Tom Cain — Tinta

TOM CAIN 


TOM CAIN 
TINTA 


Editura RAO 
2012 


Traducere Roxana l. Ghiță 


Accident Man, 2007 


Versiune electronică (1.0) 


Nota autorului s-o ate ae eat a e rara a ANEA AEA VAAG 7 


INtrodÚCe enipsam a oa a a a tă a al a 8 
ZECE ZILE MAI TARZIU moore 00 a a aaa da 14 
|| e a e e ce anl lezeze det fra trata fra tea Atat det ata) ear Ra RD Oa e 14 
apa Boa a at tată a d 3 a ta ei ao 15 
O) ela ca e rit ae abat atu ae AA of starul RA de ON nare eta za anu Di data ata ala 22 
+ INREG e te PRE a et PO IaR 9 n A A TONE 30 
DUMINICA, 3L AUGUST. ee iai aia ac bla 32 
EE E A A A o aa E AE A cotă Cuba aaa AC 32 
[62 a ei A A A A E A A 35 
E e aaa ame che A a eta A ca ata ea E E T, 36 
E E se Ca E a n aa ca fo aa CREA Aa aaa d on ata et a ont Pa Ava pb gta plat iale 41 
E A N AE E A E 49 
TO EEE A N P E A A A Bone at 59 
Dna 00 a E ul 5 A a E ta at 68 
Î| Depot aeed aetiaplee eee aha ala ee abia cala fala isi îl ae poeta e aa aa 75 
TA cp cota ra la a Ca a i a 5 5 a SE 00 i 77 
Il ERE A A Da E a OR E RE CI 78 
Iotta art a la 2 ta tdi la al a 82 
EDP E ela AR aa SR nt aaa a tf DR a a a due a d aa ale Pa 86 
au a dă a ui 4 8 DS a 90 
11 POP ARDERE SR PEDRO E ere 92 
2O apă a a aa al dat d Dv O aa a i a at ta 96 
baterea tie acea A ape Italo E erat led te 101 
DD aE TEE a 0 a a i a i a e 103 
E 0 at aa al a lia e CR al Ie RD 108 


PA oaie bt Bd i i ci E bea 114 
DIO e 0 a a a nl tn ta a a a 00 o iata 117 
De Do petala a ue te aaa na a aa azteca al ie 119 
DE ca sa tiu Eat mea o ami a it d e 00 a ae aa 125 
DA) n aaa atitea Ala ia al a Spre alai E ai aa nel A ata 128 
d ARE PD AR RE PR Re NOI aa ON i a ap a I 132 
LONI SEPȚIEA E PRE socat Sea oa na atat aaa ta lead SP st 135 
Dc a 53 A E a a 0 ti i 135 
8, DI euglenei te ce la i la RA ati as 140 
E ar tu ca ein n n 0 tts 0 aa 0 at tal 144 
Dc od lcd ai ta it ac A E A E 150 
2 coca a ol m et la tă a i aia a 152 
ese pete ae aie iei ara anala E At a a Ap sari I AI ae Bă 154 
DI ab aa cada a a a e TE ai a 35 a a aaa ba 157 
A a a al a a able 160 
E) Che erupt Dio E Di oa ard E a a E Sa 164 
O E titi aa e ae a aa aa 166 
A ÎN: cnc oala to pc aa ac ac O a al 168 
AD, ra tu la E E a tt Bata tal Ar A 170 
A aoao Ca Deta e Er e iu i 570 i E pl a E 00 a 173 
AA fra to a ee li ua ca a aa aa EIB 174 
A Doo pilot dea a ee lila la i da ate 180 
A Onar ea alle 7 ft deraiat a a abia aaa 183 
A Teo aa a 0 a a E cut aaa 189 
= OP RR DR RR CR TI DEI A E E CPRD TD Ie) 9 a tag ate 191 


(0) ce age e 0 ci E aa 3 n a E 201 
9) Îl o a a A at E a n a 000 i dă 204 
2 pi a atu te tata a a aa azi al ta cei 208 
5) ata oa ora al ma ont da Dă (a at Ru e 0 a pătat a a 210 
E 2) zei E E Ala calea aan Pad aa o ate sa să Da da su E aa af ati ea 214 
2 9) pda aa i ai Dl a la da e A O aaa 217 
MARTI 2 SEPTEMBRIE:S:6 se cca arina dai alla dude Ac ări de ela 220 
E suta nu dă Bea a a i i a i ti 0 tai 220 
STE flu ata la dl delecta E E E l aa RR al ae aă 224 
Da cea ein na nl T 227 
SO) fe ao tai ata ae a 0 az A a 233 
(i pasa 20 a a at i am tt d a dal a 234 
MERCURI 3 SEPI ERIE ae ză ate aceea ao ra aaa IE ta 237 
9 a E a a AEA i a 3 i an Daia 237 
62 cata al ara o a a aa a a al a ab ae 239 
oE E Da ea 00 0 ED ri Daia lar a a E Sa 240 
(Cs 9 A ich aa i al aa aa ea 244 
O Si arae E TE aa T A C E  Saataa 247 
O OAE ora EEEE ae ta RE a a al 251 
Ge e poe 30 o SR Dă a d 37 a dl 0 0 Bl SA A O 251 
(Ce E ia iat a lau ea ee a a a a 0 CER 256 
GO aice aa clu al oa d i Pai ai aaa n ata 261 
S/C nos a ara aa a a ea aa hi oa i îl a ata 264 
DE ceapa aa a 2 a a do Du poat 270 
Dots at 0 lcd a data a a a dia 271 


T RER cea E Ie ae ERE REDARE 00 ot EEE Ati CTE E IRC PR O PRR A 284 
PIE osos nr o dama 0 lozinca dacă 286 
7 | NE EAEE E SEEPI TTA OAE EN a Re Pa 290 
e să a EE mei ae pă reach aaa ae aa aia eat A locate Pl anca a mall 299 
TA iati A e lei pa lea A e a aleea ea A ăat aată 303 
TAE E EA EE NE A NR IE A A N OR A ISI ARI E SAR Re 310 
e 0 BRAN OPRI MORTI AGA DE PR RE PRON SR E at RE AA CCI E ua N RI 312 
EELEE EEE EEE us ata ie Aula aaa a aaa be aaa „Betta zadar a T 317 
i e AE E E A EN E E O EE IE PV IRINEI NSE E RR PRE 320 
= AEON RPR NANE E POR PR 9 POE ei 0 UR SAN AER tn RR 321 
A op bea al ea a tt A Eu nea ba esa e aaa aia E cafe ba Pipe see 0 324 
SÂMBĂTĂ, 6 SEPTEMBRIE 85...... cmc nenea nenea anee 328 
(9) pi mat ialomita pa Anu a Maia a e ca în Met ie 328 
MultUmMIN 3 cs a tina 2 ala a a a 333 
Despre BUDOI snoop diac 335 


Nota autorului 


Romanul Jinta a fost inspirat de evenimente reale, de 
reacţia pe care ele au stârnit-o la nivel mondial şi de 
speculaţiile care continuă să existe în jurul lor. Acolo unde 
am considerat de cuviinţă, am hotărât să respect faptele, 
aşa cum sunt ele cunoscute publicului. Totuşi, aceasta este 
în mod clar şi explicit o operă de ficţiune. Categoric, nu am 
pretenţia să scot la lumină vreo conspirație care a rămas 
cumva necunoscută până în momentul de faţă. Un jurnalist 
de investigaţie sau un detectiv ar încerca să răspundă la 
întrebarea: „Ce s-a întâmplat?” In calitate de romancier 
însă, eu mi-am folosit imaginaţia pentru a născoci un 
răspuns la o întrebare foarte diferită, ipotetică: „Ce-ar fi 
dacă...?" 


Introducere 


Aerul nopţii era sufocant din cauza căldurii, iar valurile 
mării atingeau uşor plaja presărată cu pietricele. 

Un paznic se afla pe pontonul de lemn, dar, deşi era 
trecut de ora zece, luna nu se vedea pe cer. Prin urmare, 
bărbatul cu mitraliera AK-47 nu-l observă pe Samuel Carver 
înotând în apele Adriaticii şi nici măcar nu-l auzi ieşind la 
suprafaţă direct sub ponton, chiar la picioarele sale. 

Incet, în linişte, Carver se îndreptă spre mal, unde apa nu 
mai era deloc adâncă. Işi scoase masca, înotătoarele şi 
vesta de salvare de care-i era prins tubul de oxigen. Agăţă 
masca şi înotătoarele de inelele în formă de D din lateralul 
vestei, apoi cobori încet echipamentul de scafandru înapoi 
în apă, lăsându-l să plutească pe mare. 

Carver aşteptă până când auzi sunetul elicopterului în 
depărtare, apoi se întoarse în locul de unde plecase, la baza 
scării care ducea spre mare, în direcţia pontonului unde 
apa era mai adâncă. Se baza pe instinctele sale. Când 
elicopterul urma să-i treacă pe deasupra capului, omul de 
pe ponton avea să privească în sus. Oricine ar fi făcut la fel, 
mai ales dacă la bord era şeful lui. 

Doi săculeţi din material impermeabil se conturau pe 
coapsele lui Carver. Pe măsură ce zgomotul elicei devenea 
tot mai puternic, Carver deschise unul din săculeţi şi scoase 
un pistol cu aer comprimat, din cele folosite de veterinari. 
Lăsă luminile strălucitoare de aterizare ale elicopterului să-i 
treacă pe deasupra capului, apoi respiră adânc, se prinse 
de scară şi se trase în sus. 


Ateriză direct pe scânduri şi privi în sus, spre gardianul 
care încă urmărea elicopterul Bell 206 JetRanger care se 
depărtă vreo 400 m, apoi se lăsă în jos pentru a ateriza pe 
pista privată de la vilă. Spatele omului deveni ţinta perfectă 
pentru săgeata cu tranchilizant trimisă din arma sa. Carver 
se repezi spre el şi-l prinse pe paznic înainte să cadă. 
Scoase săgeata şi o aruncă în apă, apoi intră pe 
proprietate, pregătindu-se pentru misiunea pe care o avea 
de dus la bun sfârşit. 


Samuel Carver cauza accidente foarte grave oamenilor 
extrem de periculoşi. Actuala lui ţintă era un albanez de 
patruzeci şi trei de ani, pe nume Skender Visar. Denumirea 
oficială pentru afacerea lui Visar era cea de trafic de 
persoane, dar Carver prefera o descriere mai tradiţională. 
După părerea lui, albanezul era un negustor de sclavi. 

Visar transporta oameni în containere, din China, Africa şi 
din fostele state comuniste din Europa de Est. li trimitea să 
lucreze pe câmpuri şi în fabrici, făcând munci pe care 
occidentalii le considerau sub demnitatea lor. Cumpăra 
femei din familii atât de sărace, încât îşi vindeau şi propriile 
rude; apoi le bătea ca să le supună, le droga şi le punea să 
lucreze în bordelurile, barurile şi saloanele de masaj pe 
care le avea prin toată Europa şi Statele Unite. Puţini sclavi 
rezistau mai mult de doi sau trei ani. Până atunci costurile 
de achiziţie, transport şi subzistență erau recuperate de 
sute de ori. Şi erau mulţi, mii şi mii în ţările de unde 
veneau. 

Sclavia era o industrie în dezvoltare a crimei organizate, 
profiturile ei ajungându-le rapid din urmă pe cele ale 
afacerilor ilegale cu arme şi droguri. In unele privinţe planul 
de afaceri era mai profitabil. Puteai vinde o armă sau un 
gram de cocaină doar o dată, dar puteai vinde o sclavă 
sexuală de zece ori pe noapte. Insă banii câştigaţi uşor 
înseamnă competiţie dură. Visar trăia într-o permanentă 
stare de paranoia, mereu atent la duşmani, tresărind la 


9 


fiecare posibilă ameninţare a poziţiei lui, fie ea reală sau 
imaginară. 

Se odihnea pe iahtul lui de 55 m, navigând cu familia pe 
coasta dalmată a Croaţiei, când află că unul dintre 
locotenenţii săi, Ergon Ali, încercase să încheie un târg cu 
un şef rival. Informaţia era falsă, lansată pentru a induce în 
eroare, dar avu efectul scontat. 

Visar trimise o echipă de patru oameni la clubul de 
striptease din Berlin unde îşi avea sediul Ali. Aceştia l-au 
lovit cu patul unei puşti semiautomate, făcându-l să-şi 
piardă cunoştinţa, l-au înghesuit în portbagajul unui 
Mercedes S-Class, i-au injectat heroină şi au pornit pe 
autostradă către sud. Paisprezece ore mai târziu, au ajuns 
la Split, oraşul croat de lângă mare care fusese cândva 
destinaţia turistică favorită a împăraţilor Romei. Oamenii lui 
Visar i-au crescut doza ca să-l facă să tacă, apoi au mers cu 
Mercedesul până la feribotul care avea să-i ducă pe insula 
Hvar. Au parcat maşina lângă o rulotă plină cu studenţi 
australieni care făceau turul Europei, după care şi-au 
petrecut cele trei ore cât a durat drumul în barul feribotului, 
ţinând pasul cu australienii, bând bere după bere. Singura 
persoană care se mai afla în bar în afară de ei era un om 
bărbos cu o pălărie Panama! ponosită, cu un binoclu la gât, 
care se chinuia cu un ceainic şi citea foarte atent dintr-o 
carte despre creşterea păsărilor. 

Când oamenii lui Visar au ajuns la vilă, l-au aruncat pe 
Ergon Ali în pivniţă, legat şi cu căluş la gură. Nu voiau să-l 
facă pe şeful lor să piardă timpul, aşa că şi-au petrecut 
restul nopții  bătându-l, electrocutându-l şi aproape 
înecându-l pe omul care le fusese prieten. Abia când 
crezură că Ali era pe cale să cedeze îl sunară pe Skender 
Visar ca să-l informeze că totul era pregătit pentru sosirea 
lui. Când Visar închise telefonul, elicea elicopterului 


1 Pălărie de paie (n.tr.) 


10 


începuse deja să se învârtă. Era pregătit să-i dea lovitura 
fatală lui Ergon Ali. lar Samuel Carver, veghea şi-l aştepta. 


* 


Carver se ghemui în umbră, într-o parte a pistei de 
aterizare. Visar şi bodyguardul său îşi croiseră deja drum 
spre clădirea principală unde Ergon Ali îşi aştepta sfârşitul. 
Pilotul rămase în urmă câteva minute pentru a verifica 
elicopterul, apoi îi urmă şi el. Carver aşteptă până când fu 
sigur că nu era nimeni în zonă, apoi se strecură de pe pistă 
şi se îndreptă spre elicopter. 

Bell 206 este animalul de povară al cerului, pus în 
funcţiune pentru prima oară în 1967 şi rămas aproape 
neschimbat de atunci. In spatele aeronavei, pe coada sa 
lungă, se află rotorul şi stabilizatorul vertical, care stau pe 
laterale precum înotătoarele unui rechin. Acest stabilizator 
e ataşat de restul elicopterului prin patru şuruburi, aranjate 
în dreptunghi. Carver îşi puse mănuşile, luă o cheie mobilă 
din al doilea buzunar şi scoase cele două şuruburi din 
partea inferioară. Apoi folosi un mic ferăstrău pentru a tăia 
fiecare şurub până la jumătate, slăbindu-le considerabil. Le 
fixă apoi la loc, având foarte mare grijă să nu le rupă-n 
două. Apoi deşurubă perechea din partea de sus, exact ca 
şi pe celelalte. Dar, de data asta, tăie chiar prin ele, pe la 
capăt. Băgă şuruburile înapoi în săculeţul care îi atârna la 
coapsă şi folosi picături de lipici Blu-Tack ca să reataşeze 
capetele şuruburilor pe stabilizatorul vertical, exact unde 
fuseseră înainte. O verificare centimetru cu centimetru a 
elicopterului ar fi dezvăluit ce făcuse Carver. Dar munca lui 
ar fi trecut în mod sigur neobservată de un pilot obosit care 
făcea doar o verificare de rutină înainte de decolare. 

Parcurse mental încă o dată întreaga procedură, 
asigurându-se că făcuse tot ceea ce era necesar, apoi plecă 
înapoi spre ponton. Când paznicul se trezi din somnul lui 
adânc, Carver dispăruse deja de ceva vreme. 


11 


Lui Ergon Ali îi luă destul de mult timp să moară, 
susţinându-şi sus şi tare nevinovăția şi loialitatea până în 
ultima clipă. Când Skender Visar se întoarse la bordul 
elicopterului său, deja răsărea soarele. Era obosit şi 
preocupat, se temea de un război costisitor între bande şi 
se întreba cine urma să-l trădeze. Voia să ajungă înapoi pe 
barcă. Pilotul n-avea chef să-l enerveze şi mai tare, aşa că 
se grăbi să efectueze procedura de decolare. Elicopterul 
Bell se ridică repede de la sol. Erau la opt kilometri în larg 
când începură vibraţiile. Instinctele îi spuneau pilotului să 
se întoarcă, dar ştia că Visar nu i-ar permite, deci mări 
viteza, sperând să termine călătoria cât mai repede. 

Pe măsură ce elicopterul accelera, aerul începu să se 
mişte din ce în ce mai rapid în jurul stabilizatorului vertical, 
mişcându-l cu forţă dintr-o parte în alta. Dacă toate cele 
patru şuruburi de asamblare ar fi fost bine fixate, ar fi ţinut 
stabilizatorul drept şi nemişcat. Dar, întrucât cele din 
partea superioară lipseau, cele din partea inferioară, fiind 
slăbite, deveneau ca o balama în jurul căreia stabilizatorul 
începu să se mişte. Şi cu cât pilotul creştea viteza, cu atât 
se mişca mai tare. In momentul în care elicopterul decolă, 
între stabilizator şi rotorul din spate mai era o distanţă de 
aproximativ 30 cm, dar, cu fiecare vibraţie, distanţa se 
micşora: 25 cm, 15, 7... din ce în ce mai aproape, până 
când se ciocni cu elicea care se învârtea, lovindu-se 
zgomotos, metal pe metal, blocând instantaneu rotorul ca 
pe o coadă de mătură băgată cu forţa între spiţele unei roţi 
de bicicletă. Oprirea bruscă şi completă smulse palele 
rotorului de pe elicopter, iar cele două şuruburi rămase, 
care fixau stabilizatorul, se rupseră ca nişte sticksuri. 
Intregul ansamblu al cozii fu aruncat în apele Mării 
Adriatice, în care se reflectau razele soarelui care tocmai 
răsărea şi care îi dădeau o tentă arămie. 

Elicopterul începu să se învârtă din ce în ce mai rapid. 
Skender Visar, martorul cu sânge-rece al morţii şi 
degradării atâtor suflete omeneşti, reacţionă la moartea-i 

12 


iminentă cu un urlet de animal înfricoşat. Pilotul opri pur şi 
simplu motorul, lăsând rotoarele principale să se învârtă ca 
o moară de vânt. 

Pentru o clipă, se reinstală calmul. Cabina încetă să se 
mai învârtă. Visar zâmbi slab într-o încercare disperată de 
a-şi masca laşitatea. Pilotul începu să trimită mesaje de 
ajutor şi să cheme echipele de salvare. 

Un Bell 206 aflat în aer cade cu 27 km pe oră. Cu un pilot 
experimentat, şansele de supravieţuire sunt mari, chiar şi 
când aterizează pe apă. Dar Carver avusese grijă ca acest 
lucru să nu fie posibil. 

Rotorul din coada unui elicopter îşi ia energia de la un 
arbore de transmisie care merge de la motor până la 
coadă. Dar energia nu poate fi transferată de la arbore la 
rotor fără o cutie de viteze. Această cutie este o bucată 
grea de metal aflată la un capăt al cozii, având rolul de a 
contrabalansa cabina şi motorul situate la celălalt capăt. 
Astfel că, atunci când rotorul fu smuls din elicopter, acesta 
scoase şi cutia de viteze şi o lăsă să atârne de pe arborele 
de transmisie din capătul deschis al cozii distruse. Rămase 
acolo 10, poate 15 secunde, tras de gravitație şi bătut de 
vânt. Apoi conexiunea cu arborele de transmisie cedă, iar 
cutia de viteze se alătură celorlalte resturi care se 
prăbuşeau în mare. 

Fără această greutate, elicopterul JetRanger îşi pierdu 
complet echilibrul. Dacă doar cu câteva secunde mai 
devreme pilotul privea cerul, dintr-odată tot ce văzu fu 
marea, căci elicopterul încetase să mai funcţioneze, 
devenind, în schimb, un coşciug de sticlă şi metal care se 
prăbuşea în apele învolburate. Tot ce mai auzea pilotul în 
acel moment era vuietul nebun al aerului şi urletul de 
moarte al lui Skender Visar. 


Samuel Carver dormea dus când traficantul de persoane 
îşi dădea duhul. Cu câteva ore în urmă, înotase înapoi către 
barca cu motor cu care acostase chiar în golful unde se afla 


13 


vila lui Visar. Îşi scosese costumul de scafandru, se uscase 
şi se schimbase într-o pereche de blugi şi o cămaşă largă 
de bumbac. Reveni apoi în staţiunea turistică Hvar, unde 
era cazat, acostă barca şi luă o cină târzie în restaurantul 
de la malul mării. Comandă fructe de mare la grătar şi o 
sticlă de Posip Cara rece, un vin alb proaspăt de pe insula 
vecină Korcula. Mâncă la o masă pe terasă, privind fetele 
care treceau, după care se întoarse la hotel pe jos, ca 
oricare alt turist, urând noapte bună portarului, înainte să 
se ducă la culcare. 

A doua zi, Carver mâncă la micul dejun nişte chifle 
proaspete şi-şi bău cafeaua îndulcită, înainte să plătească 
hotelul cu bani cash. Se urcă pe un feribot care traversa 
Adriatica până în portul italian Pescara, în postura unui 
turist printre mulţi alţii în plin sezon estival. După ce ajunse 
în Italia, îşi cumpără un bilet spre casă, fără să prezinte 
vreun act de identitate ori să-i fie înregistrat în calculator 
vreun detaliu legat de călătorie. Plăti iar cash şi nimeni nu 
făcu nici cel mai mic comentariu. 

Carver călători la clasa întâi. Citi o carte care nu era 
despre creşterea păsărilor. Făcu conversaţie cu pasagerii 
care aveau chef de vorbă şi avu parte de mese decente. 
Făcu tot ce putu ca să nu se mai gândească la ceea ce 
săvârşise. 


14 


ZECE ZILE MAI TÂRZIU 


1 


Omul zâmbi ca pentru sine în timp ce intra în camera cu 
pereţi lambrisaţi în lemn de nuc, bucurându-se de răcoarea 
aerului condiţionat după căldura apăsătoare de august. Işi 
ridică ochelarii de soare de la ochi, şi-i puse pe părul rar, 
tuns scurt. Se simţea bine în semiîntunericul în care se afla. 
Popoarelor nordice le face plăcere să îşi petreacă vacanţele 
de vară sub razele fierbinţi ale soarelui, însă el prefera să 
stea la umbră în miezul unei zile toride. 

Avea doar câteva minute pentru el. Curând avea să fie 
aşteptat din nou afară, unde servitorii întindeau o masă 
pentru prânz, sub un cort de pânză albă care fâlfâia în briza 
mediteraneană. Traversă camera, simțind desimea şi 
moliciunea covorului ţesut la comandă sub picioarele lui 
goale şi măslinii. Blugii şi tricoul erau simpli, dar foarte 
scumpi. La încheietura mâinii avea un Rolex. Nu privea 
asemenea lucruri ca pe ceva ieşit din comun. Işi petrecuse 
întreaga viaţă în coconul lui de copil de bani gata. 

însă, cu toate privilegiile pe care le aduce, bogăţia 
moştenită poartă cu ea stigmatul de a fi fost obţinută cu 
prea multă uşurinţă. Pentru străini, el era doar un copil de 
bani gata, un parazit care trăia din realizările tatălui său. 
Avea de gând să schimbe asta. Foarte curând, toată lumea 
avea să vorbească despre ceea ce realizase el. Un zâmbet 
îi apăru pe buze în timp ce se gândea la ceea ce avea să 
urmeze, apoi apăsă un buton şi iniţie un apel rapid către un 
număr din Londra. 

— Trebuie să vorbim, spuse el către persoana de la 
celălalt capăt al firului. Fii pregătit luni. Am veşti 


15 


importante, veşti bune despre... — ezită, căutând cuvintele 
potrivite, ştiind că alţii ar putea asculta convorbirea - să-i 
spunem, prietenul nostru comun. 

Incercarea sa de a fi discret era inutilă. Conversaţia îi fu 
interceptată de radom-urile? uriaşe răspândite în peisajul 
sumbru din Yorkshire, de la Menwith Hill, unde Echelon, 
sistemul global de supraveghere condus de Agenţia de 
Securitate Națională a Americii, interceptează zilnic 
nenumărate apeluri telefonice şi e-mailuri. De acolo se 
trimitea un semnal prin satelit pe orbită, la 30 500 km 
altitudine, către sediul ASN de la Fort Meade, Maryland. 
Supercomputerele Cray Y-MP, capabile de aproape trei 
miliarde de operaţiuni pe secundă, răzbeau prin hăţişul 
nesfârşit de limbi. Ca un prospector în căutare de aur, 
computerele Cray alegeau pepite din fluxul constant. 
Căutau indivizi-cheie, cuvinte şi fraze care puteau să fie 
folosite pentru investigaţii ulterioare. Datele adunate de 
Echelon erau trimise şi la Cartierul General pentru 
Comunicaţii al Guvernului Britanic, la periferiile din 
Cheltenham, Gloucestershire. Mai multe computere 
extrăgeau diverse informații stocate. Informațiile erau 
transmise mai departe Ministerului Apărării, Ministerului de 
Externe şi agențiilor de spionaj. 

Fiona Towthorp, o femeie atrăgătoare, cu fața pistruiată, 
în vârstă de patruzeci de ani, lucra ca analist de informații 
la GCHQ. Tocmai descoperise ceva despre care ştia că şefii 
ei ar da orice să afle. Dar când ridică telefonul, numărul pe 
care-l formă nu avea nicio legătură cu guvernul Maiestăţii 
Sale. 

Linia era încriptată la un nivel pe care nici Echelon nu-l 
putea decoda. 

— Consortium, răspunse o voce de bărbat. 

— Am un mesaj pentru departamentul de comunicații 
corporatiste. E ceva ce trebuie să ştie directorul. 


? Dispozitive pentru protejarea antenelor de emisie-recepție (n.tr.) 
16 


Lui Towthorp se făcu imediat legătura. 


2 


Veniră după Carver dimineața. Primise apelul în noaptea 
precedentă, chiar în timp ce-şi stingea lampa cu gaz, 
singura sursă de lumină din cabana lui de la munte. 

— Carver, spuse el, fără să încerce să-şi ascundă iritarea 
în timp ce telefonul GSM îi cerea zgomotos să-i acorde 
atenţie. 

Vocea de la celălalt capăt al firului, cu un accent sec din 
estuarul Tamisei, se adresă brusc, fără niciun fel de 
formalitate: 

— Unde eşti? 

— In concediu, Max. Nu lucrez. Cred că ştii asta. 

— Ştiu ce faci, Carver. Doar că habar n-am unde o faci. 

— Ghici ce, chiar aveam un motiv pentru care nu ţi-am 
spus. 

— Păi s-ar putea să am o slujbă pentru tine. 

— Nu. 

Max îl ignoră. 

— Ascultă, o să ştiu sigur în următoarele douăsprezece 
ore. Dacă accepti, crede-mă că o să fac în aşa fel încât să 
merite faptul că ţi-am întrerupt concediul. Trei milioane de 
dolari americani, plătiţi în contul tău curent. Poţi să iei o 
pauză lungă după aceea. 

— Inţeleg, spuse Carver sec. Şi dacă refuz? 

— Atunci te-aş sfătui să rămâi în concediu. Şi să nu te 
mai întorci niciodată. Tu alegi. 

Pe Carver nu-l deranja ameninţarea voalată, dar nu voia 
să-şi piardă un client foarte important. Asta era treaba lui. 
Asta făcea cel mai bine. Şi, indiferent de câte ori se gândise 
să renunţe, nu voia ca altcineva să-i ia locul. Într-o zi, poate 
curând, va fi pregătit să renunţe, dar o va face în condiţiile 
stabilite de el însuşi. 


17 


— Noua Zeelandă, spuse el. 

Înjură în gând în timp ce închidea telefonul şi-l punea la 
loc pe masa goală din lemn, care se afla lângă cadrul din 
oţel şi pânză al patului pe care-şi întinsese sacul de dormit. 


Samuel Carver avea înfăţişarea suplă şi simplă a unui 
luptător profesionist. Părul şaten-închis îi era tuns scurt. 
Doisprezece ani în slujba Marinei Regale şi a Special Boat 
Service? erau întipăriţi pe faţa arsă de soare. O determinare 
feroce era vizibilă pe fruntea închisă la culoare, străbătută 
de un singur rid ce arăta concentrarea adâncă. Totuşi, ochii 
lui verzi sugerau că forţa sa fizică impresionantă era mereu 
ghidată de o inteligenţă calmă, aproape glacială. 

încerca să justifice ceea ce făcea ca fiind un mod de a 
stârpi rozătoarele, ceva neplăcut, dar necesar. După treaba 
cu Visar, căutase, ca întotdeauna, un loc în care să se 
liniştească şi să-şi limpezească mintea de ceea ce ştia, dar 
nu voia să recunoască de fapt că fiecare crimă în plus, 
indiferent câte vieţi salva, indiferent cât de logică-i era 
justificarea, contribuia încă puţin la degradarea lui 
sufletească. 

Ajunsese la capătul lumii, în Munţii Two Thumb* de pe 
Insula de Sud, Noua Zeelandă. Cu milioane de ani în urmă, 
când toate continentele Pământului erau unul singur, Munţii 
Two Thumb făcuseră parte din acelaşi lanţ muntos ca şi 
Anzii peruvieni şi Munţii Sierra din California. Munţii se 
deplasaseră câteva mii de kilometri de atunci, dar, în rest, 
nu se schimbase aproape nimic. Nu existau cluburi de 
noapte, restaurante sau fete; nu existau ziare sau TV, nu 
existau lifturi, instructori sau pârtii pentru începători. 
Pentru Carver, exact asta conta. 


3 Forțele Speciale ale marinei britanice 
(n.tr.) 


* Două Degete (n.tr.) 
18 


Venise în căutarea singurătăţii absolute, a unei existenţe 
reduse la cele mai simple elemente. Spera ca viteza, 
transpiraţia, cerul senin, soarele puternic, aerul care îi 
umplea plămânii să îi înlăture din minte spectrul morţii. Nu 
se bărbierise de-o săptămână. Nici nu se spălase prea des. 
Probabil puţea ca un rinocer. Dar de ce să-şi facă 
probleme? Trecuse mult de când avusese pe cineva pentru 
care să vrea să miroasă bine. 


Elicopterul veni dinspre sud, în razele slabe ale soarelui 
care răsărea, înainte ca ultima stea să dispară. Carver îl 
zări în depărtare, prins între cerul negru-albăstrui şi zăpada 
ca zahărul. Nu trebuia să-şi facă bagajul. În jacheta de schi 
avea o borsetă neagră pentru bani. In buzunarele ei avea 
patru paşapoarte diferite, fiecare cu două cărţi de credit 
corespunzătoare. Mai avea şi un telefon de rezervă şi 
douăzeci de mii de dolari bani gheaţă. Cardurile aurii erau 
în regulă, dar Carter încă nu fusese în vreun loc unde să nu 
fie acceptaţi dolarii americani. 

Puţină zăpadă viscolită zbură prin aer, în timp ce 
elicopterul ateriza la 50 m distanţă. Carver îl privi atingând 
solul. lisuse, alt Bell! O imagine cu un JetRanger 
prăbuşindu-se şi un țipăt de groază, o groază aproape 
palpabilă, îi apăru în minte. Preţ de o clipă, închise ochii şi 
murmură pentru sine: „Stăpâneşte-te.” 

Apoi deschise fermoarul jachetei şi se apropie de 
elicopter, aparent relaxat, dar atent la orice semn al unei 
capcane. 

— Ziua bună! strigă copilotul neozeelandez, acoperind 
zgomotul elicei. Intinse mâna şi-l trase pe Carver la bord. 
Ziceau că ori trebuie să vă luăm cu noi, ori să vă omorâm. 
Mă bucur c-aţi ales varianta A. 

Copilotul avea un zâmbet larg, însă privirea îi era ştearsă 
şi lipsită de orice expresie. 

Carver îi zâmbi şi el larg, făcându-i jocul. 


19 


— Şi eu mă bucur! strigă el S-ar fi putut să te rănesc. Se 
lăsă în scaun, îşi puse centura şi căştile, apoi oftă. Se 
dusese şi concediul ăsta! Nici nu avusese timp să bea o 
cafea şi deja era-n rahat până-n gât. 

Îşi masă fruntea cu degetul mare şi cu arătătorul. Nu 
avusese nimic de făcut timp de o săptămână, în afară de a 
schia şi de a dormi. Ar fi trebuit să se simtă odihnit şi 
revigorat, în schimb, era frânt de oboseală. 


Aproximativ două ore mai târziu, Carver era într-un 
Gulfstream V nou-nouţ, urcând la 12 000 m în aer, zburând 
spre nord-est la ieşirea din Christchurch, în drum către Los 
Angeles, cam la 10 km distanţă. GV-ul era cel mai potrivit 
avion privat din lume pentru zboruri lungi, dar, odată ajuns 
în California, avionul avea să zboare lin. Urma să rămână 
pe pistă exact cât să facă plinul şi să schimbe echipajul, 
apoi avea să decoleze din nou spre Europa. 

Exista o cabină de duş la bord. Carver se spălă, se 
bărbieri şi se schimbă într-un trening gri, moale şi comod, 
pe care i-l dădu stewardesa. 

— Sper că-i mărimea potrivită. Mi-au dat mărimile 
dumneavoastră... Se opri. Dar nu ştii niciodată dacă ceva îţi 
vine bine până nu-l probezi. 

Era o brunetă drăguță, cu ochii mari şi căprui, buzele moi 
şi cărnoase şi părul lucios prins în coadă de cal. Vorbea în 
felul acela tipic fetelor din Australia”, ridicând uşor tonul la 
final de propoziţie, transformând fiecare afirmaţie într-o 
întrebare servilă. Acum stătea în faţa lui Carver, uşor 
înclinată înspre el, cu fusta ei de un albastru-închis, 
strâmtă, până la genunchi şi care-i evidenția coapsele. li 
privea cu admiraţie, cu un zâmbet care sugera că-i place de 
el. Ori îl plăcea foarte mult, ori în fişa postului ei intrau mai 
multe servicii decât în cea a unei stewardese€ obişnuite. 


5 În original Down Under, termen intraductibil folosit cu referire la 
Australia (n.tr.). 
6 În original trollez dolez, expresie peiorativa pentru stewardese (n.tr.). 


Carver luă în calcul cea de-a doua variantă. Şi el, şi fata 
lucrau pentru oameni care credeau că orice are un preţ. El, 
unul, fusese cumpărat. Probabil că şi ea putea fi 
cumpărată. 

— Cum te cheamă? întrebă el. 

— Candy, răspunse ea. 

Carver nu se putu abţine să nu râdă-n gura mare. Fata 
asta avea şi un nume de stripteuză” care se potrivea cu 
metodele ei de seducţie profesioniste. Dar apoi îl surprinse. 
Roşi. 

— Nu, pe bune. E prescurtare de la Candace. 

Îşi dădu seama că-i scăpase o a treia posibilitate, aceea 
ca ea să fi fost o tânără de treabă care încerca să-şi 
însenineze un pic ziua de lucru cu un flirt nevinovat. Cum 
fac oamenii normali. lisuse, ajunsese un ticălos cinic! Când 
se întâmplase asta? Intrebare tâmpită: ştia exact când. 
Până la ultimul minut. Brusc, realiză că avea maxilarul 
încleştat şi scrâşnea din dinţi cu o încordare pe care nu o 
putea explica. Era mult prea devreme pentru nervii care 
precedau de obicei orice asasinat. Asta era altceva - un 
mesaj din subconştientul său, pe care nu îl putea descifra. 
Sau poate că pur şi simplu nu voia s-o facă. 


* 


Carver îşi petrecuse ultimii ani încercând să nu sondeze 
prea adânc în propria minte. Işi spunea că-i vorba despre 
pragmatism de tip militar. Concentrează-te pe ce-i în faţa 
ta, fă-ţi griji pentru lucrurile pe care le poţi controla, uită de 
restul. Avea o fată în faţa lui şi putea să-şi controleze 
reacţia deplasată. El şi Candy aveau să fie blocaţi împreună 
într-un tub de metal sub presiune pentru următoarele 
douăzeci şi patru de ore. Puteau măcar să fie politicoşi unul 


7 Bombonica, în traducere aproximativă (n.tr.) 


21 


cu celălalt. Scutură repede din cap, alungând gândurile 
nedorite. 

— Scuze, spuse el. M-am întrecut cu gluma. 

— Nu-i nimic. Vă aduc ceva, un mic dejun, o cafea? 

— Sigur, mi-ar prinde foarte bine. Mulţumesc mult. 


Zece minute mai târziu, detaliile legate de ţintă erau deja 
trimise prin fax în avion. 


Subiect: Ramzi Hakim Narwaz 

Naţionalitate: Pakistanez (mamă de origine franceză) 

Vârsta: 41 înălţimea: 182 cm 

Greutatea: 86, 4 kg 

Subiectul face parte dintr-una dintre cele mai bogate familii 
din Pakistan, a urmat cursurile şcolii Le Rosey din Elveţia, are 
domiciliul la Paris şi se simte în largul lui în cercurile influente ale 
societăţii europene. Este căsătorit (soţia Yasmina provine dintr-o 
familie bogată din Liban) şi are un fiu, Yusuf. Bea alcool, însă 
rareori în exces. Uneori consumă droguri, în funcţie de anturaj. 
Activitatea sexuală extraconjugală este discretă, dar regulată, 
tipică pentru un bărbat bogat, care a adoptat stilul de viaţă 
occidental. 

Acest stil de viaţă e doar un paravan. Subiectul, care este 
foarte inteligent şi nu e în relaţii bune cu tatăl său, a fost 
îndoctrinat de mullahi* de la diverse moschei din nordul şi estul 
Londrei în timp ce urma cursurile Şcolii de Economie din Londra. 
Subiectul a devenit un membru activ şi din ce în ce mai influent 
al celulelor teroriste extremist-islamice. 

Monitorizarea apelurilor telefonice de către serviciile secrete 
americane, coordonate prin colaborarea unităţilor antiteroriste 
ale CIA/FBI, cu numele de cod „Alex”, demonstrează că subiectul 
păstrează legătura cu persoane suspectate de asociere cu 
mişcări teroriste. Printre aceştia se numără fondatorii 
Konsojaya”, respectiv Wali Khan Amin Shah şi Riduan Isamuddin 
(alias „Hambali”); suspectul Wadih el-Hage, domiciliat în Nairobi, 


3 Dascăli islamici (n.tr.) 
Organizaţie teroristă islamică ce operează sub paravanul unei 
companii de comerţ (n.tr.) 

22 


Kenya; precum şi câţiva suspecți din complotul „Bajinka” (Big 
Bang), cu centrul în Manila, Filipine, care avea ca scop 
bombardarea a douăsprezece avioane ce zburau spre SUA. 

Transferuri bancare recente către şi dinspre conturile 
subiectului demonstrează o activitate mult mai intensă decât de 
obicei. Se crede că suspectul pregăteşte un atac terorist de 
proporţii în Europa, aproape cu siguranţă în Regatul Unit. Se 
crede că atacul este eminent - o chestiune de zile, nu de 
săptămâni. Interceptările telefonice indică faptul că-şi va lăsa 
familia în vacanţă în sudul Franţei şi se va întoarce la Paris în 
următoarele douăzeci şi patru de ore. Reprezintă clar un pericol 
atât pentru personalul militar, cât şi pentru vieţile civililor dacă 
subiectului se permite să-şi continue activităţile. 

De aceea a fost selectat pentru executare imediată. 


Un al doilea fax sosi la scurt timp după aceea. Îl informa 
pe Carver că 1,5 milioane de dolari fuseseră livrate în 
contul lui de la Banque Wertmuller-Maier de Geneve. 
Oricine ar fi fost angajatorii lui - iar Carver nu voia în mod 
deosebit să ştie, la fel cum nu ţinea neapărat ca ei să-l 
cunoască prea bine aceştia plăteau la timp şi plăteau bine. 


Max sună din nou când avionul se afla deasupra vestului 
Statelor Unite. 

— Deci, unde eşti acum? 

— De jumătate de oră am ieşit din LA, răspunse Carver. 
Pilotul apasă acceleraţia. Ar trebui să fim la sol în mai puţin 
de zece ore. 

— Bun, deci asta înseamnă 7.30 seara, ora Europei 
Centrale. Nu ne aşteptăm să se întâmple mare lucru înainte 
de miezul nopţii, deci e în regulă. Dar există ceva ce vrem 
să rezolvi întâi. 

Carver era la câteva mii de kilometri depărtare, vorbind 
printr-un telefon prin satelit. Dar iritarea se simţi lesne în 
glas. 


23 


— Tu glumeşti. Două misiuni? Ambele improvizate? Cred 
că ai impresia că mi s-a urât cu viaţa. 

— Nu-ţi face griji, a doua este doar o chestie de rutină, 
zise Max. Plan de rezervă în caz că prima lovitură nu-ţi iese. 
Prietenul nostru are o proprietate pe care-o foloseşte 
pentru întâlnirile private - personale şi profesionale, dacă 
înţelegi unde bat. Dacă se simte ameninţat, o să se- 
ascundă acolo. Doar că tu ai să faci în aşa fel încât să nu se 
mai simtă în siguranţă acolo. Nu-ţi face griji, avem codul de 
la sistemul de alarmă. E de tot rahatul. 

Carver oftă. Nu contează cum îţi câştigi existenţa. Până 
la urmă înghiţi aceleaşi porcării din partea celor care te 
plătesc, îl ascultă pe Max descriind cuibuşorul de nebunii în 
care Ramzi Hakim Narwaz prefera să-şi încheie afacerile 
private. Era un terorist islamic care-şi lua foarte în serios 
rolul. Era demn de un premiu Oscar. 

Câteva minute mai târziu, planurile etajelor şi schema 
reţelei electrice a locuinţei lui Narwaz sosiră pe faxul din 
avionul Gulfstream. Lui Carver îi trebui o jumătate de oră ca 
să-şi facă un plan. Când Max luă din nou legătura cu el, 
avea lista completă cu echipamentul necesar. Trecu pe ea 
transportul, armele, explozibilii, cronometrele, fitilurile şi 
echipamentele tactice de care avea nevoie, după care trecu 
la detalii. 

— O să am nevoie de o cutiuţă de lubrifiant - ceva de 
genul 3-în-1. Apoi, adu-mi şase pungi mici de plastic, cu 
închidere etanş; un sac de gunoi negru; o lanternă de 
mecanic pe care să mi-o pot fixa pe cap; o foarfecă 
industrială cu lama de ceramică de 7,6 cm; o şurubelniţă, 
nişte cleşti de tăiat fire, o rolă de bandă adezivă, un 
odorizant, o sticlă de soluţie de curăţat Jif1%, câteva perechi 
de mănuşi subţiri din latex şi un baton Marş. 


10 Nume sub care este cunoscut 


brandul Cif în unele țări (n.tr.) 
24 


— La ce dracu’ îţi trebuie un baton Marş? 

— Să-l mănânc. Imi plac dulciurile. Şi dacă tot ai adus 
vorba, ce zici de o pizza la pachet? 

Max nu se obosi să-şi ascundă sarcasmul din voce. 

— Cum zici tu, amice. Ai vreun sos preferat? 

— Nu am preferinţe, spuse Carver. Pe mine cutia mă 
interesează. De fapt, nu-ţi face griji. Imi iau eu una. Va 
trebui să mănânc oricum. 


3 


Avionul lui Carver ateriză pe aeroportul Le Bourget, la 
câţiva kilometri nord-est de Paris, şi opri într-un hangar 
privat. Când Carver ajunse la baza treptelor, un mecanic de 
întreţinere îi întinse un plic şi o geantă mare. În plic era un 
bilet de parcare cu numărul locului scris pe el, cheia unei 
motociclete Honda şi cheia de la un vestiar din clădirea 
terminalului. Geanta era plină cu haine. Carver urcă înapoi 
în avion şi se schimbă. 

Max îi trimisese pantaloni negri de camuflaj, un tricou 
negru, o jachetă de aviator din nailon negru, pantofi sport 
negri şi o cască neagră. Restul echipamentului se afla într- 
un rucsac, în vestiarul terminalului. Era tot negru ca toate 
celelalte. 

Motocicleta care îl aştepta în parcare era o Honda XR400 
neînmatriculată. Era o motocicletă de teren, mai potrivită 
pentru drumurile bătătorite de ţară decât pentru străzile 
oraşelor, zveltă şi rapidă ca un ogar. Dar era ideală pentru 
ce avea nevoie Carver. Dacă operaţiunea nu ieşea cum 
trebuie şi era necesar să scape repede, îi trebuia un vehicul 
care să se strecoare pe unde maşinile de poliţie şi 
motocicletele masive şi puternice ale oamenilor legii nu 
puteau ajunge. 

La cinci minute după plecarea de la aeroport, Carver se 
opri în drum la o pizzerie şi comandă o pizza la pachet. În 


25 


timp ce aştepta să fie gata pizza, căută toaleta, luând 
geanta cu el. Erau două cabine individuale, fiecare cu o 
cabină şi o chiuvetă. Merse la cea mai apropiată şi scoase 
pistolul pe care-l ceruse, un SIG-Sauer P226 cu un 
mecanism de recul Colt/ Browning şi fără piedică. Erau 
douăsprezece gloanţe Cor-Bon de 9 mm Jacketed Hollow 
Points în încărcător. 

SIG-ul era pistolul standard al Torţelor Speciale Britanice 
în operaţiuni antiteroriste şi sub acoperire. Carver îl folosise 
în nenumărate operaţiuni militare şi nu renunţase la el de 
atunci. Acum, ca întotdeauna, demontă pistolul, îl verifică 
şi-l reasamblă. Tot acest procedeu îi luă mai puţin de un 
minut. Pe de-o parte, era o măsură elementară de 
precauţie. Dar era şi un ritual care îl ajuta să se 
concentreze la ce avea să urmeze, ca un sportiv care-şi 
face încălzirea, pregătindu-se de competiţie. 

Apoi Carver umplu chiuveta. Vâri mâna în rucsac şi 
scoase cutia de adeziv 3-în-l, vărsând conţinutul în 
chiuvetă. Apoi băgă din nou mâna şi scoase o bucăţică din 
ceva ce semăna a lut gri. Era explozibil C4 - plastic. Puse 
explozibilul în chiuvetă şi începu să-l frământe, amestecând 
uleiul şi plasticul, cum face un brutar cu aluatul. Obţinu un 
fel de chit lipicios şi flexibil care, luat separat, era complet 
inofensiv. Putea fi modelat în orice formă şi lipit pe orice 
suprafaţă. Putea fi pus în pungi de plastic - exact cum se 
apucase Carver acum să facă, împărţindu-l în patru bucăţi 
egale. Putea fi lovit, ars, chiar ciuruit de gloanţe, fără să se 
întâmple nimic. Dar dacă-i era adăugat un fitil, un capăt 
exploziv sau un cronometru, se obținea brusc o bombă. 

Odată depozitate pungile cu explozibil în rucsac, Carver 
scoase soluţia de curăţat şi o turnă pe toată în chiuvetă, 
înlăturând orice urmă de ulei sau de C4. Dădu drumul 
robinetului la presiune maximă, ca să clătească totul, apoi 
aruncă sticla la gunoi. Izul de ulei şi plastic din aer persista, 
însă Carver pulveriză odorizant în încăpere, după care 
aruncă recipientul la gunoi. Gând ieşi, un bărbat aştepta în 

26 


faţa uşii. Carver ridică din umeri ca şi cum s-ar fi scuzat, se 
tinu de nas şi murmură: 

— Pardon. 

Îşi luă pizza şi mâncă jumătate din ea în parcare. Aruncă 
restul într-un tomberon. Păstră cutia, urcă pe Honda şi o luă 
spre sud, intrând în Paris. 

Apartamentul era pe lle Saint-Louis, una din cele două 
insule de pe Sena, practic în centrul oraşului. Strada era 
plină de turişti care se bucurau de atmosfera rustică şi 
relaxată a insulei şi de seara călduroasă de vară târzie. Se 
plimbau fără grabă, oprindu-se să studieze vitrinele 
magazinelor sau meniurile restaurantelor şi cafenelelor de 
pe trotuare. 

Carver îşi parcă motocicleta şi cobori, încă purtând casca 
şi având cutia de pizza în mână. Oricine i-ar fi aruncat o 
privire fugară ar fi văzut doar un om care făcea livrări. 
Numai un ochi foarte atent ar fi observat că purta mănuşi 
subţiri de latex în timp ce mergea spre uşa clădirii din 
secolul al optsprezecelea în care Ramzi Narwaz se 
întreținea cu amantele lui. Nu avu nevoie de mai mult de 
câteva secunde şi de un şperaclu pentru a intra. 

Privi în jurul său în holul de la etajul întâi, familiarizându- 
se cu planul acestuia, apoi merse către o uşă din spate care 
dădea într-o curte goală cu un rând de coşuri de gunoi lipite 
de un zid. Chiar vizavi de el, o arcadă dădea în strada din 
spatele clădirii. Uşurat să constate că existau mai multe 
ieşiri, Carver scăpă de cutia de pizza şi intră înapoi în 
clădire. 

Apartamentul era la ultimul etaj, trebuia să urce câteva 
rânduri de scări. Din nou, încuietorile nu constituiră un 
obstacol. Carver intră într-un hol central, cu o fereastră în 
capăt, care se întindea de la podea la tavan. Era aproape 
întuneric afară, dar luminile stradale străluceau suficient de 
tare încât Carver să vadă pe unde păşeşte. 

În clipa când uşa se deschise, alarma antifurt începu să 
piuie, declanşată de un contact magnetic standard. Un mic 

27 


panou de control era ataşat de peretele aflat chiar în 
stânga uşii, exact cum văzuse şi pe planurile trimise. Şi 
codul era exact cel pe care i-l spusese Max. Piuitul încetă. 

In faţa lui, dând spre ieşirea din hol, era un mic pasaj, 
plin de dulapuri. In partea stângă era o uşă care ducea spre 
o bucătărie mică. Carver se întoarse în direcţia opusă şi 
deschise dulapul din partea dreaptă a pasajului. In el erau 
agăţate câteva haine de iarnă. In spatele lor se afla cutia 
albă din metal care adăpostea sistemul de alarmă al 
apartamentului. Dădu satisfăcut din cap şi închise uşa 
dulapului. 

La capătul îndepărtat al pasajului era un living mare şi 
spaţios. lIncăperea era mai stilată decât se aşteptase 
Carver, având în vedere ce fel de om era proprietarul şi în 
ce scop o folosea. Nu existau mese din sticlă şi crom, de 
prost gust, nici tavane cu oglinzi sau nuduri 
semipornografice. In schimb, camera avea pereţi deschişi la 
culoare şi o masă veche din lemn într-un capăt al ei, 
decorată cu o vază cu flori proaspete, în partea cealaltă, 
trei canapele mari, de culoare crem, erau aranjate în jurul 
unui covor persan. Un şemineu se vedea pe peretele 
îndepărtat, lângă nişte rafturi pe care se aflau un mic 
sistem audio, câteva cărţi şi o colecţie mică de vaze de 
cristal, ghivece şi sculpturi miniaturale. Doi senzori de 
mişcare cu infraroşu se aflau în colţuri opuse ale camerei, 
pentru a-i detecta pe intruşii care ar fi intrat pe geam. 

Carver îşi lăsă rucsacul în mijlocul camerei, îşi scoase 
lanterna, şi-o prinse în jurul capului astfel încât ambele 
mâini să-i rămână libere şi se uită îndelung şi atent la 
sistemul audio. Apoi bătu în peretele din spatele acestuia, 
ca să verifice dacă avea o structură solidă, rezistentă la 
lovituri, şi dădu din cap, satisfăcut. 

Reveni la rucsac şi scoase şurubelniţa, cleştele de tăiat 
fire şi trei cutii mici şi alungite din plastic, fiecare cam de 
mărimea şi grosimea unei cărţi necartonate, dar uşor 
curbate în partea mai alungită. Acestea erau mine 

28 


antipersonal M-18 Claymore", configurate pentru detonare 
la distanţă. Fiecare consta într-o bucată de explozibil C4 de 
un kilogram, în jurul căreia erau înfăşurate şapte sute de 
rulmenţi mici de oţel, închişi într-o carcasă exterioară din 
polistiren şi fibră de sticlă. 

Ridică minisistemul audio, deşurubă partea din spate, 
unde erau fixate boxele, o deschise şi tăie partea centrală a 
acestora. Apoi puse câte o mină Claymore în locurile goale 
din fiecare boxă, le lipi la loc şi le puse exact cum fuseseră, 
cu firele ieşind din amplificator. Când se declanşau, 
proiectilele aveau să fie aruncate cu boltă prin toată 
camera şi prin pereţii subţiri care o separau de bucătărie şi 
de hol. Oricine le-ar fi stat în cale ar fi fost făcut bucăţi. 
Carver îşi băgă şurubelniţa şi cleştele în buzunarul exterior 
şi contemplă încă o dată la rezultatul muncii sale. 
Detonatorul era nedetectabil. Dacă Narwaz ar porni 
sistemul la un minut după ce intra în apartament, ar putea 
deveni suspicios dacă nu auzea niciun sunet ieşind din 
boxe. Dar, dacă Narwaz se întorcea în apartament în 
noaptea aceea, însemna că supravieţuise unei tentative de 
asasinat şi nu îi va arde de muzică. 

Carver lucra fără să se grăbească inutil, cu un ritm 
constant, care avea să-l ajute să iasă din apartament cât 
mai curând posibil, fără să facă greşeli din neatenţie. Ridică 
geanta şi ieşi din cameră, trecu prin pasaj şi traversă holul, 
intrând în dormitor. Şi aici pereţii erau deschişi la culoare, 
podelele din lemn, iar fereastra şi perdelele până-n podea. 
Patul era singurul lucru extravagant din cameră, o piesă 
magnifică din alamă victoriană, ce avea un cadru lucios cu 
capete din metal ce se unduia cu eleganţă. 

Era pe cale să treacă mai departe, când ceva de la 
capătul patului îi atrase atenţia. Când lumină obiectul cu 


u Mină folosită de armata SUA (n.tr.) 


29 


lanterna, îşi dădu seama că era vorba despre o geantă de 
voiaj. Pe țesătură era cusut logoul Louis Vuitton. Era 
deschisă şi pe jumătate plină cu haine de damă. În 
apropiere era o poşetă Chanel mică şi lucioasă. Nişte blugi 
albi fuseseră aruncaţi pe aşternut lângă o jachetă scurtă de 
doc. O pereche de pantofi sport Keds albi zăceau pe podea 
lângă pat. Carver dădu ocol patului şi merse spre o alta uşă 
care ducea la baie. Pe raftul de deasupra chiuvetei erau 
două gentuţe, una plină cu farduri, cealaltă, mai mare, cu 
şampon, loţiuni de corp şi alte produse pentru îngrijire. 

Descoperirea îl şocă pe Carver, scoţându-l din starea lui 
de calm şi mulţumire de sine. Max nu îi spusese că Narwaz 
avea o iubită în oraş. Evident, aceasta sosise, se schimbase 
şi ieşise iar. Dacă în prezent era cu Narwaz, avea să moară 
odată cu el în seara asta. Carver scoase telefonul şi formă 
un număr din Anglia. 

— Nu mi-ai zis de femeie. 

— De ce să-ţi fi zis? Nu are nicio importanţă pentru 
misiune. 

— Contează pentru mine. Am venit să elimin un terorist 
periculos. lubita lui e civilă. Ştii că nu omor civili, Max. 

Carver auzi un râset la capătul firului. 

— Ba sigur că o faci. Doar că nu vrei să recunoşti. 
Albanezul ăla... crezi că elicopterul lui zbura de unul singur? 
Avea un pilot, Carver. 

— Pilotul ştia ce face. Era plătit pentru asta. 

— Şi ce, crezi că păsărică nu e? Uite, nu contează dacă 
ţinta are iubită, şofer, bodyguard sau toată familia cu ea. 
Nu-mi pasă dacă ăsta invită majoretele de la Dagenham 
Diamonds!? la o petrecere şi-i bubuim pe toţi. Nebunul ăsta 
nenorocit vrea să înceapă un război. Milioane de vieţi pot fi 
puse-n pericol, deci trebuie să dispară. Victimele colaterale 
nu sunt treaba noastră. 


" Echipă de ciclism engleză (n.tr.) 
30 


Carver nu spuse nimic. Îşi petrecuse anii din armată 
luptând cu dictatori sângeroşi care pierdeau războaie, dar 
rămâneau la putere. Urmărise terorişti psihopaţi care 
deveniseră dintr-odată politicieni pacifişti întâmpinați cu 
strângeri de mână la Numărul 10: şi cu zâmbete pe peluza 
Casei Albe. El şi oamenii lui luaseră cu asalt nenumărate 
cargoboturi şi bărci de pescuit pline de arme şi de droguri. 
Dar niciodată nu se schimba naibii ceva. Nimeni nu plătea 
pentru ceea ce făcuse. Niciun guvern nu îi oprea de la bun 
început. Acum putea să negocieze cu băieţii răi pe limba 
lor. Îşi alungă îndoielile din conştiinţă, izolându-le în aceeaşi 
celulă din mintea lui unde închisese de-a lungul timpului 
scrupulele, fricile şi emoţiile. 

Max rupse tăcerea: 

— Mai eşti acolo, amice? Dacă nu eşti dispus să faci 
treaba asta, zi-mi acum. Nu pot să las pe nimeni să-şi bată 
joc de asta. 

— Hai să-ţi spun ceva, Max. De ce nu vii aici? Intră pe uşa 
din faţă şi aşteaptă şaizeci de secunde. Vezi cu ochii tăi 
dacă-s dispus să fac asta. 

— Aşa te vreau. Pentru o clipă, am crezut că ţi-ai ieşit din 
mână. Nu-ţi ieşi din mână, nu, Carver? Incep să-mi fac griji 
pentru tine. 

— Du-te-n mă-ta, Max! A 

Tonul lui Carver trăda o încredere în sine agresivă. Insă, 
în adâncul fiinţei sale, se întreba dacă Max nu avea cumva 
dreptate. În privinţa abilităţilor sale, era sigur că răspunsul 
e nu. Se menținea în formă; nu arunca banii pe droguri sau 
pe divorţuri; nu era una dintre fosilele militare care-şi 
făceau veacul prin barurile din Hereford şi Poole spunând 
poveşti de război trase de păr altor soldaţi bătrâni la fel de 
rătăciţi şi fără rost ca şi ei. Deci nu, nu-şi pierduse abilitatea 


13 Pe Downing Street numărul 10 este sediul guvernului britanic şi 
reşedinţa prim-ministrului (n.tr.). 


31 


de a-şi face treaba. Dar poate că îşi pierduse gustul pentru 
aşa ceva. Ajunsese cu mult timp în urmă la concluzia că 
forţa lui nu avea vreo legătură cu armele, muşchii sau 
explozibili. Era în mintea şi în privirea lui, în puterea voinţei 
sale şi în siguranţa că făcea ceea ce trebuie. Undeva 
înlăuntrul lui mocneau o furie şi un sentiment al pierderii, 
care-l împinseseră mereu înainte. Dar, dacă se termina acel 
„combustibil”, dacă puterea voinţei lui scădea, ce avea să 
se întâmple? 

Acesta putea fi totuşi ultimul lui contract. Deci trebuia să- 
i iasă bine. Şi să scape cu viaţă. 

A treia bombă fu plantată în dormitor, lipită pe peretele 
de la capătul patului şi acoperită cu perne. Geanta femeii 
era chiar lângă Carver în timp ce acesta lucra. Simţi o urmă 
slabă de parfum dinspre haine. Se întrebă dacă ea ştia 
adevărul despre amantul ei. Urma oare aceeaşi cauză? Sau 
era doar o fată drăguță care avea să moară pentru că 
fusese sedusă de un bogătaş? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! murmură pentru sine. 
Concentrează-te. 

Încă mai avea trei dispozitive de amplasat - pungile 
frigorifice cu chit explozibil. Lipi unul în rezervorul de la 
toaletă, apoi îi adăugă un mic detonator cu radio. Un alt sac 
şi un alt detonator fură băgate în dulapul de bucătărie aflat 
la nivelul frunţii. Minele Claymore trebuiau să arunce în aer 
camera, dar el nu voia să conteze pe asta. Prea multe ţinte 
supravieţuiseră tentativelor de asasinat pentru că bombele 
nu erau atât de letale pe cât plănuiseră utilizatorii. Trebuiau 
omorâţi de două ori, pentru orice eventualitate. Ultima 
pungă şi cel din urmă detonator fură amplasate sub o 
masă-consolă din hol. Fiecare cameră din apartament 
fusese transformată în teren minat. Acum trebuia doar să 
activeze toate bombele. 

Reveni la rucsac şi scoase o cutiuţă din plastic de 
mărimea unui miniradio. Două fire ieşeau din partea 
inferioară a cutiei, iar în partea superioară erau o antenă 

32 


extensibilă, un comutator şi un beculeţ roşu care indica 
dacă e pornit sau oprit. Se întoarse la dulapul cu haine, 
deschise cutia principală a sistemului de alarmă şi-şi 
conectă cutiuţa la aceleaşi terminale ca şi senzorul de la 
uşă, apoi o porni. Lumina roşie din partea de sus a cutiei 
începu să pâlpâie. Dispozitivul era în standby. 

Odată ce sistemul de alarmă din apartament era activat, 
dispozitivul avea să pornească. Orice breşă în circuitul 
alarmei, cum ar fi deschiderea unei uşi, avea să declanşeze 
un detonator din interior, pornind un cronometru de 60 de 
secunde. Dar spre deosebire de alarmă, acesta nu putea fi 
oprit. Cronometrul continua să numere pur şi simplu 
secundele până la zero şi trimitea semnalul fatal bombelor 
ascunse prin apartament. Capcana era instalată. Carver îşi 
dădu jos lanterna şi o puse în rucsac, cu restul 
echipamentului. Făcu din nou turul apartamentului, 
asigurându-se că totul era la locul lui şi că nu rămăsese 
nimic în urmă, apoi ieşi pe unde intrase, resetând şi alarma. 
Atunci când cineva îşi va face apariţia pe uşa din faţă, locul 
avea să sară în aer. 

Ajuns la baza scărilor, Carver se întoarse spre uşa din 
faţă şi ieşi în curte. Işi dădu jos rucsacul din spate şi scoase 
toate cele necesare pentru restul operaţiunii, împreună cu 
sacul negru de gunoi. Il deschise şi băgă în el rucsacul 
împreună cu ce se afla în el, apoi o luă în josul străzii spre o 
alee pe care se afla un bar, unde îl aruncă într-un tomberon 
imens, îngropându-l sub un morman de gunoi de la 
restaurant. 

În timp ce mergea către motocicletă, Carver îl sună pe 
Max. 

— Am rezolvat cu apartamentul. Unde vrei să merg 
acum? 

Primi instrucţiunile şi se asigură că a priceput clar fiecare 
etapă a operaţiunii. Pentru moment, în orice caz, clipa de 
slăbiciune din apartament îi trecuse. 


33 


4 


La mai puţin de 1,5 km de apartamentul pe care Carver îl 
umpluse cu bombe, doi oameni cu nume false îşi vedeau de 
treaba lor într-o clădire care avea acte de proprietate false. 
Unul din ei îi era cunoscut lui Carver drept Max. Faţa lui 
adânc ridată, ca a unui om suferind de inaniţie, amintea de 
un jocheu sau de un membru al trupei Rolling Stones. Părul 
rar îi era tuns scurt şi lipit de cap. Purta ochelari fără rame, 
un costum de culoarea cărbunelui, o cămaşă de în alb şi o 
cravată tricotată de culoarea ciupercilor. 

Înfăţişarea lui modernă era în contrast puternic cu locul 
în care se afla. Tocmai intrase în camera de oaspeţi a unei 
case care părea să fi fost construită în secolul al 
optsprezecelea, decorată cu un lux extravagant - tavane de 
3,6 m, şemineu de marmură, mobilier vechi şi portrete ale 
strămoşilor, suflate cu aur masiv. Cel care alesese 
decoraţiile încercase să evoce grandoarea unor vremuri 
apuse. 

Max privi în jur cu dezgust. Locul arăta ca un nenorocit 
de muzeu. Îşi îndreptă atenţia către omul între două vârste, 
în pantaloni bej, pulover verde şi cămaşă cu nasturi de un 
albastru-deschis care stătea lângă focul stins cu un pahar 
de whisky în mână. Era un bărbat îndesat, cu o constituţie 
puternică, dând semne că începea să se îngraşe pe măsură 
ce timpul, gravitația şi lipsa de exerciţiu îşi spuneau 
cuvântul. 

— Am veşti de la Carver, domnule. 

Bărbatul era director de operaţiuni. Unii dintre oamenii 
lui îi spuneau D.O. Când voia să lase impresia că-i 
prietenos, le spunea celorlalţi să-i zică Charlie. Dar Max 
prefera apelativul „domnule”. Nu-i plăcea să fie prieten cu 
şefii. Începeau să-şi permită tot felul de lucruri dacă făcea 
asta. Rămâi amabil şi formal, şi fiecare îşi ştie locul. 

— Cum se descurcă? întrebă directorul de operaţiuni. 


34 


Avea vocea obosită. Îşi trecu o mână prin păr şi peste 
ceafă. În ultimele patruzeci şi opt de ore nu dormise decât 
trei. Lucraseră rapid, sub presiune, sărind peste unele 
etape. Max se întreba dacă bătrânul mai poate ţine pasul. 

— Bine, spuse el. Doar o chestie aş vrea să vă spun. Se 
pare că l-a lovit brusc o criză de conştiinţă. 

— E îngrijorat că ar putea muri oameni nevinovaţi. 

Directorul de operaţiuni râse, revenindu-şi când văzu 
expresia de pe chipul lui Max. 

— Scuze, zise el. Cred că-s cam tensionat. Dar, desigur, 
percepi ironia. 

— O, da, o percep. 

— Bun atunci, ruşii sunt la locurile lor? Oftă prelung, cu 
frustrare. Nu-mi place să folosesc oameni noi într-o misiune 
ca asta. Totuşi, directorul m-a asigurat că-s de primă clasă. 
Probabil ştie el ce spune. 

— Sunt pe poziţie, spuse Max. Şi echipele de observare 
sunt gata. Odată ce ţinta intră în raza noastră vizuală, vom 
fi gata de acţiune. 

— Excelent, spuse directorul de operaţiuni. Să înceapă 
spectacolul. 


DUMINICĂ, 31 AUGUST 


5 


Era deja trecut de miezul nopţii. Samuel Carver stătea pe 
Honda, aşteptând să înceapă acţiunea. Aruncă o privire 
tubului negru de metal agăţat de motocicletă, în spatele 
piciorului său drept. Arăta ca o lanternă obişnuită, cu 
mâner lung, din cele folosite de poliţişti şi paznici. De fapt 

35 


era un laser portabil cu diodă pe bază de pompă, cunoscut 
şi ca dazzler!?. Creat ca armă neletală pentru poliţiştii 
americani, dar adoptat cu entuziasm de cei din toată 
lumea, emitea o rază de lumină verde la o frecvenţă de 532 
de nanometri. Porecla dată armei era înşelătoare. Când 
lumina ei strălucea în ochii cuiva, persoanei respective nu îi 
era doar afectată vederea. Şi-o pierdea complet. 

O rază laser verde îi lăsa pe toţi care-o priveau într-o 
stare de dezorientare, confuzie şi imobilitate temporară. 
Creierul uman nu putea procesa cantitatea uriaşă de 
lumină care se revărsa prin nervii optici, deci se comporta 
ca orice computer supraîncărcat. Ceda. 

Noapte sau zi, ploaie sau soare, dazzler -ul era cel mai 
bun prieten al accidentelor. 

Era o chestiune de câteva secunde. Carver era poziţionat 
la ieşirea dintr-un pasaj subteran ce trecea pe sub un dig 
de pe partea de nord a Senei. Dacă întorcea capul puţin 
spre dreapta, putea privi peste râu la silueta ascuţită şi 
strălucitoare a Turnului Eiffel, profilându-se pe cerul 
înstelat. Era trecut de miezul nopţii, dar încă erau câteva 
bărci de agrement pe râu. Dacă pe Carver l-ar fi interesat 
câtuşi de puţin, i-ar fi putut vedea pe îndrăgostiţii care se 
ţineau de mână lângă balustradă, privind Oraşul Luminilor. 
Dar Carver avea alte lucruri la care să se gândească. Privea 
spre partea îndepărtată a pasajului. Tot ce-l interesa era 
traficul. 

Sosise momentul. inspiră adânc, apoi expiră încet, lăsând 
umerii în jos, relaxându-şi muşchii, sucindu-şi gâtul şi 
rotindu-şi capul pentru a-şi relaxa coloana vertebrală. Apoi 
privi din nou spre drum. La câteva sute de metri depărtare, 
dincolo de intrarea în pasaj, văzu un Mercedes negru. 
Mergea repede. Mult prea repede. 

în spatele Mercedesului se afla motivul goanei sale 
nebune. O motocicletă se ţinea după el, bâzâind în jurul 


4 Literal: strălucitor, orbitor (n.tr.). 
36 


maşinii mari şi negre ca o viespe pe lângă un bivol. Pe locul 
din spate stătea un pasager, care avea un aparat foto, 
aplecându-se pe geam şi făcând întruna poze cu bliţul, 
aparent inconştient de pericolul la care se expunea. Pentru 
toată lumea, arăta ca un paparazzo care-şi punea viaţa în 
joc pentru o poză în exclusivitate. 

— „Bună treabă”, îşi zise Carver în timp ce grupul de 
vitezomani îşi făcea treaba. Porni motorul şi se pregăti să 
plece. 

Pentru o secundă, îşi imagină pasagerii din maşină 
rugându-l disperaţi pe şofer să scape de motocicleta ce-i 
urmărea neîncetat. 

Totul mergea conform planului. Carver o luă-n jos către 
ieşirea din pasaj. Când ajunse la intersecţia cu drumul 
principal, o furgonetă Citroen BX gri ieşi din pasaj. Carver o 
lăsă să treacă, observându-i pe cei doi arabi din scaunul 
şoferului şi al pasagerului. Trecu apoi o altă maşină, un 
Ford Ka, după care Carver ieşi cu motocicleta în mijlocul 
drumului. 

Se mută pe partea cealaltă, apoi întoarse Honda în fluxul 
de trafic ce se apropia şi o luă cu viteză înainte cam 100 m 
spre intrarea în pasaj. Pe mijlocul drumului era un rând de 
stâlpi. Aceştia susțineau tunelul şi separau cele două benzi 
de trafic. Se opri lângă ultimul stâlp şi se aplecă să-şi 
scoată dazzler- ul. 

Ceva însă îi atrase atenţia lui Carver. Din partea cealaltă 
a pasajului se îndrepta spre el un Fiat Uno alb, lovit. Mergea 
cu viteza legală, 50 km pe oră, mai puţin de jumătate din 
viteza pe care o aveau maşina şi motocicleta ce goneau în 
spatele lui. 

Mercedesul şi motocicleta se apropiau de maşina mică şi 
albă cu o viteză nebună. Erau 100 m între ele. 50. 20. 
Mercedesul se apropie cu zgomot de Fiat prin partea 
dreaptă, apoi coti brusc la stânga, încercând să-l 
depăşească. Motociclistul nu avea de ales. Trebuia să 
depăşească prin cealaltă parte, înghesuit între Fiat şi 

37 


peretele tunelului. Cumva, reuşi să scape fără nicio 
zgârietură, depăşind Fiatul ca o rachetă. 

Şoferul Mercedesului nu avu atâta noroc. Partea frontală 
dreaptă a maşinii ciocni Fiatul din spate. Mercedesul îi lovi 
în forţă farurile şi îi strivi metalul subţire de pe bara de 
protecţie. 

Zidurile tunelului răsunau de zgomotul motoarelor, al 
plasticului lovit şi al metalului îndoit. Dar cu casca pe cap 
Carver se simţea protejat împotriva haosului ce gonea spre 
el. Îi vedea pe şoferul Mercedesului chinuindu-se să preia 
controlul în timp ce maşina sa derapa pe şosea. Tipul se 
pricepea. Cumva, reuşi să îndrepte maşina. Acum venea 
direct spre Carver. Acesta stătea la fel de încordat ca un 
toreador care înfrunta un taur negru pregătit de atac. 
Ridică laserul, ţinti parbrizul maşinii şi apăsă pe buton. 

Explozia de lumină fu instantanee. O rază de energie în 
stare pură explodă în spaţiul, ce se tot micşora, dintre 
Carver şi Mercedesul în goană. Dură doar o fracțiune de 
secundă, apoi lumina dispăru. Mercedesul se clătină spre 
dreapta. Undeva, adânc în subconştient, instinctul de şofer 
experimentat probabil declanşase un semnal de alarmă. 
Călcă apăsat pe frână, încercând cu disperare să oprească 
maşina. 

Nu avu nicio şansă. Mercedesul de două tone se izbi de 
unul dintre stâlpii centrali, trecând instantaneu de la viteză 
nebună la încremenire completă. Dar era prea multă viteză, 
prea multă greutate, prea mult avânt. Maşina distrusă 
ricoşă din stâlp şi lunecă pe drum, învârtindu-se. In sfârşit, 
se opri în mijlocul drumului, cu spatele spre locul de unde 
venise. 

Partea frontală a Mercedesului arăta ca o jucărie Dinky” 
lovită cu o bâtă de baseball, cu o gaură mare în formă de U 


15 Marcă celebră de machete din SUA 


(n.tr.). 
38 


în locul în care fuseseră capota şi motorul. Parbrizul era 
complet distrus, la fel şi celelalte geamuri. Roata din faţă 
din partea şoferului ieşise de la locul ei. În cealaltă parte, 
roata se înţepenise în caroserie. Plafonul fusese smuls de 
pe partea pasagerului şi deplasat cu 60 cm spre stânga. 
Presiunea din partea frontală şi de deasupra forţase toate 
uşile să se deschidă. 

Nu se vedea nicio mişcare de pe locul pasagerului. 
Carver ştia că şansele de a supravieţui unui asemenea 
impact erau minime. Cu coada ochiului, văzu o maşină 
depăşindu-l, intrând în tunel, trecând de Mercedes. 

Între timp, Fiatul ieşea în sfârşit din tunel. Carver zări 
expresia de şoc şi groază de pe chipul şoferului. Era un 
câine pe locul din faţă. Avea limba scoasă şi gâfâia 
încântat, inconştient de măcelul ce rămânea în urma lui. 

Carver îşi prinse laserul înapoi pe rezervorul motocicletei. 
Era tentat să meargă să verifice fiarele îndoite, ca să se 
asigure că ţinta murise, dar nu avea rost. In cazul foarte 
improbabil în care cineva supravieţuise unui impact atât de 
nimicitor, Carver nu putea face nimic fără să lase ceva 
urme. Şi, chiar dacă Ramzi Hakim Narwaz era încă în viaţă, 
nu credea că avea cum să mai plănuiască activităţi 
teroriste în viitorul apropiat. 

Era timpul să plece. În capătul îndepărtat al tunelului, 
Carver vedea câţiva pietoni, care stăteau şi priveau, 
neputând să se hotărască dacă să se apropie de locul 
accidentului. În depărtare, auzea bâzâitul ca de ţânţar al 
motoarelor de motocicletă. Se apropiau oameni. Cu 
siguranţă, aveau aparate foto. Aveau să fie urmaţi de 
poliţişti, ambulante şi maşini de pompieri. 

Carver nu voia să fie prezent când aceştia vor ajunge. 
Trebuia să plece înainte ca cineva să-şi dea seama că ăsta 
nu era doar un accident regretabil. intoarse motocicleta cu 
180 de grade şi se îndreptă înapoi către rampa de ieşire a 
tunelului Alma. 


39 


6 


Cealaltă motocicletă opri la 200 m mai sus pe drum, pe 
Avenue de New York, chiar în spatele clădirii neoclasice 
Palais de Tokyo'61, care găzduia Muzeul de Artă Modernă 
din Paris. 

Grigori Kursk, pe motocicleta lui marca Ducati M900 
Monster, atinse cu picioarele solul, se săltă în şa şi îşi ridică 
vizorul. Ochii îi ardeau de foamea mistuitoare a unui om 
pentru care omorul nu reprezenta doar o slujbă, ci o 
necesitate - una pe care o îndeplinea fie că era plătit, fie că 
nu. 

Se întoarse să se uite la pasagerul său, care tocmai îşi 
băga aparatul foto într-un coş din lateralul motocicletei. 

— Ai văzut? cârâi el în rusă. Ai văzut ce faţă a făcut 
şoferul ăla? Amărâtul nici nu ştia ce să facă. Acum e pate 
franțuzesc! 

Se opri o secundă, apoi continuă mai calm, revenind la 
afaceri. Bun, a fost pe-atât de uşor pe cât am promis. Acum 
hai să luăm şi cealaltă jumătate din bani. 

— S-o luăm repede, mă chinui cumplit aici, răspunse 
pasagerul lui. Am genunchii după urechi. 

Kursk râse. 

— Ha! Credeam că-ţi place aşa. 

Mai merse câţiva metri până când găsi un loc gol între 
maşinile parcate, suficient de mare pentru motocicletă. Se 
poziţionă cu faţa către curbă, lăsându-şi destul spaţiu cât 
să vadă ieşirea din tunel. Apoi scoase o lanternă cu 
infraroşu din buzunar şi o ţinu aproape de ochiul drept prin 
gaura din cască. Il căuta pe omul care fusese pe 
motocicleta din capătul îndepărtat al tunelului. 


15 Muzeu dedicat artei moderne şi 


contemporane aflat în Paris (n.tr.). 
40 


Kursk ştia două lucruri despre acesta: că fusese agent al 
Forţelor Speciale Britanice şi că era următoarea lui ţintă. 


7 


leşirea lui Carver din oraş ar fi trebuit să fie simplă. Avea 
de gând să urmeze cursul râului până la peripherique, 
autostrada care înconjura Parisul, apoi să facă ocolul 
oraşului în sensul invers acelor de ceasornic înainte de a 
ajunge pe autostrada expres A5 din oraş către sud-est. 
Avea să ajungă la graniţa cu Elveţia înainte să se lumineze. 

Tocmai se pregătea să accelereze când o străfulgerare 
de lumină îi atrase atenţia, la nu mai mult de 100 m în faţă, 
o reflecţie de pe o lentilă de sticlă. Dură doar o fracțiune de 
secundă, dar fu suficientă să-l facă să realizeze că un 
cauciuc de motocicletă se vedea din spatele unei maşini 
parcate. 

Cineva îl urmărea. lar el mergea drept spre persoana 
respectivă. 

Carver trebuia să iasă de pe drum. Privi spre dreapta. Era 
o cotitură. N-avea rost - fundătură. Avea doar o opţiune 
acum. Întoarse Honda pe întinderea lată de asfalt şi trecu 
pe lângă un şir de copaci şi o balustradă joasă, vopsită în 
negru, care forma un fel de barieră între el şi cel care-l 
aştepta. 

În dreapta lui se afla silueta masivă, gri cu alb, a Palais 
de Tokyo. Cele două aripi ale acestuia înconjurau o piaţă 
publică mare care se ridica pe patru niveluri, separate de 
serii de trepte înguste care se întindeau cât era clădirea de 
lungă. În spate de tot erau două rânduri de coloane clasice, 
ridicate pe un fronton înalt între cele două aripi. In spatele 
lor era Avenue du President Wilson, care avea să-i ofere 
altă cale de ieşire din oraş. 

Carver viră spre clădirea uriaşă, îndreptând motocicleta 
către fronton. Înconjură aripile curbate ale pieţei, gonind pe 


41 


lângă un grup de skateboarderi adunaţi în jurul unei ţigări 
cu marijuana aprinse, care-l priveau cu uimire. Când trecu 
de primele cinci trepte, se ridică în şa, lăsându-şi braţele şi 
picioarele să-i amortizeze şocul în timp ce Honda trecu 
peste obstacol. 

Cu casca pe cap şi cu motorul urlând, Carver nu auzi 
focurile de armă. Văzu doar o scânteie de lumină la stânga, 
urmată instantaneu de impactul gloanţelor ce nimereau 
partea din spate a motocicletei, găurind apărătoarea şi 
distrugând teava de  eşapament. În spatele lui, 
skateboarderii se treziră din transă. Un cuplu se aruncă la 
pământ. Ceilalţi fugiră pur şi simplu, țipând panicaţi. 

Carver se ghemui peste ghidon, aplecându-şi capul cât 
mai jos posibil, în timp ce peretele de lângă el erupse într-o 
serie de mici explozii, cu bucățele de piatră şi praf. Nu avea 
unde să meargă, decât drept înainte. Mişcând motocicleta 
de la stânga la dreapta, trecu în viteză pe trotuar, apoi urcă 
următoarea serie de trepte. 

Acum transpira din greu, aproape trăgând el motorul 
peste trepte datorită forţei fizice extraordinare şi a hotărârii 
încrâncenate. Dar, în timp ce corpul lui se zgâlţâia înainte şi 
înapoi în şa, mintea lui se concentra asupra altei probleme. 

Cine o fi persoana care trăgea spre el? Răspunsul cel mai 
probabil era cineva care lucra cu sau pentru Ramzi Narwaz. 
Dar, dacă acesta avea oameni care să-l protejeze, de ce nu- 
i apăraseră maşina? Trebuia să fie altcineva. Şi dacă nu 
cumva apăruse în peisaj vreun musafir neinvitat în timpul 
misiunii, rămânea o singură variantă. 

* 


— Rahat! 

Kursk clătină din cap cu dezgust şi-şi îndesă pistolul- 
mitralieră Mini Uzi înapoi în jachetă. Fusese forțat să tragă 
cu corpul răsucit pe şaua motocicletei, îndreptat în partea 
greşită, departe de piaţa în care englezul reuşea să scape. 


42 


Erau copaci în calea lui şi el urmărea o ţintă în mişcare. Nu 
făcea decât să risipească muniţie. 

Apoi se uită din nou. Englezul părea că se îndreaptă spre 
o fundătură, rămânând prins în capătul îndepărtat al pieţei 
în formă de U îndreptat spre interior, sub un zid de cel puţin 
4 m înălţime. Kursk văzu că mai erau nişte trepte, mult mai 
abrupte de data asta. Dumnezeule, avea de gând să le urce 
şi pe-alea? 

Dacă da, Kursk nu avea cum să-l urmeze. Motocicleta lui 
nu era făcută pentru o asemenea cascadorie. Nu cu încă un 
pasager la bord. Desigur, ar fi avut timp să se dea jos de pe 
ea, să seteze arma să tragă câte un singur glonţ şi să 
ţintească în vreme ce omul pe care căuta să-l doboare se 
chinuia să urce. Dar distanţa avea să fie mult peste 100 m. 
La asemenea distanţă, arma lui, făcută să tragă bine de 
aproape, avea o putere considerabil redusă. 

Mai era o problemă. Şi dacă ar fi tras suficiente gloanţe 
în englez încât să-l omoare, Kursk ar fi rămas cu un cadavru 
pe treptele unei clădiri publice, cu martori la împuşcătură, 
la mai puţin de 400 m de locul accidentului iniţial. Chiar şi 
pentru cei care-l angajaseră ar fi fost greu să muşamalizeze 
aşa ceva. 

Înjură în barbă. Lucrurile îi scăpau de sub control. Kursk 
trebuia să ajungă cu un pas înaintea adversarului său. 

— Ţine-te bine, îi spuse pasagerului său, apoi porni din 
nou furios motocicleta Ducati. 

Mai merse câţiva metri pe Avenue de New York, apoi coti 
la dreapta pe o stradă laterală şi o luă în sus, pe lângă 
Palais de Tokyo. Acum mergea paralel cu Carver, separați 
fiind de clădirea masivă, îndepărtându-se de râu. Dar avea 
să se apropie cât de curând de acesta. 


* 


În partea îndepărtată a pieței, Carver ajunsese la baza 
treptelor de la fronton. Porni motorul, rugându-se să fie la 
fel de bun la viteză mică pe cât se făcuse reclamă, apoi se 


43 


aruncă asupra treptelor, bruscând ghidonul şi împingându- 
se cu coapsele, ca şi cum ar fi obligat un cal extenuat să 
sară peste o serie de garduri. Motorul păru să urle în semn 
de protest când porni la insistenţele lui Carver. Dar 
continuă să urce. 

În sfârşit, cu un ultim urlet de protest, motocicleta ajunse 
în vârf, cu roata din spate învârtindu-se o secundă pe 
suprafaţa alunecoasă de marmură, apoi goni înainte, 
printre coloane, ieşind în micul semicerc al Place de Tokyo 
care dădea direct în Avenue du President Wilson şi... 

— Fir-ar! 

Carver trebuia s-o ia la stânga, printre maşinile ce se 
îndreptau spre el. Acela era drumul spre peripherique. Dar 
erau două şiruri lungi de maşini parcate şi nişte copaci. 

Apoi, venind de pe o stradă cam la 50 m în stânga lui, 
văzu aceeaşi motocicletă care urmărise Mercedesul. Era 
mare şi puternică, dar arăta ca un scuter sub greutatea 
conducătorului ei, care-l făcea pe pasagerul său să pară 
mic. Capetele celor doi scrutară zona dintr-o parte în 
cealaltă, apoi omul de statură mai mică îl bătu pe şofer pe 
umăr şi indică din cap în direcţia lui Carver, pe drum. 
Şoferul răspunse imediat, luând-o la dreapta şi gonind în 
jos. p 

Carver gonea şi el deja pe drum. Işi răspunsese singur la 
întrebare. Max îşi trimisese oamenii pe urmele lui. Dar de 
ce îl voia mort? Carver analiză variantele în timp ce tura la 
maximum Honda, ignorând culoarea roşie a semaforului, 
intrând şi ieşind în viteză din traficul din intersecţii. 

Era vorba despre bani? Trei milioane de dolari era o 
sumă mare pentru o singură misiune. Dacă Max scăpa de 
el, putea să-şi păstreze jumătatea neplătită. 

Şoferilor parizieni nu le pasă. Sunt cunoscuţi pentru asta. 
Dar chiar şi ei frânează la vederea unei motociclete care 
trece razant pe lângă aripile din faţă ale maşinilor lor. 
Carver făcu slalom printre maşini în timp ce acestea se 
opreau brusc în sunet strident de frâne, cauciucuri ce 

44 


scârţâiau şi înjurături franţuzeşti furioase. Asta-i pica bine. 
Fiecare maşină oprită era doar un obstacol în plus care îi 
încetinea pe oamenii de pe urmele lui. 

Trăise Carver mai mult decât era necesar? Fusese destul 
de clar în urma discuţiilor că aceasta avea să fie ultima 
misiune pe care avea s-o ducă la bun sfârşit. Probabil Max 
voia să incheie toate socotelile. 

La capătul drumului, bulevardul dădea în Place de l'Alma. 
La rândul său, acesta ducea dincolo de staţia de metrou 
Alma-Marceau către Pont de l'Alma. Tunelul Alma trecea 
prin partea de jos, în diagonală. In Paris, dacă francezilor le 
place un nume, nu renunţă la el. 

Sau era vreun alt motiv pentru care Max voia să scape de 
el, ceva legat de operațiunea lui? Dar ce făcea operațiunea 
asta să fie atât de diferită de restul? 

O luă drept prin Place de l'Alma, trecând chiar pe lângă 
locul accidentului cauzat de el cu câteva minute în urmă. 
Încă nu se zăreau ambulanţe sau luminile strălucitoare ale 
maşinilor de poliţie. La prima vedere nu părea să fie nicio 
urmă a vreunui accident. 

Carver ajunse pe pod la 100 m, poate mai mult, de 
Ducati, şi traversă Sena. Voia să o ia la dreapta către 
autostrada care se întindea de-a lungul malului sudic al 
râului, îndreptându-se spre peripherique, ca înainte. Dar îşi 
dădu seama că ar fi fost o nebunie. Motocicleta Ducati era 
mult mai mare şi mai puternică. Chiar cu doi oameni la 
bord, l-ar fi depăşit în scurt timp când ar fi ajuns la şosea. 
Avea nevoie de un teren unde să se lupte cu inamicii şi să 
câştige. 

Apoi îl văzu. 

La capătul îndepărtat al podului, de cealaltă parte a 
drumului, era un mic chioşc alb înconjurat de tufişuri joase. 
Arăta ca o ciupercă uriaşă: un turn scund şi îndesat cu un 


45 


acoperiş larg, în pantă. Chiar în faţa lui era o pancartă 
albastră pe care scria „Visite des Egouts de Paris”. 

Carver zâmbi larg. Ştia ce înseamnă. Şi-i convenea de 
minune. In faţa lui, observă un autobuz lung, cele două 
jumătăţi ale acestuia fiind unite de un acordeon de cauciuc. 
Era pe cale s-o ia la stânga, pe drumul principal care 
mergea de-a lungul malului stâng, pe Podul Alma, 
întorcându-se pe unde tocmai venise Carver. Trebuia să 
treacă drumul. Autobuzul avea să-i taie calea direct. Făcu o 
manevră riscantă pentru ultima oară, virând puternic la 
dreapta, patinând în calea autobuzului ce se apropia, 
simţindu-i silueta masivă deasupra lui, văzând privirea 
îngrozită a şoferului. 

Autobuzul se opri brusc în timp ce se întorcea. Sau cel 
puţin doar partea din faţă o făcu, pentru că partea din 
spate se mişcă în continuare, şerpuind în timp ce legătura 
dintre cele două părţi avu rol de balama, clătinând 
autobuzul spre dreapta. Cumva, şoferul reuşi să redreseze 
autobuzul înainte ca întoarcerea bruscă să-l încline pe-o 
parte. Dar acum era întins de-a curmezişul podului, iar 
traficul se aglomera în jurul lui. Obstacolul perfect. 

Carver opri motocicleta lângă chioşc. Sări jos, îşi scoase 
casca şi apucă lanterna cu laser. Lângă chioşc, o poartă 
albă şi mică de metal păzea o scară de piatră care cobora 
în spirală. O pancartă de pe poartă purta însemnul Accés 
interdit - intrarea interzisă. Deschise poarta cu piciorul, 
apoi o luă în jos pe scări. 


8 


Primul canal colector subteran a fost săpat sub străzile 
Parisului în anul 1370. In prezent se găsesc sub oraş 


17 Vizitaţi canalele Parisului (în Ib. franceză, în original) (n.tr.) 


46 


tuneluri pe o distanţă de aproximativ 2 000 km, cunoscute 
sub numele de les €gouts!8. Acestea transferă zilnic 1,2 
milioane mc de apă şi reziduuri şi urmăresc acelaşi traseu 
ca şi reţeaua de drumuri de la suprafaţă. Fiecare tunel are 
un indicator cu numele aleii, bulevardului, străzii sau pieţei 
de unde se colectează mizeria. 

Dacă îţi doreai un schimb de focuri în mijlocul unui oraş 
important fără să fii observat de cineva, canalul colector 
era locul cel mai potrivit. Dar în Paris găseai ceva chiar şi 
mai bun. Nu erau doar canale colectoare, ci şi un muzeu 
colector, un labirint de tuneluri şi încăperi din beton şi oţel, 
situat chiar sub podul Alma în partea sa sudică. 

Carver goni pe scările înguste cu pereţi din beton şi de-o 
parte, şi de cealaltă. La capătul scărilor, pasajul cotea la 
stânga, în faţa sa era o uşă solidă de oţel. Pe ea era o 
pancartă albă pe care scria cu litere de tipar roşii „Pericol”. 
Sub pancartă se afla un lacăt masiv. 

Deschise lacătul cu un glonţ, apoi împinse uşa care se 
clătină dezvăluind un spaţiu gol şi negru ca smoala, cu un 
aer umed şi răcoros, înţepător. Deschise laserul rotindu-l la 
capăt ca să îi mărească fasciculul de lumină, umplând 
spaţiul cu o licărire radioactivă, verzuie, chiar fantomatică. 
Mai în faţă, pasajul părea să ducă la o încăpere joasă şi 
spațioasă. Un alt lacăt se găsea pe interiorul uşii acţionate 
de o roată de metal. Carver închise uşa şi învârti roata. Nu 
existau şanse prea mari ca indivizii care îl urmăreau să 
aleagă aceeaşi cale. Numai un prost ar cobori într-un culoar 
îngust şi întunecat, pe urmele unui bărbat despre care se 
ştia că are un laser şi aproape sigur şi un pistol. Ar găsi o 
altă cale de a intra. Chiar şi aşa, nu strică să-ţi asiguri 
spatele. 

Carver păşea cu băgare de seamă prin canalele de 
colectare, ţinând laserul în mâna stângă şi SIG-Sauer-ul în 


18 Canale de scurgere (n.tr.) 


47 


mâna dreaptă, încercând să desluşească direcţia din care 
ar fi putut veni atacul inamicului său. 

În prima încăpere se găseau două tuneluri vechi de 
conducte paralele. In canalizare era turnat beton, pentru ca 
locul să fie drept. Peretele dintre tuneluri era străpuns de o 
mulţime de arcuri joase de forma unui ou, pentru a forma o 
singură încăpere. Carver trecu pe sub una dintre boite şi se 
aruncă la pământ, pregătindu-şi arma în timp ce se 
rostogolea pe ciment. La stânga sa, în umbrele create de 
laserul cu lumină verzuie, văzu un număr de siluete 
îmbrăcate în salopete de fochist şi căşti de miner. li luă 
vreo jumătate de secundă să-şi dea seama că erau figurine 
de ceară ce făceau parte din expoziţia muzeului. 


Grigori Kursk ajunsese în capătul celălalt al podului Alma 
la câteva secunde după Carver. Îl urmărise pe englez până 
în punctul în care făcuse acea scamatorie, în faţa 
autobuzului ce se apropia. Până când trecu de autobuz, îi 
pierduse deja urma. 

Pentru un moment, crezu că bărbatul îi scăpase. Apoi 
văzu motocicleta lui Carver abandonată pe partea cealaltă 
de şosea, lângă un chioşc. Merse până pe marginea 
podului, urcă cu Ducati pe trotuar, parcându-l lângă un 
grilaj de metal înalt până la brâu, aşezat deasupra unei guri 
de canal fără capac. Sub grilaj, o scară metalică spiralată 
ducea în subteran. 

Kursk îi făcu un semn partenerului său să se apropie prin 
partea dreaptă de motocicleta abandonată a englezului. El 
veni pe partea stângă. Amândoi alergară de la un capăt la 
celălalt al podului. Kursk fugi prin faţa autobuzului aflat în 
pană, în timp ce partenerul său alergă printre autobuz şi 
mormanul de maşini accidentate din spatele acestuia. Pe 
măsură ce se apropiau de motocicletă, îşi dădeau seama că 
nu vor da de urma proprietarului acesteia. Apoi Kursk 
observă poarta deschisă şi scările de beton din spatele ei. 


48 


Kursk se holbă la indicatoarele de pe chioşc, încercând să 
desluşească semnificaţia atâtor limbi şi simboluri diferite. 
OK, deci trebuia să fie un soi de intrare a vizitatorilor, 
undeva. Ceea ce înseamnă că totodată trebuia să fie şi o 
ieşire, şi poate şi o scară în caz de incendiu. Pentru asta ar 
fi nevoie şi de o gură de canal. Kursk rânji sub casca de 
protecţie. Acum ştia cum să-l învingă pe englez. 

li spuse partenerului său ce avea de făcut, după care 
alergă înapoi la locul unde se afla motocicleta sa, sprijinită 
pe grilajul de metal. Partea de sus a grilajului era 
rabatabilă. Jumătate din ea se putea deschide, permiţând 
accesul în gura de canal, dar era prinsă cu un lanţ închis cu 
lacăt. 

Kursk îşi dădu casca jos şi scoase din cutia din faţă a 
motocicletei un set de scule învelite într-un săculeţ negru 
de nailon. Luă un cleşte, se aplecă peste grilaj şi tăie lanţul. 
Ridică iute capacul rabatabil şi cobori scările de metal. 
Odată ajuns jos, îşi duse mâna la buzunarul de la jachetă şi 
scoase pistolul, înainte să deschidă o mică lanternă neagră 
cu care lumină în jur. La capătul tunelului se afla o uşă 
dublă de unde venea o lumină roşiatică. Kursk avea în faţă 
o ieşire de urgenţă. Prin trei focuri de armă, acesta 
spulberă mecanismul de închidere a uşii. Sunetul 
împuşcăturii reverberă în întuneric. Englezul avea să-l 
audă, ceea ce era bine. Kursk nu era dispus să piardă 
vremea prin canalele Parisului, jucându-se de-a baba-oarba. 
Ar fi preferat să îşi atragă adversarul la lumină, 
ademenindu-l într-o ambuscadă. Dar mai trebuia să 
găsească şi modalitatea de a pune la cale acea ambuscadă. 

Deschise uşa care era deja ţăndări şi intră într-un fel de 
peşteră artificială, lungă de vreo 15 mp şi înaltă de vreo 4 
m. Undeva sub el, putea auzi zgomotul făcut de viitură. 
Lanterna urmări pavajul din beton până când dădu de un 
grilaj de metal, montat pe lăţimea de vreo 2 m a peşterii. 
Pe sub grilaj curgea un lichid maroniu, împrăştiind o 


49 


duhoare de fecale în aer. Există oameni care chiar dau bani 
ca să coboare aici? 

Kursk se uită de jur împrejur ca să se asigure că nu era 
nimeni în zonă. Spaţiul vast era aproape în întregime 
pustiu. Singurul mijloc de a intra în peşteră era prin 
intermediul a două tuneluri, unul îngust, betonat, celălalt 
mai mare, cu grilaj pe jos, chiar deasupra canalului 
colector. La niciun metru depărtare, tunelurile coteau spre 
stânga. 

Pe partea dreaptă se afla o nişă. Pe peretele din faţă era 
decupat un cerc imens, cu un diametru de vreo 3 m. Pe o 
ramă de lemn joasă, montată pe mijlocul cercului, se găsea 
o bilă neagră, gigantică ce semăna cu o ghiulea mare. Era 
atât de înaltă, încât Kursk nu îi putea atinge vârful. Un 
panou cu instrucţiunile de folosire indica faptul că bila 
fusese cândva întrebuințată ca dispozitiv de curăţare, 
târâtă prin canalele principale unde, fiind izbită de pereţi, 
îndepărtase astfel mizeria de pe ei. Kursk citi instrucţiunile. 
Examină bila şi modul în care era prinsă de ramă. Acum 
avea un nou plan. 

Carver auzi ecoul înăbuşit al împuşcăturii, undeva în faţa 
lui, în depărtare, pe când trecea dintr-un tunel jos şi îngust 
într-o piaţă subterană. Cercetă cu laserul încăperea, ca să 
îşi dea seama pe unde se află. Semăna oarecum cu o 
intersecţie unde un labirint de străzi se uneau într-un singur 
punct. Pretutindeni erau boite, dincolo de care nu se putea 
vedea decât întunericul care se adâncea de-a lungul 
pasajelor. Însă pasajul care îl interesa pe Carver se afla în 
faţa lui. Era sigur că împuşcătura venise din capătul 
celălalt. 

Înaintă, acceptând invitaţia ce se făcuse. Oricine ar fi 
tras, voise ca împuşcăturile să fie auzite. Carver înţelese 
asta perfect. Şi el voia să pună capăt problemei, o dată 
pentru totdeauna. Aproape că era ceva reconfortant în 
acest joc pe care îl jucau. Ar putea fi uitate toate întrebările 
şi toate motivele. Trebuia doar să-l omoare pe celălalt, 

50 


înainte ca acesta să-l omoare pe el. Era o sarcină simplă, 
fără complicaţii. li plăcea lucrul ăsta. 

La vreo doisprezece paşi de-a lungul tunelului, apăru o 
deschizătură pe partea stângă. De acolo Carver putea auzi 
viitura venind mai repede decât orice altceva auzise până 
acum. Se opri, sprijinindu-se de perete. Trase adânc aer în 
piept cât să-şi mai încetinească pulsul şi îşi duse mâna 
stângă în care ţinea laserul sub mâna dreaptă, unde avea 
pistolul, astfel încât una să o sprijine pe cealaltă. Apoi, cu 
picioarele depărtate, cu genunchii îndoiţi, cu braţele întinse 
înainte, păşi în spaţiul care se deschidea în faţa sa. 

Nu era nimeni acolo. Înaintea lui Carver se întindea un 
tunel şi mai mare. Din tavan, pancarte şi afişe cu întreaga 
istorie a reţelei de canalizare pariziene erau atârnate de un 
fir de sârmă, de-a lungul tunelului. Chiar sub exponate, o 
plasă de sârmă acoperea o conductă în stare de 
funcţionare. De acolo se auzea venind viitura. De-o parte şi 
de cealaltă, de-a lungul pereţilor tunelului erau alei din 
beton pentru vizitatori. 

Carver intră iar în tunelul principal şi merse mai departe. 
Apa curgea încă în jurul lui, însă mai lent. Dintr-odată, 
mirosul de reziduuri deveni mai intens, provocându-i 
greață. 

În față, o țeavă mare atârna de tavan, având lipită pe ea 
o bandă care-i avertiza pe oameni să fie atenți, să nu se 
lovească cu capul de ea. În spatele ei, tunelul se bifurca. În 
partea stângă era un pasaj îngust de beton; iar în partea 
dreaptă era mai larg, cu o alee ce mergea pe lângă un 
canal colector, acoperit de un grilaj de metal înalt. Carver o 
luă la stânga. Nu era vreo decizie strategică, pur şi simplu 
se gândea că în tunelul din beton mirosul va fi mai puţin 
înţepător. 

