Ken Follett — O misiune riscanta

. 


NIA 


RR 
= e 


KEN 


O MISIUNE RISCA 


KEN FOLLETT 


O MISIUNE RISCANTĂ 


Original: /Jackdaws (2002) 


Traducere din limba engleză 
GRAAL SOFT 


a 


e 

© 
e o r 
e Ă 


virtual-project.eu 


VP - 


În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un număr de 50 
de femei au fost trimise în Franţa ca agenţi secreţi de către 
Serviciul de Operaţiuni Speciale (SOE) din Marea Britanie. Dintre 
acestea, doar 36 au supravieţuit războiului. Celelalte 14 și-au 
pierdut viaţa. 


Această carte este dedicată tuturor acestor femei. 


VP-3 


PRIMA ZI 


Duminică, 28 mai 1944 
CAPITOLUL 1 


Cu un minut înainte de explozie, piaţa Sainte-Cecile era 
cufundată în liniște. Era o seară caldă și nu bătea nicio adiere de 
vânt în oraș. Clopotele bisericii răsunau liniștit, chemându-i cam 
fără tragere de inimă pe credincioși la slujbă. Lui Felicity Clairet 
îi trezeau presimţiri negre. 

Castelul din secolul al XVII-lea domina întreaga piaţă. O copie 
în miniatură a celui de la Versailles, acesta avea o intrare 
măreață și două corpuri de clădiri dreptunghiulare pe ambele 
părţi, care se micșorau treptat în părţile din spate. Castelul mai 
avea o pivniţă și două etaje, iar deasupra un acoperiș înalt cu 
lucarne ovale. = 

Felicity, căreia toată lumea îi spunea Flick, iubea Franţa. li 
plăceau clădirile elegante, clima blândă, prânzurile luate pe 
îndelete și oamenii cultivați. Îi plăceau tablourile pictorilor 
francezi, literatura franceză și hainele elegante. Majoritatea 
turiștilor aveau impresia că francezii nu sunt prietenoși, dar Flick 
le vorbea limba de la șase ani și nimeni nu-și dădea seama că 
era străină. 

O deranja faptul că Franţa pe care o iubea atât de mult se 
schimbase. Nu mai era destulă mâncare pentru a lua masa pe 
îndelete, toate tablourile fuseseră furate de naziști, iar curvele 
rămăseseră singurele femei bine îmbrăcate. La fel ca 
majoritatea femeilor, Flick purta o rochie lălâie, decolorată de 
prea mult spălat. Își dorea din tot sufletul ca acea ţară să fie la 
fel ca înainte. Poate că avea să revină la normal în curând, dacă 
ea și tovarășii ei aveau să-și ducă la bun sfârșit misiunea. 

Poate că nu va mai prinde schimbarea - poate că avea să 
moară în următoarele minute. Nu era fatalistă; voia să trăiască. 
Își dorea să facă o mulţime de lucruri după război: să-și termine 
doctoratul, să aibă un copil, să vadă New York-ul, să-și cumpere 

VP - 4 


o mașină sport și să bea șampanie pe plajă la Cannes. Dar dacă 
avea să moară, se bucura că își va petrece ultimele clipe într-o 
piață luminată de razele soarelui, admirând o clădire veche și 
frumoasă, în timp ce ritmul vioi al limbii franceze îi răsuna dulce 
în urechi. 

Castelul fusese construit ca reședință pentru aristocrația din 
partea locului, dar ultimul conte de Sainte-Cécile fusese 
ghilotinat în 1793. Grădinile ornamentale fuseseră demult 
transformate în vii, căci aceasta era patria vinului, inima regiunii 
Champagne. Acum în castel se afla o importantă centrală 
telefonică, amplasată aici doar fiindcă ministrul 
telecomunicațţiilor se născuse la Sainte-Cécile. 

Când veniseră nemţii, extinseseră centrala pentru a facilita 
conexiunile între sistemul de telefonie francez și noua linie 
telefonică spre Germania. În clădire se stabilise și sediul 
regional al Gestapoului, cu birouri la etajele superioare și cu 
celule la subsol. 

Cu o lună în urmă, castelul fusese bombardat de către forțele 
aliate. Era ceva nou să-și atingă ţinta cu atâta precizie. 
Bombardierele cu patru motoare Lancaster și Flying Fortress 
care survolau spaţiul aerian al Europei în fiecare noapte nu 
aveau o asemenea precizie - câteodată ratau chiar și un oraș 
întreg - dar ultima generaţie de bombardiere, de tip Lightning și 
Thunderbolt!, puteau să se furișeze pe timp de zi și să 
nimerească o ţintă de mici dimensiuni, cum ar fi un pod sau o 
gară. Mare parte din aripa de vest a castelului ajunsese acum un 
morman de cărămizi ciobite și dale albe de piatră din secolul al 
XVII-lea. 

Dar raidul aerian nu-și nimerise ţinta. Reparaţiile se făcuseră 
repede, iar liniile telefonice căzuseră pentru scurt timp, căci 
nemţii instalaseră rapid alte panouri de comandă. Tot 
echipamentul telefonic automat și amplificatoarele atât de 
necesare pentru convorbirile internaţionale erau în subsolul care 
scăpase aproape neatins. 

De aceea se afla Flick aici. 

Castelul se înălța în partea de nord a pieţei; era împrejmuit de 
un zid înalt cu piloni de piatră și grilaj de fier și păzit de soldaţi 
înarmaţi. La est se afla o bisericuţă din Evul Mediu, ale cărei 
porți vechi din lemn erau larg deschise ca să intre aerul văratic 


1 Trăsnet. (n.tr.). 
VP-5 


și credincioșii. Peste drum de biserică, pe partea de vest a pieței 
se afla primăria, condusă de un primar ultraconservator care se 
înţelegea destul de bine cu naziștii. Pe latura din sud se înșirau 
niște magazine și un bar numit Cafe des Sports. Flick stătea la o 
masă pe terasă, așteptând să înceteze dăngănitul clopotelor. 
Avea în faţă un pahar cu vin alb slab din podgoriile locale pe 
care nici măcar nu-l gustase. 

Era ofițer britanic cu grad de maior. Oficial făcea parte din 
First Aid Nursing Yeomanry?, o organizaţie formată doar din 
femei și care se numea inevitabil FANY3. Dar acesta era doar un 
paravan. De fapt, ea lucra pentru o organizaţie secretă, Divizia 
de Operaţiuni Speciale, al cărei scop era sabotajul în spatele 
liniilor inamice. La douăzeci și opt de ani, era unul dintre agenții 
cei mai experimentați. Nu era prima oară când simţea că 
moartea îi dă târcoale. Știa că primejdiile o pândeau la tot pasul 
și învățase să-și stăpânească frica, însă tot îi îngheţa sângele în 
vene ori de câte ori zărea căștile de oţel și mitralierele 
gardienilor care păzeau castelul. 

In urmă cu trei ani, cel mai mare vis al ei era să ajungă 
profesoară de literatură franceză la o universitate din Marea 
Britanie, să-i învețe pe studenţi să aprecieze stilul viguros al lui 
Hugo, spiritul lui Flaubert și înflăcărarea lui Zola. Lucrase în 
cadrul Ministerului de Război, unde traducea documente 
franceze, când fusese convocată la un interviu misterios într-o 
cameră de hotel și întrebată dacă era dispusă să-și asume o 
misiune periculoasă. 

Acceptase fără să stea prea mult pe gânduri. Războiul era în 
toi și toți băieţii cu care studiase la Oxford își riscau viaţa în 
fiecare zi, așa că de ce să nu facă și ea la fel? La două zile după 
Crăciunul din 1941, începuse antrenamentele în cadrul 
Serviciului de Operaţiuni Speciale“. Peste șase luni era curierul 
care ducea mesaje de la cartierul general al SOE, de pe Baker 
Street nr. 64 din Londra, la grupări din mișcarea de Rezistență 
din Franţa aflată sub ocupaţie nazistă, în vremurile când căștile 
wireless nu se prea găseau și operatori instruiți nici atât. Flick se 


2 O organizaţie de infirmiere voluntare înfiinţată în 1907. În cel de-al Doilea Război 
Mondial, unele membre ale acestei organizații activau ca agenţi secreți. (n.tr.). 
3 Joc de cuvinte intraductibil (funny înseamnă fund în limba engleză). (n.tr.). 


4 Special Operations Executive, cunoscut și sub numele de „Armata secretă a lui 
Churchill”, a fost un serviciu special de spionaj și sabotaj înființat pe 12 iulie 1940, la 
începutul războiului, și condus de prim-ministrul al Marii Britanii. (n.tr.). 


VP-6 


parașuta, se deplasa cu acte false, îi contacta pe membrii 
mișcării de Rezistență, le înmâna ordinele, își nota răspunsurile, 
nemulţumirile și solicitările de arme și muniţie. La întoarcere, 
era luată la bordul unui avion de recuperare Wesdland Lysander 
cu trei locuri, suficient de mic pentru a ateriza pe un teren de 
cinci sute cincizeci de metri. 

De la munca de curierat fusese avansată la cea de organizare 
a acţiunilor de sabotaj. Majoritatea agenţilor SOE erau ofiţeri, 
dar „oamenii” lor de legătură erau teoretic membri ai 
Rezistenței franceze. De fapt, Rezistenţa nu era formată din 
militari, iar agentul trebuia să le câștige încrederea în vederea 
colaborării arătându-se dur, priceput și autoritar. 

Operaţiunea era periculoasă. Impreună cu Flick mai fuseseră 
antrenați șase bărbaţi și trei femei, iar după doi ani ea era 
singura care mai activa. Doi muriseră cu siguranţă: unul fusese 
împușcat de Milice, detestata poliție secretă franceză, iar cel de- 
al doilea murise pentru că nu i se deschisese parașuta. Ceilalţi 
șase fuseseră capturați, interogați, torturați și trimiși în lagărele 
de concentrare din Germania. Flick supravieţuise pentru că nu 
cunoștea mila, avea reacţii rapide și era obsedată de propria 
siguranţă. 

Lângă ea stătea soțul ei, Michel, conducător al mișcării de 
Rezistență cu numele de cod Bollinger, care își avea sediul în 
catedrala din Reims, la șaisprezece kilometri de locul unde se 
aflau. Deși își risca viaţa, Michel ședea comod în scaun, cu 
glezna dreaptă pe genunchiul stâng, ţinând în mână un pahar 
înalt cu bere apoasă, singura care se găsea în vreme de război. 
Zâmbetul său lipsit de griji o cucerise din prima clipă, pe când 
era studentă la Sorbona și își scria lucrarea de doctorat despre 
etica lui Moliere, pe care o abandonase când izbucnise războiul. 
El era pe atunci un tânăr lector de filosofie cu un aer boem, cu 
un cârd de studente înnebunite după el. 

Era încă cel mai atrăgător bărbat pe care-l întâlnise în viaţa 
ei. Era înalt, se îmbrăca neglijent, dar elegant, în costume 
șifonate și cămăși albastre decolorate. Avea mereu părul un pic 
prea lung, iar vocea-i era atât de senzuală, ochii de un albastru 
atât de pătrunzător, încât făcea orice femeie să se simtă unică 
pe lume. 

Această misiune îi oferise lui Flick șansa de a petrece câteva 
zile cu soțul ei, dar nu avuseseră parte de clipe fericite. Nu se 


VP -7 


certaseră, dar Michel nu era prea afectuos cu ea, de parcă nu l- 
ar mai fi interesat. Se simţise jignită. Instinctul îi spunea că are 
pe altcineva. Avea numai treizeci și cinci de ani, iar femeile 
tinere îl găseau încă atrăgător datorită farmecului său boem. Nu 
ajutase nici faptul că după ce se căsătoriseră stătuseră mai mult 
despărțiți decât împreună, din cauza războiului. Se gândea cu 
amărăciune că erau multe franţuzoaice disponibile din 
Rezistență și nu numai. 

Încă îl mai iubea. Dar nu în același fel: nu-l mai adora ca în 
luna de miere, nu mai dorea să-și petreacă toată viaţa făcându-l 
fericit. Vraja iubirii se destrămase, iar la o analiză mai atentă își 
dădea seama că era înfumurat, egoist și neserios. Însă, când îi 
acorda atenţia cuvenită, încă o mai făcea să se simtă unică, 
frumoasă și iubită. 

Farmecul lui avea efect și asupra bărbaţilor, fiind un lider 
curajos și charismatic. El și Flick puseseră la cale planul de 
bătaie. Aveau să atace castelul în două zone, împrăștiindu-i 
astfel pe cei care-l apărau, apoi aveau să se regrupeze în clădire 
pentru a forma o singură trupă care va pătrunde în subsol, va 
repera camera cu echipamentul și-l va arunca în aer. 

Planul castelului le fusese furnizat de către Antoinette Dupart, 
cea care le supraveghea pe femeile de serviciu care făceau 
curăţenie acolo în fiecare seară. Era, de asemenea, și mătușa lui 
Michel. Femeile își începeau tura la șapte seara, odată cu slujba 
de vecernie, iar Flick le vedea acum pe câteva dintre ele 
arătându-și permisele speciale gărzilor de la poarta din fier 
forjat. Pe planul de la Antoinette se vedea clar intrarea în 
subsol, dar niciun alt detaliu, căci era o zonă restricționată, în 
care aveau acces doar nemții, care-i puneau pe soldaţi să curețe 
pe acolo. 

Planul de atac pus la cale de Michel se baza pe rapoartele de 
la MI6, Serviciul Secret Britanic, în care se spunea că acel castel 
era păzit de un detașament Waffen SS care lucra în trei 
schimburi, fiecare fiind format din doisprezece bărbaţi. Membrii 
Gestapoului care se aflau în clădire nu erau combatanți, iar 
majoritatea nici n-aveau să fie înarmați. Celula de rezistenţă 
Bollinger reușise să mobilizeze cincisprezece oameni pentru 
acest asalt, iar aceștia se risipiseră acum fie printre credincioșii 
din biserică, fie printre plimbăreţii de duminică din piaţă, cu 
armele ascunse sub haine sau în rucsacuri și sacoșe. Dacă cei 


VP-8 


din MI6 nu se înșelau, membrii Rezistenței aveau să depășească 
numeric gărzile. 

Dar Flick era îngrijorată și simţea cum frica i se cuibărea în 
inimă. Când îi spusese lui Antoinette despre estimările celor de 
la MI6, aceasta se încruntase și îi zisese: „Mi se pare că sunt mai 
mulţi”. Antoinette nu era proastă - fusese secretara lui Joseph 
Laperriere, producător de șampanie, până când i se reduseseră 
profiturile din cauza ocupaţiei germane și soţia lui devenise 
secretară - și putea să aibă dreptate. 

Michel nu reușise să o lămurească de ce exista această 
diferenţă între estimarea celor din MI6 și presupunerile lui 
Antoinette. El locuia la Reims, și nici el, nici altcineva din 
grupare nu cunoștea Sainte-Cécile. Nu avuseseră timp să 
meargă în recunoaștere. Dacă se întâmpla ca oamenii din 
Rezistență să fie depășiți numeric, Flick se gândea cu groază că 
nu aveau nicio șansă în fața trupelor disciplinate ale germanilor. 

Se uită prin piaţă după cunoscuţi, în aparenţă oameni 
nevinovaţi care doar se plimbau, dar care erau de fapt pregătiţi 
să omoare sau să-și sacrifice viaţa. In faţa merceriei se afla 
Geneviève, o fată înaltă în vârstă de douăzeci de ani cu un Sten 
ascuns sub haina subțire de vară, care se uita cu atenţie la un 
cupon de stofă verde-închis. Sten era un pistol-mitralieră 
preferat de cei din Rezistență, căci putea fi demontat în trei 
părţi și ţinut într-o geantă de mici dimensiuni. Deși Geneviève 
putea să fie fata pe care pusese Michel ochii, pe Flick o trecu un 
fior de spaimă la gândul că tânăra putea fi secerată de o rafală 
de gloanțe în câteva secunde. Bertrand, un băiat blond de doar 
șaptesprezece ani, ţinea la subsuoară un Colt automat de 
calibrul 45 învelit într-un ziar, și traversa nerăbdător piaţa către 
biserică. Aliaţii parașutaseră sute de arme de acest tip. La 
început, Flick nu fusese de acord ca Bertrand să facă parte din 
grup pentru că era prea tânăr, dar acesta o implorase să-l 
primească și pe el, iar ea avea nevoie de cât mai mulţi oameni, 
așa că cedase până la urmă. Spera ca bravura de care dădea 
dovadă să nu-l părăsească odată ce începeau împușcăturile. lar 
Albert, căruia nevasta îi născuse primul copil în această 
dimineaţă, stătea pe scările din faţa bisericii, ca să-și termine 
ţigara și să poată intra la slujbă. Albert trebuia neapărat să 
rămână în viaţă. Avea asupra lui o sacoșă de pânză care părea 


VP-9 


plină de cartofi, dar înăuntru se găseau de fapt grenade de 
mână Mark | Mills nr. 36. 

Atmosfera din piață nu avea nimic neobișnuit, cu excepţia 
unui singur lucru. Lângă biserică era parcată o mașină sport 
imensă și puternică. Era o Hispano-Suiza fabricată în Franţa, 
model 68-bis, cu un motor de avion V12, una dintre cele mai 
rapide mașini din lume. Avea un radiator din argint înalt și 
semeț, deasupra căruia se afla emblema cu barza în zbor și era 
vopsită în albastru-deschis. 

Parcase acolo în urmă cu o jumătate de oră. Şoferul, un 
bărbat arătos de vreo 40 de ani, purta un costum elegant, dar 
era cu siguranţă ofiţer german - nimeni altcineva nu ar fi avut 
tupeul să se afișeze cu o astfel de mașină. Cea care îl însoțea, o 
roșcată sexy și înaltă, într-o rochie de mătase verde și cu pantofi 
din piele cu toc în picioare, era atât de chic, încât trebuia să fie 
franțuzoaică. Bărbatul fixase un aparat foto pe un tripod și făcea 
poze cu castelul. Femeia avea o expresie sfidătoare pe chip, de 
parcă știa că orășenii sărmani care se zgâiau la ea în drumul lor 
spre biserică o făceau „curvă” în gând. 

In urmă cu câteva minute, bărbatul o speriase pe Flick când o 
rugase să-i facă o poză împreună cu prietena lui, având castelul 
în fundal. li vorbise politicos, îi surâsese amabil, iar accentul 
german de-abia i se ghicea în voce. Distragerea atenţiei într-un 
moment crucial era ceva absolut îngrozitor pentru Flick, dar se 
gândise că refuzul ei ar fi stârnit bănuieli, mai ales că dorea să 
pară doar o femeie din partea locului care nu avea nimic mai 
bun de făcut decât să zăbovească pe terasa unei cafenele. Așa 
că îi răspunsese cum ar fi făcut orice franțuzoaică pusă în 
această situaţie: îl privise cu răceală și indiferenţă, însă 
îndeplinise dorința germanului. 

Fusese un moment amuzant și înspăimântător totodată: 
agentul secret britanic stătea în spatele aparatului; ofițerul 
german și târfa lui îi zâmbeau, în timp ce clopotele bisericii 
băteau secundele rămase până la explozie. Apoi ofiţerul îi 
mulțumise și vru să-i ofere ceva de băut. Îl refuzase categoric: 
nicio franţuzoaică respectabilă nu putea sta împreună cu un 
neamţ la o masă și să nu fie considerată curvă. El dăduse din 
cap în semn de înțelegere, iar Flick se întorsese la soțul ei. 

Era evident că ofițerul se afla în afara orelor de serviciu și nu 
părea să fie înarmat, așa că nu prezenta niciun pericol, dar tot o 


VP - 10 


deranja pe Flick. Acest gând nu-i dădea pace în ultimele 
secunde de acalmie, dar în cele din urmă înțelese că nu putea fi 
turist. Părea prea preocupat pentru cineva care nu voia decât să 
admire frumusețea vechiului castel. Femeia era exact ce părea 
să fie, dar el cu siguranţă că nu era ceea ce voia să pară. 

Înainte ca Flick să priceapă ce era cu bărbatul, clopotele 
încetară să mai bată. 

Michel își termină băutura, apoi se șterse la gură cu dosul 
palmei. _ 

Flick și Michel se ridicară de la masă. Incercând să pară 
relaxaţi, cei doi se îndreptară agale către intrarea în cafenea și 
se opriră în prag, punându-se instinctiv la adăpost. 


CAPITOLUL 2 


Dieter Franck o remarcase pe femeia care stătea la masa de 
la cafenea în momentul în care ajunsese cu mașina în piață. 
Întotdeauna îi atrăgeau atenţia femeile frumoase. Aceasta îl 
șocase cu sex appeal-ul ei. Avea părul blond-deschis și ochii 
verzi și probabil că avea sânge nemtesc - nu era ceva 
neobișnuit aici, în nord-estul Franţei, atât de aproape de graniţă. 
Pe trupul ei micuț și zvelt avea o rochie ca un sac, dar își pusese 
la gât o eșarfă galbenă din bumbac ieftin, dar de un bun-gust pe 
care îl consideră tipic franțuzesc. Când îi vorbise, îi văzuse frica 
din ochi, normală la un francez care era abordat de unul dintre 
invadatorii germani; dar imediat după aceea, întrezărise pe 
chipul ei frumos o expresie sfidătoare prost disimulată care îi 
stârnise interesul. 

Era cu un bărbat atrăgător care nu părea prea interesat de ea 
- probabil soţul ei. Dieter o rugase să-i facă o poză doar pentru 
că voia să schimbe două vorbe cu ea. Avea o nevastă și doi copii 
frumoși în Köln, iar în apartamentul său din Paris stătea cu 
Stephanie, dar asta nu-l împiedica să se dea la alta. Femeile 
frumoase erau aidoma minunatelor tablouri impresioniste 
franceze pe care le colecționa: dacă aveai unul, asta nu însemna 
că nu-ți mai doreai altul. 

Franţuzoaicele erau cele mai frumoase femei din lume. Orice 
venea de la francezi era frumos: podurile, bulevardele, 


VP -11 


mobilierul, chiar și farfuriile de porțelan. Lui Dieter îi plăceau 
cluburile de noapte, șampania, pateul de gâscă și baghetele 
calde. Îi plăcea să-și cumpere cămăși și cravate de la Charvet, 
legendarul chemisier de peste drum de hotelul Ritz. Ar fi putut 
să locuiască la Paris pentru totdeauna. 

Nu știa de unde avea asemenea gusturi. Tatăl lui era profesor 
de muzică - o artă în care excelau germanii, nu francezii. Dar lui 
Dieter i se părea foarte plictisitoare viața academică pe care o 
ducea tatăl său, așa că își îngrozise părinţii când îi anunţase că 
voia să devină poliţist, fiind unul dintre primii absolvenţi de 
facultate din Germania care alesese această meserie. Până în 
1939, ajunsese șeful Departamentului de criminalistică al poliţiei 
din Köln. În mai 1940, când tancurile blindate ale generalului 
Heinz Guderian trecuseră râul Meusa la Sedan și traversaseră 
triumfător Franța, ajungând într-o săptămână la Canalul 
Mânecii, Dieter aplicase sub impulsul momentului pentru o 
funcţie în armată. Datorită experienței sale în poliție, primise 
imediat un post în cadrul serviciului de spionaj. Vorbea fluent 
franceza și binișor engleza, așa că fusese însărcinat cu 
interogarea prizonierilor. Se pricepea de minune la asta și era 
extrem de încântat când reușea să obţină informaţii preţioase 
care îi puteau ajuta pe nemți să câștige bătăliile. In Africa de 
Nord, rezultatele muncii sale fuseseră apreciate de însuși 
Rommel. 

Folosea tortura când era necesar, dar îi plăcea să scoată 
informaţii prin mijloace mai subtile. Așa o prinsese cu mâţa-n 
sac pe Stephanie. Era o fată echilibrată, senzuală și deșteaptă, 
care deținuse la Paris un magazin de pălării chic pentru femei, 
dar îngrozitor de scumpe. Din păcate, avea o bunică evreică. 
Pierduse magazinul și stătuse șase luni într-o închisoare 
franceză și era în drum spre un lagăr din Germania când Dieter 
o salvase. 

Ar fi putut s-o violeze. Ea se și aștepta la asta. Nimeni nu ar fi 
încercat să protesteze și cu atât mai puţin să-l pedepsească pe 
el. Dar în loc să facă asta, îi dăduse de mâncare, haine noi, o 
instalase în camera de oaspeţi din apartamentul său, o tratase 
cu afecțiune, până când într-o seară, după o cină cu foie de 
veau și o sticlă de La Tache, o sedusese pe canapeaua din faţa 
șemineului. 


VP - 12 


Astăzi ea îl ajuta să nu fie descoperit. Lucra din nou cu 
Rommel. Feldmareșalul Erwin Rommel, „Vulpea Deșertului”, era 
acum comandantul Grupului de armată B, care avea misiunea 
de a apăra nordul Franței. Serviciile secrete germane se 
așteptau la invazia forțelor aliate în acea vară. Rommel nu avea 
suficienți oameni ca să păzească kilometri întregi de coastă, așa 
că adoptase o strategie foarte îndrăzneață de ripostă: 
batalioanele sale se aflau la kilometri distanță de țărm, dar 
pregătite să acţioneze urgent în caz de nevoie. 

Englezii știau asta - aveau și ei servicii secrete. Planul lor de 
contraatac era să întârzie riposta lui Rommel, întrerupându-i 
sistemele de comunicare. Zi și noapte, avioanele americane și 
engleze bombardaseră șosele și linii ferate, poduri și tunele, gări 
și staţii de triaj. Și Rezistenţa aruncase în aer centrale electrice 
și fabrici, deraiase trenuri, tăiase liniile telefonice și trimisese 
adolescente să toarne pietriș în rezervoarele de combustibil ale 
camioanelor și tancurilor. 

Misiunea lui Dieter era să identifice principalele ţinte ale 
sistemului de comunicații și să evalueze capacitatea Rezistenței 
de a le ataca. In decursul ultimelor luni, de la baza sa din Paris, 
cutreierase tot nordul Franţei, zbierând la santinelele adormite 
și băgând frica în căpitanii leneși, întărind paza la posturile de 
manevră de pe calea ferată, la depouri, garaje și la turnurile de 
control ale aeroporturilor. Astăzi făcea o vizită surpriză la o 
centrală telefonică de maximă importanţă strategică. Pe aici 
treceau toate convorbirile telefonice între Statul-Major General 
din Berlin și forțele germane din nordul Franței, inclusiv cele de 
pe teleimprimator, un mijloc prin care se transmiteau și acum 
majoritatea ordinelor. Dacă această centrală era distrusă, 
sistemul de comunicaţii al nemților avea să fie grav afectat. 

Evident că Aliaţii știau asta și încercaseră să bombardeze 
centrala, dar fără mare succes. Rezistenţa putea să atace mult 
mai eficient într-un asemenea caz. Cu toate acestea, paza nu 
era foarte strictă, după standardele lui Dieter. Acest lucru se 
datora probabil influenţei Gestapoului, care avea un sediu în 
clădire. Geheime Staatspolizei era poliţia secretă de stat, iar 
oamenii erau adesea promovați mai degrabă pentru loialitatea 
faţă de Hitler și entuziasmul pentru fascism, decât pentru 
meritele sau inteligenţa lor. Dieter era acolo de o jumătate de 


VP - 13 


oră făcând fotografii și se enerva cumplit când vedea că soldații 
care păzeau centrala telefonică nici nu-l băgau în seamă. 

Totuși, când clopotele bisericii încetară să mai bată, un ofițer 
Gestapo în uniformă de maior ieși în pas vioi pe porțile înalte din 
fier ale castelului și se duse glonţ la Dieter. 

— Dă-mi aparatul ăla! ţipă el într-o franceză stricată. 

Dieter se întoarse, prefăcându-se că nu îl auzise. 

— Nu ai voie să faci fotografii cu castelul, imbecilule! ţipă 
bărbatul. Nu vezi că e o unitate militară? 

Dieter se întoarse spre el și îi răspunse șoptit în germană: 

— Ţi-a luat al dracu’ de mult timp până să vii aici. 

Bărbatul era șocat. Civililor le era de obicei frică de cei din 
Gestapo. 

— Ce tot spui acolo? îi zise el pe un ton mai blând. 

Dieter se uită la ceas. 

— Sunt aici de treizeci și două de minute. Puteam să fac zeci 
de poze și să fi plecat de mult timp de aici. Tu te ocupi de pază? 

— Dar tu cine ești? 

— Maiorul Dieter Franck, din statul-major al feldmareșalului 
Rommel. 

— Franck! zise el. Îmi amintesc de tine! 

Dieter se uită mai cu luare-aminte la el. 

— Doamne! spuse el când îl recunoscu. Willi Weber! 

— Sturmbannfiihrer” Weber, la dispoziția dumneavoastră! 

Ca majoritatea celor din Gestapo, Weber avea un anumit rang 
militar în SS, care i se părea mai de soi decât cel din poliţie. 

— Să fiu al naibii, spuse Dieter. Nu-i de mirare că paza lasă de 
dorit. 

Când erau tineri, Weber și Dieter lucraseră împreună la secţia 
de poliție din Köln în anii 1920. Dieter avusese întotdeauna 
parte de succes, iar Weber doar de eșecuri. Weber îl invidia pe 
Dieter pentru succesul său, punându-l pe seama privilegiilor de 
care se bucura familia lui. (Dieter nu provenea dintr-un mediu 
foarte privilegiat, dar așa i se părea lui Weber, fiul unui docher.) 

In cele din urmă, Weber fusese concediat. Dieter începu să-și 
amintească de ce: avusese loc un accident, o mulțime de gură- 
cască se adunaseră în jur, Weber intrase în panică și trăsese cu 
arma, omorându-l pe unul dintre curioși. 


° Rang în SS, care corespundea celui de maior din armată. (n.tr.). 
VP - 14 


Dieter nu-l mai văzuse de cincisprezece ani, dar putea lesne 
să ghicească cum evoluase cariera lui: se înscrisese în Partidul 
Nazist, devenise organizator voluntar, aplicase pentru un post în 
Gestapo, menţionând experienţa lui în poliţie, și avansase rapid 
în acea comunitate de ratati plini de frustrări. 

— Ce faci aici? îl întrebă Weber. 

— Vreau să văd cât de bună e paza, din ordinul 
feldmareșalului. 

— Paza e foarte bună, se burzului Weber la el. 

— Poate pentru o fabrică de mezeluri. Uită-te în jurul tău! 
arătă Dieter înspre piață. Dacă oamenii ăștia fac parte din 
Rezistență? Îi arătă o fată care purta o haină subţire de vară 
peste rochie. Dacă ar ascunde o armă sub haină? Dacă... 

Se opri. 

iși dădu seama că nu inventase totul pentru a încerca să 
demonstreze ceva. |n mintea lui îi vedea pe cei din piață 
grupându-se în formaţie de luptă. Blonda minionă și soţul ei se 
refugiaseră în bar. Cei doi bărbaţi care stăteau în faţa bisericii se 
pitiseră după coloane. Fată înaltă în haină de vară, care se uita 
atent la vitrina magazinului cu un minut în urmă, stătea acum în 
umbra mașinii lui. Când Dieter se uită înspre ea, haina i se 
deschise și, spre mirarea lui, își dădu seama că nu se înșelase: 
sub haină se afla o mitralieră semiautomată cu pat demontabil, 
exact genul de armă preferată de cei din Rezistență. 

— Doamne sfinte! exclamă el. 

Se căută sub vestă și-și aminti că nu avea nicio armă la el. 

Unde era Stephanie? Se uită în jur, fiind cuprins de panică, 
dar ea se afla lângă el, așteptând răbdătoare să termine 
conversaţia cu Weber. 

— La pământ! strigă el. 

Apoi se auzi și bubuitul exploziei. 


CAPITOLUL 3 


Flick stătea pe vârfuri în spatele lui Michel în prag la Cafe des 
Sports, și se uita peste umărul lui. Era în stare de alertă, cu 
inima bubuindu-i în piept, mușchii încordaţi, gata de atac, dar 


VP -15 


mintea îi rămăsese lucidă; observa totul și cântărea situaţia cu 
detașare. 

În raza ei vizuală erau opt soldaţi: doi la poartă care verificau 
legitimaţiile, doi după poartă, doi patrulau în zona din spatele 
gardului de fier, iar alţi doi stăteau la baza celor câtorva trepte 
care duceau la ușa impozantă a castelului. 

Latura lungă de nord a bisericii constituia o parte din zidul ce 
înconjura terenul pe care era castelul. Transeptul dinspre nord 
ieșea în afară câţiva centimetri în parcarea care făcuse parte din 
grădina ornamentală. Pe timpul vechiului regim, contele avea 
propria intrare în biserică, o ușiţă în peretele transeptului. Ușa 
fusese acoperită cu scânduri și tencuită în urmă cu mai bine de 
o sută de ani, iar de atunci nu se mai atinsese nimeni de ea. 

Cu o oră în urmă, un fost muncitor de la cariera de piatră, pe 
nume Gaston, intrase în biserica părăsită și pusese patru bucăţi 
de dinamită de patru sute de grame fiecare la baza intrării 
blocate. Inserase detonatoare și le conectase între ele ca să 
explodeze în același timp; mai adăugase și un declanșator de 
cinci secunde acţionat printr-un buton. Pe urmă mânijise totul cu 
cenușă din șemineul lui de acasă ca să nu trezească suspiciuni 
și trăsese o strană veche din lemn în faţa ușii ca să mascheze și 
mai bine locul. Mulțumit de ce făcuse, îngenunchease și se 
rugase. 

În urmă cu câteva secunde, când clopotele bisericii încetaseră 
să bată, Gaston se ridicase din strană și făcuse cei câțiva pași 
de la naos la transept, apoi apăsase pe declanșator și se 
tupilase după colț. Suflul exploziei ridicase praful depus de sute 
ani pe arcadele în stil gotic. Dar în transept nu se afla nimeni în 
timpul slujbelor, așa că niciun om nu avea să fie rănit. 

După bubuitură, piaţa fu învăluită în tăcere. Toţi amuţiseră: 
soldații de la porţile castelului, santinelele care patrulau pe 
lângă gard, maiorul de la Gestapo, dar și neamţul bine îmbrăcat 
și fermecătoarea lui amantă. Cuprinsă de teamă, Flick se uită 
întâi la piaţă și apoi, prin barele gardului din fier, spre castel. În 
parcare se înălța ce mai rămăsese din grădina din secolul al 
XVII-lea, o fântână de piatră cu trei heruvimi pe care crescuse 
mușchi și care zâmbeau nepăsători pe locul de unde ţâșnise 
odată apă. În jurul bazinului din marmură erau parcate un 
camion, o mașină blindată, un Mercedes sedan vopsit în gri- 
verzui, culoarea armatei germane, și două Citroen-uri negre cu 


VP - 16 


tracțiune faţă, preferatele celor din Gestapoul de pe teritoriul 
francez. Un soldat umplea rezervorul unuia din Citroen-uri de la 
o pompă de benzină care arăta nelalocul ei sub ferestrele 
palatului. Timp de câteva secunde nu se văzuse nicio mișcare. 
Flick aşteptă, ţinându-și răsuflarea. 

Printre enoriașii din biserică se aflau zece oameni înarmaţi. 
Preotul, care nu era un simpatizant al Rezistenței și nu primise 
niciun avertisment, se bucura probabil că veniseră atâţia 
credincioși la slujba de seară, la care nu se strângea de obicei 
prea multă lume. Se poate să se fi întrebat de ce oare unii dintre 
ei purtau pardesie, în ciuda timpului frumos, dar după patru ani 
de austeritate mulţi oameni se îmbrăcau ciudat, iar un bărbat 
care nu avea sacou putea veni la biserică și în trenci. Flick spera 
ca preotul să fi priceput ce se întâmpla. Până acum, cei zece 
trebuie să fi sărit de pe locurile lor, să fi scos armele și să o fi 
luat la goană prin spărtura recent făcută în zid. 

In cele din urmă, îi zări în spatele bisericii. Lui Flick îi tresăltă 
inima de mândrie și teamă când îi văzu mai bine: o armată 
pestriță cu șepci vechi pe cap și pantofi scâlciaţi, care alergau 
spre parcare prin praf, ţinându-și bine în mâini armele preferate 
- pistoale, revolvere, mitraliere și chiar un pistol-mitralieră. Încă 
nu începuseră să tragă, căci încercau să se apropie cât mai mult 
posibil de clădire înainte să înceapă împușcăturile. 

Michel îi văzu și el în același timp. Mormăi ceva, dar Flick știa 
că și el se simţea mândru de curajul lor, dar îi era și frică, pentru 
că-și puneau vieţile în primejdie. Acum era momentul să 
distragă atenţia gărzilor. Michel își ridică mitraliera Lee-Enfield 
nr. 4 Mark |, pe care Rezistenţa o numea mitralieră canadiană, 
căci multe dintre ele erau fabricate în Canada. Tinti, ridică 
piedica de la trăgaciul cu două poziţii și trase. Își încărcă 
mitraliera cu mișcări sigure, în așa fel încât era imediat gata să 
tragă din nou. 

Zgomotul de mitralieră puse capăt tăcerii înspăimântate din 
piaţă. La poartă, unul dintre soldaţi scoase un țipăt și căzu la 
pământ, iar Flick trăi o clipă de mare satisfacţie: un om mai 
puţin care să-i împuște pe tovarășii ei. Rafalele trase de Michel 
erau un semnal pentru ceilalţi să deschidă focul. În pridvorul 
bisericii, tânărul Bertrand trase două focuri care sunară ca niște 
pocnitori. Era prea departe de soldaţi ca să poată ţinti cu 
pistolul, așa că nu nimeri pe nimeni. Lângă el, Albert trase inelul 


VP - 17 


de la o grenadă și o aruncă peste gard, în direcţia castelului, 
unde explodă lângă vie și nu făcu decât să strice gazonul. Lui 
Flick îi venea să urle la el: „Nu trage aiurea, o să fii descoperit!” 
Doar cele mai antrenate trupe ar fi putut să aibă stăpânire de 
sine când începea să se tragă din poate părțile. Din spatele 
mașinii sport parcate, Geneviève deschise focul, iar bubuitul 
mitralierei Sten o asurzi pe Flick. Își nimeri ţinta și unul dintre 
soldaţi căzu la pământ. 

În cele din urmă, reacționară și nemţii. Soldaţii se adăpostiră 
după coloanele din piatră sau se aruncară pe burtă și-și 
pregătiră puștile pentru a contraataca. Maiorul din Gestapo se 
chinuia să-și scoată pistolul din toc. Roșcata se întoarse și o luă 
la fugă, dar pantofii ei eleganţi alunecau pe pavaj, așa că femeia 
căzu. Bărbatul cu care era se trânti peste ea, apărând-o cu 
propriul trup, iar Flick își dădu seama că avusese dreptate să 
creadă că era poliţist, căci un om obișnuit nu ar fi știut că era 
mai bine să stai culcat decât să fugi. 

Santinelele deschiseră focul. Albert fu împușcat aproape 
imediat. Flick îl văzu clătinându-se și ducându-și mâna la gât. 
Grenada pe care era cât pe ce să o lanseze îi scăpă din mână. 
Apoi îl nimeri un al doilea glonţ, de data aceasta în frunte. Căzu 
la pământ cu o bufnitură puternică, iar Flick se gândi cu tristeţe 
la fetița lui, care se născuse în această dimineaţă și care 
rămăsese acum orfană de tată. De lângă Albert, Bertrand văzu 
grenada rostogolindu-se pe treptele vechi ale porticului bisericii. 
Grenada explodă în timp ce el ieșea în fugă pe poartă. Flick 
așteptă să apară din nou, dar nu se întâmplă așa și se gândi cu 
groază că murise, sau poate era rănit sau doar în stare de șoc. 

În parcare, cei care se amestecaseră printre credincioșii din 
biserică se opriră din alergat, se întoarseră spre cei șase soldați 
și deschiseră focul. Cele patru gărzi de lângă poartă fură prinse 
în raza de acţiune, între cei de dinăuntru și cei din piaţă, și fură 
ucise în câteva secunde, supraviețuind doar aceia care se aflau 
pe treptele castelului. Planul lui Michel funcţiona, se gândi Flick 
cu speranță. 

Dar trupele inamicului din clădire avuseseră timp să se 
înarmeze și să dea fuga la ferestre sau la uși, și începură să 
tragă, schimbând din nou raportul de forțe. Totul depindea de 
cât de mulţi erau. 


VP-18 


Preţ de câteva secunde, gloanţele veneau în rafale, iar Flick 
deja încetase să le mai numere. Apoi își dădu seama cu groază 
că în castel erau mai multe arme decât crezuse inițial. Gloanţele 
veneau de la cel puţin douăsprezece uși și ferestre. Bărbaţii din 
biserică, care ar fi trebuit să ajungă deja în clădire, se 
adăpostiseră în spatele mașinilor din parcare. Antoinette 
avusese dreptate, iar cei de la MI6 se înșelaseră în privința 
numărului de gestapoviști staţionaţi aici. Cei de la MI6 
estimaseră că vor fi doisprezece, însă Rezistenţa împușcase cu 
siguranţă șase și mai erau cel puţin paisprezece care încă mai 
trăgeau. 

Flick înjură cu năduf. Într-o ambuscadă ca asta, Rezistenţa 
câștiga doar dacă acţiona foarte rapid și violent. Dacă nu 
zdrobeau dușmanul chiar acum, aveau să fie în mare primejdie. 
Cum timpul se scurgea repede, disciplina și pregătirea militară 
își spuneau cuvântul. In cele din urmă, trupele germane aveau 
să câștige în cazul în care lupta se prelungea. 

La nivelul superior al castelului, o fereastră din secolul al XVII- 
lea se făcu țăndări, iar cineva începu să tragă cu o mitralieră. De 
la înălţimea aceea provoca mari pierderi printre oamenii din 
Rezistență care se aflau în parcare. Lui Flick i se făcu rău văzând 
că bărbaţii de acolo cădeau unul după altul într-o baltă de sânge 
lângă fântâna secată, până când nu mai rămăseseră decât doi 
sau trei care să lupte. 

Flick se gândea cu disperare că totul era pierdut. Erau 
depășiți numeric și dăduseră greș. Gustul amar al înfrângerii îi 
stătea în gât. 

Michel ţintise de câteva ori înspre mitralieră. 

— Nu-l putem dobori pe mitralior! zise el. 

Scrută cu privirea acoperișurile clădirilor, clopotniţa și etajul 
primăriei. 

— Dacă aș putea pătrunde în biroul primarului, aș avea mai 
multă vizibilitate. 

— Așteaptă! Flick își simţea gura uscată. Nu-l putea împiedica 
să-și riște viaţa, oricât de mult și-ar fi dorit-o. Dar putea să-i dea 
mai multe șanse de supraviețuire. 

— Geneviève! urlă ea din toți rărunchii. 

Geneviève se întoarse. 

— Acoperă-l pe Michel! 


VP -19 


Geneviève dădu din cap că da, apoi o rupse la fugă din 
spatele mașinii sport, împroșcând cu gloanţe în ferestrele 
castelului. 

— Mulţumesc, îi zise Michel lui Flick. Apoi ieși din 
ascunzătoare și o luă la fugă prin piaţă, direct spre primărie. 

Geneviève continua să alerge spre porticul bisericii. Gloanţele 
trase de ea le distraseră atenţia bărbaților din castel, oferindu-i 
lui Michel șansa de a traversa piaţa neatins. Dar apoi Flick zări 
ceva în stânga ei. Se uită în acea direcţie și-l văzu pe maiorul 
din Gestapo, sprijinit de zidul primăriei, cu pistolul îndreptat spre 
Michel. 

Dacă nu te aflai la o distanţă mică, era greu să nimerești o 
țintă în mișcare cu un pistol - dar maiorul putea să aibă noroc, 
se gândi panicată Flick. Ea avea ordin să observe și să 
raporteze, dar să nu ia în niciun fel parte la luptă, însă acum se 
gândi: „La naiba cu asta”. In geanta de pe umăr avea arma ei 
personală, un Browning automat de 9 milimetri, pe care îl 
prefera Coltului de la SOE, căci avea treisprezece gloanţe în loc 
de șapte și putea să-l încarce cu același tip de gloanţe 
Parabellum de 9 mm, care se foloseau și la mitraliera Sten. ÎI 
scoase din geantă. Deblocă piedica, puse degetul pe trăgaci, 
întinse mâna și trase două gloanţe înspre maior. 

Il rată, iar gloanţele intrară în zidul de lângă capul lui, dar 
acesta se feri. 

Michel continua să alerge. 

Maiorul se dezmetici rapid și ridică din nou arma. 

Pe măsură ce Michel se apropia de destinaţie, ajungea mai 
aproape și de maior, iar raza de acţiune a se micșora. Michel 
trase cu mitraliera în direcţia maiorului, dar glonţul nu-și atinse 
ținta, iar neamţul se ţinu tare pe poziții și ripostă cu foc. De data 
asta, îl nimeri pe Michel, iar Flick ţipă înspăimântată. 

Michel căzu la pământ, încercă să se ridice și se prăbuși. Flick 
încercă să se calmeze și se gândi repede. Michel mai era încă în 
viaţă. Geneviève ajunsese la porticul bisericii, iar gloanţele trase 
de ea continuau să atragă atenţia inamicului din castel. Flick 
putea să-l salveze pe Michel. Nu intra în atribuţiile ei, dar niciun 
ordin din lume nu putea s-o împiedice să-și salveze bărbatul 
care zăcea într-o baltă de sânge. Dacă îl lăsa acolo, avea să fie 
prins și interogat. Ca membru al grupării Bollinger, Michel știa 


VP - 20 


fiecare nume, adresă și parolă. Dacă îl capturau, avea să fie un 
dezastru. 

Nu exista altă opţiune. 

Trase din nou spre maior. Rată iarăși, dar continuă să apese 
pe trăgaci, iar gloanțele îl forțară pe bărbat să se retragă de-a 
lungul zidului, în căutarea unei ascunzători. 

leşi în fugă din bar și se trezi în piaţă. Il văzu cu coada 
ochiului pe posesorul mașinii sport, încă protejând-o pe iubita lui 
de gloanţe cu propriul său corp. Flick își dădu seama că uitase 
de el. Oare era înarmat? Dacă da, putea să o împuște cu 
ușurință. Dar nu fu lovită de niciun glonț. 

Ajunse la Michel, care stătea întins și se lăsă într-un genunchi. 
Se duse spre primărie și trase două gloanţe în aer pentru a-l 
dezorienta pe maior. Apoi se uită la soțul ei. 

Ușurată, văzu că are ochii deschiși și că respiră. Părea să 
sângereze din fesa stângă. Se mai liniști un pic. 

— Ai un glonţ în fund, îi spuse ea în engleză. 

— Mă doare ca naiba, îi răspunse el în franceză. 

Se uită din nou spre primărie. Maiorul se retrăsese vreo 
douăzeci de metri și traversase strada îngustă până când 
ajunsese în pragul unui magazin. De data aceasta, Flick nu se 
grăbi ca să poată ţinti bine. Trase patru gloante. Vitrina 
magazinului se sparse în mii de cioburi, iar maiorul se clătină pe 
picioare și apoi se aruncă la pământ. 

Flick vorbi cu Michel în franceză. 

— Încearcă să te ridici, îi zise ea. 

Bărbatul se răsuci, icnind de durere, se sprijini într-un 
genunchi, dar nu putea să-și miște piciorul rănit. 

— Haide, spuse ea cu asprime. Dacă stai aici, o să te omoare. 

Il înșfacă de cămașă și-l ridică în sus cu un efort 
supraomenesc. Se lăsa cu toată greutatea pe piciorul sănătos, 
dar nu putea să și-o susțină, așa că se sprijini de ea. Işi dădu 
seama că el nu va fi în stare să meargă, așa că scoase un 
geamat de neputinţă. 

Aruncă o privire spre clădirea primăriei. Maiorul se ridica în 
picioare. Avea sânge pe faţă, dar nu părea grav rănit. Bănuia că 
fusese rănit superficial de vreun ciob de sticlă, ceea ce însemna 
că putea să se folosească încă de armă. 

li rămânea un singur lucru de făcut: trebuia să-l scoată pe 
Michel de acolo și să-l ducă într-un loc sigur. 


VP -21 


Se aplecă, îl apucă de coapse și îl aburcă pe umărul ei, așa 
cum făceau pompierii. Era înalt, dar slab - majoritatea 
francezilor erau slabi pe atunci. Cu toate acestea, crezu că se va 
prăbuși sub greutatea lui. Se împletici, ușor amețită, dar se ținu 
dreaptă. 

După o clipă, făcu primul pas în faţă. 

Se mișca greoi pe dalele din piatră. | se părea că maiorul 
trăgea în ea, dar nu putea fi sigură, pentru că se auzeau 
Împuşcături din direcţia castelului, a lui Geneviève și a 
luptătorilor din Rezistență din parcare. Teama că un glonţ o 
putea lovi în orice clipă îi dădea putere și începu să fugă 
clătinându-se. O luă pe drumul pe care se ieșea din piaţă spre 
sud, cea mai apropiată cale de scăpare. Trecu de germanul 
trântit peste roșcată și, preț de câteva secunde, li se încrucișară 
privirile și văzu în ochii lui un amestec de surpriză și admiraţie 
prefăcută. Apoi se lovi de o măsută de la cafenea, o răsturnă, 
aproape căzu, dar reuși să-și menţină echilibrul și să fugă în 
continuare. Un glonţ lovi vitrina barului, iar impactul făcu 
geamul să arate ca o pânză de păianjen. Câteva clipe mai târziu, 
luă colțul și ieși din raza vizuală a maiorului. Erau în viaţă, 
reflectă ea recunoscătoare; amândoi - măcar pentru un timp. 

Nu apucase să se gândească unde să se ducă după ce ieșea 
din încăierare. Două dubiţe o așteptau la câteva străzi distanţă, 
dar nu avea destulă putere să-l care pe Michel până acolo. 
Totuși, Antoinette Dupart locuia la câţiva pași de aici. Antoinette 
nu făcea parte din Rezistență, dar îi furnizase lui Michel un plan 
al castelului. lar Michel era nepotul ei, așa că nu avea să-l 
trădeze. 

Oricum, Flick nu avea altă soluţie. 

Antoinette locuia într-un apartament la parter, într-o clădire 
cu o curte interioară. Flick ajunse la poarta deschisă, aflată la 
câţiva metri de piaţă, și se clătină sub arcadă. Impinse o ușă și-l 
lăsă pe Michel jos pe dalele de gresie. 

Bătu cu putere la ușa lui Antoinette, cu răsuflarea întretăiată. 
Auzi o voce înspăimântată. 

— Ce s-a întâmplat? Antoinette se speriase de împușcături și 
nu voia să deschidă ușa. i 

— Repede, repede! zise Flick aproape fără suflare. Incercă să 
nu vorbească prea tare. Unii dintre vecini puteau fi simpatizanți 
ai naziștilor. 


VP - 22 


Ușa nu se deschise, dar auzi vocea lui Antoinette apropiindu- 
se. 

— Cine-i acolo? 

Flick evită să rostească vreun nume cu voce tare. 

— Nepotul tău e rănit, îi zise ea într-un suflet. 

Ușa se deschise. Antoinette era o femeie de cincizeci de ani, 
cu spatele drept; purta o rochie din bumbac cândva elegantă, 
dar care era acum decolorată, dar impecabil călcată. Era albă ca 
varul de spaimă. 

— Michel! exclamă ea. Îngenunche lângă el. Eşti grav rănit? 

— Mă doare, dar n-o să mor, zise Michel printre dinții 
încleștaţi. 

— Sărmanul de tine! îi dădu la o parte părul de pe fruntea 
transpirată cu gesturi blânde. 

— Să-l ducem înăuntru, zise Flick nerăbdătoare. 

II luă pe Michel de subţiori, iar Antoinette de picioare. El gemu 
de durere. Amândouă îl duseră până în sufragerie și îl așezară 
pe o canapea veche cu tapiţerie din catifea. 

— Ai grijă de el până mă duc la mașină, zise Flick. Fugi din 
nou în stradă. 

Schimburile de focuri se răriseră. Nu avea mult de mers. 
Alergă pe stradă și dădu colțul de două ori. 

In fața unei brutării închise, erau parcate două mașini cu 
motoarele pornite: un Renault ruginit și o furgonetă cu o 
reclamă pe o latură, pe care scria odată B/anchisserie Bisset - 
Spălătoria Bisset. Furgoneta îi aparţinea tatălui lui Bertrand, 
care reușise să facă rost de benzină pentru că spăla cearșafurile 
de la hotelurile în care stăteau nemţii. Renault-ul fusese furat în 
acea dimineaţă în Châlons, iar Michel schimbase plăcuțele de 
înmatriculare. Flick se hotărî să ia mașina și să lase furgoneta 
pentru cei care scăpau din măcelul din jurul castelului. 

Schimbă câteva vorbe cu șoferița furgonetei. 

— Așteaptă cinci minute, apoi ia-o din loc. Se duse la Renault, 
se așeză pe scaunul din dreapta șoferului și spuse: Repede, să 
mergem! 

La volanul mașinii era Gilberte, o fată drăguță de 
nouăsprezece ani, dar proastă, cu păr lung și negru. Flick nu știa 
de ce făcea parte din Rezistență - nu era genul de fată potrivită 
pentru așa ceva. În loc să demareze, Gilberte o întrebă: 

— Unde mergem? 


VP - 23 


— Te ghidez eu - hai odată, pentru numele lui Dumnezeu! 

Gilberte vâri cheia în contact și demară. 

— Fă la stânga, apoi la dreapta, zise Flick. 

În cele două minute de liniște care urmară, își dădu seama ce 
greșeală făcuse. Majoritatea celor din rețeaua Bollinger 
pieriseră. Albert și ceilalți muriseră, Geneviève, Bertrand și alţii 
care supraviețuiseră aveau să fie cu siguranţă torturați. 

Și toate astea în zadar. Centrala telefonică nu fusese afectată, 
iar liniile de comunicaţie germane erau intacte. Flick se simțea 
groaznic. Încercă să-și dea seama unde greșise. Oare fusese o 
eroare declanșarea unui atac frontal asupra unui obiectiv militar 
bine păzit? Nu neapărat - planul ar fi funcţionat dacă cei de la 
MI6 ar fi furnizat informaţii corecte. Acum se gândea că ar fi fost 
mai sigur dacă ar fi găsit o modalitate de a pătrunde clandestin 
în clădire. Atunci, șansele Rezistenței de a ajunge mai ușor la 
aparatura atât de importantă pentru Aliați ar fi fost mai mari. 

Gilberte opri în faţa curții. 

— Întoarce, zise Flick și ieși din mașină. 

Michel era întins pe canapeaua lui Antoinette cu faţa în jos și 
cu pantalonii în vine, arătând jalnic. Antoinette îngenunchease 
lângă el, cu un prosop pătat de sânge în mână și cu o pereche 
de ochelari pe nas, cercetându-i cu atenţie rana. 

— Sângerarea s-a mai oprit, dar glonțul tot acolo a rămas, 
zise ea. _ 

Poșeta ei se afla pe jos, lângă canapea. li golise conţinutul pe 
o măsuţă, probabil în timp ce-și căutase ochelarii. Flick observă 
o bucată de hârtie dactilografiată și ștampilată, cu o poză de-a 
lui Antoinette pe ea, vârâtă într-un dosar de carton. Era permisul 
cu care putea să intre în castel. În acel moment, lui Flick îi veni 
o idee. 

— Ne așteaptă o mașină afară, zise Flick. 

Antoinette se tot uita la rană. 

— N-ar trebui să-l mișcăm, spuse ea. 

— Dacă rămâne aici, nemţălăii o să-l omoare. Flick înșfacă 
permisul lui Antoinette. Tot atunci, îl întrebă pe Michel: Cum te 
simţi? 

— Cred că acum sunt în stare să merg, zise el. M-a mai lăsat 
durerea. 

Flick își strecură permisul în geantă. Antoinette nu văzuse 
nimic. 


VP - 24 


— Ajută-mă să-l ridic, o rugă Flick. 

Cele două femei îl ridicară pe Michel în picioare. Antoinette îi 
suflecă pantalonii din postav și îi strânse cureaua veche de 
piele. 

— Rămâi în casă, îi zise Flick lui Antoinette. Nu vreau să te 
vadă nimeni cu noi. 

Nu se gândise încă la un plan, dar totul ar fi căzut din start, 
dacă ar fi planat vreo suspiciune asupra lui Antoinette și a 
echipei ei de femei de serviciu. 

Michel își puse braţul în jurul umerilor lui Flick și se sprijini de 
ea. Soţia lui îi susținu greutatea și el șchiopătă până în stradă. 
Când ajunseră la mașină, el era alb ca varul de durere. Gilberte 
se uita îngrozită la ei prin geamul mașinii. 

— Coboară și deschide afurisita asta de portieră, tâmpito! 

Gilberte sări de pe locul ei și deschise portiera din spate. Cu 
ajutorul ei, Flick îl urcă pe Michel pe banchetă. 

Cele două femei se duseră repede în față. 

— Să plecăm naibii de aici, zise Flick. 


CAPITOLUL 4 


Dieter era disperat și îngrozit. Pe măsură ce împușcăturile se 
răreau, iar pulsul îi revenea la normal, începu să se gândească 
la ce văzuse. Nu își închipuise că Rezistenţa era în stare de un 
atac atât de bine plănuit și executat. Din ce aflase în ultimele 
luni, avea impresia că atacurile lor erau de genul „lovește și 
fugi”. Dar acum îi văzuse pentru prima oară în acţiune. 
Avuseseră arme din belșug și cu siguranţă nu duceau lipsă de 
muniţie - spre deosebire de armata germană! Ce era și mai rău, 
dăduseră dovadă de mult curaj. Dieter fusese impresionat de 
pușcașul care străbătuse în fugă piaţa, de fata cu mitraliera 
Sten care trăsese ca să-l acopere, dar cel mai mult de micuța 
blondă care îl ridicase pe pușcașul rănit - mai înalt cu 
cincisprezece centimetri decât ea - și îl scosese din piaţă la loc 
ferit. Asemenea oameni reprezentau o ameninţare serioasă 
pentru forța militară de ocupaţie. Aceștia nu erau precum 
criminalii cu care avusese de-a face Dieter la Köln înainte de 


VP -25 


izbucnirea războiului. Ucigașii erau idioţi, leneși, lași și brutali. 
Acești oameni din Rezistenţa franceză erau buni luptători. 

Dar înfrângerea suferită de ei îi oferi o ocazie rară. 

Când fu sigur că nu mai trăgea nimeni, se ridică în picioare și 
o ajută și pe Stephanie să se ridice. Obrajii-i erau roșii și resfira 
cu dificultate. Îl apucă de mâini și se uită în ochii lui. 

— M-ai apărat, zise ea. Ochii i se umplură de lacrimi. Cu 
propriul tău corp. 

Îi șterse praful de pe coapsă. Era surprins de purtarea lui 
cavalerească. O făcuse din instinct. Dacă se gândea mai bine, 
nu era foarte sigur că ar fi fost cu adevărat dispus să moară 
pentru a o salva pe St&phanie. Încercă să nu facă prea mare caz 
de asta. 

— Nimeni n-are voie să se atingă de trupul ăsta perfect, cu 
atât mai puţin să-i facă vreun rău, zise el. 

Ea începu să plângă. 

El o luă de mână și traversară piaţa către porţile castelului. 

— Să intrăm, o îndemnă el, să te odihnești puţin. 

Intrară în curtea castelului. Dieter văzu o spărtură în zidul 
bisericii și înțelese cum reușiseră cei din Rezistență să pătrundă 
în clădire. 

Trupele Waffen-SS ieșiseră din clădire și îi dezarmau pe 
atacatori. Dieter se uita cu atenţie la cei din Rezistență. 
Majoritatea erau morţi, dar unii doar răniţi, iar unul sau doi se 
predaseră. Aveau să fie destui pe care să-i poată interoga. 

Până acum, activitatea lui se concentrase pe apărare. 
Singurul lucru pe care reușise să-l facă era să fortifice punctele 
cheie împotriva atacurilor Rezistenței prin întărirea pazei. 
Oamenii pe care reușeau uneori să-i prindă nu le dăduseră 
suficiente informaţii. Dar acum era altceva, căci prizonierii 
făceau parte dintr-o rețea mare și evident bine organizată. Se 
gândea încântat că venise momentul să pornească la atac. 

— Tu - adu un doctor pentru prizonierii ăștia, strigă el unui 
sergent. Vreau să-i interoghez. Să nu-i lăsăm să moară! 

Deși Dieter nu purta uniformă, sergentul înțelese din 
comportamentul lui că era un ofițer cu grad mare și zise: 

— Da, să trăiţi! 

Dieter o luă de braţ pe Stephanie, urcă scara, trecu pe ușa 
impunătoare și ajunse în holul central. Era o priveliște ce-ţi tăia 
răsuflarea: dale de marmură roz pe jos, ferestre înalte cu 


VP - 26 


draperii bogate și de bun-gust, pereţi acoperiţi cu basoreliefuri 
etrusce în nuanţe pale de roz și verde și tavanul pe care erau 
pictați heruvimi. Dieter își imagină că pe vremuri încăperea 
fusese plină cu piese minunate: măsuţe frumos sculptate și puse 
sub oglinzi înalte, bufete cu ornamente de bronz, scaune 
elegante cu picioare aurite, picturi în ulei, vaze uriașe și mici 
statuete din marmură. Bineînțeles că nu mai era nimic din toate 
acestea. În schimb, se aflau aici șiruri întregi de tablouri de 
comandă, fiecare cu un scaun în faţă, și o încâlcitură de cabluri 
pe podea. 

Se părea că operatorii de telefonie fugiseră în curtea 
interioară a castelului, dar acum că nimeni nu mai trăgea, câţiva 
dintre ei stăteau în faţa ușilor lăcuite, având încă pe cap căștile 
și microfoanele la piept, întrebându-se dacă era oare bine să 
intre înapoi. Dieter o așeză pe Stephanie la unul dintre panourile 
de comandă, apoi îi făcu semn unei telefoniste între două 
vârste. 

— Madame, îi spuse el pe un ton politicos, dar poruncitor 
totodată. Vorbea în franceză. Vă rog să-i aduceţi doamnei o 
cafea caldă. 

— Prea bine, monsieur. 

— Și niște coniac. A suferit un șoc. 

— Nu mai avem coniac. 

De fapt aveau, dar femeia nu voia să-i dea amantei unui 
german. Dieter nu insistă. 

— Doar cafea, atunci, și mișcă-te repede sau dai de bucluc. 

O bătu ușurel pe Stephanie pe umăr și plecă din cameră. 
Trecu prin niște uși duble ca să ajungă în aripa de est. Castelul 
avea mai multe săli de recepţie care dădeau una în alta, ca la 
Versailles. Încăperile erau pline cu panouri de comandă, care 
păreau să fie de mai mult timp aici, căci cablurile se uneau într- 
un mănunchi care trecea prin podea până în pivniţă. Dieter 
bănuia că dezordinea de aici se datora faptului că centrala 
fusese recent pusă în funcţiune, ca o măsură de urgență, după 
bombardarea aripii de vest. O parte dintre geamuri erau tot 
timpul camuflate, ca precauţie în cazul unui raid aerian, dar la 
altele perdelele grele erau date la o parte, ceea ce îl făcu pe 
Dieter să creadă că femeilor nu le plăcea să lucreze în beznă. 

În capătul aripii de est era o casă a scării. Dieter cobori 
treptele. După aceea, trecu printr-o ușă de oţel. Numaidecât 


VP - 27 


văzu un birou mic și un scaun, iar Dieter presupuse că de obicei 
stătea acolo un paznic. Soldatul de gardă își părăsise postul ca 
să ia parte la luptă. Dieter intră și se gândi că aceasta era o 
breșă în sistemul de securitate. 

Atmosfera era alta decât la etajele superioare. Funcţionând ca 
bucătării, spaţii de depozitare și de locuit pentru mulţimea de 
angajaţi care se ocupau de castel în urmă cu trei sute de ani, 
subsolul avea tavanul jos, pereți goi și pardoseală din piatră, iar 
în unele camere doar pământ bătătorit. Dieter merse de-a 
lungul unui coridor lat. Pe fiecare ușă era scris citeț în limbajul 
german al semnelor, dar Dieter aruncă totuși o privire înăuntru. 
În stânga sa, în faţa clădirii, era echipamentul complex al unei 
centrale telefonice de maximă importanţă: un generator, baterii 
enorme și camere pline cu căblăraie. În dreapta sa, în spatele 
casei, se aflau facilităţile Gestapoului: un laborator foto, o 
cameră de ascultare fără fir pentru interceptarea celor din 
Rezistență și celule cu vizete la uși. Subsolul fusese blindat: 
toate ferestrele erau blocate, la pereţi erau puși saci de nisip, iar 
tavanele fuseseră întărite cu grinzi de oțel peste care se turnase 
ciment. Toate acestea erau măsuri de prevenţie împotriva 
bombardamentelor Aliaților asupra centralei de comunicații. 

In capătul coridorului se afla o ușă pe care scria „Cameră de 
interogatoriu”. O deschise și intră. Prima încăpere avea pereţi 
albi și goi, lumini puternice și mobilierul standard pentru o astfel 
de destinaţie: o masă ieftină, scaune tari și o scrumieră. Dieter 
se duse și în cealaltă cameră. Aici luminile erau mai puţin 
puternice, iar pereţii de cărămidă nu erau zugrăviți. Mai văzu și 
un stâlp mânjit de sânge cu cârlige pentru legarea celor 
interogaţi; în suportul pentru umbrele se găseau bâte din lemn 
și bare de oțel; o masă de operaţii cu suport pentru cap și chingi 
pentru încheieturi și glezne; un aparat pentru electroșocuri; și 
un dulap încuiat care probabil conţinea medicamente și seringi 
hipodermice. Era o adevărată cameră de tortură. Nu era prima 
încăpere de acest fel în care intrase Dieter, dar tot simțea că i 
se face rău. Nu trebuia să piardă din vedere că informaţiile 
obținute în locuri ca acesta contribuiseră la salvarea vieţii unor 
tineri soldaţi germani, care se întorseseră la nevestele și copiii 
lor, în loc să moară pe câmpul de bătălie. Cu toate acestea, un 
astfel de loc îi dădea fiori reci pe șira spinării. 


VP - 28 


Tresări când auzi un zgomot în spatele lui. Se întoarse. Când 
văzu cine era în cadrul ușii, se dădu înspăimântat înapoi. 

— lisuse, gemu el. Se uita la omul îndesat cu fața în umbră, 
parcă ascunsă de lumina puternică din camera alăturată. Cine 
ești? zise el, cu o voce în care se simţea frica. 

Bărbatul păși în lumină și se dovedi a fi sergent al 
Gestapoului. Era scund și rotofei, cu o faţă cărnoasă și cu părul 
blond-cenușiu tuns atât de scurt încât părea chel. 

— Ce naiba cauţi aici? îl întrebă el cu accent de Frankfurt. 

Dieter își reveni în fire. Camera de tortură îl șocase, dar își 
recăpătă obișnuitul ton autoritar și îi zise omului: 

— Sunt maiorul Franck. Dar dumneata? 

Sergentul deveni brusc politicos. 

— Ordonaţi, numele meu e Becker. 

— Adu de îndată prizonierii, îi ordonă Dieter. Cei care pot 
merge fără ajutor să fie aduși imediat, iar ceilalți după ce vor fi 
consultați de un doctor. 

— Prea bine, domnule maior. 

Becker plecă. Dieter se întoarse în camera de interogare și se 
așeză pe scaunul tare. Se întreba cât de multe informaţii putea 
să scoată de la prizonieri. Era posibil să nu știe decât ce se 
întâmpla în orașul lor. Dacă avea ghinion și Rezistenţa își luase 
toate măsurile de siguranţă, fiecare dintre ei putea să știe câte 
puţin din ce se întâmpla în cadrul grupării. Pe de altă parte, nu 
existau măsuri perfecte de acest fel. Întotdeauna existau câţiva 
care aflau inevitabil informaţii și despre alte celule ale 
Rezistenței. Spera din tot sufletul ca membrii unei grupări să-l 
conducă la o alta și tot așa, pentru ca el să poată provoca 
Rezistenței pagube uriașe în săptămânile de dinainte de invazia 
Aliaților. 

Auzi pași pe coridor și se uită afară. Erau aduși prizonierii. 
Prima era femeia care ascunsese sub haină un pistol-mitralieră 
Sten. Dieter era mulţumit. Era foarte folositor să fie o femeie 
printre cei anchetați. În timpul unui interogatoriu, femeile se 
puteau dovedi la fel de dure ca și bărbaţii, dar ca să faci un 
bărbat să vorbească trebuia să baţi o femeie în faţa lui. Aceasta 
era înaltă și atractivă, ceea ce era și mai bine. Nu părea să fie 
rănită. Dieter îi făcu semn soldatului care o escorta să se 
oprească și se adresă femeii în franceză. 

— Cum te cheamă? o întrebă el pe un ton prietenos. 


VP - 29 


Femeia se uită la el cu o sclipire de trufie în ochi. 

— Și de ce ţi-aș spune? 

__Elridică din umeri. Era ușor de înfrânt o asemenea rezistenţă. 
li dădu un răspuns care își dovedise de sute de ori eficienţa. 

— Rudele tale vor întreba dacă ești în arest. Dacă știm cum te 
cheamă, le putem spune. 

— Mă numesc Geneviève Delys. 

— Un nume frumos pentru o fată frumoasă. Îi făcu semn să 
plece. 

Următorul care intră era un bărbat în jur de șaizeci de ani, 
care sângera în zona capului și șchiopăta. 

— Nu ești cam bătrân pentru așa ceva? îl tachină Dieter. 

Bărbatul avea un aer mândru. 

— Eu am pus explozibilul, spuse sfidător bărbatul. 

— Numele? 

— Gaston Lefèvre. 

— Nu uita un lucru, Gaston, îi spuse Dieter pe un ton amabil. 
Durerea durează atâta timp cât vrei tu. Când vei decide să-i pui 
capăt, se va opri. 

In ochii bărbatului se citea teama, căci știa ce-l așteaptă. 

Dieter dădu din cap cu satisfacţie. 

— Continuati! 

Următorul prizonier era un tânăr ce nu părea să aibă mai mult 
de șaptesprezece ani, după cum bănuia Dieter, un băiat arătos 
care era îngrozit. 

— Numele! 

Ezită, părând șocat. După ce se gândi puţin, zise: 

— Bertrand Bisset. 

— Bună seara, Bertrand, îi zise amabil Dieter. Bine ai venit în 
iad. 

Băiatul se uita la el de parcă fusese pălmuit. 

Dieter îl împinse în față. 

Atunci își făcu apariţia Willi Weber, cu Becker după el, care 
pășea ca un câine periculos ţinut în lanț. 

— Cum de-ai intrat aici? îl întrebă cu mojicie Weber. 

— Am intrat pur și simplu, îi zise. Paza de aici e de căcat. 

— Prostii! Tocmai ce-am respins un atac de proporții! 

— Lansat de doisprezece bărbaţi și câteva fete! 

— Le-am venit de hac, asta contează. 


VP - 30 


— Gândește-te, Willi, îi zise împăciuitor Dieter, au putut să se 
adune pe aici prin apropiere, neobservaţi de voi, apoi să intre 
prin forță în curte și să omoare cel puţin șase soldaţi germani de 
ispravă. Cred că singurul motiv pentru care i-ai învins este că au 
subestimat numărul de soldaţi din castel. lar eu am intrat fără 
probleme în subsol, pentru că paznicul își părăsise postul. 

— Este un german de nădejde, a vrut să ia parte la luptă. 

— Dă-mi, Doamne, putere, exclamă Dieter disperat. In timpul 
unei bătălii, soldatul nu-și părăsește postul ca să lupte, ci 
execută ordinele! 

— Nu-mi da’ tu lecţii despre disciplina militară! 

— Nici nu vreau așa ceva, se resemnă Dieter pentru moment. 

— Dar ce vrei, de fapt? 

— Să-i interoghez pe prizonieri. 

— Asta e treaba celor de la Gestapo. 

— Nu face pe prostul. Feldmareșalul Rommel mi-a cerut mie, 
și nu Gestapoului, să slăbesc capacitatea Rezistenței de a aduce 
pagube sistemului de comunicații, în eventualitatea unei invazii. 
Acești prizonieri îmi pot da informaţii preţioase. Intenţionez să-i 
interoghez. 

— Nu atâta timp cât răspund eu de ei, îi zise Weber cu 
încăpățânare în voce. Îi voi interoga eu însumi și-i voi raporta 
feldmareșalului Rommel ce am aflat. 

— Probabil că Aliaţii o să debarce în cursul acestei veri - n-ar 
fi timpul să punem capăt luptelor intestine pe plan local? 

— Nu e niciodată indicat să lăsăm buna organizare pe planul 
doi. 

Lui Dieter îi venea să urle. Exasperat, își călcă mândria în 
picioare și încercă să facă un compromis. 

— Atunci, să-i interogăm împreună. 

— În niciun caz, îi zâmbi ironic Weber, simțind că a câștigat. 

— Asta înseamnă că va trebui să-ţi subminez autoritatea. 

— Dacă poţi. 

— Bineînţeles că pot. Vei obţine doar o amânare. 

— Dacă spui tu. 

— Tâmpitule, îi spuse Dieter cu furie în glas. Să ferească 
Dumnezeu această ţară de patrioţi ca tine. 

Se întoarse cu spatele și ieși repede din cameră. 


VP - 31 


CAPITOLUL 5 


Gilberte și Flick lăsară în urmă orașul Sainte-Cecile, luând-o 
spre Reims pe un drum de ţară lăturalnic. Gilberte conducea cât 
de repede putea. Flick se uita îngrijorată la șoseaua îngustă care 
urca și cobora peste dealuri joase, șerpuia printre vii, traversând 
din sat în sat. Nu puteau înainta prea repede din cauza deselor 
răscruci de drumuri, dar tocmai acest număr mare de intersecții 
îi împiedica pe cei de la Gestapo să blocheze toate drumurile 
dinspre Sainte-Cecile. Totuși, Flick își mușca buzele, îngrijorată 
că puteau fi oprite oricând de o patrulă. N-avea cum să explice 
prezenţa unui bărbat rănit de glonţ pe bancheta din spate. 

Gândindu-se la ce avea de făcut, își dădu seama că nu putea 
să-l ducă pe Michel la el acasă. După ce Franţa se predase în 
1940, Michel fusese demobilizat, dar nu-și reluase postul de 
lector la Sorbona, ci se întorsese în orașul său natal, unde 
preluase funcţia de director adjunct al unui liceu - dar 
adevăratul motiv era să organizeze o celulă de Rezistență. Se 
mutase în casa de lângă catedrală, moștenită de la părinţi. Dar, 
se hotărî Flick, nu putea să-l ducă acum acolo. De locuința 
aceea știau prea mulţi oameni. Deși cei din Rezistență nu 
cunoșteau de obicei adresele celorlalți membri - din raţiuni de 
siguranţă, li se dădeau adresele doar dacă trebuiau să facă o 
livrare sau să se întâlnească cu cineva - Michel era liderul lor, 
așa că toți știau unde stătea. 

Era foarte probabil ca în Sainte-Cecile o parte dintre membrii 
echipei să fi fost luaţi prizonieri. Curând aveau să fie interogaţi. 
Spre deosebire de agenţii britanici, cei din Rezistenţa franceză 
nu aveau asupra lor capsule cu cianură. Singurul lucru sigur în 
cazul unui interogatoriu era că toţi aveau să vorbească până la 
urmă. Câteodată, cei din Gestapo își pierdeau răbdarea și îi 
omorau pe prizonieri din exces de zel, dar, dacă nu se pripeau 
și-și urmăreau scopul, puteau să-i facă chiar și pe cei mai tari 
din ei să-și trădeze colegii. Nimeni nu putea să îndure la 
nesfârșit asemenea cazne. 

Așa că Flick trebuia să aibă în vedere faptul că dușmanul 
putea afla unde locuiește Michel. Dar unde altundeva putea să-l 
ducă? 

— Cum se simte? o întrebă Gilberte îngrijorată. 


VP - 32 


Flick aruncă o privire pe bancheta din spate. Michel își ţinea 
ochii închiși, dar respira normal. Adormise, ceea ce era perfect. 
Se uită la el cu afecţiune. Avea nevoie de cineva care să aibă 
grijă de el, măcar pentru o zi sau două. Se întoarse spre 
Gilberte. Era tânără și singură, așa că probabil încă locuia cu 
părinţii. 

— Unde locuiești? o întrebă Flick. 

— La periferia orașului, pe Route de Cernay. 

— Stai singură? 

Preţ de câteva secunde, Gilberte păru speriată. 

— Da, bineînțeles că singură. 

— E o casă, un apartament sau o garsonieră? 

— Un apartament cu două camere. 

— O să mergem acolo. 

— Nu! 

— De ce nu? Ti-e frică? 

— Nu, nu mi-e frică. Părea jignită. 

— Atunci de ce? 

— Nu am încredere în vecini. 

— Ai și o intrare prin spate? 

— Da, o alee care o ia de-a lungul unei mici fabrici, îi zise ea 
fără prea multă tragere de inimă. 

— E foarte bine. 

— Ai dreptate, ar trebui să mergem la mine... Doar că m-ai 
luat pe nepusă-masă, asta-i tot. 

— Imi cer scuze. 

Flick trebuia să se întoarcă la Londra în acea seară. O aștepta 
un avion pe o pajiște de lângă satul Chatelle, la opt kilometri de 
Reims. Se întreba dacă avionul avea să ajungă. Dacă pilotai 
orientându-te după stele, era foarte greu să găsești un câmp 
anume de lângă un sătuc. De obicei, piloţii greșeau - de fapt, 
era o minune când ajungeau la destinaţie. Se uită în sus. Cerul 
senin se făcea tot mai albastru pe măsură ce se însera. Avea să 
răsară și luna, dacă nu se înnora. 

Dacă nu azi, atunci mâine, își zise ca întotdeauna. 

Se gândi la tovarășii pe care îi lăsase în urmă. Oare murise 
tânărul Bertrand sau mai trăia? Dar Geneviève? Mai bine ar fi 
murit. Dacă trăiau, aveau să treacă prin chinuri groaznice. Flick 
se cutremură de groază când își aduse aminte că operaţiunea 
eșuase din cauza ei. Credea că lui Bertrand îi plăcea de ea. Era 


VP - 33 


suficient de tânăr ca să se simtă vinovat că o iubea în taină pe 
soția comandantului său. Ce mult își dorea acum să-i fi ordonat 
să stea acasă. Nu ar fi schimbat cu nimic rezultatul confruntării 
și ar fi rămas un tânăr simpatic și inteligent pentru o lungă 
perioadă de timp, în loc să ajungă un cadavru sau poate chiar 
mai rău. 

Nimeni nu putea învinge mereu, iar pe timp de război, când 
liderul greșea, mureau oameni. Era un argument de netăgăduit, 
dar ea tot nu se simţea consolată. Voia să fie sigură că suferința 
lor atroce nu era în zadar. Poate că până la urmă sacrificiul lor 
avea să contribuie la victoria finală. 

Își aminti de permisul pe care i-l furase lui Antoinette și la 
posibilitatea de a pătrunde în castel fără să fie recunoscuți. 
Puteau intra ca o echipă de angajaţi francezi. Renunţă repede la 
ideea de a-i pune să se dea drept operatori de telefonie: era o 
meserie care nu se putea învăţa din mers. Dar oricine putea să 
dea cu mătura. 

Și-ar fi dat oare nemţii seama că cei care făceau curăţenie 
erau străini? Probabil că nu le băgau în seamă pe femeile care 
făceau curat. Dar telefoniștii francezi - aveau ei oare să-i dea de 
gol? Era un risc pe care trebuia să și-l asume. 

SOE dispunea de un sistem de falsificare capabil să reproducă 
orice fel de document, iar câteodată o făceau în câteva zile și pe 
același tip de hârtie ca și cea a actului original. Puteau să 
contrafacă permisul Antoinettei în doi timpi și trei mișcări. 

Flick se simţea vinovată că-l furase. Poate că Antoinette îl 
căuta acum disperată pe sub canapea și prin toate buzunarele 
de la haină sau se ducea în curte cu o lanternă, să vadă dacă 
nu-i căzuse pe undeva. Când le va spune celor de la Gestapo că- 
| pierduse, va da de belea. Dar până la urmă îi vor da altul. Și 
nici nu va fi acuzată că îi ajutase pe cei din Rezistență. Dacă o 
interogau, putea să afirme sus și tare că-l rătăcise, ceea ce era 
și adevărat. Flick se gândi cu părere de rău că, dacă i l-ar fi 
cerut împrumut Antoinettei, s-ar fi putut izbi de un refuz 
categoric. 

Bineînţeles că planul avea totuși o hibă. Numai femeile făceau 
curat. Membrii Rezistenței care s-ar fi deghizat în menajere 
trebuiau să fie femei. 

Și de ce nu? se gândi Flick. 


VP - 34 


Intrau acum în suburbiile orașului Reims. Se întunecase deja 
când Gilberte opri lângă o fabrică împrejmuită cu un gard din 
sârmă. Scoase cheile din contact. 

— Trezește-te! strigă Flick la Michel. Trebuie să te ducem în 
casă. Bărbatul gemu. Trebuie să ne grăbim, adăugă ea. O să se 
facă ora de stingere și n-o să mai putem circula. 

Cele două femei îl scoaseră din mașină. Gilberte îi arătă aleea 
îngustă care ducea în spatele fabricii. Michel își trecu brațele 
peste umerii lor și ele îl ajutară să se deplaseze pe alee. Gilberte 
deschise o ușă dintr-un zid, care dădea în curtea interioară a 
unei clădiri de apartamente. Traversară curtea și intrară pe ușa 
din spate. 

Era o clădire de apartamente ieftine, cu cinci etaje și fără lift. 
Din păcate, apartamentul lui Gilberte se afla la ultimul etaj. Flick 
îi arătă cum să facă un scaun portabil. Își încrucișară brațele, le 
puseră sub coapsele lui Michel și îl ridicară. El își puse braţele pe 
umerii celor două femei ca să nu se dezechilibreze. Așa îl cărară 
patru etaje. Din fericire, nu se întâlniră cu nimeni pe scări. 

Gâfâiau când ajunseră la ușa lui Gilberte. Îl puseră pe Michel 
pe picioare și acesta reuși să șchioapete până în apartament, 
unde se prăbuși într-un fotoliu. 

Flick aruncă o privire în jurul ei. Se vedea clar că aici stătea o 
fată, căci apartamentul era curat, îngrijit și drăguţ. Și cel mai 
important, nu avea altă clădire în față. Acesta era marele 
avantaj de a locui la un etaj superior: nimeni nu putea să se uite 
la tine în casă. Michel avea să fie în siguranță. 

Gilberte se tot învârtea în jurul lui Michel, aducându-i perne ca 
să stea comod, îi ștergea fața cu un prosop, îi dădea aspirine. 
Era blândă, dar nepricepută, ca și Antoinette. Michel avea acest 
efect asupra femeilor, dar nu și când era vorba de Flick - și de 
aceea se și îndrăgostise de ea: nu suporta să fie respins. 

— Trebuie să te vadă un doctor, zise brusc Flick. Ce zici de 
Claude Bouler? El ne mai ajuta, dar ultima oară când l-am văzut, 
s-a făcut că nu mă cunoaște. Era atât de agitat, încât credeam 
că vrea să fugă de mine. 

— E foarte speriat de când s-a căsătorit, îi răspunse Michel. 
Dar va veni să mă îngrijească. 

Flick dădu din cap. Mulţi oameni făceau excepţii de dragul lui 
Michel. 

— Gilberte, du-te după doctorul Bouler. 


VP - 35 


— Mai bine rămân cu Michel. 

Flick oftă în sinea ei. Gilberte nu era bună decât să transmită 
mesaje, deși nici la asta nu excela. 

— Fă, te rog, ce-ţi cer, îi zise Flick cu hotărâre. Trebuie să stau 
de vorbă cu Michel înainte să mă întorc la Londra. 

— Dar starea de necesitate? 

— Dacă te oprește cineva, spune-le că te duci după un doctor. 
E un motiv valabil. Poate că te vor însoţi până la Claude acasă: a 
să fie siguri că spui adevărul. Dar aici nu vor veni. 

Gilberte părea îngrijorată, dar își puse pe ea o jachetă și ieși. 
Flick se așeză pe braţul fotoliului în care se trântise Michel și-l 
sărută. 

— A fost un dezastru, zise ea. 

— Știu, mormăi el dezgustat. Marii specialiști la MI6! Cred că 
au fost de două ori mai mulţi oameni decât au estimat ei. 

— Nu o să mai am niciodată încredere în papiţoii ăia. 

— L-am pierdut pe Albert. Va trebui să-i dau soţiei sale vestea 
cea proastă. 

— Mă întorc diseară. O să-i rog pe cei de la Londra să-ți 
trimită un alt operator radio. 

— Mersi. 

— Trebuie să afli cine a murit și cine mai e în viață. 

— Dacă pot, oftă el. 

— Cum te mai simţi? Îi luă mâna. 

— Prost. Nu e un loc prea bun pentru cineva care a fost găurit 
de un glonț. 

— Dar psihic? 

— Cam ametit. 

— Trebuie să bei ceva. Mă întreb ce-o avea pe aici. 

— Ar fi bine să aibă scotch. 

Înainte de război, prietenii lui Michel îl învăţaseră să aprecieze 
whisky-ul. 

— E cam tare. 

Bucătăria se afla într-un colț al sufrageriei. Flick deschise un 
dulap. Spre surprinderea ei, văzu o sticlă de Dewar's White 
Label. Agenţii din Anglia aduceau adesea whisky cu ei, ca să-l 
bea chiar ei sau tovarășii lor, dar o franţuzoaică nu s-ar fi atins 
de așa ceva. Mai era și o sticlă deschisă de vin roșu, care era 
mult mai potrivit pentru un rănit. Turnă jumătate de pahar și 


VP - 36 


apoi îl îndoi cu apă de la robinet. Michel bău cu poftă: pierduse 
sânge și era însetat. Goli paharul, apoi se întinse și închise ochii. 

Flick ar fi avut poftă de un scotch, dar nu i se părea normal să 
nu-i dea lui Michel și să bea doar ea. In plus, trebuia să fie 
perfect trează. Avea să bea ceva când va ajunge în Anglia. 

Se uită prin cameră. Pe pereţi erau atârnate câteva tablouri 
cu valoare sentimentală, pe măsuţă zăceau un teanc de reviste 
de modă vechi, dar nicio carte. Intră și în dormitor. 

— Unde te duci? o întrebă Michel cu asprime. 

— Arunc și eu o privire pe aici. 

— Nu crezi că nu se cade când nu e ea aici? 

— Nu prea, ridică Flick din umeri. Oricum trebuie să mă duc la 
baie. _ 

— E afară. In jos pe scări și pe coridor până în capăt. Dacă-mi 
amintesc eu bine. 

li urmă instrucțiunile. Cât stătu în baie, își dădu seama că 
ceva o neliniștea în privinţa apartamentului lui Gilberte. Încercă 
să-și dea seama exact ce anume. Își asculta mereu instinctele: îi 
salvaseră viața de mai multe ori. Când se întoarse, îi spuse lui 
Michel: 

— Ceva nu e-n ordine aici. Dar ce anume? 

— Nu știu, ridică el din umeri, părând jenat. 

— Ești cam agitat. 

— Poate pentru că am fost rănit într-un schimb de focuri. 

— Nu, nu de asta. E din cauza apartamentului. 

Ceva nu se lega: Gilberte părea prea neliniștită, Michel știa 
unde e baia, dulapul cu whisky. Se duse în dormitor să 
cerceteze. Michel nu o împiedică de data asta. Se uită în jur. Pe 
noptieră era o fotografie a unui bărbat cu ochi mari ca ai lui 
Gilberte și cu sprâncenele negre, probabil tatăl ei. Pe cuvertura 
de pe pat, o păpușă. Intr-un colţ se aflau o chiuvetă și un dulap 
cu oglindă deasupra ei. Flick deschise dulapul. Înăuntru găsi o 
lamă de ras, un pămătuf și un castronel. Gilberte nu era atât de 
nevinovată pe cât voia să pară: un bărbat venea aici suficient de 
des cât să-și lase trusa de bărbierit. 

Flick se uită mai cu luare-aminte. Lama și pămătuful făceau 
parte dintr-un set cu mânere de baga. Le recunoscu. Îi dăruise 
acest set lui Michel când împlinise treizeci și doi de ani. 

Deci așa stăteau lucrurile. 

Era atât de șocată, căci nici nu se putea cilinti din loc. 


VP - 37 


ÎI bănuise că îi plăcea de altcineva, dar nu-și imaginase că 
mersese atât de departe. Dar aici era dovada, chiar în faţa 
ochilor ei. 

După starea iniţială de șoc, fu cuprinsă de tristeţe. Cum se 
putea cuibări lângă altă femeie când Flick dormea singură în 
patul ei din Londra? Se întoarse și se uită la pat. Făcuseră 
dragoste aici, chiar în această cameră. Nu putea să suporte 
acest gând. a 

Apoi i se urcă sângele la cap! li fusese credincioasă, suportase 
singurătatea - dar el nu. O înșelase. Era atât de furioasă, încât 
simțea că o să explodeze. 

Se duse repede în cealaltă cameră și veni în fața lui. 

— Ticălosule! îi spuse ea în engleză. Ticălos împuţit ce ești! 

— Nu te supăra pe mine, îi răspunse el în aceeași limbă. 

Știa că engleza lui stricată i se părea irezistibilă, dar nu-i va 
merge de data asta. 

— Cum ai putut să mă înșeli cu o idioată de nouăsprezece 
ani? îi zise ea spumegând de furie. 

— Nu înseamnă nimic pentru mine, e doar o fată drăguță. 

— Și asta crezi că mă face să mă simt mai bine? Flick știa că 
la început îi atrăsese atenția lui Michel, provocându-l în sala de 
curs, pe când ea era studentă și el lector - studenţii francezi 
erau respectuoși în comparaţie cu cei englezi, dar Flick oricum 
dispreţuia orice fel de autoritate. Dacă Michel ar fi fost atras de 
cineva ca ea - poate Geneviève, o femeie de aceeași vârstă cu 
el - poate că ar fi suportat mai bine. Într-un fel, era mai dureros 
pentru ea că o alese pe Gilberte, o fată care nu se gândea decât 
la farduri și la lacuri de unghii. 

— Mă simţeam singur, îi spuse cu patetism Michel. 

— Scutește-mă de explicaţiile tale lacrimogene. Nu erai singur 
- ai fost slab, necinstit și perfid. 

— Hai să nu ne certăm, Flick, draga mea. Jumătate din 
prietenii noștri au fost uciși. Tu te întorci în Anglia. Am putea să 
murim amândoi în curând. Nu pleca supărată. 

— Cum să nu fiu supărată? Te las în braţele unei flușturatice! 

— Nu e flușturatică... 

— Scutește-mă! Eu sunt soţia ta, iar tu te culci cu fata asta. 

Michel se mișcă în fotoliu și scânci de durere; apoi o fixă pe 
Flick cu ochii săi albaștri. 


VP - 38 


— Mă declar vinovat. Sunt un tâmpit. Dar un tâmpit care te 
iubește și îţi cere să-l ierţi de data asta, în caz că n-o să te mai 
văd niciodată. 

Îi era greu să-i reziste. Flick se gândi la cei cinci ani de 
căsnicie și ajunse la concluzia că n-avea rost să fie supărată 
pentru că el o înșelase cu o curviștină. Făcu un pas spre el. 
Michel îi îmbrăţișă picioarele și-și afundă faţa în fusta ei de 
bumbac. Ea îl mângâie pe păr. 

— În regulă, zise ea. E-n regulă. 

— Îmi pare tare rău, zise el. Mă simt îngrozitor. Eşti cea mai 
minunată femeie pe care am cunoscut-o vreodată sau de care 
am auzit vreodată. Promit că nu o să-ţi mai fac niciodată așa 
ceva. 

Ușa se deschise și Gilberte intră împreună cu Claude. Flick se 
simţi vinovată și se smulse din brațele lui Michel. Apoi se simţi 
jenată. Totuși, era soţul ei, nu al lui Gilberte. De ce să se simtă 
vinovată că-l îmbrăţișa în apartamentul lui Gilberte? Era furioasă 
pe sine însăși. 

Gilberte părea şocată că iubitul ei își îmbrăţișa soţia la ea 
acasă, dar se stăpâni repede și arboră o expresie indiferentă. 

Claude, un doctor tânăr și chipeș, o urmă înăuntru, arătând 
foarte speriat. 

Flick se duse la Claude și-l sărută pe amândoi obrajii. 

— Îți mulţumesc că ai venit, îi zise ea. Îţi suntem profund 
recunoscători. 

Claude se uită la Michel. 

— Cum te mai simţi, bătrâne? 

— Am un glonţ în fund. 

— Atunci trebuie să-l scot. Nu mai era atât de îngrijorat și 
părea foarte priceput. Îi zise lui Flick: Pune niște prosoape pe 
pat ca să absoarbă sângele, apoi dă-i jos pantalonii și pune-l pe 
burtă. Mă duc să mă spăl pe mâini. 

Gilberte întinse pe pat niște reviste vechi, iar peste ele niște 
prosoape curate, în timp ce Flick îl ajuta pe Michel să se ridice și 
să meargă până la pat. Când bărbatul ei se întinse, Flick nu 
reuși să nu se gândească de câte ori o mai făcuse în acest loc. 

Claude inseră un instrument de metal în rană ca să caute 
glontul. Michel urlă de durere. 

— Îmi pare rău, prietene, îi zise Claude cu tristeţe. 


VP - 39 


Flick simţi o bucurie perversă când îl văzu pe Michel 
chinuindu-se pe patul unde gemuse probabil de plăcerea 
adulterului. Ea spera ca el să-și amintească mereu de dormitorul 
lui Gilberte în acest fel. 

— Termină odată! zise Michel. 

Plăcerea răzbunării pe care o simţea Flick se mai potoli și 
acum i se făcu milă de Michel. Îi puse perna mai aproape de faţă 
și-i zise: 

— Mușcă din ea, o să-ţi fie mai ușor. 

Michel băgă perna în gură. 

Claude mai introduse o dată instrumentul și de această dată 
glonțul ieși. Sângeră abundent câteva secunde, apoi fluxul 
încetini, iar Claude aplică un bandaj. 

— Încearcă să nu te miști prea mult în următoarele zile, îl 
sfătui el pe Michel. 

Asta însemna că Michel trebuia să stea acasă la Gilberte. 
Totuși, durerea era prea mare ca să poată face sex, se gândea 
Flick cu satisfacţie. 

— Mulţumesc, Claude, zise ea. 

— Mă bucur că am putut fi de ajutor. 

— Mai vreau să te rog ceva. 

Claude părea speriat. 

— Ce anume? 

— Trebuie să iau un avion la 23:45. Trebuie să mă duci până 
la Chatelle. 

— De ce nu poate Gilberte să te ducă cu mașina cu care a 
venit la mine? 

— Din cauza stării de necesitate. Dar cu tine o să fim în 
siguranţă, ești doctor. 

— De ce să iau doi oameni cu mine? 

— Trei. Avem nevoie și de Michel, ca să ţină lanterna. 

Procedura de preluare era neschimbată: patru oameni din 
Rezistență se foloseau de lanterne ca să formeze o uriașă literă 
„L”, indicând astfel direcția vântului și locul unde trebuia să 
aterizeze avionul. Lanternele care funcționau pe bază de baterii 
trebuiau ținute în direcţia avionului, ca să le vadă pilotul. Puteau 
fi puse și pe pământ, dar procedura nu era foarte sigură, căci, 
dacă pilotul nu vedea ce se aștepta, putea crede că i se întindea 
o capcană și să ia decizia de a nu ateriza. Era nevoie de patru 
persoane pentru manevră. 


VP - 40 


— Și cum să explic eu poliției prezenţa voastră în mașină? o 
întrebă Claude. Un doctor care are o urgenţă nu merge cu trei 
pasageri în mașină. 

— Ne gândim noi la ceva. 

— E prea riscant! 

— O să-ţi ia doar câteva minute acum când e noapte. 

— O să mă omoare Marie-Jeanne. O să-mi spună că trebuie să 
mă gândesc la binele copiilor. 

— Nu ai copii. 

— E gravidă. 

Flick dădu din cap. De aceea era Claude atât de agitat. 

Michel se rostogoli pe pat și se așeză în capul oaselor. Întinse 
mâna și-l apucă pe Claude de braţ. 

— Claude, te implor, e foarte important. Fă asta pentru mine, 
te rog! 

Era greu să-l refuzi pe Michel. Claude oftă: 

— Când plecăm? 

Flick se uită la ceas. Era aproape 11 seara. 

— Acum. 

— 1 se poate deschide rana, se uită Claude la Michel. 

— Știu, zise Flick. Lasă-l să sângereze. 

e 

Satul Chatelle era format din câteva clădiri îngrămădite în 
jurul unei răspântii: trei case, câteva barăci pentru muncitori și o 
brutărie care deservea fermele și cătunele din zonă. Flick stătea 
pe un imaș aflat la un kilometru și jumătate de intersecţie, 
ținând în mână o lanternă de mărimea unui pachet de țigări. 

Făcuse un curs de o săptămână, ţinut de piloți ai escadronului 
161, pentru a învăța cum să semnalizeze unei aeronave pentru 
a ateriza. Terenul se potrivea cu specificaţiile pe care i le 
dăduseră. Câmpul avea cam un kilometru lungime - un aparat 
Lysander avea nevoie de șase sute de metri ca să aterizeze și să 
decoleze. Pământul de sub picioarele ei era tare și fără 
denivelări. Heleșteul din apropiere se vedea clar în lumina lunii, 
asigurând un bun reper pentru pilot. 

Michel și Gilberte erau aliniaţi în bătaia vântului alături de 
Flick, având și ei lanterne în mână, iar Claude stătea la câţiva 
metri de Gilberte, semnalizând în forma literei „L” pentru a-l 
ghida pe pilot. În zonele pustii, se puteau aprinde focuri, în loc 


VP - 41 


de lanterne, dar aici, în apropierea unui sat, era prea periculos 
să lași urme pe pământ. 

Cei patru formau ceea ce agenţii numeau un comitet de 
primire. Cei din subordinea lui Flick erau tăcuți și disciplinaţi, dar 
grupurile mai dezorganizate transformau aterizarea într-o 
petrecere, bărbaţii spuneau glume cu voce tare și fumau, iar 
sătenii din apropiere se adunau ca la spectacol. Era periculos. 
Dacă pilotul bănuia că nemţii aflaseră de aterizare și credea că îl 
pândeau cei de la Gestapo, trebuia să reacționeze rapid. 
Instrucţiunile comitetului de primire erau foarte clare: oricine se 
apropia de avion dintr-un unghi greșit risca să fie împușcat de 
pilot. Asta nu se întâmplase niciodată, dar într-una din dăţi un 
gură-cască fusese strivit de un bombardier Hudson și ucis pe 
loc. 

Era groaznic să aștepți un avion să aterizeze. Dacă nu venea, 
Flick trebuia să mai stea douăzeci și patru de ore în tensiune, 
până când se mai ivea o șansă. Dar agenții nu știau niciodată 
dacă o aeronavă avea să sosească sau nu. Și nu pentru că nu 
puteau pune bază în cei de la RAF®. Piloții din escadronul 161 îi 
explicaseră lui Flick că zborul de noapte, în care parcurgeau 
sute de kilometri, era o sarcină foarte dificilă. Pilotul făcea o 
estimare - își calcula poziţia în funcţie de direcție, viteză și 
timpul trecut de la decolare - și încerca să verifice acest rezultat 
luând ca punct de reper râuri, orașe, linii de cale ferată și 
păduri. Problema cu această aproximare era că nu puteai face 
un reglaj corect din cauza vântului. lar problema cu punctele de 
reper era că toate râurile în lumina lunii arătau la fel. Era foarte 
greu să găsești zona indicată, darămite terenul de aterizare 
respectiv. 

Dacă norii acopereau luna, era de-a dreptul imposibil, iar 
pilotul nici nu mai decola. 

Totuși, cerul senin din această noapte îi dădea speranţe lui 
Flick. Cu câteva minute înainte de miezul nopţii auzi sunetul de 
neconfundat al unui avion cu un singur motor, întâi mai slab, 
apoi crescând în intensitate, ca un ropot de aplauze, și simţi 
bucurie la gândul că avea să se întoarcă acasă. Începu să agite 
lanterna, semnalizând litera „X” din alfabetul Morse. Dacă nu 
semnaliza litera care trebuia, pilotul putea să creadă că i se 
întindea o cursă și nu mai ateriza. 


ê Royal Air Force - Aviația regală britanică. (n.tr.). 
VP - 42 


Avionul se roti o dată, apoi începu să coboare brusc; ateriză în 
dreapta lui Flick, frână, viră între Michel și Claude, rulă înapoi la 
Flick și se întoarse cu botul în direcţia vântului, descriind un cerc 
larg, iar în cele din urmă fu gata pentru decolare. 

Aparatul de zbor era un Westland Lysander, un monoplan mic 
cu aripile plasate deasupra fuzelajului și vopsit în negru mat. Era 
condus de un singur pilot. Avea două locuri pentru pasageri, dar 
Flick știa că un „Lizzie” putea să transporte până la patru 
oameni, unul pe podea și altul în compartimentul pentru bagaje. 

Pilotul nu opri motorul. Scopul lui era să nu rămână la sol mai 
mult de câteva secunde. 

Flick ar fi vrut să-l îmbrăţișeze pe Michel și să-i facă urări de 
bine, dar și să-i ardă două palme și să-i spună să nu se mai 
atingă de alte femei. Mai bine că nu avea timp să facă nimic din 
toate acestea. 

Fluturând din mână, Flick urcă scara de metal, deschise 
bocaportul și se sui în avion. 

Pilotul se uită în urmă, iar Flick îi făcu semn că totul era în 
regulă. Aeronava rulă puţin și prinse viteză, apoi se ridică în aer 
și luă altitudine. 

Flick văzu una sau două lumini în sat: celor de la ţară nu prea 
le păsa de camuflaj. Când aterizase la venire, periculos de târziu 
la patru dimineaţa, văzuse de sus lumina roșie a brutăriei, iar 
când mersese cu mașina prin oraș simţise mirosul de pâine 
proaspătă, mirosul Franţei. 

Avionul luă un viraj, iar Flick văzu feţele luminate de lună ale 
lui Michel, Gilberte și Claude care păreau trei pete albe pe 
fundalul negru al pajiștii. Când avionul se redresă și se îndreptă 
spre Anglia, Flick își dădu seama cu tristeţe că poate nu avea 
să-i mai vadă niciodată. 


VP - 43 


A DOUA ZI 


Luni, 29 mai 1944 
CAPITOLUL 6 


În toiul nopţii, Dieter Franck se afla la volanul mașinii sale 
Hispano Suiza, alături de tânăra sa ordonanţă, locotenentul 
Hans Hesse. Mașina avea zece ani vechime, dar motorul de 
unsprezece litri era de neoprit. leri-seară Dieter găsise câteva 
găuri făcute de gloanţe pe partea din dreapta a mașinii, o 
amintire a ambuscadei din piaţa Sainte-Cécile, însă motorul nu 
fusese afectat, iar lui i se părea că urmele lăsate de gloanţe 
confereau un farmec aparte mașinii, ca o cicatrice pe obrazul 
unui ofiţer prusac. 

Locotenentul Hesse mască farurile pentru a conduce pe 
străzile întunecate ale Parisului, apoi, când ajunseră pe drumul 
spre Normandia, scoase apărătorile. Conduceau pe rând, câte 
două ore fiecare, deși Hesse, care iubea nespus mașina și pe 
posesorul acesteia, ar fi șofat tot drumul. 

Dieter, care adormise pe jumătate în scaunul din dreapta și 
era fascinat de drumul de ţară care se întindea în fața lor, 
încerca să-și închipuie cum va fi viitorul lui. Aveau Aliaţii să 
recucerească Franța, învingând trupele de ocupaţie și forțându- 
le să părăsească ţara? Era îngrozit la gândul că Germania ar fi 
putut să piardă războiul. Poate că urmau să aibă loc tratative de 
pace, iar Germania să fie nevoită să predea Franţa și Polonia, 
dar să păstreze Austria și Cehoslovacia. Nu exista altă soluție 
mai bună. Nu putea să-și închipuie că se va întoarce la o viață 
liniștită la Köln, cu soția și familia, după ce gustase din farmecul 
și decadenţa Parisului și se bucurase de compania lui Stephanie. 
Singurul final fericit pentru Dieter și pentru germani ar fi fost ca 
armata lui Rommel să-i arunce pe invadatori în mare, de unde și 
veniseră. 

Înainte de revărsatul zorilor, într-o dimineaţă ploioasă, Hesse 
intră cu mașina în satul medieval La Roche-Guyon, situat pe 

VP - 44 


fluviul Sena, între Paris și Rouen. Se opri la bariera de la 
marginea localităţii, însă erau așteptați, așa că li se făcu repede 
semn să treacă. Mai parcurseră o bucată de drum, printre 
șirurile de căsuțe tăcute și oblonite, până ajunseră la celălalt 
punct de control de la porţile vechiului castel. Parcară în cele din 
urmă în curtea pietruită. Dieter îl lăsă pe Hesse la mașină și 
intră în clădire. 

Comandant-șef (al trupelor din Vest) era feldmareșalul 
german Gerd von Rundstedt, un bătrân general de încredere, 
din vechea gardă de ofiţeri. Subordonatul lui, însărcinat cu 
apărarea coastei franceze, era feldmareșalul Erwin Rommel. În 
castelul din La Roche-Guyon se afla acum statul său major. 

Dieter Franck simţea o afinitate față de Rommel. Amândoi 
erau fii de profesori - tatăl lui Rommel fusese director de școală 
- și amândoi avuseseră de-a face cu snobismul și aerele de 
superioritate ale unor bătrâni militari germani precum von 
Rundstedt. Dar în alte privinţe erau diferiți. Dieter era un sibarit, 
care se bucura din plin de plăcerile culturale și senzuale pe care 
i le oferea Franţa. Rommel nu trăia decât pentru munca lui, nu 
bea, nu fuma și uneori uita și să mănânce. Se însurase cu 
singura iubită pe care o avusese și îi scria de trei ori pe zi. 

În hol, Dieter fu întâmpinat de aghiotantul lui Rommel, 
maiorul Walter Goedel, un om rece, dar cu o minte sclipitoare. 
Dieter îl respecta, dar nu reușise niciodată să-l simpatizeze. 
Vorbiseră la telefon cu o seară în urmă. Dieter îi pomenise de 
problema pe care o avea cu Gestapoul și îi spusese că voia să-l 
vadă pe Rommel cât mai curând posibil. „Să fiţi aici la patru 
dimineaţa”, îi zisese Goedel. Rommel venea întotdeauna la 
birou la patru dimineaţa. 

Dieter se întreba acum dacă procedase cum trebuia. Rommel 
putea să-i spună: „Cum de ai tupeul să mă deranjezi pentru un 
asemenea fleac?” Dar Dieter nu credea. Comandanţilor le 
plăcea să cunoască toate amănuntele. Era aproape convins că 
Rommel avea să-i dea tot ajutorul pe care i-l solicita. Dar nu poţi 
fi niciodată sigur, mai ales când comandantul este sub tensiune. 

Goedel dădu scurt din cap în semn de salut și îi spuse: 

— Vrea să vă vadă chiar acum. Pe aici. 

Mergând pe coridor, Dieter îl întrebă: 

— Ce vești aveți din Italia? 

— Doar vești proaste, spuse Goedel. Ne retragem din Arce. 


VP - 45 


Dieter scutură din cap resemnat. Germanii se luptau cu 
îndârjire, dar nu reușiseră să oprească înaintarea inamicului 
spre nord. 

Peste o clipă, Dieter intra în biroul lui Rommel. Era o încăpere 
spațioasă de la parter. Dieter se uită cu jind la nepreţuita 
tapiserie din secolul al XVII-lea, care acoperea un perete întreg. 
Nu mai existau alte piese de mobilier, în afară de câteva scaune 
și un imens birou de epocă, care putea să dateze din aceeași 
perioadă cu tapiseria. Pe birou era o singură lampă. La birou 
stătea un om scund, cu părul nisipiu și rărit în faţă. 

— A venit maiorul Franck, domnule feldmareșal, anunţă 
Goedel. 

Dieter aștepta cu nervozitate. Rommel își continuă lectura 
pentru câteva clipe, apoi făcu semn spre foaia de hârtie. Părea 
un director de bancă ocupat să verifice conturile celor mai 
importanţi clienţi ai săi - însă numai până își ridică privirea. 
Dieter mai văzuse acest chip, dar tot se simțea ameninţat. Avea 
faţa unui boxer, cu nasul turtit și bărbia lată, cu ochii 
întredeschiși, într-un cuvânt, exprima acea violenţă pură care 
făcuse din Rommel un comandant legendar. Lui Dieter îi veni în 
minte întâia misiune a lui Rommel, din timpul Primului Război 
Mondial. Conducea trei oameni trimiși în cercetare când dăduse 
peste douăzeci de soldaţi francezi. In loc să se retragă și să 
aștepte întăriri, Rommel deschisese focul și se aruncase asupra 
inamicului. Avusese noroc că scăpase cu viaţă - însă Dieter își 
aminti ce obișnuia să spună Napoleon: „Trimiteţi-mi generali 
norocoși”. De atunci, Rommel prefera îndrăzneţul atac-fulger 
celui minuţios plănuit dinainte. Prin asta se deosebea radical de 
rivalul său din deșert, generalul Montgomery, care nu pornea 
niciodată la atac dacă nu era sigur de victorie. 

— la loc, Franck, zise iute Rommel. Ce te frământă? 

Dieter își pregătise discursul: 

— La ordinul dumneavoastră, am inspectat instalaţiile-cheie 
care ar putea fi mai vulnerabile la un atac al Rezistenței și am 
întărit măsurile de siguranţă. 

— Bine. 

— Am încercat și să evaluez posibilităţile Rezistenței de a 
provoca pagube însemnate. Sunt ei oare în stare să ne 
împiedice riposta în cazul unei invazii? 

— Și la ce concluzie ai ajuns? 


VP - 46 


— Situaţia e mai gravă decât am crezut. 

Rommel bombăni nemultumit, de parcă i s-ar fi confirmat o 
bănuială neplăcută. 

— Cauza? _ 

Rommel nu avea să-i taie capul. Dieter se mai linişti puţin. li 
relată atacul de ieri de la Sainte-Cécile: ce ingenios fusese 
plănuit, ce mult armament aveau și, mai presus de toate, ce 
viteji fuseseră luptătorii. Singurul detaliu pe care-l omise fu 
frumuseţea fetei blonde. 

Rommel se ridică și traversă camera până în dreptul 
tapiseriei. Se uită lung la ea, dar Dieter era convins că nici n-o 
vedea. 

— De asta mi-era frică, zise Rommel. Vorbea încet, parcă 
pentru sine. Pot să ripostez la invazie, chiar și cu puţinele trupe 
pe care le am, dar numai dacă sunt liber în mișcări - însă, dacă 
sistemul de comunicații e dezafectat, sunt pierdut. 

Goedel dădu din cap aprobator, iar Dieter zise: 

— Cred că putem transforma atacul asupra centralei 
telefonice într-o oportunitate. 

Rommel se întoarse spre el cu un zâmbet crispat pe buze. 

— La naiba, tare aș vrea ca toţi ofițerii mei să fie ca tine! 
Continuă: Și cum ai să faci asta? 

Dieter începu să simtă că lucrurile încep să lucreze în 
favoarea lui. 

— Dacă îi interoghez eu pe prizonieri, am putea afla de la ei și 
despre alte celule. Cu puţin noroc, am putea provoca pierderi 
serioase Rezistenței înainte de invazie. 

Rommel părea sceptic. 

— Sună a lăudăroșenie. 

Lui Dieter îi stătu inima în loc. 

Atunci Rommel își urmă vorba: 

— Dacă mi-ar fi spus-o altcineva, l-aș fi trimis la plimbare. Dar 
îmi amintesc ce treabă bună ai făcut în deșert. l-ai făcut pe 
prizonieri să-ţi spună niște lucruri pe care nici ei nu-și dădeau 
seama că le știu. 

Dieter era încântat. Nu scăpă ocazia și spuse: 

— Din păcate, Gestapoul nu mă lasă să intru la prizonieri. 

— Sunt niște cretini. 

— Poate interveniţi dumneavoastră pe lângă ei. 


VP - 47 


— Sigur că da. Rommel se uită la Goedel. Sună în bulevardul 
Foch! Sediul Gestapoului în Franţa era în Paris, pe bulevardul 
Foch, la nr. 84. Spune-le că maiorul Franck o să-i interogheze 
astăzi pe prizonieri, sau următorul telefon o să-l primească din 
Berchtesgaden. 

Se referea la fortăreața lui Hitler din Bavaria. Rommel nu ezita 
niciodată să profite de faptul că, datorită gradului său de 
feldmareșal, avea linie directă cu Hitler. 

— Foarte bine, zise Goedel. 

Rommel dădu ocol biroului său din secolul al XVII-lea și se 
așeză din nou. 

— Ţine-mă la curent, te rog, Franck, spuse el, și se întoarse la 
documentele lui. 

Dieter și Goedel părăsiră încăperea. 

Goedel îl conduse pe Dieter la intrarea principală a castelului. 

Afară era tot întuneric. 


CAPITOLUL 7 


Flick ateriză la RAF Tempsford, un mic aeroport militar aflat la 
optzeci de kilometri nord de Londra, lângă satul Sandy din 
Bedfordshire. Și-ar fi dat seama doar după aerul umed și răcoros 
pe care îl respira în acea noapte că ajunsese în Anglia. lubea 
Franța, dar aici era la ea acasă. 

În timp ce traversa pista de aterizare, îşi aminti cum se 
întorcea din vacanțe când era copil. „E bine să pleci, dar și să te 
întorci”. Vorbele mamei ei îi veneau în minte în cele mai ciudate 
împrejurări. 

O tânără femeie în uniformă de caporal FANY o aștepta într- 
un Jaguar cu mulți cai putere ca s-o ducă la Londra. 

— Asta da lux! zise Flick pe când se așeza în scaunul de piele. 

— Trebuie să vă duc direct la Orchard Court, o anunţă 
șoferița. Vă așteaptă să le daţi raportul. 

Flick se frecă la ochi. 

— O, Doamne! Aștia cred că noi n-avem nevoie de somn! 

Șoferiţa nu-i răspunse. În schimb, îi zise: 

— Sper că misiunea a fost un succes, doamnă maior. 

— A fost un snafu. 


VP - 48 


— Ce-aţi spus? 

— Snafu, repetă Flick. E un acronim pentru Situation Normal 
All Fucked Up'. 

Femeia rămase tăcută. Flick crezu că se simte jenată. „Ce 
bine, se gândi ea cu tristeţe, că mai există fete cărora li se pare 
șocant limbajul cazon!” 

