Ken Follett — Prin urechile acului

KEN 
FOLLEI T 


KEN FOLLETT 


PRIN URECHILE ACULUI 


Original: Eye of the Needle (1978) 


Traducere din limba engleză de: 
DUMITRU CONSTANTIN 


virtual-project.eu 


VP - 


Germanii au fost aproape 

complet induși în eroare - numai 
Hitler a intuit adevărul, dar a ezitat 
să-și urmeze propriul fler... 


J.P. Taylor 
English History 1914-1945 


VP-3 


PREFAŢĂ 


Cam pe la începutul anului 1944, spionajul german aduna 
dovezi despre masive concentrări de trupe în sud-estul Angliei. 
Avioanele de recunoaștere au fotografiat cazărmi, aerodromuri 
și flotile în golful Wash; generalul George S. Patton apărea în 
inconfundabilii săi pantaloni de călărie (de culoare roz), 
plimbându-și buldogul alb; s-au semnalat „explozii” pe liniile de 
emisie radio, schimburi de mesaje între regimentele din zonă. 
Informaţiile transmise de spionii germani din Marea Britanie 
confirmau toate aceste semnale. 

Bineînțeles, nu era vorba de nicio armată. „Navele” erau 
imitații de cauciuc și cherestea, cazărmile erau tot atât de 
adevărate ca decorurile de film. Patton nu avea nici măcar un 
singur om în subordine; semnalele radio nu aveau nicio noimă, 
iar spionii erau agenți dubli. 

Scopul diversiunii consta în păcălirea inamicului care trebuia 
să se pregătească pentru o invazie prin Pas de Calais. 
Debarcarea plănuită în Normandia, pe 6 iunie 1944, urma să fie 
o surpriză. 

Era înșelătoria secolului și friza imposibilul. Mii de oameni au 
fost implicaţi efectiv în realizarea acestei farse. Ar fi fost de-a 
dreptul un miracol ca niciunul dintre spionii lui Hitler să nu afle 
nimic despre ea. 

Au existat oare astfel de spioni? In acele zile toți se credeau 
înconjurați, din toate părțile, de „oamenii din coloana a cincea”!. 
După război s-a răspândit legenda că MI5? reușise să captureze 
întreaga rețea încă de la Crăciunul anului 1939. 

De fapt fuseseră foarte puţini și, într-adevăr, MI5 i-a prins 
aproape pe toţi. 

Era de ajuns unul singur... 

Este cunoscut că germanii au observat semnalele pe care 
trebuiau să le vadă în Anglia de Est. La fel, se știe că au mirosit 
minciuna și s-au străduit din rasputeri să afle adevărul. 


1 În original fifth columnists, termen politic cu sensul de agent al dușmanului, spion, 
diversionist, sabotor. (n.tr.). 

2 MI5 este o abreviere de la Military Intelligence Section 5, organizaţie 
guvernamentală însărcinată cu problemele de securitate ale Marii Britanii. (n.tr.). 


VP-4 


Până aici, a fost istorie. Ce urmează este ficțiune. 
Cu toate acestea, nu ne putem împiedica să ne gândim că așa 
ceva s-ar fi putut întâmpla cu adevărat. 


CAMBERLEY, SURREY 
lunie, 1977 


VP-5 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul 1 


De patruzeci și cinci de ani nu mai fusese o iarnă atât de 
friguroasă. Multe sate rămăseseră izolate, iar Tamisa se 
acoperise cu un pod de gheaţă. Intr-una din zilele lui ianuarie, 
trenul Glasgow-Londra sosise în gara Euston cu o întârziere de 
douăzeci și patru de ore. Impreună, zăpada și camuflajul făceau 
circulaţia periculoasă; numărul accidentelor rutiere se dublase și 
oamenii glumeau între ei: era mai riscant să circuli noaptea cu 
un Austin Seven pe Piccadilly decât să duci un tanc dincolo de 
linia de front Siegfried. 

Odată cu primăvara, totul deveni magnific. Baloanele de baraj 
pluteau maiestuos pe cerul albastru și senin, iar pe străzile 
Londrei, soldaţii aflați în permisie flirtau cu fetele îmbrăcare în 
rochii de vară. 

Orașul nu avea deloc aerul de capitală în război. Desigur, nu 
lipseau semnele; iar Henry Faber, pedalând pe drumul Waterloo- 
Highgate, le observa: grămezi de saci de nisip în jurul edificiilor 
publice importante, adăposturi Anderson? în parcurile de 
periferie, afișe propagandistice despre evacuare și măsurile de 
protecţie pe timpul raidurilor aeriene. 

Spiritul de observaţie al lui Faber era superior funcționarilor 
obișnuiți de la căile ferate. Vedea mulţimea de copii din parcuri 
și trăgea concluzia că evacuarea eșuase. Observa numărul mare 
de automobile care circulau în ciuda raţionalizării benzinei; citea 
despre noile modele anunţate de fabricaţi. Ştia care era 
semnificația valurilor de muncitori din schimbul de noapte, care 
luau cu asalt fabricile în care, cu numai câteva luni în urmă, abia 
dacă se găsea de lucru pentru schimbul de zi. Mai presus de 
toate, urmarea mișcările de trupe desfășurate pe calea ferată 
britanică; toată hârțoagele astea. Astăzi, de pildă, ștampilase un 


3 Adăposturi demontabile din tablă ondulată, având o forma boltita. Folosite pentru 
raidurile aeriene, denumite astfel după Sir J. Anderson, ministru de interne britanic în 
perioada 1939-1944. (nitr.). 


VP-6 


teanc de formulare care îl făcuse să creadă că o nouă forță 
expediţionară era pe cale să se constituie. Era cât se poate de 
sigur că urma să aibă un efectiv de 100 000 de oameni, cu 
destinaţia Finlanda. 

Intr-adevăr, semnale nu lipseau; dar în același timp, totul 
avea o tentă glumeaţă. Emisiunile de la radio satirizau 
absurdităţile birocratice prezente în toate reglementările 
specifice stării de război. In adăposturi răsunau adevărate 
coruri, iar femeile mondene își purtau măștile de gaze în niște 
cutii special concepute de croitori de lux. Se vorbea despre 
„războiul plicticos”. Dintr-odată, devenise ceva cât se poate de 
banal, asemenea unui spectacol cinematografic. Fără nicio 
excepţie, toate alarmele aeriene fuseseră false. 

Faber avea un alt punct de vedere, dar, la urma urmei, el era 
o persoană aparte. 

Işi îndreptă bicicleta pe Archway Road și se aplecă un pic în 
faţă ca să poată urca mai ușor dealul: picioarele sale lungi 
pompau neobosit, ca niște pistoane de locomotivă. Era foarte 
bine făcut pentru vârsta lui, în privinţa căreia minţea, deși avea 
treizeci și nouă de ani. De altfel, pentru mai multă siguranţă, 
mințea în mai toate privințele. 

Pe măsură ce urca dealul spre Highgate, începu să transpire. 
Casa în care locuia era una dintre cele mai sus amplasate din 
Londra, acesta fiind și motivul pentru care o alesese. Era o 
construcție din cărămidă în stil victorian, situată la unul dintre 
capetele unei terase ce acoperea șase clădiri identice. Toate 
înalte, înguste și întunecoase, aidoma minţilor oamenilor pentru 
care fuseseră construite. Fiecare avea trei niveluri plus un 
demisol cu intrare pentru servitori (clasa mijlocie din Anglia 
secolului al XIX-lea ţinea morțiș să aibă „intrare pentru 
servitori”, chiar și atunci când aceștia nu existau). În privinţa 
englezilor, Faber era cinic. 

Casa de la numărul șase era proprietatea domnului Harold 
Garden, de la Garden's Tea and Coffee, o companie modestă 
ajunsă la faliment în perioada crizei. Credincios principiului că 
insolvabilitatea e un păcat de moarte, domnul Garden cel falit 
nu a avut de ales decât moartea. Casa a fost tot ce i-a lăsat 
moștenire văduvei sale, care a transformat-o în pensiune. Rolul 
de proprietăreasă îi făcea plăcere, deși eticheta păturii sociale 
din care făcea parte îi impunea să se arate un pic rușinată din 


VP -7 


acest motiv. Camera lui Faber se afla la ultimul etaj și avea o 
lucarnă. Locuia acolo de luni până vineri, spunându-i doamnei 
Garden că weekendurile și le petrecea cu maică-sa, în Erith. În 
realitate, avea o altă cameră în Blackheath, iar proprietăreasa îl 
cunoștea drept domnul Baker, comis-voiajor pentru un fabricant 
de produse de papetărie. 

O luă cu bicicleta pe aleea grădinii, sub privirile încruntate ale 
ferestrelor înalte de la camerele din față. Adăposti bicicleta în 
șopron și o legă cu un lacăt de mașină de tuns iarbă - era 
interzis de lege să lași un vehicul neasigurat. Cartofii de 
sămânță din lădițele împrăștiate prin tot șopronul încolţiseră. 
Doamna Garden contribuia la efortul impus de război, 
transformându-și răzoarele de flori în brazde cu zarzavaturi. 

Faber intră în casă, își puse pălăria în cuier, se spală pe mâini 
și se duse să-și bea ceaiul. 

Trei dintre chiriași se aflau deja la masă: un adolescent cu 
fața plină de coșuri, care încerca să se înroleze; un vânzător de 
cofetărie cu părul blond-roșcat, tot mai rar pe zi ce trece; și un 
ofițer de marină pensionat și sclerotic. Faber îi salută cu un gest 
scurt, aplecând capul, și se așeză. 

Vânzătorul spunea o anecdotă: 

— Comandantul escadrilei zice: „Da' ce repede te-ai întors!” 
la care pilotul răspunde: „Am aruncat fluturașii așa cum erau, 
legați în pachete. N-am făcut bine?” la care comandantul 
raspunde: „Doamne Dumnezeule! Puteai să rânești pe cineva!” 

Ofiţerul de marină chicoti, dar Faber se mulţumi să 
zâmbească. Doamna Garden sosi cu ceainicul. 

— Bună seara, domnul Faber. Am început fără dumneata, 
sper că nu te deranjează. 

Faber întinse un strat subţire de margarină pe felia de pâine 
integrală și, o clipă, se gândi cu poftă la un cârnat gras. 

— Cartofii dumneavoastră sunt numai buni de puși în pământ, 
îi spuse proprietăresei. 

Nu zăbovi prea mult asupra ceaiului. Ceilalţi se contraziceau 
în legătură cu schimbarea lui Chamberlain cu Churchill, în postul 
de prim-ministru. Doamna Garden își tot dădea cu părerea și se 
uita la el să-i vadă reacţia. Era o femeie cam șleampătă, ușor 
supraponderală. Purta o îmbrăcăminte potrivită uneia de treizeci 
de ani, deși era cam de vârsta lui. Bănuind că doamna își dorea 
un alt soț, nu se amestecă în discuţie. 


VP-8 


Doamna Garden deschise aparatul de radio. Acesta bârâi un 
timp, apoi un crainic anunţă: „Aici BBC - Serviciul intern. 
Urmează Din nou, omul acela!" 7 

Faber mai ascultase programul respectiv. Il avea neobosit pe 
spionul german Funf. Se scuză față de ceilalți și se duse în 
camera lui. 

După Din nou, omul acela, doamna Garden rămase singură. 
Ofițerul de marină se duse la un bar cu vânzătorul, iar băiatul 
din Yorkshire, credincios din fire, plecase la o întrunire 
religioasă. Stătea în salon, cu un păhăruț de gin, privind la 
perdelele de camuflaj și gândindu-se la domnul Faber. Ar fi vrut 
ca el să nu-și petreacă atât de mult timp în cameră. Avea nevoie 
de cineva care să-i ţină de urât, și era genul de companie care. i- 
ar fi făcut plăcere. 

Asemenea gânduri o umpleau de vinovăţie. Ca să nu se mai 
simtă atât de vinovată, își aminti de domnul Garden, înceţoșat, 
ca o copie după un film vechi, deteriorat și cu bandă sonoră 
neinteligibilă. Cu toate că își amintea cu ușurință cum era să-l 
aibă în compania ei, în cameră, îi venea greu să-și imagineze 
faţa, hainele pe care le purta sau comentariile pe care le-ar fi 
făcut despre război. Mic, spilcuit, domnul Garden fusese un om 
prosper în afaceri, când avusese noroc, și fără succes, când 
norocul îl ocolise: era lipsit de strălucire în public și de o 
tandreţe insaţiabilă în pat. Îl iubea tare mult. Dacă războiul s-ar 
fi desfășurat cum se cuvine, multe femei ar fi fost în situaţia ei. 
Își mai turnă un pahar. 

Necazul era că domnul Faber părea un om liniștit. Nu avea 
niciun viciu aparent. Nu fuma, nu-i sesizase niciodată mirosul de 
băutură în respiraţie, și își petrecea toate serile în cameră, 
ascultând muzică clasică la radio. Citea o mulţime de ziare și 
făcea plimbări lungi. Bănuia că era mai deștept decât lăsa să se 
vadă prin serviciul său neînsemnat: intervențiile sale în discuţiile 
purtate în sufragerie erau întotdeauna o idee mai înțelepte 
decât ale celorlalți. Cu siguranţă - dacă s-ar fi străduit - ar fi 
putut obţine o slujbă mai acătării. Dar el părea că refuză șansa. 

Același lucru se putea spune și despre fizicul lui. Era o 
frumuseţe de bărbat: înalt, lat în umeri cu ceafa puternică, fără 
pic de grăsime, cu picioare lungi. Avea o faţă care inspira forță, 
cu fruntea înaltă, maxilare prelungi și ochi albaștri, strălucitori. 
Nu era frumos ca o vedetă de cinema, dar era genul de tip cu 


VP-9 


succes la femei. În afară de gură - mică și cu buze subţiri -, care 
o făcea să și-l închipuie lipsit de milă. 

Cu toate astea, la prima vedere, nu era genul de bărbat care 
să facă o femeie să-l privească de două ori. Pantalonii de la 
costumul vechi și uzat nu erau niciodată călcațţi - i-ar fi făcut 
bucuroasă acest serviciu, dar nu i-l ceruse niciodată. Purta în 
permanenţă un impermeabil ponosit și o șapcă turtită de 
docher. Nu avea mustață și, la fiecare două săptămâni, își 
tundea părul. Încerca să treacă neobservat. 

Avea nevoie de o femeie - în privința asta nu încăpea nicio 
îndoială. O clipă, se întrebă dacă nu cumva era un efeminat, dar 
îndepărtă imediat gândul acesta. El avea nevoie de o soţie care 
să-l facă să arate omenește și să-l ambiţioneze. Ea avea nevoie 
de un bărbat ca să-i ţină tovărășie și - ei, da - pentru dragoste. 

Din păcate, el nu făcuse niciodată vreun gest în acest sens. 
Câteodată, îi venea să ţipe din cauza frustrării. Era sigură că îl 
avea pe vino-ncoace. Se privi în oglindă, în timp ce-și mai turna 
un păhărel. Avea o faţă nostimă, un păr blond ondulat, și apoi, 
un bărbat găsea la ea pe ce să pună mâna... La acest gând, 
chicoti pe înfundate. Se cherchelise. 

Mai luă o înghiţitură de gin și se gândi dacă nu cumva era 
cazul să facă ea primul gest. In mod vădit, domnul Faber era un 
timid - un timid incorigibil. Nu că nu l-ar fi interesat sexul - 
înțelesese asta din privirile pe care i le aruncase în vreo două 
rânduri când o văzuse în cămașă de noapte. Poate că i-ar fi 
putut înfrânge timiditatea făcând pe nerușinata. În fond, ce-ar fi 
avut de pierdut? Încercă să-și închipuie cum s-ar fi desfășurat 
lucrurile în cel mai rău caz, doar așa, ca să vadă cum s-ar fi 
simţit. Să presupunem că ar fi respins-o. Ei bine, ar fi fost 
penibil, ba chiar umilitor. Mândria ei ar fi primit o lovitură. Dar 
nimeni n-ar fi știut ce s-a întâmplat. Numai că el ar fi fost nevoit 
să plece. 

Posibilitatea de a fi respinsă îi îndepărtă din minte întregul 
plan. Se ridică în picioare, gândindu-se: „Pur și simplu, nu-s una 
din alea”. Se făcuse ora de culcare. Cu încă un păhărel de gin 
băut în pat, ar fi fost în stare să adoarmă. Își luă sticla în 
dormitor. 

Camera se afla sub cea a domnului Faber și, în timp ce se 
dezbrăca, auzea acordurile viorilor de la aparatul lui de radio, 
îmbrăcă o cămașă de noapte nouă, roz, cu decolteu brodat - din 


VP - 10 


păcate nu era nimeni să-l admire - și umplu un ultim pahar. Se 
întrebă cum arăta domnul Faber dezbrăcat. Probabil un 
abdomen suplu și păr pe piept, niște fese mici și i se vedeau 
coastele, căci era slab. Chicoti din nou: „Chiar că am luat-o 
razna de tot!” 

Își luă paharul lângă ea, în pat, și încercă să se concentreze 
asupra cărţii de pe noptieră, dar efortul era prea mare. Se 
săturase de poveștile de dragoste ale altora. Povestirile despre 
legături amoroase amenințate de tot soiul de primejdii se 
potrivesc când ai o legătură perfect stabilă, cu soțul tău. O 
femeie are nevoie însă de mai mult decât îi poate oferi Barbara 
Cartland. Sorbi din pahar și își dori ca domnul Faber să oprească 
blestemăția aia de radio. Era ca și cum ai fi încercat să adormi la 
un ceai dansant! 

Ar fi putut, desigur, să-l roage să-l oprească. Se uită la ceasul 
de pe noptieră: era trecut de zece. Nu avea decât să-și pună 
capotul - asortat cu cămașa de noapte - să-și aranjeze un pic 
părul, apoi să-și pună papucii - destul de cochetți, cu un model 
cu trandafiri -, să urce treptele până la etajul de sus, pur și 
simplu, ei da, să bată la ușa lui. Ar fi deschis-o, probabil în 
pantaloni și maiou, după ce s-ar fi uitat la ea în același fel în 
care se uitase atunci când o văzuse în cămașa de noapte, în 
drum spre dormitor... 

— Bătrână şi proastă, se mustră ea cu glas tare. Ăsta nu-i 
decât un pretext ca să te duci sus, la el. 

Apoi se întrebă de ce îi trebuie neapărat un pretext. În fond, 
era o femeie matură, era casa ei și în ultimii zece ani nu 
întâlnise vreun bărbat care să i se potrivească într-atât și - ce 
dracu'! - avea nevoie să simtă deasupra ei pe cineva puternic, 
vânjos și păros, care să-i frământe sânii, să-i geamă în ureche și 
să-i desfacă ferm coapsele cu mâinile lui mari și netede. Mâine 
putea să vină din Germania bomba aia cu gaze și toţi aveau să 
moară otrăviţi, înecaţi și sufocaţi de fum, iar ea ar fi ratat ultima 
șansă. 

Astfel că își goli paharul, se dădu jos din pat, își puse capotul, 
își aranjă un pic părul, încălță papucii și luă cu ea legătura de 
chei, pentru eventualitatea în care el ar fi încuiat și nu ar fi 
auzit-o ciocănind, din cauza radioului. 

Nu era nimeni pe palier. Găsi scara pe întuneric. Ar fi vrut să 
sară peste treapta care scârţâia, dar se împiedică de covorul 


VP -11 


desfăcut și călcă pe ea cu toată greutatea; din fericire, nimeni 
nu auzi, așa că merse mai departe și bătu încet la ușă. O încercă 
ușor. Era încuiată. 

Radioul fu dat mai încet și domnul Faber răspunse: 

— Da? 

Vorbea curat, adică fără vreun accent cockney* sau străin. De 
fapt nu avea niciun fel de accent, doar o voce plăcută și neutră. 

— AȘ vrea să-ţi spun două vorbe, spuse ea. 

El păru să șovăie și apoi răspunse: 

— Sunt dezbrăcat. 

— Și eu sunt, chicoti ea și deschise ușa cu dublura cheii. 

El stătea în fața radioului, cu un soi de șurubelniță în mână. 
Era în pantaloni și nu avea maioul pe el. Era alb la faţă și părea 
speriat de moarte. 

Păși înăuntru și închise ușa în urma ei, neștiind ce să spună. 
Dintr-odată își aminti o frază dintr-un film american și zise: 

— N-ai vrea săi oferi ceva de băut unei fete singure? 

Era caraghios, zău așa, căci știa că el nu ţinea băutură în 
cameră, iar ea nu era îmbrăcată pentru o ieșire în oraș, dar i se 
păru că sună ademenitor. 

Replica se pare că avu efectul scontat. Fără să spună nimic, 
se apropie încet de ea. Avea într-adevăr păr pe piept. Făcu un 
pas înainte, braţele lui o îmbrăţișară, ea închise ochii și-și ridică 
fața. O sărută, ea se mișcă ușor în brațele lui, simţi în spate o 
durere teribilă, înfiorătoare și deschise gura să ţipe. 

(J 

Faber o auzise împleticindu-se pe scări. Dacă ar fi venit cu un 
minut mai târziu, și-ar fi pus stația radio înapoi în cutie și 
registrele de coduri în sertar. N-ar fi existat niciun motiv s-o 
omoare. Dar auzise zgomotul cheii în broască și, când ușa se 
deschise, stiletul se afla deja în mâna lui. 

Pentru că se mișcase puţin în braţele sale, la prima lovitură de 
pumnal Faber nu îi nimeri inima. Îi vârî degetele-n gură ca să nu 
tipe. O lovi încă o dată, dar ea se mișcă din nou, iar lama fu 
deviată de o coastă, producând doar o rană superficială. 
Sângele ţâșni și își dădu seama că nu va fi o moarte „curată”. 
Așa se întâmplă când ratezi prima lovitură. 

Se zvârcolea prea tare ca să mai poată fi ucisă cu o lovitură 
de pumnal. Cu mâinile înfundându-i gura, îi strânse falca 


4 Dialect și accent din cartierul londonez East End. (n.tr.). 
VP -12 


folosindu-se de degetul mare, și o împinse cu spatele în tăblia 
ușii. Capul se izbi de lemnul sculptat cu un bufnet puternic, iar 
el își dori să nu fi dat radioul mai încet. Dar cine se aștepta la 
așa ceva? 

Ezitase înainte s-o omoare - că ar fi fost mai bine dacă ea ar fi 
murit în pat - din punctul de vedere al poveștii de acoperire, 
care, deja, prindea contur în mintea lui. Nu era sigur că putea să 
o ducă până acolo în liniște. O strânse mai tare de falcă, îi 
imobiliză capul și deschise cu stiletul un arc amplu, care îi sfâșie 
beregata; și asta pentru că stiletul nu era o armă potrivită, iar 
gâtul nu constituia ţinta lui favorită. 

Sări înapoi ca să evite primul șuvoi oribil de sânge, apoi păși 
în faţă ca s-o prindă înainte de a se prăbuși pe podea. O târî 
până la pat, căutând să nu se uite la gâtul ei, și acolo o culcă. 

Nu era prima sa crimă. Își aștepta reacţia. Se producea 
totdeauna imediat ce se simţea în siguranţă. Se duse la 
chiuveta din colţul camerei. Își vedea chipul în oglinda pentru 
bărbierit. Era slab la faţă, avea o privire fixă. În timp ce se 
studia, își zise printre dinţi: „Ucigașule!” Apoi, vomită. 

După asta, se simţi mai bine. Putea să treacă la treabă. Știa 
exact ce avea de făcut, amănuntele îi veniseră în minte chiar în 
timp ce o ucidea. 

Se spălă pe faţă, pe dinţi, curăţă chiuveta. Se așeză la masă, 
în apropierea staţiei radio. Deschise carneţelul la locul știut și 
începu să acționeze manipulatorul telegrafic. Avea de transmis 
un mesaj lung, despre formarea unei armate pentru Finlanda, și 
fusese întrerupt la jumătate. Mesajul era scris pe carnet. incheie 
transmisia cu „Salutări lui Willi”. 

Transmițătorul fu împachetat cu grijă în valijoara destinată 
anume. Faber își puse celelalte obiecte personale într-o a doua 
valiză. Scoase pantalonii, curăță sângele cu un burete și se 
spălă pe tot corpul. 

În cele din urmă, studie cadavrul. 

Era în stare să-l privească senin, cu sânge rece. Era război - 
erau dușmani; dacă n-ar fi omorât-o, ea i-ar fi provocat moartea. 
Fusese o amenințare și tot ce mai simțea acum era un 
sentiment de  ușurare. Amenințarea fusese îndepărtată. 
Greșeala ei fusese că-l speriase. 

Cu toate acestea, ultimul lucru pe care-l avea de făcut nu-i 
producea nicio plăcere. li desfăcu capotul și îi săltă cămașa de 


VP - 13 


noapte până în jurul taliei. Îi sfâșie chiloţii, încât să se vadă părul 
de pe pubis. Biata femeie, nu dorise decât să-l seducă. Dar nu ar 
fi reușit să o scoată din încăpere fără să observe transmiţătorul. 
Propaganda britanică îi făcuse pe acești oameni ridicol de 
vigilenţi în privinţa spionilor. Dacă Abwehr”-ul ar fi avut atât de 
mulţi agenţi câți pretindeau ziarele că ar avea, britanicii ar fi 
pierdut deja războiul. 

Făcu un pas înapoi și o studie, cu capul într-o parte. Ceva nu 
era în regulă. Incerca să gândească exact ca un maniac sexual. 
„Cum aș fi procedat dacă aș fi fost înnebunit de dorinţa pentru o 
femeie ca doamna Garden și aș fi ucis-o doar așa, ca să-mi fac 
mendrele cu ea?” 

De bună seama, un asemenea descreierat ar fi ţinut să-i vadă 
sânii. Faber se aplecă asupra cadavrului, prinse marginile 
decolteului și-l sfâșie până la talie. Eliberaţi, sânii ei mari se 
lăsară în părți. 

Medicul legist avea să descopere imediat că victima nu fusese 
violată, dar Faber își făcu socoteala că amănuntul nu prezenta 
importanţă. Urmase un curs de criminologie la Heidelberg și știa 
că o mare parte dintre atacurile cu mobil sexual nu erau duse 
până la capăt. Și pe urmă, nu putea merge cu înșelăciunea atât 
de departe, nici chiar pentru patrie. Nu era un SS-ist. Aia ar fi 
fost în stare să stea la coadă ca să violeze cadavrul... Îndepărtă 
gândul din minte. 

După ce se spală încă o dată se îmbrăcă. Era aproape miezul 
nopţii. Trebuia să mai aștepte o oră până să plece, mai târziu 
avea să se simtă în siguranţă. 

Se așeză să analizeze unde greșise. 

Comisese o eroare. Doamna Garden îi descoperise secretul - 
mai exact, i l-ar fi descoperit peste câteva secunde -, prin 
urmare nu se aflase într-o situaţie absolut sigură, deci 
acoperirea nu-i fusese fără cusur, așadar comisese o eroare. 

Ar fi trebuit să pună un zăvor la ușă. Mai bine să se creadă că 
era un timid incorigibil, decât să dea prilejul proprietăreselor în 
ținută de noapte să se strecoare în camera personală cu ajutorul 
dublurilor de chei. 

Aceasta era eroarea de suprafață. Hiba mai serioasă consta în 
faptul că era prea arătos pentru un burlac. Se gândi la asta mai 


> Serviciu de informaţii și contrainformaţii ce funcţiona pe lângă Marele Stat-Major 
german (1919-1944). (n.tr.). 


VP - 14 


degrabă cu iritare decât cu vanitate. Ştia că era un bărbat 
chipeș, și nu avea niciun motiv aparent să rămână neînsurat. 
Incercă să-și imagineze o explicaţie plauzibilă pentru această 
situaţie, fără să mai riște alte avansuri din partea celorlalte 
doamne Garden din lumea largă. 

Trebuia să se inspire din adevărata sa personalitate. În fond, 
de ce era celibatar? Se foi neliniștit - nu-i plăceau oglinzile. 
Răspunsul era simplu. Din cauza profesiei sale. Dacă mai 
existau și alte motive, mai profunde, nu voia să știe de ele. 

Işi va petrece restul nopţii sub cerul liber în pădurea Highgate. 
Dimineaţa, avea să-și ducă valizele în gară, la bagaje de mână. 
Mâine-seară se va muta în camera lui din Blackheath. 

Va folosi noua sa identitate. Nu se temea că va fi prins de 
poliţie. Comis-voiajorul care închiriase odaia din Blackheath 
arăta destul de diferit de funcţionarul care-și ucisese 
proprietăreasa. Personajul din Blackheath se purta cu 
ostentaţie, era vulgar și vorbăreţ. Purta cravate stridente, dădea 
de băut celor din jur și se pieptăna altfel. Poliţia avea să caute 
un amărât de pervers, un ticălos, care n-ar fi spus nimănui nici 
„dă-te mai încolo”, până nu l-ar fi mistuit patimile trupești. 
Nimeni n-avea să acorde prea multă atenţie comerciantului 
chipeș, îmbrăcat în costumul lui în dungi, care, în mod evident, 
arăta ca unul cuprins mai mult sau mai puţin permanent de 
patimi trupești - și care nu avea nevoie să omoare femeile ca să 
le facă să-i arate sânii. 

Trebuia să-și aranjeze o nouă identitate - întotdeauna 
dispunea de cel puţin două. Avea nevoie de un nou serviciu, 
acte noi - pașaport, buletin de identitate, cartelă de alimente, 
certificat de naștere. Totul era atât de riscant! Dracu' s-o ia pe 
doamna Garden! Nu putea să se îmbete și să adoarmă, ca de 
obicei? 

Se făcuse ora unu. Faber aruncă o ultimă privire prin cameră. 
Nu era îngrijorat din pricina urmelor lăsate - evident, 
amprentele sale erau răspândite prin toată casa, și nimeni nu va 
avea nicio îndoială în privința ucigașului. Nu-l încerca niciun fel 
de sentiment acum, când părăsea locul care, timp de doi ani, 
fusese căminul său; niciodată nu-l considerase cu adevărat un 
cămin. Pentru el niciun loc nu însemnase vreodată un cămin. 

De acum încolo, acesta va fi în mintea lui locul unde învățase 
că trebuie să pună zăvor la ușă. 


VP -15 


Stinse luminile, își luă valizele, cobori scările și se făcu 
nevăzut în întunericul de afară. 


Capitolul 2 


Henric al II-lea a fost un rege deosebit. Într-o epocă în care nu 
fusese inventat termenul „vizită scurtă”, el a „zburat” între 
Anglia și Franţa cu o asemenea rapiditate, încât i s-au atribuit 
puteri magice - un zvon pe care, se înţelege, nu avea niciun 
motiv să-l dezmintă. În 1173 - în iunie sau în septembrie, în 
funcţie de izvoarele istorice secundare luate în seamă - ela 
sosit în Anglia și a plecat din nou în Franţa, atât de repede încât 
nici măcar un cronicar contemporan nu a aflat despre asta. 
Istoricii de mai târziu au descoperit înregistrarea cheltuielilor 
sale în Pipe Rollsf. La vremea aceea, regatul trebuia să facă faţă 
atacurilor fiilor săi și ale vecinilor de la nord și sud - Scoţia și 
sudul Franţei. Dar care a fost cu adevărat scopul vizitei sale? Cu 
cine s-a întâlnit? De ce se păstrează secretul, când mitul vizitei 
sale magice ţinea loc de o armată întreagă? Ce anume a 
înfăptuit? 

Cam acestea erau întrebările care îl frământau pe Percival 
Godliman în vara lui 1940, când trupele lui Hitler treceau peste 
lanurile de porumb franceze ca o uriașă coasă, iar britanicii se 
năpusteau prin „gâtul de sticlă” de la Dunkerque într-o 
devălmășie însângerată. 

Profesorul Godliman avea mai multe cunoștințe despre Evul 
Mediu decât oricare alt om în viaţă. Cartea sa, Ciuma neagră’, 
bulversase toate prejudecățile despre medievalism; fusese un 
bestseller, publicat în prestigioasa colecţie Penguin Book. După 
asta, își îndreptase atenţia spre o perioadă timpurie, încărcată 
de mistere greu de deslușit. 

Intr-o splendidă zi de iunie, la 12:30, una dintre secretare l-a 
găsit pe Godliman aplecat asupra unui manuscris cu anluminuri 
- traducea din greu textul scris în latina medievală, însoţindu-l 
de notele sale redactate cu un scris aproape lizibil. Secretara, 
care își pusese în gând să ia masa de prânz în parcul din Gordon 


6 Înregistrări ale birourilor visteriei de stat. (n.tr.). 
A Epidemie de ciumă în Europa între anii 1340-1349. (n.tr.). 


VP - 16 


Square, nu agrea deloc sala manuscriselor, unde i se părea că 
miroase a mort. Aveai nevoie de atâtea chei ca să ajungi acolo, 
de parcă ar fi fost un cavou. 

Palid din cauza luminii de deasupra, stând înaintea pupitrului 
într-un picior, ca o pasăre, Godliman arăta ca fantoma preotului 
care scrisese cartea, veghindu-și preţioasa sa cronică. Fata își 
drese glasul, așteptând să fie băgată în seamă. In faţa ei se afla 
un bărbat scund, trecut de cincizeci de ani, cu spatele gârbovit 
și vedere slabă, îmbrăcat într-un costum de tweed. Ştia că, 
odată scos din evul său mediu, omul era foarte rezonabil. Tuși 
din nou și spuse: 

— Domnule profesor! 

El își ridică privirea și când o văzu îi zâmbi; dintr-odată nu mai 
arăta ca o fantomă, ci avea mai mult aerul unui tătic trăsnit. 

— Bună! salută el cu un ton mirat, de parcă tocmai își 
întâlnise vecinul de palier în mijlocul Saharei. 

— Mi-aţi spus să vă amintesc că trebuie să luați prânzul la 
Savoy, cu colonelul Terry. 

— Ah, da! Işi scoase ceasul din buzunarul de la vestă și se 
holbă la cadran. Trebuie să plec de îndată - am de gând să 
merg pe jos. 

— V-am adus masca de gaze, spuse ea, încuviințând din cap. 

— La toate te gândești! îi răspunse el zâmbind, și tânăra 
secretară constată că arăta de-a dreptul simpatic. 

Luă din mâinile ei masca și o întrebă: 

— Crezi că trebuie să-mi iau pardesiul? 

— Azi-dimineaţă aţi venit fără. E destul de cald. Să încui după 
ce plecaţi? 

— Mulţumesc, mulţumesc, murmură el, apoi își vâri carnetul 
de notițe în buzunarul hainei și părăsi încăperea. 

Secretara aruncă o privire de jur-împrejur, fu scuturată de un 
fior și plecă în urma lui. 

e 

Colonelul Andrew Terry era un scoțian roșu la față, slab ca un 
țâr, după o viață de fumător înrăit, cu părul blond întunecat și 
rar, uns din belșug cu briantină. Godliman îl găsi așezat la una 
dintre mesele restaurantului Savoy, îmbrăcat civil. În scrumieră 
se găseau deja trei chiștoace de ţigară. Se ridică în picioare să-i 
strângă mâna. 

— 'Neaţa, unchiule Andrew, spuse Godliman. 


VP - 17 


Terry era fratele mai mic al mamei sale. 

— Ce mai faci, Percy? 

— Scriu o carte despre Plantageneti, răspunse Godliman în 
timp ce se așeză la masă. 

— Cum adică, manuscrisele tale au rămas în Londra? Sunt 
surprins. 

— De ce? 

Terry își aprinse încă o ţigară. 

— Mută-te la ţară, pentru un eventual bombardament. 

— Crezi că ar trebui? 

— Jumătate din National Gallery a fost adăpostită în nu știu ce 
groapă mare, undeva în Țara Galilor. Tânărul Kenneth Clark a 
fost mai iute de picior decât tine. N-ar strica deci, cu ocazia 
asta, să-ţi iei și tu tălpășița de pe-aici. Bănuiesc că nu ţi-au mai 
rămas cine știe ce studenți la cursuri. 

— Așa este. Godliman luă meniul de la chelner și-i spuse: Nu 
vreau nimic de băut. 

Terry nu acordă nicio atenţie meniului. 

— Serios vorbesc, Percy, de ce ai rămas în oraș? 

Dintr-odată, privirea lui Godliman se limpezi, asemenea 
imaginii de pe ecran, în timp ce proiectorul își reglează distanța 
focală, de parcă abia în clipa aceea - trecuse ceva vreme de 
când intrase în restaurant - începuse să gândească. 

— Nu am nimic împotrivă să fie puși la adăpost copiii și 
instituţiile naţionale, cum ar fi Bertrand Russel. În ce mă 
privește, ei bine, e ca și cum ai da bir cu fugiţii, lăsându-i pe alţii 
să lupte pentru tine. Îmi dau seama că ăsta nu e un argument 
prea logic. Dar aici e vorba de sentimente, nu de logică. 

Pe chipul lui Terry se întipări zâmbetul celui căruia i s-au 
împlinit speranţele. Abandonă subiectul și cercetă meniul. După 
câteva clipe, exclamă: 

— Dumnezeule mare! auzi, plăcintă Le Lord Woolton! 

Godliman rânji: 

— Pariez că-i vorba tot de cartofi și legume. 

După ce comandară, Terry spuse: 

— Ce părere ai despre noul nostru prim-ministru? 

— Individul e un neghiob. În fond, Hitler e un cretin și ia uite 
ce bine se descurcă! Dar tu? 

— Nouă nu ne displace Winston. Cel puţin, e bătăios. 

Godliman își ridica sprâncenele. 


VP-18 


— „Noi”? Ai intrat din nou în joc? 

— La drept vorbind, nu m-am lăsat niciodată. 

— Parcă spuneai... 

— Percy, chiar nu poţi să-ţi imaginezi un departament ai cărui 
angajați spun toţi că nu lucrează pentru armată? 

— Fir-aș al naibii! Toţi anii ăștia... 

Fu adus primul fel de mâncare și începură o sticlă de 
Bordeaux alb. Godliman mânca somn conservat și privea 
gânditor. În cele din urmă, Terry spuse: 

— Te gândești la ultimul război? 

Godliman încuviinţă din cap. 

— Eh, anii tinereţii! Groaznice vremuri, spuse, dar tonul era 
aproape nostalgic. 

— În orice caz, războiul ăsta nu seamănă deloc cu celălalt. 
Ortacii mei nu se mai strecoară în spatele liniilor, să numere 
bivuacurile, cum făceaţi voi. Ei, mai fac ei și chestii de-astea, 
dar acum s-a pierdut mult din importanţă. În ziua de azi, nu 
facem decât să ascultăm transmisiile radio. 

— Mesajele nu sunt codificate? 

Terry săltă din umeri. 

— Codurile pot fi decriptate. Sincer îţi spun, am ajuns să știm 
cam tot ce ne este necesar. 

Godliman se uită precaut în jur, dar nu sesiză pe nimeni care 
să-i poată auzi și nu era cazul să-l atenţioneze pe Terry că 
imprudenţa poate fi plătită cu viața. 

— De fapt, continuă Terry, misiunea mea este să acţionez 
astfel încât să fim siguri că ei; nu ajung în posesia informațiilor 
de care au nevoie despre noi. 

| se aduse plăcinta cu carne de pui. Carnea de vită lipsea din 
meniu. Godliman nu scoase un cuvânt, iar Terry își urmă 
discursul. 

— Canaris este un tip ciudat, să știi. Vorbesc de amiralul 
Wilhelm Canaris, șeful Abwehr-ului. L-am cunoscut înainte să 
înceapă măcelul ăsta. Îi e dragă Anglia. Și am senzaţia că nu e 
prea înnebunit după Hitler. În tot cazul, știm că i s-a ordonat să 
pună la cale o importantă operaţiune de spionaj împotriva 
noastră, ca preambul al unei invazii - dar mare lucru n-a făcut în 
acest sens. l-am arestat omul cel mai bun din Anglia, a doua zi 
după izbucnirea războiului. El se află acum în închisoarea de la 
Wandsworth. Oameni de trei lulele, spionii lui Canaris. Babete 


VP -19 


adăpostite prin pensiuni, fasciști descreieraţi, criminali de 
duzină... 

Godliman îl întrerupse: 

— Uite ce e, bătrâne, asta e prea mult. Tremura ușor, cu un 
amestec de supărare și nedumerire. Toate chestiile astea sunt 
secrete. Nu vreau să știu nimic! 

Dar Terry replică imperturbabil: 

— Nu vrei să mai mănânci nimic? Eu am să comand o 
înghețată de ciocolată. 

Godliman se ridică în picioare. 

— Nu, mulţumesc! Dacă nu te superi, mă întorc la munca 
mea. 

Terry îl privi cu calm. 

— Percy, lumea mai poate să aștepte tratatul tău despre 
Plantageneți. E război, dragul meu. Vreau să lucrezi pentru 
mine. 

Un moment lung, Godliman îl privi în tăcere. 

— Și ce Dumnezeu ar trebui să fac? 

Terry rânji cu cruzime. 

— Să prinzi spioni. 

În ciuda vremii frumoase, în drum spre facultate, Godliman se 
simțea deprimat. Fără îndoială, va accepta oferta colonelului 
Terry. Țara se afla în război - era un război drept; chiar dacă era 
prea bătrân să mai lupte, era îndeajuns de tânăr pentru a da o 
mână de ajutor. 

Insă ideea de a-și părăsi munca - pentru câţi ani? - îl deprima. 
Era îndrăgostit de istorie și, de la moartea soţiei, acum zece ani, 
fusese total absorbit de Anglia medievală. ÎI pasionau 
descifrarea misterelor, problemele legate de energia nucleară, 
rezolvarea contradicţiilor, demascarea minciunilor, a 
propagandei și a miturilor. Noua sa carte urma să fie cea mai 
bună lucrare cu acest subiect din ultima sută de ani, iar alta mai 
bună n-avea cum să fie scrisă încă o sută de ani. Această 
pasiune pusese stăpânire pe viaţa lui de mult timp, iar gândul 
de a o abandona părea aproape ireal; se simţea asemenea cuiva 
care descoperă pe neașteptate că e orfan și nu are niciun fel de 
legătură de rudenie cu cei pe care-i credea părinții lui. 

Șirul gândurilor îi fu întrerupt de sunetul strident al alarmei 
aeriene. Îi trecu prin minte să o ignore - cum procedau foarte 
mulți în acele zile, pentru că mai avea doar zece minute de 


VP - 20 


mers până la facultate. Dar nu mai exista niciun motiv întemeiat 
să se întoarcă la birou - știa că astăzi nu va putea să lucreze. Se 
grăbi să intre în staţia de metrou, se alătură masei compacte de 
londonezi îngrămădiţi pe scări, spre peronul murdar. Se ţinu 
aproape de un perete, holbându-se la o reclamă pentru Bovril? și 
gândind; „Dar nu e vorba numai de ce las în urmă”. 

ÎI deprima, în aceeași măsură, și gândul de a reintra în joc. 
Anumite aspecte îi plăceau; importanţa lucrurilor mărunte, 
prețuirea arătată faptului de a fi pur și simplu deștept, 
meticulozitatea, munca pe ghicite. Ura șantajul, înșelăciunea, 
disperarea și felul cum erai nevoit să-ţi înjunghii inamicul pe la 
spate. 

Peronul devenea din ce în ce mai aglomerat. Godliman se 
așezase, când mai erau locuri, și se pomeni sprijinindu-se de un 
bărbat în uniformă de șofer de autobuz. Tipul zâmbi și-i spuse: 

— „Oh, de-aș fi în Anglia, acum că-i vară”. Știţi cine a spus 
asta? 

— „E aprilie acolo” - îl corectă Godliman. Browning a spus 
asta. 

— Eu am auzit că Hitler ar fi spus-o, zise șoferul. Femeia de 
lângă el hohoti strident. Știi ce i-a zis evacuatul soţiei 
fermierului? 

Godliman nu-i băgă în seamă, amintindu-și de un aprilie în 
care tânjise după Anglia - ghemuit pe creanga înaltă a unui 
platan, încerca să distingă prin ceața rece într-o vale franceză, 
undeva, în spatele liniilor germane. Nu vedea nimic, nici măcar 
cu telescopul, în afară de forme vagi și întunecate. Tocmai se 
hotărâse să coboare și să meargă mai aproape, doi-trei 
kilometri, când trei soldaţi germani, răsăriţi ca din pământ, se 
opriseră la rădăcina copacului să-și fumeze ţigările. După un 
timp, începuseră să joace cărţi și tânărul Percival Godliman 
înțelese că găsiseră o modalitate de a trage chiulul și urmau să 
rămână acolo toată ziua. Rămase cocoțat în copac, abia 
mișcându-se, până când începu să-i tremure carnea, până când 
simţi cum îi amorţesc mușchii și cum îi plesnește vezica. Atunci, 
își scosese revolverul și îi împușcase pe cei trei soldaţi, unul 
după altul, lovindu-i în creștetul capului. Astfel, trei oameni, care 
râdeau și înjurau în timp ce-și jucau solda la cărţi, încetaseră să 
mai existe. Pur și simplu. Era prima oară când ucidea, iar 


8 Extract de carne de vită, folosit la sosuri, fiind marcă înregistrată. (n.tr.). 
VP -21 


singurul gând care-i venise în minte fusese: „Și asta numai 
pentru că trebuia să mă piș”. 

Godliman se mișcă pe asfaltul rece al peronului și lasă 
amintirea să se piardă. Un curent de aer cald se făcu simţit 
dinspre tunel; un tren intră în staţie. Oamenii care coborau își 
făcură loc și se puseră pe așteptat. Godliman trase cu urechea 
la vorbele din jurul lui. 

— L-ai auzit pe Churchill la radio? Eram la Ducele de 
Wellington când a vorbit. Bătrânul Jack Thorton a plâns. Poponar 
caraghios... 

— N-am mai avut friptură la grătar de-atâta vreme, încât i-am 
și uitat gustul, fir-ar al dracului... Comisia pentru vinuri a 
prevăzut că o să vină războiul și a achiziționat douăzeci de mii 
de duzini, slavă Domnului... 

— Da, o nuntă liniștită, dar ce rost are să aștepți când nu știi 
ce poate să aducă ziua de mâine? 

— Nu, Peter nu s-a întors de la Dunkerque... 

Şoferul de autobuz îi oferi o ţigară. Godliman refuză și scoase 
pipa. Cineva începu să cânte: 


Patrula de noapte a strigat. 
„Doamnă trageţi storurile alea - 
că se vede tot de-afară”, iar noi 
i-am răspuns: „N-ai tu treabă. Oh! 
Sus genunchii, doamna Browb”... 


Încet-încet, toată lumea începu să cânte. Godliman se alătură 
și el corului, știind că această naţiune pierdea războiul și cânta 
să-și ascundă frica, așa cum fluieră cineva care trece noaptea 
printr-un cimitir. Ştia că afecțiunea subită pe care o simțea 
pentru Londra și londonezi era efemeră, de aceeași sorginte ca 
isteria colectivă; nu avea încredere în vocea interioară care-i 
spunea: „lată, asta înseamnă războiul, iată pentru ce merită să 
lupţi!” Știa, dar nu-i păsa, deoarece, pentru prima oară după 
mulţi, mulţi ani, simţea fiorul sincer, fizic al camaraderiei, și se 
simţea bine. 

Când se auzi semnalul de încetare a alarmei, toată lumea 
urcă scările și mulţimea se răspândi pe străzi. Godliman se duse 
la cea mai apropiată cabină telefonică și îl sună pe Terry să-l 
întrebe cât de curând poate să înceapă treaba. 


VP - 22 


Capitolul 3 


Faber... Godliman... două laturi ale triunghiului care într-o 
bună zi va fi completat în mod decisiv cu David și Lucy - 
personajele principale ale unei ceremonii desfășurate chiar 
atunci într-o mică biserică de ţară. Lăcașul sfânt era vechi și 
frumos. Un zid de piatră înconjura cimitirul în care creșteau în 
voie flori sălbatice. Biserica însăși se afla pe acel loc - mai 
exact, părticele din ea existau acolo - încă de pe vremea ultimei 
invazii a Britaniei, în urmă cu aproape un mileniu. Zidul dinspre 
nord al naosului, gros de aproape un metru, străpuns de numai 
două ferestruici înguste, și-ar fi putut aminti de acea invazie; 
fusese construit într-o epocă în care bisericile erau, în sensul 
deplin, niște sanctuare, atât fizic, cât și spiritual, iar cele două 
ferestre mici, boltite în partea superioară, erau mai potrivite 
pentru tragerea săgeților asupra dușmanului decât pentru a lăsa 
să intre lumina Domnului. Și într-adevăr, Voluntarii Defensivei 
Locale aveau la îndemână planuri detaliate pentru folosirea 
bisericii, în eventualitatea că bandele de criminali europeni ale 
acelor timpuri vor traversa Canalul. 

În acest august al anului 1940, nu se auzea ropot de cizme pe 
pardoseala de ceramică a galeriei corului; nu încă. Soarele 
strălucea prin vitraliile care supraviețuiseră iconoclaștilor lui 
Cromwell și lăcomiei lui Henric al Vil-lea, iar acoperișul 
reverbera sunetele orgii care mai avea încă de rezistat cariilor și 
putregaiului uscat. 

Era o nuntă minunată - Lucy era îmbrăcată în alb, bineînțeles, 
iar cele cinci surori ale ei erau domnișoare de onoare, și aveau 
rochii de culoarea caisei. David purta uniforma de gală a 
ofițerilor de aviaţie din Royal Air Force, proaspăt câălcată și 
mirosind a nou - era prima dată când o îmbrăca. Cântară 
Psalmul 23, „Dumnezeu este pastorul meu”, până la aria 
Crimond. 

Tatăl lui Lucy era mândru, ca oricare om în ziua în care fiica 
lui cea mai mare și cea mai frumoasă se mărită cu un băiat 
chipeș, în uniformă. Își dăduse în arendă terenul arabil, folosind 
restul ca să crească vreo câţiva cai de curse. Dar în iarna asta, 
desigur, își va ara islazul și va planta cartofi. Cu toate că, la 
drept vorbind, era mai mult gentleman decât fermier, avea 


VP - 23 


pielea bronzată, pieptul vânjos și mâinile mari și butucănoase 
ale agricultorilor. Majoritatea oamenilor din acea latură a 
bisericii semănau cu el: bărbaţi cu pieptul lat, cu feţele roșii 
bătute de vânt, care preferau, în locul fracurilor, costumele de 
tweed și încălțămintea robustă. 

Domnișoarele de onoare aveau și ele ceva din această 
înfățișare, doar erau fete de la țară. Dar mireasa semăna cu 
mama ei. Avea un păr roșu, foarte întunecat, lung, bogat, 
strălucitor și magnific, niște ochi ca de chihlimbar, îndepărtați 
unul de celălalt, pe chipul oval; iar când se uită la vicar cu acea 
privire limpede și directă, spunând „Da!” cu o voce fermă și 
clară, preotul tresări surprins și își spuse: „Dumnezeule, asta 
chiar vorbește serios!” - ceea ce era un gând cam ciudat pentru 
un vicar, aflat în mijlocul unei ceremonii nupţiale. Familia din 
cealaltă parte a naosului avea și ea o înfățișare aparte. Tatăl lui 
David era avocat - încruntarea sa permanentă, tipic 
profesională, era menită să mascheze un temperament deschis. 
În celălalt război, fusese maior activ în cadrul armatei, și era 
convins că toată mascarada asta cu Forţele Aeriene și cu 
războiul purtat în aer nu era decât un moft, care avea să treacă 
foarte curând. Dar nimeni nu arăta ca el, nici măcar fiul său care 
stătea acum în faţa altarului, jurând să-și iubească soţia până la 
moarte, care putea să nici nu fie prea departe. Doamne apără și 
păzește! Nu, ceilalți semănau toţi cu mama lui David, așezată 
acum lângă soțul ei, cu părul ei aproape negru, tenul închis la 
culoare și membrele lungi și zvelte. 

Dintre toţi, David era cel mai înalt. Anul trecut, la 
Universitatea Cambridge, doborâse recordul la săritura în 
înălțime. Era chiar prea frumos pentru un bărbat - avea o faţă 
ce putea să treacă drept feminină, de n-ar fi fost umbra 
întunecată, de neînlăturat, a unei bărbi dese. Se bărbierea de 
două ori pe zi. Avea gene lungi, părea inteligent - și chiar era - 
și, pe deasupra, sensibil. 

Întreaga atmosferă era idilică: doi oameni frumoși și fericiţi, 
descendenţi ai unor familii solide, binișor situate și englezești 
sadea, căsătorindu-se într-o biserică de ţară, în cea mai 
frumoasă ambianţă de vară pe care o poate oferi clima 
britanică. 

În momentul în care au fost declaraţi soţ și soţie, amândouă 
mamele aveau ochii uscați, în vreme ce amândoi taţii plângeau. 


VP - 24 


Obiceiul de a săruta mireasa era de-a dreptul barbar, se 
gândea Lucy, în timp ce încă o pereche de buze de vârstă 
mijlocie, umede de șampanie, îi mânjeau obrazul. Probabil că își 
avea originea în niște tradiţii și mai barbare, din Evul Mediu 
timpuriu, când toți bărbaţii din trib aveau dreptul să... ei bine, în 
tot cazul, sosise timpul ca lumea să devină mai civilizată și să 
renunţe la chestiile astea. 

Știuse dinainte că n-o să-i placă această parte a nunţii. îi 
plăcea șampania, dar nu se înnebunea după copanele de pui 
sau după sandvișurile cu caviar. Cât despre discursuri, fotografii 
și glume, pe seama însurățeilor, ei bine... Dar putea fi și mai 
rău. Dacă nu era război, tata ar fi închiriat sigur Albert Hall. 

Până acum, nouă oameni spuseseră: „fie ca toate necazurile 
să-ți fie dintre cele mai mici” și unul singur, parcă ceva mai 
original, spusese: „ţi doresc ca grădina să-ţi fie apărată nu 
numai de un gărduleţ”. Lucy strânsese nenumărate mâini și se 
prefăcuse că nu aude remarci de genul: „Nu m-ar deranja să fiu 
în pijamaua lui David în noaptea asta”. David ţinuse un mic 
discurs în care mulțumea părinţilor miresei că i-o dăduseră pe 
fiica lor, iar tatăl lui Lucy a spus chiar că nu pierdea o fiică, ci 
câștiga un fiu. Totul nu era decât vorbărie senilă, dar ce să-i 
faci, bieţii părinţi meritau și ei atâta lucru, nu? 

Un unchi mai îndepărtat își făcu apariţia din direcția barului, 
clătinându-se ușor, și Lucy, reprimându-și un fior, i-l prezentă 
soțului ei. 

— David, el este unchiul meu, Norman. 

Unchiul Norman scutură energic mâna osoasă a lui David. 

— Ei, băiete, ia zi, când pleci în misiune? 

— Mâine, domnule. 

— Cum adică, fără lună de miere? 

— Numai douăzeci și patru de ore. 

— Și presupun că de-abia ai terminat antrenamentele. 

— Da, dar știți, învăţasem să pilotez înainte. Am urmat la 
Cambridge. Și apoi, cu toate câte se întâmplă acum, nu-și pot 
permite să se dispenseze de piloţi. Mă aştept ca mâine să fiu 
deja în avion. 

Lucy îi șopti: 

— David, te rog! 

Dar unchiul Norman era perseverent. 


VP -25 


— Și cu ce aparat ai să zbori? întrebă el cu entuziasmul unui 
școlar. 

— Spitfire. L-am văzut ieri. E un erete tare frumos. 

David adoptase deja argoul de la RAF? - „ereţi”, „lădiţe”!, 
„băutură”!! 3 și „bandiții de la ora două”. 

— Are opt mitraliere, o viteză de șapte sute de kilometri și 
poate să facă un viraj în U într-o cutie de pantofi. 

— Minunat, minunat! Am impresia că voi chiar sunteţi hotărâți 
să-i bateți de să le sară capacele pe nemţălăii din Luftwaffe, ai? 

— leri, le doborâsem șaizeci de avioane, faţă de numai 
unsprezece ale noastre, spuse David, mândru de parcă el însuși 
le-ar fi doborât pe toate. Alaltăieri, când au avut o acţiune în 
Yorkshire, i-am expediat înapoi în Norvegia cu coada între 
picioare - și n-am pierdut niciun erete! 

Unchiul Norman îl strânse pe David de umăr cu înflăcărarea 
omului cherchelit. 

— „Nicicând - cită el cu emfază - cei mulţi nu au datorat atât 
celor puţini”. Churchill a spus asta, mai deunăzi. 

David încercă un zâmbet modest. 

— Cred că se referea la cheltuielile de întreţinere. 

Lucy nu agrea deloc ușurința cu care banalizau măcelurile și 
dezastrele. Interveni în discuţie: 

— David, trebuie să mergem să ne schimbăm hainele. 

Merseseră acasă la Lucy în mașini separate. In timp ce o ajută 
să-și dezbrace rochia de mireasă, mama îi spuse: 

— Ei, draga mea, nu prea știu eu ce aștepți tu de la noaptea 
asta, dar trebuie să-ţi spun... 

— Of, mamă, suntem în anul 1940, ai uitat? 

Mama se îmbujoră ușor. 

— Bine, draga mea, cum zici tu, spuse ea cu blândeţe. Totuși, 
dacă o să vrei să discuţi cu cineva, după... 

Lucy își dădu seama că mama ei făcuse eforturi considerabile 
să spună asemenea lucruri și regretă replica tăioasă. 

— Iţi mulţumesc, mamă, spuse ea, mângâind-o pe mâna. Așa 
am să fac. 

— Ei, atunci, te las singură. Dacă ai nevoie de ceva, cheamă- 
mă. 
> Royal Air Force - aviația militară britanică. (n.tr.). 
10 În original, „the crates”, termen argotic pentru „avioane”. (n.tr.). 
1 în original, „the drink”, termen argotic pentru „mare”. (n.tr.). 

VP - 26 


O sărută pe Lucy pe obraz și ieși din cameră. 

Așezată la măsuţa ei de toaletă, îmbrăcată numai în chiloti, 
Lucy începu să-și pieptene părul. Ştia foarte bine la ce să se 
aștepte în noaptea asta. Când își aduse aminte, se simţi 
străbătută de un vag fior de plăcere. 

Se întâmplase în iunie, la un an după ce se cunoscuseră la 
balul Țoalelor Festive. Se vedeau săptămânal, iar David își 
petrecea o parte din vacanţa de Paști împreună cu rudele fetei. 
Mama și tata îl agreau - era chipeș, deștept și cu purtări alese, 
din aceeași pătură socială ca și ei. Tata era de părere că ar fi 
cam încrezut, dar mama spunea că de șase sute de ani, 
boiernașii de la ţară au aceeași părere despre studenţi; ea 
credea că David se va purta frumos cu soția lui, ceea ce, pe 
termen lung, era lucrul cel mai important. Astfel că, în iunie, 
Lucy petrecuse un weekend cu familia lui David. 

Locuinţa era o copie în stil victorian a unui conac din secolul 
al XVIII-lea, o clădire pătrată cu nouă dormitoare și terasă 
deschisă. Cel mai mult, pe Lucy o impresionă înţelegerea 
faptului că cei care plantaseră arborii din parc știuseră de la 
început că vor muri cu mult înainte ca aceștia să ajungă la 
maturitate. Clima era foarte blândă și amândoi ședeau pe terasă 
bând bere în lumina soarelui de după-amiază. Atunci i-a spus 
David că fusese admis pentru pregătirea ca ofiţer în cadrul RAF, 
împreună cu patru colegi de la clubul aviatic al universităţii. Işi 
pusese în gând să devină pilot de vânătoare. 

— Știu deja să pilotez destul de bine, i-a spus el, și de îndată 
ce acest război va începe, va fi nevoie de oameni - se spune că, 
de data asta, războiul va fi câștigat sau pierdut în luptele 
aeriene. 

— Și nu ţi-e frică? l-a întrebat ea calma. 

— Câtuși de puţin, i-a răspuns el, după care, uitându-se la ea, 
s-a contrazis: Ba da, mi-e frică. 

Ea și-a zis atunci că David e tare curajos și l-a strâns de 
mână. 

Ceva mai târziu, și-au pus costumele de baie și au coborât la 
lac. Apa era limpede și rece, dar soarele mai avea încă putere și 
aerul era cald. 

— Ştii să înoţi? a întrebat-o el. 

— Mai bine decât tine! 

— Bine, atunci hai să vedem cine ajunge primul la insulă. 


VP - 27 


Ea și-a pus mâna streașină la ochi, uitându-se la soare. A 
rămas așa un timp, prefăcându-se că nu-și dă seama cât de 
ademenitoare era în costumul de baie ud, cu braţele ridicate și 
umerii trași înapoi. Insula era, de fapt, un mic petic de pământ, 
acoperit cu tufișuri și arbori, la o distanţă de vreo trei sute de 
pași, în mijlocul lacului. 

Ea și-a lăsat brațele în jos, a strigat „Start!” și s-a aruncat într- 
un craul rapid. 

Bineînţeles, David a ajuns primul, cu brațele și picioarele sale 
enorm de lungi. Când mai avea vreo cincizeci de pași până la 
insulă, Lucy a trăit un moment de cumpănă. A trecut la bras, dar 
era prea epuizată și pentru așa ceva, și a fost nevoită să se 
întoarcă pe spate și să facă pluta. David, care ajunsese deja pe 
mal, gâfâind ca o morsă, își dădu din nou drumul în apă, înotând 
în întâmpinarea ei. Ajuns în spatele ei, o apucă pe sub brațe, în 
poziţia corectă de salvare de la înec, și o trase lin către mal. 
Mâinile lui se aflau aproape sub sânii ei. 

— Îmi place chestia asta, a zis el, iar ea a chicotit, în ciuda 
faptului că de-abia mai respira. 

Câteva clipe mai târziu, David a spus: 

— Până la urmă, nu văd de ce nu ţi-aș spune. 

— Ce? a întrebat ea gâfâind. 

— Apa nu are niciun metru jumătate adâncime. 

— Fir-artu să fii! 

S-a zvârcolit, scăpând din brațele lui, râzând și stropindu-l cu 
apă și, într-adevăr, a dat cu picioarele de fund. 

El a luat-o de mână, ajutând-o să iasă din apă, și conducând-o 
apoi printre copaci. l-a arătat cu degetul o barcă răsturnată cu 
fundul în sus, ce putrezea la umbra unui păducel. 

— Când eram copil, veneam cu barca aia până aici, aveam la 
mine una dintre pipele lui taică-meu, o cutie de chibrituri și 
câteva fire de tutun într-o hârtie mototolită. Aici era locul meu 
pentru fumat. 

Ajunseseră într-un luminiș, înconjurat de tufișuri pe toate 
pârţile. larba de sub picioarele lor era curată și moale. Lucy se 
așeză pe pământ. 

— La întoarcere, o să înotăm mai domol, a spus David. 

— Hai să nu mai vorbim despre asta, acum, i-a răspuns ea. 

El s-a așezat lângă ea și a sărutat-o, apoi a împins-o ușor 
înapoi, până când s-a lungit pe pământ. A mângâiat-o pe șold și 


VP - 28 


a sărutat-o pe gât, și curând ea a încetat să mai tremure. Când 
el și-a așezat mâna cu blândeţe și, totodată, cuprins de agitaţie, 
pe movilița moale dintre picioarele ei, ea s-a arcuit în sus, 
îndemnându-l astfel să apese mai tare. Și-a ridicat capul spre el 
și l-a sărutat cu buzele deschise și umede. Mâinile lui au 
încercat să-i tragă bretelele costumului de baie peste umeri. Ea 
i-a spus: 

— Nu. 

El și-a îngropat fața între sânii ei. 

— Lucy, te rog. 

— Nu. 

El a privit-o în ochi. 

— Pentru mine, s-ar putea să fie ultima șansă. 

Rostogolindu-se, ea s-a îndepărtat de el și s-a ridicat în 
picioare. Pe urmă, pentru că era război, din cauza privirii 
rugătoare de pe chipul lui tânăr și îmbujorat, și din pricina 
căldurii dinăuntrul ei, care nu dădea niciun semn că s-ar risipi de 
la sine, și-a scos costumul cu mișcări iuți, apoi cascheta, astfel 
încât părul ei roșu întunecat s-a revărsat peste umeri. A 
îngenuncheat în faţa lui, i-a luat capul în mâini și i-a condus 
buzele spre sâni. 

Și-a pierdut virginitatea fără dureri, cu entuziasm și parcă 
totuși un pic prea repede. 

[] 

Gustul vinovăţiei dădea un plus de savoare acestei amintiri. 
Chiar dacă fusese o seducţie premeditată, drept e că și ea se 
purtase ca o victimă cooperantă, ca să nu spunem chiar 
pasională și plină de dorinţe, mai ales la sfârșit. 

incepu să-și îmbrace ţinuta de drum. În după-amiaza aceea 
petrecută pe insulă, îl luase prin surprindere în două rânduri; 
prima dată, când îi dăduse de înţeles că vrea să fie sărutată pe 
sâni, iar a doua oară, când îl condusese cu mâinile înăuntrul ei. 
Se pare că în cărţile pe care le citise el, astfel de lucruri nu se 
întâmplau. Asemenea majorităţii prietenelor ei, pentru a se 
informa în materie de sex, Lucy îl citise pe D.H. Lawrence. Ea își 
însușise indicaţiile lui coregrafice, dar nu avea încredere în 
efectele sonore - lucrurile pe care oamenii și le făceau unul 
altuia sunau frumos, dar parcă nu întru totul frumos, totuși; în 
orice caz, nu se aștepta ca momentul emancipării ei sexuale să 
fie însoţit de trompete, de tunete și de trăsnete ori de zăngănit 


VP - 29 


de talgere. 

David era o idee mai ignorant decât ea, dar s-a purtat cu 
blândețe și și-a hrănit plăcerea din plăcerea ei, ceea ce, era 
sigură, reprezenta lucrul cel mai important. 

După aceea, s-a mai întâmplat o singură dată. Exact cu o 
săptămână înainte de nuntă au făcut din nou dragoste, prilej cu 
care s-au și certat pentru prima oară. 

Evenimentul s-a petrecut în casa părinţilor ei, dimineața, după 
ce toţi ceilalți au plecat. A venit în camera ei, îmbrăcat în halat, 
și s-a culcat în pat, lângă ea. Lucy aproape că-și schimbase 
părerea despre trompetele și zângănitul talgerelor despre care 
pomenește Lawrence. Imediat după aceea, David s-a ridicat din 
pat. 

— Nu pleca, îi spuse ea. 

— Dacă vine cineva? 

— Mă descurc eu. Vino înapoi în pat. 

Ea era caldă, moleșită, mulţumită și voia să-l aibă lângă ea. El 
își îmbrăcă halatul. 

— Mă simt agitat dacă stau dezbrăcat. 

— Parcă acum cinci minute nu erai așa de agitat. 

Ea se întinse spre el. 

— Culcă-te lângă mine. Vreau să-ţi cunosc trupul. 

In mod evident, francheţea ei îl stânjenea, astfel că se 
întoarse pe o parte. 

Ea sări brusc din pat, agitându-și adorabilii sâni în ritmul 
respirației. 

— Mă faci să mă simt prost! spuse ea, de pe marginea 
patului, izbucnind în lacrimi. 

David o cuprinse cu braţul și spuse: 

— lartă-mă, iarta-mă, iartă-mă! Și pentru mine tu ești prima, 
și sunt cam derutat, nu știu la ce să mă aștept... adică, nimeni 
nu te învăţă nimic în privinţa asta, nu? 

Smiorcăindu-se, ea  încuviință dând energic din cap, 
lămurindu-se că motivul care într-adevăr îl făcea să fie nervos 
era faptul ca peste opt zile urma să decoleze cu un avion fragil 
și să lupte pentru viaţa lui, dincolo de nori; așa încât îl iertă, el fi 
șterse lacrimile și se întoarseră în pat. După aceea, el se purtase 
tare frumos... 

Era aproape gata. Se studie în oglinda mare. Costumul ei 
avea o ușoară tentă militară, cu umeri drepţi și epoleţii aplicaţi, 


VP - 30 


dar dedesubt bluza echilibra imaginea. Buclele părului se 
revărsau sub pălărioara elegantă. Cel puţin anul ăsta, nu se 
cădea să se îmbrace cu prea multă eleganţă; simţea totuși că 
obținuse acel aspect practic, energic și totodată atrăgător, care 
începuse deja să devină cu rapiditate modern. 

David o aștepta în hol. O sărută și îi spuse: 

— Arăţi minunat, doamnă Rose. 

Au fost duși din nou la locul unde se ţinea petrecerea ca să-și 
ia rămas-bun de la toată lumea. Urmau să stea peste noapte la 
Londra, la Claridge's, după care David avea să plece mai 
departe la Biggin Hill, iar Lucy să se întoarcă acasă. Va locui cu 
părinţii ei, iar când David va veni în permisie, aveau la dispoziţie 
o căsuţă separată. 

Incă o jumătate de oră de pupături și de strângeri de mână, 
după care ieșiră la mașină. Câţiva dintre verii lui David îi 
împodobiseră mașina MG, decapotabilă. Îi legaseră cu sârmă 
niște cutii de conserve și o cizmă veche de barele de protecţie, 
treptele laterale erau pline de confetti și peste toată caroseria 
scriseseră cu ruj strident „Proaspăt căsătoriţi”. 

Porniră la drum, zâmbind și răcnind și făcând cu mâna semne 
de rămas-bun către nuntașii care umpluseră strada în spatele 
lor. După ce străbătură cam doi kilometri, opriră să curețe 
mașina. 

Când porniră din nou, se lăsase amurgul. Farurile aveau măști 
de camuflaj, dar David conducea foarte repede. Lucy se simțea 
atât de fericită. 

— Vezi că în torpedou e o sticlă de șampanie, spuse David. 

Lucy găsi sticla și două pahare împachetate cu grijă în hârtie 
de mătase. Era încă destul de rece. Dopul sări cu un pocnet și se 
pierdu în noapte. David își aprinse o ţigară, în vreme ce Lucy 
umplea paharele. 

— O să întârziem la cină, spuse el. 

— Cui îi pasă? răspunse ea, întinzându-i un pahar. 

La drept vorbind, era prea obosită ca să mai bea. Începuse s-o 
fure somnul. Mașina părea să meargă teribil de repede. Îl lăsă 
pe David să bea aproape toată șampania. El începu să fluiere St. 
Louis Blues. 

Să călătorești cu mașina noaptea, prin întunericul de 
camuflaj, era o experiență stranie. Simţeai lipsa luminilor pe 
care, înainte de război, nici nu le luai în seamă; luminile de la 


VP - 31 


ferestre și de pe verandele caselor de la ţară; luminile de pe 
turlele catedralelor și cele de la firmele hanurilor, precum și, mai 
presus de toate, strălucirea prietenoasă, departe, la orizont, a 
miilor de lumini ale celui mai apropiat oraș. Chiar dacă ai fi fost 
în stare să vezi ceva, ai fi putut sesiza că dispăruseră toate 
indicatoarele rutiere; fuseseră scoase pentru a-i deruta pe 
parașutiștii germani, așteptați să sosească de la o zi la alta. 
(Doar cu câteva zile în urmă, în Midlands, fermierii din partea 
locului găsiseră parașute, staţii radio și hărţi, dar întrucât în jurul 
obiectelor nu se descoperise niciun fel de alte urme, se trăsese 
concluzia că nu aterizase niciun om, totul nefiind decât o jalnică 
tentativă de-a naziștilor de a stârni panică în rândurile 
populaţiei.) În orice caz, David cunoștea drumul spre Londra. 

Aveau în față un deal lung. Mica mașină sport îl ataca plină de 
vioiciune. Lucy privi la întunericul din față cu ochii doar pe 
jumătate deschiși. La baza dealului, drumul era abrupt și sinuos. 
Lucy auzi huruitul îndepărtat al unui camion care venea spre ei. 

Cauciucurile mașinii scrâșneau la curbe. 

— Cred că mergi prea repede, spuse Lucy cu blândeţe. 

Spatele mașinii patină la o curbă pe stânga. David micșoră 
viteza, temându-se să frâneze, în caz că ar fi patinat din nou. 
Din când în când, farurile camuflate luminau palid gardurile vii 
de pe ambele laturi ale drumului. La o curbă strânsă, pe 
dreapta, David pierdu din nou controlul spatelui. Curba parcă nu 
se mai termina. Mica mașină patină într-o parte și se răsuci cu 
180 de grade, astfel că acum se deplasa în spate, apoi continuă 
să se răsucească în același sens. 

— David! ţipă Lucy. 

Dintr-odată, luna răsări dintre nori și atunci văzură camionul. 
Urca din greu dealul, cu viteză de melc, scoțând pe ţeava de 
eșapament un fum gros, argintiu în lumina lunii. Lucy văzu într-o 
străfulgerare chipul șoferului, chiar și bereta de lână și mustata; 
căscase gura în momentul în care acţiona disperat frânele. 

Acum, mașinuţa se deplasa din nou înainte. Dacă David ar fi 
reușit să recapete controlul asupra mașinii, ar fi putut trece pe 
lângă camion. Trase de volan cât putu de mult și apăsă pe 
accelerație. A fost o greșeală. 

Mașina și camionul se ciocniră frontal. 


VP - 32 


Capitolul 4 


Străinii au spioni; britanicii au Spionajul Militar!?. Ca și cum 
acest eufemism nu ar fi fost de ajuns, s-a recurs la abrevierea 
MI. În 1940, MI făcea parte din Ministerul de Război. Nu e deloc 
surprinzător cum se ramificase ca iedera, diferitele secții fiind 
cunoscute după numere: MI9 se ocupa de traseele de evadare 
din lagărele cu prizonieri de război, din zona ocupată a Europei, 
în ţările neutre; MI8 spiona traficul radio al inamicului; MI6 
trimitea agenţi în Franţa. 

În toamna lui 1940, profesorul Percival Godliman se alătură 
secţiei MI5. Își făcu apariţia la Ministerul de Război din 
Whitehall:5, într-o dimineaţă rece de septembrie, după ce toată 
noaptea participase la stingerea incendiilor în East-End; 
războiul-fulger al lui Hitler ajunsese la apogeu, iar Godliman era 
pompier voluntar. 

În vremuri de pace, Serviciul de Contraspionaj era condus de 
militari, deși, după părerea lui Godliman, spionajul oricum nu 
făcea nicio diferenţă între civili și militari; acum era populat de 
„amatori”, iar profesorul descoperi cu încântare, din prima zi, că 
îi cunoștea pe jumătate din oameni: un avocat, membru al 
aceluiași club ca și el, un istoric de artă fost coleg de facultate, 
un arhivar de la universitatea sa, precum și scriitorul preferat, 
autor de povestiri polițiste. 

Colonelul Terry îl primi în birou la 10 dimineaţa. Se afla acolo 
de câteva ore; în coșul de hârtii zăceau două pachete de ţigări 
goale. 

— Spune-mi, acum trebuie să-ţi vorbesc cu „Sir?” întrebă 
Godliman. 

— Nu, Percy, nu ne încurcam cu formalismele pe-aici. E de- 
ajuns să-mi spui „unchiule Andrew”. la loc. 

Și totuși, atitudinea trăda o anumită asprime, pe care n-o 
arătase când luaseră prânzul la Savoy. Godliman observă că 
Terry nu mai zâmbea și atenţia îi era distrasă de teancul de 
mesaje de pe birou, pe care nu apucase să le citească. 


12 Serviciul de Contraspionaj britanic. (n.tr.). 


15 Numele unei străzi londoneze lângă care se afla majoritatea instituţiilor 
guvernamentale. Uneori, termenul se folosește cu trimitere la însuși guvernul britanic. 
(n.tr.). 


VP - 33 


Colonelul își cercetă ceasul și spuse: 

— Am să-ţi fac o scurtă prezentare a faptelor acum, iar la 
masa de prânz am să termin de citit chestiile astea. 

Godliman zâmbi. 

— De data asta, n-o să mai fac pe grozavul. 

Terry își aprinse o nouă ţigară. 


— Spionii lui Canaris din Anglia sunt oameni lipsiţi de valoare 
(Terry își continua informarea de parcă n-ar fi trecut decât cinci 
minute de când se întrerupsese conversaţia lor, și nu trei luni). 
Dorothy O'Grady e un caz tipic - am prins-o în timp ce tăia 
cablurile telefonice militare în Insula Wight. Ea trimitea în 
Portugalia niște epistole scrise cu genul acela de cerneală 
„simpatică”, pe care o cumperi de la prăvăliile de jucării. 

În septembrie, a sosit un nou val de spioni. Au fost trimiși în 
misiuni de recunoaștere pe teritoriul britanic, în pregătirea 
invaziei - să depisteze plajele adecvate pentru aterizare; 
terenurile și drumurile care ar putea fi folosite de platformele 
transportoare de trupe; capcanele pentru tancuri, barierele de 
pe șosele și obstacolele de sârmă ghimpată. 

Ei par să fie selectați la nimereală, adunaţi în goană, instruiți 
de mântuială și echipați sărăcăcios. Elocvenţi pentru valul 
acesta sunt cei patru care au sosit în noaptea de 2 spre 3 
septembrie: Meier, Kieboom, Pons și Waldberg. Kieboom și Pons 
au aterizat în zori, în apropiere de Hythe, și au fost arestați de o 
patrulă a Diviziei de Infanterie Ușoară „Somerset”, care i-a 
surprins între niște dune de nisip în timp ce ciopârţeau un 
cârnat mare și murdar. 

Waldberg a reușit chiar să trimită un mesaj la Hamburg: 


AJUNS CU BINE. DOCUMENTE DISTRUSE. PATRULA 
ENGLEZEASCA LA 200 DE METRI DE COASTA. PLAJA CU 
PLASE RUGINITE ȘI TRAVERSE DE CALE FERATĂ LA O 
DISTANȚA DE 50 DE METRI. NU SUNT MINE. SOLDAȚI 
PUȚINI.  CAZEMATA  NETERMINATA. DRUM NOU. 
WALDBERG. 


E clar că nu știa unde se află, n-avea nici măcar un nume 
conspirativ. Calitatea instructajului său e ilustrată de faptul că 
habar nu avea de reglementările noastre privind alcoolul. A 


VP - 34 


intrat într-un bar, la ora nouă dimineaţa, și a comandat un litru 
de cidru. 

La asta, Godliman izbucni în râs, dar Terry îi spuse: 

— Stai să vezi, mai încolo e și mai amuzant. 

Patronul i-a spus lui Waldberg să revină la ora zece. l-a 
sugerat să-și petreacă timpul vizitând biserica din sat. Incredibil, 
la zece fix, Waldberg s-a întors în bar, unde a fost arestat de doi 
polițiști pe biciclete. 

— Parc-ar fi un scenariu pentru Din nou, omul acela, remarcă 
Godliman. p 

— Meier a fost descoperit câteva ore mai târziu. In 
următoarele săptămâni, au mai fost capturați încă unsprezece 
agenți, majoritatea în decurs de câteva ore de la aterizarea pe 
solul britanic. Aproape toţi au fost condamnaţi la moarte. 

— Aproape toţi? întrebă Godliman. 

Terry îi explică: 

— Da. Doi dintre ei au fost trimiși la secţia noastră B-l(a). 
Revin imediat la asta. 

Alţii au aterizat în Irlanda. Unul dintre ei este Ernst Weber- 
Drohl, un bine-cunoscut acrobat, care are doi copii nelegitimi 
acolo - a fost într-un turneu. „Cel mai puternic om din lume”. A 
fost arestat de Garde Siochana, amendat cu trei lire și transferat 
la B-1l(a). 

Celălalt este Hermann Goetz, parașutat din greșeală în Irlanda 
de Nord, în loc de Irlanda, răpit de IRA!*, a traversat înot Boyne, 
în indispensabili, și până la urmă și-a înghiţit pilula de otravă. 
Avea o lanternă ștanţată „Made in Dresden”. 

— Dacă acești cârpaci sunt ușor de prins, spuse Terry, de ce 
apelăm la indivizi inteligenţi ca tine pentru a-i captura? 

— Din două motive. Unu: nu avem cum să știm pe câți nu i- 
am capturat. Doi: important e ce facem cu cei pe care nu i-am 
spânzurat. Aici intervine în joc secția B-1(a). Dar ca să înţelegi, 
trebuie să mă întorc în 1936. 

Alfred George Owens era un inginer electronist, la o companie 
care obținuse câteva contracte guvernamentale. In anii treizeci, 
el a vizitat Germania de câteva ori și, din proprie iniţiativă, a 
furnizat Amiralității frânturi disparate de informaţii tehnice pe 
care le-a sustras de acolo. În cele din urmă, Contraspionajul 
marinei l-a pasat la MI6, care a început să-l pregătească în 


14 Irish Republican Army - armata republicană nord-irlandeză. (n.tr.). 
VP - 35 


calitate de agent. Cam în aceeași perioadă, a fost recrutat de 
Abwehr, așa cum au aflat cei de la MI6 când i-au interceptat o 
scrisoare expediată la o adresă germană cunoscută. 

În mod sigur, era un individ totalmente lipsit de loialitate; nu 
voia decât să fie spion. Noi l-am numit Snow”; nemţii îi spuneau 
Johnny. 

În ianuarie 1939, Snow a primit o scrisoare cu instrucţiunile 
de folosire pentru o staţie radio și o chitanţă de la biroul de 
bagaje al gării Victoria. 

A fost arestat la o zi după declanșarea războiului și dus 
împreună cu staţia lui radio (pe care o ridicase de la gară, într-o 
valiză, când s-a prezentat cu chitanţa) la închisoarea 
Eandsworth. A continuat să transmită la Hamburg, numai că 
acum toate mesajele îi erau dictate de secția B-1(a) a MI5. 

Abwehr-ul l-a pus în legătură cu alţi doi agenţi germani din 
Anglia, pe care i-am înhăţat imediat. Totodată, i-au mai trimis 
un cod și o procedură radio detaliată, de o valoare inestimabilă. 

Pe urmele lui Snow au călcat apoi Charlie, Rainbow'$, 
Summer”, Biscuit și, până la urmă, o adevărată mică armată de 
spioni toți în contact permanent cu Canaris, controlaţi în 
totalitate de aparatul britanic de contraspionaj. 

A fost momentul în care MI5 a început să întrezărească vag o 
perspectivă teribilă și totodată tentantă: cu un dram de noroc, 
puteau ajunge să controleze și să manipuleze întreaga rețea 
germană de spionaj din Marea Britanie. 

Transformarea agenților capturați în agenți dubli, în loc de a-i 
spânzura, are două avantaje esenţiale, își încheie Terry 
discursul. Dar fiindcă inamicul își consideră spionii activi, nu are 
motive să îi înlocuiască cu alţii, care ar putea scăpa neprinși. In 
plus, prin informaţiile transmise de spioni șefilor lor, fiind 
furnizate de noi, putem să înșelăm astfel inamicul și să îi 
trimitem strategii pe piste false. 

— Chestia asta nu-i așa de simplă, spuse Godliman. 

— Bineînţeles că nu, încuviință Terry, deschizând fereastra să 
iasă afară ceața de fum de ţigară și de pipă. Pentru a funcţiona, 
sistemul trebuie să fie aproape complet. Căci dacă există un 
număr important de agenţi adevăraţi pe teritoriul nostru, 


15 Zăpadă. 
16 Curcubeu. 
17 Vară. 


VP - 36 


informaţiile lor le-ar contrazice pe cele ale agenţilor dubli și 
Abwehr-ul ar bănui că nu e lucru curat la mijloc. 

— Pare a fi o treabă palpitantă, spuse Godliman. Pipa i se 
terminase. 

Terry zâmbi pentru prima oară în dimineaţa aceea. 

— Oamenii de aici îţi vor spune că e o muncă grea - ore lungi, 
încordare extremă, frustrare - dar, bineînţeles, e palpitant. Se 
uită la ceas. Acum aș vrea să-ţi prezint un membru tânăr și 
inteligent din echipa mea. Am să te conduc până la biroul lui. 

leșiră din încăpere, urcară câteva scări, apoi străbătură mai 
multe coridoare. 

— Se numește Frederick Bloggs și se supără dacă faci glume 
pe seama numelui, continuă Terry. L-am pescuit de la Scotland 
Yard - era inspector la Brigada Specială. Dacă ai nevoie de 
brațe și picioare zdravene, folosește-l. Bineînţeles, îi vei fi 
superior, dar eu n-aș face mare caz de asta - ăsta-i obiceiul pe- 
aici. De altfel, nici nu cred că mai era nevoie să-ţi spun. 

Intrară într-o cameră mică, goală, care avea un perete orb. Nu 
avea covor. Pe perete era agăţată fotografia unei fete drăgute, 
iar în cuierul pentru pălării atârna o pereche de cătușe. 

— Frederick Bloggs, Percival Godliman, spuse Terry. Am să vă 
las singuri. 

Bărbatul din spatele biroului era blond, solid și scund. 
„Probabil că abia a avut înălțimea pentru a fi primit în poliţie”, 
își spuse Godliman. Cravata îi stătea ca dracu’, dar avea o faţă 
deschisă, plăcută și un zâmbet prietenos, precum și o strângere 
de mână energică. 

— Să-ţi spun o chestie, Percy - tocmai mă pregăteam s-o 
șterg acasă pentru masa de prânz. Hai și tu cu mine. Soţia a 
pregătit niște cârnaţi cu cartofi pai, o minune! (Avea un puternic 
accent cockney.) 

Deși cârnaţii cu cartofi pai nu erau tocmai mâncarea preferată 
a lui Godliman, plecă totuși cu Frederick. leșiră în Trafalgar 
Square și luară autobuzul spre Hocton. Bloggs îi mărturisi: 

— M-am însurat cu o fată minunată, dar habar n-are să 
gătească. Mă omoară în fiecare zi cu cârnaţi cu cartofi pai. 

Cartierul de Est londonez încă mai fumega din pricina raidului 
aerian din noaptea precedentă. Trecură pe lângă grupe de 


18 Departament al poliţiei britanice, însărcinat cu probleme de securitate politică 
(terorism, vizite oficiale, refugiaţi politici etc.). (n.tr.). 


VP - 37 


pompieri și de voluntari care dădeau la o parte molozul, 
mânuiau furtunurile de apă peste incendiile aproape stinse și 
degajau străzile de moloz. Văzură un bătrân care ieșea cu un 
preţios aparat de radio în brațe dintr-o casă pe jumătate 
dărâmată. 

De dragul conversaţiei, Godliman spuse: 

— Vasăzică, vom prinde spioni împreună. 

— Să vedem de ce suntem în stare, Percy. 

Locuinţa lui Bloggs era o clădire cu trei dormitoare, lipită de 
altele identice cu ea. Grădiniţele înguste din faţă erau toate 
folosite pentru cultivarea legumelor. Doamna Bloggs era fata 
drăguță din fotografia de pe peretele biroului. Arăta obosită. 

— În timpul raidurilor, mergem cu ambulanţa. Nu-i așa, iubito? 
se lăudă Bloggs. 

Era mândru de ea. O chema Christine. 

— În fiecare dimineaţă când vin acasă, mă întreb dacă o să 
mai găsesc clădirea în picioare, spuse ea. 

— Bagă de seamă că nu de mine își face ea griji, ci de casă, 
glumi Bloggs. 

Godliman ridică de pe cămin o medalie așezată într-o casetă. 

— Cum ai obținut-o? 

Christine îi explică: 

— l-a luat pușca unei pușlamale care jefuia un post de poliţie. 

— Strașnică pereche sunteţi voi doi, zise Godliman. 

— Căsătorit, Percy? întrebă Bloggs. 

— Văduv. 

— Îmi pare rău. 

— Soţia mea a murit de tuberculoză, în 1930. N-am avut copii. 

— Deocamdată, nici noi, spuse Bloggs. Mai așteptăm până 
trece balamucul ăsta. 

— Haide, Fred, nu-l mai plictisi pe dumnealui. Nu vezi că nu-l 
interesează? spuse Christine și se duse la bucătărie. 

Se așezară să mănânce la masa pătrată din mijlocul camerei. 
Godliman era impresionat de acest cuplu și de scena de familie, 
și se pomeni gândindu-se la Eleanor. Asta nu era ceva obișnuit; 
de câţiva ani buni, rămăsese imun la sentimentalisme. Probabil 
că nervii se trezeau la viață iarăși, în sfârșit. Ciudăţeniile 
războiului! 

Christine gătea realmente oribil. Cârnaţii se arseseră. Bloggs 
își inundă porţia cu sos de tomate, iar Godliman îi urmă cu 


VP - 38 


entuziasm exemplul. 

Când se înapoiară la Whitehall, Bloggs îi arătă lui Godliman 
dosarul cu agenţii inamici neidentificaţi, despre care se credea 
că încă mai operează pe teritoriul britanic. 

În privinţa acestor oameni, existau trei surse de informaţii. 
Prima era evidenţa imigranţilor de la Ministerul de Interne. De 
multă vreme, controlul pașapoartelor constituia o armă a 
contraspionajului britanic și fusese întocmită o listă - care 
mergea înapoi în timp până la Primul Război Mondial - a 
străinilor care intraseră în ţară, dar nu o părăsiseră, nefiind 
înregistraţi nici la alte categorii, cum ar fi decese sau 
naturalizări. Când izbucnise războiul, toţi fuseseră aduși în fața 
tribunalelor, care îi împărţiseră în trei categorii. La început 
fuseseră internaţi în lagăre numai străinii din categoria A; dar în 
iulie 1940, în urma unor zvonuri panicarde răspândite de presă, 
fuseseră scoși din circulaţie și cei din clasele B și C. Rămăsese 
un număr mic de imigranţi care nu fuseseră localizaţi și nu era 
greșit să se presupună că unii dintre ei erau spioni. 

Actele referitoare la ei se aflau în dosarul lui Bloggs. 

A doua sursă erau transmisiunile radio. Secţia C a MI8 
supraveghea pe timp de noapte spaţiul radio aerian, înregistra 
tot ce nu știa sigur că îi aparține și trimitea materialele la Școala 
guvernamentală de Coduri și Cifruri. Această instituţie, care 
fusese recent mutată din Londra, de pe Berkeley Street, într-o 
casă de țară din Bletchley Park, nu era nicidecum o școală, ci o 
grupare de campioni de șah, muzicieni, matematicieni și 
pasionaţi de rebus, adepţi ai credinţei că orice cod inventat de 
un om poate fi dezlegat de un altul. Semnalele emise de pe 
teritoriul insulelor britanice și care nu puteau fi atribuite nici 
unuia dintre serviciile de contraspionaj erau considerate ca fiind 
mesaje ale spionilor. 

În dosarul lui Bloggs se aflau mesajele decodificate. 

Ultima sursă o reprezentau agenţii dubli, dar aportul lor era 
mai mult de domeniul speranţei decât efectiv. Mesajele trimise 
către ei de Abwehr conţineau un avertisment privitor la sosirea 
mai multor agenţi și demascau un spion rezident în teritoriu - 
doamna Matilda Krafft din Bournemouth, care îi trimisese lui 
Snow bani prin poștă și care, prin urmare, fusese încarcerată la 
închisoarea Holloway. Numai că „dublii” nu fuseseră în măsură 
să dezvăluie identitatea sau domiciliul, poziţia spionilor 


VP - 39 


profesioniști, care acționau eficient și în liniște, mult mai preţioși 
pentru un serviciu de contraspionaj. Indiciile nu lipseau - de 
exemplu, cineva adusese tocmai din Germania stația radio a lui 
Snow și o depusese la magazia de bagaje, de unde s-o poată 
prelua acesta. Dar fie Abwehr-ul, fie spionii înșiși, cu toţii erau 
precauţi pentru a nu se lăsa prinși de agenţii dubli. 

In orice caz, indiciile se aflau în dosar. 

Se lucra la punerea la punct a altor surse; experţii se 
străduiau să îmbunătățească metodele de  triangulaţie 
(determinarea cu precizie a localizării surselor cu semnale 
radio); cei de la MI8 încercau să repună pe picioare rețelele de 
agenți din Europa, îngropate sub tăvălugul armatelor hitleriste. 

Puținele informații obţinute pe această cale se aflau și ele în 
dosarul lui Bloggs. 

— Câteodată, te și scoate din fire, îi spuse acesta lui 
Godliman. la uită-te la asta. 

Scoase din dosar o lungă înregistrare radio despre planurile 
britanice de a trimite în Finlanda o forță expediționară. 

— Asta a fost recepţionată pe la începutul anului. Informaţia e 
fără cusur. Incercau să-l localizeze când, fără niciun motiv 
aparent, s-a întrerupt la mijlocul mesajului - probabil a fost 
întrerupt. A reluat transmisia câteva minute mai târziu, dar a 
terminat înainte ca oamenii noștri să-l descopere. 

— Asta ce e? întrebă Godliman. „Salutări lui Willi”? 

— Ei da, ăsta-i un amănunt important, spuse Bloggs. Devenise 
entuziasmat. Uite aici o copie a unui alt mesaj, foarte recent. 
Uite: „Salutari lui Willi”. De data asta a fost un răspuns. Îi este 
adresat lui Die Nadel. 

— Acul. 

— Tipul ăsta e un profesionist. Studiază-i mesajul: succint, 
economic, dar detaliat și fără nicio ambiguitate. 

Godliman cercetă fragmentul din cel de-al doilea mesaj. 

— Pare să aibă ca subiect efectele bombardamentelor. 

— E clar că s-a plimbat prin East End. Îţi spun eu, e un 
profesionist. 

— Ce altceva mai știm despre Die Nadel? 

Expresia de înflăcărare tinerească a lui Bloggs se risipi urgent. 

— Mă tem că doar atât. 

— Numele lui conspirativ este Die Nadel, semnează cu 
„Salutări lui Willi” și transmite informaţii corecte - și doar atât? 


VP - 40 


— Cam așa ceva. 

Godliman se rezemă de marginea biroului și privi pe 
fereastră. Pe zidul clădirii de vizavi, sub un pervaz de fereastră 
ornat, observă cuibul unui lăstun. 

— Ce șanse avem să-l prindem, cu informaţiile stea? 

Bloggs săltă din umeri: 

— Cu informaţiile astea, absolut niciuna. 


Capitolul 5 


De bună seamă că pentru asemenea ţinuturi a fost inventat 
cuvântul „sumbru”. 

Insula este o îngrămădire stâncoasă în forma literei J, ce se 
ridică mohorâtă din aptele Mării Nordului. Pe hartă, arată 
precum jumătatea superioară a unui baston frânt în două, 
paralelă cu ecuatorul, dar mult, mult mai la nord. Curbura 
mânerului este îndreptată spre Aberdeen, în vreme ce ruptura 
neregulată e orientată  ameninţător către  îndepărtata 
Danemarcă. Are o lungime de șaptesprezece kilometri. 

Pe mai toată lungimea coastei, faleza se înălță abrupt din 
apele reci ale mării, fără medierea plăcută a vreunei plaje. 
Valurile izbesc stâncile cu o furie neputincioasă, însă, de zece 
mii de ani, insula ignoră neclintită acest acces prelungit de furie. 

În cupa literei J marea este mai liniștită, ea asigurându-și aici 
o primire mai plăcută. Mareele au adunat în această porțiune 
atât de mult nisip, alge, material lemnos, pietriș și cochilii de 
scoici, încât acum, între baza falezei și marginea apei, se ridică 
o semilună care seamănă îndeaproape cu o porţiune de uscat, 
alcătuind un soi de plajă. 

În fiecare vară, vegetaţia de pe creasta falezei risipește pe 
plajă o mână de semințe, așa cum un bogătaș ar arunca unui 
cerșetor niște mărunţiș. Dacă iarna e blândă și primăvara 
sosește de timpuriu, unele dintre seminţe prind rădăcini firave. 
Acestea nu sunt însă niciodată atât de viguroase încât să 
înflorească și să-și răspândească propriile seminţe, așa încât, an 
după an, plaja trăiește din pomană. 

Pe porțiunea uscată a insulei, pe care faleza o adăpostește de 
mânia mării, cresc și se înmulțesc reprezentantele vegetației. 


VP-41 


Poţi întâlni mai ales iarbă sălbatică, dar care abia dacă poate 
hrăni câteva oi scheletice, dar este îndeajuns de puternică încât 
să asigure aderenţa dintre stratul superficial de sol fertil și roca 
de bază a insulei. Mai sunt și câteva tufișuri, toate pline de ţepi, 
care asigură adăposturi pentru iepuri, precum și o barieră de 
conifere ce înfruntă cu curaj furiile vântului, pe coasta dealului 
dinspre marginea estică a insulei. 

Porțiunea de uscat mai înaltă se află sub stăpânirea bălăriilor. 
La fiecare câţiva ani, omul - ei da, trăiește și un om aici - dă foc 
buruienilor, și astfel iarba urcă pe povârnișuri, iar oile pot paşte 
și aici. Dar, după un timp, bălăriile se întorc, Dumnezeu știe de 
unde, gonind oile, până când omul le dă foc iarăși. 

lepurii sunt aici pentru că s-au născut aici; oile sunt aici 
pentru că au fost aduse aici; dar păsările trăiesc aici pentru că le 
place. Sunt cu sutele de mii: fluierari cu picioare lungi, fluierând 
piip-piip-piip atunci când se ridică în zbor și pi-pi-pi-pi când 
coboară în picaj, asemenea unui Spitfire atacând un 
Messerschmidt, venind din direcţia soarelui; cristei, pe care 
omul îi vede arareori, dar știe că există, căci ţipetele lor îl ţin 
treaz noaptea; corbi, ciori și pescăruși cu trei degete, precum și 
nenumărați pescăruși. Alături de o pereche de acvile de munte, 
asupra cărora omul trage cu pușca atunci când le vede, pentru 
că știe - orice i-ar spune naturaliștii și experții din Edinburgh - 
că acestea nu se mulțumesc niciodată cu leșurile mieilor morți, 
atacându-i deopotrivă și pe cei vii. 