Carver îşi continuă drumul, mutând fasciculul de raze al 
laserului când înainte, când înapoi şi ascultând dacă se aud 
sunete de paşi. Ajuns la capătul tunelului, fu gata să cadă 
în gol, oprindu-se chiar înainte să se prăbuşească pe pavaj. 

51 


Făcu doi paşi înapoi, mirându-se de ce nu se auzise încă 
nicio împuşcătură. Duşmanii trebuie să fi înaintat până 
acum. De ce nu trăseseră? Coborâseră pe partea cealaltă 
fără ca el să-şi fi dat seama? Fusese tras pe sfoară? 
Îndreptă laserul în direcţia din care venise. Nimeni. Se 
întoarse din nou, ieşi din tunel şi... nimic, doar un spaţiu 
imens, cufundat în întuneric. Mai înaintă puţin. Fasciculul 
laserului captă o bilă foarte mare prinsă într-o nişă şi o uşă 
de lemn de culoare roşie făcută aşchii, pe jumătate 
deschisă, prin care Carver putea vedea trepte în spirală 
care urcau la nivelul solului. Pe aici intraseră cei care îl 
urmăreau, dar unde dracu' erau? 

Carver înaintă, se opri, apoi începu să se învârtă uşor, 
luminând cu laserul întregul spaţiu. Deodată auzi în spatele 
său un sunet scos de o fiinţă umană, un soi de grohăit, ca al 
unui halterofil ce se chinuia să transporte o încărcătură 
foarte grea. Imediat după acel zgomot urmă scârţăitul 
podelei de lemn sub presiune. Carver se învârti în cerc, la 
fel ca bila sferică desprinsă de la locul ei, care se 
rostogolea în direcţia lui. Trase patru focuri de armă fix în 
bila neagră şi gigantică, însă gloanţele ricoşară, de-abia 
lăsând o zgârietură pe suprafaţa tare ca piatra. Focurile de 
armă se amestecară cu huruitul greoi al bilei ajunse în 
contact cu betonul. 

Se întoarse să o ia spre gura tunelului îngust, care era la 
câţiva paşi depărtare, dar alunecă din cauza unui ochi de 
apă de pe asfalt, împiedicându-se. Bila aproape că-l 
zdrobise. Disperat, Carver căuta să-şi tragă picioarele, 
scăpând laserul care fu strivit de bila uriaşă ca o conservă 
de o pereche de bocanci milităreşti. Peştera era cufundată 
în întuneric, iar Carver se aruncă înapoi în tunel. Acesta 
auzi cum bila uriaşă se izbi de intrare, fiind prea mare ca să 
poată trece. 

începu să alerge ca un nebun înspre spaţiul gol şi 
întunecat din faţa sa. Trecu pistolul în mâna stângă, cu 
degetele mâinii drepte pipăind peretele, pentru a se ghida. 

52 


Era întuneric beznă, dar se încurajă să se avânte înainte, 
deşi fiecare simţ îl avertiza să se oprească. 

Calculă repede că pentru a străbate tunelul ar fi fost 
nevoie de vreo douăzeci de paşi. După care ajungea la 
intersecţie. Celălalt tip ar urma să vină din direcţia aceea. 
Carver asculta. Nu putea auzi decât o singură pereche de 
paşi, ce se apropiau încet, cu grijă, precauţi - paşii unui 
bărbat care voia să-şi vâneze inamicul fără să devină el 
însuşi prada. 

Carver privi în partea stângă şi văzu raza unei lanterne 
venind din întuneric. Lumina ajungea peste tot, căci cel 
care o ţinea îl căuta frenetic. Se îndreptă spre gura de 
ieşire a celuilalt tunel şi trase trei focuri scurte de armă. Nu 
avea o ţintă precisă, avea doar nevoie ca bărbatul celălalt 
să se adăpostească, fie şi preţ de câteva clipe. 

Mai avea încă şanse de izbândă. Se întoarse, căută 
peretele, după care o luă la fugă prin beznă. 


Kursk era în ofensivă. Îşi forţase duşmanul să se retragă 
şi îi zdrobise cea mai importantă armă. Nemaiavând laserul 
ca să-şi urmărească ţinta, pistolul englezului nu mai 
reprezenta o ameninţare. Acum Kurk trebuia să profite de 
avantajul pe care îl avea. 

Nu făcuse mai mult de cinci paşi în celălalt tunel, 
mergând în paralel cu tunelul spre care alergase englezul, 
când văzu în lumina lanternei strălucirea metalică a ţevii 
unui pistol. 

Kursk se aruncă la pământ în timp ce trei gloanţe ricoşau 
în pereţii din jurul lui. În momentul în care ajunse la podea, 
stinse lanterna, făcându-se invizibil din nou. 

Auzi cum paşii englezului se îndepărtau rapid de el. Kursk 
aprinse iar lanterna şi merse până în capătul tunelului. 
Văzu ţeava cu banda de avertizare pe ea, dar nimic altceva. 
Englezul probabil că o apucase prin vreun pasaj, o luase 
prin altă parte. 


53 


Tot înainte, pe partea dreaptă, Kursk putu să vadă bolta 
unui alt tunel, de unde se auzea viitura venind cu presiune. 
Atunci o luă spre tunel, fugind fără să încetinească, se 
aruncă pe podea, rostogolindu-se de-a lungul tunelului şi 
trăgând cu pistolul. În momentul în care ajunse în capătul 
celălalt, două gloanţe sfărâmară peretele învăluindu-l în 
praf şi bucăţi de beton. Ei bine, cel puţin primise răspunsul 
la una dintre întrebări. Englezul găsise o altă cale de 
scăpare. 

Pe măsură ce ecoul gloanţelor se estompa, lui Kursk se 
părea că aude un alt zgomot în afară de cel al apei: un 
pocnet în întuneric, urmat de o bubuitură şi o înjurătură 
bombănită. Se abţinu să nu râdă. Nenorocitul se 
împiedicase de ceva încercând să fugă prin întuneric. 

Ei bine, sosise momentul să vadă unde se ascundea 
englezul. Kursk se ridică în picioare, apoi fugi de-a lungul 
tunelului, ţinându-şi lanterna departe de corp, astfel încât, 
dacă o vedea cineva şi trăgea, să nu îl nimerească. De data 
asta, se uită prin tunel, observând pancartele şi afişele 
suspendate între tavan şi grilajul de metal. Poate englezul 
se gândise să se ascundă după ele. Ei bine, asta rămânea 
de văzut. 

Stinse lanterna. Acum amândoi erau în beznă. Se lăsă pe 
podea, târându-se pe burtă până la jumătatea tunelului. 
Merse înainte, până când simţi că suprafaţa de sub el nu 
mai era din beton, ci era grilaj. ÎI lovi o rafală rece de aer 
îmbăcsit şi urât mirositor, de la apa reziduală ce curgea pe 
sub picioarele lui. In timp ce îşi continua drumul, simţi 
primul cablu, gros precum frânghia folosită pentru ridicarea 
unui cort, care ţinea o vitrină din plexiglas. Se strecură pe 
sub vitrină încet, fără să facă vreun zgomot, făcându-şi loc 
printre cablurile încâlcite de pe podea şi dându-le la o 
parte. 

Când ieşi pe partea cealaltă, între pancarte, se opri să 
asculte dacă nu cumva se auzea vreun zgomot făcut de 
englez. Unde se ascunsese nenorocitul? Kursk întoarse 

54 


capul când într-o parte, când în cealaltă, ciulindu-şi 
urechile, îngrijorat că englezul ar putea fi prin preajmă. Pe 
cei doi i-ar fi putut despărţi doar câţiva centimetri. N-aveau 
cum să ştie, din cauza întunericului, a zgomotului şi a 
mirosului apei. Îşi impuse să aştepte, să aibă răbdare. Era o 
situaţie în care cel care-şi pierdea cumpătul îşi trăda 
poziţia. _ 

Englezul fu primul care se pierdu cu firea. In faţă se 
auziră nişte tropote scurte. Kursk, cu amândouă mâinile pe 
pistol, îl îndreptă înainte pregătit să tragă. Era pe punctul 
de a apăsa pe trăgaci când tunelul fu luminat de o bilă 
încinsă şi albă de flăcări, se auzi un pocnet asurzitor de 
explozibil şi, deodată, o bubuitură. Explozia îl luă pe sus pe 
Kursk, trântindu-l de tavanul tunelului, apoi îl azvârili înapoi, 
printre cabluri şi dărâmături, până jos, aruncându-l în 
torentul de apă şi mizerie de sub grilajul metalic. 


9 


Două tuneluri scurte legau Galeria Belgrand de Galeria 
Bruneseau, aflată pe partea cealaltă. Carver setă 
cronometrul detonatorului din buzunarul lui să explodeze 
după cinci secunde, apoi se ascunse într-unul dintre aceste 
tuneluri, numite Avaloir. Flacăra produsă de explozie îşi croi 
drum prin pasaj, pe urmele lui Carver, părjolindu-i spatele 
în timp ce căuta adăpost. 

Tot ce îi mai rămăsese acum de făcut era să iasă la 
suprafaţă. Dar oare ce ieşire să aleagă? I| urmăriseră doi 
oameni pe un motor, deci unul din ei era tot la suprafaţă. 
Carver voia să-l prindă viu dacă reuşea. Incercă să se pună 
în locul lui. Unde s-ar plasa el, dacă ar fi sus, la suprafaţă? 
O mişcare inteligentă ar fi fost să găsească un loc de unde 
să poată supraveghea ambele ieşiri. In cazul acela, nu ar 
conta pe unde ar ieşi. Riscul ar fi la fel de mare. Mai exista 
un factor care trebuia luat în considerare. Zona dimprejurul 


53 


tonomatului cu bilete era locul perfect pentru o ambuscadă. 
Totul putea fi supravegheat şi nu exista niciun trecător care 
ar fi putut fi martor la ceea ce se putea întâmpla. Însă, dacă 
Carver nu îşi pierduse simţul orientării, cealaltă ieşire ar 
trebui să fie în partea de sud, la capătul podului Alma. Era 
un spaţiu mult mai circulat, cu mai multe maşini şi mai 
mulţi oameni. 

Aşadar, acolo avea să-şi încerce norocul. 

Îi luă câteva minute până găsi prin întuneric drumul 
înapoi spre peştera unde fusese depozitată bila aceea 
uriaşă. In cele din urmă, apăru o luminiţă. Alergă nespus de 
uşurat spre ea, către scări, trecând de uşa roşie şi deschisă, 
şi aproape că ajunse la casa scărilor când fu nevoit să se 
oprească brusc. 

Urcă pe marginea scărilor, ţinând pistolul în mână şi fiind 
pregătit să tragă la cel mai mic zgomot. Deasupra era un 
fel de grătar. Nu reuşea să vadă dacă era închis cu vreun 
lanţ sau vreun lacăt. Urcă încet scările în spirală, din oţel, 
oprindu-se la fiecare câţiva paşi, ca să asculte şi să 
detecteze orice s-ar fi părut dubios. 

Treptele se terminară înaintea unei platforme înguste, 
situată la doi paşi de suprafaţă. Carver se târî pe burtă, 
ţinându-se de marginea gurii de canal. Se ridică cât de mult 
putu, după care îşi puse mâinile pe sol, ajutându-se de 
umeri şi având mâna stângă întinsă, iar în dreapta ţinând 
strâns pistolul. Apoi, transferându-şi greutatea în umeri, 
scoţându-şi pieptul în faţă şi ridicându-şi picioarele astfel 
încât genunchii îi ajunseră la piept, se pregăti să iasă. 

Sări afară din gura de canal, încercând să rămână cât 
mai puţin vizibil, aşa că ateriză culcat pe trotuar. Odată 
ajuns pe sol, se roti la stânga, ducându-şi mâinile în faţă şi 
ţinând pistolul strâns. Capul şi-l ţinea sus, privirea înainte, 
urmărind linia braţelor şi a pistolului. 

Nu văzu nimic. Doar vreo două maşini traversând podul 
Alma. Nu se auzea zgomotul vreunei împuşcături, nici 
sunetul înfundat scos de o armă cu amortizor. 

56 


Carver se rostogoli la 270 de grade pe partea dreaptă, 
când dădu cu picioarele în ceva tare. Se strâmbă când văzu 
bara de metal peste gleznele sale. Se uită în jur şi observă 
că ajunsese să se sprijine de Ducati-ul mortului. Casca de 
protecţie a acestuia era încă suspendată de unul din 
mânere. Simţea acum o durere şi mai puternică în gleznă, 
şi aproape se făcu rău. 

Se aşeză sprijinindu-se de motor şi se uită iar în jurul său. 
În continuare, nici urmă de duşman. Aruncă o privire spre 
gleznă şi-şi roti piciorul. Se mişca totuşi cu uşurinţă, ceea 
ce însemna că nici osul, nici ligamentele nu erau zdrobite, 
prin urmare, putea umbla fără probleme. Cu siguranţă, 
dimineaţa va avea o vânătaie urâtă, dar, dacă va. Trăi 
suficient de mult încât să apuce să o vadă, nu va avea 
niciun motiv să se plângă. 

Cum stătea pe trotuar, văzu doi tineri parizieni, un băiat 
şi o fată, care mergeau braţ la braţ. Carver încercă să pară 
relaxat şi nonşalant, ca şi cum ar fi fost ceva normal să stai 
sprijinit de o motocicletă, acoperit cu praf de ciment şi cu 
urme de arsuri. Nu era cazul însă să se streseze prea tare. 
Tinerii îndrăgostiţi erau mult prea ocupați, să se uite unul în 
ochii celuilalt, ca să mai observe ceva în jurul lor. 

Se ridică şi, folosindu-i pe tineri pe post de paravan, 
merse în pas cu ei în timp ce aceştia traversau drumul de la 
capătul podului, îndreptându-se spre digul de la malul 
râului şi spre foişorul situat la intrarea în canalul colector. 
Honda era tot unde o lăsase. Merse către ea, ţinându-şi 
pistolul pe lângă corp, fiind în continuare protejat de cei doi 
porumbei din faţa sa. 

Nu era nici urmă de celălalt bărbat. Carver se uită la 
copacii de pe mal - nimic. Inspectă tufişurile - nimic. In 
partea dreaptă a ghişeului era Quai d'Orsay, bulevardul 
principal care mergea de-a lungul malului stâng al Senei. 
Drumul ducea la National Assembly şi la Musee d'Orsay. 
Carver făcu câţiva paşi pe stradă în jos. 


3] 


La nici 20 m se afla o staţie de autobuz. Avea forma unei 
cutii dreptunghiulare, cu trei feţe, a patra fiind deschisă 
spre chei. O blondă stătea sprijinită de un zid exterior, 
privind strada în direcţia lui Carver. Purta un top sumar fără 
mâneci, fără sutien şi o fusta mini din denim, foarte scurtă. 
Cureaua de la geanta neagră din material sintetic, îi presa 
transversal pieptul, scoțând în evidenţă voluptatea 
acestuia. 

Carver o fixă cu privirea mai mult decât ar fi trebuit. Ea 
simţi că era studiată, îşi aduse încet geanta din spate în 
faţă, la piept, răspunzându-i la rândul ei cu o privire 
hotărâtă, fermă. 

El îşi lăsă privirea în jos, ca oricare bărbat prins asupra 
faptei. Acum observă cizmele femeii. Erau negre, greoaie, 
până la gambă şi se închideau cu o cataramă la gleznă şi 
încă una la jumătatea gambei: cizme de motociclist. El le 
mai văzuse şi înainte; la fel şi geanta neagră. Şi de ce se 
uita blonda în direcţia lui? Orice autobuz de pe partea asta 
de şosea mergea în cealaltă direcţie. Dumnezeule, ce prost 
era! Işi ridică privirea, ducându-şi arma în faţă şi 
îndreptând-o spre ea, în timp ce aceasta scoase din geantă 
un pistol Uzi, silențios, pe care-l îndreptă în direcţia lui. 
Carver se năpusti spre ea înainte ca femeia să apuce să 
tragă, smulgându-i pistolul din mâini. O răsuci şi o izbi cu 
faţa de perete. Dădu cu piciorul în pistol pentru a-l 
îndepărta, după care îşi puse mâinile peste pieptul ei, 
imobilizându-i braţele pe lângă corp. O ţinea strâns, 
apăsând-o cu corpul său între el şi perete, astfel încât ei îi 
era imposibil să se elibereze. 

El îi simţi pielea catifelată atingând-o pe a lui, precum şi 
o adiere a parfumului ei puternic, îmbătător. Pentru o 
secundă, se păru foarte familiar totul şi atenţia îi fu 
distrasă. S-o ia dracu’ de treabă! li puse arma la tâmplă. 

— Ascultă aici, îi şopti el la ureche. lubitul tău e mort. 
Dacă nu faci ce-ţi zic, o să-i calci pe urme! 

Ea nu reacţionă. 

58 


El încercă din nou. 

— Vorbeşti englezeşte? 

Niciun răspuns. 

Carver făcu un pas înapoi, îndreptându-şi pistol către ea. 
Cu ochii pe blondă, se aplecă şi luă de jos pistolul-mitralieră 
vârându-l în buzunarul de la jachetă. 

— Întoarce-te! 

Ea nu se clinti. 

Carver făcu un pas înainte, lovind-o în fluierul piciorului. 
Căzu la pământ, în partea stângă a refugiului de autobuz. 
Carver îşi puse piciorul stâng pe omoplaţii ei, imobilizând-o. 

Simţind că nu mai are aer, ea scoase un suspin 
involuntar. Acum stătea întinsă de-a lungul parcării, în 
spate, unde nu puteau fi văzuţi de nimeni. 

Carver nu trase decât o singură dată în pavaj, la vreo 15 
cm distanţă de capul ei. Ea tresări când praful şi bucăţile de 
asfalt îi săriră în faţă. 

— Următorul glonţ va trece prin craniul tău. Hai să 
încetăm cu rahaturile astea! Vorbeşti englezeşte? 

De data asta, ea răspunse dând din cap. 

— Bun. Acum, foarte încet, aşază-ţi mâinile pe lângă 
corp, cu palmele spre mine! 

Ea se supuse. 

— Mulţumesc. Acum nu te mişca! 

Carver îşi schimbă poziţia, îndoindu-şi un genunchi până 
când îl fixă la baza spinării ei. Se lăsa cu toată greutatea pe 
ea. Femeia scoase un scâncet de durere. 

Îşi deschise  fermoarul unuia dintre buzunarele 
pantalonilor cargo şi scoase un cablu înnodat în formă de 
opt. 

— Apropie-ţi mâinile una de cealaltă, jos, la spate. 

Carver îi legă mâinile cu cablul, apoi trase până ce acesta 
se strânse în jurul încheieturilor ei. 

— Întoarce-te cu faţa în sus! 

Aşteptă ca ea să se supună. Pentru o clipă ochii îi 
scăpărară de furie, îşi încleştă obrajii şi îşi muşcă buzele. 

59 


Privi în partea cealaltă şi inspiră o singură dată, adânc, pe 
nări. Când reîntâlni privirea lui Carver, în nici cinci secunde 
îşi redobândi stăpânirea de sine. Avea faţa palidă, ca şi cum 
ştia că mai urmează ceva. Ea nu avea să-i dea satisfacția 
de a o vedea pierzându-se cu firea, cu atât mai puţin să 
plângă sau să ceară îndurare. 

— Ridică-te şi stai sprijinită de perete! 

Se ridică în picioare, după care veni puţin mai în faţă, 
până când se putu rezema de perete, cu picioarele pe 
pavaj. Carver stătea pe vine, în faţa ei. Oricine ar fi trecut 
pe-acolo l-ar fi luat drept un iubit care încerca să-şi ajute 
iubita bolnavă sau drogată. Nu s-ar fi uitat cu prea multă 
atenţie. Nu ar fi vrut să se amestece. Pur şi simplu ar fi 
trecut pe lângă ei, aşa cum fac oamenii de obicei, oriunde, 
indiferent de oraş. 

— De ce mă vrea Max mort? 

Tot nu ciripea. Avea însă ochii fixaţi asupra lui, calculând 
mai îndelung de data asta, ca şi cum ar fi aşteptat să vadă 
de ce e el capabil, înainte de a face prima mişcare. 

Carver voia să o stârnească, să-i provoace o reacţie. 

— Uite care-i treaba, înţeleg că eşti iritată. Şi eu aş fi 
dacă aş face-o de oaie. Nu trebuia să încerci să scoţi 
pistolul din geantă, ştii, nu? Trebuia să fi tras direct din ea. 
Deci, care-i problema - nu ştii să-ţi faci meseria? Ţi-ai 
pierdut îndemânarea? Poate că nu este ceea ce faci tu de 
obicei. _ 

Ea reacţionă, dar nu în felul în care se aşteptase el. Il 
privea doar cu satisfacţie, ca şi cum el habar n-avea. Ca şi 
cum nu era nici măcar pe-aproape de adevăr. 

El reveni la planul iniţial. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. De ce mă vrea Max 
mort? 

În cele din urmă, vorbi. 

— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. 

Vocea îi era normală, fermă. Vorbea ca un suspect 
interogat de poliţie, care ştia că aceştia nu puteau construi 

60 


niciun caz împotriva ei. Avea accent american, dar de 
străin. Carver presupuse că era est-european. 

— OK. 

Se ridică şi făcu vreo doi paşi spre geanta care era pe 
jos. Se aplecă, ţinându-şi totodată pistolul şi privirea aţintite 
asupra femeii, ridică geanta, după care se întoarse la locul 
lui, lângă ea. 

— Să vedem ce-avem pe-aici... 

Băgă mâna în geantă, scoase o poşetă pe care o 
deschise. Găsi vreo şase cărţi de credit, aranjate una sub 
cealaltă în compartimente separate. Carver scoase vreo 
două carduri. Ambele erau inscripţionate „A. Petrova”. Mai 
aruncă o privire asupra exteriorului poşetei ca să vadă 
marca imprimată în piele: Louis Vuitton. Incepea să pună 
piesele cap la cap, dar, pentru mai multă siguranţă, avea 
nevoie de mai multe informaţii. 

— De la ce vine „A”? 

Ea ridică din umeri. 

— Care „A"? 

— De pe cardul tău. „A. Petrova”. 

— Vrei să spui a... de la afurisit? 

De data asta, lăsă să-i apară în colţul gurii un zâmbet 
batjocoritor. 

Continuă să scotocească prin geantă. Găsi un telefon 
mobil. II deschise şi începu să-i caute în agendă, cu un ochi 
asupra femeii. Erau multe nume ruseşti. Unele erau de 
persoane, altele păreau a fi de magazine, cluburi, 
restaurante. Nu era niciun „Max”. Închise telefonul şi-l vâri 
în buzunar. 

Apoi pipăi cu degetele o bucată de carton subţire. Era un 
bilet de avion, pus într-un paşaport. Le scoase din geantă. 
Biletul Aeroflot era pentru ruta Moscova-Paris. Partea 
exterioară a biletului era deja ruptă şi folosită. Acum măcar 
ştia de unde venise. 

li ştia şi numele complet. Paşaportul era rusesc. Scria că 
o cheamă Alexandra Petrova şi că avea aproape treizeci de 

61 


ani. Părea mai tânără. Poate chiar era. Poate îşi luase o altă 
identitate, să pară mai în vârstă. Şi poate îşi înscenase şi 
moartea în urmă cu trei ore. 

— Ai o geantă Louis Vuitton. Ai în ea lenjerie intimă, vreo 
două tricouri, o pereche de pantofi cu toc şi o rochie de 
mătase. Deci, plănuiai să chefuieşti după ce-ţi terminai 
treaba? 

De data asta, era convins că reuşise să o facă să 
reacționeze. Ea nu zise nimic, dar încremeni. Pentru prima 
dată, ostilitatea din privirea ei fu înlocuită de nedumerire. 

Carver continuă. 

— Ai lăsat o geantă într-un apartament cu o singură 
cameră din Rue Saint-Louis-en-l'lle. Geanta se afla pe pat. 
Lângă ea mai era o geantă de voiaj albă, marca Chanel, în 
care erau un parfum, un ruj şi o cutie neagră mică - 
bănuiesc - cu un ceas înăuntru. Ai luat-o de la un duty-free, 
corect? Ai combinat lovitura pe care urma să o dai cu o 
sesiune scurtă de cumpărături. Imi place nota asta specific 
feminină. 

Nu păru impresionată. 

— Ce încerci să-mi spui? Că eşti unul dintre cei care-i 
hărţuiesc pe cei din jur? 

— Nu, îţi spun că şi pe tine plănuiau să te omoare. 
Trebuie să recunosc, o modalitate elegantă. Au făcut în aşa 
fel încât fiecare pereche de ucigaşi să o elimine pe cealaltă. 
Vezi tu, când Max încă mai era de partea mea, mi-a spus că 
apartamentul respectiv aparţinea țintei. Eu trebuia să pun 
capcane, în cazul în care el ar fi ratat lovitura. Dar 
apartamentul nu-i aparţinea țintei, nu-i aşa? 

Ea nu scoase niciun cuvânt. Carver lăsă ca liniştea să se 
instaleze între ei. Nu se mai uita la el. Se uita în jos, la 
pavaj, planificându-şi următoarea mişcare. Trecu un minut 
sau mai mult până când ea îşi ridică privirea spre Carver. 
Din nou ostilitatea fu înlocuită de o privire care părea să îl 
examineze cu atenţie, care căuta pe faţa lui ultimele indicii 


62 


de care avea nevoie pentru a lua o decizie. Apoi se hotărî, 
dădu din cap ca pentru sine şi începu să vorbească. 

— OK. Kursk - bărbatul pe care zici că l-ai omorât - 
primise ordinele noastre când a ajuns la Paris. Cineva l-a 
sunat - nu ştiu dacă bărbatul pe care zici tu că îl cheamă 
Max. Ne-au spus să mergem la apartament unde să 
aşteptăm noi instrucţiuni. Acolo erau haine noi, cizme, căşti 
de protecţie, câte un rând pentru fiecare dintre noi, arme şi 
o cheie. Mai era o cameră de filmat, cu bliţ încorporat. 

— V-aţi schimbat? 

— Da. 

— De ce erau numai hainele tale în apartament? Unde 
erau cele ale lui Kursk? 

— Le-a aruncat când am plecat. 

— De ce? 

— Eu de unde să ştiu? Poate îi plăcea să călătorească cu 
bagaj puţin. In fine, pe la opt şi jumătate, au sunat din nou. 
Ni s-a spus să mergem pe Rue Dulphot. E după Rue de 
Rivoli, lângă Place Vendome. Inainte de ora nouă, după ce- 
am ajuns acolo, Kursk a primit un alt telefon. Ni s-a spus că 
ţinta noastră va fi într-un Mercedes negru. A trebuit să îl 
urmărim şi să folosim camera foto cu bliţ, ca să-i speriem 
pe cei din maşină şi să-i facem să accelereze. După asta 
trebuia să ne întoarcem la apartament, să rămânem acolo 
peste noapte, apoi să luăm de dimineaţă avionul înapoi. 
Cam după o oră, Kurk a primit un alt telefon care a părut 
să-l facă foarte fericit. 

Carver dădu din cap. 

— Totul se potriveşte. V-au scos din apartament înainte 
să ajung eu. Au aşteptat până mi-am terminat treaba. 
Odată ce ştiau că tu vei fi omorâtă, l-au chemat pe Kursk să 
mă omoare. Cum spuneam, foarte precauţi. Acum apare o 
altă întrebare: De ce ne vor morţi? 

— Nu ştiu. Chiar nu ştiu. 

— Trebuie să aibă legătură cu misiunea. Te-ai uitat în 
interiorul maşinii? 

63 


— Nu prea. Aveam oglinda de la maşină lăsată în jos, iar 
bliţul de la aparat, ştii tu, reflecta în geamuri. Cred că erau 
patru oameni în maşină: doi în faţă, doi în spate. S-ar putea 
ca unul dintre ei să fi fost o femeie. Nu ştiu sigur. 

— Unde e acum aparatul? 

— În motocicletă. În cutia din spate. 

— Era film în aparat? 

— Nu cred. Doar bliţul mergea. 

— Era logic. Niciun fel de fotografii pe post de probe. 

ÎI privi. 

— Ce facem mai departe? 

Carver o studie pe tânără. Avea o gură mare, nişte buze 
voluptuoase şi ochi albaştri, senini. Una dintre pleoape 
părea mai grea decât cealaltă, o pupilă uşor dilatată. Acele 
mici asimetrii ar fi trebuit să-i deranjeze, dar, din contră, 
tocmai ele o făceau fermecătoare şi îl atrăgeau foarte mult. 
La o fată frumuşică, poate chiar frumoasă, se uita o dată. 
La cea din faţa lui însă trebui să facă un efort ca sănuo 
privească prea insistent. 

— Acum trebuie să luăm o decizie, zise el. As putea să te 
împuşc, aici şi acum, după care să dispar în noapte. 
Varianta asta e mai convenabilă, pentru că e simplă. Dar nu 
vreau să te omor decât dacă sunt absolut nevoit să o fac. 
Deci, ai auzit vorba: „Duşmanul duşmanului meu e 
prietenul meu?” 

— Da, înţeleg ce vrei să spui. 

— Cred că de aici trebuie să pornim. Amândoi am fost 
traşi pe sfoară de aceiaşi oameni. Cea mai bună opţiune pe 
care o avem e să ajungem noi la ei, înainte să ajungă ei la 
noi. Deci, ei ne sunt duşmanii. Presupun că asta înseamnă 
că noi suntem prieteni. 

Ea îşi ridică sprâncenele, îşi ţuguie buzele puţin şi dădu 
din umeri. 

— OK, dacă asta propui, putem să discutăm despre 
planul tău. Dar mai întâi dovedeşte că-mi eşti prieten. Dă- 
mi o ţigară. Am un pachet de Marlboro Lights în geantă. 

64 


Scotoci prin geantă, urmărind-o în continuare cu privirea, 
până când dădu de pachetul de ţigări. II scoase, îl deschise 
şi îl scutură până ce ieşiră două ţigări. Apoi veni spre ea 
ţinându-i pachetul aproape de gură. 

Ea se aplecă înainte, luând ţigările cu buzele şi folosindu- 
şi limba ca să scoată una singură, separându-le de restul. 
Se lipi cu spatele de peretele parcării cu ţigara în gură. 


— Ai un foc? ` _ 
In poşetă era o brichetă. li aprinse ţigara. In timp ce 
inspira primul fum, ochii li se întâlniră, la niciun pas 


distanţă între ei. Ea nu zise nimic, lăsându-l să simtă 
tensiunea din privirea ei intimidantă. 

Trecură câteva secunde înainte să-şi dea seama Carver 
că încălcase una dintre regulile de bază. Aveau frunţile atât 
de apropiate, încât ea ar fi putut cu uşurinţă să-i tragă un 
cap şi să-i spargă nasul. Se dădu repede mai în spate, ca şi 
cum ar fi fugit de o explozie care nu mai avusese loc. Ea nu 
se mişca, doar îl privea. 

— Mai ai casca de protecţie? o întrebă el. 

— E acolo, în tufişuri, lângă gecile de piele, răspunse ea 
întorcând capul spre nişte arbuşti dintre staţia de autobuz 
şi tonomatul cu bilete pentru muzeu. 

— Uite cum o să procedăm. Întâi îi vom face să creadă că 
ei au câştigat. Asta înseamnă că trebuie să ne omorâm şi, 
cu cât sunt mai mulţi martori, cu atât mai bine. Deci... 

Carver începu să explice ce avea de gând să facă şi care 
era rolul Petrovei. Din când în când, ea dădea din cap în 
semn de aprobare. Mai punea şi câte o întrebare sau 
sugera o alternativă. Pentru moment, ostilitatea din vocea 
ei dispăru. Tonul era normal, având hotărârea cuiva care 
voia să-şi ducă sarcina la bun sfârşit. 

— Şi ce părere ai de ultima parte? întrebă el. 

— Cred că avem acelaşi duşman şi că planul tău are o 
şansă de izbândă. Mai departe prefer să nu mă gândesc. 
Mai am o singură întrebare. 

— Da? 

65 


— Cum te numeşti? 

— Samuel Carver. Majoritatea îmi spun Carver. 

— Bine. Mie majoritatea îmi spun Alix. Şi-acum, că am 
făcut cunoştinţă, ai de gând să mă dezlegi? 

Carver dădu din cap în semn de aprobare şi scoase o 
foarfecă din acelaşi buzunar unde fuseseră firele de cablu. 
Trecu în spatele ei, ea se trase puţin în faţă, lăsând un loc 
între spatele ei şi perete. Apoi el se aşeză pe vine, forțând 
lama de la foarfecă între cablu şi încheietura de la mâna 
stângă a lui Alix, care se strâmbă de durere. Odată ce reuşi 
să-l taie, trecu la cealaltă încheietură, repetând procedura. 
El se ridică şi veni în faţa ei, în timp ce Alix începuse să-şi 
maseze braţele pentru a-şi pune din nou sângele în 
mişcare. 

Apoi, în mod surprinzător, Alix întinse grațios mâna către 
Carver. Îi întinse şi el mâna şi i-o strânse ca şi cum ar fi 
pecetluit acordul. 

— Nu, prostule, vreau să mă ajuţi să mă ridic! 

Carver chicoti, iar Alix îi zâmbi. Pentru prima dată, în 
spatele acelei aparenţe se făcea simțită căldura unei femei. 
O ajută să se ridice, după care îşi puse geanta ei pe umăr. 
Ea oftă din greu când încercă să-şi îndrepte spatele, după 
care îşi duse mâinile la baza coloanei. 

— Îmi pare rău pentru asta, zise el. Sunt doar afaceri, ştii 
şi tu. 

Regretă cuvintele alea idioate în momentul în care le 
rosti. 

Râsul ei nervos părea să fie încărcat de amărăciune şi, 
după ce îl fixă din nou cu privirea, în ochii ei se putu citi 
vulnerabilitatea unei femei care ştia ce e violenţa. 

— Niciodată nu sunt doar afaceri. 

Apoi îşi luă casca de jos şi porniră împreună către podul 
Alma. 


66 


10 


Nobby Colclough fusese vreme de cincisprezece ani 
detectiv la Metropolitan Police înainte să ia decizia de a se 
retrage în sectorul privat. Aici avea misiuni de 
supraveghere. Prin urmare, stătea într-un Renault Megane 
neînmatriculat, parcat pe Rue Saint-Louis-en-l'lle, urmărind 
lumea care trecea. Şi aştepta. 

Era trecut de ora unu dimineaţa când Max îl informă că 
ruşii erau pe drum. Îi văzu după câteva minute, pe un 
motor negru, strălucitor. lisuse Hristoase! Max uitase să 
menţioneze că unul din ei era o puicuţă! Işi trăsese fusta 
până spre talie ca să se poată urca pe motor, lăsându-şi 
fiecare centimetru din coapse dezvelit, spre delectarea sa. 
Cobori de pe motor, oferindu-i o privelişte asupra chiloţeilor 
ei, după care îşi trase fusta în spate, mişcând şi din fund în 
acelaşi timp. Colclough înghiţi cu noduri. Voia să ştie dacă 
şi la faţă arăta la fel de bine ca la corp. Ce păcat că 
bucăţica încă mai ţinea casca pe cap. 

Acum cobori de pe motor şi bărbatul, luă fata de mână, 
grăbindu-se să ajungă la uşă cu ea. Obsedaţii naibii, ard de 
nerăbdare să şi-o pună. Dracu’ să-i ia! Intr-adevăr, urmau 
să aibă parte de artificii. 

Îi privi cum intră în casă, după care sună la sediu. 

— Au ajuns, zise. 

— Rămâi pe fază, zise vocea de la capătul celălalt. Pot 
paria că amicul Carver a pus explozibili cu detonare 
întârziată. Ar vrea ca ţintele să ajungă în apartament 
înainte de explozie. Nu ar trebui să dureze prea mult. Sunt 
aprinse luminile? 

Colclough se uită în sus. 

— Nu sunt. Probabil că obsedaţii s-au oprit pentru o 
partidă rapidă pe scări. Ahhh, stai puţin. 

Luminile tocmai fuseseră aprinse. Nu va mai dura mult 
acum. 


67 


Colclough avea pe jumătate dreptate. Locul era pe 
punctul de a sări în aer, însă Carver şi Alix nu pierduseră 
vremea pe scări; alergaseră şi ajunseseră imediat sus. 
Chiar înainte de a intra în apartament, Carver se opri. Luă 
de pe umăr geanta ei, scotoci după armă, apoi, mulţumit, îi 
întinse fetei pistolul. 

— S-ar putea să ai nevoie de ăsta. [ine minte, avem 
exact şaizeci de secunde şi trebuie să arătăm cât mai 
diferit când plecăm. Mergi direct în dormitor, schimbă-te, 
ia-ţi ce ai nevoie, apoi ieşi. Pregătită? 

Carver deschise uşa, intră, dezactivă alarma şi stinse 
toate luminile. În timp ce Alix fugi în dormitor, el merse în 
camera de zi, trase toate draperiile şi îşi scoase casca, pe 
care o puse în mijlocul camerei. 

Trecuseră douăsprezece secunde. 

Făcu paşi mari ca să ajungă la rafturile de cărţi, tăie firele 
şi le aruncă în şemineu. Bombele artizanale tot vor acţiona, 
după cum plănuise, însă cărămida şi piatra de la şemineu 
vor absorbi suflul exploziei şi-i vor atenua forţa de impact. 
Vecinii ar trebui să supravieţuiască fără probleme. 

Douăzeci şi şase de secunde. 

Îşi reconstitui paşii până în hol, mergând în dormitor. Alix 
tocmai îşi punea rochia pe care o avea în geantă. Nu avea 
decât o pereche de chiloţi albi, pe un abdomen plat, 
catifelat, bronzat. Avea sânii mici, dar uniformi, cu sfârcuri 
rozalii spre maro. Sfârcurile se urcau pe măsură ce-şi ridica 
braţele, lăsând rochia de un albastru glacial să alunece pe 
corpul ei perfect. 

Carver îşi întoarse repede privirea. Se duse în celălalt 
capăt al patului, luă explozibilul din perete şi-l vâri între 
saltea şi marginea patului, cu capătul în saltea, ca energia 
să se poată împrăştia. 

Treizeci şi nouă de secunde. 

Încă trei secunde pentru a ajunge în baie şi alte cinci 
secunde pentru a lua bomba din rezervor, pentru a scoate 
detonatorul şi a-l pune într-un buzunar lateral de la geacă. 

68 


La ieşire, înşfăcă trusa de machiaj a lui Alix şi i-o aruncă în 
braţe în timp ce se întorcea în dormitor. 

Alix era aplecată, îşi punea tenişii albi în picioare. 

— Mă gândeam că poate ai nevoie de ea, zise el zâmbind 
fals, în timp ce ea îl privi de pe partea cealaltă a patului, 
mirată. 

Îşi vâri cosmeticele în geanta pe care şi-o puse pe umăr, 
alergând afară din cameră, rochia fluturându-i şi 
dezvelindu-i coapsele. Mai trecură zece secunde când 
Carver o urmă pe Alix afară din dormitor, de-a lungul 
holului şi pe uşă afară. Carver o închise în urma lui şi fugi 
către scări. 

Cinci... patru... trei... 


Colclough văzu luminile aprinse. Un timp nu se întâmplă 
nimic. Începu să se întrebe dacă totul era în regulă. Putea 
simţi nerăbdarea lui Max care tăcea la capătul celălalt. Apoi 
ferestrele de la ultimul apartament explodară, aruncând pe 
stradă lemn şi sticlă. Se auzi un zgomot strident pe capota 
şi geamurile maşinii lui Colclough. Apoi începu să plouă cu 
biluţe de oţel. 

Strada era aproape goală. Toate restaurantele erau 
închise; turiştii plecaseră cu toţii la hoteluri. Doar doi 
oameni mergeau spre casă când se auzi explozia. Femeia 
ţipă. Bărbatul o prinse şi încercă să o protejeze cu trupul 
său, în timp ce totul se dărâma în jurul lor. Nu păreau să fie 
grav răniţi, dar femeia plângea disperată, în timp ce 
bărbatul se tot uita în jurul lui, descumpănit şi mirat. 

— Să fiu al dracului! strigă Colclough. Pe oricine ai 
angajat să rezolve problema, n-a făcut-o de mântuială! 

Max nu părea prea încântat. 

— Deci, a avut loc explozia? 

— Ba bine că nu. Stai puţin, am companie. 

O blondă într-o rochie albastră ieşi fugind pe uşa din faţă 
a clădirii. Fugea spre maşină, cu ochii mari, panicaţi, 
lipindu-şi faţa de geam. 

69 


— Ajutor! Pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să mă 
ajutaţi! striga ea. Vorbea englezeşte. Avea accent 
newyorkez. 

Colclough îl putea auzi pe Max în difuzor. 

— Ce se întâmplă? 

— Doar o puicuţă prinsă în mijlocul exploziei. Nimic grav. 
E puţin isterică. 

Apăsă pe buton şi lăsă geamul în jos. Fata se aplecă şi 
începu să-l tragă de mânecă. 

— Veniţi repede, vă rog. E vorba despre mama mea. E... 
Dumnezeule mare, cred că e moartă! strigă ea. 

Colclough nu auzi când se deschise portiera de pe partea 
cealaltă. Işi dădu seama de prezenţa lui Samuel Carver 
doar când simţi ţeava rece a pistolului în ceafă şi o voce 
care-i şopti: 

— Vorbeşte în continuare. Nu sunt aici. Ne-am înţeles? 

Fostul poliţist cu început de chelie dădu din cap. 

— Acum spune-i fetei, tare şi răspicat, să o şteargă de- 
aici. 

— Aăăă, ăăă... îmi pare rău, drăguță, zise Colclough 
bâlbâindu-se. Te-aş ajuta bucuros. Dar sunt ocupat. Am 
chestii de făcut. 

Max se răsti prin telefon. 

— Colclough, rezolvă problema odată! 

— S-a făcut, şefu'! răspunse. Ascultă ce a zis omul, 
drăguță. Şterge-o. 

Alix zâmbi şi-l mângâie pe obraz. 

— Bun băiat, mormăi ea, apoi se urcă în maşină, în 
spatele lui Colclough. 

Carver îl bătu cu pistolul pe umăr pentru a-i atrage 
atenţia. Cu mâna liberă, arătă spre telefon, aşezat pe bord. 
Apoi îşi trecu degetul de-a lungul gâtului. Mesajul era clar: 
să încheie conversaţia. 

Colclough reluă convorbirea. 

— Fata a plecat, zise el. Revin la bază. Transmisie 
încheiată. 

70 


— OK, zice Carter. Aşază-te pe mâna ta dreaptă. Pune-o 
sub tine, frumos şi încet. Bun. Acum, pune-ţi mâna stângă 
pe volan. Nu mişca. 

— Sau ce? 

Inainte să apuce Carver să răspundă, Alix se aplecă în 
față, îşi duse brațul pe spătarul scaunului de şofer, 
strângându-şi pumnul. Strânse mâna uşor şi un cuţit din 
fibră de carbon, cu lamă inoxidabilă ieşi dintre degetul 
mare şi arătător. Apăsă cu vârful cuţitului pe gâtul lui 
Colclough. 

— Sau o să te învăţ să respecţi femeile! 

Acestea fiind spuse, Alix se lăsă pe spate, punând cuțitul 
în teacă. Carver o privi uimit, neputându-şi ascunde 
surprinderea. li văzu pe Colclough afişând o mutră 
batjocoritoare, iar uimirea lui se transformă în furie, în mare 
parte din cauza proprie-i prostii. 

Băgă mâna într-unul din buzunare de unde scoase o 
pereche de cătuşe şi i-o dădu lui Colclough. 

— Un capăt îl legi de volan, celălalt capăt îl treci prin el, 
apoi strângi tare. 

Colclough făcu aşa cum se spuse. Jumătate de cătuşă era 
prinsă de volan, cealaltă atârna. 

— Acum trece-ţi mâna pe-acolo, zise Carver arătând cu 
pistolul spre cătuşa liberă. Prinde-o cu mâna dreaptă. Bun 
băiat! 

Colclough era încătuşat de volan. Nu putea să plece din 
maşină decât dacă-i dădea Carver drumul. Carver îl bătu pe 
umăr, căutând o armă. 

— Poate puicuţei trebuia să-i fi făcut ceva de genu’, nu? 
rânji Colclough. Poate că v-ar fi plăcut şi tot tacâmu.... 

Colclough chelea şi avea vreo nouă kilograme prea mult. 
Tricoul era din poliester alb. Purta pantaloni gri, o geacă de 
aceeaşi culoare, atârnată într-un cârlig, în spatele scaunului 
din dreapta. Şireturile pantofilor erau negre. Nu avea la el 
nici pistol, nici cuţit. In geacă nu avea nimic. 


71 


Carver îl privi pe Colclough cu un zâmbet forţat, dar 
meditativ, după care se uită în jos, la pistol. Fără niciun 
avertisment, ridică pistolul şi-i zdrobi lui  Colclough 
maxilarul, făcându-l să sângereze. Colclough se aplecă 
ţinându-se de faţă cu mâna liberă. Puse un deget pe 
maxilarul zdrobit şi se strâmbă. 

— De ce dracu' ai făcut asta? 

— Ai auzit ce-a spus doamna, zise Carver. Arată puţin 
respect. 

— Eroul meu, zise Alix tachinându-l, în timp ce se juca 
distrată cu cuțitul. 

— Era în cizmă, zise ea, apoi la mine în mână. De când 
m-ai eliberat, te-aş fi putut ucide în orice moment. 

— De ce nu ai făcut-o? 

— Încă aş mai putea. 

Carver ignoră remarca şi reveni la Colclough. Luă o 
bucată de explozibil C4 din buzunar şi o aruncă în sus. 

— Ştii ce-i ăsta? 

— AŞ putea ghici. 

— Foarte bine, zise Carver. Acum fii atent. 

Se aplecă şi înfipse explozibilul sub scaunul din dreapta, 
departe de mâna lui Colclough. Apoi mai scotoci în alt 
buzunar după o telecomandă pentru detonator. 

— Max e în oraş, nu-i aşa? 

Colclough dădu din cap că da. 

— Mă gândeam eu. Trebuia să dirijeze îndeaproape o 
misiune de o asemenea amploare. Deci, bănuiesc că nu e 
departe, nu? 

Dădu din nou din cap. 

Carver tinu detonatorul în faţa lui Colclough. 

— Îl programez la cincisprezece minute. Atâta timp ai la 
dispoziţie ca să ne duci la Max. Dacă ajungem la timp, 
opresc detonatorul, nu se va întâmpla nimic. Dacă nu 
ajungem acolo, deschid portiera şi plec. Doamna va ieşi pe 
uşa din spate. Tu rămâi legat de volan. 


72 


Programă cronometrul şi îl puse lângă explozibil. Sunetul 
unei sirene se auzea în depărtare. 

— O alternativă ar fi să-l pun acum la treizeci de secunde 
şi să ieşim. Ce zici? 

Colclough nu zise nimic. Nici nu era nevoie. Respirația 
greoaie şi broboanele de sudoare de pe frunte erau 
îndeajuns. Porni maşina, o băgă în viteză şi ieşi din curbă. 

— Bun băiat, zise Carver. Acum e timpul să stăm la 
taclale. Să n-o mai tot învârtim. Spune-mi unde mergem. 
Descrie locul. Câţi oameni are Max? Au rămas paisprezece 
minute şi jumătate. Vorbeşte! 

— Câţi oameni are? repetă Carver. 

— Nu ştiu, da? se vaită Colclough. Nu ăsta e scopul? Ştii 
doar cât trebuie să ştii. Şi vezi doar ce trebuie să vezi. 

— Şi ce-ai văzut? 

— E un conac. O construcţie veche. Puternic luminată. 
Ajungi acolo, iar clădirea e chiar la şosea, ca un perete alb 
ce se înalţă la drum. E o alee cu o boltă deasupra. Pe-acolo 
se intră. 

— Ceva măsuri de securitate? 

— Garduri. Garduri de fier. 

Ajunseră înapoi la fluviu. Dincolo de apă, Carver putu să 
vadă turnurile de la Notre Dame. Le ignoră, concentrându- 
şi toată atenţia asupra lui Colclough. 

— Intri, şi pe partea stângă e un post de gardă, ştii? Cu 
siguranţă e un individ acolo care vede cine intră şi cine 
iese. 

— Camere de filmat? 

— Vreo două în faţă. Nu am văzut altele. Dar probabil că 
mai sunt. 

— În regulă, altceva? 

Colclough se gândi o clipă. 

— O curte. Sunt ceva grajduri pe-o parte, dar ei le 
folosesc pe post de garaj. Uşa din faţă e pe partea opusă 
intrării, pe sub boltă. Este acoperită, aşa că poţi conduce 


73 


până în faţa uşii fără să te uzi. Intri şi vezi un hol mare, 
pustiu şi scări din marmură chiar în mijlocul casei. 

— Şi normal. E un hotel particular, interveni Alix. 

Carver se întoarse. 

— Pardon? 

Fata explică de parcă ar fi recitat dintr-un ghid turistic: 

— Un hotel particular. Un conac tipic parizian, construit în 
secolul al şaptesprezecelea sau al optsprezecelea. 

— De unde ştii asta? întrebă Carver. 

— Pentru că am fost instruită să fiu în stare să fac 
conversaţie despre astfel de lucruri. 

— În Rusia? 

Alix dădu din cap. 

— Bineînţeles. Era foarte important pentru slujba mea. 

— De ce era? 

Ea afişă un zâmbet care nu trăda nimic. 

— Pentru conversaţie. Deci, dacă ăsta e un hotel clasic, 
toate camerele principale de recepţie sunt la parter. Acolo 
e şi Max? 

Colclough dădu din cap că da. 

— Mda, e un fel de sală de mese. Şefu' lui era în camera 
de alături. 

Carver se încruntă. 

— Cum adică „şefu'"? Vrei să spui că Max are un şef? 
Cine e? 

— Eu de unde să ştiu? Nu l-am văzut niciodată. 

— Atunci de unde ştii că e şi el acolo? 

— Pentru că Max a fost strigat să vină în camera cealaltă. 
S-a dus fără să comenteze. Aşa că sigur tipul era şeful lui. E 
logic, nu? 

Se uită la Carver cerşind milă, aşteptând cu disperare să 
se spună că făcea totul ca la carte, că totul va fi în regulă. 
Cedă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fac tot ce pot! Amo 
soţie şi o fiică. Nu vreau să mor. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ţi-am făcut vreodată ceva?! 

74 


— OK, zise Carver ignorând rugămintea lui Colclough. În 
primul rând, Max. Apoi şeful lui. Altcineva? 

— Ţi-am zis, nu ştiu. Nu mulţi. Mi s-a spus să aştept jos, 
într-un fel de cămară. Acolo erau mâncare şi cafea. Vreo doi 
tipi au tot intrat şi ieşit. 

— Erau înarmaţi? 

— Se poate să fi fost. De fapt da, erau vreo doi în faţa 
camerei unde se afla Max, arătau a paznici. Erau înarmaţi, 
fără îndoială. Oricum, am băut cafea şi am făcut cuvinte 
încrucişate până pe la ora unsprezece. Apoi am primit ordin 
să-mi reiau misiunea. Continuarea o ştiţi şi voi. 

— Nu chiar, zise Carver. Cam pe unde era cămara? Pe 
lângă sala de mese unde se afla Max? Cum ai ajuns acolo? 

— În spate, erau trepte pe unde se putea cobori. Ştii tu, 
ca pentru servitori. 

Carver se gândi puţin. Să zicem că ar fi nevoie de vreo 
patru oameni care să asigure supravegherea țintelor cu 
câteva ore înainte de lovitură. Mai e nevoie de vreo doi 
care să supravegheze accidentul, să vadă cum a decurs, să 
urmărească ambulanţa. Deci, încă doi, plus portarul, Max, 
gărzile lui de corp şi misteriosul său şef. Şapte contra unu. 
Nu erau şanse mari de izbândă. 

Se întoarse şi se uită din nou la Alix. O dezarmase destul 
de uşor în parcarea pentru autobuze. Nu era un semn prea 
bun. 

— Cât de mult antrenament special ai făcut de fapt? 

Ea ridică din umeri şi îşi ţuguie buzele. 

— Am făcut ceva. Autoapărare, tras cu arma, nimic 
special. 

— Şi mânuirea cuţitului, zise Carver. 

— Nu. Asta am învăţat singură. O fată trebuie să ştie cum 
să-i sperie pe maniaci. 

— Nu crezi că e puţin cam radical? 

— Aşa sunt şi maniacii. 

— Pot să întreb ceva? zise Colclough. 

Drept răspuns, Carver doar se uită la el. 

75 


— De ce nu o ştergeţi de-aici? Credeţi-mă, voi tăcea 
mâlc. Jur pe Dumnezeu, pe viaţa fiicei mele, nici măcar un 
cuvânt! Luaţi maşina. Mergeţi la cel mai apropiat aeroport. 
Zburaţi cât mai departe de-aici. 

Alix dădu din cap că da. 

— Sau am putea zbura spre locaţii diferite. Separat. 

— Da, am putea, zise Carver, dacă vrei să capeţi o durere 
de gât de la cât te vei uita peste umăr pentru tot restul 
vieţii tale scurte şi o mâncărime la spate, aşteptând primul 
glonţ. Oamenii care ne-au trimis aici ne vor morţi. Nu se vor 
răzgândi în privinţa asta. Deci, avem cel mult o oră înainte 
ca poliţia să descopere că nu era nimeni în apartament şi 
să dea peste cadavrul din catacombe. Trebuie să 
presupunem că Max împreună cu şeful lui monitorizează 
sistemul de comunicaţii al poliţiei sau că au oameni în 
interior. Curând vor afla că încă suntem în viaţă. Trebuie 
să-i atacăm mai devreme. Şi trebuie să aflăm ce e cu 
organizaţia lor. Bănuiesc că Max avea ceva mijloace IT sau 
de comunicare? 

— Cred că da. Erau nişte monitoare pe masă, dar nu m-a 
lăsat să mă apropii, aşa că nu mă întreba ce rol aveau. 

— Nici nu trebuie. Ei trăgeau toate sforile. lar calculatorul 
ăla care făcea toată treaba, de el avem nevoie. Dacă nu 
putem scoate nimic de la Max, luăm din calculator. Ai 
înţeles, Alix? 

Ridică din umeri. 

— Bănuiesc că da. Dar să ştii că eu nu sunt soldat. Să 
dăm spargere într-o locuinţă? Nu am fost antrenată pentru 
aşa ceva. 

— Atunci doar ţine-te după mine, fă ce fac eu, acoperă- 
mi spatele. Şi priveşte partea plină a paharului. Nemernicii 
ăia au vrut să ne omoare. Tot ce vom face va fi să le 
întoarcem favoarea. 


76 


12 


Colclough opri maşina. Erau în Marais, vizavi de Ile Saint- 
Louis. Odinioară, aristocrații şi bijutierii îşi construiau vilele 
aici, pentru a fi cât mai aproape de regii Franţei, care 
locuiau la Palatul Luvru. Işi umpleau casele cu picturi, 
sculpturi şi mobilă, toate de un mare rafinament. Purtau 
doar mătase şi dantelă. Cu toate acestea, în spatele fațadei 
impecabile şi al etichetei regale se dădea un război mut 
pentru bogăţie, influenţă şi accedere la tron. 

Când vechea ordine a fost spulberată în frenezia 
Revoluţiei de la 1789, la fel s-a întâmplat şi cu Marais. Zona 
a fost neglijată timp de aproape două secole, numai pentru 
a fi în cele din urmă readusă la viaţă în ultimele decenii, 
când a devenit echivalentul parizian al cartierului Sotto din 
New York sau Nothing Hill din Londra. Acum cei bogaţi şi în 
pas cu moda au îmbrăţişat un melanj de elemente etno şi 
exotice: buticuri exclusiviste lângă restaurante evreieşti, 
baruri pentru homosexuali lângă restaurante algeriene. Dar 
multe dintre vile s-au păstrat şi cel puţin una dintre ele era 
în continuare un lăcaş al conspirației şi al intrigii. 

— E la doi paşi de aici, zise el, arătând cu mâna liberă 
către o poartă care nu era la nici 15 m distanţă de ei, chiar 
în capătul şoselei. Apoi se cufundă în scaun bombănind: Nu 
ştiu de ce m-am sinchisit. Oricum o să mă omorâţi. 

Carver se întoarse spre el, îi puse mâna pe umăr, simțind 
tricoul transpirat, şi îl scutură. 

— Nu, nu o te omorâm. Nu şi dacă vei face ce-ţi spun. 
Dacă noi supravieţuim, şi tu vei supravieţui. 

— Nu te temi că o să vorbesc? 

— Cui să-i spui? Mă îndoiesc că o să fugi imediat la 
poliţie. Dacă noi vom supravieţui, atunci Max nu va mai fi în 
viaţă, deci, cu el nu vei vorbi. Şi ne-ai spus deja că nu ştii 
cine ar putea fi şeful lui, după cum nici noi nu ştim. Aşa că 
nu-ţi face griji. Te-am crezut când ai jurat că nu o să 


77 


ciripeşti. Dar discuţia asta ne-a mâncat treizeci de secunde. 
Deci, condu până la poartă, încet, fără grabă. Lasă-l pe 
paznic să deschidă. Şi ţine-ţi gura. 

Carver scoase din buzunar cel de-al treilea set de cătuşe, 
pe când Colclough porni din nou maşina. 

— E ultimul! exclamă cu un zâmbet diavolesc, dându-i-l 
lui Alix. E pentru bărbatul de la poartă. O să-ţi spun eu când 
e momentul. 

Maşina se opri în faţa porţii. Colclough aprinse farurile. 
Porţile se deschiseră şi un bărbat de pe partea cealaltă le 
împingea. Avea un pistol în mână, părea a fi un pistol- 
mitralieră Uzi, pe care îl ţinea lipit de picior, străduindu-se 
să îl ascundă de ochii trecătorilor. 

Bărbatul se apropie de maşină şi-i făcu semn lui 
Colclough sa lase geamul în jos. Carver spera ca el să facă 
ceea ce toţi portarii fac: să se aplece să arunce o privire în 
maşină. Când avea să facă asta, va vedea pistolul lui 
Carver îndreptat spre el. Atunci Alix va cobori să-i pună 
cătuşele. Simplu - atâta vreme cât Colclough îşi ţinea gura. 

Dar poliţaiul se pierdu cu firea. In momentul în care 
porţile de fier se închiseră în urma maşinii, bărbatul scoase 
capul pe fereastră şi strigă: 

— Ai grijă! E înarmat! 

Paznicul se dădu înapoi, pregătindu-şi arma. Carver fu 
mai rapid. Ridică pistolul şi trase de două ori prin geamul 
pe jumătate deschis. Îi înfipse paznicului două gloanţe în 
piept, unul după celălalt, impactul împuşcăturii izbindu-l de 
zidul de cărămidă de lângă intrare. 

— O greşeală fatală, bombăni Carver mai mult pentru 
sine. 

— Vai, lisuse, îmi pare rău, te rog, nu mă omori! se văita 
Colclough. 

Carver îl ignoră. Îi aruncă lui Alix pistolul. 

— Urmează-mă! strigă. Repede! 

Secretele unei ambuscade de succes într-o zonă urbană 
sunt elementul-surpriză, viteza şi violenţa controlată. Orice 

78 


şansă de a mai lua prin surprindere fusese spulberată. 
Rămâneau viteza şi violenţa. Carver începu să alerge. 

In spatele curţii pavate, clădirea principală se înălța ca 
un bloc masiv de piatră cenuşie. In timp ce îşi încărca 
pistolul, Carver privi la dreapta, unde capota neagră a unui 
BMW Seria 7 tip limuzină strălucea prin cotloanele unui 
şopron vechi. Max călătorea cu stil. Dacă el, Carver, scăpa 
cu viaţă, aceea ar fi maşina cu care ar fugi. Se opri o clipă 
în faţa uşii şi-i făcu semn lui Alix să stea de partea cealaltă. 
Inspiră adânc, se pregăti, numără până la trei şi lovi uşa cu 
piciorul, deschizând-o, şi intră repede, ţinând pistolul 
îndreptat înainte. 

Holul era pavat cu plăci de marmură albă şi neagră. Chiar 
deasupra casei scărilor atârna un felinar imens din sticlă. 
Scările erau în spirală până la primul etaj. Dintr-odată, 
Carver auzi un strigăt ce venea din spatele lui, văzu o uşă 
deschisă pe partea dreaptă a scărilor şi un bărbat fugind 
afară. 

Carver reacţionă instinctiv. Trase în bărbat şi în cel care-i 
acoperea spatele. Amândoi se prăbuşiră. Carver trebuia să 
urce repede. Dar nu lăsa niciodată o treabă neterminată. 
Făcu vreo zece paşi mari peste plăcile de marmură şi 
termină ce începuse: două gloanţe în cap şi sânge, 
fragmente de craniu şi materie cenuşie se împrăştiară pe 
marmura albă. 

Alix se îngrozi. 

— Vino! strigă Carver în timp ce fugea pe scări. 

Trei bărbaţi eliminaţi, se gândea el, urcând câte două 
trepte odată. Deci câţi mai rămâneau - trei sau poate 
patru? Trebuia să ajungă la următorul etaj, înainte să... 

Treapta din faţa lui se sfărâmă într-o explozie provocată 
de o mitralieră. Carver se aruncă la pământ, ascunzându-se 
după balustrada din piatră până ce încetară şi ultimele 
reverberaţii. Apoi, în ciuda ţiuitului din urechi, Carver auzi o 
voce calmă, familiară. 


79 


— Este mai mult decât suficient, Carver. Ridică-te. 
Aruncă arma! 

Îşi întinse gâtul şi privi în sus, în capătul scărilor. Văzu 
trei bărbaţi. Doi dintre ei erau masivi, bine făcuţi, dar cu 
tendinţe spre îngrăşare, cu ceafa groasă şi ciolănoşi. Cel 
de-al treilea bărbat stătea între ei, înalt, slab, cu pantaloni 
de culoarea cărbunelui, cămaşă albă - mânecile suflecate 
până la coate - şi ochelari de firmă, fără rame. 

— McCall, adu-l pe bărbatul ăla aici! se răsti el la unul din 
bărbaţi. Apoi se întoarse către celălalt: Harrison, acoperă-l. 
Dacă încearcă ceva, împuşcă-l. Impușcă-l şi pe McCall, dacă 
trebuie. 

Bărbatul cel slab se uită în jos privindu-l pe Carver în aşa 
fel încât părea să fi fost dezamăgit de ceea ce vedea. 

— Incă o dată îţi spun, aruncă arma! 

Carver lăsă arma să-i cadă din mână. Se produse un 
zgomot puternic la contactul cu marmura. Fu surprins să se 
trezească singur pe trepte. Alix se evaporase. Ei bine, nu o 
putea învinui prea mult. Era de treabă fata. Ar fi meritat să 
scape cu viaţă. Şi pentru asta trebuia să câştige timp. 

— Tu trebuie să fii Max, zise el ajungând la picioarele lui. 

— Dacă zici tu. Şi acum, poate îmi spui şi mie ce cauţi 
aici. 

McCall ajunse la el, îi puse arma în faţă şi îl împinse. 

— Mişcă-te! îi zise. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Max, spuse el urcând 
scările încet, oameni mai buni nu ai găsit? Lasă-mă să-ți 
dau un sfat. Dacă vrei oameni de prima mână, ar fi mai 
bine să nu îi omori pe aceia care chiar sunt buni. Deci, 
spune-mi, cu ce te alegi dacă scapi de mine? Dacă tot sunt 
pe punctul de a fi omorât, mi-ai putea spune şi motivul. 

Max îl privi cu dispreţ. Deschise gura să vorbească, apoi 
se opri, întorcându-şi capul într-o parte. 

— Ce e cu zgomotul ăsta? 

In curte se auzea un bărbat care urla din toţi rărunchii, 
aflat la limita disperării, a panicii şi a terorii. 

80 


— Ajutaţi-mă! Pentru numele lui Dumnezeu, cineva să 
mă ajute! 

Max se strâmbă la Carver. Nu erau mai mult de 10 cm 
între ei. 

— Cine-i bărbatul ăla? Văzând că nu primeşte niciun 
răspuns, se întoarse către bărbatul căruia îi zicea Harrison: 
Du-te să vezi ce se întâmplă. _ 

Harrison cobori în grabă scările. II văzură ieşind pe uşă. 

Max reveni la Carver. 

— Deci, se pare că ai scăpat... 

Explozia mătură toată curtea, aruncând în aer toate uşile 
de la intrare ale clădirii, iar ecoul acesteia cuprinse scările 
de marmură. 

McCall se îndreptă către zona unde avusese loc explozia, 
pe jumătate ghemuit, cu pistolul la umăr, pregătit să tragă, 
uitând pentru moment de Carver. Asta îi oferi o oarecare 
şansă. Sări la gâtul lui Max, strângând cu toată puterea, 
ignorând pumnii pe care îi dădea Max şi paşii bărbatului 
care fugea către el, pe scări. Carver primi o lovitură cu 
patul pistolului în rinichi, simțind durere şi greață în acelaşi 
timp. Îi lăsă pe Max trântit la pământ. 

— Adu-l în sufragerie, zise Max. 

McCall îl luă de ceafă, îl ridică ţinându-i pistolul la spate. 

— L-ai auzit. Mergi! 

Nu mergea. Işi târâia doar picioarele spre sufragerie, prin 
uşa de legătură, îndoit ca un cimpanzeu. Max se pregătise 
de plecare. Erau valize deschise pentru un laptop, un 
modem cu viteză supersonică şi un monitor cu ecran plat 
cu diagonala de 50 cm pe masă, cabluri scoase din priză, 
adunate şi gata să fie împachetate. Geaca lui Max era pusă 
pe spătarul unui scaun. Carver încercă să ignore durerea de 
spate. Voia să stea drept, să-şi recapete demnitatea şi să 
creeze impresia că el şi Max sunt pe aceeaşi poziţie. 

Max nu părea impresionat. 

— Consideră-te un om mort, îi spuse plimbându-se în 
jurul mesei şi scoțând cablurile de la calculator din priză. 

81 


Fă-mi o favoare, Carver, şi nu îngreuna situaţia. Răspunde- 
mi la întrebări. Ce s-a întâmplat cu Kursk? 

— Cine dracu' e Kursk? 

— Rusul. 

— E mort. 

— Şi partenerul lui, femeia? 

— Tu ce crezi? Eu sunt aici. Ea nu. E moartă. 

— Cum? 

— S-au dus în jos pe canalizare. Ca rahatul. Dar cred că 
ştiai deja asta. 

Pentru o clipă, Max nu zise nimic, doar îşi puse laptopul 
în valiză, după care spuse: 

—  Colclough a văzut doi oameni întorcându-se la 
apartament. Cine erau? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Nu cunosc niciun 
Colclough. Nu am de gând să-ţi mai răspund la întrebări 
până când nu o să-mi răspunzi şi tu la ale mele. De ce mă 
vrei mort? 

Max oftă în timp ce închidea valiza. 

— Te rog, nu mă lua de prost. Te-ai întors la apartament. 
Dar de ce? Nu aveai niciun motiv să faci asta. Decât dacă 
voiai să mă faci să cred că femeia e moartă. Şi singurul 
motiv pentru care ai face asta, ar fi dacă... 

— Mai eram încă în viaţă? 

Alix stătea în capătul celălalt al camerei, în prag, ţinând 
mitraliera, mişcând-o când la stânga, când la dreapta, 
încercând să îi aibă în vizor atât pe Max, cât şi pe McCall, în 
acelaşi timp. [inea corect arma, sus pe umăr, dreaptă. li 
tremura însă în mâini, trădându-i starea de tensiune. Arăta 
ca o fetiţă care se juca cu jucăriile fratelui mai mare. 

Preţ de vreo jumătate de secundă, nu mişcă nimeni. 
Dacă mai întârzia mult, ar fi fost prea târziu. Dacă McCall 
nu ar fi făcut nimic, forţând-o pe Alix să preia iniţiativa, 
provocând-o să-l împuşte cu sânge-rece, s-ar fi putut ca ea 
să se fi pierdut cu firea. Dar făcu pe grozavul, pariind cu 
propria viaţă pe neputinţa ei de a transforma ameninţarea 

82 


cu arma în fapte. Cu mâna stângă, îl luă pe Carver şi-l 
aruncă în partea cealaltă, pregătindu-şi terenul pentru a 
scoate arma. Dar Alix trase prima. 

O făcu ca la carte, ca la un antrenament. Nu împrăştie 
gloanţe peste tot. Trase trei gloanţe în McCall. Acum nu mai 
avea nimic copilăresc, doar mândrie şi o concentrare 
înfricoşătoare ce se citea în privire în timp ce se întorcea 
spre Max, care se lipise disperat de perete. Trase din nou şi 
îl nimeri în piept, umăr şi gât - loviturile se intensificau pe 
măsură ce creştea forţa cu care trăgea. Se învârti, sângele 
dintr-o arteră străpunsă ţâşnind ca o arteziană pe perete. 
Apoi se prăbuşi la podea, mort. 

Carver se ridică în picioare, zâmbi şi se duse în partea 
cealaltă a camerei. In aer se simţea miros de pulbere şi 
sânge. Alix stătea încremenită, cu ochii larg deschişi. Apoi, 
brusc, îşi întoarse privirea de la Carver, se aplecă în faţă şi 
începu să tremure, îi venea să vomite, îi curgeau lacrimile 
şi nasul. Carver stătea lângă ea, îşi puse mâna pe umărul ei 
şi îi întinse o batistă. 

— E prima dată? 

Alix dădu din cap că da. 

— Te-ai descurcat bine, zise Carver. Mi-ai salvat viaţa. Îţi 
mulţumesc. 

Dintr-odată fu cuprins de un sentiment familiar, acea 
senzaţie de camaraderie care apare între cei care au luptat 
împreună şi au şi supravieţuit. Carver avusese parte de 
astfel de momente în Insulele Falkland, în Irak şi în 
teritoriile controlate de rebeli în sudul comitatului Armagh. 
El ştia ce înseamnă o asemenea legătură între cei care 
luptă. Dar cu o rusoaică blondă, îmbrăcată într-o rochie 
albastră de mătase, s-ar putea să-i fie mai greu să se 
obişnuiască. 

Treptat, încetă să mai tremure şi respiraţia îi reveni la 
normal. Alix se ridică ştergându-şi faţa. Privi cele două 
cadavre pentru o secundă sau două, apoi se uită la Carver, 
ca şi cum s-ar fi reflectat în ochii lui. 

83 


— Dumnezeule! zise ea. Sigur arăt groaznic. 

Carver râse sec. 

— Nici pe jumătate faţă de cum arată ei. Ascultă-mă, vei 
fi în regulă. Dar trebuie să plecăm de-aici. Şterge-ţi 
amprentele de pe armă. Pune-o în mâinile lui Max - tipul cu 
păr cărunt. Fă să pară ca şi cum s-au împuşcat unul pe 
altul. 

Criminaliştilor le va lua cel puţin o zi până să descopere 
că toate gloanţele provin de la aceeaşi armă. Până atunci, 
plănuia să fie departe. 

Îşi îndreptă atenţia asupra valizei de pe masă în care era 
calculatorul. Undeva acolo, se afla tot ceea ce trebuia să 
ştie despre cei care îl angajaseră şi tot ceea ce altcineva ar 
putea afla despre el. Pentru a acoperi ambele variante, 
avea de gând să ia calculatorul cu el. 

La fel şi geaca gri a lui Max. Carver avea nevoie să se 
schimbe de hainele pe care le purtase toată noaptea, să 
facă ceva ca să-şi schimbe înfăţişarea. Se uită la cei doi 
morţi de pe podea. Chiar şi pantalonii îi erau împroşcaţi cu 
sânge. 

Apoi văzu că avea noroc. Lângă masă era o geantă de 
voiaj, de piele maronie şi moale. Max trebuie să o fi ţinut 
lângă el, pregătit să plece. Inăuntru era o cămaşă albă, 
proaspăt spălată, tot în ambalajul de la curăţătorie. O puse 
pe el, apoi îşi trase geaca. 

Carver luă geanta cu calculatorul. 

— Trebuie să plecăm, zise. 

Dar, în timp ce ieşea din cameră, îi trecu prin minte: 
Dacă Alix Petrova nu mai trăsese cu o armă în situaţii 
extreme până acum, ce dracu' căuta ea în această 
misiune? 


84 


13 


Centrul Medical Piti6-Salpetriere din partea de sud a 
Parisului datează încă din 1656, din timpul lui Ludovic al 
XIV-lea, Regele Soare. Pe tot parcursul secolului trecut, 
spitalul a fost modernizat, extinzându-se, luând 
dimensiunile unui oraş, dedicat celor bolnavi şi celor care 
au grijă de aceştia. Dar, în seara asta, secţia Urgenţe 
ajunsese o combinaţie ciudată între un câmp de luptă şi un 
cocteil diplomatic. 

Ministrul afacerilor interne al Franţei, împreună cu 
prefectul Poliţiei şi ambasadorul Marii Britanii erau acolo. 
Era două dimineaţa când invitata de onoare sosi. Intârziase, 
după cum cerea obiceiul, căci era cea mai celebră femeie 
din lume. Doar că sosise într-o ambulanţă în locul obişnuitei 
limuzine. ` 

Directorul de operațiuni aştepta în spital. Intârzierea 
începea să-l calce pe nervi. Nu avea niciun sens: cu cât era 
sistemul de ambulanţe mai ineficient, cu atât era mai bine 
pentru el. In fond şi la urma urmei, o voia moartă pe 
femeie. Şi, mai mult decât atât, voia ca toată treaba asta să 
se termine. Se întoarse spre bărbatul bronzat, îndesat şi cu 
geacă de piele de lângă el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu Pierre, de ce durează 
atât de mult? 

Pierre Papin lucra în serviciile secrete de informaţii 
franceze. Nu avea niciun loc de muncă oficial. Adică nu 
lucra nicăieri cu acte în regulă. Această situaţie îi dădea o 
anumită libertate. De exemplu, lucra uneori la nişte 
proiecte de care nici şefii săi - cei pe care teoretic nu îi 
avea - nu ştiau nimic. 

— Relaxează-te, mon ami, zise Papin scoțând un pachet 
de ţigări Gitanes din buzunarul de la geacă. Purta un tricou 
de un alb imaculat şi o pereche de blugi negri, comozi. 
Arăta de parcă tocmai petrecuse o noapte în Saint-Tropez. 


85 


— În Franţa, nouă nu ne place să grăbim lucrurile. Voi, 
anglo-saxonii, aruncați în ambulanţă victimele cu 
traumatisme, conduceţi cu 120 km/oră şi apoi vă miraţi de 
ce, la sosire, pacientul e mort. Noi preferăm să-i stabilizăm 
la locul faptei, apoi să îi ducem trés doucement - cu 
blândeţe, nu? — la spital. 

— Ei bine, sper că vei şti să explici asta şi mass-mediei. 
Crede-mă, vor simţi că e vorba despre o conspirație la 
mijloc, din cauza întârzierii. 

Francezul zâmbi. Asta poate din cauză că, într-adevăr, 
era vorba despre o conspirație. 

— Nu şi dacă e vorba despre blestemata de ambulanţă. 

Starea de spirit a directorului de operaţiuni se înrăutăţea 
şi din pricina faptului că nu reuşea să dea de Max. Nu mai 
vorbise cu el de mai bine de o oră, de când acesta sunase 
să raporteze că ruşii fuseseră eliminaţi conform planului. 

Nu era neobişnuit ca Max să dispară din când în când din 
peisaj având în vedere obsesia lui pentru securitate, mister, 
dorinţă de supravieţuire. Dar nu îi stătea în fire să dispară 
până ce misiunea nu era dusă la bun sfârșit. 

Directorul de operaţiuni apăsa iar butonul de apelare. 
Niciun răspuns. Se întoarse către Papin. 

— Care sunt ultimele ştiri primite de la doctori? 

Francezul trase adânc din ţigară. 

— Vena din ventriculul stâng a fost sfâşiată. Sărmana 
femeie pompa sângele direct în piept. Papin se uită la 
directorul de operaţiuni. Nu a fost o operaţiune curată. 
Prinţesa nu va supravieţui. Un glonţ ar fi fost mai puţin 
dureros. 

— Aşa e, dar opţiunea asta nu intra în discuţie, nu? Ce 
vei face în legătură cu autopsia? 

— Patologul aşteaptă afară, alături de ceilalţi vulturi. 

— Şi formaldehida? 

— Îi va fi administrată imediat după ce va fi stabilit 
decesul. Dar de ce e aşa important pentru tine? 

— Va distorsiona rezultatul oricărui test de sarcină. 

86 


— Deci, lumea va crede că era însărcinată? 

— Deci, lumea nu va şti niciodată cu siguranţă care a fost 
adevărul. 

Papin se încruntă. 

— Atunci, spune-mi, de ce a trebuit să moară? 

Directorul de operaţiuni zâmbi, dar nu răspunse la 
întrebare. 

— Scuză-mă o clipă. 

Se îndepărtă de Papin şi sună iar. Din nou, niciun 
răspuns. Ce mama dracului se întâmpla? 


14 


Nu exista nicio cale de a ieşi din Paris la acea oră 
matinală. Trenurile nu circulau. Carver nu se apropia de 
aeroport. Nu putea să închirieze o maşină. Ar fi putut să 
fure una, dar nu îi plăcea să comită mici delicte când lucra. 
Pe Al Capone îl înhăţaseră pentru că nu îşi plătise taxele. 
Nu risca să fie prins pentru că furase o maşină. 

Prin urmare, erau blocaţi. Nu puteau risca să se cazeze la 
vreun hotel, chiar şi sub un alt nume. Aveau nevoie de un 
loc în care să meargă pentru câteva ore, o locaţie care să 
fie deschisă până dimineaţa, unde să poată rămână în 
anonimat. El se gândi că un astfel de loc nu putea fi greu 
de găsit sâmbătă seara. 

Coborâră scările principale - Carver, ducând laptopul, se 
opri să-şi ia SIG-Sauer-ul -, apoi ieşiră prin spate şi 
traversară o grădină, îndreptându-se către o uşă din zid, 
unde Alix îşi lăsase geanta. După aceea o luară spre Rue de 
Rivoli. Carver îşi aruncă tricoul şi geaca într-un tomberon 
de pe drum. Mişcările lui erau făcute fără grabă, metodic. 
Nimic din comportamentul lui nu trăda tensiunea prin care 
trecuse toată noaptea. Apoi se opri dintr-odată. 

Ajunsese în faţa unui magazin de electronice. Vreo şase 
televizoare puse în vitrină transmiteau de pe acelaşi canal 


87 


de televiziune. Un reporter vorbea şi, deşi nu se auzea ce 
spunea, se vedea că se afla în faţa unui scut format din 
poliţişti, înconjurați de o mulţime de jurnalişti, fotografi, 
cameramani. Reporterul se dăduse la o parte, astfel încât 
cameramanul să poată filma ceea ce era în spatele lui. 

— Aşteaptă puţin, zise Carver. 

În vitrina magazinului apărură imagini cu tunelul Alma. 
Camera filmase şi în interiorul pasajului, unde era parcată o 
ambulanţă lângă un Mercedes negru, făcut zob. 

Alix stătea lângă Carver, uitându-se la aceleaşi imagini, 
cu o nedumerire pe chip care trăda, de fapt, starea ei de 
Şoc. 

— Doamne Dumnezeule, aceea e maşina? Cea în care... 

— Da, asta am făcut după ce tu şi Kursk mi-aţi ieşit în 
cale. Dar ce dracu’ căuta aici? 

— La ce te referi? 

— La ambulanţă. Nu pot să cred că cineva a scăpat cu 
viaţă. Dar, dacă au scăpat, sigur sunt în spital acum. Totuşi 
- Şi se uită la ceas -, explozia a avut loc acum o oră. De ce 
mai stau toţi pe-acolo? 

— Acum o oră? bombăni Alix mai mult pentru sine. Doar 
atât? 

Apărură alte imagini. Reveniseră în platoul de ştiri. O 
prezentatoare stătea în spatele pupitrului, iar în fundal 
apăru o imagine cu prinţesa de Wales. Femeia spuse 
câteva cuvinte, după care apăru o imagine cu prinţesa pe 
un iaht, înconjurat de bărci ticsite cu oameni care încercau 
să-i facă poze. Carver dădu din cap. Nu avea nimic 
împotriva prinţesei. Odată, ea venise în vizită la unitatea 
unde lucra el şi îi fermecase pe toţi. Işi luase în serios 
jurământul de credinţă faţă de Coroană, atunci când se 
pusese în slujba acesteia. Nu îl interesaseră niciodată ştirile 
sau bârfele despre celebrităţi. 

— Vino, aici nu vom afla nimic din ceea ce ne 
interesează, spuse el îndepărtându-se de vitrină. 


88 


Merse până în capătul străzii, urmărind traficul de seară 
de pe Rue de Rivoli. 

— Ne trebuie un taxi, spuse el. 

Zâmbetul obraznic care îi apăru pe faţă făcu să apară o 
scânteie în ochii lui Alix. 

— Lasă asta în seama mea, spuse ea. 


15 


Jack Grantham sorbi o gură de cafea proastă dintr-un 
pahar de plastic şi se întrebă dacă lucrurile puteau merge şi 
mai rău în acel weekend. In vârstă de treizeci şi ceva de 
ani, Grantham era unul dintre liderii de top ai Serviciilor 
Secrete sau M6 cum îl ştiau cei din exterior. Dar faima avea 
şi dezavantajele ei. Fusese deja chemat la Palatul Regal 
pentru o şedinţă în regim de urgenţă, la unu dimineaţa, 
ceea ce era suficient de grav. Dar asta nu era tot. Şedinţa 
era legată de un accident teribil, o prinţesă frumoasă şi 
reprezentanţi ai mass-mediei din fiecare colţişor al lumii. Şi, 
bineînţeles, erau prezenţi şi colegii săi. 

Uitându-se în jurul mesei, Grantham putea să-i vadă pe 
subsecretarii linguşitori de la Ministerul de Externe, afişând 
un aer de superioritate, iar lângă el stătea impenetrabila 
doamnă Agatha Bewley de la MI5, o femeie cu ochi 
pătrunzători şi gură mică. Acum urma să se declanşeze 
conflictul intern. Fiecare departament va face tot ceea ce Îi 
va sta în putere să evite furtuna care se va năpusti asupra 
lor odată ce britanicii vor afla ce se întâmplase cu 
preaiubita Regină a lInimilor lor, şi asta după ce îi vor fi 
împroşcat cu rahat pe toţi ceilalţi, cât de mult le va sta în 
putinţă. Ei bine, se va lăsa cu cântec. Şi, pentru ca totul să 
meargă ca pe roate, împieliţatul de Ronald Trodd se 
gândise şi el să se bage ca musca-n lapte. 

Grantham mai degrabă credea în fapte concrete decât în 
psihologia lui Freud. Dar nu putea să nu-l desconsidere pe 


89 


gura-spartă de Ron Trodd, idiotul care mişuna în umbra 
prim-ministrului. Era cel mai bun lacheu, întotdeauna 
pregătit să facă orice, indiferent cât de josnic, numai pentru 
ca stăpânul său să nu-şi murdărească mâinile albe ca 
spuma laptelui. 

Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe fu primul 
care luă cuvântul. 

— Ei bine, după cum ştiţi, ambasadorul nostru se află 
deja la spital. După cum vă puteţi imagina, francezii se simt 
extrem de jenaţi. Nu e tocmai genul de lucru care ai vrea să 
ţi se întâmple. Bineînţeles, le-am spus clar că nu îi 
considerăm responsabili. Intre timp, facem toate pregătirile 
necesare pentru a o duce pe Maiestatea Sa la Paris, cât mai 
repede cu putinţă. Acum e la Balmoral. Bănuiesc că prinții 
au aflat până acum că mama lor a avut un accident de 
maşină. 

— Mulţumim, Sir Claude, zise Trodd, făcând titlul să sune 
mai mult a insultă, decât a onoare. Jack, ce ştie SIS? 

— E haos total, spuse Grantham, încercând să-şi dea 
seama când şi cât de mult să dezvăluie. Cineva transformă 
Parisul în zonă de război. Au existat rapoarte conform 
cărora au avut loc mai multe explozii, undeva în subteran, 
dincolo de Sena, vizavi de locul unde a avut loc accidentul. 
Un apartament a sărit în aer, la sud de fluviu. Poliţia a 
declarat mass-mediei că a fost din cauza unei scurgeri de 
gaz, însă o maşină a fost văzută gonind cu viteză de la locul 
exploziei. Cincisprezece minute mai târziu, aceeaşi maşină 
a explodat în curtea unei vile din districtul Marais. O echipă 
de poliţişti bine înarmaţi au pătruns în casă acum câteva 
minute. Au găsit cadavre pretutindeni. Câteva dintre 
acestea aparţineau unor cetăţeni britanici. 

— Fir-ar a naibii de treabă! exclamă Trodd dând cu 
pumnul în masă. Nu-mi spune că sunt nişte băieţi de-ai tăi 
într-o misiune secretă. Ai acţionat pe-ascuns şi fără 
permisiune? 


90 


— Nu, nici vorbă. Bineînţeles că am avut oameni şi în 
Paris, dar erau acolo în misiune de supraveghere. Niciunul 
dintre ei nu a fost implicat în niciun fel de treabă murdară. 
Te asigur de asta. 

— Bineînţeles, este posibil să ne fi întâlnit cu oricine a 
pus asta la cale. Vocea Agathei Bewley era la fel de seacă 
precum îi era înfăţişarea. 

Trodd se întoarse spre ea. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Eli bine, toţi mai apelăm la surse externe din când în 
când. Oameni care fac tot felul de treburi mai ciudate. Se 
prea poate ca aceşti oameni să o fi atacat pe prinţesă, pe 
cont propriu. Sau poate că au fost angajaţi de alţii pentru 
treaba asta. Poate că iubitul a fost ţinta principală. Tatăl 
său a avut destui duşmani. Sau poate chiar a fost doar un 
accident regretabil. 

— Desigur, asta e ceea ce se poate presupune în primul 
rând, zise Sir Claude. Sugerează cineva că ar putea fi vorba 
despre o tentativă de sinucidere? 

— Nu ştim, nu? zise Trodd. Pentru publicul larg, ăsta a 
fost un accident. Asta e povestea şi să fiu al dracului dacă 
nu sper să fie şi adevărată, pentru că, dacă nu e, noi 
suntem cei care vom da de dracu'. Dar, dacă un nenorocit a 
omorât-o pe mama viitorului rege al Angliei, nu vreau să 
mă trezesc într-o dimineaţă şi să citesc despre asta în The 
Sun. Vreau să fiu primul care află. 

— Şi cu prim-ministrul cum rămâne? 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta. Deocamdată 
vreau ca şi Ministerul Afacerilor Externe să aibă aceleaşi 
informaţii: un accident teribil, să consoleze pe toată lumea. 

Diplomatul tresări. 

— Bineînţeles, bineînţeles... dar trebuie să aşteptăm să 
vedem cum va decide Ministrul Afacerilor Externe să 
procedăm. 

— Ministrul va proceda exact cum îi voi spune eu să 
procedeze. Acum unde am rămas? Mda, Jack, vreau să afli 

91 


ce s-a întâmplat, de fapt, în Paris. Şi, Agatha, vreau o listă 
cu toate persoanele care ar putea avea un motiv să o 
omoare pe cea mai celebră femeie din lume şi pe cine ar fi 
angajat să o facă. Şi apropo... Trodd se aplecă înainte 
sprijinindu-se de masă. Dacă îi găsiţi pe nemernicii 
responsabili de asta, faceţi-i să plătească. Pe vecie. Şi nu-l 
implicaţi pe premier în treaba asta. 

Trodd se ridică de la masă şi părăsi sala. Sir Claude ÎI 
urmă îndeaproape. 

Grantham îşi făcu de lucru punându-şi carneţelul şi pixul 
în servietă, dar tot putea simţi privirea pătrunzătoare de 
şoim a Agathei Bewley asupra lui. 

— Am impresia că ştii cine ar putea fi în spatele poveştii 
ăsteia, nu-i aşa? 

— Să fim serioşi, Agatha, ştii şi tu că nu e chiar aşa de 
simplu. Sunt găşti prin toată Europa, jumătate din ele aici în 
Londra, care ar fi putut conduce o asemenea operaţiune. Şi, 
aşa cum ai sugerat şi tu, multe persoane puteau să 
orchestreze toată treaba asta. 

Ea îşi ţinu respiraţia pentru un moment, după care, pe un 
ton aproape ca şi cum s-ar fi confesat: 

— Cred că ai în minte câţiva suspecți şi nu îmi place să 
fiu lăsată pe dinafară. Jack, regret, dar nu sunt dispusă să 
tac prea mult timp. E în joc reputaţia departamentului meu. 

— Nu este momentul potrivit pentru a ne mai certa şi noi 
între noi, zise Grantham, încercând să o calmeze. Plus că, 
dacă, ipotetic vorbind, aş avea o idee despre cine ar putea 
fi vorba, nu am nimic care să constituie nici de departe o 
probă. 

Doamna Agatha se uită la el fără să spună nimic, 
țuguindu-şi buzele într-un mod care trăda atât scepticism, 
cât şi dezaprobare. 

— Bine, admise Grantham. Recunosc că m-am gândit la 
una sau două variante. Voi sta de vorbă între patru ochi cu 
Percy Wake. În vremurile de odinioară, înainte de 
prăbuşirea Zidului Berlinului, a ajutat Serviciul Secret să 

92 


rezolve câteva dintre cazurile cele mai grele. Pe mine mă 
depăşeau efectiv, dar nu m-am dat înapoi de la nimic, iar 
despre Wake se spunea că ar fi fost un fel de geniu, pentru 
că mereu găsea o modalitate pentru a rezolva problemele. 
Ştia la cine să apeleze, prevedea cum vor decurge lucrurile. 
El va nega, bineînţeles, dar, dacă e vreo conspirație la 
mijloc, bătrânul Percy sigur va avea o idee despre cine ar 
putea fi responsabil. 

— Da, sunt perfect conştientă de reputaţia pe care o are, 
zise doamna Agatha pe un ton rece. Am avut şi eu afacerile 
mele cu Wake. Nu am mai cunoscut pe nimeni care să aibă 
atâta influenţă la Palat, indiferent de guvernarea existentă 
la momentul respectiv. Şi nu doar acolo: avea cunoştinţe la 
Washington, Moscova, Beijing... Avea un instinct 
excepţional de a-i sprijini pe oamenii potriviţi, la momentul 
potrivit. Dar nicio clipă să nu uiţi că, în pofida patriotismului 
şi a principiilor cu care se laudă, Sir Percy e loial numai 
propriei persoane. Şi lui Trodd... lui ce-i vom spune? întrebă 
ea domolindu-şi puţin vocea. 

Pentru prima dată de când intrase în sală, Grantham 
zâmbi. 

— Cred că a sosit vremea să-i arătăm acelui neisprăvit 
cine conduce, de fapt, ţara. Nu eşti de acord? 

Doamna Agatha aprobă. 

— Da, cred că ai dreptate. 


16 


Când Carver se uită prima dată, nu era niciun taxi în 
preajmă. Dar, imediat ce Alix trecu strada, un Peugeot 406 
alb pe care scria Taxi Parisien se opri lângă ea. Alix zâmbi 
din nou, de data asta şoferului, care îi răspunse tot cu un 
zâmbet. Părea nord-african. Dădea din cap în faţă şi-n 
spate, pe ritmurile muzicii arabe, venite dintr-un casetofon 
micuţ, stereo, dat la maximum. 


93 


— Rai, zise el. Muzică bună. 

Carver era pe punctul de a-i cere să o închidă, dar se 
răzgândi. Dacă era gălăgie, şoferul nu avea cum să audă 
ceva din conversaţia lui cu Alix. 

— Aşa e, zise Carver. Muzică bună. La gara Lyon, s'il vous 
plait. 

La început, vechea şi măreaţa gară, cu ceasul din turn, 
ce părea un Big Ben în miniatură, avea plecări doar spre 
Alpi, Elveţia şi Italia. „Attendez ici un moment”, îi spuse 
Carver taximetristului după ce ajunseră. Luă geanta cu 
calculatorul, deschise uşa pe jumătate, după care se 
întoarse spre Alix. 

— Dă-mi geanta ta, să o ascund. Nu va dura mai mult de 
un minut. 

Ea scotoci prin geantă, luându-şi ţigările, rujul, pudra şi 
rimelul. 

— Lucrurile necesare, zise ea. Trebuie să mă aranjez. Şi, 
ştii, ai putea şi tu proceda la fel. Foloseşte baia, dacă tot 
ajungi acolo. 

Carver ridică nedumerit din umeri, după care cobori din 
maşină. 

— Să nu pleci de-aici, zise el înainte să se îndrepte spre 
gară, către dulăpioarele pentru bagaje, de pe partea 
stângă. 

Apoi, după ce se uită în oglinda din toaleta bărbaţilor, în 
lumina neonului, îşi dădu seama la ce se referea Alix. Pe 
faţă avea dâre de funingine şi transpiraţie, iar în păr, praf 
de ciment. Nu era de mirare că Max îşi bătuse joc de 
înfăţişarea sa - arăta groaznic. Se spălă cu apă rece, îşi 
trecu degetele ude prin păr, după care se mai uită o dată în 
oglindă. O îmbunătăţire majoră. 

În taxi, Alix se rujă. Îşi admiră în oglinda de la pudrieră 
buzele lucioase, după care îi dădu lui Carver fardurile, cu un 
zâmbet pe jumătate batjocoritor, pe jumătate mieros. 

— OK, zise ea în timp ce îndesa fardurile la el în 
buzunare. Unde mergem? 

94 


El rânji. 

— Bună întrebare. Să vedem dacă omul nostru are ceva 
idei. 

Se aplecă înainte şi vorbi cu taximetristul. Spre 
surprinderea lui Alix, Carver vorbea franceza fluent. Se 
înţelegea cu şoferul, făcu şi vreo două glume. Carver îl mai 
bătu o dată pe umăr pe nord-african, ca de încurajare, după 
care se aşeză pe banchetă. 

— Zice că ştie locul potrivit. 

— Deci, zise el, întorcându-se către ea şi privind-o drept 
în ochi, de ce te-ai întors? Ştii tu, înapoi la vilă. De ce nu ai 
fugit pur şi simplu? 

— Unde? 

Ea îl fixă pe şofer cu privirea, după care veni mai aproape 
de Carver, să fie sigură că nu o aude nimeni. Avea vocea 
gravă, vorbea încet. Carver îl surprinse pe şofer uitându-se 
în oglinda retrovizoare, crezând probabil că e doar o altă 
conversaţie între doi porumbei. 

— Atunci când ai urcat scările, ai făcut-o atât de repede, 
încât nu am putut ţine pasul cu tine, explică ea. Apoi am 
auzit împuşcăturile şi mi-am dat seama că sunt oameni la 
etaj. M-am gândit, OK, poate aş avea vreo şansă să ies prin 
grădină, dar maşina era în cale şi pe punctul de a sări în 
aer. Apoi nu am mai ştiut ce să fac. M-am panicat. Puteam 
auzi împuşcăturile de-afară şi pe bărbatul care cobora 
scările în fugă. Trebuia să mă ascund, aşa că am intrat pe 
uşa pe care ceilalţi bărbaţi au ieşit. Bărbaţii pe care i-ai 
împuşcat tu... Se opri o clipă. In fine, am intrat pe uşa aia şi 
am văzut nişte trepte în faţa mea, după care mi-am amintit 
că vila are şi scări în partea din spate. M-am gândit să urc 
pe-acolo, să văd ce s-a întâmplat cu tine. Dacă te puteam 
ajuta să scapi, poate că am fi avut o şansă de izbândă. lar 
restul îl ştii deja... 

— Oricum, eu mă bucur că te-ai întors. 

— Şi eu. Adică... sună groaznic. Au murit oameni. Dar eu 
sunt bucuroasă. Înseamnă că sunt o persoană rea? 

95 


— Nu mai rea decât noi, ceilalţi. 

Erau pe Boulevard de Sebastopol când Carver văzu 
indicatorul verde al unei farmacii non-stop şi îi spuse 
şoferului să oprească. 

— Îmi cer scuze, îi zise lui Alix. Ultima oprire. 

Intră în farmacie de unde cumpără nişte ochelari de 
vedere - cu cele mai mici dioptrii posibile —, o foarfecă şi 
trei cutii de vopsea: roşcat, brun, negru. Alix urma să-şi 
piardă coama lungă şi blondă. Mare păcat, dar îi era de 
folos ca să rămână în viaţă. 

— Ce ai luat? îl întrebă când se întoarse la maşină. Poate 
nişte măsuri de protecţie? În caz că dă norocul peste tine? 

— Mda, protecţie pentru tine. Desfăcu punga de hârtie ca 
să-i arate cumpărăturile. Poţi fi cum vrei, numai blondă, nu. 

O spuse ca şi cum ar fi aşteptat ca ea să riposteze. Dar 
Alix nu zise nimic. 

— OK. Nu mai sunt aceeaşi femeie care eram acum o 
oră. Nu mai port aceleaşi haine. De ce aş avea aceeaşi 
tunsoare şi culoare de păr? 

Ajunseră la destinaţia pe care o negociase Carver cu 
taximetristul, un club situat chiar după Sebastopol. Nu era 
niciun nume la vedere, iar intrarea se făcea pe sub o 
arcadă. Două statui de aur reprezentând femei îmbrăcate în 
haine clasice, elegante ţineau câte un felinar pe fiecare 
parte a uşii. O mulţime de oameni se împingeau în gratiile 
negre cu vârfurile aurite, implorând să intre. După feţele 
lor, era clar că implorau degeaba. 

— La naiba! bombăni Carver. Trebuia să mă fi gândit la 
asta. 

Alix nu zise nimic. Părea imperturbabilă. Cobori din taxi, 
îţi aranjă rochia, îşi dădu părul pe spate şi merse prin 
mulţime direct la intrare. 

La uşă stătea o gorilă: un vest-african musculos de peste 
o sută de kilograme, îmbrăcat într-un costum gri. Se uită o 
singură dată la Alix şi desfăcu frânghia care ţinea mulţimea 


96 


de oameni la distanţă. Îşi făcu intrarea ca un star de 
cinema. Carver încercă să ţină pasul cu ea. 

Gorila îl opri. Carver se aplecă şi îi spuse câteva cuvinte 
în franceză, apoi îi strecură ceva în buzunarul de la piept. 
Bărbatul stătu puţin pe gânduri, făcându-l pe Carver să 
transpire, după care îl lăsă să intre. 

— Ce tot îi spuneai? întrebă Alix. 

— l-am spus că sunt garda ta de corp. Apoi i-am băgat o 
sută de dolari în buzunar. 

— Hei! Eu sunt cea care ţi-a salvat viaţa, îţi aminteşti? 

— Imi pare rău. Partea aia din poveste mi-a scăpat. Hai 
să ne aşezăm. 

In cele câteva secunde de când se aflau în club, Carver 
observă trei posibile ieşiri. Văzu vreo două grupuri de 
bărbaţi, posibile ameninţări. Şi îşi dădu seama că la etaj e 
un restaurant, încă o sută de dolari pentru ca le maitre să 
găsească o masă pe colţ, cu vedere asupra întregii săli. 
Dacă venea cineva după ei, Carver avea suficient timp să 
depisteze amenințarea. li dădu lui Alix foarfeca şi 
vopseaua. 

— Mergi şi fă ce trebuie să faci. 

— Îmi va lua ceva vreme. 

— Nu-i nimic. Nu plec nicăieri. 

Carver o văzu pe Alix mergând către toaleta femeilor. 
După care chemă chelneriţa şi ceru un Johnnie Walker Blue 
Label dublu, fără gheaţă. Nu ştia câte pahare va mai avea 
ocazia să bea. Aşa că măcar să se răsfeţe cu ce-i mai bun. 


17 


Toaleta femeilor arăta ca un loc al pierzaniei. Un cuplu şi- 
o trăgea într-o cabină de duş. Două fete se sărutau 
pasional, sprijinite de un perete. O altă cabină era folosită 
ca piaţă de desfacere a mărfii unui nord-african, îmbrăcat 


97 


într-un tricou cu lron Maiden, care vindea metafetamină, 
cocaină şi heroină. 

Nişte femei împărțeau praful în linii pe marginea 
chiuvetelor, trăgând pe nas, apoi folosindu-şi degetele să 
culeagă firele de praf rămase în nări, ca să şi le pună pe 
limbă. Altele mai conformiste pur şi simplu se uşurau, îşi 
făceau machiajul şi îi bârfeau pe bărbaţii pe care îi lăsaseră 
în club. 

Alix găsi o chiuvetă liberă. Pentru o clipă, îşi privi 
reflecţia în oglinda mare de pe perete. Apoi începu să taie. 
Câteva femei se uitau la ea. Una dintre ele începu să 
vorbească franţuzeşte. Alix se uită la ea, făcându-se că nu 
înţelege. 

— Eşti nebună? repetă femeia în engleză. Dacă tai părul 
ăla frumos, nici nu te va mai recunoaşte bărbatul tău. 

— Asta şi vreau, zise Alix. 

Femeia râse. 

— Dar, chérie, trebuie să fie o cale mai uşoară de a scăpa 
de el, nu? 

— Poate că nu de el vreau să scap. 

— OK, ce misterioasă eşti! 

Alix îşi văzu în continuare de treabă. Se opri când părul 
era acum tuns bob, drept, până la jumătatea gâtului. Işi 
trecu degetele prin noua coafură, mişcându-şi capul într-o 
parte şi în cealaltă, pentru a vedea cum cade, cum arată. 
Prea banal! Luă din nou foarfecă. 

Câteva minute mai târziu, avea o tunsoare scurtă, 
aproape băieţească. Se uită iar în oglindă. De data asta era 
mai mulţumită. Apoi luă pe rând fiecare cutie de vopsea, 
uitându-se cu atenţie, înainte de a lua o decizie. 

Umplu chiuveta cu apă, se aplecă, apoi îşi vâri capul 
înăuntru şi îşi aplică vopseaua neagră. Acum venea partea 
cea mai plictisitoare: trebuia să aştepte douăzeci de minute 
pentru ca vopseaua să prindă. Aşa că, se aşeză pe 
marginea chiuvetei, luă un Marlboro şi începu să-i privească 
pe cei care treceau pe lângă ea. 