Se crăpa de ziuă când mașina cea rapidă gonea prin satele 
Stevenage și Knebworth. Flick se uita pe geam la casele 
modeste cu grădini de legume în față, la oficiile poștale de ţară, 
în care funcționarele morocănoase de-abia se îndurau să dea 
clienţilor câte un timbru ieftin, și la cârciumile de tot felul, unde 
se servea bere caldă și se zdrăngănea la vreun pian rablagit, și 
se simţi mulțumită că naziștii nu ajunseseră până aici. 

Acest sentiment îi întări hotărârea de a se întoarce în Franța. 
Își dorea încă o ocazie să atace castelul. Îi văzu cu ochii minţii 
pe oamenii pe care îi lăsase în urma ei în Sainte-Cecile: Albert, 
tânărul Bertrand, frumoasa Geneviève și alţii morţi sau 
prizonieri. Se gândi la familiile lor, înnebunite de îngrijorare sau 
împietrite de durere. Hotăriî că sacrificiul lor nu avea să fie în 
zadar. 

Trebuia să se apuce de pe treabă numaidecât. Era bine că i se 
puneau fără întârziere întrebări despre misiunea ei; avea ocazia 
să le propună chiar azi noul ei plan. Cei din conducerea SOE vor 
fi prudenţi la început, pentru că nimeni nu trimisese vreodată 
într-așa o misiune o echipă formată doar din femei. Existau tot 
felul de obstacole. Dar așa era întotdeauna. 

Când ajunseseră în suburbiile din nordul Londrei, se luminase 
de-a binelea și toţi cei care își începeau ziua de dis-de-dimineaţă 
erau deja în plină activitate: poștașii și lăptarii își făceau 
livrările, conductorii de metrou și șoferii de autobuz mergeau la 
serviciu. Se vedeau peste tot semnele războiului: un afiș care 
atenţiona împotriva risipei, anunțul cu „Nu avem carne astăzi” 
din vitrina unei măcelării, o femeie conducând o mașină de 
gunoi, un șir întreg de case bombardate și dărâmate. Dar aici nu 
o oprea nimeni pe Flick să-i ceară actele, s-o închidă într-o 
celulă și s-o tortureze ca să stoarcă de la ea informatii, iar apoi 
s-o trimită cu un camion pentru vite într-un lagăr unde ar muri 
de foame. Simţi cum enorma tensiune a vieţii clandestine se 


7 La fel de rău ca întotdeauna (traducere aproximativă). (n.tr.). 
VP - 49 


risipește încetul cu încetul, așa că se cufundă în scaunul mașinii 
și închise ochii. 

Se trezi abia când mașina o lua pe Baker Street. Trecu de nr. 
64: multor agenţi nu li se permitea să intre în clădire ca să nu-i 
poată dezvălui secretele în caz că erau prinși și interogaţi. De 
fapt, mulţi agenţi nici nu-i știau adresa. Mașina ajunse în piaţa 
Portman și opri în față la Orchard Court, un bloc de 
apartamente. Șoferița cobori repede și îi deschise portiera. 

Flick intră în clădire și o luă spre apartamentul în care o 
așteptau cei din SOE. Se bucură când îl văzu pe Percy Thwaite, 
un bărbat chel de cincizeci de ani, cu o mustață deasă, care o 
iubea pe Flick ca un tată. Era îmbrăcat în civil. Niciunul din ei nu 
salută militărește, căci membrii SOE nu ţineau la formalități. 

— Văd pe faţa ta că lucrurile n-au mers bine, remarcă Percy. 

Tonul său compătimitor era prea mult pentru Flick. Tragedia 
care avusese loc îi veni pe dată în minte și izbucni în lacrimi. 
Percy o îmbrăţișă și o bătu ușurel pe spate. Ea își îngropă faţa în 
haina lui veche de tweed. 

— Nu trebuie să-ţi faci atâta sânge rău! o consolă el. Știu că 
ţi-ai dat toată silinţa. 

— O, Doamne, ce păcat că sunt femeie! 

— AŞ vrea eu ca toţi oamenii mei să fie fete ca tine, zise Percy 
cu vocea gâtuită de emoție. 

Flick i se smulse din braţe și se șterse la ochi cu mâneca. 

— Nu mă băga în seamă. 

El se întoarse cu spatele și își suflă nasul într-o batistă uriașă. 

— Ceai sau whisky? o întrebă. 

— Ceai, dacă se poate. 

Camera era plină de mobilă veche și uzată, adusă în grabă în 
1940, și neînlocuită de atunci: un birou ieftin, un covor jerpelit, 
niște scaune desperecheate. Ea se trânti într-un fotoliu 
desfundat. 

— Dacă beau alcool, adorm imediat. 

Se uita la Percy care prepara ceaiul. Putea fi dur, dar și milos. 
Primise multe decoraţii în Primul Război Mondial, devenise 
agitator sindical în anii 1920 și era veteran al Luptei din Cable 
Street din 1936 în care londonezii îi atacaseră pe fasciștii 
englezi care voiau să străbată în marș cartierul evreiesc din East 
End. Avea să-i pună întrebări bine ţintite despre planul ei, dar va 
fi receptiv. 


VP - 50 


Îi dădu o cană de ceai cu lapte și zahăr. 

— Avem o ședință mai târziu în dimineaţa asta, zise el. La 
nouă fix trebuie să-i dau șefului raportul. Așa că grăbește-te. 

Sorbi din ceaiul dulce și se simţi o senzaţie plăcută de 
revigorare. Îi povesti ce se întâmplase în piaţa din Sainte-Cecile. 
El stătea la birou și nota totul cu un creion bine ascuțit. 

— Trebuia s-o anulez, încheie ea. Trebuia s-o ascult pe 
Antoinette, care se îndoia de corectitudinea informaţiilor, să 
amân acţiunea și să-ţi transmit prin radio că suntem depășiți 
numeric. 

— Acum nu mai putem amâna, nu mai avem timp, zise Percy 
dând din cap cu tristețe. Invazia va avea loc în câteva zile. Chiar 
dacă ne-ai fi consultat, tot aia ar fi fost. Ce puteam face noi? Nu 
puteam să-ţi mai trimitem oameni. Cred că ţi-am fi dat ordin să 
mergi înainte, indiferent de risc. Trebuia să încercăm. Centrala 
telefonică e mult prea importantă pentru noi. 

— Asta chiar e o consolare. Flick se bucură la gândul că Albert 
nu-și pierduse viaţa doar pentru că făcuse ea o eroare de 
tactică. 

— Michel e bine? 

— Rănit, dar se face bine. 

Când fusese recrutată de SOE, Flick nu le spusese că soțul era 
membru al Rezistenței. Dacă ar fi știut, probabil că i-ar fi dat 
altceva de făcut. Dar nici ea nu știuse propriu-zis, doar bănuia. 
În mai 1940, se afla în Anglia ca să-și viziteze mama, iar Michel 
se înrolase în armată, ca majoritatea tinerilor francezi apt- 
combatanți și căderea Franţei îi prinsese în ţări diferite. Când se 
întorsese ca agent secret și aflase cu ce se ocupa soțul ei, era 
deja prea bine antrenată și prea folositoare SOE ca să fie 
concediată din cauza unor posibile probleme emoţionale. 

— Nimănui nu-i place să primească un glonţ în spate, medită 
Percy. Lumea crede că ai dat bir cu fugiţii. Se ridică în picioare. 
Și acum, mai bine du-te acasă și trage un pui de somn bun. 

— Nu încă, replică Flick. Mai întâi vreau să știu care-i 
următorul pas. 

— O să scriu raportul... 

— Nu, mă refer la centrala telefonică. Dacă e așa importantă, 
trebuie s-o distrugem. 

El se așeză din nou și îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Ce-ţi umblă prin cap? 


VP -51 


Ea scoase din geantă permisul de liberă trecere al lui 
Antoinette și îl azvârli pe birou. 

— Uite cum o să pătrundem înăuntru: cu unul ca acesta intră 
femeile care fac curăţenie în fiecare seară la ora șapte. 

Percy luă permisul și îl studie cu atenţie. 

— Ce fată deșteaptă! exclamă el cu admiraţie în glas. 
Continuă. 

— Vreau să mă întorc. 

O grimasă de suferință umbri preț de o clipă chipul lui Percy, 
iar Flick își dădu seama că îl îngrozea gândul că ea voia să-și 
riște din nou viața. Dar bărbatul nu zise nimic. 

— De data asta o să-mi iau o întreagă echipă, continuă ea. 
Fiecare va avea un permis ca ăsta. Ne vom da drept femei de 
serviciu ca să pătrundem în castel. 

— Înţeleg că toate vor fi femei, așa-i? 

— Da. Am nevoie de o echipă formată doar din femei. 

— Puţini ar avea ceva împotrivă, dădu el din cap în semn de 
încuviințare. Voi, fetele, v-aţi dovedit din plin curajul. Dar unde 
ai să găsești atâtea femei? Aproape toate cele bine antrenate se 
află acolo. 

— Obţine-mi aprobarea pentru plan și găsesc eu femeile. Am 
să iau dintre cele refuzate de SOE, care nu au trecut de 
instructaj, pe oricine. Trebuie să existe o mulţime de fete care 
au fost respinse dintr-un un motiv sau altul. 

— Da - pentru că nu corespundeau din punct de vedere fizic 
sau nu puteau să-și țină gura, sau pentru că erau prea agresive, 
sau le era prea frică să sară din avion cu parașuta. 

— Nu contează că nu erau destul de bune, veni repede 
răspunsul lui Flick. Mă descurc eu cu ele. Dar în sinea ei o voce o 
întrebă: „Chiar crezi că poţi?” Dar nu o luă în seamă. Dacă 
invazia dă greș, pierdem Europa. N-o să mai putem s-o 
recâștigăm mult timp. Acum e momentul, trebuie să aruncăm în 
luptă tot ce avem mai bun. 

— N-am putea folosi franțuzoaice, care sunt deja acolo, femei 
din Rezistență? 

Flick se gândise la asta, dar respinsese ideea. 

— Dacă aș avea la dispoziţie câteva săptămâni, aș putea 
forma o echipă de femei selectate din vreo șase celule ale 
Rezistenței, dar mi-ar lua prea mult timp să le găsesc și să le 
aduc la Reims. 


VP - 52 


— Totuși, n-ar fi imposibil. 

— Și, pe urmă, ne-ar trebui legitimaţii false cu fotografiile 
femeilor pe ele. E greu de obținut acolo așa ceva. Aici o putem 
face într-o zi sau două. 

— Nu-i așa ușor. Percy studie permisul Antoinettei în lumina 
becului fără glob din tavan. Dar ai dreptate, oamenii noștri fac 
minuni în departamentul ăsta. Îl puse jos. E-n regulă. Fete 
respinse de SOE să fie. 

Lui Flick îi tresăltă inima de bucuria victoriei. Percy acceptase 
în cele din urmă. 

Bărbatul își urmă ideea: 

— Dar, presupunând că ai să găsești destule fete care să 
vorbească franceza, crezi că o să meargă? Ce te faci cu nemţii 
care fac de pază? Nu le cunosc ei pe femei? 

— Probabil că nu vin aceleași fete în fiecare seară - au și zile 
libere. lar bărbaţii de obicei nu observă cine face curat după ei. 

— Nu sunt așa sigur. Soldaţii sunt în general tineri înnebuniţi 
după sex, care se uită cu multă atenţie la toate femeile. Îmi 
închipui că și nemţii de la castel le fac avansuri, măcar celor 
tinere. 

— Le-am văzut pe femei intrând în castel ieri-seară și n-am 
observat niciun indiciu că li s-ar face curte. 

— Totuși, nu poţi fi sigură că apariţia unei întregi echipe noi n- 
ar atrage atenţia cuiva. 

— Nu pot să fiu sigură, dar îmi asum riscul. 

— Bine, dar franţuzoaicele de la castel? Cred că telefonistele 
sunt femei din partea locului, nu-i așa? 

— Unele da, însă majoritatea sunt aduse din Reims cu 
autobuzul. 

— Nu toți francezii sunt simpatizanți ai Rezistenței, o știm 
amândoi. Unii aprobă ideile naziștilor. Dumnezeu știe câţi au 
fost și în Anglia care au crezut că Hitler propunea genul acela de 
guvern puternic și modern de care aveam nevoie - acum nu mai 
auzi prea multe despre oamenii aceia. 

Flick scutură din cap. Percy nu fusese în Franţa sub ocupaţie. 

— Francezii au avut patru ani de guvernare nazistă, nu uita. 
Toţi își pun speranţele în invazie. Fetele de la centrală nu vor 
scoate o vorbă. 

— Nici dacă le-ar bombarda RAF-ul? 

Flick ridică din umeri. 


VP-53 


— Poate că nu ne iubesc chiar toate, însă celelalte vor fi cu 
ochii pe ele. 

— Așa speri tu. 

— Îți repet că este o ocazie de care trebuie să profităm. 

— Dar încă nu știi cât de bine păzită este intrarea de la 
subsol. 

— leri nu ne-au oprit să pătrundem acolo. 

— leri aţi avut cincisprezece luptători din Rezistență cu voi, 
unii dintre ei cu multă experienţă. Data viitoare, vei avea o 
mână de fete eliminate sau respinse de SOE. 

Flick își jucă și ultima carte. 

— Vezi tu, tot felul de lucruri pot ieși prost, și ce? Operaţiunea 
nu costă mult și oricum nu riscăm decât viețile unor oameni 
care nu au făcut mare lucru pentru ţară. Ce-avem de pierdut? 

— Aici voiam să ajung. Uite, îmi place planul ăsta. O să i-l 
prezint și șefului. Dar cred că n-o să-l aprobe, dintr-un motiv pe 
care nu l-am discutat până acum. 

— Care anume? 

— Nimeni în afară de tine nu poate conduce echipa asta. Dar 
călătoria din care te-ai întors e și ultima pe care o faci. Știi prea 
multe. Ai tot plecat și te-ai întors în ultimii doi ani. Ai fost în 
contact cu majoritatea celulelor Rezistenței din nordul Franţei. 
Nu te putem trimite înapoi. Dacă ești prinsă, ai putea să-i 
deconspiri pe toți. 

— Așa e, spuse Flick cu tristeţe în glas. De aceea am mereu 
asupra mea o capsulă cu cianură. 


CAPITOLUL 8 


Sir Bernard Montgomery, comandantul Armatei 21, generalul 
care urma să invadeze Franța, își stabilise temporar statul-major 
în vestul Londrei, într-o școală ai cărei elevi fuseseră trimiși la 
ţară, unde erau mai în siguranţă. Din pură coincidenţă, era chiar 
școala pe care o urmase Montgomery în copilărie. Intrunirile 
aveau loc în fosta clasă de istorie și toţi stăteau pe băncile tari 
de lemn - generali și politicieni și, în ocazii speciale, chiar 
regele. 


VP - 54 


Englezii credeau că e amuzant, dar Paul Chancellor din 
Boston, Massachuttes, credea că e o porcărie. Cât i-ar fi costat 
să pună câteva scaune? În general îi plăceau englezii, dar nu și 
când făceau paradă de excentricitatea lor. 

Paul făcea parte din echipa lui Monty. Mulţi credeau că asta 
se datora faptului că tatăl său fusese general, dar asta era o 
presupunere răutăcioasă. Paul se simţea în largul său printre 
ofițerii seniori, în parte datorită tatălui său, dar și pentru că 
înainte de război armata SUA fusese cel mai bun client al său, 
afacerea lui fiind să înregistreze discuri educaţionale de 
gramofon, mai ales cursuri de limbi străine. Îi plăceau virtuțile 
militare precum obedienţa, punctualitatea și precizia, dar era și 
inteligent, iar Monty ajunsese să se bazeze din ce în ce mai mult 
pe el. 

Răspundea de informaţiile secrete. Era un bun organizator. 
Avea grijă ca rapoartele să se afle pe biroul lui Monty atunci 
când avea nevoie de ele, îi alunga pe cei ce întârziau, stabilea 
întâlniri cu oamenii importanţi și făcea anchete suplimentare în 
numele șefului său. 

Avea experienţă în munca de spionaj. Lucrase la Office of 
Strategic Services$, agenţia de spionaj americană, și fusese 
agent sub acoperire în Franţa și în ţările francofone din Africa de 
Nord. (In copilărie locuise la Paris, unde tăticu' era atașat militar 
la Ambasada Statelor Unite.) Paul fusese rănit cu șase luni în 
urmă la Marsilia, într-un schimb de focuri cu Gestapoul. Un glonţ 
îi retezase aproape toată urechea stângă, dar nu-i făcuse alt rău 
decât să-l urâţească. Un altul îi zdrobise rotula, care nu avea să 
mai fie niciodată ca înainte, și acesta era adevăratul motiv 
pentru care făcea acum muncă de birou. 

Treaba era ușoară, în comparaţie cu viaţa de fugar din 
teritoriile ocupate, şi niciodată monotonă.  Pregăteau 
operaţiunea Overlord, invazia care avea să pună capăt 
războiului. Paul era unul dintre cei câteva sute de oameni care 
cunoșteau data exactă, pe care mulţi doar o bănuiau. De fapt, 
erau trei date posibile, în funcţie de maree, curenți, fazele lunii 
și de ora la care se lumina. Pentru invazie era nevoie de o 
noapte când luna să răsară cât mai târziu, pentru ca mișcările 
inițiale ale trupelor să fie învăluite în întuneric și să lumineze 
doar când aveau să se parașuteze trupele auxiliare din avioane 


3 Biroul de Informaţii Strategice. (n.tr.). 
VP - 55 


și planoare. Era necesar și ca refluxul să se producă în zori, ca 
să se vadă obstacolele puse de Rommel pe plaje. Mai aveau 
nevoie și de un reflux înainte de căderea nopţii pentru 
aterizarea trupelor de rezervă. Toate aceste cerinţe nu le lăsau 
prea mult loc de manevră: flota putea să pornească lunea 
următoare, pe 5 iunie, marțea ori miercurea viitoare. Decizia 
finală avea să fie luată în ultima clipă, în funcţie de vreme, de 
către comandantul suprem al Forțelor Aliate, generalul 
Eisenhower. 

Cu trei ani înainte, Paul ar fi făcut tot posibilul să se numere 
printre cei aleși să debarce pe pământ francez. L-ar fi mâncat 
palmele să intre în toiul luptei și s-ar fi simţit prost să rămână pe 
dinafară. Dar acum era mai în vârstă și mai înțelept. Într-o 
singură privință își făcuse datoria: în liceu, fusese căpitanul 
echipei care câștigase campionatul din Massachusetts, dar nu 
mai avea să lovească niciodată mingea cu piciorul drept. Mai 
presus de toate, știa acum că talentul său organizatoric putea 
să contribuie într-o măsură mult mai mare la câștigarea 
războiului, decât cel de fotbalist. 

Era încântat să facă parte din echipa care pregătea cea mai 
mare invazie din toate timpurile. Nu se simțea doar fericit, 
firește că îi era și teamă. Bătăliile nu decurgeau niciodată 
conform planurilor (deși Monty se mândrea că ale lui reușeau). 
Paul era conștient că orice eroare ar fi făcut - o trăsătură de 
condei greșită, un detaliu omis, o informație secretă neverificată 
din două surse - putea să ducă la moartea soldaţilor din trupele 
aliate. În ciuda mobilizării enorme de forţe participante la 
invazie, victoria nu era sigură, cea mai mică greșeală putea să 
încline balanţa fie de o parte, fie de cealaltă. 

In dimineața aceea, la ora 10, Paul programase o întrevedere 
de cincisprezece minute despre Rezistenţa franceză. Fusese 
ideea lui Monty. Generalul era un om extrem de atent la detalii. 
Singura modalitate de a câștiga bătăliile, credea acesta, era să 
nu pornești la luptă până când nu erau puse la punct detaliile. 

La ora 9:50, Simon Fortescue intră în sală. Era unul dintre 
oamenii de bază de la MI6, Departamentul de spionaj și 
contraspionaj. Bărbatul înalt într-un costum în dunguliţe fine 
avea un aer de cunoscător, dar Paul se îndoia că știa prea multe 
despre munca de spionaj din lumea reală. Era urmat de John 
Graves, un funcţionar de stat de la Ministerul Economiei de 


VP - 56 


Război, departament guvernamental sub controlul căruia se afla 
SOE. Graves purta „uniforma” de la Whitehall, sacou negru și 
pantaloni gri cu dungi. Paul se încruntă. Graves venise neinvitat. 

— Domnule Graves! zise el pe un ton tăios. Nu știam că aţi 
fost convocat. 

— Vă explic imediat, spuse Graves și se așeză într-o bancă de 
școlar, părând neliniștit, și-și deschise servieta. 

Și Paul era nervos. Lui Monty nu-i plăceau surprizele. Dar nu-l 
putea da afară pe Graves. Peste o clipă, intră și Monty. Era un 
om scund, cu nasul cârn și cu un început de chelie. 

Avea riduri adânci de fiecare parte a mustăţii îngrijit tunse. 
Avea cincizeci și șase de ani, dar părea mai bătrân. Paul îi 
plăcea. Monty era atât de meticulos, că unii își pierdeau 
răbdarea cu el, numindu-l babă tipicară. Paul credea că 
pedanteria lui Monty salvase viaţa multor oameni. 

Cu Monty venise și un american pe care Paul nu-l cunoștea. 
Monty îl prezentă ca fiind generalul Pickford. 

— Unde-i tipul de la SOE? se răsti Monty, uitându-se la Paul. 

— Mă tem că a fost convocat la primul-ministru, răspunse 
Graves, și vă transmite scuzele lui. Sper să vă pot ajuta eu... 

— Nu prea cred, zise Monty pe un ton glacial. 

Paul gemu în sinea lui. Era o boacănă care i se va pune lui în 
cârcă. Dar aici se întâmpla altceva. Englezii făceau un joc de 
care nu avea idee. Se uita atent la ei, căutând vreun indiciu. 

Simon Fortescue interveni împăciuitor: 

— Sunt sigur că vă pot fi de folos. 

Monty părea furios. Îi promisese generalului Pickford că-l va 
pune la curent, iar omul cel mai important lipsea. Dar n-avea să- 
și piardă timpul cu reproșurile. 

— În bătălia pe care o vom da în curând, zise el fără să mai 
facă alte comentarii, cele mai periculoase momente vor fi cele 
de la început. 

„Nu-i stă în fire să se refere la pericole”, se gândi Paul. „De 
obicei, vorbește de parcă totul ar merge strună”. 

— Preţ de o zi soarta noastră va atârna de un fir de păr, 
continuă Monty. (Sau de două zile, sau de o săptămână ori chiar 
mai mult, își zise Paul în sinea sa.) Va fi cea mai bună ocazie a 
inamicului. Va putea oricând să taie firul de păr. 

„Cu multă ușurință”, se gândi Paul. Overlord era cea mai 
mare operaţiune militară din istorie: mii de vase, sute de mii de 


VP - 57 


oameni, milioane de dolari, zeci de milioane de gloanțe. De 
reușita ei depindea viitorul lumii. Însă această forţă uriașă putea 
fi ușor respinsă, dacă lucrurile mergeau prost în primele câteva 
ore. 

— Orice putem face ca să încetinim riposta inamicului este de 
mare importanță, încheie Monty și se uită la Graves. 

— Ei bine, Direcţia F a SOE are peste o sută de agenţi în 
Franța - de fapt, aproape toţi oamenii noștri sunt acolo, începu 
Graves. Și sub comanda lor sunt mii de luptători din Rezistența 
franceză. În ultimele săptămâni le-am parașutat sute de tone de 
arme, muniţie și explozibili. 

„Asta-i un răspuns tipic pentru un birocrat”, reflectă Paul; 
spunea totul și nimic. Graves ar fi continuat să vorbească, dar 
Monty îl întrerupse punându-i o întrebare de baraj: 

— Și cât de eficienţi vor fi? 

Funcţionarul de stat ezită și Fortescue i-o luă înainte: 

— Nu-mi pun speranţe prea mari, zise el. Rezultatele SOE nu 
sunt întotdeauna aceleași. 

Era o aluzie aici, Paul o știa. Spionii profesioniști cu state 
vechi de plată de la MI6 îi urau pe nou-veniţii de la SOE pentru 
fanfaronada lor. Când Rezistenţa atacase instalaţiile nemților, 
Gestapoul începuse să facă investigaţii, ceea ce dusese la 
capturarea unor agenţi ai MI6. Paul era de partea SOE: să-ţi 
lovești inamicul era lucrul esenţial într-un război. 

Ce joc se juca aici? Să fie doar o ceartă între birocraţii de la 
MI6 și cei de la SOE? 

— Ai vreun motiv deosebit să fii așa pesimist? îl întrebă Monty 
pe Fortescue. 

— Eșecul de ieri-seară, replică prompt Fortescue. O celulă a 
Rezistenței, aflată sub comanda unui agent SOE, a atacat o 
centrală telefonică de lângă Reims. 

Generalul Pickford luă pentru prima oară cuvântul: 

— Credeam că nu atacăm centrale telefonice - vom avea 
chiar noi nevoie de ele dacă reușește debarcarea. 

— Ai perfectă dreptate, zise Monty. Dar Sainte-Cécile face 
excepţie. Este un nod de mare importanţă pe traseul cablului 
telefonic spre Germania. Majoritatea traficului telefonic și prin 
telex dintre Înaltul Comandament din Berlin și forțele germane 
din Franţa trece prin această clădire. Dacă reușeam s-o 
distrugem, nu ne-ar fi afectat prea tare - doar nu sunăm în 


VP - 58 


Germania - în schimb, ar fi fost un dezastru pentru comunicațiile 
inamicului. 

— Ar fi comunicat prin telegraf, își dădu cu părerea Pickford. 

— Chiar așa, aprobă Monty. Și am putea să le descifrăm 
mesajele. 

— Mulțumită bravilor noștri spărgători de coduri de la 
Bletchley, adăugă Fortescue. 

Paul știa un lucru despre care nu aflaseră prea mulţi, și 
anume că serviciul de spionaj britanic spărsese codurile folosite 
de nemți, așa că putea citi majoritatea mesajelor inamicului 
transmise prin radio. MI6 se mândrea cu această realizare, cu 
toate că nu prea avea de ce: nu cei din personalul lor reușiseră 
așa ceva, ci un grup eclectic de matematicieni și de pasionaţi ai 
cuvintelor încrucișate, alcătuit din oameni pe care în timpuri 
normale i-ar fi arestat dacă intrau într-unul dintre birourile lor. 
Sir Stewart Menzies, vânătorul de creiere al MI6, îi ura pe 
intelectuali, pe comuniști și pe homosexuali, iar Alan Turing, 
matematicianul de geniu din fruntea spărgătorilor de coduri 
întrunea toate aceste trei atribute. 

Pickford avea totuși dreptate: dacă germanii nu-și mai puteau 
folosi liniile telefonice, s-ar fi servit de radio și în acest caz Aliaţii 
ar fi aflat despre ce vorbeau. Distrugerea centralei telefonice de 
la Sainte-Cecile le-ar fi oferit un avantaj imens. Dar misiunea nu 
reușise. 

— Cine îi comanda? întrebă Monty. 

— N-am văzut un raport complet..., răspunse Graves. 

— Dar pot să-ţi spun eu, izbucni Fortescue. Maiorul Clairet! Se 
opri o clipă. O femeie! 

Paul auzise de Felicity Clairet. Era o legendă în grupul 
restrâns care știa că Aliaţii purtau și un război secret. 
Supraviețuise în Franţa, sub acoperire, mai mult decât oricine. 
Avea numele de cod Pantera, pentru că se spunea că străbătea 
străzile orașelor din Franţa ocupată cu pași la fel de 
imperceptibili ca și periculoasa felină. Se mai zvonea și că era o 
fată frumoasă, dar că avea o inimă de piatră. Nu ucisese doar o 
dată, ci în mai multe rânduri. 

— Da ce s-a întâmplat? se interesă Monty. 

— Pregătirea proastă, comandantul fără experienţă și lipsa de 
disciplină, un pic din toate, sună răspunsul lui Fortescue. 


VP -59 


Clădirea nu era prea bine păzită, dar nemţii au soldați bine 
antrenați, așa că i-au nimicit pur și simplu pe cei din Rezistență. 

Monty părea furios. Atunci Pickford comentă: 

— Se pare că nu trebuie să ne bazăm prea mult pe Rezistenţa 
franceză pentru a întrerupe sistemul de comunicaţii german. 

Fortescue aprobă dând din cap. 

— Bombardarea e mult mai eficientă în acest scop. 

— Nu cred că e bine pentru populaţie, pentru numele lui 
Dumnezeu! mormăi Monty. Tot ce vrem e să câștigăm războiul. 
Se ridică în picioare. Gata, am auzit destule! i se adresă el 
generalului Pickford: 

— Și ce facem cu centrala telefonică? întrebă Graves. SOE are 
un acum un nou plan... 

— Doamne sfinte! îl întrerupse Fortescue. Nu ne mai trebuie 
alte încurcături, de acord? 

— Bombardeaz-o, zise Monty. 

— Am încercat, spuse Graves. Au nimerit clădirea, dar 
pagubele n-au fost suficiente ca să scoată din funcţiune centrala 
telefonică pentru mai mult de câteva ore. 

— Atunci bombardaţi-o din nou, ordonă Monty și ieși din 
încăpere. 

Graves îi aruncă omului de la MI6 o privire plină de furie și 
supărare. 

— Chiar așa, Fortescue, îi zise. Vreau să spun... pe bune. 

Fortescue nu spuse nimic. 

Părăsiră cu toţi încăperea. Pe hol așteptau doi oameni: un 
bărbat de cincizeci de ani, într-un sacou de tweed, și o femeie 
scundă, care purta o jachetă albastră uzată peste rochia tot 
albastră de bumbac decolorat. Așa cum stăteau în picioare în 
faţa trofeelor sportive, arătau aproape ca un diriginte vorbind cu 
o școlăriță, doar că fata avea o eșarfă galbenă la gât de un bun- 
gust ce i se păru lui Paul tipic franțuzesc. Fortescue trecu 
repede pe lângă ei, dar Graves se opri să le spună: 

— V-au respins planul. O s-o bombardeze din nou. 

Paul intui că femeia era Pantera și o privi cu interes. Era 
scundă și zveltă, avea părul blond scurt și ondulat, și - observă 
Paul - ochii verzi și destul de frumoși. Nu o găsea drăguță: avea 
un chip prea serios pentru asta. Impresia că arăta ca o școlăriță 
drăgălașă i se șterse. Nasul drept și bărbia colțuroasă îi dădeau 


VP - 60 


un aer agresiv. Dar avea și ceva sexy, care îl duse pe Paul cu 
gândul la trupul micut de sub rochia lălâie. 

Tânăra se indignă la auzul vorbelor lui Graves: 

— N-are niciun rost să bombardeze clădirea din avioane, 
subsolul e blindat. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce au luato 
asemenea decizie? 

— Intreabă-l pe acest domn, sugeră Graves, întorcându-se 
spre Paul. Maior Chancellor, ţi-i prezint pe doamna maior Clairet 
și pe colonelul Thwaite. 

Pe Paul îl enerva să fie pus în situaţia de a apăra decizia 
altuia. Prins cu garda jos, răspunse cu o sinceritate lipsită de 
diplomaţie: 

— Nu prea văd ce am de explicat, zise el tăios. Aţi dat greș și 
nu vi se mai dă altă șansă. 

Femeia se uită urât la el - era cu treizeci de centimetri mai 
scundă ca el - și îi vorbi cu mânie în glas. 

— Am dat greș? Ce naiba vrei să spui cu asta? 

Paul simţi cum roșește. 

— Poate că generalul Montgomery a primit informaţii eronate, 
dar asta n-a fost prima dată că ai primit comanda unei acţiuni 
de acest fel, doamnă maior? 

— Așa ţi s-a spus? Că lipsa mea de experienţă e de vină? 

Era frumoasă, abia acum o vedea. Furia îi făcea ochii mai mari 
și îi colora obrajii într-o nuanţă de roz. Dar fusese obraznică, așa 
că trebuia să i-o plătească îndoit: 

— Și asta, și pregătirea defectuoasă... 

— Planul n-avea nicio hibă! 

— ... Și faptul că soldaţi bine antrenați apărau obiectivul de 
niște oameni care n-au idee ce e disciplina militară. 

— Ticălos arogant ce ești! 

Paul făcu fără să vrea un pas înapoi. Nicio femeie nu-i mai 
vorbise așa. „Poate că are doar un metru și șaizeci, dar cred că 
bagă spaima în naziști.” Văzând mânia care i se citea pe faţă, își 
dădu brusc seama că era furioasă mai mult pe ea însăși. 

— Crezi că a fost vina ta, îi zise. Nimeni nu se înfurie așa din 
cauza greșelilor altora. 

Era rândul ei să fie șocată. Deschise gura, dar nu putu rosti 
niciun cuvânt. 

Colonelul Thwaite fu cel care vorbi primul: 


VP-61 


__— Pentru numele lui Dumnezeu,  liniștește-te, Flick. 
Intorcându-se la Paul, își continuă vorba. Presupun... că asta e 
varianta lui Fortescue de la MI6, nu-i așa? 

— Așa e, recunoscu Paul. 

— A mai zis și că planul de atac s-a bazat pe informaţiile 
furnizate de agenția lui? 

— Nu cred că am auzit așa ceva. 

— Așa credeam și eu, spuse Thwaite. Mulţumesc, domnule 
maior, nu te voi mai deranja cu alte întrebări. 

Paul nu credea că discuţia se terminase cu adevărat, dar 
fusese pus pe liber de un ofițer cu grad mai mare și tot ce putea 
să facă era să plece. 

li era clar că fusese prins într-un schimb de focuri din lupta în 
teren deschis dintre MI6 și SOE. Era foarte supărat pe Fortescue, 
care se folosise de întrevedere ca să marcheze puncte. Oare 
luase Monty cea mai bună decizie ordonând bombardarea 
centralei telefonice, în loc să-i lase pe cei din SOE să mai încerce 
o dată? Paul nu era prea sigur. 

In drum spre biroul lui, se uită în urma lui. Maiorul Clairet tot 
mai discuta în șoaptă cu colonelul Thwaite, dar expresia 
animată de pe chipul ei și gesturile largi exprimau revoltă. 
Stătea ca un bărbat, cu o mână în șold, aplecată în fată, 
apărându-și cauza cu îndârjire și agitându-și arătătorul, dar tot 
încântătoare rămânea. Paul se întreba cum ar fi s-o ţină în braţe 
și să-și plimbe mâinile pe trupușorul ei. „Deși dură, gândi el, e 
totuși atât de feminină.” 

Avea ea oare dreptate? Bombardamentul era inutil? 

Se hotărî să mai pună niște întrebări. 


CAPITOLUL 9 


Măreaţa catedrală înnegrită de vreme domina centrul orașului 
Reims, amintind de existenţa lui Dumnezeu. În miezul zilei, 
mașina lui Dieter Franck, un Hispano-Suiza de culoarea cerului, 
parcă în faţa hotelului Frankfort, aflat acum în mâinile 
ocupanților germani. Dieter cobori și se uită în sus, la cele două 
turle masive ale marii catedrale. În Evul Mediu, se concepuseră 
turle elegante și ascuţite, care nu fuseseră niciodată construite 


VP - 62 


din lipsă de fonduri. Asemenea impedimente lumești văduviseră 
biserica de aspiraţiile cele mai sacre. 

Dieter îi ordonă locotenentului Hesse să se îndrepte spre 
castelul din Sainte-Cécile și să se asigure că Gestapoul era gata 
să colaboreze. Nu mai voia să riște pentru a doua oară să fie 
refuzat categoric de maiorul Weber. După ce plecă Hesse, 
Dieter urcă la apartamentul în care o lăsase pe Stephanie ieri- 
seară. 

Femeia se ridică de pe scaun când îl văzu intrând. Dieter se 
bucură de priveliște. Pletele arămii îi cădeau pe umeri și purta 
un neglijeu de mătase maronie și papuci cu toc înalt. O sărută 
cu pasiune și își plimbă mâinile pe trupul ei subţirel, 
recunoscător pentru darul de frumusețe pe care i-l făcea. 

— Ce bine-mi pare că te bucuri așa mult să mă vezi! îi zise ea 
cu un zâmbet. Vorbeau franțuzește, ca de obicei. 

Dieter îi inspiră parfumul. 

— Miroși mult mai bine decât Hans Hesse, mai ales după cea 
stat treaz toată noaptea. 

Femeia își dădu părul la spate cu mișcări domoale. 

— Te iei de el tot timpul. Dar ţi-ai da și viaţa pentru el. 

— Așa e. Oftă și o lăsă din braţe. Doamne, ce obosit sunt! 

— Vino în pat. 

El scutură din cap. 

— Trebuie să-i interoghez pe prizonieri. Hesse vine să mă ia 
într-o oră. Se trânti pe canapea. 

— Să comand ceva de mâncare. 

Apăsă pe sonerie, și peste un minut bătu la ușă un chelner 
francez în vârstă. Stephanie îl cunoștea pe Dieter destul de bine 
ca să știe ce să-i comande. Ceru un platou cu şuncă și chifle 
calde și salată de cartofi. 

— Vrei și vin? îl întrebă ea. 

— Nu... mă adoarme. 

— Atunci, o stacană de cafea, îi spuse chelnerului. După ce 
plecă omul, se așeză pe canapea lângă Dieter și îi luă mâna. A 
mers totul conform planului? 

— Da, Rommel a fost destul de politicos cu mine. Se încruntă 
îngrijorat. Sper doar să fiu la înălţimea așteptărilor sale și să mă 
pot ţine de cuvânt. 

— Sunt sigură că așa va fi. Nu-i ceru amănunte. Ştia că nu 
avea să-i spună decât ce voia el și nimic mai mult. 


VP - 63 


Dieter se uită cu dragoste la ea, întrebându-se dacă să-i 
spună ce avea pe suflet. Ar putea să strice atmosfera plăcută - 
dar trebuia să-i spună. Oftă din nou. 

— Dacă invazia reușește și Aliaţii recâștigă Franţa, va trebui 
să ne despărțim. Doar știi asta. 

Ea tresări, de parcă ar fi săgetat-o durerea, și îi lăsă mâna să 
cadă. 

— O știu oare? 

Germanul știa că soțul ei fusese omorât la începutul războiului 
și că nu avuseseră copii. 

— Mai ai pe cineva din familie? o întrebă el. 

— Părinţii mi-au murit cu mulți ani în urmă. Mai am o soră la 
Montreal. 

— Să ne gândim cum te putem trimite acolo. 

Ea scutură din cap. 

— Nu. 

— De ce? 

Femeia își feri privirea. 

— Nu doresc decât să se termine războiul, bâigui ea. 

— Nu, nu-i așa. 

— Ba da, zise ea cu o umbră de iritare în glas, ceea ce nu-i 
stătea în obicei. 

— Parcă nu spuneai înainte asemenea platitudini! replică el 
pe un ton ușor dispreţuitor. 

— Da' ce, după tine, războiul e un lucru bun? 

— Dacă n-ar fi fost războiul ăsta, noi doi nu ne-am fi întâlnit. 

— Dar suferința oamenilor? 

— Sunt un existențialist. Războiul îi face pe oameni să-și arate 
adevărata faţă: cei sadici devin torţionari, psihopaţii ajung 
soldaţi curajoși, brutele și victimele își joacă de minune rolurile, 
iar curvele sunt tot timpul ocupate. 

Stephanie părea să-și fi ieșit din fire. 

— Văd că-mi zici pe șleau care-i rolul meu. 

O mângâie pe obraz și îi puse un deget la gură. 

— Ești o curtezană. Și încă una foarte bună. 

Işi dădu capul deoparte. 

— Tu nu gândești așa. Improvizezi, ca și atunci când te așezi 
la pian. 


VP - 64 


Dieter zâmbi și dădu din cap: știa să cânte puţin jazz, spre 
disperarea tatălui său. Comparaţia ei era valabilă. Incerca să 
exprime mai mult idei decât convingeri ferme. 

— Poate că ai dreptate. 

Furia ei se domoli pe dată, lăsând loc tristeţii. 

— Încerci să-mi spui că ne vom despărți dacă nemţii părăsesc 
Franța? 

O luă de umeri și o trase spre el. Ea se liniști brusc și își puse 
capul pe pieptul lui. O sărută în creștet și o mângâie pe păr. 

— Nu se va întâmpla așa ceva, îi zise el. 

— Ești sigur? 

— Absolut sigur. 

Era a doua oară pe ziua de astăzi când făcea promisiuni pe 
care nu va fi în stare să și le ţină. 

Chelnerul se întoarse cu prânzul și vraja se spulberă. Dieter 
era prea obosit ca să-i mai fie foame, dar luă câteva îmbucături 
și bău toată cafeaua. Pe urmă, se spălă și se bărbieri și se simţi 
mai bine. În timp ce își închidea nasturii de la cămașa curată de 
uniformă, bătu la ușă locotenentul Hesse. Dieter o sărută pe 
Stephanie și plecă. 

Mașina lor fu nevoită să ocolească o stradă blocată: peste 
noapte avusese loc alt bombardament și un întreg șir de case 
de lângă gară fuseseră distruse. In cele din urmă, ieșiră din oraș 
și o luară spre Sainte-Cecile. 

Dieter îi spusese lui Rommel că interogatoriul luat 
prizonierilor ar putea slăbi Rezistenţa înainte de invazie - dar 
Rommel, ca orice comandant de armată, luase acel „poate” ca 
pe o promisiune și se aștepta acum la rezultate concludente. 
Din păcate, nimic nu era sigur în privința unui interogatoriu. 
Prizonierii inteligenţi spuneau minciuni imposibil de verificat. 
Unii găseau metode ingenioase de a se sinucide înainte ca 
tortura să ajungă insuportabilă. Dacă măsurile de siguranță erau 
stricte în acea celulă a Rezistenței, niciunul n-o să știe mare 
lucru despre ceilalţi și nu o să poată da informaţii cât de cât 
valoroase. Dar partea cea mai rea era că, în caz că perfizii de 
Aliați le dăduseră informaţii false și vorbeau până la urmă sub 
tortură, nu ar fi făcut decât să-i inducă în eroare pe germani, 
conform planurilor inamicului. 

Dieter începea să-și inducă starea de spirit necesară 
interogatoriului. Trebuia să fie total lipsit de inimă și foarte 


VP - 65 


calculat. Nu-și putea îngădui să se lase impresionat de suferinţa 
fizică sau psihică tocmai el, cel care trebuia s-o provoace. Tot ce 
conta era să-i iasă. Inchise ochii și fu cuprins de o liniște 
profundă, de acel frig care îl pătrundea până în oase și pe care îl 
asemuia uneori cu cel al morții. 

Mașina parcă în curtea castelului. Muncitorii înlocuiau 
geamurile sparte și umpleau gropile făcute de grenade. In sala 
bogat decorată, telefonistele șopteau în microfoane într-un 
zumzăit continuu. Dieter  străbătu încăperile perfect 
proporţionate din aripa de est, cu Hans Hesse după el. Apoi 
coborâră în subsolul blindat. Santinela de la ușă îl salută 
regulamentar și nu schiţă niciun gest de a-l opri pe Dieter, care 
purta uniformă. Găsi ușa pe care scria „Camera de 
interogatoriu” și intră. 

În anticameră, Willi Weber stătea la o masă. Dieter zbieră: 

— Heil Hitler! și salută militărește, obligându-l pe Weber să se 
ridice în picioare. Apoi, Dieter își trase un scaun, se așeză și 
spuse: Te rog să iei loc, maior. 

Weber fierbea de mânie că fusese poftit să stea jos la el 
„acasă”, dar nu avea încotro. 

— Câţi prizonieri avem? îl întrebă Dieter. 

— Trei. 

— Așa puţini? își exprimă Dieter dezamăgirea. 

— Pe opt din ei i-am omorât în încăierare. Încă doi au murit 
peste noapte din pricina rănilor. 

Dieter mormăi ceva de supărare. Dăduse ordin ca răniții să fie 
ţinuţi în viaţă cu orice preț. Dar n-avea niciun rost să-l mai 
întrebe pe Weber cum fuseseră tratați. Weber continuă: 

— Cred că doi din ei au scăpat... 

— Da, zise Dieter. Femeia din piaţă și bărbatul pe care l-a 
scos ea. 

— Exact. Așa că, dintr-un total de cincisprezece atacatori, am 
făcut trei prizonieri. 

— Unde sunt? 

— Doi sunt în celule, răspunse Weber, evitând să se uite la 
Dieter. 

Dieter își miji ochii: 

— Și al treilea? 

Weber făcu semn din cap spre camera de alături. 

— Al treilea este interogat chiar acum. 


VP - 66 


Dieter se ridică ameninţător și deschise ușa. În încăpere îl 
văzu pe sergentul Becker, aplecat peste ceva și ţinând în mână 
o bâtă de lemn, lungă cât un baston de poliţist. Asuda și gâfâia, 
de parcă făcea exerciţii de forță. Se uita fix la prizonierul legat 
de un stâlp. 

Dieter se uită și el la prizonier și temerile i se confirmară. În 
ciuda calmului său voit, se strâmbă de scârbă. Prizonierul era o 
tânără femeie, Geneviève, cea care avusese ascuns sub haină 
un pistol-mitralieră Sten. Era complet goală, legată de stâlp cu o 
funie trecută pe la subsuori, ca să nu cadă. Faţa îi era așa de 
umflată că nici nu putea deschide ochii. Sângele din gură i se 
prelingea pe bărbie și îi curgea pe piept. Corpul îi era livid de 
atâtea vânătăi. Unul din braţe îi atârna într-un unghi anormal, 
părea dislocat din umăr. Părul pubian îi era stropit de sânge. 

— Ce v-a spus? îl întrebă Dieter pe Becker. 

Becker părea încurcat. 

— Nimic. 

Dieter clătină din cap, stăpânindu-și cu greu furia. Era exact 
cum se așteptase. Se apropie de femeie. 

— Ascultă-mă, Geneviève, îi spuse el în franceză. 

Ea nu păru să-l audă. 

— Nu vrei să te odihnești acum? mai încercă el. 

Nu se auzi niciun răspuns. 

Dieter se întoarse cu spatele. Weber stătea în prag, privindu-l 
sfidător. Dieter îi zise cu o furie rece în glas: 

— i s-a spus clar că eu voi conduce interogatoriul. 

— Ni s-a ordonat doar să-ţi dăm drumul, îi răspunse Weber pe 
un ton calculat și îngâmfat. Regulamentul nu ne interzice să ne 
interogăm prizonierii. 

— Și ești mulțumit de rezultatele la care ai ajuns? 

Weber nu zise nimic, iar Dieter reluă: 

— Dar cu ceilalţi doi ce-aţi făcut? 

— Nu am început să le luăm interogatoriul. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! Dieter era totuși dezamăgit. Se 
așteptase la vreo șase deţinuţi, nu la doi. Du-mă la ei! 

Weber îi făcu semn lui Becker, care își lăsă bâta și îl conduse 
pe „musafir” pe coridorul puternic luminat, unde Dieter văzu 
petele de sânge de pe uniforma torționarului. Sergentul se opri 
la o ușă cu vizor. Dieter se uită înăuntru. 


VP - 67 


Era o cameră goală cu podeaua murdară. Singura „piesă de 
mobilier” era găleata din colţ. Pe jos stăteau doi bărbaţi care nu 
vorbeau, doar se uitau în gol. Dieter se uită cu atenţie la ei. Cel 
mai în vârstă era Gaston, omul care dăduse comenzile. Avea pe 
cap o bucată mare de plasture, pusă pe o plagă ce părea 
superficială. Celălalt era foarte tânăr, în jur de șaptesprezece 
ani, iar Dieter își aminti că-l chema Bertrand. Nu avea răni 
vizibile, dar, revenindu-i în minte lupta, Dieter se gândi că putea 
să fi rămas surd de la explozia unei grenade de mână. 

Dieter îi privi o vreme, luându-și răgazul de a reflecta. Trebuia 
să facă totul perfect. Nu-și putea permite să piardă încă un 
prizonier: nu-i rămăseseră decât aceștia doi. Puștiul se va 
speria, era ușor de prevăzut, dar putea suporta multă durere. 
Celălalt era prea bătrân ca să îndure o tortură ca lumea - putea 
să moară înainte de a vorbi - așa că va fi mai blând cu el. Dieter 
întrevedea deja tactica de interogatoriu pe care avea s-o aplice. 

Acoperi vizorul și se întoarse în camera de interogatoriu. 
Becker se luă după el, amintindu-i din nou de un câine prost și 
periculos. 

— Sergent Becker, dezleag-o pe femeie și du-o în celula 
celorlalţi doi, ordonă Dieter. 

— O femeie în celulă cu bărbaţii? protestă Weber. 

— Crezi că se va simţi jignită? întrebă Dieter ironic, 
aruncându-i lui Weber o privire sceptică. 

Becker se duse în camera de tortură și reveni cărând trupul 
zdrobit al lui Geneviève. 

— Lasă-i bătrânului destul timp să se uite la ea, apoi adu-l 
aici, îi zise Dieter. 

Becker ieși din încăpere. ` 

Dieter hotărî să scape cumva de Weber. Insă știa că, dacă îi 
dă ordin să plece, n-o să-l asculte. Așa că îi spuse: 

— Cred c-ar trebui să stai aici, să asiști la interogatoriu. Ai 
avea ce învăţa din tacticile mele. 

Așa cum se aștepta Dieter, Weber reacţionă pe dos. 

— Nu cred, zise el. Are să-mi spună Becker cum a decurs 
interogatoriul. 

Dieter se prefăcu indignat, iar Weber părăsi camera. 

Dieter își încrucișă privirea cu cea a locotenentului Hesse, 
care luase pe nesimţite loc într-un colț. Hesse înțelesese cum îl 


VP - 68 


manipulase Dieter pe Weber și se uită cu admiraţie la el. Dieter 
ridică din umeri. 

— Uneori e foarte ușor, remarcă el. 

Becker se întoarse cu Gaston. Omul mai în vârstă se albise la 
față. Fusese fără îndoială șocat de starea în care se afla 
Geneviève. Dieter îi spuse în germană: 

— la loc, te rog. Vrei o țigară? 

Gaston se uita în gol. Părea să nu înțeleagă limba ocupanților, 
ceea ce era bine de știut. 

Dieter îl duse la un scaun și îi oferi pachetul de ţigări și 
chibriturile. Gaston luă o ţigară și și-o aprinse cu mâinile 
tremurânde. 

Unii prizonieri clacau chiar de la început, înainte de tortură, 
doar de spaima a ceea ce avea să urmeze. Dieter spera ca și azi 
să se întâmple așa. li arătase lui Gaston ce alternative avea: pe 
de-o parte, să ajungă la fel de rău ca Geneviève, iar pe de alta, 
să aibă parte de un tratament îngăduitor și de câte ţigări voia. 

Acum îi vorbea în franceză, pe un ton prietenos. 

— Am să-ţi pun câteva întrebări. 

— Nu știu nimic, zise Gaston. 

— O, nu te cred. Ai peste șaizeci de ani și probabil că ai trăit 
toată viaţa în Reims sau în împrejurimi. Gaston nu negă. Dieter 
reluă: Știu că membrii Rezistenței folosesc nume de cod și își 
dau unul altuia minimum de informaţii personale, ca măsură de 
precauţie. Gaston încuviinţă din cap fără să vrea. Dar îi cunoști 
de zeci de ani pe mulţi dintre acești oameni. Unul din ei poate 
să-și zică „Elefantul” sau „Preotul”, sau chiar „Vânătă” la 
întrunirile Rezistenței, dar tu îl cunoști bine și știi că e Jean- 
Pierre, poștașul, care stă pe rue du Parc și se duce pe furiș la 
văduva Martineau în fiecare marţi, când nevastă-sa crede că 
joacă popice cu prietenii. 

Gaston se uită în altă parte, nevoind să întâlnească privirea 
lui Dieter și să-i confirme astfel că avea dreptate. 

— Vreau să înţelegi, continuă Dieter, că de tine depinde ce se 
va întâmpla aici. Durere sau încetarea durerii; pedeapsa cu 
moartea sau graţierea; tu hotărăști. Vedea cu satisfacţie că 
omul arăta din ce în ce mai îngrozit. Ai să-mi răspunzi la 
întrebări, reluă el. Toţi o fac până la urmă. Singura necunoscută 
e cât de curând. 

Aceasta era clipa când mulți cedau psihic, dar nu și Gaston. 


VP - 69 


— N-am nimic de spus, zise el aproape în șoaptă. Era 
înspăimântat, dar tot îi mai rămăsese puţin curaj și nu avea să 
cedeze fără luptă. 

Dieter ridică din umeri. Atunci trebuia să folosească metode 
dure. Îi spuse lui Becker în germană: 

— Du-te înapoi la celulă. Fă-l pe băiat să se dezbrace în pielea 
goală. Adu-l aici și leagă-l de stâlpul din camera de alături. 

— S-a înţeles, domnule maior, răspunse Becker cu nerăbdare 
în glas. 

Dieter se întoarse la Gaston. 

— Ai să-mi spui numele adevărate și cele de cod ale tuturor 
bărbaţilor și femeilor cu care ai fost ieri, dar și altele ale 
membrilor Rezistenței din celula ta. Gaston scutură din cap, dar 
Dieter nu-i dădu atenție. Vreau să știu adresa fiecărui membru 
și a fiecărei case conspirative unde vă întâlniți. 

Gaston trase cu sete din ţigară și se uită la muc cum arde. 

De fapt, acestea nu erau cele mai importante întrebări, iar 
scopul principal al lui Dieter era să obţină informaţii care să-l 
ducă la alte celule ale Rezistenței. Dar nu voia să i-o spună lui 
Gaston. 

Peste o clipă, Becker se întoarse cu Bertrand. Gaston se holba 
cu gura căscată la băiatul gol-goluț care trecea pe lângă el și 
era dus în camera de dincolo. 

Dieter se ridică în picioare. Îi spuse lui Hesse: 

— Fii cu ochii pe bătrân. Apoi îl urmă pe Becker în camera de 
tortură. 

Avu grijă să lase ușa întredeschisă pentru ca Gaston să poată 
auzi totul. 

Becker îl legă pe Bertrand de stâlp și, înainte ca Dieter să 
poată interveni, îi dădu un pumn în burtă. Fu o lovitură 
puternică, dată de un om solid, și făcu un zgomot înfiorător. 
Tânărul gemu și se zvârcoli de durere. 

— Nu, nu, nu, zise Dieter. 

Așa cum se așteptase, abordarea lui Becker nu era deloc 
potrivită. Un tânăr puternic putea suporta la nesfârșit să fie lovit 
cu pumnul. 

— Mai întâi și întâi, nu trebuie să vadă nimic. Scoase din 
buzunar o batistă mare de bumbac și i-o legă lui Bertrand la 
ochi, apoi reluă: În felul ăsta, fiecare lovitură va fi un șoc 


VP - 70 


groaznic și în fiecare clipă dintre lovituri se va gândi cu spaimă 
la următoarea. 

Becker își luă bâta de lemn. Dieter dădu din cap aprobator, iar 
Becker învârti bâta și lovi pe partea laterală a capului victimei; 
se auzi pocnetul puternic al lemnului care izbea pielea și oasele. 
Băiatul urlă de durere și groază. 

— Nu, nu, zise iar Dieter, nu da niciodată în cap. Poţi să-i 
sfărâmi falca și să nu mai poată vorbi. Și, mai grav, îi poţi 
distruge creierul și atunci nimic din ce spune nu ne mai e de 
folos. 

li luă lui Becker bâta din mână și o puse în suportul de 
umbrele. Dintre „instrumentele” aflate acolo, alese o rangă de 
oțel și i-o dădu lui Becker. 

— Și acum, bagă-ți bine în cap, scopul nostru este să 
provocăm durere cumplită, dar fără să-i punem omului în 
primejdie viața sau mintea, pentru ca să ne poată spune tot ce 
trebuie să aflăm de la el. Evită organele vitale. Concentrează-te 
asupra zonelor cu oase: glezne, tibii, rotule, degete, coate, 
umeri și coaste. 

Pe faţa lui Becker se ivi o expresie vicleană. Dădu ocol 
stâlpului, apoi, alegându-și cu grijă ţinta, îl pocni tare pe băiat în 
cot cu ranga de oţel. Bertrand scoase un țipăt înfricoșător de 
durere, sunet pe care Dieter îl recunoscu imediat. 

Becker arăta satisfăcut. „Dumnezeu să mă ierte că învăţ așa 
o brută cum să tortureze mai eficient”. 

La ordinele lui Dieter, Becker îl lovi pe Bertrand în umărul 
doar piele și os, apoi la mână și la gleznă. Dieter îi spunea să 
facă pauze între lovituri, pentru ca durerea să mai treacă puţin 
și băiatul să se gândească cu groază la următoarea. 

Bertrand începu să le implore mila: 

— Nu mai daţi, vă rog! tot repeta tânărul înnebunit de durere 
și spaimă. 

Becker ridică iar ranga, dar Dieter îi făcu semn să se 
oprească. Voia ca băiatul să continue cu rugăminţile lui fierbinţi. 

— Vă rog, nu mai daţi, striga Bertrand. Vă rog, vă implor! 

— Poate fi adesea o idee bună să-i rupi un picior în stadiul 
incipient al interogatoriului. Durerea este cumplită, mai ales 
dacă dai din nou în piciorul rupt. Alese un ciocan mare din 
suportul de umbrele. Chiar sub genunchi, zise el, dându-i-l lui 
Becker. Cât de tare poți. 


VP -71 


Becker ţinti cu atenţie și lovi cu toată puterea. Se auzi un 
trosnet de tibie ruptă. Bertrand scoase un urlet groaznic și 
leșină. Becker luă găleata cu apă din colț și îi aruncă lui 
Bertrand conţinutul drept în faţă. Tânărul își reveni în simțiri și 
urlă din nou. 

În cele din urmă, tipetele se mai potoliră și victima începu să 
geamă sfâșietor. 

— Ce vreţi de la mine? îi imploră Bertrand. Vă rog, spunetți-mi 
ce vreţi de la mine! 

Dieter nu-i răspundea la întrebări. În loc de asta, îi dădu iar 
ranga de oțel lui Becker și îi indică locul în care ieșise prin piele 
un fragment de os. Becker lovi chiar acolo. Bertrand ţipă și 
leșină din nou. 

Dieter se gândi că era de-ajuns. 

Se duse în camera de alături. Gaston stătea tot acolo unde îl 
lăsase, dar era alt om acum. Se ghemuise pe scaun, își luase 
capul în mâini și plângea în hohote, gemând și rugându-se lui 
Dumnezeu. Dieter îngenunche în faţa lui și îi luă mâinile de pe 
fața scăldată în lacrimi. li spuse cu blândețe: 

— Doar de tine depinde să opresc totul. 

— Vă rog, opriţi! gemu Gaston. 

— Ai să-mi răspunzi la întrebări? 

Se făcu tăcere. Bertrand urlă iarăși. 

— Da! urlă Gaston. Da, da, vă spun totul dacă opriţi acum! 

Dieter ridică tonul: 

— Sergent Becker! 

— Da, domnule maior, ce e? 

— Ajunge pentru acum. 

— Da, domnule maior. Lui Becker i se citea dezamăgirea în 
voce. 

Dieter trecu pe franceză: 

— Și acum, Gaston, hai să începem de la conducătorul celulei. 
Numele adevărat și numele de cod. Cine e? 

Gaston ezita. Dieter își îndreptă privirea spre ușa deschisă a 
camerei de tortură. Gaston zise într-o suflare: 

— Michel Clairet. Nume de cod Monet. 

Se spărsese gheața. Primul nume era cel mai greu de rostit. 
Restul va veni de la sine. Ascunzându-și satisfacția, Dieter îi 
dădu lui Gaston o ţigară și îi întinse un chibrit. 

— Unde locuiește? 


VP- 72 


— În Reims. Gaston suflă fumul și mâna i se mai opri din 
tremurat. Dădu o adresă pe lângă catedrală. 

Dieter îi făcu un semn din cap locotenentului Hesse, care își 
scoase un carnetțel și începu să scrie tot ce răspundea Gaston. 
Cu răbdare, Dieter scoase de la el toate numele celor implicați 
în atac. Pentru puţini dintre ei, Gaston nu cunoștea decât 
numele de cod, și pe doi dintre ei susținea că nu-i văzuse până 
duminică. Dieter îl credea. Gaston zicea că trebuiau să scape cu 
două mașini care îi așteptau mai încolo și care erau conduse de 
o femeie numită Gilberte și de un bărbat cu numele de cod 
Maréchal. Mai erau și alți membri în celula lor, cunoscută sub 
numele de Bollinger. 

Dieter întrebă de relațiile dintre membrii Rezistenței. Existau 
povești de iubire între ei? Erau unii homosexuali? Trăiau unii din 
ei cu nevestele altora? 

Deși tortura încetase, Bertrand tot mai gemea și ţipa din când 
în când din cauza rănilor, așa că Gaston întrebă: 

— Are să primească îngrijiri medicale? 

Dieter ridică din umeri. 

— Vă rog, chemaţi un doctor să-l vadă. 

— Da, da... după ce terminăm de vorbit. 

Gaston îi spusese lui Dieter că Michel și Gilberte erau amanti, 
cu toate că Michel era căsătorit cu Flick, blonda din piață. 

Până acum, Gaston vorbise despre o rețea distrusă în cea mai 
mare parte, așa că informaţiile prezentau un interes mai 
degrabă istoric. Dieter trecu la întrebările cele mai importante. 

— Când agenţii Aliaților vin în această regiune, cum vă 
contactează? 

Nimeni nu știe cum se întâmplă asta, îi răspunse Gaston. 
Trebuia să existe un mod de transmitere a informaţiilor. El nu 
știa decât o parte din poveste. Pe agenţi îi contacta o femeie cu 
numele de cod Bourgeoise. Gaston nu știa unde se întâlneau, 
dar ea îi lua la ea acasă; apoi îi prelua Michel. 

Nimeni n-o văzuse vreodată pe Bourgeoise, nici chiar Michel. 

Dieter era dezamăgit că Gaston știa atât de puţine despre 
femeie. Dar așa se transmiteau informaţiile secrete. 

— Ştii măcar unde stă? 

Gaston încuviință. 

— Mi-a spus unul din agenţi. Are o casă pe rue du Bois. La 
numărul 11. 


VP-73 


Dieter încercă să-și ascundă satisfacția. Acesta era un lucru 
cu adevărat important. Inamicul va trimite probabil mai mulți 
agenți în scopul de a reface reţeaua Bollinger. Dieter ar putea să 
pună mâna pe ei în casa conspirativă. 

— Și cum pleacă? 

Erau luaţi de un avion de pe un teren cu numele de cod 
Champ de Pierre, de fapt o pajiște de lângă satul Chatelle, îi 
dezvălui Gaston. Mai exista o alternativă la acest teren de 
aterizare, cu numele de cod Champ d'Or, dar nu știa unde se 
afla. 

Dieter îl întrebă pe Gaston și cine făcea legătura cu Londra. 
Cine ordonase atacul asupra centralei telefonice? Gaston îi 
mărturisi că Flick - maiorul Clairet - era comandantul rețelei și 
că ea adusese ordinele de la Londra. Dieter era intrigat. O 
femeie comandant! Dar văzuse ce curaj avea în luptă. Putea fi 
un bun conducător. 

În camera de alături, Bertrand începu să se roage cu voce 
tare să moară. 

— Vă rog, zise Gaston, chemaţi un doctor! 

— Spune-mi mai întâi ce știi despre maiorul Clairet, zise 
Dieter. Pe urmă, o să chem pe cineva să-i facă lui Bertrand o 
injecție. 

— E un personaj foarte important, spuse Gaston, dornic acum 
să-i dea lui Dieter o informaţie care să-l satisfacă. Se spune că a 
rămas în viață mai mult timp decât oricare agent sub acoperire. 
A străbătut tot nordul Franţei. 

Dieter era ca vrăjit. 

— Are ea contacte și cu alte celule ale Rezistenței? 

— Așa cred. 

Nu era un lucru obișnuit - asta însemna că femeia aceea era o 
nesfârșită sursă de informaţii despre Rezistenţa franceză. Dieter 
spuse: 

— leri a dispărut după ambuscadă. Unde crezi că s-a dus? 

— Înapoi la Londra, sunt sigur, zise Gaston. Să dea raportul 
despre raid. 

Dieter înjură în gând. O voia aici, în Franța, unde o putea 
prinde și interoga. Dacă punea mâna pe ea, avea șansa să 
distrugă jumătate din Rezistenţa franceză - așa cum îi 
promisese lui Rommel. Dar acum nu mai putea ajunge la ea. 


VP - 74 


— Asta-i tot pentru moment, zise el, ridicându-se. Hans, 
cheamă un doctor pentru prizonieri. Azi nu vreau să moară 
niciunul - poate că mai știu și alte lucruri. Apoi, bate-ţi la mașină 
însemnările și adu-mi-le mâine-dimineaţă. 

— S-a înţeles, domnule maior. 

— Fă o copie și pentru maiorul Weber, dar nu i-o da până nu-ți 
spun eu. 

— Înțeles. 

— Am să conduc eu mașina până la hotel. Dieter plecă. 

Incepu să-l doară capul de cum ieși afară la aer. Masându-și 
fruntea cu o mână, se îndreptă spre mașină, se urcă la volan și 
ieși din sat, luând-o apoi spre Reims. Soarele după-amiezii se 
reflecta pe șosea și îi venea în ochi. Adesea îl apucau migrenele 
după interogatorii. Peste un ceas, va fi orbit de durere și 
neputincios. Trebuia să ajungă înapoi la hotel până nu îi era 
prea rău. Nu voia să frâneze, așa că claxona mereu. Viticultorii 
care se întorceau încet de la muncă se dădeau în lături. Caii 
fugeau din calea lui, iar o căruță chiar se răsturnă în șanț. De 
durere, ochii i se umpleau de lacrimi și îi era greață. 

Ajunse în oraș fără să-și facă mașina praf. Reuși să conducă 
până în centru. În faţa hotelului Frankfort, mai mult își abandonă 
mașina decât o parcă. Intră clătinându-se și ajunse cu chiu cu 
vai în apartament. 

St&phanie își dădu imediat seama ce era cu el. În timp ce-și 
scotea tunica și cămașa de la uniformă, ea și luă trusa medicală 
din valiză și umplu o seringă cu un lichid pe bază de morfină. 
Dieter se prăbuși în pat pe când ea îi înfigea acul în braţ. În 
câteva secunde, durerea scăzu în intensitate. Stephanie se 
întinse lângă el și îl mângâie blând pe obraz. 

În scurt timp, Dieter căzu într-un somn adânc. 


CAPITOLUL 10 


Locuinţa lui Flick era de fapt o garsonieră aflată într-o clădire 
veche din Bayswater. Camera ei era în pod: dacă trecea o 
bombă prin acoperiș, ar fi căzut chiar în pat. Stătea puţin timp 
acolo, nu de frica bombelor, ci pentru că adevărata ei viaţă era 
în altă parte - în Franţa, la sediul SOE sau într-unul dintre 


VP-75 


centrele de instructaj ale SOE, răspândite în toată Anglia. În 
cameră se aflau puţine lucruri care vorbeau despre viaţa ei: o 
fotografie a lui Michel cântând la chitară, un raft de cărţi cu 
operele lui Flaubert și Molière în franceză, o acuarelă cu Nisa, pe 
care o pictase pe când avea cincisprezece ani. Comoda cea 
mică avea trei sertare cu haine și unul cu arme și muniţie. 

Se simţea extenuată și deprimată, așa că se dezbrăcă și se 
întinse în pat să răsfoiască revista Parade. Berlinul fusese 
bombardat miercurea trecută de 1 500 de avioane, citi ea. Era 
greu de imaginat. Încerca să-și închipuie cum era pentru nemţii 
care trăiau acolo, dar nu-i veni în minte decât o pictură 
medievală a iadului, cu oameni goi arși de vii de o ploaie de foc. 
Întoarse pagina și citi un articol tâmpit despre ţigările V, de 
calitate inferioară, care erau puse în vânzare ca fiind marca 
Woodbine. 

Se tot gândea la eșecul de ieri. Rula și derula în minte filmul 
luptei, imaginându-și o mulţime de decizii pe care le-ar fi putut 
lua în mod diferit și care ar fi dus la victorie, în loc de înfrângere. 
Pe lângă pierderea luptei, se temea că și-ar putea pierde 
bărbatul și se întreba dacă nu exista o legătură între cele două 
lucruri. Nu era bună de conducător, nu era bună nici de soţie, 
poate că avea un defect ascuns în adâncul fiinţei sale. 

Acum că planul ei alternativ fusese respins, nu mai avea nicio 
ocazie să-și răscumpere vina. Toţi acei oameni de ispravă 
muriseră în zadar. 

În cele din urmă, căzu într-un somn agitat. O trezi cineva care 
bătea la ușă și striga: 

— Flick! Telefonul! Vocea era a fetei din apartamentul de sub 
ea. 

Ceasul de pe raftul de cărți arăta ora 6:00. 

— Cine e? întrebă ea. 

— N-a zis decât că e de la serviciu. 

— Vin acum. 

Își puse repede halatul. Nefiind prea sigură dacă era șase 
dimineaţa sau seara, aruncă o privire pe fereastra îngustă. 
Soarele își arunca ultimele raze pe terasele spaţioase din 
elegantul cartier Ladbroke Grove. Cobori în fugă scările până la 
telefonul din hol. 

Vocea lui Percy Thwaite zise: 

— Îmi pare rău că te-am trezit. 


VP - 76 


— Nu-i nimic. 

Se bucura ori de câte ori auzea vocea lui Percy la celălalt 
capăt al firului. Ajunsese să-l îndrăgească, chiar dacă o trimitea 
mereu în misiuni periculoase. Să-i coordonezi pe agenţi era o 
muncă extrem de dureroasă; de aceea, unii ofițeri mai în vârstă 
preferau să adopte o atitudine nepăsătoare faţă de moartea sau 
capturarea oamenilor lor, dar nu și Percy. | se rupea inima la 
fiecare pierdere. Prin urmare, Flick știa că nu și-ar fi asumat 
niciun risc inutil în cazul ei. Avea deplină încredere în el. 

— Poţi să vii la Orchard Court? 

Se întreba dacă autorităţile nu reconsideraseră planul ei cel 
nou de a distruge centrala telefonică și îi săltă inima în piept de 
speranţă. 

— S-a răzgândit Monty? 

— Mă tem că nu. Dar am nevoie de tine să dai informaţii 
cuiva. 

Işi mușcă buza, încercând să-și ascundă dezamăgirea. 

— Voi fi acolo în câteva minute. 

Se îmbrăcă în grabă și luă metroul până la Baker Street. Percy 
o aștepta în apartamentul din Piaţa Portman. 

— Am găsit un radiotelegrafist. N-are experienţă, dar a făcut 
instructajul. ÎI trimit mâine la Reims. 

Flick se uită gânditoare pe fereastră să vadă cum e vremea, 
așa cum fac de obicei toți agenţii când e vorba de un zbor. 
Draperiile erau trase în apartamentul lui Percy, din motive de 
siguranţă, dar știa că vremea era bună. 

— La Reims? De ce? 

— Azi nu avem vești de la Michel. Trebuie să aflu câți au mai 
rămas în rețeaua Bollinger. 

Flick încuviinţă din cap. Pierre, radiotelegrafistul, făcuse parte 
din echipa de șoc. Probabil că fusese capturat sau murise. Era 
posibil ca Michel să fi găsit transmiţătorul radio al lui Pierre, dar 
nu fusese instruit să-l folosească și, cu siguranţă, nu știa 
codurile. 

— Da' care-i treaba? 

— Le-am trimis tone de explozibili și muniţie în ultimele 
câteva luni. A sosit timpul să le și folosească. Centrala telefonică 
este cea mai importantă ţintă, dar nu singura. Chiar dacă n-au 
mai rămas decât Michel și alţi câţiva, tot pot să arunce în aer 
șine de cale ferată, să taie cabluri telefonice și să împuște 


VP - 77 


santinele - orice ne e de ajutor. Dar nu pot să le dau instrucțiuni 
dacă nu am niciun mijloc de comunicare. 

Flick ridică din umeri. Pentru ea, castelul era singura ţintă. 
Orice altceva nu conta. Dar, la naiba. 

— Sigur că am să-l instruiesc. 

Percy se uită pătrunzător la ea. Ezită un pic, apoi spuse: 

— Cum se simțea Michel - în afară că avea o rană de la un 
glonț? 

— Foarte bine. Flick rămase tăcută pentru o clipă. 

Percy o aţintea cu privirea. Nu-l putea păcăli, o cunoștea prea 
bine. În cele din urmă, oftă și zise: 

— E vorba de o fată. 

— De asta mă și temeam. 

— Nu știu ce a mai rămas din căsnicia mea, spuse ea cu 
amărăciune în glas. 

— Îmi pare rău. 

— Măcar de-aș fi făcut așa un sacrificiu pentru un scop nobil: 
să fi dat o mare lovitură pentru noi, să fi contribuit din plin la 
succesul debarcării. 

— Ai făcut mai mult ca alţii în ultimii doi ani. 

— Dar în război nu există premiul al doilea, nu-i așa? 

— Nu. 

Flick se ridică în picioare. Îi era recunoscătoare lui Percy 
pentru înţelegere și compasiune, dar o făcea să se simtă 
sentimentală. 

— Mai bine încep instructajul cu noul radiotelegrafist. 

— Nume de cod Elicopterul. Așteaptă în birou. Nu-i cel mai 
deștept cu putinţă, dar e un băiat curajos. 

Lui Flick i se păru o neglijenţă. 

— Dacă nu-i destul de inteligent, de ce-l trimiţi? Îi poate pune 
în pericol pe ceilalţi. 

— Cum ai zis mai înainte - asta-i marea noastră șansă. Dacă 
nu reușește debarcarea, am pierdut Europa. Trebuie să folosim 
acum orice putem împotriva inamicului, căci altă ocazie nu vom 
mai avea. 

Flick dădu din cap furioasă. Se folosise de propriul ei 
argument împotriva ei. Dar avea dreptate. Singura diferenţă în 
acest caz era că vor fi niște vieţi puse în pericol, inclusiv a lui 
Michel. 


VP - 78 


— E-n regulă. Mai bine îmi văd de treaba pentru care am 
venit. 

— De-abia așteaptă să te vadă. 

— De ce? se încruntă ea. 

Percy îi zâmbi crispat. 

— Du-te și vezi singură. 

Flick ieși din sufrageria apartamentului în care își instalase 
Percy biroul și o luă pe coridor. Secretara lui bătea la mașină în 
bucătărie și îi indică lui Flick altă cameră. 

Flick se opri în faţa ușii. Așa se întâmplă, își zise în sinea ei: îţi 
revii și îţi vezi mai departe de treabă, sperând că ai să uiţi până 
la urmă. 

Intră în birou, o încăpere mică în care se aflau o masă pătrată 
și câteva scaune desperecheate. Elicopterul era un băiat blond 
cu pielea albă, de aproximativ douăzeci și doi de ani, care purta 
un costum de tweed în carouri de culoarea muștarului, portocalii 
și verzi. Îţi dădeai seama de la o poștă că era englez. Din 
fericire, înainte să urce în avion, i se vor da haine care să nu 
sară în ochi într-un oraș francez. SOE angajase croitori francezi 
care făceau pentru agenţi haine ca pe continent (apoi se 
chinuiau ore întregi să le dea un aspect uzat și ponosit, ca să nu 
atragă atenţia ca fiind nou-nouţe). Dar nu puteau face nimic în 
privinţa pielii alb-rozalii și părului blond-roșcat ale Elicopterului, 
în afară de a spera că Gestapoul va crede că avea sânge 
german. 

Flick se prezentă, iar băiatul îi spuse: 

— De fapt, ne-am mai văzut o dată. 

— Îmi pare rău, dar nu-mi amintesc. 

— Erai la Oxford cu fratele meu Charles. 

— A da, Charlie Standish! 

Flick își aducea aminte de alt băiat cu pielea albă, îmbrăcat 
tot în tweed, mai înalt și mai slab ca Elicopterul, dar se pare că 
la fel de bâtă - nu reușise să-și ia o diplomă. Charlie vorbea 
fluent franceza, își aminti ea - iată ce mai aveau în comun. 

— Ai fost odată și la noi acasă, în Gloucestershire. 

Lui Flick îi apărură în minte o casă de ţară în anii 1930 șio 
familie în care tatăl era un englez simpatic, iar mama o 
franțuzoaică îmbrăcată cu gust. Charlie avea un frate mai mic, 
Brian, un adolescent stângaci în bermude, care era tare bucuros 


VP - 79 


de noul său aparat de fotografiat. Vorbise un pic cu el, iar 
băiatului i se pusese pata pe ea. 

— Ce mai face Charlie? Nu l-am mai văzut de când am 
absolvit facultatea. 

— A murit. Pe fața lui Brian se așternu o umbră de durere. A 
murit în 1941. Ucis în pă-pă-păcătosul ăla de deșert. 

Flick se temu că o să izbucnească în plâns. li luă mâna într-ale 
ei și zise: 

— Brian, îmi pare nespus de rău. 

— E drăguţ din partea ta. Işi înghiţi cu greu nodul din gât. 
Apoi făcu un efort să revină la normal. De atunci, te-am văzut 
doar o dată. Făceai o lecţie cu grupul meu de recruți SOE. După 
aceea, n-am mai avut ocazia să vorbesc cu tine. 

— Sper că v-a folosit ce am spus atunci. 

— Ne-ai vorbit de trădătorii din Rezistență și despre ce trebuia 
făcut cu ei. „E destul de ușor, ziceai. li pui ticălosului pistolul în 
ceafă și apeși pe trăgaci de două ori”. Ne-ai speriat de moarte. 

Se uita la ea cu un fel de adoraţie în privire, iar ea începu să- 
și dea seama la ce făcuse aluzie Percy. Se părea că Brian tot o 
mai iubea. Se îndepărtă de el, așezându-se de partea cealaltă a 
mesei, și îi spuse: 

— Păi, să începem. Ştii că va trebui să iei contact cu o celulă a 
Rezistenței care a fost în mare parte distrusă. 

— Da, trebuie să aflu câţi au mai rămas din ea și ce sunt în 
stare să facă, în caz că mai sunt capabili de ceva. 

— Probabil că unii dintre membri au fost prinși în ambuscada 
de ieri și sunt interogaţi de Gestapo chiar în timp ce stăm noi de 
vorbă. Așa că trebuie să-ţi iei măsuri de precauţie suplimentare. 
Omul de contact din Reims este o femeie cu numele de cod 
Bourgeoise. In fiecare zi, la trei după-amiaza, se duce să se 
roage în cripta catedralei. De obicei, este singură acolo, dar, 
dacă mai e și altcineva, va purta pantofi desperecheaţi, unul 
negru și altul maro. 

— E ușor de ţinut minte. 

— Trebuie să-i spui: „Roagă-te pentru mine”, iar ea o să-ți 
răspundă: „Mă rog pentru pace”. Acestea sunt parolele. 

Băiatul repetă cuvintele. 

— O să te ducă la ea acasă, apoi te va pune în legătură cu 
șeful rețelei Bollinger, ar cărui nume de cod e Monet. Vorbea 
despre soţul ei, dar Brian nu trebuia să știe asta. Te rog să nu 


VP - 80 


pomenești numele adevărat sau adresa lui Bourgeoise în fața 
altor membri ai celulei când îi vei întâlni: din raţiuni de 
siguranţă, e mai bine să nu știe. Flick o recrutase personal pe 
Bourgeoise şi stabilise mecanismul de transmitere a 
informaţiilor. Nici Michel nu o văzuse niciodată pe femeie. 

— Înţeleg. 

— Ce mai vrei să mă întrebi? 

— Sunt sigur că mai trebuie să fie o mulţime de lucruri, dar 
acum nu-mi vine în minte niciunul. 

Flick se ridică și dădu ocol mesei ca să-i strângă mâna. 

— Atunci, baftă! 

Tânărul îi mai reținu mâna un timp. 

— N-am să uit niciodată acel weekend când ai venit la noi 
acasă! zise el. Cred, că te-am plictisit de moarte, dar tu ai fost 
foarte drăguță cu mine. 

Ea zâmbi și îi spuse încetișor: 

— Erai un puști grozav. 

— De fapt, mă îndrăgostisem de tine. 

Flick simţea nevoia să-și smulgă mâna dintr-ale lui, dar putea 
să moară și mâine, și nu voia să fie atât de crudă. 

— Sunt flatată, îi zise ea, dorind să păstreze un ton glumet. 

N-avea niciun rost: el vorbea serios. 

— Mă întrebam... așa, ca să-mi poarte noroc... ai vrea să-mi 
dai o sărutare? 

Tânăra femeie ezită. La naiba, se gândi ea. Se ridică pe 
vârfuri și-l sărută ușor pe buze. Mai prelungi un timp sărutul, 
apoi își luă gura de pe a lui. Arăta în culmea fericirii. Îl bătu 
încetișor pe obraz. 

— Ai grijă de viaţa ta, Brian, îl sfătui ea, apoi ieși din încăpere. 

Se întoarse în camera lui Percy. Avea pe birou un vraf de cărți 
și o mulţime de fotografii împrăștiate. 

— Gata? o întrebă el. 

— Da, dar n-are stofă de agent secret, răspunse ea, clătinând 
din cap. 

— Are curaj, ridică Percy din umeri, vorbește franceza ca un 
parizian și trage binișor cu arma. 

— Acum doi ani, l-ai fi trimis înapoi în armată. 

— Așa e. Dar acum îl trimit la Sandy. 

În casa cea mare din satul Sandy, lângă aeroportul militar 
Tempsford, Brian avea să fie îmbrăcat ca un francez sadea, o să 


VP - 81 


i se dea documentele false de care avea nevoie ca să treacă 
prin punctele de control ale Gestapoului și să-și ia de mâncare. 
Percy se ridică de la birou și se îndreptă spre ușă. 

— Cât timp îl conduc eu spre ieșire, aruncă o privire la 
albumul rău-făcătorilor, e-n regulă? Îi făcu semn la fotografiile 
de pe birou. Astea sunt toate pozele de ofițeri germani pe care 
le are MI6. Dacă omul pe care l-ai văzut în piaţă e printre ei, aș 
vrea să știu cum îl cheamă. Zicând acestea, părăsi camera. 

Flick luă în mână una dintre cărți. Era un album de absolvire 
al unei academii militare, cu fotografiile de mărimea unui timbru 
poștal ale câtorva sute de tineri. Mai erau o duzină de astfel de 
albume și câteva sute de poze împrăștiate pe birou. 

N-avea de gând să-și piardă toată noaptea uitându-se la 
pozele acelor bandiți, poate că găsea o metodă de a restrânge 
aria de căutare. Bărbatul din piaţă părea să aibă vreo patruzeci 
de ani. Probabil că absolvise academia pe la douăzeci și doi de 
ani, așa că trebuia să fi fost prin 1926. Niciuna dintre cărţile de 
acolo nu era așa de veche. ă 

Își îndreptă atenţia asupra pozelor risipite pe birou. În timp ce 
se uita prin ele, se străduia să-și amintească mai multe despre 
omul acela. Era înalt și bine îmbrăcat, dar asta nu se vedea în 
poză. Avea părul des și închis la culoare, se gândi ea, și, cu 
toate că era proaspăt ras, arăta de parcă ar fi putut oricând să- 
și lase o barbă bogată. Își mai amintea ochii căprui, sprâncenele 
bine desenate, nasul drept, bărbia pătrată... un adevărat idol al 
tinerilor. 

Pozele risipite fuseseră făcute în tot felul de ocazii. Unele erau 
fotografii din presă, în care ofiţerii dădeau mâna cu Hitler, 
inspectau trupele sau priveau tancurile și avioanele. Câteva 
păreau a fi instantanee făcute de spioni. Erau realizate cu 
camera ascunsă, din mulţime, din mașină sau de la o fereastră, 
și îi surprindeau pe ofițeri mergând la cumpărături, vorbind cu 
copiii, oprind un taxi sau aprinzându-și pipa. 

Examină fotografiile cât de repede putu, punându-le deoparte 
pe cele deja văzute. Ezita ori de câte ori ajungea la una care 
înfăţișă un bărbat cu păr închis la culoare. Niciunul nu era la fel 
de chipeș ca omul din piaţă. Trecu de o poză cu un poliţist în 
uniformă, apoi reveni la ea. Nu crezuse că era el, din cauza 
uniformei, dar la o cercetare mai atentă, descoperi că acela 
trebuia să fie omul. 


VP - 82 


Întoarse fotografia pe dos. Acolo era lipită o foaie bătută la 
mașină, pe care scria: 


FRANCK, Dieter Wolfgang, i se spune și „Frankie”; 
născut la Köln pe 3 iunie 1904; studii: Universitatea 
Humboldt din Berlin și Academia de Poliţie din Köln; 
mar. 1930 Waltraud Loewe, 1 fiu, 1 fiică; inspector-șef, 
Departamentul de criminalistică, Poliţia din Köln, până 
în 1940; maior, secția de spionaj, corpul de armată 
german din Africa, până? 

Un geniu pe probleme de spionaj în statul-major al 
lui Rommel, se spune că acest ofițer este un 
anchetator strălucit și un torțţionar fără milă. 


Flick se înfioră la gândul că fusese atât de aproape de un om 
așa de periculos. Un detectiv de poliție cu experienţă care își 
pusese talentele în slujba serviciului de spionaj al armatei era un 
inamic de temut. Faptul că avea familie în Köln nu-l împiedica 
deloc să aibă și o amantă în Franţa, cel puţin așa se părea. 

Când se întoarse Percy, îi arătă poza. 

— Știm destule despre el. Ce chestie! Din ce ai prins din 
discuţia lui din piaţă, se pare că Rommel i-a încredinţat o 
misiune împotriva Rezistenței. Își notă ceva în carneţel. Trebuie 
să anunţ MI6, căci ei ne-au împrumutat fotografiile. 

Se auzi o bătaie la ușă și intră secretara lui Percy. 

— Vrea cineva să vă vadă, domnule colonel. 

Fata părea cochetă. Paternul Percy nu inspira un astfel de 
comportament secretarelor lui, așa că Flick deduse că vizitatorul 
trebuia să fie un bărbat atractiv. 

— Un american, adăugă fata. 

„Asta trebuie să fie”, se gândi Flick. Toţi americanii păreau 
irezistibili, cel puţin pentru secretare. 

— Cum de-a ajuns aici? zise Percy. Orchard Court este o 
adresă secretă, din câte știu eu. 

— S-a dus pe Baker Street nr. 64 și l-au trimis aici. 

— N-ar fi trebuit să facă așa ceva. Probabil că e foarte 
convingător. Cine este? 

— Maiorul Chancellor. 

Percy se uită la Flick. Fata nu cunoștea pe nimeni cu numele 
de Chancellor. Apoi își aminti de maiorul arogant, care se 


VP - 83 


purtase atât de bădăran cu ea de dimineaţă, când era la statul- 
major al lui Monty. 

— O, Doamne, el e! zise ea scârbită. Ce naiba vrea? 

— Poftește-l înăuntru! spuse Percy. 

Paul Chancellor intră pe ușă. Avea un șchiopătat ușor, pe care 
Flick nu-l sesizase dimineaţă. Probabil că se accentua spre 
seară. Avea un chip plăcut de american, cu nasul mare și bărbia 
voluntară. Dar orice șansă de a fi considerat frumos îi era 
spulberată de urechea stângă, mai bine-zis de ce mai rămăsese 
din ea, cam o treime, cea mai mare parte din lob. Flick 
presupuse că fusese rănit în luptă. Chancellor salută și spuse: 

— Bună seara, domnule colonel. Bună seara, doamnă maior. 

— Noi, cei de la SOE, nu prea ţinem la formalităţi, zise Percy. 
Luaţi loc, vă rog. Ce v-aduce aici? 

Chancellor își luă un scaun și își scoase chipiul. 

— Mă bucur că v-am prins pe amândoi. M-am gândit toată 
ziua la discuţia de azi-dimineaţă. Zâmbi aproape imperceptibil. 
O bună parte din timp, trebuie să recunosc, mi-am compus în 
minte remarcile zdrobitoare pe care le-aș fi putut spune, dacă 
m-aș fi gândit atunci la ele. 

Flick nu-și putu reţine un surâs. Și ea făcuse la fel. 

— Aţi sugerat, domnule colonel Thwaite, că MI6 nu a spus 
întregul adevăr despre atacul asupra centralei telefonice, 
continuă Chancellor, și nu mi-am putut scoate asta din cap. 
Faptul că maiorul Clairet s-a purtat așa obraznic cu mine nu 
înseamnă și că a minţit în privinţa celor întâmplate. 

Flick era cât pe ce să-l ierte, însă izbucni la auzul acestor 
vorbe: 

— Eu? Obraznică? 

— Taci din gură, Flick! zise Percy. 

— Așa că am trimis după raportul dumneavoastră, domnule 
colonel. Sigur că solicitarea a venit de la biroul lui Monty, nu din 
partea mea personal, așa că a ajuns la noi cât ai bate din palme, 
printr-un curier cu motocicleta. 

„E un tip abil, care știe cum să învârtă rotiţele mașinăriei 
militare, se gândi Flick. Deși e un porc arogant, ar fi un aliat de 
preț”. 

— După ce l-am citit, mi-am dat seama că principala cauză a 
eșecului operațiunii au fost informaţiile eronate. 

— Furnizate de MI6! izbucni Flick indignată. 


VP - 84 


— Da, am observat și asta, admise Chancellor cu un oarecare 
sarcasm în voce. E clar că MI6 a vrut să-și ascundă propria 
incompetență. Nu sunt militar de carieră, ca tatăl meu, dar 
cunosc tertipurile la care recurg birocraţii din armată. 

— O, zise Percy cu respect în glas, ești fiul generalului 
Chancellor? 

— Da. 

— Continuă, te rog. 

— MI6 n-ar fi scăpat cu faţa curată dacă șeful vostru ar fi venit 
la întrunirea de azi-dimineaţă. Mi s-a părut o coincidenţă ciudată 
că a fost chemat pe neașteptate în altă parte. 

Percy părea să aibă îndoieli. 

— A fost convocat la prim-ministru. Nu văd cum poate MI6 să 
aranjeze așa ceva. 

— Churchill n-a venit la ședință. l-a ţinut locul unul dintre 
aghiotanţii lui. Și treaba a fost aranjată prin intermediul MI6. 

— Fir-ar să fie! izbucni furioasă Flick. Ce vipere sunt! 

— Ce bine ar fi să fie la fel de inteligenţi când adună 
informaţii ca și atunci când își trag pe sfoară colegii! remarcă 
Percy. 

— Am studiat cu atenţie planul tău de a pătrunde în castel 
deghizate în femei de serviciu. E riscant, dar are șanse de 
reușită, zise Chancellor. 

— Și ce-ai de gând să faci? întrebă Percy, uitându-se fix la 
american. 

— Întâmplător, astă-seară am luat cina cu tatăl meu. l-am 
spus întreaga poveste și l-am întrebat ce ar trebui să facă un 
aghiotant al generalului în această împrejurare. Eram la Savoy. 

— Și ce ţi-a spus? întrebă nerăbdătoare Flick. Nu-i păsa deloc 
la ce restaurant se duseseră. 

— Că trebuie să mă duc la Monty și să-i spun că a făcut o 
greșeală. Se strâmbă. Nu-i așa de ușor cu un general, oricare ar 
fi el. Nu le place să revină asupra deciziilor. Dar câteodată chiar 
trebuie. 

— Și așa ai să faci? întrebă Flick cu speranţă în glas. 

— Am și făcut-o. 

— Nu-ţi pierzi deloc timpul! zise Percy mirat. 

Flick își tinu răsuflarea. De-abia că i se părea posibil ca, după 
o zi de disperare, să i se mai acorde o șansă să facă ceea ce își 
dorea atât de mult. 


VP - 85 


— Monty a fost extrem de rezonabil în cele din urmă, spuse 
Chancellor. 

Flick nu-și putea stăpâni bucuria. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce a zis de planul meu? 

— L-a aprobat. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! sări în sus, nemaiputând de 
bucurie. Incă o șansă! 

— Grozav! zise Percy. 

Chancellor ridică însă o mână în semn de avertizare. 

— Mai sunt două lucruri. Primul s-ar putea să nu-ți placă. 
Monty mi-a încredințat mie comanda operațiunii. 

— Ție! exclamă Flick. 

— De ce? întrebă Percy. _ 

— Ordinul unui general nu se discută. Imi pare rău dacă vă 
dezamăgesc. Monty are încredere în mine, chiar dacă voi nu 
aveţi. 

Percy ridică din umeri, iar Flick întrebă: 

— Care-i cealaltă condiţie? 

— Timpul scurt. Nu vă pot comunica data exactă a debarcării, 
pentru că nici nu a fost stabilită încă. Tot ce pot să vă spune că 
va trebui să ne îndeplinim misiunea foarte repede. Dacă nu ne 
atingem obiectivul până lunea viitoare la miezul nopţii, va fi 
prea târziu. 

— Lunea viitoare! exclamă Flick. 

— Da, îi răspunse Paul. Avem exact o săptămână. 


VP - 86 


A TREIA ZI 


Marti, 30 mai, 1944 
CAPITOLUL 11 


Flick părăsi Londra în zori, pe o motocicletă Vincent Cornet cu 
un motor puternic de 500 cms. Nu era nimeni pe șosea. Benzina 
era strict raţionalizată și șoferii puteau fi arestaţi dacă făceau 
drumuri „inutile”. Conducea foarte repede. Era periculos, dar îi 
dădea fiori. Plăcerea merita riscul. 

La fel se simțea și în privinţa misiunii: speriată, dar 
nerăbdătoare. Stătuse noaptea trecută până târziu cu Percy și 
Paul, bând ceai după ceai și făcând planuri. Hotărâseră că 
trebuiau să fie șase femei în echipă, căci acesta era mereu 
numărul de femei de serviciu dintr-un schimb. Una trebuia să fie 
expert în explozibili; alta inginer de telefonie, ca să decidă unde 
trebuiau să planteze dinamita pentru a produce cât mai multe 
pagube centralei. Mai avea nevoie de un trăgător de elită și de 
doi soldați căliți în luptă. Cu ea, erau șase. 

Avea doar o zi ca să le găsească. Echipa avea nevoie de cel 
puţin două zile de antrenament - trebuiau să înveţe să se 
parașuteze, dacă nu și altele. Asta le va ocupa miercurea și joia. 
Vor fi parașutate lângă Reims vineri noapte și vor intra în castel 
sâmbătă seara sau duminică. Le mai rămânea o zi de rezervă 
pentru eventualele erori. 

Traversă fluviul pe London Bridge. Motocicleta ei vâjâia pe 
cheiurile devastate de bombe și printre imobilele din 
Bermondsey și Rotherhithe; apoi o luă pe Old Kent Road, 
tradiționalul drum al pelerinilor spre Canterbury. In timp ce 
părăsea suburbiile, își scoase eșarfa și simţi vântul suflându-i 
prin păr și alungându-i grijile. 

Nu se făcuse nici ora șase când ajunse în Somersholme, 
conacul de la țară al baronilor de Colefield. Flick știa că însuși 
baronul, William, era în Italia și înainta spre Roma cu Armata a 
8-a. Sora lui, nobila Diana Colefield, era singurul membru al 

VP - 87 


familiei care locuia aici în prezent. Casa imensă, cu zeci de 
camere pentru oaspeţi și servitorii lor, era acum folosită ca 
sanatoriu pentru soldații răniţi aflaţi în convalescenţă. 

Flick încetini până la viteza minimă și o luă pe aleea mărginită 
cu tei bătrâni de o sută de ani, uitându-se lung la clădirea 
masivă de granit roz, cu arcade, balcoane, frontoane, 
acoperișuri, nenumărate ferestre și coșuri. Parcă motocicleta în 
curtea cu pietriș din faţă, lângă o ambulanţă și câteva jeepuri. 

În sala cea mare, infirmierele forfoteau cu cești de ceai în 
mână. Soldaţii se aflau aici să se refacă, dar tot erau treziți când 
se crăpa de ziuă. Flick întrebă de doamna Riley, menajera, și fu 
îndrumată la subsol. O găsi uitându-se îngrijorată la boiler; cu ea 
erau doi bărbaţi în salopete. 

— Bună, mamă! zise Flick. 

Maică-sa o strânse cu putere în braţe. Era chiar mai scundă ca 
fata ei şi la fel de slabă, dar, ca și Flick, era mai puternică decât 
părea. Imbrăţișarea îi tăie respiraţia lui Flick. De abia putând să 
respire și râzând, reuși să se elibereze. 

— Mamă, era să-mi rupi oasele! 

— Nu știu niciodată dacă mai trăieşti până nu te văd în fața 
ochilor mei, îi spuse mama. Mai avea încă o urmă de accent 
irlandez: plecase din Cork cu părinţii în urmă cu patruzeci de 
ani. 

— Care-i treaba cu boilerul? 

— N-a fost făcut să încălzească atâta apă. Infirmierele astea 
sunt obsedate de curăţenie, îi obligă pe bieţii soldaţi să facă 
baie în fiecare zi. Vino în bucătărie să-ţi pregătesc micul dejun. 

Flick era în mare grabă, dar își spuse în sinea ei că trebuia să 
mai stea cu mama ei. Se duse după ea la etaj, unde se aflau 
camerele servitorilor. 

Flick crescuse în casa aceasta. Se jucase în sala de mese a 
servitorilor, alergase prin păduri, mersese la școala din sat, 
aflată la un kilometru și jumătate distanţă, și se întorsese aici în 
vacanțe de la internat și facultate. Avusese mult noroc. 
Majoritatea femeilor care aveau aceeași slujbă ca mama ei erau 
date afară dacă făceau un copil. Mama ei își păstrase serviciul, 
în parte pentru că bătrânul baron era oarecum excentric, dar 
mai ales pentru că era o menajeră atât de bună, încât se 
temuse s-o piardă. Tatăl lui Flick fusese valet, dar murise când 


VP - 88 


ea avea șase ani. În fiecare an, în februarie, Flick și mama ei 
plecau cu familia la Nisa, unde învățase Flick franceza. 

Bătrânul baron, tatăl lui William și al Dianei, o îndrăgise pe 
Flick și o încurajase să-și continue studiile, plătindu-i taxele de 
școlarizare. Fusese foarte mândru de ea când primise o bursă la 
Universitatea Oxford. Când murise, la puţin timp după ce 
începuse războiul, Flick îl jelise ca pe propriul tată. 

Familia ocupa acum un colţișor din casa cea mare. Cămara de 
provizii a bătrânului valet devenise bucătărie. Mama lui Flick 
puse ceainicul pe foc. 

— O felie de pâine prăjită mi-e de-ajuns, mamă, zise Flick 

Mama ei nu o băgă în seamă și începu să prăjească șunculiţă. 

— Văd că tu ești bine, constată ea. Dar drăguţul de bărbată- 
tu? 

— Michel e în viaţă, răspunse Flick. Se așezase la masa din 
bucătărie. Mirosul de șuncă prăjită îi lăsa gura apă. 

— Așa zici, în viață? Dar sigur nu e bine. Rănit? 

— L-a nimerit un glonţ în fund. N-o să moară din asta. 

— Deci, l-ai văzut. 

— Gata, mamă! râse Flick. Nu mă obliga să-ţi spun! 

— Sigur că nu. Nu se mai ţine după alte femei? Sau e și ăsta 
vreun secret militar? 

Pe Flick nu înceta s-o uimească intuiţia mamei ei. Parcă era 
vrăjitoare. 

— Cred că nu. 

— Hm. E vreuna anume după care speri că nu se ţine? 

Flick nu-i răspunse direct la întrebare. 

— Ai observat, mamă, că bărbaţii nu-și dau uneori seama 
când o fată e proastă de bubuie? 

Mama țţâţâi din buze. 

— Deci, despre asta e vorba. Trebuie că e frumoasă. 

— Mm. 

— Tânără? 

— Nouăsprezece ani. 

— l-ai spus-o pe șleau? 

— Da. Mi-a promis că încetează. 

— Poate c-o să se ţină de cuvânt - dacă stai cu el mai mult 
timp. 

— Așa și sper. 

Mama o privi cu tristețe. 


VP - 89 


— Te întorci, nu-i așa? 

— Nu pot să-ți spun. 

— N-ai făcut destul? 

— N-am câștigat încă războiul, așa că nu, nu cred că-i destul. 

Mama îi puse în față lui Flick o farfurie cu șuncă și ouă. Era 
probabil raţia soldaţilor pe o săptămână. Dar Flick își înăbuși 
protestul care stătea să-i iasă pe gură. Mai bine accepta cu 
plăcere ce-i dădea mama ei. | se făcu brusc o poftă de lup. 

— Mulţumesc, mamă. Mă răsfeți. 

Mama zâmbi cu satisfacţie, iar Flick se năpusti asupra 
farfuriei. În timp ce mânca, se gândea intrigată cum de reușea 
mama ei să scoată așa ușor totul de la ea, în ciuda eforturilor pe 
care le făcea să-i evite întrebările. 

— Ar trebui să lucrezi pentru serviciile secrete ale armatei, îi 
zise cu gura plină de ouă prăjite. Ai fi un bun anchetator. M-ai 
făcut să-ţi spun totul. 

— Sunt mama ta. Se cuvine să știu ce e cu tine. 

De fapt, nu conta deloc. Mama n-o să vorbească nimănui 
despre ea. 

Mama bău o ceașcă de ceai în timp ce se uita la Flick cum 
mănâncă. 

— Vrei să câștigi războiul de una singură, așa cred, remarcă 
ea cu o notă de sarcasm în voce. Așa erai de mică - prea 
independentă. 

— Nu știu de ce. Am fost tot timpul supravegheată. Când 
aveai tu treabă, stăteau cu ochii pe mine vreo șase fete în casă. 

— Cred că te-am încurajat să te bazezi pe propriile tale forțe 
pentru că nu aveai tată. Ori de câte ori mă rugai să fac ceva 
pentru tine, de pildă să-ți repar lanţul de la bicicletă sau să-ți 
cos un nasture, îţi spuneam: „Încearcă tu mai întâi și, dacă nu 
poţi, te ajut”. De nouă ori din zece, te descurcai singură. 

Flick termină șunca și făcu farfuria lună cu o bucăţică de 
pâine. 

— De multe ori îmi sărea Mark în ajutor. 

Mark era fratele cu un an mai mare al lui Flick. 

Chipul mamei împietri. 

— Așa e, aprobă ea. 

Flick își reţinu un oftat. Mama se certase cu Mark acum doi 
ani. El lucra la un teatru ca producător și trăia cu un actor pe 
nume Steve. Mama știa de mult timp că „Mark nu era făcut să 


VP - 90 


se însoare”, cel puțin așa obișnuia să spună. Dar, într-un acces 
de sinceritate, Mark făcuse imprudenţa de a-i spune că îl iubea 
pe Steve și că trăiau ca soț și soţie. Ea se simţise profund jignită 
și nu mai vorbise cu fiul ei de atunci. 

— Mark te iubește, mamă. 

— Așa o fi. 

— Aș vrea să vă împăcaţi. 

— Desigur. Mama luă farfuria goală din faţa lui Flick și o spălă 
în chiuvetă. 

Flick scutură din cap exasperată. 

— Eşti tare încăpățânată, mamă. 

— lar tu m-ai moștenit. 

Flick schiță un zâmbet. Fusese de multe ori acuzată de 
încăpățânare. „Ca un catâr”, îi spunea adesea Percy. Făcu un 
efort să pară îngăduitoare. 

— Ei bine, dacă așa simţi... n-am ce să fac. Oricum, n-am de 
gând să mă cert cu tine, mai ales după așa un mic dejun. Totuși, 
nutrea în taină ambiția de a-i împăca pe cei doi. 

Dar nu astăzi. Se ridică în picioare. Mama îi zâmbi. 

— Ce bine că ai venit! Îmi făceam griji pentru tine. 

— Am venit și pentru altceva. Vreau să vorbesc cu Diana. 

— Pentru ce? 

— Nu pot să-ți spun. 

— Sper că n-ai de gând s-o iei cu tine în Franţa. 

— Taci, mamă. Cine a pomenit ceva de Franţa? 

— Cred că vrei s-o iei pentru că trage așa bine cu pușca. 

— Nu pot să-ți spun. 

— Ai să mori din cauza ei! Habar n-are ce-i disciplina, cum ar 
putea ști? Nu a fost crescută așa. Nu-i vina ei, bineînțeles. Dar 
trebuie să fii nebună să te bazezi pe ea! 

— Da, știu, zise Flick cu nerăbdare în glas. Luase deja o 
hotărâre și n-avea de gând s-o discute cu mama ei. 

— A avut mai multe slujbe de când a început războiul și a fost 
dată afară din toate. 

— Știu și asta. Dar Diana era o bună trăgătoare și nu era timp 
de mofturi. Singura ei grijă era că Diana ar putea refuza. Nimeni 
nu putea fi forțat să facă muncă sub acoperire. Era doar pentru 
voluntari. 

— Nu știi unde e Diana acum? 

— Cred că e-n pădure. A plecat devreme, să vâneze iepuri. 


VP - 91 


— Desigur. Dianei îi plăceau toate sporturile sângeroase: să 
vâneze vulpi, să stea la pândă după căprioare, să ia urma 
iepurilor, să împuște potârnichi, ba chiar să pescuiască. Dacă nu 
avea altceva mai bun de făcut, împușca iepuri. 

— Orientează-te după bubuitul de pușcă. 

Flick își sărută mama pe obraz. 

— Mulţumesc pentru masă. Zicând acestea, se îndreptă spre 
ieșire. 

— Și vezi să nu ajungi în bătaia puștii! îi strigă mama. 

Flick ieși pe la intrarea servitorilor, traversă grădina din faţa 
bucătăriei și intră în pădurea din spatele clădirii. Copacii 
scânteiau de verdele frunzelor de primăvară, iar _ urzicile 
crescuseră înalte până în talie. Flick călcă în picioare hăţișurile 
cu cizmele ei grele de motociclistă, fiind perfect apărată de 
pantalonii de piele. Cea mai bună tactică de a o momi pe Diana 
era s-o provoace, se gândi ea. 

După ce merse cam patru sute de metri prin pădure, auzi o 
împușcătură. Se opri, ascultă și strigă: 

— Diana. 

Niciun răspuns. 

Se îndreptă în direcţia zgomotului, strigând după ea aproape 
tot timpul. Diana o auzi în sfârșit: 

— Pe-aici, cretinule, oricine ai fi! 

— Vin, numai lasă pușca jos! 

Dădu de Diana într-o poieniţă, unde se așezase pe jos, 
sprijinită de un stejar, și fuma o ţigară. Tinea în poală o pușcă 
gata să fie reîncărcată, iar în jurul ei zăceau vreo șase iepuri. 

— O, tu erai! exclamă Diana. Ai speriat tot vânatul! 

— Are să apară mâine din nou. 

Flick o studie cu privirea pe prietena ei din copilărie. Diana 
era drăguță în felul ei băieţesc, cu părul negru tuns scurt și 
pistruii de pe nas. Purta o haină de vânător și pantaloni de 
catifea reiată. 

— Ce mai faci, Diana? 

— Mă plictisesc. Mă simt frustrată, deprimată. Altfel, sunt 
bine. 

Flick se așeză lână ea, pe iarbă. „Ar putea fi mai ușor decât 
am crezut”. 

— Ce-i cu tine? 


VP - 92 


— Stau aici la ţară și lâncezesc, iar fratele meu cucerește 
Italia. 

— Ce mai face William? 

— E bine, luptă în război, iar mie nu-mi dă nimeni ceva ca 
lumea de făcut. 

— S-ar putea să te ajut eu. 

— Tu ești în FANY. Diana trase din țigară și suflă fumul. Dragă, 
nu vreau să fiu chauffeuse. 

Flick dădu din cap aprobator. Diana era prea grozavă pentru 
slujba asta măruntă care li se dădea majorităţii femeilor. 

— Păi, am venit să-ţi propun ceva mult mai interesant. 

— Ce anume? 

— Poate n-o să-ţi convină. E ceva mai dificil și periculos. 

— Adică ce? Să conduc noaptea? îi aruncă Diana o privire 
sceptică. 

— Nu pot să-ți spun prea multe, căci e o operaţiune secretă. 

— Flick, dragă, să nu-mi spui că ești amestecată într-o chestie 
de capă și spadă. 

— N-am fost înaintată la gradul de maior pentru că i-am dus 
pe generali la întruniri cu mașina. 

— Vorbești serios? o întrebă Diana, uitându-se cu atenţie la 
ea. 

— Bineînţeles. 

— O, Doamne! Fără să vrea, Diana era impresionată. 

Flick trebuia cu orice preț s-o convingă să ia parte la 
operaţiune. 

— Și zici... că ești dispusă să faci ceva foarte periculos? Chiar 
și să-ți pui viața-n joc? 

Diana părea mai mult entuziastă decât descurajată. 

— Sigur că vreau. William își riscă tot timpul viața, eu de ce n- 
aș face-o? 

— Vorbești serios? 

— Cât se poate de serios. 

Flick își ascunse sentimentul de ușurare. O recrutase pe prima 
membră a echipei sale. 

Diana părea atât de hotărâtă, că Flick decise să meargă și 
mai departe. 

— Mai e ceva, care poate o să ţi se pară mai rău decât 
pericolul. 


? soferiţă. (n.tr.). 
VP - 93 


— Ce? 

— Eşti cu doi ani mai mare decât mine și mi-ai fost 
întotdeauna superioară din punct de vedere social. Tu ești fiică 
de baron, iar eu sunt fata servitoarei. Pentru mine nu-i o 
problemă, nu mă plâng. Mama ar spune că așa și trebuie să fie. 

— Da, dragă, și ce vrei să spui cu asta? 

— Eu voi fi la comanda acestei operaţiuni. Va trebui să asculți 
de ordinele mele. 

— Foarte bine, zise Diana, ridicând din umeri. 

— Nu va fi așa ușor, insistă Flick. O să ţi se pară ciudat. Am să 
fiu dură cu tine până te obișnuiești. Te avertizez. 

— Să trăiţi, comandante! 

— Nu trebuie să-ți faci griji în privinţa formalismului în 
departamentul meu, așa că nu trebuie să-mi spui „comandant” 
sau „doamnă”. În schimb, disciplina militară e lege, mai ales 
după ce începe operaţiunea. Dacă uiţi asta, pot să fac mai mult 
decât să mă înfurii. În munca mea, dacă nu execuţi ordinele, 
poți fi oricând omorât. 

— Ce dramatic, drăguțo! Dar fii sigură că înţeleg. 

Flick nu era deloc sigură că Diana înțelegea cu adevărat, dar 
făcuse tot ce îi stătea în putinţă. Luă un carneţel din buzunarul 
hainei și notă o adresă din Hampshire. 

— Fă-ţi o valiză pentru trei zile. Aici trebuie să te prezinţi. la 
trenul de la Waterloo până la Brockenhurst. 

Diana se uită la adresă. 

— Da’ ce văd? Asta-i proprietatea lui Lord Montague. 

— Cea mai mare parte din ea este ocupată acum de 
departamentul meu. 

— Și care este departamentul tău? 

— Inter-Services Research Bureau”, zise Flick, folosind 
obișnuitul nume sub acoperire. 

— Cred că ce se face e mult mai palpitant decât sună. 

— Poţi să fii convinsă. 

— Când trebuie să plec? 

— Trebuie să ajungi astăzi acolo. Flick se ridică în picioare. 
Instructajul începe mâine în zori. 

— Mă întorc acasă cu tine și îmi fac bagajul. Se ridică și Diana. 
Spune-mi ceva... 


19 |RSB sau Departamentul de Comunicaţii Radio, denumire sub acoperire a SOE, 
serviciu de spionaj și sabotaj. (n.tr.). 


VP - 94 


— Dacă pot. 

Diana își făcea de lucru cu pușca, părând încurcată. Când se 
uită la Flick, pe față îi apăru pentru prima dată o expresie 
sinceră. 

— De ce eu? întrebă ea. Trebuie că știi că am fost concediată 
de toți. 

Flick dădu din cap afirmativ. 

— Am să ţi-o spun fără menajamente. Se uită în jos, la 
cadavrele însângerate ale iepurilor, apoi își ridică ochii și o 
pironi pe Diana cu privirea. Ești o ucigașă, îi zise. lar eu exact de 
așa ceva am nevoie. 


CAPITOLUL 12 


Dieter dormi până la zece. Se trezi cu o ușoară durere de cap 
de la morfină, dar în rest se simţea bine: nerăbdător, optimist, 
încrezător. Interogatoriul sângeros de ieri îi oferise o pistă 
extrem de importantă. Prin femeia cu numele de cod 
Bourgeoise, care avea o casă în rue du Bois, putea să-și croiască 
drum până în inima Rezistenței. 

Sau pista aceasta nu ducea nicăieri. 

Bău un litru de apă și luă trei aspirine ca să scape de 
mahmureala provocată de morfină; apoi se duse la telefon. 

Îl sună mai întâi pe locotenentul Hesse, care stătea într-o 
cameră mai mică din același hotel. 

— Bună dimineaţa, Hans! Ai dormit bine? 

— Da, mulţumesc, domnule maior. Am fost la primărie să 
verific adresa din rue du Bois. 

— Bun băiat! zise Dieter. Ce ai aflat? 

— Casa e a unei singure persoane, mademoiselle jeanne 
Lemas. 

— Dar poate mai stau și alţii în clădire. 

— Am trecut pe acolo cu mașina și locul părea liniștit. 

— Fii gata să plecăm într-o oră, pregătește mașina. 

— Foarte bine. 

— Și, Hans, te felicit pentru iniţiativa ta! 

— Mulţumesc, domnule. 


VP - 95 


Dieter închise telefonul. Se întreba cum arăta mademoiselle 
Lemas. Gaston zicea că nimeni din rețeaua Bollinger nu o 
văzuse niciodată, iar Dieter îl credea; casa era folosită la 
transmiterea informaţiilor. Agenţii care veneau în Franţa nu 
știau decât unde trebuiau s-o contacteze pe acea femeie; dacă 
erau prinși, nu puteau da niciun fel de informaţii despre 
Rezistență. Cel puţin, teoretic. Nu existau măsuri de siguranţă 
perfecte. 

Probabil că mademoiselle Lemas nu era măritată. Putea fi o 
tânără care moștenise casa de la părinţii ei, o celibatară între 
două vârste care își căuta un soţ sau o fată bătrână. Ar fi mai 
bine să ia cu el și o femeie. 

Se întoarse în dormitor. St&phanie își periase părul arămiu și 
bogat și stătea în pat în capul oaselor, iar sânii îi ieșiseră de sub 
cearșaf. Știa cum să atragă un bărbat. Rezistă cu greu tentaţiei 
de a se băga în pat lângă ea. 

— Vrei să faci ceva pentru mine? o întrebă el. 

— AȘ face orice pentru tine. 

— Chiar orice? Se așeză pe pat și-o mângâie pe umerii goi. 
Te-ai uita la mine cum fac dragoste cu altă femeie? 