Musafirul cel mai statornic al insulei e vântul. El sosește mai 
ales dinspre nord-est, din ţinuturile cu adevărat reci, stăpânite 
de fiorduri, ghețari și aisberguri; adesea aduce cu el cadouri 
deloc bine-venite, ca zăpada, ploaia și o ceață rece, rece de tot; 
alteori, vine cu mâna goală, doar așa, ca să urle, să chinuie și să 
facă tărăboi, smulgând tufișurile, îndoind copacii și biciuind 
oceanul, și așa neliniștit, ducându-l spre paroxismul unei furii 
spumegânde. N-are pic de odihnă vântul ăsta, și tocmai în asta 
constă greșeala lui. Dacă ar veni doar din când în când, ar putea 
lua prin surprindere insula, provocându-i cu adevărat pagube. 
Dar, întrucât el este aici aproape tot timpul, insula a învăţat să 
se apere. Plantele își înfig rădăcini zdravene în sol, iepurii se 
adăpostesc în adâncul tufișurilor, copacii așteaptă cu spinările 
gata încovoiate să fie biciuiţi, păsările își fac cuiburile pe 
stâncile adăpostite, iar locuința omului este scundă și solid 


VP - 42 


construită, cu o pricepere care dovedește cunoașterea acestui 
vânt de demult. 

Casa este clădită din lespezi și pietre mari, cenușii, de 
culoarea mării. Are ferestre mici, uși etanșe și un horn cu 
apărătoare pentru vânt. Clădirea se înalţă în vârful dealului din 
marginea estică a insulei, aproape de ciotul făcut ţăndări al 
bastonului rupt. Străjuiește culmea dealului, sfidând vântul și 
ploaia, nu dintr-o bravură ostentativă, ci pentru ca omul să-și 
poată supraveghea oile. 

In celălalt capăt al insulei, la șaptesprezece kilometri 
depărtare și aproape de imitaţia de plajă, se mai află o casă, 
foarte asemănătoare. Cândva, acolo a mai locuit cineva. 
Inchipuindu-și că e mai inteligent decât insula, a crezut că poate 
cultiva ovăz și cartofi și că poate crește câteva vite. S-a războit 
trei ani cu vântul, cu frigul și cu pământul, până când a 
recunoscut că greșise. Când a plecat, nimeni nu s-a arătat 
dornic să-i cumpere casa. 

Acesta este un ţinut aspru. Aici nu supraviețuiesc decât cei 
puternici: stâncile dure, iarba sălbatică, oile rezistente, păsările 
sălbatice, casele solide și oamenii zdraveni. 

De bună seamă că pentru asemenea ţinuturi a fost inventat 
cuvântul „sumbru”. 

— Se numește Insula Furtunilor, spuse Alfred Rose. Cred că o 
să vă placă aici. 

David și Lucy Rose se aflau pe prova șalupei de pescuit, 
privind în largul apei agitate. Era o zi minunată de noiembrie, 
senină și uscată, în ciuda vântului răcoros. Lumina palidă a 
soarelui scânteia pe crestele valurilor mici. 

— Am cumpărat-o în 1926, continuă domnul Rose senior, 
când ne temeam că va izbucni o revoluţie și vom avea nevoie 
de un loc în care să ne ascundem de clasa muncitoare - e locul 
ideal pentru convalescenţă. 

Lucy avea senzaţia că socrul ei era suspect de entuziasmat, 
dar fu nevoită să admită că arăta minunat: totul era natural, 
proaspăt și în bătaia vântului. lar această mutare era întru totul 
justificată. Trebuiau să plece de lângă părinţii lor, pentru a-și 
începe viaţa de proaspăt căsătoriţi; și nu avea niciun sens să se 
mute într-un oraș, ca să fie bombardaţi, mai ales că niciunul din 
ei nu era în măsură să dea cuiva o mână de ajutor; iar când tatăl 
lui David le dezvăluise ca deţinea o insulă în largul coastelor 


VP - 43 


Scoției, părea prea frumos ca să fie adevărat. ` 

— Și oile sunt ale mele, spuse domnul Rose tatăl. In fiecare 
primăvară sunt tunse, iar veniturile obținute din vânzarea lânii 
abia acoperă salariul lui Tom McAvity. Bătrânul Tom este 
pastorul. 

— Câţi ani are? întrebă Lucy. 

— Păi, Dumnezeu știe, trebuie să aibă... âa... vreo șaptezeci 
de ani. 

— Cred că-i cam excentric, presupuse Lucy. 

Șalupa pătrunsese în golf și pe chei se zăreau două siluete: un 
bărbat și un câine. 

— Excentric, zici? Păi, nu mai mult decât ai fi și tu dacă ai trăi 
singură douăzeci de ani. Vorbește cu câinele lui. 

Lucy se adresă comandantului micului vas: 

— Cât de des faceţi drumul ăsta? _ 

— Păi, o dată la două săptămâni, doamnă. li aduc lui Tom 
târguielile, ceea ce nu-i cine știe ce, și poșta, care-i și mai 
puțină. N-aveţi decât să-mi daţi lista, de câte ori vin, și dacă se 
găsește ce doriţi la Aberdeen, vă aduc. 

Opri motorul și-i aruncă lui Tom parâma. Cuprins de agitaţie, 
câinele lătră și prinse a se învărti în cerc, în jurul cozii. Lucy 
puse piciorul pe marginea bărcii și sări pe chei. 

Tom îi strânse mâna. Avea faţa tăbăcită și o pipă uriașă, cu 
capac. Era mai scund decât ea, dar lat în umeri, și arăta ridicol 
de sănătos. Purta cea mai păroasă haină de tweed pe care Lucy 
o văzuse vreodată și un pulover împletit din lână, lucrat de bună 
seamă de vreo soră mai în vârstă. La acestea se adăugau o 
șapcă în carouri și bocanci de armată. Avea un nas imens, roșu 
și împânzit de vinișoare. 

— Încântat să vă cunosc, spuse el politicos, de parcă Lucy ar 
fi fost al nouălea musafir din ziua aceea și nu prima faţă 
omenească pe care o vedea după paisprezece zile. 

— Ține colea, Tom, zise căpitanul, întinzându-i două cutii de 
carton. De data asta, nu ţi-am găsit ouă, dar ai o scrisoare din 
Devon. 

— Trebuie să fie de la nepoată-mea. 

„Asta explică proveniența puloverului”, își spuse Lucy. 

David era încă în șalupă. Căpitanul se duse în spatele lui și 
întrebă: 

— Sunteţi gata? 


VP - 44 


Tom și Rose senior se aplecară ca să ajute și, împreună, cei 
trei bărbaţi ridicară pe chei scaunul cu rotile al lui David. 

— Dacă nu plec acum, va trebui să aştept două săptămâni 
până la cursa următoare, spuse Alfred Rose cu un zâmbet. 
Casele au fost aranjate destul de drăguţ, o să vedeți. Toate 
lucrurile v-au fost aduse acolo. Tom o să vă arate unde se află. 
O sărută pe Lucy, îl strânse pe David de umăr și scutură mâna 
lui Tom. Staţi aici împreună și odihniţi-vă câteva luni, până vă 
înzdrăveniți întru totul, și pe urmă întoarceţi-vă; pe amândoi vă 
așteaptă misiuni de război importante. 

Nu aveau să se mai întoarcă. Lucy știa prea bine, cel puţin 
până nu se termină războiul. Dar despre asta nu vorbise cu 
nimeni. 

Alfred Rose se urcă din nou în șalupă, care se îndepărtă de 
mal, cotind într-un arc de cerc strâns. Lucy le făcu semn de 
rămas-bun cu mâna, până când micul vas dispăru după 
promontoriu. 

Tom porni să împingă scaunul lui David, astfel că Lucy îi cără 
cumpărăturile. Între capătul dinspre uscat al debarcaderului și 
creasta falezei se afla o rampă lungă, îngustă și abruptă, care se 
ridica deasupra plajei ca o punte. Lui Lucy i-ar fi venit greu să 
ajungă cu scaunul până sus, dar Tom se descurcă fără prea 
mare efort. 

Căsuţa era fără cusur. 

Era mică și cenușie, adăpostită de bătaia vântului de o 
ridicătură nu prea mare de pământ. Toată lemnăria fusese de 
curând vopsită și un tufiș de măceș străjuia treptele de la 
intrare. Vântul risipea degrabă vălătucii de fum ce se ridicau pe 
coş. Ferestrele micuţe dădeau spre golf. 

— Îmi place! afirmă Lucy. 

Interiorul fusese curăţat, aerisit și zugrăvit proaspăt, iar pe 
pardoseala de piatră erau așternute covoare groase. Construcţia 
avea patru încăperi: la parter, o bucătărie modernizată și o 
sufragerie cu un cămin de piatră; la etaj, două dormitoare. Una 
dintre extremităţile clădirii fusese amenajată cu grijă, pentru 
amplasarea instalaţiilor sanitare moderne, cu o baie la etaj și o 
prelungire a bucătăriei dedesubt. A 

Hainele le fuseseră așezate în șifoniere. In baie se găseau 
prosoape, iar în bucătărie, alimente. 

— În hambar e ceva pe care trebuie să vi-l arăt, spuse Tom. 


VP - 45 


Era un șopron, nu un hambar, ascuns în spatele casei, și 
înăuntru se afla un jeep nou-nouţ. 

— Domnul Rose mi-a spus că a fost adaptat special pentru ca 
tânărul domn Rose să-l poată conduce, spuse Tom. Are 
schimbător de viteze automat, iar acceleraţia și frâna sunt 
acționate manual. Așa mi-a spus dumnealui. 

Părea să repete vorbele papagalicește, de parcă n-ar fi avut 
habar ce sunt alea frâne, acceleraţie, cutie de viteze. 

— Nu-i așa că-i grozav, David? spuse Lucy. 

— Nemaipomenit! Dar unde crezi c-am să mă duc cu el? 

— Oricând sunteţi bine-veniţi să-mi faceţi o vizită, să fumăm 
împreună un tutun și să bem un strop de whisky. De multă 
vreme așteptam să am și eu, din nou, niște vecini. 

— Iți mulțumim, spuse Lucy. 

— Asta de-aici e generatorul, explică Tom întorcându-se și 
arătând cu degetul. Și eu am unul la fel. Se alimentează cu 
combustibil pe aici. Dă curent alternativ. 

— Ciudat - generatoarele mici funcţionează de regulă cu 
curent continuu, spuse David. 

— Așa-i. Nu prea știu eu care-i diferenţa, da’ mi-au zis că ăsta- 
i mai sigur. 

— Exact. Asta, dacă te curentează, te-aruncă cât colo, pe 
când curentul continuu te-ar omori. 

Se înapoiară în casă. Tom zise: 

— Păi, acuma dumneavoastră trebuie să vă aranjaţi lucrurile, 
iar eu trebe să mă-ngrijesc de oi, așa ca vă zic ziua bună. A! Era 
să uit - în caz de urgenţă, pot să iau legătura cu uscatul, prin 
radio. 

David își arătă surprinderea: 

— Cum așa? Ai o staţie radio? 

— Da, domnule, răspunse Tom cu mândrie. Fac parte din 
Corpul de observatori ai armatei și am misiunea să depistez 
aviația inamică. 

— Și, ai depistat până acum vreun avion? întrebă David. 

Lucy își arătă din priviri reproșul pentru nuanţa de sarcasm 
din vocea lui David, dar Tom păru să nu fi sesizat nimic: 

— Până acum, niciunul, replică el. 

— Cred că te distrezi de minune. 

După ce Tom plecă, Lucy comentă: 

— Nu vrea decât să-și facă datoria. 


VP - 46 


— Sunt o mulţime de alţi oameni care ar vrea să-și facă 
datoria, replică David. 

„Tocmai ăsta, reflectă Lucy, e necazul”. Abandonă subiectul 
și-și conduse soțul invalid în noul lor cămin. 

e 

Când Lucy fusese invitată să-i facă o vizită medicului psihiatru 
al spitalului, presupusese de îndată că David suferise o 
afecțiune cerebrală. 

— Singurul lucru în neregulă cu capul lui este o vânătaie 
dezagreabilă pe tâmpla stângă, îi spusese psihiatra. In tot cazul, 
pierderea ambelor picioare reprezintă o traumă și este imposibil 
de prezis cât de mult îi va afecta starea psihică. Își dorea mult 
să devină pilot? 

Lucy chibzui înainte de a-i răspunse: 

— Îi era teamă, dar cu toate acestea, am impresia că-și dorea 
tare mult. 

— În cazul ăsta, va avea nevoie de toată alinarea și sprijinul 
pe care i le puteţi oferi. Şi de răbdare, în același timp. Un lucru 
pe care-l putem prezice este că, o vreme, va fi irascibil și plin de 
resentimente. Are nevoie de odihnă și de dragoste. 

Cu toate acestea, în primele luni petrecute pe insulă, David 
nu păru să aibă nevoie nici de una, nici de alta. Nu a făcut 
dragoste cu ea, așteptând probabil să i se vindece complet 
rănile. Dar nici odihnă n-a avut. S-a ambalat în treburile legate 
de îngrijirea oilor, străbătând insula în lung și în lat cu jeepul în 
care își punea la spate scaunul cu rotile. A construit garduri de-a 
lungul porțiunilor înșelătoare ale falezei, a tras cu pușca în 
vulturi, l-a ajutat pe Tom să dreseze un câine tânăr, când Betsy 
a început să dea semne de orbire, și s-a ocupat de arderea 
buruienilor; iar primăvara, în fiecare noapte, se ducea să ajute 
oile să fete. Într-o zi, a doborât un pin bătrân de lângă casa lui 
Tom și și-a petrecut două săptămâni cojindu-l, despicându-l și 
tăindu-l în bușteni de mărime potrivită, pe care i-a transportat 
acasă, pentru lemne de foc. Devenise foarte pasionat de munca 
manuală grea. Învăţase să se prindă strâns cu curele de scaun, 
ca să-și ancoreze corpul în timp ce mânuia securea sau maiul. 
Își cioplise o pereche de măciuci de gimnastică și exersa cu ele 
ore în șir, atunci când Tom nu găsea să-i dea nimic de făcut. 
Mușchii de pe braţe și tors deveniseră aproape grotești, precum 
cei ai campionilor de culturism. 


VP - 47 


Lucy nu era nefericită din cauza asta. Se temuse că va sta 
ziua-ntreagă lângă foc, gândindu-se la ghinionul avut. Felul în 
care David muncea era întrucâtva îngrijorător, obsesiv, dar cel 
puţin nu stătea degeaba. 

Îi vorbi despre copil cu ocazia Crăciunului. 

Dimineaţa, Lucy îi făcu în dar o drujbă pe benzină, iar el îi 
dărui un cupon de mătase. Tom veni la ei seara, la cină, și 
mâncară o gâscă sălbatică împușcată de el. După ceai, David îl 
duse pe pastor acasă cu mașina, iar când se întoarse, Lucy 
desfăcu o sticlă de coniac. 

După care îi spuse: 

— Mai am un cadou pentru tine, dar până în mai n-ai să poți 
să vezi despre ce-i vorba. 

— Ce Dumnezeu tot vorbeşti acolo? întrebă el, râzând. la zi, 
cât ai băut din sticla asta cât am fost plecat? 

— Sunt însărcinată. 

El o privi fix și dintr-odată toată veselia i se risipi. 

— Dumnezeule, fir-ar să fie, asta ne mai lipsea! 

— David! 

— Pentru numele lui Dumnezeu... când dracu’ s-a întâmplat? 

— Asta nici nu e așa greu de dedus, nu crezi? Cu siguranţă cu 
o săptămână înainte de nuntă. E un miracol că a supraviețuit 
accidentului. 

— Ai fost la vreun doctor? 

— Păi, când? 

— Și atunci, de unde știi așa sigur? 

— Ei, haide, David, nu fi caraghios. Știu sigur, pentru că nu 
mi-a mai venit ciclul, mă dor sfârcurile, dimineaţa vomit și m-am 
îngrășat în talie cu zece centimetri. Dacă ai fi avut ochi și pentru 
mine, atunci și tu ai fi știut, cu siguranţă. 

— Bine, bine. 

— Da' ce se întâmplă cu tine? Ar fi trebuit să fii emoţionat. 

— Da, sigur. Poate ca voi avea un fiu și pe urmă o să mergem 
împreună să ne plimbăm și să jucăm fotbal, iar el va crește 
mare dorindu-și să semene cu tatăl său, eroul de război, o 
caricatură nenorocită și oloagă? 

— Of, David. David, șopti ea, îngenunchind în faţa scaunului 
cu rotile. Nu gândi astfel, David. Te va respecta și te va admira 
pentru că ai avut puterea să revii la viaţă și să muncești cât doi, 
din scaunul ăsta, purtându-ţi suferinţa cu demnitate și optimism 


VP - 48 


Şİ... 

— la nu-mi mai vorbi cu atâta condescendență, se răsti el. 
Parc-ai fi un preot fățarnic. 

Ea se ridică în picioare. 

— Atunci, nici tu nu te mai purta de parcă eu aș fi vinovată. 
Unii oameni se mai și feresc de pericole, să știi. 

— Nu și de camioanele invizibile, pe timp de camuflaj. 

Amândoi își dădură seama că dialogul devenise penibil, și 
Lucy nu mai spuse nimic. Însăși ideea de a mai continua 
sărbătorirea Crăciunului devenise acum teribil de răsuflată. 
Bucăţelele de hârtie colorată de pe pereţi, pomul împodobit din 
colțul camerei, resturile de gâscă din bucătărie - nimic nu mai 
părea să aibă vreo legătură cu viaţa ei. Incepu să se întrebe ce 
făcea ea pe această insulă sumbră, cu un bărbat care părea să 
nu o mai iubească, purtând în pântece un copil, pe care el nu-l 
dorea. Ce o împiedica să... - de ce nu? - ei bine, ar putea... Și, 
deodată, își dădu seama că nu avea unde să se mai ducă, nu 
era nimic de făcut cu viaţa ei și nu mai putea fi decât doamna 
David Rose. 

În cele din urmă, David decise: 

— Eu mă duc să mă culc. 

Își dirijă singur scaunul până în hol, se dădu jos din el și se târi 
pe scări, mergând cu spatele înainte. Ea îl auzi râcâind pe 
podea, auzi arcurile scârţâind când el se căţără în pat, apoi cum 
își aruncă hainele într-un colț al camerei și, în sfârșit, gemetele 
finale ale arcurilor, în timp ce se întindea și trăgea păturile peste 
el. 

Cu toate astea, era hotărâtă să nu plângă. 

Se uită la sticla de coniac și-și spuse: „Dacă beau tot coniacul 
ăsta și fac o baie fierbinte, poate că până dimineaţă scap de 
sarcină”. 

Se gândi la asta un timp îndelungat, până când ajunse la 
concluzia că o viaţă fară David, fără insulă și fără copil ar fi și 
mai rea, pentru că ar fi o viață pustie. 

Astfel încât nu plânse, nu bău coniacul și nici nu părăsi insula; 
în loc de asta, se duse în dormitor, se întinse în pat, rămânând 
trează lângă soțul ei adormit, ascultând vântul și încercând să 
nu se mai gândească la nimic, până când pescărușii începură să 
tipe și zorii cenușii și ploioase se întinseră peste Marea Nordului, 
umplând camera cu o lumină palidă și rece; abia atunci adormi. 


VP - 49 


În timpul primăverii, pogori asupra ei un soi de pace, de parcă 
toate amenințările ar fi fost amânate până după naștere. Când 
zăpada din februarie se topi, Lucy plantă flori și legume pe 
peticul de pământ dintre ușa bucătăriei și șopron, nefiind 
convinsă cu adevărat că aveau să crească. Făcu o curățenie 
temeinică prin toată casa și-i spuse lui David că, dacă avea de 
gând să mai facă așa ceva până în august, va trebui să se 
descurce singur. Îi scrise mamei sale, comandă scutece și 
împleti o mulțime de lucrușoare. Părinţii i-au sugerat să vină 
acasă pentru a naște, dar ea știa - se temea - că dacă se va 
duce, nu se va mai întoarce. Făcu plimbări lungi prin zonele 
acoperite de arbuști, cu o carte despre păsări sub braţ, până 
când, din cauza creșterii în greutate, nu mai putu să meargă 
atât de departe. Ascunse sticla de coniac într-un dulap în care 
David nu umbla niciodată și, ori de câte ori se simțea deprimată, 
se ducea să se uite la sticlă, ca să-și aducă aminte ce fusese cât 
pe-aci să facă. 

Cu trei săptămâni înainte de împlinirea sorocului se duse cu 
șalupa la Aberdeen. David și Tom i-au făcut cu mâna de pe 
debarcader. Marea era atât de agitată, încât și ea, și căpitanul 
se temeau să nu nască înainte de a ajunge pe uscat. Se internă 
la spitalul din Aberdeen și, patru săptămâni mai târziu, aducea 
copilul acasă, cu aceeași șalupă. 

David habar n-a avut despre toate astea. Era convins, se 
pare, că femeile nasc la fel de ușor ca și oile, remarcă ea. Nu 
știa nimic despre durerile contracţiilor, despre acea oribilă și 
insuportabilă dilatare, despre durerea de după aceea și nici 
despre infirmierele despotice și atotștiutoare, care nu te lăsau 
să-ţi atingi copilul pentru că nu erai energică, eficientă, 
îndemânatică și sterilă ca ele; el te-a văzut plecând gravidă și 
întorcându-te cu acest copil minunat, sănătos și înfășat în alb, 
zicând: „O să-i spunem Jonathan”. 

La asta au adăugat Alfred, după tatăl lui David, Malcolm, după 
tatăl lui Lucy, și Thomas, după bătrânul Tom, dar îl numeau Jo, 
căci era prea mic pentru Jonathan, ca să nu mai vorbim de 
Jonathan Alfred Malcolm Thomas Rose. David învăță să-l 
hrănească încet cu biberonul, să-l ajute să elimine aerul și să-i 
schimbe scutecele, ba chiar îl și legăna în poală când și când, 
dar se arăta faţă de copil distant, neimplicat; se purta cu el de 
parcă ar fi îndeplinit o sarcină, copilul nu însemna pentru el 


VP - 50 


același lucru ca pentru Lucy. Tom era mai apropiat de micul Jo 
decât David. Lucy nu îl lăsa să fumeze în camera copilului, astfel 
ca bătrânul flăcău își văra în buzunar pipa lui uriașă din lemn de 
măceș și, ore în șir, gângurea către micut, îl privea cum dă din 
piciorușe sau o ajuta pe Lucy să-l îmbăieze. Cu tact, Lucy îi 
atrase atenţia că s-ar putea să neglijeze oile. Tom îi răspunse că 
oile nu aveau nevoie să fie supravegheate când pășteau - mai 
bine se uita la Jo când se hrănea. li ciopli din lemn o zornăitoare 
pe care o umplu cu pietricele rotunde și a fost peste măsură de 
bucuros când Jo a apucat-o și a scuturat-o, de prima oară, fără 
să-i arate nimeni. 

David și Lucy continuau să nu facă dragoste. 

Mai întâi fusese accidentul lui, apoi ea a fost gravidă și pe 
urmă a urmat convalescența de după naștere; dar acum 
motivele se epuizaseră. 

Intr-o seară, îi spuse: 

— Am revenit la normal. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, după naștere. Corpul s-a însănătoșit. M-am vindecat. 

— Ah, înțeleg. Păi, e bine. 

Avea grijă să meargă împreună la culcare, astfel încât să o 
poată vedea dezbrăcându-se, dar el se întorcea mereu cu 
spatele. 

Cum stăteau lungiţi în pat, moţăind, ea se mișca astfel încât 
fie mâna, fie coapsa sau sânii ei să se frece de el, o invitaţie 
întâmplătoare, dar străvezie. Niciun răspuns. 

Era ferm convinsă că nimic nu era în neregulă cu ea. Nu era o 
nimfomană - nu voia pur și simplu sex, ea dorea să facă 
dragoste cu David. Era sigură că, chiar dacă pe insulă ar mai fi 
trăit și un alt bărbat sub șaptezeci de ani, nu ar fi fost ispitită. 
Nu era o târfă înfometată de sex, era o soţie înfometată de 
dragoste. 

Momentul critic a venit într-una din nopţile în care stăteau 
lungiţi pe spate, unul lângă celălalt, amândoi treji, ascultând 
vântul de afară și micile sunete scoase de Jo, din camera 
alăturată. Lucy avu senzaţia că sosise momentul ca el, fie să 
facă totuși ce trebuia să facă, fie să-i explice motivul refuzului. 
Ea gândea că el va evita subiectul până când ea îl va obliga să-l 
abordeze, și că putea foarte bine să-l oblige chiar acum. 

Așa încât, își trecu braţul peste coapsele lui, deschizând gura 


VP -51 


să vorbească - și aproape că ţipă când descoperi cu uimire că 
David avea o erecţie. Deci, putea s-o facă! Și era dornic s-o facă, 
altfel de ce... și mâna i se apropie triumfătoare de dovada 
dorinţei lui. Se dădu mai aproape de el, oftând: 

— David... 

El spuse: 

— Of, Doamne Dumnezeule! Și o apucă de încheietură, 
îndepărtându-i mâna și întorcându-se cu spatele la ea. 

De data asta însă, n-avea de gând să accepte această 
umilinţă într-o tăcere spășită. 

— De ce nu vrei, David? 

— lisuse Hristoase! 

El dădu la o parte paturile, cobori din pat, luă cu o mână 
plapuma de puf și începu să se târască înspre ușă. 

Lucy se ridică în pat și ţipă la el: 

— De ce nu? 

Jo începu să plângă. 

David trase de cracii goi pe dinăuntru ai pantalonilor de 
pijama, arătă către pielea zbârcită și albă de pe cioturile 
picioarelor și spuse: 

— Uite de ce nu! Uite de ce nu! 

Și se duse jos, să se culce pe canapea, iar Lucy merse în 
dormitorul alăturat ca să-l liniștească pe Jo. 

Îi trebui mult timp ca să-l adoarmă la loc pe copil, probabil 
pentru că ea însăși ar fi avut nevoie de cineva care s-o aline. 
Copilul îi simţea gustul lacrimilor de pe obraz, și ea se întrebă 
dacă avea habar de înţelesul lor - oare nu lacrimile reprezintă 
unul dintre primele lucruri pe care un sugar ajunge să le 
înţeleagă? Nu se simțea în stare să-i cânte ceva, nici să-i 
murmure cuvinte de alinare; astfel încât, îl ţinu strâns în braţe și 
îl legănă. Și abia când e/o linişti pe ea cu apropierea lui caldă, 
adormi în brațele ei. 

După ce îl puse în pătuţ, rămase un timp să-l vegheze. Nu 
avea niciun rost să încerce să adoarmă. Il auzea pe David 
sforăind profund în sufragerie - era nevoie să ia somnifere 
puternice, altfel vechea durere l-ar fi ţinut treaz. Lucy simţea 
nevoia să plece de lângă el, undeva unde să nu-l mai vadă și să 
nu-l mai audă, și unde să nu o poată găsi, chiar de-ar fi vrut, 
preț de câteva ore. Își puse pantalonii și un pulover, o haină și 
cizmele, cobori scările și se furișă afară. 


VP - 52 


Era o ceaţă umedă și cumplit de rece, agitată de vârtejuri, o 
adevărată „specialitate a casei” pentru insulă. Işi ridică gulerul 
paltonului, se gândi o clipă să se întoarcă să-și ia un fular și apoi 
se  răzgândi. Păși pe cărarea noroioasă, binecuvântând 
mușcătura aspră a frigului umed, uşorul frison îndepărtându-i 
gândul de la rana adâncă din sufletul ei. 

Ajunse la marginea falezei și cobori atentă rampa îngustă și 
abruptă, călcând cu grijă pe scândurile alunecoase. Ajunsă jos, 
sări pe nisip și se apropie de apa marii. 

Vântul și apa își continuau cearta lor perpetuă, vântul 
năpustindu-se asupra valurilor ca să le hărțuiască, iar marea 
șuierând și spumegând în timp ce se izbea de uscat, trăind 
condamnarea aceasta la o veșnică dispută. 

Lucy păși pe plaja cu nisip aspru, lăsând zgomotul și răcoarea 
să-i limpezească gândurile. Merse până când plaja se termină 
brusc într-un punct în care marea întâlnea faleza, se întoarse și 
o luă înapoi. Toată noaptea se plimbă pe țărm. Spre dimineaţă, 
un gând nepoftit îi veni în minte: „Așa înțelege el să fie tare”. 

Formulat astfel, gândul nu-i fu de prea mare ajutor, și-și 
păstră semnificaţia nepătrunsă, ca într-un pumn strâns. Dar, 
după ce se strădui un timp, pumnul se deschise, dând la iveală o 
mică perlă de înțelepciune, adăpostită în palmă - probabil că 
răceala lui David față de ea însemna același lucru cu tăiatul 
copacilor, cu dezbrăcatul de unul singur, cu conducerea 
jeepului, cu antrenamentele fizice și cu revenirea la viaţă, pe 
această insulă rece și aspră din Marea Nordului... 

Ori, cum spusese el? ,... tatăl său, eroul de război, o 
caricatură nenorocită și oloagă...” El avea ceva de dovedit, ceva 
care ar fi sunat de-a dreptul banal dacă ar fi fost exprimat în 
cuvinte, ceva ce ar fi putut înfăptui ca pilot de vânătoare, dar pe 
care acum trebuia să-l facă doar cu ajutorul copacilor, al 
gardurilor, al măciucilor de gimnastica și al scaunului cu rotile. 
Ei nu-i dădea voie să treacă peste această încercare cu bine, iar 
el voia să fie în stare să spună: „Aș fi putut să trec oricum cu 
bine testul ăsta, dar ia uitati-v cât sufăr”. 

Era o nedreptate crudă, strigătoare la cer: suportase plin de 
curaj rănile, nu putea să se mândrească însă cu ele. Dacă un 
Messerschmidt l-ar fi lăsat fără picioare, scaunul cu rotile ar fi 
fost ca o medalie, ca un însemn al curajului. Dar așa, toată viaţa 
lui va fi nevoit să spună: „S-a întâmplat în timpul războiului... 


VP-53 


dar nu, nu am participat la nicio acţiune, a fost un accident de 
automobil, terminasem antrenamentele și chiar a doua zi urma 
să plec în luptă, îmi văzusem eretele, era o frumuseţe, și...” 

Da, așa înțelegea el să fie tare. Și, poate că și ea era în stare 
să fie puternică. Poate că va reuși să dreagă cât de cât dezastrul 
vieții sale. Cândva, David fusese bun, tandru și iubitor, iar ea 
trebuia să înveţe acum să aștepte răbdătoare, în timp ce el se 
lupta să devină din nou bărbatul întreg de altă dată. Trebuia să- 
și găsească noi speranţe, țeluri noi pentru care să trăiască. Alte 
femei găsiseră tăria să lupte cu durerile cumplite provocate de 
pierderile suferite, de casele distruse de bombardament, de soții 
capturați ca prizonieri de război. 

Ridică de jos o piatră, își trase braţul înapoi și o aruncă în 
mare cu toată puterea. Nu o văzu și nici nu o auzi căzând; poate 
că a dispărut pentru totdeauna, învârtindu-se în jurul 
Pământului, ca un satelit din poveștile despre spaţiul cosmic. 
Strigă: 

— Și eu pot să fiu tare, fir-ar să fie! 

Apoi se întoarse spre țărm și începu să urce rampa către casă. 
Se apropia ora pentru prima masă a lui Jo. 


Capitolul 6 


De afară, arăta ca o vilă și, până la un punct, chiar asta și era: 
o casă mare, înconjurată de un parc, dintr-un orășel plin de 
verdeață. Wohldorf, situat în apropierea cartierului nordic al 
metropolei Hamburg. Putea fi locuinţa unui proprietar de mine, 
a unui importator prosper sau a unui industriaș, De fapt, era 
proprietatea Abwehr-ului. 

Își datora soarta climei - nu de aici, ci de la 3 200 de kilometri 
depărtare, spre sud-est, mai exact de Berlin, unde condiţiile 
atmosferice erau inadecvate pentru comunicațiile radio cu 
Anglia. 

Era, așadar, vilă numai până la nivelul solului. Dedesubt, se 
aflau două imense adăposturi betonate și echipament radio în 
valoare de mai multe milioane de reichsmarks. Sistemele 
electronice fuseseră puse la punct de maiorul Werner 
Trautmann, care-și cunoștea meseria. Fiecare din cele două săli 


VP - 54 


cuprindea câte douăzeci de mici cabine de ascultare, izolate 
fonic, ocupate de operatori radio care puteau identifica un spion 
după felul cum își transmitea mesajele în alfabet Morse, la fel de 
ușor cum alţii recunosc scrisul mamei pe o scrisoare. 

Aparatura de recepţie era de cea mai bună calitate, dat fiind 
că transmiţătoarele cu care erau lansate în eter mesajele 
fuseseră construite cât mai compacte, în detrimentul puterii de 
emisie. Majoritatea erau seturi, transportabile într-o valiză, 
numite  „Klamotten”, realizate de compania Telefunken la 
comanda amiralului Wilhelm Canaris - șeful Abwehr-ului. 

In seara aceasta, liniile radio erau relativ liniștite - toţi auziră 
când Die Nadel începu să transmită. Mesajul a fost recepționat 
de unul dintre operatorii mai vârstnici. Acesta bătu semnalul de 
confirmare a recepţiei, transmise mesajul și imediat se duse cu 
hârtia la telefon. Citi textul pe linia cu legătură directă cu 
cartierul general al Abwehr-ului, din Sophien Terasse - la 
Hamburg - și reveni în cabina lui, pentru o ţigară. 

Îi oferi una și tânărului din cabina alăturată; timp de câteva 
minute, amândoi își fumară ţigările, rezemați de zid. 

— Ceva nou? întrebă tânărul. 

Cel mai în vârstă ridică din umeri. 

— Intotdeauna e ceva când transmite el. De data asta însă, 
nimic deosebit. Luftwaffe!” a ratat din nou Catedrala Saint Paul. 

— Niciun răspuns pentru el? 

— Nu credem că așteaptă vreun răspuns. E un ticălos 
independent, totdeauna așa a fost. Eu l-am antrenat în 
transmisiunile radio, și de îndată ce s-a terminat cursul, i-a și 
intrat în cap că știe mai bine decât mine. 

— L-ai cunoscut pe Die Nadel? Cum e? 

— Cam la fel de simpatic ca un pește mort, dar e cel mai bun 
agent pe care-l avem. Poate chiar cel mai bun pe care l-am avut 
vreodată. Circulă o legendă cum că, vreme de cinci ani, a reușit 
să urce în ierarhia NKVD-ului din Rusia, până a ajuns unul 
dintre oamenii de încredere ai lui Stalin... Nu știu adevărul, dar 
sunt genul de fapte pe care ar fi în stare să le facă. Un adevărat 
profesionist. Și Fuhrerul știe asta. 

— Hitler îl cunoaște? 


13 Aviația militară germană. (n.tr.). 
20 Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne, minister înființat de către Stalin, la 
10 iulie 1934, având prerogative polițienești și de putere judiciară. (n.tr.). 

VP - 55 


Bătrânul încuviinţă din cap. 

— Într-o vreme, ţinea să vadă personal toate mesajele 
transmise de Die Nadel. Acum, nu știu dac-o mai face. Dar să nu 
crezi că asta l-ar putea afecta pe Die Nadel. Nimic nu-l 
impresionează pe individul ăsta. Pe toţi cei din jurul său îi 
privește la fel - de parcă s-ar gândi cum ar putea să-i omoare, 
dacă aceștia ar face o mișcare greșită. 

— Mă bucur că nu a trebuit să-l pregătesc eu. 

— A prins repede, trebuie să recunosc. Muncea douăzeci și 
patru de ore pe zi; pe urmă, după ce a învăţat totul, nu-mi 
dădea nici bună ziua. De-abia dacă-și amintește să-l salute pe 
Canaris. De altfel, după modul cum semnează întotdeauna - 
„Salutari lui Willi” - se vede câţi bani dă pe respectarea 
ierarhiei. 

Își terminară ţigările, le aruncară pe jos, și le stinseră cu 
călcâiul. Pe urmă, bătrânul adună chiștoacele, le puse în 
buzunar, căci fumatul nu prea era permis în adăpost. Stațiile de 
recepţie continuau să tacă. 

— Da, nu vrea să-și folosească numele conspirativ, continuă 
bătrânul. Von Braun i l-a dat, iar lui niciodată nu i-a plăcut. Nici 
de Von Braun nu i-a plăcut. Ți-aduci aminte când - nu, asta a 
fost înainte să vii tu aici - Von Braun i-a ordonat să se ducă la un 
aerodrom din Famborough, Kent. Răspunsul lui a fost: „Nu 
există niciun aerodrom în Famborough, Hampshire. Din fericire, 
cei de la Luftwaffe cunosc mai bine geografia decât tine, 
labagiule”. Chiar așa i-a răspuns! 

— Mi se pare că pe bună dreptate. Când facem asemenea 
greșeli, le punem viaţa în pericol. 

Bătrânul se încruntă. El era întotdeauna cel care emitea astfel 
de judecăţi și nu-i plăcea când audiența intervenea în discuţie 
cu opinii personale. 

— Probabil că așa e, spuse el ursuz. 

— Dar de ce nu-i place numele conspirativ? 

— Zice că are un înțeles, iar un nume conspirativ care are un 
înţeles îl poate trăda pe cel care-l poartă. Von Braun nici n-a 
vrut să audă. 

— Un înţeles? Acul? Ce poate să însemne asta? 

Tocmai atunci radioul veteranului ciripi și reveni în grabă la 
post. Tânărul rămase fără răspuns. 


VP - 56 


PARTEA A DOUA 


Capitolul 7 


Mesajul îl agasa pe Faber deoarece îl obliga să se confrunte 
cu probleme pe care până atunci le evitase. 

Cei de la Hamburg își luaseră toate măsurile ca mesajul să 
ajungă la el. Trimisese semnalul de apel și în loc de obișnuitul 
„Recepție - continuaţi” îi răspunseseră prin „Efectuaţi rendez- 
vous unu”. 

Confirmă primirea ordinului, își transmise raportul, după care 
împachetă staţia radio în valiza ei. Apoi, ieși cu bicicleta din 
Erith Marshes - se dădea drept ornitolog amator - și o luă pe 
drumul către Blackheath. In timp ce se apropia de apartamentul 
lui înghesuit, cu două camere, se întreba dacă să dea curs 
ordinului primit. 

Avea două motive pentru nesupunere: unul profesional și altul 
personal. 

Motivul profesional era că „Rendez-vous unu” era un nume 
codificat vechi, stabilit de Canaris încă din 1937. El însemna că 
trebuia să se ducă la intrarea unui anumit magazin situat între 
Leicester Square și Piccadilly Circus pentru a se întâlni cu un al 
agent. 

Faptul că amândoi aveau câte o Biblie trebuia să reprezinte 
semnalul reciproc de recunoaștere. Apoi urma schimbul de 
cuvinte stabilit: 


„Care este capitolul pentru astăzi?” 
„Treisprezece, din Cartea Intâi a regilor”. 


Pe urmă, dacă erau siguri că nu-i urmarea nimeni, amândoi 
decideau că acel capitol era „deosebit de însufleţitor”. În caz 
contrar, unul din ei spunea: „Mă tem că nu l-am citit încă”. 

Intrarea în respectivul magazin putea să nici nu mai existe, 
dar nu asta îl deranja pe Faber. El se gândea la faptul că, 
probabil, Canaris dăduse acest cod celor mai mulţi dintre 


VP - 57 


amatorii stupizi care traversaseră Canalul Mânecii în 1940 
aterizând în braţele primitoare ale MI5. Faber știa că fuseseră 
prinși - spânzurarea lor fusese făcută publică, pentru a da 
asigurări opiniei publice că se făcea ceva în privinţa „oamenilor 
din coloana a cincea”. Înainte de a muri, divulgaseră toate 
secretele, iar acum britanicii se aflau probabil în posesia 
vechiului cod de întâlnire. Și dacă interceptaseră mesajul de la 
Hamburg, era de așteptat ca respectiva intrare să colcăie acum 
de tineri englezi buni de gură, cu Biblii sub braţ și exersând 
pronunţarea cu accent nemțesc a formulei „deosebit de 
însuflețitor”. 

Abwehr-ul renunţase la profesionalism încă de pe vremea 
acelor zile ameţitoare, când invazia părea iminentă. De atunci, 
Faber nu a mai avut încredere în Hamburg. Nu le dezvăluia unde 
locuiește, refuza să comunice cu ceilalţi agenţi aflaţi în Marea 
Britanie, schimba frecventele folosite pentru transmiterea 
mesajelor, fără să-i pese dacă intra pe frecvenţa altcuiva. 

Dacă și-ar fi ascultat totdeauna stăpânii, nu ar fi supravieţuit 
atât de mult. 

La Woolwich, lui Faber i se alătură o mulțime de biciclişti, 
mare parte femei - era ora când muncitorii ieșeau în valuri de 
pe porţile uzinelor de armament, după tura de zi. Oboseala lor 
optimistă îi readuse lui Faber în minte și motivul personal de 
nesupunere: convingerea că tabăra lui pierdea războiul. 

Căci, cu siguranţă, nu-l câștigau. Rușii și americanii se 
alăturaseră aliaţilor. Africa era pierdută, italienii se prăbușiseră; 
nu încăpea nicio îndoială că aliaţii vor invada Franţa chiar în acel 
an, 1944. 

Pentru niciun motiv, Faber nu era dispus să-și riște viața. 

Ajuns la locuinţă, își puse bicicleta la adăpost. Când se spălă 
pe faţă, începu să realizeze că, împotriva oricărei logici, voia 
totuși să ajungă la acea întâlnire. 

Era un risc prostesc asumat pentru o cauză pierdută, și totuși 
ardea de nerăbdare să riște. Motivul era cât se poate de banal - 
ajunsese să se plictisească de moarte. Transmisiile de rutină, 
mimarea activităţii de ornitolog pasionat, plimbările cu bicicleta, 
ceaiurile de la pensiune reprezentau monotonia fiecărei zile. De 
patru ani nu mai întreprinsese nimic care să semene măcar pe 
departe cu o acţiune. Părea să nu fie amenințat de absolut 
niciun pericol, și asta îl făcea nervos, căci își imagina ameninţări 


VP -58 


invizibile. Ori de câte ori reușea să identifice o ameninţare reală 
și să ia măsuri pentru a o neutraliza, era cel mai fericit om. 

Se va duce la întâlnire. Dar nu așa cum se așteptau ei. 

(J 

În ciuda războiului, cartierul londonez West End era totuși 
aglomerat; Faber se întreba dacă și la Berlin era la fel. Cumpără 
o Biblie de la librăria Hatchard din Piccadilly și-o ascunse în 
buzunarul de la piept al hainei. Işi luase și umbrela - deși 
blândă, vremea era umedă, cu o burniță intermitentă. 

Orele de întâlnire fuseseră stabilite fie între nouă și zece 
dimineaţa, fie între cinci și șase după-amiaza, iar înțelegerea 
prevedea ca una din părţi să meargă la locul știut cinci zile la 
rând, până la apariţia celuilalt. Dacă în acest interval nu se 
stabilea niciun contact, se trecea la frecvenţa de o dată la două 
zile, timp de două săptămâni. După care, se renunța. 

Faber ajunse în Leicester Square la nouă și zece minute. Omul 
de legătură se afla la post, cu o Biblie neagră sub braț, 
prefăcându-se că se adăpostește de ploaie la intrarea în 
tutungerie. Faber îl identifică rapid cu coada ochiului, trecând pe 
lângă el în grabă, cu capul în jos. Individul era un tinerel, cu 
mustăcioară blondă și aer de om bine hrănit. Purta un 
impermeabil la două rânduri, citea Daily Express și mesteca 
gumă. Nu era o figură cunoscută. 

Când trecu din nou prin dreptul tutungeriei, de data asta pe 
celălalt trotuar, Faber reperă și „umbra”: un bărbat scund și 
solid, îmbrăcat în trend și purtând pălăria moale atât de 
îndrăgită de polițiștii englezi în haine civile. Stătea în foaierul 
unei clădiri administrative și se uita prin ușile de sticlă peste 
drum, la omul lui de legătură. 

Erau două posibilităţi. Dacă agentul nu știa că este urmărit, 
Faber nu avea decât să-l îndepărteze de la locul de întâlnire și 
apoi să scape de „umbră”. In orice caz, alternativa era că 
agentul fusese capturat, iar individul din ușa tutungeriei era un 
înlocuitor, situaţie în care nici el și nici „umbra” lui nu trebuiau 
să-l vadă pe Faber la faţă. 

Faber luă în considerare cazul cel mai defavorabil și încercă 
să găsească o cale de a rezolva problema. 

În piaţă se afla o cabină telefonică. Faber intră în ea și 
memoră numărul. Apoi, rupse din Biblie pagina cu capitolul 12 
din Cartea Întâi a regilor și scrise pe margine: „Du-te în cabina 


VP -59 


telefonică din piaţă”. 

O luă apoi pe străduțele lăturalnice din spatele National 
Gallery până când dădu de un puști de vreo zece-unsprezece 
ani, care stătea pe treptele unei case și arunca alene cu pietre 
în câini. 

Faber îi spuse: 

— Ştii tutungeria din piaţa, băieţel? 

— Mda. 

— Îţi place guma de mestecat? 

— Mda. 

Faber îi întinse pagina ruptă din Biblie. 

— La intrarea în tutungerie, e un bărbat. Dacă-i dai asta, o să- 
ţi dea niște gumă. 

— Bine, spuse băiatul, ridicându-se în picioare. Cumva, 
nenișorul asta e yankeu? 

— Mda, răspunse Faber. ` 

Băiatul plecă în fugă. Faber o luă pe urmele lui. In timp ce 
băiatul se apropia de agent, Faber se piti în intrarea clădirii de 
vizavi. „Umbra” era tot înăuntru, holbându-se prin sticla ușii. 
Faber se postă exact în faţa ușii, acoperindu-i individului 
vederea faţă de scena de peste drum, și începu să-și desfacă 
umbrela. Se prefăcu că se chinuie s-o deschidă. Il văzu pe agent 
cum îi dă ceva băiatului și o ia din loc. Își termină numărul cu 
umbrela și porni în direcţia opusă celei în care o luase agentul. 
Se uită peste umăr și-l zări pe poliţist ieșind în stradă și 
căutându-l cu privirea pe agentul dispărut. 

Faber se opri la primul telefon întâlnit și formă numărul 
cabinei din Leicester Square. Îi trebuiră câteva minute ca să 
obţină legătura. În cele din urmă îi răspunse o voce profundă. 

— Alo? 

— Care este capitolul pentru astăzi? întrebă Faber. 

— Treisprezece, din Cartea Întâi a regilor. 

— Deosebit de însufleţitor. 

— Într-adevăr. 

„Nenorocitul, habar nu are în ce necaz se află”, își spuse 
Faber. Cu glas tare, rosti: 

— Ei, bine? 

— Trebuie să ne vedem. 

— Asta nu e posibil. 

— Bine, dar trebuie! 


VP - 60 


Faber sesiză o nuanţă de disperare în vocea celuilalt, care 
continuă: 

— Mesajul vine foarte de sus... pricepi ce-ţi spun? 

Faber se prefăcu însă că șovăie: 

— Bine, atunci. Ne vom întâlni peste o săptămână, la ora nouă 
dimineața, sub arcada de la gara Euston. 

— Nu s-ar putea mai devreme? 

Faber închise telefonul și ieși din cabină. Deplasându-se rapid, 
el dădu colțul de două ori și ajunsese în preajma cabinei 
telefonice din piaţă. Il văzu pe agent luând-o înspre Piccadilly. 
„Umbra” nu se zărea pe nicăieri. Faber porni pe urmele 
agentului. 

Individul cobori în stația de metrou de la Piccadilly Circus și 
cumpără un bilet pentru Stockwell. Faber își dădu seama 
imediat că putea ajunge acolo pe un traseu mult mai scurt. leși 
din stație, se duse repede în Leicester Square și luă un tren care 
mergea pe Traseul Nordic. Agentul trebuia să schimbe la gara 
Waterloo, în vreme ce trenul lui Faber era direct, astfel încât 
urma să ajungă primul în Stockwell, sau în cel mai rău caz ar fi 
sosit cu același tren. 

Până la urmă, Faber trebui să aștepte în gara Stockwell timp 
de douăzeci și cinci de minute până când apăru și agentul. 
Faber o luă din nou pe urmele lui. Acesta intră într-un mic 
restaurant. 

In zonă nu se afla absolut niciun loc care să ofere cuiva un 
pretext cât de cât plauzibil ca să se oprească: nici vitrine de 
magazin la care să te holbezi, nici bănci pe care să te așezi, nici 
vreun parc prin care să te plimbi, nici măcar o staţie de autobuz 
sau de taxi, ori vreo clădire publică. Faber fu nevoit să se 
deplaseze în susul și în josul străzii, dând mereu impresia că 
avea de ajuns neapărat undeva; după ce depășea câmpul vizual 
al restaurantului, traversa pe celălalt trotuar. In tot acest timp, 
agentul sta în atmosfera caldă și aburindă a restaurantului și 
bea ceai fierbinte cu pâine prăjită. 

leși după o jumătate de oră. Faber îl urmări de-a lungul unei 
succesiuni de străzi rezidenţiale. Agentul știa unde se duce, dar 
nu se grăbea deloc. Pășea ca unul care se întoarce acasă, liniștit 
că nu mai are nimic de făcut în ziua aceea. Nu se uita înapoi și 
Faber gândi: „Încă un amator”. 

In cele din urmă, intră într-o casă - una dintre acele case de 


VP - 61 


închiriat - sărăcăcioasă, anonimă și discretă, folosită cu 
precădere de spioni și soţii aventurieri de pretutindeni. 
Acoperișul avea o lucarnă; acolo trebuia să fie camera 
agentului, cât mai sus, pentru o mai bună recepţie radio. 

Faber trecu pe lângă clădire, cercetând cu privirea partea 
cealaltă a străzii. Da, bineînţeles. O mișcare în spatele ferestrei 
de la etaj, apariţia fugară a unei siluete în costum cu cravată, o 
faţă ascunsă după perdea - tabăra adversă avea și aici 
reprezentanți. Probabil că agentul se dusese și ieri la locul de 
întâlnire și se lăsase urmărit până acasă de către MI5 - 
bineînţeles, în afară de cazul în care el însuși era un MI5. 

Faber dădu colțul străzii și o luă înapoi pe următoarea stradă 
paralelă, numărând clădirile. Cam în spatele casei unde intrase 
agentul se aflau ruinele bombardate a ceea ce fusese înainte o 
pereche de case gemene. Bun! 

În timp ce se înapoia spre gară, pasul îi era mai săltăreţ, inima 
îi bătea o idee mai repede și privea în jurul său cu un interes 
vioi. Se simţea în elementul lui. Jocul continua. 

e 

În seara aceea, se îmbrăcă în negru - o pălărie de lână, un 
pulover pe gât, geacă de piele, pantaloni cu manșetele vârâte în 
ciorapi, pantofi cu talpă de cauciuc - toate de culoare neagră. 
Avea să fie aproape invizibil - căci și Londra, la rândul ei, 
îmbrăca pe timp de noapte haina neagră a camuflajului. 

Merse cu bicicleta pe străzile liniștite cu lumini palide, departe 
de arterele principale. Trecuse de miezul nopţii și nu întâlni pe 
nimeni. Își lăsă bicicleta la jumătate de kilometru de destinaţie 
și o legă de gard, în curtea unui bar. 

Se duse nu la casa agentului, ci la scheletul clădirii 
bombardate de pe strada învecinată. Pași cu atenţie peste 
molozul din grădiniţă, intră prin spaţiul gol al ușii și traversă 
casa până în spate. Era întuneric beznă. Stelele și luna se 
ascunseseră în spatele unui paravan gros de nori, la joasă 
înălțime. Faber se văzu nevoit să meargă încet, cu mâinile 
întinse înainte. 

Ajunse la capătul grădinii, sări peste gard și traversă 
următoarele două grădini. Dintr-una din case, un câine lătră 
scurt. 

Grădina casei de închiriat se afla în neorânduială. Faber se 
împiedică de o tufă de coacăz negru. Ghimpii îi zgâriară fața. Se 


VP - 62 


aplecă pe sub o frânghie de rufe - lumina, câtă era, îi fusese de 
ajuns s-o vadă. 

Găsi fereastra de la bucătărie și scoase din buzunar o unealtă 
cu lama în formă de linguriţă. Chitul era vechi și sfărâmicios, iar 
pe alocuri începuse deja să cadă. După douăzeci de minute de 
muncă tăcută, scoase ochiul de geam din ramă și îl așeză ușor 
pe iarbă. Lumină o clipă cu lanterna, să se asigure că nu avea în 
cale ceva obstacole zgomotoase, desfăcu cârligul, ridică 
fereastra și se căţără înăuntru. 

Casa cufundată în întuneric mirosea a pește fiert și a 
dezinfectant. Faber descuie ușa din spate - o precauţie pentru o 
eventuală ieșire în grabă - până să pătrundă în hol. Aprinse 
lanterna-stilou. In clipa de lumină văzu imaginea holului pardosit 
cu ceramică, o masă ovală pe care trebuia s-o ocolească, un 
rând de haine agăţate de un cuier și, la dreapta, o scară 
acoperită cu un covor. 

Urcă treptele în liniște. 

Se afla la jumătatea palierului de la primul etaj când văzu 
lumina pe sub ușă. O fracțiune de secundă mai târziu se auzi o 
tuse astmatică și zgomotul apei trase la toaletă. Din doi pași 
mari, Faber ajunse la ușă și încremeni lipit de perete. 

Când ușa se deschise, lumina inundă palierul. Faber lăsă să-i 
alunece în mână stiletul ascuns în mânecă. Bătrânul ieși din 
toaletă și străbătu palierul, lăsând lumina aprinsă. Ajuns la ușa 
camerei sale, mormăi ceva, se întoarse și porni înapoi. 

„Precis o să mă vadă”, își spuse Faber. Mâna i se strânse pe 
mânerul pumnalului. Ochii pe jumătate deschiși ai bătrânului 
erau îndreptaţi spre podea. Işi ridică privirea când întinse mâna 
după întrerupător, și Faber fu pe punctul să-l ucidă în momentul 
acela - dar după felul în care bâjbâia să găsească întrerupătorul, 
Faber realiză că era atât de adormit încât, practic, acţiona ca un 
somnambul. 

Lumina se stinse și bătrânul se duse la culcare, târșâindu-și 
picioarele. Faber răsuflă ușurat. 

La capătul celui de-al doilea șir de scări nu se afla decât o 
singură ușă. Faber încercă să o deschidă. Era încuiată. 

Din buzunarul hainei, scoase o altă sculă. Zgomotul apei care 
umplea rezervorul de la toaletă acoperi sunetele produse de 
descuierea broaștei. Deschise ușa și ascultă. 

Se auzea o respiraţie profundă și regulată. Pași înăuntru. 


VP - 63 


Sunetul venea din colțul opus al camerei. Nu se vedea nimic. 
Traversă întunericul ca de smoală al încăperii, pipăind la fiecare 
pas aerul din faţa sa, până când ajunse lângă pat. 

Avea lanterna în mâna stângă, stiletul ascuns în mânecă și 
mâna dreaptă liberă. Aprinse lanterna și apucă gâtul celui 
adormit într-o strânsoare de fier. 

Ochii agentului se deschiseră brusc, dar nu putu zice nici pâs. 
Faber se urcă în pat și se așeză deasupra lui. Apoi șopti: 

— Treisprezece, Cartea Întâi a regilor, după care slabi 
strânsoarea. 

Agentul se zgâi în lumina lanternei, încercând să vadă faţa 
agresorului său. Se frecă la gât, în locul unde-l strânsese mâna 
lui Faber. 

— Nu mișca! spuse Faber, aţintind fasciculul de lumină în 
ochii agentului, în timp ce cu mâna dreaptă scoase stiletul din 
mânecă. 

— N-ai de gând să mă lași să mă ridic? 

— Prefer să te știu în pat, cel puţin acolo nu mai poţi face alte 
prostii. 

— Prostii? Alte prostii? 

— Ai fost filat în Leicester Square, pe mine m-ai lăsat să te 
urmăresc până aici, iar casa asta e supravegheată. Crezi că pot 
să mai am încredere în tine? 

— Dumnezeule, îmi pare rău. 

— De ce te-au trimis? 

— Mesajul trebuia transmis personal. Ordinele vin de sus. 
Tocmai de la vârf... Agentul se opri. 

— Ei? Ce fel de ordine? 

— Păi... trebuie să mă asigur că ești cine trebuie. 

— Și cum vrei să te asiguri? 

— Trebuie să-ţi văd faţa. 

Faber ezită, apoi își lumină chipul o clipită. 

— Mulţumit? 

— Die Nadel. 

— Şi tu, cine ești? 

— Maior Friedrich Kaldor, să trăiţi. 

— Eu ar trebui să-ţi spun ţie „să trăiţi”. 

— Oh, nu, domnule. În absenţa dumneavoastră aţi fost 
avansat de două ori. Acum sunteți locotenent-colonel. 

— Aștia n-au altceva mai bun de făcut la Hamburg? 


VP - 64 


— Nu sunteţi încântat? 

— AŞ fi încântat dac-aș putea să mă duc acolo și să-l pun pe 
maiorul Von Braun să spele latrinele. 

— Pot să mă ridic, domnule? 

— Bineînţeles că nu. De unde știu eu că maiorul Kaldor nu 
zace în închisoarea Wandsworth, în timp ce tu ești un înlocuitor 
care abia așteaptă să le facă semn amicilor săi din casa de 
vizavi?... Acum, ia zi, care sunt ordinele alea de la vârf? 

— Ei bine, domnule, noi credem că anul acesta va avea loco 
invazie în Franţa. 

— Foarte inteligent, extrem de inteligent. Mai departe. 

— Se crede că generalul Patton își concentrează în Anglia de 
Est trupele din Corpul de Armată | al Statelor Unite. Dacă aceea 
este forța de invazie, înseamnă că vor ataca prin Pas de Calais. 

— Raționamentul e corect. Dar eu n-am văzut nici urmă din 
această armată a lui Patton. 

— În cercurile cele mai înalte de la Berlin, stăruie anumite 
îndoieli. Astrologul Fuhrerului... 

— Cum? 

— Da, domnule, are un astrolog care-i spune că trebuie să 
apere Normandia. 

— Dumnezeule! Chiar așa de rău stau lucrurile acolo? 

— El primește în același timp și o mulțime de sfaturi 
pământești. După părerea mea, se folosește de pretextul cu 
astrologul atunci când are impresia că generalii greșesc și nu 
poate să le contracareze argumentele. 

Faber oftă. Tocmai de astfel de vești îi fusese teamă. 

— Continuă! 

— Misiunea dumneavoastră este de a evalua proporțiile 
acestei forțe de invazie: efectivele trupelor, artileria, aviația... 

— Știu cum să apreciez o armată. 

— Desigur. Făcu o pauză. Dar am primit instrucţiuni să 
subliniez importanţa acestei misiuni. 

— Ai reușit. Spune-mi acum, lucrurile merg chiar așa de rău la 
Berlin? 

Agentul șovăi. 

— Nu, domnule. Moralul este ridicat, aprovizionarea cu muniții 
crește lună de lună, populaţia ignoră bombardierele RAF... 

— Las-o baltă, dacă am chef de propagandă, prefer radioul. 

Bărbatul mai tânăr nu spuse nimic. 


VP - 65 


— Mai ai altceva să-mi spui? Vreau să zic, oficial. 

— Da. Pe durata misiunii, vi se asigură o ascunzătoare 
specială. 

— Inseamnă ca într-adevăr misiunea este considerată 
importantă, spuse Faber. 

— Trebuie să luaţi legătura cu un submarin aflat în Marea 
Nordului, la șaisprezece kilometri spre est de un oraș numit 
Aberdeen. Nu aveţi decât să-i chemaţi pe frecvența 
dumneavoastră obișnuită și vor ieși la suprafaţă. De îndată ce 
eu sau dumneavoastră transmitem la Hamburg că ați 
recepționat ordinul de la mine, ruta va fi operaţională. 
Submarinul va fi acolo în fiecare luni și vineri, între orele 6 seara 
și 6 dimineaţa. 

— Aberdeen este un oraș mare. Ai cumva coordonatele 
geografice exacte? 

— Da. 

Agentul rosti cifrele, iar Faber le memoră. 

— Asta e tot, domnule maior? 

— Da, domnule locotenent-colonel. 

— Ce intenţionezi să faci în privinţa domnilor de la MI5, din 
casa de peste drum? 

Agentul saltă din umeri. 

— Păi, va trebui să mă fac nevăzut. 

Faber își spuse: „N-are niciun rost”. 

— Ce ţi s-a ordonat să faci după ce te-ai întâlnit cu mine? Ai și 
tu o ascunzătoare? 

— Nu. Trebuie să merg într-un orășel numit Weymouth, să fur 
o barcă, orice, și să mă întorc în Franța. 

„Asta nu e câtuși de puţin un plan de evadare. Așadar, gândi 
Faber, Canaris știa ce o să se întâmple. Foarte bine”. 

— Și dacă te prind englezii și te torturează? 

— Am la mine o pilulă cu otravă. 

— Și o vei folosi? 

— Mai mult ca sigur. 

Faber se uită la el și spuse: 

— Da, cred că n-o să ai încotro. 

Işi așeză mâna stângă pe pieptul agentului și se lasă cu toată 
greutatea în ea, de parcă s-ar fi pregătit să se dea jos din pat. În 
felul acesta putea să determine cu precizie locul unde se 
terminau coastele și începea abdomenul moale. Înfipse vârful 


VP - 66 


stiletului imediat sub coaste și împinse în sus, în direcţia inimii. 
Preţ de o clipă, ochii agentului se deschiseră larg. Un zgomot 
ajunse până la gât, dar nu mai apucă să iasă de acolo. Trupul îi 
fu scuturat de convulsii. Faber împinse stiletul și mai adânc. 
Ochii se închiseră și corpul se înmuie. 
— Mi-ai văzut faţa, spuse Faber. 


Capitolul 8 


— Cred că i-am pierdut urma, spuse Percival Godliman. 

Frederick Bloggs dădu din cap aprobator și adăugă: 

— E greșeala mea. 

„Arată cam obosit”, își spuse Godliman. De fapt, așa arăta de 
aproape un an, din noaptea în care rămășițele zdrobite ale soţiei 
sale fuseseră scoase de sub dărâmăturile unei case bombardate 
din Hoxton. 

— Nu mă interesează să găsesc vinovaţi, spuse Godliman. 
Problema e că s-a întâmplat ceva în Leicester Square în timpul 
celor câteva secunde cât l-ai pierdut din ochi pe Blondie. 

— Crezi că atunci s-a stabilit contactul? 

— Posibil. 

— Când l-am reperat din nou în Stockwell, am crezut că pur și 
simplu a renunţat să mai întreprindă ceva în ziua aceea. 

— În cazul acesta, ar fi venit din nou la locul de întâlnire și 
ieri, și astăzi. Godliman construia figuri din bețe de chibrituri, un 
obicei care-l ajuta să se concentreze. Nicio mișcare la locuinţa 
lui? 

— Nimic. N-a ieșit de acolo de patruzeci și opt de ore, îi 
explică Bloggs. Este greșeala mea. 

— Ei, haide, bătrâne, devii plicticos, spuse Godliman. Eu am 
hotărât să-l lăsăm liber ca să ne conducă la altcineva și continui 
să cred că așa trebuia procedat. 

Bloggs rămase nemișcat, cu un chip lipsit de orice expresie, și 
mâinile vârâte adânc în buzunarele impermeabilului. 

— Dacă întâlnirea a avut loc, n-ar trebui să mai întârziem 
nicio clipă să-l săltăm pe Blondie și să aflăm care i-a fost 
misiunea. 

— In felul acesta pierdem orice șansă ca Blondie să ne 


VP - 67 


conducă la cineva mai de soi. 

— Tu hotărăști. 

Din beţele de chibrit, Godliman construise o biserică. Stărui o 
clipă cu privirea asupra ei, apoi scoase din buzunar o monedă 
pe care o azvârli în sus. 

— Pajură, constată el, după ce moneda căzu. Îi mai dăm 
douăzeci și patru de ore. 

e 

Proprietarul casei era un irlandez republican, originar din 
Lisdoonvarna, comitatul Clare, care nutrea speranţa tainică și 
arzătoare că nemţii vor câștiga războiul, eliberând astfel pentru 
totdeauna Insula de Smarald?! de sub opresiunea britanicilor. 
Săptămânal, își târa șchiopătând artrita prin casa bătrână, 
adunând chiriile, făcându-și mereu socoteala cât ar fi câștigat 
dacă respectivele chirii ar fi fost lăsate să crească la valoarea lor 
adevărată. Nu era un om bogat - nu avea decât două case: pe 
aceasta și încă una mai mică, în care locuia. În schimb, era în 
permanenţă țâfnos. 

Ajuns la primul etaj, bătu la ușa bătrânului. Acest chiriaș era 
întotdeauna încântat să-l vadă. Așa cum, probabil, era încântat 
să vadă pe oricine altcineva. 

— Vă salut, domnule Riley. Serviţi o ceașcă de ceai? 

— Astăzi n-am timp. 

— Bine, atunci. Bătrânul îi întinse banii. Probabil că aţi văzut 
fereastra de la bucătărie. 

— Nu, n-am intrat acolo. 

— Oh! Lipsește un ochi de geam. L-am acoperit eu cu 
perdeaua de camuflaj, dar tot trage curentul. 

— Cine l-a spart? întrebă proprietarul. 

— Curios lucru, da' nu e spart. E jos, colo pe iarbă. Mă 
gândesc că o fi cedat chitul cel vechi. Îl pun eu la loc, dacă aţi 
putea face rost de un pic de chit. 

„Bătrân prost!” își spuse proprietarul, iar cu glas tare întrebă: 

— Presupun că nu v-a trecut prin cap că aţi fi fost jefuiţi? 

Bătrânul își arătă uimirea. 

— Nici nu mi-a trecut prin cap. 

— li lipsește cuiva vreun obiect de valoare? 

— Nu mi-a spus nimeni nimic. 

Proprietarul se duse către ușă. 


21 Denumire poetică pentru Irlanda (în limba engleză, în original, Emerald Isle). (n.tr.). 
VP - 68 


— Bine, o să arunc o privire când voi cobori. 

Bătrânul ieși după el. 

— Nu cred că noul chiriaş e sus, în camera lui, spuse el. De 
vreo două zile, n-am auzit niciun zgomot. 

Proprietarul începu să adulmece. 

— Gătește cumva în cameră? 

— N-am de unde să știu, domnule Riley. 

Amândoi urcară scările. Bătrânul spuse: 

— Dacă e înăuntru, atunci e tare liniștit. 

— Indiferent ce gătește, trebuie să înceteze. Pute îngrozitor. 

Proprietarul bătu la ușă. Niciun răspuns. Deschise ușa, intră în 
cameră, urmat îndeaproape de bătrân. 

e 

— Ei, ia te uită, spuse plin de zel bătrânul sergent. Mi se pare 
că aveţi un mort aici. 

Rămase în cadrul ușii, cercetând cu privirea interiorul 
camerei. 

— Ai atins ceva, Paddy??? 

— Nu, replică proprietarul. Și mă numesc „domnule Riley”. 

Polițistul nu dădu atenţie reproșului. 

— Totuși, n-a murit de mult. Ar fi mirosit mai rău. 

Inspectă scrinul, valiza de pe masa scundă, dreptunghiul 
decolorat al covorului, perdelele murdare de la lucarnă și patul 
în dezordine, din colţ. Nu se vedeau urme de luptă. 

Se apropie de pat. Chipul tânărului bărbat era liniștit, iar 
mâinile îi erau încrucișate peste piept. 

— De n-ar fi așa de tânăr, aș zice c-a suferit un atac de inimă. 

Nu se vedea nicio cutie de somnifere goală, care să sugereze 
sinuciderea. Luă portofelul de piele de pe scrin și-i cercetă 
conţinutul. Un buletin de identitate, o cartelă de alimentare și un 
teanc frumușel de bancnote. 

— Actele sunt în regulă și nu a fost jefuit. 

— N-a sosit decât de vreo săptămână aici, spuse proprietarul. 
Nu prea știu mare lucru despre el. A venit din nordul Ţării Galilor 
ca să lucreze într-o uzină. 

— Păi, dacă era la fel de sănătos cum arată, ar fi trebuit să fie 
în armată, observă polițistul. 

Deschise valiza de pe masă. 

— Ei, drăcia dracului, asta ce mai e? 


22 Poreclă peiorativă atribuită irlandezilor de către englezi. (n.tr.). 
VP - 69 


Ceilalţi doi se strecurară acum pe ușă. Proprietarul spuse: 

— E un radio! 

În același moment, bătrânul strigă: 

— Sângerează? 

— Nu atingeți cadavrul! ceru sergentul. 

— A fost înjunghiat în pântece, insistă bătrânul. 

Sergentul ridică atent una din mâinile mortului, dând la iveală 
un firicel de sânge uscat. 

— A sângerat, spuse el. Unde este cel mai apropiat telefon? 

— Cinci case mai jos, îi răspunse proprietarul. 

— Încuiați camera asta și staţi deoparte până întorc. 

Sergentul ieși din casă și bătu la ușa vecinului cu telefon. Îi 
deschise o femeie. 

— Bună dimineața, doamnă. Pot să folosesc telefonul 
dumneavoastră? 

— Poftiţi, spuse ea, arătându-i telefonul, așezat în hol, pe un 
suport. Da' ce s-a întâmplat, e ceva interesant? 

— Un chiriaș a murit în pensiunea aia, un pic mai sus de-aici, 
îi spuse sergentul în timp ce forma numărul. 

— Omorât? întrebă ea, cu ochii cât cepele. 

— Asta o să stabilească specialiștii. Alo? Vă rog, cu domnul 
inspector-șef. Sunt Canter. Își ridică privirea spre femeie. Sunteţi 
amabilă să intraţi puţin în bucătărie, până vorbesc cu șeful 
meu? 

Femeia plecă, evident dezamăgită. 

— Tot respectul, dom’ șef. Cadavrul ăsta are o rană de cuţit și 
un radio portabil. 

— Bine, sergent. Ce adresă ziceai că e? 

Sergentul Canter îi spuse. 

— Da, asta e adresa pe care o supravegheau tipii. Sergent, 
asta e o afacere a celor de la MI5. Mergi la numărul 42 și anunţă 
echipa de supraveghere în legătură cu descoperirea făcută de 
tine. Eu o să iau legătura cu șeful lor. Ai ajuns? 

Canter îi mulţumi femeii și traversă strada. Era vădit 
emoţionat; în treizeci și unu de ani petrecuţi în serviciul poliţiei 
londoneze, era abia a doua crimă pe care o întâlnea, și se 
dovedea a fi legată de spionaj. Avea poate șansa să avanseze, 
în sfârșit, la gradul de inspector. 

Bătu la ușa de la numărul 42. În cadrul ușii se iviră doi 
bărbați. 


VP - 70 


Sergentul Carter spuse: 
— Dumneavoastră sunteţi agenţii secreţi de la MI5? 
e 

Bloggs sosi în acelaşi timp cu omul de la Brigada Specială, 
inspectorul Harris, pe care-l cunoștea din zilele când lucrase la 
Scotland Yard. Canter îi conduse la cadavru. 

Preţ de o clipă, cercetară cadavrul în tăcere, privind la chipul 
tânăr și liniștit, cu mustăcioara lui blondă. 

— Cine e individul? întrebă Harris. 

— Numele conspirativ - Blondie, îi spuse Bloggs. Credem că a 
fost parașutat acum vreo două săptămâni. Noi am interceptat 
un mesaj radio adresat unui alt agent, prin care se stabilea un 
rendez-vous. Speram ca Blondie să ne conducă la agentul 
rezident, care trebuie să fie un specimen cu mult mai periculos. 

— Și atunci, ce s-a întâmplat aici? 

— Al dracului să fiu dacă știu. 

Harris studie rana din pieptul agentului. 

— Stilet? 

— Ceva de genul ăsta. O treabă foarte curată. Pe sub coaste 
și direct în inimă. Rapid. Vreţi să vedeţi metoda de pătrundere 
folosită? îi întrebă Canter. 

li conduse până în bucătărie. Se uitară la rama ferestrei și la 
ochiul de geam de pe gazon. Canter spuse: 

— Totodată, a fost forțată și broasca de la dormitor. 

Se așezară la masa din bucătărie, iar Carter prepară niște 
ceai. Bloggs spuse: 

— S-a întâmplat în noaptea zilei în care i-am pierdut urma în 
Leicester Square. Eu am ratat toată chestia. 

— Nu fi așa aspru cu tine, îl încurajă Harris. 

O vreme, își băură ceaiul în liniște. Harris rupse tăcerea: 

— Și cum îţi mai merge, așa, în general? N-ai mai trecut pe la 
noi, pe la poliţie. 

— Ocupat. 

— Christine ce mai face? 

— A murit, la un bombardament. 

Ochii lui Harris se măriră. 

— Of, of, bietul de tine! 

— Tu cum o duci? 

— Mi-am pierdut fratele, în Africa de Nord. L-ai cunoscut 
vreodată pe Johnny? 


VP -71 


— Nu. 

— Era o figură. Băutură? N-ai mai văzut așa ceva. Cheltuia 
atât de mult pe pileală, încât nu și-a putut permite să se mai 
însoare - și, așa cum s-a dovedit, bine a făcut. 

— Cred că mai toți am pierdut pe câte cineva. 

— Dacă tot ai rămas singur, vino pe la noi într-o duminică, la 
cină. 

— Mulţumesc de invitaţie, dar acum lucrez și duminicile. 

Harris dădu din cap a înțelegere. 

— Ei, atunci, oricând simţi nevoia. 

Un subofițer își vâri capul pe ușă și i se adresă lui Harris: 

— Putem începe să adunăm probele, dom’ inspector? 

Harris îl întrebă din priviri pe Bloggs. 

— Eu am terminat, spuse Bloggs. 

— În regulă, băiete, daţi-i drumul, îi răspunse Harris 
subofiţerului. 

— Să presupunem că a reușit să stabilească totuși contactul 
după ce l-am scăpat din ochi și a aranjat cu agentul rezident să 
vină aici. Probabil că rezidentul a bănuit că e o capcană - ceea 
ce ar explica de ce a intrat pe fereastră și a forțat broasca. 

— Asta înseamnă că e un ticălos al dracului de suspicios, 
remarcă Harris. 

— Poate că tocmai de aceea nu am reușit să punem mâna pe 
el. În fine, intră în camera lui Blondie și îl trezește. Acum știe că 
nu e nicio capcană, corect? 

— Corect. 

— Atunci de ce îl ucide pe Blondie? 

— Poate că s-au certat! 

— Nu se vede nicio urmă de încăierare. 

Harris își cercetă încruntat ceașca goală. 

— Și-a dat seama că Blondie e supravegheat și i-a fost teama 
că-l vom sălta pe băiat și-l vom face să ciripească. 

— Asta înseamnă că e un ticălos lipsit de milă, spuse Bloggs. 

— Poate că și ăsta e unul dintre motivele pentru care n-am 
pus mâna pe el. 

e 

— Intră. la loc. Tocmai am primit un telefon de la MI6. Canaris 
a fost destituit. 

Bloggs intră, se așeză și întrebă: 

— E o veste bună sau proastă? 


VP- 72 


— Foarte proastă, spuse Godliman. S-a întâmplat în momentul 
cel mai nepotrivit cu putință. 

— Se poate să știu și eu de ce? 

Godliman îl fixă cu o privire atentă și zise: 

— Eu cred că e necesar să știi. In clipa de faţă avem patruzeci 
de agenţi dubli care transmit la Hamburg informaţii false despre 
planurile aliaţilor de a invada Franţa. 

Bloggs fluieră a uimire. 

— Nu știam că se lucrează la proporţiile astea. Presupun că 
„dublii” spun că vom intra pe la Cherbourg, dar de fapt noi vom 
pătrunde pe la Calais, sau viceversa. 

— Ceva de genul ăsta. Nu s-a considerat necesar să cunosc 
detaliile. În tot cazul, nu mi-au spus. Oricum, întreaga 
operaţiune e în pericol. Îl cunoaștem pe Canaris; știam că l-am 
păcălit; simţeam că putem continua să-l păcălim. Un înlocuitor 
al lui, dornic de afirmare, s-ar putea să nu aibă încredere în 
agenţii predecesorului. Mai mult - am avut și câteva cazuri de 
neloialitate de partea cealaltă, oameni care ar fi putut să-i 
trădeze pe agenţii Abwehr-ului de aici, dacă nu ar fi fost deja 
trădați. Un alt motiv pentru nemți să devină suspicioși faţă de 
agenţii noștri dubli. 

Pe urmă, există posibilitatea unei scurgeri de informaţii. 
Literalmente, în momentul de faţă, mii de oameni știu despre 
sistemul de dezinformare. Avem „dubli” în Islanda, Canada și 
Ceylon. Am pus la punct o dezinformare și din Orientul Mijlociu. 

lar anul trecut, am făcut o mare greșeală, repartizându-l pe 
un neamt, pe nume Erich Carl. Abia mai târziu am aflat că era 
agent al Abwehr-ului - unul adevărat - și că în timpul cât a fost 
internat în lagărul din Isle of Man a avut posibilitatea să afle 
despre doi agenţi dubli, Mutt și Jeff, și probabil și despre un al 
treilea, pe numele lui, Tate. Așa că ne aflăm într-o situaţie 
delicată. Dacă un singur agent inamic profesionist ajunge să afle 
cum stau lucrurile cu Fortitude”? - acesta e numele de cod al 
planului de dezinformare - întreaga noastră strategie este 
ameninţată. Ca să ţi-o spun pe aia dreaptă, puteam pierde 
nenorocitul ăsta de război. 

Bloggs își reprimă un zâmbet - își amintea de o vreme când 
profesorul Godliman nu cunoștea semnificaţia unor asemenea 
cuvinte. 


23 Dârzenie (în limba engleză, în original). 
VP-73 


Profesorul continuă: 

— Comitetul Douăzeci mi-a dat de înțeles foarte limpede că se 
așteaptă să iau toate măsurile ca pe teritoriul britanic să nu 
existe niciun agent adevărat de-al Abwehr-ului. 

— Săptămâna trecută eram mai mult ca siguri că n-a mai 
rămas niciunul, spuse Bloggs. 

— Acum știm că există cel puţin unul. 

— Și l-am lăsat să ne scape printre degete. 

— Deci, va trebui să-l găsim din nou. 

— Nu știu ce să zic, rosti mohorât Bloggs. Nu știu care este 
zona din ţară în care acționează, nu avem nici cea mai mică 
idee despre cum arată. E un profesionist prea bun ca să-l putem 
repera în timp ce transmite, prin triangulaţie - altfel l-am fi 
înhăţat de multă vreme. Nu știm nici măcar care este numele lui 
conspirativ. De unde să începem? 

— De la delictele nerezolvate, spuse Godliman. Uite - un 
spion nevoit să încalce legea. Falsifică acte, fură benzină și 
muniţie, evită punctele de control, pătrunde în zonele interzise, 
face fotografii, iar când cineva e pe cale să-l dea în vileag, îl 
omoară. Cei de la poliţie trebuie să aibă cunoștința de unele 
dintre aceste delicte, dacă spionul a acţionat o perioadă mai 
lungă. Dacă cercetăm dosarele delictelor nerezolvate de la 
începutul războiului, trebuie să dăm de vreo urmă. 

— Dar nu-ţi dai seama că majoritatea delictelor au rămas 
nerezolvate? spuse Bloggs cu scepticism. Toate dosarele astea 
ar umple în întregime Albert Hall! 

Godliman ridică din umeri. 

— Păi, atunci să ne restrângem la Londra și să începem cu 
crimele. 

Găsiră ceea ce căutau, încă din prima zi a investigaţiilor. Se 
întâmplă ca Godliman să dea peste acel ceva, deși la început nu 
și-a dat seama de importanța sa. 

Era vorba de dosarul referitor la crima comisă asupra 
doamnei Garden, în Highgate, în anul 1940. Gâtul îi fusese tăiat 
și fusese molestată sexual, deși nu fusese violată. O găsiră în 
dormitorul chiriașului, cu o concentraţie considerabilă de alcool 
în sânge. Tabloul se contura foarte limpede: ea avusese o 
întâlnire cu chiriașul ei, el încercase să obţină mai mult decât 
era ea pregătită să-i ofere, se certaseră, el o ucisese, iar crima îi 
anihilase libidoul. Numai că poliţia nu îl descoperise niciodată pe 


VP - 74 


criminal. 

Godliman fusese pe punctul de a trece peste dosarul cu 
pricina - spionii nu se amestecă în crime cu substrat sexual. 
Dar, întrucât în privinţa dosarelor, Godliman era un om foarte 
meticulos, citi fiecare cuvințel și astfel descoperi că nefericita 
doamnă Garden primise niște lovituri de stilet în spate, iar rana 
fatală de la gât îi fusese provocată tot de un stilet. 

Godliman și Bloggs se aflau la capetele opuse ale mesei de 
lemn din arhiva de la sediul vechi al Scotland Yard-ului. 
Godliman îi aruncă lui Bloggs dosarul peste masă și-i spuse: 

— Cred că asta e. 

Bloggs aruncă și el o privire și zise: 

— Stiletul. 

Semnară pentru primirea dosarului și străbătură pe jos 
distanţa scurtă până la Ministerul de Război. Când intrară în 
biroul lui Godliman, pe masă se afla un mesaj decodificat. 
Acesta îl citi în grabă și apoi izbi cu pumnul în masă, cuprins de 
agitaţie: 

— El este! 

Bloggs citi: „Recepţionat ordinele. Salutări lui Willi”. 

— ȚI-l amintești? spuse Godliman. Die Nadel? 

— Da, rosti Bloggs cu glas șovăielnic. Acul. Dar nu e cine știe 
ce informaţie aici. 

— Dar pune-ţi mintea la contribuţie! Un stilet seamănă cu un 
ac. Este vorba de același om: crima asupra doamnei Garden, 
toate semnalele acelea radio din 1940 pe care nu le-am putut 
identifica, întâlnirea cu Blondie... 

— Posibil, admise Bloggs, căzut pe gânduri. 

— Pot să-ţi demonstrez, zise Godliman. Ți-aduci aminte de 
mesajul referitor la Finlanda, pe care mi l-ai arătat în prima zi 
când am venit aici? Cel care era întrerupt? 

— Da, spuse Bloggs ducându-se să caute în dosar. 

— Dacă nu mă înșală memoria, data transmisiei coincide cu 
data crimei... și pun pariu că momentul crimei este același cu 
momentul întreruperii. 

Bloggs studie însemnările din dosar. 

— Corect în ambele supoziţii. 

— Ce-ţi spuneam eu! 

— Operează în Londra de cel puţin cinci ani, și n-am reușit 
decât acum să dăm de urma lui, reflectă Bloggs. N-o să fie prea 


VP-75 


ușor de prins. 

Dintr-odată, Godliman aruncă o privire rapace. 

— O fi el deștept, dar mai deștept decât mine nu e, rosti el cu 
buzele strânse. Am să-l înțepenesc ca pe-o gâză în insectar, 
paștele mă-sii de ticălos! 

Bloggs izbucni într-un râs zgomotos. 

— Doamne, profesore, da' știu că te-ai schimbat! 

Godliman constată: 

— Îţi dai seama că e pentru prima oară când râzi, de un an de 
zile? 


Capitolul 9 


Șalupa de aprovizionare ocoli promontoriul și, sub un cer 
albastru, pătrunse pufăind în golful Insulei Furtunilor. La bord se 
aflau două femei; una era soţia căpitanului - acesta fusese 
mobilizat, și acum ea se afla la cârma afacerii cu șalupa -, iar 
cealaltă era mama lui Lucy. 

Mama cobori din șalupă, îmbrăcată într-o costumație practică: 
un sacou bărbătesc și o fustă deasupra genunchiului. Lucy o 
îmbrățișă cu multă vigoare. 

— Mamă! Ce surpriză! 

— Bine, dar ţi-am scris! 

Scrisoarea sosise odată cu ea. Mama uitase că pe Insula 
Furtunilor poșta nu sosea decât de două ori pe lună. 

— El e nepotul meu? la uite, ce băiat mare! 

Micul Jo, acum aproape în vârstă de trei ani, se rușină și se 
ascunse după fusta maică-sii. Avea părul negru și era frumușel 
și destul de înalt pentru vârsta lui. 

Mama spuse: 

— E taică-său întreg! 

— Așa e, aprobă Lucy. Cred c-ai înghețat de tot - hai să 
mergem în casă. Dar de unde ai luat fusta asta? 

Luară sacoșele cu cumpărături și începură să urce rampa 
către creasta falezei. Pe drum, mama se apucă să 
pălăvrăgească: 

— Așa e moda, dragă. Economie de material. Dar nici nu-i așa 
de frig ca aici. Tii, ce mai vânt! Presupun că n-are nimic că mi- 


VP - 76 


am lăsat valiza la debarcader - cine s-o fure! Jane s-a logodit cu 
un soldat american - slavă Domnului, e alb. Vine dintr-un loc 
care se cheamă Milwaukee și nu mestecă gumă. Nu-i minunat? 
Mi-au mai rămas numai patru fete de măritat. Taică-tău este 
căpitan în Garda Civilă, ori ţi-am mai spus? Umblă toată noaptea 
în patrulă, pe islazul comunal, așteptând parașutiștii germani. 
Unchiului Stephen i-au bombardat depozitul - nu știu ce-are să 
se facă acum, e o Lege de Război sau ceva de genul ăsta... 

— Nu te agita, mamă, ai la dispoziţie paisprezece zile ca să-mi 
spui toate noutăţile, spuse râzând Lucy. 

Ajunseră la locuinţă. Mama constată: 

— la uite ce drăguță e! E de-a dreptul drăguță casa asta a 
voastră. 

Lucy o așeză la masa din bucătărie și prepară ceaiul. 

— Tom îţi va aduce valiza de jos. Trebuie să apară dintr-o 
clipă în alta, pentru masa de prânz. 

— Păstorul? 

— Da. 

— Să înțeleg că-l mai ajută și pe David cu câte ceva? 

Lucy râse. 

— E exact pe dos. Sunt sigură că o să-ţi povestească singur 
cum stau lucrurile. Dar, nu mi-ai spus ce vânt te aduce pe aici. 

— Draga mea, nu crezi că sosise timpul să te mai văd și eu? 
Știu că nu e momentul să faci călătorii care nu sunt neapărat 
necesare, dar o dată la patru ani nu mi se pare o chestie așa 
extravagantă. 

Afară se auzi zgomotul jeepului și David apăru în scaunul cu 
rotile. O sărută pe mama-soacră și i-l prezentă pe Tom. Lucy 
spuse: 

— Tom, ai putea să-ţi câştigi masa de prânz de astăzi 
aducându-i mamei valiza de jos, mai ales că și ea ţi-a adus 
cumpărăturile. 

David își încălzea mâinile deasupra plitei. 

— Urâtă vreme, azi, spuse el. 

— După câte văd, ai luat foarte în serios problema oieritului. 

— Faţă de acum trei ani, turma e de două ori mai mare, se 
lăudă David. Tatăl meu nu s-a ocupat niciodată prea serios de 
insula asta. Am îngrădit 200 kilometri de faleză, am îmbunătăţit 
pășunea și am introdus metode moderne de creștere. Nu numai 
că a crescut numărul oilor, dar fiecare animal ne dă acum mai 


VP - 77 


multă carne și lână. 

Mama încercă să afle mai mult: 

— Presupun că tu ești cu ordinele, iar Tom cu munca fizică. 

— Suntem parteneri cu însărcinări egale, mamă, spuse David 
râzând. 

La prânz mâncară inimă la grătar, iar cei doi bărbaţi 
consumară munţi de cartofi. Mama aprecie comportarea lui Jo la 
masă. După aceea, David își aprinse o ţigară, iar Tom își umplu 
pipa. 

Mama întrebă: 

— Ce vreau eu acum să știu este când aveţi de gând să ne 
dăruiți și alţi nepoți. 

O tăcere lungă fu răspunsul. 

— Ei, părerea mea este că modul în care se descurcă David e 
minunat, spuse tot ea. 

— Da, mormăi Lucy. 

Se plimbau de-a lungul falezei. Vântul se potolise în a treia zi 
de vizită, și vremea era destul de blândă pentru a ieși afară. Il 
luară cu ele pe Jo, îmbrăcat în pulover și cojocel. Se opriră pe 
culmea unei movile să privească atent cum David, Tom și 
câinele duceau oile la păscut. Lucy citea pe chipul mamei lupta 
interioară între îngrijorare și discreţie. Se hotărî să o scutească 
de efortul de a întreba. 

— Nu mă iubește, spuse ea. 

Mama se uită repede în jur, să fie sigură că Jo nu putea auzi 
nimic. 

— Sunt sigură că lucrurile nu sunt chiar așa de tragice, draga 
mea. Diferiţi bărbaţi își arată dragostea în dif... 

— Mamă, noi doi nu am fost soț și soţie - așa cum se cuvine - 
de când ne-am căsătorit. 

— Bine, dar...? mama arătă cu capul înspre Jo. 

— Asta s-a întâmplat cu o săptămână înainte de nuntă. 

— Oh! Of, Doamne! Cumva, e la mijloc, știi tu, accidentul? 

— Da, dar nu în sensul în care te gândești tu. Nu e nimic fizic. 
Pur și simplu... nu vrea. 

Lucy plângea încetișor, lacrimile prelingându-i-se pe obrajii 
bătuţi de vânt. 

— Aţi discutat despre asta? 

— Am încercat. 

— Poate că totuși, cu timpul... 


VP - 78 


— Au trecut aproape patru ani! 

Urmă o pauză. Incepură să meargă pe terenul acoperit de 
pălării, în lumina slabă a soarelui de după-amiază. Jo alerga 
după pescăruși. Mama se confesă: 

— Odată, am fost pe punctul de a-l părăsi pe tatăl tău. 

Fu rândul lui Lucy să-și arate surprinderea: 

— Când? 

— La puţin timp după ce s-a născut Jane. Ştii, pe atunci nu 
eram așa de înstăriți - tata încă mai lucra pentru taică-său și a 
mai fost și criza aceea. Eram însărcinată cu al treilea copil în trei 
ani și mi s-a părut că nu mă așteaptă decât o viaţă în care urma 
să tot nasc copii și să trag necazuri, fără nimic care să mai 
îndulcească monotonia. Pe urmă, am aflat că se întâlnea cu o 
mai veche pasiune de-a lui - Brenda Simmonds, n-ai cunoscut-o, 
s-a mutat la Basingstoke. Dintr-odată, am început să mă întreb 
pentru ce o făceam, și nu mi-am putut da un răspuns raţional. 

Despre acele timpuri, Lucy avea niște amintiri înceţoșate, 
disparate: bunicul, cu mustaţa lui albă; tatăl ei, într-o „formulă” 
mai suplă; mesele comune în familie, în marea bucătărie de la 
fermă; râsete, animale și soare din belșug. Chiar și atunci, 
căsătoria părinţilor ei părea să reprezinte o permanenţă fericită, 
o mulțumire trainică. Ea întrebă: 

— Și atunci, de ce nu l-ai părăsit? 

— Oh, păi în zilele acelea, așa ceva pur și simplu nu se făcea. 
Nu era moda asta cu divorțul și, în plus, o femeie nu putea găsi 
de lucru. 

— Astăzi, femeile lucrează în tot felul de meserii. 

— Așa s-a întâmplat și în timpul celuilalt război, dar după 
aceea au apărut problemele cu șomajul, și lucrurile s-au 
schimbat. Cred că și de data asta va fi la fel. Bărbaţii își impun 
voinţa, vorbind la modul general. 

— Și ești fericită că ai rămas. 

Nu era o întrebare. 

— Oamenii de vârsta mea nu ar trebuit să dea sentinţe despre 
viață. Dar viaţa mea nu a însemnat decât un lung șir de 
renunţări și la fel stau lucrurile cu majoritatea femeilor pe care 
le cunosc. Totdeauna, statornicia pare a fi un sacrificiu, dar de 
obicei nu este. In orice caz, nu am să-ţi dau niciun sfat. Pentru 
că oricum nu l-ai asculta, și dacă ai face-o, probabil că ai ajunge 
să mă învinuiești pe mine pentru necazurile tale. 


VP - 79 


— Of, mamă, spuse Lucy, zâmbind. 

— Ne întoarcem acasă? Pentru o zi, cred că am mers suficient 
de departe. 

Într-o seară, în bucătărie, Lucy îi spuse lui David: 

— Aș dori ca mama să mai rămână două săptămâni, dacă 
vrea. 

Mama era sus, îl adormea pe Jo, spunându-i o poveste. 

— Nu v-au ajuns două săptămâni să-mi  disecaţi 
personalitatea? întrebă David. 

— David, nu fi caraghios. 

El își apropie scaunul de alei. 

— Vrei să-mi spui că n-aţi discutat despre mine! 

— Bineînţeles că am vorbit despre tine - doar ești soţul meu, 
nu? 

— Și ce i-ai spus? 

— Dar de ce ești așa de îngrijorat? replică ea, nu lipsită de 
maliţiozitate. De ce ţi-e atât de rușine? 

— Fir-ai să fii, n-am nimic de care să-mi fie rușine. Dar 
nimănui nu-i place ca viața intimă să-i fie luată la puricat de 
două muieri bârfitoare... 

— Nu te bârfim pe tine. 

— Ce i-ai spus? 

— Vai, ce suspicios ești! 

— Răspunde-mi la întrebare! 

— l-am spus că vreau să te părăsesc, iar ea încearcă să mă 
convingă să n-o fac. 

El întoarse scaunul și se îndepărtă. 

— Spune-i să nu-și mai facă atâtea griji în privinţa mea. 

— Vorbești serios? strigă ea în urma lui. 

El se opri în loc. 

— Nu am nevoie de nimeni, înţelegi? Mă descurc și singur. 

— Și cu mine cum rămâne? rosti ea pe un ton liniștit. Poate că 
eu am nevoie de cineva. 

— Pentru ce? 

— Să mă iubească. 

Mama intră și sesiză atmosfera încărcată. 

— A adormit repede, spuse ea. L-a furat somnul înainte să 
ajungă Cenușăreasa la bal. Eu mă duc să mai împachetez din 
lucruri, să nu las totul pentru mâine. 

Părăsi din nou încăperea. 


VP - 80 


— David, tu crezi că situaţia se va schimba vreodată? întrebă 
Lucy. 

— Nu știu la ce te referi. 

— Vom mai fi vreodată... așa cum am fost înainte de nunta? 

— Să știi că picioarele n-o să-mi crească la loc, dacă asta ai 
vrut să spui. 

— Of, Doamne, nu înţelegi că nu asta mă deranjează? Nu 
vreau decât să fiu iubită. 

David săltă din umeri. 

— Asta e problema ta, spuse el, ieșind înainte ca Lucy să 
izbucnească în plâns. 

e 

Mama nu a mai rămas pentru următoarele două săptămâni. A 
doua zi, Lucy o conduse până la debarcader. Ploua puternic, și 
amândouă purtau mantale de cauciuc. Așteptară în tăcere 
șalupa, privind cum stropii de ploaie săpau mici cratere efemere 
pe suprafața mării. Mama îl ţinea pe Jo în braţe. 

— Cu timpul, lucrurile se vor schimba, ai să vezi, spuse ea. 
Într-o căsătorie, patru ani nu înseamnă nimic. 

Lucy răspunse: 

— Nu știu cum o să fie, dar prea multe nici nu pot să fac. E 
război, Jo trebuie crescut, David e în starea în care e - cum aș 
putea să-i părăsesc? 

Șalupa sosi și Lucy o dădu pe mama ei, în schimbul a trei cutii 
cu cumpărături și a cinci scrisori. Marea era agitată. Mama se 
adăposti în cabina strâmtă a șalupei. li făcură semn cu mâna, 
până când șalupa dispăru după promontoriu. Lucy se simţi tare 
singură. 

Jo începu să plângă: 

— Nu vreau să plece bunicuţa! 

— Nici eu, puiule, spuse Lucy. 


Capitolul 10 


Godliman și Bloggs mergeau umăr lângă umăr pe trotuarul 
unei străzi londoneze, distruse de bombardament. Alcătuiau o 
pereche discordantă: profesorul, cu silueta lui gârbovită, ca de 
cocostârc, purta ochelari cu lentile groase și o pipă în colțul 


VP - 81 


gurii; mergea cu pași scurți și repezi, fără să se uite pe unde 
calcă, alături de tânărul butucănos. Acesta era blond și pășea 
hotărât, cu trendul lui de poliţist, cu pălăria melodramatică - o 
caricatură căreia-i mai lipsea legenda. 

Godliman spuse: 

— Eu cred că Die Nadel are relaţii sus-puse. 

— De ce? 

— Singura modalitate de a scăpa nepedepsit, pentru cât e de 
nesupus. Mă gândesc la fraza: „Salutări lui Willi”. Trebuie să-i fie 
adresată lui Canaris. 

— Crezi că a fost amic cu Canaris? 

