Colin Forbes — Crucea de foc

COLIN FORBES 


CRUCEA DE FOC 


Traducere din limba engleză: 
CRISTINA MICHAELA TACHE 


RAO Internaţional Publishing Company S.A. 
Bucureşti, 1993 
Ediţia I 


COLIN FORBES Cross of Fire Copyright © Colin Forbes 1992 All 


rights reserved 


NOTA AUTORULUI 
Toate personajele prezentate sunt creația imaginaţiei autorului şi nu au 
nicio legătură cu nicio persoană reală. Nici castelul Grenville Grange nu 


există. 


Prolog 


Noiembrie. Paula Grey alerga cât o ţineau puterile să se salveze. Sub 
un cer prevestitor de furtună, în Suffolk, Anglia, alerga peste ţinutul 
mlăştinos şi umed spre o pădurice deasă de conifere, peste jeluitul 
vântului care sufla dinspre mare auzi din nou lătratul câinilor, strigătele 
celor care le urmăreau. 

Se uită peste umăr. Prietena ei, Karin Rosewater, rămăsese în urmă, 
căci se descurca greu pe terenul înşelător. 

Paula se gândi să se întoarcă, s-o roage să se grăbească, dar ticăloşii 
care le urmăreau se apropiau. 

— Spre copaci, Karin, strigă. 

Dar vocea i se pierdu în vântul care se înteţea. Continuă să alerge, cu 
sufletul la gură, înfricoşată. Şi apoi ajunse la adăpostul brazilor. 
Îmbrăcată în pantaloni de doc şi cu un vindiac, Paula se afundă şi mai 
adânc în pădurice. Lătratul câinilor se apropia. Nu avea nicio scăpare. 

Trebuia să existe una. Ascunsă între brazi se uită în sus la unul ale 
cărui ramuri se răsfirau ca nişte braţe ce voiau parcă s-o apuce. 
Pantalonii erau băgaţi în cizmele de piele cu tălpi zimţate de cauciuc. Se 
agăţă de o creangă joasă şi se căţără în sus pe trunchiul uriaş, silindu-se 
să se mişte mai repede. 

Cizmele-i erau ude căci cu puţin înainte se împroşcase cu apă, 
înaintând printr-un pârâu. Îşi continuă urcuşul agilă ca o maimuţă, 
mulţumind lui Dumnezeu că e subţire şi în formă. 

Ajungând aproape de vârful bradului, care se înălța peste arborii din 
jur, se aşeză, cu picioarele pe o creangă şi cu spatele sprijinit de trunchi 
trăgându-şi sufletul. Uitându-se în jos, îşi dădu seama că e ascunsă 
privirii, cu excepţia unei singure mici deschideri. Îşi îndreptă privirile 
peste mlaştini, spre râul Alde. Amurgul murea încet. Spre groaza ei, o 
văzu pe Karin alergând în câmp deschis, îndreptându-se spre o barcă 
mică legată la malul unui râuleţ şerpuind dinspre golful cu iahturi. Paula 
auzi un sunet dedesubt, privi în jos şi îngheţă de spaimă. 


Un lup alsacian uriaş căruia i se dăduse drumul din lesă adulmeca la 


baza bradului. Se aştepta să-l vadă ridicând capul şi uitându-se fix spre 
ascunzătoarea ei. Apărură şi doi dintre urmăritori. Erau doi bărbaţi înalţi 
care purtau măşti Balaclava! cu o fantă pentru a le permite să vadă, 
combinezoane de camuflaj şi cizme înalte de tip militar. Ambii aveau 
puşti. 

Fără zgomot, Paula căută în poşeta de umăr şi scoase pistoletul 
automat Browning de calibrul 32 mm. Apoi auzi zgomotul paşilor mai 
multor bărbaţi călcând pe vegetaţia scundă dintre brazi. Erau prea mulţi 
pentru ea. Alsacianul se mişca în cerc de parcă ar fi fost dezorientat, 
zăpăcit, apoi dispăru din raza ei vizuală. Paula îşi aminti de râuleţul prin 
care mersese din întâmplare. Bestia îi pierduse urma. Cei doi urmăritori 
se depărtară. Scăpă un oftat de uşurare. 

Încă şezând, se întinse cât era de lungă, uitându-se fix spre Aldeburgh, 
oraşul bizar de la malul mării. 

Vârfurile acoperişurilor, înghesuite unele în altele, dispăruseră în 
întuneric. 

Preţ de-o clipă zări o fâşie din marea cu valuri înspumate, apoi şi 
aceasta dispăru în noaptea fără lună. 

Unde este Karin? se întrebă. 

Ca şi cum ar fi răspuns întrebării ei neliniştite, se auzi un țipăt 
pătrunzător care destrămă liniştea mlaştinilor. 

Venea din direcţia în care fugise Karin spre barcă. 

Ţipătul chinuit fu înăbuşit. Liniştea care se aşternuse era 
înspăimântătoare. Dumnezeule! o prinseseră pe Karin? Ce-i făcuseră? 

Tremurând de frig, îşi încheie vindiacul până la gât, se uită să vadă cât 
este ceasul. Limbile fosforescente ale ceasului său arătau cinci şi treizeci 
după-amiaza. Experienţa îi spunea că trebuie să aştepte în ascunzătoare. 
Urmăritorii ştiau că au fost două femei. Şi încă mai ajungea până la ea 
lătratul îndepărtat al unui câine. 

Începuseră s-o doară picioarele - urmarea fugii disperate peste 
mlaştini, a efortului de a sta nemişcată, cocoţată pe creangă. Vântul 


mişca crengile mai mici care-i atingeau faţa cu ramuri înţepătoare. 


1 Mască Balaclava - tip de glugă tricotată care acoperă capul, gâtul şi umerii, purtată de 
soldaţi şi alpinişti. 


Aşteptă până la şase şi treizeci înainte de a scoate din buzunarul 
vindiacului telefonul mobil. De trei sferturi de oră nu se mai vedea şi nu 
se mai auzea niciun urmăritor. Când formă numărul sediului central al 


SIS? din Park Crescent era îngheţată bocnă. 


Robert Newman, corespondent de presă străin, cunoscut în lumea- 
ntreagă, conducea Mercedesul său 280 E în viteză, prin noapte, pe 
şoseaua A 1094. Nu încetini când intră pe Aldeburgh High” Street, straniu 
de pustie. Din întâmplare trecuse prin Park Crescent când venise mesajul 
telefonic al Paulei care cerea ajutor. Lângă el şedea Marler, zvelt, bine 
legat, scund şi cel mai fantastic trăgător din Europa de Vest. Puşca 
Armatite i se odihnea pe genunchi. În spate stătea Ha rry Butler, treizeci 
de ani, ras, bine făcut, un tip taciturn. Lângă el şedea partenerul său mai 
tânăr, Pete Nield, mai zvelt, îmbrăcat cu mult bun gust, cu mustață 
neagră. 

De înălţime medie şi în jur de patruzeci de ani, Newman purta în tocul 
de la umăr pistolul favorit Smith & Wesson Special. Butler era înarmat cu 
un Walther de 7,65 mm, iar Nield avea şi el un Walther. 

Newman era singurul membru al echipei care nu era angajat 
permanent al Serviciului Secret, dar era minuţios verificat şi ajutase în 
mai multe misiuni periculoase. Şi el ţinea la Paula, care făcea parte din 
SIS. 

— O să trezeşti morţii, tărăgănă Marler cuvintele cu vocea lui stilată. 

— La ora opt seara locul ăsta e mort, i-o tăie Newman. 

— Se pare că ştii drumul, observă Marler. 

— Firesc. Am petrecut un timp aici restabilindu-mă. În cea mai mare 
parte plimbându-mă. Aş zice că pot să vă duc direct la păduricea pe care 
a descris-o Paula la telefon... 

— Dacă mai e acolo. E o noapte groaznică. Vântul ăsta urlă ca şi cum ar 
prevesti moartea. Mă întreb ce-o fi toată chestia asta. 

— O să aflăm când o s-o găsim, spuse Newman furios, cu speranţa că 


Marler o să tacă. 


2 SIS - Secret Intelligence Service (Serviciul Secret de Informaţii din Marea Britanie). 


Newman conducea cu farurile aprinse. În lumina lor, Marler zări High 
Street ca pe o adunătură de magazine şi case, vechi şi cu acoperişurile în 
sus şi în jos. O atmosferă stranie. 

— Un loc cam dubios, comentă el. 

— Cuvântul potrivit este bizar, mormăi Newman. Am ajuns aproape de 
capătul drumului pentru maşini. O luăm pe jos de unde se termină oraşul, 
adică de aici... 

Suprafaţa drumului dincolo de locul în care oraşul se sfârşea brusc, se 
stricase. În lumina farurilor părea o cărare largă de pietriş. În timp ce se 
dădeau jos din maşină, peste urletul vântului auziră bubuitul valurilor 
care se spărgeau de mal lovind plaja nevăzută. Era o noapte dezlănţuită. 
Newman îşi controlă ceasul. Opt seara. Paula telefonase cam pe la şa se 
şi treizeci după-amiază. 

— Unde duce cărarea asta? întrebă Marler. Şi ce-i dâmbul ăla uriaş cu 
macaralele alea în vârf? 

— Se consolidează lucrările de protecţie a malului mării. Dacă se 
sparg, se vor inunda mlaştinile pe care trebuie să le traversăm. Stinse 
luminile, încuie maşina, rămase câteva clipe pe loc să-şi adapteze ochii la 
întuneric. Cărarea duce la Slaugnden Yacht Club. Satul Slaughden s-a 
prăbuşit în mare cu mulţi ani în urmă. Ca şi Dunwich, care e mai departe, 
pe coastă. Văd păduricea. Să dea Dumnezeu ca Paula să mai fie acolo. 
Vie... 

leşiră de pe drum şi-i conduse spre mlaştină. Automat, ceilalţi trei 
bărbaţi se împrăştiară pentru a nu deveni o ţintă uşoară. În scurtul său 
mesaj, Paula îi avertizase că urmăritorii sunt înarmaţi. Folosind o 
lanternă puternică, Newman călca cu grijă prin noroi, păşind doar pe 
buturugi înierbate. Un pas greşit şi s-ar scufunda în noroiul vâscos. 

Aerul nopţii era foarte rece, dar Newman trecuse pe acasă ca să-şi 
pună nişte ghete până la glezne. Ca şi ceilalţi, purta o jachetă de vânt 
căptuşită. Cu lanterna în mâna stângă, cu revolverul în cealaltă, el ajunse 
şi intră primul în păduricea de brazi. Începu să strige încetişor. Paula... 
Sunt eu, Bob... Paula... 


Călca pe resturi de ferigi moarte. Îndreptă lanterna în sus, în dreptul 


unui brad uriaş. Lumina străluci pe faţa lui. Înţepeni când o creangă căzu 
pe pământ. 

— Bob! Sunt aici sus! Cobor! Dumnezeule! Am îngheţat... 

Avea un pardesiu pe care-l înşfăcase în scurta trecere prin 
apartamentul său din South Ken, în drumspre Suffolk. O înfăşură în 
pardesiu când ea sări pe pământ. Îl cuprinse cu braţele, iar el o îmbrăţişă 
cu putere. 

— Acum e în ordine, Paula. 

— Au fost nişte bărbaţi cu puşti... 

— Şi noi avem aici bărbaţi cu arme. Eu, Marler, Butler şi Nield'. 

— Trebuie s-o căutăm pe Karin imediat. 

— E întuneric. Întuneric beznă... 

— Trebuie s-o căutăm, insistă ea, eliberându-se din îmbrăţişare. Am 
văzut încotro a luat-o. Cunosc zona. Dă-mi lanterna. Te rog, Bob... 

leşiră din pădurice; cei trei tovarăşi ai lui Newman îl aşteptau. Cu 
lumina lanternei îndreptată în jos, Paula se mişca ţeapăn dar cu o viteză 
surprinzătoare, peste mlaştină, spre golful cu iahturi, unde se aflau mai 
multe ambarcaţiuni ancorate de geamandură şi acoperite pentru iarnă. 

O durea tot corpul, dar încetul cu încetul, Paula începu să se simtă mai 
bine; continua însă să păşească hotărât pe smocuri de iarbă, evitând 
băltoacele de apă uleioasă. Ceilalţi o urmau folosind propriile lanterne. În 
cinci minute Paula se căţărase pe digul care împrejmuia locul de 
ancorare. Ochii i se obişnuiră repede cu întunericul, iar simţul orientării 
fusese întotdeauna bun. Era în apropierea ambarcaţiunii spre care o 
văzuse pe Karin alergând înainte de strigătul acela îngrozitor. 

Aprinzând din nou lanterna, o porni iute pe cărare. Fiecare pas era un 
efort după veghea îndelungată sus, în brad, dar hotărârea o făcu să 
meargă înainte, cu Newman în spatele ei. Poteca înălţată era şi mai 
expusă vântului care bătea dinspre mare. În locul de ancorare, catargele 
ambarcaţiunilor se legănau în bătaia vântului. Se opri, îndreptă lumina în 
jos, spre mica ambarcaţiune legată într-un golfuleţ, la oarecare distanţă 
de braţul principal. 


— Ce-i? întrebă Newman ridicând vocea. 


— Priveşte. Ambarcaţiunea aceea este goală. Spre ea alerga Karin. 

— Ai auzit un țipăt, îi aminti el încetişor. Nu vreau să mă gândesc la ce- 
i mai rău, dar va fi mai uşor să cercetăm zona pe lumină. 

— Cobor până acolo, replică ea cu încăpățânare. 

Înainte ca el s-o fi putut apuca de braţ, coborâse pe malul ud, cu iarbă, 
spre marginea golfuleţului. Newman privi repede înapoi. Marler stătea 
ghemuit departe, pe alee, cu arma pregătită, scrutând întreaga zonă. Şi 
Butler şi Nield şedeau ghemuiţi, la oarecare distanţă unul de altul. Aveau 
spatele asigurat. Cobori după ea. 

— Nu înţeleg, spuse Paula, parcă pentru ea însăşi. 

Se uita fix la carena ambarcaţiunii, plimbând raza lanternei înainte şi 
înapoi. Newman care stătea lângă ea, începu să plimbe lumina propriei 
lanterne cuprinzând o suprafaţă mai mare. Raza de lumină mătură un alt 
golfuleţ apropiat, apoi reveni. 

— Du-te lângă Harry şi Pete, o sfătui el cu o voce ursuză. Şi spune-i lui 
Marler să vină cu mine acum. 

— Orice ar fi trebuie să văd. Sunt mare acum. Deci, ce-i? 

Newman stinse lanterna. O puse în buzunarul jachetei de vânt, îşi făcu 
mâinile pâlnie şi-l strigă pe Marler. 

— Lasă-i pe Harry şi Pete unde sunt. Vino aici, repede... 

— Ce-i, pentru numele lui Dumnezeu? 

Frustrată, Paula se agăţă de mâneca lui. N-o băgă în seamă până când 
Marler li se alătură. Ca de obicei, Marler era calm şi stăpân pe sine. 

— S-a întâmplat ceva? Dacă da, ce? Dacă pot îndrăzni să-ntreb. 

— Vino cu mine. Rămâi aici, Paula... 

Aprinzând lanterna, păşi cu atenţie pe marginea mlaştinii spre celălalt 
golfuleţ izolat. Marler îl urma îndeaproape, iar Paula venea în spatele lui. 
Newman se opri, se uită înapoi la Paula, dădu din cap în semn de 
resemnare, apoi îndreptă lanterna în direcţia dorită. 

La marginea golfuleţului cu apă stătută, acoperită de un strat de mâl 
verde, se aflau resturile unei bărci cu vâsle. Putrezise în cea mai mare 
parte şi era pe jumătate îngropată în noroi. Scheletul bărcii ieşea în relief 


precum coastele unui animal preistoric. Recent fusese aruncat stuf peste 


ruină. Newman continuă să lumineze locul. Paulei i se tăie răsuflarea, 
apoi îşi veni în fire. 

În partea cea mai apropiată de ei, la proră, se profilau spre cer nişte 
adidaşi. Newman ştiu că adidaşii trebuie să aibă şi stăpân. Marler înaintă 
după ce îi dădu arma sa Armatite lui Newman. Atent, curăţă noianul de 
stufăriş de pe barcă cu mâinile. La lumina lanternei lui Newman văzură 
apărând un păr negru, o fată albă, plină de pete, holbându-se spre cer, cu 
limba atârnând oribil din gura pe jumătate deschisă. Marler continuă să 
degajeze barca de stuf, dând la iveală corpul îmbrăcat într-o jachetă de 
vânt bleumarin. Şi atunci barca se dezechilibră şi cadavrul se rostogoli pe 
o parte. 

Printr-o mişcare macabră, corpul se rostogoli de parcă ar fi fost viu şi 
se opri pe spate, pe stuful ud. Paula îşi ţinu răsuflarea. La lumina 
lanternei lui Newman, Marler se aplecă asupra figurii patetice 
înveşmântată în jeanşi de doc şi jachetă de vânt. 

— E Karin, şopti Paula. E moartă, nu? 

— Mă tem că da, răspunse Marler potolit. Moartă de-a binelea, adăugă 
el în barbă. 

— Cum a... începu Paula. 

— Strangulată, răspunse Marler. 

Lumina lanternei se îndreptă spre gâtul umflat şi vânăt al fetei. Limba, 
care ieşea din gură, îi atârna pe buza de jos. Newman o luă de umeri pe 
Paula, obligând-o să se întoarcă pe aleea de pe dig. 

— Mai bine ne-am întoarce la maşină. Am nevoie de telefonul mobil să 
sun la poliţie. 

— Ai uitat că am eu unul. 

Paula scoase telefonul său de sub jacheta de vânt. I-l dădu lui Newman, 
iar ea aşteptă nemişcată, uitându-se fix spre locul în care Marler, dându- 
şi seama că nu poate face mai mult, se ridicase şi-şi scutura firele de stuf 
de pe haina de ploaie. 

— Atunci sun de aici, spuse Newman, luând telefonul. 

— Nu ştii numărul. 


— Am oprit puţin la o cabină telefonică pe drum şi am căutat numărul 


de telefon al poliţiei din Ipswich. Mesajul tău către Park Crescent 
menţiona un țipăt care a fost înăbuşit. Mi-am închipuit că s-ar putea să 
avem de-a face cu aşa ceva. 

După ce scoase antena, formă numărul apăsând pe taste. Trebui să 
aştepte un minut înainte ca sergentul de serviciu să răspundă. 


— Vreau să raportez o crimă. Locul... 


Partea întâi 
UN COSMAR PENIRU PAULA 


— Simt că se creează o situaţie de criză în Germania, spuse Tweed, 
pentru a nu se mai gândi la neliniştea sa în privinţa Paulei. Se plimba 
încoace şi-ncolo prin biroul său de la etajul întâi al clădirii ce adăpostea 
sediul din Park Crescent. 

Directorul adjunct al SIS era de înălţime medie, bine clădit, fără vârstă. 
Purta ochelari cu ramă de bagă şi putea trece pe stradă neobservat, 
trăsătură care-l ajutase deseori în meseria sa. 

Singura persoană care mai era în încăpere era asistenta sa 
credincioasă, Monica, o femeie de vârstă mijlocie, cu părul sur prins într- 
un coc. Şedea la biroul său, în vreme ce şeful continua să vorbească. 
Tweed se uită la ceas. Zece noaptea. 

— Slavă Domnului că Paula e teafără. Telefonul lui Newman a fost 
foarte scurt. Dacă cumva e rănită, mi-o ascunde până ajung aici. Mă 
întreb ce s-a întâmplat în Suffolk. 

— O să afli când se va întoarce şi-ţi va povesti. Ce te-a determinat să 
foloseşti cuvântul criză în legătură cu Germania? 

— Telefonul urgent de la inspectorul şef Kuhimann de la 
Departamentul de Criminalistică al Poliţiei Germane. Rugămintea lui de a 
ne întâlni în cel mai mare secret peste trei zile la Luxemburg. De ce 
acolo? Aş fi putut să mă duc la sediul lui din Wiesbaden. 

— Din nou, o să afli când te vei întâlni cu el. 

— Ce-ar fi putut să nu meargă cum trebuie în Suffolk? repetă Tweed. 
Paula s-a repezit acolo doar pentru că ştie că cercetez zvonurile 
neliniştitoare din Franţa. Karin Rosewater i-a spus că aflase ceva legat de 
starea crescândă de haos din Republica Franceză. Ce legătură ar putea fi 
între Suffolk şi Franţa? 


— Poate există o legătură între cele trei situaţii, sugeră Monica. 


Suffolk, Franţa şi călătoria asta pentru a-i întâlni pe Kuhimann. 

— Mi se pare de domeniul fanteziei. 

A fost o remarcă pe care avea s-o regrete mai târziu. Sună telefonul, 
Monica răspunse, păru mulţumită, şi spuse „haideţi”. 

— Paula, Newman şi Marler au venit... 

— Probabil că Bob şi-a băgat Mercedesul în draci, şi a condus 
nebuneşte. 

Când cei trei intrară, Tweed observă expresia întunecată a Paulei. 
Făcând un semn cu capul, Paula nu spuse nimic şi se prăbuşi pe scaunul 
de la biroul său. Marler se cocoţă pe margin ea biroului ei, încercând să-i 
ridice moralul. Newman îşi azvârli haina de vânt pe spătarul unui scaun, 
se aşeză şi începu să vorbească în timp ce Monica se grăbi să facă cafea. 
Tweed se lăsă pe spate în scaunul său care se rotea, ascultând fără să 
întrerupă, uitându-se din când în când la Paula. 

— ... Aşa că după ce am găsit cadavrul am telefonat poliţiei din Ip 
swich, continuă Newman. l-am lăsat pe Butler şi Nield să arate poliţiştilor 
locul. Am dus-o pe Paula la hotelul din zonă, Brudenell, am închiriat o 
cameră ca să poată face o baie fierbinte, apoi ne-am întors direct aici. 
Asta-i tot. 

— Cred că nu-i tot. Tweed se uită la Paula. Întâi aş vrea să-ţi spun ce 
rău îmi pare de prietena ta, Karin Rosewater. 

— A fost o crimă cu sânge rece. Acum mă simt bine. Baia fierbinte m-a 
înviorat. Ca şi tine, sunt pasăre de noapte, deci putem să continuăm. 
Probabil că ai întrebări. 

— De ce a venit Karin să te vadă? 

— Ştia că fac parte din ceea ce credea ea că este un serviciu de 
securitate foarte bine organizat. Bineînţeles că nu ştia că fac parte din 
SIS. Zicea că i se ceruse de către autorităţi, cum le numea ea, să 
cerceteze situaţia care continuă să se deterioreze în Franţa. M-a rugat s-o 
însoțesc la Dunwich, în Suffolk. Un sătuc în josul coastei, dincolo de 
Southwold. 

— Cunosc Dunwich. De ce acolo? 


— Atunci ştii, probabil că aproape tot sătucul este îngropat în mare din 


cauza eroziunii de-a lungul anilor. La sugestia ei am închiriat două 
costume de scafandru şi ne-am îndreptat cu maşina spre acel loc. Nu ştiu 
ce organizaţie face explorări submarine încercând să localizeze şi să 
cartografieze satul scufundat. Am crezut că-i nebună şi am întrebat-o de 
ce. Mi-a răspuns că nu-mi poate spune, dar m-a întrebat dacă vreau s-o 
ajut. Zicea că există o legătură cu ceea ce se întâmplă în Franţa. 

— A mai adăugat ceva la remarca asta? 

— Nu. Voiam s-o trag de limbă mai târziu, în timpul cinei, dar aşa cum 
s-au întâmplat lucrurile... Se opri şi înghiţi. 

Înainte de a pleca din Londra, Karin a telefonat cuiva cunoscut din 
Southwold. Când am ajuns la Aldeburgh, un marinar ne aştepta cu o 
barcă pneumatică, cu motor puternic. Karin m-a dus în susul coastei, pe o 
mare calmă, până am ajuns în dreptul satului Dunwich, apoi a oprit 
motorul şi ne-am dus acolo cu costumele de scafandru pe noi. 

— Cât de departe de mal? întrebă Newman. 

Paula bău jumătate din cafeaua pe care o servise Monica în căni mari. 

— Cam jumătate de milă, poate mai puţin. 

— Continuă, o îndemnă Tweed. Mai era cineva prin preajmă când aţi 
ajuns? 

— Absolut nimeni. În barcă era un colac mare de frânghie care avea la 
un capăt un cârlig de oţel, iar celălalt capăt era prins de barcă. Karin a 
aruncat funia peste bord, spunând că ne putem găsi drumul înapoi spre 
barcă repede, la nevoie. Şi pe Dumnezeul meu, mai târziu chiar a fost 
nevoie. 

— Ce s-a întâmplat sub apă? o îmboldi Tweed. 

— Întâi că totul era fascinant. Îngrozitor de frig, dar există relicve ale 
satului scufundat surprinzător de bine păstrate. Chiar şi un turn de 
biserică, în picioare, ceea ce mi s-a părut ciudat. Am înotat printre relicve 
şi stânci şi la un moment dat mi s-a părut că văd o balenă mare, albă. Cât 
pe ce să-mi ies din fire de surprindere, dar era perfect nemişcată, ca şi 
cum ar fi fost ancorată. A fost momentul în care a apărut „cavaleria 
plutitoare” - bărbaţi în costume de scafandru, unul din ei cu un cuţit între 
dinţi. 


— Vrei să spui că erau inamici? întrebă Marler tărăgănând cuvintele. 

— Vreau să spun că încercau să ne ucidă, pentru Dumnezeu. Am reuşit 
să scăpăm înotând repede printre ruine. Karin m-a condus spre locul 
unde era cârligul de oţel - îl prinsese de o fereastră a bisericii. Ne-am 
agăţat de frânghie, ne-am suit din nou în barcă şi am avut cel mai mare 
şoc al vieţii noastre. 

— Mai ia nişte cafea, spuse Tweed. 

O urmărea îndeaproape să vadă semnele vreunei reacţii. Avusese o 
experienţă violentă şi istovitoare şi era gata s-o trimită acasă. Dar părea 
hotărâtă să-şi spună povestea. 

Chiar şi când era tensionată era atrăgătoare. De-abia împlinise treizeci 
de ani, avea un păr negru ca pana corbului, era rasată, zveltă, cu o figură 
extraordinară şi era de înălţime medie. Puse cana pe birou. 

— Marea nu mai era pustie. Nu departe de barca noastră plutea un vas. 
Straniu. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Avea o linie frumoasă dar şi 
ceva sinistru în el. Nu aducea cu un vapor obişnuit. 

— Poate o ambarcaţiune pe pernă de aer? sugeră Newman. 

— Cu siguranţă, nu. Mult ieşit din apă. Era ceva ciudat cu carena. 

— Navă pe aripi portante? se îndoi Marler. 

— Nu! făcu un semn cu mâna, nerăbdătoare. Ştiu cum arată amândouă. 
Carena părea despărțită în două. 

— Mai bine spune-ne ce s-a întâmplat pe urmă, o convinse Tweed. 

— Trei din bărbaţii în costume de scafandru au ieşit la suprafaţă în 
apropierea bărcii. Karin a retezat frânghia cu ancora, eu am pornit 
motorul şi am întins-o cu toată viteza spre sud, spre Aldeburgh. 

— De ce trebuia să bateţi atâta drum? întrebă Tweed. 

— Pentru că lăsasem maşina într-o parcare publică, afară din oraş, 
lângă mlaştini'. Am crezut că o să reuşim înainte de căderea nopţii. Din 
fericire, aveam un avans faţă de urmăritori. Când am ajuns pe plajă la 
Aldeburgh, am avut un nou şoc. 

— Mai ia nişte cafea. Monica îi umpluse din nou cana. Paula mai luă o 
înghiţitură din lichidul fierbinte, liniştitor. Cu ochii pe jumătate închişi, 


Tweed aştepta şi o privea, în timp ce ea continuă. 


— Vaporul ăla ciudat ne ajunsese din urmă. Când am ajuns pe plajă era 
cam la o jumătate de milă în larg. La lăsarea serii i-am văzut cum coborau 
bărci pneumatice cu motor. Nu era nimeni prin jur. Ne-am dat costumele 
de scafandru jos, le-am lăsat pe plajă şi ne-am pus hainele obişnuite pe 
care le lăsasem acolo. Bărcile se apropiau când am început să alergăm 
spre parcare. M-am uitat înapoi şi i-am văzut înaintând anevoie pe mal; 
de data asta erau bărbaţi care purtau arme. Nu era timp să descui maşina 
şi s-o pornesc. Am alergat mai repede decât Karin, îndreptându-mă spre 
păduricea de brazi, peste mlaştini... 

Sorbind din cafea, cobori vocea în timpul cât descrise ultimele scene 
oribile - Karin făcând greşeala de a încerca să se salveze alergând spre 
barcă, ţipătul înspăimântător... 

— N-ar trebui să ne oprim până mâine dimineaţă? 

Tweed făcu această propunere când Paula se opri câteva minute, 
privind în gol. 

— Nu. Pune-mi întrebări. Te rog. Nu vreau să fiu singură încă. Mă ajută 
dacă vorbesc. 

— Cum vrei. Spune-mi ceva de Karin Rosewater. Ce înseamnă 
amestecul de naţionalităţi din numele ei? 

— Era căsătorită cu un englez, Victor. Este căpitan în armata britanică 
din Germania. Contraspionaj militar. Este ofiţer de legătură la o bază 
aeriană a NATO de lângă Freiburg, în sudul Germaniei. Are un 
apartament în Freiburg. 

— Şi Karin era nemţoaică? 

— Mama ei era franţuzoaică, tatăl ei neamţ. Ea era din Colmar, în 
Alsacia. 

— Totul e în apropiere de graniţa elveţiană, remarcă Tweed, meditativ. 

— Ce semnificaţie are asta? întrebă Paula. 

— Probabil niciuna. Doar o remarcă geografică. Aţi fost prietene 
apropiate? 

— Da şi nu. Am cunoscut-o în timpul vacanței pe care am petrecut-o în 
Germania. Ne înţelegeam bine. Părea că suntem pe aceeaşi lungime de 


undă. Ne-am înţeles să ţinem legătura una cu alta. 


— Exact cum şi unde v-aţi cunoscut? 

Tweed încep ea să fie intrigat. Simţea că-i scapă ceva important. 

— La o petrecere de la baza aeriană. Era o mulţime de lume. A, tocmai 
mi-am amintit. Era şi Otto Kuhimann acolo. Am stat mult de vorbă. Zicea 
că se află acolo în interes de serviciu, dar n-a zis motivul. 

— Ce ştii despre soţul ei, Victor? L-ai cunoscut? 

— Da. Paula se strâmbă. Nu prea mi-a plăcut. Nu ştiu de ce. Îşi înăbuşi 
un căscat. Bănuiesc că nu e genul meu. 

— Când erai cu Karin acolo, ţi-a spus ce „autorităţi” - ăsta-i cuvântul pe 
care l-ai folosit - îi ceruseră să investigheze situaţia din Franţa? 

— Nu. „Nu s-a mai referit la asta. Şi pe urmă toate preocupările 
noastre au fost legate de ceea ce s-a întâmplat. 

— Când ai văzut-o ultima oară ai mirosit dacă avea cumva vreo 
misiune? 

— Nu. Am crezut că-i casnică. Am sentimentul că sunt interogată. Nu 
că m-ar deranja, dar aşa simt. Reuşi să surâdă palid. 

— Eşti interogată. S-ar putea să ştii mai multe decât crezi. Acum e 
târziu şi cred că ar trebui să te duci acasă. Marler, vrei s-o conduci? 

— Cu plăcere. Ai trecut-o prin chinurile iadului. 

— Nu-i nimic, îl asigură Paula sculându-se în picioare şi punându-şi 
jacheta de vânt care se usca pe radiator, unde o pusese Monica. Se 
întâmplă ceva ciudat, nu? Nu mă refer doar la uciderea violentă a Karinei 
- ceea ce e destul. Dar de ce s-o fi interesat explorarea subacvatică a unui 
sat scufundat? 

— Trebuie să dormi. Nu-ţi face griji. Te-ai descurcat de minune într-o 
situaţie disperată. 

Era neobişnuit ca Tweed să-i facă un astfel de compliment. Zâmbi 
recunoscătoare, spuse noapte bună şi ieşi din încăpere cu Marler. 

— E ceva ciudat în toată afacerea asta, spuse Newman încruntat, 
repetând de fapt gândul Paulei. 

Era numai el cu Monica şi Tweed, care îşi reluase plimbarea lentă cu 
pas mărunt, prin încăperea spațioasă. Se încrunta şi Monica nu scotea un 


cuvânt ştiind că de fapt gândeşte intens. 


— Ai dreptate, Bob, spuse Tweed într-un târziu. O întrebare cheie la 
care aş vrea să ştiu răspunsul: ucigaşii ăia voiau s-o lichideze doar pe 
Karin, sau şi pe Paula? Răspunsul mi-ar spune nu numai ce s-a întâmplat 
ci şi de ce? 

— Din cele spuse de ea în maşină le urmăreau pe amândouă, răspunse 
Newman. 

— Şi celălalt mister: care e legătura între Suffolk şi Franţa? Karin i-a 
spus Paulei că fusese angajată de autorităţi să facă un raport referitor la 
situaţia din Franţa. Şi cine e stăpânul vaporului ăluia ciudat - şi ce fel de 
vas ar putea fi? 

— O grămadă de întrebări, comentă Monica, şi niciun răspuns. 

Tweed se opri, se uită la Newman. 

— I-ai lăsat pe Butler şi Nield să se descurce cu poliţia. Ce istorie le vor 
spune poliţiştilor? 

— Chestia asta am ticluit-o cu atenţie, neştiind în ce m-am băgat. I-am 
prevenit să le spună adevărul - până la un punct: că Paula şi Karin erau 
interesate de explorări subacvatice, că au călătorit până la Dunwich cu 
barca cu motor, că s-au scufundat şi au fost pur şi simplu vânate de nişte 
bărbaţi cu cuțite, că au fugit înapoi spre Aldeburgh un de-şi lăsaseră 
maşina, că n-au avut timp să folosească maşina, aşa că au fugit spre 
mlaştini. 

— Până aici e bine. Acoperă toate dovezile pe care poliţia le va scoate 
la iveală. Cele două costume de scufundare lăsate pe plajă, barca cu 
motor părăsită. Chiar şi maşina parcată lângă mlaştini. 

— Trebuia să gândesc repede şi asta mi-a venit în minte. Dar n-am 
pomenit de povestea cu „Karin care cerceta situaţia creată în Franţa, 
faptul că lucra pentru cineva necunoscut. Ar trebui s-o previi pe Paula 
dimineaţă - va fi cu siguranţă chestionată de poliţie curând. 

— O s-o sun în seara asta, cam când ar trebui să ajungă în 
apartamentul ei din Putney. În cazul în care-i găsesc adresa şi-o iau la 
întrebări acolo. 

Tweed îşi reluă plimbarea lentă, cu mâinile la spate. Monica îşi d & du 


seama că se uită în gol. 


— Ce te frământă? întrebă ea după câteva clipe. 

— Tipii ăia cu măşti Balaclava - cu arme şi câini sălbatici. Chestia asta 
sugerează un grad înalt de organizare. Mă întreb cine este în spatele 
afacerii, cine-i stăpânul? Bob, cât timp sunt la Luxemburg, te rog să te 
întorci la Aldeburgh şi să faci o anchetă discretă. Nu uita de Dunwich. 
Necazurile acolo au început. De ce? 

— Aş putea s-o iau pe Paula cu mine. Îi trebuie activitate ca să-i mai 
distragă gândurile de la experienţa asta îngrozitoare. 

— S-ar putea să fie nevoie s-o las aici. Tweed se opri. E ceva ce nu ştii. 
L-am trimis pe tipul cel nou, Francis Carey, în Franţa să-şi bage niţel 
nasul pe acolo. 

— După numai şase luni de când e la SIS? Newman părea să se 
îndoiască. Are destulă experienţă în cazul în care pică într-o situaţie 
periculoasă? Ce pregătire are pentru o astfel de misiune? 

— Taică-său a fost englez, iar maică-sa franţuzoaică. O parte din 
copilărie şi-a petrecut-o la Bordeaux. Poate trece uşor drept francez. E 
prudent din fire dar tenace. Are trecere la femei - Paula poate să 
confirme. Aşa că probabil o să-şi găsească o prietenă. Un cuplu este mai 
puţin bătător la ochi decât un tip singur. 

— Teoretic, pare alegerea perfectă. Newman dădu din cap. Dar îl 
cunosc, am stat de vorbă cu el. Într-o situaţie de urgenţă, cred că s-ar 
putea panica. 

— Aş vrea să nu fi spus asta... 

— Ceea ce înseamnă că nu negi. 

— Eh, acum e acolo şi are un transmiţător. A transmis mai multe 
rapoarte codificate din zona Bordeaux. Problema deportării imigranţilor 
străini generează revolte serioase şi care iau amploare. Cineva instigă la 
ură împotriva algerienilor, asta pentru început. În baruri se aude că tipi 
cu poziţii înalte complotează pentru o lovitură de stat. S-ar putea să ştiu 
când mă întorc din Luxemburg. Între timp, mai bine ne odihnim. Ziua de 


mâine s-ar putea să ne rezerve veşti neplăcute. Am sentimentul ăsta... 


2 


În seara următoare era un frig pătrunzător în vechiul oraş Bordeaux, 
port situat în interiorul ţării, pe fluviul Garonne. În barul Miami, Francis 
Carey se uită la ceasul de la mână. Zece şi treizeci noaptea. Curând îşi va 
termina treaba şi se va grăbi spre apartamentul său ieftin. 

Îşi găsise o slujbă ca barman la Miami, care era totdeauna aglomerat, 
după ce făcuse cercetări neoficiale despre acest loc, vorbind în franceza 
sa fluentă. Auzise că barul era foarte căutat de ofiţeri inferiori ai armatei 
franceze, care erau clienţi statornici. 

La ora aceea - şi din cauza vremii - camera lungă, paralelă cu barul era 
ticsită. Fiecare scaun şi bancă erau ocupate, mulţi şedeau în picioare cu 
băuturile în mână. Zgomotul francezilor care vorbeau şi glumeau era 
asurzitor. Carey, un bărbat subţire, spre treizeci de ani, brunet, cu o faţă 
lungă şi uscăţivă, lustruia repede paharele pentru noii clienţi în timp ce în 
gând se lupta cu două probleme. 

Îşi găsise o prietenă franţuzoaică, Isabelle Thomas. Lucra într-o agenţie 
de publicitate, avea părul lung, roşu Tizian, un chip palid şi o siluetă pe 
care-i plăcea s-o pună în valoare. Părea că se îndrăgostise lulea de el, 
ceea ce nu corespundea cu planul lui când o alesese ca paravan. Şi din 
moment în moment, trebuia să vină ca să meargă undeva împreună să 
mănânce ceva repede. Îl speria sosirea ei. Şi voia să amâne întâlnirea lor. 

Dimineaţa când s-a întors în modestul său apartament dintr-un bloc 
mare şi vechi de pe strada Georges Bonnac, după ce fusese la 
cumpărături, observase urme care indicau că locul fusese percheziţionat. 
Minitransmiţătorul pe care-l folosea ca să transmită semnale codificate în 
Park Crescent, fusese ascuns în interiorul unei serviete uzate, ascunsă la 
rândul ei în dulapul uriaş, ca de muzeu. Înainte de a pleca la 
supermarketul din Meriadeck Centre Commercial, un complex vast, 
destul de nou, din beton, legase un fir de păr de servietă. Când se 
înapoiase avusese probleme cu deschisul uşii. A fost prima bănuială că 
ceva nu-i în ordine. 

O cercetare mai atentă a interiorului apartamentului i-a confirmat 


bănuielile. Firul de păr pe jumătate introdus în servietă dispăruse. La 


început, presupuse că Madame Argoud, bătrâna aia meschină şi 
iscoditoare, care conducea pensiunea, îşi băgase nasul. Dar Madame 
Argoud era scundă şi grasă. Carey era înalt şi totuşi trebuise să se 
cocoaţe pe un scaun ca să ajungă la servietă care era ascunsă vederii, pe 
dulap. 

Acum se întreba dacă ar fi trebuit să-şi facă bagajele, să părăsească 
pensiunea de dimineaţă şi să se mute în altă parte a oraşului. Tot 
antrenamentul său la SIS  accentuase acest lucru. NU RIŞII 
NICIODATĂ INUTIL ÎN TERITORIU OSTIL. ACŢIONEZI PENTRU A 
ÎNDEPĂRTA RISCUL IMEDIAT... 

Era prea târziu? continuă să şteargă paharele cu viteză, inspectând din 
nou încăperea aglomerată. Nimic nu părea nelalocul lui. Oare fusese 
înţelept din partea lui să se încreadă în Isabelle pentru a trimite mesajul 
dacă i s-ar întâmpla ceva? „Dacă dispar şi nu-ţi telefonez”, aşa îi spusese. 

Intrară doi locotenenţi de armată, se îndreptară direct spre bar şi 
comandară de băut. I-a servit în timp ce vorbeau; au plătit şi au început 
să bea. 

— În curând vom bea la Paris, Anton. Se zice că femeile de acolo sunt 
grozave. 

— Paris? Adică în permisie? Păi n-avem niciuna... 

— Deci nu ţi s-a spus? Ei bine, fac parte dintr-o unitate specializată. 
Las-o baltă. 

Ofiţerul se întoarse să se uite la Carey. Barmanul ştergea tejgheaua cu 
o cârpă. 

— Nu te-am mai văzut pe aici, spuse locotenentul. 

— E o slujbă nouă, răspunse Carey liniştit. Prietena mea s-a mutat, aşa 
că m-am mutat şi eu ca să fiu mai aproape de ea. 

— Fac pariu că noaptea eşti foarte aproape de ea! 

Ofiţerul rânji fără ruşine, îşi termină paharul, şi cei doi plecară'. Ce 
remarcă ciudată - despre Paris, se gândi Carey. O s-o citez în următorul 
mesaj. Îngheţă văzând-o pe Isabelle făcându-şi loc prin mulţime spre el, 
cu un zâmbet larg pe buzele-i pline şi roşii. 


Un grăsan care se sprijinea de tejgheaua barului râgâi şi Carey abia se 


stăpâni să nu-şi arate repulsia. Duhoarea de usturoi amestecat cu lichior 
de anason îi întoarse stomacul. Uitase mirosurile franţuzeşti după anii 
petrecuţi în Anglia. Isabelle se cocoţă pe un scaun şi el îi turnă un Pe 
mod. 

— Eşti liber curând? întrebă ea nerăbdătoare. Ştiu un restaurant mic 
unde putem mânca excelent. 

— Plăteşte-ţi băutura. Ne priveşte şeful. Îţi dau banii înapoi mai încolo. 

— Nu-i nevoie. Poţi să plăteşti cina. Uite banii. 

Ceva mai încolo, la tejghea, barmanul şef, un tip scund şi gras, cu părul 
unsuros, cu o mustață lungă şi o burtă care se revărsa peste şorţ, observă 
tranzacţia mulţumit. În barul lui nu se dădeau băuturi pe gratis - nici 
măcar iubitei lui Henri. 

— În câteva minute plecăm, spuse Carey, lustruind tejgheaua mecanic. 

Se uită spre uşă, întrebându-se de ce se lăsase liniştea în încăpere. Toţi 
se uitau la doi bărbaţi care tocmai intraseră. Ambii purtau trencicoturi 
cenuşii legate cu cordon, cu revere late, pălării moi de fetru trase pe 
frunte şi ochelari închişi la culoare. De ce s-ar distra iarna, în toiul nopții, 
să poarte ochelari de soare? Lui Carey i se făcu brusc frică, în timp ce 
tipii se îndreptau direct spre el. 

— Pleacă de lângă mine, Isabelle, îi ordonă. Fără întrebări. Mişcă-te şi 
ia-ţi paharul cu tine. 

Spre deosebire de alte femei făcu exact ce i se spusese să facă fără a 
pune întrebări. Se topise în mulţime în momentul în care cei doi tipi au 
ajuns la bar faţă în faţă cu Carey. Mulțimea, încă tăcută, continua să le 
privească spatele. 

— DST’. Cel mai înalt din cei doi tipi foarte bine legaţi îi flutură o 
legitimatie. Eşti Henri Bayle? 

DST. Direcţia pentru Supravegherea Teritoriului - contraspionajul 
francez. Şi aveau numele pe care şi-l luase, numele din actele sale 
falsificate cu măiestrie în Camera Motoarelor din subsolul sediului din 
Park Crescent. Fu cât pe-aci să-şi scoată actele pentru a-şi confirma 


identitatea, apoi hotări că în faza actuală ar fi o greşeală. 


3 DST - Direction de la Surveillance du Territoire (Direcţia Securităţii Statului, în Franţa). 


Continuă să lustruiască tejgheaua şi spuse: 

— Eu sunt. Cu ce vă pot ajuta? 

— Vii cu noi. Pentru interogatoriu. Unde-ţi sunt jacheta şi paltonul? 

— N-am decât o jachetă. E în spate. Mă duc s-o aduc. 

— Rămâi unde eşti, se răsti cel mai înalt. Se uită spre patron care se 
apropiase pe furiş. Du-te şi adu jacheta tipului. Vine cu noi... 

— Aveţi o problemă? întrebă Carey. 

— Nu. Tu eşti problema. 

Carey îşi puse jacheta pe care şeful lui i-o aruncase pe tejghea, se 
îndreptă spre uşa cu două canaturi, o deschise şi ieşi escortat de cei doi. 
Avu grijă să n-o caute pe Isabelle. Când ajunse aproape de ieşire îi repezi 
un cot în stomac celui din stânga sa, îşi făcu loc prin mulţime şi ajunse 
afară în aerul rece al nopţii. Un picior se întinse şi-i puse piedică. Piciorul 
„se plantase” pe spinarea lui, iar el zăcea pe caldarâm, încercând să-şi 
recapete suflul. 

— A fost o prostie, remarcă tipul cel înalt în timp ce ieşea. 

Carey privi în sus şi văzu încă doi bărbaţi îmbrăcaţi la fel. Îl 
aşteptaseră afară. Ajutat să se ridice în picioare, fu aruncat pe bancheta 
din spate a unui Citroën parcat. De-o parte şi de alta s-a aşezat câte un 
tip şi maşina a pornit. Ceilalţi doi tovarăşi ocupaseră locurile din faţă. 
Ajunseră la gara St. Jean şi Citroen-ul întoarse pe rampa pustie care 
ducea spre intrarea tăcută a gării de sub nivelul străzii. 

Isabelle îi urmărea; venea în spatele maşinii, pe motoretă ţinând cu 
uşurinţă Citroen-ul sub observaţie pe străzile întunecate şi pustii. 

Fu nedumerită când Citroen-ul dispăru pe rampă în jos. Unde-l duceau 
pe Henri? Era posibil să-l ducă undeva cu trenul? Şi dacă da, de ce? îşi 
parcă motoreta lângă zidul gării, puse lanţul de siguranţă, îşi strânse 
vindiacul pe lângă gât ca să se ferească de vântul 'aspru care bătea 
dinspre Atlantic. 

În timp ce Citro&n-ul cobora rampa, Henri strânse din dinţi pentru a-şi 
ascunde frica. Era ca şi cum ar fi intrat într-o peşteră slab luminată. Nu 
erau călători la ora aceea. Tipul cel înalt repetă a treia oară întrebarea pe 


care i-o pusese în drum spre gară. 


— Cu cine comunicai când foloseai transmiţătorul pe care l-am găsit în 
apartamentul tău? 

— Sunt radioamator. Vorbesc cu alţi radioamatori din lumea întreagă. 

— Minţi. Te întreb pentru ultima oară. 

— Cum aţi intrat în apartamentul meu? întrebă Henri. 

— N-ai auzit de şperaclu? Sigur ai auzit. Am ajuns la capătul liniei. leşi. 

Citroen-ul parcase lângă intrarea dinspre casa de bilete, în spate, 
peştera tulbura întunericul. Carey îl urmă pe tipul cel scund pe trotuar. 
Braţul îi fu prins ca într-o menghină. 

Tipul cel înalt rămase în maşină; îndreptă un automat spre el. 

— Descotoroseşte-te de el, Louis. N-o să vorbească. 

— Poţi să pleci acum, îi spuse Louis lui Carey. Ajungi în stradă pe 
acolo. Cară-te până nu ne răzgândim. 