— Sigur, zise ea. l-aș linge sfârcurile în timp ce faci sex cu ea. 

— Știu că ai face-o. Râse încântat. Mai avusese și înainte 
amante, dar niciuna ca ea. Dar nu-i vorba de asta. Vreau să vii 
cu mine să arestez o femeie din Rezistență. 

Pe faţa ei nu se citi niciun pic de surpriză. 

— Foarte bine, zise ea calmă. 

Voia să-i smulgă o reacție, s-o întrebe ce simţea în legătură 
cu asta și dacă o făcea de bunăvoie, dar hotărî să ia de bună 
doar expresia care i se așternuse pe față. 

— Multumesc, îi spuse și se întoarse în salon. 

Mademoiselle Lemas ar putea fi singură, dar, pe de altă parte, 
casa ar putea geme de agenţi ai Aliaților, înarmaţi până dinţi. 
Avea nevoie de întăriri. Se uită în agendă și îi dădu centralistei 
numărul lui Rommel din La Roche-Guyon. 

Când nemţii ocupaseră ţara pentru prima dată, sistemul de 
telefonie se prăbușise. De atunci, germanii perfecţionaseră 
echipamentele, adăugând mii de kilometri de cablu și instalând 
centrale automate. Sistemul era și acum supraaglomerat, dar 
tot era mai bun decât înainte. 


VP - 96 


Îl ceru pe aghiotantul lui Rommel, maiorul Goedel. Peste o 
clipă, auzi la capătul celălalt al firului cunoscuta voce glacială și 
fermă. 

— Goedel la telefon. 

— Sunt Dieter Franck, zise el. Ce mai faci, Walter? 

— Sunt ocupat, zise Goedel tăios. Ce s-a întâmplat? 

— Fac progrese rapide aici. Nu pot să-ţi dau detalii, vorbesc 
de la hotel, dar sunt pe cale să arestez un spion sau mai mulți. 
M-am gândit că feldmareșalului i-ar plăcea să audă așa ceva. 

— Am să-i comunic. 

— Dar aș avea nevoie de ajutor. Nu am cu mine decât un 
locotenent. Sunt într-o situaţie atât de disperată că mă folosesc 
și de prietena mea franțuzoaică. 

— Nu cred că faci bine. 

— E de încredere. Dar nu-mi va fi de mare folos în lupta cu 
teroriști bine antrenați. N-ai putea să-mi trimiţi vreo șase dintre 
oamenii tăi cei mai buni? 

— Apelează la Gestapo - de-aia sunt acolo. 

— Nu mă pot baza pe ei. Doar știi că ei nu colaborează decât 
în silă cu noi. Am nevoie de oameni pe care să mă pot bizui. 

— Mi-e imposibil să te ajut, afirmă Goedel. 

— Uite ce e, Walter, știi câtă importanță dă Rommel acestei 
operațiuni - misiunea mea e să mă asigur că Rezistența nu ne 
va pune bețe-n roate. 

— Da, dar feldmareșalul se așteaptă să ţi-o îndeplinești fără 
să-i iei din soldați. 

— Nu știu dacă sunt în stare. 

— Ce tot spui, pentru numele lui Dumnezeu! ridică Goedel 
tonul. Noi încercăm să apărăm întreaga coastă a Atlanticului cu 
o mână de soldați, iar tu ai în preajmă oameni tocmai buni de 
luptă care nu fac decât să urmărească niște jidani bătrâni 
ascunși prin hambare. Fă-ţi treaba și nu mă mai bate la cap! se 
auzi declicul de închidere a telefonului. 

Dieter se sperie. Lui Goedel nu-i stătea în obicei să-și iasă din 
fire. Fără îndoială că toţi aveau nervii încordaţi din cauza 
iminentei invazii. Dar rezultatul era clar. Dieter trebuia să se 
descurce de unul singur. 

Oftând, își alungă acest gând și ceru legătura cu castelul de la 
Sainte-Cecile. Dădu acolo de Willi Weber. 


VP - 97 


— Am să fac o razie la o casă a Rezistenței, îi spuse. Am 
nevoie de cei mai duri oameni ai tăi. Îmi trimiţi patru oameni și o 
mașină la hotel Frankfort? Sau trebuie să vorbesc iar cu 
Rommel? 

Nu era necesar să-l amenințe. Weber era dornic să-și trimită 
oamenii în această operaţiune. Astfel, Gestapoul putea să-și 
asume meritul reușitei. Îi promise o mașină într-o jumătate de 
oră. 

Pe Dieter îl îngrijora gândul de a lucra cu Gestapoul. Nu avea 
control asupra lor. Dar n-avea încotro. 

În timp ce se bărbierea, deschise radioul, care era fixat pe un 
post german. Află că prima bătălie cu tancuri din teatrul de 
război din Pacific avusese loc pe insula Biak. Ocupanţii japonezi 
alungaseră corpul de infanterie american 162d înapoi pe plajă. 
„Aruncaţi-i în mare”, gândi Dieter. 

Se îmbrăcă într-un costum gri-închis de lână, o cămașă din 
bumbac fin cu dungi gri-deschis și își puse o cravată neagră cu 
buline albe. Bulinele erau ţesute în material, nu aplicate, un 
amănunt care îi făcea plăcere. Stătu pe gânduri o clipă, apoi își 
scoase haina și își puse hamul pentru pistol. Işi luă de pe birou 
pistolul automat Walther P38 și îl puse în toc, pe urmă își 
îmbrăcă iar haina. 

Se așeză pe canapea, cu o ceașcă de cafea în față, și se uită 
la Stephanie cum se îmbrăca. Francezii făceau cea mai 
frumoasă lenjerie din lume, se gândi el pe când fata își punea 
chiloţeii cu dantelă de culoarea untului. li plăcea s-o vadă 
trăgându-și ciorapii de mătase și întinzându-i pe coapse. 

— De ce n-au pictat marii maeștri asemenea scene? o întrebă 
el. 

— Pentru că femeile din Renaștere nu purtau ciorapi de 
mătase, răspunse Stephanie. 

După ce se îmbrăcă și ea, părăsiră hotelul. 

Hans Hesse îi aștepta afară în Hispano-Suiza lui Dieter. 
Tânărul se uită la Stéphanie cu sfială și admiraţie. O dorea 
foarte mult, dar știa că nu o poate avea. Il făcu pe Dieter să se 
gândească la o femeie amărâtă care se uita cu jind la vitrina 
unui magazin Cartier. 

În spatele mașinii lui Dieter era parcat un Citroën negru cu 
tracțiune faţă, în care se aflau patru gestapoviști în civil. Dieter 
văzu că maiorul Weber se hotărâse să vină și el: stătea pe locul 


VP - 98 


de lângă șofer, îmbrăcat într-un costum de tweed verde, în care 
arăta ca un fermier când se ducea duminica la biserică. 

— Ține-te după mine, îi spuse Dieter. Când ajungem acolo, 
rămâi, te rog, în mașină până te strig. 

— Cum naiba ai făcut rost de o mașină ca asta? îl întrebă 
Weber. 

— M-a mituit un evreu, zise Dieter. L-am ajutat să fugă în 
America. 

Weber mormăi neîncrezător, dar povestea era de fapt 
adevărată. 

Cu oameni ca Weber, cel mai bine era să bravezi. Dacă ar fi 
tinut-o pe Stephanie ascunsă pe undeva, Weber ar fi bănuit 
imediat că e evreică și poate ar fi început să facă investigații. 
Dar, pentru că Dieter se afișa cu ea, lui Weber nu-i trecuse 
niciodată așa ceva prin minte. 

Hans se așeză pe locul șoferului și o luă spre rue du Bois. 

Reims era din multe puncte de vedere un oraș de provincie, 
cu o populaţie de peste o sută de mii de locuitori, dar erau 
puţine vehicule motorizate pe străzi. Mașinile erau folosite doar 
în interes de serviciu: de poliție, doctori, pompieri și, desigur, de 
germani. Locuitorii se deplasau cu bicicleta sau pe jos. Benzină 
era doar pentru livrările de alimente sau bunuri de larg consum, 
deși unele erau transportate cu căruțele trase de cai. Industria 
șampaniei era cea mai dezvoltată aici. Lui Dieter îi plăcea orice 
fel de șampanie: cea parfumată de colecţie, cea ușoară, făcută 
din ultimele recolte, rafinatul b/anc de b/ancs"!, varietățile de vin 
demisec pentru desert și chiar șăgalnicul rosé, atât de îndrăgit 
de curtezane. 

Rue du Bois era o stradă frumoasă, mărginită de copaci, de la 
periferia orașului. Hans parcă în faţa unei clădiri înalte de la 
capătul unui șir de case, care avea o curte mică pe o latură. 
Acesta era casa lui mademoiselle Lemas. Oare avea să 
reușească Dieter să-i înfrângă rezistența? Cu femeile era 
câteodată mai greu decât cu bărbaţii. Strigau și ţipau, dar 
rezistau mai mult timp. Dăduse uneori greș cu o femeie, dar 
niciodată cu un bărbat. Dacă nici de la asta nu putea să scoată 
nimic, toată ancheta lui se ducea pe apa sâmbetei. 

— Vino când îţi fac semn cu mâna, îi zise lui Stephanie în timp 
ce cobora din mașină. 


11 Vin alb făcut din struguri albi, după metoda Champagne. (n.tr.). 
VP - 99 


Citro&n-ul lui Weber parcă în spatele lor, dar oamenii de la 
Gestapo rămăseseră în mașină, așa cum li se ordonase. 

Dieter aruncă o privire în curtea de lângă casă. Era un garaj 
acolo. Dincolo de el, văzu o grădină micuță cu un gard viu bine 
tuns, cu straturi dreptunghiulare de flori și o alee cu pietriș 
greblat de curând. Proprietarul trebuia să fie un om foarte 
ordonat. 

La poartă atârna un cordon demodat, roșu cu albastru. Trase 
de el și auzi dinăuntru sunetul metalic al unui clopoțel mecanic. 

Femeia care deschise ușa avea în jur de șaizeci de ani. Avea 
părul alb strâns la spate cu o clamă de baga. Purta o rochie 
albastră cu floricele albe, iar deasupra un șorț alb și apretat. 

— Bună dimineaţa, domnule, zise ea pe un ton politicos. 

Dieter zâmbi. Era o doamnă de provincie, cu maniere 
ireproșabile. Se și gândise ce metode de tortură să aplice în 
cazul ei. Simţea cum îi revine speranța. 

— Bună dimineaţa... Mademoiselle Lemas? 

li văzuse costumul, mașina care parcase, probabil că simţise 
un vag accent german în franceza lui și în ochii ei se putea citi 
frica. Vocea îi tremură un pic când rosti: 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Sunteţi singură, mademoiselle? Se uită cu atenţie la chipul 
ei. 

— Da, zise ea, absolut singură. 

Spunea adevărul. Era sigur. O femeie ca asta nu putea minţi 
fără s-o dea de gol expresia din ochi. 

Se întoarse și-i făcu semn lui Stephanie. 

— Colega mea va veni imediat. N-o să aibă nevoie de oamenii 
lui Weber. Trebuie să vă pun câteva întrebări. 

— Întrebări? Despre ce? 

— Pot să intru? 

Ri Sigur. 

In salonul de la intrare era mobilă neagră, care strălucea de 
cât de bine fusese șters praful. Pianul era acoperit cu o husă, iar 
deasupra lui atârna o gravură cu catedrala din Reims. Pe polita 
căminului se aflau diferite obiecte decorative: o lebădă din fibre 
de sticlă, o florăreasă de porțelan, un glob transparent având 
înăuntru o machetă a palatului de la Versailles și trei cămile din 
lemn. 


VP - 100 


Dieter se așeză pe o canapea tapițată cu pluș, iar Stephanie 
lângă el; mademoiselle Lemas luă loc pe scaunul cu spătar drept 
din faţa lor. Era durdulie, observă Dieter. Puţini francezi mai 
erau grași după cei patru ani de ocupaţie. Însemna că viciul ei 
era mâncarea. 

Pe o măsuță joasă se aflau o cutie de ţigări și o brichetă grea. 
Dieter deschise capacul și văzu că era plină. 

— Puteți fuma dacă doriţi, zise el. 

Gazda lor păru un pic ofensată: femeile din generaţia ei nu 
aveau acest viciu. 

— Nu fumez. 

— Atunci, pentru cine sunt astea? 

Işi duse mâna la bărbie, un gest care dovedea că nu era 
sinceră. 

— Pentru musafiri. 

— Și cine vine pe la dumneavoastră? 

— Prietenii... vecinii... Nu părea în largul ei. 

— Și spionii englezi. 

— E absurd ce spuneţi. 

Dieter îi adresă cel mai fermecător zâmbet al lui. 

— Nu sunteţi decât o doamnă respectabilă care s-a trezit 
amestecată în fapte penale, pentru că a fost indusă în eroare, îi 
spuse el pe un ton voit prietenos. Nu am venit aici să ne jucăm 
de-a șoarecele și pisica și sper că nu veţi face prostia să mă 
minţiţi. 

— N-am să vă spun nimic, replică ea. 

Dieter se prefăcu dezamăgit, dar era mulţumit că făcea 
progrese așa rapide. Femeia renunţase deja la pretenţia că nu 
știa despre ce vorbește el. Asta era aproape o mărturisire. 

— O să vă pun câteva întrebări, îi zise el. Dacă nu răspundeţi 
la ele, o să vi le pun din nou la sediul Gestapoului. 

Bătrâna îl privi sfidător. 

— Unde te întâlnești cu agenții britanici? 

Ea nu răspunse. 

— Cum te recunosc? 

Ea îi susținu privirea. Nu mai era tulburată, ci resemnată. „O 
femeie curajoasă”, se gândi el. Va fi o provocare pentru el. 

— Care-i parola? 

Nu primi niciun răspuns. 


VP - 101 


— Cine îi preia pe agenţi? Cum iei legătura cu cei din 
Rezistență? Cine este omul de contact? 

Tăcere. Dieter se ridică în picioare. 

— Urmează-mă, te rog. 

— Foarte bine, zise ea calmă. Permiteţi-mi să-mi iau pălăria. 

— Sigur. Îi făcu semn din cap lui St&phanie. Du-te, te rog, cu 
mademoiselle. Fii atentă să nu folosească telefonul sau să scrie 
vreun bilet. Nu voia ca ea să lase niciun fel de mesaj. 

Le aşteptă pe hol. Când se întoarseră, mademoiselle Lemas își 
scosese șorţul, îmbrăcase un pardesiu subţire și își pusese o 
pălărie c/oche!?, care ieșise din modă cu mult timp înainte să 
izbucnească războiul. Avea în mână o geantă voluminoasă din 
piele de culoare închisă. În timp ce se îndreptau toţi trei spre 
ușă, mademoiselle Lemas zise: 

— Ah! Mi-am uitat cheia! 

— Nu ai nevoie, îi spuse Dieter. 

— Ușa se încuie când o tragi, dar am nevoie de cheie când mă 
întorc. 

Dieter o privi drept în ochi. 

— Tot nu înţelegi? izbucni Dieter. Ai găzduit teroriști britanici 
la tine acasă, ai fost prinsă și ești acum în mâinile Gestapoului. 
Scutură din cap și pe față i se ivi o expresie de om necăjit, care 
nu era întru totul prefăcută. Orice s-ar întâmpla, mademoiselle, 
n-ai să te mai întorci niciodată acasă. 

Atunci înțelese și ea ce nenorocire groaznică o aștepta. Se 
albi la față ca varul și se clătină pe picioare. Se sprijini de o 
măsuță ovală. Vasul chinezesc cu plante uscate începu să se 
bălăngăne puternic, dar nu căzu pe podea. Apoi, mademoiselle 
Lemas reuși să-și recapete echilibrul. Se îndreptă de șale și își 
luă mâna de pe masă. Îl privi din nou sfidător, pe urmă ieși din 
casă cu capul sus. 

Dieter o rugă pe Stephanie să se așeze pe locul de lângă 
șofer, iar el se instală cu prizoniera pe bancheta din spate. 

— Te-ai născut la Reims, mademoiselle? 

— Da. Tatăl meu era capelmaistru la catedrală. 

Primise deci o educație religioasă. Era o veste bună pentru 
planul ce se contura în mintea lui Dieter. 

— A ieșit la pensie? 

— A murit acum cinci ani, după o lungă suferinţă. 


t2 Clopot, în Ib. franceză. Pălărie la modă prin anii 1920. (n.tr.). 
VP - 102 


— Și mama ta? 

— A murit când eram mică. 

— Așa că ţi-ai îngrijit singură tatăl în timpul bolii? 

— Douăzeci de ani. i 

— Aha. lată de ce nu se căsătorise. Işi irosise viața îngrijindu- 
și tatăl invalid. Și ţi-a lăsat casa. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Cam puţin, așa s-ar zice, pentru o viaţă închinată unui tată, 
comentă Dieter pe un ton compătimitor. 

Femeia îi aruncă o privire semeaţă. 

— Nu toţi se sacrifică pentru a obţine ceva în schimb. 

— Așa e. 

Nu acordă atenţie reproșului ei tacit. Planul i-ar ieși mai bine 
dacă bătrâna i s-ar crede superioară atât din punct de vedere 
moral, cât și social. 

— Ai fraţi sau surori? 

— Nu. 

Dieter își imagină perfect cum era viaţa ei. Agenţii pe care îi 
adăpostea erau toți oameni tineri, bărbaţi sau femei, pe care îi 
trata ca pe propriii copii. Le dădea de mâncare, le spăla rufele și 
probabil că îi și supraveghea să nu se combine între ei, în așa fel 
încât să nu existe imoralitate, cel puţin nu sub acoperișul ei. 

lar acum era în stare să moară pentru ei. 

Dar mai întâi, spera el, avea să-i spună tot ce știa. 

Citroen-ul Gestapoului venea în urma mașinii lui Dieter pe 
drumul spre Sainte-Cecile. După ce parcară în curtea castelului, 
Dieter îi spuse lui Weber: 

— Am s-o iau la etaj și o s-o duc într-un birou. 

— Da' de ce? Celulele sunt la subsol. 

— Ai să vezi. 

Dieter o duse pe prizonieră sus, unde se aflau birourile 
Gestapoului. Dieter se uită în toate și îl alese pe cel mai 
aglomerat, o combinaţie între un secretariat și o sală de poștă. 
Erau acolo femei și bărbați tineri îmbrăcaţi elegant, la cămașă și 
cravată. O lăsă pe mademoiselle Lemas pe hol, închise ușa și 
bătu din palme ca să fie toţi atenţi. Li se adresă pe un ton 
potolit: 

— O să aduc aici o franțuzoaică. E prizonieră, dar vreau să fiţi 
cu toții amabili și prietenoși cu ea, s-a înțeles? Trataţi-o ca pe un 
oaspete. E important să se simtă respectată. 


VP - 103 


O aduse înăuntru, o așeză la o masă și, îngăimând o scuză, îi 
puse o cătușă la gleznă și o legă de piciorul mesei. O lăsă pe 
Stephanie cu ea și ieși cu Hesse. 

— Du-te la cantină și spune-le să-mi pregătească un prânz și 
să-l pună pe o tavă. Supă, un fel principal, un pic de vin, o sticlă 
de apă minerală și multă cafea. Adu tacâmuri, pahare, un 
șervet. Aranjează totul frumos. 

Locotenentul rânji admirativ. Nu avea idee ce plănuia șeful lui, 
dar era sigur că o să fie o chestie inteligentă. 

În scurt timp, se întoarse cu o tavă. Dieter i-o luă și o duse în 
birou. O puse în fața lui mademoiselle Lemas. 

— Te rog, zise el, e ora prânzului. 

— Nu pot să mănânc nimic, dar vă mulțumesc. 

— Poate un pic de supă. li turnă vin în pahar. Cum e? 

— Foarte bun, recunoscu ea. 

— Mâncarea franţuzească e atât de rafinată. Noi, germanii, nu 
o putem imita. 

Dieter îi vorbea de una, de alta, ca s-o liniștească, iar ea 
aproape că termină supa. li turnă un pahar cu apă. 

Maiorul Weber intră în birou și se holbă neîncrezător la tava 
din faţa prizonierei. | se adresă lui Dieter în germană: 

— Așa îi răsplătim acum pe oamenii care îi adăpostesc pe 
teroriști? 

— Mademoiselle Lemas e o adevărată doamnă. Trebuie s-o 
tratăm ca atare, zise Dieter. 

— Doamne sfinte! exclamă Weber și făcu stânga împrejur. 

Femeia refuză felul principal, dar bău toată cafeaua. Dieter 
era mulțumit. Totul se petrecea conform planului. După ce 
termină, îi puse din nou aceleași întrebări: „Unde te întâlnești cu 
agenţii Aliaților? Cum te recunosc? Care-i parola?” Ea părea 
îngrijorată, dar tot refuza să-i răspundă. Dieter se uită la ea cu 
tristeţe. 

— Îmi pare tare rău că nu vrei să colaborezi cu mine, mai ales 
că te-am tratat atât de bine. 

Bătrâna arăta oarecum uimită. 

— Vă apreciez bunătatea, dar nu pot să vă spun nimic. 

Stephanie, care stătea lângă Dieter, arăta și ea nedumerită. 
El ghici la ce se gândea: „Chiar îţi închipuiai că o masă bună e 
de-ajuns ca s-o faci pe femeia asta să vorbească?” 

— Foarte bine, zise el și se ridică de parcă ar fi vrut să plece. 


VP - 104 


— Și acum, monsieur, începu mademoiselle Lemas. Arăta 
jenată. Cu voia dumneavoastră... a... aș vrea să merg la... 
toaleta pentru doamne. 

— Adică la WC, îi spuse Dieter pe un ton aspru. 

Ea roși. 

— Da, cam așa. 

— Îmi pare rău, mademoiselle. Mi-e teamă că e imposibil. 


CAPITOLUL 13 


Ultimele vorbe pe care i le spusese luni noapte Monty lui Paul 
Chancellor au fost: „Dacă vrei să faci un singur lucru în acest 
razboi, atunci distruge sistemul de comunicații al nemților”. 

Paul se trezise în acea dimineaţă cu ecoul acestor vorbe în 
minte. Era foarte simplu. Dacă reușea să facă acest lucru, 
puteau câștiga războiul. Dacă dădea greș, vor muri mulți 
oameni - și putea să-și petreacă restul zilelor gândindu-se că îi 
ajutase să piardă războiul. 

Se duse dis-de-dimineaţă pe Baker Street, dar Percy Thwaite 
era deja acolo, la biroul lui, trăgând din pipă și uitându-se la cele 
șase teancuri de dosare din faţa lui. Părea un netot ca toți 
ceilalți din armată, cu jacheta lui în carouri și mustața periuţă. 
Se uită la Paul cu o oarecare ostilitate. 

— Nu știu de ce te-a pus Monty la comanda acestei 
operaţiuni, zise el cu răceală. Nu-mi pasă că ești doar maior, iar 
eu colonel - astea-s prostii. Dar nu ai condus niciodată o 
operaţiune secretă, spre deosebire de mine care fac asta de trei 
ani. Ţie ţi se pare logic? 

— Da, îi replică Paul imediat. Când vrei să te asiguri că o 
treabă va fi bine făcută, alegi un om în care poţi pune bază. 
Monty are încredere în mine. 

— Dar nu și în mine. 

— Pe tine nu te cunoaște. 

— Inţeleg, zise Percy supărat. 

Paul avea nevoie ca Percy să fie cooperant, așa că decise să-l 
mai îmbuneze. Uitându-se prin birou, văzu o fotografie înrămată 
a unui tânăr îmbrăcat în uniformă de locotenent și a unei femei 


VP - 105 


mai în vârstă cu o pălărie mare pe cap. Acel băiat putea să fie 
Percy în urmă cu treizeci de ani. 

— E cumva fiul tău? îl întrebă Paul. 

Percy se îmbună pe dată. 

— David e cantonat în Cairo, zise el. Nu prea ne-am înţeles în 
timpul războiului din deșert, în special după ce Rommel a ajuns 
la Tobruk, dar acum nu mai e în prima linie și sunt foarte ușurat. 

Femeia avea părul închis la culoare, ochii negri și trăsături 
pronunțate, fiind mai mult plăcută decât frumoasă. 

— lar doamna Thwaite? 

— Rosa Mann. În anii 1920 era o sufragetă cunoscută și și-a 
folosit mereu numele de fată. 

— Sufragetă? 

— Milita pentru dreptul femeilor la vot. 

Paul ajunse la concluzia că lui Percy îi plăceau femeile 
curajoase; de aceea îi plăcea de Flick. 

— Să știi că ai dreptate în privinţa defectelor mele, spuse el 
cu sinceritate. Am mai luat parte la misiuni secrete, dar asta e 
prima pe care o organizez. Așa că ţi-aș fi foarte recunoscător 
dacă m-ai ajuta. 

Percy dădu aprobator din cap. 

— Încep să înțeleg de ce ţi s-a dus vestea că faci lucrurile cum 
trebuie, spuse el zâmbind. Dar dacă mă lași să-ți dau un sfat... 

— Te rog. 

— Flick va trebui să te ghideze. Nimeni altcineva nu a 
petrecut atâta timp sub acoperire și a rămas în viaţă. Nimeni nu 
are cunoștințele și experienţa ei. Teoretic, sunt șeful ei, dar de 
fapt îi dau tot sprijinul de care are nevoie. Nu aș încerca 
niciodată să-i spun ce trebuie să facă. 

Paul ezită. Monty îi dăduse comanda acestei misiuni și nu 
avea de gând să lase condus de altcineva. 

— O să ţin minte, zise el. 

— Atunci începem? zise Percy satisfăcut, arătând spre dosare. 

— Ce sunt astea? 

— Dosarele celor pe care i-am luat în considerare ca posibili 
agenți, dar apoi i-am respins din diferite motive. 

Paul își scoase haina și își suflecă mânecile. 

Își petrecură dimineaţa trecând în revistă dosarele. Unii dintre 
candidaţi nici măcar nu fuseseră intervievaţi; alţii fuseseră 
respinși după interviu; iar mulţi dintre ei nu trecuseră de 


VP - 106 


cursurile de instruire ale SOE - nu se pricepeau la coduri, erau 
incapabili să folosească o armă sau înfricoșaţi peste măsură la 
gândul de a cădea cu parașuta. Majoritatea aveau în jur de 
douăzeci de ani și un singur lucru în comun: toți vorbeau fluent 
o limbă străină. 

Erau multe dosare, dar puţini candidaţi potriviţi. Percy și Paul 
respinseseră toţi bărbaţii și femeile care vorbeau orice altă 
limbă în afară de franceză, până când rămaseră doar trei 
candidați. 

Paul era disperat. Se împotmoliseră și nici măcar nu 
începuseră bine. 

— Avem nevoie de cel puţin patru oameni, presupunând că 
Flick o recrutează pe femeia la care s-a dus azi-dimineaţă. 

— Diana Colefield. 

— Și niciuna nu e specialist în explozibile sau inginer de 
telecomunicații! 

Percy era mai optimist din fire. 

— Nu erau când i-au intervievat cei de la SOE, dar poate sunt 
acum. Femeile au învăţat să facă tot felul de lucruri. 

— Ei bine, hai să aflăm. 

Dură ceva până dădură de cele trei. Spre dezamăgirea lor, 
una dintre ele murise. Celelalte două erau în Londra. Din păcate, 
Ruby Romain se afla la închisoarea regală din Holloway, la patru 
kilometri nord de Baker Street, așteptând să fie judecată pentru 
crimă. Maude Valentine, pe al cărei dosar scria doar „inaptă din 
punct de vedere psihic”, era șoferiță pentru cei de la FANY. 

— Deci mai rămân două, zise Paul disperat. 

— Nu cantitatea, ci calitatea mă preocupă, zise Percy. 

— Ştiam din start că o să avem de-a face cu nepricepuţi. 

— Dar nu putem să-i riscăm viaţa lui Flick cu persoane de 
genul ăsta! ridică Percy tonul. 

Paul își dădu seama că Percy voia să o protejeze pe Flick cu 
orice preț. Bărbatul mai în vârstă fusese de acord să predea 
comanda operaţiunii, dar nu voia nici în ruptul capului să 
renunţe la rolul de înger păzitor al lui Flick. 

Discuţia lor în contradictoriu fu întreruptă de sunetul 
telefonului. Era Simon Fortescue, mahărul în costum cu dungi de 
la MI6, care îi învinuise pe cei de la SOE pentru eșecul de la 
Sainte-Cecile. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă Paul cu fereală. 


VP - 107 


Nu puteai să ai încredere în Fortescue. 

— Cred că te-aș putea ajuta, zise Fortescue. Știu că mergi 
înainte cu planul maiorului Clairet. 

— Cine ţi-a spus? îl întrebă Paul suspicios. Trebuia să fie un 
secret. 

— Hai să nu intrăm în amănunte. Îţi urez succes în noua ta 
misiune, deși am fost împotrivă, și aș vrea să te ajut. 

Paul se înfurie la gândul că se vorbea despre misiune, dar nu 
avea rost să insiste. 

— Cunoști vreo ingineră de telecomunicaţii care să vorbească 
franceza la perfecție? îl întrebă el. 

— Nu. Dar ar trebui să ai în vedere pe cineva. O cheamă Lady 
Denise Bowyer. O fată foarte de treabă, al cărei tată a fost 
marchizul de Inverlocky. 

Pe Paul nu-l interesa descendenta ei. 

— Cum a învăţat franceză? 

— A crescut-o mama ei vitregă franțuzoaică, cea de-a doua 
nevastă a lordului Inverlocky. Este foarte dornică să-și facă 
datoria. 

Paul nu avea încredere în Fortescue, dar era disperat să 
găsească recruții potriviţi pentru misiune. 

— Unde o pot găsi? 

— Este în RAF, la Hendon. Cuvântul „Hendon” nu-i spunea 
nimic lui Paul. Dar Fortescue îi explică. Un teren de aterizare în 
suburbiile din nordul Londrei. 

— Mulţumesc. 

— Să-mi spui cum se descurcă. Fortescue închise telefonul. 

Paul îi spuse lui Percy cu cine vorbise la telefon, iar acesta 
afirmă: 

— Fortescue vrea să aibă un spion în tabăra noastră. 

— Nu putem să o refuzăm doar din acest motiv. 

— Întocmai. 

Maude Valentine fu prima intervievată. Percy aranjă să se 
vadă cu ea la hotelul Fenchurch, în apropiere de cartierul 
general al SOE. Îl lămuri că străinii nu erau duși niciodată aduși 
la numărul 64. 

— Dacă o respingem, poate să suspecteze că am avut-o în 
vedere pentru o misiune secretă, dar nu va cunoaște numele 
organizaţiei care a intervievat-o și nici unde se află birourile, așa 
că, nici dacă ciripește, nu va putea să ne facă niciun rău. 


VP - 108 


— Prea bine. 

— Care e numele de fată al mamei tale? 

Paul fu puţin surprins și trebui să se gândească un timp. 

— Thomas. O chema Edith Thomas. 

— Așadar, tu vei fi maiorul Thomas, iar eu colonelul Cox. N- 
are rost să ne dăm numele adevărate. 

Paul se gândea că Percy nu era până la urmă un netot. 

Se întâlni cu Maude în holul hotelului. Îi suscită imediat 
interesul. Era o femeie drăguță căreia îi plăcea să flirteze. Bluza 
de uniformă i se mula pe piept, iar chipiul și-l pusese 
șmecherește. 

— Colegul meu așteaptă în camera pe care a rezervat-o, îi 
spuse Paul în franceză. 

Fata îi aruncă o privire cu subiînţeles și-i răspunse în aceeași 
limbă: 

— De obicei, nu mă duc în camere de hotel cu bărbați 
necunoscuţi, zise ea cu insolenţă. Dar voi face o excepţie în 
cazul dumneavoastră, domnule maior. 

Acesta roși. 

— Este o sală de conferințe cu o masă și toate cele, dar n-are 
pat. 

— Ei bine, atunci e-n regulă, zise ea batjocoritor. 

Paul se hotărî să schimbe subiectul. Işi dădu seama că fata 
vorbea cu un accent din sudul Franţei, așa că o întrebă: 

— De unde ești? 

— M-am născut în Marsilia. 

— Și ce faci în cadrul FANY? 

— Sunt șoferul lui Monty. 

— Asta faci? Paul nu trebuia să dea niciun fel de informație 
despre el, dar nu se putu abţine să nu-i spună: Am lucrat pentru 
Monty o vreme, dar nu te-am văzut niciodată. 

— Ah, nu tot timpul pentru Monty. Eram șoferul mai multor 
generali importanţi. 

— Bine. Atunci urmează-mă, te rog. 

O duse în cameră și-i turnă un ceai. Paul își dădu seama că 
Maude era încântată de câtă atenţie primea. În timp ce Percy îi 
punea întrebările, el o studie pe fată. Era minionă, deși nu la fel 
ca Flick, și drăguță pe deasupra: avea o gură ca un boboc de 
trandafir, pusă în valoare de rujul roșu de pe buze, și mai avea o 


VP - 109 


aluniţă - care putea fi falsă - pe un obraz. Avea părul negru și 
cârlionțat. 

— Familia mea s-a mutat la Londra când aveam zece ani, zise 
ea. Tatăl meu e maestru bucătar. 

— Și unde lucrează? 

— Este cofetar-șef la hotelul Claridge. 

— Impresionant. 

Dosarul lui Maude era pe masă, iar Percy îl mută discret la 
câţiva centimetri de Paul. Paul surprinse mișcarea cu coada 
ochiului, iar privirea îi fu atrasă de o notă luată la primul interviu 
al lui Maude. „Tatăl: Armand Valentin, treizeci și nouă de ani, 
spălător de vase la hotel Claridge”, citi el. 

Când terminară, o rugară să aștepte afară. 

— E de pe altă lume, zise Percy în momentul în care ieșise 
fata. A zis de taică-su că e maestru bucătar și și-a schimbat 
numele în Valentine. 

Paul dădu din cap afirmativ. 

— Pe hol mi-a zis că a fost șoferul lui Monty - și știu sigur că 
nu e așa. 

— Cu siguranţă că de-aia a fost respinsă de prima dată. 

Paul credea că Percy era cât pe ce să o respingă pe Maude. 

— Dar acum nu ne putem permite să facem nazuri, zise el. 

— Ar constitui o ameninţare într-o misiune sub acoperire! 
izbucni Percy, uitându-se mirat la Paul. 

— Nu avem altă soluţie, zise Paul deznădăjduit. 

— E nebunie curată! 

Paul știa acum că Percy era pe jumătate amorezat de Flick, 
dar fiind mai bătrân și căsătorit, își exprima dragostea pentru ea 
într-un mod patern și protector. Paul îl plăcea și mai mult pentru 
asta, dar își dădu seama în același timp că trebuia să treacă 
peste precauţiile lui Percy dacă voia să ducă misiunea la bun 
sfârșit. 

— Ascultă, zise el. Nu ar trebui să o respingem pe Maude. 
Flick se poate decide singură când o va întâlni. 

— Cred că ai dreptate, îi zise Percy fără tragere de inimă. lar 
talentul ei de a minţi îi va fi de folos dacă va fi vreodată 
interogată. 

— În regulă. Să o primim în echipă. Paul o chemă înapoi. Aș 
vrea să faci parte dintr-o echipă pe care o organizez eu, îi zise 
el. Ce-ai zice dacă ai fi implicată în ceva periculos? 


VP - 110 


— Vom merge la Paris? îl întrebă Maude nerăbdătoare. 

Era o reacţie ciudată. Paul ezită un pic, apoi îi zise: 

— De ce mă întrebi asta? 

— Mi-ar plăcea să merg la Paris. Nu am fost niciodată. Se 
spune că e cel mai frumos oraș din lume. 

— Nu contează unde mergi, că tot n-o să ai timp de plimbări, 
o repezi Percy cu nervozitate. 

Maude nu păru să-și fi dat seama de tonul lui. 

— Păcat, zise ea. Dar tot mi-ar plăcea să mă duc. 

— Ce zici de riscurile pe care ţi le vei asuma? insistă Paul. 

— E-n regulă, zise Maude pierdută în gânduri. Nu mi-e frică. 

„Ar trebui să-ţi fie”, se gândi Paul, dar nu zise nimic. 

e 

O luară la nord de Baker Street și trecură printr-un cartier 
muncitoresc care fusese bombardat. Pe fiecare stradă era cel 
puţin o ruină înnegrită sau un morman de moloz. 

Paul trebuia să se vadă cu Flick în fața închisorii și aveau să o 
intervieveze amândoi pe Ruby Romain. Percy se ducea mai 
departe, la Hendon, să-i facă o vizită lui Lady Denise Bowyer. 

Sigur pe el, Percy conducea pe străzile înguste și mizere. 

— Văd că știi bine Londra, îi zise Paul. 

— M-am născut în cartier, răspunse Percy. 

Paul era intrigat. Știa că era foarte neobișnuit ca un băiat 
sărac să ajungă colonel în armata britanică. 

— Cu ce se ocupa tatăl tău? 

— Vindea cărbuni dintr-o căruţă. 

— Avea propria afacere? 

— Nu, lucra pentru un negustor de cărbuni. 

— Ai făcut școala pe aici? 

Percy zâmbi. Ştia că era testat, dar nu părea deranjat. 

— Vicarul de aici m-a ajutat să obţin o bursă la o școală bună. 
Acolo am scăpat de accentul de Londra. 

— intenţionat? 

— Nu. O să-ți zic ceva. Înainte de război, când eram implicat 
în politică, oamenii îmi spuneau uneori: Cum poţi să fii socialist 
și să ai așa un accent? Le explicam că fusesem biciuit la școală 
pentru că nu rosteam sunetul „h”. Cu asta le închideam gura 
ticăloșilor ălora înfumurați. 


VP - 111 


Percy opri mașina pe o stradă mărginită de copaci. Paul se 
uită și văzu un castel ca-n povești, înconjurat de un zid, cu 
creneluri și un turn înalt. 

— Asta e o pușcărie? 

Percy făcu un gest de neputinţă. 

— Arhitectură victoriană. 

Flick aștepta la intrare. Purta uniforma FANY: un veston cu 
patru buzunare, o fustă-pantalon și o pălărioară cu borurile 
întoarse. Cureaua de piele, strânsă bine în jurul taliei ei fine, îi 
punea în evidenţă aspectul minion, iar buclele blonde îi ieșeau 
de sub beretă. Preţ de o secundă, lui Paul i se tăie respiraţia. 

— E o femeie foarte frumoasă, zise el. 

— E măritată, spuse repede Percy. 

„Sunt avertizat”, se gândi Paul amuzat. 

— Cu cine? 

Percy ezită, apoi spuse: 

— Cred c-ar trebui să știi asta. Soţul ei, Michel, face parte din 
Rezistenţa franceză. Este conducătorul celulei Bollinger. 

— Mersi. 

Paul ieși din mașină, iar Percy demară. 

Se întreba dacă Flick se va supăra că el și Percy găsiseră 
foarte puţine candidate. O întâlnise doar de două ori și ea 
zbierase la el de fiecare dată. Totuși, acum părea fericită, iar 
când îi spuse de Maude, ea răspunse: 

— Deci avem trei membri, cu mine inclusiv. Asta înseamnă că 
suntem la jumătatea drumului și e doar două după-amiaza. 

Paul dădu din cap. Era un mod de a privi situaţia. Era 
îngrijorat, dar nu se schimba nimic dacă o spunea cu voce tare. 

În Halloway se intra printr-un un fel de căsuţă medievală cu 
ferestre înalte și înguste, prin care trăgeau înainte arcașii. 

— Dar de ce n-or fi construit și o poartă cu grilaj și un pod 
mobil? întrebă Paul. 

Trecură prin căsuţă și apoi ajunseră într-o curte, unde câteva 
femei în rochii negre munceau în grădina de legume. Orice 
bucăţică de teren viran din Londra era plantată cu legume. 

Închisoarea le apăru în faţă. La intrare stăteau de strajă doi 
monștri din piatră, niște grifoni înaripaţi care ţineau chei și 
cătușe în gheare. Ghereta de control era flancată de clădiri cu 
patru etaje, iar la fiecare etaj se afla un rând de ferestre gotice 
arcuite și înguste. 


VP - 112 


— Ce loc groaznic! zise Paul. 

— Aici au făcut sufragetele greva foamei, îi explică Flick. 
Nevasta lui Percy a fost hrănită cu forţa aici. 

— Doamne Dumnezeule! 

Intrară în clădire. În aer se simțea un miros puternic de clor, 
de parcă autorităţile sperau ca dezinfectantul să omoare 
germenii răului. Paul și Flick fură conduși spre biroul 
domnișoarei Lindleigh, directorul adjunct, o femeie cât o butie, 
cu faţa rotundă și trăsături severe. 

— Nu înțeleg de ce vreţi să o vedeţi pe Romain, le zise ea. Se 
pare că mie n-o să-mi spuneţi, adăugă ea cu o notă de 
resentiment în voce. 

Pe fața lui Flick se așternu o expresie sfidătoare, iar Paul își 
dădu seama că era pe cale să zică ceva ironic, așa că interveni 
brusc: 

— Îmi cer scuze că am ţinut secret, zise el zâmbind cât putea 
de fermecător. Noi doar urmăm niște ordine. 

— Bănuiesc că toţi trebuie să facem asta, răspunse Lindleigh 
îmbunată. Oricum, trebuie să vă avertizez că Romain este un 
deținut violent. 

— Înţeleg că e o criminală. 

— Da. Ar trebui spânzurată, dar acum judecătorii sunt mai 
îngăduitori. 

— Cu siguranţă, zise Paul, deși nu credea asta. 

— Iniţial a fost închisă pentru că se îmbătase, apoi a omorât o 
altă deţinută în timpul unei încăierări de pe terenul de sport, așa 
că acum așteaptă să fie judecată pentru omor. 

— O deţinută dificilă, zise Flick interesată. 

— Da, doamnă maior. La început pare rezonabilă, dar să nu 
vă lăsaţi păcălită. Se enervează foarte ușor și îi sare ţandăra cât 
ai zice pește. 

— Cu consecinţe fatale, comentă Paul. 

— Aţi priceput. 

— Nu prea avem timp, zise Flick nerăbdătoare. Aș vrea să o 
văd acum. 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, domnişoară Lindleigh, 
adăugă în grabă Paul. 

— Prea bine. Directoarea adjunctă îi conduse afară. 

Din cauza podelelor tari și pereţilor goi era ecou ca într-o 
catedrală, iar tot timpul se auzeau ţipete îndepărtate, uși 


VP-113 


trântite și zgomot de cizme pe pasarelele din fier. O luară pe 
coridoare înguste și scări abrupte până la camera de 
interogatoriu. 

Ruby Romain era deja acolo. Pielea îi era măslinie, părul 
negru și drept și avea ochii negri și sălbatici. Nu avea totuși 
frumusețea tipică unei ţigănci: nasul coroiat și bărbia ieșită în 
faţă o făceau să arate ca un gnom. 

Domnișoara Lindleigh îi lăsă în camera alăturată cu un 
gardian și se uită la ei printr-o ușă de sticlă. Flick, Paul și 
prizoniera se așezară în jurul unei mese ieftine, cu o scrumieră 
murdară pe ea. Paul luase la el un pachet de Lucky Strike. Il 
puse pe masă și zise în franceză: 

— Servește-te! 

Ruby luă două ţigări, punând una în gură și pe cealaltă după 
ureche. 

Paul îi adresă câteva întrebări de rutină pentru a sparge 
gheața. Femeia îi răspunse răspicat și politicos, dar cu un accent 
puternic. 

— Părinţii mei călătoresc mult, zise ea. Când eram mică, au 
străbătut Franţa cu o trupă de circari ambulanți. Tatăl meu avea 
un stand de tir, iar mama vindea clătite calde cu sos de 
ciocolată. 

— Cum ai ajuns în Anglia? 

— Când aveam paisprezece ani, m-am îndrăgostit de un 
marinar englez pe care l-am întâlnit la Calais. II chema Freddy. 
Ne-am căsătorit - evident că nu i-am spus vârsta mea exactă - 
și am ajuns la Londra. A fost ucis cu doi ani în urmă, vasul i-a 
fost scufundat în Atlantic de un submarin. O trecu un fior. Un 
mormânt rece. Bietul Freddy. 

Pe Flick nu o interesa povestea familiei ei. 

— Spune-ne de ce ești aici, o îndemnă ea. 

— Am vrut să mă pun pe picioare și am început să vând 
clătite pe stradă. Dar poliţia se tot lua de mine. Într-o noapte - 
băusem ceva coniac, o slăbiciune de-a mea, trebuie să recunosc 
- și m-am luat la harţă. Începu să vorbească într-o engleză cu 
accent cockney. Curcanul mi-a zis să mă duc dracului, așa că 
am început să îl spurc. M-a împins și l-am trântit la pământ. 

Paul se uită la ea amuzat. Era de înălţime medie și slabă, dar 
avea mâini mari și picioare numai mușchi. Și-o putea lesne 
închipui punând la pământ un poliţist londonez. 


VP - 114 


— După aia ce s-a întâmplat? întrebă Flick. 

— Cei doi tovarăși ai lui au venit de după colţ, iar eu nu m-am 
mișcat destul de repede din cauza coniacului, așa că m-au luat 
la bătaie și m-au băgat la mititica. Văzând că Paul nu înţelegea, 
adăugă: Adică la secţie. Primului poliţist i-a fost rușine să mă 
aresteze pentru ultraj, nu a vrut să recunoască că l-a bătut măr 
o fată, așa că mi-au dat paisprezece zile pentru tulburarea 
liniștii publice. 

— Apoi iar te-ai încăierat. 

O cântări pe Flick din priviri. 

— Nu știu dacă pot să explic uneia ca tine cum e aici. 
Jumătate din fete sunt nebune și toate au arme. Poţi să pilești 
marginea unei linguri ca să-ţi faci o lamă sau să ascuţi vârful 
unei bucăţi de sârmă ca să ai un mic pumnal, sau să împletești 
niște fire ca să faci un laţ. lar gardienii nu intervin niciodată 
când se încaieră două deţinute. Le place să se uite cum ne 
stâlcim în bătaie. De aceea majoritatea celor de aici au cicatrice. 

Paul era șocat. Nu avusese niciodată de-a face cu pușcăriași. 
lar tabloul descris de Ruby îl îngrozea. Poate că exagera, dar 
părea sinceră. Nu-i prea păsa dacă o credea cineva sau nu, dar 
povestea ce i se întâmplase pe un ton liniștit și fără să se 
grăbească, de parcă n-o interesa prea mult, dar nu avea altceva 
mai bun de făcut. 

— Ce-ai avut de împărţit cu femeia pe care ai omorât-o? o 
întrebă Flick. 

— Mi-a furat ceva. 

— Ce? 

— O bucată de săpun. 

„Doamne sfinte, se gândi Paul. A ucis-o pentru niște săpun”. 

— Ce-ai făcut după aceea? o întrebă Flick. 

— Am luat-o înapoi. 

— Și pe urmă? 

— M-a atacat. Avea un picior de scaun pe care îl folosea drept 
bâtă. M-a lovit în cap cu el. Credeam că o să mă omoare. Dar 
aveam un fel de cuţit la mine. Găsisem o bucată lungă de sticlă, 
un ciob dintr-un geam spart, și înfășurasem capătul mare într-un 
cauciuc de la o bicicletă ca să pot s-o apuc. l-am înfipt arma în 
gât. Așa că n-a mai apucat să mă lovească a doua oară. 

— Se pare că ai fost în legitimă apărare, îi zise Flick, care 
încerca să rămână calmă. 


VP - 115 


— Nu. Trebuie să dovedești că n-aveai cum să scapi. lar eu 
premeditasem crima, făcându-mi un cuţit dintr-o bucată de 
sticlă. 

Paul se ridică în picioare. 

— Te rog, așteaptă-ne aici cu gardianul, îi zise lui Ruby. O să 
ieșim un pic afară. 

Ruby îi zâmbi și, pentru prima dată, arătă mai bine, dacă nu 
chiar drăguță. 

— Ești atât de politicos, îi zise ea pe un ton apreciativ. 

— Ce întâmplare îngrozitoare! exclamă Paul pe coridor. 

— Nu uita că toţi de aici susțin că sunt nevinovaţi, îi zise Flick 
precaută. 

— Oricum, cred că este victima unei nedreptăți. 

— Mă îndoiesc. Cred că e o criminală cu sânge rece. 

— Deci o respingem. 

— Dimpotrivă, zise Flick. E persoana de care avem absolută 
nevoie. 

Se întoarseră în cameră. 

— Dacă ai putea ieși de aici, ai vrea să te implici în operaţiuni 
periculoase în teatrul de război? 

— Am merge în Franța? îi răspunse ea cu o altă întrebare. 

— De ce întrebi asta? ridică Flick din sprâncene. 

— Mi-ai vorbit în franceză la început. Bănuiesc că voiai să vezi 
dacă știu să vorbesc limba. 

— Ei bine, nu pot să-ţi spun multe despre misiune. 

— Pun pariu că e vorba de o acțiune de sabotaj în spatele 
liniilor inamicului. 

Paul era uimit: Ruby se prindea repede. 

Văzându-l surprins, Ruby continuă: 

— Uite ce e, la început am crezut că voiaţi să traduc câte 
ceva pentru voi, dar nu e nimic periculos în asta. Așa că sigur 
mergem în Franța. Și ce-ar putea să facă armata britanică în 
afară de a arunca în aer poduri și linii de cale ferată? 

Paul nu zise nimic, dar era impresionant de puterea ei de 
deducție. 

— Nu pot să înţeleg de ce e o echipă formată doar din femei, 
se încruntă Ruby. 

— Ce te face să crezi asta? se uită Flick cu ochii cât cepele la 
ea. 


VP - 116 


— Dacă aţi folosi bărbaţi, de ce aţi mai vorbi cu mine? Sunteţi 
disperaţi. Nu e așa de ușor să scoţi o criminală din pușcărie, 
chiar și pentru o operaţiune urgentă. De ce sunt eu atât de 
deosebită? Sunt dură, dar cu siguranţă că există sute de bărbați 
duri care vorbesc franceza la perfecţie și care să se dea în vânt 
după misiunile sub acoperire. Singurul motiv pentru care m-aţi 
ales pe mine și nu pe ei este că sunt femeie. Poate că femeile 
nu sunt așa des interogate de cei de la Gestapo... Asta să fie 
motivul? 

— Nu știu sigur, zise Flick. 

— Ei bine, dacă mă vreţi, o să fac tot ce-mi cerețţi. Pot să mai 
iau o ţigară? 

— Desigur, zise Paul. 

— Sper c-ai înţeles că această misiune este periculoasă, întări 
Flick. 

— Da, zise Ruby, aprinzându-și un Lucky Strike. Dar nu poate 
fi la fel de periculos ca în închisoarea asta de căcat. 

e 

Se întoarseră în biroul directoarei adjuncte după ce terminară 
de vorbit cu Ruby. 

— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, domnişoară 
Lindleigh, îi zise Paul, încercând să o flateze din nou. Spuneţi-mi 
de ce aveţi nevoie ca să o eliberaţi pe Ruby Romain. 

— Cum s-o eliberăm? E o criminală! De ce ar trebui eliberată? 

— Mă tem că nu vă pot spune de ce. Dar vă asigur că, dacă 
ați ști unde se duce, nu aţi mai avea impresia că a scăpat ușor - 
chiar dimpotrivă. 

— Ințeleg, zise ea, nefiind prea convinsă. 

— Trebuie să iasă neapărat diseară, continuă Paul. Dar nu 
vreau să vă pun într-o situaţie dificilă. De aceea vreau să știu de 
ce fel de autorizaţie aveți nevoie. 

De fapt, el voia să se asigure că ea nu avea niciun motiv să îi 
împiedice. 

— Nu pot să-i dau drumul sub nicio formă, zise domnișoara 
Lindleigh. A fost retrimisă aici de către o curte de justiţie, așa că 
doar acea curte ar putea să o pună în libertate. 

Paul avea răbdare. 

— Și de ce credeţi că ar fi nevoie? 

— Ar trebui dusă sub escortă în fața unui magistrat. 
Procurorul, sau un reprezentant al acestuia, ar trebui să-i spună 


VP - 117 


magistratului că s-au retras toate acuzaţiile aduse lui Ruby 
Romain. Apoi, magistratul ar fi obligat să o pună în libertate. 

Paul se încruntă, căutând o cale de ieșire. 

— Ar trebui să semneze actele de încorporare în armată 
înainte de fi dusă în faţa magistratului, ca să fie sub jurisdicție 
militară în momentul în care curtea o eliberează... altfel ar 
putea să ne scape. 

— Dar de ce să renunţe la acuzaţii? întrebă domnișoara 
Lindleigh, încă neîncrezătoare. 

— Procurorul este un reprezentant al guvernului? 

— Da. 

— Atunci nu va fi o problemă. Paul se ridică în picioare. O să 
mă întorc mai târziu în seara asta, împreună cu un magistrat, cu 
cineva de la procuratură și un șofer din cadrul armatei pentru a 
o duce pe Ruby la... următoarea destinaţie. Vom întâmpina 
probleme? 

— Eu execut ordine, domnule maior, ca și dumneavoastră de 
altfel, scutură domnișoara Lindleigh din cap. 

— Bun. 

Plecară. Când ajunseră afară, Paul se opri și se uită înapoi. 

— Nu am fost niciodată într-o închisoare, zise el. Nu știu la ce 
mă așteptam, dar nu a fost nimic de basm. 

Normal că se referea la clădire, dar Flick părea supărată. 

— Aici au fost spânzurate multe femei, zise ea. Nu prea 
seamănă cu un basm. 

Se întreba de ce era așa morocănoasă. 

— Cred că te pui în locul prizonierelor, zise el. Deodată 
înţelese de ce. Pentru că și tu ai putea ajunge la pușcărie în 
Franța. 

— Cred că ai dreptate, păru ea surprinsă. Nu înţelegeam de 
ce uram locul ăsta așa de mult, dar cred că de asta. 

Paul se gândi că puteau să o spânzure și pe ea, dar nu o 
spuse cu voce tare. 

Se îndepărtară, îndreptându-se spre cea mai apropiată stație 
de metrou. Flick era cufundată în gânduri. 

— Ești foarte perspicace, îi zise ea. Ai știut cum s-o atragi pe 
domnișoara Lindleigh de partea noastră. Eu mi-aș făcut din ea 
un dușman. 

— N-avea rost. 

— Chiar așa. lar tu ai făcut o pisicuţă din tigroaica de Ruby. 


VP - 118 


— Nu aș vrea să mă urască o femeie ca ea. 

Flick izbucni în râs. 

— Pe urmă, mi-ai zis ceva despre mine, de care nici eu nu mi- 
am dat seama. 

Paul era încântat că o impresionase, dar deja se gândea la 
următorul obstacol ce trebuia depășit. 

— Până la miezul nopţii, ar trebui ca jumătate din echipă să 
fie la centrul de antrenament din Hampshire. 

— Noi îi spunem școală de bune maniere, zise Flick. Da: Diana 
Colefield, Maude Valentine și Ruby Romain. 

Paul clătină din cap cu tristețe. 

— O aristocrată recalcitrantă, o cochetă care nu poate face 
deosebirea dintre vis de realitate și o ţigancă ucigașă căreia îi 
sare ţandăra din orice. 

Când se gândea la posibilitatea ca gestapoviștii să o spânzure 
pe Flick, era la fel de îngrijorat ca Percy în privinţa calităţii 
recruților. 

— Calul de dar nu se caută la dinţi, îi zise Flick cu voioșie. Îi 
trecuse supărarea. 

— Dar tot nu avem un expert în explozibili sau un inginer 
telefonist. 

Flick se uită la ceasul de la mână. 

— E doar patru după-amiaza. Și poate că cei de la RAF au 
învăţat-o pe Denise Bowyer cum să arunce în aer o rețea 
telefonică. 

Paul rânji. Optimismul lui Flick era molipsitor. 

Ajunseră în staţia de metrou și se urcară într-un tren. Nu 
puteau vorbi despre misiune pentru că erau și alţi pasageri în 
jurul lor. 

— În dimineaţa asta, am aflat câte ceva despre Percy. Am 
mers cu mașina prin cartierul unde a crescut, zise Paul. 

— A adoptat manierele și chiar și accentul aristocrației 
britanice, dar nu te lăsa păcălit. Sub haina veche de tweed bate 
inima unui bătăuș scandalagiu. 

— Mi-a zis că a fost biciuit la școală pentru că avea accent de 
muncitor. 

— Avea note bune la școală. Cei ca el nu prea au viaţă ușoară 
în școlile britanice cu pretenţii. Știu, și eu eram la fel. 

— A trebuit să-ţi schimbi accentul? 

— Nu, am crescut în casa unui conte. Am vorbit mereu așa. 


VP - 119 


Paul înţelese de ce Flick și Percy se înțelegeau așa bine: 
proveneau amândoi din clasa de jos, dar își schimbaseră 
statutul în societate. Spre deosebire de americani, englezii 
păreau de acord cu diferenţele între clasele sociale. Totuși, erau 
șocați când americanii din Sud le spuneau că negroteii sunt 
oameni inferiori. 

— Cred că Percy te place foarte mult, îi zise Paul. 

— Il iubesc ca pe un tată. 

Părea sinceră, se gândi Paul, dar îl și pusese la punct în 
privinţa relaţiei ei cu Percy. 

Flick stabilise să se întâlnească cu Percy la Orchard Court. 
Odată ajunși acolo, văzură o mașină parcată în faţa clădirii. Paul 
îl recunoscu pe șofer, un tip din anturajul lui Monty. 

— Domnule, vă așteaptă cineva în mașină, zise bărbatul. 

Se deschise portiera din spate, iar Caroline, sora mai mică a 
lui Paul, coborî din mașină. Acesta zâmbi cu gura până la urechi. 

— Să fiu al naibii! exclamă el. Ea se duse înspre el și se 
strânseră în braţe. Ce faci în Londra? 

— Nu pot să-ţi spun, dar am câteva ore libere și i-am convins 
pe cei de la biroul lui Monty să-mi dea o mașină ca să te văd. 
Vrei să bem ceva? 

— Nu am nicio secundă liberă! zise el. Nici măcar pentru tine. 
Dar mă poţi duce până la Whitehall. Trebuie să găsesc un 
procuror. 

— Atunci te duc acolo și mai vorbim în mașină. 

— Bineînţeles, acceptă el. Să mergem! 


CAPITOLUL 14 


Înainte de a intra în clădire, Flick se întoarse și văzu o fată 
drăguță care purta uniformă de locotenent american coborând 
dintr-o mașină și strângându-l pe Paul în braţe. Observă 
zâmbetul încântat de pe faţa lui și pasiunea cu care o ţinea în 
brațe. Cu siguranţă era nevasta, prietena sau logodnica lui, care 
probabil îi făcea o vizită neașteptată la Londra. Pesemne lucra 
pentru forțele SUA din Marea Britanie, care se pregăteau de 
invazie. Paul se urcă în mașina ei. 


VP - 120 


Flick intră în Orchard Court puţin întristată. Paul avea pe 
cineva, erau înnebuniţi unul după altul și mai și aveau parte de 
o întâlnire surpriză. Își dorea ca și Michel să-și facă apariţia așa, 
pe neașteptate. Dar el zăcea rănit pe o canapea, pe undeva în 
Reims, și era îngrijit de o frumuseţe obraznică de nouăsprezece 
ani. ă 

Percy se întorsese deja de la Hendon. Il găsi făcând ceai. 

— Cum a fost tipa de la RAF? îl întrebă ea. 

— Lady Denise Bowyer e pe cale să absolve școala de bune 
maniere, zise el. 

— Minunat! Acum sunt patru! 

— Dar sunt îngrijorat. E o lăudăroasă. S-a tot umflat în pene 
despre ce face în cadrul Forțelor Aeriene și mi-a dat tot felul de 
detalii pe care nu ar fi trebuit să le divulge. O să-mi spui tu ce 
crezi despre ea când o vei vedea la antrenamente. 

— Bănuiesc că nu știe nimic despre centralele telefonice. 

— Nimic. Nici despre explozibili. Vrei un ceai? 

— Te rog. 

Îi oferi o ceașcă și se așeză în spatele biroului ieftin și vechi. 

— Unde e Paul? 

— S-a dus să caute un procuror. Speră să o scoată pe Ruby 
Romain din pușcărie în seara asta. 

— Îţi place de el? o fulgeră Percy cu privirea. 

— Mai mult decât la început. 

— Și mie. 

— Avrăjit-o pe hoașca aia care conduce închisoarea. 

— Cum era Ruby Romain? 

— Te treceau fiorii. l-a tăiat gâtul altei deținute din cauza unei 
bucăți de săpun. 

— lisuse! Percy scutură din cap, nevenindu-i să creadă. Ce fel 
de echipă adunăm noi aici, Flick? 

— Periculoasă. Și așa trebuie să fie. Nu asta e problema. Mai 
ales că, așa cum stau acum lucrurile, cred că ne putem permite 
luxul de a le scoate din ecuaţie pe una sau două, care nu au 
avut rezultate satisfăcătoare la antrenamente. Mai îngrijorată 
sunt că nu avem experţi. N-are rost să duci o echipă de femei 
dure în Franţa și apoi să distrugi cablurile greșite. 

Percy își goli ceașca și începu să-și umple pipa. 

— Cunosc eu o specialistă în explozibili care vorbește 
franceza. 


VP - 121 


Flick era surprinsă. 

— Nemaipomenit! De ce nu mi-ai zis înainte? 

— Când m-am gândit prima oară la ea, n-am vrut s-o iau în 
considerare. Nu e absolut deloc potrivită. Dar nu mi-am dat 
seama că suntem în așa criză de oameni. 

— Cum adică e nepotrivită? 

— Are aproape patruzeci de ani. SOE nu prea folosește 
oameni așa în vârstă, mai ales într-o misiune de parașutare. 
Aprinse un chibrit. 

Flick se gândea că vârsta nu avea să fie un obstacol în 
această etapă. 

— Se va oferi voluntară? întrebă curioasă Flick. 

— Cred că da, dacă o și întreb. 

— Sunteti prieteni. 

El dădu din cap că da. 

— Cum de-a ajuns expertă în explozibili? 

Percy părea rușinat. 

— E spărgătoare de seifuri, explică el, încă ţinând chibritul 
aprins în mână. Am întâlnit-o cu mulţi ani în urmă, când făceam 
muncă sindicală în East End. Chibritul se stinse și mai aprinse 
unul. 

— Percy, nu aveam idee că ai un trecut atât de zbuciumat. 
Unde e ea acum? 

Percy se uită la ceas. 

— E șase. Acum e în barul Mucky Duck. 

— O crâșmă. 

— Da. 

— Atunci aprinde-ţi rahatul ăla de pipă și să mergem. De unde 
știi că e spărgătoare de seifuri? îl întrebă Flick în mașină. 

— Toată lumea știe, ridică Percy din umeri. 

— Toată lumea? Chiar și poliţia? 

— Da. În East End, polițiștii cresc laolaltă cu infractorii, se duc 
la aceleași școli, locuiesc pe aceleași străzi. Se știu cu toţii. 

— Dar, dacă îi cunosc pe infractori, de ce nu-i bagă la 
răcoare? Bănuiesc că nu pot dovedi nimic. 

— Așa funcţionează lucrurile, zise Percy. Când vor să obţină o 
condamnare, arestează pe cineva care se „ocupă” cu așa ceva. 
Dacă e vorba de un jaf, arestează un hoţ. Nu contează dacă e 
sau nu vinovat de acea infracțiune, pentru că ei pot oricând să 
fabrice un caz: martori corupți, mărturii mincinoase, probe 


VP - 122 


judiciare false. Evident că mai și greșesc și bagă după gratii 
oameni nevinovaţi și de multe ori se folosesc de sistem pentru a 
plati polite și așa mai departe; dar nimic nu e perfect pe lumea 
asta, nu-i așa? 

— Vrei să spui că toate curţile de justiţie și toți juraţii nu sunt 
decât o farsă? 

— O farsă de succes care durează de mult timp și care le 
oferă un post gras unor cetățeni altminteri nefolositori, care 
joacă roluri de detectivi, jurisconsulţi, avocaţi pledanţi și 
judecători. 

— A făcut vreodată pușcărie spărgătoarea ta de seifuri? 

— Nu. Poţi scăpa de acuzaţii dacă ești dispus să plătești o 
mită consistentă și ai grijă să întreţii prietenii trainice cu 
detectivii. Să spunem că trăieşti pe aceeași stradă cu scumpa 
mamă a detectivului-inspector Callahan. Te duci o dată pe 
săptămână, te oferi să-i cumperi ceva, te uiţi la poze cu nepoții 
ei... așa, inspectorului Callahan îi va veni greu să te bage la 
pârnaie. 

Flick se gândi la povestea pe care le-o spusese Ruby cu 
câteva ore în urmă. Pentru unii oameni, viaţa în Londra era 
aproape la fel de grea precum cea a celor ce trăiau cu frica de 
Gestapo în oase. Este oare posibil ca lucrurile să fie atât de 
diferite față de cum își imaginase ea? 

— Nu pot să-mi dau seama dacă vorbești serios, îi zise ea lui 
Percy. Nu știu ce să cred. 

— Dar vorbesc cât se poate de serios, o asigură el zâmbind. 
Dar nu mă aştept să mă crezi. 

Erau în Stepney, nu departe de docuri. Flick nu văzuse o zonă 
mai distrusă de bombe ca aici. Străzi întregi erau aplatizate. 
Percy întoarse într-o fundătură și parcă în faţa unui bar. 

Mucky Duck” era o poreclă amuzantă: barul se numea de fapt 
White Swan“. Barul nu era chiar privat, dar, spre deosebire de 
barurile publice, era rumeguș pe podea, iar halba costa mai 
puţin cu un penny. Flick se gândea cum să-i explice lui Paul 
asemenea idiosincrazii. Se va amuza pe cinste. 

Geraldine Knight stătea pe un scaun de la capătul barului și 
arăta ca și cum ar fi fost proprietara localului. Avea părul blond 
și strălucitor, iar machiajul strident era perfect aplicat. Trupul ei 


18 Rața murdară. (n.tr.). 
14 Lebăda albă. (n.tr.). 


VP - 123 


îndesat avea o fermitate care se putea datora numai unui 
corset. Țigara care ardea în scrumieră era pătată la capăt cu ruj 
de culoare aprinsă. Lui Flick îi era greu să-și închipuie o 
persoană care să semene mai puţin cu un agent secret. 

— Percy Thwaite în carne și oase! zise femeia. Vocea ei avea 
un ușor accent cockney, dar făcuse un curs de dicţie. Ce vânt te 
aduce aici, comunist bătrân? Era foarte încântată să-l vadă. 

— Bună, Jelly, ţi-o prezint pe prietena mea, Flick, zise Percy. 

— Încântată, zise ea strângându-i mâna lui Flick. 

— Jelly? o întrebă Flick. 

— Nimeni nu știe de unde mi se trage porecla. 

— Aha, zise Flick. Jelly Knight, gelignite”. 

Jelly n-o băgă în seamă. 

— O să iau un gin-ana-lt!:, Percy, dacă tot faci cinste. 

— Locuiești în această parte a Londrei? i se adresă Percy în 
franceză. 

— De la zece ani, îi răspunse ea, vorbind o franceză cu accent 
nord-american. M-am născut în Quebec. 

Flick se gândea că nu era prea bine. Nemţii n-ar fi depistat 
accentul, dar francezii aveau s-o facă. Jelly trebuia să se dea 
drept cetăţean francez născut în Canada. Era perfect plauzibil, 
dar suficient de neobișnuit încât să stârnească bănuieli. La 
naiba! 

— Dar te consideri britanică! 

— Englezoaică, nu britanică, zise Jelly indignată. Apoi vorbi în 
engleză. Tin de Biserica Angliei, votez cu conservatorii, îmi 
displac străinii, păgânii și republicanii. Aruncându-i o privire lui 
Percy, adăugă: Persoanele de faţă se exclud, bineînțeles. 

— Ar trebui să locuiești în Yorkshire, la o fermă din vârful unui 
deal, unde nu a mai fost văzut un străin de când au venit 
vikingii. Nu știu cum poţi locui la Londra, înconjurată de 
bolșevici ruși, evrei germani, catolici irlandezi și galezi 
nonconformiști, care construiesc capele peste tot, ca niște 
cârtiţe ce fac găuri în peluze. 

— Londra nu mai e ce-a fost, Perce. 

— Nu mai e ca atunci când erai tu însăți o străină în oraș? 

Se certau tot timpul pe acest subiect. 


15 Explozibil. (n.tr.). 
16 Cocktail făcut pe bază de gin și vermut dulce. (n.tr.). 
VP - 124 


AA 


— Mă bucur să aud că ești atât de patriotă, Jelly, îi 
Flick. 

— Și ce te interesează pe tine? 

— Pentru că ai putea face ceva pentru ţara ta. 

— l-am zis lui Flick de... cunoștințele tale, Jelly, adăugă Percy. 

Se uită la unghiile ei roșii. 

— Percy, îţi cer discreţie, te rog. În Biblie se spune că discreţia 
este cea mai frumoasă trăsătură de caracter. 

— Mă aștept să cunoști descoperirile recente din domeniu. Mă 
refer la explozibilii din plastic. 

— Încerc să fiu la curent, zise Jelly cu un aer de modestie 
afectată. Expresia de pe chip i se schimbase, iar acum se uita cu 
șiretenie la Flick. Are legătură cu războiul, nu-i așa? 

— Da. 

— Contează pe mine. Voi face orice pentru Anglia. 

— Vei pleca pentru câteva zile. 

— Nicio problemă. 

— S-ar putea să nu te mai întorci. 

— Ce naiba vrei să zici? 

— Va fi foarte periculos, explică Flick în șoaptă. 

Jelly păru demoralizată. 

— Aha. Înghiţi în sec. Ei bine, asta nu schimbă cu nimic 
situaţia, zise ea pe un ton neconvingător. 

— Eşti sigură? 

Jelly stătea pe gânduri, de parcă ar fi calculat ceva. 

— Vrei să arunc ceva în aer. 

Flick dădu încetișor din cap în semn aprobator. 

— Nu peste hotare, nu? 

— E posibil. 

Jelly păli sub stratul de machiaj. 

— Doamne sfinte! Vrei să mă duc în Franța, nu? 

Flick nu scoase o vorbă. 

— În spatele liniilor inamice! Pe bune, sunt prea bătrână 
pentru așa ceva. Sunt... Ezită. Am treizeci și șapte de ani. 

Flick se gândea că avea cu cinci ani mai mult de atât, dar 
zise: 

— Ei bine, avem cam aceeași vârstă. Eu am aproape treizeci. 
Nu suntem prea bătrâne pentru un pic de aventură, nu? 

— Vorbeşte pentru tine, drăguță. 

Lui Flick îi stătu inima în loc. Jelly nu va fi de acord. 


ntrerupse 


VP - 125 


Acum își dădea seama că întregul plan fusese prost conceput. 
Nu aveau să găsească niciodată femei care să ducă la 
îndeplinire o asemenea misiune și să vorbească franceza la 
perfecţie. Planul eșuase de la bun început. Se îndepărtă de Jelly. 
Îi venea să plângă. 

— Jelly, îţi cerem să faci ceva de maximă importanţă pentru 
soarta războiului. 

— Las-o jos că măcăne, Perce, spuse ea cu jumătate de gură. 
Era foarte serioasă. 

El scutură din cap. 

— Nu exagerez. Ar putea să hotărască soarta războiului. 

Se holba la el, nescoţând o vorbă. Pe faţa ei se citea indecizia. 

— Și tu ești singura din ţară care poate să facă asta, insistă 
Percy. 

— Încetează, zise ea cu scepticism. 

— Ești o spărgătoare de seifuri care vorbește franceză - câte 
altele ca tine crezi că mai sunt? Îţi zic eu: niciuna. 

— Chiar vorbești serios, nu? 

— Niciodată nu am vorbit mai serios. 

— Fir-ar al naibii, Perce. Jelly amuţi. Tăcu preţ de câteva 
secunde. 

Flick își ţinu respiraţia. În cele din urmă, Jelly spuse: 

— În regulă, ticălosule, mă bag. 

Flick era așa de încântată că o pupă. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, îi zise Percy. 

— Când începem? întrebă Jelly. 

— Acum, zise Percy. Dacă îţi termini ginul, te duc acasă să-ți 
faci valiza; apoi mergem la centrul de instructaj. 

— Cum, în seara asta? 

— Ți-am zis că e important. 

Dădu pe gât ce mai era în pahar. 

— Ei bine, sunt gata. 

Își dădu jos fundul generos de pe scaunul înalt de la bar, iar 
Flick se întrebă cum se va parașuta. 

Părăsiră barul. 

— Te descurci să iei metroul înapoi? o întrebă Percy. 

— Desigur. 

— Atunci ne vedem mâine la școala de bune maniere. 

— Voi fi acolo, zise Flick, și își luară rămas-bun. 


VP - 126 


Se îndreptă spre cea mai apropiată staţie, simțindu-se 
extraordinar de fericită. Era o seară plăcută de vară, iar East 
End fremăta: un grup de băieți cu feţele murdare jucau crichet 
cu un băț și o minge albă de tenis; un bărbat obosit, îmbrăcat în 
haine jegoase de lucru, se ducea acasă ca să bea un ceai; un 
soldat în uniformă, care era în permisie, avea un pachet de 
țigări și câţiva șilingi în buzunar și se plimba pe trotuar cu un 
aer mândru, de parcă toate plăcerile din lume îi erau la 
îndemână; trei fete drăguţe îmbrăcate în rochii fără mâneci și cu 
pălării de paie pe cap chicoteau în faţa soldatului. „Soarta 
tuturor acestor oameni se va hotărî în următoarele zile”, se 
gândi Flick cu tristeţe. 

În trenul spre Bayswater, fu din nou cuprinsă de disperare. 
Tot îi lipsea cel mai important membru din echipă. Fără un 
inginer de telecomunicaţii, Jelly putea să planteze explozibilul în 
locul greșit. Se vor produce pagube, dar dacă stricăciunile aveau 
să fie reparate într-o zi sau două, eforturile depuse și riscurile 
asumate aveau să fie zadarnice. 

Când se întoarse în dormitorul ei, îl găsi pe Mark, fratele ei, 
așteptând-o. Îl îmbrăţișă și îl acoperi cu sărutări. 

— Ce surpriză frumoasă! exclamă ea. 

— Am o noapte liberă, așa că mă gândeam să bem ceva, 
propuse el. 

— Unde e Steve? 

— ÎI interpretează pe lago pentru trupele din Lyme Regis. Ştii 
că amândoi lucrăm pentru DDAY în majoritatea timpului. DDA 
era Divizia de Divertisment a Armatei, care punea în scenă 
spectacole pentru forțele armate. Unde vrei să mergem? 

— La un club de noapte. 

— Perfect! 

leșiră din casă și merseră braţ la braţ pe stradă. 

— Am trecut pe la mama azi-dimineaţă, zise Flick. 

— Cum se mai simte? 

— E bine, dar din păcate tot mai e supărată pe tine și pe 
Steve. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva. Cum de-ai văzut-o? 

— M-am dus la Somersholme. Mi-ar lua prea mult să-ţi explic 
de ce. 

— Bănuiesc că e ceva secret. 


17 în original: ENSA (Entertainments National Service Association). (n.tr.). 
VP - 127 


Zâmbi în semn de aprobare, apoi oftă când își aminti de 
problema care o frământa. 

— Băânuiesc că nu cunoști nicio ingineră de telecomunicaţii 
care vorbește franceza, nu? 

El se opri. 

— Ei bine, zise el, parcă știu pe cineva. 


CAPITOLUL 15 


Mademoiselle Lemas era îngrozită. Stătea dreaptă pe scaunul 
tare din spatele unei măsuţe, iar pe faţă i se citea stăpânirea de 
sine. Nu îndrăznea să se miște. Încă mai avea pe cap pălăria 
clopot și mai ţinea în poală geanta din piele. Mâinile ei mici și 
grăsulii strângeau ritmic mânerul genţii. Nu avea niciun inel pe 
degete; de fapt, purta o singură bijuterie, o cruce mică de argint 
la gât. 

În jurul ei, funcționarii și secretarele care lucrau până târziu în 
uniformele lor fără nicio cută continuau să dactilografieze și să 
îndosarieze. Urmând instrucţiunile lui Dieter, aceștia îi zâmbeau 
politicos când se uitau la ea și, din când în când, una dintre fete 
schimba două vorbe cu ea, oferindu-i apă sau cafea. 

Dieter stătea jos și se uita la ea, cu locotenentul Hesse de-o 
parte și Stephanie de cealaltă. Hans Hesse era masiv și 
imperturbabil, fiind unul dintre cele mai reușite exemplare de 
nemți aparţinând clasei muncitoare. Privea totul cu stoicism: 
văzuse multe asemenea torturi. Stephanie era mai sensibilă, dar 
încerca să se stăpânească. Părea tristă, dar nu spunea nimic: 
scopul ei în viaţă era să-i facă pe plac lui Dieter. 

Dieter știa că durerea domnișoarei Lemas nu era doar fizică. 
Chiar mai rea decât nevoia arzătoare de a se ușura era rușinea 
de a face pe ea într-o cameră plină de oameni politicoși și bine 
îmbrăcaţi care-și vedeau de treburile lor. Era un coșmar pentru 
o doamnă respectabilă ca ea. Îi admira curajul și se întreba dacă 
avea să cedeze și să-i spună totul sau se va abţine în 
continuare. 

Un tânăr caporal pocni din călcâie lângă Dieter și zise: 

— Scuzaţi-mă, domnule maior, mi s-a ordonat să vă rog să 
poftiţi în biroul maiorului Weber. 


VP - 128 


Dieter se gândi să-i răspundă ceva de genul „Dacă vrei să 
vorbești cu mine, vino tu”, dar ajunse la concluzia că nu avea 
nimic de câștigat dacă era agresiv și când nu era necesar. 
Weber ar fi mai cooperant dacă era lăsat să câștige. 

— Prea bine. Se întoarse spre Hesse. Hans, știi ce s-o întrebi 
în caz că cedează nervos. 

— Da, să trăiţi. 

— În caz că nu... Stéphanie, du-te la Cafe des Sports și adu-mi 
o sticlă de bere și un pahar, te rog! 

— Bineînţeles. Părea fericită să aibă un motiv să părăsească 
încăperea. 

Dieter îl urmă pe caporal până în biroul lui Willi Weber. Era o 
cameră impunătoare din faţa castelului, având trei ferestre 
înalte care dădeau spre piaţă. Dieter se uită la soarele care 
apunea peste oraș. Lumina slabă scotea în relief arcadele și 
contraforții bisericii medievale. O văzu pe Stephanie traversând 
piața pe tocurile ei înalte, mergând la pas ca un cal de curse, 
delicată și puternică în același timp. 

Soldaţii munceau în piață, ridicând trei piloni masivi din lemn 
în șir perfect. 

— Un pluton de execuţie? se încruntă Dieter. 

— Pentru cei trei teroriști care au supraviețuit ambuscadei de 
duminică, îi răspunse Weber. Am înţeles că i-ai interogat pe toți. 

— Mi-au spus tot ce știu, aprobă Dieter. 

— Vor fi împușcați în public ca un avertisment pentru toţi care 
vor să se alăture Rezistenței. 

— Bună idee, zise Dieter. Totuși, Gaston e în stare bună, dar 
Bertrand și Geneviève au răni grave - m-aș mira dacă vor putea 
merge până acolo. 

— Atunci vor fi aduși aici ca să-și găsească sfârșitul. Dar nu 
te-am chemat ca să vorbim despre ei. Superiorii mei de la Paris 
m-au întrebat ce progrese s-au mai făcut. 

— Și tu ce le-ai spus, Willi? 

— Că după patruzeci și opt de ore de investigaţii ai arestat o 
femeie bătrână, care poate a găzduit sau nu agenţi ai Aliaților în 
casa ei, și care până acum nu ne-a spus nimic. 

— Și ce ţi-ai dori tu să le spui? 

Weber bătu teatral cu pumnul în masă. 

— Ca am făcut praf Rezistenţa franceză! 

— S-ar putea să dureze mai mult de patruzeci și opt de ore. 


VP - 129 


— De ce nu o torturezi pe vaca asta bătrână? 

— O torturez acum. 

— Nu i-ai dat voie să se ducă la toaletă! Ce tortură e asta? 

— Crede-mă, e cea mai eficientă în cazul de faţă. 

— Crezi că tu știi cel mai bine. Mereu ai fost arogant. Dar asta 
e noua Germanie, domnule maior. Nu mai poţi pretinde că 
gândești mai bine doar pentru că ești fiul unui profesor. 

— Nu fi ridicol. 

— Crezi că ai fi ajuns cel mai tânăr șef din departamentul de 
criminalistică din Köln dacă tatăl tău nu ar fi fost profesor la 
universitate? 

— A trebuit să dau aceleași examene ca toată lumea. 

— Ce ciudat că alţi oameni, la fel de capabili ca și tine, nu s- 
au descurcat la fel de bine. 

Oare asta credea Weber? 

— Pentru numele Domnului, Willi, doar nu crezi că toată 
poliția din Köln a conspirat să-mi dea note mai mari, pentru că 
tata era profesor de muzică - e ridicol! 

— Așa se întâmpla pe atunci. 

Dieter oftă. Weber avea dreptate pe jumătate. Clientelismul și 
nepotismul existaseră întotdeauna în Germania. Dar nu de asta 
nu fusese Willi promovat. De fapt, era un idiot. Nu putea ajunge 
departe nicăieri, în afară de o organizaţie în care fanatismul era 
mai important decât priceperea. 

Dieter se săturase de discuţia asta tâmpită. 

— Nu-ţi face griji pentru mademoiselle Lemas, zise el. Va 
vorbi în curând. Se duse spre ușă. Şi-i vom distruge pe cei din 
Rezistență. Mai așteaptă puţin. 

Se întoarse în biroul principal. Mademoiselle Lemas gemea 
acum încetișor. Discuţia cu Weber îl neliniștise pe Dieter, așa că 
se hotărî să grăbească interogatoriul. Când se întoarse 
Stephanie, puse paharul pe masă, deschise sticla și își turnă 
încet berea în faţa prizonierei. Lacrimi de durere îi izvorâră din 
ochi și i se rostogoliră pe obrajii bucălaţi. Dieter luă o gură bună 
de bere și puse paharul jos. 

— Suferința ta se apropie de sfârșit, mademoiselle, zise el. 
Salvarea e aproape. Peste câteva clipe, îmi vei răspunde la 
întrebări; apoi vei găsi alinare. 

Ea închise ochii. 


VP - 130 


— Unde te întâlnești cu agenţii britanici? Se opri un timp din 
vorbit. Cum vă recunoașteţi? 

Femeia nu scoase o vorbă. 

— Care e parola? 

El aşteptă câteva clipe, apoi zise: 

— Pregătește-ți în minte răspunsurile și vezi să fie clare, așa 
că atunci când va sosi clipa, să-mi poţi spune repede ce mă 
interesează, fără ezitări sau digresiuni; după aceea, vei putea să 
scapi imediat de acest chin. 

Luă din buzunar cheile de la cătușe. 

— Hans, ţine-o bine de încheieturi. Se aplecă și deschise 
cătușele care îi ţintuiau glezna de piciorul mesei. O luă de braţ. 
Vino cu noi, Stephanie, zise el. Mergem la toaletă femeilor. 

Părăsiră camera, Stéphanie în faţă, iar Dieter și Hans o ţineau 
pe prizonieră, care mergea șontâcăind și mușcându-și buza. Se 
duseră la capătul coridorului și se opriră în faţa unei uși pe care 
scria Damen. Mademoiselle Lemas scoase un geamăt când o 
văzu. 

— Deschide ușa! îi porunci Dieter lui Stephanie. 

Așa și făcu. Era o baie curată, cu faianţă albă pe pereţi, cu o 
chiuvetă, un prosop pe un suport și un rând de toalete. 

— Acum, zise Dieter. Chinul va lua imediat sfârșit. 

— Vă rog, șopti ea. Daţi-mi drumul. 

— Unde te întâlnești cu agenții britanici? 

Mademoiselle Lemas începu să plângă. 

— Unde te întâlnești cu acești oameni? o întrebă cu blândeţe 
Dieter. 

— În catedrală, suspină ea. În criptă. Te rog, dă-mi drumul! 

Dieter respiră ușurat. Cedase. 

— Când te întâlnești cu ei? 

— La trei în fiecare după-amiază. Mă duc în fiecare zi. 

— Și cum vă recunoașteţi unii pe alţii? 

— Eu port pantofi desperecheaţi, unul negru și altul maro. Pot 
să plec? 

— Încă o întrebare. Care e parola? 

— „Roagă-te pentru mine”. 

Încercă să se miște, dar Dieter o ţinea strâns, iar Hans făcu 
același lucru. 

— „Roagă-te pentru mine”, repetă Dieter. Asta zici tu sau 
agentul? 


VP - 131 


— Agentul - o, Doamne, te implor! 

— Și care e răspunsul tău? 

— „Mă rog pentru pace”, ăsta e răspunsul meu. 

— Mulţumesc, zise Dieter și îi dădu drumul. 

Ea se grăbi înăuntru. 

Dieter îi făcu semn lui Stephanie, care se duse după ea și 
închise ușa. 

Nu putea să-și ascundă satisfacția. 

— Uite, Hans, facem progrese. 

Și Hans era mulţumit. 

— Cripta din catedrală, trei după-amiaza în orice zi, pantofi 
negri și maro. „Roagă-te pentru mine” și răspunsul „Mă rog 
pentru pace”. Foarte bine! 

— Când ies, du prizoniera într-o celulă și dă-o pe mâna celor 
de la Gestapo. O să aibă ei grijă să ajungă într-un lagăr de 
concentrare. 

— Pare cam aspru acest tratament, domnule, zise Hans. E 
totuși o femeie în vârstă. 

— Pare - până te gândești la soldaţii germani și civilii francezi 
omorâţi de teroriștii pe care i-a găzduit. După aia nu mai pare o 
pedeapsă așa de aspră. 

— Așa e, domnule, lucrurile par a fi într-o altă lumină acum. 

— Vezi cum o chestie antrenează pe alta, zise Dieter gânditor. 
Gaston ne dă o casă, casa ne duce la mademoiselle Lemas, ea 
la criptă, iar de la criptă... cine știe? Se gândea la modul cel mai 
eficient în care să profite de noile informații. 

Provocarea era să captureze agenţi fără să afle cei de la 
Londra. Dacă proceda cum trebuie, Aliaţii aveau sa mai trimită 
spioni pe aceeași cale, pierzând astfel oameni importanți. La fel 
se întâmplase și în Olanda: peste cincizeci de sabotori 
experimentați se parașutaseră direct în ghearele nemților. 

Ideal ar fi fost ca următorul agent trimis de Londra să meargă 
în cripta din catedrală și să o găsească pe mademoiselle Lemas 
așteptând acolo. Avea să-l ducă pe agent acasă și el va trimite 
un mesaj prin telegraf la Londra, spunând că totul e bine. Apoi, 
când va ieși din casă, Dieter va pune mâna pe cărțile de coduri. 
După aceea, Dieter îl va aresta pe agent, dar va continua să 
trimită mesaje la Londra în numele lui - și să citească 
răspunsurile. De fapt, va conduce o celulă a Rezistenței pur 
fictivă. Era o perspectivă minunată. 


VP - 132 


Willi Weber trecu pe acolo. 

— Ei bine, domnule maior, a vorbit prizonierul? 

— Da. 

— La ţanc. A zis ceva folositor? 

— Poţi să le spui superiorilor că a dezvăluit locul întâlnirilor 
secrete și parolele folosite. Putem să arestăm alţi agenţi pe 
măsură ce sosesc. 

Weber părea interesat, în ciuda ostilităţii pe care o afișa. 

— Și unde au loc întâlnirile? 

Dieter ezită. Prefera să nu-i spună nimic lui Weber. Dar era 
greu să-i refuze fără să-l jignească și pe deasupra mai avea 
nevoie de ajutorul lui. Trebuia să-i zică. 

— In cripta catedralei, după-amiaza la trei. 

— O să-i informez pe cei de la Paris. Weber merse mai 
departe. 

Dieter se gândi la următorul pas. Casa de pe rue du Bois era 
perfecta. Nimeni din mișcarea de rezistență Bollinger nu o 
cunoscuse pe mademoiselle Lemas. Agenţii care veneau de la 
Londra nu știau cum arată - de unde și semnalele de 
recunoaștere și parolele. Dacă ar putea să găsească pe cineva 
care să se dea drept ea... Dar pe cine? 

Stephanie ieși de la toaletă femeilor cu mademoiselle Lemas. 

Ea putea să o facă. 

Era mult mai tânără decât mademoiselle Lemas și arăta 
complet diferit, dar agenţii nu aveau cum să știe asta. Era 
franțuzoaică get-beget. Trebuia doar să aibă grijă de agent timp 
de o zi sau două. 

O luă pe Stephanie de braţ. 

— Hans se va ocupa de prizonieră de-acum. Vino cu mine să-ţi 
fac cinste cu un pahar de șampanie. 

O conduse afară din castel. In piaţă, soldaţii își făcuseră 
treaba, iar cei trei stâlpi aruncau umbre în lumina serii. O mână 
de localnici stăteau încremeniţi și vigilenți în faţa porții bisericii. 

Dieter și Stephanie intrară în cafenea. Dieter comandă o sticlă 
de șampanie. 

— Îţi mulțumesc că m-ai ajutat azi, îi zise el. Apreciez asta. 

— Te iubesc, zise ea. Știu că și tu mă iubeşti, deși nu mi-o 
spui niciodată. 


VP - 133 


— Dar ce părere ai despre ce am făcut azi? Eşti franţuzoaică, 
ai o bunică despre a cărei naţionalitate nu trebuie să vorbim și, 
din câte știu, nu ești fascistă. 

Scutură violent din cap. 

— Nu mai cred în naţionalitate, rasă sau politică, zise ea cu 
înflăcărare. Când am fost arestată de Gestapo, nu m-au ajutat 
francezii. Nici evreii. Nici socialiștii, liberalii sau comuniștii. Și mi- 
a fost așa de frig în închisoarea aia. Expresia de pe faţa ei se 
schimbă. De pe buze îi pieri acel zâmbet pe care îl arbora mai 
tot timpul, iar aerul senzual îi dispăru. Vedea cu ochii minţii o cu 
totul altă scenă din trecut. Își încrucișă braţele și începu să 
tremure, deși era o seară caldă de vară. Nu era frig doar afară, 
nu doar pielea mi se albăstrea de frig. Simţeam frigul în inimă, 
în măruntaie și oase. Simţeam că nu-mi va mai fi cald niciodată, 
aveam să ajung îngheţată în mormânt. Tăcu preţ de câteva 
momente, era trasă la față și palidă, iar Dieter simţi în acea 
clipă că războiul era ceva groaznic. Apoi zise: nu voi uita 
niciodată focul din șemineul de la tine din apartament. Era atât 
de viu. Uitasem cum e să simţi căldura învăluindu-te. M-a făcut 
să simt că trăiesc din nou. leși din transă. M-ai salvat. Mi-ai dat 
mâncare și vin. Mi-ai cumpărat haine. Surâse ca întotdeauna, 
adresându-i același zâmbet care parcă spunea „Poţi, dacă 
îndrăznești”. Și te-ai iubit cu mine în fața focului. 

— Nu a fost greu. O ţinu de mână. 

— Ai grijă de mine într-o lume în care nimeni nu e protejat. Și 
acum cred doar în tine. 

— Dacă vorbeşti serios... 

— Bineînţeles. 

— Ai putea să mai faci ceva pentru mine. 

— Orice. 

— Vreau să te dai drept mademoiselle Lemas. 

Ea ridică dintr-o sprânceană perfect pensată. 

— Dă-te drept ea. Du-te la cripta catedralei în fiecare după- 
amiază la trei, încalță-te cu un pantof negru și cu unul maro. 
Când cineva se apropie de tine și zice „Roagă-te pentru mine”, 
răspunde-i „Mă rog pentru pace”. Du-l pe acel om la casa pe rue 
du Bois. Apoi sună-mă. 

— Pare simplu. 

Fu adusă și șampania, iar el turnă în două pahare. Se hotărî 
să fie sincer cu ea. 


VP - 134 


— Ar trebui să fie o treabă ușoară. Dar e și un risc. Dacă 
agentul s-a mai întâlnit vreodată cu mademoiselle Lemas, va ști 
că ești o impostoare. Atunci ai fi în pericol. Ești dispusă să riști? 

— Este important pentru tine? 

— Este important pentru soarta războiului. 

— Nu-mi pasă de război. 

— E important și pentru mine. 

— Atunci o s-o fac. 

Ridică paharul. 

— Îţi mulțumesc, zise el. 

Ciocniră paharele și băură. 

Afară, în piaţă, se auzeau împușcături. Dieter se uită pe 
fereastră. Văzu trei cadavre legate de stâlpii din lemn; un șir de 
soldaţi care coborau puștile; și o mulţime de localnici care se 
uitau tăcuți și nemișcați. 


CAPITOLUL 16 


Austeritatea din timpul războiului nu se făcea simțită în Soho, 
cartierul prostituatelor din inima Londrei, în West End. Aceleași 
grupuri de bărbaţi tineri care se împleticeau pe străzi, zăpăciţi 
de câtă bere băuseră, deși majoritatea erau acum soldați. 
Aceleași fete fardate cu fuste strâmte se plimbau pe trotuare, 
ochind potenţiali clienţi. Reclamele luminoase din faţa cluburilor 
și barurilor erau oprite din cauza camuflajului, dar toate 
localurile erau deschise. 

Mark și Flick ajunseră la Criss-Cross Club la zece seara. 
Managerul, un tânăr în sacou și cu un papion roșu, îl întâmpină 
pe Mark ca pe un vechi prieten. Flick era în toane bune. Mark 
cunoștea o ingineră de telecomunicații. Flick era pe punctul de a 
o întâlni și se simţea optimistă. Mark nu-i spusese prea multe 
despre ea, decât că o chema Greta, ca pe steaua de cinema. 
Când Flick încercă să-l descoasă, el doar îi zise: „Trebuie s-o vezi 
cu ochii tăi”. 

Cât timp Mark plătea intrarea și făcea schimb de amabilități 
cu patronul, Flick văzu cum acesta se schimbă brusc. Deveni 
mai prietenos, vocea îi era mai însuflețită, iar gesturile, mai 


VP - 135 


teatrale. Flick se întreba dacă fratele ei se transforma în 
altcineva după lăsarea serii. 

Coborâră un rând de scări până la subsol. Locul era slab 
luminat și plin de fum. Flick văzu pe o scenă joasă o orchestră 
alcătuită din cinci membri, un rând de mese, un ring de dans 
mic și câteva separeuri în zona mai întunecată a încăperii. Se 
întreba dacă era un club doar pentru bărbaţi, genul de local 
frecventat doar de indivizi ca Mark, „genul care nu se însurau”. 
Deși obișnuiţii localului erau mai mult bărbaţi, se aflau acolo și 
câteva fete, unele foarte elegant îmbrăcate. 

— Salutare, Markie, spuse un chelner și îi puse lui Mark mâna 
pe umăr, aruncându-i lui Flick o privire plină de ostilitate. 

— Robbie, ţi-o prezint pe sora mea, zise Mark. O cheamă 
Felicity, dar noi i-am zis tot timpul Flick. 

Atitudinea chelnerului se schimbă, acesta zâmbindu-i acum 
prietenește. N 

— Încântat de cunoștință. Îi conduse la o masă. 

Flick își dădu seama că Robbie crezuse că era prietena lui 
Mark și o urâse pentru că-l convinsese pe Mark să „schimbe 
taberele”. Apoi se înmuiase, când aflase că era de fapt sora lui. 

Mark îi zâmbi lui Robbie și îi zise: 

— Ce mai face Kit? 

— Bine, bănuiesc, răspunse Robbie iritat. 

— V-aţi certat, nu? 

Mark era fermecător. Aproape flirta. Flick nu mai văzuse 
niciodată această latură a fratelui său. Se gândea că acesta 
putea fi adevăratul Mark. Persoana discretă din timpul zilei era 
probabil o mască. 

— Când nu ne-am certat noi? îl întrebă Robbie. 

— Nu te apreciază, îi zise Mark cu tristeţe exagerată, 
atingându-i mâna lui Robbie. 

— Ai dreptate. Vreți ceva de băut? 

Flick comandă scotch, iar Mark un martini. & 

Flick nu știa multe despre acest gen de bărbaţi. li fusese 
prezentată prietenului lui Mark, Steve, și vizitase apartamentul 
pe care-l împărțeau, dar nu-i cunoscuse pe niciunul dintre 
prietenii lor. Deși era foarte curioasă ce se petrecea în lumea 
lor, nu i se părea normal să pună întrebări. 


VP - 136 


Nici măcar nu știa cum își spuneau unii altora. Toate cuvintele 
pe care le știa ea erau mai mult sau mai puţin jignitoare: 
pederast, homo, poponar, fătălău. 

— Mark, zise ea, cum le spui bărbaţilor cărora, știi tu, le plac 
bărbaţii? 

Mark rânji. 

— Muzicali, dragă, zise el, gesticulând ca o femeie. 

Flick se gândi că nu trebuia să uite asta. Acum pot să-i spun 
lui Mark: Este el „muzical”? Învăţase primul cuvânt din codul lor 
secret. 

O blondă înaltă într-o rochie roșie de seară își făcu apariţia pe 
scenă în ropote de aplauze. 

— O cheamă Greta, spuse Mark. Pe timp de zi este ingineră 
de telecomunicaţii. 

Greta începu să cânte „Nobody Knows You When You're Down 
and Out”18. Avea o voce puternică, melancolică, dar Flick 
observă imediat că avea accent nemţesc. Zbierând în urechea 
lui Mark ca să acopere orchestra, îi zise: 

— Parcă mi-ai zis că e franţuzoaică. 

— Vorbește franceza, o corectă el. Dar e nemţoaică. 

Flick era foarte dezamăgită. Nu era deloc bine. Greta va avea 
același accent german când va vorbi franceză. 

Publicul o iubea pe Greta, aplaudând frenetic după fiecare 
cântec, chiuind și fluierând când se unduia pe scenă în ritmul 
muzicii. Flick nu putea să se liniștească și să se bucure de 
spectacol. Era prea îngrijorată. Tot nu avea un inginer de 
telecomunicaţii și își pierduse jumătate de seară venind aici 
după cai verzi pe pereţi. 

Ce să facă? Se gândea cât timp avea să-i ia să înveţe chiar ea 
însăși câte ceva despre telecomunicaţii. Se descurca pe partea 
tehnică. Construise un radio la școală. Oricum, trebuia să știe 
câte ceva ca să distrugă eficient echipamentul. Putea oare să 
facă un curs de două zile, poate cu cineva de la Poșta Centrală? 

Problema era că nimeni nu știa exact ce fel de echipament 
aveau să găsească sabotorii când intrau în castel. Putea fi 
franțuzesc, nemţțesc sau o combinaţie, posibil și dispozitive 
americane - SUA erau cu mult înaintea Franţei în industria de 
telecomunicații. Existau multe tipuri de echipament, iar castelul 


18 „Nimeni nu știe când ești singur și abătut” - melodie scrisă în 1923 de Jimmy Cox. 
(n.tr.). 


VP - 137 


avea mai multe destinaţii. Acolo se aflau o centrală telefonică 
manuală, una automată, o centrală de tranzit, care le conecta 
pe celelalte două, și o staţie de amplificare pentru noua cale de 
comunicaţie cu Germania. Dar numai un inginer cu experiență 
ar fi putut să-și dea seama despre ce era vorba acolo. 

Bineînţeles că erau ingineri în Franţa și putea găsi o femeie - 
dacă avea timp. Nu era o idee bună, dar nu o excludea. SOE 
putea trimite un mesaj fiecărei celule a Rezistenței. Dacă exista 
vreo femeie care se potrivea profilului, îi va lua o zi sau două să 
ajungă la Reims, ceea ce era în regulă. Dar planul nu era foarte 
sigur. Oare exista o femeie inginer de telecomunicaţii în 
Rezistența franceză? Dacă nu, Flick va pierde două zile ca să 
afle că misiunea era sortită eșecului. 

Nu, avea nevoie de mai multă siguranţă. Se gândi din nou la 
Greta. Nu putea trece drept franțuzoaică. Cei din Gestapo poate 
nu și-ar fi dat seama de accentul ei, pentru că și ei aveau 
același accent, dar poliţia franceză, da. Trebuia oare să se dea 
drept franţuzoaică? Erau multe nemţoaice în Franţa: neveste de 
ofițeri, tinere din cadrul forțelor armate, șoferiţe, dactilografe și 
telegrafiste. Flick ardea iar de nerăbdare. De ce nu? Greta putea 
pretinde că e secretară a forțelor armate. Nu, ar putea cauza 
probleme - un ofițer ar putea începe să-i dea ordine. Ar fi fost 
mai în siguranţă dacă se îmbrăca în civil. Putea fi nevasta tânără 
a unui ofiţer care trăia cu soțul la Paris - nu, la Vichy, era mai 
departe. Greta ar fi trebuit să explice de ce călătorea cu un grup 
de franţuzoaice. Poate una dintre ele putea să se dea drept 
servitoarea ei. 

Dar ce avea să se întâmple când intrau în castel? Flick era 
absolut sigură că nu existau nemţoaice care să lucreze ca femei 
de serviciu în Franța. Cum putea oare Greta să nu trezească 
bănuieli? Nemţii nu aveau să-și dea seama de accentul ei, dar 
francezii, da. Putea oare să nu scoată o vorbă în prezența unui 
francez? Să spună că are laringită? 

Flick se gândea că putea să reușească doar pentru câteva 
minute. 

Nu era un plan perfect, dar era mai bun decât altele. 

Greta își termină numărul cu un blues foarte sugestiv, intitulat 
„Kitchen Man”, plin de cuvinte cu subînţeles. Publicului îi plăcea 
următorul vers: „Când îi mănânc gogoșile, tot ce las e gaura”?*. 


19 în original: When I eat his doughnuts, all I leave is the hole. (n.tr.). 
VP - 138 


Părăsi scena într-un ropot de aplauze. Mark se ridică în picioare 
și zise: 

— Putem discuta cu ea în cabină. 

Flick îl urmă printr-o ușă de lângă scenă, apoi pe un coridor 
împuţit din ciment, până într-o zonă infectă ticsită cu navete de 
bere și gin. Semăna cu pivniţa unui bar prăpădit. Ajunseră în 
faţa unei uși pe care se afla o stea roz fixată cu piuneze. Mark 
bătu la ușă și intră fără să mai aștepte un răspuns. 

Camera minusculă avea o măsuță de toaletă, o oglindă cu 
becuri pentru machiaj pe margini, un taburet și un poster cu 
Greta Garbo în filmul 7wo-Faced Woman. O perucă blondă era 
pusă pe un stativ ce semăna cu un cap. Rochia roșie pe care 
Greta o purtase pe scenă atârna de un cui din perete. Stând pe 
scăunelul din fața oglinzii, Flick văzu, spre totala ei surprindere, 
un bărbat tânăr cu pieptul păros. 

Scoase un icnet. 

Era fără îndoială Greta. Faţa îi era puternic machiată, buzele 
date cu un ruj de culoare aprinsă, avea gene false, sprâncenele 
pensate și un strat de fond de ten care ascundea barba închisă 
la culoare. Părul era tuns foarte scurt, cu siguranţă pentru a-și 
putea pune mai bine în evidenţă peruca. Sânii falși erau probabil 
fixaţi de rochie, dar Greta purta și un jupon, dresuri și pantofi 
roșii cu toc. 

Flick se repezi la Mark. 

— Nu mi-ai zis! îl mustră ea. 

El râdea încântat. 

— Flick, ţi-l prezint pe Gerhard, zise el. Se amuză foarte tare 
când oamenii sunt păcăliți. 

Flick își dădu seama că Gerhard era mulțumit. Normal că se 
bucura că fusese luat drept femeie. Era o laudă adusă artei sale. 
Nu trebuia să-și facă griji că îl jignise. 

Dar era bărbat. Și ea avea nevoie de o ingineră de 
telecomunicații. 

Flick era foarte dezamăgită. Greta ar fi fost ultima piesă de pe 
tabla de șah, femeia care ar fi întregit echipa. Acum misiunea 
era din nou periclitată. 

Era furioasă pe Mark. 

— Foarte urât din partea ta! îi zise ea. Am crezut că vrei să 
mă ajuţi, dar ţi-ai bătut joc de mine. 


20 Femeia cu două feţe. (n.tr.). 
VP - 139 


— Deloc, îi zise Mark indignat. Dacă ai nevoie de o femeie, ia- 
o pe Greta. 

— Nu pot, zise Flick. Era o idee ridicolă. 

Sau poate nu? Greta o păcălise pe ea. Probabil că îi va induce 
în eroare și pe cei din Gestapo. Dacă o arestau și o dezbrăcau 
aveau să afle adevărul, dar, dacă se ajungea acolo, oricum nu 
mai avea nicio șansă. 

Se gândea la ierarhia din SOE și la Simon Fortescue de la MI6. 

— Șeful cel mare nu va fi niciodată de acord cu așa ceva. 

— Nu le spune nimic, îi sugeră Mark. 

— Cum să nu le spun? Flick fu mai întâi șocată, apoi intrigată 
de idee. Dacă Greta îi păcălea pe cei de la Gestapo, putea și să 
inducă în eroare pe oricine de la SOE. 

— De ce nu? o întrebă Mark. 

— De ce nu? repetă Flick. 

— Mark, dragul meu, despre ce e vorba aici? îl întrebă 
Gerhard. Accentul nemţesc era mai puternic când vorbea decât 
când cânta. 

— Nu prea știu nici eu, îi spuse Mark. Sora mea e implicată 
într-o operaţiune secretă. 

— Lasă-mă să explic, zise Flick. Dar întâi spune-mi câte ceva 
despre tine. Cum ai ajuns la Londra? 

— Ei bine, scumpo, de unde să încep? Gerhard își aprinse o 
țigară. Sunt din Hamburg. Cu doisprezece ani în urmă, când 
aveam șaisprezece ani și învățam meseria de inginer de 
telecomunicaţii, era un oraș minunat, barurile și cluburile de 
noapte erau pline de marinari care voiau să profite de timpul 
petrecut pe uscat. M-am distrat de minune. lar la optsprezece 
ani am întâlnit iubirea vieţii mele. Îl chema Manfred. 

Ochii lui Gerhard i se umplură de lacrimi, iar Mark îl ţinu de 
mână. 

Gerhard își trase nasul într-un fel nepotrivit pentru o femeie și 
continuă: 

— Întotdeauna mi-au plăcut hainele de damă, lenjeria intimă 
cu dantelă și tocurile înalte, pălăriile și poșetele. Ador foșnetul 
unei fuste lungi. Dar nu-mi prea reușea pe atunci. Nici măcar nu 
știam să mă dau cu tuș la ochi. Manfred m-a învăţat totul. El nu 
era travestit. Fața lui Gerhard se lumină. De fapt, era foarte 
masculin. Muncea ca docher. Dar mă adora când mă travesteam 
și m-a învățat cum s-o fac mai bine. 


VP - 140 


— De ce ai plecat? 

— L-au luat pe Manfred. Nenorociţii ăia de naziști, draga mea. 
Am petrecut cinci ani împreună, dar într-o noapte au venit după 
el și nu l-am mai văzut niciodată. A murit cu siguranţă, n-a 
rezistat în închisoare, dar nu știu nimic sigur. Lacrimile se 
amestecaseră cu rimelul și acum îi curgeau dâre negre pe 
obrajii pudraţi. Ar putea să mai fie în viaţă în unul din 
nenorocitele alea de lagăre. 

Flick era impresionată de durerea lui și de-abia se stăpânea 
să nu plângă. Se întreba de ce oare oamenii își făceau rău unii 
altora. De ce oare îi chinuiau naziștii pe niște excentrici 
inofensivi ca Gerhard. 

— Așa că am ajuns la Londra, zise Gerhard. Tatăl meu era 
englez. Fusese marinar din Liverpool, care debarcase la 
Hamburg și se îndrăgostise de o nemţoaică drăguță, cu care s-a 
și căsătorit. A murit când eu aveam doi ani, așa că nu l-am 
cunoscut niciodată, dar mi-a dat numele de familie, O'Reilly, și 
am avut tot timpul dublă cetăţenie. Mi-am cheltuit toate 
economiile ca să obțin un pașaport în 1939. După cum au 
evoluat lucrurile, am făcut-o la țanc. Din fericire, un inginer de 
telecomunicaţii își găsește ușor de lucru în orice oraș. Așa că 
iată-mă aici, mândria Londrei, cea mai ciudată divă. 

— E o poveste tare tristă, zise Flick. Îmi pare rău. 

— Îţi mulţumesc, scumpete. Dar lumea e plină de povești 
triste în zilele noastre, nu-i așa? De ce te interesează a mea? 

— Am nevoie de o ingineră de telecomunicaţii. 

— De ce, pentru numele Domnului? 

— Nu pot să-ți spun mai multe. Cum a zis și Mark, e o 
operaţiune secretă. Dar pot să-ţi spun doar că e o treabă foarte 
periculoasă. S-ar putea să fii omorât. 

— Înfiorător! Îți poţi închipui că nu prea mă descurc cu 
treburile grele. Mi-au zis că nu corespund din punct de vedere 
psihic ca să servesc în armată, și pe bună dreptate. Jumătate 
din echipă ar fi vrut să mă bată măr și cealaltă jumătate s-ar fi 
strecurat noaptea la mine în pat. 

— l-am găsit pe toţi durii de care am nevoie. De la tine îmi 
trebuie pricepere. 

— Adică am o șansă de a le face rău nenorociţilor ălora de 
naziști? 


VP - 141 


— Cu siguranţă. Dacă reușim, regimul lui Hitler va fi foarte 
afectat. 

— Atunci, draga mea, eu sunt femeia de care ai nevoie. 

Flick zâmbi. „Doamne, se gândi ea, am izbutit”. 


VP - 142 


A PATRA ZI 


Miercuri, 31 mai 1944 
CAPITOLUL 17 


În toiul nopţii, pe drumurile din sudul Angliei, traficul se 
întețea. Convoaie imense de camioane ale armatei treceau în 
viteză pe toate autostrăzile, vâjâind prin orașele învăluite în 
întuneric, în drumul lor spre coastă. Sătenii înmărmuriţi stăteau 
la ferestre și se uitau, nevenindu-le să creadă, la șirul nesfârșit 
de camioane care îi treziseră din somn. 

— Doamne sfinte! exclamă Greta. Chiar va avea loc o invazie. 

Ea și Flick părăsiseră Londra la scurt timp după miezul noptii, 
cu o mașină închiriată, un Lincoln Continental alb, pe care Flick 
o conducea cu plăcere. Greta purta o ţinută mai puţin fistichie, o 
rochie simplă neagră, iar pe cap avea o perucă brunetă. 

Flick spera ca Greta să-și știe bine meseria, așa cum îi 
spusese Mark. Lucra ca inginer la Poșta Centrală, așa că 
probabil se pricepea la telefonie. Dar Flick nu avusese încă timp 
să o testeze. Acum, când erau în urma unui transportator de 
tancuri, Flick îi explică în ce constă misiunea, sperând ca din 
discuţia lor să nu reiasă că Greta avea goluri serioase în 
cunoştinţe. 

— In castel se află o nouă centrală telefonică automată 
instalată de nemți pentru a face față numărului crescând de 
telefoane și mesaje telegrafice dintre Berlin și forțele de 
ocupație. 

La început, Greta se arătă sceptică în privinţa planului. 

— Dar, draga mea, chiar dacă reuşim, ce-i împiedică pe nemți 
să redirecţioneze apelurile în reţea? 

— Volumul traficului. Sistemul e suprasolicitat. Centrul de 
comandă al armatei, numit „Zeppelin”, din afara Berlinului, 
preia zilnic 120 000 de convorbiri interurbane și 20 000 de 
mesaje telegrafice. Vor fi și mai multe când vom invada Franţa. 
Dar cea mai mare parte a sistemului francez constă în centrale 

VP - 143 


manuale. Acum imaginează-ţi că principala centrală automată 
se defectează și toate acele apeluri trebuie efectuate pe stil 
vechi, ceea ce va dura de zece ori mai mult. Aproape nouăzec 
la sută din ele nu vor mai ajunge la destinaţie. 

— Armata ar putea să interzică convorbirile între civili. 

— Nu va schimba foarte mult lucrurile. Convorbirile civililor 
reprezintă o mică parte din total. 

— In regulă. Greta căzu pe gânduri. Am putea să distrugem 
stelajul echipamentului de bază. 

— Asta ce face? 

— Asigură tonul și voltajul sunetului pentru apelurile 
automate. lar translatorii de înregistrare transformă prefixul 
zonei apelate într-o instrucţiune de direcționare. 

— Asta ar putea afecta toată centrala? 

— Nu, iar stricăciunile pot fi reparate. Trebuie să distrugi 
centrala manuală, pe cea automată, amplificatorii de distanţă, 
centrala telex și amplificatorii telegrafici - care probabil se află 
în încăperi diferite. 

— Nu uita că nu putem lua cu noi cantități mari de explozibil - 
doar ce-ar putea ascunde șase femei în genţile lor. 

— Atunci avem o problemă. 

Michel  discutase despre această problemă cu Arnaud, 
membru al celulei de rezistență Bollinger care lucra pentru 
Postes, Télégraphes, Téléphones, dar Flick nu-i pusese întrebări 
detaliate, iar Arnaud fusese ucis în ambuscadă. 

— Trebuie ca toate sistemele să aibă ceva în comun, spuse 
ea. 

— Da - o PCD. 

— Ce-i aia? 

— O placa comună de distribuţie. Două seturi de terminale pe 
doi suporţi mari. Toate cablurile din exterior ajung pe o parte a 
plăcii; toate cablurile de la reţea, pe partea cealaltă; și sunt 
conectate prin elemente de fixare. 

— Astea pe unde mai sunt? 

— Intr-o cameră de lângă cea a cablurilor. Ar fi nevoie de o 
explozie suficient de puternică pentru a topi cuprul din fire. 

— Cât timp ar lua reconectarea cablurilor? 

— Câteva zile. 


VP - 144 


— Eşti sigur? Când cablurile de pe strada mea au fost tăiate la 
explozia unei bombe, inginerul de la poștă le-a reconectat în 
câteva ore. 

— Reparaţiile de pe stradă sunt simple, doar se reconectează 
capete disparate, roșu cu roșu și albastru cu albastru. Dar o PCD 
are sute de legături în cruce. Și două zile e puţin, asta 
presupunând că cei care repară au cartelele perforate. 

— Cartele perforate? 

— Le arată cum se conectează cablurile. De obicei, se află 
într-un dulap din camera cu PCD. Dacă le incendiem și pe 
acestea, vor avea nevoie de săptămâni de probe ca să-și dea 
seama cum se fac conexiunile. 