— E prieten cu altcineva - probabil mai puternic decât era 
Canaris. 

— Am senzaţia că asta ar putea duce undeva. 

— În general, oamenii îşi fac asemenea relaţii în școală, la 
universitate sau la școala de ofițeri. la privește! 

Ajunseră în dreptul unui magazin, care avea un imens spaţiu 
gol, pe locul unde fusese vitrina. Un afiș stângaci, scris de mână 
și bătut în cuie de ramă, anunţa: „Și mai deschis decât de 
obicei”. 

Bloggs izbucni în râs. 

— Am văzut unul în fața unui post de poliție bombardat care 
spunea: „Purtaţi-vă frumos, suntem descoperiţi în permanenţă”. 

— A devenit un gen minor de artă. 

Își continuau plimbarea. Bloggs spuse: 

— Bun, și ce dacă Die Nadel a fost coleg de școală cu cineva 
barosan din Wehrmacht? ; 

— Toată lumea își păstrează fotografiile din școală. In subsolul 
unei clădiri din Kensington - unde-și avea sediul MI6, înainte de 
război - e un tip, Middleton, care are o colecţie de câteva mii de 
fotografii ale ofițerilor germani: amintiri din școală, chiolhanuri 
la popotă, parade militare, strângeri de mână cu Adolf, fotografii 
din ziare - de toate. 

— Înţeleg, murmură Bloggs. Deci, dacă ai dreptate și dacă Die 
Nadel a trecut prin echivalentul nemtesc al colegiilor de la Eton 
sau Sandhurst, e posibil să avem o fotografie de-a lui. 

— Aproape sigur. Este bine-cunoscută timiditatea spionilor în 
faţa aparatului de fotografiat, dar ei nu devin spioni de pe 
băncile școlii. Va trebui să căutăm un Die Nadel tânăr prin 
dosarele lui Middleton. 


VP - 82 


Ocoliră craterul uriaș din faţa unei frizerii. Clădirea era 
intactă, dar tradiționalul stâlp vopsit în dungi roșii și albe zăcea 
sfărâmat pe trotuar. Afișul din vitrină anunţa: „Noi am scăpat /a 
mustață - Poftiţi să vedeți, dacă nu credeţi!” 

— Și cum o să-l recunoaștem? Nimeni nu l-a văzut vreodată, 
spuse Bloggs. 

— Ba da, a fost văzut. La pensiunea doamnei Garden, din 
Highgate, este foarte bine cunoscut. 

Clădirea victoriană, din cărămidă roșie, străjuia orașul de la 
înălţimea unui deal și Bloggs avu impresia ca ea privește cu 
mânie la stricăciunile provocate de Hitler orașului său. Inălțimea 
la care se afla asigura condiţii optime pentru transmisia radio. 

De bună seamă că Die Nadel locuise la mansardă. Bloggs se 
gândi la secretele transmise la Hamburg în zilele întunecate ale 
lui 1940: coordonatele geografice ale oțelăriilor și uzinelor de 
avioane, detalii privind apărarea de coastă, bârfele politice, 
măștile de gaze, sacii de nisip și adăposturile Anderson, moralul 
populaţiei, rapoarte despre efectele bombardamentelor. „Bine 
lucrat, băieţi, în sfârșit, aţi nimerit-o pe Christine Bloggs...” (Taci 
din gură!) 

Ușa fu deschisă de un bărbat în vârstă, îmbrăcat cu o haină 
neagră și pantaloni în dungi. 

— Bună dimineaţa. Sunt inspectorul Bloggs, de la Scotland 
Yard. Aș vrea să vorbesc cu proprietarul, vă rog. 

Bloggs remarcă teama care inunda privirea bărbatului, apoi o 
femeie tânără apăru din spatele lui și zise: 

— Poftiţi, vă rog. 

Holul pardosit cu ceramică mirosea a ceară de lustruit. 

Bloggs își atârnă în cuier pălăria și haina. Bătrânul se făcuse 
nevăzut în ascunzișurile casei, și tânăra îl conduse pe Bloggs 
într-un salon, mobilat costisitor și excesiv, într-o manieră 
demodată. Pe o măsută cu rotile se aflau sticle de whisky, gin și 
sherry, toate nedesfăcute. Femeia se așeză pe un fotoliu înflorat 
și-și încrucișă picioarele. 

— De ce i-e teamă bătrânului de poliţie? întrebă Bloggs. 

— Socrul meu este evreu german. A venit aici în 1935, ca să 
scape de Hitler, iar în 1940 l-aţi internat într-un lagăr de 
concentrare. În fața acestei perspective, soţia lui s-a sinucis. A 
fost eliberat de curând din Isle of Man. A primit o scrisoare de 
scuze din partea regelui, pentru situația neplăcută în care a fost 


VP - 83 


aruncat. 

— Dar noi nu avem lagăre de concentrare, spuse Bloggs. 

— Noi le-am inventat. În Africa de Sud. Nu știaţi? Îi dăm 
înainte cu istoria noastră, dar uităm chestiile mărunte. Ne 
pricepem tare bine să închidem ochii în faţa faptelor neplăcute. 

— Poate că-i mai bine așa. 

— Poftim? 

— În 1939, am închis ochii în faţa faptului neplăcut că singuri 
nu puteam câștiga războiul împotriva Germaniei - și iată ce s-a 
întâmplat. 

— Așa spune și socrul meu. El nu este așa de cinic ca mine. 
Ce putem face ca să ajutam Scotland Yard? 

Bloggs participase la controversă cu plăcere, dar acum se 
văzu nevoit să revină la motivul vizitei sale, deși nu-i făcea 
plăcere: 

— Este vorba de o crimă care a avut loc aici, în urmă cu patru 
ani. 

— O, atât de mult! 

— S-ar putea ca elemente noi să fi ieșit la iveală. 

— Bineînţeles, știu despre ce vorbiţi. Proprietăreasa dinainte a 
fost ucisă de unul dintre chiriași. Soţul meu a cumpărat casa de 
la executorul testamentar - nu existau moștenitori. 

— Aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu ceilalți oameni care 
locuiau aici, cu chirie, la data aceea. 

— Da. Femeii îi dispăruse ostilitatea și pe faţa ei se citea 
acum efortul de a-și aduce aminte. Când am sosit noi, mai erau 
trei dintre cei care fuseseră aici înainte de crimă: un ofițer de 
marină, un vânzător și un băiat din Yorkshire. Băiatul s-a înrolat 
în armată - ne scrie și acum. Vânzătorul a fost mobilizat și a 
murit undeva, pe mare. Știu asta pentru că două dintre cele 
cinci soții ale sale ne-au scris! lar căpitanul locuiește tot aici. 

— Aici? (Asta era un adevărat noroc!) Aș vrea să-l văd, vă rog. 

— Desigur, zise ea ridicându-se. A îmbătrânit tare mult. Am să 
vă conduc în camera lui. 

Urcară scările acoperite de un covor, până la primul etaj. 

— Cât vorbiţi cu dânsul, am să caut ultima scrisoare pe care 
ne-a scris-o băiatul de la armată. 

Femeia bătu la ușa bătrânului ofițer. „Proprietăreasa mea n-ar 
fi făcut atâta lucru pentru mine”, gândi Bloggs ironic. 

O voce strigă: „E deschis!” și Bloggs intră în cameră. 


VP - 84 


Căpitanul stătea într-un fotoliu, lângă fereastră, cu o pătură 
peste genunchi. Purta ochelari și era îmbrăcat cu un sacou 
sport, peste cămașa cu cravată. Avea părul rar, o mustață 
căruntă, iar pielea zbârcită îi atârna peste ceea ce fusese 
probabil, cândva, o faţă energică. Toată camera era cuibul unui 
om care trăiește din amintiri - se aflau acolo tablouri cu corăbii 
cu pânze, un sextant și un telescop, precum și o fotografie care-l 
înfățișa ca tânăr ofițer la bordul HMS* Winchester. 

— Uită-te și dumneata, spuse el fără să se întoarcă. Să-mi 
spui și mie de ce individul acela nu e în marină. 

Bloggs se apropie de fereastră. Un camion de pâine tras de 
cai se afla la bordura din faţa casei, calul mai bătrân ronţăindu- 
și grăunţele dintr-o traistă, în vreme ce se livra marfa. 
„Individul” în cauză era o femeie cu părul blond și scurt, în 
pantaloni. Avea un bust impresionant. Bloggs izbucni în râs. 

— Este o femeie în pantaloni, spuse el. 

— Ei drăcie, știi că ai dreptate! exclamă căpitanul întorcându- 
se spre el. În ziua de astăzi, nu mai e nicio diferenţă, să știi. 
Auzi, femeie în pantaloni! 

Bloggs se prezentă. 

— Am redeschis dosarul unei crime comise aici în 1940. Cred 
că ați locuit aici în același timp cu principalul suspect, un anume 
Henry Faber. 

— Într-adevăr! Cum vă pot fi de folos? 

— Cât de bine vi-l amintiţi pe Faber? 

— Perfect. Un tip înalt, cu părul negru, politicos, liniștit. Avea 
niște haine mai curând ponosite - dacă-l judecai după aparenţe, 
te puteai înșela. N-aș putea spune că mi-a displăcut - nu m-ar fi 
deranjat să ajung să-l cunosc mai bine, dar el nu a vrut asta. 
Cred că era cam de vârsta dumitale. 

Bloggs își reprimă un zâmbet - era obișnuit ca oamenii să-l 
considere mai în vârstă, numai pentru faptul că era detectiv de 
poliție. 

Căpitanul adaugă: 

— Să știi că sunt sigur că nu el a făcut-o. Mă cam pricep la 
caracterul omului - nu poţi comanda o navă fără să înveţi - și 
dacă individul ăsta era un maniac sexual, atunci eu sunt 
Hermann Goering. 


24 HMS - siglă folosită înainte pentru denumirea navelor din Marina Regală Britanică 
(Abreviere de la Hersau His Majesty Ship - Nava Maiestăţii Sale). (n.tr.). 


VP - 85 


Bloggs făcu la repezeală legătura dintre blonda în pantaloni și 
greșeala în privinţa vârstei sale, iar concluzia îl descurajă. 
Spuse: 

— Ştiţi, n-ar strica să cereţi întotdeauna polițiștilor se vă arate 
legitimaţia. 

Căpitanul se arătă ușor surprins: 

— Bine, atunci, s-o vedem. 

Bloggs își desfăcu portmoneul și-i arătă fotografia Christinei. 

— lat-o. 

Căpitanul o studie preţ de o clipă și spuse: 

— O asemănare remarcabilă. 

Bloggs oftă. Bătrânul era aproape orb. Se ridică. 

— Deocamdată, pentru astăzi, e de ajuns. Vă mulțumesc. 

— Sunteţi oricând bine-venit. Fac tot ce pot ca să vă ajut. In 
zilele astea, nu prea sunt de folos Angliei - știți, trebuie să fii 
tare nefolositor ca să fii scos ca invalid din Garda Civilă. 

— La revedere, spuse Bloggs și ieși afară. 

Femeia îl aștepta în holul de la parter. Îi dădu o scrisoare. 

— Adresa băiatului este un cod militar, spuse ea. Numele lui 
este Parkin... nu mă îndoiesc că veți ști să dați de urma lui. 

— Aţi știut că bătrânul n-o să ne poată fi de folos, spuse 
Bloggs. 

— Probabil, dar dorințele unui musafir trebuie îndeplinite, 
răspunse ea, deschizându-i ușa. 

Mânat de impulsul de moment, Bloggs spuse: 

— N-aţi vrea să luaţi cina cu mine, într-o seară? 

O umbră trecu peste faţa ei. 

— Soţul meu se află încă în Isle of Man. 

— Îmi cer scuze... am crezut... 

— Nu vă faceți probleme. Mă simt flatată. 

— AȘ fi vrut să vă conving că noi nu suntem Gestapo. 

— Sunt convinsă de asta. Dar o femeie care trăiește singură, 
devine cinică. 

— Eu am pierdut-o pe soţia mea, la un bombardament. 

— Atunci aţi înțeles cum ajunge omul să urască. 

— Da, așa este, ajungi să urăști. A 

Bloggs cobori scările. Ușa se închise în urma lui. Incepuse să 
plouă... 


Și în noaptea aceea plouase. Bloggs ajunsese târziu acasă. 


VP - 86 


Cercetase împreună cu Godliman niște materiale noi. Acum se 
grăbea să mai prindă o jumătate de oră alături de Christine, 
înainte ca ea să plece cu ambulanţa. Era întuneric și raidul 
începuse deja. Lucrurile pe care Christine le vedea noaptea erau 
atât de îngrozitoare, încât încetase să mai vorbească despre ele. 

Bloggs era tare mândru de ea. Oamenii cu care lucra spuneau 
că e mai bună decât doi bărbaţi - gonea prin orașul aflat sub 
camuflaj, șofând ca un veteran, luând curbele pe două roți, 
fluierând și spunând bancuri, în timp ce totul se prefăcea în 
scrum în jurul ei. O porecliseră Neiînfricata, însă Bloggs o 
cunoștea mai bine: era îngrozită, dar nu lăsa să se vadă nimic. 
El știa, pentru că îi vedea privirea dimineaţa, când se trezea și 
ea venea să se culce; când își cobora garda și scăpa pentru 
câteva ore de coșmar; știa că nu era neînfricare, ci curaj, și de 
aceea era mândru. 

Când coborâse din autobuz, ploua și mai tare. Își trăsese 
pălăria peste urechi și-și ridicase gulerul. La tutungerie, se 
oprise să-i cumpere ţigări Christinei - începuse de curând să 
fumeze, asemenea multor altor femei. Din cauza penuriei, nu 
primise decât cinci ţigări, pe care le pusese într-o cutie de 
bachelită. 

Un poliţist îl oprise, cerându-i buletinul de identitate; încă 
două minute pierdute. O ambulanţă trecuse pe lângă el, 
asemănătoare cu cea condusă de Christine; o furgoneta 
rechiziționată, vopsită în cenușiu. 

Pe măsură ce se apropiase de casă, devenise mai agitat. 
Exploziile răsunau mai aproape, și avioanele se auzeau limpede. 
In noaptea asta, cartierul East End avea s-o păţească? Urma să 
doarmă în adăpostul Morrison”. 

Auzi o explozie puternică, înfiorător de aproape, și grăbi 
pasul. Cina o s-o mănânce tot în adăpost. 

Dădu colțul înspre strada lui, văzu ambulanţele și mașinile de 
pompieri și o rupse la fugă. 

Bomba aterizase pe partea sa de stradă, cam pe la mijloc. Era 
aproape de casa lui. „Dumnezeule din ceruri, nu pe noi, nu...” 

Bomba lovise direct în acoperiș, iar casa era literalmente la 
pământ. Alergase către mulţimea adunată acolo: vecini, 
pompieri și voluntari. 


25 Adăpost din oțel, de formă plată, folosit în interiorul clădirilor, pentru protecţia 
împotriva raidurilor aeriene. (n.tr.). 


VP - 87 


— Aţi văzut-o pe nevasta-mea, e bine? E afară? E cumva 
înăuntru? 

Un pompier îi aruncase o privire și îi spusese: 

— Nimeni n-a ieșit de acolo, bătrâne. 

Echipele de salvare cercetau cu atenţie molozul. Unul dintre 
ei strigase: 

— Aici! După care, adăugă: Dumnezeule, este Bloggs 
Neînfricata! 

Frederick năvălise spre locul unde se afla bărbatul. Christine 
se afla dedesubtul unei bucăţi imense de zidărie. | se vedea 
faţa: avea ochii închiși. 

Salvatorul strigase: 

— Aducetți cricul, băieţi, rapid! 

Christine gemuse și se trezise. 

— Trăiește! spusese Bloggs. Îngenunchease lângă ea și-și 
vârâse mâinile pe sub marginea bucății de moloz. 

— N-ai cum să urnești chestia aia, fiule, spusese salvatorul. 

Lespedea se ridicase un pic. 

— Doamne, vrei să te omori? rostise bărbatul și se aplecase 
să îl ajute și el. 

Când o ridicaseră la o jumătate de metru de la pământ, o 
sprijiniseră cu umerii. Greutatea nu mai apăsa pe Christine. 
Venise și al treilea om, apoi al patrulea. Împreună, reușiră să se 
ridice în picioare. Bloggs spusese: 

— Am s-o scot afară de acolo. 

Se târâse pe sub acoperișul înclinat din cărămidă și-și luase în 
braţe soţia. 

— Fir-aș al dracului, alunecă! ţipase careva. 

Bloggs ieșise grăbit de sub lespede, ţinând-o pe Christine 
strâns la piept. De îndată ce fusese în siguranţă, salvatorii 
dăduseră drumul lespezii și săriseră cât colo. Obiectul izbise 
pământul cu un bufnet înfiorător și când Bloggs realizase că 
asta căzuse peste Christine, înţelesese ca soția lui va muri. 

O dusese în braţe până la ambulanţă, care pornise imediat. Ea 
deschisese ochii o singură dată, înainte să moară, ca să-i spună: 
„Va trebui să câștigi războiul ăsta fără mine, băiete”. 

La mai bine de un an după aceea, în timp ce cobora din 
Highgate în „copaia” Londrei, cu ploaia care-i bătea în față 
amestecându-se din nou cu lacrimile, ca și atunci, Bloggs se 
gândi că femeia din casa spionului rostise un adevăr măreț: în 


VP - 88 


astfel de situaţii, ajungi să urăşti. 
e 

Pe timp de război, băieţii devin bărbaţi, bărbaţii devin soldaţi, 
iar soldaţii sunt avansați; iată de ce Bill Parkin, plecat din 
pensiunea din Highgate, pe când avea optsprezece ani, și care 
ar fi trebuit să fie ucenic în tăbăcăria tatălui său din 
Scarborough, a fost luat de cei din armată ca având douăzeci și 
unu de ani, avansat la gradul de sergent și i se dăduse misiunea 
de a-și conduce grupa de recunoaștere printr-o pădure fierbinte 
și uscată, către un sat italian prăfuit, cu casele date cu var. 

Italienii capitulaseră, dar germanii nu, astfel că acum 
germanii apărau Italia împotriva invaziei combinate americano- 
britanice. Aliaţii se deplasau către Roma, iar pentru grupa 
sergentului Parkin asta însemna o lungă plimbare pedestră. 

leșiră din pădure în vârful unui deal și se făcură una cu 
pământul ca să cerceteze satul din vale. Parkin își scoase 
binoclul și zise: 

— Ei, băga-mi-aș, ce n-aș da acu' pentru o ceașcă de ceai, 
paștele mă-sii de afacere! 

Se apucase de băutură, femei și ţigări, și adoptase 
vocabularul soldaților de pretutindeni. La întruniri religioase nu 
mai participa. 

Anumite sate erau apărate, altele nu. Parkin considera asta ca 
fiind o tactică inteligentă - nu aveai de unde ști care nu erau 
apărate, așa încât te apropiai de toate cu prudenţă, iar prudenţa 
însemna timp irosit. 

Coborâtul dealului nu oferea prea mult adăpost - doar câteva 
tufișuri -, iar satul începea chiar de la bază. Mai întâi, erau 
câteva case albe, un râu cu un pod de lemn, apoi mai multe 
case adunate în jurul unei piazza, unde se vedeau clădirea 
primăriei și un turn cu ceas. Din turn, podul se vedea ca-n 
palma; dacă inamicul avea oameni aici, aceștia trebuiau să se 
afle în primărie. Pe câmpurile dimprejur, se vedeau câteva 
siluete muncind; Dumnezeu știa cine erau. Puteau fi țărani 
adevăraţi sau oricare din mulțimea de grupări: fasciști, mafia, 
corsos, partigiani, comuniști... sau chiar nemți. Nu puteai ști de 
partea cui erau, până când începeau să se tragă. 

Parkin spuse: 

— În regulă, caporale. 

Caporalul Watkins se făcu nevăzut în pădure ca să apară, 


VP - 89 


cinci minute mai târziu, pe drumul nepietruit care intra în sat, 
purtând pe cap o pălărie civilă și o pătură veche și murdară 
peste uniformă. Mergea târșâindu-și picioarele, iar pe umăr 
ducea o legătură care putea fi orice, de la o traistă cu ceapă, 
până la un iepure mort. Ajunse la marginea satului și dispăru în 
întunericul unei case joase. 

După o clipă, ieși afară. Stând aproape de zid, ca să nu poată 
fi văzut din sat, se uită la soldaţii din vârful dealului și dădu din 
mână: o dată, de două, de trei ori. 

Grupa se târî de-a bușilea pe panta dealului, până ajunse în 
sat. 

— Toate casele sunt goale, sergent, spuse Watkins. 

Parkin dădu din cap. Asta nu însemna nimic. 

Se deplasară printre case, până la malul râului. Parkin zise: 

— E rândul tău, Zâmbăreţule. Ai ocazia să treci Mississippi 
înot. 

Soldatul Hudson, Zâmbăreţul, își așeză echipamentul ordonat, 
își scoase casca, bocancii și tunica, și se strecură în râul îngust. 
Se cățără apoi pe malul celălalt și se făcu nevăzut printre case. 
De data asta, așteptarea fu mai lungă; aria de cercetare era mai 
mare. In cele din urmă, Hudson se întoarse, trecând la pas peste 
podul de lemn. 

— Dacă-s pe-aici, înseamnă ca stau pitiţi, spuse el. 

Işi recuperă efectele personale și grupa trecu podul, intrând în 
sat. In timp ce se îndreptau către piazza, se ţineau aproape de 
zidurile clădirilor. O pasăre zbură de pe un acoperiș, și Parkin 
tresări. In trecere, soldaţii deschiseră cu lovituri de picior câteva 
uși. Nu dădură peste nimeni. 

Ajunseră la intrarea în piaţă. Parkin arătă cu capul spre 
clădirea primăriei. 

— Ai fost și înăuntru, Zâmbăreţule? 

— Da, sir. 

— Atunci, s-ar părea că satul e al nostru. 

— Da, sir. 

Parkin pași înainte, ca să traverseze piața, și deodată se 
dezlănțui iadul. Se auziră zgomote de armă, și o ploaie de 
gloanţe se abătu asupra lor. Cineva ţipă. Parkin o rupse la fugă, 
aplecat, alergând în zigzag. Watkins, în faţa lui, urla de durere, 
ținându-se de picior. Parkin îl ridică folosindu-și toată forța. Un 
glonţ ricoșă în casca lui. Alergă până la cea mai apropiată casă, 


VP - 90 


năvăli pe ușă și se prăbuși înăuntru. 

Puștile încetară să tragă. Parkin riscă o privire afară. 

Unul dintre oamenii să-i zăcea în piaţă, rănit: Hudson. Soldatul 
făcu o mișcare și imediat se auzi un foc răzleţ. Hudson nu se 
mai mișcă. Parkin spuse: 

— Ticăloși nenorociţi! 

Watkins se ocupa de propriul picior, înjurând. 

— Glonţul ţi-a rămas în carne? întrebă Parkin. 

Watkins zbieră: 

— Au! apoi rânji, ţinând în mână ceva de metal. Acum, nu mai 
e! 

Parkin aruncă din nou o privire afară. 

— Sunt în turnul ceasului. Nici n-ai zice că ar fi așa mult loc 
acolo. Nu poa' să fie prea mulți. 

— Da, da' de tras pot să tragă. 

— Da. Ne-au prins aici ca-ntr-o cursă. Parkin se încruntă. Ai 
ceva artificii la tine? 

— Da, șefule. 

— la să vedem. Parkin deschise raniţa lui Watkins și scoase 
dinamita. Uite, aranjează-mi un fitil de zece secunde. 

Ceilalţi se aflau în casa de peste drum. Parkin strigă la ei. 

— Hei! 

În ușă, se ivi o faţă. 

— Da, șefu'! 

— Am să arunc o pătlăgea. La semnalul meu, trageţi ca să mă 
acoperiţi. 

— "ţeles. 

Parkin își aprinse o ţigară. Watkins îi întinse un pachet de 
dinamită. Parkin strigă: „Foc!” Aprinse fitilul de la ţigară, ieși în 
stradă, își luă avânt și aruncă explozibilul în direcţia turnului. Se 
aplecă și reveni în casă. Focurile trase de oamenii lui îl 
asurzeau. Un glonț lovi razant tocul ușii și se alese cu o așchie 
sub bărbie. Apoi, auzi explozia dinamitei. 

Înainte să apuce să vadă ceva, unul dintre cei de peste drum 
strigă: 

— Drept la ţintă! 

Parkin ieși în stradă. Străvechiul turn cu ceas se făcuse 
fărâme. Un clopot continua să sune absurd, în vreme ce praful 
se lăsa peste ruine. 

Watkins spuse: 


VP - 91 


— Ai jucat vreodată crichet? Asta a fost o lovitură a dracului 
de reușită. 

Parkin păși spre centrul pieţei. Pe caldarâm păreau răspândite 
suficiente bucăţi omenești disparate ca să faci la loc vreo trei 
nemţălăi. 

— Turnul ăsta și-așa era cam șubred, spuse el. Probabil că s- 
ar fi prăbușit și dacă strănutăm spre el toţi deodată! Se întoarse 
și zise: Alţi bani, altă distracţie. Era o expresie auzită de la 
soldaţii yankei. 

— Don’ sergent, sunteţi chemat. 

Era transmisionistul grupei. Parkin se duse la el și luă 
receptorul: 

— Sergent Parkin. 

— Maior Roberts. Din acest moment, ești eliberat din serviciul 
activ, sergent. 

— De ce? Primul gând al lui Parkin a fost că îi descoperiseră 
adevărata vârstă. 

— Ștăbimea te vrea la Londra. Să nu mă întrebi de ce, fiindcă 
nu știu nici eu. Predai grupa caporalului și te întorci imediat la 
bază. O mașină te va aștepta pe șosea. 

— Am înţeles, sir. 

— Ordinul mai spune ca, sub nicio formă, să nu îţi pui viaţa în 
primejdie. Ai înțeles? 

Parkin rânji, gândindu-se la dinamită și la turnul cu ceas. 

— În regulă. Executarea, norocosule! 

e 

„Toată lumea l-a numit «băiat», dar asta pentru că l-au 
cunoscut înainte de a se înrola în armată”, își spuse Bloggs. 
Acum nu încăpea nicio îndoială că era un adevărat bărbat. Avea 
un mers sigur și elegant, o privire ageră și era respectuos, fără a 
se simţi stânjenit în compania ofițerilor superiori. Bloggs își dădu 
seama că minţea în privinţa vârstei, nu după aspect sau 
comportare, ci după micile semne care-l trădau ori de câte ori 
venea vorba de vârstă - semne pe care Bloggs, anchetator 
experimentat, le remarca din obișnuință. 

La început, fusese amuzat când îi spuseseră că trebuie să se 
uite la niște fotografii. Acum, în a treia zi petrecută în galeria 
subterană plină de praf a domnului Middleton, distracţia 
dispăruse, înlocuită de plictiseală. Cel mai mult îl irita interdicția 
de a fuma. 


VP - 92 


Pentru Bloggs, nevoit să stea și să-l urmărească, era și mai 
plictisitor. 

La un moment dat, Parkin spuse: 

— Nu m-ati fi adus înapoi din Italia numai pentru a vă ajuta în 
privinţa unei crime de acum patru ani, care putea să aștepte și 
până după război. Totodată, fotografiile astea sunt aproape 
toate cu ofițeri germani. Dacă e vorba de ceva în legătură cu 
care trebuie să-mi ţin gura, ar fi mai bine să mi-o spuneţi. 

— Da, e vorba de ceva în legătură cu care va trebui să-ți ţii 
gura, replică Bloggs. 

Parkin reveni la fotografiile lui. 

Toate erau vechi, cele mai multe neclare, cu o tentă de 
culoare cafenie. Multe erau luate din cărți, reviste și ziare. 
Câteodată, Parkin se folosea de lupa adusă de prevăzătorul 
domn Middleton, ca să cerceteze mai îndeaproape câte un chip 
mărunt în vreo fotografie de grup, și de fiecare dată când se 
întâmpla așa, inima lui Bloggs bătea mai repede, ca să se 
domolească atunci când Parkin lăsa de o parte lupa și lua 
următoarea fotografie. 

Se duseră să mănânce la un bufet apropiat. Berea era slabă, 
ca mai toată berea pe timp de război, dar Bloggs tot nu îl lăsă 
pe tânărul Parkin să bea mai mult de două halbe - lăsat de 
capul lui, ar fi fost în stare să bea zece. 

— Domnul Faber era un tip de om liniștit, spuse Parkin. N-ai fi 
bănuit ce zace în el. Și ţineţi cont, nici jupâneasa nu arăta rău 
deloc. În plus, era dornică. Privind în urmă, cred că aș fi putut s- 
o am și eu, dac-aș fi știut cum s-o iau. Ce să-i faci, aveam doar 
optsprezece ani. 

Mâncară pâine cu brânză, iar Parkin înfulecă o duzină de cepe 
murate. La întoarcere, se opriră puţin în fața clădirii, până când 
Parkin mai fumă încă o ţigară. 

— Ascultaţi la mine, spuse el, era un tip solid, chipeș, cu 
vorbă aleasă. Noi toţi credeam că nu era mare lucru de capul lui 
pentru că se îmbrăca sărăcăcios, umbla cu bicicleta și nu avea 
bani. Acum cred că ar fi putut fi un soi subtil de deghizare. 
(Sprâncenele i se ridicară întrebător.) 

— Posibil, spuse Bloggs. 

În după-amiaza aceea, Parkin găsi nu una, ci trei fotografii ale 
lui Faber. Una dintre ele avea o vechime de numai nouă ani. 

lar domnul Middleton avea și negativul. 


VP - 93 


Heinrich Rudolph Hans von Muller-Guder (cunoscut și ca 
Faber) se născuse în anul 1900, la 26 mai, în satul Oln din Prusia 
Occidentală. De mai multe generaţii, familia tatălui său 
stăpânea suprafeţe întinse de pământ, în acea regiune. Tatăl lui 
fusese al doilea fiu; așa era și Heinrich. In familia lor, fiecare al 
doilea născut devenea ofițer de armată. Mama lui, fiica unui 
oficial important în birocraţia celui de-al doilea Reich, fusese 
născută și educată pentru a fi o bună soţie de aristocrat, ceea 
ce și era, de fapt. 

La vârsta de treisprezece ani, Heinrich a plecat la școala de 
cadeți din Karlsruhe, landul Baden; doi ani mai târziu, a fost 
transferat la școala, mai prestigioasă, Gross-Lichterfelde, de 
lângă Berlin. Ambele instituţii erau adeptele unei discipline 
severe, în care intelectul elevilor era ameliorat cu ajutorul 
bătăilor, al băilor reci și al hranei proaste. În tot cazul, Heinrich a 
învățat să vorbească engleza și franceza, a studiat istoria și a 
trecut examenul de absolvire cu calificativul maxim înregistrat 
de la începutul secolului. În cariera lui școlară, nu mai erau 
decât trei elemente de interes: într-o iarnă aspră s-a răzvrătit 
împotriva autorităţii, până la a se strecura noaptea afară din 
incinta școlii, străbătând pe jos 250 de kilometri până la locuința 
mătușii sale; i-a rupt brațul instructorului de lupte în timpul unei 
încăierări la antrenamente și a fost biciuit pentru insubordonare. 

În 1920 a funcţionat ca ofiţer de rang inferior în zona neutră 
Friedrichsfeld, de lângă Wesel; în 1921, a efectuat, de formă, 
pregătirea pentru ofițeri la Școala Militară din Metz, iar în 1922 a 
fost avansat la gradul de sublocotenent. 

(„Ce expresie ai folosit tu?” l-a întrebat Godliman pe Bloggs. 
„Echivalentul nemtesc al colegiilor de la Eton sau Sandhurst.”) 

În anii următori a îndeplinit însărcinări de scurtă durată, în 
vreo cinci-șase locuri, în maniera cuiva care era pregătit pentru 
statul-major. A continuat să se remarce ca atlet, specializându- 
se în alergările pe distanţe lungi. Nu a avut prieteni apropiaţi, nu 
s-a căsătorit și a refuzat să intre în Partidul Naţional Socialist. Se 
părea că întârzierea avansării la gradul de locotenent nu era 
întru totul străină de faptul că fiica unui locotenent-colonel din 
Ministerul Apărării a rămas însărcinată în aceeași perioadă. În 
cele din urmă, promovarea s-a produs în jurul anului 1928. 
Obiceiul său de a le vorbi ofiţerilor superiori ca și cum ar fi fost 


VP - 94 


egalii lui a ajuns să fie considerat ca fiind scuzabil pentru cineva 
care era, în același timp, un tânăr ofiţer cu frumoase 
perspective și un aristocrat prusac. 

Pe la sfârșitul deceniului al treilea, amiralul Wilhelm Canaris s- 
a împrietenit cu unchiul lui Heinrich. Otto, fratele mai mare al 
tatălui său, și-a petrecut mai multe vacanțe la moșia familiei, în 
Oln. În 1931, Adolf Hitler, viitorul cancelar al Germaniei, a fost și 
el în vizită acolo. 

În 1939, Heinrich a fost avansat la gradul de căpitan și a 
plecat la Berlin, pentru însărcinări neprecizate. Aceasta era și 
data ultimei fotografii. 

Cam pe atunci, conform informaţiilor publicate, se părea că, 
pur și simplu, încetase să mai existe... 

e 

— În ceea ce priveşte restul, spuse Percival Godliman, putem 
face supoziții. Abwehr-ul îl antrenează în transmisii radio, coduri, 
întocmirea hartilor, efracții, șantaj, sabotaj și omucideri. Sosește 
la Londra cam prin 1937, și are suficient timp la dispoziţie să-și 
construiască o identitate de acoperire - poate chiar două. 
instinctele sale de lup singuratic sunt ascuţite de jocul 
spionajului. Când izbucnește războiul, se consideră autorizat să 
ucidă. (Aruncă o privire spre fotografia de pe birou.) E un bărbat 
frumos. 

Era fotografia echipei câștigătoare a cursei de 5 000 de metri 
din cadrul Batalionului 10, Hanoverian Jaeger. Faber se afla la 
mijloc, ţinând în mână o cupă. Avea o frunte înaltă, cu părul 
tuns scurt, o bărbie și o gură mică, împodobită de o mustață 
subțire. 

Godliman îi întinse fotografia lui Billy Parkin. 

— S-a schimbat mult? 

— Arăta cu mult mai bătrân, dar s-ar putea ca de vină să fi 
fost... felul cum se comporta. (Cercetă concentrat fotografia.) 
Avea părul mai lung și nu mai avea mustață. (Împinse fotografia 
înapoi, peste birou.) Dar, cu siguranţă el este. 

— În dosar mai sunt două amănunte, ambele bazate pe 
supoziții, spuse Godliman. Mai întâi, se spune că s-ar putea să fi 
intrat în spionaj în 1933 - asta fiind ipoteza de rutină atunci 
când referinţele de serviciu ale unui ofiţer încetează brusc, fără 
niciun motiv evident. Al doilea amănunt este un zvon, 
neconfirmat de nicio sursă de încredere, că vreme de câțiva ani 


VP - 95 


a fost consilierul de taină al lui Stalin, sub numele de Vasili 
Zankov. 

— Asta e incredibil, sări Bloggs. Nu pot să cred așa ceva. 

Godliman săltă din umeri. 

— Cineva l-a convins pe Stalin să execute crema propriului 
său corp ofițeresc, în anii în care Hitler s-a ridicat la putere. 

Bloggs clatină din cap și schimbă subiectul. 

— Incotro o luăm de aici încolo? 

Godliman reflectă. 

— Mai întâi, să-l transferam la noi pe sergentul Parkin. Este 
singurul om cunoscut de noi care l-a văzut la faţă pe Die Nadel. 
Și apoi, știe deja prea multe ca să ne permitem să-l lăsăm în 
prima linie a frontului; ar putea fi capturat și interogat. Pe urmă, 
fă-mi o reproducere clasa-ntâi a acestei fotografii și pune un 
artist retușier să-i mai îmbogăţească podoaba capilară și să-i 
radă mustața. Pe urmă, vom distribui copiile. 

— Să înţeleg că vom da sfară în ţară? întrebă Bloggs cu 
îndoială în glas. 

— Nu. Pentru început, vom lucra mai discret. Dacă publicăm 
chestia asta în presă, o să afle de ea și o să dispară. 
Deocamdată, trimite fotografia doar celor de la poliţie. 

— Asta e tot? 

— Cred că da. Doar dacă nu aitu alte idei. 

Parkin își drese glasul. 

— Sir! 

— Da. 

— Zău că aș prefera să mă întorc la unitatea mea. Nu e genul 
meu să fac pe birocratul, înțelegeţi la ce mă refer. 

— Sergent, trebuie să înţelegi că nu ai posibilitatea de a 
alege, în această etapă, un sătuc italian în plus sau în minus 
contează mai puțin - dar individul acesta, Faber, ne-ar putea 
face să pierdem războiul. Vorbesc cât se poate de serios. 


Capitolul 11 


Faber plecase la pescuit. 
Stătea lungit pe puntea micului iaht, lung de zece metri, 
bucurându-se de soarele de primăvară, și se deplasa de-a lungul 


VP - 96 


canalului cu o viteză de circa patru noduri. O mână leneșă ţinea 
fusul cârmei, cealaltă se odihnea pe băţul undiței cu firul târât 
prin apă, în urma bărcii. 

Nu prinsese nimic toată ziua. 

Pe lângă pescuit, se mai ocupa și cu studiul obiceiurilor 
pasărilor - atât din interes (la drept vorbind, ajunsese să 
cunoască o mulţime de lucruri despre nenorocitele alea de 
păsări), cât și ca pretext plauzibil pentru faptul că avea la el un 
binoclu. Ceva mai devreme, astăzi, văzuse cuibul unui pescăruș 
albastru. 

Cei de la debarcaderul din Norwich fuseseră încântați să-i 
închirieze vasul pentru două săptămâni. Afacerile mergeau prost 
- rămăseseră cu numai două bărci cu pânze, dintre care una nu 
mai fusese folosită de pe vremea nenorocirii de la Dunkerque. 
Faber se tocmise la preţ, doar așa, de dragul aparenţelor. Până 
la urmă, se dăduseră bătuți și îi azvărliseră și o ladă cu hrană 
conservată. 

De la un magazin din apropiere, își cumpărase momeală; 
sculele de pescuit le adusese de la Londra. li uraseră să aibă 
noroc la pescuit, după ce remarcaseră că va avea parte de o 
vreme frumoasă. Nimeni nu îi ceruse buletinul de identitate. 

Până aici, toate bune. 

Partea dificilă îl aștepta de acum încolo. Căci evaluarea unei 
armate era o chestiune dificilă. Mai întâi, de exemplu, trebuia s- 
o găsești. 

Pe timp de pace, ca să te ajute, armata își punea propriile 
semne indicatoare. Acum însă, acestea fuseseră îndepărtate, nu 
numai cele ale armatei, dar chiar și toate celelalte indicatoare 
rutiere. 

Soluţia cea mai simplă ar fi fost să te urci într-o mașină și să o 
iei pe urmele primului vehicul militar întâlnit, până când acesta 
s-ar fi oprit. În orice caz, Faber nu avea o mașină; pentru un civil 
era aproape imposibil să închirieze vreuna și, chiar dacă ar fi 
făcut-o, nu ar fi putut obţine combustibil pentru ea. In plus, un 
civil plimbându-se cu mașina pe dealurile din afara orașului și 
urmărind vehiculele militare sau cercetând cu privirea taberele 
armatei, ar fi fost, cu siguranță, arestat. 

Prin urmare, barca. 

În urmă cu câţiva ani, înainte ca actul de comercializare a 
hărților să devină ilegal, Faber descoperise că Marea Britanie 


VP - 97 


posedă mii de mile de căi interne navigabile. Reţeaua naturală 
de râuri fusese  suplimentată în timpul secolului al 
nouăsprezecelea printr-o reţea de canale, răspândite ca o pânză 
de păianjen. In anumite regiuni, existau aproape tot atâtea 
canale câte drumuri. Una dintre aceste regiuni era Norfolk. 

Navigaţia avea multe avantaje. Pe o șosea, un om merge 
undeva: pe un râu, navighează. Dormitul într-o mașină parcată 
bate la ochi; dormitul într-o barcă ancorată este natural. 
Canalele erau aproape pustii. Și cine a mai pomenit bariere pe 
canal? 

Erau și dezavantaje. Aerodromurile și cazărmile trebuiau să se 
afle în apropierea drumurilor, dar erau localizate fără vreo 
referință la accesul pe calea apei. Faber era nevoit să exploreze 
ținuturile noaptea, lăsându-și ambarcaţiunea legată la mal și 
străbătând dealurile la lumina lunii, în circuite extenuante de 
câte șaptezeci de kilometri, în timpul cărora era foarte ușor să 
nu dea peste ceea ce căuta, fie din cauza întunericului, fie 
pentru că, pur și simplu, nu avea suficient timp ca să cerceteze 
fiecare palmă de pământ. 

Când se întorcea, cam la două ore după ce se crăpa de ziuă, 
dormea până la prânz, apoi o lua din loc, oprindu-se din când în 
când ca să se cațere pe vreun deal din apropierea apei și să 
arunce o privire. Când ajungea la ecluze, la fermele izolate sau 
la vreun restaurant de pe malul apei, intra în vorba cu oamenii 
din partea locului, sperând să obţină indicii despre prezenţa în 
zonă a militarilor. 

Până în acel moment, nu aflase nimic. 

__Începuse să se întrebe dacă nu cumva greșise regiunea. 
Incercase să se pună în locul generalului Patton, gândind: „Dacă 
aș pune la cale invadarea Franţei la est de Sena, pornind de la o 
bază situată în estul Angliei, unde mi-aș amplasa baza?” Norfolk 
era soluţia evidentă: o vastă regiune de țară, puţin populată, 
presărată din belșug cu terenuri netede pentru aviaţie, aproape 
de mare, pentru o plecare rapidă. lar golful Wash era locul 
natural cel mai potrivit pentru adunarea unei flote maritime. În 
tot cazul, din motive care îi scăpau, raţionamentul lui părea a fi 
eronat. In curând, va trebui să se gândească la o mutare rapidă, 
într-o nouă regiune, probabil în The Fens*€. 

În fața lui apăru o ecluză și își orientă pânzele astfel încât să 


26 Regiune mlăștinoasă dintre Cambridgeshire și Lincolnshire. (n.tr.). 
VP - 98 


micșoreze viteza. Barca intră lin în ecluză și se lovi ușor de 
poartă. Casa paznicului se afla pe mal. Faber își duse mâinile 
căuș la gură și strigă. Apoi se puse pe așteptat. Invăţase că 
paznicii de ecluză erau o specie de oameni care nu puteau fi 
grăbiţi. Mai mult, era ora ceaiului, ora la care abia dacă puteau 
fi urniţi din loc. 

O femeie ieși în ușă și-i făcu semn cu mâna. Faber îi răspunse 
la semn, sări pe mal, legă barca și intră în casă. Paznicul era 
așezat la masa din bucătărie, în ţinută lejeră. Spuse: 

— Nu vă grăbiţi, nu-i așa? 

— Câtuși de puţin, răspunse Faber zâmbind. 

— Servește-l cu o ceașcă de ceai, Mavis. 

— Vă rog, nu vă deranjaţi, spuse Faber politicos. 

— Nu-i niciun deranj, tocmai am fiert un ceainic. 

— Vă mulțumesc. 

Faber se așeză. Mica bucătărie era curată și aerisită, iar ceaiul 
îi fu adus într-o frumoasă ceașcă de porțelan. 

— La pescuit? întrebă paznicul. 

— Păi, cu pescuitul și cu observarea păsărilor, răspunse 
Faber. Mă gândesc să trag cât de curând barca la mal și să 
petrec vreo două zile pe uscat. 

— Aha! Ei, atunci ai face bine să te ţii pe partea cealaltă a 
canalului. Pe partea asta e zonă interzisă. 

— Serios? Nu știam că pe-aici sunt terenuri militare. 

— Ba da, zona începe cam la opt sute de metri de aici. Dar 
dacă e vorba de armată, nu știu. Nu mi-au spus. 

— Ei, probabil că nici nu trebuie să știm, spuse Faber. 

— Așa e. Bea-ţi ceaiul, atunci, și să ne vedem la ecluză. 
Mulţumesc că m-ai lăsat să mi-l beau pe-al meu. 

leșiră din casă, iar Faber se urcă în barcă și o dezlegă. Porţile 
se închiseră încet în urma lui, apoi paznicul porni pompele. 
Barca sprintenă cobori treptat odată cu nivelul apei din sas, 
după care paznicul deschise porțile din față. 

Faber întinse pânzele și porni la drum. Paznicul îi făcuse cu 
mâna. 

Cam la vreo șapte kilometri mai jos, opri din nou și legă barca 
de un copac solid de la marginea apei. In așteptarea nopții, luă 
masa; carne conservată, biscuiţi uscați și apă din sticlă. și 
îmbrăcă echipamentul de culoare neagră, își puse într-un sac de 
umăr binoclul, aparatul foto și un număr din revista Păsări rare 


VP - 99 


din estul Angliei, vări busola în buzunar și luă lanterna. Era gata. 

Stinse felinarul de vânt, încuie cabina și sări pe mal. Consulta 
busola și intra în centura împădurită ce însoțea canalul. 

O luă în direcţia sudică, faţă de barcă, preţ de opt sute de 
metri, până ajunse la un gard. Era înalt de aproape doi metri, 
din sârmă obișnuită, cu sârmă ghimpată la partea superioară, 
desfășurată în spirală. Se înapoie în pădure și se urcă într-un 
copac înalt. 

Cerul era acoperit de nori răzleţi. Luna lumina cu 
intermitenţă. Dincolo de gard, era un teren deschis, ușor 
înclinat. Faber mai făcuse lucruri de genul acesta la Biggin Hill, 
Aldershot și într-o mulţime de zone militare răspândite în tot 
sudul Angliei. Paza era asigurată la două nivele: o patrulă 
mobilă de-a lungul perimetrului împrejmuit și posturi de 
santinelă în apropierea obiectivelor. 

Era încredințat că amândouă puteau fi evitate prin răbdare și 
prudenţă. 

Faber cobori din copac și se întoarse la gard. Se ascunse în 
spatele unui tufiș și rămase în așteptare. 

Trebuia să afle când trecea patrula mobilă prin punctul acela. 
Dacă nu treceau până în zori, urma să revină în noaptea 
următoare. Dacă avea noroc, trebuiau să apară curând. După 
întinderea ariei aflate sub pază, trase concluzia că nu aveau 
cum să facă mai mult de un tur complet al împrejmuirii, în 
fiecare noapte. 

Avu noroc. Curând după ora zece, auzi zgomot de pași, și trei 
bărbaţi trecură la pas lejer prin dreptul lui, pe partea interioară 
a gardului. 

Cinci minute mai târziu, Faber sări gardul. 

Merse spre sud; când toate direcţiile sunt echivalente, linia 
dreaptă e cea mai bună. Nu se folosi de lanternă. Atunci când 
putea, se ţinea aproape de tufișuri sau de copaci, evitând 
ridicăturile de pământ unde ar fi putut fi reperat la o apariţie 
neașteptată a lunii. In faţa lui se întindea un peisaj abstract în 
negru, cenușiu și argintiu. Terenul pe care călca era ușor 
îmbibat cu apă - exista probabil vreo mlaștină prin apropiere. O 
vulpe îi tăie calea, iute ca un ogar, graţioasă ca o felină. 

Se făcuse unsprezece și jumătate noaptea când ajunse la 
primele semne de activitate militară - niște semne extrem de 
ciudate. 


VP - 100 


Luna ieși dintre nori și Faber văzu, cum la jumătate de 
kilometru în față, mai multe șiruri de clădiri cu un singur nivel, 
amplasate cu inconfundabila precizie a cazărmilor. Imediat se 
aruncă la pământ, dar deja începuse să se îndoiască de 
realitatea celor văzute, căci nu se auzea niciun zgomot, nu se 
vedea nicio lumină. 

Rămase pe loc timp de zece minute, sperând să-i vină în 
minte o explicaţie, dar nu se întâmplase nimic, cu excepţia 
apariţiei greoaie a unui bursuc, care o șterse de îndată ce-l 
văzu. 

Faber merse târâș înainte. 

Pe măsură ce se apropia, își dădu seama că respectivele 
clădiri nu erau numai neocupate, ci și neterminate. Cele mai 
multe abia dacă se aflau în stadiul de acoperiș sprijinit pe niște 
stâlpi, la colţuri. Unele dintre ele aveau câte un perete. 

Un zgomot brusc îl opri: râsul unui bărbat. Rămase nemișcat 
și privi cu atenţie. Un chibrit arse scurt, apoi se stinse, lăsând în 
urmă două puncte luminoase roșii în unul dintre adăposturile 
neterminate: santinelele. 

Faber își pipăi stiletul din mânecă, apoi începu să se târască 
din nou către marginea taberei, cea îndepărtată de santinele. 

Adăposturile pe jumătate construite nu aveau fundație și nici 
pardoseală. Din preajma lor lipseau utilajele de construcție, 
roabele, betonierele, lopeţile sau grămezile de cărămidă. Un 
drum de ţară ducea din incinta taberei undeva peste câmp, iar 
iarba de primăvară crescuse pe făgașuri; semn că în ultimul 
timp, drumul nu prea fusese folosit. 

Era ca și cum cineva hotărâse să încartiruiască în acest 
perimetru zece mii de oameni și, la câteva săptămâni după 
începerea construcţiilor, se răzgândise. 

Și totuși, era ceva în legătură cu acest loc care nu se potrivea 
cu o astfel de explicație. 

Faber păși împrejur cu băgare de seamă, temându-se ca nu 
cumva santinelelor să le dea prin cap să plece în patrulare. In 
mijlocul taberei se afla un grup de vehicule militare. Erau vechi 
și ruginite - niciuna nu mai avea motor sau alte componente 
interne. 

Dar, presupunând că respectivele componente fuseseră 
valorificate într-un fel sau altul, de ce nu fuseseră duse la retopit 
și caroseriile acestor mașini? 


VP - 101 


Adăposturile care aveau un perete, se aflau pe rândurile 
exterioare, iar zidurile erau îndreptate în afară. Arătau mai 
degrabă ca un decor de film, decât ca niște clădiri în 
construcţie. 

Faber decise că aflase tot ce se putea despre acest loc. Merse 
către marginea estică a taberei, apoi se târî de-a bușilea, până 
când se ascunse îndărătul unui gard viu. După încă opt sute de 
metri, aproape de culmea unei movile, privi înapoi. Acum, arăta 
din nou aidoma unei cazărmi. 

Scânteia unei idei îi licări în minte. O lăsă să dospească. 

Terenul era în continuare relativ neted, întrerupt doar de 
șanțuri molcome. Ici-colo, câte un petic împădurit sau un lăstăriș 
de mlaștină, de care Faber se folosi. La un moment dat, fu 
nevoit să ocolească, în lumina lunii, oglinda argintie a unui lac. 
Auzi ţipătul unei bufniţe, privi în direcția zgomotului și observă 
în depărtare un hambar părăginit. 

La opt kilometri depărtare, dădu peste aerodrom. 

Se aflau aici mai multe avioane decât își închipuise că posedă, 
cu totul, Forţele Aeriene Britanice. Astfel, pe aerodrom așteptau 
aparate Pathfinder, pentru lansarea rachetelor de semnalizare, 
bombardiere Lancaster și B-17, pentru slăbirea rezistenței 
inamicului, avioane de vânătoare Hurricane, Spitfire și Mosquito, 
pentru recunoaștere și mitraliere; suficiente avioane pentru o 
invazie. 

Fără excepţie, trenurile de aterizare se scufundaseră în 
pământul moale și avioanele zăceau în noroi până la burtă. 

Nici aici nu se auzeau zgomote, nu se vedeau lumini. 

Faber aplică aceeași procedură, mergând târâș până când 
reperă santinelele. In mijlocul aerodromului, se găsea un mic 
cort. Lumina palidă a unui felinar răzbătea prin prelată. Doi 
oameni, maximum trei. 

Pe măsură ce Faber se apropia de avioane, acestea păreau să 
se aplatizeze, de parcă ar fi fost turtite. 

Ajunse la cel mai apropiat și îl pipăi uluit. Era o bucată de 
placaj, groasă de un centimetru, tăiată după conturul unui 
Spitfire, vopsită în culori de camuflaj și legată cu frânghii la sol. 

Toate celelalte avioane erau identice. 

Se găseau acolo mai mult de o mie. 

Faber se ridică în picioare, privind cu coada ochiului la cort, 
gata să se arunce la pământ, la cea mai mică mișcare. Ocoli 


VP - 102 


întregul aerodrom contrafăcut, cercetând cu privirea falsele 
avioane de vânătoare și bombardiere, făcând legătura cu 
cazărmile de cinema, ametit de implicaţiile descoperirii sale. 

Știa acum că dacă și-ar fi continuat explorările, ar fi dat peste 
alte aerodromuri asemănătoare, peste alte cazărmi 
neterminate. Dacă s-ar fi dus în golful Wash, ar fi găsit acolo o 
flotă de transportoare și distrugătoare din placaj. 

Era o înșelătorie de proporții, meticuloasă, costisitoare și 
sfidătoare. 

Bineînțeles că nu puteau induce în eroare, pentru multă 
vreme, un privitor atent. Numai că nu observatorii tereștri 
trebuiau înșelați. 

Toate acestea trebuiau să se vadă din aer. 

Chiar și un avion de recunoaștere zburând la joasă altitudine, 
dotat cu cele mai moderne aparate foto și cu filmele cele mai 
sensibile, s-ar fi întors la bază cu fotografii care ar fi arătat, fără 
putinţă de tăgadă, o masivă concentrare de trupe și armament. 

Nici nu era de mirare că statul-major anticipa o invazie la est 
de Sena. 

Faber își imagină că existau și alte elemente de inducere în 
eroare. Britanicii făceau, probabil, referiri la forța expediţionară 
în mesajele radio, folosind coduri despre care știau că vor fi 
descifrate; la fel de probabil se trimiteau rapoarte de spionaj 
false către Hamburg, pe filiera diplomatică spaniolă. 
Posibilităţile erau nenumărate. 

Britanicii avuseseră la dispoziţie patru ani ca să se înarmeze 
pentru această invazie. Cea mai mare parte a armatei germane 
lupta în Rusia. De îndată ce aliații urmau să-și stabilească un 
cap de pod pe teritoriul francez, nimeni nu îi mai putea opri. 
Unica șansă a germanilor era să-i surprindă pe plajă și să-i 
anihileze în timpul coborării din navele transportoare. 

lar dacă așteptau unde nu trebuia, pierdeau și această ultimă 
șansă. 

Întreaga strategie deveni, dintr-odată, limpede. Era simplă, 
dar în același timp, devastatoare. 

Faber trebuia să anunţe Hamburgul. 

Se întrebă dacă îl vor crede. 

Strategiile de război erau arareori modificate pe baza 
cuvântului unui singur om. Poziţia lui era într-adevăr înaltă, dar 
oare chiar atât de înaltă? 


VP - 103 


Idiotul ăla de von Braun nu-l va crede în ruptul capului. De ani 
de zile îl ura pe Faber și nu va lăsa să-i scape prilejul de a-l 
discredita. Canaris, von Roenne... în ăștia nu avea încredere. 

Și mai era ceva: radioul. Nu avea de gând să încredinţeze așa 
ceva unei transmisii radio... deja de câteva săptămâni avea 
senzaţia că totuși codul sau radio nu mai era sigur. Dacă 
britanicii aflau că secretul lor a fost deconspirat... 

Nu-i rămânea de făcut decât un singur lucru; să obțină 
dovezile și să le ducă el însuși la Berlin. 

Avea nevoie de fotografii. 

Va fotografia acest gigantic simulacru de armată, apoi se va 
duce în Scoţia, ca să facă joncţiunea cu submarinul, și-i va 
înmâna fotografiile personal Fuhrerului. Mai mult nu putea face. 
Nici mai puţin. 

Pentru fotografii avea nevoie de lumină. Va trebui să aștepte 
până în zori. Puțin mai în spate, trecuse pe lângă un hambar 
părăginit - își putea petrece acolo restul nopţii. 

Își controlă busola și o porni din loc. Hambarul se afla mai 
departe decât crezuse și-i trebui o oră ca să ajungă la el. Era o 
construcţie veche din lemn, cu găuri în acoperiș. Șobolanii îl 
părăsiseră de multă vreme, din lipsă de hrană, dar în pătul 
rămăseseră liliecii. 

Faber se întinse pe niște scânduri, dar nu putu să adoarmă. 
Cum ar fi putut, de altfel, acum când știa că de el depindea 
soarta războiului? 

Soarele trebuia să răsară la 5:21. La 4:21, Faber părăsea 
hambarul. 

Cu toate că nu dormise, cele două ore petrecute în hambar îi 
odiniseră trupul și-i limpeziseră mintea, și acum se găsea într-o 
dispoziție foarte bună. Vântul de vest gonise norii, astfel că, deși 
luna apusese, stelele străluceau pe cer. 

Își calculase timpul cu precizie. Cerul devenea mai luminos pe 
măsură ce se apropia de „aerodrom”. 

Santinelele nu ieșiseră din cort. Cu puţin noroc, poate că încă 
mai dormeau. Faber știa din propria experienţă în astfel de 
însărcinări că cel mai greu era să rămâi treaz în timpul ultimelor 
ore ale schimbului. 

Dar dacă ieșeau, va fi nevoit să-i ucidă. 

Își alese poziţia și încarcă aparatul cu o rolă de film Agfa de 
35 mm cu 36 de poziţii. Spera ca emulsia filmului să nu se fi 


VP - 104 


voalat; îl ţinuse în valiză încă dinainte de război - astăzi nu mai 
puteai cumpăra vreun film fotografic în Anglia. Işi făcu curaj, 
zicându-și că n-avea cum să se fi voalat, căci îl ţinuse într-o 
pungă etanșă, departe de orice sursă de căldură. 

Când curbura roșie a soarelui se ivi la orizont, începu să 
fotografieze. Luă o serie de cadre din diferite unghiuri și de la 
distanţe diferite, încheind cu un plan apropiat al unuia dintre 
avioanele false. Fotografiile trebuiau să arate atât iluzia, cât și 
realitatea. 

La ultima fotografie, distinse cu coada ochiului o mișcare. Se 
aruncă la pământ și se târî sub avionul de placaj. Un soldat ieși 
din cort, făcu câţiva pași și urină, după care se întinse, căscă și 
își aprinse o ţigară. Aruncă o privire în jurul său, se înfioră de 
frig și intră din nou în cort. 

Faber se ridică și o rupse la fugă. 

După ce parcurse jumătate de kilometru, privi înapoi - 
aerodromul nu se mai zărea. O luă spre vest, către cazarmă. 

Aceasta avea să fie mai mult decât o lovitură reușită de 
spionaj. Hitler se mândrea cu faptul că, de o viaţă întreagă, nu 
se bazase decât pe propriile intuiţii. Omul care avea să-i aducă 
dovada că, și de data asta, Fuhrerul avusese dreptate și toți 
experții se înșelaseră, se putea aștepta la ceva mai mult decât o 
strângere de mână. Faber știa că Hitler îl considera, deja, drept 
cel mai bun agent al Abwehr-ului, astfel că acest triumf ar fi 
putut să-i aducă postul lui Canaris. 

Cu condiţia să reușească. 

Își spori viteza, alergând douăzeci de metri, mergând la pas 
următorii douăzeci, alergând din nou, astfel că ajunse la 
cazarmă cam pe la șase și jumătate. Se luminase de ziuă acum, 
și nu se mai putea apropia de obiectiv, deoarece santinelele nu 
mai stăteau într-un cort, ci într-unul din adăposturile fără pereţi, 
având o bună vedere asupra împrejurimilor. Se lăsă pe după 
gardul viu și făcu poze de la distanţă. Developările obișnuite vor 
înfățișa doar o cazarmă, dar copiile mărite vor pune în lumină 
detaliile înșelăciunii. 

Când se hotărî să revină la barcă, consumase deja treizeci de 
poziţii. Se grăbi din nou, căci acum devenise teribil de bătător la 
ochi: un bărbat îmbrăcat în negru, cărând în spate un sac de 
cânepă cu diverse aparate, alergând printr-o zonă interzisă. 

Ajunse la gard o oră mai târziu, neîntâlnind în drum decât 


VP - 105 


niște gâște sălbatice. În timp ce se cățăra peste împrejmuirea 
de sârmă, simţi o imensă ușurare. Înăuntrul zonei îngrădite, 
balanţa suspiciunii îl defavoriza; afară, era în favoarea sa. Putea 
să revină la rolul de marinar, pescar și ornitolog amator. 
Depășise etapa cea mai riscantă. 

Ajuns în pădure, merse la pas, domolindu-și respiraţia și 
lăsând să se risipească încordarea pricinuită de activităţile 
nocturne. Se hotărî să navigheze câteva mile mai departe, 
înainte să ancoreze din nou pentru un somn de câteva ore. 

Ajunse la canal. Se terminase. Barca arăta frumos în soarele 
dimineții. De îndată ce va porni din loc, își va pregăti un ceai, pe 
urmă... 

Un bărbat în uniformă ieși din cabina iahtului și zise: 

— Ei, ei, ia te uită! Cine ești dumneata, mă rog frumos? 

Faber rămase nemișcat, lăsându-se stăpânit de calmul său de 
gheață și de vechile instincte. Intrusul purta uniformă de căpitan 
din Garda Civilă. Avea un soi de pistol într-un toc cu clapetă cu 
capsă. Era înalt și voinic, și părea să aibă aproape șaizeci de ani. 
De sub beretă i se vedea părul cărunt. Nu făcu nicio mișcare să- 
și scoată arma. Faber observă toate aceste amănunte în timp ce 
spuse: 

— Dumneata te afli în barca mea, așa încât mi se pare că eu 
ar trebui să te întreb cine ești. 

— Căpitan Stephen Langham, Garda Civilă. 

— James Baker, spuse Faber, rămânând pe mal. (Un căpitan 
nu patrulează de unul singur.) 

— Și cu ce treburi pe aici? 

— Sunt în concediu. 

— De unde veniţi? 

— Am fost să observ păsările. 

— Înainte de răsăritul soarelui? Watson, stai cu ochii pe 
dumnealui! 

Un flăcău în uniformă de doc răsări din stânga lui Faber, cu o 
pușcă în mână. Faber privi în jurul său. La dreapta se afla un alt 
bărbat și încă unul în spate. 

Căpitanul strigă: 

— Din ce direcţia a venit, caporale? 

Replica sosi din vârful unui stejar: 

— Din zona interzisă, sir. 

Faber își calculă șansele. Patru contra unu - până când 


VP - 106 


caporalul se dădea jos din copac. Aveau numai două arme, 
pușca și pistolul căpitanului. Și erau, în mod clar, niște amatori. 
Barca îl va ajuta și ea. Spuse: 

— Zonă interzisă? Eu n-am văzut decât un gărduț. Auzi, n-ai 
vrea mata să îndrepţi aia în altă parte? Nu de alta, dar s-ar 
putea descărca. 

— Nimeni nu se duce să se uite după păsări noaptea, spuse 
căpitanul. 

— Dacă-ţi aranjezi adăpostul pe timp de noapte, dimineața, 
când pasările se trezesc, n-au cum să te mai vadă. Toată lumea 
e de acord că așa trebuie procedat. Acu, uite ce e, eu știu că 
Garda Civilă este vigilentă, patriotică și toate celelalte. Dar să 
nu împingem gluma prea departe. Nu credeţi că ar fi mai bine 
să-mi verificaţi actele și se vă întocmiţi raportul? 

Căpitanul păru cuprins de îndoială. 

— Ce ai în sac? 

— Un binoclu, un aparat foto și o lucrare de specialitate, 
spuse Faber întinzând mâna după sac. 

— Stai pe loc, spuse căpitanul. Watson, vezi ce are înăuntru. 

„Taman la ţanc - greșeală de amatori.” 

Watson îi spuse: 

— Mâinile sus! 

Faber își ridică braţele deasupra capului, cu mâna dreaptă 
lângă mâneca stângă a hainei. Faber plănuise deja următoarele 
câteva secunde - nu trebuia să se tragă niciun foc. 

Watson se apropie dinspre stânga lui Faber, aţintind arma 
asupra lui, și deschise clapeta sacului de cânepă. Faber scoase 
stiletul din mânecă, evită arma și înfipse pumnalul în gâtul lui 
Watson, până la plasele. Cu mâna cealaltă, Faber smulse arma 
din strânsoarea mâinii tânărului. 

Ceilalţi doi soldaţi aflați pe mal se apropiară de el, iar 
caporalul începu să coboare în grabă printre crengile stejarului. 

Faber trase stiletul din gâtul lui Watson, în timp ce acesta se 
prăbușea la pământ. Căpitanul se chinuia să-și scoată pistolul 
din toc. Faber sări în carenă. Barca se legănă, dezechilibrându-l 
pe căpitan. Faber încercă să-l lovească rapid cu pumnalul, dar 
se afla prea departe pentru o lovitură precisă. Vârful se prinse 
de reverul vestonului de uniformă, apoi scăpă și-i crestă bărbia. 
Mâna căpitanului părăsi tocul pistolului și se strânse pe rană. 

Faber se întoarse cu fața la mal. Unul dintre soldaţi sări în 


VP - 107 


barcă. Faber făcu un pas înainte și soldatul se înfipse în lama de 
douăzeci de centimetri a stiletului. 

Faber se clătină pe picioare din cauza șocului și scapă 
mânerul armei sale. Soldatul căzuse pe vârful stilatului. Faber se 
lăsă în genunchi; nu mai era timp să-și recupereze arma, 
căpitanul deschisese tocul pistolului. Faber sări la el, căutându-i 
cu mâna faţa. Pistolul ieși din toc. Degetele lui Faber se înfipseră 
în ochii căpitanului, care ţipă de durere și încercă să împingă în 
laturi brațele agresorului. 

Cu un bufnet, al patrulea soldat ateriză în carena bărcii. Faber 
îl lăsă în pace pe căpitan, care acum nu mai era în stare să 
folosească pistolul, chiar dacă ar fi reușit să tragă piedica. 
Celălalt ţinea în mână un baston de poliţie, pe care îl lăsă să 
cadă cu toată puterea. Faber eschivă spre dreapta, astfel că 
lovitura îi trecu pe lângă cap, lovindu-l în umăr. Braţul stâng îi 
rămase câteva clipe amorțit. Il izbi pe atacatorul său cu muchia 
palmei în gât, o lovitură precisă și puternică. Uluitor, omul 
rezistă și ridică bastonul pentru a izbi din nou. Faber se apropie. 
Brațul își revenea și începu să-l doară grozav. Îi apucă soldatului 
fața cu ambele mâini, împinse, răsuci și împinse din nou. Se auzi 
un trosnet ascuţit când gâtul soldatului se rupse. În aceeași 
clipă, bastonul ateriză iarăși, de data asta în creștetul lui Faber. 
Acesta se împletici, amețit. 

Căpitanul se ciocni de el, clătinându-se pe picioare. Faber îl 
împinse. Ofiţerul se împiedică de marginea bărcii și, cu un 
plesnet asurzitor, căzu pe spate în apa canalului, bereta 
zburându-i cât colo. 

Când mai avea doi metri până jos, caporalul sări din stejar. 
Faber își recuperase stiletul și sări pe mal. Watson mai trăia 
încă, dar nu pentru multă vreme - sângele ţâșnea gâlgâind din 
rana de la gât. 

Faber și caporalul se aflau faţă în față. Caporalul îndreptase 
asupra celuilalt o armă. 

Era îngrozit, și nu fără motiv. În secundele care i-au trebuit să 
coboare din stejar, omul din faţa lui îi ucisese pe trei dintre 
camarazii săi și-l aruncase pe al patrulea în canal. 

Faber se uită la pușca sa. Era antică - aproape o piesă de 
muzeu. Dacă ar fi avut cât de cât încredere în ea, caporalul ar fi 
tras demult. 

Caporalul făcu un pas înainte, și Faber observă că-și 


VP - 108 


protejează piciorul drept - probabil se lovise atunci când 
coborâse din copac. Faber păși lateral, obligându-l pe caporal 
să-și mute greutatea pe piciorul slăbit, în timp ce se întorcea 
pentru a-și menţine arma asupra țintei. Faber își vâri vârful 
pantofului sub o piatră și o săltă în sus. Atenţia caporalului fu 
atrasă de piatră, și Faber acţionă. 

Caporalul apasă pe trăgaci: nu se întâmplă nimic. Antica flintă 
se blocase. Chiar dacă ar fi tras, caporalul nu l-ar fi nimerit pe 
Faber: ochii îi erau atenți la piatră, se sprijinea pe piciorul 
beteag, iar Faber se mișcase din loc. 

Faber îl ucise cu o lovitură de pumnal în gât. 

Mai rămăsese doar căpitanul. 

Faber se uită în jur și-l văzu pe bătrânul ofițer chinuindu-se să 
se cațere pe malul celălalt. Căută o piatră, o găsi și o aruncă în 
direcția căpitanului. Deși lovit în cap, acesta ajunse pe mal și o 
rupse la fugă. 

Faber se aruncă în apă și, din câteva mișcări viguroase de 
craul, ajunse pe malul celălalt. Căpitanul avea un avans de o 
sută de metri și continua să alerge, dar era bătrân. Faber 
recuperă treptat distanţa, până când putu auzi respiraţia 
neregulată și chinuită a fugarului. Căpitanul încetini și se 
prăbuși într-un tufiș. Faber se aruncă asupra lui și-l întoarse cu 
faţa spre el. 

Căpitanul șuieră: 

— Ești un... diavol. 

— Mi-ai văzut faţa, spuse Faber și-l omori. 


Capitolul 12 


Avionul transportor trimotor JU-52, cu svastici pe aripi, se opri 
în loc zdruncinându-se pe pista umedă de ploaie de la 
Rastenburg, din întinsa zonă îndepărtată a Prusiei Orientale. Un 
bărbat scund, cu trăsături proeminente - nas lung, gură largă, 
urechi mari - cobori și traversă în grabă porţiunea de asfalt 
până la Mercedesul care îl aștepta. 

In timp ce mașina gonea prin pădurea umedă și sumbră, 
feldmareșalul Erwin Rommel își scoase chipiul și-și trecu o mâna 
nervoasă prin părul care începea să-l părăsească. În câteva 


VP - 109 


săptămâni, știa asta, altcineva va parcurge aceeași rută, cu o 
bombă în geanta-diplomat - o bombă al cărei destinatar urma 
să fie Fuhrerul însuși. Până atunci, lupta trebuia să continue, 
încât noul conducător al Germaniei - probabil, chiar el însuși - 
să poată negocia cu aliaţii de pe o poziţie cât mai puternică. 

La capătul unui drum de șaisprezece kilometri, mașina ajunse 
la Wolfsschanze. Bârlogul Lupilor, devenit acum cartierul 
general al Fuhrerului și al cercului din ce în ce mai restrâns și 
mai nevrotic de generali care-l înconjurau. 

Ploua mărunt și constant, iar picăturile de ploaie se 
prelingeau din brazii înalţi ce străjuiau tabăra. La poarta sediului 
personal al lui Hitler, Rommel își puse chipiul și cobori din 
mașină. Oberfuhrerul Rattenhuber, comandantul gărzii de corp 
SS, fără să spună un cuvânt, întinse mâna ca să primească de la 
Rommel pistolul. 

Intrunirea urma să se ţină în buncărul subteran, un adăpost 
rece, umed și neaerisit, căptușit cu beton. Înăuntru, se aflau 
deja în jur de zece inși, așteptând întrevederea de la prânz: 
Himmler, Göring, von Ribbentrop, Keitel. Rommel îi salută din 
cap și se așeză pe un scaun tare, așteptând. 

Când Hitler intră, toţi se ridicară în picioare. Purta o tunică 
sobră, cenușie, pantaloni negri și, remarcă Rommel, devenea tot 
mai cocoșat. Se duse drept la capătul îndepărtat al buncărului, 
unde fusese agăţată de zid o hartă mare a Europei nord-vestice. 
Arăta obosit și iritat. Vorbi fără niciun preambul. 

— Va avea loc o debarcare a aliaţilor în Europa. Se va produce 
anul acesta. Va fi lansată din Anglia, cu trupe engleze și 
americane. Vor debarca în Franţa. Îi vom distruge în punctul 
culminant al acţiunii lor. In legătură cu asta, nu există loc pentru 
discuţii. 

Privi în jur, de parcă i-ar fi provocat pe generali să-l 
contrazică. Se lasă tăcerea. Rommel se cutremură: buncărul era 
rece ca moartea. 

— Intrebarea este: unde vor debarca? Von Roenne, prezintă-ţi 
raportul. 

Colonelul Alexis von Roenne, care preluase efectiv funcţia lui 
Canaris, se ridică în picioare. Avea abia gradul de căpitan la 
izbucnirea războiului și se distinsese printr-un superb raport 
asupra punctelor slabe ale armatei franceze - raport considerat 
un factor decisiv în victoria germanilor. În 1942 devenise șeful 


VP - 110 


Biroului de contraspionaj al armatei, birou care, după căderea 
lui Canaris, absorbise Abwehr-ul. Rommel auzise despre el că 
era mândru și direct, dar capabil. 

Von Roenne spuse: 

— Informaţiile noastre sunt numeroase, dar în niciun caz 
complete. Numele de cod al aliaţilor pentru operaţiune este 
Overlord. Concentrările de trupe pe teritoriul britanic sunt după 
cum urmează. Luă un indicator și traversă încăperea până la 
hartă. Prima: de-a lungul coastei sudice. A doua: în regiunea 
cunoscută sub numele de Anglia de Est. A treia: în Scoţia. 
Concentrarea din Anglia de Est este, de departe, cea mai 
importantă. Tragem concluzia că debarcarea se va produce pe 
trei fronturi. Primul: un atac de diversiune din Normandia. Al 
doilea: cel principal, peste strâmtoarea Calais. Al treilea: o 
debarcare de flanc, din Scoţia, peste Marea Nordului, către 
Norvegia. Toate sursele de informaţii confirmă această 
prognoză. 

Von Roenne se așeză. 

Hitler spuse: 

— Comentarii? 

Rommel, comandantul Corpului B de armată care controla 
coasta nordică a Franţei, spuse: 

— Pot raporta un element de confirmare: Pas de Calais a 
primit, de departe, cel mai mare tonaj de bombe. 

Göring interveni: 

— Ce surse de informaţii sprijină prognoza dumitale, von 
Roenne? 

Von Roenne se ridică din nou. 

— Trei surse: recunoaşterea aeriană, supravegherea 
transmisiilor radio inamice și rapoartele agenților. Se așeză. 

Hitler își încrucișă mâinile protector în dreptul organelor 
genitale, un tic nervos, semn că era pe punctul de a ţine un 
discurs. 

— Am să vă spun acum, începu el, cum aș judeca dacă aș fi 
Winston Churchill. Două opţiuni stau în fața mea: la est de Sena, 
sau la vest de Sena. Estul are un avantaj: este mai aproape. 
Dar, în strategia de război modernă nu există decât două 
distanțe - înăuntrul și în afara razei de acţiune a avioanelor de 
vânătoare. Ambele opţiuni se află înăuntrul acestei raze de 
acțiune. Prin urmare, distanţa nu constituie un criteriu. 


VP - 111 


Vestul are un port important - Cherbourg - în vreme ce estul 
nu are niciunul. Și, mai important, estul este mult mai bine 
apărat decât vestul. Inamicul are și el recunoaștere aeriană. 

Așadar, aș alege vestul. Și ce aș face în acest caz? Aș căuta 
să-i fac pe germani să creadă exact contrariul! Aș trimite de 
două ori mai multe bombardiere în Pas de Calais decât în 
Normandia. Aș încerca să distrug toate podurile de peste Sena. 
Aș lansa mesaje radio derutante, aș trimite rapoarte de spionaj 
false și mi-aș desfășura trupele într-o manieră derutantă. Aș 
înșela niște fraieri ca Rommel și von Roenne. Aș spera să-l induc 
în eroare chiar pe Fuhrer! 

Goring vorbi primul, după o tăcere lungă: 

— Mein Führer, părerea mea este că-l flatați pe Churchill 
creditându-l cu o inteligenţă egală cu a dumneavoastră. 

În buncărul incomod, se făcu simțită o vizibilă ușurare. Göring 
spusese exact ce trebuia, reușind să îmbrace dezacordul în 
haina  complimentului. Ceilalţi îl urmară, fiecare aducând 
argumente și mai puternice; aliaţii vor alege trecerea mai scurtă 
a mării, pentru o viteză mai mare; coasta mai apropiată va 
permite aviaţiei de vânătoare să realimenteze și să se întoarcă 
mai repede; sud-estul constituia o rampă de lansare mai bună, 
cu mai multe estuare și porturi; era improbabil ca toate 
rapoartele de spionaj să fie eronate. 

Preţ de o jumătate de oră, Hitler ascultă, apoi ridică mâinile 
ca să facă liniște. Ridică de pe masă un teanc de foi îngălbenite 
și spuse fluturându-le: 

— În 1941 am emis directiva Construirea apărării de coastă, 
în care am prevăzut că debarcarea decisivă a aliaţilor se va 
produce prin zonele proeminente ale Normandiei și Bretaniei, 
acolo unde acele excelente porturi vor constitui niște capete de 
pod ideale. Asta mi-a spus mie atunci intuiţia, și tot asta îmi 
spune și acum! 

Un firicel de spumă se ivi pe buza de jos a Fuhrerului. 

Von Roenne rosti cu glas tare. („E mai curajos decât mine”, 
gândi Rommel.) 

— Mein Führer, investigaţiile noastre continuă, firește, și 
există o anumită direcţie de cercetare despre care trebuie să vă 
informez. Cu puţine săptămâni în urmă, am trimis în Anglia un 
emisar ca să-l contacteze pe agentul cunoscut sub numele de 
Die Nadel. 


VP - 112 


Ochii lui Hitler se aprinseră. 

— Ah! Îl cunosc pe omul acesta. Continuă! 

— l-am transmis ordinul de a evalua capacitatea Corpului | de 
Armată al Statelor Unite din Anglia de Est, de sub comanda 
generalului Patton. Dacă el descoperă că s-a exagerat în 
această privinţă, de bună seamă că va trebui să ne 
reconsiderăm prognoza. În situaţia în care el raportează că 
armata este tot atât de puternică pe cât credem noi acum, 
atunci nu mai încape aproape nicio îndoială ca ţinta este Calais. 

Göring se uită la von Roenne. 

— Cine este acest Nadel? 

Hitler îi răspunse la întrebare: 

— Este singurul agent profesionist recrutat de Canaris - și 
asta pentru că l-a recrutat la ordinul meu. li cunosc familia - 
solidă, leală, de germani mândri. lar Die Nadel - un om strălucit, 
realmente strălucit! l-am citit toate rapoartele. Se află la Londra 
încă de când... 

— Mein Führer, îl întrerupse von Roenne. 

Hitler îl privi cu asprime. 

— Ce este? 

Von Roenne rosti șovăielnic: 

— Să înțeleg că veţi fi de acord cu raportul lui Die Nadel? 

Hitler încuviinţă din cap și spuse: 

— Omul acesta va descoperi adevărul. 


VP - 113 


PARTEA A TREIA 


Capitolul 13 


Tremurând, Faber se rezemă de un copac și vomită. Apoi se 
gândi dacă trebuia sau nu să îngroape cele cinci cadavre. 

Estimă că-i va lua între treizeci și șaizeci de minute, în funcţie 
de cât de bine le va ascunde. In acel interval, risca să fie prins. 

Fu nevoit să pună în balanţă acest risc, cu orele preţioase pe 
care le-ar fi câștigat, întârziind descoperirea cadavrelor. Foarte 
curând, celor cinci oameni li se va simţi absenţa - se va porni în 
căutarea lor cam în jurul orei nouă. Presupunând că formau o 
patrulă regulată, ruta le era cunoscută. Prima mișcare a 
cercetașilor va fi să trimită un alergător ca să verifice ruta. Dacă 
lăsa așa cadavrele, acesta le va descoperi și va da alarma. 
Altfel, urma să se întoarcă la bază și se va organiza o operaţiune 
de căutare în toată regula, cu copoi și polițiști răscolind 
tufișurile. S-ar putea să le trebuiască toată ziua ca să găsească 
leșurile. In vremea aceea, Faber ar fi ajuns deja la Londra. Era 
esenţial pentru el să se facă nevăzut din zonă până când ceilalți 
își vor fi dat seama că trebuie să caute un criminal. Se hotărî să 
riște ora suplimentară. 

Trecu din nou canalul înot, cu căpitanul cel vârstnic pe umăr, 
îl aruncă după un tufiș, târî cele două cadavre din barcă, le 
așeză peste căpitan și, la sfârșit, îi adăugă la grămadă pe 
caporal și pe Watson. 

Nu avea cazma, și era nevoie de un mormânt încăpător. La 
câţiva metri mai încolo, în pădure, dădu peste un petic de 
pământ afânat. Spre norocul lui, terenul era ușor scobit. Luă o 
cratiţă din mica bucătărie a iahtului și începu să sape. 

Preţ de vreo șaizeci de centimetri, cât tinu stratul de frunziș 
putred, înaintă repede. Pe urmă dădu de argilă, iar săpatul 
deveni extrem de dificil. Intr-o jumătate de oră abia mai reuși să 
adâncească groapa cu vreo 45 de centimetri. Trebuia să se 
mulțumească însă cu atât. 

Târi cadavrele, unul după altul, până la groapă, și le aruncă 


VP - 114 


acolo. Își dezbrăcă hainele murdare, pătate de sânge, și le așeză 
deasupra. Acoperi groapa cu pământul dislocat și cu un strat de 
frunze rupte din tufișurile și copacii din vecinătate. Trebuia să 
treacă cu bine de prima cercetare, cea superficială. 

Acoperi cu pământ porţiunea de mal pe care se scursese 
sângele lui Watson. Era sânge și în barcă, unde zăcuse soldatul 
care se înfipsese în stilet. Faber găsi o cârpă și spălă puntea. 

Îmbrăcă haine curate, ridică pânzele și o luă din loc. 

Nu pescui și nici după păsări nu se uită; nu era momentul 
pentru plăcutele îndeletniciri ale identităţii sale de acoperire. 
Trebuia să se îndepărteze cât mai mult de mormântul 
improvizat, să părăsească barca și să ajungă într-un mijloc de 
transport mai rapid. În timp ce naviga, reflectă, prin comparatie, 
asupra avantajelor trenului sau ale unui eventual automobil 
furat. Mașina era mai rapidă, dacă aveai de unde să furi una, 
dar căutarea ei urma să fie declanșată imediat, indiferent dacă 
hoţul avea sau nu vreo legătură cu patrula dispărută a Gărzii 
Civile. Găsirea haltei de cale ferată i-ar fi luat mai mult timp, dar 
părea mai sigură. Dacă acţiona cu prudenţă, putea să scape de 
bănuială pentru ziua aceea. 

Se întrebă ce să facă însă cu barca. Ideal ar fi fost să o 
scufunde, dar putea fi văzut. Dacă ar lăsa-o la vreun debarcader 
sau, pur și simplu, ar lega-o undeva la marginea canalului, 
poliţia ar face și mai rapid legătura între barcă și crime, 
obţinând indicaţii despre direcţia în care se deplasa. Amână 
luarea unei decizii. 

Din nefericire, nu știa sigur unde se află. Harta sa despre căile 
navigabile ale Angliei indica fiecare pod, debarcader sau ecluză, 
dar nu și liniile de cale ferată. Calculă în gând - că se afla la o 
distanţă de vreo oră-două de mers pe jos spre o zonă cu cinci- 
șase sate, dar asta nu însemna numaidecât că satul avea și o 
staţie de tren. 

Amândouă problemele își găsiră rezolvarea dintr-odată; 
canalul trecea pe sub un pod de cale ferată. 

Își luă busola, filmul din aparat, portofelul și stiletul. Celelalte 
lucruri urmau să se ducă la fund, împreună cu barca. 

Drumul de pe malul canalului era umbrit de copaci, iar alte 
șosele nu se zăreau prin preajmă. Strânse pânzele, demontă 
piciorul catargului și cobori catargul pe punte. Scoase cepul de 
la vana din chilă și pași pe mal, ţinând în mână parâma. 


VP - 115 


Barca alunecă sub pod, plină cu apa. Faber trase de parâmă 
ca să menţină vasul exact sub bolta de cărămidă, în timp ce se 
scufundă. Prima dată se scufundă duneta, apoi prova și, în cele 
din urmă, apele canalului se închiseră deasupra acoperișului 
cabinei. Câţiva bulbuci, și pe urmă nimic. Umbra podului ferea 
conturul bărcii de priviri întâmplătoare. Aruncă parâma în apă. 

Calea ferată mergea de la nord-est la sud-vest. Faber urcă 
terasamentul și-o luă spre sud-vest, direcţie în care se afla 
Londra. Linia era dublă, probabil o ramificaţie rurală. Trenurile 
aveau să fie puţine, dar cel puţin opreau în toate staţiile. 

Pe măsură ce mergea, soarele lumina mai puternic, iar efortul 
îl făcu să se simtă înfierbântat. După ce-și îngropase hainele 
negre, pătate de sânge, îmbrăcase un sacou sport la două 
rânduri și pantaloni groși din lână. Acum își scosese sacoul și îl 
aruncase peste umăr. 

După patruzeci de minute, auzi un pufăit îndepărtat și se 
ascunse în tufișurile de la marginea liniei. O locomotivă cu aburi 
trecu încet pe lângă el, îndreptându-se spre nord-est, scoțând 
nori groși de fum și remorcând o garnitură de vagoane cu 
cărbuni. Dacă venea vreun tren din sens opus, ar fi putut sări în 
el. S-o facă? Ar fi scutit de un drum lung pe jos. Pe de altă parte, 
se putea murdari prea tare și ar fi putut avea greutăţi să 
coboare fără a fi văzut. Nu, mersul pe jos era mai sigur. 

Linia traversa, dreaptă ca săgeata, regiunea întinsă de 
câmpie. Faber trecu pe lângă un fermier care-și ara ogorul cu 
tractorul. Nu avea cum să se strecoare neobservat. Fermierul îi 
făcu semn cu mâna, fără să se întrerupă de la treburile sale. Se 
afla mult prea departe ca să-l vadă pe Faber la față așa cum se 
cuvine. 

Parcursese aproape șaisprezece kilometri când văzu înaintea 
lui o gară. Se găsea la mai puţin de un kilometru distanţă și tot 
ce putu vedea fu porţiunea ridicată a peroanelor și un mănunchi 
de semnale. Părăsi linia și o tăie de-a dreptul peste câmp, 
ținându-se aproape de liziera pădurii, până când ajunse la o 
șosea. 

După cinci minute, intra în sat. Niciun semn după care să-și 
dea seama cum se numește așezarea. Acum, că ameninţarea 
invaziei germane rămăsese o amintire, indicatoarele rutiere și 
numele localităţilor erau puse din nou la locul lor, dar se părea 
că cei de prin partea locului nu apucaseră s-o facă. 


VP - 116 


Văzu un oficiu poștal, un magazin de cereale și o bodegă 
numită Taurul. Pe când trecea pe lângă monumentul eroilor de 
război, o femeie care împingea un cărucior de lăptar îi adresă un 
„Bună dimineaţa!” prietenos. Clădirea măruntă a staţiei se 
încălzea leneșă în soarele primăvăratic. Faber intră. 

Pe o foaie de hârtie lipită de un avizier era trecut orarul 
trenurilor. Faber se opri în dreptul lui. Din spatele ferestruicii de 
la ghișeul de bilete, o voce îl preveni: 

— Dac-aș fi în locul dumitale, n-aș pune prea multă bază pe 
chestia aia. E cea mai mare operă de ficțiune de la Forsyte Saga 
încoace. 

Faber știa că orarul nu mai corespundea cu realitatea, dar 
trebuia să afle dacă trenurile mergeau la Londra și constată că 
mergeau, așa că spuse: 

— Aveţi idee la ce oră trece primul tren spre Liverpool Street? 

Casierul râse sarcastic: 

— Păi, dacă aveţi noroc, va trece până la urmă astăzi. 

— În orice caz, am să cumpăr un bilet. Daţi-mi un bilet dus, vă 
rog. 

— Cinci șilingi și patru pence. Cică în Italia trenurile circulă 
regulat, spuse casierul. _ 

— Nici acolo nu mai circulă, remarcă Faber. In orice caz, 
prefer să avem trenuri proaste și să stăm bine cu politica. 

Funcţionarul îi aruncă o privire neliniștită. 

— Aveţi dreptate, de bună seamă. Dacă vreţi, puteţi să 
așteptați la Taurul. O să auziţi trenul, sau, ca să fiţi mai sigur, 
trimit eu pe cineva să vă cheme. 

Faber nu voia să mai fie văzut la faţă și de alţii. 

— Nu, mulţumesc, n-aș face decât să-mi cheltuiesc banii. 

Își luă biletul și ieși pe peron. 

Peste câteva minute, casierul veni după el și se așeză la soare 
pe banca de lângă el. 

— Vă grăbiţi? spuse el. 

Faber clătină din cap. 

— Mi-am ratat ziua de azi. M-am trezit târziu, m-am certat cu 
șeful, iar camionul cu care am făcut autostopul a rămas în pană. 

— Ei, mai are omul și zile de-astea. Funcţionarul se uită la 
ceas. S-ar putea să aveţi noroc. Dimineaţa, trenul a plecat la 
timp, iar cine pleacă, trebuie să și ajungă. Se întoarse în 
cămaruţa lui. 


VP - 117 


Faber avu noroc. Trenul sosi douăzeci de minute mai târziu. 
Era înţesat cu fermieri, familiști, oameni de afaceri și soldaţi. Își 
făcu loc pe podea, lângă o fereastră. În timp ce trenul își vedea 
de mersul său greoi, luă de pe jos un ziar vechi, împrumută un 
creion și începu să dezlege cuvinte încrucișate. Era mândru de 
priceperea cu care rezolva cuvintele încrucișate englezești - o 
încercare dură a cunoașterii unei limbi străine. După un timp, 
legănatul trenului îi provocă un somn superficial și visă. 

e 

Era un vis cu care se familiarizase deja, visul sosirii sale la 
Londra. 

Trecuse granița venind din Franța, cu un pașaport belgian pe 
numele Jan van Gelder, reprezentant al firmei Philips (ceea ce ar 
fi explicat și stația radio din valiză, dacă vameșii i-ar fi controlat 
bagajele). Stăpânea destul de bine engleza, deși nu la perfectie. 
La controlul vamal nu avu nicio problemă: era, doar, un aliat. 
Luase trenul spre Londra. In acele zile, găseai o mulțime de 
locuri libere în vagoane - puteai lua și masa. A cerut o friptură 
de vită și o budincă de Yorkshire. Era bine dispus. A discutat cu 
un student la istorie, din Cardiff, despre situaţia politică 
europeană a momentului. Visul a respectat realitatea până când 
trenul a oprit în gara Waterloo. După aceea, s-a transformat într- 
un coșmar. 

Necazurile au început odată cu controlul biletelor. Ca toate 
visele, își avea propria lipsă de logică. Documentul incriminat nu 
era pașaportul lui fals, ci biletul de tren, perfect valabil. 
Controlorul spuse: 

— Acesta este un bilet Abwehr. 

— Ba nu, nu este, răspunse Faber cu un accent nemtesc 
ridicol de pregnant. Ce se întâmplase cu pronunția sa 
englezească elegantă? Pur și simplu, îi dispăruse. L-am gekauft 
la Dover. Fir-ar să fie, cu asta chiar că o zbârcise! 

Dar controlorul de bilete, care se transformase într-un poliţist 
londonez, complet echipat, inclusiv celebra cască, păru să 
ignore alunecarea bruscă în germană. El zâmbi politicos și 
spuse: 

— Vă rog să prezentaţi K/amotte la control, domnule. 

Gara era aglomerată. Faber își făcu socoteala că ar putea 
scăpa dacă s-ar pierde în mulţime. Lăsă baltă valiza cu staţia 
radio și o zbughi, făcându-și loc cu coatele prin aglomeraţie. 


VP - 118 


Brusc își dădu seama că își uitase pantalonii în tren și că avea 
svastici pe ciorapi. Trebuia neapărat să-și cumpere pantaloni din 
primul magazin întâlnit, înainte ca lumea să-l observe pe fugarul 
în chiloţi și cu ciorapi naziști. Deodată, o voce din mulţime 
strigă: „Eu te cunosc de undeva”, și îi puse piedică, iar el căzu 
cu un bufnet, aterizând pe podeaua vagonului de tren, acolo 
unde îl luase somnul. 
e 

Clipi din ochi, căscă și privi în jur. Capul îl durea. La început, 
se simţi ușurat că totul nu fusese decât un vis, apoi se amuză de 
simbolismul ridicol - „Doamne Dumnezeule, auzi, ciorapi cu 
svastică!” 

Bărbatul în salopetă de lângă el zise: 

— Da’ știu că ai tras un somn pe cinste, nene. 

Faber îi aruncă o privire tăioasă. Dintotdeauna îi fusese frică 
să nu vorbească în somn și, astfel, să se trădeze. 

— Am visat urât, spuse el, iar celălalt nu avu nimic de 
comentat. 

Afară se întuneca. Într-adevăr, dormise un timp îndelungat. 
Vagonul se ilumină brusc - un singur bec albastru - și cineva 
trase perdelele. Chipurile călătorilor se transformară în niște 
ovale palide, lipsite de trăsături. Muncitorul deveni din nou 
vorbăreţ: 

— Ai ratat distracţia, îi spuse el lui Faber. 

Faber se încruntă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Era imposibil să nu se fi trezit dacă ar fi avut loc vreun control 
polițienesc. 

— Unul dintre trenurile yankeilor a trecut pe lângă noi. 
Mergea cam cu douăzeci de kilometri pe oră, negrul care-l 
conducea a sunat din clopot, și locomotiva avea o apărătoare 
uite-așa de mare în față! Exact ca alea din Vestul sălbatic. 

Faber zâmbi și se gândi la visul său. De fapt, sosirea lui la 
Londra se produsese fără niciun incident. Trăsese la un hotel, 
folosindu-se tot de identitatea belgiană. In săptămâna 
următoare, umblase prin câteva cimitire de ţară, luase de pe 
pietrele funerare numele unor bărbaţi de vârsta sa și 
completase formularele pentru trei certificate de naștere. Apoi 
se mutase într-o casă cu chirie și găsise un serviciu modest, căci 
avea referințe de la o firmă inexistentă din Manchester. Până să 


VP - 119 


izbucnească războiul, reușise chiar să fie trecut în registrul 
electoral din Highgate. Votase cu conservatorii. Când venise 
raţionalizarea, cartelele erau distribuite, prin intermediul 
proprietarilor de case, fiecărei persoane care dormise în casa 
respectivă, într-o anumită noapte. Faber reuși să-și petreacă 
părţi din noaptea respectivă în trei case diferite, obținând astfel 
cartele pentru fiecare dintre cele trei identități. Işi arsese 
pașaportul belgian, căci putea obţine ușor trei pașapoarte 
britanice. Trenul se opri și, după zgomotele de afară, pasagerii 
ghiciră că ajunseseră la destinaţie. Când cobori, Faber își dădu 
seama cât de înfometat și de însetat era. Ultima lui masă fusese 
o conservă de carne, biscuiţi uscați și apă la sticlă, cu douăzeci 
și patru de ore în urmă. Trecu de bariera pentru controlul 
biletelor și găsi bufetul gării. Era plin de oameni, mai ales 
soldaţi, dormind sau încercând să doarmă cu capul pe masă. 
Ceru un sandviș cu brânză și o ceașcă de ceai. 

— Hrana este rezervată pentru militari, spuse femeie din 
spatele tejghelei. 

— Atunci, măcar un ceai. 

— Ai ceașcă? 

— Nu, n-am, făcu Faber surprins. 

— Nici noi n-avem, prietene. 

Se gândi să ia cina la Great Eastern Hotel, dar i-ar fi luat prea 
mult timp. Găsi o cârciumă unde bău două halbe de bere slabă, 
își cumpără o pungă cu cartofi pai de la un magazin specializat, 
mâncă pe trotuar, direct din ambalajul de ziar. Cartofii îl făcură 
să se simtă surprinzător de sătul. 

Acum trebuia să găsească o drogherie și să pătrundă acolo 
prin efracţie. 

Voia să-și developeze filmul, pentru a fi sigur că pozele 
ieșiseră. Nu putea să se întoarcă în Germania cu un film 
fotografic voalat, inutil. Dacă fotografiile nu erau bune, va trebui 
să fure un alt film și să se ducă din nou la „cazarmă”. Gândul i 
se păru insuportabil. 

Căută un magazin mic, independent, care să nu facă parte 
dintr-o reţea centralizată, aflat într-o zonă unde oamenii să 
deţină aparate de fotografiat (măcar înainte de război). 
Regiunea din East End, în care se afla, nu era potrivită. Hotări să 
meargă în Bloomsburry. 

Sub lumina lunii, străzile erau liniștite. Până atunci nu se 


VP - 120 


auzise nicio sirenă. Doi polițiști îl opriră în Chancery Lane și îi 
cerură buletinul de identitate. Faber se prefăcu a fi ușor pilit, iar 
polițiștii nu-l mai întrebară ce căuta la ora aceea pe stradă. 

Găsi  prăvălia căutată la capătul nordic al străduței 
Southampton, magazinul era deschis, așa că intră. 