Carey se înfundă în umbra adâncă şi se opri când simţi că ceva se 
mişcă, o umbră între umbre. Nişte mâini îl apucară de gât. Carey încercă 
să-l lovească pe agresor în stomac, alunecă şi căzu. Silueta din umbră 
îngenunche deasupra lui, cu mâinile încă strângându-i gâtul, cu degetele 
mari apăsând expert pe trahee. Carey încercă să strige. Nu reuşi decât să 
scoată un bolborosit, iar presiunea strânsorii necruțătoare crescu. 

Carey începu să-şi piardă cunoştinţa. Se asfixia şi se lupta să trăiască 
lovind inutil cu pumnii strânşi pe agresor. 

Chiar şi atunci când Carey devenise moale ca o cârpă, strangulatorul 
continuă să-l strângă de gât. După încă un minut se ridică în picioare şi se 
topi în întuneric. 

Louis aprinse lanterna, înaintă, se aplecă asupra formei întinse cu faţa 
la pământ, îi controlă pulsul. Se întoarse înapoi la maşină şi se sui în 
spate. 

— Nu se simte pulsul, îi raportă celui înalt. 

— Kalmer - oricine o fi el - a mai făcut o treabă bună. Pentru o taxă 
grasă, sunt sigur. Noi ce-o să primim? Cuvinte de îmbărbătare. 1 se 
adresă şoferului: „Înapoi la cazarmă”. 

Isabelle se lipi de zid, la capătul rampei, când Citroenul plecă. Reuşise 


să vadă la lumina lămpii din maşină cu coada ochiului când Henri cobora, 


atunci când se deschisese portiera din spate. 

Se strecură încetişor în jos pe rampă, se opri să asculte. Liniştea o 
sperie. Scoase lanterna pe care mama ei insistase s-o poarte, o aprinse; 
se îndreptă spre capătul rampei. Plimbând lumina lanternei, se aventură 
în umbră. 

Aproape se împiedică de corp; scoase un țipăt în momentul în care 
îndreptă lanterna în jos. Henri era întins pe spate, cu limba care îi ieşea 
obscen din gura deschisă. Grumazul îi era foarte vânăt şi umflat. 

Se forţă să îngenuncheze lângă el, îi luă pulsul. Dar ştia că e mort. 
Amorţită de groază şi durere, pipăi buzunarul interior de la piept unde el 
îşi ţinea actele şi portofelul. Dispăruseră. N-avea cum să ştie că în câteva 
minute Kalmar le va arunca de pe pod în Garrone. 

Sărută fruntea rece, cu ochii închişi ca să nu vadă faţa contorsionată. 
Ridicându-se, se îndreptă împleticindu-se spre rampă, unde-şi lăsase 
motoreta. Îşi descuia lanţul de siguranţă de la motoretă, când un betiv cu 
o sticlă în mână, ieşi clătinându-se din barul Nicole, în piaţa largă. Pe faţa 
Isabellei şiroiau lacrimi în momentul în care începu să mişte motoreta 
spre stradă. Beţivul îi aruncă o privire pofticioasă. 

— Ţi-ai pierdut iubitul, drăguţo? Ce-ar fi să ne simţim bine împreună... 

— Du-te dracului. 

Porni motoreta şi se îndreptă spre casă. Vântul îi biciuia faţa udă şi 
lacrimile continuau să-i curgă şiroaie pe obraji, îşi aminti ce-i spusese 
beţivului. Bietul Henri era mort iar ea îl iubise. 

Măcar putea să facă un ultim lucru pentru el. Să-i îndeplinească 
rugămintea în cazul în care i s-ar întâmpla ceva. În drum spre serviciu a 
doua zi dimineaţă, va telefona la numărul din Londra pe care el i-l dăduse 


în secret şi va spune oricui va răspunde ce i s-a întâmplat lui Henri. 


3 


— Kuhimann a schimbat întâlnirea în ultimul moment, le anunţă Tweed 
pe Monica şi pe Paula. Nu-i stă deloc în fire. Trebuie să fie foarte 


îngrijorat. Locul de întâlnire este Geneva şi nu Luxemburg. Mâine 


dimineaţă la Hotel des Bergues. 

— La ce oră vrei să pleci? întrebă Monica, cu mâna pe telefon. 

— Aş vrea să plec în seara asta. Tweed se întoarse spre Paula. Ieri a 
fost cam istovitor pentru tine - mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei 
instruindu-te ce să-i spui inspectorului şef Buchanan. 

— Şi-ţi sunt recunoscătoare. Sunt convinsă că ştiu lecţia pe de rost. Ai 
fost inspirat când i-ai spus lui Buchanan că lipsesc din oraş şi nu ştii unde 
sunt, când a telefonat... 

Se opri când se deschise uşa şi intrară Newman şi Marler care se 
aşezară şi se uitară la Tweed. 

Monica cobori vocea la telefon, iar Tweed îl puse în temă pe Newman 
repede. 

— Bob, am o mică veste care o să te şocheze. Cel care investighează 
uciderea Karinei Rosewater este vechiul nostru prieten, inspectorul şef 
Roy Buchanan. 

— Nu-i prietenul meu. Ultima oară când ne-am întâlnit „m-a ştampilat” 
ca suspectul numărul unu într-un caz de omucidere. Crezi că mor de 
nerăbdare să repetăm spectacolul? Se încruntă. Ia stai niţel. Buchanan 
este de la Criminalistică, brigada de omucideri, New Scotland Yard. 
Localnicii n-au avut timp să ceară ajutorul Scotland Yard-ului. Am 
descoperit cadavrul Karinei abia alaltăieri. 

— I-am pus lui Buchanan exact întrebarea asta când a telefonat ieri că 
vine s-o interogheze pe Paula. Aparent, tocmai rezolvase un alt caz cu o 
crimă, în Suffolk şi mai era acolo. Cea mai mare parte din poliţiştii din 
Ipswich este la pat, cu gripă. Şi uite-aşa, şeful Poliţiei l-a rugat pe 
Buchanan să mai rămână un timp’. 

— Ce noroc pe capul lui... 

— Iar acum e în drum spre noi. De aceea ţi-am lăsat un mesaj pe 
robotul telefonic, să fii aici cât poţi de devreme dimineaţa. Şi tu şi Marler 
trebuie să vă lămuriţi multe chestiuni până vine Buchanan. Ieri, Paula şi 
cu mine am trecut în revistă modul în care va aborda problema - adică 
interogatoriul. Pe scurt, nu menţionăm faptul că prietena ei, Karin, a fost 


angajată de o oarecare autoritate misterioasă să verifice starea lucrurilor 


în Franţa. Era doar o prietenă care, ca şi Paula, era interesată de 
explorările subacvatice. O să-l îndrept pe Buchanan în direcţia Paulei, ca 
el s-o interogheze mai întâi pe ea. Apoi, voi doi veţi putea să urmaţi 
acelaşi fir. Nu vă oferiţi să spuneţi ceva - răspundeţi la orice întrebare vă 
pune şi tăceţi. 

— Aş zice, protestă Marler, că nu suntem chiar amatori în jocuri de- 
astea. 

Tweed se aplecă peste biroul lui. Nici Buchanan, aşa că să faci bine să 
nu uiţi... 

Sună telefonul şi Monica ridică receptorul, ascultă, se strâmbă la 
Tweed care dădu din cap aprobator şi se relaxă în scaun. 

— Urcă, spuse Monica punând receptorul în furcă. Gemenii 
Fermecători: inspectorul şef Bucnanan şi veşnic credinciosul şi 
nedespărţitul său tovarăş, sergentul Warden. 

— Trebuie să-i întâmpinăm. Te rog fă cafea. 

Tweed se ridică în spatele biroului în momentul în care Monica 
deschise uşa; intrară doi bărbaţi. Buchanan era înalt şi zvelt, în jur de 
patruzeci de ani, cu un aer amăgitor de destins, ceea ce făcuse pe mulţi 
să pice în cursă. 

Warden, cu vreo cinci centimetri mai scund, avea o figură inexpresivă 
pe care rareori se citea vreo reacţie. Avea un carneţel. Salutându-i 
amabil, Tweed îi conduse spre două scaune pe care le aranjase mai 
devreme astfel încât să fie jumătate cu faţa spre Paula şi jumătate spre el. 

— Suntem pregătiţi, începu Tweed amabil, iar Paula este gata să vă 
răspundă la întrebări. 

— Serios? Tonul lui Buchanan era cinic; aruncă o privire prin încăpere. 
Vrei să spui că veţi colabora fără să ne fâlfâiţi pe sub nas Legea 
Secretelor Oficiale? Ştii, unii, Compania de Asigurări General & Cumbria, 
de exemplu, recurg la chestia asta. 

Tweed zâmbi la această remarcă legată de numele sub care se 
ascundea SIS, numele înscris pe firma prinsă pe uşa principală. 

— Monica va aduce cafeaua, continuă Tweed să-şi joace rolul de gazdă 


primitoare. E o zi umedă şi rece. 


— Trebuie să fi fost o zi umedă şi rece domnişoară Grey, când v-aţi dus 
să faceţi scufundări la' Dunwich. Cel puţin asta-i istoria pe care mi-a 
servit-o domnul Harry Butler la sediul poliţiei din Ipswich, acum două 
zile. 

— Domnişoara Grey? îi oferi cel mai fermecător zâmbet. Parcă îmi 
amintesc că ultima oară când ne-am întâlnit eram Paula. 

— Este o anchetă oficială a unui caz de omucidere cu sânge rece. Cum 
credeţi că a fost ucisă? 

Atacă direct, gândi Tweed. Încearcă s-o descumpănească printr-o 
abordare atât de brutală. 

— Părea strangulată, replică Paula liniştită. 

— De un expert. Am putea zice chiar un profesionist. 

— Ce vă face să credeţi? interveni scurt Tweed. 

— Raportul autopsiei, care a fost realizată de dr. Kersey. Poate aţi auzit 
de el - unul din cei mai mari patologi. Buchanan îşi zornăi mărunţişul din 
buzunar. 

— Pe ce-şi bazează concluzia? insistă Tweed. 

Buchanan îl privi şi în ochii cenuşii şi vioi i se citi o urmă de 
amuzament. Era conştient că Tweed intervenise pentru a-i da un răgaz de 
câteva clipe Paulei. 

— Modul în care strangulatorul şi-a folosit degetele mari apăsând pe 
trahee pentru a provoca moartea cât se poate de repede. Kersey 
bănuieşte că o parte din vânătăi au fost făcute după moarte, ca o 
încercare de a masca îndemânarea cu care a fost făcută crima. Şi acum, 
dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea să continui să-i pun domnişoarei Grey 
câteva întrebări, în fond, ea a fost la faţa locului. Dumneata n-ai fost. 

— De fapt n-am fost la faţa locului, cum spuneţi, îl contrazise Paula. 
Tremuram de frig şi spaimă în vârful unui brad. 

— Dar aţi văzut când a avut loc crima? 

— Nu. Vreţi să vă explic cum am ajuns, Karin şi cu mine să ne aflăm 
acolo? 

— Vreţi să faceţi o declaraţie? 


Buchanan se uită spre Warden care şedea cu carnetul în poală, apoi îşi 


îndreptă privirea spre Tweed, aşteptând parcă să se opună. "Tweed, care 
se juca cu un stilou, doar aprobă cu un semn din cap. 

Paula îşi debită povestea succint, fără să risipească măcar un cuvânt. 
În timp ce vorbea, Buchanan nu şi-a luat o secundă ochii de la ea, dar ea 
i-a susţinut privirea, inspectorul şef îşi încrucişă picioarele, îşi puse 
ceaşca şi farfurioara date de Monica pe genunchi; sorbi din caf ea în timp 
ce Paula îşi încheia povestirea. 

— ... regret din suflet acum că n-am insistat să ne petrecem ziua făcând 
cumpărături în Londra. 

— Nu ştiam că vă interesează explorările subacvatice, remarcă 
Buchanan. 

— Dar nu ştiţi multe despre mine. Mi-am terminat declaraţia. 

— Şi tipii ăştia misterioşi, deghizați, care v-au urmărit cu arme... Se 
citea o urmă de sarcasm în tonul lui şi se opri, sperând că Paula va muşca 
momeala. Când văzu că tace, continuă atacul. Cine ar fi putut să fie? De 
ce ar fi vrut să vă ucidă pe amândouă? Când vă întorceaţi în viteză spre 
Aldeburgh, cu celelalte bărci cu motor pe urmele voastre, de ce nu v-aţi 
îndreptat spre mal mai repede ca să vă salvaţi? 

Warden zâmbi în barbă. Tactică tipică pentru Buchanan. Fără nicio 
prevenire, exercita presiuni asupra ei pentru a o zdrobi sub tirul 
întrebărilor. Presiunea exercitată asupră-le, zdrobise mulţi martori până 
atunci. 

— Mi-am încheiat declaraţia, repetă Paula. În declaraţie am răspuns la 
toate întrebările în afară de una din cele trei, dar o să vă fac pe plac. Nu 
vă deranjează dacă mă repet, domnule inspector şef? 

— Deloc, replică Buchanan pe un ton plăcut. 

— N-am idee cine erau ucigaşii. N-am idee de ce ne urmăreau. Cea de- 
a treia întrebare n-are răspuns în declaraţia mea. Dacă aţi cunoaşte 
partea aceea de lume, aţi şti că la sud de Dunwich se găseşte una din cele 
mai pustii î ntinderi de litoral din lume. Am simţit că trebuie să ajungem 
la maşină ca să scăpăm. 

— Şi cele trei bărci cu motor pe care le foloseau tipii ăia ca să vă 


urmărească pe mare, au apărut după ce v-aţi scufundat? 


— Scrie în declaraţie. 

— Soţul Karinei, căpitanul Victor Rosewater, este cantonat la o bază 
NATO din sudul Germaniei. Cineva va trebui să-i spună ce s-a întâmplat. 

— Am făcut-o deja. N-a fost o sarcină plăcută. 

— N-aţi menţionat asta în declaraţie, remarcă Buchanan. 

— A fost adăugată la declaraţie acum. 

— Cum a reacţionat? 

Asta era întrebarea neaşteptată de care se temuse. O chestiune care nu 
fusese ridicată în timpul lungii sale şedinţe cu Tweed. Ezită o clipă, îşi 
îndreptă o cută a fustei albastre. 

— Şi-a exprimat neîncrederea totală. Nu cred că realizase încă situaţia 
în momentul în care s-a încheiat discuţia. 

Buchanan îşi netezi părul castaniu, tuns îngrijit, îşi frecă ceafa, parcă 
mângâind-o. Warden recunoscu gestul: frustrare. Buchanan privi brusc 
peste umăr, spre Newman. 

— Aveţi ceva de adăugat la ultima parte a declaraţiei domnişoarei 
Grey? în fond eraţi acolo în momentul crucial. Mai am o întrebare pentru 
dumneavoastră, după ce veţi fi expus versiunea dumneavoastră privind 
evenimentele. 

— Nu am nimic de adăugat la descrierea foarte lucidă făcută de Paula a 
celor întâmplate. Şi care este cealaltă întrebare? 

— Nepotrivirea de timp. Momentul când s-au petrecut faptele nu pare 
cel corect. Eram la sediul poliţiei din Ipswich când aţi telefonat. Tocmai 
treceam pe lângă biroul sergentului de serviciu, şi cum şi el e țintuit la 
pat de gripă, am răspuns eu la telefon... 

— Ciudat, nu v-am recunoscut vocea, exclamă Newman, încercând să 
câştige timp. 

— Probabil, pentru că am folosit un ton oficial. Eu v-am recunoscut. 
Telefonul a sosit exact la opt şi douăzeci seara. Din cele istorisite de 
domnişoara Grey mai eraţi încă în zona mlaştinilor. Deci cum aţi ştiut 
numărul corect la care să telefonaţi? 

— Când am plecat s-o căutăm pe Paula am trecut pe lângă o cabină 


telefonică. Am oprit maşina, m-am întors şi am căutat numărul în cartea 


de telefon. 

— De ce în acel moment? 

Tonul lui Buchanan era biciuitor. Newman zâmbi, îşi aprinse o ţigară, şi 
se jucă făcând rotocoale de fum. 

— Vă trimit la declaraţia Paulei. Sunteţi detectiv. Ar fi trebuit să 
înţelegeţi singur. Când a telefonat să ceară ajutor a spus că a auzit-o pe 
Karin ţipând. M-am temut că ceva îngrozitor s-a întâmplat şi m-am gândit 
că s-ar putea să avem nevoie de poliţie. 

— Înţeleg. Brusc se întoarse spre Paula. Aveaţi armă? 

— Nu, minţi ea prompt. 

— Dar dumneavoastră, domnule Newman, şi ceilalţi? 

Buchanan se răsuci din nou în scaun. Privirea sa se plimbă pe chipul lui 
Marler şi se opri la Newman. 

— Toţi eram înarmaţi. Cred că nu trebuie să explic de ce, nu? 

— Ce arme aveaţi? 

Buchanan i se adresă lui Marler care şezuse nemişcat ca o statuie. 
Fuma o ţigară lungă, scuturând scrumul într-o vază de sticlă. Se uită 
amuzat la Buchanan. 

— Poţi să notezi, tărăgănă el cuvintele, ca şi cum ar avea vreo 
importanţă, aveam cu mine arma preferată: un pistol Armatite. 

Ceşcuţa şi farfurioara care se odihneau pe genunchii lui Buchanan, se 
clătinară. Intrigat, Warden se aplecă înainte. Era prima oară când îl 
vedea pe şeful său buimăcit. Buchanan îşi reveni rapid, dădu din cap 
aprobator înainte de a răspunde. 

— Ciudată armă pentru a o etala la ţară. 

— Credeţi? Tonul lui Marler era tot zeflemitor. Aş fi zis că e normal, 
când am auzit că tipii care o urmăreau pe Paula aveau puşti. Ştiţi, sunt un 
trăgător acceptabil. 

Buchanan puse ceşcuţa şi farfurioara pe masă. Se ridică şi i se adresă 
Paulei pe un ton neutru. 

— Vom dactilografia declaraţia dumneavoastră şi poate veţi avea 
bunăvoința de a trece pe la sediu s-o semnaţi. 


— Să o aduceţi aici, spuse Tweed pe un ton potolit. Ieri a apărut pe 


neaşteptate ceva urgent. Paula va fi ocupată un timp şi nu va putea veni. 

— Cum doriţi. Buchanan se îndreptă spre uşa pe care o deschisese 
Warden. Se întoarse înainte de a pleca. Aş vrea să vă mulţumesc tuturor 
pentru cooperare. Mai ales ţie, Tweed...’ 

Nu mai spuse nimic până când se sui la volanul Volvo-ului său parcat 
pe Crescent. Îşi punea centura de siguranţă când Warden îi puse 
întrebarea, ce crezi, şefule? 

— Paula Grey a minţit. 

— Într-adevăr? N-am avut impresia. 

— A minţit prin omisiune. Declaraţia ei miroase de la o poştă a treabă 
temeinic repetată. Probabil cu Tweed. Sunt multe pe care nu ni le-au 
spus. Ai observat că Newman a spus foarte puţine lucruri? A spus doar 
că-i de acord cu versiunea Paulei. Nu-i şade în caracter să fie atât de 
tăcut. 

— Marler ăla e un poponar obraznic. 

— Eh, a fost o tactică deşteaptă. Un mod de a încheia întrevederea. 

— Şi-l laşi să scape? Nu-ţi stă în fire. 

— Mi-am dat seama că în faza asta nu mai scoteam nimic de la ei. Îi 
lăsăm în pace o vreme, îi lăsăm să creadă că am înghiţit găluşca cu totul. 

— Ce părere ai de tipii misterioşi cu măşti Balaclava şi automate? Mie 
mi se pare că-i o trăsnaie. 

— Aici cred că greşeşti. Este atât de bizar totul încât chiar cred că s-a 
întâmplat. Cred că am dat de ceva barosan. Ne întoarcem la Yard, îţi iei 
maşina şi ne îndreptăm spre Suffolk. Separat, cercetăm zona cu atenţie, 
punem întrebări - mai ales despre explorări subacvatice. Chiar şi 
împreună fiind, nu vom avea o clipă liberă, e o regiune foarte întinsă... 

— Ei, a mers bine, comentă Newman după plecarea musafirilor. 

— Crezi? întrebă Tweed. Nu l-am păcălit pe Buchanan. Se va întoarce. 
Am câştigat doar un respiro în care să dezlegăm misterul afacerii de aici 
şi din Franţa. Unde ai fost ieri, Bob? 

— Marler şi cu mine ne-am dus la Aldeburgh. Am evitat zona 
mlaştinilor unde poliţiştii au delimitat locul crimei. Şi cineva finanţează o 


nouă expediţie pentru a explora Dunwich, satul scufundat. Ai auzit 


vreodată de lordul Dane Dawlish? 

Tweed numără problemele pe degete: Milionar prin propriile mijloace. 
Fabrici de armament în Scoţia, la Tnetora în Norfolk, în Belgia şi la 
Annecy, în sudul franţei. Şi-a fabricat averea iniţial din avântul luat de 
proprietatea funciară în anii '80. Un personaj dur şi nemilos. Bănuiesc că 
pentru a ajunge unde a ajuns, trebuia să fie. Asta-i tot. 

— Cred că ar trebui să încerc să am o întrevedere cu el, sugeră 
Newman. 

— Cred că pentru asta eu aş fi mai potrivită, interveni Paula. Am auzit 
că are o slăbiciune pentru fete. 

— Cum te-ai prezenta? 

— Îl cunosc pe redactorul şef al revistei Woman's Eye. M-aş putea duce 
ca reporter pentru a scrie un articol legat de realizările lui. 

— Pentru moment o lăsăm baltă, Bob. Voi hotări cine va merge când 
mă voi întoarce de la Geneva - şi Paula vine cu mine. Fiecare lucru la 
timpul său. Vreau să aud mai întâi ce-i îngrijorează pe nemți, spuse 
Tweed. 

Sună telefonul şi Monica răspunse. „Compania de Asigurări General & 
Cumbria”. Ascultă câtva timp, apoi astupă receptorul cu mâna şi o privi 
pe Paula: 

— Poţi tu să vorbeşti? E o fată, vorbeşte franţuzeşte. 

— General & Cumbria. Cine-i la telefon? 

— Numele meu este Isabelle Thomas. Se auzi un sunet înăbuşit ca şi 
cum s-ar fi înecat. Scuzaţi-mă. Sunt foarte tulburată. Vă rog să mă iertaţi. 
Îl cunoaşteţi pe Henri Bayle? 

Paula acoperi receptorul cu mâna. Henri Bayle? 

— Francis Carey, tipul sub acoperire pe care l-am trimis în sudul 
Franţei, confirmă Tweed. 

— Îmi pare rău, continuă Paula, se auzeau pârâituri pe fir. Aţi spus 
Henri Bayle? Da, lucrez cu el. Ştiu totul despre el. Sunt directorul 
general. 

— Henri a murit... Vocea Isabellei se frânse din nou. A fost groaznic. A 


fost ucis... 


— Isabelle, de unde vorbeşti? întrebă Paula repede. 

— De la Poşta Centrală. 

— Bine. Scuză-mă că te-am întrerupt. Continuă, spuse Paula scurt. 
Veştile astea sunt groaznice. Trebuie să ştiu tot ce ştii. 

Asculta în timp ce Isabelle, mai calmă sub influenţa reacției stăpânite a 
Paulei, relată întâmplările, începând cu sosirea celor de la DST la barul 
Miami. Paula stenografia pe un carneţel pe care i-l împinsese Monica în 
faţă. În încăpere se lăsase liniştea. Toţi simțeau tensiunea din convorbire 
pe măsură ce Paula o încuraja pe fată să continue. În cele din urmă 
începu să verifice povestea Isabellei. 

— Ai spus doi tipi de la DST? Adică Direcţia pentru Supravegherea 
Teritoriului? 

— Da, ei. Eram destul de aproape de Henri în barul aglomerat ca să 
prind ce spuneau. Nu înţeleg de ce ar... Se auzi un alt sunet înăbuşit. Îl 
iubeam pe Henri. 

— Şi eşti foarte tulburată, sunt convinsă. O întrebare vitală: ai informat 
poliţia locală? 

— Nu. Ar trebui? 

— În niciun caz. Nu face asta. Nu spune nimănui. 

— Nu i-am spus nici mamei. Sunt atât de confuză! 

— Înţeleg. S-ar putea să ştiu ce s-a întâmplat, minţi Paula. Nu spune 
nimic nimănui, orice-ai face, repetă ea! Vom încerca să trimitem pe 
cineva să te întâlnească. Se va prezenta ca... Alain Dreyfus. A fost primul 
nume care i-a trecut prin cap. Ai răbdare, Isabelle. S-ar putea să treacă 
puţin timp până vom lua legătura cu tine. Şi acum, vrei să îmi dai adresa 
ta şi numărul de telefon? 

Notă detaliile cu atenţie, o rugă pe Isabelle să repete adresa pentru a fi 
sigură că o notase corect. 

— Isabelle, lucrezi undeva? Înţeleg. Nu renunţa. Duci viaţa în 
continuare, ca de obicei - pe cât poţi, ţinând cont de teribila pierdere pe 
care ai suferit-o. Şi fără poliţie. De ce lucra Henri pentru o companie de 
asigurări? Făcea cercetări privind o moarte suspectă în care se ceruse 


asigurare. 


— Trebuie să mă întorc la slujbă acum, spuse Isabelle cu o voce stinsă. 
Măcar am făcut ce m-a rugat Henri în cazul în care i se întâmplă ceva. 

— Ai făcut ce trebuie. Vom cerceta. Dar nu uita, fără poliţie... 

Puse receptorul în furcă şi oftă adânc. Purta o bluză albă cu o fundă cu 
care-şi făcu de lucru înainte de a-l privi pe Tweed. 

— Doamne! Sper că m-am descurcat rezonabil. Îţi dai seama ce s-a 
întâmplat? 

— Ţinând seama că n-ai avut timp de gândire, ai reacţionat minunat şi 
am dreptate să bănuiesc că Francis Carey e mort? 

— Da. Ucis de doi tipi de la DST care l-au luat de la un bar şi l-au dus în 
gara St. Jean, ieri, noaptea târziu. La Bordeaux... 

Povesti pe scurt ce-i spusese Isabelle. Tweed ascultă cu o faţă 
inexpresivă. Când Paula termină, începu să bată uşor darabana pe birou 
şi se uită la Newman. 

— Mă tem că ai avut dreptate. Carey nu avea suficientă experienţă 
pentru a fi trimis într-o astfel de misiune. Greşeala mea fatală. 

— Prostii! i-o tăie Newman. Nu cu prea mult timp în urmă, Harry 
Masterson, director zonal în Europa, cu o experienţă straşnică, a fost 
ucis. Face parte din riscurile asumate de toţi cei care ţin de SIS. Sunt 
sigur că l-ai prevenit pe Carey înainte ca el să fie de acord să plece. Aşa 
că nu te mai învinovăţi! 

Brusc, Tweed se învioră şi simţi nevoia să acţioneze. 

— Doi tipi de la DST? De necrezut. Monica, încearcă să-mi faci legătura 
cu René Lasalle pe telefonul cu linie digitală codificată. O să aflăm în 
curând... 

Se făcu linişte cât Monica formă numărul. Paula şedea la biroul ei 
trăgând de cutele fustei; derula în minte convorbirea cu Isabelle. Monica 
îi confirmă lui Tweed printr-un semn din cap că la telefon este şeful DST 
din Paris. 

— Rene, începu Tweed hotărât, aici Tweed; sunt pe telefonul cu linie 
digitală codificată. Şi tu eşti? Bine. Am trimis un agent în sudul Franţei, 
4 Telefon cu linie digitală codificată - dispozitiv montat într-un telefon pentru a distorsiona 


cuvintele, prin mijloace electrice; se produce un semnal care nu poate fi înţeles decât prin 
decodificare. 


aşa cum am convenit. Tocmai am aflat că a fost ucis aseară là Bordeaux - 
în gara centrală. După ce a fost târât afară dintr-un bar de doi tipi care 
ziceau că sunt de la DST. 

— Dumnezeule! Ai spus DST? Imposibil. Niciun agent DST nu operează 
în zona Bordeaux. Doar ştiu ce spun. 

— Deci erau impostori... 

— Nu tolerez asta. Imediat ce vom sfârşi convorbirea voi trimite 
oameni la Bordeaux să investigheze. Dar am nevoie de mai multe 
informaţii, dacă vrei să descoperim afacerea. 

— Sigur. Agentul se ascundea - cu acte - sub numele de Henri Bayle. 
Lucra ca barman la o bombă numită Barul Miami. Din relatarea care mi s- 
a făcut, crima trebuie să fi avut loc pe la orele unsprezece noaptea. Se 
pare că într-o intrare subterană. Altcineva decât cei doi falşi agenţi DST a 
comis de fapt crima. 

— Cine ţi-a spus toate astea? 

— Un informator al cărui nume prefer să nu-l dezvălui. Pare de 
încredere. Carey ar fi trebuit să transmită un mesaj radio aseară şi n-am 
primit nimic. Am presupus că nu era momentul potrivit. 

— Şi când ai aflat veştile astea? 

— Acum cinci minute. 

— Oamenii mei vor zbura spre Bordeaux imediat. Tweed, ţi-aş fi 
recunoscător dacă ai putea să vii la Paris să ne întâlnim. S-au întâmplat 
lucruri pe care ar trebui să le cunoşti - şi ar putea avea legătură cu 
asasinatul ăsta. Condoleanţele mele. Dar, cel mai important este dacă ne 
putem întâlni. 

— Da, foarte curând. Întâi am de făcut un drum în altă parte în Europa. 
Te pot suna de îndată ce pot veni la Paris? 

— Te rog. Vocea lui Lasalle deveni furioasă. Aici, evenimentele se 
precipită vertiginos. Ne paşte o criză. Grăbeşte-te, prietene. Au revoir... 

Tweed privi în gol după ce puse receptorul în furcă. Părea să fi uitat de 
prezenţa celorlalţi în încăpere. 

— Instrucţiuni? întrebă Monica. 


— Da; am hotărât ca Paula să vină cu mine întâi la Geneva şi pe urmă 


la Paris. Mai rezervă o cameră la Hotel des Bergues din Geneva şi ia-i un 
bilet la avionul cu care plec eu. Ia-ne la amândoi bilete deschise de la 
Geneva la Paris. Fă rezervare pentru două camere la hotelul acela mic din 
Paris, la Madeleine. E destul de aproape de strada Saussaies, adică de 
Lasalle. 

— Ce e chestia asta cu Lasalle? întrebă Newman. 

— E al doilea om care în ultimele câteva zile foloseşte cuvântul „criză”; 
întâi Kuhimann şi acum Lasalle. În Europa se creează o situaţie explozivă. 

— Mi-am amintit ceva ce a spus Karin, interveni Paula. Tocmai ne 
schimbam în grabă cu hainele noastre, după ce ajunsesem pe plaja de la 
Aldeburgh, şi tipii ăia ne urmăreau. Nu i-am dat atenţie atunci. 

— Ce ţi-a zis? întrebă Newman. 

— Mi-a spus că armata franceză este pericolul. Unităţile staționate în 
sud. În graba noastră de a ne salva mi-a ieşit complet din minte. N-am 
putut s-o întreb ce vrea să spună cu asta. 

— Următorul meu obiectiv, hotări Newman în timp ce Tweed bântuie 
prin Europa. 

— Ce obiectiv? întrebă Tweed. 


— Să am o întrevedere cu comandantul acelei armate... 


4 


Ţevi de tun. Rând după rând, cu putere de foc mortală, proiectându-se 
ameninţător din mulţimea de tancuri. Pe lângă toate acestea Newman 
trecea escortat de un locotenent din armata franceză. 

Venise cu maşina de la Bordeaux până la intrarea foarte bine păzită a 
Armatei a Treia. După ce ajunsese la Bordeaux cu avionul, fusese foarte 
surprins de rapiditatea cu care comandantul acestui dispozitiv de luptă 
acceptase să-l întâlnească. 

— Reprezentaţi Der Spiegel, domnule Newman? Atunci sunt sigur că 
generalul va fi bucuros să vă primească, răspunsese vocea cea suavă. 
Sunt maiorul Lamy. Sunteţi la Bordeaux? Să zicem ora paisprezece? Da, 


astăzi. De acord... 


Cartierul general al Armatei a Treia era amplasat într-o regiune de 
dealuri, la est de Bordeaux. Conducând Citroen-ul închiriat, Newman 
trecuse peste câmpii plantate cu vii; în depărtare se vedeau turnurile 
unui mare castel. 

— Pe aici, domnule Newman, spuse locotenentul în franceză, trecând 
printre rânduri de tancuri, ţevi de tun aliniate cu precizie matematică, 
paralele între ele. În depărtare se vedeau soldaţi în uniformă care 
alergau. Lui Newman îi făcea impresia unei maşinării militare foarte bine 
organizate, conduse de un om care nu tolera pierderea de timp. Escortat 
până într-o clădire cu un singur etaj, păzită de santinele, fu condus pe un 
coridor larg spre o uşă grea de mahon, sculptată într-o manieră elaborată 
cu vulturi stil Napoleon. Mai prețioasă decât uşa pe care s-ar fi aşteptat s- 
o vadă în interiorul castelului pe lângă care trecuse. 

— Generalul vă aşteaptă. Intraţi, îl invită locotenentul, apăsând pe 
clanţă. 

— De unde ştie că am venit? întrebă Newman. 

— Ofiţerul din camera de gardă a făcut rost de o fotografie a 
dumneavoastră dintr-un ziar, de la bibliotecă. Când aţi coborât din 
maşină, a transmis un mesaj radio aghiotantului generalului. 

— Mesaj radio? De telefon n-aţi auzit? 

— Telefoanele pot fi înregistrate. 

— De ce mi s-a făcut percheziţie corporală înainte de a mi se permite să 
intru? 

— Motive de securitate. Au fost căutate arme, un magnetofon ascuns. 
Procedură normală împotriva sabotorilor. Generalul aşteaptă... 

Uşa se închise în urma lui Newman care păşi singur într-o încăpere 
lungă, cu o podea lustruită din buşteni de lemn. O încăpere lungă cu un 
birou masiv Louis XV, în capătul opus. În spatele biroului se desluşea o 
siluetă scundă şi grasă ce purta o uniformă de general plin. În spatele 
scaunului cu spătar înalt Louis XV şedea în picioare un bărbat subţirel şi 
drept, şi el tot în uniformă, cu grad de maior. 

Dar ceea ce-i atrase atenţia lui Newman era portretul înrămat care 


atârna pe peretele din spatele scaunului. O figură impunătoare, oacheşă, 


neîndoios generalul Charles de 

Gaulle. Portretul reprezenta un bust din profil, iar generalul purta 
chipiu. 

— Bine aţi venit la Cartierul General al Armatei a Treia, domnule 
Newman. Vă rog să luaţi loc. Sper că nu ne-o veţi lua în nume de rău, dar 
am verificat la Der Spiegel pentru a fi siguri că lucraţi la ei. 

— Generalul Charles de Forge? întrebă Newman rămânând în picioare. 

— Desigur. Acesta este maiorul Lamy, şeful Serviciului meu secret. 

De Forge avea o faţă viguroasă, lunguiaţă, cu maxilare puternice, ca de 
uliu. Ochii erau albaştri, sfredelitori; îl fixă pătrunzător pe Newman în 
timp ce se sculă, cu mâna întinsă. Strângerea mâinii lui fu atât de 
puternică încât degetele lui Newman ar fi avut de suferit dacă nu ar fi 
fost pregătit pentru asta. 

Lamy etala o umbră de mustață pe un chip cu o expresie sardonică 
atunci când îl salută din cap pe Newman, care se aşezase. 

— Nu pot sta de vorbă cu dumneavoastră, domnule general, când este 
de faţă altcineva. 

Distant, de Forge se uită fix la Newman. Sprijinindu-se de spătarul înalt 
al scaunului imperial, respira o energie dinamică stăpânită de un 
autocontrol de oţel. În atitudinea sa era ceva aproape prezidenţial. 

— Maiorul Lamy este unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai mei. 

— Totuşi am fost foarte clar la telefon, insistă Newman - vorbise la 
telefon cu Lamy - ca interviul să fie personal. Adică singuri. 

— Lamy, ar fi mai bine să pleci. Se pare că reporterii cred că sunt 
superiori în grad generalilor. 

— Mi-au ajuns la ureche zvonuri că aveţi vederi ferme privind situaţia 
prezentă din Franţa, începu „Newman după ce ofiţerul din Serviciul 
secret de informaţii închisese uşa. La poartă mi s-a făcut percheziţie 
corporală”. Locotenentul a folosit un cuvânt pe care nu prea l-am înţeles. 
Sabotori. 

— Pretutindeni întâlneşti lepădături. Franţa este poluată de elemente 
străine care trebuie îndepărtate: algerieni, arabi şi Dumnezeu mai ştie ce 


altceva. 


— Sună ca programul noului partid, Pentru Franţa, o grupare 
extremistă înrudită cu organizaţia „Acţiune Directă”. 

Franceza lui Newman era fluentă. I se păru că ghiceşte o umbră de 
surpriză în ochii pătrunzători. De Forge flutură o mână frumoasă. 

— Slujesc Republica. Politica nu mă interesează. Dar trebuie să vă 
corectez. „Pentru Franţa” este un partid a cărui popularitate creşte 
continuu. Dacă vederile lor coincid cu ale mele, nu are importanţă. 

— Nu vă preocupă absolut deloc politica, sau cel puţin aşa spuneţi. 
Aveţi vreo părere privind noua Germanie? 

A fost ca şi cum ar fi apăsat pe un buton. De Forge se aplecă înainte, 
gesticulând cu pumnul strâns. Dar vocea îi rămase calmă chiar şi când îşi 
dezlănţui atacul. 

— Trebuie să fim atenţi. Cancelarul actual este un om al păcii dar cine 
îi urmează? Un nou Bismarck care va încerca să folosească uriaşa putere 
a Germaniei unificate pentru a ne lua din nou Alsacia şi Lorena? Vă atrag 
atenţia asupra mişcării Siegfried care se întăreşte cu fiecare zi. O 
organizaţie secretă care poate ieşi la suprafaţă în orice moment. Franţa 
trebuie să fie pregătită pentru un nou atac puternic. Repet, Siegfried este 
o ameninţare serioasă pentru noi - chiar pentru ţara dumneavoastră. 
Trebuie să fim puternici. Vreţi să vedeţi cât suntem de puternici? 

— Am văzut tancurile dumneavoastră... 

— Mă refer la metodele noastre de a instrui o armată de elită, pregătită 
pentru orice urgenţă. Urmaţi-mă, domnule Newman... 

De Forge se ridică în picioare, îşi puse chipiul pe fruntea înaltă. Aruncă 
o privire spre figura generalului de Gaulle şi zâmbi glacial. 

— A fost un om mare. Poate a venit timpul ca un al doilea de Gaulle să 
se înalțe. Veniti! 

De Forge îl conduse afară din clădire spre locul unde staţiona un 
vehicul asemănător cu un jeep. Sări cu agilitate în scaunul şoferului şi-l 
invită pe Newman să ocupe locul de lângă el. Curios, Newman se sui. Nici 
nu se aşezase bine că vehiculul începu să se mişte cu mare viteză. 

Apărură bărbaţi în uniformă, pe motociclete cu sirenele urlând, 


escortând maşina generalului. Alaiul ca de curse trecu cu viteză pe poarta 


intrării principale, care fusese deschisă, şi continuă să alerge. 

Ţinându-se bine ca să nu fie azvârlit, Newman se uită la general. Chipul 
lui vulturesc era calm, în ciuda faptului că îi făcea evident plăcere să 
conducă cu viteză mare. Alaiul încetini, viră de pe drum pe o potecă peste 
un câmp, către o pădure. 

— Unde mergem, exact? întrebă Newman. 

— Să vă arătăm fântâna pedepselor. Bărbaţii trebuie să fie duri pentru 
a forma o forţă de atac de elită. Disciplină, ordine, stabilitate, sunt 
lozincile noastre. 

— Dacă nu mă înşală memoria, liderul grupării Pentru Franţa a folosit 
acelaşi slogan. 

Rotind volanul, de Forge se uită fix la Newman şi expresia feţei lui era 
întunecată. Opri vehiculul într-un luminiş, în mijlocul pădurii de conifere. 
Atmosfera avea ceva sinistru, poate din felul în care escorta formase un 
cerc la oarecare distanţă de o fântână de piatră. 

— Partea aceasta a interviului nu se publică, ordonă de Forge. 

— Nu am căzut de acord asupra acestei condiţii anterior. N-o puteţi 
impune acum. 

De Forge făcu o pauză ca şi cum ar fi fost pe punctul de a se răzgândi 
şi de a se întoarce la Cartierul General. Simţind schimbarea de dispoziţie, 
Newman sări din vehicul şi se îndreptă spre fântână. Be Forge îl urmă. 
Purta cizme de călărie atât de bine lustruite că luceau ca oglinda. În 
mâna dreaptă avea o cravaşă pe care o pocnea de cizme. Orice-ai fi zis, 
generalul era un conducător înnăscut. 

Newman cercetă fântâna veche. Structura principală avea pereţi care 
se prăbuşeau, dar troliul, acţionat de un mâner, era nou-nouţ. De un 
capăt al troliului era ataşat un dispozitiv de măsurare în metri. Două 
frânghii încordate atârnau în adâncime. Newman luă o pietricică şi-i dădu 
drumul înăuntru. Parcă trecu un veac până să se audă un clipocit slab şi 
îndepărtat. 

— Nu aruncaţi o piatră mare, îl preveni de Forge şi zâmbi rece. Aţi 
putea lovi prizonierul. 


— Prizonierul? 


— Aceasta este fântâna pedepselor. Dacă un soldat nu reuşeşte să ducă 
la îndeplinire un ordin sau dacă nu e la înălţimea situaţiei în cursa cu 
obstacole, petrece câtva timp acolo jos, în fântâna pedepselor. Un 
condamnat este acum suspendat chiar deasupra apei. 

— De ce două frânghii? 

— Una este prinsă în jurul gâtului, ca un laţ. Are un nod special, 
reglabil, care poate fi strâns sau lărgit de aici. Nu este în pericol. Doar îl 
speriem puţin. 

— Şi cea de-a doua frânghie? întrebă Newman cu buzele strânse. 

— Prinsă ca un ham în jurul pieptului. Punctul de sprijin între 
condamnat şi eternitate. Ulterior va fi tras afară de această frânghie. 

— Dar dispozitivul de măsurare? întrebă Newman. 

— Indică cât de aproape de apă a fost coborât prizonierul. 

Newman se aplecă peste marginea fântânii şi străpunse cu privirea 
gaura neagră. Era atât de întuneric încât nu se zărea nici urmă din 
nefericitul prizonier care atârna în gol. Auzi un zgomot de motor. Cu 
coada ochiului îl zări pe maiorul Lamy sosind cu un alt vehicul 
asemănător unui jeep. Ofiţerul cu expresie sardonică era aplecat 
deasupra volanului ca o pasăre de pradă. 

De Forge îi ieşi în întâmpinare. Stătură puţin de vorbă. Lamy scoase un 
radio-telefon; o antenă aeriană se înălţă automat. Vorbi în microfon apoi îl 
închise şi plecă. De Forge se înapoie. 

— Acum înţelegeţi cum am construit cea mai puternică armată din 
Europa. 

— Cred că e barbar... 

Cei doi bărbaţi nu-şi mai spuseră nimic în timpul călătoriei înapoi spre 
Cartierul General. Escorta care avea un aer sinistru - bărbaţi care purtau 
ochelari de culoare închisă - îi însoţi. Alergau ca la curse înapoi spre 
intrare. De Forge opri cu o's mucitură care l-ar fi aruncat pe Newman 
peste bord dacă n-ar fi fost pregătit exact pentru o astfel de manevră. De 
Forge se uită drept înainte în timp ce vorbi. 

— Aici ne despărţim. 


Newman sări din maşină, de Forge intră în viteză pe porţile care 


fuseseră deschise la apropierea lui. În drum spre Citroen-ul său Newman 
trebui să treacă prin cercul format de cei care-i escortaseră şi care 
rămăseseră afară. În spatele ochelarilor închişi la culoare, ochi nevăzuţi îl 
fixau. Atent să nu atingă vreo motocicletă, se strecură printre ei, îşi 
scoase cheile şi încercă să descuie portiera. Cheia nu intră uşor în 
broască, ca mai înainte. Mormăi ceva şi bănuiala i se întări. Deschise 
portiera, şi după ce se strecură la volan, o închise; porni motorul. 
Acceleratorul răspundea mai greu. Porni, şi după ce luă două curbe la 
mare distanţă una de alta, lăsând mult în urmă Cartierul General, opri la 
marginea drumului. 

leşi din maşină, scoase stiloul-lanternă, se târi până sub şasiu şi-l 
examină cu atenţie. Nu era niciun indiciu că ar fi fost o „bombă acționată 
de la distanţă prin radio - îşi dăduse seama mai devreme că nu există 
pericolul unei explozii cu motocicliştii atât de aproape. Devin isteric, se 
gândi. De Forge este doar un grandoman căruia-i place să-şi dea aere. 

Îşi continuă drumul spre Bordeaux. După vreo cinci minute observă în 
retrovizor o furgonetă neagră Berliet, un vehicul mare, care venea în 
urma lui pe drumul pustiu. Era tipul de vehicule folosite de CRS”, poliţia 
paramilitară franceză, pentru reprimarea revoltelor maselor. Oare de 
Forge reuşise să-i convingă să-i devină aliaţi? Şi-aminti apoi de falşii 
agenţi DST care-l luaseră pe Francis Carey de la barul Miami. Oare 
autovehiculul fusese atacat şi deturnat? Se apropia rapid, şi în oglindă 
părea uriaş. În cabină era şoferul şi doi bărbaţi care purtau măşti 
Balaclava ce le ascundeau feţele. Unul din ei avea ceea ce părea un 
baston lung de cauciuc. Echipament tipic pentru cei de la CRS, pentru a 
lovi masele agitate răsculate. 

Newman avea o memorie excelentă în privinţa drumurilor. Era suficient 
să conducă o singură dată pe un drum complicat, necunoscut, pentru a-şi 
aminti fiecare detaliu a doua oară. Apăsă acceleraţia la podea şi din nou 
motorul nu răspunse normal, aşa cum se întâmplase, la aceeaşi viteză, 
când se îndreptase spre Cartierul General. 


Newman ştia cu precizie ce se întâmplase. Îşi aminti schimbarea de 


5 CRS - Compagnie Républicaine de Sécurité (Trupe paramilitare ale Companiei 
Republicane de Securitate). 


atitudine a lui de Forge, când refuzase să accepte condiţia de 
„nepublicabil”, impusă atât de tardiv. Sosirea cinicului Lamy, conversaţia 
lui de Forge cu acesta, transmiterea mesajului radio de către Lamy. 
Folosiseră chei false pentru a-i deschide maşina şi-i defectaseră 
acceleratorul. Privi din nou în oglindă. Furgoneta neagră Berliet, care 
avea viteza unui proiectil scăpat din ţeavă de tun, era aproape de fundul 
său. 

Mai apăsă o dată piciorul pe acceleraţie până în podea, încercând să 
înduplece mecanismul defect să mărească viteza. Newman făcu un viraj 
la o curbă, acceleră, recunoscând exact locul unde se află. Oare putea 
ajunge la pod la timp? Era o problemă de secunde. Nimeni, niciun 
bookmaker n-ar paria pe el în această cursă pentru supravieţuire. 

Cei doi pasageri din cabină, mascaţi cu Balaclava se aplecară înainte. 
Newman simţea dorinţa lor sălbatică de a-l ajunge. Distanţa dintre cele 
două vehicule se mărise temporar. Încă două viraje. 

Furgoneta micşorase din nou distanţa, umplându-i oglinda retrovizoare, 
ca o masă imensă, mobilă. Luă primul viraj, cu piciorul apăsând 
acceleraţia cu toată puterea. În faţa lui se întindea ultimul viraj. Părea că 
se târâie spre el, în timp ce furgoneta aproape îi atingea bara din spate. 
Roti volanul, trecu şi ultimul viraj. Podul din piatră, în spinare-de-măgar, 
era la câţiva metri în faţa lui. Newman strânse volanul mai tare şi se 
strădui să ignore oglinda. 