Flick își aminti că Michel spusese că Rezistenţa avea pe 
cineva în PTT gata să distrugă dosarele în duplicat de la sediul 
central. 

— Sună bine. Acum ascultă. Dimineața, când le explic și 
celorlalte în ce constă misiunea, o să le spun cu totul altceva. 

— De ce? 

— Pentru ca misiunea să nu fie pusă în pericol în caz că una 
dintre noi e arestată și interogată. 

— Aha. Greta se întristase. Ce groaznic! 

— Tu ești singurul care știe adevăratul scop, așa că nu mai 
spune nimănui. 

— Nu-ţi face griji. Poponarii știu să ţină un secret. 

Flick fu uimită de limbajul lui, dar nu făcu niciun comentariu. 

e 

Școala de bune maniere se afla pe terenul uneia dintre cele 
mai impunătoare case din Anglia. Beaulieu, pronunţat Bewly, 
era o proprietate foarte întinsă din New Forest, lângă coasta de 
sud. Reședința principală, Palace House, era casa Lordului 
Montagu. În pădurile învecinate se aflau numeroase case, toate 
destul de mari. Cele mai multe dintre ele fuseseră părăsite la 
începutul războiului: proprietarii mai tineri se înrolaseră în 
armată, iar cei mai în vârstă aveau destui bani ca să plece într- 
un loc mai sigur. Douăsprezece dintre clădiri fuseseră 
rechiziţionate de SOE și erau folosite pentru instruirea agenţilor 
în ceea ce privește protecția, operaţiunile radio, citirea de hărţi 
și pregătirea pentru îndeletniciri mai murdare precum jaful, 
sabotajul, falsul și omorârea rapidă. 


VP - 145 


Ajunseră acolo la trei dimineaţa. Flick conduse pe un drum 
accidentat și trecu pe lângă un ţarc cu vite înainte să oprească 
în faţa unei case mari. De câte ori venea aici, i se părea că intră 
într-o lume de basm, una în care înșelăciunea și violența erau 
subiecte obișnuite de conversaţie. Și clădirea în sine părea de 
pe altă lume. Deși avea vreo douăzeci de dormitoare, era 
construită ca o casă de ţară - era o modă în arhitectură în anii 
de dinaintea Primului Război Mondial. Arăta ciudat în lumina 
lunii, cu coșurile și lucarnele ei, acoperișurile înclinate și 
arcadele cu ţigle. Totul era ca o poză dintr-o carte pentru copii, 
cu o casă mare și întortocheată unde te puteai juca de-a v-aţi 
ascunselea toată ziua. 

Casa era cufundată în tăcere. Flick știa că și restul echipei se 
afla aici, dar, cu siguranţă, dormeau. Cunoștea bine clădirea și 
găsi două camere libere în pod. Ea și Greta se duseră în cele din 
urmă la culcare. Flick mai rămase o vreme trează, gândindu-se 
cum avea să facă din acel grup de inadaptate social o unitate de 
luptă, dar curând o luă somnul. 

Se trezi la șase. De la fereastra din camera ei se vedea 
estuarul Solent. In lumina cenușie a dimineţii, apa avea culoarea 
argintie a mercurului. Încălzi niște apă într-un ibric și îl duse în 
camera Gretei ca să se radă. Apoi le trezi pe celelalte. 

Percy și Paul ajunseră primii în bucătăria cea mare din spatele 
casei, Percy ceru ceai, iar Paul cafea. Flick le spuse să-și facă 
singuri. Nu intrase în SOE ca să servească bărbați. 

— Eu îţi mai fac câteodată ceai, îi zise Percy indignat. 

— O faci cu un aer noblesse oblige, i-o întoarse ea. Ca un 
duce care îi deschide ușa unei servitoare. 

Paul chicoti. 

— Voi doi mă faceți să leșin de râs. 

Un bucătar al armatei ajunse la 6:30 și în scurt timp stăteau 
toți în jurul mesei mari și mâncau ochiuri cu șuncă. Mâncarea nu 
era raţionalizată pentru agenţii secreţi: trebuiau să aibă putere. 
Odată ce plecau în misiune, puteau trece zile întregi până să 
mănânce ceva consistent. 

Fetele coborâră una câte una. Flick fu uimită când o văzu 
pentru prima oară pe Maude Valentine: nici Percy, nici Paul nu-i 
spuseseră cât de drăguță era. Era îmbrăcată impecabil și 
mirosea a parfum bun, se dăduse cu un ruj aprins pe buzele ca 


VP - 146 


două petale de trandafir, arătând de parcă se ducea să ia 
prânzul la Savoy. Se așeză lângă Paul și îi zise pe un ton aluziv: 

— Ai dormit bine, domnule maior? 

Flick se simţi ușurată să vadă faţa întunecată ca de pirat a lui 
Ruby Romain. Nu ar fi fost deloc mirată dacă ar fi aflat că Ruby 
fugise astă-noapte pentru totdeauna. Bineînţeles că Ruby putea 
fi arestată din nou pentru crimă. Nu fusese exonerată: doar se 
renunţase la acuzaţii. Dar putea fi pusă oricând sub acuzare 
pentru crimă. Asta ar fi putut s-o împiedice pe Ruby să dispară, 
însă ea era tare ca piatra și poate hotărâse să profite de șansa 
ce i se oferea. 

În acea dimineaţă, Jelly Knight își arăta adevărata vârstă. 
Stătea lângă Percy și îi zâmbea cu căldură. 

— Cred că ai dormit buștean, îi zise ea. 

— Cu conștiința împăcată, îi răspunse el. 

Ea râse. 

— Tu n-ai o afurisită de conștiință. 

Bucătarul îi dădu o farfurie de ochiuri cu șuncă, dar ea se 
strâmbă. 

— Nu, mulţumesc, dragule, zise ea. Trebuie să am grijă de 
siluetă. 

La micul dejun bea de obicei o ceașcă de cafea și fuma câteva 
țigări. 

Când intră Greta pe ușă, lui Flick i se tăie respiraţia. 

Purta o rochie drăguță din bumbac cu sâni mici și falși. O 
jachetă roz îi îndulcea silueta, iar o eșarfă de sifon îi ascundea 
gâtul atât de masculin. Purta peruca scurtă și brunetă. Faţa îi 
era pudrată la greu, dar folosise puţin ruj și fard de ochi. Spre 
deosebire de cântăreața provocatoare de pe scenă, astăzi juca 
rolul unei tinere fete simple, care se simţea poate un pic 
rușinată că e așa înaltă. Flick o prezentă celorlalte și le studie 
reacţiile. Acesta era primul test pe care trebuia să-l treacă 
Greta. 

Toate îi zâmbiră plăcut, nepărând să observe ceva ciudat, iar 
Flick răsuflă ușurată. 

În afară de Maude, cealaltă femeie pe care Flick nu o 
cunoscuse încă era Lady Denise Bowyer. Percy o intervievase la 
Hendon și o recrutase, în ciuda faptului că era indiscretă. Se 
dovedise a fi o fată simplă cu părul negru și un aer sfidător. Deși 
era fiica unei marchize, îi lipsea acea încredere în sine specifică 


VP - 147 


fetelor din aristocrație. Lui Flick îi părea rău de ea, dar Denise 
era prea lipsită de farmec pentru a fi plăcută. 

„Asta e echipa mea, se gândi Flick: o cochetă, o criminală, o 
spărgătoare de seifuri, un travestit și o aristocrată ciudată”. Işi 
dădu seama că mai lipsea cineva: cealaltă aristocrată. Diana nu- 
și făcuse încă apariţia. Și era 7:30 acum. 

— l-ai spus Dianei că trezirea e la șase? îl întrebă Flick pe 
Percy. 

— Le-am zis tuturor. 

— Și am bătut la ușa ei la 6:15. Flick se ridică în picioare. Mă 
duc să văd ce-i cu ea. Dormitorul zece, da? 

Se duse sus și bătu la ușa Dianei. Nu-i răspunse nimeni, așa 
că intră. Camera arăta de parcă fusese bombardată - o valiză 
deschisă pe patul mototolit, perne pe podea, chiloți pe măsuta 
de toaletă - dar Flick știa că era normal. Diana fusese mereu 
înconjurată de femei care făceau mereu curat după ea. Mama 
lui Flick fusese una dintre acele femei. Nu, Diana se dusese pur 
și simplu undeva. „Ar fi trebuit să fie conștientă că nu mai avea 
timp de pierdut”, își zise Flick nervoasă. 

— A dispărut, le spuse ea celorlalţi. O să începem fără ea. Se 
așeză în capul mesei. Ne așteaptă două zile de antrenamente. 
Apoi, vineri seară ne parașutăm în Franța. Suntem o echipă 
formată doar din femei, pentru că nouă ne e mai ușor să ne 
deplasăm prin Franţa sub ocupaţie - cei de la Gestapo sunt mai 
puțin bănuitori în privinţa femeilor. Misiunea noastră este să 
aruncăm în aer un tunel de lângă satul Marles, nu departe de 
Reims, de pe calea ferată ce leagă Frankfurt de Paris. 

Flick se uită la Greta, care știa că nu asta aveau să facă. Ea 
stătea liniștită, ungând cu unt o felie de pâine și nu întâlni 
privirea lui Flick. 

— Cursul de pregătire pentru un agent trebuie să dureze trei 
luni, continuă Flick. Dar tunelul trebuie distrus până luni seară. 
În două zile, sperăm să vă putem oferi niște noţiuni de 
siguranţă, să vă învăţăm cum să vă parașutați, să mânuiţi arme 
și cum să omorâţi oameni fără să faceţi niciun zgomot. 

Maude era palidă, în ciuda machiajului. 

— Să omorâm oameni? întrebă ea. Doar nu te aștepți ca o 
fată să facă așa ceva! 

— În caz că nu știai, e război, i-o întoarse Jelly dezgustată. 


VP - 148 


Diana veni din grădină, având pe ea frunze care i se 
agăţaseră de pantalonii de postav. 

— M-am plimbat prin pădure, zise ea entuziasmată. E 
minunat. la priviţi ce mi-a dat grădinarul. Scoase câteva roșii 
coapte din buzunar și le dădu drumul pe masa din bucătărie. 

— Diana, ai întârziat la instructaj. 

— lartă-mă, dragă, am ratat cumva minunata voastră 
conversație? 

— Acum ești în armată, îi aminti Flick exasperată. Când ţi-am 
spus să fii în bucătărie până în șapte, am vorbit serios. 

— Sper că nu ai de gând să-mi ţii acum lecţii de morală, nu? 

— Stai jos și taci din gură! 

— lartă-mă, dragă! 

— Diana, când îţi zic să taci din gură, nu-mi spui „lartă-mă, 
dragă”, urlă Flick. Și să nu-mi mai zici vreodată „dragă”. Doar 
taci naibii din gură. 

Diana se așeză tăcută, dar arăta de parcă ar fi vrut să se 
razvrătească. „La naiba, n-am gestionat situaţia prea bine”, se 
gândi Flick. 

Ușa de la bucătărie se trânti și intră un bărbat musculos la 
vreo patruzeci de ani. Avea trese de sergent pe epoletți. 

— Bună dimineaţa, fetelor! zise el cu voioșie. 

— Acesta este sergentul Bill Griffiths, unul dintre instructorii 
voștri, le explică Flick. 

Nu-l plăcea deloc pe Bill. Ca instructor al armatei, era mult 
prea interesat de lupta corp la corp și nu-i părea deloc rău când 
rănea pe cineva. Ea observase că era și mai dur cu femeile. 

— Suntem aproape gata, sergent, așa că te rog să începi. Se 
dădu într-o parte și se sprijini de perete. 

— Dorinţa ta e lege, zise el inutil. Îi luă locul în capul mesei. 
Să sari cu parașuta, începu el, este ca și cum ai sări de pe un zid 
înalt de patru metri. Tavanul bucătăriei este puţin mai scund de 
atât, așa că e ca și cum aţi sări în grădină de la etaj. 

Flick o auzi pe Jelly spunând în șoaptă „O, Doamne”. 

— Nu puteţi cădea în picioare fără să vă îndoiţi genunchii, 
continuă Bill. Dacă încercaţi să cădețţi în poziţie de drepţi, vă 
veţi rupe picioarele. Singurul lucru pe care trebuie să-l faceţi e 
să cădeți. Așa că primul lucru pe care îl aveţi de învăţat este 
cum să cădeţi. Dacă vreţi să vă păstraţi curate hainele de pe 


VP - 149 


voi, duceţi-vă la sala de antrenamente de acolo și puneţi-vă 
salopete pe voi. Dacă vă adunați în trei minute, putem începe. 

In timp ce femeile se schimbau, Paul plecă. 

— Trebuie să facem mâine un antrenament cu parașuta și o 
să mi se spună că nu sunt avioane disponibile, îi zise el lui Flick. 
Mă duc la Londra să dau niște ordine. Mă întorc diseară. Flick se 
întrebă dacă avea să se vadă și cu prietena lui. 

In grădină erau o masă veche din pin, un șifonier hidos din 
mahon din epoca victoriană și o scară înaltă de patru metri. Jelly 
era descurajată. 

— Sper că nu ne puneţi să sărim de pe nenorocitul ăla de 
dulap, nu? o întrebă ea speriată pe Flick. 

— Nu înainte să-ţi arătăm cum, îi zise ea. Ai să vezi ce ușor e. 

— Ticălosule, îi zise Jelly lui Percy. In ce rahat m-ai băgat? 

Când toate erau pregătite, Bill le spuse: 

— Întâi vom învăţa cum să cădem de la nivelul solului. Sunt 
trei modalităţi: înainte, înapoi și pe o parte. 

Le arătă fiecare variantă, căzând la pământ fără niciun efort și 
ridicându-se din nou cu o agilitate de gimnast. 

— Trebuie să-ţi ţii picioarele strânse. Se uită cu subiînţeles la 
ele și zise: Ca toate fetele de altfel. Nimeni nu râse. Nu ridicați 
braţele ca să atenuați căderea, ci ţineţi-le pe lângă corp. Nu vă 
speriaţi că puteți să vă răniţi. Dacă vă rupeţi un braţ, o să vă 
doară și mai tare. 

Flick se aștepta ca fetele mai tinere să n-aibă probleme. 
Diana, Maude, Ruby și Denise reușiră să cadă ca niște atlete 
după ce li se arătase. Ruby, care făcuse acest lucru din poziţia 
de drepţi, își pierdu răbdarea cu exerciţiul. Se urcă în vârful 
scării. 

— Nu încă! zbieră Bill la ea, dar era prea târziu. 

Sări din vârf și ateriză perfect. Apoi se îndepărtă, se așeză sub 
un copac și-și aprinse o ţigară. Flick se gândea că Ruby avea să- 
i dea mari bătăi de cap. 

Dar Flick era mai îngrijorată în privinţa lui Jelly. Era un 
membru de bază al echipei, singura care se pricepea la 
explozibili. Dar își pierduse suplețea de altă dată de ceva timp. li 
va fi greu să se parașuteze. Dar se descurcă. Căzând din poziţia 
de drepţi, se lovi de pământ și înjură când se ridică, dar era gata 
să înceapă din nou. 

Spre uimirea lui Flick, cel mai prost se descurca Greta. 


VP - 150 


— Nu pot să fac asta, îi zise lui Flick. Ti-am zis că nu-s bună la 
chestiile astea. 

Era prima dată când Greta rostea mai mult de câteva cuvinte, 
iar Jelly se încruntă și bombăni: 

— Ce accent ciudat! 

— Hai să te ajut! îi zise Bill Gretei. Stai nemișcată. Relaxează- 
te. 

O apucă de umeri. Apoi, cu o mișcare bruscă, o aruncă la 
pământ. Căzu ca un bolovan și icni de durere. Se chinui să se 
ridice de jos și, spre dezamăgirea lui Flick, începu să plângă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zise Bill dezgustat. Ce 
oameni ne tot trimit? 

Flick îi aruncă o privire dușmănoasă. Nu voia să-și piardă 
inginera de telecomunicaţii din cauza lui Bill. 

— la-o mai ușor! se răsti la el. 

— Aia de la Gestapo sunt de o mie de ori mai ai dracu’, i-o 
întoarse el. 

Flick trebuia să plătească oalele sparte. O luă pe Greta de 
mână. 

— O să ne antrenăm noi două singure. Se duseră în altă parte 
a grădinii. 

— Îmi cer scuze, zise Greta. Nu pot să-l sufăr pe piticul ăla. 

— Știu. Hai să încercăm noi două. În genunchi! Îngenuncheară 
amândouă, una în faţa alteia, și se ţinură de mâini. Fă exact ce 
fac eu. Flick se aplecă ușor într-o parte. Greta făcu și ea la fel. 
Amândouă căzură la pământ, încă ţinându-se de mâini. Uite, 
zise Flick. N-a fost greu, nu? 

— De ce nu pot fi ca tine? îi zâmbi Greta. 

Flick ridică din umeri. 

— Bărbaţii ăștia! zise ea făcând o strâmbătură. Acum vrei să 
cazi din picioare? Facem la fel, ţinându-ne de mâini. 

O trecu pe Greta prin toate exerciţiile pe care le făcea Bill cu 
celelalte. Greta căpătă repede încredere în ea. Se întoarseră la 
grup. Celelalte săreau acum de pe masă. Greta li se alătură și 
ateriză perfect, iar celelalte femei o aplaudară. 

Apoi se apucară să sară de pe dulap, apoi de pe scară. Când 
Jelly sări de pe scară, se rostogoli perfect și se ridică în picioare, 
Flick o îmbrăţișă. 

— Sunt mândră de tine, zise ea. Foarte bine. 

Bill părea dezgustat. 


VP - 151 


— Ce armată mai e și asta, în care ești luat în brațe când faci 
ce ţi se ordonă? îi zise el lui Percy. 
— Bill, obișnuiește-te cu asta, îi spuse Percy. 


CAPITOLUL 18 


Ajunși în casa de pe rue du Bois, Dieter îi duse valiza lui 
Stephanie pe scări, până în dormitorul lui mademoiselle Lemas. 
Se uită la patul de o singură persoană făcut cu grijă, la comoda 
de modă veche din lemn de nuc și la locul pentru rugăciune cu 
rozariul de pe pupitru. 

— Nu va fi ușor să pretinzi că e casa ta, îi spuse el nerăbdător, 
punând valiza pe pat. 

— O să susțin că am moștenit-o de la mătușa mea și că mi-a 
fost prea lene să o aranjez după gustul meu, zise ea. 

— Nu-i rău. Oricum, trebuie să faci un pic dezordine. Deschise 
valiza, scoase un neglijeu negru și îl aruncă pe scaunul de 
rugăciune. 

— Deja arată mai bine, zise Dieter. Ce faci dacă sună 
telefonul? Stephanie se gândi preţ de un minut. Când vorbi, 
vocea ei era mai joasă, iar în loc să folosească accentul ei 
parizian, vorbea acum ca mica nobilime din provincie. 

— Alo, da, mademoiselle Lemas la telefon, cine este, vă rog? 

— Foarte bine, o lăudă Dieter. Vocea ei prefăcută nu avea 
cum să păcălească o rudă sau un prieten apropiat, dar alţii nu ar 
fi sesizat nimic în neregulă, mai ales dacă vocea era 
distorsionată din cauza liniei telefonice. 

Amândoi cercetară casa. Mai erau patru dormitoare, fiecare 
dintre ele fiind pregătit pentru oaspeţi, paturile făcute, iar un 
prosop curat atârna la fiecare lavoar. În bucătărie, unde ar fi 
trebuit să fie multe cratițe și o cafetieră, găsiră caserole cu 
mâncare și un sac cu orez care i-ar fi ţinut de foame lui 
mademoiselle Lemas pentru un an. Vinul din pivniţă era de 
proastă calitate, dar sticla de whisky de acolo era pe jumătate 
plină. În garajul de lângă casă se afla o mașină Simca Cinq de 
dinainte de război, versiunea franceză a Fiat-ului, pe care 
italienii îl numeau Topolino?!. Se afla într-o stare bună, iar în 


ZI Șoricel (Ib. italiană, în orig.). (n.tr.). 
VP - 152 


rezervor era benzină. Întoarse de manivelă, iar motorul porni 
imediat. Autorităţile nu i-ar fi permis lui mademoiselle Lemas să 
cumpere benzină, chiar și puţină câtă era, și piese de schimb 
pentru o mașină cu care doar se ducea la cumpărături. Vehiculul 
fusese cu siguranţă alimentat și întreţinut de cei din Rezistență. 
Se întreba ce explicaţie le dăduse autorităţilor. Le-o fi spus că 
era moașă. Vaca asta bătrână avea o minte bine organizată, 
remarcă Dieter. : 

Stéphanie pregăti prânzul. Făcuseră cumpărături pe drum. In 
magazine nu se găsea carne sau peşte, dar cumpăraseră 
ciuperci, o salată și o bucată de pain noir, pâinea pe care 
brutarii francezi o făceau din făină de proastă calitate și tărâțe, 
singurele pe care le aveau la dispoziţie. Stephanie făcu o salată, 
folosind ciupercile la prepararea unui risotto, și mai găsiră și 
niște brânză în cămară. Casa începea să arate locuită, cu 
firimituri pe masa din sufragerie și tigăi murdare în chiuveta de 
la bucătărie. 

— Războiul a fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat 
vreodată, îi zise Dieter pe când beau cafea. 

— Cum poţi să spui așa ceva? Va fi trimisă într-un lagăr de 
concentrare. 

— Gândește-te ce viaţă ducea înainte. O femeie singură, fără 
soț, fără familie, părinţii îi muriseră. Și iată că în viaţa ei apar 
tinerii ăștia, băieţi și fete curajoase, aflaţi în misiuni riscante. Îi 
vorbesc despre iubirile și temerile lor. li ascunde în casă, le dă 
whisky și ţigări, și după aia își ia rămas-bun de la ei, urându-le 
succes. A fost cea mai palpitantă perioadă din viaţa ei. Nu cred 
să fi fost vreodată mai fericită. 

— Poate că și-ar fi dorit o viaţă liniștită, mergând cu o 
prietenă să cumpere pălării, aranjând buchetele de flori pentru 
catedrală și ducându-se o dată pe an la Paris pentru un concert. 

— Nimeni nu-și dorește cu adevărat o viaţă liniștită. Dieter se 
uită pe fereastra din sufragerie. La naiba! O tânără venea pe 
alee, împingând o bicicletă cu un coș mare fixat pe roata din 
faţă. Cine dracu' o fi asta? 

Stephanie se uită îngrozită la acea fată. 

— Ce să fac? 

Dieter nu-i răspunse imediat. Intrusa era o fată simplă, slabă, 
îmbrăcată cu o pereche de pantaloni murdari și cu o cămașă de 
lucru, care avea două pete mari de transpiraţie la fiecare subraț. 


VP - 153 


Nu sună la sonerie, dar își duse bicicleta în curte. Era disperat. 
Oare de planul său avea să se aleagă atât de repede praful? 

— Intră pe ușa din spate. Cu siguranţă e o prietenă sau o 
rudă. Va trebui să născocești ceva. Du-te și întâmpin-o, iar eu o 
să stau aici și voi trage cu urechea. 

Auziră cum se deschide și se închide la loc ușa de la 
bucătărie. Fata spuse în franceză: 

— Bună dimineaţa, eu sunt. 

Stephanie se duse în bucătărie. Dieter stătea în ușa de la 
sufragerie. Auzea totul clar. 

— Cine ești? o întrebă nedumerită fata. 

— Stephanie, nepoata lui mademoiselle Lemas. 

Musafira părea în continuare foarte nedumerită. 

— Nu știam că are o nepoată. 

— Nici de tine nu mi-a zis nimic. Dieter sesiză amuzamentul 
din vocea lui Stephanie și își dădu seama că era amabilă. Nu 
vrei să stai jos? Ce e în coșul ăla? 

— Provizii. Eu sunt Marie. Locuiesc la ţară. Pot să fac rost de 
mâncare și-i mai aduc câte ceva lui... mademoiselle. 

— Am înţeles, zise Stephanie. Pentru... musafiri. Se auzi un 
foșnet, iar Dieter bănuia că Stephanie se uita prin mâncarea 
ambalată din coș. Minunat! Ouă... carne de porc... căpșuni. 

Dieter se gândea că de aceea era mademoiselle Lemas așa 
rotofeie. 

— Deci știi, îi zise Marie. 

— Știu toate secretele mătușicii, Marie. Când o auzi spunând 
„mătușicii”, Dieter își dădu seama că nici el și nici Stephanie nu 
o întrebaseră pe mademoiselle Lemas care e numele ei mic. Tot 
planul va cădea dacă Marie afla că Stephanie nu știa cum o 
cheamă pe „mătușica ei. 

— Unde e? 

— S-a dus la Aix. Îl mai ţii minte pe Charles Menton, diaconul 
de la catedrală? 

— Nu. 

— Eşti prea tânără. Era cel mai bun prieten al tatălui 
mătușicii, până când s-a pensionat și s-a dus să locuiască în 
Provence. Dieter era extrem de impresionat de cât de bine 
improviza Stephanie. Nu se pierdea cu firea și avea imaginaţie. 
A suferit un atac de cord, iar ea s-a dus să-l îngrijească. M-a 
rugat să am grijă de musafirii care o să mai vină. 


VP - 154 


— Când se întoarce? 

— Charles nu o s-o mai ducă mult. Oricum și războiul e pe 
terminate. 

— N-a pomenit nimănui de acest Charles. 

— Mi-a zis mie. 

Dieter se gândea că Stephanie avea să iasă basma curată. 
Dacă mai continua tot așa, Marie avea să plece convinsă. Le va 
spune unuia sau altuia ce se întâmplase, dar povestea pe care i- 
o spusese Stephanie era plauzibilă, fiind exact genul de 
întâmplare care se petrecea în cadrul mișcării de Rezistență. Nu 
era ca în armată: cineva ca mademoiselle Lemas putea să ia 
decizia unilaterală de a-și părăsi postul și să lase pe altcineva în 
locul ei. Acest lucru îi înnebunea pe liderii din Rezistență, dar nu 
puteau face nimic: toți membrii lor erau voluntari. 

Se simţea încrezător. 

— De unde ești? o întrebă Marie. 

— Locuiesc la Paris. 

— Mai are mătușa ta Valerie și alte nepoate ascunse? 

Deci așa, se gândi Dieter, pe mademoiselle Lemas o chema 
Valerie. 

— Nu cred. Eu nu mai știu de altele. 

— Minti! 

Marie îi vorbea pe alt ton. Se întâmplase ceva. Dieter oftă și 
scoase pistolul automat din haină. 

— Ce tot spui acolo? 

— Minţi. Nici măcar nu știi cum o cheamă. Nu Valerie, ci 
Jeanne. 

Dieter trase siguranţa din stânga și se pregăti să tragă. 

Dar Stephanie continua, tot sigură pe sine. 

— Intotdeauna îi spun așa mătușicii. Ești foarte obraznică. 

— Știam eu de la început, îi zise batjocoritor Marie. Jeanne n- 
ar avea niciodată încredere într-una ca tine, cu tocuri înalte și 
dată cu parfum. 

Dieter intră în bucătărie. 

— Ce păcat, Marie, zise ea. Dacă ai fi fost mai naivă sau mai 
proastă, ai fi scăpat. Dar acum ești arestată. 

— Ești o curvă de la Gestapo, îi zise Marie cu ură. 

Stephanie roși, jignită. 

Dieter se enervase atât de tare încât era cât pe ce să-i tragă 
una cu pistolul lui Marie. 


VP - 155 


— O să regreţi ce ai spus când vei fi în mâinile Gestapoului, îi 
zise el cu răceală. Sergentul Becker te va interoga. Când vei ţipa 
și vei sângera, cerșind îndurare, amintește-ţi de această insultă. 

Marie era pe punctul de o lua la sănătoasa. Dieter spera ca ea 
să facă asta. Astfel, putea să o împuște și problema se va 
rezolva. Dar ea nu fugi. După câtva timp, cedă nervos și izbucni 
în plâns. 

Lacrimile ei nu-l înduioșară. 

— Așază-te cu faţa în jos și cu mâinile la spate. 

Ea se supuse. 

El puse pistolul la loc în geacă. 

— Cred că am văzut o frânghie în pivniţă, îi zise lui Stephanie. 

— O aduc eu. 

Se întoarse cu o frânghie de atârnat rufe. Dieter îi legă lui 
Marie mâinile și picioarele. 

— O duc la Sainte-Cecile. N-o pot lăsa aici, poate apărea un 
agent britanic chiar azi. Se uită la ceas. Era ora două. Avea timp 
să o ducă la castel și să se întoarcă până în ora trei. Va trebui să 
te duci la criptă de una singură, îi zise lui Stephanie. la mașina 
mică din garaj. Eu o să fiu în catedrală, deși nu o să mă poți 
vedea. 

O sărută. Ca un soţ care pleacă la serviciu, se gândi el, 
amuzat și melancolic. O luă pe Marie de jos și și-o puse pe umăr. 
— Trebuie să mă grăbesc, zise el, și se duse la ușa din spate. 

leși afară, apoi se întoarse. 

— Ascunde bicicleta! 

— Nu-ţi face griji! îi spuse Stephanie. 

O cără pe fata legată fedeleș prin curte și apoi în stradă. 
Deschise portbagajul mașinii și o trânti înăuntru. Dacă nu i-ar fi 
zis „curvă” iubitei lui, ar fi pus-o pe bancheta din spate. 

Trânti capacul de la portbagaj și se uită în jur. Nu văzu pe 
nimeni, dar se găsea mai tot timpul câte un curios pe o 
asemenea stradă, uitându-se prin obloane. Poate că o văzuseră 
ieri și pe mademoiselle Lemas cum era urcată de cineva într-o 
mașină de culoarea cerului. După ce demara, ar începe să 
vorbească de bărbatul care pusese o fată în portbagajul unei 
mașini. Pe timp de pace, ar fi sunat la poliţie, dar nimeni din 
teritoriul ocupat n-ar vorbi cu forțele de ordine decât dacă era 
absolută nevoie, căci ar fi putut să se amestece și cei de la 
Gestapo. 


VP - 156 


Întrebarea care se punea era următoarea: Oare vor afla cei 
din Rezistență de arestarea lui mademoiselle Lemas? Reims era 
un oraș, nu un sat. Se făceau zilnic arestări: hoţi, criminali, 
contrabandiști, speculanţi, comuniști, evrei. Era foarte posibil ca 
tot ceea ce se întâmplase pe rue du Bois să nu ajungă la 
urechile lui Michel Clairet. 

Dar nimic nu era sigur. 

Dieter se urcă în mașină și porni spre Sainte-Cecile. 


CAPITOLUL 19 


Echipa trecuse destul de bine prin antrenamentele de 
dimineaţă, spre ușurarea lui Flick. Toate învăţaseră cum să 
aterizeze, care era cea mai grea fază a parașutării. La cursul de 
cartografie nu se descurcaseră prea bine. Ruby nu fusese în 
viaţa ei la școală și abia putea citi: o hartă era pentru ea ca o 
pagină în chineză. Pe Maude o nedumereau punctele cardinale, 
ca de pildă nord-nord-est, și îi făcea ochi dulci instructorului. În 
ciuda educaţiei alese de care avusese parte, Denise se dovedi 
incapabilă să descifreze coordonatele. Flick se gândea 
îngrijorată că, dacă echipa se despărțea în Franța, ea nu credea 
că ele aveau să se găsească unele pe altele. 

După-amiaza trecură la probe mai dure. Instructorul de tir era 
căpitanul Jim Cardwell, un tip foarte diferit de Bill Griffiths. Jim 
era un bărbat plăcut, cu trăsături colțuroase și cu o mustață 
deasă și neagră. Zâmbea înțelegător atunci când fetelor li se 
părea prea greu să nimerească un copac la șase pași distanță cu 
un pistol automat Colt de calibrul 45. 

Ruby știa să ţină un pistol automat în mână și să tragă cu 
precizie: Flick bănuia că mai trăsese cu arma. Ruby se simţea și 
mai bine când Jim o lua de umeri ca să-i arate cum să ţină pușca 
Lee-Enfield. Îi șopti ceva la ureche, iar ea îi zâmbi cu o sclipire 
șireată în ochii ei negri. Flick realiză că Ruby stătuse trei luni 
într-o închisoare pentru femei: nu-i de mirare că-i plăcea 
atingerea unui bărbat. 

Și Jelly se descurca destul de bine cu armele de foc. Dar Diana 
era de departe cea mai pricepută dintre toate. Folosind pușca, 


VP - 157 


nimeri mijlocul țintei cu fiecare foc, golind încărcătorul de cinci 
gloanțe în doi timpi și trei mișcări. 

— Foarte bine! îi zise Jim surprins. Ai putea să-mi iei locul! 

Diana se uită victorioasă spre Flick. 

— La unele chestii nu te pricepi așa bine, îi zise ea. 

Flick se întreba ce făcuse să merite așa ceva. Se gândea oare 
la zilele când mergeau la școală, când Flick se descurcase mai 
bine ca toţi? Încă o mai supăra acea rivalitate din copilărie? 

Numai Greta o dăduse în bară. Era mai femeie decât toate 
celelalte. Își punea mâinile la urechi, tresărea la fiecare 
împușcătură și-și închidea ochii îngrozită când apăsa pe trăgaci. 
Jim era răbdător cu ea, dându-i căști de protecţie ca să înăbușe 
zgomotul, ţinând-o de mână ca s-o înveţe cum să apese încet pe 
trăgaci, dar degeaba. 

— Pur și simplu nu sunt făcută pentru așa ceva! zise ea 
disperată. 

— Atunci ce dracu’ faci aici? o întrebă Jelly iritată. 

— Greta e inginer, interveni repede Flick. O să vă spună unde 
să puneţi explozibilul. 

— De ce avem nevoie de o ingineră nemţoaică? 

— Sunt englezoaică, le zise Greta. Tatăl meu s-a născut la 
Liverpool. 

— Dacă ăsta-i accent de Liverpool, atunci eu sunt ducesă de 
Devonshire, pufni Jelly cu scepticism. 

— Pastrează-ţi agresivitatea pentru cursul următor, o sfătui 
Flick. Vom exersa lupta corp la corp. Certurile o supărau. 
Trebuiau să aibă încredere unele în altele. 

Se întoarseră în grădina unde le aștepta Bill Griffiths. Pusese 
pe el o pereche de pantaloni scurți și teniși în picioare, făcând 
acum flotări pe iarbă la bustul gol. Când se ridică, Flick avu 
impresia că voia să fie admirat pentru fizicul său. 

Lui Bill îi plăcea să predea autoapărare dându-i elevului o 
armă și spunându-i să-l atace. Apoi îi demonstra cum un bărbat 
neînarmat putea să respingă un agresor. Era o lecţie 
memorabilă și plină de dramatism. Uneori Bill era violent fără 
motiv, dar, se gândea Flick, agenţii trebuiau să se obișnuiască. 

Astăzi se aflau pe masa veche de pin o mulţime de arme: un 
pumnal sinistru despre care pretindea că făcea parte din 
echipamentul celor de la SS, un pistol automat Walther P38, 
cum văzuse Flick la ofițerii germani, un baston de poliţist, un 


VP - 158 


cablu negru cu galben pentru șocuri electrice, căruia Bill îi 
spunea laţ, și o sticlă de bere cu gâtul spart. 

Işi puse cămașa pe el pentru a începe antrenamentul. 

— Cum să scapi de un bărbat care te ameninţă cu o armă, 
începu el. Luă în mână pistolul Walther, apăsă pe siguranţă în 
poziție de tragere și îi dădu pistolul lui Maude. Ea îl îndreptă 
spre el. Mai devreme sau mai târziu, atacatorul va vrea să vă 
ducă undeva. Se întoarse și ridică mâinile. Este perfect posibil 
ca el să fie foarte aproape în spatele vostru, cu pistolul înfipt în 
ceafa voastră. Se învârti în jur cu Maude în urma lui. Acum, 
Maude, vreau să apeși pe trăgaci când crezi că vreau să scap. 

Incepu să pășească un pic mai repede, forțând-o astfel pe 
Maude să meargă mai iute ca să ţină pasul cu el, așa că el se 
mișca într-o parte și înapoi. O apucă de încheietura dreaptă și o 
lovi peste mână cu o mișcare bruscă. Ea urlă și scăpă arma. 

— Aici poţi face o greșeală, zise el pe când Maude își freca 
încheietura. Să nu fugiți acum. Căci nemţălăul o să ia arma de 
jos și o să vă împuște în spate. Ceea ce trebuie să faceţi... Luă 
din nou Waltherul, îl îndreptă spre Maude și apăsă pe trăgaci. Se 
auzi o împușcătură. 

Maude ţipă, la fel și Creta. 

— Evident că pistolul ăsta are gloanţe oarbe, zise Bill. 

Câteodată Flick își dorea ca Bill să nu fie atât de teatral când 
făcea o demonstraţie. 

— Vom pune în practică aceste tehnici peste câteva minute, 
continuă el. Luă cablul electric și se întoarse spre Greta. Pune-l 
în jurul gâtului meu. Când îţi zic eu, strânge cât de tare poţi. li 
dădu cablul. Ofiţerul ăla din Gestapo sau trădătorul ăla de 
jandarm colaboraţionist vă poate sugruma cu acest cablu, dar 
nu vă poate susține greutatea cu el. În regulă, Greta, încearcă 
să mă sugrumi. 

Greta ezită, apoi trase de cablu, care se strânse în jurul 
gâtului musculos al lui Bill. Işi duse picioarele în faţă și căzu la 
pământ, pe spate. Gretei îi scăpă cablul din mână. 

— Din nefericire, zise Bill, așa ajungeţi pe jos, cu inamicul 
deasupra voastră, o poziţie foarte riscantă. Se ridică. Hai să 
facem din nou. Dar de data asta, înainte să cad la pământ, o să- 
mi apuc atacatorul de încheietură. 

Își reluară poziţiile, iar Greta strânse bine de cablu. Bill o 
apucă de încheietură, căzu la pământ, trăgând-o în faţă și în jos. 


VP - 159 


Pe când cădea peste el, acesta îndoi un picior și îi trase un șut 
puternic în burtă. 

Ea se dădu jos de pe el și se ghemui, icnind și vomitând. 

— Ce naiba, Bill, a fost prea de tot! spuse supărată Flick. 

El părea mulțumit. 

— Cei de la Gestapo sunt mai cruzi decât mine, zise el. 

Se duse la Greta și o ajută să se ridice. 

— Îmi pare rău, îngăimă ea. 

— E un nenorocit de nazist, gâfâi Greta. 

Flick o ajută pe Greta să intre în casă și să se așeze pe un 
scaun în bucătărie. Bucătarul, care curăța cartofi pentru prânz, îi 
oferi ceai, iar Greta acceptă recunoscătoare. 

Gând Flick se întoarse în grădină, Bill își alesese o nouă 
victimă, pe Ruby, și îi dăduse bastonul de poliţist. Pe fața lui 
Ruby se citea o umbră de viclenie, iar Flick se gândea: „Aș avea 
grijă cu ea, dacă aș fi în locul lui Bill”. 

Flick îl mai văzuse pe Bill demonstrând această tehnică. 
Atunci când Ruby ridică mâna dreaptă să-i tragă una cu 
bastonul, Bill se și pregătea să o apuce de braț, să se întoarcă și 
să o arunce peste umăr. Avea să aterizeze pe spate cu zgomot. 

— Hai, ţigăncușo, zise Bill. Pocnește-mă cu bastonul cât vrei 
tu de tare. 

Ruby ridică braţul, iar Bill se duse spre ea, dar lucrurile nu se 
întâmplară ca de obicei. Când Bill se pregăti să înșface braţul lui 
Ruby, nu avu ce să apuce. Bastonul căzu la pământ. Ruby se 
apropie de Bill și îi dădu un șut puternic între picioare. Acesta 
icni de durere. Îl apucă de cămașă, îl duse înspre ea și îi dădu 
una în nas. Apoi cu pantoful ei cu șireturi negre îi trase un șut în 
tibie, iar el căzu la pământ, curgându-i sânge din nas. 

— Curva naibii, nu trebuia să faci asta! zbieră el la ea. 

— Aia din Gestapo sunt mai ai dracu' decât mine! i-o întoarse 
Ruby. 


CAPITOLUL 20 


Era trei fără un minut când Dieter parcă în faţa hotelului 
Frankfort. O luă grăbit prin piaţa pietruită până la catedrală, sub 
privirile împietrite ale îngerilor sculptați de pe contraforturi. Era 


VP - 160 


prea mult să spere că un agent al forțelor aliate avea să apară 
la locul de întâlnire în prima zi. Pe de altă parte, dacă invazia 
era iminentă, Aliaţii vor folosi toți oamenii de încredere. 

Văzu Simca Cinq, mașina lui mademoiselle Lemas, parcată pe 
o latură a pieței, ceea ce însemna că Stephanie era deja acolo. 
Se simțea ușurat că ajunsese la timp. Dacă nu mergea ceva 
bine, nu voia ca ea să gestioneze situaţia de una singură. 

Trecu prin marea poartă de la vest în întunericul răcoros. Se 
uită după Hans Hesse și-l văzu stând în stranele din spate. 
Dădură din cap, dar niciunul nu scoase o vorbă. 

Dieter se simţi ca un profanator. Ceea ce avea el de făcut nu 
trebuia să se petreacă aici. Nu era grozav de credincios - mai 
puțin decât neamţțul de rând, se gândi el -, dar nu era cu 
siguranţă ateu. Nu se simţea în largul lui să prindă spioni într-un 
loc care fusese lăcaș de cult timp de sute de ani. 

Puse totul pe seama superstiţiilor. 

Se duse spre partea de nord a clădirii și merse de-a lungul 
acesteia, pașii răsunându-i pe pavajul din piatră. Când ajunse la 
transept, văzu poarta, gardul și scările ce duceau în jos la criptă, 
care se afla sub altarul înalt. Stephanie era acolo jos, bănuia el, 
purtând un pantof negru și unul maro. De aici vedea în ambele 
direcţii: culoarul din nord, de unde venise, și în faţă, în zona 
arcadei de la celălalt capăt al clădirii. Ingenunche și începu să se 
roage. 

— O, Doamne, iartă-mă că-i fac să sufere pe prizonieri. Tu știi 
că încerc să-mi fac cât mai bine datoria. Și iartă-mă că am 
păcătuit cu Stephanie. Știu că am greșit, dar Tu ai făcut-o așa 
de frumoasă că nu pot să rezist tentaţiei. Ai grijă de scumpa 
mea Waltraud și ajut-o să se ocupe de Rudi și de micuța Mausi și 
apără-i de bombele aruncate de RAF. Și fii alături de 
feldmareșalul Rommel atunci când va începe invazia și dă-i 
putere să-i respingă pe Aliați până în marea de unde au venit. 
lartă-mă că îţi cer așa de multe într-o rugăciune atât de scurtă, 
dar Tu știi bine câte am de făcut chiar acum. Amin. 

Se uită în jurul său. Nu se ţinea nicio slujbă, dar în stranele de 
pe laturi erau câţiva oameni care se rugau sau doar stăteau într- 
o liniște pioasă. Câţiva turiști se plimbau prin biserică, vorbind 
încet despre arhitectura medievală și lungindu-și gâturile ca să 
se uite la bolta imensă. 


VP - 161 


Dacă își făcea astăzi apariţia vreun agent al Aliaților, Dieter 
plănuia să stea cu ochii pe el ca să meargă toate lucrurile 
strună. In fond, el nu trebuia să facă nimic, Stephanie avea să 
discute cu el, să schimbe parolele și să-l ducă „acasă”, pe rue 
du Bois. 

După aceea, nu prea se gândise la vreun plan. Într-un fel 
oarecare, agentul avea să-i ducă la ceilalţi. La un moment dat, 
va exista o fisură: va găsi vreun nesăbuit care să fi făcut o listă 
cu nume și adrese; îi va cădea cumva în mână un transmiţător 
radio; sau va pune mâna pe cineva ca Flick Clairet care, sub 
tortură, va trada jumătate din membrii Rezistenței franceze. 

Se uită la ceas. Era trei și cinci. Nu credea să mai vină azi 
cineva. Işi ridică privirea. Spre oroarea lui, îl văzu pe Willi 
Weber. 

Ce naiba căuta aici? 

Weber era în civil, în costumul lui de tweed verde. Cu el mai 
era și un gestapovist mai tânăr, care purta o haină în carouri. 
Amândoi veneau din capătul de est al bisericii, trecuseră de 
arcadă și se îndreptau spre Dieter, deși nu-l zăriseră. Se opriră 
la ușa prin care se cobora în criptă. 

Dieter înjură în șoaptă. Asta putea să strice totul. Mai că spera 
să nu apară azi niciun agent britanic. 

Uitându-se spre latura de nord, văzu un tânăr cu o valiză mică 
în mână. Dieter își miji ochii: majoritatea oamenilor din biserică 
erau mai în vârstă. Tânărul purta un costum albastru ponosit, 
făcut în Franţa, dar arăta ca un viking, cu părul său roșu, ochii 
albaștri și pielea de un roz pal. Părea să fie englez, dar putea fi 
și neamt. La prima vedere, tânărul putea fi un ofiţer în civil care 
cerceta locul sau chiar intenţiona să se roage. 

Totuși, felul în care se comporta îl dădea de gol. Se vedea că 
străbătea cu un scop culoarul, nu se uita la coloane ca un turist, 
nici nu se așeza în strană ca un credincios. Lui Dieter începu să-i 
bată inima cu putere. Găsise un agent din prima zi! lar în valiza 
din mâna lui era sigur un transmiţător radio! Asta însemna că 
avea și o carte de coduri. Era chiar mai mult decât sperase 
Dieter. 

Dar era acolo și Weber, ca să-i strice socotelile. 

Agentul trecu pe lângă Dieter și încetini pasul: evident că era 
în căutarea intrării în criptă. 


VP - 162 


Weber îl văzu și el pe om, se uită cu atenţie la el, apoi se 
întoarse cu spatele, prefăcându-se că studiază striurile unei 
coloane. 

Poate că o să iasă totul bine până la urmă, se gândi Dieter. 
Weber a făcut o tâmpenie că a venit aici, dar poate că nu are 
altă intenţie decât să fie și el de faţă. Era oare sigur că n-o să fie 
așa de prost să se bage? Ar putea strica o ocazie unică. 

Agentul găsi intrarea în criptă și dispăru pe scări în jos. 

Weber se uită la transeptul de nord și făcu un semn din cap. 
Urmărindu-i privirea, Dieter văzu încă doi gestapoviști la pândă 
sub balconul în care se afla orga. Era semn rău. Weber n-ar 
avea nevoie de patru oameni doar ca să ţină locul sub 
supraveghere. Dieter se întrebă dacă avea timp să vorbească cu 
Weber și să-l convingă să-și ia oamenii de acolo. Dar Weber n-ar 
fi fost de acord și s-ar fi iscat un scandal, iar apoi... 

Dar se părea că nu avea timp. In acea clipă o văzu pe 
Stephanie ieșind din criptă, cu agentul după ea. 

Când ajunse la ultima treaptă, femeia îl zări pe Weber. Pe faţă 
i se citi surpriza. Era nedumerită, pentru că nu se așteptase să-l 
vadă aici; parcă s-ar fi urcat pe scenă și ar fi nimerit într-o piesă 
pentru care nu-și învățase rolul. Se împiedică și tânărul o luă de 
braţ ca s-o sprijine. Ca de obicei, își reveni repede în fire și îi 
multumi tânărului cu un zâmbet. Grozavă fată, se gândi Dieter. 

Atunci îi apăru în faţă Weber. 

— Nu! îi scăpă lui Dieter, dar nu-l auzi nimeni. 

Weber puse mâna pe braţul agentului și îi spuse ceva. Lui 
Dieter îi stătu inima în loc când își dădu seama că Weber îl 
aresta pe tânăr. Stephanie se dădu un pic înapoi de uimire când 
văzu ce se întâmplă. 

Dieter se ridică și o luă cu pași repezi spre cei trei. Nu se 
gândea decât că Weber dorise să-l facă de râs, arestând în locul 
lui un agent britanic. Era o nebunie, dar în același timp foarte 
probabil. 

Înainte să se apropie Dieter de ei, agentul își trase braţul din 
mâna lui Weber și o luă la fugă. 

Tânărul însoțitor al lui Weber în haina în carouri avu o reacţie 
rapidă. Făcu doi pași mari după agent, se aruncă asupra lui, 
apucându-i genunchii cu braţele. Acesta se împiedică, dar se 
smulse din strânsoare așa de repede, că gestapovistul nu reuși 


VP - 163 


să-l rețină. Agentul își recăpătă echilibrul, se îndreptă din șale și 
o luă din nou la fugă, ţinând încă valiza în mână. 

Zgomotul de pași în fugă și gâfâielile celor doi bărbați 
răsunară în catedrala învăluită în tăcere, așa că toți oamenii de 
acolo își întoarseră privirea spre ei. Agentul alerga spre Dieter. 
Anchetatorul își dădu seama ce avea să se întâmple și mormăi 
ceva. A doua pereche de gestapoviști ieși din transeptul de 
nord. Agentul îi văzu și ghici probabil cine erau, fiindcă o coti la 
stânga, dar prea târziu. Unul din oameni întinse piciorul și îi 
puse piedică. Tânărul căzu cât era el de lung, trupul lui vânjos 
izbindu-se cu zgomot de pardoseala de piatră. Valiza îi zbură din 
mână. Amândoi gestapoviștii se năpustiră asupra lui. Weber 
veni și el în fugă, strălucind de satisfacţie. 

— Rahat! spuse Dieter cu voce tare, uitând unde se afla. 
Cretinii ăștia au stricat totul. 

Poate mai reușea să salveze situaţia. 

Se căută sub haină, își scoase pistolul Walther P38, trase 
piedica și îl îndreptă spre cei doi gestapoviști care îl ţintuiseră 
pe om la pământ. Zbieră în franceză din toți rărunchii: 

— Lăsaţi-l imediat sau trag! 

— Domnule maior, eu..., îngăimă Weber. 

Dieter trase în aer. Ecoul împușcăturii răsună în întreaga 
catedrală, acoperind scuzele lui Weber. 

— Să n-aud o vorbă! zbieră Dieter în germană. 

Weber se uită speriat la el și amuți. 

Dieter înfipse ţeava pistolului în fața unuia din gestapoviști. 
Țipă iar în franceză: 

— Jos! Jos! Jos de pe el! 

Ingroziţi, cei doi oameni se ridicară și se dădură în lături. 

Dieter se uită la Stephanie. O strigă pe numele de botez al lui 
mademoiselle Lemas: 

— Jeanne! Pleacă! leşi de aici! 

Stephanie o luă la fugă. li ocoli de la distanţă pe gestapoviști 
și o zbughi spre poarta din vest. Agentul se ridică și el în 
picioare. 

— Du-te după ea! Fugi după ea! ţipă Dieter la el, făcându-i 
semn spre femeie. 

Tânărul își înșfacă valiza, sări peste băncile de lemn din locul 
destinat corului și trecu în fugă prin mijlocul naosului. 

Weber și cei trei oameni ai săi păreau dezorientaţi. 


VP - 164 


— Cu faţa la pământ! le ordonă Dieter. 

Îi îndepliniră ordinul fără să crâcnească, iar el se îndepărtă, 
ameninţându-i în continuare cu pistolul. Apoi se întoarse cu 
spatele și o luă la fugă după Stephanie și agent. 

Pe când ceilalți doi gestapoviști o zbugheau pe poartă, Dieter 
se opri și i se adresă lui Hans, care stătea în partea din spate a 
bisericii și părea indiferent la ce se întâmpla. 

— Spune-le cretinilor ălora să nu se ia după noi și vezi dacă 
au priceput, îi zise Dieter într-o suflare. Apoi își puse pistolul în 
toc și ieși în fugă din biserică. 

Motorul mașinii Simca era pornit. Dieter îl împinse pe agent 
pe bancheta înghesuită din spate și se așeză pe locul de lângă 
șofer. Stephanie apăsă pe ambreiaj și mașina părăsi piaţa în 
viteză, iute ca săgeata. 

În timp ce goneau pe stradă, Dieter se uită pe geamul din 
spate. 

— Nu suntem urmăriţi, zise el. Încetinește. Nu vreau să fim 
opriţi de vreun poliţist. 

— Sunt Elicopterul, spuse agentul în franceză. Ce naiba se 
întâmplă aici? 

Dieter pricepu că „Elicopterul” era numele lui de cod. Își 
aminti că Gaston îi dăduse numele de cod al lui mademoiselle 
Lemas. 

— Ea este Bourgeoise, îi zise, arătând înspre Stephanie. lar eu 
sunt Charenton, adăugă el, gândindu-se dintr-un anumit motiv 
la pușcăria unde fusese închis marchizul de Sade. De câteva 
zile, Bourgeoise bănuia că locul de întâlnire din catedrală este 
supravegheat, așa că m-a rugat să vin cu ea. Eu nu fac parte din 
celula Bollinger. Informaţiile se transmit prin Bourgeoise. 

— Da, înțeleg. 

— Oricum, știm acum că Gestapoul ne-a întins o cursă și a 
fost un mare noroc că mi-a cerut s-o însoțesc, așa că am putut 
s-o ajut. 

— Ai fost grozav! zise Elicopterul pe un ton admirativ. 
Doamne, ce frică mi-a fost, am crezut că am sfeclit-o din prima 
zi. 

„Așa ai și făcut”, își spuse Dieter. 

Lui Dieter i se părea că situaţia era salvată. Elicopterul credea 
acum cu tărie că Dieter era un membru al Rezistenței. Franceza 
Elicopterului era perfectă, însă nu îndeajuns de bună ca să 


VP - 165 


sesizeze umbra de accent străin a lui Dieter. Oare exista ceva 
care să-i fi putut trezi bănuieli, chiar mai târziu, când se va 
gândi la întreaga situaţie? Dieter se ridicase în picioare și 
spusese „Nu!” chiar la începutul incidentului, dar un „nu” 
răspicat nu însemna prea mult și nici măcar nu credea să-l fi 
auzit cineva. Willi Weber îi spusese lui Dieter „domnule maior” 
în germană, iar Dieter trăsese cu pistolul ca să nu se mai comită 
nicio indiscreţie. Auzise oare Elicopterul aceste două cuvinte, 
știa oare ce însemnau și, dacă și le va aminti mai târziu, avea să 
reflecteze asupra lor? Nu, hotărî Dieter. In caz că Elicopterul 
înţelesese cuvintele, putea presupune că Weber se adresase 
unuia din gestapoviști: toţi erau în civil, așa că puteau avea 
orice grad. 

Elicopterul o să aibă deplină încredere în Dieter, pentru că era 
convins că Dieter îl scăpase din ghearele Gestapoului. 

Pe alţii nu credea că-i va putea păcăli așa ușor. De existenţa 
unui nou membru al Rezistenței, cu numele de cod Charenton și 
recrutat de mademoiselle Lemas, vor afla desigur și cei din 
Londra și șeful celulei Bollinger, Michel Clairet. Și vor pune 
întrebări și se vor face verificări. Dieter avea să le facă faţă la 
timpul potrivit. Nu se putea anticipa chiar totul. 

Dieter se bucură pe moment de victoria repurtată. Era cu un 
pas mai aproape de ţinta lui de a slăbi forța Rezistenței din 
nordul Franţei. Reușise, în ciuda prostiei Gestapoului. Și fusese 
înălţător. 

Problema pe care o avea acum în faţă era cum să profite la 
maximum de încrederea Elicopterului. Agentul trebuia să-și 
continue treaba, fără să-și dea seama de implicarea lui Dieter. 
Așa îl putea duce la mai mulţi agenţi, poate chiar la zeci. Dar era 
greu să-l tragă pe sfoară atât de mult timp. 

Ajunseră pe rue du Bois, iar Stephanie băgă mașina în garajul 
lui mademoiselle Lemas. Intrară în casă pe ușa din spate și se 
așezară în bucătărie. Stephanie se duse să ia sticla de scotch 
din pivniţă și turnă în pahare. 

Dieter ardea de nerăbdare să-și confirme bănuiala că 
Elicopterul avea un transmiţător radio. 

— Ai face bine să trimiţi chiar acum un mesaj la Londra, îl 
îndemnă. 

— Trebuie să transmit la opt seara și să primesc mesaje la 
unsprezece noaptea. 


VP - 166 


— Dar trebuie, își făcu Dieter socoteala în minte, să le spui cât 
mai repede că întâlnirea de la catedrală a fost compromisă. Nu 
vrem să ne mai trimită aici și alți oameni. Poate că până diseară 
va fi deja cineva pe drum. 

— O, Doamne, cred că ai dreptate. Am să folosesc frecvenţa 
pentru situaţii de urgenţă. 

— Poţi să-ţi instalezi transmiţătorul chiar aici în bucătărie. 

Elicopterul puse pe masă valiza grea și o deschise. 

Dieter scoase un oftat de satisfacție. Reușise. 

În interior, valiza era împărțită în patru compartimente: două 
laterale, iar în mijloc avea unul în faţă și altul în spate. Dieter 
văzu imediat că în compartimentul din mijloc-spate era 
transmiţătorul, cu cheia Morse în colţul de jos din dreapta, iar în 
compartimentul din mijloc, în faţă, se afla receptorul, cu o mufă 
pentru conectarea căștilor. În compartimentul din dreapta era 
alimentatorul. Destinația compartimentului din stânga îi deveni 
clară când agentul scoase capacul și îi apărură în faţa ochilor o 
serie de accesorii și piese de rezervă: prelungitor, adaptori, 
antenă exterioară, cabluri de conectare, un set de căști, lămpi 
de rezervă, siguranţe și o șurubelniţă. 

Era un set complet, se gândi Dieter cu admiraţie; părea un 
lucru făcut de germani, nu de englezii cei superficiali. 

Deja știa timpii de emisie și recepţie ai Elicopterului. Acum 
trebuia să afle ce frecvenţe folosea și mai ales codul. 

Elicopterul băgă în priză un ștecăr. 

— Credeam că merge pe baterii, remarcă Dieter. 

— Pe baterii sau la curent alternativ. Cred că atunci când vor 
să localizeze o transmisie radio clandestină, celor de la Gestapo 
le place cel mai mult să taie curentul în oraș, stradă cu stradă, 
până reușesc să întrerupă transmisia. 

Dieter dădu din cap afirmativ. 

— Ei bine, dacă nu mai ai curent în casă, cu setul ăsta nu 
trebuie decât să inversezi ștecărul ca să treci pe baterii. 

— Grozav! Dieter avea să le spună și celor de la Gestapo, în 
caz că nu știau deja. 

Elicopterul băgă ștecărul într-o priză, apoi luă antena 
exterioară și o rugă pe Stephanie s-o întindă peste un dulap 
înalt. Dieter se uită prin sertarele de la bucătărie și găsi un 
creion și un carneţel în care își scria mademoiselle Lemas listele 
de cumpărături. 


VP - 167 


— Poţi să-ţi codifici pe ăsta mesajul, îi spuse Dieter binevoitor. 
— Mai întâi să mă gândesc ce să scriu. Elicopterul se scărpină 
în cap, apoi începu să scrie în engleză: 


AJUNS CU BINE STOP CRIPTA 
LOC DE INTALNIRE NESIGUR STOP 
PRINS DE GESTAPO DAR SCAPAT TERMINAT 


— Cred că e de-ajuns pentru moment, zise Elicopterul. 

— Ar trebui să stabilim alt loc de întâlnire pentru cei ce vor 
mai veni. Să spunem Cafe de la Gare, lângă gară. 

Elicopterul își notă. 

Luă din valiză o batistă de mătase pe care era imprimat un 
tabel complicat, cu perechi de litere. Mai scoase și un carneţel 
cu vreo zece file, pe care erau tipărite cuvinte fără sens din cinci 
litere. Dieter recunoscu sistemul de încriptare. Era imposibil de 
spart - dacă nu aveai codul. 

Peste cuvintele din mesaj, Elicopterul scrise primul grup de 
cinci litere din carneţel; apoi începu să aleagă de pe batista de 
mătase semnele corespunzătoare literelor pe care le scrisese. 
Peste cele cinci litere ale primului cuvânt, „AJUNS”, scrisese 
primul grup din carneţel, adică „BGKRU”. Prima literă, „B”, îi 
arăta ce coloană să aleagă din tabelul de pe batista de mătase. 
În capul coloanei „B” erau literele „Ae”. Acest lucru îi indica să 
înlocuiască A-ul din „AJUNS” cu litera „e”. 

Codul nu putea fi spart prin metodele obișnuite, pentru că 
următorul A nu avea să fie redat prin litera „e”, ci prin alta. De 
fapt, orice literă putea reprezenta orice altă literă, și singurul fel 
în care se putea decripta mesajul era să folosești carnețelul cu 
grupurile de cinci litere. Chiar dacă spărgătorii de coduri puneau 
mâna pe un astfel de mesaj încifrat și pe originalul scris în limba 
respectivă, nu puteau folosi acel cod pentru a citi un alt mesaj, 
deoarece următorul mesaj avea să fie încriptat cu ajutorul unei 
alte file din carneţel - de aceea se și numea cod cu cheie de 
unică folosinţă. Fiecare filă era utilizată doar o dată, apoi i se 
dădea foc. 

După ce își codifică mesajul, Elicopterul apăsă pe comutator și 
învârti de butonul pe care scria în engleză „Crystal Selector”. 
Uitându-se cu atenţie, Dieter observă că pe cadran erau făcute 


22 Selector de cristale. (n.tr.). 
VP - 168 


trei semne cu un creion cerat galben. Elicopterul nu se baza 
doar pe memorie și își marcase poziţia de transmitere. Cristalul 
pe care îl folosea era rezervat urgenţelor. Din celelalte două, 
unul era pentru transmisie, iar altul pentru recepţie. 

În cele din urmă, intră pe emisie, iar Dieter văzu că și 
regulatorul de frecvenţă era marcat cu creionul galben. 

Înainte să trimită mesajul, verifică staţia de recepţie 
transmițând următorul mesaj: 


HLCP DXDX QTC1 QRK? K 


Dieter se încruntă, încercând să înțeleagă. Primul grup de 
litere trebuia să fie indicativul de apel „Elicopterul”. Următorul, 
„DXDX”, era un mister. Cifra „1” de la sfârșitul grupului „QTC1” 
sugera că acesta însemna ceva de genul: „Am de transmis un 
mesaj”. Credea că semnul întrebării de la sfârșitul lui „QRK?” 
putea să reprezinte întrebarea dacă mesajul este recepționat 
tare și clar. „K” însemna „stop”, atâta știa și el. Mai rămânea de 
descifrat misteriosul grup „DXDX”. 

Făcu o încercare: 

— Nu uita parola de identificare, îi zise Elicopterului. 

— N-am uitat-o. 

Asta trebuie să fie „DXDX”, trase Dieter concluzia. 

Elicopterul intră pe „recepţie” și auziră cu toţii răspunsul în 
alfabetul Morse: 


HLCP QRK QRV K 


Încă o dată, primul grup de litere era indicativul de apel al 
Elicopterului. Al doilea, „QRK”, apăruse și în primul mesaj. Fără 
semnul întrebării la sfârșit, probabil că însemna „Te aud tare și 
clar”. Dieter nu era sigur în privinţa grupului „QRV”, dar credea 
că trebuie să însemne „Dă-i drumul”. 

Elicopterul își bătea mesajul în Morse, iar Dieter îl privea cu 
inima tresăltându-i de bucurie. Acesta era visul oricărui vânător 
de spioni: să aibă în mâinile lui un spion, iar acesta să nici nu 
știe că a fost prins. 

După ce transmise mesajul, Elicopterul închise repede radioul. 
Întrucât Gestapoul avea echipamente de radiolocaţie ca să-i 


VP - 169 


depisteze pe spioni, era periculos să folosești un aparat mai 
mult de câteva minute. 

În Anglia, mesajul urma să fie transcris, decriptat și transmis 
șefului direct al Elicopterului, care putea să se consulte și cu alţii 
înainte să răspundă; toate acestea puteau dura și câteva ore, 
așa că Elicopterul avea să aștepte ora stabilită până să 
primească un răspuns. 

Dieter voia acum să-l ia de la transmiţătorul radio și, ceea ce 
era și mai important, de la materialele de codificare. 

— Cred că vrei să-i contactezi acum pe cei din celula 
Bollinger, îi zise. 

— Sigur că da, cei din Londra vor să știe ce-a mai rămas din 
ea. 

— Te vom pune în contact cu Monet, șeful lor pe numele de 
cod. Se uită la ceasul său de mână și intră pentru o clipă într-o 
panică teribilă: era un ceas standard de ofiţer al armatei 
germane și, dacă Elicopterul îl recunoștea, tot jocul avea să se 
termine. Încercând să-și stăpânească tremurul din voce, Dieter 
spuse: Avem timp, te duc la el acasă cu mașina. 

— E așa departe? întrebă Elicopterul cu nerăbdare în glas. 

— În centrul orașului. 

Monet, al cărui nume adevărat era Michel Clairet, nu avea să 
fie acasă. Nu mai stătea acolo; Dieter verificase. Vecinii spuneau 
că habar n-au unde era acum. Pe Dieter nu-l mira deloc. Monet 
bănuise că numele și adresa lui vor fi divulgate de unul dintre 
tovarășii lui care erau interogați, așa că se ascundea în altă 
parte. 

Elicopterul începu să închidă transmiţătorul. 

— Nu trebuie să încarci din când în când bateria? îl întrebă 
Dieter. 

— Ba da - de fapt, ni se spune s-o încărcăm de câte ori se 
ivește ocazia, ca să fie mereu încărcată. 

— De ce nu o lași și acum la încărcat? O luăm mai târziu, când 
ne întoarcem, și până atunci se va încărca așa cum trebuie. 
Dacă vine cineva între timp, Bourgeoise are s-o ascundă cât ai 
clipi. 

— Bună idee! 

— Atunci, să mergem! Dieter îl duse la garaj și scoase mașina 
Simca Cinq. Apoi îi spuse: Așteaptă-mă aici o clipă, am ceva să-i 
spun lui Bourgeoise. 


VP - 170 


Se întoarse în casă. Stephanie era în bucătărie, uitându-se 
lung la transmiţătorul radio de pe masă. Dieter luă din 
compartimentul cu accesorii carnețelul cu coduri și batista de 
mătase. 

— Cât crezi că-ţi ia să copiezi toate astea? o întrebă el. 

— Toate șirurile astea aiurea de litere? zise ea strâmbând din 
nas. Cel puţin o oră. 

— Fă-o cât de repede poți și ai grijă să nu faci nicio greșeală. 
Am să-l ţin departe de casă o oră și jumătate. 

Se întoarse la mașină și îl duse pe Elicopter în centru. 

Casa lui Michel Clairet era mică, dar elegantă, și se afla lângă 
catedrală. Elicopterul se duse la intrare, iar Dieter îl așteptă în 
mașină. După câteva minute, agentul se întoarse și spuse: 

— Nu răspunde nimeni. 

— Poţi să încerci și mâine-dimineaţă, îi sugeră Dieter. Acum, 
hai să mergem la un bar; știu eu unul unde se adună cei din 
Rezistență. Bineînţeles că nu știa niciun astfel de local. Hai să ne 
ducem acolo și să vedem dacă recunosc pe cineva. 

Parcă mașina lângă gară și intră într-un bar la întâmplare. Cei 
doi se așezară la o masă și băură bere apoasă timp de o oră, 
apoi se întoarseră în rue du Bois. 

Când intrară în bucătărie, Stephanie îi făcu lui Dieter un semn 
din cap. El înţelese că femeia terminase de copiat carnețelul. 

— Acum, îi zise Dieter Elicopterului, poate ai vrea să faci o 
baie, doar ţi-ai petrecut toată noaptea afară. Ar trebui neapărat 
să te și razi. Hai să te duc în camera ta cât timp îţi umple 
Stephanie cada. 

— Ce amabil ești! 

Dieter îl instală într-o cameră din pod, cea mai departe de 
baie. De îndată ce îl auzi pe om bălăcindu-se în cadă, se duse în 
cameră și începu să-i caute prin haine. Elicopterul avea un 
schimb de lenjerie de corp și o pereche de șosete, toate cu 
etichete de la magazine din Franţa. În buzunarele hainei erau 
țigări și chibrituri, o batistă cu o etichetă franţuzească și un 
portmoneu. Acolo avea o mulţime de bani - jumătate de milion 
de franci, suficient ca să cumperi o mașină de lux, dacă ar fi 
existat mașini noi de vânzare. Actele lui păreau autentice, deși 
erau cu siguranţă false. 

Mai era acolo și o fotografie. Dieter se uită mirat la ea. Era a 
lui Flick Clairet, chiar femeia pe care o văzuse în piaţa din 


VP - 171 


Sainte-Cécile. Faptul că o găsise era un mare noroc pentru 
Dieter - și o nenorocire pentru ea. 

Femeia purta un costum de baie care îi dezvăluia picioarele 
musculoase și brațele bronzate. Pe sub costum, i se vedeau 
sânii fermi, talia fină și coapsele minunat rotunjite. Pe gât avea 
broboane, de apă sau de sudoare, și se uita la aparat zâmbind 
ușor. În spatele ei și mai puţin vizibili, erau doi tineri în chiloţi de 
baie, care plonjau în râu. Poza fusese cu siguranţă făcută la o 
partidă nevinovată de înot. Dar seminuditatea ei, umezeala de 
pe gât și zâmbetul vag, toate făceau poza să aibă o anumită 
încărcătură sexuală. De n-ar fi fost cei doi băieţi din fundal, 
parcă o și vedeai scoțându-și costumul de baie și arătându-și 
goliciunea omului din spatele aparatului de fotografiat. Zâmbea 
ca o femeie care vrea să facă dragoste cu iubitul ei, se gândi 
Dieter. Işi dădea foarte bine seama de ce putea un tânăr să 
păstreze cu sfințenie o astfel de poză. 

Agenţilor le era interzis să aibă fotografii asupra lor atunci 
când intrau pe teritoriul inamic - din motive foarte întemeiate. 
Pasiunea Elicopterului pentru Flick Clairet putea să o distrugă 
atât pe ea, cât și o bună parte din Rezistenţa franceză. 

Dieter își puse poza în buzunar și ieși din cameră. Una peste 
alta, făcuse treabă bună în acea zi. 


CAPITOLUL 21 


Paul Chancellor își petrecu aproape toată ziua luptându-se cu 
birocraţia din armată - convingând, amenințând, rugând, 
lingușind și folosind ca ultim argument numele lui Monty - și, în 
cele din urmă, reuși să obţină un avion pentru antrenamentul cu 
parașuta de a doua zi. 

Când luă trenul înapoi spre Hampshire, își dădu seama că 
ardea de nerăbdare s-o vadă pe Flick. O plăcea foarte mult. Era 
deșteaptă, dură și nu-și putea lua ochii de la ea. Cât își dorea să 
nu fi fost măritată! 

În tren citi știrile din ziar despre război. Lunga tăcere de pe 
Frontul de Est fusese curmată ieri de un puternic atac german 
asupra României. Nemţii aveau un curaj grozav. Se retrăgeau de 
peste tot, dar nu se dădeau bătuţi și continuau să riposteze. 


VP - 172 


Trenul avea întârziere, așa că nu ajunse la cina de la ora șase 
de la școala de bune maniere. După cină, se mai făceau și alte 
cursuri; apoi, de la nouă, „elevii” aveau liber cam o oră, înainte 
de a merge la culcare. Paul le găsi pe majoritatea femeilor din 
echipă în salon, unde se aflau o bibliotecă, un dulap plin cu 
jocuri, un radio și o masă de biliard de două ori mai mică decât 
una obișnuită. Se așeză pe canapea lângă Flick și o întrebă în 
șoaptă: 

— Cum a mers azi? 

— Mai bine decât am fi putut să sperăm, zise ea. Dar totul 
trebuie învăţat într-un timp-record. Nu știu cât își vor mai aminti 
când vor fi în teatrul de operațiuni. 

— Cred că orice e mai bine decât nimic. 

Percy Thwaite și Jelly jucau poker pe mărunţiș. Jelly era într- 
adevăr o figură, se gândi Paul. Cum putea oare o spărgătoare de 
seifuri profesionistă să se poarte ca o adevărată lady 
englezoaică? 

— Cum s-a comportat Jelly? o întrebă el pe Flick. 

— Destul de bine. l-a fost mai greu decât altora la exerciţiile 
fizice, dar a strâns din dinţi și s-a străduit, și până la urmă a 
făcut tot ce trebuia, ca și celelalte fete mai tinere. 

Flick tăcu și se încruntă. 

— Ce e? o întrebă Paul. 

— Avem o problemă: ostilitatea ei faţă de Greta. 

— Nici nu-i de mirare că o englezoaică îi urăște pe nemti. 

— Dar, în cazul de faţă, e absurd - Greta a suferit mult mai 
mult din cauza naziștilor decât Jelly. 

— Dar ea nu știe asta. 

— In schimb, știe că Greta e gata să lupte împotriva naziștilor. 

— Oamenii nu sunt raţionali în asemenea situații. 

— Câtă dreptate ai! 

Greta vorbea cu Denise. Sau, mai degrabă, se gândi Paul, 
Denise vorbea și Greta asculta. „Fratele meu vitreg, Lordul 
Foules, pilotează bombardiere”, o auzi zicând cu accentul ei 
aristocratic un pic afectat. „S-a antrenat în misiuni de sprijin 
aerian pentru trupele care vor invada Franța”. 

Paul se încruntă. 

— Ai auzit-o? o întrebă pe Flick. 

— Da. Sau are o imaginaţie bogată sau comite o indiscreţie 
periculoasă. 


VP - 173 


Paul o studie pe Denise cu privirea. Era o femeie slabă, care 
arăta de parcă tocmai o insultase cineva. Nu credea că spune 
minciuni. 

— Nu pare să aibă așa o imaginaţie, afirmă el. 

— De acord. Cred că divulgă secrete importante. 

— Mai bine s-o supunem mâine la un test. 

— Perfect. 

Paul voia să rămână singur cu Flick, ca să poată vorbi în voie. 

— Hai să facem o plimbare prin grădină, îi sugeră el. 

leșiră afară. Era cald și avea să se întunece într-o oră. Casa 
avea o grădină mare, de câţiva acri de pajiște, pe care se 
înălțau ici și colo copaci. Maude și Diana stăteau pe o bancă, 
aflată sub un fag roșu. La început, Maude îi făcuse avansuri lui 
Paul, dar bărbatul nu o încurajase, iar ea părea să fi renunţat. 
Acum îi sorbea Dianei vorbele din gură, uitându-se la ea 
aproape cu adoraţie. 

— Mă întreb ce i-o fi spunând Diana, zise Paul. Se pare că a 
vrăjit-o pe Maude. 

— Lui Maude îi place să-i povestească despre locurile pe unde 
a fost, afirmă Flick. Defilări de modă, baluri, transatlantice, toate 
o fascinează. 

Paul își aminti cât îl uimise Maude cu întrebarea dacă 
misiunea avea să fie la Paris. 

— Poate că dorea s-o duc în America, remarcă Paul. 

— Am observat că-ți făcea ochi dulci, zise Flick. E drăguță. 

— Nu e genul meu. 

— De ce? 

— Sincer? Nu e destul de deșteaptă. 

— Bun, spuse Flick. Mă bucur. 

— De ce? o întrebă el ridicând dintr-o sprânceană. 

— Altfel, mi-aș fi făcut o părere mai proastă despre tine. 

Paul se gândi că remarca era un pic condescendentă. 

— Mă bucur că mă aprobi. 

— Nu fi ironic, îl mustră ea. Îţi făceam un compliment. 

El surâse. Tot o plăcea, chiar și când era arogantă. 

— Atunci, am să mă retrag cât timp am un avantaj asupra ta. 

Flick și Paul trecură pe lângă cele două femei și o auziră pe 
Diana zicând: „Așa a spus contesa: «la-ţi ghearele astea vopsite 
de pe bărbatul meu!», și i-a turnat un pahar de șampanie lui 
Jennifer în cap, iar Jennifer a tras-o de păr pe contesă - dar i-a 


VP - 174 


rămas în mână, pentru că era o perucă!” Maude râse. „Ce mult 
mi-ar fi plăcut să fiu acolo!” 

— Se pare că toate se împrietenesc, îi spuse Paul lui Flick. 

— Mă bucur, vreau să lucreze în echipă. 

Grădina dădea în pădure, așa că începură amândoi să se 
plimbe prin zona împădurită. Lumina pătrundea cu greu prin 
bolta făcută de crengile copacilor. 

— De ce se numește oare Pădurea tânără? întrebă Paul. Pare 
destul de bătrână. 

— Tot te mai aștepți ca denumirile englezești să aibă vreo 
logică? 

— Nu cred că mai are rost, zise el și râse. 

Se plimbară o vreme în tăcere. Paul era într-o dispoziţie 
sentimentală. Dorea s-o sărute, dar ea avea o verighetă pe 
deget. 

— Când aveam patru ani, l-am văzut pe rege, spuse Flick. 

— Pe actualul rege? 

— Nu, pe tatăl lui, George al V-lea. A venit la Somersholm. 
Sigur că nu eram lăsată să-i stau în drum, dar duminică 
dimineaţă, regele se plimba prin grădina de lângă bucătărie și 
așa ne-am întâlnit. El mi-a spus: „Bună dimineaţa, fetițo, te-ai 
pregătit să mergi la biserică?” Era un om scund, dar avea o voce 
tunătoare. 

— Și tu ce i-ai spus? 

— L-am întrebat cine este și mi-a răspuns: „Sunt regele”. lar 
apoi, după cum povestesc cei din familia mea, eu i-aș fi spus: 
„Nu puteţi fi regele, nu sunteţi destul de înalt”. Din fericire, el a 
râs. 

— Nici când erai mică nu respectai autorităţile. 

— Așa se pare. 

Paul auzi un geamăt stins. Încruntându-se, își întoarse privirea 
în direcţia sunetului și o văzu pe Ruby Romain cu Jim Cardwell, 
instructorul de tir. Ruby se sprijinea de un copac, iar Jim o ţinea 
în braţe. Se sărutau cu pasiune și Ruby scoase iar un geamăt de 
plăcere. 

Mai făceau și altceva în afară că se îmbrăţișau, își dădu Paul 
seama și se simţi atât jenat, cât și excitat. Mâinile lui Jim își 
făceau de lucru sub bluza lui Ruby. Fusta i se ridicase până în 
talie. Paul îi vedea piciorul bronzat și peticul de păr negru și des 
de mai sus. Celălalt picior, ridicat și îndoit din genunchi, și-l 


VP - 175 


pusese pe șoldul lui Jim. Din felul în care se mișcau, oricine și-ar 
fi dat seama ce făceau. 

Paul îi aruncă o privire lui Flick. Și ea îi văzuse. Se uită fix la ei 
pentru o clipă, pe faţă citindu-i-se surpriza, dar și altceva. Apoi 
se întoarse repede cu spatele. Paul se luă imediat după ea, pe 
drumul pe care veniseră, încercând să nu facă niciun zgomot. 

Când se îndepărtară suficient, Paul spuse: 

— Îmi pare foarte rău că ai văzut așa ceva. 

— Nu e vina ta. 

— Tot îmi pare rău că te-am dus pe drumul ăsta. 

— Nu face nimic. Dar n-am mai văzut pe nimeni... făcând așa 
ceva. Mi s-a părut frumos. 

— Frumos? El nu ar fi folosit acest cuvânt. Să știi că mă 
uimești mereu. 

— De-abia acum ai observat? 

— Nu fi ironică, îţi făceam un compliment, zise el, repetând 
cuvintele lui Flick. 

— Atunci, am să mă retrag cât timp am un avantaj asupra ta, 
spuse ea râzând. 

leșiră din pădure. Se întuneca repede, iar în casă se trăseseră 
deja draperiile de camuflaj. Maude și Diana plecaseră de sub 
fagul roșu. 

— Hai să stăm aici o clipă, îi propuse Paul. Nu se grăbea deloc 
să intre în casă. 

Flick se așeză pe bancă fără să spună nimic. 

Paul stătea într-o rână, uitându-se la ea. Flick se lăsă privită 
fără să scoată o vorbă, pierdută în gânduri. El îi luă mâna și o 
mângâie. Ea se uita la Paul cu o expresie indescifrabilă pe față, 
dar nu-și retrase mâna. 

— Știu că nu ar trebui, dar simt nevoia să te sărut, zise el. 

Flick nu-i răspunse, ci continuă să se uite la el cu o expresie 
enigmatică pe faţă, pe jumătate amuzată, pe jumătate tristă. El 
luă tăcerea drept aprobare și o sărută. 

Gura îi era moale și umedă. El închise ochii pentru a gusta din 
plin senzaţia. Spre uimirea lui, buzele ei se deschiseră și îi simţi 
vârful limbii atingându-l. Își deschise și el gura. 

O luă în braţe și o trase spre el, dar ea se smulse din 
îmbrățișare și se ridică în picioare. 

— Ajunge, spuse ea, și o luă spre casă. 


VP - 176 


El se uita la ea cum se îndepărta în lumina din ce în ce mai 
slabă. | se păru deodată că nu dorea nimic mai mult în viață 
decât trupul ei micuț și gingaș. 

Veni după ea în casă. In salon, Diana stătea singură și fuma 
gânditoare. Dintr-un impuls, Paul se așeză lângă ea și îi zise: 

— O cunoști pe Flick de când era mică. 

— E fermecătoare, nu-i așa? îi răspunse ea, zâmbind cu multă 
căldură, ceea ce era surprinzător din partea ei. 

Paul nu voia să-i spună prea multe despre ce era în sufletul 
lui, așa că rosti doar aceste cuvinte: 

— O plac foarte mult și aș vrea să aflu mai multe despre ea. 

— Întotdeauna a fost dornică de aventură, îi spuse Diana. Îi 
plăcea la nebunie că mergeam în Franţa în februarie și stăteam 
acolo mai mult timp. De obicei, petreceam o zi la Paris, apoi 
luam Trenul Albastru ca să ajungem la Nisa. Într-o iarnă, tata ne- 
a dus în Maroc. Cred că a fost cea mai frumoasă perioadă din 
viața lui Flick. A învățat câteva cuvinte în arabă și stătea de 
vorbă cu negustorii din piețe. Obișnuiam să citim memoriile 
acelor doamne din epoca victoriană care au avut curajul să 
călătorească în Orientul Mijlociu îmbrăcate în haine bărbătești. 

— Se înțelegea bine cu tatăl tău? 

— Mai bine ca mine. 

— Cum e soţul ei? 

— Toţi bărbaţii din viaţa lui Flick au avut ceva exotic. La 
Oxford, prietenul ei cel mai bun era un nepalez, Rajendra, ceea 
ce le-a intrigat pe fetele din dormitorul comun de la St Hilda, dar 
nu cred că a fost ceva serios între ei. Un băiat pe nume Charlie 
Standish era îndrăgostit de ea până peste urechi, dar ea zicea 
că o plictisește de moarte. S-a îndrăgostit de Michel pentru că 
era fermecător, deștept și francez, astea-s lucrurile care îi plac. 

— Tot ce e exotic, repetă Paul. 

— Nu-ţi face griji, din punctul ăsta de vedere, corespunzi. Eşti 
american, ai doar o ureche și jumătate și o minte brici. Ai șanse. 

Paul se ridică în picioare. Conversaţia începuse să ia o turnură 
prea intimă. 

— O iau ca pe un compliment, zise el zâmbind. Noapte bună! 

Când urcă scările, trecu pe lângă camera lui Flick. Se vedea 
lumină sub ușă. 

Işi puse pijamaua și se băgă în pat, dar somnul nu-i venea. 
Era prea tulburat și fericit ca să doarmă. Retrăi în minte sărutul 


VP - 177 


de mai multe ori. Ar fi vrut ca el și Flick să fie ca Ruby și Jim și 
să-și de frâu liber dorințelor, fără să se rușineze. „Și de ce nu? 
se gândi el. De ce nu, pentru Dumnezeu?” 

În casă era liniște. 

La câteva minute după miezul nopţii, Paul se sculă din pat. O 
luă pe coridor până la camera lui Flick. Bătu încet la ușă și intră. 

— Bună, zise el încetișor. Eu sunt. 

— Da, știu. 

Era întinsă pe spate în patul de o singură persoană, cu capul 
sprijinit pe două perne. Draperiile erau date în lături și lumina 
lunii intra pe fereastra cea mică. Îi văzu destul de clar linia 
dreaptă a nasului și bărbia dăltuită, care nu-i plăcuseră la 
început. Acum i se păreau minunate. Ingenunche lângă pat. 

— Răspunsul e nu. 

Îi luă mâna și o sărută în palmă. 

— Te rog, șopti Paul. 

Se aplecă peste ea s-o sărute, dar ea își întoarse capul. 

— Doar un sărut? întrebă el. 

— Dacă te sărut, sunt pierdută. 

Asta îi plăcu. Îi spunea că și ea simţea același lucru ca și el. O 
sărută pe păr, apoi pe frunte și pe obraz, dar ea își tot întorcea 
faţa. O sărută pe umăr prin bumbacul cămășii de noapte, apoi o 
atinse cu buzele pe sâni. 

— Și tu vrei, spuse el. 

— Afară! îi ordonă ea. 

— Nu spune așa ceva. 

Flick se întoarse spre el. Paul își înclină capul s-o sărute, dar 
ea îi puse un deget pe buze ca să-l facă să tacă. 

— Hai, du-te, îi zise. Vorbesc serios. 

El se uită la chipul ei frumos, luminat de razele lunii. Avea o 
expresie de hotărâre pe faţă. Deși abia că o cunoștea, își dădu 
seama că nu putea trece peste voinţa ei. Se ridică fără tragere 
de inimă. Mai încercă o dată: 

— Uite, hai... 

— Nu mai spune nimic. Pleacă. 

Paul se întoarse și părăsi camera. 


VP - 178 


A CINCEA ZI 


Joi, 1 iunie 1944 
CAPITOLUL 22 


Dieter dormi câteva ore la hotelul Frankfort și se trezi la ora 
două dimineața. Era singur: Stephanie plecase la casa din rue 
du Bois cu agentul britanic Elicopterul. La un moment dat, în 
această dimineaţă, Elicopterul se va duce să-l caute pe șeful 
celulei Bollinger, iar Dieter trebuia să-l urmărească. Ştia că 
Elicopterul avea să înceapă de la casa lui Michel Clairet, așa că 
hotărâse să pună o echipă de supraveghere acolo, la prima oră. 

Dimineaţa devreme, își conduse mașina cea mare până la 
Sainte-Cecile, luând curbă după curbă printre viile scăldate în 
lumina lunii, și parcă în faţa castelului. Mai întâi se duse în 
laboratorul foto de la subsol. Nu era nimeni în camera obscură, 
doar pozele puse la uscat ca niște rufe. Ceruse două cópii după 
fotografia făcută de Elicopter lui Felicity Clairet. Le scoase de pe 
frânghie și o examină pe una din ele, amintindu-și cum alergase 
sub ploaia de gloanţe ca să-și salveze soțul. Incercă să 
întrezărească ceva din curajul ei neclintit pe acel chip de fetiță 
drăguță în costum de baie, dar nu văzu nimic. Mai mult ca sigur 
că îi venise în timpul războiului. 

Vâri în buzunar negativul și luă fotografia originală, care va 
trebui să-i fie dată înapoi pe ascuns Elicopterului. Găsi un plic și 
o coală de hârtie obișnuită, se gândi puţin, apoi scrise: 


Draga mea. 

Cât se bărbiereşte Elicopterul, te rog pune-i asta în 
buzunarul de la haină, ca să pară că i-ar fi căzut din 
portofel. Mulţumesc mult. 

D. 


Puse foaia și poza într-un plic, îl sigilă și scrise „Mille Lemas” 
pe faţă. II va duce mai încolo. 
VP - 179 


Trecu pe lângă celule și se uită prin vizor la Marie, fata care 
venise ieri pe neașteptate la casa din rue du Bois, cu mâncare 
pentru „oaspeţii” lui mademoiselle Lemas. Stătea întinsă pe un 
cearșaf pătat de sânge, uitându-se îngrozită la perete cu ochii 
larg deschiși și scoțând un geamăt constant ce abia se auzea, 
de parcă era o mașinărie stricată, dar care funcţiona încă. 

Dieter o interogase pe Marie ieri-seară. Nu aflase nimic 
folositor de la ea. Pretinsese că nu știa pe nimeni din Rezistență, 
ci doar pe mademoiselle Lemas. Dieter aproape că o crezuse, 
dar îl lăsase pe sergentul Becker să o tortureze pentru orice 
eventualitate. Totuși, ea nu-și schimbase povestea, iar acum el 
era convins că dispariţia ei nu avea să-i alarmeze într-atât pe cei 
din Rezistență ca să se ducă la impostoarea din rue du Bois. 

Se simţi deprimat când văzu acel trup zdrobit. Și-o aminti cum 
venea ieri pe alee cu bicicleta, sănătoasă tun. Fusese o fată 
fericită, deși prostuţă. Făcuse o greșeală minoră, iar acum viaţa 
ei se sfârșea într-un mod cumplit. Bineînţeles că își merita 
soarta: îi ajutase pe teroriști. Dar tot îi era greu să se uite la ea 
fără să se îngrozească. 

Și-o scoase din minte și urcă scările. La parter, telefoniștii din 
tura de noapte stăteau la pupitrele lor. La următorul etaj se 
aflau birourile celor de la Gestapo, în locul dormitoarelor 
somptuoase de altă dată. 

Dieter nu-l mai văzuse pe Weber de la eșecul pe care îl 
suferise acesta la catedrală și presupuse că tipul își lingea rănile 
pe undeva. Totuși, vorbise cu adjunctul lui Weber și îi ceruse să-i 
trimită aici, la trei dimineaţa, patru gestapoviști în civil, pentru o 
acţiune de supraveghere de o zi. Dieter îi ordonase și 
locotenentului Hesse să se prezinte aici. Acum trase draperia de 
camuflaj și se uită pe fereastră. Parcarea era scăldată în lumina 
lunii și-l văzu pe Hans traversând curtea, dar pe nimeni 
altcineva. 

Se duse în biroul lui Weber și fu surprins să-l găsească acolo 
singur, la birou, prefăcându-se că lucrează la niște documente la 
lumina unei lămpi cu abajur verde. 

— Unde sunt oamenii pe care i-am cerut? îl întrebă tăios 
Dieter. 

Weber se ridică în picioare. 

— leri m-ai ameninţat cu arma, zise el. Cum dracu' de 
ameninți tu un ofiţer? 


VP - 180 


Dieter nu se așteptase la o asemenea reacţie. Weber era 
furios din cauza acelei acţiuni în care se făcuse de rahat. Era 
oare posibil să nu fi înțeles ce gafă de proporții făcuse? 

— A fost vina ta, idiotule, îi zise Dieter exasperat. Nu voiam să 
fie arestat agentul ăla. 

— Poţi fi trimis în faţa Curţii Marţiale pentru ce-ai făcut. ` 

Dieter era cât pe ce să îl ia peste picior, dar se stăpâni. Işi 
dădu seama că era adevărat. Făcuse tot ce era necesar ca să 
salveze situația, dar nu era un lucru imposibil, având în vedere 
birocrația din cel de-al Treilea Reich, ca un ofițer să fie arestat 
pentru că avusese inițiativă. | se strânse inima și trebuia să pară 
sigur pe el. 

— Hai, raportează-mă. Cred că-mi pot justifica faptele în fața 
unui tribunal! 

— Dar ai tras! 

— Bănuiesc că nu prea ai mai văzut așa ceva în cariera ta 
militară, i-o întoarse Dieter, neputându-se abtine. 

Weber roși. Nu văzuse niciodată așa ceva. 

— Armele trebuie folosite împotriva inamicului, nu a ofițerilor 
tăi. 

— Am tras în aer. Îmi cer scuze dacă te-am speriat. Era cât pe 
ce să compromiţi o operaţiune de contraspionaj de maximă 
importanță. Nu crezi că o curte militară ar lua acest lucru în 
considerare? Ce ordine executai tu? Tu ești cel care n-a fost 
disciplinat. 

— Am arestat un spion britanic. 

— Și ce legătură are? E doar unul dintre ei. Mai sunt și alţii. 
Dar dacă e lăsat liber, ne va conduce la alţii - poate la mult mai 
mulţi. Insubordonarea de care ai dat dovadă ar fi putut strica 
totul. Ai avut noroc că te-am împiedicat să faci o mare greșeală. 

Lui Weber i se așternu o expresie vicleană pe chip. 

— Grangurilor celor mari li s-ar părea suspect că ești așa 
dornic să eliberezi un agent al Aliaților. 

— Nu fi tâmpit, oftă Dieter. Nu sunt un nenorocit de negustor 
evreu ca să mă sperie bârfele. Nu poți pretinde că sunt trădător, 
nimeni n-o să te creadă. Unde sunt oamenii mei? 

— Spionul trebuie arestat imediat. 

— Nu, și dacă încerci, te împușc. Unde-mi sunt oamenii? 

— Refuz să-ți dau oameni pentru o acţiune atât de 
iresponsabilă. 


VP - 181 


— Refuz? 

— Da. 

Dieter se uită lung la el. Nu-l crezuse pe Weber atât de viteaz 
sau de prost încât să-i facă așa ceva. 

— Ce crezi că are să se întâmple cu tine când va afla 
feldmareșalul despre asta? 

Weber părea speriat, dar sfidător. 

— Nu fac parte din armată, zise el, ci din Gestapo. 

Din păcate, avea dreptate, se gândea Dieter disperat. Nu era 
nimic în neregulă dacă Walter Goedel îi ordona lui Dieter să 
folosească oameni de la Gestapo în loc de cei din trupele de 
asalt de pe coastă, dar cei de la Gestapo nu erau obligaţi să 
primească ordine de la Dieter. Numele lui Rommel îl speriase pe 
Weber ceva timp, dar efectul trecuse. 

lar acum Dieter nu-l avea decât pe locotenentul Hesse. 
Puteau oare el și cu Hans să-l urmărească pe Elicopter? Va fi 
greu, dar nu avea de ales. 

Încercă să-l mai amenințe o dată. 

— Ești sigur că ești pregătit să suporţi consecințele acestui 
refuz, Willi? O să intri în rahat până-n gât. 

— Dimpotrivă, cred că tu o să dai de dracu'. 

Dieter scutură disperat din cap. Nu mai avea ce să-i zică. 
Petrecuse deja prea mult timp certându-se cu tâmpitul ăsta. leși 
din birou. 

Se întâlni cu Hans pe hol și-i explică situaţia. Se duseră în 
spatele castelului, unde stăteau acum inginerii, în locul 
servitorilor. Noaptea trecută, Hans vorbise să împrumute o 
furgonetă PTT și o motoretă, un fel de bicicletă al cărei motor 
era acţionat prin pedalare. 

Dieter se întreba dacă Weber ar fi putut să afle despre 
vehicule și să le ordone inginerilor să nu i le împrumute. Spera 
că nu: se lumina de ziuă în jumătate de oră și nu avea chef să 
mai stea la discuţii. Dar nu avură probleme. Dieter și Hans își 
traseră salopete pe ei și demarară, motoreta mergând în spatele 
furgonetei. 

Ajunși la Reims, o luară pe rue du Bois. Parcară după colţ, iar 
Hans se duse pe jos, în lumina slabă a dimineţii, până la cutia 
poștală în care puse plicul cu poza lui Flick. Dormitorul 
Elicopterului era în spate, așa că nu risca să-l vadă pe Hans și 
să-l recunoască mai târziu. 


VP - 182 


Răsărea deja soarele când ajunseră în faţa casei lui Michel 
Clairet din centrul orașului. Hans parcă la o sută de metri 
distanţă și deschise o gură de canal PTT. Se prefăcea că 
lucrează în timp ce supraveghea casa. Era o stradă aglomerată 
cu multe mașini parcate pe ea, așa că furgoneta nu atrăgea 
atenția. 

Dieter stătea în furgonetă, în așa fel încât să nu fie văzut, și 
se gândea la cearta pe care o avusese cu Weber. Era un idiot, 
dar avea dreptate. Elicopterul putea să spele putina. Și atunci 
Dieter pierdea firul. Cel mai simplu și mai sigur lucru era să-l 
tortureze pe Elicopter. Deși era riscant să-l lase să plece, avea 
să fie mult mai bine în cele din urmă. Dacă lucrurile mergeau 
bine, Elicopterul avea să fie o mină de aur. Când se gândea la 
victoria care era atât de aproape, Dieter și-o dorea atât de 
năvalnic, încât îi crescu pulsul. 

Pe de altă parte, dacă lucrurile nu mergeau conform planului, 
Weber avea să profite din plin. Le va spune tuturor cum se 
opusese planului riscant al lui Dieter. Dar Dieter nu se îngrijora 
de rahaturile astea birocratice. Tipii ca Weber, care jucau astfel 
de jocuri, erau cei mai disprețuiţi oameni de pe pământ. 

Orașul se trezea încet la viață. Primele erau femeile care se 
duceau la brutăria de vizavi de casa lui Michel. Magazinul era 
închis, dar ele așteptau răbdătoare afară, sporovăind între ele. 
Pâinea era raţionalizată, dar Dieter bănuia că uneori nu mai 
rămânea nimic, așa că destoinicele casnice făceau cumpărături 
devreme ca să fie sigure că-și primesc porţia. Când se 
deschiseră în cele din urmă ușile, încercară să intre cu toate 
deodată - spre deosebire de casnicele nemţoaice, care ar fi 
format o coadă organizată, se gândea Dieter cu un sentiment de 
superioritate. Când le văzu ieșind cu pâinile, își dori să fi mâncat 
la micul dejun. 

După aceea, își făcură apariţia muncitorii, încălțaţi în bocanci 
și cu șepci pe cap, fiecare ţinând în mână o geantă sau o cutie 
ieftină de carton, în care se găsea prânzul. Copiii se pregăteau 
să plece la școală când își făcu apariţia Elicopterul, pedalând pe 
bicicleta care-i aparținuse lui Marie. Dieter stătea drept. În coșul 
de la bicicletă era un obiect dreptunghiular acoperit cu o cârpă: 
valiza cu radioul, se gândea Dieter. 

Hans scosese capul din canal și se uita și el. 


VP - 183 


Elicopterul se duse la ușa lui Michel și bătu la ea. Evident că 
nu-i răspunse nimeni. Stătu puţin pe trepte, apoi se uită pe 
ferestre, se plimbă în sus și în jos pe stradă, încercând să dea de 
intrarea din spate. Dieter știa că nu exista așa ceva. 

Dieter îi sugerase Elicopterului ce să facă în continuare. 

— Du-te la barul de pe stradă, Ghez Regis. Comandă cafea, 
niște rulouri și așteaptă. 

Dieter spera ca Rezistenţa să ţină sub observaţie casa lui 
Michel, știind că va sosi un mesager de la Londra. Nu se aștepta 
să fie supravegheată în permanenţă, dar poate un vecin 
binevoitor fusese de acord să se mai uite din când în când la 
casă. Prezenţa Elicopterului avea să-l liniștească pe cel care își 
luase respectivul angajament. Toţi își puteau da seama după 
mers că nu era din Gestapo sau din Milice, poliţia secretă 
franceză. Dieter era sigur că Rezistenţa avea să fie alertată și în 
curând își va face cineva apariţia și va vorbi cu Elicopterul - iar 
acea persoană ar putea să-l ducă pe Dieter până în inima 
Rezistenței. 

După un minut, Elicopterul făcu întocmai ce-i sugerase Dieter. 
Se duse cu bicicleta până la bar și se așeză la o măsuţă de pe 
terasă, părând să se bucure de razele soarelui. Comandă o 
ceașcă cu cafea. Trebuia să fie surogat, făcută din boabe prăjite, 
dar el o bău încântat. 

După douăzeci de minute, mai comandă o cafea și luă un ziar 
de la bar. Începu să citească ziarul din scoarță în scoarță. Nu se 
grăbea, de parcă trebuia să aștepte toată ziua. Era un semn 
bun. 

Dimineaţa trecea greu. Dieter se întreba dacă avea să 
meargă. Poate că celula Bollinger fusese atât de afectată de 
masacrul de la Sainte-Cecile, că nu mai era operaţională și nu 
mai avea cine să se implice nici în misiunile cele mai 
importante. Nu avea să fie bine dacă Elicopterul nu-l punea în 
legătură cu alţi teroriști. Și, cu siguranţă, Weber avea să se 
bucure de asta. 

Se apropia clipa când Elicopterul trebuia să comande prânzul 
pentru a-și motiva prezenţa la masă. Un chelner ieși și vorbi cu 
el, apoi îi aduse un pastis”. Și acesta era cu siguranţă făcut din 
esenţă de anason, dar Dieter tot se linse pe buze: i-ar fi plăcut 
să bea ceva. 


23 Lichior de anason. (n.tr.). 
VP - 184 


Un alt client se așeză lângă masa Elicopterului. Erau cinci 
mese și ar fi fost normal să se fi dus la una mai departe. Dieter 
era mai optimist. Nou-venitul era un bărbat înalt în jur de 
treizeci de ani. Purta o cămașă albastră de chambray“ și 
pantaloni de postav bleumarin, dar lui Dieter nu i se părea că 
are aerul unui muncitor. Poate era un artist care voia să se dea 
drept proletar. Se rezemă de spătarul scaunului și își încrucișă 
picioarele, punându-și glezna dreaptă pe genunchiul stâng, iar 
lui Dieter i se părea o poziţie cunoscută. Oare îl mai văzuse pe 
acest bărbat? 

Chelnerul ieși din bar, iar clientul comandă ceva. Timp de un 
minut nu se întâmplă nimic. Oare acel bărbat îl studia pe 
Elicopter pe ascuns? Sau doar aștepta să-i vină băutura? 
Chelnerul aduse un pahar cu bere slabă pe o tavă. Bărbatul luă 
o gură generoasă de bere și se șterse la gură cu un aer 
satisfăcut. Dieter începu să creadă că era doar un tip căruia îi 
era foarte sete. Dar simţea în același timp că mai îl mai văzuse 
făcând acel gest. 

Apoi nou-venitul se adresă Elicopterului. 

Dieter împietri. Oare asta așteptase de atâta timp? 

Cei doi schimbară câteva vorbe. Chiar și de la distanţă, Dieter 
simţea că nou-venitul era șarmant: Elicopterul zâmbea și vorbea 
cu înflăcărare. După puţin timp, Elicopterul făcu un semn spre 
casa lui Michel, iar Dieter bănui că întreba pe unde era 
proprietarul. Celălalt bărbat ridică din umeri ca un francez, iar 
Dieter și-l închipui zicând: „De unde să știu eu?” Dar Elicopterul 
insista. 

Nou-venitul goli paharul cu bere, iar Dieter își aminti brusc. 
Ştia exact cine e, iar șocul fu atât de mare că sări de pe scaun. Il 
mai văzuse pe tip în piaţă la Sainte-Cécile, la o altă cafenea, 
stând la masă cu Flick Clairet, înainte de ambuscadă - căci 
acesta era soțul ei, Michel. 

— Da! zise Dieter și lovi satisfăcut cu pumnul în tabloul de 
bord. Strategia lui dăduse roade - Elicopterul îl dusese în inima 
Rezistenței locale. 

Dar nu se așteptase la un asemenea succes. Se gândea căo 
să vină un mesager, iar acesta să-l conducă pe Elicopter - și pe 
Dieter - la Michel. Acum Dieter avea o dilemă. Michel era o 


24 Tesătură din bumbac. (n.tr.). 
VP-185 


captură de zile mari. Să-l aresteze chiar acum? Sau să-l 
urmărească și poate să dea de un pește și mai mare? 

Hans puse capacul peste gura de canal și se urcă în 
furgonetă. 

— E omul nostru, domnule? 

— Da. 

— Și-acum ce urmează? 

Dieter nu știa ce să facă în continuare - să-l aresteze pe 
Michel sau să-l urmărească? 

Michel se ridică de la masă, la fel și Elicopterul. 

Dieter se hotări să-i urmărească. 

— Ce să fac? îl întrebă Hans nerăbdător. 

— Scoate repede motoreta! 

Hans deschise ușile din spate ale furgonetei și scoase 
motoreta. 

Cei doi bărbaţi puseră banii pe măsutele de la cafenea și 
plecară. Dieter observă că Michel șchiopăta ușor și își aminti că 
fusese nimerit de un glonț în timpul ambuscadei. 

— Tu îi urmărești pe ei, iar eu pe tine, îi zise el lui Hans. 

Porni motorul furgonetei. 

Hans se urcă pe motoretă și începu să pedaleze, ca să 
ambaleze motorul. Conduse încet de-a lungul străzii, stând cu o 
sută de metri în spatele urmăriţilor. Dieter venea după Hans. 

Michel și Elicopterul trecură de colţ. După un minut, Dieter 
văzu că se opriseră să se uite în vitrina unui magazin. Era o 
farmacie. Nu voiau să cumpere medicamente, bineînțeles: își 
luau măsuri de precauție în caz că erau urmăriți. Pe când Dieter 
conducea, ei se întoarseră și o luară pe unde veniseră. Aveau să 
se uite după un vehicul care o lua în direcția opusă, așa că 
Dieter nu putea să-i mai urmărească. Totuși, văzu că Hans 
oprise în spatele unui camion și se întorsese, rămânând în capul 
străzii, dar avându-i în raza sa vizuală pe cei doi. 

Dieter făcu un ocol și îi ajunse din nou din urmă. Michel și 
Elicopterul se apropiau de gară, iar Hans mai era pe urmele lor. 

Dieter se întreba dacă știau că erau urmăriţi. $mecheria cu 
farmacia însemna că bănuiau ceva. Nu credea că remarcaseră 
furgonetă PTT, căci nu fusese în raza lor vizuală în majoritatea 
timpului, dar ar fi putut să zărească motoreta. Dieter se gândea 
că schimbarea direcţiei era mai mult ca sigur o măsură de 


VP - 186 


precauţie luată întotdeauna de Michel, care era cu siguranţă un 
agent sub acoperire cu experienţă. 

Cei doi bărbaţi traversară gradinile din faţa gării. Nu existau 
flori în straturi, dar câţiva copaci erau înfloriţi, parcă în ciuda 
războiului. Gara era o clădire solidă în stil clasic, cu frontoane și 
coloane, masivă și excesiv ornamentată, la fel ca afaceristul din 
secolul al XIX-lea care o construise. 

Ce ar face Dieter dacă Michel și Elicopterul luau un tren? Era 
prea riscant pentru Dieter să se urce în același tren. Elicopterul 
îl va recunoaște cu siguranţă și era posibil ca Michel să și-l 
amintească din piaţa de la Sainte-Cecile. Nu, Hans trebuia să se 
suie în tren, iar Dieter să-i urmărească de pe șosea. 

Intrară în gară printr-una dintre cele trei arcade în stil clasic. 
Hans își lăsă motoreta și îi urmă înăuntru. Dieter parcă și făcu la 
fel. Dacă cei doi bărbaţi se duceau la casa de bilete, îi va spune 
lui Hans să stea în spatele lor la coadă și să-și cumpere bilet 
pentru aceeași destinație. 

Nu erau la casa de bilete. Dieter intră în gară fix în momentul 
în care Hans cobora niște scări spre pasajul subteran dintre 
peroane. Poate că Michel cumpărase biletele înainte, se gândi 
Dieter. Asta nu era o problemă. Hans se va urca în tren fără 
bilet. 

Pe fiecare parte a pasajului erau trepte care duceau la 
peroane. Dieter îl urmă pe Hans. Simţind pericolul, își iuți pașii și 
urcă scările care duceau la intrarea din spate a gării. II ajunse 
din urmă pe Hans și ieșiră amândoi în rue de Courcelles. 

Mai multe clădiri fuseseră recent bombardate, dar mașinile 
erau parcate pe acele porţiuni de drum pe care nu mai era 
moloz. Dieter se uită cu atenţie pe stradă, cu inima tresărindu-i 
în piept de frică. La o sută de metri de ei, Michel și Elicopterul se 
suiau într-o mașină neagră. Dieter și Hans nu-i vor prinde 
niciodată. Dieter apucă pistolul, dar distanța era prea mare 
pentru o asemenea armă. Mașina demară. Era un Renault 
Monaquatre negru, una dintre cele mai întâlnite mașini din 
Franţa. Dieter nu putu citi plăcuța de înmatriculare. Mașina 
acceleră și coti. 

Dieter înjură. Era un simplu șiretlic, dar reușea întotdeauna. 
Intrând în tunel, își obligaseră urmăritorii să-și părăsească 
vehiculele, apoi, îi aștepta o mașină pe partea cealaltă, care le 
permitea să se facă nevăzuţi. Probabil că nici nu-i observaseră: 


VP - 187 


ca și schimbarea de direcţie din fața farmaciei, stratagema cu 
tunelul fusese probabil o măsură de precauţie de rutină. 

Dieter era disperat. Riscase și pierduse. Weber va fi încântat. 

— Acum ce facem? îl întrebă Hans. 

— Ne întoarcem la Sainte-Cécile. 

Se duseră la furgonetă, puseră motoreta în spate și se 
întoarseră la sediu. 

Dieter mai avea însă o rază de speranţă. Ştia timpii pentru 
transmisia radio și frecvențele Elicopterului. Putea să folosească 
acea informaţie ca să-l prindă din nou. Cei de la Gestapo aveau 
un sistem sofisticat, dezvoltat și perfecţionat în decursul 
razboiului, care detecta transmisiunile clandestine și localiza 
sursa. Mulţi agenţi ai forțelor aliate fuseseră capturați prin 
această metodă. Pe măsură ce englezii își perfecţionau 
metodele, operatorii radio luau măsuri de securitate mai 
eficiente, transmițând tot timpul din altă locaţie, niciodată mai 
mult de cincisprezece minute; dar cei neatenți încă puteau fi 
prinși. 

Oare bănuiau britanicii că Elicopterul fusese deja descoperit? 
Probabil că Elicopterul îi făcuse deja lui Michel un rezumat al 
peripeţiilor prin care trecuse. Michel avea să-i pună întrebări 
despre arestarea din catedrală și evadarea ulterioară. Avea să 
fie interesat în special de noul agent cu numele de cod 
Charenton. Totuși, nu avea motive să bănuiască faptul că 
mademoiselle Lemas era o impostoare. Michel nu o cunoscuse 
niciodată, așa că nu va fi alarmat nici dacă Elicopterul îi va 
spune că era o roșcată apetisantă, în loc de o fată bătrână între 
două vârste. lar Elicopterul habar nu avea că acel carnețel cu 
codurile de unică folosinţă și batista de mătase fuseseră 
meticulos copiate de către Stephanie sau că frecvențele lui - 
semnele făcute cu creionul cerat galben de pe cadran - fuseseră 
notate de Dieter. 

„Poate că nu este totul pierdut”, se încurajă Dieter. 

Când se întoarseră la castel, Dieter dădu nas în nas cu Weber 
pe hol. Weber se uită urât la el și îl întrebă: 

— L-ai pierdut? 

„Hienele simt mirosul de sânge”, se gândi Dieter. 

— Da, recunoscu el. Era sub demnitatea lui să-l mintă pe 
Weber. 


VP - 188 


— Așa deci! zise Weber triumfător. Ar trebui să lași o 
asemenea muncă pe seama experților. 

— Prea bine, atunci așa voi face, îi zise Dieter. 

Weber părea surprins. Dieter continuă: 

— Trebuie să transmită în Anglia azi la opt seara. Ai ocazia să- 
ți arăţi priceperea. Arată-le tuturor cât de bun ești. Dă-i de 
urmă! 


CAPITOLUL 23 


Fisherman's Rest era o cârciumă mare care se înălța ca o 
fortăreață pe plaja din estuar; avea coșuri în loc de turele și 
geamuri de sticlă fumurie în loc de creneluri. Pancarta din 
grădina din faţă îi avertiza pe clienţi să nu se ducă pe plajă, care 
fusese minată în 1940, în vederea invaziei germane. 

De când SOE își mutase sediul în acest cartier, barul era plin 
aproape în fiecare noapte; lumina era aprinsă în spatele 
draperiilor de camuflaj, cineva zdrăngănea la pian până la 
ultimul client, mulțimea de cheflii se muta în grădină în serile 
călduțe de vară. Se cânta răgușit, se bea până la refuz, dar 
efuziunile sentimentale se păstrau în limitele decenței. Domnea 
o atmosferă de sfârșit de lume, pentru că toţi știau că tinerii 
care râdeau la bar în această seară vor pleca a doua zi în 
misiuni periculoase, din care era posibil să nu se mai întoarcă 
niciodată. 

După cele două zile de antrenamente, Flick și Paul își duseră 
echipa la bar. Fetele se îmbrăcaseră elegant pentru această 
ieșire. Maude era mai drăguță ca niciodată în rochia ei roz de 
primăvară. Ruby nu avea să fie niciodată frumoasă, dar atrăgea 
privirile cu rochia neagră de cocktail pe care o împrumutase de 
undeva. Lady Denise purta o rochie de mătase de culoarea 
perlei, care cu siguranţă costase o avere, cu toate că nu-i 
avantaja trupul slab și osos. Greta îmbrăcase unul dintre 
costumele ei de scenă, o rochie de cocktail, și pantofi roșii. Chiar 
și Diana își pusese o fustă elegantă, în loc de pantalonii de 
postav pe care-i purta în mod obișnuit, și, spre surprinderea lui 
Flick, își dăduse și cu puţin ruj pe buze. 


VP - 189 


Echipa primise numele de cod Stăncuțele. Se vor parașuta în 
apropiere de Reims, iar Flick își aminti de legenda Stăncuţei din 
Reims, care furase inelul episcopului. 

— Călugării nu știau cine îl luase, așa că episcopul îl blestemă 
pe hoţul necunoscut, îi explică ea lui Paul pe când beau amândoi 
scotch, al ei îndoit cu apă, al lui cu gheaţă. Apoi au văzut-o pe 
stăncuţă ca vai de capul ei și au înţeles că suferea din cauza 
blestemului și că ea trebuia să fie vinovată. Am învăţat poezia la 
școală: 


Ziua se sfârșea, 

Noaptea începea, 

Călugării și preoţii căutară până-n zori 
Când paraciliserul văzu, 

Pe un picioruș beteag, 

O prăpădită de stăncuţă 

Veselă nu mai era 

Ca ieri biata păsărea. 

Penele-i păreau răsucite, 

Aripile-i plecate, abia mai putea sta. 
Avea capul chel ca palma, 

Ochii goi 

Piciorușele moi, 

Și, nepăsându-le de gramatică, strigară toți: El este! 


— Au găsit inelul în cuibul păsării. 

Paul dădu din cap, zâmbind. Flick știa că ar da din cap în 
același fel și dacă i-ar fi vorbit în islandeză. Nu prea îi păsa ce 
zicea ea, voia doar să o privească. Nu avea prea multă 
experiență, dar putea să-și dea seama când un bărbat era 
îndrăgostit, iar Paul era îndrăgostit de ea. 