In spatele tejghelei era un bărbat gârbovit și nervos, cu părul 
rar și ochelari, îmbrăcat în halat alb. 

— Nu ţinem deschis decât pentru reţete medicale, zise el. 

— Am înţeles, dar voiam numai să vă întreb dacă developați 
fotografii. 

— Da, dacă reveniţi mâine... 

— Le prelucrați chiar aici? întrebă Faber. Știţi, aș avea nevoie 
de ele urgent. 

— Da, dacă reveniţi mâine... 

— Aţi putea să-mi daţi și copiile în aceeași zi? Fratele meu e în 
permisie și ar vrea să ia la el câteva din ele... 

— Mai devreme de douăzeci și patru de ore nu putem să vi le 
facem. Reveniți mâine... 

— Vă mulţumesc, am să vin. 

La plecare, observă că mai erau zece minute până la ora 
închiderii. Traversă strada și rămase în umbră așteptând. 

Fix la ora nouă, farmacistul ieși din magazin, încuie ușa în 
urma lui, și o porni pe drum în jos. Faber o luă în direcţia opusă 
și dădu colţul de două ori. 

Nu exista o intrare prin spatele magazinului, iar Faber nu voia 
să pătrundă pe ușa din faţă prin efracţie - risca să fie observat 
de vreun poliţist în patrulare. Merse de-a lungul străduţei 
paralele, căutând o modalitate de pătrundere. Cu toate că, 
aparent, nu se zărea nimic, era imposibil să nu fie vreo 
despărțitură între cele două case. 

In cele din urmă, se hotărî să treacă de-a dreptul printr-o 
clădire veche, un cămin pentru colegiul din apropiere. Ușa din 
faţă era descuiată. Faber intră și parcurse rapid distanţa până la 
bucătăria comună. La una dintre mese, o fată singuratică își bea 
cafeaua, citind o carte. Faber  murmură: „Controlul 
camuflajului”. Fata încuviință din cap și se întoarse la textul ei. 
Faber ieși pe ușa din dos. 

Traversă o curte, împiedicându-se de o îngrămădire de 
tomberoane de gunoi, și găsi o portiţă care dădea într-o alee 
despărțitoare. In câteva secunde, era în spatele drogheriei. În 


VP - 121 


mod evident, ușa respectivă nu fusese niciodată folosită. Se 
cățără peste niște cauciucuri și saltele dezafectate și izbi cu 
umărul în ușă. Lemnul putred cedă cu ușurință, iar Faber 
pătrunse înăuntru. 

Găsi camera obscură și se încuie înăuntru. Aprinse un bec 
roșu și palid, fixat în tavan. Atelierul foto era destul de bine 
echipat, cu substanțele pentru developare ordonat etichetate; 
exista un aparat de mărit, chiar și un uscător pentru poze. 

Faber lucră rapid și atent. 

Negativele erau perfecte. 

Le lăsă să se usuce, după care le introduse în aparatul de 
mărit și făcu un set complet de fotografii zece pe opt. Avu un 
sentiment de mândrie în timp ce imaginile prindeau treptat 
contur în baia de developare - într-adevăr făcuse o treabă 
excelentă. 

Trebuia să ia o hotărâre importantă. 

Problema îl frământase toată ziua, dar acum, când fotografiile 
erau gata, era obligat să o rezolve. 

Ce se întâmpla dacă nu reușea să ajungă acasă? 

Urma o călătorie, eufemistic vorbind, riscantă. Era mai mult 
decât încrezător în capacitatea sa de a ajunge la locul întâlnirii, 
în ciuda restricţiilor de circulaţie și a pazei de coastă; dar nu 
putea garanta că submarinul se va afla acolo, sau că va reuși să 
străbată Marea Nordului. După cum, bineînţeles, putea să iasă 
din prăvălie și să-l calce vreun autobuz. 

Posibilitatea ca, după ce descoperise cel mai important secret 
de război, să moară și, odată cu el, să piară și secretul cu 
pricina, era atât de îngrozitoare încât nici nu se putea gândi la 
ea. 

Trebuia neapărat să aplice o stratagemă acoperitoare: o a 
doua metodă de a încerca să se asigure că dovada diversiunii 
aliaţilor va ajunge la Abwehr. 

Bineînțeles, nu exista niciun serviciu poștal între Anglia și 
Germania. Corespondenţa trecea printr-o ţară neutră. Și cu 
siguranţă că toate plicurile trimise pe această cale erau 
cenzurate. Ar fi putut scrie într-un cod anume, dar nu avea 
niciun rost. Fotografiile trebuiau să ajungă - dovezile contau. 

Exista o rută, și încă una sigură, după cum i se spusese. La 
ambasada portugheză din Londra lucra un funcţionar care 
simpatiza cu Germania - în parte, din motive politice și în rest, 


VP - 122 


se îngrijora Faber, pentru că era consistent mituit - și care ar fi 
putut trimite mesajul prin intermediul poștei diplomatice la 
Ambasada Germaniei din Lisabona neutră. De acolo, s-ar fi aflat 
în siguranţă. Ruta fusese deschisă încă din 1939, dar Faber nu o 
folosise decât o singură dată de atunci, când Canaris îi ceruse să 
trimită o comunicare de rutină, pentru testare. 

Va funcţiona. Trebuia să funcţioneze. 

Se simţi cuprins de mânie. Detesta să se bazeze pe alţii. Nu 
erau decât niște aiuriţi cu toţii - dar, de data asta, nu putea 
risca. Trebuia să aibă o acoperire pentru această informaţie. Era 
mai puţin riscant decât să se folosească de staţia radio și, cu 
certitudine, mai puţin riscant decât dacă Germania nu ar fi aflat 
deloc cum stau lucrurile. 

Mintea i se limpezise. Balanța argumentelor înclina, fără 
discuţie, în favoarea legăturii de la ambasada portugheză. 

Se așeză și scrise o scrisoare. 


Capitolul 14 


Frederick Bloggs petrecuse o după-amiază neplăcută la ţară. 

Când la postul de poliţie se prezentaseră cinci soţii îngrijorate 
să reclame că soţii lor nu se întorseseră casă, polițistul își 
pusese la încercare puterea de deducție și trăsese concluzia că 
nu se putea ca toată patrula din Garda Civilă să absenteze 
nemotivat. Era absolut sigur că respectivii se rătăciseră pur și 
simplu - toţi erau prostănaci, altfel ar fi fost înrolați în armată - 
dar, ca să-și asigure o acoperire anunţă evenimentul la 
„centru”. Sergentul de serviciu care primi mesajul sesiză de 
îndată că dispăruţii patrulaseră într-o zonă militară deosebit de 
sensibilă și-și informă inspectorul, care înștiinţă Scotland Yard 
care, la rândul său, trimise pe cineva de la Brigada Specială și 
informă serviciul MI5, care-l trimise pe Bloggs. 

Omul de la Brigada Specială era Harris, cel care venise și la 
crima din Stockwell. Cei doi se întâlniră în trenul tras de una 
dintre locomotivele din Vestul Sălbatic, împrumutate de la 
americani. Harris repetă invitaţia de a cina împreună, într-o 
duminică, iar Bloggs îi spuse iarăși că lucra în majoritatea 
duminicilor. 


VP - 123 


După ce coborâră din tren, împrumutară niște biciclete și o 
luară pe drumul care însoțea canalul, ca să ajungă din urmă 
echipa plecată în căutarea dispăruţilor. Harris, care era cu zece 
ani mai bătrân decât Bloggs și cu douăzeci și cinci de kilograme 
mai greu, găsi călătoria extrem de obositoare. 

Se întâlniră cu o parte din echipa de căutare sub un pod de 
cale ferată. Harry binecuvântă prilejul oferit de a cobori de pe 
bicicletă. 

— Ce aţi găsit acolo? întrebă el. Cadavre? 

— Nu, o barcă, spuse un poliţist. Cine sunteţi dumneavoastră? 

Cei doi se prezentară. Un poliţist dezbrăcat în chiloţi se 
scufundă să cerceteze ambarcaţiunea. leşi la suprafață cu un 
cep în mână. 

Bloggs se uită la Harris. 

— Să fi fost scufundată intenţionat? 

— Așa s-ar părea. Harris se întoarse către cel din apă. Ai mai 
observat ceva deosebit? 

— N-a fost scufundată de multă vreme, e în stare bună, dar 
catargul nu e rupt, a fost lăsat jos. 

— O mulţime de informaţii după numai un minut de 
scufundare, remarcă Harris. 

— În weekenduri mă distrez și eu făcând pe marinarul, spuse 
polițistul din apă. 

Harris și Bloggs se urcară pe biciclete și o luară din loc. 

Când se întâlniră cu grosul echipei, cadavrele fuseseră deja 
descoperite. 

— Toţi cinci au fost uciși, spuse conducătorul echipei, un 
inspector în uniformă. Căpitanul Langham, caporalul Lee și 
soldaţii Watson, Dayton și Forbes. Dayton are gâtul rupt, iar 
ceilalți au fost omorâţi cu un pumnal. Cadavrul lui Langham a 
fost și în canal. l-am găsit pe toţi cinci îngropaţi într-un mormânt 
puțin adânc. Nenorocită crimă. 

Inspectorul arăta zguduit de cele văzute. Harris privi de 
aproape cele cinci cadavre, aliniate pe pământ. 

— Fred, parc-am mai văzut răni ca astea, spuse el. 

Bloggs privi și el mai atent. 

— Dumnezeule, parc-ar fi... 

Harris încuviinţă din cap. 

— Un stilet. 

Inspectorul își exprimă uluirea: 


VP - 124 


— Știţi cine a făcut-o? 

— Bănuim, spuse Harris. Credem că a mai ucis de două ori 
până acum. Dacă e vorba de același om, știm cine e, dar nu și 
unde este. 

— Ținând cont că zona interzisă este atât de aproape, zise 
inspectorul, iar Brigada Specială și MI5 au sosit atât de rapid la 
locul faptei, mai este ceva pe care ar trebui să-l știu în legătură 
cu acest caz? 

— Doar că nu trebuie să sufli o vorbă până când șeful 
dumitale nu ia legătura cu brigada noastră, răspunse Harris. 

— Aţi mai găsit ceva, inspectore? întrebă Bloggs. 

— Cercetăm în continuare zona, în cercuri din ce în ce mai 
largi, dar până acum, nimic. A, în mormânt am mai găsit niște 
haine, spuse el, arătându-le cu mâna. 

Bloggs le pipăi cu grijă; pantaloni negri, un pulover negru, o 
geacă scurtă de piele neagră, model RAF. 

— Haine pentru activități nocturne, spuse Harris. 

— Ale unui individ solid, adăugă Bloggs. 

— Cât de înalt e omul tău? 

— Peste un metru optzeci. 

— l-aţi întâlnit pe cei care au găsit barca scufundată? întrebă 
inspectorul. 

— Da, răspunse Bloggs încruntându-se. Unde se află cea mai 
apropiată ecluză? 

— La șase kilometri în amonte. 

— Dacă asasinul a călătorit până aici cu barca, înseamnă că 
paznicul ecluzei trebuie să-l fi văzut, nu-i așa? 

— Sigur, încuviință inspectorul. 

— Cred că ar fi bine să vorbim cu el, spuse Bloggs, 
întorcându-se la bicicleta lui. 

— Of, alţi șase kilometri de mers! se plânse Harris. 

— Mai renunţă și tu la cinele alea de duminică, îl sfătui 
Bloggs. 

Parcurseră cei șase kilometri în mai bine de o oră - era un 
drum desfundat, pentru cai, nu pentru vehicule cu roţi, plin de 
hârtoape, noroios și „minat” cu bolovani răzleţi și rădăcini de 
copac. Când ajunseră la ecluză, Harris asudase tot și înjura de 
mama focului. 

Paznicul sta afară, lângă căsuţa lui, fumându-și pipa și 
bucurându-se de aerul blând al după-amiezii. Era un bărbat de 


VP-125 


vârstă mijlocie, molcom la vorbă și cu mișcări domoale. Privea la 
cei doi bicicliști oarecum amuzat. 

Întrucât Harris abia își mai trăgea sufletul, vorbi Bloggs: 

— Suntem ofițeri de poliţie. 

— Serios? făcu paznicul. Și de ce sunteţi așa de agitaţi? El 
arăta la fel de agitat ca o pisică la gura sobei. 

Bloggs scoase din portofel fotografia lui Die Nadel și i-o arătă. 

— L-ai mai văzut vreodată pe acest om? 

Paznicul își puse fotografia pe genunchi, își aprinse din nou 
pipa, studie o vreme fotografia și i-o dădu înapoi lui Bloggs. 

— Ei? făcu Harris. 

— Da, domnule. A trecut pe aici ieri, cam pe la aceeași oră. 
Am băut împreună o ceașcă de ceai. Un tip destul de simpatic. 
Ce-a făcut, a aprins vreo lumină pe timp de camuflaj? 

Bloggs se așeză jos cu greutate. 

— Asta lămurește totul, spuse el. 

Harris gândi cu glas tare: 

— Ancorează barca în aval de aici și pătrunde în zona 
interzisă după căderea nopţii. Vorbea cu voce scăzută, pentru a 
nu fi auzit de paznic. Când revine, constată că Garda Civilă i-a 
descoperit barca. Îi aranjează, mai navighează puţin până la 
linia ferată, scufundă barca și... sare într-un tren. 

— Calea ferată care trece peste canal câţiva kilometri mai jos 
- unde duce? îl întrebă Bloggs pe paznic. 

— Londra. 

— Of, dar-ar dracii, făcu Bloggs. 

e 

Bloggs ajunse la Ministerul de Război la miezul nopții. 
Godliman și Billy Parkin îl așteptau acolo. 

— El este, fără-ndoială, le spuse Bloggs și le povesti 
întâmplarea. 

Parkin asculta cuprins de agitație. Godliman arăta doar 
încordat. Când Bloggs își termină relatarea, Godliman spuse: 

— Vasăzică, individul s-a întors la Londra, iar noi trebuie acum 
să căutăm din nou acul în carul cu fân. Se juca neatent cu bețele 
de chibrit, alcătuind o figură pe tăblia biroului. 

— Ştii ceva? De câte ori mă uit la fotografia aia, am 
sentimentul că l-am întâlnit undeva pe nenorocitul ăsta. 

— Păi, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, spuse Bloggs, 
încearcă să-ţi amintești unde! 


VP - 126 


Godliman își clătină capul, frustrat. 

— Trebuie să se fi întâmplat o singură dată și în împrejurări 
ciudate. Este o figură pe care am zărit-o în rândurile audienței 
dintr-un amfiteatru sau printre invitați, la un cocteil. O imagine 
fugară, o întâlnire întâmplătoare - când am să-mi aduc aminte, 
probabil că nu ne va mai fi de niciun folos. 

— Ce se găsește în zona aceea? întrebă Parkin. 

— Nu știu, ceea ce înseamnă că, probabil, e ceva extrem de 
important, spuse Godliman. 

Se așternu tăcerea. Parkin își aprinse o ţigară cu unul dintre 
beţele de chibrit ale lui Godliman. Bloggs spuse: 

— Am putea să multiplicăm fotografia lui într-un milion de 
exemplare - să le distribuim tuturor polițiștilor, patrulelor ARP?, 
membrilor gărzii civile, militarilor, hamalilor din gări; să le lipim 
pe garduri, să le publicăm în ziare... 

Godliman clătină din cap. 

— Prea riscant. Dacă a vorbit deja la Hamburg despre cele 
văzute? Dacă stârnim vâlvă în jurul lui, nemţii vor avea 
siguranţa că informaţiile lui sunt corecte. N-am face decât să-i 
sporim credibilitatea. 

— Dar trebuie să facem ceva! 

— Vom răspândi fotografia lui în rândurile polițiștilor, îi vom 
da descrierea în presă, prezentându-l ca pe un criminal comun. 
Putem oferi detalii despre crimele din Highgate și Stockwell, fără 
să pomenim însă problemele de securitate implicate. 

Parkin interveni: 

— Dumneavoastră nu spuneţi altceva decât că va trebui să 
luptăm cu o mână legată la spate. 

— Cel puţin deocamdată. 

— Am să dau drumul  bulgărelui de zăpadă să se 
rostogolească, începând cu Scotland Yard-ul, spuse Bloggs, 
ridicând receptorul telefonului. 

Godliman își cercetă ceasul. 

— In noaptea asta, nu mai putem face mare lucru, dar nu-mi 
vine să mă duc acasă. N-am să pot dormi. 

Parkin se ridică. 

— In cazul ăsta, mă duc să caut un ceainic și să pun de ceai, 
zice el părăsind încăperea. 


27 Air Raid Precautions - organizaţie civilă ai cărei membri ajutau populaţia în timpul 
raidurilor aeriene. (n.tr.). 


VP - 127 


Chibriturile de pe biroul lui Godliman conturaseră imaginea 
unui cal și a unei trăsuri. Luă unul dintre picioarele calului și-și 
aprinse pipa cu el. 

— Ţi-ai făcut vreo prietenă, Fred? întrebă el, ca să facă 
conversație. 

— Nu. 

— Niciuna, de când...? 

— Nu. 

Godliman pufăi din pipă. 

— Să știi că și suferinţa asta trebuie să aibă un sfârșit. 

Bloggs nu avu niciun răspuns. 

— Uite ce e, poate că nu e cazul să-ţi vorbesc ca un bunic 
sfătos. Dar înţeleg ce simţi - și eu am trecut prin asta. Cu 
singura diferenţă că eu nu am avut pe cine să dau vina. 

— Dar nu te-ai recăsătorit, spuse Bloggs, fără să-l privească 
pe Godliman. 

— E-adevărat, dar n-aș vrea să faci și tu aceeași greșeală. 
Când ai s-ajungi la vârsta mea, ai să vezi ce trist e să trăiești de 
unul singur. 

— Ti-am spus vreodată că au poreclit-o Neînfricata? 

— Da, mi-ai spus. 

În sfârșit, Bloggs se uită la Godliman. 

— Atunci spune-mi unde crezi c-aș mai putea găsi o femeie ca 
ea pe lumea asta? 

— Chiar trebuie să fie o femeie-erou? 

— După Christine... 

— Anglia e plină de eroi, Fred... 

În clipa aceea își făcu apariţia colonelul Terry. 

— Nu vă mai ridicaţi, domnilor. Ce vă spun acum este 
important, ascultați cu atenţie! Oricine i-a ucis pe cei cinci din 
Garda Civilă a aflat un secret vital. În curând, va avea loc o 
debarcare. Asta știți. Ceea ce nu știți este când și unde. Inutil să 
vă spun, obiectivul nostru este să-i ţinem pe germani în aceeași 
stare de ignoranță. Mai presus de toate, în privinţa /ocu/ui unde 
se va produce debarcarea. Am pus la cale niște operaţiuni 
extreme pentru a ne asigura ca inamicul va fi indus în eroare în 
această privinţă. Dacă omul lor reușește să treacă dincolo 
informaţia, totul este ratat. S-a stabilit, fără putinţă de îndoială, 
că omul lor a aflat despre diversiunea noastră. Dacă nu reușim 
să-l împiedicăm să-și transmită informaţia, întreaga debarcare - 


VP - 128 


și, în consecință, se poate afirma cu certitudine, războiul - este 
compromisă. V-am spus deja mai mult decât ar fi trebuit, dar 
este imperios necesar să înțelegeţi urgenţa și consecințele 
exacte ale unui eșec, în cazul în care informaţia ajunge la 
inamic. 

Nu le spuse că debarcarea va avea loc în Normandia și nici că 
Pas de Calais, cu lansare din estul Angliei, era pista falsă - cu 
toate că și-a dat seama că, cel puţin în privința acestui ultim 
aspect, Godliman va intui adevărul, de vreme ce Bloggs îi 
relatase eforturile întreprinse pentru a descoperi ucigașul celor 
cinci membri ai Gărzii Civile. 

Bloggs interveni: 

— Îmi cer scuze, domnule colonel, dar cum de puteţi fi atât de 
sigur că omul lor a aflat acest secret? 

Terry se duse la ușă. 

— Intră, Rodriquez. 

Un bărbat înalt și chipeș, cu un păr negru ca smoala și nasul 
lung, intră în încăpere și îi salută politicos din cap pe Godliman 
și Bloggs. 

— Señor Rodriguez este omul nostru de la ambasada 
portugheză. Povestește-le ce s-a întâmplat, Rodriguez. 

Bărbatul rămăsese lângă ușă. 

— După cum știți, de mai multă vreme îl ţinem sub 
supraveghere pe señor Francisco, funcționar la ambasadă. 
Astăzi, s-a întâlnit cu un bărbat, într-un taxi, și a primit un plic. 
La puţin timp după plecarea necunoscutului cu taxiul, am intrat 
în posesia plicului. Am reușit să luăm numărul de înmatriculare 
al taxiului. _ 

— Am pus să fie urmărit taxiul, spuse Terry. In regulă, 
Rodriquez, ar trebui să te înapoiezi la ambasadă. Și, mulțumesc. 

Înaltul portughez părăsi încăperea. Terry îi dădu lui Godliman 
un plic galben, voluminos, al cărui destinatar fusese Manuel 
Francisco. Godliman îl desprinse - fusese desigilat în prealabil - 
și scosese un al doilea plic fără înţeles: probabil un cod. 

În plicul interior se aflau mai multe foi de hârtie scrise de 
mână și un set de fotografii zece pe opt. Godliman cercetă 
scrisoarea. 

— Pare a fi un cod extrem de simplu, spuse el. 

— Nu e nevoie să-l descifrezi, spuse Terry nerăbdător. Uită-te 
la fotografii. 


VP - 129 


Godliman se conformă. Erau vreo treizeci cu totul și le 
studiase pe fiecare în parte, înainte de a vorbi. 

— Asta nu e decât varianta lui de rezervă. Omul ăsta se află în 
posesia negativelor și se duce undeva cu ele. 

In micul birou, cei trei bărbaţi rămaseră nemișcatţi, ca-ntr-un 
tablou istoric. Singura lumină venea de la veioza de pe masa de 
lucru a lui Godliman. Cu pereţii de culoare crem, ferestrele 
camuflate, mobila sărăcăcioasă și covorul uzat, camera părea 
un decor banal pentru o piesă de teatru. 

Terry rupse tăcerea: 

— Va trebui să-l informez pe Churchill. 

Telefonul sună și colonelul ridică receptorul. 

— Da. Bun. Adu-l aici imediat, te rog - dar, înainte de asta, 
întreabă-l unde l-a lăsat pe pasager. Cum? Mulţumesc, vino 
repede aici! (Puse receptorul în furcă.) Taxiul l-a lăsat pe omul 
nostru la Spitalul Universitar. 

Bloggs spuse: 

— Probabil că a fost rănit în lupta cu cei din Garda Civilă. 

— Unde se află spitalul ăsta? întrebă Terry. 

— Cam la cinci minute de mers pe jos de gara Euston, spuse 
Godliman. De la Euston, pleacă trenuri spre Holyhead, Liverpool, 
Glasgow... toate acestea fiind locuri de unde se poate lua 
feribotul pentru Irlanda. 

— De la Liverpool la Belfast, spuse Bloggs. Trece apoi, cu o 
mașină, graniţa spre Irlanda și se întâlnește cu un submarin 
undeva pe coasta Atlanticului. Nu va risca ruta Holyhead-Dublin, 
din cauza controlului pașapoartelor, și nu ar avea niciun rost să 
meargă dincolo de Liverpool, până la Glasgow. 

Godliman spuse: 

— Fred, ai face bine să te duci la gară și să arăţi celor de 
acolo fotografia lui Faber, poate l-a văzut cineva urcându-se în 
tren. Am să-i sun ca să-i previn că te duci acolo, și să aflu ce 
trenuri au plecat din gară după zece și jumătate. 

Bloggs își luă pălăria și trendul. 

— Gata, am pornit la drum. 

Godliman ridică telefonul. 

— Da, am pornit cu toții la drum. 

e 

În gara Euston mai era încă o mulţime de oameni. Deși în 

vremuri normale gara se închidea pe la miezul nopții, întârzierile 


VP - 130 


datorate războiului erau atât de mari, încât adeseori se întâmpla 
ca ultimul tren să nu părăsească staţia înainte de sosirea 
primelor trenuri de aprovizionare, la prima oră a dimineţii. Sala 
de așteptare era înțesată de bagaje și de călători pe jumătate 
adormiţi. 

Bloggs arătă fotografia polițiștilor din stație. Niciunul nu 
recunoscu figura. Intrebă vreo zece femei-hamal: nimic. Se duse 
la fiecare barieră pentru controlul biletelor. Unul dintre 
controlori îi spuse: „Noi ne uităm la bilete, nu la oameni”. Tot 
fără niciun rezultat, încercă și cu vreo câţiva călători. În cele din 
urmă, intră în încăperea caselor de bilete și arătă fotografia 
fiecărui casier. 

Unul dintre funcţionari, un individ foarte gras, chel și cu dinţi 
falși, puși anapoda, recunoscu chipul. 

— Mă mai distrez și eu, îi spuse el lui Bloggs, încercând să 
descopăr ceva la câte un pasager, din care să-mi dau seama de 
ce călătorește cu trenul. De exemplu, o cravată neagră 
înseamnă că respectivul merge la o înmormântare, niște ghete 
murdare de noroi îmi spun că e vorba de un fermier care se 
întoarce acasă, sau o eșarfă de colegiu, ori un mic loc alb pe 
degetul de pe care femeia și-a scos verigheta... cred că 
înțelegeţi la ce mă refer, nu? Fiecare are câte ceva. E o meserie 
cam monotonă - nu că m-aș plânge... 

— Ce ai observat în legătură cu acest individ? îl întrerupse 
Bloggs. 

— Nimic. Vedeți, tocmai aici e necazul - nu l-am putut ghici 
deloc. Arăta ca și cum ar fi încercat cu tot dinadinsul să treacă 
neobservat, înțelegeţi la ce mă refer? 

— Ințeleg. Bloggs făcu o pauză. Acum, am să te rog să te 
concentrezi cu atenţie. Iți aduci aminte încotro se ducea? 

— Da, spuse casierul cel gras. La Inverness. 

e 

— Asta nu înseamnă că se și duce acolo, spuse Godliman. 
Avem de a face cu un profesionist - știe că putem face cercetări 
la gară. Cred că din reflex și-a cumpărat un bilet într-o direcţie 
derutantă. (Se uită la ceas.) Probabil că s-a urcat în trenul de la 
ora 11:45. În momentul ăsta, trenul oprește în gara Stafford. l- 
am anunţat pe cei de la calea ferată, iar ei și-au anunţat 
impiegaţii. Vor opri garnitura dincoace de Crewe. Am pregătit un 
avion care așteaptă să vă transporte la Stoken-Trent. Parkin, te 


VP - 131 


vei sui în tren acolo unde se va opri, în afara staţiei Crewe, 
pentru eventualitatea în care Faber se hotărăște să coboare. Vei 
purta uniformă de conductor de tren și te vei uita cu atenţie la 
fiecare bilet și la fiecare faţă din acel tren. Când l-ai depistat pe 
Faber, ţine-te aproape de el. 

— Totul va merge foarte bine numai în cazul în care nu mă va 
recunoaște el pe mine, spuse Parkin. Dacă-și amintește figura 
mea de la Highgate? 

Godliman deschise un sertar și scoase un pistol pe care i-l 
dădui lui Parkin. 

— Dacă te recunoaște, împușcă-l. 

Parkin își vâri pistolul în buzunar fără să mai spună nimic. 

Godliman spuse: 

— L-aţi auzit pe colonelul Terry, dar aș vrea să subliniez 
importanţa acestei acţiuni. Dacă nu reușim să-l prindem pe 
acest individ, debarcarea în Europa va trebui amânată - poate 
cu un an. În acest timp, balanţa războiului se poate întoarce 
împotriva noastră. Niciodată nu vom mai avea un moment atât 
de favorabil. 

Bloggs întrebă: 

— Am putea să știm și noi cât mai este până la ziua cea 
mare? 

Godliman își spuse că cei doi erau cel puţin la fel de 
îndreptăţiţi ca și el... la urma urmei, plecau pe câmpul de luptă. 

— Tot ce știu este că e vorba de câteva săptămâni. 

Parkin calculă în gând. 

— Atunci, o să fie în iunie. 

Telefonul sună și Godliman răspunse. După o clipă, își ridică 
privirea: 

— Mașina vă așteaptă jos. 

Bloggs și Parkin se ridicară. 

Godliman rosti: 

— Staţi puţin. 

Cei doi rămaseră lângă ușă, privindu-l pe profesor, care 
tocmai spunea: 

— Da, Sir. Desigur. Așa voi face. Respectele mele, sir. 

Bloggs nu-și putea imagina cine putea fi persoana căreia 
Godliman i se adresa cu „sir”. Intrebă: 

— Cine a fost? 

— Churchill, răspunse Godliman. 


VP - 132 


— Și ce a spus? întrebă Parkin impresionat. 
Godliman răspunse: 
— Vă urează la amândoi drum bun și noroc! 


Capitolul 15 


În vagon era întuneric beznă. Faber se gândea la glumele pe 
care le făceau oamenii: „la-ţi mâinile de pe genunchii mei. Nu, 
nu tu, tu!” Britanicii erau într-o stare mai proastă decât oricând, 
dar nimeni nu se plângea - se lupta pentru o cauză dreaptă. 
Oricum, Faber prefera întunericul - îl transforma într-un anonim. 

Mai devreme, se și cântase. Trei soldaţi aflaţi pe coridor 
dăduseră tonul, pe urmă întreg vagonul li se alăturase. 
Trecuseră prin cântecele: Fii ca ceainicul și cântă, Anglia va trăi 
veșnic, urmat de Glasgow îmi aparține și Țara strămoșilor mei, 
pentru echilibru etnic, și, ca o aluzie adecvată, Cărați-vă cât mai 
curând. 

La un moment dat, se auzise o alarmă aeriană și trenul 
încetinise la cincizeci de kilometri pe oră. Ar fi trebuit să se 
culce cu toţii la podea, dar, bineînţeles, nu era loc. O voce 
anonimă de femeie spusese: „Of, Doamne, ce frica-mi e!”, la 
care, o voce masculina, la fel de anonimă, dar cu accent 
cockney, o liniștise: „Te afli în locu' cel mai sigur, femeie - n-au 
cum să nimerească o ţintă în mișcare”. Toată lumea râsese și 
nimănui nu îi mai fusese frică. Atunci cineva deschisese o valiză 
și împărţise sandvișuri cu praf de ouă. 

Unul dintre marinari avea chef să joace cărți. 

— Dar cum o să jucăm pe întunericul ăsta? 

— Pipăie-le pe margine. Toate cărţile lui Harry sunt 
însemnate. 

Pe la 4 dimineaţa, trenul opri inexplicabil. O voce de om cult - 
furnizorul de sandvișuri, remarcă Faber - spuse: 

— Am impresia că ne aflam aproape de Crewe. 

— După cum merg astăzi trenurile, putem să fim oriunde între 
Bolton și Bournemouth, replică vocea cu accent cockney. 

Trenul porni din loc  smucindu-se, evenimentul fiind 
întâmpinat cu ovaţii. Faber se întrebă unde era proverbialul 
englez, cu reticenţa lui glacială și cu buza de sus țeapănă. In 


VP - 133 


niciun caz aici. 

Câteva minute mai târziu, o voce se auzi de pe coridor: 

— Biletele la control, vă rog. 

Faber remarcă accentul de Yorkshire; de-acum ajunseseră în 
nord. Se scotoci prin buzunare după bilet. 

Ocupase locul de lângă ușă, așa că putea vedea ce se 
întâmplă pe coridor. Conductorul controla biletele cu ajutorul 
unei lanterne. Faber văzu silueta de pe coridor în lumina 
reflectată. | se păru vag familiara. 

Așteptă liniștit în scaun. Își aminti coșmarul: „Acesta este un 
bilet Abwehr” - și zâmbi în întuneric. 

Apoi se încruntă. Trenul se oprise inexplicabil; puţin după 
aceea, apăruse un controlor de bilete; chipul acestuia îi era vag 
familiar... Poate că nu era nimic, dar Faber rămăsese în viaţă 
îngrijorându-se pentru lucruri care poate că nu însemnau nimic. 
Se uită din nou pe coridor, dar individul intrase într-un 
compartiment. 

Trenul se opri pentru scurt timp - ajunseseră la Crewe, 
conform opiniilor pertinente din compartimentul lui Faber -, și 
apoi o luă din loc. 

Faber mai privi o dată chipul controlorului și, deodată, își 
aminti. Pensiunea din Highgate! Puștiul din Yorkshire care voia 
să se înroleze în armată! 

Faber îl urmări cu atenţie. Lanterna lui se oprea pe chipul 
fiecărui pasager. Era clar că nu controla doar biletele. 

„Ei, haide, își spuse Faber, nu te pripi să tragi concluzii. Cum 
ar fi fost posibil să-mi dea de urmă? Era imposibil ca într-un timp 
atât de scurt să afle în care tren m-am urcat, să pună mâna pe 
unul dintre puţinii oameni din lume care știu cum arăt și să-l mai 
și suie în tren, îmbrăcat în controlor de bilete...” Parkin, ăsta-i 
era numele. Billy Parkin. Arăta parcă mult mai bătrân. Se 
apropia. 

Trebuie să fie o coincidenţă - poate un frate mai mare. Nu 
putea fi decât o coincidenţă. 

Parkin intră în compartimentul învecinat. Nu mai rămăsese 
timp. 

Faber optă pentru varianta cea mai defavorabilă și se pregăti 
să se confrunte cu ea. 

Se ridică, părăsi compartimentul și o luă pe coridor, spre 
lavoar, croindu-și drum peste valize, saci și trupurile călătorilor. 


VP - 134 


Toaleta era liberă, intră și încuie ușa după el. 

Nu făcea decât să câștige ceva timp - nici controlorii de bilete 
nu uitau să verifice toaletele. Ședea pe scaunul closetului, 
întrebându-se cum avea să scape din asta. Trenul se deplasa cu 
o viteză prea mare ca să mai poată sări din el. Și apoi, se putea 
să-l vadă cineva și, dacă într-adevăr îl căutau, ar fi oprit trenul. 

— Biletele la control, vă rog. 

Parkin se apropiase din nou. 

Lui Faber îi veni o idee. Spaţiul dintre vagoane era strâmt, ca 
ecluza unui submarin, cu pereţii laterali asemănători unui burduf 
și etanșat la capetele cu uși - o măsură de protecţie împotriva 
zgomotului sau a curentului de aer. leși din toaletă, ajunse la 
capătul vagonului, deschise ușa și păși în pasajul de trecere. 
Inchise ușa după el. 

Era un frig de-ţi înghețau oasele, iar zgomotul era înfiorător. 
Se ghemui pe jos, prefăcându-se că doarme. Numai un mort ar fi 
putut sta acolo, dar în zilele acelea, oamenii făceau tot felul de 
lucruri ciudate prin trenuri. Se străduia să nu tremure. 

Ușa se deschise în spatele lui. 

— Biletele, vă rog. 

Nu reacționa în niciun fel. Auzi ușa închizându-se. 

— Trezește-te, măi, somnorilă! 

Vocea era inconfundabilă. Faber se prefăcu că tresare, apoi se 
ridică în picioare, cu spatele la Parkin. Când se răsuci, avea 
stiletul în mână. Îl împinse pe Parkin în ușă și, ţinând vârful 
pumnalului la gâtul acestuia, îi spuse: 

— Dacă faci o mișcare, ești mort. 

Cu mâna stângă îi luă lanterna și îi lumină faţa. Parkin nu 
arăta atât de îngrozit cum ar fi trebuit să fie. 

Faber spuse: 

— Ei, ca să vezi drăcie, Billy Parkin, care a vrut să se înroleze 
în armată și a ajuns la calea ferată. Până la urmă, tot o uniformă 
e. 

Parkin spuse: 

— Dumneata... 

— Ştii foarte bine că-s eu, băiețaş. la să-mi spui acum, de ce 
mă căutai? (Se străduia să fie cât mai amenințător.) 

— Păi, de ce ar trebui să vă caut? Doar nu sunt poliţist. 

Faber își agită pumnalul cu un gest melodramatic. 

— Să nu-ndrăznești să mă minți. 


VP-135 


— Zău așa, domnule Faber. Daţi-mi drumul - vă promit că n- 
am să spun la nimeni că v-am văzut. 

Faber începu să aibă îndoieli. Parkin ori spunea adevărul, ori 
era la fel de bun actor ca și el însuși. 

Corpul lui Parkin se mișcă, braţul lui drept bâjbâind prin 
întuneric. Faber îi prinse încheietura într-o strânsoare de fier. 
Parkin se zbătu o clipă, dar Faber împinse vârful ca un ac al 
stiletului în gâtul lui și tânărul încremeni. Faber găsi buzunarul la 
care încercase să ajungă Parkin și scoase de acolo pistolul. 

— Conductorii de tren nu umblă înarmaţi, spuse el. Cine te-a 
trimis, Parkin? 

— Păi, acum ne-au dat la toţi pistoale - se întâmplă o 
grămadă de grozăvii în trenuri, din cauza întunericului. 

Cel puţin, minţea cu curaj și imaginaţie. Faber își dădu seama 
că amenințările nu vor fi suficiente ca să-i dezlege limba. 

Acţionă brusc, rapid și precis. Vârful stiletului pătrunse, cam 
un centimetru, în ochiul stâng al lui Parkin și ieși afară. 

Mâna lui Faber acoperea gura lui Parkin. Strigătul înăbușit de 
durere fu acoperit de zgomotul trenului. Tânărul își duse mâinile 
la ochiul distrus. 

— Salvează-ţi ochiul celălalt, Parkin. Cine te-a trimis? 

— Spionaj militar. Dumnezeule, vă rog, încetați! 

— Cine anume? Menzies? Masterman? 

— Dumnezeule... Godliman, Godlima... 

— Godliman! Faber cunoștea numele, dar nu era momentul 
să-și scotocească memoria după alte amănunte. Și ce dovezi 
au? 

— O fotografie - eu am găsit-o în niște dosare. 

— Ce fotografie? Ce fotografie? 

— O echipă de atletism... alergând... cu o cupă... în armată... 
_ Faber își aduse aminte. lisuse, oare cum ajunseseră la ea? 
Asta era coșmarul lui: aveau o fotografie. Acum, vor ști cum 
arată la faţă. Faţa /ui. 

Aduse pumnalul mai aproape de ochiul drept al lui Parkin. 

— De unde ai știut unde sunt? 

— Vă rog, nu faceți asta... ambasada... v-au luat scrisoarea... 
taxiul... Euston - vă rog, nu și ochiul celălalt... (Își acoperi 
amândoi ochii cu mâinile.) 

„Dar-ar dracii! Idiotul ăla de Francisco... Acum, el...” 

— Ce aţi pus la cale? Unde e capcana? 


VP - 136 


— Glasgow. Vă așteaptă la Glasgow. Trenul va fi golit acolo. 

Faber cobori pumnalul la nivelul stomacului lui Parkin. Ca să-i 
distragă atenţia, spuse: 

— Și câţi oameni sunt? 

Apoi, înfipse stiletul cu putere, înăuntru și în sus, spre inimă. 

Ochiul lui Parkin rămas teafăr se mări de groază, fără ca 
tânărul să moară pe loc. Acesta era neajunsul metodei de 
ucidere favorite a lui Faber. În mod normal, șocul provocat de 
pumnal era suficient să oprească bătăile inimii. La urma urmei, 
câteodată, chiar și chirurgii introduc acul seringii direct în inimă 
pentru a injecta adrenalină. Dacă inima continua să pulseze, 
mișcarea producea o gaură în jurul lamei, prin care se scurgea 
sângele. În final, efectul era același, dar dura mai mult. 

În cele din urmă, trupul lui Parkin se înmuie. Faber îl sprijini o 
clipă de ușă, reflectând. Înainte ca omul să moară, observase pe 
chipul lui ceva - o licărire de curaj, umbra unui zâmbet -, care 
avea o anumită semnificaţie. Asemenea lucruri aveau 
întotdeauna o semnificaţie. 

Lăsă corpul să cadă pe podea, apoi îl aranjă astfel încât să 
pară că dormea, cu rănile ascunse vederii. Aruncă într-un colț 
chipiul uniformei. Își șterse stiletul de pantalonii lui Parkin și-și 
curăță mâinile de lichidul scurs din ochiul victimei. Fusese o 
treabă murdară. 

Ascunse pumnalul în mânecă și deschise ușa vagonului. Se 
întoarse în compartiment, bâjbâind prin întuneric. 

În timp ce se așeză, individul cu accent cockney spuse: 

— Da’ știu că ţi-a luat ceva timp - ori era coadă? 

Faber replică: 

— Cred că am mâncat ceva care nu mi-a priit. 

— Mi-e că de la sandviș ţi s-a tras, își dădu cu părerea celălalt, 
râzând. 

Faber se gândea la Godliman. Numele îi era cunoscut - îl 
putea chiar asocia cu un chip vag: un bărbat de vârstă mijlocie, 
cu ochelari, pipă și un aer absent, de om preocupat de profesia 
lui... Asta era - omul acela era profesor! 

Acum își amintea. În primii doi ani petrecuţi la Londra, Faber 
nu avusese prea multe de făcut. Războiul încă nu începuse și 
majoritatea oamenilor nici nu credeau că o să înceapă vreodată. 
Faber nu se numărase printre optimiști. Reușise să realizeze 
câteva acțiuni utile - mai ales verificarea și corectarea hărților 


VP - 137 


depășite ale Abwehr-ului și trimiterea de rapoarte cu caracter 
general, bazate pe observaţiile proprii ori lecturile din ziare - dar 
nu cine știe ce. Ca să-și umple timpul, să-și perfecţioneze 
engleza și pentru a da mai multă credibilitate identităţii sale de 
acoperire, atunci începuse să viziteze orașul. 

Scopul vizitării Catedralei Canterbury fusese nevinovat, cu 
toate că atunci cumpărase o vedere aeriană a orașului și a 
catedralei, pe care o trimisese celor de la Luftwaffe. Deși se 
pare că nu le fusese de niciun folos - își petrecuseră mai tot 
anul 1942 nereușind să o nimerească. Vizitarea monumentului îi 
luase lui Faber o zi întreagă, în cursul căreia a citit inscripţiile 
antice săpate în ziduri, privise diferitele stiluri arhitectonice și, 
plimbându-se fără grabă, citise explicaţiile ghidului turistic, 
cuvânt cu cuvânt. 

Se afla în galeria sudică a corului, privind arcadele oarbe, 
când devenise conștient de prezența cuiva lângă el - un bărbat 
mai în vârstă, cu o figură preocupată. 

— Nu credeţi că e fascinant? întrebase necunoscutul și Faber 
se interesase la ce se referea. 

— Arcul ascuțit strecurat într-o arcadă de arce rotunde. Nicio 
justificare pentru așa ceva - în mod evident, această secţiune 
nu a fost reconstruită. Pentru cine știe ce motiv, pur și simplu, 
cineva a modificat-o pe aceea. Mă întreb de ce. 

Faber înțelesese ce voia să spună necunoscutul. Galeria 
corului era construită în stil roman, iar naosul în stil gotic; și 
totuși, aici se găsea o boltă gotică solitară. 

— Probabil, spusese el, călugării i-au cerut arhitectului să le 
arate cum ar veni o boltă ascuţită, iar acesta a construit-o 
pentru demonstraţie. 

Bărbatul mai în vârstă îl privise stăruitor. 

— Ce deducție splendidă! Bineînţeles că ăsta a fost motivul. 
Sunteţi cumva istoric? 

Faber izbucnise în râs. 

— Nu, sunt un simplu funcționar, dar, în timpul liber, îmi place 
să citesc cărți istorice. 

— Să știți că pentru astfel de raționamente inspirate, unii 
obțin doctoratul. 

— Dumneavoastră sunteţi istoric? 

— Da, probabil că pentru a-mi ispăși păcatele, răspunsese 
celălalt, întinzându-i mâna. Percy Godliman. 


VP - 138 


„Este oare posibil, gândea Faber în vreme ce trenul gonea 
huruind prin ţinutul Lancashire, ca acea siluetă ștearsă, 
îmbrăcată într-un costum de tweed, să fie omul care mi-a 
descoperit identitatea?” 

De regulă, spionii pretindeau că sunt funcţionari publici sau 
ceva la fel de vag, nu istorici - o minciună care putea fi prea 
ușor dată în vileag. Și totuși, se zvonise că spionajul militar își 
întărise forțele cu o serie de universitari. Faber și-i imaginase ca 
fiind tineri, bine făcuţi, agresivi și energici și, în același timp, 
inteligenţi. Godliman era inteligent, dar nu avea niciuna dintre 
celelalte calități. Doar dacă între timp nu se schimbase. 

Faber îl mai văzuse doar o singură dată, deși atunci nu mai 
discutase cu el. După scurta întâlnire din catedrală, citise un mic 
anunț despre o conferinţă ţinută de profesorul Godliman la 
facultatea sa, având ca subiect viaţa lui Henric al II-lea. Se 
dusese din curiozitate. Discursul fusese vioi, erudit și 
convingător. Cu toate că Godliman avea o alură întrucâtva 
comică, pășind ţanţoș în spatele pupitrului, entuziasmându-se 
asupra subiectului expus, era limpede ca lumina zilei că avea o 
minte ascuţită ca o lamă de cuţit. 

Așadar, acesta era omul care descoperise cum arăta la faţă 
Die Nadel. 

Un diletant. 

Și, prin urmare, comitea greșeli de diletant. Trimiterea lui Billy 
Parkin fusese una dintre ele: Faber îl recunoscuse pe băiat. 
Godliman ar fi trebuit să trimită pe cineva necunoscut lui Faber. 
Parkin avea mai multe șanse să-l recunoască pe cel urmărit, dar 
absolut niciuna să supravieţuiască întâlnirii. Un profesionist ar fi 
trebuit să știe asta. 

Trenul se opri zgâlţâindu-se, și o voce înfundată de afară 
anunţă că ajunseseră la Liverpool. Faber mormăi o înjurătură; ar 
fi trebuit să-și folosească timpul calculându-și următoarea 
mișcare, nu amintindu-și despre Godliman. 

Vasăzică, așa cum spusese Parkin înainte să moară, îl 
așteptau la Glasgow. De ce Glasgow? Din cercetările făcute la 
gara Euston aflaseră desigur că destinaţia lui era Inverness. lar 
dacă ar fi bănuit că Inverness nu era decât o pistă falsă, ar fi 
fost normal să presupună că urma să coboare aici, la Liverpool, 
acesta fiind cel mai apropiat punct de legătură pentru un feribot 
irlandez. 


VP - 139 


Faber detesta deciziile luate la repezeală. 

În orice caz, trebuia să coboare din acest tren. 

Se ridică, deschise ușa, cobori, și se îndreptă spre bariera 
pentru controlul biletelor. 

Între timp, se gândea la altceva. Oare ce însemnase 
strălucirea din ochii lui Parkin, înainte de a-și da duhul? Nu 
fusese nici ură, nici teamă și nici durere - deși toate acestea se 
citiseră în privirea lui. Mai degrabă... triumf? 

Faber se uită în faţa lui, dincolo de silueta controlorului de 
bilete, și înţelese. 

De partea cealaltă a barierei, îmbrăcat în trenci și cu pălărie, 
aștepta tânărul blond, „umbra” din Leicester Square. 

Bărbatul în trenci nu-l remarcase încă pe Faber, aflat în 
mijlocul mulțimii. Faber se întoarse și se urcă din nou în tren. 
„Umbra” cerceta feţele călătorilor. Nu-l observase pe bărbatul 
care se suise înapoi în tren. Faber urmări ce se petrece în timp 
ce pasagerii treceau de barieră, până când peronul se goli. 
Blondul vorbi degrabă cu controlorul, care clătină din cap. 
Celălalt păru să insiste. După o clipă, îi făcu semn cu mâna 
cuiva aflat în afara câmpului său vizual. Din umbră, apăru un 
poliţist, care-i spuse ceva controlorului. Supraveghetorul de 
peron se alătură grupului, urmat de un bărbat îmbrăcat în civil, 
de bună seamă un funcţionar superior de la calea ferată. 

Mecanicul de locomotivă și fochistul coborâră din locomotivă 
și se apropiară de bariera de bilete. Urmă o discuţie însoțită de 
gesturi din mână și clătinări din cap. 

În cele din urmă, cei de la calea ferată abandonară disputa, 
săltând din umeri, întorcându-se cu spatele sau ridicându-și 
privirile în sus. Blondul și polițistul adunară alţi câţiva polițiști 
aflaţi în preajmă și intrară pe peron. 

Era evident că urmau să percheziţioneze trenul. 

Toți funcţionarii feroviari, inclusiv echipajul locomotivei, se 
făcură nevăzuţi într-o direcţie opusă, în căutarea unor sandvișuri 
și a unor cești cu ceai, lăsându-i pe nebuni să încerce să 
cerceteze un tren ticsit. Ceea ce îi sugeră o idee lui Faber. 

Deschise ușa vagonului și coborî din tren pe partea opusă 
peronului. Alergă după vagoane, de-a lungul liniilor - ferit de 
privirile polițiștilor -, se împiedică de traverse și alunecă pe 
pietriș, în sfârșit, în direcţia locomotivei. 


VP - 140 


Bineînţeles, veștile nu puteau fi decât proaste. Când își 
dădură seama că Billy Parkin nu mai coborâse din acest tren, 
Frederick Bloggs știuse că Die Nadel le scăpase din nou printre 
degete. Poliţişti în uniformă se urcau în tren, câte doi pentru 
fiecare vagon, iar Bloggs trecu în revistă posibilele motive ale 
dispariţiei lui Parkin; și toate explicaţiile erau deprimante. 

Își ridică gulerul trenciului și păși pe peronul umed. Tare mult 
își dorea să pună mâna pe Die Nadel; nu numai pentru binele 
debarcării - deși, bineînţeles, ar fi fost un motiv suficient -, dar 
și pentru Percy Godliman, pentru cei cinci membri ai Gărzii 
Civile, pentru Christine și pentru el însuși... A 

Se uită la ceasul de la mână: se făcuse patru dimineaţa. In 
curând, începea o nouă zi. Bloggs stătuse treaz toată noaptea și 
nu mai mâncase nimic din dimineaţa precedentă - rezistând 
stimulat de adrenalină. Eșecul capcanei îl secase de energie. 
Foamea și oboseala îl ajunseră din urmă. Se văzu nevoit să facă 
un efort uluitor ca să nu viseze cu ochii deschiși o mâncare 
caldă și un pat confortabil. 

— Sir! (Un poliţist se aplecase pe ușa vagonului și-i făcea 
semne cu mâna.) Sir! 

Bloggs merse spre el și apoi o rupse la fugă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-ar putea să fie omul dumneavoastră. Parkin. 

Bloggs se urcă în vagon. 

— Cum adică „s-ar putea să fie”? 

— Ar fi mai bine să vedeți și dumneavoastră. 

Polițistul deschise ușa de la capătul vagonului și aprinse 
lanterna, luminând culoarul de trecere. 

Parkin era: Bloggs recunoscu din primul moment uniforma de 
controlor de bilete. Zăcea ghemuit pe podea. Bloggs luă 
lanterna poliţistului, îngenunche lângă Parkin și îl întoarse cu 
fata în sus. 

Văzu faţa tânărului și privi repede în altă parte. 

— Of, Doamne Dumnezeule! 

— Parkin este, nu-i așa? întrebă polițistul. 

Bloggs încuviinţă în tăcere. Se ridică apoi cu mișcări încete, 
fără să se mai uite la cadavru. 

— Îi voi interoga pe toţi cei din vagonul ăsta și din cel de 
alături, spuse el. Oricine a văzut sau a auzit ceva neobișnuit va 
fi reţinut pentru cercetări amănunțite. Deși nu cred că are să ne 


VP - 141 


folosească la ceva: cu siguranţă că ucigașul a sărit din tren 
înainte de a ajunge aici. 

Bloggs cobori din nou pe peron. Toţi polițiștii își terminaseră 
treaba și se adunaseră într-un grup. Alese șase dintre ei să ajute 
la interogatorii. 

Inspectorul de poliţie spuse: 

— Însemnă că omul dumitale a sărit din tren. 

— Aproape sigur. V-aţi uitat în fiecare toaletă, în 
compartimentul însoţitorilor de tren? 

— Da, ne-am uitat și pe acoperiș, sub tren, în locomotivă și în 
tenderul pentru cărbuni. 

Un pasager se dădu jos din tren, apropiindu-se de Bloggs și de 
inspector. Era un individ mărunt de statură, cu o respirație 
astmatică chinuitoare. 

— Permiteți, domnilor, spuse el. 

— Da, poftiţi, răspunse inspectorul. 

— Mă întrebam și eu, căutaţi pe cineva? 

— De ce vreţi să știți? 

— Păi, în cazul ăsta, mă întrebam și eu, este vorba de un 
individ înalt? 

Bloggs interveni nerăbdător. 

— Da, e vorba de un individ înalt. Haide, spune repede ce știi! 

— Păi, nu știu decât că un individ înalt a coborât din tren, pe 
partea cealaltă. 

— Când asta? 

— La un minut-două după ce trenul a oprit în staţie. A sărit pe 
linie. Numai că, vedeţi, nu avea niciun bagaj, ceea ce mi s-a 
părut ciudat și m-am gândit... 

— 'Tu-i paștele mă-sii! exclamă inspectorul. 

— Înseamnă că a mirosit capcana, spuse Bloggs. Dar cum? Nu 
știe cum arăt, iar oamenii dumitale nu se aflau la vedere. 

— Ceva l-a făcut bănuitor. 

— Deci, a trecut peste linii spre peronul următor și a plecat pe 
acolo. Nu l-ar fi văzut cineva, în cazul ăsta? 

Inspectorul săltă din umeri. 

— La ora asta, circulă prea puţini oameni. Și chiar dacă l-ar fi 
văzut careva, putea să spună că nu avusese răbdare să mai 
aștepte la coada de la barieră. 

— Nu ai asigurat și celelalte bariere? 

— Mă tem că nu mi-a trecut prin cap... în fine, putem căuta 


VP - 142 


prin împrejurimile gării, mai târziu vom face cercetări în diferite 
zone ale orașului și, bineînţeles, vom supraveghea feribotul... 

— Da, te rog, așa să faceţi! spuse Bloggs. 

Dar ceva îi spunea ca Faber nu va fi găsit. 

e 

Trecuse mai bine de o oră înainte ca trenul să pornească din 
nou. Faber avea o crampă în mușchiul gambei și praf în nas. li 
auzi pe mecanic și pe fochist urcându-se în locomotivă și prinse 
din zbor frânturi de conversaţie despre un cadavru descoperit 
într-unul din vagoane. Se auzi un huruit metalic, în timp ce 
fochistul arunca alert cărbuni cu lopata în cuptor, apoi șuieratul 
aburului, clănţănitul pistoanelor, o smucitură și un oftat, însoţit 
de un nor de fum, în timp ce locomotiva pornea din loc. Cu 
recunoștință, Faber își schimbă poziţia și-și îngădui un strănut 
înăbușit. Se simţi mai bine. 

Se afla la spatele tenderului, adânc îngropat în cărbuni, într- 
un loc pe care un bărbat cu o lopată ar fi trebuit să muncească 
din greu, vreo zece minute, ca să-l descopere. Așa cum sperase, 
polițiștii se mulțumiseră să cerceteze tenderul doar cu privirea. 

Se întrebă dacă putea risca să iasă la suprafaţă. La ora aceea, 
trebuia să se lumineze de ziuă; putea fi oare văzut de pe vreun 
pod care traversa linia? Işi făcu socoteala că era puţin probabil. 
Pielea i se făcuse neagră la culoare, iar în lumina palidă a 
zorilor, în trenul aflat în mișcare, nu s-ar fi văzut decât ca o 
umbră întunecată pe un fundal întunecat. Da, putea să-și 
încerce norocul. Cu mișcări încete și grijulii, își săpă drumul 
afară din mormântul său de cărbuni. 

Trase adânc în piept aerul răcoros. Cărbunele era scos cu 
lopata din tender printr-o ușiță aflată la capătul celălalt. Probabil 
că mai târziu, când grămada de cărbuni se va fi micșorat, 
fochistul va trebui să intre în tender. Deocamdată însă, era în 
siguranţă. 

Pe măsură ce lumina devenea mai puternică, se cercetă cu 
atenţie. Era acoperit, din cap până-n picioare cu praf de 
cărbune, aidoma unui miner proaspăt ieșit din mină. Trebuia să 
se spele și să-și schimbe hainele. 

Riscă o privire peste marginea tenderului. Trenul se afla încă 
la periferia orașului, trecând pe lângă fabrici, depozite și șiruri 
de căsuțe mohorâte. Se gândi la următoarea mutare. 

Planul iniţial fusese să coboare la Glasgow, de unde să ia un 


VP - 143 


tren spre Dundee și spre coasta de est, până la Aberdeen. Încă 
mai era posibil să coboare la Glasgow, sărind din tren înainte 
sau după gară. Cele mai periculoase erau staţiile intermediare 
dintre Liverpool și Glasgow, când putea fi depistat. Trebuia să 
coboare imediat și să găsească altceva. 

Locul ideal ar fi fost o porţiune singuratică a liniei, apropiată 
de un oraș sau de un sat. 

Trenul gonea cu șaptezeci de kilometri pe oră. Faber se 
întinse peste cărbuni, în așteptare. Nu se putea uita permanent 
la regiunile prin care trecea, de teamă să nu fie văzut din afară. 
Se hotărî să se uite afară ori de câte ori trenul avea să 
încetinească. În restul timpului, urma să stea nemișcat în 
ascunzătoarea lui. 

Adormi după câteva minute apoi își schimbă poziţia și se 
rezemă în coate, astfel încât, la o zguduitură a trenului ar fi 
căzut și s-ar fi trezit. _ 

Trenul mergea din ce în ce mai repede. Intre Londra și 
Liverpool se târâse ca melcul; acum gonea cu o viteză 
considerabilă. În plus, începu să plouă, o burniţă rece, 
neîntreruptă, care-i pătrundea prin haine și, odată ajunsă la 
piele, părea să se transforme în gheaţă. Un alt motiv de a cobori 
din tren: putea să moară de frig până la Glasgow. 

După încă o jumătate de oră de mers cu viteză mare, începu 
să plănuiască uciderea mecanicului și a fochistului și să 
oprească singur trenul. Un canton de cale ferată le salvă ambilor 
viețile. Trenul încetini brusc, în scrâșnetul saboţilor. Viteza 
scădea în trepte: Faber presupuse că linia era marcată cu 
indicatoare limitatoare de viteză. Aruncă o privire afară. Se aflau 
într-o zonă nelocuită. Observă cauza încetinirii - o încrucișase de 
linii, iar semnalul de pe marginea liniei le era potrivnic. 

Trenul se opri și Faber rămase în tender. După cinci minute, 
garnitura porni din loc. Se cățără pe peretele tenderului, rămase 
cocoțat pe margine, preţ de o clipă, și sări. 

Ateriză pe terasament și rămase culcat cu faţa în jos în iarba 
înaltă. Nu se ridică în picioare decât atunci când trenul nu se 
mai auzea. Singurul semn al civilizaţiei era cantonul de cale 
ferată, o construcţie din lemn cu două nivele, cu ferestre mari la 
etaj, unde se afla camera de control, o scară exterioară și o ușă 
de acces la parter. În partea îndepărtată a clădirii se vedea un 
drum acoperit cu zgură, care ducea nu se știe unde. 


VP - 144 


Faber ocoli pe departe, pentru a se apropia de canton prin 
spate, unde nu existau ferestre. Pâtrunse la parter pe ușă și gasi 
ce sperase: o toaletă, o chiuvetă și, suplimentar, o haină 
agăţată de un cui. 

Işi scoase hainele îmbibate de umezeală, își spălă mâinile și 
faţa și se frecă energic pe tot corpul cu un prosop murdar. Micul 
cilindru metalic, filmul fotografie developat, era lipit strâns cu 
bandă adezivă de pieptul său. Își îmbrăcă din nou hainele, dar 
sacoul ud leoarcă îl înlocui cu paltonul acarului. 

Acum nu mai avea nevoie decât de un mijloc de transport. 
Semnalizatorul trebuia să fi ajuns aici într-un fel. Faber se duse 
afară și găsi o bicicletă legată cu lanţ de o balustradă aflată în 
spatele micii clădiri. Desfăcu lăcățelul cu lama stiletului. 
Mișcându-se în linie dreaptă față de peretele lipsit de ferestre, 
merse pe lângă bicicletă până când ieși din câmpul vizual al 
cantonului. O luă de-a dreptul, până la drumul de zgură, se urcă 
pe bicicletă și începu să pedaleze. 


Capitolul 16 


Percival Godliman își adusese de acasă un mic pat de 
campanie. Stătea lungit pe el, îmbrăcat în pantaloni și cămașă, 
încercând fără succes să doarmă. Nu mai suferise de insomnie 
de aproape patruzeci de ani, cam de pe vremea examenelor de 
absolvire de la universitate. Ar fi schimbat bucuros neliniștile 
acelor zile cu grijile care îl ţineau treaz acum. 

Pe atunci era un alt fel de om, era conștient de asta; nu doar 
mai tânăr, ci, în același timp, mai puţin... preocupat. Fusese 
expansiv, energic și ambițios; avea de gând să intre în politică, 
în vremurile acelea nu era un tip studios - avea toate motivele 
să fie neliniștit în privinţa examenelor. 

Cele două pasiuni contradictorii ale sale, de atunci, fuseseră 
oratoria și sala de dans. Susţinuse discursuri remarcabile la 
Oxford Union și fusese descris într-un articol din The Tat/er 
valsând cu debutantele. Nu era deloc un afemeiat; ar fi dorit să 
facă dragoste cu o femeie pe care să o iubească, nu pentru că 
ar fi crezut în cine știe ce principii nobile, ci pentru că așa 
simţea că se cuvine. 


VP - 145 


Așa rămăsese virgin, până o cunoscuse pe Eleanor, care nu se 
număra printre respectivele debutante, dar era o strălucită 
licențiată în matematici, plină de graţie și căldură sufletească, 
cu un tată aflat pe moarte, bolnav de plămâni după patruzeci de 
ani de muncă într-o mină de cărbuni. O prezentase părinţilor săi. 
Tatăl său avea o funcţie locală importantă - era liderul puterii 
executive judecătorești a comitatului iar casa lor i se păruse 
Eleanorei o adevărată vilă. Totuși, se purtase cu naturaleţe și 
farmec. 

lar când mama lui o tratase cu o superioritate lipsită de tact, 
la un moment dat, Eleanor reacţionase cu o inteligență 
neîndurătoare, fapt pentru care el o iubise și mai mult. 

Obţinuse diploma universitară, și, după terminarea Primului 
Război Mondial, predase la o școală de stat și participase la trei 
alegeri parţiale. Amândoi fuseseră dezamăgiţi când aflaseră că 
nu puteau avea copii; se iubeau și erau fericiţi împreună, iar 
moartea ei reprezentase cea mai îngrozitoare tragedie trăită 
vreodată de Godliman. Tristul eveniment îl făcuse să-și piardă 
interesul pentru lumea înconjurătoare și se refugiase în epoca 
Evului Mediu. 

Această suferință comună îi apropiase, pe el și pe Bloggs. 
Războiul îl adusese la viaţă; redobândise impetuozitatea, 
agresivitatea și ardoarea tinereţii, care făcuseră din el un orator, 
un profesor excelent și speranţa Partidului Liberal. l-ar fi plăcut 
foarte mult să existe ceva în viaţa lui Bloggs, care să-l salveze 
de la o existenţă plină de amărăciune și introspecţie. 

Tocmai acum, când se gândea la el, Bloggs telefonă de la 
Liverpool să-i comunice că Die Nadel scăpase din capcană, iar 
Parkin fusese ucis. 

Godliman se ridică de pe pat și răspunse la telefon: 

— Pe tine ar fi trebuit să te pun în trenul acela. 

— Mulţumesc! făcu Bloggs. 

— Și asta numai pentru că nu știe cum arăţi. 

— Ba eu am impresia că mă cunoaște, răspunse Bloggs. Noi 
bănuim că a mirosit capcana de pe peron, iar faţa mea era 
singura aflată la vedere atunci când a coborât din tren. 

— Dar unde ar fi putut să te vadă?... Oh, Leicester Square! 

— Nu-mi dau seama cum, dar în acest caz... se pare că l-am 
subestimat. 

Godliman îl întrebă nerăbdător: 


VP - 146 


— Ai asigurat supravegherea feribotului? 

— Da. 

— N-o să-l folosească, bineînţeles - e prea bătător la ochi. E 
mai probabil că va fura o barcă. Pe de altă parte, nu-i exclus să- 
și continue drumul spre Inverness. 

— l-am alertat pe polițiștii de acolo. 

— Bun. Dar am să te rog să ţii cont că nu putem face niciun 
fel de supoziții asupra direcţiei în care a luat-o. Să nu pierdem 
din vedere nicio variantă. 

— Da. 

Godliman se ridică, luă telefonul și începu să se plimbe pe 
covor, încoace și încolo. 

— Totodată, lasă deoparte presupunerea că el a fost cel care 
a coborât din tren pe partea opusă peronului. Acţionează în 
ipoteza că ar fi putut să coboare înainte de, în, sau după 
Liverpool. Creierul lui Godliman lucra cu repeziciune, selectând 
combinaţii și posibilităţi. Da-mi-l la telefon pe inspectorul-șef. 

— E lângă mine. 

După o scurtă pauză, o altă voce rosti: 

— La telefon inspectorul-șef Anthony. 

Godliman îi spuse: 

— Ești de acord cu mine că omul nostru a coborât din tren 
undeva în zona dumitale de acţiune? 

— Pare foarte probabil, da. 

— In regulă. Acum, primul lucru de care va avea nevoie va fi 
un mijloc de transport, așa încât am să te rog să obţii informaţii 
despre toate mașinile, ambarcaţiunile, bicicletele sau atelajele 
furate în următoarele douăzeci și patru de ore, pe o rază de 
două sute de kilometri în jurul orașului Liverpool. Ţine-mă la 
curent, dar dă-i informaţiile și lui Bloggs și colaborați 
îndeaproape, pe orice pistă descoperită. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

— Nu pierde din vedere și celelalte delicte care ar putea fi 
comise de un fugar - furturi de hrană sau îmbrăcăminte, tâlhării 
nejustificate, nereguli în privinţa buletinelor de identitate și așa 
mai departe. 

— Am înţeles! 

— Acum, domnule Anthony, îţi dai seama că acest om este 
mai mult decât un criminal oarecare? 

— Așa presupun, sir, din însuși faptul că v-aţi implicat în 


VP - 147 


această afacere. În orice caz, nu cunosc detaliile. 

— Aceasta este o problemă de securitate naţională, îndeajuns 
de importantă ca să-l facă pe prim-ministru să telefoneze din 
oră în oră la acest birou. 

— Da... âă, domnul Bloggs ar dori să vă mai spună ceva, sir. 

Bloggs preluă telefonul. 

— Ţi-ai amintit de unde-i știi fața? Parcă spuneai că... 

— A, da - și așa cum am presupus, nu are nicio semnificaţie. 
L-am cunoscut din întâmplare la Catedrala Canterbury și am 
avut o discuţie pe probleme de arhitectură. Amănuntul nu ne 
spune decât că este un tip inteligent; după câte îmi amintesc, a 
făcut atunci niște observaţii remarcabile. 

— Știam că este deștept. 

— Cum îţi spuneam, asta nu ne folosește la nimic. 

Inspectorul-șef Anthony, un vrednic reprezentat al clasei de 
mijloc, cu un accent de Liverpool atent ţinut în frâu, nu știa dacă 
trebuia să se supere pentru modul în care i se dădeau ordine de 
către cei de la MI5 sau să se simtă entuziasmat de șansa pe 
care o avea de a salva Anglia, acţionând pe teren propriu. 

Bloggs înțelese conflictul interior care-l măcina pe inspector - 
îl mai întâlnise înainte, când colaborase cu forțele locale de 
poliţie - și știu cum să încline balanţa în favoarea lui. 

— vă sunt recunoscător pentru ajutorul acordat, domnule 
inspector-șef. Să știți că aceste lucruri nu vor trece neobservate 
la Whitehall. 

— Nu ne facem decât datoria... (Anthony nu știa dacă era 
nevoie să i se adreseze lui Bloggs cu „sir”.) 

— Și totuși, este o mare diferență între sprijinul dat în silă și 
ajutorul acordat cu toată bunăvoința. 

— Da. Ei, e foarte probabil că vor mai trece câteva ore până 
când vom reuși să-i luăm urma individului ăsta. N-aţi vrea să 
tragem un pui de somn? 

— Ba da, spuse Bloggs cu recunoștință. Numai să aveți un 
scaun pe undeva, într-un colțișor... 

— Rămâneţi aici, îi zise Anthony, indicându-i biroul său. Eu mă 
duc jos, la biroul de mișcare. Am să vă trezesc de îndată ce 
avem ceva nou. Faceţi-vă comod. 

După ce Anthony părăsi încăperea, Bloggs se așeză comod 
într-un fotoliu și închise ochii. Imediat, văzu chipul lui Godliman, 
asemenea unui film proiectat pe partea interioară a pleoapelor, 


VP - 148 


spunând: „Să știi că suferința asta trebuie să aibă un sfârșit... N- 
aș vrea să săvârșești și tu aceeași greșeală...” Dintr-odată, 
Bloggs își dădu seama că aștepta sfârșitul războiului deoarece 
asta l-ar obliga să se confrunte cu probleme asemănătoare celei 
ridicate de Godliman. Războiul simplifica viaţa - știa că îi ura pe 
inamici și știa ce trebuia să facă în privința aceasta. După 
aceea... Numai gândul la o altă femeie i se părea lipsit de 
loialitate. 

Căscă și se cufundă mai adânc în fotoliu, gândirea îi deveni 
tot mai înceţoșată pe măsură ce somnul punea stăpânire pe el. 
Dacă Christine ar fi murit înainte de război, ar fi privit cu totul 
altfel problema recăsătoririi. Întotdeauna ţinuse la ea și o 
respectase, dar după ce începuse să lucreze pe ambulanță, 
respectul i se transformase într-o admiraţie vecină cu venerația, 
și afecțiunea se preschimbase în dragoste. Se stabilise între ei 
ceva deosebit, pe care ceilalţi îndrăgostiţi nu-l împărtășeau. 
Acum, la mai bine de un an de la moartea ei, lui Bloggs i-ar fi 
fost ușor să găsească o altă femeie, dar știa că nu-i va mai fi 
suficient. O căsnicie obișnuită, cu o femeie banală, i-ar fi 
reamintit în permanenţă că, odată, el - un bărbat mai curând 
obișnuit - avusese parte de cea mai deosebită dintre femei... 

Se foi în fotoliu, încercând să alunge gândurile, pentru a putea 
adormi. Anglia era plină de eroi, parcă așa spusese Godliman. Ei 
bine, dacă Die Nadel reușea să scape... 

Mai întâi, priorităţile... 

Cineva îl zgâlțăi. Adormise foarte profund, visase că se afla în 
aceeași încăpere cu Die Nadel, dar nu-l putea prinde - spionul îl 
orbise cu ajutorul stiletului. Când se trezi, încă mai credea că 
orbise - nu vedea cine-l scutura, până când înțelese că, pur și 
simplu, avea ochii închiși. Îi deschise și văzu aplecată deasupra 
lui silueta masivă, îmbrăcată în uniformă, a inspectorului-șef 
Anthony. 

Bloggs se îndreptă de spate și se frecă la ochi. 

— Aţi aflat ceva? întrebă el. f 

— O mulțime de chestii, spuse Anthony. Intrebarea e, care 
dintre ele contează? Uitaţi, v-am adus micul dejun. 

Puse pe masa de lucru o cană cu ceai și un biscuit și se așeză 
pe partea cealaltă a mesei. 

Bloggs se ridică din fotoliu și-și trase lângă masă un scaun cu 
spătar rigid. Sorbi din ceai. Era slab și foarte dulce. 


VP - 149 


— S-auzim, spuse el. 

Anthony îi întinse un teanc de cinci-șase foi de hârtie. 

Bloggs zise: 

— Să nu-mi spui că au fost singurele delicte comise în 
regiunea asta... 

— Bineînţeles că nu, răspunse Anthony. Dar am eliminat 
cazurile de beţie, certuri conjugale, nerespectarea camuflajului, 
infracțiunile de circulaţie și toate delictele pentru care s-au făcut 
deja arestări. _ 

— Scuze, spuse Bloggs. Incă nu m-am dezmeticit. Să citesc 
mai întâi hârtiile. 

Fuseseră jefuite trei case. În două dintre cazuri, se furaseră 
obiecte de valoare - bijuterii și blănuri. Bloggs spuse: 

— Nu-i exclus să fure și așa ceva, numai ca să ne arunce nisip 
în ochi. Înseamnă locurile respective pe hartă, te rog. Poate ne 
vor da un indiciu. 

li înapoie lui Anthony cele două foi de hârtie. Al treilea jaf 
fusese numai reclamat la poliţie, fără alte amănunte. Anthony 
însemnă locul pe hartă. 

In Manchester, fusese furate câteva sute de cartele 
alimentare dintr-un birou. 

— Nu de cartele are nevoie, spuse Bloggs, ci de hrană. 

Puse hârtia la o parte. Mai existau un furt de bicicletă în 
apropiere de Preston și un viol în Birkenhead. 

— Nu cred că e un violator așa de înrăit, dar însemnează-l, 
pentru orice eventualitate. 

Furtul bicicletei și a treia casă jefuită erau apropiate pe hartă. 
Bloggs zise: 

— Cantonul de unde a fost furată bicicleta e cumva situat pe 
linia principală? 

— Da, așa cred, spuse Anthony. 

— Să presupunem că Faber s-a aflat totuși ascuns în acel tren 
și nu am reușit să-l găsim. Nu cumva cantonul ar putea fi primul 
loc unde putea să oprească trenul, după ce a plecat din 
Liverpool? 

— Posibil. 

Bloggs cercetă documentul din fața sa. 

— Zice aici că a fost furat un palton și, în locul lui, a fost lăsat 
un sacou ud. 

Anthony săltă din umeri. 


VP - 150 


— Asta poate să însemne orice. 

— Nicio mașină furată? 

— Nu, și nici ambarcaţiuni sau atelaje, răspunse Anthony. În 
zilele astea, nu prea se mai fură mașini. Să faci rost de un 
automobil e simplu - mai greu e cu benzina. 

— Puteam să pariez că va fura o mașină în Liverpool, spuse 
Bloggs, lovindu-se înciudat cu pumnul în genunchi. O bicicletă 
nu-i poate fi de prea mult folos, de bună seamă. 

— Eu aș fi de părere să vedem totuși despre ce e vorba, 
insistă Anthony. Oricum, altceva mai bun nu avem. 

— De acord. Dar între timp, verificaţi încă o dată, la cele două 
jafuri, dacă nu s-a furat cumva mâncare sau îmbrăcăminte. 
Poate cei prădaţi nu au observat de la bun început. Arată-i 
fotografia lui Faber și victimei violului. Și continuaţi să verificaţi 
toate delictele. Poţi să-mi aranjezi un mijloc de transport până la 
Preston? 

— Am să-ţi fac rost de o mașină, afirmă Anthony. 

— Cât va dura până veţi obţine detalii despre al treilea jaf? 

— Probabil că exact în acest moment au ajuns acolo, spuse 
Anthony. Când ai să fii la canton, trebuie să am toate datele. 

— Ține-i din scurt, să nu piardă vremea pe drum, ceru Bloggs, 
luându-și trenciul din cuier. Te sun. 

(J 

— Anthony? Bloggs la telefon. Am ajuns la canton. 

— Nu-ţi mai pierde timpul acolo. În mod sigur, cel de-al treilea 
jaf a fost comis de omul tău. 

— Sigur? 

— Doar dacă nu cumva mișună prin zona doi bandiți care 
ameninţă oameni cu stiletul. 

— Despre ce-i vorba? 

— Două doamne în vârstă, care locuiesc singure într-o căsuță. 

— Dumnezeule! Moarte? 

— Doar dacă n-au murit din pricina emoţiilor. 

— Ce spui? 

— Du-te până acolo și ai să vezi ce vreau să zic. 

— Am plecat. 

e 

Era genul de căsuţă care totdeauna e locuită de două 
bătrânici care trăiesc singure. Era mică, veche, de formă pătrată 
iar ușa era încadrată de o tufă de măceș, fertilizată de miile de 


VP - 151 


ibrice cu frunze de ceai folosite, aruncate la rădăcină. Perdele 
roz-albe acopereau ferestrele alcătuite din ochiuri mici, prinse 
într-o rețea de fâșii de plumb; portita de la intrare scârțâia. 
Răzoare de zarzavaturi se înșirau ordonat în mica grădină din 
față, împrejmuită cu un gard viu bine întreţinut. Ușa din faţă 
fusese vopsită de un amator priceput, iar ciocănelul era 
prelucrat dintr-o potcoavă. 

Apelului lui Bloggs îi răspunse o octogenară înarmată cu o 
pușcă. Bloggs zise: 

— Bună dimineaţa. Sunt de la poliție. 

— Ba nu ești deloc, spuse bătrâna. Aia au trecut deja pe-aici. 
Acum, cară-te de-aici până nu-ţi zbor creierii! 

Bloggs se uită la ea cu atenţie. Avea mai puţin de un metru și 
jumătate înălţime, un păr alb și bogat strâns într-un coc și o faţă 
palidă zbârcită. Degetele-i subțiri ca niște bețe de chibrit 
strângeau cu fermitate pușca. Buzunarul șorțului era plin de 
cârlige de rufe. Bloggs se uită la picioarele ei și văzu că purta 
ghete bărbătești. În cele din urmă, spuse: 

— Poliţiştii pe care i-aţi văzut mai devreme erau din partea 
locului. Eu sunt de la Scotland Yard. 

— Și eu de unde să știu asta? spuse ea. 

Bloggs se întoarse către șofer, îl chemă și îi spuse bătrânei: 

— Uniforma lui constituie o dovadă suficientă pentru 
dumneavoastră? 

— În regulă, zise ea și se dădu la o parte, lăsându-l să intre. 

Pătrunse într-o cameră cu tavanul jos, pardosită cu ceramică. 
Încăperea era ticsită cu mobilă veche, greoaie, și fiecare 
suprafaţă disponibilă fusese decorată cu ornamente de porțelan 
și sticlă. În șemineu ardea un foc firav de cărbuni. Locuinţa 
mirosea a levănţică și a pisici. 

Cea de-a doua bătrânică se ridică dintr-un fotoliu. Semăna cu 
prima, doar că era cam de două ori mai trupeșă. Când se ridică, 
două pisici o zbughiră din poala ei. 

— Bună ziua, eu sunt Emma Parton, iar pe sora mea o 
cheamă Jessie. Nu ţineţi cont de pușca aia - slavă Domnului, nu 
este încărcată. Lui Jessie îi plac chestiile dramatice. Luaţi loc, vă 
rog. Arătaţi parcă prea tânăr pentru un poliţist. Sunt surprinsă 
că Scotland Yard-ul se interesează de micul nostru necaz. Aţi 
sosit de la Londra în dimineaţa asta? Jessie, adu-i tânărului 
nostru o cană cu ceai. 


VP - 152 


Bloggs se așeză. 

— Dacă nu ne înșelăm în privinţa identităţii făptașului, este 
vorba despre o persoană urmărită de justiţie, spuse el. 

— Ti-am spus eu! făcu Jessie. Puteam să fim terminate, 
măcelărite cu sânge rece! 

— Nu fi caraghioasă, replică Emma. Se întoarse către Bloggs. 
Era un bărbat atât de simpatic... 

— Povestiţi-mi cum s-a întâmplat, zise Bloggs. 

— Eu ieșisem în curtea din spate, începu Emma. Mă aflam în 
coteţul găinilor, sperând să găsesc vreun oușor. Jessie era în 
bucătărie... 

— Și m-a luat prin surprindere, o întrerupse Jessie. Nici n-am 
avut timp să-mi iau pușca. 

— Ai văzut prea multe filme cu cowboy, dragă, o mustră 
Emma. 

— Ei și? Sunt mai bune decât filmele tale de dragoste - numai 
lacrimi și sărutări... 

Bloggs scoase din portofel fotografia lui Faber. 

— Despre el e vorba? 

Jessie o examină amănunţit. 

— El este! 

— Vai, da' inteligenţi mai sunteţi! se minună Emma. 

— Dacă am fi fost așa de inteligenţi cum spuneți, l-am fi prins 
până acum, replică Bloggs. Și ce a mai făcut? 

Jessie spuse: 

— Mi-a apăsat vârful cuțitului pe gât și mi-a spus: „O singură 
mișcare greșită și-ți tai beregata”. Cred că vorbea cât se poate 
de serios. 

— Ei, las-o-ncolo, Jessie, mie mi-ai povestit că ţi-a zis: „Dacă 
faci ce-ţi spun, n-am să-ţi fac niciun rău”. 

— Tot un drac, Emma! 

— Și ce voia? întrebă Bloggs. 

— Mâncare, o baie, haine uscate, mașină. l-am dat, 
bineînţeles, ouăle, ce să-i faci. Am găsit niște haine de-ale lui 
Norman, soțul răposat al lui Jessie... 

— Aţi putea să le descrieţi? 

— Da. O pufoaică, o salopetă albastră, cămașă în carouri. A 
luat și mașina bietului Norman. Nu știu cum o să reușim acum 
să mergem la cinema fără ea. Ştiţi, sunt singurul nostru viciu, 
filmele. 


VP - 153 


— Ce fel de mașină era? 

— Un Morris. Norman o cumpărase în 1924. Ne-a slujit cu 
credinţă, biata mașinuţă. 

Jessie interveni: 

— Până la urmă, a renunţat să mai facă baie! 

— L-am făcut să înţeleagă că nu se cuvine ca un bărbat să 
facă baie în bucătăria unor doamne care locuiesc singure. 

— Sigur, replică usturător Jessie. Caraghioasă cum ești, ai 
prefera să ţi se taie gâtul decât să vezi un bărbat în chiloţi. 

— Ce a zis când l-aţi refuzat? întrebă Bloggs. 

— A râs, spuse Emma. Dar cred că a înţeles poziţia noastră. 

Bloggs nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Cred că sunteţi deosebit de curajoasă, spuse el. 

— Sunt sigură că nu știu la ce vă referiţi. 

— Așadar, a plecat de aici cu un Morris, model 1924, îmbrăcat 
în salopetă și pufoaică. Pe la ce oră? 

— Cam pe la nouă și jumătate. 

Bloggs mângâie, cu un aer absent, o pisică tărcată, care clipi 
și începu să toarcă. 

— Aveaţi multă benzină în rezervor? 

— Vreo nouă litri - dar ne-a luat și taloanele de benzină. 

— Și cum reușiți dumneavoastră să obţineţi raţia de petrol? 

— În scopuri agricole, spuse Emma, bătând în retragere. Se 
înroși la față. 

Jessie pufni: 

— În plus, suntem izolate și bătrâne. Bineînţeles că avem 
dreptul la benzină. 

— Să știți că de fiecare dacă când mergem la cinematograf, 
ne ducem și la magazinele de cereale, adăugă Emma. Nu irosim 
benzina. 

Bloggs zâmbi și ridică mâna. 

— În regulă, nu vă faceţi griji - raţionalizarea nu intră în 
domeniul meu de interes. Cât de repede merge mașina 
dumneavoastră? 

Emma spuse: 

— N-am depășit niciodată cincizeci de kilometri pe oră. 

Bloggs își cercetă ceasul de la mână. 

— Chiar și la viteza asta, ar putea fi deja la o sută douăzeci de 
kilometri distanţă. Se ridică. Trebuie să transmit toate aceste 
amănunte la Liverpool. Bănuiesc că nu aveţi un telefon în casă, 


VP - 154 


nu? 

— Nu. 

— Ce fel de Morris este? 

— Un Cowley. Norman o poreclise „Bot de taur”. 

— Culoarea? 

— Cenușie. 

— Numărul de înmatriculare? 

— MLN 29. 

Bloggs își trecu toate datele în carnețel. 

Emma îl întrebă: 

— Ce credeţi, o să ne mai recuperăm vreodată mașinuța 
noastră? 

— Eu așa cred, dar s-ar putea să nu o mai găsiţi într-o stare 
așa de bună. Cei care conduc mașini de furat nu prea au grijă cu 
ele. 

Se apropie de ușă. 

— Sper să puneţi mâna pe el, strigă Emma. 

Jessie îl conduse afară. Continua să strângă în braţe pușca. La 
ușă, îl prinse de mânecă și îi șopti pe un ton teatral: 

— Spuneţi-mi, ce este individul? Un evadat? Un criminal? Un 
violator? 

Bloggs se uită la ea. Ochii ei mici și verzi străluceau de 
emoție. Se aplecă și-i șopti la ureche: 

— Să nu suflaţi o vorbă nimănui, murmură el, dar să știți că 
este un spion german. 

Ea chicoti încântată. „E limpede, își spuse, și el a văzut același 
film ca și mine”. 


Capitolul 17 


Trecuse puțin de amiază când Faber traversă podul Sark și 
intră în Scoţia. Lângă clădirea postului de control Sark, o tăbliță 
indicatoare anunţa prima casă întâlnită în drumul spre Scoţia, 
iar un afiș deasupra ușii zicea ceva despre căsătorii - nu reuși 
să-l citească din mers. 

O jumătate de kilometru mai încolo, înțelese: era un loc în 
care fugarii se puteau căsători. 

Șoseaua era umedă din cauza ploii din noaptea trecută, dar 


VP - 155 


soarele o usca rapid. De când se renunţase la precauţiile 
cauzate de invazia germană, semnele de circulaţie și panourile 
indicatoare fuseseră puse la loc. Faber străbătu un șir de sate: 
Kirkpatrick, Kirtlebridge, Ecclefechan. Peisajul rural era plăcut la 
înfățișare și pajiștile verzi scânteiau în lumina soarelui. 

Se oprise să ia benzină la Carlisle. La staţie supraveghetoarea 
pompei, o femeie între două vârste, cu șorț slinos, nu-i puse 
nicio întrebare incomodă. Faber umplu rezervorul și canistra de 
rezervă, fixată afară, pe scara mașinii. A 

Era de-a dreptul încântat de mașină. In ciuda vârstei 
apreciabile, tot mai era în stare să prindă optzeci de kilometri pe 
oră. Motorul cu patru cilindri, 1548 de centimetri cubi și supape 
laterale, funcționa lin și neobosit în timp ce urca și cobora 
dealurile scoțiene. Fotoliile capitonate cu piele erau confortabile. 

Apasă para de cauciuc a claxonului pentru o oaie rătăcită de 
turmă. 

Trecu prin micul târg Lockerbie. Traversă râul Annan, pe 
podul Johnstone și începu ascensiunea vârfului Beattock. 
Folosea tot mai des cutia de viteze în trei trepte. 

Hotărâse să nu o ia prin Edinburgh, de-a lungul coastei de est, 
ruta directă către Aberdeen. Cea mai mare parte a coastei de 
est a Scoției, pe marginile estuarului Forth, era zonă interzisă. 
Desigur, autorităţile nu puteau supraveghea îndeaproape o 
regiune atât de întinsă. Cu toate acestea, era mult mai puțin 
probabil ca Faber să fie oprit și luat la întrebări câtă vreme se 
ţinea departe de zonă. 

Până la urmă, tot va trebui să intre acolo - dar mai bine mai 
târziu decât prea devreme -, și-și stoarse mintea să 
născocească ceva plauzibil pentru situaţia când ar fi fost prins. 
În ultimii doi ani, cu restricţiile tot mai aspre de raţionalizare a 
benzinei, călătoriile de plăcere cu mașina încetaseră practic, iar 
oamenii care deţineau automobile pentru călătorii absolut 
necesare erau pasibili de a fi condamnați pentru abateri de 
câţiva metri de la ruta prestabilită, în scopuri personale. Faber 
citise păţania unui impresar, arestat pentru că folosise benzină 
livrată în scopuri agricole ca să transporte câţiva actori de la 
teatru la hotelul Savoy. Nesfârșitele lozinci propagandistice 
înștiințau populaţia că un bombardier Lancaster are nevoie de 
circa 9 000 de litri de benzină ca să ajungă în zona Ruhr. In 
condiții normale, nimic nu i-ar fi pricinuit o plăcere mai mare lui 


VP - 156 


Faber decât irosirea petrolului care era folosit la bombardarea 
patriei sale; dar să fie oprit acum din drum, cu informaţiile 
prinse la piept, și arestat pentru încălcarea raţionalizării 
combustibilului ar fi fost o ironie de nesuportat. 

Era dificil de găsit ceva. Cea mai mare parte a traficului era 
militar, iar el nu avea niciun fel de documente militare. Nu putea 
pretinde că livrează provizii indispensabile - nu avea în mașină 
niciun fel de provizii. Cine călătorea în acele zile? Marinarii aflați 
în permisie, funcţionarii, câte un vilegiaturist răzleț, muncitorii 
calificaţi... Asta era! Va fi un inginer mecanic, specialist într-un 
domeniu obscur, al uleiurilor pentru cutii de viteze, rezistente la 
temperaturi înalte, care mergeau la Inverness să rezolve o 
problemă de fabricaţie. Dacă avea să fie întrebat la ce uzină se 
duce, urma să spună că era secretă. (Destinația lui fictivă 
trebuia să fie cât mai îndepărtată de realitate, pentru a elimina 
riscul de a fi luat la întrebări de vreunul care știa cu certitudine 
ca o asemenea uzină nu există.) Avea îndoieli asupra faptului că 
inginerii consultanţi ar purta salopete ca a lui, dar, în vremuri de 
război, orice era posibil. 

Odată rezolvată această problemă, se simţi la adăpost de 
orice verificare întâmplătoare care ar fi putut apărea pe drum. 
Pericolul de a fi oprit de cineva care îl căuta înadins pe Henry 
Faber, spionul fugar, era o cu totul altă chestiune. Aveau 
fotografia lui... 

Ei știau cum arată la față! Fata lui! 

„„„. Și nu peste multă vreme vor intra și în posesia descrierii 
mașinii în care călătorea. Nu se temea că vor pune o barieră pe 
șosea, întrucât nu aveau de unde să știe încotro se îndrepta; dar 
era sigur că fiecare poliţist din regiune era pornit deja în 
căutarea unui Morris Cowley cenușiu, cu numărul de 
înmatriculare MLN 29. 

Dacă era depistat în câmp deschis, nu l-ar fi prins imediat; 
polițiștii de la ţară nu aveau mașini, ci biciclete. Da, dar ar fi 
telefonat superiorilor lor și, în câteva minute, mașinile ar fi 
pornit în urmărirea lui Faber. De cum vedea un poliţist, trebuia 
să-și părăsească mașina, să fure alta și să se abată de la ruta 
planificată. In orice caz, în ţinuturile joase, puţin populate, ale 
Scoției, avea toate șansele să ajungă până la Aberdeen fără să 
întâlnească vreun poliţist. În orașe, era altă poveste. Pericolul de 
a fi urmărit de o mașină a poliţiei era foarte mare. Era puţin 


VP - 157 


probabil să scape; mașina lui era veche și relativ înceată și, în 
general, polițiștii erau buni șoferi. Cel mai bine, într-o atare 
situaţie, ar fi fost să iasă din mașină, cu speranţa de a se face 
nevăzut în mulţime sau pe străduțele lăturalnice. De fiecare 
dată când intra în câte un oraș mai răsărit, se gândea să-și 
abandoneze mașina și să fure alta. Necazul era că, procedând 
astfel, le-ar fi servit pe tavă celor de la MI5 o pistă largă de un 
kilometru, pe care aceștia nu ar fi întârziat să se arunce. 
Probabil că cea mai bună soluţie era un compromis; avea să 
treacă prin orașe căutând să folosească numai străduțele 
lăturalnice. Se uită la ceas. Urma să ajungă la Glasgow cam pe 
la amurg și de acolo se va bucura de avantajele întunericului. 

Ei bine, nu era întru totul satisfăcut, dar singura cale de a te 
afla complet în siguranţă era să nu fii spion. 

În timp ce urca înălţimea de trei sute de metri a vârfului 
Beattock, începu să plouă. Faber opri mașina și cobori să ridice 
capota din prelată. Atmosfera era înăbușitor de caldă. Faber 
privi în sus. Cerul se acoperea cu iuțeală de nori. Se anunțau 
tunete și trăsnete. 

Când o porni din nou la drum, începu să descopere unele 
dintre defecțiunile mașinii. Vântul și ploaia se strecurau prin 
câteva tăieturi ale acoperișului de prelată, iar micul ștergător, 
care mătura jumătatea superioară a parbrizului secţionat în 
două pe orizontală, nu reușea să ofere șoferului decât o 
perspectivă ca de tunel a drumului din faţă. Pe măsură ce 
relieful devenea tot mai deluros, sunetul motorului devenea 
ușor neregulat. Nici nu era de mirare: veche de douăzeci de ani, 
mașina era solicitată la maximum. 

Ploaia încetă. Furtuna anunţată mai înainte nu sosise, cerul 
rămăsese întunecat, iar atmosfera era rău prevestitoare. 

Faber trecu prin Crawford, o așezare adăpostită printre 
dealurile verzi, Abington - o biserică și un post de poliţie, situate 
pe malul vestic al râului Clyde - și Lesmahagow, la marginea 
ținutului mlăștinos, acoperit de vegetaţie sălbatică. 

O jumătate de oră mai târziu era la periferia orașului Glasgow. 
De îndată ce intră în perimetrul construcțiilor, se îndepărtă de 
drumul principal, luând-o spre nord, sperând să ocolească 
orașul. Parcurse un șir de drumuri secundare, traversă arterele 
principale din zona estică a orașului, până când ajunse la 
șoseaua Cumbernauld. Aici coti din nou spre est și părăsi în 


VP - 158 


grabă orașul. Scăpase mai repede decât se așteptase. Norocul 
continua să îl însoțească. 

Se afla pe șoseaua A80, trecând pe lângă fabrici, mine și 
ferme. Alte denumiri de localităţi scoțiene îi intrară și-i ieșiră la 
fel de repede din memorie: Millerston, Stepps, Muirhead, 
Mollinburn, Condorrat. 

Norocul îl părăsi între Cumbernauld și Stirling. 

Accelera de-a lungul unei porțiuni drepte de șosea, coborând 
ușor, având câmp liber de ambele părți ale drumului. In timp ce 
acul vitezometrului atingea șaptezeci de kilometri pe oră, se 
auzi un zgomot brusc și foarte puternic din direcţia motorului: 
un huruit aspru, de parcă un lanţ uriaș ar fi trecut forţat peste 
dinţii unei roţi. Micșoră viteza la cincizeci, dar zgomotul nu 
scăzu mai deloc în intensitate. Era limpede că cedase o piesă 
importantă și de mari dimensiuni a motorului. Faber ascultă cu 
atenție. Fie se spărsese un rulment, fie se fisurase arborele 
motor. Cu siguranță, nu putea fi ceva simplu, ca un carburator 
înfundat sau o bujie ancrasată; în niciun caz ceva care să se 
poată repara altundeva decât într-un atelier. 

Opri mașina și se uită sub capota motorului. In afară de uleiul 
răspândit peste tot, nu-și putea da seama despre ce era vorba. 
Se întoarse la volan și o luă din loc. In mod evident, puterea 
motorului scăzuse, dar cel puţin mașina se mișca. 

După alţi cinci kilometri, aburul începu să se ridice dinspre 
radiator. Faber își dădu seama că în curând mașina avea să se 
oprească definitiv. Căută un loc ferit unde să o abandoneze și 
găsi un drum neasfaltat, care se ramifica din drumul principal, 
ducând probabil la o fermă. La o sută de pași distanţă faţă de 
șosea, drumul cotea pe după un tufiș de coacăz negru. Faber 
parcă mașina în apropierea tufei și opri motorul. Șuieratul 
aburului scăzu treptat în intensitate. Cobori și încuie ușa. Simţi o 
undă de regret pentru Emma și Jessie, cărora le va fi foarte 
dificil să-și repare mașina înainte de terminarea războiului. 

Se întoarse la șoseaua principală. De acolo, mașina nu putea 
fi văzută. Puteau să treacă o zi sau chiar două, până când 
vehiculul abandonat să trezească suspiciuni. „Până atunci, își 
spuse Faber, s-ar putea să fiu în Berlin”. 

Işi continuă drumul pe jos. Mai devreme sau mai târziu va 
ajunge într-un oraș, de unde va fura altă mașină. Se descurcase 
destul de bine: trecuseră mai puţin de douăzeci și patru de ore 


VP - 159 


de când părăsise Londra și încă mai avea la dispoziţie o zi 
întreagă până când submarinul avea să sosească la locul 
întâlnirii, mâine, la ora șase după-amiaza. 

Soarele apusese demult și acum întunericul se lăsase dintr- 
odată. Faber abia mai vedea pe unde merge. Din fericire, pe 
mijlocul drumului fusese trasată o dungă albă - o inovaţie, a 
cărei utilitate fusese pusă în evidenţă de rigorile camuflajului - 
și abia dacă era în stare să se ţină de ea. Mulțumită liniștii 
nocturne, avea să audă cu mult timp înainte apropierea oricărui 
vehicul. _ 

De fapt, nu-l depăși decât o singură mașină. li auzi zgomotul 
de tonalitate joasă al motorului încă de departe și se îndepărtă 
câţiva pași de drum, făcându-se nevăzut până când mașina 
avea să treacă. Era o mașină de gabarit mare, un Vauxhall, 
încercă să ghicească Faber, și se deplasa cu viteza mare. O lăsă 
să treacă, apoi își reluă drumul pe jos. Douăzeci de minute mai 
târziu, o văzu din nou, oprită la marginea drumului. Dacă ar fi 
observat-o din vreme, ar fi făcut un ocol peste câmp, dar avea 
luminile stinse, motorul oprit și aproape că se ciocni de ea în 
întuneric. 