98 


Cuplul care făcea sex ieşi din cabină. Femeia se grăbi la 
oglindă să-şi aranjeze faţa şi părul, în timp ce bărbatul, 
nerăbdător, o zorea. Niciunul nu părea preocupat de 
romantism. Alix se întreba dacă fusese o tranzacţie 
profesională. Se gândi că nu. O prostituată s-ar fi prefăcut 
cel puţin că i-a plăcut. In felul ăsta fraierul poate ar mai fi 
plătit încă o tură. 

Pentru câteva minute, afacerea traficantului luă o pauză, 
încercă să o convingă pe Alix să cumpere, dar se mulţumi 
pe urmă să schimbe câteva vorbe cu ea în engleză - despre 
cât de greu era să faci afaceri cu clienţi, care erau bătuţi în 
cap prin definiţie. Alix vorbea de parcă avea habar de 
problemă. Traficantul era impresionat. 

— Şi tu vinzi prafuri? 

— Nu, zise. Vând altceva. 

Intrară vreo două blonde, balansându-se pe tocurile cui 
de unsprezece centimetri şi, preţ de o secundă, toaleta 
femeilor se cufundă în linişte. Cele două nou-venite erau 
identice şi atât de false în perfecțiunea lor de păpuşă. 
Aveau ochii turcoaz-deschis, nasurile mici şi perfecte, 
buzele mari, senzuale. Se uitau în jur cu indiferenţă, ca şi 
cum ar fi fost cât se poate de plictisite de efectul pe care îl 
aveau asupra celor din jurul lor. Fie asta, fie, se gândi Alix, 
aveau atâta Botox injectat în faţă, că nu mai erau capabile 
să afişeze vreo expresie. 

Păpuşile stăteau lângă Alix, în faţa oglinzii, bârfindu-l pe 
bărbatul care venise cu ele. Una dintre ele o privi pe Alix în 
oglindă şi încercă să se încrunte. 

— Ya znayo vas? Intrebă: Te cunosc de undeva? Dar 
acum era rândul lui Alix să facă ochii mari şi să se uite 
nedumerită. 

— Imi pare rău, zise ea făcându-şi accentul să pară cât 
mai american posibil. Nu am înţeles ce-ai spus. Dar îmi 
place chestia asta cu trasul la indigo. 

Cele două păpuşi se întoarseră la oglindă şi aruncară 
câteva comentarii despre cât de bătuţi în cap erau yankeii. 

99 


Îşi aranjară părul, îşi neteziră rochiţele microscopice şi se 
întoarseră în club. După ce uşa se închise în urma lor, Alix 
bufni în râs, un amestec de amuzament şi uşurare, 
totodată. 

— Sunt o pereche pe cinste, nu? 

Alix ridică privirea şi văzu o fată cu un zâmbet larg şi un 
chip proaspăt, adolescentin, cu blugi şi tricou scurt. Avea 
ochi albaştri, limpezi şi câţiva pistrui pe faţa uşor bronzată. 

— Eşti americancă? întrebă Alix. 

— Nu, canadiancă. Sunt din Winnipeg. Numele meu este 
Tiffany. 

— Salut, Tiffany! Eu sunt Alexandra. Mi-ai putea face o 
mică favoare? Ai putea să ieşi puţin să vezi dacă bărbatul 
de la masa din colţ e tot acolo? 

— Sigur. 

Tiffany merse la uşă şi aruncă o privire. 

— Te referi la brunetul drăguţ, cu cămaşă albă şi geacă 
gri? 

Alix zâmbi. Nu drăguţ era cuvântul la care se gândea că 
s-ar potrivi lui Carver. 

— Mda, zise. Acela e. 

— Stai o clipă, revin imediat. 

Tiffany dispăru pe uşă. După douăzeci de secunde se 
întoarse. 

— Ştii ceva? Chiar e drăguţ. Puțin neşlefuit, dar îmi place. 
E mult mai drăguţ decât partenerul meu, fără îndoială. 
Oricum, l-am întrebat dacă nu vrea companie. A zis că 
aşteaptă pe cineva. Cred că te place cu adevărat. 

În sfârşit, trecuse timpul necesar pentru a prinde 
vopseaua. Alix se clăti pe cap, după care se lăsă jos sub 
uscătorul de mâini, ca să-şi zvânte părul. Dură doar câteva 
secunde. Era unul dintre cele mai mari avantaje ale unei 
tunsori atât de scurte. Mai era nevoie de un ultim detaliu. 
Se uită la femeia de lângă ea. La două chiuvete depărtare, 
era o tipă cu freză punk, cu un tub de gel. Era exact ceea 


100 


ce avea nevoie. Alix se duse spre ea, arătând către tubul de 
gel. 

— Îmi dai voie? 

Fata dădu din cap că da. Alix turnă gel în mâna dreaptă, 
îşi frecă mâinile, după care îşi băgă degetele prin păr, 
înainte şi-napoi, ca să-i dea volum. Apoi făcu câţiva paşi 
mai în spate, uitându-se în oglindă, întorcându-se într-o 
parte şi-n alta, pentru a se vedea din toate unghiurile 
înainte să iasă. 

— A meritat aşteptarea, zise Carver când ea se întoarse 
la masă. Arăți minunat! 

— Crezi? întrebă Alix. Mie mi se pare ciudat, parcă 
lipseşte ceva. Dar, dacă tot îţi place, ar trebui să închinăm 
un pahar în cinstea noii mele tunsori... 

Chemă un ospătar. 

— O sticlă de şampanie Cristal, te rog! 

După un minut, pe masa lor erau două pahare de 
şampanie şi o sticlă într-o frapieră. 

— Na zdorovye! zise Alix ridicând paharul. 

Pentru o clipă, se uită la lichidul auriu cu bule simțind un 
fior de gheaţă printre degete, de la pahar, şi trase pe nări 
mirosul pregnant. Işi dădu seama că nu se simţise niciodată 
atât de vie, niciodată nu avusese simţurile atât de ascuţite. 
Gândul la ceea ce făcuse în noaptea aia încă o îngrozea, 
dar adevărul era unul singur: privise moartea în ochi şi îi 
supravieţuise. Se simţi cuprinsă de un sentiment intens, de 
o conştientizare bruscă a fragilităţii vieţii. Voia să se bucure 
de fiecare moment cât putea de mult, de fiecare clipă care 
îi rămăsese de trăit. Şi avea să înceapă chiar acum. 

Carver o privea pe femeia care stătea în faţa lui. Părul 
negru o făcea să pară mai puternică, mai sofisticată. Ochii 
albaştri îi străluceau mai tare, iar structura osoasă a feţei 
era acum frumos scoasă în relief. Se gândea cum ar fi fost 
dacă s-ar fi întâlnit în împrejurări normale. Apoi îşi zise: „O 
astfel de fată? Nici nu s-ar fi uitat de două ori la mine”. 

Încercă să ţină lucrurile sub control. 

101 


— Deci, ce vrei să mănânci? 

Alix goli paharul. 

— Să mănânc? Nici vorbă! Vreau să dansez! Vino! 

Se ridică de pe scaun şi îl luă pe Carver de braţ. 

El se încruntă nervos. 

— Ai spus cumva să dansăm? _ 

Nu îi trecuse prin cap varianta asta. In ceea ce-l privea, 
clubul era doar un loc unde să se ascundă. 

Alix râse. 

— Bineînţeles că o să dansez. Şi dacă tu, Domnule Englez 
Timid, nu vrei, voi găsi pe cineva care să vrea. Şi mă va lua 
în braţe. Şi corpurile noastre se vor atinge. O să... 

— Am înţeles ideea, zise Carver. Se uită la ringul de dans. 
Dacă nu din alt motiv, o să facă asta măcar pentru a nu ieşi 
foarte mult în evidenţă, stând izolaţi la o masă într-un colţ. 

— OK. Să dansăm. 


18 


Capacul de canal se clinti vreo 2 cm, suficient pentru a se 
mişca de la locul lui. Timp de câteva secunde, nu se 
întâmplă nimic. Apoi se mişcă din nou, sări afară din gaură 
şi se opri zăngănind pe trotuar. 

Grigori Kursk tresărea pe măsură ce durerea îi 
străpungea coastele rupte. Respira cu greutate. Şi asta îl 
durea. Apoi se târî singur afară din canal, înapoi pe străzile 
Parisului. 

Scuipă pe trotuar, încercând să scape de gustul de nămol 
din gură. Înghiţise aproape jumătate din sistemul de 
canalizare al Parisului. Avea nevoie de vaccinuri împotriva 
holerei, dizenteriei, tetanosului - orice găsea medicul. 

Ce altceva? Nu mai auzea: zgomotul produs de explozie îl 
surzise temporar şi îi lăsase timpanele vuind într-un protest 
furios şi înăbuşit. Purtase o armură uşoară pe sub haine, 
dar totuşi explozia îi făcuse praf cutia toracică şi îi 


102 


zdruncinase craniul. Nu mai avuse o asemenea durere de 
cap de la ultimele zile petrecute în Kabul, înecându-şi 
ruşinea înfrângerii în votcă de casă din cartofi. Îi era greață, 
era ameţit, buimăcit, zdruncinat. Ei, dă-o naibii! Kursk 
fusese rănit mult mai grav decât acum, şi continuase să 
lupte. Probabil că şi mirosise la fel de rău. Dar nu era 
acelaşi lucru ca atunci când stăteai într-o tranşee în 
străfundurile Afganistanului şi toţi ceilalţi miroseau la fel de 
rău. În mijlocul Parisului, nu era însă o idee prea bună. 

Kursk se uită în jur. Se afla pe un bulevard larg. In faţa lui 
putea să vadă străzi în pantă ducând spre o autostradă, 
însă abia se zărea vreo maşină în trafic. In spatele lui erau 
nişte staţii de triaj, vopsite în portocaliu şi gri. Câţiva 
muncitori feroviari se învârteau printre camioanele de 
marfă. Nimeni nu părea să se omoare cu lucrul. 

Kursk ştiu ce trebuie să facă. Se prăbuşi la pământ, 
rezemându-se de un felinar lângă o staţie de autobuz. Apoi 
aşteptă. 

Începură să treacă oameni. Trei muncitori feroviari care 
îşi terminaseră tura, bucuroşi să se îndrepte spre casă, 
strigară la el, îi spuseră să-şi caute de lucru şi să se spele. 
Unul dintre ei era cât pe-aci să tragă un şut în direcţia lui, 
când tovarăşul său îl opri. 

— Hei, Paco, eşti nebun? N-o să scoţi niciodată mirosul 
de pe cizmă! 

Bărbaţii se îndepărtară râzând. 

Kursk aşteptă. 

Dură vreo douăzeci de minute până să obţină ceea ce îşi 
dorea, un individ care să umble de unul singur, având cam 
aceeaşi înălţime ca şi Kursk, dar slăbuţ. Nu ar fi fost în stare 
să se apere. Kurk îşi dădea seama de asta numai uitându- 
se la el. 

După ce bărbatul trecu, Kursk se ridică şi se îndreptă 
spre el, prefăcându-se a fi un beţiv care cerşea nişte 
bănuţi. Ochii bărbatului se măriră de panică. Incercă să 
facă pe durul. 

103 


— Cară-te, vagabondule! 

Kursk rânji şi îl prinse din urmă. Bărbatul se întoarse şi 
grăbi pasul, încercând să-şi păstreze demnitatea, să nu 
fugă. Kursk îl ajunse din nou, îl apucă de cap şi i-l suci, 
rupându-i gâtul, apoi îl prinse în timp ce cădea. 

Kursk simţi un alt junghi în coaste. Se transformă într-o 
durere ascuțită, chinuitoare, în timp ce târî corpul 
bărbatului la marginea drumului şi îl trânti lângă gardul ce 
împrejmuia staţia de triaj. 

Îi duru pe Kursk atunci când scoase jacheta, pantalonii şi 
cămaşa bărbatului. li duru când îşi dădu jos hainele ude, 
urât mirositoare, zdrenţuite. li duru când se îmbrăcă din 
nou. Orice mişcare făcea îl durea. 

Cotrobăi prin portofelul şi buzunarele bărbatului: treizeci 
şi cinci de franci în bancnote şi alţi nouă sau zece mărunţiş. 

Era de-ajuns. 

Kursk îl lăsă pe bărbat lângă gard, îmbrăcat în hainele lui 
ude. O să dureze ceva timp până să observe cineva că e 
mort. Nimeni nu se va apropia prea mult de un asemenea 
om. 

Porni în josul bulevardului, mergând pe sub autostradă. 
Dincolo de el, străzile se îngustau. Toate arătau la fel: 
blocuri fără sfârşit, cu patru sau cinci etaje, ici-colo câte un 
restaurant, baruri şi magazine. La un colţ era o toaletă 
publică. Kursk introduse câţiva franci în aparat, lăsă uşiţa 
de metal să se deschidă şi intră. Se spălă cât putu de bine 
în chiuvetă, frecându-se cu săpun pe faţă şi pe cap şi 
curăţându-şi tăieturile de pe creştetul ras, savurând 
frecarea aspră a părului tepos în palma sa. 

După ce termină, se uită în oglindă. Nu arăta rău. Arăta 
ca un ticălos dur care fusese implicat într-o bătaie şi nu-i 
păsa deloc. Kursk rânji, gândindu-se la toţi burghezii 
parizieni care l-ar vedea şi ar simţi un fior de teamă. Credea 
cu adevărat în capacitatea sa de a intimida, la fel cum o 
femeie frumoasă crede că îi poate face pe bărbaţi să 
întoarcă privirea după ea. 

104 


Kursk ieşi din toaletă şi privi în jur pentru a găsi o cabină 
telefonică. Introduse toate monedele pe care le avea în 
aparat şi formă un număr străin. Dură până să răspundă 
cineva. 

Vorbi în rusă: 

— Sunt Kursk. Dă-mi-l pe luri. Da, ştiu cât e ceasul. Taci 
şi dă-mi-l pe luri! 


19 


— Îmi dai şi mie una dintre ţigările tale de doi bani? 

Papin rânji. 

— Credeam că nu fumezi. 

Directorul de operaţiuni se strâmbă. 

— De obicei, nu. Dar cred că voi face o excepţie în seara 
aceasta. 

Papin se întinse după pachetul de ţigări Gitanes, ţinu 
mâna în aer pentru o secundă, apoi o puse pe casca 
telefonică. Se încruntă din cauza concentrării în timp ce 
asculta, apoi vorbi scurt în microfonul care atârna de gâtul 
său. Încă o încuviinţare, un rămas-bun rapid, apoi închise 
telefonul. 

— Mi-e teamă că mai am veşti proaste, spuse Papin, 
întinzând o ţigară, apoi aprinse bricheta. A avut loc o crimă 
în Marais. Unul dintre cele mai rafinate conace din Paris a 
fost transformat într-un abator. O maşină a explodat. Un 
cadavru la poarta de la intrare. Incă două cadavre în hol. 
Încă două la etaj. Şi rămăşiţe umane împrăştiate precum 
confeti prin toată curtea. Bărbaţii morţi erau înarmaţi cu 
mitraliere. Oamenii ăştia erau asasini profesionişti, şi ei 
înşişi au fost ucişi. Aşadar, mă întreb de ce s-ar afla asasini 
în Paris, în seara asta? 

— În regulă, am înţeles ce vrei să spui. 

— Atunci urmează-mă. 


105 


Merseră cu maşina spre conac prin lumina cenuşie a 
zorilor. Papin le arătă o insignă ofiţerilor de poliţie care 
păzeau poarta şi opreau mulţimea tot mai mare de gură- 
cască, atrasă de farurile dubelor şi ale maşinilor de poliţie 
adunate în stradă. lnăuntru, Papin avu o discuţie scurtă şi 
furtunoasă cu un bărbat cu guşă, îmbrăcat într-un costum 
care nu se potrivea, cu urme de transpiraţie la subsuori. 

— Acela este detectivul care se ocupă de caz, îi explică 
Papin directorului de operaţiuni. 

— Am dedus asta. Care era problema lui? 

— Vrea să îndepărteze cadavrele pentru a fi examinate 
cât mai repede posibil. l-am spus că le poate lua în cinci 
minute. Aşa că hai să nu pierdem timpul. Spune-mi tot. 

Se apropiară de primul cadavru. 

— ÎI cunoşti? întrebă Papin. 

— Da. Il chema Whelan, ex-Para. Pare destul de evident 
ce s-a întâmplat. Cineva soseşte la poarta de intrare, 
Whelan merge să arunce o privire şi este împuşcat. 

Intrară mai departe şi văzură scheletul ars al maşinii care 
explodase. Detectivul stătea lângă resturile sfărâmate ale 
uşii şoferului. 

— Regardez, spuse el şi indică spre interiorul maşinii. 

Cei doi bărbaţi priviră înăuntru şi văzură volanul 
carbonizat. O piedică din plastic era prinsă de el. Un 
fragment dintr-o mână ruptă se afla încă înăuntru. De-a 
lungul curţii erau împrăştiate bucăţi din restul corpului. Un 
anchetator fotografia fiecare bucată. 

Papin se întinse după ţigări. li oferi englezului pachetul. 

— Încă una? 

— Nu, e în regulă, mulţumesc, am văzut şi cazuri mai 
grave. 

Intrară în clădire şi îi văzură pe cei doi bărbaţi întinşi pe 
podea, în coridor, cu sângele roşu aprins împroşcat pe 
gresia alb-negru. 

— Nichol, Jarrett, şi ei paramilitari, spuse directorul de 
operaţiuni. Au venit ca un echipaj, cu Whelan şi încă doi. 

106 


— Poate că ar trebui să te gândeşti mai bine la politica ta 
de angajare, spuse Papin. 

— Nu-ţi face griji. li angajăm pe cei mai buni. De aia ăştia 
doi sunt morţi. 

— Ştii cine a făcut asta? 

— Sunt destul de sigur. Voi şti sigur după ce voi vedea 
cine e sus. 

Bărbaţii intrară în sufragerie. Directorul de operaţiuni 
tresări când îl văzu pe Max. 

— Cel în blugi este al patrulea membru al echipajului, 
McCall. Imi imaginez că vei descoperi ce e cu al cincilea 
bărbat, Harrison, jos, în curte. 

— Şi celălalt bărbat, cel pe care bănuiesc că-l cunoşti 
bine? 

— Îl cheamă Max. Oricum, cel puţin aşa îi spuneam eu. 
Nu aş putea să-ţi spun ce scrie în certificatul lui. Nu ne 
folosim numele adevărate. 

— Alors, cine e? Ai observat diferenţa interesantă între 
decesele din camera asta şi cele de jos? 

— Bineînţeles. Max şi McCall au fost loviți de trei salve de 
foc automat; ceilalţi au fost ucişi din focuri separate. 
Bănuiesc că oamenii voştri vor afla că acele focuri au venit 
de la un SIG-Sauer P226. Dacă da, îl cunosc pe cel care a 
tras, e Carver. El e singura persoană care ar fi putut să facă 
asta, însă există un mic detaliu. El ar fi trebuit să fie mort. 

— Să presupunem că nu e. Il poţi descrie, te rog? 

— Purta o jachetă de piele, un tricou şi blugi, toate negre, 
şi conducea o motocicletă de teren Honda XR400, tot 
neagră. 

— Şi ştii asta pentru că? 

— Am plătit pentru ele. 

— Inţeleg. Ai plătit şi pentru complicele lui? 

— Nu. Carver lucrează întotdeauna singur. 

— Atunci de ce erau două arme? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 


107 


— Te rog, nu-mi irosi timpul, da? Fie acest Carver a venit 
cu puşca lui preferată - o puşcă, ştii, cu douăsprezece 
focuri -, a tras patru focuri, apoi dintr-un anume motiv s-a 
hotărât să folosească o altă armă; fie au fost două persoane 
diferite, trăgând cu două arme diferite. A/ors, Charlie, ce 
crezi? 

Privi înapoi spre francez. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat aici. Nici măcar nu sunt sigur 
că a fost Carver. Trebuia să fie lichidat imediat după ce 
operaţiunea se încheiase. Din câte ştiam eu, a fost. 

— Dar dacă a supravieţuit totuşi... 

— Atunci ar fi foarte furios. 

— Şi ar dori să se răzbune? 

— Presupun că da. 

— A mai fost aici vreodată? 

— Nu. 

— Ştia măcar de existenţa acestui loc? 

— Nu. 

— Şi, cu toate astea, domnul tău Carver se pare că 
reuşeşte să o găsească, dintre toate casele din Paris, 
tocmai pe asta şi să-i ucidă pe toţi cei dinăuntru, folosind 
două arme diferite. Apoi dispare fără urmă. Ai dreptate, 
Charlie. Chiar îi angajezi pe cei mai buni. Poate de aceea nu 
ai putut să scapi de el la fel de uşor ca... 

— La naiba! Computerul! 

— Pardon? 

— Max avea un computer, un laptop. 

— Şi...? 

— Şi uită-te pe masă. Nu e acolo. Ticălosul ăla de Carver 
ne-a luat computerul! 

Papin făcu o pauză pentru a-şi aduna gândurile. Apoi 
vorbi cu calmul forțat, superior al unui om care vrea să pară 
că totul e sub control. 

— Apartamentul ăsta se afla în hotelul Ile Saint-Louis? 

— Da. 


108 


— Ei bine, a explodat cu siguranţă. Dar nu era nimeni 
înăuntru. Niciun mort, niciun rănit. În opinia publicului şi a 
mass-mediei, a fost doar un accident nefericit, o conductă 
de gaz spartă, nimic care să ne îngrijoreze. 

— Asta nu poate să fie adevărat. Am avut pe cineva care 
a supravegheat apartamentul. El a raportat că un bărbat şi 
o femeie intraseră în apartament. Apoi a avut loc explozia. 
Eşti sigur că oamenii dinăuntru nu s-au evaporat pur şi 
simplu? 

— Nu. Nu era nimeni în acel apartament atunci când s-a 
produs explozia. Deci, cine erau bărbatul şi femeia? Cum au 
ieşit? Şi unde sunt ei acum? 


20 


Au dansat, au băut şampanie şi chiar au mâncat mâncare 
thailandeză de la restaurantul clubului. Inchişi acolo, într-o 
lume care se întindea de la masa lor până la bar şi până la 
ringul de dans, era aproape ca şi cum acea oră nebună de 
violenţă şi moarte nu s-ar fi întâmplat niciodată. Atâta timp 
cât muzica răsuna şi băutura curgea, ei erau doar doi 
oameni obişnuiţi care ieşiseră în oraş, într-o seară de 
sâmbătă. Asta până când Carver realiză că erau urmăriţi. 

— E un bărbat acolo care se tot uită la tine, îi spuse el lui 
Alix, încercând să se facă auzit peste zgomotul asurzitor din 
Eurodisco. 

Îşi roti ochii cu dezinteres şi îi răspunse: 

— Sigur că da. 

— Nu, serios. Chiar se uită. Tipul gras, cu pipiţa aia 
atârnată de el, lângă peretele din capăt. Cred că te 
cunoaşte. 

Carver îi urmări privirea spre ringul de dans. Un tip mare, 
de vârsta a doua, tuns periuţă, cu o faţă aspră şi falei mari, 
cu ochi ca de porc şi îmbrăcat într-un costum maro-auriu 
lucios stătea la o masă. Combinația de brutalitate şi 


109 


vulgaritate era evidentă. „Rus”, se gândi Carver. Poate într- 
o zi va ajunge să cunoască şi el un moscovit bogat care să 
nu arate ca un gangster. Dar nu se întâmplase încă asta. 

Mâinile rusului erau pe două blonde petrecăreţe care 
arătau identic. Din când în când le mai pipăia coapsele şi 
sânii în timp ce fetele chicoteau şi îşi arcuiau corpul, 
prefăcându-se că le place. Asta era ocupaţia lor. Insă orice 
făcea grasul cu mâinile, mintea lui nu era deloc la pipiţe. 
Privea spre ringul de dans. 

Rusul îi trase fetei din stânga un cot în coaste. Acest 
lucru îi captă cu totul atenţia. 

Îi lătră câteva cuvinte în ureche-şi încuviinţă din cap 
uitându-se în direcţia lui Alix. Fata îi bolborosi ceva, iar el îşi 
ridică mâinile, ca şi cum ar fi spus „ajunge”. Ea încuviinţă 
îmbufnată şi ridică din umeri, orice simulare a unei atracţii 
sexuale dispărând. 

Alix privi pantomima, apoi scutură din cap. 

— Nu-l cunosc. 

Carver o trase pe Alix aproape de el, vorbindu-i direct în 
ureche. 

— Nu mă minţi. E rus. Îmi dau seama numai uitându-mă 
la el. De ce se uita la tine? 

— Nu ştiu, bine? 

Carver nu spuse nimic. Alix oftă adânc. 

— Bine, fetele erau la baie când eram şi eu. Poate că îi 
povesteau despre nebuna care şi-a tăiat părul. De unde să 
ştiu? 

Carver îi dădu drumul. Aruncă o privire spre rus, care 
avea un pahar într-o mână şi o fată în cealaltă. Părea să-şi 
fi pierdut interesul pentru Alix, dar, chiar şi aşa, Carver voia 
să plece, întrebarea era: cum să o facă fără să atragă 
atenţia grasului? 

Era cât pe ce să facă această mişcare, când luminile se 
aprinseră, iar el înţelese în sfârşit de ce Max îl voia mort, de 
ce riscurile erau mult, mult mai mari decât îşi imaginase. Se 
întâmplă dintr-odată. Până în urmă cu câteva momente, 

110 


ritmurile muzicii mai aveau puţin şi spărgeau Eurodisco, iar 
acum era o linişte totală, luminile erau aprinse, iar DJ-ul 
anunţa un mesaj în franceză care era rostit totodată în 
fiecare colt al lumii, în nenumărate limbi. 

— Doamnelor şi domnilor, nu ştiu cum să vă spun asta, 
începu el cu o voce ezitantă şi încordată. Nu pot să cred. 
Dar prinţesa de Wales a murit. A fost rănită într-un teribil 
accident maşină, chiar aici, în Paris, în Tunelul Alma. Au 
dus-o la spitalul Salpetriere, dar medicii nu au putut să facă 
nimic. E moartă. DJ-ul tăcu timp de o secundă sau două, 
apoi adăugă: Imi pare rău. Nu ştiu ce muzică aş putea să 
pun acum. 

Oamenii stăteau pe ringul de dans, privind în jur ca şi 
cum ar fi căutat vreun indiciu pentru cum să reacționeze. 
Încet, murmurul de voci se transformă în zarvă. Cineva fugi 
la masa DJ-ului, se auzeau vociferări disperate pentru mai 
multe informaţii, amestecate cu rugăminţi: „Haide, nu mai 
glumi, spune-ne că glumeşti”. Şi treptat, printre toate 
acestea, începură să se audă suspine, pe măsură ce 
femeile se agăţau de partenerii lor, lăcrimând sau pur şi 
simplu căzând pe podea din cauza suferinţei. 

În mijlocul haosului, Carver rămase împietrit, uimit, ca şi 
cum ar fi fost prins în propria lumină orbitoare, nefiind în 
stare să înţeleagă gravitatea a ceea ce se întâmplase. Se 
simţea bolnav fizic, leoarcă de transpiraţie, cu capul greu şi 
sângele  inundându-i urechile. Vederea se  înceţoşă, 
fascicule de lumină îi ţâşneau în faţa ochilor, fragmentând 
lumea din jurul lui. Mintea lui părea să scape de sub 
control. Apoi, în sfârşit, instinctul de supravieţuire îşi făcu 
apariţia şi, de îndată ce redeveni conştient, pulsul îi încetini 
şi respiraţia îi reveni la normal. 

Se aplecă aproape până jos, punându-şi mâinile pe 
genunchi şi lăsându-şi capul să atârne. Apoi încercă să 
respire încet şi calm şi se ridică din nou, pregătit să înfrunte 
adevărul. Chiar se întâmplase, şi el era cel care o făcuse. 
Dovezile erau de necontestat. Imaginile de pe acele ecrane 

111 


TV, trecând de la cele cu dezastrul din Tunelul Alma la 
altele cu prinţesa în vacanţă, aveau, în sfârşit, sens. 

Se gândi la momentul în care găsise geanta lui Alix în 
apartament, la conversaţia lui cu Max, la încercarea lui de a 
justifica ceea ce făcuse, întrucât crezuse că victimele sale 
fuseseră doar cei care îşi meritau soarta şi încercase să 
cruţe vieţile civililor. Acele principii sfârşiseră într-un mod 
dezastruos şi sângeros, nu-i aşa? 

Într-un colţ îndepărtat al conştiinţei sale, simţea că Alix 
stătea lângă el. Faţa îi era palidă, iar privirea ei se afla la 
mii de kilometri distanţă. Gemea, fără cuvinte, nefiind nici 
ea în stare să dea glas gândurilor şi sentimentelor care o 
măcinau. 

Carver se simţea ca şi cum fiecare privire din cameră era 
aţintită asupra lui, simţea că semnul lui Cain ardea pe 
fruntea lui. Işi spuse că era o nebunie: toţi erau prea 
ocupați, încercând să asimileze cele auzite pentru a-şi mai 
face griji pentru altcineva. lar atunci realiză că instinctul nu 
îl înşelase. Era urmărit. La fel şi Alix. lar nebunia avea să 
înceapă din nou. 

În strălucirea slabă şi rece a luminilor, Carver îl văzu pe 
rus. Acesta îşi luase mâinile de pe fete şi renunţase la 
băutură. Acum vorbea la telefon. Din când în când, privea 
în direcţia lor. 

— La naiba! şopti Carver. Trebuie să ieşim de aici. Acum! 

Nu aşteptă ca Alix să răspundă, doar o prinse de braţ şi o 
trase de pe ringul de dans. O chelneriţă era lângă o masă în 
apropiere, unde stătuseră Carver şi Alix. El îi dădu cinci 
sute de dolari, presând bancnotele în mâna ei. 

— Pour l'addition. Tenez la monnaie. Alors, ou est la 
cuisine? 

Chelneriţă nu răspunse, abia observând banii din mână. 

Lacrimile îi şiroiau pe obraji. Carver o scutură. O întrebă 
din nou unde era bucătăria, insistența lui obligând-o să-l 
asculte. 


112 


— Acolo, murmură ea, fluturând slab braţul spre o uşă 
dublă, aflată pe un perete dincolo de mese. 

— Are vreo uşă de ieşire pentru personal? 

— Da, dar... stătea nemişcată, bolborosind proteste vagi 
în timp ce Carver şi Alex trecură în grabă pe lângă ea. 

De îndată ce ajunseră la uşile batante ale bucătăriei, 
Carver privi înapoi spre masa unde stătea grasul. Acesta 
era în picioare, gesticulând spre doi amici care apăruseră 
dintr-odată în faţa mesei lui. Carver alunecă printre uşi în 
zgomotul, căldura şi mirosurile unei bucătării impregnate 
de un amestec înţepător de peşte, carne, mirodenii şi 
transpiraţie. 

Se întoarse ca să se mai uite o dată în spate, prin unul 
dintre geamurile rotunde ale uşilor. 

Unul dintre subalternii grasului cobora; celălalt mergea în 
tona restaurantului, un tip înalt şi solid, cu faţa ciupită de 
vărsat şi părul prins într-o codiţă. Costumul lui era de un 
albastru murdar. Pantofii erau gri-deschis. Un medalion de 
aur se cuibărea în părul negru şi gros de pe piept. 
Încheieturile mâinilor şi degetele erau, de asemenea, pline 
cu aur. 

Alix era deja mult în faţa lui Carver, croindu-şi drum 
printre angajaţii bucătăriei, transpiraţi, cu pete de mâncare 
pe haine, văzându-şi în continuare de treabă. Câţiva dintre 
ei o fluierară şi îi adresară cuvinte porcoase în timp ce 
trecea. Apoi văzură privirea din ochii lui Carver şi hotărâră 
că, dacă ea îi aparţinea lui, era mai bine să tacă. 

Dincolo de bucătărie, alte uşi batante se deschiseră spre 
un coridor lung. La stânga, dădea spre nişte scări care, la 
rândul lor, duceau la parter. Erau câteva uşi în capătul 
îndepărtat al coridorului: o magazie şi un birou. Luminile 
erau stinse. Nu era nimeni în niciuna dintre camere. 

— Nu te opri, spuse Carver. Coboară scările. Fă multă 
gălăgie. Du-te! 

O auzi fugind de-a lungul podelei fără covor, apoi se 
ascunse în birou. Uşa se deschise spre interior. Stătu în 

113 


spatele ei, ţinând-o aproape închisă, fără să lase clanţa să 
se închidă de tot. 

Câteva secunde mai târziu, Carver auzi uşa de la 
bucătărie deschizându-se cu putere. Şi-l imagină pe 
bărbatul cu codiţă stând pe coridor, ţinând un pistol 
îndreptat înainte, măsurând spaţiul gol din faţă şi ascultând 
sunetul paşilor lui Alix pe scări. 

Se auzeau paşii bărbatului trecând. Carver deschise uşor 
uşa şi ieşi pe coridor. Făcu trei paşi rapizi înainte. Bărbatul 
îi auzi cel de-al treilea pas, dar era prea târziu. Nu putea să 
se oprească, să se întoarcă şi să scoată pistolul, căci Carver 
ridică mâna stângă, îi trase braţul drept la o parte şi, cu o 
mişcare rapidă de şarpe, vâri două degete în ochii lui. 

Rusul scheună de durere, scăpă pistolul şi îşi ridică 
mâinile spre ochi. Carver îşi continuă drumul. Îşi mută 
greutatea pe piciorul drept, îşi roti umerii şi lovi cu podul 
palmei drepte bărbia bărbatului. După o altă rotire a 
umerilor şi cu greutatea mutată pe şolduri, cotul stâng al lui 
Carver sparse pomeţii bărbatului. Apoi genunchiul drept 
izbi vintrele lui. In timp ce bărbatul se încovoia de durere, 
Carver îi aplică o lovitură de karate în ceafă. Rusul căzu 
inconştient la podea. Era lovitura de bază de cinci secunde 
- prima lecţie în manualul de luptă al forţelor speciale. 
Funcţiona de fiecare dată. Nu şi dacă celălalt citise acelaşi 
manual. 

Carver se gândi să-l târască pe bărbat de codiţa lui 
ridicolă, dar se răzgândi şi îl prinse de subsuori. Târi trupul 
inconştient în biroul gol, apoi ieşi din nou pe coridor. Acum 
urma partea interesantă. Urcă până în capul scărilor şi privi 
în jos. În lumina pală a coridorului, putu să vadă alte scări, 
apoi un mic palier, apoi un nou şir de scări care duceau în 
partea cealaltă. 

— Alix? şopti el. 

Se întreba dacă ea era acolo. Dacă fugise, ştia că era, cu 
siguranţă, pe cont propriu. Dacă rămăsese, nu era atât de 


114 


simplu. Ar putea fi de partea lui. Sau ar putea rămâne 
aproape, pentru a ajuta pe altcineva. 

Alix apăru pe palier. Se uită la Carver. 

— Deci, ce facem acum? 

— Singurul lucru care ne rămâne de făcut: Dispărem. 


21 


Directorul de operaţiuni îşi frecă ochii injectaţi, încercând 
să înlăture epuizarea care îl cuprinsese. Misiunea dăduse 
greş. Stătea cu Papin în stradă, în faţa conacului. Oraşul 
urma să se trezească în curând şi să descopere ororile 
petrecute peste noapte. 

— Bine, spuse Papin. Hai să recapitulăm de la început. 
Uită pentru un moment ce s-a întâmplat în Tunelul Alma, 
concentrează-te pe ce s-a întâmplat aici. Niciun cetăţean 
francez nu a fost rănit. Vom face tot posibilul ca totul să 
dispară. Dar, dacă te ajut, trebuie să ştiu ce s-a întâmplat. 
Şi trebuie să ne ocupăm de orice a rămas nerezolvat. Deci, 
să începem. Cine deţine casa? 

— Nu ştiu. Îmi imaginez că, atunci când oamenii tăi vor 
începe să caute informaţii legate de proprietate, vor găsi o 
grămadă de companii-fantomă în diferite paradisuri fiscale. 
Dar nu ştiu cine le deţine. Şi, chiar dacă aş şti, n-aş putea 
să-ţi spun. 

— Cum pot să te ajut dacă tu te joci cu mine? 

— Nu mă joc. Sincer, nu ştiu. Şi garantez că orice nume 
ţi-aş da, nu ar apărea pe niciunul dintre actele de 
proprietate, niciunde. 

— Bine, înţeleg. Următoarea problemă: Cine a făcut asta? 

Directorul de operaţiuni stătu o clipă pe gânduri. Apoi 
suflă un nor de fum în aerul dimineţii şi spuse: 

— Carver, el trebuie să fi fost. Ştia despre explozibilul din 
apartament, pentru că el l-a pus acolo. Kursk nu avea nicio 


115 


idee. Dacă ar fi intrat, ar fi fost ucis, şi femeia împreună cu 
el. 

Papin încuviinţă. 

— Bun, deci ştim că o femeie şi un bărbat au intrat în 
acel apartament. Suntem de acord că bărbatul trebuie să fi 
fost Carver. Deci femeia ar fi putut să fie Petrova? Să 
înţeleg că ei lucrează împreună acum? Dacă da, trebuie să 
fi ieşit împreună de asemenea, pentru că nimeni nu a murit 
în explozie. Următoarea întrebare: Au venit aici? Păi avem 
dovada celor două arme. Cea mai simplă explicaţie pentru 
asta este faptul că au existat doi trăgători. Avem alţi 
suspecți? Nu. A avut Carver alt complice de sex feminin? 

— Nu. 

— Eh bien, să presupunem că Petrova şi Carver sunt 
responsabili pentru aceste crime. În mod clar ei trebuie să 
fie eliminaţi înainte să creeze şi mai multe probleme. Avem 
nevoie de descrieri. Deci, spune-mi, Charlie, eşti sigur că nu 
ştii cum arată Carver? 

Directorul de operaţiuni strivi mucul de ţigară sub călcâi. 

— A fost monitorizat în timpul câtorva misiuni mai vechi. 
Era o măsură de precauţie evidentă. Are în jur de 1,80 m; 
poate 75 kg; păr închis la culoare; faţă subţire, privire 
intensă, în afară de astea, nu există alte trăsături 
distinctive de care să ştiu. De fapt, mai e ceva... 

— Ce? 

— Max nu avea jacheta pe el când a murit. Şi nu era 
acolo unde o lăsase ultima dată când l-am văzut, pe 
spătarul scaunului. Carver ar fi putut să arunce jacheta 
neagră şi să o ia pe a lui Max. E una gri, din acelaşi material 
ca şi pantalonii. 

— Bine. Şi femeia? 

— Ştiu doar reputaţia de care se bucură. E genul de 
model blond, oricum. 

Pepin ridică intenţionat din sprâncene. 

— Acum avem un motiv pentru care Carver ar fi vrut să 
fie cu Petrova. Dar, dacă ea era partenera lui Kursk, ce 

116 


făcea ea pe motocicletă cu bărbatul care l-a omorât? De ce 
tot ieşea şi intra în apartamente cu Carver? De ce s-a 
alăturat într-un schimb de focuri? 

— De unde naiba să ştiu eu? E femeie. Poate că s-au 
aprins călcâiele după el. Poate că s-a răzgândit. 

— Sau poate că nu, zâmbi Papin. Ce spuneaţi voi, 
englezii, despre femele? 

— Kipling a spus-o. Femela este mai fatală decât 
masculul. 

— Alors, un englez care înţelege femeile. /ncroyab!/e! 


22 


Se aflau într-un bistrou deschis non-stop, îngrămădiţi 
între sex-shop-urile şi atracțiile pentru turişti din Châtelet- 
les-Halles. Era cinci şi un sfert. Chiar şi prostituatele îşi 
încheiaseră activitatea pentru noaptea aceea şi intraseră 
acolo doar pentru o duşcă înainte de culcare. 

Alix arăta extenuată, adrenalina îi dispăruse de mult. 
Carver îi luă un cappuccino, un espresso dublu şi pain au 
chocolat. Nu era un meniu tocmai sănătos, dar avea nevoie 
de energia pe care grăsimile şi zahărul puteau să i-o 
asigure. Alix ignoră cornul, sorbi din cafea, apoi îşi aprinse 
o ţigară. 

Carver se aplecă peste masă ca un îndrăgostit. 

— Cine era bărbatul din club, cel care a trimis gorilele 
după noi? Cum îl cheamă? Ce interes are faţă de tine? 

Aruncă încă o privire spre ţigara Marlboro, suflă un 
cerculeţ de fum în sus, spre tavan, dar nu spuse nimic. 

— Haide, Alix, nu mă face să pierd timpul. li cunoşteai. El, 
cu siguranţă, te cunoştea. De unde? Şi de ce şi-a trimis 
oamenii după noi? 

Ea ridică din umeri. 

— li cheamă Ivan Sergeievici Platonov. Toată lumea îi 
spune Platon. Aparține mafiei ruseşti, cum ai numi-o tu. Dar 


117 


bandele - noi le spunem „clanuri” - nu sunt doar ruseşti. 
Sunt toate naţiile - ceceni, azeri, cazaci, ucraineni. Au şi 
nume, ca trupele rock sau ca echipele de fotbal. Cecenii 
sunt Tsentralnaya, Ostankinskaya, Avtomobil'naya. Ruşii 
sunt Solntsevskaya, Pushinskaya, Podolskaya - asta e 
banda lui Platon. Toate bandele se urăsc între ele, dar când 
eşti femeie, toţi sunt la fel. Toţi vor fie să se culce cu tine, 
fie să te bată, fie să le facă pe amândouă. Toţi sunt nişte 
porci. 

— Atunci cum se face că ştii atâtea despre acest Platon? 

— Toată lumea îi ştie. E un gangster, dar ziarele vorbesc 
despre el ca şi cum ar fi un fel de superstar: câte case are, 
ce maşină şi-a cumpărat, cine e amanta lui săptămâna 
asta. Şi trebuie să înţelegi, el nu este şeful Podolskaya. 
Sunt alţii mult mai mari decât el. Şi ei au şefi, de 
asemenea, bărbaţi care nu aparţin nici unei bande, dar care 
îi controlează ca pe nişte, nişte... marionete. 

— Bine, deci ce face Platon în Paris? 

— Ar putea să fie orice. Ar putea să aibă o afacere pentru 
Podolskaya. Ar putea să mituiască un ministru din guvernul 
francez. Ar putea să-şi ducă iubitele la cumpărături prin 
Paris. Ştii, m-am uitat la ele când eram la baie. Nu puteam 
să mă decid: erau gemene sau aveau aceeaşi operaţie 
estetică? Lui Platon i-ar plăcea asta. Să ia două fete şi să le 
transforme în păpuşi Bărbie. S-ar părea distractiv. 

Carver simţi amărăciunea din vocea ei. Părea a fi ceva 
personal. 

— Incă o dată: de unde îl cunoşti? 

— De unde crezi? De unde cunoaşte o femeie un bărbat 
precum Platon? 

Carver se gândi la bărbatul gras din clubul de noapte, 
corpul lui apăsându-l pe cel al lui Alix. Nu era o imagine 
prea plăcută. 

— Pe cine suna? 

— Pe bărbatul care m-a trimis aici. 

— Şi cine este acest bărbat? 

118 


— Nu ştiu. De ce aş şti? Tu nu ştii cine te-a trimis pe tine. 
Omul meu de legătură e Kursk. 


— Era. E mort. 

Alix scutură din cap, un zâmbet amar ivindu-i-se în colţul 
gurii. 

— Crezi tu asta? l-ai văzut cadavrul? 

— Nu. 


— Tu nu-l cunoşti pe Kursk. Multe persoane au încercat 
să-l elimine până acum. Unii chiar au crezut că au reuşit. 
Dar el e ca Rasputin. Trebuie să-l omori în repetate rânduri 
până să moară cu adevărat. 

— Dacă spui tu. Dar, din câte ştiu eu, oamenii mor o 
singură dată. Lucraţi întotdeauna împreună? 

— Nu. Nu până în noaptea asta - nu ca parteneri. 

— Ce s-a schimbat? 

Ea schiţă încă un zâmbet obosit, adormit. 

— A fost ca în Naşul. Mi-a făcut o ofertă pe care n-am 
putut s-o refuz. 

— Ce vrei să spui? 

— Oh, e o poveste lungă. Şi n-am să ţi-o spun acum. 

Carver se uită la ceas, apoi se întoarse pentru a prinde 
privirea chelneriţei şi-i făcu un semn, cerând nota. Se 
întoarse din nou spre Alix. 

— Nu trebuie să ascult povestea, dar trebuie să ştiu cum 
se termină. Trebuie să ştiu dacă pot să am încredere în 
tine. De partea cui eşti acum? 

Ea îşi stinse ţigara. 

— Sincer? Nu ştiu. Incerc să-mi dau şi eu seama de asta. 
E la fel şi pentru mine, Samuel. Şi eu trebuie să ştiu în cine 
pot să am încredere. Voi face treizeci de ani în septembrie. 
Am plecat de-acasă când aveam optsprezece ani, aşadar, 
am rezistat doisprezece ani pe cont propriu. Nu sunt 
dependentă de droguri. Nu sunt pe străzi, dăruindu-mă 
beţivanilor pentru o mână de ruble fără valoare. Nu cresc 
trei copii într-un apartament plin de şobolani. Inţelegi ce 
spun? 

119 


— Că ştii cum să supravieţuieşti? 

— Exact. Deci întrebarea pe care mi-o pun atunci când 
mă uit la tine este: să am încredere în bărbatul ăsta că mă 
va ajuta să rămân în viaţă? Sau să mă întorc în Moscova şi 
să-mi încerc norocul cu bărbaţi precum Platon? 

— Nu e Platon cel pentru care trebuie să te îngrijorezi, 
sublinie Carver. Ci acea persoană care a plănuit treaba din 
noaptea asta. Şi dacă te gândeşti să te întorci în Moscova 
înseamnă că ai vreo relaţie, cineva care ar putea să îţi 
ofere siguranţă. 

— Posibil. Dar, cum spui şi tu, „ar putea” să îmi ofere 
siguranţă. Dacă am ghicit bine. Dacă ei vor să mă ajute. 
Vezi, ăsta e calculul pe care trebuie să-l fac. 

— Asta e tot - un calcul? 

— Gând încerci să rămâi în viaţă, asta este. 

Avea dreptate, desigur. Carver ştia acest lucru. Ştia şi că 
trecuse de punctul în care motivele pe care le găsise pentru 
a justifica prezenţa ei lângă el nu erau mai mult decât un 
pretext. Sigur, aveau mai multe şanse împreună decât dacă 
pleca fiecare pe drumul lui. El nu voia ca ea să dispară şi să 
le povestească altora despre el. Şi ea chiar l-ar putea 
conduce către oamenii care i-au trimis în misiunea asta. 
Dar, în final, tot ce voia era să fie cu ea. Simplu ca bună 
ziua. 

Lăsă banii pentru nota de plată. 

— Haide. Metroul se deschide în curând. E cel mai sigur 
loc pentru noi. 

— Şi apoi? 

— Apoi vom lua un tren care pleacă la şapte şi un sfert. 

— Unde? 

— Acasă, spuse el. 


Călătoria pe linia directă de la Châtelet-les-Halles până la 
gara Lyon dura exact trei minute, dar Carver o luă pe ruta 
turistică, plimbându-se prin tot Parisul, schimbând 


120 


metrourile după un anumit număr de staţii. Le tot 
schimbară mai mult de o oră. 

El nu credea că ruşii ar fi reuşit să le dea de urmă după 
ce părăsiseră clubul de noapte. leşiseră prin spate; tipul 
care aştepta în faţă nu ar fi putut să îi vadă. Dar presupuse 
că mai erau şi alte gorile în afară de cei doi. Nu era cazul să 
rişte. 

Majoritatea drumului nu-şi spuseră nimic. Apoi făcură 
ultimul schimb, urcând în metroul D care îi ducea la gara 
Lyon. 

— Acelea sunt camere de filmat cu circuit închis, spuse 
Carver, deci nu ar trebui să fim văzuţi împreună. Când 
ajungem acolo, ia-ţi geanta din dulăpior. Apoi verifică 
panoul de plecări. Ar trebui să existe un tren de Milano care 
pleacă la 7.15. Urcă-te în el. Mergi în compartimentul de 
clasa întâi. Ne vom întâlni acolo. 

— De ce-aş veni cu tine? întrebă Alix. 

Carver nu se obosi să găsească un motiv isteţ. 

— Pentru că asta vrei? 

Alix nu se aştepta la un asemenea răspuns. De data asta 
zâmbetul ei era natural, vocea mai caldă decât în tot acest 
timp petrecut de când părăsiseră clubul. 

— Bănuiesc că nu am alte oferte mai bune acum. 

— Haide, aici coborâm noi. 

EI îi înmână o cheie cu număr. 

— Dulăpiorul tău. Ne vedem în tren. 

Carver o lăsă pe Alix să coboare din tren înaintea lui, apoi 
aşteptă pe peron să vadă dacă o urmărea cineva. Când 
următorul tren sosi pe peron, se alătură grupului de oameni 
care coborau şi se îndreptau spre gara principală. Işi luă 
computerul dintr-un dulăpior separat, apoi se duse la casa 
de bilete. Purta ochelari acum, cei pe care îi luase de la 
farmacia cu program non-stop. Nu îi schimbau cu mult 
înfăţişarea, dar fiecare detaliu conta. Ceru două bilete la 
clasa întâi pentru Milano şi plăti cash. 


121 


Plecă de la ghişeu şi merse spre un automat de bilete. 
Deasupra lui, grinzi din fier masiv susțineau un acoperiş din 
sticlă, făcând locul să pară o seră gigantică. 

Câţiva călători matinali luau micul dejun sub umbrelele 
albe din cafeneaua gării. In spatele lor, în interiorul clădirii 
principale, se afla magnificul restaurant Le Train Bleu al 
gării, în comparaţie cu bufetele murdare din gările din 
Anglia, în care angajaţii ursuzi serveau poşirci fără niciun 
gust în pahare de plastic, Le Train Bleu era un paradis 
gastronomic. Insă Carver nu avea timp acum să se bucure 
de aceste mici plăceri. 

Cumpără un pumn de bilete spre diferite destinaţii, toate 
cu bani gheaţă. Ajunse în trenul de Milano la douăzeci de 
minute după ce o văzuse ultima dată pe Alix. Ea dormea, 
cu capul sprijinit pe-o parte. 

Carver o privi câteva secunde, atent la liniile feţei. Toată 
tensiunea dispăruse, rămânând numai vulnerabilitatea. 
Scoase jacheta lui Max, o împătură frumos pe scaunul aflat 
vizavi de Alix, apoi întinse o mână şi îi scutură uşor umărul. 

— Trezeşte-te, îi spuse. Trebuie, să plecăm. 

Alix se ridică. Se încruntă. 

— Arăţi altfel. Mai în vârstă. 

— Ochelarii sunt de vină. 

— Unde suntem? 

— Suntem încă în Paris. Dar schimbăm trenurile. Mai întâi 
însă, trebuie să dai un telefon. 

Ea îi aruncă o privire aspră, nedumerită, în timp ce el îi 
scoase mobilul dintr-unul din buzunare şi formă un număr. 
Se auzi sunând în borseta lui. Îşi scoase telefonul şi 
răspunse. Apoi puse cele două telefoane pe raftul pentru 
bagaje, deasupra capetelor lor. 

— Să mergem, spuse el. Urmează-mă. 

Carver ridică geanta lui Alix. O puse pe un umăr, iar pe 
celălalt puse geanta de laptop. Lăsă jacheta acolo. Carver o 
luă pe Alix de mână şi o târî practic din compartiment, din 


122 


tren, pe peron şi apoi într-un alt tren. Douăzeci de secunde 
după ce urcară, trenul porni. 

— Unde mergem? întrebă Alix. 

— Aaah, spuse Carver. E o surpriză. 


23 


Doi ruşi veniră după Kursk şi îl îndesară în maşina lor. 

— Dumnezeule, Grigori Mihailovici, spuse şoferul, 
duhneşti ca un WC din Cecenia. Mă va costa o avere să 
curăţ maşina. 

— Taci, Dimitrov! Am nevoie de calmante. Puternice. 
Acum! 

— Desigur, Grigori, cum spui tu. 

Îl duseră pe Kursk la un hotel ieftin. Proprietarul îi 
aştepta. Era rus. Păstră tăcerea, aşa cum se spusese să 
facă. Dimitrov dispăru. După zece minute, se întoarse. 
Proprietarul îi spuse că Kursk era sus, în camera lui, făcea 
un duş. Gând Dimitrov bătu la uşă, Kursk deschise, 
înfăşurat într-un prosop. Corpul îi era acoperit de vânătăi 
negre şi purpurii, iar pielea îi era brăzdată de zgârieturi. 

Dimitrov îl urmă pe Kursk în cameră. Scoase două 
pastile. 

— Demerol, spuse el. Sunt ultimele. Voi aduce mai multe 
de îndată ce pot. 

Kursk înghiţi pastilele cu votcă fără apă, ştergându-se la 
gură cu dosul palmei. 

— Bine, acum ieşi de-aici, spuse el. Trebuie să mă 
odihnesc. 

Adormise de mai puţin de-o oră când cineva bătu din nou 
la uşă. Kursk se ridică şi traversă camera, gol-puşcă. 
Deschise uşa. 

— Credeam că ţi-am spus dracului să nu mă deranjezi. 

Dimitri îi întinse un telefon. 

— E luri, spuse el. 


123 


Fără nicio introducere, o voce se auzi la capătul celălalt 
al liniei. 

— Urcă-te în următorul tren spre Milano. la-l pe Dimitrov 
cu tine. 

Kursk se frecă la ochi. 

— Da, sigur... de ce? 

— Partenera ta şi-a ţinut telefonul deschis. L-am depistat 
traversând Franţa, în sud-est. Se pare că e într-un tren care 
duce la Milano. Englezul - îl cheamă Samuel Carver - e 
aproape sigur cu ea. Au fost văzuţi dansând împreună într- 
un club din Paris. Platon a fost acolo cu două dintre cele 
mai recente achiziţii ale lui. El m-a sunat. Şi mi s-a spus că 
acest Carver are cu el un computer care ar putea conţine 
informaţii care nu aş vrea să fie făcute publice. Mă voi 
strădui să trimit oameni care să aştepte trenul în fiecare 
staţie. Dacă Petrova şi Carver coboară, vor fi urmăriţi până 
când ajungi tu. 

— Şi-apoi? 

— Şi-apoi, Kursk, tu îl vei omori pe Carver şi vei lua acel 
computer. 

— Şi ce fac cu femeia? 

— Adu-o, înapoi. Eu voi decide ce se va întâmpla cu ea. 


24 


Alix dormise aproape tot drumul. Carver stătea vizavi de 
ea. Dormise în avion, în ultima parte a zborului 
transatlantic, trezindu-se cu doar câteva minute înainte să 
aterizeze în Paris. Insă, chiar dacă era obosit, nu avea 
niciun chef să doarmă. Aşa că privea pe geam cum 
suburbiile Parisului făceau loc câmpiilor din nordul Franţei, 
apoi dealurilor bogate şi unduitoare ale Burgundiei şi, în 
sfârşit, după Dijon, stâncilor calcaroase şi cheilor munţilor 
Jura şi colinelor de la poalele munţilor Alpi. 


124 


Se gândi la el şi la ce făcuse, se gândi la Alix, încercase 
să-şi dea seama ce avea de făcut în continuare. Capul se 
învârtea de la atâtea întrebări fără răspuns şi emoţii pe 
care nu le putea controla. Carver îşi spuse că nu avea rost 
să se frământe pentru lucruri care nu mai puteau fi 
schimbate. Prinţesa era moartă. Nimic nu avea să o aducă 
înapoi. Trebuia să respecte regulile: să se concentreze 
asupra a ceea ce era în puterea lui să controleze. Dar pe 
cine păcălea? Alesese să-şi complice viaţa luând fata cu el: 
cât de mult control avea asupra ei? 

O privea dormind, căzută pe-o parte, când ea îşi deschise 
încet ochii, încă pe jumătate adormită. li surprinse fixând-o 
şi îi zâmbi leneş, zâmbetul transformându-se într-un căscat. 

— La ce te gândeai? murmură ea frecându-şi ochii de 
somn. 

— O, nu ştiu... 

Ea se ridică, cu ochii acum larg deschişi, privindu-l direct. 

— ţi imaginai cum ar fi să te culci cu mine? 

Carver trase adânc aer în piept. 

— La naiba, îţi place să spui lucrurile pe şleau, nu-i aşa? 

Ea râse, iar pe faţă se putea citi satisfacția femeii care 
priveşte cu superioritate simplitatea bărbaţilor în general, 
dar care e mândră să aibă această putere asupra unui 
anumit bărbat. 

— Nu a fost prea greu să-mi dau seama, după felul în 
care te uitai la mine. 

— Aşa crezi? Aş fi vrut eu să fie aşa de simplu. 

Răspunsul o surprinse. 

— Ce vrei să spui? 

— Adică poate că mă gândeam la tine. Dar mă şi 
întrebam de ce m-am pus în situaţia în care îmi permit să 
am aceste gânduri. Incerc doar să-mi dau seama cât de 
mult risc lăsându-te să intri în viaţa mea. 

Ea încuviinţă. 

— Hmm, analizezi cam mult. 

Acum veni rândul lui să zâmbească. 

125 


— Păi, poate că gândesc mult mai mult decât par că aş 
face-o. 

— Chiar? Păi, sinceră să fiu sunt prea somnoroasă ca să- 
mi fac griji pentru gândurile tale acum. 

Îşi întinse larg braţele, îşi relaxă umerii, apoi se aşeză 
înapoi pe locul ei. 

— Trezeşte-mă când ajungem acolo, spuse ea. Oriunde 
ar fi acest „acolo”. 

Carver aşteptă până când fu sigur că Alix adormise din 
nou, se ridică şi se duse în capătul vagonului, în spaţiul 
dintre uşile de ieşire. Apoi scoase telefonul de rezervă şi 
formă un număr de Londra. O femeie răspunse. Spuse 
„Alo?” cu o voce obosită şi blândă. Carver auzi un bebeluş 
urlând în fundal. 

— Bună, Carrie! spuse el. Sunt Pablo. Bobby e pe-acolo? 

— Sunt bine, mulţumesc, răspunse ea. Şi da, aş fi 
încântată să-ţi povestesc tot ce am făcut în aceşti trei ani 
de când te-ai deranjat să suni ultima oară. 

— Îmi cer scuze, Carrie. Ştii, chiar mi-ar plăcea să 
vorbim, dar nu acum. Pot să vorbesc cu Bobby? 

— Mă duc să-l chem. 

Carver o auzi strigând, „Dragule! Eşti căutat la telefon!”, 
apoi se auzi un clic ca şi cum o altă linie ar fi preluat apelul. 
O voce de bărbat strigă: „Aşteaptă o secundă”. Apoi se auzi 
un alt strigăt înăbuşit: „Gata”, iar sunetele din fundal ale 
mamei şi bebeluşului dispărură. 

— Scuze, acum e mai bine, spuse bărbatul. 

— Bună, Bobby! Pablo sunt. 

— lisuse! Mă bucur să te aud. Ce naiba ai făcut în ultimul 
timp? Au trecut secole. 

— Da, spuse Carver. Uite, scuze că nu sunt mai sociabil, 
dar nu am mult timp la dispoziţie. Ai numărul lui Trench? 
Trebuie să vorbesc cu el şi am auzit că s-a retras. 

Bobby chicoti. 

— Retras? Ei bine, nu mai e comandant, dar nu sunt sigur 
că aş numi-o retragere. Consultant de securitate într-o 

126 


parte, director de companie în altă parte... bătrânul încă 
are autoritate. Deci, de ce ai nevoie de el? Cauţi o slujbă? 

— Cam aşa ceva. Ascultă, ai numărul lui sau nu? 

— Oh, sigur, categoric. Aşteaptă un minut. După o pauză 
scurtă: Bun, ăsta e... 

— Mersi, amice. Uite, ştiu că ar trebui să... ştii tu, să 
recuperăm timpul ăsta în care nu ne-am văzut. Se pare că 
aţi fost ocupați, oricum. Mă bucur pentru tine; întotdeauna 
am fost de părere că ai fi un tată bun. Dar acum chiar nu 
pot să vorbesc. Vorbim mai târziu, da? 

Carver închise brusc. Se gândi la ultima dată când îl 
văzuse pe colonelul Quentin Trench, bărbatul care îi fusese 
comandant, prieten, chiar şi tată adoptiv. Pe-atunci, el era 
Paul „Pablo” Jackson, recent retras din Marina Regală, un 
fost ofiţer şi un gentleman, transformat într-un beţivan 
zgomotos, cu tendinţe de autodistrugere. lşi petrecuse 
noaptea într-o celulă a unei secţii de poliţie din Dorset. 
Devenise un client fidel al lor. 

— Bună, Pablo. Nu e o idee prea strălucită, spuse Trench, 
trecând de polițistul de la uşă şi uitându-se prin celulă. 

— Nu prea, nu, răspunse el, ruşinat că Trench îl vedea în 
halul acela, ştiind cât de tare îl dezamăgea. 

— Încă eşti plin de furie, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci de ce nu-ţi verşi nervii pe cineva pe măsura ta? 

— Ce vrei să spui? 

— Ai putea să te foloseşti altfel de talentul tău, în loc să 
te baţi cu ţărănoii îndobitociţi de bere. Lasă-mă să te ajut. 
Nu se ştie niciodată, poate apare ceva. 

După trei săptămâni, sună telefonul. Persoana nu se 
prezentă. Nu întrebă nici pe el cum îl chema. 

— Putem să ne punem mai târziu de acord asupra 
numelor, spuse el. 

Bărbatul reprezenta un grup de indivizi bogaţi, puternici 
şi cu conştiinţă civică din Londra. Angajaţii lui rezolvau 


127 


anumite probleme inaccesibile agenţiilor guvernamentale, 
interzise de tratate şi legi. 

— Mi s-a spus că ai putea să ne ajuţi, adăugă el. Ai 
recomandări foarte bune. 

La sfârşitul conversaţiei, bărbatul spuse: 

— Ştii ceva, de ce nu-mi spui Max? 

— In regulă, răspunse el. Şi tu poţi să-mi spui Carver. 

Era numele de fată al mamei lui. Familia Jackson îi 
spusese acest lucru, la puţin timp după ce împlinise 
douăzeci şi unu de ani. Simţiseră că avea dreptul să ştie. 
Mai târziu, când se gândise să-şi creeze o nouă identitate, 
rămăsese la Samuel pentru prenume. Fără niciun motiv 
anume, doar pentru că îi plăcea cum sună. p 

Acum Carver formă numărul pe care i-l dăduse Bobby. li 
răspunse o femeie cu o voce matură, a cărei dicţie sugera 
că trecuse mult timp de când terminase şcoala şi 
participase la balul la care-şi făcuse debutul în societate. 
Pamela Trench, soţia colonelului, îi spuse lui Carver că soţul 
ei plecase la vânătoare de potârnichi în Scoţia pe durata 
weekendului. 

— Îmi pare extrem de rău, dar nu are semnal la telefon. 
Să îi transmit ceva? 

— Nu, nu vă faceţi griji. 

După un moment de tăcere, doamna Trench vorbi din 
nou: 

— Mă bucur că ai sunat, Paul. Doar că, ei bine, nu am 
avut ocazia să vorbim de când acea biată fată... 

Cuvintele bine intenţionate îl luară pe neaşteptate pe 
Carver, lovindu-l puternic, înainte să se poată feri din faţa 
acelor amintiri. 

— Ştiu, murmură el. 

— Trebuie să fi fost groaznic pentru tine. 

— Da, nu a fost prea grozav. 

— Ei bine, voiam doar să ştii că ne gândim cu toţii la tine. 

Carver reuşi să mulţumească înainte să închidă telefonul. 
Se luptă să suprime imaginile care îi umpluseră mintea: 

128 


două maşini, două accidente, două femei nevinovate, 
moarte din cauza lui. Se simţi copleşit de ruşine. Apoi de o 
furie rece, chinuitoare însoţită de nevoia implacabilă de 
răzbunare şi de pedepsire a celor care îl trimiseră, fără ca 
el să ştie, să comită un act criminal. Voia să îi facă să 
plătească pentru blestemul aruncat asupra sa. 

Dar nu îşi permitea să-şi piardă stăpânirea. Viaţa lui şi a 
altei femei depindeau de acest lucru. Aşa că îşi înghiţi furia 
şi toate celelalte sentimente şi se întoarse la locul lui. Alix 
încă dormea profund. 


25 


Carver o trezi pe Alix chiar înainte ca trenul să oprească 
în Lausanne, pe ţărmul nordic al lacului Geneva. Schimbară 
trenul şi ajunseră în Geneva la 10.45, chiar la fix, apoi luară 
un autobuz spre districtul comercial. Traversară râul Ron, 
lăsând urmă fântâna arteziană Jet d'Eau care lansa o 
trombă de înaltă de 45 m. În apropierea râului se aflau 
birouri, magazine şi bănci moderne, clădiri lipsite însă de 
orice personalitate. Puteau fi la fel de bine în oricare alt 
oraş european. Dar în spatele lor se profila dealul unde se 
afla catedrala Saint Pierre. Acesta era Oraşul Vechi, inima 
unui oraş care exista de două mii de ani: adevărata 
Geneva. 

— Aici coborâm, spuse Carver. 

O conduse pe Alix de-a lungul străzilor întortocheate şi 
pe aleile înguste, aflate printre blocurile vechi care se 
întrezăreau. 

— Întotdeauna s-au construit clădiri înalte în Geneva, 
comentă Carver, văzând-o pe Alix privind în sus şi urmărind 
şirurile de obloane care păreau că nu se mai termină. 
Înainte, oraşul era înconjurat de ziduri. Nu se putea extinde. 
Aşa că singura soluţie era să crească pe înălţime. 

— Dumnezeule, o lecţie de istorie. 


129 


Carter arăta ca şi cum ar fi vrut să-şi ceară iertare, 
aproape stânjenit. 

— Scuze, nu vreau să ţin o lecţie de istorie. 

— Nu, e în regulă. Imi place. Nu ştiam că eşti preocupat 
de astfel de lucruri. 

Trecură pe lângă un anticariat cu două ferestre arcuite, 
construite într-o faţadă acoperită cu lambriuri. Anticariatul 
era închis, dar existau rafturi pe partea dinafară, înspre 
stradă, pline cu cărţi vechi, cu coperte broşate şi cartonate. 
Alix se opri pentru o clipă, uimită de încrederea 
vânzătorului. 

— Dar oricine ar putea să le fure, spuse ea. 

— Nici nu te gândi la asta, suntem în Geneva. Avem 
clădiri ale Naţiunilor Unite pline de oficiali corupți şi bănci 
pline cu dolari furaţi din ajutorul financiar pentru Lumea a 
Treia. Nimeni nu se oboseşte să fure cărţi. Aici se fură ţări 
întregi. 

Alix se uită la ei. 

— Ce încerci să-mi spui? 

— Că există oameni care se plimbă în maşini ale 
ambasadelor şi sunt îmbrăcaţi în costume de firmă, însă eu 
sunt mic copil în comparaţie cu ei. Faptele mele par un şir 
de acţiuni caritabile pe lângă toate mârşăviile pe care le 
comit ei. Haide! 

Lângă anticariat era o cafenea micuță, cu câteva mese 
de plastic scoase pe strada pavată şi cu câteva trepte care 
duceau spre o cameră micuță, cu tavan jos. Carver intră. 

Alix îl urmă şi privi cum proprietarul ieşi din spatele 
tejghelei şi îl îmbrăţişă cu căldură pe Carver, după care 
începu să vorbească repede în franceză. Ea nu înţelese 
prea mult, dar suna ca şi cum bărbatul îl numea pe Carver 
„Pablo”. După un timp, acesta dispăru în bucătărie şi 
reapăru cu o pungă plină cu provizii. Carver încercă să-i 
plătească, însă bărbatul nu-l lăsă. 

Proprietarul cafenelei privi apoi în direcţia lui Alix şi rânji. 
O studie din cap până-n picioare şi îi spuse ceva lui Carver, 

130 


făcându-i cu ochiul şi înghiontindu-l în coaste. Nu era 
nevoie să vorbească franceză ca să ştie ce însemnase 
gestul lui. 

— Imi pare rău pentru Freddy, spuse Carver odată ce 
porniră din nou la drum. Devine puţin prea entuziasmat în 
prezenţa unei femei atrăgătoare. Dacă ai vedea-o pe soţia 
lui, ai şti de ce. Oricum, e un om bun. Ridică punga. Cel 
puţin nu vom muri de foame. 

Urcară treptele de piatră care dădeau spre o curte 
pavată, de cealaltă parte a colinei. Scări exterioare şi 
pasaje acoperite se răsuceau în jurul clădirilor care 
înconjurau curtea ca şi scările nesfârşite dintr-un desen al 
lui Maurice Escher. 

— Ei bine, spuse Carver, am ajuns. Mi-e teamă că va 
trebui să urcăm până la ultimul etaj. 

Alix privi din nou în sus, de data asta cu groază. 

— Trebuie să urcăm toate treptele? Te rog, spune-mi că 
există un lift în interior. 

— Îmi pare rău. Autorităţile locale nu permit acest lucru. 
Au spus că ar strica aspectul istoric al clădirii vechi de patru 
sute de ani. Ei, cel puţin asta mă ţine în formă. 

Rânji, şi Alix îi zâmbi înapoi, bucurându-se de latura mai 
veselă şi totuşi protectoare a lui Carver. 

Ea nu avea nici cea mai mică idee la ce să se aştepte 
atunci când intrară în apartamentul lui Carver. Ucigaşii pe 
care îi cunoscuse în Rusia erau fie total neîngrijiţi, fie 
obsedaţi de curăţenie. Primul grup locuia în cocini pline de 
pornografie, în care singurele lucruri pe care le curăţau 
erau armele şi singurul element de decor era inevitabilul 
televizor cu ecran plat. Al doilea grup era obsedat de detalii 
şi lipsit de orice emoţii. Ei trăiau în medii sterile pline de 
oţel, crom, piele şi marmură neagră. Singurul lucru pe care 
îl aveau în comun cele două grupuri era televizorul cu ecran 
plat. 

Mai era şi un al treilea grup, desigur, bărbaţii care le 
dădeau ordine asasinilor. Aceştia de obicei aveau amante 

131 


care îi costau mult şi soţii pe post de trofeu. Le lăsau pe 
femei să se ocupe de decor. Asta le ţinea ocupate în timpul 
scurtelor pauze dintre rundele de cumpărături. 

Carver nu trăia ca un rus. Trăia ca un englez adevărat. 
Apartamentul avea grinzi la vedere şi podele din lemn 
acoperite cu covoare vechi, decolorate şi uzate. Rafturile de 
cărţi erau pline de biografii şi de istorie militară, alături de 
romane de acţiune cu coperte broşate. Mai erau discuri 
vechi de vinil, vreo sută de CD-uri şi rafturi întregi de filme. 
Sufrageria avea două fotolii vechi, enorme şi o canapea 
Chesterfield imensă, toate aşezate în jurul unui şemineu. 
Alix se imagină iarna, ghemuită ca o pisică într-unul din 
acele fotolii, desfătându-se la căldura focului. 

Carver dispăruse în bucătărie. Alix îi auzi vocea prin 
perete. 

— Fac nişte cafea. Ai vrea un espresso? Cappuccino? 

— Ştii să faci? 

— Desigur. Doar nu sunt un sălbatic. Ce-ai vrea? 

— Cappuccino, te rog. Fără zahăr. 

Deasupra şemineului se afla un tablou, o marină din 
1887, pictată în culori aprinse şi nu tocmai în stil 
impresionist. Un grup de prieteni stăteau pe marginea apei. 
Bărbaţii aveau pantalonii suflecaţi; femeile îşi ridicau 
fustele îndeajuns să-şi poată înmuia picioarele în mare. 

— E Lulworth Cove, spuse Carver întorcându-se în 
sufragerie cu două căni de cafea în mâini. E pe coasta 
Dorsetului, la doar câţiva kilometri distanţă de fostul meu 
sediu. 

— E foarte frumos, zâmbi ea. Care era acest sediu? 

Carver râse. 

— Nu pot să-ţi spun asta. Ai putea fi un spion rus 
periculos. 

— O, nu, spuse Alexandra Petrova. Nu sunt spion. Nu mai 
sunt. 

Carver o privi îngândurat. 


132 


— Deci, îmi vei spune acea poveste? Cea lungă, despre 
care vorbeai? 

Sorbi din cafea şi linse un strop de spumă albă de pe 
buza de sus. 

— Bine. Dar trebuie să fac nişte chestii mai întâi. 

— Ce fel de chestii? 

— Păi, tot ce vreau să fac acum e să mă spăl. 

— De acord. Baia e în capătul coridorului, pe dreapta. Du- 
te şi fă tot ce ai de făcut. O să pregătesc ceva de mâncare. 
Şi apoi poţi să-mi spui povestea ta. 


26 


Papin făcea progrese lente. Nu erau prea mulţi artişti de 
portrete-robot pregătiţi să răspundă la telefon în dimineaţa 
ultimei duminici din august. Până la urmă, găsi pe cineva, 
însă portretul nu putea fi gata decât după ora zece. Apoi 
trebuia să găsească pe altcineva care să difuzeze imaginea 
la televizor. 

În oricare altă zi, ameninţarea unui ucigaş englez şi a 
complicelui de sex feminin, blondă şi sexy, ar fi ajuns la 
buletinele de ştiri şi pe primele pagini ale ziarelor. Dar asta 
nu era o zi obişnuită. Televiziunile din Franţa, precum şi 
cele de peste tot din lume aveau un singur subiect de 
discuţie: moartea prinţesei. 

Şi astfel, în mod ironic, îl prezentară pe bărbatul care o 
omorâse doar câteva secunde şi afişară în grabă portretul- 
robot. 


Marceline Ducroix, cea care îl servise pe Carver cu 
produse de patiserie şi cafea în barul non-stop din Châtelet- 
les-Halles, văzu fotografia la televizor în biroul din spate, 
unde tatăl şi unchiul ei se uitau la ştiri. Cei doi bărbaţi erau 
prinşi intr-o ceartă aprinsă, dacă accidentul de maşină 
fusese cu adevărat un accident sau rezultatul unui complot 


133 


malefic, tipic anglo-saxonilor. Conversaţia lor îi distrase 
atenţia. 

Ucigaşul englez căutat de autorităţi semăna cu bărbatul 
politicos şi bine îmbrăcat, care îi vorbise o franceză 
perfectă în acea dimineaţă. Chiar şi aşa, nu era sigură că 
era vorba despre el. 

— Atunci nu te duce la poliţie, îi spuse tatăl ei, când 
Marceline îi ceru sfatul. 

— Toţi sunt nişte nenorociţi. Cu cât ai mai puţin de-a face 
cu ei, cu atât mai bine. 


Jerome Domenici ajunse acasă la opt şi jumătate după 
tura de noapte de la farmacie. In acel moment auzise deja 
de tragedia din Tunelul Alma. Toţi cei care intraseră în 
farmacie vorbeau despre asta. Prinse vreo zece minute din 
ştirile de la televizor înainte să adoarmă pe canapea. ` 

Era ora prânzului când Jerome se trezi din nou. Işi 
pregătea nişte pâine cu brânză, cu un ochi la farfurie şi unul 
la televizor, când văzu portretul-robot. Bărbatul îi părea 
cunoscut. Sună la numărul de pe ecran. 


Papin se afla deja în gara Lyon când auzi că un bărbat 
într-o jachetă gri, potrivindu-se cu descrierea lui Carver, 
fusese văzut într-o farmacie de pe bulevardul Sebastopol, 
cumpărând vopsea de păr şi foarfeci. Dar fusese singur. Şi 
cumpărase trei culori: brun, roşcat şi negru. Papin era cât 
se poate de sigur că femeia folosise vopseaua, dar care 
culoare? 

Între timp, fuseseră raportate mai multe locuri pe unde 
trecuse un englez, care corespundeau descrierii lui Carver 
în gara Lyon. Papin stabilise că bărbatul cumpărase două 
bilete pentru Milano, puţin după ora şapte dimineaţa. Asta 
însemna că trebuia să fi prins trenul de şapte şi un sfert; 
dar acesta sosise deja la Milano, iar controlorul fusese 
interogat de poliţia locală şi nu îşi amintea să fi văzut pe 
cineva care să semene cu portretul-robot. La graniţa dintre 


134 


Franţa şi Italia nu avusese loc niciun control de paşapoarte, 
aşa că nu existau dovezi înregistrate. Nu exista nicio 
modalitate de a stabili dacă Carver urcase în tren sau cu 
cine urcase. Şi, dacă urcase, nu se putea afla de unde - 
numai dacă interogau personalul din fiecare staţie de pe 
acea rută. 

Înainte să facă acest lucru, Papin se hotărî să verifice 
înregistrările de pe camerele de supraveghere împrăştiate 
prin gară. Filmările erau de proastă calitate, însă Papin zări 
într-adevăr un bărbat cu ochelari, într-o jachetă gri, plecând 
de la ghişeul de bilete la ora 7.05. Purta o geantă neagră pe 
umăr: laptopul. 

— El e? îl întrebă Papin pe directorul de operaţiuni. 

— Ar putea fi. Fără ochelari, ar putea fi Carver fără nicio 
îndoială. 

— Bine. Dar uită-te acum. Îl avem aici la ora 7.05. 
Următoarea dată când îl vedem e atunci când se apropie de 
poarta pentru trenul de Milano la ora 7.09. 

— Da... A cumpărat un bilet, s-a urcat în tren. Şi? 

— Şi unde a fost? Durează doar câteva secunde să 
traversezi gara. A făcut ceva între timp. Ce anume? 

— Nu ştiu. Poate a mers la baie. Poate a cumpărat un 
ziar. 

— Sau poate a cumpărat un alt bilet, spre o altă 
destinaţie. Carver e bun. Trebuie să fi ştiut că va fi văzut la 
ghişeul de bilete, aşa că s-a folosit de asta pentru a crea 
confuzie. Apoi a luat celelalte bilete de la automate. Merde! 
Nu există nicio înregistrare video care să le arate. Cineva 
va trebui să verifice automatele pentru toate tranzacţiile 
făcute între 7.05 şi 7.09. lar, între timp, eu voi face altceva. 

— Ce anume? 

— O voi căuta pe fată. 


135 


27 


Proaspăt spălată, Alix intră în bucătărie, unde Carver 
pregătea ceva de mâncare. Ea avea un prosop înfăşurat în 
jurul corpului şi altul pe cap. 

— Ai un tricou vechi sau ceva ce aş putea purta? spuse 
ea cu un zâmbet timid. Niciunul din... 

— 9st. 

Carver ridică o mână. 

Alix era pe punctul de a-i da o replică. Apoi văzu că pe un 
suport aflat într-un colţ al bucătăriei se afla un televizor 
mic. Carver se uita la un program de ştiri transmis prin 
satelit. 

— E incredibil, spuse el. Sunt mii de oameni dincolo de 
porţile Palatului Buckingham. Sunt şi mai mulţi care depun 
coroane la Palatul Kensington, unde locuia ea. Există o 
carte de condoleanţe şi oamenii stau la nişte cozi imense 
ca s-o semneze. Prim-ministrul o numeşte Prinţesa 
Poporului. Politicieni din toată lumea au transmis mesaje. 
Sunt invitaţi experţi care vorbesc despre absolut orice, 
dacă paparazzi ar trebui să aibă voie să-i urmărească pe 
oameni pe motociclete puternice, cum vor face faţă 
pierderii prinții regali... Ora reală a morţii a fost patru 
dimineaţa, apropo. De parcă ar mai conta. 

— Nu ştiam ce facem. 

— De parcă şi asta ar mai conta. Uite, vrei nişte omletă 
cu brânză? E destul de bună. Asta e paradisul brânzei 
elveţiene, până la urmă. Doar că mi-am cam pierdut pofta 
de mâncare. 

— Sigur, mersi, spuse Alix. Dar cred că ar trebui să port 
nişte haine când mănânc. 

— Bineînţeles. Stai puţin acolo. 

Se întoarse după câteva secunde, ţinând în mână un 
tricou gri. Pe partea din faţă scria: „Competiţia Forţelor 
Speciale Sandhurst 1987”. 


136 


— E bun ăsta? Mi-e teamă că nu am spălat rufele prea 
des în ultimul timp, am fost plecat. E o nebunie... Eram în 
Noua Zeelandă când m-au contactat. În vacanţă, la naiba! 

Ea îi atinse uşor braţul, simțind în vocea lui tensiunea pe 
care abia reuşea să o ascundă. 

— E bun tricoul ăsta. Mă descurc. 

— Bine. Dacă mă gândesc bine, cred că am să mănânc 
puţin din omleta aia până la urmă. 

Mâncară împreună şi apoi se uitară o vreme la televizor. 
Echipele de televiziune pregătite să filmeze se aflau la baza 
aeriană Northolt, din vestul Londrei. Trupul prinţesei trebuia 
să ajungă în orice clipă. Până la urmă, Carver se ridică de la 
masă şi opri televizorul. 

— Ştii ce? Cred că am văzut destul. Nu-mi vor spune 
nimic din ce nu ştiu deja. Şi nu au spus nimic despre noi. 
Nimic despre explozii sau focuri de armă în Paris. Fie nu 
ştiu, fie cineva încearcă din răsputeri să ascundă totul. 

Începu să se plimbe prin încăpere. 

— Credeam că-mi vei spune povestea vieţii tale. Se 
aruncă pe canapea şi făcu semn spre cele două fotolii. la un 
loc. Sunt ochi şi urechi. 

Alix intră în cameră. Se aşeză pe unul din fotolii, îşi ridică 
genunchii până la bărbie, apoi îşi înfăşură protector braţele 
în jurul gambelor. Carver o privi, cântărind fiecare detaliu. 
Se uită la felul în care lumina soarelui cădea pe coapsele ei 
lungi şi bronzate. Se uită la felul în care îşi trecea mâinile 
prin părul scurt şi umed. Se întreba dacă ea l-ar putea 
trăda. Se gândi că meritase, fie şi numai pentru şansa de a 
o avea pe această femeie în apartamentul lui pentru o zi. 
Atâta timp cât ea era acolo, el putea să uite de moarte. 
Apoi Alix începu să vorbească. 

— Imaginează-ţi o lume fără culoare. Gerul este gri. 
Clădirile sunt gri şi oamenii de asemenea. larba este gri. 
larna, chiar şi zăpada este de un gri murdar. Nimeni nu are 
bani, iar capitalismul este duşmanul, aşa că nu există nimic 
în magazine, nimic în vitrinele lor. Nu există reclame pe 

137 


stradă, lumini aprinse. Stai la coadă la pâine împreună cu 
mama ta şi te întrebi cât de beat va fi tatăl tău mai târziu şi 
pe care din voi o va bate, dacă nu va adormi înainte de 
sosirea lor. Aşa am crescut eu. Am trăit într-un oraş numit 
Perm, poate la 200 km distanţă de Moscova. Eram o elevă 
bună. Aveam o grămadă de timp pentru învăţat, pentru că 
niciun băiat nu era interesat de mine. 

— O, haide, o întrerupse Carver. Nu cred aşa ceva. 

— Nu, serios. Nu eram o fată frumoasă, iar ochii... cum 
spui atunci când ochii se uită în direcţia greşită? 

— Te uitai cruciş? 

— Da, mă uitam cruciş. 

— O, aşa se explică. 

— Ce se explică? 

— Ochii tăi. Sunt puţini inegali. 

Alix tresări, ca şi cum cineva i-ar fi dat o palmă. Carver 
înjură în gând. 

— Îmi cer scuze, a fost o prostie din partea mea. Voiam 
să spun că ai nişte ochi minunaţi. Sunt frumoşi. Şi 
hipnotizanţi, îmi vine să-i privesc încontinuu şi, ă... acum 
ştiu de ce. Carver aşteptă să vadă dacă va fi iertat: Spuneai 
că... 

— Spuneam că privirea mea în cruciş nu era atât de - 
cum i-ai spus? — hipnotizantă când eram o fetiţă 
singuratică. Trebuia să port ochelari cu rame foarte urâte şi 
groase. Aşa că ceilalţi copii îşi băteau joc de mine, atât 
băieţii, cât şi fetele. Mai târziu, am crescut. Corpul meu era 
frumos, ştiam, dar faţa, mai bine nu. 

— Deci, cum s-a transformat răţuşca cea urâtă într-o 
lebădă frumoasă? 

Încuviinţă scurt din cap, acceptând şi respingând în mod 
simultan complimentul lui. 

— Am devenit membră a Comsomolului, Uniunea 
Tineretului Comunist. Nu-mi plăcea partidul. Nu-mi păsa de 
politică. Dar trebuia să te alături, şi aveai şi beneficii: 
tabere de vară, locuri la liceele mai bune. Ştii tu. Deci, în 

138 


orice caz, aveau o competiţie literară. Chiar şi sub 
conducerea comuniştilor era important să fii ku/turny... 

— Cultivat? 

— Da, de exemplu să cânţi foarte bine la un instrument 
sau să faci balet, sau, pentru mine, să fiu în stare să scriu 
un eseu lung despre Cehov. Am spus că el dăduse în vileag 
decadenţa burgheziei în timpul Rusiei Imperiale, dovedind 
nevoia de revoluţie. Numai aiureli! Dar am câştigat o 
excursie la o mare convenţie Comsomolistă la Moscova. 
Erau acolo sportivi, oameni de ştiinţă, artişti şi universitari 
tineri. Noi nu ştiam, dar statul se folosise de aceste 
convenţii pentru a-i selecta pe cei mai buni tineri ca să fie 
instruiți pentru diferite agenţii. 

— Aha! 

Carver ridică un deget în aer, ca un detectiv bătrân şi 
demodat din serialele TV, care încearcă să rezolve un 
mister. 

— Deci, acolo te-au selectat să devii un spion sovietic 
periculos! Vocea îi deveni mai serioasă: Ce erai tu, analist? 
Sau făceai muncă de teren? 

— Poţi s-o numeşti şi aşa. O femeie a intrat în vorbă cu 
mine la Convenţie. Mi-a spus, „Îmi permiţi?” Mi-a dat jos 
ochelarii şi s-a uitat la mine, fără să vorbească, ca un 
vizitator care se uită la un tablou, încercând să se 
hotărască dacă îi place sau nu. Nu ştiam ce să fac. Mă 
înroşisem toată. Am intrat într-o cămăruţă. Doi bărbaţi 
stăteau la un birou. Tocmai îmi citisem eseul în faţa juriului 
competiţiei. Aceşti bărbaţi arătau exact la fel, ca şi cum 
urmau să mă judece. Femeia a spus: „Dezbracă-te, draga 
mea”. Eram foarte ruşinoasă, niciodată nu-mi arătasem 
corpul unui bărbat. Dar ştiam, de asemenea, că trebuia să 
îndeplinesc ordinele. Femeia mi-a spus să nu-mi fac griji, că 
nu era diferit de o consultaţie la doctor. Am rămas doar în 
chiloţi, apoi cei trei au început să vorbească despre mine. A 
fost groaznic, atât de umilitor, de parcă aş fi fost un animal 
de fermă adus la piaţă. Vorbeau despre picioarele mele, 

139 


sânii mei, fundul meu, gura mea, părul meu, despre tot. 
Apoi unul din bărbaţi a spus: „Va trebui să facem ceva cu 
ochii, bineînţeles”. Şi celălalt a spus: „Nu e nicio problemă, 
o procedură simplă”. Nu-mi venea să cred. Toată viaţa 
mea, doctorii din Perm îmi spuseseră că nu pot să facă 
nimic pentru mine. Ziceau că problema nu era destul de 
serioasă încât să justifice costul unei operaţii. Oricum, 
femeia mi-a spus să mă îmbrac. Bărbaţii au vorbit ceva în 
şoaptă. Apoi unul din ei mi-a spus că era un mare privilegiu 
să fiu selectată. În septembrie, aveam să mă întorc la 
Moscova pentru a fi instruită special la o academie de elită. 
Urma să învăţ să-mi asum sarcini de o importanţă capitală 
pentru patria mea. Dacă îmi încheiam pregătirea cu bine, 
primeam cele mai bune haine şi propriul apartament la 
Moscova. Părinţii mei primeau o locuinţă mai bună, de 
asemenea. A fost incredibil, ca într-un basm, ca şi cum aş fi 
fost o vedetă de cinema. Când i-am spus mamei, a izbucnit 
în lacrimi. A fost atât de mândră. Chiar şi tatăl meu a plâns 
de bucurie. În acea vară, am fost în sfârşit operată de 
acelaşi medic care îmi spusese că este imposibil. Mi-am 
aruncat ochelarii. Când am urcat în trenul de Moscova, am 
fost tristă că plecam de-acasă. Dar eram şi entuziasmată. 
Nu puteam să cred că soarta fusese atât de generoasă cu 
mine. 

Carver îşi schimbă poziţia pe canapea şi îşi drese vocea. 

— Ce s-a întâmplat când ai ajuns la Moscova? 

— Academia mea era Universitatea Feliks Dzerjinski. Era 
condusă de KGB. Am fost repartizată la al Doilea Directorat, 
care-i monitoriza pe străinii din Uniunea Sovietică. Am 
învăţat engleza. Am studiat arta şi cultura occidentală, 
filmul şi chiar câte ceva despre politică, pentru a putea 
purta conversații chiar şi cu cei mai sofisticaţi vizitatori ai 
ţării noastre. Şi atunci am realizat pentru ce eram 
antrenată de fapt. Ai auzit de termenul honeytrap? 

— Sigur, încuviinţă Carver. Un tip întâlneşte o fată 
frumoasă într-un bar. Apoi merg la el acasă. Fac sex. In ziua 

140 


următoare, cineva îi arată fotografiile. El fie le spune ce vor 
ei să audă, fie soţia lui vede fotografiile. Cei pentru care 
lucrai se dădeau în vânt după asta. Deci, tu erai una dintre 
acele fete, nu? Cele despre care noi, cei din Vest, eram 
întotdeauna avertizaţi. 

— Am fost ispita, da. Vrei să ştii adevărul? Am fost o 
prostituată în serviciul Statului. Când am mers la Moscova, 
eram virgină. Nici măcar nu mă sărutasem cu-un băiat. 
Când mi-am încheiat pregătirea, nu existau secrete pentru 
mine în a atrage un bărbat şi a-i oferi plăcere. Fiecare truc, 
fiecare perversiune... şi ştii, întotdeauna ni se spunea să 
fim cât mai obscene, pentru că un bărbat va spune mult 
mai multe dacă este filmat în genunchi, în timp ce e biciuit 
sau are un vibrator în fund, decât dacă îşi pune scula în 
gura unei târfe ieftine. Şi eram bună, să ştii. Când 
Alexandra Petrova era plecată în misiune, toţi băieţii de la 
sediu se adunau să vadă fotografiile şi filmările. Şi, fireşte, 
ofiţerilor superiori le plăcea să se asigure că munca mea 
era de cea mai bună calitate. Aşa că mă invitau la casele 
lor de la ţară în weekend şi eu... eu... Ei bine, poţi să-ţi 
imaginezi ce se întâmpla. 

Clipi de trei sau patru ori şi privi în altă parte. 

Carver se ridică şi aduse un şerveţel. 

— Hei, haide. Nu te mai chinui singură. Erai un copil. Ai 
trăit în dictatură. Nu ai avut de ales. Adică ce ţi s-ar fi 
întâmplat dacă ai fi spus: „Nu, eu refuz să fac asta”? 

— Dacă aş fi avut noroc, aş fi fost transferată într-un 
sătuc rece din Siberia. Dacă nu... Ce se întâmplă cu târfele 
care îşi enervează peştii? Sunt violate, bătute, omorâte... 

— Nu e vina ta, atunci. 

Ea îi zâmbi cu amărăciune. 

— Vrei să spui că iată-ne aici împreună, o târfă şi un 
asasin? 

— E şi ăsta un fel de a privi lucrurile, cred. Dar probabil 
că există şi alte perspective. 


141 


Alix îşi relaxă umerii şi îşi întinse picioarele. Îşi netezi 
tricoul peste coapse. Apoi se aplecă înainte şi îl privi pe 
Carver direct în ochi, ca şi când l-ar fi provocat. 

— Probabil. Dar nu voi şti asta până nu aud şi povestea 
ta. 

— Păi, am nevoie de ceva de băut înainte să mă 
destăinui. 

Carver se ridică şi se îndreptă spre bucătărie. 

— Ce spui de un pahar cu vin? Hai să ne prefacem că 
suntem normali, să ne bucurăm de o sticlă rece de Pinot 
Grigio în după-amiaza asta de vară. 

Ea rămase pe gânduri o secundă. 

— Pinot Grigio, vin italian. În America, cunoscut ca Pinot 
Gris. Nu e un vin clasic dar, cum spuneai şi tu, e foarte 
răcoritor. 

Schiţă un zâmbet îngâmfat. 

— Vezi? Am fost instruită bine. 

Carver se opri în uşă. O privi pe femeia frumoasă din faţa 
lui, îmbrăcată cu tricoul lui vechi. 

— Da, spuse el. Te cred. 

Apoi merse să aducă vinul. 


28 


Pierre Papin făcu un ibric mare de cafea foarte tare, găsi 
un pachet neînceput de ţigări şi se puse pe treabă. Englezul 
pe care îl cunoscuse sub numele de Charlie se întorsese în 
Anglia, încă îmbrăcat de weekend, cu pantaloni reiaţi şi 
puloverul tricotat. Îi spusese lui Papin că trebuia să 
vorbească imediat cu şeful lui ca să decidă ce ar trebui să 
facă. Fără îndoială, vor folosi propriile metode de a-i depista 
pe cei doi fugari. Papin era hotărât să le-o ia înainte. Şi apoi 
va profita de orice va descoperi. 

Îi amuza să creadă că pe nimeni altcineva din Paris nu-l 
interesa soarta cuplului. Televiziunile încetaseră să difuzeze 


142 


portretele-robot la începutul după-amiezii. Vestea morţii 
prinţesei cuprinsese întreg mapamondul, îngropând toate 
celelalte ştiri într-o mare de durere, speculaţii şi pură 
curiozitate. Poliţia fusese bucuroasă să lase celelalte 
evenimente din timpul nopţii să fie măturate sub covorul 
birocratic. 

Cu atât mai bine pentru Papin. Nu avea concurenţă. Ştia 
deja că Charlie lucrează pentru oameni care ar dori foarte 
mult să-l găsească pe Carver, pe femeie şi acel computer 
preţios. lar toate instinctele lui Papin îi spuseseră că aceşti 
bărbaţi nu erau singurii. Şi alţii îi căutau. La urma urmei, 
dacă supoziţiile lui erau adevărate, iar Petrova era noua 
parteneră a lui Carver, ea trebuie să fi avut un şef în Rusia. 
Se întreba, de asemenea, unde plecase şi ce făcea. Dacă 
Papin putea să adune informaţiile râvnite de ambele părţi, 
preţul putea atinge cote ameţitoare. Aşa că puse mâna pe 
toate casetele din gara Lyon şi le duse în biroul său. 

Prima lui sarcină era să o identifice pe Petrova. Vopseaua 
de păr pe care o cumpărase Carver trebuie să fi fost pentru 
ea, întrucât el nu o folosise - acest lucru era evident din 
filmările CCTV în care îl identificase deja. Aşa că portretul- 
robot al lui Petrova nu mai era de actualitate. Se hotărî să 
înceapă de la zero. 

Papin se uită la fiecare persoană care trecuse spre 
peronul pentru trenul de Milano între 6.45 şi până la 
plecarea acestuia la 7.15. Din fericire, la ora aceea, 
duminică dimineaţa, gara era relativ liniştită. Îi lăsă la o 
parte pe toţi bărbaţii singuri, familiile cu copii, toate 
persoanele sub optsprezece ani sau peste patruzeci. Tot ce- 
| interesa erau femeile tinere care călătoreau singure. 

Douăzeci şi două de persoane se încadrau în profil, aşa 
că Papin imprimă fotografii cu fiecare dintre ele. Apoi 
începu din nou procesul de eliminare. 

Papin abordă problema logic. Petrova convinsese un 
asasin instruit să uite de toate abilităţile lui militare de 
bază. El ar fi trebuit să o ucidă. Chiar şi dacă ar fi petrecut 

143 


noaptea cu ea, ar fi trebuit să o ucidă după. Nu îşi permitea 
să lase un potenţial martor în viaţă. Deşi o făcuse. Evident, 
aceasta era o femeie cu totul specială. 

li luă câteva secunde să frunzărească teancul de 
fotografii şi să scape de cele în plus, de cele banale; 
turistele cu şolduri mari; femeile retrase, mioape, cu dinţi 
de castor şi sâni plaţi; tinerele anonime ale căror destine 
erau să rămână mereu invizibile bărbaţilor. Rămaseră 
şapte. Frumuseţea, gândi Papin, era într-adevăr o calitate 
rară. Nu că toate cele şapte rămase erau frumoase. Insă 
una dintre ele trebuia să fie precaută. Această femeie 
avusese o noapte grea. Trebuia să fie obosită, nu să arate 
perfect. Şi o cameră video cu circuit închis nu avea cele mai 
performante obiective. Papin se uită din nou, cu mai mare 
atenţie. Incă patru fotografii ajunseră în coşul de gunoi. 

Acum rămăseseră trei finaliste în concursul lui Pierre 
Papin. Prima era o blondă micuță şi drăguță, îmbrăcată în 
blugi strâmţi şi o ie albă din dantelă. Papin îşi zâmbi. Asta l- 
ar atrage, cu siguranţă, pe oricare bărbat. Dar părul ei auriu 
ajungea până la umeri. Şi de ce cumpărase Carver vopsea 
de păr şi o foarfecă dacă nu pentru a scăpa de acele plete 
care ieşeau atât de uşor în evidenţă? A 

Astfel, rămaseră două. Una era roşcată. In ciuda orei şi a 
zilei, era îmbrăcată elegant, ca o directoare tânără şi 
ambițioasă, căreia nu-i păsa de weekenduri şi vacanțe. 
Papin îi examină trăsăturile ascuţite şi buzele rujate cu o 
culoare închisă. Îşi imagina cum ar fi în pat: înfocată, 
dominantă, nevrotică. Ea ar fi uşor de enervat şi greu de 
controlat. Un bărbat ar trebui să se poarte precum 
Petruchio cu scorpia lui. Nu semăna aproape deloc cu 
modelul seducător pe care Charlie îl descrisese. 

A treia femeie purta o rochie scurtă, albastru pal. Papin 
se opri să-şi imagineze cum ar arăta rochia în timp ce ea 
mergea, întinsă peste fund, fluturând în jurul coapselor 
zvelte. Se opri să savureze acel gând. Era vorba doar 
despre afaceri, îşi spuse el. Trebuia să se pună cu totul în 

144 


locul lui Carver. Charlie spusese că Petrova arăta ca un 
model. Ei bine, această femeie avea un asemenea corp şi 
trăsături atrăgătoare, senzuale. Chiar şi în filmarea neclară, 
cu purici, acest lucru era evident. Papin se uită la părul ei 
negru ca pana corbului. Era tuns scurt şi zburlit, ca un arici. 
O astfel de coafură ar costa o avere într-un salon elegant 
din Paris, dar ai fi putut obţine acelaşi efect şi gratis. Cu o 
foarfecă ieftină şi o sticluţă de vopsea de păr. 

Da, gândi Papin, ea era. Părea un pariu riscant să elimine 
toate celelalte posibilităţi, însă era pregătit să rişte totul. 
Era sigur că o găsise pe Mademoiselle Petrova. 


29 


Amândoi erau pe canapea acum, fiecare la un capăt, cu 
sticla de vin goală într-o frapieră, pe jos. Carver făcuse şi el 
un duş. Acum purta un tricou alb, lejer şi o pereche de 
pantaloni de un albastru pal, din in. Arăta bine. Alix văzuse 
cum o privise el încă din clipa în care se întâlniseră pentru 
prima dată. Se întreba când avea să acţioneze. 

— E rândul tău, spuse ea. 

— Trebuie? 

— Da! Eu mi-am luat inima-n dinţi. Şi oricum, vreau să 
ştiu cum ai ajuns cine... ceea ce eşti. Am cunoscut multe 
persoane care ucid. Dar niciodată nu am cunoscut unul 
care să-mi facă omletă sau să asculte tot ce am de spus. 
Presupun că nu am cunoscut niciodată un asasin cu 
maniere. 

— Nu vrei să te laşi păcălită de maniere. A avea maniere 
nu înseamnă neapărat că îţi pasă de ceilalţi. Câteodată 
ascunde doar faptul că nu-ţi păsa deloc. 

Ea îl privi. 

— ie îţi pasă? 

— Ce să îmi pese? 

Ea tăcu. 


145 


— Da, îmi pasă. 

Tot ce trebuia să facă era să se aplece spre ea, să 
sfărâme peretele invizibil dintre ei. Pulsul ei începu să 
crească. Respirația se intensifică. Spatele se arcui uşor. 
Buzele se relaxară, pregătită să le primească pe-ale lui. 

Însă Carver nu se mişcă. 

Alix se simţi ca o idioată. Apoi îşi ieşi din fire. Cum 
îndrăznea să se joace aşa cu ea? Cum îndrăznea să o 
privească cu ochii aceia reci, care păreau să o evalueze în 
permanenţă? 

— Nu ai terminat povestea, spuse el. 

Alix nu răspunse. 

— Povesteşte-mi despre Kursk. Ce ofertă ţi-a făcut? Cea 
pe care nu ai putut s-o refuzi. 

— Ţi-am spus, am povestit destul. Acum povesteşte-mi tu 
ceva. 

— Ce? 

— Nu-mi pasă. Orice. Atâta timp cât e adevărat. | 

Carver privi în altă parte. Îşi duse o mână la faţă. Îşi lăsă 
capul pe spate şi privi insistent spre tavan. 

— În regulă. Îţi voi spune de ce nu te-am sărutat mai 
înainte. 