La ducere, Newman încetinise pentru a traversa podul îngust, 
strecurându-se printre pereţii de piatră, fără să zgârie Citroen-ul. Acum 
trebuia să judece în centimetri, atacând podul cu viteză de curse. Riscă o 
ultimă privire scurtă în oglindă. Furgoneta era gata-gata să-l ciocnească. 
Roţile Citroenului se cocoţară pe cocoaşa podului, trecu în viteză peste 
coamă. Pereţii de piatră masivă fulgerară pe lângă el, ca prin ceaţă. 
Simţind că Citroen-ul coboară, strânse volanul mai tare. Aproape pierdu 
controlul maşinii dar se stăpâni. Era dincolo de pod. 

Văzu în retrovizor că furgoneta Berliet ajunsese la pod. Când se 
îndreptase spre Cartierul General al Armatei a Treia, Newman avusese 


suficient de mult timp la dispoziţie şi de aceea nu o luase pe drumul 


principal, ci pe unul ocolit ca să vadă viile şi poate un castel. Şoferul 
camionetei văzu podul prea târziu. Cu un zgomot ca o bubuitură, 
camioneta se izbi de partea din interior; la impactul cu peretele din piatră 
metalul scrâşni cu un şuierat. Camioneta se opri brusc, strivită între 
pereţi. Peretele din partea stângă cedă sub presiune şi căzu în 
trecătoarea îngustă de dedesubt, antrenând în cădere o porţiune din 
planşeul podului. Camioneta se înclină, rămase atârnată, bala nsându-se o 
fracțiune de secundă, apoi se prăbuşi şi ea, răsucindu-se în aer, 
zdrobindu-se în defileul stâncos cu un zgomot asurzitor. 

Newman opri maşina, cobori, se urcă pe o dună care-i oferea 
vizibilitate jos, în defileu. Camioneta zăcea nemişcată. Nicio mişcare. 
Nimeni nu ieşi din sicriul de metal. 

Newman ridică din umeri, se urcă înapoi în maşină şi îşi continuă 
drumul spre Bordeaux. Când Tweed auzise că pleacă la Bordeaux îi 
dăduse adresa Isabellei Thomas, prietena lui Francis Carey. Era timpul ca 
cineva să-i facă o vizită să vadă cum face faţă situaţiei şi poate să mai 


culeagă nişte informaţii. 


Prima surpriză pe care au avut-o Tweed şi Paula la sosirea în Geneva, 
la Hotel des Bergues a fost să-l vadă pe inspectorul şef Kuhimann, şezând 
pe un scaun lângă recepţie şi citind un ziar. Sosise mult mai devreme 
decât se aşteptaseră. 

Cea de-a doua surpriză a fost reacţia lui. Îşi ridică privirea şi îi ignoră, 
dând pagina ziarului. Paula se uită la Tweed. 

— Nu i te adresa şi nu te mai uita la el, o avertiză. 

Tweed semnă în registru şi-şi luă cheia camerei. Când Paula urma să 
facă acelaşi lucru, Tweed se miră că stă cu spatele la el în timp ce 
completează formularul. Recepţionerul îi dădu o cheie. 

— Ce cameră aţi spus? întrebă ea cu voce tare. Mi-am uitat ochelarii de 
citit. 


— Camera o sută treizeci şi cinci, repetă recepţionerul cu o voce 


asemănătoare. 

Tweed se grăbi să ajungă la ea în cameră de îndată ce termină de 
despachetat. Şi camera ei era spațioasă, cu două paturi - singurele 
camere pe care Monica reuşise să le rezerve. Amplasată pe colţ, cu 
vedere într-o parte spre strada Mont-Blanc şi în cealaltă parte chiar spre 
râu, peste strada pe care se afla intrarea principală a hotelului, camera 
era mai degrabă un apartament. 

— Foarte luxos, spuse Paula bucuroasă. Şi priveşte luminile de pe râu. 

Dincolo de ferestrele cu perdele, neonul în culori variate lumina 
clădirile îndepărtate din întuneric, iar firmele se reflectau ca nişte şerpi 
colorați în apă. Tweed dădu din cap apreciativ, cu gândurile în altă parte. 

— Otto Kuhimann mi-a telefonat deja, continuă Paula. M-a întrebat 
când mergem la masă, a spus că ne va aştepta în holul hotelului şi a 
închis foarte brusc. 

— Se comportă foarte misterios. S-ar putea să meargă cu noi la masă, 
aşa că am impresia că trebuie să găsim un loc discret. 

— Am rezolvat-o deja. Sper să nu te superi, dar după telefonul lui am 
rezervat o masă de trei într-un colţ, la Les Armures. Este un restaurant la 
modă în Oraşul Vechi, lângă catedrală. Sper că eşti de acord. 

— O alegere excelentă. Vrei să te schimbi? 

— Vreau mâncare. Mi-e foame. Şi simt că Otto arde de nerăbdare să ne 
întâlnească. A folosit cuvântul „urgent” la telefon. 

— Pune-ţi haina şi să-i dăm bătaie! 

Kuhimann stătea chiar la intrare, afară. Purta un palton negru şi o 
pălărie neagră cu boruri largi, trasă adânc pe fruntea-i înaltă. Mic de 
statură, cu umeri foarte laţi şi cu capul mare, îi amintea Paulei de filmele 
vechi cu Ed ward G. Robinson. Aceeaşi faţă dură, aceeaşi gură dârză care 
sugerau o mare putere fizică şi mentală. Scruta întunericul cu privirea, 
privind în stânga şi în dreapta, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. Nu le 
dădu nici de această dată atenţie. 

Paula se apropie de taxiul Mercedes care înainta spre intrare. Când 
şoferul se repezi să-i deschidă portiera din spate, ea îi spuse cu o voce 


clară, pătrunzătoare. „Poţi să ne duci la Les Armures? Un restaurant în 


Oraşul Vechi, lângă catedrală”. A 

— ÎI ştiu foarte bine, doamnă... 

Se cuibări în căldura maşinii, cu Tweed alături. Taxiul porni. Chiar şi în 
scurtul răstimp în care stătuse pe trotuar îi fusese atât de frig că 
îngheţase. Bătea un vânt aspru dinspre est - probabil din Siberia, gândi. 

— Sper că a înţeles, şopti. 

— Ei, sigur că a înţeles, a fost ideea lui... 

Traversând podul foarte lat peste fluviul Rhône, maşina urmă un traseu 
sinuos spre restaurant. Începuse să burniţeze. Străzile pietruite cu 
bolovani aveau o strălucire unsuroasă în lumina felinarelor. Oraşul Vechi, 
cocoţat pe un deal, dădea spre partea principală a Genevei de peste 
fluviu. Catedrala se ridica abrupt, îndreptându-se spre vârf. Maşina îşi 
continuă cursa pe serpentinele în ac depăr printre rânduri de case vechi 
înghesuite unele în altele. Tweed se uită spre Paula. 

Reacţia ei la experienţa înspăimântătoare din Suffolk fusese 
remarcabilă, felul în care preluase conducerea situaţiei la hotel, 
transmiţându-i lui Kuhimann numărul camerei ei! Şi apoi la plecare, 
folosise un mijloc deştept de a-l informa despre destinaţia lor. 

Ştia ce încearcă şi o admira pentru asta: voia să-i dovedească că în 
ciuda încercării grele prin care trecuse era în stare să-şi facă treaba. 

Paula se uita pe fereastră în timp ce Mercedes-ul îşi continuă urcuşul 
pe străzile înguste pietruite cu bolovani. Noaptea, Oraşul Vechi emana o 
atmosferă sinistră. Nimeni în jur. Alei umbrite şi uneori şiruri de scări 
abrupte. 

Mercedes-ul încetini şi se opri în apropierea unei străzi înguste care se 
întindea de-a lungul unei platforme pe care se odihneau tunuri vechi. 
Şoferul se întoarse şi vorbi: 

— O să fie doar o plimbare scurtă pe sub Arsenal, spuse el, arătând 
platforma. 

— Ştiu, spuse Tweed şi-i plăti. 

Şoferul se precipită să deschidă uşa din spate, Paula păşi urmată de 
Tweed, care se opri în burniţă, ridicându-şi gulerul paltonului. Mercedes- 


ul se depărtă. Tweed păru să asculte liniştea grea care se aşternuse. 


— Necazuri? întrebă Paula, adăpostindu-se pe platformă. 

— Nu. Am vrut să fiu sigur că nu am fost urmăriţi. Să intrăm şi să 
sperăm că ni se va alătura şi Kuhimann... 

Restaurantul Les Armures, situat în strada Puits-St. Pierre, avea un aer 
foarte primitor, conferit de strălucirea luminilor din spatele ferestrelor. 
Intrară pe o uşă turnantă, trecură pe lângă barul cu taburete de lemn. 
Paula se binedispuse în căldura bruscă, îşi scoase haina şi i-o dădu unui 
chelner care dispăru grăbit. Încăperea era ticsită de mese, în cea mai 
mare parte ocupate. Murmurul vocilor se amesteca cu clinchetul 
paharelor. 

— Am rezervat o masă de trei persoane pe numele Grey, îi spuse 
chelnerului care-i lua paltonul lui Tweed. 

În timp ce chelnerul îi conduse spre masă, Paula aruncă o privire în 
cealaltă încăpere, Salle des Artistes, despărțită de prima printr-o arcadă. 
Colţi de elefant decorau pereţii încăperii. Paula ceruse o masă retrasă şi 
fură conduşi la o masă de colţ; pe perete erau muschete încrucişate. Se 
aşeză pe scaun, Tweed ocupă scaunul din mijloc, lăsând scaunul din colţ 
pentru oaspetele lor. 

— Locul arată exact cum mi-l amintesc, remarcă Paula înainte de a 
studia menu-ul. Şi încă popular. 

— Un loc foarte bun pentru vorbit, replică Tweed. 

Căldura, murmurul vocilor creaseră o atmosferă în care oamenii se 
simțeau bine. Majoritatea erau localnici, aprecie Tweed. În timp ce el 
studia menu-ul, Paula îl văzu pe Otto Kuhimann intrând. Se opri la bar, 
scrutând încăperea aglomerată. Îşi dădu seama că verificase feţele 
tuturor celor din încăpere înainte de a preda paltonul şi pălăria şi de a se 
îndrepta spre masa din colţ. 

— Am avut însoțitor, începu neamţul în engleză, explicându-le măsurile 
de precauţie luate. Un motociclist a stat în coada taxiului meu. 

— Cum ai scăpat de el? întrebă Tweed. 

— Spunându-i şoferului să oprească la pasajul cu trepte de sub 
Catedrală. Apoi am luat-o la fugă pe scări şi n-a putut să mă urmărească 


cu maşinăria lui. L-am pierdut. 


— Ce-ar fi să bem ceva? sugeră Tweed. 

— Să începem cu Kir Royale, propuse Paula prompt şi Kuhimann 
acceptă printr-o mişcare a capului în timp ce-şi scotea o ţigară mare de 
foi. 

— Să trecem la afaceri. Sper că nu vă deranjează ţigara mea de foi - de 
când am plecat din Wiesbaden m-am sacrificat, sperând să nu pot fi 
identificat. Undeva am zbârcit-o, iar oamenii cu care avem noi de-a face 
sunt foarte duri şi versaţi. 

Se opri puţin în timp ce Tweed comandă băuturile. Fură serviţi aproape 
imediat. Paula bău jumătate din amestecul de şampanie şi lichior de 
coacăze şi puse paharul pe masă. 

— Aveam nevoie de asta. Ei, Otto, şi acum dă-i drumul. Şi te rog să-ţi 
fumezi trabucul. 

— Aşa cum ţi-am spus la telefon, Tweed, în noua Germanie se coace o 
criză. Avem un duşman periculos pe care nu-l putem localiza. Elemente 
extremiste din presa pariziană încearcă să zugrăvească imaginea unei 
Germanii agresive care vrea să se răzbune pe Franţa pentru înfrângeri 
istorice. 

— E ridicol, Otto, protestă Tweed. Toată lumea ştie că Germania are 
cele mai paşnice intenţii din toate naţiunile Europei. 

— Adevărat, dar există o campanie strălucit orchestrată pentru a ne 
zugrăvi ca fiind periculoși. 

— Sub legislatura actualului cancelar? E absurd. 

— Ştiu. Propaganda asta este insidioasă, demnă de un infam ca 
Goebbels. Se insinuează că un nou Bismarck ar putea să preia puterea 
mai târziu, că va dori să ia înapoi de la Franţa Alsacia şi Lorena, pe care 
Germania le-a anexat în 1871. 

— Cu siguranţă o astfel de minciună evidentă poate fi contracarată. 

— Şi asta nu-i totul. Kuhimann îşi termină băutura şi apoi tăcu în timp 
ce Paula mai comandă un rând. Trebuie să vă spun că există o nouă 
organizaţie clandestină, dirijată de cineva din afara Germaniei. Este 
structurată pe celule care cuprind grupuri de terorişti. N-am putut să 


descoperim de unde vin. Mişcarea se numeşte Siegrried şi are trăsăturile 


extremei drepte. Ştim că se introduc clandestin arme şi explozivi şi că se 
depozitează pentru utilizare ulterioară pe scară largă. Şi din nou, nu 
putem detecta sursa. 

— Nu se poate să nu aveţi nicio idee despre cine se află în spatele 
acestei conspirații, spuse Tweed liniştit. 

— Aşa cum spuneam mai înainte, anumite elemente extremiste din 
presa pariziană aţâţă spiritele. Pufăi din trabuc; între timp comandară 
cina; Kuhimann comandă acelaşi lucru ca şi ceilalţi. Cred că ai înţeles că 
totul este strict confidenţial. Chiar şi mai secret este faptul că eu am venit 
aici în calitate de reprezentant personal al cancelarului. 

Paula îl privi peste buza celui de-al doilea pahar de Kir Royale. Cu 
părul des şi negru, cu sprâncene la fel de negre, cu gura mare ţinând 
strâns trabucul, Kuhimann avea un aer întunecat. 

— Înţeleg, Otto, spuse Tweed încet. Ai vreo idee despre punctul de 
vedere al preşedintelui Franţei? 

— Nu poate să creadă că există o astfel de conspirație. Este extrem de 
supărat pentru ceea ce au afirmat anumite ziare franţuzeşti. Consideră că 
cel mai bine este să nu facă niciun comentariu care ar putea să atragă 
atenţia asupra afirmațiilor agresive. De asemenea, are şi el propriile-i 
probleme. 

— La care te referi? insistă Tweed. 

— La popularitatea crescândă a acestui nou partid, Pentru Franţa. Cer 
deportarea tuturor străinilor. Asta atinge coarda sensibilă a multora şi el 
nu ştie cum să reacționeze. 

— Revin la întrebarea pe care ţi-am pus-o mai devreme. Exact, cine se 
află în spatele acestei conspirații, al acestor minciuni despre Germania? 

— Emile Dubois, forţa motrice din culise a grupării Pentru Franţa este 
unul, bănuiesc. Dar circulă zvonuri neliniştitoare că anumiţi miniştri din 
Guvernul de la Paris îl sprijină în secret pe Dubois! Pluteşte ceața 
deasupra Franţei şi este foarte greu să pătrunzi prin ceaţă, să afli exact 
ce se întâmplă. Asta-i motivul pentru care am riscat enorm trimițând un 
agent secret să investigheze. 


Feliile de vițel a la Zurichoise fuseseră servite imediat după ce 


Kuhimann îşi  dezvăluise calitatea de reprezentant personal al 
cancelarului german. Paula şedea nemişcată, cu furculita suspendată în 
aer. Se întreba dacă Tweed îi va spune lui Otto despre Francis Carey. 
Explică-mi exact acest risc, spuse Tweed. 

— Presupunând că ar fi prins, misiunea lui ar fi periclitată. Vă puteţi 
imagina ce-ar scoate din asta presa franceză? „Agent secret neamţ face 
spionaj în Franţa”. Aş putea să scriu titlul eu însumi. 

— Probabil eşti hotărât să-ţi asumi acest risc. 

— Poate că disperat ar fi mai potrivit. Kuhimann făcu un semn cu mâna 
în care ţinea trabucul şi zâmbi pentru prima oară. Numele lui real este 
Stahl. A intrat în Franţa de aici, din Elveţia, cu nume şi acte false. S-ar 
putea să scape nedescoperit. Mama lui Stahl a fost franţuzoaică iar tatăl 
său neamţ. Şi este din Alsacia care, cum ştii, este un talmeş-balmeş de 
nume franţuzeşti şi nemţeşti. Se întoarse spre Paula. „Talmeş-balmeş?” e 
corect? 

— Perfect, Otto. Pentru a-l linişti, Paula îşi puse mâna pe încheietura 
groasă a mâinii lui’ Kuhimann. Ştia că se mândreşte cu engleza lui, cu 
faptul că stăpâneşte expresiile familiare. Aşa cum a fost toată engleza 
folosită de tine de când am început să vorbim. 

— De ce-mi spui toate astea? întrebă iute Tweed. De ce mie? 

— Pentru că ştiu că ai stabilit o reţea excelentă de agenţi în Franţa. 
Eşti înaintea noastră din acest punct de vedere. Sper că dacă 'Stahl nu va 
reuşi, tu să reuşeşti. Cu condiţia să fii de acord să ne ajuţi. 

— De acord. Paula, arată-i lui Otto fotografia ta şi a prietenei tale. 

Paula clipi, îşi deschise poşeta de umăr, scoase un plic dintr-un 
buzunar cu fermoar. În plic era singura fotografie a Karinei Rosewater, 
făcută în vacanţa pe care o petrecuse cu Paula la Freiburg lângă Pădurea 
Neagră. Îi dădu plicul lui Kuhimann. 

Acesta scoase fotografia şi o ţinu în palma sa mare. Singura lui reacţie 
a fost să strângă trabucul mai puternic în dinţi. Se uită şi la Tweed şi la 
Paula. 

— O cunoşti pe fata care-i cu tine în poza asta? 


— Dar tu, Otto? întrebă Tweed încet. 


Kuhimann stinse trabucul, începu să mănânce friptura de vițel 
delicioasă şi cartofii crocanţi şi foarte gustoşi, specialitate elveţiană. Bău 
puţină şampanie. Tweed o comandase. Paula îşi strânse buzele şi se uită 
la Tweed. Kuhimann puse cuțitul şi furculiţa pe farfurie, se şterse la gură 
cu şerveţelul. 

În cele din urmă spuse: 

— Da, o cunosc. Ce mă intrigă este cum de o cunoaşteţi voi. Pare o 
coincidenţă uluitoare. 

— Am veşti proaste pentru tine, Otto. 

— Spune. Kuhimann puse pe masă paharul din care voise să bea. 

— A murit... 

Kuhimann ascultă cu o expresie impasibilă în timp ce Tweed relată pe 
scurt ce se întâmplase în Suffolk. Se referi şi la „autoritatea” misterioasă 
menţionată de Karin. 

— Vorbea de mine, spuse Kuhimann întunecat. Acum îmi amintesc, 
Paula, că ai fost la petrecerea de la baza NATO din sudul Germaniei când 
era şi karin acolo. De aceea eram şi eu acolo. Ca s-o protejez, nu venea 
niciodată în apropiere de Wiesbaden. Ne întâlneam pentru câteva minute 
la o petrecere - totul aranjat din timp. Trăncăneam puţin ca nişte 
cunoştinţe. Ea îmi raporta, eu îi dădeam instrucţiuni noi. 

— Nu intenţionai să aminteşti de ea ci doar de Stahl, comentă Tweed. 

— Intenţionat. Ţineam la ea şi era o femeie remarcabilă. Vreţi să aflaţi 
cum am recrutat-o? 

— Aş vrea foarte mult să aud, interveni Paula. 

— Era o lingvistă strălucită. Soţul ei, Victor Rosewater, lucrează pentru 
Serviciul Secret al Armatei Britanice. A fost la Wiesbaden de mai multe 
ori în interes de serviciu. M-au invitat la ei acasă. Odată, când am sosit, 
Karin era singură. Mi-a spus că a lucrat pentru BND®, la Pullach, lângă 
Munchen... Tweed îi aruncă o privire Paulei. BND era contraspionajul 
german. A insistat s-o las să mă ajute în muncă, continuă Kuhimann. 
Karin putea fi foarte convingătoare. Şi eu aveam nevoie de un agent care 


să-l sprijine pe Stahl. Părea alegerea perfectă. Regret că am angajat-o să 


S BND - Bundesnachrichtendienst (Agenţia Centrală de Informaţii a Republicii Federale 
Germania). 


cerceteze situaţia din Franţa - să lucreze cu Stahl. 

— Soţul ei ştia ce face? întrebă Tweed. 

— Victor Rosewater? Am prevenit-o să nu-i spună. Şi din acest punct de 
vedere aranjamentul s-a potrivit. Rosewater lipseşte mult de acasă - am 
bănuit că urmăreşte unităţi IRA (Armata Republicană Irlandeză) care 
acţionează în Germania. 

— În afară de tine şi Stahl mai ştie cineva ce făcea? insistă Tweed. 

— Nimeni. Securitatea părea beton armat. 

— De ce n-a implicat cancelarul BND-ul în această acţiune? 

Kuhimann respinse ideea printr-un gest al mâinii. Sunt prinşi până 
peste cap cu verificarea personajelor dubioase care se infiltrează din 
Estul Europei, de când cu unificarea. Şi, nu ştiu pentru ce motiv, 
cancelarul pare să aibă încredere în mine. Dumnezeu ştie de ce. 

— Pentru că eşti atât de demn de încredere, ca un buldog care nu 
renunţă niciodată, spuse Paula şi-i zâmbi cald. Şi acum te rog continuă-ţi 
masa. 

— Vom face tot ce vom putea pentru a descurca acest mister, îl asigură 
Tweed. Dacă vrei să-mi spui cum putem să-l contactăm pe Stahl, ne-ar fi 
de ajutor. E la latitudinea ta. 

Kuhimann scoase un carneţel, rupse o foaie, o puse pe coperta de 
carton ca să nu se imprime nimic, scrise ceva repede şi-i dădu hârtia 
împăturită lui Tweed. 

— Mulţumesc că te-ai oferit să ne ajuţi. Avem nevoie. Ai aici adresa 
actuală a lui Stahl, numele sub care acţionează, numărul de telefon. 
Parola cu care te vei identifica este Gamelin. Şi acum, să ne relaxăm, 
chiar dacă e numai pentru o seară. Mâine mă întorc la Wiesbaden. Încă 
ceva. Stahl a raportat că Siegfried a angajat cel mai crud asasin de pe tot 
continentul. Unul cu numele de Kalmar. 

— E un nume nou. 

— Şi pentru mine. Şi Stahl mai spunea că legătura între Siegfried şi 
Kalmar se menţine aici, la Geneva. Şi acum, o să termin cina aceasta 
excelentă... 


La sugestia lui Kuhimann au plecat separat, aşa cum sosiseră. Tweed îl 


rugă pe chelner să telefoneze după un taxi. Paula îl sărută pe Kuhimann 
pe obraz şi-i spuse să aibă grijă de el. Chiar înainte de a pleca, Tweed se 
aplecă spre neamţ şi-i şopti. 

— Avertizează-l pe Stahl să nu folosească un radiotransmiţător oricare 
ar fi modul de comunicare cu tine. Ar putea fi detectat şi localizat. 

— Ai vreun motiv pentru acest sfat? 

— Am. 

Kuhimann părăsi restaurantul la zece minute după ce Tweed şi Paula 
plecaseră cu taxiul. Tweed insistase să plătească nota. Neamţul nu chemă 
un taxi. leşi în burniţă, prin liniştea şi întunericul Oraşului Vechi. Alese 
un drum de coborâre opus celui pe care-l adusese taxiul până la poalele 
pasajului de sub Catedrală. Mergea în jos pe Grand Rue, pustie, şi 
mintea-i era complet ocupată de moartea Karinei Rosewa ter. 
Continuându-şi drumul pe alei lăturalnice, era tot timpul cu ochii în patru 
datorită motociclistului care-l urmărise mai devreme. 

Nu văzuse nici picior de urmăritor când în cele din urmă traversă podul 
pietonal de pe Rhône, spre Hotel des Bergues. Tweed spusese de fapt 
foarte puţine lucruri, dar acum neamţul simţea că rezolvarea crizei 


depindea într-o mare măsură de englez. 


6 


Văzut pe hartă, Bordeaux este un oraş care nu duce nicăieri. 
Conducând prin oraş Newman avu aceeaşi impresie: trecea pe o stradă 
principală care ducea de la gara St. Jean către Pullman, hotelul său, şi 
străduţe înguste începeau de pe ambele părţi, radial, ca aripile unor mori 
de vânt. 

Oraşul Vechi era alcătuit din blocuri vechi de cinci sau şase etaje, 
construite din piatră cenuşie. Pereţii pătaţi de murdăria adunată de-a 
lungul vremii nu fuseseră curăţaţi de ani de zile. Transperantele atârnau 
strâmb, sprijinite de ferestre ca nişte beţivi. Nicăieri nu se vedea vreo 
urmă de vopsea proaspăt folosită în ultimii zece ani. Unele erau ruine 


nelocuite, pereți  despuiaţi care arătau ca nişte relicve după 


bombardament! dar Newman avea o vagă bănuială că era vorba doar de 
ruinele nepăsării. 

Era ca şi cum ar fi condus printr-o închisoare monstruoasă. Frână din 
nou. Circulaţie pretutindeni, autovehiculele umpleau străzile, erau 
parcate bară la bară pe trotuare. Cele mai multe purtau semnele 
coliziunii - şasiuri îndoite, portiere şifonate. Cerul plumburiu se adăuga 
acestei atmosfere dezolante. 

Newman îşi luase o cameră la Pullman, unul din cele mai bune hoteluri. 
Dar îşi mai închiriase o cameră, pentru câteva parale, într-o pensiune 
unde se înregistrase cu un nume fals. Tot ce voia baba aia iscoditoare 
care era patroana pensiunii, era plata anticipat. Cumpărase un 
geamantan ponosit de la un magazin murdar cu lucruri de ocazie, îl 
umpluse cu câteva haine din geamantanul lăsat la Pullman. Hainele le 
dusese până la maşină într-una din pungile alea de plastic pe care le 
întâlneşti la tot pasul. 

Faptul că închiriase o cameră la pensiune era una din măsurile de 
precauţie luate. Uciderea lui Francis Carey îl determinase să fie 
circumspect. Acum se îndrepta spre locul de întâlnire cu Isabelle Thomas, 
prietena lui Carey. Îi telefonase la adresa dată de Tweed, căzuseră de 
acord să se întâlnească la un bar ales de Isabelle, barul Rococo, la şase 
după-amiaza. 

Îi spusese cum va fi îmbrăcată. Întoarse pe strada al cărui nume i-l 
menţionase, văzu o maşină că iese dintr-un spaţiu de parcare de pe 
trotuar şi se repezi în locul ei. O femeie cu blană la gât, la volanul unui 
Renault, îşi scoase capul pe fereastră. 

— Era locul meu, cretinule. Dă-te din drum! 

Newman îi oferi un zâmbet larg. 

— Dreptul primului venit, răspunse. 

Îşi încuie maşina şi aşteptă pentru a fi sigur că tipa nu-şi va însoţi 
insultele de „vătămări fizice” provocate maşinii. Dar se mulţumi cu un 
gest obscen şi se îndepărtă. Ce maniere au şoferii ăştia din Bordeaux... 

Barul Rococo era mai select decât se aşteptase; vase mari, 


burduhănoase, cu ferigi verzi te împiedicau să vezi înăuntru; pe mese 


erau feţe de masă roşii, în carouri; şorţurile verzi ale chelnerilor erau fără 
pată. Trecu agale printre ferigi şi se opri. Corespundea descrierii, dar fu 
din nou surprins: era atât de atrăgătoare şi de bine îmbrăcată. Ar putea fi 
ea? 

— Isabelle Thomas? întrebă politicos în franceză. 

— Da. Tonul îi era rezervat. 

— În regulă, sunt Alain Dreyfus, continuă el folosind parola asupra 
căreia Paula se înţelesese cu ea de la Londra. Pot să şed? 

— Sigur, domnule Robert Newman. Şi putem vorbi englezeşte continuă 
ea în această limbă. 

Era cea de-a treia surpriză. Isabelle zâmbi când îi văzu expresia, în 
timp ce se aşeza în faţa ei. 

— De fapt, v-am recunoscut după fotografiile din presa străină. Sunteţi 
Robert Newman, nu-i aşa? Şi profesia? 

Isabelle încerca din nou să se apere, întrebându-se dacă nu făcuse o 
mare greşeală. Newman îi zâmbi liniştitor. În forul său interior îl enerva 
faptul că-i descoperise identitatea reală atât de repede. 

— Sunt Robert Newman, corespondent de presă străin. Putem vorbi 
aici, e un loc sigur? 

— De asta l-am ales ca loc de întâlnire. E devreme. Suntem aproape 
singurii clienţi. Şi, după cum vedeţi, perdelele grele din dantelă ne 
ascund de privirile din stradă. 

Era mai mult decât atrăgătoare, era frumoasă, se gândea Newman. 
Avea o coamă de păr roşcat, un gât lung şi subţire, o conformaţie 
frumoasă, ochii verzui şi un ten luminos, era foarte discret machiată: doar 
o umbră de ruj. Şi avea o gură hotărâtă. Îi făcu impresia unei femei cu 
personalitate, spre treizeci de ani. Ceea ce spusese despre loc, era 
adevărat: nu mai era nimeni în jurul lor. 

— Un aperitiv? sugeră el în timp ce chelnerul se învârtea pe lângă ei. 

— De ce nu trecem direct la vin? Alegeţi dumneavoastră. În ceea ce mă 
priveşte nu contează ce ne hotărâm să mâncăm. 

— O sticlă de Bordeaux roşu, 1979, îi spuse chelnerului în franceză. 


Lasă menu-ul. Comandăm mai târziu. 


— Tragem un mic chef, nu? îl tachină. 

— Am avut o zi lungă şi grea. 

— Aveţi ceva împotrivă să încep să vorbesc despre ce s-a întâmplat? 

— Aş vrea s-o faci. Dar mai întâi lasă-mă să te întreb ceva. Henri a fost 
primul tău iubit adevărat? 

— Nu. Expresia feţei i se schimbă. Eram logodită şi urma să mă 
căsătoresc cu un soldat din Armata a Treia. Comandantul unui tanc. S-a 
sfârşit tragic. 

— Vrei să-mi spui acum? 

— Cineva ar trebui să ştie despre generalul Charles de Forge. Tonul ei 
era plin de dispreţ. Joseph Roux era numele lui şi ar fi devenit şi al meu. 
N-am spus asta niciodată, nimănui. Poate vreţi să vă îmbogăţiţi 
experienţa de corespondent de presă. E o poveste absolut oribilă. Nu 
vreau să vă stric pofta de mâncare. 

— Am un stomac rezistent. Continuă. 

— Joseph era foarte liber în gândire, o fire independentă. De Forge are 
ceea ce el numeşte fântâna pedepselor... 

— Am auzit câte ceva despre asta. 

— Da? Legăturile dumneavoastră trebuie să fie foarte bune. Joseph 
făcea parte dintr-un grup căruia generalul i s-a adresat într-o zi. Lui de 
Forge îi place să se audă vorbind. Îi înjură pe evrei, spunând că ar trebui 
eliminaţi din viaţa societăţii franceze. După ce a terminat de vorbit, a vrut 
să ştie dacă sunt întrebări. Nu trebuie să reacţionezi în niciun fel la asta. 
Dar Joseph a făcut-o. 

— Ce-a spus? 

— Că el credea că e în armată, că politica nu are nimic de-a face cu 
armata. Şi că în orice caz el are doi prieteni buni care sunt evrei. A spus 
că antisemitismul este o blasfemie, că este anti-francez. De Forge era 
livid. A dat ordin pe loc! 

Se opri, bău puţin vin şi mâna îi tremură uşor. Apucă paharul mai 
strâns şi avu grijă să-l aşeze pe masă fără să tremure. 

— Ce ordin? întrebă Newman şoptit. Dacă vrei să continui. 


— Acum că am început... spuse ea hotărât. Imediat l-au dus la fântâna 


pedepselor. Joseph a fost spânzurat în fântână de degetele mari de la 
mâini. Se aplecă înainte, cu privirea aprinsă. Vă puteţi imagina ce 
înseamnă să atârni şase ore de degetele mari? Şi Joseph era un bărbat 
voinic. 

— Oribil. Şi barbar. 

— Aşa menţine de Forge ceea ce el numeşte o disciplină de fier. Unii 
din ofiţerii lui îi spun Bărbatul de' Fier. 

— Continuă cu' Joseph. Ce s-a întâmplat pe urmă? 

— După şase ore l-au tras din fântână. A stat în spitalul militar de 
la Cartierul General şi apoi a fost eliberat din armată cu o pensie 
mare. 

— În ce stare era? întrebă Newman cu blândeţe. 

— Nu mi s-a permis să-l vizitez în spital. Când s-a întors acasă ambele 
degete erau îngrozitor de umflate şi diforme. Doctorul meu l-a examinat 
şi a spus că va rămâne mutilat pe viaţă. Nu se putea face nimic pentru el. 
Joseph era un bărbat foarte activ şi îl reduseseră la o ruină. Asta mi-a 
spus: „Sunt o ruină pentru totdeauna”. 

— Ce-au spus, ce-au făcut părinţii lui? 

— Joseph era orfan. Locuiam împreună într-un apartament. Un ofiţer 
foarte nesuferit, un anume maior Lamy, i-a spus, chiar înainte de a pleca 
din spital, că dacă povesteşte vreodată cuiva ce se întâmplase i se va 
retrage pensia imediat. 

— Cum a reacţionat Joseph? 

— La început a crezut că ne putem căsători şi trăi din pensie. 

— Motiv pentru care n-a suflat un cuvânt despre aceste atrocități? 

— Nu era numai asta... 

Se opri când chelnerul aduse chefalul la grătar cu cartofi natur, pe care 
amândoi îl comandaseră. Lui Newman nu-i plăcea felul în care capul 
peştelui se holba la el. Îl tăie şi-l ascunse sub coadă. 

— Ce spuneai? o îndemnă el să continue. 

— Joseph era foarte conştient de handicapul lui. Credea că-l face să 
arate ca un monstru. Gândul de a fi intervievat de reporteri şi fotografiat 


îl îngrozea. Înghiţi şi mai bău puţin vin. Newman simţea că urmează ceva 


şi mai urât. Isabelle mai mâncă timp de câteva minute, apoi puse cuțitul 
şi furculiţa pe farfurie: 

— A făcut o depresiune nervoasă. Erau atâtea lucruri pe care nu le 
putea face. Ştiam că urma să se întâmple ceva când n-am mai făcut 
dragoste. Spunea că nu-mi mai este de niciun folos. L-am contrazis şi i-am 
spus că-i o prostie. Într-o seară, după lăsarea întunericului mi-a spus că 
se duce să se plimbe singur, să bea ceva într-un bar, să înveţe să ducă o 
viaţă normală. Am fost bucuroasă. 

Mai bău puţin vin şi se uită la Newman cum îi umple din nou paharul. 
Îşi făcea curaj să-i spună ceva. Newman n-o presa. 

— Joseph m-a minţit cu povestea lui cu dusul la bar. Cumpărase pe 
ascuns două greutăţi de oţel de la o fierărie. S-a dus pe un pod peste 
fluviul Garrone. a ieşit din maşină şi-a legat câte o greutate de fiecare 
gleznă, a reuşit să se suie pe marginea podului cu greutăţile atârnându-i 
de glezne, legate cu frânghie, şi s-a aruncat în fluviu. Trupul i-a fost scos 
la suprafaţă de scafandri în timpul nopţii. L-a văzut o femeie când s-a 
aruncat şi a chemat poliţia. Deci, vedeţi că generalul de Forge e un 
criminal. 

— Când s-a întâmplat? întrebă Newman doar ca să zică ceva. 

— Acum doi ani. Parcă ar fi fost acum două săptămâni. Am trăit doar 
pentru a mă răzbuna până l-am întâlnit pe Henri. Şi acum Henri e mort - 
ucis de DST. Ce se întâmplă? 

Newman schimbă subiectul conversaţiei, punându-i întrebări despre ea 
însăşi. Locuia din nou cu mama ei într-un apartament în Bordeaux. Mama 
ei era în vizită la nişte rude din Arcachon, port şi oraş marin pe coasta 
Atlanticului, la vest de Bordeaux. 

Lucra ca director de vânzări într-o agenţie de publicitate. Da, era foarte 
tânără pentru a deţine o astfel de funcţie, dar îşi dăduseră seama că 
femeile în posturi de director la astfel de firme preferă să aibă de-a face 
cu reprezentantele sexului lor. Mai ales atunci când fac reclamă pentru 
îmbrăcăminte şi lenjerie intimă de damă. 

— Probabil că ai un salariu bun, îşi dădu Newman cu părerea. 


— Mult mai mare decât majoritatea fetelor de vârsta mea. Ceea ce face 


probabil să am puţini prieteni. 

— Am putea merge în vreun loc izolat unde să putem sta de vorbă şi 
unde să fim siguri că nu trage nimeni cu urechea? 

Newman privi în jur. Restaurantul începea să se umple. La mesele din 
apropiere toate scaunele erau ocupate. Se miră cu voce tare de ce locul 
se cheamă bar. 

— Au un bar mare jos; este foarte frecventat. Cât despre un loc 
liniştit... Se gândi, studiindu-l pe Newman în timp ce-şi termina cafeaua. 
Spuneam că mama e plecată la Arcachon, şi nu-i nimeni în apartament. 
Am putea merge acolo... 

Pe drum i-a spus că nu-i place să parcheze pe stradă şi la propunerea 
Isabellei înconjurară blocul cenuşiu, până la capătul unei alei ce ducea 
spre o curte interioară. Parcă în aşa fel încât maşina să nu fie văzută din 
stradă. 

Îl aşteptă; descuiase una din cele două uşi duble înalte şi după ce o 
închise în urma lui îl conduse printr-o curte interioară. Apartamentul se 
afla la etajul întâi la capătul unor scări de piatră pustii. Îşi dădu seama că 
dă spre stradă după ce-l conduse înăuntru. Perdelele din dantelă mascau 
ferestrele înalte. 

— Nu aprinde nicio lumină aici, o preveni el. 

— O.K. Dar de ce? 

— Locul va părea pustiu din stradă. Trebuie să stăm într-o încăpere 
care nu dă spre stradă. 

— Bucătăria. Şi o să putem să bem mai multă cafea. 

După ce-şi dădu trencicotul jos, Newman se cocoţă pe un taburet. Purta 
un costum englezesc tipic pentru oamenii de afaceri. Bucătăria era o 
lume aparte faţă de camera de zi cu mobilă veche şi greoaie; în bucătărie 
găseai aparatură casnică de ultimă oră, chiar şi hotă. După ce Isabelle îi 
puse o cană de cafea aburindă în faţă şi se aşeză pe un taburet faţă-n faţă 
cu el, Newman lansă atacul: 

— Câte persoane ştiau de prietenia ta cu Henri? 

— De fapt nimeni. V-am spus că am puţini prieteni. 


— Dar mama ta? 


— În niciun caz ea. Se mişcă. Nu avem aceleaşi păreri în multe privinţe. 
Nu i-am spus niciodată nimic din ce s-a întâmplat. N-ar fi fost de acord cu 
alegerea mea: un barman! îşi încălzi mâinile cuprinzând cana. Avea mâini 
frumoase. Mi s-a părut ciudat că Henri nu era decât barman - părea atât 
de inteligent! Când i-am spus-o a dat din umeri, mi-a zis că face o 
călătorie prin Franţa ca să câştige experienţă de viaţă. 

— Vrei să spui că de fapt nimeni pe lumea asta nu ştia de tine şi de 
Henri? 

— Da. Când ieşeam să luăm masa mă ruga să aleg locuri în care nu mai 
fusesem niciodată. Nu l-am întrebat de ce... 

— Cineva l-a trădat pe Henri. Din cele spuse de tine rezultă că tu eşti 
singura care ar fi putut face asta. 

Faţa ei se aprinse ca o flacără. Se holbă la Newman ca şi cum n-ar fi 
putut să-şi creadă urechilor. Newman îi susţinu privirea şi continuă: 

— Cât te-au plătit pentru serviciile făcute? 

Mâna i se strânse pe mânerul cănii. O clipă Newman crezu că va primi 
conţinutul cănii drept în faţă şi se pregăti să evite această situaţie. 

— Porcule! şuieră cu vocea-i melodioasă. Aş putea să te ucid pentru ce- 
ai 'spus. De ce, pentru numele lui’ Dumnezeu, de ce spui lucruri atât de 
îngrozitoare? 

— Pentru că este clar că tu ai trădat. Te-ai agăţat de el, i-ai câştigat 
încrederea - când de fapt tu ai fost tot timpul agentă a DST... 

Se ridică repede de pe taburet, ocoli măsuţa şi vărsă conţinutul cănii în 
chiuvetă. Era zveltă, aproape tot atât de înaltă ca şi Newman, purta o 
fustă scurtă care îi punea în evidenţă picioarele minunate. Se aruncă 
asupra lui ca o tigroaică. 

Se sculă în picioare la timp căci aruncă cu putere cana să i-o spargă în 
cap. O imobiliză apucându-i braţele, o forţă să le lase în lături, surprins 
de forţa şi agilitatea ei. Încercă să-l lovească cu genunchiul în stomac şi 
Newman primi lovitura în pulpă. O tinu imobilizată până când, respirând 
greu, încetă să mai lupte. 

— Şi eşti o actriţă a naibii de bună. Asta recunosc! o aţâţă. 


Îşi înclină capul cu coama roşcată gata să-l lovească sub bărbie. O 


răsuci la 180 de grade, cu braţele imobilizate în lături, capul lui 
atingându-l pe al ei, cu corpul lipit de spatele ei. 

Un iz uşor de parfum îi gâdilă nările. Isabelle se destinse, incapabilă să 
mai lupte. Vocea îi devenise stăpânită, plină de ură. 

— leşi afară! Nu vreau să te mai văd niciodată. Am crezut că eşti 
prieten... 

— Sunt, spuse liniştit, cu gura lângă urechea ei, dar trebuia să fiu sigur 
de tine. Trebuia să te supun încercărilor, până când cedai nervos. Acum 
te cred. Îmi pare rău că te-am supărat dar, îţi repet, trebuia să fiu sigur 
de tine. 

Se relaxă complet în braţele lui. Tonul ei avea o urmă de amuzament. 

— Poate ar fi mai bine să-mi dai drumul. Dacă vine cineva şi ne găseşte 
aşa va crede că suntem doi îndrăgostiţi. 

— În ceea ce mă priveşte nu e o idee rea. Dar motivul vizitei mele este 
unul legat de profesie. Dacă-ţi dau drumul stai cuminte? 

— Dacă trebuie... 

Se întoarse şi-i zâmbi radios, cu ochii plini de lacrimi. Era epuizată de 
emoție şi-şi sprijini capul pe pieptul lui. Newman o mângâie pe păr, ea 
oftă uşurată, eliberându-se de toată tensiunea din ultimele minute. Se 
desprinse din braţele lui, fugi spre chiuvetă, deschise robinetul şi-şi stropi 
faţa cu multă apă rece. Se şterse pe faţă, deschise un sertar din care 
scoase o perie, şi cu ajutorul unei oglinzi de pe perete îşi pieptănă coama. 

După ce-şi îndreptă ţinuta, Newman împinse cana lui de cafea de pe 
măsuţă spre ea: 

— Eu am băut destul. Restul e al tău. 

Bău lacom, studiindu-l pe deasupra cănii, aşa cum o făcuse şi la barul 
Rococo în timp ce bea vin. După ce goli cana îi puse întrebarea care o 
rodea: 

— Atunci cine crezi că ar fi putut să-l trădeze pe Henri - dacă făcea 
ceva împotriva statului francez? 

— Spune-mi de ce şi-a ales ca loc de muncă barul Miami? îi sugeră 
Newman, cu braţele încrucişate, sprijinindu-se de măsuţa dintre ei. 


— N-a spus niciodată. Dar mă întâlneam deseori cu el acolo, uneori 


şedeam la o masă aşteptându-l să-şi termine serviciul. Barul este 
frecventat de mulţi ofiţeri din armata franceză. Am avut impresia că-l 
interesau. 

— Le punea întrebări? 

— Uneori, da. Întrebări inofensive, ca şi cum ar fi vrut să fie prietenos. 
Dacă sunt în permisie? întrebări de genul ăsta. Se încruntă. Mi-am 
amintit ceva. Cu puţin înainte să fie arestat de cei doi de la DST, îi servise 
pe doi locotenenţi francezi. Eram aproape de ei, dar nu mă puteau vedea. 
Ştii cum se întâmplă uneori în barurile aglomerate când conversaţia 
lâncezeşte pentru scurt timp? 

— Înţeleg perfect ce vrei să spui. 

— Aşa s-a întâmplat şi în seara aceea. L-am auzit pe unul din 
locotenenţi spunându-i tovarăşului său că face parte dintr-o unitate 
specială, că în curând va fi la Paris, şi nu în permisie. Henri a fost intrigat 
de această remarcă. 

— Şi eu sunt. Dar de unde ştii că Henri era intrigat? 

Păru dusă pe gânduri, aşa cum şedea cocoţată pe masă, legănându-şi 
picioarele lungi. 

— Pentru că ajunsesem să-l cunosc bine. Îi cunoşteam fiecare gest 
neînsemnat. Henri lustruia un pahar, şi o făcea foarte repede. Când 
locotenentul a făcut remarca de care ţi-am spus, Henri s-a oprit o clipă 
din lustruit, apoi şi-a reluat activitatea, lustruind paharul cu furie. 

— Înţeleg. 

Newman înţelegea mai mult de-atât. Bănuia că a aflat cum fusese 
Carey descoperit. Puțin prea mult entuziasm când vorbea cu ofiţerii, 
punând întrebări nepotrivite. Cineva a raportat despre interesul lui. 

— Să mergem pe canapea în camera de zi, propuse Isabelle cu ochii 
cenuşii grei. 

Newman se încruntă când ea stinse lumina în bucătărie înainte de a 
deschide uşa şi o urmă. Părea că o interesează persoana lui. Afacerile şi 
plăcerile nu se amestecau - şi el simţea că în ciuda echilibrului exterior, 
era într-o stare de emoție evidentă. Nici nu era de mirare după ce trecuse 


prin ce trecuse. 


Se tinu în urma ei ca să nu se ciocnească de mobilă, până când ochii i 
se obişnuiră cu întunericul. Isabelle se îndreptă spre una din ferestrele 
înalte, privi în stradă printre perdele şi înţepeni. Newman văzu cum 
silueta ei rămase nemişcată, rigidă. 

— Ce-i? întrebă şi se apropie de ea repede. 

— Tipii ăia doi care stau în uşa magazinului. Sunt cei de la DST care l- 
au luat pe Henri. 

— Cum poţi fi sigură? 

— După felul în care se mişcă cel înalt. S-a întors spre cel mai scund să 
spună ceva. Ei sunt, Robert. Pot să-ţi spun Robert? 

Newman se uită atent în stradă. Ştia că afară e o temperatură polară, 
la care se adăuga vântu l rece. Deci, de ce ar sta doi bărbaţi în faţa 
intrării blocului? Doi prieteni care s-au întâlnit din întâmplare? în acest 
caz s-ar îndrepta spre cel mai apropiat bar. Newman privi în susul şi în 
josul străzii înguste. La câteva zeci de metri de locul unde stăteau cei doi 
era parcat un Renault. Cel mai scund dintre cei doi care aşteptau îşi 
înfundă mâinile înmănuşate în buzunarul trencicotului cu revere late, îşi 
strânse umerii şi fixă intrarea de vizavi. 

— Ştiu că ei sunt, insistă Isabelle. Eram aproape de ei când au venit la 
Henri. Aşa erau îmbrăcaţi şi atunci. 

— Ştie cineva de la barul Miami adresa ta? 

— Barmanul şef. Odată mi-am uitat o eşarfă de mătase acolo. l-am 
telefonat şi mi-a spus că au găsit-o. Mi-a cerut adresa - mai era şi un inel 
de eşarfă, foarte scump, prins de ea. M-a pus să repet adresa când m-am 
dus să le iau. 

— Şi ştia că eşti prietena lui Henri? 

— N-avea cum să nu-şi dea seama. 

— Trebuie să pleci de aici. În seara asta. Poţi să te duci la Arcachon să 
stai cu mama ta? Te duc cu maşina acolo. Vrei să-ţi faci bagajul? Urgent! 

— Atâtea întrebări, Robert... 

— Prietenii îmi spun Bob. Ei, spune, poţi? 