Până să apuce să se gândească la ce avea de făcut, se 
pomeni luminat de fasciculul unei lanterne îndreptate spre el 
dinspre capota motorului, în timp ce o voce rosti: 

— Ei, drăcie, e cineva acolo? 

Faber se mișcă în lumina lanternei și întrebă: 

— Aveţi necazuri? 

— Așa se pare. 

Necunoscutul îndreptă lanterna în jos și, apropiindu-se, Faber 
observă în lumina reflectată faţa împodobită de mustață a unui 
bărbat între două vârste, îmbrăcat într-un palton la două 
rânduri. În cealaltă mână, bărbatul ţinea, mai degrabă cu 
stângăcie, o cheie mare, părând a nu fi prea sigur ce ar putea să 
facă de fapt cu ea. 

Faber cercetă motorul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu mai vrea să pornească, spuse bărbatul cu un puternic 
accent regional. Până acum a mers ca unsă și, deodată, a 
început să se poticnească. Și nu mă pricep deloc la mecanică. 
Ridică din nou lanterna spre Faber. Dumneavoastră vă 
pricepeți? încheie el plin de speranţă. 


VP - 160 


— Nu tocmai, spuse Faber, dar pot să-mi dau seama când văd 
un cablu desfăcut. Luă lanterna din mâna celuilalt, se aplecă și 
conectă cablul desprins pe capacul cilindrului. la încercaţi acum! 

Individul urcă în mașină și porni motorul. 

— Perfect! strigă el pe deasupra zgomotului. Sunteţi un 
adevărat geniu! Urcaţi-vă în mașină. 

Lui Faber îi trecu o clipă prin minte că s-ar putea să fie o 
capcană complicată, pusă la cale de MI5, dar alungă gândul, în 
eventualitatea puţin probabilă că ar fi știut unde se află, de ce s- 
ar mai fi purtat cu mănuși? Când puteau mult mai ușor să 
trimită douăzeci de polițiști și vreo două mașini blindate ca să-l 
salte de pe șosea. 

Urcă în mașină. 

Şoferul urni automobilul din loc și acceleră treptat, până când 
mașina prinse o viteză multumitoare. Faber se așeză mai 
comod. Şoferul spuse: 

— Apropo, mă numesc Richard Porter. 

Faber își aduse repede aminte de buletinul de identitate pe 
care-l avea în portofel. 

— James Baker. 

— Încântat de cunoștință. Cred că am trecut pe lângă 
dumneavoastră fără să vă observ. 

Faber își dădu seama că omul își cerea scuze pentru că nu-l 
luase de pe drum - de când cu criza de benzină, toată lumea 
dădea curs apelurilor autostopiștilor. 

— Nu-i nicio problemă, spuse Faber. Probabil că mă aflam 
lângă drum, în spatele unui tufiș, răspunzând unei chemări a 
naturii. Am auzit trecând o mașină. 

— Veniţi de departe? spuse Porter, oferindu-i un trabuc. 

— Vă mulțumesc, dar nu fumez, spuse Faber. Da, vin tocmai 
de la Londra. 

— Și aţi ajuns până aici cu autostopul? 

— Nu. Mi s-a stricat mașina la Edinburgh. Se pare că trebuia 
înlocuită o piesă care nu se află pe stoc, așa că am lăsat-o la 
garajul atelierului. 

— Al naibii ghinion! Ei, eu oricum merg la Aberdeen, așa că 
pot se vă las oriunde vreţi pe această distanţă. 

Ăsta era chiar un noroc orb. Cu ochii închiși își imagină harta 
Scoției. 

— Grozav, spuse el. Eu merg la Banff, așa că Aberdeen este 


VP - 161 


chiar în drumul meu. Numai că nu aveam de gând s-o iau pe 
drumul principal... Nu mi-am făcut rost de un permis de trecere. 
Cumva Aberdeen se află în zona interzisă? 

— Numai portul, spuse Porter. În tot cazul, cât timp vă aflaţi în 
mașina mea, nu aveţi de ce să vă faceți griji din cauza asta. 
Sunt judecător de pază și membru în Comitetul pentru Ordine. 
Ce părere aveți de asta? 

Faber zâmbi în întuneric. 

— Vă mulţumesc. Ei, e vorba de un serviciu permanent? Mă 
refer la postul de judecător. 

Porter apropie un chibrit aprins de trabuc, pufăind cu poftă. 

— Nu tocmai. De fapt, sunt pe jumătate pensionat. Până să 
descopăr că sunt bolnav de inimă, eram avocat consultant. 

— Aha. Faber se strădui să pună în intonaţie ceva 
compasiune. 

— Sper că nu vă supară fumul? spuse Porter agitându-și 
trabucul. 

— Câtuși de puţin. 

— Și ce vânt vă poartă la Banff? 

— Sunt inginer. S-a ivit o problemă într-o uzină... La drept 
vorbind, treaba e secretă. 

Porter ridică mâna. 

— Nu mai spuneți niciun cuvânt. Am înţeles. 

Pentru o vreme, se lăsă tăcerea. Mașina trecu în goană prin 
câteva orașe. Era evident că Porter cunoștea drumul foarte bine, 
dacă își permitea să conducă mașina cu o asemenea viteză în 
condiții de întuneric total. Automobilul de mari dimensiuni 
înghiţea pur și simplu kilometri. Mersul lui lin acţiona ca un 
narcotic. Faber își înăbuși un căscat. 

— Fir-ar să fie, eu te ţin de vorbă și dumneata nu mai poţi de 
somn, spuse Porter. Ce caraghios sunt! Te rog, nu te formaliza. 
Dacă vrei, poţi să tragi un pui de somn. 

— Mulţumesc, răspunse Faber. Așa voi face. 

Balansul mașinii semăna cu legănatul trenului, și Faber avu 
din nou coșmarul lui legat de sosirea la Londra, numai că de 
data asta era ușor definit. În loc să cineze în tren și să discute 
politică naţională cu studentul din Cardiff, din nu se știe care 
motiv era obligat să călătorească în tenderul pentru cărbuni, 
șezând pe valiza care conţinea staţia radio și rezemat de 
peretele metalic. Când trenul a ajuns la gara Waterloo, toată 


VP - 162 


lumea - inclusiv pasagerii care coborau din tren - ţinea în mână 
câte o copie a fotografiei care-l reprezenta pe Faber în echipa 
de atletism; toţi se uitau unul la celălalt, comparându-și reciproc 
feţele cu chipul din fotografie. La bariera pentru controlul 
biletelor, controlorul îl apucă de umăr și spuse: „Dumneata ești 
omul din fotografie, nu-i așa?” Faber rămase fără replică. Nu fu 
în stare să se holbeze la fotografie și să-și aducă aminte de felul 
cum trebuie să alerge ca să câștige acea cupă. Doamne, cum 
mai alergase; își începuse finișul prea din timp, cam cu un 
kilometru mai devreme faţă de momentul planificat, iar pe 
ultimii cinci sute de metri ajunsese să-și dorească moartea - iar 
acum, probabil că avea să moară din cauza fotografiei din mâna 
controlorului... Controlorul spunea: „Trezește-te! Trezește-te!” 
și, dintr-odată, Faber se trezi din nou în automobilul lui Richard 
Porter, tot acesta fiind și cel care-i spunea să se trezească. 

Mâna sa dreaptă parcursese pe jumătate drumul spre mâneca 
stângă, acolo unde era ascuns stiletul, în fracțiunea de secundă 
scursă înainte de a-și aminti că, din punctul de vedere al lui 
Porter, James Baker nu era decât un autostopist nevinovat. 
Mâna îi căzu lângă corp și se relaxă. 

— Te-ai trezit ca un soldat, constată amuzat Porter. Am ajuns 
la Aberdeen. 

După felul cum fuseseră pronunţate cuvintele, Faber își aduse 
aminte ca Porter era magistrat și membru al unei autorități 
polițienești. Faber îl cercetă cu privirea pe bărbatul de lângă el, 
în lumina palidă a zorilor: Porter avea o faţă roșie și o mustață 
îngrijită; paltonul de culoarea cămilei părea de bună calitate. 
Faber trase concluzia că acesta trebuia să fie, în orașul său, un 
om înstărit și puternic. Dacă ar fi dispărut, i s-ar fi remarcat 
imediat lipsa. Astfel încât se hotărî să nu-l omoare. 

Faber spuse: 

— Bună dimineața. 

Privi pe fereastra mașinii la orașul de granit. Se deplasau 
încet, de-a lungul unei străzi principale, mărginită de ambele 
laturi de magazine. Văzu mai mulţi lucrători matinali, 
îndreptându-se hotărâți în aceeași direcţia - de bună seamă, 
pescari. Părea a fi un loc rece și bătut de vânturi. 

— Dacă simţi nevoia să te bărbierești și să iei un mic dejun 
înainte de a-ţi continua călătoria, te invit la mine acasă. Ce zici? 

— Eşti foarte amabil... 


VP - 163 


— Nicidecum. Dacă nu erai dumneata, și acum m-aș fi aflat 
tot pe șoseaua A80. La Stirling, așteptând să se deschidă vreun 
atelier de reparații. 

— ... și îţi mulțumesc foarte mult. Dar aș vrea să-mi continui 
călătoria. 

Porter nu insistă și Faber bănui că omul răsuflase chiar ușurat 
că nu-i fusese acceptată propunerea. 

— În cazul ăsta, am să te las la intersecţia cu George Street, 
acolo începe șoseaua A96, care duce direct la Banff. 

Câteva clipe mai târziu, mașina se opri la un colț de stradă. 

— Am ajuns. 

Faber deschise ușa. 

— Mulţumesc că m-ai adus până aici. 

— Mi-a făcut plăcere, spuse Porter, întinzându-i mâna. 
Succes! i 

Cobori, închise ușa și mașina se urni din loc. Iṣi făcu socoteala 
că nu avea de ce să se teamă; Porter avea să se ducă acasă și 
să doarmă toată ziua, iar atunci când își va da seama că ajutase 
un fugar, avea să fie prea târziu ca să mai poată face ceva. 

Urmări cu privirea automobilul care se îndepărta, traversă 
drumul și intră pe Market Street, un nume promiţător. Nu trecu 
mult și se pomeni în zona docurilor și, orientându-se după miros, 
ajunse în piața negustorilor de pește. Se simțea în siguranță în 
agitația zgomotoasă și mirositoare a pieţei, în care toţi erau 
îmbrăcaţi în haine de lucru, ca și el. Peștii umezi zburau prin aer, 
însoţiţi de înjurături prietenoase, și lui Faber îi veni greu să 
priceapă graiul stâlcit, gutural. Cumpără de la o tarabă un ceai 
fierbinte și tare, servit într-o cană ciobită, și o chiflă cu o felie de 
brânză. _ 

Se așeza pe un butoi să mănânce și să se gândească. In seara 
aceea era momentul să fure o barcă. Era destul de supărător 
faptul că trebuia să aștepte o zi întreagă, în următoarele 
douăsprezece ore fiind nevoit să se ascundă undeva; dar 
ajunsese prea aproape acum ca să riște inutil, iar furtul unei 
barei în plină zi era mult mai periculos decât după apusul 
soarelui. 

Își termină micul dejun și se ridică în picioare. Aveau să mai 
treacă vreo două ore până când se va trezi la viaţă. Hotări să 
întrebuinţeze acest răgaz căutându-și o ascunzătoare potrivită. 

Făcu un circuit al docurilor și al portului închis. Măsurile de 


VP - 164 


securitate erau superficiale și ochi mai multe locuri pe unde 
putea să se strecoare pe lângă punctele de control. Ocoli plaja și 
porni de-a lungul esplanadei lungi de trei kilometri, la capătul 
căreia se aflau două iahturi de agrement, ancorate la gura râului 
Don. Ar fi fost foarte potrivite pentru scopul lui Faber, dar cu 
siguranţă că nu aveau combustibil. 

Un paravan dens de nori acoperea răsăritul de soare. 
Atmosfera deveni extrem de caldă și încărcată. Câţiva 
vilegiaturiști hotărâți ieșiseră din hotelurile de lângă ţărmul 
mării și se așezaseră pe plajă, așteptând cu încăpățânare 
lumina soarelui. 

Faber se îndoia că vor avea parte de ea în ziua aceea. 

Se părea că plaja era cea mai bună ascunzătoare. Poliţia va 
verifica gara feroviară și autogara, dar aproape sigur că nu va 
cerceta cu de-amănuntul întregul oraș. Era posibil să controleze 
câteva hoteluri și case de oaspeți. Era însă greu de crezut că îi 
vor lua la rând pe cei aflaţi pe plajă. Hotări deci să-și petreacă 
ziua într-un șezlong. g 

Își cumpără un ziar de la un chioșc și închirie un șezlong. Își 
dezbrăcă haina, apoi își scoase și cămașa și o îmbrăcă din nou, 
peste salopetă. 

Dacă apărea vreun poliţist, avea să-l vadă cu mult înainte să 
ajungă în zona în care se postase. Avea timp berechet să 
părăsească plaja și să se facă nevăzut pe străzi. 

Începu să citească ziarul, care anunţa cu litere de-o șchioapă 
o nouă ofensivă a aliaţilor în Italia. Faber trată știrea cu 
scepticism. Anzio? fusese teatrul unui adevărat măcel. 

Ziarul era prost imprimat și nu avea fotografii. Mai citi că 
poliția se afla în căutarea unui anume Henry Faber, care 
omorâse doi oameni din Londra cu un stilet... 

O femeie în costum de baie trecu prin faţa lui, privindu-l 
stăruitor. Inima lui Faber tresări un pic. Apoi realiză că femeia se 
afla în căutarea unei aventuri. O clipă, fu tentat să-i vorbească. 
Trecuse atât de mult... Își luă însă seama, zicându-și: „Răbdare, 
răbdare. Mâine vei fi acasă”. 

Era o ambarcaţiune pescărească de mici dimensiuni, lungă de 
o sută cincizeci-două sute de metri și lată în „șolduri”, cu 
motorul în cală. Dimensiunile antenei vorbeau despre o staţie 


28 Port la sud de Roma, cap de pod al invaziei aliaţilor în Italia, în ianuarie 1944. 
(n.tr.). 


VP - 165 


radio puternică. Cea mai mare parte a punţii era ocupată de 
tambuchiuri care dădeau în cală. Cabina se afla la pupa, 
înăuntru abia fiind loc pentru doi oameni stând în picioare, plus 
tabloul de bord și comenzile. Corpul navei era căptușit cu 
scânduri suprapuse, proaspăt călăfătuit și părea a fi fost de 
curând vopsit. 

Și alte două bărci aflate în port ar fi fost la fel de potrivite, dar 
Faber urmărise de pe chei cum echipajul acesteia o legase la 
mal și o realimentase, înainte de a pleca acasă. 

Lăsă să treacă vreo câteva minute, pentru ca echipajul să se 
îndepărteze suficient, apoi se apropie de șalupă și sări pe punte. 
Vasul se numea Marie Il. 

Găsi timona blocată cu ajutorul unui lanţ. Așezat pe podeaua 
cabinei strâmte, ascuns privirilor din afară, se chinui timp de 
zece minute să forțeze lacătul. Se întuneca devreme din cauza 
stratului de nori care continua să acopere cerul. 

După ce deblocă timona, ridică ancora mică și sări din nou pe 
chei, ca să dezlege parâmele. Reveni în cabină, amorsă motorul 
diesel și trase demarorul. Motorul tuși și se opri. Incercă din nou. 
De data aceasta, mașinăria se trezi zgomotos la viaţă. Incepu 
manevrele de ieșire din dană. 

Se strecură printre celelalte ambarcaţiuni ancorate la chei și 
găsi canalul principal de ieșire din port, marcat de geamanauri. 
Deși își dădea seama că numai vanele cu un pescaj mult mai 
mare trebuiau să se ţină de canal, se gândi că nu avea cum să-i 
dăuneze o precauţie în plus. 

De îndată ce ieși din rada portului, o briză puternică își făcu 
simțită prezența și Faber nu putu decât să spere că acesta nu 
era vreun semn că vremea avea să se strice. Marea era 
surprinzător de agitată și șalupa mică, dar robustă, se înălța pe 
creasta valurilor. Faber deschise larg valvele motorului, consultă 
busola de pe tabloul de bord și își stabili cursul. Găsi câteva 
hărţi într-un dulăpior, sub timonă. Păreau vechi și puţin folosite; 
fără îndoială, căpitanul vasului cunoștea prea bine apele din 
zonă ca sa mai aibă nevoie de hărţi. Faber verifică toate 
coordonatele memorate în noaptea aceea de la Stockwell, stabili 
un curs precis și acţionă piedica timonei. 

Ferestrele cabinei erau acoperite de apă. Faber nu-și putu da 
seama dacă era ploaia sau stropii aruncaţi de valuri, retezate 
acum de vântul tăios. Fu de ajuns să scoată doar o clipă capul 


VP - 166 


pe ușa cabinei, ca să se aleagă cu faţa udată temeinic. 

Porni staţia radio. Se auzi mai întâi un zumzet, apoi niște 
pârâituri. Roti butonul de acord, trecând rapid peste lungimile 
de undă, și prinse câteva frânturi de mesaje. Staţia funcţiona 
perfect. O reglă pe frecvența submarinului, apoi o închise. Era 
prea devreme pentru stabilirea contactului. 

Pe măsură ce înainta spre ape mai adânci, valurile creșteau în 
dimensiuni. Acum, vasul se înălța ca un cal nărăvaș, cu fiecare 
val. Apoi se legăna o clipă pe creastă, înainte de a plonja 
ameţitor în depresiunea de la baza talazului următor. Faber se 
holbă afară, fără să vadă nimic. Se înnoptase și era întuneric 
beznă. Avu o ușoară senzaţie de greață. 

De fiecare dată când reușea să se liniștească, spunându-și că 
nu era posibil ca valurile să crească mai mult, un nou monstru, 
mai înalt decât cel de dinaintea lui, ridica vasul înspre ceruri. 
Valurile deveniseră tot mai apropiate, astfel încât acum pupa 
ambarcațiunii rămânea aţintită câtva timp fie înspre cer, fie 
către fundul mării. 

Șalupa ajunsese într-o depresiune deosebit de adâncă, 
moment în care un fulger o ilumină de parcă ar fi fost ziuă. 
Faber văzu un munte verde-cenușiu de apă prăbușindu-se pe 
prova și măturând apoi puntea și cabina în care se afla. Nu-și 
putea da seama dacă trosnetul teribil care se auzi, la o secundă 
după aceea, era tunetul sau zgomotul sfărâmării structurii de 
rezistență a vasului. Căută înfrigurat prin cabină o vestă de 
salvare. Nu găsi niciuna. 

După aceea, fulgerele deveniră tot mai dese. Faber menţinu 
timona blocată și se sprijini cu fermitate de peretele cabinei, 
străduindu-se să rămână în picioare. Nu avea niciun rost să 
încerce să acționeze comenzile - șalupa se ducea acolo unde o 
arunca furia mării. 

Își spunea întruna că ambarcaţiunea fusese construită să 
reziste unor astfel de furtuni de vara, ivite pe neașteptate. Nu 
reușea să se convingă. De bună seamă că pescarii 
experimentați ar fi observat semnele unei asemenea furtuni și s- 
ar fi abținut să pornească în larg, știind că vasul lor nu putea 
supraviețui în astfel de condiţii. 

Nu avea nici cea mai mică idee unde se afla. Putea să se fi 
întors aproape de Aberdeen, după cum nu era exclus să fi ajuns 
la locul întâlnirii. Se așeză pe podeaua cabinei și porni radioul. 


VP - 167 


Legănatul și scuturăturile violente făceau dificilă reglarea 
staţiei. Când aceasta se încălzi, se jucă puţin cu butoanele, dar 
nu reuși să prindă nimic. Reglă volumul la maximum - niciun 
rezultat. 

Cu siguranţă antena se rupsese din suportul ei de pe 
acoperișul cabinei. 

Comută pe „transmisie” și repetă de mai multe ori mesajul 
simplu. „Recepție, vă rog!”; apoi comută aparatul pe „recepţie”. 
Nu trăgea mari speranţe ca mesajul său să ajungă unde trebuia. 

Opri motorul ca să economisească totuși combustibilul. 
Trebuia să reziste până la terminarea furtunii - dacă putea, 
bineînţeles - și apoi să încerce să repare sau să înlocuiască 
antena. Combustibilul avea să fie preţios. 

La coborârea de pe creasta următorului val uriaș, vasul se 
înclină ameninţător într-o parte și Faber își dădu seama că avea 
nevoie de puterea motorului pentru ca șalupa să atace valurile 
frontal. Trase demarorul. Nu se întâmplă nimic, încercă de 
câteva ori, apoi renunţă, blestemându-și ideea de a-l fi oprit. 

Deodată vasul se înclină atât de mult, încât Faber căzu și se 
lovi cu capul de timonă. Zăcu ameţit pe podeaua cabinei, 
așteptând din clipă în clipă ca șalupa sa se răstoarne. Un alt val 
se zdrobi de cabină, făcând ţăndări ferestrele. Imediat, Faber se 
pomeni sub apă. Fiind sigur că nava avea să se scufunde, se 
strădui să se ridice și ieși la suprafaţă. Toate ferestrele fuseseră 
sparte, dar șalupa plutea în continuare. Izbi cu piciorul ușa 
cabinei și apa se năpusti afară. Se prinse cu mâinile de timonă, 
ca să nu fie luat de apă și aruncat în mare. 

Deși părea incredibil, furtuna devenea tot mai violentă. Unul 
dintre ultimele gânduri coerente ale lui Faber fu acela că, 
probabil, apele acestea nu vedeau o astfel de furtună decât o 
dată la o sută de ani. Apoi, întreaga lui voinţă și toată puterea 
de concentrare se focalizară pe menţinerea mâinilor strânse pe 
timonă. Ar fi trebuit să se lege, dar acum nu mai îndrăznea să-și 
dea drumul ca să găsească o frânghie. iși pierdu cu totul simţul 
orientării în timp ce șalupa se înălța și se prăbușea de pe 
valurile înalte ca niște stânci. Vântul puternic și tone întregi de 
apă își dădeau silinţa să-l miște din locul lui. Picioarele îi 
alunecau în permanență pe podeaua și pereţii umezi, iar 
mușchii brațelor îl ardeau de durere. Trăgea aer în piept în 
momentele când capul i se ridica deasupra nivelului apei, dar în 


VP - 168 


rest își ținea respiraţia. De câteva ori. Aproape că-și pierdu 
cunoștința și realiză, ca prin ceaţă, că acoperișul cabinei 
dispăruse. 

Ori de câte ori fulgera, vedea frânturi de imagine ca de 
coșmar ale mării. Era mereu surprins de apariţia valurilor: în 
faţă, mai jos, înălțându-se lângă el sau ieșind complet din 
câmpul vizual. Totodată, descoperi șocat că nu-și mai simţea 
mâinile și privi în jos ca să vadă dacă erau încleștate în 
continuare de timonă, îngheţate într-o strânsoare de o rigiditate 
cadaverică. Un vuiet continuu îi răsuna în urechi, fiindu-i 
imposibil să distingă vântul de tunete sau de freamătul mării. 

Puterea gândirii raţionale îl părăsi încetul cu încetul. Într-o 
stare care era mai puţin decât o halucinație, dar mai mult decât 
un vis cu ochii deschiși, o văzu pe femeia care-l privise stăruitor 
pe plajă, mai devreme. Pășea la nesfârșit către el, pe deasupra 
punţii instabile a șalupei, cu costumul de baie lipit de trup, 
mereu apropiindu-se, dar niciodată ajungând la el. Știa că atunci 
când ea va ajunge suficient de aproape ca s-o atingă, el își va 
desprinde mâinile amorțite de pe timonă, dar își spunea întruna: 
„Nu încă, nu încă...”, în timp ce ea pășea zâmbind și unduindu-și 
șoldurile. Se simţi tentat să lase baltă timona și să se apropie el 
de ea, dar ceva în subconștient îi spunea că, dacă își va părăsi 
locul, nu va mai ajunge niciodată la ea, astfel încât așteptă, îi 
zâmbi și o urmări cu privirea din când în când; și chiar și atunci 
când închidea ochii, o vedea tot acolo. 

Acum, conștiința îl părăsea și îi revenea, pe rând. Mintea i se 
întuneca, mai întâi dispărând șalupa și marea, apoi imaginea 
fetei, până când se trezea brusc ca să realizeze că, în mod 
incredibil, încă mai rezista în picioare, încă se mai ţinea strâns 
de timonă, încă mai era în viață. Apoi, pentru un timp, își 
impunea să rămână treaz și conștient, dar în cele din urmă 
extenuarea punea din nou stăpânire pe el. 

intr-unul din ultimele sale momente lucide, observă că 
valurile se deplasau într-o anumită direcţie, purtând și vasul cu 
ele. Un fulger lumină din nou și văzu, în una din părţile laterale, 
o uriașă masă întunecată, un val de o mărime imposibilă - nu, 
nu era un val, era o faleză... Bucuria de a fi ajuns undeva, 
aproape de un țărm, fu risipită de teama de a nu fi aruncat de 
valuri și zdrobit de peretele stâncos al falezei. Incercă prostește 
ca tragă demarorul, apoi reveni iute cu mâna pe timonă: numai 


VP - 169 


că, de data asta, mâna refuza să mai strângă. 

Un nou val ridică barca și o azvărli-n jos, ca pe o jucărie 
stricată. În timp ce zbura prin aer, agăţat în continuare de 
timonă cu o singură mână, Faber văzu o stâncă ascuţită ca un 
stilet ivindu-se în apă, la baza valului. Părea aproape sigur că 
vârful se va înfige în barcă... dar carena zgârie muchia stâncii și 
fu purtată mai departe. 

Ajunsese în zona în care valurile înalte ca niște munţi se 
spărgeau. Următorul talaz fu prea puternic pentru structura de 
rezistență a vasului. Acesta lovi piciorul valului cu forţa izbiturii 
de un corp solid, și sunetul carenei zdrobite avu în urechile sale 
rezonanța unei explozii. Faber înțelese că șalupa era 
terminată... 

Apa se retrăsese, iar Faber își dădu seama că vasul se 
zdrobise pentru că se lovise de... țărm. Cu o uluială amorțită, 
privi plaja luminată de un nou fulger. Marea ridică vasul distrus 
de pe nisip, un nou val spărgându-se de punte, trântindu-l pe 
Faber la podea. Însă îi fusese de ajuns lumina fulgerului ca să 
vadă totul cu limpezime. Plaja era îngustă, iar valurile se 
spărgeau direct de faleză. Dar, undeva în dreapta lui, se afla un 
debarcader și un soi de punte care ducea de la debarcader la 
creasta falezei. Știa că dacă părăsea barca, odată ajuns pe 
plajă, următorul val avea să-l zdrobească sub greutatea tonelor 
de apă sau să-i spargă capul, precum coaja unui ou, de stâncile 
falezei. Dar, dacă reușea să ajungă până la debarcader în 
intervalul dintre două valuri, poate că ar fi reușit pe urmă să se 
târască pe punte, până acolo unde s-ar fi aflat la adăpost de 
mânia apelor. 

Valul următor despică puntea, ca și cum lemnul din care 
fusese construită nu era mai rezistent decât o coajă de banană. 
Șalupa se prăbuși sub Faber, care se pomeni târât înapoi de 
valul care se retrăgea. Se căzni să se ridice, cu picioarele ca de 
gelatină, și o rupse la fugă spre debarcader, împroșcând apa din 
băltoacele de pe plajă. Parcurgerea celor câţiva metri se dovedi 
a fi cel mai greu efort fizic pe care-l făcuse vreodată. Aproape 
că-și dorea să se împiedice, să cadă în apă și să moară, dar 
rămase în picioare, așa cum făcuse când câștigase cursa de 
cinci mii de metri, până când se izbi de unul dintre pilonii 
debarcaderului. Ridică brațele și se agaţă de scânduri cu 
mâinile, obligându-le, printr-un efort de voinţă, să revină la viaţă 


VP - 170 


timp de câteva secunde; se ridică până când ajunse cu bărbia la 
nivelul debarcaderului; apoi își balansă picioarele și se rostogoli 
pe platforma de lemn. 

Valul veni din urmă în momentul în care reuși să se ridice în 
genunchi. Se aruncă înainte. Valul îl purtă câţiva pași, apoi îl 
trânti pe platformă. Înghiţi apă sărată și văzu stele verzi. Când 
greutatea apei încetă să-i mai apese pe spate, își concentră 
voința ca să se miște din loc. Nu reușea cu niciun chip. Se 
simțea târât înapoi de o forță implacabilă și, dintr-odată, se 
simţi cuprins de furie. Nu se va da bătut... nu acum, fir-ar să fie! 
Blestemă în gura mare nenorocita de furtună și marea, și pe 
britanici, și pe Percival Godliman și, brusc, se ridică în picioare și 
alergă, alergă departe de mare și urcă puntea, cu ochii închiși și 
cu gura deschisă, ca un nebun, riscând să-i crape plămânii și să- 
și sfărâme oasele; alerga fără să mai știe unde avea să ajungă, 
dar simțind că nu se va opri până când nu-și va pierde mințile. 

Puntea era lungă și puternic înclinată. Un bărbat puternic ar fi 
reușit să alerge de jos până sus, dacă ar fi fost antrenat și 
odihnit. Un atlet olimpic, dacă ar fi fost obosit, ar fi putut 
parcurge jumătate din distanţă. Un bărbat obișnuit, de patruzeci 
de ani, ar fi făcut un pas sau doi. 

Faber reuși să ajungă pe creasta falezei. 

Când mai avea un pas până la capăt, simţi o durere ascuţită 
asemenea unui ușor atac de inimă, și își pierdu cunoștința, dar 
picioarele mai făcură din inerție încă doi pași, înainte de a cădea 
pe iarba îmbibată de apă. 

N-a știut niciodată cât timp a zăcut acolo. Când a deschis 
ochii, furtuna nu se oprise, dar se crăpase de ziuă și, la câţiva 
pași de el, văzu o căsuţă care părea locuită. 

Se ridică în genunchi și își începu târâșul lung, ce părea să nu 
se mai sfârșească, până la ușa de la intrare. 


Capitolul 18 


Submarinul U-505 făcu un viraj larg, motoarele puternice 
încetiniră la scufundare. Era ca un uriaș rechin cenușiu, fără 
dinţi. Comandantul Werner Heer își bea cafeaua, abţinându-se 
să nu fumeze. Fusese o zi lungă și o noapte la fel de lungă. Nu-i 


VP - 171 


plăcea misiunea. Era un luptător, iar aici nu se purta nicio luptă. 
Și, mai ales, nu putea să-l sufere pe ofițerul din Abwehr, un tip 
tăcut, cu ochi albaștri, care era un oaspete nepoittit pe 
submarinul său. Agentul secret, maiorul Wohl, stătea în fața 
căpitanului. Omul ăsta nu părea niciodată obosit, naiba să-l ia! 
Ochii lui albaștri se roteau prin încăpere, înregistrând totul, fără 
însă să-și schimbe expresia. 

Uniforma lui nu avea nici cea mai mică urmă de cută, în ciuda 
condițiilor de viață de pe submarin, și-și aprindea ţigară de la 
țigară, fumându-le doar pe un sfert. 

Heer s-ar fi lăsat de fumat, fie doar și pentru a aplica 
regulamentul și a-i strica plăcerea lui Wolf, dar el însuși era un 
împătimit al ţigărilor. 

Heer nu-i agrease niciodată pe agenţii secreți pentru că avea 
mereu impresia că voiau să culeagă informaţii despre el. Și nici 
cu Abwehr-ul nu-i plăcea să lucrez. Submarinul său era construit 
pentru luptă și nu ca să se furișeze pe lângă coastele britanice 
ca să salveze nu știu ce agent secret. | se părea curată nebunie 
să riște integritatea unui echipament de luptă atât de scump - 
fără a mai vorbi de echipajul format din oameni experimentați - 
de dragul cuiva care putea foarte bine să nu reușească să 
ajungă la locul întâlnirii. 

Işi goli ceașca și făcu o grimasă. 

— Fir-ar a dracului de cafea, spuse el. Are un gust îngrozitor. 

Privirea lipsită de expresie a lui Wohl zăbovi asupra lui preţ de 
o clipă și apoi se fixă pe altceva. Nu spuse niciun cuvânt. 

„Veșnic enigmatic. Să-l ia dracu'”. Heer se foi neliniștit în 
scaun. Pe puntea unui vas obișnuit, s-ar fi plimbat de colo-colo, 
dar la bordul unui submarin, oamenii învățau să evite mișcările 
de prisos. In cele din urmă, spuse: 

— Să știi că omul dumitale nu are cum să vină pe o vreme ca 
asta. 

Wohl se uită la ceasul de la mâna. 

— Vom aștepta până la ora șase dimineața, spuse el degajat. 

Nu era un ordin - Wohl nu avea cum să-i dea ordine lui Heer, 
dar chiar și numai enunţarea seacă a faptului respectiv 
constituia totuși o insultă la adresa unui ofiţer superior. Ceea ce 
Heer ţinu să-i precizeze. 

— Fiecare dintre noi va acţiona respectând ordinele primite, 
răspunse Wohl. După cum știți, ele provin de la o autoritate cu 


VP - 172 


adevărat foarte înaltă. 

Heer își stăpâni mânia. Tânărul avea dreptate, desigur. Heer 
va da curs ordinelor sale, dar, odată reveniţi în port, îl va raporta 
pe Wohl pentru insubordonare. Deși știa că nu va realiza mare 
lucru cu asta, cei cincisprezece ani petrecuţi în cadrul Marinei 
Militare îl învățaseră pe Heer că oamenii din statul-major nu 
dădea socoteala nimănui... 

— Atunci, chiar dacă omul dumitale este îndeajuns de sărit de 
pe fix ca să se aventureze în larg în noaptea asta, cu siguranţă 
că nu este un marinar atât de priceput încât să supravieţuiască. 

Singurul răspuns a lui Wohl fu aceeași privire inexpresivă. 

Heer se adresă operatorului radio: 

— Weissman? 

— Nimic, domnule căpitan. 

Wohl spuse: 

— Am senzaţia că zgomotele pe care le-am auzit cu câteva 
ore în urmă erau de la el. 

— În cazul acesta, se află foarte departe de locul întâlnirii, 
domnule maior, spuse operatorul. Mie mi s-a părut mai curând 
că au fost paraziți de la fulgere. 

Heer adăugă: 

— Dacă nu a fost el, nu a fost și gata. Dar dacă atunci a fost 
el, până în momentul ăsta aproape sigur că s-a înecat. 

— Dumneavoastră nu-l cunoașteţi pe omul acesta, domnule 
căpitan, rosti Wohl, și de data asta se simţi chiar o undă de 
emoție în vocea lui. 

Heer nu răspunse. Zumzetul motorului se modifică ușor și i se 
păru că distinge un vag clănţănit. Dacă acesta creștea în 
intensitate, va trebui să vadă în port despre ce e vorba. Ar fi 
putut face asta oricum, numai ca să evite o nouă călătorie cu 
acest detestabil maior Wohl. 

Un marinar își făcu apariţia. 

— Doriţi cafea, să trăiţi? 

Heer clătină din cap. 

— Dacă mai beau una, o să mă piş cafea. 

— Adu-mi una, te rog, spuse Wohl, scoțându-și o nouă ţigară. 

Ceea ce-l făcu pe Heer să se uite la ceas. Era șase și zece 
minute. Într-un mod subtil, maiorul Wohl își aprinsese ţigara de 
la ora șase cu o ușoară întârziere doar ca să mai ţină submarinul 
pe loc câteva minute în plus. 


VP - 173 


Heer spuse: 

— Fixaţi direcţia pentru revenirea la bază. 

— O clipă, spuse Wohl. Cred că, înainte de a pleca, ar trebui 
să aruncăm o privire la suprafață. 

— Nu fi prost, replică Heer, știind că acum se află pe teren 
sigur. Nu-ţi dai seama ce furtună e afară? Nici nu vom fi în stare 
să deschidem tambuchiul, iar cu periscopul nu vom reuși să 
vedem la o distanţă mai mare de câţiva metri. 

— De unde știți cât de puternică e furtuna, de la aceasta 
adâncime? 

— Din experienţă. 

— Atunci, trimiteţi măcar un semnal la bază și înștiinţaţi-i că 
omul nostru a venit la locul întâlnirii. S-ar putea să primim 
ordinul să rămânem aici. 

Heer oftă exasperat. 

— Este imposibil să se stabilească un contact radio cu baza, 
de la această adâncime. 

În sfârșit, calmul lui Wohl se risipi. 

— Căpitane Heer, vă recomand cu fermitate ca, înainte de a 
părăsi locul de întâlnire, să ieșiţi la suprafaţă să comunicaţi cu 
baza. Omul pe care trebuie să-l salvăm deţine niște informații 
vitale. Fuhrerul așteaptă raportul său. 

Heer îi aruncă o privire tăioasă. 

— Vă mulțumesc că  mi-aţi făcut cunoscută opinia 
dumneavoastră, domnule maior, spuse el, întorcându-i spatele. 
Cu toată viteza înainte, ordonă el. 

Murmurul celor două motoare diesel se preschimbă într-un 
huruit, și submarinul începu să accelereze. 


VP - 174 


PARTEA A PATRA 


Capitolul 19 


Când Lucy se trezi, furtuna din seara trecută nu se potolise. 
Se aplecă peste marginea patului, mișcându-se cu grijă ca să 
nu-l deranjeze pe David, și își luă ceasul de mână de pe podea. 
Trecuse puţin de șase. Prin acoperiș se auzea urletul vântului. 
David putea să doarmă mai departe: astăzi nu se putea face 
mare lucru pe afară. 

Se întrebă câte plăci de ardezie smulsese vântul din acoperiș 
peste noapte. Se va urca în pod, să verifice. Dar mai întâi, va 
aștepta până când David va ieși afară, altfel s-ar putea supăra 
că nu-i ceruse lui să facă treaba asta. 

Se furișă afară din pat. Era extrem de frig. Vremea caldă a 
ultimelor zile fusese o scurtă vară înșelătoare, care pregătea 
terenul pentru această furtună. Acum era frig ca în noiembrie. 
Işi scoase cămașa de noapte din flanelă și își îmbrăcă la 
repezeală chiloţii, pantalonii și puloverul. David se foi. Ea îi 
aruncă o privire; David se răsuci într-o parte, dar nu se trezi. 

Traversă palierul îngust și se duse în camera lui Jo. Ajuns la 
vârsta de trei ani, copilul avansase de la pătuţul cu zăbrele de 
lemn la un pat adevărat, și adeseori se întâmpla să cadă în 
timpul nopţii, fără a se trezi. Îl găsi în pat, întins pe spate, 
dormind cu gura larg deschisă. Lucy zâmbi. Când dormea, Jo era 
tare drăgălaș. 

Cobori repede scările, întrebându-se pe drum de ce se trezise 
așa de dimineaţă. Probabil că Jo făcuse vreun zgomot, sau poate 
că de vină fusese furtuna. 

Ingenunche în faţa căminului și, suflecându-și mânecile 
puloverului, se pregăti să aprindă focului. In timp ce curăța 
grătarul, fluieră un cântecel auzit la radio. „Ești ori nu ești, 
draga mea?” Trase cu vătraiul cenușa rece și puse bucăţile mai 
mari spre baza focului. Așeză un mănunchi de ferigă uscată 
pentru aprindere, lemnele și deasupra cărbunii. Altă dată 
folosea numai lemne, dar, pe o asemenea vreme, cărbunii erau 


VP - 175 


mai buni. Acoperi gura căminului cu o pagină de ziar timp de 
câteva minute, pentru crearea în horn a unui curent de aer 
ascendent. Când îndepărtă ziarul, lemnul ardea, iar cărbunele 
începea să se înroșească. Impături hârtia și o așeză sub coșul de 
cărbuni; o va folosi a doua zi. 

Vâlvătaia avea să încălzească foarte curând căsuţa, dar, între 
timp, de mare folos i-ar fi fost o ceașcă de ceai fierbinte. Lucy se 
duse în bucătărie și puse ceainicul pe plita electrică. Așeză două 
cești pe o tavă, apoi căută țigările lui David și o scrumieră. 
Pregăti ceaiul, umplu ceștile și porni cu tava prin hol, în direcția 
scărilor. 

Pusese piciorul pe prima treaptă când auzi bătaia în ușă. Se 
opri, se încruntă, își spuse că probabil vântul mișcase ceva și 
mai făcu încă un pas. Sunetul se auzi din nou. Era ca și cum 
cineva ar fi bătut în ușa de la intrare. 

Era ceva absurd, bineînțeles. Nu avea cine să bată la ușa din 
față - numai - Tom putea să fie, dar el intra întotdeauna pe ușa 
de la bucătărie și nu bătea niciodată. 

Bătaia se auzi din nou. 

Cobori treptele și ţinând în echilibru tava, cu o singură mână, 
deschise ușa. 

Scăpă tava din mână, șocată. Bărbatul se prăbuși în hol, 
dezechilibrând-o. Lucy ţipă. 

Sperietura nu dură decât o clipă. Necunoscutul zăcea întins cu 
faţa la podea, în mod vădit incapabil să atace pe cineva. Hainele 
îi erau îmbibate de apă, iar mâinile și fața i se albiseră ca varul 
din cauza frigului. 

Lucy se ridică în picioare. David cobora scările târându-se pe 
fund și strigând: 

— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? 

— Uite ce s-a întâmplat, spuse Lucy, arătând cu mâna spre 
necunoscut. 

David ajunse la baza scării, îmbrăcat în pijama, și se aruncă în 
scaunul cu rotile. 

— Nu înțeleg de ce trebuia să ţipi în halul ăsta, zise el. 

Se apropie cu scaunul și-l cercetă cu privirea pe bărbatul 
întins pe jos. 

— Imi pare rău că te-am trezit, dar m-a speriat. 

Lucy se aplecă, îl apucă pe străin de antebraţe, îl târî până în 
sufragerie, în apropierea șemineului. David veni în urma lui. 


VP - 176 


— De unde dracu' a mai apărut și ăsta? întrebă el, privind la 
omul lipsit de cunoștință. 

— Probabil că a naufragiat... furtuna... 

Numai că individul era îmbrăcat ca un muncitor, nu ca un 
marinar, băgă de seamă Lucy. Il cântări cu privirea. Era un 
bărbat tare înalt; culcat era mai lung decât preșul din fața 
căminului. Avea o față energică; dar cu osatură delicată, o 
frunte înaltă și maxilare lungi. „De n-ar fi palid ca un cadavru, aș 
spune că e chiar drăguţ”. 

Necunoscutul se mișcă și deschise ochii. La început, avu o 
privire teribil de înfricoșată, ca a unui băieţel ajuns pe 
neașteptate într-un loc straniu, pe urmă însă, foarte repede, 
expresia i se relaxă și se uită în jurul lui cu o privire ageră care 
zăbovi în treacăt asupra lui David, a lui Lucy, pe fereastră, ușă și 
focul din cămin. 

Lucy zise: 

— Trebuie să-i scoatem imediat hainele ude. Du-te și adu 
niște pijamale și un halat. 

David părăsi încăperea, iar Lucy îngenunche lângă 
necunoscut. Îi scoase mai întâi ghetele și ciorapii. În ochii lui 
aproape că se citi o undă de amuzament în timp ce se uita la ea. 
Când vru să-i scoată haina, el își încrucișă cu un gest protector, 
brațele deasupra pieptului. 

— Ai să mori de pneumonie dacă rămâi cu hainele astea pe 
dumneata, spuse ea pe un ton cât mai potrivit cu situaţia 
neobișnuită în care se afla. Lasă-mă să ţi le scot. 

Bărbatul spuse: 

— Nu cred că ne cunoaștem îndeajuns, zău așa - la urma 
urmei, nici nu ne-am prezentat. 

Era pentru prima oară când vorbea. Vocea îi era atât de 
sigură, vorbele atât de politicoase, încât contrastul cu felul 
îngrozitor în care arăta o făcu pe Lucy să râdă zgomotos. 

— Te rușinezi? spuse ea. 

— Sunt de părere că un bărbat trebuie să-și păstreze un aer 
misterios, spuse el zâmbind larg, dar imediat zâmbetul i se 
stinse și ochii i se închiseră de durere. 

David se întoarse, purtând pe braţ schimburile curate. 

— După cum se vede, voi doi păreţi să vă distraţi binișor 
împreună, constată el. 

— Va trebui să-l dezbraci, spuse Lucy. Pe mine nu mă lasă. 


VP - 177 


Privirea lui David fu de nepătruns. 

Necunoscutul spuse: 

— vă mulţumesc, dar cred că am să mă descurc singur - doar 
dacă asta nu e din cale afară de nepoliticos din partea mea. 

— Cum dorești, spuse David, care aruncă schimburile pe un 
scaun și ieși din sufragerie. 

— Mă duc să mai fac niște ceai, zise Lucy, plecând în urma lui. 
Închise ușa. 

În bucătărie, David umplea deja ceainicul, iar o ţigară aprinsă 
îi atârna între buze. Lucy curăţă la repezeală cioburile de 
porțelan din hol și se duse în bucătărie. 

— Acum cinci minute n-aș fi băgat mâna în foc că individul 
ăsta mai trăia, și acum, poftim, se îmbracă singur, spuse David. 

Lucy își făcea de lucru cu un ibric. 

— Probabil că s-a prefăcut. 

— De bună seamă că perspectiva de a fi dezbrăcat de tine l-a 
făcut să-și revină rapid. 

— Nu pot să cred că cineva poate fi atât de rușinos. 

— Faptul că tu nu ai mai avut parte de problema respectivă te 
poate face să subestimezi puterile pe care le are asupra 
celorlalți. 

Lucy zăngăni ceștile. 

— Hai să nu ne mai certăm și astăzi, David - avem altceva 
mult mai interesant de făcut. Măcar așa, pentru variație. 

Luă tava și se duse în sufragerie. 

Necunoscutul se încheia la nasturii pijamalei și se întoarse cu 
spatele când Lucy intră în încăpere. Puse tava pe masă și turnă 
ceaiul. Când reveni cu faţa spre el, necunoscutul era deja 
îmbrăcat cu halatul lui David. 

— Ești foarte amabilă, spuse privind-o drept în ochi. 

„Nu pare a fi deloc un timid”, își spuse ea. In tot cazul, era 
mai în vârstă cu câţiva ani buni - avea în jur de patruzeci, după 
cum presupuse Lucy. Poate că asta era explicaţia. Cu fiecare 
clipă, arăta din ce în ce mai puţin ca un năpăstuit de soartă. 

— Stai mai aproape de foc, îl îndemnă, întinzându-i o cană cu 
ceai. 

— Nu sunt sigur că pot să ţin și farfurioara, spuse el. Nu mă 
ascultă degetele. 

Cu mâinile înțepenite, luă ceașca din mâna ei, cu amândouă 
palmele, și o duse cu grijă la buze. 


VP - 178 


David intră și îi oferi o ţigară, pe care străinul o refuză. 

După ce-și bău ceaiul, întrebă: 

— Unde mă aflu? 

— Locul ăsta se numește Insula Furtunilor, îi explică David. 

Bărbatul păru să răsufle ușurat. 

— Credeam că am fost aruncat înapoi, pe țărm. 

David îi făcu semn cu mâna să-și încălzească picioarele goale 
lângă foc. 

— Probabil că ai fost adus de curent în golf. Așa se întâmplă 
de regulă. Tot așa s-a format și plaja. 

Jo intră în cameră cu ochii împăienjeniţi, târând un ursulet 
panda cât el de mare, căruia-i nu-i mai rămăsese decât un 
singur braț. Când îl văzu pe străin, alergă la Lucy și-și ascunse 
fața în hainele acesteia. 

— V-am speriat fetița, spuse bărbatul zâmbind. 

— E băiat. Trebuie să-l tund, spuse Lucy, săltându-l pe Jo în 
poală. 

— Îmi cer scuze pentru confuzie. 

Ochii necunoscutului se închiseră, iar el se clătină în scaun. 

Lucy se ridică în picioare, așezându-l pe Jo pe sofa. 

— Trebuie să-l culcăm într-un pat pe bietul om, David. 

— O clipă, spuse David, apropiindu-se de străin. E posibil să 
mai fie vreun supraviețuitor? întrebă el. 

Bărbatul își ridică privirea. 

— Am fost singur, bâigui el. Se vedea că era complet epuizat. 

— David..., începu Lucy. 

— O singură întrebare: ai anunţat paza de coastă în privinţa 
rutei? 

— Ce importanţă are? întrebă Lucy. 

— Are, pentru că dacă a făcut-o, s-ar putea ca în clipa asta 
niște oameni să-și riște viața căutându-l, iar noi puteam să le 
dăm de veste că e în siguranţă. 

Bărbatul rosti cu greutate: 

— Nu... i-am... anunţat... 

— Gata, ajunge, îi spuse Lucy lui David. (Se lăsă în genunchi 
în faţa necunoscutului.) Poţi să urci scările? 

El încuviinţă din cap și se ridică în picioare, cu mișcări încete. 
Lucy îi luă braţul, îl petrecu peste umerii ei și începu să-l 
conducă spre dormitor. 

— Am să-l culc în patul lui Jo, spuse ea. 


VP - 179 


Urcară treptele una câte una, oprindu-se la fiecare câte puţin. 
Când ajunseră sus, bruma de culoare pe care focul i-o readusese 
în obraji se risipise cu totul. Lucy îl conduse în dormitorul mic. 
Străinul se prăbuși în pat. 

Lucy îl acoperi cu paturile și părăsi încăperea, închizând ușa 
cu grijă. 

e 

Faber se simţi inundat de un uriaș simtțământ de ușurare. În 
ultimele minute, efortul depus pentru a nu-și pierde 
autocontrolul fusese supraomenesc. Se simţi fără vlagă. Infrânt 
și suferind. 

După ce ușa de deschisese, își îngăduise să zacă fără 
cunoștință un timp. Pericolul sosise când frumoasa femeie 
începuse să-l dezbrace, iar el își adusese aminte de filmul lipit 
de piept. Asta îi restabilise pentru câtăva vreme vigilenţa. Se 
mai temuse să nu fie chemată vreo ambulanţă, dar probabil că 
insula era prea mică pentru a avea un spital. Cel puţin, avusese 
norocul să nu ajungă înapoi, în Scoţia. Acolo i-ar fi fost imposibil 
să împiedice înștiințarea autorităților în privinţa naufragiului. In 
orice caz, felul cum soțul pusese întrebările îi dăduse de înţeles 
că prea curând nu va fi nimeni înștiințat. 

Despre ce avea să se întâmple mai târziu, Faber nu avea 
energie să mai facă speculaţii. Pentru moment, părea să se afle 
în siguranță, și deocamdată atât îl interesa. Se încălzise, era 
uscat și viu, iar patul era moale. 

Se întoarse pe o parte, pentru a face o recunoaștere a 
camerei: ușa, fereastra, coșul căminului. Obișnuinţa de a fi 
precaut supravieţuia în orice împrejurare, cu excepţia morţii 
înseși. Pereţii erau de culoare roz, de parcă cei doi speraseră să 
aibă o fetiţă. Pe podea se aflau un trenuleț și o mulţime de cărți 
ilustrate. Era o locuinţa sigură, pașnică - un adevărat cămin. El 
era aici ca un lup într-o stână de oi. Un lup sleit de puteri. 

Închise ochii. În ciuda epuizării, trebuia să facă un efort de 
voință ca să se poată relaxa, mușchi după mușchi, fibră după 
fibră. Treptat, mintea i se goli de gânduri și adormi. 

e 

Lucy gustă porriage-ul și mai adăugă un praf de sare. 
Ajunsese să le placă felul în care îl pregătea Tom, fără zahăr, în 
stil scoţian. Niciodată nu avea să mai gătească porridge dulce, 
nici chiar atunci când zahărul nu va mai fi raţionalizat și se va 


VP - 180 


găsi din belșug. Era ciudat să constaţi cum se obișnuiește omul 
cu unele lucruri, atunci când nu are încotro: pâine neagră, 
margarină și porridge sărat. 

Puse mâncarea în farfurii și familia se așeză la masă, pentru 
micul dejun. Jo își turnă lapte din belșug, ca să-și răcească 
porţia. David consuma cantităţi enorme în zilele acelea, fără să 
se îngrașe - consecinţă a traiului în aer liber. Se uită la mâinile 
lui, așezate pe masă. Erau aspre și permanent bronzate - mâini 
de om care lucra manual. Ea remarcase că mâinile străinului 
aveau degetele lungi și pielea albă sub contuzii și sângele 
închegat. Nu erau mâinile unui om obișnuit cu munca grea de 
marinar. 

— Astăzi n-ai să poţi face mare lucru, spuse Lucy. Furtuna nu 
dă semne că s-ar potoli. 

— N-are nicio importanţă asta. Oile au nevoie de îngrijire 
permanentă, indiferent de vreme. 

— Și unde ai să te duci? 

— La capătul celălalt al insulei, lângă Tom. Am să merg cu 
jeepul. 

— Pot să vin și eu? întrebă Jo. 

— Astăzi nu, îi spuse Lucy. Este prea frig și e prea umed 
afară. 

— Dar nu-mi place de nenea. 

Lucy zâmbi. 

— Nu fi caraghios. N-are să ne facă niciun rău. E atât de 
bolnav încât abia mai poate să se miște. 

— Cine este? 

— Nu știm cum îl cheamă. A naufragiat pe insula noastră și va 
trebui să-l îngrijim până când se va înzdrăveni suficient de mult 
încât să se poată întoarce în ţară. Este un om foarte amabil. 

— Este unchiul meu? 

— Nu, e doar un străin, Jo. Și acum, mănâncă. A 

Jo nu-și ascunse dezamăgirea. Cândva cunoscuse un unchi. În 
mintea lui, unchii erau oameni care îi dăruiau bomboane, care îi 
plăceau, și bani, cu care nu avea ce să facă. 

David își termină micul dejun și își îmbrăcă pelerina, 
confecționată ca un cort, cu mâneci și deschizătură pentru cap - 
îi acoperea și scaunul, la fel de bine ca pe el însuși. Își puse 
pălăria de mușama, legată sub bărbie, îl sărută pe Jo și-și luă la 
revedere de la Lucy. 


VP - 181 


Un minut-două mai târziu, ea auzi jeepul pornind și se duse la 
fereastră să-l urmărească absentă cu privirea cum conduce 
mașina prin ploaie. Roţile din spate ale vehiculului alunecau din 
cauza noroiului. Va trebui să conducă acum cu mai multă 
prudenţă. 

Se întoarse spre Jo, care o anunţă: 

— Asta e un câine. 

Desenase o figură pe faţa de masă. Folosind ca materiale 
porridge și lapte. Lucy îl plesni peste mână. 

— Uită-te și tu ce mizerie ai putut să faci! 

Posomorât, copilul se întunecă la faţă, și Lucy se gândi cât de 
mult semăna cu tatăl lui. Amândoi aveau pielea închisă la 
culoare, părul aproape negru, și același mod de a se retrage în 
ei când se supărau. În schimb, Jo râdea mai tot timpul - slavă 
Domnului, moștenise ceva și dinspre partea familiei lui Lucy. 

Jo luă privirea ei contemplativă drept mânie și spuse: 

— lartă-mă, mamă. 

Lucy îl spălă la chiuveta din bucătărie, apoi strânse resturile 
micului dejun, cu gândul la străinul de la etaj. Acum, când criza 
imediată trecuse și se părea că omul nu se mai afla în pericol de 
moarte, era roasă de curiozitate în privinţa lui. Cine este? De 
unde venea? Ce făcea el pe furtuna aceea? Era însurat? De ce 
avea îmbrăcăminte de muncitor, mâini de funcţionar și accent 
londonez? Era de-a dreptul provocator. 

Îi trecu prin minte faptul că dacă ar fi locuit oriunde altundeva 
n-ar fi acceptat cu atâta ușurință să-l găzduiască. Putea să fie 
un dezertor, un criminal sau chiar un prizonier de război evadat. 
Numai că, atunci când trăiești pe o astfel de insulă, ajungi să uiţi 
că celelalte ființe umane pot să fie și periculoase, nu numai 
sociabile. Era atât de plăcut să vezi o față nouă, încât părea 
total nepotrivit să nutrești suspiciuni de acest fel. Probabil - ce 
gând neplăcut! - că ea, mai mult decât alte femei, era pregătită 
să întâmpine cu bucurie un bărbat atrăgător... Îndepărtă gândul 
din minte. 

Ce caraghioasă! Omul era atât de obosit și de bolnav, încât nu 
era în stare să facă rău nimănui. Chiar și pe uscat, cine ar fi 
șovăit să-l adăpostească, așa cum fusese, cu hainele ude și 
aproape fără cunoștință? Când se va simţi mai bine, îi vor putea 
pune întrebări, iar dacă relatarea nu avea să fie credibilă, 
puteau să ia legătură prin radio cu uscatul, de la locuința lui 


VP - 182 


Tom. 

Când termină de spălat vasele, se furișă pe scări să vadă ce 
face străinul. Dormea cu faţa la ușă, iar când Lucy intră, ochii i 
se deschiseră instantaneu. Din nou i se citi în privire, o fracțiune 
de secundă, o undă de teamă. 

— Stai liniștit, șopti Lucy. Voiam să mă asigur că totul e în 
regulă. 

El închise ochii fără să spună niciun cuvânt. 

Ea cobori din nou la parter. Împreună cu Jo, se îmbrăcară cu 
haine de ploaie din pânză gudronată și cizme de cauciuc, apoi 
ieșiră afară. Ploua în continuare cu găleata, iar vântul sufla 
îngrozitor. Se uită la acoperiș: într-adevăr, câteva plăci de 
ardezie fuseseră smulse. Luând vântul în piept, se îndreptară 
spre marginea falezei. 

ÎI ţinea strâns de mână pe Jo - putea fi aruncat cât colo de 
suflul vântului. Două minute mai târziu, își dorea să fi rămas 
înăuntru. Șiroaiele de apă se strecurau pe sub gulerul hainei și îi 
intrau în cizme. Cu siguranţă că Jo era ud până la piele, dar 
acum, că tot se udaseră, puteau să mai stea așa câteva minute. 
Lucy voia să meargă pe plajă. 

Cu toate acestea, când ajunseră la capătul punţii, își dădu 
seama că era imposibil. Puntea îngustă de lemn era alunecoasă 
din cauza ploii, iar cu vântul ăsta, putea în orice clipă să-și 
piardă echilibrul și să cadă, plonjând în hăul de douăzeci de 
metri care o separa de plaja de jos. Trebuia să se mulțumească 
doar cu privitul. 

Oricum, avea ce vedea. 

Valuri imense, fiecare cam de mărimea unei case mici, se 
rostogoleau cu repeziciune, apropiate unul de celălalt. Valul se 
înălța și mai sus, traversa plaja, creasta i se curba într-un semn 
de întrebare, pentru ca apoi să se izbească plin de furie de baza 
falezei. Perdele de stropi pulverizaţi fin se înălţau peste creasta 
falezei, făcând-o pe Lucy să se retragă grăbită, iar pe Jo - să 
chiuie de plăcere. Lucy reușea să audă râsetele fiului ei numai 
pentru că copilul se afla acum în braţele ei și-și ţinea gura lângă 
urechea ei; vuietul vântului și al mării îneca toate zgomotele 
mai îndepărtate. 

Era teribil de palpitant să vezi stihiile naturii dezlănţuindu-se, 
scuipând, legănându-se și urlând de furie, să stai o idee prea 
aproape de marginea falezei, să te simţi ameninţat și, în același 


VP - 183 


timp, în siguranţă, tremurând de frig și transpirând de frică. Era 
într-adevăr palpitant, și puţine lucruri fuseseră palpitante în 
viaţa ei. 

Era pe punctul să se întoarcă înapoi, spre casă (se gândea la 
sănătatea lui Jo), când văzu barca. 

Desigur, nu mai era o barcă, și tocmai de aceea fu atât de 
șocată. Nu mai rămăseseră decât grinzile mari ale punţii și ale 
chilei. Erau risipite pe stâncile de la baza falezei ca o mână de 
chibrituri azvâărlite pe o masă. Lucy își dădu seama că fusese o 
barcă de mari dimensiuni. Un singur om nu ar fi putut s-o 
piloteze decât cu mare greutate. Stricăciunile produse de mare 
erau îngrozitoare. Era foarte dificil să mai găsești două bucăți de 
lemn îmbinate între ele. 

Doamne Dumnezeule, cum reușise străinul să scape cu viaţă 
din acest dezastru? 

Se cutremură la gândul unui trup lovit de valuri și aruncat pe 
stânci. Jo sesiză schimbarea bruscă de dispoziție a mamei și-i 
spuse în ureche: 

— Hai acasă, acum. 

Ea se întoarse repede cu spatele la mare și păși grăbită pe 
cărarea noroioasă ce ducea la căsuţa lor. 

Ajunși din nou la adăpost, își scoaseră hainele, pălăriile și 
cizmele ude, întinzându-le în bucătărie la uscat. Lucy merse la 
etaj și aruncă o privire în camera unde dormea necunoscutul. 
De data asta, nu mai deschise ochii. Părea că doarme foarte 
liniștit, și totuși ea avea senzaţia că se trezise și-i recunoscuse 
pașii pe scări, închizând din nou ochii atunci când deschisese 
ușa. 

Pregăti o baie fierbinte. Și ea, și copilul erau uzi până la piele. 
ÎI dezbrăcă pe Jo și-l așeză în cadă, apoi - sub impulsul 
momentului - se dezbrăcă și intră în apă, lângă el. Simţi căldura 
ca pe o binecuvântare. Închise ochii și se destinse. Și asta era o 
senzație plăcută; să stai în casă, la căldură, în vreme ce furtuna 
se izbește neputincioasă în zidurile puternice de piatră. 

Dintr-odată, viaţa devenise interesantă. Intr-o singură noapte 
veniseră furtuna, naufragiul și bărbatul misterios; și asta, după 
trei ani de... Spera ca necunoscutul să se trezească foarte 
curând, ca să poată afla ce era cu el. 

Totodată, trebuia să înceapă să pregătească prânzul. Avea 
niște piept de miel, așa că va face o tocană. leși din cadă și se 


VP - 184 


șterse cu prosopul fără grabă. Jo se juca singur cu o pisicuţă de 
cauciuc, jucăria lui de baie. Lucy se studie în oglindă, 
examinându-și cu atenţie dungile de pe pântece, rămase de pe 
urma sarcinii. Deveneau tot mai șterse, dar nu aveau să dispară 
niciodată. O expunere completă la soare i-ar fi folosit. Işi zâmbi 
în oglindă. De unde atâta soare?! Și apoi, pe cine mai interesa 
cum arăta burta ei? Pe nimeni, în afară de ea însăși. 

Jo spuse: 

— Pot să mai stau un minut în plus? 

Era una dintre expresiile lui, „un minut în plus”, care putea să 
însemne oricât, până la o jumătate de zi. 

— Doar până mă-mbrac, îi spuse ea, atârnând prosopul pe 
suport și îndreptându-se spre ușă. 

Străinul stătea în cadrul ușii, privind-o. 

Rămaseră așa un timp, uitându-se unul la celălalt. Era ciudat - 
se gândise Lucy mai târziu - că atunci nu simţise niciun fel de 
teamă. Și asta datorită felului în care se uita la ea: în privirea lui 
nu era nimic ameninţător, nimic desfrânat, nimic prefăcut. Nu se 
uita la pubisul ei, nici măcar la sâni, ci la faţa ei - la ochii ei. Ea îi 
susținu privirea, oarecum șocată, dar deloc stânjenită, și doar o 
neînsemnată parte a minţii ei se întreba de ce nu ţipa, de ce nu 
încerca să-și acopere trupul cu mâinile și apoi să-i trântească 
ușa în nas. 

În cele din urmă, ceva apăru în ochii lui - probabil că era 
numai imaginaţia ei, dar văzu admiraţie, un licăr slab de umor 
neprefăcut și o umbră de tristețe - și deodată vraja se rupse, iar 
el se întoarse cu spatele și se duse în camera lui, închizând ușa. 
O clipă mai târziu, Lucy auzi arcurile scârțâind, semn că 
necunoscutul se întinsese în pat. 

Și, fară vreun motiv aparent, se simţi cuprinsă de un 
sentiment îngrozitor de vinovăţie. 


Capitolul 20 


Percival Godliman își folosea deja toate resursele. 

Fiecare poliţist din Regatul Unit avea o fotografie a lui Faber și 
cam jumătate din ei erau implicaţi în căutarea acestuia, 
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. In orașe, erau 


VP - 185 


verificate hotelurile și casele de închiriat, gările și autogările, 
restaurantele și centrele comerciale; podurile, gangurile și 
locuințele bombardate în care hălăduiau infractorii. La sate, 
căutau prin hambare și silozuri, prin casele părăsite și castelele 
ruinate, prin tufișuri, crânguri și lanuri de porumb. Fotografiile 
erau arătate casierilor din gări, lucrătorilor de la benzinării, 
luntrașilor de pe bancuri, încasatorilor de taxe la intrările în 
șosele. Toate porturile de pasageri și aerodromurile erau în 
stare de alertă, și fiecare ghișeu pentru controlul pașapoartelor 
avea fotografia cu pricina la îndemână. 

Bineînţeles, polițiștii erau convinși în continuare că se află în 
căutarea unui criminal de drept comun. Polițistul de pe stradă 
știa că individul din fotografie ucisese cu pumnalul doi oameni în 
Londra. Superiorii lor cunoșteau câteva amănunte în plus: că 
una dintre crime fusese însoţită de o agresiune sexuală, a doua 
era lipsită de un mobil aparent, iar a treia - despre care oamenii 
lor nu trebuiau să știe nimic - era un atac inexplicabil, dar 
sângeros, asupra unui soldat, în trenul Euston-Liverpool. Numai 
șefii de poliție regionali și câţiva ofiţeri de la Scotland Yard știau 
că soldatul se afla de puţină vreme în slujba MI5 și că toate 
crimele erau legate cumva de securitatea națională. 

La fel, și ziarele erau încredințate că este vorba de vânarea 
unui criminal obișnuit. A doua zi după ce Godliman furnizase 
presei amănuntele, cele mai multe dintre ziare relataseră 
povestea în ediţiile lor de prânz; primele ediţii destinate să 
ajungă în Scoţia, Irlanda de Nord și Țara Galilor apăruseră deja, 
astfel că acestea prezentară o versiune prescurtată, o zi mai 
târziu. Victima din Stockwell fusese identificată în persoana unui 
muncitor, i se dăduse un nume fals și un trecut londonez cât mai 
vag formulat. Comunicatul de presă al lui Godliman stabilea o 
conexiune între această crimă și moartea unei anumite doamne 
Garden, în 1940, dar preciza în termeni foarte vagi natura 
respectivei legături. Se arăta doar că arma crimei fusese un 
stilet. 

Cele două ziare din Liverpool aflaseră foarte repede despre 
cadavrul din tren, și amândouă își puseseră întrebarea dacă nu 
cumva făptașul era tot criminalul cu stiletul, din Londra. 
Amândouă încercaseră să obţină informaţii de la poliţie, însă 
directorii ambelor ziare primiseră telefoane de la șeful poliţiei. Și 
niciunul din ziare nu mai relatase întâmplarea. 


VP - 186 


În total, un număr de o sută cincizeci și șapte de bărbaţi înalţi 
și cu părul negru fuseseră arestaţi sub bănuiala de a fi persoana 
căutată. Toţi, în afară de douăzeci și nouă, fuseseră în măsură 
să dovedească faptul că era imposibil ca ei să fi comis crimele 
respective. Cu cei douăzeci și nouă vorbiseră anchetatorii de la 
MI5. Douăzeci și șapte dintre ei își chemaseră părinţii, rudele și 
vecinii care declaraseră că respectivii se născuseră în Marea 
Britanie și că locuiseră în ţară în anii douăzeci, perioada în care 
Faber trăise în Germania. 

Ultimii doi fuseseră aduși la Londra și anchetați din nou, de 
data asta chiar de către Godliman. Amândoi erau celibatari, 
locuiau singuri, nu aveau rude în viaţă, și erau mereu în tranzit. 
Primul era un bărbat bine îmbrăcat, sigur pe el, care declara 
neconvingător că își câștiga existența bătând ţara în lung și în 
lat și muncind ca lucrător manual, acceptând să presteze munci 
dintre cele mai neobișnuite. Godliman îl făcu să înțeleagă că - 
spre deosebire de poliţie - el avea puterea de a încarcera pe 
oricine, pe perioada războiului, fără să-i pună nicio întrebare. 
Mai mult decât atât, nu era câtuși de puţin interesat de 
infracțiunile mărunte, și orice informaţie pe care i-ar fi adus-o la 
cunoștință aici, la Ministerul de Război, în sediul căruia se aflau, 
era strict confidențială și nu va fi dezvăluită nimănui. 

Suspectul mărturisi de îndată că era un escroc sentimental, 
dându-i totodată adresele a nouăsprezece doamne în vârstă pe 
care le deposedase de bijuterii în ultimele trei săptămâni. 
Godliman îl dădu pe mâna poliţiei. 

Nu se simţea deloc obligat să fie cinstit cu un mincinos de 
profesie. 

Și ultimul suspect cedă la presiunile lui Godliman, mărturisind 
că era departe de a fi un celibatar. Avea o soţie în Brighton. 
Precum și una în Solihul, Birmingham. De asemenea, în 
Colchester, Newburry și Exeter. Toate cinci sosiră mai târziu, în 
cursul aceleiași zile, arătând certificatele de căsătorie. Poligamul 
fusese dus la închisoare, în așteptarea procesului. 

Cât timp ţinuse vânătoarea, Godliman dormise la birou. 

e 

Bristol, Templet Meads, staţia de cale ferată. 

— Bună dimineaţa, domnişoară. Vreţi să aruncaţi o privire la 
asta, vă rog? 

— Hei, fetelor - nenea polițistul vrea să ne arate poze! 


VP - 187 


— Acum, vă rog să n-o lungiţi prea mult, spuneţi-mi dacă l-ați 
văzut. 

— Oo, da’ ce frumos e! Zău c-aș fi vrut să-l cunosc! 

— Dacă aţi ști ce a fost în stare să facă, cred că ați avea altă 
părere. Vă rog, vreţi să vă uitaţi toate la fotografie? 

— Nu l-am văzut niciodată. 

— Nici eu. 

— Eu nici atât. 

— Când îl prindeţi, spuneţi-i că dacă vrea să cunoască o fetiță 
simpatică din Bristol... 

— Măi fetelor - nu știu ce se vă zic... dar acu, numai fiindcă 
aţi primit o pereche de pantaloni și un serviciu de hamal, chiar 
credeţi că trebuie să vă purtați ca niște bărbaţi?... 

e 

Woolwich, debarcaderul feribotului. 

— Mizerabilă zi, dom’ sergent. 

— 'Neaţa, domnule căpitan. Cred că în largul mării e și mai 
rău. 

— Pot să-ţi fiu de folos cu ceva? Sau vrei numai să treci râul? 

— Vreau să arunci o privire la o fotografie, dom’ căpitan. 

— Stai numai să-mi pun ochelarii. Ah, nu-ţi face probleme, ca 
să conduc vasul văd destul de bine; am nevoie de ochelari 
numai pentru lucrurile apropiate. Ei, hai să vedem... 

— Se aprinde vreun beculeţ? 

— Îmi pare rău, dom' sergent, da' mie nu-mi spune nimic 
figura ăstuia. 

— Ei, atunci, dacă-l vezi, dă-mi de veste. 

— Cu siguranţă. 

— Bon voyage! 

— Al dracului de „bon”! 

e 

Leak Street, numărul 35, Londra EL. 

— O, sergent Riley - ce surpriza plăcută! 

— Lasă gargara, Mabel. Spune-mi, ce fel de oameni ai în 
casă? 

— Am numai chiriași respectabili, sergent - doar mă cunoşti. 

— Păi, aia e, că te cunosc. la zi, se întâmplă cumva ca vreunul 
dintre chiriașii ăştia ai tăi respectabili să stea așa, mai pe șest? 

— Dar de când te ocupi cu recrutările pentru armată? 

— Nu despre asta e vorba, Mabel. Caut pe cineva, și dacă e 


VP - 188 


aici, probabil că ţi-a spus că e urmărit. 

— Uite ce e, Jack. Dacă-ţi spun că n-am pe nimeni în casă pe 
care să nu-l cunosc bine, mă lași în pace și nu mă mai baţi la 
cap? 

— Și de ce aș avea încredere în tine? 

— Din motive de 1936. 

— Arătai mai bine pe atunci, Mabel. 

— Păi, și tu arătai, Jack. 

— Bine, mă dau bătut... Aruncă-ţi binoclul pe poza asta. Dacă 
șmecherașul apare pe-aici, să-mi dai de știre, ai înţeles? 

— Îți promit. 

— Și să nu stai prea mult pe gânduri când o faci. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

— Mabel... să știi ca a înjunghiat o femeie de vârsta ta. Vreau 
numai să te pun în gardă. 

(J 

Cafeneaua La Bill, pe șoseaua A30, în apropiere de Bagshot. 

— Dă-mi, te rog, un ceai, Bill. Cu două bucăți de zahăr. 

— Bună dimineața, sergent Pearson. Mizerabilă zi! 

— Ce-ai pe farfuria aia, Bill - pietricele de Portsmouth? 

— Chifle cu unt, de ce te faci că nu știi? 

— Zău! Ei, atunci am să iau și eu două de-astea. Mulţumesc... 
Buun! Ei, băieți, ia fiți puţin atenţi la mine. Dacă vrea cineva să 
se aleagă cu camionul controlat la sânge, poate să plece 
imediat... Așaa... Acum, am să vă rog să vă uitaţi puţin la 
fotografia asta. 

— Pentru ce e căutat, dom’ sergent - a circulat cu bicicleta 
fără far? 

— Lasă glumele, Harry, și arată-le fotografia la toţi. L-a luat 
careva în mașină pe individul ăsta? 

— Eu nu. 

— Nu. 

— Îmi pare rău, dom’ sergent. 

— Nu l-am văzut în viaţa mea. 

— Vă mulțumesc, băieți. Dacă-l vedeţi, să-mi daţi de veste. 
Salutare. 

— Dom’ sergent! 

— Da, Bill. 

— Nu mi-ați plătit chiflele. 


VP - 189 


Stația de benzina Smetwick, Carlisle. 

— "'Neaţa, stimată doamna. Când aveţi o clipă liberă... 

— Vin imediat, domnule ofițer. Numai să-l servesc pe 
domnul... Doisprezece șilingi și șase pence, vă rog, domnule. 
Mulţumesc. Drum bun... 

— Cum merg afacerile? 

— Ca de obicei, îngrozitor. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Putem să intrăm în birou un minut? 

— Sigur, poftiţi... Așa, acum s-auzim. 

— Uitaţi-vă la fotografia aceasta și spuneţi-mi dacă l-aţi servit 
în ultimul timp cu benzină pe omul acesta. 

— Păi, n-ar trebui să-mi fie prea greu să-mi amintesc. Că doar 
nu avem așa de mulţi clienţi în zilele acestea... ei! Să știți că l- 
am servit! 

— Când? 

— Alaltăieri, de dimineață. 

— Cât de sigură sunteţi că despre el este vorba? 

— Păi... arăta mai în vârstă decât în fotografie, dar sunt destul 
de sigură. 

— Ce mașină conducea? 

— Una de culoare cenușie. Nu prea mă pricep la mărci, de 
fapt asta e meseria bărbatului meu, dar el e în Marină acum. 

— Atunci, spunețţi-mi, cum arăta? 

— Era un model vechi, cu acoperiș de prelată, rabatabil. Cu 
două locuri. Tip sport. Avea un rezervor suplimentar fixat în 
şuruburi de treapta laterală; l-am umplut și pe ăla. 

— Va amintiţi cu ce era îmbrăcat? 

— Nu prea... Cred că niște haine de muncitor. 

— Era înalt? 

— Da, mai înalt decât dumneavoastră. 

— Aveţi un telefon pe-aici?... 

e 

William Duncan era un tânăr de douăzeci și cinci de ani, înalt 
de 1,78 metri, cântărind șaptezeci și trei de kilograme și cu o 
sănătate de fier. Contribuiau la această condiţie fizică perfectă 
viaţa în aer liber, precum și lipsa totală de interes pentru tutun, 
băutură, nopţi pierdute și trai dezordonat. Și totuși, nu fusese 
înrolat în armată. 

Până la vârsta de opt ani, când mintea încetase să i se mai 
dezvolte, părea un copil normal, deși ușor retardat. Nu suferise 


VP - 190 


niciun fel de traumă de care să fi avut cunoștință cineva și nici 
vreo afecțiune fizică pe seama căreia să poată fi pusă o astfel 
de cădere bruscă. Mai mult, trecuseră câţiva ani buni până se 
observase că nu era ceva în regulă cu el, căci la vârsta de zece 
ani nu părea să fie mai mult decât ușor întârziat mintal, iar la 
doisprezece ani era doar nătâng. Abia la cincisprezece ani 
devenise evident că era sărăcuț de tot la minte, pentru ca la 
optsprezece ani să fie poreclit Willie Prostănacul. 

Părinţii săi făceau amândoi parte dintr-un grup religios 
fundamentalist, de provenienţă obscură, ai cărui membri nu 
aveau voie să se căsătorească în afara Bisericii (ceea ce putea 
să aibă sau nu legătură cu starea mintală a lui Willie). Se 
rugaseră pentru el, bineînțeles, dar îl duseseră și la un specialist 
din Stirling. Medicul, un bărbat în vârstă, îl supusese mai multor 
teste, după care le adusese la cunoștința părinţilor, privindu-i pe 
deasupra ochelarilor cu ramă aurie, că băiatul lor avea mintea 
unui copil de opt ani și că această minte nu se va maturiza 
niciodată. Ei continuaseră să se roage pentru Willie, dar, 
bănuind că Dumnezeu îi punea la încercare, se asiguraseră, 
înainte de toate, ca băiatul să fie sa/vat, așteptând apoi cu 
nerăbdare ziua în care îl vor reîntâlni, vindecat, în ceruri. Până 
atunci însă, avea nevoie de o slujbă. 

Un băiat de opt ani poate duce vacile la păscut și, orice s-ar 
spune, păscutul vitelor este o îndeletnicire ca oricare alta, astfel 
că Willie Prostânacul devenise văcar. lar mașina o văzuse, prima 
dată, tocmai când ducea vacile la pășune. 

Văzând-o presupusese că în mașină se aflau niște îndrăgostiţi. 

Willie știa cum stau lucrurile cu îndrăgostiţii. Cu alte cuvinte, 
știa că îndrăgostiții există și că își făceau unul altuia niște chestii 
- despre care nu era îngăduit să vorbești - în locuri întunecoase 
cum ar fi crângurile, cinematografele și mașinile; în plus, mai 
știa că nu avea voie să vorbească despre acești oameni. Astfel 
încât, își îndemnase vitele să treacă foarte repede pe lângă 
tufișul lângă care fusese parcat automobilul Morrison Cowley, cu 
două locuri, model 1924 (ca orice copil de opt ani, avea 
cunoștințe vaste despre automobile), străduindu-se din 
răsputeri să nu se uite înspre mașină, ca să nu fie martor la un 
păcat. 

Işi mână micuța cireadă în staulul pentru muls, se întoarse 
acasă pe o cărare ocolitoare, mâncă de seară, îi citi tatălui său 


VP-191 


un capitol din Leviticul - cu glas tare, atent să nu greșească -, 
apoi se duse la culcare, ca să viseze despre îndrăgostiţi. 

În seara zilei următoare, mașina se afla tot acolo. 

Cu toată inocenţa sa, Willie știa că îndrăgostiţii nu-și făceau 
chestiile pe care și le făceau unul altuia timp de douăzeci și 
patru de ore în șir, astfel că, de data asta, se dusese aţă la 
mașină și se uitase înăuntru. Înăuntru nu era nimeni. Pământul 
de sub automobil era negru și lipicios din cauza uleiului scurs. 
Willie își imagină o nouă explicaţie: mașina se defectase și 
fusese abandonată de șofer. Nu îi trecuse prin cap să se întrebe 
de ce trebuia ascunsă după un tufiș. 

Odată ajuns la staul, îi povestise fermierului ce văzuse: 

— Pe cărarea de lângă șosea, am văzut o mașină stricată. 

Fermierul era un bărbat masiv, cu niște sprâncene stufoase, 
de culoarea nisipului, care se împreunau atunci când posesorul 
lor făcea un efort de gândire. 

— Și nu era nimeni prin preajmă? 

— Nu... și e acolo de ieri. 

— Păi, atunci, de ce nu mi-ai spus de ieri? 

Willie se înroși. 

— Am crezut că poate erau... niște îndrăgostiți... 

Fermierul înţelese că Willie nu făcea pe rușinosul, ci era cu 
adevărat stânjenit. Îl bătu pe umăr, zicându-i: 

— Ei, nu-i nimic, mergi acasă și lasă-mă pe mine să mă- 
ngrijesc de treaba asta. 

După ce termină de muls vacile, fermierul se duse să vadă cu 
ochii lui. Pe el, faptul că mașina era ascunsă privirilor îl puse pe 
gânduri. Auzise despre criminalul cu stiletul, din Londra, și chiar 
dacă nu se grăbise să tragă concluzia că mașina fusese 
abandonată de ucigaș, se gândise totuși că nu era exclus să 
existe o legătură între automobil și vreo fărădelege oarecare; 
așa încât, după cină, își trimise fiul cel mare până în sat, ca să 
telefoneze postului de poliţie din Stirling. 

Poliţiștii sosiră înainte ca băiatul să fi revenit din sat. Veniseră 
cel puţin o duzină, și fiecare dintre ei părea a fi băutor de ceai 
pasionat. Fermierul și nevasta lui statură treji jumătate din 
noapte, ca să se ocupe de ei. 

Willie Prostănacul a fost convocat ca să-și relateze din nou 
povestea, repetând amănuntul că prima oară văzuse mașina în 
seara precedentă, roșind din nou când le explicase că, la 


VP - 192 


început, bănuise că înăuntru se aflau niște îndrăgostiţi. 

Una peste alta, pentru el, fusese cea mai palpitantă noapte de 
război. 

e 

În aceeași seară, Percival Godliman, care urma să-și petreacă 
a patra noapte consecutivă în birou, se duse acasă ca să facă o 
baie, să-și schimbe îmbrăcămintea și să-și pregătească o valiză. 

Avea un apartament de serviciu într-un bloc din Chelsea. Era 
mic, dar îndeajuns de spaţios pentru un celibatar, curat și 
ordonat, cu excepţia camerei de lucru, în care menajera nu avea 
voie să intre și, prin urmare, era înţesată de cărți și fel de fel de 
hârţoage. Mobila era de dinainte de război, desigur, dar piesele 
fuseseră destul de bine alese, astfel că apartamentul era 
confortabil. În sufragerie se găseau un gramofon și fotolii din 
piele, în genul celor întâlnite prin cluburi, iar bucătăria era 
echipată cu tot soiul de dispozitive cu ajutorul cărora o 
bucătăreasă ar fi economisit o grămadă de timp, dar care aici 
abia dacă fuseseră folosite. 

În timp ce cada se umplea cu apă, Godliman își aprinse o 
țigară - se apucase de ele în ultimul timp, pipa fiind prea 
pretențioasă - și își odihnea privirea pe obiectul său cel mai de 
preţ: o pictură fantastică medievală, cu un aer sinistru, 
aparţinându-i probabil lui Hieronimus Bosch. Era o moștenire de 
familie, de care Godliman nu se îndurase să se despartă, nici 
chiar atunci când avusese nevoie de bani. 

În cadă, gândul îi zbură la Barbara Dickens și la fiul ei, Peter. 
Nu-i pomenise nimănui despre ea, nici măcar lui Bloggs, cu 
toate că fusese pe punctul să-i mărturisească în timpul 
conversațţiei despre refacerea vieţii, întreruptă de colonelul 
Terry. Era văduvă, soţul îi murise în luptă, încă din primele zile 
ale războiului. Godliman nu știa câţi ani are, dar arăta cam de 
patruzeci, ceea ce însemna puţin pentru mama unui băiat de 
douăzeci și doi de ani. Lucra la Secţia de decodificare a 
mesajelor inamice interceptate, și era o femeie inteligentă, de 
viaţa și atrăgătoare. De asemenea, era bogată. Cinaseră 
împreună la restaurant de trei ori, înainte de izbucnirea crizei 
din ultima vreme. Godliman credea că ea era îndrăgostită de el. 

Barbara pusese la cale o întâlnire între profesor și băiatul ei, 
care era căpitan. Băiatul îi făcu o impresie bună lui Godliman, 
care însă știa un lucru despre care nici Barbara, nici fiul ei nu 


VP - 193 


aveau habar: Peter avea să participe la debarcarea din Franţa. 
lar de capturarea lui Die Nadel depindea dacă germanii se vor 
afla acolo, așteptându-i pe Peter și pe ceilalți. 

După ce ieși din cadă, se bărbieri îndelung și cu atenţie, 
întrebându-se „Sunt oare îndrăgostit de ea?” Nu era prea sigur 
cum ar fi trebuit să simtă dragostea un bărbat de vârsta lui. De 
bună seamă, nu putea fi vorba de pasiunea înflăcărată a 
tinereţii. Afecţiune, admiraţie, tandreţe și o undă îndoielnică de 
pasiune? Dacă toate astea echivalau cu dragostea, atunci 
însemna că o iubea. 

Cert este că acum simţea nevoia să trăiască alături de cineva. 
Ani de-a rândul îi fuseseră de-ajuns singurătatea și munca de 
cercetător. Spiritul de camaraderie din cadrul instituției numite 
spionaj militar începuse de acum să-l atragă; petrecerile, 
ședințele prelungite peste noapte, cauzate de vreun eveniment 
important, spiritul amatorismului devotat aceleiași cauze, 
căutarea frenetică a plăcerilor de către niște oameni pentru care 
moartea se afla întotdeauna aproape și niciodată previzibilă - 
toate acestea îi intraseră în sânge. Ştia că după război vor 
dispărea, dar în urma lor vor rămâne celelalte: nevoia de a 
discuta cu cineva apropiat despre victorii și înfrângeri, nevoia de 
a simţi noaptea pe cineva aproape de tine, nevoia de a spune: 
„Ei, ia te uită la asta! Nu-i așa că e minunată?” 

Războiul era extenuant, apăsător, frustrant și dezagreabil, dar 
totodată cimenta prieteniile. Dacă pacea avea să-i aducă înapoi 
singurătatea, Godliman își spuse că nu va mai fi în stare să 
trăiască astfel. 

Chiar în momentul acela, senzaţia creată de lenjeria de corp 
curată și de cămașa călcată și apretată reprezentau o culme în 
materie de lux. Își puse în valiză alte câteva schimburi curate, 
apoi se așeză într-un fotoliu pentru a savura un păhărel de 
whisky, înainte de a se întoarce la birou. Șoferul cadru militar 
din mașina Daimler rechiziționată putea să mai aștepte câtva 
timp. 

Tocmai își umplea pipa cu tutun, când sună telefonul. Lăsă 
pipa deoparte și-și aprinse o ţigară. 

Telefonul lui era conectat direct la centrala Ministerului de 
Război, și centralista îi spuse că este căutat de inspectorul-șef al 
postului de poliţie din Stirling. Așteptă să audă decilicul de 
stabilire a legăturii. 


VP - 194 


— Godliman la telefon. 

— Am găsit automobilul Morrison Cowley pe care-l căutaţi, 
spuse inspectorul Dalkeith fără alte formalități. 

— Unde? 

— Pe șoseaua A80, puţin mai la sud de Stirling. 

— Gol? 

— Da, o pană de motor. Se află acolo de cel puţin douăzeci și 
patru de ore. A fost adus la câțiva metri de șosea și ascuns după 
un tufiș. L-a găsit un băiat de pe-aici cam nătâng de felul lui. 

— E vreo staţie de autobuz sau vreo gară prin apropiere? 

— Nu. 

— În cazul ăsta, omul nostru a fost nevoit să meargă pe jos 
sau să facă autostopul după abandonarea mașinii. 

— Întocmai. 

— Păi, atunci, am să te rog să te interesezi prin zonă... 

— Am început deja să facem cercetări ca să aflăm dacă vreun 
localnic l-a văzut sau l-a luat în mașină. 

— Bun. Să mă ţii la curent... Între timp, eu am să transmit 
vestea la Scotland Yard. Mulţumesc, Dalkeith. 

— Imediat ce aflăm ceva, vă anunţăm. La revedere, sir. 

Godliman așeză receptorul în furcă și merse în camera sa de 
lucru. Se așeză la birou și deschise atlasul la harta rutieră a 
părţii de nord a Marii Britanii. Londra, Liverpool, Carlisle, 
Stirling... Faber se îndrepta către nord-estul Scoției. 

Godliman se întrebă dacă nu era cazul să ia din nou în calcul 
teoria că Faber încerca să părăsească ţara. Traseul cel mai 
lesnicios era cel vestic, cu trecere prin Irlanda neutră. Coasta de 
est a Scoției era totuși o zonă în care se desfășurau tot soiul de 
activităţi cu caracter militar. Era oare cu putinţă ca Faber să 
aibă atâta cutezanță încât să-și continue misiunea de 
recunoaștere, știind că MI5 se afla pe urmele sale? Era posibil, 
decise Godliman - știa că lui Faber nu-i lipsa curajul - dar, 
totodată, puţin probabil. Nimic din ce putea descoperi în Scoţia 
nu era la fel de important ca informaţia pe care o deţinea deja. 

De aici, concluzia că Faber încerca să iasă din ţară pe la est. 
Godliman trecu în revistă metodele de evadare pe care le avea 
la dispoziție spionul: un avion ușor, aterizând într-un ţinut 
nelocuit; traversarea Mării Nordului de unul singur, cu o 
ambarcaţiune furată; întâlnirea cu un submarin, așa cum fusese 
de părere Bloggs, în largul coastei; trecerea cu ajutorul unui vas 


VP - 195 


comercial în Marea Baltică; debarcarea în Suedia și trecerea 
frontierei către Norvegia ocupată... prea multe posibilități. 

În oricare dintre situaţii, Scotland Yard-ul trebuia înștiințat 
despre ultima descoperire. Ei vor solicita tuturor fortelor 
polițienești din Scoţia să încerce să găsească pe cineva care 
luase în mașină un autostopist, în apropiere de Stirling. 
Godliman reveni în sufragerie, la telefon, dar aparatul sună 
înainte să ajungă la el. Ridică receptorul. 

— Godliman la telefon. 

— Un anume domn Richard Porter va caută de la Aberdeen. 

— Oh! (Godliman se așteptase să fie sunat de Bloggs, de la 
Carlisle.) Fă-mi legătura, te rog. Alo, Godliman la telefon. 

— Alo, Richard Porter vă deranjează. Sunt membru al 
Comitetului local pentru Ordine. 

— Da, și cu ce vă pot fi de folos? 

— Păi, la drept vorbind, stimate domn, mă simt teribil de 
stânjenit. 

Godliman își stăpâni nerăbdarea. 

— Spuneţi despre ce e vorba. 

— Tipul ăsta pe care-l căutaţi - pentru crimele alea cu cuțitul 
și așa mai departe. Sunt aproape sigur că l-am luat pe afurisitul 
ăsta în mașina mea. 

Godliman strânse mai tare receptorul în mână. 

— Când? 

— Acum două nopţi. Am avut o pană la motor pe șoseaua 
A80, chiar la intrarea în Stirling. Tocmai în miez de noapte, fir-ar 
să fie. Când, deodată, apare individul ăsta, pe jos, și pur și 
simplu intră în vorbă. Atât de natural... 

— Unde l-ai lăsat? 

— Chiar aici, în Aberdeen. Zicea că merge mai departe, la 
Banff. Chestia e că mai toată ziua de ieri am dormit buștean, 
așa că abia în după-amiaza asta... 

— N-are niciun rost să te învinuiești singur, domnule Porter. Îţi 
mulțumesc că m-ai sunat. 

— Ei, atunci, la revedere. 

Godliman bătu de câteva ori în furca telefonului și centralista 
de la Ministerul de Război reveni pe circuit. 

— Caută-l, te rog, pe domnul Bloggs. Trebuie să fie la Carlisle. 

— VI-L dau imediat, așteaptă să poată vorbi cu 
dumneavoastră. 


VP - 196 


— Perfect! 

— Bună, Percy. Ce noutăți ai? 

— l-am luat din nou urma, Fred. A fost identificat la o staţie de 
benzină din Carlisle, apoi și-a abandonat mașina aproape de 
intrarea în Stirling și a ajuns cu autostopul la Aberdeen. 

— Aberdeen! 

— S-ar părea că încearcă să părăsească ţara prin est. 

— Când a ajuns la Aberdeen? 

— Probabil că în dimineaţa zilei de ieri. 

— În cazul ăsta, n-a avut când s-o șteargă, decât dacă s-a 
mișcat într-adevăr foarte repede. Acolo e cea mai groaznică 
furtună de când își aduc aminte cei mai bătrâni dintre bătrâni. A 
început ieri noapte și încă nu s-a potolit. Niciun vas nu a ieșit din 
port și cu siguranţă că vremea e prea urâtă ca să poată ateriza 
vreun avion. 

— Asta e bine. Trebuie să ajungi acolo cât poţi de repede. 
Între timp, eu am să alertez poliţia locală. Sună-mă când ai 
ajuns la Aberdeen. 

— Am și plecat. 


Capitolul 21 


Când Faber se trezi, era aproape întuneric. Prin fereastra 
dormitorului văzu ultimele dungi de cenușiu, șterse de pe cer de 
noaptea uzurpatoare. Furtuna nu se domolise; ploaia răpăia pe 
acoperiș, iar apa se revărsa peste jgheabul streșinii, în timp ce 
vântul urla și sufla neobosit în rafale. 

Aprinse veioza de lângă pat. Efortul îl obosi și se prăbuși 
înapoi pe pernă. Îl înfricoșa că se simţea atât de slăbit. Cei care 
cred că puterea înseamnă dreptate, trebuie să fie întotdeauna 
puternici, iar Faber era îndeajuns de conștient ca să-și dea 
seama de implicaţiile propriei sale etici. Frica fusese mereu 
aproape de suprafaţa emoţiilor sale; poate că tocmai acesta 
fusese motivul pentru care supravieţuise atât de mult. Era 
incapabil să se simtă în siguranţă. El înțelesese, în felul acela 
nelămurit în care, câteodată, oamenii ajung să înţeleagă 
lucrurile fundamentale legate de ei înșiși, că tocmai acest 
sentiment de insecuritate fusese motivul pentru care își alesese 


VP - 197 


profesia de spion; era singurul mod de viaţă care-i dădea 
dreptul să omoare imediat pe oricine exercita asupra lui o cât de 
mică ameninţare. Teama de a fi slab făcea parte din sindromul 
care mai includea obsesia independenţei, sentimentul de 
insecuritate și disprețul faţă de superiorii săi militari. 

Rămase culcat pe patul mic din dormitorul cu pereţi roz și își 
inventarie starea fizică. Deși părea să aibă vânătăi pe mai tot 
corpul, aparent nimic nu era rupt. Nu avea febră; constituţia sa 
rezistase infecției bronhice. Nu-l supăra decât starea de 
slăbiciune. Se temu că la mijloc era ceva mai grav decât 
epuizarea. Işi aduse aminte de momentul când, ajuns la capătul 
de sus al punţii, crezuse că o să moară; se întrebă dacă nu 
cumva își provocase vreo afecțiune ireparabilă odată cu acel 
ultim urcuș în goană, care-i solicitase la maximum organismul. 

Totodată, își verifică și lucrurile personale. Cutia cu negativele 
fotografice se afla în continuare lipită la piept, stiletul era prins 
de braţul stâng, iar actele și banii se găseau în buzunarul bluzei 
de la pijamaua de împrumut. 

Dădu paturile la o parte și se ridică, șezând pe marginea 
patului, cu picioarele pe podea. O ușoară amețeală îl cuprinse, 
apoi trecu. Se ridică în picioare. Era esenţial să nu-și îngăduie 
atitudinea psihologică a unui invalid. Îmbrăcă halatul și se duse 
în baie. 

La întoarcere, găsi la piciorul patului propriile haine, curate și 
călcate: lenjeria de corp, salopeta și cămașa. Deodată își aminti 
că se trezise în cursul dimineții, și o văzuse pe femeie în baie, 
dezbrăcată; scena fusese stranie și nu reușea să-i înțeleagă 
semnificaţia. Era foarte frumoasă, de asta era sigur. 

Se îmbrăcă fără grabă. Ar fi vrut să se bărbierească, dar se 
hotări să ceară mai întâi permisiunea gazdei sale, înainte să-i 
folosească aparatul de pe policioara din baie; unii bărbaţi erau 
la fel de posesivi cu instrumentele lor de bărbierit ca și cu 
nevestele. Oricum, își luă libertatea să se folosească de 
pieptenul de bachelită al copilului, găsit în sertarul de sus al 
scrinului. 