Alix tăcea, dar ochii se micşorară pe măsură ce îl privea. 

— Mi-a fost teamă. Mi-a fost teamă că, dacă m-aş fi 
deschis, chiar şi-atât, nu m-aş fi oprit până nu aş fi 
dezvăluit totul, fiecare părticică din mine. E asta destul de 
adevărat pentru tine? 

— Da, şopti Alix. 

Ea urmărise ochii lui Carver în timp ce el vorbea. Ceva în 
ei se schimbase, ca şi cum o perdea fusese trasă la o parte 
pentru a scoate la iveală o imagine îndepărtată a ce fel de 
bărbat era el cu adevărat. Dar acum îl văzu închizându-se 
din nou. Când vorbi iar, celălalt bărbat dispăruse. 

— Deci... Kursk? 

Voia să urle la el: „Uită de Kursk!” Tânjea după latura 
ascunsă a lui Samuel Carver. Dar trebuia să aibă răbdare şi 

146 


să aştepte, să vină totul de la sine. Aşa că îşi adună 
gândurile şi spuse: 

— A fost foarte simplu. M-a şantajat. 

— Ce vrei să spui? 

Ea oftă. 

— Pot să fumez? 

Observă că el ezită o clipă. Se manifesta acum latura 
disciplinată a lui Carver. Probabil se trăgea din anii 
petrecuţi în armată. Toate filmele de pe rafturi erau aşezate 
în ordine alfabetică, toate ustensilele de gătit din bucătărie 
erau aranjate impecabil. Nu i-ar plăcea să se fumeze în 
apartamentul lui. 

Ca şi cum ar fi ştiut la ce se gândea Alix, Carver râse. 

— Sigur. Dă-i drumul. Apoi povesteşte în continuare. 

Alix trase cu sete din ţigară, apoi scoase un norişor de 
fum, care se răsuci şi se roti prin razele de lumină ale după- 
amiezii care  străluceau prin ferestrele joase ale 
apartamentului. 

— Eram în KGB de mai puţin de doi ani când a căzut 
Zidul. Dintr-odată, toţi aliaţii noştri se răsculau împotriva 
noastră, dându-i afară pe soldaţii noştri din ţările lor. A fost 
umilitor. Toată realitatea noastră se năruia. Pentru o vreme, 
am continuat să trăiesc la Moscova ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Într-un fel, era mai uşor. Mai mulţi oameni 
din Vest veneau în oraş. Credeau că Războiul Rece se 
terminase şi că învinseseră, aşa că nu îi interesa cu care 
femei se culcau sau ce ne spuneau nouă. Apoi Gorbaciov a 
fost dat jos de la putere, Elţin a preluat controlul şi dintr- 
odată nu au mai existat bani pentru salariile oamenilor. 
Întreaga ţară era condusă de gangsteri. Oricât de rău 
fusese înainte, acum era de o sută de ori mai rău. Nu 
aveam nimic. Trebuia să trăim cumva. 

— Vorbeşti ca şi cum te aştepţi ca eu să te judec. Nu sunt 
în poziţia să fac aşa ceva. 

— Poate. Oricum, am avut noroc. Pentru că ştiam limba 
engleză, am primit o slujbă la un hotel, la Marriott, ca 

147 


recepţioneră. Am găsit un bărbat de treabă, un medic. Nu 
era bogat sau frumos, dar mă respecta. Pentru multă 
vreme, am crezut că mi-e bine. Apoi Kursk a început să vină 
la hotel. Lucrase cu fetele ca „bodyguard”. Aşa se spunea. 
De fapt, rolul lui era să se asigure că nu făceam nicio 
afacere personală sau că nu încercam să fugim cu vreun 
client străin bogat. Lui Kursk îi plăcea să-mi amintească 
faptul că ştia cine sunt şi ce făcusem, putea să mă demaşte 
oricând. Tot ce realizasem până atunci ş-ar fi dus de râpă. l- 
am oferit bani ca să plece, dar m-a refuzat, îi convenea mai 
mult să mă tachineze, să mă ţină ca pe un peşte atârnat de 
cârligul undiţei. Ştiam că mai devreme sau mai târziu va 
trage cârligul în sus. 

Asta s-a şi întâmplat. Kursk a venit la hotel într-o vineri 
dimineaţa. A spus că are nevoie de un partener într-o 
afacere. Voia o femeie. Oamenii ar fi fost distraşi de ea şi 
nu i-ar mai fi acordat lui atât de multă atenţie. Mi-a spus să 
plec de la serviciu, să-i spun şefului meu că mă simt rău. 
Dacă mergeam cu el, mă plătea cu zece mii de dolari 
americani. lar dacă nu... 

—  Lasă-mă să ghicesc. Încă avea câteva dintre 
fotografiile tale vechi. Ai fi fost prinsă în propriul tău 
honeytrap. 

Alix încuviinţă. 

— Deci, ce s-a întâmplat cu medicul? 

— E încă acolo. Vrea să se însoare cu mine. 

— Tu ce vrei? 

— Îmi va oferi o casă, poate o familie. Voi fi o femeie 
respectabilă. 

— Dar? 

— Dar nu-l iubesc. Ar însemna doar să mă vând din nou. 

— Vino aici, spuse Carver. 

Îşi deschise larg braţele, iar Alix se cuibări lângă umărul 
lui. O cuprinse strâns cu braţele. Ea putea să-i simtă nasul 
cufundat în părul ei, adulmecându-i mirosul. Apoi el se 


148 


întinse pe canapea şi ea îl urmă, relaxându-se în 
îmbrăţişarea lui. 

Trecură câteva minute până când Alix realiză că el 
adormise. Zâmbi cu regret. Probabil că începea să-şi piardă 
farmecele dacă bărbaţii puteau să o ia în braţe fără să fie 
înnebuniţi de dorinţă. Dar probabil că era un compliment 
mai mare faptul că un bărbat precum Carver adormise. Era 
vulnerabilitatea supremă. Ar fi putut să-i facă orice acum. 

Alix alunecă din braţele lui şi se ridică în picioare. Îi 
îndepărtă o şuviţă de păr de pe frunte, apoi îi sărută 
sprânceana, uşor, aproape matern. Ridică sticla de vin, 
frapiera şi paharele şi le duse în bucătărie. 

Păşi pe coridor spre dormitorul lui Carver şi zâmbi când 
văzu televizorul pe un suport la capătul patului, exact cum 
se aşteptase, Pe noptieră se afla o fotografie într-o ramă 
argintie, cu Carver la cârma unui iaht, împreună cu o 
femeie care îl îmbrăţişa de la spate. Amândoi râdeau. 

Alix se simţi brusc cuprinsă de gelozie. Cine era femeia 
care îl făcea pe Carver atât de fericit? Nu exista niciun 
semn. Al unei prezenţe feminine în apartament. Ea nu mai 
făcea parte din viaţa lui acum. Chiar şi aşa, pe Alix o 
deranjă apropierea dintre ea şi Carver şi fericirea care se 
citea în râsetele lor. 

Îşi spuse că era doar meticuloasă prin natura meseriei ei 
în timp ce se uita prin dulapul lui Carver, atingând țesătura 
costumelor clasice englezeşti şi italieneşti, zâmbind la 
vederea blugilor uzaţi şi a puloverelor lălâi. Se gândi la 
treningul lui. De ce le plac bărbaţilor hainele mai mult când 
se învechesc? 

Pe raftul de sus al dulapului, deasupra umeraşelor cu 
costume şi cămăşi, erau câteva pături împachetate şi o 
plapumă. Alix trebui să se întindă pentru a ajunge la 
plapumă. O trase jos, apoi o târî prin sufragerie şi îl înveli 
atent pe Carver cu ea. 


149 


Dar ea unde avea să doarmă? Asta era un apartament de 
burlac. Era un singur pat. Alexandra Petrova se întinse pe 
el. 


30 


Singur în biroul său duminică noaptea, Pierre Papin 
continuă căutarea lui Carver, a femeii şi a trenului în care 
urcaseră din Paris. Verificarea făcută la automatele din gara 
Lyon arăta că mai mult de douăsprezece tranzacţii fuseseră 
făcute în minutele pe Carver le avusese la dispoziţie. Patru 
bilete fuseseră cumpărate fiecare separat. Papin fu tentat 
să renunţe la verificarea lor, dar trebuia să ia în considerare 
şi posibilitatea ca englezul să se fi despărţit de femeie şi să- 
şi fi continuat singur drumul. 

Mai mulţi dintre cei care cumpăraseră bilete folosiseră 
cărţi de credit, niciunul pe numele lui Carver. Dar acest 
lucru era de aşteptat. Dacă ar fi folosit un card, numele ar fi 
fost, cu siguranţă, unul fals. Aşa că lui Papin îi rămase să 
verifice douăsprezece călătorii separate, incluzând mai 
mult de douăzeci de indivizi, sperând să-i depisteze pe cei 
doi suspecti printr-un proces de eliminare. 

Era o sarcină grea şi necesita multă cooperare. În mod 
ideal, Papin ar fi putut să ceară ajutorul celorlalte 
departamente, dar nu avea nicio intenţie să facă asta, 
decât dacă era absolut inevitabil. Era o chestiune de 
autoprotecţie. 

Se spune că în politică adversarii sunt în celelalte partide, 
dar duşmanii sunt în al tău. Papin funcţiona pe acelaşi 
principiu. Nu avea deloc încredere în colegii din diversele 
filiere ale sistemului de securitate francez. Ştia că l-ar 
înjunghia cu plăcere în spate dacă asta le-ar aduce un 
avantaj departamentului lor. Aşa mergeau lucrurile în 
fiecare comunitate a serviciilor secrete. Nu pentru terorişti, 


150 


spioni şi alte pericole trebuia să-ţi faci griji, ci pentru 
ticălosul din biroul vecin. 

Trebuia să existe o altă modalitate de a prinde prada. 
Papin se imagină în locul lui Carver: Bun, ajunge în gară cu 
fata. Se despart în caz că cineva caută un cuplu. El îi spune 
să urce în trenul de Milano, cumpără, pentru a induce în 
eroare, bilete pentru Milano şi se lasă văzut pe cameră 
mergând spre peronul corespunzător. Dar, în afară de cazul 
în care încearcă o dublă cacealma, nu mai urcă în acel tren. 
Urcă în altul, folosind biletele cumpărate de la automat. In 
plus, Carver şi fata nu se mai întorc în gară... 

Papin termină de urmărit filmarea. Chiar dacă şi-ar fi 
ascuns chipurile de camerele video, i-ar fi recunoscut după 
haine sau după felul în care păşeau. 

„Deci, ce face Carver?” 

Papin se ridică şi merse spre măsuţa pe care se afla 
cafetiera, scurse tot ce mai rămăsese în ceaşca lui murdară 
şi se strâmbă când simţi lichidul rece şi nisipos pe limbă. 
Era cât pe ce să scuipe în coşul de gunoi, când dintr-odată, 
îi pică fisa. Desigur! Pe faţa lui Papin apăru un zâmbet 
triumfător. In afară de cazul în care goniseră ca nebunii de- 
a lungul căii ferate, Carver trebuie să fi urcat în oricare alt 
tren de pe peron în afară de cel de Milano. Papin luă un 
orar şi, iată, expresul de Lausanne, Elveţia, care pleca la 
7.13. Carver şi femeia urcaseră în acel tren, era absolut 
sigur de acest lucru. 

Deşi ezitase să ceară ajutorul oricăruia dintre rivalii lui 
din Paris, Papin îi dădu totuşi un telefon lui Horst Zietler de 
la  Strategischer  Nachrichtendienst din Elveţia, adică 
Serviciul de Inteligență Strategică. Zietler nu avea nimic de 
câştigat dacă-i trăgea ţeapă. Papin trecu direct la subiect. 

— Horst, am nevoie de ajutorul tău. Incerc să găsesc 
două persoane - un bărbat şi o femeie. Cred că au ajuns în 
Lausanne cu trenul din Paris în cursul zilei de azi. 

— Cineva pentru care trebuie să-mi fac griji? 

— Nu. Nu reprezintă niciun pericol pentru Elveţia. Dar... 

151 


— Sunt o ruşine pentru Franţa? 

Papin chicoti cu un aer obosit. 

— Cam aşa ceva. Hai să spunem doar că aş vrea să ştiu 
unde s-au dus odată ajunşi în ţara ta. 

— Deci, de ce ai nevoie? 

— De cooperarea celor din Lausanne, interviuri cu toţi 

angajaţii gării care au fost de serviciu ieri, eventual o 
privire peste filmările înregistrate de la zece dimineaţa 
până, să zicem, la prânz. Dar, înţelegi, asta e neoficial, 
confidenţial. 
_ — O să amo mică discuţie dimineaţă cu directorul gării. 
li voi spune că eşti de la Ministerul Federal de Interne, 
urmărind o posibilă neregulă în legătură cu viza - pură 
rutină, nimic despre care să-şi facă griji. Numele tău va fi 
Picard, Michel Picard. Vei avea nevoie de un act de 
identitate. Îţi voi trimite un e-mail cu un model: descurcă-te 
cu asta. 

— Mersi, îţi rămân dator. 

— Cu siguranţă, însă sunt sigur că poţi să găseşti o 
modalitate de a mă răsplăti... 

Papin râse din nou, de data asta cu adevărat amuzat. 

— Ei bine, acum că menţionezi acest lucru, există o casă 
pe care o tot urmărim lângă Parcul Monceau, plină de fete 
excepţional de frumoase. A atras clienţi foarte interesanţi, 
cu gusturi sexuale fanteziste şi cât se poate de exotice. 
Probabil ar trebui să-ţi trimit câteva dintre filmuleţe, să vezi 
dacă e vreun cetăţean elveţian implicat. Doar o chestiune 
de cooperare internaţională, înţelegi tu. 

— Desigur, aprobă Zietler. Ce alt motiv ar putea să 
existe? Ca întotdeauna, e o plăcere să fac afaceri cu tine, 
Pierre. Documentarea de care ai nevoie e pe drum. 

Papin se afla în avionul de dimineaţă care plecase din 
aeroportul Charles de Gaulle spre Geneva. Plănuia să fie în 
Lausanne înainte ca directorul gării să sosească la serviciu. 


152 


LUNI, 1 SEPIEMBRIE 


31 


Carver se trezi la trei dimineaţa. Îi trebui un moment să 
îşi dea seama unde se afla. Era întins pe canapea, încă 
îmbrăcat, dar cineva îl acoperise cu o pătură. Se gândi la 
semnificaţia gestului. Părea a fi un semn bun. Având de 
ales între a-l omori în timp ce dormea sau a-l acoperi să se 
simtă mai confortabil, Alix preferase cea de-a doua 
variantă. 

Deci, unde era ea? Nu era nimeni nici în bucătărie, nici în 
biroul lui. Baia era goală, deşi o pereche de chiloţi de damă 
erau puşi la uscat pe suportul de prosop. Asta însemna o 
singură posibilitate. Carver deschise uşa dormitorului cât de 
încet putu şi se strecură în cameră. 

Era în pat. Putea să îi vadă conturul corpului pe sub 
cearşaf, contrastul dintre părul ei negru şi perna albă. Se 
zărea un braţ, acoperindu-i jumătate din faţă. În timp ce 
respira, scotea un sunet uşor, aproape imperceptibil. 

Carver zâmbi, apoi dădu din cap, inundat de un 
sentiment de mult uitat: afecțiunea. Să simţi atracţie 
pentru o femeie e una. Dar când o auzi sforăind şi ți se pare 
drăguță, atunci e deja ceva serios. 

Avu nevoie de un efort de voinţă pentru a ieşi din 
cameră, în timp ce mergea pe hol, Carver se gândi la tot ce 
îi spusese Alix mai devreme. O crezuse când îi mărturisise 
că devenise membră KGB. Dar tocmai faptul că fusese 
antrenată să-i înşele pe bărbaţi îl făcu să se îndoiască de 
restul poveştii. 

Lucra într-un hotel select când un interlop vine şi îi 
spune: „Participă la o misiune secretă şi extrem de 


153 


periculoasă împreună cu mine în Paris sau altfel toată 
lumea va afla că eşti o prostituată?” 

Nu, asta nu suna credibil. Pe de altă parte, asta nu o 
făcea în mod automat duşmanul lui. Existau tot felul de 
motive pentru ca ea să mintă în legătură cu identitatea şi 
obiectivele ei. Dumnezeu îi era martor că o făcuse şi el 
destul de des. 

Îşi verifică telefoanele şi computerul din birou, pentru a 
vedea dacă încercase să vorbească cu cineva sau să trimită 
mesaje în timp ce el dormea. Telefoanele lui erau conectate 
la mai multe reţele, ceea ce însemna că era imposibil să îl 
localizeze cineva. Sistemul înregistra totodată orice 
activitate. Nu se înregistrase niciuna. Se logă la e-mailul 
său de pe serverul ISP - nici aici nu era nimic. 

Mai rămânea laptopul furat. Exista posibilitatea ca Alix 
să-l fi folosit. Geanta era încă pe scaunul din bucătărie, 
unde o lăsase el atunci când intraseră în apartament. Părea 
neatinsă. Dar asta nu însemna nimic. Ea era destul de 
inteligentă să lase totul exact aşa cum fusese. 

Carver deschise geanta neagră şi scoase laptopul. Era un 
Hitachi, încă o cutie gri de plastic ca toate celelalte. Carver 
îl deschise, îl porni şi aşteptă să se încarce sistemul. Apăru 
imediat o căsuţă de dialog, care îi cerea să introducă 
parola. Carver nu avea nicio idee cu privire la ce ar fi putut 
alege Max drept parolă şi putea pune pariu că nici Alix nu 
ştia. Prin urmare, nimeni nu trimisese nimic de pe computer 
de când îl folosise Max ultima oară. Carver închise laptopul. 
Nu era prea priceput într-ale tehnologiei. Dar următoarea 
persoană care va deschide laptopul s-ar putea să fie. 

Acum era sigur că Alix nu comunicase cu nimeni de când 
lăsase telefonul în staţia din Milano. Pentru moment, cel 
puţin, prezenţa lor în Geneva era încă secretă. 

Carver realiză dintr-odată că era lihnit. Se duse şi scoase 
dintr-un sertar o cutie cu fulgi de porumb. Erau de cel puţin 
trei săptămâni, dar ăsta nu era un amănunt prea important. 
Cel puţin laptele era rece şi proaspăt. 

154 


Mâncă cerealele la masa din bucătărie. Luă câteva 
linguri, apoi se întinse după telecomandă şi aprinse 
televizorul. Încă vorbeau despre prinţesă, arătând aceleaşi 
imagini de la locul accidentului şi aceleaşi imagini din 
vacanţă. Era şi o poză cu ea într-un costum de baie care îi 
scotea în evidenţă o talie destul de îngroşată. Un tip de la 
CNN specula că ar fi putut fi însărcinată. Alţi reporteri 
comentau absenţa imaginilor CCTV. Douăsprezece camere 
înregistraseră tot ce se întâmplase pe străzile dintre hotelul 
Ritz şi Tunelul Alma, dar niciuna nu arătase o singură 
imagine cu Mercedesul în orice moment al călătoriei. Oftă. 
Cine reuşise să facă asta avea prieteni influenţi. Dar avea şi 
el câţiva prieteni. 

Carver spălă farfuria şi o puse la uscat. Şterse stropii de 
lapte şi cerealele căzute de blatul de bucătărie, folosindu-se 
de aceste mici îndeletniciri domestice ca de un răgaz 
pentru a-şi limpezi mintea. Stătu lângă telefon o secundă, 
cu mâna deasupra receptorului. In final, îl ridică şi formă un 
număr. Sună de câteva ori, după care auzi o voce iritata la 
celălalt capăt al firului. 

Rânji. 

— Trezirea. Sunt Carver. 

— Uhhh... Cât e ora? 

— Trei şi jumătate. Da, ştiu, îmi pare rău. Dar e urgent. 
Trebuie să ne întâlnim. Poţi să vii la Jean-Jacques în 
douăzeci de minute? 

Mai auzi un sunet, de data asta aprobator. Carver luă 
laptopul, o geacă de piele din cuierul din hol şi se îndreptă 
spre uşă. Merse spre lac, prin districtul comercial de lângă 
țărm şi până la Pont des Bergues, un pod în formă de V ale 
cărui braţe se întâlneau pe o insuliţă din preajma lacului. La 
mică distanţă de pod se afla insula, plină de copaci şi 
înţesată cu luminiţe. La capăt era statuia unui om în togă 
romană, aşezat pe un scaun, uitându-se încruntat de-a 
lungul lacului, cu o expresie gânditoare. Acesta era cel mai 


155 


faimos fiu al oraşului Geneva, filosoful din secolul al 
optsprezecelea Jean-Jacques Rousseau. 

În timp ce Carver se apropia de statuie, auzi o voce din 
umbră. 

— „Omul se naşte liber, dar pretutindeni este în lanţuri.” 
Da, domnule Rousseau, aici ai avut dreptate. 

Carver începuse să râdă. 

— Hai, hai, Thor, nu îţi mai plânge de milă. 

O siluetă impunătoare ieşi la lumină. Avea peste 1,80 m, 
pielea palidă, ochi albaştri şi o claie de păr blond. Işi frecă 
faţa cu mâna, dându-i de înţeles cât de obosit era. 

— Hai, las-o baltă, omule, spuse cu un accent scandinav 
melodios. Mă trezeşti în mijlocul nopţii şi mă faci să vin 
alergând ca un câine. Cum te aştepţi să mă simt? 

— Vino şi odihneşte-ţi oasele obosite pe banca asta, 
spuse Carver. Şi vezi dacă merită că te-am făcut să vii aici. 

Îi cunoscuse pe Thor Larsson cu patru ani în urmă, la un 
bar unde merseseră amândoi să asculte un chitarist 
american de blues. Ajunseseră să vorbească stând la bere. 
După al cincilea sau al şaselea rând, Carver descoperise că 
acest Rasta cu părul blond era inginer de software 
profesionist şi fost locotenent în serviciile secrete 
norvegiene. 

— În slujba naţiunii, spuse el, oarecum scuzându-se. Nu 
am avut de ales. 

— Asta nu-i nimic, îi spusese Carver. Eu am fost 
doisprezece ani membru al Marinei Regale a Maiestăţii 
Sale. Şi m-am mai şi înrolat voluntar. 

Ascultaseră muzica, povestiseră şi mai băuseră câteva 
beri. Larsson deveni astfel omul lui de încredere când 
venea vorba de tehnologie. Nu îl întrebase niciodată de ce 
avea Carver nevoie de o adresă de e-mail şi de numere de 
telefon ce nu puteau fi depistate şi de un computer care 
erau cu cel puţin optsprezece luni în avans faţă de orice se 
putea găsi pe piaţă în momentul respectiv şi care garanta 
infiltrarea în orice reţea, oriunde. El doar îşi făcea treaba şi 

156 


accepta sumele enorme de bani pe care le dădea Carver 
pentru profesionalism şi discreţie. 

— Şi atunci care e marea treabă? întrebă norvegianul. 

— Asta, spuse Carver ridicând geanta cu computerul. Aici 
este un laptop în care trebuie să intru, iar tu trebuie să mă 
ajuţi cu toate codurile şi parolele. Dar există o problemă: 
sunt anumite persoane care vor acest computer şi 
informaţiile care se găsesc în el. Şi le vor rău de tot. Dacă o 
să descopere că e la tine sau numai faptul că l-ai avut şi că 
ştii ce e pe el, nu o să stea de două ori pe gânduri. O să 
vină după tine. 

— Şi veştile bune care sunt? 

— Le vin eu de hac primul, şi din acest motiv aş vrea să 
ştiu ce nume şi adrese sunt în computer. 

— Vrei să spui că există oameni care încearcă să te 
omoare şi tu nici măcar nu ştii cine sunt? 

— Acum mă ocup de asta. 

— Nu, se pare că eu mă ocup de asta. Deci, acest laptop 
o să fie o provocare? 

— O, da. Dacă ştiu un lucru sigur despre aceşti oameni, 
acesta e că sunt foarte influenţi. O să folosească tehnologie 
militară, poate chiar de nivelul NSA când vine vorba de 
codificare. Nu îmi cere detalii, dar clar va fi ceva extrem de 
performant. 

Larsson zâmbi pieziş. 

— Nu spune asta, omule. Ştii că nu faci decât să mă 
tentezi. 

Carver rânji şi el. 

— Păi, dacă tu crezi că nu faci faţă, înţeleg perfect... 

Norvegianul clătină din capul său mare. 

— Asta o să te coste, şi încă mult. 

— Nu mă costă mult tot timpul? 

Carver îi dădu geanta. Larsson dădu să plece, dar Carver 
îl opri. 

— Acum pe bune, Thor, s-ar putea să fie probleme. Ţine 
ochii larg deschişi. Dacă ai cea mai mică bănuială că cineva 

157 


te urmăreşte, iei laptopul şi pleci. Nu stai şi aştepţi, 
înţelegi? 

— Da. 

— Şi dacă reuşeşti să obţii vreuna dintre adresele alea, 
contactează-mă imediat. S-ar putea să ne salveze pe 
amândoi. 

Larsson dădu din cap în semn de aprobare. Merseră 
împreună, însă fără a mai scoate vreun cuvânt, şi se 
întoarseră pe aleea care ducea spre pod. Când ajunseră 
acolo, Larsson făcu la dreapta, îndreptându-se spre partea 
mai nouă a oraşului. Carver se îndreptă spre partea veche, 
luând-o pe aceleaşi străzi până ajunse înapoi în clădirea de 
unde plecase. 

Alix încă dormea. Era patru şi jumătate. Carver se 
dezbrăcă şi se întinse pe canapea, conform unei reguli de 
aur a vieţii militare: nu rata niciodată vreo ocazie să 
mănânci, să dormi şi să te uşurezi. La scurt timp după, 
apartamentul se umplu de lumină, simţi o mângâiere pe 
umăr şi o voce de femeie îi spuse: 

— Am uitat, bei cafeaua cu lapte şi zahăr sau neagră? 


32 


Carver deschise un ochi şi ridică o mână pentru a se 
apăra de razele soarelui ce intrau pe fereastră. 

— O, bună! mormăi el. Aăă, vreau o cafea tare, doar cu 
puţin lapte şi două cuburi de zahăr, mulţumesc. 

Un gând îi trecuse prin minte dintr-odată şi cobori mâna 
să-şi acopere gura. 

— O, Doamne, nici pe dinţi nu m-am spălat. Sper că nu 
miros foarte tare. 

Alix începu să râdă. 

— Cred că o să supraviețuiesc. A 

Stătea acolo, scăldată în lumină. Incă purta tricoul lui 
vechi şi o pereche de chiloţi, părul îi era ciufulit de la somn 


158 


şi nu avea pic de machiaj. Carver nu văzuse în viaţa lui 
ceva atât de frumos. 

— Nu-mi vine să cred cât eşti de superbă, spuse el. 

Părea el însuşi surprins, ca şi cum nu-i venea să creadă 
că era acolo. 

— Prostuţule, zise ea în timp ce îi ciufulea părul. 

Atingerea degetelor ei îl făcu pe Carver să simtă un fel de 
şoc electric prin tot corpul. 

— Du-te şi spală-te pe dinţi, aduc eu cafeaua. 

Carver nu ştia cum să se dea jos de pe canapea fără să-i 
arate cât de mult se bucura să o vadă. Luă pătura şi se 
acoperi, ieşind astfel din cameră, şi amândoi începură să 
râdă de situaţie, ştiind foarte bine ce se întâmpla. 

Se duse direct la duş, se spălă cu apă fierbinte, apoi 
deschise celălalt robinet şi rămase douăzeci de secunde 
sub apă rece, de parcă s-ar fi aflat sub o cascadă. Acum se 
trezise de-a binelea. 

Se spălă pe dinţi şi se bărbieri în timp ce ea a intră cuo 
ceaşcă de cafea. O zări în oglindă şi zâmbi, pur şi simplu 
pentru că era fericit să o vadă acolo. Alix veni din spate, îi 
dădu cafeaua cu o mână, în timp ce cu cealaltă începu să-l 
mângâie pe spate. Luă ceaşca, o puse pe chiuvetă, se 
întoarse şi se aplecă spre ea, dar Alix ridică un deget şi i-l 
puse pe buze, ţinându-l la distanţă, în timp ce pielea ei 
atingea uşor pielea lui. 

— Nu, murmură ea, cu o voce adâncă. 

Putea să-i vadă sfârcurile prin tricoul subţire şi 
semitransparent din bumbac. Pielea lui părea electrizată, 
tânjind după atingerea corpului ei, dar ea îl împinse uşor 
înapoi, cu faţa spre oglindă. 

— Termină să te bărbiereşti. Bea nişte cafea. Avem 
destul timp. 

Stătea în spatele lui, aplecându-se spre perete şi 
urmărindu-l cu mare atenţie în timp ce se bărbierea şi se 
ştergea cu prosopul de lângă chiuvetă. 


159 


Aruncă prosopul pe podea şi se întoarse brusc. Carver 
rămase blocat, fără să zâmbească, doar uitându-se la ea. 
Ochii ei se îngustară, îl privi şi ea fix la rândul ei şi se 
scurseră astfel câteva momente. 

Din doi paşi ajunse în cealaltă parte a camerei şi o ridică 
în braţe, lipindu-i corpul de perete şi sărutând-o cu 
pasiunea ce mocnise în el prea mult timp. Ea răspunse cu 
aceeaşi intensitate, strivindu-şi gura de a lui, îmbrăţişându-l 
cu putere şi prinzându-i talia cu coapsele. 

Carver îşi cobori mâinile pe trupul ei şi o ţinu cu 
fermitate, fără să se dezlipească nicio clipă de corpul ei în 
timp ce o săruta şi o ducea spre dormitor. O întinse pe 
podea lângă pat şi se dădu în spate doar atât cât să-i dea 
jos tricoul în timp ce ea stătea cu braţele ridicate, arcuindu- 
se şi atingându-l cu sânii. Apoi el începu să-şi plimbe limba 
pe un sfărc, iar ea îi smulse prosopul din jurul taliei în timp 
ce se rostogoleau prin pat. In cele din urmă, pofta lor fu 
satisfăcută. 

A doua oară, frenezia fu înlocuită de gingăşie, iar viteza 
de explorare reciprocă, lentă, tandră, ajungând treptat să 
cunoască gustul, mirosul şi atingerea celuilalt; amândoi 
ajunseră să-şi dea seama de ce avea celălalt nevoie. 

Mai târziu, în timp ce stăteau întinşi unul lângă celălalt, 
capul ei odihnindu-se pe umărul său, el simţi cum îi arde 
corpul. Ea se uită spre el, cu bărbia rezemată de pieptul lui. 

— Am şi uitat că poate fi aşa, şopti ea. 

El îi mângâie părul cu blândeţe. 

— Şi pentru mine parcă a trecut prea mult timp. 

— Ea cine e? Fata din fotografie? 

— Numele ei a fost Kate. Trebuia să ne căsătorim. 

— Te-a părăsit? 

— A murit, spuse el în şoaptă. 

— Imi pare rău, nu trebuia să te fi întrebat nimic. 

— Nu, e timpul să încep să vorbesc despre ea. Mi-am 
petrecut ultimii cinci ani abţinându-mă să o fac. Şi asta nu 
m-a dus prea departe. 

160 


Dădu din cap în semn de aprobare. 

— Bine, atunci povesteşte-mi despre Kate. De fapt, 
povesteşte-mi totul. Mi-ai promis asta încă de ieri, ţii minte? 

— Speram să fi uitat. 

— Sunt femeie, nu uit niciodată. 

Carver începu să râdă. 

— Antrenamentul ăsta pe care l-ai făcut la KGB a inclus şi 
tehnici de interogare? 

— Nu, asta e ceva natural. 

Râse. 

— Eşti minunată, ştii asta? Pur şi simplu minunată. 

Îşi plimba mâna pe corpul ei, bucurându-se de fiecare 
rotunjime. 

— Şi nu spun asta doar pentru că ai un fund perfect. 

Ea îi trase una peste mână, făcând pe supărata. 

— Kate! spuse ea. 

— Bine, Kate... Păi, am făcut parte din Marina Militară, nu 
ştiu, vreo zece ani. Eram soldatul tipic - ştii tu, iubeşte-le şi 
părăseşte-le, nimic serios. Dar cu Kate, nu ştiu de ce, a fost 
totul mult mai serios, încă de la început. Am cunoscut-o la o 
petrecere. Am început să vorbim şi nu ne-am mai oprit 
până dimineaţă. Pur şi simplu ne-am înghesuit amândoi 
într-un fotoliu mare şi vechi şi ne-am spus totul unul despre 
celălalt. Până la sfârşitul serii, am ştiut că ea era femeia cu 
care voiam să mă căsătoresc. 

Se uita fix la Alix. Lumina îi dispăruse din ochi. 

— Îmi pare rău, se scuză el. Nu ar fi trebuit să spun atât 
de multe. 

— Nu, eu am întrebat. 

— O să mă opresc. 

— Nu, spune-mi totul. 

— Nu prea mai e mare lucru de spus, zise el, în timp ce 
ea se lăsă cu capul pe pieptul lui şi începu să se uite în 
tavan. Adică ar mai fi de spus, pentru că în cele din urmă 
ne-am logodit. Am părăsit serviciul militar, plănuiam să 
încep o viaţă nouă. Tatăl ei avea o afacere cu iahturi şi 

161 


urma să lucrez împreună cu el câţiva ani până când el avea 
să se pensioneze. Apoi... Apoi... Păi, apoi am fost să luăm 
prânzul, şi eu am mai rămas un minut, doar un minut, şi ea 
a ieşit pe stradă singură, şi un dobitoc într-o maşină furată 
nu a oprit la semafor... Şi eu nu am fost acolo... 

Îşi ridică privirea pentru un moment, încercând să nu se 
lase copleşit de sentimente. 

li apărea pur şi simplu în faţa ochilor camera în care 
luaseră ultima oară masa: el, Kate şi Bobby Faulkner, 
prietenul lui cel mai bun din ziua în care amândoi se 
înscriseseră ca ofiţeri în Marină şi dăduseră acelaşi examen. 
Il putea auzi pe Bobby spunând poveşti despre nebuniile lor 
din trecut, ascunzându-şi nostalgia sub un ton zeflemitor. 

Apoi Carver văzuse cum nişte dobitoci de la bar se 
pregăteau să iasă afară şi cum unul dintre ei se ciocnise 
intenţionat de el şi dăduse vina pe el că îi vărsase băutura, 
fiind clar puşi pe harţă. Se uitase după Kate în timp ce ieşea 
pe uşă şi îi spusese: „Intră în maşină, nu o să dureze mult”. 

Apoi deschise ochii şi rosti: 

— Nu a avut absolut nicio şansă. A murit instantaneu. Cel 
puţin ăsta a fost un lucru bun. Nu a suferit deloc, nici măcar 
nu a ştiut ce a lovit-o. 

Alix îşi dădu la o parte părul de pe frunte. 

— Dar ai suferit. 

— Nu, m-am îmbătat. Mi-am alimentat furia. Apoi i-am 
făcut şi pe ceilalţi să sufere. Aşa m-am băgat în toată 
treaba asta. 

li spuse cât de mult însemnase pentru el fostul lui 
comandant, Quentin Trench, cum îl scosese din puşcărie şi 
cum îi dăduse numărul de telefon care îi schimbase viaţa. 

Ea îşi strânse pumnul şi îl bătu pe umăr. 

— Acum tu eşti aici şi eu sunt aici cu tine. Ajunge cu 
vorba. Ce-ai de gând să faci? 

Carver se ridică pe-o parte, sprijinindu-se în cot. 

— O să urmăresc banii, spuse el. 


162 


33 


Sir Perceval Wake apăsă butonul de la intercomul vechi 
care făcea legătura între biroul său şi cel al secretarei. 

— Trimite-l înăuntru. 

Apartamentul de pe Eaton Square unde locuia şi lucra 
ocupa două etaje dintr-o casă mare şi albă. Făcea parte 
dintr-un grup de clădiri identice aliniate pe un bulevard larg 
ce începea în parcul aristocratic Sloane Square şi se 
termina sub zidurile Palatului Buckingham. Departamentele 
guvernamentale din Whitehall erau la doar cinci minute 
distanţă, dacă mergeai cu taxiul. Acesta era unul dintre 
cele mai scumpe cartiere din lume. Foamea de bani şi de 
influenţă a lui Wake fuseseră întotdeauna la fel de mari ca 
şi setea sa de cunoaştere. 

De câteva decenii, guvernul Maiestăţii Sale apela la 
sfaturile lui Sir Perceval Wake şi îl plătea destul de bine 
pentru acest privilegiu, la nivelul executivilor de top din 
multinaționale şi din instituţiile locale. Işi începuse cariera 
ca lector de istorie politică la Universitatea Oxford, dar nu 
rămăsese prea mult printre universitarii geniali de altfel, 
dar cam săraci. In 1954, publicase o carte bazată pe teza 
sa de doctorat, cu un titlu provocator: /dioții utili: rolul 
intelectualilor occidentali în răspândirea  dictaturilor 
comuniste'*. La un moment în care majoritatea gânditorilor 
liberali şi progresişti încă mai credeau că Uniunea Sovietică 
era o forţă ce promova binele în lume, ideile lui Wake 
explodaseră ca o grenadă într-un butoi cu peşte. Ajunsese 
să fie urât de stânga şi un idol al dreptei. 

La câteva săptămâni după publicare, fusese invitat să 
participe la o conferinţă privată alături de politicieni, 
finanţişti şi intelectuali din Europa şi Statele Unite la hotelul 
Bilderberg din Arnhem, Olanda. Organizatorii ţineau să 


9 Useful Idiots: The Role of Western Intellectuals in the Spread of Communist 
Dictatorship (în limba engleză, în original) (n.tr.) 


163 


protejeze democraţia de tip occidental şi pieţele libere de 
valul comunist. Prima întâlnire a devenit ulterior un 
eveniment anual, practic instituţie. Timp de peste patruzeci 
de ani, Wake a fost un membru activ al Grupului de la 
Bilderberg, ale cărui întâlniri secrete unde participau unii 
dintre cei mai bogaţi şi cei mai puternici oameni de pe 
planetă devenise ţinta celor mai multe teorii ale 
conspirației. Participa regulat şi la forumul Economic de la 
Davos. Fusese şi la proprietatea de 2 700 de acri Bohemian 
Grove din Sonoma, California, pentru a se alătura celor mai 
puternici şi bogaţi bărbaţi americani care se plimbau ca la 
paradă, ţinând o torţă în faţa unei bufniţe uriaşe - sau cel 
puţin aşa insistau teoriile conspirației - şi încercând să 
născocească planuri de dominare a lumii. 

Pentru Wake, acumularea de putere şi de influenţă nu 
era doar o datorie, ci şi o plăcere personală. Credea că 
oamenii asemenea lui, cei care chiar înțelegeau cum merge 
lumea, erau obligaţi să-i salveze pe oameni de consecinţele 
propriei imbecilităţi. Lăsate în voia sortii, masele luau 
decizii incredibil de proaste. Alegeau maniaci capabili de 
genocid precum Hitler. Jurau credinţă tiranilor despotici ca 
Stalin şi Mao. Gel mai bine pentru toată lumea ar fi fost să 
lase conducerea planetei pe mâna experţilor. 

Se ridică de la birou pentru a-şi saluta oaspetele. Wake 
depusese mult efort pentru cultivarea imaginii sale, de la 
părul argintiu răvăşit artistic, pe care şi-l dădea după 
urechi, până la sacourile făcute la comandă, cămăşile de 
bumbac moale şi pantalonii de catifea reiată. Toate acestea 
erau simboluri are influenţei sale şi ale statutului de liber- 
cugetător. De cealaltă parte, costumul lui Jack Grantham 
demonstra că până şi un ofiţer superior din MI6 era, până la 
urmă, doar un biet bugetar. Totuşi, nu ar fi fost înţelept să îl 
subestimeze. Grantham nu avea paloarea unui birocrat 
care nu se dezlipea de biroul său şi, în plus, se putea citi 
scepticismul în privire. Avea mai degrabă aerul unui om 
care venise de departe, dar care încă mai avea mult de 

164 


mers, credea Wake. Energia lui nu fusese epuizată de 
maşinăria politică din Whitehall şi avea acel gen de forţă 
care era în acelaşi timp şi fizică, şi mentală. Nu îl atrăgeau 
soluţiile facile sau nenumăratele scuze pe care le găseau 
oficialităţile pentru  lâncezeala lor. Wake  urmărise 
îndeaproape cariera lui Grantham de ceva timp. Era curios 
dacă toate calităţile sale erau pe măsura reputației. 

Dădură mâna prieteneşte. 

— Jack, prietene, ce bine îmi pare să te văd! 

Grantham răspunse doar înclinând din cap aprobator. 

— Şi, cum merg lucrurile la Vauxhall Cross? întrebă Wake 
aşezându-se la birou şi arătând în direcţia unui scaun, 
sugerându-i să se aşeze. 

— Ar putea merge şi mai bine, răspunse Grantham. 
Accidentul ăla din Paris chiar a dat totul peste cap. 

— Da, ai dreptate. Fără nicio îndoială, o să apară mulţi 
care o să spună că totul putea fi prevenit, dar nu văd de ce 
ar trebui ca tu să-ţi faci griji în privinţa asta. În definitiv, a 
fost doar un accident. Un accident îngrozitor şi tragic, 
evident, dar asta nu ar trebui să-i îngrijoreze pe cei din 
serviciile secrete. 

— Asta depinde. Credem că totul a fost premeditat. Aşa 
că acum ne întrebăm cine ar fi vrut să o omoare pe 
prinţesă sau pe însoţitorul ei şi de ce? 

— Ce legătură are asta cu mine? 

Wake se aplecă puţin în faţă. Deveni din ce în ce mai 
interesat. 

— Păi, tu ai studiat tot ce are legătură cu securitatea 
naţională din ultimii patruzeci de ani. l-ai cunoscut pe toţi 
liderii noştri şi pe jumătate din duşmanii lor. Ai fost în 
aceeaşi cameră cu oameni care au discutat şi chiar au 
planificat operaţiuni clandestine. Aşa că spune-mi. De ce ar 
vrea cineva să o omoare pe prinţesa de Wales? 

— Păi, asta chiar este o întrebare foarte bună, spuse 
Wake lăsându-se pe spate în fotoliul său. Presupun că nu 


165 


eşti singurul care întreabă asta. A vehiculat deja mass- 
media ideea că e ceva murdar la mijloc? 

Omul de la MI6 scutură din cap. 

— Nu încă, dar e doar o chestiune de timp. Unele dintre 
site-urile de pe internet care se ocupă cu teorii ale 
conspirației spun că prinţesa era însărcinată. Tatăl iubitului 
ei jură că ducele de Edinburgh plănuia ceva împotriva lor. 
Chiar şi prinţesa credea că prinţul de Wales urma să o 
omoare într-un accident de maşină. Credem că ea chiar s-a 
înregistrat spunând asta. Doamne fereşte ca acea casetă să 
apară vreodată! 

Wake oftă. 

— Săraca fată, întotdeauna a fost disperată după iubirea 
cuiva, se părea că e tot timpul persecutată. Nu e nimic 
surprinzător în asta, cred. Divorțul părinţilor a fost într- 
adevăr oribil. Deci, era însărcinată? 

— Nu ştim cu siguranţă. Nu credem. 

— Lasă asta. Nu e important. Prinţesa nu mai era 
membră a familiei regale, aşa că, şi dacă ar fi născut, 
copilul ei nu ar fi avut nicio însemnătate din punct de 
vedere constituţional. Şi nu cred că un membru al familiei 
regale ar avea vreo legătură cu asasinatul, în niciun fel. 
Ideea în sine e absurdă. 

Grantham făcu o pauză înainte să vorbească din nou. 
Atunci când reluă discuţia, cuvintele sale fură extrem de 
politicoase. Avea un ton scăzut, dar extrem de tăios. 

— Nu vreau să sugerez că cineva de la palat s-a implicat 
direct, dar e posibil să fi existat alţii care credeau că 
acţionează conform intereselor monarhiei şi ale ţării. Să 
presupunem, ipotetic vorbind, că aceşti oameni există. Ce 
motiv ar avea să comită o asemenea crimă? 

Wake ridică stiloul de pe birou şi lovi cu el în masă, încet, 
de câteva ori, în timp ce îşi aduna gândurile. Apoi începu să 
vorbească. 

— M-am dus să mă plimb ieri-seară, până la palat. A fost 
ceva extraordinar. Mulţimi de oameni se strângeau în faţa 

166 


porţilor, înfuriate, cuprinse de o fervoare care, recunosc, nu 
am mai văzut să existe în această ţară. Oamenii sufereau şi 
voiau un vinovat. Nu era nevoie decât de o voce care să 
dezlănţuie iadul, şi jur că ar fi dărâmat poarta şi ar fi năvălit 
înăuntru. 

Grantham părea pregătit să-l întrerupă, dar Wake ridică 
mâna. 

— Lasă-mă să continui. Am mers până la Constitution 
Hill, prin Hyde Park, până în Grădinile Kensington. Pe iarba 
din faţa palatului Kensington, sub apartamentul prinţesei, 
era o mare de flori. Unele erau buchete superbe, altele 
bucheţele patetice de floricele veştejite, dar toate fuseseră 
puse acolo ca tribut. Şi, cu fiecare minut care trecea, mai 
mulţi oameni aduceau şi mai multe flori, mai multe mesaje, 
mai multe lumânări. Vorbeau unii cu alţii, plângeau, oameni 
care se vedeau pentru prima dată se prăbuşeau unii în 
braţele altora. Eu nu am mai văzut ceva similar până acum. 
Toată reținerea demnă care caracterizează această 
naţiune, toată rigiditatea a fost înlocuită de o trăire aproape 
isterică. Şi totuşi, în acelaşi timp, este ceva aproape 
primitiv, o întoarcere la cultul zeiţei, al mamei. Este clar că 
prinţesa a devenit un simbol extraordinar de puternic. Aşa 
că nu mă pot abţine să nu întreb: Dacă asta este influenţa 
pe care o poate exercita după moarte, ce ar fi putut face 
dacă ar fi rămas în viaţă? leri prim-ministrul a numit-o 
Prinţesa Poporului. O denumire simplă, dar elocventă. Avea 
într-adevăr o putere remarcabilă asupra oamenilor, şi cu 
fiecare interviu pe care îl dădea, cu fiecare poză în care 
apărea, devenea tot mai clar faptul că oamenii o 
simpatizau şi o apreciau mult mai mult pe ea decât pe 
fostul ei soţ. Evident, aşa ceva e natural să se întâmple. 
Oamenii întotdeauna vor fi de partea soţiei rănite, mai ales 
dacă e frumoasă şi vulnerabilă. În situaţii normale aşa ceva 
nu prea contează. Dar aceste circumstanţe pot fi oricum, 
numai normale nu. Fostul ei soţ este şi viitorul rege al 
Angliei şi ar fi imposibil pentru el să guverneze eficient şi 

167 


chiar să ajungă pe tron dacă poporul manifesta o afecţiune 
atât de puternică pentru fosta sa soţie. Tot ce ar fi făcut ar 
fi fost judecat în funcţie de aprobarea sau dezaprobarea ei. 
Ar fi fost intolerabil. Monarhiile au nevoie de monopol, prin 
natura lui. Nu pot permite existenţa competiţiei. Aşa că eu 
pot, teoretic, să înţeleg de ce un grup sau un individ 
interesat de păstrarea monarhiei britanice ar fi putut 
considera necesar să elimine o asemenea ameninţare la 
adresa tronului. 

Grantham ridică din umeri. 

— Dar, după cum ai spus şi tu înainte, moartea prinţesei 
a dus la o criză a monarhiei. Dacă a fost într-adevăr ucisă 
de un regalist fanatic, atunci rezultatul nu a fost cel 
scontat. 

— Nu neapărat. A trecut doar o zi de la accident, aşa că e 
mult prea devreme să începem să analizăm efectele. Peste 
câtva timp, lucrurile ar putea să arate complet diferit. 

— Aşa cum stau acum lucrurile, prinţul de Wales nu se 
poate căsători cu domnişoara Parker Bowles, şi cu atât mai 
puţin să o facă regină. Monarhia este acum într-o criză aşa 
de adâncă, încât puţini cred că va supravieţui jubileului de 
aur al Maiestăţii Sale, care va avea loc peste cinci ani, şi cu 
atât mai puţin să celebreze un astfel de eveniment. Dar, 
indiferent cât de isterici sunt acum, oamenii o vor uita pe 
prinţesă în cele din urmă. Dacă le va dispărea din inimi, 
dacă prinţul va fi iertat, dacă familia regală supravieţuieşte, 
atunci un observator obiectiv ar putea spune că asasinatul 
- dacă a fost unul - şi-a atins scopul. 

— Vorbeşti de parcă ai fi de acord. 

— Deloc. Mi-ai cerut o analiză obiectivă şi ţi-am făcut 
una. Grantham dădu din cap aprobator. 

— De acord. Dar asta ne lasă cu încă o întrebare. Dacă 
nu a fost un accident, atunci cine e responsabil? 

Wake zâmbi şi dădu din cap. 


168 


— A, păi, aici nu mai ştiu. Mă tem că nu am nici cea mai 
vagă idee. O să trebuiască să strângi suspecţii obişnuiţi, 
nu? 

— Da, o să fac asta, de aceea şi sunt aici. 

Wake râse amuzat, cu condescendenţă. 

— Hai serios? Chiar sunt pe lista ta? Chiar mi-a scăzut 
cota atât de mult? 

Grantham îi ignoră tentativa de a fi amuzant. 

— Hai să nu ne mai irosim unul altuia timpul. Amândoi 
ştim cine eşti. Predecesorii mei nu erau foarte scrupuloşi 
când venea vorba de metode. Dacă voiau să nu respecte 
regulile, veneau la tine. Nimeni nu ştia exact cum făceai ca 
lucrurile să se întâmple sau cine erau oamenii tăi de 
legătură. Nu voiau să ştie. Asta le dădea posibilitatea să 
nege totul dacă cineva începea să le pună întrebări 
incomode. Dar tu ştiai. 

Bătrânul sări ca ars. 

— Asta a fost cu mult timp în urmă, înainte să cadă Zidul. 
Eram în război cu un duşman care era capabil de orice. 
Astăzi toţi vor să vorbească doar despre nazişti. Aceia au 
fost un pericol pentru această ţară timp de şase ani. 
Comunismul sovietic a fost un pericol timp de jumătate de 
secol, şi eu m-am luptat cu acea ameninţare. Mi-am făcut 
datoria. Nu am niciun motiv nici să îmi cer scuze, nici să mă 
simt ruşinat. 

— Nu am spus că ai avea. Dar, dacă există cineva care 
elimină oameni pentru că aşa cred ei că e mai bine pentru 
ţară, pentru monarhie sau pentru Dumnezeu ştie ce, tu ai 
putea avea idee cine sunt ei. Aşa că îţi cer o favoare: Dacă 
te întâlneşti din întâmplare cu unii dintre foştii tăi asociaţi, 
transmite-le un mesaj din partea mea. Vrem să curăţăm 
mizeria asta. Fără zarvă. Fără scandal. Fără să meargă 
cineva la ziar şi să spună „Eu am făcut-o”. Spune-le să 
rezolve treaba asta sau nu ne mai facem că plouă şi îi 
rezolvăm noi pe ei. Am fost destul de clar? 


169 


— Pentru ei, probabil, spuse Wake. Dar chiar îţi pierzi 
timpul dacă tu crezi că eu pot să te ajut. Chiar şi aşa, mi-a 
părut bine să te cunosc. Poate o să ne mai întâlnim în alte 
circumstanţe. Şi acum, dacă nu te superi, am multă treabă. 
Bună ziua, domnule Grantham. Secretara mea te va 
conduce spre ieşire. 

Wake îl lăsă pe celălalt bărbat să părăsească încăperea 
înainte să se ridice de la birou, să meargă spre una dintre 
ferestrele înalte şi să se uite în jos la Eaton Square. Văzu o 
maşină neagră care trecea pe stradă. Privi cum o mamă îşi 
urmărea copilul pe trotuar şi le auzi râsul inocent care suna 
ca un clopoțel în aerul verii. Apoi se întoarse la birou, 
scoase un oftat şi începu să formeze un număr. 


34 


Taxiul lui Pierre Papin opri în faţa gării din Laussane, cu 
faţada ei de piatră de culoarea mierii, puţin după ora nouă. 
Managerul şi personalul erau cu toţii elveţieni autentici, 
adică eficienţi ca germanii, ospitalieri ca italienii şi 
atotştiutori ca francezii. ` 

După o oră, aflase deja tot ce voia să ştie. li luă urma lui 
Carver, se sui în trenul spre Geneva, ieşi din gară şi se duse 
spre Place Cornavin, locul unde se aflau staţiile de taxi şi de 
autobuz. Odată ajuns acolo, totul se reduse la o muncă de 
rutină de poliţist, interogând şoferii pentru a afla dacă 
vreunul dintre ei lucrase în dimineaţa zilei precedente şi 
arătându-le pozele de la CCTV cu Carver şi Petrova. 

După cincisprezece minute, avu noroc. Unul dintre şoferi, 
un turc, îşi aduse aminte de fată. 

— Cum aş putea să o uit, spuse acesta făcându-i cu 
ochiul, ca de la bărbat la bărbat. Am urmărit-o de-aici până 
la gară, sperând că e ziua mea norocoasă. Cel care era cu 
ea arăta ca şi cum şi-ar fi putut permite un taxi. Nici eu, 
dacă aş fi avut o femeie ca aia, nu aş fi vrut să o împart cu 


170 


ţărănoii care merg cu autobuzul. Dar nu, a trecut pe lângă 
mine, dobitocul, şi a stat la rând ca un coate-goale. 

— Ai văzut şi ce autobuz au luat? 

— Da, numărul 5. Merge prin Pont de File, dincolo de 
Oraşul Vechi, până la spital şi-napoi. Dar totuşi, ce au făcut 
ăştia doi? 

Papin zâmbi. 

— Sunt ucigaşi. Consideră-te norocos că nu au urcat la 
tine în taxi. 

Îl lăsă pe taximetrist să mormăie rugăciuni de mulţumire 
în cinstea lui Allah. Apoi, continuând să se dea drept Michel 
Picard de la Ministerul Federal de Interne, sună la camera 
de control de la Transportul Public Genovez, organizaţia ce 
se ocupa de sistemul de autobuze din oraş. Evident, îi 
dădură imediat numele şi numerele şoferilor care lucraseră 
pe ruta 5 cu plecarea de lângă gară începând cu ora 
unsprezece a zilei precedente. Erau trei şi, odată ce i-a fost 
împrospătată memoria uitându-se la pozele lui Papin, unul 
îşi aminti că cei doi urcaseră la staţia respectivă. Işi aminti 
şi că se uitase în oglindă în timp ce fata coborâse pe Rue de 
la Croix-Rouge şi trecuse strada prin spatele autobuzului, 
mergând la deal spre Oraşul Vechi. 

— Unii bărbaţi chiar au noroc în viaţă, nu? spuse el cu o 
umbră de regret. 

— Nu-ţi face griji, îl asigură Papin. Norocul lui e pe cale să 
se schimbe. 

După douăzeci de minute, se plimba pe străzile din 
Oraşul Vechi. Nu părea cel mai bun loc în care s-ar fi putut 
ascunde un asasin. Din experienţa lui Papin, majoritatea 
ucigaşilor plătiţi nu erau cu mult mai breji decât nişte simpli 
gangsteri, care îşi cheltuiau banii pe vulgarităţi lipsite de 
gust şi alte excese. Dar frumuseţea Oraşului Vechi era una 
discretă, chiar austeră. Clădirile înalte păreau a se uita în 
jos ca nişte bătrâni cu priviri dezaprobatoare la adresa 
oamenilor care se plimbau. Erau puţine hoteluri în zonă şi 
nu-i luă mult să afle că nici Carver, nici Petrova nu se 

171 


cazaseră nicăieri în ultimele 24 de ore, sub numele acelea 
sau sub altele. 

Petrova venea din Moscova, deci Carver era cel care 
locuia acolo. Şi asta însemna că existau oameni în 
împrejurimi care îl cunoşteau şi îi ştiau şi adresa exactă. 
Papin scoase fotografiile şi începu din nou să cerceteze 
zona. 


35 


— Ei, asta chiar e o surpriză. 

Carver se lăsă pe spate în scaunul de la birou, ducându-şi 
mâinile la ceafă. Apoi se uită din nou la ecranul 
computerului, unde apăreau transferurile recente făcute din 
contul lui de la Banque Wertmuller-Maier, după care oftă. 

— Evident ca ăştia nu aveau de gând să mă plătească. 
Au presupus că o să fiu mort. 

Chiar şi aşa, primise notificare prin fax de la 
administratorul său de cont că i-au fost transferați 1,5 
milioane de dolari. Acum avea un punct de pornire. Dacă ar 
fi găsit o cale să-l valorifice, poate ar putea dezvălui 
întreaga conspirație. 

Se gândi un moment, apoi se ridică şi se duse în 
bucătărie, unde Alix îşi pregătea micul dejun la o oră cam 
târzie. Televizorul era pornit şi încă mai erau difuzate ştiri 
despre accident. Se întrebă dacă cineva din lumea asta se 
mai uita şi ta altceva. 

— Au mai apărut şi alte lucruri care ar putea să ne 
intereseze? întrebă ea. 

Alix luă telecomanda, dădu sonorul mai încet, după care 
îl privi. 

— Oamenii dau vina pe paparazzi pentru accident. Sunt 
zvonuri că mergea cu vreo 200 km la oră când s-au ciocnit. 

— Eh, astea chiar sunt nişte tâmpenii. 120, maximum. 


172 


— Mai spun şi că testele arată că şoferul era beat, că 
avea o concentraţie de alcool în sânge de trei ori peste 
limita admisă. Şi că există un supravieţuitor, bodyguardul 
prinţesei. 

Carver se încruntă. 

— Tipul ăla nu conducea ca şi cum ar fi fost beat. Şi mai 
era şi un bodyguard? Acum pe bune, niciun bodyguard care 
se respectă nu ar lăsa un şofer beat să se urce în maşină. 
Cu aşa o alcoolemie, s-ar fi clătinat pe picioare şi ar fi 
duhnit a băutură. Nimeni nu ar lăsa pe cineva în starea asta 
să se urce la volan. Lovi cu palma blatul mesei din 
bucătărie. Aştia-s toţi nişte amatori nenorociţi! Au făcut 
totul în grabă şi au dat-o în bară în încercarea de a 
muşamaliza totul. Acum orice jurnalist de investigaţie din 
lumea asta o să vină şi o să încerce să demonstreze că a 
fost o crimă. 

— Păi chiar a fost crimă. Alix o spuse cu o voce joasă, dar 
răscolitoare. Noi am făcut-o. De fiecare dată când aud că 
fotografii au urmărit-o până în ultimul moment, nu mă pot 
gândi decât că eu am fost acela. Eu tot făceam poze cu bliţ, 
forţându-i să accelereze. 

— Poate, dar, dacă nu ai fi fost tu, ar fi fost altcineva. 
Adevăraţii fotografi nu erau cu mult în spatele tău. Şi, de 
îndată ce au ajuns la locul accidentului, au încercat cumva 
să ajute? Nu, au început să facă poze. 

O anumită răceală îl cuprinse acum pe Carver, pasiunea 
cu care făcuse dragoste dispărând cu totul. Intensitatea 
vocii lui Alix crescu în timp ce încerca să îi străpungă 
armura. 

— Cum poţi pur şi simplu să stai acolo şi să vorbeşti 
despre asta ca şi cum nu ai fi fost implicat? Chiar nu te 
gândeşti deloc la ce ai făcut? 

— Dacă pot să nu fac asta, nu. 

Pentru un moment tăcură amândoi; singurele sunete din 
cameră erau cele ale cafelei ce fierbea şi vocile în surdină 


173 


dintr-o reclamă la televizor. Apoi Carver se destinse puţin, 
întinse mâna şi o puse pe umărul lui Alix. 

— Ascultă-mă, ştiu cât de indiferent, cât de cinic sună 
asta. Nu sunt complet lipsit de suflet. Dar, dacă am învăţat 
un lucru în toţi anii ăştia, este să nu îmi pierd vremea cu 
oamenii care sunt deja morţi. Doar aşa nu o iau razna. Dacă 
îmi pare rău că a murit? Da, evident. Dacă regret că eu 
eram cel de la capătul tunelului? Puțin. Dar, dacă încep să 
mă simt vinovat în legătură cu asta, la ce-mi serveşte mie 
sau altcuiva? La naiba cu vinovăția! Am fost păcăliţi să 
facem ceva groaznic, şi eu o să dau de urma celor care au 
făcut asta. 

Carver îi spuse lui Alix ce avea de gând. Avea nevoie ca 
ea să acţioneze sub acoperire, să joace un rol. 

— Ai destulă experienţă în a-ţi asuma identități false, nu? 
Poţi să păcăleşti pe oricine să creadă că eşti altcineva. 

— Nu în legătură cu asta îţi tot făceai tu griji, că joc pe 
două fronturi? 

— Mi-a trecut prin cap, da. Dar hai să lăsăm asta acum. 
Am altceva ce ar putea să te intereseze. 

Formă un număr local. Când vorbi, folosi accentul gutural 
al cuiva din Africa de Sud. 

— Pot să vorbesc cu domnul Leclerc, vă rog? 
Mulţumesc... Domnul Leclerc? Sunt Dirk Vandervart. Sunt 
consultant privat pe probleme de securitate şi mi-aţi fost 
recomandat de nişte contacte foarte sus-puse. Am puţin 
peste două sute de milioane de dolari şi vreau să le 
depozitez undeva în siguranţă. Sper că mă puteţi ajuta... 
Excelent. Acum, eu o să am întâlniri cu clienţii toată ziua. 
Propun să ne întâlnim la mine la hotel, la Beau Rivage, la 
şase seara, da? Bem ceva şi discutăm cerinţele mele legate 
de bancă. O să vă spun atunci tot ce aveţi nevoie să ştiţi. 
Între timp, compania mea se numeşte Topogrâficas SA şi 
este înregistrată în Panama. Puteţi să o căutaţi, deşi trebuie 
să vă spun că nu o să găsiţi mare lucru... Da, absolut, este 
într-adevăr o binecuvântare să locuieşti în Panama! Deci, 

174 


totul e în regulă? La ora şase la Beau Rivage, întrebaţi de 
Vandervart. Mulţumesc. Vă doresc o zi bună şi 
dumneavoastră! 

Carver închise telefonul cu un gest afectat. 

— Pesemne ai jucat şi tu ceva teatru la viaţa ta, spuse 
Alix. 

— Mai mult decât aş fi vrut, admise el. Afacerea asta nu 
este decât un lung şir de prefăcătorii. 

— Şi compania aia cu nume ciudat chiar există? 

— Vezi-ți de treaba ta, îi zise Carver zâmbind. 

Imediat însă îi trecu prin minte că acel adăpost va trebui 
închis cum se încheie acțiunea şi că va fi nevoit să ascundă 
toți banii în alt loc din Panama. 


36 


În final, totul era doar o chestiune de noroc. Papin 
mergea pe Grand Rue, unde se aflau toate galeriile de artă 
şi magazinele de antichități din centrul Oraşului Vechi, când 
prinse cu coada ochiului o pată de culoare albastru pal. Işi 
întoarse capul instantaneu şi drept în faţa lui îi văzu pe 
Carver şi Petrov plimbându-se pe stradă de mână, ca şi 
cum ar fi format un cuplu, el în jeansi şi o geacă de 
culoarea pietrei, ea purtând aceeaşi rochie cu care fusese 
îmbrăcată când plecase din Paris în ziua precedentă. Papin 
ridică pumnul în semn de triumf. Avusese dreptate! 

Primul lui gând fu să se ascundă undeva. Apoi îşi aminti 
că ei habar nu aveau cine era el. Se uită în vitrina unei 
galerii, examinând de aproape nişte copii după Goya, în 
timp ce ei mergeau pe cealaltă parte a străzii. li lăsă să o ia 
înainte cu cincizeci de metri, apoi se luă după ei mergând 
cu pas degajat. 

Papin nu putu să-şi reprime un zâmbet. Femeia voia să 
meargă la cumpărături - mais naturellement. Venise de la 
Paris fără niciun bagaj, nu avea haine de schimb, ce putea 


175 


să facă? Totuşi, nu putea să nu îi admire stilul. Ignorase trei 
sferturi din toate magazinele pe lângă care trecuse. Apoi 
văzuse ceva care îi plăcuse, intrase şi cumpărase - folosind 
cardurile de credit ale lui Carver, observă Papin -, apoi 
plecase mai departe. Ea făcea totul în mod meticulos, 
începând de la alegerea lenjeriei şi apoi trecând la celelalte 
piese vestimentare. Papin ridică din sprânceană în mod 
apreciativ în timp ce se uita la ea cum alegea ceva. Chiar 
privind într-o fereastră de pe cealaltă parte a străzii, îşi 
dădu seama ce seară palpitantă urma să aibă Carver. 

Intre timp, poftele trupeşti păreau a-i afecta englezului 
creierul. Să te plimbi pe străzi, în miezul zilei cu un alt 
suspect era pură nebunie. Ori Carver juca atât de subtil, 
încât Papin nu înţelegea care-i şpilul, ori pur şi simplu îşi 
dăduse seama că nu avea nicio şansă să supravieţuiască, 
aşa că se bucura de puţinul timp care îi mai rămăsese. 

Şi apoi, dintr-odată, Papin îi pierdu din vedere. Intraseră 
într-un magazin aglomerat de lângă râu, care avea patru 
ieşiri. Papin începu să înjure. Poate că până la urmă Carver 
nu era aşa de imprudent pe cât crezuse. 

Incercă să îi urmărească prin magazinul aglomerat, apoi 
renunţă la idee şi începu să îi caute prin împrejurimi, 
sperând să îi surprindă când părăsesc clădirea sau se 
plimbă pe una dintre străzile din apropiere. Ştia că 
încercările lui erau în van. Un singur om nu avea nicio 
şansă să nu-i scape din ochi în asemenea condiţii. 

Nu conta. Poate că le pierduse urma acum, dar ştia 
aproximativ unde locuia Carver. Nu trebuia decât să se 
întoarcă în Oraşul Vechi şi să arate legitimaţia tuturor 
barmanilor, patronilor de cafenea şi recepţionerilor. Unii 
poate ar fi refuzat, din principiu, să coopereze cu cineva 
care lucra pentru autorităţi. Alţii, poate, ar fi sărit să îl ajute 
doar ca să îşi arate devotamentul faţă de lege şi faţă de 
menţinerea ordinii. După cum ştia orice agent secret, nu 
era niciodată greu să găseşti oameni care să îşi denunțe 


176 


vecinii. Papin era sigur că o să poată găsi apartamentul lui 
Carver în curând. Dar acum venise vremea negocierilor. 

De cealaltă parte a străzii se găsea un bar care avea un 
telefon public pe perete. „Merde!” Mergea doar cu cartelă, 
nu şi cu monede. Barmanul îi citi frustrarea pe chip şi îl 
orientă cu un gest spre chioşcul de ziare. Papin începu să 
înjure şi se duse spre chioşc, plăti cincizeci de franci pentru 
o cartelă şi se întoarse la bar. Până când ajunse din nou 
lângă telefon în locul bunei lui dispoziţii anterioare simţea o 
tensiune puternică. Se concentră puţin ca să îşi revină, apoi 
îl sună pe omul pe care îl cunoştea sub numele de Charlie. 

— Am veşti bune, mon ami. Ţi-am găsit proprietatea 
pierdută. 

— Vorbeşti serios? îl întrebă directorul de operaţiuni. 
Astea sunt veşti minunate. Unde? 

Papin chicoti. 

— Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decât să îţi 
comunic asta acum. Dar o asemenea informaţie este 
scumpă şi a trebuit să lucrez din greu, pe cheltuiala 
personală, ca să o obţin. Am nevoie de o compensație. 

— Cât vrei? 

— 500 000 dolari, în obligaţiuni, pe numele meu, şi 
înmânate mie personal. O să te duc până acolo. Şi doar pe 
tine, Charlie. Nu încerca să mă atragi într-o capcană. 

— Nici prin cap nu mi-ar trece, prietene. 

— Deci, ne-am înţeles? 

— Nu ştiu. Juma' de milion pare o sumă mare. 

— Având în vedere situaţia, nu cred. Ai două ore la 
dispoziţie. O să sun din nou la 1.30, ora central-europeană. 
Dacă până atunci nu îmi poţi garanta că o sa mă plăteşti, 
mă duc în altă parte. La revedere! 

Papin încheie convorbirea, apoi se gândi un moment. 
Avea nevoie de o asigurare, dar de ce să aştepte două ore? 
Sună pe cineva în Londra. Ştia precis că existau mai multe 
organizaţii interesate de o asemenea informaţie. 


177 


37 


Bărbatul în halat alb îşi dădu jos ochelarii şi-şi trecu 
mâna peste forţa bărboasă. Se uită la Carver foarte atent, 
cu ochii mijiţi. 

— OK, deci trebuie să inducem o stare de relaxare şi 
empatie, da? 

— Da. 

— După care vrem excitare sexuală. 

— Corect. 

— Şi, în final, trebuie să scădem capacitatea mentală de 
apărare, poate să creăm o senzaţie de dezorientare? 

— Exact, Dieter. Asta e planul. 

Carver şi Alix încheiaseră prima sesiune de cumpărături. 
Ea cumpărase hainele de care avea nevoie şi nişte peruci. 
El stătuse zece minute la frizer, unde se tunsese în stil 
elveţian, foarte scurt şi milităreşte, aşa cum presupunea că 
ar arăta un tip pe nume Dirk Vandervart. Apoi cumpărase 
un costum de firmă din mătase, care lucea, potrivindu-se 
astfel cu ceasul de aur cam mare şi dând impresia unei 
lipse de gust sfidătoare pe care o poate avea doar un 
bărbat care spală mulţi bani. Işi fuseseră articolele 
cumpărate în bagaje de mână marca Gucci. Acolo unde 
intenţiona Carver să meargă aveau nevoie de lucruri 
scumpe. 

El şi Alix îşi luaseră costumele şi se duseseră într-o 
garsonieră aflată deasupra unui magazin de ciocolată. 
Fusese nevoie de multă putere de convingere şi chiar de şi 
mai mulţi bani pentru a persuada proprietarul, un elveţian 
extrem de enervant, să renunţe la perfecţionismul său şi să 
le facă două paşapoarte de sud-africani în regim de 
urgenţă. Se schimbaseră în hainele noi, li se făcuseră poze, 
împachetaseră hainele cu care fuseseră îmbrăcaţi, şi Carver 
formase două numere de telefon: primul ca să îşi rezerve o 
cameră la unul dintre cele mai bune hoteluri din Geneva, şi 


178 


celălalt către Thor Larsson. Acum mai avea un singur lucru 
de făcut, dar avea nevoie de sfatul unui profesionist, şi 
acesta putea veni doar de la doctorul Dieter Schiller. 

— O observaţie importantă: toată chestia asta trebuie să 
fie solubilă. Am să o pun într-o băutură. 

Schiller zâmbi în timp ce îşi puse înapoi ochelarii. 

— Ştii, Pablo, asta o să fie o petrecere pe cinste. Pot să 
vin Şi eu? 

— Îmi pare rău, Dieter, dar ce fac eu acum e strict 
profesional. Şi încă ceva. Doza trebuie împachetată în aşa 
fel încât partenera mea... 

— Domnişoara...? 

Schiller ridică din sprâncene, aşteptând un nume. 

— Domnişoara Nu-E-Treaba-Ta, răspunse Carver. E mai 
bine aşa pentru toţi. Partenera mea trebuie să poată 
strecura doza fără să fie observată. OK? 

Schiller dădu din umeri, aparent nederanjat de absenţa 
oricăror introduceri formale. Era obişnuit cu anonimatul. De 
fapt, presupunea că niciunul dintre clienţii săi nu îi spusese 
numele adevărat. 

— Asta nu e nicio problemă. O simplă capsulă e 
suficientă. Dar ce să pun în ea? Pentru început, pentru 
relaxare, ţi-aş sugera metilendioximetamfetamină - MDMA 
pe scurt. 

— Ecstasy, spuse Alix. 

— A, da, drogul favorit pentru majoritatea celor care 
caută plăceri în ziua de azi. Te face să te simţi bine, relaxat, 
plin de iubire pentru oamenii din jurul tău. Bine, poate 
cauza şi psihoză pe termen lung, dar nu asta e problema 
noastră acum. Efectele secundare imediate pot include 
senzaţia de căldură, transpiraţie, chiar şi greață. Dar putem 
rezolva asta. 

Schiller stătea la birou, ca oricare alt medic care făcea o 
consultaţie. Biroul său era undeva în spatele unei case, 
proprietate privată. Nu era niciun semn pe uşă, deşi 
metodele sale remarcabile şi neortodoxe când venea vorba 

179 


despre farmacologie atrăgeau un număr mare de clienţi 
bogaţi care simțeau nevoia unor reţete personale ce nu ar 
fi fost scrise niciodată de către doctorii convenţionali. În 
spatele lui se aflau o serie de dulăpioare de lemn, deasupra 
lor, rafturi cu sticle, cutii de plastic şi nişte cutii de carton 
albe. 

Se roti pe scaun şi se întinse după una dintre cutiile de 
plastic, unde avea nişte pastile, şi o puse pe masă. 

— E solubilă şi în apă, deci asta nu va fi o problemă. Din 
păcate, nu pot să spun acelaşi lucru şi despre Viagra, pe 
care mulţi dintre clienţii mei mai în vârstă vor să o combine 
cu Ecstasy când sunt în prezenţa unor doamne mai tinere. 
O să trebuiască să ne aventurăm ceva mai mult cu acest 
element al formulei. Ţi-as sugera bromocriptină. 

Incă o cutie de plastic cu pastile apăru pe masă. 

— Spre deosebire de Viagra, asta acţionează asupra 
creierului, nu asupra penisului, ridicând nivelul de 
dopamină - care e un neurotransmiţător, dacă mă înţelegi 
şi creşte în mod eficient dorinţa sexuală. În mod 
surprinzător, după 30-40 de doze, îşi pierde efectul. Dar, 
momentan, nu asta este problema noastră. Acum, aceasta 
substanţă nu e solubilă în apă, dar e solubilă în alcool, aşa 
că ţine minte asta. Acelaşi lucru e valabil şi pentru... Se 
duse la rafturi pentru ultima dată, se uită în cutia albă şi 
scoase o bucată dreptunghiulară de folie de aluminiu, ce 
conţinea opt pastile sub formă de diamante. Flunitrazepam, 
continuă Schiller. Cunoscut mai bine sub numele de 
rohypnol sau roofies. După cum poate ştii, acest sedativ, 
care e recomandat în caz de anxietate sau insomnie, are 
acum o reputaţie cam proastă, fiind folosit de unii ca drog 
pentru a viola pe cineva. Reduce inhibiţia şi stresul şi 
dezvoltă un sentiment de euforie. Poate afecta şi memoria 
pe termen scurt. Trebuie să fim atenţi să nu dăm cuiva o 
doză prea. Mare, altfel pacientul, pur şi simplu, va leşina. 
Dar, combinată cu celelalte două, ar trebui să creeze o 


180 


senzaţie destul de interesantă. Acum spune-mi câteva 
lucruri despre persoana care va consuma acest cocteil. 

— L-am întâlnit o singură dată, acum patru ani, răspunse 
Carver. Trebuie să fie trecut de patruzeci de ani, are o 
înălţime medie şi e destul de solid. Dacă nu a ţinut regim 
între timp, ar trebui să aibă vreo nouăzeci de kilograme. 

Schiller întinse mâna pe birou după mojar şi pisălog. 

— O doză standard din fiecare va fi de-ajuns. Puse trei 
pastile în bol şi începu să le piseze. Ca pe vremuri, nu? 
spuse el uitându-se la clienţii săi. 

Apoi deschise unul dintre sertarele lăzii din spatele lui şi 
căută o capsulă mică din plastic. O strânse între arătător şi 
degetul mare, rupând-o în două. Cu grijă, turnă praful din 
mojar printr-un tub de plastic într-una din cele două 
jumătăţi, după care o uni cu prima. 

— Aşa, spuse Schiller dându-i lui Carver capsula 
completă. O să te coste 1 500 franci elveţieni. 

— Cam mult pentru o singură doză, Dieter. 

Schiller zâmbi. 

— Nu pentru doză mă plăteşti. 


După ce ieşiră în stradă, Alix îl întrebă: 

— Bine, şi acum ce facem? 

— Acum mergem şi ne luăm paşapoartele. Apoi ne 
cazăm la hotel. 


38 


Cei patru directori se întâlniră în jurul unei mese de sticlă 
şi se aşezară pe nişte scaune de metal. Pe masă nu se aflau 
nici foi de hârtie, nici obiecte de scris. Intâlnirea nu era 
consemnată nicăieri. Măsuri extreme de securitate. Nu se 
găseau nici telefoane pe masă, nici poze pe pereţi, în niciun 
loc nu s-ar fi putut ascunde microfoane sau alte dispozitive 
de înregistrat. Aparatul de aer condiţionat era fixat direct în 


181 


tavan şi nu putea fi deşurubat. Lumina venea de la nişte 
neoane cu leduri de lungă durată, fixate în perete. 
Ferestrele antiglonţ şi antifonice erau acoperite de jaluzele 
întunecate. Bărbaţii îşi lăsaseră telefoanele, portofelele, 
cheile şi mărunţişul în cutii de plastic, apoi fuseseră scanaţi 
înainte să intre în cameră. 

Şeful lor trecu direct la subiect. 

— Domnilor, au trecut 36 de ore de la operaţiunea din 
Paris. Dintr-un anumit punct de vedere, a fost un succes. 
Obiectivul misiunii a fost îndeplinit. Cu toate acestea, mai 
sunt câteva lucruri ce trebuie rezolvate. 

— Lucrurile stau mai prost, nu? 

— Da, din păcate. Finanţe, ai ceva de spus? 

— Da. Bărbatul arăta impecabil, dar se simţea tensiune în 
vocea lui, chiar o notă de panică. Toată povestea asta se 
transformă într-un coşmar. Ţara e înnebunită de durere, 
republicanii sunt în extaz, iar monarhia se confruntă cu cea 
mai mare criză de după abdicare. Şi, pe deasupra, avem şi 
un asasin în libertate. Ar putea fi acum oriunde în lume. Şi, 
dacă vorbeşte, suntem terminați. 

Şeful rămase calm, lăsându-l pe directorul economic să 
spună ce avea de spus. După care continuă ca şi cum 
nimeni nu ar fi zis nimic. 

— După cum spuneam, există câteva probleme. 
Informaţiile pe care le-am strâns sugerează că se pune o 
presiune imensă asupra serviciilor secrete să afle ce s-a 
întâmplat exact. Marioneta prim-ministrului, Trodd, a 
declarat că nu vrea ca vreun reporter de la ziar să afle 
adevărul înaintea lui. Această administraţie este obsedată 
de titlurile de pe prima pagină a ziarelor... 

O a treia voce, cu accent australian, intră în discuţie. 

— Prietene, nu prea poţi să-i condamni. Titluri mai 
importante ca astea nu găseşti. 

— Da, ai dreptate, Comunicaţii. Felul în care reuşim să 
manipulăm ştirile o să aibă un rol important de jucat în 
zilele ce urmează şi vreau ca tu să te asiguri că nu o să 

182 


existe niciun titlu pe care noi nu l-am dori. Nu este în 
interesul nimănui să fie făcute publice evenimentele aşa 
cum s-au petrecut ele. Sunt sigur că putem ajunge la o 
înţelegere discretă cu guvernul. Dacă le dăm numele lui 
Carver şi îi asigurăm că problema a fost deja rezolvată, asta 
ar trebui să îi ţină la distanţă de noi. Poate că directorul de 
operaţiuni doreşte să ne spună ce progrese s-au mai făcut. 

— Toată ziua am încercat să selectez o echipă. Nu a fost 
uşor să găsesc oamenii de calibrul de care avem nevoie. 
După cum ştiţi, folosim doar agenţi care nu sunt afiliaţi nici 
unei organizaţii, pe care îi angajăm direct, dar i-am pierdut 
pe unii dintre cei mai buni weekendul trecut. Cu toate 
acestea, sunt sigur că vom fi gata în mai puţin de 24 de 
ore. Dar prima oară trebuie să îl găsim, bineînţeles. 

— Să văd cum o facem şi pe-asta, le atrase atenţia 
directorul de la finanţe. Sunt sigur că o să ne trimită o carte 
poştală şi o să ne spună exact unde e. 

Şeful se încruntă la el, întrebându-se dacă nu cumva 
venise vremea să îl înlocuiască. O să se gândească mai 
serios la asta după ce o să rezolve problema cu Carver. 

Se întoarse iarăşi spre directorul de operaţiuni. 

— l-am luat urma? 

— Da, cred că da. A plecat din Paris ieri-dimineaţă cu 
trenul din gara Lyon. E posibil să fie însoţit de unul dintre 
ruşi, care are, evident, ordin să îl omoare - o femeie, 
Alexandra Petrova. Dacă ea chiar este împreună cu el, nu 
ne este clar dacă are de gând să îşi ducă la capăt misiunea 
sau a trecut de cealaltă parte. Oricum ar fi, sunt sigur de 
faptul că e încă în Europa. A cumpărat bilete pentru Milano, 
dar nu a plecat intr-acolo. Presupun că e undeva în estul 
Franţei sau poate în Elveţia. Nu contează. Nu cred că va 
încerca să fugă. Mă aştept de la el să treacă la fapte. 

— Ce vrei să spui cu asta...? 

— Că va încerca să vină el la noi înainte să îl găsim noi 
pe el. 


183 


— Da, dar nu ştie unde suntem. Şi o să-i fie foarte greu 
să afle fără să ştim noi că a aflat. Şi cred că amo 
informaţie în legătură cu locaţia lui. Am pe cineva în Paris, 
pe care îl cheamă Pierre Papin, care lucrează pentru 
serviciile secrete din Franţa. l-a urmărit pe Carver şi pe 
Petrova prin sistemele de supraveghere ale gărilor. Spune 
că ştie unde sunt. 

— Şi de ce nu ţi-a spus? 

— Vrea bani pentru informaţia asta. 

— Cât? 

— Jumătate de milion de dolari. Cred că ar trebui să 
acceptăm. 

— E ridicol! exclamă directorul de finanţe. 

— Serios? spuse cel care părea a fi şeful lor. Ce te face să 
spui asta? Unii ar spune chiar că e un preţ modest ca să 
rămânem în viaţă şi să-i ţinem pe agenţii guvernamentali 
departe de noi. 

Directorul de finanţe se dădu cu scaunul pe spate şi îşi 
trecu mâna prin păr, clar ruşinat de faptul că îşi pierduse 
controlul. Când vorbi din nou, vocea lui era mult mai calmă, 
mai sigură, redevenise vocea cuiva care era obişnuit să dea 
ordine, nu să le primească. 

— Pur şi simplu pun la îndoială faptul că ne putem 
permite să cheltuim atâtea resurse fără să fim siguri că 
beneficiile justifică acest cost. Operaţiunea din Paris a 
costat şi aşa destul de mult. Desigur, am putut să 
economisim destul de mult prin faptul că nu am plătit 
onorariile unora dintre persoanele implicate. Dar, chiar şi 
aşa, s-a cheltuit mult pe logistică, fără să mai menţionez 
cât ne-a costat ca să putem avea trecere pe lângă un 
număr de instituţii franceze. Am pierdut câţiva oameni, ale 
căror familii vor trebui să primească nişte compensaţii ca 
să tacă. Două proprietăţi au suferit daune majore, şi 
repararea lor va costa enorm. Deci, eu cred că orice altă 
cheltuială suplimentară trebuie analizată cu mare atenţie. 


184 


Şeful dădu din cap aprobator. Poate că directorul de 
finanţe mai putea fi totuşi păstrat. 

— Un argument convingător. Operaţiuni, după cum bine 
ai spus. Carver este obligat să se arate la un moment dat. 
Aşa că asigură-te că, atunci când iese la lumină, vom fi 
pregătiţi să ne ocupăm de el. 

Directorul de operațiuni se uită scrutător la cel 
responsabil cu finanţele, care îl subminase, apoi se întoarse 
către şef. 

— Şi ce-o să facem în legătură cu Papin? Dacă nu îl 
plătim, o să încerce să îl ofere pe Carver altcuiva. Şi mai e 
ceva. Carver are computerul nostru. E protejat cu parole, 
coduri, firewall-uri. Carver nu are cum să le fi spart. Dare 
un individ descurcăreţ. 

O să găsească un mod să o facă. Şi nu putem permite să 
se întâmple acest lucru. 

— Nu, fu de acord liderul. Cu siguranţă nu putem lăsa să 
se întâmple asta. Se gândi o vreme bătând cu degetele în 
masă, apoi continuă. Şi cum o să îl contactăm? 

— O să ne sune el la 12.30. 

— Bine, când o să facă asta, direcţionează-i apelul spre 
mine. O să-l conving pe prietenul nostru francez că are mai 
mult de câştigat dacă ne mulţumeşte pe termen lung decât 
dacă face un ban rapid acum. 

— Şi dacă nu va putea fi convins? 

— O să am grijă să plătească pentru încăpățânare. 


39 


Bill Selsey, care lucra de 22 de ani pentru MI6, a cărui 
ambiţie era să aibă o carieră solidă şi o pensie 
satisfăcătoare la finalul ei, bătu la uşa biroului lui Jack 
Grantham, un birou de sticlă, la fel ca şi celelalte, care 
dădeau sediului MI6 un aer corporatist. 

— Eşti ocupat, Jack? 


185 


Grantham îşi luă ochii de la ecranul pe care consulta 
fişiere cu asasini profesionişti întrebându-se de ce de multe 
ori adresa lor era necunoscută. Ce sens avea să ai 
informaţii despre infractorii ăştia dacă nu aveai suficiente 
resurse să ştii şi unde se află? 

— Nimic urgent. Cu ce te pot ajuta? 

Selsey se aşeză cu fundul pe marginea biroului lui 
Grantham, ignorând privirea dezaprobatoare a colegului 
său. 

— Investigația de la Paris ia o turnură interesantă, spuse 
el. Tocmai am primit un telefon de la unul dintre partenerii 
noştri europeni - Papin, unul dintre cele mai interesante 
personaje din serviciile secrete franţuzeşti. Nu are un loc de 
muncă fix, dar are obiceiul să apară în cele mai neaşteptate 
locuri. 

— Aşa, şi? 

— Păi, el spune că ştie cum putem să-i găsim pe cei 
responsabili de accidentul din Tunelul Alma. 

Grantham se ridică de pe scaun, vizibil interesat, trecând 
de la o indiferenţă politicoasă la o concentrare totală. 

— Serios? Şi unde spune că sunt? 

— Păi, aici e toată problema. Vrea să-l plătim pentru 
această informaţie. Spune că nu divulgă nimic fără cel puţin 
o jumătate de milion de dolari. 

— Vrea să plătim? La naiba! Până şi după standardele 
franţuzeşti tipul ăsta e cam scump. Ce s-a ales de clasica 
colaborare între serviciile secrete? 

— Nu face asta ca parte a jobului său, Jack. O face strict 
pentru el. 

— Şi avem încredere în el? 

— Evident că nu, doar e francez. Ceea ce înseamnă că e 
încrezut, fără scrupule şi că nu-i pasă de absolut nimic în 
afară de câştigul său imediat. 

— Dar e bun în ceea ce face? 

— Nu e rău. Da. Dacă el spune că ştie unde sunt oamenii 
ăştia, eu îl cred. 

186 


— OK, dar, dacă el crede că avem o jumătate de milion 
de dolari să-i dăm, atunci înseamnă că nu e prea bine 
informat în legătură cu bugetele noastre. Putem să 
ajungem la el fără să plătim nimic? 

Faţa lui Selsey se lumină brusc. 

— Ah, asta e vestea cea bună. Nu numai că nu lucrează 
conform regulilor, dar îşi trimite mesajele de pe un telefon 
cu cartelă în loc să folosească una dintre liniile securizate 
ale DGSE - probabil fiindcă nu vrea să existe nicio 
înregistrare a convorbirilor sale cu noi sau cu ceilalţi care ar 
fi gata să plătească pentru această informaţie. 

— Pare cam de amatori toată treaba. Nu o să ne chinuim 
prea mult să-l localizăm. 

— Poate că lăcomia începe să pună stăpânire pe el. E 
uimitor ce poate face din creierul uman gândul că se pot 
câştiga bani mulţi cu uşurinţă. Şi probabil că ne şi 
subestimează abilitatea de a-l localiza. Noi nu permitem 
Broaştelor să vadă decât o fracțiune din semnalele noastre, 
oricum. Ofițerii lor probabil că nici nu au idee cât de 
puternice sunt Echelon şi GCHQ. 

— Şi putem să-l găsim? 

— E destul de dificil să depistăm exact locul de unde a 
sunat, dar nu imposibil. Ne putem descurca. Dar şansa 
noastră va veni atunci când ne va suna el din nou. O să 
trebuiască să negociem într-un fel sau altul. Dacă îl ţinem 
suficient de mult de vorbă, putem să-i aflăm poziţia exactă. 

— Doar nu crezi că e aşa uşor de păcălit, nu? 

— El crede că e aproape de a face o juma’ de milion. S-ar 
putea să rişte pentru asta. 

Grantham se încruntă. 

— Imi dau seama de ce nu îşi face griji în legătură cu noi. 
Chiar dacă nu îi dăm niciun ban, nu putem să ne atingem 
de unul care lucrează pentru partenerii noştri. 

— Nici dacă e francez? 

— Nu, nici măcar în acest caz. Dar sunt destui mult mai 
puţin scrupuloşi. Papin trebuie să îşi primească banii, să îi 

187 


conducă pe cei care îl plătesc la adresa ucigaşilor, după 
care să şi scape întreg. Să-ţi spun ceva, Bill, ai zis că tipul 
ăsta e destul de bun. 

— Da. 

— Păi, ar trebui să fie mult mai bun decât crezi tu ca să-i 
iasă toate astea. 


40 


Alix se uita la Carver cum mânca ciorbă de văcuţă şi 
tăiţei la restaurantul hotelului Beau Rivage. Numele 
restaurantului era Le Chat-Botte. 

— Asta înseamnă Motanul încălţat, spusese Carver 
uitându-se la ea cu o privire şcolărească. 

Era ceva adolescentin şi în modul în care mânca, de 
parcă nu ar fi avut nicio grijă pe lume, nimic la care să se 
gândească decât la farfuria din faţa lui şi la paharul de vin 
roşu de-alături. Pofta lui de mâncare nu părea deloc 
afectată de ceea ce urmau ei să facă peste câteva ore. Dar 
oricum nu Carver era acela care trebuia să încapă într-o 
fustă scurtă şi strâmtă. 

Chiar şi atunci când urcară în apartamentul lui, ea tot 
încerca să îşi dea seama ce voia Carver de fapt, să îl 
descopere aşa cum era în adâncul sufletului, să descopere 
ceea ce ascundea atât faţă de el însuşi, cât şi faţă de 
ceilalţi. Atât de mulţi bărbaţi pe care îi cunoscuse erau uşor 
de încadrat, dar nu şi el. Era atât de încrezător când se afla 
în lumea lui, atât de nesigur când păşea într-a ei; atât de 
rece în anumite momente, atât de plin de afecţiune în 
altele. Cu toate acestea, uneori se părea că emoţiile lui 
Carver erau evidente pentru oricine, numai pentru el nu. 

Se întreba dacă el îşi dădea seama cât de mult 
dezvăluiau ochii lui. In timpul scurt care trecuse de când îl 
cunoscuse, îl văzu trecând de la furie rece ca gheaţa la o 
blândeţe dureroasă, un râs gălăgios şi o vulnerabilitate 


188 


deplină. Se gândi la cărţile, înregistrările şi picturile din 
apartamentul lui, la atenţia pe care o dovedea atunci când 
se simţea în largul lui. Apoi şi-l imagină intrând într-o 
reşedinţă din Paris, împuşcând doi oameni, împuşcându-i 
încă o dată în cap, pentru a se asigura că sunt morți, şi 
lăsând în urmă cadavrele, fără să clipească. Işi amintea 
cum stătuse întinsă pe spate în acea staţie de autobuz, cu 
faţa lipită de trotuar şi cu genunchiul lui apăsând-o pe 
spate. Cum putea fi acelaşi bărbat cu cel lângă care se 
trezise în acea dimineaţă şi care o lua în braţe din nou în 
acea după-amiază? 

Se dădu puţin în spate. 

— Ar trebui să facem asta? Credeam. Că am venit aici 
cu... încercă să găsească cuvintele potrivite. Cu treabă. 

— Da, am venit cu treabă, răspunse el. Avem o singură 
şansă să aflăm ceea ce vrem să ştim. In câteva ore, 
Magnus Leclerc o să intre în barul de jos. Tu o să-l seduci. 
Eu o să-l sperii de moarte. După care o să încep să-i pun 
întrebări. Leclerc e singura noastră pistă. Dacă îl facem să 
vorbească, o să putem afla care sunt oamenii care ne-au 
trădat. Dacă nu, atunci e doar o chestiune de timp până o 
să ne găsească, indiferent cât de departe sau cât de repede 
fugim. 

— Atunci poate că ar trebui să facem altceva? Nu ştiu, 
ceva folositor sau chiar important? 

— Ca de exemplu? Asta este o operaţiune ca oricare alta. 
Majoritatea timpului îl petreci aşteptând aiurea. Nu ştim 
dacă operaţiunea o să fie un succes. Nu ştim dacă o să fim 
încă în viaţă mâine. Ce poate fi mai important decât să 
profităm de fiecare moment pe care-l avem? 

Se gândi o clipă la ceea ce tocmai spusese el, cântărind 
importanţa cauzei lui. Apoi zâmbi. 

— Bine, spuse ea. Hai să profităm de fiecare moment. 


189 


41 


Pierre Papin era frânt de oboseală. Lucrase aproape 48 
de ore încontinuu. Ochii îi erau umflați şi se simţea de 
parcă avea creierul făcut terci. Cu fiecare minut care 
trecea, îi era tot mai greu să gândească, iar tensiunea şi 
sentimentul de nesiguranță erau într-o continuă creştere. 
Cu toate acestea, făcea progrese. 

Unii dintre localnici nu fuseseră foarte cooperanţi, dar 
chiar şi insolenţa putea deveni o sursă de informaţie. 
intrase într-o cafenea mică, ceruse să vorbească cu 
patronul, îi arătase legitimaţia şi apoi pozele cu Carver şi cu 
fata. Omul ridicase din umeri şi spusese: 

— Nu i-am văzut în viaţa mea, dar răspunsese mult prea 
repede, fără măcar să se obosească să se uite le fotografii. 

Se afla în cafenea şi un băiat de vreo 6 sau 7 ani. Papin 
se aplecă, îi arătă poza lui Carver şi îi spuse cu o voce cât 
putu el de blândă: 

— L-ai văzut pe acest bărbat intrând în cafenea? 

Dar, înainte ca băiatul să poată răspunde, patronul 
cafenelei îl luase în braţe şi îi spusese lui Papin: 

— Lasă-mi fiul în pace, nu-l amesteca în asta! 

Papin ştia că era foarte aproape. Bătuse la uşi, abordase 
doamne care îşi plimbau câinii sau se întorceau acasă de la 
cumpărături şi le pusese întrebări pe un ton politicos şi 
şarmant. In curând, descoperi adresa lui Carver. Dar nu ştia 
dacă acesta se întorsese în apartament în timpul în care el 
le pusese întrebări celor din jur. 

Francezul avea nevoie să ştie răspunsul la acea întrebare 
înainte să facă următoarea mişcare. Urcă scările 
interminabile până la etajul cinci al blocului şi bătu la uşă. 
Sunetul unei încuietori care se deschidea fu urmat de 
apariţia unei femei foarte respectabile aflate la vârsta 
pensionării, care doar întredeschise uşa şi afişă o privire 
plină de suspiciune. 


190 


Papin îi arătă legitimaţia, apoi îi explică repede cu o voce 
secretoasă de ce o deranjase, şi anume fiindcă fusese 
raportată prezenta unui imigrant ilegal în apartamentul de 
alături. 

Înainte să ia măsuri şi să scape cartierul de persoane 
nedorite, voia să ştie dacă respectivul individ era sau nu 
acolo. 

Scoase ceva ce arăta a stetoscop şi care avea ataşat un 
microfon. Asta păru să o convingă pe bătrână sau cel puţin 
îi stârni curiozitatea. Îl lăsă pe Papin să intre, îi oferi cafea şi 
biscuiţi (pe care el îi refuză, mulţumindu-i pentru 
ospitalitate), apoi se uită fascinată cum acesta asculta 
atent cu  stetoscopul peretele comun cu cel al 
apartamentului lui Carver. In final, Papin se îndepărtă de 
perete, îşi strânse aparatul şi dădu din cap. 

— Respectivul nu e acum acasă, doamnă, spuse el cu o 
voce evident frustrată. Dar nu vă temeţi. O să supraveghez 
zona toată ziua. Nu o să scape. 

După câteva minute, stătea pe casa scării, în faţa unei 
uşi de un albastru-închis. 

Deci, aici se ascundea prada lui. Papin fu tentat pur şi 
simplu să intre şi să ia laptopul. Trebuia să fie acolo: Carver 
nu îl avusese cu el în acea dimineaţă. Dar, cu siguranţă, 
trebuia să îşi fi luat măsuri de securitate - Carver nu era 
genul de om care să nu-şi protejeze spatele - şi, chiar dacă 
nu ar fi făcut asta, şi-ar fi dat seama că cineva a fost 
înăuntru din momentul în care ar fi intrat pe uşă şi ar fi 
fugit ca o gazelă speriată. Era mult mai bine să rămână în 
umbră, deocamdată. Papin era sigur că cei doi urmau să se 
întoarcă în apartament în acea zi. Se plimbau prin oraş ca 
nişte îndrăgostiţi, nu ca nişte fugari - nu aveau de gând să 
plece niciunde. Avea să-i păstreze pentru cel care licita cel 
mai mult. 

Era timpul să îl sune pe Charlie. Dar, când formă 
numărul, la celălalt capăt al firului auzi o voce pe care nu o 
recunoscu. 

191 


— Cu cine vorbesc? întrebă el. 

— Nu contează. 

— Atunci această conversaţie s-a încheiat. 

— Aşteptaţi un moment, domnule Papin. Sunt şeful lui 
Charlie. Vorbiţi cu mine, deoarece el nu are autoritatea să 
se ocupe de pretenţiile dumneavoastră financiare. Mă tem 
că nu pot accepta cererea dumneavoastră de cinci sute de 
mii de dolari. 

Papin se aşteptase să încerce să negocieze. 

— Atunci, domnule, îmi pare rău. Dacă nu îmi puteţi plăti 
suma cerută, mă duc la un alt client care e dispus să facă 
asta. 

— Trei sute. Şi asta e oferta mea finală. Niciun ban în 
plus. 

— Nu, nu o să cobor preţul. Dar putem ajunge la o 
înţelegere. Imi daţi jumătate înainte şi vă duc la locaţie. 
Acolo îmi mai daţi o sută douăzeci şi cinci, dacă găsiţi 
oamenii, şi încă o sută douăzeci şi cinci pentru laptop. Nu 
îmi daţi toată suma decât dacă obţineţi tot ce aveţi nevoie. 
Nu vi se pare corect? 

Urmă o clipă de linişte la celălalt capăt al firului în timp 
ce bărbatul părea să se gândească la ofertă. Papin se 
întreba care urma să fie contraoferta. Dar urmă o acceptare 
bruscă. 

— Da, e corect aşa, domnule. Deci, care sunt 
aranjamentele? 

— O să trimiteţi un om la intrarea din faţă a catedralei 
Saint Pierre din Geneva, Elveţia. Eu o să aştept acolo cinci 
minute, începând cu cinci după-amiază, ora locală. O să 
port un costum albastru-închis şi am să ţin un ziar rulat în 
mână. Imi cer scuze pentru clişeu, domnule, dar cred că 
aşa e cel mai uşor să mă recunoască. Trimisul 
dumneavoastră o să spună: „Charlie îţi transmite salutări”. 
La care eu o să răspund: „Sper că Charlie e bine”. El va 
spune: „Da, mult mai bine acum”. Apoi o să îmi dea prima 
jumătate a banilor - ţineţi minte, bilete la ordin, pe numele 

192 


meu. O să vă ofer informaţii suplimentare atunci. Omul 
dumneavoastră poate să cheme întăriri dacă situaţia o 
cere, dar nu înainte să îi dau eu permisiunea. 

— Inţeleg. La ora cinci după-amiază la catedrală. O să 
trimit pe cineva colo. Vă mulţumesc, domnule Papin. 

— Ba din contră, domnule. Eu vă mulţumesc. 

Papin puse jos receptorul, ridică ochii spre tavan, după 
care oftă uşurat. Se scărpină pe ceafă şi se întrebă care va 
fi următoarea mişcare. Avea banii în buzunar. Nu-i mai 
trebuia alt client. Dar dacă exista posibilitatea să facă mai 
multe înţelegeri? Incă mai avea ocazia să îşi dubleze banii. 
Da, aia ar fi ceva. Şi, dacă îşi juca toate cărţile cum trebuie, 
putea să scape pentru totdeauna de ucigaşi şi de şefii lor. 


42 


înăuntrul ziguratului futuristic şi postmodern de pe 
partea sudică a râului Tamisa, unde se afla cartierul 
general al MI6 încă din 1995 - şi pe care locatarii lui mai 
cinici şi neimpresionaţi de grămada de bani investită în 
construirea clădirii, de vulgaritatea ei şi de faptul că arăta 
ca un deget umflat, o numiseră „Turnurile lui Ceauşescu”—, 
Bill Selsey stătea lângă receptor, aşteptând un telefon. 
Lângă el se mai aflau şi alţi ofiţeri ai serviciilor secrete, ce 
purtau căşti, aveau aparate digitale de înregistrat şi 
monitorizau conexiunea dintre linia lor şi echipamentul 
folosit de GCHQ pentru depistări. Jack Grantham stătea la 
aceeaşi masă cu Selsey, amândoi pregătiţi să asculte tot ce 
avea Pierre Papin de zis. 