Toată ziua funcţionase pe pilot automat. Sărutările de 
noaptea trecută o șocaseră și o incitaseră. Își zise că nu voia să 
aibă o relaţie extraconjugală, voia să-i recâștige dragostea 
sotului ei infidel. Dar pasiunea lui Paul îi dăduse priorităţile 
peste cap. Se întreba furioasă de ce trebuia să cerșească 
afecţiune de la Michel, când un bărbat ca Paul era gata să i se 
arunce la picioare. Aproape că-l lăsase să se culce cu ea - de 
fapt, își dorise să fi fost mai puţin manierat, căci dacă îi ignora 
refuzul și insista, i-ar fi cedat. 


VP - 190 


Uneori îi era rușine că îl sărutase. Era ceva care se întâmpla 
des: peste tot în Anglia, fetele uitau de soţii și de iubiții lor 
plecați la război și se îndrăgosteau de soldaţi americani. Era și 
ea la fel ca proastele alea de vânzătoare care se culcau cu 
americani pentru că vorbeau ca starurile de cinema? 

Ce era mai râu, sentimentele ei pentru Paul amenințau să-i 
distragă atenţia de la misiune. Vieţile a șase oameni erau în 
mâinile ei, ca să nu mai vorbim de rezultatul unei operaţiuni de 
importanţă vitală pentru debarcare și chiar nu trebuia să se 
întrebe dacă ochii lui erau căprui sau verzi. Totuși, nu era 
frumos ca un star de cinema, cu bărbia sa mare și urechea lipsă, 
deși faţa lui avea un oarecare șarm... 

— La ce te gândești? o întrebă el. 

Flick își dădu seama că trebuie să se fi holbat la el. 

— Mă întrebam dacă vom reuși, minţi ea. 

— Putem, cu puţin noroc. 

— Am avut noroc până acum. 

Maude se așeză lângă Paul. 

— Apropo de noroc, zise ea, fluturând din gene, pot să-ţi iau o 
țigară? 

— Te rog, zise el și împinse pachetul de Lucky Strike către ea. 

Fata luă o ţigară, și-o puse între buzele date cu ruj roz, iar 
Paul i-o aprinse. Flick aruncă o privire spre bar și văzu că Diana 
se uita iritată la fată. Maude și Diana deveniseră prietene la 
cataramă, dar Diana nu știuse niciodată cum să spună ce avea 
pe suflet. De ce oare flirta Maude cu Paul? Probabil ca să o 
enerveze pe Diana. Era bine că Paul nu venea cu ele în Franţa, 
se gândi Flick, fără să vrea, avea o influenţă nefastă asupra unui 
grup de femei. 

Se uită în jur. Jelly și Percy jucau un joc de noroc numit Spoof, 
unde trebuia să ghicești câte monede avea un jucător în pumn. 
Percy le cinstea pe fete cu multe băuturi. O făcea intenţionat. 
Flick trebuia să știe cum se purtau Stâncutele sub influenţa 
alcoolului. Dacă vreuna dintre ele devenea certăreată, 
indiscretă sau violentă, ea trebuia să ia măsurile necesare odată 
ce ajungeau în Franţa. Denise, aristocrata fanfaroană, o îngrijora 
cel mai tare, pentru că acum stătea într-un colț, vorbind 
însuflețită cu un bărbat în uniformă de căpitan. 

Și Ruby dădea pe gât pahar după pahar, dar Flick avea 
încredere în ea. Era o combinaţie ciudată: abia putea să scrie 


VP-191 


sau să citească și nu se descurcase deloc la lecţiile de orientare 
și criptare, dar era cea mai inteligentă și perspicace din grup. 
Din când în când, Ruby se uita urât la Greta și poate că își 
dăduse seama că era bărbat, dar nu spusese nimic. 

Ruby stătea la bar cu Jim Cardwell, instructorul de tir, și 
vorbea cu barmaniţa, dar în același timp îl mângâia pe Jim pe 
partea internă a coapsei cu mâna ei mică și neagră. Cei doi 
trăiau o aventură tumultuoasă. Dispăreau mereu: în timpul 
pauzei de cafea de dimineaţă, în pauza de treizeci de minute de 
după prânz, când luau ceaiul după-amiaza sau oricând puteau 
să se furișeze pentru câteva minute. Jim arăta de parcă ar fi 
sărit dintr-un avion și nu-și deschisese parașuta. Pe fața lui se 
putea citi mereu un amuzament combinat cu încântare. Ruby nu 
era o frumusețe, cu nasul ei coroiat și bărbia ieșită în afară, dar 
era o bombă sexy, iar Jim era încă în stare de șoc. Flick era un 
pic geloasă. Nu că Jim ar fi fost genul ei - toţi bărbaţii de care se 
îndrăgostise fuseseră intelectuali sau cel puţin foarte inteligenţi 
- dar o invidia pe Ruby că-și făcea toate poftele. 

Greta se sprijinea de pian cu un cocktail roz în mână, stând de 
vorbă cu trei bărbaţi care păreau a fi localnici și nu de la școala 
de instructaj. Se pare că trecuseră peste accentul ei nemțesc - 
cu siguranţă că le spusese și lor povestea tatălui ei din Liverpool 
iar acum îi vrăjea vorbindu-le despre cluburile de noapte din 
Hamburg. Flick își dădea seama că nu aveau îndoieli în privinţa 
sexului Gretei: o tratau ca pe o femeie exotică, dar atrăgătoare, 
oferindu-i de băut, aprinzându-i ţigara și râzând satisfăcuţi când 
ea îi mai atingea. 

In timp ce Flick îi privea, unul din bărbaţii de acolo se așeză la 
pian, cântă câteva acorduri și se uită la Greta, așteptând parcă 
un semn. În bar se făcu liniște, iar Greta începu să cânte 
„Kitchen Man”: 


lubitul meu știe de minune să deschidă scoici 
Doar el se pricepe să dea gata o fată 


Publicul își dădu seama că fiecare vers era o aluzie sexuală, 
așa că începură să râdă zgomotos. Gând Greta termină, îl sărută 
pe pianist pe gură, spre încântarea bărbatului. 

Maude îl părăsi pe Paul și se duse la Diana la bar. Căpitanul 
care vorbise cu Denise se apropie de Paul și îi zise: 


VP - 192 


— Mi-a spus totul, domnule. 

Flick încuviință dezamăgită, dar nu surprinsă. 

— Ce ţi-a zis? îl întrebă Paul. 

— Că se duce mâine noapte să arunce în aer un tunel de cale 
ferată la Marles, lângă Reims. 

Era povestea născocită, dar Denise credea că e adevărul și i-l 
spusese unui străin. Flick spumega de furie. 

— Mulţumesc, zise Paul. 

— Îmi pare rău. Căpitanul ridică din umeri. 

— Mai bine c-am aflat acum și nu mai târziu, zise Flick. 

— Îi spuneţi dumneavoastră, domnule, sau mă ocup eu? 

— Mai întâi o să vorbesc eu cu ea, îi răspunse Paul. Așteapt-o 
afară, dacă nu te superi. 

— Da, domnule. 

Căpitanul ieși din bar, iar Paul îi făcu semn lui Denise să se 
apropie. 

— A plecat brusc, zise Denise. Cam mitocan. Se simțea 
jignită. E specialist în explozibili. 

— Nu, nu e, i-o întoarse Paul. E poliţist. 

— Ce vrei să spui? Denise era confuză. E căpitan și mi-a zis... 

— Ţi-a împuiat capul cu minciuni, zise Paul. Meseria lui e să 
aresteze oameni care spun secrete străinilor. Și te-a prins. 

Denise era șocată, apoi își reveni și se indignă. 

— A fost un șiretlic? Ai încercat să mă prinzi cu mâţa-n sac? 

— Din păcate, a dat roade, zise Paul. l-ai spus totul. 

Dându-și seama că fusese descoperită, Denise încercă să 
minimalizeze situaţia. 

— Și care e pedeapsa? O sută de rânduri de copiat și n-am 
voie în recreaţie? 

Lui Flick îi venea să o plesnească. Lăudăroșenia de care 
dăduse dovadă Denise putea să pună în pericol toată echipa. 

— Nu vei fi pedepsită, îi răspunse Paul cu răceală. 

— Aha. Îţi mulţumesc mult. 

— Dar nu mai faci parte din echipă. Nu vei mai veni cu noi. O 
să pleci diseară cu căpitanul. 

— O să mă simt penibil dacă mă-ntorc la vechea slujbă din 
Hendon. 

— Nu te vei duce la Hendon, o contrazise Paul. 

— De ce nu? 

— Ştii prea multe. Nu poţi fi lăsată de capul tău. 


VP - 193 


Denise părea îngrijorată. 

— Ce-o să-mi faci? 

— Vei fi dusă într-un loc unde nu vei mai putea periclita 
misiunea. De obicei, e o bază izolată din Scoţia, unde se 
arhivează documentele administrative ale regimentelor. 

— E ca o închisoare! 

Paul se gândi o clipă, apoi încuviinţă: 

— Aproape. 

— Pentru cât timp? îl întrebă Denise deznădăjduită. 

— Cine știe? Până se termină războiul. 

— Vierme împuţit, îi spuse Denise furioasă. Mai bine nu te-aș 
fi întâlnit niciodată. 

— Poţi pleca acum, îi zise Paul. Şi zi mersi că te-am prins eu. 
Ar fi putut fi cei de la Gestapo. 

Denise ieși ca o furtună. 

— Sper că n-am fost prea dur cu ea, zise Paul. 

Flick era convinsă că nu. Vaca aia proastă merita și mai rău. 
Totuși, voia să-i facă o impresie plăcută lui Paul, așa că îi zise: 

— N-are rost să fii prea dur cu ea. Unii nu-s făcuţi pentru o 
asemenea treabă. Nu e vina ei. 

— Minţi de-ngheaţă apele, îi zise el zâmbind. Crezi că am fost 
prea moale cu ea, nu? 

— Cred că și crucificarea ar fi prea puţin pentru ea, îi zise 
Flick furioasă, dar Paul râse, iar buna lui dispoziţie o făcu și pe 
ea schițeze un zâmbet. Nu pot să te prostesc, nu-i așa? 

— Sper să nu. Deveni din nou serios. Ce noroc că am avut un 
membru în plus. Astfel, ne putem lipsi de Denise. 

— Dar acum avem resurse minime. Flick se ridică, vizibil 
obosită. Să le ducem pe celelalte la culcare. Asta e ultima 
noapte în care vor putea dormi ca lumea, căci în următoarele... 

Paul se uită prin bar. 

— Nu le văd pe Diana și pe Maude. 

— Or fi ieșit afară la aer curat. Le găsesc eu dacă le aduni tu 
pe celelalte. 

Paul încuviință, iar Flick se duse afară. 

Nici urmă de cele două femei. Se opri o clipă ca să se uite la 
culorile amurgului care se reflectau în apele liniștite ale 
estuarului. Apoi ocoli barul și ajunse în parcare. Un Austin maro 
al armatei se îndepărta, iar Flick o zări pe Denise care plângea 
pe bancheta din spate. 


VP - 194 


Dar nu le vedea pe Diana sau pe Maude. Nedumerită, Flick 
traversă aleea asfaltată și se duse în spatele barului. Ajunse în 
fața unei curţi în care erau butoaie vechi și cutii puse unele 
peste altele. In partea cealaltă a curții se afla o dependinţă cu o 
ușă de lemn întredeschisă. Intră. 

La început nu văzu nimic în întuneric, dar știa că nu e singură, 
căci auzea pe cineva respirând. Instinctul îi spunea să nu scoată 
o vorbă și să rămână pe loc. Ochii i se obișnuiră cu întunericul. 
Era într-o magazie de unelte, cu rânduri de chei fixe și lopeţi 
agăţate de cârlige și o mașină de tuns iarba în mijlocul încăperii. 
Diana și Maude erau într-un colţ. 

Maude se sprijinea de perete, iar Diana o săruta. Flick rămase 
cu gura căscată. Bluza Dianei era deschisă, iar dedesubt se 
vedea un sutien mare, dar practic. Fusta roz cadrilată a lui 
Maude se ridicase până în talie. Apoi văzu că Diana își vârâse 
mâna în chiloţii lui Maude. 

Flick rămase un timp pe loc, parcă împietrită. Maude îi întâlni 
privirea. 

— Te-ai uitat destul? o întrebă ea cu impertinenţă. Sau vrei să 
faci o poză? 

Diana sări ca arsă, scoțându-și mâna și îndepărtându-se de 
Maude. Se întoarse, iar groaza i se putea citi pe chip. 

— O, Doamne, zise ea. Işi închise nasturii bluzei cu o mână, 
iar pe cealaltă și-o duse la gură, rușinată. 

— Eu... eu... eu... am venit să vă zic că plecăm, se bâlbâi 
Flick. Apoi se întoarse și ieși ca din pușcă. 


CAPITOLUL 24 


Operatorii radio nu erau chiar invizibili. Trăiau într-o lume a 
spiritelor, unde siluetele lor fantomatice abia puteau fi zărite. 
Scrutând întunericul, cei de la echipa de interceptări radio din 
cadrul Gestapoului, al căror sediu se afla într-o sală vastă și 
întunecoasă din Paris, încercau să-i localizeze pe dușmani. 
Dieter mai fusese pe acolo. Trei sute de ecrane rotunde de 
osciloscoape  pâlpâiau răspândind o lumină verzuie. 
Transmisiunile radio apăreau sub formă de linii verticale pe 
monitoare, poziţia liniei arătând frecvenţa transmisiei, iar 


VP - 195 


înălțimea intensitatea semnalului. Zi și noapte, ecranele se aflau 
în grija operatorilor atenţi și tăcuţi; lui Dieter i se păreau aidoma 
îngerilor care veghează asupra păcătoșilor de oameni. 

Operatorii cunoșteau toate staţiile de transmisie, fie pe cele 
controlate de germani, fie pe cele ale inamicului, și erau în stare 
să depisteze imediat una ilegală. Când se întâmpla așa ceva, 
operatorul suna la trei staţii de interceptare: două în sudul 
Germaniei, la Augsburg și Nurnberg, și alta în Bretania, la Brest. 
Le comunica frecvenţa transmisiunii clandestine. Stațiile de 
interceptare erau echipate cu goniometre, aparate care 
identificau în câteva secunde direcția de unde venea semnalul și 
zona din care se făcea transmisiunea. Apoi trimiteau informaţia 
la Paris, unde operatorul desena trei linii pe harta enormă 
agăţată pe un perete. Liniile se intersectau exact în locul de 
unde se transmitea. Apoi, operatorul suna la cel mai apropiat 
sediu al Gestapoului. Cei din Gestapo aveau tot timpul mașini 
pregătite, echipate cu aparate de detecție. 

Dieter stătea acum într-o mașină de acest fel, un Citroen lung 
și negru, parcat la periferia orașului Reims. Alături de el erau 
trei oameni de la Gestapo cu experienţă în interceptări. In 
această seară, nu aveau nevoie de ajutor de la cei din Paris: 
Dieter știa deja ce frecvenţă va folosi Elicopterul și presupunea 
că va transmite de undeva din oraș (pentru că era prea greu ca 
un operator radio să-și facă pierdută urma în provincie). Radioul 
din mașină era setat pe frecvenţa Elicopterului. Măsura 
intensitatea, precum și direcţia din care venea semnalul, iar 
Dieter va ști că se apropia de operator când acul avea să se 
miște. 

Pe deasupra, omul de la Gestapo care stătea lângă Dieter 
avea sub impermeabil un transmiţător și o antenă. La 
încheietură avea un aparat de măsură ca un ceas, care indica 
intensitatea semnalului. Când căutările se vor restrânge la o 
singură stradă, un cvartal sau o clădire, omul va prelua 
controlul. 

Tipul de la Gestapo care stătea în faţă ţinea în poală un baros 
cu care să spargă uși. 

Dieter fusese o singură dată la vânătoare. Nu prea îi plăcea la 
țară, gustând mai mult din plăcerile rafinate oferite de viaţa la 
oraș, dar știa să tragă bine. Acum își aminti, pe când îl aștepta 
pe Elicopter să înceapă transmiterea raportului codificat în 


VP - 196 


Anglia. Era ca și cum ai fi stat la pândă printre copaci în zori, în 
expectativă, nerăbdător să se miște odată căprioara, savurând 
deja plăcerea urmăririi. 

Cei din Rezistență nu erau căprioare, ci vulpi, se gândea 
Dieter, care se ascundeau în vizuini și ieșeau să facă prăpăd în 
coteţul găinilor, ascunzându-se apoi din nou. Îi era rușine că-l 
pierduse pe Elicopter. Voia cu atâta înverșunare să pună iar 
mâna pe el, încât nu-i prea păsa că trebuia să se bazeze pe 
ajutorul oferit de Willi Weber. Dorea doar să omoare vulpea. 

Era o seară plăcută de vară. Mașina era parcată la capătul 
nordic al orașului. Reims era un oraș mic, iar Dieter calculase că 
o mașină putea să-l străbată în zece minute de la un capăt la 
altul. 

Se uită la ceas: era 20:01. Elicopterul întârzia cu transmisia. 
Poate că nu avea să transmită în seara asta... dar nu credea 
asta. Astăzi, Elicopterul se întâlnise cu Michel. Probabil că voia 
să raporteze cât mai repede superiorilor succesul misiunii și să 
le spună câţi mai rămăseseră din celula Bollinger. 

Michel telefonase la casa din rue du Bois cu două ore în urmă. 
Dieter fusese acolo. Fusese un moment tensionant. Stephanie 
răspunsese, imitând vocea lui mademoiselle Lemas. Michel își 
dăduse numele de cod și întrebase dacă „Bourgeoise” își mai 
amintea de el - o întrebare care o făcu pe Stephanie să respire 
ușurată, deoarece îi arăta că Michel nu o cunoștea prea bine pe 
mademoiselle Lemas, așa că nu și-ar fi dat seama că ea îi luase 
locul. 

O întrebase despre noul recrut cu numele de cod Charenton. 

„E vărul meu”, îi spusese Stephanie țâfnoasă. „|| știu de când 
eram copii, mi-aș pune și viaţa în mâinile lui”. Michel îi spusese 
că nu avea niciun drept să recruteze oameni fără să vorbească 
în prealabil cu el, dar aparent înghiţise gălușca, iar Dieter o 
sărutase pe Stephanie și-i spusese că era o actriță cu destul de 
mult talent ca să joace la Comédie Française. 

Oricum, Elicopterul știa că cei de la Gestapo îl interceptau și 
încercau să-i dea de urmă. Trebuia să-și asume acest risc: dacă 
nu trimitea mesaje acasă, nu le era de niciun folos alor săi. Ar fi 
stat pe recepţie doar puţin timp. Dacă trebuia să transmită 
multe informații, avea să le împartă în două sau mai multe 
mesaje, pe care să le trimită din locații diferite. Dieter trăgea 


VP - 197 


nădejde că tânărul va fi tentat să rămână mai mult timp pe 
frecvenţă. 

Minutele se scurgeau greu. Nimeni nu vorbea în mașină. 
Bărbaţii fumau nervoși. Apoi, la opt și cinci, transmiţătorul se 
trezi la viaţă. 

Cum fusese stabilit deja, șoferul demară imediat, luând-o spre 
sud. 

Semnalul se intensifică, dar încet, iar Dieter era îngrijorat că 
nu se îndreptau direct înspre sursă. 

Când trecură pe lângă catedrala din centrul orașului, acul de 
pe cadran nu se mai mișcă. 

Pe scaunul de lângă șofer, un tip de la Gestapo vorbea într-un 
aparat radio cu unde scurte. Se consulta cu cineva dintr-un 
vehicul de interceptare, aflat la un kilometru și jumătate 
depărtare. După un timp, zise: 

— În cartierul din nord-vest. 

Şoferul o luă imediat spre vest, iar semnalul se intensifică. 

— Te-am prins, zise Dieter cu respiraţia întretăiată. 

Dar trecuseră cinci minute. 

Mașina goni spre vest, iar semnalul se înteţi, pe măsură ce 
Elicopterul continua să bată în codul Morse la radioul din 
ascunzătoarea sa - o baie, un pod, un depozit - undeva în nord- 
vestul orașului. La castelul Sainte-Cécile, un operator radio 
german se mutase pe aceeași frecvenţă și își nota mesajul 
încifrat. Mesajul era înregistrat și pe telegraf. Dieter îl va 
descifra mai târziu, folosind carneţelul de unică folosinţă pe care 
îl copiase Stephanie. Dar mesajul nu era la fel de important ca 
persoana care-l transmitea. 

Intrară într-un cartier cu case vechi și dărăpănate, împărţite în 
mici apartamente și camere pentru studenţi sau infirmiere. 
Semnalul crescu în intensitate, apoi începu să scadă. 

— Suprasolicitare! Suprasolicitare! le atrase atenția 
gestapovistul de pe scaunul de lângă şofer. Şoferul întoarse 
maşina, apoi frână. 

Trecuseră zece minute. 

Dieter și cei trei tipi de la Gestapo ţâșniră din mașină. Cel cu 
dispozitivul portabil de interceptare de sub impermeabil mergea 
repede pe trotuar, uitându-se tot timpul la cadranul de la 
încheietură, iar ceilalți îl urmau. Merse vreo sută de metri, apoi 
se întoarse repede. Se opri și arătă înspre o casă. 


VP - 198 


— Aceea, zise el. Dar transmisia s-a oprit. 

Dieter observă că nu erau perdele la ferestre. Cei din 
Rezistență preferau să facă transmisiuni din case dărăpănate. 

Tipul din Gestapo cu barosul în mână puse ușa la pământ din 
două lovituri. Se îmbulziră cu toţii înăuntru. 

Podelele erau goale, iar aerul mirosea a igrasie. Dieter 
deschise o ușă și intră într-o cameră goală. 

Dieter deschise ușa camerei din spate. Traversă camera 
părăsită din trei pași și se uită într-o bucătărie pustie. 

Se duse în sus pe scări. La următorul etaj era o fereastră care 
dădea spre o grădină mare și neagră. Dieter aruncă o privire - 
și-i văzu pe Michel și Elicopter fugind prin iarbă. Michel 
șchiopăta. Elicopterul avea într-o mână valiza. Dieter înjură. 
Sigur ieșiseră pe o ușă din spate, pe când cei de la Gestapo se 
chinuiau să o spargă pe cea din faţă. Dieter se întoarse și 
zbieră: 

— In grădina din spate. 

Cei din Gestapo alergară, cu Dieter în urma lor. 

Când ajunse în grădină, îi văzu pe Michel și pe Elicopter 
cățărati pe gardul din spate, vrând să ajungă în curtea altei 
case. Incepu să-i urmărească, dar erau cu mult înaintea lui. 
Impreună cu cei trei gestapoviști, sări gardul și o luă la fugă prin 
a doua grădină. 

Ajunseră la următoarea stradă la timp ca să vadă un Renault 
Monaquatre dispărând după colţ. 

— La naiba! zise Dieter. 

Pentru a doua oară în acea zi, Elicopterul îi scăpase printre 
degete. 


CAPITOLUL 25 


Când ajunseră din nou la sediu, Flick pregăti o ciocolată caldă 
pentru fiecare membru al echipei. Nu era normal ca un ofițer să 
prepare ciocolată pentru subordonați, dar Flick credea că acest 
lucru demonstra cât de puţine știa armata despre rolul unui 
comandant. 

Paul stătea în bucătărie, uitându-se la ea cum aștepta să 
clocotească apa. li simţi ochii aţintiți asupra ei ca pe o 


VP - 199 


mângâiere. Știa ce va spune el și deja își pregătise răspunsul. l- 
ar fi fost ușor să se îndrăgostească de Paul, dar nu avea de gând 
să-și înșele soțul care-și risca viaţa luptându-se cu naziștii în 
Franţa aflată sub ocupaţie. 

Totuși, întrebarea lui o nedumeri: 

— Ce-o să faci după război? 

— N-am să mă plictisesc, zise ea. 

El râse. 

— Ai avut parte de suficientă adrenalină, zise el râzând. 

— Chiar prea multă. Se gândi un pic. Tot mai vreau să fiu 
profesoară. Aș vrea să împărtășesc și tinerilor dragostea pentru 
cultura franceză. Să-i învăţ literatură și pictură, dar și despre 
lucruri mai puţin importante, ca moda sau gastronomia. 

— Vrei să te faci profesor universitar? 

— Să-mi termin doctoratul, să-mi găsesc un post la 
universitate, unde o să se uite de sus la mine toţi boșorogii de 
profesori încuiaţi la minte. Poate să scriu un ghid al Franţei sau 
o carte de bucate. 

— Pare plictisitor după tot ce ai făcut. 

— Pentru mine e important. Cu cât știu mai mult despre 
străini, tinerii vor fi mai puţin proști decât noi și nu vor porni 
războaie împotriva vecinilor. 

— Cine știe? Poate ai dreptate. 

— Dar tu? Tu ce planuri ai după război? 

— A, e simplu. Vreau să mă căsătoresc cu tine și să te duc la 
Paris în luna de miere. Apoi ne vom așeza la casa noastră și o să 
avem copii. 

Ea îl privi uimită. 

— Te-ai gândit să mă-ntrebi și pe mine? îl apostrofă ea 
indignată. 

EI îi răspunse pe un ton solemn: 

— Zile întregi nu m-am gândit la altceva. 

— Eu sunt deja căsătorită. 

— Dar nu-l iubești. 

— Nu ai niciun drept să-mi spui așa ceva! 

— Știu, dar nu pot să mă abţin! 

— De ce oare te credeam diplomat? 

— De obicei sunt. Ibricul dă în foc. 

Luă ibricul de pe foc și turnă apă fierbinte peste amestecul de 
cacao și zahăr din carafa mare de ceramică. 


VP - 200 


— Pune niște căni pe o tavă, îi zise lui Paul. Poate că un pic de 
treabă prin casă te va ajuta să te răzgândești în privința 
întemeierii unei familii. 

El făcu întocmai. 

— Nu mă răzgândesc nici dacă faci pe stăpâna, zise el. Chiar 
îmi place. 

Puse lapte și zahăr în ciocolata caldă și turnă amestecul în 
cânile pe care le adusese el. 

— In acest caz, du tava asta în sufragerie. 

— Imediat, șefa. 

Când intrară în sufragerie, le găsiră pe Jelly și pe Greta 
certându-se în mijlocul camerei, și pe celelalte uitându-se la ele, 
scandalizate și amuzate în același timp. 

Jelly îi spunea: 

— Nu-i al tău! 

— Imi odihneam picioarele pe el, îi răspunse Greta. 

— Nu sunt destule scaune. Jelly ţinea în mână un taburet, iar 
Flick bănuia că i-l luase Gretei fără s-o întrebe. 

— Fetelor, vă rog! încercă să le îmbuneze Flick. 

O ignorară. 

— Trebuia doar să mi-l ceri, dragă, îi zise Greta. 

— Nu trebuie să cer permisiune străinilor din ţara mea. 

— Nu sunt străină, curvă grasă! 

— Ce? Jelly era atât de șocată de insultă, încât o apucă pe 
Greta de păr. Peruca șatenă a Gretei îi rămase în mână. 

Părul brunet tuns foarte scurt demonstra fără putinţă de 
tăgadă că Greta era bărbat. Percy și Paul cunoșteau acest 
secret, Ruby intuise, dar Maude și Diana fură complet luate prin 
surprindere. 

— Doamne sfinte, zise Diana, iar Maude ţipă înfricoșată. 

Jelly fu prima care-și reveni. 

— Un pervers! zise ea triumfătoare. Doamne, e un pervers 
străin. 

Greta plângea în hohote. 

— Nazistă nenorocită! suspină ea. 

— Pun pariu că-i spion! zise Jelly. 

— Taci din gură! o apostrofă Flick. Nu e spion. Ştiam că e 
bărbat. 

— Știai? 

— Și Paul, și Percy. 


VP - 201 


Jelly se uită la Percy, care încuviinţă cu solemnitate. 

Greta dădu să plece, dar Flick o apucă de braț. 

— Nu pleca, zise ea. Te rog să stai jos. 

Greta se așeză. 

— Jelly, dă-mi peruca aia afurisită. 

Jelly i-o dădu lui Flick. 

Flick se așeză în faţa Gretei și-i puse din nou peruca. Ruby, 
înțelegând ce vrea Flick să facă, luă oglinda de pe polita 
deasupra căminului și o ţinu în faţa Gretei, care se uita la 
reflecția ei în timp ce-și potrivea peruca și-și ștergea lacrimile cu 
batista. 

— Acum ascultaţi-mă, le zise Flick. Greta e inginer și fără ea 
n-avem cum să ne ducem la bun sfârșit misiunea. Avem mai 
multe șanse să supraviețuim în teritoriul ocupat dacă suntem o 
echipă compusă doar din femei. Ideea e că avem nevoie ca 
Greta să fie femeie. Așa că obișnuiţi-vă cu ideea. 

Jelly mormăi cu dispreţ. 

— Mai trebuie să vă spun ceva, le zise Flick. Se uită cu luare- 
aminte la Jelly. Aţi observat că Denise nu mai e cu noi. Am 
supus-o la un test astă-seară, iar ea nu l-a trecut. Nu mai face 
parte din echipă. Din păcate, a aflat niște secrete în ultimele 
două zile, așa că nu se mai poate întoarce la fosta ei slujbă. Va fi 
dusă în Scoţia, la o bază izolată, unde va rămâne probabil până 
se termină războiul. 

— Nu poţi face asta! se răsti Jelly la ea. 

— Ba pot, idioato, îi zise Flick nerăbdătoare. E război, ai uitat? 
Și ce i-am făcut lui Denise o să vă fac tuturor celor care veţi fi 
date afară din echipă. 

— Eu nici măcar nu fac parte din armată! protestă Jelly. 

— Ba da. leri, după ce am luat ceaiul, ați fost făcute toate 
ofițeri. Și veţi avea un salariu de ofițer, deși încă n-aţi primit 
nimic. Asta înseamnă că vă aflaţi sub disciplină militară. Și toate 
știți prea multe. 

— Deci suntem prizoniere? o întrebă Diana. 

— Faceţi parte din armată, îi răspunse Flick. E același lucru. 
Beți-vă ciocolata și duceţi-vă la culcare! 

Plecară una câte una, până când nu mai rămase decât Diana. 
Flick se așteptase la asta. Fusese foarte șocată să le vadă pe 
cele două femei în vâltoarea pasiunii. Își aminti că la școală erau 
fete care se îndrăgosteau una de cealaltă, își trimiteau bilețele 


VP - 202 


de amor, se ţineau de mână și uneori chiar se sărutau; dar, din 
câte știa ea, nu mergeau niciodată mai departe. La un moment 
dat, ea și Diana se sărutaseră franţuzește, ca să știe cum se 
face când aveau să-și găsească un iubit, și acum Flick bănuia că 
acele sărutări însemnaseră mai mult pentru Diana decât pentru 
ea. Dar nu cunoscuse nicio femeie matură căreia să-i placă alte 
femei. Teoretic, știa că există și asemenea femei, echivalentul 
feminin al fratelui ei, Mark, și al Gretei, dar nu-și imaginase 
niciodată... că se pipăie în șopron. 

Conta? Nu în viaţa de zi cu zi. Mark și cei ca el erau fericiţi, 
sau și mai fericiți când erau lăsaţi în pace. Dar oare avea să 
afecteze misiunea relaţia Dianei cu Maude? Nu neapărat. Flick 
lucra cu soțul ei din Rezistență. Totuși, nu era aceeași situaţie. O 
legătură amoroasă pasională putea să le distragă atenţia de la 
misiune. 

Flick putea să le despartă pe cele două - dar Diana ar fi fost și 
mai greu de controlat. lar legătura lor putea fi utilă. Flick făcuse 
tot ce-i stătuse în puteri ca să le ajute pe femei să colaboreze 
între ele, iar asta putea fi de ajutor. Se hotărî să le lase în pace. 
Dar Diana voia să-i vorbească. 

— Nu e ceea ce pare, chiar nu e, zise brusc Diana. lisuse, 
trebuie să mă crezi. A fost o tâmpenie, o glumă... 

— Mai vrei ciocolată caldă? o întrebă Flick. Cred că a mai 
rămas ceva în ibric. 

Diana se uită la ea șocată. După câteva clipe îi zise: 

— Cum poţi să-mi vorbeşti de ciocolată caldă? 

— Vreau să te calmezi și să-ţi dai seama că nu e o tragedie 
dacă ai sărutat-o pe Maude. Nu-ţi amintești că m-ai sărutat și pe 
mine o dată? 

— Ştiam c-ai să aduci vorba de asta. Dar a fost o prosteală. 
Cu Maude nu a fost doar un sărut. Diana se așeză. Faţa ei 
mândră se schimonosi și începu să plângă. Ştii că a fost mai 
mult, ai văzut ce-am făcut. Ce naiba credeai? 

Flick își alese cu grijă cuvintele. 

— Cred că arătaţi bine împreună. 

— Bine? Diana nu o credea. Nu te-a scârbit? 

— Nu. Maude e o fată drăguță și tu te-ai îndrăgostit de ea. 

— Exact asta s-a întâmplat. 

— Așa că nu te mai rușina. 

— Cum să nu mă rușinez? Sunt lesbiană! 


VP - 203 


— Eu nu aș privi lucrurile din perspectiva asta. Ar trebui să fii 
discretă, să ai grijă să nu jignești persoane încuiate ca Jelly, dar 
nu trebuie să te rușinezi. 

— Oare o să fiu mereu așa? 

Flick se gândi la asta. Răspunsul era da, dar nu voia să fie 
prea dură. 

— Uite, zise ea, cred că anumitor oameni, ca de pildă Maude, 
le place să fie iubiţi, și atât un bărbat, cât și o femeie îi pot face 
fericiţi. De fapt, Maude era superficială, egoistă și cam 
curviștină, dar Flick nu avea de gând să i-o spună. Alţii sunt mai 
inflexibili, continuă ea. Trebuie să fii receptivă. 

— Cred că aici se sfârșește misiunea pentru mine și Maude. 

— Cu siguranţă, nu. 

— Nu ne dai afară? 

— Am în continuare nevoie de voi. Și nu văd de ce ar fi o 
problemă. 

Diana scoase o batistă și-și suflă nasul. Flick se ridică în 
picioare și se duse la fereastră, dându-i timp să se adune. După 
un minut, Diana vorbi pe un ton mai calm. 

— Eşti prea amabilă, zise ea cu o notă de aroganță în glas. 

— Du-te la culcare, îi zise Flick. 

Diana se ridică supusă. 

— Și dacă aș fi în locul tău... 

— Ce? 

— M-aș culca acum cu Maude. 

Diana părea șocată. 

Flick dădu din umeri. 

— S-ar putea să fie ultima ta șansă, zise ea. 

— Mulţumesc, îi șopti Diana. Se duse spre Flick și-și întinse 
braţele de parcă ar fi vrut să o îmbrăţișeze, apoi se opri. Poate 
că nu vrei să te sărut, zise ea. 

— Nu fi prostuţă, îi zise Flick și o îmbrăţișă. 

— Noapte bună, șopti Diana și părăsi camera. 

Flick se întoarse și aruncă o privire în grădină. Luna era 
aproape plină. Avea să fie plină în câteva zile, când forţele aliate 
vor invada Franţa. Vântul împrăștia frunzele copacilor din 
pădure: vremea se va schimba. Spera să nu fie furtună în 
Canalul Mânecii. Întregul plan de invazie putea să cadă din 
cauza climei imprevizibile din Anglia. Își închipuia că foarte mulţi 
oameni se rugau să fie vreme bună. 


VP - 204 


Trebuia să doarmă. Plecă din cameră și urca scările. Se 
gândea la ce îi spusese Dianei: „M-aș culca acum cu Maude. S-ar 
putea să fie ultima ta șansă”. Ezită în faţa ușii lui Paul. Pentru 
Diana stătea altfel treaba - era singură. Flick era căsătorită. 

Dar putea fi și ultima ei șansă. 

Bătu la ușă și intră. 


CAPITOLUL 26 


Cufundat în tristeţe, Dieter se întoarse la castelul de la Sainte- 
Cecile în Citroen, împreună cu echipa de interceptări radio. Se 
duse la camera de interceptare de la demisol. Dieter se gândea 
că singurul lucru bun în urma eșecului răsunător din această 
seară era că Weber nu putea să se laude cu un succes, deși 
Dieter pierduse. Dieter ar fi fost totuși în stare să suporte 
atitudinea triumfătoare lui Weber dacă l-ar fi avut pe Elicopter în 
camera de tortură. 

— Ai mesajul pe care l-a trimis? întrebă Dieter. 

Weber îi dădu o copie a mesajului, bătută la mașină. 

— A fost deja trimis la centrul de criptologie din Berlin. 

Dieter se uită la șirul de litere care nu aveau niciun sens. 

— Nu vor putea să-l decodeze. Folosește un carnețel de unică 
folosinţă. Împături hârtia și și-o strecură în buzunar. 

— Ce poţi tu să faci? îl întrebă Weber. 

— Am o copie a codurilor, zise Dieter. 

Era o mică victorie, dar se simţi mai bine. 

Weber înghiţi în sec. 

— Mesajul ăsta ne va spune unde se află. 

— Da. Trebuie să primească răspuns la unsprezece noaptea. 
Se uită la ceas. Mai erau câteva minute. Să înregistrăm mesajul 
și o să le decriptez pe amândouă simultan. 

Weber plecă. Dieter așteptă în camera fără ferestre. La 
unsprezece fix, unul dintre receptoare intră pe frecvența 
Elicopterului și începu să scoată sunetele specifice unui mesaj 
transmis prin codul Morse. Un operator scrise literele, iar în 
același timp mergea și un magnetofon cu fir magnetic. Când 
țăcânitul se opri, operatorul se duse la o mașină de scris și 
transcrise ce era pe carneţel. li dădu lui Dieter o copie. 


VP - 205 


„Aceste două mesaje pot fi totul sau nimic”, se gândi Dieter 
când se așeză la volanul propriei mașini. Luna strălucea ca un 
far pe când rula pe drumul ce șerpuia printre vii. Când ajunse la 
Reims, parcă în rue du Bois. Era vreme bună pentru invazie. 

Stephanie îl aștepta în bucătăria lui mademoiselle Lemas. 
Puse mesajele codificate pe masă și scoase copiile pe care le 
făcuse Stephanie după carneţel și batista de mătase. Se frecă la 
ochi și începu să decodifice primul mesaj, cel pe care-l trimisese 
Elicopterul, scriind literele în blocnotesul pe care își nota 
mademoiselle Lemas ce avea de cumpărat. 

Stephanie făcu niște cafea. Se mai uită din când în când peste 
umărul lui, puse câteva întrebări, apoi se apucă să decripteze ea 
însăși al doilea mesaj. 

Textul trimis de Elicopter era povestea amănunţită a 
incidentul de la catedrală, în care îl numea pe Dieter Charenton, 
spunând că a fost recrutat de Bourgeovise (mademoiselle 
Lemas), pentru că ea își făcea griji în privinţa locului de întâlnire. 
În mod ciudat, Monet (Michel) o sunase pe Bourgeoise ca să se 
asigure că Charenton era de încredere și primise de la ea 
confirmarea. 

Apoi înșira numele de cod ale acelor membri din celula 
Bollinger care nu muriseră în luptele de duminică și încă mai 
activau. Nu mai erau decât patru. 

Era folositor, dar asta nu-i spunea unde sunt spionii. 

Bău o ceașcă de cafea în timp ce aștepta ca Stephanie să 
termine. Femeia îi dădu o foaie de hârtie cu scrisul ei înflorit. 

Când o citi, nu-i veni să creadă ce noroc avea. Pe ea era scris 
următorul text: 


PREGĂTEȘTE PRIMIRE GRUP ȘASE PARAȘUTIȘTI 
CU NUME DE COD STĂNCUȚELE LIDER 
PANTERA CARE AJUNGE 11 SEARA VINERI 
DOI IUNIE CHAMP DE PIERRE. 


— Doamne Dumnezeule! șopti el. 

Champ de Pierre era un nume codificat, dar Dieter știa ce 
înseamnă, căci Gaston îi spusese în timpul primului 
interogatoriu. Era un loc de aterizare, o pășune de lângă 
Chatelle, un sătuc la opt kilometri de Reims. Dieter știa acum cu 


VP - 206 


siguranţă unde vor fi Elicopterul și Michel mâine-noapte și astfel 
putea să-i aresteze. 

Putea să mai prindă și șase agenţi parașutați de Aliați. 

lar unul dintre ei era „Pantera”: Flick Clairet, femeia care știa 
mai mult decât oricine despre Rezistenţa franceză, femeia care, 
sub tortură, îi va furniza informaţiile necesare pentru a zdrobi 
Rezistenţa - la timp ca să-i împiedice să ajute forțele Aliaților. 

— Sfinte lisuse! exclamă Dieter. Ce reușită! 


VP - 207 


A ȘASEA ZI 


VINERI, 2 IUNIE 1944 
CAPITOLUL 27 


Paul și Flick stăteau de vorbă. 

Erau întinși pe pat, unul lângă altul. Luminile erau stinse, dar 
luna își trimitea razele prin fereastră. Bărbatul era gol, la fel cum 
fusese și când intrase ea în cameră. Dormea întotdeauna 
dezbrăcat. Își punea pijamaua doar ca să meargă până la baia 
de pe hol. 

Dormea când intrase ea în cameră, dar se trezise repede și 
sărise din pat, crezând că cei de la Gestapo îi făcuseră o vizită 
nocturnă. Își pusese mâinile în jurul gâtului ei înainte să-și dea 
seama cine e. 

Era șocat, emoţionat și mulţumit. Închisese ușa, apoi o 
sărutase acolo, în picioare, mult timp. Nu era pregătit și totul i 
se părea ca un vis frumos. li era teamă că se va trezi. 

Ea îi mângâiase umerii, spatele și pieptul. Mâinile ei erau moi, 
dar îl atingea ferm, explorându-i tot trupul. 

— Ai mult păr, îi șopti ea. 

— Ca o maimuţă. 

— Dar nu la fel de frumos, îl tachină ea. 

El se uită la buzele ei, minunându-se cum se mișcau când 
vorbea, gândindu-se că în câteva clipe le va atinge cu ale lui și 
avea să fie minunat. El zâmbi. 

— Hai să stăm jos. 

Se așezară pe pat, uitându-se unul la altul, dar ea nu se 
dezbrăcă, nici măcar nu-și scoase pantofii. Lui i se părea foarte 
excitant să fie gol în prezența unei femei îmbrăcate. li plăcea 
atât de mult, încât nu voia să ducă lucrurile mai departe. Voia ca 
această clipă să nu se sfârșească niciodată. 

— Zi-mi ceva, îl rugă ea pe un ton senzual și languros. 

— Ce anume? 

— Orice, nu cred că te cunosc. 

VP - 208 


Ce naiba se întâmpla? Nu mai văzuse o femeie care să se 
comporte așa. Venea noaptea la el în cameră, se băga la el în 
pat, dar nu-și dădea jos hainele, apoi îl lua la întrebări. 

— De asta ai venit? o întrebă el încetișor, uitându-se la ea. Ca 
să-mi pui întrebări? 

Ea râse încet. 

— Nu-ţi face griji, vreau să fac dragoste cu tine, dar nu în 
grabă. Vorbește-mi despre prima ta iubită. 

El o mângâie ușor pe obraz, până la linia maxilarului. Nu știa 
ce dorea ea, unde voia să ajungă. Il debusolase. 

— Putem să ne atingem cât vorbim? 

— Da. 

O sărută pe buze. 

— Și să ne sărutăm? 

— Da. 

— Atunci hai să vorbim timp de un an sau doi. 

— Cum o chema? 

Flick nu era așa sigură pe ea pe cât voia să pară, se gândea 
el. Era chiar emoţionată și de aceea îi punea atâtea întrebări. 
Dacă asta o făcea să se simtă mai bine, o să-i răspundă. 

— O chema Linda. Eram foarte tineri - mi-e și rușine cât de 
tineri eram. Când am sărutat-o pentru prima oară, ea avea 
doisprezece ani, iar eu paisprezece. Poţi să-ţi închipui? 

— Bineînţeles. Chicoti și pentru o clipă era din nou o copilă. Și 
eu sărutam băieți la doisprezece ani. 

— Intotdeauna trebuia să spunem că ieşim cu mai mulți 
prieteni și de obicei așa și făceam, dar curând plecam din 
mijlocul lor și mergeam la un film. Așa am și procedat mai mulți 
ani până când am făcut dragoste. 

— Unde s-a întâmplat, în America? 

— La Paris. Tatăl meu era atașat militar la ambasadă. Părinţii 
Lindei deţineau un hotel la care veneau mai ales turiști 
americani. Umblam cu o gașcă de copii ai expatriaţilor. 

— Unde făceaţi dragoste? 

— În hotel. Erau tot timpul camere libere. 

— Cum a fost prima dată? Ai folosit, știi tu, mijloace 
contraceptive? 

— A sustras ea un prezervativ de la tatăl ei. 

Flick trasă cu degetele un cerc în jurul buricului. El închise 
ochii. 


VP - 209 


— Și cine l-a pus? întrebă ea. 

— Ea. A fost foarte excitant. Aproape mi-am dat drumul. Și, 
dacă nu ești atent... 

Ea își mută mâna pe șoldurile lui. 

— Mi-ar fi plăcut să te fi cunoscut la șaisprezece ani. 

El deschise ochii. Nu mai voia ca această clipă să dureze o 
veșnicie. De fapt, își dădu seama că voia să se termine de 
îndată, ca să meargă mai departe. 

— Ai vrea... Avea gura uscată, așa că înghiţi în sec. N-ai 
vrea... n-ai vrea să-ţi dai jos hainele? 

— Da. Apropo de precauţții... 

— În portmoneu. Pe noptieră. 

— Bine. 

Se ridică și se descălță, aruncându-și pantofii pe podea. Apoi 
își descheie bluza. 

Paul văzu că era încordată, așa că îi zise: 

— Nu te grăbi, avem toată noaptea la dispoziţie. 

Trecuseră ceva ani de când Paul nu mai văzuse o femeie 
dezbrăcându-se. În ultimul timp se uitase doar la postere cu 
tinere atractive, care purtau tot timpul lenjerie de mătase și 
dantele, corsete și jartiere și neglijee transparente. Flick purta o 
cămașă largă din bumbac, fără sutien, și bănuia că sânii mici pe 
care-i întrezărea pe sub ea nu aveau nevoie de susținere. Işi 
dădu jos fusta. Avea chiloţi din bumbac alb cu volănașe în jurul 
coapselor. Era micuță, dar musculoasă. Arăta ca o școlăriţă care 
se schimba pentru antrenamentul de hochei, dar i se părea că e 
mai excitantă decât orice fată din posterele acelea. 

Se întinse iar în pat. 

— E mai bine? îl întrebă ea. 

O mângâie pe șold, simţindu-i pielea caldă, bumbacul, apoi 
din nou pielea. Își dădea seama că ea nu era încă pregătită. 
Avea răbdare și voia să o lase pe ea să dicteze ritmul. 

— Tu nu mi-ai zis cum a fost prima dată, zise el. 

Spre surprinderea lui, ea roși. 

— N-a fost așa de bine ca la tine. 

— Dar cum? 

— A fost un loc oribil, o cameră de depozitare, plină de praf. 

Era foarte indignat. Ce idiot putea să ducă o fată atât de 
deosebită ca Flick și să facă repede sex cu ea într-un asemenea 
loc? 


VP - 210 


— Câţi ani aveai? 

— Douăzeci și doi. 

Se aștepta să zică șaptesprezece. 

— Măiculiţă! Meritai un pat confortabil la vârsta aia. 

— Dar nu asta a fost problema. 

Paul o simţea acum mai relaxată. O încurajă să continue. 

— Deci, ce a fost în neregulă? 

— Faptul că nu am vrut s-o fac. Mai mult m-a convins el. 

— Nu-l iubeai pe tipul ăla? 

— Ba da, dar nu eram pregătită. 

— Cum îl chema? 

— Nu vreau să-ţi zic. 

Paul bănuia că era vorba de soțul ei, Michel, și se hotărî să nu- 
i mai pună alte întrebări. O sărută și o rugă: 

— Pot să te ating pe sâni? 

— Poţi să mă atingi unde vrei. 

Nimeni nu-i mai spusese așa ceva. | se părea că e șocant de 
sinceră și atrăgătoare. Începu să-i exploreze trupul. Din câte știa 
el, majoritatea femeilor închideau ochii în momentul acesta, dar 
ea îi ținea deschişi, studiindu-i chipul cu un amestec de dorinţă 
și curiozitate care îl excita și mai tare. Parcă îl examina cu 
privirea, în loc să fie invers. Mâinile lui descoperiră frumoasa 
formă a sânilor ei, iar cu buricele degetelor îi mângâie sfârcurile 
sfioase, încercând să-și dea seama ce le excita mai mult. Îi dădu 
jos chiloţii. Părul ei era de culoarea mierii, iar dedesubt, în 
stânga, avea un semn din naștere ca o pată de ceai. Și-a plecat 
capul în acea zonă, simţindu-i părul ondulat, iar apoi îi gustă 
umezeala cu limba. _ 

O simţi abandonându-se plăcerii. Nu mai era încordată. Işi 
întinse braţele și picioarele în formă de stea, era umedă, dedată 
plăcerii, și își ridică șoldurile cu pasiune în întâmpinarea lui. li 
exploră  pliurile sexului cu încântare. Ea se mișca acum 
spasmodic. 

Îi dădu capul la o parte. Era roșie la faţă și respira greoi. Se 
întinse până la măsuţa de toaletă, deschise portofelul lui și găsi 
prezervativele, trei la număr, într-un pachet mic de hârtie. 
Rupse pachetul nerăbdătoare, scoase unul și i-l puse. Apoi se 
aruncă peste Paul, care stătea pe spate. Se aplecă să-l sărute și- 
i șopti la ureche: 


VP - 211 


— Ce bine te simt înăuntrul meu. Apoi se îndreptă și începu să 
se miște ritmic. 

— Dă-ţi jos cămașa, îi zise el. 

Și-o scoase peste cap. 

El se uita la ea cum stătea deasupra lui, cu o expresie 
concentrată pe chip, iar sânii ei apetisanţi se mișcau încântător. 
Se simţea cel mai norocos bărbat din lume. Voia ca acest 
sentiment să dureze la nesfârșit: să nu mai vină dimineața, fără 
avion, parașute, război. 

Se gândea că nu e nimic pe lumea asta mai frumos ca 
dragostea. 

e 

Când se termină, primul gând al lui Flick fu ce-i va spune lui 
Michel. 

Nu era tristă. Era îndrăgostită și îl dorea pe Paul. Într-o 
perioadă scurtă de timp, devenise mai intimă cu el decât fusese 
vreodată cu Michel. Voia să facă dragoste cu el pentru tot restul 
vieții ei. Asta era problema. Mariajul ei era pe butuci. Și trebuia 
să-i spună lui Michel numaidecât ce dădea ochii cu el. Nu se 
putea preface, nici măcar pentru câteva minute, că îl iubea ca la 
început. 

Michel era singurul bărbat cu care făcuse vreodată dragoste 
înainte de Paul. l-ar fi zis lui Paul, dar nu se simţea la largul ei să 
vorbească despre Michel. Părea mai mult o trădare decât un 
simplu adulter. Într-o zi îi va mărturisi lui Paul că el e al doilea 
iubit al ei și că el e cel mai bun, dar nu avea să-i spună niciodată 
cum era sexul cu Michel. 

Totuși, nu doar sexul era diferit cu Paul, ci și ea însăși. Nu 
vorbise niciodată cu Michel despre lucrurile pe care le discutase 
cu Paul, despre viața lui sexuală de dinainte. Nu-i spusese 
niciodată: „Poţi să mă atingi unde vrei”. Nu-i pusese niciodată 
prezervativul, nu se suise vreodată pe el ca să facă dragoste și 
nu-i zisese niciodată cât de bine îl simţea înăuntrul ei. 

Când se întinsese în pat alături de Paul, parcă era altă 
persoană, la fel cum se întâmplase și cu Mark când intrase în 
Criss-Cross Club. Deodată simţi că putea să spună tot ce-i 
trecea prin minte, să facă orice, să fie ea însăși, fără să se 
teamă de cum ar reacţiona el. 

Cu Michel nu fusese niciodată așa. Fiindu-i studentă, dorise 
să-l impresioneze, așa că nu ajunsese niciodată pe picior de 


VP - 212 


egalitate cu el. Continuase să-i cerșească aprobarea, ceea ce el 
nu făcuse niciodată cu ea. In pat, ea încerca să-l facă pe el să se 
simtă bine, fără să se gândească la ea. 

— La ce te gândești? o întrebă Paul. 

— La căsnicia mea, îi răspunse ea. 

— Ce-i cu ea? ` 

Se întreba cât de mult să-i povestească. li spusese mai 
devreme în această seară că voia să se căsătorească cu ea, dar 
asta înainte ca ea să vină în dormitorul lui. Potrivit miturilor 
feminine, bărbaţii nu se căsătoreau niciodată cu femeile care se 
culcau înainte cu ei. Nu era întotdeauna adevărat. Flick știa asta 
din propria experienţă cu Michel. Dar se hotărî să-i spună lui 
Paul adevărul pe jumătate. 

— S-a terminat. 

— E o decizie dureroasă. 

Se sprijini în cot și se uită la el. 

— Te deranjează? 

— Dimpotrivă. Sper să însemne că ne mai putem vedea. 

— Vorbești serios? 

El o luă în braţe. 

— Mi-e frică să-ţi spun cât de serios vorbesc. 

— Ți-e frică? 

— Să nu te sperii. Am zis o prostie mai devreme. 

— In ceea ce privește căsătoria cu mine și făcutul de copii? 

— Am vorbit serios, dar am spus-o pe un ton arogant. 

— E în ordine, zise ea. Când oamenii sunt politicoși, asta 
înseamnă că nu prea le pasă. Dacă-s mai ciudaţi, sunt mai 
sinceri. 

— Cred că ai dreptate. Nu m-am gândit niciodată la asta. 

Ea îl mângâie pe față. li vedea tuleiele din barbă și își dădu 
seama că lumina zorilor devenea din ce în ce mai puternică. Nu 
voia să se uite la ceas: nu dorea să știe cât timp le mai 
rămăsese. 

Își plimbă mâna peste faţa lui, parcă pentru a-i ţine minte 
trăsăturile: sprâncenele stufoase, ochii adânci, nasul mare, 
urechea scurtă, buzele senzuale, maxilarul puternic. 

— Ai apă caldă? îl întrebă ea brusc. 

— Da, e o cameră de lux. E un lavoar în colț. 

Se ridică din pat. 

— Ce faci? o întrebă el. 


VP - 213 


— Stai acolo. 

Merse tiptil pe podea în picioarele goale, simțind că-i privea 
trupul gol, dorindu-și să nu aibă șoldurile așa late. Pe un sertar 
deasupra chiuvetei era o cană în care se găseau pastă de dinţi 
și o periuţă de dinţi franceză, cu mânerul din lemn. Lângă pahar 
erau o lamă, un pămătulf și un castron cu săpun pentru bărbierit. 
Deschise robinetul de apă caldă, înmuie pămătuful în apă și 
după aceea făcu spumă de ras din săpun. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

— O să te bărbieresc. 

— De ce? 

— O să vezi. 

Îi acoperi faţa cu spumă, apoi scoase lama lui de ras și umplu 
cana cu apă caldă. Se așeză călare pe el ca atunci când 
făcuseră dragoste și îl bărbieri cu mișcări blânde și grijulii. 

— Cum ai învăţat să faci așa ceva? 

— Taci, îi zise ea. Am văzut-o pe mama bărbierindu-l pe tata 
de multe ori. Tata era mereu beat, iar spre sfârșitul vieţii nu mai 
putea să ţină bine aparatul de ras în mână, așa că mama 
trebuia să-l radă în fiecare zi. Ridică bărbia! 

El se execută, iar ea îi bărbieri partea sensibilă a gâtului. 
Când termină, înmuie o bucată de flanelă în apă caldă și îl 
șterse, apoi îi uscă faţa cu un prosop curat. 

— Ar trebui să-ţi aplic și niște cremă de față, dar cred că ești 
prea masculin ca să folosești așa ceva. 

— Nu mi-am dat seama că trebuia. 

— Nu contează. 

— Ce urmează? 

— Îți mai amintești ce făceam înainte să mă întind după 
portofelul tău? 

— Da. 

— Te-ai întrebat de ce nu te-am lăsat să continui? 

— Am crezut că... erai nerăbdătoare să facem sex. 

— Nu, perii tăi din barbă îmi zgâriau coapsele, fix acolo unde 
pielea e mai sensibilă. 

— O, îmi pare rău! 

— Acum te poţi revanșa faţă de mine. 

El se încruntă. 

— Cum așa? 


VP - 214 


— Hai, Einstein, oftă ea cu o frustrare prefăcută. Acum că te- 
am ras... 

— Aha - înțeleg! De aia m-ai ras? Da, bineînţeles. Vrei ca eu 
să... 
Ea se întinse pe spate zâmbind și își desfăcu picioarele. 
— Ți-am dat suficiente indicii? 

El râse. 
— Cred că da, zise el și se aplecă peste ea. 


Flick închise ochii. 
CAPITOLUL 28 


Vechea sală de bal se afla în aripa de vest a castelului din 
Sainte-Cécile, care fusese bombardată. Camera era doar parțial 
afectată: dintr-un perete nu mai rămăseseră decât o grămadă 
de moloz, pietre cubice, frontoane și bucăți pictate de zid, dar 
celălalt era intact. Efectul era pitoresc, se gândi Dieter, când 
soarele de dimineaţă intra printr-o spărtură din tavan luminând 
un șir de coloane dărâmate; părea un tablou victorian cu ruine 
din Antichitate. 

Dieter se hotărâse să ţină ședința informativă în sala de bal. 
Alternativa era să se întâlnească în biroul lui Weber, iar Dieter 
nu voia să le lase oamenilor săi impresia că Willi trăgea sforile. 
Era acolo un podium nu prea înalt, probabil pentru orchestră, pe 
care el pusese o hartă. Oamenii aduseseră scaune din alte părți 
ale clădirii și le aranjaseră în faţa podiumului, în patru șiruri 
ordonate de câte cinci - foarte nemțește, se gândi Dieter 
zâmbind pentru sine; francezii ar fi împrăștiat scaunele peste 
tot. Weber, care strânsese echipa, stătea pe podium cu fața la 
oameni, ca să le arate că el era unul din comandanţi, nu un 
subordonat al lui Dieter. 

Existenţa a doi comandanţi de același rang care nu se puteau 
înghiţi unul pe celălalt era una dintre cele mai mari primejdii 
pentru operaţiune, se gândea Dieter. 

Pe tablă trasase cu creta o hartă a satului Chatelle. Era 
alcătuit din trei clădiri mari - probabil ferme sau vinării - plus 
șase case de locuit și o brutărie. Clădirile erau adunate în jurul 
unei intersecţii, cu podgorii la nord, vest și sud și la est un imaș 


VP - 215 


lung de un kilometru, mărginit de un iaz mare. Dieter bănuia că 
acea pajiște era folosită pentru păscut, căci pământul era prea 
îmbibat cu apă pentru viţa-de-vie. 

— Parașutiștii vor ateriza pe pajiște, zise Dieter. Trebuie să fie 
un teren obișnuit pentru aterizare: e plan, tocmai bun pentru un 
Lysander, dacă nu chiar pentru un Hudson. lazul de alături ar fi 
un bun punct de reper, vizibil din aer. La capătul din sud se află 
un staul, unde se adăpostește grupul de primire în timp ce 
așteaptă avionul. Se opri din vorbit. Cel mai important lucru pe 
care trebuie să-l ţineţi minte cu toții este că vrem ca acești 
parașutiști să aterizeze. Nu trebuie să recurgem la niciun fel de 
acțiune care să ne trădeze prezența grupului de primire sau 
pilotului. Trebuie să fim tăcuți și invizibili. Dacă avionul se 
întoarce acasă cu toţi agenţii la bord, am pierdut o ocazie de 
milioane. Unul dintre parașutiști este o femeie care ne poate 
oferi informaţii despre majoritatea celulelor Rezistenței din 
nordul Franței - dacă vom putea pune mâna pe ea. 

Weber luă și el cuvântul, doar ca să le aducă aminte că era și 
el pe acolo. 

— Permiteţi-mi să întăresc ce a spus maiorul Franck. Nu vă 
asumaţi niciun fel de riscuri! Nu faceţi nimic ostentativ! Țineţi-vă 
de plan! 

— Îți mulţumesc, maior Weber, îi zise Dieter. Locotenentul 
Hesse v-a împărţit în echipe de câte doi oameni, de la A la L. Pe 
fiecare clădire de pe hartă este scrisă litera unei echipe. Vom 
ajunge în sat la ora 20. Vom intra pe nesimţite în fiecare clădire. 
Toţi locuitorii vor fi duși în cea mai mare dintre cele trei case, La 
Maison Grandin, și ţinuţi acolo până se termină totul. 

Unul dintre bărbați ridică mâna. 

— Schuller! ţipă Weber. Poţi vorbi. 

— Domnule, dacă oamenii din Rezistență sună la una dintre 
case? O să afle că nu e nimeni acolo și s-ar putea să devină 
bănuitori. 

Dieter dădu din cap. 

— Bună întrebare. Dar nu cred că vor face asta. Cred că cei 
din grupul de primire nu sunt de prin partea locului. De obicei nu 
lasă agenţii să se parașuteze acolo unde locuiesc simpatizanți - 
e un risc inutil. Pun pariu că vin după ce se întunecă și se duc 
țintă la staul, fără să-i mai deranjeze pe săteni. 

Weber vorbi din nou. 


VP - 216 


— Asta ar fi o procedură normală pentru cei din Rezistență, 
zise el cu aerul unui doctor care pune un diagnostic. 

— La Maison Grandin va fi cartierul general, continuă Dieter. 
Maiorul Weber va fi la comandă acolo. Acesta era planul pe care 
și-l făcuse ca să-l ţină pe Weber departe de acţiune. Prizonierii 
vor fi închiși într-un loc potrivit, de preferinţă o pivniţă. Trebuie 
să nu facă gălăgie, ca să putem auzi mașina cu care vor veni cei 
din grupul de primire și mai târziu motorul avionului. 

— Orice prizonier care nu înțelege să-și ţină gura va fi 
împușcat, zise Weber. 

— Când toți sătenii vor fi închiși sub cheie, echipele A, B, C și 
D își vor ocupa poziţiile, ascunzându-se pe drumurile ce duc 
înspre sat. Dacă intră vehicule sau oameni în localitate, veți 
raporta acest lucru prin staţia de ultrascurte, dar nu veţi face 
nimic altceva. În această fază, nu veţi interzice nimănui să intre 
în sat și nu veţi face nimic care să vă trădeze prezența. 

Uitându-se prin sală, Dieter se întreba disperat dacă tipii din 
Gestapo aveau destulă minte ca să-i priceapă ordinele. Nu era 
prea optimist. 

— Inamicul are nevoie de vehicule pentru transportul a șase 
parașutiști plus a grupului de primire, așa că va veni cu un 
camion sau cu un autobuz sau chiar cu niște automobile. Cred 
că vor intra pe această poartă pe imaș - pământul e destul de 
uscat acum, așa că mașinile nu se vor împotmoli - și vor parca 
între poartă și staul, chiar aici. 

Indică locul însemnat pe hartă. 

— Echipele E, F, G și H vor sta în copacii de lângă iaz, fiecare 
membru fiind echipat cu un reflector de mână. Echipele | și J vor 
rămâne la La Maison Grandin ca să-i păzească pe săteni și la 
postul de comandă alături de maiorul Weber. Dieter nu voia ca 
Weber să fie acolo când îi va aresta pe toţi. Echipele K și L vor 
veni cu mine, în spatele gardului viu din apropierea staulului. 
Hans aflase care dintre oameni erau cei mai buni trăgători și îi 
desemnase să lucreze cu Dieter. Voi comunica prin radio cu 
toate echipele și voi deţine controlul asupra pajiștii. Când auzim 
avionul - nu facem nimic! Când îi vedem pe parașutiști - nu 
facem nimic! li vom vedea pe parașutiști aterizând și vom 
aștepta să-i adune grupul de primire și să-i ducă unde sunt 
parcate vehiculele. Dieter ridică tonul, special ca să audă și 
Weber. Nu vom aresta pe nimeni până când nu se va termina 


VP - 217 


operațiunea! Nu trage nimeni până nu primește ordin de la un 
ofițer. Când suntem gata, voi da semnalul. De acum, până când 
nu vă voi da eu ordinul de încetare a acțiunii, echipele A, B, C și 
D vor aresta pe oricine încearcă să intre sau să iasă din sat. 
Echipele E, F, G și H vor porni reflectoarele și le vor pune pe 
inamic. Echipele K și | se vor apropia de ele alături de mine și-i 
vor aresta. Nimeni nu va trage asupra inamicului - ne-am 
înţeles? 

Schuller, evident singurul care avea ceva în cap, ridică mâna 
din nou. 

— Dar dacă trag ei asupra noastră? 

— Nu răspundeţi la foc! Morți, acești oameni nu ne sunt de 
niciun folos! Staţi pe burtă și ţineţi luminile pe ei! Doar echipele 
E și F pot să folosească armele din dotare și au primit ordin doar 
să rănească. Vrem să-i interogăm pe parașutiști, nu să-i 
omorâm. 

Telefonul din cameră sună, iar Hans Hesse răspunse. 

— E pentru tine, îi zise lui Dieter. Cartierul general al lui 
Rommel. 

La țanc, se gândea Dieter când luă receptorul. Mai devreme îl 
sunase pe Walter Goedel la Roche-Guyon și lăsase un mesaj, 
cerându-i să-l sune cât mai repede. 

— Walter, prietene, ce mai face feldmareșalul? îl întrebă pe 
Goedel. 

— Bine, ce vrei? îl întrebă Goedel, tăios ca întotdeauna. 

— Mă gândeam că feldmareșalul ar vrea să știe că vom da o 
mică lovitură în această seară - vom aresta un grup de sabotori 
când vor ajunge aici. Dieter nu-i dădu detalii la telefon, deși era 
o linie telefonică a armatei germane, iar riscul ca Rezistența să-i 
asculte era foarte redus. Era crucial să obțină sprijinul lui Goedel 
pentru operațiune. Unul dintre ei ar putea să ne spună foarte 
multe despre celulele Rezistenței. 

— Excelent, îi răspunse Goedel. Întâmplător te sun chiar de la 
Paris. Cât mi-ar lua să ajung cu mașina la Reims - două ore? 

— Trei. 

— Atunci voi ajunge la timp ca să prind operaţiunea. 

Dieter era încântat. 

— Cum să nu? zise el. Dacă asta dorește feldmareșalul. Să ne 
întâlnim la castelul din Sainte-Cécile nu mai târziu de ora 19. Se 
uită la Weber, care pălise brusc. 


VP - 218 


— Foarte bine. Goedel închise. 

Dieter îi dădu telefonul înapoi lui Hesse. 

— Aghiotantul feldmareșalului Rommel, maiorul Goedel, ni se 
va alătura în această seară, zise el victorios. Un motiv în plus ca 
să ne asigurăm că totul se va desfășură impecabil. Zâmbi, iar în 
cele din urmă îl fixă pe Weber cu privirea. Nu-i așa că suntem 
norocoși? 


CAPITOLUL 29 


Toată ziua „Stăncuţele” călătoriră spre nord într-un autobuz 
mic. Vehiculul înainta încet prin pădurile umbroase și lanurile 
verzi de grâu, mergând în zigzag de la un târg adormit la altul, 
ocolind Londra pe la vest. Cei de la sate păreau să nu aibă 
habar de război sau că erau în secolul XX, iar Flick spera să 
rămână mult timp așa. Pe când treceau prin orășelul medieval 
Winchester, se gândi la Reims, un alt oraș cu catedrală, în care 
mărșăluiau naziști în uniformă, iar cei de la Gestapo erau peste 
tot în mașinile lor negre, și se rugă, mulțumindu-i lui Dumnezeu 
că se opriseră la Canalul Mânecii. Stătea lângă Paul și admira 
peisajul de ceva vreme; apoi - pentru că își petrecuse toată 
noaptea făcând dragoste - căzu într-un somn adânc, 
rezemându-și capul de umărul lui. 

La două după-amiaza ajunseră în satul Sandy din 
Bedfordshire. Autobuzul o luă pe un drum de țară cu multe 
curbe care trecea printr-o pădure și ajunse la un conac numit 
Tempsford House. Flick mai fusese aici: era locul de adunare 
pentru cei care aveau să decoleze de pe terenul din Tempsford. 
Își pierdu imediat calmul. În ciuda arhitecturii sale elegante din 
secolul al XVIII-lea, pentru ea conacul simboliza tensiunea de 
nesuportat a orelor de dinaintea unui zbor în teritoriul 
inamicului. 

Ajunseseră prea târziu pentru prânz, dar primiră ceai și 
sandviciuri în salon. Flick își bău ceaiul, dar era prea agitată ca 
să mănânce. Însă celelalte înfulecară cu poftă. După aceea, fură 
conduse în camerele lor. 

Mai târziu, femeile se întâlniră în bibliotecă. Camera arăta mai 
mult ca un atelier de croitorie al unui studio de film. Erau acolo 


VP - 219 


rânduri de stative cu haine și rochii, cutii cu pălării și pantofi, 
cutii de carton pe care era scris Culottes, Chausettes și 
Mouchoirs şi o masă în mijloc, pe care se aflau mai multe mașini 
de cusut. 

Lucrările le conducea madame Guillemin, o femeie slabă de 
aproape cincizeci de ani, care purta o bluză gen cămașă și o 
jachetă asortată elegantă. Avea o pereche de ochelari pe vârful 
nasului și un centimetru la gât și vorbea o franceză impecabilă 
cu accent parizian. 

— După cum bine știți, hainele franțuzești sunt foarte diferite 
de cele pe care le poartă englezii. Nu vreau să spun că sunt mai 
elegante, dar, știți voi, sunt totuși... mai elegante. Ridică din 
umeri, iar fetele râseră. 

Nu era doar o chestiune de modă, se gândi Flick cu pesimism: 
sacourile franţuzești erau de obicei cu vreo douăzeci de 
centimetri mai lungi decât cele englezești, detaliile se 
deosebeau foarte mult, fiecare putând reprezenta un indiciu 
care putea da de gol un agent. Așa că toate hainele de aici 
fuseseră cumpărate din Franţa, schimbate cu refugiații pentru 
haine englezești noi sau copiate fidel după originalele 
franțuzești, apoi purtate un timp ca să nu pară noi. 

— Acum e vară și purtăm fuste de bumbac, costume din lână 
deschisă la culoare și pelerine de ploaie. Gesticulă în direcţia a 
doua tinere femei care stăteau la mașinile de cusut. Asistentele 
mele vor face toate modificările necesare dacă hainele nu vă vin 
foarte bine. 

— Ne trebuie haine destul de scumpe, dar care să fie purtate, 
spuse Flick. In cazul în care suntem interogate de Gestapo, vrem 
să arătăm ca niște femei respectabile. 

Când vor trebui să se dea drept femei de serviciu, aveau să-și 
dea jos pălăriile, mănușile și curelele. 

Madame Guillemin începu cu Ruby. Se uită cu atenţie la ea 
pret de un minut, apoi alese de pe umeraș o rochie bleumarin și 
o pelerină de ploaie bej. 

— Incearcă-le pe astea. E o pelerină bărbătească, dar în 
Franța nimeni nu-și permite să facă mofturi. Arătă înspre 
cealaltă parte a camerei. Dacă vrei, poţi să te schimbi după 
paravanul ăla, iar pentru cele foarte timide există o cameră în 
spatele biroului de acolo. Cred că proprietarul casei se închidea 
acolo ca să citească romane pornografice. 


VP - 220 


Râseră din nou, toate în afară de Flick, care mai auzise 
glumele lui madame Guillemin și înainte. 

Croitoreasa se uită cu luare-aminte la Greta, apoi continuă: 

— Mă întorc la tine. Alese haine pentru Jelly, Diana și Maude și 
toate trei se duseră în spatele paravanului. Apoi se întoarse spre 
Flick și îi șopti: Îţi baţi joc de mine? 

— De ce spui asta? 

— Ești bărbat, îi zise ea Gretei. 

Flick oftă exasperată. Cusătoreasa își dăduse seama imediat 
că Greta era bărbat. Nu era un semn bun. 

— Oi prosti tu mulţi oameni, da pe mine nu, adăugă madame. 
Pot să-mi dau seama. 

— Cum? o întrebă Greta. 

Madame Guillemin ridică din umeri. 

— Proporţiile sunt aiurea - umerii-s prea laţi, șoldurile prea 
înguste, picioarele prea musculoase, mâinile prea mari - e 
evident pentru cine se pricepe. 

— Trebuie să se dea drept femeie în această misiune, așa că 
te rog îmbrac-o cât de bine poţi, îi spuse Flick iritată. 

— Bineînţeles - dar pentru numele lui Dumnezeu, fă în așa fel 
încât să n-o vadă nicio croitoreasă. 

— Nicio problemă. Gestapoul nu angajează asemenea 
oameni. 

Flick nu era deloc sigură. Nu voia ca madame Guillemin să-și 
dea seama cât de îngrijorată era. 

Croitoreasa se uită din nou la Greta. 

— O să-ţi dau o fustă și o bluză care să te facă să pari mai 
scundă și o haină trei sferturi. Alese hainele și i le dădu Gretei. 

Greta le aruncă o privire dezaprobatoare. Ei îi plăceau hainele 
mai țipătoare. Dar nu se plânse. 

— Sunt timidă, așa că voi merge să mă schimb în camera aia, 
zise ea. 

În cele din urmă, madame îi dădu lui Flick o rochie verde ca 
mărul și o haină asortată. 

— Culoarea îţi scoate în evidenţă ochii, zise ea. Atâta timp cât 
nu ești îmbrăcată ostentativ, de ce să nu arăţi bine? Ai putea să 
ieși din situaţii dificile datorită farmecului tău. 

Rochia era largă și arăta ca un cort pe Flick, dar își puse o 
curea din piele ca să-i marcheze talia. 

— Arăţi atât de șic, ca o franţuzoaică, zise madame Guillemin. 


VP - 221 


Flick nu-i mărturisise că va folosi cureaua pentru a ţine o 
armă. 

Toate își puseră pe ele hainele noi și se învârtiră prin 
încăpere, gătindu-se și chicotind. Madame Guillemin alesese 
bine, iar lor le plăcea ce li se dăduse, dar unele haine trebuiau 
ajustate. 

— Cât timp facem modificările necesare, puteţi să vă alegeţi 
accesoriile, le zise Madame. 

Fetele renunţară repede la inhibiţii, iar acum se prosteau 
îmbrăcate doar în lenjeria intimă, probând pălării și pantofi, 
alegând eșarfe și poșete. Pentru moment uitaseră de pericolele 
care le pășteau și se bucurau de noile lor haine. 

Greta ieși din anticameră arătând surprinzător de elegantă. 
Flick o studie cu atenţie. Întorsese gulerul bluzei albe ca să 
arate mai șic și purta haina fără formă pe umeri, ca o pelerină. 
Madame Guillemin ridică din sprâncene, dar nu făcu niciun 
comentariu. 

Rochia lui Flick trebuia scurtată. Cât timp se făceau 
modificările, ea se uita la haină. Lucrând sub acoperire, era 
foarte atentă la detalii și se uita cu atenţie la cusături, tiv, 
nasturi și buzunare, ca să fie sigură că erau așa cum purtau 
franțuzoaicele. Nu găsi niciun cusur. Pe eticheta de pe guler 
scria „Galeries Lafayette”. 

Flick îi arătă lui madame Guillemin briceagul. Avea doar șapte 
centimetri lungime, o lamă subţire, dar era foarte ascuțit. Avea 
un buton mic și era fără mâner. Îl păstra într-o husă de piele 
subţire și găurită. 

— Vreau să coși asta sub rever, îi ceru Flick. 

— Nu-i mare lucru, îi zise madame Guillemin. 

Le dădu fiecăreia o grămadă de lenjerie intimă, două 
schimburi din fiecare, toate având etichete ale magazinelor 
franțuzești. Cu o precizie impresionantă, alesese nu numai 
măsura potrivită, dar și stilul preferat al fiecărei femei: corset 
pentru Jelly, chiloţi cu dantelă pentru Maude, pantalonași scurți 
bleumarin și sutien cu balene pentru Diana, cămăși simple și 
chiloţei pentru Ruby și Flick. 

— Pe batiste se află emblema diferitelor b/anchisseries din 
Reims, le zise Madame Guillemin cu mândrie. 

În cele din urmă, veni cu mai multe feluri de genţi: una din 
pânză, o geantă de voiaj, un rucsac și câteva valize de pânză 


VP - 222 


ieftină de diferite culori și mărimi. Fiecare femeie primi una. 
Înăuntru se găseau o periuţă de dinţi, pastă de dinţi, pudră, 
cremă de pantofi, ţigări și chibrituri - toate franțuzești. Deși 
mergeau acolo doar pentru scurt timp, Flick insistase ca toate să 
primească un set complet. 

— Nu uitaţi, le zise Flick, că puteţi lua cu voi doar ce aţi primit 
în această după-amiază. Viaţa voastră depinde de asta. 

Nu mai chicotiră când își aduseră aminte ce pericole aveau de 
înfruntat în câteva ore. 

— În regulă, toată lumea să se ducă în camere și să se 
schimbe în hainele franţuzești, inclusiv lenjeria intimă. Apoi ne 
vom întâlni jos să luăm cina. 

În salonul principal al casei fusese amenajat un bar. Când 
Flick intră, în el se aflau cam o duzină de bărbaţi, unii în 
uniforme RAF, iar toţi - Flick știa asta din vizitele anterioare - 
aveau să zboare deasupra Franţei. Pe o tablă erau scrise numele 
sau numele de cod ale celor care plecau în seara aceea, precum 
și ora la care trebuiau să iasă din casă. Flick citi: 


Aristotel 19:50 

Căpitanul Jenkins și locotenentul Ramsey - 20:05 
Toate Stăncutele - 20:30 

Colgate și Bunter - 21:00 

DI Blister, Paradox, Saxofon - 22:05 


Ea se uită la ceas. Era 18:30. Mai aveau două ore. 

Se așeză la bar și se uită în jur, întrebându-se câţi dintre ei se 
vor întoarce și cine va muri în luptă. Unii erau foarte tineri, 
fumau și spuneau bancuri, părând să n-aibă nicio grijă. Cei mai 
în vârstă păreau căliți, așa că își beau whisky-ul sau ginul, știind 
foarte bine că putea fi ultimul pahar din viaţa lor. Se gândi la 
părinţii, soțiile, iubitele, bebeluşii și copiii lor. Operațiunile din 
această seară aveau să le aducă unora dintre ei o durere care 
nu va dispărea niciodată. 

Gândurile ei negre fură întrerupte de ceva ce o luă cu totul 
prin surprindere. Simon Fortescue, birocratul uns cu toate alifiile 
de la MI6, intră în bar, îmbrăcat cu un costum în dungi - alături 
de Denise Bowyer. 

Lui Flick îi căzu fața. 


VP - 223 


— Felicity, ce bine că te-am prins, îi zise Simon. 
Nemaiașteptând să fie invitat, trase un scaun și pentru Denise. 
Barman, un gin tonic, te rog. Tu ce vrei, Lady Denise? 

— Un martini foarte sec. 

— lar tu, Felicity? 

Flick nu răspunse la întrebare. 

— Ea ar trebui să fie în Scoţia! zise ea. 

— Uite, se pare că a avut loc o neînțelegere. Denise mi-a 
povestit totul despre acel poliţist... 

— Nu e nicio neînțelegere, zise brusc Flick. Denise a picat la 
instructaj. Asta-i tot. 

Denise era dezgustată. 

— Nu înțeleg cum o fată foarte inteligentă dintr-o familie bună 
ar putea să pice... 

— O ia gura pe dinainte. 

— Ce? 

— Nu poate să-ți țină gura. Nu e de încredere. Nu ar trebui să 
umble de capul ei! 

— Javră obraznică, îi zise Denise. 

Fortescue încercă să-și menţină cu greu calmul și cobori 
tonul: 

— Uite cum stă treaba, fratele ei e marchiz de Inverlocky, 
care e foarte apropiat de prim-ministru. Însuși Inverlocky m-a 
rugat să mă asigur că Denise va avea o șansă să arate ce poate. 
Așa că, vezi tu, ar fi de-a dreptul lipsit de tact să o refuzi. 

— Stai să înţeleg, ridică Flick vocea. 

Unul sau doi dintre bărbaţii de lângă ei se uitară la ea. 

— Ca o favoare pentru prietena ta aristocrată, îmi ceri să iau 
pe cineva în care nu pot avea încredere într-o misiune 
periculoasă în spatele liniilor inamice. Asta e ideea? 

Cât vorbea ea, Percy și Paul intrară în bar. Percy se uită la 
Fortescue cu antipatie nedisimulată. 

— Am auzit eu bine? îl întrebă Paul. 

— Am adus-o pe Denise cu mine pentru că ar fi, sincer, jenant 
pentru guvern dacă ar fi trimisă acasă, zise Fortescue. 

— Și un real pericol pentru mine dacă ar veni! îl întrerupse 
Flick. Iți răcești gura de pomană. Nu mai face parte din echipă. 

— Uite, nu vreau să mă folosesc de gradul meu. 

— Ce grad? îl întrebă ea. 

— Am plecat din Garda Regală cu grad de colonel... 


VP - 224 


— Te-ai pensionat! 

— Și sunt funcţionar public, echivalentul unui brigadier. 

— Nu fi ridicol! îi zise Flick. Nici măcar nu faci parte din 
armată. 

— Îţi ordon să o iei pe Denise cu tine. 

— Atunci va trebui să-mi reconsider răspunsul, zise Flick. 

— Mai bine. Sunt sigur că nu vei regreta. 

— Ei bine, răspunsul meu este acesta: du-te în pizda mă-tii! 

Fortescue se înroși la faţă. Probabil că nicio fată nu-i spusese 
vreodată așa ceva. Amutise, lucru cu totul neobișnuit pentru el. 

— Ei bine, zise Denise. Am aflat cu ce gen de om avem de-a 
face. 

— Ai de-a face cu mine, îi zise Paul. Se întoarse spre 
Fortescue. Eu sunt la comanda acestei operațiuni și nu o voi 
coopta pe Denise sub nicio formă. Dacă vrei să te ceri cu 
cineva, sună-l pe Monty. 

— Bine zis, bătrâne, adăugă Percy. 

Fortescue vorbi iar, după ce tăcuse un timp. O amenință pe 
Flick cu degetul. 

— Doamnă Clairet, va veni vremea să regretaţi ce mi-aţi spus. 
Se ridică de pe scaun. Îmi cer scuze, Lady Denise, dar am făcut 
tot ce ne-a stat în puteri. 

Plecară amândoi. 

— Idiotu' naibii, mormăi Percy. 

— Hai să mâncăm, zise Flick. 

Ceilalţi erau deja în sufragerie, așteptându-i. Pe când 
Stăncuțele începeau să-și mănânce ultima cină în Anglia, Percy 
le oferi fiecăreia câte un cadou scump: tabachere din argint 
pentru fumătoare, pudriere de aur pentru celelalte. 

— Sunt mărci franțuzești de renume, așa că le puteți lua cu 
voi, zise el. Femeile erau mulțumite, dar le întristă cu 
următoarea remarcă. Au și alt scop. Pot fi ușor amanetate dacă 
aveţi nevoie urgentă de bani, dacă daţi cumva de belea. 

Mâncare era din belșug, un adevărat ospăț pe timp de război, 
iar Stăncuţele se înfruptau cu poftă. Lui Flick nu îi era prea 
foame, dar se chinui să termine o friptură mare, știind că era 
mai multă carne decât ar fi mâncat ea într-o săptămână în 
Franța. 

Când terminară cina, se făcuse deja timpul să se ducă pe 
pistă. Se întoarseră în camere ca să-și ia gentile franțuzești, apoi 


VP - 225 


se urcară în autobuz. O luară de-a lungul altui drum de ţară și 
traversară o cale ferată, apoi se apropiară de un rând de ferme 
- cel puţin așa păreau - de la marginea unui câmp mare și plat. 
Pe un indicator scria Gibraltar Farm, dar Flick știa că era RAF 
Tempsford, iar hambarele erau de fapt hangare pentru avioane. 

Intrară într-un loc ce părea a fi un staul și găsiră acolo un 
ofiter RAF în uniformă, care păzea rafturi de oțel pline cu 
echipament. Fură  percheziţionate înainte să li se dea 
echipamentul. Ofiţerul găsi o cutie de chibrituri englezești în 
valiza lui Maude; Diana avea în buzunar un rebus din Daily 
Mirror, completat pe jumătate, pe care jurase că intenţiona să-l 
lase în avion; iar Jelly, jucătoare învederată, avea asupra ei un 
pachet de cărţi de joc pe care scria Made in Birmingham. 

Paul le împărți cărţile de identitate, cartelele pentru rații și 
cupoanele de îmbrăcăminte. Fiecare femeie primea 100 000 de 
franci francezi, majoritatea în bancnote mototolite de o mie. Era 
echivalentul a 500 de lire, suficient ca să cumperi două mașini 
Ford. 

Primiră și arme, pistoale automate Colt de calibrul 45 și cuțite 
Commando ascuţite cu două tăișuri. Flick își luă arma personală, 
un Browning automat de nouă milimetri. În jurul taliei avea 
cureaua de piele, în care putea să-și pună pistolul său, la 
ananghie, pistolul-mitralieră. Alese briceagul în locul cuţitului 
Commando. Cuţitul Commando era mai lung și aducea mai 
repede moartea, dar ocupa prea mult spaţiu. Marele avantaj al 
briceagului era că, atunci când agentului i se cerea să se 
identifice, putea să bage cu inocenţă mâna în buzunarul interior 
și în ultima clipă să scoată briceagul. 

Mai erau și o mitralieră Lee-Enfield pentru Diana și un pistol- 
mitralieră Sten Mark Il cu amortizor pentru Flick. 

Explozibilul din plastic de care avea nevoie Jelly le fu distribuit 
în părţi egale celor șase femei, așa că, dacă se pierdea o geantă 
sau două, ar mai fi rămas suficient ca să ducă treaba la bun 
sfârșit. 

— Poate sar în aer! zise Maude. 

Jelly o lămuri că nu era niciun pericol. 

— Cunosc pe cineva care a crezut că e ciocolată și a mâncat 
puţină, zise ea. Și nu uita, adăugă ea, nu a avut diaree doar pe 
jumătate. 


VP - 226 


Li se dădură, ca de obicei, grenade rotunde Mills, care 
aduceau a carapace de broască ţestoasă, dar Flick insistă să 
primească grenade normale, în cutii pătrate, pentru că le-ar 
putea folosi pe post de explozibil. 

Fiecare femeie primi un stilou cu rezervorul gol, în care era o 
pilulă de cianură. 

Trebuiau să se ducă neapărat la toaletă înainte să-și pună pe 
ele costumul de zbor. Acesta avea un buzunar pentru pistol, 
pentru ca agentul să se poată apăra imediat ce ateriza, dacă era 
necesar. Pe lângă acesta, mai primiră o cască și niște ochelari 
de aviator și, în cele din urmă, își atașară harnașamentul pentru 
parașută. 

Paul o rugă pe Flick să iasă puţin cu el. Nu le dăduse 
permisele speciale care le-ar fi permis să intre în castel ca femei 
de serviciu. Dacă o Stăncuță era capturată de Gestapo, acel 
permis ar fi dezvăluit adevăratul scop al misiunii. Pentru orice 
siguranţă, îi dădu toate permisele lui Flick ca să le împartă în 
ultimul moment. 

Apoi o sărută. Îl sărută și ea cu pasiune, strângându-l în brațe, 
vârându-și cu nerușinare limba în gura lui, până când fu nevoită 
să ia o gură de aer. 

— Să nu mori! îi șopti el la ureche. 

Fură întrerupţi de un acces discret de tuse. Flick mirosi pipa 
lui Percy. Îi dădu drumul lui Paul din braţe. 

— Pilotul te așteaptă să vorbești cu el, îi zise Percy lui Paul. 

Paul încuviință și plecă. 

— Vezi să înțeleagă că Flick este la comandă, îi strigă Percy 
lui Paul. 

— Desigur, îi răspunse Paul. 

Percy părea abătut, iar Flick avea presimţiri negre. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

Scoase o foaie de hârtie din buzunarul de la sacou și i-o dădu. 

— Un curier pe motocicletă a adus asta de la sediul central al 
SOE, înainte să plecăm de la conac. A venit ieri-seară de la Brian 
Standish. Percy trăgea cu nesaţ din pipă și scotea nori de fum. 

Flick se uită la bucata de hârtie în lumina apusului. Era un 
mesaj decriptat. Conţinutul acestuia o lovi ca un pumn în plex. 
Se uită la Percy deznădăjduită. 

— Brian a fost în ghearele Gestapoului)! 

— Doar câteva secunde. 


VP - 227 


— Aparent. 

— Ai suspiciuni că n-ar fi așa? 

— Of, futu-i, zise ea cu voce tare. 

Un aviator care trecea pe acolo se uită la ea, mirat că o 
femeie vorbea așa. Flick mototoli hârtia și o aruncă. 

Percy se aplecă, o luă de pe jos și încercă să o netezească. 

— Hai să rămânem calmi și să gândim limpede. 

Flick trase adânc aer în piept. 

— Avem o regulă, spuse ea apăsat. Orice agent este capturat 
de inamic, în orice împrejurări, trebuie neapărat să se întoarcă 
la Londra să dea raportul. 

— Atunci nu o să ai un operator radio. 

— Mă pot descurca. Și care-i treaba cu Charenton ăsta? 

— Mă gândesc că e normal ca mademoiselle Lemas să fi 
recrutat pe cineva ca s-o ajute. 

— Cei din Londra trebuie anunțați când se face o recrutare. 

— Ştii că nimeni n-a respectat niciodată regula asta. 

— Măcar ar trebui anunţat comandantul local. 

— Ei bine, a fost - Michel e mulțumit că Charenton e de 
încredere. lar Charenton l-a salvat pe Brian de Gestapo. Nu crezi 
că toată scena aia din catedrală să fi fost o înscenare, nu-i așa? 

— Poate că nici nu a avut loc, iar acest mesaj provine de la 
sediul central al Gestapo. 

— Dar are toate codurile de securitate. Oricum, ei nu ar 
inventa că ar fi fost capturat și apoi eliberat. Ar ști că ne-ar 
stârni bănuieli. Ar fi spus doar că a ajuns cu bine. 

— Ai dreptate, dar tot mi se pare ceva ciudat. 

— Și mie, îi zise el, surprinzând-o. Dar nu știu ce să fac. 

Ea oftă. 

— Trebuie să ne asumăm riscul. Nu mai avem timp de 
precauţii. Dacă nu aruncăm în aer centrala telefonică în 
următoarele trei zile, va fi prea târziu. Oricum, trebuie să 
plecăm. 

Percy dădu din cap că da. Flick vedea că ochii lui erau plini de 
lacrimi. Percy își puse pipa în gură și o scoase din nou. 

— Bună fată, zise el, aproape ca o șoaptă. Bună fată. 


VP - 228 


A ȘAPTEA ZI 


Sâmbătă, 3 iunie 1944 
CAPITOLUL 30 


SOE nu avea niciun avion. Trebuia să împrumute de la RAF și 
nu era deloc o treabă plăcută. În 1941, forțele aeriene le 
dăduseră fără prea multă tragere de inimă două Lysander, prea 
încete și greoaie pentru a sprijini trupele terestre, dar ideale 
pentru aterizările secrete în teritoriul inamicului. Mai târziu, în 
urma presiunii exercitate de Churchill, au fost repartizate către 
SOE două escadrile de bombardiere vechi, deși Arthur Harris, 
șeful cel mare de la Comandamentul Bombardierelor RAF, nu 
încetase să tragă sforile pentru a le primi înapoi. În primăvara 
lui 1944, când zeci de agenți au fost parașutați în Franţa în 
vederea invaziei, SOE putea conta pe 36 de aeronave. 

Avionul în care aveau să se îmbarce Stăncutele era un 
bombardier ușor Hudson cu două motoare, fabricat în 1939 și 
considerat învechit din cauza apariţiei bombardierelor grele 
Lancaster cu patru motoare. Un Hudson avea două mitraliere 
fixate de bot, iar cei de la RAF adăugaseră o turelă în spate, cu 
încă două mitraliere. În spatele cabinei pasagerilor era un fel de 
tobogan, pe care se aruncau parașutiștii în gol. Nu existau 
scaune, iar cele șase femei și dispecerul lor se așezaseră pe 
podeaua de metal. Le era frig, nu stăteau bine și le era frică, dar 
pe Jelly o apucă un râs isteric care le înveseli pe toate. 

Impărțeau cabina cu douăsprezece containere din metal, 
fiecare înalt cât un bărbat și echipat cu un ham de parașută, iar 
toate conţineau - credea Flick - arme și muniţie ca să permită 
altei celule de Rezistență să întreprindă acţiuni de sabotaj în 
spatele liniilor inamice în timpul invaziei. După ce le lăsa pe 
Stăncuțe la Chatelle, Hudson-ul avea să zboare spre altă 
destinaţie, înainte să se întoarcă la Tempsford. 

Nu decolaseră la timp din cauza unui altimetru care nu 
funcționa și trebuia înlocuit, așa că la unu dimineaţa lăsară în 

VP - 229 


urmă zona de coastă engleză. Deasupra Canalului Mânecii, 
pilotul cobori avionul la câteva sute de metri deasupra mării, 
încercând să nu fie depistat de radarele inamicului, iar Flick 
spera să nu fie împușcați de pe navele Flotei Regale, dar în 
curând avionul se ridică la 8 000 de metri ca să treacă de 
fortificațiile de pe ţărmul Franţei. Rămase la acea altitudine ca 
să zboare peste „Zidul Atlanticului”, fâșia de coastă bine 
apărată, apoi cobori din nou la 300 de metri, ca să poată 
manevra mai ușor aparatul. 

Pilotul era tot timpul ocupat cu hărţile, estimând poziția 
avionului și încercând să o confirme prin reperele de pe uscat. 
Luna era palidă și în trei zile avea să fie plină, așa că orașele 
mari erau vizibile, în ciuda camuflajului. Totuși, trebuiau evitate, 
dat fiind că erau de obicei apărate de baterii antiaeriene, din 
același motiv ca și obiectivele militare. Râurile și lacurile erau 
cele mai bune repere, în special când se oglindea luna în apă. 
Pădurile arătau ca niște fâșii întunecate, iar lipsa neașteptată a 
uneia dintre ele constituia un semn sigur că direcţia de zbor era 
greșită. Scânteierea șinelor de tren, lumina răspândită de un 
motor cu abur și farurile unei mașini care nu respecta camuflajul 
erau întotdeauna semne pe care te puteai baza. 

Tot drumul, Flick întoarse pe toate părțile veștile despre Brian 
Standish și nou-venitul Charenton. Probabil că era adevărat. Cei 
de la Gestapo aflaseră de întâlnirile din cripta catedralei de la 
unul dintre prizonierii de la castel, pe care îi capturaseră 
duminica trecută, și întinseseră o capcană, în care căzuse Brian, 
dar din care reușise să scape, cu ajutorul noului recrut al lui 
mademoiselle Lemas. Totul era plauzibil. Cu toate acestea, Flick 
nu putea suporta explicaţiile plauzibile. Se simţea în siguranţă 
doar când evenimentele se succedau conform procedurii 
standard și nu era nevoie de lămuriri ulterioare. 

Apropiindu-se de regiunea Champagne, puteau conta pe un 
ajutor în navigaţie, o invenţie recentă numită Eureka/Rebecca. 
Un radiofar transmitea un semnal de la o locaţie secretă din 
Reims. Echipajul de pe Hudson nu știa exact unde se află, dar 
Flick da, căci Michel îl amplasase în turnul catedralei. Aceasta 
era jumătatea, Eureka. În avion era Rebecca, un transmiţător 
radio, îngrămădit în cabină, lângă pilot. Se aflau la aproximativ 
80 de kilometri nord de Reims, când pilotul recepţionă mesajul 
de la Eureka din catedrală. 


VP - 230 


Intenţia inventatorilor era ca Eureka să fie pe terenul de 
aterizare, alături de grupul de primire, dar nu se putea. 
Echipamentul cântărea mai mult de 45 de kilograme, era mult 
prea voluminos pentru a fi transportat discret, și nu se puteau 
oferi explicaţii plauzibile nici celui mai fraier ofițer Gestapo de la 
un punct de control. Michel și alţi conducători ai celulelor 
Rezistenței erau dispuși să plaseze Eureka într-o poziţie 
permanentă, dar refuzau să transporte aparatura. 

Așa că pilotul trebuia să recurgă la metodele tradiționale ca 
să depisteze satul Chatelle. Totuși, norocul îi surâdea, căci Flick 
era lângă el, iar ea mai aterizase acolo de multe ori și putea să 
recunoască locul din zbor. Se aflau cam la un kilometru și 
jumătate la est de sat, dar Flick văzu iazul și redirecţionă pilotul. 

Pilotul întoarse avionul și survolă pajiștea la 90 de metri 
altitudine. Flick văzu balizele de aterizare, patru lumini slabe în 
formă de L ce pâlpâiau, iar cea de la piciorul literei L semnaliza 
codul prestabilit. Pilotul urcă la 180 de metri, o altitudine ideală 
pentru parașutare: dacă mai urca, vântul putea să-i ducă pe 
parașutiști departe de zona de aterizare; dacă se poziţiona mai 
jos, parașuta nu s-ar fi deschis la timp, iar agentul ar fi fost în 
cădere liberă. 

— Eu sunt gata, zise pilotul. 

— Eu nu sunt gata, zise Flick. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ceva nu e-n regulă. Instinctul îi spunea lui Flick că lucrurile 
nu mergeau cum trebuie. Nu-și făcea griji doar în privinţa lui 
Brian Standish și a lui Charenton. Mai era ceva. Arătă spre vest, 
către sat. Uite, nu se vede nicio lumină. 

— Și asta te miră? S-a dat stingerea. Și e trecut de trei 
dimineața. 

Flick scutură din cap. 

— Aici e un sat, nu le pasă lor de camuflaj. Și mereu e treaz 
cineva: o mamă care are grijă de un nou-născut, un insomniac, 
un student care tocește pentru examene. Nu l-am văzut 
niciodată cufundat în întuneric. 

— Dacă simţi că ceva este în neregulă, ar trebui să plecăm 
repede de aici, îi zise cu nervozitate pilotul. 

O mai deranja și altceva. Incercă să se scarpine în cap, dar 
casca nu o lăsa. Nu putea să-și dea seama ce anume. 


VP - 231 


Ce să facă? Nu putea să renunțe la misiune doar pentru că 
sătenii din Chatelle respectau regulile de camuflaj. 

Avionul survolă câmpul și se înclină pe o parte ca să vireze. 

— Nu uita că de fiecare dată când survolăm, riscăm și mai 
mult, îi zise nerăbdător pilotul. Toată lumea din sat o să ne audă 
motoarele, iar unul dintre ei ar putea suna la poliţie. 

— Exact! exclamă Flick. Probabil că i-am trezit pe toţi. Dar 
nimeni nu a aprins lumina. 

— Nu știu ce să zic, cei de la ţară nu sunt foarte curioși. Le 
place să-și vadă de treburile lor. 

— Prostii. Sunt la fel de băgăcioși ca toţi ceilalți. E foarte 
ciudat. 

Pilotul era din ce în ce mai îngrijorat, dar continua să 
survoleze. 

Deodată își dădu seama. 

— Brutarul trebuia să fi aprins cuptorul. Altă dată vedeam de 
sus flacăra. 

— Să fie închis azi? 

— Ce zi e azi? Sâmbătă. Brutăria poate fi închisă luni sau 
marţi, dar niciodată sâmbăta. Ce se întâmplă? Zici că-i un sat- 
fantomă. 

— Atunci hai să plecăm de aici! 

Parcă cineva îi strânsese laolaltă pe săteni, inclusiv pe brutar, 
și îi închisese într-un hambar - exact ce ar fi și făcut Gestapoul 
dacă i-ar fi așteptat să aterizeze. 

Nu putea să anuleze misiunea. Era de o importanţă crucială. 
Dar instinctul îi spunea să nu se parașuteze în Chatelle. 

— Riscul e risc, zise ea. 

Pilotul începea să-și piardă răbdarea. 

— Și ce vrei să faci? 

Apoi își aminti de containerele din cabina pasagerilor. 

— Care e următoarea destinaţie? 

— Nu trebuie să-ţi spun. 

— De obicei, nu. Dar acum trebuie să știu. 

— Un câmp la nord de Chartres. 

Celula Vestryman. 

— Îi știu, zise Flick încântată. Asta ar fi soluţia. Ne poţi lăsa 
acolo și pe noi, și containerele. Ne va aștepta un grup de primire 
care va avea grijă de noi. După-amiaza putem ajunge la Paris, 
iar de acolo la Reims, până mâine-dimineaţă. 


VP - 232 


Pilotul trase de manșă cât putu. 

— Asta vrei să faci? 

— Se poate? 

— Nicio problemă, pot să vă las acolo. Decizia îţi aparţine. Tu 
conduci operaţiunea - mi s-a specificat foarte clar acest lucru. 

Flick era îngrijorată. Bănuielile ei puteau fi nefondate, caz în 
care trebuia să-i transmită un mesaj lui Michel prin radioul lui 
Brian, în care să-i spună că, în ciuda faptului că aterizarea 
fusese anulată, ea era pe drum. Dar în cazul în care Gestapoul 
pusese mâna pe radioul lui Brian, trebuia să le dea un minimum 
de informaţii. Totuși, se putea face. Putea să scrie un scurt 
mesaj radio, iar pilotul să i-l dea lui Percy: Brian îl va avea în 
câteva ore. 

Trebuia să schimbe și locul de unde avea să le recupereze pe 
Stăncuţe după terminarea misiunii. În prezent, bombardierul 
Hudson trebuia să aterizeze la Chatelle duminică la două 
dimineaţa, iar dacă Stăncuţele nu erau acolo, trebuia să se 
întoarcă în următoarea noapte la aceeași oră. Dacă Gestapoul 
știa de Chatelle și locul nu mai putea fi folosit, trebuia ca 
bombardierul Hudson să le ridice de pe câmpul de la Laroque, la 
vest de Reims, nume de cod Champ d'Or. Misiunea va dura o zi 
în plus, pentru că trebuiau să meargă de la Chartres la Reims, 
așa că zborul de întoarcere trebuia să aibă loc luni la două 
dimineaţa și să revină marți la aceeași oră. 

Se gândi la consecinţe. Dacă se duceau la Chartres pierdeau 
o zi. Dar dacă aterizau la Chatelle, exista riscul ca toată 
misiunea să fie compromisă și Stăncuţele să ajungă în camerele 
de tortură ale Gestapoului. Era clar. 

— Hai la Chartres, îi zisea ea pilotului. 

— Recepţionat, așa voi face. 

Pe când aeronava se înclina ca să vireze, Flick se întoarse în 
cabină. Toate Stăncutele se uitau nerăbdătoare la ea. 

— A avut loco mică schimbare de plan, le zise ea. 


CAPITOLUL 31 


Dieter stătea sub un gard viu și se uita, nevenindu-i să 
creadă, la avionul englez care zbura în cerc deasupra pajiștii. 


VP - 233 


De ce nu se hotăra odată? Pilotul trecuse de două ori peste 
câmpul de aterizare. Luminile de semnalizare erau la locul lor. 
Oare comandantul grupului de primire semnalizase codul greșit? 
Oare făcuse Gestapoul ceva ca să trezească bănuieli? li venea 
să-și ia câmpii. Felicity Clairet era la câţiva metri de el. Dacă 
trăgea în avion, ar fi putut s-o nimerească. 

Apoi avionul se înclină pe o parte, viră și se îndreptă spre sud. 

Dieter era șocat. Flick Clairet îi scăpase printre degete - în 
faţa lui Walter Goedel, Willi Weber și a douăzeci de gestapoviști. 

Câteva secunde își îngropă faţa în palme. 

Ce nu mersese bine? Puteau fi o mulțime de explicaţii. Când 
se estompă zgomotul motoarelor de avion, Dieter auzi ţipete 
indignate în franceză. Cei din Rezistență erau la fel de mirați ca 
și ei. El credea că Flick, cu experienţa sa, suspectase ceva și 
anulase misiunea. 

Walter Goedel, care stătea pe jos lângă el, zise: 

— Ce-o să faci acum? 

Dieter se gândi puţin. Acolo erau patru membri ai Rezistenței: 
Michel, comandantul, care încă mai șchiopăta de la rana 
cauzată de glonţ; Elicopterul, operatorul radio englez; un 
francez pe care Dieter nu-l știa și o femeie tânără. Ce trebuia să 
facă cu ei? Planul de a-l lăsa liber pe Elicopter fusese teoretic 
unul bun, dar avusese două consecinţe umilitoare, iar el nu mai 
putea să continue așa. Trebuia să se aleagă cu ceva după 
eșecul răsunător din acea seară. Trebuia să recurgă la metodele 
tradiţionale de interogatoriu în speranţa de a salva operaţiunea 
- Și propria reputaţie. 

Duse microfonul radioului cu ultrascurte la gură. 

— Către toate unităţile, vă vorbește maiorul Franck. Treceţi la 
acţiune, vă repet, treceţi la acțiune. Apoi se ridică în picioare și 
scoase pistolul automat. 

Farurile ascunse în copaci se aprinseră toate deodată. Cei 
patru teroriști din mijlocul câmpului erau acum în plină lumină, 
părând speriaţi și vulnerabili. 

— Sunteţi înconjurați! le spuse Dieter în franceză. Mâinile sus! 

Lângă el, Goedel scoase Lugerul. Împreună cu Dieter, cei 
patru gestapoviști își îndreptară carabinele spre picioarele celor 
din Rezistență. Era o clipă de incertitudine: oare aveau cei din 
Rezistență să deschidă focul? Dacă făceau asta, aveau să fie 
seceraţi. Cu puţin noroc, vor fi doar răniţi. Dar Dieter nu avusese 


VP - 234 


prea mult noroc în seara asta, iar dacă cei patru mureau 
împușcați, nu mai scotea nimic de la ei. 

Cei patru ezitară. 

Dieter făcu un pas în faţă, spre lumină, alături de cei patru 
trăgători. 

— Înspre voi sunt îndreptate douăzeci de puști, ţipă el. 
Aruncaţi armele! 

Unul dintre ei începu să fugă. 

Dieter înjură. În lumină văzu niște șuviţe roșcate: era 
Elicopterul, prostul de el fugea pe câmp ca un taur furios. 

— Impușcaţi-l, spuse Dieter în șoaptă. 

Toţi cei patru trăgători ochiră și traseră. Împușcăturile 
răsunară în pajiștea liniștită. Elicopterul mai făcu doi pași, apoi 
căzu secerat la pământ. 

Dieter se uită la ceilalţi trei, așteptând. Cu toții își ridicară 
încet mâinile. 

Dieter vorbi în radioul cu ultrascurte. 

— Către toate echipele de pe pajiște, veniţi și luați-i pe 
prizonieri. Işi puse pistolul la loc în geacă. 

Se duse acolo unde zăcea Elicopterul. Nu se mișca. Trăgătorii 
de la Gestapo trăseseră în picioare, dar era greu să nimerești o 
țintă în mișcare pe timp de noapte, iar unul dintre ei ţintise prea 
sus, împușcându-l în gât și sfârtecându-i coloana vertebrală, 
vena jugulară sau pe amândouă. Dieter îngenunche în faţa lui și 
verifică dacă avea puls, dar nu simţi nimic. 

— Nu ai fost cel mai inteligent spion pe care l-am întâlnit 
vreodată, dar ai fost un băiat curajos, zise el încetișor. 
Dumnezeu să te ierte. Îi închise ochii. 

Se uită la ceilalți trei, neînarmaţi și încătușați. Michel avea să 
reziste bine la interogatoriu. Dieter îl văzuse în acţiune și părea 
curajos. Probabil că principalul lui defect era orgoliul. Era arătos 
și afemeiat. Cel mai bine era să-l tortureze în faţa unei oglinzi: 
să-i rupă nasul, să-i scoată vreo doi dinţi, să-i zgârie obrajii, 
trebuia să înţeleagă că va deveni din ce în ce mai urât dacă i se 
împotrivea. 

Celălalt bărbat avea un aer profesionist, poate era avocat. Un 
gestapovist îl percheziţionă și-i arătă lui Dieter un permis care îi 
acorda doctorului Claude Bouler dreptul să circule după ce se 
dădea stingerea. Dieter credea că e un act fals, dar când 
cercetară mașinile Rezistenței, descoperiră o geantă de doctor 


VP - 235 


autentică, plină cu instrumente și medicamente. Era palid, dar 
reținut în momentul arestării: și cu el va avea mult de tras la 
interogatoriu. 

Fata nu-i va da de furcă. Avea cam nouăsprezece ani, era 
drăguță, cu păr brunet și lung, ochi mari, dar o privire goală. O 
chema Gilberte Duval. Dieter știa din interogatoriul la care îl 
supusese pe Gaston că Gilberte era iubita lui Michel și rivala lui 
Flick. Dacă se ocupa cum trebuia de ea, va fi ușor să-i smulgă 
orice informaţie voia. 

Mașinile nemților fură aduse din hambar de la La Maison 
Grandin. Prizonierii intrară în același camion cu gestapoviștii. 
Dieter dădu ordin să fie puși în celule separate, ca să nu poată 
comunica unul cu altul. 

El și Goedel fură conduși înapoi la Sainte-Cécile cu Mercedesul 
lui Weber. 

— Ce farsă sinistră! spuse Weber cu dispreţ în glas. Ce risipă 
de timp și de forţe! 

— Nu-i chiar așa, remarcă Dieter. Am scos din circulaţie patru 
agenţi - de fapt și asta trebuie să facă Gestapoul -, dar e chiar 
mai bine, trei dintre ei sunt încă în viaţă și pot fi interogați. 

— Ce speri să afli de la ei? întrebă Goedel. 

— Cel care a murit, Elicopterul, era operator radio, îi explică 
Dieter. Am o copie a carnetului lui de coduri. Din păcate, nu 
avea aparatul la el. Dacă îl găsim, ne-am putea da drept 
Elicopterul. 

— Eşti sigur că poţi folosi un transmiţător radio dacă știi 
frecvenţa pe care transmitea el? 

— Fiecare transmiţător are un sunet diferit pentru cine se 
pricepe, scutură Dieter din cap. lar radiourile astea mici și 
portabile se deosebesc de altele. Circuitele neesenţiale sunt 
eliminate pentru a fi mai reduse ca mărime, iar rezultatul este 
un ton de proastă calitate. Dacă am avea unul exact ca al lui, 
luat de la alt agent, ar putea să semene suficient de mult ca să 
ne asumăm riscul. 

— Poate că avem unul pe undeva. 

— Dar ar trebui să fie la Berlin. E mai ușor să-l găsim pe cel al 
Elicopterului. 

— Și cum ai de gând să faci asta? 

— Fata o să-mi spună unde este. 


VP - 236 


În timpul călătoriei, Dieter se gândi ce tactică de interogatoriu 
să adopte. Putea să o tortureze pe fată în faţa bărbaţilor, dar ar 
fi rezistat. Poate ar fi fost mai bine să-i tortureze pe bărbaţi în 
faţa fetei. Așa ar fi fost mai simplu. 

Deja își făcuse un plan când trecură de biblioteca publică din 
centrul orașului Reims. Remarcase clădirea și înainte. Era o mică 
bijuterie din piatră maronie în stil Art Deco, înconjurată de o 
grădină. 

— Vrei să oprești mașina o clipă, maior Weber? întrebă Dieter. 

Weber îi șopti un ordin șoferului. 

— Ai niște unelte în portbagaj? 

— Habar n-am, zise Weber. Dar la ce-ţi trebuie? 

— Domnule maior, sigur că avem trusa regulamentară, spuse 
șoferul. 

— E acolo și un ciocan destul de mare? 

— Da, zise șoferul și cobori din mașină. 

— N-o să-mi ia decât o clipă, spuse Dieter și cobori și el din 
mașină. 

Şoferul îi dădu un ciocan cu mâner lung și cu un capăt gros de 
oțel. Dieter trecu de bustul lui Andrew Carnegie și se îndreptă 
spre bibliotecă. Clădirea era încuiată și cufundată în întuneric. 
Ușile din sticlă erau prevăzute cu un grilaj frumos de fier forjat. 
Dieter înconjură clădirea și găsi o intrare spre subsol la care era 
o ușă din lemn pe care scria ARCHIVES MUNICIPALES. 

Dieter izbi cu ciocanul în broască. Aceasta se sparse la a patra 
lovitură. Intră și aprinse luminile. Urcă pe o scară îngustă până 
la etajul principal și traversă holul de la intrare, către secţiunea 
de beletristică. Acolo găsi la litera F operele lui Flaubert și luă 
cartea pe care o căuta, Madame Bovary. Nu era o chestie de 
noroc: o asemenea carte probabil că se găsea în orice bibliotecă 
din ţară. 

Deschise cartea la capitolul nouă și găsi pasajul la care se 
gândea. Își amintise foarte bine. Îi va fi de mare folos. 

Se întoarse la mașină. Goedel părea amuzat. Weber îi zise 
neîncrezător: 

— Aveai nevoie de ceva de citit? 

— Uneori nu prea pot să adorm, îi răspunse Dieter. 

Goedel râse. Luă cartea de la Dieter și citi titlul. 

— Un roman clasic, remarcă el. Oricum, cred că e prima dată 
când a spart cineva ușa bibliotecii ca să-l ia cu împrumut. 


VP - 237 


Își continuară drumul spre Sainte-Cecile. Gând ajunseră la 
castel, Dieter avea deja în minte tot planul, inclusiv amănuntele. 

Îi ordonă locotenentului Hesse să-l pregătească pe Michel 
pentru interogatoriu, adică să-l dezbrace în pielea goală și să-l 
lege de un scaun din camera de tortură. 

— Arată-i instrumentul pe care îl folosim ca să smulgem 
unghiile, îi zise el. Lasă-l pe masa din fața lui. 

Cât timp Hesse se ocupa de asta, Dieter luă un toc, o călimară 
și un teanc de hârtie de scris din birourile de la etajul superior. 
Walter Goedel se piti într-un colţ al camerei de tortură de unde 
să poată urmări interogatoriul. 

Dieter îl studie cu privirea pe Michel pentru câteva clipe. 
Conducătorul din Rezistență era un bărbat înalt, cu riduri sexy în 
colțul ochilor. Avea o alură de băiat rău care plăcea femeilor. 
Acum era speriat, dar hotărât. Dieter își închipui că prizonierul 
se gândea cum să reziste cât mai mult timp torturii. Dieter puse 
tocul, cerneala și hârtia pe masă, lângă cleștele de smuls 
unghiile, ca să-i arate ce alternative avea. 

— Dezleagă-i mâinile, ordonă Dieter. 

Hesse făcu întocmai. 

Pe faţa lui Michel se citi o ușurare enormă, dar și teama că nu 
putea fi adevărat. 