Se privi în oglindă fără mândrie. În privinţa asta, nu era deloc 
îngâmfat. Știa că unele femei îl găseau atrăgător, iar altele nu, 
și presupuse că la fel li se întâmpla celor mai mulţi dintre 
bărbaţi. Desigur, avusese mai multe femei decât majoritatea 
bărbaţilor, dar pusese asta pe seama apetitului său, nu a 


VP - 198 


înfățișării. Imaginea din oglindă îi spunea că arăta prezentabil, 
iar asta era tot ce avea nevoie să știe. 

leşi din dormitor și cobori cu încetineală scara. Simţi din nou o 
undă de slăbiciune; și, încă o dată, o învinse printr-un efort de 
voinţă, strângând cu putere balustrada și forțându-se să aducă 
un picior înaintea celuilalt, până când ajunse la parter. 

Se opri lângă ușa sufrageriei și, neauzind niciun zgomot, se 
duse în bucătărie. Ciocăni la ușă și intră. Tânărul cuplu se afla la 
masă, terminându-și cina. 

Femeia se ridică în picioare la apariţia lui. 

— Te-ai trezit! exclamă ea. Eşti sigur că ai făcut bine? 

Faber își îngădui să se lase condus până la scaun. 

— Mulţumesc, spuse el. Nu ar trebui să mă încurajați să mă 
prefac că sunt bolnav. 

— Am impresia că nu-ţi dai seama prin ce experienţă 
îngrozitoare ai trecut; spuse ea. Ti-e foame? 

— Vă fac greutăți... 

— Câtuși de puţin. Nu fi caraghios. Ți-am păstrat niște supă. 

Faber spuse: 

— Sunteţi atât de buni cu mine și nici măcar nu știu cum va 
cheamă. 

— David și Lucy Rose. Ea turnă supă cu polonicul într-un 
castron, pe care-l așeză pe masă, în faţa lui. David, taie, te rog, 
niște pâine. 

— Pe mine mă cheamă Henry Baker. 

Faber nu-și dădea seama de ce spusese asta - nu avea niciun 
act pe acest nume. Henry Faber era omul căutat de poliţie, așa 
încât avea toate motivele să se folosească de identitatea lui 
James Baker. În mod inexplicabil însă, voia ca femeia aceasta 
să-l numească Henry, cel mai apropiat echivalent englezesc al 
numelui său adevărat, Heinrich. 

Luă o înghiţitură de supă și, dintr-odată, simţi o foame de lup. 
Termină supa la repezeală, apoi mâncă pâinea. La sfârșit, Lucy 
izbucni în râs. Când râdea, arata nemaipomenit; gura i se 
deschidea larg, dezvelind o dantură albă și regulată, iar ochii i 
se încreţeau plini de voioșie pe la colţuri. 

— Să-ţi mai pun? întrebă ea. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Văd că-ţi face bine. Ţi-a revenit culoarea în obraji. 

Faber se simţea mai bine deja, fizic vorbind. Işi impuse să 


VP - 199 


mănânce a doua porţie mai puţin grăbit, din politețe, dar îi plăcu 
la fel de mult. 

David spuse: 

— Cum se face că ai ieșit în larg pe o furtună ca asta? 

Era pentru prima oară când deschidea gura. 

— Nu-l bate la cap, David... 

— Nicio problemă, se grăbi să spună Faber. Am fost un prost, 
asta-i tot. A fost prima vacanţă pe care am reușit s-o obţin de 
când a început războiul și, pur și simplu, nu am vrut să o ratez 
din cauza vremii. Voiam să pescuiesc în larg. Apropo, vă ocupați 
cu pescuitul? 

David clătină din cap. 

— Crescător de oi. 

— Și aveţi mulţi angajaţi? 

— Unul singur, pe bătrânul Tom. 

— Presupun că mai sunt și alte ferme de oi pe insulă. 

— Nu. Noi locuim aici. Tom stă la capătul celălalt, iar între noi 
nu mai există altceva decât oile. 

Faber încuviinţă din cap. Era bine - foarte bine. O femeie, un 
invalid, un copil și un bătrân... iar el începea deja să se simtă 
mai în puteri. 

— Cum luaţi legătura cu cei de pe uscat? întrebă Faber. 

— La fiecare două săptămâni, sosește o șalupă. Ar trebui să 
vină luni, dar, dacă nu se potolește furtuna, n-are să poată 
ajunge. Avem și o staţie radio, la locuinţa lui Tom, dar nu o 
putem folosi decât în caz de urgență. Dacă aș fi considerat că s- 
ar putea ca oamenii să te caute sau că ai nevoie de asistenţă 
medicală imediată, aș fi folosit-o. Dar, după cum decurg 
lucrurile, nu cred că mai e nevoie. De altfel, n-ar avea niciun 
rost: oricum, nimeni nu ar putea să vină să te ia de pe insulă 
până nu se oprește furtuna, iar atunci, orice ar fi, tot vine 
șalupa. 

— Bineînţeles, spuse Faber. 

Tonul cu care vorbise îi ascundea încântarea. Problema 
contactării submarinului în ziua de luni îl sâcâia mult. Văzuse în 
sufrageria soților Rose un aparat de radio obișnuit și, la nevoie, 
ar fi putut înjgheba din el un transmiţător. Dar faptul că acest 
Tom avea o staţie adevărată simplifica atât de mult lucrurile... 

— Și pentru ce are nevoie Tom de o staţie radio? întrebă el. 

— Este membru al Corpului de observatori al armatei. În 


VP - 200 


1940, Aberdeen a fost bombardat. Nu s-a auzit nicio alarmă 
aeriană. Au fost cincizeci de răniţi. Atunci l-au recrutat pe Tom. 
Oricum, bine că auzul îi este mai bun decât vederea. 

— Presupun că bombardierele vin din Norvegia. 

— Și eu cred la fel. 

Lucy se ridică de la masă. 

— Hai să mergem în camera cealaltă. 

Cei doi bărbați plecară în urma ei. Faber nu mai simţea niciun 
fel de slăbiciune și nicio ameţeală. Îi ţinu deschisă ușa de la 
sufragerie lui David, care își duse scaunul cu rotile lângă cămin. 
Lucy îi oferi lui Faber niște coniac. Acesta refuză politicos. Lucy 
umplu două pahare, pentru ea și pentru soțul ei. 

Faber luă loc și își îngădui să-i studieze pe cei doi. Lucy era 
într-adevăr o prezenţă remarcabilă: avea o faţă ovală, niște ochi 
de o neobișnuită culoare chihlimbarie, ca de pisică, îndepărtați 
unul de celălalt, și un păr roșu întunecat, bogat. Pe sub 
puloverul pescăresc, de bărbat, și pantalonii largi, se puteau 
ghici formele unei siluete atrăgătoare, împlinite. Îmbrăcată cu o 
rochie elegantă și ciorapi de mătase, ar fi fost de-a dreptul 
fascinantă. Și David era un bărbat chipeș - aproape frumos; 
părea un tinerel, dacă n-ar fi fost umbra unei bărbi foarte 
întunecate. Avea părul foarte închis la culoare și un ten 
mediteranean. Dacă picioarele ar fi respectat proporția braţelor, 
ar fi fost un tip înalt. Faber bănui că braţele acelea trebuiau să 
fie foarte puternice, fortificate de împingerea roţilor scaunului 
de invalid, ani de-a rândul. 

Un cuplu atrăgător, numai că între ei se simţea ceva extrem 
de nelalocul lui. Faber nu era un expert în problemele de cuplu, 
dar antrenamentul în privinţa tehnicilor de anchetare îl învățase 
să descifreze limbajul trupului, să-și dea seama, din gesturi 
mărunte, când cineva era speriat, încrezător, când ascundea 
ceva sau mințea. Erau rare ocaziile când Lucy și David se uitau 
unul la celălalt, și nu se atingeau niciodată. Fiecare din ei 
vorbea cu el mai mult decât între ei. Se ocoleau reciproc, ca 
niște curcani care încearcă să menţină în faţa lor câteva palme 
de teren neocupat. Între ei domnea o încordare enormă. Erau 
precum Churchill și Stalin, obligaţi pentru un timp să lupte umăr 
la umăr, reprimându-și cu înverșunare o dușmănie adâncă. 
Faber se întrebă de ce natură era trauma care se ascundea în 
spatele hăului căscat între cei doi. Cu siguranță că această 


VP - 201 


căsuță confortabilă, în ciuda zugrăvelii optimiste și a covoarelor 
groase, a fotoliilor cu tapiţerie înflorată, a focurilor vioaie din 
cămine și a acuarelelor înrămate de pe pereţi, constituia o 
adevărată oală sub presiune. Viaţa singuratică, fără altă 
companie decât un bătrân și un copil, cu un mister care-i ţinea 
departe unul de celălalt... Toate astea îi reaminteau de o piesă 
de teatru văzută la Londra, scrisă de un american, Tennessee și 
nu mai știu cum... 

Cu un gest brusc, David dădu peste cap coniacul și spuse: 

— Trebuie să mă duc la culcare. Mă cam sâcâie spatele. 

Faber se ridică în picioare, spunând: 

— Îmi cer scuze, v-am ţinut treji până la ora asta. 

David îi făcu semn să se așeze la loc. 

— Nici pomeneală de așa ceva. Ai dormit toată ziua - doar n- 
ai să te duci acum iarăși la culcare. Și apoi, sunt sigur că soţiei 
mele i-ar plăcea să mai stea de taclale cu cineva. Eu sunt de 
vină că nu mi-am îngrijit spatele - știi, spinările au fost astfel 
construite încât să împartă greutatea cu picioarele... 

Lucy spuse: 

— Cred că ar fi cazul că iei două pastile în noaptea asta. 

Luă un flacon de pe raftul de sus al bibliotecii, scoase din el 
două pastile și i le dădu soţului ei. 

David le înghiţi fără apă. 

— Ei, atunci vă doresc noapte bună, spuse el, și părăsi 
încăperea. 

— Noapte bună, David. 

— Noapte bună, domnule Rose. 

După o clipă, Faber îl auzi pe David urcând târâș scările și se 
întrebă cum oare reușea s-o facă. 

Lucy rupse tăcerea, de parcă ar fi vrut să acopere zgomotele 
produse de urcușul lui David: 

— Unde locuiești, domnule Baker? 

— Te rog, spune-mi Henry. Locuiesc la Londra. 

— N-am mai fost la Londra de ani de zile. Cred că n-a mai 
ramas mare lucru din oraș. 

— S-a schimbat, într-adevăr, dar nu așa de mult cum îţi 
închipui. Când ai fost acolo ultima oară? 

— În 1940, răspunse Lucy, apoi își mai turnă o porţie de 
coniac. De când am venit aici, n-am părăsit insula decât o 
singură dată, când l-am născut pe Jo. Și-așa, în zilele astea nu se 


VP - 202 


prea poate călători, nu crezi? 

— Ce v-a făcut să veniţi aici? 

— Hm... 

Lucy se așeză pe scaun și sorbi din pahar, privind îngândurată 
flăcările focului. 

— Cred că nu trebuia să... 

— Nicio problemă. In ziua nunţii, am avut un accident de 
mașină. Așa a ramas David fară picioare. Se antrenase să 
devină pilot de vânătoare... Cred că amândoi am vrut să plecăm 
de acasă. Acum îmi dau seama că a fost o greșeală, dar, cum se 
spune, la vremea aceea părea să fie o idee bună. 

— Asta-l poate face pe un om sănătos să aibă resentimente. 

Ea îi arunca o privire tăioasă. 

— Te pricepi la oameni. 

— E un lucru evident, spuse Faber cu voce scăzută. De aici ţi 
se trage și nefericirea. 

Ea clipi neliniștită. 

— Observi prea multe lucruri. 

— Nici nu e greu. De ce mai continui, dacă vezi că treaba 
scârțâie? 

— Nu prea știu cum să-ți spun... Lucy nu știa cum să-și 
explice sieși de ce-i vorbea atât de deschis acestui bărbat 
necunoscut. Vrei clișee? Felul cum se purta înainte... legământul 
căsătoriei... copilul... războiul... Dacă altul e răspunsul, nu 
găsesc cuvintele potrivite să-l explic. 

— Poate vinovăția, spuse Faber. Dar te încearcă gândul să-l 
părăsești, nu-i așa? 

Ea îl privi fix, clătinând din cap. 

— De unde știi atâtea lucruri? 

— În patru ani petrecuţi pe această insula, ai uitat arta 
disimulării. In plus, văzute din afară, aceste probleme sunt 
foarte simple. 

— Ai fost vreodată căsătorit? 

— Nu. Tocmai la asta mă refeream adineauri. 

— Și, de ce nu?... Cred că ar fi trebuit să fii. 

Acum venise rândul lui Faber să-și ferească privirea, uitându- 
se la foc. Chiar așa - de ce nu? Răspunsul lui standard - pe care 
și-l dădea în sinea lui - invoca profesia pe care o avea. Numai 
că, desigur, ei nu-i putea spune așa ceva, și, oricum, era prea la 
îndemână ca să fie și credibil. 


VP - 203 


— Nu am încredere în mine însumi că pot iubi pe cineva atât 
de mult. 

Cuvintele fuseseră rostite fără premeditare - observă el uluit - 
și se întrebă dacă erau adevărate. O clipă mai târziu, se minună 
cum de reușise Lucy să-l prindă pe picior greșit, tocmai când el 
crezuse că o dezarmase. 

Un timp, niciunul nu scoase o vorbă. Focul își dădea duhul. 
Câteva picături de ploaie rătăcite se strecuraseră pe horn și 
sfârâiau pe cărbunii care se răceau. Furtuna nu dădea semne de 
domolire. Faber se pomeni gândindu-se la ultima femeie pe care 
o avusese. Oare cum o chema? Gertrud. Trecuseră șapte ani de 
atunci, dar încă mai putea să-i reconstituie imaginea în lumina 
pâlpâindă a focului: o faţă rotundă, de nemţoaică, părul blond, 
ochii verzi, sâni frumoși, niște șolduri mult prea largi, pulpe 
groase, platfus; genul de femeie pe care o abordezi cu ușurință, 
să zicem, într-un tren expres, având un entuziasm sălbatic, 
inepuizabil pentru sex... Ea îl flatase, admirându-i inteligența 
(așa spunea) și adorându-i trupul (nu era nevoie să-i spună). 
Scria versuri pentru cântece populare, pe care i le citea într-un 
amărât de apartament de la subsol, în Berlin. De bună seamă, 
nu era o profesie prea bănoasă. O vizualiză acum în dormitorul 
acela dezordonat întinsă în pat, goală, îndemnându-l la fel de fel 
de bizarerii erotice; să o lovească, să se pipăie singur, să stea 
pe spate complet nemișcat, în timp ce ea făcea amor cu el... Își 
scutură ușor capul ca să alunge amintirile. Nu se mai gândise la 
lucrurile acestea în toţi anii de singurătate. Asemenea viziuni 
erau tulburătoare. Se uită la Lucy. 

— Erai dus departe, spuse ea cu un zâmbet. 

— Amintiri, zise el. Discuţia asta despre dragoste... 

— Nu mi-am dat seama că te tulbur. 

— Păi, nu m-ai tulburat. 

— Amintiri plăcute? 

— Foarte plăcute. Dar ale tale? Și tu te gândeai la ceva. 

Ea zâmbi din nou. 

— Eu mă aflam în viitor, nu în trecut. 

— Și ce vezi acolo? 

Ea păru gata să răspundă, apoi se răzgândi. A doua oară, la 
fel. In ochii ei se putea citi încordarea. 

— Eu te văd găsind un alt bărbat, spuse Faber. În timp ce 
vorbea, se gândea; „De ce fac oare asta?” Nu este la fel de 


VP - 204 


puternic ca David, și nici atât de chipeș, dar, cel puţin în parte, 
tocmai pentru slăbiciunea lui îl iubești. Este inteligent, dar nu e 
bogat; sensibil, fără a fi sentimental; blând, iubitor... 

Paharul din mâna ei se sparse sub apăsarea degetelor 
încleștate. Cioburile căzură în poala ei și pe covor, dar nu le 
băgă în seamă. Faber se apropie și îngenunche în faţa ei. 
Degetul mare îi sângera. El o apucă de mână. 

— Te-ai rănit. 

Ea îl privi, cu ochii în lacrimi. 

— lartă-mă, spuse el. 

Tăietura era superficială. Ea scoase o batistă din buzunarul 
pantalonilor și opri curgerea sângelui. Faber îi dădu drumul la 
mână și începu să adune cioburile paharului spart, mustrându- 
se că nu o sărutase când avusese ocazia. Așeză bucăţile de 
sticla pe polita căminului. 

— N-am vrut să te supăr, spuse el. „Oare?” ; 

Ea dădu la o parte batista și își cercetă degetul. Incă mai 
sângera. „Ba da, ai vrut. Și, Dumnezeu e martor, ai reușit.” 

— Un bandaj, sugeră el. 

— In bucătărie. 

Faber găsi o fașă medicală, o foarfecă și un ac de siguranţă. 
Umplu un castron cu apă fierbinte și se întoarse în sufragerie. 

În absenţa lui, ea reușise să facă să dispară urmele lacrimilor 
de pe faţă. Rămase pasivă, fără vlagă parcă, în timp ce el îi 
spălă degetul în apă fierbinte, i-l șterse și puse un petic de 
pansament pe tăietură. În tot acest timp, ea îi privi faţa și 
mâinile, cu o expresie de nepătruns. 

Faber termină ce avu de făcut și se ridică brusc în picioare. 
Era caraghios: împinsese lucrurile prea departe. Sosise 
momentul să se retragă. 

— Cred că ar fi mai bine să mă duc la culcare, spuse el. 

Ea încuviinţă din cap. 

— lartă-mă... 

— Termină cu scuzele, îi spuse ea. Nu-ţi stă bine. 

Tonul i se înăsprise. El își închipui că și ea simţea că lucrurile 
scăpaseră de sub control. 

— Mai rămâi? o întrebă el. 

Ea clătină din cap. 

— Ei, atunci... 

Faber merse în urma ei în hol și pe scări, privind-o cum urcă 


VP - 205 


treptele, șoldurile unduindu-i-se ușor. 

La capătul scărilor, pe palierul îngust, ea se întoarse și spuse 
cu voce scăzută: 

— Noapte bună. 

— Noapte bună, Lucy. 

Ea îl privi preţ de o clipă. El întinse mâna, dar ea se întoarse 
cu iuțeală și intră în dormitorul ei, închizând ușa fără să se mai 
uite înapoi, lăsându-l acolo ca să se întrebe ce fusese în mintea 
ei și - mai important decât asta - ce fusese într-a lui. 


Capitolul 22 


Bloggs gonea periculos de repede prin întunericul nopţii cu 
automobilul rechiziţționat, un Sunbeam Talbot, cu motorul 
îmbunătăţit. Drumurile șerpuiau printre dealurile Scoției, erau 
lucioase din pricina ploii și, pe unele porțiuni mai joase, 
acoperite de câțiva centimetri de apă. Ploaia mătura parbrizul în 
rafale. Pe culmile dealurilor mai expuse, suflul ca de uragan al 
vântului ameninţa să zboare mașina de pe drum, și s-o arunce 
pe pajiștile de pe margini. Kilometru după kilometru, Bloggs 
șezu aplecat înainte, holbându-se prin porţiunea îngustă de 
parbriz  limpezită de  ștergător, chinuindu-se să distingă 
sinuozitățile drumului, în vreme ce farurile se războiau cu ploaia 
orbitoare. Ceva mai la nord de Edinburgh trecu, pe rând, peste 
trei iepuri, resimţind dezagreabil șocul transmis de cauciucurile 
care zdrobeau micile făpturi. Nu micșorase viteza, dar după o 
vreme se întrebă dacă era normal ca iepurii să iasă noaptea în 
drum. 

Încordarea îi provocase o durere de cap, iar din cauza poziţiei 
în care ședea, îi înţepenise spatele. | se făcuse foame. Deschise 
fereastra laterală, sperând ca răcoarea aerului proaspăt să-l mai 
învioreze un pic, dar intră atât de multă apă, încât fu nevoit să 
închidă geamul. Se gândi la Die Nadel, Faber sau cine știe cum 
și-o fi zicând acum: un bărbat tânăr, zâmbitor, în chiloți de 
sport, ţinând în mâini un trofeu. Ei bine, cel puţin până acum, 
Faber era câștigătorul cursei. Avea un avans de patruzeci și opt 
de ore, și avantajul celui care, numai el, cunoaște ruta ce va fi 
urmată. Lui Bloggs i-ar fi făcut plăcere să-și încerce forţele cu 


VP - 206 


acest om, dacă miza nu ar fi fost atât de importantă. 

Se întrebă ce ar face dacă s-ar întâlni față în faţă cu el. „L-aș 
împușca fără nicio ezitare, își spuse el, înainte să mă ucidă el pe 
mine”. Faber era un profesionist, și cu astfel de oameni nu te 
joci. Majoritatea spionilor erau niște diletanţi: revoluționari 
nemulțumiți, de stânga ori de dreapta, oameni care tânjeau 
după fascinația imaginară a spionajului, indivizi lacomi, femei 
bolnave de dragoste sau victime ale șantajului. Cei câţiva 
profesioniști erau cu adevărat foarte periculoși; în orice caz, nu 
erau niște milostivi. 

Când Bloggs intră în Aberdeen, mai era încă o oră sau poate 
chiar două până în zori. Niciodată în viaţa lui nu fusese atât de 
fericit pentru luminile de pe stradă, chiar așa palide și acoperite 
cum erau. N-avea habar unde se afla secţia de poliţie, iar pe 
străzi nu se vedea nici ţipenie de om, așa că merse la 
întâmplare prin oraș până când dădu peste familiarul felinar 
albastru, palid și el. 

Parcă mașina și alergă prin ploaie până la intrarea în clădire. 
Era așteptat. Telefonase Godliman, care acum deţinea un rang 
cu adevărat superior. Bloggs fu condus în biroul lui Alan Kincaid, 
inspectorul-șef, un bărbat de vreo cincizeci și cinci de ani. 
Înăuntru se mai aflau alţi trei ofiţeri de poliţie; Bloggs le strânse 
mâinile și, instantaneu, le uită numele. 

— Ai ajuns al naibii de repede de la Carlisle, remarcă Kincaid. 

— Da, nu mai aveam mult s-o mierlesc pe drum, replică 
Bloggs, așezându-se pe un scaun. Dac-ai putea să-mi faci rost 
de un sanaviș... 

— Desigur. Kincaid scoase capul pe ușă și strigă ceva unui 
subofițer, pesemne. O s-apară aici cât ai zice pește, îl asigură el 
pe Bloggs. 

Biroul avea pereţii zugrăviți cu un var de culoare alb murdar, 
dușumea de scânduri și mobilă din lemn masiv: o masă de 
lucru, câteva scaune și un fișier pentru dosare. Era absolut 
monoton: fără tablouri, fără ornamente, fără nicio notă 
personală. Pe podea zăcea o tavă cu cești murdare, iar fumul 
era gros, să-l tai cu cuțitul. Mirosea exact ca o încăpere în care 
niște bărbați lucraseră toată noaptea. 

Kincaid avea o mustață mică, părul cărunt și rar, și ochelari. 
Bărbat solid, cu o figură inteligentă, în cămașă și bretele, vorbea 
cu accent local, semn că, asemenea lui Bloggs, urcase ierarhia 


VP - 207 


de la treptele de jos, deși, dacă ţineai cont de vârsta lui, era clar 
că ascensiunea îi fusese mai înceată decât cea a lui Bloggs. 

— Cât de multe știi despre afacerea asta? se interesă Bloggs. 

— Nu cine știe ce, răspunse Kincaid. Dar șeful dumitale, 
Godliman, zicea despre crimele din Londra că ar constitui cele 
mai neînsemnate fărădelegi comise de individul ăsta. Mai știm și 
la ce departament lucrezi, așa că ne-am cam lămurit cum stau 
lucrurile cu acest Faber... 

— Ce aţi făcut până acum? îl întrebă Bloggs. 

Kincaid își sprijini picioarele pe birou. 

— A sosit aici acum două zile, este? De atunci am început să-l 
căutam. Am primit fotografiile - presupun că toate posturile de 
poliţie din ţară le au. 

— Așa este. 

— Am verificat hotelurile și casele de închiriat, gările și 
autogările. Am acţionat destul de minuţios, cu toate că, la 
vremea aceea nu aflasem că a ajuns aici. Inutil să precizez, n- 
am găsit nimic. Am reluat cercetările, desigur, dar, după 
părerea mea, probabil că a plecat imediat din Aberdeen. 

O femeie-poliţist aduse o ceașcă de ceai și un sandviș mare 
cu brânză. Bloggs îi mulțumi și se năpusti cu lăcomie asupra 
sandvișului. Kincaid reluă: 

— Am trimis un om la gară, înainte de plecarea primului tren 
de dimineaţă. La fel am procedat și la autogară. Așadar, dacă a 
părăsit orașul, ori a furat o mașină, ori a făcut autostopul. Nu ni 
s-a raportat niciun furt de mașină; am dedus că a folosit 
autostopul... 

— Poate că a plecat pe mare, mormăi Bloggs cu gura plină de 
pâine neagră. 

— Dintre vasele care au părăsit portul în ziua aceea, niciunul 
nu era atât de mare încât să se poată strecura clandestin pe el. 
Bineînțeles că de atunci n-a mai plecat nimic, din pricina 
furtunii. 

— Vase furate? 

— Nicio reclamaţie. 

Bloggs ridică din umeri. 

— Dacă tot nu s-a putut ieși în larg, poate că proprietarii nici 
nu s-au mai deranjat să vină până în port; până se termină 
furtuna, furtul unei ambarcaţiuni ar putea trece neobservat. 

Unul dintre ofiţerii aflaţi în încăpere interveni: 


VP - 208 


— La asta nu ne-am gândit, șefu'. 

— Așa este, admise Kincaid. 

— N-am putea să-l rugăm pe căpitanul portului că verifice 
situaţia vaselor ancorate? sugeră Bloggs. 

— Bună idee, spuse Kincaid, care deja forma numărul. După o 
clipă, rosti în microfon: Căpitanul Douglas? Kincaid la telefon. Ei 
da, știu că la ora asta oamenii civilizaţi dorm. Da’ stai s-auzi 
vestea mai rea - am să te rog să faci o mică plimbare prin 
ploaie. Exact, ai auzit bine... Kincaid acoperi microfonul cu 
palma. Știţi ce se spune despre vocabularul marinarilor? Ei, cred 
că e adevărat. 

Vorbi din nou în telefon: 

— Du-te și verifică toate ancorările regulate și vezi care dintre 
ele nu se află la locul obișnuit. Dai la o parte „absenţii motivaţi” 
şi-mi transmiţi numele și adresele - și numerele de telefon, dacă 
le ai - ale proprietarilor. Da. Bine, am înţeles... unul dublu. Fie, 
cum zici dumneata, o sticlă. Și îţi urez o dimineaţă plăcută, 
bătrâne. 

— Te-a mușcat? se interesă Bloggs, zâmbind. 

— Dac-ar fi să fac ce mi-a sugerat el cu bastonul meu de 
poliţist, apăi nu cred c-aș mai fi în stare să mai stau jos 
vreodată. (Kincaid deveni serios.) O să-i trebuiască vreo 
jumătate de oră, pe urmă vor mai trece cam două ore până 
verificăm toate adresele. Merită s-o facem, cu toate că eu cred 
că a șters-o tot făcând autostopul. 

— Și eu cred la fel, spuse Bloggs. 

Ușa se deschise și un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în 
civil, pătrunse înăuntru. Kincaid și subalternii săi se ridicară în 
picioare, iar Bloggs îi imită. Kincaid spuse: 

— Bună dimineața, sir. Dumnealui e domnul Bloggs. Domnule 
Bloggs, domnul Richard Porter. 

Cei doi își strânseră mâinile. Porter avea o faţă roșie și o 
mustață îngrijită cu atenţie. Purta un palton la două rânduri, de 
culoarea cămilei. 

— Încântat de cunoștință, spuse el, fără pic de accent local. 
Eu sunt fraierul care l-a dus pe tipul vostru cu mașina până la 
Aberdeen. Mă simt tare jenat. 

— Încântat să vă cunosc, spuse și Bloggs. 

La prima vedere, Porter părea a fi exact genul de tembel 
caraghios care ar fi în stare să ducă în mașina un spion prin 


VP - 209 


toată ţara. Cu toate astea, Bloggs își dădu seama că aerul de 
cap-sec plin de zel putea ascunde o minte ageră. Incercă să fie 
îngăduitor - în ultimele câteva ore, și el comisese niște greșeli 
jenante. 

— Am auzit despre mașina Morris abandonată. L-am luat chiar 
din zona aia, spuse Porter. 

— l-aţi văzut fotografia? 

— Da. Desigur, nu l-am putut vedea prea bine - mai tot timpul 
călătoriei a fost întuneric. Dar i-am observat destul de bine fața 
în lumina lanternei, când ne chinuiam să reparam motorul și, 
mai târziu, când am intrat în Aberdeen - se crăpase de ziuă. 
Dacă nu era decât fotografia, aș fi zis că poate a fost el. Ținând 
cont de locul de unde l-am luat, atât de aproape de cel în carea 
fost găsit Morrisul, sunt sigur că a fost chiar el. 

— Corect, spuse Bloggs, care reflectă preţ de o clipă, 
întrebându-se cam ce informaţie utilă ar putea obţine de la omul 
acesta. Ce impresie v-a făcut Faber? 

Porter răspunse cu promptitudine: 

— M-a izbit faptul că arăta epuizat, agitat și hotărât, în 
această ordine. Totodată, nu era scoţian. 

— Cum i-aţi descrie accentul? 

— Neutru. Specific uneia dintre școlile publice mărunte din 
comitatele londoneze. Nepotrivit cu îmbrăcămintea, știți la ce 
mă refer. Purta o salopetă. Ăsta fiind un alt amănunt pe care nu 
l-am remarcat decât după aceea. 

Kincaid întrerupse conversaţia ca să le ofere ceai. Toată 
lumea acceptă. Polițistul merse la ușă. 

— Despre ce aţi discutat? 

— Oh, despre mai nimic. 

— Bine, dar aţi fost împreună timp de patru ore... 

— Mai tot drumul a dormit. Mi-a reparat mașina - nu era decât 
un fir desfăcut, dar în materie de mașini eu sunt complet 
neajutorat - ca să-mi spună pe urmă că i s-a stricat mașina la 
Edinburgh și că trebuia să ajungă la Banff. Mai zicea că nu prea 
ar vrea să treacă prin Aberdeen, întrucât nu avea un permis de 
trecere prin zonele interzise. Mă tem că... i-am spus să nu-și 
facă griji în privinţa asta. Și că, dacă vom fi opriţi, garantez eu 
pentru el. O chestie ca asta te face să te simţi ca un mare 
prostânac - dar am simţit că-i datoram o favoare. Știţi, mă 
scosese dintr-un necaz... 


VP - 210 


— Nimeni nu vă condamnă, sir, rosti Kincaid. E 

Bloggs îl condamna, dar n-o spuse cu glas tare. In schimb, 
zise: 

— Foarte puţini oameni l-au întâlnit pe Faber, astfel încât să 
ne poată spune cum arată. Puteţi să vă concentrați acum și să- 
mi spuneţi ce fel de om vi s-a părut că este? 

— S-a trezit din somn ca un soldat, spuse Porter. Politicos; 
părea inteligent. O strângere de mână fermă. Sunt atent la felul 
cum strâng oamenii mâna. 

— Altceva? 

— A mai fost ceva, când s-a trezit... Faţa rumenă a lui Porter 
se încreți a încruntare. Mâna dreaptă i s-a dus repede la 
antebraţul stâng, uite-așa. Făcu și demonstraţia practică a 
afirmației. 

— Asta e interesant, spuse Bloggs. Cred că acolo își ţine 
pumnalul, într-o teacă ascunsă în mânecă. 

— Altceva nimic, îmi pare rău. 

— Și deci v-a spus că se duce la Banff. Asta înseamnă că nu 
se va duce acolo. Pariez că dumneavoastră i-aţi spus unde 
mergeţi, înainte ca el să-și dezvăluie destinaţia. 

— Mi se pare că așa a fost, încuviință Porter. Tii, ce chestie! 

— Ori voia să ajungă chiar la Aberdeen, ori, după ce l-ați lăsat 
să coboare din mașină, s-a îndreptat spre sud. Întrucât v-a spus 
că merge spre nord, probabil că nu a făcut-o. 

— Genul acesta de deducţii pot să scape de sub control, 
remarcă Kincaid. 

— Câteodată așa se întâmplă. În mod cert, Kincaid nu era 
prost deloc. l-aţi dezvăluit că sunteţi magistrat? 

— Da. 

— Tocmai de aceea nu v-a ucis. 

— Cum? Doamne Dumnezeule! 

— Și-a dat seama că o să vi se simtă lipsa. 

Ușa se deschise din nou. Omul care intră zise: 

— Am găsit ceva interesează, și-al dracului să fie care nu m-o 
cinsti pentru asta! 

Bloggs zâmbi larg. Acesta era, fără îndoială, căpitanul portului 
- un bărbat scund, cu părul cărunt tuns scurt, pufăind dintr-o 
pipă imensă și purtând un sacou cu nasturi de bronz. 

— Poftește înăuntru, căpitane, spuse Kincaid. Cum de te-ai 
udat în halul ăsta? N-ar fi trebuit să ieși în ploaie. 


VP - 211 


— Du-te-n pizda  mă-tii! izbucni căpitanul, provocând 
încântarea pe feţele celor prezenți. 

— 'Neaţa, căpitane, spuse Porter. 

— Bună dimineaţa, dom’ judecător. 

— la s-auzim, ce-ai aflat? îl întrebă Kincaid. 

Căpitanul își scoase chipiul, scuturându-l de apă. 

— Marie || a dispărut, spuse el. Am văzut-o acostând în după- 
amiaza zilei în care a început furtuna. N-am observat când a 
dispărut, da' știu că în ziua aceea n-ar fi trebuit să iasă în larg. 
In tot cazul, se pare c-a făcut-o. 

— Cine-i proprietarul? 

— Tom Halfpenny. l-am telefonat. În ziua aceea, a lăsat-o la 
dana ei obișnuită de acostare, și de atunci n-a mai văzut-o. 

— Ce fel de vas era? întrebă Bloggs. 

— O șalupă de pescuit mică, având o lungime de aproape doi 
metri, și cam lată în „șolduri”. Mică, dar vârtoasă. Motorul în 
cală. Nu avea un stil anume - pescarii de prin părţile locului nu 
prea consultă manualele când își construiesc vasele. 

— Aş vrea să te întreb, spuse Bloggs, vasul acela ar fi putut 
supravieţui furtunii? 

Căpitanul se opri să-și aprindă pipa. 

— Cu un marinar foarte priceput la cârmă - poate. Sau poate 
nu. 

— Cât de departe putea să ajungă înainte să izbucnească 
furtuna? 

— Nu cine știe ce - câteva mile. Marie Il a fost legată la chei 
abia spre seară. 

Bloggs se ridică, se învârti în jurul scaunului, apoi se așeză din 
nou. 

— Așadar, unde ar putea fi acum? 

— După toate probabilitățile, pe fundul mării, nenorocitul 
dracului, declară căpitanul, nu fără oarecare plăcere. 

Pe Bloggs nu-l putea satisface probabilitatea că Faber era 
mort. Era prea neconcludent. Nemulțumirea i se răspândi în tot 
corpul, făcându-l să se simtă agitat, iritat. Frustrat. Se scarpină 
în barbă - trebuia să se bărbierească. 

— Nu cred până nu văd cu ochii mei, spuse el. 

— Păi, n-o să reușiți. 

— Păstrează-ţi pentru dumneata deducţiile, îl repezi Bloggs. 
Ne trebuie informațiile, nu pesimismul dumitale. Ceilalţi polițiști 


VP - 212 


din încăpere își amintiră subit că, în ciuda tinereţii sale, Bloggs 
avea gradul cel mai mare de acolo. Dacă nu aveţi nimic 
împotrivă, haideţi să revedem posibilităţile. Unu: a plecat din 
Aberdeen pe uscat și altcineva a furat-o pe Marie Il. În cazul 
ăsta, probabil că a ajuns la destinaţie deja, dar nu a putut părăsi 
tara din cauza furtunii. Am angajat deja toate forţele polițienești 
în căutarea lui, și cam atât putem face referitor la varianta 
numărul unu. 

Doi: nu a plecat din Aberdeen. Avem acoperire și pentru 
această posibilitate: suntem încă în căutarea lui. 

Trei: a părăsit Aberdeen-ul pe mare. Cred că sunteţi de acord 
că aceasta este versiunea cea mai potrivită. S-o analizăm. A: s-a 
adăpostit undeva sau a naufragiat pe undeva - pe mare sau pe 
uscat. B: a murit. 

Bineînţeles, nu făcu nicio referire la varianta trei C: a reușit să 
se transbordeze pe un alt vas - probabil un submarin - înainte 
de izbucnirea furtunii... probabil că nu a avut timp, dacă a 
avut... Și, dacă a reușit să ajungă la un submarin, totul era 
pierdut, așa că varianta C putea fi uitată. 

— Dacă a găsit un adăpost, continuă Bloggs, sau a naufragiat, 
vom găsi dovezi - mai devreme sau mai târziu - fie pe Marie II, 
fie bucăți din ea. Am putea să cercetăm linia de coastă chiar 
acum și să survolăm marea de îndată ce vremea se domolește 
îndeajuns ca să putem trimite un avion. lar dacă s-a scufundat, 
am putea găsi totuși resturi din navă plutind. În concluzie, avem 
trei direcții de acţiune. Continuăm cercetările aflate în curs; vom 
organiza o operaţiune de căutare pe linia de coastă, la nord și la 
sud de Aberdeen; și, în fine, vom face pregătirile necesare 
pentru declanșarea cercetării aer-mare, în momentul în care 
vremea se îmbunătățește. 

Bloggs începuse să măsoare camera în lung și în lat, în timp 
ce vorbea. Se opri în loc, privi în jur și zise: 

— Comentarii? 

Ora târzie îi moleșise pe toţi. Acum însă, accesul subit de 
energie al lui Bloggs îi smulse pe toţi dintr-o letargie apăsătoare. 
Unul se aplecă înainte, frecându-și mâinile; altul își legă 
șireturile; al treilea își îmbrăcă haina. Simţeau nevoia să treacă 
la acțiune. Nu se auzi niciun comentariu, nicio întrebare. 


VP - 213 


Capitolul 23 


Faber era treaz. Probabil ca organismul său mai avea încă 
nevoie de somn, în ciuda faptului că-și petrecuse ziua în pat; dar 
mintea îi era cuprinsă de o activitate febrilă, meditând asupra 
posibilităţilor,  schiţând scenarii... gândindu-se la femei, 
gândindu-se acasă... 

Acum, când era atât de aproape de plecare, amintirile de 
acasă deveniseră dureros de plăcute. Se gândea la lucruri 
precum cârnaţii, îndeajuns de groși ca să poată fi mâncaţi în 
felii, circulaţia pe partea dreaptă a șoselei, copacii cu adevărat 
înalţi, și, mai presus de toate, la limba lui maternă - cuvinte 
pline de forță și precizie, consoane dure și vocale curate, iar 
verbul, așezat la sfârșitul propoziției, acolo unde-i este locul, 
finalitate și semnificaţie cuprinse în același termen culminant. 

Cuvântul „culminant” i-o aduse din nou în minte pe Gertrud: 
faţa ei sub a lui, cu fardul deranjat de sărutările sale, cu ochii 
închizându-se strâns de plăcere, apoi deschizându-se iarăși ca 
să se uite cu încântare în ochii lui, gura larg deschisă într-un 
geamăt permanent, murmurând: Ja, Liebling, ja...” 

Gândul la ea i se păru caraghios. Timp de șapte ani, dusese o 
viaţă de pustnic, dar ea nu avusese niciun motiv să facă la fel. 
Cu siguranță că a avut, de atunci, cel puţin o duzină de bărbați. 
Putea să fie chiar moartă, bombardată de RAF sau ucisă de 
maniaci fiindcă avea nasul cu un centimetru prea lung, ori 
călcată de vreo mașină în timpul camuflajului. În orice caz, abia 
dacă și-ar mai aduce aminte de el. Era foarte posibil să nu o mai 
revadă niciodată. Și totuși, era importantă. Reprezenta ceva... 
ceva la care Faber să se gândească. 

În mod normal, nu-și permitea răsfăţul de a avea sentimente. 
În caracterul său exista o trăsătură extrem de rece, pe care o 
cultiva, căci îl proteja. Cu toate acestea, acum se simțea atât de 
aproape de succes, încât se simţea mai liber. Nu într-atât încât 
să-și lase vigilenţa să adoarmă, dar măcar să fantazeze puţin. 

Câtă vreme nu se domolea, furtuna constituia garda lui de 
protecţie. Luni, cu ajutorul staţiei radio a lui Tom, nu avea decât 
să ia legătură cu submarinul, și căpitanul acestuia va trimite o 
șalupă în golf, de îndată ce vremea se va linişti. Dacă furtuna 
înceta înainte de ziua de luni, apărea o mică și neplăcută 


VP - 214 


complicaţie: șalupa de aprovizionare. În mod natural, David și 
Lucy se vor aștepta ca el să se întoarcă pe uscat cu vasul 


respectiv. 
Lucy pătrunse în lumea gândurilor sale în imagini vii și 
colorate pe care nu le putea stăpâni. li văzu ochii uluitori, de 


culoarea chihlimbarului, privindu-l în timp ce-i bandaja degetul: 
conturul trupului urcând treptele înaintea lui, chiar îmbrăcată 
cum era - în haine bărbătești largi; sânii ei rotunzi și plini, pe 
când stătea dezbrăcată în baie; și, pe măsură ce imaginea se 
transforma în fantezie, ea se apleca pe deasupra bandajului și îl 
săruta pe gură, se întorcea pe scări și îl cuprindea în brate, 
ieșea din baie și îi așeza mâinile lui pe sâni. 

Faber se foi neliniștit în patul strâmt, blestemându-și 
imaginaţia care-i trimisese astfel de vise, de care nu mai 
suferise de pe vremea adolescenţei. La vremea aceea, înainte 
de a avea parte de realitatea actului sexual, el își elaborase 
complicate scenarii sexuale, în care rolurile principale erau 
deţinute de femeile mai în vârstă cu care intrase în contact 
zilnic: intendenta cea rigidă; soția profesorului Nagel, o femeie 
melancolică, fină, intelectuală; patroana magazinului sătesc, 
care avea buzele rujate și-i vorbea soțului ei cu dispreț. 
Câteodată le alătura pe toate trei într-o orgie fantastică. Când, 
ajuns la vârsta de cincisprezece ani, seduse, clasic, pe fata unei 
menajere, în amurgul pădurii din Prusia Occidentală, sfârșise 
prin a da frâu liber orgiilor imaginare, căci erau cu mult mai 
plăcute decât realitatea dezamăgitoare. Asta îl lăsase pe tânărul 
Heinrich complet deziluzionat: unde era extazul ameţitor, 
senzația de plutire în înalturi asemenea unei păsări, contopirea 
mistică a două trupuri într-unul singur? Fanteziile deveniră 
dureroase cu timpul, amintindu-i mereu de eșecul său de a le 
transforma în realitate. Mai târziu, desigur, această realitate se 
îmbunătăţise, iar el își formase ideea că extazul nu este 
provocat de plăcerea obţinută de către un bărbat de la o femeie, 
ci din plăcerea împărtășită reciproc. Işi mărturisise această 
părere fratelui său mai mare, care părea s-o considere mai 
degrabă banală, un truism și nu o descoperire; și, nu după mult 
timp, ajunsese să vadă și el lucrurile în acest fel. 

In cele din urmă, devenise un bun amant. Descoperi că sexul 
era ceva interesant și, în același timp, plăcut din punct de 
vedere fizic. Nu a fost niciodată un mare cuceritor... fiorii 


VP - 215 


seducerii nu erau ceea ce își dorea el. Dar ajunsese un expert în 
a dărui și a primi mulţumire sexuală, fără a nutri iluzia 
expertului că tehnica însemna totul. Anumite femei îl considerau 
un bărbat deosebit de atrăgător, iar faptul că el nu știa asta nu 
avea alt rezultat decât că-l făcea și mai dorit. 

Incercă să-și amintească câte femei avusese: Anna, Gretchen, 
Ingrid, americanca, cele două târfe din Stuttgart... Nu și le mai 
amintea pe toate, dar nu puteau fi mai multe de douăzeci. ȘI 
Gertrud, bineînțeles. 

Se gândi că niciuna dintre ele nu fusese la fel de frumoasă ca 
Lucy. Oftă exasperat: îngăduise acestei femei să-l afecteze 
numai pentru că se afla atât de aproape de casă și fiindcă 
fusese atât de prudent un timp mult prea îndelungat. Era necăjit 
pe el însuși. Devenise nedisciplinat: nu trebuia să se relaxeze 
până când nu-și ducea la bun sfârșit misiunea, iar această 
misiune nu se putea spune că era îndeplinită. Nu încă. 

Rămăsese la problema de a evita să se întoarcă pe uscat cu 
șalupa de aprovizionare. Dintre soluţiile care-i veniră în minte, 
cea mai promițătoare părea a fi aceea de a-i imobiliza pe 
locuitorii insulei, după care urma să iasă el în întâmpinarea 
barcagiului, expediindu-l cu o poveste mincinoasă. Putea să 
spună că se afla în vizita la familia Rose, că aceștia ieșiseră în 
larg cu un alt vas; că era o rudă sau un ornitolog amator... orice. 
Problema era prea neînsemnată ca să-i acorde întreaga sa 
atenţie în acel moment. Mai târziu, când și dacă furtuna se 
potolea, n-avea decât să aleagă una dintre variante. 

Realmente, nu avea nicio problemă serioasă de înfruntat. O 
insulă singuratică, aflată la mulţi kilometri depărtare de coastă, 
cu numai patru locuitori, reprezenta o ascunzătoare ideală. De 
acum înainte, evadarea din Marea Britanie avea să fie la fel de 
lesnicioasă precum fuga dintr-un ţarc de copil. Mai ales, 
gândindu-se la situaţiile prin care trecuse deja, la oamenii pe 
care-i ucisese - cei cinci membri ai Gărzii Civile, băiatul din 
Yorkshire, din tren, mesagerul trimis de Abwehr - putea să 
considere că stătea binișor. 

Un bătrân, un invalid, o femeie și un copil... nimic mai simplu 
decât să-i omoare pe toți. 

e 

Nici Lucy nu dormea. Asculta. Și avea ce să audă. Natura 

dezlănțuită era ca o orchestră: ploaia bătea toba pe acoperiș, 


VP - 216 


vântul cânta din fluier pe streșinile casei, marea interpreta 
glissando după glissando pe nisipul plajei. Bătrâna casă glăsuia 
și ea, scârţâind din încheieturi sub rafalele furtunii. Înăuntrul 
camerei se auzeau mai multe sunete: respirația înceată, 
regulată a lui David, amenințând, dar niciodată ajungând să se 
transforme în sforăit - în vreme ce dormea profund sub influența 
unei doze duble de somnifer -, alături de respiraţiile mai repezi 
și mai superficiale ale lui Jo, întins confortabil în patul de 
campanie de lângă peretele celălalt. 

„Nu pot să dorm din cauza zgomotelor, își spuse Lucy, apoi 
imediat: Pe cine-oi fi vrând eu să păcălesc?” Nu putea dormi din 
cauza lui Henry, care-o văzuse goală, îi atinsese mâinile cu 
blândeţe, în timp ce-i bandajase degetul, iar acum dormea 
profund în patul din camera învecinată. Probabil. 

Își dădu seama că nu-i spusese prea multe lucruri despre el. 
Numai faptul că era necăsătorit. Nu-și dădea seama de unde era 
de fel - accentul nu-i dădea niciun indiciu. Nu făcuse nici măcar 
o aluzie la ocupaţia lui, deși ea își închipuia că trebuie să aibă o 
profesie stabilă, probabil dentist sau militar. Era prea puţin 
plicticos ca să fie avocat sau consultant, prea inteligent pentru 
un ziarist, iar medicii nu sunt în stare să-și menţină secretul 
profesiei mai mult de cinci minute. Nu era suficient de bogat ca 
să fie avocat pledant, iar pentru un actor era prea modest. Cu 
siguranţă că lucra în armată. 

„Oare locuiește singur? se întrebă ea. Sau cu mama lui? Ori 
poate cu o femeie? Cum se îmbracă atunci când nu pescuiește? 
Are un automobil? Da, cu siguranţă că are; mai curând o marcă 
neobișnuită. Conduce, probabil, foarte repede”. 

Gândul acesta îi readuse în minte automobilul cu două locuri 
al lui David, și închise ochii strâns ca să izgonească viziunea de 
coșmar. „Gândește-te la altceva, gândește-te la a/tceva!” 

Se gândi din nou la Henry și înţelese - acceptă - adevărul: 
voia să facă dragoste cu el. 

Era genul de dorință care, în felul ei de a privi lucrurile, îi 
chinuia pe bărbaţi, nu pe femei. O femeie putea să cunoască un 
bărbat și să-l găsească atrăgător, să vrea să-l cunoască mai 
bine, ba chiar să înceapă să se îndrăgostească de el; dar nu 
trebuia să simtă o dorinţă fizică imediată, doar dacă nu era... 
anormală. 

Își spuse că asta era ridicol; că lucrul de care avea ea nevoie 


VP - 217 


era să facă dragoste cu soţul ei, nu să se împreuneze cu primul 
bărbat acceptabil care-i ieșea în drum. Și își mai spuse că ea nu 
era una dintr-alea. 

În același timp, era plăcut să construiești ipoteze. David și Jo 
dormeau adânc; nu era nimic care s-o oprească să se dea jos 
din pat, să traverseze palierul, să intre în camera lui, să se 
strecoare în pat lângă el... 

Nimic care s-o oprească - în afară de caracterul ei, de bună 
creștere și de educaţia respectabilă. 

Dacă tot avea s-o facă, o va face cu cineva ca Henry. Căci el 
ar fi bun, tandru și delicat; și nu ar dispreţui-o pentru că i se 
oferea precum o târfă din Soho. 

Se întoarse pe o parte, zâmbind de propria prostie; de unde 
putea ea să știe dacă ar dispreţui-o sau nu? Nu îl cunoștea decât 
de o zi, iar el își petrecuse cea mai mare parte din acea zi 
dormind. 

Și totuși, i-ar fi făcut placere ca el s-o privească din nou, cu 
acea expresie de admiraţie, nuanţată de un soi de uimire 
amuzată. l-ar fi plăcut să-i simtă mâinile, să-l mângâie, să se 
cuibărească la căldura trupului său. 

Își dădu seama că tot corpul ei reacționa la imaginile care-i 
treceau prin minte. Simţi imboldul de a se mângâia singură, dar 
rezistă, așa cum rezistase timp de patru ani. „Cel puţin, nu m- 
am uscat de tot, ca o baborniţă”, își spuse ea. 

Își mișcă picioarele, senzaţia de căldură răspândită în tot 
corpul făcând-o să ofteze. Asta începea să semene a 
nechibzuință. Era timpul să-și vadă de somn. Pur și simplu, în 
noaptea asta nu exista nicio posibilitate de a face dragoste cu 
Henry ori cu altcineva. 

Cu acest gând în minte, se dădu jos din pat și se duse la ușă. 

e 

Faber auzi zgomotul de pași pe palier și reacţionă ca un 
automat. 

Mintea i se limpezi instantaneu de gândurile ușuratice și 
lascive care o împânziseră. Cu o singură mișcare, își aruncă 
picioarele din pat și se strecură afară de sub pături; apoi, pe 
tăcute, traversă camera, oprindu-se lângă fereastră, în colţul cel 
mai întunecat, cu stiletul pregătit în mâna dreaptă. 

Auzi ușa deschizându-se, pe intrus pășind înăuntru și, pe 
urmă, ușa închizându-se la loc. În momentul acela, raţiunea luă 


VP - 218 


locul reacției instinctive. Un asasin ar fi lăsat ușa deschisă, ca să 
poată fugi mai ușor, și îi trecu prin minte că existau o sută de 
motive pentru care ar fi fost imposibil ca un asasin să-l poată 
găsi în locul acesta. 

Ignoră însă gândul - supravieţuise atât de mult tocmai pentru 
că luase în seamă șansele de una la o mie. Pentru scurtă vreme, 
vântul încetase să mai urle, astfel că auzi o respiraţie înăbușită, 
un geamăt slab lângă patul său, ceea ce-i permise să localizeze 
poziţia exactă a intrusului. Acţionă imediat. 

Il trântise deja pe pat, cu fața în jos, cu pumnalul la gâtul lui, 
apăsându-l cu genunchiul pe șale, înainte să-și dea seama că 
intrusul era o femeie, pentru ca, o fracțiune de secundă mai 
târziu, să priceapă cine era de fapt. Işi slabi strânsoarea și se 
întinse spre măsuţa de lângă pat, aprinzând veioza. 

In lumina slabă a becului, faţa ei arăta palidă. ` 

Faber își ascunse pumnalul în teacă, fără ca ea să-l vadă. Işi 
luă greutatea de pe corpul ei și spuse: 

— Imi pare foarte rău, am... 

Ea se răsuci pe spate, privind în sus, către el, uluită. Era 
scandalos, dar reacția lui bruscă o excitase peste măsură. 
Incepu să chicotească. 

— Am crezut că ești vreun hoţ, zise Faber, știind că vorbele lui 
sunau ridicol. 

— Și, dacă nu sunt indiscretă, de unde ar fi putut veni aici un 
hoț? se interesă ea, culoarea înroșindu-i rapid obrajii. 

Purta o cămașă de noapte demodată, din flanelă, foarte largă, 
care o acoperea de la gât până la glezne. Părul roșu întunecat i 
se răspândise în dezordine pe perna lui Faber. Avea ochii măriți 
și buzele umede. 

— Ești deosebit de frumoasă, spuse Faber cu voce scăzută. 

Ea închise ochii. 

Faber se aplecă deasupra ei și o sărută pe gură. Buzele ei se 
deschiseră de îndată, răspunzându-i la sărut. Cu vârful 
degetelor, el o mângâie pe umeri, pe gât și pe urechi. Ea se 
mișcă sub el. 

El ar fi vrut să o sărute îndelung, să-i exploreze gura și să-i 
savureze intimitatea, dar înțelese curând că ea nu avea timp 
pentru gesturi tandre. Lucy își strecură mâna în pantalonii de 
pijama și strânse. Gemu ușor, apoi începu să respire greu. 

Continuând să o sărute, Faber întinse mâna și stinse lumina. 


VP - 219 


Se îndepărtă de ea și-și dezbrăcă bluza pijamalei. Iute, astfel 
ca ea să nu se întrebe ce face, trase de cutia lipită la piept, 
ignorând înţepătura provocată de dezlipirea benzii adezive de 
pe piele. Ascunse filmul fotografic sub pat. Totodată, desprinse 
teaca de pe antebraţul stând, lăsând-o să cadă. 

Apoi, îi ridică poalele cămășii de noapte până la talie. 

— Repede, spuse ea. Repede! 

Faber își apropie capul de alei. 

e 

După aceea, Lucy nu avu nici cel mai neînsemnat sentiment 
de vină. Se simțea doar mulțumită, satisfăcută, saturată. 
Obţinuse ce-și dorise atât de mult. Rămase nemișcată, cu ochii 
închiși, mângâindu-i părul ţepos de pe ceafă, savurând senzaţia 
de asprime din palme. 

— Am fost așa de repezită..., spuse ea, după un timp. 

— Păi, încă nu s-a terminat, îi spuse el. 

Ea se încruntă în întuneric. 

— Cum așa, tu nu ai... (De fapt, avusese ea o bănuială.) 

— Nu, nu am terminat. lar tu, prea puţin... 

— Îngăduie-mi să fiu de altă părere, zise ea zâmbind. 

El aprinse lumina și o privi în ochi. 

— Vom vedea. 

El alunecă în josul patului, între coapsele ei, și o sărută pe 
pântece. Limba lui îi exploră cu mișcări sacadate ombilicul. 
Senzaţia era chiar plăcută, își spuse ea. Capul lui se deplasă mai 
jos. „Doar nu vrea să mă sărute acolo.” O sărută. Și făcu mai 
mult decât atât. Buzele sale traseră de pliurile moi ale pielii. Se 
simţi paralizată de șoc în timp ce limba lui începu să-i cerceteze 
despicătura și apoi, când el îi despărţi labiile cu degetele, ca să 
pătrundă mai adânc în ea... 

În cele din urmă, limba lui neobosită găsi un locșor sensibil, 
atât de mic încât ea nici nu știuse de existenţa lui, și atât de 
sensibil încât, la început, atingerea sa fu aproape dureroasă. 
Uită însă repede cât fusese de scandalizată, când se simţi 
copleșită de cea mai pătrunzătoare senzaţie pe care o trăise 
vreodată. Incapabilă să se mai controleze, începu să-și miște 
șoldurile în sus și în jos, din ce în ce mai repede, frecându-și 
carnea lubrifiată peste gura, peste bărbia, peste nasul, peste 
fruntea lui, absorbită în întregime de propria plăcere. Care 
crescu și iar crescu, hrănindu-se din ea însăși, până când se 


VP - 220 


simţi pe de-a-ntregul cuprinsă de fericire și deschise gura să 
tipe, moment în care el îi acoperi fața cu mâna. Dar ea ţipă 
înăbușit, în vreme ce orgasmul se prelungea, sfârșindu-se în 
ceva asemănător unei explozii și lăsând-o atât de epuizată, 
încât se gândi că niciodată, dar niciodată nu va mai fi în stare să 
se ridice de-acolo. 

Pentru o vreme, mintea ei păru să se golească aproape 
complet. Era vag conștientă că el se mai afla încă între 
picioarele ei, cu obrajii săi aspri sprijiniți de interiorul catifelat al 
coapselor și cu buzele mișcându-i-se blând, cu gingășie. 

In cele din urmă, spuse: 

— Acum știu ce a vrut Lawrence să spună. 

El își înălță capul. 

— Nu înțeleg. 

— Nu mi-am dat seama că poate fi așa, spuse ea cu un oftat. 
A fost minunat. 

— A fost? 

— Dumnezeule, nu mai am niciun pic de energie... 

El își schimbă poziţia, îngenunchind cu picioarele desfăcute 
peste pieptul ei, iar ea înțelese ce-i cerea el să facă, pentru a 
doua oară șocul încremenind-o; pur și simplu era prea mare... 
dar, dintr-odată, ea dori s-o facă, simțind nevoia să-l primească 
în gura ei; își înălță capul, cuprinzându-l cu buzele, iar el gemu 
uşor. 

Henry îi luă capul cu mâinile, mișcându-l înainte și înapoi, 
gemând reţinut. Ea se uită la fața lui. Faber o privea fix, 
savurând imaginea a ceea ce ea îi făcea. Lucy se întreba ce 
avea să facă atunci când el... își va da drumul... și decise că nu 
avea nicio importanţă, căci tot ce făcuseră până atunci 
împreună fusese atât de minunat, încât știa că până și asta îi va 
face plăcere. 

Numai că nu se întâmplă așa. Tocmai când ea credea că el 
ajunsese la punctul în care avea să-și piardă controlul, Faber se 
opri, își schimbă poziţia și o pătrunse din nou. De data aceasta, 
se întâmplă foarte lent și relaxat, asemenea ritmului valurilor 
ajunse pe plajă; până când el își strecură mâinile pe sub 
șoldurile ei, apucând-o de fese, iar ea se uită la faţa lui și știu că 
acum el era pregătit să-și piardă autocontrolul și să se împrăștie 
în fiinţa ei. lar asta o excită mai mult decât orice, astfel încât, 
atunci când el își arcui spatele, cu chipul schimonosit de o 


VP - 221 


mască de durere și gemu din adâncul pieptului, ea își încolăci 
picioarele pe după mijlocul lui, lăsându-se cuprinsă de extaz, 
pentru ca apoi, după atâta timp, să audă trompetele și tunetele 
promise de Lawrence. 

Rămaseră tăcuţi un timp îndelungat. Lucy simţea o căldură de 
parcă ar fi fost cuprinsă de un foc lăuntric; nu mai simţise așa 
ceva în toată viața ei. Când respiraţiile li se mai domoliră, auzi 
furtuna de afară. Henry rămăsese deasupra ei, dar ea nu voia ca 
el să se miște... îi plăcea să-i simtă greutatea, precum și izul 
slab de transpiraţie al pielii lui albe. Din când în când, el își 
mișca ușor capul, ca să-și frece buzele de obrazul ei. 

Era bărbatul cel mai potrivit pentru așa ceva. Știa mai multe 
despre trupul ei decât ea însăși. Propriul lui corp era foarte 
frumos... larg și musculos la umeri, îngust în talie și șolduri, cu 
niște picioare lungi, puternice, acoperite de păr. | se păruse că 
ar avea niște cicatrici, dar nu era sigură. Puternic, blând și 
chipeș. Perfect. In același timp, știa că nu se va îndrăgosti 
niciodată de el, că niciodată nu va dori să fugă împreună cu el 
sau să se căsătorească poate cu el. Simţea că undeva, în 
adâncul lui, mai era ceva, rece și dur - reacția și explicaţia lui 
din momentul intrării ei în camera sa fuseseră ieșite din 
comun... nici nu voia să se gândească prea mult la acest lucru -, 
o anumită parte din el era altundeva... Va trebui să-l ţină la 
distanță faţă de ea și să-l folosească prudentă, asemenea unui 
medicament care creează dependenţă. 

Chiar dacă nu prea va avea când să devină dependentă, căci, 
la urma urmei, el avea să plece în ceva mai mult de o zi. 

Lucy se foi, iar el se ridică de pe ea și se rostogoli pe spate. 
Ea se ridică într-un cot și îi cercetă cu privirea corpul dezbrăcat. 
Da, avea cicatrici; una lungă pe piept, și un semn mic în formă 
de stea - putea fi fost o arsură - pe șold. Îl mângâie pe piept cu 
palma. 

— Nu e tocmai potrivit pentru o doamnă, îi spuse, dar aș vrea 
să-ți mulțumesc. 

El îi puse mâna pe obraz și îi zâmbi: 

— Ești o adevărată doamnă. 

— Nici nu-ţi dai seama ce ai făcut. Ai... 

El îi așeză un deget pe buze. 

— Ba știu ce am făcut. 

Il mușcă de degete, apoi îi luă mâna și și-o așeză pe sân. El îi 


VP - 222 


mângâie sfârcurile. 

— Te rog, mai fă-o o dată. 

— Nu cred c-am să mai pot. 

Dar putu. 

(J 

Îl părăsi la două ore după ivirea zorilor. Se auzi un zgomot din 
camera alăturată, iar ea păru să-și amintească subit că avea un 
soț și un fiu în aceeași casă. Faber ar fi vrut să-i spună că nu 
avea nicio importanţă, că nu aveau nici cel mai neînsemnat 
motiv să le pese de ce știa sau gândea soțul ei; dar se abţinu și 
o lăsă să plece. Il mai sărută o dată, cu buzele extrem de 
umede; apoi se ridică în picioare, își netezi cămașa boţită și 
plecă. ` 

El o urmări drăgăstos cu privirea. Işi spuse că era o femeie 
deosebită. Se întinse pe spate, cu privirea ațintită în tavan. Era 
destul de naivă și aproape complet lipsită de experienţă, dar, în 
același timp, se descurcase destul de bine. „Probabil că m-aș 
putea îndrăgosti de ea”, își spuse. 

Se dădu jos și-și recuperă de sub pat filmul foto și pumnalul. 
Se întrebă dacă avea vreun rost să le ţină asupra lui. Poate că 
va dori să facă dragoste cu Lucy în timpul zilei... 

Se hotărî să poarte stiletul - fără el s-ar fi simţit dezbrăcat - și 
să ascundă rola de film în altă parte. Îl așeză pe scrin, 
acoperindu-l cu actele și portofelul. Ştia foarte bine să astfel își 
încălca regulile, dar aceasta avea să fie, cu siguranță, ultima lui 
misiune, și se simţi îndreptăţit să se bucure de o femeie. Și apoi, 
avea prea puţină importanţă dacă ei vedeau fotografiile - 
presupunând chiar că le-ar fi înţeles semnificaţia, ceea ce era 
improbabil, ce ar fi putut face? 

Se întinse în pat, apoi se ridică din nou în picioare. Anii de 
antrenament pur și simplu nu-i dădeau voie să-și asume un 
asemenea risc. Işi ascunse actele împreună cu filmul foto în 
buzunarul hainei. Acum se putea relaxa puţin. 

Auzi glasul copilului, apoi pașii femeii coborând scările, pe 
urmă pe David, târându-se către baie. Trebuia să se scoale și să 
ia micul dejun cu gazdele. Nu era nicio problemă. Oricum nu mai 
simțea nevoia să doarmă. 

Așteptă în faţa ferestrei brăzdate de șiroaiele de ploaie, 
privind natura dezlănţuită, până când auzi deschizându-se ușa 
de la baie. Apoi, își puse bluza de pijama și merse să se 


VP - 223 


bărbierească. Se folosi de aparatul de ras al lui David, fără să 
mai ceară permisiunea. 
Acum părea să nu mai aibă importanţă. 


Capitolul 24 


Erwin Rommel știuse de la bun început că va ajunge să se 
certe cu Heinz Guderian. 

Generalul Guderian era exact genul de ofițer prusac de 
origine aristocrată pe care Rommel îl ura. Il cunoștea de câțiva 
ani buni. În zilele lor de început, amândoi comandaseră 
batalionul Goslar Jaeger, pentru a se întâlni din nou în timpul 
campaniei poloneze. Când Rommel părăsise Africa, îl 
recomandase pe Guderian ca succesor, știind că bătălia era 
pierdută. Manevra nu îi reușise pentru că, la data aceea, 
Guderian nu se afla în grațiile lui Hitler, care îi respinsese 
propunerea fără să stea prea mult pe gânduri. 

Generalul era - Rommel simţea asta - tipul de om care își 
punea o batistă de mătase pe genunchi, ca să-și protejeze 
dunga pantalonilor, atunci când se ducea să bea ceva la 
Herrenklub. Era ofițer pentru că tatăl său fusese ofiţer, iar 
bunicul lui fusese bogat. Rommel, fiu de învățător, care 
avansase în grad de la locotenent-colonel la feldmareșal în 
numai patru ani, dispreţuia casta militară, al cărei membru nu 
fusese niciodată. 

Acum se uita fix peste masă la general, care savura coniac 
din rezervele ramurii franceze a familiei Rothschild. Guderian și 
companionul său apropiat, generalul von Geyr, veniseră la 
cartierul general al lui Rommel, din La Roche Guyon, în nordul 
Franței, să-l învețe cum să-și desfășoare trupele. Reacţiile lui 
Rommel față de astfel de vizite oscilau între nerăbdare și furie. 
În viziunea sa, menirea statului-major era să asigure informaţii 
de încredere și proviziile curente, și știa - pe baza experienţei 
din Africa - că membrii acestui organism erau incompetenți în 
ambele privinţe. 

Guderian avea o mustață deschisă la culoare, tunsă scurt, iar 
colțurile ochilor îi erau atât de zbârcite de riduri, încât aveai tot 
timpul senzaţia că rânjește către tine. Era înalt și chipeș, ceea 


VP - 224 


ce nu avea darul să-l facă îndrăgit de un om scund, urât și 
chelios - așa cum gândea Rommel despre sine. Părea relaxat, și 
oricare general care, în această perioadă a războiului, se putea 
simţi relaxat era cu siguranță un nătărău. Masa pe care tocmai o 
savuraseră - friptură de vițel de prin partea locului și vin din 
sudul îndepărtat - nu-i putea servi drept scuză. 

Rommel privi afară pe fereastră, la ploaia care picura de pe 
crengile teilor pe iarba din curte, așteptând ca Guderian să 
înceapă discuţia. Când, în cele din urmă, acesta începu să 
vorbească, fu limpede că generalul reflectase asupra modalității 
optime de a-și atinge scopul propus, hotărându-se să o ia pe 
departe. 

— În Turcia, începu el, armatele a Noua și a Zecea britanice, 
împreună cu armata turcă, se grupează la graniţa cu Grecia. In 
lugoslavia trupele de partizani se concentrează. În Algeria, 
francezii se pregătesc să debarce în Riviera. După toate 
aparențele, rușii intenţionează o debarcare amfibie în Suedia. In 
Italia, trupele aliate sunt gata să pornească marșul asupra 
Romei. Mai sunt, de asemenea, semnale de mai mică amploare 
- un general răpit în Creta, un ofițer de contraspionaj ucis la 
Lyon, un post de radar din Rhodos atacat, o aeronavă sabotată 
cu vaselină abrazivă și distrusă în Atena, un raid de comando în 
Sagvaag, o explozie la fabrica de oxigen de la Boulogne-sur- 
Seine, deraierea unui tren în Ardeni, un depozit de petrol 
incendiat la Boussens... și așa mai departe. Lucrurile sunt 
limpezi. În regiunile ocupate, se înmulţesc din ce în ce mai mult 
actele de sabotaj și de nelealitate; la graniţele noastre, se văd 
pretutindeni pregătirile pentru debarcare. Nimeni nu se mai 
îndoiește că în vara aceasta se va produce o ofensivă aliată 
majoră, și putem fi la fel de siguri că toate aceste hărțuieli sunt 
menite să ne deruteze în privinţa locului de unde va veni acest 
atac. 

Generalul făcu o pauză. Lecţia, rostită pe un ton profesional, îl 
iritase pe Rommel, care profită de ocazie ca să-l întrerupă: 

— Tocmai de aceea avem un stat-major: ca să analizeze astfel 
de informaţii, să evalueze activităţile inamicului și să facă 
previziuni asupra viitoarelor mișcări ale acestuia. 

Guderian zâmbi îngăduitor. 

— Dar, în același timp, trebuie să fim conștienți de limitările 
unor astfel de încercări de prognoză. Cu siguranţă că dumneata 


VP - 225 


ţi-ai format o părere despre locul unde se va produce atacul. 
Toţi ne-am format astfel de păreri. Strategia noastră trebuie să 
ia în consideraţie posibilitatea ca presupunerile noastre să fie 
eronate. 

Rommel înțelegea acum unde ducea argumentaţia ocolită a 
generalului și reprimă imboldul de a-și striga în gura mare 
dezacordul, înainte de enunţarea concluziei. 

— Sub comanda dumitale se află patru divizii blindate, 
continuă Guderian. A 2-a Panzer la Amiens, a 116-a la Rouen, a 
21-a la Caen și a 2-a, la Toulouse. Generalul von Geyr ţi-a 
propus deja să le retragi mult față de coastă, grupându-le cât 
mai aproape unele de celelalte, astfel încât să fie pregătite să 
dea riposta în orice punct. De fapt această stratagemă 
constituie un principiu al politicii OKW?. 

Cu toate acestea, dumneata nu numai că ai ignorat sugestia 
lui von Geyr, dar ai mutat Divizia 21 chiar lângă coasta 
Atlanticului... 

— lar celelalte trei trebuiau aduse lângă coastă cât mai 
curând posibil, izbucni Rommel. Când veți înţelege, oare, 
oameni buni? Aliații controlează aerul. Odată debarcarea 
declanșată, nu se vor mai produce mișcări importante ale 
blindatelor. Operațiunile mobile nu mai sunt posibile. Dacă 
preţioasele noastre panzere se vor afla la Paris în momentul în 
care aliaţii vor debarca pe coastă, ele vor rămâne la Paris - 
țintuite acolo de către RAF - până când aliaţii vor mărșălui pe 
Boulevard St-Michel. Știu asta pentru că mi-au făcut-o de două 
ori. De două ori! (Se opri ca să-și tragă sufletul.) Să grupez 
blindatele în postură de rezervă mobilă ar însemna să le fac 
inutile. Nu va mai fi niciun contraatac. Debarcarea trebuie 
întâmpinată pe plajă, acolo unde este cea mai vulnerabilă, și 
respinsă înapoi în mare. 

Roșeața îi dispăru din obraji când începu să-și expună propria 
strategie defensivă. 

— Am creat obstacole subacvatice, am fortificat Zidul 
Atlanticului, am amplasat câmpuri de mine și am bătut pari în 
toate zonele de șes care ar putea fi folosite ca terenuri de 
aterizare în spatele liniilor noastre. Toate trupele de sub 
comanda mea sunt angajate în săparea tranșeelor defensive, 
atunci când nu se antrenează efectiv. Diviziile mele blindate 


29 Oberkommando der Wehrmacht - Înaltul Comandament al Forțelor Armate. (n.tr.). 
VP - 226 


trebuie mutate în apropierea coastei. Rezerva OKW trebuie 
redesfășurată în Franţa. Diviziile a Noua și a Zecea SS trebuie 
aduse înapoi de pe Frontul de Est. Intreaga noastră strategie 
trebuie să acţioneze astfel încât să-i împiedice pe aliaţi să-și 
consolideze un cap de pod, pentru că, dacă reușesc una ca asta, 
bătălia e pierdută... și poate chiar războiul. 

Guderian se aplecă înainte, ochii săi îngustându-se în acea 
enervantă aparenţă de zâmbet. 

— Ceea ce vrei dumneata este, vasăzică, apărarea liniei de 
coastă a Europei, începând de la Tromsö, în Norvegia, și ocolind 
Peninsula Iberică, până la Roma. De unde să luăm atâtea forțe 
armate? 

— Intrebarea asta trebuia pusă în 1938, murmură Rommel. 

O liniște stânjenitoare se așternu după această remarcă, cu 
atât mai șocantă cu cât venea din partea lui Rommel, renumit 
pentru atitudinile sale apolitice. 

Von Geyr rupse încordarea: 

— Domnule feldmareșal, de unde crezi dumneata că va 
începe atacul? 

Rommel aștepta această întrebare. 

— Până de curând, am fost convins de valabilitatea teoriei Pas 
de Calais. Dar, la ultima discuţie avută cu Fuhrerul am rămas 
impresionat de argumentele sale în favoarea Normandiei. Am 
fost impresionat de intuiţia sa și, mai mult chiar, de trecutul 
marcat de previziuni exacte ale acestuia. Prin urmare, eu cred 
că Panzerele noastre trebuie desfășurate în principal de-a lungul 
coastei Normandiei și, poate, o divizie la gura râului Somme - 
sprijinită de forțe din afara grupului meu. 

Guderian își clătină capul. 

— Nu, nu, nu. Este mult prea riscant. 

— Sunt pregătit să susţin aceste argumente în fața lui Hitler, 
amenință Rommel. 

— Atunci, asta va trebui să faci, spuse Guderian pentru că eu 
nu voi fi de acord cu planul dumitale, doar dacă... 

— Ei? Rommel se arătă surprins să constate că poziţia 
generalului ar putea suferi modificări. 

Guderian se foi în scaun, șovăind să-i acorde o concesie unui 
oponent atât de încăpățânat precum Rommel. 

— Poate că știi că Fuhrerul așteaptă un raport din partea unui 
agent din Anglia, deosebit de eficient. 


VP - 227 


— Da, îmi amintesc, încuviinţă Rommel. Die Nadel. 

— Exact. El a primit însărcinarea să evalueze forţa primului 
Grup de Armată al Statelor Unite de sud comanda generalului 
Patton, aflat în estul Angliei. Dacă el află - așa cum sunt sigur că 
o va face - că armata este numeroasă, puternică și gata să se 
pună în mișcare, atunci voi continua să fiu împotriva dumitale. 
In caz contrar, dacă el va raporta că această armată este un soi 
de cacealma - o armată de mici dimensiuni, travestită în forță 
de debarcare - atunci voi recunoaște că ai avut dreptate și vei 
avea Panzerele solicitate. Ești de acord cu acest compromis? 

Rommel încuviinţă, dând din capul său mare. 

— Așadar, depinde de Die Nadel. 


VP - 228 


PARTEA A CINCEA 


Capitolul 25 


Lucy realiză dintr-odată faptul că locuinţa lor era îngrozitor de 
mică. În timp ce-și îndeplinea activităţile de dimineaţă - 
aprinderea cuptorul, prepararea porridge-ului, curăţenia prin 
casă, îmbrăcatul lui Jo - simţea parcă apăsarea pereţilor. La 
urma urmei, nu erau decât patru camere, unite printr-un coridor 
și o scară. Nu puteai face o mișcare fără să nu te izbești de 
cineva. Dacă stăteai nemișcat, auzeai ce face fiecare; Henry 
trăgea apa la toaletă, David cobora târându-se scările, Jo își 
dojenea aspru ursulețul în dormitor. Lucy ar fi simţit nevoia să 
petreacă un timp numai cu ea însăși, înainte de a da ochii cu alţi 
oameni; un răgaz în care întâmplările nopţii să-și găsească locul 
în memoria ei, retrăgându-se din planul principal al gândurilor, 
astfel încât să se poată comporta normal, fără un efort 
conștient. 

Își închipuia că nu se va putea descurca ușor cu înșelăciunea. 
Era ceva care nu-i stătea în fire. Nu avea niciun fel de 
experienţă în așa ceva. Încercă să-și aducă aminte de o altă 
ocazie din viaţa ei când înșelase pe cineva apropiat, și nu reuși. 
Și asta nu pentru că s-ar fi călăuzit în viaţă după cine știe ce 
principii înalte - gândul la minciună nu o tulbura atât de mult. 
Principalul motiv era că, pur și simplu, niciodată nu avusese de 
ce să fie necinstită. 

David și Jo se așezară la masa din bucătărie și începură să 
mănânce. David era tăcut, iar Jo vorbea neîntrerupt, doar așa, 
pentru plăcerea de a pronunţa cuvinte. Lucy nu avea chef de 
mâncare. 

— Nu mănânci? întrebă David degajat. 

— Am mâncat ceva înainte. 

lată - prima ei minciună. Nici nu era așa de rău. 

Furtuna accentua senzaţia de claustrofobie. Ploua atât de 
puternic, încât Lucy abia putea distinge șopronul de la fereastra 
bucătăriei. Sentimentul de izolare devine și mai acut atunci 


VP - 229 


când deschiderea unei ferestre sau a unei uși constituie o 
adevărată aventură. Cerul cenușiu ca de oţel, și coborât, 
împreună cu palele de ceaţă, creau un crepuscul permanent. În 
grădină, ploaia curgea în șuvoaie printre rândurile de cartofi, iar 
peticul de iarbă se transformase într-un mic heleșteu. Cuibul de 
vrăbii de sub acoperișul magaziei părăsite fusese maturat de 
apă, iar păsărelele se agitau, cuprinse de panică, pe sub 
streașină. 

Lucy îl auzi pe Henry coborând scările și se simţi mai bine. N- 
ar fi putut spune de ce, dar era mai mult ca sigură că el se 
pricepea foarte bine la înșelăciuni. 

— Bună dimineaţa! rosti Faber cu cordialitate. 

David, așezat la masă în scaunul său cu rotile, își ridică 
privirea și îl salută afabil, cu o înclinare a capului. Lucy își făcea 
de lucru pe la cuptor. Pe fața ei se citea limpede vinovăția, 
remarcă Faber, și oftă în sinea lui. Numai că David nu părea să 
observe expresia soţiei sale. Faber începu să creadă că David 
era cam greu de cap... cel puţin în privința propriei sale 
neveste... 

Lucy spuse: 

— la loc, să mănânci ceva. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Mă tem că nu te putem duce la biserică, spuse David. Nu-ţi 
putem oferi decât cântece religioase la aparatul de radio. 

Faber își aduse aminte că era duminică. 

— De obicei, mergeţi la biserică? 

— Nu, spuse David. Dar tu? 

— Nu. 

— Pentru fermieri, duminica este o zi ca toate celelalte, 
continuă David. Am să merg cu mașina la capătul celălalt al 
insulei, ca să-l văd pe ciobanul meu. Dacă te simţi în stare, poți 
să vii și tu. 

— Mi-ar face plăcere, îi răspunse Faber. (| se oferea șansa să 
facă o recunoaștere. Oricum, trebuia să cunoască drumul până 
la cabana unde se afla staţia radio.) Ai vrea să conduc eu 
mașina? 

David îi aruncă o privire tăioasă. 

— Mă descurc destul de bine. (Urmă un moment încordat de 
tăcere.) Pe o vreme ca asta, drumul e numai o amintire. Vom fi 
mult mai în siguranţă cu mine la volan. 


VP - 230 


— Bineînţeles, zise Faber și începu să mănânce. 

— Mie mi-e indiferent, insistă David. Nu-ţi cer să vii neapărat, 
dacă crezi că ar fi un efort prea... 

— Nu, serios, m-aș bucura. 

— Ai dormit bine? Nu mi-am dat seama că s-ar putea să mai 
fii încă obosit. Sper că Lucy nu te-a ţinut treaz până târziu. 

Faber își impuse să nu se uite la Lucy, dar, cu coada ochiului, 
observă că ea se înroșise dintr-odată. 

— Am dormit ieri toată ziua, spuse el, încercând să-l facă pe 
David să se uite în ochii lui. 

Nu reuși. David se uita la soţia lui. Ştia. Ea se întoarse cu 
spatele. 

Acum, David îi va fi ostil, iar dușmănia ducea la suspiciune. 
Nu era ceva periculos, așa cum decisese de altfel dinainte, dar 
putea fi agasant. 

David păru să-și dobândească rapid stăpânirea de sine. Se 
îndepărtă de masă și-și dirijă scaunul către ușa din spate. 

— Mă duc să scot jeepul din șopron, spuse el, parcă mai mult 
lui însuși. 

Își luă o haină de ploaie din cuier, o îmbrăcă peste cap, apoi 
deschise ușa și ieși afară. 

În cele câteva clipe în care ușa rămase deschisă, furtuna se 
năpusti în mica bucătărie, lăsând podeaua umedă. După ce ușa 
se închise, Lucy se înfioră și începu să șteargă apa de pe 
faianţă. 

Faber întinse mâna și îi atinse braţul. 

— Nu, spuse ea, arătând cu capul spre Jo. 

— Te-ai purtat prostește, îi spuse Faber. 

— Am impresia că știe, zise ea. 

— Dar, dacă stai să te gândești un pic, nu-ţi pasă cu adevărat 
dacă știe sau nu, este? 

— Ar trebui să-mi pese. 

Faber săltă din umeri. Claxonul jeepului suna nerăbdător de 
afară. Lucy îi dădu o pelerină și o pereche de cizme de cauciuc. 

— Nu discuta despre mine, îi spuse ea. 

Își îmbrăcă echipamentul de ploaie și se duse la ușa din faţă. 
Lucy veni în urma lui, închizând ușa de la bucătărie. 

Cu mâna pe ivăr, se întoarse și o sărută, iar ea făcu ce dorise 
să facă, îl sărută cu înfocare, și se întoarse în bucătărie. 

Faber alergă prin ploaie, traversând o mare de noroi, și sări în 


VP - 231 


jeep lângă David, care puse imediat mașina în mișcare. 

Vehiculul fusese special adaptat pentru a fi condus de un om 
fără picioare. Acceleraţia era acționată manual, avea un mâner 
care-i permitea șoferului să conducă lejer cu o singură mână. În 
spatele scaunului șoferului se găsea un compartiment special, în 
care intra scaunul pe rotile pliat. Deasupra parbrizului, pe un 
raft, era așezată o pușcă de vânătoare. 

David șofa cu pricepere. Avusese dreptate în privinţa 
drumului; nu era mai mult decât o fâșie de câmpie stearpă, 
bătătorită de roţile jeepului. Apa de ploaie băltea în făgașurile 
adânci. Mașina aluneca pe drumul noroios. Lui David părea să-i 
facă plăcere. Ținea o ţigară între buze și afișa un aer nepotrivit, 
de bravură ostentativă. „Probabil, își spuse Faber, pentru el asta 
ține loc de zborul cu avionul”. 

— Și cu ce te ocupi când nu pescuiești? îl întrebă David. 

— Funcţionar public, îi răspunse Faber. 

— În ce domeniu? 

— Finanţe. Sunt doar o rotiţă dintr-un mecanism. 

— La trezorerie? 

— În principal. 

— Și, e interesantă munca? insistă David. 

— Mda, destul de interesantă. Faber își concentră toată 
energia să născocească o poveste credibilă. Știu câte ceva 
despre cât ar trebui să coste un element de tehnologie, și îmi 
petrec cea mai mare parte a timpului asigurându-mă că totuși 
contribuabilii nu sunt jupuiţi prin impozite excesive. 

— Ești specializat într-un anume tip de tehnologie? 

— Orice, de la agrafe la motoare de avion. 

— Aha. Fiecare contribuind la efortul de război așa cum poate. 

Fusese, bineînțeles, o remarca sarcastică, și era firesc ca 
David să nu aibă habar de ce Faber nu se arătă ofensat. 

— Sunt prea bătrân pentru a lupta, spuse Faber cu modestie. 

— Ai participat la Primul Război? 

— Prea tânăr. 

— Ai avut noroc. 

— Fără îndoială. 

Drumul se apropiase ameninţător de marginea falezei, dar 
David nu redusese viteza. Lui Faber îi trecu prin minte că s-ar 
putea să vrea să-i omoare pe amândoi. Apucă mânerul de 
susținere. 


VP - 232 


— Ți se pare că merg prea repede? întrebă David. 

— Cunoști drumul la perfecţie, după cum văd. 

— Pari speriat. 

Faber nu răspunse la provocare, iar David încetini un pic, 
aparent satisfăcut că-și atinsese cine știe ce scop. 

Faber băgă de seamă că insula era destul de netedă și pustie. 
Terenul se înălța și cobora ușor, dar până acum nu văzuse 
niciun deal. Vegetaţia consta mai ales din iarbă, ici-colo câteva 
ferigi și tufișuri, dar copacii erau rari: nu erau prea multe zone 
adăpostite de vitregiile naturii. Trase concluzia că oile lui David 
erau rezistente. 

— Ești căsătorit? întrebă dintr-odată David. 

— Nu. 

— Ai fost un înţelept. 

— Eh, știu și eu? 

— Pariez că te descurci binișor în Londra. Ca să nu mai vorbim 
de... 

Lui Faber nu-i plăcuse niciodată felul dispreţuitor în care unii 
bărbaţi discutau despre femei. Il întrerupse brusc: 

— Eu aș zice că ești extrem de norocos să ai o soție ca a 
dumitale... 

— Zău? 

— Da. 

— Totuși, în privinţa diversităţii... 

— Incă nu am avut ocazia să cunosc avantajele monogamiei. 

Faber se hotări să nu mai spună nimic altceva care ar putea 
să pună paie peste foc. Fără doar și poate, David devenea 
agasant. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că nu arti deloc ca un agent 
fiscal. Unde-ţi sunt umbrela și melonul? 

Faber încercă un zâmbet slab. 

— Și pari destul de bine făcut pentru un conţopist. 

— Merg mult cu bicicleta. 

— Trebuie să fii tare puternic, dac-ai supravieţuit din 
naufragiul acela. 

— Mulţumesc. 

— Și nici nu arati prea bătrân pentru armată. 

Faber își întoarse privirea spre David. 

— Unde vrei să ajungi? întrebă el calm. 

— Am ajuns, spuse David. 


VP - 233 


Faber privi prin sticla parbrizului și văzu o căsuţă foarte 
asemănătoare cu a familiei Rose, cu ziduri din piatră, acoperiș 
de ardezie și ferestre mici. Era cocoţțată în vârful unui deal, 
singurul pe care Faber îl văzuse pe această insulă, și nici acela 
prea înalt. Casa stătea parcă ghemuită, având un aer de 
energie. Urcând într-acolo, jeepul ocoli un mic pâlc de pini și 
brazi. Faber se întrebă de ce nu fusese construită la adăpostul 
copacilor. 

Lângă casă se afla un arbust de păducel, cu florile murdărite 
de tină. David opri mașina. Faber îl privi cum desface scaunul cu 
rotile și cum coboară din mașină în scaun: cu siguranţă, nu ar fi 
acceptat să fie ajutat. 

Intrară în casă printr-o ușă de scânduri, fără nicio încuietoare. 
În hol, îl întâmpină un câine rasa collie, cu blană albă cu pete 
negre, scund și cu capul mare, care dădea din coadă, fără să 
latre. Aranjamentul interior al casei era identic cu cel din 
locuința Rose, dar atmosfera era diferită: locul acesta era 
pustiu, lipsit de viaţă și deloc curat. 

David o luă înainte spre bucătărie, unde bătrânul Tom, 
ciobanul, își încălzea mâinile deasupra plitei unei mașini de gătit 
demodate, cu lemne. Când intrară, bătrânul se ridică în picioare. 

— El este Tom McAvity, spuse David. 

— Încântat să vă cunosc, rosti formal Tom. 

Faber îi scutură mâna. Tom era un bărbat scund, solid, cu o 
față ca o valiză veche din piele argăsită. Purta un fes de lână și 
fuma dintr-o pipă foarte mare din lemn de cireș, cu capac. Avea 
o mână puternică, cu pielea ca glaspapirul. Nasul îi era, de 
asemenea, foarte mare. Faber trebuia să se concentreze din plin 
ca să înțeleagă ce spune, din cauza accentului scoțian care era 
foarte puternic. 

— Sper că nu va încurc planurile, zise Faber. N-am venit decât 
pentru o plimbare. 

David își apropie scaunul de masă. 

— Nu cred că vom face mare lucru în dimineaţa asta, Tom - 
vom arunca doar o privire. 

— Mda. O să bem câte un ceai înainte de asta, totuși. 

Tom turnă ceai tare în trei căni și adaugă în fiecare câte un 
deget de whisky. Cei trei bărbaţi își sorbiră ceaiul în liniște, 
David fumându-și ţigara, iar Tom trăgând ușor din pipa-i uriașă. 
Faber avu certitudinea că ceilalți doi își petreceau în felul acesta 


VP - 234 


o mare parte din timp, fumând și încălzindu-și mâinile, fără să 
scoată un cuvânt. 

Când își terminară de băut ceaiul. Tom așeză cănile în mica 
chiuvetă de piatră, după care ieșiră afară. Faber ocupă locul din 
spate. De data aceasta, David conduse mai încet, iar câinele, pe 
care-l chema Bob, alerga în salturi pe lângă mașină, 
menținându-și ritmul aparent fără prea mare efort. Era evident 
că David cunoștea terenul foarte bine, șofând încrezător de-a 
latul pășunii întinse, fără să se împotmolească nici măcar o dată 
în solul mocirlos. Oile arătau de parca-și plângeau amarnic 
soarta. Cu blana îmbibată de apă, stăteau îngrămădite în 
vâlcele, în apropierea tufișurilor mărăcinoase ori pe pante, în 
bătaia vântului, prea abătute ca să mai pască. Chiar și mieii 
erau triști, ascunzându-se sub pântecele mamelor lor. 

Faber urmări cu privirea câinele, care se opri, ascultă preț de 
o clipă, și apoi o luă la goană pe o traiectorie tangentă. 

Tom observase și el mișcarea câinelui. 

— Bob a găsit ceva, spuse Tom. 

Jeepul merse în urma câinelui jumătate de kilometru. Când se 
opriră, Faber putea auzi marea; se apropiaseră de marginea 
dinspre nord a insulei. Câinele se oprise la marginea unei mici 
albii de torent. Când bărbaţii se dădură jos din mașină, auziră și 
ei ce-l alarmase pe câine - behăitul unei oi suferinde - și se 
apropiară de marginea torentului, să vadă ce se întâmplase. 

Animalul zăcea pe o rână, cam la șase metri mai jos, într-un 
echilibru precar, pe malul abrupt și alunecos al torentului. Tom 
cobori până la ea cu atenţie, cercetându-i piciorul beteag. 

— In seara asta, mâncăm friptură de oaie, strigă el. 

David aduse pușca de la jeep și i-o aruncă lui Tom în josul 
pantei. Bătrânul puse capăt suferințelor animalului. 

— Să-ţi arunc o frânghie, ca s-o aducem sus? strigă David la 
el. 

— Da, dar poate că musafirul nostru vrea să coboare să-mi 
dea o mână de ajutor. 

— Sigur, spuse Faber. 

Cobori până la locul unde se afla Tom. Apucară fiecare de 
câte un picior și târâră animalul în susul pantei. Pelerina lui 
Faber se agăţă de o tufă de mărăcini și fu gata să cadă până să 
reușească să elibereze materialul, cu un zgomot puternic de 
țesătură sfâșiată. 


VP - 235 


Aruncară oaia în mașină și își continuară drumul. Faber simţi 
umezeală la umăr și-și dădu seama că se rupsese cea mai mare 
parte din spatele pelerinei. 

— Mă tem că am distrus mantaua asta, spuse el. 

— Da, dar ai o scuză onorabilă, îi răspunse Tom. 

Nu după mult timp, reveniră la căsuţa lui Tom. Faber își 
scoase pelerina și pufoaica, iar Tom atârnă haina deasupra plitei 
ca să se usuce. Faber se așeză în apropierea cuptorului. 

Tom așeză ceainicul pe plită, apoi urcă la etaj, să aducă altă 
sticlă de whisky. Faber și David își încălzeau mâinile ude. 

Impușcătura îi făcu pe amândoi să tresară. Faber ieși în hol și 
urcă scara în goană. David veni în urma lui, oprindu-și scaunul la 
baza scării. 

Faber îl găsi pe Tom într-o încăpere mică, nemobilată, aplecat 
pe fereastră și agitându-și amenințţător pumnul undeva în 
direcţia cerului. 

— L-am ratat, spuse Tom. 

— Pe cine? 

— Pe vultur. 

De jos, se auzi râsul lui David. 

Tom așeză pușca lângă o cutie de carton. Scoase dinăuntru o 
sticlă de whisky și o luă înainte, coborând scara. 

David se întorsese deja în bucătărie, lângă foc. 

— Oaia asta a fost prima pe care am pierdut-o anul ăsta, 
spuse el, cu gândul la animalul mort. 

— Așa e, spuse Tom. 

— În vara asta trebuie să îngrădim torentul ăla. 

— Da. 

Faber sesiză că atmosfera se schimbase față de înainte. 
Stăteau ca și mai devreme, fumând și bând, dar David părea că 
nu-și găsește locul. De două ori, Faber îl surprinse cum îl 
privește stăruitor. 

În cele din urmă, David spuse: 

— Noi te lăsăm să tranșezi carnea, Tom. 

— Da. 

David și Faber ieșiră din casă. Tom nu se ridică de pe scaun, 
dar câinele îi conduse până la ușă. 

Inainte de a porni motorul mașinii, David luă pușca de pe 
raftul de deasupra parbrizului, o reîncărcă și o așeză la loc. Pe 
drumul de întoarcere, el suferi o nouă schimbare de dispoziţie - 


VP - 236 


una surprinzătoare pentru că devenise guraliv. 

— Am pilotat pe Spitfire - frumos erete! Patru guri de foc pe 
fiecare aripă - mitraliere Browning americane, cu o cadență de o 
mie două sute șaizeci de gloanțe pe minut. Nemţii preferă 
tunurile, desigur - avioanele lor MelO09 au numai două 
mitraliere. Un tun provoacă stricăciuni mai mari, dar 
Browningurile noastre sunt mai rapide și mai precise. 

— Serios? spuse Faber politicos. 

— Mai târziu, s-au montat tunuri pe Hurricane, dar avioanele 
Spitfire au câștigat de fapt Bătălia pentru Anglia. 

Faber găsi lăudăroșenia lui enervantă. 

— Și câte avioane inamice ziceai că ai doborât? 

— Am rămas fără picioare la antrenamente. 

Faber se uită la fața lui: lipsită de expresie, dar atât de 
încordată, încât părea că, dintr-o clipă în alta, pielea i se va 
rupe. 

— Nu, nu am omorât nici un singur neamţ, până acum, spuse 
David. 

Faber deveni foarte alert. Nu avea habar ce ar fi putut 
descoperi sau deduce David, dar era aproape evident că acesta 
era încredințat că se întâmpla ceva, și nu era vorba numai de 
noaptea petrecută de Faber cu soţia lui. Faber se întoarse ușor 
într-o parte, cu faţa la David, sprijinindu-și piciorul pe tunelul de 
transmisie din podeaua mașinii, cu mâna dreaptă sprijinită lejer 
de antebraţul stâng. Așteptă. 

— Te pasionează avioanele? întrebă David. 

— Nu. 

— A devenit o distracţie naţională chestia asta cu privitul 
avioanelor. Ca și cu păsările. Oamenii își cumpără cărţi cu 
modele de avioane. Își petrec după-amiezi întregi culcaţi pe 
spate, cercetând cerul cu telescoapele. Credeam că și tu ești 
unul dintre acești entuziaști. 

— De ce? 

— Poftim? 

— Ce te-a făcut să crezi că aș fi un entuziast al avioanelor? 

— Oh, nu știu. David opri mașina ca să-și aprindă o ţigară. 
Ajunseseră la mijlocul insulei, la câte opt kilometri distanţă de 
fiecare din cele două căsuțe. David aruncă chibritul pe podea. 
Poate că din cauza filmului pe care ţi l-am găsit în buzunarul 
hainei... 


VP - 237 


Spunând acestea, arunca ţigara aprinsă în faţa lui Faber și se 
întinse după pușca de deasupra parbrizului. 


Capitolul 26 


Sid Cripps privea pe fereastră și înjura în barbă. Islazul se 
umpluse de tancuri americane - erau cel puţin optzeci. 
Înţelegea că era război, dar măcar să-l fi întrebat înainte și el le- 
ar fi oferit un alt teren, pe care iarba nu era atât de abundentă. 
Așa, cu siguranţa că șenilele tancurilor îi făcuseră praf cea mai 
bună pășune. 