Telefonul sună. Selsey aşteptă până primi acordul 
tehnicienilor, după care ridică receptorul. 

Papin începu convorbirea prin a-şi cere scuze. 

— Imi pare atât de rău, Bill, dar deja am găsit pe 
altcineva dispus să cumpere informaţia. Ne întâlnim la cinci 
după-amiază. 


193 


— Da, şi mie îmi pare rău, Pierre. Poate am fi reuşit să 
facem afaceri împreună. 

— Poate că încă putem. 

— Cum aşa? 

— Poţi să plăteşti pentru cel care mă plăteşte. 

Selsey se uită la Jack Grantham. Ce avea de gând 
francezul acum? 

— La ce te referi? întrebă el. 

— Pur şi simplu, mă refer la faptul că acum îţi pot oferi 
pachetul complet: oamenii care au omorât-o pe prinţesă şi 
oamenii care i-au angajat. 

Selsey nu se putu abţine să nu izbucnească în râs. 

— Deci, pur şi simplu o să-i trădezi pe cei cu care te-ai 
înţeles şi ni-i vei vinde nouă? 

— Da. 

— Dă-o naibii, Pierre, cât tupeu ai! Presupun că vrei să fii 
plătit şi de noi. 

— Da, evident. Preţul este acelaşi: cinci sute de mii de 
dolari. 

— Păi, atunci e o problemă. Noi nu avem atâţia bani. Ştii 
cum e, nenumărate tăieri de buget, fiecare bănuţ cheltuit 
trebuie justificat de trei ori. Probabil la fel e şi la voi, nu? 

— Da, e adevărat. Nici noi nu ne permitem să fim 
extravaganţi. Dar asta nu e o extravaganţă. E o investiţie 
mică pentru un profit uriaş. 

In cealaltă parte a camerei, un tehnician îi făcu semn să-l 
mai ţină de vorbă. Murmură „aproape l-am depistat”. 
Selsey încuviinţă din cap. Continuă să vorbească. 

— Sunt de acord. Dacă am obţine tot ce-ai spus, ar fi 
bine. Dar, ca să fiu sincer, asta mă îngrijorează. Tu ai de 
gând să trădezi un grup de ucigaşi. Nu sunt sigur că ai vrea 
să faci asta. De fapt, eu cred că doar în noi poţi avea 
încredere. Noi suntem profesionişti, ca şi tine. Nu avem 
obiceiul să facem vreun rău agenţilor din ţările aliate. Aşa 
că de ce nu vrei să vii cu noi? O să ne ocupăm noi de toate, 
o să te protejăm. Mai exact, chiar dacă clienţii tăi nu 

194 


descoperă că ai de gând să-i vinzi, poate decid că nu vor să 
te plătească. Sau poate vor să-şi recupereze banii... de la 
cadavrul tău. 

— Dar asta nu le-ar folosi la nimic. De aceea le-am cerut 
bilete la ordin. Alea nu pot fi încasate decât de către mine. 
Nu, Bill, oferta ta e foarte generoasă, dar sunt sigur că pot 
avea grijă de mine. Şi, sincer să fiu, aş fi mai în siguranţă 
fără voi. Dacă nu vi-i vând vouă pe clienţii mei, aceştia nu 
ar avea niciun motiv să dorească să îmi facă rău. Şi dacă îi 
vând şi află, atunci nu cred că mă veţi putea salva. Aşa că 
vreau bani care să acopere riscul suplimentar sau nu 
cădem la nicio înţelegere. Deci, cum rămâne? 

Selsey se uită la tehnician care ridică degetul mare. 

— Atunci îmi pare rău, Pierre, dar nu facem nicio 
înţelegere. 

— Şi mie îmi pare rău atunci, Bill. Poate data viitoare. 

Şi legătura se întrerupse. 

— Bine lucrat, spuse Jack Grantham, înclinându-se 
deasupra mesei ca să-l bată pe umăr pe colegul său. Deci, 
unde e trădătorul ăla nenorocit? 

— Geneva, spuse tehnicianul. Telefonul public de pe Rue 
Verdaine, imediat lângă catedrală. 

— La naiba! spuse Grantham. Nu putem ajunge acolo în 
timp util. O să trebuiască să ne folosim de cineva de-acolo. 

Puse mâna pe telefon şi sună la un număr intern. 

— Monica? Sunt Jack Grantham. Ceva urgent a apărut în 
Geneva. Pe cine ai care să fie plecat în misiune la Naţiunile 
Unite?... Cum adică unul din ei e plecat în vacanţă? E 
septembrie, oamenii ar trebui să fie înapoi la serviciu... OK, 
atunci, contactează-l - scuze, contacteaz-o, greşeala mea - 
pe cea care nu e prea ocupată cu statul la plajă acum şi 
spune-i să mă sune cât de repede posibil, OK? Şi vezi ce 
mai putem să obţinem de la ambasada din Berna - nu e 
foarte departe de Geneva, nu?... Excelent. Spune-le să mă 
sune cât de repede pot. Coordonează-te cu fata din 
Geneva... Da, Monica, ştiu că e o femeie în toată firea, 

195 


ziceam şi eu aşa, era o figură de stil... Bine, indiferent cine 
e femeia asta, vreau să vorbesc cu ea. Acum. 

Închise telefonul cu o grijă exagerată, dădu din cap fără o 
vorbă, şi se întoarse spre Bill Selsey. 

— Bine, Bill, asta e doar o misiune de supraveghere. Nu 
vreau să se fugărească oamenii prin Geneva şi să tragă unii 
în alţii crezându-se James Bond. Vreau, pur şi simplu, toate 
informaţiile pe care le putem obţine despre ucigaşii pe care 
spune Papin că i-a găsit. Şi vreau să ştiu despre toate 
conversațiile, toate e-mailurile, toate sms-urile care sunt 
trimise către Geneva sau din Geneva. Şi fă-mi o favoare, 
Bill... Vorbeşte cu cei din Cheltenham şi Menwith Hill. 
Spune-le că avem nevoie de acoperire. 


43 


Grigori Kursk închise telefonul mobil, o împinse pe blonda 
mahmură din pat şi aruncă cu nişte bani după ea în timp ce 
îşi ridica hainele şi ieşea din cameră. Se întinse spre sticla 
de votcă goală de pe noptieră şi o ridică să vadă dacă mai 
era un strop pe fundul ei. Avea nevoie de ceva tare să îşi 
înceapă ziua în forţă. Primise noi ordine şi avea de gând să 
se întoarcă la lucru. 

Sună la camera lui Dimitrov, nu departe de camera sa 
din hotelul de două stele din centrul oraşului Milano. 

— Trezeşte-te, dobitoc leneş ce eşti! A sunat luri. Avem o 
treabă în Geneva, în trei ore... Da, ştiu că nu avem destul 
timp. De-aia trebuie să-ţi mişti dosu' din pat şi să cobori 
odată. Spune-le şi celorlalţi. Jos, toţi, în cinci minute. Cine 
nu e acolo la timp o să se trezească cu un Uzi în fund şi-o 
să şi-o ia de nu se vede. Acum valea! Am nevoie de un duş. 

Peste cinci minute şi jumătate, Kursk se afla la volanul 
unui BMW 750, încercând să se strecoare prin traficul de la 
ora prânzului de pe Via de Larga. Erau 330 km între el şi 
Geneva, şi maşinile din jurul lui se mişcau mai încet decât 


196 


un om fără picioare aflat într-o groapă cu smoală. Dădu cu 
pumnul în claxon, urlând tot felul de obscenităţi spre 
fiecare şofer de pe drum. Nimeni din jur nu părea 
impresionat; în Milano genul ăsta de comportament era 
ceva obişnuit. Kursk se lăsă pe spate în scaunul său. 

— Italienii dracului! Când e o armată pe urma lor, toţi ştiu 
să se mişte repede. 

În final, lumina de la semafor se făcu verde, traficul se 
mai descongestionă, şi începură să se mişte. Kursk se 
relaxă puţin. Luă un pachet de Balkan Stars din buzunarul 
de la cămaşă, scoase o ţigară şi se întinse spre brichetă. 
Trase un fum în piept şi continuă să conducă, cu o mână pe 
volan şi ţigara în cealaltă mână. 

Aflându-se lângă el, Dimitri se gândi că poate risca să-i 
pună o întrebare. 

— Şi ce facem în Elveţia? 

Kursk suflă fumul pe geam. 

— Ne întâlnim cu un dobitoc francez care urmează să ne 
ducă la curva de Petrova şi la iubiţelul ei britanic. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă îl omorâm pe francez şi-i ducem pe-amândoi 
înapoi la luri. După care, dacă avem noroc, îi omorâm şi pe 
ei. 

Kursk cobori geamul şi urlă la şoferul din faţa lor. 

— la-ţi jegul ăla din faţa mea, târâtură mâncătoare de 
spaghetti ce eşti! 

— Lasă asta, Grigori Mihailovici, spuse Dimitri. Nu 
înţelege rusa. 

Kursk îşi băgă capul înapoi în maşină. 

— Ba nu, Dimitri, nenorocitul ăla înţelege foarte bine ce 
spun. 


197 


44 


Carver fu impresionat de modul în care făcea Alix 
cumpărături. De extrem de puține ori acceptase să fie târât 
în expediţii de shopping de o femeie. Intotdeauna fusese 
plictisit, epuizat şi iritat la maximum de goana dintr-o parte 
în alta, de la un magazin cu reduceri la altul, de plimbarea 
pe la fiecare raft cu haine ce pentru el arătau identic, de 
întrebările neîncetate - „Asta mă face să par grasă? „Pe 
care o preferi?”; „Asta se potriveşte cu cizmele pe care le- 
am văzut mai devreme?” - la care de fiecare dată el nu 
avea în minte decât un singur răspuns: „Şi de unde naiba ai 
vrea să ştiu eu?” Dar Alix era diferită. Ea cumpăra haine în 
acelaşi mod în care el cumpăra muniţie. Avea un scop în 
minte. Ştia efectul pe care voia să-l creeze şi făcea 
cumpărăturile necesare pentru a obţine acest efect. 

Acum ea se pregătea pentru misiune cu acelaşi 
profesionalism. Făcu duş. Se şterse cu prosopul, îşi uscă 
părul şi reveni în dormitor, unde Carver stătea întins pe pat, 
înfăşurat într-un halat gros, aşteptându-şi rândul să meargă 
la duş. 

Alix scoase lenjeria din bagaj şi îşi dădu jos prosopul. 
Carver fu inundat de intimitatea momentului, privind-o în 
timp ce îşi lua lenjeria intimă. Savură fiecare sunet, banal 
pentru o femeie şi totuşi atât de fascinant pentru un 
bărbat: sunetul pe care îl făcea pe piele materialul, 
zgomotul  elasticului, micile  răsuciri ale corpului, 
concentrarea cu care îşi examina imaginea în oglindă. Şi, 
cu toate acestea, nu exista nicio urmă de exhibiţionism în 
acţiunile ei. Păreau să-i fie indiferente privirile lui Carver, ca 
şi cum, ca o dansatoare sau un model, era atât de obişnuită 
să fie goală în prezenţa altora, încât modestia sau jena 
legată de propriul corp pur şi simplu dispăruse complet. Nu 
exista nicio urmă de vanitate în modul în care se privea din 


198 


cap până în picioare. Avea o mină serioasă şi se examina 
meticulos. Se pregătea pentru serviciu. 

În timp ce se îndepărtă de oglindă, se uită, în cele din 
urmă, la Carver. 

— Ce părere ai? 

— Cred că ar trebui să te îmbraci repede, până nu îmi 
pierd complet controlul. 

— Nu, spuse ea. Distracţia s-a terminat. E timpul să 
trecem la treabă. 

Se duse spre birou, unde avea pregătite machiajul, 
cremele, spray-ul pentru păr, periile, pieptenele şi câteva 
pungi de hârtie pentru cumpărături. Într-una dintre ele se 
afla o cască făcută dintr-un fel de nailon care avea 
densitatea unor colanţi groși. Şi-o puse pe cap şi apoi îşi 
îndesă părul înăuntru. În timp ce făcea asta, observă în 
oglindă cum Carver o urmărea cu privirea. 

— Şi ai fost întotdeauna atât de bogat? întrebă ea. 

Se uită la ea ridicând din sprâncene, fiind luat prin 
surprindere de întrebare. 

— Bogat? Eu? O, nu! Nici vorbă de aşa ceva. 

— Dar ai fost ofiţer. Credeam că în Anglia doar cei din 
clasele superioare devin ofiţeri. 

Acum zâmbea. 

— Asta ţi-au spus la şcoala KGB-ului? 

— Poţi să glumeşti cu mine, dacă vrei, dar e adevărat. 
Cei bogaţi îi conduc pe cei săraci. Aşa a fost dintotdeauna. 

— Poate că aşa e, dar eu nu am devenit ofiţer pentru că 
eram bogat. Am devenit ofiţer fiindcă am fost adoptat. 

Acum veni rândul ei să fie surprinsă. Se opri din ceea ce 
făcea şi se întoarse spre el. 

— Ce vrei să spui? 

— Mama m-a dat spre adopţie. Era doar un copil când a 
rămas însărcinată. Provenea din categoria aceea de familie 
în care avortul nu era o opţiune, dar nici nu avea de gând 
să aibă o adolescentă care să împingă căruciorul. Aşa că 
familia ei a trimis-o într-un azil, ai ei au spus tuturor că se 

199 


dusese să-şi viziteze rudele din străinătate, apoi au scăpat 
de copil cât de repede au putut. 

Alix se întoarse spre masă şi se tot uita prin trusa de 
machiaj în timp ce asculta povestea lui Carver. Acum privea 
din nou în oglindă, încruntându-se. 

— Şi-atunci cine te-a crescut? 

— Un cuplu de vârstă mijlocie. Ei nu au avut niciodată 
copii. S-au purtat frumos şi au avut intenţii bune, dar nu au 
rezistat. Cu timpul, şi-au dat seama că voiau o viaţă 
liniştită, nu o puşlama care să fugă prin toată casa. Aşa că 
m-au trimis la un internat. Li s-a părut că aşa ar fi cel mai 
bine pentru mine. 

— Te-au iubit? îl întrebă ea în timp ce îşi dădea cu pudră 
pe faţă. 

— Nu ştiu. Nu mi-au spus niciodată că da, nu cu voce 
tare. Dar cred că au ţinut la mine. Ştii tu, în felul lor. 

— Şi tu? l-ai iubit? 

Carver oftă. Se ridică din pat şi merse până aproape de 
un scaun, lângă masă. 

— Nu mi-au displăcut, spuse în timp ce se aşeză. Şi le-am 
fost recunoscător. Ştiam că fac sacrificii pentru mine; şi am 
apreciat asta. Dar nu cred că ştiam cum să iubesc, nu din 
suflet. Sincer să fiu, de ce aş fi făcut-o? Dacă nu primeşti 
asta din partea mamei tale, nu afli ce înseamnă iubirea 
decât mult, mult mai târziu, şi atunci, dintr-odată, este ca 
o... da... deci despre asta vorbeau. Şi vine ca un şoc. 

— Şi-apoi ai pierdut-o şi pe ea. 

— Da. A fost o lovitură destul de mare. 

Alix se machia. 

— Tu câţi ani aveai când te-au trimis la şcoală? 

— Opt. 

— Bozhe moi!?... Şi englezii se cred civilizaţi! 


2% Doamne Dumnezeule! (n.tr.) 


200 


— Habar n-ai. Şcoala era într-o casă veche, de la ţară, la 
câţiva kilometri, în pustietate. În prima dimineaţă, ne-am 
trezit toţi pe la ora şapte. Ne-am îmbrăcat, şi şeful de 
cămin ne-a dus pe pajiştea din spatele şcolii. Acolo am 
făcut exerciţii, exerciţii militare adevărate. Marşuri în 
viteză! Intoarceri la stânga, întoarceri la dreapta, pe loc 
repaus...! Acum îmi vine să râd, dar era de-a dreptul o 
nebunie. 

— Şi totuşi ai devenit soldat? 

— Şcolile de genul ăla au tot furnizat carne de tun timp 
de secole. Erau special făcute să antreneze tineri suficient 
de inteligenţi, pregătiţi din punct de vedere psihic şi 
dereglaţi emoţional, dispuşi să meargă în cele mai fierbinţi 
şi periculoase locuri, să îşi facă datoria şi să moară dacă era 
necesar. 

— Şi tu eşti unul dintre aceşti oameni? 

— Când lucrez. 

— Şi când nu lucrezi? 

— Nu ştiu. Asta încerc şi eu să aflu. 

Timp de câteva momente, tăcură amândoi. Alix se 
concentră asupra rujului. Cu faţa pictată într-un fel în care 
Carver nu o mai văzuse până atunci, cu capul chel şi trupul 
pe jumătate gol, arăta ciudat de impersonală, ca un 
manechin ce stătea în vitrină în aşteptarea unor haine. Apoi 
se întinse spre cealaltă geantă şi spre perucă. Şi-o puse pe 
cap, se pieptănă, o dădu cu fixativ. Brusc, Carver avea în 
faţa ochilor o femeie complet diferită. 

El se aştepta ca ea să se ridice şi să meargă în cealaltă 
parte a camerei unde erau celelalte haine. Însă ea stătea 
locului, ezitând, privind în gol, ca şi cum concentrarea i-ar fi 
fost spulberată de o nesiguranţă interioară. 

— Mai e ceva în trecutul meu despre care nu ţi-am spus 
ieri, zise ea. Carver se aşeză pe scaun şi se uită în oglindă, 
în ochii ei. 

— Am spus că tot ce s-a întâmplat a fost oribil, dar nu e 
adevărat. Aveam multe privilegii datorită muncii în slujba 

201 


statului. În Perm, în locul de unde provin eu, femeile arătau 
oribil, ca nişte saci diformi. Tot ceea ce mâncau era total 
lipsit de gust. Munceau din greu. Când mama mea a 
împlinit patruzeci de ani, deja arăta bătrână, cam ca o 
femeie de şaizeci de ani în Occident. Dar în Moscova eu 
aveam haine de la Versace, Armani, Chanel. Inainte de 
asta, nu avusesem niciodată mai mult de două perechi de 
pantofi, şi ambele din plastic. Acum aveam un dulap plin cu 
pantofi din Paris şi Milano. Uneori mă întorceam la 
apartament cu bărbaţi. Aveam pe pat aşternuturi italiene 
frumoase. Aveam whisky scoţian printre celelalte băuturi 
din bar. Nu îţi poţi imagina. Nimeni în Rusia nu trăia aşa - 
nimeni în afară de cei mai înalţi funcţionari ai Partidului. Imi 
plăceau chestiile astea. Nu conta ce aveam de făcut, nu aş 
fi renunţat niciodată la ele. Îmi vândusem sufletul. 

Carver se aplecă spre ea. 

— Apartamentul meu ţi-a plăcut? 

— Poftim? 

— Apartamentul meu ţi-a plăcut? Adică, arată bine, nu? 
Nu mi-ai văzut maşina, dar şi ea e destul de mişto. La fel e 
şi barca pe care o ţin pe lac. Şi cred că ştii cum am plătit 
pentru ele. 

— Şi ce vrei să spui cu asta, că eşti la fel de rău ca şi 
mine? 

— Presupun că da. Dar cine poate să spună ce e bun şi 
ce e rău? Oamenilor le place să se bată cu pumnii în piept. 
Îşi trăiesc vieţile lor lipsite de sare şi piper, dar confortabile, 
şi tot o ţin întruna cu standardele lor morale. Dar orice idiot 
poate să aiureze legat de ce e acceptabil social şi ce nu 
atunci când nu trebuie să suporte consecinţele pentru ceva 
sau când nu trebuie să-şi murdărească mâinile. Timp de ani 
întregi mi-am văzut prietenii buni făcuţi bucăţi, oameni care 
se făcuseră luntre şi punte pentru politicieni care minţeau 
la fel de lesne precum respirau. Ştiu că există oameni cu 
adevărat răi şi ştiu de ce sunt capabili. Asta îţi schimbă 


202 


total perspectiva. Scuze, m-a cam luat valul, spuse Carver 
zâmbind. 

__— Nu, replică ea, înţeleg. Îmi place când devii pasional. 
Imi place să văd cine eşti cu adevărat. 

— lisuse, tu chiar crezi că ăsta sunt eu cu adevărat? 

Avea de gând să răspundă, când cineva bătu la uşă. 
Carver se duse să vadă cine era, luând pistolul de pe masă 
în timp ce se îndrepta spre uşă. Deschise uşa câţiva 
centimetri, dar se relaxă după ce văzu cine era de cealaltă 
parte. 

— Thor! Ce bine-mi pare să te văd. Hai înăuntru. 

Larsson cel înalt şi costeliv - doar braţe, picioare şi păr - 
intră în cameră. Avea două genţi, câte una pe fiecare umăr. 
O văzu pe Alix cum se machia şi se opri. 

— Oh, îmi cer scuze, nu ştiam... Un zâmbet timid îi apăru 
pe faţă, şi în ochii săi albaştri se putea vedea o urmă de 
amuzament. V-am întrerupt? 

— Nu, spuse Carver, tocmai ne pregăteam să plecăm. 
Deci, Thor Larsson, ea e Alexandra Petrova. 

— Spune-mi Alix, zise ea stând pe vârfuri ca să-l pupe pe 
Larsson pe obraz. 

— Aaaa, da... poţi să-mi spui Thor, răspunse el roşind. 

Zâmbetul ei îl tachină pe Larsson pentru stânjeneala lui, 
dar îl şi făcu să se simtă întâmpinat prieteneşte. 

— Bine, Thor, scuză-mă acum. Trebuie să merg să mă 
îmbrac. 

Cei doi bărbaţi o priviră o secundă în timp ce se îmbrăca. 
Carver trebui să facă un efort supraomenesc ca să îşi 
îndepărteze gândurile şi ochii de la Alix şi să se poată 
concentra asupra echipamentului pe care îl adusese 
Larsson. 

— In regulă, spuse Carver. Să presupunem că ăsta e 
centrul de comandă. Eu o să fiu aici - în prima fază, cel 
puţin - monitorizând comunicațiile. Apoi trebuie să-i punem 
un microfon lui Alix, o cameră video mică, pe care tu o să 
trebuiască să o controlezi, şi ceva echipament audio-video 

203 


în cealaltă cameră, cea în care Alix va merge cu tipul pe 
care îi vizăm. 

— Nu e nicio problemă, spuse Larsson. Am tot ce-ţi 
trebuie. Căută într-una dintre genţi şi scoase câteva 
pachete de ţigări. 

— Astea ar trebui să fie suficiente. 

Carver nu păru foarte convins. 

— Eşti sigur? Nu îmi permit să nu meargă totul perfect. E 
singura şansă pe care o am. 

— Relaxează-te, spuse Larsson bătându-l pe Carver pe 
umăr. Ai încredere. Ştiu ce fac. Şi încă o chestie... Se aplecă 
până când faţa lui ajunse lângă cea a lui Carver, apoi îi 
şopti: Vreau să vorbesc şi despre cealaltă treabă pe care 
mi-ai cerut-o, decriptarea. Sună-mă diseară. Trebuie să 
vorbim... între patru ochi. 


45 


Papin stătea pe marginea scărilor în faţa vechii catedrale. 
Era ora 4.05. Nu ajunsese nimeni. Sau poate că ajunseseră. 
Poate că fusese tras pe sfoară şi îl urmăreau chiar în acel 
moment, aşteptând să vadă ce va face în continuare, 
încercând să pună mâna pe ceea ce îi interesa, fără să 
plătească nimic. 

Se uită în jurul său. Nu îl văzu pe omul ras în cap, cuo 
servietă de metal, ieşind pe uşa principală a catedralei şi 
îndreptându-se direct spre el. Nu ştia nici măcar că omul 
era acolo până nu îi simţi greutatea zdrobitoare a mâinii pe 
umăr şi îi auzi grohăitul: „Charlie îţi transmite salutări”, cu 
un accent rusesc care suna foarte ciudat. 

Papin tresări surprins şi se întoarse în spate să vadă cu 
cine avea de-a face. Se aştepta la un englez sau poate un 
elveţian, în orice caz, cineva cu care putea să se înţeleagă 
într-un mod civilizat. Dar rusul acesta masiv şi brutal 


204 


stătea, pur şi simplu, acolo, uitându-se la Papin cu o 
duritate tâmpă. 

După câteva secunde de tăcere, rusul spuse: 

— Bine, am greşit omul, apoi făcu un pas în spate. 

— Nu! Nu! Eu sunt! exclamă Papin, panicat dintr-odată. 
Sper că Charlie e bine! 

Grigori Kursk se uită la el, dădu din cap, scuipă pe ciment 
şi spuse: 

— Da, e mai bine acum. 

Papin se uită în jos, la geantă. 

— Ai banii? 

Kursk înclină scurt din cap. 

— Dă-mi prima tranşă. 

— Nu înţeleg. 

— Banii, două sute cincizeci de mii de dolari. Dă-mi-i. 

— Nu aici. Aici vede toată lumea. La maşină mergem. 

Kursk începu să se îndepărteze. Papin aşteptă câteva 
secunde, apoi îl urmă până la BMW-ul negru parcat în 
partea de sus a străzii. Erau trei oameni înăuntru, înghesuiți 
pe bancheta din spate. 

— Am spus fără întăriri. Doar tu şi cu mine. Nimeni 
altcineva, insistă Papin. 

Kursk deschise uşa. 

— Intră! îi ordonă el. 

Francezul îşi dădu seama că lucrurile o luau razna. Nu 
era niciun ban în geantă. Singurul lucru care îl mai interesa 
era propria supravieţuire. Dacă încerca să fugă, nu avea 
nicio îndoială că rusul l-ar fi urmărit şi l-ar fi omorât. Dar 
încă deţinea informaţia de care aveau nevoie. Câtă vreme 
nu le-o spunea, putea folosi asta în avantajul său. 

Kursk îl privi fix. 

— Bine. Acum unde mergem? 

Papin nu spuse nimic. 

Kursk îşi ţinea mâna stângă pe volan. Dar cu mâna 
dreaptă îl luă pe Papin de gât şi începu să îl strângă. Papin 
se chirci în scaun, încercând să scape din strânsoarea 

205 


rusului. Dar nu reuşi. Nu putea să se elibereze şi efortul îl 
făcea pur şi simplu să se sufoce mai repede. Cu siguranţă 
rusul se va opri. Cu siguranţă nu-l putea omori acum. Papin 
încerca cu disperare să respire, simțind cum îi zvâcneşte 
sângele în urechi, cum ochii se umflă, iar vederea se 
înceţoşează. Şi, cu toate acestea, pumnul se tot strângea în 
jurul gâtului. Putea să-şi simtă coardele vocale cum sunt 
zdrobite de presiune. Când nu mai putu rezista, nu fu în 
stare decât să spună cu o voce înecată: 

— Bine... Bine... îţi spun. 

In sfârşit, mâna de pe gâtul lui se relaxă. Pieptul lui Papin 
parcă se îngreună în timp ce se chinuia să tragă aer în 
plămâni, fiecare respiraţie arzându-l ca şi cum ar fi inspirat 
gaz otrăvit. 

— Du-te la capătul drumului şi fă dreapta. 

Işi mişcă încet mâna ca să priceapă Kursk ce îi spusese. 
Acesta porni maşina şi o luă înainte. Făcură la dreapta şi 
intrară pe nişte străzi înguste. În sfârşit, Papin gesticulă 
spre marginea drumului. Acolo era un loc de parcare. 

— Opreşte în spatele acelei maşini roşii, spuse el. 

BMW-ul se opri în curbă. Papin se întoarse cu capul spre 
Kursk. Rusul se uită la el cu o privire goală, privirea unui 
bărbat incapabil să simtă remuşcări. 

— Pe partea cealaltă a drumului, spuse Papin. Vezi 
aleea? Pe-acolo. E apartamentul de la ultimul etaj. 

— Sunt în apartament? 

— Nu. 

— Se mai întorc? 

— Da, cred că da. Poate în seara asta. 

— Există doar o singura intrare? 

— Cred că da. 

Papin se lăsă din nou pe spate, pe scaun. Era epuizat, nu 
mai avea nicio urmă de energie şi de voinţă. Când Kursk îi 
cuprinse gâtul din nou, cu ambele mâini de data asta, 
Pierre Papin abia mai făcu vreo mişcare în timp ce viaţa se 
scurgea din el. 

206 


Când îşi termină treaba, Kursk cobori din maşină. Stătea 
în drum, sprijinindu-se de BMW în timp ce îşi aprindea 
ţigara şi privea în susul şi în josul străzii. Nu era nimeni în 
jur. Se uită la clădirile din jurul lui. Nu se uita nimeni pe 
fereastră, nu se vedea nici cel mai mic semn că era 
urmărit, doar nişte copii care se jucau în faţa unei cafenele, 
ceva mai în jos, pe stradă. 

Bătu în geamul din spate şi aşteptă să fie coborât. 

— Bine, îi spuse tipului de pe bancheta din spate. A venit 
timpul să-ţi faci treaba. 


De pe bancheta din spate a unei maşini parcate la 
capătul străzii, un bărbat privea prin lentila unui aparat foto 
de înaltă rezoluţie. Era pregătit. Camera făcea câteva poze 
pe secundă. Lângă el o femeie vorbea la telefonul mobil. 

— Doi dintre ei au trecut strada. Se duc în apartament. 
Cred că tocmai au forţat uşa de la intrare. li văd pe francez 
pe scaunul din faţă, dar nu mişcă. Sunt destul de sigură că 
l-au omorât. 

Grantham oftă. 

— Dobitoc lacom... Eu îl avertizasem. 

— Acum ce vreţi să facem, domnule? 

— Nimic. Continuaţi să urmăriţi ce se întâmplă. l-am 
oferit lui Papin ajutorul nostru, dar nu l-a acceptat. Asta e 
problema lui. Prioritatea noastră rămâne cea dintotdeauna. 
Supraveghem în continuare. 

— Da, domnule. Inţeleg. 

— Bine. Ţineţi-mă la curent cu tot ce se întâmplă. 

— Absolut. 

Jennifer Stock închise şi băgă telefonul înapoi în geantă. 

— Tocmai am vorbit cu şeful, îi spuse ea fotografului. A 
spus să uităm de francez. Trimite fotografiile alea la 
Londra. Apoi continuă-ţi treaba. Aşteaptă şi urmăreşte. 

Stock se tot foia din cauza disconfortului. Era cald în 
maşină. Bluza şi fusta se şifonau de banchetă. Incepu să 
înjure în şoaptă. Dacă ar fi ştiut că urma să îşi petreacă 

207 


jumătate de zi aşteptând şi urmărind, şi-ar fi luat un tricou 
şi nişte blugi. 


46 


Magnus Leclerc verificase la Registrul Comerţului din 
Panama, unde trebuiau să fie înregistrate toate companiile 
din alte ţări. Topogrâficas SA era acolo, la fel şi cei trei 
directori numiţi, şi niciunul dintre ei nu era domnul 
Vandervart. Asta nu era nicio surpriză: de ce să ai o 
companie în Panama de la bun început dacă nu ca să nu fii 
vizibil? Nu existau nici evidențe contabile. Nici nu aveau 
cum să existe: lipsa oricăror legi care să ceară evidențe de 
orice fel era unul dintre avantajele majore ale legilor 
comerciale panameze. Aşa că nu aflase nimic mai mult 
decât ştiuse la început, dar nici nu se aşteptase să afle. Nu 
era deloc neobişnuit pentru clienţii săi să dorească să îşi 
acopere urmele, şi posibilitatea să îşi piardă o oră într-un 
bar era un preţ mic pe care era dispus să îl plătească 
pentru şansa de a obţine un contract de nouă cifre. 

Ajunse la hotelul Beau Rivage puţin după ora şase seara 
şi întrebă de Vandervart la recepţie, unde fu informat de 
recepţioner că gazda sa îşi cere scuze, dar era prins într-o 
şedinţă şi va întârzia câteva minute. Intre timp, dacă 
domnul dorea, putea să meargă la bar, iar domnul 
Vandervart se va alătura acolo în curând. 

Era locul de întâlnire tipic pentru cei din înalta societate 
europeană: pereţi ornaţi, perdele din mătase verde la 
ferestre, scaune cu aspect antichizat, grupate în jurul unor 
mese drapate în alb. Leclerc merse la bar şi comandă o 
votcă martini de la un tip cu părul grizonant din spatele 
barului. Îşi luă băutura şi se aşeză la o masă în colţ. Singurii 
clienţi în afară de el erau un cuplu de americani bătrâni. 
Bărbatul deja îşi comandase al doilea bourbon. Soţia 


208 


începea să facă nazuri. Părea începutul unei lungi seri de 
iad conjugal. 

Ştia totul despre asta. Leclerc sorbi din martini şi 
contemplă în minte scena care îl aştepta când avea să se 
întoarcă acasă. Marthe îi va face capul calendar cu cât era 
de epuizată după o lungă zi în care nu făcuse absolut nimic 
decât să joace tenis, să-i cheltuie banii şi să depună efortul 
minim necesar pentru creşterea a doi adolescenţi care se 
puteau descurca perfect şi singuri. O avertizase că era 
posibil să ajungă acasă târziu şi îi spusese să nu îşi facă 
griji în legătură cu cina, dar oricum un conta. Urma să se 
lege de faptul că purta cea mai urâtă haină pe care o 
găsise. Urma să îşi dea ochii peste cap şi să îi spună că 
mâncarea se stricase. După care... 

Mon Dieu! 

O femeie tocmai intrase în bar. Era înaltă, cu o faţă 
frumoasă şi părul brun şaten. Purta o bluză moale şi albă 
peste o fustă strâmtă de un albastru-închis. Picioarele ei 
lungi erau bronzate. Tocurile ei înalte se asortau cu fusta, la 
fel cum se asorta şi geanta mică de pe umăr. Arăta absolut 
decent, dar era şi foarte atrăgătoare în acelaşi timp. Leclerc 
îl văzu pe american holbându-se la fată, în timp ce ea părea 
să se uite după cineva prin bar. Soţia americanului ţâţâi şi îi 
trase un dos de palmă peste mâneca jachetei, 
redirecţionându-i atenţia spre ea. 

Şatena prinse privirea lui Leclerc. Faţa ei se lumină brusc 
de un zâmbet, lăsându-l să înţeleagă că îl recunoscuse şi că 
nimic altceva nu o putea face mai fericită. Veni lângă el şi 
se opri în dreptul mesei. 

— Domnul Leclerc? 

Intinse mâna ale cărei degete elegante şi moi, cu o piele 
perfectă, erau în contrast total cu mâna bătrânului, care 
acum se uita în direcţia ei. 

— Mă numesc Natasha St. Clair, asistenta domnului 
Vandervart. E încă reţinut în şedinţă, mă tem. 


209 


— Enchantă6, mademoiselle, răspunse Leclerc. Eu sunt 
Magnus Leclerc. Dar, te rog, Natasha, spune-mi Magnus. 
Pot să te conving să-mi ţii companie, să-l aşteptăm 
împreună pe domnul Vandervart? 

— Eşti sigur? Adică, dacă crezi că e în regulă... 

— Evident, chiar insist. 

— Mulţumesc. Sper doar că nu te-am deranjat. 

Roşi puţin în timp ce se aşeză lângă el, îndreptându-şi 
fusta peste coapsele ei perfecte. Apoi scutură uşor din cap, 
părând îngrijorată. 

— Ştiţi, domnul Vandervart e un om minunat, dar chiar 
cred că ar putea să nu se mai streseze atât. Nu e treaba 
mea să spun ceva, bineînţeles, dar cred că cei ca el 
muncesc prea mult. Evident, vor ce e mai bun pentru 
familiile lor, dar uneori ar trebui să se gândească mai mult 
şi la ei. Nu eşti de acord? 

Magnus Leclerc ar fi fost de acord cu orice i-ar fi spus ea. 

— Absolut, spuse el dând din cap entuziasmat. 

Fata zâmbi, ca şi cum ar fi fost recunoscătoare pentru 
asta. Işi puse coatele pe masă şi se aplecă în faţă puţin, ca 
să se simtă parfumul ei şi de cealaltă parte a mesei şi 
pentru ca Leclerc să-i vadă ca din întâmplare decolteul, în 
timp ce sânii îi erau strânşi de poziţia braţelor. 

— Mmm, spuse aproape torcând, acel martini arată atât 
de tentant. Nu e foarte frumos din partea mea să beau în 
timp ce încă lucrez, dar poţi să îmi iei şi mie unul? E în 
regulă? 

— Evident, aş fi încântat, spuse bancherul. 

În timp ce se ridică de la masă şi merse către bar, simţi 
că îi crescuse pulsul. Comandă o băutură şi îşi aranjă 
cravata în oglinda din spatele barului. Când paharul cu 
martini fu gata, barmanul ridică o sprânceană în semn că 
înţelegea despre ce era vorba, ca de la bărbat la bărbat. 
Leclerc zâmbi, dându-i barmanului o palmă prietenească 
peste umăr, şi îi lăsă un bacşiş de zece franci. Apoi se 
îndreptă spre fată. 

210 


Deşi nu ar fi vrut să recunoască, Alix savura acele 
momente. Simţise privirile care o urmăriseră în timp ce se 
plimba - dorinţa pe care le-o stârnise portarului şi 
recepţionistului. Când intrase în bar, cu greu se abţinuse să 
nu râdă de bătrân şi de soţia lui. Apoi remarcase cum 
bancherul încerca să nu se holbeze la ea ca un virgin de 
şaisprezece ani şi îşi dăduse seama că nu avea să-i fie 
deloc greu. 

Din acel moment, îşi făcu treabă ca la carte: zâmbetul, 
contactul vizual, gesturile care îl excitau pe un bărbat în 
timp ce îi şi sugerau că era disponibilă, schimbul de replici 
ce se termina mereu printr-o întrebare, cu care bărbatul era 
mereu de acord. Orice specialist în agăţat întrebat ar da 
acelaşi răspuns: dacă cealaltă persoană spune da din 
primul moment, nu se mai opresc până nu ajung în 
dormitor. 

Fu tentată să vadă dacă îşi putea face micul număr de 
magie fără ajutorul drogurilor, dar seducerea lui Leclerc nu 
era decât un mijloc pentru atingerea unui scop. Trebuia şi 
să îl facă să vorbească. Aşa că, atunci când el se duse la 
bar, scoase o ţigară şi bricheta din poşetă. Oricine s-ar fi 
uitat în direcţia ei ar fi văzut asta. Dar nu ar fi văzut capsula 
mică pe care ea o luase în palmă şi nu ar fi văzut nici când 
a rupt-o în două şi a pus conţinutul în paharul lui Leclerc în 
timp ce s-a aplecat să se joace cu măslina înfiptă în 
beţişorul negru de plastic. 

Praful rămase la suprafaţa băuturii, dar dispăru după ce 
amestecă cu beţişorul. Leclerc se întoarse la masă şi o găsi 
pe Alix uitându-se la el cu o faţă vinovată şi spunându-i: . 

— Vai! M-ai prins! Aveam de gând să-ţi fur măslina. Imi 
pare rău. Nu mă pot abţine! 

Încercă să afişeze cel mai frumos zâmbet de care era 
capabil în timp ce îi spuse: 

— Ei bine, ţi-o fac cadou. 

Alix luă măslina din paharul pe care Leclerc i-l pusese în 
faţă şi o băgă în gură, între buzele ei roşii. 

211 


— Mmm, delicios! spuse ea, apoi îşi plimbă limba pe 
deasupra buzei superioare, jucându-se. 

Brusc îşi spuse că era cazul să înceteze. Dacă era prea 
evident, prea uşor totul, Leclerc ar fi putut deveni suspicios. 
Era timpul să devină mai greu de abordat. 

Se uită la el cu o privire plină de curiozitate, ca o elevă 
nerăbdătoare,  respectuoasă, care sorbea cuvintele 
profesorului ei favorit. 

— Întotdeauna am fost fascinată de băncile elveţiene. Mi 
se par atât de puternice şi de misterioase. Trebuie să îmi 
povesteşti despre tot ce faci. Mor de curiozitate. 


Numele barmanului era Marcel. De mai bine de treizeci 
de ani servea băuturi, urmărind jocurile care încep atunci 
când bărbaţii, femeile şi alcoolul se amestecă. Se considera 
un bun cunoscător al artei seducţiei. Aşa că, din momentul 
în care fata intrase pe domeniul său şi îi zâmbise bărbatului 
din colţ, îi trezise interesul lui Marcel. 

Era aproape sigur că era vorba despre o escrocherie. 
Bărbatul urma să fie victima, şi ea se juca cu el până avea 
să pice în capcană. După al doilea martini, fata trecuse 
discret la apă minerală, în timp ce bărbatul continuase să 
bea alcool. Marcel zâmbi şi continuă să urmărească 
spectacolul. 

Barul începea să se umple acum. Un grup de oameni de 
afaceri intraseră, fiecare uitându-se pe rând la brunetă şi 
zâmbindu-şi unul altuia în timp ce îşi comandau băuturile. 
Apoi o figură ciudată intră şi se aşeză pe unul dintre 
scaunele înalte de lângă bar. Avea aproape doi metri, era 
îmbrăcat în jeanşi şi purta un tricou cu galben şi mov. Avea 
părul foarte creţ, de culoarea nisipului, iar ochii săi erau 
albaştri-pal. 

Marcel oftă, trist, deplângând cât de mult scăzuseră 
standardele. În ziua de azi nu se mai putea face diferenţa 
între cerşetori şi milionari. Un om îmbrăcat în blugi putea fi 
un star rock, un actor sau un îmbogăţit de pe urma 


212 


industriei computerelor despre care tot vorbesc unii. Poate 
că era copilul hipiot al unei familii bogate. Gând comandă 
un Heineken, se gândi că era încă un începător. Avea un 
ceas Breitling Navitimer - un ceas scump, dar serios şi 
funcţional. Avea şi maniere. Oamenii de afaceri, de obicei, 
comandă în grabă, fără un te rog sau un mulțumesc. Dar 
acest Rastaman alb se şi obosise să facă puţină 
conversaţie, cu o voce calmă, relaxată. Arăta respect 
pentru munca pe care o făcea Marcel. Poate că putea să ÎI 
ierte pentru modul în care era îmbrăcat. 

— Vreţi şi nişte chibrituri, domnule? spuse Marcel arătând 
spre ţigările Camel de pe tejghea, de lângă paharul de 
bere. 

Omul zâmbi. 

— Nu, mulţumesc. Încerc să mă las. Le ţin acolo ca să îmi 
testez voinţa. Dacă pot să beau câteva beri fără să fumez o 
ţigară, ştiu că am făcut progrese. 

Se uită roată în jurul său, apoi se întoarse spre Marcel şi 
spuse: 

— Ai văzut cuplul din colţ? Tocmai l-a mângâiat pe faţă. 
Apoi el i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. Nu-i aşa că iubirea e 
minunată? 

Marcel clipi. 

— L'amour, toujours l'amour... 


În microfonul ascuns în pletele sale, Thor Larsson putea 
să audă vocea lui Carver. 

— Da, am văzut. E aproape înfricoşător cât de bine se 
pricepe. 

Înăuntrul pachetului de ţigări era o cameră video mică, 
cu un obiectiv de mărimea unei piuneze, şi cu un 
transmiţător conectat la un monitor şi un reportofon din 
camera lui Carver. Un microfon şi un transmiţător audio 
erau ascunse în geanta lui Alix. Tot ce făceau ea şi 
bancherul, toate cuvintele pe care şi le spuneau, totul era 
înregistrat pe casetă. 


213 


— Mă întreb cât de bună e la pat, spuse Larsson aparent 
pentru urechile barmanului. 

Carver râse. 

— Nu te aştepta să-ţi spun eu. 

— Dacă aş putea auzi şi ce vorbesc... 

— Nu-ţi face griji. Am semnal maxim de la Alix şi aud 
totul foarte clar. 

— Poţi să mai îmi dai o bere, te rog? Şi nişte alune, dacă 
ai. Cred că o să mai stau. 


47 


Grigori Kursk era un om răbdător. Învăţase să fie astfel în 
Afganistan. Prea mulţi camarazi se grăbiseră să se arunce 
în luptă, sperând să-şi copleşească adversarul prin puterea 
armelor de foc pe care le aveau la dispoziţie, dar se 
înşelaseră, fuseseră prinşi în ambuscadă şi sfârşiseră direct 
în iad. Kursk putea aştepta ore, zile, oricât i-ar fi luat celui 
pe care îl căuta să facă prima mişcare şi să îşi dezvăluie 
poziţia. Abia atunci urma să lovească. 

Aşa că nu îi păsa cât timp îi lua lui Carver, toată noaptea 
sau toată săptămâna, să se întoarcă la apartament. Era 
pregătit pentru momentul în care avea să se întâmple asta. 

Cei doi bărbaţi pe care îi trimisese sus în apartament 
raportaseră că uşa avea un cadru de oţel şi era securizată 
de sus până jos şi pe lateral. Balamalele fuseseră şi ele 
întărite. Singurul mod de a intra era cu o bombă sau cu o 
mitralieră. Kursk însuşi examinase ferestrele cu binoclul. 
Geamul era mai gros decât unul obişnuit, aproape cu 
siguranţă antiglont. 

Se aşteptase la asta. Carver nu era prost: trebuia să ia 
măsuri de securitate împotriva celor ca el. Între timp, Kursk 
avea nevoie să ia şi el la rândul lui nişte măsuri. Dădu un 
telefon la Moscova şi făcu rost de numărul persoanei de 
contact de care avea nevoie, un mobil înregistrat în Elveţia. 


214 


— Lucrez pentru luri, spuse el. Trebuie să scap de o 
maşină, un BMW 750. Are ceva înăuntru. Acest lucru 
trebuie să dispară, înţelegi...? O să trimit un om cu maşina. 
De asemenea, vreau o dubă, precum cea a companiilor de 
telefonie sau a celor care fac livrări, ceva de genul ăsta. 
Omul meu o să vină după ea. In douăzeci de minute. Ai face 
bine să ne dai tot ce îţi cerem. Nu vrei să afle luri că ne-ai 
dezamăgit. 

Kursk îl trimise pe Dimitrov cu maşina. Papin încă era pe 
scaun, ţinut în poziţie verticală cu ajutorul centurii de 
siguranţă. Acum Kursk era singur pe stradă. Era un loc 
tăcut, respectabil, o zonă în care ieşea imediat în evidenţă. 
Trebuia să scape de ochii curioşilor ascunşi după ghivecele 
cu flori sau după perdele. O firmă îi atrase atenţia puţin mai 
sus: pubul irlandez Malone's. Perfect. 

Comandă o bere şi un whisky şi se aşeză lângă geam ca 
să poată urmări tot ce se întâmplă în stradă. Nimeni nu 
putea să intre sau să iasă din clădirea în care stătea Carver 
fără ca el să observe. Kursk îşi savură băutura şi se uită în 
jurul său în bar. Mai văzuse locuri ca acesta în Moscova. 
Presupuse că mai erau un milion de astfel de locuri, peste 
tot în lume. Dar era în regulă. În comparaţie cu alte locuri în 
care stătuse şi aşteptase, acesta era un palat. 


Jennifer Stock parcase maşina şi pornise la plimbare, 
uitându-se prin vitrine şi oprindu-se să-şi ia o cafea. Îi 
văzuse pe Kursk şi pe cei trei oameni ai săi. Existau, se 
gândi ea, avantaje evidente când eşti femeie, principalul 
fiind refuzul instinctual al bărbaţilor de a o lua în serios, 
indiferent de aşa-zisa egalitate dintre sexe. Putea să se tot 
plimbe dintr-o parte în alta a străzii şi ei, pur şi simplu, ar fi 
crezut că e o femeie proastă care nu avea niciun simţ al 
direcţiei sau care încă nu se hotărâse încotro voia să 
meargă. Putea să se uite în stânga şi-n dreapta şi ei, pur şi 
simplu, ar fi crezut că e doar curiozitate feminină. 


215 


Era şi mult mai uşor să vorbească cu oamenii. Aparent 
până şi cel mai decent bărbat ar fi trezit suspiciune sau 
chiar frică atunci când s-ar fi apropiat de un străin. Copiii 
erau crescuţi cu sfaturi de genul: feriţi-vă de bărbaţii pe 
care nu îi cunoaşteţi. Dar oricine, indiferent de vârstă sau 
sex, ar fi vorbit cu o femeie. De fapt, copilul acela cu ochi 
mari şi păr ciufulit al patronului cafenelei îi spusese totul 
despre francezul care îi pusese întrebări lui papa în acea 
dimineaţă şi despre bărbaţii ciudaţi, îmbrăcaţi cu perdesie 
largi care ieşiseră din maşina aceea mare şi neagră. 

— Da, i-am văzut şi eu, spuse ea ciufulind părul băiatului. 
Erau ciudaţi, nu-i aşa? 

În timp ce era încă în cafenea şi sorbea un espresso, 
Stock primi un telefon din Londra. Era Bill Selsey. 

— Bună, Jen, tocmai am aflat ceva legat de BMW-ul cu 
număr italian de care ai întrebat. E înregistrat pe numele 
unei companii, Pelicce Marinovski. Cică importă blănuri din 
Rusia. 

— Pe bune? Bărbaţii din maşină nu păreau că se ocupă 
cu blănuri. 

— Mda, nici compania Pelicce sau cum s-o chema nu 
pare exact a fi o companie de import-export. Nu pot să-i 
găsesc conturile niciunde, nici sediul sau vreo evidenţă a 
vânzărilor. 

Stock se încruntă. 

— E un fel de paravan pentru mafia rusă? 

— Posibil, dar să ai grijă, da? Nu sunt oameni cu care vrei 
să te încurci. 

— Am ordine să îi urmăresc de la distanţă şi să nu 
intervin. Asta şi am de gând să fac. 

— Foarte bine, aşa să şi faci. 


216 


48 


Magnus Leclerc se simţea sufocat de căldură. Nu îşi 
dădea seama de ce barul se încălzise atât de tare dintr- 
odată. Işi scosese sacoul şi cravata, dar încă transpira ca un 
porc. Spera ca Natasha să nu fi observat. Aaaah, Natasha! 
Era uimitoare. O cunoscuse acum o oră, dar deja simţea că 
exista o legătură, foarte strânsă între ei, de parcă puteau 
citi unul în sufletul celuilalt. 

li povestise despre târfa de Marthe, despre cât de tare 
suferise din cauza cicălelii ei constante, a criticilor ei 
meschine şi a faptului că nu-i satisfăcea nevoile sexuale. Se 
temuse că Natasha avea să râdă de el. Dar n-o făcuse. Il 
înţelegea. Fata asta frumoasă îi luase mâna într-a ei. Apoi, 
foarte blând, îşi trecuse degetele perfecte peste obrazul lui. 
Leclerc aproape plânse de fericire. Trecuse foarte mult timp 
de când nu se mai simţise atât de bine. 

Atât de mult de când fusese aşa excitat. Poate de aceea 
îi era atât de cald - ardea de pasiune. Voia să i-o tragă cu 
orice preţ. O privi, dezbrăcând-o în mintea lui, încercând să- 
şi imagineze cum arăta goală. Pentru o clipă, nici nu-şi 
dădu seama că vorbea cu el. 

— Scuze, spuse el, ai spus ceva, chérie?” 

— Spuneam că poate ar trebui să-l căutăm pe domnul 
Vandervart. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Cred că încă e 
sus, în apartamentul lui. Crezi c-ar trebui să urcăm? 

Leclerc afişă un zâmbet recunoscător. 

— Sus? O, da, cred că acolo trebuie să mergem. 

Când se ridică, observă brusc că podeaua nu era atât de 
stabilă pe cât ar fi vrut el să fie. Natasha se grăbi să-l 
sprijine, îi luă haina şi cravata pe care le aruncase şi-l luă 
de braţ, ajutându-l să-şi recapete echilibrul în timp ce ieşea 
din bar. Nu-şi dădea seama ce se putuse întâmpla. Băuse 
doar, câte, patru martini, poate cinci? N-ar fi trebuit să fie 


21 Scumpo (în Ib. Franceză) (n.tr.) 
217 


aşa ameţit. Apoi îi simţi şoldul lipit de al lui, greutatea şi 
moliciunea sânului ce-i mângâia braţul, şi un rânjet larg, 
fericit se întipări pe faţa lui Magnus Leclerc. Nu-i păsa cât 
era de beat. Se simţea absolut grozav. 


Alix îl conduse pe bancherul moleşit, căruia-i curgeau 
balele, pe coridor şi pe scări, până la uşa apartamentului. 
Bătu, îşi lipi urechea de uşă, apoi se întoarse spre Leclerc. 

— Nu pare a fi înăuntru. Sigur nu mai întârzie mult. 
Putem aştepta la mine în apartament dacă vrei. Stau chiar 
vizavi. 

Fără să-i dea ocazia să răspundă, se apropie de uşa 
alăturată, introduse cheia în broască şi intrară împreună. 

— Mă tem că nu-i foarte comod aici, spuse ea 
conducându-l prin sufrageria mobilată în stil antic în 
dormitorul cu un pat enorm, acoperit cu o pătură de 
culoarea cerului. 

Chiar vizavi de pat era un dulap cu un televizor. Camera 
era pentru nefumători, dar cineva lăsase un pachet de 
ţigări într-o scrumieră, lângă televizor. 

— Aici e mai comod, spuse Alix punându-şi poşeta pe o 
masă de lângă pat. De ce nu te relaxezi? Stai pe pat şi îţi 
aduc eu o băutură de la minibar. Alt martini? 

— Nu, spuse el luând-o de braţ. Nu-ţi face griji pentru 
băutură. Stai aici cu mine. _ 

Bătu cu mâna pe pat, lângă el. Alix se aşeză. li lăsa să-şi 
plimbe mâna pe coapsa ei, oprindu-l doar când încercă să îi 
bage mâna sub fustă. 

— Stai aşa, spuse ea trecându-şi jucăuş mâna prin părul 
lui. Ce-ar zice Marthe să ne vadă aşa? 

— Să i-o trag lui Marthe! spuse Leclerc. Apoi începu să 
chicotească. De fapt, mai degrabă şi-aş trage-o ţie! 

Se repezi la Alix, prinzând-o de umeri şi încercând să o 
forţeze să se întindă pe pat. Ea râse şi se eliberă de sub 
greutatea lui. 


218 


— Nu te grăbi, spuse ea. Dacă mă vrei, trebuie să faci 
exact aşa cum spun eu. 

— Orice! spuse Leclerc privind-o cu dorinţă. 

— Ridică-te în picioare, în faţa mea! 

Se supuse imediat. 

— Scoate-ţi cămaşa! 

Din nou, făcu cum se spuse. 

— Acum dă-ţi jos pantalonii şi apoi să nu mai faci nicio 
mişcare! 

Când termină, o privi cu gura căscată pe Alix cum îşi 
desfăcea nasturii de la bluză, apoi cum o aruncă uşor, cu o 
mişcare lascivă. Işi desfăcu fusta şi o lăsă să alunece pe 
podea la picioarele ei. 

Alix purta lenjerie albă cu dantelă, care-i accentua 
formele suple şi atletice. Încă avea pantofii cu tocuri-cui. 

În faţa ei, Leclerc era îmbrăcat cu un şorţ lăbărţat 
susţinut de o bandă elastică ce se adâncea în carnea 
fleaşcă. Incă avea şosetele gri de lână. 

— Întinde-te pe pat, lipit de capul patului, îi spuse ea. 

Leclerc se dădu rapid în spate, căzu pe pat şi se sprijini 
de perne. 

— Curând, foarte curând, o să-ţi faci de cap cu mine. Dar 
mai întâi îmi fac eu de cap cu tine. Stai acolo nemişcat şi nu 
scoate niciun sunet! 

Alix ocoli patul şi ajunse la nişte sertare. Se aplecă să 
deschidă unul, făcându-l pe Leclerc să geamă de plăcere la 
vederea ei, şi scoase trei eşarfe lungi şi înguste din mătase 
neagră. 

— Ce...? începu Leclerc. 

= 993 

Se întoarse la pat, întinse eşarfele pe cearşaf şi 
îngenunche lângă pieptul lui Leclerc. Apoi îl luă de 
încheietura mâinii drepte, pe care o legă cu îndemânare de 
un capăt al primei eşarfe, după care înnodă celălalt capăt 
de partea de sus a piciorului patului. Un braţ al lui Leclerc 
atârna neajutorat în aer, dar el părea mai puţin preocupat 

219 


de asta decât de încercările lui disperate de a-şi ridica faţa 
la nivelul sânilor lui Alix în vreme ce ea se apleca peste el. Il 
ignoră, prinzându-l de cealaltă încheietură, fără să scoată 
un cuvânt, şi repetând procedura cu cealaltă eşarfă. 

După ce îi legă ambele braţe, se aplecă şi-şi trecu mâna 
prin părul de pe pieptul lui Leclerc, jucându-se leneş cu 
sfârcurile lui, în vreme ce-l întreba: 

— Iţi par atrăgătoare? 

— O, Doamne, da, gemu el. 

— Atunci priveşte-mă cu atenţie şi ţine minte ce vezi. 
Pentru că acum mă vezi, iar acum - luă ultima eşarfa şi o 
înfăşură rapid în jurul capului bancherului, acoperindu-i 
ochii - nu mă mai vezi. Eşti neajutorat acum, la mila mea. 
Aşa că mă întreb ce-o să fac? 

Îi puse arătătorul pe buze, tachinându-l, în vreme ce el 
încerca disperat să i-l sugă, apoi se întinse peste el şi 
începu să se unduiască în jos, din ce în ce mai jos, până 
când capul îi era direct deasupra pantalonilor lui. 

— Mmm, ce-avem noi aici? întrebă ea. 

Se ridică din nou şi începu să-i tragă pantalonii de pe 
talie. 

— Te rog, te rog, gemu el încercând să-şi ridice fundul de 
pe pat ca să o ajute. 

Alix se aplecă în faţă peste Leclerc, până când capul ei 
ajunse la câţiva milimetri deasupra şortului lui şi... 

— Mulţumesc, domnişoară St. Clair, asta e tot, spuse o 
voce aspră, guturală, care suna la fel ca a unuia care 
vorbea afrikaans”. 

Alix cobori din pat şi îl privi furioasă pe Carver. 

— Ţi-a luat cam mult! îi spuse ea în şoaptă. 

— Imi cer scuze, răspunse el tot în şoaptă, explicându-i şi 
cu mâinile că regretă întârzierea... 

— Cine eşti? Ce se întâmplă? ţipă Leclerc zvârcolindu-se 
pe pat. 


22 Limbă vorbită în Africa de sud (n.tr.) 
220 


Carver îl plesni foarte tare peste faţă. 

— Taci din gură, domnule Leclerc! se răsti Carver. Dacă 
ţii la viaţa şi la reputaţia ta, ţine-ţi gura şi ascultă. Stai să te 
ajut. 

Carver scoase o batistă din buzunar şi o îndesă în gura 
omului, punându-i căluş. Luă cureaua de la pantalonii ce 
zăceau pe podea şi-i legă strâns gleznele, lăsându-l 
complet neajutorat. 

— Numele meu e Dirk Vandervart. O să-ţi pun o serie de 
întrebări simple, iar tu o să-mi dai răspunsuri sincere. Există 
două motive pentru care o să faci asta. Primul e acela că 
noi am urmărit seara petrecută cu domnişoara St. Clair. De 
fapt, am înregistrat cele mai interesante momente. Nu cred 
că soţiei tale i-ar plăcea să audă toate lucrurile pe care le-ai 
spus, nu? Mai ales când te vede cum seduci o tânără şi o 
laşi să te lege de patul ei. Nu ţi-ar pica bine, n-ar cadra cu 
căsnicia sau cu banca, nu-i aşa? Buuun... Deci, dacă refuzi 
să vorbeşti, dacă încerci să ne induci în eroare sau dezvălui 
ceva din ce s-a întâmplat aici în seara asta, casetele alea 
vor fi făcute publice, te asigur de asta. Celălalt motiv 
pentru care o să vorbeşti e simplu: o să îţi cauzez dureri 
cumplite dacă nu o faci. Să nu ai nici cea mai mică îndoială. 
De exemplu... 

Carver îl apucă pe Leclerc de mâna dreaptă şi începu să-i 
îndoaie degetul mic, dându-i-l pe spate. Leclerc clătină din 
cap într-o parte şi-n alta. 

— Doare, nu? Dacă o ţin tot aşa, osul o să se rupă ca o 
ramură. Apoi degetul o să se umfle ca un cârnat pe braa. 
Au, frate, pe bune, doare atât de tare, că o să vrei să ţi-l fi 
tăiat direct. 

Intreg corpul lui Leclerc tresărea, de parcă era străbătut 
de şocuri electrice. Carver se făcu că nu observă şi 
continuă să vorbească. 


23 Grătar în Afrikaans (n.tr.) 
221 


— Şi, după ce termin cu un deget, trec şi la restul. Şi la 
alea de la picioare. Şi nici nu vrei să te gândeşti la ce o să 
fac cu restul corpului. Deci, vrei să vorbeşti? 

Leclerc aprobă frenetic din cap. 

— O decizie foarte înţeleaptă. Hai să te facem un pic mai 
comod. Poate puteţi să mă ajutaţi, domnişoară St. Clair? 

Impreună, îl ridicară pe Leclerc astfel încât spatele-i 
stătea lipit de capătul patului. Alix se aplecă şi-i şopti la 
ureche: 

— Imi pare rău, Magnus. Spune-i domnului Vandervart 
exact ce vrea şi poţi să mergi acasă, la Marthe. Chiar o 
iubeşti, nu-i aşa? 

Din nou, bancherul aprobă disperat din cap. 

— Bun atunci. 

Alix îi scoase căluşul din gură. 

Carver continuă apoi: 

— Vreau să ştiu totul despre unul dintre conturile pe care 
le controlezi. Este numărul 4443717168. 

— Dar eu controlez sute de conturi. Cum să le ţin minte 
pe toate? 

Capul legat la ochi se clătină într-o parte şi-n alta, parcă 
implorând milă. 

— Pe ăsta o să ţi-l aminteşti. Sâmbătă dimineaţă, ai luat 
la cunoştinţă primirea a 1,5 milioane de dolari şi ai trimis un 
fax proprietarului contului în legătură cu asta. Dar, până 
duminică după-amiază, ai făcut ca banii să dispară. Cum ai 
reuşit asta? Şi cine ţi-a dat ordinele? Pentru că nu cred c-ai 
furat toţi banii ăia pentru tine... 

— Nu! Nu! 

— Deci cum a fost? 

— Nu pot să spun. Pur şi simplu nu pot! M-ar omori! 
Vocea-i era piţigăiată, implorând o înţelegere de care ştia 
că n-avea să aibă parte. 

— Cine sunt „ei”, Magnus? 

— Nu pot să spun! 

— Pentru că ei te-ar omori? 

222 


— Da! 

— Ce te face să crezi că nu te omor eu primul? Deschide 
gura. Carver îşi duse mâna la spate şi-şi scoase SIG-Sauer- 
ul de la centură. Inghesui amortizorul între dinţii lui Leclerc. 

— Ghiceşti ce-i ăsta? Corect, un pistol de calibrul 9 mm. 
Crede-mă, nu o să ezit să apăs pe trăgaci. Cu asta mă 
ocup. Dar mă mai ocup şi cu altceva. Ţin secrete. Şi nimeni 
nu va afla niciodată ce s-a întâmplat în seara asta, dacă îmi 
spui pur şi simplu ce s-a întâmplat cu contul ăla. 

— Nu s-a întâmplat nimic. 

Carver îl plesni pe Leclerc a doua oară. 

— Credeam că avem o înţelegere. 

Leclerc gemu. 

— Nu, serios, nu s-a întâmplat nimic. N-a intrat niciun 
ban în contul ăla. Nici n-a ieşit. Chitanţa pentru depozit era 
falsă. 

— Şi cine a dat ordin să fie tipărită? 

— Nu pot să spun... Nu pot! 

Carver oftă. li băgă căluşul la loc lui Leclerc şi îl luă iar de 
mână. 

— Porcuşorul ăsta s-a dus la piaţă, spuse el trăgând 
brusc şi puternic de arătător. O luă de-a lungul mâinii. 
Porcuşorul ăsta a rămas acasă. Porcuşorul ăsta a mâncat 
friptură de vită. lar porcuşorul ăsta... 

Se auzi un urlet atenuat de batistă. Carver îl ţinu pe 
Leclerc de degetul mic încă vreo câteva secunde, îndoindu-l 
în spate şi lăsând durerea să se intensifice, apoi îi scoase 
batista. 

— Ai vrut să zici ceva? Sau vrei să-ţi arăt cât de serios 
vorbesc? 

— Nu, vă rog, vă implor... 

— Atunci spune-mi. Ordinele... de unde au venit? 

— De la Malgrave & Company. E o bancă din Londra. 

— Cine ţi le-a dat? Am nevoie de un nume. 


223 


— Nu ştiu, dar cred c-au venit de undeva de sus, de la 
cineva cu influenţă foarte mare. Nu putea sa se întâmple 
fără ca preşedintele companiei mele să fie de acord. 

— Deci cine conduce Malgrave & Company? Cine-i şeful? 

Leclerc încercă un zâmbet chinuit. 

— Nu-i nevoie să vă spun eu asta. E o companie de 
familie. Actualul director este lordul Crispin Malgrave. 

— Mulţumesc, domnule Leclerc. Aţi fost foarte cooperant. 
Veţi pleca de-aici imediat. Mâine-dimineaţă veţi primi un e- 
mail. Va avea fotografiile ataşate - cadre de pe casetele 
noastre video. Sper că vă vor reaminti să păstraţi tăcerea. 
Nu vreau să se mai întâmple lucruri neplăcute. Acum, 
domnişoară St. Clair, fiţi drăguță şi îmbrăcaţi-vă la loc şi 
ajutaţi-mă să fac ordine în camera asta. 

Carver se întoarse spre pachetul de ţigări, cu camera 
video ascunsă în el şi transmise un mesaj către Thor 
Larsson, care se uita pe monitorul din celalalt apartament. 

— Poţi să strângi şi să ieşi şi tu de-acolo. 


49 


Alix stătea sub duş, încercând să curețe amintirea 
mâinilor lui Leclerc de pe trupul ei. Hotelul punea la 
dispoziţie două sticluţe cu apă de gură cu aromă de mentă. 
Le folosi pe amândouă. Nici măcar nu se sărutaseră, 
darămite să facă sex, dar tot se simţea murdară. În timp ce 
revenea în dormitor, Carver ascundea cu grijă 
echipamentul video. Leclerc stătea pe-o parte a patului, 
chircit şi lipsit de vlagă. 

Alix îşi adună lucrurile, apoi îl ajută pe Carver să-l 
dezlege şi să-l îmbrace pe Leclerc, deşi îl lăsară legat la 
ochi. Bancherul fu scos pe coridor, coborât pe scara de 
urgenţă şi apoi dus pe o uşă din spatele clădirii. Thor 
Larsson aştepta să-i întâmpine în Volvo-ul lui vechi. 


224 


— Ai luat tot? întrebă Carver, încă păstrând accentul lui 
Vandervart. 

— Sigur, spuse Larsson. Şi nu-ţi face griji. Calitatea 
sunetului şi a imaginii e superbă. 

Zece minute mai târziu, Leclerc fu scos din maşină pe o 
stradă lăturalnică. In timp ce îşi dezlega eşarfa de la ochi, 
Volvo-ul dădu colţul şi dispăru. 

Larsson îi lăsă pe Carver şi pe Alix pe Pont des Bergues, 
lăsându-i să-şi croiască drum prin Oraşul Vechi, în vreme ce 
el se întorcea la apartamentul lui. La câteva minute după 
ce ajunse acolo, se conectă la internet şi sparse serverul 
central al hotelului. Voia să şteargă orice urmă a prezenţei 
lor acolo. li luă jumătate de oră şi toată priceperea, dar, în 
final, era ca şi cum domnul Vandervart, domnişoara St. 
Clair şi domnul Sjoberg nu rezervaseră nicio cameră şi nici 
nu trecuseră pragul clădirii. 


În timp ce traversau din nou râul, braţ la braţ, Alix îl 
întrebă pe Carver: 

— Chiar l-ai fi rănit pe Leclerc? 

— Dac-aş fi fost nevoit... Dacă ar fi fost singura 
modalitate de a-l face să vorbească... 

— Mă sperii când te văd aşa. [i se pare ceva atât de 
natural. 

— Nu-i chiar aşa. Îmi făceam doar treaba. Şi, dacă crezi 
că eu sunt natural, ar trebui să te vezi pe tine. M-am cam 
speriat stând în faţa camerei şi privindu-vă. Chestia asta m- 
a făcut să mă-ntreb ce-ar fi zis cineva dacă ne-ar fi văzut pe 
noi doi. 

Acum erau pe malul îndepărtat al râului, mai relaxaţi şi 
liniştiţi, cărând gentile pe care le duseseră peste noapte la 
hotel. Apoi Carver o întrebă: 

— De ce te-ai dus, de fapt, la Paris? 

Nu era nicio urmă de agresiune în vocea lui, nu avea 
nimic din tonul ameninţător cu care se adresase lui Leclerc. 


225 


Punea o simplă întrebare, ca şi cum ar fi fost din pură 
curiozitate. 

— A fost aşa cum ţi-am spus, răspunse Alix, la fel de 
sincer. Kursk voia o femeie care să-l ajute cu o misiune şi 
era dispus să plătească zece mii de dolari. 

— Dar nu există niciun doctor, nu? Niciun logodnic 
respectabil? 

Alix deschise gura să vorbească, apoi păru să se 
răzgândească. Oftă şi privi în altă parte. Vocea lui Carver 
deveni dintr-odată mai dură. 

— Nu, şi nici nu mi te imaginez lucrând la o recepţie. 
Oamenii ca noi nu rezistă în slujbe normale. Am părăsit de 
prea mult timp lumea aia. Deci, ce-ai făcut de fapt? 

Alix îşi smuci mâna şi se opri din mers. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-i evident?! Acelaşi 
lucru pe care l-am făcut dintotdeauna. Clienţii mei erau 
ruşi, foarte bogaţi, foarte puternici. Uneori eram mai mult 
ca o iubită, stăteam luni la rând cu acelaşi bărbat. 

Carver voia să se oprească. Ştia că n-are nimic de 
câştigat dacă insista cu întrebările. Dar nu se putea abtine. 

— Ca şi cu tipul de la club, cu cele două blonde? întrebă 
el, dar de data asta tonul era unul tăios. 

Alix îl privi cu acel dispreţ profund pe care nu-l mai 
întâlnise la ea de când se cunoscuseră în Paris. 

— Da, ca şi cu Platon. Inaintea fetelor ălora, eu stăteam 
lângă el în cluburi, îl lăsam să mă prindă de ţâţe, i-o 
sugeam sau i-o trăgeam. E bine? Eşti mulţumit acum? Sau 
vrei să mă umileşti şi mai tare? 

— Nu, am prins ideea. 

— Chiar aşa? Chiar înţelegi ce înseamnă să fii femeie în 
ziua de azi în Moscova? Nu există legi, siguranţă. Nu alegi 
între o viaţă uşoară şi una grea, ci între a supravieţui şi a 
muri. Am făcut ce a trebuit să fac, ca să supraviețuiesc. 
Apoi a venit Kursk la mine, mi-a zis de o misiune la Paris şi 
că are nevoie de-o femeie. Mi-am spus că poate asta era 


226 


şansa mea să scap şi să o iau de la capăt, să încep o viaţă 
nouă. 

— De ce nu mi-ai spus asta de la început? 

Pe chipul ei se citea acum durerea, mânia făcând loc 
resemnării. 

— Cum să-ţi fi spus tot adevărul? Mi-am inventat iubitul 
respectabil şi slujba respectabilă pentru c-am crezut c-ai să 
mă respecţi mai mult. Dar am minţit. Nu sunt respectabilă. 
Eşti mulţumit acum? 

Carver o luă de umeri. 

— Alix, nu-mi pasă deloc dacă eşti „respectabilă”. Dintre 
toţi oamenii de pe lumea asta, eu sunt ultimul care ar avea 
dreptul să te judece. Vreau doar să ştiu ce e adevărat. 

Ea privi în sus, către el. 

— Contează? Poate exista vreodată mai mult de-atât 
între noi doi? 

Nu mai aveau ce-şi spune în timp ce urcau dealul şi 
dădeau colţul în strada unde locuia Carver, cufundaţi în 
propriile gânduri. 


În oglinda retrovizoare a dubei Swisscom, Grigori Kursk îi 
văzu venind pe stradă. Alexandra Petrova purta o perucă 
şatenă şi haine în care nu o mai văzuse până acum, dar nu 
conta. O văzuse cu atâtea peruci şi atât de deghizată, că 
putea vedea cu uşurinţă dincolo de ele, recunoscând-o doar 
după siluetă şi după mers. 

Zâmbi când îl văzu pe bărbatul de lângă ea. Englezul îl 
rănise pe Kursk atât fizic, cât şi în orgoliu. Fusese păcălit şi 
atras în capcană şi, chiar dacă nu lăsase să se vadă nicio 
urmă de slăbiciune în faţa oamenilor săi, cu fiecare 
răsuflare simţea un junghi de durere în coastele rupte. 
Acum avea să-şi savureze răzbunarea. 

li sună pe Dimitrov, care se postase în barul irlandez, şi 
pe ceilalţi doi pe care îi lăsase în apropierea apartamentului 
lui Carver. Mesajul său era acelaşi. 


227 


— Au venit. Fiţi gata de acţiune. Şi nu uitaţi: îi capturăm 
vii. 


50 


O uşă se deschise uşor, aruncând o lumină de neon 
albăstruie peste pietrele de pavaj de culoarea cărbunelui. 

— Psst! Pablo! Hai înăuntru. 

Carver fu smuls din propriile gânduri, ca un om trezit 
dintr-un somn adânc. Se uită în jur şi îşi dădu seama a cui 
era vocea. N 

— Nu în seara asta, Freddy. Imi pare rău, amice, n-avem 
dispoziţia necesară. 

— Vino înăuntru. E grav! 

Neliniştea din vocea lui Freddy îl făcu pe Carver să se 
oprească. Se uită la Alix, dar nu văzu niciun fel de reacţie 
din partea ei. 

— Ce e? 

Trecură de cele câteva mese de afară şi intrară în 
cafeneaua mică, cu tavan jos. Mai era doar o persoană în 
local, un bătrân aplecat peste o farfurie de minestrone”. 
Carver îl salută din cap: „Bonsoir, Karl, ça va?” Bătrânul 
mormăi un răspuns în doi peri şi-şi văzu de supa lui. 

— In fiecare seară e aici, tot timpul rămâne ultimul client 
şi mereu vrea o farfurie de minestrone, spuse Carver, deşi 
Alix nu îl băga în seamă. 

Se întoarse din nou către Freddy. 

— Care-i problema? 

Freddy lustrui scurt tejgheaua cu bucata de bumbac pe 
care o ţinea în şorţ. 


2 Supă de legume tipic italiană (n.tr.) 


* Bună seara, Karl, cum îţi merge? (în 


Ib. franceză, în original) (n.tr.) 
228 


— Deocamdată, niciuna. Dar nu ştiu ce va fi mai târziu. 
Te caută lumea, Pablo. Mai întâi un francez: a venit aici azi- 
dimineaţă, zicea că lucrează pentru Ministerul federal de 
Interne. Evident minţea. In mod sigur era vreun poliţai. Apoi 
o englezoaică, foarte politicoasă, plină de şarm, dar punea 
prea multe întrebări. 

— Descrie-mi-o. 

— Englezoaică tipică, ştii tu. Nu era prea şic, nu era 
elegantă, dar arăta destul de bine. 

— Părul? Hainele? 

— Aăă, stai aşa... Freddy se încruntă. Bun, avea părul 
şaten-deschis, spălăcit. Şi purta o fustă cu un imprimeu pe 
ea, cu flori, parcă. 

Carver aprobă din cap. 

— Stă cam la 50 m în spate, pe şosea, într-un Opel 
Vectra albastru. E un bărbat cu ea. Când am trecut pe 
lângă ei, l-a luat de mână şi s-a uitat în ochii lui, ca şi cum 
ar fi fost iubiţi. Ce voia să ştie? 

— A vorbit cu Jean-Louis când eram cu spatele. El i-a zis 
şi de ceilalţi bărbaţi. 

— Care bărbaţi? 

— Nu ştiu. Nu i-am văzut. Dar Jean Louis a văzut nişte 
bărbaţi ieşind dintr-o maşină neagră în după-amiaza asta. 
Apoi maşina a plecat, dar nu erau toţi în ea. S-ar putea să 
mai fie pe-aici. 

— Câţi erau? 

— Nu ştiu. Stai o clipă. Se duse într-o parte a camerei, 
deschise o uşă şi băgă capul în încăpere. Jean-Louis! 

O voce de copil se auzi dintr-o cameră de sus. 

— Oui, papa? 

— Vino aici, fiule. 

Se auziră paşi grăbiţi pe scări, apoi un ghemotoc plin de 
energie ţâşni în cameră, îl văzu pe Carver şi chiţăi: 

— Pablo! 

Tatăl său se încruntă la el, încercând să pară sever. 


229 


— Spune-i lui monsieur Pablo ce-ai văzut în după-amiaza 
asta. Ştii tu, bărbaţii ăia ciudaţi. 

— Aia de care m-a întrebat doamna englezoaică? 

— Da, ăia. 

— Erau vreo trei sau poate patru. Arătau ciudat. Aveau 
haine groase pe ei, deşi era frumos şi cald afară. 

Carver se lăsă în genunchi ca să se uite în ochii lui Jean- 
Louis. 

— Ai observat dacă ascundeau ceva sub haine? 

— Nu, aveau nasturii încheiaţi. Cred că fierbeau. 

— Da, probabil. Îţi mulţumesc, mi-ai fost de mare ajutor. 
Ai văzut cumva unde s-au dus? 

Copilul dădu din cap în semn de aprobare. 

— Unii s-au dus către casa ta. Dar nu toţi. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu ei. A trebuit să vin înăuntru, pentru că maman 
a spus că-i timpul să iau cina. 

— Nu-ţi face griji. Te-ai descurcat excelent. Cred c-ai 
putea deveni un detectiv celebru într-o bună zi. Nu eşti de 
acord, Freddy? 

Freddy părea şocat. 

— Fiul meu? Un flic? Nu-i amuzant, Pablo. 

Îşi făcu cruce, prefăcându-se îngrozit, apoi se întoarse 
către fiul său. 

— Bun, acum du-te înapoi la culcare. Hai, sus cu tine! Urc 
imediat să-ţi citesc o poveste. Du-te! 

Carver îl privi pe băiat cum ieşea ţopăind din cameră, 
apoi se întoarse din nou spre Freddy. 

— E o dubă Swisscom pe stradă. De când stă acolo? 

Freddy scoase un oftat de exasperare. 

— Merde! De unde să ştiu eu aşa ceva? Pe bune, Pablo, 
nici tu nu eşti mai bun ca un poliţai. 


% Expresie  franțuzească de argou 


referitoare la polițiști (n.tr.) 
230 


— Îmi cer scuze, dar ar putea fi important. Încearcă să-ţi 
aminteşti ce s-a întâmplat azi mai devreme, când ai ieşit să 
serveşti lumea la mese. Duba era acolo azi-dimineaţă? Erau 
ceva ingineri de telefonie care lucrau pe undeva? 

Freddy se gândi un moment, cu ochii închişi. 

— Nu, nu era nicio dubă, nici ingineri. Probabil c-a venit 
mai târziu. 

— Deci, ori s-a întâmplat foarte recent, ori n-are nimic 
de-a face cu Swisscom-ul. Trebuie să presupunem că e 
varianta a doua. Deci, acum îi avem pe francez, pe 
englezoaică şi pe amicul ei din maşină, plus o gaşcă de tipi 
în haine groase, care aveau o maşini neagră ce a dispărut, 
apoi a venit o dubă. Şi nu pare că unii ar avea de-a face cu 
alţii. lisuse... 

Alix se uită la el. 

— Şi-acum ce facem? 

— Tu rămâi aici, iar eu mă duc să văd ce mama dracului 
se petrece. 

— A, şi o să mă laşi pe mine aici, femeia neajutorată? 

— Nu, doar că nu vreau să mă mai lupt şi cu altcineva 
dacă în acelaşi timp trebuie să mă lupt cu tine. Mi-ar 
distrage atenţia. O să aflu cine e acolo, mă ocup de ei, apoi 
putem să continuăm cu ceea ce făceam. Dacă asta vrei. 

Freddy îşi dădu ochii peste cap şi ieşi din cameră. 

— Eu o să merg şi, ăăă, o să fac curat în bucătărie, spuse 
el uitându-se peste umăr în timp ce pleca. 

Carver şi Alix se încruntară unul la altul un moment şi 
niciunul nu voia să cedeze. Apoi ea ridică rapid din umeri, 
în semn de supunere. 

— Du-te. Freddy poate să aibă grijă de mine. 

Carver nu spuse nimic, ci doar o privi. Apoi se întoarse şi 
porni spre bucătărie. 

— Hei, Freddy! strigă el. Se poate ieşi prin spate? 


231 


51 


Carver optă pentru drumul mai lung, ocolind astfel trei 
părți ale clădirii, până când ajunse în capătul îndepărtat al 
străzii. Acum se uita înapoi pe drum, spre dubă, spre 
cafenea şi spre Opelul albastru. Barul lui Malone era chiar 
în faţa lui. Dacă pusese cineva întrebări în cafenea, existau 
şanse să fi intrat acolo. Putea şi el s-o facă la fel de bine. 

Carver deschise uşa şi intră într-o duhoare de ţigări şi de 
bere Guinness stătută. lnăuntru era clientela obişnuită: 
secretari de la ONU şi de la băncile locale, care încercau să 
demonstreze că dincolo de costumele cenuşii şi albastre 
erau oameni vii, în carne şi oase. Carver îl salută rapid cu 
mâna, semn că-l recunoscuse, pe bărbatul masiv, cu un 
tricou de rugby verde irlandez, care stătea în spatele 
barului, apoi privi dezinvolt prin încăpere, ca orice client 
interesat de ce se întâmpla în seara aceea. 

Nu-i luă mult să-l depisteze pe omul cu palton. Era 
cocoţat pe un taburet la fereastră, uitându-se fix la Carter şi 
sporovăind la telefon. Din start, asta îl dădea de gol. Inchise 
telefonul când îl văzu pe Carver fixându-l cu privirea. Acela 
era momentul decisiv. Carver porni spre bar, clătinând din 
cap la prostia unui om care n-avea nici măcar atâta creier 
încât să simuleze lipsa de interes. 

— O halbă, te rog, Stu! 

— Nicio grijă, amice! răspunse omul cu tricoul de rugby, 
cu un accent australian puternic, şi se poziţionă lângă 
pompă în vreme ce berea spumoasă curgea încet şi se 
închidea la culoare în paharul de jumătate de litru din faţa 
lui. 

Carver se sprijini de tejghea. 

— Individul de la fereastră, ăla ca naiba de urât, cu 
palton negru, e aici de mult timp? 

Stu privi prin încăpere. 


232 


— Nu ştiu, cred că de vreo câteva ore. N-a băut mult, 
ticălos zgârcit ce e! Mai era un prieten cu el mai devreme, 
dar celălalt a plecat. 

Carver plăti băutura. Voia să o ia cu el, dar îi veni brusc o 
idee. 

— Hai să-ţi zic ceva, Stu, s-ar putea să trebuiască să 
chemi un doctor. Am o presimţire. S-ar putea să aibă loc un 
mic accident. 

— La naiba, Pablo, nu vreau bătăi pe-aici. Dacă vrei să 
faci scandal, du-te afară. 

Carver îl bătu pe umăr. 

— Stai liniştit. N-o să dureze mult. 

Merse încet înapoi spre scaunele de la fereastră, relaxat, 
schimbând zâmbete cu fetele de care se ciocnea în mers. 
Rusul era doar la câţiva metri de el, urmărindu-l, neştiind 
cum să reacționeze la faptul că ţinta lui se apropia de el ca 
şi cum n-ar fi avut nici cea mai mică grijă. 

Între Carver şi rus, trei tinere care păreau să lucreze într- 
un birou, erau strânse în jurul unei sticle de vin, făcând 
schimb de bârfe şi chicoteli pe un ton strident. Una dintre 
ele îşi lăsase poşeta pe podea. 

Femeile îi aruncară priviri lui Carver în timp ce trecea pe 
lângă ele. Intoarse capul şi le zâmbi, făcându-i sugestiv cu 
ochiul celei mai drăguţe dintre ele. 

Nu era atent pe unde mergea. De aceea se împiedică de 
poşetă şi căzu în faţă, paharul zburându-i din mână şi 
stropindu-le pe fete cu bere Guinness, iar ele ţipară şi se 
feriră în timp ce lichidul negru şi spumos le stropea hainele. 
Mâinile lui Carver căutară cu disperare ceva de care să se 
agaţe şi îl găsiră pe omul cu palton, care se împletici când 
Carver se prinse de el. Scaunele erau trântite la podea, 
tipetele de agitaţie şi revoltă ale femeilor răsunară prin 
toată încăperea, aşa că nimeni nu observă felul în care 
pumnii lui Carver apucară strâns paltonul bărbatului şi 
mişcarea bruscă a gâtului lui, când îl lovi cu fruntea în 
septul nasului, pe când cei doi cădeau neajutoraţi la podea. 

233 


În câteva secunde, haosul trecu. Carver se ridică în 
picioare, cu o expresie confuză, şi se uită cu durere la 
nenorocitul plin de sânge care zăcea pe podea. 

— O, Doamne! Ce rău îmi pare! Sunteţi bine? întrebă el 
disperat. 

Se uită la beţivii care stăteau cu gurile căscate. 

— Să cheme cineva o ambulanţă, repede! Făcu o pauză, 
apoi ochii se măriră. Unde-i baia bărbaţilor? întrebă el, 
chinuindu-se să respire. Cred că mi-e rău. 

Se aplecă, duse mâinile la gură şi îşi umflă obrajii, 
împleticindu-se spre partea din spate a barului, în vreme ce 
clienţii agitaţi se dădeau înapoi să-i facă loc să treacă. 

De-abia după ce intră în baia bărbaţilor, Carver îşi 
îndreptă spatele, îşi şterse o dâră de sânge de pe frunte şi- 
şi îngădui un zâmbet. Unul fusese doborât. Dar câţi mai 
rămăseseră? 

Apoi uşa din spatele lui se deschise. Privi în oglindă. Şi 
află răspunsul. 


Grigori Kursk avea de luat o decizie. Sperase ca Petrova 
şi Carver să se întoarcă la apartament. Plănuise să pună 
mâna pe ei şi pe computer acolo, dar acum se părea că se 
despărţiseră. Dimitrov îl văzuse pe Carver în bar, dar era 
singur. Petrova era de negăsit. Probabil că era încă la 
cafenea. Kursk îşi trimise ceilalţi doi oameni să-l ajute pe 
Dimitrov. Dar întrebarea era: Să meargă cu ei sau să 
pornească pe urmele fetei? 

Cântări situaţia. Carver ştia ce face, fără îndoială. Însă 
Kursk avea încredere în oamenii lui. Poate nu erau genii, 
dar erau foşti soldaţi în Spetsnatz? , antrenați într-unul 
dintre cele mai dure regimuri pentru forţele speciale din 
lume. 

Intre timp, el se putea ocupa singur de Petrova. Ştia unde 
s-o găsească. Ar fi putut paria că şi Carver ar fi făcut la fel: 


27 Forţele speciale ruseşti (n.tr.) 
234 


ar fi ţinut-o pe târfă la distanţă, să fie în siguranţă, apoi s-ar 
fi ocupat singur de ceea ce trebuia dus la bun sfârşit. 

Cobori din dubă, îşi încorda spatele ca să se 
dezmorţească - întrucât stătuse chircit timp de două ore 
într-o maşină apoi o luă pe drum în jos spre cafenea. 


Agentul MI6 numărul D/813318, ofiţerul de grad 5 Tom 
Johnsen, profita de misiunea de supraveghere pentru a 
ajunge s-o cunoască mai bine pe Jennifer Stock. La început 
nu se păruse cine ştie ce. Avea o faţă mai degrabă plăcută 
decât frumoasă. Se purta prietenos, dar la modul 
profesional, vrând să scoată în evidenţă că, cel puţin în 
orele de lucru, era mai întâi agent şi pe urmă femeie. Elo 
respecta pentru asta şi-i plăcea faptul că nu lăsase dorinţa 
de a fi luată-n serios să-i ucidă simţul umorului. Cu cât 
petrecea mai mult timp în maşină cu Jennifer Stock, cu atât 
Johnsen era mai interesat de femeie, nu de agent. 

Era intrigat de felul în care nu încerca să se facă în niciun 
fel atrăgătoare. Nu avea un machiaj care să atragă atenţia 
şi avea mai degrabă o tunsoare practică decât una 
modernă. De asemenea, părea să nu-i pese de felul în care 
arăta. Poate de aceea îi şi luase lui atât de mult să observe 
că avea picioare superbe şi sâni fantastici - nu prea mari, 
dar atât de rotunzi şi de obraznici încât îi era greu să se 
abţină. Şi fusese ideea lui Jennifer să se comporte ca doi 
îndrăgostiţi dacă se uita cineva cu suspiciune la doi oameni 
care stăteau intr-o maşină. Asta trebuia să fie un semn 
încurajator. 

Işi spuneau unul altuia poveşti de groază despre găsirea 
unei locuinţe decente în Elveţia cu salariul mic al agenţilor 
MI6, când Johnsen văzu un om ieşind din duba Swisscom şi 
îndreptându-se spre cafenea. 

— Stai un pic, avem companie, spuse el luând aparatul şi 
făcând câteva poze. 


235 


— Îi ştiu pe omul ăla, spuse Jennifer. Era pe-aici în după- 
amiaza asta, dar era cu un BMW. Asta ar putea fi ceva 
interesant... 

Îl urmăriră pe om intrând în cafenea. 

— Ceilalţi doi sunt încă înăuntru, nu? Deci ce facem, 
intrăm după ei să-i urmărim mai îndeaproape? 

Jennifer clătină din cap. 

— Ar putea fi riscant. Locul e foarte mic. Dacă intru, sigur 
mă recunoaşte patronul. Şi dacă apar probleme, o să ne fie 
greu să le evităm. 

— Da, dar trebuie să aflăm care-i treaba cu clovnii ăştia. 
Şi, orice s-ar întâmpla, se întâmplă înăuntru. Uite care-i 
treaba, o să merg puţin în recunoaştere. Stau la uşă, arunc 
un ochi înăuntru, apoi mă-ntorc aici, îţi zic ce-au de gând şi 
ne hotărâm care-i următoarea mişcare. 

Când Jennifer îi răspunse „In regulă!”, el deja aruncase 
neglijent camera foto pe bancheta din spate, coborâse din 
maşină şi se îndrepta spre cafenea. 


52 


Intrară pe rând în baia îngustă a bărbaţilor. Primul avea 
părul ţepos, vopsit roşcat, cu un şir de codițe în stil punk 
ce-i atârnau pe gulerul paltonului negru. Probabil că se 
împinsese cu spatele-n ușă, pentru că se învârtea când 
intră şi avea o mitralieră MAC-10 în mâini, iar cel din 
spatele lui ţinea alta. Armele aveau amortizoare Sionics, 
care le făceau să fie aproape complet silenţioase şi mult 
mai precise decât MAC-urile obişnuite, cu ţeavă scurtă. 
Acesta fu primul detaliu observat de Carver, în timp ce 
băga mâna în jachetă după SIG. Când scoase pistolul şi-l 
puse în faţă, îndreptându-l de la un bărbat spre celălalt, mai 
observă ceva: nu trăgeau în el. 

Dacă ar fi plănuit să-l omoare, ei ar fi intrat acolo trăgând 
ca nebunii şi el ar fi fost ciuruit cu mult înainte să apuce să 


236 


scoată arma. Dar ei stăteau pur şi simplu acolo, cu nişte 
feţe dure, părând foarte nervoşi, ca şi cum nu ar fi aşteptat 
nimic altceva decât ocazia de a-l ucide, dar li se interzisese 
acest lucru. Era logic. Cel care îi trimisese avea nevoie de 
Carver viu. Atâta timp cât nu o aveau şi pe Alix şi 
computerul, nu era suficient să-l scoată doar pe el din joc. 
Voiau setul complet. 

Deci, Carver avea încă o informaţie de care trebuia să 
ţină cont. Deşi îl amenințau cu armele, nimeni nu avea de 
gând să înceapă să tragă încă. Dar, dacă le permitea să-l ia 
cu ei, se putea aştepta la un interogatoriu dur. Apoi trebuia 
s-o aibă în vedere pe Alix. Cât timp va fi ea în siguranţă la 
Freddy. 

Tăntălăii ăia nu păreau să ştie engleză. Stăteau acolo, 
pur şi simplu, şi se încruntau. Roşcatul clipea întruna. Avea 
pupilele dilatate şi paloarea unui drogat cu metafetamină, 
pielea de pe faţă fiindu-i atât de trasă încât pomeţii, fruntea 
şi mărul lui Adam îi ieşeau în relief într-un mod cu totul 
nefiresc. Carver aproape auzea sunetul terminaţiilor sale 
nervoase suprastimulate şi simţea efortul depus de acesta 
pentru a păstra măcar o urmă de stăpânire de sine şi de 
rațiune. 

Pentru câteva secunde nu se întâmplă nimic, nimeni nu 
ştia care avea să fie următoarea mişcare. Carver nu avea 
de gând să facă nicio mişcare bruscă, nu în faţa unui nebun 
drogat şi înarmat care stătea la doi metri distanţă. Apoi 
celălalt tip înarmat începu să meargă de-a lungul spaţiului 
gol dintre pisoarele de pe un perete şi chiuvetele de pe 
celălalt. Trecu uşor pe lângă Carver şi se aşeză în spatele 
lui, astfel încât lui Carver să-i fie imposibil să ţintească spre 
doi oameni cu o singură armă. 

Omul arătă spre arma lui Carver şi făcu un gest rapid cu 
degetul, ca şi cum ar fi spus „Dă-o-ncoace”. 

Carver îl privi de parcă nu înţelegea nimic. Omul avea o 
faţă grasă, netedă şi imperturbabilă ca un cartof, cu buzele 


237 


groase şi îmbufnate ale unui bătăuş. Gesticulă din nou, de 
data asta mai dur, cu mai multă iritare. 

— A, spuse Carver privindu-l cu ochi mari şi nevinovaţi, 
vrei arma mea? Ei bine, ia-o... 

Aruncă SIG-Sauer-ul cu putere la picioarele omului cu 
faţă de cartof, trimiţându-l zgomotos pe podeaua acoperită 
cu gresie, unde prinse viteză şi se opri lovindu-se de 
gleznele lui. Acesta se uită-n jos o fracțiune de secundă, 
ceea ce fu suficient pentru Carver să se răsucească pe 
piciorul stâng şi să-i tragă un pumn zdravăn în falca grasă. 
Bărbatul se clătină sub forţa loviturii, iar Carver se mişcă 
odată cu el, folosindu-i braţul drept pe post de pârghie ca 
să-l întoarcă invers, ca un dansator care îşi răsuceşte 
partenerul, şi-l izbi de amicul său roşcat aflat în cealaltă 
parte a băii. 

Când cei doi se ciocniră, Carver apucă amortizorul 
mitralierei omului-cartof şi-i smulse arma din mână. Se 
răsuci pe călcâie şi se întoarse cu faţa spre cei doi. Roşcatul 
ezită o clipă, gândindu-se dacă să tragă, iar acea pauză fu 
tot ce-i trebuia lui Carver. Făcu un singur pas înainte, 
ţinând ţeava puştii ca pe o bâtă de baseball şi o smuci 
puternic, trăgându-i în cap cu patul unuia din cei doi, pe 
când celuilalt îi trase un cot în faţă. 

Mişcarea îl pregăti pe Carver pentru o altă lovitură cu 
arma. Lovi cu toată puterea, sfărâmând osul şi împrăştiind 
clăbuci de sânge şi muci prin încăpere, înainte ca omul cu 
tunsoarea de punkist să-şi piardă cunoştinţa şi să se 
prăbuşească pe podea lângă amicul lui. 

Carver îşi trase sufletul un moment. Se uită în oglindă, îşi 
netezi părul şi-şi aranjă hainele. Apoi îşi ridică pistolul de pe 
podea, îl băgă în buzunar şi ieşi din încăpere. 

Când se întoarse în bar, Stu, barmanul, îl aştepta. 

— Eşti bine, amice? Arătai de parcă-ţi venea să borăşti. 

Carver zâmbi amar şi se şterse cu mâna la gură. 

— Da, sunt bine. Dar ai face bine să le zici clienţilor să nu 
intre acolo o vreme. E cam murdar pe jos. 

238 


— Are legătură cu ăia doi care au intrat imediat după 
tine? 

Carver ridică din umeri. 

— Doi tipi? Nu, nu cred că i-am văzut. 

Australianul rânji. 

— Doamne, amice, mă bucur că nu m-am luat niciodată 
la harţă cu tine. Auzi, doctorul şi poliţia sunt pe drum 
încoace. Câţiva dintre clienţii obişnuiţi au insistat să-i chem. 
Respectă legea, nenorociţii ăştia de elveţieni. 

— Atunci am plecat şi eu. 

— Da, ar fi o idee bună. Şi ar fi bine să-ţi bei şi Guinness- 
ul în altă parte o perioadă. 


53 


Petrova îl văzuse pe Kursk intrând în cafenea şi încercase 
să se ridice de la masa unde stătuse în faţa unei căni cu 
cafea, plângându-şi de milă. O mai văzuse aşa de foarte 
multe ori, plină regrete, ca pe oricare altă târfă 
nerecunoscătoare. Înainte să apuce să se ridice, o 
încolăcise deja cu braţul şi o ţinea suficient de strâns încât 
să se sufoce. Ea încercă să lovească tare cu mâinile şi cu 
picioarele, dar loviturile ricoşau din trupul lui Kursk. Nici 
măcar nu le simţea. 

Erau doi oameni în cameră: un boşorog care sorbea supă 
la altă masă şi un bărbat între două vârste, cu chelie, care 
purta un şorţ şi stătea în spatele tejghelei. Kursk îl 
ameninţă cu arma, făcându-i semn să iasă de după bar. 
Acesta făcu câţiva paşi, cu ochii pironiţi pe Kursk. Când 
ajunse în mijlocul încăperii, Kursk gesticulă din nou, 
indicând podeaua. Bărbatul îngenunche, iar Kursk se 
apropie de el, târând-o pe Alix la fel de uşor ca un copil 
ţinând o jucărie de pluş, şi-l călcă pe spate, forțându-l să 
stea cu faţa la podea. 


239 


Moşul nu se clintise. Kursk îşi zise că-i senil. Nu avea sens 
sa încerce să comunice cu el, aşa că-i lovi scaunul cu 
piciorul, iar moşul căzu de pe el şi se izbi de podea. Kursk îi 
trase un şut în cap, doar pentru a se face înţeles, şi trase 
un glonţ în podea, între cei doi. Zăceau acolo, bătrânul 
gemând încet în timp ce Kursk îi puse pistolul la cap lui Alix 
şi-i şuieră în ureche: 

— Tu vii cu mine, târfă trădătoare! luri te vrea vie, dar, 
dacă încerci să faci pe deşteapta, îţi trag un glonţ în gură 
şi-ţi fac faţa aia frumoasă bucăţi. O să trăieşti, dar o să-ţi 
doreşti să fi murit. Acum, mişcă! 

Porniră spre ieşire, iar atunci Tom Johnsen se apropie de 
uşă. Se opri acolo o clipă, încercând să proceseze ce se 
întâmplă: cei doi bărbaţi care zăceau pe podea, un al 
treilea bărbat care ţinea o femeie sub ameninţarea armei. 
Un laş ar fi făcut alegerea raţională şi ar fi fugit dracului de- 
acolo, dar el nu era laş. Era un agent antrenat. In plus, era 
şi un bărbat curajos pus în faţa unui infractor care răpea o 
femeie. 

Kursk trase două gloanţe în torsul lui Johnsen înainte ca 
acesta să apuce măcar să pună mâna pe armă, impactul 
aruncându-l pe spate în stradă. Apoi rusul se întoarse din 
nou spre bărbaţii de pe podea, care tocmai deveniseră 
martori oculari ai unei crime, şi-i împuşcă direct în ceafă, 
gloanţele smulgându-le jumătate din faţă. 

Alix întoarse capul şi-l scuipă în faţă pe Kursk. 

— Ticălosule! mârâi ea, chinuindu-se să respire pentru a 
forţa cuvintele să iasă. Nu era nevoie să faci asta. 

O lovi cu pistolul în cap, lăsând-o într-o stare de 
ameţeală, semiconştientă. Nici asta nu era nevoie să facă. 
Dar se simţea bine. 


Urmărindu-l pe Tom Johnsen cum se apropia de cafenea, 
Jennifer Stock se gândise la modurile ciudate în care viaţa îi 
aducea împreună pe bărbaţi şi pe femei. Când se trezise de 
dimineaţă, nu se aşteptase să ajungă să cunoască pe 

240 


cineva, ci doar să stea chircită în maşină şi să facă muncă 
de supraveghere. Dar aşa se scursese ziua şi aşa îl întâlnise 
pe bărbatul ăsta. A 

Îl plăcea, de asta era sigură. Îi plăcea cum îi zâmbise 
când deschisese prima oară portiera maşinii şi o lăsase să 
urce. Îi plăcea felul în care soarele aurise firele blonde de 
păr de pe antebraţele lui puternice şi musculoase în timp ce 
ţinea volanul, conducând cu mânecile suflecate. li plăcea 
felul în care încercase, şi nu reuşise, să nu se holbeze la 
sânii ei, şi privirea lui de şcolar vinovat în momentul în care 
îl surprinsese făcând-o. „Scuze”, spusese el, ruşinat. Apoi 
prinsese curaj şi adăugase: „Dar arăţi atât de bine, că aş fi 
nesimţit să n-o fac”. 