— Da. Dar nu cu mama. Sora mea are un apartament acolo şi aş putea 


sta la ea. Lucille, sora mea, este în străinătate şi eu am cheile. Agenţia de 


publicitate lâncezeşte pentru moment şi apoi mai am două săptămâni de 
concediu. Aş putea să le telefonez şi să le spun că plec la San Trop. Pot 
să-mi fac bagajul în zece minute, chiar mai puţin. 

— Putem ajunge la maşină fără să folosim intrarea principală? Ăia nu 
sunt agenţi DST adevăraţi, sunt mult mai periculoşi. Cei de la DST nu 
umblă să ucidă oamenii. 

— Da, Bob. E o ieşire prin spate care dă direct în alee. Am cheia. 

— Punctul următor: ai două cuțite ascuţite? Presupun că n-ai un palton 
franțuzesc pe care l-aş putea pune pe mine? 

— Henri a lăsat unul aici. Şi aveţi cam aceeaşi talie. E în dulap, în 
dormitor. Am şi o pălărie dacă vrei. Dacă ţi se potriveşte, avem noroc... 

Au intrat în dormitor, au închis uşa şi au aprins lumina. Isabelle se 
îndreptă spre un dulap imens, demodat şi scoase un palton închis la 
culoare, o pălărie moale de fetru - amândouă ponosite. Metoda lui Carey 
de a se da drept francez. Newman îşi puse paltonul şi îşi ridică gulerul. Îl 
cam strângea la subsuori, dar în întuneric o să meargă. Îşi îndesă pălăria 
pe cap şi-şi trase borul pe frunte. 

— Nu-i suficient de mare, hotări Isabelle. 

— Suficient de mare noaptea. Şi acum, cuţitele. 

Era genul de fată care nu pierdea vremea cu întrebări inutile şi asta-l 
impresionă pe Newman. Deschise un sertar în bucătărie, se dădu la o 
parte şi-l invită să aleagă. Cutia de lemn compartimentată, care se 
potrivea foarte bine în sertar, conţinea o colecţie ameţitoare. Alese două 
cuțite cu lama scurtă şi mânere lungi şi le strecură cu atenţie, cu lama în 
jos, în buzunarul interior al paltonului. 

— Arată-mi cum să ajung la ieşirea din spate. Între timp fă-ţi bagajele. 
A, bănuiesc că n-ai o sticlă de vin goală? 

— Doar în coşul de gunoi. Pot s-o curăţ, s-o spăl bine. 

— Umple-o cu apă. O să beau din ea... 

Îl conduse spre ieşirea de serviciu, descuie uşa şi Newman se trezi 
singur pe aleea care ducea în strada principală. 

Vântul aspru îi biciuia faţa. Newman se strânse sub pălăria pleoştită, 


împleticindu-s e uşor pe trotuar şi fluturând sticla pe care o ţinea în mâna 


stângă. Vântul se înteţi, în aer se învârtejeau bucăţi de ziare. Newman se 
sprijini de un zid, clătină sticla şi bău. Merse clătinându-se pe strada 
pustie, spre Renault-ul parcat. 

În spatele lui, cei doi în trencicoturi urmăreau prin întuneric mersul lui 
nesigur. Vântul aproape îi smulse pălăria şi Newman o îndesă şi mai mult 
pe frunte. Se învârti în cerc, ca un om beat. Cei doi indivizi se retrăseseră 
la adăpostul intrării magazinului. 

Se împletici spre maşină şi se prăvăli pe pietrele pavajului, lângă roata 
din spate a Renault-ului. Lăsând sticla din mână, apucă primul cuţit, 
înfipse lama adânc în pneu, cu mânerul îndreptat în jos, spre pavaj, în 
direcţia de mişcare a maşinii. Apucă cu repeziciune cel de-al doilea cuţit 
şi repetă operaţiunea, înfigându-l alături de primul. Vântul rostogolise 
sticla de lângă el; o apucă de gât şi se ridică clătinându-se. Nici urmă de 
trencicoturi. 

Îşi reluă plimbarea împleticit, înapoi pe drumul pe care venise. Încă nu 
se zărea nici urmă de duşman. Rezistă tentaţiei de a se mişca mai repede, 
ajunse la intrarea pe alee, şi clătinându-se în continuare, dispăru din 
vedere. 

Acum alerga spre intrarea din spate de pe alei; scoase din buzunarul 
pantalonilor cheia pe care i-o dăduse Isabelle şi într-un minut fu în 
apartament. Stătea în picioare lângă fereastra camerei de zi; se întoarse 
când intră Newman: 

— Dumnezeule, ai reuşit! Amândoi scrutau întunericul în timp ce 
străbăteai aleea... 

— Parcă trebuia să-ţi faci bagajul. 

— Sunt gata. Putem s-o luăm la sănătoasa acum? 

— Acum... 

Îşi înfăşură capul cu un şal de mătase care-i ascundea coama roşcată. 
Un palton albastru închis până la gât completa transformarea. Ca să nu-i 
fie frig îşi schimbase fusta scurtă cu una albastră până la genunchi. 

— Trencicotul meu, îi aminti Newman. 

— E în geamantanul meu; plus trusa de bărbierit a lui Henri şi 


pijamaua, pe care le-a lăsat aici - ascunse unde mama nu le putea găsi. O 


să-ţi folosească... 

Aleea era pustie iar ei se grăbiră spre Citroen-ul care era în curte. 
Sigur că au descrierea maşinii, gândea Newman furios, şi numărul de 
înmatriculare. Suficient timp să noteze toate astea în vreme ce de Forge îl 
ducea să vadă fântâna pedepselor. Şi cu siguranţă toate informaţiile 
fuseseră transmise falşilor agenţi DST”. Mai bine să pui răul în faţă. 

Cu Isabelle alături, ieşi din alee. Newman întoarse maşina în direcţia 
opusă, iar Isabelle avu grijă să nu privească spre adăpostul în care se 
aflau cei doi urmăritori. Newman se uită înapoi şi-i văzu pe cei doi 
alergând spre Renault. 

Cei doi se aruncară în maşină, cel mai înalt porni motorul, eliberă frâna 
şi apăsă piciorul pe acceleraţie. Maşina porni în viteză, alergă poate 
câteva zeci de metri şi pneul roții din spate explodă. Renault-ul se învârti, 
se îndreptă spre trotuar, bucăţile de pneu tăiat hârşâind pietrele din 
pavaj. Şoferul înjură. 

Newman văzu în oglindă ce s-a întâmplat. Strada era pustie şi vântul 
şfichiuia parbrizul. Acceleră. Îndrumat de Isabelle trecu curând de 
suburbiile oraşului, îndreptându-se în viteză pe N 650 către Oceanul 
Atlantic, către Arcachon. 

— Mama ta are prieteni la Bordeaux care ar putea să le spună celor 
care se vor interesa adresa ei? întrebă Newman. 

— Nu. Nu-i plac vecinii, nu le spune nimic despre problemele ei. 
Nimeni nu ştie că are rude în Arcachon. Nimeni nu poate spune nimic. 

Se părea că va fi în siguranţă la Arcachon. Newman spera să fie. Se 
întreba dacă poliţia acţionase în urma telefonului anonim pe care îl 
dăduse el la Prefectura oraşului Bordeaux. Telefonase de la poştă, înainte 
de a-şi continua drumul spre barul Rococo. 

Le spusese despre camioneta Berliet care se zdrobise în defileu, le 


indicase focul. Ale cui cadavre le vor găsi înăuntru? 


7 


Generalul Charles de Forge şedea pe scaunul cu spătar înalt, cu 


mâinile odihnindu-i-se pe braţe şi-l bombarda cu întrebări pe maiorul 
Lamy, care stătea în picioare în faţa lui, dincolo de biroul mare. Era pe 
înserat şi singura lumină care venea de la o lampă de birou, dădea feţei 
întunecate a lui Lamy un contur ascuţit. 

— Mare ghinion cu camioneta Berliet. Newman a scăpat? 

— Doar pentru moment, domnule. Păzim aeroportul, principalele gări - 
o mică armată formată din oamenii noştri, în haine civile. Toţi au 
descrierea lui. 

— Ce-ai făcut cu camioneta? 

— Am avut grijă de ea; cadavrele au fost luate şi duse la locul obişnuit. 

— Dar spionul ăla, parcă-l chema Henri Bayle? înţeleg că avea o 
amantă. 

— Apartamentul ei este supravegheat. Sper că voi avea veşti privind 
reținerea ei. După ce va fi interogată - sub tortură dacă va fi nevoie - ne 
vom descotorosi de ea. 

De Forge se ridică, se plimbă în jurul biroului cu mâinile la spate. 
Străbătea încet încăperea lungă, înainte şi înapoi. 

— Trebuie să avem grijă de detalii. Să nu uiţi asta, Lamy. 

— Ce nu înţeleg, domnule general, este de ce aţi fost de acord să vă 
întâlniți cu Newman şi apoi v-aţi răzgândit în privinţa lui. 

— Pentru că ştiu să citesc oamenii. Speram ca un articol în Der Spiegel, 
prezentat din punctul meu de vedere va ajuta la intensificarea neliniştii şi 
confuziei din Germania. Ulterior a părut ostil. Ca întotdeauna, decizia 
mea a fost logică. Şi acum, mă voi adresa trupelor... 

Comandanții de tancuri adunaţi pentru instrucţie, primiseră o cină 
bună. De Forge cita adeseori maxime napoleoniene. Una din maximele 
favorite era „armata mărşăluieşte cu stomacul”. Strigăte puternice de 
bucurie se înălţ ară când de Forge apăru în uniformă, pe platforma 
ridicată de la capătul culoarului. Apoi începu cântecul. 

„Pentru Franţa... Pentru Franţa... Pentru Franţa...” 

De Forge îi linişti ridicând mâna dreaptă, cu palma deschisă, cu umărul 
ridicat. Soldaţii, care săriseră în picioare la apariţia lui, se aşezară 


aplecându-se spre înainte. La capătul rândului din față, un oarecare 


locotenent Berthier, subţire, bine ras, cu păr blond tuns foarte scurt, îl 
urmărea foarte atent pe comandant. 

— Soldaţi ai Franţei, începu de Forge cu vocea sa magnetică. Se 
apropie timpul acţiunii, Parisul şi nu Berlinul va deveni capitala Noii 
Europe. Îndemânarea şi curajul vostru vor face acest lucru posibil. Şi nu 
sunteţi singuri - ajutorul pe care-l daţi la strânsul recoltelor ne asigură 
sprijinul fermierilor. În plus avem prieteni sus-puşi la Paris. Voi sunteţi 
bariera de fier, de care se vor sparge căpăţânile nespălate ale plevei 
străine... 

Trebui să facă o pauză căci publicul său izbucni într-un strigăt de 
bucurie şi aplauze asurzitoare. 

Mai vorbi o jumătate de oră, orator născut cu o putere irezistibilă. 
Punctul culminant care produse o adevărată explozie, era tipic: 

— Nimic din toate acestea nu este pentru mine, după cum bine 
înţelegeţi. Este pentru Franţa...! 

Primi cele trei minute de aplauze dezlănţuite cu o expresie solemnă şi 
distantă, cu mâinile la spate. Cobori apoi de pe platformă dispărând pe o 
uşă laterală unde-l aştepta maiorul Lamy. 

— Ar muri pentru dumneavoastră, domnule general, comentă Lamy. 

— S-ar putea să fie nevoie. Acum condu-mă la vila domnişoarei Jean 
Burgoyne. Am nevoie de odihnă activă. 

De Forge era căsătorit dar rareori îşi vizita soţia, pe Josette, care locuia 
într-un apartament luxos din Bordeaux unde ţinea „saloane mondene”, 
adică petreceri pentru celebrităţi artistice şi persoane influente. 

De Forge se căsătorise cu ea pentru că era fiica ministrului apărării de 
la vremea aceea. O mişcare care să-i asigure ascensiunea în carieră. 

Jean Burgoyne era o englezoaică atrăgătoare a cărei vitalitate îl 
atrăsese pe de Forge când se cunoscuseră la o recepţie guvernamentală 
la Paris. După ce ţinea un discurs, avea întotdeauna nevoie de ea. 

În drum spre vilă, şeful Serviciului Secret aruncă o privire spre şeful 
său. De Forge se uita înainte, prezentându-i subordonatului său faimosul 
profil. 


— Faptul că v-aţi referit la prietenii din Paris a fost de natură să inspire 


încredere, domnule general. A fost o remarcă înţeleaptă şi adevărată. 

— N-ar fi fost înţelept să mă refer la un aliat şi mai puternic, generalul 
Lapointe, cel mai important membru al Cercului Negru, după mine 
însumi. 

— Lapointe este de o importanţă vitală, fu Lamy de acord. 

Puterea militară franceză se baza pe forţa de lovire, formidabilul grup 
de rachete cu rază lungă, bine ascunse în silozuri pe un podiş în estul 
ţării. Şi rachetele erau prevăzute cu încărcături nucleare. 

Unul din soldaţii care ascultase cu foarte mare atenţie discursul lui de 
Forge nu s-a întors imediat la cazarmă cu camarazii săi. Protejat de frigul 
siberian, locotenentul Berthier se plimba de unul singur pe terenul de 
paradă. 

În timp ce se plimba, Berthier îşi repeta discursul pe care-l ascultase 
cuvânt cu cuvânt. Avea o memorie excelentă dar voia să fie sigur că i se 
imprimă în minte fiecare propoziţie. Atunci când va veni timpul să 
raporteze conţinutul discursului, voia să ştie totul pe dinafară. 

În dimineaţa următoare Tweed acţionă repede. Paula se trezi alături de 
el în cursa cu numărul SR 951 care-i ducea de la Geneva la Basel, oraşul 
elveţian din nord-vestul ţării, unde graniţa franceză se întâlneşte cu cea 
germană. 

Avionul decolă fix la şapte şi zece dimineaţa şi urma să aterizeze la 
şapte cincizeci şi cinci. Paula observă că nici locurile din spatele lor şi 
nici cele din faţă nu erau ocupate. Nu era de mirare: trebuiseră să se 
scoale la cinci dimineaţa. Vorbi cu vocea scăzută. 

— Şi acum vrei să-mi spui de ce în loc să zburăm direct la Paris, să ne 
întâlnim cu Lasalle de la DST, ne întâlnim mai întâi cu Victor Rosewater, 
la Basel? 

— Pentru că a fost soţul Karinei. 

Paula scrâşni din dinţi. Cu o seară în urmă îi telefonase lui Rosewater 
la Freibu rg unde locuia, şi-l întrebase dacă poate să-l întâlnească la 
Basel. I-a spus că poate ar dori să afle de la ea exact ce i se întâmplase 
soţiei lui, pentru că ea fusese cu Karin. Rosewater fusese imediat de 


acord şi hotărâseră să se întâlnească la hotelul Drei Konige. Şi acum, 


după răspunsul lapidar al lui Tweed îşi dădu seama că nu-i va mai spune 
nimic, după ce o instruise să telefoneze cu o seară înainte. Ce urmărea 
Tweed? 

— După întâlnirea cu Rosewater, zburăm direct la Paris, spuse Tweed. 
După ce ai aranjat întâlnirea cu Rosewater l-am sunat pe Rene Lasalle la 
Paris. Părea foarte nerăbdător să ne întâlnim cât mai curând posibil. 
Evenimentele par să scape de sub control, confirmând cele mai negre 
temeri ale lui Kuhimann. Evenimentele se precipită. 

— Ce evenimente? 

Tweed îi dădu un exemplar din Journal de Genève pe care-l cumpărase 
la aeroport. Titlul cu majuscule îi sări în ochi. Citi în franceză dar gândi în 
engleză. 

RĂZMERIŢE GRAVE LA BORDEAUX. 1.000 DE VICTIME. 

Citi articolul. Grupuri masive de oameni purtând măşti Balaclava 
fuseseră cuprinse de furie, atacând pietonii, distrugând magazinele de 
lângă gara St. Jean şi scriind cu vopsea lozinci antisemite pe ziduri. 
Urmarea ciudată a fost că nu s-au operat arestări: poliţia fusese luată 
total prin surprindere. 

Se uită pe fereastră. Zburaseră jumătate din drum deasupra lacului 
Geneva iar acum avionul îşi schimbase direcţia spre nord-vest: traversau 
munţii Jura care arătau ca o spinare de balenă, iar crestele erau acoperite 
de zăpadă. Se scutură înfiorată şi-i înapoie ziarul. 

— Ce se ascunde în spatele acestei afaceri? 

— Ar fi trebuit să întrebi „cine” - şi nu am nicio idee. 

Nu-l crezu dar nu spuse nimic. Curând vor ateriza la Basel şi-şi făcea 
curaj să vorbească cu soţul Karinei. Ce dracu' ar fi putut să-i spună el lui 
Tweed? 

În vila izolată, situată la est de Cartierul General al Armatei a Treia, de 
Forge, purtând doar pantaloni de pijama, sări din pat şi se îndreptă spre 
baie. Dădu drumul la apa rece şi stătu nemişcat în timp ce apa rece ca 
gheaţa îi şiroia pe trupul zvelt. 

Jean Burgoyne se dădu jos din patul uriaş şi fără grabă îşi înfăşură un 


prosop în jurul trupului gol, deschise uşa şi luă ziarul pe care femeia de 


serviciu îl lăsase pe podea. Se aşeză pe marginea patului cu aşternuturile 
mototolite şi citi titlul editorialului. Îşi ridică privirea când de Forge se 
reîntoarse în dormitor, se şterse şi se îmbrăcă rapid cu uniforma. Se 
ridică în picioare, cu o mână ţinând prosopul, cu ziarul în cealaltă. 

Jean Burgoyne avea un metru şaptezeci şi unu şi era cam de aceeaşi 
înălţime cu de Forge; êra blondă, avea 'o conformaţie frumoasă şi 
picioare lungi, frumos modelate. Faţa era prelungă cu o bărbie hotărâtă şi 
un ten fără cusur care nu datora nimic fardurilor. Îi dădu ziarul lui de 
Forge. Titlul era legat de răzmeriţele din Bordeaux. 

— Charles, sper că nu are vreo legătură cu tine? îl întrebă observându-l 
cu o privire pătrunzătoare. 

De Forge aruncă o privire ziarului. Îi dădu drumul pe covorul moale, 
cât toată camera; ridică braţul şi o lovi peste faţă cu dosul mâinii. Se 
clătină sub lovitură şi căzu peste pat. Prosopul se desprinse, lăsând să se 
vadă trupul bine făcut. Privirea ei o fixă pe a lui în timp ce luă prosopul, 
şi-l înfăşură în jurul trupului şi se ridică. Vocea-i era calmă, ba chiar reuşi 
să zâmbească răutăcios: 

— Charles, să nu mai faci asta niciodată. Poţi să fi un mare bărbat, dar 
mă îndoiesc că de Gaulle a lovit vreodată o femeie în viaţa lui. Poate că de 
aceea soţia ta, Josette, nu prea vrea să aibă de-a face cu tine. 

Făcu un pas înainte, cu privirea scânteind de mânie. Ea ridică un deget 
ca să-l avertizeze şi spuse cu o voce ceva mai mult decât o şoaptă: 

— Am spus niciodată. Şi vorbesc serios. Hai, probabil că viermele ăla, 
maiorul Lamy îngheaţă afară. Te cheamă datoria, mon general. 

De Forge ezită, neştiind dacă-şi bate joc de el, apoi întorcându-se pe 
călcâie se îndreptă spre uşă şi se opri înainte de a o deschide: 

— Jean, o să-ţi telefonez din nou când voi fi disponibil. 

— Cum vrei...” 

Dar de Forge plecase. Un Citroen de lux era parcat afară, în faţa vilei 
din piatră, cu două etaje, înconjurată de conifere. Maiorul Lamy se plimba 
în sus şi-n jos, rotindu-şi braţele în jurul corpului, apoi plesnindu-se cu 
mănuşile în mâini peste manta. Era şi mai frig decât cu o seară înainte. 


De Forge se uită spre cer: un tavan jos de nori negri. Părea că ameninţă 


cu o ninsoare. 

De Forge se sui la volan; îi plăcea să conducă cu viteză. Lamy se aşeză 
lângă el iar de Forge porni în viteză pe aleea şerpuitoare, împrăştiind 
pietriş în toate părţile, până când ieşiră pe şosea. Apăsă piciorul pe 
acceleraţie în timp ce discuta cu Lamy situaţia generală. Încă îl mai durea 
prima remarcă făcută de Jean; femeile sunt făcute pentru un singur scop. 
N-ar trebui, fir-ar al dracului, să pună niciodată întrebări serioase, chiar 
periculoase. 

— Antrenamentul poate începe de îndată ce ajungeţi la Cartierul 
General, îl informă Lamy pe superiorul său. 

— Asta-i o problemă de rutină. Văd că am început la Bordeaux. 

— E doar începutul. Mai urmează Toulon, Marsilia, Toulouse, zâmbi 
Lamy strângându-şi buzele. 

— Pe urmă Lyon, continuă de Forge. Să facem să pară că a început o 
revoluţie. Şi pe urmă, lovitura cea mare. Parisul... spuse el cu satisfacţie. 

În vila Forban, Jean Burgoyne stătea în faţa mesei de toaletă şi cu o 
bucată de vată înmuiată într-un extract de plante bun pentru tăieturi, 
lovituri şi vânătăi, se tampona uşor pe locul în care o lovise de Forge. Nu 
credea că se va învineţi dar era mai bine să ia măsuri de precauţie. 

— Şi cred că o mică vacanţă acasă, în Anglia, ar fi o tactică bună, 
reflectă ea cu voce tare. Charles se poate chinui puţin din cauza mea. lar 
eu pot să petrec câteva zile în casa unchiului meu din Aldeburgh... 

La opt şi patruzeci şi cinci dimineaţa, Tweed intra grăbit în hotelul 
Drei Konige „Trei Regi” din Basel. Ducea ambele geamantane şi le dădu 
unui hamal, îi dădu un bacşiş generos şi-i spuse să le pună bine. Paula era 
lângă el; şopti: 

— Victor e deja aici. 

Lângă intrarea principală, în faţa recepţiei, era un loc de aşteptare 
frumos mobilat. Un Bărbat înalt, bine făcut, îmbrăcat cu o haină sport şi 
pantaloni largi, se ridică dintr-un fotoliu adânc din piele, şi se îndreptă 
spre Paula; o salută, o îmbrăţişă şi o sărută pe obraz. 

Tweed îl studia pe englez, care vorbise nemţeşte, una din cele câteva 


limbi pe care şi el şi Paula le vorbeau fluent. Tweed bănui că Victor 


Rosewater se ascundea într-un fel chiar şi în Elveţia. 

Trecut de treizeci de ani, după cum aprecie Tweed, Rosewater era o 
persoană neceremonioasă; avea o faţă bine rasă şi bătută de vânt, ca a 
unui om care a petrecut mult timp în aer liber. Avea un nas puternic, ochi 
căprui pătrunzători, sprâncene negre şi o claie de păr des, bine periat. Un 
bărbat arătos, cu o personalitate puternică. 

— Acesta este Tweed, făcu Paula prezentările în germană. Lucrează în 
asigurări şi e un bun prieten, continuă ea urmând instrucţiunile 
anterioare ale şefului ei. 

— Asigurări? Rosewater ridică din sprâncene o clipă, ca şi cum ar fi 
cerut lămuriri suplimentare. 

— Asigurări, repetă Tweed fără alte detalii, în timp ce-şi strângeau 
mâinile. 

Rosewater avea mâini mari şi puternice. Zâmbi cald şi aprobă dând din 
cap, fără să-l mai întrebe nimic pe Tweed. Un examen normal pentru un 
tip care lucra sub acoperire pentru serviciile secrete ale armatei, gândi 
Tweed. 

— Au o sală de mese plăcută, care dă spre Rhin. Poate luăm micul 
dejun împreună? propuse Rosewater. Am condus pe autostradă de la 
Freiburg, nu-i cine ştie ce distanţă, dar am sărit peste masă. Mie mi-e o 
foame de lup... 

Tweed cunoştea încăperea căci mai stătuse la acest hotel, dar nu făcu 
niciun comentariu pe acest subiect. Rosewater îi conduse la o masă lângă 
o fereastră mare care dădea într-o terasă închisă, unde vara cei înstăriți 
se întâlneau să bea ceva şi să mănânce. 

Dincolo de terasă curgea repede Rhinul, de culoarea noroiului în 
comparaţie cu Rhinul la Geneva. Un şir de barje trase de un remorcher 
burduhos despica valurile încet, în amonte, împotriva curentului. 
Rosewater, care şedea faţă în faţă cu oaspeţii săi, îi spuse Paulei după ce 
comandară micul dejun: 

— Încep să mă obişnuiesc cu moartea Karinei. Cel puţin îmi închipui, 
mă mint, „că mă obişnuiesc. Sincer, cred că sunt încă în stare de şoc. În 


timp ce vorbea se uita la şirul de barje. 


— Chiar vrei să auzi povestea acum? întrebă Paula. 

— Cred că m-ar ajuta. În momentul ăsta munca mea mă supune unor 
mari tensiuni... Se uită scurt spre Tweed. Nu e foarte departe de lumea 
asigurărilor. Nu-mi dau seama dacă mă ajută sau nu. Se uită la Paula. 
Spune-mi cum s-a întâmplat. Ce m-a zguduit cel mai tare a fost când ai 
folosit cuvântul crimă la telefon. De ce Karin? 

— Asta am vrea să ştim, interveni Tweed brusc şi apoi tăcu, înghițind o 
bucăţică din pâinea excelentă de pe masă. 

Paula tocmai începuse să vorbească, ca apoi vocea să i se piardă în 
tăcere. Sorbi încet din cafea şi nu se grăbi când îşi unse cu dulceaţă o 
bucată de pâine. Rosewater îşi îndreptase privirile spre celălalt capăt al 
restaurantului şi Tweed privi repede în aceeaşi direcţie. 

O brunetă atrăgătoare, de vreo treizeci de ani, şedea singură la o masă 
lângă perete. Îşi încrucişase picioarele frumoase iar fusta i se ridicase 
deasupra genunchilor. Îşi legăna un picior pe care în acelaşi timp îl 
mângâia încet cu o mână, cu ochii ţintă la Rosewater. Acesta o urmări o 
clipă cu o faţă inexpresivă, apoi îşi întoarse privirea spre Tweed. Zâmbi 
larg cât vorbi, ca bruneta să nu-şi dea seama ce spune: 

— Am mai văzut-o pe femeia asta undeva. Cred că am fost urmărit, şi 
doar am fost atent. 

— Poate doar te place, îl tachină Paula. 

Îşi dădea seama că pe Rosewater îl găseau multe femei atrăgător. Avea 
un aer în care se ghicea o fire bună şi simţul umorului. Vocea lui 
Rosewater era serioasă. 

— Mă cam îndoiesc. O dată înseamnă întâmplare - de două ori semnal 
de alarmă. Nu ştiu dacă ţi-a spus Paula, dar lucrez în Serviciul Secret al 
Armatei. 

— A menţionat în trecere. N-ai motive să te îngrijorezi, în meseria mea 
trebuie să fiu foarte discret. Uneori am chiar o memorie groaznică. 

Sorbi din cafea, lăsând terenul Paulei. Ea era îndreptăţită să pună 
întrebări, dar Rosewater continuă să i se adreseze lui Tweed. 

— Spuneai că lucrezi în asigurări? 


— În asigurări, aprobă Tweed şi din nou o lăsă în suspensie. 


Paula interveni: 

— Crezi că e momentul potrivit să-ţi spun ce s-a întâmplat în Suffolk? 
Sau nu vrei să auzi detaliile? 

— Spune-mi totul. O să mă simt mai bine după aceea... 

Se întoarse spre ea şi ascultă atent în timp ce ea îi servi versiunea 
prescurtată, omiţând orice referire la Park Crescent, aşa cum făcuse şi cu 
inspectorul şef Buchanan la Londra. Ignorându-şi micul dejun, Rosewater 
o urmări până când ea concluzionă. 

— ... şi a sosit poliţia şi a preluat afacerea. În cele din urmă m-am 
întors acasă şi am încercat să-mi scot din minte această experienţă 
groaznică. 

— L-ai văzut pe ucigaş? - deşi presupun că purta mască Balaclava, 
întrebă Rosewater. 

— Aveam o vedere bună din vârful bradului. Nu sunt sigură, eram prea 
ocupată încercând să mă ascund de bărbaţii aceia cu arme. 

— Înţeleg. Rupse o chiflă, puse automat unt şi dulceaţă de portocale pe 
o bucată şi mestecă gânditor. În cele din urmă spuse: 

— Cred că voi face o vizită la Aldeburgh cât de repede voi putea. M-am 
simţit îngrozitor că n-am putut participa la înmormântarea ei. Eram 
implicat într-o misiune foarte importantă de verificare a unui posibil 
suspect - i-aş spune sabotor. Eram în Germania. 

— Eu am fost, spuse Paula. Am pus o jerbă şi pentru tine. Vrei să-i vezi 
mormântul? 

— Nu! Pentru prima oară Rosewater lăsa să i se vadă emoția. Nu cred 
că aş putea suporta. Vreau să mi-o amintesc pe Karin cum a fost. Poliţia a 
aflat ceva în privinţa mizerabilului care a ucis-o? 

— Nimic, din câte ştim, comentă Tweed. Mă întrebam cum ai să poţi 
veni în Suffolk cât eşti de prins în Germania. Ai putea să-ţi iei un 
concediu, presupun. 

Rosewater se şterse la gură cu şerveţelul, în timp ce privirea i se 
îndreptă spre brunetă. Se uită doar o clipă: încă îl mai fixa cu privirea, 
legănându-şi provocator piciorul. 


— Am o misiune bizară, Tweed. l-ai putea spune misiune de 


vagabondare. Pentru a-i găsi pe cei pe care-i urmăresc pot călători 
oriunde în Europa, deseori incognito, ca acum. Socotesc că e de datoria 
mea să trec prin Aldeburgh, imediat ce voi putea. 

— Când o vei face, Victor, dă-mi un telefon la acest număr înainte de a 
pleca din Germania, propuse Paula. Notă numărul pe un carneţel pe care- 
l scoase din geanta de umăr, rupse foaia şi i-o dădu. Dacă sunt plecată, 
lasă-mi un mesaj pe robot. Dacă vrei - dar numai dacă vrei - voi veni cu 
tine la Aldeburgh. 

— Mulţumesc. O cuprinse pe după umeri. Aş aprecia prezenţa ta într-o 
astfel de călătorie. Îţi voi telefona înainte de a veni. Se uită spre Tweed: 
Şi încotro vă îndreptaţi acum? Sau întrebarea poate fi etichetată ca 
indiscretă? 

— Deloc. Spre Londra, minţi Tweed cu uşurinţă. Spui că umbli prin 
toată Europa. Ce părere ai despre tulburările din Franţa? Mai concret, de 
la Bordeaux? 

— Da, Europa este terenul meu de joacă, mai degrabă de luptă decât de 
joacă. Germania este cu predilecție teatrul operaţiunilor mele. Cât despre 
Bordeaux, n-am avut timp să citesc niciun ziar. Se uită la ceas. Curând va 
trebui să plec. 

— Înainte de a pleca, încă ceva: în meseria mea am auzit de curând 
zvonuri despre un asasin care operează pe continent. Numele lui e 
Kalmar, spuse Tweed cu voce joasă, aplecându-se peste masă. 

Rosewater adună firimiturile de pe masă cu o mână, le strânse în 
cealaltă şi apoi le puse pe farfurie, studiindu-l pe Tweed. 

— Deci ai auzit de el. I se spune Fantoma din Umbră. Nimeni nu-i 
cunoaşte naționalitatea, nimeni nu ştie de unde vine, unde stă - dacă stă 
undeva. Îmi aminteşte de o ţintă mobilă. Am un sentiment ciudat la 
gândul că vreodată, în munca mea, s-ar putea să-l întâlnesc pe Kalmar. 
De două ori l-am scăpat la mustață. Mi s-a dat o adresă, m-am dus acolo 
şi am descoperit că pasărea zburase deja. 

— Interesant, spuse Tweed ridicându-se; insistă să plătească nota. 

— Ţi-ai uitat bricheta, îl atenţionă Paula ridicând-o de pe masă când se 


pregăteau de plecare. 


— Mulţumesc, eşti o doamnă cu spirit de observaţie, remarcă 
Rosewater vârând bricheta în buzunar. 

Paula se gândi că era singurul semn că fusese tulburat de povestea ei. 
Era sigură că nu era genul de bărbat căruia să-i scape ceva, în mod 
normal. 

Îndreptându-se spre ieşirea restaurantului, Tweed aruncă o privire spre 
bruneta care încă mai era acolo, în faţa unei ceşti de cafea, fumând o 
țigară. 

Când trecură pe lângă ea, bruneta îl privi fix, cu îndrăzneală, pe 
Rosewater. E cu siguranţă o femeie atrăgătoare, gândi Tweed. 

Taxiul comandat pentru aeroport aştepta. Îşi luară la revedere de la 
Rosewater care o îmbrăţişă pe Paula şi-i mulţumi pentru ajutor. Şoferul 
taxiului deschisese uşa din spate şi se pregătea să se suie la volan când 
Paula îl mai privi o dată pe Rosewater: şedea în faţa intrării, înalt şi 
frumos. Tweed urmări privirea Paulei iar Rosewater le făcu semne cu 
mâna. Paula îi răspunse făcând un semn cu mâna şi taxiul porni. Paula se 
uită la Tweed pentru a-i vedea expresia feţei. 

— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu. Victor ar fi bun de recrutat 
pentru Park Crescent. 

— Insişti să crezi că-mi citeşti gândurile, o necăji el. Dar e deştept; ai 
văzut cum s-a eschivat la întrebarea mea despre Bordeaux. Ar fi trebuit 
să ştiu la ce să m-aştept, doar este ofiţer în Serviciul Secret al Armatei. 

— Mă întreb ce face cu adevărat? 

— Din puţinul pe care l-a spus, se ocupă de acţiuni de infiltrare în 
reţelele Armatei Republicane Irlandeze care operează împotriva bazelor 
britanice din Germania. Şi acum, ar trebui să aflăm ce se întâmplă cu 
adevărat. În câteva ore vom fi la Paris, cu Lasalle. I-am telefonat din 
aeroport după ce am aterizat de la Geneva. 

— Mă întreb ce-o fi făcând Bob Newman, cugetă Paula. 


8 


La Arcachon, cam la treizeci de mile la vest de Bordeaux, locul de 


ancorare, de formă triunghiulară, este aproape în întregime protejat de 
furia Atlanticului de o peninsulă îngustă care formează o barieră. Singura 
intrare, spre sud, este o deschidere strâmtă între vârful peninsulei şi o 
insulă. 

Isabelle era bine înfofolită împotriva vântului pătrunzător: un trencicot 
gros, până la genunchi şi o glugă pe care şi-o trăsese pe cap. Lângă ea 
mergea Newman purtând hainele noi pe care şi le cumpărase din mai 
multe magazine locale: o beretă neagră, o canadiană închisă la culoare şi 
pantofi sport. Se plimbau pe lângă Casino de la Plage, pe promenada 
pustie expusă vântului care şuiera cu forţă. Isabelle arătă spre un 
debarcader. 

— Debarcaderul Eyrac, de unde pleacă vasele spre CapFerret. Mai 
departe spre est este portul. Se văd vasele la adăpost acolo. 

Newman se uită în depărtare, unde o pădure de catarge se legăna ca 
nişte beţivi în bătaia vântului. Cu o seară înainte Isabelle îl condusese la 
un mic hotel lângă gară şi apoi o dusese cu maşina la apartamentul 
surorii ei. 

— Trebuie să pleci azi, Bob? întrebă gânditoare. 

— Absolut. Trebuie să aflu o mulţime de lucruri. Mă bizui pe tine că vei 
sta aici până te voi căuta eu. Cu niciun chip să nu te duci nici măcar în 
apropiere de Bordeaux. 

— Dacă spui tu. Îşi scoase bărbia afară, în bătaia vântului, ca să-şi 
arate dezamăgirea. Vara n-ai recunoaşte locul. Vin iahturi luxoase din 
lumea întreagă şi stăpânii lor cei bogaţi. E chiar şi un vas ciudat, cu 
carena despicată în două. 

— Despicată în două? Newman deveni brusc atent. Poţi să-l descrii mai 
clar? 

— Nu mă prea pricep la vase. Tot ce pot să-ţi spun este că-i o chestie 
de lux. 

— Numele? 

— Habar n-am. 

— Cât de des vine aici? insistă Newman. 


— Nu ştiu. Dar pot să-ţi spun că spre deosebire de majoritatea vaselor 


particulare aparţinând unor milionari, ăsta nu vine în timpul verii. L-am 
văzut îndreptându-se spre port în diferite anotimpuri. Chiar şi acum, în 
noiembrie. 

— Şi e ciudat? 

— Foarte. lahturile milionarilor vin aici vara. E atmosfera potrivită: fete 
fără sutiene pe plajă, uneori chiar complet goale. Cazinoul este ticsit, ca 
şi barul de noapte, Étoile. Am fost şi eu odată la insistența surorii mele, 
dar nu mă mai duc niciodată. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un lord englez mi-a făcut avansuri insistente. Nu voia să accepte 
niciun refuz. Probabil că în mintea lui, fiecare franţuzoaică murea să-i 
cadă în braţe luminăţiei sale. Ar trebui să-mi amintesc numele lui. 

Se îndreptară spre uscat; valurile începuseră să se lovească urlând de 
dig, iar spuma lor era împrăştiată peste dig. Forţa valurilor era atât de 
puternică că Newman ar fi putut să jure că digul se cutremură când e 
lovit de furtună. 

— De obicei nu-i aşa. Cred că ar trebui să ne întoarcem, comentă 
Isabelle. 

— Eu mă duc la maşină acum. Trebuie să mă mişc. Rămâi în Arcachon, 
Isabelle. Hotări să-şi ducă argumentele până la sfârşit fără să ţină seama 
de sentimentele ei. Nu uita ce i s-a întâmplat lui Henri, la Bordeaux. Şi ei 
ştiu că tu exişti. 

— Lordul Dane Dawlish, ăsta e bărbatul care mi-a făcut avansuri la 
Etoile, spuse brusc. 

Newman se înapoie în viteză la Bordeaux. Cerul era ca de plumb, norii, 
mânaţi de vânt ca nişte nămeţi de fum cenuşiu, se îndreptau spre est. 
Înainte de a părăsi hotelul dăduse un telefon la aeroport şi-şi rezervase 
un loc pentru Paris pe biletul său „open”. Îşi rezervase şi un loc de la 
Paris la Londra. Întâi se va opri la hotelul Pullman ca să-şi ia bagajele. 
Nu-şi făcea probleme pentru geamantanul ponosit pe care-l lăsase la 
pensiune, unde plătise chiria pentru camera mizerabilă pe două 
săptămâni înainte. 


Era aproape de gara St. Jean când nimeri într-un blocaj de circulaţie: 


vehiculele, bară la bară, nu se mişcau. Îşi consultă ceasul. Mai avea încă 
timp destul să prindă zborul Air Inter spre Paris. Şoferul unei maşini de 
lângă el îşi scoase capul pe fereastră ca să-i vorbească. 

— Nu vă duceti în centru. Sunt probleme acolo. 

— Ce probleme? 

Înainte ca celălalt şofer să-i răspundă se reluă circulaţia şi vehiculele 
începură să se mişte. Newman dădu din umeri. Problemele deveneau un 
mod de viaţă în Franţa. Trecuse de Place de la Victoire, când observă că 
în faţa lui nu mai există trafic, ci strada este plină de o mulţime 
amenințătoare. Răsuci volanul, conduse pe o stradă laterală şi parcă 
Citroen-ul departe de strada principală. 

Încuie Citro&n-ul şi alergă înapoi pe drumul pe care venise; observă că 
mulţimea devenise uriaşă. Văzu firma unui bar la etajul întâi, şi* alergă 
pe scări; intră într-o încăpere aglomerată, comandă un Pernod doar ca să 
aibă un pahar în mână, se strecură printre bărbaţi şi femei care 
trăncăneau agitat până când ajunse la o fereastră care dădea spre stradă. 

Jos, în stradă, o masă de bărbaţi mascaţi cu măşti Balaclava, agitau 
bastoane şi sticle şi strigau lozinci: Pentru Franţa... Pentru Franţa... 
Pentru Franţa? Da!... Evreu? Nu!!! 

Cântecul incendiar continuă. Pentru Franţa? Da. Evreu? Nu!!! Cu 
paharul în mână, Newman continuă să privească. Avea impresia clară că 
totul era organizat. Răzmeriţa spori în furie: bărbaţi care se repezeau 
într-un restaurant, rupeau perdelele, răsturnau scaunele cu clienţi 
aruncându-i la podea, fără să ţină seama dacă sunt bărbaţi sau femei. Pe 
străzi se dezlănţuis e teroarea. 

După ce au distrus interiorul, bărbaţii s-au revărsat afară în căutarea 
unei noi ţinte. Un bărbat cu un flacon de vopsea spray scrise un cuvânt pe 
ferestrele dinspre stradă; cu litere roşii uriaşe, cuvântul Evreu! desfigura 
sticla. Deasupra se afla numele proprietarului: Bronstein. 

Newman aprecie că peste două sute de bărbaţi mascaţi cu Balaclava 
umblau de colo-colo pe stradă. Văzu apoi o camionetă aparţinând CRS 
care opri mai sus pe stradă. Trupele paramilitare veniseră să reprime 


mulţimea dezlănţuită, dezlănţuită? Ceea ce a urmat a fost extraordinar. 


Multimea aparent sălbatică se împărţi într-o serie de unităţi separate. 
Undeva, un clopot, ca o alarmă stridentă, îşi mugea ecoul metalic 
neîncetat. Un semnal? Un avertisment? în loc să se retragă, unităţi din 
mulţime alergară către camionetă de unde începuseră să coboare oamenii 
CRS, îmbrăcaţi în haine negre şi coifuri cu vizor, echipați cu bastoane. 

Şapte bărbaţi din mulţime scoaseră pistoale scurte şi groase, cu ţeava 
lungă, şi ochiră camioneta. 

Trupele CRS erau gata să avanseze, când proiectilele lansate din 
pistoale loviră pietrele din pavaj din faţa lor, ridicând nori de gaze 
lacrimogene. Tuşind, cei de la CRS se împiedicară, unii frecându-şi ochii 
vătămaţi cu mâna. O a doua unitate înarmată cu pistoale similare ţinti 
zona neutră de stradă pustie dintre trupele CRS şi mulţime. Mai multe 
proiectile atinseră cu precizie zona. Se ridică în aer un fum negru. Bombe 
fumigene. 

Jos în stradă, chiar sub barul în care se afla Newman, un operator de 
televiziune cu o cameră, fu înşfăcat de doi bărbaţi şi imobilizat în timp ce 
un al treilea îi luă camera pe care încă n-o folosise. Obiectivul se roti uşor 
peste ruinele magazinelor, restaurantelor, barurilor, evitând gloata. Fără 
imagini ale gloatei. 

După ce termină de filmat, unul din nemernicii care-l ţineau pe 
operator îl lovi pe acesta cu bastonul peste cap. Reporterul TV fu aşezat 
pe marginea trotuarului, dar se prăbuşi în rigolă. Camera video îi fu 
aruncată în poală. 

Alarma stridentă încetase. Mulțimea se mişca în grupuri ordonate ca 
trupele la instrucţie, unii evaporându-se pe străzi laterale. Alţii se urcau 
în furgonete mari comerciale, care apăruseră din direcţia gării St. Jean. 
Vehiculele părăsiră zona în viteză. 

Brusc strada deveni pustie. Trupele CRS, care-şi reveniseră după 
atacul cu gaze lacrimogene, apărură prin perdeaua de fum şi descoperiră 
că ţintele lor dispăruseră. Newman deschise fereastra cu grijă şi auzi 
tropăitul bocancilor celor de la CRS pe mormanele de sticlă făcută 
ţăndări. 


Era o privelişte de câmp de luptă după încetarea focului. 


Se făcu linişte în bar când Newman îşi făcu loc prin mulţime, ferindu- 
se, cobori scările în fugă înainte să sosească cei de la CRS. Continuă să 
alerge până ajunse în strada laterală unde îşi lăsase maşina. Ajunse, 
descuie, se aruncă la volan şi porni spre aeroport. 

Intenţionase să treacă pe la hotelul Pullman să-şi adune cele câteva 
lucruri, dar hotări s-o lase baltă. Singurul lui scop era să scape viu din 
Bordeaux. 

Se îndoia că era singura răzmeriţă în plină desfăşurare din oraş. Ceea 
ce văzuse purta amprenta evidentă a unei campanii teroriste bine 
organizate, ale cărei obiective erau să bage spaima în populaţie, s-o 
aducă într-o asemenea stare de demoralizare încât să întâmpine cu 
bucurie orice forţă care ar putea aduce un guvern puternic, legi şi ordine. 
Orice le-ar permite să-şi ducă viaţa normal, în pace. Era o strategie 
diabolică. 

Se apropie cu precauţie de aeroport, sigur că vor fi urmăritori - chiar 
falşi agenţi DST. Şi probabil aveau numărul de înmatriculare al Citroën- 
ului care trebuia înapoiat agenţiei de închiriere. Încetini şi aşteptă să-i 
ajungă alte maşini din urmă. La intrarea în aeroport era o coadă de 
maşini din care se revărsau pasageri. Newman opri motorul, scoase 
cheile şi se uită în jur. În apropiere, un bărbat în uniformă stătea lângă o 
limuzină şi aştepta. Pe banderola de la şapcă era înscris numele hotelului. 
Newman îşi luă servieta şi se apropie de şofer. Cu o bancnotă de cinci 
sute de franci în mână i se adresă vorbind repede: 

— Scuzaţi-mă, mă puteţi ajuta? Pierd cursa de Lyon. Trebuie să 
înapoiez acest Citroen agenţiei de închiriere. Aţi putea să faceţi 
dumneavoastră acest lucru? făcu cu ochiul, problema e că mă aşteaptă 
cea mai înţelegătoare fată. Nu va aştepta şi la cursa următoare... 

— Dar plata? întrebă şoferul cu ochii la bancnotă. 

— Nimic de plată. Am plătit anticipat, ca de obicei. 

— Benzină? 

— Am folosit mult mai puţină decât am plătit deja. 

Newman întinse bancnota îndoită. 


— E mult, dar e cea mai mică pe care o am. Şi face, pentru ce mă 


aşteaptă la Lyon. 

— Plăcerea e de partea mea, domnule... 

Bancnota se topi în buzunarul şoferului care se îndreptă spre Citroen, 
iar Newman se grăbi să intre în aeroport. Îşi încetini mersul; doi bărbaţi 
în trencicoturi, cu pălării pe cap, şedeau în picioare lângă un bar. Stăteau 
prea drepţi, mai degrabă o poziţie soldăţească. Cu bereta bine trasă pe 
frunte, Newman se îndreptă agale spre punctul de control al biletelor, îşi 
dădu biletul la verificat şi se îndreptă spre punctul de îmbarcare pentru 
cursa de Paris. 

Se relaxă doar când avionul aparţinând companiei Air Inter decolă. N- 
avea intenţia să zăbovească în Paris, va lua un avion direct spre Londra, 
imediat ce va putea. Pământul se îndepărta, un câmp neted de segmente 
verzi şi cenuşii. Newman spera din tot sufletul că Isabelle va fi în 


siguranţă la Arcachon. 


9 


Sediul central din Paris al contraspionajului francez - DST - este 
amplasat pe o stradă laterală obscură, pe care puţini turişti o observă. 
Asta în ciuda faptului că rue de Saussaies, o stradă îngustă şi şerpuită, 
mai jos de rue de Faubourg St. Honore, se află în apropierea palatului 
Elysee, reşedinţa preşedintelui Franţei. 

Intrarea, sub forma unei arcade de piatră, duce spre o curte pietruită; 
este păzită de doi poliţişti în uniformă, singurul indiciu că această clădire 
este cheia pentru apărarea Republicii Franceze. 

Tweed şi Paula şedeau în biroul înghesuit al şefului DST, care, în 
picioare, turna cafea în ceşti. Rene Lasalle era un bărbat înalt, greoi, de 
vreo patruzeci de ani. Un tip plin de energie. Puse ceştile în faţa 
oaspeţilor săi, înconjură precipitat biroul şi se aşeză. Îl studia pe Tweed 
pe sub sprâncenele groase, prin ochelarii cu ramă de baga, cu ochi vioi 
care se mişcau în toate părţile. „Un om pentru eternitate, dar mai ales 
pentru situaţii majore de criză”, îl descrisese Tweed odată. 