Își trase cizmele în picioare și ieși afară. Pe câmp se aflau 
câţiva soldaţi yankei, iar el se întrebă dacă observaseră taurul. 
Ajunse la pârleaz, se opri în loc și începu să se scarpine în cap. 
Se întâmpla ceva ciudat. _ 

Tancurile nu îi distruseseră iarba. Nu lăsaseră nicio urmă. In 
schimb, soldaţii americani făceau urme de tanc cu unelte ca 
niște grape. 

În vreme ce Sid se căznea să priceapă despre ce era vorba, 
taurul văzu tancurile. Se holbă la ele un timp, apoi bătu cu 
copita în pământ și o porni greoi la goana. Își pusese în gând să 
ia cu asalt unul dintre tancuri. 

— Băi tâmpitule, ai să-și spargi capul, murmură Sid. 

Soldații urmăreau și ei taurul cu privirea. Păreau amuzaţi de 
întâmplare. 

Taurul izbi în plin tancul, coarnele sale străpungâna blindajul 
lateral al vehiculului. Sid spera din tot sufletul că tancurile 
britanice erau mai rezistente decât cele americane. 

Se auzi un șuierat puternic în timp ce taurul se chinuia să-și 
elibereze coarnele. Tancul se prăbuși ca un balon dezumflat. 
Soldaţii americani se tăvăleau pe jos de râs. 

e 

Percival Godliman traversă grăbit Piața Parlamentului, 
adăpostit sub o umbrelă. Sub fulgarin, purta un costum în dungi, 
închis la culoare, iar pantofii negri erau lustruiți cu râvnă - sau 
cel puțin fuseseră lustruiți până când începuse să umble prin 
ploaie. O audiență între patru ochi cu domnul Churchill nu era 
un eveniment de fiecare zi, ba nici măcar de fiecare an. 


VP - 238 


Un militar de carieră ar fi fost neliniștit să meargă, în 
circumstanţe atât de defavorabile, să-l vadă pe comandantul 
suprem al forţelor armate ale naţiunii. Godliman nu era neliniștit 
- un istoric distins nu avea niciun motiv de teamă, își spuse el, 
din partea militarilor și a politicienilor, câtă vreme vederile 
acestora asupra istoriei nu erau cu mult mai radicale decât ale 
lui Godliman. Nu era neliniștit deci, ci îngrijorat. În mod 
categoric, îngrijorat. 

Se gândea la efortul, prudenţa, grija, banii și forțele umane 
care contribuiseră la crearea acestui surogat numit Primul Grup 
de Armată al Statelor Unite, staționat, chipurile, în estul Angliei: 
patru sute de nave pentru debarcare, construite din prelată 
întinsă pe schelărie de lemn și plutind pe butoaie de petrol 
goale, care se îngrămădeau în porturi și estuare; imitaţiile 
gonflabile, atent fabricare, de tancuri, piese de artilerie, 
camioane, autoblindate, ba chiar și depozite de muniţie. Apoi: 
plângerile strecurate în coloanele de corespondenţă de război 
ale ziarelor locale privind decăderea standardelor moralei, 
provocată de sosirea miilor de soldaţi americani în zonele 
respective; docul fals pentru combustibil, proiectat de cel mai 
reputat arhitect englez și construit - din carton și ţevi de 
instalaţie uzate - de meseriași împrumutaţi de la studiourile de 
film; rapoartele contrafăcute cu atenţie, transmise la Hamburg 
de către agenţii germani „racolaţi” de Comitetul XX; precum și 
neobosita trăncăneală radio, emisă pentru beneficiul posturilor 
de ascultare nemţești, constând din mesaje concepute de 
scriitori profesioniști de literatură, incluzând fraze de genul: 
„Divizia 1/5 a Regimentului Regal raportează găsirea unui 
număr de femei civile, probabil neautorizate, în vagonul de 
bagaje. Ce facem cu ele - le ducem la Calais?” 

Fără îndoială, rezultatele de până acum fuseseră remarcabile. 
Semnalele recepționate indicau că germanii  înghiţiseră 
momeala. Pentru ca acum, toată această înșelătorie de proporții 
să fie pusă în primejdie din cauza unui nenorocit de spion - un 
spion pe care Godliman nu reușise să-l prindă. Acesta fiind, 
desigur, și motivul chemării sale la ordin de astăzi. 

Pașii lui mărunți, ca de pasăre, măsurau pavajul din 
Westminster, purtându-l către mica intrare de pe Great George 
Street, de la numărul 2. Santinela înarmată care stătea în 
preajma zidului din saci de nisip îi cercetă permisul de trecere 


VP - 239 


și-i făcu semn că poate intra. Traversă holul și cobori treptele 
care duceau la buncărul subteran care adăpostea Cartierul 
General al lui Churchill. 

Era ca și cum ai fi pătruns în spaţiul de sub puntea unei nave 
de război. Protejat împotriva bombelor de un tavan gros de 1,20 
metri, din beton armat, postul de comandă avea uși de acces 
blindate și plafonul sprijinit pe grinzi vechi de lemn. În timp ce 
Godliman intra în sala hărților, din sala de conferințe ieși un 
grup de bărbaţi tineri, cu feţe solemne. O clipă mai târziu, ieși 
de acolo un aghiotant, care-l observă pe Godliman. 

— Sunteţi extrem de punctual, sir, spuse aghiotantul. Poftiţi, 
vă așteaptă. 

Godliman pași în sala de conferințe, mică și confortabilă. 
Podeaua era acoperită de covoare, iar pe perete se afla 
portretul regelui. Un ventilator electric împrăștia fumul de tutun 
în aer. Churchill era așezat în capul mesei antice, cu tăblia 
lustruită ca oglinda, în centrul căreia se afla statueta unui faun - 
emblema propriei unități a lui Churchill, Secţia de supraveghere 
londoneză pentru inducerea în eroare a inamicului. 

Godliman hotărî să nu salute. 

Churchill spuse: 

— la loc, profesore. 

Dintr-odată, Godliman realiză că, deși nu avea o statură 
impozantă, Churchill avea postura unui bărbat impozant: umerii 
aplecaţi, coatele sprijinite de braţele fotoliului, bărbia lăsată în 
jos, picioarele desfăcute. Purta costumaţia tipică a unui avocat 
consultant: haină scurtă de culoare neagră și pantaloni gri cu 
dungulițe, un papion albastru cu buline și o cămașă strălucitor 
de albă. |n ciuda siluetei sale mătăhăloase și a pântecelui 
impresionant, mâna care ţinea stiloul era delicată, cu degete 
subțiri. Avea obrajii de culoare roz, ca de sugar. Cealaltă mână 
ținea un trabuc, iar pe masă, alături de hârtii, se afla un pahar 
conţinând un lichid ce părea a fi whisky. 

Făcea adnotări pe marginea unui raport dactilografiat și, în 
timp ce scria, murmura în răstimpuri. Godliman nu se simţea 
impresionat cu adevărat de marele om din faţa sa. Ca om de 
stat în vremuri de pace, Churchill ar fi fost, în opinia lui 
Godliman, un adevărat dezastru. Cu toate acestea, omul avea 
calitățile unui mare comandant militar, și Godliman îl respecta 
foarte mult pentru asta. (Churchill nega cu modestie că ar 


VP - 240 


personifica Leul Britanic, spunând că a avut doar privilegiul să 
dea glas răgetului; Godliman considera că aserţiunea era foarte 
aproape de adevăr.) 

Acum, își ridică brusc privirea și începu: 

— Presupun ca nu încape nici cea mai mică îndoială că 
blestematul ăla de spion a descoperit ce punem la cale! 

— Intocmai, sir, spuse Godliman. 

— Crezi că a reușit să fugă? 

— L-am urmărit până la Aberdeen. Este aproape sigur că a 
plecat de acolo acum două nopţi, într-o barcă furată, probabil 
pentru stabilirea unei joncţiuni în Marea Nordului. În tot cazul, 
nu se putea afla prea departe de țărm când a izbucnit furtuna. 
Este posibil să se fi întâlnit cu submarinul înainte de furtună, dar 
e improbabil. Imi pare rău că nu putem oferi informaţii mai 
precise... 

— Și mie, spuse Churchill, și dintr-odată păru supărat, deși nu 
pe Godliman. 

Se ridică din fotoliu și se apropie de ceasul de pe perete, 
privind parcă hipnotizat inscripţia „Victoria R.l.%:, Ministrul 
Muncii, 1889”. 

Apoi, ca și cum ar fi uitat de prezenţa lui Godliman, începu să 
pășească în sus și în jos, pe lângă masă, murmurând ceva în 
barbă. Godliman reuși să distingă cuvintele, iar ceea ce auzi îl 
ului. Marele bărbat mormăia: „Această siluetă masivă, ușor 
cocoșată, pășind încoace și încolo, dintr-odată insensibilă la 
orice prezenţă aflată dincolo de propriile gânduri...” Era ca și 
cum Churchill ar fi interpretat un scenariu hollywoodian, pe 
care-l concepea în timp ce mergea. 

Spectacolul se termină la fel de brusc precum începuse, iar 
dacă omul știa că se comportase excentric, nu lăsa să se vadă. 
Se așeză, îi întinse lui Godliman o foaie de hârtie și spuse: 

— Acesta este ordinul de front al germanilor, de săptămâna 
trecută. 

Godliman citi: 


Frontul rusesc: 
122 divizii de infanterie 
25 divizii de tancuri 


30 R.L, inițialele expresiei latine Regina et Imperatrix, folosită de obicei pe inscripții de 
pe monede. (n.tr.). 


VP - 241 


17 divizii diverse 


Italia & Balcani: 

37 divizii de infanterie 
9 divizii de tancuri 

4 divizii diverse 


Frontul de Vest: 

64 divizii de infanterie 
12 divizii de tancuri 
12 divizii diverse 


Germania: 

3 divizii de infanterie 
1 divizie de tancuri 
4 divizii diverse 


Churchill spuse: 

— Dintre cele douăsprezece divizii de tancuri din vest, numai 
una se află de fapt pe coasta Normandiei. Marile divizii SS, „Das 
Reich” și „Adolf Hitler”, se află la Toulouse și, respectiv, la 
Bruxelles, și nu dau niciun semn de schimbare a poziţiilor. Ce-ţi 
spun toate acestea, profesore? 

— Că planurile noastre de inducere în eroare au fost 
încununate de succes, răspunse Godliman, dându-și seama de 
încrederea pe care i-o arătase astfel Churchill lui. 

Până în acel moment, Normandia nu-i fusese menţionată de 
nimeni, nici de unchiul său, colonelul Terry, și nici de altcineva, 
cu toate că atâta lucru reușise să deducă și el, căci știa despre 
acumulările false de trupe cu destinaţia Calais. Desigur, încă nu 
cunoștea data debarcării - Ziua Z - și se simţea chiar mai bine 
așa. 

— Un succes total, spuse Churchill. Sunt derutați și nesiguri, 
iar presupunerilor lor despre intenţiile noastre sunt complet 
eronate. Și totuși - făcu o pauză pentru sporirea efectului -, și 
totuși, în pofida acestor evidențe... (Ridică de pe masă o altă 
foaie de hârtie și citi cu glas tare.) „Șansele noastre de a 
menţine capul de pod, în special dacă germanii reușesc să își 
reunească forțele, sunt de numai cincizeci la sută”. 

Işi așeză trabucul în scrumieră, și vocea îi deveni de-a dreptul 


VP - 242 


blândă: 

— Pentru a ajunge la acest cincizeci la sută, lumii anglofone - 
cea mai mare civilizaţie de la Imperiul Roman încoace - i-a fost 
necesară întreaga putere economică și militară, vreme de patru 
ani. Dacă spionul ăsta scapă, pierdem și această șansă. Cu alte 
cuvinte, pierdem totul. 

Se uită la Godliman preţ de o clipă, apoi ridică de pe masă 
stiloul, cu o mână albă și fragilă. 

— Să nu-mi aduci probabilităţi, profesore. Adu-mi-l pe Die 
Nadel. 

Işi cobori privirea și începu să scrie. După un moment, 
Godliman se ridică și părăsi în tăcere camera. 


Capitolul 27 


Tutunul din ţigară arde la 800 de grade Celsius. Jarul de la 
capătul aprins al ţigării este, de regulă, acoperit de un strat 
subţire de scrum. Pentru a provoca o arsură, ţigara trebuie 
apăsată pe piele cel puţin o secundă - o atingere de durată mai 
scurtă abia simțindu-se. Regula se aplică chiar și la ochi; clipirea 
este cea mai rapidă reacţie involuntară a corpului omenesc. 
Numai diletanţii aruncă iute cu ţigara, iar David Rose era un 
diletant - și încă unul puternic frustrat și „înfometat” de acțiune. 
Profesioniștii îi ignoră. 

Faber ignoră ţigara aprinsă aruncată de David Rose în direcţia 
sa. Avu dreptate, căci ţigara ricoșă de fruntea lui și căzu pe 
podeaua mașinii. Se repezi să apuce arma lui David, ceea ce 
însemna o eroare. Ar fi trebuit, își dădu seama instantaneu, să-și 
scoată stiletul și să-l înjunghie pe David: poate că David ar fi 
reușit să-l împuște între timp, numai că David nu îndreptase 
niciodată până atunci arma asupra unei fiinţe umane, cu atât 
mai puţin să ucidă pe cineva, așa că aproape sigur ar fi ezitat, 
moment în care Faber ar fi putut să-l omoare. Decise să pună 
această greșeală de neiertat pe seama recentului său acces de 
umanitate. Oricum, avea să fie ultimul. 

David avea ambele mâini pe porţiunea de mijloc a puștii - 
stânga pe ţeavă, dreapta pe magazia de gloanţe - și trăsese 
arma cam cincisprezece centimetri din raftul ei, când Faber 


VP - 243 


înhăță, cu o mână de vârful ţevii. David trase arma înspre el, 
dar, pentru o clipă, strânsoarea lui Faber menţinu pușca 
îndreptată spre parbriz. 

Faber era un bărbat puternic, dar celălalt era extraordinar de 
puternic. Timp de patru ani, corpul său și scaunul cu rotile se 
mișcaseră datorită umerilor, brațelor și încheieturilor, iar 
mușchii deveniseră anormal de dezvoltați. Mai mult decât atât, 
avea ambele mâini încleștate pe arma aflată în fața sa, în timp 
ce Faber se ţinea cu o singură mână, într-o poziţie incomodă. 
David smuci din nou, mai hotărât de data asta, și ţeava alunecă 
din strânsoare. 

În clipa aceea, cu pușca îndreptată spre pântecele lui și cu 
degetele lui David îndoindu-se pe trăgaci, Faber se simți foarte 
aproape de moarte. 

Se smuci în sus, catapultându-se din scaun. Se lovi cu capul 
de acoperișul de prelată al jeepului, în timp ce arma explodă cu 
un zgomot care-l asurzi și-i provocă o durere fizică înapoia 
ochilor. Geamul de lângă scaunul pasagerului se sparse în 
bucățele mici, iar ploaia se năpusti prin spaţiul gol al ramei. 
Faber își răsuci corpul și căzu, nu pe scaunul său, ci peste David. 
Îl prinse pe acesta cu amândouă mâinile de gât și începu să 
apese cu degetele mari. 

David încercă să aducă arma din nou între corpurile lor, ca să 
tragă și celălalt cartuș, dar pușca era prea mare. Faber îl privi în 
ochi și văzu... ce anume? Bucurie. Bineînţeles - omul avea în 
sfârșit ocazia să lupte pentru ţara sa. Apoi, când corpul său simţi 
lipsa oxigenului, expresia i se schimbă și începu să lupte pentru 
aer. 

David dădu drumul puștii și, aducându-și coatele înapoi cât 
putu de mult, îl izbi pe Faber în coastele inferioare, cu o lovitură 
dublă, extrem de puternică. 

Faber își strâmbă faţa de durere, dar continuă să strângă 
gâtul lui David, știind că poate rezista loviturilor acestuia mai 
mult decăt își putea menţine respiraţia David. 

Se pare că David avu același gând. Işi încrucișă antebraţul 
între trupurile lor și îl împinse pe Faber, apoi, când între ei se 
făcu un spaţiu de câţiva centimetri, izbi cu amândouă mâinile în 
braţele lui Faber, cu o mișcare îndreptată în sus și în afară, 
scăpând de strangulare. Își cobori pumnul drept într-o lovitură 
puternică, dar lipsită de tehnică, dar care ateriză pe osul 


VP - 244 


obrazului lui Faber, făcându-l să lăcrimeze. 

Faber ripostă cu o serie de lovituri la corp; David continuă să-i 
învineţească faţa. Erau prea aproape unul de celălalt ca să-și 
provoace cine știe ce rău într-un timp scurt, dar forța mai mare 
a lui David începu să-și spună cuvântul. 

Aproape cu admiraţie, Faber realiză că David alesese cu 
viclenie momentul și locul luptei: avusese avantajele surprizei, 
al puștii și al spaţiului strâmt, în care mușchii lui îl ajutau foarte 
mult, în timp ce echilibrul mai bun și capacitatea de mișcare mai 
mare ale lui Faber contau prea puţin. Comisese numai eroarea 


acelei fanfaronade - explicabilă, probabil - privind găsirea 
filmului fotografic, oferindu-i lui Faber o clipă de punere în 
gardă. 


Faber își schimbă puţin poziţia, și șoldul său veni în contact cu 
schimbătorul de viteze, trecând transmisia pe „înainte”. Motorul 
nu fusese oprit, iar mașina se urni brusc din loc, 
dezechilibrându-l. David se folosi de prilej pentru a-i aplica o 
directă de stânga care - mai mult din noroc decât din calcul - îl 
nimeri pe Faber drept în bărbie, aruncându-l în partea cealaltă a 
cabinei. Capul i se izbi de rama parbrizului lateral, apăsă clanţa 
cu umărul, ușa se deschise, iar el căzu din mașină, într-un salt 
peste cap pe spate, care îl făcu să aterizeze cu faţa în noroi. 

Timp de o clipă, fu prea năucit ca să mai facă vreo mișcare. 
Când deschise ochii, nu văzu decât străluciri de fulgere albastre 
pe un fundal roșu, încețoșat. Auzi motorul mașinii funcţionând, 
își scutură capul, încercând să-și limpezească vederea de stele 
albastre, și se căzni să se ridice în mâini și în genunchi. 
Zgomotul jeepului se îndepărtă, apoi se apropie din nou. Își 
întoarse capul în direcția zgomotului și, în vreme ce culorile din 
faţa ochilor să i se dizolvau și dispăreau, văzu vehiculul 
apropiindu-se de el. 

Avea de gând să-l calce cu mașina. 

Când bara de protecţie frontală ajunse la mai puţin de un 
metru de fața lui, se aruncă într-o parte. Simti o rafală de vânt. 
Una din aripi îi izbi piciorul întins, în timp ce jeepul trecu huruind 
pe lângă el, cauciucurile sale grele sfâșiind gazonul îmbibat de 
apă și împroșcând noroiul. Se rostogoli de două ori în iarbă, apoi 
se ridică într-un genunchi. Piciorul îl durea. Văzu jeepul 
efectuând o întoarcere strânsă și venind din nou în direcţia lui. 

Prin parbriz, putea vedea fața lui David. Tânărul bărbat se 


VP - 245 


aplecase înainte, ghemuit deasupra volanului, cu buzele întinse 
într-un rânjet sălbatic, aproape nebunesc... aparent, războinicul 
cel frustrat imaginându-se în carlinga unui Spitfire, năpustindu- 
se din înaltul cerului asupra avionului inamic, cu toate cele opt 
mitraliere Browning scuipând o mie două sute șaizeci de gloanțe 
pe minut. 

Faber se deplasă spre marginea falezei. Jeepul accelera. 
Faber știa că, cel puţin pentru moment, era incapabil să fugă. 
Privi în josul falezei, o pantă stâncoasă, aproape verticală - 
către marea furioasă, aflată la treizeci de metri mai jos. Jeepul 
se apropie de el, deplasându-se de-a lungul marginii falezei. 
Faber căută înfrigurat o ieșitură, sau măcar un loc în care să-și 
poată sprijini piciorul. Nu găsi absolut nimic. 

jJeepul ajunsese la un metru și jumătate depărtare, 
deplasându-se cam cu șaizeci de kilometri pe oră. Roţile se aflau 
la nu mai mult de cincizeci de centimetri de marginea 
prăpastiei. Faber se lungi la pământ și-și balansă picioarele în 
aer, sprijinindu-și greutatea în antebraţele proptite în muchia 
falezei. 

Roţile trecură la câţiva centimetri de el. Câţiva pași mai 
încolo, una dintre roţile vehiculului alunecă peste muchie. Preţ 
de o clipă, Faber avu senzaţia că mașina se va răsturna și se va 
prăbuși în mare, dar celelalte trei roţi o scoaseră la liman. 

Terenul de sub braţele lui Faber se mișcă. Vibraţiile produse 
de trecerea jeepului slăbiseră pământul. Simţi cum alunecă 
puţin. La treizeci de metri mai jos, apa mării fierbea printre 
stânci. Faber își întinse braţul cât putu de mult și-și înfipse 
degetele cât mai adânc în solul moale. Simţi cum i se rupe o 
unghie, dar nu o băgă în seamă. Repetă gestul cu cealaltă 
mână. Cu ambele mâini ancorate în pământ, începu să se tragă 
în sus. Se mișca chinuitor de încet, dar, în cele din urmă, capuli 
se ridică deasupra mâinilor, șoldurile ajunseră pe teren stabil și 
reuși să se răsucească și să le îndepărteze de marginea 
prăpastiei. 

Jeepul se întorcea din nou. Faber alergă în direcţia lui. Piciorul 
îl durea, dar nu era rupt. David acceleră pentru o nouă 
încercare. Faber își schimbă direcţia, alergând în unghiuri drepte 
fața de sensul de mișcare al jeepului, obligându-l pe David să 
folosească des volanul și, prin urmare, să încetinească. 

Faber își dădea seama că nu va putea rezista prea mult așa, 


VP - 246 


fiind sigur că va obosi înaintea lui David. Se pregăti pentru 
ultimul efort. 

Alergă mai repede. David alese o direcţie de interceptare, 
îndreptându-se către un punct aflat înaintea lui Faber. Acesta o 
luă brusc în direcția opusă, iar jeepul se deplasă în zigzag. Acum 
ajunsese destul de aproape. Faber sprintă pe o traiectorie care-l 
obligă pe David să ia o curbă strânsă. Jeepul rula tot mai încet, 
iar Faber se apropia tot mai mult. Îi mai despărțeau doar câţiva 
pași când David înţelese ce avea de gând Faber. Roti volanul, 
dar era prea târziu. Faber se năpusti asupra jeepului dintr-o 
parte și se aruncă în sus, aterizând cu fața în jos pe acoperișul 
de prelată al mașinii. 

Rămase așa câteva secunde, trăgându-și sufletul. Piciorul 
rănit îl durea de parcă l-ar fi ţinut în foc, plămânii îl ardeau. 

Jeepul continua să se deplaseze. Faber își trase stiletul din 
teaca de la mânecă și făcu o tăietură lungă, zdrențuită, în 
acoperișul de prelată. Materialul alunecă înăuntru și Faber se 
pomeni în ceafa lui David. 

David se uită în sus și înapoi, pe față așternându-i-se o 
expresie de consternare. Faber își ridică braţul pentru o lovitură 
de pumnal... 

David acceleră la maximum și roti disperat volanul. Vehiculul 
se smuci înainte și se înclină pe două roţi, în timp ce se deplasa 
scârțâind din încheieturi într-o curbă strânsă. Faber se căzni să 
rămână sus. Jeepul, accelerând în continuare, se prăbuși pe 
patru roţi, apoi se ridică iarăși. Se clatină într-un echilibru precar 
câţiva pași, roţile alunecară pe solul mustind de apă și vehiculul 
se prăbuși pe o rână, cu un scrâșnet asurzitor. 

Faber fu azvârlit câțiva pași mai încolo și ateriză într-o poziţie 
neobișnuită, forța impactului cu pământul tăindu-i respiraţia. 
Trecură câteva secunde înainte de a se putea mișca din nou. 

Cursa nebunească a jeepului îl adusese, încă o dată, periculos 
de aproape de marginea falezei. 

Faber își zări pumnalul în iarbă la câţiva metri depărtare. ÎI 
ridică de jos și apoi se întoarse către jeep. 

Nu se știe cum, David reușise să iasă împreună cu scaunul cu 
rotile prin acoperișul sfâșiat, iar acum, așezat în scaun, se 
deplasa de-a lungul crestei falezei. Faber, alergând în urma lui, 
fu nevoit să-i admire curajul. 

David trebuie să fi auzit zgomotul pașilor, căci, doar cu puţin 


VP - 247 


înainte ca Faber să ajungă din urmă scaunul se opri în loc și se 
întoarse brusc cu faţa spre el; iar Faber zări în mâna lui David o 
cheie mecanică grea. 

Faber se prăbuși peste scaun, răsturnându-l. Ultimul lui gând 
fu că amândoi, la un loc cu scaunul, s-ar putea să-și găsească 
sfârșitul în marea de sub ei - și pe urmă, cheia îl lovi în ceafă și- 
și pierdu cunoștința. 

Când își reveni, scaunul zăcea trântit lângă el, iar David nu se 
vedea nicăieri. Se ridică în picioare și privi în jurul lui, într-o 
stare de confuzie buimacă. 

— Aici. 

Vocea venea de dincolo de faleză. Probabil că David reușise 
să-l lovească cu cheia, înainte de a fi aruncat din fotoliu, peste 
marginea prăpastiei. Faber se târî până la margine și aruncă o 
privire. 

David se ţinea cu o mână de tulpina unui tufiș crescut chiar 
sub buza prăpastiei. Cealaltă mână îi era înţepenită într-o mică 
crăpătură din stâncă. Atârna suspendat, exact cum stătuse și 
Faber cu câtva timp mai devreme. Bravura ostentativă îi 
dispăruse. 

— Trage-mă în sus, pentru numele lui Dumnezeu, strigă el cu 
o voce răgușită. 

Faber se aplecă mai mult. 

— Cum ai aflat despre film? spuse el. 

— Ajută-mă, te rog. 

— Spune-mi despre film. 

— Of, Dumnezeule! David făcu un efort uriaș ca să se 
concentreze. Când am fost acasă la Tom, ţi-ai lăsat haina să se 
usuce în bucătărie. Tom s-a dus sus să mai aducă niște whisky, 
iar eu ţi-am scotocit prin buzunare și am dat peste rola de film... 

— Și asta a fost o dovadă suficientă pentru tine ca să mă 
omori? 

— Asta, și ceea ce ai făcut cu soția mea, în casa mea... niciun 
englez nu s-ar fi purtat în halul ăsta... 

Faber nu se putu abţine să nu râdă. La urma urmei, bărbatul 
ăsta era un copil. 

— Unde sunt acum negativele? 

— În buzunarul meu... 

— Dă-mi-le, și am să te trag sus. 

— Va trebui să ţi le iei singur - nu pot să-mi dau drumul. 


VP - 248 


Grăbește-te! 

Faber se lipi de pământ și întinse mâna până ajunse, pe sub 
pelerina lui David, la buzunarul de la piept al hainei. Oftă ușurat 
în momentul când dădu cu degetele de cilindrul metalic care 
proteja rola de film și îl scoase cu grijă de acolo. Verifică 
negativele: părea că nu lipsește niciunul. Își puse cutia în 
buzunarul pufoaicei, își încheie clapeta și se aplecă din nou spre 
David. Nicio greșeală în plus. 

Apucă tufișul de care stătea atârnat David și-l scoase din 
rădăcini cu o smucitură violentă. 

David ţipă: 

— Nu! 

După care scormoni disperat, căutând un punct de sprijin, în 
vreme ce mâna cealaltă aluneca inexorabil din crăpătura stâncii. 

— Nu e cinstit, zbieră el, și mâna i se desprinse din fisură. 

Păru să rămână suspendat în aer pentru o clipă apoi se 
prăbuși, izbindu-se de două ori de peretele falezei, până când 
lovi apa cu un plescăit. 

Faber privi cu atenție, ca să se asigure că nu mai iese din nou 
la suprafaţă. 

— Nu e cinstit? Nu e cinstit? Tu nu știi că e război? 

Timp de câteva minute, se uită în jos, la apa mării. O dată, i 
se păru că vede galbenul pelerinei ridicate la suprafaţă, dar 
dispăru înainte să o poată privi cu atenţie. Nu se vedeau decât 
marea și stâncile. 

Dintr-odată, se simţi teribil de obosit. Deveni conștient de 
accidentele suferite, pe rând: piciorul zdrelit, cucuiul de la cap, 
vânătăile de pe față. David Rose fusese cam prostănac, fanfaron 
și un soţ jalnic, și murise ţipând după îndurare; dar fusese un 
bărbat viteaz și murise pentru țara lui - asta fiindu-i de fapt și 
ofranda. 

Faber se întrebă dacă moartea lui va fi la fel de înălțătoare. 

Se întoarse cu spatele la marginea falezei și se îndreptă către 
automobilul răsturnat. 


Capitolul 28 


Percival Godliman se simțea înviorat, hotărât, ba chiar - lucru 


VP - 249 


rar pentru el - inspirat. 

Când reflectă asupra problemei, avu o senzaţie de jenă. 
Vorbele încurajatoare erau destinate oamenilor de rând, iar 
intelectualii se considerau imuni faţă de discursurile 
însuflețitoare. Și, deși știa că reprezentaţia oferită de marele 
bărbat fusese atent pusă la cale, cu suișurile și coborâșurile 
discursului premeditate ca într-o simfonie, toate acestea 
acţionaseră asupra lui la fel de eficient ca ultimele indicaţii date 
de antrenor căpitanului echipei de crichet a școlii, înainte de 
începerea partidei. 

Se întoarse la biroul său, nerăbdător să întreprindă ceva. 

Işi așeză umbrela în suportul de umbrele, atârnă în cuier 
fulgarinul ud și își cercetă imaginea feţei în oglinda șifonierului. 
Fără îndoială, de când devenise din nou membru activ al 
serviciului de contraspionaj, ceva se întâmplase cu chipul lui. Cu 
o zi în urmă, revăzuse o fotografie de-a lui din 1937, împreună 
cu un grup de studenţi, la un seminar ţinut la Oxford. De fapt, în 
zilele acelea, arăta mai vârstnic decât acum: tenul palid, părul în 
smocuri, bărbieritul neuniform și hainele prost croite ca ale unui 
pensionar. Smocurile de păr dispăruseră; cu excepția unui 
breton ca de călugăr, era chel. Imbrăcămintea era a unui om de 
afaceri, nu a unui profesor. | se părea - deși putea fi, își spuse, 
doar imaginaţia sa - că poziţia maxilarelor era mai fermă, că 
ochii îi deveniseră mai strălucitori și se bărbierea cu mai multă 
atenție. 

Se așeză la masa de lucru și-și aprinse o ţigară. Această 
inovaţie nu era bine-venită; începuse să tușească; încercase să 
se lase și constatase că devenise dependent. Numai că toată 
lumea fuma în Anglia în zilele acelea, chiar și o parte din femei. 
Orișicât, ţinând cont că prestau munci de bărbat, erau 
îndreptăţite să aibă acces și la viciile masculine. Fumul i se opri 
în gât, făcându-l să tușească. Stinse ţigara în capacul de plumb 
pe care-l folosea drept scrumieră (obiectele de ceramică se 
găseau cu greutate). 

Inconvenientul folosirii inspirației pentru realizarea 
imposibilului, reflectă el, era că inspiraţia nu-ţi oferea niciun 
indiciu asupra mijloacelor practice. Işi aduse aminte de teza lui 
din timpul colegiului, având ca subiect călătoriile unui obscur 
călugăr medieval. Thomas din Tree. Godliman își propusese 
sarcina minoră, dar dificilă, de a reconstitui itinerarul călugărului 


VP - 250 


pe o perioadă de cinci ani. Apărea un interval înșelător de opt 
luni, când acesta se aflase fie la Paris, fie la Canterbury, iar 
Godliman nu reușise să stabilească unde anume, ceea ce punea 
sub semnul întrebării întregul său demers. Pur și simplu, 
izvoarele folosite de el nu conţineau această informaţie. Dacă 
șederea monarhului trecuse neînregistrată, atunci nu exista 
nicio posibilitate de a descoperi unde se aflase și asta era! 
Animat de optimismul tinereţii, Godliman refuzase să admită că 
informaţia respectivă nu există și acţionase pornind de la 
supoziţia că undeva trebuia să fie o menţiune despre felul cum 
își petrecuse Thomas acele luni - în ciuda faptului bine cunoscut 
că aproape tot ce se întâmplase în Evul Mediu rămăsese 
neînregistrat. Dacă Thomas nu se aflase nici în Paris, nici în 
Canterbury, trebuie să se fi aflat undeva în tranzit, argumentase 
Godliman. Până la urmă, găsise într-un muzeu din Amsterdam 
niște registre de navigaţie în care se arăta că Thomas se urcase 
la bordul unei corăbii cu destinaţia Dover, pe care furtuna o 
abătuse de la cursul ei și care, în cele din urmă, naufragiase pe 
coasta Irlandei. Această probă-model de cercetare istorică îi 
adusese lui Godliman catedra de profesor de istorie. 

Ar putea încerca să aplice același mod de gândire și pentru a 
afla ce se întâmplase cu Faber. A 

Cel mai probabil era că Faber se înecase. In caz contrar, era 
posibil ca el să fi ajuns deja în Germania. Niciuna din aceste 
posibilităţi nu prezenta vreo pistă pe care Godliman ar fi putut-o 
urma, așa încât trebuiau eliminate. Trebuia pornit de la 
presupunerea că Faber era viu și că ajunsese undeva, pe 
pământ. 

leşi din birou și cobori un nivel, spre sala hărților. Unchiul său, 
Terry, se afla acolo, în faţa unei harți a Europei, cu o ţigară în 
colțul buzelor. Godliman realiză că acesta devenise o imagine 
familiară a acelor zile, la Ministerul de Război: înalții funcţionari, 
privind fermecaţi hărţile, făcându-și în liniște propriile socoteli 
dacă războiul va fi câștigat sau pierdut. Presupuse că asta se 
datora faptului că toate planurile fuseseră puse la punct, uriașa 
mașină fusese pusă în mișcare, astfel că, pentru cei care luau 
marile decizii, nu mai rămăsese nimic de făcut, decât să aștepte 
să vadă dacă au avut sau nu dreptate. 

Terry îl văzu intrând și întrebă: 

— Cum te-ai înţeles cu marele bărbat? 


VP - 251 


— L-am găsit bând whisky, răspunse Godliman. 

— Toată ziua bea, dar nu-l afectează câtuși de puţin, spuse 
Terry. Ce ţi-a zis? 

— Vrea să-i aduc capul lui Die Nadel pe tavă. Godliman 
traversă camera, până la harta de perete a Marii Britanii, și puse 
un deget pe Aberdeen. Dacă ar fi să trimiţi un submarin ca să 
salvezi un spion fugar, care ar fi limita de siguranţă până la care 
s-ar putea apropia submarinul de coastă? 

Terry, ajuns lângă el, se uită la hartă. 

— Nu m-aș apropia la mai puţin de trei mile. Dar aș prefera să 
mă opresc la zece mile în larg. 

— Corect. Godliman trasă cu creionul două linii paralele cu 
coasta, la cinci și la șaisprezece kilometri distanță. Acum, dacă 
ai fi un navigator amator, care pleacă din Aberdeen cu o 
ambarcaţiune mică de pescuit, cât de departe ai ajunge înainte 
să devii neliniștit? 

— Cu alte cuvinte, care ar fi distanţa rezonabilă de parcurs cu 
o asemenea șalupă? 

— Exact. 

— Întreabă-i pe cei de la Marină. Eu aș zice - între 15 și 20 de 
mile. 

— De acord. (Godliman desenă un arc de cerc cu centrul în 
Aberdeen și cu o rază de douăzeci de mile.) în concluzie, dacă 
Faber trăiește, el se află fie înapoi în ţară, fie undeva în această 
zona, spuse el, indicând aria mărginită de liniile paralele și arcul 
de cerc. 

— Păi, în regiunea aia nu este nicio porţiune de uscat. 

— Avem cumva o hartă mai detaliată? 

Terry trase un sertar, de unde scoase o hartă la scară mărită 
a Scoției. O împinse deasupra scrinului. Godliman desenă din 
nou cu creionul liniile de pe cealaltă hartă. 

Nici acum nu se vedea vreo porțiune de uscat în zona 
respectivă. 

— Hei. la fii atent, spuse Godliman. 

Chiar la extremitatea estică a liniei de la zece mile de coastă, 
se afla o insulă lungă și îngustă. Terry se uită mai de aproape. 

— Insula Furtunilor, citi el. Ce chestie! 

— Să știi că s-ar putea..., zise Godliman, pocnindu-și degetele. 

— Poţi să trimiţi pe cineva acolo? 

— Când s-o termina furtuna. Bloggs e la faţa locului. Am să-i 


VP - 252 


pun la dispoziţie un avion, ca să poată decola în clipa în care 
vremea se îmbunătățește, zise Godliman îndreptându-se spre 
ușă. 

— Succes, strigă Terry în urma lui. 

Godliman urcă câte două trepte deodată până la etajul 
superior și intră în biroul său. Ridică telefonul. 

— Vă rog, legătura cu domnul Bloggs, la Aberdeen. 

În așteptare, mâzgăli distrat pe sugativa de pe masa de lucru. 
Insula semăna cu jumătatea de sus a unui baston, cu îndoitura 
spre capătul vestic. Avea cam șaisprezece kilometri lungime și, 
probabil, doi kilometri lăţime. Se întrebă ce fel de loc putea fi 
acela: un ţinut stâncos și pustiu sau o comunitate prosperă de 
fermieri? Dacă Faber ajunsese acolo, putea fi încă în stare să ia 
legătura cu submarinul; Bloggs va trebui să ajungă la insulă 
înaintea acestuia. 

— Aveţi legătura cu domnul Bloggs, îl anunţă centralista. 

— Fred? 

— Bună, Percy. 

— Eu cred că se află pe o insulă numită Insula Furtunilor. 

— Nu, nu-i acolo, spuse Bloggs. Tocmai l-am arestat. 

J 

Stiletul avea douăzeci de centimetri lungime, un mâner 
gravat și o apărătoare mică și butucănoasă. Vârful era ascuțit ca 
un ac. Bloggs se gândi că arăta ca o armă mortală extrem de 
eficientă. Fusese lustruit de curând. 

Bloggs și inspectorul-șef Kincaid se uitau la el, niciunul din ei 
nevrând să-l atingă. 

— Încerca să se urce în autobuzul spre Edingurgh, spuse 
Kincaid. Un poliţist l-a văzut la casa de bilete și i-a cerut actele 
de identitate. Și-a lăsat baltă valiza și a rupt-o la fugă. O 
taxatoare de autobuz l-a lovit în cap cu mașina de compostat 
bilete. l-au trebuit zece minute ca să-și revină. 

— la hai să-l vedem la faţă, zise Bloggs. 

Parcurseră coridorul care ducea la celule. 

— Asta e, spuse Kincaid. 

Bloggs se uită printre gratii. Individul stătea pe un taburet, în 
colțul îndepărtat al celulei, cu spatele la perete. Stătea picior 
peste picior, cu ochii închiși și cu mâinile în buzunare. 

— A mai trecut prin pușcării, remarcă Bloggs. 

Era un bărbat înalt, cu o faţă frumoasă, prelungă și păr închis 


VP - 253 


la culoare. Putea fi omul din fotografie, dar era greu să fii sigur. 

— Vrei să intri? întrebă Kincaid. 

— Imediat. În afară de stilet, ce mai avea în valiză? 

— Scule de spărgător. O mulţime de bani, în bancnote mici. 
Un pistol și câteva gloanţe. Haine negre și pantofi cu talpă de 
crep. Un cartuș de ţigări Lucky Strike. 

— Nicio fotografie sau vreun film fotografie ceva? 

Kincaid clătină din cap. 

— Ce mizerie, spuse Bloggs necăjit. 

— Din acte reiese că s-ar numi Peter Fredericks, din Wembley, 
Middlessex. Zice că ar fi de meserie lăcătuș, actualmente șomer 
în căutare de lucru. 

— Lăcătuș? spuse Bloggs cu scepticism. De patru ani de zile 
nu s-a mai auzit de vreun lăcătuș șomer în Anglia. Un spion ar 
trebui să știe o chestie ca asta. ȘI, totuși... 

— Să încep eu interogatoriul sau tu? întrebă Kincaid. 

— Incepe tu. 

Kincaid deschise ușa și Bloggs intră în celulă, în urma lui. 

Bărbatul din colţ deschise ochii, fără prea multă curiozitate. 
Nu-și schimbă poziţia. 

Kincaid se așeză la o masă mică, simplă. Bloggs se rezemă de 
perete. 

— Care este numele tău adevărat? zise Kincaid. 

— Peter Fredericks. 

— Ce cauţi atât de departe de casă? 

— Caut de lucru. 

— De ce nu ești în armată? 

— Bolnav de inimă. 

— Unde te-ai aflat în ultimele câteva zile? 

— Aici, în Aberdeen. Înainte de asta, la Dundee și, mai 
devreme, la Perth. 

— Când ai sosit la Aberdeen? 

— Alaltăieri. 

Kincaid îi aruncă o privire lui Bloggs, care încuviinţă din cap. 

— Povestea ta șchioapătă. Lăcătușii nu au nevoie să caute de 
lucru. Peste tot e mare nevoie de ei. Ai face bine să începi să 
spui adevărul. 

— Spun adevărul. 

Bloggs își scoase tot mărunțișul din buzunare și-l înfășură într- 
o batistă. Rămase în expectativă, fără să spună nimic, legănând 


VP - 254 


grămăjoara de monezi în mâna dreaptă. 

— Unde ai ascuns filmul? spuse Kincaid, instruit până la acest 
punct de Bloggs, care nu-i spusese totuși ce anume conţinea 
filmul. 

Expresia individului rămase neschimbată. 

— Nu știu despre ce vorbiţi. 

Kincaid săltă din umeri și se uită la Bloggs. 

— Ridică-te în picioare! ceru Bloggs. 

— Poftim? 

— În PICIOARE! 

Bărbatul se ridică degajat. 

— Apropie-te. 

Individul făcu doi pași înspre masă. 

— Numele! 

— Peter Fredericks. 

Bloggs se îndepărtă de zid și-i lovi cu batista îngreunată cu 
monede. Lovitura ajunse cu precizie la rădăcina nasului celui 
interogat, care ţipă de durere. Își duse mâinile la faţă. 

— Drepţi, îi ordonă Bloggs. Numele! 

Bărbatul se îndreptă de spate, lăsându-și mâinile pe lângă 
Corp. 

— Peter Fredericks. 

Bloggs îl izbi din nou, exact în același loc. De data asta, cel 
lovit căzu în genunchi, cu ochii înlăcrimați. 

— Unde-ai ascuns filmul? 

Individul clătină din cap. 

Bloggs îl săltă în picioare, îl lovi cu genunchiul în vintre și apoi 
cu pumnul în stomac. 

— Ce ai făcut cu negativele? 

Bărbatul căzu la pământ și vomită. Bloggs îl lovi cu piciorul în 
faţă. Se auzi un trosnet ascuţit. 

— Care-i treaba cu submarinul? Unde trebuie să vă întâlniți? 
Care-i semnalul, fir-ai al dracului... 

Kincaid îl prinse de umăr, de la spate. 

— Oprește-te, spuse el. Asta e secția mea de poliţie și mai 
mult de atât nu pot să închid ochii, să știi... 

Bloggs se întoarse cu faţa la el. 

— Nu avem de-a face aici cu un spărgător de case de trei 
lulele. Eu reprezint MI5, și-am să fac ce vreau în secţia dumitale 
de poliţie. Dacă deținutul moare, eu îmi asum responsabilitatea. 


VP - 255 


Se întoarse din nou spre individul prăbușit pe podea, care se 
holba când la Bloggs, când la Kincaid, cu o expresie năucă pe 
fața-i acoperită de sânge. 

— Despre ce vorbiţi? spuse el cu glas stins. Ce este asta? 

Bloggs îl ridică cu forţa în picioare. 

— Ești Heinrich Rudolph Hans von Muller-Guder, născut la 26 
mai 1900, în Oln, cunoscut și sub numele de Henry Faber. 
Locotenent-colonel în spionajul german. În maximum trei luni 
vei fi spânzurat sub acuzaţia de spionaj, doar dacă nu cumva te 
vei dovedi mai folositor în viaţă decât mort. Ai putea să începi 
să devii folositor, domnule Muller-Guder! 

— Nu, spuse omul. Nu, nu! Sunt hot, nu spion. Vă rog! Se feri 
de pumnul ridicat al lui Bloggs. Pot să dovedesc... 

Bloggs îl lovi din nou, dar Kincaid interveni pentru a doua 
oară: 

— Așteaptă... în regulă, Fredericks - dacă ăsta ţi-e numele, 
dovedește că ești un hoț. 

— Săptămâna trecută am jefuit trei case în Jubilee Crescent, 
spuse omul, gâfâind. Am furat vreo cinci sute de lire din prima, 
câteva bijuterii din a doua - inele cu diamante și câteva perle - 
iar din cealaltă n-am putut lua nimic, din cauza câinelui... Nu se 
poate să nu știți că spun adevărul, trebuie să fi făcut reclamaţie, 
nu-i așa? Of, Dumnezeule... 

Kincaid se uita la Bloggs. 

— Toate aceste jafuri au avut loc. 

— Ar fi putut citi despre ele în ziare. 

— Al treilea nu a fost dat publicităţii. 

— Poate ca el e făptașul - dar asta nu înseamnă ca nu poate fi 
spion. Și spionii pot să dea spargeri. Se simţea îngrozitor. 

— Dar asta s-a întâmplat săptămâna trecută, când omul 
dumitale s-a aflat la Londra, nu? 

Bloggs rămase tăcut o clipă, apoi zise: 

— Ei, atunci, dă-l în pizda mă-sii! 

După care părăsi celula. 

Peter Fredericks privi la Kincaid printr-o mască de sânge. 

— Cine-i ăsta? Un nenorocit de gestapovist? întrebă el. 

Kincaid îi aruncă o privire și spuse: 

— Ai noroc că nu ești omul pe care-l caută. 


— EP spuse Godliman la telefon. 


VP - 256 


— Alarmă falsă. (De la depărtare, vocea lui Bloggs suna 
strident și distorsionat.) Un mărunt spărgător de case care s-a 
întâmplat să poarte la el un stilet și să semene cu Faber. 

— Trebuie s-o luăm de la capăt, spuse Godliman. 

— Parcă spuneai ceva despre o insulă. 

— Da. Insula Furtunilor - se află cam la zece mile de coastă, la 
est de Aberdeen. O găsești pe o hartă la scară mare. 

— Ce te face să fii sigur că e acolo? 

— Nu sunt sigur. Nu trebuie să scăpăm din vedere nicio altă 
variantă - celelalte orașe, coasta, totul. Dar, dacă a furat șalupa 
aceea... 

— Marie Il. 

— Exact. Deci, dacă a furat-o, punctul lui de joncțiune trebuie 
să se afle undeva în regiunea insulei; iar dacă în această 
privință am dreptate, atunci ori s-a înecat, ori a naufragiat pe 
insulă... 

— În regulă, sună logic. 

— Cum mai e vremea pe-acolo? 

— Nicio schimbare. 

— Ai putea ajunge pe insulă cu o navă mare, ce zici? 

— Presupun că, dacă nava e îndeajuns de mare, se poate 
călători pe orice vreme. Numai că insula nu cred să aibă cine 
știe ce port, nu ţi se pare? 

— Ar fi trebuit să verifici, dar cred că ai dreptate. Atunci, fii 
atent... Lângă Edinburgh se află o bază aviatică a RAF. Până 
ajungi tu acolo, am să le spun să-ţi pregătească un hidroavion. 
Decolezi imediat ce încetează furtuna. Pregătește paza de 
coastă locală, să fie gata să plece la semnal - nu sunt sigur cine 
va ajunge acolo primul. 

— Dar, dacă și submarinul așteaptă să înceteze furtuna, ei vor 
ajunge primii, spuse Bloggs. 

— Ai dreptate. Godliman își aprinse o ţigară, așteptând 
înfrigurat să-i vină inspiraţia. Uite cum vom face. O corvetă a 
Marinei Militare va da ocol insulei, încercând să intercepteze 
vreun semnal radio de la Faber. Când furtuna se va domoli, va 
putea trimite o șalupă pe insulă. 

— Ce-ai zice de niște avioane de vânătoare? 

— Da. Însă, ca și tine, vor fi nevoite să aștepte să se 
limpezească vremea. 

— Nu poate să mai continue mult. 


VP - 257 


— Ce spun meteorologii scoțieni? 

— Că va mai dura cel puţin încă o zi. Dar să nu uităm că atâta 
timp cât suntem blocaţi aici, nici el nu poate s-o șteargă. 

— Dacă e acolo. 

— Așa este. 

— In regulă, zise Godliman. Deci, vom avea o corvetă, paza 
de coastă, câteva avioane de vânătoare și un hidroavion. Ar fi 
bine s-o iei din loc. Sună-mă de la Rosyth. Ai grijă de tine. 

— Așa voi face. 

Godliman puse receptorul în furcă. Uitată în scrumieră, ţigara 
arsese până când nu mai rămăsese din ea decât un chiștoc 
scurt. 


Capitolul 29 


Răsturnat pe o parte, jeepul părea puternic și neajutorat, ca 
un elefant rănit. Motorul se oprise. Faber îl împinse cu toată 
puterea și vehiculul se ridică maiestuos pe cele patru roți. 
Acoperișul de prelată fusese, bineînţeles, distrus, iar tăietura 
făcută de cuțitul lui Faber se lungise dintr-o parte în cealaltă. 
Aripa din faţă, cea care se înțepenise în pământ și oprise 
mașina, se deformase. Farul de pe aceeași parte se spărsese. La 
fel ca geamul lateral, în urma focului de armă. Însă, în mod 
miraculos, parbrizul rămăsese intact. 

Faber se urcă pe scaunul șoferului, scoase motorul din viteză 
și încercă demarorul. După o primă încercare nereușită, motorul 
porni. Răsuflă ușurat, pentru că nu ar fi putut face față unei 
plimbări atât de lungi. 

Rămase pe loc un timp, inventariindu-și rănile. Își pipăi cu 
grijă glezna dreaptă: se umflase puternic. Probabil că-și 
fracturase vreun os. Noroc că mașina fusese construită pentru a 
fi condusă numai cu ajutorul mâinilor, căci Faber nu ar fi putut 
apăsa pedala de frână. Umflătura de la ceafă părea uriașă, cel 
puțin cât o minge de golf și, când o pipăi cu mâna, sângele i se 
lipi de degete. Işi cercetă faţa în oglinda retrovizoare. Era plină 
de tăieturi mici și vânătăi mari, ca faţa unui boxer, la sfârșitul 
unui meci pierdut. 

Işi lăsase pelerina acasă la Tom, iar pufoaica și salopeta i se 


VP - 258 


îmbibaseră de apă și se murdăriseră de noroi. Trebuia să ajungă 
la căldură și să se usuce. 

Strânse volanul, și o durere ascuţită îl săgetă în mâini; uitase 
de unghia smulsă. Era cea mai neplăcută dintre răni și din cauza 
ei trebuia să șofeze cu o singură mână. 

Porni din loc cu viteză mică și găsi ceea ce presupuse a fi 
drumul. Nu era niciun pericol să se rătăcească pe această insulă 
- tot ce avea de făcut era să se ţină de marginea falezei până 
ajungea la casa lui Lucy. 

Trebuia să născocească o minciună ca să-i explice femeii ce 
se întâmplase cu soţul ei. Știa că nu avusese cum să audă 
împușcătura de la distanţa aceea. Desigur, ar fi putut să-i spună 
adevărul - oricum, Lucy nu putea face nimic în această privinţă. 
Totuși, dacă devenea dificil de stăpânit, era posibil să fie nevoit 
s-o omoare, dar acest gând îi provoca aversiune. Conducând 
încet de-a lungul falezei, prin ploaia care turna cu găleata și 
vântul care urla lugubru, Faber se minună de apariţia acestui 
nou sentiment pe care nu-l mai avusese până atunci. Era pentru 
prima oară când ideea de a ucide îi provoca repulsie. Nu pentru 
că ar fi fost amoral - dimpotrivă. Hotărâse că omorurile pe care 
le săvârșea se aflau la același nivel moral cu moartea provocată 
pe câmpul de luptă, și emoţiile se conformaseră intelectului. 
Avea întotdeauna acea reacție fizică după ce ucidea, îi venea să 
verse, dar ăsta era un lucru de neînțeles pe care îl ignorase 
până atunci. 

Așadar, de ce nu voia s-o ucidă pe Lucy? 

Până la urmă, hotărî că sentimentul era asemănător cu cel 
care-l făcuse să dea indicaţii eronate celor din Luftwaffe în 
privinţa Catedralei St. Paul: imboldul de a proteja o 
materializare a frumosului. Ea era o creatură remarcabilă, la fel 
de plină de farmec și de subtilitate ca orice operă de artă. Faber 
putea trăi cu el însuși ca ucigaș, dar nu ca iconoclast. Era, 
recunoscu el de îndată ce gândul i se ivi în minte, un mod 
neobișnuit de a trăi. 

Dar, în fond, spionii erau cu toţii niște oameni ciudaţi. 

Se gândi la câţiva dintre spionii recrutaţi de Abwehr în aceeași 
perioadă cu el: Otto, uriașul nordic care făcea sculpturi delicate 
din hârtie, în manieră japoneză, și ura femeile; Friedrich, micul 
matematician genial și șiret, care se speria și de umbra lui și 
cădea într-o stare depresivă de cinci zile dacă pierdea o partidă 


VP - 259 


de șah; Helmut, căruia îi plăcea să citească romane despre 
sclavia din America și care, nu după multă vreme, intrase în 
SS... toţi deosebiți, toți ciudaţi. Dacă aveau altceva specific în 
comun, Faber nu știa ce ar putea fi. 

Conducea mereu, iar ploaia și ceața deveniseră de nepătruns. 
Începu să-și facă griji în privinţa marginii falezei, aflate la stânga 
sa. Se simţea înfierbântat și, totodată, corpul îi era scuturat de 
fiori. Realiză că vorbise cu glas tare despre Otto, Friedrich și 
Helmut, recunoscând în asta semnele delirului. Făcu un efort să 
nu se mai gândească decât la menţinerea jeepului pe un traseu 
drept. Zgomotul vântului capătă un soi de ritm, un efect hipnotic 
și la un moment dat, se trezi oprit în loc, privind în largul mării, 
fără să aibă cea mai mică idee de când se oprise. 

Trecură parcă ore întregi până când casa lui Lucy începu să se 
zărească. Îndreptă mașina spre clădire, gândindu-se: „Trebuie 
să acționez frâna, înainte să mă lovesc de zid”. In ușă, se zărea 
o siluetă, care-l privea prin ploaie. Nu trebuia să-și piardă 
cunoștința, până când nu-i spunea minciuna, trebuia să-și 
amintească, trebuia să-și amintească... 

e 

Se făcuse după-amiază târziu. Lucy era îngrijorată de ce se 
putuse întâmpla cu cei doi bărbaţi și, în același timp, supărată 
pe ei că nu veniseră la timp pentru prânzul pe care-l pregătise. 
Pe măsură ce ziua trecea, își petrecuse tot mai mult timp la 
fereastră. 

Când jeepul cobori panta lină dinspre căsuţa lor, deveni 
limpede că ceva se întâmplase, mașina se mișca teribil de încet, 
pe o traiectorie sinuoasă, și înăuntru nu se afla decât o 
persoană. Când ajunse mai aproape, Lucy observă că jeepul 
avea aripa îndoită și farul spart. 

— Of, Dumnezeule! 

Vehiculul se opri cu un zgâlţâit în faţa casei, iar ea văzu că cel 
dinăuntru era Henry. Acesta nu făcu nicio mișcare să iasă din 
mașină. Lucy alergă afară, în ploaie, și deschise portiera. 

ÎI găsi cu capul lăsat pe spate și ochii pe jumătate închiși. 
Tinea mâna pe frână. Faţa îi era însângerată și plină de vânătăi. 

— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? 

Mâna lui alunecă de pe frână și vehiculul se mișcă înainte. 
Lucy se aplecă peste el și scoase motorul din viteză. 

— Lăsat David la Tom... accident la întoarcere... 


VP - 260 


Rostirea cuvintelor părea să necesite un mare chin din partea 
lui. Acum, că aflase ce se întâmplase, Lucy ieși din starea de 
panică. 

— Hai înăuntru, spuse ea energic. 

Tonul ei hotărât avu efect asupra lui. Se întoarse către ea. 
Puse piciorul pe scară ca să coboare, se prăbuși imediat la 
pământ și Lucy putu să observe că avea glezna umflată ca un 
balon. 

ÎI prinse cu mâinile pe sub umeri și-l ridică în picioare. 

— Lasă-te pe piciorul celălalt și sprijină-te de mine. 

Işi petrecu brațul lui peste umerii ei și îl cără astfel până în 
casă. 

Jo privea cu ochii măriţi, cum ea îl duse până în sufragerie și îl 
așeză pe sofa. El se întinse pe spate, cu ochii închiși. Avea 
hainele ude și pline de noroi. 

— Jo, du-te sus și pune-ţi pijamaua, te rog, spuse Lucy. 

— Dar nu mi-ai spus povestea. E mort? 

— Nu, nu e mort, și în seara asta n-am să-ţi pot spune nicio 
poveste. Mișcă-te! 

Copilul scoase un scâncet de nemulţumire, iar Lucy se uită la 
el ameninţător. Jo plecă. 

Lucy luă apoi o foarfecă mare și îi taie hainele: mai întâi 
pufoaica, apoi salopeta, pe urmă cămașa. Se încruntă de uimire 
când văzu pumnalul și teaca prinse de antebraţul stâng; și își 
zise că era probabil vreo sculă specială pentru curăţat peștele, 
sau ceva de genul ăsta. Când încercă să i-l scoată, el îi împinse 
mâna. Ea saltă din umeri și-și îndreptă atenţia asupra ghetelor. 
Cea din piciorul stâng ieși cu ușurință, odată cu ciorapul; dar 
când o atinse pe cealaltă, Henry ţipă de durere. 

— Trebuie s-o scoatem, îi spuse ea. Va trebui să fii curajos. 

Un zâmbet ciudat i se așternu pe faţă și, apoi, Henry 
încuviinţă din cap. li taie șireturile, pe urmă apucă gheata, 
delicat, dar ferm, și o trase afară. De data asta, el nu zise nici 
pâs. Lucy tăie mai departe elasticul ciorapului. 

— A rămas în chiloţi! spuse Jo când intră în sufragerie. 

— Toate hainele lui sunt ude, îi explică Lucy, sărutându-l și 
zicându-i noapte bună. Du-te și te culcă, dragule. Vin eu să te 
învelesc mai târziu. 

— Pupă-l și pe ursuleț, atunci. 

— Noapte bună, ursulețule. 


VP - 261 


Jo ieși din încăpere. Lucy se uită din nou la Henry, care 
zâmbea, cu ochii deschişi. 

— Pupă-l și pe Henry, atunci, zise el. 

Ea se aplecă și-i sărută faţa zdrelită, apoi, cu grijă, îi taie și 
chiloţii. 

Căldura focului avea să-i usuce repede pielea udă. Se duse în 
bucătărie și umplu un castron cu apă caldă, în care puse puţin 
antiseptic, ca să-i dezinfecteze rănile, luă un rulou de bumbac 
absorbant și se întoarse în sufragerie. 

— Pentru a doua oară când apari la ușa mea pe jumătate 
mort, spuse ea, în timp ce se apucă de ce avea de făcut. 

— Semnalul obișnuit, spuse Henry. Cuvintele veniră pe 
neașteptate. 

— Ce? 

— Așteptând-la-Calais-o-armată-fantomă... 

— Henry, ce tot vorbești acolo? 

— În-fiecare-vineri-și-luni... 

Ea își dădu seama, în sfârșit, că Henry delira. 

— Nu te mai chinui să vorbești, spuse ea. 

Îi ridică ușor capul, ca să-i curețe sângele închegat din jurul 
cucuiului. 

Deodată, el se ridică pe jumătate, se uită fioros la ea și zise: 

— Ce zi e azi? Ce zi e azi? 

— E duminică, liniștește-te. 

— Bine. 

După asta, el nu mai spuse nimic și o lăsă să-i scoată 
pumnalul. Lucy îi spălă faţa, îi bandajă degetul rămas fără 
unghie și îi puse un pansament la gleznă. Părea că doarme. Ea Îi 
atinse cicatricea lungă de pe piept și semnul în formă de stea de 
pe șold. Steaua era un semn din naștere, hotărî ea. 

Înainte de a arunca hainele sfâșiate, îi scotoci prin buzunare. 
Nu avea mare lucru: niște bani, actele de identitate, un 
portmoneu de piele și o cutie cu o rolă de film. Le puse pe toate 
grămadă pe polita căminului, lângă cuțitul lui pescăresc, apoi îl 
lăsa în pace și se duse sus, la Jo. Copilul adormise, culcat peste 
ursuleţ, cu braţul întins. Îl sărută pe obrazul moale și îl înveli cu 
pătura și se duse afară să adăpostească jeepul în șopron. 

Își pregăti o băutură în bucătărie, pe urmă stătu să-l vegheze 
pe Henry, dorindu-și ca el să se trezească și să facă din nou 
dragoste cu ea. 


VP - 262 


Se făcuse aproape miezul nopţii când Faber se trezi. Deschise 
ochii, și pe faţă i se oglindiră un șir de expresii care de acum lui 
Lucy îi deveniseră familiare: mai întâi teamă, urmată de 
cercetarea prudentă a încăperii și, în fine, relaxarea. 

— De ce ţi-e frică, Henry? îl întrebă ea dintr-odată. 

— Nu pricep ce vrei să spui. 

— Întotdeauna când te trezești, arăţi speriat. 

— Nu știu. Henry saltă din umeri, și mișcarea păru să-l doară. 
Doamne, sunt făcut zob. 

— Vrei să-mi povestești cum s-a întâmplat? 

— Da, dacă-mi dai și mie o gură de coniac. 

Ea scoase din dulap sticla. 

— Dacă vrei, poţi să-mbraci niște haine de-ale lui David. 

— Sigur, dar să nu te simţi stânjenită. 

Ea îi întinse paharul, zâmbind. 

— Tare mi-e teamă că-mi cam place. 

— Ce s-a întâmplat cu hainele mele? 

— A trebuit să le tai ca să te dezbrac. Le-am aruncat. 

— Sper ca nu și actele. 

Îi zâmbi, dar imediat sub stratul superficial se făcea simțită o 
altă emoție. 

— Sunt pe policioară. I le arată cu mâna. Pumnalul e pentru 
curăţat peștele, sau pentru ce? 

Mâna lui dreaptă se duse instinctiv la antebraţul stâng, acolo 
unde fusese prinsă teaca. 

— Ceva de genul ăsta. 

Preţ de o clipă, păru a nu fi în apele lui, apoi făcu un efort ca 
să se relaxeze și sorbi din coniac. 

— Ce bune! 

— Ei, bine? spuse ea după un timp. 

— Ce? 

— Cum de ai reușit să-l pierzi pe soţul meu și să-mi 
accidentezi jeepul? 

— David a hotărât să rămână peste noapte la Tom. Câteva oi 
au dat de necaz într-un loc pe care ei îl numeau „torentul”... 

— ÎI știu. 

— ... Și vreo șase sau șapte s-au accidentat. Le-au dus pe 
toate în bucătăria lui Tom, ca să le bandajeze, și făceau o 
harmalaie teribilă. În tot cazul, David a fost de părere să vin să 
te anunţ ca rămâne acolo. Cât despre accident, nu prea știu ce 


VP - 263 


să-ţi spun. Nu eram obișnuit cu mașina, drumul nu prea e drum, 
m-am lovit de ceva și am intrat în derapaj, iar mașina s-a 
răsturnat pe o parte. Amănuntele... (Ridică din umeri.) 

— Cred că ai mers prea repede - când ai ajuns aici, erai într-o 
stare groaznică. 

— Am impresia că m-am cam lovit în mașină, când s-a 
răsturnat. M-am izbit la cap, mi-am sucit glezna... 

— ... ai rămas fără o unghie, ţi-ai zdrelit fața și aproape c-ai 
făcut o pneumonie. Se vede treaba că ești predispus la 
accidente. 

El își lăsă piciorul pe podea, se ridică și se duse la poliţa 
căminului. 

— Capacitatea ta de recuperare este de-a dreptul incredibilă, 
adăugă ea. 

Henry își legă teaca de antebraţul stâng. 

— Noi, pescarii, suntem foarte sănătoși. Parcă ziceai ceva de 
niște haine? 

Ea se ridică și se apropie de el. 

— Pentru ce mai ai nevoie de haine? E ora de culcare. 

O trase lângă el, strângând-o de corpul sau dezbrăcat, și o 
sărută apăsat. Ea îl mângâie pe coapse. _ 

După un timp, Faber se desprinse din îmbrăţișare. Işi adună 
lucrurile de pe policioară, o luă de mână și, șchiopătând, o 
conduse pe scări, spre dormitor. 


Capitolul 30 


Autostrada largă și albă șerpuia prin valea Bavariei, 
îndreptându-se către munţi. Pe bancheta din spate, capitonată 
cu piele, a Mercedesului oficial, feldmareșalul Gerd von 
Rundstedt ședea nemișcat și plictisit. Ajuns la șaizeci și nouă de 
ani, ştia că era prea îndrăgostit de șampanie și nu îndeajuns de 
îndrăgostit de Hitler. Faţa lui uscăţivă și lugubră reflecta o 
carieră mai lungă și mai excentrică decât a oricăruia dintre 
ofițerii lui Hitler: nici nu-și aducea aminte de câte ori fusese 
aruncat în dizgrație, doar că Fuhrerul îi cerea de fiecare dată să 
se întoarcă. 

În timp ce mașina trecea prin Berchtesgaden, un sat vechi din 


VP - 264 


secolul al XVI-lea, el se întreba de ce întotdeauna se întorcea la 
ordin, atunci când Hitler îl ierta. Banii nu însemnau nimic pentru 
el; obținuse deja cel mai înalt rang posibil; decoraţiile erau 
lipsite de valoare în timpul celui de-al Treilea Reich; în plus, era 
încredinţat că nu era posibil să-ţi câştigi o bună reputaţie în 
acest război. 

Rundstedt fusese cel care-l numise pentru întâia oară pe 
Hitler „caporalul boem”. Căci micul bărbat nu știa nimic despre 
tradiția militară germană și nici despre strategie, în ciuda 
sclipirilor datorate intuiţiei. Dacă ar fi avut habar, nu ar fi 
declanșat acest război, care era de necâștigat. Rundstedt fusese 
soldatul cel mai de preț al Germaniei și dovedise asta în Polonia, 
Franța și Rusia; dar nu mai spera deloc în victorie. 

În același timp, nu voia să aibă de a face cu micul grup de 
generali care - știa asta - complotau să-l răstoarne pe Hitler. 
Nu-i lua în seamă, căci Fahneneid, jurământul de sânge al 
războinicului german, era prea puternic în el ca să-i permită să 
se alăture conspirației, acesta fiind și motivul, presupus de el, 
pentru care continua să se afle în slujba celui de-al Treilea 
Reich. Pe drept sau pe nedrept, ţara lui se afla în primejdie, și 
nu avea altceva de făcut decât să o apere. „Sunt ca un bătrân 
cal de cavalerie, își spuse el; dacă aș fi rămas acasă, mi-ar fi 
fost rușine”. 

Acum, comanda cinci armate de pe frontul de vest. Un milion 
și jumătate de oameni sub comanda sa. Nu erau atât de 
puternici cum ar fi putut fi - unele divizii cuprindeau oameni 
aflaţi într-o stare similară celor din casele de odihnă pentru 
invalizii de pe frontul rusesc, trupele blindate erau insuficiente, 
și fuseseră înrolați prea mulţi non-germani. Cu toate acestea, 
Rundstedt ar fi fost în stare să-i ţină pe Aliați în afara Franţei, 
dacă-și desfășura trupele cu șiretenie. 

Tocmai despre aceste desfășurări de forțe trebuia să discute 
acum cu Hitler. 

Automobilul urca pe Kehlsteinstrasse, până când strada se 
termină în poarta uriașă de bronz din coasta muntelui Kehlstein. 
O santinelă SS apăsă un buton, poarta se deschise cu un 
zumzet, iar mașina pătrunse într-un tunel lung de marmură, 
luminat de felinare de bronz. La capătul tunelului, șoferul opri 
mașina, iar Rundstedt se duse la ascensor, se așeză pe unul 
dintre scaunele de piele - urma ascensiunea de o mie trei sute 


VP - 265 


de metri până la Adlerhost, Cuibul Vulturilor. 

In anticameră, Rattenhuber îi luă pistolul și îl lăsă să aștepte. 
El privi cu dispreț porțelanurile lui Hitler, rememorând cuvintele 
pe care avea să le rostească. 

După câteva momente, blondul bodyguard reveni să-l 
conducă în sala de conferinţe. 

Locul îl făcu să se gândească la un palat din secolul al XVIII- 
lea. Pereţii erau acoperiţi cu picturi în ulei și tapiserii, și mai 
erau acolo un bust al lui Wagner și o pendulă imensă, cu un 
vultur de bronz deasupra. Priveliștea de la fereastra uriașă era 
într-adevăr remarcabilă: dealurile  Salzburgului şi vârful 
Untersberg, muntele în care, conform legendei, corpul 
neînsuflețit al împăratului Frederick Barbarossa aștepta să se 
ridice din mormânt și să salveze Vaterland. Înăuntru, așezați în 
ciudate scaune rustice, se aflau: Hitler și trei dintre membrii 
statului său major: amiralul Theodor Krancke, comandantul 
flotei de vest; generalul Alfred Jodl, șeful de stat-major, și 
amiralul Karl Jesko von Puttkamer, aghiotantul lui Hitler. 

Rundstedt salută și fu îndemnat să ia loc. Un lacheu aduse o 
tavă cu sandvișuri cu caviar și un pahar de șampanie. Hitler 
stătea la fereastra mare, privind afară, cu mâinile încrucișate la 
spate. Fără să se întoarcă, el rosti brusc: 

— Rundstedt s-a răzgândit. Acum, este de acord cu Rommel 
că Aliaţii vor debarca în Normandia. Este ceea ce instinctul meu 
mi-a spus tot timpul. Cu toate acestea, Krancke încă mai crede 
în Calais. Rundstedt, spune-i lui Krancke cum ai ajuns la 
concluzia asta. 

Rundstedt înghiţi și-și drese glasul, ducându-și mâna la gură. 

— Sunt două lucruri la mijloc: un nou element informaţional și 
o nouă cale de abordare a problemei, începu Rundstedt. Mai 
întâi, informaţia. Ultimele analize ale bombardamentelor Aliaților 
în Franţa arată, fără putinţă de tăgadă, că țelul lor principal este 
distrugerea tuturor podurilor de peste Sena. Acum, dacă ar 
debarca la Calais, Sena ar fi fost irelevantă pentru bătălie; dar 
dacă vor invada Normandia, toate trupele noastre de rezervă 
vor trebui să traverseze Sena pentru a ajunge în zona de 
conflict. 

Al doilea motiv: raţionamentul. Am stat să mă gândesc cum 
aș invada Franţa dacă aș fi comandantul Fortelor Aliate. 
Concluzia mea a fost că primul ţel trebuie să fie stabilirea unui 


VP - 266 


cap de pod prin care să poată fi aduși fără zăbavă oameni și 
provizii. Prima lovitură deci trebuie aplicată într-o regiune care 
să posede un port cu o mare capacitate. Alegerea firească este 
Cherbourg. Impreună, schema de bombardament și necesităţile 
strategice indică Normandia, încheie el. Își luă paharul și îl goli, 
iar lacheul se apropie și i-l umplu. 

Jodl spuse: 

— Toate sursele noastre de spionaj indică spre Calais... 

— Și tocmai l-am executat pe șeful Abwehr-ului pentru 
trădare, îl întrerupse Hitler. Krancke, ești convins? 

— Nu sunt, spuse amiralul. Și eu am reflectat asupra felului în 
care aș fi condus debarcarea, dacă aș fi fost de partea cealaltă, 
dar am ţinut cont în judecata mea de câţiva factori de natură 
navală, pe care colegul Rundstedt s-ar putea să nu-i fi înțeles. 
Eu cred că vor ataca la adăpostul nopţii, la lumina lunii, în 
perioada de flux maxim - ca să navigheze peste obstacolele 
subacvatice ale lui Rommel - și departe de faleze, ape cu stânci 
și curenţi puternici. Normandia? Niciodată. 

Hitler își exprimă dezacordul, clătinând din cap. Moment în 
care Jodl spuse: 

— Mai există un mic element informaţional pe care eu îl 
găsesc semnificativ. Divizia de Gardă Blindată a fost transferată 
din nordul Angliei la Hove, pe coasta sud-estică, pentru a se 
alătura Primului Grup de Armată al Statelor Unite, sub comanda 
generalului Patton. Am aflat asta din supravegherea 
transmisiunilor radio - s-a produs o încurcătură cu efectele pe 
drum, o unitate a primit vesela altei unităţi și nătărăii au început 
să se certe pe chestia asta prin intermediul staţiilor radio. Este 
vorba despre o divizie de elită a britanicilor, foarte aristocrată, 
comandată de generalul Sir Allen Henry Shafto Adair. Am 
certitudinea că nu se vor afla prea departe de miezul bătăliei, 
atunci când aceasta va începe. 

Mâinile lui Hitler se mișcau neliniștite, iar faţa îi era acum 
cuprinsă de spasme cauzate de indecizie. 

— Domnilor generali! lătră Hitler la ceilalţi. Ori primesc sfaturi 
contradictorii, ori niciun fel de sfat. Trebuie se vă spun tot... 

Cu cutezanţa care-l caracteriza, Rundstedt îl întrerupse: 

— Mein Führer, aveţi patru divizii superbe de tancuri, care 
stau degeaba aici, în Germania. Dacă am dreptate, nu vor reuși 
să ajungă în Normandia la timp, ca să respingă invazia. Vă 


VP - 267 


implor, trimiteţi-le în Franţa și treceţi-le sub comanda lui 
Rommel. Dacă ne înșelăm, și debarcarea va începe la Calais, se 
vor afla cel puţin îndeajuns de aproape ca să intre în luptă într-o 
fază timpurie... 

— Nu știu... nu știu! 

Ochi lui Hitler se măriră și Rundstedt se întrebă dacă nu 
cumva împinsese, din nou, lucrurile prea departe. 

Puttkamer vorbi pentru prima dată: 

— Mein Fuhrer, astăzi e duminică... 

— Ei și? 

— Mâine-seară s-ar putea ca submarinul să facă joncțiunea cu 
spionul nostru Die Nadel. 

— Ah, da, cineva în care am încredere. 

— Desigur, s-ar putea să transmită prin radio, în orice clipă, 
cu toate că așa ar fi extrem de periculos... 

Rundstedt interveni: 

— Nu mai putem amâna decizia. Atât atacurile aeriene, cât și 
actele de sabotaj s-au intensificat în mod dramatic. Debarcarea 
se poate produce în orice zi. 

— Nu sunt de acord, spuse Krancke. Condiţiile atmosferice nu 
vor fi prielnice până la începutul lui iunie... 

— Care nici nu se află așa departe... 

— Destul... urlă Hitler. M-am hotărât. Tancurile mele vor 
rămâne în Germania - deocamdată. Marţi, când vom avea vești 
de la Die Nadel, voi reanaliza dispunerea acestor forțe. Dacă 
informaţiile lui vor fi în favoarea Normandiei - așa cum bănuiesc 
- voi dispune transferarea tancurilor. 

Rundstedt întrebă cu calm: 

— Și dacă nu dă niciun semn de viaţă? 

— Și în acest caz voi reanaliza situaţia. 

Rundstedt își exprimă acordul, încuviințând din cap. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, mă voi întoarce la postul 
meu. 

— Ești liber. 

Rundstedt se ridică în picioare, dădu salutul miliar și părăsi 
încăperea. În liftul căptușit cu cupru, coborând cei o mie două 
sute de metri până la garajul subteran, își simţi stomacul întors 
pe dos și se întrebă dacă senzaţia îi fusese provocată de viteza 
de coborâre sau de gândul că soarta țării sale se afla în mâinile 
unui singur spion, despre care nu se știa nici măcar cam pe 


VP - 268 


unde se află. 


VP - 269 


PARTEA A ȘASEA 


Capitolul 31 


Lucy se trezi cu greutate. Se înălță treptat, fără grabă, din 
vidul cald și adânc al somnului, traversă straturile 
subconștientului, percepând lumea în fragmente succesive, 
izolate: mai întâi, trupul de bărbat, cald și aspru, de lângă ea; 
apoi, senzaţia de neobișnuit cauzată de patul lui Henry; 
zgomotul furtunii de afară, la fel de mânios și neobosit ca și ieri, 
ca și alaltăieri; mirosul slab al pielii bărbatului; brațele ei peste 
pieptul lui, piciorul ei aruncat peste al lui, ca și cum ar fi vrut să-l 
țină lângă ea, sânii apăsaţi de trupul lui; lumina zilei bătându-i în 
pleoape; respiraţia ușoară, regulată, care-i sufla gingaș peste 
faţă; și apoi, dintr-odată, ca soluţia unui joc de puzzle, 
conștientizarea faptului că stătea culcată în mod flagrant și 
adulterin lângă un bărbat pe care-l cunoscuse cu numai 
patruzeci și opt de ore înainte, și se aflau dezbrăcaţi, în pat, în 
casa soţului ei. Pentru a doua oară. 

Deschise ochii și îl văzu pe Jo. Dumnezeule... dormise peste 
măsură de mult. 

Copilul stătea lângă pat, în pijamaua mototolită, cu părul 
ciufulit, cu păpușa de cârpe sub braţ, sugându-și degetul și 
holbându-se cu ochii măriţi la mămica și la nenea cel străin, 
ghemuiţi unul într-altul în pat. Lucy nu-i putea desluși expresia, 
pentru că la ora aceasta a zilei el privea cu ochii măriţi 
majoritatea lucrurilor, de parcă în fiecare dimineaţă întreaga 
lume era nouă și minunată. Îl privi în tăcere, neștiind ce să 
spună. Apoi, se auzi vocea profundă a lui Henry: 

— Bună dimineața. 

Jo își scoase degetul din gură și răspunse: 

— Bună dimineața. 

După care se întoarse și ieși din dormitor. 

— Fir-ar să fie, fir-ar să fie! exclamă Lucy. 

Henry alunecă în josul patului, până când fața lui ajunse la 
același nivel cu a ei, și o sărută. Mâna-i poposi între coapsele ei 


VP - 270 


și o strânse posesiv. 

Ea-l împinse într-o parte. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, oprește-te! 

— De ce? 

— Ne-a văzut Jo, de-aia. 

— Și ce? 

— Să știi că știe să vorbească. Mai devreme sau mai târziu, 
tot are să-i spună ceva lui David. Ce-am să mă fac eu? 

— N-ai să faci nimic. Are vreo importanță? 

— Bineînţeles că are. 

— Așa cum stau lucrurile, nu văd de ce. N-ar trebui să te simți 
vinovată. 

Lucy își dădu seama că, pur și simplu, Henry nu avea nici cea 
mai mică idee despre amestecul complex dintre loialitate și 
datorie, care constituiau căsătoria. Orice căsătorie, și în special 
a ei. 

— Nu-i chiar așa de simplu, spuse ea. _ 

Se ridica din pat și traversă palierul către dormitorul ei. Işi 
trase la repezeală ștrampii, pantalonii și un pulover, apoi își 
aminti cât distrusese toate hainele lui Henry și trebuia să-i 
împrumute câte ceva de la David. Găsi lenjerie de corp și 
ciorapi, o bluză tricotată, un pulover cu gulerul în V și, în sfârșit, 
chiar în fundul unui cufăr, o pereche de pantaloni. In tot acest 
timp, Jo o supraveghea în tăcere. 

Duse hainele în celălalt dormitor. Henry intrase în baie să se 
bărbierească. Ea îl anunţa prin ușă: 

— Ti-am pus hainele pe pat. 

Ea cobori scara, aprinse cuptorul din bucătărie și puse o 
cratiţă cu apă la încălzit. Se hotărâse să pregătească ouă fierte 
la micul dejun. ÎI spălă pe Jo pe faţă la chiuveta din bucătărie, îi 
pieptănă părul și îl îmbracă la iuţeală. 

— Eşti foarte tăcut în dimineaţa asta, spuse ea cu vioiciune. 

El nu-i dădu niciun răspuns. 

Henry veni jos și se așeză la masă, cu gesturi firești, de parcă 
ar fi făcut asta în fiecare dimineaţă, de ani de zile. Lucy avu un 
sentiment straniu, când îl vedea acolo, în hainele lui David, 
întinzându-i oul fiert, punându-i în faţă grătarul cu pâine prăjită. 

Deodată, Jo întrebă: 

— Tăticul meu a murit? 

Henry îi aruncă copilului o privire și nu spuse nimic. 


VP - 271 


— Nu fi caraghios, zise Lucy. E acasă la Tom. 

Jo nu o băgă în seamă și se adresă lui Henry: 

— l-ai luat hainele lui tati și ai luat-o și pe mami. Acum o să fii 
tăticul meu? 

Lucy murmură: 

— Din gura copiilor și a sugarilor... 

— Nu ai văzut cum arătau hainele mele aseară? spuse Henry. 

Jo încuviinţă din cap. 

— Ei, atunci știi de ce a trebuit să împrumut de la tatăl tău 
niște haine. Am să i le înapoiez atunci când o să-mi fac rost de 
altele. 

— Și-o să mi-o dai și pe mami înapoi? 

— Bineînţeles. 

Lucy spuse: 

— Mănâncă-cţi oul, Jo. 

Copilul își mâncă micul dejun, aparent mulţumit. Lucy privi pe 
fereastra bucătăriei. 

— Șalupa n-are să vină astăzi, spuse ea. 

— Te bucuri? o întrebă Henry. 

Ea se uită la el. 

— Nu știu. 

Lui Lucy nu îi era foarte foame. Bău o ceașcă de ceai, în timp 
ce Henry și Jo mâncau. După aceea, Jo se duse sus, iar Henry 
debarasă masa. Când așeza vesela în chiuvetă, spuse: 

— Ţi-e teamă că David are să-ţi facă vreun rău? Fizic? 

Ea negă, clătinând din cap. 

— Ar trebui să nu te mai gândești la el, continuă Henry. 
Oricum, aveai de gând să-l părăsești. De ce să-ţi faci probleme 
dacă află sau nu? 

— Pentru că e sotul meu. Asta înseamnă ceva. Felul cum s-a 
purtat cu mine înainte... totul... nu-mi dă dreptul să-l umilesc. 

— Cred că îţi dă dreptul să nu-ţi pese dacă este sau nu umilit. 

— Nu e o problemă cu soluția logică. Este vorba numai de 
ceea ce simt. 

El făcu cu braţele un gest de renunțare. 

— Ar fi mai bine să mă duc cu mașina până la Tom și să aflu 
dacă soțul tău vrea să vină acasă. Unde-mi sunt ghetele? 

— In sufragerie. Am să-ţi aduc o haină. 

Ea se duse la etaj și luă din șifonier un sacou mai vechi de-al 
lui David, foarte elegant, din tweed cenușiu-verzui, cambrat în 


VP - 272 


talie și cu buzunare înclinate, cu clapetă. Lucy îi cususe petice 
de piele la coate, să nu se uzeze: asemenea haine nu se mai 
găseau. Îl duse jos, în sufragerie, unde Henry îşi încălța ghetele. 
Înnodase șiretul de la stânga și tocmai încerca să-și vâre, cu 
mare grijă, piciorul rănit în gheata dreaptă. Lucy îngenunche să- 
| ajute. 

— Umflătura s-a mai retras, remarcă ea. 

— Da, da’ tot mă mai doare, blestemăţia naibii. 

Împreună, duseră la bun sfârșit operaţiunea, dar lăsară 
gheata nelegată, și-i scoaseră șiretul. Henry se ridică în picioare, 
de probă. 

— E în regulă, constată el. A 

Lucy îl ajută să îmbrace sacoul. II cam strângea la umeri. 

— Să știi că altă pelerină n-avem, spuse ea. 

— Atunci, o să mă ud, răspunse Henry, trăgând-o spre el și 
sărutând-o cu asprime. 

Ea îl cuprinse cu braţele și-l ţinu strâns, preţ de o clipă. 

— Vezi să conduci mai atent astăzi. 

El zâmbi și încuviinţă din cap, o sărută din nou - mai scurt, de 
data asta - și ieși afară. Ea îl urmări cu privirea cum merge 
șchiopătând spre șopron, și rămase la fereastră, în timp ce el 
porni motorul și o luă în sus, pe panta domoală, până dispăru 
din vedere. După aceea, se simți ușurată și, în același timp, cu 
sufletul pustiu. 

Începu să facă ordine prin casă, făcu paturile, spălă vasele, 
mătură și aranjă; făcu toate astea fără niciun entuziasm. Nu-și 
găsea locul. Era frământată de gândul despre ce avea de făcut 
cu viaţa ei, învârtindu-se mereu în jurul acelorași vechi 
argumente, incapabilă să se gândească la altceva. Căsuţa i se 
păru din nou claustrofobica. Undeva, departe, se afla o lume 
imensă, cu războiul și eroismul ei, plină de culoare și de oameni, 
milioane de oameni: simţea nevoia să fie acolo, în mijlocul ei, să 
cunoască fiinţe noi, să vadă orașe, să asculte muzică. Porni 
radioul - un gest inutil, buletinele de știri o făcură să se simtă și 
mai izolată. Un reportaj de război din ltalia, reglementările de 
raţionalizare fuseseră îmblânzite puţin, criminalul cu stiletul din 
Londra continua să se bucure de atenţia presei, Roosevelt 
ținuse un discurs. Sandy MacPherson începu un recital de orgă, 
și Lucy stinse aparatul. Nimic din ceea ce ascultase nu o 
impresionase: ea nu trăia în această lume. 


VP - 273 


Simţea că-i vine să urle. 

Trebuia să iasă afară din casă, în ciuda vremii. Avea să fie o 
evadare simbolică... La urma urmei, nu zidurile de piatră ale 
căsuţei erau cele care o ţineau prizonieră; dar un simbol era mai 
bun decât nimic. Il aduse pe Jo de sus, despărțindu-l cu oarecare 
greutate de un regiment de soldaţi, și îl înfășură în 
îmbrăcăminte impermeabilă. 

— De ce mergem afară? întrebă el. 

— Să vedem dacă vine șalupa. 

— Ai spus că nu vine azi. 

— Ei, pentru mai multă siguranţă. 

Își puseră pe cap niște pălării de mușama galbene, legară 
șireturile sub bărbie, și ieșiră afară. 

Vântul o lovi ca un pumn uriaș, dezechilibrând-o, și fu gata să 
cadă. In câteva secunde, fața îi era udă de parcă o scufundase 
într-un lighean cu apă, iar firele de păr care ieșeau de sub 
pălărie se înmuiaseră și i se lipiseră de obraji și de umerii 
pelerinei. Jo scoase un țipăt de bucurie și sări într-o băltoacă. 

Merseră de-a lungul falezei, către capul golfului, privind în jos 
la imensele talazuri ale Mării Nordului, care se aruncau singure 
spre moartea provocată de ţărmul stâncos ori de plajă. Furtuna 
dezrădăcinase vegetaţia subacvatică de la Dumnezeu știe ce 
adâncimi și o aruncase în grămezi, pe nisip ori pe stânci. Mama 
și fiul fură absorbiți de modelele în permanentă schimbare ale 
valurilor. Nu era prima oară când li se întâmpla; marea avea un 
efect hipnotic asupra lor și, după aceea, Lucy nu putea spune 
niciodată cu siguranță cât timp petrecuseră acolo, privind în 
tăcere. 

De data asta, vraja fu risipită de ceva care-i atrase privirea. La 
început, a fost numai un fulger colorat în adâncitura unui val, 
atât de fugar, încât nici nu reuși să-și dea seama cum anume 
fusese; atât de mic și de îndepărtat, încât în prima clipă se îndoi 
că-l văzuse cu adevărat. Îl căută cu privirea, dar nu-l mai văzu, 
astfel că își îndreptă atenţia înapoi spre golf, spre micul 
debarcader, pe care încărcătura adusă de val zăbovea doar atât 
cât să fie măturată de următorul val uriaş. În prima zi frumoasă 
după furtună, ea și Jo vor explora plaja, să vadă ce comori 
scosese la iveala marea. Se vor întoarce de acolo cu pietricele 
colorate, bucăţi de lemn de provenienţă misterioasă, scoici 
uriașe și fragmente contorsionate de metal ruginit. 


VP - 274 


Observă din nou fulgerul colorat, mult mai aproape, care, de 
data asta, rămase vizibil timp de mai multe secunde. Era galben 
strălucitor, culoarea pelerinelor lor de ploaie. Privi stăruitor 
printre perdelele de ploaie, dar nu reuși să-i identifice forma 
înainte de a se face din nou nevăzut. Curentul aducea obiectul 
mai aproape, cum făcea cu toate celelalte, și depozitând 
gunoaiele pe nisip, asemenea cuiva care-și golește buzunarele 
pe o masă. 

Era o pelerină: își dădu seama de asta când marea o ridică pe 
creasta unui val, ca să i-o arate pentru a treia și ultima dată. E- 
adevărat. Henry se întorsese fără pelerină ieri, dar cum de 
ajunsese în mare? Valul se sparse deasupra debarcaderului și 
aruncă obiectul pe scândurile ude ale rampei, iar Lucy realiză că 
nu era pelerina lui Henry - proprietarul ei se afla încă înfășurat 
în ea. Țipatul ei de groază fu împrăștiat iute de vânt - astfel 
încât nici ea nu și-l putut auzi. Cine să fie, oare? De unde 
venise? Un alt vas naufragiat? 

| se năzări că poate mai era încă viu. Trebuia să se ducă și să 
vadă. Se aplecă și strigă în urechea lui Jo: 

— Stai aici - să nu te miști din loc! 

Apoi cobori rampa în goană. Jo porni pe urmele ei. Rampa era 
îngustă și alunecoasă. Ea se opri, se întoarse și-și cuprinse 
copilul în braţe. 

— Ti-am spus să aștepți, măi, neastâmpăratule! 

Se uită la trupul de jos, apoi la siguranţa reprezentată de 
creasta falezei, frământată, preţ de o clipă, de o nehotărâre 
dureroasă; marea putea în orice clipă să-și ia prada înapoi, dar 
își continuă coborâșul, purtându-l în braţe pe Jo. 

Un val mai mic acoperi corpul, iar când apa se retrase, Lucy 
se afla îndeajuns de aproape să vadă că era vorba de un bărbat 
care stătuse destul în mare ca apa să-i umfle și să-i deformeze 
trăsăturile. Ceea ce însemna că murise. Nu mai putea face nimic 
pentru el, și nu avea de gând să riște viața ei și a copilului 
pentru a salva un cadavru. Era gata să se întoarcă spre faleză, 
când ceva în legătură cu acea față umflată o izbi: îi era 
familiară. Se holbă la chip, neînţelegând, încercând să 
suprapună trăsăturile peste ceva din memorie; și, deodată, găsi 
faţa pe care o căutase, și o groază pură, paralizantă, puse 
stăpânire pe ea, inima păru să i se oprească în loc și șopti: 

— Nu, David, nu! 


VP - 275 


Uitând acum de pericol, păși înainte. Un alt val mai mic i se 
sparse la picioare, umplându-i cizmele cu apă sărată și 
înspumată, dar nu băgă de seamă. Jo i se răsuci în braţe să vadă 
ce era acolo. 

— Nu te uita! ţipă în urechea lui și-i apăsă faţa de umăr. 

Jo începu să plângă. 

Îngenunche lângă cadavru și atinse cu mâna faţa oribilă. 
David era - nu încăpea nicio îndoială. Era mort, și nu de curând. 
Mânată de o nevoie teribilă de a ști cu certitudine, ridică poalele 
pelerinei și se uită la cioturile picioarelor. x 

Îi era imposibil să se împace cu realitatea morții. Într-un fel, îi 
dorise moartea, dar sentimentele faţă de el erau răvășite de 
vină și de teama de a nu-i fi dată în vileag infidelitatea. Durere, 
oroare, ușurare - toate fâlfâiră prin mintea ei aidoma unor 
păsări, niciuna dintre ele dispusă să zăbovească. 

Ar fi rămas acolo, încremenită, dar următorul val fu unul 
mare. Forţa acestuia o luă pe sus, făcând-o să înghită o porție 
zdravănă de apă de mare. Ca prin minune, reuși să nu-l scape 
pe Jo din braţe și să rămână pe rampă; în clipa în care talazul se 
retrase, ea se ridică în picioare și fugi de atingerea lacomă a 
oceanului. 

Parcurse toată lungimea rampei fără să privească înapoi. 
Când se apropie de casă, văzu jeepul parcat afară. Henry se 
întorsese. 

Purtându-l încă pe Jo în brațe, începu să alerge poticnindu-se, 
dorindu-și cu disperare să-i împărtășească lui Henry durerea ei, 
să-i simtă brațele cuprinzând-o. Sperând ca el să-i dea alinare. 
Respirația îi era întretăiată de suspine neregulate, iar lacrimile i 
se amestecau, pe nevăzute, cu ploaia, pe faţă. Ajunse în spatele 
casei, năvăli în bucătărie și îl lasă jos grăbită pe Jo. Henry spuse 
pe un ton indiferent: 

— David s-a hotărât să mai rămână încă o zi la Tom. 

Ea îl privi încremenită, cu mintea pustiită, neîncrezătoare: și, 
deodată, înţelese. 

Henry îl ucisese pe David. 

Mai întâi, venise concluzia, asemenea unei lovituri în stomac, 
tăindu-i respiraţia, urmată de motive, o fracțiune de secundă 
mai târziu. Naufragiul, cuțitul ciudat, de care el era atât de 
atașat, jeepul avariat, știrea despre criminalul cu stiletul din 
Londra - dintr-odată, toate se potriveau între ele, precum o 


VP - 276 


cutie de cuburi ilustrate aruncate în aer și aterizând, în mod 
surprinzător, gata aranjate. 

— N-ai de ce să fii așa de surprinsă, continuă Henry cu un 
zâmbet. Au o mulţime de treburi de făcut acolo, deși recunosc 
că nu am insistat prea mult să se întoarcă acasă. 

Tom. Trebuia să ajungă la Tom. El va ști ce trebuie făcut; îi va 
proteja, pe ea și pe Jo, până la sosirea poliţiei; el avea un câine 
și o pușcă. 

Valul de teamă îi fu tulburat de o undă de tristeţe, de regret 
faţă de acel Henry în care crezuse, pe care aproape că-l iubise. 
În mod limpede, el nu exista cu adevărat, ci numai în imaginaţia 
ei. În locul unui bărbat blând, puternic și afectuos, văzu în faţa ei 
un monstru, care îi transmitea liniștit și cu zâmbetul pe buze 
mesaje inventate de la soțul pe care el în ucisese. 

Işi impuse să nu se înfioare de scârbă. Luându-l pe Jo de 
mână, ea ieși din bucătărie, străbătu holul și ieși pe ușa din faţă. 
Se urcă în jeep, îl așeză pe Jo lângă ea și porni motorul. 

Acolo însă se afla Henry, sprijinindu-și degajat piciorul pe 
scara mașinii și ţinând în mâini pușca lui David. 

— Încotro? 

Dacă ar fi încercat să urnească din loc mașina și să fugă, era 
posibil ca el să tragă - ce instinct îl avertizase oare, de data 
aceasta, să ia arma în casă? Și dacă de ea nu-i păsa, nu putea 
pune în pericol viața lui Jo. 

— Voiam numai să garez mașina, spuse ea. 

— Şi pentru asta aveai nevoie de ajutorul lui Jo? 

— li place să se plimbe, și nu mă mai interoga ca la tribunal! 

Henry săltă din umeri și făcu un pas înapoi. 

Ea îl privi o clipă, îmbrăcat în sacoul lui David și ţinând în 
mână atât de detașat arma soţului ei, și se întrebă dacă într- 
adevăr avea să tragă în ea în cazul în care ar fi încercat să fugă 
cu mașina. Apoi își aminti de filonul de gheaţă pe care-l simţise 
în fiinţa lui, încă de la început, și înţelese că acea supremă 
dedicare faţă de cine știe ce cauză, acea cruzime, îi vor permite 
să facă orice. 

Cuprinsă de un înfiorător sentiment de dezgust, trecu motorul 
în marșarier și gară jeepul cu spatele sub șopron. Opri apoi 
motorul, cobori și, împreună cu Jo, intră în casă. Nu avea habar 
ce avea să-i spună lui Henry, ce avea să facă în prezenţa sa, dar 
știa că-i va ascunde ceea ce știa - dacă nu cumva se trădase 


VP - 277 


deja. 
Nu avea în minte niciun plan. 
Dar lăsă deschisă ușa șopronului. 


Capitolul 32 


— Ăsta-i locul, domnule ofițer secund, spuse căpitanul, 
lăsându-și jos telescopul. 

Secundul privi cercetător prin perdeaua de ploaie amestecată 
cu stropi de apă marină și răspunse: 

— N-aș zice că-i locul ideal unde să-ţi petreci vacanţele, nu-i 
așa, sir? Cam pustiu pe-aici, așa mi se pare. 