Încercase să se supere, dar, de fapt, era ridicol de 
încântată. Oftă, ştiind unde aveau să ducă toate astea şi 
întrebându-se dacă plăcerile meritau toate complicațiile 
care rezultau dintr-o relaţie cu un alt agent care lucrează 
pentru Serviciile Secrete. Apoi îşi spuse să nu se mai poarte 
ca o şcolăriţă aiurită şi să înceapă să se concentreze asupra 
misiunii ei. Şi atunci văzu expresia surprinsă de pe faţa lui 
Tom şi cei doi paşi împleticiţi pe care-i făcu înapoi, ca lovit 
de ceva invizibil în corp, cum se prăbuşi şi rămase nemişcat 
în mijlocul străzii. 

Ceea ce tocmai vedea în faţa ochilor era atât de departe 
de ceea ce se aşteptase ea să vadă, încât îi trebuiră câteva 
secunde ca să înţeleagă totul. Apoi deodată înţelese ce se 
întâmplase şi, cuprinsă de groază, deschise portiera 
maşinii, scoase arma şi începu să alerge pe stradă, strigând 
cu toate puterile numele iubitului de care nu avusese parte, 
concentrându-se atât de tare pe trupul său neînsufleţit, 
încât la început nu observă prezenţa celuilalt bărbat, masiv, 
şi nici a femeii pe care o ţinea strâns. 

Apoi ajunseră unul în faţa celuilalt, Jennifer şi ucigaşul, 
iar ea îşi dădu seama imediat că, deşi erau amândoi 
înarmaţi, nu conta deloc. În timp ce se antrena cu arme 
mici, lui Jennifer se spusese că în al Doilea Război Mondial, 

241 


85 la sută dintre soldaţi nu trăseseră niciodată cu arma 
când erau furioşi, nici chiar când vieţile le erau amenintate. 
Fiinţele umane normale, non-psihotice, au în general 
tendinţa de a nu se ucide reciproc. Deci, cel mai important 
element psihologic în instrucţia militară este de a depăşi 
acea tendinţă şi de a transforma oamenii normali în ucigaşi. 
Dar, în cazul lui Jennifer Stock, antrenamentul nu dăduse 
roade. Ştia că trebuia să-l împuşte pe omul din faţa ei sau 
avea să fie ea împuşcată, dar, pur şi simplu, nu putea s-o 
facă. Şi el ştia asta. O vedea în ochii lui şi în zâmbetul care-i 
mijise în colţul gurii. 

Scurta lor întâlnire durase cât ai număra pe degetele de 
la o mână şi totuşi părea că se întinsese deja pe câteva ore, 
iar pe măsură ce zâmbetul lui devenea tot mai larg, degetul 
se încleşta pe trăgaci şi glonţul ieşea de pe ţeavă, apoi 
Jennifer se simţi brusc ridicată de o forţă mai puternică 
decât gravitația şi aruncată prin aer, exact ca şi Tom. Apoi 
nu mai simţi nimic. 


Kursk se opri o clipă, să se asigure că femeia era moartă, 
apoi îşi văzu de drum. Gând ajunse la dubă, deschise uşile 
din spate cu forţă, o ridică pe Alix şi o împinse înăuntru, 
încuindu-le în urma ei. 

În timp ce ocolea duba, mergând spre uşa şoferului, 
Kursk văzu cu coada ochiului o siluetă în mişcare. Se uită 
peste drum, în partea îndepărtată a străzii, şi văzu un om 
ieşind din barul irlandez. Era Carver. 

Carver îl văzu pe Kursk în acelaşi moment şi începu să 
alerge pe stradă către el, cu capul în jos, cu corpul protejat 
de şirul de maşini parcate în timp ce Kursk trăgea în 
direcţia lui. 

Kursk se adăposti în spatele uşii dubei pentru o secundă, 
aşteptând să vadă dacă vreunul dintre oamenii săi avea să 
iasă din bar după Carver. Dar nu era nici urmă de ei. 
Probabil Carver îi eliminase pe toţi. Acum aveau să fie unu 
la unu din nou, ca în canalele pariziene. Lui Kursk nu-i 


242 


surâdea ideea asta. Dar întrevăzu un alt mod de a ajunge la 
englez: femeia care zăcea neajutorată în dubă. 

Kursk mai trase două gloanţe în direcţia lui Carver - doar 
pentru a-l face să se ascundă -, apoi sări în dubă şi porni 
motorul, călcând apăsat acceleraţia în timp ce elibera 
ambreiajul. Îi văzu pe Carver în faţa lui, fugind în mijlocul 
străzii şi stând acolo în poziţie de tragere, cu picioarele 
depărtate, cu braţele întinse în faţă. Dar Kursk ignoră 
gloanţele care spărseseră parbrizul şi făceau găuri în 
caroseria de pe părţile laterale, întoarse duba drept spre 
Carver, forțându-l să plonjeze pentru a se feri şi zgâriind un 
şir de maşini parcate. Duba derapase, însă Kursk preluă din 
nou controlul volanului, se stabiliză pe scaun şi maşina 
dispăru în întuneric. 

Carver nu-l mai putea prinde acum. Dacă voia femeia 
înapoi, va fi nevoit să implore. 


54 


În momentul în care văzuse silueta înaltă, masivă care 
stătea lângă duba de la Swisscom, Carver ştiuse că era 
Kursk şi-şi dăduse seama că făcuse o greşeală uriaşă. N-ar 
fi trebuit s-o părăsească pe Alix. Ascunzătoarea ei se 
dovedise a fi o capcană. 

Acum nu mai putea să facă nimic ca s-o ajute. Nu 
îndrăznea să tragă în duba care se îndepărta în goană. 
Orice glonţ tras în caroseria laterală sau în uşa din spate ar 
fi putut s-o nimerească pe Alix. Nici nu putea să tragă-n 
cauciucuri. Ea era complet lipsită de protecţie. La viteza cu 
care conducea acum Kursk, corpul ei avea să fie lovit de 
colo-colo de interiorul maşinii, ca o minge de pinball. Carver 
era ultimul om care ar fi avut nevoie să se spună că 
frânarea bruscă putea fi fatală unui pasager. 

Deci, ce se întâmplase la cafenea? Carver alergă înapoi 
pe trotuar, croindu-şi drum cu forţa prin mulţimea de 


243 


oameni care-şi făceau deja apariţia pe stradă. Pe feţele lor 
se citea o nelinişte care făcea rapid loc unei curiozităţi şi 
mai mari, acea dorinţă de nestăvilit a supravieţuitorilor să 
arunce o privire la cei care muriseră. Cetăţenii respectabili 
pe care Carver îi îmbrâncea din calea lui arătau ca nişte 
spectatori care întârziaseră la o spânzurare publică şi erau 
dezamăgiţi pentru că rataseră marele moment. 

Vreo doisprezece gură-cască stăteau adunaţi în cerc în 
jurul a două cadavre de pe stradă, pe care Carver le 
recunoscu ca fiind ale cuplului pe care-l văzuse în Vectra 
albastră. Ce Dumnezeu se întâmplase aici? 

Apoi auzi un singur cuvânt, strigat cu vocea subţire, 
piţigăiată a unui copil. 

— Papa-a-a! 

Carver intră cu forţă în cafenea şi-l văzu pe Jean-Louis 
îngenuncheat, cu  pijamalele cu  Winnie-the-Pooh2 
împroşcate cu sângele tatălui său, scuturând cadavrul lui 
Freddy şi plângând. 

— Trezeşte-te, papa, trezeşte-te! 

Carver merse spre băieţel şi-l ridică în braţe, strângându- 
| la piept. Brusc, era prea mult. Se simţea înconjurat de 
moarte, copleşit de pierdere şi măcinat de vinovăţie pentru 
distrugerea care părea că-l însoţeşte pretutindeni, 
afectându-i ca o molimă pe toţi cu care intră în contact. 
Simţi cum se umflă pieptul, cum îşi pierde răsuflarea, apoi 
se sprijini încet cu spatele de un perete şi se lăsă pe podea, 
ţinând încă băiatul în braţe. 

Nu ştia de când stătea aşa, dar, brusc, Carver se trezi că 
Jean-Louis îi era smuls din braţe. Simţi o durere acută în 


28 Celebru ursulet creat de scriitorul 
englez de literatură pentru copii A. A. 


Milne şi ecranizat în filmele de 


animație ale lui Walt Disney, (n.tr.) 
244 


coapsă şi-şi dădu seama că era lovit cu piciorul şi o voce de 
femeie ţipa: 

— E vina ta! Doar vina ta! Cum îndrăzneşti să-mi ţii fiul în 
braţe? Tatăl lui a murit din cauza ta! 

Carver deschise ochii şi-o văzu pe soţia, acum văduva lui 
Freddy, Marianne. Văzu cu coada ochiului un chip pe care 
se citea durerea, dar cu ochii arzând de furie. Femeia se 
aplecă şi-l plesni tare peste faţă. 

— Ridică-te! Ridică-te, imitație jalnică de bărbat ce eşti! 
Bărbatul meu e mort. Pe femeia ta au luat-o! De ce nu te 
ridici să faci ceva? 

Carver se uită în sus la Marianne, incapabil sa găsească 
cuvinte ca să-şi ceară iertare pentru ceea ce se întâmplase 
din cauza lui. Apoi se ridică în picioare şi se uită la sângele 
ce acoperea costumul lucios al lui Dirk Vandervart şi 
cămaşa lui de firmă. Traversă camera şi luă geanta pe care 
o lăsase acolo cu mai puţin de cincisprezece minute în 
urmă, când Freddy nu avusese nici cel mai mic motiv de 
îngrijorare, când Jean-Louis încă mai credea că tăticul lui e 
nemuritor. 

— Aveţi un loc unde pot să mă schimb? Poliţia va fi aici în 
orice moment. 

Marianne deschise uşa ce ducea spre scări, cu o expresie 
implacabilă, cu vocea încă aspră şi fără urmă de îndurare. 

— Acolo sus, spuse ea. Lasă hainele murdare. Scap eu de 
ele. 

Când Carver trecu pe lângă ea, îl prinse de braţ. 

— Vrei să te iert vreodată? Găseşte-i pe nenorociţii care 
au făcut asta şi omoară-i. Omoară-i pe toţi! 

In timp ce se spăla de sânge pe mâini şi pe faţă şi-şi 
punea pe el hainele sale, poliţia deja ajunsese jos şi-i 
interoga pe Marianne şi pe Jean-Louis. Carver voia să iasă, 
dar avea nevoie de o şapcă, de ceva care să-i acopere 
părul şi să-i umbrească faţa. Intră în dormitorul lui Freddy şi 
Marianne, şi cotrobăi prin sertare şi dulapuri până găsi o 
şapcă veche şi albastră cu blazonul roşu-închis al clubului 

245 


de fotbal din Geneva, Servette. O scutură de praf, o îndesă 
pe cap, apoi ieşi pe fereastră, coborând pe o ţeavă de 
scurgere, şi intră în curtea din spatele clădirii. Acum trebuia 
doar să pară relaxat. 

Reveni pe strada principală. Erau trei maşini de poliţie şi 
două ambulanţe care blocau drumul ce ducea la ieşirea din 
cafenea. Un bărbat de la medicina legală făcea poze celor 
două cadavre de pe trotuar. La câţiva metri mai încolo erau 
alţi doi bărbaţi, care păreau că se ceartă. Vorbeau în 
franceză, dar, când trecu pe lângă ei, Carver observă că 
unul avea accent englezesc pronunţat. 

— Trebuie să insist să mi se acorde permisiunea de a 
examina cadavrele, spuse bărbatul. Reprezint guvernul 
Maiestăţii Sale. Cei doi au fost colegii mei. S-ar putea să 
aibă la ei documente oficiale, pe care eu trebuie să le 
recuperez. 

„Sigur că trebuie”, se gândi Carver. Singurii reprezentanţi 
ai guvernului care făceau misiuni de supraveghere în 
străinătate erau agenţi MI6. Se mişcaseră mai repede decât 
se aştepta. Acum el trebuia să se mişte şi mai repede. 

La capătul străzii, se opri lângă maşina lui, un Audi RS6. 
Arăta ca o maşină de categorie mijlocie perfect normală, 
dar aparențele erau înşelătoare. Dincolo de exteriorul ei 
comun, gri metalizat era un motor V8 de 4,2 litri care putea 
propulsa maşina la 100 km pe oră în mai puţin de patru 
secunde. Avea tracţiune pe toate cele patru roţi, agăţându- 
se de drum ca pilitura de fier de un magnet. Nu exista 
niciun vehicul al poliţiei în toată Europa, al cărui şofer să 
apuce să-i arunce a doua privire. Dar, dacă totuşi vreun 
poliţist ar fi încercat vreodată s-o urmărească, ar fi 
descoperit că nu avea nici cea mai mică şansă să o ajungă 
din urmă. 

Carver se aşeză la volan şi ieşi în viteză din oraş. 


246 


55 


luri  Sergheievici Zucovschi nu era un specimen 
impresionant din punct de vedere fizic: înălţime medie, faţă 
îngustă cu păr rar şi cărunt care începea să se rărească în 
vârful capului. Costumul de culoarea cărbunelui, cămaşa 
albă şi cravata banală cu model sugerau un om care nu era 
în niciun fel interesat să arate la modă sau să facă vreodată 
caz de propria bogăţie. Putea trece cu uşurinţă drept un soi 
de intelectual, poate un academician sau un om de ştiinţă. 
Vocea îi era calmă şi domoală, dar răceala de oţel din ochii 
lui şi privirea tăioasă îi trădau cruzimea, ambiția şi dorinţa 
de putere. Dacă fostul colonel luri Zucovschi din KGB 
vorbea domol, nu era din cauză că era prea blajin ca să 
strige. Era pentru că ştia absolut sigur că şi cea mai mică 
şoaptă avea să-i fie ascultată imediat. 

Îşi începuse ziua cu o întâlnire la ora opt dimineaţa la 
Moscova, unde discutase despre achiziţia ultimei topitorii 
de aluminiu din Rusia, pe care nu pusese încă mâna. 
Tacticile sale de negociere erau foarte simple: numea un 
preţ de achiziţie, apoi îi informa pe vânzători că, dacă nu îl 
acceptă, vor fi morţi într-o săptămână. Aşa mergeau 
afacerile în economia de frontieră a noului Est Sălbatic, 
ceea ce îi convenea de minune lui Zucovschi. Insă nu toate 
afacerile îi mergeau atât de bine. Nu toţi partenerii săi 
puteau fi intimidaţi aşa uşor. 

În avionul Challenger care-l dusese în Elveţia în acea 
după-amiază, Zucovschi primise un apel de la un 
preşedinte african. Era un vechi tovarăş din perioada 
comunistă, care fusese instruit de KGB la Kiev la fel ca 
mulţi alţi membri ai clasei conducătoare africane de la 
sfârşitul secolului douăzeci. Dar acum nu se mai purta ca 
un vechi camarad. Încerca să nu-şi respecte cuvântul dat 
pentru o comandă de o sută de milioane de dolari. Şi nu era 
o comandă pentru aluminiu. 


247 


— Dragul meu luri, spuse răspicat dictatorul, ale cărui 
proprietăţi din Zurich costaseră exact suma care fusese 
pompată în ţara lui în ultimele trei decenii, până la ultimul 
miliard, cum ţi-am explicat de atâtea ori în ultimele 
săptămâni, nu e ceva personal. Asta e politica. Nu putem fi 
văzuţi cumpărând genul de produs pe care tu propui să ni-l 
vinzi. 

Vorbea engleză cu o voce care combina sonoritatea 
melodioasă a felului de a vorbi al africanilor cu încrederea 
în sine a unui gentleman englez. După ce plecase din Kiev, 
îşi terminase studiile la Şcoala de Economie din Londra. Și 
asta era ceva tipic castei din care provenea. 

— Nu propun nimic, domnule preşedinte. Onorez 
contractul pe care amândoi l-am semnat, spuse Zucovschi 
răbdător. 

— Contract semnat în circumstanţe complet diferite, 
când atmosfera care domnea în guvernele occidentale era 
cu totul alta. Ideea e că se exercită o presiune foarte mare 
asupra noastră pentru a schimba anumite aspecte privind 
achiziţiile şi strategia de apărare. Unii ne-au şi ameninţat că 
îşi vor retrage ajutorul de care oamenii mei au nevoie cu 
atâta disperare. 

Zucovschi închise ochii de frustrare în timp ce răspundea. 

— Vă rog să mă scutiţi de discursurile astea 
sentimentale, domnule preşedinte. Am făcut o înţelegere. 
V-aş fi recunoscător dacă poporul dumneavoastră ar 
respecta-o. 

— Mă tem că va fi imposibil, spuse preşedintele. Dar nu 
daţi vina pe mine. Daţi vina pe nenorocita aia care face circ 
în faţa camerelor TV. 

—  Nenorocita aia e deja moartă. Nu va mai putea 
influenţa pe nimeni şi singurele camere în faţa cărora se va 
mai afla vor fi cele de la înmormântarea ei. Totul va reveni 
la normal. 

— Sper să fie aşa. Şi, dacă va fi aşa, voi fi bucuros să-ţi 
cumpăr iar produsele, luri. Dar până atunci, trebuie să 

248 


amânăm înţelegerea. Şi nu mai face atâta pe supăratul. Mă 
îndoiesc că sunt singurul tău client care a decis să-şi 
revizuiască planurile. 

Zucovschi rămase aparent calm, vocea netrădându-i nici 
măcar frustrarea, darămite mânia. 

— După cum ştiţi, domnule preşedinte, afacerile cu 
clienţii mei sunt mereu strict confidenţiale. 

— Aşa e. Atunci, transmite-i salutările mele Irinei. 

— Şi dumneavoastră pe ale mele lui Thandie. La 
revedere, domnule preşedinte! 

— La revedere, domnule Zucovschi! 

luri Zucovschi închise ochii şi-şi rări ritmul respirației, 
încercând să se calmeze. Mai avea de dat două telefoane. 
Unul era către un ministru de la Moscova, să-l asigure că 
plata lunară avea să-i parvină integral şi la timp. Celălalt 
era către partenerul unei firme de avocatură din Monte 
Carlo, care reprezenta familia cu al cărei sprijin Zucovschi 
se ridicase de la un ofiţer de rang mijlociu la un 
multimiliardar; familia care îi finanţase achiziţiile de bunuri 
ale statului la preţuri de nimic; familia care îl controla din 
umbră. Trebuiau asiguraţi că bunurile lor încă erau în 
siguranţă. Nu ar ezita să găsească pe altcineva dacă nu ar 
primi asigurări în această privinţă. 


Bentley-ul lui Zucovschi îl aştepta pe aeroportul privat 
din estul lacului Geneva şi-l duse rapid la proprietatea lui 
de la munte, chiar la ieşirea din Gstaad. Era acolo de 
aproape patru ore când primi mesajul lui Kursk. Carver 
scăpase din nou, dar Kursk se grăbi să-l anunţe, abia 
stăpânindu-şi bucuria sadică din glas, că o capturase pe 
Alexandra Petrova. 

Zucovschi îşi putea imagina ce i-ar face Kursk lui Petrova 
dacă s-ar fi dat ocazia. Momentul acela avea să vină. Dar, 
în clipa în care Kursk opri duba Swiscomm în faţa casei de 
vacanţă care părea a fi un palat, luri Zucovschi încă nu se 
hotărâse ce să facă cu frumoasa lui fugară. 


249 


— Alexandra, ce plăcere să te văd! spuse el în timp ce ea 
era condusă în biroul lui, udă leoarcă şi obosită, de-abia 
putând să se ţină pe picioare. Mă întrebam când o să ne 
întâlnim din nou. Pari obosită. Stai jos. Aruncă o privire unui 
valet ce se învârtea prin partea cealaltă a încăperii. Adu-i 
ceva de mâncare şi de băut. Apoi se concentră iar pe 
femeia cu bluză murdară şi fustă albastră sfâşiată, cu capul 
plecat, care îşi freca vânătaia de pe frunte. 

— Acum, Alexandra, spune-mi ce-ai mai făcut. Spune- 
mi... totul. 

Tonul lui Zucovschi nu putea fi mai şarmant şi nici 
îngrijorarea lui nu putea părea mai sinceră. Dar 
ameninţarea din spatele vorbelor dulci era tăioasă ca o 
lamă. 


MARȚI, 2 SEPTEMBRIE 56 


56 


Carver îşi petrecu restul nopţii la un hotel Novotel de la 
ieşirea din Mâcon, cam la 128 km de graniţa cu Franţa. 
Condusese pe drumuri lăturalnice, evitând autostrăzile, 
ghişeele de plată a taxelor de autostradă şi privirile 
indiscrete ale autorităţilor. Cu fiecare minut care trecea, 
Alix era într-un pericol tot mai mare. După părerea lui 
Kursk, ea îl trădase. Şi şeful lui ar fi crezut la fel. Cu cât 
rămânea mai mult la ei, cu atât o puteau duce mai departe 
şi-i puteau face mai mult rău. 

Şi totuşi, nu-şi permitea să rişte prosteşte. Dacă voia să 
ajungă la Alix, trebuia întâi să ajungă întreg la Londra, să se 
confrunte cu lordul Crispin Malgrave şi să-i demaşte pe cei 

250 


din spatele conspirației de la Paris. Dar se părea că mafia 
rusă şi serviciile secrete britanice erau pe urmele lui. 
Semnalmentele lui erau probabil postate în aeroporturi, 
docuri şi gări. Dacă era prins pe drum, nu avea să mai 
ajungă la ea. 

Se trezi la 7.30 şi-l sună pe Bobby Faulkner. La Londra 
era cu o oră mai devreme, dar niciodată nu cunoscuse pe 
cineva cu copii mici care să doarmă mult după răsăritul 
soarelui. Prietenul lui răspunse la telefon cu un „Aăă, alo?” 
somnoros. 

Carver trecu direct la subiect. 

— Linia ta e sigură? 

Faulkner râse obosit. 

— 'Neaţa, Pablo. Două apeluri în trei zile, ce onoare! Cum 
adică dacă e sigură? 

— Ţi s-au pus microfoane sau ţi se monitorizează 
apelurile, sau eşti sub supraveghere? 

— Acum sunt agent imobiliar, Pablo. Ai fi ştiut asta dacă 
te-ai fi obosit să păstrezi legătura cu noi. Deci, dacă ăştia 
de la concurenţă nu încearcă să afle dacă vor apărea ceva 
case de bun-gust cu trei dormitoare, care să aibă nevoie 
doar de retuşuri minore, atunci, nu, nu-s sub supraveghere, 
la naiba! De ce întrebi? 

— Am nevoie de o favoare, una mare. Ştii tu, ca de la 
camarad la camarad. 

— Genul de serviciu pe care trebuie să-l fac pentru tine 
de dragul anilor petrecuţi luptând cot la cot, salvându-ne 
fundurile şi scoţându-ne din sărite unul pe celălalt... 

— Da, ceva de genul ăla. 

— Da’ ştiu că ai tupeu, nu? De fapt, mereu ai avut. Deci, 
zi-mi de favoarea asta. O să-mi fac o ceaşcă de cafea tare 
şi-o să încerc să mă trezesc. 

— Bun, spuse Carver. Mai ai barca aia? 

— Da-a-a, spuse Faulkner, precaut. 

— Unde-o ţii? 


251 


— În Poole, ca pe vremuri. Hai, Pablo, zi-mi despre ce-i 
vorba. 


— Trebuie să traversez Canalul? şi nu vreau să trec pe la 
puncte de control, vămi sau controale de paşaport. Deci, 
rămâne să traversez cu barca. lar tu eşti singurul tip pe 
care-l ştiu care să aibă o barcă de 11 m. Deci, vreau să vii 
să mă iei. Dacă eşti în Poole, cred că ar fi cel mai bine să 
mă iei din Cherbourg. 

La capătul firului se auzi un oftat, apoi zdrâăngănitul unei 
ceşti de porțelan pe un suport de marmură. 

— Stai să pricep şi eu. Vrei să navighez singur cel puţin 
nouă ore, presupunând că fluxul şi vântul sunt de partea 
mea, să te iau din Cherbourg şi pe urmă să mai pierd nouă 
ore ca să te-aduc înapoi? Pentru Dumnezeu, Pablo, dacă tot 
eşti în Cherbourg, ia şi tu feribotul, ca tot omu’. 

— Nu, Bobby, chiar nu pot. Şi n-o să navighezi singur la 
întoarcere. O să fiu secundul tău. 

— Dumnezeule mare... Când se presupune că vrei să 
facem asta? 

— La noapte. Ar trebui să ajungi acolo azi, iar eu trebuie 
să mă întorc pe întuneric. 

Altă pauză lungă: Carver auzi nişte apă turnată într-o 
ceaşcă, zgomotul făcut de o linguriţă şi apoi sorbitul unui 
om care ia prima gură de cafea fierbinte dimineaţa. Apoi 
Faulkner spuse: 

— Uite, Pablo, care-i treaba? În ce belea te-ai băgat? 

— Mă tem că nu pot să-ţi spun. 

— Păi o să trebuiască s-o faci. Ascultă-mă, sunt căsătorit. 
Am o familie la care trebuie să mă gândesc. Nu pot să-mi 
pun gâtul la bătaie doar pentru că mă suni tu şi-mi ceri să-ţi 
fac o favoare. Trebuie să ştiu cât de gravă este problema în 
care mă bag. 


2 Canalul Mânecii (n. tr.) 
252 


— Da, aprobă Carver, aici ai dreptate. Dar chiar nu vrei 
să ştii ce se întâmplă de fapt. Dacă mă ajuţi s-ajung 
dincolo, îmi iau rămas-bun când ajungem pe uscat şi nu 
mai auzi de mine până când se termină totul. 

— Până când se termină ce anume? 

— Până rezolv o mică problemă de ordin personal. Carver 
se gândi un moment, încercând să-şi dea seama cât putea 
să-i spună. Ascultă-mă, Bobby, am cunoscut o fată, prima 
de la Kate încoace care-a însemnat ceva pentru mine. Cred 
c-ar putea fi cineva extrem de important în viaţa mea. 

Faulkner râse. 

— Şi trebuie să intri în ţară fără să afle bărbatu-său? 

— Aş vrea eu. Nu, a fost răpită. Cineva a luat-o azi- 
noapte, un rus. Dar nu ştiu unde-a dus-o, nici pentru cine 
lucrează. 

— Unde era când a luat-o rusul? 

— La Geneva. 

O altă gură de cafea, apoi: 

— Nu pricep. De ce trebuie să vii aici? 

— Pentru că oamenii care i-au dat ăstuia ordinele sunt la 
Londra. Dar nu vreau să ştie că vin. Deci, fără carduri de 
credit, fără vămi, fără paşapoarte. 

La celălalt capăt al firului se făcu linişte. 

— Te bagi? întrebă Carver. 

— Parcă simt cum mă ia gripa, răspunse Faulkner. 

— Adică eşti prea bolnav să m-ajuţi? 

— Nu, adică o să sun la serviciu şi-o să zic că-s bolnav. 
Poţi s-ajungi în portul pentru iahturi din Cherbourg pe la 
nouă, ora locală, în seara asta? 

— Da. 

— Perfect. Ne vedem atunci acolo. 

— Mersi, Bobby. Rămân dator. 

— O, da, şi încă cum. 


Lui Bobby Faulkner nu-i pica bine să-i spună soţiei că 
avea să dispară pentru mai bine de 24 de ore, lăsând-o să 
253 


se descurce cu copilul, în timp ce el îi făcea o favoare unui 
om pe care niciunul din ei nu-l mai văzuse de trei ani. In 
general, şotiile nu sunt de părere că loialitatea bărbaţilor 
faţă de cei cu care au făcut armata trebuie s-o depăşească 
pe cea faţă de soţie şi de copii. Bobby era de acord, ştia că 
soţia lui are multă dreptate, dar mai ştia şi că legăturile 
impuse de codul de onoare dintre ofiţeri erau imposibil de 
rupt. 

Era clar că Pablo Jackson avea probleme mari, probabil 
cu legea, dar nu conta. Faulkner mai ştia foşti camarazi 
care sfârşiseră în puşcărie. Apăreai la tribunal să le oferi 
sprijin moral, aveai grijă de familiile lor cât erau închişi şi 
făceai un chef de pomină când erau eliberaţi. Şi toate astea 
ştiind că, dacă s-ar inversa rolurile, şi ei ar face la fel pentru 
tine. 

De aceea mai dădu un telefon. 

— Salut, Quentin! spuse el când se făcu legătura. 

— Bobby, băiatule, ce pot face pentru tine? 

— Tocmai m-a sunat Pablo Jackson. Te-a contactat ieri? l- 
am dat numărul tău. 

— Nu. Mi-a zis Pamela c-a sunat acasă, dar eu n-am 
vorbit cu el. 

— Cred că are ceva probleme. 

Faulkner îi explică situaţia, încheind prin a-i cere ajutorul. 

— AŞ fi al naibii de recunoscător dacă ai veni cu mine cu 
barca. Ar face traversarea să fie mult mai uşoară. 

Trench râse. 

— Deci am face schimb de roluri, nu? Tu zii fi căpitanul, 
iar eu, umilul tău secund. 

— N-aş spune asta, QT. 

— Stai liniştit, glumeam. Am câteva întâlniri azi, dar nu-i 
nimic ce nu poate reprograma secretara mea. Unde vrei să 
ne vedem? 

— La clubul de iahturi din Poole, la ora zece. Barca mea e 
Tamarisk, un Rustler 36. Voi fi la bord. Tu doar să urci pe 
punte şi plecăm. 

254 


— Atunci nu avem timp de pierdut cu vorba. Ne vedem 
acolo. 

Carver nu mâncase din ziua precedentă. A făcut ravagii 
la bufetul de mic dejun al hotelului, a achitat nota de plată 
în numerar, apoi a oprit la o benzinărie şi a făcut plinul. 
Avea un pic mai mult de douăsprezece ore de condus de la 
graniţa estică a Franţei la coasta nord-vestică. Pe 
autostradă ar fi mers repede că vântul, dar trebuia s-o ia pe 
drumuri secundare, aglomerate şi traversând nenumărate 
orăşele de provincie. Performanţa maşinii lui nu-i era de 
mare folos dacă rămânea blocat în spatele tractoarelor, a 
camioanelor şi a maşinilor vechi marca Citroen. Trebuia să 
pornească la drum. 


57 


— Ai sunat pe cine aveai de gând? 

Bill Selsey îşi privi colegul cu compasiune - compasiune 
şi recunoştinţă profundă, pentru că nu el era cel care 
trebuia să facă treaba pe care o detesta orice ofiţer 
veteran. 

— Da. Jack Grantham părea secătuit de energia care îl 
caracteriza. Era singură la părinţi, ştii. Mândria şi bucuria 
lor. Şefa de promoţie la Cambridge, o carieră strălucită. Tot 
ce-i lipsea era un soţ şi copii. Cel mai grav e că părinţii 
habar n-au ce făcea, de fapt, copilul lor. Măcar atunci când 
fiul e în armată, ştii că există oricând şansa să primeşti 
veşti proaste. Dar oamenii ăştia stăteau liniştiţi, crezând că 
fiica lor are o slujbă diplomatică sigură în Elveţia. Şi, 
oricum, cine naiba e omorât în Elveţia? 

— Ce le-ai spus? Că a fost accident de maşină? 

— Da, ce spun de obicei, că şoferul a fugit de la locul 
accidentului, că moartea a fost instantanee, că n-a suferit 
deloc. Toate rahaturile astea. 

— Ţi-am adus o cafea. 


255 


Selsey îi dădu un pahar alb de plastic plin cu un lichid 
maro care arăta destul de dubios. Grantham bău şi se 
strâmbă. 

— La naiba, e groaznică! 

— Unele lucruri nu se schimbă niciodată, zise Selsey. 
Sediu nou, dar aceeaşi cafea de rahat. 

Grantham râse amar. Mai bău o gură, apoi clatină din 
cap. 

— Nu trebuia să se întâmple asta. Le-am spus să 
observe, să nu se implice. 

— Ştiu, fu de acord Selsey. Şi eu le-am spus acelaşi lucru. 
I-am spus ei să aibă grijă. Ştim cum s-a întâmplat totul? 

— In mare, da. Murcheson, celălalt băiat din Berna, a stat 
toată noaptea cu poliţia din Geneva. A văzut toate probele 
de la Criminalistică, a citit declaraţiile martorilor. Johnsen 
făcea poze până în momentul în care s-a hotărât să se 
implice. Se pare că-i foarte clar că prietenul nostru rus din 
BMW-ul negru, cel despre care credem că l-a omorât pe 
Papin, reuşise să schimbe maşina. Făcuse rost de o dubă a 
unei companii de telefonie şi o folosea ca să spioneze unul 
dintre apartamentele de pe stradă. Probabil era locul pe 
care i-l indicase Papin, unde se ascundeau oamenii din 
Paris. Deci, spiona locul ăla, noi îl spionam pe el şi totul 
mergea strună, până când, fără vreun motiv evident, rusul 
decide să schimbe tactica şi intră într-o cafenea. 

— Poate avea, pur şi simplu, chef de-o ceaşcă de cafea 
ca lumea. 

— Păi asta aş putea să înţeleg. Dar trebuie să fi fost ceva 
mai mult, pentru că Johnsen a hotărât să meargă el însuşi 
la cafenea şi, când a ajuns acolo, a văzut că rusul prinsese 
o tânără - cu identitate necunoscută, apropo - şi încerca să 
o târască afară. Apoi Johnsen a decis să facă pe cavalerul în 
armură strălucitoare şi a fost împuşcat. Atunci rusul a 
început să tragă în martori: doi bărbaţi din cafenea şi în 
Stock, care venise în goana mare de pe drum când îşi 
văzuse partenerul căzând la pământ. 

256 


— Ce măcel! Şi totuşi, nu poţi să nu te-ntrebi ce-i cu 
femeia asta misterioasă, care-a fost răpită. Probabil că 
rusul îşi dorea foarte tare să pună mâna pe ea din moment 
ce a fost gata să omoare patru oameni fără să clipească. ŞI 
pe ea e clar că n-a omorât-o. 

— Nu, încă nu. 

— Deci, ea e cheia misterului. 

— Păi în mod sigur e parte din ea. Pentru că mai e ceva. 

Grantham începea să se înflăcăreze, găsea noi rezerve 
de energie. Aproape exact la aceeaşi oră la care rusul 
trăgea în oameni în stânga, în dreapta şi-n mijlocul 
cafenelei, altă bătaie avea loc într-un bar irlandez aflat mai 
sus pe stradă. 

— Dumnezeule! Zici că-i Dodge City, nu Geneva. 

— Ştiu, dar uite partea interesantă. 

— Au fost trei victime în încăierarea asta din bar, toţi 
erau ruşi şi aveau paşapoarte diplomatice. N-au scos un 
cuvânt despre ce s-a întâmplat. Dar erau toţi înarmaţi cu 
mitraliere şi toţi au fost doborâţi de un singur om înainte să 
apuce să tragă vreun foc. 

Selsey fluieră admirativ. 

— Pare impresionant individul ăsta. 

— Da, şi tot omul ăsta misterios a fost văzut fugind pe 
stradă şi trăgând cu propriul pistol. Ghici cine era ţinta lui. 

— Nu-mi zi, rusul? 

— Te-ai prins. Rusul, care se îndepărta în dubă, probabil 
cu femeia în spate. Ce-ţi spune ţie chestia asta? 

— Că bărbatul misterios şi femeia misterioasă erau 
amândoi urmăriţi de aceeaşi şleahtă de ruşi. 

— Şi ruşii au informaţii de la Pierre Papin, care încerca să 
ne vândă un pont despre ucigaşii prinţesei. Ceea ce 
înseamnă... 

Selsey termină propoziţia fără probleme. 

— Că, dacă îi găsim pe cei doi necunoscuţi, i-am prins pe 
ucigaşi. 

— Exact. 

257 


— Poate că sărmanii copii n-au murit totuşi degeaba. 

— Bill, nu-s convins că asta le va aduce vreo mângâiere 
părinţilor lor. A 

Niciunul din ei nu ştia ce să mai spună. Inainte ca vreunul 
să apuce să se gândească la ceva, sună telefonul. 
Grantham ridică receptorul. Ascultă vocea de la celălalt 
capăt al firului, încruntându-se la ceea ce auzea. Apoi 
spuse: „Stai o secundă” şi-i făcu semn lui Bill Selsey, 
arătând cu degetul spre ceva de pe masă. 

— Dă-mi carneţelul ăla, repede, şi un pix. 

Selsey le dădu, iar Grantham începu să scrie, ţinând 
receptorul la ureche cu umărul. Apoi puse pixul jos şi luă 
telefonul în mână. 

— Mersi, Percy, chiar apreciez asta. După cum probabil 
ştii, toată afacerea a luat o turnură foarte personală pentru 
noi noaptea trecută. Oricum, bună treabă. lar ai dat 
lovitura. 

Grantham lăsă telefonul jos şi, brusc, pe faţa lui atât de 
tristă cu câteva minute în urmă, apăru un zâmbet larg şi 
radios. 

— l-am prins! Se pare că Percy Wake şi-a convins 
oamenii de legătură că trebuie să fie mai cooperanţi. Au dat 
două nume. Surpriză, surpriză, un bărbat şi o femeie. Şi o 
să pun mâna pe ei chiar dacă e ultimul lucru pe care-l fac. 


58 


— Fir-ar! 

Bobby Faulkner stătea neajutorat în carlinga iahtului de 
11 m Tamarisk, cu mâna pe butonul de pornire al motorului 
diesel Yanmar, ascultând huruitul înecat al unui motor ce 
nu voia să pornească. Secundul său, Samuel Carver, care 
stătea la prova iahtului, cu o funie în mână, aşteptând să 
pornească, se adresă cu o ironie ascuţită în ton: 

— Să nu-mi zici c-ai uitat să-i faci plinul. 


258 


Carver se simţea ca pe vremuri, plecat în misiune 
împreună cu Bobby şi QT. Işi petrecuse toată ziua cu gândul 
la Alix, simțind că înnebuneşte încercând să-şi dea seama 
ce se întâmplase cu ea şi încercând să nu se gândească la 
ce i-ar putea face cei care a răpiseră. 

Pe drum, îl sunase pe Thor Larsson, primise un raport 
format dintr-un singur cuvânt despre cum mergea 
decriptarea computerului - „încet” - şi îi ceruse un ultim 
favor legat de partea tehnică. 

— Vreau să le stric ziua, spusese el. Acum revenise la 
atitudinea firească, folosea sarcasmul şi bătaia de joc ca să 
alunge teama, simțindu-se confortabil datorită afecțiunii 
nerostite pe care se bazează prieteniile între bărbaţi. 

Faulkner strigă către el: 

— Du-te-n mă-ta! E plin rezervorul, doar că e un pic de 
noroi în el. Ar trebui să se poată curăța, se întâmplă tot 
timpul. 

O altă voce, a unui om mai în vârstă, se auzi de la pupa, 
cam la un metru, un metru şi jumătate în spatele lui Carver. 

— Nu vă fie teamă. Era la fel când am plecat din Poole. 
Dar ne-am descurcat până la urmă. 

Carver zâmbi larg la auzul vocii fostului său ofiţer, 
simțindu-se în siguranţă în prezenţa lui şi bucuros că măcar 
o dată era altcineva care să se ocupe de toate. Bătrânul 
probabil că avea vreo cincizeci de ani acum, dar arăta 
aproape exact cum şi-l amintea Carver: destul de scund, 
îndesat, dar plin de forţă, ca un taur. Probabil că mai 
pusese câteva kilograme în plus, şi ridurile de pe faţa 
durdulie şi roşie se adânciseră, dar timpul îşi lasă amprenta 
asupra tuturor. Avea cearcăne sub ochi, dar Trench le oferi 
imediat o explicaţie pentru ele. 

— Eram în weekend la vânătoare în Scoţia cu nişte 
prieteni vechi. Am jurat că nu stăm să bem şi să pălăvrăgim 
toată noaptea. Ne-am spus că suntem prea bătrâni să ne 
culcăm la ora trei şi să ieşim la vânătoare la opt. Dar nu ne- 
am putut abţine! Atât de tipic! 

259 


Faulkner dispăru în interiorul iahtului, ca să mai lucreze 
la motor. Ceilalţi doi se întoarseră la carlinga deschisă a 
navei. Se aşezară unul în faţa celuilalt pe băncile cu perne 
pe margini, întrerupte doar de trapa din partea frontală, 
care ducea la o scară ce cobora în cabina iahtului. 

Trench se aplecă în faţă, cu coatele pe coapse. 

— Aşa, începu el, cu expresia unui unchi afectuos amuzat 
de ultimele năzbâtii ale nepotului său, Bobby mi-a zis că ți- 
ai comandat prin e-mail o mireasă nouă şi sexy. 

Carver se încruntă nedumerit. 

— Poftim? 

Trench chicoti. 

— lartă-mă, băiete. A fost un comentariu deplasat. Cred 
că eşti foarte stresat cu rusoaica asta a ta care a dispărut. 
Încercam doar să glumesc un pic pe seama situaţiei, cum 
fetele din partea ei de lume îşi găsesc mereu câte un flăcău 
din Occident. Evident, trebuia să-mi ţin gura. Işi drese 
glasul şi încercă din nou. Zi-mi despre fata asta. Ea e 
aleasa, mă gândesc. 

Carver făcu o grimasă. Nu avea chef de o astfel de 
discuţie. 

— Poate... dar nu se ştie niciodată, nu? 

— Trebuia să-mi dau seama că de asta-i vorba. Imediat îţi 
dai seama. La mine aşa a fost, când am cunoscut-o pe 
Pamela. M-am uitat o dată la ea şi m-am gândit: „Să fiu al 
naibii, ce bucăţică”! 

— Da, OK, e şi ăsta un aspect. Dar nu e aşa simplu. Te 
simţi într-un anume fel, dar nu poţi să ai încredere în acel 
sentiment. Nu poţi fi sigur de ceea ce gândeşte ea. Nu ştii 
ce vrea sau ce o să se întâmple între voi doi. Nu poţi fi sigur 
de nimic, practic. 

Bărbatul mai în vârstă oftă. 

— Dumnezeule, ăsta nu e tânărul ofiţer pe care îl ştiam 
eu. Mereu ai fost hotărât, încrezător, absolut sigur pe tine şi 
pe oamenii tăi. Nu-ţi făceai toată ziua griji. lţi făceai, pur şi 
simplu, treaba pe care o aveai de făcut. 

260 


— Pentru că ştiam exact ce aveam de făcut. Aveam 
ordine clare, ştiam care sunt ţintele şi ştiam ce trebuie să 
fac pentru a finaliza treaba cu succes. Chestiile alea erau 
uşoare. Chestia asta nu e. 

Trench dădu din cap în semn de aprobare. 

— Atunci hai să rămânem la chestiile de bază. Cum o 
cheamă pe femeia asta? Vârstă? Semnalmente? 

— Alexandra Petrova; urmează să împlinească treizeci de 
ani; are în jur de 1,72 m, cântăreşte cam 59 kg; păr blond, 
ochi albaştri. 

— Să fiu al naibii, repetă Trench, chiar e o bucăţică! 

— Da, dar e mai mult de-atât. 

— Ce vrei să spui? 

— Pur şi simplu mă înţelege. Şi cred că şi eu o înţeleg Nu 
ştiu... 

Carver nu voia să spună mai multe. 

Trench ridică din sprâncene, chiar în timp ce Faulkner 
ieşea prin trapă cu o expresie hotărâtă pe chip. Le aruncă o 
privire celorlalţi doi. 

— Nu deranjez, nu? 

— E în regulă, spuse Carver. Am terminat. Deci, barca 
asta o să se mişte în cele din urmă? 

— Categoric, spuse Faulkner, cu un zâmbet triumfător. 
Ca o rachetă. Domnilor, întoarceţi-vă la posturile 
dumneavoastră, vă rog. 

Aşteptă până când cei doi ajunseră fiecare într-un capăt 
al bărcii şi luară din nou parâmele în mână, apoi apăsă iar 
butonul de pornire. Motorul tuşi, hurui, scoase câteva 
pufăituri încurajatoare, apoi se opri din nou. 

— La naiba! bombăni Faulkner. 

Apăsă din nou, şi apoi încă o dată. La a patra încercare, 
motorul porni în sfârşit. Scăpară de parâme, Carver şi 
Trench se întoarseră în carlingă, iar barca se îndepărtă de 
pontonul de care fusese legată. 

Încet, Faulkner îşi croi drum printr-un canal îngust printre 
catargele ce se legănau încet, ale celorlalte nave acostate 

261 


pe miile de docuri din Port Chantereyne, portul de 
agrement din Cherbourg, cel mai mare de pe întreaga 
coastă franceză. În câteva minute, ajunseră în apele lui 
Petite Rade, portul interior din Cherbourg. 

Faulkner arătă înapoi spre țărm. 

— Vedeţi acolo, aproape de feribotul ăla al naibii de 
mare? Ala-i docul pentru vapoare. De aici a pornit Titanicul 
înainte să se ciocnească de aisbergul acela. 

Apăsă acceleraţia şi aduse motorul la viteză maximă în 
timp ce treceau pe lângă o fortificaţie circulară uriaşă şi 
intrau în portul exterior, Grande Rade. Porturile erau 
înconjurate de ziduri enorme şi un alt castel străjuia ultima 
intrare în Canalul Mânecii. 

— La treabă, băieţi! spuse Faulkner. E timpul să ridicăm 
velele. 

Curând cele două triunghiuri uriaşe ale velei mari şi ale 
trincii se conturau în contrast cu cerul ce se întuneca, iar 
Carver se pierdu pentru câteva momente în sentimentul de 
libertate fără limite pe care i-l dădea faptul că se afla pe un 
iaht ce se aventura pe marea largă, cu briza suflând în 
pânze. Faulkner opri motorul, şi acum se mai auzeau doar 
fâlfâitul velelor, odgoanele sub presiune care scârţâiau 
uşor, precum şi mişcarea apei şi a vântului. Departe, spre 
nord, nori negri se adunau la orizont. Carver îl bătu pe 
Faulkner pe umăr şi arătă spre ei. 

— Nu par prea prietenoşi, spuse el. 

— Front rece care vine dinspre Arctica, răspunse 
Faulkner. Probabil c-o să ajungă la noi în următoarele două 
sau trei ore. O s-o ia către nord şi vremea se va răci cu cinci 
sau şase grade, poate şapte. Vânt destul de puternic, dar 
nu-ţi face griji, Rust/er-ul face faţă, iar fluxul e de partea 
noastră. Totuşi, s-a anunţat ploaie, deci n-o să fie foarte 
plăcut. Pentru ploaie am nişte echipament de rezervă în 
cabina de la prora. îi poţi folosi. Fa-o acum, cât mai ai 
ocazia. 


262 


Carver cobori. Îşi făcu loc prin cabina înghesuită a 
Rustler-ului, strecurându-se prin cambuză şi înaintând 
printre o masă de lemn şi a zonă cu scaune, până când 
ajunse la o uşă simplă de lemn. Aceasta ducea la un spaţiu 
şi mai strâmt, ocupat aproape complet de un loc pentru 
dormit în forma unui triunghi, îngrămădit în spatele bărcii. 
Saltelele erau prinse de coca bărcii şi ridicate, lăsând să se 
vadă spaţiile de depozitare de dedesubt. Carver scotoci 
până când găsi o pereche de pantaloni impermeabili de un 
roşu-portocaliu şi un hanorac de aceeaşi culoare. Jacheta cu 
fermoar care se trăgea până la bărbie şi mâneci prinse cu 
scai era făcută pentru a rezista unui uragan. 

În timp ce îşi lua echipamentul, se gândi la ceilalţi doi 
bărbaţi de pe barcă, la felul în care comportamentul 
relaxat, nonşalant pe care îl afişau ascundea foarte mult 
curaj, competenţă şi, când era nevoie, chiar cruzime. Se 
gândi la toate momentele în care dăduseră, primiseră şi 
transmiseseră instrucțiuni, la precizia cu care erau 
antrenați să memoreze şi să repete tot ce li se spunea. Toţi 
erau conştienţi de efectele devastatoare pe care le puteau 
avea chiar şi cele mai mici confuzii în vreme de război. 

Carver analiză tot ceea ce fusese spus până în acel 
moment şi-şi dădu seama că fusese trădat. Se întreba dacă 
amândoi foştii săi camarazi erau implicaţi în asta. Unul era 
clar duşmanul său, acum ştia asta; celălalt putea fi prins în 
asta fără să aibă nicio vină. Şi atunci el ce era? Un păcălici, 
desigur, dar nici pe departe unul inocent. Piesele unui 
puzzle care se amestecase în minte începeau să se 
unească, dând naştere unei imagini. Era un portret al lui, 
însă nu într-o lumină favorabilă. Vedea imaginea unui om 
care fusese păcălit, însă nu doar o dată, ci de nenumărate 
ori, un om care îşi încredinţase viaţa în mâinile câtorva 
oameni şi-i alesese de fiecare dată pe cei mai nepotriviţi. 
Intr-una din zile, dacă va mai trăi, avea de gând să 
analizeze din nou întreaga situaţie şi să-şi dea seama nu 
unde greşise - fiindcă asta era evident -, ci de ce. Oamenii 

263 


ăştia îi fuseseră prieteni şi camarazi de arme. Cândva 
fuseseră dispuşi să-şi rişte viaţa pentru el. Ce făcuse el de- 
atunci ca să-i facă să-şi dorească să-l trădeze? Probabil nu 
trebuise să facă nimic. Mama lui îl părăsise din simplul 
motiv că se născuse. 

Trecuse peste acel moment. Putea trece şi peste ăsta. 

Aşadar, unde urma să aibă loc confruntarea? Un iaht pe 
timp de furtună nu era cel mai bun câmp de luptă. Era totul 
înghesuit, lucrurile se înclinau şi se rostogoleau mereu şi 
toată lumea de la bord purta haine ude şi greoaie. Să bage 
un pistol la betelia unor pantaloni impermeabili nu era o 
problemă. Să-l scoată rapid era ceva mai dificil. Şi 
stabilitatea necesară pentru a trage cu precizie era aproape 
imposibil de obţinut. 

Punctul-cheie erau trapa şi scara dintre carlinga de pe 
punte şi cabina de jos. Oricine ar fi rămas prins acolo ar fi 
fost o ţintă sigură. În următoarele câteva ore vor da o luptă 
ascunsă pentru cea mai bună poziţie, în care doi sau poate 
toţi trei bărbaţii de la bord vor face tot posibilul să se afle în 
locul potrivit în momentul în care unul dintre ei va da cărţile 
pe faţă. Între timp, Carver avea de gând să încline balanţa 
în favoarea lui. 

Îngrămădit în acelaşi loc cu hainele impermeabile, Carver 
găsi acel lucru de care avea să aibă nevoie mai târziu. 
Pentru moment, avea de gând să se poarte frumos şi 
civilizat, ca şi cum erau încă prieteni buni. Ei împotriva 
lumii întregi, exact ca pe vremuri. 

Se întoarse spre trapa din carlingă şi scoase capul prin 
ea. 

— Vrea cineva o ceaşcă de cafea? 

Apoi puse ibricul pe aragazul din cambuză. Umplu trei 
ceşti, adăugă lapte şi zahăr şi reveni pe punte. Acum mai 
avea un singur lucru de făcut. 

Catargul iahtului era susţinut de frânghii, care se 
întindeau până în partea de sus, în laterala cocii. Erau 
ţinute strâns, departe de lateralul catargului, de doi pari 

264 


verticali. Un recipient alb din plastic, înalt de vreo 45 cm, 
fusese agăţat de parul îndreptat spre port. Era un reflector 
radar, creat pentru a permite vaselor aflate în trecere să 
ştie poziţia iahtului. Era legat cu un fir. De un bocanc cu 
crampoane, aflat în partea de jos a catargului. 

Carver se apropie de bocanc. Slăbi firul, îl luă în mână şi 
strigă către carlingă: 

— Scuze, Bobby, ăsta trebuie să dispară. 

— Ce tot vorbeşti? strigă Faulkner. 

— Nu pot să apar pe radarul nimănui. 

— Tu ai înnebunit de tot? Suntem pe cale să traversăm 
pe timp de noapte una dintre cele mai aglomerate rute 
comerciale. Cinci sute de nave navighează de-a lungul sau 
de-a latul Canalului în fiecare zi, şi dacă unul ne atinge 
măcar, va fi ca şi cum un elefant ar călca pe o cutie de 
chibrituri. Ne vom scufunda. Şi atunci nu vei mai intra în 
afurisita aia de ţară. ŞI nici noi. 

Carver zâmbi amabil, fără a părea să-i pese de ceva. 

— Atunci trebuie să stăm cu ochii-n patru, nu? 


59 


Alix era singură în întuneric. Până acum se purtaseră 
destul de bine cu ea. In prima noapte, luri o lăsase să 
doarmă liniştită. Asta o surprinsese. Nu era tehnica lui 
obişnuită. În ziua care urmase, întrebările fuseseră 
insistente, dar politicoase, chiar de bun-simţ. Cum îl 
cunoscuse pe bărbatul ăla? De ce se dusese cu el? De ce 
nu-l omorâse? Încercase măcar s-o facă? Dacă tot îl lăsase- 
n viaţă, ce aflase de la el? Unde era computerul? Şi ce-i 
dăduse? Doar ultima întrebare fusese cu subînţeles, luri 
nefăcând nici cel mai mic efort să ascundă aluzia că aici era 
vorba despre ceva mai mult decât despre informaţii. Totuşi, 
nu-i făcuseră niciun rău. Personalul de la palat o tratase cu 
o familiaritate distantă, mai degrabă ca pe un oaspete 


265 


decât ca pe o prizonieră. Îi fusese servită aceeaşi mâncare 
ca şi celorlalţi şi se permisese să bea acelaşi vin. 

Dar ea era perfect conştientă că situaţia nu avea să 
rămână aşa mereu. Mai devreme sau mai târziu, luri 
Zucovschi avea să-şi piardă răbdarea. Va dori răspunsuri la 
întrebări mult mai delicate şi n-avea să-i pese cât rău 
trebuia să-i facă pentru a le primi. Mai devreme sau mai 
târziu avea să se plictisească de simple conversații şi avea 
să recurgă la metodele brutale care urmau să scoată de la 
ea ceea ce el voia să ştie. 

Era evident că luri se afla sub o presiune foarte mare. O 
criză era pe cale să izbucnească în reţeaua vastă de 
corporaţii ce-i alcătuiau imperiul de afaceri. Petrecuse ore 
întregi în biroul său, sunându-şi cei mai importanţi asociaţi 
şi negociind cu clienţii, în vreme ce Alix era lăsată sub 
supravegherea lui Kursk, ochii acestuia urmărindu-i fiecare 
mişcare cu o ură crâncenă, implacabilă, nu doar faţă de 
persoana ei (deşi ar fi fost şi asta de-ajuns), ci şi faţă de tot 
ceea ce reprezenta ea. 

Ori de câte ori luri apărea să continue interogatoriul, ea 
remarca imediat încrâncenarea ce punea stăpânire pe el, 
vizibilă în maxilarul încordat şi în încleştarea şi relaxarea 
bruscă a pumnilor săi. Avea să plătească pentru acea 
tensiune pe care i-o provoca, era sigură de asta. Avea săo 
descarce asupra ei. 

Până la urmă se ordonase să meargă sus şi fusese lăsată 
singură într-o cameră cu toate jaluzelele trase, până când 
el fu pregătit să se ocupe de ea. Alix nu ştia cât timp 
petrecuse încercând să se pregătească psihic pentru ceea 
ce inevitabil avea să urmeze. S-ar putea să fi fost o oră sau 
la fel de bine s-ar putea să fi fost trei. Părea că timpul se 
scurgea în alt ritm în întunericul adânc. 

Apoi auzi paşi pe hol. Ştia ce înseamnă. Trase aer adânc 
în piept, făcând eforturi să rămână calmă, concentrându-se 
la inima ce bubuia să-i spargă pieptul şi încetinindu-şi 
pulsul în timp ce expira. Trebuia să rămână nemişcată, să 

266 


facă linişte. Urmau să răsune destule ţipete în următoarele 
ore. 


60 


Lui Magnus Leclerc i se dăduse un număr la care să sune 
în caz de urgenţă. | se spusese că va fi foarte puţin probabil 
ca cineva să facă vreo plângere în legătură cu transferul 
fals de bani. Însă, pentru orice eventualitate, erau câteva 
persoane care voiau să ştie despre ce era vorba şi care vor 
fi totodată foarte recunoscătoare pentru informaţiile 
furnizate. 

Nu era tocmai uşor să-şi facă puţin curaj. Trebuia să se 
gândească la multe lucruri. 

Dacă avea să fie dat în vileag, aşa cum îl ameninţase 
Vandervart, căsnicia sa ar lua sfârşit. Cu cât se gândea mai 
mult la asta, cu atât părea să aibă mai puţină importanţă. 
Ar scăpa odată pentru totdeauna de Marthe, şi singurul 
sentiment care îl încerca era unul de uşurare. 

Bineînţeles că şi-ar pierde şi slujba, şi statutul. Va fi 
nevoit să îndure batjocura celor din jur. Dar ştia că, dincolo 
de toate acestea, colegii săi de la bancă se vor gândi că au 
avut printre ei un om plin de surprize. Se vor gândi cu 
admiraţie că Magnus e o vulpe bătrână şi vicleană şi că nu 
l-ar fi crezut în stare de aşa ceva. In câteva luni, şi-ar relua 
afacerile. 

Sau nu. Poate o să le arate tuturor degetul din mijloc şi o 
să îşi ia zborul spre Insulele Cayman. Şi-a petrecut ani buni 
economisind, făcând şmecherii şi dosindu-şi banii în 
propriul buzunar. Dacă ar avea chef, ar putea să-şi 
petreacă restul vieţii pe o plajă. 

Punând problema astfel, n-ar avea prea multe de pierdut 
dacă ar vorbi. Dar ce-ar fi dacă şi-ar ţine gura? 

Nu degeaba voia Vandervart numărul de telefon a lui 
Malgrave. Era evident că voia banii lui, indiferent prin ce 


267 


mijloace. Ceea ce însemna că se îngroşa gluma. Mai 
devreme sau mai târziu, îşi vor da seama că el a fost cauza 
tuturor problemelor. Şi nu vor fi deloc încântați. Nici nu voia 
să îşi imagineze cum vor reacţiona. Pe de altă parte, 
Vandervart nu ar sta pe gânduri să trimită nişte filmuleţe 
presei, dacă îşi dădea seama că fusese trădat. 

Leclerc făcu o noapte albă în camera de oaspeţi, apoi 
plecă la serviciu, fără a se hotărî ce va face mai departe. In 
cele din urmă, sună la două numere. Unul din ele era cel pe 
care i-l dăduse Malgrave. 

Răspunse o voce de femeie: 

— Consorţiul. Cu ce vă pot ajuta? 

| se făcu legătura cu un bărbat care vorbea pe un ton 
politicos, cu accent englezesc. Bărbatul îi mulţumi în 
repetate rânduri lui Leclerc pentru informaţii, după care îl 
întrebă unde poate fi contactat mai târziu: 

— În cazul în care trebuie să vă mai adresăm câteva 
întrebări, să investigăm ce urmărea acest Vandervart, 
chestiuni de genul acesta. A 

Leclerc era dornic să ajute cu tot ce putea. Işi lăsă 
numerele de telefon şi adresa de acasă. Voia ca bărbatul 
să-şi dea seama cât de rău îi părea pentru problema cu 
Vandervart. Ar fi făcut orice să compenseze neglijenţa pe 
care o comisese. Bărbatul fu cât se poate de înţelegător. 

— Vă înţeleg, monsieur, zise acesta. Aţi trecut prin nişte 
momente oribile. Oricine în locul dumneavoastră ar fi 
reacţionat la fel. 

Când închise telefonul, transpiraţia curgea şiroaie pe faţa 
lui Leclerc. Îşi şterse fruntea şi îşi desfăcu cravata. Apoi, 
sună la un alt număr. Era numărul unei agenţii de turism. 
Ceru un bilet la primul zbor către Miami. Agentul îi făcu 
rezervarea pentru a doua zi dimineaţă, la clasa întâi, cu 
British Airways până la Londra, urmând ca de pe aeroportul 
Heathrow să plece spre Miami la ora prânzului. Leclerc 
folosi cardul de la companie. 


268 


În acea seară, după serviciu, plecă direct acasă şi încercă 
să se poarte cât mai normal. Aceleaşi certuri zilnice, cu 
pauze de respiro între ele. După cină, stăteau cu toţii în 
camera de zi, iar Leclerc se întinsese în fotoliul său de piele 
cu spătar reglabil şi se uita la o emisiune americană 
proastă. Deodată, auziră soneria de la intrare. 

Luă telecomanda şi dădu sonorul televizorului mai încet. 
Soneria mai sună încă de trei ori, mai tare, mai insistent. 

— Du-te şi răspunde! îi ordonă lui Serge, un băiat slab, 
deşirat, de şaptesprezece ani, cel mai mic dintre cei doi 
copii ai săi. 

Adolescentul rămase la locul său, fără să se mişte, dând 
tuturor de înţeles cât de mult îl deranja această întrerupere 
din programul său de a pierde vremea. In cele din urmă, se 
ridică, târându-şi picioarele. Trânti uşa în urma lui, mergând 
apăsat până în holul de la intrare. 

Leclerc îşi întoarse capul în direcţia uşii de la intrare. Auzi 
cum se deschise. Îl auzi pe fiul său întrebând: „Cine...?” 
apoi auzi o trosnitură ce răsună ca o minge lovită de o bâtă 
de baseball şi un ou spart de marginea unui bol. După asta, 
auzi o bufnitură ca şi cum ceva greu căzuse pe podea. 

Marthe fu prima care reacţionă. Se ridică de pe scaun şi 
era pe la jumătatea drumului spre uşă când aceasta se 
deschise şi doi bărbaţi intrară în casă. Aveau două arme 
automate în mâini. Vârful uneia dintre puşti era acoperit cu 
sânge. 

Primul bărbat de lângă uşă avea părul roşu, ţepos. 
Aproape că o trânti la podea pe Marthe în mijlocul camerei 
de zi. Femeia abia dacă mai putu să se mişte când acesta îi 
trase un picior în stomac. Marthe se chirci, fără să scoată 
vreun țipăt, şi expiră lung, apoi bărbatul o împinse, izbind-o 
de perete. 

Fiica lui Leclerc, Amelie, o tânără de nouăsprezece ani, 
slabă şi cam ştearsă, ţipă. Gel de-al doilea bărbat, cu faţa 
rotundă şi buze voluptuoase, o lovi peste gură să o facă să 


269 


tacă, după care o împinse cu putere. Într-o secundă, ajunse 
lângă maică-sa. 

Nu trecuseră mai mult de cinci secunde de când cei doi 
bărbaţi intraseră în cameră. Leclerc era încă în fotoliu, 
privind neputincios cum cele două femei erau atacate. Se 
strădui să se ridice în picioare; făcând ochii mari când unul 
din bărbaţi îşi îndreptă arma spre intestinele lui. Celălalt 
ţinea arma îndreptată către cele două femei ghemuite la 
perete. 

Cei doi bărbaţi avură un schimb rapid de priviri. Bărbatul 
cu păr roşu dădu o comandă cu o mişcare bruscă a capului. 
Apoi amândoi începură să tragă. 


MIERCURI, 3 SEPIEMBRIE 


61 


Masa de aer rece lovi ţărmul imediat după miezul nopţii, 
vremea schimbându-se la fel de repede ca şi posturile la 
televizor. Intr-un moment navigau fără probleme spre 
destinaţie, însoţiţi de o adiere de vânt răcoroasă şi blândă 
care venea dinspre vest şi bătea spre nord, urmând acelaşi 
curs ca şi ei; în clipa imediat următoare, temperatura 
scădea cu zece grade, vântul îşi schimba direcţia suflând la 
patruzeci şi cinci de grade spre nord, înteţindu-se şi 
aducând cu sine o ploaie torențială. Vântul furios ce se 
instalase mătura totul în calea sa. Îi conduse pe o întindere 
de apă de-a lungul Canalului Mânecii în timpul refluxului, 
transformând micul vârtej de apă în valuri mici, dar 
puternice, care se spărgeau de barcă, ridicând-o în aer, 
învârtind-o şi dându-i drumul asemenea unei jucării. 

270 


Nu avea niciun sens ca toţi trei să rămână pe punte, aşa 
că se înţeleseseră să facă cu schimbul o dată la două sau la 
patru ore. Cursul era stabilit de transmisia automată a 
cârmei. Indiferent cine stătea pe punte, nu trebuia decât să 
supravegheze şi să fie pregătit să tragă de cârmă în caz că 
apărea ceva neprevăzut. Carver merse primul; Trench se 
oferi pentru rondul al doilea. In felul acesta, Faulkner putea 
avea o pauză mai lungă până îi venea rândul. Avea mare 
nevoie de odihnă. Stătuse mai mult de douăsprezece ore în 
spatele cârmei. Până când îşi termina el tura, aproape se va 
crăpa de ziuă. Atunci se vor trezi toţi. 

Carver nu se aştepta să întâmpine vreo dificultate cât 
timp stătea de pază, în timpul în care stătea în cocpit*, 
oricine ar fi vrut să-l atace era nevoit să urce o scară, să 
intre în bocaport:!, trecând de la lumină la întuneric. Numai 
în cazul în care ar adormi la cârmă ar putea fi atacat. Ar fi 
vulnerabil doar atunci când s-ar întoarce în cabină. 

După ce îşi termină tura, Carver urcă la bocaport, 
deschise trapa, dar evită complet scara, sărind direct în 
cabină. Ateriză pe podeaua tare. Trench stătea în colţul 
mesei din mijlocul cabinei. 

— A naibii treabă! zise el. Ai cam exagerat acum. Avea o 
cană în mână. Grog cald, zise el ridicând cana mulţumit. Ar 
trebuie să încerci şi tu. Am păstrat puţin şi pentru tine într- 
un termos. E în bucătărie. 

Trench îşi întoarse capul spre stânga, unde Bobby 
Faulkner era întins pe o canapea. 


3 Spațiu  neacoperit pe punte, 
amenajat cu banchete pentru călaâtori 
sau pentru echipaj, (n.tr.) 

3t Deschizătură pe punte, prin care se 


încarcă mărfurile în navă. (n.tr.) 
271 


— Doarme buştean. Sărmanul, era praf. 

— Cred că şi eu mă voi culca, zise Carver. Oricum... este 
rândul tău. Baftă! E al dracului de frig şi umezeală acolo 
sus. 

Trench rânji şi făcu „brrr”... ca orice om care e pe cale să 
iasă afară pe o vreme ca aceea. Trecu pe lângă Carver şi îşi 
lăsă cana în chiuveta din bucătărie. Nu trăda nicio urmă de 
tensiune sau de panică, dar, cu toate acestea, urcă scara 
cu spatele pe jumătate întors până când ajunse sus în 
cocpit, trăgând trapa în urma lui. 

Carver îl lăsă să plece. S-ar putea ca Trench tocmai să-l fi 
provocat să-l atace. Şi nu putea fi sigur că Faulkner 
adormise cu adevărat. Nu voia să ajungă să se lupte cu 
amândoi bărbaţii deodată. 

Luă termosul şi îşi puse o cană cu grog, inhalând aburii 
de rom, miere, lămâie şi ceai. Dar tocmai când se pregătea 
să ia prima gură, auzi o pocnitură pe podeaua din cabină. 
Erau două căni pe jos care se ciocniseră una de cealaltă. Cu 
siguranţă, şi Faulkner băuse. 

Şi acum stătea întins pe canapea, inconştient. Carver se 
apropie de el, scuturându-l cu putere, dar acesta nu avu 
nicio reacţie. 

Ei bine, măcar ştia o treabă. Avea să fie o luptă dreaptă, 
Trench contra Carver, maestru contra ucenic. Şi, până ce 
Bobby Faulkner se va trezi din amorţeală, numai unul din ei 
va mai fi în viaţă ca să îl întâmpine. 


62 


Scandwave Adventurer era mai lung decât trei terenuri 
de fotbal puse cap la cap. Avea în jur de 100 000 de tone şi 
putea transporta peste şase mii de containere cu marfă, cu 
o viteză de peste douăzeci şi cinci de noduri pe oră. Asta 
însemna că era de paisprezece mii de ori mai greu decât 
iahtul lui Faulkner şi cam de trei ori mai rapid. Combinația 


272 


dintre formă, greutate şi viteză o făcea la fel de uşor de 
manevrat ca un compresor cu abur scăpat de sub control. 

Fiind conştienţi de aceste aspecte, designerii luaseră 
toate măsurile de protecţie posibile. Nava avea un sistem 
radar ultramodern, dispozitiv de urmărire prin satelit, 
echipament de telecomunicaţii. Căpitanul cunoştea poziţia 
exactă a navei sale pe suprafaţa pământului. Putea localiza 
alte nave pe o rază de câţiva zeci de kilometri depărtare de 
el. Dacă naviga pe ape limpezi, putea obţine o schiţă cu 
platforma mării, astfel încât era aproape imposibil să se 
scufunde. După cum spuneau şi cei care conduceau 
Scandware Shipping Corporation, nu era nevoie de un 
echipaj cu experienţă pentru a conduce nava. Tehnologia 
cârmuia nava de una singură. 

Atunci când vântul îşi schimbă direcţia în acea noapte şi 
când o ploaie biciuitoare veni dinspre nord, cel care era de 
pază pe puntea îngustă şi deschisă, sus, lângă pod, 
inspirând aerul rece, nu stătea drept şi mândru, înfruntând 
gerul, cum i-ar fi cerut spiritul datoriei. Nici vorbă de aşa 
ceva, ba dimpotrivă, stătea jos, ghemuit, sprijinit de 
peretele din oţel al punţii, împreunându-şi mâinile pe post 
de paravan împotriva vântului şi îşi aprindea o ţigară. Al 
dracului să fi fost el dacă avea de gând să stea în frig şi să 
se ude pentru salariul mizer pe care îl primea, când ploua 
atât de tare încât de-abia putea să vadă ancora propriei 
nave, darămite la depărtare, pe mare. Şi, în plus, un alt tip 
stătea lângă monitorul sistemului radar. Să se uite el după 
alte nave de prin zonă. 

Şi astfel naviga spre vest Scandware Adventurer de la 
Rotterdam la Baltimore, pe Canalul Mânecii, ducând cele 
şase mii de containere, în timp ce Tamarisk naviga spre 
nord, pe Canalul Mânecii, cu cei trei bărbaţi pe care îi avea 
la bord. Şi niciunul din cele două vase nu avea habar de 
existenţa celuilalt. 


273 


63 


Într-un fel Carver ar fi vrut să-l confrunte pe Trench, să-l 
întrebe ce s-a întâmplat de fapt, de ce procedase în felul în 
care o făcuse. Dar, chiar şi dacă nenorocitul ar fi spus 
adevărul, nu ar fi spus nimic din ce nu ar fi putut să îşi dea 
seama şi Carver de unul singur. Cel care contractase 
serviciile lui Carver în ultimii ani colabora şi cu Trench, de 
pe vremea când acesta era încă la conducerea Serviciului. 
Lucrurile căpătau contur. El era ofiţerul perfect pentru a 
face recrutările, iar Carver fusese potrivit pentru slujba de 
asasin plătit: capabil, bine antrenat şi suficient de furios şi 
decepţionat de toţi şi de toate încât să-şi mânjească 
mâinile pentru o sumă cu multe zerouri. 

Nu avea niciun rost să-şi plângă de milă. Fusese 
cumpărat şi plătit. Odată ce îşi încheiase treaba, Trench 
plănuise să se descotorosească de el, ca şi cum ar fi fost 
doar o piesă în plus. Nu ar fi fost prima dată când Trench ar 
fi trimis oameni în misiuni sinucigaşe. Orice comandant 
trebuia să fie dispus să sacrifice vieţile soldaţilor săi dacă 
era necesar. Carver putea să se vaite oricât că fusese 
trădat, putea să facă pe copilul suferind, întrebându-se de 
ce omul pe care îl considerase tatăl său fusese atât de lipsit 
de inimă, însă adevărul era că Trench nu se oferise să-i ţină 
loc de tată, chiar dacă profitase din plin de admiraţia şi 
respectul pe care Carver le avusese faţă de el. 

În orice caz, Carver se gândi că toată viaţa lui fusese 
plătit să omoare oameni. Nu putea fi surprins de faptul că 
cineva voia să-i facă şi lui felul. 

Totuşi, asta nu însemna că îl va şi lăsa să-şi ducă planul 
la bun sfârşit. 

Carver avea un buzunar adânc în haina lui impermeabilă. 
Buzunarul se închidea cu un fermoar pe verticală şi se 
întindea până la piept, pe partea stângă. lnăuntru erau 
două tuburi din plastic, subţiri, de aproximativ 30 cm. Erau 


274 


colorate cu roşu la bază, galben la vârf, tăiate de o dungă 
portocalie şi aveau un logo în formă de ancoră cu inscripţia 
IKAROS. La baza, tubului era un fitil de culoare roşie. 

Garver scoase unul din tuburi şi se apropie de scară. Urcă 
şi deschise cu o mână trapa, lăsând să pătrundă o rafală 
umedă şi bubuitul tunetelor. Apoi îşi ridică cealaltă mână 
ţinând tubul pe orizontală, la acelaşi nivel cu puntea de 
afară. Trase fitilul. Dintr-odată, se auzi un „vâjjj” ca şi cum 
ar fi fost lansate nişte artificii, apoi strigătul unui bărbat 
care dădea alarma, după care tubul care ricoşa înainte şi 
înapoi lăsă o dâră pe carlingă. O secundă mai târziu, 
racheta de semnalizare explodă. 

În timp ce prin trapă pătrundea un fum gros şi roşiatic, 
Carver urcă scara, ţâşnind afară prin ceața densă. In faţa lui 
nu putea deosebi decât o siluetă de om. Vedea cum acesta 
îşi ridică braţul, apoi fumul ieşind din ţeava pistolului şi 
pocniturile scoase de gloanţele trase de Trench prin fum, în 
trapă. Primele trei gloanţe se împlântară direct în rama de 
lemn, ratându-l pe Garver, care se izbi de Trench lovindu-l 
în stomac şi împingându-l în banca din spatele cocpitului. 

Carver îi trase lui Trench un croşeu cât putu de tare, cu 
dreapta, lovindu-l drept în stomac. Peste cocpit, Carver 
încercă să smulgă pistolul din mâna dreaptă a lui Trench 
folosindu-se de mâna sa stângă. Cei doi bărbaţi se luptau 
atât cu fumul, cât şi unul cu celălalt, ca şi cum ar fi fost sub 
apă, neputând respira, disperaţi după o gură de aer, prinşi 
într-o luptă crâncenă pentru supravieţuire. 

În cele din urmă, Carver simţi cum pistolul se eliberează 
din strânsoarea mâinii lui Trench. Ignorând încercările 
eşuate de a-l lovi cu mâna liberă şi loviturile puternice date 
cu picioarele de către adversarul său, Carver încercă să-i 
descleşteze pumnul lui Trench pentru a pune mâna pe 
mânerul pistolului. Prinse unul dintre degetele mai slăbite, 
îndoindu-l în spate, făcându-l pe Trench să scoată un urlet, 
în timp ce-i disloca articulaţia. 


275 


Pistolul căzu pe punte, alunecând pe suprafaţa umedă 
din cauza ploii. 

Carver începu să se târască, respirând greu şi curgându-i 
lacrimi din ochi. Trench era în faţa sa, sprijinindu-şi mâna 
rănită, tuşind şi gâfâind. Bărbatul mai în vârstă încercă să 
se ridice, dar Carver îl lovi de două ori în faţă, 
concentrându-şi toată puterea din umeri în fiecare dintre 
pumni. Apoi îşi înfipse degetele în părul grizonant a lui 
Trench, izbindu-i de trei ori cu capul de bordura din lemn ce 
împrejmuia marginea perimetrului cocpitului, trei izbituri 
sălbatice, care îl lăsară pe Trench aproape inconştient şi 
sângerând. Apoi îl prinse pe Trench de jachetă şi îl târî până 
pe bordură, ridicându-l. 

— Stai pe mâini! îi ordonă. 

Încruntându-se de durere, Trench făcu un efort să-şi pună 
mâinile sub coapse. 

Fumigena încă mai scuipa fum, chiar dacă vântul 
puternic îl purta în altă direcţie. Pentru câteva momente, 
aerul din jurul lui Carver fu din nou respirabil şi reuşi să-şi 
umple plămânii încinşi cu aer curat. 

— Unde e ea? întrebă el agresiv. 

Trench se uită la el cu o privire tulbure, înceţoşată. 

— Care ea? 

Carver îl plesni peste faţă cu putere. 

— Rusoaica Alexandra Petrova care era cu mine, despre 
care tot trăncăneai tu. Aia a fost o greşeală fatală. Te-ai dat 
de gol. Deci, unde este? 

— lisuse, ea... Nu am nici cea mai vagă idee. 

De data asta, Carver îl lovi şi mai tare cu dosul palmei. 

— Vorbesc serios, insistă Trench. Nu ştiam nimic despre 
ruşi. Nu a fost ideea mea. 

— Atunci cui i-a venit ideea în ceea ce îi priveşte? 

Un zâmbet chinuit apăru pe faţa lui Trench. Se aplecă 
uşor înainte, cu gura deschisă, chinuindu-se în continuare 
să respire. 


276 


— Te-am învăţat tot ce ştii despre cum să rezişti 
interogatoriului. Chiar crezi că acum mă vei face să 
vorbesc? 

Carver îl privi ţintă pe Trench. 

— Nu, zise el. Nu cred asta. 

— Şi-acum ce ai de gând să faci? _ 

Intrebarea îl luă pe Carver prin surprindere. Işi dădu 
seama că nu avea niciun răspuns. Şi în acea fracțiune de 
secundă în care ezitase, Trench îşi ridică genunchii la piept 
şi îl împinse pe Carver, catapultându-l în partea cealaltă a 
punţii. 

În acelaşi timp, un val izbi din plin iahtul Tamarisk, 
împroşcându-i pe cei doi bărbaţi cu apă din cap până în 
picioare, sfărâmând marginile punţii. Carver se clătină, îşi 
pierdu echilibrul şi căzu pe punte. 

Ateriză cu capul lângă un obiect mic, negru, ce se găsea 
pe lemnul rece şi umed. Cum nava începuse iar să se mişte, 
înţelese că era, de fapt, pistolul lui Trench, care aluneca pe 
lângă el, pe punte în jos, înapoi spre cel care voia să ÎI 
omoare. 

Fostul comandant al lui Carver - profesorul, mentorul său 
- ridică pistolul cu mâna pe care o putea folosi şi îl învârti în 
aer, gata să tragă. Ochii îi sclipeau de mândrie şi triumf, 
după care se măriră în momentul în care văzu stupefiat că 
acesta aprinsese al doilea tub. 

Explozibilul îl lovi în faţă pe Quentin Trench, tubul de 
plastic traversându-i bolta palatină, ajungând la creier şi 
trimiţându-l pe puntea îngustă, în partea cealaltă de barcă, 
totul înainte ca bomba să se detoneze, spulberându-i 
craniul într-un amestec de sânge, creier, flăcări şi fum. 

Cum explozia aruncă o lumină sângerie pe apă, luminând 
tot ce se afla în raza ei, Samuel Carver văzu prova 
gigantică a lui Scandware Adventurer înălțându-se 
deasupra lui ca un gigantic perete negru din oţel, imens şi 
irezistibil ca o avalanşă. 


277 


64 


Nava de 100 000 de tone era la nici 200 m depărtare. 
Carena ei se apropia ameninţător de catargul iahtului 
7amarisk, însă scheletul său masiv nu se putea distinge 
foarte bine din cauza ploii mărunte. Nava se deplasa cu 
viteza pe care i-o permitea vremea, străbătând valurile de 
parcă trecea pe undele de pe suprafaţa unui iaz. Garver 
înţelese pe loc că, deşi flăcările exploziei alertaseră 
echipajul navei în legătură cu prezenţa iahtului care se 
îndrepta spre ei, era oricum mult prea târziu ca acesta să-şi 
schimbe direcţia sau viteza. 

Avea vreo douăzeci de secunde până ce Scandwave 
Adventurer urma să se ciocnească de iaht. Carver îşi veni în 
fire. Încă mai era timp. Dacă ar putea porni motorul şi ar 
cobori pânzele, ar putea cârmi în direcţia vântului, 
menţinându-şi viteza şi îndepărtându-se de vas. Cele două 
ambarcaţiuni ar fi una lângă alta, nava de mare calibru 
depăşindu-l la fel cum un camion de mare tonaj ar depăşi o 
motocicletă. Chiar şi o lovitură laterală ar fi fost fatală 
pentru iaht, dar exista şansa ca transportorul să treacă pe 
lângă el fără să se întâmple asta. N 

Alergă spre butonul de pornire al motorului. Il apăsă. 
Motorul tuşi, se înecă, după care muri. Apăsă din nou. 
Nimic. Cinci secunde se scurseră astfel. Barca încă naviga 
în direcția călăului său gigantic. 

Samuel Carver nu era un mare navigator. Dar era fost 
puşcaş marin. Îşi petrecuse ani buni studiind, planificând şi 
executând operaţiuni pe apă. Luase parte la cursurile de 
navigaţie militară, de care britanicii erau absolut obsedati. 
Acum se ruga să îşi amintească tot ceea ce învățase 
cândva. 

Carver scoase cârma de pe pilot automat şi se ghemui 
lângă ea, în timp ce vântul îi sufla în faţă, clăbucii de apă se 
spărgeau în jurul lui, şi ploaia torențială îl obliga să-şi 


278 


mijească ochii pentru a putea vedea cât de cât. Acum 
carena impunătoare era la mai puţin de 100 m depărtare, 
mergând cu aceeaşi viteză, având acelaşi curs, ignorând 
complet existenţa iahtului. Acesta putea să vadă acum 
petele de rugină de pe carenă şi liniile albe de vopsea care 
marcau adâncimea apei. 

Trase adânc aer în piept şi întoarse cârma cu toată forţa, 
în direcţia lui Scandwave Adventurer. Timp de o lungă, 
interminabilă şi agonizantă secundă nu se întâmplă nimic. 
Apoi prora iahtului se îndreptă în direcţia curentului, 
învârtindu-se în cerc, iar verga de care era prinsă vela mare 
a iahtului se învârti, trecând pe deasupra capului lui Carver. 
Trinca din faţă se înţepeni de catarg. Vântul o împingea 
spre babord, în partea cealaltă a iahtului. Vela era la locul 
ei, ţinută de frânghia întinsă şi legată de tribord. 

Încetul cu încetul, Tamarisk îşi schimba cursul. lahtul se 
învârti în apă în sens invers acelor de ceasornic, apărând pe 
hidrometrul cu cadran ca fiind aproape în întregime întors, 
astfel încât nu mai mergea spre flancul navei, ci se îndrepta 
direct spre matahala vopsită în negru. Tamarisk se opri 
brusc, plutind nemişcată pe apă. _ 

Acum vasul uriaş nu era la nici 50 m depărtare. In timp 
ce Tamarisk se oprea, Carver trase frenetic de frânghie, 
ţinând trinca, luptându-se cu vântul care sufla în pupă. 
Parâma se desfăcu, lăsând trinca în bătaia vântului. Barca 
nu avea să se mişte până ce Carver nu relua procedura. 
Avea mai puţin de cinci secunde până la producerea 
impactului. 

Alergă la manivela trincii, întorcând frenetic de mâner să 
slăbească frânghia pentru a alinia trinca cu catargul, astfel 
încât Tamarisk să poată prinde vântul în pupa pentru a 
porni. 

Adventurer era atât de aproape acum, încât Carver nu 
putea să vadă vârful carenei, care se înălța deasupra 
iahtului, de două ori mai mare decât catargul său. Cu 
fiecare secundă Adventurer era cu 9 m mai aproape. Nu 

279 


mai era timp, nu mai era nimic de făcut. Apoi, ca printr-o 
minune, trinca prinse o rafală de vânt, care umflă velele şi 
dădu un mic impuls iahtului - nu mai mult de câţiva metri, 
dar suficient cât să întoarcă barca într-o fracțiune de 
secundă. 

Apoi Carver simţi că vasul fu cuprins de o forţă şi mai 
mare decât cea a vântului. Sub linia de plutire a navei, 
prora se proiectă ca o protuberanţă uriaşă, semănând cu 
capul supradimensionat al unei balene. Era construită în 
aşa fel încât să împingă apa din jurul navei astfel încât să 
minimalizeze dâra de apă lăsată în urma sa. Sistemul era 
atât de eficient încât Adventurer, la fel ca şi alte nave 
moderne, lăsa în urmă o dâră mai mică decât a unui iaht de 
croazieră. Apa se învolbură, împinsă într-un curent uriaş 
care luă Tamarisk-ul pe sus, ducându-i departe de navă. 

Carver se afla acum sub protecţia lui Adventurer, care 
formă împotriva vântului un paravan de oţel înalt cât turla 
unei biserici şi lung cât o stradă din suburbii. Era ca şi cum 
ar fi navigat în ochiul unui uragan. Vântul se opri. Pânzele 
fluturau în gol. Din nou Carver era complet neajutorat, 
plutind deasupra apei ca o răţuşcă de jucărie într-o cadă cu 
apă. La stânga lui, carena imensă a navei înaintă timp de 
zece, douăzeci, treizeci de secunde, acaparând tot oceanul, 
asemenea unui vas uriaş care nu părea să se mai termine. 

Dintr-odată, curenţii oceanici de la prora preluară din nou 
controlul, ducând apa înapoi la carena vasului şi totodată, 
şi iahtul. Acum, Tamarisk ajunse aproape de aripa navei, 
tot mai aproape, încât, dacă Carver şi-ar fi întins braţul 
drept, ar fi putut simţi oţelul rece şi ud al transportorului. 

Curentul oceanic îşi schimbă din nou direcţia, purtând 
iahtul spre mare. Vasul uriaş trecea la nici 50 m depărtare, 
iar Carver putu vedea numele acestuia scris cu litere 
uriaşe, chiar pe partea din faţă, ca un rămas-bun pe 
măsură ce se îndepărta pe apă. Literele se micşorară 
devenind tot mai greu de distins, până când nava fu 
înghițită de întuneric şi de ploaie. 

280 


Nu mai rămăsese nicio urmă a vreunui semnal luminos şi 
niciun indiciu care să trădeze pe unde ar fi putut pluti 
cadavrul lui Trench. 

Pentru o clipă, Carver se gândi să se uite după el, dar 
vântul, valurile şi curentul oceanic duseseră deja cadavrul 
departe de iaht. Nu avea reflectoare speciale cu care să 
cerceteze suprafaţa apei, niciun motor cu care Tamarisk să 
se deplaseze înainte şi înapoi. Ar fi putut irosi ore întregi 
fără să găsească nimic. Când se va lumina de ziuă, 
cadavrul va fi reperat şi urcat la bordul navei care îl va 
descoperi. Ar fi chemată paza de coastă şi s-ar deschide o 
anchetă. Totul ar conduce inevitabil la Tamarisk şi la Bobby 
Faulkner. 

Deci, acum era din nou presat de timp. Tot ce putea 
Carver să facă era să meargă mai departe. li dureau 
picioarele şi spatele. Transpiraţia îi dădea fiori de gheaţă pe 
şira spinării. Oboseala începea să îl doboare. 

Carver era încă prăbuşit peste catarg când, două ore mai 
târziu, auzi un acces de tuse, care acoperea urletul vântului 
şi ploaia care nu se oprise încă. Ridică privirea şi văzu capul 
şi umerii lui Bobby Faulkner ieşind prin trapa cabinei. 

Acesta privi somnoros în jurul său. 

— Unde e Quentin? Ce a mai pus la cale iar nenorocitul? 
Făcu o pauză, apoi întrebă cu un zâmbet tâmp: Am ratat 
cumva toată distracţia? 


65 


Lui Bobby Faulkner îi trebuiră în jur de două minute până 
să se dezmeticească şi să înţeleagă că Quentin Trench era 
mort. Apoi mai petrecu încă două minute strigând la 
Carver, acuzându-l pentru ceea ce se întâmplase şi 
numindu-l ucigaş. li aruncă în faţă că soţia lui avusese 
dreptate. Că ar fi trebuit să rămână acasă şi să meargă la 
lucru. 


281 


— Camarad pe dracu'! urlă el. Nu eşti nimic mai mult 
decât o pacoste. Trebuia să te las în Franţa. Să îţi rezolvi 
blestematele de probleme, nu erau treaba mea. Acum 
Quentin, cel mai bun comandant pe care l-ar putea avea 
cineva vreodată, e mort. Şi e numai vina ta! 

Carver îl lăsă pe Faulkner să-şi facă numărul. În timp ce 
acesta dădea din gură, Carver îşi cântări opţiunile. Ar fi 
putut fie să tacă şi să înghită, fie să riposteze. 

Se gândi să aleagă prima variantă, cea a tăcerii. Probabil 
ar fi fost cea mai înţeleaptă soluţie. Insă nu putea fi sigur că 
Faulkner nu va încerca să facă vreo prostie, atâta vreme 
cât îl privea pe Carver ca pe un criminal, iar pe Trench ca 
pe o victimă. In plus, era obosit, sătul până peste cap şi la 
limita puterilor în noaptea asta - la fel fusese şi ieri-noapte, 
şi cu o noapte înainte. Aşa că îl luă pe Faulkner de gât şi îl 
trase aproape, la doar câţiva centimetri distanţă. Carver se 
holbă la el, dar acesta avea încă privirea înceţoşată din 
cauza drogurilor care îi fuseseră puse în băutură. 

— Ascultă, zise Carver. Ascultă cu atenţie, pentru că nu 
am de gând să repet. Quentin Trench era un nenorocit 
mincinos şi prefăcut, care a încercat să mă omoare şi te-ar 
fi omorât apoi şi pe tine. A băgat ceva în grogul ăla cald pe 
care l-aţi preparat voi, de te-a lăsat lat. Pentru numele lui 
Dumnezeu, eşti bărbat în toată firea, trebuie să-ţi fi dat 
seama că te-a drogat. Şi nu puteam să fi fost eu ăla care ți- 
a pus ceva în băutură, nu? Doar eram de pază pe punte. 

Faulkner ridică din umeri, nefiind în stare să mai spună 
ceva, dar nici nu ar fi vrut să îi dea dreptate. 

— M-a împuşcat, continuă Carver, dar a ratat. Uite. Arătă 
spre rama de la capac. Uite nenorocitele de găuri. Şi nimic 
din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu l-ai fi luat cu 
tine pe vas. 

Carver îi dădu drumul lui Faulkner, se duse spre cârmă şi 
îndreptă nava spre nord, aşteptând prima licărire palidă a 
zorilor. 


282 


— De ce ar vrea Quentin să te omoare? întrebă Faulkner. 
Te-a iubit ca pe propriul fiu. Am auzit asta din gura lui. 

— M-a trimis într-o misiune din care nu trebuia să scap cu 
viaţă. Şi, pentru că am scăpat, mă voia mort. Uite care e 
treaba, mi-am petrecut ultimii patru ani lucrând ilegal, 
operaţiuni la negru, misiuni care nu au existat niciodată. Nu 
am aflat nicicând cine îmi oferea de lucru. Mă gândeam că 
nici ei nu mă cunoşteau pe mine. Aşa era mai bine pentru 
siguranţa ambelor părţi. Se pare că mă înşelasem. Unul 
dintre şefii mei ştia exact cine sunt, pentru că acest şef era 
Quentin. Tot timpul ăsta am lucrat pentru el, şi nu am ştiut. 

Faulkner se încruntă. 

— Stai puţin. Tu ai fost cel care m-a sunat să întrebe de 
Quentin. De aceea m-am gândit la el când ai sunat din nou 
în legătură cu barca. 

— Aşa e. Mă gândisem că ar fi putut să mă ajute. Ce 
prostie din partea mea, nu? 

— Şi cum ţi-ai dat seama că voia să te omoare? 

— Pentru că a făcut o glumă proastă pe seama lui Alix, 
fata despre care ţi-am povestit, cum că mi-am comandat 
prin e-mail o femeie din Rusia. De unde ştia el că era 
rusoaică? Nici ţie, nici lui nu v-am zis niciodată asta. 
Trebuia să fie unul dintre ei. Apoi tot ceea ce mai trebuia să 
ştiu era dacă erai şi tu implicat. Şi mi-am dat seama că tu 
nu eşti implicat când te-am văzut întins acolo, inconştient. 

Faulkner încerca să pună totul cap la cap, chinuindu-se 
cu sinapsele scurtcircuitate. 

— De unde ştiu că spui adevărul, Pablo? De unde ştiu că 
nu o să mă omori şi pe mine? 

— Pentru că aş fi făcut-o deja. Ai fost inconştient şi 
complet lipsit de apărare ore întregi. Te-aş fi putut arunca 
peste bord oricând. Oricum, ştii şi tu care e adevărul. Care 
e ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti dinainte de a leşina? 

Carver se uita la Faulkner cum încerca, cu ochii 
întredeschişi, să-şi formeze în minte o imagine. Trase de 
vreo două ori adânc aer în piept, expirând pe nas. Bombăni 

283 


ceva ca pentru sine. Apoi îşi deschise ochii şi dădu din cap 
cu amărăciune. 

— Ai dreptate. El trebuie să fi fost. Eram acolo, jos. Eu 
stăteam pe scaun, gândindu-mă că ar trebui să mă 
odihnesc. Apoi a venit spre mine. Avea în mână o cană cu 
ceva... După scena asta, nu-mi mai amintesc nimic. 

— Te-a drogat. Apoi a venit după mine. Dar uitase cât de 
bun sunt în ceea ce fac. Aşa că acum e mort. 

Faulkner se aplecă spre el. 

— Şi care este mai exact slujba ta, Pablo? 

Carver nu zise nimic. 

— Haide, spune-mi, insistă Faulkner. Mi-ai transformat 
vasul într-un câmp de luptă. Am dreptul să ştiu. 

— Ti-am spus deja, zise Carver. Operaţiuni incognito, 
accidente. Ca de exemplu, un ofiţer veteran al Marinei cu 
ani de experienţă pe mare, care într-o noapte este prins de 
furtună pe Canalul Mânecii şi este grav rănit de o explozie 
de proporţii. Explozia are loc prea devreme în timp ce el 
încearcă să alerteze vasul care se apropie de prezenţa lui şi 
impactul ei îl aruncă peste bord. Chestii de genul ăsta. 

— Şi ce fel de misiune era asta în care te-a trimis Trench, 
cea în care ai cunoscut-o pe fata asta? Misiunea din care nu 
trebuia să scapi viu? 

— Nu întreba, îi răspunse Carver. E mai bine pentru 
amândoi să schimbăm subiectul. Aşa că stai tu la cârmă o 
vreme. Cobor în cabină să verific nişte chestii. Vrei o cană 
cu cafea ca să te mai trezeşti? 

Coboriî. Radioul era montat pe peretele cabinei, imediat 
lângă un grafic. Carver smulse radioul şi dădu cu el de 
colţul mesei. 

— Ce se întâmplă acolo? strigă Faulkner de pe cocpit. 

— Îmi pare rău, zise Carver. Cred că am răsturnat ceva. 
Nu-ţi face griji. Nu s-a întâmplat nimic grav. 

Pregăti cafeaua şi urcă înapoi pe cocpit. 

Carver stătea cu cana în mână şi privea în partea de sud 
a Insulei Wight aflată la câţiva zeci de kilometri depărtare 

284 


de ei, un contur negru, pe un cer de un cenuşiu-închis, cu 
nori care începeau să fie străpunşi de primele raze ale 
răsăritului de soare. 

— Ce s-a întâmplat acolo jos? întrebă Faulkner. 

— Îţi scoteam radioul din funcţiune. Când ajungem la 
țărm, vei avea nevoie de un motiv bun pentru care nu ai 
chemat ajutoare când ai descoperit că cei doi bărbaţi care 
erau cu tine dispăruseră. 

— Dar doar unul lipseşte. ` 

— Ajungem şi acolo. Uite ce ai de făcut. In momentul în 
care ajungi la țărm, pune-l pe comandantul portului să sune 
paza de coastă. Apoi spune adevărul. Ai fost sedat. O să 
mai ai încă urme în sânge. Vor găsi cana pe care a folosit-o 
Trench undeva prin cabină. Când te-ai trezit, ai urcat sus pe 
punte, unde atât Trench, cât şi Jackson lipseau. La fel şi 
şalupa vasului - stai liniştit, va lipsi. Bineînţeles că primul 
tău gând a fost să chemi ajutoare, dar radioul era praf. Nu 
au cum să ştie când s-a întâmplat asta. Eşti înnebunit 
acum, pentru că doi dintre cei mai buni prieteni ai tăi au 
dispărut de la bordul vasului şi nu ai nici cea mai mică idee 
ce s-a putut întâmpla. Normal că habar n-ai de ce sunt 
urme de gloanţe pe tot iahtul. Vreau să spun, nu e niciun 
pistol pe nicăieri, nu? Deci, crezi că te descurci? 

Faulkner rămase puţin pe gânduri după care spuse uşor 
sceptic: 

— Da, bănuiesc că da. 

În acel moment nu se aflau departe de ţărmul englezesc. 
Oraşul Poole era situat în istmul Solent, la nord-vest de 
Insula Wight, în stânga lor. Exista posibilitatea ca Trench să 
fi organizat un comitet de primire în cazul în care nu reuşea 
să ducă la bun sfârşit misiunea sa pe mare. 

Carver întoarse capul spre dreapta, spre nord-est, privind 
îndelung orizontul. Apoi se întoarse spre Faulkner. 

— Schimbă direcţia, îi zise el. Trebuie să ancorăm în alt 
port. 


285 


66 


luri Zucovschi le ordonă oamenilor lui să-i ducă micul 
dejun lui Alix. O torturase ore întregi. Acum era mulţumit că 
scosese tot de la ea. Mai rămânea doar să se hotărască ce 
avea să facă de-acum încolo cu ea. O va folosi ca să îşi 
atingă scopul. Mai trebuia doar să îşi dea seama cum va 
face asta. 

Servitoarea intră în cameră fără să scoată niciun cuvânt, 
însă fu suficient pentru ca Alix să se trezească din somnul 
ei zbuciumat, care părea să fi fost, de fapt, o moţăială 
semiconştientă. Se sprijini de pat pentru a se ridica, când o 
văzu pe servitoare venind cu tava spre ea şi tresări. Nu mai 
era legată, însă rămăseseră vânătăile de un albastru-închis 
în jurul încheieturilor de la mâini şi în jurul gleznelor. Fusese 
şi bătută, iar amintirile a ceea ce el îi făcuse erau la fel de 
vii precum vânătăile de pe corp. 

Se uita la servitoare, o rusoaică; femeia aşeză tava pe 
măsuţa de lângă pat. Avea ochi negri, lipsiţi de orice 
expresie, care ascundeau, de fapt, neputinţa resimţită de 
miile de generaţii de servitori. Cu toate acestea, Alix putea 
citi disprețul din privirea ei. 

Se prăbuşi pe pat. Ştia că trebuia să mănânce, însă nu-i 
rămăsese destulă putere pentru a-şi duce mâncarea la 
gură. Mai târziu, se gândi. Mai târziu poate va încerca din 
nou. 


67 


Jack Grantham se întâlni cu Agatha Bewley pentru un mic 
dejun ca între agenţi, în restaurantul celor de la Travellers 
Club din Pall Mall, în Londra. Construit într-o clădire ce imita 
un palat italian din perioada renascentista proiectată de 


286 


Charles Barry”? în 1832, devenise de-a lungul timpului locul 
de întâlnire al diplomaților, al ambasadorilor şi al înalţilor 
demnitari. 

Ca agent MI6, Grantham era, teoretic, un angajat al 
Serviciului Diplomatic Britanic şi al Biroului pentru Afaceri 
Externe şi al Commonwealth-ului. Statutul de membru la 
Travellers venea odată cu serviciul, dar de felul său nu era 
un fan al cluburilor şi, în plus, detesta aerul de aristocrație 
şi de intrigă ce plutea deasupra celor de la clubul Pall Mall 
precum o ceaţă londoneză. Trebuia totuşi să recunoască 
faptul că locul era util în felul său. Nu trebuia să-şi facă 
probleme cu privire la găsirea unui restaurant sau 
rezervarea unei mese. Mergea şi mânca fără probleme la 
Travellers. Astfel economisea timp, nu făcea eforturi inutile 
şi devenea şi mai eficient. Ceea ce îi surâdea. 

— Mi-a părut rău să aud de cei doi oameni ai tăi din 
Geneva, zise Agatha rupând o bucată dintr-un croasant şi 
acoperindu-l cu un strat gros de gem. Niciodată nu e uşor 
să pierzi oameni în felul ăsta, mai ales dacă sunt şi tineri. 
Presupun că nu au copii. Măcar atât. 

Grantham  înfipse furculita în cârnat. Alesese un mic 
dejun englezesc, ca întotdeauna. 

— Presupun că nu, zise el. Oricum, s-ar putea să fi ieşit 
ceva bun şi din toată treaba asta. Incepem să obţinem 
nume şi feţe. Dar încă nu suntem siguri ce legături există 
între ei. 

Doamna Agatha era o femeie delicată. Mestecă încet, 
înghiţi, apoi, când fu sigură că nu mai avea nimic în gură, 
întrebă: 

— Vrei să ne împărtăşeşti şi nouă? 


322 Arhitect englez din perioada 
victoriană, faimos pentru reconstruirea 


Palatului Westminster. (n.tr.) 
287 


Grantham tocmai îşi umplu gura cu o bucată dintr-un ou 
ochi şi nişte bacon: 

— Aha, reuşi să zică apoi cu un nod în gât. 

Doamna Agatha puse cuțitul jos şi lăsă mâncarea 
deoparte. Stătea nemişcată, privindu-l pe Grantham pe 
deasupra ochelarilor. 

— Continuă. 

— Pari cam sceptică, zise Grantham. Nu ai de ce să fii. Nu 
am de gând să te las baltă. 

— Deci, ce ai aflat până acum? 

— Două nume: un englez pe care-l cheamă Samuel 
Carver şi o rusoaică - Alexandra Petrova. 