Dieter îi explică lui Walter Goedel: 

— Înainte de a-i interoga pe prizonieri, vreau să iau mostre cu 
scrisul lor de mână. 

— Cu scrisul lor de mână? 

Dieter încuviinţă din cap, uitându-se la Michel, care părea să fi 
înțeles schimbul de cuvinte în germană. Pe față i se citea 
speranța. 

Dieter scoase din buzunar romanul Madame Bovary, îl 
deschise și-l puse pe masă. 

— Copiază tot capitolul nouă, îi zise lui Michel în franceză. 

Michel ezită. Totuși, părea ceva inofensiv, dar bănuia că-i o 
capcană, își dădu seama Dieter, dar nu știa despre ce era vorba. 
Dieter aşteptă. Membrilor Rezistenței li se spusese să facă orice 
ca să se amâne clipa în care începea tortura. Cu siguranţă că 
Michel vedea în cererea lui un fel de amânare. Probabil că nu 
era ceva chiar atât de inofensiv, dar, cu siguranţă, era mai bine 
decât să i se smulgă unghiile. 


VP - 238 


— Așa voi face, zise Michel după ce se gândi mai mult timp. 
Începu să scrie. 

Dieter se uita la el. Scrisul lui era mare și cu înflorituri. Când 
Michel întoarse pagina, Dieter îl opri. Îi ordonă lui Hans să-l ducă 
pe Michel în celulă și s-o aducă pe Gilberte. 

Goedel se uită pe ce scrisese Michel și scutură din cap 
amuzat. 

— Nu-mi dau seama ce vrei să faci, zise el. 

Puse foile de hârtie înapoi și se așeză iar pe scaun. Dieter 
rupse una dintre pagini cu multă grijă, în așa fel încât să lase 
doar anumite cuvinte. 

Gilberte intră în cameră, părând îngrozită, dar sfidătoare, și 
afirmă: 

— N-am să vă spun nimic, n-o să-mi trădez niciodată prietenii. 
Și-n afară de asta, nu știu nimic. Tot ce fac este să-i duc cu 
mașina. 

Dieter o îndemnă să ia loc și-i oferi o cafea. 

— E cafea adevărată, zise el, dându-i ceașca. Aici în Franţa nu 
se găsește decât erzaţ. 

Ea o bău și-i mulțumi. 

Dieter o studie cu privirea. Era destul de frumoasă cu părul ei 
negru și ochii căprui, deși avea o expresie cam tâmpă pe faţă. 

— Ești o femeie frumoasă, Gilberte, zise el. Nu pot să cred că 
ești o criminală. 

— Nu, nu sunt! zise ea cu recunoștință în glas. 

— Femeia e în stare de orice pentru iubitul ei, nu-i așa? 

— Înţelegeţi foarte bine, îi zise ea uitându-se la el mirată. 

— Știu totul despre tine. Ești amanta lui Michel? 

Ea își înclină capul fără să-i răspundă. 

— E căsătorit, desigur. Ce păcat! Dar îl iubești, nu-i așa? De 
aceea și ajuţi Rezistența. Din dragoste, nu din ură. 

Ea dădu din cap că da. 

— Am dreptate, nu? zise el. Răspunde-mi! 

— Da, așa e, spuse ea în șoaptă. 

— Ai fost indusă în eroare, drăguţo. 

— Știu că am greșit... 

— Nu m-ai înțeles bine. Ai fost indusă în eroare. Nu pentru că 
ai încălcat legea, ci pentru că-l iubești pe Michel. 

Fata se uită la el uimită. 

— Știu că e căsătorit, dar... 


VP - 239 


— Mă tem că el nu te iubește cu adevărat. 

— Ba da! 

— Nu-i așa! Își iubește nevasta, pe Felicity Clairet, cunoscută 
și ca Flick. O englezoaică - nu prea elegantă, nu prea frumoasă 
și cu câţiva ani mai mare ca tine -, dar pe ea o iubește. 

Fata începu să plângă și îi zise: 

— Nu te cred. 

— Îi scrie. Îmi închipui că pune curierii să-i ducă mesajele în 
Anglia. Îi trimite scrisori de dragoste în care îi spune cât de dor îi 
e de ea. Sunt scrise într-un stil demodat, dar destul de poetic. 
Am citit câteva. 

— Imposibil. 

— Avea una asupra lui când v-am arestat pe toți. A încercat s- 
o distrugă chiar acum, dar am reușit să păstrez câteva frânturi. 
Dieter scoase din buzunar foaia pe care o rupsese și i-o înmână. 
Nu e cumva ăsta scrisul lui? 

— Ba da. 

— Și este o scrisoare de dragoste... sau ce altceva? 

Gilberte o citi încet, mișcându-și buzele. 


Mă gândesc neincetat la tine! Amintirea ta mă 
înnebunește! Ah! lartă-mă! Te las! Adio! Voi pleca 
departe, atât de departe încât n-o să mai auzi 
vorbindu-se despre mine! Și totuși, astăzi, nu știu ce 
forță m-a împins către tine! Căci nu se poate lupta 
împotriva cerului, nu se poate rezista împotriva 
cerului, nu se poate rezista zâmbetului îngerilor! Te 
lași furat de tot ce e frumos, fermecător, adorabil!? 


Gilberte aruncă pe jos hârtia, plângând în hohote. 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun tocmai eu, îi zise Dieter 
cu blândetțe. Luă batista din pânză albă din buzunarul de la 
piept și i-o dădu. Ea își îngropă faţa în ea. 

Trebuia să înceapă s-o interogheze. 

— Să înţeleg că Michel a stat cu tine de când a plecat Flick. 

— Chiar mai mult de atât, îi zise ea indignată. Timp de șase 
luni, a fost la mine în fiecare noapte, în afară de cele când era 
ea în oraș. 

— La tine acasă? 


25 Gustave Flaubert, Madame Bovary, traducere în Ib. română de Aurelia Ulici. (n.tr.). 
VP - 240 


— Am un apartament. Foarte mic. Dar era suficient pentru 
doi... doi oameni care se iubeau. Continua să bocească. 

Dieter se străduia să menţină un ton de conversaţie ușoară, în 
timp ce se apropia pe căi ocolite de subiectul care îl interesa 
într-adevăr. 

— Nu ţi-a fost greu să-l primești la tine și pe Elicopter, într-un 
apartament atât de mic? 

— El nu stă aici. A venit doar astăzi. 

— Dar sigur te-ai gândit unde va sta. 

— Nu, Michel i-a găsit un loc, o cameră deasupra vechii librării 
de pe rue Moliere. 

Walter Goedel se foi deodată pe scaun; își dădu seama unde 
voia Dieter să ajungă. Dieter îl ignoră și o întrebă ca din 
întâmplare pe Gilberte: 

— Nu și-a lăsat el lucrurile la tine când ai plecat la Chatelle ca 
să te pregătești pentru sosirea avionului? 

— Nu, și le-a dus în cameră. 

— Inclusiv valiza cea mică? îi puse Dieter întrebarea-cheie. 

— Da. 

— Aha. 

Dieter știa de ce avea nevoie. Deci, radioul Elicopterului se 
afla într-o cameră deasupra librăriei din rue Moliere. 

— Am terminat cu vaca asta proastă, îi zise lui Hans în 
germană. Dă-i-o lui Becker. 

Mașina lui Dieter, Hispano-Suiza albastră, era parcată în faţa 
castelului. Cu Walter Goedel lângă el și Hans Hesse pe bancheta 
din spate, conduse cu viteză prin sate până la Reims, unde găsi 
repede librăria din rue Moliere. 

Sparseră ușa și urcară pe o scară de lemn până la încăperea 
de deasupra magazinului. În cameră nu era decât o saltea de 
paie pe jos, acoperită cu o pătură aspră. Pe podeaua de lângă 
patul improvizat se aflau o sticlă de whisky, o geantă cu articole 
de toaletă și valiza cea mică. 

Dieter o deschise ca să-i arate lui Goedel radioul. 

— Cu ăsta, îi zise Dieter victorios, mă pot da drept Elicopterul. 

Pe drumul de întoarcere spre Sainte-Cécile, vorbiră despre ce 
mesaj să trimită. 

— Mai întâi de toate, Elicopterul va vrea să afle de ce nu au 
aterizat parașutiștii, zise Dieter. Așa că va întreba „Ce s-a 
întâmplat?” Ești de acord cu mine? 


VP - 241 


— Și va fi furios, îi zise Goedel. 

— Așa că va spune „Ce naiba s-a întâmplat”. 

Goedel scutură din cap. 

— Am studiat în Anglia înainte de război. Expresia „Ce naiba?” 
e prea politicoasă. Este un eufemism pentru „Ce dracu'?” Un 
tânăr militar nu ar folosi-o niciodată. 

— Poate că ar trebui să spună „Ce pula mea?” 

— E prea vulgar, se opuse Goedel. Ştie că mesajul poate fi 
decriptat de o femeie. 

— Engleza ta e mai bună decât a mea, tu alegi. 

— Cred că ar trebui să spună „Ce dracu' s-a întâmplat?” 
Exprimă destul de bine furia și este o înjurătură folosită mai 
mult de bărbați, însă nu le-ar șoca pe femei. 

— În regulă. Apoi va vrea să știe ce să facă în continuare, așa 
că va mai pune întrebări. Ce să spună? 

— Probabil „Trimite instrucțiuni”.  Englezilor le displace 
cuvântul „ordin”, nu cred că e rafinat. 

— Bine. O să cerem un răspuns rapid, căci Elicopterul nu ar 
avea răbdare și nici noi nu mai avem. 

Ajunseră la castel și se duseră la camera de interceptare de la 
subsol. Un operator între două vârste pe nume Joachim conectă 
radioul la rețeaua electrică și îl setă pe frecvenţa de urgenţă a 
Elicopterului, în timp ce Dieter mâzgălea mesajul asupra căruia 
conveniseră: 


CE DRACU' S-A ÎNTÂMPLAT? TRIMITE 
INSTRUCȚIUNI. RĂSPUNDE IMEDIAT. 


Dieter făcu eforturi să se controleze și să-i arate lui Joachim 
cum să încripteze mesajul, inclusiv codurile de siguranţă. 

— Nu vor ști că Elicopterul nu e la aparat? îl întrebă Goedel. 
Nu pot să-și dea seama că nu e mâna sa, ca în cazul scrisului de 
mână? 

— Ba da, zise Joachim. Dar l-am ascultat pe tipul ăsta 
trimițând mesaje de câteva ori și pot să-l imit. E într-un fel ca 
atunci când imiţi accentul cuiva, ca atunci când vorbeşti cu 
accent de Frankfurt. 

Goedel era sceptic. 

— Poţi să-l imiţi perfect după ce l-ai auzit doar de două ori? 


VP - 242 


— Nu la perfecție. Dar de obicei agenţii sunt stresaţi când 
transmit, ascunși pe undeva și îngrijoraţi că-i vom prinde, așa că 
unele modificări vor fi puse pe seama tensiunii. Începu să 
tasteze literele. 

Dieter estima că trebuiau să aștepte cel puţin o oră. La 
centrul de ascultare din Londra, mesajul trebuia decriptat, apoi 
dat agentului care îl recrutase pe Elicopter, care probabil 
dormea acum. Acesta putea primi mesajul prin telefon și obligat 
eventual să dea pe loc un răspuns, dar și atunci răspunsul 
trebuia încriptat și transmis, apoi decriptat de Joachim. 

Dieter și Goedel se duseră la bucătăria de la parter, unde 
găsiră un caporal care începea să gătească și-i cerură niște 
cârnaţi și două cafele. Goedel era nerăbdător să ajungă la 
cartierul general al lui Rommel, dar voia să rămână să vadă cum 
se va termina totul aici. 

Era aproape zi când o tânără îmbrăcată în uniformă SS veni 
să-i anunţe că se primise răspunsul și că Joachim îl terminase de 
descifrat. 

Se grăbiră să ajungă la subsol. Weber era deja acolo, dorind 
din nou să arate că el e cel care conduce operaţiunea. Joachim îi 
dădu mesajul bătut la mașină, iar copiile la indigo lui Dieter și 
Goedel. 

Dieter citi: 


ANULAT PARAȘUTARE STĂNCUȚE 
DAR ATERIZAT ÎN ALTĂ PARTE 
AȘTEAPTĂ SĂ CONTACTEZI PANTERA 


— Asta nu ne spune prea multe, zise Weber ursuz. 

— Ce dezamăgire, fu Goedel de acord. 

— Amândoi greșiţi! le zise Dieter bucuros. Pantera e în Franța 
- și eu am o poză a ei! Cu un gest teatral, scoase pozele cu 
Felicity Clairet din portofel și îi dădu una lui Weber. Trezește un 
fotograf și pune-l să facă o mie de cópii. Vreau să văd poza asta 
prin tot orașul Reims în următoarele douăsprezece ore. Hans, 
alimentează-mi mașina cu benzină. 

— Unde te duci? îl întrebă Goedel. 

— La Paris cu celălalt fotograf ca să fac același lucru și acolo. 
Acum am prins-o! 


VP - 243 


CAPITOLUL 32 


Aterizarea cu parașuta decurse fără incidente. Containerele 
fură aruncate primele, așa că nu exista riscul ca unul dintre ele 
să cadă în capul unui parașutist; apoi Stăncuţele se așezară cu 
rândul pe tobogan și când dispecerul le atingea pe umăr, își 
dădeau drumul în jos și de acolo în aer. 

Flick fu ultima. După ce căzu și ea, Hudson-ul o luă la nord și 
dispăru în noapte. li ură echipei noroc în sinea lui. Era aproape 
zi: din cauza întârzierilor, aveau să facă ultima parte a călătoriei 
la lumina periculoasă a zilei. 

Flick ateriză perfect, cu genunchii îndoiţi și mâinile lipite de 
corp. Stătu nemișcată pentru puţin timp. Pământ francez, se 
gândea ea înfricoșată; teritoriul inamicului. Acum era o 
infractoare, o teroristă, un spion. Dacă era prinsă, va fi 
executată. 

Incercă să nu se mai gândească la asta și se ridică. La câţiva 
metri mai încolo, un măgar se uita la ea în lumina lunii, apoi 
începu să pască. Vedea trei containere în apropiere. Mai încolo, 
erau răspândiţi pe câmp șase oameni ai Rezistenței, lucrând 
câte doi, ridicând containerele masive și ducându-le de acolo. 

Se chinui să-și dea jos hamul de parașută, casca și 
echipamentul de zbor. În timp ce făcea acest lucru, un tânăr 
veni la ea și-i zise în franceză cu respiraţia întretăiată: 

— Nu aşteptam oameni, ci doar armament! 

— E doar o schimbare de plan, îi zise ea. Nu-ţi face griji. E 
cumva Anton cu tine? Anton era numele de cod al 
comandantului celulei Vestryman. 

— Da. 

— Spune-i că Pantera e aici. 

— Aha - tu ești Pantera? Era impresionat. 

— Da. 

— Mă cheamă Chevalier. Încântat de cunoștință. 

Ea se uită la cer. Se făcea lumină. 

— Te rog, Chevalier, găsește-l pe Anton cât de repede poți. 
Spune-i că avem șase persoane care au nevoie de transport. Nu 
avem timp de pierdut. 

— Prea bine. Tânărul porni grăbit. 


VP - 244 


Ea împături parașuta, apoi se duse în căutarea celorlalte 
Stăncuțe. Greta aterizase într-un copac și se lovise, căci căzuse 
în crengile de sus, dar se oprise fără să fie rănită grav și reușise 
să iasă din ham și să coboare pe pământ. Toate celelalte 
aterizaseră pe iarbă. 

— Sunt foarte mândră de mine, zise Jelly, dar nu aș mai face-o 
niciodată, nici pentru un milion de lire. 

Flick observă că oamenii din Rezistență cărau containerele la 
capătul sudic al câmpului, așa că ea le conduse pe Stăncuţe în 
aceeași direcţie. Acolo găsi o camionetă cu materiale de 
construcţie, o căruţă trasă de un cal și o limuzină Lincoln veche 
cu capota scoasă, care avea un fel de motor cu abur. Nu era 
surprinsă: benzina nu se găsea decât pentru serviciile publice, 
iar francezii recurgeau la tot felul de soluţii ingenioase pentru a- 
și putea folosi mașinile. Cei din Rezistență  încărcaseră 
containerele în căruţă și se ascundeau acum sub navetele de 
legume. Mai multe containere fură puse în spatele mașinii 
pentru materiale de construcţie. Întreaga operaţiune era 
condusă de Anton, un bărbat slab de cam patruzeci de ani, cu o 
șapcă murdară pe cap și cu o pufoaică scurtă și albastră: avea o 
țigară galbenă franţuzească în gură. El se uită la femei uimit. 

— Șase femei? întrebă el. Faceți cumva un cerc de croitorie? 

Flick își dăduse seama că cel mai bine era să ignore glumele 
la adresa femeilor, așa că i se adresă pe un ton solemn: 

— Asta-i cea mai importantă misiune pe care am condus-o 
vreodată și am nevoie de ajutorul tău. 

— Bineînţeles. 

— Trebuie să prindem trenul de Paris. 

— Vă pot duce până la Chartres. Bărbatul își ridică privirile 
spre cer, calculând în minte cât timp mai era până în zori, apoi 
făcu un semn spre o fermă de pe câmp, care abia se vedea. 
Puteţi să vă ascundeţi pentru un timp în hambar. După ce 
terminăm de dus containerele astea, o să venim să vă luăm. 

— Nu cred că-i o idee prea bună, spuse Flick cu hotărâre în 
glas. Trebuie să plecăm chiar acum. 

— Următorul tren spre Paris e la zece. Pot să vă duc la gară 
până atunci. 

— Vorbești aiurea. Nimeni nu știe când pleacă trenurile. 

Așa și era. Bombardamentele Aliaților, sabotajele Rezistenței 
și greșelile intenţionate făcute de muncitorii de la căile ferate 


VP - 245 


care erau împotriva naziștilor, toate dereglaseră mersul 
trenurilor. Singurul lucru pe care-l puteai face era să te duci la 
gară și să aștepți să vină un tren. Dar era bine să fii acolo cât 
mai devreme. 

— Pune containerele în hambar și du-ne chiar acum. 

— Nu se poate, zise el. Trebuie să depozitez marfa înainte să 
se crape de ziuă. 

Oamenii se opriră din lucru ca să asculte ce vorbeau cei doi. 

Flick scoase un oftat. Armele și muniţia din containere 
însemnau totul pentru Anton. Datorită lor se bucura de putere și 
prestigiu. 

— E mai important ce facem noi, crede-mă. 

— Îmi pare rău... 

— Anton, ascultă-mă. Dacă nu faci asta pentru mine, îţi 
promit că nu vei mai primi niciodată vreun container din Anglia. 
Știi că pot să fac asta, nu-i așa? 

Tăcură amândoi pentru un timp. Anton nu voia să-l vadă 
oamenii lui că cedează. Totuși, dacă se oprea furnizarea de 
arme, oamenii aveau să plece în altă parte. Acesta era singurul 
atu pe care-l aveau ofițerii britanici asupra celor din Rezistenţa 
franceză. i 

Dar funcționă. Anton se uită urât la ea. Işi scoase încet tigara 
din gură și aruncă chiștocul. 

— Foarte bine, zise el. Urcaţi în camionetă. 

Femeile ajutară la descărcarea containerelor, apoi se urcară 
în furgonetă. Pe jos era foarte murdar: praf de ciment, noroi și 
ulei, dar găsiră niște bucăţi de pânză de sac și le întinseră pe jos 
ca să nu-și murdărească hainele. Anton închise ușa din spate. 
Chevalier se așeză pe scaunul șoferului. 

— Doamnelor, zise el în engleză, la drum. 

— Fără glume, te rog, și nu vorbi în engleză, îi replică Flick în 
franceză, cu multă răceală în glas. 

Mașina demară. După ce zburaseră opt sute de kilometri pe 
podeaua metalică a unui bombardier, Stăncuţele străbăteau 
acum treizeci și doi de kilometri într-o camionetă pentru 
materiale de construcţii. Era de mirare că tocmai Jelly - cea mai 
în vârstă, mai grasă și mai puţin antrenată din cele șase - 
suporta totul fără să se plângă, ba chiar glumise și râsese de 
situaţie atunci când camioneta cotea brusc și o trântea dintr-o 
parte în alta. Dar când răsărise soarele și camioneta intrase în 


VP - 246 


orășelul Chartres, toate se întristară din nou. Maude chiar 
spusese: 

— Nu-mi vine să cred că fac așa ceva, iar Diana o strânsese 
de mână. 

Flick le comunică planul: 

— Acum o să ne împărţim pe echipe de câte două. 

Echipele fuseseră deja alcătuite la școala de bune maniere. 

Flick o pusese pe Diana cu Maude, căci altfel Diana ar fi făcut 
scandal. Flick făcea pereche cu Ruby, pentru că voia să aibă cu 
cine să discute, iar Ruby era cea mai inteligentă dintre Stăncuţe. 
Din păcate, o lăsa astfel pe Greta cu Jelly. 

— Tot nu înţeleg de ce trebuie să colaborez cu o străină, 
protestă Jelly. 

— Asta nu-i o petrecere, îi spuse Flick iritată. Nu trebuie să 
stai lângă cea mai bună prietenă a ta, este o operaţiune militară 
și trebuie să execuţi ordinele. 

Jelly tăcu din gură. 

— Va trebui să ne schimbăm poveștile, ca să explicăm de ce 
am mers cu trenul, continuă Flick. Aveţi vreo idee? 

— Eu sunt soția maiorului Remmer, zise Greta, un ofiţer 
german care lucrează la Paris, și călătoresc cu servitoarea mea 
franțuzoaică. M-am dus să văd catedrala din Reims, iar acum să 
zicem că mă întorc din vizita făcută la catedrala din Chartres. 

— Destul de bine. Și tu, Diana? 

— Eu și Maude suntem secretare la compania de electricitate 
din Reims. Am fost la Chartres pentru că... Maude nu mai știa 
nimic de logodnicul ei și ne-am gândit că poate fi acolo. Dar nu 
era. 

Flick dădu din cap mulţumită. Erau mii de franţuzoaice care-și 
căutau rudele dispărute, mai ales pe bărbaţii tineri care ar fi 
putut să fie răniţi în timpul bombardamentelor, arestaţi de 
Gestapo, trimiși în lagărele de concentrare din Germania sau 
recrutaţi de Rezistență. 

— Eu sunt văduva unui agent la bursă care a fost omorât în 
1940, zise Flick. M-am dus la Chartres ca s-o iau pe verișoara 
mea orfană cu mine la Reims. 

Unul dintre marile avantaje ale femeilor agenţi secreţi era că 
puteau să umble prin ţară fără să trezească bănuieli. 
Dimpotrivă, bărbaţii găsiţi în afara zonei în care lucrau erau 


VP - 247 


automat bănuiţi că faceau parte din Rezistență, mai ales dacă 
erau tineri. 

— Lasă-ne într-un loc liniștit, îi spuse Flick lui Chevalier, 
șoferul. 

Șase femei decent îmbrăcate, dar coborând dintr-o camionetă 
pentru materiale de construcţii, ar fi atras atenţia chiar și în 
Franţa aflată sub ocupaţie, unde oamenii foloseau orice mijloace 
de transport puteau. 

— Găsim noi gara și singure, adăugă Flick. 

După câteva minute, șoferul opri și dădu în marșarier, apoi 
sări din camionetă și deschide ușa din spate. Stăncutele 
coborâră pe o străduţă îngustă și pietruită, străjuită de o parte și 
de alta de clădiri înalte. Flick zări catedrala prin spaţiul gol 
dintre acoperișuri. 

— Duceţi-vă la gară, le aminti Flick planul, cumpăraţi bilete 
doar dus până la Paris și urcaţi-vă în primul tren. Fiecare 
pereche se va preface că nu le cunoaște pe celelalte, dar vom 
sta totuși aproape unele de altele în tren. Ne vom regrupa la 
Paris: aveţi adresa. 

Urmau să meargă la un hotel ieftin, numit Hôtel de la 
Chapelle, în a cărui proprietăreasă puteau să aibă încredere că 
nu va pune prea multe întrebări, deși nu era membră a 
Rezistenței. Dacă ajungeau la timp, aveau să plece imediat la 
Reims; dacă nu, urmau să-și petreacă noaptea în acel hotel. Pe 
Flick nu o prea atrăgea gândul de a merge la Paris - orașul era 
înţesat de gestapoviști și de colaboraţioniști, acei „Kollabos”, 
dar nu avea încotro. 

Doar Flick și Greta știau care era adevărata misiune a 
Stăncuţelor. Celelalte încă mai credeau că aveau să arunce în 
aer un tunel de cale ferată. 

— Diana și Maude, luaţi-o înainte, hai, repede! După aceea, 
Jelly și Greta, însă mai încet. 

O porniră, părând speriate. Chevalier le strânse mâinile, 
urându-le noroc, și se îndepărtă, luând-o spre câmp, ca să 
încarce și restul containerelor. Flick și Ruby ieșiră din străduţă. 

Primii pași făcuţi într-un oraș franțuzesc erau întotdeauna cei 
mai periculoși. Flick avea impresia că toţi știau cine era, de 
parcă ar fi avut o pancartă în spate pe care scria „Agent 
britanic! Omorâţi-o!” Dar oamenii treceau pe lângă ea fără să o 


VP - 248 


bage în seamă și, după ce depăși un jandarm și doi ofiţeri 
germani, inima începu să-i bată din nou în ritm normal. 

Tot se simţea un pic vinovată. Toată viaţa ei fusese o 
persoană respectabilă și fusese învățată să vadă în polițiști niște 
prieteni. 

— Detest să încalc legea, îi șopti ea lui Ruby în franceză. De 
parcă aș fi făcut ceva rău. 

— Eu sunt obișnuită, zise Ruby râzând încet. Poliţiştii mi-au 
fost tot timpul dușmani. 

Ajunseră la catedrala aflată în vârful unui deal, iar Flick simți 
un fior de încântare văzând-o, căci era o culme a culturii 
medievale franceze, un lăcaș de cult fără asemănare în lume. Se 
gândi cu regret că în vremuri normale ar fi putut să petreacă 
vreo două ore vizitând catedrala. 

Femeile coborâră dealul și ajunseră la gară, o clădire modernă 
din piatră, de aceeași culoare ca și cea din care era construită 
catedrala. Intrară în sala pătrată din marmură bej. Era coadă la 
casa de bilete, dar asta era bine: însemna că oamenii sperau că 
va veni curând un tren. Greta și Jelly erau deja la coadă, dar 
Diana și Maude nu se vedeau. Probabil că erau deja pe peron. 

Se așezară la coadă având în faţă un panou anti-Rezistenţă, în 
care era înfățișat un bandit cu o pușcă, iar Stalin stătea în 
spatele lui. Pe acesta se putea citi: 


_ELUCID! 
Infășurațţi în 
STEAGUL NOSTRU 


„Asta trebuie să fiu eu”, se gândea Flick. 

Cumpărară biletele fără probleme. În drum spre peron fură 
nevoite să treacă printr-un punct de control al Gestapoului, iar 
inima lui Flick începu să bată mai tare. Greta și Jelly erau 
primele la rând. Aveau să fie pentru prima dată faţă în față cu 
dușmanul. Flick se rugă ca ele să fie calme. Probabil că Diana și 
Maude trecuseră de control. 

Greta vorbi cu tipul de la Gestapo în germană. Flick o auzi 
spunând povestea convenită. 

— Cunosc un maior Remmer, zise unul dintre bărbaţi, un 
sergent. E inginer? 

— Nu, lucrează pentru serviciile secrete, îi răspunse Greta. 


VP - 249 


Părea extraordinar de calmă, iar Flick se gândi că prefăcătoria 
era ca o a doua natură pentru ea. 

— Cred că-ţi plac catedralele, îi zise el. Nu e altceva de văzut 
în jegul ăsta de oraș. 

— Da, așae. 

Se uită pe actele lui Jelly și începu să-i vorbească în franceză: 

— Călătoriţi peste tot cu Frau Remmer? 

— Da, e foarte amabilă cu mine, îi răspunse Jelly. Flick sesiză 
tremurul din vocea ei și-și dădu seama că era îngrozită. 

— Aţi văzut palatul episcopal? o întrebă sergentul. E o 
priveliște minunată. 

Greta îi răspunse în franceză: 

— Da, l-am văzut, foarte impresionant. 

Sergentul se uita la Jelly, așteptând răspunsul ei. Părea 
pierdută, apoi zise: 

— Nevasta episcopului a fost foarte amabilă. 

Flick simţea că leșină. Jelly vorbea franceza la perfecție, dar 
nu știa nimic despre nicio ţară străină. Nu-și dădea seama că 
doar în biserica anglicană episcopii puteau să se însoare. Franţa 
era catolică, iar preoţii erau celibatari. Jelly se dăduse de gol la 
primul control. 

Ce se va întâmpla acum? Pistolul Sten al lui Flick și 
amortizorul erau în valiza ei, demontate în trei bucăţi, dar avea 
un pistol Browning automat în geanta de piele pe care o purta 
pe umăr. Acuma trăgea ușor fermoarul genţii ca să ajungă 
repede la pistol și o văzu pe Ruby ducându-și mâna dreaptă în 
buzunarul de la pardesiu, unde se afla pistolul ei. 

— Soţie? se miră sergentul pe Jelly. Ce soţie? 

Jelly nu părea dezarmată. 

— Eşti franţuzoaică? o întrebă el. 

— Bineînţeles. 

Greta îi sări repede în ajutor: 

— Nu soţia, ci menajera lui, zise ea în franceză. 

Era o explicaţie plauzibilă: în acea limbă, femeia era une 
femme, iar o menajeră une femme de menage. 

Jelly își dădu seama că făcuse o gafă și zise: 

— Da, bineînţeles, menajera, asta am vrut să spun. 

Flick își ţinu respirația. 

Sergentul ezită puţin, apoi ridică din umeri și îi înapoie actele. 


VP - 250 


— Sper că nu va trebui să așteptați prea mult trenul, le spuse 
el în germană. 

Greta și Jelly merseră înainte, iar Flick respiră ușurată. 

Când ea și Ruby ajunseră în faţă și tocmai se pregăteau să 
prezinte documentele, doi jandarmi francezi în uniformă le-o 
luară înainte. Se opriră la punctul de control și îi salutară scurt 
pe nemți, dar nu prezentară niciun document. Sergentul dădu 
din cap și zise: 

— Mergeti înainte. 

„Dacă eu m-aș ocupa de siguranţă, se gândi Flick, aș întări-o. 
Oricine se putea da drept poliţist. Dar nemţii erau foarte 
respectuoși cu bărbaţii în uniformă: acesta era unul dintre 
motivele pentru care își lăsaseră ţara pe mâinile unor psihopati. 

Apoi veni rândul ei să le spună povestea gestapoviștilor. 

— Sunteţi verișoare? o întrebă sergentul, uitându-se la Ruby 
și la ea. 

— Nu prea semănăm, nu? îi zise Flick cu veselie forțată în 
glas. 

Nu semănau deloc: Flick avea părul blond, ochii verzi și pielea 
albă, în timp ce Ruby era o brunetă cu ochi negri. 

— Arată ca o țigancă, zise el cu mojicie. 

Flick se prefăcu indignată. 

— Nu este! Ca să explice culoarea lui Ruby, Flick adăugă: 
Mama ei, soția unchiului meu, e din Napoli. 

Acesta ridică din umeri și o întrebă pe Ruby: 

— Cum au murit părinţii tăi? 

— Într-un tren deraiat de sabotori, zise ea. 

— Rezistenţa? 

— Da. 

— Respectele mele, domnişoară. Oamenii ăia sunt niște 
animale. Îi dădu înapoi actele. 

— Vă mulțumesc, domnule, zise Ruby. 

Flick dădu doar din cap. Merseră mai departe. 

Nu fusese un control ușor. „Sper să nu fie toate la fel, se 
gândi Flick, o să-mi cedeze inima”. 

Diana și Maude se duseseră la bar. Flick se uită prin fereastră 
și văzu că beau șampanie. Era supărată. Bancnotele de o mie de 
franci date de SOE nu trebuiau folosite în acest scop. In afară de 
asta, Diana ar fi trebuit să știe că era necesar să fie trează în 
fiecare secundă. Dar Flick nu mai putea face nimic acum. 


VP - 251 


Greta și Jelly stăteau pe o bancă. Jelly părea liniștită, fără 
îndoială pentru că viaţa ei fusese salvată de cineva pe care îl 
credea un străin pervers. Flick se întreba dacă atitudinea ei 
avea să se schimbe acum. 

Ea și cu Ruby găsiră o altă bancă mai departe și se așezară ca 
să aștepte. 

În următoarele câteva ore, din ce în ce mai mulţi oameni se 
îngrămădeau pe peron. Erau bărbaţi la costum care arătau ca 
niște avocaţi sau oficialități locale cu treabă la Paris, câteva 
franțuzoaice îmbrăcate relativ decent și câţiva nemți în 
uniformă. Stăncuţele, care aveau bani și cartele de alimente 
falsificate, putură să-și cumpere pain noir și erzaţ de la bar. 

Era 11 când intră un tren în gară. Vagoanele erau pline și 
foarte puţini oameni coborâră, așa că Flick și Ruby trebuiră să 
stea în picioare. La fel și Greta și Jelly, dar Diana și Maude 
reușiră să facă rost de locuri într-un compartiment de șase 
persoane, alături de două femei între două vârste și de doi 
jandarmi. 

Jandarmii o îngrijorau pe Flick. Reuși să se strecoare pe 
culoar, într-un loc de unde putea să se uite la ei prin geam și să- 
i aibă tot timpul sub ochi. Din fericire, noaptea agitată și 
șampania pe care tocmai o băuseră le făcu pe Diana și pe 
Maude să adoarmă în momentul în care trenul plecă din staţie. 

Trenul se mișca încet printre păduri și câmpuri. O oră mai 
târziu, cele două franţuzoaice coborâră, iar Flick și Ruby ocupară 
repede locurile rămase libere. Totuși, Flick regretă aproape 
imediat ce făcuseră. Jandarmii, amândoi de vreo douăzeci și 
ceva de ani, începură imediat să discute cu ele, bucuroși că 
puteau sta de vorbă cu două fete în timpul acestei lungi 
călătorii. 

Îi chema Christian și Jean-Marie. Christian era arătos, cu părul 
său negru cârlionţat și ochii căprui; Jean-Marie avea o faţă 
vicleană ca o vulpe și mustață blondă. Christian, cel vorbăreț, 
stătea pe locul din mijloc, iar Ruby lângă el. Flick se așezase pe 
bancheta din faţa lor, iar Maude lângă ea, cu capul sprijinit de 
umărul Dianei. 

Jandarmii călătoreau la Paris ca să ia un prizonier. Nu avea 
legătură cu războiul: era un localnic care-și ucisese soția și fiul 
vitreg, apoi fugise la Paris, unde fusese prins de fixes, adică de 
polițiști, și-și marturisise fapta. Era de datoria lor să-l ducă 


VP - 252 


înapoi la Chartres ca să fie judecat. Christian se căută în 
buzunarul de la tunică și scoase cătușele pe care avea să ile 
pună infractorului, ca să-i dovedească lui Flick că nu se umfla în 
pene degeaba. 

În următoarea oră, Flick află totul despre Christian. Trebuia și 
ea să-i spună câte ceva despre ea, așa că mai înflori povestea la 
care se gândise deja. Acest efort o secătui de puteri, dar era un 
exercițiu folositor în caz că avea să fie vreodată interogată. 

Trecură de Versailles și de depoul bombardat de la St 
Quentin. Maude se trezi. Işi aminti că trebuia să vorbească 
franțuzește, dar uită că nu trebuia să o cunoască pe Flick, așa 
că o întrebă: 

— Hei, ai idee unde suntem? 

Jandarmii păreau nedumeriţi. Flick le spusese că ea și Ruby 
nu se cunoșteau cu cele două fete care dormeau, dar Maude i se 
adresase ca unei prietene. 

Flick încercă să-și păstreze calmul. 

— Nu mă cunoşti, îi zise ea zâmbind. Cred că m-ai confundat 
cu prietena ta de alături. Incă nu te-ai dezmeticit. 

Maude se încruntă la ea, de parcă i-ar fi spus „Nu fi proastă!”, 
apoi îi aruncă lui Christian o privire. Işi dădu seama că era 
surprins, se sperie și duse mâna la gură, apoi zise 
neconvingător: 

— A da, ai dreptate, scuză-mă. 

Christian nu era bănuitor din fire, așa că îi zâmbi lui Maude 
zicându-i: 

— Dormi de două ore. Suntem la periferia Parisului. Dar, după 
cum vezi, trenul nu se mai urnește din loc. 

Maude îi zâmbi seducător. 

— Când crezi că ajungem? 

— Mademoiselle, îmi cereţi prea mult. Sunt doar un om. Doar 
Dumnezeu cunoaște viitorul. 

Maude râse de parcă ar fi spus ceva foarte spiritual, iar Flick 
se linişti. 

Apoi Diana se trezi și zise cu voce tare în engleză: 

— Maică măiculiţă, mă doare capul, cât dracu’ e ceasu'? 

După aceea, îi văzu pe jandarmi și-și dădu seama ce făcuse - 
dar era prea târziu. 

— A vorbit englezește! exclamă Christian. 

Flick o văzu pe Ruby întinzându-se după armă. 


VP - 253 


— Ești englezoaică! îi zise Dianei. Se uită la Maude. Și tu! Își 
roti privirea prin compartiment și își dădu seama. Toate sunteţi! 

Flick o apucă de încheietură pe Ruby, al cărei pistol era pe 
jumătate afară din pardesiu. 

Christian văzu gestul și se uită la ce avea Ruby în mână și 
zise: 

— Și înarmate! Uimirea lui ar fi fost foarte amuzantă dacă nu 
le-ar fi fost viaţa în pericol. 

— O, Doamne, chiar am încurcat-o! zise Diana. 

Trenul se urni din loc. 

— Sunteţi toate agente ale forțelor aliate! le zise Christian pe 
un ton mai potolit. 

Flick aștepta încordată să vadă ce va face jandarmul. Dacă 
scotea pistolul, Ruby îl va împușca. Apoi trebuiau să sară din 
tren. Cu puţin noroc, aveau să se facă nevăzute printre 
numeroasele cocioabe de lângă calea ferată, înainte să fie 
alertat Gestapoul. Trenul porni. Flick se întreba dacă să sară 
acum, înainte ca trenul să prindă viteză. 

Trecură câteva clipe de groază. Apoi Christian le zâmbi. 

— Mult noroc! le zise el aproape în șoaptă. Nu vă vom divulga 
secretul! 

Slavă cerului - erau simpatizanți. Flick oftă ușurată. 

— Mulţumesc, îi zise ea. 

— Când va fi invazia? o întrebă el. 

Era o naivitate din partea lui să creadă că cine știa așa un 
secret avea să-l dezvăluie primului venit, dar ca să nu-l mintă, 
Flick îi spuse: 

— Cât de curând. Poate chiar marți! 

— Da? Ce minunat! Trăiască Franţa! 

— Mă bucur că ești de partea noastră! îi zise Flick. 

— Niciodată n-am ţinut cu nemţii. Christian pufni un pic. Am 
reușit, datorită meseriei mele, să-i ajut în secret pe cei din 
Rezistență. Apoi duse mâna la nas. 

Flick nu-l crezu nicio secundă. Cu siguranţă că era împotriva 
nemților: majoritatea francezilor erau, după patru ani de 
mâncare raţionalizată, haine vechi și tot felul de interdicții. Dar 
dacă îi ajutase cu adevărat pe cei din Rezistență, nu ar fi spus 
asta nimănui - dimpotrivă, i-ar fi fost frică să nu afle cineva. 

Totuși, asta nu conta. Lucrul important era că putea să-și dea 
seama de unde bătea vântul, și nu avea să-i dea pe agenţii 


VP - 254 


forțelor aliate pe mâna gestapoviștilor cu câteva zile înainte de 
invazie. Riscul de a fi pedepsit pentru asta era prea mare. 

Trenul încetini, iar Flick văzu că intrau în Gare d'Orsay. Se 
ridică în picioare. Christian îi sărută mâna și-i zise cu un tremur 
în voce: 

— Eşti o femeie curajoasă! Noroc! 

Ea ieși prima din vagon. Când cobori pe peron, văzu un 
muncitor lipind un afiș. | se părea ceva foarte cunoscut. Se uită 
mai aproape, iar inima i se opri în loc. 

Era o poză de-a ei. 

Nu o mai văzuse niciodată, și nu-și amintea să-i fi făcut cineva 
poză în costum de baie. Fundalul era întunecat, de parcă ar fi 
fost pictat, așa că nu avea niciun fel de indiciu. Pe afiș scria 
numele ei adevărat, precum și unul dintre cele false, Françoise 
Boule, și faptul că era o ucigașă cu sânge rece. 

Muncitorul tocmai îşi termina treaba. Își luă găleata cu lipici, 
teancul de postere și plecă. 

Flick își dădu seama că tot Parisul era împânzit cu fotografiile 
ei. 

Era o lovitură teribilă. Rămase pe peron, ca o stană de piatră. 
Îi era atât de frică încât îi venea să vomite. Apoi își reveni. 

Prima ei problemă era cum să iasă din Gare d'Orsay. Se uită 
pe peron și zări o patrulă la capătul liniei. Probabil că 
gestapoviștii văzuseră afișul. 

Cum putea trece de ei? Nu putea să scape doar cu vorbe. 
Dacă o recunoșteau, o vor aresta și nicio poveste nu avea să-i 
convingă pe ofițerii nemți să-i dea drumul. Oare ar fi putut să 
iasă Stăncuțele din această situaţie dacă făceau uz de armă? Ar 
fi putut să-i omoare pe cei din patrulă, dar probabil că mai erau 
și alţii prin gară, plus poliţia franceză, care probabil ar trage 
înainte să pună întrebări. Era prea riscant. 

Își dădu seama că mai era o scăpare. Putea să dea altcuiva 
comanda operaţiunii - poate lui Ruby - apoi să le lase să treacă 
prin filtrul din faţa ei și după aceea să se predea. In acest fel, 
misiunea nu va fi compromisă. 

Se întoarse. Ruby, Diana și Maude coborâseră din tren. 
Christian și Jean-Marie după ele. Apoi Flick își aminti de cătușele 
pe care le avea Christian în buzunar și îi trecu prin minte un plan 
nebunesc. 

ÎI împinse pe Christian înapoi în vagon și urcă după el. 


VP - 255 


Nu știa dacă nu era un fel de glumă, așa că zâmbea cu 
oarecare nervozitate. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Uite ce e, îi zise ea. E un afiș cu mine pe perete. 

Amândoi jandarmii se uitară într-acolo. Christian se făcu alb la 
faţă. 

— Doamne, dar voi chiar sunteți spioni! exclamă Jean-Marie. 

— Trebuie să mă salvezi, zise ea. 

— Cum? Gestapoviștii... 

— Trebuie să trec de filtru. 

— Dar o să te aresteze. 

— Nu dacă am fost deja arestată. 

— Ce vrei să spui? 

— Pune-mi cătușele. Prefă-te că m-ai prins. Trece-mă de filtru. 
Dacă te opresc, spune-le că mă duci pe avenue Foch, nr. 84. Era 
adresa sediului central al Gestapoului. 

— Și apoi? 

— Cheamă un taxi. Urcă-te cu mine. Apoi, după ce ne 
îndepărtăm de gară, dă-mi jos cătușele și lasă-mă pe o stradă 
liniștită. lar după aceea du-te în treaba ta. 

Christian era îngrozit. Flick vedea că dorea din tot sufletul să 
nu facă așa ceva. Dar acum nu prea putea, după ce i se lăudase 
că ajutase Rezistenţa. 

Jean-Marie era mai calm. 

— O să meargă, zise el. Nu o să suspecteze doi polițiști în 
uniformă. 

Ruby se urcă și ea din nou în vagon. 

— Flick! zise ea. Afișul ăla... 

— Știu. Jandarmii o să mă treacă în cătușe prin filtru și mă vor 
elibera mai târziu. Dacă planul merge prost, vei prelua tu 
comanda misiunii. Acum îi vorbi în engleză. Uită de tunelul de 
cale ferată. E o minciună! Adevărata țintă este centrala 
telefonică de la Sainte-Cecile. Dar nu le spune și celorlalte decât 
în ultima clipă. Acum adu-le pe toate înapoi, repede. 

După câteva secunde, erau cu toatele îngrămădite în vagon. 
Flick le spuse planul. Apoi le zise: 

— Dacă nu merge și sunt arestată, faceti orice, numai nu 
trageţi. O să fie prea multă poliţie în gară. Dacă o să începeți să 
trageţi, veţi fi pierdute. Misiunea e pe primul plan. Lăsaţi-mă 


VP - 256 


aici, plecaţi din gară, regrupaţi-vă la hotel și continuaţi. Se 
întoarse spre Christian. Cătușele. 

El ezită. 

Lui Flick îi veni să ţipe „Hai odată, laş lăudăros ce ești”, dar în 
schimb îi șopti: 

— Mulţumesc că mi-ai salvat viaţa - n-o să te uit niciodată, 
Christian! 

El scoase cătușele. 

— Hai, căraţi-vă de aici, le ordonă Flick. 

Christian prinse mâna dreaptă a lui Flick de cea stângă a lui 
Jean-Marie; apoi coborâră din tren și toți trei merseră în formaţie 
de-a lungul peronului, Christian cu valiza și geanta lui Flick, în 
care se afla pistolul automat. Era coadă la punctul de control. 

— Daţi-vă la o parte. La o parte, vă rog, doamnelor și 
domnilor. Lăsaţi-ne să trecem. Se duseră în faţă, cum făcuseră 
și la Chartres. Ambii jandarmi îi salutară pe ofițerii Gestapo, dar 
nu se opriră. 

Totuși, căpitanul care comanda patrula își ridică privirea de pe 
actul de identitate pe care-l ţinea în mână și zise încet: 

— Așteptaţi. 

Cei trei nu se mișcară. Flick știa că moartea era aproape. 

Căpitanul se uită cu luare-aminte la Flick. 

— Ea e cea de pe afiș. 

Christian era prea înspăimântat ca să mai vorbească. După o 
clipă, Jean-Marie îi răspunse la întrebare: 

— Da, căpitane, am arestat-o la Chartres. 

Flick fu recunoscătoare că măcar unul din ei avea capul pe 
umeri. 

— Foarte bine, zise căpitanul. Dar unde o duceţi? 

— Am primit ordin să o ducem în avenue Foch, continuă Jean- 
Marie. 

— Aveţi nevoie de o mașină? 

— O mașină de poliție ne așteaptă în faţa gării. 

Căpitanul aprobă, dar tot nu-i lăsă să plece. Se tot uita la 
Flick. Ea credea că era ceva în înfățișarea ei care îi trăda 
intenţiile, ceva care îi spunea că doar se prefăcea că era 
prizonieră. 

— Englezii ăștia, zise el în cele din urmă. Trimit fetele să le 
facă treaba! Scutură din cap, nevenindu-i să creadă. 

Jean-Marie își ținu gura. 


VP - 257 


— Mergeţi, le spuse în cele din urmă căpitanul. 
Flick și jandarmii trecură prin filtru și ieșiră la lumina soarelui. 


CAPITOLUL 33 


Paul Chancellor se enervase foarte tare pe Percy Thwaite 
când aflase de mesajul de la Brian Standish. ` 

— M-ai tras pe sfoară! zbierase Paul la Percy. Inadins mi-ai 
distras atenția ca să i-l arăţi întâi lui Flick! 

— E adevărat, dar mi s-a părut mai bine. 

— Eu sunt la comandă aici - nu trebuie sub nicio formă să 
ascunzi informații de mine! 

— Mă gândeam că ai fi anulat zborul. 

— Poate că da - poate că așa ar fi trebuit. 

— Dar ai fi făcut-o din dragoste pentru Flick, nu pentru că era 
o mişcare corectă din punct de vedere tactic. 

Aici pusese Percy punctul pe „i”, căci Paul își compromisese 
poziția de comandant culcându-se cu cineva din echipa lui. Asta 
îl enervase și mai tare, dar fusese nevoit să-și stăpânească 
furia. 

Nu puteau să ia legătura cu avionul lui Flick, căci zborurile ce 
se desfășurau pe teritoriul inamicului nu trebuiau să comunice 
deloc prin radio, așa că cei doi bărbaţi stătuseră pe aerodrom 
toată noaptea, fumând și plimbându-se de colo-colo, făcându-și 
griji pentru femeia pe care amândoi o iubeau în moduri diferite. 
Paul mai avea încă în buzunarul de la cămașă periuța de dinţi 
franțuzească din lemn pe care el și cu Flick o folosiseră vineri 
dimineaţă, după ce petrecuseră noaptea împreună. De obicei nu 
era superstițios, dar o tot atingea, de parcă ar fi mângâiat-o pe 
ea, asigurându-se că e bine. 

Când avionul se întoarse la bază, iar pilotul le spuse că Flick, 
având unele suspiciuni în privinţa grupului de primire de la 
Chatelle, se parașutase în cele din urmă în apropiere de 
Chartres, Paul fusese atât de ușurat că aproape plânsese. 

Câteva minute mai târziu, Percy primise un telefon de la 
cartierul general SOE din Londra și aflase de mesajul lui Brian 
Standish, în care cerea să i se spună ce nu mersese conform 
planului. Paul se hotărâse să-i trimită mesajul pe care i-l dăduse 


VP - 258 


Flick și pe care-l adusese pilotul. În cazul în care Brian era în 
libertate, mesajul avea să fie că Stâncuţele aterizaseră și-l vor 
contacta, dar în caz că fusese prins de gestapoviști, nu mai 
oferea și alte informații. 

Totuși, nimeni nu era sigur de ce se întâmplase acolo. Paul nu 
mai suporta nesiguranța. Flick trebuia să ajungă la Reims, într- 
un fel sau altul. Trebuia să știe dacă avea să pice în capcana 
gestapoviștilor. Cu siguranţă că exista o cale prin care să 
verifice dacă transmitea chiar Brian acele mesaje. 

Mesajele sale conţineau codurile corecte de identificare: Percy 
verifică de două ori. Dar gestapoviștii știau de aceste coduri și 
ar fi putut să-l tortureze pe Brian pentru a-l afla pe al lui. Existau 
și metode mai subtile de căutare, îi zise Percy, dar depindeau de 
fetele de la staţia de recepţie. Așa că Paul se hotărâse să 
meargă acolo. 

La început, Percy nu fu de acord. Era periculos ca agenţii 
operativi să se ducă pe neașteptate la staţiile de recepţie; 
împiedicau activitatea normală a serviciului, vital pentru sute de 
agenți. Paul nu-l luă în seamă. Apoi directorul staţiei îi spuse că 
ar fi încântat să-i facă lui Paul o programare pentru o vizită 
peste două, trei săptămâni? Nu, zisese Paul, eu mă gândeam să 
vin în două, trei ore. Insistase calm, dar ferm, folosind ca ultim 
argument furia lui Monty. Și așa se dusese la Grendon 
Underwood. 

Când era mic și frecventa cursurile școlii de catehism, pe Paul 
îl frământase tot timpul o problemă de ordin religios. Observase 
că în Arlington, Virginia, unde trăia cu părinţii săi, majoritatea 
copiilor de vârsta lui se culcau la aceeași oră, 19:30. Asta 
însemna că toţi își spuneau rugăciunea în același timp. Având în 
vedere că toate acele voci se ridicau împreună la cer, cum ar 
mai fi putut Dumnezeu să audă și rugăciunea lui? Nu îl 
mulțumise răspunsul pastorului, care îi spusese că Dumnezeu e 
în stare de orice. Micuţul Paul știa că era un răspuns evaziv. 
Această întrebare nu-i dăduse pace ani întregi. 

Dacă ar fi văzut Grendon Underwood, ar fi înțeles. 

Ca și Dumnezeu, SOE trebuia să asculte nenumărate mesaje 
și adeseori se întâmpla ca foarte multe să ajungă în același 
timp. Agenţii transmiteau în același timp din ascunzătorile lor și, 
precum copiii din Arlington, își spuneau rugăciunile în fiecare zi 
la 19:30. SOE le auzea pe toate. 


VP - 259 


Grendon Underwood era un alt conac impunător ai cărui 
proprietari fuseseră evacuaţi, iar clădirea rechiziţionată de 
armată. Denumirea oficială era Staţia 53a, însă de fapt era un 
centru de ascultare. Pe terenul vast al proprietăţii erau 
răspândite antene radio grupate în arce mari, așa că păreau 
chiar urechile lui Dumnezeu, care ascultau mesajele venite din 
orice loc aflat între zona arctică din nordul Norvegiei și până în 
sudul însorit al Spaniei. Patru sute de operatori radio și 
spărgători de coduri, din care majoritatea erau tinere femei din 
FANY, lucrau în marea clădire și locuiau în căsuţțele construite în 
grabă pe terenul din jur. Lui Paul i se arătă locul de către una 
dintre  supraveghetoare, Jean Bevins, o femeie solidă cu 
ochelari. La început fu îngrozită că venea în vizită unul dintre 
mahării trimiși de însuși Montgomery, dar Paul îi zâmbi, îi vorbi 
calm și o făcu să se simtă în largul ei. Îl conduse în camera de 
ascultare, unde o sută și ceva de fete erau așezate pe rânduri, 
fiecare având pe cap căști, iar în mâini un carnet și un creion. Pe 
o tablă mare erau scrise numele de cod ale agenților și timpii 
conveniţi de transmisie - cunoscuţi și sub numele de „convi” și 
pronunţați întotdeauna ca în engleza americană - și frecvențele 
pe care le vor folosi. Atmosfera era foarte încărcată, iar singurul 
zgomot era țăcănitul codului Morse când un operator îi spunea 
agentului că-l recepționează clar. 

Jean îl prezentă pe Paul lui Lucy Briggs, o blondă drăguță cu 
un accent de Yorkshire atât de puternic, încât trebui să facă 
eforturi să o înțeleagă. 

— Elicopterul? îl întrebă ea. Da, știu un Elicopter - e nou. 
Transmite la ora 20 și primește mesaje la ora 23. Până acum n- 
au fost probleme. 

Nu pronunța niciodată litera „r”. De îndată ce Paul își dădu 
seama de asta, îi fu mai ușor să o înţeleagă. 

— Ce vrei să spui? o întrebă el. Ce fel de probleme întâmpini? 

— Ei, unii nu-și reglează bine aparatul, așa că trebuie să cauţi 
tu frecvenţa. Semnalul poate să fie slab, așa că nu poţi s-auzi 
literele foarte bine, și nu știi dacă auzi linii în loc de puncte - 
litera B e asemănătoare cu litera D, de exemplu. lar semnalul e 
foarte prost de la radiourile alea portabile, pentru că sunt foarte 
mici. 

— Ai putea să-i recunoști „amprenta”? 

Fata se uită nedumerită la el. 


VP - 260 


— A transmis doar de trei ori. Miercuri era destul de agitat, 
poate pentru că transmitea prima dată, dar ritmul era constant, 
de parcă știa că avea suficient timp la dispoziţie. Am fost 
mulțumită - mă gândeam că se simte destul de în siguranță. Să 
știi că ne facem griji în privinţa lor. Noi stăm aici la căldurică, iar 
ei sunt undeva în spatele liniilor inamicului, ferindu-se de 
nenorociţii ăia de gestapoviști. 

— Dar când a transmis a doua oară? 

— Joi și era grăbit. Când se grăbesc, e foarte greu să-ţi dai 
seama ce vor să spună - erau două puncte foarte apropiate sau 
o linie scurtă? Voia să plece repede de oriunde transmitea. 

— Și apoi? 

— Vineri nu a transmis nimic. Dar nu mi-am făcut griji. Nu ne 
contactează decât dacă trebuie, e prea periculos. Apoi sâmbătă 
dimineaţă a transmis din nou, înainte să răsară soarele. Era un 
mesaj de urgenţă, dar nu părea panicat. De fapt, mi-amintesc că 
mă gândeam în sinea mea: „A început să se priceapă la asta?” 
Era un semnal puternic, ritmul era constant, iar literele erau 
clare. 

— Putea oare să fi transmis altcineva în locul lui? 

Ea stătu o clipă pe gânduri. 

— Parcă era el... dar cred că putea să fie și altcineva. lar dacă 
era vreun neamt care se dădea drept el, atunci normal că 
transmisiunea era bună, nu-i așa, ei nu au de ce să se teamă de 
nimic. 

Paul se simţea de parcă își croia drum printr-o mlaștină. 
Fiecare întrebare pe care o punea avea două răspunsuri. Tânjea 
după un singur răspuns clar. Trebuia să lupte cu groaza care îl 
cuprindea ori de câte ori se gândea că putea să o piardă pe 
Flick, la mai puţin de o săptămână de când ea intrase în viața lui 
ca un dar primit de la zei. 

Jean se făcuse la un moment dat nevăzută, dar se întorsese 
acum cu un teanc de foi în mâna ei durdulie. 

— Am adus decriptările celor trei mesaje primite de la 
Elicopter, zise ea. Lui Paul îi plăcea că femeia își făcea treaba în 
tăcere. 

Se uită pe prima foaie. 


SEMNAL DE APEL HLCP (ELICOPTER) 
COD DE SIGURANȚA ACTIVAT 


VP - 261 


30 MAI 1944 
TEXTUL MESAJULUI: 
AJUNS CU BINE STOP CRITA LOC DE ÎNTÂLNIRE 
NESIGUR STOP PRINS DE GESTAPO 
DAR SCĂPAT STOP PENTRU ÎNTÂLNIRI 
VITOARE CAPE DE LA GARE TERMINAT 


— Face greșeli de ortografie cu duiumul, comentă Paul. 

— Nu ortografia e problema, zise Jean. Mereu fac greșeli în 
codul Morse. Le spunem celor care decriptează să lase greșelile 
din mesaj și să nu le elimine, în cazul în care prezintă o anumită 
importanţă. 

Al doilea mesaj al lui Brian, cel în care comunica existența 
celulei Bollinger, era mai lung. 


SEMNAL DE APEL HLCP (ELICOPTER) 
COD DE SIGURANȚA ACTIVAT 
31 MAI 1944 
TEXTUL MESAJULUI: 

AGENŢII ACTIV NOMARUL CINCI CUM URMAZA 
STOP MONET CARE E RNIT STOP 
CONTESA OK STOP CHEVAL AJUTA UNEORI 
STOP BOURGEOISE TOTT LA LOCUL El STOP 
PLUS SALVATOR NUME DE CODE CHARENTON STOP 


— Ăsta e și mai prost, zise Paul, ridicând ochii de pe foaie. 

— Ti-am zis că s-a grăbit a doua oară, îi reaminti Lucy. Mai era 
ceva în al doilea mesaj, și anume o descriere în amănunt a 
incidentului de la catedrală. Paul îl citi pe al treilea: 


SEMNAL DE APEL HLCP (ELICOPTER) 
COD DE SIGURANȚĂ ACTIVAT 
2 IUNIE 1944 
TEXTUL MESAJULUI: 
CE DRACU S-A ÎNTÂMPLAT ÎNTREBARE 
TRIMITEŢI INSTRUCȚIUNI STOP 
RĂSPUNDEȚI IMEDIAT STOP 


— E mai bun, zise Paul. Doar o singură greșeală. 
— Era mai relaxat sâmbătă, zise Lucy. 


VP - 262 


— Da, sau poate că a transmis altcineva în locul lui. Deodată, 
Paul se gândi cum să-și dea seama dacă era „Brian” însuși sau 
un impostor de la Gestapo. Dacă mergea, măcar avea să fie 
sigur. Lucy, tu faci vreodată greșeli în timpul transmisiunii? 

— Aproape deloc. Se uită cu teamă înspre șefa ei. Dacă o fată 
nouă este un pic neglijentă, agentul face tâămbălău. Și pe bună 
dreptate. Nu ar trebui făcute niciodată greșeli - oricum, agenţii 
au și așa destule probleme. 

— Dacă scriu un mesaj, îl încriptaţi exact așa cum este? o 
întrebă Paul pe Jean. Ar fi un fel de test. 

— Bineînţeles. 

Se uită la ceas. Era 19:30. 

— Ar trebui să transmită la 20. Poţi să-i trimiţi asta? 

— Da, îi răspunse Jean. Când transmite, îi vom spune să 
rămână pe ascultare, că o să primească un mesaj de urgenţă 
imediat după transmisie. 

Paul se așeză, se gândi câteva secunde, apoi scrise pe un 
carneţel: 


INDICAȚI ARMELE VOASTRE CÂT AUTOMAE 
CÂE STEN ȘI MUNIȚIE CÂE GLOANȚE 
FIECARE PLUS GRENADE 
RĂSPUNDE IMEDIAT 


Se gândi o clipă. Era o cerere deplasată, formulată pe un ton 
autoritar și părea încriptată și transmisă neglijent. l-o arătă lui 
Jean. Ea se încruntă. 

— E un mesaj oribil. Mi-ar fi rușine să transmit așa ceva. 

— Care crezi că ar fi reacţia unui agent? 

Femeia surâse amar. 

— S-ar enerva și în răspuns ar strecura niște înjurături. 

— Te rog să-l încriptezi exact așa cum e și să i-l trimiţi 
Elicopterului. 

Părea îngrijorată. 

— Dacă asta vrei. 

— Da, te rog. 

— În regulă. Luă carnetul. 

Paul se duse să mănânce ceva. Cantina era deschisă non- 
stop, ca și staţia, dar cafeaua nu avea niciun gust și nu era 


VP - 263 


altceva de mâncat decât niște sandviciuri mucegăite de vechi ce 
erau și o prăjitură uscată. 

La câteva minute după ora opt, Jean intră în cantină. 

— Elicopterul a transmis că nu a primit niciun mesaj de la 
Panteră. Îi trimitem acum mesajul de urgenţă. 

— Mulţumesc. 

l-ar fi luat lui Brian - sau impostorului de la Gestapo - o oră să 
descifreze mesajul, să conceapă un răspuns, să-l încripteze și 
apoi să-l transmită. Paul se uită în farfuria lui, întrebându-se 
cum de aveau tupeul să spună că ăla era un sandvici: două 
bucăți de pâine albă mânjite cu margarină, peste care era pusă 
o felie subţire de șuncă. 

Fără muștar. 


CAPITOLUL 34 


Cartierul roșu al Parisului era un labirint de străduţe înguste și 
murdare, situat pe colina din spatele rue de la Chapelle, nu 
departe de Gare du Nord. În inima sa era „La Charbo”, adică rue 
de la Charbonniere. Pe partea de nord a străzii, mănăstirea La 
Chapelle arăta ca o statuie de marmură într-un cimitir de 
mașini. În mănăstire erau o bisericuţă și o casă în care opt 
călugărițe își dedicaseră vieţile ca să-i ajute pe cei mai 
nenorociți dintre parizieni. Făceau supă pentru bătrânii care 
mureau de foame, le convingeau pe femeile deprimate să nu se 
sinucidă, îi luau pe marinarii beţi de pe stradă și-i învățau pe 
copiii prostituatelor să scrie și să citească. Lângă mănăstire se 
afla Hôtel de la Chapelle. 

Hotelul nu era chiar un bordel, pentru că nu stătea acolo nicio 
prostituată, dar când nu erau toate locurile ocupate, proprietara 
dădea camera cu ora femeilor machiate din abundență și 
îmbrăcate cu rochii de seară ieftine, care erau însoţite de 
afaceriști francezi cu burtă, soldaţi germani care veneau acolo 
pe ascuns sau tineri naivi, prea beţi ca să vadă pe unde merg. 

Flick intră ușurată pe ușă. Jandarmii o lăsaseră la vreo opt 
sute de metri de destinaţie. Pe drum văzuse două afișe cu poza 
ei. Christian îi dăduse batista lui curată din bumbac, roșie cu 
buline albe, iar ea și-o legase în jurul capului ca să-și ascundă 


VP - 264 


părul blond, dar știa că oricine s-ar uita cu atenţie la ea ar fi 
recunoscut-o. Nu putea să facă altceva decât să-și ţină privirea 
în jos și să spere că nu o va observa nimeni. | se păruse cea mai 
lungă plimbare din viaţa ei. 

Proprietăreasa era o femeie prietenoasă și supraponderală, 
care avea pe ea un halat de baie roz din mătase pus peste un 
corset cu balene. Pe vremuri fusese voluptuoasă, bănui Flick. 
Flick mai stătuse acolo, dar proprietăreasa nu părea să o 
recunoască. Flick îi spuse „Madame”, iar ea îi zisese: 

— Spune-mi Régine. 

Luă banii lui Flick și îi dădu cheia de la cameră fără să-i mai 
pună întrebări. 

Flick era cât pe ce să se ducă sus în camera ei când se uită pe 
fereastră și le văzu pe Diana și pe Maude venind într-un fel de 
taxi ciudat, o canapea pe roți, atașată unei biciclete. Incidentul 
cu cei doi jandarmi nu păruse să le fi zdruncinat și acum se 
hlizeau. 

— Măiculiţă, ce-i cocina asta? exclamă Diana când intră pe 
ușă. Poate mâncăm în oraș. 

Restaurantele pariziene erau deschise și în timpul ocupaţiei, 
dar majoritatea clienților lor erau ofițeri germani, iar agenţii le 
evitau pe cât posibil. 

— Nici să nu te gândești la asta, îi zise Flick supărată. O să 
stăm aici pentru câteva ore, apoi mergem la Gare de l'Est la 
prima oră. 

— Mi-ai promis că mă duci la Ritz, îi spuse acuzator Maude 
Dianei. 

Flick încercă să se stăpânească. 

— Pe ce lume trăiești? îi spuse printre dinţi lui Maude. 

— Bine, bine, nu te enerva. 

— Nu pleacă nimeni. S-a înțeles? 

— Da, da. 

— Una dintre noi va ieși mai târziu să cumpere de mâncare. 
Eu trebuie să plec. Diana, tu stai aici și așteaptă-le pe celelalte 
cât timp Maude se cazează. Să mă anunțţi când a venit toată 
lumea. 

Când urca scările, Flick dădu peste o negresă într-o rochie 
roșie strâmtă și observă că avea părul drept și negru. 

— Aşteaptă, îi zise Flick. Îmi vinzi peruca ta? 


VP - 265 


— Poţi să-ţi cumperi și tu una după colţ, dragă. O măsură Flick 
din cap până în picioare, crezând că e o prostituată amatoare. 
Sinceră să fiu, nu numai de o perucă ai nevoie. 

— Mă grăbesc. 

Fata își dădu jos peruca ca să-și arate părul negru și 
cârlionţat, tuns foarte scurt. 

— Nu pot să lucrez fără ea. 

Flick scoase o bancnotă de o mie de franci din buzunarul de la 
jachetă. 

— Cumpără-ţi tu alta! 

Se uită la Flick cu alţi ochi, dându-și seama că o prostituată n- 
ar fi avut atâţia bani la ea. Acceptă banii ridicând din umeri și-i 
dădu peruca. 

— Mersi, îi zise Flick. 

Fata ezită. Cu siguranţă că se întreba câte alte bancnote mai 
avea Flick asupra ei. 

— Să știi că mă culc și cu fete, îi spuse ea, întinzând mâna și 
atingându-i ușor sânii lui Flick cu vârfurile degetelor. 

— Nu, mersi. 

— Poate tu și prietenul tău... 

— Nu. 

Fata se uită la bancnota de o mie de franci. 

— Ei bine, bănuiesc că asta-i noaptea mea liberă. Mult noroc, 
draga mea. 

— Mersi, o să am nevoie. 

Găsi camera ei, puse valiza pe pat și-și dădu jos jacheta. Era o 
oglindă deasupra chiuvetei. Flick se spălă pe mâini, apoi se uită 
la fața ei pentru o clipă. 

Își pieptănă părul scurt și blond pe după urechi și-l prinse cu 
agrafe. Apoi își puse peruca și și-o potrivi. Era un pic cam mare, 
dar nu avea să cadă. Părul brunet îi schimba drastic înfățișarea. 
Totuși, sprâncenele ei deschise la culoare arătau acum ciudat. 
Apelă la trusa de machiaj și le dădu cu un creion negru. Era mult 
mai bine. Nu numai că arăta ca o brunetă veritabilă, dar părea 
mai dură decât în imaginea de pe afiș. Avea aceleași nas drept 
și bărbie rigidă, dar părea o trăsătură de familie existentă la 
două surori care de altfel nu semănau prea mult. 

Apoi luă actul de identitate din buzunarul de la jachetă. Cu 
mare grijă, retușă fotografia, folosind creionul de ochi pentru a 
înnegri părul și sprâncenele. Când termină, se uită cu atenţie la 


VP - 266 


poză. Nu credea că își va da seama cineva că fusese falsificată 
decât dacă freca suficient de tare cu degetul ca să se șteargă 
liniile făcute cu creionul. 

Işi dădu jos peruca, se descălţă și se așeză pe pat. Nu dormise 
de două nopţi, pentru că își petrecuse seara de joi făcând 
dragoste cu Paul și vineri noaptea pe podeaua de metal a 
bombardierului Hudson. Acum închise ochii și aţipi în câteva 
secunde. 

Fu trezită de o bătaie în ușă. Spre mirarea ei, se întunecase: 
dormise câteva ore bune. Se duse la ușă și întrebă: 

— Cine e? 

— Ruby. 

O lăsă să intre. 

— E totul în regulă? 

— Nu sunt sigură. 

Flick trase draperiile și aprinse lumina. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Toată lumea s-a cazat. Dar nu știu unde sunt Diana și 
Maude. Nu sunt la ele în cameră. 

— Unde le-ai căutat? 

— La biroul proprietăresei, la bisericuţa de lângă, la barul de 
vizavi. 

— O, Doamne, spuse Flick disperată. Tâmpitele astea două au 
ieșit în oraș. 

— Unde să se fi dus? 

— Maude voia să se ducă la Ritz. 

Lui Ruby nu-i venea să creadă. 

— Nu pot să fie atât de idioate! 

— Maude da. 

— Dar credeam că Diana e mai cu capul pe umeri. 

— Diana e îndrăgostită, îi explică Flick. Bănuiesc că o să facă 
orice îi cere Maude. Și vrea să-și impresioneze iubita, să o ducă 
în localuri stilate, să-i arate că știe să se descurce în lumea 
bună. 

— Se spune că dragostea e oarbă. 

— In cazul ăsta, dragostea e al dracu' de criminală. Nu pot să 
cred - dar cred că la Ritz s-au dus. Dacă o să fie omorâte, e 
numai vina lor. 

— Ce facem? 

— Mergem la Ritz să le aducem înapoi - dacă nu e prea târziu. 


VP - 267 


Flick își puse peruca pe cap. 

— Mă întrebam eu de ce sprâncenele tale sunt acum închise 
la culoare, remarcă Ruby. E foarte bine, arăţi altfel. 

— Bun. la-ţi arma. 

În hol, Regine îi dădu lui Flick un bilet. Era scrisul de mână al 
Dianei. Flick îl deschise și citi: 


Ne cazăm la un hotel mai bun. Ne vedem la Gare de 
l'Est la 5 dimineaţa. Nu te îngrijora! 


l-I arătă lui Ruby, apoi îl rupse în bucățele. Cel mai mult era 
supărată pe ea însăși. O cunoștea pe Diana de-o viață, așa că 
nu o șocase prea mult că era nesăbuită și iresponsabilă. „De ce 
am adus-o? se întrebă ea. Pentru că nu mai era nimeni 
altcineva”. 

Plecară din hotelul ieftin. Flick nu voia să se ducă la metrou, 
deoarece știa că existau puncte de control ale gestapoviștilor la 
anumite staţii de metrou și controale ocazionale în vagoane. 
Hotelul Ritz se afla în Place Vendôme, la jumătate de oră mers 
din La Charbo. Soarele apusese, iar întunericul se lăsa repede. 
Trebuia să fie cu ochii pe ceas: la ora 23 se dădea stingerea. 

Flick se gândea cât timp le-ar fi luat celor de la Ritz să cheme 
gestapoviștii. Și-ar fi dat seama imediat că e ceva neregulă cu 
ele. În acte scria că erau secretare la Reims - ce făceau două 
femei ca ele la Ritz? Erau îmbrăcate respectabil, după 
standardele Franţei aflate sub ocupaţie, dar nu păreau a fi 
clientele obișnuite - soţii ale diplomaților din ţările neutre, 
prietene ale negustorilor de pe piaţa neagră sau amante ale 
unor ofițeri germani. Patronul nu ar face nimic, mai ales dacă îi 
ura pe naziști, dar gestapoviștii aveau informatori în fiecare 
hotel sau restaurant din oraș, iar ei erau plătiţi pentru a depista 
străinii cu povești neplauzibile. Cu acest gen de informaţii erau 
bătuţi la cap în timpul antrenamentelor din cadrul SOE - dar 
cursul dura trei luni, iar Diana și Maude nu avuseseră decât 
două zile la dispoziţie. 

Flick iuți pasul. 


VP - 268 


CAPITOLUL 35 


Dieter era extenuat. Își folosise toată puterea de convingere 
și intimidare ca să tipărească și să lipească în tot orașul o mie 
de afișe în jumătate de zi. Fusese răbdător și insistent când se 
putea și vituperase când era necesar. Nici măcar nu dormise în 
noaptea precedentă. Era cu nervii la pământ, îl durea capul și 
era irascibil. 

Dar fu învăluit de un sentiment de pace când intră în clădirea 
impozantă de apartamente din Porte de la Muette, care dădea 
spre Bois de Boulogne. Misiunea cu care era însărcinat de către 
Rommel presupunea să se deplaseze prin nordul Franţei, așa că 
trebuia să stea la Paris, dar ca să facă rost de acest apartament 
fusese nevoit să mituiască și să intimideze pe foarte mulți. Dar 
meritase. li plăceau lambriurile de mahon închise la culoare, 
draperiile grele, tavanele înalte și decoraţiunile suflate cu argint 
de la bufet. Se plimbă prin apartamentul răcoros și întunecat, 
bucurându-se că vedea din nou obiectele pe care le colecţionase 
și îndrăgise: o statuetă de Rodin înfățișând o mână, un pastel de 
Degas în care o dansatoare își punea pantofii de balet și o ediţie 
princeps a Contelui de Monte Cristo. Se așeză la masivul pian 
Steinway și cântă o versiune languroasă a cântecului „Ain't 
Misbehavin'”: 


N-am cu cine vorbi, decât cu mine însumi... 


Înainte de război, apartamentul și mare parte din mobilier 
aparținuse unui inginer din Lyon, care făcuse avere vânzând 
mici produse electrocasnice: aspiratoare, radiouri și sonerii. 
Dieter știa asta de la o vecină, o văduvă bogată al cărei soţ 
fusese membru al partidului fascist francez în anii 1930. 
Inginerul făcea parte din vulg, spunea ea: angajase oameni care 
să aleagă tapetul potrivit și antichităţile. Singurul motiv pentru 
care colecţionase obiecte atât de frumoase fusese ca să-i 
impresioneze pe prietenii soției sale. Plecase în America, unde 
toată lumea era atât de vulgară, spunea văduva. Era bucuroasă 
că acum în apartament locuia un chiriaș care aprecia arta cu 
adevărat. 


VP - 269 


Dieter își dădu jos jacheta și cămașa și se spălă pe faţă și pe 
gât de mizeria din Paris. Apoi îmbrăcă o cămașă albă curată, își 
puse butonii de aur și alese o cravată argintie. Veștile din Italia 
erau foarte proaste. Crainicul spunea că nemţii contraatacaseră 
în forță în timp ce se retrăgeau. Dieter trase concluzia că Roma 
avea să fie sub ocupație în următoarele zile. 

Dar Italia nu era Franţa. 

Acum trebuia să aștepte să o toarne cineva pe Felicity Clairet. 
Nu putea fi sigur că va trece prin Paris, dar era probabil singurul 
loc în care putea să fie văzută, în afară de Reims. Oricum, nu 
avea ce să mai facă. Işi dorea s-o fi luat cu el pe Stephanie de la 
Reims. Dar avea nevoie ca ea să stea la casa din rue du Bois. 
Era posibil ca mai mulţi agenţi ai forțelor aliate să se parașuteze 
și să ajungă la ușa ei. Era important să fie cineva care să-i 
atragă în plasă. Lăsase instrucțiuni ca nici Michel, nici doctorul 
Bouler să nu fie torturați în absenţa sa: se mai putea încă folosi 
de ei. 

O sticlă de șampanie Dom Perignon era în frapieră. O 
deschise și își turnă puţin într-un pahar de cristal. Apoi se așeză 
la birou ca să-și citească scrisorile, cu sentimentul că viaţa 
merita trăită. 

Era o scrisoare de la soţia lui, Waltraud. 


Preaiubitul meu Dieter, 
Imi pare atât de rău că nu vom fi împreună să 
sărbătorim când vei împlini patruzeci de ani. 


Dieter uitase că era ziua lui de naștere. Se uită la ceasul 
Cartier de pe birou. Era 3 iunie. Azi împlinea patruzeci de ani. Își 
mai turnă un pahar de șampanie ca să sărbătorească. 

In plicul de la soţia lui mai erau alte două scrisori. Fetiţa lui de 
șapte ani, Margarete, poreclită Mausi, îl desenase pe el în 
uniformă, stând lângă Turnul Eiffel. În desen el era mai înalt 
decât turnul: iată cât de mult își glorificau copiii tatăl. Fiul său, 
Rudi, de zece ani, îi scrisese o scrisoare ca de om mare, 
rotunjind cu grijă literele în cerneală albastră: 


Dragul meu tată, 


VP - 270 


Mă descurc bine la școală, deși clasa prof. Richter a 
fost bombardată. Din fericire, era noapte și în școală 
nu era nimeni. 


Dieter închise ochii îndurerat. Nu putea să conceapă că orașul 
unde locuiau copiii lui putea fi bombardat. li blestemă pe 
criminalii de la RAF, deși știa foarte bine că nemţii 
bombardaseră și ei școli din Anglia. 

Se uită la telefonul de pe birou, gândindu-se să sune acasă. 
Era foarte greu să prindă legătura: sistemul de comunicaţii 
francez era supra-încărcat, traficul militar având prioritate, așa 
că puteai să aștepți ore întregi până intra un apel personal. 
Totuși, se hotărî să încerce. Deodată, își dori din tot sufletul să 
audă vocile copiilor lui și să se asigure că erau teferi și 
nevătămaţi. 

Se întinse după telefon. Sună înainte să pună mâna pe el. 
Ridică receptorul. 

— Aici maior Franck. 

— Aici locotenent Hesse. 

Lui Dieter începu să-i bată inima din ce în ce mai tare. 

— Ai găsit-o pe Felicity Clairet? 

— Nu, dar am ceva și mai interesant. 


CAPITOLUL 36 


Flick mai fusese o dată la Ritz, când era studentă la Paris 
înainte de război. Ea și o prietenă a ei se machiaseră și-și 
puseseră pălării pe cap, mănuși și ciorapi, și ieșiseră pe ușă ca 
în orice altă zi. Dăduseră o raită prin magazinele hotelului, 
chicotind la vederea prețurilor piperate ale eșarfelor, stilourilor 
și parfumurilor. Stătuseră în hol, prefăcându-se că așteaptă pe 
cineva care întârzia, criticând toaletele femeilor care se duceau 
acolo să ia ceaiul. Ele nu comandaseră nici măcar un pahar cu 
apă. Pe atunci, Flick economisise fiecare bănuţ ca să cumpere 
bilete ieftine la Comedie Francaise. 

De când Franța era sub ocupaţie, auzise că proprietarii 
încercau să conducă hotelul într-un mod cât se poate de normal, 
deși multe dintre camere fuseseră închiriate permanent de către 


VP - 271 


generali naziști. Astăzi nu purta mănuși sau ciorapi, dar se 
pudrase și-și pusese bereta șmecherește și spera că și clienţii 
din timpul războiului erau obligați să facă aceleaşi 
compromisuri. 

Șiruri de vehicule militare cenușii și limuzine negre era 
parcate în fața hotelului din Place Vendôme. Pe fața clădirii 
fluturau în vânt șase steaguri naziste roșii ca sângele. Un portar 
cu joben și pantaloni roșii se uită chiorâș la Flick și la Ruby. 

— Nu puteti intra, le zise el. 

Flick purta un taior albastru-deschis șifonat, iar Ruby o rochie 
bleumarin și un pardesiu bărbătesc. Nu erau îmbrăcate 
corespunzător pentru a cina la Ritz. Flick încercă să imite felul 
hauteur de a fi al unei franțuzoaice care are de-a face cu o 
persoană mai prejos decât ea, care o și enervează. 

Îi spuse cu nasul în vânt: 

— Care este problema? 

— Această intrare este numai pentru șefii cei mari, madame. 
Nici măcar coloneii germani nu pot să intre pe aici. Trebuie să 
ocoliți până ajungeţi în rue Cambon și să folosiți ușa din spate. 

— Cum doriţi, îi zise Flick pe un ton politicos și obosit, dar de 
fapt era încântată că nu i se spusese că nu era îmbrăcată 
corespunzător. Ea și Ruby dădură repede ocolul clădirii și găsiră 
intrarea din spate. 

Holul era scăldat în lumină, iar barurile de pe fiecare parte 
erau pline de bărbaţi în haine de seară sau uniforme. 
Conversaţia era punctată de consoane nemţești și nu de 
subtilele vocale franţuzești. Flick se simţea de parcă intrase în 
vizuina dușmanului. 

Se duse la recepţie. Un portar îmbrăcat cu o livrea se uită cu 
superioritate la ea. Presupunând că nu e nici nemţoaică, și nicio 
franţuzoaică bogată, o întrebă cu răceală: 

— Care este problema? 

— Verificaţi dacă mademoiselle Legrand se află în camera ei, 
îi zise Flick hotărâtă. Bănuia că Diana folosea numele fals din 
acte, Simone Legrand. Am o întâlnire cu dumneaei. 

Bărbatul își revizui atitudinea. 

— Cine o caută, vă rog? 

— Madame Martigny. Sunt angajata ei. 

— Prea bine. Mademoiselle este în salonul din spate alături de 
însoțitoarea dumneaei. Poate doriţi să vorbiţi cu șeful de sală. 


VP - 272 


Flick și Ruby traversară holul și intrară în restaurant. Era o 
întruchipare a luxului: șervete de masă albe, tacâmuri din 
argint, lumânări și chelneri îmbrăcaţi în negru care se plimbau 
prin sală cu farfurii pline de mâncare. Nimeni n-ar fi bănuit că 
jumătate din parizieni mureau de foame. Flick simţi miros de 
cafea adevărată. 

Oprindu-se în prag, le văzu imediat pe Diana și pe Maude. 
Stăteau la o masă mică, în celălalt capăt al sălii. Flick se uită la 
Diana, care luă o sticlă de vin din frapiera strălucitoare de lângă 
masă și îi turnă lui Maude și ei înseși. Lui Flick îi venea să o 
strângă de gât. 

Se îndreptă spre masă, dar șeful de sală îi stătea în cale. 
Uitându-se cu subiînțeles la taiorul ei ieftin, o întrebă: 

— Da, doamnă? 

— Bună seara, zise ea. Trebuie să vorbesc cu doamna de 
acolo. 

El nu se mișcă din loc. Era un bărbat mic de statură, care 
arunca priviri îngrijorate, dar nu era genul care să fie intimidat 
așa ușor. 

— Poate pot să-i las un mesaj din partea dumneavoastră. 

— Mi-e teamă că nu, e prea personal. 

— Atunci îi voi spune că sunteţi aici. Numele? 

Flick se uită direct înspre Diana, dar Diana nu ridică privirea. 

— Mă numesc madame Martigny, îi spuse Flick, cedând. 
Spuneţi-i că trebuie să vorbesc cu ea imediat. 

— Prea bine. Vă rog să așteptați aici. 

Flick scrâșni din dinţi de frustrare. În timp ce șeful de sală se 
îndepărta, fu tentată să treacă pe lângă el. Apoi observă un 
tânăr în uniformă neagră de ofiţer SS, care stătea la o masă 
vecină, uitându-se urât la ea. Îi întâlni privirea, dar se uită 
repede în altă parte, cu inima bătându-i mai să-i spargă pieptul. 
Devenise brusc interesat doar din pricina schimbului ei de replici 
cu șeful de sală? Oare încerca să-și amintească de unde o știa, 
căci văzuse afișele, dar nu făcuse încă legătura? Sau doar i se 
părea atrăgătoare? Oricum, se gândi Flick, ar fi fost periculos să 
se dea în stambă. 

Situaţia devenea din ce în ce mai riscantă. Rezistă tentaţiei de 
o lua la fugă. 

Șeful de sală vorbi cu Diana, apoi se întoarse și îi făcu semn 
lui Flick. 


VP - 273 


— Mai bine ai aștepta aici - nu ieșim în evidenţă dacă mă duc 
doar eu să vorbesc cu ea, îi zise ea lui Ruby. Apoi traversă 
repede încăperea până când ajunse la masa Dianei. 

„Nici ea și nici Maude nu au bunul-simţ să pară vinovate”, 
observă Flick furioasă. Maude părea mulţumită de sine, iar 
Diana arogantă. Flick își puse mâinile pe marginea mesei și se 
aplecă pentru a vorbi mai încet. 

— E foarte periculos. Ridicaţi-vă acum și veniți cu mine. O să 
plătim nota când ieșim. 

Fusese pe cât de convingătoare se putea, dar ele trăiau în 
lumea lor. 

— Fii rezonabilă, Flick! exclamă Diana. 

Flick era revoltată. Cum putea să dea Diana dovadă de atâta 
nesimţire? 

— Vacă proastă, îi spuse ea. Nu-ţi dai seama că o să fii 
omorâtă? 

Își dădu seama imediat că făcuse o greșeală să o forțeze. 

Diana se uită cu îngâmfare la ea. 

— E viaţa mea. Și mi-o pun în primejdie dacă vreau... 

— Ne pui și pe noi în pericol și toată operaţiunea. Acum ridică- 
te de pe scaun! 

— Uite ce e... Era zarvă în spatele lui Flick. Diana se opri și se 
uită peste ea. 

Flick se întoarse și încremeni. 

În prag stătea ofițerul german bine îmbrăcat pe care îl văzuse 
ultima dată în piaţa din Sainte-Cécile. Se uită înspre el: un 
bărbat înalt într-un costum elegant închis la culoare cu o batistă 
albă la rever. 

Se întoarse repede, cu inima bubuindu-i în piept și se rugă la 
toți sfinţii să nu o fi văzut. Ar fi putut să nu o recunoască din 
prima, datorită perucii ei închise la culoare. 

Își aminti numele lui: Dieter Franck. Îi găsise poza în 
documentele lui Percy Thwaite. Fusese detectiv în cadrul 
poliţiei. Își aduse aminte adnotarea de pe poză: „Unul dintre 
oamenii de încredere ai lui Rommel, acest ofițer este un 
anchetator foarte priceput, care torturează fără milă”. 

Pentru a doua oară în săptămâna aceasta, era cât pe ce să-l 
împuște. 

Flick nu credea în coincidențe. Exista un motiv pentru care el 
era tot timpul în aceleași locuri ca și ea. 


VP - 274 


Curând știu și de ce. Se uită din nou și îl văzu venind spre ea 
în fugă, cu patru gestapoviști după el. Șeful de sală se ţinea 
după ei, pe chip citindu-i-se panica. 

Flick se îndepărtă, cu faţa întoarsă în altă parte. 

Frank veni glonţ spre masa Dianei. 

Deodată nimeni nu mai făcu niciun zgomot: clienţii amuţiră la 
jumătatea frazelor, chelnerii nu mai serveau legume, iar 
somelierul încremenise cu o carafă cu vin roșu în mână. 

Flick ajunse în cadrul ușii, unde o aștepta Ruby. 

— O să le aresteze, îi șopti Ruby. Duse mâna înspre pistol. 

Flick se uită din nou la maiorul SS. 

— Nu-l scoate din buzunar, îi șopti ea. Nu avem ce face. Am 
putea să-l împușcăm pe el și pe cei patru gestapoviști, dar 
suntem înconjurate de ofițeri naziști. Chiar dacă i-am omori pe 
cei cinci, am fi făcute chisăliță de ceilalţi. 

Frank le interoga pe Diana și pe Maude. Flick nu auzea ce 
discutau. Diana vorbea pe un ton dispreţuitor și indiferent atunci 
când știa că greșise, iar Maude plângea. 

Probabil că Franck le ceruse actele, pentru că cele două 
căutau în același timp în genţi, care erau pe podea, lângă 
scaune. Franck își schimbă poziţia, iar acum stătea lângă Diana, 
dar un pic în spatele ei, uitându-i-se peste umăr, iar Flick își 
dădu deodată seama ce se va întâmpla. 

Maude scoase actul de identitate, dar Diana un pistol. Se auzi 
o împușcătură, iar unul dintre gestapoviști căzu la pământ. În 
restaurant se dezlânţui panica. Femeile ţipau, bărbaţii se fereau. 
Se auzi o a doua împușcătură, iar apoi ţipătul unui alt 
gestapovist. Unii dintre clienţi o rupseră la fugă spre ieșire. 

Diana ţinea pistolul îndreptat spre un al treilea gestapovist. 
Flick își aminti brusc: Diana în pădure la Somersolme, stând pe 
jos și fumând o ţigară, cu iepuri morţi în jurul ei. Își aminti și ce-i 
spusese Dianei: „Eşti o criminală”. Avusese dreptate. 

Dar Diana nu mai trase a treia oară. 

Dieter Franck nu se pierdu cu firea. O apucă pe Diana de 
antebraţul drept cu ambele mâini și o dădu cu încheietura de 
marginea mesei. Ea urlă de durere, iar pistolul îi căzu din mână. 
O trase de pe scaun, o așeză cu faţa în jos pe covor și se aruncă 
asupra ei, cu genunchii în zona rinichilor. Îi duse mâinile la spate 
și îi puse cătușele, ignorându-i urletele, pe când îi zgâlţâia 
încheietura rănită. Apoi se ridică în picioare. 


VP - 275 


— Hai s-o întindem de aici, îi zise Flick lui Ruby. 

Era o învălmășeală de nedescris la ieșire, căci foarte mulţi 
oameni îngroziţi încercau să iasă cu toţii în același timp. Înainte 
ca Flick să facă un pas, tânărul maior SS care se uitase la ea 
insistent mai devreme sări în picioare și o apucă de braț. 

— Așteaptă puţin, îi spuse el în franceză. 

— la-ţi mâinile de pe mine! îi spuse Flick, încercând să nu 
pară speriată. 

El o strânse mai tare. 

— Se pare că le știi pe femeile de acolo, îi replică el. 

— Nu, nu le știu. Încercă să scape din strânsoarea lui. 

O trase înapoi, smucind-o. 

— Mai bine stai aici și răspunde-mi la niște întrebări. 

Se mai auzi o împușcătură. Mai multe femei ţipară, dar nimeni 
nu știa de unde venea împușcătura. Faţa ofițerului SS se 
strâmbă de durere. Pe când cădea secerat, Flick o văzu pe Ruby 
în spatele lui, vârându-și la loc pistolul în buzunarul de la 
pardesiu. 

Amândouă făcură eforturi să se strecoare prin mulţime, 
împingând fără menajamente și intrară în hol. Fugiră fără să 
atragă atenţia asupra lor, căci toți alergau înnebuniți. 

Mașinile erau parcate una după alta de-a lungul bordurii din 
rue Cambon, iar în unele dintre ele erau deja șoferi. Majoritatea 
şoferilor se duceau grăbiţi spre hotel să vadă ce se întâmplă. 
Flick ochi un Mercedes 230 sedan negru cu o roată de rezervă în 
spate. Se uită înăuntru: cheia era pe panoul de bord. 

— Urcă! ţipă ea la Ruby. 

Se așeză la volan și apăsă pe ambreiaj. Motorul se trezi la 
viață. Băgă în viteza întâi, întoarse de volan și se îndepărtă de 
Ritz. Mașina era masivă și se mișca greu, dar era sigură: părea 
să meargă ca unsă. 

Când era la câteva cvartale distanţă, își regândi strategia. 
Pierduse o treime din echipă, inclusiv cea mai bună trăgătoare: 
va trebui să explice de ce veneau la castel doar patru femei de 
serviciu în loc de șase, dar putea să găsească o justificare. Asta 
însemna că aveau să fie chestionate mai amănunţit, dar trebuia 
să riște. 

Lăsă mașina pe rue de la Chapelle. Ea și Ruby scăpaseră de 
primejdie. O luară repede spre hotelul unde stăteau. Ruby le luă 


VP - 276 


pe Jelly și pe Greta și le duse la Flick în cameră. Flick le spuse ce 
se întâmplase. 

— Diana și Maude vor fi interogate imediat, le zise ea. Dieter 
Franck este un anchetator eficient și nemilos, așa că e foarte 
posibil ca ele să spună tot ce știu - inclusiv adresa hotelului. 
Asta înseamnă că gestapoviștii pot fi aici din clipă în clipă. 
Trebuie să plecăm imediat. 

Jelly plângea. 

— Săraca Maude, zise ea. Era o tâmpită, dar nu merită să fie 
torturată. 

Greta era mai cu picioarele pe pământ. 

— Unde o să mergem? 

— O să ne ascundem în mănăstirea de lângă hotel. Primesc 
pe oricine. l-am dus acolo pe prizonierii de război care 
evadaseră. O să ne lase să stăm până dimineaţă. 

— Apoi? 

— O să mergem la gară după cum am stabilit. Diana o să-i 
spună lui Dieter Frank numele noastre adevărate, numele 
noastre de cod, identitățile false. El va organiza filtre ca să ne 
găsească. Din fericire, am o altă serie de documente pentru 
toate, cu aceleași fotografii, dar sub identități diferite. 
Gestapoviștii nu au poze cu voi trei, iar eu mi-am schimbat 
înfățișarea, așa că soldaţii de la filtre nu ne vor recunoaște. 
Totuși, ca să fim sigure, nu vom merge la gară la prima oră - o 
să așteptăm până la zece dimineaţa, când va fi mai aglomerat. 

— Diana le va spune și care e misiunea noastră, zise Ruby. 

— O să le spună că vrem să aruncăm în aer tunelul de cale 
ferată de la Marles. Din fericire, nu aceasta este misiunea 
noastră. Este o poveste de umplutură. 

— Flick, te-ai gândit la toate, spuse Jelly cu admiraţie. 

— Da, zise ea cu tristeţe. De aia mai sunt în viaţă. 


CAPITOLUL 37 


Paul rămăsese la cantina mizeră din Grendon Underwood, 
gândindu-se la Flick de mai bine de o oră. Incepea să creadă că 
Brian Standish fusese ucis. Incidentul din catedrală, satul 


VP - 277 


Chatelle cufundat în întuneric și ciudata corectitudine a celui de- 
al treilea mesaj radio - toate conduceau la aceeași concluzie. 

Conform planului iniţial, Flick trebuia să fie întâmpinată la 
Chatelle de către un grup format din Michel și cei care mai 
rămăseseră din celula Bollinger. Michel trebuia să le ducă pe 
Stăncuțe la o ascunzătoare unde să stea câteva ore, iar apoi să 
le aranjeze transportul până la Sainte-Cécile. După ce intrau în 
castel și aruncau în aer centrala telefonică, avea să le ducă 
înapoi cu mașina la Chatelle ca să ia avionul care venea după 
ele. Situaţia se schimbase acum, dar Flick tot avea nevoie de 
transport și de o ascunzătoare când ajungea la Reims și se baza 
pe celula Bollinger pentru ajutor. Totuși, dacă Brian fusese în 
mâinile gestapoviștilor, mai rămăsese cineva din celulă? Oare 
avea să fie sigură ascunzătoarea? Oare era și Michel în mâinile 
lor? 

Lucy Briggs veni în cele din urmă la cantină și îi zise: 

— Jean m-a rugat să vă spun că răspunsul Elicopterului este 
decriptat chiar acum. Ai vrea să vii cu mine? 

Se duse după ea în camera mică - o fostă debara, bănuia el - 
în care se afla biroul lui Jean Bevin. Jean avea o foaie de hârtie. 
Părea supărată. 

— Nu înţeleg, zise el. 

Paul îl citi repede: 


SEMNAL DE APEL HLCP (ELICOPTER) 
COD DE IDENTIFICARE PREZENT 
3 IUNIE 1944 

. TEXTUL MESAJULUI: . | 
DOUĂ MITRALIERE STEN CU ȘASE ÎNCĂRCĂTOARE 
FIECARE STOP UN PISTOL-MITRALIERA LEE ENFELD 

CU ZECE GLOANȚE STOP ȘASE COLT AUTOMATE 
CU APROXIMATIV O SUTĂ DE GLOANȚE STOP 
FĂRĂ GRENADE TERMINAT 


Paul se uită descumpănit la mesajul decriptat, sperând că 
acele cuvinte să devină mai puţin îngrozitoare, dar evident că 
nu se schimbară. 

— Mă aşteptam să fie furios, spuse Jean. Nu se plânge deloc, 
doar îţi răspunde politicos la întrebări. 


VP - 278 


— Exact, zise Paul. Asta pentru că nu e el. Acest mesaj nu 
venea de la un agent nervos căruia superiorii săi îi ceruseră 
ceva nerezonabil. Răspunsul fusese redactat de către un ofițer 
gestapovist disperat să menţină o atmosferă de calm. Singura 
greșeală de tipar era „Enfeld” în loc de „Enfield”, și chiar asta îl 
dădea de gol că e un neamţ, căci „feld” era cuvântul german 
pentru „field”. 

Nu mai exista nicio îndoială. Flick era în pericol. 

Paul își masă tâmplele. Nu putea face decât un singur lucru. 
Operaţiunea era pe cale să eșueze, iar el trebuia să o redreseze 
- Și să o salveze pe Flick. 

Se uită la Jean și văzu că femeia îl privea cu milă. 

— Pot să dau un telefon? o întrebă el. 

— Desigur. 

Sună la numărul din Baker Street. Percy era la birou. 

— Paul la telefon. Sunt sigur că Brian a fost prins de 
gestapoviști. Lângă el, Jean Bevins tresări surprinsă. 

— La naiba, zise Percy. Și fără radio nu avem cum s-o 
avertizăm pe Flick. 

— Ba da, zise Paul. 

— Cum așa? 

— Fă-mi rost de un avion. Mă duc la Reims - în noaptea asta. 


VP - 279 


A OPTA ZI 


Duminică, 4 iunie 1944 


CAPITOLUL 38 


Avenue Foch fusese parcă făcut pentru cei mai bogaţi oameni 
din lume. Era strada largă ce se întindea de la Arc de Triomphe 
la Bois de Boulogne, avea grădini ornamentale pe ambele părți, 
flancate de alei care duceau la casele impunătoare. La numărul 
84 era o reședință elegantă cu o scară mare care urca la cele 
cinci etaje cu odăi minunate. Gestapoviștii le transformaseră în 
camere de tortură. 

Dieter se afla într-un salon cu proporţii perfecte și se uită în 
sus, la tavanul bogat decorat, apoi închise ochii, pregătindu-se 
pentru interogatoriu. Trebuia să-și ascută mintea și să-și 
reprime sentimentul de milă. 

Unora le plăcea să tortureze deţinuţii. Sergentul Becker din 
Reims era unul dintre ei. Zâmbeau chiar și când victimele lor 
țipau, aveau erecţii când le răneau și orgasme când ajungeau în 
agonie. Dar nu erau anchetatori buni, pentru că se concentrau 
pe tortură și nu pe obţinerea de informaţii. Cei mai buni 
anchetatori erau cei ca Dieter, care urau această procedură din 
toată inima. 

Acum își imagina că își închide sufletul în spatele unei uși, iar 
sentimentele le încuie într-un dulap. Se gândea la cele două 
femei ca la două mașinării care aveau să-i spună ce voia să afle 
în momentul în care reușea să le pornească. Simţi frigul atât de 
cunoscut învăluindu-l ca o pătură de nea și își dădu seama că 
era pregătit. 

— Aduceţi-o pe cea mai în vârstă, zise el. 

Locotenentul Hesse se duse după ea. 

Se uită la ea cu atenţie când intră și se așeză pe scaun. Avea 
părul scurt, umerii laţi și purta un sacou bărbătesc. Braţul ei 
drept atârna moale și își ţinea cu mâna stângă antebraţul 
umflat: Dieter îi fracturase încheietura. O durea cu siguranţă, 

VP - 280 


căci era albă ca varul la faţă și udă de sudoare, dar strânsese 
din buze, având pe chip o expresie de hotărâre încrâncenată. 

Îi vorbi în franceză. 

— Tot ce se întâmplă în această cameră depinde de tine, îi 
zise el. Deciziile pe care le iei, lucrurile pe care le spui îţi vor 
aduce o durere de nedescris sau o senzaţie de ușurare. Depinde 
doar de tine. 

Ea nu scoase o vorbă. Era speriată, dar se stăpânea. Își dădea 
deja seama că avea să fie greu să scoată informaţii de la ea. 

— Pentru început, spune-mi unde se află cartierul general din 
Londra al SOE, îi ceru Dieter. 

— Pe Regent Street, la numărul 81, răspunse ea. 

El dădu din cap că da. 

— Hai să-ți explic ceva. Bănuiesc că cei de la SOE le spun 
agenţilor să nu rămână tăcuţi când sunt interogaţi, ci să dea 
răspunsuri despre care știu că nu pot fi verificate. Pentru că sunt 
conștient de acest lucru, îţi voi pune multe întrebări, la care știu 
deja răspunsul. Așa voi afla dacă spui adevărul. Unde se află 
cartierul general din Londra? 

— Carlton House Terrace. 

Se duse la ea și o plesni peste față cât de tare putu. Femeia 
ţipă de durere. Obrazul i se făcu de un roșu aprins. Cel mai bine 
era să începi cu o palmă peste față. Nici nu prea durea, dar 
lovitura era o demonstraţie umilitoare a situației neajutorate în 
care se găsea deţinutul și adeseori îi mai tăia din curajul iniţial. 

Dar ea se uită cu dispreț la el. 

— Așa tratează ofiţerii germani doamnele? 

Era foarte arogantă și vorbea franceza la fel ca aristocrații. 
Bănuia că făcea parte dintre ei. 

— Doamnele? îi spuse el batjocoritor. Ai împușcat și ai omorât 
doi polițiști care-și făceau datoria. Tânăra nevastă a lui Specht 
este acum văduvă, iar părinţii lui Rolfe și-au pierdut singurul 
copil. Nu ești soldat în uniformă, așa că n-ai nicio scuză. Ca să-ţi 
răspund la întrebare - nu, nu așa tratăm femeile, ci doar 
criminalii. 

_ Ea își feri privirea. Avusese de câștigat cu acea remarcă. 
Incepuse să-i zdruncine reperele morale. 

— Mai spune-mi ceva, o rugă el. Cât de bine o cunoști pe Flick 

Clairet? 


VP - 281 


Făcu ochii mari, fiind surprinsă fără voia ei. El își dădu seama 
că bănuiala lui se adeverise. Cele două făceau parte din echipa 
maiorului Clairet. Reușise iar s-o deruteze. 

— Nu cunosc pe nimeni cu acest nume, îi spuse ea, 
revenindu-și. 

El se aplecă și îi dădu una peste mâna stângă. Ea urlă de 
durere, căci încheietura stângă nu mai avea susținere și acum 
atârna moale. Îi luă mâna dreaptă și o smuci. Ea ţipă. 

— De ce aţi cinat la Ritz, pentru numele lui Dumnezeu? o 
întrebă el. Îi dădu drumul la mână. 

Urletele încetară. El repetă întrebarea. Ea își recăpătă suflul și 
îi răspunse: 

— Îmi place mâncarea de acolo. 

Era și mai greu decât crezuse. 

— Duceţi-o de aici, zise el. Aduceţi-mi-o pe cealaltă. 

Fata mai tânără era tare drăgălașă. Nu opusese rezistenţă la 
arestare, așa că încă mai arăta prezentabil, rochia nu era 
mototolită, iar machiajul îi rămăsese intact. Părea mult mai 
speriată decât colega ei. Îi puse aceeași întrebare ca și Dianei: 

— De ce aţi cinat la Ritz? 

— Dintotdeauna mi-am dorit să merg acolo, îi răspunse ea. 

Nu-i venea să-și creadă urechilor. 

— Nu v-a fost teamă că ar putea fi periculos? 

— Credeam că Diana o să aibă grijă de mine. 

Deci pe cealaltă o chema Diana. 

— Cum te cheamă? 

— Maude. 

Era prea uşor. 

— Și ce faci în Franța, Maude? 

— Trebuia să aruncăm ceva în aer. 

— Ce anume? 

— Nu-mi mai amintesc. Să fi fost liniile de cale ferată? 

Dieter începu să creadă că era prostit în față. 

— De cât timp o cunoști pe Felicity Clairet? o întrebă el. 

— Vrei să spui pe Flick? Doar de câteva zile. E foarte 
autoritară. Fata părea că se gândește la ceva. Totuși, a avut 
dreptate, n-ar fi trebuit să mergem la Ritz. Incepu să plângă. Nu 
am vrut să fac nimic rău. Voiam doar să mă simt bine și să 
vizitez locuri, doar asta mi-am dorit. 

— Care e numele de cod al echipei voastre? 


VP - 282 


— Mierlele, îi spuse ea în engleză. 

El se încruntă. În mesajul radio de la Elicopter se vorbea 
despre Stâncuţe. 

— Eşti sigură? 

— Da, e datorită nu ştiu cărei poezii, „Mierla din Reims”. A, 
nu, „Stăncuţa din Reims”, asta e. 

Dacă nu era proastă de-a binelea, se prefăcea al naibii de 
bine. 

— Unde crezi că e Flick acum? 

— Chiar nu știu, îi răspunse Maude după câteva clipe de 
gândire. 

Dieter oftă frustrat. Una din deţinute era dificilă, iar cealaltă 
prea proastă ca să știe ceva folositor. Avea să dureze mai mult 
decât crezuse iniţial. 

Exista o cale prin care să scurteze procesul. Voia să știe care 
era relaţia dintre cele două. De ce oare își riscase viața femeia 
autoritară mai în vârstă și bărbătoasă ca să o ducă la cină la Ritz 
pe fătuca asta drăguță, dar prostuţă? „Poate că am eu o minte 
bolnavă, își spuse el. Totuși...” 

— la-o de aici, zise el în germană. Du-o în celulă la cealaltă. 
Vezi să fie și un spion cu ele. 

După ce fură închise, locotenentul Hesse îl conduse pe Dieter 
către o cameră mică din pod. Se uită pe vizor în camera de 
vizavi. Cele două femei stăteau una lângă alta pe marginea 
patului îngust. Maude plângea, iar Diana o consola. Dieter se 
uită cu atenţie. Încheietura dreaptă a Dianei era în poala lui 
Maude. Cu mâna stângă o mângâia pe păr pe Maude. Vorbea în 
șoaptă, iar Dieter nu auzea ce anume îi spunea. 

Cât de apropiate erau una de alta? Erau tovarășe de arme, 
prietene la cataramă... sau mai mult decât atât? Diana se 
aplecă și o sărută pe Maude pe frunte. Asta nu însemna mare 
lucru. Diana puse un deget pe bărbia lui Maude, îi întoarse fața 
spre ea și o sărută pe buze. Voia să o consoleze, dar nu era oare 
un gest prea intim între două prietene? 

În cele din urmă, Diana linse lacrimile de pe obrajii lui Maude. 
Dieter era hotărât. Nu era un preludiu - nimeni nu putea face 
sex în aceste circumstanțe -, dar era un gest de consolare pe 


26 Poem scris de Richard Harris Barham, cleric, romancier și poet. A scris sub 
pseudonimul Thomas Ingoldsby. (n.tr.). 


VP - 283 


care doar o îndrăgostită îl putea face, și nu o prietenă. Diana și 
Maude erau lesbiene. Și asta simplifica lucrurile. 

— Adu-o din nou pe cea mai în vârstă, zise el și se întoarse 
din nou în camera de interogatoriu. 

Când fu adusă Diana pentru a doua oară, ceru să fie legată de 
scaun. 

— Pregătiţi aparatura electrică, ordonă el. 

Așteptă nerăbdător ca aparatul pentru electroșocuri să fie 
adus pe cărucior și băgat într-o priză în perete. Cu fiecare minut 
care trecea, simţea că Flick Clairet îi scapă printre degete. 

Când totul fu gata, o înșfacă pe Diana de păr cu mâna stângă. 
Ținându-i capul nemișcat, îi puse doi electrozi de buza 
inferioară. 

Porni curentul. Diana ţipă. Lăsă curentul timp de zece 
secunde, apoi opri. 

Când încetă să mai plângă, îi zise: 

— Și e la mai puţin de jumătate din intensitate. 

Era adevărat. Rareori folosise intensitatea maximă. Doar când 
tortura dura îndelung și deținuții mai leșinau folosea aparatul la 
putere maximă ca să-i facă să-și vină în fire. Dar atunci era deja 
prea târziu, căci erau deja nebuni. 

Dar Diana nu știa asta. 

— Nu, te rog, îl rugă ea. Te rog, te rog din tot sufletul, nu din 
nou. 

— Ești dispusă să răspunzi la întrebările mele? 

Gemu, dar nu spuse da. 

— Aduceţi-o pe cealaltă, ordonă Dieter. 

Diana tresări. 

Locotenentul Hesse o aduse pe Maude și o legă de alt scaun. 

— Ce vrei de la mine? îl întrebă Maude plângând. 

— Nu spune nimic, îi sugeră Diana. E mai bine așa. 

Maude purta o bluză de vară deschisă la culoare. Era slăbuţă 
și bine făcută, cu sâni mari. Dieter îi sfâșie bluza, iar nasturii se 
împrăștiară peste tot. 

— Te rog! îl imploră Maude. Îţi spun tot ce vrei să știi! 

Sub bluză purta o cămășuţă de bumbac brodată cu dantelă. O 
apucă de guler și i-l smulse. Maude zbieră. 

Se dădu înapoi și se uită la ea. Sânii lui Maude erau rotunzi și 
fermi. Își dădea seama cât de apetisanţi erau. Se gândea cât de 
mult îi plăceau Dianei. 


VP - 284 


Luă electrozii de pe gura Dianei și puse câte unul pe fiecare 
sfârc al lui Maude. Apoi se duse la aparat și puse mâna pe 
maneta de comandă. 

— În regulă, zise Diana încetișor. O să-ţi spun totul. 

e 

Dieter dăduse dispoziţii ca tunelul de cale ferată de la Marles 
să fie bine păzit. Dacă Stăncuţele ajungeau până acolo, le-ar fi 
fost aproape imposibil să intre în tunel. Era foarte încrezător că 
Flick nu-și va atinge ţinta. Dar nu asta conta acum. Cel mai mult 
dorea să o prindă și să o interogheze. 

Era deja duminică, ora două dimineaţa. Marţi avea să fie lună 
plină. Invazia ar putea să aibă loc peste câteva ore. Dar în acele 
ore, Dieter putea să distrugă Rezistenţa franceză - dacă reușea 
s-o prindă și s-o tortureze pe Flick. li trebuia doar o listă cu 
numele și adresele pe care le știa ea. Sediile Gestapoului din 
fiecare oraș al Franţei ar fi intrat în acţiune, sute de oameni 
antrenați. Nu erau ei foarte isteţi, dar știau să facă arestări. In 
câteva ore puteau să bage după gratii sute de membri ai 
Rezistenței. În ciuda unei revolte la care se așteptau cu 
siguranță Aliaţii ca să ajute invazia, nemţii puteau să-și 
organizeze riposta cu calm și disciplină și să-i respingă pe 
invadatori până în mare. 

Trimisese o echipă de gestapoviști să facă o razie, dar era 
doar o formalitate: era sigur că Flick și celelalte trei plecaseră la 
doar câteva minute după arestarea camaradelor lor. Unde era 
Flick acum? Reims era de obicei punctul de plecare într-un atac 
asupra orașului Marles. De aceea își făcuseră la început 
Stăncuţele planul de a se parașuta lângă oraș. Lui Dieter i se 
părea logic ca Flick să treacă prin Reims. Se afla pe drumul 
către Marles, plus că mai trebuia să primească ajutor de la cei 
rămași din celula Bollinger. Ar fi putut pune pariu că acum 
călătorea spre Reims. 

Dăduse deja ordin ca toate filtrele dintre Paris și Reims să fie 
informate în privinţa identităţilor false pe care le foloseau Flick 
și echipa ei. Dar și acest lucru era o pură formalitate: ori aveau 
identități alternative, ori găseau o modalitate prin care să treacă 
de filtre. 

Sună la Reims, îl trezi pe Weber și îi explică situaţia. Weber 
nu-i mai puse bețe în roate ca de obicei. Fu de acord să trimită 
doi gestapoviști care să stea cu ochii pe casa lui Michel, alţi doi 


VP - 285 


să țină sub observaţie clădirea în care locuia Gilberte și doi la 
casa din rue du Bois ca să o păzească pe Stephanie. 

În cele din urmă, când începu să-l doară capul, Dieter o sună 
pe Stephanie. 

— Teroriștii englezi sunt în drum spre Reims, îi spuse el. 
Trimit doi oameni să te păzească. 

Era la fel de calmă ca întotdeauna. 

— Îţi mulțumesc. 

— Dar e foarte important să mergi în continuare la acele 
întâlniri. Cu puţin noroc, poate că Flick nu-și va da seama cât de 
multe știa Dieter despre celula Bollinger, iar ea avea să-i cadă în 
plasă. Amintește-ţi, am schimbat locul. Nu mai este la cripta 
catedralei, ci la Cafe de la Gare. Dacă apare cineva, du-l cu 
mașina până la casă, așa cum ai făcut și cu Elicopterul. Apoi se 
ocupă gestapoviștii. 

— În regulă. 

— Eşti sigură? Nu mai ești într-un pericol atât de mare, dar 
totuși e riscant. 

— Sunt sigură. Vorbești de parcă ai avea o migrenă. 

— Doar începe. 

— Ai medicamentele la tine? 

— Hans le are. 

— Îmi pare rău că nu sunt acolo să ți le dau eu. 

Și lui îi părea rău. 

— Voiam să vin cu mașina până la Reims în seara asta, dar nu 
cred că o să reușesc. 

— Nici să nu faci asta. N-o să pățesc nimic. Bea ceva și culcă- 
te. Întoarce-te mâine aici. 

Ştia că are dreptate. Avea să fie destul de greu să se întoarcă 
la apartamentul lui, care era la mai puţin de un kilometru 
distanţă. Nu putea să meargă la Reims până când nu trecea 
peste stresul pe care îl presupusese ancheta. 

— În regulă, zise el. O să dorm câteva ore și o să plec de aici 
dimineața. 

— La mulţi ani! 

— Ţi-ai amintit! Eu, unul, am uitat. 

— Am ceva pentru tine. 

— Un cadou? 

— Mai degrabă... ceva acţiune. 

El zâmbi, în ciuda migrenei. 


VP - 286 


— O, mamă! 

— O să-ţi dau mâine cadoul. 

— De-abia aștept. 

— Te iubesc. 