— Într-adevăr. 

Căpitanul era un ofițer naval de modă veche, cu o barbă 
căruntă, care activa în cadrul marinei încă din timpul Primului 
Război Mondial cu germanii. În tot cazul, învățase să treacă 
lesne cu vederea stilul de conversaţie îngâmfat al secundului, 
căci tânărul se dovedise a fi - în ciuda tuturor așteptărilor - un 
marinar desăvârșit. 

„Tânărul”, trecut de treizeci de ani și, după standardele 
acestui război, un adevărat lup de mare, nu avea habar de 
mărinimia de care beneficia. Cu mâinile încleștate pe 
balustradă, își ţinea echilibrul, în timp ce corveta urca panta 
abruptă a valului, se îndrepta când ajungea pe creastă, pentru a 
plonja apoi în golul dinaintea valului următor. 

— Și-acu, că am ajuns aici, ce facem, sir? 

— Ne învârtim în cerc, în jurul insulei. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

— Și să fim cu ochii-n patru după un submarin. 

— Pe vremea asta, n-aș prea crede să vedem așa ceva ieșind 
la suprafaţă - și chiar dac-ar ieși, nu-l vom putea vedea efectiv 
decât dacă se apropie la o azvărlitura de băț. 

— In noaptea asta - cel târziu mâine furtuna o să se 
potolească, zise căpitanul, începând să-și îndese tutun în pipă. 

— Așa credeți? 

— Sunt sigur. 

— Instinctul de marinar, presupun. 

— Nu, buletinul meteorologic. 


VP - 278 


Corveta ocoli un promontoriu, și în fața ochilor le apăru un 
golfuleț cu un debarcader. Deasupra, pe creasta falezei, se afla 
o căsuţă, măruntă, dar solidă, înfruntând ghemuită urgia 
vântului. 

— De îndată ce va fi posibil, vom debarca acolo un 
detașament, spuse căpitanul, arătând cu mâna. 

Secundul încuviință din cap, spunând: 

— Şi totuși... 

— Ce e? 

— Fiecare ocol al insulei ne va lua în jur de o oră, mi se pare. 

— Şi? 

— Și, dacă nu vom fi al naibii de norocoși și să ne nimerim în 
locul potrivit, la momentul oportun... 

— Submarinul va ieși la suprafaţă, își va lua pasagerul la bord 
și va plonja în adânc, fără ca noi să vedem măcar încreţiturile 
apei, încheie căpitanul ideea. 

— Întocmai. 

Căpitanul își aprinse pipa cu o dexteritate care trăda o lungă 
experiență în aprinderea pipelor în condiţii vitrege. Pufăi de 
câteva ori, apoi își umplu plămânii cu fum. 

— Nu e treaba noastră să ne întrebăm de ce, spuse el, 
scoțând fumul pe nari. 

— Un citat cam ghinionist, sir. 

— De ce? 

— Pentru că se referă la celebrul atac al Brigăzii de Infanterie 
Ușoară. 

— N-am știut asta pân-acum, spuse căpitanul, pufăind din 
pipă. Asta-i avantajul să fii incult, presupun. 

La capătul estic al insulei se afla o altă căsuţă. Căpitanul o 
cercetă atent cu ajutorul telescopului și remarcă antena radio 
de mari dimensiuni, cu aspect profesional. 

— Transmisionist! strigă el la operatorul radio. Vezi dacă 
prinzi ceva de la antena aia. Încearcă pe frecvenţa Corpului de 
Observatori ai Armatei. 

Când casa ieși din câmpul vizual, transmisionistul anunţă: 

— Niciun răspuns, sir. 

— In regulă, domnule ofițer, spuse căpitanul. Nu era ceva 
important. 


Membrii echipajului de pe nava pazei de coastă stăteau sub 


VP - 279 


puntea vasului ancorat în portul Aberdeen, jucând douăzeci și 
unu pe mărunţiș și meditând asupra debilitaţii mintale care 
părea să se asocieze în mod invariabil cu gradele militare înalte. 

— Carte, ceru Jack Smith, care era mai scoţian decât propriul 
nume. 

Albert Prish, Slăbănogu', un londonez corpolent aflat departe 
de casă, îi dădu un valet. 

— M-am ars, făcu Smith. 

Slăbănogu' își adjudecă miza. 

— Mamă, un penny jumate! exclamă el cu falsă mirare. Nu 
sper decât să apuc să-i cheltuiesc. 

Smith șterse aburul de pe sticla hubloului și privi cercetător la 
navele care așteptau, legănându-se în apele portului. 

— După cum se agită căpitanul, ai fi zis că ne ducem în 
nenorocitul ăla de Berlin, nu pe Insula Furtunilor. 

— Păi, cum, nu știai? Noi suntem avangarda debarcării 
Aliaților. Slăbănogu' întoarse un zece, își mai împărți un popă și 
anunţă: Plătesc doo'ș'unurile. 

— Și, până la urmă, ce e individul ăsta - un dezertor? Dacă 
vreți să știți, părerea mea, asta era treaba poliţiei militare, nu a 
noastră. 

Slăbănogu' amestecă pachetul de cărți. 

— Vă spun eu ce e - un prizonier de război evadat. Râsete. 
Bine, n-aveţi decât să nu mă credeţi. Dar când vom pune gheara 
pe el, să fiţi atenţi la accentul lui. Așeză cărţile jos. la spuneți- 
mi, ce nave ajung pe insula asta? 

— Numai șalupa de aprovizionare, spuse careva. 

— Deci, singurul mod în care-ar fi putut ajunge înapoi în ţară 
era cu șalupa asta. Poliţia militară n-avea decât să aștepte cursa 
regulată către insulă și să-l înhaţe aici, la coborârea de pe 
șalupă. N-ar fi niciun motiv ca noi să stăm aici ca pe ace, 
așteptând să ridicăm ancora și s-o zbughim acolo cu viteza 
luminii de îndată ce se limpezește vremea, doar dacă... Făcu o 
pauză melodramatică. Doar dacă individul ar avea și alt mijloc 
de a părăsi insula. 

— Ca de exemplu? 

— Păi, de exemplu, un submarin. 

— Frecţii, spuse Smith. 

Ceilalţi abia dacă râseră. 

Slăbănogu' împărţi din nou cărţile. De data asta câștigă 


VP - 280 


Smith, iar toţi ceilalţi pierdură. 

— Am strâns de-un șiling, constata Slăbănogu'. Cred că am să 
mă retrag la căsuţa aia miștocuţă din Devon. Bineînţeles, n-o să- 
| prindem. 

— Pe dezertor? 

— Pe prizonierul de război. 

— Și de ce nu? 

Slăbănogu' se bătu cu degetul la tâmplă, zicând: 

— Folosește-ţi tărtăcuţa. Când se va termina furtuna, noi vom 
fi aici, iar submarinul se va afla lângă insulă, sub apele golfului. 
Deci, cine ajunge acolo mai întâi? Nemţălăii! 

— Păi, atunci, de ce o mai facem? 

— Pentru că oamenii care ne dau nouă ordine nu sunt la fel de 
isteți precum al dumneavoastră preacredincios Albert Parish. N- 
aveţi decât să râdeți! Făcu încă o dată cărțile. Hai, s-aud mizele. 
O să vedeţi că am dreptate. Ce-ai acolo, Smithie, un penny? 
Gorblimey, fii atent să n-o iei razna. Uite, dacă vreţi, pariez pe 
cinci contra unu că o să ne-ntoarcem cu mâna goală din Insula 
Furtunilor. Merge cineva la chestia asta? Zece la unu? Zece la 
unu! 

— Nu merge nimeni, spuse Smith. Fă cărţile-alea. 

Slăbănogu' se conformă. 

e 

Comandantul de escadrilă, Peterkin Blenkinschop care 
încercase să scurteze numele de Peterkin în Peter, dar nu se știe 
cum cei din jur aflau întotdeauna, stătea într-o poziție țeapănă 
de drepţi în faţa hărţii, adresându-se celor din încăpere. 

— Vom zbura în formaţii de câte trei, începu el. Prima 
formaţie va decola de îndată ce vremea o va permite. Tinta 
noastră - atinse harta cu un indicator - este asta: Insula 
Furtunilor. La sosire, ne vom roti în cerc timp de douăzeci de 
minute, în căutarea unui submarin. După douăzeci de minute, 
revenim la bază. (Făcu o pauză.) Aceia dintre voi care 
obișnuiesc să gândească logic, vor fi dedus deja că, pentru a 
obține o acoperire continuă a operaţiunii, a doua formaţie de 
trei avioane trebuie să decoleze la exact douăzeci de minute 
după prima și așa mai departe. Intrebări? 

Locotenentul-major de aviaţie Longman spuse: 

— Domnule comandant, ce vom face dacă reperăm 
submarinul? 


VP - 281 


— ÎI bombardati, desigur. Aruncaţi câteva grenade. Provocaţi 
zarvă. 

— Dar, sir, noi pilotăm avioane de vânătoare, nu prea avem 
cum să oprim un submarin din drum. Nu credeţi că asta ar fi mai 
curând o treabă pentru niște vase de război? 

Blenkinschop oftă. 

— Ca de obicei, aceia dintre dumneavoastră care sunt 
capabili să gândească modalităţi mai ingenioase de a câștiga 
războiul sunt rugaţi să se adreseze direct domnului Winston 
Churchill, Downing Street, numărul 10, Londra, Sud-Vest-Unu. Și 
acum, în afară de alte critici stupide, mai are cineva de pus 
întrebări? 

Nimeni nu mai avu nicio întrebare. 

e 

„Ultimii ani ai războiului creaseră un gen diferit de ofițeri 
RAF”, constata Bloggs, așezat într-un fotoliu confortabil din 
camera de aşteptare a pistei de decolare, aproape de foc, 
ascultând răpăitul ploii pe acoperișul de tablă, moțăind cu 
întreruperi. Piloții Bătăliei pentru Anglia păruseră a fi de un 
optimism incorigibil, cu argoul lor de liceeni, cu chefurile care se 
țineau lanţ, cu lipsa lor de odihnă și disprețul lor arogant pentru 
moartea violentă pe care o înfruntau zi de zi. Eroismul lor 
adolescentin nu fusese îndeajuns ca să-i susțină și pe parcursul 
anilor care urmaseră, iar accentul trecuse de la individualismul 
impetuos al încăierărilor aeriene la corvoada mașinală a 
misiunilor de bombardament. Nu încetaseră să bea și să 
vorbească în argou, dar arătau mai bătrâni, mai duri și mai 
cinici; nu mai păstraseră nimic din Zilele de școală ale lui Tom 
Brown. Bloggs își aminti ce îi făcuse spărgătorului aceluia din 
celula poliţiei din Aberdeen și concluzionă: „Toţi păţim la fel”. 

Cei aflaţi în jurul lui erau foarte liniștiți: unii moţăiau, ca și el; 
alţii citeau sau jucau jocuri de masă. Intr-un colţ, un ofiţer de 
navigaţie cu ochelari învăţa limba rusă. 

În vreme ce Bloggs trecea în revistă încăperea cu ochii pe 
jumătate deschiși, un alt pilot intră și-l făcu pe omul de la MI5 sa 
se gândească imediat că nou-venitul nu fusese îmbătrânit de 
război. Arbora un zâmbet larg, de modă veche, și o faţă fragedă 
care arăta de parcă abia ar fi avut nevoie de un bărbierit pe 
săptămână. Era descheiat la haină și-și purta casca în mână. Se 
îndreptă direct spre Bloggs. 


VP - 282 


— Domnul inspector Bloggs? 

— In persoană. 

— Bună treabă. Eu sunt pilotul dumneavoastră, Charles 
Calder. 

— Mă bucur, spuse Bloggs, strângându-i mâna. 

— Eretele e pregătit, iar motoarele funcționează ca unse. E un 
avion amfibie, presupun că știți. 

— Da. 

— Bună treabă. Vom cobori pe suprafața mării, ne vom 
apropia cam până la zece pași de țărm și apoi veţi coborî într-o 
barcă pneumatică, ca să ajungeţi pe insulă. 

— lar tu mă vei aștepta până mă-ntorc. 

— Intocmai. Ei, înseamnă că nu mai avem nevoie acum decât 
de vreme bună. 

— Așa este. Uite ce e, Charles, de șase zile și șase nopți îl 
urmăresc pe individul ăsta prin toată ţara, așa încât trebuie să 
profit de ocazie și să mă pun la punct cu somnul. Ai să mă scuzi, 
deci. 

— Nicio problemă! (Pilotul se așeză pe un scaun și scoase de 
sub haină o carte groasă.) Mă pun la punct cu cultura, zise el. 
Război și pace. 

— Bună treabă, spuse Bloggs și închise ochii. 

e 

Percival Godliman și unchiul său, colonelul Terry, ședeau 
împreună în camera hărților, bând cafea și scuturându-și 
scrumul ţigărilor într-o găleată de pompieri aflată între ei, pe 
podea. Godliman începuse să se repete. 

— Nu-mi dau seama ce altceva am mai putea face. 

— Ai mai spus asta. 

— Corveta a ajuns deja acolo, iar avioanele sunt la numai 
câteva minute de zbor, astfel că submarinul se va afla sub focul 
lor, de îndată ce va ieși la suprafaţă. 

— Dacă va fi reperat. 

— Cât de curând posibil, corveta va debarca pe țărm un 
detașament. Imediat după aceea, Bloggs va ajunge acolo, iar 
paza de coastă va aduce ariergarda. 

— Şi nici unii, nici alţii nu sunt siguri că vor ajunge la timp. 

— Știu, spuse obosit Godliman. Am făcut tot ce am putut, dar 
este oare suficient? 

Terry își aprinse o nouă ţigară. 


VP - 283 


— Ce știi despre locuitorii insulei? ` 

— Ah, da. Păi, sunt numai două case acolo. Intr-una locuieşte 
un fermier de oi, împreună cu soția - au un copil mic -, iar în 
cealaltă stă un cioban bătrân. Ciobanul are o stație radio - 
Corpul de Observatori ai Armatei - dar nu-l putem recepționa... 
Probabil că ține tot timpul aparatul pe „transmisie”. E bătrân. 

— Fermierul acela parcă promite ceva, spuse Terry. Dacă e un 
tip deștept, ar putea chiar să-l prindă pe spion. 

Godliman clătină din cap. 

— Bietul de el, e invalid, stă într-un scaun cu rotile. 

— Doamne Dumnezeule, nu prea ne scăldăm în noroc, nu? 

— Nu, spuse Godliman. S-ar părea că Die Nadel are toate 
atuurile în mână. 


Capitolul 33 


Lucy devenea tot mai calmă. Senzaţia puse stăpânire pe ea 
treptat, aidoma difuziei înghețate a unui anestezic, amorţindu-i 
emoţiile și stimulându-i puterea de judecată. Momentele când se 
simțea paralizată la gândul că împărțea casa cu un criminal 
deveniră tot mai rare; începu să fie stăpânită de o vigilenţă 
lucidă, care o surprinse și pe ea. 

În vreme ce-și îndeplinea îndatoririle casnice, măturând în 
jurul lui Henry, care citea un roman în sufragerie, se întrebă cât 
anume observase el din schimbările petrecute cu sentimentele 
ei. Avea un spirit de observaţie foarte ascuţit: nu lăsa să-i scape 
nimic, iar în timpul confruntării de lângă jeep manifestase o 
prudenţă fără echivoc, dacă nu chiar suspiciune de-a dreptul. 
Probabil își dăduse seama că fusese zguduită de ceva. Pe de 
altă parte, înainte ca Henry să plece dimineaţa, fusese supărată 
pentru că Jo îi găsise pe amândoi în pat... Nu era exclus ca el să- 
și închipuie că ăsta era singurul motiv. 

Și totuși, Lucy avea o senzație stranie că Henry știa, cu 
precizie, ce era în mintea ei, dar prefera să se prefacă pur și 
simplu că totul era în ordine. 

Își atârnă rufele la uscat pe suportul special din bucătărie, 
zicând: 

— Îmi cer scuze că procedez astfel, dar nu pot s-aștept la 


VP - 284 


nesfârșit să se oprească ploaia. 

E| se uită cu dezinteres la rufe. 

— Nu-i nicio problemă, spuse și se întoarse în sufragerie. 

Răspândite printre rufele ude, se afla un rând complet de 
haine curate și uscate, pentru Lucy. 

Pentru prânz, ea găti o plăcintă cu legume, după o reţetă de 
austeritate. Îi chemă pe Jo și pe Faber la masă. 

Pușca lui David stătea rezemată într-un colț, în bucătărie. 

— Nu-mi place să stau cu o pușcă încărcată în casă, zise ea. 

— Am s-o scot afară după masă. Plăcinta e bună. 

— Mie nu-mi place, spuse Jo. 

Lucy luă arma și o așeză deasupra bufetului. 

— Poate să stea și aici, numai să nu ajungă Jo la ea. 

— Când am să mă fac mare, am să împușc germani, zise Jo. 

— În după-amiaza asta, o să te rog să te culci, îi spuse Lucy. 

Se duse în sufragerie și luă una dintre pastilele pentru dormit 
ale lui David din sticluța aflată în dulap. Două pilule constituiau 
o doză puternică pentru un adult de șaptezeci de kilograme, 
astfel că un sfert de pastilă trebuia să fie de ajuns să-l facă pe 
un copil de douăzeci și ceva de kilograme să doarmă după- 
amiaza. Tăie pastila în patru, cu ajutorul cuţitului, puse sfertul 
într-o lingură, îl zdrobi cu coada altei linguri și amestecă praful 
într-un pahar cu lapte. Îi întinse paharul lui Jo. 

— Vreau să-l bei până la ultima picătură. 

Faber privi la tot ce se întâmplase, fără să spună niciun 
cuvânt. 

După prânz, îl așeză pe Jo pe canapeaua din sufragerie, 
alături de un teanc de cărţi. Nu știa să citească, desigur, dar 
ascultase poveștile de atâtea ori, încât le știa pe de rost, și 
putea să întoarcă paginile cărţii, să se uite la desene și să recite 
din memorie cuvintele de pe pagină. 

— Ai vrea niște cafea? îl întrebă ea pe Faber. 

— Cafea adevărată? întrebă el surprins. 

— Am păstrat o grămăjoară. 

— Da, chiar te rog! 

El stătu cu ochii pe ea, în timp ce pregătea cafeaua. Lucy se 
întrebă dacă îi era frică să nu-i dea și lui somnifere. De dincolo, 
se auzea vocea lui Jo: 

„— Hei, răspundeţi odată, e cineva acasă? strigă Pooh cât 
putu de tare. 


VP - 285 


— Nu! răspunse o voce...” 

Jo râse din tot sufletul, așa cum făcea mereu la gluma 
aceasta. „O, Doamne, își zise Lucy, te rog, nu lăsa să i se 
întâmple ceva lui Jo”. 

Turnă cafeaua în cești și se așeză la masă, în faţa lui Faber. El 
se întinse peste masă și o ţinu de mână. O vreme, rămaseră 
tăcuţi, sorbind din cafea, ascultând ploaia și vocea lui Jo. 

„— Și cât durează cura asta de slăbire? întrebă Pooh neliniștit. 

— Păi, cam o săptămână, aș zice. 

— Bine, dar nu pot să rămân aici o săptămână!” 

Începu să dea semne de toropeală, apoi tăcu. Lucy se duse și- 
| înveli cu o pătură. Ridică de pe podea cartea care-i alunecase 
din mâini lui Jo. Fusese a ei, de când era mică, și, la fel ca și Jo, 
știa poveștile pe dinafară. Pagina de gardă purta dedicaţia 
scrisă caligrafic de mama ei: „Pentru Lucy, la vârsta de patru 
ani, cu dragoste, de la mama și tata”. Așeză cartea pe noptieră. 

Se întoarse în bucătărie. 

— A adormit. 

— ȘI...? 

El întinse mâna. Lucy i-o primi, împotriva voinţei sale. El se 
ridică în picioare, iar ea porni înaintea lui, pe scară, către 
dormitor. Lucy închise ușa și apoi își scoase puloverul. 

Preţ de o clipă, el rămase nemișcat, privind la sânii ei. Pe 
urmă, începu să se dezbrace. 

Ea se urcă în pat. Aceasta era partea pe care nu era sigură că 
o va putea duce la bun sfârșit - să mimeze bucuria trupească, 
când nu simțea decât teamă, repulsie și vinovăţie. 

Henry veni lângă ea și o îmbrăţișă. 

Nu după mult timp, ea constată că nu era nevoie să se 
prefacă deloc. 

e 

Timp de câteva secunde, rămase cuibărită în îndoitura 
braţului lui Henry, întrebându-se cum era posibil ca un om să 
facă exact ceea ce făcuse și apoi să iubească o femeie, așa cum 
tocmai o iubise. 

— N-ai vrea o ceașcă de ceai? 

— Nu, mulțumesc. 

— Ei, eu aș vrea. 

Se îndepărtă de el și se ridică din pat. Când el încercă să se 
miște, ea îi puse mâna pe pântecul neted și spuse: 


VP - 286 


— Nu, tu rămâi aici. Am să aduc ceaiul sus. N-am terminat cu 
tine. 

El rânji. 

— Tu chiar vrei să recuperezi cei patru ani irosiţi? 

De îndată ce părăsi dormitorul, zâmbetul îi căzu de pe faţă, 
asemenea unei măști. Inima îi bătea cu putere în piept, în timp 
ce cobora treptele. Ajunsă în bucătărie, trânti ceainicul pe plită 
și zăngăni niște cești de portelan, apoi începu să îmbrace 
hainele ascunse printre rufele ude. Mâinile îi tremurau atât de 
tare, încât abia putu să-și încheie pantalonii. 

Auzi patul scârțâind sus și rămase încremenită pe loc, 
ascultând. Gândi: „Rămâi acolo!” Dar el nu făcuse decât să-și 
schimbe poziţia. 

Era gata. Se duse în sufragerie, Jo dormea profund, scrâșnind 
din dinţi. Doamne Dumnezeule, nu-l lăsa să se trezească. El 
mormăi în somn ceva despre Christopher Robin, iar Lucy închise 
ochii strâns, îndemnându-l cu puterea gândului să rămână 
liniștit. 

Îl înfășură cât putu de bine cu pătura, reveni în bucătărie și se 
întinse să ia pușca de pe bufet. li alunecă printre degete și căzu 
pe un raft, spărgând o farfurie și două căni. Zgomotul fu 
asurzitor. Îngheţă pe loc. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Faber de la etaj. 

— Am spart o cană, răspunse ea cu glas tare, incapabilă să-și 
ascundă tremurul vocii. 

Patul scârțâi din nou și se auziră pași pe podeaua de 
deasupra. Dar era prea târziu pentru ea să se mai întoarcă din 
drum. Ridică pușca de jos, deschise ușa din spate și, ținându-l 
pe Jo în braţe, alergă spre șopron. 

Pe drum, avu un moment de panică - oare lăsase cheile în 
jeep? Bineînţeles că da, întotdeauna le lăsa acolo. _ 

Alunecă pe cărarea noroioasă și căzu în genunchi. Incepu să 
plângă. Preţ de o clipă, se simţi tentată să rămână acolo, să-l 
lase s-o prindă și s-o omoare așa cum îl omorâse pe soțul ei, 
apoi își aduse aminte de copilul pe care-l ţinea în braţe, se ridică 
și o luă la fugă. 

Intră în șopron și deschise ușa din stânga șoferului. 

Îl așeză pe Jo pe scaun, și acesta alunecă într-o parte. Lucy 
suspină: „Of, Doamne!” Îl îndreptă pe Jo, care de data asta nu 
mai căzu. Ocoli în fugă mașina și se urcă pe partea cealaltă, 


VP - 287 


lăsând pușca pe podea, între picioarele ei. 

Porni demarorul. 

Motorul tuși și se opri. 

— Te rog, te rog! 

Acţionă din nou demarorul. 

Motorul se trezi zgomotos la viaţă. 

Faber ieși în goană pe ușa din spate. 

Lucy tură motorul și împinse schimbătorul de viteze înainte. 
Jeepul părăsi cu un salt șopronul. Lucy apăsă la maximum pe 
accelerație. 

Roţile se învârtiră în noroi o secundă, apoi mușcară din 
pământ. Automobilul acceleră cu o încetineală chinuitoare. Ea îl 
ocoli, dar Henry porni în urmărirea jeepului, desculț, prin noroi. 

Lucy își dădu seama că avea s-o ajungă din urmă. 

Impinse levierul de acceleraţie cu toată puterea, gata-gata să 
frângă pârghia subţire. li venea să ţipe din cauza frustrării. 
Henry se afla la numai un pas în urma ei, aproape că o prinsese, 
alergând ca un atlet, mișcându-și braţele ca pe niște pistoane, 
lipăind cu picioarele goale pe solul noroios, cu obrajii umflați și 
pieptul gol, pompând cu putere aerul. 

Motorul urlă, apoi se simţi o zguduitură provocată de 
schimbarea automată a vitezelor și, în sfârșit, un nou val de 
putere. 

Lucy aruncă o privire în lateral. El păru că-și dă seama că e pe 
punctul de a o pierde și se aruncă într-un plonjon disperat. Reuși 
să se agaţe cu mâna stângă de mânerul ușii, apucându-se apoi 
și cu dreapta. Tras de jeep, el alergă alături câţiva pași, 
picioarele abia atingându-i pământul. Lucy privi fix la faţa lui, 
atât de aproape de a ei - era înroșită din pricina efortului, 
deformată de durere; venele gâtului puternic se umflaseră din 
cauza încordării. 

Și, deodată, ea înţelese ce are de făcut. 

Işi desprinse mâna de pe volan, o scoase pe fereastra 
deschisă și-l împunse în ochi cu unghia lungă a degetului 
arătător. 

El își dădu drumul și căzu, cu mâinile la faţă. 

Distanţa dintre jeep și Faber creștea cu repeziciune. 

Lucy realiză că plângea ca un copil. 

La patru kilometri de casă, văzu scaunul cu rotile. 

Stătea pe marginea falezei, asemenea unui monument 


VP - 288 


comemorativ, cu cadrul metalic și roţile mari de cauciuc reci în 
ploaia nesfârșită. Lucy se apropie de el, coborând o pantă 
ușoară, și-i văzu conturul negru, încadrat de cerul albastru- 
cenușiu și de marea furioasă. Avea un aspect rănit, asemenea 
gropii lăsate în urmă de un copac scos din rădăcini sau a unei 
case cu ferestrele sparte; arăta ca și cum pasagerul său fusese 
smuls cu forţa din el. 

Își aminti de prima dată când îl văzuse, la spital. Se afla lângă 
patul lui David, nou și strălucitor, iar el se urcase cu dexteritate 
în el și făcuse câteva ture prin salon, grozăvindu-se. „E ușor ca 
un fulg - fabricat dintr-un aliaj pentru aviaţie”, spusese el cu un 
entuziasm strident, gonind printre rândurile de paturi. Se oprise 
la capătul celălalt al salonului, cu spatele la ea și, după un 
minut, ea se dusese lângă el, băgând de seamă că plângea. 
Îngenunchease în faţa lui, ţinându-l de mâini, fără să spună un 
cuvânt. 

Atunci fusese ultima oară când ea reușise să-i aducă alinarea. 

Aici, pe faleză, ploaia și sarea vor ataca în curând aliajul, care, 
în cele din urmă, va rugini și se va fărâma, cauciucurile se vor 
distruge, iar pielea de pe scaun va putrezi. 

Lucy trecu pe lângă scaun fără să încetinească. 

După încă cinci kilometri, la jumătatea distanţei dintre cele 
două case, rămase fără benzină. 

Luptă împotriva panicii și încercă să gândească raţional, după 
ce jeepul se opri în loc, zgâlțâindu-se. 

Își aminti că citise undeva că oamenii mergeau pe jos cam cu 
o viteză de vreo șase kilometri pe oră. Henry avea o constituţie 
atletică, dar era rănit la gleznă, și chiar dacă păruse a se 
vindeca repede, încercarea de a prinde din urma jeepul trebuie 
să-i fi făcut rău. Ea își făcu socoteala că avea cam o oră înaintea 
lui. Nu avea nicio îndoială că va veni după ea; știa la fel de bine 
ca în casa lui Tom se afla o staţie radio. 

Avea timp berechet. În spatele mașinii se afla o canistră de 
rezervă, tocmai pentru astfel de situaţii. Coborî din mașină, 
scoase bâjbâind canistra și îi deschise capacul. 

Apoi, se gândi mai bine, și ideea care-i veni o surprinse prin 
răutatea ei diabolică. 

Închise la loc canistra și se duse în faţa mașinii. Se asigură ca 
nu cumva cheia să fie în contact și saltă capotă. Nu era un 
mecanism grozav, dar știa să identifice capacul distribuitorului și 


VP - 289 


să urmărească circuitul până la motor. Înţepeni canistra lângă 
blocul motor și-i scoase capacul. 

În trusa de scule se afla o cheie pentru bujii. Desfăcu fișa 
uneia din ele, verifică din nou aprinderea și puse fișa la gura 
canistrei, lipind-o cu bandă adezivă. Apoi, închise capota. 

Când Henry va ajunge aici, cu siguranţă că va încerca să 
pornească motorul. Va face contactul, motorul demarorului va 
porni, fișa va scânteia, iar cei doi litri de benzină vor exploda. 

Nu era sigură cât rău avea să-i provoace, dar avu dintr-odată 
certitudinea că n-o să-i fie de niciun folos. 

e 

O oră mai târziu, își regreta momentul de inspirație. 

Târându-și picioarele prin noroi, udă până la piele, cu copilul 
adormit atârnându-i ca o piatră de moară pe umăr, nu mai voia 
nimic altceva decât să se lungească la pământ și să moară. La o 
analiză retrospectivă, capcana întinsă i se păru îndoielnică și 
riscantă: benzina avea să ardă, nu să explodeze; dacă nu era 
suficient aer la gura bidonului, s-ar putea nici să nu ia foc; și, cel 
mai rău dintre toate, Henry s-ar putea să bănuiască o capcană, 
să se uite sub capotă, să demonteze bomba, să toarne benzină 
în rezervor și să vină cu mașina în urma ei. 

Se gândi să se oprească puţin să-și mai tragă sufletul, dar își 
spuse că, dacă se așază, era posibil să nu se mai poată ridica. 

De-acum, ar fi trebuit să se vadă casa lui Tom. Era cu 
neputinţă să se fi rătăcit - chiar dacă nu ar mai fi străbătut 
drumul ăsta, de zece ori înainte, întreaga insulă, pur și simplu, 
nu era îndeajuns de mare ca să te poți rătăci. 

Recunoscu tufișul lângă care ea și Jo văzuseră odată o vulpe. 
Asta însemna că ajunsese cam un kilometru jumătate de casa 
lui Tom. De n-ar fi fost ploaia, ar fi văzut-o. 

Îl trecu pe Jo pe celălalt umăr, luă pușca în mâna cealaltă și își 
impuse să meargă mai departe, ducând un picior înaintea 
celuilalt. 

Când, în cele din urmă casa deveni vizibilă prin perdeaua de 
ploaie, îi veni să ţipe de ușurare. Se afla mai aproape decât 
sperase - probabil, jumătate de kilometru. 

Dintr-odată, Jo deveni mai ușor, și cu toate că ultima porţiune 
de drum era un urcuș - singurul deal de pe insulă - o parcurse 
parcă iute ca gândul. 

— Tom! strigă ea pe când se apropia de ușa de la intrare. 


VP - 290 


Tom! Tom! 

Îi răspunse lătratul câinelui. 

Urcă pe scara din față: 

— Tom, repede! 

Bob se agită pe lângă gleznele ei, lătrând furios. Tom nu 
putea fi prea departe - probabil că se dusese în magazie. Lucy 
urcă la etaj și-l culcă pe Jo în patul lui Tom. 

Stația radio se afla în dormitor, o alcătuire complexă de 
sârme, cadrane și butoane. Văzu ceva care semăna cu un 
manipulator Morse; îl atinse de probă și se auzi un bip. Un gând 
îi veni de undeva, de departe - ceva dintr-un roman de aventuri 
citit în adolescenţă -, codul Morse pentru SOS. Apăsă din nou 
manipulatorul; de trei ori scurt, de trei ori lung, de trei ori scurt. 

Unde era Tom? 

Auzi un zgomot și alergă la fereastră. 

Jeepul urca dealul înspre casă. 

Henry descoperise capcana și folosise benzina, turnând-o în 
rezervor. 

Unde era Tom? 

Se grăbi să iasă din dormitor, cu gândul să meargă și să bată 
la ușa magaziei, dar în capul scărilor se opri în loc. Bob stătea în 
ușa deschisă a celuilalt dormitor. 

— Vino aici, Bob, spuse ea. 

Câinele rămase în ușă, lătrând. Ea se apropie și se aplecă să-l 
ridice. 

Atunci îl văzu pe Tom. 

Zăcea întins pe spate, pe dușumeaua goală a dormitorului 
nelocuit, cu ochii lipsiţi de vedere, pironiţi în tavan și căciula 
răsturnată lângă cap. Era descheiat la haină și pe cămașă se 
vedea o mică pată de sânge. Aproape de mâna lui se afla o 
sticlă de whisky, și Lucy se pomeni gândind fără rost: „Că bea 
atât de mult”. 

Îi pipăi pulsul. 

Era mort. 

Gândește, gândește! 

leri, Henry se întorsese acasă la ea zdrobit, ca în urma unei 
lupte. Asta trebuie să fi fost când îl omorâse pe David. Astăzi 
venise aici, la casa lui Tom, „ca să-l aducă pe David”, după cum 
spusese. Dar, bineînțeles că el știuse că David nu se afla aici. 
Atunci, de ce mai făcuse drumul? Evident, ca să-l ucidă pe Tom. 


VP - 291 


Acum, rămăsese complet singură. 

Apucă iute câinele de zgardă și îl târî de lângă cadavrul 
stăpânului său. Din instinct, se întoarse și încheie nasturii hainei, 
deasupra micii răni produse de stiletul care-l omorâse pe Tom. 
Apoi închise ușa, reveni în dormitorul din față și privi pe 
fereastră. 

Jeepul trase în fața casei și se opri, iar Henry cobori din 
mașină. 


Capitolul 34 


Apelul disperat al lui Lucy fu recepționat de pe corvetă. 

— Domnule căpitan, spuse transmisionistul. Tocmai am 
recepționat un SOS de pe insulă. 

Căpitanul se încruntă. 

— Nu putem face nimic până nu lansăm o șalupă, spuse el. Au 
mai transmis ceva? 

— Absolut nimic, sir. Nici măcar nu au repetat apelul. 

— Nu putem face nimic, repetă căpitanul. Raportează 
evenimentul celor de pe coastă. Și rămâi pe recepţie. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

e 

Semnalul a mai fost recepționat și de un post de ascultare al 
celor de la MI8, situat pe vârful unui munte scoțian. Operatorul 
radio, un tânăr demobilizat din cadrul RAF din cauza unor răni 
abdominale, încerca să recepționeze mesaje ale Marinei 
Germane din Norvegia, astfel că ignoră SOS-ul. Totuşi, ieşind din 
post cinci minute mai târziu, îi raportă comandantului său. 

— A fost transmis o singură dată, spuse el. Probabil a fost un 
vas de pescuit aflat în largul coastei Scoției. E posibil chiar să fi 
fost nava aceea ciudată, ajunsă în pericol pe o astfel de vreme. 

— Las-o în seama mea, spuse comandantul. Am să le dau de 
știre celor de la Marina Militară. Și cred că ar fi bine să-i anunţ și 
pe cei de la Whitehall. Știi, așa cere protocolul. 

— Vă mulțumesc, să trăiţi. 

La stația Corpului de Observatori ai Armatei se stârni ceva 
panică. Desigur, SOS nu era semnalul pe care un observator 
trebuia să-l transmită când repera aviația inamică, dar ei știau 


VP - 292 


că Tom era bătrân, și cine putea ști ce ar fi putut transmite într- 
o astfel de situaţie? Astfel încât, fură acţionate sirenele de 
alarmă aeriană, fură alertate toate celelalte posturi, iar tunurile 
antiaeriene fură îndreptate spre cer pe întreaga coastă a Scoției, 
în timp ce operatorul radio încerca disperat să-l prindă pe Tom. 

Bineînţeles, niciun avion german nu-și făcu apariţia, iar 
Ministerul de Război vru să știe pentru ce fusese declanșată o 
alertă generală, când pe cer nu trecuseră decât niște gâște 
amărâte. 

Drept pentru care, primiră explicații. 

e 

Și paza de coastă auzi semnalul. 

Ar fi răspuns dacă s-ar fi folosit frecvenţa corectă și dacă s-ar 
fi putut stabili poziția transmiţătorului, admițând că s-ar fi aflat 
la o distanţă rezonabilă de coastă. 

Așa stând lucrurile, ei deduseseră din faptul că semnalul 
sosise pe frecvența Corpului de Observatori că provenea de la 
bătrânul Tom, și făcea deja tot ce se putea în legătură cu 
această situaţie, indiferent care dracu' era situaţie respectivă. 

Când vestea ajunse la jucătorii de cărţi de sub puntea vasului 
din portul Aberdeen, Slăbănogu' tocmai împărțea cărțile pentru 
un nou joc de douăzeci și unu și zise: 

— Vă spun eu ce s-a întâmplat. Bătrânul Tom l-a capturat pe 
prizonierul de război și acum stă cu curul pe capul lui, așteptând 
să vină armata să-l ridice pe ticălos. 

— Frecţii, replică Smith, părere cu care toată lumea fu de 
acord. 

(J 

Submarinul U-505 recepționă, de asemenea, mesajul. 

Se afla la mai mult de treizeci de mile marine de Insula 
Furtunilor, dar Weissman învârtea la întâmplare butonul de 
acord, sperând - fapt improbabil - să prindă înregistrări cu 
Glenn Miller transmise de rețeaua Forţelor Americane din Anglia; 
se întâmplă ca staţia să se afle pe frecvența respectivă, la 
momentul potrivit. Transmise informaţia căpitanului de rang trei 
Heer, precizând: 

— Nu a fost pe frecvența omului nostru. 

Maiorul Wohl, la fel de enervat ca-ntotdeauna, spuse: 

— Atunci nu înseamnă nimic. 

Heer nu rată prilejul ivit ca să-l corecteze: 


VP - 293 


— Ba înseamnă ceva, spuse el. Înseamnă că s-ar putea ca la 
suprafață să fie ceva mișcare când vom ieși. 

— Dar este improbabil să ne deranjeze pe noi. 

— Cam așa e, admise Heer. 

— Atunci, nu are nicio semnificaţie. 

— Probabil că nu are nicio semnificaţie. 

Continuară să se ciondănească asupra subiectului pe tot 
drumul până la insulă. 

e 

Astfel se întâmplă că în decurs de cinci minute, Marina 
Militară, Corpul de Observatori ai Armatei, MI8 și paza de coastă 
îi telefonară pe rând lui Godliman să-l înștiințeze în privinţa SOS- 
ului. 

Godliman îl sună pe Bloggs, care reușise în sfârșit să 
adoarmă, lângă focul aprins în sala de așteptare a pistei de 
decolare. Sunetul strident al telefonului îl sperie, și-l făcu să sară 
în picioare, cu gândul că avioanele erau gata de decolare. 

Unul dintre piloţi ridică receptorul, rosti de două ori „Da” și i-l 
întinse lui Bloggs. 

— Vă caută un anume domn Godliman. 

— Bună, Percy. 

— Fred, cineva de pe insulă tocmai a transmis un SOS. 

Bloggs își scutură capul ca să se dezmeticească de ultimele 
urme de somn. 

— Cine? 

— Nu știm asta. A fost numai un semnal, fără repetiţie, și se 
pare că cei de pe insulă nu recepționează nimic. 

— Asta înseamnă că nu mai avem de ce să ne îndoim. 

— Nu. Totul e gata acolo, la voi? 

— Totul, cu excepţia vremii. 

— Succes! 

— Mulţumesc. 

Bloggs așeză receptorul în furcă și se întoarse către tânărul 
pilot, care continua să citească Război și pace. 

— Vești bune, îi spuse el. Avem confirmarea că ticălosul se 
află pe insulă. 

— Bună treabă, răspunse pilotul. 


VP - 294 


Capitolul 35 


Faber închise portiera jeepului și începu să pășească destul 
de încet către casă. Imbrăcase din nou sacoul de tweed al lui 
David. Pantalonii erau plini de noroi de la căzătură, iar părul ud 
îi stătea lipit de ţeastă. Șchiopăta ușor cu piciorul drept. 

Lucy se retrase de lângă fereastră și alergă din dormitor, 
coborând scările. Pușca rămăsese în hol, pe dușumea, acolo 
unde o lăsase. O ridică de jos. Dintr-odată, i se păru ca atârnă 
foarte greu. Nu trăsese de fapt niciodată cu o armă și habar n- 
avea cum să verifice dacă era încărcată sau nu. Dacă ar fi avut 
timp, ar fi reușit până la urmă să descopere, dar nu avea timp. 

Trase adânc aer în piept și deschise ușa din față. 

— Stai pe loc! strigă ea. Vocea îi urcase mai sus decât 
intenţionase, căpătând o nuanţă stridentă și isterică. 

Faber zâmbi curtenitor și continuă să meargă. 

Lucy îndreptă arma asupra lui, ţinând ţeava cu mâna stângă 
și culata cu dreapta. Degetul se afla pe trăgaci. 

— Am să te omor! ţipă ea. 

— Nu fi proastă, Lucy, rosti el cu blândețe. Cum ai putea să- 
mi faci vreun rău? După toate câte le-am făcut împreună? Oare 
nu ne-am iubit putin unul pe altul...? 

Era adevărat. Își spusese mai demult că nu se va putea 
îndrăgosti de el și era adevărat; dar, într-adevăr, simţise ceva 
pentru el, și dacă nu fusese dragoste, atunci era ceva foarte 
asemănător. 

— Ai știut ce am făcut în după-amiaza asta, îi spuse el, ajuns 
la zece metri și, cu toate astea, nu prea te-ai sinchisit, este? 

Asta era adevărat numai în parte. Preţ de o clipă, văzu cu 
ochii minţii propria imagine vie, șezând cu picioarele desfăcute 
deasupra lui, ţinându-i mâinile sensibile pe sâni și, deodată, își 
dădu seama ce avea el de gând să facă... 

— Lucy, putem s-o scoatem la capăt, mai putem fi încă 
împreună. 

„„„ Și apăsă pe trăgaci. 

Se auzi un pocnet asurzitor, pușca i se smuci în mâini, patul 
lovindu-i șoldul din cauza reculului. Aproape că-i scăpă din 
mâini. Nu-și închipuise niciodată că trasul cu arma putea să 
însemne așa ceva. Pentru o clipă, aproape că asurzi. 


VP - 295 


Glonţul trecu mult pe deasupra capului lui Faber, cu toate 
acestea, el se aplecă, se întoarse și alergă în zigzag înapoi la 
jeep. Lucy fu tentată să mai tragă o dată, dar se opri în ultimul 
moment, dându-și seama că dacă Henry ar fi știut că ambele 
cartușe fuseseră trase, nimic nu l-ar mai fi putut opri să se 
întoarcă. 

El deschise portiera mașinii, sări înăuntru și porni în trombă în 
josul dealului. 

Lucy știa că avea să revină. 

Și totuși, dintr-odată, se simţi fericită, aproape veselă. 
Câștigase prima rundă - reușise să-l gonească... 

Dar se va întoarce. 

Cu toate acestea, avantajul era de partea ei: se afla în casă și 
avea pușca. În plus, avea timp să se pregătească. 

Să se pregătească. Trebuia să-l aștepte pregătită. Data 
viitoare va acţiona cu mai multă viclenie. În mod cert, va încerca 
s-o surprindă cumva. 

Spera că el va aștepta până la căderea întunericului, ca să 
aibă un răgaz mai lung... 

Mai întâi, trebuia să reîncarce arma. 

Se duse în bucătărie. Tom își ţinea toate lucrurile în bucătărie 
- alimente, cărbuni, scule, provizii - și avea o pușcă la fel ca a 
lui David. Ştia că cele două arme sunt la fel, pentru că David o 
cercetase pe a lui Tom și comandase una identică. lar celor doi 
bărbaţi le plăcuse să poarte discuţii lungi despre armele de foc. 

Găsi pușca lui Tom și o cutie cu cartușe. Puse cele două arme 
și cutia pe masa din bucătărie. 

Mașinile erau simple, era convinsă de asta; teama și nu 
prostia le făcea pe femei stângace în fața mecanismelor. 

Se jucă puţin cu arma lui David, ţinând ţeava îndreptată spre 
perete, până când se deschise de la culată. Apoi, revăzu în gând 
ce făcuse ca s-o deschidă și exersă, repetând operaţiunea de 
câteva ori. 

Era surprinzător de simplu. 

Încarcă ambele puști. Apoi, ca să se asigure că procedase 
corect, îndreptă arma lui Tom spre peretele bucătăriei și apăsă 
pe trăgaci. 

Izbucni o ploaie de ipsos. Bob începu să latre ca scos din 
minţi, iar ea se răni la șold și asurzi pentru a doua oară. Dar era 
înarmată. 


VP - 296 


Trebuia să ţină minte să apese ușor pe trăgaci, în așa fel încât 
pușca să nu se miște și să rateze ţinta. Probabil că bărbaţii 
învățau chestiile astea în armată. 

Ce mai avea de făcut? Trebuia să-i îngreuneze pe cât posibil 
lui Henry intrarea în casă. 

Bineînţeles, niciuna dintre uși nu avea încuietoare: dacă una 
din case era jefuită pe această insulă, infractorul locuia în mod 
cert în cealaltă casă. Lucy cotrobăi prin trusa de scule a lui Tom 
și găsi o secure lustruită cu lama ascuţită. Stând pe trepte, 
începu să ciopârțească balustrada. 

O dureau braţele din cauza efortului, dar în cinci minute 
obținu șase bucăţi scurte, dar zdravene, de stejar uscat. Găsi un 
ciocan și niște cuie și fixă drugii de lemn peste ușile din faţă și 
din spate, câte trei drugi la fiecare ușă, câte patru cuie la fiecare 
drug. 

Când termină, încheieturile o dureau cumplit, iar ciocanul 
atârna ca de plumb, dar tot nu terminase. 

Luă încă o mână de cuie de zece, nou-noute, și trecu pe la 
fiecare fereastră din casă, bătându-le pe toate în cuie. Realiză, 
cu un sentiment încântător, de ce ţin bărbaţii totdeauna cuiele 
în gură: aveai nevoie de ambele mâini ca să le baţi și, dacă le 
puneai în buzunar, ţi se înfigeau în piele. 

Se întunecase când, în sfârșit, termină. Lăsă luminile stinse. 

Henry putea să intre și acum în casă, desigur, dar cel puţin nu 
avea cum s-o facă în liniște. Va trebui să spargă ceva, adică să o 
alerteze - astfel încât să aibă puștile pregătite. 

Se duse la etaj, cărând amândouă armele, să vadă ce face Jo. 
Copilul continua să doarmă pe patul lui Tom, învelit în pătură. 
Lucy aprinse un chibrit, să-l vadă la faţa. Somniferul trebuie să-l 
fi afectat puternic, dar avea o culoare normală în obraji, nu 
părea să aibă temperatură și respira cu ușurință. 

— Rămâi așa, copile drag, șopti Lucy. 

Accesul subit de tandrețe o înverșună și mai mult împotriva 
lui Henry. 

Patrulă neobosită prin casă, privind cercetător pe fereastră, în 
întuneric, câinele urmând-o pretutindeni. Decise să nu poarte 
după ea decât o pușcă, pe cealaltă lăsând-o în capul scărilor, 
dar își agăţă securea de cureaua pantalonilor. 

Işi aduse aminte de staţia radio și transmise semnalul SOS de 
mai multe ori. Nu avea nici cea mai mică idee dacă asculta 


VP - 297 


cineva sau măcar dacă stația funcţiona. Altceva din alfabetul 
Morse nu mai știa, așa că asta era tot ce putea transmite. 

li trecu prin minte că, probabil, nici Tom nu știuse codul 
Morse. Nu se putea să nu aibă vreo carte pe undeva. Dacă ar 
putea numai să transmită cuiva ce se întâmpla aici... Căută prin 
casă, irosind o mulțime de chibrituri, simțindu-se îngrozită ori de 
câte ori aprindea câte unul în dreptul ferestrelor de la parter. 

In fine, probabil că știa Morse. 

În definitiv, pentru ce i-ar fi trebuit? Nu avea decât să 
transmită celor de pe uscat că aviația inamică se apropia, și nu 
era niciun motiv pentru care informaţia să nu fie transmisă... 
oare cum suna expresia folosită de David?... Au clair. 

Se duse iar în dormitor și cercetă din nou staţia radio. Într-una 
din laturile corpului principal, neobservat la prima inspecţie 
superficială, se afla un microfon. Dacă ea putea să le vorbească, 
și ei vor putea să-i vorbească. 

Sunetul unei alte voci umane - o voce normală, sănătoasă, de 
pe uscat - i se păru, dintr-odată, cel mai de dorit lucru din lume. 

Luă microfonul și începu să se joace cu butoanele. 

Bob mârâi ușor. 

Așeză microfonul pe masă și întinse mâna către câinele care 
veghea în întuneric. 

— Ce este, Bob? 

Câinele mârâi din nou. Ea îi simţi urechile ciulindu-i-se. Se 
simţi teribil de înspăimântată - încrederea dobândită prin 
înfruntarea lui Henry cu arma în mână, prin deprinderea cu 
încărcatul puștilor, prin baricadarea ușilor și înţepenirea 
ferestrelor... totul se evaporă la un simplu mărâit al unui câine 
alarmat. 

— Mergi jos, șopti ea. Fără gălăgie. 

Îl apucă de zgardă și-l lăsă să o tragă după el la parter. În 
întuneric, se sprijini de balustradă, uitând că o ciopârţise pentru 
baricadarea ușilor, și fu cât pe ce să cadă. Își recapătă echilibrul 
și își supse degetul rănit de o așchie. 

Câinele se opri în hol, apoi mârâi mai puternic și o trase către 
bucătărie. Ea îi prinse botul cu mâna, ca să-l liniștească. Apoi se 
furișă pe ușă. 

Ascultă. Fereastra scârțâi - la început aproape imperceptibil, 
pe urmă mai tare. Henry încerca să intre. Bob mârâi 
ameninţător, din adâncul gâtului, dar păru să priceapă că 


VP - 298 


trebuie să stea tăcut, când ea îl strânse brusc de bot. 

Noaptea deveni mai liniștită. Lucy își dădu seama că furtuna 
se domolea pe nesimţite. Aparent. Henry renunţase să mai 
umble la fereastra bucătăriei. Se duse în sufragerie. 

Și aici, auzi același zgomot de lemn uscat, rezistând la 
presiune. De data asta, Henry părea mai hotărât: se auziră trei 
lovituri înfundate, de parcă ar fi lovit în rama ferestrei cu muchia 
palmei înfășurată într-o cârpă. 

Lucy îndemnă câinele să se culce la pământ și ridică pușca. 
Poate că nu era decât imaginaţia ei, dar avea senzaţia că poate 
distinge dreptunghiul cenușiu al ferestrei pe fundalul negru ca 
smoala. Dacă Henry deschidea fereastra, ea avea să tragă 
imediat. 

O bubuitură mult mai puternică se făcu auzită. Bob își pierdu 
controlul și lătră răsunător. Lucy auzi de afară un zgomot 
nedeslușit. 

Apoi, veni și vocea: 

— Lucy? 

Ea își mușcă limba. 

— Lucy! 

Henry îi vorbea cu vocea folosită în pat - profundă, blândă, 
intimă. 

— Lucy, mă auzi? Nu-ţi fie teamă. Nu vreau să-ţi fac niciun 
rău. Vorbește-mi, te rog. 

Ea trebui să se lupte cu impulsul de a apăsa în clipa aceea pe 
amândouă trăgaciurile, ca să reducă la tăcere acea voce 
înfiorătoare și să distrugă amintirile pe care i le sugera. 

— Lucy, iubito... | se păru ca aude un suspin înăbușit. Lucy, el 
m-a atacat - am fost nevoit să-l omor... L-am ucis în numele țarii 
mele, n-ar trebui să mă urăști pentru asta... 

Ce Dumnezeu mai însemna și asta...? Totul părea o nebunie. 
Era posibil oare să nu fie sănătos la minte și să fi reușit să 
ascundă asta vreme de două zile intime? De fapt, păruse a fi 
mai sănătos decât majoritatea oamenilor - și totuși, comisese 
deja două crime... cu toate că ea n-avea habar de 
circumstanţe... Oprește-te... începea să se înmoaie, ceea ce era, 
desigur, tocmai scopul pe care-l urmărea el. 

Îi veni o idee. 

— Lucy, spune ceva... 

Îi auzi vocea tot mai încet, în timp ce ea intra în vârful 


VP - 299 


picioarelor în bucătărie. Cu siguranţă că Bob avea s-o avertizeze 
dacă Henry mai făcea și altceva decât să vorbească. Bâjbâi în 
trusa de scule a lui Tom și găsi un clește. Merse la fereastra 
bucătăriei și, cu vârful degetelor, localiză capetele celor trei cuie 
pe care le bătuse acolo. Cu grijă, străduindu-se să facă extrem 
de puţin zgomot, le scoase afară. Avu nevoie de toată puterea ei 
pentru asta. 

După ce le scoase, se duse înapoi în sufragerie, ca să tragă cu 
urechea. 

— ... nu-mi face greutăţi și n-am să-ţi fac niciun rău... 

Ridică fereastra de la bucătărie, cât mai încet cu putinţă. Se 
furișă în sufragerie, luă câinele și se întoarse în bucătărie. 

— ... să te rănesc, ar fi ultimul lucru pe care-aș putea să-l 
fac... 

Lucy îl mângâie pe Bob o dată sau de două ori și murmură: 

— N-aș face asta dacă n-aş fi nevoită, băiete. 

Apoi, îl îndemnă să iasă afară pe fereastră. 

O închise imediat, găsi un cui și-l bătu cu trei lovituri de 
ciocan puternice. 

Lăsă jos ciocanul, ridică pușca și alergă în camera din faţă, 
lipindu-se de perete, în apropierea ferestrei. 

— ... ți dau o ultimă șansă...! 

Se auzi zgomotul pașilor lui Bob, în alergare, urmat de un 
lătrat groaznic, înfiorător, cum Lucy nu mai auzise niciodată de 
la un câine ciobănesc. li auzea respiraţia lui Henry - gâfâind, 
gemând; apoi, din nou agitația pașilor de câine, un strigăt de 
durere, o înjurătură într-o limbă străină, un alt lătrat teribil. 

Zgomotele deveniră acum înfundate și mai îndepărtate, Lucy 
așteptă, lipită de perete, lângă fereastră, încordându-și auzul. 
Simţea nevoia să se ducă să vadă ce făcea Jo, ar fi vrut să 
încerce din nou radioul, îi venea să tușească; dar nu îndrăznea 
să se miște. Imagini sângeroase despre ce i-ar fi putut face Bob 
lui Henry îi trecură prin minte și-și dori cu ardoare să audă 
câinele gâfâind la ușă. 

Se uită la fereastră... și, deodată, își dădu seama că se uita la 
fereastră; vedea nu numai un dreptunghi palid de cenușiu ceva 
mai luminos, ci și traversa de lemn a ramei. Era încă noapte, dar 
numai pentru moment, și pricepu că dacă s-ar fi uitat afară ar 
vedea cerul iluminat difuz de o lumină abia perceptibilă, în locul 
întunericului de nepătruns. Zorii aveau să vină în curând și va 


VP - 300 


putea să distingă cu privirea mobila din încăpere, iar Henry nu 
va mai fi în stare s-o surprindă în întuneric... 

Zgomotul geamului spart, la câţiva centimetri de faţa ei, o 
făcu să tresară. Simţi o ușoară durere ascuțită în obraz, atinse 
locul cu mâna și pricepu că unul dintre cioburi o tăiase. Ridică 
pușca așteptând ca Henry să pătrundă pe fereastră. Nu se 
întâmplă nimic. Trebui să treacă un minut sau două până când 
să se întrebe ce anume spărsese fereastra. 

Privi cu atenţie la podea. Printre cioburile de sticlă, desluși o 
siluetă mare, întunecată. Constată că o poate distinge mai bine 
privind-o dintr-o parte, decât direct. Procedând astfel, reuși să 
distingă silueta familiară a câinelui. 

Închise ochii, apoi își mută privirea. Nu mai era în stare să 
simtă nicio emoție. Inima îi fusese împietrită de teroarea și de 
moartea înfruntate până atunci: mai întâi David, apoi Tom și pe 
urmă încordarea inumană a unei nopţi întregi de asediu... 
Singurul lucru pe care-l simtea era foamea. Toată ziua 
precedentă fusese prea agitată ca să mănânce, ceea ce 
însemna că trecuseră cam treizeci și șase de ore de la ultima 
masă. lar acum, în mod absurd și ridicol, se pomeni tânjind după 
un sandviș cu brânză. 

Pe fereastră pătrundea altceva. 

Ea observă mișcarea cu coada ochiului, apoi se întoarse cu 
faţa spre fereastră. 

Era mâna lui Henry. 

Ea o privi fix, fascinată parcă: o mână cu degete lungi, fără 
inele, albă sub crusta de noroi, cu unchii îngrijite și cu vârful 
arătătorului înfășurat cu leucoplast: o mână care o atinsese în 
locurile cele mai intime, sub atingerea căreia corpul ei vibrase 
aidoma unui instrument muzical, și care înfipsese pumnalul în 
inima bătrânului cioban. 

Mâna rupse o bucată de geam, apoi alta, lărgind gaura din 
fereastră. Apoi pătrunse înăuntru, până la cot, bâjbâind pe 
pervaz, în căutarea cârligului. 

Străduindu-se să facă puţin zgomot, cu o încetineală 
dureroasă, Lucy trecu pușca în mâna stângă, iar cu dreapta 
scoase securea de la centură, o ridică deasupra capului și o 
cobori apoi cu toată puterea asupra mâinii lui Henry. 

De bună seamă că simţise, auzise suflul aerului ori văzuse 
umbra mișcării fantomatice din spatele ferestrei, căci se mișcă 


VP - 301 


brusc, cu o fracțiune de secundă înainte de căderea loviturii. 

Securea izbi lemnul pervazului și înţepeni acolo. Pe moment, 
Lucy avu impresia că dăduse greș; apoi, de afară, veni un urlet 
de durere, și Lucy văzu lângă lama securii, întinse pe lemnul 
vopsit, asemenea unor omizi, două degete retezate. 

Auzi zgomot de pași în alergare. 

Vomită. 

In momentul acela, o cuprinse epuizarea, urmată îndeaproape 
de un val de autocompătimire. Suferise îndeajuns. Dumnezeu 
știa cât, nu-i așa? Pe lume existau polițiști și soldaţi care să 
rezolve situaţii ca acestea - nimeni nu-i putea cere unei 
gospodine și mame obișnuite să reziste la nesfârșit unui 
criminal. Cine ar fi putut s-o condamne dacă renunţa acum? 
Cine ar fi putut spune, cu mâna pe inimă, că s-ar fi descurcat 
mai bine, că ar fi rezistat mai mult, că ar mai fi avut resurse 
pentru încă un minut măcar? 

Ea se simţea terminată. Ceilalti n-aveau decât să preia frâiele 
afacerii - lumea de afară, polițiștii și soldaţii, oricine s-ar afla la 
capătul celălalt al legăturii radio. Căci ea nu mai era în stare de 
nimic... 

Își îndepărtă privirea de la obiectele grotești de pe pervaz și 
urcă obosită scările. Luă și a doua pușcă și duse ambele arme în 
dormitor. 

Jo nu se trezise încă, slavă Domnului. Abia dacă se mișcase 
toată noaptea întreagă, ca prin minune insensibil la apocalipsa 
ce se desfășura în jurul lui. Lucy înţelese, cumva, că acum nu 
mai dormea atât de profund, ceva din felul cum arăta la faţă și 
cum respira făcând-o să-și dea seama că în curând se va trezi și- 
și va cere micul dejun. 

Tânjea acum după acea rutină: sculatul de dimineață, 
pregătirea micului dejun, îmbrăcatul copilului, ducerea la bun 
sfârșit a muncilor simple, monotone, sigure de gospodină, 
precum spălatul, măturatul, plivitul buruienilor din grădină și 
prepararea ibricelor cu ceai... | se părea de necrezut că fusese 
atât de nemulțumită de lipsa de afecţiune a lui David, de lungile 
seri plictisitoare, de peisajul sumbru, fără margini, al pășunii, al 
buruienilor și al ploii... 

Viaţa aceea n-avea să se mai întoarcă niciodată. 

Tânjise după orașe, muzică, oameni, idei. Acum, dorinţa 
manifestată faţă de acele lucruri o părăsise, și nu putea pricepe 


VP - 302 


defel cum de fusese în stare să și le dorească. | se părea că 
singurul lucru pe care trebuia să-l ceară o fiinţă omenească era 
liniștea. 

Se așeză în fața stației radio, cercetându-i butoanele și 
cadranele. Mai întâi să facă treaba asta, pe urmă se va odihni. 
Se supuse unui efort uriaș ca să poată gândi raţional un timp 
ceva mai lung. Combinaţiile posibile ale întrerupătoarelor și 
cadranelor nu erau atât de multe. Găsi un buton cu două poziţii, 
îl răsuci și bătu în manipulatorul Morse. Nu se auzi nimic. Poate 
că asta însemna că acum microfonul intrase în circuit. 

Il apropie de gură și rosti: 

— Alo, alo, e cineva acolo? Alo? 

Descoperi un întrerupător deasupra căruia scria „Transmisie”. 
Dedesubt scria „Recepţie”. Dacă lumea de afară îi vorbea, era 
evident că trebuia să comute pe recepţie. 

— Alo, mă aude cineva? spuse ea și comută pe „Recepţie”. 

Nimic. 

Și deodată: 

— Vorbește. Insula Furtunilor, recepţia este puternică și clară. 

Era o voce de bărbat. O voce tânără și puternica, liniștitoare și 
competentă, vie și normală. 

— Vorbește, Insula Furtunilor, am încercat să te prindem toată 
noaptea... Unde dracu' ai fost? 

Lucy comută pe „Transmisie”, încercă să vorbească și izbucni 
în lacrimi. 


Capitolul 36 


Pe Percival Godliman îl durea capul din cauza prea multelor 
țigări și a somnului neîndestulător. Băuse un strop de whisky ca 
să-i îndulcească noaptea lungă, plină de griji, petrecută în birou, 
și-și dădu seama că făcuse o greșeală. Totul îl deprima: vremea, 
biroul, munca, războiul. Pentru prima dată de când intrase în 
această afacere se pomeni tânjind după bibliotecile pline de 
praf, după manuscrisele ilizibile și latina medievală. 

Colonelul Terry intră cu două cești de ceai pe o tavă. 

— Nimeni nu doarme pe-aici, spuse el cu voioșie, așezându-se 
apoi. Vrei un pesmet de armată? întrebă oferindu-i lui Godliman 


VP - 303 


o farfurie. 

Godliman refuză pesmetul și bău ceaiul. Îl învioră pentru puţin 
timp. 

— Tocmai am primit un telefon de la marele bărbat, spuse 
Terry. Stă și el de veghe în noaptea asta, alături de noi. 

— Nu pricep de ce, replică Godliman pe un ton acru. 

— E îngrijorat. 

Telefonul sună. 


— Godliman. 
— Aveţi legătura cu Corpul de Observatori din Aberdeen, sir. 
— Da. 


O voce nouă, tânără, se auzi în receptor: 

— Corpul de Observatori ai Armatei, Aberdeen, sir. 

— Da. 

— Sunteţi domnul Godliman? 

— Da. 

Sfinte Dumnezeule, militarii ăștia nu se grăbeau deloc! 

— Am reușit, în sfârșit, să intrăm în legătură cu Insula 
Furtunilor, Sir... Nu e vorba de observatorul nostru obișnuit. De 
fapt, e o femeie... 

— Și ce a spus? 

— Până acum, nimic, sir. 

— Cum adică? 

Godliman încerca să-și reprime nerăbdarea mânioasă. 

— Păi, nu face decât... să plângă, sir. 

Godliman ezită o secundă și spuse: 

— Poţi să-mi faci legătura cu ea? 

— Da. Rămâneţi la aparat. 

Urmă o pauză punctată de mai multe pocnete și însoţită de un 
zumzet. Apoi, Godliman auzi o femeie plângând. 

— Alo, mă auzi? spuse el. 

Plânsetul continuă. 

Tânărul reveni pe circuit ca să spună: 

— N-o să vă poată auzi până nu comută pe „Recepţie”, sir... 
ah, în sfârșit, a făcut-o. Continuati. 

Godliman spuse: 

— Bună ziua, stimată doamnă. Când voi termina de vorbit, voi 
spune „Recepţie”, apoi dumneata vei comuta pe „Transmisie” 
ca să-mi vorbești și, la sfârșit, spui „Recepţie” și treci stația pe 
„Recepţie”. Ai înțeles? Recepție. 


VP - 304 


Vocea femei se auzi, în sfârșit: 

— Of, mulţumesc lui Dumnezeu că pot vorbi cu cineva întreg 
la minte, da, am înţeles. Recepție. 

— In regulă, spuse cu blândeţe Godliman. Povestește-mi 
acum ce s-a întâmplat acolo. Recepție. 

— Acum două - nu, trei zile - un om a naufragiat aici. Cred că 
este vorba de criminalul cu stiletul din Londra, mi-a ucis soțul și 
acum și ciobanul, și acum e undeva, în preajma casei, iar eu 
stau cu băieţelul aici... Am bătut ferestrele în cuie și am tras în 
el cu pușca, am baricadat ușile și am asmuţit câinele asupra lui, 
dar el a omorât câinele, iar eu l-am lovit cu securea când a 
încercat să intre pe fereastra și nu mai sunt bună de nimic, așa 
că, pentru numele lui Dumnezeu, veniți odată. Recepție. 

Godliman acoperi microfonul cu palma. Avea fața albă ca 
varul. 

— lisuse Hristoase... 

Dar când îi vorbi, o făcu pe un ton energic. 

— Trebuie să încerci să mai reziști un pic, începu el. Să știi că 
în drum spre tine sunt marinari, polițiști, paza de coastă și tot 
soiul de oameni, dar nu vor putea acosta până când nu se 
domolește furtuna... Acum, va trebui să faci ceva și nu pot să-ți 
explic de ce din cauza oamenilor care ar putea să tragă cu 
urechea la ce vorbim: tot ce pot să-ți spun este că e ceva 
absolut esențial... Mă auzi bine? Recepție. 

— Da. Continuaţi. Recepție. 

— Trebuie să distrugi staţia radio. Recepție. 

— Oh, nu, vă rog... 

— Ba da, spuse Godliman, și apoi realiză că ea se afla tot pe 
„Transmisie”. 

— Nu am... nu pot... 

Apoi se auzi un țipăt. 

— Alo. Aberdeen, ce s-a întâmplat? întrebă Godliman. 

Tânărul interveni pe circuit: 

— Staţia e tot pe „Transmisie”, sir, dar ea nu mai vorbește. 
Nu se mai aude nimic. 

— A ţipat. 

— Da, asta am recepționat. 

Godliman șovăi o clipă. 

— Cum e vremea pe-acolo, tinere? 

— Plouă, sir. 


VP - 305 


Tânărul părea nedumerit. 

— Nu te-am întrebat de dragul conversaţiei, se răsti la el 
Godliman. E vreun semn de potolire a furtunii? 

— S-a mai domolit în ultimele minute, sir. 

— Bine. la legătura cu mine în clipa în care femeia aceea 
transmite din nou. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

Godliman îi spuse lui Terry: 

— Numai Dumnezeu știe prin ce trece fata aia de-acolo... 

Apoi bătu în furca telefonului. 

— Dac-ar distruge numai radioul ăla, atunci... 

— Atunci nu ne mai interesează dac-o omoară? 

— Tu ai spus-o, zise Terry. 

Godliman rosti în receptor: 

— Fă-mi legătura cu Bloggs, la Rosyth. 

e 

Bloggs se trezi tresărind și ciuli urechile. Afară se lumina de 
ziuă. Toţi ceilalți ascultau și ei. Nu se auzea nimic. Tocmai asta 
și ascultau: liniștea. 

Ploaia își încetase răpăitul pe acoperișul de tablă. 

Bloggs se duse la fereastră. Cerul era cenușiu, cu o fâșie albă 
la orizontul estic. Vântul se oprise brusc, iar ploaia se 
transformase într-o burniță ușoară. 

Piloții începură să-și îmbrace scurtele și să-și pună căștile, să- 
și lege șireturile, să-și aprindă ultimele ţigări. 

Se auzi o sirenă și, apoi, o voce bubui deasupra aerodromului: 

— Adunarea! Adunarea! 

Sună telefonul. Piloții nu-l băgară în seamă, îngrămădindu-se 
la ieșire. Bloggs ridică receptorul. 

— Da? 

— Fred, Percy la telefon. Tocmai am stabilit contactul cu 
insula. Femeia a reușit să-l ţină în șah până acum, dar e limpede 
că n-o să mai reziste mult... 

— Ploaia s-a oprit. Chiar acum decolăm, spuse Bloggs. 

— Grăbiţi-vă, Fred! S-auzim de bine. 

Bloggs închise telefonul și se uită în jur după pilot. Charles 
Calder adormise citind Război și pace. Bloggs îl scutură fără 
menajamente. 

— Trezește-te, nemernic somnoros ce ești, trezește-te! 

Calder deschise ochii. 


VP - 306 


Lui Bloggs îi venea să-l lovească. 

— Haide odată, trezește-te, plecăm, furtuna a încetat! 

Pilotul sări în picioare. 

— Bună treabă, spuse el. 

leși pe ușă alergând, cu Bloggs în urma lui, clătinând din cap. 

e 

Cu un zgomot ca de pistol, barca de salvare căzu în apă, 
împrăștiind-o în ambele părți. Marea era departe de a fi liniștită, 
dar aici, în adăpostul parţial al golfului, nu era niciun pericol 
pentru o barcă solidă, în mâinile unor marinari experimentați. 

— Executaţi misiunea, domnule ofițer secund, spuse 
căpitanul. 

Secundul stătea sprijinit de balustradă, împreună cu trei 
dintre marinari. Purta un pistol într-un toc, pentru a fi protejat 
împotriva apei. 

— Să mergem, le ordonă el celorlalţi. 

Cei patru coborâseră în barcă pe scara mobilă. Secundul se 
proțăpi la pupa, iar cei trei marinari începură să vâslească. 

Preţ de câteva clipe, căpitanul urmări cu privirea înaintarea 
sigură a bărcii către debarcader. Apoi, reveni pe punte și dădu 
ordinele necesare pentru ca zvelta corvetă să continue să dea 
ocol insulei. 

e 

Zgomotul strident al unei sonerii strică jocul de cărți de sub 
puntea cuterului. Slăbănogu’ spuse: 

— Mi se părea mie că s-a schimbat ceva. Parcă nu ne mai 
legănăm în sus și-n jos așa de tare. Stăm aproape nemişcați, pe 
bune. Al dracului să fiu dacă nu-mi provoacă rău de mare. 

Nimeni nu-i dădea atenţie: echipajul se grăbea să-și ocupe 
posturile, unii dintre ei legându-și pe drum vestele de salvare. 

Motoarele se treziră cu un huruit la viaţă, iar vasul începu să 
vibreze ușor. 

Sus, pe punte, Smith stătea la prora, bucurându-se de aerul 
proaspăt și stropii de apă care-i biciuia fața, după o zi și o 
noapte petrecute sub punte. 

În vreme ce cuterul părăsea portul, Slăbănogu' i se alătură. 

— lată-ne din nou la drum, spuse el. 

— Aveam o presimţire că o să sune sirena în momentul ăla, 
spuse Smith. Și știi de ce? 

— Dacă-mi spui. 


VP - 307 


— Aveam în mână un as și un popă. Doo'ș'unul băncii. 
e 

Căpitanul de rangul trei Werner Heer se uita la ceasul de la 
mână. 

— Treizeci de minute. 

Maiorul Wohl încuviinţă din cap și spuse: 

— Cum e vremea la suprafaţă? 

— Furtuna a încetat, spuse Heer fără prea multă tragere de 
inimă. Ar fi preferat să ţină numai pentru el această informaţie. 

— Atunci, ar trebui să ieșim la suprafaţă. 

— Dacă omul dumitale ar fi fost acolo, ar fi trimis un mesaj. 

— Războiul nu se câștiga pe baza ipotezelor, domnule 
căpitan, spuse Wohl. Sugerez cu fermitate ieșirea la suprafaţă. 

În timpul cât submarinul acostase în port, între superiorii lui 
Heer și cei ai lui Wohl avusese loc o ceartă aprinsă, câștigată de 
cei de la contraspionaj. Heer rămăsese căpitanul submarinului, 
dar i se spusese, în termeni fără echivoc, că data viitoare când 
va ignora una dintre sugestiile ferme ale maiorului Wohl, va 
trebui să aibă un motiv al dracului de temeinic. 

— Vom ieși la suprafaţă la ora șase fix, spuse căpitanul. 

Wohl încuviinţă din cap și privi în altă parte. 


Capitolul 37 


Un zgomot de sticlă spartă, apoi o explozie ca a unei bombe 
incendiare. 

Lucy scăpă microfonul din mână. Ceva se întâmpla jos. Lua 
pușca și cobori scările în grabă. 

Sufrageria era în flăcări. Focul era centrat pe un borcan spart 
pe podea. Henry încropise un soi de bombă, cu ajutorul benzinei 
din rezervor. Flăcările se răspândiseră pe covorul jerpelit al lui 
Tom și se întinseseră pe husa anticului său costum cu vestă. O 
plapumă cu fulgi se aprinse și focul ajunse până aproape de 
tavan. 

Lucy luă plapuma și o aruncă pe fereastra spartă, arzându-se 
ușor la mână. Își smulse haina de pe ea și o aruncă pe covor, 
călcând-o în picioare. O ridică de jos și o aruncă pe covor, 
călcând-o în picioare. O ridică de jos și o puse peste canapeaua 


VP - 308 


înflorată. 

Se auzi un alt geam spart. Venea de la etaj. 

Lucy ţipă: 

— Jo! 

Lăsă haina din mâini și urcă în goană scara, năvălind în 
dormitorul din faţă. 

Faber stătea pe pat, ţinându-l pe Jo în poală. Copilul se trezise 
și își sugea degetul, având întipărită pe faţă obișnuita lui 
expresie matinală, cu ochii măriţi. Faber îi mângâia părul 
răvășit. 

— Aruncă arma pe pat, Lucy. 

Cu umeri gârboviţi, ea făcu așa cum i se ordonase. 

— Te-ai urcat pe zid și ai intrat pe fereastră, spuse ea cu 
greutate. 

Faber îl lasă pe Jo jos din poală. 

— Du-te la mami. 

Jo alergă la ea și Lucy îl ridică în braţe. _ 

El luă amândouă armele și se duse la staţie. Işi ţinea mâna 
dreaptă la subsuoara stângă, iar pe haină se vedea o pată mare 
de sânge. Se așeză pe scaun. 

— M-ai rănit, spuse el, îndreptându-și apoi atenţia către stație. 

Deodată, aparatul rosti: 

— Recepție, Insula Furtunilor. 

Henry ridică microfonul: 

— Alo? 

— O clipă, vă rog. 

Urmă o pauză, apoi se auzi o altă voce. Lucy îl recunoscu pe 
bărbatul din Londra care-i spusese să distrugă staţia. Acum va fi 
dezamăgit de ea. 

— Alo, Godliman din nou la aparat. Mă auzi? Recepție. 

Faber răspunse: 

— Da, te aud, profesore. Ai mai văzut vreo catedrală ca lumea 
în ultimul timp? 

— Cum?... Ești... 

— Da, spuse Faber, zâmbind. Ce mai faci? 

Apoi, deodată, zâmbetul îi dispăru de pe faţă ca și cum 
distracţia se terminase, și începu să rotească butonul de 
frecvenţă al staţiei. 


Lucy ieși din încăpere. Se terminase. Cobori treptele apatică și 


VP - 309 


intră în bucătărie. Nu mai avea nimic de făcut decât să aștepte 
s-o omoare. Nu putea să fugă - nu mai avea putere pentru asta, 
și era evident că el știa. 

Se uită pe fereastră. Furtuna încetase. Vântul urlător se 
transformase într-o briză aspră, ploaia se oprise, iar către est 
cerul era luminat de promisiunea unui răsărit de soare. Marea... 

Se încruntă și privi încă o dată. 

Da. Doamne Dumnezeule, chiar era un submarin. 

„Distruge stația”, spusese bărbatul din Londra. 

In noaptea trecută, Henry înjurase într-o limbă străină... „Am 
făcut-o pentru țara mea”, spusese el. 

In plus, în timpul delirului spusese ceva de genul „Așteptând 
la Calais o armată fantomă”... 

Distruge stația. 

Care-ar putea fi motivul pentru ca cineva să poarte cu el o 
rolă de film foto când pleacă la pescuit? 

Ea știuse în tot acest timp că nu era un nebun. 

Submarinul era nemţesc, Henry era un soi de agent german... 
un spion... Chiar în această clipă încerca să ia legătura prin 
radio cu submarinul... 

Distruge stația. 

Nu avea dreptul să se dea bătută, nu mai putea, acum când 
înțelesese. Ştia ce avea de făcut. Ar fi vrut să-l ducă pe Jo 
undeva, ca să nu poată vedea ce va urma - asta o deranja mai 
mult decât durerea pe care știa că o va simţi -, dar nu mai era 
timp pentru așa ceva. Henry putea să găsească în orice clipă 
frecvența căutată și atunci avea să fie prea târziu... 

Trebuie să distrugă staţia, care însă se afla sus, cu Henry, iar 
el avea amândouă puștile și o va omori. 

Nu vedea decât o singură cale. 

Puse unul dintre taburetele de bucătărie ale lui Tom în 
mijlocul camerei, se sui pe el, și deșurubă becul electric. 

Se dădu jos de pe scaun, se duse la ușă și comuta 
întrerupătorul. 

— Schimbi becul? o întrebă Jo. 

Lucy se sui pe scaun, șovăi o clipă, apoi își vâri trei degete în 
soclu. 

Se auzi o bubuitură, urmă o clipă de agonie și, pe urmă, 
pierderea cunoștinței. 


VP - 310 


Faber auzi bubuitura. Reușise să regleze frecvenţa dorită, 
trecuse comutatorul pe „Transmisie” și luase microfonul în 
mână. În momentul producerii zgomotului, tocmai se pregătea 
să vorbească. Imediat după aceea, luminile de pe cadranele 
indicatoare ale staţiei radio se stinseră. 

Faţa i se strâmbă de furie. Lucy scurtcircuitase curentul 
electric în toată casa. N-o creditase cu atâta ingeniozitate. 

Ar fi trebuit s-o omoare înainte. Ce se întâmpla cu el? Până să 
o cunoască pe această femeie, niciodată nu șovăise, absolut 
niciodată. 

Luă pușca și merse la parter. 

Copilul plângea. Lucy zăcea inertă în ușa bucătăriei. Faber 
cuprinse cu privirea soclul gol al becului, cu taburetul aflat 
dedesubt. Se încruntă, cuprins de uluială. 

O făcuse cu mâna. 

— Dumnezeule mare și atotputernic, murmură Faber. 

Lucy deschise ochii. 

Întreg corpul o durea. 

Henry stătea în picioare, lângă ea, cu arma în mâini, spunând: 

— De ce cu mâna? De ce n-ai folosit o șurubelniță? 

— N-am știut că se poate și cu o șurubelniţă. 

El clătină din cap. 

— Cu adevărat ești o femeie uimitoare, spuse el ridicând 
arma, aţintind-o asupra ei și cercetând-o din nou. Lua-te-ar 
dracu' să te ia! 

Privi pe fereastră și tresări. 

— L-ai văzut, spuse el. 

Ea încuviinţă din cap. Henry rămase încordat pe loc preţ deo 
clipă, apoi se duse la ușă. Găsind-o bătută în cuie, sparse 
geamul cu patul armei și sări pe fereastră. 

Lucy se ridică în picioare. Jo îi cuprinse picioarele cu braţele. 
Nu se simţea în stare să-l ridice de jos. Merse împleticindu-se la 
fereastră și privi afară. 

Henry alerga spre faleză. Submarinul se afla tot acolo, la mai 
puţin de un kilometru de țărm. El ajunse la marginea falezei și 
se făcu nevăzut. Avea de gând să încerce să ajungă la submarin 
înotând. 

Trebuia să-l oprească. 

„Doamne Dumnezeule, nu mai vreau...” 

Escaladă fereastra, ignorând plânsul copilului, și alergă după 


VP - 311 


el. 

Când ajunse la buza falezei, se lungi la pământ și privi în jos. 
Ajunsese cam la jumătatea distanţei dintre ea și mare. Se uită în 
sus, O văzu, încremeni o clipă, apoi începu să se deplaseze mai 
repede, periculos de repede. 

Primul ei gând fu să coboare în urma lui. Dar ce ar fi putut 
face pe urmă? Chiar dacă l-ar fi prins din urmă, era imposibil să-l 
poată opri din drum. 

Pământul de sub ea se mișcă ușor. Se târî înapoi, temându-se 
ca nu cumva solul să se desprindă și să o arunce în josul falezei. 

Ceea ce îi sugeră ideea. 

Începu să izbească în solul pietros cu amândoi pumnii. Păru să 
se mai zdruncine un pic și apăru o fisură. Cu o mână se prinse 
de margine, iar pe cealaltă și-o introduse în fisură. O bucată de 
calcar lutos, cam de mărimea unui pepene, se desprinse și 
rămase în mâinile ei. 

Privi peste marginea falezei și-l localiză. 

Ținti cu atenţie și aruncă piatra. 

Proiectilul păru să cadă extrem de încet. El observă piatra 
venind și-și acoperi capul cu mâinile. Lucy avu senzaţia că 
ratase ţinta. 

Piatra trecu la câţiva centimetri de capul lui și-i lovi umărul 
stâng. Se ţinea agăţat cu mâna stângă. O clipă, păru că-i 
slăbește strânsoarea și se balansă într-un echilibru precar. Mâna 
dreaptă, cea rănită, bâjbâi după un punct de sprijin. Pe urmă, se 
aplecă în afară, departe de suprafaţa stâncii, bătând aerul cu 
braţele, până când picioarele îi alunecară de pe bordura îngustă 
pe care se sprijiniseră până atunci, și rămase parcă suspendat 
în aer. În cele din urmă, căzu ca un bolovan pe stâncile de la 
baza falezei. 

Nu scoase niciun sunet. 

Aterizase pe o stâncă netedă, ieșită la suprafaţa apei. 
Zgomotul produs de izbirea corpului de stâncă o îngreţoșă. 
Zăcea întins pe spate, cu brațele întinse și cu capul într-un unghi 
imposibil faţă de restul corpului. 

Ceva se prelinse din el pe stâncă, și Lucy își întoarse privirea. 

e 

Pe urmă, totul păru să se întâmple dintr-odată. 

Un zgomot violent se auzi dinspre cer și trei avioane cu 
cercurile RAF desenate pe aripi se iviră dintre nori, plonjând 


VP - 312 


asupra submarinului, trăgând cu toate gurile de foc de la bord. 
Patru marinari urcau dealul către casă într-un trap mărunt, iar 
unul dintre ei strigă: 

— Stâng-drept, stâng-drept, stâng-drept. 

Un alt avion cobori pe suprafaţa mării, o barcă apăru din 
pântecele lui și un bărbat echipat cu o vestă de salvare începu 
să vâslească în direcția falezei. 

Un vas mic ocoli promontoriul și se îndreptă spre submarin. 
Submarinul dispăru în adâncurile apei. 

Barca se lovi cu prova de stâncile de la baza falezei, iar 
bărbatul cobori și cercetă cadavrul lui Faber. 

O navă, pe care ea o recunoscu - era cuterul pazei de coastă 
- își făcu apariţia. 

Unul dintre marinari se apropie. 

— N-ai păţit nimic, frumoaso? E o fetiță în casă care plânge 
după mămică ei... 

— E băiat, spuse Lucy. Trebuie să-l tund. 

e 

Bloggs cârmi barca către cadavrul de la baza falezei. Barca se 
lovi de stânci, iar el se căţără pe suprafaţa netedă. 

La impactul cu stânca, craniul lui Die Nadel se spărsese ca un 
glob de sticlă. Privindu-l mai de aproape, Bloggs observă că 
individul suferise câteva accidente încă înainte de cădere: mâna 
dreaptă îi era mutilată și păţise ceva la gleznă. 

Bloggs percheziționă cadavrul. Stiletul se afla acolo unde se 
aștepta să fie: într-o teacă fixată pe antebraţul stâng. In 
buzunarul interior al sacoului scump, pătat de sânge, Bloggs 
găsi un portofel, acte, bani și o cutiuță metalică conţinând o rolă 
de film cu douăzeci și patru de cadre de 35 mm. Le ridică în 
lumina tot mai puternică a soarelui; erau negativele fotografiilor 
găsite în plicurile trimise de Faber la ambasada portugheză. 

Marinarii de pe creasta falezei aruncară jos o frânghie; Bloggs 
puse în buzunar obiectele lui Faber, apoi legă frânghia în jurul 
cadavrului. După ce-l traseră sus, pe faleză, marinarii aruncară 
din nou frânghia pentru Bloggs. 

Când ajunse pe creastă, sublocotenentul se prezentă și 
porniră spre casa aflată pe culmea dealului. 

— N-am atins nimic, n-am vrut să distrugem probele, spuse 
ofițerul de marină. 

— Nu trebuia să vă formalizaţi așa de tare, îi spuse Bloggs. Nu 


VP - 313 


va fi niciun proces. 

Fură nevoiți să pătrundă în casă pe fereastra spartă de la 
bucătărie. Femeia stătea așezată la masă, cu copilul în poală. 
Bloggs îi adresă un zâmbet. Nu știa ce-ar fi putut să-i spună. 

Aruncă o privire rapidă în jurul lui. Casa era un adevărat câmp 
de luptă. Văzu ferestrele bătute în cuie, ușile baricadate, urmele 
incendiului, câinele cu gâtul tăiat, puștile, balustrada ciopârţită 
și securea înfiptă în pervaz, lângă degetele retezate. 

„Oare ce femeie e asta?” își spuse el. 

Puse marinarii la treabă - unul să deretice prin casă și să 
scoată cuiele de la ferestre și uși, celălalt să înlocuiască 
siguranţa arsă și, al treilea, să facă un ceai. 

Se așeză în fața femeii și o cercetă cu privirea. Era îmbrăcată 
în haine bărbătești, care-i veneau prost: avea părul ud, faţa îi 
era murdară. Și, cu toate acestea, era deosebit de frumoasă, cu 
niște ochi chihlimbarii pe un chip oval. 

Bloggs zâmbi către copil și-i vorbi femeii cu un glas blând. 

— Ceea ce ai făcut dumneata este de o importanţă 
extraordinară, spuse el. Într-una din aceste zile îți vom explica 
totul, dar acum aș vrea să-ţi pun două întrebări. In regulă? 

Ochii ei își concentrară privirea asupra lui și, după o clipă, 
încuviinţă din cap. 

— A reușit Faber să contacteze submarinul prin radio? 

Femeia privea în gol. 

Bloggs găsi o caramelă în buzunarul pantalonilor. 

— Pot să-i ofer băiatului o bomboană? Pare înfometat. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

— Acum, a contactat Faber submarinul? 

— Se numea Henry Baker, spuse ea. 

— Aha. Ei bine, l-a contactat? 

— Nu. Am provocat un scurtcircuit. 

— Ai procedat foarte inteligent, spuse Bloggs. Cum ai făcut-o? 

Ea arătă cu mâna fasungul gol de deasupra. 

— Cu șurubelniţa, nu? 

— Nu. N-am fost atât de deșteaptă. Cu degetele. 

El o privi îngrozit, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Gândul 
că în mod deliberat... Se scutură, încercând să îndepărteze 
ideea. Și își spuse din nou: „Oare ce fel de femeie e asta?”... 

— În fine, ce crezi, e posibil ca vreunul de pe submarin să-l fi 
văzut coborând faleza? 


VP - 314 


Efortul concentrării se oglindi pe faţa ei. 

— Nimeni n-a ieșit pe trapa de acces, de asta sunt foarte 

sigură, spuse ea. Doar dacă nu l-au văzut cu periscopul. 
__— Nu, spuse el. Asta e o veste bună, chiar foarte bună. 
Inseamnă că n-au aflat că a fost... neutralizat. In orice caz... 
Schimbă subiectul în grabă. Ai trecut prin niște întâmplări 
comparabile cu cele din prima linie a frontului. Ba chiar mai rele. 
Te vom duce, pe tine și pe copilul tău, la un spital, în ţară. 

— Bine, spuse ea. 

Bloggs se întoarse către ofițerul de marină. 

— Ai văzut vreun mijloc de transport prin împrejurimi? 

— Da, e unjeep în pâlcul acela de pădure. 

— Bun. Vrei să-i duci - pe femeie și pe copil - cu mașina până 
la debarcader și să îi îmbarci pe vasul tău? 

— Desigur. 

Bloggs se întoarse din nou către femeie. Se simţi cuprins de 
un val copleșitor de afecţiune amestecată cu admiraţie pentru 
ea. Acum părea fragilă și neajutorată, dar el știa că era la fel de 
curajoasă și de puternică pe cât era de frumoasă. Cu un gest 
care o surprinse - și // surprinse - îi luă mâna și-i spuse: 

— În primele zile petrecute în spital, te vei simţi deprimată. 
Dar ăsta va fi un semn de însănătoșire. Eu am să fiu pe-aproape, 
iar doctorii au să mă ţină la curent. Aș vrea să mai stăm de 
vorbă, pe îndelete, dar nu înainte de a dori și tu același lucru. 
OK? 

În sfârșit, ea îi zâmbi, iar el îi simţi căldura. 

— Ești foarte bun cu mine, spuse ea. 

Se ridică și plecă din casă, cu copilul în braţe. 

— Bun! murmură Bloggs ca pentru sine. Dumnezeule, ce 
femeie! 

Urcă la etaj, la staţia radio, și comută pe frecvența Corpului 
de Observatori. 

— Insula Furtunilor la aparat. Recepție. 

— Vorbiţi, Insula Furtunilor. 

— Fă-mi legătura cu Londra. 

— Rămâne-ţi pe recepţie. 

Urmă o pauză lungă, apoi se auzi o voce familiară. 

— Godliman. 

— Percy! Am prins... contrabandistul. E mort. 

— Grozav, grozav! In vocea lui Godliman se simţea o undă de 


VP - 315 


triumf sincer. A reușit să-și contacteze partenerul? 

— Aproape sigur că nu. 

— Bine lucrat, bătrâne, bine lucrat! 

— Nu pe mine trebuie să mă feliciţi, spuse Bloggs. Când am 
ajuns noi aici, toată treaba era terminată, n-a mai fost nevoie 
decât să facem curățenie. 

— Cine...? 

— Femeia. 

— Fir-aș al naibii! la zi, ce fel de om este? 

Bloggs rânji. 

— E un erou, Percy. 

lar Godliman, zâmbind și el la capătul celălalt al liniei, 
înțelese. 


Capitolul 38 


Hitler stătea în faţa ferestrei panoramice, privind munţii. Purta 
un costum cenușiu-albăstrui, și arata obosit și deprimat. În 
timpul nopţii, își chemase medicul personal. 

Amiralul Puttkamer saluta și-i spuse bună dimineaţa. 

Hitler se întoarse și privi cercetător la aghiotantul său. Acei 
ochi ca niște mărgele nu încetau să-l sperie pe Puttkamer. 

— L-au recuperat pe Die Nadel? 

— Nu. Au apărut niște probleme la locul întâlnirii - poliţia 
britanică urmărea niște contrabandiști. Se pare că, oricum, Die 
Nadel nu a fost acolo. Acum câteva minute, au transmis un 
mesaj radio. 

Îi întinse o foaie de hârtie. 

Hitler o luă, își puse ochelarii și începu să citească: 


LOCUL VOSTRU DE ÎNTÂLNIRE E NESIGUR BOILOR 
SUNT RĂNIT ȘI TRANSMIT CU MÂNA STÂNGĂ PRIMUL 
GRUP AL ARMATEI STATELOR UNITE GRUPAT ANGLIA 
DE EST SUB PATTON ORDINUL DE FRONT ESTE 
DOUĂZECI ȘI UNA DIVIZII INFANTERIE CINCI DIVIZII 
BLINDATE APROXIMATIV CINCI MII DE AVIOANE PLUS 
NAVELE MILITARE NECESARE ÎN GRUPUL WASH VA 
ATACA LA CALAIS ÎN CINCISPREZECE IUNIE SALUTĂRI 


VP - 316 


LUI WILLI. 


Hitler îi întinse hârtia lui Puttkamer și oftă. 

— Așadar, până la urmă e Calais. 

— Putem să fim siguri de acest om? întrebă aghiotantul. 

— Absolut. Hitler se întoarse și traversă camera, către unul 
din fotolii. Mişcările îi erau ţepene, trădându-i suferinţa. Este un 
german leal. Îl cunosc. Îi cunosc familia.. 

— Dar instinctul dumneavoastră... 

— Ah... am spus ca voi avea încredere în acest raport și așa 
voi face. Îi făcu semn să plece. Înștiinţează-i pe Rommel și pe 
Rundstedt că nu le pot da tancurile. Și trimite-l pe nemernicul 
ăla de doctor. 

Puttkamer salută din nou și plecă să transmită ordinele. 


VP - 317 


EPILOG 


Când Germania a învins Anglia în sferturile de finală ale 
Campionatului Mondial de fotbal din 1970, bunicul se înfurie. 

Stătea în faţa televizorului color și bombănea în barbă, la 
adresa ecranului. 

— Șiretenie! le spuse el experţilor aleși pe sprânceană care 
disecau acum fazele jocului. Șiretenie și hoție! Numai așa pot fi 
înfrânți blestemaţii aia de nemți. 

N-avea să se potolească până când nu-i soseau nepoții. 
jaguarul alb al lui Jo opri pe aleea din fața modestei locuinţe cu 
trei dormitoare, apoi însuși Jo, cu un aer prosper în geaca de 
antilopă, însoţit de Ann, soţia sa, și de copiii lor, intră. 

— Ai văzut meciul, tată? întrebă Jo. 

— Groaznic, am jucat ca niște cizme. 

De când se pensionase din cadrul armatei, și avea mai mult 
timp liber, începuse să-l pasioneze sportul. 

— Germanii au fost mai buni, spuse Jo. Practică un fotbal de 
calitate. Nu puteam învinge mereu... 

— Să nu-mi povestești mie de blestemaţii ăia de nemți. Prin 
șiretenie și hoţie, așa pot fi bătuţi. Se adresă nepotului, care se 
urcase în poala lui. Așa i-am bătut în timpul războiului, Davy - i- 
am tras pe sfoară la fix. 

— Cum i-ai tras pe sfoară, bunicule? întrebă Davy. 

— Păi, știi, i-am făcut să creadă... Vocea deveni scăzută și 
conspirativă, iar copilul chicoti, știind ce urmează. l-am făcut să 
creadă cât vom ataca la Calais... 

— Asta-i în Franţa, nu în Germania... 

— Lasă-l pe bunicul să-și spună povestea, îl dojeni Ann. 

— In tot cazul, continuă bunicul, i-am făcut să creadă că-i vom 
ataca la Calais, așa încât și-au dus acolo toate tancurile și toți 
oamenii. Se folosi de o perniţă ca să reprezinte Franţa, o 
scrumieră pentru germani și un briceag pentru Aliați. Numai că 
noi am atacat Normandia, și acolo nu mai rămăsese mare lucru, 
în afară de bătrânul Rommel și câteva pușcoace... 

— Și nu s-au prins de păcăleală? întrebă Davy. 

— Era cât pe ce să afle. De fapt, a existat un spion care a 


VP - 318 


aflat. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? 

— L-am omorât înainte să le poată spune alor săi. 

— Tu l-ai omorât, bunicule? 

— Nu, bunica ta l-a omorât. 

Bunica intră în cameră cu un ceainic. 

— Fred Bloggs, ce faci, sperii copiii? 

— De ce să nu știe și ei? bombăni Bloggs. Știţi, ea a primit și o 
medalie. Nu vrea să spună unde-o ţine pentru că nu vrea s-o 
arate musafirilor. 

Bunica turnă ceaiul în cești. 

— Ce-a fost a fost și-i mai bine să uităm, spuse ea, întinzându- 
i o ceașcă și o farfurie soţului ei. 

El o prinse de braţ și o strânse. 

— E departe de a se fi terminat, spuse el, și vocea i se făcu 
dintr-odată blândă. 

Preţ de o clipă, se uitară unul la celălalt. Părul ei minunat 
încărunţea acum, și-l purta într-un coc. Era mai trupeșă decât 
înainte. 

Dar ochii îi rămăseseră aceiaşi: mari, de culoarea 
chihlimbarului și deosebit de frumoși. Ochii aceia se uitau acum 
la el, și rămaseră amândoi nemișcaţi, aducându-și aminte. 

Până când Davy sări din poala bunicului și răsturnă ceașca de 
ceai pe podea, risipind astfel vraja. 


VP - 319 


= 
= A 
aS 
Ra 
2 


l 
` 
S 
RR 
A 
X 
À 
S 


virtual-project.eu