— De unde au apărut aceste două nume? 

— Să zicem că Percy Wake a tras câteva sfori, a cerut să 
se întoarcă nişte favoruri mai vechi. l-am cerut informaţii, el 
mi le-a dat. În momentul de faţă, nu îmi pasă cum a reuşit 
să le obţină. 

Privirea doamnei Agatha sugera că notase răspunsul şi 
încerca să se mulţumească cu el. 

— Carver şi Petrova - ce ştim despre ei? întrebă ea. 

— Nu multe. Carver trebuie să fie un nume fals. Nu există 
niciun paşaport înregistrat în Marea Britanie cu acest nume 
- cel puţin nu unul original. Nu are credite bancare, nu 
apare în nicio bază de date a vreunei companii aeriene şi 
nu-i găsim niciun cont bancar. Petrova a fost cândva agent 
KGB la Moscova. A început să lucreze cu puţin înainte de 
prăbuşirea Zidului Berlinului. Era folosită pe post de 
momeală. 

Grantham scoase un plic de culoare cafenie, îl deschise şi 
puse pe masă vreo două fotografii alb-negru, pe care le 
împinse spre Agatha. 

— Frumoasă fată, nu? zise doamna Agatha. 

— Cu siguranţă era atunci când fotografiile au fost 
făcute, acum şapte ani. Nu a prins în capcană pe niciunul 
dintre agenţii noştri, dar vreo doi oameni de afaceri au 
vorbit mai mult decât trebuia. 

288 


Doamna Agatha ridică din sprânceană. 

— Bărbaţii sunt nişte creaturi atât de simple. 

— Multe femei au căzut în capcană cu astfel de trucuri, 
ripostă Grantham. A fost nevoie doar de un agent STASI: 
chipeş, care să le spună un „te iubesc ” pentru ca jumătate 
dintre femeile din guvernul Germaniei Federale să 
dezvăluie secrete celor din Est. 

Doamna Agatha sorbi din ceai, dusă pe gânduri. 

— Presupun că ai dreptate. Ambele sexe au aceleaşi 
slăbiciuni. 

— Şi e foarte bine, pentru că altfel noi nu am mai afla 
nimic, în orice caz, pe această femeie, Petrova, se pare că a 
înghiţit-o pământul acum vreo cinci, şase ani. Din câte ştim, 
locuieşte în continuare în Moscova. Dar nu s-a apucat de 
nicio misiune de spionaj şi nu are nici cazier. 

— E puţin probabil să fie o asasină, analiză doamna 
Agatha. 

— Fie asta, fie e foarte bună la ce face şi a reuşit să iasă 
de sub lumina reflectoarelor. 

— Pare puţin probabil, nu? Acum se culcă cu ţintele, în 
clipa următoare le omoară. Presupun că ambele acţiuni 
necesită aceeaşi detaşare şi cruzime faţă de cealaltă 
persoană. Dar antrenamentul necesar ar fi destul de diferit. 


3 Prescurtare în limba germană 
curentă de la Das Ministerium für 
Staatssickerheit 

(Ministerul pentru Securitatea 
Statului), care a fost serviciul secret şi 
poliția politică a fostei Republici 


Democrate Germane (n.tr.) 
289 


Ce te face să crezi că e implicată? În afară de faptul că s-a 
strecurat şi numele ei în toată afacerea asta. 

Grantham înghiţi ultima îmbucătură de cârnat, ciuperci şi 
fasole fiartă. 

— Acum două zile am primit un mesaj neoficial de la un 
agent francez de informaţii. Zicea că ştie unde îi putem 
găsi pe cei pe care îi căutăm şi că e dispus să ne vândă 
informaţia pentru 500 000 de dolari. 

Doamna Agatha râse. 

— Francezii chiar sunt de admirat. E ceva magistral în 
lipsa lor de scrupule. 

— La asta ne-am gândit şi noi. Bineînţeles că i-am zis să 
spele putina. Apoi i-am localizat telefonul şi am trimis o 
echipă de agenţi pe urmele lui. Era în Geneva. 

— Ohhhh! 

— Ei bine, în orice caz, oamenii noştii l-au urmărit pe 
francez. S-a întâlnit cu un bărbat care avea o servietă. 

— O servietă cu 500 000 de dolari? 

— Nu ştiu, servieta nu a fost deschisă. Dar francezul 
sigur a crezut că banii sunt înăuntru, căci a făcut greşeala 
fatală să plece cu bărbatul respectiv. S-a urcat într-un BMW 
negru, înregistrat ca fiind al unei companii din Milano care 
importă blănuri ruseşti. În maşină mai erau trei bărbaţi. Au 
condus până pe o stradă din Oraşul Vechi, apoi francezul a 
fost omorât. Ca să scurtez povestea, ruşii au rămas în zonă 
până pe la nouă seara, când s-a dezlănţuit iadul. Primul rus, 
cel care s-a întâlnit cu francezul, a răpit o femeie dintr-o 
cafenea şi i-a omorât pe proprietar, un client şi pe cei doi 
agenţi ai noştri, care erau în zonă. 

— Dumnezeule! murmură doamna Agatha. 

— Ştiu, un adevărat măcel. În orice caz, noi credem că 
femeia răpită a fost Petrova. Intre timp, ceilalţi trei ruşi 
erau bătuţi măr într-un bar chiar peste drum. Martorii 
ziceau că l-au auzit pe bărbatul care i-a bătut pe cei trei 
vorbind când a făcut comanda la bar. Avea accent 
englezesc. 

290 


— Este domnul nostru Carver? 

— Noi asta credem. 

— Deci, fata asta era răpită în acelaşi timp în care tipul, 
Carver, se bătea cu ceilalţi. Se pare că cineva îi căuta pe 
amândoi. Pare a fi o operaţiune de eliminare. 

— Intocmai. Dar cum au ajuns să fie implicaţi toţi aceşti 
ruşi? Toată lumea a presupus că evenimentele din Paris au 
fost puse la cale de o organizaţie britanică. Incă nu reuşesc 
să fac nicio legătură cu Moscova. 

— Ştim ceva despre răpitor? 

— Da. Il cheamă Grigori Kursk. Poliţia din Moscova ÎI 
cunoaşte bine. A fost arestat de nenumărate ori pentru 
agresiune şi de vreo două ori pentru crimă. Dar acuzaţiile 
nu au putut fi dovedite. Cetăţeanul Kursk are prieteni 
influenţi. 

— Deci Kursk o răpeşte pe Petrova, zise doamna Agatha. 
Oamenii lui merg după Carver. Dar Carver scapă. Deci, 
unde merge el apoi? 

— Tu unde ai merge? 

Doamna Agatha zâmbi. 

— Cât mai departe posibil. 

— Aşa ar fi logic, aprobă Grantham. Dar să privim 
problema din perspectiva lui Carver. Şi-a petrecut aproape 
două zile în compania unei femei al cărui singur talent este 
arta seducţiei. Există şansa ca ea să-i fi căzut cu tronc. 
Dacă va încerca să o salveze? 

— Atunci va merge pe urmele ruşilor. 

— Doar că nu ştie unde sunt. E la fel de derutat ca şi noi, 
pentru că ordinele sale au venit de la Londra. Prin urmare, 
dacă va dori să afle cine a luat fata... 

— Trebuie să se întoarcă aici. 

— Intocmai, zise Grantham. De aceea poate că ar trebui 
să intervină şi MI5. 

Doamna Agatha era chiar pe punctul de a răspunde, 
când unul dintre ospătarii clubului se apropie de scaunul lui 
Grantham, tuşi uşor cât să-i atragă atenţia şi-i şopti ceva la 

291 


ureche. Grantham încuviinţă din cap şi-i făcu semn să se 
retragă, după care spuse: 

— Scuză-mă, Agatha. Nu va dura decât un moment, zise 
înainte de a părăsi camera în urma ospătarului. 

Se întoarse după mai bine de cinci minute. Dispoziţia sa 
devenea vizibil tot mai bună, în timp ce se aşeza şi îşi turna 
o ceaşcă de cafea dintr-un ibric argintiu. 

— Era de la birou, zise Grantham. Am mai primit nişte 
informaţii de la Moscova. Unuia dintre oamenii noştri de 
acolo s-a părut familiară figura lui Petrova. Aşa că s-a oprit 
din verificat bazele de date ale poliţiei şi s-a uitat la câteva 
articole de prin ziare. Se pare că Grigori Kursk nu e singurul 
cu prieteni influenţi. 


68 


La vreo 800 m de gura de vărsare a Portului Chichester, 
pe Coasta de Vest a Sussexului, Carver cobori pe apă pluta 
pneumatică de pe Tamarisk. Porni motorul exterior - măcar 
cu el reuşi din prima încercare - şi se îndreptă spre țărm. 
Portul era un golf ale cărui patru canale principale brăzdau 
uscatul pe kilometri întregi, creând o întindere de apă 
izolată, care era paradisul oricărui bărbat care avea un iaht. 
Prin cele şase sate răsfirate de-a lungul golfului apăruseră 
cluburi pentru navigatori şi marinari. La ora opt, într-o 
dimineaţă  mohorâtă de septembrie, Carver găsi 
numaidecât un debarcader să-şi lege pluta lângă alte 
câteva şi să se plimbe pe uscat fără să atragă atenţia 
asupra lui în vreun fel. 

Luă un autobuz spre Chichester, de unde îşi cumpără o 
cafea, un sendviş şi un bilet de tren spre Londra. În 
cafeneaua din gară citi ziarul de dimineaţă. Membrii familiei 
regale erau criticaţi dur. Se pare că nu arătau destulă 
durere. Intre timp, oamenii ridicau mici altare cu fotografii, 
lumânări şi flori în faţa Palatului Kensington. 


292 


Carver se simţi ca un străin pe pământul său natal. Toată 
lumea o luase razna. Plutea în atmosferă o stare de isterie 
mocnită, de frenezie reprimată. 

Citi mai departe. Un actor despre care nu auzise 
niciodată era de părere că tabloidele ar trebui trase la 
răspundere pentru moartea prinţesei. Un politician credea 
că ar trebui luate măsuri pentru ca presa să nu mai fie atât 
de agresivă. O divă pop jura că toate lumea are mâinile 
mânjite de sânge. 

— Nu, dragă, doar eu le am, mormăi Carver pentru sine. 

li era greu să se concentreze asupra cuvintelor din faţa 
ochilor. Stătuse treaz toată noaptea. Cu două nopţi în urmă, 
nu dormise mai mult de patru ore. Există un punct în care 
efectele epuizării asupra minţii sunt aproape imposibil de 
distins de cele ale alcoolului. Mişcări încete, judecată 
înceţoşată, temperament greu de stăpânit. Carver se 
îndrepta rapid spre acea stare. 

Trenul trase pe peron, şi Carver urcă în el. | se păru că nu 
mersese mai mult de zece minute, cele două ore cât durase 
de fapt călătoria fiindu-i suficiente doar pentru a moţăi atât 
cât să scape de epuizare, însă nu cât să se pună din nou pe 
picioare. In capitală ajunse puţin după ora unsprezece. 
Chiar dacă trupul lui Trench nu fusese încă găsit, marinarii 
de la un capăt la celălalt al Canalului Mânecii cu siguranţă 
fuseseră alertaţi pentru a-l căuta. Atâta timp cât Faulkner 
rămânea de partea lui, fără să sufle vreun cuvânt, Carver 
nu avea niciun motiv de îngrijorare. Dar nici el, nici Alix nu 
aveau timp de pierdut. Ea era în mâinile lui Grigori Kursk de 
mai bine de treizeci şi şase de ore. Carver nici nu voia să se 
gândească la ce ar putea însemna asta. 

Leclerc îi dăduse informaţii despre presupusul transfer de 
bani pe numele său, care fusese iniţiat de lordul Malgrave. 
In circumstanţe normale, Carver l-ar fi urmărit zile întregi, 
aflându-i programul înainte să aleagă momentul ideal şi 
metoda perfectă pentru a face următoarea mişcare. Dar 


293 


acum nici nu se putea pune problema de aşa ceva. Trebuia 
să dea ochii cu bancherul numaidecât. 

Adresa sediului central al băncii era în cartea de 
telefoane londoneză. Carver sună şi ceru să vorbească cu 
directorul. | se spuse că lordul Malgrave avea întruniri toată 
dimineaţa. Asta era tot ce avusese nevoie să afle. 

Luă metroul. Era cald, aglomerat, murdar, dar mai rapid 
decât un taxi. Se îndrepta spre inima Londrei, unde se afla 
districtul financiar a cărui putere globală şi importanţă erau 
egalate doar de Wall Street. Zgărie-norii din oţel şi sticlă 
străjuiau un labirint de străzi înguste pe care se aflau 
instituţii înfiinţate acum mai bine de o mie de ani. 

Sediul administrativ central al Malgrave & Company se 
afla în spatele unei uşi negre, strălucitoare, flancate de 
nişte coloane de piatră, deasupra cărora era sculptat 
blazonul unei familii. Construcţia măreaţă din piatră emana 
încredere şi siguranţă. Carver se gândi că datează de la 
începutul secolului, când era în floare comerțul 
internaţional, iar prosperitatea naţiunii ajunsese la apogeu, 
înainte ca iluzia unui progres care nu cunoaşte limite să fie 
spulberată de măcelul care a însemnat Primul Război 
Mondial. 

Se învârti în jurul clădirii, verificând intrarea din spate 
care dădea înspre o stradă şi mai îngustă. Se gândi să intre 
pe acolo, încercând să urce pe trepte până la biroul 
directorului. Dar nu ştia unde anume era biroul şi nici nu 
avea timp să caute planul clădirii ori să o examineze cu 
atenţie. Nu avea altă modalitate. Trebuia să intre pe uşa 
din faţă. Şi pentru asta trebuia să arate impecabil. 

Găsi o frizerie şi se bărbieri. In cele douăzeci de minute 
petrecute într-un magazin de confecţii bărbăteşti îşi găsi un 
costum de culoarea gri-cărbune, cu dungi fine, cu doi 
nasturi, în stilul clasic londonez, o cămaşă roz din bumbac 
egiptean cu dungi, mai stridentă decât ar purta vreun 
bancher din New York, dar care mergea fără probleme la 
Londra, o cravată bleumarin, butoni simpli, de aur, şi o 

294 


pereche de pantofi Derby, negri cu şireturi. Apoi cumpără 
un stilou Mont Blanc şi o servietă elegantă. In ea îşi puse 
banii şi pistolul: nu voia să strice linia sacoului. 

Se opri la o papetărie şi luă un bloc de coli ministeriale şi 
un set de plicuri, după care mai bău o cafea, în timp ce îşi 
scoase stiloul Mont Blanc şi scrise un scurt bileţel: „Carver e 
mort. Trench de asemenea. Nu se cunosc încă exact 
împrejurările. 

Toate mijloacele de comunicare au fost compromise 
(suspectâăm Guvernul Marii Britanii) - este crucială 
încetarea convorbirilor telefonice şi a trimiterii e-mailurilor. 
Solicit o întâlnire urgentă pentru a primi noi ordine”. _ 

li lipsea un singur lucru: o cameră video portabilă. Işi 
cumpără un model nou de cameră digitală Sony care 
înregistra direct pe un CD compatibil cu orice computer. 

Cumpărăturile fuseseră făcute. Recuzita fusese aleasă, 
scenariul scris. Cortina era pe cale să se ridice. 

Intră pe uşa din faţă salutându-l politicos pe portarul în 
uniformă, care îşi îndreptă imediat spatele răspunzându-i la 
salut, recunoscând prezenţa unei figuri oficiale. La recepţie, 
Carver aruncă un zâmbet scurt brunetei aranjate impecabil 
din spatele biroului şi îi întinse plicul, spunându-i: 

— Vă rog ca acest plic să-i parvină numaidecât lordului 
Malgrave. Este extrem de urgent. 

Recepţionera formă un număr, purtând o scurtă 
conversaţie. li fixă pe Carver cu privirea de vreo două ori - 
încercând a ghici cât de important era -, apoi îşi apăsă 
palma pe receptor şi-i spuse lui Carver: 

— Imi pare rău, domnule, dar lordul Malgrave este într-o 
şedinţă. 

Carver rămase calm: 

— Inţeleg, zise el, fără să pară deloc jignit de acest refuz 
categoric. Ştiu că este foarte ocupat în dimineaţa asta. In 
cazul acesta, aş vrea să vorbesc cu asistenta personală a 
lordului, vă rog. 


295 


Sprâncenele subţiri, pensate cu grijă, ale recepţionerei se 
împreunară într-o încruntare. 

— Bineînţeles, domnule, zise întinzându-i receptorul. 

— Mulţumesc, răspunde Carver. Apoi se adresă asistentei 
personale a directorului: Numele meu este Jackson. Am un 
mesaj urgent pentru lordul Malgrave. Este legat de 
tranzacţiile noastre din Paris şi vă asigur că va fi mai mult 
decât încântat să-l citească. Dacă va fi de părere că nu 
trebuie să ia măsuri, voi pleca de îndată. Făcu o pauză, 
pentru a asculta ceea ce avea asistenta de zis, rosti un 
„bineînţeles”, urmat de un „excelent” plin de entuziasm, 
apoi îi dădu recepţionerei receptorul şi îi zâmbi larg de 
această dată. Mulţumesc foarte mult pentru ajutor. Sunt 
aşteptat la etajul şase. Aşadar... unde este liftul? 


înfăţişarea lordului Crispin Malgrave nu era una 
impunătoare. Purta un costum la două rânduri şi o cravată 
de modă veche, iar părul cărunt îi era dat cu gel şi avea 
tenul bronzat - o reflexie a câmpurilor de vânătoare, a 
întrecerilor de tir şi al râurilor cu somoni - toate trăsături 
tipice clasei aflate la conducere în Marea Britanie. Insă, 
dincolo de această mască de aroganță, începea să se 
citească frica pe chip. 

Carver fu primit în biroul personal al lui Malgrave. 
Asistenta personală a acestuia era o femeie elegantă, pe la 
cincizeci de ani, activă, vioaie şi cu o atitudine de şefă. 
Omul conducea o bancă, dar tot avea o dădacă. ll 
supraveghe pe Carver până ce sosi şeful ei, de parcă i-ar fi 
fost teamă ca nu cumva acesta să fure prespapierul dacă ar 
fi fost lăsat singur în biroul lordului. 

Malgrave veni într-un suflet la birou, emanând panică 
prin fiecare por. Se lăsă să cadă ca un sac de nisip care nu 
fusese bine legat în scaunul lui de piele cu spătar, în 
spatele biroului de mahon, zicând: 


296 


— Mulţumesc, Maureen, şi, abia ieşi aceasta din 
încăpere, că şi izbucni: Trench e mort? Eşti sigur? De unde 
ştii? 

Carver se aplecă peste birou şi întinse mâna dreaptă. 

— Bună ziua, zise el. Numele meu este Samuel Carver. 

Malgrave rămase nemişcat. Păru să-şi adune toate 
forţele înainte de a spune ceva. In cele din urmă, îngăimă 
câteva cuvinte: 

— Dar i-ai spus secretarei că... 

— Am minţit, zise Carver. 

— Şi Trench? 

— E mort. Partea asta e adevărată. _ 

Malgrave făcu rapid nişte calcule. Işi dădu seama cine 
urmează. Apoi se îndreptă în scaun, cu ochi care implorau 
îndurare şi mâinile încrucişate ca pentru rugăciune. 

— Of, Dumnezeule, nu, te rog nu! Voi face orice. Se gândi 
o clipă. Îţi datorez nişte bani. Bineînţeles. O să îţi plătesc 
întreaga sumă. Trei milioane de dolari. Şi dobândă! 

Carver îl lăsă să vorbească fără să îl întrerupă, tăcerea 
acestuia îngrijorându-l şi mai tare pe Malgrave. 

— Uită-te la mine, îi zise de îndată ce Malgrave tăcu. 

Bancherul îl privi nedumerit. 

— Uită-te la mine, îi repetă Carver. Taci, uită-te la mine şi 
fii atent la ce îţi spun. Nu am nevoie de banii tăi nenorociţi. 
Şi nu am de gând să te ucid. Sunt soldat, nu psihopat. Nu 
iau viaţa cuiva decât dacă nu am de ales. Tu ai de ales. Imi 
poţi povesti ce ştii despre ruşi. 

— Ce ruşi? 

— Cei din Paris. Cei pe care i-ai trimis să mă ucidă. 

Malgrave dădu din cap. 

— Nu ştiu nimic despre ei, îţi jur! 

Carver era înclinat să-l creadă. Malgrave nu avea tupeul 
să mintă cu sânge-rece. Şi nici Trench nu ştiuse nimic 
despre ruşi. 

— OK, zise Carver, deci, ce ştii? 


297 


Malgrave îşi trecu o batistă de mătase peste fruntea 
asudată. 

— Preşedintele mi-a zis că plănuia... ştii... operaţiunea 
prinţesa. Adică eu nu am fost sub nicio formă de acord, nu 
mi-a surâs ideea, am avut chiar şi conflicte pe tema asta. 
Dar el a spus că este o mişcare esenţială pentru păstrarea 
monarhiei; apoi el a creat consorțiul, datorită căruia noi am 
primit finanţare externă, milioane de lire sterline de la un 
bancher străin. Banii au fost viraţi dintr-un cont din Zurich, 
evident anonim. Nu am avut nici cea mai mică idee cine i-ar 
fi putut trimite. Deci, zici că ruşii au fost cei care... 
Malgrave se încruntă, cuprins de panică pe măsură ce lua 
în calcul posibilitatea. Dar de ce ar vrea rugşii...? Adică ce 
interes ar putea avea ei să o omoare pe prinţesă? 

— Nu ştiu, zise Carver. Dar, când o să îi găsesc, cu 
siguranţă o să-i întreb. Intre timp, cum se pare că nimeni 
nu ştie nimic despre ruşii ăştia, ce-ar fi să-l suni pe 
preşedinte şi să stabileşti o întâlnire? Acum. 

— Dar asta ar fi imposibil. 

Carver îşi deschise servieta şi scoase pistolul. 

— Uite alternativa pe care o ai. Aşa că ai face bine să-l 
suni. Spune-i că trebuie să-l vezi personal numaidecât. 
Dacă te întreabă de ce, spune-i că nu poţi vorbi despre asta 
la telefon. Inventează ceva. Apoi anunţă-ţi şoferul că ai 
nevoie de maşină. Mergem la o plimbare. Ai înţeles? 

Malgrave dădu din cap că da. 

— Bine, zise Carver. Formează numărul. 


69 


Doamna Agatha Bewley se întorsese la sediul central al 
MI5 din Thames House, de pe malul nordic al Tamisei. 
Clădirea nu era tocmai nouă. Nu era însă nici foarte veche. 
Nu era hidoasă, dar nici din cale-afară de frumoasă. Exista, 
pur şi simplu, un proiect al Departamentului de Servicii din 


298 


1929. Milioane de oameni conduceau spre şi pe lângă 
clădire de-a lungul unei străzi aglomerate de pe marginea 
malului. Nici măcar o persoană dintr-o mie nu şi-ar fi 
pierdut timpul aruncându-i vreo privire. Nici că s-ar fi putut 
găsi o locuinţă mai potrivită pentru adăpostirea spionilor. 

După micul dejun de la Travellers Club, fusese condusă la 
sediu în Jaguarul ei negru, maşină de serviciu, iar pe drum 
se gândise la Sir Perceval Wake. Oare intrase în afaceri pe 
cont propriu, acum că serviciile lui nu mai erau foarte des 
solicitate de propria ţară? Ce spusese Grantham în timpul 
întâlnirii, imediat după ce apăruseră ştirile legate de 
accident? Ceva despre ingeniozitatea lui Wake în ceea ce 
priveşte operaţiunile secrete, instinctul pe care îl avea când 
venea vorba de acestea, felul în rare putea să le anticipeze 
consecinţele. Wake o incomodase dintotdeauna. Nu se 
putea simţi în largul ei cu un bărbat a cărui sete de putere 
era atât de vizibilă, în timp ce nevoile sexuale şi emoţionale 
şi le masca atât de bine. 

Fusese burlac toată viaţa lui, nu se ştia să fi avut iubite 
sau iubiţi. Era pe-acolo de atâta vreme, încât probabil că se 
afla de câteva decenii în slujba lor. Ar putea ascunde vreun 
secret ruşinos cu care să poată fi uşor şantajat. Bineînţeles 
că ar putea fi şi asexual, dezgustat de orice fel de contact 
corporal. Dar o sexualitate reprimată putea fi la fel de 
periculoasă ca una pervertită. 

Deci, ce făcuse el ca să obţină informaţiile? Doamna 
Agatha ştia că trebuie să fie prudentă. Wake încă avea 
relaţii sus-puse. Dacă bănuia că era supus unei investigaţii, 
s-ar dezlănţui iadul pe pământ. Aşa că fu cât mai discretă 
cu putinţă. O echipă primi misiunea de a supraveghea casa 
lui Wake, orice mişcare a acestuia şi toate întâlnirile pe 
care le avea. Pe la ora 12.30, fu convocată în încăperea de 
unde putea fi urmărită întreaga misiune. Acum, ea se 
apleca peste o staţie, cu o mână pe pupitru şi cu cealaltă 
pe spătarul scaunului. Unul dintre agenţi stătea acolo, 
lucrând la sistemul de comunicaţii. 

299 


O voce se auzi prin difuzor. 

— Avem doi bărbaţi care intră în clădire, albi, îmbrăcaţi 
elegant. Unul din ei are în jur de cincizeci de ani, păr 
grizonant, ten bronzat. Celălalt e mai tânăr, trecut de 
treizeci de ani, păr tuns scurt, cu o servietă în mână. Avem 
poze. Mark stabileşte acum legătura, ar trebui să vi le 
putem trimite imediat. 

Două fotografii pixelate, făcute de la distanţă cu lentile 
telescopice speciale, apăreau pe monitorul calculatorului 
chiar în centrul staţiei de lucru. 

— Pe unul din ei îl ştiu, zise doamna Agatha. E lordul 
Crispin Malgrave, directorul şi acţionarul majoritar al 
Malgrave & Company. E membru al Jockey Club, primeşte 
regulat invitaţii la loja regală de la Ascot şi a donat cel puţin 
cinci milioane de lire sterline Partidului Conservator. 

— Eşti foarte bine informată, Agatha, zise subalternul ei, 
Pearson Chalmers, care stătea lângă ea, uitându-se la 
acelaşi monitor. 

— Trebuie să fiu, răspunse ea. Ultima dată lordul 
Malgrave s-a aflat în compania familiei regale la Ascot. 
Înainte de asta, a luat prânzul la Windsor Castle. Am stat 
chiar lângă el la masă. 

— Măi să fie, te învâărti în cercuri înalte! 

— Nu foarte des. Însă lordul Crispin trăieşte în astfel de 
cercuri. Acum cine e bărbatul care e cu el? 

— O gardă de corp? sugeră Chalmers. Arată ca un soldat. 

— S-ar putea. Doamna Agatha privi imaginea de pe ecran 
cu atenţie. Dar ar purta o gardă de corp o servietă? 
Verifică-l în baza de date. Vezi dacă faţa lui nu apare în 
memoria calculatorului. Agatha apăsă un buton de pe staţia 
de lucru şi vorbi la microfon: Urmăriţi-i în continuare. 
Aşteptaţi noi ordine. Bine lucrat până acum. 

Doamna Agatha scurtă conversaţia cu agenţii de teren. 
Se gândea la soldatul care stătea în faţa uşii lui Wake. Era 
oare criminalul de care pomenise Grantham, care se 
întorsese în Anglia pentru a da de urma fetei dispărute? 

300 


Poate se gândea cam prea departe, dar, dacă Wake era 
implicat, atunci asasinul va dori, cu siguranţă, să vorbească 
cu el. Dar care era rolul lordului Malgrave? Doamna Agatha 
decise să mai aştepte o vreme şi să vadă dacă reuşeşte să 
afle cine e bărbatul misterios, fără să supere prea multe 
persoane importante aflate la conducerea Marii Britanii. 

Se întoarse spre Pearson Chalmers: 

— Ai face bine să-l suni pe Jack Grantham la SIS. Spune-i 
că s-ar putea să avem ceva pentru el. Dacă va avea loc un 
interogatoriu, va dori să fie şi el de faţă. 

Ghalmers ridică o sprânceană. 

— Ştii că susţin cooperarea între Servicii, dar nu mergem 
totuşi puţin cam prea departe? 

Doamna Agatha zâmbi. 

— Nu. Toţi ne-am pus pielea la bătaie. De data asta, am 
face bine să fim împreună până la capăt. Apăsă butonul din 
nou şi le spuse agenţilor de teren: După ce pleacă musafirii 
lui Sir Perceval Wake, vreau ca lordul Malgrave să fie 
urmărit. Dar faceţi-o cu discreţie. In ceea ce îl priveşte pe 
celălalt bărbat, aduceţi-l aici. Vreau să stau de vorbă cu 
oaspetele nostru misterios. 


70 


Primul lucru pe care Garver îl observă erau fotografiile. 
Pe rafturi, pe şemineu, pe birou, pretutindeni erau poze cu 
stăpânul casei. Glumea alături de Ronald Reagan şi Mihail 
Gorbaciov, stătea îmbrăcat într-un fee lângă Margaret 
Thatcher, care era într-o rochie de seară; bea cocteiluri cu 
JFK şi Jackie lângă piscina din apropierea portului Hyannis, 
admira fripturile la grătarul lui Bush din Kennebunkport. 
Văzu pe ele scrise dedicaţii „Bunului meu prieten Percy”, de 
la Richard Nixon, şi, „Mon cher Perceval” de la generalul 
Charles de Gaulle. Era chiar şi o urare scrisă cu litere 


301 


chirilice pe o poză cu un vechi lider sovietic, Leonid 
Brejnev. 

Bărbatul ăsta nu doar pretindea că ştie celebrităţi, te 
bombarda cu ele. 

Carver văzu apoi o poză pe un dulap din spatele biroului. 
Probabil fusese făcută la vreo ceremonie regală. Bătrânul 
stătea în zona de primire a oaspeţilor. Vorbea cu invitata de 
onoare. Aceasta purta o rochie albastră lungă, şi avea o 
diademă cu diamante aşezată în părul ei blond. Era o 
inscripţie în partea de jos a fotografiei, un scris de fetiţă, cu 
litere rotunjite: „iți mulţumesc atât de mult pentru acele 
sfaturi!” Cuvântul „atât”era subliniat. De două ori. 

De necrezut. După ce că bătrânul aranjase moartea 
prinţesei, tot ţinea morţiş ca lumea să ştie că fuseseră 
apropiaţi. 

Poate credea că încă mai sunt. Lui Carver se păru că Sir 
Perceval Wake era genul de om care credea cu tărie în 
propriile minciuni, construindu-şi propria realitate în jurul 
acestora, încă era convins, de exemplu, că el era cel care 
lua toate hotărârile. Comandantul său plutea pe undeva pe 
Canalul Mânecii cu creierii zburaţi. Trupele lui umpleau 
morgile din Paris. Ruşii erau clar de părere că îl aveau sub 
comanda lor. Dar în mintea lui Wake el era preşedintele 
consiliului de administraţie şi tot el era încă şeful. 

Încă mai ţinea figura pentru unele persoane. Când 
ajunseră, o secretară îi spuse lui Malgrave că preşedintele 
doreşte să-l vadă pe Carver între patru ochi. | se ceru să 
aştepte afară. Malgrave se supuse numaidecât. Părea chiar 
uşurat. 

Lui Carver i se ceruse să lase servieta şi pistolul la 
secretară. Se supuse, după care intră în birou. 

— Dar ştiu că ai tupeu să vii aici, Carver, zise Wake, ca şi 
cum aroganţa lui ar fi fost îndeajuns să ţină şi un ucigaş la 
distanţă. 

— Cine e rusul? întrebă Carver. 


302 


— La care rus anume te gândeşti? După cum vezi - Wake 
flutură mâinile arătând spre pereţi -, am cunoscut vreo 
câţiva la viaţa mea. 

— Serios? zise Carver îndreptându-se către un raft şi 
examinând pozele din ramele de argint, lemn sau piele. 
Atunci care sunt ruşii? 

— Ei bine, zise Wake, să vedem. Se ridică din spatele 
biroului şi se apropie de Carver. Căută printre fotografii. Ah, 
da, acela e Nikita Hruş... 

Carver se întoarse cu faţa spre Wake, vârându-şi degetul 
mare şi cel mijlociu de la mâna dreaptă în ochii bătrânului, 
la fel de repede şi cu la fel de multă putere precum un 
şarpe colții. Bătrânul urlă şi se îndoi de durere, cu capul în 
mâinile lui Carver. Acesta îl prinse de maxilar şi îl trase 
până ce ochii li se întâlniră. Îi strânse tare şi repetă: 

— Cine e rusul? 

Wake îl privi, cu ochii lăcrimând. 

— Nu-ţi pot spune, zise acesta. Pur şi simplu nu pot... 

Carver nu avea timp de pierdut. Işi puse mâna pe după 
gâtul lui Wake, stând în spatele lui, cu gura la urechea 
dreaptă a lui Wake, cei doi bărbaţi aflându-se acum extrem 
de aproape unul de celălalt. Apoi începu să strângă. 

— Cine... este... rusul? rosti printre dinţi. 

Wake dădea neajutorat din mâini. Capul se balansa 
înainte şi-napoi, iar pieptul se umfla pe măsură ce se 
zbătea pentru a trage aer. Lui Carver îi trecu prin minte că 
poate mergea prea departe. Inima bătrânului ar fi putut 
ceda înainte ca el să poată vorbi. Când auzi un horcăit 
venind din gâtul lui Wake, slăbi strânsoarea puţin. Wake 
inspiră adânc. 

— Zucovschi. luri Zucovschi. 

— Cine e? 

— Unul dintre oligarhi, dintre oamenii care deţin Rusia. 
Are fabrici de hârtie, cuptoare de topit aluminiul, uzine de 
armament, bani investiţi pretutindeni. 

Carver se încruntă. 

303 


— Credeam că statul controlează în continuare fabricarea 
de arme. 

— Aşa e. Dar Zucovschi e intermediar. El găseşte 
cumpărători, colectează plăţile în dolari şi le transferă la 
Kremlin în ruble, având un profit pe măsură. 

— Frumoasă afacere. 

— Şi asta nu e tot, zise Wake bucurându-se de puţinul 
control asupra situaţiei pe care îl mai avea datorită 
informaţiilor pe care le putea oferi. Pe vremea sovieticilor, 
multe uzine aveau în paralel pieţe negre de producţie, 
controlate de şefii locali ai Partidului şi de gangsteri. Acele 
pieţe încă mai există. Industria armamentului nu face 
excepţie de la asta. 

— Şi oligarhi precum Zucovschi au preluat controlul 
asupra gangsterilor? 

Wake încercă să afişeze un zâmbet de superioritate, deşi 
cumva plin de amărăciune. 

— Chiar crezi că e vreo diferenţă? 

— Dar care era interesul lui în legătură cu prinţesa? 

— Eşti un tânăr inteligent, dă-ţi singur seama. Era gata 
să plătească milioane ca să o omoare. A fost ideea lui. 

— lar tu ai fost de acord. De ce? 

—E o poveste lungă, merge până în vremurile 
îndepărtate... Nu am avut de ales... 

Carver îl eliberă pe Wake din strânsoare, apoi îl împinse 
înapoi spre raftul cu cărţi, ţintuindu-l acolo. 

— Şi ce a făcut Zucovschi, mai exact, în vremurile de 
demult? întrebă acesta. 

— A lucrat pentru Stat. 

— Toată lumea a lucrat pentru Stat. Asta presupunea 
comunismul. Pentru care parte a Statului? 

Wake rânji. 

— Piaţa Dzerjinski. 

Carver înţelese atunci totul. Piaţa Dzerjinski era sediul 
central al KGB-ului. Deci puterea lui Zucovschi asupra lui 
Wake data încă din perioada Războiului Rece. Nenorocitul 

304 


probabil că lucrase pentru cealaltă tabără, încă unul dintre 
trădătorii din înalta societate a Marii Britanii. Zucovschi 
ştiuse asta şi folosise informaţia pentru a-l şantaja. 

— Fata e la el? 

— Aşa cred. 

Atunci pune mâna pe telefon şi sună.-l. 

Carver se dădu câţiva paşi înapoi. Wake se îndepărtă de 
bibliotecă cu o mişcare bruscă. li luă o secundă sau două 
pentru a-şi regăsi echilibrul, apoi se clătină până la birou. 
Se prăbuşi pe scaun. 

— Nu eşti foarte sociabil, nu? 

— Nu atunci când lucrez. Nu când este viaţă cuiva în joc. 

— Crezi că eşti capabil să salvezi fata? Ha! Râsul ieşi ca 
un croncănit. Nu ştii cu cine ai de-a face. 

— Nici el nu ştie. Formează numărul! 

Wake ridică receptorul şi vorbi cu secretara lui, încercând 
să îşi menţină o respiraţie constantă şi să mascheze 
durerea din voce. N 

— Te rog, fă-mi legătura cu domnul Zucovschi. ţi 
sugerez să-l suni pe mobil prima dată. 

După câteva secunde, telefonul sună. Wake răspunse. 
Juca teatru admirabil. „Ei bine, se gândi Carver, 
preşedintele nu avea de gând să-şi lase principalul creditor 
să afle că întreaga sa operaţiune se duce de râpă.” 

— luri, dragul meu prieten... da, şi eu mă bucur să te 
aud! Am aici lângă mine pe cineva care vrea să vorbească 
cu tine. Numele lui este Samuel Carver. 

Wake întinse receptorul. Carver se grăbi să-l ia. 

— Fata e la tine? 

Preţ de o clipă, nu se auzi nimic la celălalt capăt al firului. 

— Bună ziua, domnule Carver. Numele meu este luri 
Zucovschi. 

— Deci, am făcut şi cunoştinţă, zise Carver. Acum 
dovedeşte-mi că mai e încă în viaţă. 

— Bineînţeles, răspunse Zucovschi. 


305 


Carver auzi zgomotul unor paşi tărâiţi, apoi Zucovschi 
zise: 

— Aşa cum ai cerut... 

După care auzi o voce inconfundabilă strigând: 

— Carver! Nu... 

Apoi se auzi o palmă, ţipătul de durere al unei femei şi 
din nou paşi târâiţi în timp ce ea era dusă înapoi. 

Zucovschi luă iar receptorul, ca şi când nimic nu s-ar fi 
întâmplat, cu vocea la fel de calmă ca mai devreme. 

— Deci, domnişoara Petrova e în mâinile mele. Ca să fiu 
sincer, m-am aşteptat să mă contactezi mai devreme. Ştiu 
totul despre aventurile tale cu monsieur Leclerc în Geneva. 
li scăpă un oftat contemplativ. Sper că ţi-a făcut plăcere să 
o vezi pe Petrova lucrând. Mie mereu mi-a făcut plăcere. În 
fine, înţeleg că o vrei înapoi. 

— Bineînţeles. 

— Prea bine, dar mie ce îmi oferi la schimb? Te rog să ţii 
cont de faptul că eu cer un preţ foarte mare. Oamenii mei 
vor să-i arate ce părere au de faptul că i-a trădat. Nu cred 
că este nevoie să-ţi explic ce presupune asta. Dacă vrei 
femeia, trebuie să-mi dai un motiv foarte întemeiat să le 
refuz distracţia. 

— Computerul, zise Carver. Am laptopul pe care a fost 
planificată şi controlată operaţiunea de sâmbătă seară. 
Măsurile de securitate au fost eliminate. Fişierele au fost 
decodate. lar bărbatul care a făcut asta a fost foarte 
eficient. A ţinut evidențe cu fiecare comandă, cu fiecare 
tranzacţie, cu fiecare detaliu al proiectului. 

Incerca să-şi dea seama până unde putea să continue 
cacealmaua. Nu avea nimic concret, dar nu-i rămânea altă 
opţiune. Trebuia să rişte. 

— Acest bărbat a făcut şi nişte cercetări pe cont propriu, 
continuă Carver. Probabil aşa e el, mai suspicios din fire. 
Doi morţi cu care nu avusese nicio legătură îi erau puşi în 
cârcă. Voia să ştie cine erau, de unde îşi primeau ordinele. 
A urmărit pista până la Moscova. Crede-mă, Zucovschi, ai 

306 


nevoie de acel calculator. Cu siguranţă, nu ai vrea să 
rămână în posesia mea. 

— Ce te împiedică să nu copiezi hard diskul? întrebă 
rusul. 

— Ce te opreşte s-o omori pe fată şi să pleci cu laptopul? 
ripostă Carver Dar tu vrei să-ţi vezi în continuare de 
afacerea ta, eu vreau să-mi văd de viaţa mea. Nu este în 
interesul nici unuia din noi să fie făcute publice toate 
informaţiile astea. Să facem târgul şi să terminăm cu asta 
pentru totdeauna. 

— Prea bine, vino la intrarea din faţă de la Palace Hotel, 
din Gstaad, în Elveţia, diseară la ora şapte, cu tot cu 
laptopul tău preţios. 

— Dar am mai puţin de cinci ore la dispoziţie! se răsti 
Carver. 

— Într-adevăr, răspunse rusul, nu ai mult timp la 
dispoziţie. Dar, dacă pleci acum şi nu mai pierzi timpul - de 
exemplu, încercând să mă duci de nas în vreun fel ar trebui 
să poţi ajunge. Şi, bineînţeles, vei veni singur şi neînarmat. 
Nu trebuie să-ţi spun ce se va întâmpla dacă vei încălca 
vreuna dintre aceste condiţii. Apoi eu nu fac niciun fel de 
promisiuni. Dacă mă vei convinge că ai ceva să-mi oferi, 
poate te voi lăsa să iei fata. Dacă nu, ei bine, oamenii mei 
sunt la fel de porniţi împotriva ta ca şi împotriva ei. 

Convorbirea se încheie. Carver îi dădu receptorul înapoi 
lui Wake. 

— Sună-ţi secretara, zise. Am nevoie de un avion cu care 
să ajung în după-amiaza asta în Zurich sau Geneva. Acum! 

Era un singur zbor spre Elveţia cu care putea ajunge la 
timp şi chiar, şi cu acel zbor ar fi ajuns la limită. Avionul 
decola de pe aeroportul Gatwick, la vreo 50 km sud de 
Londra, la 14.50. Ajungea la 17.20, ora locală, ceea ce i-ar 
lăsa o oră şi patruzeci de minute în care să treacă de 
controlul de paşapoarte şi de vamă, să se întâlnească cu 
Thor Larsson, să ia calculatorul şi să conducă vreo 150 km 
până la Gstaad. 

307 


Analizând la rece situaţia, Carver nu avea nicio şansă să 
ajungă la timp. Dar, dacă ar fugi într-un suflet la gara 
Victoria şi ar prinde următorul expres spre aeroport; dacă 
nu ar fi nicio întârziere în sistemul feroviar al Londrei, 
faimos pentru lipsa lui de eficienţă; dacă ar putea să-şi ia 
biletul şi să alerge spre poarta de îmbarcare; dacă avionul 
nu ar avea nicio întârziere şi la vamă ar merge lucrurile 
rapid; dacă Volvo-ul lui Larsson ar avea plinul făcut şi 
drumurile ar fi libere, ei bine... poate că ar ajunge. Doar 
poate. 

Puse receptorul înapoi în furcă. Wake încă aştepta, 
nemişcat, în spatele biroului, cu răsuflarea tăiată. 

— Bănuiesc că mă vei omori acum, zise el. 

— Mi-ar face mare plăcere, prietene, zise Samuel Carver. 
Însă chiar nu am timp acum pentru asta. 


71 


Îl prinseră pe Carver atunci când gonea pe Eclesstone 
Street, chiar în dreptul unui restaurant italian. Fugea cât 
putea de repede, mişcându-se printre pietoni ca un jucător 
de rugby care evită obstacolele, concentrându-se să-şi 
forţeze corpul epuizat să străbată 1,5 km prin mijlocul unei 
mulţimi, în fix şapte minute. Pe lângă asta, se mai gândea 
la ceea ce îi dădea energia de care avea nevoie pentru a 
continua, şi anume teama cutremurătoare de ceea ce se 
întâmpla lui Alix şi ceea ce ar putea păţi dacă nu ar ajunge 
la timp la întâlnire. 

Prin urmare, nu observă Fordul Mondeo din care cobori o 
persoană exact în spatele său, care trecu apoi în viteză pe 
lângă el şi din care mai coborâră alte două persoane la vreo 
50 m în faţa sa, înainte să oprească în curbă, ocupând 
ambele benzi, îşi dădu seama ce se întâmplă abia când un 
bărbat bine făcut, îmbrăcat cu o geacă maro-închis, îi tăie 
calea şi începu să îl percheziţioneze. 


308 


Dintr-odată, Carver fu trântit la pământ şi se tăie 
răsuflarea. Numaidecăt, ceilalţi doi bărbaţi veniră lângă cel 
cu geacă maro. Il ridicară pe Carver şi îl târâră până la 
maşină, aruncându-l pe bancheta din spate. Până ca acesta 
să se dezmeticească, uşile erau deja încuiate, pistoale erau 
îndreptate spre el - şi din dreapta, şi din stânga -, iar un 
nenorocit cu o înfăţişare dură, îmbrăcat într-un tricou cu 
emblema clubului de fotbal Chelsea, ţinea în mână o 
pereche de cătuşe. 

Carver îşi blestemă neglijenţa, prostia şi oboseala care 
cauzaseră ambele eşecuri. Răpirea fusese executată cu 
multă precizie. Dar, oricât de buni ar fi fost cei care ÎI 
prinseseră, ar fi trebuit să fie atent, ar fi trebuit să-i vadă 
venind. 

Se întreba dacă Percy Wake îl vânduse, dar nu reuşea să 
găsească un motiv. Bătrânul ştia, cu siguranţă, că, dacă 
Carver s-ar fi dus la fund, l-ar fi tras după el. Poate se 
gândea că avea contacte aşa puternice în guvern încât nu 
putea fi atins. 

Sau mai era oare şi o altă posibilitate? Poate că treaba 
asta nu avea nimic de-a face cu Wake. Carver se uită la cei 
doi bărbaţi care stăteau cu el în spate şi la cei doi din faţă. 
Erau calmi. Nu scoseseră niciun cuvânt în afară de un 
mesaj scurt transmis prin radio, cum că prinseseră 
suspectul şi se vor întoarce la sediu în cinci minute. Nu se 
purtau ca nişte criminali. Nu păreau tensionaţi, nu proferau 
ameninţări şi nu îl loveau fără rost. 

Carver se gândi la organizaţiile care îşi aveau sediile la 
cinci minute de Vauxhall Bridge Road, care aveau oameni 
bine antrenați, în stare să prindă un bărbat periculos ziua-n 
amiaza mare, în centrul Londrei. Existau trei posibilităţi. 
Trebuia doar să vadă ce drum alegea şoferul. 

Nu făcu prima la stânga, ceea ce i-ar fi dus la Scotland 
Yard. Deci, nu erau poliţişti. Când merseră de-a lungul 
malului Tamisei, nu trecu peste Vauxhall Brigde, deci, MI6 
ieşea din discuţie. In schimb, făcură la stânga, pe Millbank, 

309 


şi merseră paralel cu fluviul până când ajunseră la o clădire 
mare, veche, gri, cu lămpi ornamentale din fier şi statui 
care împodobeau faţada ca nişte pete de machiaj pe faţa 
unei femei neatrăgătoare. Carver ştia acum în mâinile cui 
căzuse. 


72 


Nu era nici pe departe un interogatoriu formal. Se afla 
mai degrabă într-un birou decât într-o sală de interogatoriu. 
Nu era niciun reportofon sau vreo cameră video. Asta nu 
era o conversaţie pe care cineva să vrea să o înregistreze. 

— Eşti un om foarte complicat, zise doamna Agatha 
Bewley aruncându-şi o privire asupra unor foi de hârtie şi a 
unor fotografii, adunate într-un dosar maro, simplu. Părinţii 
tăi adoptivi te-au crescut cu numele de Paul Jackson - 
numele lor de familie şi numele sub care ai servit în flota 
regală şi în divizia specială pentru nave. Ţi-a fost acordată 
medalia Military Cross şi trei medalii Queen's 
Commendations pentru Curaj, precum şi alte distincţii şi 
onoruri mai mărunte. O carieră ieşită din comun... te felicit! 
Numele primit la naştere este Carver. Aceasta este şi 
identitatea profesională pe care ţi-ai asumat-o. Cu toate 
acestea, paşapoartele găsite asupra ta nu sunt nici pe 
numele Jackson, nici Carver. Sunt pe numele unui sud- 
african pe nume Vandervart, al unui canadian pe nume 
Erikson şi al unui neozeelandez cu numele de James 
Conway Murray. Este ciudat, pentru că niciunul dintre 
aceşti domni nu a intrat în ultima lună în Marea Britanie. Cu 
toate acestea, iată-te. Şi aici - luă o foaie venită prin fax de 
pe masa din faţa ei - e o rezervare la avionul de 14.50 de la 
Gatwick la Geneva, făcută pe numele domnului Murray. 
Interesant. Mergi des la Geneva? Ai fost acolo şi luni? Sau 
poate deţii vreo proprietate acolo? 


310 


— Mi-ar face plăcere să vă ajut, dar am un avion de prins, 
zise Carver încercând să mascheze neliniştea şi tensiunea 
care-i cuprindeau măruntaiele şi-i urcau în gât. 

Pe perete era un ceas. Avea un minutar roşu care, de 
fiecare dată când înconjura cadranul, îl îndepărta tot mai 
mult de Alix. 

— Te grăbeşti să-ţi salvezi prietena rusoaică, nu? 
Prostituata KGB? întrebă Grantham înlăturând impresia de 
politeţe şi interogatoriu civilizat pe care o crease doamna 
Agatha; făcea pe poliţaiul rău. 

Uitându-se la el, Carver se întrebă dacă ăsta era într- 
adevăr stilul lui. Grantham ştia să îşi facă meseria, asta era 
mai mult decât evident. Insă nu avea excesul de 
testosteron care emana mirosul stătut al unuia căruia îi 
plăcea să facă pe şmecherul. Instinctul natural a lui 
Grantham i-ar spune întotdeauna să folosească un pumnal 
mai degrabă decât un topor, o carabină de lunetist în locul 
unei muschete. Nu era deloc convingător cu atitudinea aia 
de bătăuş. 

— Domnişoara Petrova, continuă Grantham. Hai să 
vorbim despre ea. Să vorbim despre ceea ce făceaţi voi doi 
la Paris, sâmbătă noapte. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Carver. 

— Vorbesc despre asasinarea prinţesei de Wales. 

— Asasinare? La ştiri au zis că a fost un accident. Şoferul 
era beat. Conducea cu viteză prea mare. A fost un accident. 

Grantham se ridică de pe scaun, se apropie de locul unde 
stătea Carver şi se aplecă până ce gura sa fu în dreptul 
urechii lui. 

— Nu face pe deşteptul, Carver. Eşti doar un asasin 
jalnic, dezgustător. Nu îţi pasă de nimeni. Pentru suma 
potrivită, omori pe oricine cu sânge-rece. 

Carver se uită la el şi zâmbi. 

— Ce stilou frumos ai în buzunarul de la geacă! zise el, ca 
şi cum i-ar fi făcut un compliment. 


311 


Grantham privi în jos, nedumerit. Era desfăcut la geacă. 
În buzunarul interior de pe partea dreaptă avea un stilou 
Waterman cu capac auriu. 

— Mi-ai văzut dosarul, continuă Carver. Uită de cătuşe, 
puteam să-ţi înfig stiloul în gât, direct în carotidă, în orice 
moment în timpul micului tău discurs emotionant. Aşteptă o 
clipă, după care adăugă cu glas obosit: Dar nu am făcut-o, 
nu? 

Grantham se ridică, îşi îndreptă gâtul şi îşi încheie 
nasturii de la geacă. Se uită în jos la Carver, deschise gura 
să zică ceva, după care se răzgândi şi se întoarse la locul 
lui. 

Ceasul arăta ora 12.30. 

— Şi-acum... Carver privi peste masă la doamna Agatha. 
Tu operezi conform legilor Regatului Unit. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. Ea dădu din cap 
aprobator. 

— Prin urmare, o persoană este nevinovată până la proba 
contrarie. Pentru ca cineva să fie acuzat este nevoie de 
dovezi - martori, rapoarte medico-legale, o armă. Există 
vreo dovadă care să indice vreo legătură între mine şi 
moartea prinţesei? 

De data aceasta, fu rândul doamnei Agatha să nu mai 
zică nimic. 

— Mă gândeam eu că nu, continuă Carver. Şi, chiar dacă 
ar exista, nu va exista niciun proces, nici al meu, nici al 
altcuiva. Nimeni nu-şi doreşte aşa ceva. Toată lumea e 
mulţumită de povestea cu accidentul. Aşa că mai am un 
singur lucru de spus. Am jurat să o servesc pe Maiestatea 
Sa, Regina, când am intrat în Marina Regală. Am luat 
jurământul în serios. Incă mă mai consider legat prin acest 
jurământ. Înţelegi ce vreau să spun? 

Doamna Agatha îl cântări subtil din priviri pe bărbatul din 
faţa ei, apoi îi spuse: 

— Da, înţeleg. 

— Înţelege şi cimpanzeul? întrebă Carver. 

312 


Grantham respira greoi. De data asta mânia lui nu era 
doar simulată. Abia se mai putea controla. Doamna Agatha 
îşi puse o mână pe braţul lui. 

— Nu-l lăsa să te provoace, îi spuse ea cu o voce aproape 
maternă, ca şi cum încerca să prevină o încăierare între doi 
fii certăreţi. Apoi se întoarse spre Carver. După cum ai spus 
şi tu, ai fost foarte bine antrenat. Misiunile sub acoperire 
sunt specialitatea ţa. Să ne imaginăm, doar de dragul 
conversaţiei, că evenimentele tragice din Paris nu au fost 
simple accidente. Să presupunem că s-a jucat murdar. De 
ce nu-mi spui, ipotetic vorbind, ce crezi că s-ar fi putut 
întâmpla? 

Carver ridică din umeri. Nu obținuse prea multe 
certându-se cu aceşti oameni. Singura şansă pe care o 
avea pentru a ieşi din această sală de interogatoriu era 
aceea de a coopera cât mai mult şi cât mai repede posibil. 

— Ei bine, dacă aş pune la cale o astfel de operaţiune, aş 
angaja o persoană foarte pricepută pentru a duce treaba la 
bun sfârşit. Dar problema este că nimeni care se bucură de 
o reputaţie bună nu ar accepta în mod conştient să facă 
asta. Numai un psihopat ar fi fericit omorând-o pe cea mai 
iubită femeie din lume. Dar pe un astfel de dement nu te-ai 
putea baza. Prin urmare, ca să facă cineva bun treaba asta, 
trebuie să-l induci în eroare. l-ai turna pe gât prostii de 
genul că misiunea lui e să elimine o maşină care 
transportă, să zicem, un terorist musulman radical, care 
plănuieşte o atrocitate de proporţii. Pentru că asta ar fi o 
misiune care trebuie dusă la bun sfârşit. 

— Da, zise doamna Agatha, înţeleg. 

— Acum te loveşti de o altă problemă serioasă. Dacă 
acest tip care e profesionist află ce a fost pus să facă în 
realitate, va fi extrem de furios. Nimănui nu-i place să fie 
minţit, corect? Aşa că trebuie să-l elimini înainte ca el să-şi 
dea seama de adevăr. 

— Elimini doi iepuri dintr-un foc. Scapi de cel care face 
toată treaba pentru tine. 

313 


— Ai nimerit-o, zise Carver. Dar, dacă tipul e bun, s-ar 
putea să scape. S-ar putea să-i rănească serios pe oamenii 
care au fost trimişi după el. Şi şi-ar putea asigura spatele, 
luând, să zicem, un laptop unde se află toate detaliile 
operaţiunii şi punându-l într-un loc sigur, astfel încât, dacă 
ar păţi ceva, fişierele din calculator să devină publice. Cam 
asta s-ar fi putut întâmpla. Doar ipotetic vorbind. Acum pot 
merge să-mi prind avionul? 

— Încă nu, zise Grantham. Mai e ceva. Am pierdut doi 
agenţi în Geneva. 

— Îmi pare rău pentru asta. Dar nu am avut nimic de-a 
face cu moartea lor. 

— Ştiu, zise Grantham. 

— Înseamnă că ştii că cel care i-a omorât este un rus pe 
nume Grigori Kursk. Lucrează pentru un alt rus, luri 
Zucovschi. Şi la ordinele lui Zucovschi a răpit-o pe cea pe 
care voi o numiţi „prostituata KGB”. Numele ei este 
Alexandra Petrova. Şi da, ea este motivul pentru care zbor 
în Elveţia. 

— Şi cum plănuieşti să o iei din mâinile lor? întrebă 
doamna Agatha. 

— Făcând schimb: viaţa ei pentru calculator. Zâmbi. 
Laptopul meu ipotetic. 

— Şi ai încredere în acest om? 

Grantham nu se sinchisi să-şi ascundă neîncrederea din 
voce. 

— Bineînţeles că nu am, răspunse Carver. Dar am 
încredere în mine. Mă voi descurca. 

— Asta nu e tot, nu-i aşa? întrebă doamna Agatha 
gânditoare. Ai luat viaţa unei femei, intenţionat sau nu. Să 
nu ne prefacem că lucrurile stau altfel. Acum vrei să salvezi 
viaţa unei alte femei, chiar dacă rişti să-ţi pierzi tu însuţi 
viaţa. Vrei un fel de mântuire, nu-i aşa? 

— Dacă zici tu, aşa o fi. Prefer să o consider o misiune 
standard de salvare. Dar nu o pot duce la bun sfârşit dacă 
nu prind avionul. 

314 


— Nu-ţi face griji în privinţa asta, zise doamna Agatha. 
Poate avea probleme cu motorul şi pleca cu o mică 
întârziere. Se întâmplă tot timpul. 

Carver o privi complice. 

— Deci, mă lăsaţi să plec. De ce? 

Doamna Agatha vorbi prima: 

— După cum ai spus şi tu, MI5 acţionează după legile din 
ţara asta. Şi ai dreptate, nimeni nu vrea un proces. 
Bineînţeles că te-am putea omori, fără să afle cineva. Dar şi 
asta ar cam putea pune probleme. Astfel de chestii sunt 
greu de băgat sub preş. Mai devreme sau mai târziu, cineva 
tot îşi va da drumul la gură. Aşa că suntem dispuşi să te 
lăsăm să pleci... dacă ne faci o favoare în schimb. 

— Cum ar fi? 

— Spune-ne ceea ce ştii despre cei care au pus la cale 
asasinatul. 

— Aţi supravegheat casa lui Percy Wake? 

— Da. A 

— Atunci m-aţi văzut intrând cu lordul Malgrave. Începeţi 
cu ei. Intrebaţi-vă cum se face că un fost agent KGB, 
Zucovschi, a avut de-a face cu un agent secret britanic de 
elită precum Wake şi cum de-a avut atâta putere asupra 
lui, încât să plănuiască o asemenea operaţiune. Şi sunaţi la 
paza de coastă. Întrebaţi dacă au găsit vreun cadavru 
plutind de-a lungul Canalului Mânecii - un tip cu o gaură 
mare, fumegândă în cap. Era locotenent-colonelul Quentin 
Trench din Marina Regală. El se ocupa de partea 
operaţională a misiunii. 

Doamna Agatha îşi luă câteva notițe într-un carneţel cu 
coperte din piele. Apoi întrebă: 

— Deci, care a fost motivul pentru ce s-a întâmplat în 
Paris? 

— Wake le-a spus oamenilor săi că este vitală 
conservarea monarhiei. 

— Da, mi-a zis şi mie acelaşi lucru, zise Grantham. 


315 


Acum era mai calm, redevenise stăpân pe sine. Dar în 
vocea sa se mai putea simţi încă o urmă de ostilitate. 

— Şi totuşi, nu de aceea a ordonat asasinatul, continuă 
Carver. Intreaga operaţiune a fost pusă la cale şi plătită de 
Zucovschi. Îi pasă lui câtuşi de puţin de monarhia britanică? 
Mă cam îndoiesc. 

Grantham se încruntă. 

— Şi atunci care a fost motivul? 

— Ei bine, Zucovschi a plătit câteva milioane de lire 
sterline consorţiului. E un om de afaceri. Sigur s-a gândit că 
poate scoate un profit din asta. 

— Cum? 

— Gândeşte-te la ce îl interesează pe omul ăsta. 
Zucovschi e un jucător pe piaţa rusească de arme. Ei bine, 
nu sunt un mare fan al familiei regale. Dar până şi eu am 
văzut-o pe prinţesă la televizor, vorbind cu toţi acei copii 
care îşi pierduseră mâinile sau picioarele în urma unor 
explozii. 

Grantham se încruntă din nou. 

— Unde vrei să ajungi? 

— La mine. Rusia e una dintre marile fabricante de mine, 
cu care se poate face comerţ foarte simplu. Sunt micuţe, 
foarte uşoare şi sunt fabricate din plastic. Pot fi exportate la 
fel de uşor ca ţigările şi sunt căutate de toată lumea. 
Guverne, terorişti, băieţi buni, băieţi răi — toată lumea are 
nevoie de mine. Şi cât costă fabricarea lor - cincizeci de lire 
fiecare? 

— Mai degrabă douăzeci şi cinci, zise Grantham. 

— Şi la ce preţ se vând? 

— Pe piaţa neagră, cu vreo două sute de lire. 

— Atunci aveţi şi motivul, zise Carver. Minele reprezintă o 
afacere de miliarde de dolari. Dar cauzează dezastre. Sunt 
atât de mulţi oameni care vor ca acest gen de afacere să 
dispară o dată pentru totdeauna. Organizează campanii 
împotriva folosirii lor... 


316 


— Ştiu. Am toate dosarele lor, murmură doamna Agatha 
confuză. 

— Dar campaniile nu au avut niciodată succes, pentru că 
politicienilor nu le pasă de copiii mutilaţi din Africa sau 
Kosovo, continuă Carver. Asta până când cea mai 
fotogenică femeie din lume apare în peisaj şi începe să-şi 
arate grija faţă de bebeluşi. Apoi aruncă o privire asupra 
sondajelor de opinie şi dintr-odată toată lumea semnează 
tratate internaţionale împotriva folosirii minelor. Asta e 
foarte rău pentru o persoană care produce drăciile alea. 
Dintr-odată, nimeni nu mai vrea să îi cumpere marfa. Toate 
miliardele se evaporă în faţa ochilor săi. Aşa că Zucovschi 
ce face? Ştim că nu are nicio problemă în a lua viaţa cuiva. 
Nu ar fabrica mine dacă ar avea. Prin urmare, cheltuieşte 
câteva milioane ca să scape de problemă. Voi aţi putea 
considera asta un motiv. Pentru el e doar o investiţie bine 
gândită. 

Doamna Agatha bătu cu stiloul în masă. 

— Da, e şi asta o teorie. 

— Ai una mai bună? întrebă Carver. 

— Nu, zise doamna Agatha. Dar nici nu trebuie. Pot 
spune că a fost un accident. 

— OK, mai e ceva atunci? Trebuie să-mi văd de drum. 

— Da, zise Grantham. Dacă te lăsăm să părăseşti această 
clădire, să nu crezi că ai scăpat atât de ieftin. Poate că 
doamna Agatha are nişte principii, dar pe mine nu mă 
deranjează ideea unei execuţii. Şi-acum te-aş împuşca fără 
să mă gândesc de două ori. 

— Şi-atunci de ce nu o faci? 

— Pentru că prefer să te controlez. Ai o datorie acum. 
Ceea ce ai făcut nu poate fi îndreptat. Dar poţi face... să le 
numim reparaţii. Poţi face chestii pentru mine, pentru ţara 
ta. Dacă pe parcurs eşti omorât, ghinion, mie nu mi-ar păsa 
câtuşi de puţin. Dacă reuşeşti, ei bine, ai făcut ceva bun 
care mai compensează răul făcut. Deci, asta e. Fie te duc la 
vreo groapă de gunoi, te împuşc în ceafă şi te îngrop apoi 

317 


sub câteva tone de deşeuri, fie mergi la lucru... Grantham 
făcu o pauză şi se uită fix în ochii lui Carver. Apoi încet, cu o 
uşoară ironie în voce, adăugă: Acum cine e cimpanzeul? 

Carver aprobă din cap, acceptând lovitura. El începuse 
concursul de scos din sărite, Grantham avea tot dreptul să 
i-o întoarcă. Dincolo de aparenţe, părea un băiat bun. 
Carver se întrebă cum ar fi fost relaţia lor profesională dacă 
rămânea în SBS: soldatul şi agentul, în aceeaşi tabără, 
ambii cam de aceeaşi vârstă, cam la acelaşi nivel în 
ierarhie. Ar fi lucrat foarte bine împreună. Lucrurile ar fi stat 
cu totul altfel de data asta. 

— OK, zise el. Să presupunem că accept condiţiile. Care 
ar fi prima misiune? 

— Zucovschi, evident, dar nu pentru că-mi pasă că tu te 
grăbeşti să o salvezi pe Mata Hari a Moscovei. Nu îmi pari a 
fi vreun cavaler în armură strălucitoare. Tot ceea ce te 
interesează e să ajungi la rus înainte să ajungă el la tine. 
Aşa că prinde-l. Şi prinde-l şi pe omul lui, Kursk. Ne-ai face 
un serviciu. 

— Bănuiesc că nu primesc întăriri, zise Carver. 

— Cred că glumeşti. 

— Nici nu mă aşteptam. Şi dacă reuşesc? ` 

— Atunci supraviețuieşti ca să te mai lupţi şi altă dată. In 
aceleaşi condiții. Nu e deloc criză de gropi de gunoi. 

Se făcu linişte în cameră. Apoi Grantham vorbi din nou, 
cu o notă de bunăvoință în voce: 

— Uite ce e, tu erai un om bun în trecut, Carver. Ai făcut 
lucruri bune. Asta e şansa ta de a face din nou lucruri bune. 
Nu va fi nimic public. Nu vor fi medalii. Dar tu vei şti... 

Carver cântări cuvintele lui Grantham. Îi oferea o şansă 
de izbăvire, la fel ca doamna Agatha. Se pare că sunt multe 
lucruri de îndreptat. Cu atât mai bine, având în vedere 
circumstanţele. 

— Nu te mai deranja să suni la aeroport, îi spuse el 
doamnei Agatha. Avionul ăla poate pleca şi fără mine. 

Se uită la el surprinsă. 

318 


— Ne respingi oferta? 

— Nu, dar am nevoie de un zbor cu care să ajung acolo 
mai repede. Şi, dacă nu sună ca şi cum aş cere întăriri, aş 
avea nevoie să folosesc telefonul vostru. 

Doamna Agatha împinse telefonul peste masă. Carver 
sună la centrală telefonică. 

— Aş dori cu Platinum Private Aviation. Au sediul în 
Biggin Hill... 

Puse o mână pe receptor şi îi spune doamnei Agatha: 

— Am nevoie şi de servieta mea cu tot ce aveam în ea: 
pistolul, paşapoartele, camera video şi banii. Nu-ţi face griji, 
nu o să trag. 

Grantham scoase pistolul din tocul de la umăr şi-l 
îndreptă spre Carver. 

— În cazul în care te răzgândeşti. 

Doamna Agatha ieşi din birou. O clipă mai târziu, se 
întoarse cu o secretară care ducea servieta. Carver îi făcu 
semn să o aducă la el. Vorbea deja cu compania de avioane 
cu reacţie pentru curse speciale. 

— Aveţi noroc, zise o voce prietenoasă de la celălalt 
capăt al firului. In aviația britanică, ca şi în medicină, era 
uimitor cât de săritori deveneau oamenii în momentul în 
care alegeai să mergi pe mâinile unei firme private. Avem 
un Learjet 45 cu destinaţia Nisa. Echipajul a rămas peste 
noapte în Franţa, deci vă pot duce în Elveţia şi aduce înapoi 
în timpul zilei de azi. Aş sugera să aterizaţi la Sion. Are o 
pistă de aterizare mai mică decât Geneva sau Zurich, dar 
este mai aproape de Gstaad; la doar cincisprezece minute 
de zbor cu elicopterul deasupra munţilor. Nu vă faceţi griji, 
aranjăm noi asta pentru dumneavoastră. Între timp, vom 
face plinul avionului şi îl pregătim de plecare cât mai 
repede posibil. Ar trebui să vă aflaţi în Sion în mai puţin de 
trei ore. 

— Excelent! zise Carver. 

— Mă bucur că v-am putut ajuta! rosti vocea de la 
capătul celălalt al firului. Vă costă 5 546 de lire, cu toate 

319 


taxele incluse, inclusiv elicopterul de la Sion. Veţi plăti cu 
cardul? 

— Da, zise Carver. E de la banca Amex, pe numele James 
C. Murray... 

După ce achită totul, Carver le spuse celor doi spioni: 

— OK, eu am plecat. 

Doamna Agatha îl privi ieşind din încăpere, apoi se 
întoarse spre colegul ei de la MI6. 

— Nu i-ai spus nimic despre fată. 

Grantham îşi puse arma la loc. 

— Nu, nu i-am spus. 

— Cred că te înşeli în privinţa sentimentelor lui pentru 
ea. 

— Ei bine, în cazul ăsta, îşi pierde vremea. 

Ea se încruntă. 

— Cum crezi că va reacţiona când va afla? 

— Îşi va ieşi din fire. Va vrea să atace. Va fi chiar şi mai 
înclinat să-l ucidă pe Zucovschi sau să moară luptându-se 
cu el. 

— Aşadar, noi ieşim în câştig, indiferent de ce se 
întâmplă, zise doamna Agatha. 

— Da, zise Grantham realist. Asta e şi ideea. 


Acum era ora 14.40 în Londra, iar în Elveţia era cu o oră 
mai târziu. Erau undeva la 1 000 km între Londra şi Gstaad, 
iar Carver avea la dispoziţie două sute de minute pentru a 
le parcurge. Suspendat pe perete, ceasul continua să 
măsoare necruţător timpul. 


73 


Aeroportul din Sion era construit de-a lungul unei văi, 
între munţi. Valea era îngustă, iar pista era lângă 
autostradă, cele două fâşii mergând în paralei, cu o 
distanţă de nici 200 m între ele. În timp ce privea Learjet-ul 


320 


lui Carver aterizând, Thor Larsson se întreba de câte ori 
confundaseră piloţii cele două benzi şi aterizaseră pe 
autostrada A9. 

Atunci-când Carver se dădu jos din avion, Larsson îl 
aştepta cu laptopul. 

— Poftim, zise el. Adaptarea specială pe care ai cerut-o a 
fost făcută. Şi ăăh... 

Larsson privi dintr-odată în altă direcţie, fix spre vârfurile 
munţilor. 

— Ce e? întrebă Carver. 

— Am reuşit, într-un final, să decriptez o parte din fişiere. 
Ştiu despre ce e vorba. Ştiu ce-ai făcut. 

Carver înclină din cap. 

— OK, dar ai aflat şi ceea ce-mi spuseseră ei că urma să 
fac? Numele Ramzi Hakim Narwaz îţi spune ceva? 

Zâmbetul de pe faţa lui Larsson era diferit acum. 

— Am auzit de el. 

— ŞI? 

— Şi nu te consider vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat. 
Ai fost tras pe sfoară. Deci, oricum... ai nevoie de parolă. E 
formată din opt caractere: T r 2 z o t G. Primul T şi ultimul G 
sunt scrise cu majuscule. Este foarte important. Parola este 
sensibilă la majuscule. 

— Cum dracu’ o să ţin eu minte asta? întrebă Carver. 

— Simplu, ţi-am creat o frază-cheie, ca o imagine dintr-o 
carte cu poze. There r 2 zebras lying on the Grass." T şi G 
majuscule. Ai priceput? 

Carver bombăni, dar Larsson insistă. 

— Hai, repetă după mine: There r 2 zebras lying on the 
Grass. 


3 Sunt două zebre ce stau întinse pe 
iarbă (în limba engleză, în original) 


(n.tr.) 
321 


— lisuse Hristoase, nu am timp! Nu-mi permit să întârzii. 

— Nici parola nu-ţi permiţi să o uiţi. Programul îţi oferă 
trei şanse de a introduce parola corectă. Dacă dai greş, se 
declanşează un virus care va şterge tot ce este pe hard 
disk. Nu va mai rămâne nimic. 

Carver făcu exact cum se spusese - repetă de cinci ori. 
Larsson îi dădu laptopul cu tot cu geantă, pe care Carver o 
trecu pe după cap, în diagonală de-a lungul pieptului. 

— Mulţumesc, zise el. Elicopterul meu e dincolo de pistă. 
Hai cu mine. Putem vorbi pe drum. 

Era trecut puţin de 18.30 ora locală, iar soarele începea 
să se ascundă după crestele munţilor din vest, împrăştiind 
umbre negre, transversale de-a lungul văii, în timp ce 
Carver mergea pe pistă, spre elicopter. Avea la dispoziţie 
mai puţin de treizeci de minute pentru a ajunge la Palace 
Hotel. Cerul era senin. Cinci minute pentru decolare, 
cincisprezece pentru a ajunge la Gstaad, încă cinci minute 
pentru a ajunge de la elicopter la locul de întâlnire în 
capătul celălalt al oraşului. Ar trebui să reuşească. 

— Cât ai reuşit să decodezi? îl întrebă pe Larsson. 

— Doar o mică parte din ce era stocat, dar suficient cât 
să aflu că Max a înregistrat fiecare amănunt al operaţiunii şi 
mult mai mult decât atât. Se pare că-şi ţesea o plasă de 
siguranţă în cazul în care ceva nu ar fi mers cum trebuie. 

— Ceva despre ruşi? 

— Kursk şi Alix sunt menţionaţi în câteva e-mailuri. Dar 
deocamdată nimic care să-i lege de Zucovschi. 

— La naiba! se gândi Carver preţ de-o clipă. Nu contează. 
Nu e neapărat un punct mort. Oricine sapă mai adânc poate 
stabili legătura. Problema este că Zucovschi nu-şi permite 
luxul să fie făcute publice toate aceste informaţii. Ai făcut o 
copie, nu? 

— Bineînţeles. 

— Bun, asta e parte din poliţa mea de asigurare de viaţă. 
Uite şi cealaltă parte. Căută prin servietă şi scoase camera 
video. Mi-am filmat mărturia în avion, pe drum încoace. 

322 


Cum am fost recrutat, cum m-au angajat pentru misiunea 
asta, ce întorsătură au luat lucrurile, toate numele, ce s-a 
întâmplat după. Conţine totul. Carver schiţă un zâmbet 
trist. Ei bine, aproape totul. Nu am menţionat-o pe Alix. 

Larsson râse în hohote: 

— Eşti un romantic incurabil! 

Carver îşi drese vocea: 

— Da, ei bine... Oricum, dacă nu iau legătura cu tine 
până mâine-dimineaţă la ora nouă, te rog să faci public 
conţinutul fişierelor şi înregistrarea video pe toate posturile 
de televiziune şi pe toate site-urile de internet - oriunde îţi 
trece prin cap. Vreau să ajungă peste tot. 

— S-a făcut, zise Larsson. Dar nu-ţi face griji. Vei scăpa 
cu bine. Intotdeauna scapi, nu? 

— De data asta nu mai sunt atât de sigur, zise Carver. 

Se apropiau de elicopter. Maşinăria nu scotea niciun 
zgomot, aşteptând să pornească şi să decoleze. 

— E nebunie curată, zise Carver. Fac totul pe dos, încalc 
toate regulile. Nu am plănuit nimic, nici măcar cum o să 
scap. Nu ştiu din ce cauză, dar nici măcar nu-mi pasă. Privi 
dincolo de elicopter, spre munţi, către orizont. Mă simt de 
parcă mă încredinţez în mâinile destinului. Sunt pe punctul 
de a fi judecat. Voi fi găsit vinovat sau nu. Voi scăpa sau nu. 

— Inţeleg, zise Larsson. 

Pilotul porni motorul. Carver era acum nevoit să strige 
pentru a acoperi zgomotul făcut de elice. li înmână lui 
Larsson servieta. 

— la asta. Nu-mi mai foloseşte la nimic acum. Sunt o 
grămadă de bani înăuntru. Dacă nu scap cu viaţă, banii 
sunt ai tăi. Măcar atât îţi datorez. Carver îl bătu pe Larsson 
pe umăr. OK, zise el. Trebuie să plec. Noroc! 

Larsson privi elicopterul cum se ridica în aer şi lua curba 
spre nord printre munţi, îndreptându-se spre bogata 
staţiune de schi Gstaad. Zburând, puteai tăia cu uşurinţă 
calea de la o vale la cealaltă; pe şosea trebuia să străbaţi 
tot drumul - în jurul munţilor, nu pe deasupra lor - şi dura 

323 


peste o oră. Larsson fugi spre maşină, cu servieta în mână. 
Poate Carver nu pusese la cale un plan pentru a se salva, 
dar el avea de gând să facă şi pe dracu-n patru ca să-i sară- 
n ajutor. 


74 


Carver se simţea ca şi cum viaţa sa mergea în sens 
invers, în urmă cu cinci zile zburase printre munţi într-un 
elicopter şi urcase într-un avion cu reacţie. Acum se afla 
aici, de cealaltă parte a lumii, zburând înapoi printre munţi 
într-un elicopter, tocmai coborând dintr-un avion cu reacţie. 
Atunci, soarele răsărea; acum, apunea. Inainte, fusese pe 
punctul de a omori pe cineva. Urma să fie el însuşi omorât 
în curând? 

Pilotul îl bătu uşor pe umăr şi îi atrase atenţia la valea 
verde, bogată, în mijlocul căreia se ridica un turn alb, imens 
precum o fortăreață, acoperit cu turnulețe ascuţite la 
fiecare colţ. 

— Hotel Palace! strigă pilotul. Impresionant, nu-i aşa? 

Carver dădu din cap aprobator. Lângă turn se afla un 
perete mare şi alb, străpuns de ferestrele dormitoarelor şi 
cele ale apartamentelor hotelului. Cabane imense erau 
dispuse într-un cerc protector în jurul clădirii principale, al 
terenurilor de golf de un roz prăfuit şi al unei piscine 
exterioare de un turcoaz intens. 

Elicopterul ateriză pe pista hotelului. Carver cobori. 
Făcuse o înţelegere standard cu compania de elicoptere: 
pilotul trebuia să-l aştepte timp de o oră şi să-l ducă înapoi, 
fără costuri suplimentare, dar, dacă întârzia un singur 
minut, elicopterul urma să plece, orice s-ar fi întâmplat. 

— Pe curând! strigă pilotul. 

— Să sperăm! îi strigă înapoi Carver. 

Apoi porni spre turnurile care se conturau înaintea sa. 

* 


324 


Era ca o reuniune între vechi prieteni. Kursk cu duba lui 
Swisscom şi cele trei gorile lângă el, fiecare acoperit de 
cusături,  plasturi şi bandaje. Stăteau acolo, privind 
încruntaţi spre Carver, clocotind de furie, cuprinși de 
gânduri răzbunătoare. In momentul acela se stăpâneau, 
însă la cea mai mică provocare ar fi putut reacţiona brutal. 
Nu avea însă de gând să îi provoace. Nu reacţionă în niciun 
fel atunci când maimuţoii îl înconjurară, postându-se unul la 
stânga, unul la dreapta, iar cel de-al treilea în spatele lui 
Carver. 

— Vorbeşti engleză? îi spuse lui Kursk. 

— Puțin, mormăi rusul uriaş. 

— In regulă atunci. Am o întâlnire cu şeful tău, domnul 
Zucovschi. A spus să fiu aici la ora şapte seara. Sunt aici. 
Să mergem. 

Kursk îl privi cu ochii stinşi precum globurile de sticlă ale 
unui elan împăiat. 

— Du-te dracului! mârâi el. 

Carver simţi o lovitură ascuţită în ceafă. Simţi cum îi era 
smuls din mâini laptopul. lar apoi, totul se făcu negru în 
jurul lui. 


Când îşi recăpătă cunoştinţa, era în spatele dubei. ÎI 
durea capul şi simţea o durere violentă şi ascuţită în 
spatele urechii drepte. 

Carver ştia că se afla în dubă, pentru că auzea zgomotele 
motorului şi cele de pe drum şi se clătina la fiecare cotitură 
la dreapta sau la stânga. Totuşi, nu putea să vadă nimic, 
pentru că avea ceva pe cap. Un material lipit de faţa sa, 
care îl strângea de gât, ca un săculeţ care îi fusese tras 
peste cap şi legat strâns. 

Incercă să se ridice pentru a-l atinge, dar nu putea. Avea 
cătuşe la mâini. Gleznele îi erau prinse cu lanţuri. Cătuşele 
şi lanţurile fuseseră strânse cât de mult se putuse, 
ciupindu-i pielea şi împiedicând sângele să mai circule în 
mâini şi în picioare. Cele două rânduri de cătuşe erau 

325 


legate printr-un scurt lanţ vertical, astfel încât el nu putea 
să-şi ridice mâinile mai mult de câţiva centimetri deasupra 
taliei. 

Simţea că abdomenul îi fusese strâns cu ceva, ca o curea 
lată. În spatele curelei se afla o cutie tare, pătrată, care îi 
intră în carne atunci când se sprijini de peretele dubei. 

Putea simţi placajele din metal, tari şi reci, atingându-i 
coapsele, fundul şi spatele. Mâinile îi erau acoperite cu 
mănuşi groase, ca nişte mănuşi moi de box, care nu-l lăsau 
să simtă nimic, aşa că nu putea nici măcar să-şi atingă 
pielea. Insă nu avea nevoie s-o facă. Ştia foarte bine că era 
gol-puşcă. 


Duba părea s-o ia la deal. Dar apoi se întoarse brusc, 
încetini şi începu să coboare. Carver auzi zgomotul făcut de 
teava de eşapament în timp ce duba era condusă într-un 
spaţiu interior. Apoi zgomotul se stinse de tot. După un 
zăngănit metalic care îi răsună în urechea dreaptă şi un 
zornăit de uşă, Carver simţi o smucitură puternică a lanţului 
de la încheieturi şi se chinui cu disperare să-şi menţină 
echilibrul în timp ce era târât afară din dubă şi împins cu 
forţă pe podea. 

Simţi o altă smucitură a lanţului şi fu ridicat în picioare, 
cătuşele intrându-i şi mai tare în carne. Apoi fu târât, legat 
la ochi şi pe jumătate şchiop, de-a lungul garajului, pe o uşă 
şi apoi printr-un pasaj. Auzi o altă uşă deschizându-se. Se 
mai târî puţin, apoi primi un brânci în spate, care îl făcu să 
alunece pe podea până când îşi pierdu echilibrul şi se 
prăbuşi din nou, neputincios. In spatele lui, auzi nişte lacăte 
închizându-se. 

Aşadar, fusese judecat. Şi găsit vinovat. Acum trebuia 
doar să aştepte sentinţa. 


326 


75 


Carver nu-şi putu da seama cât timp fusese lăsat singur 
în întuneric. Incercă să-şi facă o idee despre dimensiunile 
celulei, ridicându-se în picioare şi mergând împleticit într-o 
direcţie, până când se lovi de cel mai apropiat zid. Apoi 
încercă să-şi dea seama cam care era perimetrul încăperii. 
Părea pătrată şi avea în jur de douăzeci de paşi lungime. 
Sfârşi îngrămădit într-un colţ şi începu să tremure pe 
măsură ce frigul din podeaua de ciment îi intra în oase şi îi 
înţepenea muşchii. 

Nu era prea confortabil, însă nu era nimic ieşit din 
comun. Tehnicile pe care le folosiseră până acum fuseseră 
destul de crude: deprivare senzorială - în cameră era o 
linişte de mormânt, probabil că fusese complet izolată fonic 
-, împreună cu degradare fizică şi sexuală prin nuditate 
forţată. Dacă doar de asta erau în stare, le putea face faţă. 
Dar, având în vedere antrenamentul KGB al lui Zucovschi, 
bănuia că era doar începutul. li dădeau timp suficient să 
stea singur şi să-şi imagineze ce ar putea să urmeze. Frica 
lui le uşura lor treaba. 

Carver îşi propuse să-şi îndepărteze teama din minte. Să 
gândească pozitiv. Să se concentreze asupra a ceea ce 
avea de făcut. 

Parcă trecu un veac până auzi lacătele scoase, sunetul 
paşilor şi vocile aspre ale ruşilor. Fu ridicat iarăşi în picioare 
şi dus din nou cu lanţul. Părăsiră încăperea şi străbătură în 
sens invers coridorul pe care veniseră. Carver simţi nişte 
mâini pe umerii lui, care îl întoarseră la 180 de grade, apoi 
fu împins înainte. 

Degetele de la picioare se loviră de ceva tare, făcându-l 
să strige de durere şi de uimire. Auzi râsete în jurul lui. Apoi 
Carver primi un şut puternic în spate şi simţi cum îi sunt 
ridicate braţele. Auzi un singur cuvânt în engleză: „scări”. 


327 


Îşi ridică piciorul drept atât cât îi permiteau lanţurile şi 
abia putu să atingă colţul de ciment al primei trepte. Işi 
ridică piciorul stâng pentru a-l apropia de cel drept. Era un 
proces lent, umilitor, iar Carver era împins înainte cu palme 
şi şuturi, fiecare însoţite de râsetele răguşite ale paznicilor 
din închisoare. 

In cele din urmă, ajunse sus. Numaidecât, podeaua 
deveni netedă, la început acoperită cu dale răcoroase din 
piatră, apoi cu scânduri mai călduroase, iar în cele din urmă 
simţi covorul pufos de sub picioare. Cobori câteva trepte, 
împiedicându-se şi aproape căzând, când o smucitură a 
lanţului îl repuse pe picioare. 

Se auzi un alt ordin format dintr-un singur cuvânt: 
„Stop! 

Carver stătu nemişcat. Cineva îl apucă de încheieturi şi îi 
scoase mănuşile. Apoi o mână îl prinse de gât şi cu o 
smucitură puternică gluga îi fu scoasă de pe cap, iar Carver 
începu să clipească din cauza luminii. Treptat, vederea îi 
deveni clară. 

Se afla în nişa situată la unul din capetele unui living 
întins. Putea simţi căldura flăcărilor pe spatele său gol. In 
cameră era un şemineu, deschis spre toate cele patru părţi. 
Treptele de care se împiedicase se aflau lângă şemineul din 
piatră. In faţa lui, un covor persan scump acoperea 
podeaua. In stânga lui, o canapea ciocolatie, lungă, din 
piele, în formă de U, se afla lângă perete, cu faţa la un 
televizor uriaş cu ecran plat, fixat pe celălalt perete. 
Oamenii lui Kursk stăteau pe canapea. Unul din ei, cel 
roşcat, ţinea în mână ceva asemănător cu o telecomandă 
de televizor obişnuită şi demodată. Kursk însuşi stătea 
lângă Carver, fără să spună nimic, doar privind. 

Ochii lui Carver erau fixaţi asupra persoanei din fotoliul 
din piele de aceeaşi culoare cu canapeaua, care stătea 
exact în faţa lui, purtând un costum cenuşiu, elegant. 
Bărbatul îl privi de sus până jos cu obiectivitatea detaşată a 
unui medic legist care analizează un cadavru la morgă. Era 

328 


ceva extrem de deranjant în această examinare a sa. 
Pentru prima oară, lui Carver îi fu ruşine de faptul că era 
dezbrăcat şi că era prizonier. Trebuia să se forţeze să-şi 
ţină capul sus şi privirea fermă. 

— Bună seara! spuse bărbatul. Eu sunt luri Zucovschi. 
Lasă-mă să-ţi explic situaţia în care te afli. Primul lucru pe 
care trebuie să-l înţelegi este că nu ai nicio şansă să scapi. 
Chiar dacă prin absurd ai reuşi să te eliberezi de cătuşe 
precum Houdini, vei fi neutralizat într-o secundă. Vei vedea 
că există o curea neagră de nailon în jurul taliei tale. Este o 
curea REACT, prescurtarea de la Remote Electronically 
Activated Control Technology. Are în spate un 
transformator, la care nu poţi ajunge, capabil să transmită 
cincizeci de mii de voiţi în corpul tău - activat, aşa cum 
sugerează şi denumirea, printr-o telecomandă. 

Acum Carver ştia ce ţinea bărbatul de pe canapea în 
mână. 

Zucovschi continuă: 

— Această curea este folosită de către autorităţile 
americane pentru a-i potoli pe prizonierii violenţi, însă 
recent a fost considerat un dispozitiv de tortură de către 
liberalii aceia cretini de la Amnesty International. Ei 
protestează împotriva incapacității fizice totale induse 
printr-un şoc atât de mare, împreună cu durerea crâncenă, 
trauma cerebrală şi chiar incontinenţa. Pentru scopurile 
mele, toate acestea sună a recomandări. 

Carver privi în jos, spre cureaua neagră care îi cuprindea 
mijlocul. 

— Au, spuse el sec. Sunt sigur că doare. Dar există ceva 
ce ar trebui să ştii. Am făcut o copie după hard diskul 
computerului, exact cum ai prevăzut. De asemenea, am 
înregistrat un filmuleţ în care mărturisesc că am o parte din 
vină pentru moartea prinţesei de Wales. Tu eşti în rolul 
principal. lar dacă nu sunt teafăr şi nevătămat mâine- 
dimineaţă, fiecare agenţie media importantă din Occident 
va obţine câte o copie din fiecare. 

329 


Zucovschi se încruntă, ca şi cum ar fi fost de-a dreptul 
intrigat sincer de asemenea ameninţări fără rost. 

— Şi tu crezi că asta te va proteja? Te rog, foloseşte-ţi 
inteligenţa. Câte mărturisiri false crezi că au inundat 
canalele TV şi ziarele în ultimele zile? Orice nebun din 
lumea asta vrea momentul lui de glorie. În ceea ce priveşte 
dischetele şi teoriile conspirației, există deja sute. Nimeni 
nu le va da nicio atenţie. Pur şi simplu vor arunca la gunoi 
discheta şi filmuleţul cu mărturia, împreună cu toate 
celelalte. Bun, cred că am rezolvat şi problema asta. Acum 
permite-mi să-ţi fac cunoştinţă cu oamenii mei. Aceştia îţi 
vor face scurta şedere aici cât de groaznică posibil, sper. Pe 
domnul Kursk, desigur, l-ai cunoscut deja. Deci, acum... 

Precum un cântăreţ care îi prezintă pe membrii mai puţin 
importanţi ai trupei, Zucovschi arătă spre bărbatul cu freză 
punk, cu părul roşu. 

— El e domnul Titov. Trebuie să-ţi spun că te-ai jucat cam 
urât cu faţa lui. Ei are telecomanda de la cureaua ta, în caz 
că nu ai observat deja. 

Urmă bărbatul cu faţă rotundă, bosumflat, cu nasul 
ascuns în spatele bandajelor. 

— Domnul Rutsev, spuse Zucovschi. Şi, în sfârşit - făcu 
un semn spre un bărbat dur, tuns scurt, ale cărui trăsături 
aspre nu se înmuiaseră după ce primise un cap în gură într- 
un bar din Geneva -, domnul Dimitrov. 

Bărbatul făcu ironic o plecăciune. Carver înclină uşor 
capul la rândul său. 

— Bineînţeles, continuă Zucovschi, am păstrat ce era mai 
bun pentru sfârşit. 

Privi în sus, spre acea persoană pe care Carver încercase 
să o ignore, frumuseţea aşezată pe braţul fotoliului lui 
Zucovschi, trecându-şi unghiile roşu-aprins prin părul lui şi 
oftând cu satisfacţie, în timp ce el îşi plimbă mâna pe 
coapsa ei dezgolită. 

luri Zucovschi îi zâmbi lui Samuel Carver şi spuse: 

— Cred că ai cunoscut-o deja pe amanta mea. 

330 


76 


El ar fi trebuit să fie furios. Îşi dorea să fi putut fi furios. 

Alix arăta ca şi cum ar fi fost stropită cu aur. Părul ei se 
transformase într-o coamă de un blond-miere, care cădea 
pe umerii goi. Pielea ei părea să strălucească într-o nuanţă 
maro-auriu. Buzele îi erau date cu un roşu aprins. 
Diamantele îi străluceau în lobii urechilor şi pe brăţările din 
jurul încheieturilor. Cizmele negre, cu toc înalt, îi erau lipite 
de gambe la fel de strâns şi de neted ca nişte ciorapi. 

Rochia pe care o purta era dintr-un material sclipitor, 
semitransparent, argintiu, ca o armură din zale uşoare, care 
îi ajungea până deasupra coapselor. Lumina focului se 
reflecta pe materialul sclipitor ca şi cum i-ar fi mângâiat 
sânii şi abdomenul şi lăsând să se vadă că nu-purta nimic 
pe dedesubt. Când se întoarse pe jumătate pentru a şopti şi 
chicoti ceva la urechea lui Zucovschi, aruncându-i o privire 
fugară şi batjocoritoare lui Carver pe măsură ce se apleca, 
ochii ei biciuindu-l din cap până în picioare, acesta observă 
că rochia îi dezgolea complet spatele, acoperindu-i 
posteriorul gol doar cu un strop de argint. 

Aşadar, aceasta era adevărata Alexandra Petrova, o 
curtezană profesionistă, un obiect preţios care să fie 
răsfăţat, mângâiat şi apoi folosit de către stăpân exact aşa 
cum acesta îşi dorea. Gâtul lui Carver se încordă în timp ce 
se înecă de umilinţă. Ultima rămăşiţă a încrederii sale în 
destin dispăruse. Nu mai rămăsese nimic. Dragostea care 
ar fi trebuit să-l salveze se dovedise o minciună. 

Da, ar fi trebuit să fie furios. Furia, cel puţin, i-ar fi dat 
energie. Dar, stând în faţa ei, fără niciun strop de 
demnitate rămasă, sentimentul care îl inunda era iertarea. 
Ultima rămăşiţă de autoamăgire nu îl lăsa să o acuze pe 
Alix. Îi spunea că nu era vina ei, că prostituata arogantă 
care stătea în faţa lui nu era adevărata femeie pe care o 
iubise, ci doar o mască, încercă să găsească motive pentru 


331 


a nu crede ceea ce vedea în faţa ochilor. Şi, după ce făcu 
acest lucru, înţelese, pentru prima oară în viaţă, ce 
însemna să te dăruieşti în totalitate unei alte fiinţe, să 
ajungi să te contopeşti în totalitate cu ea. 

Oricum ar fi fost, nu avea de gând să-i ofere satisfacția 
de a-l vedea umilindu-se. Işi încordă umerii, îşi ridică capul 
şi îl întrebă pe Zucovschi: 

— Cum merge afacerea cu mine? Ai mai vândut vreuna 
de duminică încoace? 

Zucovschi încuviinţă din cap. 

— Văd că te-ai prins. Acum trebuie să-ţi cer ceva. Se 
aplecă în faţă în scaun. Cere-ţi scuze, te rog. 

— O, da? spuse Carver. De ce aş face asta? 

— Mi-ai provocat o grămadă de probleme. Dar putem să 
ajungem la asta mai târziu. Mai întâi, insist să-ţi ceri scuze 
faţă de domnişoara Petrova. Ai obligat-o să îndure 
încercările tale crude de a face dragoste cu tine. Şi, mai 
rău, ai plictisit-o. Acum ar trebui să spui „scuze”. Işi 
întoarse capul pentru a o privi pe Alix. Eşti de acord, nu-i 
aşa, draga mea? 

— Absolut, spuse ea, apoi îşi închise ochii şi lăsă să-i 
scape un fior de dezgust care îi făcu rochia să sclipească cu 
fiecare mişcare. 

Carver se uită la ea cu tristeţe. 

— Eşti mai bună de-atât, spuse el. Ştiu că eşti. 

Pentru o fracțiune de secundă, se păru că văzuse o 
umbră de remuşcare - sau era milă? - umbrindu-i privirea. 
Apoi clipi şi ochii îi deveniră din nou de piatră, transmițând 
doar dispreţ. 

— Fă-l să-şi ceară iertare, spuse ea. Mi-ar face mare 
plăcere. 

Carver rămase nemişcat. Zucovschi încuviinţă. 

Titov rânji la Carver, apoi apăsă un buton alb şi rotund de 
pe cutia neagră din mâinile lui. Descărcarea electrică şi 
şocul celor 50 000 de volţi făcu ca fiecare nerv să-i urle de 
durere, zdruncinându-i corpul ca unei marionete epileptice 

332 


şi balansându-i capul dintr-o parte într-alta; Carver scotea 
urlete animalice din gât. 

Titov îşi tinu degetul mare apăsat pe buton. O secundă... 
două... trei. 

Nefiind în stare să-şi menţină echilibrul sau să-şi 
controleze membrele, Carver se prăbuşi pe podea, căzătura 
fiind atenuată de mâinile lui legate. Zăcea întins pe podea, 
cu încheieturile şi gleznele smucindu-se şi zgăriindu-se de 
cătuşe, provocându-i sângerări. Era controlat în totalitate 
de comenzile electrice care îi distrugeau sistemul nervos 
central. Corpul îi era ud leoarcă de transpiraţie. Inima îi 
bătea cu putere. Era pe cale să leşine. 

Apoi, în sfârşit, Zucovschi făcu un semn cu capul din nou, 
iar Titov îşi ridică degetul de pe buton. Curentul se opri, iar 
corpul lui Carver se prăbuşi într-o inerție providenţială. 

Treptat, pulsul se încetini. Carver stătea nemişcat pe 
podea, în timp ce spectatorii ruşi făceau schimb de păreri 
despre reprezentaţia pe care o urmăriseră, săreau pe 
canapea şi scoteau hohote de râs imitându-l pe Carver cum 
se zbătea. Apoi îşi recăpătă răsuflarea şi încet, cu durere, 
îşi aduse genunchii sub el, aşa încât stătea pe coapse, cu 
capul în pământ, ca un ţăran chinez cu capul plecat 
înaintea împăratului. li mai luă câteva secunde să-şi 
recapete puterea şi alte câteva secunde până să se poată 
ridica pe jumătate şi să îngenuncheze. 

Căderea îl adusese mai aproape de Zucovschi şi de Alix. 
Aceştia erau acum doar la câţiva paşi distanţă. Ochii lui 
ajungeau aproape de nivelul sânilor ei. La fiecare suflare, 
era învăluit de parfumul ei îmbătător şi înţepător. Ochii lui 
erau umpluţi cu lumina argintie care se reflecta jucăuş pe 
corpul ei. Chiar şi acum, după tot ce se întâmplase, el era 
copleşit de dorinţă, sfâşiat de felul în care tânjea după ea. 

— Cere-ţi iertare, spuse Zucovschi. Sărută-i picioarele şi 
imploră iertarea. 


333 


Carver se uită în sus, căutând privirea lui Alix pentru o 
urmă de speranţă, pentru un semn că nu fusese complet 
dus de nas. 

— Nu vrei asta, spuse el. 

— Ba da, vreau, răspunse ea. 

Vocea ei era fermă şi rece, nelăsând loc nici unei îndoieli. 

Îi auzi ca prin vis pe Zucovschi repetând acelaşi cuvânt, 
„iertare”, sau poate că îşi dădu seama de ceea ce spunea 
numai după ce îi făcu din nou semn lui Titov. 

În timp ce îndura a doua rundă de şocuri electrice, lui 
Carver se părea că aude o voce, o voce străină, care ţipa 
atât de puternic, un alt corp care se zbătea şi se răsucea 
spasmodic. Când curentul se opri, iar el îşi deschise ochii, 
văzu că se afla chiar la picioarele lui Alix. Nu mai trebuia să 
se aşeze în genunchi. Odată ce puterea de a se mişca 
revenise, el putea să se târască înainte pe burtă, pulsul 
fiind încă puternic, pieptul umflându-i-se în timp ce încerca 
să ia o gură de aer, transpiraţia picurându-i de pe corp. 
Reuşi să-şi întindă gâtul în aşa fel încât buzele lui sărutară 
pielea neagră şi strălucitoare, şoptind „Imi pare rău”. Insă 
nu putea să-şi dea seama dacă îi cerea ei iertare sau pur şi 
simplu lui însuşi. 

Alix îşi scutură uşor piciorul, îndepărtându-i faţa de lângă 
glezna ei. Carver stătea nemişcat, cu faţa spre covor, 
nuditatea lui fiind în contrast izbitor cu modelele delicate în 
formă de spirală de pe carpetă. Apoi îi adresă câteva 
cuvinte în rusă lui Zucovschi. Rusul se ridică din scaun, se 
apropie de Carver şi îi apucă faţa, ridicându-i-o până 
ajunseră să se privească în ochi unul pe celălalt. 

— Permite-mi să-ţi traduc, îi spuse Zucovschi. Alexandra 
spune că îi provoci greață. Spune că vrea să plece din 
cameră înainte să îi vină să vomite când se uită la tine. Se 
opri o clipă în timp ce Alix se grăbea să iasă din cameră. 
Uită-te bine la ea, domnule Carver. E ultima dată când o 
vezi. 

— Nu cred că mi se va face dor, îi răspunse el. 

334 


Gura îi era uscată, gâtul mutilat de forţa urletelor. 

Zucovschi îi lăsă capul din mâini, iar acesta se prăbuşi 
din nou pe covor. 

— Hai, lasă, nu vorbeşti serios. Chiar şi-acum, după ce te- 
a adus în starea asta jalnică, te-ai târî la picioarele ei dacă 
ai putea, implorând-o să se întoarcă la tine. 

Carver nu îi răspunse. Era prea preocupat să încerce să 
ajungă în picioare din nou. Fiind foarte atent la fiecare 
mişcare, reuşi să se salte în genunchi, puse talpa unui 
picior pe podea, apoi pe cealaltă. Stătea drept acum în faţa 
lui Zucovschi, care se întorsese în fotoliul său şi urmărea 
amuzat spectacolul. Carver se clătină uşor, scrâşnind din 
dinţi în timp ce încerca să îşi recapete echilibrul şi 
demnitatea. Tinea în faţă mâinile  încătuşate, - 
întruchiparea patetică a umilinţei. 

Zucovschi bătu din palme încet, de trei ori. 