— Mă bucur că ai adus-o şi pe Paula cu tine, începu Lasalle. Îi zâmbi cu 


jumătate de gură: O femeie cu experienţă poate observa ceva vital care 
scapă unui bărbat. 

— Care-i situaţia? întrebă Tweed, decis să asculte comentariile gazdei 
înainte de a face el vreunul. 

— Critică. Curând va fi catastrofală. Pentru Franţa şi poate pentru 
întreaga Europă. 

— De obicei nu eşti aşa de melodramatic. 

— Mai întâi spun eţi-mi unde aţi fost voi doi, propuse Lasalle. 

— Geneva, apoi Basel. De la Basel, direct aici. 

— Deci Robert Newman acţionează singur la Bordeaux. 

Tweed era rareori luat prin surprindere. Chiar şi acum, expresia feţei 
lui nu trădă nimic. Şi Paula era la fel de şocată, şi, punând picior peste 
picior, încercă să-şi păstreze o expresie neutră. 

— Newman e bine? întrebă Tweed liniştit. 

— Acum aş zice că da. Doi din oamenii mei l-au dibuit când se îmbarca 
în cursa Bordeaux-Paris... 

Telefonul începu să sune. Lasalle se scuză şi răspunse. Ascultă preţ de 
o clipă, spuse „mulţumesc” şi închise. 

— Newman se mişcă repede. Am trimis oameni să-l aştepte aici, la Orly. 
A luat un taxi spre aeroportul Charles de Gaulle şi acum se află la bordul 
unui avion spre Londra. 

— Ai spus „acum”, în urmă cu câteva minute, când te-ai referit la 
Newman. De ce? întrebă Tweed. 

— Când a ajuns pe aeroportul din Bordeaux era îmbrăcat ca un francez. 
Ofiţerul operativ care l-a zărit pe Newman îl mai întâlnise odată. Pentru 
mintea mea suspicioasă îmbrăcămintea lui sugerează că se ascundea de 
un urmăritor. E posibil? 

— A zburat la Bordeaux cu un angajament de la revista germană Der 
Spiegel pentru a-l intervieva pe generalul Charles de Forge. 

Lasalle ridică din sprâncene. Domnul Newman al nostru este un tip 
curajos. Franţa este în pragul unui cutremur. Şi sunt convins că omul 
care îl organizează este generalul Charles de Forge, care se crede un nou 


de Gaulle. Aş zice un pseudo de Gaulle. 


— Poţi fi mai explicit? întrebă Tweed. Şi ai aflat de ce agentul meu, 
care acţiona sub numele de Henri Bayle, a fost arestat de DST? 

— Fiecare întrebare la timpul ei, te rog. Scuză-mă... Răspunse din nou 
la telefon şi vorbi repede, în franceză. Paula prinse esenţialul. Lasalle 
dădea ordin ca o nouă echipă de douăzeci de agenţi DST să plece imediat 
la Bordeaux”. 

— Îţi întăreşti forţele la Bordeaux, comentă Paula. Îmi pare rău dacă ţi 
se pare că mă amestec, dar am auzit ce-ai spus. 

Lasalle zâmbi. Sigur, presiunea este aşa de mare că şi uitasem că 
franceza ta este mai bună decât engleza mea. 

— Engleza ta n-are nimic. Din nou, îmi cer scuze. 

— Nu-i nevoie, răspunse Lasalle întărindu-şi spusele cu un gest al 
mâinii. Şi acum, întrebările tale, Tweed. Mai întâi, când Bayle a fost 
ridicat de la barul Miami şi mai târziu, când a fost ucis la gara St. Jean, în 
zona Bordeaux nu se afla nici măcar un ofiţer adevărat de la DST. Sunt în 
măsură să ştiu - cunosc amplasarea fiecărui agent DST de sub comanda 
mea. Cei care l-au ridicat pe Bayle erau impostori. Tonul său, de obicei 
blând, deveni muşcător: Nu mi se pare amuzant - şi este unul din 
motivele pentru care împânzesc oraşul ăla cu oamenii mei. 

— Şi celălalt motiv? întrebă Tweed. 

— Dă-mi voie să revin la el mai târziu. Eu însumi am ţinut legătura cu 
prefectul din Bordeaux. Poliţia de acolo n-a descoperit încă nimic. Dar mi- 
a spus o istorie ciudată. A primit un telefon anonim prin care i se raporta 
că un camion Berliet, de tipul celor folosite de CRS, se găseşte pe fundul 
unui defileu, în afara oraşului. Că înăuntru sunt cadavre. O indicație 
sumară privind localizarea a fost dată de cel care a telefonat. 

— Ciudat, cum spui tu, fu Tweed de acord. L-au găsit? 

— Nu! Nu tu camion, nu tu cadavre. Dar au localizat podul descris... îşi 
arcui mâna sub formă de cocoaşă: Poliţia a găsit podul, parţial dărâmat, 
cu unul din pereţi prăbuşit în defileu. Făcu o pauză. Au mai găsit şi 
urmele unui vehicul greu cu şenile. Tipul de vehicule folosite de armată. 
Ca să pun punctul pe „i” de către geniştii Armatei a Treia. Doar un astfel 


de vehicul ar putea să ridice şi să transporte un camion Berliet. 


— Corespunde cu versiunea lui de Forge? întrebă Tweed. 

— De ce? N-am dovezi solide. Nu există martori. Aşa că devine încă 
unul din incidentele misterioase care se adaugă la dosarul lui de Forge 
întocmit de mine. 

Se uită la Paula şi spuse: - Un alt fapt din dosarul ăla este existenţa 
amantei englezoaice a lui de Forge. Locuieşte la vila Forban, lângă 
Cartierul General al Armatei a Treia. O oarecare Jean Burgoyne. Vine 
dintr-un loc din estul Angliei, de care n-am auzit niciodată. Verifică în 
dosar. Aici e. Aldeburgh. Paula făcu eforturi să nu aibă un şoc. Începu să 
recite un întreg volum de fapte: 

— Jean Burgoyne. Frumuseţe blondă. E din Lincolnshire. A părăsit 
sezonul monden pentru că, spunea ea „Societatea londoneză e atât de 
plictisitoare”. Am încheiat citatul. Recunoscută ca fiind foarte inteligentă. 
Puțin sălbatică şi neinfluenţabilă. Îi place viaţa aventuroasă. 

— Vila Forban, repetă Lasalle. Proprietatea lui de Forge, folosită ca loc 
secret de întâlnire pentru membrii Cercului Negru. 

— Ce-i asta? întrebă Tweed. Mi se pare mie că ai un informator infiltrat 
în tabăra lui de Forge. 

— Am spus eu asta? se miră Lasalle ridicând din sprâncene. Şi acum o 
să luăm prânzul la un restaurant elveţian de lângă Place de la Madeleine. 
După aceea vă voi povesti despre Cercul Negru... 

Jean Burgoyne şedea în faţa mesei de toaletă din dormitorul ei din vila 
Forban. Era îmbrăcată doar cu un halat de mătase, cu cordonul desfăcut. 
Presupunea că de Forge era pe punctul de a se angaja într-o acţiune 
nebunească. 

Era abia amiaza şi era a doua oară în decurs de douăsprezece ore că-i 
făcea o vizită. Semn că punea la cale ceva măreț. Era ca şi cum avea 
nevoie de ea în momente de criză. Pe o măsuţă ovală de lângă fereastră 
se afla servieta din piele, cu documente. 

De Forge ieşi din duş, se şterse cu un prosop şi se îmbrăcă repede cu 
uniforma. Privirea i se opri pe servietă. O secundă îngheţă, apoi continuă 
să se îmbrace. 


În mod obişnuit îi dădea servieta cu documente maiorului Lamy înainte 


de a intra în vilă. Dar întrucât începuse să ningă în momentul sosirii, se 
grăbise să intre şi pusese servieta pe masă. Se îndreptă încet spre masa 
de toaletă; ochii lui cu privirea hipnotică îi fixau pe ai ei prin oglindă. 
După o clipă Jean îl ignoră, continuând să-şi ungă faţa cu cremă. O apucă 
de umeri făcând să-i alunece halatul şi să-i dezvelească sânii rotunzi. 

— Nu din nou, Charles, îi spuse cu vocea-i uşor răguşită. E timpul să 
pleci. Eu mă duc acasă în Anglia pentru câteva zile. Azi. 

De Forge o strânse şi mai tare de umerii frumos modelaţi. Jean nu 
arătase niciodată că i-ar fi fost teamă de de Forge, calitate care - bănuia 
ea - constituia un plus de atracţie pentru el. Vocea lui era periculos de 
liniştită. 

— Am lăsat servieta pe masa de acolo. Acum nu este exact în poziţia în 
care am lăsat-o. Am spirit de observaţie - ochiul meu observă orice 
amănunt... 

— Atunci probabil că-ţi fuge ochiul... 

Îşi înteţi strânsoarea şi degetele i se albiră. 

— Te-ai uitat prin hârtiile dinăuntru cât făceam duş. 

— Ia-ţi mâinile de pe mine, idiotule, îi răspunse la fel de calm. Crezi că 
mă interesează hârtiile tale idioate? Devii paranoic - nu vezi decât spioni 
peste tot. Şi dacă mă mai loveşti o dată îţi dau cu peria asta în cap... 
continuă liniştită. Apucase mânerul periei cu mâna dreaptă. Şi acum 
şterge-o cu viermele ăla de Lamy şi jucaţi-vă de-a războiul ca nişte proşti. 

— De ce te duci în Anglia? întrebă, dându-i drumul din strânsoare şi 
îndepărtându-se de ea. 

— Pentru că aşa vreau, Charles. 

De data aceasta insistase să facă ea prima duş. Acum se îmbrăca: îşi 
puse ciorapii, îşi trase un furou peste cap, o rochie neagră, mulată, până 
la genunchi, pantofi de gală şi îşi prinse un şirag de perle la gât. Totul în 
timp record. 

— De ce vrei să te duci în Anglia? insistă de Forge. Întotdeauna zbori în 
alte părţi - ca o libelulă. S-ar putea să am nevoie de tine aici. 

— Pentru că vreau să-l vizitez pe unchiu-meu, să-mi văd casa. Va trebui 


să-ţi înfrânezi dorinţa pur şi simplu. Dacă eşti disperat, fă-i o vizită 


Josettei. De când nu ţi-ai văzut soţia? Şi când totuşi te duci la ea, îţi iei şi 
afurisita asta de servietă cu documente, iubitule? 

Gura lui de Forge se strânse de furie. Se îndreptă încet spre ea. Şi din 
nou, Jean ridică ameninţător degetul: 

— Nu uita ce ţi-am spus când m-ai lovit data trecută. Am vorbit serios. 
Şi-apoi de ce îţi alegi întotdeauna femei al căror nume încep cu litera „J”? 

De Forge îşi dovedi puterea de stăpânire firească şi refuză să răspundă 
ironiei. Îşi punea chipiul când cineva bătu încetişor la uşă. 

— Intră, strigă Jean ca să arate cine stăpâneşte situaţia. 

Uşa se deschise încet şi în încăpere păşi locotenentul Andre Berthier, 
blond şi atrăgător, ţinându-şi chipiul respectuos sub braţ. Avu grijă să se 
uite direct la de Forge. 

— Scuzaţi-mă, domnule general, dar m-a trimis maiorul Lamy întrucât 
spunea că aţi dorit să vi se reamintească ora. 

— Poate locotenentul doreşte un pahar de şampanie? propuse Jean 
îndreptându-se spre frapiera de lângă patul cu aşternuturile răvăşite. 

— Nu doreşte. E de serviciu, replică de Forge rece. 

— Charles, chiar că ai câţiva bărbaţi arătoşi în subordine, murmură 
Jean. 

Îşi trecu palma uşor peste părul blond care-i cădea pe umeri, fixându-l 
pe Berthier; îi studie statura, faţa tânără şi puternică. Conştient de 
privirea ei cercetătoare, Berthier fixă peretele din faţa lui. 

— Singurul criteriu de selecţie pentru mine este competenţa, răspunse 
de Forge la fel de rece. 

Se îndreptă grăbit spre uşă, şi-şi luă servieta. Remarca ei privind 
servieta în cazurile în care îi făcea Josettei câte o vizită îl alertase: chiar 
lua cu sine servieta în vizitele sale ocazionale. 

Furioasă, dar totodată şi amuzată, Jean îl privi cum pleacă. Stârneşte 
întotdeauna puţin gelozia iubitului care pleacă, te va păstra în gând. Când 
auzi uşa de la intrare închizându-se, alergă la uşa de la dormitor şi o 
întredeschise. Da, plecaseră. Se duse la telefon, ridică receptorul şi formă 
un număr. 


Fulgii de zăpadă erau purtaţi de vânt şi era un ger polar. Lângă 


limuzina blindată, maiorul Lamy încercă să deschidă portiera din spate 
care părea să fi îngheţat. 

Răsuci mânerul cu mâna-i puternică şi mare şi portiera se deschise, iar 
de Forge, care-şi scuturase zăpada de pe uniformă, se urcă în maşină. 
Berthier se suise lângă şofer, iar Lamy urcă lângă de Forge. Limuzina 
porni în viteză pe alee, împrăştiind în jur pietriş. 

De Forge îi aruncă o privire lui Lamy. Şeful Serviciului Secret îi 
amintea adesea generalului de o vulpe, cu faţa lungă, maxilarele ascuţite. 
De Forge închise geamul despărțitor dintre ei şi partea din faţă a 
limuzinei pentru ca Berthier să nu-i audă. 

— De ce l-ai ales pe Berthier ca gardă de corp? 

— Pentru că este specialist în mitraliere. Are una lângă el. Ţinteşte cel 
mai bine din toţi în poligon. 

— Kalmar a făcut treabă bună cu spionul ăla, Henri Bayle, comentă de 
Forge schimbând brusc subiectul - tactică preferată pentru a-şi 
descumpăni subalternii. Mă întreb cine este de fapt. Cred că tu ştii ceva. 

— Nimic. Lamy se uita pe geam. Ninsoarea devenise o perdea albă. 
Păstrează secretul identităţii sale foarte strict. Legătura se face doar 
telefonic, folosind două cabine publice. Plata se face în bilete de bancă 
elveţiene, puse într-un plic, care este apoi pus într-o pungă mică de piele. 
De fiecare dată punguţa de piele se lasă în alt loc, întotdeauna o zonă 
îndepărtată, la ţară; locul este astfel ales încât poate fi ţinut sub 
observaţie mile întregi de jur împrejur. 

— Aproape ai crede că are pregătire militară, spuse de Forge. În orice 
caz, face o treabă excelentă şi asta contează. 

— Mai e o problemă pe care poate vreţi s-o luaţi în consideraţie, 
răspunse Lamy repede, schimbând subiectul. Fondul pentru proiecte 
secrete e pe sfârşite. Şi avem nevoie de mai multe proiectile speciale şi 
de gazul paralizant cu care sunt prevăzute. 

— Nu-ţi face griji. Am primit un semnal codificat de la furnizorul 
nostru. Vom primi curând fonduri, proiectile şi gazul paralizant. 

— Când va sosi vasul? 


— Curând. Îţi voi comunica când voi şti data certă. 


— Punctul de preluare rămâne Arcachon, ca şi înainte? 

— Da, Lamy. Mai este încă o sarcină care necesită acţiune imediată: 
vreau ca Jean Burgoyne să fie urmărită după ce părăseşte vila. Vreau 
rapoarte complete: unde se duce, cu cine se întâlneşte. Berthier vorbeşte 
engleza fluent. Opreşte maşina şi transmite-i ordinele mele. 

— De ce acum, domnule general? Cum poate Berthier s-o urmărească 
îmbrăcat în uniformă? îl va recunoaşte. 

— Nu prea te mai duce capul, Lamy... 

De Forge se uită înapoi: motociclişti în uniforme se alăturaseră 
limuzinei, formând ariergarda. Alţii erau în faţă. Porniseră imediat ce 
limuzina lui de Forge ieşise pe poarta vilei Forban. Jean Burgoyne se 
plânsese că nu vrea mulţimea de motociclişti zgomotoşi pe proprietate. 

— Curând va pleca la aeroport, continuă de Forge. Trimite un 
motociclist înapoi să stea ascuns şi să pândească vila şi apoi s-o urmeze 
discret când pleacă. Poate lua legătura cu Berthier prin radio. Şi acum, ce 
face Berthier: ia o motocicletă, se duce ca vântul la Cartierul General şi 
se schimbă în haine civile. L-am văzut în ţinută civilă: poartă o pălărie 
care-i ascunde părul blond şi ochelari de soare sport cu lentile închise la 
culoare. Dă-i nişte bani. Opreşte maşina. ACUM Lamy!... 

După ce-i spuse lui Berthier să coboare, se dădu şi el jos din maşină, 
vorbindu-i locotenentului foarte repede. Cu spatele la de Forge, îşi scoase 
portofelul şi extrase trei hârtii de o mie, în bancnote elveţiene, 
echivalentul a mai mult de o mie de lire sterline. 

— S-a aranjat, raportă imediat ce se cufundă înapoi pe locul său. Avea 
faţa roşie în urma scurtei expuneri la intemperiile naturii. 

Automobilul şi escorta se puseră din nou în mişcare. De Forge se 
gândea că va trebui să aranjeze ca şi soţia sa să fie pusă sub 
supraveghere. În cazul în care Parisul operase infiltrări în rândul Armatei 


a Treia, răspunsul nu era decât unul singur: mai mulţi spioni. 


10 


— Generalul Charles de Forge este cea mai sinistră figură politică pe 


care a avut-o Franţa în decursul acestui secol, spuse Lasalle. 

Paula privi spre Tweed care nu făcu decât să dea din cap încurajându-l 
pe şeful DST să continue. Se reîntorseseră de la restaurant şi erau din 
nou în biroul înghesuit al lui Lasalle. 

Paula înţelesese tactica lui Tweed; încă mai era în faza în care aduna 
date, înainte de a se întoarce la Londra şi de a hotări cum să-şi 
desfăşoare forţele. Una din fazele care-i deveniseră familiare. 

— Aţâţă opinia publică franceză împotriva Germaniei, continuă Lasalle. 
Dubois, şeful grupării Pentru Franţa, este marioneta lui. De Forge este 
cel care îi indică lui Dubois ce puncte de vedere să adopte. E strigător la 
cer; Germania este națiunea cea mai paşnică din Europa. De Forge 
stârneşte o teamă artificială faţă de noua Germanie unificată. 

— De ce? Care este obiectivul lui de Forge? întrebă Tweed. 

— Să devină următorul preşedinte al Franţei... 

— Un general? Are vreo speranţă? 

Lasalle zâmbi strâmb: Există un precedent - generalul de Gaulle... Care 
a preluat puterea într-un moment de necesitate extremă, când guvernul 
era disperat. 

— Este exact scenariul pe care-l creează din nou cu succes de Forge. 
Dezordine, lupte de stradă. Este evident că n-ai înţeles semnificaţia celor 
petrecute la Bordeaux. 

— De ce la Bordeaux? 

— Ah, Bordeaux! Ai pus degetul pe rană! Vezi tu, oraşul Bordeaux a 
fost martorul a trei momente de criză în Franţa, din care două înfrângeri 
umilitoare din partea Germaniei. În 1871 când armatele lui Bismarck ne- 
au înfrânt, au anexat Alsacia şi Lorena. În 1914 când guvernul de la Paris 
a intrat în panică, a fugit temporar la Bordeaux. Şi mai presus de toate, în 
1940 când, aşa după cum ştii, primul-ministru, Paul Reynaud, a fugit 
împreună cu guvernul său tot la Bordeaux. Şi s-au predat lui Hitler. 

— Tot nu înţeleg de ce de Forge şi-a lansat campania acolo. 

— A cerut să fie transferat la comanda Armatei a Treia, în parte pentru 
că este cantonată în apropiere de oraş. De Forge foloseşte oraşul 


Bordeaux ca simbol al umilinţei franceze. Ce alt oraş ar fi fost mai potrivit 


pentru a-şi începe campania de răzbunare? Pentru a face din Franţa cea 
mai puternică naţiune de pe continent? 

— Ai spus „în parte”. Care a fost celălalt motiv? 

— Acolo este aproape de prietenul şi aliatul său, generalul Lapointe, 
comandantul forţelor de atac - forţele franceze pentru atacul atomic. 

— Şi i s-a aprobat cererea de transfer? 

— Un alt aliat este ministrul apărării, Louis Janin. De Forge îl are în 
buzunar pe Janin. 

— Cu siguranţă preşedintele ar putea face ceva, doar trebuie să ştie ce 
se întâmplă, nu? 

— Eh, preşedintele! Din nou zâmbi strâmb. Preşedintele este foarte 
precaut. Încă nu-i vine să creadă că un simplu general l-ar putea provoca. 
lar Partidul Pentru Franţa îi produce îngrijorare datorită popularității 
crescânde. Dubois tună „aruncaţi-i afară pe algerieni, pe arabi”. 

— Nu prea e o împrejurare de forţă majoră la nivel naţional, insistă 
Tweed, hotărât să-l facă pe Lasalle să-şi argumenteze afirmaţiile. 

— Dar nici mult nu mai este. Răzmeriţele din Bordeaux. Am auzit că 
acolo oamenii... Se întrerupse când intră grăbit un aghiotant şi-i înmână 
lui Lasalle o coală de hârtie mare, scuzându-se pentru că-i deranjase. 
După ce aruncă o privire la oaspeţii şefului său ieşi la fel de repede. 
Expresia liniştită în mod obişnuit a feţei lui Lasalle deveni întunecată. Îl 
privi pe Tweed şi spuse: 

— Spuneai că nu sunt împrejurări extreme. Acest fax decodificat care 
tocmai a sosit menţionează răzmeriţe puternice la Lyon. Primele rapoarte 
indică peste o mie cinci sute de morţi şi răniţi şi distrugerea centrului 
oraşului. Răsculaţii purtau măşti Balaclava şi nici măcar unul nu a fost 
arestat, trupele CRS au fost ţinute la distanţă cu gaze lacrimogene şi 
bombe fumigene. Cu fiecare oră care trece se apropie de Paris. 

— Deci planul funcţionează. 

— Da, Tweed. Planul lui DE FORGE funcţionează. Destabilizează 
Franţa, creând condiţii pentru revoluţie. Cine va salva Franţa? îţi dau voie 
să ghiceşti doar o dată. 


— Povesteşte-mi despre organizaţia Cercul Negru, de care pomeneai 


mai devreme. 

— Cercul Negru - Lasalle îşi desfăcu braţele în semn de neputinţă. Se 
zvoneşte destul de serios că e vorba de un club restrâns care pune totul 
la cale. Cercetările mele indică, fără a avea dovezi, că membrii Cercului 
Negru sunt generalul de Forge, generalul Masson, şeful Statului Major, 
generalul Lapointe, Louis Janin - ministrul apărării, aici la Paris. Şi Emile 
Dubois. 

— Alţi membri? întrebă Tweed. 

— Poate încă unul. Cu numele codificat Oiseau (Pasăre)... 

— Pasăre? Un nume cifrat foarte curios. 

— Bănuim că vine şi pleacă; nu numai că îi furnizează lui de Forge 
fonduri pentru finanţarea campaniei sale, dar în secret transportă arme 
moderne, nu în depozitul de arme oficial. Poate chiar ucigătoarele gaze 
paralizante. 

— Ai vreo idee cine ar putea să fie Pasăre? insistă Tweed. 

— Niciuna. À propos, nu menţiona cele discutate nimănui - nici măcar 
vreunui ministru al guvernului sau vreunui membru al personalului meu. 
De Forge are spioni pretutindeni. 

Tweed era uluit: nu-l mai auzise niciodată pe şeful DST-ului vorbind 
astfel. Paula reacţionă pe un ton tranşant. 

— Deci, de Forge are un partid învingător în mişcare, şi o mulţime de 
oameni se dă cu cel mai tare? 

— Exact. Să sperăm că nu este deja prea târziu - spuse Lasalle. 

— Pe de altă parte bănuiesc că şi tu ai informatorii tăi bine plasati. 
Altfel de unde ai putea să ştii atât de multe despre ce se întâmplă în 
tabăra lui de Forge? - adăugă Paula. 

Lasalle replică precaut: 

— Am informatori. Dar nu numai situaţia de aici mă îngrijorează. 
Evenimente ciudate au loc în Germania. Un grup de extremă dreapta 
intitulat Siegfried, acţionează ilegal dincolo de Rhin. Asta îl ajută pe de 
Forge să definească noua Germanie ca pe o ameninţare. 

— Nu este nimeni - în afară de preşedinte - cu o poziţie suficient de 


înaltă pe care să vă puteţi bizui? întrebă Tweed. 


— Un tip puternic, Pierre Navarre, ministru de Interne şi şeful meu, îl 
detestă pe de Forge, dar atitudinea lui are un dezavantaj. Ştiu că 
preşedintele crede că totul va fi bine atât timp cât Navarre va face parte 
din guvern pentru a-l contracara pe Louis Janin, care îi tot spune 
preşedintelui că nu e niciun pericol de lovitură de stat. 

— Deci legile inerţiei. 

— Exact. Înainte de a ajunge la un subiect delicat, mai este ceva ce ai 
vrea să ştii? 

— Da, spuse prompt Paula. Poţi să ne dai date despre viaţa personală a 
lui de Forge? Ar putea fi punctul lui slab. 

Lasalle se ridică, deschise un dulap de lemn care se afla în spatele lui 
fixat în perete şi dădu la iveală un seif. Formă combinaţia unui cifru pe 
care îl ştia doar el, deschise uşa de metal, scoase un dosar verde 
voluminos şi-l puse pe birou. 

— Ţi-a luat ceva timp, remarcă Tweed în timp ce Lasalle deschidea 
dosarul. 

— De Forge începe să devină o obsesie pentru mine, recunoscu Lasalle. 

Paula îşi plimbă privirea prin biroul de la etajul întâi în timp ce 
francezul răsfoia dosarul. Mobilierul era vechi - un birou ieftin de lemn cu 
suprafaţa foarte uzată; toate birourile erau de asemenea de lemn şi 
arătau dărăpănate; ferestrele ar fi trebuit spălate; nici perdelele nu mai 
trecuseră pe la spălătorie de multă vreme. Şi totuşi când intraseră în 
clădirea veche zărise printr-o uşă deschisă de la parter o încăpere plină 
de computere şi faxuri cu ecrane verzi care clipeau. DST era un amestec 
straniu de vechi cu tehnologia avansată. 

Lasalle i se adresă Paulei: 

— De Forge e căsătorit de zece ani cu Josette, o pariziancă mondenă. 
Are un apartament în Bordeaux şi un altul aici, la Paris. Tatăl ei i-a lăsat o 
avere; era ministrul apărării când de Forge s-a căsătorit cu ea. Uite poza 
ei... 

Paula studie poza unei brunete elegante, aşezată picior peste picior pe 
o canapea şi purtând o fustă scurtă care lăsa să se vadă picioarele 


superbe. O doamnă care ştia să-şi pună în valoare darurile naturii. 


— Atrăgătoare, inteligentă, ştie ce vrea, ghici. 

— O analiză caracterială excelentă, răspunse Lasalle impresionat. Şi 
doreşte să fie soţia preşedintelui Franţei, soţul ei. 

— Îi este credincios? 

— O, Doamne, nu! De Forge are o poftă insaţiabilă pentru lucrurile 
bune din viaţă. În capul listei pune femeile. Aşa cum vă spuneam şi 
înainte de masă, are o amantă englezoaică care îşi petrece timpul la vila 
Forban, lângă Cartierul General al Armatei a Treia. V-o prezint pe Jean 
Burgoyne... 

Paula studie fotografia extrasă din dosar. O recunoscu pe fata 
strălucitoare cu părul blond; Jean Burgoyne şedea pe un chaise longue, 
pe o pajişte, iar pe fundal se vedea un desiş de brazi. Purta un pulover 
albastru mulat care-i scotea în relief silueta ispititoare. Gura, destul de 
mare, i se lărgea într-un zâmbet poznaş. 

— Poza este puţin neclară, comentă Paula. 

— A fost făcută în secret cu o lentilă telescopică. 

— Şi presupun că Josette nu ştie de existenţa ei? remarcă Paula, 
formulându-şi ideea cu atenţie. 

— S-o crezi tu! râse Lasalle dispreţuitor, şi se relaxă câteva clipe 
pentru prima oară de când se întâlniseră. Am dovezi că Josette este pe 
deplin conştientă de toate aceste fleacuri. Parcă ăsta e cuvântul, nu? 

— Ăsta-i cuvântul, René, spuse Paula şi chicoti. Se împacă cu ele? 

— Le ignoră. Ţi-am spus că doreşte să rămână soţia celui ce va deveni 
preşedintele Franţei. Este o femeie foarte ambițioasă. Are şi ea aventuri, 
întotdeauna cu bărbaţi care i-ar putea fi de folôs lui de Forge. 

— E o femeie pe cinste, dacă ăsta-i cuvântul, comentă Paula. 

Lasalle extrase o nouă fotografie din dosar: Şi ăsta este maiorul Jules 
Lamy, şeful Serviciului Secret al lui de Forge. Unii spun că este eminenţa 
cenuşie a lui de Forge, geniul său rău. Lamy este un fanatic bine 
întreţinut. Se spune că aleargă zece mile pe zi, indiferent de vreme. 

Tweed se aplecă spre Paula ca să se uite la fotografie. Un bărbat cu 
faţă de vulpe, cu trăsături puternice, cu ochi care se uitau fix. Paula se 


strâmbă şi îi înapoie fotografia: 


— Nu-mi place cum arată. N-aş vrea să mă întâlnesc cu el pe o noapte 
întunecoasă. 

— Şi, în sfârşit, acesta este sergentul Rey. Am două exemplare, puteţi 
lua una. Dacă extraordinarul Robert Newman se gândeşte să se întoarcă 
la Bordeaux, mai bine să ştie despre Rey. 

— Ce funcţie are? întrebă Tweed, în momentul în care Paula se aplecă 
să vadă fotografia, de asemenea uşor neclară. 

Rey purta uniformă şi embleme de sergent. Avea o faţă de pitic, era de 
vârstă incertă, dar ochii îi erau vicleni şi duri! 

— Oficial este ordonanța lui de Forge, spuse Lasalle furios. 

— De reţinut că este un geniu în ceea ce priveşte construcţia de 
explozivi ascunşi în obiecte cu aspect inofensiv. E al dracului de inventiv! 

— Se pare că de Forge s-a specializat în diavoli, remarcă Tweed, pe 
jumătate în glumă, ca să mai destindă atmosfera. 

Îi dădu fotografia Paulei care o vâri cu atenţie în poşeta de umăr. 
Lasalle bătea uşor darabana pe birou, uitându-se fix la Tweed. 

— Şi acum ajungem la subiectul delicat. Ştiu cât îţi preţuieşti şi câtă 
grijă ai de agenţii tăi. Henri Bayle, care a fost ucis la Bordeaux, a fost 
ridicat de la barul Miami unde lucra, de doi falşi agenţi DST. Raportul 
autopsiei a sosit prin fax. Este foarte amănunţit. 

— Ce spune? întrebă Tweed liniştit. 

— Că a fost strangulat. Ceea ce mă intrigă la acest raport... Se opri şi 
se uită scurt la Paula: Sper că nu ţi se pare că o spun cu prea mult sânge 
rece. 

— Deloc, răspunse Paula energic. Avem nevoie de toate datele pe care 
le putem obţine. 

— Patologul menţionează în raport că asasinul este un profesionist. E 
ciudat să folosesc acest cuvânt, dar strangularea - explică raportul - a 
fost rapidă şi foarte eficientă: asasinul şi-a apăsat degetele mari ale 
mâinilor pe traheea lui Bayle până şi-a dat răsuflarea. După moarte - şi 
asta-i foarte curios - ucigaşul a vătămat în mod sălbatic gâtul victimei. 
Pare actul unui sadic, al unui psihopat chiar. 


— Mai degrabă încercarea de a masca profesionalismul, răspunse 


Tweed. 

— Se zvoneşte - doar zvonuri, nimic mai mult - că ucigaşul este un tip 
de care am mai auzit: Kalmar. 

— De unde vin zvonurile? 

— Credem că însuşi Kalmar îşi face reclamă, cu scopul de a-şi întări 
reputaţia şi” implicit de 'a-şi mări taxa pentru astfel de însărcinări. 

— Originea? 

— Învăluită în mister. Unii spun că ar veni de undeva din Europa 
Centrală, alţii că vine din Est, din zona Balcanică. Ca şi cei de la Interpol, 
nu avem nicio descriere a lui, niciun indiciu privind naționalitatea - dar se 
presupune că vorbeşte fluent mai multe limbi străine. Care anume, nu 
ştim. 

— Cu alte cuvinte Rene, ştim al dracului de multe până acum despre 
Kalmar, spuse Tweed zâmbind. 

— Mai de vreme sau mai târziu va face o greşeală. 

— După ce va mai lăsa în urmă nişte cadavre, îşi dădu Paula cu 
părerea. 

Tweed se uită scurt la ceasul de la mână şi-şi luă paltonul. 

— Trebuie să prindem avionul spre Londra. Îţi mulţumim, René, pentru 
ajutor, pentru informaţii. Ţinem legătura îndeaproape. Ne vom ocupa de 
afacerea asta zi şi noapte. Este foarte posibil ca soluţia celor ce se petrec 


să fie în Anglia... 


11 


Pe o noapte furtunoasă de noiembrie toate drumurile duceau la 
Aldeburgh, vechiul oraş bizar în regiunea Suffolk - din Marea Britanie. 

De pe aeroportul londonez, unde aterizaseră, Tweed şi Paula se 
grăbiseră să ajungă doar ca să-şi schimbe rapid hainele şi apoi se 
întâlniseră din nou la sediu. Tweed dădu mai multe telefoane rapide din 
biroul său, îi spuse Monicăi să rămână pe baricade şi apoi plecă însoţit de 
Paula, fiecare cu o valiză în mână. Se suiră în maşina lui Tweed, un Ford 


Escort, şi ieşiră din oraş, trecură peste câmpiile întunecate din Essex şi-şi 


continuară drumul spre Suffolk. 

Hotelul Brudenell la care au tras era aproape pustiu în acea perioadă a 
anului. 

Paulei i se păru o experienţă ciudată să se reîntoarcă la locul 
groaznicelor întâmplări cu Karin Rosewater, prietena ei moartă. Tweed 
fusese atât de activ, încât ea tăcuse până când el o invitase în camera lui 
spațioasă de la etajul întâi. Convocase ceea ce el numea „un consiliu de 
război” şi băură câte o cafea aşteptându-i pe ceilalţi să sosească. 

I se telefonase lui Newman care se întorsese doar de câteva ore de la 
Bordeaux şi Paris. Marler era pe drum şi cu el mai veneau - în maşinile 
lor - alţi doi agenţi SIS - Harry Butler şi Pete Nield, care lucrau deseori 
în tandem. Paula puse întrebarea care o rodea, în timp ce-şi sorbeau 
cafelele. 

— De ce i-ai spus lui Lasalle că soluţia ar putea fi aici, în Anglia? 

— Din cauza unui fapt interesant şi mortal - literal vorbind. Prietena ta, 
Karin, a fost strangulată de cineva despre care patologul din Suffolk a 
spus că este un profesionist. Mai ţii minte ce spunea raportul autopsiei? 

— Cum aş putea să uit vreodată? 

— Îmi pare rău, dar cred că m-am exprimat prea direct. Apoi la Paris, 
René Lasalle ne-a dat rezultatul autopsiei în care legistul din Bordeaux 
descria felul în care a fost ucis Francis Carey în gara St. Jean. Şi a folosit 
acelaşi cuvânt: profesionist. Ba mai mult, a făcut aceeaşi descriere a 
felului în care a fost ucis Carey. 

— Am remarcat într-adevăr, dar m-am gândit că trebuie să fie o 
coincidenţă. Doar nu vrei să spui că... ucigaşul din Suffolk este acelaşi cu 
cel din Bordeaux? 

— Ba chiar asta vreau să zic. 

Tweed scoase din buzunarul de la piept o broşură cu orarul de zbor de 
la British Airways şi o deschise la o pagină cu colţul îndoit. 

— Am luat-o înainte de a pleca de la Park Crescent. Asasinarea Karinei 
Rosewater a avut loc seara. În seara zilei următoare Francis Carey era 
ucis exact în acelaşi fel la Bordeaux. Orarul ne indică o cursă BA care 


decolează de pe Heathrow la zece şi cincizeci şi cinci şi aterizează la 


Bordeaux la douăsprezece şi douăzeci şi cinci. Mai există şi un alt zbor 
direct cu o cursă Air France care decolează puţin mai târziu şi ajunge la 
Bordeaux după ora prânzului. 

— Nu cumva îţi laşi imaginaţia s-o ia razna? 

— Faptele pe care ţi le-am prezentat nu au nimic de-a face cu 
imaginaţia. Plus descrierile identice ale tehnicii folosite de ucigaş, făcute 
de doi patologi diferiţi. 

— Kalmar? îndrăzni Paula. 

— Un asasin de mâna-ntâi se mişcă repede. Acţionând în Europa, 
cunoaşte sigur toate rutele, orele de zbor. Totul face parte din inventar. 

— Kalmar, repetă ea. Ce nume ciudat. 

— Ales deliberat pentru a-şi ascunde adevărata identitate, 
naționalitatea reală. Un fapt comun celor două rapoarte ale anatomo- 
patologilor: asasinul are mâini mari. 

Se opri când sună telefonul. Paula răspunse; spuse „vino sus acum” şi 
închise. 

— A venit Newman. Şi Marier, Butler şi Nield au venit şi ei. Bine că ai 
mai cerut nişte scaune... 

Dormitorul spaţios avea o fereastră boltită largă care dădea spre 
Marea Nordului. Perdelele erau trase dar dincolo de ferestre Paula auzea 
marea tălăzuindu-se şi zgomotul valurilor care loveau malul odată cu 
începutul fluxului. 

După ce cei patru bărbaţi intrară în încăpere şi îşi găsiră locuri, turnă 
cafea. Ca de obicei, Marler refuză scaunul şi se sprijini de un perete, 
aprinzându-şi o ţigară. 

Tweed nu pierdu niciun moment. Schiţă în câteva cuvinte situaţia din 
Franţa şi Germania, oferindu-le datele furnizate de Lasalle şi Kuhimann. 

— Trebuie să acţionăm urgent. Imediat după ce am ajuns în Park 
Crescent, Lasalle mi-a telefonat. Îi parveniseră noi detalii privind 
răzmeriţele din Lyon. Spunea că evenimentele încep să semene a 
insurecție. Bănuiesc că de Forge aşteaptă doar să apese pe trăgaci - vreo 
nouă întâmplare căre-i va oferi scuza pentru a se muta la Paris. Ei, Bob, 


ai aflat ceva cât ai fost la Bordeaux? 


— Am aflat multe. Şi toate confirmă tot ce-ai spus tu... 

Descrise pe scurt tot ce i se întâmplase în timpul şederii la Bordeaux: 
interviul cu de Forge, fântâna pedepselor, cum scăpase ca prin urechile 
acului din urmărirea cu camioneta Berliet, ca şi încercările grele prin 
care trecuse Isabelle. 

— Asta-i, încheie el. 

— E atrăgătoare, Isabelle asta? întrebă Paula curioasă, după ce 
ascultase descrierea lui. 

— Cred că da, replică Newman şi nu mai adăugă nimic. 

O place, gândi Paula. Pare să fie o fată formidabilă. Şi probabil şi ea îl 
place pe Bob. 

— Răzmeriţa aia la care ai fost martor la Bordeaux, spuse Tweed 
practic, pare - după tabloul descris de tine - acţiunea unei forţe 
disciplinate şi nu a unei gloate de exaltaţi. Mă refer la modul iscusit în 
care au manevrat pur şi simplu forţele paramilitare abile de la CRS. Pare 
mai curând că sub măştile Balaclava se ascundeau trupe bine instruite. 

— Exact asta voiam să spun. A fost impresia pe care am avut-o 
urmărind evenimentele de sus din bar, confirmă Newman. 

— Altceva? 

— Unii din participanţii mai neînsemnaţi sunt probabil membri ai 
grupării Pentru Franţa - fermieri, ţărani, negustori. Dar crema o 
constituie oamenii lui de forge, ascunşi în spatele măştilor Balaclava, 
acum sunt sigur, după ce am Văzut la Bordeaux. 

— În acest caz situaţia este mai mult decât periculoasă, este explozivă. 
Şi ne-a mai rămas foarte puţin timp. 

Marler vorbi pentru prima oară, în stilul lui degajat şi tărăgănând 
cuvintele: 

— Şi atunci, daţi-mi voie să întreb, de ce ne-am adunat cu toţii aici, în 
acest colţ îndepărtat al Angliei? 

— Pentru că aici a început totul - uciderea Karinei Rosewater, 
încercarea de a le ucide pe ambele femei. De ce? Pentru că au fost 
surprinse în timp ce făceau explorări subacvatice la Dunwich. Ceva se 


întâmplă acolo. 


— Aş putea să vă dau un punct de plecare, continuă Marler. În timp ce 
hoinăreaţi cu toţii prin străinătate, am tras o fugă prin zonă - până la 
Dunwich şi pe urmă ceva mai sus spre nord, până la Southold. Am bătut 
cârciumile. Clienţii cârciumilor ştiu o mulţime de lucruri. 

— Deci, ce-ai aflat? 

— Că tipul care finanţează explorarea subacvatică a satului ăluia 
scufundat, Dunwich, e un oarecare lord Dane Dawlish. 

— De mai multe ori milionar, reflectă Tweed cu voce tare, după ce 
digeră informaţiile lui Marler. Şi cineva trebuie să-l finanţeze pe de Forge 
- Lasalle a acordat importanţă acestui fapt. Va avea nevoie de bani pentru 
a-i plăti în plus pe oamenii lui pentru răzmeriţe, să-şi netezească prin 
generozitate drumul spre Paris. E cu bătaie lungă şi ne trebuie o legătură 
între Aldeburgh şi Bordeaux. Şi n-avem, cu excepţia similitudinii între 
cele două crime, fie trebuie mult mai mult. 

— Deci probabil că ne ajută faptul că m-am învârtit de o invitaţie la o 
partidă de vânătoare pe domeniile lordului Dawlish de la Grenville 
Grange, remarcă Marler. 

— Cum ai reuşit? întrebă Tweed. 

— Luam prânzul la Cross Keys, o cârciumă foarte bună, mai în sus, pe 
faleză. Dincolo de Moot Hali. La masa vecină era un grup de indivizi 
îmbrăcaţi elegant ce dădeau impresia că sunt nişte duri. Pălăvrăgeau 
despre o partidă de tir - probă de talere - pe domeniul lui Dawlish. M-am 
băgat în vorbă cu ei, mi-am făcut numărul spunându-le că sunt agent de 
schimb, că sunt în vacanţă, şi că pot să nimeresc talerul în slava cerului. 
Au muşcat momeala - un tip greoi, pe nume Brand, a făcut pariu cu mine. 
„Cinci sute de lire sterline”, a zis el. 

— Ce faci ca să câştigi? întrebă Newman. Poate vin şi eu la petrecere. 

— Trebuie să ochesc toate talerele în slava cerului. Şi o să pierd. N-are 
niciun rost să-i las să-mi descopere măiestria. Vino, dacă insişti: Brand 
zicea să aduc prieteni dacă vreau. Bag seama că Dawlish e un tip foarte 
sociabil. Îi plac petrecerile mari. 

— Când? întrebă Newman. 


— Mâine. Adunarea la Grenville Grange pe la unsprezece dimineaţa. Ei 


cred că sunt Peter Wood. Am un amic agent de bursă în tity, pe care-l 
cheamă aşa. L-am sunat şi l-am rugat să mă acopere. Dacă verifică, 
secretara lui va confirma că şeful ei, Wood adică, e plecat în Suffolk. 

Tweed se aplecă spre el: 

— De ce atâtea măsuri de precauţie? 

— E ceva fals în ei. Cu excepţia lui Brand nu prea par la largul lor în 
ţoalele alea stilate. E o gaşcă de atleți spre treizeci de ani. 

Tweed scoase din buzunarul de la piept portofelul bine garnisit pe care- 
l purta întotdeauna cu el. Extrase zece bancnote de cincizeci de lire şi i le 
dădu lui Marler spunându-i: 

— Ai pierdut pariul. Mi se pare înţelept să nu-ţi scoţi la iveală 
îndemânarea. O altă problemă cu bătaie lungă: Dawlish. Dar aici avem o 
legătură: Dawlish este implicat în explorarea subacvatică de la Dunwich. 
Şi mai sunt şi scufundătorii cu butelii de oxigen care au încercat să le 
ucidă pe Paula şi pe Karin. 

— Vin şi eu. Şi-mi folosesc numele meu, hotărî Newman. 

— Dacă ţii morţiş, acceptă Marler dând din umeri. 

— Aşa vreau eu. Din prea mult entuziasm, rânji Newman. 

— Şi eu aş vrea să vin, propuse Paula. Editorul revistei Womari's Eye 
este o prietenă de-a mea. Şi le-ar place un interviu pentru rubrica 
„Bărbaţi celebri”. 

— Cred că exagerăm, se împotrivi Newman. 

— Şi dacă cumva vreunul din ticăloşii care v-au urmărit de la dunwich, 
cu bărcile pneumatice se nimereşte să fie printre personajele întâlnite de 
Marler la Cross Keys? Te-ar putea recunoaşte, o preveni Tweed. 

— Nu sunt de acord, insistă Paula. Nu ne-au văzut decât în apă, şi 
aveam măştile de oxigen pe faţă. E imposibil să recunoşti pe cineva care 
poartă o mască. 

— Dar spuneai că în timp ce voi vă schimbaţi costumele de scafandru 
pe plajă, ucigaşii se apropiau de mal, îşi aminti Tweed. 

— Erau prea departe ca să mă recunoască. Şi apoi se însera. Se 
întoarse spre Newman: Aş veni pe contul meu. N-o să vă cunosc pe 


niciunul. Şi apoi voi vă duceţi acolo la unsprezece. Eu o să-i telefonez lui 


Dawlish să fixez o întâlnire la amiază. 

— Dacă poţi... 

— Bărbaţii sunt vanitoşi. Bărbaţii care au reuşit în viaţă sunt foarte 
vanitoşi, le plăce să-şi vadă numele în reviste bune. Pun pariu că reuşesc. 

— În aceste condiţii bănuiesc că ar putea fi o idee bună, se hotărî 
Tweed cu o oarecare reţinere. Suntem într-o aşa criză de timp încât cu 
cât îl tăiem pe Dawlish de pe lista suspecţilor mai repede, cu atât mai 
bine. 

— Eu aş zice că se potriveşte ca o mănuşă, observă Marler. Cu câteva 
minute mai înainte ai amintit de Lasalle, care spunea că cineva îi 
furnizează în secret arme drăguţului general de Forge. Dawlish are 
fabrici de armament. lar una din ele ar putea să se afle în pădure, între 
Snape Maltings şi Orford. 

— De unde ştii? întrebă Tweed tăios. 

— Aşa cum ţi-am spus, am trecut cu maşina pe acolo. În drum spre 
Orford am trecut pe lângă o potecă care ducea în pădure, dintr-un drum 
singuratic. Zona era împrejmuită cu un gard electrificat de sârmă 
ghimpată, înalt de peste doi metri. Pe gard, plăcuţe cu avertismente 
prieteneşti: „Pericol. Nu vă apropiaţi!” Plus semnele obişnuite, relevante. 
Tot tacâmul. 

— E cale lungă din Franţa - mai ales de la Bordeaux. 

Tweed clipi, se uită în zare. O auzise pe Paula spunând ceva cu o 
anumită ocazie. Dar ce? Poate îşi va aminti. 

— Cauţi o verigă franceză? întrebă Newman. Ar putea să fie una chiar 
în acest hotel. Când mă apropiam de lift un tinerel s-a împiedicat de o 
treaptă. L-am auzit foarte clar murmurând: Merde! Apoi, într-o engleză 
perfectă, m-a întrebat cum poate ajunge în holul hotelului. 

— Descrie-l. 

— Cam treizeci de ani, bine ras, merge foarte ţanţoş. M-a surprins, aş fi 
zis că-i militar. Poartă ochelari închişi la culoare, Dumnezeu ştie de ce, 
acum, în acest anotimp. Îi aruncă o privire Paulei şi zâmbi rece. Unele 
femei l-ar găsi arătos. 


— Trebuie să dau o raită prin bar, spuse Paula prompt. Pariez că-l 


găsesc acolo. După ce dau telefon la Woman's Eye pentru mâine. 