Dădu să-i spună „Și eu te iubesc”, dar ezită ca de obicei, apoi 
se auzi un declic când Stephanie închise telefonul. 


CAPITOLUL 39 


Duminică dimineaţă devreme, Paul Chancellor se parașuta 
într-un câmp de cartofi de lângă satul Laroque, la vest de Reims, 
fără beneficiul - sau riscul - de a fi întâmpinat de un grup de 
primire. 

Din cauza aterizării îl durea și mai tare genunchiul rănit. 
Strânse din dinţi și rămase nemișcat pe jos, așteptând ca 
durerea să se mai domolească. Probabil că îl va mai durea 
genunchiul din când în când pentru tot restul vieţii. Când va fi 
bătrân, va spune că un junghi însemna că va ploua - asta dacă 
ajungea la bătrâneţe. 

După cinci minute, se simţi în stare să se ridice în picioare și 
să-și scoată harnașamentul de la parașută. Găsi drumul, se 
orientă după stele și începu să meargă, dar șchiopăta foarte rău 
și nu avansa foarte repede. 

Identitatea lui, la care se gândise în grabă Percy Thwaite, era 
de profesor din Epernay, un orășel la câţiva kilometri de Reims. 
Făcea autostopul spre Reims ca să-și viziteze tatăl bolnav. Percy 
îi făcuse rost de toate documentele necesare, unele dintre ele 
falsificate în grabă și aduse de urgenţă la Tempsford. Faptul că 
șchiopăta se potrivea de minune cu povestea de umplutură: un 
veteran rănit putea fi profesor, în timp ce un tânăr activ ar fi 
trebuit trimis într-un lagăr de concentrare din Germania. 

Era simplu să ajungă acolo. Acum trebuia să o găsească pe 
Flick. Singura modalitate prin care putea să ia legătura cu ea 
era prin celula Bollinger. Spera ca acea parte a celulei rămăsese 
intactă, iar Brian era singurul membru aflat în ghearele 
gestapoviștilor. Ca orice alt agent care ajungea la Reims, o va 
contacta pe mademoiselle Lemas. Trebuia să fie cu mare băgare 
de seamă. 


VP - 287 


La scurt timp după ce se crăpă de ziuă, auzi o mașină. leși de 
pe șosea, se duse în câmpul de alături și se ascunse după 
butașii de viță-de-vie. Când se apropie mașina, își dădu seama 
că era de fapt un tractor. Era cât se poate de sigur: gestapoviștii 
nu mergeau cu tractorul. Se întoarse pe drum și ridică degetul 
mare. 

Un băiat de aproape cincisprezece ani conducea tractorul 
care trăgea după el o remorcă plină cu anghinare. Șoferul arătă 
înspre rana de la picior a lui Paul și-l întrebă: 

— Ai fost rănit în război? 

— Da, răspunse Paul. Cel mai probabil era ca un soldat să fi 
fost rănit în timpul Bătăliei Franţei, așa că adăugă: La Sedan, în 
1940. 

— Eram prea tânăr, zise băiatul cu regret. 

— Norocosule. 

— Dar așteaptă să se întoarcă Aliaţii. Atunci o să vezi mai 
multă acţiune. Se uită pieziș la Paul. Nu pot să mai zic nimic. 
Dar o să vezi tu. 

Paul căzu pe gânduri. Oare era puștiul ăsta un membru al 
celulei Bollinger? 

— Dar au oare oamenii noștri armele și muniţia necesare? îl 
întrebă el. Dacă băiatul știa ceva, ar fi fost la curent că Aliaţii 
trimiseseră tone de armament în Franța în ultimele luni. 

— O să folosim orice fel de armă disponibilă. 

Oare nu voia să spună tot ce știa? Nu, se gândi Paul. Băiatul 
nu era foarte explicit, ci doar spera. Paul nu mai zise nimic. 

Băiatul îl lăsă la periferie, iar el merse cu chiu, cu vai până în 
oraș. Locul întâlnirii se schimbase - nu se mai vedeau în cripta 
catedralei, ci la Cafe de la Gare - dar ora rămăsese aceeași, trei 
după-amiaza. Avea câteva ore bune la dispoziţie. 

Intră în cafenea ca să-și ia micul dejun și să se familiarizeze 
cu locul. Ceru o cafea neagră. Chelnerul în vârstă ridică din 
sprâncene, iar Paul își dădu seama că făcuse o greșeală. Incercă 
să repare boacăna. 

— Nu cred că era nevoie să mai spun și „neagră”, zise el. 
Oricum nu aveți lapte. 

Chelnerul îi zâmbi ușurat. 

— Din păcate nu, zise el și plecă. 


VP - 288 


Paul răsuflă ușurat. De opt luni nu mai lucrase sub acoperire 
în Franţa și uitase stresul pe care îl presupunea să te dai drept 
altcineva clipă de clipă. 

Își petrecu dimineaţa moţăind prin catedrală în perioada 
dintre slujbe, apoi se întoarse la cafenea la 13:30. Localul se goli 
până la 14:30, dar el rămase acolo bând erzaţ. Doi bărbaţi își 
făcură apariţia la 14:45 și comandară bere. Paul se uită cu luare- 
aminte la ei. Purtau costume vechi și vorbeau despre struguri 
într-o franceză colocvială. Vorbeau cu erudiție despre înflorirea 
vițe-de-vie, o perioadă critică ce tocmai se încheiase. Nu credea 
sub nicio formă că erau gestapoviști. 

La 15:00 fix intră o femeie înaltă și atrăgătoare, îmbrăcată 
elegant într-o rochie verde de vară din bumbac și cu o pălărie 
de pai pe cap. Purta pantofi desperecheaţi: unul negru și unul 
maro. Trebuia să fie Bourgeoise. 

Paul era un pic surprins. Se aștepta să fie o femeie mai în 
vârstă. Totuși, era o presupunere nefondată: Flick nu i-o 
descrisese niciodată. 

Totuși, nu era încă pregătit să aibă încredere în ea. Se ridică 
și părăsi cafeneaua. 

Merse pe trotuar până la gară și se opri la intrare, uitându-se 
la cafenea. Gara arăta la fel ca toate celelalte: ca de obicei, 
mișunau pe acolo oameni care așteptau să se întâlnească cu 
prietenii lor. 

Se uită cu atenţie la cei din cafenea. O femeie trecu pe acolo 
cu un copil care tot îi cerea un pateu, și când ajunseră la 
cafenea, femeia cedă și intră cu el. Cei doi experți în vița-de-vie 
plecară. Un jandarm intră și ieși imediat cu un pachet de ţigări 
în mână. 

Paul începea din ce în ce mai mult să creadă că nu era o 
capcană întinsă de gestapoviști. Nu era nimeni pe acolo care să 
arate ameninţțător. Schimbarea locului de întâlnire probabil că-l 
derutase. 

Doar un lucru îl nedumerea. Când Brian Standish fusese 
arestat la catedrală, îl salvase prietenul lui Bourgeoise, 
Charenton. Dar unde se afla el acum? Dacă o păzise la 
catedrală, de ce nu și aici? Dar situaţia nu era în sine 
periculoasă. Puteau exista sute de explicaţii. 

Mama și copilul părăsiră cafeneaua. Apoi, la 15:30, 
Bourgeoise ieși și ea. O luă pe trotuar, îndepărtându-se de gară. 


VP - 289 


Paul o urmări de pe cealaltă parte a străzii. Se duse la o mașină 
italienească, pe care francezii o numeau Simca Cinq. Paul 
traversă strada. Femeia se urcă la volan și porni motorul. 

Sosise momentul ca Paul să ia o hotărâre. Nu putea fi sigur că 
nu era vorba de o capcană, dar, dacă își lua prea multe 
precauţii, risca să piardă întâlnirea. Trebuia să riște la un 
moment dat. Altfel, mai bine stătea acasă. 

Se duse pe partea dreaptă a mașinii și deschise ușa. 

— Monsieur? Femeia se uită cu răceală la el. 

— Rugaţi-vă pentru mine, îi zise el. 

— Mă rog pentru pace. 

Paul se urcă în mașină. 

— Mă numesc Danton, spuse el, inventând un nume de cod. 

Ea demară. 

— De ce nu ai vorbit cu mine în cafenea? îl întrebă ea. Te-am 
văzut de când am intrat. M-ai făcut să aștept o jumătate de oră. 
E periculos. 

— Voiam să mă asigur că nu e o capcană. 

Se uită la el. 

— Ai auzit ce s-a întâmplat cu Elicopterul. 

— Da. Unde este Charenton, prietenul tău care l-a salvat? 

O luă spre sud, conducând repede. 

— Lucrează azi. 

— Duminică? Ce face el? 

— E pompier. E în tură. 

Acum era o explicaţie. Paul ajunse repede la motivul vizitei 
sale. 

— Unde e Elicopterul? 

Ea scutură din cap. 

— N-am idee. Casa mea este un adăpost temporar. Mă 
întâlnesc cu oamenii, apoi îi pasez lui Monet. Eu nu trebuie să 
știu nimic. 

— Monet este în regulă? 

— Da. M-a sunat marţi după-amiază ca să vadă ce mai face 
Charenton. 

— Și de atunci? 

— Nu. Dar nu e neobișnuit. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— În carne și oase? Nu l-am văzut niciodată. 

— Ai auzit de Panteră? 


VP - 290 


— Nu. 

Paul căzu pe gânduri în timp ce mașina trecea prin suburbii. 
Bourgeoise nu știa nimic folositor. Trebuia să discute cu 
altcineva. 

Trase într-o curte de lângă o casă înaltă. 

— Intră și fă un duș, îi zise ea. 

El cobori din mașină. Totul părea să fie în ordine: Bourgeoise 
venise la ora stabilită și îi spusese parolele corecte și nimeni nu- 
i urmărise. Pe de altă parte, nu-i dăduse nicio informaţie utilă, și 
încă nu știa cât de mult fusese afectată celula Bollinger și nici 
cât periculos era pentru Flick. În timp ce Bourgeoise îl conducea 
la ușa din faţă și o deschise cu cheia, el atinse periuţa de dinţi 
din buzunarul de la cămașă: era franțuzească, așa că i se 
permisese să o ia cu el. Acum avea o presimţire. Pe când 
Bourgeoise intra în casă, luă periuţa din buzunar și o lăsă pe jos, 
exact în fața ușii. 

El o urmă înăuntru. 

— Ce casă mare, îi zise el. Pe pereţi era un tapet închis la 
culoare de modă veche și mobilier masiv, care nu prea se 
potrivea cu proprietara ei. Stai aici de mult? 

— Am moștenit-o în urmă cu trei, patru ani. Mi-ar plăcea să o 
redecorez, dar nu prea se poate face rost de materiale. 
Deschise ușa și-l lăsă pe el să intre primul. Hai în bucătărie. 

El intră și dădu cu ochii de doi bărbaţi în uniformă. Amândoi 
țineau în mână pistoale automate. lar ambele pistoale erau 
îndreptate spre Paul. 


CAPITOLUL 40 


Mașina lui Dieter rămase în pană pe șoseaua RN3 între Paris 
și Meaux. Un cui îndoit se înfipsese în roată. Întârzierea îl irită și 
se tot învârtea de colo-colo, dar locotenentul Hesse ridică 
automobilul pe cric și schimbă roata cu mult calm și eficiență, 
iar după câteva minute porneau din nou la drum. 

Dieter dormise până târziu datorită injecției cu morfină pe 
care i-o făcuse Hans după miezul nopţii, iar acum se uita 
nerăbdător cum oribilul peisaj industrial de la est de Paris se 
schimba treptat într-unul de ţară. Voia să ajungă mai repede la 


VP - 291 


Reims. Îi întinsese o capcană lui Flick Clairet și trebuia să fie 
acolo când femeia va cădea în ea. 

Automobilul masiv Hispano-Suiza rula cu viteză mare pe o 
șosea dreaptă mărginită de plopi - un drum construit probabil 
de romani. La începutul războiului, Dieter crezuse că al Treilea 
Reich avea să fie ca Imperiul Roman, o hegemonie 
paneuropeană care avea să aducă o nemaivăzută pace și 
prosperitate tuturor supușilor săi. Acum nu mai era așa sigur. 

Își făcea griji în privinţa amantei lui. Stephanie era în pericol, 
iar el era singurul vinovat. Toţi își riscau vieţile acum, își spunea 
el. Războiul pusese întreaga populaţie în prima linie. Cea mai 
bună cale prin care putea să o protejeze pe Stephanie - pe el 
însuși și familia lui din Germania - era să împiedice invazia. 
Avea momente când îi părea tare rău că-și implicase amanta în 
operaţiune. Juca un joc foarte riscant, expunând-o atât de mult. 

Cei din Rezistență nu luau prizonieri. Fiind tot timpul în 
pericol, îi omorau imediat pe francezii care colaborau cu 
dușmanul. 

Gândul că Stephanie putea să fie ucisă îi făcea inima să bată 
mai tare și îi tăia răsuflarea. Nici nu putea să-și închipuie viaţa 
fără ea. Era o perspectivă sumbră și-și dădu seama că îi căzuse 
cu tronc. Îşi spusese tot timpul că era doar o prea-frumoasă 
curtezană și că o folosea la fel cum făcuseră și alţi bărbaţi cu 
acest gen de femeie. Acum își dădea seama că se amăgise. Și-și 
dorea să fie deja în Reims alături de ea. 

Era duminică după-amiază, așa că nu prea circulau mașini pe 
drum și avansau destul de repede. 

Făcură a doua pană, când nu mai aveau nicio oră și ajungeau 
la Reims. Lui Dieter îi venea să urle de frustrare. Incă un cui. 
Poate că era din cauza cauciucurilor de proastă calitate 
fabricate în timpul războiului, își spuse el. Sau oare aruncau 
francezii intenţionat cuie pe drum, știind că nouă vehicule din 
zece erau conduse de forțele de ocupaţie? 

Mașina nu avea a doua roată de rezervă, așa că trebuiau să 
vulcanizeze cauciucul ca să-și continue drumul. Lăsară mașina și 
o luară pe jos. După cam un kilometru ajunseră la o fermă. O 
familie numeroasă se așezase în jurul unei mese sărăcăcioase 
de duminică: pe masă erau brânzeturi, căpșuni și câteva sticle 
de vin. Țăranii erau singurii francezi bine hrăniți. Dieter reuși să- 


VP - 292 


| convingă cu forța pe fermier să-i ia în căruţă și să-i ducă în 
următorul oraș. 

În piaţa din oraș exista o singură pompă de benzină pe 
trotuarul din fața unui atelier de rotărie care era închis. Bătură 
la ușă și treziră din somn un garagiste morocănos din somnul de 
duminică după-amiază. Mecanicul porni motorul unui camion 
vechi și demară cu Hans lângă el. 

Dieter rămase să-l aștepte în sufrageria mecanicului, cu trei 
copii mici îmbrăcaţi în haine zdrențăroase care îl fixau cu 
privirea. Soţia mecanicului, o femeie obosită cu părul slinos, 
trebăluia prin bucătărie, dar nu îi oferi nici măcar un pahar cu 
apă rece. 

Dieter se gândea din nou la Stephanie. Pe hol era un telefon. 
Se duse în ușa bucătăriei. 

— Pot să dau un telefon? o întrebă el politicos. Vă voi da bani, 
bineînţeles. 

Se uită la el cu ostilitate. 

— Unde anume? 

— La Reims. 

Ea încuviință din cap și se uită la ceasul de deasupra 
șemineului ca să reţină ora. 

Dieter o găsi pe operatoare și-i dădu numărul casei din rue du 
Bois. Îi răspunse imediat cineva cu o voce joasă și răgușită care 
repeta numărul cu un accent provincial. 

— Aici Pierre Charenton, spuse Dieter în franceză, părând 
deodată alarmat. 

Vocea de la celălalt capăt al telefonului se dovedi a fi cea a 
Stephaniei. 

— Dragul meu, zise ea. 

Își dădu seama că răspunsese la telefon imitând-o pe 
mademoiselle Lemas ca o măsură de precauţie. Dieter era peste 
măsură de încântat. 

— E totul în regulă? o întrebă el. 

— Am mai prins un agent, îi zise ea cu detașare. 

Gura i se uscă. 

— Doamne... foarte bine! Cum s-a întâmplat? 

— L-am luat din Cafe de la Gare și l-am adus aici. 

Dieter închise ochii. Dacă ceva nu ar fi mers bine - dacă ar fi 
făcut ceva suspect - ar fi moartă acum. 

— Și apoi? 


VP - 293 


— Oamenii tăi l-au legat fedeleș. 

Spusese „l-au legat”. Deci teroristul nu era Flick. Dieter era 
dezamăgit. Totuși, planul funcționa. Acest bărbat era al doilea 
agent al forțelor aliate care căzuse în capcană. 

— Cum e? 

— E tânăr, șchioapătă, și îi lipsește jumătate din ureche. 

— Ce ai făcut cu el? 

— E aici, pe podeaua din bucătărie. Mă pregăteam să sun la 
Sainte-Cécile ca să-l ia ei. 

— Nu, închide-l în pivniţă. Vreau să vorbesc cu el înaintea lui 
Weber. 

— Tu unde ești? 

— Într-un sat. Am rămas în pană. 

— Grăbește-te! 

— Cam într-o oră, două, ajung și eu. 

— În regulă. 

— Tu ce mai faci? 

— Bine. 

— Serios acum, cum te simţi? o întrebă Dieter, vrând să afle 
adevărul. 

— Cum mă simt? Ea se opri. Nu prea mă întrebi așa ceva. 

Dieter ezită. 

— De obicei nu te implic în prinderea teroriștilor. 

Ea își înmuie vocea. 

— Mă simt bine. Nu-ţi face griji. 

Se trezi ieșindu-i pe gură ceva ce nu planificase. 

— Ce-o să facem după război? 

Ea tăcea surprinsă la celălalt capăt al firului. 

— Bineînţeles, războiul mai poate dura ani de zile, dar poate 
dura și doar două săptămâni, și atunci ce facem? 

Ea își reveni întrucâtva, dar vocea îi tremura ciudat când îl 
întrebă: 

— Dar tu ce-ai vrea? 

— Nu știu, răspunse el, dar nu era mulţumit, așa că adăugă 
aproape imediat: Nu vreau să te pierd. 

— Aha! 

Așteptă să mai zică ceva. 

— La ce te gândești? o întrebă el. 

Ea nu mai zise nimic. Se auzea un sunet ciudat la celălalt 
capăt al telefonului, iar el își dădu seama că ea plângea. Și lui îi 


VP - 294 


venea să plângă. Se uită cu coada ochiului la soţia mecanicului, 
care îi cronometra conversaţia. Înghiţi în sec și se întoarse cu 
spatele la ea, pentru că nu voia ca un străin să-l vadă tulburat. 

— O să ajung curând la tine, zise el. Mai vorbim atunci. 

— Te iubesc, zise ea. 

Se uită din nou la soția mecanicului. Îl fixa cu privirea. La 
naiba cu ea, se gândi el. 

— Și eu te iubesc, îi zise el. 

Apoi închise telefonul. 


CAPITOLUL 41 


Stăncuţelor le luă aproape toată ziua să ajungă de la Paris la 
Reims. 

Trecură de toate filtrele fără niciun fel de problemă. Noile lor 
identități false merseră la fel de bine ca și cele vechi și nimeni 
nu-și dădu seama că fotografia lui Flick fusese retușată cu 
dermatograf. 

Dar trenul lor avu întârzieri repetate, oprindu-se din când în 
când câte o oră în câmp. Flick stătea nerăbdătoare în vagonul 
încălzit, văzând cum se scurgeau minute preţioase. Înţelegea de 
ce dura atât: jumătate din calea ferată fusese distrusă de 
bombardierele forțelor aeriene americane și ale RAF. De câte ori 
trenul se urnea iar din loc, vedeau pe fereastră echipele de 
intervenţie care tăiau liniile ferate îndoite, scoțând traversele de 
lemn distruse și punând alte șine. Singura ei consolare era că 
întârzierile aveau să-l înfurie și mai tare pe Rommel, care 
încerca să-și desfășoare trupele ca să respingă invazia. 

Işi simţea inima grea și se gândea tot timpul la Diana și la 
Maude. Cu siguranţă că fuseseră deja interogate, torturate și 
poate ucise. Flick o cunoștea pe Diana de o viaţă. Trebuia să-i 
spună ce se întâmplase fratelui Dianei, William. Mama lui Flick 
va fi probabil la fel de supărată ca și William: ea o crescuse pe 
Diana. 

Incepură să vadă vii, apoi depozite de șampanie de-a lungul 
căii ferate și în sfârșit ajunseră la Reims duminică după-amiaza, 
puţin după ora patru. După cum se temuse Flick, era prea târziu 
ca să ducă la bun sfârșit misiunea. Asta însemna că vor mai sta 


VP - 295 


încă douăzeci și patru de ore pe teritoriul inamicului. Dar Flick 
avea o problemă și mai urgentă: unde să-și petreacă Stăncuţele 
noaptea? 

Aici nu era ca la Paris. Orașul nu avea niciun cartier rău-famat 
cu hoteluri ieftine, ai căror proprietari ar fi pus puţine întrebări, 
iar Flick nu știa nicio mănăstire unde măicuţele să ascundă pe 
cineva care cerea adăpost. Nu existau străduțe întunecoase 
unde să doarmă vagabonzii în spatele lăzilor cu gunoi, 
nederanjațţi de poliţie. 

Flick ştia trei posibile ascunzători: casa lui Michel, 
apartamentul lui Gilberte și casa lui mademoiselle Lemas din 
rue du Bois. Din păcate, oricare dintre cele trei case putea fi sub 
supraveghere, în funcţie de cât de multe aflaseră gestapoviștii 
despre celula Bollinger. Dacă Dieter Franck conducea ancheta, 
se temea de ce era mai rău. 

Nu avea altceva de făcut decât să o ia din loc. 

— Trebuie să ne împărţim în perechi, le spuse ea celorlalte. 
Patru femei laolaltă dau mai mult de bănuit. Eu și Ruby plecăm 
primele. Greta și Jelly, să fiţi la o sută de metri în spatele nostru. 

Merseră pe jos până la locuinţa lui Michel, care nu era departe 
de gară. Flick locuise și ea acolo după ce se măritase, dar 
pentru ea rămăsese casa lui Michel. Patru femei aveau loc 
berechet. Dar cu siguranţă că gestapoviștii știau deja de 
această casă: ar fi fost uimitor dacă niciunul dintre bărbaţii 
capturați duminica trecută nu dezvăluise adresa sub tortură. 

Casa era pe o stradă circulată, cu câteva magazine. Mergând 
pe trotuar, Flick se uită cu coada ochiului la fiecare mașină 
parcată, în timp ce Ruby arunca o privire caselor și magazinelor. 
Casa lui Michel era o clădire înaltă și îngustă dintr-un șir de case 
elegante, în stilul secolului al XVIII-lea. În curtea mică din faţă 
era o magnolie. Casa părea liniștită, iar la ferestre nu se vedea 
nicio mișcare. Pe prag se depusese praful. 

La prima vedere, nu remarcară nimic suspect: nu erau 
drumari care să sape pe stradă, pierde-vară la mesele de afară 
ale barului Chez Regis sau oameni sprijiniți de un stâlp de 
telegraf ca să citească un ziar. 

Traversară strada. În faţa brutăriei era parcat un Citroën cu 
tracțiune pe faţă, în care stăteau doi bărbaţi și fumau, părând 
plictisiți. 


VP - 296 


Flick încremeni. Purta peruca brunetă, așa că era sigură că nu 
vor recunoaște în ea pe femeia din afișe, dar oricum inima 
începu să-i bată cu putere în piept, așa că trecu grăbită. În timp 
ce mergea, se aștepta mereu să audă un strigăt în spatele ei, 
dar nu se întâmplă nimic și în sfârșit coti și răsuflă ușurată. 

Încetini pasul. Nu-i fusese teamă degeaba. Locuinţa lui Michel 
nu-i era de folos. Clădirea nu avea o a doua intrare, căci făcea 
parte dintr-un șir de case în spatele cărora nu exista nicio alee. 
Stăncuțele nu puteau să intre fără să fie văzute de gestapoviști. 

Se gândi la celelalte două opţiuni. Era posibil ca Michel să mai 
stea în apartamentul lui Gilberte, doar dacă nu fusese prins. 
Clădirea avea o intrare prin spate extrem de eficientă. Dar era 
un apartament mic, iar patru musafire, într-o singură cameră, 
nu numai că se vor simţi înghesuite, dar puteau fi observate și 
de alte persoane din clădire. 

Singurul loc unde puteau înnopta era în casa din rue du Bois. 
Flick stătuse acolo de două ori. Era o casă mare cu multe 
dormitoare. Mademoiselle Lemas prezenta încredere și era 
dispusă să dea de mâncare oaspeţilor care veneau pe nepusă 
masă. De ani întregi adăpostea agenţi englezi, aviatori răniţi și 
prizonieri de război care evadaseră. Și ea ar fi știut ce se 
întâmplase cu Brian Standish. 

Casa se afla la doi-trei kilometri de centrul orașului. Cele 
patru femei hotărâră să meargă într-acolo, tot câte două, la o 
sută de metri unele de altele. 

Ajunseră în jumătate de oră. Rue du Bois era o stradă liniștită 
din suburbii: o echipă de supraveghere nu se putea ascunde 
acolo. Era doar o mașină parcată în raza lor vizuală, un Peugeot 
201, prea înceată pentru gestapoviști. Nu era nimeni în ea. 

Flick și Ruby se plimbară primele în jurul casei lui 
mademoiselle Lemas. Arăta la fel ca întotdeauna. Mașina ei 
Simca Cinq se afla tot în curtea casei, ceea ce era neobișnuit, 
pentru că de obicei o punea în garaj. Flick încetini pasul și se 
uită cu coada ochiului spre fereastră. Nu zări pe nimeni. 
Mademoiselle Lemas folosea acea cameră foarte rar: era un 
salon de modă veche, cu un pian bine șters de praf, pernele 
frumos aranjate, dar ușa era de obicei încuiată, în afară de 
cazurile în care avea oaspeți oficiali. Musafirii secreţi stăteau în 
bucătăria din spatele casei, unde nu exista riscul să fie văzuţi de 
trecători. 


VP - 297 


Când intră Flick pe ușă, atenţia îi fu atrasă de ceva lăsat pe 
jos. Era o periuţă din lemn. Fără să se oprească, se aplecă și o 
ridică. 

— Trebuie să te speli pe dinţi? o întrebă Ruby. 

— Pare să fie a lui Paul. 

Era aproape sigură că era a lui Paul, deși existau cu sutele în 
Franța, poate cu miile. 

— Crezi că ar putea fi aici? 

— Da, e posibil. 

— De ce să fi venit? 

— Nu știu, poate ca să ne avertizeze de un eventual pericol. 

Se mai plimbară pe stradă. Înainte să se apropie din nou de 
casă, Flick și Ruby le lăsară pe Greta și Jelly să le ajungă din 
urmă. 

— De data asta mergem împreună, zise ea. Greta și Jelly, voi 
bateţi la intrarea din faţă. 

— Slavă cerului, mă dor picioarele ca dracu’, zise Jelly. 

— Ruby și cu mine o s-o luăm prin spate, ca măsură de 
siguranţă. Nu pomeniţi nimic de noi, doar așteptați să ne facem 
apariţia. 

Merseră din nou pe stradă, de data aceasta împreună. Flick și 
Ruby intrară în curte, trecură de Simca Cinq și se furișară prin 
spate. Bucătăria ocupa aproape toată partea din spate a casei, 
având două ferestre și o ușă între ele. Flick așteptă până când 
auzi zgomotul metalic al soneriei, apoi riscă și se uită pe 
fereastră. 

Inima i se opri în loc. 

Erau trei oameni în bucătărie: doi bărbaţi în uniformă și o 
femeie înaltă, cu păr roșcat și bogat, care cu siguranţă nu era 
mademoiselle Lemas, o doamnă între două vârste. 

Intr-o fracțiune de secundă, Flick își dădu seama că cei trei nu 
se uitau la ferestre, ci doar la ușa de la intrare. 

Apoi își feri din nou capul. 

Se gândi repede. Bărbaţii erau cu siguranţă gestapoviști. 
Femeia trebuia să fie vreo colaboraţionistă care se dădea drept 
mademoiselle Lemas. | se părea oarecum cunoscută chiar și din 
spate: era ceva ciudat în felul elegant în care îi cădea rochia 
verde de vară, ceea ce o făcu pe Flick să creadă că o mai 
văzuse undeva. 


VP - 298 


Flick trase trista concluzie că acea casă fusese compromisă. 
Acum era o capcană pentru agenţii forțelor aliate. Probabil că 
săracul Brian Standish mușcase momeala. Flick se întrebă dacă 
mai era în viață. 

Dintr-odată, se hotărî. Scoase pistolul. Și Ruby făcu la fel. 

— Trei oameni, îi spuse lui Ruby încetișor. Doi bărbaţi și o 
femeie. Trase aer adânc în piept. Trebuia să dea dovadă de 
cruzime. O să-i omorâm pe cei doi, zise ea. In regulă? 

Ruby dădu din cap că da. 

Flick mulțumi cerului că Ruby era cu capul pe umeri. 

— Aș prefera să nu o omorâm pe femeie ca să o putem 
interoga, dar o împușcăm dacă încearcă să scape. 

— Am înţeles. 

— Bărbaţii sunt în partea stângă a bucătăriei. Femeia se va 
duce să răspundă la ușă. Eu stau la fereastra asta, tu la cealaltă. 
Împușcă-l pe cel mai aproape de tine. Tragi când trag și eu. 

Se furișă de-a lungul casei și se ghemui sub cealaltă 
fereastră. Respira greu, iar inima îi bătea ca un ciocan, dar 
gândea foarte limpede, ca și când ar fi jucat șah. Nu avea 
experiență să tragă prin geam. Se hotărî să tragă trei focuri 
rapide: o dată ca să spargă geamul, a doua oară ca să-și 
omoare victima și a treia oară ca să fie sigură. Ridică piedica 
pistolului și-l aţinti în sus. Apoi se îndreptă din șale și se uită pe 
fereastră. 

Cei doi bărbaţi stăteau cu fața la ușa care dădea în hol. 
Amândoi aveau pistoalele în mână. Flick își îndreptă arma spre 
cel care se afla cel mai aproape de ea. 

Atunci o văzu Flick pe roșcată, ţinând ușa de la bucătărie 
deschisă. Greta și Jelly intrară în urma ei, nesuspectând nimic. 
Greta ţipă de frică. Cineva spuse câteva cuvinte - Flick nu auzea 
ce - apoi Greta și Jelly ridicară mâinile. 

Femeia care se dădea drept mademoiselle Lemas intră în 
bucătăria din spatele lor. Văzându-i faţa, Flick o recunoscu 
imediat. O mai văzuse undeva. Știa și unde. Femeia fusese 
duminica trecută în piaţa din Sainte-Cécile cu Dieter Franck. 
Flick credea că era amanta ofițerului. Se pare că era mai mult 
decât atât. 

Câteva clipe mai târziu, femeia o văzu pe Flick la fereastră. 
Rămase cu gura căscată, ochii i se făcură cât cepele și ridică 
mâna să arate ce văzuse. Cei doi bărbaţi se întoarseră. 


VP - 299 


Flick apăsă pe trăgaci. Împușcătura acoperi zgomotul produs 
de spargerea geamului. Ținând pistolul în aceeași poziţie, mai 
trase de două ori. 

După câteva secunde, trase și Ruby. 

Ambii bărbaţi căzură la pământ. 

Flick deschise larg ușa din spate și intră. 

Femeia fugise deja și încerca să iasă pe ușa din faţă. Flick 
ridică pistolul, dar prea târziu: într-o fracțiune de secundă, 
femeia era pe hol și în afara razei vizuale a lui Flick. Apoi Jelly, 
care se mișcă surprinzător de repede, se aruncă prin ușă. Se 
auzi zgomot de trupuri care cădeau și de mobilă care se 
sfărâmă. 

Flick traversă bucătăria și văzu că Jelly o pusese pe roșcată la 
pământ, pe dalele de gresie din hol. Rupsese și picioarele 
delicate ale unei mese ovale și spărsese vasul chinezesc de pe 
ea, florile uscate risipindu-se pe jos. Franţuzoaica se chinuia să 
se ridice. Flick o ameninţă cu pistolul, dar nu trase. Jelly, care 
avea o uimitoare viteză de reacţie, o apucă pe femeie de păr și 
o dădu cu faţa de gresie până nu mai făcu nicio mișcare. 

Femeia purta pantofi desperecheaţi, unul negru și altul maro. 

Flick se întoarse și îi văzu pe cei doi gestapoviști întinși pe 
podeaua din bucătărie. Nu se mișca niciunul. Le luă armele și le 
puse în buzunarele ei. Armele lăsate de izbeliște puteau fi 
folosite împotriva lor. 

Momentan Stăncuțele erau în siguranță. 

Flick acționase sub imperiul furiei. Va veni vremea când se va 
gândi la cel pe care-l ucisese. Era groaznic să iei viaţa cuiva. Dar 
acum nu avea timp să se gândească la asta, însă avea să o 
bântuie din nou. Flick avea să se întrebe mai târziu dacă tânărul 
în uniformă lăsase în urmă o soţie care acum era văduvă sau 
copii fără tată. Dar acum nu avea rost să se frământe, trebuia 
să-și continue misiunea. 

— Jelly, stai cu ochii pe femeia asta, îi zise ea. Greta, adu 
niște sfoară și leag-o de un scaun. Ruby, du-te sus și vezi dacă 
nu mai e cineva prin casă. Eu verific la subsol. 

Cobori pe scări până în pivniţă. Văzu acolo, pe jos, un bărbat 
legat fedeleș și cu căluș la gură. Călușul îi acoperea mare parte 
din faţă, dar se vedea că nu mai avea jumătate de ureche. 

Îi scoase călușul din gură, se ghemui și-l sărută lung și 
pasional. 


VP - 300 


— Bine ai venit în Franţa! 

El surâse. 

— E cea mai bună primire de care am avut parte. 

— Am găsit periuţa ta de dinţi. 

— Am făcut totul pe ultima sută de metri, căci nu eram foarte 
sigur în privinţa roșcatei. 

— Mie tocmai periuţa mi-a trezit bănuieli. 

— Slavă cerului! 

Scoase briceagul ascuţit de sub haină și începu să taie sfoara 
cu care era legat. 

— Cum ai ajuns aici? 

— M-am parașutat noaptea trecută. 

— De ce naiba? 

— Radioul lui Brian este folosit de gestapoviști. Voiam să te 
avertizez. 

Il strânse în braţe cu afecțiune. 

— Cât mă bucur că ești aici! 

El o îmbrăţișă și o sărută. 

— Atunci sunt și eu bucuros că am venit. 

Se duseră sus. 

— Uite pe cine am găsit în pivniţă, zise Flick. 

Cu toții așteptau instrucţiuni. Ea chibzui câteva secunde. 
Trecuseră cinci minute de la împușcături. Vecinii le auziseră cu 
siguranţă, dar foarte puţini francezi sunau la poliţie pe atunci: se 
temeau că vor fi nevoiţi să răspundă întrebărilor gestapoviștilor. 
Totuși, nu voia să riște inutil. Trebuiau să plece cât mai repede 
cu putinţă. 

Işi îndreptă atenţia spre cea care se dădea drept 
mademoiselle Lemas și care era legată acum de un scaun de 
bucătărie. Știa ce trebuia să facă și simţea că i se face rău doar 
când se gândea la asta. 

— Cum te cheamă? o întrebă ea. 

— Stephanie Vinson. 

— Eşti amanta lui Dieter Franck. 

Era albă ca varul la faţă, dar părea sfidătoare, iar Flick 
observă cât de frumoasă era. 

— Mi-a salvat viaţa. 

Deci așa îi câștigase Franck încrederea, se gândi Flick. Dar nu 
conta: un trădător era un trădător, indiferent de motiv. 

— L-ai adus pe Elicopter aici ca să-l prinzi în capcană. 


VP - 301 


Ea nu zise nimic. 

— Mai e în viaţă Elicopterul? 

— Nu știu. 

Flick arătă înspre Paul. 

— L-ai adus și pe el aici. l-ai fi ajutat pe gestapoviști să ne 
prindă pe toţi. Era din ce în ce mai furioasă când se gândea la 
pericolul în care fusese Paul. 

Stéphanie se uită în jos. 

Flick se duse în spatele scaunului și-și scoase arma. 

— Eşti franţuzoaică, dar tot ai colaborat cu gestapoviștii. Ai fi 
putut să ne omori pe toţi. 

Celelalte fete, dându-și seama ce se va întâmpla, se dădură la 
o parte și ieșiră din raza de acţiune. 

Stephanie nu vedea pistolul, dar își dădea seama ce se 
întâmplă. 

— Ce-ai de gând să faci cu mine? o întrebă ea șoptit. 

— Dacă te lăsăm aici, îi vei spune lui Dieter Franck câți 
suntem, ne vei descrie și îl vei ajuta ca să ne prindă, să ne 
tortureze și să ne omoare... nu-i așa? 

Ea nu răspunse. 

Flick puse pistolul în ceafa lui Stephanie. 

— Ai vreo scuză că ai ajutat dușmanul? 

— Am făcut ce trebuia. Nu așa face toată lumea? 

— Exact, fu de acord Flick și apăsă de două ori pe trăgaci. 

Împușcăturile se auziră în spaţiul închis ca un bubuit. Sânge și 
altceva ţâșniră din ţeasta femeii și îi mânjiră rochia verde de 
vară și ea se prăbuși fără suflare. 

Jelly tresări, iar Greta își întoarse privirea. Chiar și Paul se albi 
la faţă. Doar Ruby nu schiţă niciun gest. 

Cu toții nu scoaseră nicio vorbă preţ de câteva secunde. 

— Hai să plecăm de aici, zise deodată Flick. 


CAPITOLUL 42 


Era șase seara când Dieter parcă în fața casei din rue du Bois. 
Mașina sa albastră era plină de praf și de insecte moarte, după 
lunga călătorie pe care o făcuse. Când ieși din mașină, soarele 


VP - 302 


de după-amiază se ascunsese după un nor, iar strada din 
suburbii era cufundată în umbră. ÎI trecu un fior. 

Işi scoase ochelarii de condus - mersese cu capota ridicată - 
și-și trecu degetele prin păr ca să și-l aranjeze. 

— Hans, așteaptă-mă, te rog, aici, îl rugă el. Voia să fie singur 
cu Stephanie. 

Când deschise poarta și intră în grădina din faţă, observă că 
dispăruse Simca Cinq a lui mademoiselle Lemas. Ușa de la garaj 
era deschisă, iar acesta era gol. Oare o luase Stephanie? Dar 
unde să se fi dus? Trebuia să-l aștepte aici, împreună cu doi 
gestapoviști. 

O luă pe cărarea din grădină și trase de cordonul soneriei. 
Sunetul se pierdu în casa cuprinsă de o liniște ciudată. Se uită 
pe fereastră în holul principal, dar acea încăpere era mereu 
goală. Mai sună o dată. Niciun răspuns. Se ghemui ca să se uite 
prin cutia de scrisori, dar nu se vedea mare lucru: o parte din 
scară, un tablou cu un peisaj montan din Elveţia și ușa ce dădea 
spre bucătărie, pe jumătate deschisă. Nu se zărea nicio mișcare. 

Se uită la casa de vizavi și văzu pe cineva cum pleacă grăbit 
de la fereastră și cum perdeaua se trăgea la loc. 

Dădu ocol casei prin curte ca să ajungă la grădina din spate. 
Două ferestre erau sparte, iar ușa era deschisă. Fu cuprins de 
teamă. Ce se întâmplase aici? 

— Stephanie? o strigă el. Nu-i răspunse nimeni. 

Se duse în bucătărie. 

La început nu înțelese ce avea în fața ochilor. O femeie era 
legată cu sfoară de un scaun de bucătărie. Părea un cadavru cu 
ceva dezgustător în loc de cap. După ceva timp, experienţa 
dobândită în cadrul poliţiei îl ajută să-și dea seama că acel lucru 
dezgustător era ce mai rămăsese din capul ei. Apoi văzu că 
femeia moartă purta pantofi desperecheaţi, unul negru și altul 
maro, și-și dădu seama că era Stéphanie. Scoase un urlet de 
deznădejde, își îngropă fața în mâini și se lăsă în genunchi, 
plângând în hohote. 

Un minut mai târziu, își luă mâinile de la ochi și se strădui să 
se uite din nou la ea. Detectivul din el observă sângele de pe 
rochie și realiză că fusese împușcată din spate. Poate că așa era 
mai omenește: poate că nu o înspăimântase gândul că avea să 
moară. Se gândi că fusese împușcată de două ori. Cele două 
răni prin care ieșiseră gloanţele îi făceau chipul frumos să arate 


VP - 303 


atât de îngrozitor, deoarece îi distruseseră fața și nasul, 
lăsându-i buzele senzuale neatinse, dar pătate de sânge. Dacă 
nu ar fi fost pantofii, n-ar fi recunoscut-o. Ochii i se umplură de 
lacrimi și i se înceţoșă privirea. 

O pierduse, iar asta îl durea cel mai tare. Nu mai suferise 
niciodată un asemenea șoc. Nu avea să se mai uite niciodată 
mândră la el; bărbaţii nu vor mai întoarce capul după ea la 
restaurant; nu o va mai vedea niciodată trăgându-și ciorapii 
peste gambele ei perfecte. Stilul ei elegant de a se îmbrăca și 
inteligenţa ei, temerile și dorinţele ei - toate fuseseră eliminate, 
anulate, terminate. Se simţea de parcă e/ fusese împușcat și 
pierduse o parte din el. li șopti numele: măcar asta putea să 
facă. 

Apoi auzi o voce în spatele lui. 

Tresări și scoase un țipăt. 

Se auzi din nou: un geamăt omenesc. Sări în picioare și se 
întoarse, ștergându-se la ochi. Atunci îi văzu pe cei doi bărbaţi 
pe podea. Amândoi purtau uniforme. Erau gestapoviștii care 
trebuiau să o păzească pe Stephanie. Nu reușiseră să o apere, 
dar măcar muriseră încercând s-o facă. 

De fapt, doar unul din ei murise. 

Unul nu se mișca deloc, dar celălalt încerca să vorbească. Era 
un puști de nouăsprezece sau douăzeci de ani, brunet și cu 
mustăcioară. Chipiul zăcea pe linoleum, lângă capul lui. 

Dieter se duse în cealaltă parte a camerei și îngenunche 
lângă el. Văzu două locuri prin care ieșiseră gloanţele din piept: 
și el fusese împușcat din spate. Zăcea într-o baltă de sânge. 
Capul i se mișca și parcă voia să spună ceva. Dieter își puse 
urechea la gura bărbatului. 

— Apă, șopti tânărul. A 

Va sângera până își va da duhul. Intotdeauna cereau apă 
când trăgeau să moară, Dieter știa asta - văzuse și în deșert. 
Găsi o ceașcă, o umplu de la robinet și o ţinu la buzele 
bărbatului. El bău totul, iar apa i se scurgea pe bărbie și pe 
tunica plină de sânge. 

Dieter știa că era de datoria lui să cheme un doctor, dar 
trebuia să afle ce se întâmplase acolo. Dacă trăgea de timp, s-ar 
putea ca bărbatul să moară înainte să-i spună ceva. Dieter se 
gândi doar câteva clipe ce hotărâre să ia. Se putea dispensa de 


VP - 304 


acest om. Dieter îi va pune întâi întrebări și apoi va chema 
doctorul. 

— Cine a fost? îl întrebă el și duse urechea la gura bărbatului 
ca să audă ce spunea. 

— Patru femei, zise cu o voce răgușită muribundul. 

— Stăncuțele, zise Dieter cu amărăciune în glas. 

— Două la intrare... două în spatele casei. 

Dieter dădu din cap. Își dădea seama cum se desfășuraseră 
evenimentele. Stéphanie se dusese la ușa din faţă să răspundă. 
Gestapoviștii erau pregătiţi și se uitau spre hol. Teroristele se 
strecuraseră pe la ferestrele de la bucătărie și-i împușcaseră din 
spate. Și apoi... 

— Cine a omorât-o pe Stephanie? 

— Apă... 

Dieter făcu un efort de voinţă să se stăpânească. Se duse la 
chiuvetă, umplu iar ceașca și o puse din nou la gura omului. El o 
goli, oftă ușurat, dar oftatul i se preschimbă în geamăt. 

— Cine a omorât-o pe Stephanie? repetă Dieter. 

— Cea scundă, zise gestapovistul. 

— Flick, șuieră Dieter, cu sufletul plin de mânie și de gândul 
răzbunării. 

— Îmi pare rău, domnule maior... 

— Cum s-a întâmplat? 

— Repede... a fost foarte repede. 

— Spune-mi. 

— Au legat-o... au zis că e trădătoare... pistol în ceafă... apoi 
au plecat. 

— Trădătoare? îl întrebă Dieter. 

Bărbatul dădu din cap că da. 

Dieter își înăbuși un suspin. 

— Ea nu a împușcat niciodată pe cineva în ceafă, zise el 
îndurerat. 

Gestapovistul nu-l mai auzea. Buzele nu i se mai mișcau și nu 
mai respira. 

Dieter îi închise cu blândeţe pleoapele cu mâna dreaptă. 

— Să te ierte Dumnezeu, spuse el în șoaptă. 

Apoi se întoarse cu spatele la cadavrul femeii pe care o iubise 
și se duse să dea un telefon. 


VP - 305 


CAPITOLUL 43 


Cei cinci se chinuiră să încapă în Simca Cing. Ruby și Jelly 
stăteau pe rudimentara bancheta din spate. Paul era la volan. 
Greta se urcă în faţă, iar Flick se așeză în poala Gretei. 

De obicei ar fi râs, dar acum erau toate prost dispuse. 
Omorâseră trei oameni și aproape fuseseră arestate de 
gestapoviști. Acum erau foarte atente, în alertă maximă, gata să 
reacționeze cu rapiditate la orice se putea întâmpla. Nu se 
gândeau decât cum să rămână în viață. 

Flick îi arătă lui Paul strada paralelă cu cea a lui Gilberte. Flick 
își aminti că mai fusese acolo cu soţul ei rănit în urmă cu o 
săptămână. li spuse lui Paul să parcheze în capătul aleii. 

— Așteaptă aici, îi zise Flick. O să verific eu locul. 

— Grăbește-te, pentru numele lui Dumnezeu, o rugă Jelly. 

— Voi fi foarte expeditivă. 

Flick cobori din mașină și o rupse la fugă pe alee, luând-o prin 
spatele fabricii, până ajunse la ușa din zid. Traversă iute grădina 
și se strecură în clădire pe intrarea din spate. Holul părea 
părăsit și nu se auzea niciun zgomot. Urcă încet scările până în 
pod. 

Se opri în fața apartamentului lui Gilberte. Ceea ce văzu acolo 
o umplu de tristeţe. Ușa era deschisă. Fusese spartă și atârna 
de o singură balama. Ea ascultă, dar nu auzi nimic și ceva îi 
spuse că spargerea avusese loc în urmă cu câteva zile. Păși cu 
băgare de seamă înăuntru. 

Făcuseră o percheziţie foarte superficială. În mica sufragerie, 
pernele de pe canapea erau deranjate, iar ușile dulapului de 
bucătărie deschise. Flick se uită în dormitor și văzu același 
lucru. Sertarele fuseseră scoase, șifonierul era deschis, iar 
cineva stătuse pe pat cu cizmele murdare. 

Se duse la fereastră și se uită pe stradă. Vizavi de clădire era 
parcată o mașină Citroen Traction Avant de culoare neagră, cu 
doi bărbaţi în față. 

Nu era deloc bine, se gândi Flick disperată. Cineva ciripise, iar 
Dieter Franck profitase cât putuse de mult. Urmărise fără prea 
multe eforturi o pistă care îl dusese întâi la mademoiselle 
Lemas, apoi la Brian Standish și în cele din urmă la Gilberte. lar 
Michel? Era oare reţinut? Părea destul de probabil. 


VP - 306 


Se gândea la Dieter Franck. Simţise un fior de teamă prima 
dată când se uitase la scurta biografie pe care i-o făcuseră cei 
de la MI6, pe spatele fotografiei de la dosar. Nu se speriase 
îndeajuns - știa asta acum. Era inteligent și nu se lăsa cu una, 
cu două. Aproape că o înhățase la Chatelle, pusese afișe cu poza 
ei în tot Parisul, îi arestase și îi interogase pe toţi camarazii ei. 

ÎI văzuse de două ori, dar foarte puţin. Încercă să-și dea 
seama cum arăta. Pe chip i se citeau inteligenţa și forţa, se 
gândea ea, și o hotărâre care se putea transforma ușor în 
cruzime. Era sigură că el tot mai era pe urmele ei. Se hotări să 
fie și mai precaută. 

Se uită la cer. Mai erau vreo trei ore până să se întunece. 

Cobori scările în grabă, ieși prin grădină până la Simca Cinq, 
care era parcată pe cealaltă stradă. 

— Nu-i de bine, zise ea pe când se strecura în mașină. 
Apartamentul a fost  percheziţionat și gestapoviștii 
supraveghează intrarea din faţă. 

— La naiba, zise Paul. Ce facem acum? 

— Mai știu un loc în care putem să ne ducem, zise Flick. Să 
mergem în oraș. 

Se întreba cât timp mai putea să conducă Simca Cinq, căci 
micuțul motor de 500 de cm? se chinuia să pună în mișcare 
mașina supra-încărcată. Presupunând că trupurile neînsufleţite 
din rue du Bois fuseseră găsite după o oră, cât ar fi durat până 
poliția și gestapoviștii din Reims primeau ordin să urmărească 
mașina lui mademoiselle Lemas? Dieter nu putea să-i 
contacteze pe cei care erau deja pe străzi, dar la următoarea 
schimbare de patrulă, aveau să primească instrucțiuni cu toții. 
Și Flick nu știa când începea schimbul de noapte. Ajunse la 
concluzia că nu mai era deloc timp. 

— Să mergem până la gară, zise ea. Vom lăsa mașina acolo. 

— Bună idee, zise Paul. Poate o să creadă că am părăsit 
orașul. 

Flick se uită pe stradă după mașini Mercedes sau Citroen-uri 
negre ale Gestapoului. Își ținu respiraţia când trecură de doi 
jandarmi care patrulau pe stradă. Dar ajunseră în centrul 
orașului fără incidente. Paul parcă aproape de gară, ieșiră cu 
toţii din mașina care îi putea da de gol și se îndepărtară. 

— Va trebui să fac asta singură, zise Flick. Voi duceți-vă la 
catedrală și așteptaţi-mă acolo. 


VP - 307 


— Mi-au fost iertate păcatele de mai multe ori la cât timp am 
petrecut azi în biserică, zise Paul. 

— Poţi să te rogi să găsim un loc unde să stăm la noapte, îi 
spuse Flick și o rupse la fugă. 

O luă pe strada unde locuia Michel. La o sută de metri de casa 
lui se afla barul Chez Régis. Flick intră. Proprietarul, Alexandre 
Regis, stătea în spatele tejghelei și fuma. Dădu din cap în semn 
de recunoaștere, dar nu scoase o vorbă. 

Se duse la ușa pe care scria Toilettes și intră. Merse de-a 
lungul unui coridor, apoi deschise ușa unui dulap. Ducea la o 
scară abruptă care urca. In capul treptelor era o ușă masivă cu 
vizor. Flick bătu la ea și rămase acolo ca să poată fi văzută. O 
clipă mai târziu, ușa fu deschisă de către Meme Regis, mama 
proprietarului. 

Flick intră într-o cameră mare ale cărei ferestre erau 
camuflate. Era sărăcăcios mobilată, cu preșuri pe jos, pereţii 
erau zugrăviți în maro, iar de tavan atârnau câteva becuri fără 
globuri. Într-un colț al camerei se afla o ruletă. Așezaţi în jurul 
unei mese rotunde, câțiva oameni jucau cărţi. In celălalt colț era 
un bar. Era o sală de jocuri clandestină. 

Lui Michel îi plăcea să joace poker pe mize mari și accepta 
chiar și o companie dubioasă, așa că venea câteodată aici să-și 
petreacă seara. Flick nu juca niciodată, dar urmărea uneori câte 
o partidă. Michel susţinea că-i poartă noroc. Acela era un loc 
bun în care să te ascunzi de Gestapo, iar Flick spera să-l 
găsească acolo, dar se uită la chipurile celor de la masa de joc, 
iar pe faţă i se citi dezamăgirea. 

— Mersi, Meme, îi spuse ea mamei lui Alexandre. 

— Ce bine că te văd. Ce mai faci? 

— Mulţumesc, bine, l-ai văzut cumva pe bărbatul meu? 

— A, drăguțul de Michel. Nu-n seara asta, îmi pare rău. 
Oamenii de aici nu știau că Michel activa în Rezistență. 

Flick se duse la bar, se așeză pe un scaun înalt, zâmbindu-i 
barmaniței, o femeie între două vârste, cu un ruj roșu-aprins pe 
buze. Era Yvette Regis, nevasta lui Alexandre. 

— Ai scotch? 

— Desigur, zise Yvette. Pentru cei care-și permit. Scoase o 
sticlă de White Label și îi turnă un pahar. 

— Îl caut pe Michel, zise Flick. 

— Nu l-am văzut de vreo săptămână, îi răspunse Yvette. 


VP - 308 


— La naiba! exclamă Flick în timp ce bea din pahar. O să 
aștept un pic, poate că apare. 


CAPITOLUL 44 


Dieter era în culmea disperării. Flick fusese prea deșteaptă, 
evitase capcana pe care i-o pregătise. Era pe undeva prin 
Reims, iar el n-avea nicio șansă să o găsească. Nu mai exista 
niciun membru al Rezistenței din Reims pe care să-l 
urmărească, în speranţa că ea îl va contacta pe unul dintre ei, 
căci erau toţi în arest. Pusese casa lui Michel și apartamentul lui 
Gilberte sub supraveghere, dar era sigur că Flick era prea 
isteaţă ca să se lase surprinsă de vreo patrulă a Gestapoului. 
Erau afișe cu ea peste tot în oraș, dar trebuie să-și fi schimbat 
înfățișarea până acum, poate că-și vopsise părul, pentru că 
niciunul nu raportase că o văzuse. In orice împrejurare, se 
dovedise mai inteligentă decât el. Trebuia să dea o lovitură de 
geniu. Și era convins că găsise așa ceva, se gândi el. 

Dieter stătea în şaua bicicletei lângă trotuar, chiar în faţa 
teatrului. Purta o șapcă, ochelari de aviator și o geacă din 
bumbac aspră, iar pantalonii îi erau vârâţi în șosete. Era 
imposibil de recunoscut. Cei din Gestapo nu mergeau niciodată 
pe bicicletă. 

Se uită pe stradă spre vest, mijindu-și ochii ca să și-i ferească 
de lumina soarelui care apunea. Aștepta un Citroen negru. Se 
uită la ceas: trebuia să apară din clipă în clipă. 

De cealaltă parte a străzii, Hans stătea la volanul unui 
Peugeot vechi, care de-abia își mai trăgea sufletul în ultimele 
sale zile de viaţă. Motorul era pornit: Dieter nu voia să-și asume 
riscul să nu se pună în mișcare atunci când trebuia. Și Hans era 
deghizat, purta ochelari de soare și o șapcă, precum și un 
costum ponosit și pantofi cu tălpile uzate, ca și alţi francezi. Nu 
mai făcuse așa ceva niciodată, dar executase ordinele cu 
stoicism și indiferenţă. 

Nici Dieter nu mai făcuse așa ceva înainte. Nu știa dacă avea 
să meargă. Atâtea lucruri puteau să iasă prost, se putea 
întâmpla orice. 


VP - 309 


Planul lui Dieter era disperat, dar ce avea de pierdut? Marţi 
avea să fie lună plină. Era sigur că Aliaţii vor debarca în curând. 
Flick era cea mai mare pradă. Merita să-și asume orice risc ca să 
pună mâna pe ea. 

Nu-l mai frământa gândul că aveau sau nu să câștige războiul. 
Viitorul lui era distrus pentru totdeauna; aproape că nu-i mai 
păsa cine avea să stăpânească Europa. Se gândea mereu la 
Flick Clairet. Femeia aceea îi stricase viața; o omorâse pe 
Stephanie. Voia să o găsească pe Flick, s-o prindă și s-o ducă în 
subsolul castelului. Acolo se va răzbuna în cele din urmă. Se tot 
gândea cum avea s-o tortureze: barele de fier o să-i sfărâme 
oasele mici, aparatul de electroșocuri va fi reglat la intensitate 
maximă, injecţiile o să-i inducă o greață insuportabilă, baia cu 
apa ca gheața o să o facă să tremure din toate încheieturile și o 
să-i îngheţe sângele în vene până în vârful degetelor. 
Distrugerea Rezistenței, respingerea invadatorilor, ambele 
ajunseseră lucruri minore în comparaţie cu obsesia lui de a se 
răzbuna pe Flick. Dar mai înainte trebuia să o găsească. 

Zări Citro&n-ul de la distanţă. ÎI privi cu atenţie: era oare cel 
pe care-l aștepta? Era un model cu două uși, din cel folosit la 
transportul deţinuţilor. | se păru că vede patru persoane în el. 
Da, trebuia să fie chiar mașina pe care o aștepta. Gând se 
apropie, îl recunoscu pe Michel, care stătea pe bancheta din 
spate, păzit de un gestapovist în uniformă. Se încordă din tot 
corpul. 

Era mulţumit că dăduse ordin ca Michel să nu fie torturat 
până nu venea el. Altfel, nu și-ar fi putut duce planul la bun 
sfârșit. 

Când Citroen-ul ajunse în fața lui Dieter, vechiul Peugeot 
condus de Hans porni brusc și ţâșni înainte, lovind botul Citroën- 
ului. 

Se auzi zgomotul metalului care se îndoia și al geamurilor 
care se spărgeau în mii de cioburi. Cei doi gestapoviști săriră din 
mașină și începură să zbiere la Hans într-o franceză stricată - 
neobservând că prietenul lor din spate părea să se fi lovit la cap 
și leșinase lângă prizonier. Era momentul critic, se gândi Dieter, 
cu nervii încordaţi la maximum. Oare o să muște Michel din 
momeală? Se uita cu sufletul la gură la scena care avea loc în 
mijlocul străzii. 


VP - 310 


Trecu mult timp până își dădu Michel seama ce șansă i se 
ivise. Dieter crezu că Michel nu avea să profite de posibilitatea 
care i se oferea. Pe urmă, Michel păru să înţeleagă care era 
situaţia, se întinse până la scaunele din faţă, încercă să 
deschidă portiera cu mâinile încătușate, reuși, apoi împinse 
scaunul din faţă și ieși din mașină. 

Michel le aruncă o privire celor doi gestapoviști care încă se 
certau cu Hans. Erau cu spatele la el. Făcu stânga împrejur și o 
luă la fugă. Lui Dieter îi tresălta inima în piept de bucurie. Planul 
funcţiona de minune. 

Se luă după Michel. Hans îl urma pe Dieter pe jos. Dieter făcu 
câţiva metri cu bicicleta, iar apoi își dădu seama că îl ajungea pe 
Michel din urmă, așa că se dădu jos din șa și merse pe jos, 
împingând bicicleta cu mâna. Michel trecu de primul colț, 
șchiopătând ușor din cauza rănii, însă destul de repede, țţinându- 
și mâinile încătușate mai în jos, ca să nu se vadă prea bine. 
Dieter îl urmărea pe furiș, când pe jos, când pe bicicletă, ieșind 
din raza vizuală a lui Michel de câte ori se putea, și ascunzându- 
se după vehiculele parcate ori de câte ori i se ivea ocazia. 
Michel se uita din când în când în urma lui, dar nu încercă deloc 
să scape de cei care probabil îl urmăreau. Habar n-avea că 
fusese păcălit. 

După câteva minute, Hans îi luă locul lui Dieter, așa cum 
stabiliseră, iar Dieter trecu în urma lui. Apoi schimbară din nou 
locurile. 

Oare unde se ducea Michel? După planul lui Dieter, trebuia 
neapărat să-l ducă la alţi membri ai Rezistenței, ca să-i poată 
lua din nou urma lui Flick. 

Spre uimirea lui Dieter, Michel se îndrepta spre casa lui de 
lângă catedrală. Ar fi trebuit să-și închipuie că locuinţa lui era 
sub supraveghere. După ce trecu de colț, nu se duse acasă, ci 
intră în barul de vizavi, numit Chez Regis. 

Dieter își sprijini bicicleta de zidul casei de alături, un magazin 
gol cu o firmă pe care scria neclar CHARCUTERIE. Așteptă 
câteva minute, poate Michel ieșea foarte repede, până când 
înțelese că Michel avea să zăbovească o vreme acolo. Dieter 
împinse ușa și intră. 

Voia doar să se asigure că Michel era încă acolo. Spera că n- 
are să-l recunoască, din cauza ochelarilor și a șepcii. Avea să 


VP - 311 


cumpere un pachet de ţigări și să plece imediat. Dar Michel nu 
se vedea nicăieri. Dieter ezită. 

— Da, domnule, ce doriţi? îl întrebă barmanul. 

— Bere, zise Dieter, la doză. Spera că, dacă nu vorbește prea 
mult, omul n-o să-și dea seama de uşorul său accent nemţesc și 
o să creadă că-i un biciclist însetat. 

— Bine! 

— Unde e toaleta? 

Barmanul îi arătă înspre o ușă din colț. Dieter intră acolo. 
Michel nu era în toaleta bărbaţilor. Aruncă o privire și în cea a 
femeilor. Nu era nici acolo. Atunci, deschise ușa unei cămări și 
văzu că dădea spre o scară. O urcă, iar la capătul lor, era o ușă 
masivă cu un vizor. Bătu la ușă, dar nu primi niciun răspuns. 
Ascultă pentru o clipă. Nu auzea nimic, căci ușa era foarte 
groasă. Era sigur că trebuia să fie de partea cealaltă cineva, 
care se uita la el prin vizor și-și dădea seama că nu era unul 
dintre clienţi. Încercă să se comporte de parcă greșise drumul 
spre toaletă. Se scărpină în cap, ridică din umeri și cobori 
scările. 

Clădirea nu părea să aibă o ieșire în spate. Dieter era sigur că 
Michel se afla acolo, în camera încuiată de la etaj. Oare ce 
trebuia să facă în această situaţie? 

Dieter își luă paharul și se duse la o masă, ca să nu trebuiască 
să discute cu barmanul. Berea era apoasă și nu avea niciun 
gust. Chiar și în Germania berea nu mai era cum fusese înainte 
de război. Se strădui totuși s-o termine, apoi plecă. 

Hans era pe trotuarul de vizavi și se uita la vitrina unei librării. 
Dieter traversă strada. 

— Michel este într-un fel de cameră privată de la etaj, îi spuse 
lui Hans. Poate că se întâlnește cu alți membri ai Rezistenței. Pe 
de altă parte, ar putea fi un bordel sau ceva asemănător. Nu 
vreau să pun mâna pe el până când nu ne conduce la cineva 
important. 

Hans dădu din cap, înțelegând perfect care era dilema lui 
Dieter. 

Dieter luă o hotărâre. Era prea devreme să-l aresteze din nou 
pe Michel. 

— Când o să iasă, am să mă iau după el. De îndată ce ne 
îndepărtăm, tu ai să faci o razie acolo. 

— De unul singur? 


VP - 312 


Dieter îi arătă cu mâna pe cei doi gestapoviști din Citroen 
care supravegheau casa lui Michel. 

— Spune-le să te ajute. 

— S-a înțeles! 

— Încearcă să pari că ești de la Moravuri - arestează curvele, 
dacă găsești vreuna. Nu pomeni nimic de Rezistență. 

— S-a înțeles! 

— Și-acum să aşteptăm! 


CAPITOLUL 45 


Până în momentul când Michel intră pe ușă, Flick se gândea la 
ce era mai rău. 

Stătea la bar în cazinoul improvizat, sporovăind cu Yvette, 
uitându-se cu indiferenţă la fețele tensionate ale bărbaţilor care 
se concentrau asupra jocului de cărţi, zarurilor și ruletei. Nimeni 
nu o băgase în seamă: erau jucători împătimiţi și atenţia nu le 
putea fi distrasă de o femeie drăguță. 

Dacă nu-l găsea pe Michel, o încurca. Restul Stăncuţelor erau 
în catedrală, dar nu puteau să rămână acolo toată noaptea. 
Puteau dormi sub cerul liber - n-aveau să moară de frig în iunie 
- dar puteau fi prinse foarte ușor. 

Mai aveau nevoie și de un vehicul. Dacă nu făceau rost de o 
mașină sau de o dubă de la membrii celulei Bollinger, trebuiau 
să fure una. Dar atunci ar fi trebuit să-și ducă la bun sfârșit 
misiunea folosind un vehicul căutat de poliţie. Aveau deja de 
îndeplinit o misiune periculoasă, așa că ar fi riscat de două ori 
mai mult. 

Mai era tristă și din alt motiv: chipul lui Stéphanie Vinson îi tot 
revenea în minte. Fusese prima oară când Flick omorâse o ființă 
legată și neajutorată. 

Orice omor o zdruncina. Gestapovistul pe care-l împușcase în 
urmă cu câteva minute, înainte să o ucidă pe Stephanie, avea 
un pistol în mână, dar tot se simţea groaznic că-i pusese capăt 
vieții. Așa simţise și în privinţa celorlalţi pe care-i ucisese: doi 
milițieni francezi în Paris, un colonel din Gestapo la Lille și un 
trădător francez în Rouen. Dar cu Stephanie fusese mai rău. li 
pusese un pistol la ceafă și o executase. Exact așa îi învățase pe 


VP - 313 


cei ce se antrenau în cadrul SOE. Stephanie o meritase cu vârf și 
îndesat - Flick nu avea nicio îndoială. Dar se gândea la ea. Ce fel 
de om era ea, dacă fusese capabilă să ucidă cu sânge rece un 
prizonier neajutorat? Ajunsese oare o ucigașă fără milă? 

Goli paharul de whisky, dar nu mai ceru unul, ca să nu se 
ameţească. Apoi intră Michel pe ușă. 

Fu cuprinsă de ușurare. Michel știa pe toată lumea din oraș. O 
va ajuta. Dintr-odată, misiunea părea să aibă sorţi de izbândă. 

Simţi afecţiune când îl văzu pe bărbatul înalt și slab, îmbrăcat 
într-o geacă mototolită; avea aceeași faţă frumoasă și 
zâmbitoare. Își imagina că va simţi mereu ceva pentru el. Se 
gândea cu regret că fusese atât de îndrăgostită de el. Era sigură 
că nu va mai simţi niciodată așa ceva pentru el. 

Când se apropie, își dădu seama că el nu arăta prea bine. 
Părea să aibă mai multe riduri. | se făcu foarte milă de el. Părea 
speriat și obosit și arăta mai mult de cincizeci decât de treizeci 
și cinci de ani, remarcă ea încordată. 

Dar o tulbura cel mai mult faptul că trebuia să-i spună că 
mariajul lor se terminase. Îi era frică. | se părea o ironie a sorții: 
tocmai împușcase și omorâse un gestapovist și o trădătoare 
franţuzoaică, lucra sub acoperire în teritoriul ocupat, dar cea 
mai mare teamă a ei era să-i rănească sentimentele soţului ei. 

Era vizibil încântat s-o vadă. 

— Flick! o strigă el. Știam eu c-ai să vii aici! Traversă camera 
ca să ajungă la ea, încă șchiopătând de la rana provocată de 
glonț. 

— Mi-era teamă că te-au arestat gestapoviștii, îi zise ea încet. 

— Chiar m-au arestat! Se întoarse astfel încât să nu-l vadă 
nimeni și-i arătă mâinile legate cu sfoară groasă. 

Flick își scoase briceagul din buzunarul de la piept și îi tăie 
legăturile. Jucătorii nu observară nimic. Ea își puse cuțitul la loc. 

Meme Regis îl văzu pe Michel chiar când acesta își băga 
funiile în buzunarele de la pantaloni. Îl îmbrăţișă și îl sărută pe 
amândoi obrajii. Flick îl observă cum flirta cu femeia mai în 
vârstă, vorbindu-i cu acea voce atrăgătoare și aruncându-i 
zâmbete seducătoare. Apoi Meme se întoarse la treabă și servi 
băuturi jucătorilor, iar Michel îi povesti lui Flick cum scăpase. Ea 
se temea că el avea să vrea să o sărute pătimaș și nu știa cum 
să reacționeze, dar el era încă prea impresionat de peripeţiile 
prin care trecuse ca să mai fie și drăgăstos cu ea. 


VP - 314 


— Am fost așa norocos! sfârși el. Se așeză pe un scaun de 
bar, frecându-se la încheieturi, și ceru o bere. 

Flick dădu din cap că da. 

— Poate prea norocos, zise ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Ar putea fi o capcană. 

Se arătă indignat, cu siguranţă neplăcându-i aluzia ei că ar fi 
prea credul. 

— Nu cred. 

— Este posibil să fi fost urmărit până aici? 

— Nu, zise el cu tărie. Bineînţeles că m-am asigurat. 

Nu-i prea venea să creadă, dar nu mai insistă. 

— Deci Brian Standish e mort, iar alţi trei sunt în arest - 
mademoiselle Lemas, Gilberte și doctorul Bouler. 

— Restul au murit. Nemţii le-au dat rudelor trupurile 
neînsufleţite ale celor uciși în ambuscadă. lar supraviețuitorii - 
Gaston, Geneviève și Bertrand - au fost împușcați de un pluton 
de execuţie în piaţa de la Sainte-Cecile. 

— Doamne sfinte! 

Nu scoase niciunul nicio vorbă preţ de câteva minute. Flick 
era întristată de câţi muriseră și de suferințele pe care le 
înduraseră din cauza acestei misiuni. 

Michel primi berea. Bău jumătate pe nerăsuflate și se șterse 
la gură. 

— Bănuiesc că ai venit din nou ca să arunci centrala în aer. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Dar povestea de umplutură e că o să aruncăm în aer 
tunelul de la Marles. 

— E o idee bună, ar trebui să o facem oricum. 

— Nu acum. Două fete din echipă au fost capturate la Paris și 
trebuie să fi ciripit. Probabil că au spus deja povestea de 
umplutură - nu aveau habar de scopul real al misiunii - și cu 
siguranţă că nemţii au dublat paza tunelului. O să lăsăm asta în 
seama RAF și ne vom concentra asupra centralei de la Sainte- 
Cecile. 

— Eu ce pot să fac? 

— Trebuie să stăm undeva la noapte. 

El reflectă o clipă. 

— În pivnita lui Joseph Laperriăre. 


VP - 315 


Laperriere era producător de șampanie. Antoinette, mătușa 
lui Michel, fusese secretara lui. 

— E de-al nostru? 

— E simpatizant. Zâmbi amar. Acum toată lumea e 
simpatizantă. Toţi cred că invazia va avea loc cât de curând. Se 
uită întrebător la ea. Îmi închipui că au dreptate... 

— Da, confirmă ea, fără a mai adăuga ceva. Cât de maree 
pivnita? Noi suntem cinci. 

— E mare, s-ar putea ascunde cincizeci de oameni acolo. 

— Bine. Mai am nevoie și de o mașină pentru mâine. 

— Ca să ajungi la Sainte-Cecile? 

— Și după, ca să luăm avionul de întoarcere, asta dacă mai 
suntem în viață. 

— Îţi dai seama că nu mai poţi folosi terenul de aterizare de la 
Chatelle? Gestapoviștii știu de el - de acolo am fost arestat. 

— Da. Avionul o să ne ia de la Laroque. Am dat eu 
instrucţiuni. 

— Câmpul cu cartofi, foarte bine. 

— Și mașina? 

— Philippe Moulier are o dubă. Livrează carne tuturor bazelor 
germane. Luni e ziua lui liberă. 

— ÎI știu, e pronazist. 

— Era. Și a făcut bani pe seama lor timp de patru ani. lar 
acum îi e teamă că invazia va avea succes și, după ce pleacă 
germanii, va fi acuzat de colaboraţionism. E disperat să ne ajute 
cumva, să ne arate că nu e trădător. O să ne dea duba lui. 

— S-o aduci la pivniţă mâine la zece dimineaţa. 

O atinse pe obraz. _ 

— Nu putem să ne petrecem noaptea împreună? li zâmbi ca 
pe timpuri, poate mai frumos ca oricând. 

Se înfioră, dar nu la fel de puternic ca odinioară. Altă dată, 
acel zâmbet ar fi excitat-o. Acum, era doar ca amintirea unei 
dorințe. 

Voia să-i spună adevărul, căci detesta să nu fie sinceră cu el. 
Dar asta putea periclita misiunea. Avea nevoie ca el să 
coopereze. Sau era doar o scuză? Poate că nu avea curaj. 

— Nu, zise ea. Nu putem să ne petrecem noaptea împreună. 

Părea zdrobit. 

— Din cauza lui Gilberte? 

Dădu din cap că da, dar nu putea să mintă, așa că îi zise: 


VP - 316 


— Mă rog, parţial. 

— Dar care e celălalt motiv? 

— Nu vreau să purtăm această discuţie în toiul unei misiuni 
atât de riscante. 

Părea vulnerabil, aproape speriat. 

— Ai pe altcineva? 

Nu putea să-l rănească. 

— Nu. 

Se uită cu atenție la ea. 

— Bine, zise el în cele din urmă. Mă bucur. 

Flick se disprețui. 

Michel își termină berea și se ridică de pe scaun. 

— Casa lui Laperriere se află pe Chemin de la Carrière. O să 
vă ia cam treizeci de minute să ajungeţi pe jos. 

— Știu strada. 

— Mai bine mă duc să vorbesc cu Moulier despre dubă. O 
îmbrăţișă pe Flick și o sărută pe gură. 

Se simțea groaznic. Nu putea să nu-l sărute, dat fiind că 
negase că ar avea pe altcineva, dar, sărutându-l pe Michel, i se 
părea că nu îi e credincioasă lui Paul. Inchise ochii și aşteptă 
până când el se trase înapoi. 

Observase evidenta ei lipsă de entuziasm. Se uită cu atenție 
la ea preţ de o clipă. 

— Ne vedem la zece, îi zise el și plecă. _ 

Se hotări să aștepte cinci minute până să plece și ea. li mai 
ceru un scotch lui Yvette. 

In timp ce bea, o lumină roșie pâlpâi deasupra ușii. 

Nimeni nu vorbea, dar toţi din cameră se mișcau în același 
timp. Crupierul opri ruleta și o întoarse cu susul în jos, ca să 
arate ca o masă obișnuită. Jucătorii de cărți își strânseră mizele 
și-și puseră gecile pe ei. Yvette strânse paharele de la bar și le 
aruncă în chiuvetă. Meme Regis stinse luminile, iar camera 
rămase luminată doar de becul roșu care pâlpâia deasupra ușii. 

Flick își luă geanta de pe jos și puse mâna pe pistol. 

— Ce se întâmplă? o întrebă ea pe Yvette. 

— O razie a poliţiei. 

Flick înjură. Ce noroc porcesc ar fi fost să fie arestată pentru 
jocuri de noroc ilegale. 

— Alexandre ne-a dat avertizat de jos, îi explică Yvette. Hai, 
repede! Arătă alt colț al încăperii. 


VP - 317 


Flick se uita în direcţia indicată de Yvette și-o văzu pe Meme 
Régis intrând în ceva ce părea a fi un dulap. Meme dădea lao 
parte niște haine vechi ce atârnau de o bară și deschise grăbită 
ușa aflată în spatele șifonierului. Jucătorii începură să plece pe 
rând pe această ușă secretă. Poate reușea să scape și ea, se 
gândi Flick. 

Lumina roșie se stinse și se auzi o bufnitură în ușă. Flick 
traversă sala întunecată și se alătură oamenilor care se 
strecurau pe ușa secretă. Se luă după mulţime și ajunse într-o 
încăpere goală. Podeaua era cu vreo treizeci de centimetri mai 
joasă decât se aștepta și bănuia că era apartamentul de 
deasupra magazinului alăturat. Toţi o luară în jos pe scări și 
evident că ajunseră în mezelăria dezafectată, unde se aflau o 
tejghea din marmură și niște vitrine prăfuite de sticlă. Obloanele 
de la ferestrele din faţă erau trase, ca nimeni să nu vadă din 
stradă. 

Toţi ieșiră pe ușa din spate, într-o curte murdară, împrejmuită 
de un zid înalt. O ușă din zid ducea la o străduţă, iar apoi la 
următoarea stradă. Când ajunseră pe acea stradă, bărbaţii o 
luară fiecare în altă direcţie. 

Flick iuți pasul și se trezi deodată singură. Respirând cu greu, 
se orientă și se îndreptă spre catedrală, unde o așteptau 
celelalte Stâncuţe. 

„Doamne sfinte, își șopti ea, era cât pe ce...” 

Când își recăpătă suflul, începu să vadă razia într-o altă 
lumină. Se întâmplase la câteva minute după ce plecase Michel. 
Flick nu credea în coincidente. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât era mai convinsă 
că oricine bătuse la ușă o căuta pe ea. Ştia că acel grup de 
bărbaţi juca pe mize mari la club, chiar și înainte de război. 
Poliţia locală știa cu siguranţă de acel loc. De ce să fi hotărât să- 
| închidă? Dacă nu poliţia, atunci, fără îndoială, fuseseră 
gestapoviștii. Și pe ei nu-i interesau jucătorii clandestini, ci 
comuniștii, evreii, homosexualii... și spionii. 

Fusese de la început bănuitoare în privința modului cum 
scăpase Michel, dar o liniștise insistența cu care susţinuse că nu 
fusese urmărit. Acum nu mai credea la fel. Cu siguranţă că 
evadarea lui fusese regizată, ca și „salvarea” lui Brian Standish. 
Știa că șiretul de Dieter Franck se afla în spatele acestei 


VP - 318 


mișculațţii. Cineva îl urmărise până la cafenea, bănuise că exista 
o cameră secretă la etaj și spera să o găsească acolo. 

In acest caz, Michel era încă sub supraveghere. Dacă era la fel 
de neglijent, avea să fie urmărit până la casa lui Moulier în 
noaptea aceea, și dimineaţa, când conducea duba, se vor ţine 
după el până când va ajunge la pivniţa de șampanie unde se 
ascundeau Stăncuţele. 

„Şi ce dracu’ o să fac eu în privinţa asta?” se întrebă Flick. 


VP - 319 


A NOUA ZI 


Luni, 5 iunie 1944 


CAPITOLUL 46 


Pe Dieter îl apucă migrena la scurt timp după miezul nopţii, 
pe când stătea în camera lui de la hotelul Frankfort, uitându-se 
la patul pe care nu-l va mai împărţi niciodată cu Stephanie. 
Simţea că dacă plânge, durerea i se va mai domoli, dar nu 
putea, așa că își făcu singur injecția cu morfină și se prăbuși pe 
cuvertură. 

Telefonul îl trezi înainte să se crape de ziuă. Era Walter 
Goedel, aghiotantul lui Rommel. 

— A început invazia? îl întrebă Dieter buimac. 

— Nu azi, îi răspunse Goedel. Vremea e proastă pe Canalul 
Mânecii. 

Dieter se ridică în capul oaselor și scutură din cap ca să se 
dezmeticească. 

— Atunci ce e? 

— E clar că cei din Rezistență se așteptau /a ceva. Peste 
noapte, s-au intensificat acțiunile de sabotaj în toată Franţa de 
Nord. Vocea lui Goedel, care era și așa rece, deveni glacială. Tu 
trebuia să preîntâmpini asta. Ce naiba faci în pat? 

Prins cu garda jos, Dieter se chinui să-și revină. 

— Sunt pe urmele celui mai important conducător al 
Rezistenței, zise el, încercând din răsputeri să nu dea impresia 
că își găsea scuze pentru eșecul său. Aproape am pus mâna pe 
ea ieri-seară. O voi aresta astăzi. Nu vă faceţi griji - până mâine 
dimineaţă o să arestăm sute de teroriști. Vă promit. 

Regretă imediat tonul implorator care se simţea în ultimele 
sale cuvinte. 

— Mâine va fi probabil prea târziu, îi spuse Goedel, care nu 
părea impresionat de vorbele lui Dieter. 

— Știu... Dieter se opri. Linia era moartă. Goedel închisese. 


VP - 320 


Dieter puse receptorul în furcă și se uită la ceasul de la mână. 
Era patru dimineaţa. Se sculă din pat. 

Nu-l mai durea capul, dar era ametit, fie din cauza morfinei, 
fie din cauza conversaţiei neplăcute purtate la telefon. Bău un 
pahar cu apă și înghiţi trei aspirine, apoi începu să se 
bărbierească. Pe când se săpunea pe faţă, trecu în revistă cu 
nervozitate evenimentele din seara precedentă, întrebându-se 
dacă făcuse tot ce era posibil. 

După ce-l lăsase pe locotenentul Hesse în faţă la Chez Regis, 
îl urmărise pe Michel Clairet până acasă la Philippe Moulier, un 
furnizor de carne proaspătă pentru restaurante și popote. Era o 
clădire cu faţa la stradă, cu un spaţiu de locuit deasupra și o 
curte laterală. Dieter supraveghease locul timp de o oră, dar nu 
ieșise nimeni din casă. 

Ajungând la concluzia că Michel își va petrece noaptea acolo, 
Dieter găsise un bar și-l sunase pe Hans Hesse. Hans se suise pe 
motocicletă și se întâlnise cu el în față la Moulier la zece seara. 
Locotenentul îi explicase lui Dieter cum găsise goală camera de 
deasupra barului Chez Regis. 

— Cred că au un sistem de avertizare, speculă Dieter. 
Barmanul de jos este pregătit să dea alarma dacă vine cineva în 
inspecție. 

— Crezi că cei din Rezistență se întruneau acolo? 

— Probabil. Cred că cei din Partidul Comunist se întâlneau 
înainte acolo, iar membrii Rezistenței au preluat locaţia. 

— Dar cum au scăpat ieri-noapte? 

— O trapă sub covor, ceva de genul ăsta - comuniștii erau 
pregătiţi pentru aceste gen de probleme. L-ai arestat pe 
barman? 

— l-am arestat pe toţi de acolo. Sunt la castel acum. 

Dieter îl lăsase pe Hans să supravegheze casa lui Moulier și se 
dusese la Sainte-Cécile. Acolo îl interogă pe Alexandre Regis, 
proprietarul înspăimântat, și află în câteva minute că 
speculaţiile sale nu fuseseră corecte. Locul nu era nicio 
ascunzătoare a Rezistenței, și niciun loc de întâlnire a 
comuniștilor, ci un club ilegal de jocuri. Cu toate acestea, 
Alexandre confirmă că Michel Clairet venise acolo noaptea 
trecută. Și îi mai spuse că se întâlnise cu soţia lui acolo. 

Dieter ratase din nou. Prinsese atâția membri ai Rezistenței, 
dar Flick îi scăpase mereu printre degete. 


VP - 321 


Termină cu bărbieritul, se șterse pe faţă și sună la castel ca să 
ceară o mașină cu șofer și doi gestapoviști care să vină să-l ia. 
Se îmbrăcă și se duse la bucătăria hotelului ca să ceară șase 
croissant calde, pe care le împachetă într-un șervet de pânză. 
Apoi ieși în răcoarea dimineţii. Turnurile catedralei străluceau în 
lumina răsăritului. Îl aștepta un Citroen, mașina preferată a 
gestapoviștilor. _ 

Îi dădu șoferului adresa lui Moulier. Îl găsi pe Hans stând la 
pândă într-un depozit, la o distanţă de cincizeci de metri. Nimeni 
nu venise sau plecase toată noaptea, îi raportă Hans, așa că 
Michel trebuia să mai fie înăuntru. Dieter îi spuse șoferului să 
aștepte după colț, apoi se duse la Hans și împărți cornurile cu el, 
uitându-se cum se ridica soarele deasupra acoperișurilor 
caselor. 

Aveau ceva de așteptat. Minutele și orele treceau încet, dar 
Dieter se strădui să fie răbdător. Moartea lui Stephanie tot îi 
apăsa, dar își revenise după șocul iniţial și își recăpătase 
interesul pentru război. Se gândea la forțele aliate care se 
comasau undeva în sudul sau estul Angliei, la vasele pline cu 
tancuri și soldați, care de abia așteptau să tulbure liniștea 
orășelelor de coastă din nordul Franţei și să înceapă măcelul. Se 
gândea la sabotorii francezi - înarmaţi până în dinţi datorită 
armamentului, muniției și explozibililor parașutați - pregătiţi să-i 
atace pe apărătorii germani, să-i înjunghie pe la spate și să 
paralizeze riposta lui Rommel. Se simțea prost și neputincios, 
stând într-un depozit din Reims și așteptând ca un terorist 
amator să-și termine micul dejun. Poate că azi va ajunge în 
inima Rezistenței - dar nu putea decât să spere. 

Era trecut de ora nouă când se deschise ușa din față. 

— În sfârșit, răsuflă ușurat Dieter. 

Părăsi trotuarul ca să se ascundă pe undeva. Hans își stinse 
ţigara. 

Michel ieși din clădire împreună cu un tânăr de vreo 
șaptesprezece ani, care, bănuia Dieter, era băiatul lui Moulier. 
Puștiul descuie un lacăt și deschise poarta care ducea la 
grădină. În curte era o dubă neagră și curată, pe care scria cu 
alb pe una din părți Moulier & Fils - Viandes. Michel se urcă în 
ea. 

Dieter era surescitat. Michel închiria o dubă cu care se 
transporta carne. Cu siguranță, era pentru Stăncuţe. 


VP - 322 


— Să mergem! zise el. 

Hans se grăbi să ajungă la motocicletă, care era parcată la 
bordură, și se întoarse cu spatele la drum, prefăcându-se că 
meșterește ceva la motor. Dieter se duse după colț, îi făcu semn 
șoferului să pornească mașina, apoi se uită după Michel. 

Francezul ieși din curte și demară. 

Hans porni motocicleta și îl urmă. Dieter sări în mașină și-i 
ordonă șoferului să se ţină după Hans. 

Se îndreptară spre est. Dieter, care era pe scaunul de lângă 
șofer din Citro&n-ul negru al Gestapoului, se uita nervos în faţă. 
Duba lui Moulier era ușor de urmărit, căci avea o capotă înaltă și 
o gură de aerisire care semăna cu un coș. „Acea gură de aerisire 
mă va conduce la Flick”, își zise Dieter cu optimism. 

Duba încetini pe Chemin de la Carriere și trase în curtea 
fabricantului de șampanie Laperriere. Hans trecu de casă și 
schimbă direcţia la prima intersecţie, urmat de șoferul lui Dieter. 
Opriră acolo și Dieter ieși din mașină. 

— Cred că Stăncutele s-au ascuns aici peste noapte, spuse 
Dieter. 

— Să facem o razie? îl întrebă Hans entuziasmat. 

Dieter se gândea la asta. Cu această dilemă se confruntase și 
ieri, în faţa cafenelei. Flick putea fi acolo. Dar dacă acţiona prea 
repede, putea să piardă ocazia de a-l mai folosi pe Michel. 

— Nu încă, zise el. Michel era singura speranţă care îi mai 
rămăsese. Era prea devreme ca să renunțe la acest atu. O să 
așteptăm. 

Dieter și Hans merseră până în capătul străzii și studiară cu 
privirea proprietatea Laperriere din colț. Era o casă elegantă și 
înaltă, cu o curte plină cu butoaie goale și o hală joasă cu 
acoperișul plan. Dieter bănuia că și pivnita se afla în această 
clădire, dat fiind că duba lui Moulier era parcată în curte. 

Lui Dieter i se acceleră pulsul. Dintr-un moment în altul, 
Michel avea să apară cu Flick și celelalte Stăncuțe. Se vor urca 
în dubă, pregătiţi să se ducă la obiectiv - iar Dieter și Gestapoul 
aveau să le urmărească. 

În timp ce stăteau cu privirea aţintită asupra casei, Michel ieși 
din clădirea joasă. Părea derutat și se opri în curte, neștiind ce 
să facă și uitându-se uimit prin jur. 

— Ce-i cu el? întrebă Hans. 

Lui Dieter îi sări inima din piept. 


VP - 323 


— | s-a întâmplat ceva la care nu se aștepta. 

Nu se putea ca Flick să-i mai scape încă o dată! 

După un minut, Michel urcă cele câteva trepte din faţa casei 
și bătu la ușă. Servitoarea cu o boneţică albă pe cap îi dădu 
drumul. leși din casă după câteva minute. Tot părea uimit, însă 
acum parcă știa ce avea de făcut. Se duse la dubă, se urcă și 
făcu stânga împrejur. 

Dieter scoase o înjurătură. Se părea că Stăncuţele nu erau 
acolo. Michel părea la fel de surprins ca și Dieter, dar era o slabă 
consolare. 

Dieter trebuia să afle neapărat ce se întâmplase aici. 

— Vom face ca ieri-seară, doar că de data asta tu ai să-l 
urmărești pe Michel, iar eu o să fac o razie prin clădire. 

Hans porni motorul motocicletei. 

Dieter se uită după Michel, care se îndepărta în duba lui 
Moulier, urmărit la mică distanță de Hans Hesse cu motocicleta 
lui. Când nu-i mai văzu, le făcu semn celor trei gestapoviști și se 
îndreptară cu toţii în pas rapid către casa Laperriere. 

— Cercetaţi toată casa, să nu iasă nimeni, le spuse la doi 
dintre cei trei oameni, iar celui de-al treilea: Tu și cu mine 
mergem în pivniţă, și se îndreptă spre clădirea joasă. 

La parter se găseau o presă mare și trei butoaie enorme. 
Presa era foarte curată: viile se culegeau peste câteva luni. Nu 
era nimeni acolo, în afară de un bătrân care mătura pe jos. 
Dieter găsi scările și o luă spre subsol. In pivnita răcoroasă era 
mai multă lume: muncitorii în haine albastre întorceau sticlele 
de pe rasteluri. Se opriră din lucru și se uitară la cei doi. Dieter, 
împreună cu gestapovistul, percheziţionă o sală după alta: peste 
tot erau sticle de șampanie, mii de sticle, unele în rafturile din 
pereţi, altele în poziţie oblică, cu gâtul în jos, așezate în 
suporturi triunghiulare. Dar nicio femeie. 

Într-o nișă din capătul ultimei galerii, Dieter găsi firimituri de 
pâine, mucuri de ţigară și o clamă de păr. | se confirmară cele 
mai mari temeri. Stăncuţele își petrecuseră noaptea aici, dar 
plecaseră. 

Dieter se uită în jur să găsească pe cineva pe care să-și verse 
nervii. Probabil că muncitorii nu știau nimic despre Stăncuţe, era 
sigur că proprietarul le dăduse voie să se ascundă aici. Avea să 
plătească pentru asta. Dieter se întoarse la parter, traversă 


VP - 324 


curtea și se îndreptă spre casă. Un om al Gestapoului îi deschise 
ușa. 

— Toţi sunt în camera din faţă, îi zise el. 

Dieter intră într-o încăpere spațioasă, mobilată elegant, dar 
prost întreținută: draperiile grele nu fuseseră spălate de ani de 
zile, pe jos era un covor uzat, iar în mijloc o masă lungă cu 
douăsprezece scaune. Servitorii înfricoșaţi se strânseseră în 
fundul sălii: fata în casă care îi deschisese ușa, un bărbat în 
vârstă care părea majordomul și purta un costum negru foarte 
ponosit și o femeie durdulie cu un șorț alb, care trebuia să fie 
bucătăreasa. Un alt individ de la Gestapo îi ameninţa cu pistolul. 
La capătul celălalt al mesei stătea o femeie slabă de vreo 
cincizeci de ani, îmbrăcată într-o rochie de vară de mătase 
gălbuie. Avea un aer calm și superior. 

Dieter se întoarse spre gestapovist și-i spuse pe un ton 
scăzut: 

— Unde e soţul ei? _ 

— A plecat din casă la opt. Nu știu unde s-a dus. Il așteaptă la 
prânz. 

Dieter se uită cu atenţie la femeie. 

— Madame Laperriere? 

Dădu solemn din cap, dar nu-i răspunse. 

Dieter se hotărî să o jignească. Unii ofițeri germani se purtau 
respectuos cu francezii din lumea bună, dar Dieter credea că 
sunt niște imbecili. Nu avea să-i dea satisfacția de a traversa 
camera ca să-i vorbească. 

— Aduceţi-o la mine, le spuse el. 

Unul dintre bărbaţi îi spuse ceva. Femeia se ridică încetișor de 
pe scaun și i se adresă lui Dieter. 

— Ce doriţi? îl întrebă ea. 

— Un grup de teroriști din Anglia mi-au scăpat ieri, după ce au 
omorât doi ofițeri germani și o franțuzoaică în civil. 

— Îmi pare rău să aud asta, zise madame Laperriăre. 

— Au legat-o pe femeie și au împușcat-o în ceafă de la mică 
distanţă, continuă el. Creierii i s-au împrăștiat pe rochie. 

Ea închise ochii și întoarse capul. 

— Noaptea trecută soţul tău i-a primit pe teroriștii ăștia în 
pivnita voastră. De ce oare să nu fie spânzurat și el? 

În spatele ei, servitoarea începu să plângă. 


VP - 325 


Madame Laperrigre era zguduită. Se albi ca varul la faţă și se 
așeză. 

— Nu, te rog! șopti ea. 

— İl poţi ajuta pe soțul tău spunându-mi ce știi, îi zise Dieter. 

— Nu știu nimic, răspunse ea în șoaptă. Au venit după cină și 
au plecat înainte de răsărit. Nu le-am văzut niciodată. 

— Cum au plecat? Le-a dat soțul tău un vehicul? 

Ea scutură din cap. 

— Nu avem benzină. 

— Atunci cum livraţi șampania pe care o producetți? 

— Clienţii noștri trebuie să vină la noi. 

Dieter nu o credea. Era sigur că Flick avea nevoie de o 
mașină. De aceea împrumutase Michel duba de la Philippe 
Moulier și o adusese aici. Dar când ajunsese Michel, Flick și 
Stâncuţele dispăruseră. Cu siguranță că găsiseră alt mijloc de 
transport și își continuaseră drumul. Cu siguranţă că Flick lăsase 
un mesaj în care îi explica lui Michel situaţia și îl ruga să vină 
după ea. 

— Vreţi să-mi spui că au plecat de aici pe jos? o întrebă 
Dieter. 

— Nu, îi răspunse a. Vă repet că nu știu. Când m-am trezit, 
plecaseră deja. 

Dieter tot credea că minte, dar avea nevoie de timp și 
răbdare ca să scoată tot adevărul de la ea, iar el nu mai avea 
niciuna, nici alta. 

— Arestează-i pe toţi, zise el, iar furia frustrării îl făcu să 
vorbească pe un ton insolent. 

Telefonul sună pe hol. Dieter ieși din salon și răspunse. 

— Vreau să vorbesc cu maiorul Franck, spuse o voce cu 
accent nemțesc. 

— La telefon. 

— Aici locotenentul Hesse, domnule maior. 

— Hans, ce s-a întâmplat? 

— Sunt la gară. Michel a parcat duba și a cumpărat un bilet 
pentru Marles. Trenul e pe cale să plece. 

Era exact așa cum bănuia Dieter. Stăncuţele o luaseră înainte 
și-i lăsaseră instrucţiuni lui Michel să vină după ele. Încă mai 
plănuiau să arunce în aer tunelul. Se simţea frustrat că Flick era 
mereu cu un pas înaintea lui. Dar nu-i scăpase complet printre 
degete. Incă mai era pe urmele ei. Avea să o prindă curând. 


VP - 326 


— Urcă-te repede în trenul ăla, îi zise el lui Hans. Ține-te după 
Michel. Ne vedem în Marles. 

— Foarte bine, zise Hans și închise. 

Dieter se întoarse în salon. 

— Sunati la castel și spunețţi-le să ne trimită mașini, le ordonă 
el gestapoviștilor. Predaţi toţi prizonierii sergentului Becker 
pentru interogatoriu. Spuneţi-i să înceapă cu madame. Arătă 
înspre șofer. Tu mă vei duce la Marles! 


CAPITOLUL 47 


În Café de la Gare, situată în apropierea gării, Flick și Paul își 
luau micul dejun, care consta în erzaţ, pâine neagră și cârnaţi cu 
foarte puţină carne în ei. Ruby, Jelly și Greta stăteau la altă 
masă, prefăcându-se că nu-i cunosc. Flick se uita pe strada din 
faţa ei. 

Ştia că Michel era în foarte mare pericol. Se gândise să se 
ducă să-l avertizeze. Putea merge acasă la Moulier - dar ar fi 
nimerit în ghearele gestapoviștilor, care îl urmăreau pe Michel în 
speranţa că avea să-i conducă la ea. Chiar și dacă îl suna pe 
Moulier, ar fi riscat să-i deconspire poziţia unui gestapovist care 
asculta la centrala telefonică. De fapt, se hotărâse că cel mai 
bine era să nu-l contacteze pe Michel direct. Dacă avea 
dreptate, Dieter Franck l-ar fi lăsat pe Michel în libertate până 
când o aresta pe Flick. 

Așa că îi lăsase un mesaj lui Michel prin madame Laperriere. 
Acesta era următorul: 


Michel... 

Sunt absolut sigură că ești urmărit. În locul unde am 
fost noaptea trecută a făcut Gestapoul o razie. 
Probabil că ai fost urmărit în această dimineaţă. 

O să plecăm până când ajungi tu aici și vom trece 
neobservate prin centrul orașului. Parchează duba 
aproape de gară și lasă cheia sub scaunul șoferului. la 
un tren spre Marles. Scapă de urmăritori și întoarce-te. 

Ai grijă - te rog! 

Flick 


VP - 327 


Arde după ce citești. 


Teoretic, era un plan bun, dar așteptase toată dimineaţa în 
tensiune să vadă dacă va merge. 

Apoi, la ora unsprezece, văzu o dubă înaltă venind și parcând 
lângă intrarea în gară. Flick își ţinea respiraţia. Pe o parte scria 
cu litere albe Moulier & Fils - Viandes. 

Michel cobori din mașină, iar Flick răsuflă ușurată. 

Intră în gară. Totul mergea conform planului ei. 

Se uită să vadă dacă îl urmărea cineva, dar era imposibil să-și 
dea seama. Tot timpul veneau oameni la gară - pe jos, pe 
bicicletă, cu mașina - și oricine putea să-l urmărească pe Michel. 

Rămase în cafenea, prefăcându-se că bea acel înlocuitor amar 
de cafea, uitându-se cu atenţie la dubă și încercând să-și dea 
seama dacă era supravegheată. Studia cu privirea oamenii și 
vehiculele care intrau și ieșeau din gară, dar nu observă pe 
nimeni care să se uite la dubă. După un sfert de oră, îi făcu 
semn lui Paul. Se ridicară, își luară valizele și ieșiră din cafenea. 

Flick deschise ușa dubei și se urcă pe scaunul șoferului. Paul 
se duse pe partea cealaltă. Lui Flick îi stătea inima în gât. Dacă 
era o capcană întinsă de gestapoviști, acum ar aresta-o. Scotoci 
în spatele scaunului și găsi o cheie. Porni duba. 

Se uită în jur. Nimeni nu părea să o fi remarcat. 

Ruby, Jelly și Greta ieșiră din cafenea. Flick le făcu un semn 
din cap, dându-le de înţeles că trebuiau să stea în spate. 

Se uită peste umăr. Duba avea rafturi, dulapuri și tăvi pentru 
gheaţă ca să menţină o temperatură scăzută. Totul arăta de 
parcă ar fi fost bine spălat, dar tot se mai simţea un miros vag 
de carne crudă. 

Ușile din spate se deschiseră. Celelalte trei femei își aruncară 
valizele în dubă și apoi se urcară și ele. Ruby trânti ușile. 

Flick băgă în viteza întâi și demară. 

— Am reușit! exclamă Jelly. Slavă cerului! 

Flick schiță un zâmbet. Partea cea grea de-abia acum venea. 

leși din oraș pe drumul spre Sainte-Cecile. Se uită după 
mașini de poliţie și Citroen-uri ale Gestapoului, dar momentan 
se simţea destul de în siguranţă. Inscrisul de pe dubă îi conferea 
autenticitate. Și nu era neobișnuit ca o femeie să conducă un 
asemenea vehicul, când foarte mulți francezi se aflau în lagărele 


VP - 328 


de concentrare în Germania - sau fugiseră în munţi și li se 
alăturaseră partizanilor ca să nu ajungă în lagăre. 

După-amiază ajunseră la Sainte-Cécile. Flick observă ce liniște 
ciudată învăluia străzile franceze la ora prânzului, când oamenii 
acordau atenţie principalei mese a zilei. Conduse până la 
clădirea unde locuia Antoinette. Două porți înalte din lemn 
întredeschise duceau spre o curte interioară. Paul ieși din dubă 
și le deschise, Flick intră cu mașina, iar Paul închise ușile după 
ea. Acum duba nu putea fi văzută din stradă. 

— Vino când fluier, spuse Flick și sări din dubă. 

Se duse la ușa lui Antoinette, în timp ce celelalte femei 
așteptau în dubă. Acum i se părea o eternitate de când bătuse 
ultima oară la această ușă, în urmă cu opt zile, iar Antoinette, 
mătușa lui Michel, ezitase să-i răspundă, fiind speriată de 
împușcăturile din piaţă, dar astăzi veni imediat să-i deschidă ușa 
o femeie slabă între două vârste, îmbrăcată într-o rochie 
galbenă elegantă, dar uzată, din bumbac. Se uită la Flick fără să 
o recunoască: încă mai purta peruca brunetă. Apoi își dădu 
seama cine era. 

— Tu ești! zise ea. Panica i se citea pe faţă. Ce vrei? 

Flick fluieră, apoi o împinse pe Antoinette înăuntru. 

— Nu-ţi face griji, zise ea. O să te legăm, ca să li se pară 
nemților că te-am forțat. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Antoinette cu voce tremurată. 

— Îți explic imediat. Eşti singură? 

— Da. 

— Bine. 

Intrară și celelalte femei, iar Ruby închise ușa apartamentului. 
Se duseră în bucătăria lui Antoinette. Masa era pusă: pâine 
neagră, o salată în care erau niște morcovi tăiaţi, puţină brânză 
și o sticlă de vin fără etichetă. 

— Spune-mi, ce înseamnă asta? întrebă Antoinette din nou. 

— Stai jos, îi zise Flick. Termină-ţi prânzul. 

Se așeză, dar îi zise: 

— Nu pot să mănânc. 

— E foarte simplu, zise Flick. Tu și cu fetele tale nu o să faceţi 
curat la castel în această seară... ci noi. 

Femeia părea șocată. 

— Cum adică? 


VP - 329 


— O să le înștiințăm pe fiecare dintre femeile care sunt de 
serviciu în această seară să treacă pe la tine înainte să plece la 
muncă. Când o să vină, le vom lega și pe ele. Apoi ne vom duce 
noi la castel în locul lor. 

— Nu aveţi cum, nu aveţi permise. 

— Ba avem. 

— Cum...? icni Antoinette. Mi-ai furat permisul! Duminica 
trecută. Credeam că-l rătăcisem. Am avut mult de tras cu 
nemții! 

— lartă-mă dacă te-am băgat în bucluc. 

— Dar va fi mai rău acum - o să aruncaţi în aer castelul! 
Antoinette începu să se vaite. O să mă scoată pe mine vinovată, 
știi cum sunt, și o să mă tortureze. 

Flick scrâșni din dinţi. Știa că Antoinette avea dreptate. 
Gestapoviștii le-ar fi omorât pe adevăratele femei de serviciu ca 
să fie siguri, în caz că știau de plan. 

— O să facem tot ce ne stă în putință să te scoatem 
nevinovată, o liniști Flick. Veţi fi victimele noastre, la fel ca și 
nemții. Oricum, Flick știa că risca. 

— N-o să ne creadă, se văicări Antoinette. O să ne omoare. 

Flick îi spuse cu răceală: 

— Da, îi aruncă ea. De-aia îi zice război. 


CAPITOLUL 48 


Marles era un orășel la est de Reims, de unde începea să urce 
linia ferată în munţi, în drumul ei spre Frankfurt, Stuttgart și 
Nurnberg. Prin tunelul de dincolo de oraș treceau o mulţime de 
vagoane de marfă, care aprovizionau fortele germane de 
ocupaţie din Franța. Distrugerea tunelului avea să-l lase pe 
Rommel fără muniție. 

Orașul arăta ca unul din Bavaria, casele pe jumătate din lemn 
fiind vopsite în culori deschise. Primăria se afla în piaţa cu multă 
vegetație de vizavi de gară. Conducătorul local al Gestapoului 
rechiziţionase biroul primarului, iar acum stătea aplecat 
deasupra unei hărţi cu Dieter Franck și cu căpitanul Bern, care 
se ocupa de paza tunelului. 


VP - 330 


— Am douăzeci de oameni la fiecare capăt al tunelului și un 
alt contingent care patrulează prin jurul muntelui, zise Bern. 
Rezistența ar avea nevoie de efective foarte mari ca să-i 
înfrângă. 

Dieter se încruntă. Potrivit mărturisii lesbienei pe care o 
interogase, Diana Colefield, Flick începuse cu o echipă de șase 
femei, cu ea inclusiv, iar acum dispunea doar de patru. Totuși, 
era posibil să se fi alăturat altei celule sau să fi contactat alți 
membri ai Rezistenței franceze din Marles sau din împrejurimi. 

— Au destui oameni, afirmă el. Francezii cred că va începe 
invazia. 

— Dar e foarte greu ca o asemenea forță să treacă 
neobservată. Până acum n-am remarcat nimic suspect. 

Bern era scund și subţirel, purta ochelari cu lentile groase, 
ceea ce explica de ce fusese repartizat în spatele frontului și nu 
într-o unitate de luptă, dar lui Dieter i se părea un ofițer tânăr 
inteligent și eficient. Dieter lua de bun tot ce îi zicea. 

— Cât de vulnerabil este tunelul la explozii? îl întrebă Dieter. 

— Trece prin rocă solidă. Normal că poate fi distrus, dar o să 
aibă nevoie de cantităţi enorme de dinamită. 

— Au suficientă dinamită. 

— Dar trebuie să o transporte aici - fără ca noi să băgăm de 
seamă. 

— Așa e. Dieter se întoarse spre comandantul gestapovist. Aţi 
primit informaţii despre vehicule neobișnuite sau despre vreun 
grup de oameni care a ajuns în oraș? 

— Deloc. Există un singur hotel în oraș și momentan nu sunt 
clienţi. Oamenii mei au fost prin baruri și restaurante la ora 
prânzului, așa cum fac în fiecare zi, și nu au văzut nimic ieșit din 
comun. 

Căpitanul Bern îi spuse cu fereală: 

— Domnule maior, este posibil ca raportul pe care l-aţi primit, 
în care se vorbea despre atacul asupra tunelului, să fie doar o 
minciună? O diversiune care să vă distragă atenţia de la 
adevărata ţintă? 

Dieter, mânios la culme, începea să-și dea seama de această 
posibilitate. Ştia din experienţă că Flick Clairet era o expertă în 
înșelăciune. Îl păcălise oare din nou? Era prea umilitor să se 
gândească la așa ceva. 


VP - 331 


— Am interogat-o eu însumi pe deţinută și sunt sigur că 
spunea adevărul, îi răspunse Dieter, încercând din răsputeri să 
nu i se simtă furia din voce. Dar ai putea avea dreptate. E 
posibil ca ea să fi fost dezinformată dinadins, ca o măsură de 
precauţie. 

Bern dădu din cap și zise: 

— Vine un tren. 

Dieter se încruntă. Nu auzea nimic. 

— Auzul meu e foarte bun, zise bărbatul zâmbind. Ca să-mi 
compenseze vederea slabă. 

Dieter se gândi că singurul tren care plecase în acea azi din 
Reims spre Marles fusese cel de la unsprezece, așa că Michel și 
locotenentul Hesse trebuiau să fie în următorul. 

Comandantul gestapovist se duse la fereastră. 

— E un tren care vine dinspre vest, zise el. Omul 
dumneavoastră vine din est, parcă așa aţi zis. 

Dieter dădu din cap că da. 

— De fapt, cred că vin două trenuri, unul din fiecare direcţie, 
spuse Bern. 

Comandantul se uită în altă parte. 

— Ai dreptate, așa e. 

Cei trei bărbaţi ieșiră în piaţă. Şoferul lui Dieter, care se 
sprijinea de capota Citroen-ului, luă poziţie de drepţi și-și stinse 
ţigara. Lângă el era un gestapovist pe motocicletă, care era 
gata să-l ţină din nou sub observaţie pe Michel. 

Merseră până la intrarea în gară. 

— Mai există o ieșire? îl întrebă Dieter pe gestapovist. 

— Nu. 

Așteptară câtva timp. 

— Aţi auzit ultimele știri? 

— Nu, ce anume? 

— Roma a căzut. 

— O, Doamne! 

— Armata SUA a ajuns în Piazza Venezia ieri, la șapte seara. 

Ca ofiter cu un grad mai mare, Dieter simțea că e datoria lui 
să le ridice celorlalți moralul. 

— Sunt vești proaste, dar nu neașteptate, zise el. Totuși, Italia 
nu e Franţa. Dacă încearcă să ne invadeze, o să aibă parte deo 
surpriză neplăcută. Spera să aibă dreptate. 


VP - 332 


Trenul care venea dinspre vest ajunse primul. În timp ce 
pasagerii își dădeau jos bagajele și coborau pe peron, sosi în 
staţie și trenul dinspre est. Un grup de persoane așteptau la 
intrarea în gară. Dieter se uită pe furiș la fiecare dintre ei, 
întrebându-se dacă cei din Rezistenţa locală îl așteptau pe 
Michel. Nu remarcă nicio persoană suspectă. 

Un filtru al Gestapoului se afla lângă bariera unde se plăteau 
biletele. Comandantul gestapovist se alătură oamenilor săi. 
Căpitanul Bern se sprijinea de un stâlp, încercând să nu iasă 
prea mult în evidenţă. Dieter se întoarse la mașina lui și se 
așeză în spate, uitându-se în direcţia gării. 

Ce ar face dacă avea dreptate căpitanul Bern, iar planul cu 
tunelul fusese o diversiune? Perspectivele erau sumbre. Trebuia 
să ia în calcul alte opţiuni. Ce alte ţinte militare erau în 
apropiere de Reims? Castelul de la Sainte-Cecile era clar una, 
dar cei din Rezistență nu reușiseră să îl distrugă săptămâna 
trecută - cu siguranţă că nu ar încerca din nou atât de devreme. 
Mai exista o bază militară la nord de oraș, niște depouri de cale 
ferată între Reims și Paris... 

Nu așa trebuia să procedeze. Simpla intuiţie nu avea să-i fie 
de folos. Avea nevoie de informații concrete. 

Il putea interoga pe Michel chiar acum, în momentul în care 
cobora din tren putea să-i smulgă unghiile una câte una până 
vorbea - dar oare cunoștea Michel adevăratul plan? Putea să-i 
dezvăluie orice, crezând că e adevărat, ca și Diana. Mai bine îl 
urmărea până când se întâlnea cu Flick. Ea cunoștea ţinta. Ea 
era singura pe care trebuia să o interogheze. 

Dieter aștepta cu nerăbdare, în timp ce actele pasagerilor 
erau verificate, iar aceștia ieșeau unul câte unul. Se auzi un 
fluierat, iar trenul care venea din vest intră în gară. Coborâră și 
mai mulţi pasageri: zece, douăzeci, treizeci. Trenul dinspre est 
se urni din loc. 

Apoi Hans Hesse ieși din gară. 

— Ce naiba? se întrebă Dieter. 

Hans se uită prin piață, văzu Citroen-ul și alergă înspre el. 

Dieter ieși din mașină. 

— Ce s-a întâmplat, unde e? întrebă Hans. 

— Ce vrei să spui? ţipă Dieter furios. Îl urmăreai! 


VP - 333 


— Asta am și făcut! A coborât din tren. L-am pierdut din 
vedere când stătea la rând la filtru. După o vreme, m-am 
îngrijorat și am luat-o înainte, dar o zbughise deja. 

— Să se fi urcat în tren? 

— Nu - l-am urmărit până am ieșit de pe peron. 

— Să se fi urcat în celălalt tren? 

Hans rămase cu gura deschisă. 

— L-am pierdut din vedere când treceam de capătul 
peronului, unde staţiona trenul pentru Reims... 

— Asta e, zise Dieter. La naiba! Se întoarce la Reims. El e doar 
momeala. Toată această călătorie a fost o diversiune. Era foarte 
furios că fusese tras pe sfoară. 

— Ce facem acum? 

— Îl luăm urma și ne ţinem iar după el. Tot mai cred că o să 
ne ducă la Flick Clairet. Urcă în mașină, să mergem! 


CAPITOLUL 49 


Lui Flick îi venea cu greu să creadă că ajunsese atât de 
departe. Patru dintre cele șase Stăncuțe de la început nu 
fuseseră prinse, în ciuda unui adversar redutabil și a norocului 
schimbător, iar acum se aflau în bucătăria lui Antoinette, la 
câțiva pași de piața din Sainte-Cécile, chiar sub nasul 
gestapoviștilor. În zece minute vor ajunge la poarta castelului. 

Antoinette și patru dintre cele cinci femei de serviciu erau 
legate fedeleș de scaunele din bucătărie. Paul le pusese tuturor 
căluș la gură, mai puţin lui Antoinette. Fiecare femeie venise cu 
un coșuleț sau plasă de rafie care conţinea mâncare și băutură - 
pâine, cartofi, pește și o sticlă cu vin sau erzaţ - pe care aveau 
să le consume în timpul pauzei de la 21:30, neavând voie să se 
ducă la cantina pe care o foloseau nemții. Acum Stăncuţele 
goleau plasele cu repeziciune și le umpleau cu ce aveau nevoie 
pentru a duce planul la bun sfârșit: lanterne electrice, pistoale, 
muniţie și explozibili din plastic în batoane de două sute de 
grame fiecare. Valizele fiecărei Stăncuţe, în care se aflase până 
acum încărcătura, ar fi arătat ciudat în mâinile unor femei de 
serviciu care se duceau la lucru. 


VP - 334 


Flick își dădu repede seama că gentile femeilor nu erau 
suficient de încăpătoare. Chiar ea avea un pistol-mitralieră Sten 
cu amortizor, iar fiecare dintre cele trei părţi componente era 
lungă de treizeci de centimetri. Jelly avea șaisprezece 
detonatoare într-un cilindru antișoc, o bombă incendiară și un 
dispozitiv chimic care genera oxigen pentru a alimenta focul în 
spaţii închise, ca, de pildă, într-un buncăr. După ce vârâră 
armele și muniţiile în genţi, trebuiră să le ascundă printre 
mâncarea femeilor de serviciu. Nu era destul loc. 

— La naiba! exclamă Flick iritată. Antoinette, ai genţi mari pe 
aici? 

— Ce vrei să spui? 

— Genţi, genţi mari, în genul sacoșelor de cumpărături, 
trebuie să ai câteva. 