— Felicitări, spuse el. Ai făcut asta ca un adevărat soldat. 
Dar părerea mea rămâne aceeaşi. Femeia te-a distrus. Te- 
ai luptat crâncen cu cel mai bun om al meu, Kursk. l-ai 
spulberat pe trei dintre oamenii lui - uite în ce hal l-ai lăsat 
pe Titov aici de faţă. L-ai omorât pe Trench şi pe cei mai 
mulţi dintre oamenii lui. Dar Alexandra te-a îngenuncheat. 

Carver nu spuse în continuare nimic. Avea nevoie de 
toată puterea de concentrare pentru a rămâne în picioare. 
Zucovschi îi urmări eforturile, apoi îi adresă câteva cuvinte 
lui Titov, care luă imediat un scaun din lemn încrustat, 
decorat neinspirat cu foiţe de aur, şi îl puse în spatele lui 
Carver. 

— Stai jos, spuse Zucovschi. Relaxează-te, m-ar interesa 
să aud şi versiunea ta asupra celor întâmplate. 

Îi dădu lui Titov un alt ordin, care veni lângă scaunul lui 
Zucovschi şi îi înmână stăpânului său telecomanda neagră. 

Carver se trezi holbându-se la butonul alb atotputernic. 
Zucovschi îl privi în ochi. Carver devenea tot mai lipsit de 
apărare pe măsură ce sistemul lui era inundat de cortizon, 
hormonul care cauzează stres, anticipând durerea şi 

335 


generând teamă. Înghiţea cu greutate. Subsuorile îl 
înţepau. 

Zucovschi zâmbi, apoi atinse butonul şi îl ţinu apăsat 
doar o secundă, doar atât cât să elibereze o altă undă 
electrică în corpul lui Carver, care se ridică brusc de pe 
scaun, schelălăi ca un câine rănit, apoi se prăbuşi din nou 
pe spate. Titov râse batjocoritor, încântat de ceea ce se 
întâmpla, şi azvârli câteva înjurături ruseşti în direcţia lui 
Carver. Zucovschi dădu din cap mulţumit. 

— Ei bine, am stabilit că asta te ţine sub control, spuse 
el. Putem vorbi între patru ochi acum. 

Zucovschi le făcu semn oamenilor lui să părăsească 
încăperea. In drum spre ieşire, Titov se opri lângă scaunul 
lui Carver, îl privi o secundă, apoi îi trase cu sete un pumn 
în faţă. Lovitura nu fu atât de puternică pe cât ar fi putut să 
fie. Titov nu putuse să-l lovească din plin, din cauza poziţiei 
lui Carver, care-şi răsucise capul şi atenuând impactul. Aşa 
că fu mai degrabă surprins decât făcut KO. Maxilarul se 
fisură, dar nu se rupse, însă durerea era la fel de cumplită. 
În timp ce Titov părăsi încăperea fericit, frecându-şi pumnul 
învineţit, Carver îşi răsuci gâtul de câteva ori, încercând să- 
şi limpezească mintea. Gura îi era plină de sânge din cauza 
obrazului zdrobit şi a gingiilor rănite. Işi atinse cu limba 
dinţii, pentru a verifica dacă erau încă la locul lor. Vreo doi 
molari stăteau să se desprindă, moi ca dinţii unui bebeluş. 

Dintr-odată, un fior electric îl trecu din cap până-n 
picioare, amintindu-i de convulsiile pe care tocmai le 
suferise, precum replicile unui cutremur. 

— Titov nu prea a ştiut niciodată ce înseamnă 
autocontrolul, mustăci Zucovschi, ignorându-l pe Carver, al 
cărui corp tremura şi se chircea. In ceea ce-l priveşte, asta 
a fost doar încălzirea. Va dori să se ofere mult mai multă 
satisfacţie înainte să se simtă răzbunat. Şi sunt de acord cu 
el. Nici eu nu am terminat cu tine. Vreau să înţelegi cum stă 
treaba cu Alexandra, că niciodată nu ai însemnat nimic 


336 


pentru ea. Aşa că hai să îţi spun câte ceva despre cum e ea 
în realitate, nu cum e în fanteziile tale. 

Se ridică şi se duse către o măsuţă pe care se aflau nişte 
sticle şi câteva pahare. Acolo îşi turnă un pahar de votcă şi 
se aşeză înapoi pe scaun. 

— Olga, soţia mea, a descoperit-o, la o întâlnire a 
Komsomol-ului*. Era doar o fetiţă amărâtă din provincia... 
Kirov, dacă îmi aduc bine aminte... 

— Nu e din Kirov. E din... 

Se încruntă. Ştia unde copilărise Alix. Numele îi stătea pe 
limbă. Dar nu-şi putea aminti nici în ruptul capului. 

Zucovschi dădu din umeri cu nepăsare. 

— Chiar nu prea mă interesează de unde e. Din 
momentul în care Olga mi-a atras atenţia asupra ei, a fost 
evident faptul că avea un potenţial uimitor. Era saşie, 
desigur... 

— Mi-a spus asta, zise Carver. Măcar atât era în stare să- 
şi aducă aminte. 

— Avea şi dinţii încălecaţi. Ţi-a spus şi asta? A trebuit să-i 
aranjăm şi pe ăia. In rest, totul e natural la ea. 

Îşi puse paharul cu votcă pe o măsuţă din dreapta 
scaunului, dându-şi un răgaz pentru a-şi aduna gândurile. 

— Ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost foamea ei, 
continuă Zucovschi. Era înfometată după o viaţă mai bună, 
după experienţă şi, da, era înfometată după sex. Deşi 
fiecare părticică din ea era feminină, avea dorinţa de 
cucerire sexuală a unui mascul. Nu exista vreo formă de 
plăcere pe care să nu o exploreze. Şi apoi, pe măsură ce 
răţuşca cea urâtă se transforma într-o lebădă şi devenea 
tot mai conştientă de puterea ei de seducţie, a devenit 
ahtiată după putere. Poate era o formă de răzbunare 
împotriva tuturor băieţilor care îşi bătuseră joc de ea, cine 


3 Organizaţia de tineret a Partidului 


Comunist al Uniunii Sovietice (n.tr.) 
337 


ştie? Dar îşi folosea puterea asupra bărbaţilor precum o 
împărăteasă. Unele fete trebuiau să fie convinse, chiar 
forţate, să-şi pună trupul în serviciul patriei-mamă. Dar nu 
şi Alexandra. Ea îşi făcea un titlu de glorie din asta. 

— Şi ce-a făcut după aceea, când Zidul a căzut? întrebă 
Carver. Începea să-şi revină în fire acum, durerea 
electrocutării dispărea, îşi recăpăta controlul asupra 
propriului corp. Putea sta nemişcat în scaunul său, fără să 
clipească. 

— Vezi tu, spuse Zucovschi zâmbind, dând din cap cu 
satisfacţie, fiindcă se dovedise că avusese dreptate, pur şi 
simplu nu poţi să-i rezişti. Incă vrei să ştii totul despre ea. Ei 
bine, o să-ţi fac pe plac. Am plecat din Comitetul pentru 
Securitatea Statului - ceea ce voi numiţi KGB -, preferând 
să-mi văd de afacerile din sfera privată. Alexandra a venit 
cu mine. 

— Erai peştele ei? 

— Asta ţi-a spus? Trebuie să vorbesc cu ea despre asta. 
Nu, am păstrat-o pentru mine. După cum ţi-am spus deja, e 
amanta mea. 

— Deci, de ce ţi-ai fi trimis animalul de companie într-o 
misiune sinucigaşă în Paris? 

— Fiindcă nu era o misiune sinucigaşă. Ordinele mele 
către Wake fuseseră clare. Asasinul pe care-l alesese 
trebuia să moară. Adică tu, bineînţeles. Nu puteam avea 
încredere într-un bărbat pe care nu-l cunoşteam. Dar nu 
aveam nici cea mai mică intenţie să-i pierd pe doi dintre cei 
mai valoroşi oameni ai mei. Englezii au fost cei care au 
hotărât să-i omoare şi pe ei. 

Carver făcu o grimasă. 

— Dar Alix... de ce-ai trimis-o pe ea? 

Zucovschi ridică din umeri. 

— Fiindcă se plictisea. Incepuse să se plângă din cauză 
că nu avea nimic altceva de făcut toată ziua decât să 
meargă la cumpărături, să ia prânzul şi să-şi petreacă 
timpul în saloanele de înfrumusețare. l-am spus că orice 

338 


femeie din Rusia ar omori ca să ducă o asemenea viaţă. 
Dar nu am reuşit să o conving. A spus că vrea să lucreze în 
organizaţia mea... 

— Şi tu ai crezut-o? 

— Am crezut-o că se plictisea. Şi eram sigur că o femeie 
plictisită avea să înceapă să cauzeze probleme. Să se 
îmbete în public sau să şi-o tragă cu antrenorul de tenis. 
Aşa că m-am gândit, OK, e o misiune simplă. Nu are nimic 
altceva de făcut decât sa stea pe o motocicletă şi să facă 
poze. Dacă mergea totul bine, urma să o implic şi în alte 
misiuni. 

Carver îşi putea imagina cum o înnebunise pe Alix o viaţă 
a cărei singură provocare era lupta cu timpul, o luptă care 
oricum, nu avea sorţi de izbândă. Ilmplinea în curând 
treizeci de ani. Zucovschi s-ar putea să înceapă să caute 
alta. Ar vedea cum altele mai tinere ar examina-o, 
aşteptând să îi iasă primul rid, monitorizându-i orice 
centimetru în plus pe talie sau orice uşoară lăsare a sânilor, 
primul semn al faptului că puterea ei începea să dispară. 
Era suficient de inteligentă încât să plănuiască o altă viaţă. 
Dar acea viaţă urma să fie în interiorul organizaţiei lui 
Zucovschi sau spusese adevărul atunci când îi vorbise 
despre dorinţa ei de a scăpa de acea lume? 

Ce întrebare  stupidă!  Adineauri îşi  exprimase 
sentimentele destul de clar. O cizmă în faţă nu era chiar o 
lovitură subtilă. Uită de ea, nu are nevoie să fie salvată. 
Dacă voia să facă parte din echipa lui Zucovschi, putea să 
se ducă naibii cu ei cu tot. Incă putea să întoarcă situaţia în 
favoarea sa. 

Măsură din priviri distanţa dintre el şi Zucovschi. Putea să 
ajungă la el dintr-un singur salt, era sigur de asta. 
Zucovschi ar fi într-o situaţie dificilă, aflându-se într-un 
fotoliu moale. l-ar fi greu să se ridice în picioare. 

Carver îşi cufundă capul între umeri, apoi murmură: 

— Totul s-a terminat, nu-i aşa? 

— Da, îi spuse Zucovschi. În ceea ce te priveşte, aşa e. 

339 


Rusul se relaxă, convins că bărbatul din faţa lui era la 
capătul puterilor. Intinse mâna dreaptă după votca de pe 
măsuţa de alături, întorcându-şi capul spre pahar în timp ce 
făcea asta. Şi în acel moment de lipsă de atenţie, Carver 
sări asupra lui. 

Işi fixă bine picioarele pe podea, înfigându-şi degetele în 
covor, îşi încordă muşchii coapselor şi îşi supse stomacul. 
Apoi sări spre fotoliu cu ultimele forţe rămase, cu intenţia 
să-i tragă un cap în faţă lui Zucovschi. 

Se opri brusc în aer când cincizeci de mii de volţi îi 
străfulgerară corpul pentru a patra oară, doborându-l înapoi 
pe covor şi lăsându-l într-o agonie profundă. 

— Chiar aveai impresia că voi fi atât de neglijent? îl 
întrebă Zucovschi, ridicându-se din fotoliu. Se afla lângă 
Carver acum. Ei bine, chiar aveai această impresie? repetă 
el. Apoi îl lovi pe Carver în stomac, tăindu-i respiraţia. Tu 
chiar nu înţelegi cine sunt eu? Vocea lui Zucovschi era ca 
un sloi de gheaţă, accentuând fiecare cuvânt pe care îl 
rostea. Am fost colonel în KGB. l-am făcut pe disidenţii 
regimului să privească cum le sunt arse de vii familiile: 
soţii, copii, mame, taţi, toată lumea. l-am făcut pe prizonieri 
să-şi bage mâinile în apă fiartă, apoi le-am jupuit pielea ca 
pe o coajă de roşie. Vrei să-ţi fac şi ţie acelaşi lucru? 

— Nu, mormăi Carver. Te rog, te implor! Te voi ajuta. Pot 
să fac asta. Ştiu parola de la computerul consorţiului. Pot să 
decriptez toate fişierele. O să-ţi spun cum. Doar, te rog... 
nu mă mai răni. 

— Ei bine, acum... Zucovschi aproape că şoptise asta 
pentru sine însuşi. Se plimba în cerc în jurul lui Carter. De 
ce-aş vrea să fac asta? 

II lovi din nou pe Carver, de data asta la baza şirei 
spinării, făcându-l să-şi arcuiască spatele din cauza 
spasmelor muşchilor săi răniţi. În timp ce Zucovschi 
continua să se mişte în jurul său, Carver se strânse în 
poziţie fetală. Era la capătul puterilor, nu mai putea nici 
măcar să vorbească. 

340 


Zucovschi îl călcă pe glezne. 

— Nu sunt deloc impresionat, spuse el. Mă aşteptam ca 
un fost membru al trupelor speciale maritime să aibă o 
rezistenţă mai mare la durerea fizică. Probabil ai început să 
rugineşti. Sau poate, pur şi simplu, te prefaci că renunţi la 
luptă. Ce spui? _ 

Carver zăcea cu faţa sprijinită pe-o parte pe podea. lşi 
odihnea greutatea capului pe falca nevătămată. Zucovschi 
văzu umflătura învineţită de pe faţa lui Carver care marca 
zona unde Titov îl lovise, aşa că îşi înfipse călcâiul în 
mijlocul vânătăii, apăsând tot mai tare pe faţa acestuia, 
imobilizându-i capul rănit în timp ce corpul se zbătea 
neajutorat. Carver lăsă să-i scape un urlet înăbuşit. 

— Nu, de data asta nu ai jucat teatru, îi spuse Zucovschi. 
Dar totuşi, s-ar putea să-mi fi pregătit o capcană. Pentru un 
bărbat cu îndemânarea ta, nu ar fi o problemă să pui 
explozibil într-un computer. Înlocuiești bateria cu exploziv şi 
apăsarea unei singure taste ar declanşa explozia. Eu însumi 
am folosit această metodă pentru a ucide. Poate în cele din 
urmă vom afla ce secrete ascunde maşinăria asta ridicolă. 
Dar, dacă într-adevăr e o cursă, tu vei fi cel care va muri. 


77 


Alix nu minţise atunci când le spusese că se face rău 
când îl vede pe Carver. | se întorsese stomacul pe dos când 
îl văzuse gol şi înfrânt la picioarele ei, lăsându-şi balele pe 
cizmele ei. A trebuit să-i tragă una să-l îndepărteze de ea 
înainte să vomite pe el. 

Dar nu se făcuse greață din cauza dezgustului pe care îl 
simţea faţă de Carver, ci îi era greață de propria persoană. 
Îi dăduse pe singurul om care o iubise cu adevărat pe 
mâinile celui mai mare duşman al său - un monstru. 
Întrecuse orice limită cu jocurile ei, cu minciunile pe care le 
spusese. Şi-acum Carver plătea pentru trădarea ei. 


341 


Se înfuriase pe el în acea ultimă noapte petrecută în 
Geneva. La început fusese doar enervată din cauză că se 
certaseră. Apoi însă fusese cuprinsă de frustrare când el 
hotărâse ca ea să rămână acasă în timp ce el urma să 
meargă să descopere ce se întâmplase. Simţise că 
încercase să se impună în faţa ei, se simţise tratată ca o 
femeie neajutorată lăsată la cratiţă, în timp ce bărbatul 
puternic merge să rezolve problemele. Şi apoi, după ce 
Kursk îşi făcuse apariţia şi transformase cafeneaua într-un 
câmp de luptă, simţise furia oarbă care venise odată cu 
frica şi sentimentul că fusese abandonată. li învinovăţise pe 
Carver pentru faptul că fusese prinsă şi îşi canalizase toată 
furia asupra lui pentru a se întări pe ea însăşi pentru ceea 
ce avea să urmeze. 

Ştia că va muri dacă luri Zucovschi ar bănui că relaţia ei 
cu Carver fusese altceva decât o încercare de a-l prinde în 
cursă. Supravieţuirea ei depindea de succesul ei în a-l 
convinge că, pur şi simplu, se întorsese la ceea ce ştia să 
facă cel mai bine: îşi folosise puterea de manipulare 
emoţională şi sexuală împotriva unui om lipsit de apărare. 
Aşa că inventase o poveste a celor trei zile petrecute cu el. 
ÎI descrisese pe Carver drept un nebun care visează cai 
verzi pe pereţi, destul de bun când venea vorba de luptă 
sau sabotaj, dar un simplu amator când venea vorba să 
pună mâna pe o femeie, şi nu pe o armă. 

Exista o urmă de adevăr în asta, bineînţeles. Dar de 
aceea îl şi plăcuse atât de mult, de aceea ştia acum că ar fi 
putut ajunge să îl iubească, dacă şi-ar fi deschis sufletul. 
Vulnerabilitatea emoţională surprinzătoare a lui Carver 
făcea din el o fiinţă umană complexă, demnă de iubire, nu 
doar o maşină de ucis. 

Îşi spusese că, atâta timp cât rămânea în viaţă, exista 
speranţa să ajungă din nou să fie cu Carver. Nu ştia când 
sau cum, dar era sigură că el va încerca să găsească o cale 
să o salveze. Până atunci, nu putea decât să încerce să îl 
convingă pe luri că nu avea niciun motiv de îngrijorare. Aşa 

342 


că îşi ascunsese adevăratele sentimente şi se dăruise 
acestuia, îl lăsase să o folosească după bunul său plac, 
plătindu-şi vina prin faptul că ajunsese să se prostitueze 
cum nu o mai făcuse niciodată înainte. 

Însă pentru ultima favoare pe care le-o făcuse nu se va 
putea ierta niciodată. Atunci când sunase Carver, puţin 
după prânz - acum mai puţin de douăsprezece ore, deşi se 
părea că trecuse o veşnicie de-atunci - jucase rolul victimei 
răpite, lipsite de apărare, urlând în telefon şi simulând un 
geamăt când luri se prefăcuse că o plesneşte. 

După ce aparentele negocieri la telefon se încheiaseră şi 
Carver pornise deja la drum, luri o prinsese de ambele 
braţe şi o privise direct în ochi, ca şi cum ar fi căutat vreun 
indiciu al trădării ei. Nu păruse să găsească vreunul. 

— Eşti o fată bună, îi spusese el. Întotdeauna am avut 
încredere în tine şi nu mi-ai dat motive să regret asta. A 
fost foarte înţelept din partea ta. Nu mi-ar fi plăcut deloc să 
fiu nevoit să te pedepsesc. Dar acum... Faţa se însenină şi 
starea de spirit se îmbunătăţi. Acum meriţi o recompensă. 
Mergi în oraş, unul dintre oamenii mei te va duce cu 
maşina. Cumpără-ţi tot ce îţi place. Fă-te frumoasă din nou. 

Îi ciufulise părul scurt şi negru cu o afecţiune aproape 
paternă. Pentru prima dată simţise o urmă de căldură, chiar 
de afecţiune, în vocea lui. 

— Mi-e dor de fetiţa mea frumoasă, strălucitoare. 

Alix făcuse cum se spusese. Petrecuse ore întregi 
încercând cele mai scurte fuste, cele mai înalte tocuri şi 
cele mai strălucitoare bijuterii pe care buticurile din Gstaad 
- un orăşel obişnuit cu femeile scumpe - puteau să le ofere. 
Dar acela era doar începutul. 

Se dusese la masaj. | se făcuse manichiura şi pedichiura. 
| se aplicaseră măşti faciale, apoi creme. | se puseseră 
extensii în păr („Părul unor rusoaice, exact ca tine!” guiţase 
coafeza, crezând că va fi fericită să afle asta, dar Alix se 
dispreţuise şi mai mult pe ea însăşi.) Apoi părul vopsit 
înapoi blond îi fusese aranjat şi fixat cu multă măiestrie. În 

343 


cele din urmă, faţa şi membrele îi fuseseră pictate într-un 
mod absurd de artificial, conferindu-i perfecțiunea unei 
regine a frumuseţii, genul de femeie care îi plăcea unui om 
ca Zucovschi, fiind acum pregătită să apară în faţa lui din 
nou. 

Alix intrase în livingul spaţios al cabanei în cizmele ei cu 
toc-cui şi rochia mini semnată Stella McCartney şi fusese 
întâmpinată de privirile înfometate, lascive ale lui Kursk şi 
ale găştii sale de psihopaţi. luri o întâmpinase cu un zâmbet 
şi îi spusese: 

— Alexandra, draga mea, arăţi splendid! Abia aştept să 
văd faţa domnului Carver când te va vedea. 

Nu reuşise să disimuleze perfect falsitatea zâmbetului ei. 

— Nu-ţi face griji, îi spuse luri, luând reacţia ei drept un 
semn că nu voia să aibă nimic de-a face cu englezul. Ştiu 
câte a trebuit să înduri din cauza lui şi-l voi face să 
plătească. Vom lua cina întâi şi apoi voi da ordin să fie adus 
aici. După care va începe spectacolul. 

Alix stătea în faţa lui luri în salonul unde luau cina când 
auzise duba sosind. Trecuse pe lângă intrarea din faţă şi 
apoi mersese în jos pe aleea care făcea o spirală în jurul 
cabanei şi ducea la garajul de la subsol. Auzise zgomotul 
unor uşi trântite şi sunetul unor paşi undeva sub ei, în 
subsolul casei. Când servitorii aduseseră mâncarea, nu 
fusese în stare să o guste, iar şampania îi lăsase un gust 
amar. 

În cele din urmă, luri le spusese majordomului, menajerei 
şi bucătăresei că se puteau întoarce la casele lor din sat. 
Aşteptase până ce aceştia părăsiseră clădirea, apoi se 
ridicase de la masă, o luase pe Alix de braţ şi o condusese 
înapoi în living. Se aşezase într-un fotoliu lângă foc şi îi 
făcuse semn lui Alix să se aşeze pe unul din braţele 
acestuia. Alix se supusese. Chiar se forţase să râdă. 

— Abia aştept să văd ce urmează. 

Se aşteptase să-l vadă pe Carver intrând în încăpere 
mândru şi impunător, pregătit să negocieze cu luri, ca de la 

344 


bărbat la bărbat. Când îl văzuse adus ca un animal, gol, cu 
un sac negru pe cap, aproape se înecase cu lacrimile pe 
care încercase să şi le  înghită. Făcuse eforturi 
supraomeneşti să rămână rece şi nepăsătoare, deşi putea 
simţi toate chinurile care îi distruseseră corpul şi îi 
îngenuncheaseră spiritul. Şi apoi, în sfârşit, reuşise să 
scape. 

Alix încercase să nu se piardă cu firea până nu ieşise din 
cameră. Işi înăbuşise suspinele până ajunsese în sanctuarul 
de marmură al băii ei şi încuiase uşa în urma ei. Abia atunci 
începuse să verse lacrimi pentru bărbatul ei, pentru ea 
însăşi şi pentru iubirea căreia îi dăduse cu piciorul. 

Dădu drumul la apă în cadă, pentru a nu se auzi 
plânsetele, dar şi pentru a avea o scuză pentru absenţa sa. 
Bărbaţii erau convinşi că femeile aveau o nevoie infinită să 
se înmoaie în apă fierbinte cu spumă şi uleiuri parfumate. 
Pe lângă asta, ştia că luri deja uitase de existenţa ei. li 
văzuse veninul din privire în momentul în care se uitase la 
Carver şi ştia ce însemna acel lucru. 

Alix se cufundă în apă, inhalând aburul cu miros de 
Chanel, privindu-şi mâinile şi picioarele cum se înroşesc din 
cauza căldurii. În momentul în care se ridică în picioare, iar 
spuma se prelinse pe corp în timp ce se întinse după 
prosopul moale din bumbac, ştia exact ce avea de făcut. 
Oricare ar fi fost riscurile. 


78 


Zucovschi vorbi la telefon. Câteva secunde mai târziu, 
Kursk, Titov şi Rutsev îşi făcură din nou apariţia. Carver era 
în mijlocul unui pluton format din cinci bărbaţi, cu Kursk în 
frunte, care ducea cu el o armă, o Beretta 92. Mergea în 
lateral, cu pistolul aţintit asupra lui Carver, al cărui braţ era 
strâns cu forţă de Rutsev. Urma apoi Titov, ţinând în mână 


345 


telecomanda. Zucovschi încheia plutonul. Numai Dimitrov 
lipsea. 

Trecură prin camera de zi şi ajunseră în hol. Kursk îi 
semnală lui Carver să se oprească. Apoi merse spre celălalt 
capăt al holului, trecu de intrarea din faţă, spre ceea ce 
părea a fi o uşă de lemn aflată sub scara principală. Faptul 
că arăta ca orice uşă obişnuită inducea, de fapt, în eroare. 
Efortul pe care Kursk îl depuse pentru a o deschide indica 
faptul că era o construcţie mai solidă, un fel de barieră 
pentru oameni şi sunete. Kursk îi făcu semn lui Rutsev să îl 
conducă pe Carver spre el. Incă o dată, Carver era 
ameninţat din două părţi: din faţă cu arma, din spate cu 
centura de control. 

Uşa se deschise spre un şir de trepte din beton care 
duceau în subsolul cabanei. Kursk merse înainte, ajunse jos, 
se întoarse cu faţa spre scări şi strigă: „OK!” Atunci 
începură şi ceilalţi bărbaţi să coboare. Ajunseră într-un 
coridor strâmt, unde pâlpâia lumina intermitentă a unui 
neon. 

Carver recunoscu textura betonului sub tălpile sale, apoi 
simţi mirosul de gaze de eşapament. Probabil că se afla în 
garajul în care ajunsese prima dată când fusese adus la 
cabană. Dar nu asta era destinaţia finală. Kursk conduse 
grupul printr-o uşă groasă de oţel într-o cameră complet 
goală, fără ferestre, având în jur de 2 m pătraţi. 

Pereţii erau de un alb strălucitor, la fel şi podeaua, 
tavanul şi partea interioară a uşii. Simţi un miros de var 
proaspăt. Asta era locul unde fusese lăsat înainte, legat la 
ochi. Se uită în jur şi fu izbit de unele detalii din jurul său. O 
cameră video cu circuit închis, aflată într-un colţ al 
tavanului, era fixată deasupra singurei piese de mobilier, 
un scaun de metal cu spătar înalt, amplasat exact în 
mijlocul încăperii. Era prins de podea şi aşezat în unghi 
drept faţă de uşă. De spatele, braţele şi picioarele 
scaunului erau prinse cureluşe de piele, astfel că oricine era 
aşezat acolo putea fi complet imobilizat. Un fir negru 

346 


conecta o priză din perete cu o pereche de căşti aşezate 
într-un cârlig aflat pe spătarul scaunului. Intr-un al doilea 
cârlig se afla o rolă de bandă izolantă. A 

Erau şi alte becuri fluorescente în tavan. In faţa 
scaunului, pe perete, fusese fixată o cutie mare, cam de 1,5 
m lăţime şi 1,5 m lungime. Avea o ramă neagră, însă faţeta 
dinspre scaun era făcută din plexiglas. Partea din interior 
era albă şi avea montate multe beculeţe. Nu fuseseră 
aprinse încă. 

Camera nu fusese încălzită deloc. Carver simţea 
sudoarea de gheaţă pe piele. Era năucit, mintea îi fusese 
distrusă în urma şocurilor electrice succesive. Spatele şi 
gleznele îi erau dureros de moi. Tânjea după o gură de apă 
cu care să-şi astâmpere setea care îl înnebunea. Dar era la 
fel de disperat şi să se poată uşura. Avusese nevoie de 
toată concentrarea ca să nu se ude în momentul în care 
şocurile electrice îi trecuseră prin corp. Acum simţea deja 
junghiuri în vezică. Trebuia să se abţină. Nu avea să-i 
permită lui Zucovschi să-l vadă decăzut în halul ăsta. 

Rutsev îl trase pe Carver înapoi în scaun. Apoi îl legă 
peste piept, talie şi coapse. Cataramele cureluşelor erau 
prinse în spate şi sub scaun. Având mâinile în continuare 
legate cu cătuşe, nu-şi făcea nici cea mai mică speranţă să 
ajungă la ele. Capul însă nu i-l legară. Rutsev trebui să-i 
înlăture greutăţile prinse de glezne pentru a-i lega 
picioarele de cele ale scaunului. Carver ar fi dat orice să-i 
tragă una rusului cu faţă de porc, pentru simpla plăcere de 
a-i cauza durere. Dar centura îi era încă prinsă în jurul 
taliei, telecomanda era tot în mâinile lui Titov, iar Kursk 
avea arma aţintită asupra lui. Nu avea rost să-şi asume 
vreun risc. Avea lucruri mai importante de făcut. 

Rutsev purta un ceas de mână. Carver află că era 12.12. 
Era bine de ştiut. 

Dimitrov intră în cameră, aducând geanta în care se afla 
computerul. Deschise  fermoarul şi scoase laptopul, 
înmânându-i-l lui Zucovschi. Lăsă apoi geanta pe podea, la 

347 


aproximativ m distanţă faţă de scaunul lui Carver, fiindu-i 
astfel imposibil acestuia să ajungă la ea. Toată lumea, cu 
excepţia lui Alix, era acolo. Carver presupuse că se afla sus 
şi se pregătea pentru o noapte lungă şi epuizantă cu şeful. 

Zucovschi se întoarse spre Carver: 

— O să-ţi dau laptopul, spuse el. Nu îl deschizi, nu-i dai 
drumul şi nu faci nimic altceva până ce eu şi oamenii mei 
nu ieşim din cameră şi închidem uşa în urma noastră. Dacă 
încerci ceva care dă de bănuit în cea mai mică măsură, vei 
fi împuşcat. Noi vom merge în altă încăpere şi te vom 
urmări pe camera video. Zucovschi făcu un gest spre 
camera fixată pe perete. După ce deschizi laptopul şi 
introduci parola corectă, ridici mâinile. 

Kursk se mută lângă uşă şi rămase acolo, cu Beretta 
aţintit asupra lui Carver, în timp ce restul bărbaţilor ieşiră 
din cameră. După care se strecură şi el afară, mergând cu 
spatele, ţinând pistolul îndreptat spre Carver până în ultima 
secundă. Uşa fu apoi trântită. Carver auzi sunetul metalului 
şi zgomotul lacătelor închise. Era singur acum. Avea 
laptopul. Putea să înceapă să riposteze. 

Întâi trebuia să deschidă drăcia aia. Având cătuşele la 
mâini, nu putea ţine Hitachi-ul cu o mână şi să apese 
butonul de start cu cealaltă. Ajunse în cele din urmă să îl 
ţină pe verticală, lipit de cureluşele care îi erau legate peste 
coapse. Se deschise şi aproape îl scăpă din poală, însă îl 
prinse înainte ca el să cadă. Apoi se lăsă pe spate şi pulsul 
îi scăzu. Luă câteva guri adânci de aer, pentru a se calma, 
apoi apăsă butonul de pornire şi aşteptă să apară căsuţa 
unde trebuia introdusă parola. 

Mintea lui fusese însă complet golită. Nu avea nici cea 
mai mică idee ce trebuia să introducă acolo. Probabil că 
şocurile electrice repetate îi afectaseră creierul la fel de 
tare ca şi cum ar fi încasat-o de la un campion la categoria 
grea. Circuitele îi fuseseră arse. Memoria pe termen scurt, 
făcută praf. Nu e de mirare că nu fusese în stare să-şi 
amintească unde copilărise Alix. 

348 


Carver încercă să nu intre în panică. Luptă împotriva 
nodului care se pusese în gât, a golului din stomac şi a 
disperării care punea stăpânire pe el. Trebuia să sape în 
cele mai ascunse colţişoare ale minţii lui. Informaţia era 
undeva acolo, trebuia să o găsească. 

Ştia că era vorba despre nişte cuvinte asociate unei 
imagini mentale, pentru a-şi aminti opt litere şi o cifră. Era 
ceva legat de zebre. Dar câte nenorocite de zebre erau? 
Două? Trei? Nu, două, cu siguranţă două. Şi ce făceau 
oare? Stăteau? Moţăiau? Sau dormeau? 

Îşi adună gândurile. Propoziția trebuia să aibă opt 
cuvinte, închise ochii şi încercă diverse combinaţii. Se 
simţea ca un copil care dădea un test de scriere corectă. 
OK. Era destul de sigur că acum ştia combinaţia. 

Mâinile lui încătuşate se plimbau pe tastatură în timp ce 
repeta propoziţia: „Văd două zebre dormind pe iarbă”. Asta 
era. 

Dar dacă se înşela? Larsson fusese foarte clar: Avea doar 
trei şanse să tasteze parola corectă, după care toată 
memoria computerului va fi ştearsă instantaneu - măcar 
atât era în stare să-şi amintească. Ei bine, n-avea rost să 
aştepte toată noaptea. Incepu să tasteze cu arătătorul: 

[is Ea a 2005 ue Oas a 

Pe ecran apăru un mesaj: „Parolă greşită. Încercări 
rămase: 2”. 

Nu! Carver fu cuprins din nou de frică, chiar mai tare 
decât înainte. Unde greşise? „Sunt sigur că sunt două zebre 
pe blestemata aia de iarbă. ” Apoi însă îşi dădu seama unde 
greşise: nu era „Văd”, ci „Sunt”. Da, asta era. 

ze aa Doze ZASS O ati Paza 

Mesajul imediat al computerului îl lovi din plin: „Parolă 
greşită. Incercări rămase: 1”. Era deja cu nervii la pământ. 

— Gândeşte, nenorocitule, gândeşte! 

Vorbea acum cu voce tare, dând din cap şi aplecându-se 
spre computer atât cât îi permiteau curelele cu care era 
legat. Zebrele, două, pe iarbă... nu dorm? Nu cred. Atunci 

349 


ce naiba fac? Moţăie, stau... stau, moţăie... Stau. Cu 
siguranţă stau naibii. 

Inspiră adânc pentru ultima oară. Mai avea o ultimă 
încercare. Tastă din nou. 

TE AZ apa Zei ta (Osea Ms Cl 

Nu se întâmplă nimic. Pentru o secundă interminabilă, 
timp în care inima parcă îi îngheţă, ecranul fu complet alb. 
Carver începu să lovească tasta de spaţiu ca un nebun. 
Apoi apăru imaginea familiară cu Windows şi o mulţime de 
iconiţe pe ecran. Şi apoi, ascuns în cutia de plastic gri, un 
transmiţător mic emise un semnal. 

Zucovschi nu se înşelase. Fusese amplasată o bombă, 
însă nu în computer. Două foiţe de explozibil C4 şi lichid 
inflamabil accelerator, conectate la un detonator cu 
cronometru operat prin radio, fuseseră introduse în părţile 
căptuşite ale genţii în care se aflase acesta. Cronometrul 
fusese activat de către atingerea tastei de spaţiu: câte 
treizeci de minute întârziere pentru fiecare atingere a 
tastei. În exact patru ore urma să se declanşeze o explozie 
care avea să facă scrum pe oricine se afla în raza acesteia 
şi să transforme cabana Constanza într-un maldăr de 
cenuşă. 

Carver îşi ridică privirea spre tavan şi începu să-şi agite 
pumnii în aer. 

Rămase în continuare singur pentru încă vreo câteva 
minute. Probabil că Zucovschi aştepta ca să se asigure că 
nu are loc nicio explozie. Apoi uşa albă se deschise şi patru 
dintre ruşi dădură buzna înapoi în încăpere. Kursk avea 
arma pregătită, ca întotdeauna. Doar Rutsev lipsea din 
gaşcă. 

Zucovschi se duse spre scaun şi luă Hitachi-ul din poala 
lui Carver. 

— Mulţumesc, domnule Carver, îi spuse el. Nu numai că 
mi-ai făcut o favoare, ci mi-ai şi oferit un show pe cinste. M- 
a distrat teribil micul tău truc ridicol, încercarea ta de a-ţi 
aminti câte zebre... cum era?... stăteau pe iarbă. 

350 


Carver abia se abţinu să nu-i spună lui Zucovschi că 
urma să aibă o surpriză de proporţii. Bomba avea să 
explodeze în timp ce toţi cei aflaţi în cabană vor dormi, şi 
atât trupurile, cât şi minţile lor nu vor fi capabile să 
riposteze în niciun fel. Până în acel moment însă, Carver fie 
reuşea să evadeze, fie ruşii terminau cu el odată pentru 
totdeauna. Nu avea mari şanse de reuşită, dar nici nu avea 
de gând să se dea bătut. Simţi un amestec ciudat de frică 
în faţa morţii, la gândul că mai avea doar câteva ore de 
trăit, şi o imensă uşurare. Cel puţin va muri luptând. Cel 
puţin îi va face să plătească pentru tot. 

Şi poate chiar şi acum exista o şansă să scape. Numai de 
s-ar fi putut ridica din scaunul ăla blestemat. 

— De ce nu mă laşi să te ajut? se oferi Carver. Pot 
deschide fişierele. 

Zucovschi se uită la el cu milă din cauza prostiei sale fără 
margini. 

— Nu dau doi bani pe fişiere, spuse el. Şi dacă mă 
loveşte curiozitatea, ei bine, Moscova are cei mai buni 
criptografi din lume. Dacă, într-adevăr, ai găsit pe cineva 
care să spargă aceste coduri, fapt de care mă cam 
îndoiesc, te asigur că voi putea face şi eu acelaşi lucru. Se 
aplecă spre scaun, cu mâinile pe genunchi, astfel încât faţa 
lui ajunse la acelaşi nivel cu faţa lui Carver. Hai să-ţi spun 
ce îmi doresc eu cu adevărat, îi zise Zucovschi. Vreau ca tu 
să suferi. Vreau să mori puţin câte puţin, în chinuri 
groaznice. l-ai tras-o femeii mele. Nu contează cum sau de 
ce. Dacă se împrăştie vestea că ai făcut asta şi totuşi ai 
scăpat cu viaţă, atât prietenii, cât şi duşmanii mei, care în 
unele situaţii sunt tot aceiaşi, ar privi asta ca pe un semn 
de slăbiciune din partea mea. Dar, dacă încep să circule 
prin Rusia zvonuri despre felul în care ai fost torturat, dacă 
oameni care stau la pahar îşi spun poveşti de groază 
despre ceea ce a păţit bărbatul care a încercat să facă pe 
şmecherul cu mine, dacă văd că femeia mea mi-e mai 


351 


devotată ca oricând... Ei bine, atunci vor şti că luri 
Zucovschi nu e bărbatul cu care să te joci. 

Se întoarse spre Titov şi îi dădu o serie de instrucţiuni 
care făcură să apară un rânjet diabolic pe faţa acestuia. 
Titov băgă telecomanda în buzunarul din spate al 
pantalonilor, apoi se îndreptă spre scaun şi îi împinse lui 
Carver capul pe spate, lipindu-i-l de spătarul de metal. li 
prinse apoi o cureluşă peste frunte şi o strânse atât de tare 
încât părea să-i intre în carne. li prinse o a doua cureluşă 
peste gură, apoi o strânse şi pe asta. Căluşul îi strivi 
maxilarul deja fisurat, adâncind agonia cu fiecare mişcare 
cât de mică. 

Lui Carver se făcu realmente frică de data asta. Când 
încercase să se arunce asupra lui Zucovschi, ştiuse din start 
că nu o să reuşească. Pur şi simplu încercase să îşi creeze o 
situaţie favorabilă, în care putea să joace rolul celui care 
implora să se acorde o ultimă şansă pentru a-şi salva viaţa: 
computerul. Era pregătit să suporte orice pedeapsă din 
partea lui Zucovschi, scopul scuza mijloacele. Dar acum nu 
mai juca teatru. Era de-a dreptul terifiat. 

Carver văzuse odată o emisiune la televizor despre un 
prizonier de război britanic, care se prefăcea că o luase 
razna pentru a fi trimis de către nemți la Crucea Roşie. Dar 
până fusese eliberat era deja prea târziu: simulacrul 
devenise realitate. Înnebunise de-a binelea. Carver era în 
aceeaşi situaţie. Când rămase fără cătuşe la mâini, nu făcu 
nici cea mai mică încercare să opună vreo rezistenţă în 
timp ce mâinile îi erau legate de braţele scaunului. Nu voia 
să le dea lui Zucovschi şi oamenilor săi niciun motiv să 
apese acel buton alb care îl transformase într-un sclav 
absolut şi îl făcuse să-şi piardă orice urmă de bărbăţie. 
Simplul gând la zvârcolirile sale, imobilizat în acel scaun, la 
durerea care îi putea fi cauzată fuseseră îndeajuns să-l lase 
într-o baltă de sudoare. Cele din urmă cureluşe îi fură 
legate fără noi electroşocuri. Aproape îi dădură lacrimile de 
recunoştinţă. 

352 


Titov făcea totul cu multă migală. Impulsivitatea lui 
fusese înlocuită de calmul celui care se simţea foarte bine 
şi era foarte satisfăcut de ceea ce făcea. Dar mai avea încă 
de lucru. Întâi, întinse mâna pe după scaun şi luă căştile, pe 
care le puse lui Carver pe urechi. Nu auzea niciun sunet, 
era ca şi cum şi-ar fi băgat degetele în urechi. Apoi Titov 
luă rola de bandă izolantă. Trase o bucată de aproximativ 
10 cm şi o rupse cu dinţii, după care se aplecă şi îi închise 
lui Carver pleoapele. 

De îndată ce îşi dădu seama ce voia Titov să facă, Carver 
îşi închise imediat ochii. Voia să se vadă că e cooperant. 
Făcea tot ce îi stătea în putinţă să se poarte cum trebuie. 

Carver simţi cum bărbatul îi prinse un capăt al bucății de 
bandă adezivă pe pleoapa dreaptă şi i-o trase în sus, apoi îi 
lipi celălalt capăt pe frunte. Ochii îi erau deschişi acum, larg 
deschişi. Şi nu putea clipi. 

Apoi Titov făcu acelaşi lucru cu cealaltă pleoapă. Făcu un 
pas înapoi, se postă direct în raza vizuală a lui Carver şi 
scoase teribila cutie neagră din buzunarul de la pantaloni. 
O tinu în mâna stângă şi afişă un rânjet larg. Îşi întinse 
braţul drept în faţă şi îşi ridică arătătorul. Se uită la cutie. 
Apoi îşi întoarse capul şi se uită la deget. Şi apoi îi făcu cu 
ochiul. 

Carver auzi sunetul înăbuşit al unui râset. Ca prin vis, îi 
văzu pe Dimitrov şi pe Rutsev aplecaţi. Dar lui Carver nu-i 
păsa de ei. Se concentra în totalitate asupra degetului lui 
Titov, care se rotea încet în aer, apropiindu-se de cutia 
neagră cu butonul de un alb orbitor. 

Ochii lui Carver lipiţi cu bandă se deschiseră şi mai larg. 
Un scâncet sfâşietor ieşi din gura lui legată cu căluş. 
Sudoarea se prelingea pe spătarul scaunului. Titov îl lăsă să 
sufere, savurând fiecare clipă de teroare a acestuia. Apoi 
puse cutia înapoi în buzunar şi se îndreptă spre uşă. 

leşea din încăpere! Chinul luase sfârşit! 

Carver îl văzu pe Titov dispărând din raza sa vizuală. Apoi 
observă că Dimitrov ridică geanta neagră în care era 

353 


computerul şi o ia cu el. Auzi uşa trântindu-se şi sunetul 
lacătelor închise. Pentru câteva momente, Carver rămase 
acolo, pur şi simplu gol, cuprins de frig şi nemişcat în 
singurătatea de mormânt a celulei sale. 

Apoi, dintr-odată, cutia albă de pe peretele din faţa lui 
emise o lumină orbitoare, albă şi fierbinte, care îi arse ochii 
larg deschişi. In acelaşi timp, căştile prinseră viaţă şi un 
zgomot asurzitor, asemănător cu cel făcut de un radio care 
nu fusese setat pe lungimea de undă potrivită, îi inundă 
urechile. Sunetul îi explodă în craniu şi îi umplu creierul cu 
un bubuit fără structură sau sens, pe care mintea lui nu 
putea să îl înţeleagă. Lumina îl atacă precum flacăra unei 
lămpi de sudat. Şi nu era în stare să facă absolut nimic. 

Samuel Carver era prins în iad. Zgomotul şi lumina 
continuau la nesfârşit fără ca el să le poată opri. Nu-şi 
putea închide ochii. Nu-şi putea astupa urechile. Nu-şi 
putea mişca nicio parte a corpului. Nici măcar nu-şi putea 
auzi propriile ţipete. 


79 


Gstaad este un Saint-Tropez al staţiunilor de schi, un 
paradis al bogătaşilor, un loc unde bătrâneţea şi banii 
întâlnesc tinereţea şi frumuseţea, apoi ajung la un acord 
convenabil pentru toată lumea. Prin anii şaptezeci şi 
optzeci, arabii care înotau în petrodolari lăsau nisipul 
pentru zăpadă şi fugeau la Gstaad. Acum era rândul ruşilor. 

Cei mai deştepţi hotelieri, disperaţi să păstreze cel puţin 
iluzia stilului şi a exclusivităţii, încercaseră să-i excludă pe 
oligarhii şi mafioţii moscoviți făcând temenele, cerându-şi 
scuze şi spunându-le că cele mai bune camere pentru acel 
sezon fuseseră rezervate cu luni, chiar ani în avans. Dar 
trebuia să fie cineva care să cumpere şampania Cristal de 7 
500 de franci elveţieni sticla din clubul Green Go de sub 
Hotel Palace. Cineva trebuia să-şi trimită iubitele îmbrăcate 


354 


în haine de blană pe la magazinele de bijuterii şi la cele de 
antichităţi. Şi nimeni nu făcea asta cu mai multă 
exuberanţă, la modul ostentativ, decât beneficiarii corupţiei 
economice din Rusia. 

Oricum, până şi ruşii preferau alte locaţii pentru luna 
septembrie. Majoritatea hotelurilor se închideau pentru trei 
luni, începând cu sfârşitul verii alpine şi până la primele 
ninsori din iarnă. Nimeni nu venea la Gstaad să vadă cum 
cad frunzele. Aşa că sosirea lui Zucovschi nu trecuse 
neobservată. 

Numele lui nu era înscris în nicio carte de telefoane sau 
în vreun registru al proprietăţilor. Dar Thor Larsson tocmai 
intrase în al doilea bar în acea seară când un german- 
elveţian mare şi bărbos, îmbrăcat într-o salopetă de 
muncitor curată şi bine călcată, auzise întrebarea pe care. i- 
o adresase barmanului şi mormăi: 

— Zucovschi? Rusul ăla? Are o casă mare în Oberport, 
imediat la ieşirea din oraş, sus în pădure, pe drumul spre 
Turbach. 

Asta se întâmplase cu trei ore în urmă. Acum Larsson 
stătea în Volvo-ul său vechi, privind spre cabana aflată pe 
un deal abrupt. Intrarea principală era, de fapt, în spatele 
proprietăţii, unde începeau copacii. Asta avea sens, se 
gândi Larsson. Trebuia să mergi pe lângă cabană ca să 
ajungi la intrarea principală şi aveai o panoramă 
spectaculoasă asupra munţilor, la poalele cărora se afla 
staţiunea Gstaad. A 

Lângă uşă se aflau o alee şi o parcare. In stânga, un 
drum o lua în josul dealului, se curba şi ducea spre un garaj 
situat direct sub parter. Aşadar, orice şofer putea să-şi lase 
şefii la intrarea principală, după care să conducă mai 
departe până când maşina ieşea din câmpul vizual. Şi 
Larsson fu sigur că aşa fusese adus şi Carver. Nu părea 
exagerat să fi fost aşteptat şi de un majordom la intrare. 
Nici Carver nu ar fi ieşit pe intrarea principală, luându-şi 
împreună cu Alix „la revedere” într-un mod politicos de la 

355 


luri Zucovschi şi apoi văzându-şi de drumul lor. Dacă 
priveai lucrurile aşa, era clar că situaţia avea să ia o 
turnură nedorită. 

Chiar şi aşa, Larsson avea mare încredere în puterea lui 
Carver de a supravieţui. ŞI-I imagina fugind prin cabană, cu 
focurile de armă răsunând în urma lui în timp ce se îndrepta 
spre ieşire. Şi când se va întâmpla asta, el îl va aştepta, cu 
motorul pornit. 

Era trecut de miezul nopţii şi stătea singur în întuneric, 
aşteptând să se întâmple ceva, deşi nu ştia nici ce, nici 
când. Grateful Dead: urlau la casetofon. Avea o felie de 
pizza rece şi întărită şi o cană cu cafea şi mai rece. Dacă 
stătea bine să se gândească, se simţea ca acasă. 


80 


luri Zucovschi nu se grăbea. Trecură trei ore până când 
Alix îi auzi paşii pe scări, apoi pe coridor. intre timp, ea îi 
asculta pe bărbaţii care se înecau în alcool, jos, în salon, 
lăudându-se care mai de care şi fredonând cântece 
obscene pe care le învăţaseră de pe vremea Uniunii 
Sovietice. La un moment dat petrecerea se opri, jos se auzi 
sunetul unor paşi apăsaţi, iar puţin mai târziu, un zgomot 
înăbuşit venind de undeva din subsolul clădirii. 

să fi fost o împuşcătură? Alix încercă să se convingă că 
trebuie să existe şi o altă explicaţie, deşi nu putu să nu 
ajungă tot la concluzia evidentă: Carver fusese împuşcat. 
Închise ochii şi începu să se roage: „Te rog, Doamne, lasă-l 
să trăiască. Nu mi-l lua acum”. 

Bărbaţii se întoarseră în sufragerie, râzând de această 
dată şi mai zgomotos. În cele din urmă, petrecerea se 


3% Trupă rock din SUA, înființată în 
1965 (n.tr.) 


356 


sparse. Câteva minute mai târziu, uşa de la dormitor se 
deschise brusc şi luri apăru în faţa ei, blocând parţial 
lumina ce venea de pe coridor, ţinând într-una din mâini 
laptopul. 

Alix mângâie uşor cu mâna locul de lângă ea. Era întinsă 
pe pat pentru plăcerea lui, cu spatele pe nişte perne albe 
ca zăpada, îmbrăcată într-o rochiţă de noapte din satin, 
scurtă, de culoare crem, cu şnururi şi cu o crăpătură 
generoasă pe coapsă. Işi ridicase un genunchi şi întinsese 
celălalt picior în faţă, lăsând să se vadă o pereche de 
chiloţei asortaţi. 

— Vino aici, dragul meu, spuse ea ca o mâţă care torcea. 
Mi-a fost dor de tine. 

luri puse geanta neagră pe covor, făcu câţiva paşi prin 
cameră, apoi se opri în mijlocul ei. Alix ştia că băuse ceva 
împreună cu oamenii lui, dar vocea lui nu trăda ameţeală 
când rosti: 

— Nu. Vino tu aici şi demonstrează-mi cât de dor ţi-a fost 
de mine. Demonstreaz-o în genunchi. 

Apoi îl ajută să se dezbrace, lipindu-se de el, excitându-l 
în timp ce îl ducea spre pat. Dar imediat ce nevoile fizice 
ale lui luri fură satisfăcute, el deveni mai interesat să-i 
povestească despre durerea pe care i-o provocase lui 
Carver. 

— L-am lăsat să stea acolo mai mult de-o oră, îi spuse el 
în timp ce se băgau sub aşternuturi. Apoi Kursk şi băieţii lui 
au dat buzna în cameră şi l-au târât de pe scaun. Era total 
dezorientat. Era clar că nu putea să vadă nimic, cum se 
holbase atâta timp la lumina aia. Îşi tot flutura mâinile prin 
faţă ca un cerşetor orb. 

Cumva Alix reuşi să chicotească, de parcă ar fi amuzat-o 
să audă toate chinurile şi degradarea la care fusese supus 
Carver. luri păru încurajat de aprecierea ei. 

— L-au luat din cameră şi l-au dus în garaj. Apoi l-au pus 
la perete şi a stat acolo, în timp ce schelălăia ca un câine 
biciuit, uitându-se în jur cu ochii lui patetici, încă larg 

357 


deschişi din cauza benzii. Trebuie să-ţi spun că m-a şi 
cuprins nostalgia vremurilor trecute. Şi a fost fascinant că 
mâinile îi erau libere. Putea să-şi dea jos banda de la ochi, 
să şi-i închidă puţin, dar nu mai ştia de el. Eram bucuros. 
Voiam să vadă ce se întâmplă. Voiam ca el să ştie. 

— Şi eu vreau ca el să ştie, spuse Alix jucându-se cu 
urechea lui luri şi prinzându-i mijlocul cu coapsele. 

— Totuşi, după o vreme, i-am pus pe Titov să-i dea jos 
banda, să vadă ce se întâmplă. Carver a clipit de câteva ori 
şi şi-a închis ochii. Când şi i-a deschis din nou, plângea, 
scâncea într-un mod penibil. Kursk l-a pălmuit de câteva ori 
şi asta cred că l-a trezit. Atunci a înţeles unde se afla, stând 
lipit de un zid în timp ce patru bărbaţi aveau armele 
îndreptate spre el. Şi atunci, atunci - trebuie să spun, ăsta 
a fost poate cel mai satisfăcător moment dintre toate - a 
încercat să se ridice, să stea drept, să moară ca un 
bărbat... şi nu a reuşit. S-a prăbuşit. Unul dintre oamenii 
mei a trebuit să meargă şi să-l ridice, apoi să-l ţintuiască de 
zid... 

Alix încercase să nu asculte. Era prea dureros. Aşa că îi 
luă câteva secunde să-şi dea seama ce-i spunea luri. li 
descria moartea lui Carver. Rugăciunile ei nu fuseseră 
ascultate. Se simțea ca şi cum ar fi fost înjunghiată în 
inimă. Nu putea să respire. incerca să tragă aer în piept. 

— Te simţi bine? o întrebă luri. 

Dădu din cap şi zâmbi, scuzându-se. 

— Îmi pare rău. Sunt bine. Spune-mi restul poveştii. 

Îi luă unul din sâni în mână şi începu să-i mângâie 
sfârcul, cu ochii fixaţi pe faţa ei, cu o privire lipsită de 
expresie în timp ce ea oftă uşor. 

— După cum spuneam, continuă el, toţi oamenii mei erau 
înarmaţi. Dar în arme erau gloanţe oarbe. Aşa că au început 
să tragă în Carver în timp ce el se cuibărea lângă zid; şi i-a 
luat ceva timp să-şi dea seama că era încă viu. Apoi a făcut 
pe el şi pe podea, ca un animal. L-am pus să îngenuncheze 


358 


şi să se târască prin propria urină. M-am simţit destul de 
satisfăcut. 

Carver era viu! Alix de-abia se putu abţine să nu se 
rostogolească peste luri şi să sară prin pat, atât de uşurată 
se simţea. Dar această bucurie fu brusc umbrită de un gust 
amar de furie şi ruşine la chinurile pe care le îndura din 
cauza ei. 

— Şi acum unde e? întrebă ea ridicându-şi capul de pe 
pieptul lui luri. 

— Înapoi în scaunul lui confortabil favorit, răspunse luri. 

Alix ştia ce înseamnă asta. luri o dusese la parter, în 
camera de tortură, cu o zi înainte, în timp ce se făceau 
pregătirile. Fusese un test de loialitate şi un avertisment în 
caz că se gândea să-l trădeze. Mesajul implicit era clar: Şi 
tu poţi ajunge în scaunul acela. 

Incercă să-şi păstreze o voce calmă. 

— O să supravieţuiască acestei nopţi? 

Dintr-odată, privirea lui luri se înăspri şi se umplu de 
suspiciune, căpătând o nouă intensitate ce părea să 
străpungă semiîntunericul din dormitor. 

— De ce întrebi? Pari preocupată de siguranţa lui. 

Alix se forţă să râdă. 

— Bineînţeles că sunt! Nu vreau să moară încă. Vreau un 
somn lung şi adânc. Poate dimineaţă vreau un mic dejun ia 
pat. Apoi fac o baie, mă îmbrac... Se lăsă pe spate şi îi şopti 
la ureche lui luri: în hainele mele noi şi sexy... Apoi făcu din 
nou o pauză. După care vreau să cobor şi să văd cu ochii 
mei cum moare, în faţa mea. 

luri începu să râdă şi îi dădu lui Alix o palmă peste fund. 

— Eşti o femeie rea, foarte rea. Poate de-aia mă şi exciţi 
în halul ăsta. 

Urându-se pentru complicitatea sa, Alix îl lăsă să o 
pătrundă şi se şi prefăcu că îi plăcea. Apoi rămase 
nemişcată şi nu mai spuse nimic până ce el adormi. Fu 
tentată, vai, atât de tentată, să-l omoare pe luri atunci şi 
acolo, să-i pună o pernă pe faţa aia încrezută şi să-l sufoce. 

359 


Dar exista şansa să se trezească şi să opună rezistenţă şi 
nu îşi permitea să fie învinsă acum. 

Era un pistol pe noptieră, lângă luri. Încet, abia 
îndrăznind să respire şi agonizând cu fiecare zgomot pe 
care îl făcea, Alix deschise sertarul şi scoase pistolul. Era un 
SIG-Sauer, exact ca cel pe care îl folosise Carver. Cei doi 
bărbaţi din viaţa ei aveau cel puţin asta în comun. 

Ceasul arăta ora 4:01. 

În dormitorul principal se afla un dulap spaţios, unde 
erau atât hainele lui, cât şi ale ei. In separeul lui luri găsi o 
pereche de jeanşi şi o curea pe care le aruncă într-un sac 
pentru rufe murdare, pe care şi-l atârnă pe umăr. 

Oare starea fizică şi psihică a lui Carver îi permitea să se 
îmbrace şi să fugă? Era oare în stare să lupte dacă ar fi fost 
descoperiţi? Alix abia aştepta să-l vadă şi să-l strângă în 
braţe. Dar nerăbdarea de a-l vedea era umbrită de o frică la 
fel de puternică în legătură cu ce ar putea găsi acolo. O 
parte din ea voia pur şi simplu să fugă şi să se ascundă de 
şirul de decepţii şi de emoţii reprimate. Dar nu avea niciun 
sens să încerce să închidă ochii şi să-şi dorească ca totul să 
dispară. Viaţa era aşa cum era. Şi ea trebuia să se 
descurce. 

Îşi luă un halat şi ieşi tiptil în picioarele goale din 
dormitor, îndreptându-se spre uşă, apăsând clanţa cu mare 
grijă şi, fără să-şi ia ochii de la pat, deschise uşa câţiva 
centimetri. Suficient cât să se uite pe hol. 

Drumul părea liber. Oamenii lui luri erau probabil la etaj, 
Kursk în propria cămăruţă, ceilalţi în dormitorul de la 
mansardă. Nu le trecea prin minte că ar putea să le scape 
Carver. Chiar şi aşa, cunoscându-l pe Kursk, cineva sigur 
stătea de pază undeva. Deşi era un om brutal şi nemilos, 
foarte rar putea fi învinuit de lipsă de eficienţă şi niciodată 
nu se întâmpla să fie neatent. 

Parterul era liber, dar aerul era încă îmbâcsit de la 
mirosul de fum şi alcool vărsat. Dacă era cineva prin 


360 


preajmă, probabil era mai jos, în camera de control aflată 
lângă camera de zi. 

Stând lângă uşa masivă ce ducea la subsol, Alix îşi aduse 
aminte-de antrenamentul cu arme pe care îl făcuse cu mai 
bine de un deceniu în urmă. Verifică dacă avea gloanţe şi 
se asigură că pistolul era pregătit. Apoi începu să coboare, 
ţinând arma în faţă, cu ambele mâini, gata să tragă în orice 
moment. 

Nu era nimeni pe coridorul de la subsol. Păşi pe cimentul 
gol fără să facă niciun zgomot, până spre uşa de la camera 
de control. Acum ţinea arma în mâna dreaptă, la spate. Cu 
stânga, deschise uşa încet: Dacă cineva dădea buzna 
înăuntru, plănuise să-i spună că voia să-l vadă pe englez 
cum suferă. Toţi ştiau că acum era iarăşi în grațiile lui luri. 
Doreau să-i facă pe plac cu orice, de teamă să nu-l înfurie 
pe el. 

Uşa se deschise. Alix păşi înăuntru, pe lângă perete, 
încercând să ascundă arma. Nu avea însă niciun motiv să-şi 
facă griji. Era cineva de pază în cameră, Rutsev, dar capul 
lui de porc, mare şi rotund, era lăsat în piept, şi singurul 
sunet din cameră era respiraţia sa înceată. In camera 
cuprinsă de linişte, neavând nici cel mai mic motiv să 
creadă că ceva s-ar fi putut întâmpla, cedase efectului 
paharelor de votcă pe care le consumase în acea seară. 

Alix se întrebă ce ar fi trebuit să facă în continuare. Nu 
putea să rişte ca Rutsev să se trezească şi să dea alarma. 
Dar nici nu era în cameră nimic de care s-ar fi putut folosi 
ca să-l lege sau să-i pună un căluş la gură. Nu avea nicio 
alternativă. Trebuia să-l împuşte în timp ce dormea. 

Ţinu arma la mică distanţă de capul lui, străduindu-se să 
nu-i tremure mâna şi încercând să găsească puterea să 
omoare cu sânge-rece o fiinţă umană. Se gândi la fiecare 
moment când ochii săi plini de dorinţă îi studiaseră corpul, 
când mâinile lui îi atinseseră „accidental” sânii şi fundul. Nu 
era suficient. 


361 


Şi-atunci, pentru prima dată de când intrase în cameră, 
privirea îi fu captată de imaginea de pe un monitor TV. 

Îşi întoarse capul şi îl văzu pe Carver, cu întreg corpul 
legat, cu gura căscată şi ochii forţat deschişi şi cu căştile 
lipite de cap. Tăcerea şi nemişcarea absolută o şocară cel 
mai tare. Cu siguranţă se afla într-o stare de agonie care 
întrecea orice putere de înţelegere. Şi cu toate acestea, nu 
exista niciun semn că suferea. Până şi capacitatea de a-şi 
exterioriza durerea îi fusese luată. 

Alix nu-şi putea lua ochii de pe ecran. Cu toată groaza, 
era ceva absolut fascinant în urmărirea acelei suferinţe 
pure, absolute. Timp de zece secunde lungi, pur şi simplu 
stătu acolo, nemişcată, apoi îşi luă privirea de pe monitor, 
se întoarse şi trase două gloanţe direct în capul lui Rutsev, 
fără nicio ezitare. 

Un amestec de sânge, creier, os şi păr se împrăştie pe 
peretele de lângă el, iar picături mari, închegate se 
prelingeau pe suprafaţa aspră de ciment înainte să cadă pe 
podea. Incă o dată Alix ucisese un om. Dar de data asta nu 
mai era şocată. De data asta nici măcar nu se mai uită la 
rămăşiţe. Câteva secunde mai târziu, deschise lacătele de 
la uşa albă a celulei. 


81 


Problema esenţială atunci când vine vorba de tortură 
este legată de fiinţele umane asupra cărora este aplicată. 
Au o capacitate limitată de a suporta durerea. Chiar şi cei 
mai duri şi mai bine antrenați soldaţi şi agenţi ajung la un 
moment dat în acel punct în care spun absolut orice ca să 
le înceteze suferinţa, prin asta făcând ca orice informaţie 
obţinută prin tortură să devină absolut inutilă. 

Uneori, bineînţeles, nu obţinerea de informaţii este 
adevăratul scop. Câteodată tortura este aplicată, pur şi 
simplu, din pura plăcere de a tortura, pentru pedepsirea 


362 


victimei şi pentru satisfacția sadică a torţionarului. Dar mai 
apare o problemă: dacă trupul a fost torturat dincolo de o 
anumită limită, pur şi simplu nu mai funcţionează ori cade 
într-o stare de inconştienţă sau moare. E nevoie de un 
adevărat talent, chiar de măiestrie, să menţii durerea şi 
rănile la nivelul potrivit - tortura trebuie să nu fie nici prea 
blândă - altfel nu foloseşte la nimic -, dar nici atât de dură 
încât să se obţină efecte nedorite. Un torţionar talentat ştie 
să menţină un echilibru. 

Atunci ajungem la momentul în care omul, pur şi simplu, 
încetează să funcţioneze. O minte care efectiv nu mai 
poate organiza într-un mod coerent informaţia pe care o 
primeşte din exterior va abandona după o vreme orice 
tentativă de a face asta şi se va retrage de tot. Halucinaţiile 
iau locul realităţii. Memoria dă greş. O persoană ajunge să- 
şi piardă până şi propria identitate. 

Samuel Carver era deja epuizat şi înfometat chiar 
dinainte să ajungă în Gstaad. De atunci traumele succesive 
pe care le suferise îl aduseseră până în punctul în care mai 
avea foarte puţin până sa cedeze complet. Nu făcuse nicio 
încercare să opună rezistenţă atunci când îl duseseră înapoi 
în celulă şi îl legaseră din nou de scaunul de tortură. Când 
Titov îl curentase ultima dată cu cureaua, doar pentru 
plăcerea pură de a-l răni, era o inerție stranie în spasmele 
care îi răvăşeau corpul, ca şi cum nici nu mai conştientiza 
durerea. 

Carver nu mai simţise nici felul în care dinţii se 
desprinseră atunci când încercase să tragă de cureluşele cu 
care era legat. Când fuseseră pornite din nou căştile şi 
aprinsă lumina, creierul său suprasolicitat respinsese fluxul 
de stimuli lipsiţi de coerenţă şi se cufundase într-un fel de 
stare de visare. Ochii săi pierduţi erau încă larg deschişi, 
dar albeaţa fusese înlocuită de imagini din subconştientul 
său, amintiri de mult ascunse ale unor oameni şi locuri care 
fuzionau într-o lume nouă, doar a lor. 


363 


Erau două femei cu corpul auriu - cel puţin, se gândea că 
erau două: uneori păreau că se contopesc într-una singură, 
iar corpurile şi feţele lor se transformau de la un moment la 
altul. Aceste femei păreau să-l placă. Le simţea corpul 
aproape de el. Dar când încerca să le atingă, se îndepărtau 
şi nu mai putea înţelege ce îi spuneau, deşi feţele lor 
păreau blânde, şi zâmbetul lor îi dădeau de înţeles cât de 
fericite erau să îl vadă. Voia să stea de vorbă cu ele, să le 
spună că şi el simţea acelaşi lucru. Dar nu putea vorbi. 
Oricât de mult încerca, nu putea să spună niciun cuvânt. 
Gura lui, pur şi simplu, refuza să se mişte. 

Se plimba pe coridoarele fostei sale şcoli şi după aceea 
direct în sala de mese a ofiţerilor de la Poole. Toţi prietenii 
lui erau acolo. Era şi un bărbat mai în vârstă - care era 
numele lui? Carver îl iubea foarte mult, dar bătrânul părea 
a fi furios pe el, şi Carver devenise dintr-odată foarte 
speriat, ca în primele săptămâni petrecute la internat, când 
profesorii se enervau pe el, şi el era singur, departe de 
casă, fără nimeni în jur care să poată să-l consoleze. 

Apoi se afla într-un tunel, iar o maşină venea direct spre 
el, cu farurile care îl orbeau, care îi ardeau globii oculari, şi 
tânjea să ajungă într-un loc unde să se simtă în siguranţă, 
unde să fie întuneric. Se afundă tot mai mult în propriul 
subconştient şi ajunse în cele din urmă într-un loc care îi 
dădu o senzaţie de siguranţă. Plutea pe apă, dar nu era o 
apă obişnuită, ci era bogată şi dulce. Şi dintr-odată fu smuls 
din acel loc cald şi sigur şi târât într-un loc rece. Luptase şi 
dăduse din picioare, dar asta nu îl ajutase cu nimic. Fusese 
aruncat afară în frig. Uriaşe cât putuse el de tare şi, pentru 
un moment, se simţise bine din nou. Două braţe calde îl 
legănau şi capul său era lipit de ceva delicios de moale, 
care îl făcea să se simtă în siguranţă. Dar dispăru imediat şi 
această senzaţie, atunci când alte braţe îl smulseră şi-l 
purtară departe, iar el începu să plângă. 

In cele din urmă deveni conştient - ca şi cum ar fi privit 
de la capătul unui coridor incredibil de lung - de faptul că 

364 


se întâmpla ceva nou. Un întuneric binecuvântat cobori 

asupra lui şi putea să simtă mâini tandre şi călduroase 

atingându-i faţa şi mângâindu-l pe frunte şi pe obraji. 

Mâinile astea păreau diferite de cele din visul său. Aveau o 

anume consistenţă, păreau mai reale. Şi dintr-odată simţi 

cum gura se mişcă din nou şi se întrebă dacă poate vorbi. 
— Cine eşti? spuse el cu o voce pierdută. Cine e acolo? 


82 


Andrei Dimitrov fu trezit din somnul său adânc şi înecat 
în votcă de sunetul îndepărtat al unor împuşcături. Se ridică 
de pe saltea şi îşi masă capul, care îl durea. Putea jura că 
auzise o împuşcătură, de undeva de la distanţă. Dar acum 
nu se mai simţea decât tăcerea dimineţii. 

Şi dintr-odată îl lovi un gând, care îi întoarse stomacul pe 
dos de parcă s-ar fi aflat într-un montaigne-rousse. Cât era 
ora? Incercă să-şi găsească ceasul pe bâjbâite şi să-şi dea 
seama ce oră indica: 4.10. Ar fi trebuit să-l înlocuiască pe 
Vasili Rutsev şi să stea el de gardă începând cu ora patru. 
Dacă Vasi s-ar supăra şi i-ar spune lui Kursk, ar da de belea. 

Dimitrov cobori din pat, îşi căută hainele şi pantofii pe 
podea, încercând să nu îl trezească pe Titov, care sforăia şi 
trăgea părțuri în patul de-alături. MAC-ul său era într-un 
dulăpior de metal de lângă pat. II scoase de-acolo şi se lovi 
cu piciorul de pat, simțind o nouă durere pe lângă efectele 
groaznice ale mahmurelii. Dimitrov oftă. Devenise prea 
bătrân să mai poată bea atât de mult. 

Se furişă pe lângă dormitorul lui Kursk şi cobori la parter 
fără să fie prins. Cu privirea încă înceţoşată, deschise uşa 
de la subsol şi coborî. Prima dată fu izbit de miros, un miros 
înţepător inconfundabil al unui foc de armă şi dulceaţa 
greţoasă a sângelui vărsat. Dimitrov se trezi brusc când 
adrenalina îi ajunse în sânge - leacul perfect pentru orice 
mahmureală. Se furişă spre coridorul de la subsol. 


365 


— Rutsev! ţipă. Vasi! 

Nu primi niciun răspuns. 

Dimitrov se îndreptă spre camera de comandă. Uşa era 
întredeschisă. O lovi cu piciorul, ţinându-şi MAC-ul pe umăr, 
gata să tragă. Dar scăpă arma când văzu gaura însângerată 
ce fusese cândva faţa camaradului său. Dumnezeu ştie că 
Rutsev fusese un ticălos sadic şi că prietenia sa cu Igor 
Titov devenise tot mai bolnăvicioasă cu fiecare zi care 
trecea, dar luptaseră împreună în Afganistan şi în Cecenia, 
şi pe străzile Moscovei. Cine ar fi crezut că-şi va găsi 
sfârşitul cu creierii împrăştiaţi într-o cabană de lux din Alpii 
elveţieni? 

Dar cine îl împuşcase? Dimitrov îşi frământă creierii, 
încercând să-şi amintească dacă existase vreo urmă a unei 
intrări prin efracţie în vilă. Putea să jure că nu. Dar nimeni 
din casă nu ar fi putut să o facă. Şeful era sus şi i-o trăgea 
târfei arogante de Petrova. Titov dormea dus şi Kursk nu 
avea absolut niciun motiv să-l atace pe Rutsev. Nu avusese 
loc nicio ceartă şi cu atât mai puţin vreo bătaie în decursul 
acelei seri. 

Singura variantă rămânea englezul. Dar, în starea în care 
era, nu ar fi putut să omoare pe nimeni. Şi oricum era legat 
de un scaun într-o cameră încuiată. 

Sau nu? 

Andrei Dimitrov se uită la monitorul pe care se vedea 
camera de interogare. Apoi se uită din nou şi simţi cum îi 
îngheaţă sângele în vene. 

Scaunul era gol. 


83 


Alix plângea în timp ce îşi îndesă arma în poşetă şi 
începu să fugă prin camera albă şi rece spre scaunul 
infernal amplasat în mijlocul ei. Abia putea să vadă din 
cauza lacrimilor, în timp ce îi dădu lui Carver banda jos de 


366 


pe ochi şi îşi plimbă mâna peste faţa lui pentru a-i închide 
pleoapele. li luă căştile de pe cap şi apoi începu să-i 
desfacă legăturile ce îl ţineau țintuit de scaun. 

Incepu din zona capului, unde durerea era cea mai 
cumplită. Cureluşele din piele pe care le avusese peste 
gură făcuseră ravagii. In timp ce le înlătură, simţi sângele 
închegat care se desprinse odată cu ele. Un singur dinte 
era înfipt în masa de sânge închegat, precum o decoraţiune 
obscenă. Alix trebui să se uite o clipă în altă parte înainte 
să poată continua ce începuse. 

Centura din jurul taliei era şi ea închisă cu lacăt, dar 
bateriile care o alimentau puteau fi înlăturate şi, odată cu 
ele, şi puterea de a-i provoca şi mai multă durere. In 
momentul în care termină, căzu în genunchi la picioarele 
lui. Îi sărută carnea însângerată în locurile unde cătuşele şi 
legăturile îi intraseră în piele - un ecou al sărutului pe care 
el i-l dăduse cu multe ore în urmă. Simţea că e un fel de 
ispăşire. 

Dar el nu răspunse în niciun fel şi părea încă îngheţat 
atunci când ea se ridică în picioare. Avea ochii şi gura larg 
deschise şi era atât de inert, încât pentru un moment se 
temu că era mort. Dar nu, carnea lui era caldă încă, pieptul 
se ridica şi cobora repede în timp ce respira. Alix se aplecă 
şi îl îmbrăţişă. 

Gând Carver începu, în sfârşit, să vorbească, cu o voce 
pierită, mărturisindu-şi neputinţa oarbă, Alix izbucni în 
hohote de plâns sprijinită pe umărul său. Nu mai simţise 
compasiune adevărată până în acel moment. Atunci când 
bărbaţii se prăbuşiseră în braţele ei, se considerase 
victorioasă. Acum simţea dorinţa de a se dedica fără 
preget. Tânjea să-l îngrijească pe bărbatul din braţele ei, 
să-l pună din nou pe picioare, să-l ajute să fie din nou cel 
dinainte, indiferent cât de mult ar fi durat. 

In primul rând însă trebuia să-l ridice de pe scaun, să-l 
îndepărteze de lumina care îi bătea în ochi. Îi şopti în 
ureche: 

367 


— Ajută-mă, Carver. Trebuie să plecăm de-aici. Şi am 
nevoie ca tu să mă ajuţi. 

Pentru prima oară îşi întoarse capul şi se uită la ea. Clipi 
de câteva ori, încercând să-şi revină, apoi îşi miji ochii şi o 
privi, căutând indicii. _ 

— Sunt eu, spuse ea. Alix. M-am întors pentru tine. Imi 
pare atât de rău, iubitule. Am fost atât de crudă cu tine. 
Dar niciodată nu am vrut să se întâmple asta. Trebuie să 
mă crezi. Te iubesc. Şi acum, te rog, încearcă să mergi... 
înţelegi ce spun? 

Carver se încruntă din nou, clipi de mai multe ori, după 
care dădu încet, dar hotărât din cap. 

— Poţi să mergi? 

Un sunet nearticulat ieşi din gura lui Carver. Apoi braţele 
şi picioarele începură să-i tremure, încercând să adune 
suficientă energie şi voinţă pentru un efort fizic uriaş. Alix 
făcu un pas în spate pentru a-i lăsa lui Carver suficient 
spaţiu să se sprijine de braţele scaunului şi să se împingă 
cu toată forţa de care era capabil pentru a se ridica. Se 
ridică încet, centimetru cu centimetru, cu faţa schimonosită 
din cauza efortului depus. Apoi se prăbuşi în braţele lui Alix. 

Încercă din nou. 

— Hai, dragule, încearcă să mergi, fă-o pentru mine. Un 
pas... doar un pas. 

Carver dădu din nou din cap în semn de aprobare, apoi 
îşi propti piciorul drept puţin mai în faţă, cu rigiditatea unui 
bărbat care încearcă parcă pentru prima dată să meargă cu 
o proteză. Işi mută greutatea în faţă. 

— Bine, a fost excelent. Acum, încă un pas. 

Mai făcu un pas rigid, de data asta cu stângul. Apoi dădu 
brusc din braţe, îndepărtând-o pe Alix, şi mai făcu doi paşi 
înainte să se prăbuşească din nou în braţele ei. 

— Milţsc, murmură el. Îşi închise ochii, se gândi un 
moment, apoi încercă din nou. Mulţumsc. Strecură cuvântul 
cu limba sa umflată şi plină de răni şi printre dinţii care 
stăteau să cadă. 

368 


Alix râse şi clipi pentru a-şi îndepărta lacrimile. 

— Cu plăcere. Acum, hai cu mine, în acest colţ, departe 
de lumină. 

Îi conduse încet în colţul de sub camera video şi îl propti 
ca o mătură cu spatele lipit de zid. 

— Te simţi bine? spuse ea luându-şi mâinile de pe umerii 
lui şi ţinându-le pe lângă el, gata să-l prindă dacă urma să 
cadă din nou. 

— A-ha. 

Îl sărută repede pe buzele crăpate. Apoi băgă mâna în 
pungă după haine. În timp ce scotea jeanşii, ieşi şi SIG- 
Sauer-ul odată cu ei. Căzu pe podea. 

— Arma... spuse Carver uitându-se la pistol, dar nefăcând 
nicio mişcare să încerce să-l ridice. Incuviinţă din cap ca 
pentru el. Bine. Am nevoie de o armă... 

Alix o ignoră. Era prea ocupată încercând să tragă blugii 
în sus pe picioarele lui Carver, apoi pe coapse până peste 
banda de nailon negru, ajutându-l să-şi recapete o urmă de 
demnitate. Mai avea un singur lucru important de făcut, dar 
acum se simţea, în mod ciudat, ruşinată. Alix nu putea să 
înţeleagă de ce. După toate lucrurile pe care le făcuse, 
după toţi bărbaţii cu care fusese, nu se simţea în largul ei 
să-i tragă fermoarul lui Carver la pantaloni. De ce oare se 
părea asta mult prea intim? 

El îi simţi neliniştea şi zâmbi din nou. Pentru prima dată 
văzu o strălucire palidă în ochii lui, un indiciu că Samuel 
Carver pe care ea îl cunoştea începea să-şi revină. 

— Po' să fac eu a'ta, mormăi el. 

Trebui să-i dirijeze degetele să găsească fermoarul. El 
încercă şi îl ridică pe jumătate. Ea dădu din cap, 
nemulțumită de atitudinea ei, şi termină ce începuse 
acesta. 

— Mă iubeşti? o întrebă el, ca şi cum această idee i-ar fi 
trecut prin minte pentru prima dată. 

Alix dădu din cap, muşcându-şi buza de jos. 

— Juri? 

369 


— Da, şopti ea, atât de încet că abia îşi putea auzi 
propriile cuvinte. Apoi repetă puţin mai tare: Da, îţi jur! 

El încuviinţă din cap. 

— A'ta e bine... 

Îi luă din nou în braţe. 

— Totul e în regulă, dragul meu. Totul va fi bine. 

Imediat însă Carver o prinse în braţe cu o forţă 
surprinzătoare şi se aruncă cu ea la pământ în timp ce în 
încăpere începură să răsune focurile de armă. 


84 


Vederea lui Carver era încă înceţoşată şi avea numai 
puncte şi luminiţe în faţa ochilor. Lumea lui arăta ca un film 
ce fusese parţial ars, iar imaginea complet fragmentată. 
Totuşi, treptat, începu să se simtă conectat din nou cu 
lumea exterioară. 

Ştia acum că femeia care era cu el se numea Alix şi era 
sigur că ea era una din cele două femei frumoase, ca 
poleite cu aur, cu care încercase să vorbească, cele care tot 
reuşeau să îi scape. Părea supărată, foarte supărată, ca şi 
cum ea i-ar fi făcut ceva foarte rău, şi, pe măsură ce se 
gândea la asta, îşi aminti de o suferinţă din trecut, o durere 
adâncă în inimă, dar nu îşi putea aduce aminte când se 
întâmplase asta şi care fusese motivul. Oricum, nu mai 
conta, deoarece ea îi spusese că îl iubeşte şi că totul va fi 
bine. li promisese. 

Apoi îl văzu pe Dimitrov intrând pe uşă. Ştiu din start că 
acesta era un om foarte rău, unul dintre cei care 
încercaseră să îl rănească, şi acest om rău avea în mână o 
armă. Pe care o îndrepta spre ei doi. Carver nu voia ca Alix 
să fie împuşcată, şi o furie adâncă, de necontrolat şi 
mistuitoare puse stăpânire pe el, producând în el o 
schimbare radicală. 


370 


Intră într-un fel de transă în care o altă identitate violentă 
şi dominatoare preluă controlul, iar vechiul Carver dispăru 
instantaneu. Acest personaj cu totul nou o aruncă pe Alix la 
pământ, apoi se rostogoli, ignorând gloanţele pe care le 
trăgea Dimitrov din arma lui MAG-10, şi puse mâna pe SIG 
dintr-o singură mişcare, îşi luă poziţia de tragere şi 
descărcă trei gloanţe în pieptul rusului. 

Fără să spună vreun cuvânt, Carver se ridică în picioare, 
merse până la Alix şi o ridică dintr-o-mişcare. Ea îl privi în 
ochi, surprinsă de duritatea lui neaşteptată, şi fu şocată să 
nu descopere nimic familiar în expresia lui. 

— Trebuie ieşim, spuse el. Garaj. Maşină. 

O luă pe Alix de mână şi o târî din cameră cu o forţă şi o 
hotărâre care îi depăşeau puterea de înţelegere. Nu mai 
rămăsese nimic acum din omul înfrânt pe care îl îngrijise cu 
doar câteva secunde mai devreme. 

Fugiră pe coridor, îndreptându-se spre garaj. 


Sus la etaj, în dormitorul lui luri Zucovschi, ceasul arăta 
ora 4:15. Orologiul fu imediat spulberat când bomba din 
geanta computerului explodă, creând o bilă de foc ce se 
mări cu o viteză supersonică şi care generă un val de 
presiune care zdrobi totul în cale înainte ca golul pe care îl 
lăsase în urmă să o absoarbă înapoi în punctul de plecare. 

Şi Zucovschi fu spulberat în bucăţi şi bucățele, iar 
rămăşiţele îi fură mistuite de foc. Cu o secundă în urmă, era 
un oligarh miliardar având mii de oameni la degetul mic. O 
secundă mai târziu, pur şi simplu încetase să mai existe. 

Bomba nu fusese mare. Explozia nu provocase prea 
multe daune clădirii, distrusese doar dormitorul principal. In 
scurt timp însă, flăcările înghiţiră întreaga casă. 

La subsol, Carver se opri la auzul exploziei şi pe faţă îi 
apăru un zâmbet inuman, de triumf absolut. 

Alix se holba la el, încercând să-şi dea seama la ce sau la 
cine se uita. 


371 


— Bombă, o informă el. Un accident nasol. Aşa îi trebuie. 
Se uită în sus, ciulind urechea pentru a auzi dacă mai 
avuseseră loc şi alte explozii. Trebuie ieşim, repetă el. 
Acum! 

O luară la goană pe coridor până la garaj. Carver se uită 
în jur să găsească telecomanda cu care putea deschide 
uşa. 

— E în regulă, spuse Alix. Ştiu cum să fac asta. 

Ea apăsă un buton de pe perete şi uşa masivă de metal 
începu să se ridice, ajungând sub tavan. 

Odată ajunşi afară, aruncară o privire înapoi, spre 
cabană. Flăcările ajunseseră deja să iasă prin ferestrele 
sparte din dormitorul principal, în timp ce focul se îndrepta 
tot mai sus spre cer. Incepuse să se formeze o perdea de 
fum, iar pământul de sub picioarele lor era plin de cioburi. 

Carver începu să fugă spre drumul asfaltat care se curba 
spre intrarea principală a cabanei. 

Alix ezită un moment, apoi îl urmă. Oricât de bizar ar fi 
devenit comportamentul lui Carver, tot lângă el se simţea 
cel mai în siguranţă. 

Apropiindu-se de cealaltă parte a casei, Carver ieşi de pe 
alee şi se afundă în gardul verde. Alix aproape căzu peste 
el când acesta se ghemui în spatele unui tufiş. Enervat, îi 
făcu un semn cu mâna, indicându-i să stea în spate. Carver 
îşi întoarse capul şi se uită urât la Alix, punându-şi un deget 
pe buze şi făcându-i semn să tacă. Se uita la uşa de la 
intrarea principală, aşteptând ca şi ceilalţi locatari ai casei 
să-şi facă apariţia. 

Kursk fu primul. leşi din cabană, tuşind de trei sau patru 
ori, eliminând fumul din plămâni. Apoi se ridică în picioare 
şi se uită în jur. Carver observă că era neînarmat şi că arăta 
ca un animal de pradă ce urma să îşi atace victima. 

După câteva secunde, ieşi şi Titov. Reuşi să îşi 
recupereze şi arma din mijlocul flăcărilor, dar fumul îl 
afectase mai mult decât pe Kursk. Titov se aplecă, ţinându- 
şi mâinile pe genunchi, şi nu se mai oprea din tuşit. Kursk îi 

372 


făcu semn furios să-i dea arma. Titov nu păru dispus să-l 
asculte. 

Carver se ridică în picioare şi ieşi din tufişuri fără să facă 
zgomot. Ajunse la capătul aleii din faţa casei şi merse spre 
cei doi bărbaţi. Focul se reflecta în nuanţe portocalii şi 
roşietice pe jumătatea stângă a corpului său. 

Cei doi ruşi erau prea adânciţi în propria ceartă ca să îl 
observe pe Carver înainte ca acesta să ajungă la 5 m 
distanţă. Stătea destul de liniştit şi aşteptă până când 
Grigori Kursk îşi aţinti privirea asupra sa şi îşi dădu seama 
că are o armă, iar în secunda imediat următoare îi trase un 
glonţ în stomac şi altul în boaşe. Carver nu voia ca acesta 
să aibă o moarte rapidă, voia să sufere cât mai mult. 

Kursk ţipă, scoțând un sunet ascuţit, care făcea notă 
discordantă cu alura sa de bărbat masiv. Era chircit la 
pământ, cu mâinile ţinându-şi măruntaiele sfâşiate. 

Titov nu avu timp să reacționeze în niciun fel. Al treilea 
glonţ îi aruncă mitraliera din mână; al patrulea îi spulberă 
genunchiul stâng. Acum era şi el la pământ şi urla. 

Alix privi toată scena, oripilată de sadismul pe care nu-l 
mai văzuse la Carver înainte. Acum el repeta tortura la care 
el însuşi fusese supus. 

Îi mai trase lui Titov încă un glonţ în coapsă, făcând ca o 
fântână de sânge să-i ţâşnească din artera femurală, un 
sânge negru ce contrasta cu luminozitatea flăcărilor. Apoi 
se întoarse spre Kursk şi îl lovi cu piciorul, după care îl 
împuşcă în plămânul stâng. 

Kursk era încă în viaţă, deşi ţipetele lui nu mai erau acum 
decât nişte şoapte. 

Carver mai trase de două ori. 

— Opreşte-te! ţipă Alix. Pentru numele Domnului, 
opreşte-te odată! 

Sunetul vocii ei îl făcu pe Carver să-şi ridice privirea şi să 
se uite în jur, cu o expresie nedumerită pe faţă. Furtuna 
care se stârnise în el trecu la fel de brusc precum apăruse. 
Mâna în care ţinea arma îi căzu pe lângă corp. Se uită în jos 

373 


la oamenii aflaţi la picioarele lui ca şi cum nu ar fi ştiut cine 
erau şi cum ajunseseră acolo. 

Alix se apropie de el şi îi luă arma din mână. 

— Haide, spuse ea cu blândeţe. Te rog! S-a terminat. 

Dădu din cap fără să scoată vreun sunet şi o lăsă să Îl 
conducă pe aleea ce ducea la uşa de la intrarea principală. 
Alix apăsă un buton de pe o tastatură din apropiere, şi 
porţile mari de metal se deschiseră. leşiră pe drumul 
lăturalnic şi chiar în acel moment o maşină porni motorul, 
luminând întunericul. 

Carver se uită fix la faruri când acestea se aprinseră 
brusc, înlemni, apoi se aplecă cu capul în mâini, suspinând 
încet. 

Uşa de la maşină se deschise şi ieşi un bărbat înalt. Alix 
ţinea arma în mâna dreaptă, iar mâna stângă o duse la 
frunte, să nu-i mai bată lumina direct în ochi. 

— Nu mişca! strigă ea. 

— Hei, stai calmă. 

Alix se relaxă când recunoscu vocea lui Larsson. 

Norvegianul se apropie de ei, încercând să-l liniştească 
pe Carver, care părea să se afle din nou în starea în care 
fusese imediat după ce ea îl eliberase din scaunul de 
tortură. 

— Începusem să-mi fac griji pentru voi, spuse Larsson. Se 
uită la Carver. Ce naiba s-a întâmplat cu el? 


374 


SÂMBĂTĂ, 6 SEPTEMBRIE 85 


85 


Apusul de soare al verii târzii se reflecta în apele lacului 
Geneva, trimițând valuri de lumină ce păreau să se joace 
pe tavanul camerei de la sanatoriu. Era un spaţiu larg, 
luminos şi deschis, dar în această duminică plăcută, la ora 
prânzului, aici se afla doar un pacient solitar. 

Stătea într-un scaun cu rotile, la aproape m de televizor. 
Pacientul părea pierdut într-o lume doar a lui. Vorbea încet 
de unul singur, în timp ce ticurile şi zvâcnirile corpului său 
dovedeau faptul că încă mai era viaţă în el. Nu dădea niciun 
fel de atenţie imaginilor de la televizor. 

Opt soldaţi tineri în tunici purpurii şi strălucitoare cărau 
spre altarul unei biserici măreţe şi străvechi un sicriu 
învăluit într-un steag ce avea pe el un blazon şi care era 
acoperit cu coroane de flori albe. In timp ce sicriul era dus 
spre altar, întreaga congregaţie începu să cânte primele 
versuri ale imnului naţional al Marii Britanii. Atunci când 
melodia ajunse la punctul culminant, la strigătul triumfător 
Send her Victorious!*, pacientul tăcu dintr-odată, se ridică 
şi îşi aţinti privirea asupra ecranului. 

Se încruntă. Işi pironi privirea la imaginea care avea în 
prim-plan un cuplu mai în vârstă, un bărbat de vârstă 


7 „Trimite-o  victorioasă!", vers din 
imnul naţional al Regatului Unit al 
Marii Britanii, care se referă la regină, 


(n.tr.) 
375 


mijlocie şi doi adolescenţi îmbrăcaţi formal în costume 
negre şi purtând cravată. Apoi îşi închise ochii strâns şi 
începu să-şi scarpine capul cu ambele mâini. Era ceva 
compulsiv în mişcările sale, precum şi în modul brusc în 
care se opri şi îşi îndreptă din nou atenţia spre ecran, după 
care se retrase iar în lumea lui. 

Era un bărbat relativ tânăr, fără vreo urmă a unei boli 
fizice sau a malnutriţiei. Era îmbrăcat într-o pereche de 
pantaloni de pijama de bumbac şi un tricou alb, şi se vedea 
că avea un corp suplu, musculos - era într-o formă fizică de 
invidiat. Totuşi, avea urme roşii la încheieturi şi la glezne - 
zgârieturi, vânătăi, sugerând faptul că fusese legat sau 
imobilizat într-un fel sau altul. Avea o faţă umflată şi lipsită 
de culoare, ca şi cum ar fi fost victima unei tâlhării. 

Acestea erau vătămările vizibile de care un bărbat de 
vârsta lui şi în condiţia lui fizică se vindea repede. Mai 
îngrijorători erau ochii lui imobili şi înceţoşaţi ca şi cum i-ar 
fi fost greu să se concentreze la lumea din jurul lui şi chiar 
şi mai greu să atribuie un sens imaginilor recepționate. 

Asistentele îi spuneau Samuel. 


Alix Petrova trebui să se oprească pentru un moment 
înainte să intre în sanatoriu. Îi vizitase pe Carver în fiecare 
dimineaţă şi în fiecare seară de când Larsson îl adusese cu 
două zile în urmă în acest loc privat şi de o discreţie 
absolută, dar şi extrem de scump. Insă, cu toate acestea, 
trebuia să-şi adune toate forţele pentru ce o aştepta 
înăuntru. 

Recepţionerul o direcţionă spre salon. O asistentă o 
întâmpină în timp ce se îndrepta spre uşa cu panouri de 
sticlă din camera aerisită. Pe un ecuson prins de uniformă 
era scris numele ei, Corinne Juneau. 

— Cum se simte Samuel astăzi? întrebă Alix. 

— Puțin mai bine, îi răspunse asistenta Juneau. L-am 
făcut să coboare din pat, dar încă este teribil de confuz, 
săracul. Uitaţi-vă la el, în timp ce priveşte înmormântarea. 


376 


Nu cred că pricepe nimic din ce se întâmplă, Domnul să-l 
aibă în pază! Se uită la pacientul ei pentru un moment, apoi 
adăugă: Îi e atât de frică... Un nor de tristeţe îi umbri faţa 
blândă. Cum poate cineva să facă aşa ceva unei fiinţe 
umane? Asistenta o conduse spre camera unde se afla 
scaunul cu rotile. Aşteptaţi aici, spuse ea, când încă erau 
cam la 1 m distanţă. 

Intră singură. Televizorul era montat pe perete şi putea fi 
controlat de o telecomandă ce se afla pe consola de alături. 
Asistenta Juneau luă telecomanda şi dădu sonorul mai 
încet. Dacă se adresa cineva lui Carver, era important să 
vorbească încet şi calm. 

Chiar şi cel mai mic zgomot părea să-l sperie. 

Odată ce sunetul muzicii din biserică deveni 
imperceptibil, asistenta Juneau se întoarse cu fața spre 
Samuel. Ţinea încă în mână telecomanda. 

— Bună, spuse ea zâmbind cât de frumos putu. Prietena 
dumneavoastră a... 

Nu mai făcu niciun pas. Samuel se uita la ea, cu ochii 
căscaţi şi cu gura larg deschisă. Arătă cu degetul spre ea şi 
începu să se tânguiască: 

— Nu! Nu! 

Ea făcu un pas în faţă şi el tresări, ghemuindu-se în 
scaunul cu rotile. 

— Nu mă răni! Spun tot! 

Asistenta Juneau se pierdu cu firea pentru un moment. 
Stătu nemişcată în locul în care se oprise, uitându-se în jur, 
încercând să identifice cauza acestei nelinişti. Alix se 
apropie în grabă de asistentă şi îi luă telecomanda din 
mână. O puse la loc pe consolă, apoi îi puse mâna pe umăr 
pentru a o linişti, ca şi cum ea era specialista, şi asistenta 
era vizitatorul. 

— Este în regulă, spuse ea. Nu e vina dumneavoastră. Nu 
vă faceţi probleme. Am eu grijă de el acum. 

Asistenta Juneau se îndreptă grăbită spre uşă, uitându-se 
speriată peste umăr în timp ce ieşea. 

377 


Samuel se uita la cele două femei printre degete. Ochii îi 
erau încă larg deschişi, dar părea mult mai puţin speriat 
acum. 

Alix se lăsă pe vine lângă scaunul lui cu rotile, vrând să 
fie la acelaşi nivel cu el. 

— E în regulă, murmură ea. Eşti în siguranţă aici. Nimeni 
nu te poate râni. O să am eu grijă de tine. 

In timp ce vorbea, îi mângâia uşor mâna. Samuel nu 
părea să înţeleagă nimic din ce-i spunea ea. Dar tonul ei 
liniştitor şi atingerea moale a degetelor ei pe pielea lui 
păreau să îl relaxeze. Incet-încet se mai destinse. Alix 
continuă să-i vorbească pe un ton scăzut, folosind propoziţii 
simple. 

— Totul o să fie bine, sunt aici... 

Samuel părea mai fericit acum. Atenţia lui se îndreptă 
iarăşi spre televizor. Se uită în tăcere o vreme, încă 
încruntându-se, scărpinându-se şi zvârcolindu-se, pierdut în 
universul său rece şi pustiu. 

Apoi arătă cu degetul spre poză. 

— Ce-i asta? mormăi el. Vocea sa era lipsită de orice 
inflexiune şi greu de înţeles. Ce se întâmplă? 

Şi-atunci, destul de clar, cu o voce care putea fi uşor 
luată drept vocea unui bărbat normal, sănătos, întrebă: 
Cine a murit? Samuel îşi ridică o sprânceană în timp ce 
încerca să înţeleagă ceea ce vedea. A murit cineva? întrebă 
el, deşi acum se simţea iar neliniştea din voce. 

Alix îşi muşcă buza şi închise ochii. Apoi şopti: 

— Da. Era o prinţesă. A avut un accident. 

Samuel se gândi la ce îi spusese, apoi îşi îndreptă iar 
atenţia spre televizor. Alix îşi trase un scaun lângă el, şi 
niciunul nu mai scoase niciun cuvânt. 


Mai târziu, Samuel Carver privea la un convoi de maşini 
negre care treceau pe drum. Oamenii se înghesuiau pe 
podurile de pe marginile şoselei. De câte ori maşinile 
treceau pe sub unul dintre poduri, toţi oamenii aruncau flori 


378 


pe ele. Câteva se opreau chiar pe maşini, dar cele mai 
multe ajungeau pe şosea, lăsând acolo culori frumoase şi 
luminoase care contrastau cu griul murdar al asfaltului. 

O apucă pe Alix de mână. Ea i-o strânse blând, dându-i 
de înţeles că îl iubeşte. Apoi Samuel Carver o privi, cu o 
urmă de recunoaştere în privire, şi îi zâmbi. 


379 


Mulţumiri 


Mulţumirile mele sincere se îndreaptă către cei fără de 
care această carte nu ar fi fost nici scrisă, nici publicată. 

Lui Charlie Brocket, a cărui  fascinaţie pentru 
evenimentele din 31 august 1997, precum şi harul lui de a 
povesti mi-au stârnit interesul şi m-au determinat să scriu 
acest roman. 

Echipei de la agenţia mea literară, Lucas Alexander 
Whitley, din Londra, şi cu deosebire lui Julian Alexander, 
fără a cărui încredere, perseverenţă şi creativitate timp de 
mai bine de doi ani nimic nu s-ar fi întâmplat; lui Mark 
Lucas, al cărui feedback la primele mele încercări timide a 
reprezentat, pur şi simplu, o mostră de „creativitate 
distructivă” (brutal, dar teribil de eficient!); şi Petei 
Nightingale, a cărei analiză minuțioasă a variantei iniţiale a 
fost extrem de importantă. 

Celor de la Transworld Publishers din Londra, lui Sally 
Gaminara şi lui Simon Thorogood, care au avut încrederea 
să se lanseze în acest proiect cu o viteză incredibilă şi s-au 
dedicat în totalitate, la fel cum au făcut şi Clare Ferraro şi 
Joshua Kendall de la Viking din New York. M-au încurajat 
într-o manieră la care majoritatea autorilor doar visează. 

Lui Nigel Parker, care mi-a oferit sfaturile sale înțelepte, 
şi lui Mitchell Symons, care nu a fost doar un ascultător 
răbdător, ci a şi adus sugestii importante într-un moment 
capital. 

Echipei manageriale şi piloților de la Elite Helicopters, 
Goodwood, West Sussex, care mi-au oferit informaţii 
nepreţuite în ceea ce priveşte construcţia elicopterelor; 


380 


doctorului Michael Perrig de la Optimal Health, care a 
propus reţeta pentru Magnus Leclerc; Giselei Gruber de la 
Gold Air International, care a creat planul de zbor şi nota de 
plată a călătoriei private făcute cu avionul de la Northolt la 
Sion şi apoi cu elicopterul la Gstaad; lui Trevor Clifton, care 
a găsit soluţii cum să navighezi un Rustler 36, pe Canalul 
Mânecii şi să eviţi o navă mare în timp ce faci asta; lui John 
Smythe, care m-a dus în larg cu propriul Rustler 36. 

În final, cel mai important lucru, datorez totul, ca 
întotdeauna, familiei mele: lui Fred, fără de care aş fi fost 
tentat să privesc totul cu prea multă uşurinţă; lui Holly şi 
Lucy, a căror critică adusă tatălui lor a fost (de aceasta 
dată!) atât cerută, cât şi foarte apreciată; şi, bineînţeles, lui 
Clare. Eşti, ca întotdeauna, începutul şi sfârşitul a tot ceea 
ce fac. 


381 


Despre autor 


Tom Cain este pseudonimul unui jurnalist care a câştigat 
numeroase premii, a lucrat pentru ziarele din Fleet Street 
timp de 25 de ani, dar şi pentru reviste de prestigiu din 
Marea Britanie şi Statele Unite. Pe parcursul carierei sale, a 
luat câteva sute de interviuri unor politicieni de prim rang, 
antreprenori miliardari, atleți olimpici, vedete de cinema, 
supermodele şi legende rock. A investigat scandalurile 
financiare de pe Wall Street, intrigile din studiourile de la 
Hollywood, dar a scris şi despre vedetele sportive corupte 
din Marea Britanie. A locuit la Moscova, Washington D.C. ŞI 
Havana, Cuba. Deşi a editat patru reviste, a publicat peste 
12 cărţi, a scris scenarii de film şi a fost tradus în peste 20 
de limbi, acesta este primul său thriller. 


382