— Bănuiesc că s-ar putea să fi venit unde trebuie, gândi Tweed cu voce 
tare. 

— Nici nu ştii câtă dreptate ai, îl înţepă Marler. Inspectorul şef 
Buchanan şi sergentul Warden locuiesc aici. M-am întâlnit ieri cu 
Buchanan. 

— De ce mai sunt aici? 

— Şeful poliţiei l-a rugat pe Buchanan să-şi continue investigaţiile 
legate de moartea Karinei Rosewater. Tot oraşul ştie de el. 

— Nu-l putem lăsa să ne încurce. Tweed se ridică. Natura exactă a 
amenințării lui de Forge împotriva Germaniei este vagă şi deci, cu atât 
mai periculoasă. În seara asta nu putem face mare lucru. V-am rezervat 
tuturor camere aici. Mâine vreau să acţionaţi. 

— Noi ce rol avem? întrebă greoiul Butler. 

Ca de obicei, el şi partenerul său, Pete Nield, tăcuseră tot timpul, dar 
memoraseră fiecare cuvânt spus. 

— Acum ajungeam şi la voi, răspunse Tweed. Sunteţi înarmaţi aşa cum 
v-am sfătuit? 

— Mă bucur că nu poţi să-ţi dai seama, remarcă Nield, care era mai 
vorbăreţ, mângâindu-şi mustaţa. 

Amândoi bărbaţii purtau pantaloni de doc curaţi şi jachete de vânt. 
Butler aprobă din cap şi scoase din tocul de la şold un pistolet automat 
Walther de calibrul 7,65 mm. Nield îl arătă şi pe al lui: tot un Walther. 

— Bine, se declară Tweed mulţumit. Vreau ca mâine să-i urmăriţi 
discret pe Newman şi Marler, până la locul ăla, Grenville Grange. Veţi 
acţiona ca escortă, sprijiniţi-i în caz de necazuri. 

— Ne aşteptăm la necazuri de la un om ca Dawlish? întrebă Marler 
sceptic. 

— Cât am fost noi plecaţi, Monica i-a întocmit un dosar, înainte de a 
porni încoace cu Paula, l-am răsfoit. Şi-a construit imperiul din nimic şi a 
folosit metode dubioase! Să fiţi foarte atenţi. Paula, vezi dacă poţi afla 
cine e franţuzul lui Newman. E prima adiere din Franţa, aici în Suffolk. 


Îmbrăcată cu un taior albastru model Chanel şi o bluză albă cu fundă, 


Paula intră în bar în momentul în care o tânără înaltă şi zveltă cu o coamă 
blondă şi un pahar de şampanie în mână se întoarse şi se lovi de ea. 

Paula se feri repede într-o parte, fără ca şampania vărsată să-i păteze 
taiorul. Jean Burgoyne se uită îngrozită la taior, dar Paula zâmbi liniştitor. 

— Nu-i nimic. A ajuns pe podea, nu pe taior. 

— Îmi pare atât de rău. Sunt pur şi simplu îngrozitor de stângace. 
Sunteţi sigură că nu s-a stricat? E Chanel, nu? Arătaţi extraordinar. 

— Nici dumneavoastră nu arătaţi prea rău. Cât despre taior, nu-i 
original, regret, dar mi l-am făcut singură. 

Jean Burgoyne arăta într-adevăr extraordinar: purta o rochie verde 
perfect mulată pe trup care-i punea pe deplin în evidenţă silueta 
minunată. Era prinsă în două bretele subţiri, pe umerii goi, superbi. Ochii 
ei verzui o studiară pe Paula; zâmbi cu toată gura. 

— Mă cheamă Jean Burgoyne... 

— Mă cheamă Paula Grey, ziaristă liber profesionistă, colaborator la 
Woman's Eye... 

După o scurtă chibzuinţă, Paula hotărâse că e mai bine să spună 
aceeaşi poveste. Într-un loc mic ca Aldeburgh nu puteai să ştii niciodată 
cine pe cine cunoaşte. O recunoscuse pe blonda strălucitoare imediat şi 
spera că e singură. 

— Cumpăr toate numerele, îi spuse Jean. Pot măcar să-ţi ofer un pahar 
de şampanie? Desigur, dacă eşti - ca şi mine - singură. 

— Din întâmplare, sunt. Nu mă aşteptam la o seară solitară... 

Paula luă paharul de şampanie şi se îndreptă spre o masă liniştită într- 
un colţ. Era nedumerită. Ce făcea Burgoyne în această parte a lumii? încă 
o verigă franceză: amanta lui de Forge la Aldeburgh. Şi e o fată straşnică! 
se gândi Paula. Se mişca cu graţie şi toţi bărbaţii din bar se uitau după 
ea. 

Jean mai aduse şampanie şi atunci Paula îl observă pe francezul cu 
ochelari cu lentile închise pe care-l reperase Newman. Îşi comandase 
ceva de băut şi şedea singur, foarte drept în scaun. Îi aruncă o privire 
scurtă lui Burgoyne şi apoi se întoarse. Burgoyne se aşeză lângă Paula şi 


ridică paharul: 


— Noroc, Paula! Pot să-ţi spun Paula? Eu sunt Jean. 

— Te rog. Îmi face plăcere. 

— Fii binevenită în gaşcă. Bău paharul pe jumătate. Abia m-am întors 
din Franţa. De fapt de la Bordeaux. Am un prieten acolo. Unchiul meu, 
care m-a crescut, locuieşte aici în Aldeburgh, într-o casă singuratică - îi 
place izolarea, şi locul e cam pustiu... Continuă să vorbească, cu vocea-i 
joasă şi răguşită, şi cu o mână îşi arunca părul pe spate. Părinţii mei au 
murit într-un accident de maşină când eu aveam şase ani. El şi-a asumat 
sarcina de a mă creşte. Acum are optzeci de ani. Tata - fratele unchiului 
meu ar fi avut optzeci şi doi. Am „fost un copil făcut târziu. În Franţa e 
iadul pe pământ. Îi povesteam şi unchiului meu despre asta. E încă verde. 
A fost ofiţer, comandant de brigadă. În Serviciul Secret. Zâmbi 
ştrengăreşte. Scuză-mă, pălăvrăgesc întruna despre mine. O să crezi că 
vreau să te fac să-mi iei un interviu. 

— Sincer, nici nu mi-a trecut prin cap. Dar ai constitui un subiect 
excelent. 

— Nu eu, Paula. Din nou zâmbi ştrengăreşte. Când am terminat 
facultatea de drept, la Oxford, mă pregăteam să devin avocat, dar n-am 
pledat niciodată. Un subiect excelent, zici? în niciun caz pentru Woman's 
Eye. Îmi plac prea mult bărbaţii. Cred că viaţa mea ţi s-ar părea puţin 
cam prea deocheată... 

— De fapt am un angajament: mâine îl voi intervieva pe Lordul Dane 
Dawlish. l-am telefonat cu câteva minute în urmă şi a părut foarte 
entuziasmat, îi explică Paula. 

Jean îi aruncă Paulei o privire ciudată, apreciativă, bău din şampanie şi 
puse paharul pe masă cu grijă. Paula nu spuse nimic; era sigură că din 
întâmplare apăsase un buton. 

— Eram la o petrecere la Granville Grange când l-am cunoscut pe 
prietenul meu francez, spuse Jean încet. Trebuie să te fereşti de Dawlish. 
Eşti atrăgătoare şi o să-ţi facă avansuri. 

— Aşa ţi s-a întâmplat ţie? 

— Poţi să mai spui o dată. E ca şi cum ar trebui să te lupţi cu un lup. 


Mult noroc. Să-ţi pui multe haine pe tine. 


Paula încercă să-şi păstreze o figură inexpresivă în momentul în care 
observă un bărbat înalt şi arătos care intra în bar. Era Victor Rosewater. 


Toate drumurile duceau la Aldeburgh... 


12 


Domeniul Grenville Grange era cocoţat pe o peninsulă care înainta în 
râul Alde, la câteva mile de Aldeburgh. În seara aceea, lângă Iken 
Church, erau toate luminile aprinse. Lordul Dane Dawlish era în 
încăperea ce-i servea drept birou; şedea în spatele unui birou Queen 
Anne şi vorbea cu Joseph Brand. Dawlish era de înălţime medie, un 
bărbat puternic, spre şaizeci de ani. Avea un gât ca de taur şi un cap 
aproape pătrat. Favoriţii cenuşii şi deşi îi ajungeau mai jos de urechi; nu 
purta barbă sau mustăţi; nasul şi maxilarul proeminent erau foarte 
bătăioase. Iradia energie fizică şi era foarte agresiv în atitudine: „N-am 
ajuns unde am ajuns fiind politicos cu cei care mi-au stat în cale”, era una 
din maximele lui favorite. 

— L-ai verificat pe tipul ăsta, Peter Wood, care vine mâine la o partidă 
de tir? întrebă pe un ton poruncitor. 

— Am telefonat la biroul lui din Londra. Secretara mi-a zis că şeful ei 
nu-i acolo, că e plecat în Suffolk. 

— Deci s-ar putea să fie adevărat. 

Brand îşi strânse buzele groase. Era un omuleţ cu umeri laţi, care 
cântărea cam o sută de kilograme şi considera că fiecare om este un 
potenţial duşman. Şedea pe un scaun faţă-n faţă cu şeful său şi cu o mână 
mare bătea darabana pe genunchi. Trecuse de pa truzeci de ani. Avea 
capul ţuguiat ca o pară care se termina cu o bărbie plină sub o gură 
mare. 

— Ce alte informaţii ne mai trebuie? întrebă Brand. 

— Orice informaţii putem obţine. E un străin care s-a băgat în vorbă cu 
tine la cârciumă. Vreau să ştiu cine se perindă prin casa mea. Şi apoi un 
pariu de cinci sute de lire sterline înseamnă să arunci banii. 


— Agenţii de bursă câştigă o mulţime de bani, protestă Brand. Iisuse, 


doar ştiu bine, trăiesc din comisioane. 

— Şi de pe urma paraziţilor ca tine care fac speculaţii la bursă, ceea ce 
eu nu fac. 

Atins la coarda sensibilă, Brand uită cu cine stă de vorbă. Cuvintele îi 
ieşiră din gură chiar în momentul în care îşi dădu seama ce greşeală face: 

— Cel puţin eu nu risipesc banii în toate părţile pe femei... 

Dawlish bătea încet darabana pe birou cu degetele-i păroase. Zâmbetul 
lui nu era deloc plăcut. Ochii lui îl fixară pe Brand. 

— Uiţi un lucru: pentru banii mei sunt foarte bine răsplătit. Şi cred că 
uiţi cu cine vorbeşti. Poţi fi foarte uşor înlocuit, Brand. Tipi de doi bani ca 
tine găsesc foarte uşor. 

— Sunt obosit, domnule. Lucrez de azi dimineaţă de la ora cinci... 

— Şi ce-ai făcut în timpul ăsta? întrebă Dawlish brutal. 

— Informatorul meu de la hotelul Brudenell mi-a raportat o mulţime de 
sosiri astăzi. Şi e noiembrie. Unul din cei care au venit e Robert Newman, 
corespondentul de presă străin... 

— Despre care mi-a spus tipul ăsta, Peter Wood, când mi-a dat telefon, 
sub pretext că vrea să-mi mulţumească anticipat pentru participarea la 
vânătoare. De fapt, a sunat doar ca să întrebe dacă poate să-l aducă pe 
Newman. Cum îţi spuneam... 

— Altul pe care l-am verificat pentru dumneavoastră, spuse Brand în 
grabă. 

— De ce dracu'” mă întrerupi? O mulţime de persoane pare să se 
intereseze brusc de mine - şi e un moment hotărâtor, în caz că ai uitat. 

— Ar putea fi o coincidenţă... 

— Am supravieţuit doar pentru că n-am crezut în coincidenţe. Pe lângă 
toţi indivizii ăştia, vine să-mi ia un interviu o oarecare Paula Gr ey. La 
telefon avea o voce sexy. Poate mă aleg şi eu cu o răsplată, adăugă 
Dawlish şi gura i se lăţi într-un rânjet vulgar. Transportul de arme e 
pregătit? 

— Jumătate din marfă e gata. Restul va ajunge la punctul de colectare 
curând. 


— Şi sper că urmăreşti îndeaproape prognoza meteo pentru Colţul 


Biscaya. E posibil ca drumul spre Arcachon să fie o mare problemă. 

— Înregistrez prognoza meteo la fiecare oră, îl asigură Brand pe şeful 
său, cu un sentiment de uşurare pentru că părea într-o dispoziţie mai 
bună. 

— S-au terminat, presupun, reparaţiile la catamaran? 

— Am vorbit azi cu comandantul vasului. Catamaranul va fi în formă. 

— Ar fi de preferat... 

Dawlish se ridică şi se îndreptă spre fereastra mare din spatele 
biroului. Şedea cu spatele la Brand scrutând pajiştea care cobora în pantă 
domoală până la marginea râului Alde. 

La lumina lunii se vedeau nori de furtună care se adunau mânaţi de 
vânt dinspre est, adică dinspre Marea Nordului. 

Dawlish, a cărui siluetă era proiectată pe perdea de lumina lămpii 
aprinse, stătea atât de nemişcat pe picioarele-i groase, încât părea un 
Buddha. Brand nu mai întâlnise niciodată pe cineva care putea să stea 
atât de mult timp nemişcat. Lui Dawlish nu-i era teamă de acţiuni ostile 
pe domeniu. Întâi pentru că fuseseră lăsaţi în libertate câini lupi care 
patrulau peste tot, şi apoi pentru că ferestrele erau făcute din sticlă 
rezistentă la gloanţe. Brand îndrăzni să-i întrerupă gândurile vrând să-i 
demonstreze cât e de meticulos. 

— A mai sosit cineva la Aldeburgh: Jean Burgoyne; a fost văzută în 
barul hotelului Brudenell. 

Dawlish reacţionă cu totul neaşteptat pentru Brand. Se răsuci brusc, cu 
ochii scăpărători, furios: 

— Ce mama dracului face aici? Toate astea se întâmplă exact când ne 
apropiem de ceea ce spunem că e momentul decisiv: cel mai mare 
transport de până acum. Plus o grămadă de bani pentru prietenii noştri 
din Franţa. 

— Burgoyne are un unchi la Aldeburgh, spuse Brand pe un ton 
împăciuitor. Uneori îl vizitează... 

— Ce dracu”, ţi-ai pierdut şi bruma de minte pe care o mai aveai? Jean 
Burgoyne are un unchi, care a fost comandant de brigadă în Serviciul 


Secret al Armatei. Fir-ar să fie! încă o coincidenţă... 


Dawlish se îndreptă în grabă spre biblioteca până în tavan, apăsă pe un 
buton şi dădu la iveală un bar ce fusese ascuns în spatele bibliotecii. Îşi 
turnă un Scotch mare şi-l bău pe tot fără să-i ofere şi lui Brand. 

— Unchiu-său are optzeci de ani... îndrăzni Brand. 

— Şi drumul deschis înapoi la Ministerul Apărării, încep să „am 
sentimentul că sunt încolţit întotdeauna până acum, sentimentul ăsta a 
însemnat necazuri. Îi dădu paharul lui Brand: Mai dă-mi unul. Mare. 
Mâine va trebui să ne luăm măsuri de prevedere. Vezi să aranjezi să fie 
oameni pregătiţi să folosească elicopterul. Să fie înarmaţi. S-ar putea să 
fie nevoie să urmărească pe cineva, poate chiar să-i vină de hac. 

— Ar putea fi periculos, îl avertiză Brand dându-i înapoi paharul plin. 
Încă o moarte după ce i s-a întâmplat Karinei Losewater... 

— În lumea asta, ca să reuşeşti, trebuie să rişti. 

— Am mai aflat ceva azi: mai stă cineva la Orudenell... 

— Nu te juca cu mine, Brand. Cine? 

— Inspectorul şef Buchanan de la CID” şi nedespărţitul său tovarăş, 
sergentul Warden. 

— Aşadar, dacă simţim că e vreun pericol, s-ar putea să aibă loc un 
accident fatal la vânătoare. Şi vina pusă pe unul din oaspeţi, conchise 


Dawlish şi-şi termină băutura. 
13 


În barul hotelului Brudenell, Jean Burgoyne se pregătea să plece. Îi 
spusese Paulei că ar fi mai bine să se ducă acasă şi-i dăduse adresa şi un 
număr de telefon. 

— Conversaţia cu tine mi s-a părut extraordinar de relaxantă, spuse cu 
un ton cald. Promite-mi, te rog, că ne vom mai întâlni să stăm de vorbă, în 
curând. S-ar putea să fie nişte probleme pe care aş vrea să le discut cu 
tine. Fireşte, dacă nu mă consideri îngrozitor de plictisitoare, adăugă în 


grabă. 


7 CID - Criminal Investigation Departament (Departamentul de Cercetări Criminalistice din 
Marea Britanie; face parte din Scotland Yard). 


— Orice numai plictisitoare nu, răspunse Paula. Nu ştiu cât mai rămân 
pe aici, dar îţi voi telefona şi ne vom vedea...! 

— Te rog să nu crezi că vreau să obţin interviul, accentuă Jean 
îngrijorată. 

— Ştiu. O să ne întâlnim, repetă Paula. 

Imediat după plecarea lui Jean, Victor Rosewater se îndreptă spre 
Paula, care se gândi din nou că Victor e un bărbat arătos, îmbrăcat cu o 
jachetă sport în carouri şi cu pantaloni gri cu dunga bine călcată. Dar era 
tras la faţă şi zâmbetul îi era forţat. Paula îl invită să ia loc lângă ea. 
Victor avea un pahar cu suc de portocale în mână pe care-l puse pe masă: 

— Am spus că o să vin aici, dar tu erai ultima persoană pe care speram 
să am norocul s-o întâlnesc, începu. 

— De ce nu mi-ai telefonat? Eşti în permisie? 

— Voiam să te sun de aici. M-am grăbit să prind avionul. Şi, aşa cum 
spuneam la Basel, misiunea mea necesită hoinăreală multă. Am venit aici 
pentru că aici a murit Karin. 

— Şi crezi că e o idee bună? întrebă ea liniştit. 

— Nicio forţă din lume nu mă poate opri să aflu cine a ucis-o. Soluţia 
trebuie să fie aici. De ce? Cum? Cine? 

Expresia feţei şi tonul vocii îi erau întunecate şi hotărâte. Zâmbi din 
nou şi bău puţin suc de portocale. Vântul bătea în ferestre ca şi cum ar fi 
vrut să treacă prin sticlă. Rosewater puse paharul pe masă. 

— Când viaţa i-a fost curmată, trebuie să fi fost o noapte ca asta. 

— Cam aşa, răspunse Paula, întrebându-se la ce se gândeşte. 

— Te deranjează să umbli pe întuneric pe un astfel de vânt? 

Cu privirea fixă, se uita în depărtare, peste ea, uitând de ceilalţi clienţi 
care beau şi trăncăneau. 

Răzbunarea este cea mai puternică forţă motrice, se gândi privindu-l. 
În cele din urmă îl întrebă: 

— Ce ai de gând să faci? 

— Te rog să spui dacă nu-ţi place ideea. Dar vreau să merg să văd unde 
s-a petrecut, în aceleaşi condiţii în care s-a petrecut. S-ar putea să fie 


ceva care a scăpat poliţiei. Nimeni n-a cunoscut-o pe Karin ca mine. Poate 


a lăsat vreun indiciu. 

Tocmai voia să-i spună că tipi isteţi de la Scotland Yard cercetaseră 
toată zona când intră Newman. Se opri când văzu că Paula nu e singură. 
Ea îi făcu semn să li se alăture: 

— Bob, el este Victor Rosewater. Îi aruncă o privire ca să-l avertizeze: - 
Soţul Karinei. Tweed şi cu mine l-am întâlnit la Basel, după cum ştii. 
Victor, el e Robert Newman. 

— Corespondentul de presă... 

Rosewater se ridică şi-şi strânseră mâinile. Sosirea lui Newman păru 
să-l ajute. Îşi recăpătase echilibrul sufletesc. Newman se aşeză lângă ei, 
se uită la paharul lui Rosewater şi-l întrebă dacă bea suc de portocale. 

— Într-adevăr, asta beau. 

— Eşti abstinent? 

— Oh, nu, ferească Dumnezeu! 

— Atunci, poate că ceva mai tare ne-ar ajuta într-o noapte rece ca asta. 
Ce ziceţi de un Scotch? 

— Mulţumesc, dar nu vreau. Rosewater păru încurcat: Nu cred că 
alcoolul e o idee bună pentru cum mă simt eu în acest moment. 

— Victor voia să-l ducem la locul unde s-a petrecut tragedia. Crede că 
ar putea să găsească ceva ce a scăpat poliţiei din vedere, îi spuse Paula 
lui Newman. 

— Vrei să spui acum? întrebă Newman cu o urmă de surprindere în 
glas. 

— Da, continuă Paula. În aceleaşi condiţii meteo ca în seara aceea. Şi 
cred că furtuna s-a potolit. Nu aud vântul. 

— Şi cam asta-i ora, nu? întrebă Rosewater uitându-se la ceas. 

— Da, cam asta. Oricum, cam în intervalul de o oră, răspunse Paula 
care se uita la Newman şi continuă: 

— Eu sunt pregătită să merg la o plimbare, dar întâi să mă înfofolesc 
bine. 

— Atunci vin cu voi, hotări Newman. 

— Ar fi o mare uşurare pentru mine să veniţi şi voi, dacă nu vi se pare 


că vă cer prea mult, ceea ce de fapt e adevărat, spuse Rosewater. 


— Prostii. Newman se ridică. Să-i dăm drumul. Mă duc să-mi iau 
lucrurile. Ne întâlnim în hol peste câteva minute... 

Aldeburgh era un oraş mort. Când Paula, Newman şi Rosewater 
părăsiră hotelul printr-o altă ieşire decât cea principală, străzile erau 
pustii. Lăsaseră oraşul în urmă când au intrat în parcarea publică. Vântul 
se oprise la fel de repede cum începuse. Paula simţi un fior când puse 
piciorul pe pietrişul din parcare. 

Noaptea era luminată de lună şi îşi amintea locul exact unde parcase 
maşina când sosise cu karin. Maşina pe care ulterior Butler o dusese 
înapoi la Londra în locul ei, după ce Newman o dusese acasă cu 
Mercedesul său. leşiră din parcare pe drumul cu pietriş ducând spre 
Clubul Nautic Slaughden. În momentul când treceau pe lângă clădirea ca 
un hambar, cu o firmă pe care scria „Magazia de bărci”, un nor acoperi 
luna şi se făcu întuneric beznă. 

— Şi acum pe unde o luăm? întrebă Rosewater care era alături de 
Paula. 

— Mai mergem puţin pe drumul ăsta groaznic, apoi ajungem la o 
potecă care duce spre mlaştini. 

Aprinse lanterna în acelaşi moment în care şi Rosewater o aprinse pe a 
lui, mult mai puternică. În urma lor, Newman mergea încet, uitându-se 
atent împrejur, cu lanterna aprinsă. Paula se abătu din drum şi se 
îndreptă spre malul abrupt, luând-o pe potecă spre mlaştini. Rosewater o 
ajunse din urmă şi-şi încetini ritmul când îşi dădu seama că ei îi este greu 
să ţină pasul cu el. 

— Cât mai e până ajungem? întrebă. 

— Cam zece minute de aici... 

Era foarte frig în ciuda faptului că nu bătea vântul. Paula era înfofolită 
într-o haină bordată cu blană, cu gluga trasă pe cap. În picioare avea 
cizme de cauciuc. Şi cei doi bărbaţi purtau cizme de cauciuc pentru că 
pământul era îmbibat de apă. Ajunseră în punctul în care cărarea se 
bifurca - într-o parte ajungeai din nou pe drum, în cealaltă ajungeai la 
dig. Paula alunecă pe poteca noroioasă şi fu cât pe-aci să cadă. Rosewater 


o prinse de mijloc, o susţinu şi o ajută să se caţere din nou pe dig. În 


urma lor, Newman se opri. Auzul său foarte ascuţit prinsese zgomotul 
unui motor în depărtare; zgomotul părea să devină din ce în ce mai 
strident, deşi încă nu se apropiase foarte mult. Zgomotul fu purtat 
departe în liniştea amenințătoare care spânzura deasupra mlaştinilor, 
încă mai auzea marea tălăzuindu-se. 

Rosewater păşea pe poteca îngustă de pe dig; dedesubt, în dreapta, se 
întindeau mlaştinile, iar în stânga, dincolo de o limbă de pământ acoperit 
cu iarbă, se profila locul de ancorare a vaselor. Paula venea imediat în 
urma lui. Newman, care încheia grupul, regreta că nu adusese o armă. 
Încă mai auzea zgomotul vehiculului care se apropia peste mlaştini. 

Paula tremura - dar nu de frig. Cu cât se apropia de locul în care 
fusese găsită Karin, cu atât se simţea mai rău. Întunericul nu-i era de 
niciun folos. Nici măcar nu putea să vadă păduricea de brazi unde se 
adăpostise în timp ce Karin era ucisă. 

— Victor, opreşte-te, strigă. 

Rămase nemişcată, plimbând lumina lanternei într-o parte, în josul 
digului, spre un golfuleţ cu apă stătătoare, îngheţă: la lumina lanternei 
văzu mica barcă care putrezea, semănând cu un schelet diform. Arăta 
exact la fel ca atunci când găsise cadavrul Karinei zăcând în ea. Scrâşni 
din dinţi forţându-se să vorbească. 

— Am găsit-o în ruina aia de barcă... 

Rosewater proiectă lumina lanternei sale asupra bărcii, alergă, alunecă 
şi căzu rostogolindu-se pe malul ierbos. Ghemuit, examină interiorul 
bărcii. Apoi puse lanterna aprinsă pe un smoc de iarbă, apucă de barcă, 
săltând-o cu efort, dar cu puterea unui nebun şi o aduse pe mal, 
răsturnată cu fundul în sus. Paula puse mâna la gură ca să nu tipe. 
Newman o ţinea de braţ. 

— Lasă-l, o să se mai răcorească, îi şopti. 

Rosewater îşi luase lanterna şi începu să caute febril, prin iarbă, prin 
crăpăturile uscate de noroi, pipăind pământul cu mâna liberă. Brusc 
mâna se opri. Paula înţepeni; Rosewater mişcă raza de lumină foarte 
încet peste un petec de iarbă. Cu câteva clipe mai înainte acţionase ca un 


nebun. Acum îşi plimba mâna încet şi metodic. Se opri din nou, degetele 


apucară ceva. Ridică "palma şi raza lanternei lumină un obiect; îşi puse 
lanterna sub braţ şi cu mâna înmănuşată îl curăţă de pământ. 

Se căţără înapoi pe mal ţinând pumnul strâns. În faţa Paulei desfăcu 
pumnul şi proiectă lumina asupra lui. Paula se uita fix la inelul de aur cu 
sigiliu. Îl luă din palma lui Rosewater şi i-l arătă lui Newman care se uită 
întâi la el, apoi la Rosewater. 

— E al Karinei? 

— Nu. Uită-te cât e de mare. Karin avea mâna mică cu degete subţiri. 
Recunoşti simbolul de pe sigiliu? 

— Crucea de Lorena. Franţuzească. Simbolul lui de Gaulle pentru 
Franţa Liberă în timpul celui de-al doilea război mondial. 

— Şi a fost probabil pierdut de ucigaş, datorită dimensiunii. Dacă-l 
găsim pe proprietar, am găsit şi ucigaşul... remarcă Rosewater. 

— Pune-l în buzunar, repede! spuse Newman pe un ton poruncitor. 

Zgomotul de motor deveni brusc foarte intens: un vehicul se apropia 
rapid peste mlaştini. Newman tocmai voia să-i îndemne să se îndrepte în 
jos pe mal, departe de mlaştini, când o lumină orbitoare fu proiectată pe 
cele trei siluete cocoţate pe dig. 

— Rămâneţi acolo unde sunteţi, comandă o voce cunoscută. N-aveţi 
unde să fugiţi. Repet, rămâneţi pe dig... 

Newman îşi acoperi ochii cu mâna împotriva luminii orbitoare. Îndreptă 
lumina lanternei în jos, pe poteca de sub digul care mărginea mlaştinile: 
vehiculul avea roţi uriaşe, altfel n-ar fi putut traversa terenul înşelător. 

— Stinge lumina aia nenorocită, Buchanan, strigă la rândul său 
Newman. Avem şi noi dreptul să ne plimbăm, ca şi tine. Mă auzi, 
Buchanan? 

— Inspector şef Buchanan, dacă nu vă supăraţi, strigă Warden de la 
volanul vehiculului. 

— Nu fi ridicol, Warden, îi şopti Buchanan. 

Newman îl auzea pentru prima oară pe apaticul Warden glăsuind. Se 
întoarse spre Paula şi Rosewater, comentând cu glas foarte ridicat: 

— Se întâmplă minuni. Chiar vorbeşte! 


— În regulă, ajunge Newman, strigă Buchanan. Vin acolo. 


— Atunci spune-i şoferului ăluia să stingă dracului lumina aia. 

Proiectorul, cocoţat pe capota vehiculului continuă să lumineze. 
Buchanan se urcă sprinten pe mal, îşi scoase lanterna şi lumină barca 
răsturnată. 

— Ar putea intra sub incidenţa contravenţiei de falsificare de probe, 
spuse blând. 

— Las-o baltă, îl repezi Newman. Indicatoarele şi cordoanele care 
delimitau zona au fost îndepărtate. Deci oricine s-ar fi putut juca cu barca 
aia. 

— Trebuie să vorbesc cu voi toţi. Preferaţi la poliţie sau la hotelul 
Brudenell, unde stau? 

— Nu ne poţi duce la poliţie, continuă Newman păstrându-şi atitudinea 
agresivă. Şi ştii şi tu. Dar, acceptăm la hotel. Cu condiţia să ne iei şi pe 


noi în maşină... 


14 


— Deci, aţi venit aici ca să vedeţi unde a fost strangulată soţia 
dumneavoastră, continuă Buchanan, adresându-se lui Rosewater. 

Erau în camera lui Buchanan, care dădea în stradă, pe partea opusă 
camerei lui Tweed, cu un etaj mai jos; era mult mai spațioasă. 

Erau înghesuiți acolo: Newman, Paula şi Warden, pe lângă inspectorul 
şef şi Rosewater. Newman avea o privire întunecată; îi displăcea modul 
brutal în care abordase problema. 

— Aşa este. Mi se pare că e o reacţie normală, nu credeţi? 

— Şi sunteţi căpitan în Serviciul Secret al Armatei? 

— Lucrez pentru BAOR - Armata Britanică a Rhinului. 

— Deci sunteţi în permisie? Pentru motive familiale? 

— Nu. La fel de înalt ca şi Buchanan, Rosewater îi susţinu privirea. 

— Pot să merg unde vreau, când vreau. 

— Neobişnuit pentru un ofiţer britanic. Ce vă permite asemenea 
libertate de mişcare? 


— Meseria. V-am mai spus, Serviciul Secret al Armatei. 


— Aţi avea bunătatea să-mi explicaţi mai exact? sugeră Buchanan. 

— Nu. Din motive de securitate. Nu aveţi autoritatea să puneţi o astfel 
de întrebare. 

Buchanan oftă. Permiteţi-mi să vă reamintesc, domnule căpitan 
Rosewater, că eu cercetez o crimă. 

— Nu-i nevoie să-mi reamintiţi, replică Rosewater scurt. Pot să vă 
reamintesc că soţia mea a fost ucisă? 

— Aţi găsit ceva interesant când vă făceaţi de lucru cu barca aia? 
insistă Buchanan. 

— Nimic, minţi Rosewater prompt. 

— N-ai împins interogatoriul cam departe? interveni Newman. 

Şedea pe pat lângă Paula. Rosewater şi Warden ocupau singurele 
scaune. Buchanan se plimba neîncetat prin cameră, sunându-şi 
mărunţişul în buzunar. Se opri în faţa Paulei uitându-se la ea: 

— Şi dumneavoastră de ce eraţi acolo, domnişoară Grey? 

— Ca să-i arăt căpitanului Rosewater unde s-a întâmplat. 

— Zău? Cu un singur cuvânt Buchanan îşi exprimă scepticismul. Şi cum 
s-a întâmplat să-l cunoaşteţi pe acest ofiţer staționat în Germania? 

— Absolut din întâmplare. O cunoşteam pe Karin. Aşa că odată l-am 
cunoscut pe soţul ei în timpul unei vacanțe pe care o petreceam acolo. 
Adică în Germania, ca să fiu mai exactă, adăugă ironic. 

— Tu eşti aici din întâmplare, Newman? 

— Nu. Intenţionat. Din când în când încă mai iau interviuri unor 
personalităţi. Ca să-mi exersez mâna. 

— Chiar dacă acea carte pe care ai scris-o, „Kruger: Computerul care a 
dat greş” a devenit bestseller internaţional şi te-a făcut om pe toată viaţa? 

— Te lasă memoria. Ți-am spus - doar ca să-mi exersez mâna. Nu-mi 
place să umblu de colo colo fără să fac nimic. 

— Din experienţa mea anterioară ţie rareori ţi se întâmplă asta. 

— Dacă spui tu... 

Cu o expresie cinică întipărită pe faţă, Buchanan se uită scurt la 
Rosewater, la Paula şi la Newman. Apoi îşi privi ceasul şi-şi vâri din nou 


mâinile în buzunarele pantalonilor: 


— Puteţi pleca toţi. Şi, să nu uit, mulţumesc pentru colaborarea foarte 
strânsă... 

— Afurisitul ăsta de Buchanan e sarcastic! izbucni Paula în timp ce ea 
şi Newman coborau scările spre etajul inferior. 

— Eh, nu-şi face decât meseria. Newman aruncă o privire înapoi către 
bărbatul din spatele lui. Şi şi-o face bine. Trebuie să recunosc că te-ai 
descurcat foarte bine. Ai răspuns doar la întrebările lui, fără să adaugi 
nimic. 

Rosewater, care venea după ei, zâmbi: 

— N-a fost prea greu. M-am aflat de cealaltă parte de prea multe ori - 
interogând suspecti. Ce-aţi zice să mă nsoţiţi la bar? Cred că acum mi-ar 
prinde bine Scotch-ul ăla. Am îngheţat acolo, la mlaştini. Sper că n-ai 
răcit, Paula. 

— Nu, am fost bine înfofolită. 

Când ajunseră cu un etaj mai jos, Paula se opri: - Bob, vreau să mă duc 
să văd pe cineva. Ce-ar fi să te duci tu cu Victor să staţi singuri la o 
şuetă? 

— Asta o să facem. Ne vedem la cină. 

— O să ne lipsească compania ta, o asigură Rosewater. 

Paula aşteptă, jucându-se cu paltonul strâns, pe care-l 

purtase în excursia de pe dig. Când Rosewater trecu pe lângă ea, îi 
strecură ceva în mână. După plecarea lor, deschise palma: ţinea inelul pe 
care-l scosese Rosewater din noroi. Se grăbi spre camera lui Tweed 
pentru a-i raporta. 

Puțin mai devreme, locotenentul Andre Berthier din Armata a Treia 
aştepta răbdător în timp ce Jean Burgoyne stătea la o şuetă cu tânăra 
atrăgătoare cu părul negru ca pana corbului. Două frumuseți: una 
brunetă şi una blondă. Nu i-ar displace să cunoască mai îndeaproape pe 
niciuna. Pe amândouă i-ar place chiar şi mai mult. Visa puţin ca să-i 
treacă timpul, dar nicio clipă nu l-a părăsit vigilenţa. Îşi aduse aminte de 
rolul pe care-l juca, acela al unui englez, şi mai comandă un gin tonic 
pentru că era o băutură tipic britanică. În timp ce-şi sorbea băutura se 


gândi la ordinele pe care le primise în Franţa... 


Instrucţiunile primite când de Forge se întorcea de la vila Forban 
fuseseră explicite. Maiorul Lamy nu era genul care să facă risipă de 
cuvinte. 

— O urmăreşti pe domnişoara Burgoyne oriunde se duce. Vreau un 
raport detaliat privind locurile unde merge. Şi mai presus de orice, vreau 
să ştiu cu cine se întâlneşte: nume, adrese. Uite nişte bani pentru 
excursia asta. Se întoarce acasă în Anglia. la motocicleta şi du-te ca 
gândul până la Cartierul General, schimbă-te în haine civile - cele 
englezeşti - şi întoarce-te la vilă în jumătate de oră... 

Berthier folosise acelaşi paşaport şi acelaşi permis de conducere, 
ambele false, pe care le mai folosi se şi cu alte ocazii când venise în 
Marea Britanie. O urmărise pe Jean Burgoyne în avionul de Paris, apoi 
până pe aeroportul din Londra, unde-şi luase în primire Fordul Sierra pe 
care-l comandase telefonic cât timp aşteptase pe aeroportul Charles de 
Gaulle zborul spre Londra! 

Din nu ştiu ce motive nu putea înţelege că Jean Burgoyne plecase cu o 
maşină care o aştepta, direct la Hotelul Brudenell din Aldeburgh. În 
registrul hotelului el se trecuse sub numele de James Sanders; purta 
ochelari cu lentile închise la culoare şi o pălărie moale de fetru ca să-şi 
ascundă părul blond. Dacă cineva ar fi râs de el că poartă ochelari cu 
lentile închise în noiembrie, avea o explicaţie pregătită: - Am ochii 
sensibili. Mă deranjează lumina puternică... Lamy îl instruise bine pe 
protejatul său. Imediat ce ajunsese în camera sa Berthier încuiase uşa. 
Mişcându-se cât putea de repede, scosese din geamantan o sticlă de 
vopsea de păr, şi aplicase colorantul cu atenţie, în baie. Folosise un 
uscător de păr fixat în perete, se uitase în oglindă să vadă cum arată şi se 
grăbise înapoi jos. 

Teama că Burgoyne ar fi putut pleca crescu când n-o zări în holul 
hotelului. Intră în bar fără să se grăbească şi o văzu în picioare lângă 
tejghea; tocmai lua două pahare de şampanie îndreptându-se apoi spre 
masa unde şedea bruneta cea atrăgătoare. Berthier îşi comandă primul 
gin tonic şi se aşeza la o masă într-un colţ. Cele două femei sporovăiră o 


vreme ca două vechi prietene. Era sigur că Burgoyne nu-l va recunoaşte, 


în ciuda faptului că fusese la ea, în vila Forban, aşteptând să-l conducă pe 
de Forge la maşină. Vopseaua îi transformase înfăţişarea, iar ochelarii 
completau travestiul. Şi apoi, Burgoyne îl văzuse în uniformă, iar hainele 
civile puteau să te facă de nerecunoscut. 

Tocmai terminase de băut un alt gin tonic când Jean îşi puse haina şi 
ieşi din bar. 

Berthier o urmări spre ieşirea din spatele hotelului. Maşina ei, un 
Jaguar, era parcată mai suspe stradă. Alergă spre Fordul său, parcat 
alături de Jaguar. Când Jean porni, se ţinu discret după ea. 

Nu mai erau alte maşini pe stradă când Jean viră la stânga în noaptea 
rece, pe o stradă laterală îngustă, apoi dreapta, pe High Street, la fel de 
pustie. Nu merse mult pe High Street şi viră din nou la stânga urcând un 
deal. Ajunseseră în acea parte din Aldeburgh locuită de cei bogaţi. Era 
întuneric beznă; se zăreau ziduri înalte şi licăriri ciudate de lumină dintr- 
o casă mare, la capătul unui drum de acces pentru autovehicule. 

Berthier încetini şi lăsă numai luminile de poziţie aprinse. Jaguarul viră 
“brusc la stânga şi ieşi de pe drum dispărând în beznă. Pe acea parte a 
drumului Berthier observă o bordură lată de iarbă, cu arbori ici-colo. 
Întoarse Ford-ul, stinse farurile şi motorul şi cobori din maşină. 

Frigul aspru al nopţii de noiembrie îl pătrunse. Îşi ridică gulerul 
jachetei sport englezeşti, îşi băgă mâinile în buzunare şi se îndreptă încet 
în direcţia în care dispăruse Jaguarul, care trecuse printre şiruri de stâlpi 
de piatră având în vârf drept ornament ghirlande de plumb ale unor vechi 
vase cu pânze. Impozanta reşedinţă se numea „Admiralty House”. Ascuns 
după un stâlp, Berthier străpunse întunericul cu privirea şi la capătul aleii 
cu pietriş zări un mic conac în stil georgian. Într-o încăpere în care 
'perdelele nu erau trase, în dreapta intrării principale, luminile erau 
aprinse. Berthier văzu un bărbat în vârstă cu părul alb, care stătea în 
picioare, foarte drept, şi turna ceva dintr-o sticlă. Apăru şi Jean Burgoyne 
şi trase perdelele. Chiar înainte ca ea să tragă perdelele şi să-l împiedice 
să mai vadă ceva, Berthier zări lumina unui candelabru strălucind în 
părul ei blond. 


Se întoarse la maşină călcând pe gazonul umed. Se aşeză la volan şi 


încercă să dezlege enigma. Lamy se aşteptase evident ca ea să se 
întâlnească cu un iubit. Berthier se îndoia că bătrânul intra în această 
categorie. 

Şedea frecându-şi mâinile puternice; începu să-şi strângă degetul 
mijlociu de la mâna stângă, masându-şi încheieturile, complet absent. 
Când, jumătate de oră mai târziu, era evident că nu mai pleca nicăieri în 
noaptea aceea, se întoarse la hotel, coborând din cel mai înalt punct din 
Aldeburgh. 

Paula descrise pe scurt drumul la locul crimei înainte de a scoate 
inelul. Scoase o batistă pe care o despături cu grijă şi-i arătă inelul lui 
Tweed. 

Erau singuri în camera lui. Ceruse să i se trimită în cameră cafea şi 
sandvişuri. Sorbea din ceaşca de cafea ţinând inelul în palmă. Puse 
ceaşca pe masă şi îşi puse inelul cu sigiliu pe degetul mijlociu. Inelul 
alunecă. 

— Vezi, repetă Paula, se leagă cu ce spunea legistul. Ucigaşul are 
mâinile mari. Inelul ăsta se potriveşte unei persoane cu mâini mari. 

— Crucea de Lorena. Interesant, comentă Tweed, folosind un şerveţel 
de hârtie pentru a mai curăța noroiul de pe inel. Ar putea fi semnificativ. 
Pe de altă parte... 

— O legătură cu Franţa, insistă Paula. Aşa că, de ce pari aşa sceptic? 
Ţi-am spus unde şi cum a fost găsit. 

— În faza asta a afacerii rămân nepărtinitor. Avem multe date, câteva 
piese din jocul de cuburi, dar încă mai lipsesc unele. 

— Deci, ce avem până acum? întrebă Paula. 

— Pe scurt, părerea lui Lasalle că în Franţa este iminentă o insurecție, 
organizată de gruparea Cercul Negru, având ca posibilă forţă motrice pe 
generalul de Forge. Teoria poate fi coroborată cu experienţa lui Newman 
de la Bordeaux. 

— Încă pari foarte sceptic, repetă Paula. 

— E prea devreme să interpretăm datele categoric. S-ar putea să mă 
înşel. Ce mai avem? Kuhimann ne previne asupra mişcării clandestine 


Siegfried din Germania. Ar putea fi legată de evenimentele din Franţa. Şi 


să nu-l uităm pe misteriosul Kalmar, posibilul ucigaş al karinei şi al lui 
Francis Carey. Am sentimentul, aproape convingerea că el este cheia. 
Dacă l-am găsi pe Kalmar şi l-am identifica, am şti ce s-a întâmplat cu 
adevărat. Schimbă subiectul: O să iau inelul ăsta. Îţi dai seama că trebuie 
predat lui Buchanan curând? Nu putem ascunde probe într-un caz de 
omucidere. 

— Aş putea să i-l dau lui Buchanan acum... 

— Nu. Vreau să se facă la Park Crescent o copie perfectă. Apoi trebuie 
predat lui Buchanan. Ştie că sunt aici? 

— Sunt convinsă că nu. 

— Aşa va rămâne. Stau în camera mea în seara asta. Voi pleca mâi ne 
dimineaţă devreme, cu maşina mea la Londra, trebuie să mă întorc la 
Park Crescent. Dar întâi trebuie să vorbesc cu Victor Rosewater să-l 
avertizez că voi da inelul ăsta celor de la CID. Va avea timp să-şi 
ticluiască povestea. 

— Mai bine mă duc să-l aduc acum, înainte de a se întâlni cu Bob 
pentru cină. 

— De acord; într-o clipă. Tweed studie din nou inelul. Am ciudata 
impresie că l-am văzut undeva recent. N-am nicio idee unde. Poate-mi 
amintesc. Şi, Paula, ai foarte mare grijă mâine când îi iei interviul lordului 
Dane Dawlish. 

— Vor fi şi Newman şi Marler acolo, la partida de tir. 

— Totuşi trebuie să fii foarte prudentă, repetă Tweed. Monica a 
completat dosarul despre Dawlish. 

— De ce? 

— Pentru că se ocupă de armament. Pentru că locuieşte în regiunea 
unde a fost ucisă Karin. Probabil n-are nicio legătură cu ce căutăm noi. 
Verificăm doar. Aş mai vrea să faci un lucru. Fixă peretele cu privirea. Şi 
din nou te rog să acţionezi cu prudenţă. 

— Înţeleg. Despre ce-i vorba? 

— Francezul ăla pe care Newman l-a auzit înjurând în barbă când s-a 
împiedicat. Nu uita să faci cunoştinţă cu el dacă poţi. Află ce face aici. Şi 


acum, trimite-l pe căpitanul Victor Rosewater. Spune-i că sunt şeful 


securităţii la o agenţie de asigurări. 

— Aşa că cel mai bun lucru este, sunt convins, să-i spun inspectorului 
şef Buchanan că am găsit inelul cu sigiliu, spuse Rosewater ferm. 

Ascultase propunerea lui Tweed şi reacţionase hotărât. Tweed îl studie 
pe Rosewater şi-şi aminti remarca Paulei că Rosewater ar fi excelent 
pentru un nou membru al SIS. Este cu siguranţă foarte ager în 
înţelegerea unei situaţii, gândi Tweed în timp ce Rosewater continuă să 
vorbească: 

— Îi voi spune că nici Paula, nici Newman n-au ştiut că l-am găsit. L-am 
strecurat direct în buzunar ca să-l pot cerceta mai târziu. La urma 
urmelor soţia mea a fost ucisă. Sunt evident foarte interesat să-l aflu pe 
cel care a ucis-o pe biata Karin. 

— Buchanan o să te frece rău, îl avertiză Tweed. O să te acuze că ai 
făcut să dispară dovezi şi altele de felul ăsta. 

— Mă descurc cu el. Nu uita că am oarecare experienţă în arta 
interogatoriului. Îmi dai inelul acum? 

— E pus bine într-un loc sigur. Şi cred că ar fi mai bine să lăsăm să mai 
treacă câteva zile înainte de a te confrunta cu Buchanan. S-ar putea să 
mă hotărăsc să fiu şi eu prezent. 

Rosewater se aşeză mai confortabil în scaun şi-l privi preţ de un minut 
întreg pe Tweed înainte de a-i pune întrebarea: 

— Paula spunea că lucrezi pentru o companie de asigurări. Securitatea 
nu prea pare să se potrivească cu asta, dacă nu te superi că ţi-o spun. 

— Deloc, zâmbi Tweed misterios. Suntem specializaţi în asigurarea 
tipilor bogaţi împotriva răpirilor, minţi cu uşurinţă. E confidenţial. Uneori 
trebuie să negociem cu răpitorii care au pus mâna pe vreun client - o 
operaţie delicată. 

— Îmi închipui. 

— Zona noastră de acţiune este întreaga Europă de Vest. Franţa şi 
Germania sunt zonele active. Aşa încât călătoresc mult. Anumiți 
industriaşi germani sunt în mod special neliniştiţi de organizaţia asta 
misterioasă, Siegfried, care a răsărit brusc. 


— Vrei să spui că ar putea să obţină fonduri pe această cale? 


— Exact. Din nou, totul e confidenţial. Cu atât mai mult cu cât şi tu 
călătoreşti mult. 

— Meseria mă învaţă să-mi ţin gura. Revenind la inel, o să mă previi 
când poliţia va fi informată? 

Tweed scoase o carte de vizită care pretindea că este inspector şef, 
Departamentul Reclamaţii al Companiei General & Cum & ria Assurance. 
Pe cartea de vizită era trecut doar numărul de telefon. Tweed îl urmări în 
timp ce Rosewater băga cartea de vizită într-un portofel. 