— E una în cămară pe care o folosesc când cumpăr legume. 

Flick găsi un coș dreptunghiular ieftin din răchită. 

— E perfect, zise ea. Mai ai câteva ca ăsta? 

— Nu, de ce să am două? 

Flick avea nevoie de patru. 

Se auzi o bătaie în ușă. Flick se duse la ușă. O femeie într-o 
salopetă înflorată și cu o bonetă pe cap stătea acolo: ultima 
femeie de serviciu. 

— Bună seara, îi zise Flick. 

Femeia ezită, surprinsă să vadă o străină. 

— Antoinette e aici? Am primit un bilet... 

Flick îi zâmbi ca s-o calmeze. 

— În bucătărie. Vă rog, intraţi. 

Femeia intră în apartamentul pe care-l cunoștea atât de bine 
și se duse în bucătărie, unde se opri și ţipă înfricoșată. 

— Nu-ţi fie frică, Françoise, îi zise Antoinette. Ne leagă pentru 
ca nemţii să nu-și dea seama că am ajutat Rezistenţa. 

Flick îi luă femeii sacoșa. Era din rafie - ideală pentru o 
franzelă și o sticlă, dar nu și pentru Flick. 

Acest detaliu minor îi crea probleme lui Flick cu câteva minute 
înainte de declanșarea misiunii. Nu putea să meargă înainte cu 
planul până nu rezolva problema aceasta. Încercă să gândească 
la rece, apoi îi zise lui Antoinette: 

— De unde ai coșul? 

— De la magazinul de vizavi. Poţi să-l vezi de la fereastră. 


VP - 335 


Ferestrele erau deschise, căci era o seară călduroasă, dar 
jaluzelele erau trase ca să fie umbră. Flick dădu puţin la o parte 
una din jaluzele și se uită pe rue du Château. Pe partea cealaltă 
a străzii era un magazin unde se vindeau lumânări, lemne de 
foc, mături și cârlige de rufe. Se întoarse spre Ruby: 

— Du-te și mai cumpără trei sacoșe. Repede! 

Ruby se îndreptă spre ușă. 

— Dacă poţi, ia diferite mărimi și culori. Flick se temea că 
sacoșele vor atrage atenţia dacă arătau toate la fel. 

— Bine. 

Paul o legă pe ultima dintre femeile de serviciu și îi puse căluș 
în gură. li părea rău, dar era necesar, iar ea nu se împotrivi. 

Flick le dădu permisele de intrare lui Jelly și Gretei. Nu o 
făcuse până în ultima clipă, pentru că dacă vreuna din Stăncuţe 
ar fi fost prinsă, misiunea ar fi fost compromisă. Se duse la 
fereastră cu permisul lui Ruby în mână. 

Ruby ieșea din magazin cu trei coșuri de culori diferite. Flick 
se simţi ușurată. Se uită la ceas: era șapte fără două minute. 

Apoi se întâmplă o nenorocire. 

Pe când Ruby se pregătea să traverseze strada, se apropie de 
ea un bărbat în uniformă militară. Purta o cămașă albastră de 
pânză cu buzunare, o cravată albastru-închis, o beretă și 
pantaloni închiși la culoare vârâţi în cizmele înalte. Flick 
recunoscu uniforma miliției franceze, care făcea treaba murdară 
a regimului. 

— O, nu! exclamă ea. 

Ca și în Gestapo, în miliția franceză intrau idioţii și brutele 
care nu fuseseră acceptați în poliţie. Ofițerii erau versiunile lor 
mai educate, patrioţi snobi care vorbeau despre gloria Franţei și 
care-și trimiteau patrulele să-i aresteze pe copiii evrei ascunși 
prin pivnițe. 

Paul se apropie și se uită peste umărul lui Flick. 

— La naiba, e un afurisit de miliţian, zise el. 

Flick încercă să se gândească repede la o soluţie. Să fie o 
coincidență sau o operaţiune organizată împotriva Stăncuţelor? 
Cei din miliţie erau niște băgăreţi care se bucurau că puteau să-i 
hărţuiască pe propriii concetățeni. Opreau persoanele care nu le 
plăceau, le cercetau documentele și apoi căutau un motiv să-i 
aresteze. Oare interogatoriul la care era supusă Ruby se datora 
unui asemenea incident? Flick spera că da. Dacă poliţia oprea 


VP - 336 


pe toată lumea pe străzile din Sainte-Cécile, Stăncuţțele nu vor 
ajunge niciodată la castel. 

Miliţianul începu s-o interogheze agresiv pe Ruby. Flick nu 
auzea bine, dar distinse cuvintele „corcitură” și „negru”, iar ea 
își închipui că bărbatul o acuza pe Ruby cea închisă la culoare că 
era ţigancă. Ruby scoase actele. Bărbatul se uită peste ele, apoi 
continuă să o interogheze fără să i le mai dea înapoi. 

Paul scoase pistolul. 

— Pune-l la loc, îi ordonă Flick. 

— Doar n-o să-l lași s-o aresteze? 

— Ba da, îi zise Flick cu răceală. Dacă începem să tragem, 
suntem terminaţi - misiunea e pe butuci, indiferent ce se 
întâmplă. Viaţa lui Ruby nu este la fel de importantă ca 
distrugerea centralei telefonice. Pune la loc afurisita aia de 
armă. 

Paul puse la loc pistolul în tocul din talie. 

Schimbul de replici dintre Ruby și miliţian deveni aprins. Flick 
se uita cu emoție la Ruby cum muta cele trei coșuri în mâna 
stângă, iar cu dreapta se căuta în buzunarul de la pelerină. 
Bărbatul o apucă pe Ruby de umărul stâng ca s-o aresteze. 

Ruby se mișcă rapid. Lăsă jos coșurile. Avea în mâna dreaptă 
un cuţit. Făcu un pas înainte și mânui cuțitul de la șold cu 
putere, înfigând lama prin cămașa lui, chiar sub coaste, vrând 
să-i străpungă inima. 

— Futu-i, spuse Flick. 

Bărbatul scoase un urlet care se transformă imediat într-un 
gâlgâit sinistru. Ruby își trase cuțitul din el și-l înfipse din nou, 
de această dată lateral. El își dădu capul pe spate și ţipă încet 
de durere. 

Flick se gândi la ce se va întâmpla. Dacă reușea să ascundă 
repede cadavrul, ar fi putut scăpa basma curată. Oare văzuse 
cineva că fusese înjunghiat? Flick nu putea să se uite afară din 
cauza jaluzelelor. Le dădu deoparte și se aplecă. În stânga, rue 
du Château părea părăsită, în afara unui camion parcat și a unui 
câine care dormea pe o treaptă. In cealaltă parte văzu venind 
trei tineri în uniforme de polițiști, doi bărbaţi și o femeie. 
Trebuiau să fie gestapoviști de la castel. 

Miliţianul căzu la pământ, din gură curgându-i sânge. 

Înainte ca Flick să o poată avertiza, cei doi gestapoviști se 
mișcară repede și o înșfăcară pe Ruby de braţe. 


VP - 337 


Flick își trase repede capul înăuntru și închise jaluzelele. Ruby 
era pierdută. 

Se uita acum printr-o despărțitură din jaluzele. Unul dintre 
gestapoviști îi zdrobi lui Ruby mâna dreaptă de peretele 
magazinului până când scăpă cuțitul. Fata se aplecă deasupra 
miliţianului care sângera. Îi înălță capul și îi vorbi, apoi le zise 
ceva celor doi bărbaţi. Schimbară rapid câteva cuvinte între ei. 
Fata intră în magazin și ieși cu proprietarul, care avea pe el un 
şort alb. Acesta se aplecă deasupra miliţianului, apoi se ridică 
din nou, citindu-i-se pe chip dezgustul - Flick nu era sigură dacă 
îi era silă de răni sau de uniformele celor trei. Fata fugi în 
direcţia castelului ca să ceară ajutor; iar cei doi o urmară, cu 
Ruby între ei. 

— Paul, du-te și ia coșurile pe care le-a scăpat Ruby, îi zise 
Flick. 

— Da, să trăiţi, îi zise Paul fără să ezite și plecă. 

Flick îl văzu ieșind în stradă și traversând. Ce avea să spună 
proprietarul? Bărbatul îi aruncă o privire lui Paul și zise ceva, 
Paul nu-i răspunse, dar se aplecă, luă repede cele trei coșuri și 
se întoarse. 

Proprietarul se uită cu atenţie la Paul, iar Flick îi citi gândurile: 
întâi șocat de nesimţirea lui Paul, pe urmă mirat, căutând o 
posibilă explicaţie, apoi începând să înţeleagă. 

— Să ne mișcăm repede, îi zise Flick lui Paul când îl văzu 
intrând în bucătărie. Umple coșurile și s-o luăm din loc! Vreau să 
trecem de filtru cât timp sunt gărzile ocupate cu Ruby. 

Îngrămădi repede în coș o lanternă puternică, pistolul- 
mitralieră dezasamblat, șase cartușe de calibrul 32 și partea ei 
de explozibil. Pistolul și cuțitul le avea în buzunare. Acoperi cu o 
pânză armele din coș și puse deasupra o felie unsă cu pateu 
vegetal și învelită în staniol. 

— Dacă se uită prin coșuri gărzile de la castel? o întrebă Jelly. 

— Atunci suntem terminate, îi răspunse Flick. O să încercăm 
să anihilăm câţi mai mulţi dușmani cu putință. Să nu-i lași pe 
naziști să te prindă vie. 

— O, Doamne, exclamă Jelly, dar cercetă cu atenţie muniţia 
din pistol și o împinse cu un clic hotărât. 

Clopotul bisericii bătu ora șapte. 

Erau pregătite. 


VP - 338 


— Cu siguranţă că cineva își va da seama că sunt doar trei 
femei de serviciu în loc de șase, îi zise Flick lui Paul. Antoinette 
este cea care le supraveghează, așa că poate o vor întreba pe 
ea ce s-a întâmplat. Dacă vine cineva aici, va trebui să-l împuști. 

— În regulă. 

Flick îl sărută pe Paul pe gură apăsat, apoi plecă, cu Greta și 
Jelly după ea. 

Pe partea cealaltă a străzii, proprietarul magazinului se uita 
impasibil la miliţianul care murea. Aruncă o privire către cele 
trei femei. Flick bănuia că începuse să repete răspunsurile la 
întrebările ce i se vor pune: „Nu am văzut nimic. Nu mai era 
nimeni acolo”. 

Cele trei Stăncuțe care mai rămăseseră se îndreptară spre 
piaţă. Flick le impuse un ritm rapid, căci voia să ajungă la castel 
cât mai repede cu putință. Deja vedea porțile în faţa ei. 

În partea opusă a pieţei. Ruby și cei doi care o arestaseră 
intrau în castel. Ei bine, se gândi Flick, măcar Ruby e înăuntru. 

Stăncuțele ajunseră în capătul străzii și intrară în piaţă. 
Fereastra de la Cafe des Sports, făcută ţăndări în timpul 
împușcăturilor de săptămâna trecută, era acoperită cu scânduri. 
Două gărzi de la castel traversară piaţa în fugă, înarmate cu 
mitraliere, făcând zgomot cu cizmele pe pavaj; se duceau cu 
siguranţă la miliţianul rănit. Nu le luară în seamă pe femeile de 
serviciu, care se dădură din faţa lor. 

Flick ajunse la poartă. Aici era periculos. 

Mai era un gardian. Se tot uita peste capul lui Flick la 
camarazii săi care traversau piaţa. Omul aruncă o privire la 
permisul lui Flick și-i făcu semn să intre. Ea trecu de poartă, apoi 
se întoarse ca să le aștepte pe celelalte. 

Greta ajunse în faţa gardianului, iar el făcu la fel. Era mai 
interesat de ce întâmpla pe rue du Château. 

Flick tocmai se gândea că scăpaseră ca prin urechile acului, 
când soldatul îi verifică permisul lui Jelly și se uită în coșul ei. 

— Ceva miroase foarte bine, zise el. 

Flick își ţinu respirația. 

— Cârnaţii pentru cină, spuse Jelly. Ai simţit miros de usturoi. 

Îi făcu semn să treacă și se uită din nou în piaţă. 

Cele trei Stăncuţțe merseră pe alee, urcară treptele și intrară 
în cele din urmă în castel. 


VP - 339 


CAPITOLUL 50 


Dieter își petrecu toată după-amiaza urmărind trenul, 
oprindu-se ori de câte ori făcea o haltă într-un cătun izolat, ca 
nu cumva să coboare Michel. Era sigur că-și pierde vremea și că 
Michel era o momeală, dar nu avea altă soluţie. Nu avea alt fir în 
afară de Michel. Era disperat. 

Michel merse cu trenul până la Reims. 

În timp ce stătea în mașină lângă o clădire bombardată din 
apropierea gării din Reims, așteptându-l pe Michel să iasă, lui 
Dieter nu-i dădea pace presimţirea sumbră că va eșua. Oare 
unde dăduse greș? Credea că făcuse tot ce-i stătuse în puteri - 
dar nimic nu funcţionase. 

Dacă nu reușea nimic urmărindu-l pe Michel? La un moment 
dat, Dieter trebuia să-și limiteze pierderile și să-l interogheze pe 
Michel. Dar oare cât timp avea la dispoziţie? In noaptea asta era 
lună plină, dar furtună în Canalul Mânecii. Poate că Aliaţii amână 
invazia - sau decid să riște. Peste câteva ore, avea să fie prea 
târziu. 

Michel ajunsese la gară în această dimineaţă într-o dubă 
împrumutată de la Philippe Moulier, furnizorul de carne, iar 
Dieter se uita după ea, dar nu o vedea. Bănuia că duba fusese 
lăsată aici ca să o ia Flick Clairet. Dar acum putea fi oriunde pe 
o rază de o sută șaizeci de kilometri. Se învinovăţea pentru că 
nu pusese pe cineva să păzească duba. 

Acum se gândea cum să-l interogheze pe Michel. Punctul lui 
slab era probabil Gilberte. Fata se afla într-o celulă a castelului, 
întrebându-se ce se va întâmpla cu ea. Va sta acolo până când 
Dieter avea să termine cu ea; apoi va fi executată sau trimisă 
într-un lagăr de concentrare din Germania. Cum putea fi folosită 
ca să-l facă pe Michel să vorbească - și asta repede? 

Dieter se gândi la lagărele de concentrare din Germania. 
Aplecându-se, îi spuse șoferului: 

— Când gestapoviștii îi trimiteau pe prizonieri în Germania, 
foloseau trenul, nu? 

— Da, domnule. 

— E adevărat că îi îngrămădeau în vagoanele pentru vite? 

— Da, da, domnule, e exact ce le trebuie gunoaielor ăstora de 
comuniști și evrei. 


VP - 340 


— Și de unde pleacă? 

— De-aici din Reims. Trenul de la Paris oprește aici. 

— Și cât de des circulă aceste trenuri? 

— E câte unul aproape în fiecare zi. Pleacă din Paris după- 
amiaza târziu și ajunge aici în jur de opt seara, dacă n-are 
întârziere. 

Dieter nu mai avu timp să se gândească, pentru că îl văzu pe 
Michel ieșind din gară. La zece metri în spatele lui era Hans 
Hesse. Ajunseră la Dieter de pe partea cealaltă a străzii. 

Șoferul lui Dieter porni motorul. 

Dieter se foi pe scaun ca să-i vadă mai bine pe Michel și pe 
Hans. 

Trecură de Dieter. Apoi, spre surprinderea lui Dieter, Michel 
se îndreptă spre aleea de lângă Cafe de la Gare. 

Hans grăbi pasul și o luă și el pe acolo un minut mai târziu. 

Dieter se încruntă. Oare încerca Michel să scape de 
urmăritori? 

Hans apăru de pe alee, se uită în jur cu o expresie îngrijorată 
pe chip. Nu era multă lume pe trotuar, ci doar câţiva turiști care 
mergeau sau plecau de la gară și ultimii funcţionari care se 
duceau spre casă. Hans înjură și se întoarse din nou pe alee. 

Dieter scoase un geamăt. Hans îl pierduse pe Michel. 

Acesta era cel mai mare necaz în care intrase Dieter de la 
bătălia din Alam Halfa încoace, când, din cauza informaţiilor 
eronate, Rommel suferise o înfrângere. Acesta fusese punctul 
de cotitură al războiului nord-african. Dieter se ruga ca aceasta 
să nu fie o situaţie decisivă pentru Europa. 

Pe când se uita deznădăjduit la capătul aleii, Michel ieși pe 
ușa din faţă a cafenelei. 

Dieter era din nou optimist. Michel scăpase de Hans, dar nu 
știa că-l mai urmărea cineva. Nu era încă totul pierdut. 

Michel traversă strada, luând-o la fugă și întorcându-se în 
direcţia de unde venise - înspre Dieter, care era în mașină. 

Dieter se gândi cu repeziciune. Dacă încerca să se ţină după 
Michel, atunci trebuia și el să alerge, iar omul și-ar fi dat seama 
că îl urmărea. Nu era bine: nu-l va mai urmări. Era timpul să 
pună mâna pe Michel. 

Michel alerga pe trotuar, dându-i la o parte pe ceilalţi 
trecători. Fugea ciudat, din cauza rănii de glonţ, dar se mișca 
repede, și ajunse de îndată lângă mașina lui Dieter. 


VP - 341 


Dieter luă o hotărâre. 

Deschise ușa de la mașină. 

Când Michel ajunse în dreptul său, Dieter ieși din mașină și 
lăsă portiera deschisă ca să îngusteze și mai mult porțiunea de 
trotuar rămasă. Michel evită obstacolul. Dieter întinse un picior. 
Michel se împiedică și zbură prin aer. Fiind un tip masiv, căzu cu 
toată greutatea pe trotuar. 

Dieter scoase pistolul și trase piedica. 

Michel rămase pe jos o secundă, complet șocat. Apoi încercă 
să se ridice, deși era amețit. 

Dieter puse butoiașul pistolului la tâmpla lui Michel. 

— Nu te ridica, îi spuse el în franceză. 

Şoferul luă niște cătușe din portbagaj, îi imobiliză încheieturile 
și-l aruncă pe bancheta din spate a mașinii. 

Hans apăru din nou, părând deznădăjduit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A intrat pe ușa din spate a Cafe de la Gare și a ieșit prin 
față, îi explică Dieter. 

— Și acum? îl întrebă Hans ușurat. 

— Vino cu mine la gară. Dieter se întoarse spre șofer. Ai o 
armă? 

— Da, domnule. 

— Fii cu ochii pe el. Dacă încearcă să scape, împușcă-l în 
picioare. 

— Da, domnule. 

Dieter și Hans se duseră repede spre gară. Dieter îl luă tare 
pe un muncitor de la căile ferate: 

— Vreau să-l văd pe șeful de gară imediat. 

Bărbatul părea ursuz, dar îi zise: 

— Vă duc la biroul lui. 

Șeful de gară era îmbrăcat cu o haină neagră și o vestă, 
pantaloni cu dungi, care alcătuiau o uniformă elegantă, dar 
demodată, uzată la coate și genunchi. Işi ţinea pălăria pe cap 
chiar și la birou. Era speriat de vizita unui înalt oficial german. 

— Ce pot să fac pentru dumneavoastră? îi spuse el zâmbind 
timorat. 

— Așteptaţi azi un tren cu deţinuţi de la Paris? 

— Da, la opt seara, ca de obicei. 

— Când sosește, ţineți-l aici până vă zic eu. Am un deţinut 
special pe care vreau să-l urc în acest tren. 


VP - 342 


— Foarte bine. Dacă aș putea vedea o autorizaţie scrisă... 

— Bineînţeles. O să aranjez. Faceţi ceva în privinţa deţinuţilor 
cât staționează trenul? 

— Câteodată spălăm vagoanele cu furtunul. Se folosesc 
vagoane de vite, așa că nu sunt toalete în tren, și sincer, devine 
destul de neplăcut, dar nu vreau să critic... 

— Nu curăţaţi vagoanele în această noapte, s-a înţeles? 

— Bineînţeles. 

— Mai faceţi și altceva? 

Bărbatul ezită. 

— Nu. 

Se simţea vinovat pentru ceva. Dieter putea să-și dea seama 
despre ce era vorba. 

— Haide, spune odată, n-o să te pedepsesc. 

— Câteodată muncitorilor de la căi ferate li se face milă de 
prizonieri și le dau apă. Practic, nu au voie, dar... 

— Azi nu li se va da apă. 

— Am înţeles. 

Dieter se întoarse spre Hans: 

— Vreau să-l duci pe Michel Clairet la secţia de poliţie și să-l 
închizi într-o celulă, apoi adu-l din nou la gară și asigură-te că 
ordinele mele sunt respectate. 

— Bineînţeles, domnule maior. 

Dieter ridică receptorul telefonului de pe biroul șefului de 
gară. 

— Faceţi-mi legătura cu castelul Sainte-Cécile. Apoi ceru cu 
Weber. Este o femeie în celule pe care o cheamă Gilberte. 

— Știu, zise Weber. Drăguţă fată. 

Dieter se întreba de ce Weber era atât de mulțumit de el. 

— Te rog trimite-o cu o mașină la gara din Reims. Acolo e 
locotenentul Hesse, o să se ocupe el de ea. 

— Bine, zise Weber. Așteaptă puţin! Luă telefonul de la gură 
ca să stea de vorbă cu cineva din cameră, dând ordine ca 
Gilberte să fie mutată. Dieter aștepta nerăbdător. Weber intră 
din nou pe fir. Am aranjat totul. 

— Mersi... 

— Nu închide. Am vești pentru tine. 

De aceea părea așa vesel. 

— Continuă, îi zise Dieter. 

— Am capturat un agent al forțelor aliate. 


VP - 343 


— Ce? întrebă Dieter. Era un noroc porcesc. Când? 

— Acum câteva minute. 

— Unde, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Chiar aici în Sainte-Cecile. 

— Cum s-a întâmplat? 

— A atacat un miliţian, iar trei dintre oamenii mei luminați au 
asistat la omor. Au avut prezenţa de spirit s-o aresteze pe 
făptașă, care avea asupra ei un Colt automat. 

— Ai spus „s-o aresteze”? Agentul e femeie? 

— Da. 

Era clar. Stăncuţele erau la Sainte-Cécile. Castelul era ţinta 
lor. 

— Weber, ascultă-mă, îi spuse Dieter. Cred că face parte din 
echipa de sabotori care vor să atace castelul. 

— Au mai încercat și înainte, zise Weber. Și le-am arătat noi. 

Dieter făcea eforturi să se controleze. 

— Așa a fost, dar poate că acum sunt mai șireți. Ți-aș putea 
sugera să întărești măsurile de siguranță? Dublează numărul 
gărzilor, percheziţionează castelul și interoghează tot personalul 
străin din clădire. 

— Am dat ordine în acest sens. 

Dieter nu prea credea că Weber se gândise la înăsprirea 
măsurilor de siguranță, dar nu conta, atâta timp cât o făcea 
acum. 

Dieter se gândi o clipă dacă să anuleze ordinele care îi vizau 
pe Gilberte și pe Michel, dar decise să nu. Trebuia să-l 
interogheze pe Michel până dimineaţa. 

— Mă voi întoarce imediat la Sainte-Cecile, îi zise el lui Weber. 

— Cum dorești, îi zise Weber pe un ton relaxat, insinuând că 
se putea descurca foarte bine și fără ajutorul lui Dieter. 

— Trebuie să o interoghez pe noua prizonieră. 

— Am și început deja. Sergentul Becker o îmblânzește acum. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! O vreau conștientă și în stare 
să vorbească. 

— Bineînţeles. 

— Te rog, Weber, nu ai voie să greșești. Te rog să-l ţii în frâu 
pe Becker până ajung acolo. 

— Bine, Franck. O să am grijă să nu exagereze. 

— Mulţumesc. Vin cât de repede pot. 

Dieter puse receptorul în furcă. 


VP - 344 


CAPITOLUL 51 


Flick se opri la intrarea în holul impozant al castelului. Inima îi 
bătea repede și simţea că o cuprinde teama. Era în vizuina 
dușmanului. Dacă era prinsă, nimeni nu o mai putea salva. 

Se uită prin cameră. Telefoanele și pupitrele de comandă 
fuseseră instalate în șiruri ordonate, ca niște soldăţei, arătând 
deplasat în contrast cu măreţia vechilor pereţi zugrăviți în roz și 
verde și cu heruvimi bucălaţi pictaţi pe tavan. Un maldăr de 
cabluri se întindeau pe podeaua din marmură care arăta ca o 
tablă de șah, ca funiile desfășurate pe puntea unei corăbii. 

Patruzeci de operatori vorbeau cu toţii în același timp. Cei 
care erau mai aproape se uitau la nou-venite. Flick văzu o fată 
care îi spunea ceva tipei de lângă ea și arăta spre ea. Toate 
operatoarele erau din Reims și din zona limitrofă, majoritatea 
chiar din Sainte-Cecile, așa că le cunoșteau pe cele care făceau 
de obicei curat și și-ar fi dat seama dacă Stăncuţele nu erau de 
prin partea locului. Dar Flick era sigură că nu le vor spune nimic 
nemților. 

__ Se orientă rapid, amintindu-și de planul schițat de Antoinette. 
In stânga ei se afla aripa de vest, care fusese bombardată și 
dezafectată acum. O luă la dreapta și le făcu loc lui Jelly și 
Gretei printr-o pereche de uși înalte care dădeau în aripa de est. 

Dintr-o încăpere se ajungea în alta, iar toate erau foste săli de 
primire, acum pline de panouri de comandă și echipamente care 
scoteau tot felul de sunete când erau formate numere. Flick nu 
știa dacă femeile de serviciu le salutau de obicei pe telefoniste 
sau treceau pe lângă ele în tăcere: francezii dădeau tot timpul 
bună ziua, dar aici conduceau nemţii. Le zâmbi vag și evită să le 
privească în ochi. 

In cea de-a treia sală, o supraveghetoare nemţoaică în 
uniformă stătea la un birou. Flick o ignoră, dar femeia o întrebă: 

— Unde e Antoinette? 

Flick îi răspunse fără să se oprească din mers. 

— Vine. Simțţea tremurul din propria voce și spera ca 
supraveghetoarea să nu-și fi dat seama. 

Femeia se uită la ceas. Era 19:05. 

— Aţi întârziat. 


VP - 345 


— Îmi pare foarte rău, doamnă, începem chiar acum. Flick 
intră grăbită în cealaltă încăpere. 

Aștepta cu inima strânsă ca din clipă în clipă să o cheme din 
nou pe un ton ridicat, dar nu se auzi nimic, așa că răsuflă 
ușurată și merse înainte, cu Greta și Jelly în spatele ei. 

La capătul aripii estice era o scară care ducea la birouri sau la 
subsol. Stăncuţele se îndreptau spre subsol, dar întâi trebuiau 
să se pregătească. 

O luară la stânga și se duseră în aripa de serviciu. Urmând 
planul lui Antoinette, găsiră o cameră mică unde erau 
depozitate materiale de curățenie: mopuri, găleți, mături și 
containere de gunoi, plus halatele maro din bumbac pe care 
femeile trebuiau să le poarte la serviciu. Flick închise ușa. 

— Până aici n-au fost probleme, spuse Flick. 

— Mi-e atât de frică! zise Greta. Era palidă și tremura. Nu cred 
să pot continua. 

Flick îi zâmbi ca să o liniștească. 

— N-ai să păţești nimic, îi zise ea. Să mergem mai departe. 
Puneți toate lucrurile în găleți. 

Jelly începu să mute explozibilii într-o găleată, iar după o clipă 
de ezitare Greta făcu la fel. Flick își asamblă pistolul-mitralieră 
fără pat, reducându-i dimensiunile cu treizeci de centimetri, ca 
să fie mai ușor de ascuns. li puse amortizorul și poziţionă 
selectorul pe foc cu foc. Când folosea amortizorul, camera 
cartușului trebuia încărcată manual înaintea fiecărei 
împușcături. 

Işi puse arma la curea. Apoi trase salopeta pe ea. Nu se vedea 
arma. Lăsă nasturii desfăcuţi ca să poată să apuce arma mai 
repede. Și celelalte două își îmbrăcară halatele, ascunzând 
armele și muniţia care era în buzunare. 

Erau aproape gata să coboare la subsol. Totuși, era o zonă 
bine păzită, un gardian stătea la ușă, iar personalul francez nu 
avea voie acolo - germanii făceau ei înșiși curat. Înainte să intre, 
Stăncuțele vor crea puţină confuzie. 

Erau gata să plece din cameră când un ofițer german 
deschise ușa. 

— Permisele! zbieră el. 

Flick era încordată. Se așteptase la un fel de alertă de 
securitate. Gestapoviștii își dăduseră seama că Ruby era agent 
al forțelor aliate - nimeni altcineva nu avea un pistol și un cuțit 


VP - 346 


asupra lui - și era logic să-și ia măsuri sporite de prevedere la 
castel. Totuși, sperase că gestapoviștii să se miște mai încet și 
să nu îi perturbe misiunea. Această dorință nu-i fusese 
îndeplinită. Probabil că verificau de două ori personalului francez 
din clădire. 

— Repede! îi spuse bărbatul nerăbdător. Era un locotenent 
gestapovist, căci Flick îi văzu gradele de pe uniformă. Îşi scoase 
permisul. El se uită cu atenţie, comparând poza cu fața ei, apoi 
i-l dădu înapoi. La fel a făcut cu Jelly și cu Greta. Trebuie să vă 
percheziționez, zise el. Se uită în găleata lui Jelly. 

In spatele lui, Flick își scoase mitraliera de sub halat. 

Ofițerul se încruntă și scoase mitraliera din găleata lui Jelly. 

Flick trase piedica de la pistol. 

Ofițerul scoase capacul mitralierei. Fu foarte uimit când văzu 
detonatoarele. 

Flick îl împușcă în spate. 

Totuși, amortizorul nu era foarte eficient, iar împușcătura făcu 
un zgomot ca de carte scăpată pe jos. 

Locotenentul tresări și căzu secerat la pământ. 

Flick scoase cartușul și îl mai împușcă o dată în cap, ca să fie 
sigură. 

Incărcă iar un cartuș și puse din nou pistolul sub halat. 

Jelly trase cadavrul la perete și-l ascunse în spatele ușii, unde 
nu avea să fie văzut de cineva care s-ar uita în încăpere. 

— Să plecăm de aici, zise Flick. 

Jelly ieși. Greta stătea nemișcată, palidă ca varul la faţă, 
uitându-se fix la ofițerul ucis. 

— Greta, îi spuse Flick, avem o misiune de îndeplinit. Hai să 
mergem! 

În cele din urmă, Greta dădu din cap că da, își luă mopul și 
găleata și ieși pe ușă, mișcându-se ca un robot. 

Se duseră din magazie la cantină. Nu era nimeni acolo, în 
afară de două femei în uniformă care beau cafea și fumau. 

— Știţi ce trebuie să faceţi, le spuse în franceză Flick pe un 
ton scăzut. 

Jelly începu să măture podeaua. 

Greta ezita. 

— Nu mă dezamăgi, îi zise Flick. 

Greta dădu din cap. Trase aer adânc în piept, se îndreptă din 
șale și zise: 


VP - 347 


— Sunt gata. 

Flick intră în bucătărie, iar Greta după ea. 

Tabloul electric al clădirii era într-un dulap de lângă bucătărie, 
lângă cuptorul cel mare, dacă nu se înșela Antoinette. 

Un tânăr neamţ stătea lângă aragaz. Flick îi zâmbi senzual și îl 
întrebă: 

— Ai ceva de mâncare pentru o fată înfometată? 

El îi zâmbi cu gura până la urechi. 

În spatele lui, Greta scoase o pereche de clești mari cu 
mânere din cauciuc, apoi deschise ușa dulapului. 

e 

Cerul era parţial înnorat, iar soarele tocmai apunea, când 
Dieter Franck trase în pitoreasca piaţă Sainte-Cecile. Norii avea 
aceeași culoare gri-închis ca și acoperișul de ardezie al bisericii. 

Observă că la poarta castelului se aflau acum de pază patru 
soldaţi în loc de doi. Deși era într-o mașină a Gestapoului, 
sergentul îi studie cu atenţie permisul de conducere și 
legitimaţia înainte să deschidă porţile din fier forjat și să-i facă 
semn să intre. Dieter era mulţumit: Weber luase măsuri sporite 
de securitate. 

Bătea o briză răcoroasă pe când cobora din mașină la scara 
de la intrarea principală. Trecând prin hol și, văzând șirurile de 
femei la panourile de control, se gândi la agenta secretă pe care 
o arestase Weber. Stăncuţele erau o echipă formată doar din 
femei. Se gândea că ar fi putut încerca să intre în castel ca 
telefoniste. Era oare posibil? Pe când trecea prin aripa de est, îi 
spuse supraveghetoarei nemţoaice: 

— Vreuna dintre aceste femei este venită în ultimele zile? 

— Nu, domnule maior. Ultima fată a fost angajată cu trei 
săptămâni în urmă. Ş 

Teoria lui cădea. Dădu din cap și merse înainte. In capătul 
aripii estice, cobori scara. Ușa către subsol era larg deschisă, ca 
de obicei, dar în loc de un soldat, erau doi care stăteau de pază. 
Weber dublase numărul de gărzi. Caporalul îl salută, iar 
sergentul îi ceru să se legitimeze. 

Dieter observă că, în timp ce sergentul îi verifica legitimatia, 
caporalul stătea în spatele lui. 

— Așa cum staţi acum, e foarte ușor ca un intrus să vă pună 
la pământ pe amândoi. Caporal, ar trebui să stai într-o parte, la 


VP - 348 


doi metri distanţă, ca să ai distanţă bună de tragere dacă 
sergentul e cumva atacat. 

— Da, domnule. 

Dieter intră în coridorul de la subsol. Auzea zgomotul 
generatorului pe motorină care furniza electricitate sistemului 
de telefonie. Trecu de camerele de echipament și ajunse în 
camera de interogatoriu. Spera s-o găsească aici pe noua 
prizonieră, dar încăperea era goală. 

Mirat, intră și închise ușa. Apoi se lămuri. Din camera cealaltă 
se auzeau niște urlete îngrozitoare. 

Dieter trânti ușa de perete. 

Becker era la aparatul de electroșocuri. Weber stătea pe un 
scaun lângă el. O tânără femeie era întinsă pe masa de 
operație, cu încheieturile și gleznele legate și capul imobilizat. 
Purta o rochie albastră, iar firele de la aparat îi treceau printre 
picioare și dispăreau sub rochie. 

— Salut, Franck, îi spuse Weber. Nu pleca. Becker a făcut o 
inovaţie. Arată-i, sergent. 

Becker băgă o mână sub rochia femeii și scoase un cilindru de 
ebonită de vreo cincisprezece centimetri lungime și de doi-trei 
în diametru. Cilindrul era prevăzut cu două benzi metalice, la 
câţiva centimetri distanţă una de alta. Două fire de la mașina 
electrică erau fixate de benzi. 

Dieter era obișnuit cu tortura, dar această caricatură sinistră 
a actului sexual îl dezgusta și se înfioră de scârbă. 

— Nu a zis încă nimic, dar abia am început, îi zise Weber. Mai 
dă-i un șoc, sergent. 

Becker îi ridică fusta femeii și îi băgă cilindrul în vagin. Luă o 
rolă de bandă izolantă, smulse o bucată și fixă cilindrul ca să nu 
cadă. 

— De data asta, mărește voltajul, îl sfătui Weber. 

Becker se duse la aparat. 

Apoi căzu curentul. 

e 

Se auzi un zgomot puternic, iar o pălălaie albastră ieși din 
spatele cuptorului. Luminile se stinseră, iar în bucătărie se 
simțea miros de izolație arsă. Când se luă curentul, motorul 
combinei frigorifice se opri, hurducăind. Tânărul bucătar întrebă 
în germană: 

— Ce se întâmplă? 


VP - 349 


Flick fugi pe ușă și prin cantină, cu Greta și Jelly după ea. O 
luară pe un coridor scurt, după camera în care se schimbaseră. 
Flick se opri în capul scărilor. Scoase pistolul-mitralieră și îl ţinu 
ascuns sub poala hainei. 

— O să fie întuneric beznă la subsol? întrebă ea. 

— Am tăiat toate cablurile, inclusiv pe cele de la sistemul 
electric de urgenţă, o asigură Greta. 

— Să mergem! 

Coborâră scările în grabă. Lumina care răzbătea de la 
ferestrele de la parter devenea din ce în ce mai slabă cu cât 
cobora, iar intrarea la subsol era pe jumătate învăluită în 
întuneric. 

In tocul ușii stăteau doi soldaţi. Unul din ei, un caporal tânăr 
cu o mitralieră în mână, îi zâmbi și o lămuri: 

— Nu vă faceți griji, doamnelor, e doar o pană de curent. 

Flick îl împușcă în piept, mută arma în mâna cealaltă și îl 
omori și pe sergent. 

Cele trei Stăncuţe trecură pragul. Flick ţinea arma în mâna 
dreaptă și lanterna în cea stângă. Auzea un zgomot de motor și 
câteva glasuri din camere diferite care puneau tot felul de 
întrebări în germană. 

Aprinse pentru o clipă lanterna. Se afla pe un coridor larg cu 
tavanul jos. Mai încolo se deschideau niște uși. Închise lanterna. 
O clipă mai târziu văzu lumina răspândită de un chibrit în 
capătul coridorului. Trecuseră treizeci de secunde de când Greta 
tăiase curentul. Nu va mai dura mult și nemții își vor reveni din 
șoc și vor găsi lanterne. Avea la dispoziţie un minut, poate mai 
puţin, să dispară din raza lor vizuală. 

Apăsă pe clanţa ușii celei mai apropiate: era deschisă. Încercă 
să facă un pic de lumină înăuntru. Era un laborator foto, unde 
stăteau negativele la uscat, iar un bărbat în halat alb bâjbâia 
prin cameră. 

Ea trânti ușa, traversă repede coridorul și încercă ușa de pe 
partea cealaltă. Era încuiată. După poziţia camerei la fațada 
castelului, dând într-o parte a parcării, putea să jure că în 
camera de dedesubt erau cisterne cu combustibil. 

Inaintă pe coridor și deschise următoarea ușă. Zgomotul 
aparaturii crescu în intensitate. Aprinse din nou lanterna pentru 
o secundă, suficient ca să vadă un generator - presupunea că 


VP - 350 


era sursa independentă de curent a sistemului de comunicații - 
apoi șopti: 

— Hai să ducem cadavrele aici! 

jelly și Greta târâră cele două cadavre pe podea. Flick se 
întoarse spre intrarea de la subsol și închise ușa de oțel. 
Coridorul era acum învăluit în întuneric. Dintr-o inspiraţie de 
moment, trase trei cartușe în zăvoarele din interior. Ar fi putut 
să mai câștige treizeci de secunde. 

Se întoarse în camera generatorului, închise ușa și aprinse 
lanterna. 

Jelly și Greta împinseseră cadavrele în spatele ușii și acum 
gâfâiau din cauza efortului. 

— Gata, murmură Greta. 

Erau mai multe ţevi și cabluri în cameră, dar toate aveau 
culori diferite, așa cum făceau nemţii. Flick le cunoștea însă: 
ţevile de ventilaţie erau galbene, conductele de gaz erau maro, 
ţevile de apă verzi, iar cablurile electrice roșu cu negru, îndreptă 
lanterna către conductele de gaz ale generatorului. 

— Dacă avem timp, vreau să o găurești mai târziu. 

— Ai grijă, zise Jelly. 

— Acum pune mâna pe umărul meu și urmează-mă. Greta, tu 
faci la fel cu Jelly. In regulă? 

— Da. 

Flick închise lanterna și deschise ușa. Acum trebuiau să 
cerceteze subsolul pe bâjbâite. Puse mâna pe perete ca să se 
orienteze și începu să meargă mai departe. Un vacarm de voci o 
făcu să-și dea seama că mai erau bărbaţi care bâjbâiau și ei de- 
a lungul coridorului. 

— Cine a închis ușa principală? se auzi o voce autoritară în 
germană. 

O auzi pe Greta răspunzând, dar cu o voce masculină: 

— Pare să fie blocată. 

Neamţul înjură. Un moment mai târziu, se auzi scârţâitul unei 
balamale. 

Flick ajunse la o altă ușă. O deschise și lumină din nou cu 
lanterna. Înăuntru erau două cufere din lemn de forma și 
mărimea unor plăci mortuare. 

— E camera bateriilor, îi șopti Greta. Să mergem la cealaltă 
ușă. 

— Ai cumva o lanternă? se auzi vocea neamţului. Adu-o aici! 


VP - 351 


— Imediat, zise Greta cu vocea lui Gerhard, dar cele trei 
Stăncuţe o luară în direcția opusă. 

Flick ajunse la camera cealaltă, le lăsă pe celelalte două să 
intre și închise ușa înainte să aprindă lanterna. Era o cameră 
lungă și îngustă cu echipament plasat pe ambii pereţi. In capătul 
încăperii era un dulap în care se găseau probabil multe hărți. 
Zări și o măsuţă. Trei bărbaţi stăteau în jurul ei și jucau cărți. Nu 
se ridicaseră de pe scaune de când se tăiase curentul. Acum 
începeau să se ridice încet. 

Când se ridicară în picioare, Flick îndreptă pistolul spre ei. 
Jelly fu la fel de rapidă. Flick împușcă un tip. Pistolul tremură în 
mâna lui Jelly, iar bărbatul de lângă el căzu la pământ. Cel de-al 
treilea încerca să se ascundă, dar Flick îl lumină cu lanterna. 
Flick și Jelly mai traseră o dată, iar acesta nu se mai mișcă. 

Flick refuza să se gândească la cei morţi ca și când ar fi fost 
oameni. Nu avea timp de regrete. Tot lumina cu lanterna. Se 
bucură de ce văzu. Cu siguranţă că asta era camera pe care o 
căuta. 

La un metru de peretele mai lung se aflau câteva relee, înalte 
până în tavan, cu mii de terminale în șiruri ordonate. Cablurile 
telefonice veneau din exterior prin perete în mănunchiuri care 
intrau în terminalele releului cel mai apropiat. La capătul 
celălalt, cabluri asemănătoare duceau din spatele terminalelor 
prin tavan către panourile de deasupra. În faţa releelor, o 
mulţime de fire electrice erau conectate la terminalul releului 
mai apropiat cu cele ale releului mai îndepărtat. 

— Și acum ce facem? o întrebă Flick pe Greta. 

Greta examina echipamentul la lumina propriei lanterne, cu o 
expresie încântată întipărită pe chip. 

— Ăsta e TPD - tabloul principal de distribuţie, zise ea. E un 
pic diferit de al nostru din Anglia. 

Flick se uită mirată la Greta. Acum câteva minute spusese c 
îi era prea frică să mai facă un pas. Acum nu mai era șocată c 
omorâseră trei bărbați. 

De-a lungul peretelui mai îndepărtat se aflau releele ce 
străluceau, luminate de diode. 

— lar pe partea cealaltă? o întrebă Flick. 

Greta se întoarse cu lanterna în mână. 

— Aceștia sunt amplificatorii și alimentatorii pentru curentul 
folosit la efectuarea apelurilor interurbane. 


Oc o 


VP - 352 


— Bun, zise Flick repezită. Arată-i lui Jelly unde să pună 
încărcătura. 

Cele trei se apucară de treabă. Greta despachetă explozibilul 
galben învelit în hârtie cerată, în timp ce Flick tăia fitilul în 
bucăți egale. Ardea cu viteza de un centimetru pe secundă. 

— O să fac toate fitilele de trei metri lungime. O să avem cinci 
minute la dispoziţie să ieșim din castel. 

jelly legă trenul explozibil: fitil, detonator și capsa de 
aprindere. 

Flick ţinea lanterna în timp ce Greta plasa încărcătura în cele 
mai vulnerabile puncte ale sistemului, iar Jelly îndesa fitilul în 
explozibilul moale. 

Se mișcară repede. În cinci minute tot echipamentul era 
acoperit de explozibili, ca o urticarie. Fitilele duceau la o sursă 
comună, unde erau ușor răsucite între ele, pentru ca o singură 
flamă să le aprindă pe toate. 

Jelly luă o bombă incendiară, un borcan negru de mărimea 
unui castron de supă, care conţinea pudră de oxid de aluminiu și 
oxid de fier. Avea să ardă puternic, cu flăcări mari. Scoase 
capacul, dând la iveală două fitile, apoi le puse pe jos lângă TPD. 

— Undeva pe aici sunt mii de cartele care ne vor arăta cum 
sunt legate circuitele, zise Greta. Ar trebui să le incendiem. Așa, 
echipei de intervenţie îi va lua două săptămâni, nu două zile, ca 
să reconecteze cablurile. 

Flick deschise dulapul și găsi patru cutii pentru cartele 
perforate care conţineau grafice mari, ordonate cu grijă, cu 
separatoare etichetate între dosare. 

— Asta căutăm? 

Greta se uită cu atenţie la o cartelă în lumina lanternei. 

— Da. 

— Imprăștiaţi-le în jurul bombei incendiare. O să ardă în 
câteva secunde. 

Flick aruncă pe jos cartelele în dezordine. 

jelly plasă un aparat de oxigen pe podea, în colțul mai 
îndepărtat al încăperii. 

— Asta va înteţi focul, zise ea. În mod obișnuit, am fi dat foc 
doar la cadrul din lemn și la izolaţia cablurilor, dar folosind asta, 
cablurile din cupru se vor topi. 

Totul era pregătit. 


VP - 353 


Flick lumină încăperea cu lanterna. Zidurile exterioare erau 
din cărămidă veche, iar pereţii dintre încăperi erau placați cu 
lemn de esenţă ușoară. Explozia i-ar fi distrus pe aceștia din 
urmă, iar focul s-ar fi răspândit repede în restul subsolului. 

Trecuseră cinci minute de când căzuse curentul. 

Jelly scoase o brichetă. 

— Voi două, ieșiți din clădire, le porunci Flick. Jelly, înainte să 
ieși, du-te în camera generatorului și găurește tubulatura pentru 
carburant, acolo unde ţi-am arătat. 

— Am înţeles. 

— Ne întâlnim acasă la Antoinette. 

— Unde te duci? o întrebă Greta speriată. 

— Să o caut pe Ruby. 

— Mai ai cinci minute, o avertiză Jelly. 

Flick încuviinţă din cap. 

Jelly aprinse fitilul. 

e 

Gând Dieter trecu din întunericul subsolului în 
semiobscuritatea casei scărilor, observă că gărzile nu mai erau 
la intrare. Cu siguranță că se duseseră după ajutor, dar lipsa de 
disciplină îl înfurie. Ar fi trebuit să rămână la posturile lor. 

Poate că fuseseră luați cu forța. Oare fuseseră amenințați cu 
arma? Oare castelul era deja atacat? 

O luă la goană pe scări. La parter nu erau urme de luptă. 
Operatoarele încă lucrau: sistemul telefonic era pe un circuit cu 
alimentare electrică separat de restul clădirii și încă mai venea 
suficientă lumină de afară ca ele să poată vedea pupitrul. Merse 
prin cantină, îndreptându-se spre spatele clădirii, unde se aflau 
atelierele de reparaţii, dar în drumul său se uită prin bucătărie și 
văzu trei soldaţi în salopete care se uitau la un panou electric. 

— Nu mai e curent la subsol, le spuse Dieter. 

— Știu, spuse unul dintre bărbaţi. Era sergent. Toate firele au 
fost tăiate. 

Dieter ridică tonul: 

— Atunci  scoate-ţi instrumentele și repară defecțiunea, 
idiotule! zise el. Nu sta acolo ca vita! 

Sergentul tresări. 

— Da, domnule, zise el. 

— Cred că e de la cuptorul electric, bâigui un bucătar 
îngrijorat. 


VP - 354 


— Ce s-a întâmplat? se răsti Dieter. 

— Ei bine, maior, curăţau în spatele cuptorului când s-a auzit 
o bubuitură... 

— Cine, cine îl curăța? 

— Nu știu, domnule. 

— Un soldat, cineva cunoscut? 

— Nu, domnule... o femeie de serviciu. 

Dieter nu mai știa ce să creadă. Castelul era cu siguranţă 
atacat, dar unde era inamicul? Părăsi bucătăria și urcă scările 
până la birourile de la etajul superior. 

Pe când se pregătea să mai urce un rând de scări, ceva îi 
atrase atenţia și se uită în urmă. O femeie înaltă, îmbrăcată ca o 
femeie de serviciu, urca scările dinspre subsol, cu un mop și o 
găleată în mână. 

Se uită la ea și îi îngheţă sângele în vene, iar mintea îi lucra 
febril. Nu trebuia să fie acolo. Doar germanii aveau voie la 
subsol. Evident că se putea întâmpla orice după ce curentul 
fusese tăiat. Dar bucătarul învinovăţise o femeie de serviciu 
pentru scurtcircuit. Işi aminti de scurta conversaţie cu 
supraveghetoarea telefonistelor. Niciuna nu era nouă - dar nu 
întrebase și de franțuzoaicele care se ocupau de curățenie. 

Cobori din nou scările și se întâlni cu femeia la parter. 

— De ce ai fost la subsol? o întrebă el în franceză. 

— M-am dus să curăț, dar e beznă. 

Dieter se încruntă. Vorbea franceza cu un accent ciudat. 

— Nu trebuie să te duci acolo, îi spuse el. 

— Da, mi-a spus soldatul că doar ei fac curat acolo, nu știam. 

Nu avea accent englezesc, se gândea Dieter. Dar ce să fie 
oare? 

— De cât timp lucrezi aici? 

— Doar de o săptămână și am făcut mereu curat la etaj până 
azi. 

Povestea ei era plauzibilă, dar Dieter nu era mulțumit. 

— Vino cu mine. 

O apucă ferm de braţ. Ea nu opuse rezistență când o duse 
prin bucătărie. 

— O recunoști pe această femeie? îl întrebă Dieter pe bucătar. 

— Da, domnule. Ea curăța în spatele cuptorului. 

— E adevărat? o întrebă Dieter. 

— Da, domnule, îmi pare rău dacă am stricat ceva. 


VP - 355 


Dieter recunoscu accentul. 

— Eşti nemţoaică, zise el. 

— Nu, domnule. 

— Trădătoare împuţită. Se uită la bucătar. la-o și vino după 
mine. O să-mi spună ea totul. 

e 

Flick deschise ușa pe care scria Cameră de interogatoriu, 
intră, închise ușa și cercetă toată încăperea cu lanterna. 

Văzu o masă ieftină din pin, câteva scrumiere, scaune și un 
birou metalic. În cameră nu era nimeni. 

Era nedumerită. Găsise celulele de pe acest coridor și își 
îndreptase lanterna spre fiecare vizor, însă nu era nimeni acolo: 
oamenii pe care îi arestase Gestapoul în ultimele opt zile, 
inclusiv Gilberte, fuseseră probabil duși în altă parte... sau 
omorâţi. Dar Ruby trebuia să fie pe acolo. 

Apoi văzu la stânga o ușă prin care se trecea probabil într-o 
cameră interioară. Stinse lanterna, deschise acea ușă, intră, 
apoi o închise și aprinse lanterna. O văzu imediat pe Ruby. Era 
întinsă pe o masă asemănătoare cu cea de operaţie. Era legată 
la încheieturile mâinilor, la glezne și la cap. Un fir de la un 
aparat electric îi trecea printre picioare și îi ajungea până la 
fustă. Flick ghici imediat ce-i făcuseră și se cutremură de 
groază. Făcu un pas spre masă. 

— Mă auzi, Ruby? 

Ruby gemu. Lui Flick îi tresări inima de bucurie: era încă în 
viaţă. 

— O să te eliberez, spuse ea. Își puse mitraliera Sten pe 
masă. 

Ruby încercă să spună ceva, dar nu-i ieși din gură decât un 
geamăt. Flick dezlegă iute curelele care o fixau de masă. 

— Flick, zise Ruby în cele din urmă. 

— Ce e? 

— Vezi în spate. 

Flick se dădu în lături. Ceva greu îi trecu pe lângă ureche și o 
izbi în umărul stâng. Țipă de durere, lanterna îi căzu din mână și 
se prăbuși la pământ. Se rostogoli într-o parte, cât mai departe 
de locul în care căzuse, pentru ca atacatorul să nu o poată lovi 
din nou. 


VP - 356 


Fusese atât de șocată să o vadă pe Ruby în așa un hal, încât 
nu cercetase încăperea cu lanterna. Cineva o pândise din 
întuneric și i se furișase pe la spate când i se ivise ocazia. 

Braţul stâng îi amorţise, așa că bâjbâi după lanternă cu mâna 
dreaptă. Înainte s-o găsească, se auzi un păcănit tare și se 
aprinse lumina. Clipi și văzu doi oameni. Unul era scund și 
îndesat, avea capul rotund și părul tuns scurt. In spatele lui 
stătea Ruby. Prin întuneric, Ruby luase în mână ceva ce semăna 
cu o bară de fier și acum o ţinea deasupra capului, gata să 
lovească. De îndată ce se aprinse lumina, Ruby îl văzu pe 
bărbat, se întoarse, luă bara de fier și îl izbi în cap cu toată forța. 
Era o lovitură năucitoare, iar bărbatul se prăbuși la pământ și 
acolo rămase. 

Flick se ridică. Deja începea să-și simtă din nou brațul. Apucă 
mitraliera. 

Ruby era în genunchi, peste trupul inert al bărbatului. 

— lată-l pe sergentul Decker, zise ea. 

— Te simţi bine? o întrebă Flick. 

— Mă doare ca dracu’, da’ vreau să-mi iau revanșa cu 
ticălosul ăsta. Apucându-l pe Decker de haina de la uniformă, 
Ruby îl ridică în picioare, apoi reuși cu greu să-l pună pe masa 
de operație. El scoase un geamăt. 

— Își vine în fire! exclamă Flick. Îl termin eu. 

— Lasă-mă zece secunde. 

Ruby îi întinse bărbatului mâinile și picioarele și îl legă de 
încheieturi și de glezne, apoi îi fixă capul ca să nu se poată 
mișca. În cele din urmă, luă cilindrul aparatului de electroșocuri 
și i-l îndesă în gură. Bărbatul se sufoca și se îneca, dar nu-și 
putea clinti capul. Ea luă o rolă de bandă izolantă, rupse o 
bucată cu dinţii, pe care o aplică pe capătul cilindric, astfel încât 
să nu-i poată ieși din gură. Apoi se duse la aparat și îi dădu 
drumul. 

Se auzi un băzâit ușor. Omul de pe masă scoase un țipăt 
înfundat. Corpul său, țintuit acolo, se zgudui de convulsii. Ruby 
se uită la el pentru o clipă, apoi zise: 

— Să plecăm de aici. 

leșiră, lăsându-l pe sergentul Decker zvârcolindu-se pe masă, 
guițând ca un porc la abator. 

Flick se uită la ceas. Trecuseră două minute de când Jelly 
dăduse foc fitilelor. Traversară camera de interogatoriu și ieșiră 


VP - 357 


pe hol. Agitaţia se mai potolise. Nu mai erau decât trei soldați la 
intrare, care discutau liniștiți. Flick se duse repede înspre ei, cu 
Ruby în urma sa. 

Instinctul îi spunea lui Flick să treacă de ei fără să se 
oprească, afișând un aer nepăsător, dar apoi zări prin ușă 
silueta înaltă a lui Dieter Franck apropiindu-se, urmat de doi sau 
trei oameni pe care nu-i putea zări prea bine. Se opri brusc, iar 
Ruby se ciocni de ea. Flick se întoarse spre cea mai apropiată 
ușă, pe care scria „Sala radio”. O deschise: era goală. Intrară 
amândouă. 

Lăsă ușa întredeschisă. Îl auzi pe maiorul Franck lătrând ceva 
în germană: 

— Căpitane, unde sunt cei doi tipi care trebuiau să păzească 
intrarea? 

— Nu știu, domnule maior. Mă întreb și eu. 

Flick scoase amortizorul de la mitralieră și comută pe foc 
rapid. Folosise doar patru gloanţe până acum și mai avea încă 
douăzeci și opt în încărcător. 

— Sergent, tu și caporalul staţi de pază. Căpitane, tu du-te 
sus la biroul maiorului Weber și spune-i că maiorul Franck îi 
ordonă să percheziţioneze imediat subsolul. Hai, repede! 

Peste o clipă, Franck trecu pe lângă sala radio. Flick rămase 
cu urechile ciulite. Auzi o ușă trântindu-se. Aruncă o privire într- 
acolo. Franck dispăruse. 

— Să plecăm de aici, îi spuse ea lui Ruby. Părăsiră sala radio 
și se îndreptară spre intrarea principală. 

— Ce faceți aici? le întrebă caporalul în franceză. 

— Prietena mea, Valerie, e nouă în slujba asta, sună răspunsul 
pregătit de Flick, și s-a rătăcit în întuneric. 

— Mai e încă lumină la etaj, zise caporalul neîncrezător. Cum 
de a putut să se rătăcească? 

— Îmi pare foarte rău, domnule, zise Ruby. Credeam că 
trebuia să fac curat aici și nu m-a oprit nimeni. 

— Trebuie să fim atenţi să nu intre, caporale, nu să nu iasă, 
zise sergentul în germană. Râse și le făcu semn să treacă. 

e 

Dieter o legă pe prizonieră de un scaun, apoi îl puse pe liber 
pe bucătarul care o adusese din bucătărie. Se uită la femeie 
pentru o clipă, întrebându-se cât timp îi mai rămânea. Una 
dintre agente fusese arestată pe strada de lângă castel. O alta, 


VP - 358 


se pare că tot agentă, fusese prinsă pe când urca scările dinspre 
subsol. Oare celelalte veniseră și plecaseră? Oare așteptau pe 
undeva să intre? Sau erau deja în clădire? Era înnebunit că nu 
știa ce se întâmpla, dar dăduse ordin să se caute în subsol. 
Singurul lucru pe care îl putea face era să o interogheze pe 
deținută. 

Dieter începu, ca de obicei, pălmuind-o, ceea ce era și 
neașteptat, și umilitor. Femeia scoase un icnet de uimire și 
durere. 

— Unde-ţi sunt prietenele? o întrebă el. 

Obrazul femeii se înroși puternic. El îi aruncă o privire. 
Expresia de pe fața ei îl nedumeri. Părea fericită. 

— Te afli în subsolul castelului, îi spuse el. După ușa asta e 
camera de tortură. De partea cealaltă, dincolo de peretele 
despărțitor, este centrala telefonică. Ne aflăm la capătul unei 
strădute, o fundătură, cum zic francezii. Dacă prietenele tale au 
de gând să arunce în aer clădirea, tu și cu mine vom muri în 
această cameră. 

Expresia de pe faţa ei nu se schimbă. 

Poate că nu va fi aruncat în aer castelul, se gândi Dieter. Dar 
atunci care era misiunea lor? 

— Tu ești nemţoaică, îi spuse el. De ce-i ajuţi pe dușmanii țării 
tale? 

— O să-ţi spun, rosti ea în cele din urmă. Vorbea germana cu 
accent de Hamburg. Cu mult timp în urmă, aveam un iubit. ÎI 
chema Manfred. Se uită în altă parte, pierdută în amintiri. 
Naziștii voștri l-au arestat și l-au trimis în lagăr. Cred că a și 
murit acolo... n-am mai avut nicio veste de la el. Se opri din 
vorbit, înghițind cu greu. Dieter aşteptă. După o clipă, ea își 
reluă vorba. Când l-au luat aici, de lângă mine, am jurat să mă 
răzbun... și iată-mă. Femeia zâmbi fericită. Regimul vostru 
ticălos se apropie de sfârșit; și eu am pus umărul la asta. 

Era ceva ciudat cu ea. Vorbea de parcă deja venise sfârșitul. 
Ba mai mult, lumina se întrerupsese, dar acum revenise. Oare 
pana de curent își atinsese scopul? Femeia nu arăta speriată. 
Oare nu-i era teamă de moarte? 

— De ce a fost arestat iubitul tău? 

— Ziceau că e un pervers. 

— De ce fel? 

— Homosexual. 


VP - 359 


— Dar era iubitul tău? 

— Da. 

Dieter se încruntă. Apoi se mai uită mai atent la femeie; era 
înaltă și lată în umeri, iar sub machiaj i se vedea nasul și bărbia 
masculină... 

— Ești bărbat? o întrebă el uimit. 

Ea îi adresă un zâmbet. 

Lui Dieter îi veni în minte o bănuială îngrozitoare. 

— De ce-mi zici toate astea? o întrebă el. Încerci să mă ţii de 
vorbă cât timp fug prietenele tale? Eşti gata să-ţi dai viaţa 
pentru succesul misiunii? 

Gândurile îi fură întrerupte de un zgomot slab. Părea un țipăt 
înfundat. Acum că îl observase, își dădu seama că-l mai auzise 
de două sau trei ori înainte, dar nu-l băgase în seamă. Părea să 
vină din camera de alături. 

Dieter se ridică iute și se duse în camera de tortură. Se 
aștepta s-o vadă pe cealaltă femeie legată de masă, așa că avu 
un șoc când descoperi pe altcineva acolo. Era un bărbat, își 
dădu imediat seama, dar la început nu îl recunoscu, pentru că 
era desfigurat... avea mandibula dislocată, dinţii sparți, obrajii 
plini de sânge și vomă. Apoi, recunoscu figura rotundă a 
sergentului Becker. Firele de la aparatul de electroșocuri duceau 
spre gura lui Becker. Dieter își dădu seama că în gura lui se afla 
și capătul aparatului, fixat cu bandă izolantă. Becker mai era 
încă în viață, se contorsiona și scotea un sunet îngrozitor, ca un 
guiţat. Dieter era înspăimântat. Opri imediat aparatul. Becker 
încetă să se mai zgâlțâie. Dieter apucă firul electric și-l trase cu 
forță. Capătul aparatului ieși din gura lui Becker, iar Dieter îl 
aruncă pe jos. 

— Becker! zise el aplecându-se peste masă. Mă auzi? Ce s-a 
întâmplat aici? 

Nu se auzi niciun răspuns. 

e 

La etaj, totul era ca de obicei. Flick și Ruby trecură repede 
printre rândurile de telefoniste, care erau toate ocupate la 
pupitre și murmurau în căștile lor, în timp ce băgau fişele în 
diverse locuri, făcând legătura dintre centrele de comandă din 
Berlin, Paris și Normandia. Flick se uită la ceas. In exact două 
minute, toate aceste legături aveau să fie distruse, iar mașinăria 
de război a nemților se va descompune și unitățile militare vor 


VP - 360 


rămâne izolate și incapabile să mai comunice. „Și acum, se 
gândi Flick, ar fi bine să plecăm de aici...” 

leșiră fără probleme din clădire. În câteva secunde, aveau să 
ajungă în piaţa din oraș. Aproape că reușiseră. Dar în curtea 
interioară dădură de Jelly, care se întorcea. 

— Unde-i Greta? întrebă ea. 

— Doar a plecat cu tine! replică Flick. 

— M-am oprit să pun o încărcătură de explozibil pe conducta 
de alimentare din camera generatorului, așa cum mi-ai spus. 
Greta a plecat înaintea mea, dar n-a ajuns la Antoinette acasă. 
jelly ţinea în mână un pachet învelit în hârtie. l-am spus 
soldatului care păzește poarta că ies să iau cina. 

Flick era disperată. 

— La dracu'... Greta trebuie să fie înăuntru. 

— Mă duc după ea, zise Jelly cu hotărâre în glas. M-a salvat de 
Gestapo la Chartres, așa că-i sunt datoare. 

Flick se uită la ceas. 

— Avem mai puţin de două minute. Să mergem! 

Se întoarseră în fugă la castel. Telefonistele le priveau uimite 
când traversau în goană sălile. Lui Flick îi părea deja rău: 
încercând să salveze un membru al echipei, risca să le sacrifice 
pe alte două... și poate chiar pe ea însăși. 

Când ajunseră la scări, Flick se opri. Cei doi soldaţi care le 
lăsaseră să iasă din subsol, glumind cu ele, nu aveau să le mai 
dea voie să se întoarcă acolo așa ușor. 

— Ca înainte, le șopti ea celorlalte. Apropiaţi-vă liniștite de 
gărzi și trageţi în ultima clipă. 

— Ce se întâmplă aici? se auzi o voce de sus. 

Flick îngheţă. Se întoarse să se uite. Patru bărbaţi coborau 
scările de la etajul superior. Unul dintre ei, în uniformă de maior, 
ţinea pistolul îndreptat spre ea. Îl recunoscu pe maiorul Weber. 

Erau cei care percheziționau subsolul, așa cum ordonase 
Dieter Franck. Apăruseră exact când nu trebuia. 

Flick își reproșă decizia pe care o luase. Acum avea să piardă 
patru în loc de una. 

— Parcă aţi pune la cale ceva, zise Weber. 

— Ce-ai cu noi? spuse Flick. Noi suntem femei de serviciu. 

— Poate că da, zise el, dar sunt pe aici și niște spioane ale 
inamicului. 

Flick se prefăcu a răsufla ușurată. 


VP - 361 


— O, Doamne! făcu ea. Dacă le căutaţi pe spioane, nu-i 
treaba noastră. Mă temeam că nu sunteţi mulţumiţi de 
curățenie. Se forță să râdă, iar Ruby îi urmă exemplul. Dar râsul 
lor era prefăcut. 

— Mâinile sus! le ordonă Weber. 

Flick își ridică mâinile în așa fel încât să vadă ceasul. Mai 
aveau treizeci de secunde. 

— Luaţi-o în jos pe scări, le zise Weber. 

Flick cobori în silă. Ruby și Jelly veniră după ea, cu cei patru 
bărbaţi în urma lor. Ea mergea cât de încet se putea, numărând 
în minte secundele. 

Se opri la baza scărilor. Douăzeci de secunde. 

— Tot voi sunteţi? făcu unul din soldaţi. 

— Zi-i asta maiorului, remarcă Flick. 

— Hai, mișcaţi-vă, zise Weber. 

— Credeam că n-avem voie la subsol. 

— Hai, mișcaţi! 

Cinci secunde. 

Trecură prin ușa de la subsol. 

Se auzi o explozie îngrozitoare. 

În fundul coridorului, pereţii despărțitori ai sălii în care era 
aparatura telefonică explodară spre exterior. Se auzea cum se 
dărâmau. Flăcările se înălțară peste moloz. Flick fu aruncată la 
pământ. 

Se ridică într-un genunchi, scoase pistolul-mitralieră de sub 
salopetă și făcu stânga împrejur. Jelly și Ruby erau lângă ea. 
Soldaţii de pază de la subsol, Weber și alţi trei bărbaţi erau și ei 
la pământ. Flick apăsă pe trăgaci. 

Dintre cei șase nemți, doar Weber își păstrase mintea 
limpede. În timp ce Flick trăgea neîncetat, Weber îi răspundea 
cu foc. Jelly încercă să se ridice în picioare, dar scoase un urlet și 
căzu la pământ. Apoi Flick îl nimeri pe Weber în piept și omul se 
prăbuși. 

Flick își goli pistolul în cele șase trupuri de pe podea, apoi 
azvârli cartușul și luă altul din buzunar și încărcă din nou. 

Ruby se aplecă peste Jelly, încercând să-i prindă pulsul. După 
o clipă, își ridică privirile. 

— A murit, zise ea. 


VP - 362 


Flick se uită spre capătul coridorului, unde trebuia să fie 
Greta. Flăcările se înălţau din sala cu aparatură, însă peretele 
camerei de interogatoriu părea intact. 

Flick o luă la fugă spre iad. 

e 

Dieter se trezi pe podea, fără să ştie cum a ajuns acolo. Auzi 
zgomotul produs de flăcări și simți miros de fum. Se chinui să se 
ridice în picioare și se uită în camera de interogatoriu. 

Își dădu seama imediat că pereţii din cărămidă ai camerei de 
tortură îi salvaseră viața. Nu mai exista peretele despărțitor 
dintre camera de interogatoriu și cea în care se găsea 
echipamentul. Cele câteva piese de mobilier din camera de 
interogatoriu fuseseră trântite de perete. Prizonierul avusese 
aceeași soartă și era întins la pământ, încă legat de scaun, cu 
gâtul într-un unghi sinistru, ceea ce însemna că fusese rupt, iar 
el - sau ea - murise. Camera unde se găsea echipamentul 
ardea, iar flăcările se răspândeau cu repeziciune. 

Dieter își dădu seama că mai avea doar câteva secunde ca să 
scape cu viaţă. 

Ușa camerei de interogatoriu se deschise, iar Flick Clairet 
stătea în prag cu un pistol-mitralieră în mână. 

Purta o perucă brunetă care acum îi stătea strâmb, dând la 
iveală părul blond de dedesubt. Cu toate că era roșie la față, 
respira cu dificultate și avea o privire sălbatică în ochi, era tot 
frumoasă. 

Dacă ar fi avut o armă în mână, ar fi secerat-o, mistuit de o 
furie oarbă. Avea să-i fie mult mai de folos dacă o prindea în 
viață, însă era atât de mânios și de umilit de reușita ei și de 
eșecul său, încât nu s-ar fi putut controla. 

Însă ea avea o armă în mână. 

La început nu îl văzu pe Dieter, căci se uita la trupul 
neînsufleţit al camaradei sale. Dieter se căuta în buzunarul de la 
jachetă. Apoi ea își ridică privirea și o întâlni pe a lui. El își dădu 
seama că-l recunoaște; știa cine este. Știa cu cine se luptase în 
ultimele nouă zile. În ochii ei apăru o licărire de triumf, dar 
Dieter îi ghici și setea de răzbunare în expresia hotărâtă a gurii. 
Flick ridică mitraliera și trase. 

Dieter se dădu înapoi până în camera de tortură, în timp ce 
gloanțele făceau găuri în perete. Își scoase pistolul automat 


VP - 363 


Walther P38, îl puse în poziţie de tragere și îl îndreptă înspre 
ușă, așteptând ca Flick să intre. 

Dar ea nu-și făcu apariţia. 

El aşteptă câteva secunde, apoi aruncă o privire cu fereală. 

Flick dispăruse. 

Dieter traversă în grabă camera de interogatoriu în flăcări, 
deschise larg ușa și o luă pe coridor. Flick și altă femeie alergau 
spre ieșire. În timp ce Dieter ridica pistolul, cele două săriră 
peste niște siluete în uniformă aflate la pământ. El ţinti spre 
Flick, dar o durere intensă îi săgetă umărul. Scoase un urlet și 
scăpă pistolul din mână. Văzu că mâneca îi era în flăcări și-și 
scoase repede haina. 

Când își ridică din nou privirea, femeile dispăruseră. 

Dieter își luă pistolul de pe jos și se duse după ele. 

Pe când fugea, simţi miros de carburant. Poate că era o 
scurgere... sau sabotoarele găuriseră o ţeavă. |n câteva 
secunde, subsolul avea să explodeze ca o bombă gigantică. 

Dar mai avea timp s-o prindă pe Flick. 

Alergă afară și începu să urce scările. 

e 

În camera de tortură, uniforma sergentului Becker începuse 
să ardă. 

Căldura și fumul îl treziseră la viaţă și începuse să strige după 
ajutor, dar nu-l auzea nimeni. 

Se zbătu să se elibereze din curelele de piele care-l ţintuiau 
de masă, dar ca și victimele sale, era complet neputincios. 

Peste câteva clipe, hainele îi luară foc și începu să ţipe. 

e 

Flick îl văzu pe Dieter urcând scările după ea, cu o armă în 
mână. Îi era teamă că, dacă se oprește și se întoarce să-l 
împuște, el putea să o nimerească primul. Se hotărî să fugă în 
continuare decât să stea locului și să se lupte cu el. 

Cineva acţionase alarma de incendiu, iar zgomotul făcut 
răsuna în tot castelul, pe când ea și Ruby treceau prin camerele 
cu panouri. Toate operatoarele plecaseră de la pupitre și se 
îmbulzeau la uși, așa că Flick se trezi blocată. Lui Dieter îi va fi 
greu să le nimerească pe ea sau pe Ruby, dar celelalte femei le 
încetineau înaintarea. Flick dădea din coate și le lovea ca să 
poată să-și croiască drum. 


VP - 364 


Ajunseră la intrarea principală și coborâră treptele. În piaţă, 
Flick zări furgoneta lui Moulier, cu spatele la poarta castelului, 
cu motorul mergând și cu ușile din spate deschise. Paul stătea 
lângă furgonetă, uitându-se nerăbdător prin gardul de fier. Flick 
credea că e cel mai bun lucru pe care-l văzuse vreodată. 

Cu toate acestea, pe când ieșeau femeile din clădire, două 
gărzi le spuneau să se ducă în via din partea de vest a curții, 
departe de mașinile parcate. Flick și Ruby nu luară în seamă 
instrucțiunile lor și alegară spre poartă. Gând soldaţii îi văzură 
lui Flick pistolul-mitralieră își scoaseră și ei armele. 

Paul avea în mână o pușcă. Tinti prin gard. Se auziră două 
împușcături și ambele gărzi se prăbușiră la pământ. 

Paul deschise larg porțile. 

În timp ce Flick ieșea în fugă pe poartă, gloanţele îi șuierau 
deasupra capului și se înfigeau în furgonetă. Dieter era cel care 
trăgea. 

Paul sări în faţă, pe locul șoferului. 

Flick și Ruby se aruncară pe bancheta din spate. 

În timp ce furgonetă demara, Flick îl zări pe Dieter alergând 
spre parcare, unde îl aștepta mașina lui de culoarea cerului. 

În acea clipă, jos în subsol, focul ajungea la rezervoarele de 
combustibil. 

Se auzi de sub pământ o explozie puternică, asemenea unui 
cutremur. Parcarea se zgudui, bucăţi de pământ și ciment 
zburară prin aer. Jumătate din mașinile parcate în jurul vechii 
fântâni fură distruse. Altele au fost lovite de o ploaie de pietre și 
cărămizi. Dieter fu împins înapoi pe scări de suflul exploziei. 
Pompa de benzină se înălţă în aer, iar din locul unde se aflase, 
țâșniră flăcări din pământ. Câteva mașini luară foc și 
rezervoarele lor de benzină explodară unul câte unul. Furgoneta 
plecă din piaţă și Flick nu mai văzu nimic. 

Paul conducea cu toată viteza. Flick și Ruby erau aruncate de 
colo-colo pe podeaua de metal a furgonetei. Încetul cu încetul, 
Flick își dădu seama că-și îndepliniseră misiunea. Parcă nu-i 
venea să creadă. Se gândi la Greta și Jelly, amândouă moarte, și 
la Diana și Maude, care muriseră sau erau într-un lagăr de 
concentrare, așa că nu avea de ce să fie fericita. Dar simţi cum 
o inundă un val de satisfacție sălbatică atunci când văzu din nou 
cu ochii minţii centrala telefonică în flăcări și parcarea distrusă 
de explozie. 


VP - 365 


Flick se uită la Ruby, iar femeia îi zâmbi. 

— Am reușit, zise ea. 

Flick încuviinţă din cap. 

Ruby o luă în brațe pe Flick și o strânse cu putere. 

— Da, spuse Flick, am reușit. 

e 

Dieter se ridică de pe jos. Îl durea tot corpul, dar putea să 
meargă. Castelul era în flăcări, iar din parcare nu mai rămăsese 
decât moloz. Femeile ţipau panicate. 

Se uita la măcelul din jurul lui. Stăncuțele reușiseră să-și ducă 
misiunea la bun sfârșit. Dar nu era pierdut încă totul. Se mai 
aflau încă în Franţa. Și, dacă reușea să o prindă și s-o 
interogheze pe Flick Clairet, ar fi transformat înfrângerea în 
victorie. În noaptea aceea trebuia să se ducă la locul din care 
avea să ia avionul, pe un câmp în apropiere de Reims. Trebuia 
să afle exact unde și când. 

Știa cine avea să-i spună. 

Soțul ei. 


VP - 366 


ULTIMA ZI 


Marti, 6 iunie 1944 
CAPITOLUL 52 


Dieter stătea pe peronul gării din Reims. Muncitorii francezi 
de la căile ferate și trupele germane se uitau cum aștepta 
răbdător în lumina puternică. Trenul cu deţinuţi avea o 
întârziere de câteva ore, dar fusese informat că avea să 
sosească. Trebuia să-l aștepte. Nu mai avea alţi ași în mânecă. 

Era furios la culme. Fusese umilit și înfrânt de o fetișcană. 
Dacă era nemţoaică, ar fi fost mândru de ea. l-ar fi zis că e 
isteaţă și curajoasă. Poate că s-ar fi și îndrăgostit de ea. Dar era 
de partea inamicului și îi dejucase planurile la fiecare pas. O 
omorâse pe Stephanie, distrusese castelul și mai și scăpase 
teafără. Dar avea s-o prindă el. Și, când o va face, o va tortura 
în cele mai crunte feluri cu putinţă - atunci va vorbi. 

Toată lumea vorbea. 

Trenul trase în gară la câteva minute după miezul nopții. 

Simţi un miros fetid încă înainte să oprească. Mirosea ca într-o 
fermă, dar a oameni nespălaţi. 

Erau tot felul de vagoane și niciunul pentru pasageri: vagoane 
de marfă, de vite, chiar și unul poștal, ale cărui ferestre înguste 
erau sparte. Fiecare era plin ochi de oameni. 

Vagoanele de vite aveau puse scânduri de o parte și de alta, 
printre care observau mai bine animalele. Deţinuţii care se aflau 
cel mai aproape își strecurau mâinile printre stinghii, cu palmele 
în sus, cerșind milă. Rugau să fie lăsaţi afară, implorau să li se 
dea ceva de mâncare, dar cel mai mult doreau apă. Gărzile se 
uitau nepăsătoare la ei: Dieter dăduse ordine ca deţinuţii să nu 
primească nimic la Reims în această seară. 

Alături de el erau doi caporali Waffen SS, gărzi de la castel, 
amândoi buni ţintași. Îi scosese din ruinele de la Sainte-Cécile, 
folosindu-se de autoritatea sa de maior. Acum se întoarse spre 
ei și le zise: 

VP - 367 


— Aduceţi-mi-l pe Michel Clairet. 

Michel era închis în camera fără ferestre, unde șeful gării își 
ținea banii. Caporalii plecară și reapărură cu Michel între ei. 
Avea mâinile legate la spate, iar picioarele îi erau ologite ca să 
nu poată fugi. Nu i se spusese ce se întâmplase la Sainte-Cecile. 
Tot ce știa era că fusese capturat pentru a doua oară pe 
săptămâna aceea. Încerca să pară neînfricat, optimist, dar nu 
părea convingător. Șchiopăta și mai rău, hainele-i erau soioase, 
iar la faţă era negru de supărare. Arăta ca un om înfrânt. 

Dieter îl luă pe Michel de braţ și îl duse mai aproape de tren. 
La început, Michel nu înţelese despre ce era vorba, iar pe faţă i 
se citea doar mirare și frică. Apoi, când văzu mâinile întinse și 
auzi vocile imploratoare, se împletici, de parcă fusese lovit, iar 
Dieter trebuia să-l ţină drept. 

— Trebuie să aflu ceva, îi spuse Dieter. 

Michel scutură din cap. 

— Urcă-mă pe tren, îi zise el. Mai bine stau cu ei decât cu tine. 

Dieter era șocat de insultă și surprins de curajul lui Michel. 

— Spune-mi unde va ateriza avionul Stăncuţțelor - și când, îi 
ceru Dieter. 

Michel se uită cu luare-aminte la el. 

— Nu le-ai prins, îi spuse el, speranţa citindu-i-se din nou pe 
chip. Au aruncat în aer castelul, nu-i așa? Au reușit. Işi dădu 
capul pe spate și scoase un chiot de bucurie. Bravo, Flick! 

Dieter îl făcu pe Michel să meargă încetișor de-a lungul 
întregului tren, arătându-i ce mulți deţinuţi erau și cât sufereau. 

— Avionul, îi ceru el din nou. 

— Câmpul de la periferia satului La Chatelle, la trei dimineaţă. 

Dieter era aproape sigur că îl minţea. Flick trebuia să 
aterizeze la Chatelle acum trei zile, dar anulase aterizarea, căci 
simţise că gestapoviștii îi întinseseră o capcană. Dieter știa că 
mai exista un alt teren de aterizare, căci așa îi spusese Gaston; 
dar Gaston știa doar numele de cod, Champ d'Or, dar nu și unde 
era. Dar Michel știa cu siguranţă. 

— Minţi, îi spuse Dieter. 

— Atunci urcă-mă în tren, i-o întoarse Michel. 

Dieter scutură din cap. 

— Nu asta-i ce vreau să fac - nu-i așa ușor. 

Văzu că Michel era nedumerit și îngrijorat în același timp. 


VP - 368 


Dieter îl aduse înapoi și îl sili să se oprească la vagonul 
femeilor. Femeile vociferau în franceză și germană, unele 
cerând îndurare, altele rugându-i pe bărbaţi să se gândească la 
mamele și surorile lor, iar altele oferindu-și favorurile sexuale. 
Michel își plecă ochii, refuzând să se uite. 

Dieter făcu semn la doi oameni care stăteau în întuneric. 

Michel își ridică privirea, iar pe chip i se citea groaza. 

Hans Hesse ieși din întuneric, escortând o femeie tânără. Era 
frumoasă, dar la faţă era foarte palidă, părul îi atârna slinos, iar 
buzele-i erau tumefiate. Părea slăbită, mergând cu greutate. 

Era Gilberte. 

Michel tresări. 

Dieter repetă întrebarea: 

— Unde și când va ateriza avionul? 

Michel nu scoase o vorbă. 

— Urcaţi-o pe tren, porunci Dieter. 

Michel gemu. 

Un gardian deschise ușa vagonului de vite. În timp ce doi 
soldaţi ţineau femeile la distanţă cu baionetele, gardianul o 
împinse pe Gilberte în vagon. 

— Nu, plângea ea. Nu, vă implor! 

Gardianul era pe punctul de a închide ușile, dar Dieter zise: 

— Așteaptă. 

Se uită la Michel. Lacrimile îi brăzdau obrajii. 

— Te rog, Michel, te implor, se tângui Gilberte. 

— În regulă, zise Michel. 

— Să nu mă mai minţi, îl preveni Dieter. 

— Scoateţi-o. 

— Locul și ora. 

— Câmpul de cartofi la est de Laroque, la două dimineaţa. 

Dieter se uită la ceas. Era trecut cu cincisprezece minute de 
miezul nopţii. 

— Arată-mi unde, îi zise el. 

e 

La cinci kilometri de Laroque, satul L'Epine era cufundat în 
tăcere. Biserica maiestuoasă era scăldată în lumina lunii. In 
spatele bisericii, furgoneta lui Moulier era parcată lângă un 
hambar. În umbra pe care o făcea un contrafort stăteau în 
așteptare Stăncuțele care supravieţuiseră. 

— Ce vă doriţi cel mai mult? îl întrebă Ruby. 


VP - 369 


— O friptură, îi răspunse Paul. 

— Un pat moale cu așternuturi curate. Tu? 

— Să-l văd pe Jim. 

Flick își aminti că Ruby avusese o aventură cu instructorul de 
arme de foc. 

— Mă gândeam..., spuse ea și se opri. 

— Credeai că doar ne-am tras-o și atât? o întrebă Ruby. 

Flick dădu din cap că da, rușinată. 

— Așa credea și Jim, zise Ruby. Dar eu am alte planuri. 

Paul râse încetișor. 

— Pun pariu că ai să obţii ce vrei. 

— Dar voi doi? întrebă Ruby. 

— Eu sunt sigur, răspunse Paul. Se uită la Flick. 

Ea scutură din cap. 

— Am vrut să-i cer divorțul lui Michel... dar cum puteam, în 
mijlocul operațiunii? 

— Atunci așteptăm să se termine războiul ca să ne căsătorim, 
afirmă Paul. Am răbdare. 

„Bărbatul tipic, reflectă Flick. Aduce vorba de căsătorie ca de 
un fleac, ca și cum ar fi cumpărat zgărzi pentru câine. S-a dus 
naibii romantismul”. 

Dar era mulțumită. Adusese vorba a doua oară de căsătorie. 
„Cine are nevoie de romantism?” se gândi ea. 

Se uită la ceas. Era 1:30. 

— E timpul să mergem, spuse ea. 

(J 

Dieter rechiziționase o limuzină Mercedes care era parcată în 
afara castelului și nu fusese afectată de explozie. Oprise mașina 
la marginea viei, lângă câmpul de cartofi de la Laroque, 
camuflată cu viță-de-vie. Michel și Gilberte erau pe bancheta din 
spate, legaţi la mâini și la picioare, păziţi de Hans. 

Dieter mai avea și doi caporali cu el, fiecare înarmat cu o 
pușcă. Dieter și caporalii se uitară la câmpul de cartofi. Se 
vedea bine, căci era scăldat în lumina lunii. g 

— Teroriștii vor ajunge aici în câteva minute, spuse Dieter. li 
vom lua prin surprindere. Habar nu au că suntem aici. Dar nu 
uitaţi - trebuie să rămână în viață - în special cea care-i 
conduce, femeia scundă. Trebuie doar să-i răniți, nu să-i ucideți. 

— Nu vă garantăm, îi spuse unul din trăgători. Câmpul are cel 
puţin trei sute de metri lăţime. Să spunem că inamicul e la o 


VP - 370 


sută cincizeci de metri de noi. La acea distanță, nu suntem 
siguri că o să-l împușcăm în picior pe cel care aleargă. 

— Nu vor alerga, zise Dieter. Trebuie să se urce într-un avion. 
O să stea în șir, cu lanternele aprinse, ca să-l ghideze pe pilot la 
aterizare. Asta înseamnă că o să stea nemișcaţi câteva minute. 

— În mijlocul câmpului? 

— Da. 

Bărbatul dădu din cap. 

— Atunci putem să o facem. Se uită în sus. Dacă nu cumva 
intră luna în nori. 

— În acest caz, o să aprindem farurile mașinii la momentul 
oportun. Mercedesul avea faruri enorme, cât niște farfurii. 

— Ascultă, îi spuse celălalt trăgător. 

Nu mai scoase nimeni nicio vorbă. Se apropia un vehicul. Se 
întinseră toţi la pământ. În ciuda luminii lunii, nu aveau să fie 
văzuți în vie, dacă-și ţineau capetele aplecate. 

Din sat venea o furgonetă cu farurile stinse. Opri lângă poarta 
prin care se intra în câmpul cu cartofi. O femeie ieși din mașină 
și deschise larg poarta. Furgoneta intră, iar motorul se opri. Mai 
coborâră doi oameni, o altă femeie și un bărbat. 

— Liniște, acum, șopti Dieter. 

Brusc, liniștea fu spulberată de claxonul asurzitor al unei 
mașini. 

Dieter sări în sus de frică și înjură. Se auzea chiar din spatele 
lui. 

— lisuse! explodă el. Era claxonul Mercedesului. Se ridică în 
picioare și se duse spre fereastra deschisă din dreptul locului 
șoferului. Văzu imediat ce se întâmplase. 

Michel ajunsese în faţă, aplecându-se peste scaun și, înainte 
ca Hans să-l poată opri, apăsase pe claxon cu mâinile legate. 
Hans, aflat pe locul din dreapta, încerca să-l ţintească, dar 
Gilberte i se alăturase lui Michel și se pusese peste Hans, 
încercând să-i împiedice mișcările, așa că el tot încerca s-o dea 
jos de pe el. 

Dieter intră pe geam și-l împinse pe Michel, dar acesta opuse 
rezistenţă, iar Dieter, cu braţele întinse peste geamul de la 
mașină, nu avea poziţia necesară pentru a-l forța. Claxonul tot 
suna ameninţător, iar agenţii din Rezistență trebuiau să-l fi 
auzit. 

Dieter își căuta arma. 


VP - 371 


Michel găsi întrerupătorul de lumină, iar farurile mașinii se 
aprinseră. Dieter se uită în sus. Trăgătorii erau expuși în lumina 
nemiloasă a farurilor. Amândoi se ridicară în picioare, dar 
înainte să se dea din dreptul fasciculului luminoase, din câmp se 
auzi zgomotul făcut de o mitralieră. Un trăgător gemu, scăpă 
arma din mână, se apucă de burtă și căzu pe capota 
Mercedesului; apoi celălalt fu împușcat în cap. Dieter simţi o 
durere străfulgerătoare în brațul stâng și scoase un urlet de 
groază. 

Apoi se auzi o împușcătură din mașină, iar Michel ţipă. Hans o 
dăduse în cele din urmă pe Gilberte de pe el și-și scosese 
pistolul. Mai trase o dată, iar Michel se prăbuși, dar tot mai ţinea 
mâna pe claxon, iar acum se sprijinea în ea cu toată greutatea, 
așa că sunetul asurzitor nu înceta. Hans trase a treia oară, dar 
fără folos, căci glonţul intrase în trupul unui om care deja 
murise. Gilberte ţipă și se aruncă din nou asupra lui Hans, vrând 
să-i apuce pistolul cu mâinile încătușate. Dieter avea pistolul în 
mână, dar nu putea să tragă în Gilberte de frică să nu-l 
nimerească pe Hans. 

Se auzi a patra împușcătură. Hans trăsese din nou, dar se 
părea că se împușcase singur, glonţul nimerindu-l sub bărbie. Se 
auzi un gâlgâit oribil, sângele îi ţâșni pe gură și se izbi de 
portieră, iar ochii lui erau goliţi de orice expresie. 

Dieter ţinti cu precizie și o împușcă pe Gilberte în cap. 

Își vâri mâna dreaptă prin geam și îl dădu pe Michel de pe 
volan. 

Nu se mai auzi claxonul. 

Găsi întrerupătorul de lumină și stinse farurile. 

Se uită la câmp. 

Furgoneta mai era acolo, dar Stăncutele se făcuseră 
nevăzute. 

Ascultă. Nicio mișcare. 

Era singur. 

e 

Flick se târî prin vie în patru labe, îndreptându-se spre mașina 
lui Dieter Franck. Lumina lunii, atât de necesară pentru zborurile 
clandestine în teritoriul ocupat, era acum cel mai mare dușman 
al ei. Își dorea ca un nor să acopere luna, dar momentan cerul 
era senin. Se ţinea aproape de șirul de butași de viță-de-vie, dar 
tot i se vedea umbra în lumina lunii. 


VP - 372 


Îi dăduse instrucţiuni clare lui Paul și Ruby să stea în spatele 
ei, la marginea câmpului, aproape de furgonetă. Trei oameni ar 
fi făcut mult zgomot și nu-și dorea ca un camarad să-i trădeze 
prezenţa. 

Pe când se târa, auzea zgomotul avionului care se apropia. 
Trebuia să îi găsească și pe ceilalți dușmani și să-i omoare 
înainte să sosească avionul. Stăncuţele nu aveau să stea în 
mijlocul câmpului în lumina lanternelor, în timp ce trupele 
armate ţinteau spre ele din vie. Și, dacă nu ar semnaliza cu 
lanternele, avionul s-ar întoarce în Anglia fără să mai aterizeze. 
Doar gândul acesta era insuportabil. 

Flick se afla acum în mijlocul viei, iar mașina lui Dieter Franck 
era parcată la marginea acesteia, la cinci șiruri de butași 
distanţă. Avea să se apropie de inamic din spate. Işi ţinea 
mitraliera în mâna dreaptă, gata să tragă, și continua să se 
târască. 

Ajunse la mașină. Franck o camuflase cu ramuri, dar, când 
aruncă o privire peste șirurile de butași, zări lumina lunii 
reflectându-se în geamul din spate. 

Ramurile de viță-de-vie se uneau formând o boltă, dar ea 
reuși să se târască pe sub ea. Își vârî capul prin vegetaţie și se 
uită în sus și în jos la cărarea dintre rândurile de viță-de-vie. 
Drumul era liber. Traversă târâș spaţiul deschis și se uită din 
nou cu atenţie. Cu cât se apropia de mașină, își lua și mai multe 
măsuri de precauţie, dar tot nu zări pe nimeni. Când ajunse la 
două șiruri distanţă, văzu roţile mașinii și terenul din jurul ei. | se 
păru că vede și două siluete nemișcate în uniformă. Oare câţi 
erau în total? În limuzina Mercedes ar fi încăput cu ușurință șase 
persoane. 

Se furișă și mai aproape. Nu era nicio mișcare, oare muriseră 
cu toţii? Sau mai supravieţuiseră unul sau doi, care se 
ascundeau prin apropiere, gata să deschidă focul? 

În cele din urmă, se târî până la mașină. 

Portierele erau larg deschise, iar înăuntru era plin de cadavre. 
Se uită în faţă și îl recunoscu pe Michel. Işi înăbuși un suspin. 
Fusese un soț rău, dar ea îl alesese, iar acum zăcea fără viață, 
cu trei găuri de gloanţe în cămașa lui albastră de chambray. Era 
aproape sigură că el fusese cel care claxonase. Dacă era așa, 
murise salvându-i viața. Dar nu avea timp să se gândească 
acum la asta: avea s-o facă mai târziu, dacă rămânea în viață. 


VP - 373 


Lângă Michel zăcea un om împușcat în gât pe care nu-l 
recunoscu. Purta uniformă de locotenent. Pe bancheta din spate 
erau alte cadavre. Se uită prin portiera deschisă din spate. Unul 
era al unei femei. Băgă capul în mașină ca să vadă mai bine și 
tresări. Femeia era Gilberte și părea că se uită fix la Flick. După 
o clipă, Flick își dădu seama că ochii ei priveau în gol și că 
Gilberte era moartă, împușcată în cap. Se aplecă peste Gilberte 
ca să arunce o privire și la cel de-al patrulea trup. Dar acesta se 
ridică iute de pe jos. Nici n-avu timp să ţipe, că o și apucă de păr 
și îi vâri ţeava puștii în carnea moale de la gât. 

Era Dieter Franck. 

— Lasă jos pistolul, îi spuse el în franceză. 

Ea ţinea mitraliera în mâna dreaptă, dar îndreptată în sus, așa 
că ar fi putut s-o împuște înainte să-l poată tinti. Nu-i mai 
rămânea nimic de făcut, așa că dădu drumul pistolului 
mitralieră. Siguranţa era trasă, așa că mai spera că pistolul se 
va descărca la contactul cu solul, dar nu se întâmplă așa ceva. 

— Dă-te în spate. 

Făcu câţiva pași înapoi, iar Dieter cobori din mașină și o urmă, 
punându-i pistolul la gât. Omul se ridică. 

— Cât de mică ești, îi spuse el, măsurând-o cu privirea din cap 
până în picioare. Și ai făcut atât de mult rău. 

Flick văzu sânge pe mâneca hainei lui și se gândi că fusese 
atins în treacăt de unul dintre gloanțele pe care le trăsese ea. 

— Nu doar mie, urmă el. Centrala telefonică este mult mai 
importantă decât crezi tu. 

Lui Flick îi reveni glasul. 

— Cum zici tu. 

— Nu te bucura, acum o să le faci rău celor din Rezistență. 

Flick își dori să nu le fi dat lui Paul și lui Ruby ordine atât de 
stricte să aștepte ascunși. Acum nu mai avea nicio speranţă că 
vor veni s-o salveze. 

Dieter își mută pistolul de la gâtul ei la umăr. 

— Nu vreau să te omor, dar nu mi-ar displăcea să te 
schilodesc. Bineînţeles că trebuie să fii în stare să vorbești. Ai 
să-mi spui toate numele și adresele pe care le știi. 

Ea se gândi la capsula de cianură din stilou. Oare va putea s-o 
ia? 


VP - 374 


— E păcat că ai distrus camera de interogatoriu de la Sainte- 
Cecile, continuă el. Acum trebuie să te duc la Paris. Am acolo 
toate cele necesare. 

Ea se gândi cu groază la masa de operaţie și la aparatul de 
electroșocuri. 

— Mă întreb ce te va face să cedezi, zise el. Durerea 
insuportabilă îi face pe toţi să vorbească până la urmă, dar 
presimt că tu ai putea s-o suporţi prea mult timp, mai mult 
decât sunt eu dispus să aştept. Își ridică braţul stâng. Se părea 
că îl durea rana, pentru că se strâmbă, dar se stăpâni. O atinse 
pe faţă. Poate te desfigurez. Inchipuie-ţi cum va arăta faţa asta 
frumoasă: nasul rupt, buzele sfâșiate, un ochi scos, urechile 
tăiate. Lui Flick îi veni rău, dar faţa îi era tot împietrită. 

— Nu crezi c-ar avea efect? Își cobori mâna și o mângâie pe 
gât, apoi îi atinse sânii. Atunci, umilinţe sexuale. Să stai goală în 
fața mai multor bărbaţi, pipăită de niște beţivi, silită să faci sex 
cu animale... 

— Și care din noi va fi mai umilit? îi replică ea cu un aer 
sfidător. Eu, victima neajutorată... sau tu, cel care a iniţiat toate 
aceste obscenități? 

EI își luă mâna de pe ea. 

— Mai avem și alte metode de tortură care pot face o femeie 
să nu mai aibă niciodată copii. 

Flick se gândi la Paul și tresări fără să vrea. 

— Aha! zise el cu satisfacție în glas, cred că ţi-am găsit 
punctul slab. 

Ea își dădu seama că fusese o prostie să vorbească cu el. Îi 
dăduse acele informaţii de care avea nevoie ca să-i înfrângă 
voinţa. 

— Ne vom duce direct la Paris, zise el. O să ajungem acolo în 
zori. Pe la prânz, ai să mă implori să opresc tortura și să te 
ascult spunându-mi toate secretele pe care le știi. Mâine-seară îi 
vom aresta pe toți membrii Rezistenței din nordul Franţei. 

Lui Flick îi îngheţă sângele în vine. Franck nu se lăuda. Chiar 
putea s-o facă. 

— Cred că ai să călătorești în portbagaj, zise el. Nu e perfect 
etanș, așa că n-ai să te sufoci, dar am să arunc lângă tine 
cadavrele soţului tău și al amantei sale. Cred că ai să devii mai 
înţelegătoare după câteva ore de zgâlţâială lângă două cadavre. 

Flick se cutremură de silă, dar n-avea încotro. 


VP - 375 


Ținându-i pistolul în umăr, el se căută în buzunar cu cealaltă 
mână. Își mișca braţul cu grijă: rana de la glonţ îl durea, dar nu-i 
stânjenea mișcările. Scoase de acolo o pereche de cătușe. 

— Dă-mi mâinile, îi ordonă el. 

Ea ramase nemișcată. 

— Sau îţi pun cătușele, sau te împușc în amândoi umerii și nu 
vei mai avea ce să faci cu mâinile. 

Ea își ridică mâinile. 

El îi puse o cătușă la încheietura stângă și o închise. Ea îi 
dădu mâna dreaptă și făcu o ultimă tentativă disperată. 

ÎI lovi din lateral cu mâna stângă încătușată, dându-i jos 
pistolul de pe umărul ei. În același timp, cu mâna stângă scoase 
șișul ascuns sub buzunarul hainei. 

Franck se dădu înapoi, dar nu destul de repede. 

Ea se întinse în față și îi străpunse ochiul stâng cu cuțitul. El 
își întoarse capul, dar șișul îi intrase deja în ochi, iar Flick îl 
împinse și mai tare în rană, apăsându-și corpul de al lui, 
împlântând și mai adânc cuțitul. Sânge și lichid ţâșniră din rană. 
Franck urlă și trase, dar gloanțele nu-și atinseră ţinta. 

Dieter se dădu înapoi clătinându-se, dar ea îl urmări, înfigând 
cuțitul și mai adânc cu podul palmei. Cuţitul nu avea mâner, iar 
Flick continuă să-l împingă, până când cei șapte centimetri i se 
împlântară în cap. 

Ea căzu peste el, cu genunchii în pieptul lui și simţi cum i se 
rup coastele. El scăpă pistolul din mână, încercând să-și scoată 
cuțitul din ochi, dar era înfipt prea adânc. Flick înșfacă arma. Era 
un Walther P38. Se ridică în picioare, îl ţinu cu ambele mâini și 
tinti spre Franck. 

Apoi, bărbatul nu se mai mișcă. 

Auzea zgomot de pași grei. Paul alerga spre ea. 

— Flick, ești în regulă? 

Ea dădu din cap că da. 

Încă mai ţinea Waltherul îndreptat spre Dieter Franck. 

— Nu cred că mai e nevoie, îi zise Paul cu blândete. După o 
clipă, o apucă de mâini, apoi îi luă pistolul și puse piedica. 

Apăru și Ruby. 

— Auziţi și voi? țipa ea. Auziţi? 

Flick auzise huruitul unui Hudson. 

— Să plecăm de-aici, zise Paul. 


VP - 376 


Alergară pe câmp ca să semnalizeze avionului care avea să-i 
ducă acasă. 

e 

Traversară Canalul Mânecii pe vânt puternic și ploaie 
intermitentă. Într-un moment de acalmie, pilotul se duse în 
cabina pasagerilor și le spuse: 

— Poate vreţi să aruncaţi o privire afară. 

Flick, Ruby și cu Paul picoteau. Podeaua era tare, dar ei erau 
extenuați. Flick se ghemuise în braţele lui Paul și nu voia să mai 
plece de acolo. Pilotul îi zori: 

— Grăbiţi-vă, căci norii o să acopere iar cerul. Nu o să mai 
vedeţi niciodată așa ceva, chiar dacă o să trăiţi până la o sută 
de ani. 

Curiozitatea lui Flick fu mai puternică decât oboseala. Se 
ridică și se duse clătinându-se la fereastra micuță și 
dreptunghiulară. Ruby făcu același lucru. Din amabilitate, pilotul 
înclină avionul pe o aripă. Apele Canalului Mânecii erau agitate 
și bătea un vânt puternic, dar era lună plină și vizibilitate foarte 
bună. La început, lui Flick nu-i veni să-și creadă ochilor. Chiar 
sub avion se afla o navă de război, vopsită în gri, din care ieșeau 
multe tunuri. Alături de ea era un mic vas de pasageri, a cărui 
culoare albă strălucea în lumina lunii. In spatele acestor două, 
un vapor vechi și ruginit își croia drum prin valuri. De jur- 
împrejurul lor, se vedeau cargoboturi și transportoare pentru 
trupe, petroliere vechi și părăginite și vase cu pescaj mic. Cât 
vedeai cu ochii erau vase, sute, poate chiar mii. 

Pilotul înclină și cealaltă aripă, iar Flick se uită și pe partea 
cealaltă. În faţa ochilor i se așternu aceeași scenă. 

— Uită-te, Paul! strigă ea. El se apropie de ea. 

— La naiba! exclamă el. N-am văzut în viața mea atâtea vase! 

— E debarcarea! zise ea. 

— Uitați-vă acolo în faţă, îi îndemnă pilotul. 

Flick se duse în cabină și se uită peste umărul pilotului. 
Navele se întindeau pe toată marea ca un covor, pe mile și mile 
marine, până la linia orizontului. Îl auzi pe Paul spunând uimit: 

— Nu știam că există atâtea nave pe lume! 

— Câte crezi că sunt? întrebă Ruby. 

— Am auzit că vreo cinci mii, îi răspunse pilotul. 

— Extraordinar, zise Flick. 

— AŞ da orice să fiu și eu acolo, spuse pilotul. Voi nu? 


VP - 377 


Flick se uită la Paul și la Ruby și zâmbiră toți trei. 
— O, noi am pus umărul, afirmă Flick. Și încă cum! 


VP - 378 


UN AN MAI TÂRZIU 


Miercuri, 6 iunie 1945 
CAPITOLUL 53 


Strada din Londra cunoscută drept Whitehall era mărginită pe 
ambele părţi de clădiri impunătoare care întruchipau puterea 
Imperiului Britanic, așa cum fusese în urmă cu o sută de ani. 
înăuntrul acelor clădiri maiestuoase, majoritatea camerelor cu 
ferestre mari de la etaj fuseseră împărțite ca să servească drept 
birouri sau săli de ședință pentru funcționarii mai puţin 
importanţi. Ca subcomitet al unui subcomitet, cei din cadrul 
Medals Working Party? se întruneau într-o cameră fără ferestre 
de doi metri pătraţi, cu un șemineu mare și neîncălzit care 
ocupa jumătate de perete. 

Simon Fortescue de la MI6 stătea pe un scaun, îmbrăcat într- 
un costum în dungi, iar cămașa și cravata erau la fel. SOE era 
reprezentat de John Graves de la Ministerul Economiei de 
Război, care îi coordonase, cel puţin teoretic, pe cei de la SOE 
pe durata războiului. Ca și ceilalți din comitet, Graves purta 
uniforma de la Whitehall, compusă dintr-un sacou negru și 
pantaloni gri în dungi. Episcopul de Marlborough era într-o 
sutană purpurie, cu siguranță ca să confere o dimensiune etică 
medalierii unor oameni care uciseseră alţi oameni. Colonelul 
Algernon „Nobby%” Clarke, un ofițer al serviciilor secrete, era 
singurul care participase în război. 

Secretarul de comitet îi servi cu ceai și biscuiţi pe bărbaţii 
care deliberau. 

În a doua parte a dimineţii ajunseră la cazul Stăncuţelor din 
Reims. 


27 Partidul celor medaliaţi (pentru acţiuni clandestine). (n.tr.). 
28 Frumos, șic, elegant. (n.tr.). 
VP - 379 


— Au fost șase femei în echipă, dar numai două s-au întors. 
Dar au distrus centrala telefonică de la Sainte-Cecile, care era și 
sediul central al Gestapoului din localitate. 

— Femei? se miră episcopul. Ai spus cumva șase femei? 

— Da. 

— O, Doamne! exclamă el pe un ton dezaprobator. De ce 
femei? 

— Centrala era păzită foarte bine, dar au intrat dându-se 
drept femei de serviciu. 

— Înţeleg. 

Nobby Clarke, care-și petrecuse aproape toată după-amiaza 
fumând ţigară de la ţigară, spuse acum: 

— După ce a fost eliberat Parisul, l-am interogat pe maiorul 
Goedel, aghiotantul lui Rommel. Mi-a spus că au fost practic 
paralizaţi de căderea sistemului de comunicaţii în Ziua Z. A fost 
un factor hotărâtor pentru succesul invaziei, se gândi el. Nu 
știam că a făcut-o doar o mână de fete. Cred că vorbim de 
Crucea Roșie, nu? 

— Este posibil, spuse Fortescue, iar gesturile îi deveniră 
afectate. Totuși, grupul a avut probleme cu disciplina. Împotriva 
comandantului Flick Clairet a fost formulată o plângere oficială, 
după ce a insultat un ofiţer al Gărzii Regale. 

— Cum adică l-a insultat? întrebă episcopul. 

— A avut loc o ceartă în bar și i-a zis să se ducă în pizda mă- 
sii, mă scuzaţi, părinte. 

— Doamne! Nu pare a fi genul de persoană care ar trebui 
ridicată la rang de erou. 

— Exact. Poate primi o decorație mai puţin importantă decât 
Crucea Militară - poate de Cavaler al Imperiului Britanic. 

Nobby Clarke vorbi din nou: 

— Nu sunt de acord, spuse el cu blândeţe. Până la urmă, dacă 
femeia asta ar fi fost lașă, nu ar fi aruncat în aer o centrală 
telefonică sub nasul gestapoviștilor. 

Fortescue era nervos. De obicei, nimeni nu i se opunea. 
Disprețuia oamenii care nu se simțeau intimidați de el. Se uită 
de jur-împrejurul mesei. 

— Cei de aici nu par să fie în acord cu tine. 

Clarke se încruntă. 

— Bănuiesc că pot face o recomandare, chit că sunt în 
minoritate, spuse el cu încăpățânare. 


VP - 380 


— Sigur, zise Fortescue. Deși nu prea văd rostul. 

Clarke trăgea din ţigară gânditor. 

— De ce nu? 

— Ministrul știe câte ceva despre unul sau doi dintre tipii de 
pe lista noastră. In acest caz, va face cum va pofti, fără să ţină 
cont de recomandările noastre. În celelalte cazuri, va face cum îi 
vom sugera noi, căci nu are niciun interes. Dacă nu ajungem la 
un consens, va accepta recomandarea majorității. 

— Ințeleg, zise Clarke. Totuși, vreau să se stipuleze că m-am 
disociat de comitet și am recomandat decorarea maiorului 
Clairet cu Crucea Militară. 

Fortescue se uită la secretară, singura femeie din încăpere. 

— Să se menţioneze, vă rog, doamnă Gregory. 

— Prea bine, zise ea încet. 

Clarke stinse ţigara și își aprinse alta. 

Și cu asta discuția se încheiase. 

e 

Frau Waltraud Franck ajunse acasă fericită. Reușise să 
cumpere un gât de miel. Nu mai văzuse carne de o lună. 
Mersese de la casa ei aflată în suburbii până în centrul 
bombardat al oraşului Köln şi stătuse la coadă toată dimineața 
în fața măcelăriei. Se și forțase să-i zâmbească măcelarului, 
Herr Beckmann, atunci când îi pusese mâna pe fund; căci, dacă 
ar fi protestat, el i-ar fi spus că nu mai avea marfă. Dar putea să 
suporte pipăielile lui Herr Beckmann. Aveau să mănânce trei zile 
din acel gât de miel. 

— M-am întors! spuse ea cu glas cântat când intră pe ușă. 

Copiii plecaseră la școală, dar Dieter era acasă. Puse carnea 
de preţ în cămară. Avea să o păstreze pentru diseară, când se 
vor întoarce copiii, ca să se înfrupte cu toţii. La prânz, ea și cu 
Dieter vor mânca supă de varză și pâine neagră. 

Se duse în sufragerie. 

— Bună, iubitule! zise ea fericită. 

Soţul ei stătea la fereastră fără să schiţeze niciun gest. Un 
petic de pânză neagră ca de pirat îi acoperea unul din ochi. 
Purta un costum vechi, care atârna acum pe trupul lui uscăţiv, și 
nu avea cravată. lIncerca să-l îmbrace frumos în fiecare 
dimineaţă, dar nu reușise niciodată să-i facă nod la cravată. 
Ochii îi erau goi, iar o picătură de salivă îi atârna din gura 
deschisă. Nu îi răspunse la salut. 


VP - 381 


Era obișnuită cu asta. 

— Ghici ce! zise ea. Am găsit gât de miel. 

Se uită la ea cu ochiul bun. 

— Cine ești tu? o întrebă el. 

Se aplecă și îl sărută. 

— În seara asta o să avem tocană la cină. Ce noroc pe capul 
nostru! 

e 

În acea după-amiază, Flick și Paul se căsătoriră la o bisericuţă 
din Chelsea. 

Fu o ceremonie simplă. Războiul se terminase în Europa, 
Hitler murise, însă japonezii apărau cu îndârjire Okinawa, iar 
austeritatea din timpul războiului încă le afecta londonezilor 
stilul de viață. Flick și Paul erau în uniformă: se găsea foarte 
greu material de rochie, iar Flick nu dorea să poarte alb, căci era 
văduvă. 

Percy Thwaite o conduse pe Flick la altar. Ruby era nașă. Nu 
putea fi domnișoară de onoare, căci era deja căsătorită cu Jim, 
instructorul de tir de la școala de instructaj, care stătea în al 
doilea rând de strane. 

Tatăl lui Paul, generalul Chancellor, era cavaler de onoare. 
Mai era încartiruit la Londra, iar Flick ajunsese să-l cunoască 
destul de bine. Avea o reputaţie de căpcăun în Armata SUA, dar 
lui Flick i se părea adorabil. 

În biserică mai era și mademoiselle jeanne Lemas. Fusese 
dusă în lagărul de concentrare Ravensbrueck, împreună cu 
tânăra Marie; Marie murise acolo, dar Jeanne Lemas 
supravieţuise, iar Percy Thwaite trăsese toate sforile ca să o 
aducă la Londra pentru nuntă. Stătea în al treilea rând, cu o 
pălărie c/oche pe cap. 

Doctorul Claude Bouler supraviețuise și el, dar Diana și Maude 
muriseră amândouă la Ravensbrueck. Inainte să moară, Diana 
ajunsese lider în lagăr, potrivit lui mademoiselle Lemas. 
Bazându-se pe faptul că nemţii arătau respect celor din 
aristocrație, îl înfruntase pe comandantul lagărului, plângânau-i- 
se de condiţii și cerându-i să fie mai bine tratate deţinutele. Nu 
reușise prea mult, dar curajul și optimismul ei le ridicase moralul 
deţinutelor înfometate, iar câteva supraviețuitoare spuseseră că 
ea le insuflase dorinţa de a trăi. 


VP - 382 


Slujba religioasă fu scurtă. Când se termină, iar Flick și Paul 
erau de-acum soţ și soţie, cuplul se întoarse cu faţa la nuntași în 
pragul bisericii, pentru a primi felicitări... 

Era acolo și mama lui Paul. Generalul reușise cumva să-i facă 
rost de un bilet de avion. Sosise cu o noapte în urmă, iar Flick o 
vedea acum pentru prima oară. O cerceta pe Flick din cap până 
în picioare, întrebându-se cu siguranță dacă fata asta era 
potrivită pentru minunatul ei fiu. Flick se simţi întrucâtva 
stânjenită. Dar își spuse că era normal ca o mamă să fie mândră 
de băiatul ei și o sărută cu căldură pe obraz pe doamna 
Chancellor. 

Urmau să locuiască la Boston. Paul avea să preia conducerea 
firmei de materiale didactice. Flick plănuia să-și termine 
doctoratul, apoi să le predea tinerilor americani cultura 
franceză. Cele cinci zile petrecute la bordul transatlanticului 
aveau să fie luna lor de miere. 

Mama lui Flick era și ea acolo, purtând o pălărie pe cap pe 
care o cumpărase în 1938. Plângea, deși fata ei se căsătorea a 
doua oară. 

Ultima persoană din micul grup care o sărutase pe Flick fu 
fratele ei, Mark. 

Flick mai avea nevoie de un singur lucru ca să fie complet 
fericită. Cu braţul pe după umerii lui Mark, se întoarse spre 
mama ei, care nu mai vorbise cu el de cinci ani. 

— Uite, mamă, zise ea. Mark e aici. 

Mark era îngrozit. 

Mama ei ezită. Apoi își desfăcu braţele și zise: 

— Bună, Mark. 

— O, mamă, zise el și o îmbrățișă. 

Apoi ieșiră cu toţii din biserică, în lumina soarelui. 


VP - 383 


ISTORIA OFICIALĂ 


„De obicei, femeile nu organizau operaţiuni de sabotaj; dar 
Pearl Witherington, un curier britanic cu experienţă, a preluat 
comanda unui maquis activ, format din două mii de bărbaţi din 
Berry, pe care i-a condus cu eleganţă și pricepere, după ce 
Gestapoul le-a arestat comandantul. A fost propusă pentru 
Crucea Militară, decorație pentru care femeile nu se calificau; în 
schimb, a primit un ordin civil în grad de cavaler, pe care l-a 
înapoiat, considerând că nu făcuse nimic cavaleresc”. 


M.R.D. Foot, SOE în Franța 
(Institutul Poligrafic al Maiestăţii Sale, Londra, 1966) 


VP - 384 


virtual-project.eu 


VP - 385