— Presupun că mai rămâi aici în zilele următoare? întrebă Tweed. Ca 
să ştiu dacă te pot găsi. 

Rosewater zâmbi pentru prima oară. 

O să fiu disponibil. Mi-am propus să colind puţin oraşul ăsta vechi şi 
ciudat. Cred că acum ar trebui să cobor să mă întâlnesc cu Bob Newman 
pentru cină. 

După ce ieşi din camera lui Tweed, Paula trecu pe la ea prin cameră 
pentru a-şi aranja ţinuta. Jos îl găsi pe tinerelul cu ochelari de soare pe 
care-l descrisese Newman. Şedea singur la o masă într-un colţ cu un 
pahar în faţă. Atunci îşi aminti Paula că şezuse la aceeaşi masă cât timp 
ea vorbise cu Jean Burgoyne. 

Intră în bar fără grabă, se uită în jur ca şi când n-ar fi ştiut unde să se 
aşeze, apoi alese o masă liberă lângă „Ochelari de Soare”. Se aşeză cu 
faţa la el, picior peste picior. „Ochelari de Soare” o observă imediat. Nu 
ezită. Se ridică, se îndreptă încet spre ea, cu paharul în mână. 

— Scuzaţi-mă, dacă deranjez, plec imediat. Sunt singur şi mă întrebam 
dacă n-am putea sta de vorbă. Desigur, dacă nu aşteptaţi pe nimeni. 


Paula zâmbi. Nu aştept pe nimeni. Şi apoi, locuim în acelaşi hotel. Luaţi 


loc. 
— După ce vă ofer ceva de băut. Îşi puse paharul pe masă. Ce-aţi vrea? 
— Ce-aţi zice de un pahar de şampanie? Prefer să nu schimb 
băuturile... 


Ascultase cu atenţie şi nu prinsese nici urmă de accent, îi aduse 
paharul de şampanie, se aşeză lângă ea şi ridică paharul: 


— Noroc! Să bem pentru o seară memorabilă! 


— Noroc! Mă tem că nu am toată seara la dispoziţie. Am petrecut prea 
mult timp stând de vorbă cu Jean Burgoyne, puţin mai devreme, aici în 
bar. 

— Zău? Cine-i Jean Burgoyne? 

— E o foarte cunoscută domnişoară mondenă. Îi apare fotografia foarte 
des în revistele de elită. Uneori şi în cronica mondenă a ziarelor. Tocmai 
s-a întors din franţa. Cunoaşteţi Franţa? 

— Scuzaţi-mă. Cred că am uitat bunele maniere. Mă numesc James 
Sanders... 

— Paula Grey. Deci nu cunoaşteţi Franţa? 

Berthier îşi potrivi ochelarii, îi împinse spre rădăcina nasului puternic, 
acvilin. Se întoarse cu faţa la ea. O enerva că nu-i putea vedea ochii ca 
lumea. 

— De fapt, abia m-am întors de la Paris... 

Întotdeauna să te menţii cât mai aproape de adevăr, îl instruise Lamy. 
Pierdere de timp. Afacerile lâncezesc în perioada asta a anului, continuă 
el. 

— Ce afaceri? îmi pare rău, a fost cam personală întrebarea. 

— Vând echipament de navigaţie. En gros şi en detail, unor 
cumpărători particulari. Amatori de ambarcaţiuni. De aceea sunt aici. În 
Aldeburgh sunt grămezi de amatori de ambarcaţiuni. 

Paula dădu din cap aprobator. Nu exagera folosind din plin engleza 
familiară în exprimare? Nu era sigură. 

— Afacerile nu stagnează aici, în această perioadă a anului? Bău 
jumătate din pahar. Sper să realizez nişte contacte pentru la primăvară. 
Afacerile mele sunt sezoniere. 

În afara sezonului întâlneşti adesea o mulţime de tipi care devin 
interesaţi când iarna a rămas doar o amintire urâtă. O privea încă, cu 
lentilele colorate ca nişte ochi fără viaţă. 

— Vous en voulez un autre? întrebă brusc Paula. Vorbise foarte repede, 
cum ar fi făcut o franţuzoaică, întrebându-l dacă mai vrea un pahar. 
Ochelari de Soare se mişcă, ca şi cum ar fi vrut să se ridice, apoi îşi 


schimbă poziţia, aşezându-se mai confortabil. Ar fi putut să jure că pentru 


o secundă faţa lui paralizase. 

— Regret, dar am presupus că vorbiţi franceza, dacă faceţi afaceri în 
Franţa, continuă ea. 

Zâmbi, făcând un semn cu mâna: 

— Ştiu că ar trebui, dar nu vorbesc. Atitudine tipic britanică - ne 
aşteptăm ca afurisiţii ăia de străini să vorbească englezeşte. De fapt, cei 
câţiva cu care fac afaceri la Paris, vorbesc engleza. În general | e arăt un 
catalog cu piese de schimb pentru ambarcaţiuni. Aşa că e uşor. Ce m-ai 
întrebat de fapt? 

— Dacă mai vrei un pahar. 

— Eu sunt gazda. Ce-ai zice de încă un pahar de şampanie? 

— Am băut de-ajuns. Dar propuneam să fac eu cinste de data asta. 

— Cred că şi eu am băut destul. Îşi potrivi din nou ochelarii. Sigur nu 
poţi să iei cina cu mine? 

— Mi-ar face plăcere. Dar am aranjat deja să mănânc cu doi prieteni. 
Se uită la ceas. Şi dacă nu vă supăraţi, domnule Sanders... 

— James... 

— Nu te supăra, sunt aşteptată în restaurant. Mi-a făcut plăcere să 
stăm de vorbă. Îţi doresc să ai noroc şi să realizezi contacte utile. 

Paula se ridică, se ridică şi el, trăgându-şi scaunul din drum. Îşi drese 
glasul, neştiind dacă să continue sau nu. Şi apoi îi făcu invitaţia la care ea 
se aştepta: 

— Ce-ai zice să facem mâine o plimbare cu maşina, la ţară? Am putea 
găsi un loc unde să mâncăm la prânz. 

Paula zâmbi: Foarte drăguţ din partea ta. Dar nici nu poate fi vorba 
mâine. Am o întâlnire. Poate în altă zi. Dacă mai rămânem amândoi aici. 

Ea plecă, iar el se întoarse înapoi spre tejgheaua de la bar. Din lift 
ieşea un cuplu şi Paula intră repede şi apăsă pe butonul etajului întâi. 
Bătu într-un anumit fel la uşa lui Tweed şi aşteptă să i se deschidă. 

Tweed se ştergea cu un şerveţel la gură. Avea un musafir: Marler, 
imaculat, într-o jachetă sport şi pantaloni largi bine călcaţi, cu pantofi 
lucraţi manual lucind ca oglinda, o salută zeflemitor: 


— Bănuiesc că doamna cea isteaţă a fost ocupată, spuse şi tărăgănă 


cuvintele, în timp ce Tweed încuia uşa din nou. 

— Încă o porţie de sandvişuri? întrebă Paula ochind platoul de pe masă 
lângă o cană de cafea. 

— Ştii că întotdeauna când ajung în faza de desfăşurare de forţe mi-e 
foame. Tweed se aşeză la masă. Tocmai îi dau instrucţiuni speciale lui 
Marler. Îi arătă nişte coli de hârtie pe care erau mâzgălite nişte nume, 
unele trecute pe grupe încercuite. Linii punctate alăturau anumite grupe. 
Tweed se uită la Paula: 

— Ai avut noroc cu pseudo-englezul lui Newman? Dacă e. 

— Numele: James Sanders. Cel puţin aşa a zis. Ridică din sprâncene: 
Partea proastă e că nu sunt sigură. Vorbeşte aproape ca un străin care 
stăpâneşte excelent engleza, dar îşi condimentează limbajul cu prea 
multe expresii familiare, într-un fel în care, nu sunt sigură că ar face-o un 
englez adevărat. I-am pus o întrebare în franceză - dacă mai vrea un 
pahar - şi părea gata s-o ia la fugă, dar mişcarea a fost atât de 
imperceptibilă încât n-aş putea jura că e francez. Verdictul? Nedovedit. 
Acum trebuie să cobor să mă întâlnesc cu Bob şi cu Rosewater pentru 
cină. Vă las pe voi să complotaţi. 

— Mâine... Expresia lui Tweed era gravă. Să fii deosebit de prudentă la 


Grenville Grange. Al şaselea simţ îmi spune că ar putea fi periculos acolo. 


15 


O oroare gotică. 

Paula oprise maşina împrumutată de la Nield în faţa porţilor din fier 
forjat închise, care ocroteau Grenville Grange. La capătul unei lungi alei 
şerpuite, pentru autovehicule, văzu conacul cu aspect grotesc: 
arhitectura victoriană în reprezentarea ei cea mai hidoasă: o hardughie 
cenuşie, cu trei etaje, terminată în fiecare parte cu câte o aripă ieşită în 
afară; puzderie de turnulețe împădureau acoperişul; burlane uriaşe cu 
capetele în formă de animale fantastice se proiectau pe cerul limpede de 
iarnă. 


leşise din Aldeburgh, o luase la stânga, conducând cu viteză pe drumul 


A 1049, lăsând în urmă, pe dreapta, golful. Vegetaţia care părea că se 
rostogoleşte în viteza maşinii, era încă verde deşi fusese acoperită de o 
brumă de culoarea cremei de mentă. Făcuse stânga lângă Snape, trecuse 
pe lângă faimosul Maltings, făcuse din nou stânga pe un drum de ţară 
îngust, spre Iken. Se uita deseori pe harta rutieră care era desfăcută pe 
scaunul de lângă ea. Încă un viraj la stânga şi ajunsese în sălbăticie; 
ochilor li se oferise priveliştea râului Alde care făcea o buclă largă acolo, 
semănând cu o fâşie de gheaţă albastră. Şi acum asta... 

Claxonă de mai multe ori, apăru un tip masiv, îmbrăcat ca un ţăran, 
care ţinea în lesă un câine lup cu o privire sălbatică; câinele sări la ea, 
mârâind. Bine aţi venit la Grenville Grange. 

— Ce vrei? întrebă tipul masiv. Proprietate particulară. 

— Destul de evident, strigă Paula. Sunt Paula Grey. Am o întâlnire cu 
lordul Dane Dawlish la prânz. 

— Arată un act, ceva. 

— Vino afară şi fă bine şi lămureşte-te singur, strigă din nou. Şi nu lăsa 
căţeluşul ăla idiot să se apropie de mine. Sau, mai există şi altă variantă: 
telefonează lordului şi spune-i că nu mă laşi să trec... 

Cu o privire plină de ură, paznicul descuie porţile, deschise una, scurtă 
din lesă şi se îndreptă spre ea. Paula observă că toate hainele lui arătau 
nou-nouţe. Nu era chiar ce s-ar fi aşteptat la un paznic. 

Îi arătă legitimaţia de presă, una din multele legitimaţii fabricate 
pentru ea în subsolul de la Park Crescent. O ţinu de un colţ în timp ce 
paznicul o examina. 

— Mai bine ai intra, zise acesta în silă. 

— Deci ştiai că vin? 

Roşise, şi ea zâmbi când paznicul se întoarse şi deschise şi cealaltă 
poartă. Paula apăsă pe acceleraţie şi porni în viteză spre casă. Tipul sări 
înapoi când maşina trecu pe lângă el, aruncând pietriş în toate părţile. Un 
semicerc larg oferea un spaţiu mare de parcare sub o terasă largă cu 
balustrade şi un şir de scări care duceau la intrare. 

Opri motorul şi imediat auzi zgomotul împuşcăturilor. Partida de tir era 


în plină desfăşurare undeva, în spatele hardughiei. Observă Mercedes-ul 


280 E al lui Newman, parcat la marginea a două rânduri de maşini. Erau 
cam douăzeci de autovehicule, din care câteva BMW-uri, un Ferrari şi un 
Lamborghini. Lui Dawlish îi plăcea opulenta la partidele de tir. Se uită la 
ceas: unsprezece şi cincizeci de minute. Venise cu zece minute mai 
devreme. Îi plăcea să-i descumpănească pe străinii pe care-i vizita. Uneori 
descopereai ceva ce ei doreau să ascundă. 

Încuie maşina şi, ocolind scările spre intrare, hoinări puţin spre aripa 
stângă a conacului. În spate, o pajişte imensă străjuită pe două părţi de 
şiruri de brazi care formau adevărate ziduri, se întindea până la un 
debarcader pe râul Alde. 

Numără cam treizeci de arme, bărbaţi de vârste diferite, toţi îmbrăcaţi 
elegant, chiar spilcuiţi. Încă mai erau vreo două grade peste zero şi ea 
purta o haină din piele de căprioară lungă până la genunchi şi o eşarfă de 
mătase. Cei care trăgeau nu băgau de seamă cioburile de ceramică 
neagră care cădeau ca o ploaie peste pajişte; mânuitorii armelor de 
vânătoare, aşezaţi la distanţă egală unul de altul, la marginea pajiştei, 
urmau la rând, cu armele lor de calibrul 12. Paula îl văzu pe Marler 
ochind în timp ce alte cinci ţinte zburau deasupra pajiştei. Nimeri numai 
două din cinci, şi într-un răgaz de linişte îi auzi vocea tărăgănată: 

— Nu pot să lovesc porcăriile astea... 

Pe dracu' nu poţi, se gândi ea. Dacă ai vrea le-ai lua pe toate din înaltul 
cerului. 

Ridică privirea când auzi un elicopter care zbura jos. Atingând vârfurile 
arborilor, se roti pe deasupra puţin, apoi îşi continuă zborul peste 
acoperişul conacului şi dispăru din vedere. Un moment îi trecu prin minte 
că ar putea fi un aparat al Pazei de coastă şi încercă să-i vadă însemnele. 
Din câte-şi putuse da seama nu avea niciunul. Uitându-se fix spre partea 
laterală a casei văzu un burlan terminat cu un cap de satir care părea că-i 
aruncă o privire pofticioasă. 

— Tipul de colo, de pe acoperiş, pare să te placă, auzi o voce cultivată, 
ca a unei persoane din înalta societate. 

Se întoarse şi zări o minune tânără, fără bărbie, care o fixa cu un 


interes nedisimulat. Puşca de vânătoare îi atârna pe umăr într-o poziţie 


căutată. 

— Probabil că eşti una din fetiţele pentru haremul alteţei sale, continuă 
el. E acolo... arătă cu capul. Te aşteaptă, sunt sigur, e pregătit. 

Paula îi întoarse privirea şi spuse cu un ton glacial: 

— Am o propunere mai bună: Du-te dracului! 

— Aşa să fie! 

Spilcuitul o luă din loc şi Paula privi în direcţia indicată de el. Newman 
stătea de vorbă cu un bărbat greoi, de înălţime medie, îmbrăcat în costum 
de călărie. Dawlish asculta cu privirea întunecată; brusc se făcu linişte în 
grupul de bărbaţi răspândiţi pe pajişte. Se întâmpla ceva neaşteptat şi 
interesant. În spatele lui Newman era Marler, în picioare, aprinzându-şi 
o ţigară king-size. Paula auzi clar schimbul de cuvinte. 

— Care era întrebarea aia pe care mi-ai pus-o? mormăi Dawlish. 

— Am auzit că aveţi o fabrică de armament nu departe de aici. 
Presupun că este una din principalele surse de venituri. Sfârşitul 
războiului rece vă va face să căutaţi clienţi pentru arme în altă parte. Sau 
poate sunteţi bucuros că s-ar putea să avem pace pe pământ - chiar dacă 
nu vor mai exista profituri de pe urma războaielor? 

— Ai fost invitat aici ca oaspete la partida mea de tir, răspunse Dawlish 
enervat, cu o mână vârâtă în buzunarul pantalonilor. Şi acum încerci să- 
mi iei un interviu, Newman. Pentru Der Spiegel zici... 

— Nu vreţi publicitate? continuă Newman amabil. Ca unul din cei mai 
de seamă industriaşi din Europa de Vest? Se spune că dumneavoastră 
puteţi vinde arme unor popoare şi ţări unde nimeni altcineva nu poate. 
Probabil că legăturile dumneavoastră ajung foarte sus... 

— Ieşirea e pe acolo, interveni Dawlish arătând cu degetul spre 
parcare. Dacă în două minute nu dispari de pe proprietate, te scot cu 
forţa. 

— Nu vă obosiţi, menajaţi-vă forţele, spuse Newman cu un ton glumet. 
Gangsterii angajaţi de dumneavoastră au probabil de îndeplinit alte 
munci murdare... 

— Gangsteri? Dawlish făcu un pas spre Newman. Părea foarte furios. 


Hipertensiune? se întrebă Paula. 


— Aşa-zişii paznici de vânătoare şi hăitaşi, în hainele lor noi, continuă” 
Newman. Îmbrăcaţi să arate a ţărani. Aş zice că sunt profesionişti, gărzi 
de apărare. Li s-a dat un şut în fund de la firme respectabile? 

— Două minute... 

Dawlish se întoarse, se uită împrejur, făcu semn unui tip masiv cu părul 
negru care veni în fugă. Paula îşi dădu seama că Dawlish nu era tipul care 
să rateze ceva: ştia ce urma să se întâmple când îl zări pe celălalt 
apropiindu-se. Prinse prima parte a instrucţiunilor lui Dawlish: 

— Transmite un mesaj radio către elicopter. Spune-le să-l urmărească 
pe Newman. Are un Mercedes albastru, vechi. Mare scofală. Dacă-i 
nevoie, să-i dea o lecţie. Am fost avertizat în legătură cu Newman... 

Cobori vocea, şi în ciuda faptului că se apropiau de ea, nu putu prinde 
şi restul spuselor lui Dawlish. Îl văzu pe Newman înapoind arma unui 
paznic, pe Marler dând arma sa aceluiaşi om şi apoi amândoi porniră spre 
parcare fără să arunce măcar o privire spre ea. Era îngrijorată: în drum 
spre Grenville Grange nu zărise nici urmă de Butler şi Nield, deşi îşi 
amintea că Tweed le spusese să fie în preajmă, să-i protejeze. Şi apoi îi 
trecu prin cap că oriunde ar fi aşteptat Butler şi Nield nu i-ar fi zărit 
niciodată, doar erau profesionişti. 

— Las-o mai moale, Brand. Pleacă... 

Auzi ultimul ordin dat tipului masiv care se îndepărtă în grabă în timp 
ce proprietarul domeniului Grenville Grange se apropia de ea cu un 
zâmbet larg. Îşi scoase pălăria tare: 

— Paula Grey? Ai venit mai devreme... 

— Îmi place să fiu punctuală. 

Nişte ochi căprui ageri ca nişte gloanţe o măsurară de sus până jos. O 
mână puternică îi apucă strâns braţul drept conducând-o pe scări; 
deschise o fereastră-uşă, o împinse înăuntru, încuie uşa şi trase perdelele 
grele. 

— Să-ţi iau haina, draga mea... 

O ajută să-şi scoată haina iar degetele lui întârziară câteva secunde în 
plus pe umerii ei frumoşi. O îndemnă printr-un gest al mâinii să se aşeze 


pe o canapea mare şi adâncă cu perne; îi luă haina, deschise un dulap şi o 


puse pe umeraş. 

Paula se uită în jur să vadă măcar un fotoliu, dar Dawlish aranjase 
camera bine pentru primirea ei. Fiecare fotoliu era ocupat de câte un 
teanc de volume legate în piele, ceea ce nu-i lăsa altă alternativă decât să 
se aşeze pe canapea, cât mai aproape de capăt. Dawlish îi oferi Scotch 
sau vin dar ea ceru cafea. Dawlish apăsă pe un buton din perete. Un 
servitor îmbrăcat în negru deschise o uşă din fundul încăperii: 

— Cafea pentru musafirul meu, Walters. Şi un Scotch mare pentru 
mine. Şi data viitoare să baţi la uşă! înainte de a intra. Dă-o dracului... 

Părea fraza lui preferată, gândi Paula, uitându-se prin încăpere în timp 
ce-şi scotea carneţelul de notițe din geantă, în afară de ferestre, care 
dădeau spre pajişte, ceilalţi trei pereţi erau lambrisaţi cu lemn de stejar 
în care la anumite intervale erau înserate rafturi pentru cărţi, până la 
tavan. Pe peretele din faţa ei, într-o nişă boltită, se afla un şemineu în 
care trosnea un foc de buşteni. Atmosfera era supraîncălzită iar Dawlish 
îşi scoase cizmele de călărie, le aruncă lângă cămin şi-şi vâri picioarele 
mari într-o pereche de papuci lucraţi manual. 

Te deranjează dacă-mi scot jacheta? 

În timp ce se îndeletnicea cu asta, ochii i se plimbau pe trupul Paulei. 
Se aşeză pe canapea lângă ea, puse mâna pe genunchiul ei drept şi 
strânse. 

— De unde începem? întrebă cu un zâmbet larg. 

Dawlish emana o aură de energie fizică şi, în ciuda masivităţii, se mişca 
agil. Ca şi cum aş sta lângă o centrală energetică cu apetit sexual, gândi 
Paula înainte de a-i răspunde. 

— Începem de aici: luaţi-vă mâna de pe persoana mea. 

— Dar ce persoană fermecătoare... 

Unghiile ei se opriseră ameninţător deasupra mâinii lui. Avea unghii 
foarte tari. Pentru că el nu făcu nicio mişcare, îşi înfipse uşor unghiile în 
mâna păroasă de pe genunchiul ei. 

— Pot foarte uşor să dau sângele, vă zgârii în aşa fel încât vor rămâne 
cicatrici multă vreme. Şi pe urmă plec imediat - cu alte cuvinte, du-te 


dracului! 


— Plină de temperament. Îmi place. 

Dar îşi luă mâna de pe genunchiul ei. Sprijinit de perne, îşi trecu 
degetele prin favoriţi, studiind-o cu atenţie, ca şi cum o vedea pentru 
prima oară. 

— La dispoziţia ta, spuse în cele din urmă. 

— Am înţeles că sunteţi interesat de protecţia mediului ca şi de 
explorări subacvatice. Şi am mai auzit că finanţaţi noua expediţie pentru 
explorările satului scufundat, Duriwich. 

— Pisica e un vis pentru treaba asta. 

— Pisica?8 

Intrigată, Paula se holbă la Dawlish în timp ce se auzi o bătaie în uşă. 
Mulţumit de efectul produs, Dawlish zbieră: 

— Intră... Aşteptară ca Walters să pună tava de argint pe masă, să-i 
toarne Paulei cafea şi apoi să-i dea lui Dawlish un pahar mare de sticlă 
şlefuită, plin cu Scotch. După ce termină, Walters ieşi din încăpere. 

— Noroc! Până la fund! zise Dawlish şi înghiţi jumătate din conţinutul 
paharului. 

— Sunt în încurcătură, spuse Paula sorbind din cafea. 

— În încurcătură? 

Dawlish repetă cuvintele ei şi izbucni într-un hohot de râs profund. 
Înainte de a-şi da seama ce se întâmplă, îi încercui mijlocul zvelt cu 
braţul, o săltă în picioare şi o duse spre o porţiune de perete, în dreapta 
şemineului uriaş. Apăsă pe un alt buton. 

Se auzi bâzâitul uşor al unui mecanism nevăzut în funcţiune. Lambriul 
glisă în sus dezvăluind ceea ce Paulei i se păru a fi o dioramă, aşa cum 
văzuse în muzeele militare. Se uita cu gura căscată la un geam turnat 
modelat în formă de hublou. Deasupra, un model ciudat de vas pe o fâşie 
de mare albastră. Dawlish apăsă din nou pe buton. Vasul bizar începu să 
plutească printre valuri care brusc crescură şi trecură peste prora. 

Paula încă mai ţinea în mână carneţelul de notițe şi stiloul. Preţ de o 
clipă îngheţă. Dawlish o urmărea amuzat, confundând teama ei cu 


surprinderea. Paula se uita ţintă la o machetă, copie a vasului ciudat pe 


8 Joc de cuvinte intraductibil : cat - pisică ; cat - abreviere pentru „catamaran” 
(n.t.). 


care-l văzuse cu Karin când se scufundau la Dunwich. Îşi aminti cum, 
agăţându-se de barca pneumatică, fugiseră pentru a-şi salva vieţile, 
urmărite de scufundătorii cu cuțite între dinţi. Pentru a-şi masca reacţia 
stenografie ceva indescifrabil pe carneţel. 

— Cat, spuse Dawlish cu o expresie de aroganță, de mândrie 
nemăsurată, este forma prescurtată a unei realizări tehnice deosebite în 
navigaţie: catamaranul cu dublă carenă. În loc să salte pe valuri - ca 
ambarcaţiunile anterioare - aceasta străpunge valurile, îşi croieşte drum 
printre ele. Viteza maximă: patruzeci şi două de noduri. Vasul se numeşte 
Vulturul de oţel. Privit din faţă de pe alt vas - din pupa sau din babord - 
arată ca un vultur care despică valurile. 

Paula se uita atent, tremurând interior, în timp ce Dawlish mai apăsă 
pe un buton. 

Macheta reveni la poziţia iniţială, în stânga. Dawlish o puse din nou în 
mişcare. Mai multe valuri se ridicară pe „mare”. Vulturul de oţel navigă 
spre dreapta. 

— Traversa care susţine puntea este foarte lată, remarcă ea încet. 

— Poate ţine peste o sută de persoane, continuă Dawlish mândru de 
pălăvrăgeală. Inclusiv un anumit număr de vehicule. E ca un bac. Există 
un astfel de vas, mai mare, în funcţiune, care face cursa între Portsmouth 
şi Cherbourg. Dar Vulturul, construit în Norvegia, este mult 
perfecţionat. 

Aproape hipnotizată, Paula urmărea cele două dâre de apă care 
rămâneau în urma vasului. Se forţă să vorbească: 

— Unde ancoraţi un astfel de vas? 

— La Harwich, când nu e pe mare. 

— Şi îl folosiţi pentru explorările de la Dunwich? 

— Foarte des. Este nava atelier pentru scafandrii care cartografiază 
oraşul scufundat. Poate ai vrea să urcăm la bordul ultimei mele jucării? 

— Da, cred că mi-ar folosi în articol, acceptă Paula automat. Aţi putea 
să-mi faceţi o plăcere telefonându-i editorului revistei Woman's Eye. Eu 
umblu mult. 


— Deci tema articolului va fi explorarea subacvatică? Ultima oară când 


s-au făcut explorări submarine la Dunwich a fost în 1979, de către nişte 
cluburi nautice. Eu fac treaba la scară mult mai mare. Îmi pot permite 
echipamentul... 

Continuând să turuie, Dawlish apăsă pe buton şi readuse macheta în 
poziţie iniţială, apăsă pe un alt buton şi lambriul care ascundea privirii 
diorama mobilă alunecă la loc. Paula se întoarse înapoi spre canapea, se 
aşeză şi spuse ceva care schimbă atmosfera prietenoasă de până atunci: 

— În afară de explorările submarine care vă costă o mulţime de bani, 
sunt sigură, bănuiesc că faceți avere din fabricile de armament. Vă 
deranjează că sunteţi negustor de moarte? 

Traversă grăbit încăperea, îşi lăsă greutatea alături de ea pe canapea, 
o apucă de încheietura mâinii, atât de puternic încât Paulei îi făcu 
impresia că sunt cătuşe de oţel. Avea o expresie amenințătoare în priviri: 

— Ce dracu” te-a determinat să pui întrebarea asta? 

Paula se întrebă unde sunt Newman şi Marler şi se rugă lui Dumnezeu 


să nu fi plecat aşa devreme”. 


16 


Newman se îndepărtase de peninsula Iken în viteză. Marler era lângă 
el; treceau pe un drum mărginit de gard viu, peste care se zăreau 
câmpurile acoperite încă cu o crustă albă de brumă. Soarele era un disc 
estompat iar printre arbori plutea o ceaţă albă, care semăna cu o cortină 
ce se mişcă încet. 

— Te-ar interesa să tragem cu ochiul la stabilimentul lui Dawlish care 
se află în pădure, în drum spre Orford? întrebă Marler. 

— De unde ştii că e vorba de armament? 

— Tu ce crezi că e? într-o zonă sălbatică; împrejmuită cu gard de sârmă 
ghimpată electrificat; paznici cu câini care patrulează în spatele gardului. 
Crezi că e o fabrică de acadele, amice? 

— Dacă ţii atât de mult, de ce nu? Condu-mă, acceptă Newman. 

— Facem stânga aici, din nou stânga ceva mai încolo, când ajungem la 


drumul principal spre Snape Maltings. Şi apoi, pe un drum de ţară, spre 


Orford. 

— Suntem urmăriţi. 

— Ştiu. Am văzut în oglindă. Ford Sierra - nici n-am observat când 
Butler şi Nield s-au furişat după noi. 

— Deci îşi câştigă pâinea distrându-se. Cum ţi s-a părut petrecerea - a 
propos, eşti un trăgător de rahat când vrei tu. 

— Am vrut. lar tu ai aprins fitilul sub fundul lui Dawlish. A fost nevoie 
să-l aţâţi aşa? comentă Marler. 

— Asta a fost ideea generală. Când un tip e încolţit aşa scapă uneori 
mai mult decât intenţionează. 

— După câte mi-am dat eu seama, singurul lucru de care a scăpat 
suntem noi. Căraţi-vă sau vă ajutăm noi s-o faceţi. 

— Mi-am atins scopul. L-am zăpăcit niţel. Ca să-i pregătesc calea 
Paulei. Ai văzut-o când a venit, desigur. Şi după ce Dawlish ne-a zis să ne 
cărăm dracului de acolo s-a îndreptat numai lapte şi miere spre ea. 

— Dar ai fi putut să-i strici socotelile, protestă Marler. Şi ar fi într-o 
dispoziţie proastă. 

— Pe care ea ar observa-o imediat şi ar exploata-o cu măiestrie. Pariez 
că se întoarce cu date interesante. 

— Dacă se întoarce... 

Cinci minute mai târziu, Newman reuşise să treacă de o curbă 
periculoasă; ajunseseră într-un ţinut şi mai pustiu, pe drumul spre Orford. 
Era incredibil de linişte şi totul era nemişcat când Newman opri pentru 
câteva clipe şi stinse motorul! 

De o parte şi de alta, păduri de brazi şi pini se întindeau peste nişte 
pârl oage deluroase. Trecuseră de o cărare nisipoasă care te scotea de pe 
drum, în pustietate; poteca dispăruse după o curbă. 

Marler îşi aprinse o ţigară şi spuse: 

— Intrarea la tigve şi ciolane încrucişate se vede imediat după ce mai 
facem două viraje. 

— Şi de unde ştii că locul ăsta are vreo legătură cu Dawlish? 

— Pentru că aş fi un bun detectiv, zâmbi Marler cinic. Dedesubtul uneia 


din plăcuţele de avertizare de pe gard, e scris cu litere mici Dawlish- 


Protecţia Mediului Ltd. Cică un proiect de protecţia mediului, cu toate 
măsurile de apărare de care ţi-am spus’. 

— Am auzit adineauri zgomotul unui motor în aer. 

— Pare un elicopter care se învârte pe aici. Nu prea cred că e Patrula 
pentru Controlul Circulaţiei pe aici. Poate fi unul din elicopterele Pazei de 
coastă. 

— Poate fi altceva; Newman porni motorul. S-o ştergem şi să vedem ce 
se întâmplă. 

— Aici? Aş zice că nu se întâmplă nimic niciodată la lumina zilei. 

Newman îşi dădu brusc seama că nu au niciun fel de arme ca să se 
apere. Era oare atmosfera amenințătoare din aer care părea că pluteşte 
peste sălbăticia aceea? Sau solitudinea absolută din această parte a 
lumii? Nu văzuseră nicio maşină de când plecaseră din Iken. 

Se trezi conducând cu viteză mică, parcă târându-se pe drumul şerpuit, 
uitându-se atent la vegetaţia de pe marginea drumului. Newman se 
simţea cuprins de un sentiment ciudat. Trecură de prima curbă şi în faţa 
lor se deschise o altă fâşie de drum pustiu, care dispăru apoi, după câteva 
zeci de metri, după o altă curbă. 

— Am putea să coborâm şi să mergem pe jos, spuse Marler care nu 
părea să ia în seamă niciun pericol. 

— Cine conduce? îl repezi Newman. Şi apoi suntem destul de aproape, 
nu? 

— Încă o curbă şi dăm, pe stânga, de mica lume particulară a lui 
Dawlish. 

Newman continuă să conducă Mercedesul cu viteză de melc. Se 
încruntă, apăsă pe un buton care făcu Mercedesul decapotabil. Marler 
scutură ţigara în scrumieră. 

— Vrei să îngheţăm? Ei al naibii de frig în pădurile astea... 

— Taci! Ascultă! 

Newman auzea sunetul foarte clar acum. Pufăitul elicopterului care se 
întorcea dintr-o altă direcţie. Trecură şi de curba următoare. Drumul se 
întindea acum drept ca o panglică pe o oarecare distanţă, iar pădurea se 


retrăsese, şi de o parte şi de alta, lăsând o fâşie de câmp sterp dincolo de 


gardul viu pitic. La stânga lor apăru un gard înalt de sârmă ghimpată, pe 
care erau plăcuţe de metal prinse la înălţimea umărului. 

Gardul avea vreo două sute de metri lungime, la mijloc era o poartă 
dublă, tot din sârmă ghimpată. Dincolo de poartă, o potecă largă cu 
pietriş ducea spre nişte crânguri de arbori. Erau vizibile clădiri de beton 
fără ferestre, cu un singur nivel. Lui Newman i se păru sinistru: nici urmă 
de paznici şi câini, cum spusese Marler că văzuse când trecuse pe acolo. 

Parcă în faţa porţilor închise, lăsând motorul să meargă. Marler sări 
din maşină, se duse până la poartă, apoi se îndreptă cu paşi măsuraţi, 
metodic, înapoi pe drumul pe care veniseră, până ajunse la un stâlp de 
beton. Se înapoie la maşină. Prin capota deschisă Newman auzea 
elicopterul care se apropiase. După sunet, părea că se roteşte în zona 
ascunsă privirilor. 

— Ce dracu' ai meşterit acolo? întrebă când Marler se trânti din nou în 
scaunul său. 

— Am căutat să găsesc un loc unde să scurtcircuitez gardul electric cu 
o şurubelniţă cu mâner de lemn, pe întuneric. 

— De ce, dacă pot să-ntreb? 

— Tocmai ai făcut-o, bătrâne. Răspuns: în caz că mă hotărăsc să mă 
întorc şi să mă uit mai îndeaproape la stabilimentul ăsta, în timpul nopţii. 

— Nu te-aş sfătui. Nu de unul singur... 

Newman se uita în sus pe potecă. Suprafaţa ei era brăzdată de roţile 
vehiculelor grele, cu pneuri late, care trecuseră pe acolo. Nu-i plăcea şi 
pace bună, lipsa oricărui semn de viaţă. Era ca şi cum cineva ar fi ordonat 
tuturor paznicilor să dispară. Şi nu putea să scape de sentimentul că ochi 
nevăzuţi îi observau. 

— Totul îţi cam dă fiori, nu? întrebă Marler. 

— Ei, nu-i chiar locul pe care l-aş alege pentru picnic. 

— Ţi-a trecut vreun moment prin minte că Dawlish ar fi putut retrage 
paznicii ca să întărească Grenville Grange? Era o turmă întreagă de 
musafiri acolo azi dimineaţă. 

— Nu cred că asta-i explicaţia, spuse Newman încet, privind în toate 


părţile. Dawlish este milionar. Are suficienţi bani ca să angajeze câţi 


oameni de pază doreşte... 

Se opri în clipa în care liniştea fu spartă de o rafală asurzitoare. Preţ 
cam de un minut pufăitul elicopterului se stinsese. Acum, după zgomot, 
părea să fie deasupra lor. Newman apăsă pe butonul care închidea la loc 
capota, trase frâna şi porni în viteză. 

În acel moment, din şanţurile din spatele gardului de sârmă ghimpată 
răsăriră bărbaţi cu puşti de vânătoare, ascunşi până atunci. O ploaie de 
alice de calibru mare presără drumul înaintea şi în spatele Mercedes-ului. 
Newman observă că nimic nu loveşte maşina. Erau doar „împinşi” să se 
mişte mai repede pe drumul care li se întindea în faţa ochilor. 

— În faţa noastră... avertiză Marler. 

Câteva zeci de metri mai înainte pe drum, ţâşni ceva în faţa maşinii. O 
vulpe, speriată de zgomot, încerca să se ascundă. Deasupra, apăru brusc 
elicopterul cenuşiu, măturând vârfurile arborilor. Pilotul schimbă direcţia 
de zbor, se îndreptă spre ei - zbura chiar deasupra lor'— şuierând. Din 
elicopter căzu ceva care ateriză pe drum. O lumină orbitoare explodă. 
Newman închise strâns ochii, răsuci brusc volanul şi abia reuşi să evite 
vâlvătaia. Elicopterul trecu în viteză pe deasupra lor. 

— Proiectil cu magneziu, spuse scurt Newman. Fie ne loveşte, fie trec 
peste el şi sare în aer rezervorul. 

— Se va întoarce, răspunse Marler răsucindu-se în scaun. 

— Data viitoare s-ar putea să fim noi ţinta... 

Newman apăsă piciorul pe acceleraţie, rugându-se cerului ca drumul să 
fie şerpuit. Întinderea dreaptă şi nesfârşită îi transforma într-o ţintă 
perfectă, pilotul fiind în stare să calculeze anticipat poziţia lor probabilă. 

— S-a dus, spuse Marler. 

— Pregătit pentru alt atac, prezise Newman. 

Nici nu terminase de vorbit, când văzură elicopterul apărând din nou în 
faţa lor, zburând pe „bulevardul morţii” spre Mercedes. În acelaşi 
moment Newman zări în oglinda retrovizoare Ford-ul Sierra care venea în 
urma lor cu toată viteza. Nield era la volanul Ford-ului. Alături de el, 
Butler lăsase geamul în jos şi-şi desfăcuse centura de siguranţă. Se 


sprijinea pe fereastră, cu spatele lipit de scaun, ţinând pistolul Walther, 


cu ambele mâini. Suprafaţa drumului era bună, astfel încât reuşea să ţină 
pistolul cu o mână sigură. 

Elicopterul se apropia de maşina lui Newman mai repede decât Ford- 
ul. De data asta nu era un proiectil cu magneziu. Din coada elicopterului 
începu să se împrăştie un fum negru şi gros, purtat repede de vânt în jos. 
Elicopterul se afla cam la trei sute de metri de Mercedes-ul lui Newman. 
Pulveriza fumul de-a lungul drumului ca un avion utilitar pentru 
agricultură. Newman se încordă. Reduse viteza din ce în ce mai mult. 

— De-a ce dracu” te joci? întrebă Marler. 

Din Ford, Butler ţinti cabina pilotului. Ar fi fost o şansă la un milion 
dacă ar fi reuşit să-l lovească direct, dar era singura. Apăsă pe trăgaci şi 
goli încărcătorul; degetele i se albiseră pe trăgaci în efortul de a ţine 
arma îndreptată direct spre ţintă. 

Din elicopter începu să se împrăştie altfel de fum. Dacă înainte zbura 
drept ca o săgeată, acum începuse să trepideze, să se clatine. Brusc îşi 
schimbă direcţia, izbucni o flacără, dispăru peste vârfurile arborilor. 
Unda de şoc a unei explozii îndepărtate zgudui ambele maşini. 

Peste pădure se ridică un nor de fum gros, uleios, apoi se lăsă liniştea 
când Newman opri maşina nu departe de vârtejul de fum. În urma lui, 
Nield încetini şi opri aproape de Mercedes. O altă vulpe ţâşni pe 
neaşteptate şi începu să alerge prin perdeaua de fum. Brusc se opri din 
alergat, se ridică în două picioare aproape vertical, se prăbuşi pe drum şi 
rămase nemişcată. 

— Şi ăsta-i motivul pentru care am redus viteza... spuse Newman. 

Cobori din maşină, urmat de Marler şi Butler care îşi reîncărcaseră 
armele. Newman se îndreptă încet spre animal şi aşteptă să se împrăştie 
fumul. Abia atunci se apropie. Vulpea căzuse pe o parte, cu coada lungă şi 
stufoasă la fel de nemişcată ca şi trupul. Ochii îi ieşeau din orbite, botul 
era larg deschis. NeWman o atinse cu piciorul. Era ca şi cum ar fi atins o 
piatră: cadavrul era ţeapăn. 

— Vreau s-o iau în portbagaj s-o dau la expertiză. 

— Pentru ce naiba? întrebă Marler. 


— Pentru că fumul pulverizat de elicopter nu este unul obişnuit, 


conţine un element letal, după cum vezi... 

Se întoarse la maşină, îi explică pe scurt lui Butler şi luă din portbagaj 
o bucată de pânză de sac. Îşi puse o pereche de mănuşi de piele şi se 
întoarse apoi în locul unde zăcea vulpea. Şi Butler purta mănuşi, şi îl 
ajută să pună vulpea în pânza pe care o întinseseră pe drum, să o 
înfăşoare şi s-o ducă înapoi la maşină. După ce o aşeză în portbagaj, 
Newman îşi scoase mănuşile şi le puse pe balot. 

— Te sfătuiesc să faci la fel, îi spuse lui Butler. 

După ce puse ambele perechi de mănuşi înăuntru, închise portbagajul. 
Apoi îl bătu pe umăr pe Butler: 

— Mulţumesc că ne-ai salvat, Harry. Dacă n-ai fi fost tu, acum eram ca 
vulpea asta. 

— Face parte din meserie, replică Butler în maniera obişnuită. Încotro, 
acum? 

— Înapoi la hotel. Tweed a plecat azi dimineaţă devreme, aşa că 
probabil plătim şi ne întoarcem la Londra. Se uită la Marler care era 
aproape: Ei bine, a mers. 

— Ce? 

— L-am stârnit pe lordul Dane Dawlish. Atacul elicopterului a fost o 


mare greşeală, o scăpare majoră. Tweed va fi foarte interesat. 


17 


Tot drumul spre Park Crescent Tweed a fost îngrijorat. Prea multă 
lume se adunase la partida de tir a lordului Dawlish. Şi pe lângă Newman 
şi Marler, mai alesese şi Paula aceeaşi zi pentru interviul ei cu milionarul. 

Pe măsură ce se apropia de Londra neliniştea creştea. În momentul în 
care parcă Fordul Escort lângă sediu, hotărâse ce avea de făcut. Se grăbi 
pe scări spre birou, deschise uşa şi-i spuse Monicăi, înainte să-şi dea 
haina jos: 

— Urgent. Se uită la ceas. Douăsprezece şi treizeci la prânz. Întâlnirea 
Paulei fusese fixată la amiază. Foarte urgent. Caută numărul de telefon al 


lordului Dane Dawlish la Grenville Grange, lângă Aldeburgh. Scrie-l pe 


ceva şi dă-mi-l repede. 

După ce-şi dezbrăcă haina, se aşeză la birou şi deschise un dosar. Nu 
vedea hârtiile la care se uita. Monica nu reuşea să obţină numărul, 
neînregistrat la informaţii. Întrerupse legătura după ce vorbi cu 
centralista şi-i telefonă unui prieten al lui Tweed din Brigada Specială. 

Câteva minute mai târziu, trânti receptorul, mâzgăli un număr pe o 
hârtie şi i-o dădu lui Tweed. 

— Îmi pare rău că a durat atât... 

— Important e că-l am. O să formez singur. S-ar putea să fie nevoie să 
răzbat printr-o armată de căţei... 

Paula manifestase o furie rece când Dawlish o apucase de încheietura 
mâinii: 

— Dacă nu-mi daţi drumul, plec imediat. Şi n-o să vă placă articolul. 
Titlul? „Lordul Dawlish brutalizează femeile”. Aş zice că n-o să facă bine 
nici cât negru sub unghie imaginii dumneavoastră... 

Dawlish îi dădu drumul. Încă roşu la faţă, repetă întrebarea mai liniştit: 

— Cine dracu' te-a pus să mă întrebi despre armament? Nu sunt zece 
minute de când altcineva mi-a aruncat indirect aceeaşi întrebare. 

— Eu nu sunt altcineva. Cu titlu de informaţie, se întâmplă ca eu să 
acţionez independent. Şi era evident un subiect de pus în discuţie - doar 
control aţi fabrici de armament. Înainte de a luă cuiva un interviu îmi fac 
temele. Sau preferaţi să ocolesc subiectul? 

— Nu ocolim niciun subiect, ca să te citez. Controlez şi reţele întregi de 
supermagazine din America de Nord. Asta-i principala mea sursă de 
venituri. Se aplecă spre ea: 

— Hrănesc oameni. Armamentul e o activitate suplimentară. Bănuiesc 
că şi tu, ca toţi reporterii cauţi senzaţionalul poveştii, spuse şi surâse 
batjocoritor. 

— Intenţionez să fac un articol echilibrat. Aveţi o gamă foarte variată 
de activităţi. Aşa va suna articolul: supermagazine, finanţarea 
explorărilor subacvatice ale unui sat scufundat. Cred că o să mă 
concentrez asupra acesteia din urmă. E neobişnuit. 


— Îmi dai cuvântul tău? se răsti Dawlish. 


— Sunteţi surd? V-am spus deja ce o să fac. 

— Îmi plac fetele deştepte. Dawlish deveni binevoitor, îmi petrec 
jumătate din timp făcând tot felul de tâmpiţi să-mi îndeplinească ordinele 
corect. Singurul mod să ajung unde am ajuns. Tu eşti foarte inteligentă. 
N-ar fi trebuit să-mi ies din fire. Chiar înainte de a te întâlni a avut loc un 
incident. Scuzele mele. Rânji. Ca să-mi arăţi că nu ai resentimente ce-ar fi 
să bem un pahar cu vin? Şi pe urmă pot să-ţi arăt casa. Sus sunt nişte 
tablouri interesante. 

Sus? Dormitoare. O luăm de la capăt, se gândi Paula. Refuză cu un 
semn din cap: Dacă nu aveţi nimic împotrivă, eu rămân la cafea. 

— Cafeaua poate fi servită sus. Am un Rubens acolo. Ar fi interesant 
pentru articol, insistă Dawlish. 

— Nu-mi place Rubens. 

— Care au fost sursele folosite pentru a descoperi că una din 
activităţile mele minore este armamentul? o întrebă brusc Dawlish. 

Paula se opri. Simţea că situaţia poate lua o întorsătură urâtă. Dawlish 
nu era obişnuit să fie umilit de femei. Atitudinea şi expresia îi deveniseră 
agresive. Sună telefonul. Dawlish îşi strânse enervat buzele groase şi 
ridică receptorul: 

— Ce dracu' e? Cine ziceai că e la telefon? Aha, înţeleg. Drace, ar fi 
bine să-mi faci legătura. 

— Dawlish sunt... 

— Inspector şef Buchanan la telefon, îl întrerupse o voce. Ştiu că aveţi 
în vizită pe o anume Paula Grey, continuă Tweed. Vreau să se întoarcă 
imediat la hotelul Brudenell pentru interogatoriu. Când spun imediat 
înseamnă acum. 

— Momentul de faţă e nepotrivit... 

— Fă-l să fie potrivit, investighez un caz de omucidere - şi asta are 
prioritate peste interesele oricui. Dă-mi-o la telefon, Dawlish. ACUM! 

Dawlish avea o figură întunecată. Acoperi receptorul cu mâna. Hotări 
să mai încerce o dată să întârzie plecarea musafirului său. 

— Ar putea să plece într-o oră... 


— Iar eu aş putea să trimit o patrulă de poliţie acolo s-o aducă. Încep să 


mă întreb de ce refuzi să colaborezi, continuă Tweed. 

— O clipă. 

Dawlish îi împinse telefonul Paulei. Tonul lui era arţăgos. Ridică vocea 
ca să fie auzit la capătul celălalt al firului: 

— Inspector şef Plod? insistă să vorbească cu tine. O să-ţi transmită el 
mesajul. 

— Domnişoara Grey? continuă Tweed vorbind repede. Aici inspectorul 
şef Buchanan. Vă rog să vă întoarceţi imediat la hotelul Brudenell. Mai 
am nevoie de nişte informaţii de la dumneavoastră... Tweed îşi cobori 
vocea şi-i şopti, cu vocea lui obişnuită: Pleacă imediat de acolo. Nu-mi 
place sunetul vocii lui Dawlish. 

Paula reuşi să-şi păstreze o faţă inexpresivă. Puțin mai devreme 
avusese impresia că e Buchanan. 

— Foarte bine, domnule inspector şef. Nu ştiu cum aş putea să vă ajut, 
dar din moment ce insistaţi, plec acum’. Cam într-o jumătate de oră ar 
trebui să fiu la dumneavoastră. La revedere. 

Înapoindu-i receptorul lui Dawlish îşi puse stiloul şi carneţelul în 
geanta de umăr. Se ridică, se îndreptă grăbită spre dulapul din perete şi- 
şi puse haina înainte ca Dawlish s-o ajungă. Se întoarse spre el’: 

— Cu siguranţă am suficient material pentru articolul din Woman's 
Eye. Aş vrea să vă mulţumesc pentru amabilitatea de a mă primi. 

Dawlish îşi vâri o mână în buzunarul pantalonilor de vânătoare. Arăta 
întunecat şi foarte nemulţumit. Era nemişcat ca o statuie când o întrebă: 

— Despre ce era vorba? Ai necazuri? 

— Am descoperit cadavrul unei fete strangulate în zona mlaştinilor de 
lângă Aldeburgh, cu puţin timp în urmă. 

— Am citit despre asta. Karin... Pocni din degetele celeilalte mâini. Nu 
ştiu cum. 

— Rosewater! îi urmări ochii care erau din nou ca două săgeți. Era 
nemţoaică şi căsătorită cu un englez. 

— Probabil vreun psihopat. Ar fi bine să te duci să te întâlneşti cu 


domnul „curcan”. Mă întreb de unde a ştiut că eşti aici. 


? Joc de cuvinte intraductibil: plod - a face orice încet şi fără îndemânare; plod - 
muncă penibilă, descurajatoare (n.t.). 


— Ştie că stau la hotelul Brudenell. N-a trebuit decât să se intereseze - 
am întrebat la recepţie cum ajung la Grenville Grange, minţi Paula cu 
uşurinţă. 

— Nu uita invitaţia mea de a mă însoţi într-o călătorie la bordul 
catamaranului, îi aminti Dawlish conducând-o prin holul spaţios de la 
intrare, către uşa principală. Uite cartea mea de vizită cu numărul 
netrecut în cartea de telefon. Ăsta să nu-l tipăreşti, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Promit, spuse Paula luând cartea de vizită tipărită în relief, cu 
chenar auriu. 

— Sună-mă când eşti liberă, o îndemnă Dawlish afabil, punându-i o 
mână pe braţ. O să-ţi dau mai multe date. 

Paula întoarse capul brusc în timp ce el deschidea una din uşile duble. 
O uşă simplă la dreapta ei, care dădea în hol, se întredeschise. Zărise un 
bărbat care o urmărea şi care apoi închisese uşa la loc. 

— Ai grijă cum conduci, o sfătui Dawlish jovial. Paula cobori treptele 
terasei, se îndreptă spre maşină, se trânti pe scaun la volan, cu un oftat 
de uşurare. Dawlish avea o personalitate copleşitoare şi ea obosise 
ţinându-i piept. Porni motorul şi, în timp ce cobora pe drumul cu pietriş 
către poarta care se deschidea automat, îşi spuse: Mulţumesc lui 
Dumnezeu că a sunat Tweed... 

La Grenville Grange, Dawlish se îndreptă spre uşa din perete, o 
deschise şi se uită încruntat la cel care aştepta înăuntru: 

— Sper din suflet că nu te-a văzut, idiotule. Şi acum, locotenente 
Berthier, urmează-mă şi raportează! 

La Park Crescent, Monica se uita uluită la Tweed. Tocmai terminase 
convorbirea cu Grenville Grange. 

— În toţi anii de când te cunosc habar n-am avut că ştii să imiţi aşa de 
bine. Chiar semănai la voce cu inspectorul şef Buchanan. 

— Am talente ascunse. Tweed zâmbi prefăcut şi-şi lustrui ochelarii cu 
batista. Acum trebuie să ne mişcăm repede. Fă-mi legătura cu René 
Lasalle... 


— Sunt pe telefonul cu linie digitală codificată, Rene, îl avertiză Tweed 


când i se făcu legătura. 

— Şi eu. Situaţia aici e cumplită... 

— La asta lucrez, îl asigură Tweed. Şi aproape toată echipa mea; 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Am nevoie de anumite 
elemente urgent... 

— Care? 

— Când ne-am întâlnit la Paris ne-ai arătat Paulei şi mie nişte fotografii 
din dosarul unui anumit domn. Poţi să-mi trimiţi repede câpii ale 
fotografiilor următoarelor persoane: Josette, ştii la cine mă refer, nu? 

— Da. Şi mai cine? 

— Maiorul Lamy, de Forge, Jean Burgoyne. 

— O să fac eu însumi côpii după negative şi ţi le trimit prin curier 
personal. Parola: Versailles. Şi-ţi mai trimit fotografia altcuiva: un 
oarecare locotenent Andre Berthier, din personalul lui Lamy. Ar putea fi 
unul din ofiţerii de legătură majori şi poate şi altceva. Asta-i tot? 

— Pentru moment, ţinem legătura... 

— Cine este Josette? întrebă Monica. 

— Soţia generalului de Forge. Când Newman se va întoarce în Franţa 
va trebui să fie în stare să identifice jucătorii de bază. 

— N-o să fie periculos, după tot ce s-a întâmplat când a fost acolo, 
recent? 

— Foarte periculos, dar cunoscându-l pe Bob, va insista să se întoarcă. 
Era îngrijorat din pricina fetei aceleia, Isabelle, care se ascunde în 
Arcachon. Şi în timp ce vorbeam cu Lasalle s-a ivit pe neaşteptate altceva 
care mă intrigă... 

Îi repetă afirmaţia lui Lasalle despre locotenentul Berthier, 
spunându-i că Lasalle le va trimite şi o fotografie. 

— A fost o remarcă misterioasă. Ce crezi că a vrut să spună? comentă 
Monica. 

— N-am idee, spuse Tweed repede, prea repede. Mi-am amintit de asta 
când vorbeam despre reîntoarcerea lui Newman în Franţa. 

Descuind un sertar scoase fotografia sergentului Rey, pe care i-o 


dăduse Lasalle la Paris. Vino şi uită-te la specimenul ăsta. 


— Nu-mi place mutra lui niciun pic, decise Monica după ce studie 
fotografia. 

— Sergentul Rey. Cred că rangul este fals, poate e doar un paravan. 
Este expertul lui de Forge în explozivi ascunşi în obiecte cu aspect 
inofensiv. Du-te jos la laboratoare, să-mi facă şase copii. Newman trebuie 
să aibă una - s-ar putea să-l trimit ca sprijin la vremea potrivită. Oricine 
se apropie de Armata a Treia sau de Bordeaux are nevoie de o fotografie 
a acestei reptile. 

— O să le fac acum... 

— Nu. Mai întâi fă-mi legătura cu inspectorul şef Kuhimann. Sper că 
este la sediu, în Wiesbaden. 

— Chiar că acţionezi repede, remarcă Monica îndreptându-se spre 
biroul ei şi formând numărul din memorie. 

— Nu mai avem mult timp... 

— Kuhimann la telefon, mormăi o voce cunoscută. Pe telefonul cu linie 
digitală codificată. Şi ai face naibii bine să treci şi tu pe el. 

— Sunt, Otto. După vocea ta, s-a întâmplat ceva. 

— Sunt pe urmele acestei mişcări, Siegfried. Terorişti de import sunt 
pe cale să aducă iadul pe pământ aici. 

— Ceva indicii? întrebă Tweed liniştit. 

— Da. Am primit o informaţie secretă de la un englez. Am făcut o razie 
la o adresă din Freiburg, am găsit o ascunzătoare cu arme şi explozivi. Ca 
să fiu mai exact: şase mitraliere Kalaşnikov, peste două kilograme de 
explozibil Semtex, cronometre şi alte dispozitive pentru a fabrica şase 
bombe. 

— Şi câţi terorişti aparţinând grupării Siegfried? 

— Niciunul. Păsările îşi luaseră zborul. Nici măcar o amprentă în tot 
apartamentul. Curăţaseră totul atât de bine încât cred că au avut o 
femeie cu ei. Tu ai avut ceva noroc? 

— Ne străduim. S-ar putea să am curând noutăţi. Ai răbdare, Otto. 
Prietenul ăla al tău, mai stă la adresa pe care mi-ai dat-o? 

— Da. 


— À propos de pontul de la englez. E legat cumva de Numele 


Trandafirului? întrebă Tweed citând titlul celebrului roman. 

— Da. S-o lăsăm aşa. S-ar putea să vin curând la Londra. Chiar şi 
telefoanele codificate pot fi interceptate... 

Tweed puse receptorul în furcă, neliniştit. La Wiesbaden, ca şi la Paris 
părea să domine aceeaşi atmosferă sinistră. Un aer diabolic de 
nervozitate şi neîncredere între cei din vârful piramidei în legătură cu 
subalternii lor. Întâi Lasalle şi acum Kuhimann. 

— Cine-i Stahl? întrebă Monica. 

— Dă-mi una din cărţile de vizită ultrasecrete. Mulţumesc. Stahl este 
unul din agenţii lui Kuhimann care acţionează sub acoperire la 
Bordeaux... 

În timp ce vorbea scria pe cartea de vizită. Aici e adresa, numărul de 
telefon şi numele franțuzesc pe care-l foloseşte. Vreau să se păstreze în 
safe un plic pentru Newman. Îi înapoie cartea de vizită. Asta va fi în plicul 
pentru Newman, împreună cu fotografia acelui spirit al răului, sergentul 
Rey. 

— Se face. Ce era chestia aia cu Numele Trandafirului? 

— Kuhimann a primit un pont de la căpitanul Victor Rosewater, despre 
una din casele folosite ca ascunzătoare ale grupării Siegfried. Ţi-am 
povestit că Paula şi cu mine l-am întâlnit la Basel. Paula crede că ar putea 
fi bun pentru noi. 

— Pare să aibă dreptate. 

La Grenville Grange, Dawlish avusese o lungă convorbire telefonică cu 
New York-ul de îndată ce intrase în încăpere cu locotenentul Berthier. 
Francezul stătea în picioare uitându-se fix spre pajişte, spre debarcader. 
Dincolo de debarcader, într-o buclă largă a râului Alde, era legat la 
geamandură un iaht luxos. Privi cum o barcă cu motor părăseşte iahtul, 
având trei bărbaţi la bord. Se îndreptau spre debarcader; ajunseră, săriră 
pe țărm, alergară pe marginea pajiştii, dispărând după colţul conacului. 
Formau un echipaj cu înfăţişare dură: bărbaţi cam de treizeci de ani, bine 
făcuţi, cu mişcări atletice. 

— În regulă, Berthier. Dă-i drumul. Ce veşti aduci? strigă Dawlish. 


Stând foarte drept, Berthier se răsuci pe călcâie, îşi pipăi ochelarii de 


soare şi-i afundă mai apăsat în buzunar. Atitudinea lui Dawlish era 
nepoliticoasă iar tonul răstit. 

— Mi s-a ordonat să vă întreb când va sosi următorul transport. 

— Transport de ce? 

Dawlish urmări atent reacţia lui Berthier. Ochii musafirului său erau 
goi; nici nu clipi. 

— N-am idee, domnule. Mesajul a fost întocmai cum l-am spus. 

— Dar ai putea să ghiceşti? insistă Dawlish. 

— Nu, domnule. Ordinele mele au fost să vă transmit anumite întrebări. 
Şi să duc răspunsurile superiorilor mei. 

— Din ce unitate faci parte, locotenente? Eşti doar locotenent? Sau 
poate acoperă un grad mai mare? 

— Doar locotenent, domnule. Şi fac parte din unitatea care construieşte 
poduri, chestii din astea. 

— Înţeleg. 

Dawlish avu grijă să nu arate că e impresionat. Securitatea era 
perfectă. 

— Următorul transport va fi livrat cam în trei săptămâni de azi înainte. 
Ţi-am răspuns la întrebare? 

— Da. Mulţumesc, domnule. 

— Las-o mai moale, omule. Dawlish deveni prietenos. Nu eşti de 
serviciu. Toarnă-ţi ceva de băut. Apeşi pe butonul din bibliotecă, lângă 
volumul cu „Călătoriile Pelerinului”. 

— Nu beau niciodată când sunt de serviciu, domnule. 

— Atunci, toarnă-mi dracului mie un Scotch mare. 

Dawlish era exasperat de atitudinea pedantă a francezului care o ţinea 
una şi bună cu datoria. Nu fusese în stare nicio clipă să smulgă masca 
rece afişată în mod obişnuit de Berthier. Făcea orice dacă-i dădeai ordin. 
Pe Dawlish îl deranja că nu putea pătrunde armura cu care părea să se 
înconjoare Berthier. Puţini oameni îl speriau pe Dawlish, dar prezenţa lui 
Berthier i se părea întotdeauna neliniştitoare. Luă paharul cu Scotch fără 
un cuvânt şi bău jumătate din conţinut. 


— Mai este o întrebare pe care mi s-a cerut să v-o transmit, continuă 


Berthier. Unde se va livra încărcătura? 

— Arcachon... 

Dawlish fusese gata să adauge - ca şi altă dată, dar se opri la timp. Era 
posibil ca Berthier să ştie despre operaţiune într-adevăr atât de puţin cât 
pretindea. 

— Şi cu douăzeci şi patru de ore înainte va fi trimis un semnal pe calea 
obişnuită, care să confirme data exactă a sosirii şi ora? 

— Da. 

Dawlish nu mai adăugă nimic. Îl studie din nou pe Berthier. Cam un 
metru optzeci înălţime, faţa puternică, bine clădit, mâini mari pe care le 
ţinea pe lângă corp. Aproape ca şi cum ar fi fost gata de luptă. Ca la 
paradă. Ochii erau albaştri şi reci, ca de gheaţă. Prototipul unei maşinării 
bine instruite. 

— Când pleci? întrebă Dawlish. 

— Mi s-a ordonat să mai stau câtva timp să aflu nişte informaţii. Stau în 
zonă. 

Dawlish ar fi vrut să-l întrebe ce înseamnă „în zonă” dar se îndoia că i- 
ar fi spus. Decât să rişte un refuz din partea unuia de ale cărui reacţii nu 
era sigur, Dawlish preferă să dea din cap. Îşi termină restul de Scotch şi 
se ridică. 

— Walters te va conduce... 

După plecarea lui Berthier începu să străbată camera în sus şi-n jos. 
După ce treceau pe acolo şi plecau, oamenii lăsau în urma lor o anumită 
atmosferă. Dawlish simţea că Moartea tocmai făcuse o vizită la Grenville 


Grange. 


18 


Paula încă mai era furioasă din cauza felului în care Dawlish încercase 
să o pipăie, dar se bucură când îl văzu pe bărbatul care cobora scările 
hotelului Brudenell în clipa în care ea ieşea din maşină. Victor Rosewater, 
îmbrăcat într-o manta scurtă, se îndreptă spre ea s-o salute şi o îmbrăţişă 


strâns. 


— Pari extenuată, observă. Ţi s-a întâmplat ceva rău? 

— De fapt, oarecum neplăcut... 

Fu surprinsă şi-i făcu plăcere faptul că el îşi dăduse seama atât de uşor. 
Şi nu încercă s-o mai întrebe ceva atunci. Spuse însă exact ce trebuia: 

— Tocmai mă duceam să mă plimb prin Aldeburgh. Pot să amân 
plimbarea. Am impresia că ţi-ar face bine un pahar. Te aştept în bar până- 
ţi dai haina jos... 

Ajunsă în camera ei, Paulei îi luă câteva minute să-şi refacă machiajul; 
îşi prinse broşa favorită la reverul taiorului, îşi perie părul ca pana 
corbului şi-l dădu cu puţin fixativ. 

— Şampanie? propuse Rosewater când se cocoţă pe un scaun lângă 
tejghea. 

— Splendid, chiar am nevoie. 

— Să mergem într-un colţ liniştit, sugeră Rosewater luând cele două 
pahare de şampanie. 

Aprecie din nou atenţia şi respectul lui. Intuise că ar vrea să stea de 
vorbă undeva, unde să nu-i audă nimeni. Cum şedea în faţa lui, se uită 
cum e îmbrăcat: o jachetă sport elegantă, cu carouri mici, pantaloni de 
catifea reiată pentru a preîntâmpina frigul de afară, o cămaşă crem şi o 
cravată bleu pal. Arăta foarte bine. Rosewater ridică paharul: 

— Noroc! Vrei să-mi povesteşti despre întâmplarea neplăcută sau 
evităm subiectul? 

— Vreau să mi-o scot din minte. Se simţea cam ciudat: era în relaţii atât 
de prieteneşti cu bărbatul care fusese soţul Karinei. Dar Rosewater nu 
era numai atrăgător; ceea ce era mai important era atitudinea lui 
degajată cu femeile. Atent şi răbdător, o lăsă pe Paula să continue: 

— Printre altele, mă ocup puţin şi cu ziaristica, spuse ascunzând parţial 
adevărul. Tocmai m-am întors de la un interviu cu lordul Dane Dawlish, 
pentru revista Woman's Eye. S-a dovedit a fi un chin. Nu-şi putea lua 
mâinile de pe mine. 

— Nu s-a întâmplat nimic serios, cu adevărat serios? întrebă calm. 

— Nu, m-am apărat. Ar fi trebuit să-l zgârii pe faţă. 


— Probabil că-i mai bine că n-ai făcut-o. Dawlish are reputaţia de a se 


purta foarte dur cu femeile care nu i se supun. 

— De unde ştii? întrebă curioasă. 

— Face parte din meseria mea să ştiu totul despre principalii pioni care 
participă la jocul internaţional. 

— Joc, Victor? 

— Cuvântul e nepotrivit. Subtilitate de exprimare britanică. Este orice 
în afară de joc - o luptă mortală pentru putere, pentru bani. Nu devii lord 
Dane Dawlish respectând regula jocului. 

— Cercetările mele arată că Dawlish este implicat foarte tare în 
comerţul cu arme. 

— I-ai spus-o şi lui? întrebă Rosewater indiferent. 

— Da. Şi s-a înfuriat foarte tare. 

— Probabil pentru că partea asta a afacerilor lui merge prost. Sfârşitul 
războiului rece, şi tot restul. Mai are destule ouă de aur în coş, adică 
surse de Venituri. 

— Cum ar fi exploatarea subacvatică a satului scufundat de la 
Dunwich? sugeră Paula. 

Rosewater sorbi din şampanie, nu se grăbi să reacționeze la 
schimbarea bruscă a subiectului. Puse paharul jos, atingându-i piciorul 
uşor cu degetele. Apoi dădu din cap, zâmbi când se uită la ea; privirea i 
se plimba de la talia zveltă la ochi. 

— Sunt sigur că pierde bani în afacerea asta. O face doar pentru 
imaginea lui de tip extrem de interesat de protecţia şi conservarea 
mediului. Cine ştie, poate chiar este. Probabil că e o schimbare faţă de 
afaceri, de maşinaţiunile şi mijloacele necinstite cărora şi-a dedicat 
cariera. 

— Presupun că ai dreptate. Paula se uită la ceas. Trebuie să mă întorc 
în oraş după ce mănânc repede de prânz. Mai rămâi? Mai încerci să afli 
cine a ucis-o pe biata Karin? 

— Vin şi eu la Londra în câteva zile. Spune-i lui Tweed că mă găseşte la 
Brown’s Hotel dacă are nevoie de mine. Iar aici, la Brubenell. Şi acum, 
înainte să pleci şi să mă laşi singur, nu vrei să luăm masa împreună? 


— E o cârciumă foarte bună pe High Street, se numeşte Cross Keys. 


— Să mâncăm aici. Am nevoie de ceva consistent ca să mă simt bine. 
Probabil din cauza frigului de afară... 

În drum spre restaurant Paula avu ciudata impresie că Rosewater îi 
dăduse un indiciu. Dar al naibii să fie dacă pe moment putea să-şi 
amintească despre ce era vorba. 

După ce plecaseră din pădurea în care-i atacase elicopterul, Newman şi 
Marler se opriseră la Cross Keys pentru un prânz rapid şi ieftin. Butler şi 
Nield intrară după ei, se aşezară la altă masă, ca şi cum nu s-ar fi 
cunoscut. Era procedeul obişnuit atunci când păzeau pe cineva. 

— Avem companie, şopti Newman după ce comandară. Masa mare din 
dreapta noastră. Cinci. Clientul cu înfăţişare fioroasă, care pare a fi şeful, 
e Brand. Aşa l-a strigat Dawlish după ce a plecat de lângă noi. 

— Ehe, l-am cunoscut deja pe domnul Brand, replică Marler, vorbind cu 
voce normală. E flăcăul care a pariat cu mine că nu pot ochii discurile în 
aer. 

Tipul mătăhălos care şedea cu spatele la ei, cu părul zburlit atingându-i 
gulerul, se întoarse încet spre ei, şi scaunul scârţâi pe podea. Îl fixă pe 
Marler pe sub sprâncenele groase şi rânji neplăcut. 

— Şi ţi-a luat cinci sute de mangoţi, prostănace! 

— N-am prea marcat sută la sută, nu? fu Marler de acord, netulburat 
de atitudinea agresivă a lui Brand. 

— Sută la sută? Brand făcu un gest larg cu mâna ca pentru a-i atrage în 
dispută şi pe ceilalţi patru tovarăşi ai săi, care arătau la fel de neciopliţi. 
Peştele ăsta n-ar putea ochi o uşă de hambar nici de la doi metri. 

Newman sesiză rapid situaţia şi profită de ea. Marler îi întâlnise prima 
oară pe nemernicii ăştia la Cross Keys. Cu siguranţă auziseră de eşecul 
elicopterului şi veniseră aici, sperând că vor avea norocul să-l întâlnească 
din nou pe Marler. Voiau să se răzbune. Era timpul să intervină. 

— Un amănunt, Brand. Aş putea să te nimeresc de la doi metri, adică 
aproximativ distanţa dintre noi acum. 

— Oare, târâtură? 

Brand îşi trase scaunul şi se ridică încet. Şi tovarăşii lui începură să se 


foiască şi să se ridice de pe scaune. Butier se sculă de pe scaun şi scoase 


brusc bastonul de cauciuc pe care-l ţinea într-un buzunar special al 
impermeabilului. Îndrept îndu-se spre masă, îl bătu pe unul din gangsteri 
pe umăr cu bastonul. 

— E cineva aici care vrea să-i crăp capul? Tot ce trebuie să facă e să se 
ridice. Mai bine rămâneţi pe scaune, domnilor. Lăsaţi-i pe ei doi. Aşa-i 
cinstit, nu credeţi? 

Era ceva ameninţător în felul în care stătea Butier în picioare; înalt de 
un metru optzeci, bine făcut, bătea uşor bastonul de palma stângă. 
Zâmbea în timp ce se uita împrejur. Foiala încetă. Brand se îndreptă pe 
furiş spre Newman. 

Newman rămase pe scaun, cu coatele pe masă, cu bărbia sprijinită în 
mâini. Brand întinse mâna dreaptă cu repeziciune, apucă farfuria pe 
jumătate golită a lui Newman, şi o trânti de pământ. Rânji din nou 
dezagreabil: 

— Acum o să trebuiască să mănânci de pe podea. Cred că eşti obişnuit, 
toţi câinii sunt. 

— Remarca asta e niţel cam provocatoare, comentă Marler. Brand 
strânse pumnul drept şi trimise o lovitură de berbec spre maxilarul lui 
Newman. Se produse o mişcare neclară. Newman şedea în picioare, 
scaunul era trântit pe podea. Pumnul lui' Brand nu-şi nimerise ţinta. 
Pumnul stâng al lui Newman căzu ca o lovitură de ciocan peste nasul 
proeminent al lui Brand care, cu ochii plini de lacrimi din cauza durerii, 
îşi pierdu echilibrul. 

Newman nu-l slăbi: cu pumnul drept îl pocni în falcă. Brand se 
împletici, se lovi cu putere de tejghea şi se prăbuşi grămadă sub ea, 
nemişcat. Tipul care şedea în dreapta scaunului gol al lui Brand începu să 
se ridice încet. Newman îi puse o mână pe umăr şi îl împinse înapoi în 
scaun. 

— Dacă vrei necazuri, o să le ai. Dar să ştii că am făcut parte din SASI. 
O să încerc să nu te omor, dar se mai întâmplă şi accidente... 

Şi era adevărat, gândi Marler. Newman reuşise să supravieţuiască unui 


curs SAS. Atunci când scria un articol despre această unitate. Gangsterul 


10 SAS - Special Air Service (Forţele Aeriene Speciale din Marea Britanie). 


se potoli, mormăi ceva dar rămase pe scaun. În celălalt capăt al mesei lui 
Brand, încă unul încercă să se ridice. Nield îl îmbrânci înapoi, trase 
scaunul de sub el. Nemernicul se împiedică, se duse de-a-ndărătelea, dar 
braţul drept al lui Butler îl lovi în faţă cu forţă. Tipul se lovi cu capul de 
podea şi rămase nemişcat. Nield îi luă pulsul la gât. 

— Mai respiră. S-ar putea să-l doară capul când se trezeşte... 

O chelneriţă veni în grabă, înspăimântată. Newman scoase din portofel 
o bancnotă şi i-o dădu. 

— După cum ai văzut, ei au început. Uite ceva care să acopere 
pagubele. Îmi pare rău de mâncarea vărsată pe podea. Un bacşiş bun o să 
te facă să te simţi mai bine. 

— Mulţumesc, spuse chelneriţa cântărind din ochi bancnota. Sunt 
clienţi obişnuiţi. N-aş fi crezut niciodată. 

— Nu i-aş mai primi pe viitor, comportamentul lor la masă lasă de 
dorit... zise Newman. 

Însoţit de Marler, ieşi pe uşa din spate, printr-o grădină mică, spre 
locul unde îşi parcase maşina. Bătea un vânt puternic dinspre nord-est. 
Marea cenuşie era zbuciumată, se ridica, cobora, se rostogolea în valuri 
uriaşe, tumultuoase. Butler şi Nield se topiseră din vedere pe uşa din 
faţă. 

Newman îşi trase gulerul paltonului şi se uită lung spre faleza pustie. 
Aldeburgh era ciudat şi pitoresc. În dreapta lui, case vechi, lipite una de 
alta, se aliniau de-a lungul falezei, cu acoperişurile, mai înalte sau mai 
scunde, formând o linie zigzagată. În partea cea mai înaltă a plajei 
pietroase erau nişte troliuri folosite ca să tragă spre mal cele câteva bărci 
de pescuit care încă mai erau în funcţiune la Aldeburgh. Nu era niciun 
port. 

— Ai ales Cross Keys sperând să iei parte la un scandal? întrebă 
Marler. 

— Nu chiar, dar eram curios să văd dacă Brand şi acoliții lui se vor 
arăta, fiindcă mi-ai spus că acolo l-ai î ntâlnit prima oară pe maimuţoiul 
ăsta urât, replică Newman când se opriră în faţa Mercedes-ului. 


— Au apărut, e drept. 


— Şi e semnificativ. Dawlish tocmai a făcut cea de-a doua mare 
greşeală. Prima a fost când a trimis elicopterul să ne atace în pădure. A 
doua când i-a trimis pe ăştia să ne omoare în bătaie acolo, ca să ne 
descurajeze, să nu ne mai întoarcem. 

— Cred că ghicesc semnificaţia. 

— Faptul că am fost văzuţi pe lângă fabrica de armament ascunsă în 
pădure. Ceva ciudat, ţinut secret, se petrece acolo. Dawlish s-a dat de gol. 

— Aşa că mai dau un tur, să mă uit mai îndeaproape, cu altă ocazie. 

— Dăm un tur să ne uităm, mai târziu. Newman se îndepărtă de faleză; 
ajunseră în High Street şi se îndreptară spre ieşirea din oraş. 

— În momentul ăsta ne întoarcem la Londra. 

— Prefer să acţionez singur, insistă Marler. 

— Să-l lăsăm pe Tweed să hotărască. Ceea ce trebuie să facem în 
primul rând este să vorbim cu el, să-i spunem în amănunt ce s-a 
întâmplat. S-ar putea să mai deţină şi alte date pe care le păstrează bine 
într-un sertar din cap. Şi nu uita de vulpea pe care o avem în portbagaj. 
N-o să ţină o veşnicie şi vreau o analiză a experţilor ca să aflu ce anume a 
ucis-o... 

În după-amiaza aceleiaşi zile, în timp ce conducea prin Bordeaux, 
Isabelle Thomas se gândea la Newman. Încetini când ajunse în apropiere 
de apartamentul mamei sale, uitându-se în jur, la toate maşinile parcate. 
Căuta un vehicul în care să se afle un bărbat sau poate mai mulți - 
aşteptând-o pe ea. 

Nesocotise avertismentul sever al lui Newman de a nu se apropia de 
Bordeaux şi englezul îi revenea mereu în minte. Se gândea că va fi furios 
aflând motivul neimportant, cum l-ar socoti el, pentru care îşi asumase 
acest risc. Dar îşi amintise de broşa prețioasă, oferită de Joseph, 
logodnicul ei mort, pe care o uitase în apartament. Bietul Joseph. Se 
sinucisese sărind în râul Gironde după ce-şi agăţase greutăţile de 
picioare. Şi toate astea pentru că se credea diform, un infirm cu degetele 
mari de la mâini strivite după ce stătuse spânzurat în fântâna pedepselor 
a lui de Forge. 


Aş vrea să-l ucid pe de Forge, se gândi. Încet, să agonizeze îndelung. 


Ştia că Joseph economisise venitul lui cam pe o jumătate de an ca să-i 
cumpere broşa aceea. Singura ei amintire legată de bărbatul cu care 
sperase să-şi petreacă tot restul vieţii. Uitându-se încă o dată în jur, viră 
spre alee şi-şi parcă maşina, astfel încât să nu fie la vedere, după colţ, în 
mica curte. Cum făcuse şi Bob Newman. Dacă ar şti de venirea ei înapoi 
în oraş, ar fi Vai de ea. 

Descuie uşa din spate, se strecură încetişor înăuntru, o închise şi o 
încuie. 

Clădirea i se părea îngrozitor de liniştită în timp ce se strecura pe 
scări; se opri la uşa apartamentului. Înainte de a băga cheia în broască îşi 
lipi urechea de lemnul masiv şi ascultă. Oare o aşteptau înăuntru? 

Scoase din poşetă o lanternă în formă de creion, o ascunse în palmă, o 
aprinse şi examină broasca. Nu se vedea niciun semn că cineva ar fi 
umblat la ea. Sunt isterică, se gândi. Introduse cheia în broască, descuie 
şi deschise fără zgomot uşa bine unsă, o închise cu grijă şi puse lanţul. 
Acum era în siguranţă. 

Ca să se mai liniştească, se sprijini de uşă, îşi dădu părul des şi roşcat 
pe spate, peste haina verde, lungă până la genunchi, pe care o purta pe 
frigul acela aspru. Se simţea în apartament ca într-o morgă. 

Analogie nu prea fericită, îşi spuse. Hai, dă dovadă că nu eşti proastă. 

Fără să aprindă vreo lumină, se mişcă prin camera întunecoasă, spre 
ferestrele înalte care dădeau la stradă. Era puţin după prânz şi afară era 
deja aproape întuneric. Cerul era o întindere de plumb care apăsa oraşul 
murdar. Afurisit noiembrie. 

Isabelle studie strada. Urmări cu atenţie intrarea în care se 
ascunseseră cei doi tipi de la DST când fusese ultima oară aici cu 
Newman. Niciun semn că ar fi fost cineva. Afară temperatura era aproape 
de zero grade. O femeie care fusese la cumpărături se grăbea pe stradă, 
mergând cu umerii lăsaţi şi strânşi ca pentru a se apăra împotriva 
frigului; ducea două sacoşe de plastic în mâini. Nimeni altcineva. 
Scăpase. 

Traversă camera de zi spre dormitorul ei, trase perdelele şi abia pe 


urmă aprinse lumina. Nu-i trebui mai mult de un minut să scotocească 


într-un sertar cu lenjerie intimă ca să găsească preţioasa broşă. În timp 
ce o împacheta într-un furou, observă că uşa de la camera de zi este 
întredeschisă şi lumina străbate până în încăperea fără perdele. Vâri 
broşa în buzunarul interior al hainei, traversă camera în fugă, închise uşa 
şi stinse lumina. 

Se rezemă cu spatele de uşă şi rămase aşa aşteptând să i se 
obişnuiască ochii cu întunericul. Ar fi trebuit să-şi aducă o armă să se 
apere. Mai aşteptă puţin, deschise uşa şi se îndreptă spre baie. Luă un 
flacon cu fixativ de păr de pe poliţa de sticlă, îi scoase capacul şi strecură 
flaconul în buzunar, bucuroasă că pleacă. În urechi îi răsuna 
avertismentul lui Newman. 

Se apropia de ieşire când cineva bătu în uşă. Îngheţă. Maică-sa nu avea 
de-a face cu vecinii, nu vorbea cu nimeni din clădire. Ciocănitul se repetă 
mai puternic, grăbit. Se îmbărbătă singură, respiră adânc şi strigă: 

— Cinee? 

— Instalatorul. Curge un calorifer la dumneavoastră şi inundă 
apartamentul de dedesubt. 

— Nu de aici, strigă, încercând să câştige timp şi să se gândească. 

— Ba da, insistă vocea. Un instalator poate descoperi sursa fisurii. E în 
apartamentul dumneavoastră. Apa curge pe pereţi în apartamentul de jos. 

Se mai întâmplase o dată, de mult, când era mică. Îşi amintea cum se 
uita la instalator în timp ce repara. Şi nu se putea duce să verifice. Ar 
însemna să aprindă toate luminile. Şi ar mai însemna să se dea de gol 
pentru oricine ar fi supravegheat apartamentul de afară. 

Introduse cheia în broască foarte încet, fără zgomot şi descuie. Ezită 
înainte de a trage lanţul, apoi se hotări să isprăvească. Cu lanterna în 
mâna stângă se opri la mică distanţă de uşă şi se forţă să vorbească: 

— Uşa este descuiată... 

Se deschise încet, până când ajunse larg deschisă. Aprinse lanterna. În 
prag şedeau doi bărbaţi în trencicoturi, cei doi de la DST care-l luaseră pe 
Henri de la barul Miami. Cei doi falşi agenţi DST, după cum o prevenise 
Newman - care erau implicaţi în uciderea lui Henri în gara St. Jean. Ura o 


împietri. Cel mai înalt ridică mâna să-şi apere ochii de lumina lanternei şi 


rânji: 

— Ne-am gândit că o să te întorci. Vii cu noi. Suntem de la DST... 

Cu o mişcare rapidă îndreptă spre cei doi spray-ul pe care-l ţinea în 
mâna dreaptă, apăsă pe buton şi le pulveriză conţinutul în ochi. Cel mai 
înalt înjură cumplit, îşi duse mâiriile la ochi. Isabelle lăsă capul în jos, 
făcu o săritură înainte şi-l izbi cu capul în piept, cu toată puterea. Se 
împletici, făcu câţiva paşi înapoi, dar Isabelle continuă să-l atace cu furia 
unui taur. Poticnindu-se şi ferindu-se, rupse balustrada cu spatele. Forţa 
atacului ei furios îl făcu să se prăbuşească în gol ţipând, pe pardoseala de 
beton. 

Isabelle se răsuci rapid. Celălalt încă îşi mai ţinea mâinile la ochi. Îl 
apucă de păr şi-l trase înainte, instinctiv, acesta se smuci înapoi preţ de o 
clipă, iar ea asta aştepta. Schimbă tactica: împinse cu toată puterea şi îl 
izbi cu capul de tocul uşii. Impactul dintre os şi lemn produse un sunet 
puternic. Se prăbuşi lângă uşă. Isabelle îşi înfundă flaconul cu fixativ şi 
lanterna în buzunare, îl apucă de picioare, îl trase spre locul unde 
balustrada era ruptă, îi împinse picioarele în gol şi apoi trupul după ele. 
Nu scoase niciun sunet în timp ce-l urma pe tovarăşul său. Auzi o 
bufnitură înăbuşită. 

Încuie uşa şi părăsi clădirea pe scara de serviciu. Se urcă la volan şi 
respira profund. Trebuie să conducă normal. Zări un loc de parcare lângă 
gara St. Jean şi o cabină telefonică. Parcă, încuie maşina şi se îndreptă 
repede spre cabină. Folosi lanterna ca să caute numărul Prefecturii de 
Poliţie din Bordeaux. Când ofiţerul de la centrala poliţiei răspunse, vorbi 
energic: 

— Vreau să anunţ o infracţiune foarte serioasă - tentativă de crimă. 
Tocmai a avut loc. Faceţi-mi legătura imediat cu prefectul. Nu vorbesc cu 
altcineva. Dacă mă faceţi să aştept, închid. Chestiunea priveşte DST-ul... 

În biroul său de la etajul întâi al vechii clădiri cenuşii, cu două aripi 
care flancau o curte centrală, doar la câţiva paşi de Meriadeck Centre 
Commercial, prefectul se încruntă când auzi menţionându-se DST şi îi 
spuse ofițerului de la centrală să-i facă legătura. Cu piciorul trânti uşa de 


la birou. 


Isabelle acoperise receptorul cu eşarfa de mătase pentru ca vocea să-i 
fie voalată. 

— Prefectul la telefon. Cine e acolo? 

— Notaţi imediat această adresă... Aţi notat? Bun. Veţi găsi pe scări doi 
falşi agenţi DST, dacă trimiteţi acum o patrulă. Acum! A fost o luptă. Pe 
scări. Ambii şi-au pierdut cunoştinţa. Şi au fost implicaţi în uciderea lui 
Henri Bayle... 

— Cine e la telefon? întrebă prefectul. 

Dar telefonul amuţise. Scund, îndesat, îmbrăcat cu un costum gris ca al 
unui om de afaceri, prefectul fusese ales pentru capacitatea sa de a lua 
hotărâri rapide. Falşi agenţi DST? însă numele care-l alarmase era Henri 
Bayle, cel ucis recent în gara St. Jean. 

Încuie uşa biroului. Ridică receptorul şi ceru un fir cu oraşul. Îl avertiză 
pe ofiţerul de la centrală că dacă trage cu urechea va fi dat afară imediat. 
Apoi formă numărul lui Rene Lasalle, şeful DST din Paris. Intră direct în 
subiect: 

— La telefon prefectul poliţiei din Bordeaux. Am mai vorbit, probabil vă 
amintiţi. Tocmai am primit un telefon anonim privind doi falşi agenţi DST 
care s-ar găsi la o adresă din Bordeaux. Persoana care a sunat, cred că 
era o femeie - vocea era neclară - spunea că sunt implicaţi în uciderea lui 
Henri Bayle... 

Convorbirea fu scurtă. Întrerupse legătura, ridică din nou receptorul şi 
ordonă ca două maşini de patrulare să meargă la adresa primită. 

— Urgent. Pătrundeţi cu forţa în clădire dacă e nevoie. 


Oamenii să fie înarmaţi cu arme automate... 


Isabelle conducea cu viteză în noapte, pe şoseaua N 650; acelaşi drum 
pe care-l făcuse cu Newman spre Arcachon. În apropierea mării, dincolo 
de satul Facture, intră pe autostradă, în câmp deschis. Zări pe câmp un 
hambar vechi, pe jumătate ars, ale cărui grinzi, expuse vederii, semănau 
cu nişte coaste omeneşti. Priveliştea avu ca efect o reacţie necontrolată: 
începu să tremure ca şi când i-ar fi fost îngrozitor de frig. Simţi că 


îngheaţă. Nervii. Încet-încet îşi recăpătă stăpânirea de sine, respirând 


adânc aerul îngheţat care intra pe geamul lăsat în jos. 
Mai avea puţin până la Arcachon. De acum înainte o să stea acolo. lar 
dimineaţa o să-i dea telefon lui Bob şi o să-i spună ce s-a întâmplat. Poate 


era important. 


19 


A doua zi la Park Crescent, Tweed îşi petrecu o grămadă de timp 
ascultând rapoartele verbale ale celor întâmplate la Aldeburgh, pentru ca 
apoi să-i interogheze pe toţi, adunaţi în biroul său strâmt. Se aflau acolo 
îngrămădiţi Paula, Newman, Marler, Butler şi Nield. Monica şedea la 
biroul său, luând notițe în linişte. Abia îşi terminaseră rapoartele, când 
Newman vorbi din nou: 

— Mi-am amintit ceva ce uitasem complet să-ţi spun. E vorba de 
Isabelle... 

— Frumoasa Isabelle cu părul roşcat, îl tachină Paula. 

— N-am făcut decât să o descriu, o repezi Newman plictisit. 

— Aşa ai descris-o, murmură Paula alintat, torcând ca o pisică. 

— Aş vrea acum să spun ceva important fără să fiu întrerupt. E vorba 
de descrierea catamaranului lordului Dawlish, Vulturul de oţel, făcută de 
tine, Paula. Cu puţin timp în urmă, când ne-ai povestit groaznica ta 
experienţă privind uciderea Karinei, spuneai că atunci când aţi ieşit la 
suprafaţă dincolo de Dunwich, aţi văzut o ambarcaţiune ciudată, cu prova 
despicată în două... 

— Aşa e. Paula se aplecă înainte, redevenind serioasă. 

— Ei bine, când mă plimbam cu Isabelle pe faleza din Arcachon, mi-a 
descris o ambarcaţiune stranie care apare pe acolo, un vas „cu prova 
despicată în două”. Foarte asemănător cu ce ai văzut tu. Pare exact 
Vulturul de oţel. 

— Interesant, îl întrerupse Tweed. Poate că acum avem o verigă de 
legătură între Suffolk şi Franţa. 

— Şi mi-a mai spus că un oarecare lord Dane Dawlish a apărut la o 


petrecere şi i-a făcut avansuri insistente, pe care ea le-a respins, continuă 


Newman. 

— E chiar dragul de Dawlish. Şi cu siguranţă avem acum o altă verigă 
între Aldeburgh şi Franţa, comentă Paula. 

— Poate una vitală, fu de acord Tweed. Între Aldeburgh şi Arcachon - 
care este aproape de Bordeaux. lar Dawlish înseamnă armament. Lasaue 
mi-a spus că o organizaţie necunoscută îi furnizează arme şi bani 
generalului de forge. Ar putea fi o combinaţie diabolic de deşteaptă. 

— Care combinaţie? întrebă Paula. 

— Aducerea armelor la Arcachon, în loc să fie debarcate direct în 
portul Bordeaux, unde supravegherea cargourilor care acostează este mai 
strictă. Noroc cu Isabelle şi cu tine, Paula. 

— Dar cu ce preţ: cu preţul vieţii Karinei, spuse Paula nostalgic. 

— Deci Victor Rosewater este disponibil dacă avem nevoie de el? 
întrebă Tweed schimbând subiectul. 

— Da. S-ar putea chiar să dea de urma ucigaşului Karinei. E un tip 
tenace. 

— Mai spune-mi o dată Bob, cum a fost găsit inelul ăla cu sigiliu. Tweed 
se sprijini de spătarul scaunului său rotitor şi îl privi atent pe Newman. 
Începe cu începutul. Mă interesează fiecare detaliu, oricât de mic... 

Când Newman ajunse la jumătate cu povestirea celor întâmplate în 
noaptea aceea întunecoasă la mlaştini, cu Paula şi Rosewater, Tweed 
descuie un sertar, scoase din el o batistă mare de mătase făcută 
ghemotoc şi o puse pe masă. 

Când Newman termină, cu întoarcerea lor în autoturismul de teren cu 
Buchanan şi Warden la hotelul Brudenell, îl felicită pentru memoria 
excelentă. Desfăcu batista şi scoase la iveală două inele cu pecete, 
împingându-le spre Paula. 

— Care este găsit de Rosewater sub barcă? 

Paula le examină cu atenţie, îl puse pe fiecare pe degetul mijlociu, dar 
amândouă erau mult prea largi ca să stea. Nedumerită, le privi din nou, 
dădu din cap, uitându-se fix la Tweed: 

— Nu înţeleg. Sunt identice. 


— Nu chiar. În interiorul unuia din ele este o zgârietură minusculă. 


Acela e originalul. Jos, în laboratoare s-a muncit treizeci şi şase de ore - 
inclusiv noaptea - ca să se realizeze inelul geamăn. Înţelegi că trebuie să- 
i dau originalul inspectorului şef Buchanan, dar am vrut o copie. Găseşte 
degetul care l-a purtat, şi poate am găsit şi ucigaşul. 

— De ce poate? întrebă Newman agresiv. 

— Pentru că nimic nu este concludent. Aşa cum nu putem încă să luăm 
de bun faptul că Dawlish are legătură cu de Forge. Ne mai trebuie dovezi 
concrete, şi asta urgent. De aceea cred că tu, Marler, ar trebui să pleci 
imediat în misiunea specială în Franţa, despre care ţi-am vorbit. Ridică 
mâna şi-i privi pe cei din jur. Nu, doar Marler şi cu mine ştim de ea. 

— Să le luăm pe rând, intră Marler în discuţie pentru prima oară. 
Trebuie să cercetez fabrica aia din pădure, pe drumul spre Orford... 

— Şi mă duc şi eu cu el, spuse Newman hotărât. 

— Fără vorbă, spuse Marler apăsat. 

— Terminaţi, amândoi, spuse Tweed. Amândoi abia aţi scăpat cu viaţă 
în excursia anterioară din zonă. Nu vă certaţi. Veţi cerceta fabrica 
împreună. Înarmaţi. Pe urmă, Bob, ne îndreptăm atenţia spre Franţa, vom 
iniţia o expediţie importantă pentru a afla ce pune de fapt la cale de 
Forge şi ce înseamnă chestia asta cu Siegfried în Germania. Va fi 
periculos. 

— Ce se întâmplă cu vulpea mea? întrebă Newman. 

— A fost transportată imediat la cel mai bun patolog veterinar din ţară, 
Robles. Le-am dat şi cheile de la maşina ta pentru că Robles voia să 
examineze şi portbagajul. Ei, şi acum cred că trebuie să mergem la masă. 
Poate chiar când ne vom întoarce vom afla că s-a mai întâmplat câte 
ceva... 

Tweed îşi dădu seama că Monica este agitată şi emoţionată de cum 
intră în birou împreună cu Paula, Newman şi Marler. Monica aşteptă 
până când îşi scoase haina şi se aşeză la birou. Afară era o burniţă rece 
de noiembrie şi bătea un vânt aspru, muşcător. 

— A sosit curierul trimis de Lasalle cu fotografiile pe care le-ai cerut. 
Le-a lăsat şi a plecat direct la aeroportul Heathrow ca să prindă cursa de 


Paris. 


— Şi? 

Newman şedea într-un fotoliu aproape de biroul lui Tweed, iar Paula se 
cocoţase pe unul din braţe. Marler adoptă poza lui obişnuită, sprijinit de 
un perete. Monica aduse un plic şi-l puse în faţa lui Tweed cu un zâmbet 
de satisfacţie: 

— O să te intereseze. 

— După zâmbetul tău mulţumit se pare că ar trebui să mă intereseze. 

Tweed scoase din plic fotografiile lucioase. Le răsfiră pe birou. Erau 
câte trei din fiecare. Pe spate Lasalle scrisese numele, cu scrisul său 
îngrijit. Josette de Forge. De Forge însuşi. Maiorul Lamy. Locotenentul 
Berthier. Jean Burgoyn e. 

Tweed înmână un set de fotografii Paulei şi unul lui Newman. Începu şi 
el să le studieze. Ridicând ochii spre Monica, care acum şedea la biroul 
ei, văzu că-l urmăreşte nerăbdătoare. Continuă să privească fotografiile, 
se opri la un moment dat şi luă lupa. Îi privi pe ceilalţi. 

— Cred că am mai văzut inelul ăsta cu sigiliu. 

Ridică fotografia pe care o studiase. La Paris, zărise inelul fără ajutorul 
unei lupe. Ţinea fotografia şefului Serviciului secret al lui de Forge, 
maiorul Lamy. 

— Deci, l-am găsit pe Kalmar, asasinul. Frumoasă treabă, spuse 
Newman după o pauză în care tăcuseră toţi. 

— Nu neapărat, îl preveni Tweed. 

— Dar e concludent, protestă Newman. Inelul lui a fost găsit sub barca 
în care a fost ucisă Karin. 

— Şi cum crezi că un om ca maiorul Lamy a zburat până aici, a stat 
undeva ascuns şi pe urmă a ucis-o? Dacă ţinem cont de misiunea lui, 
gândeşte-te la pericolul de a fi recunoscut în Anglia. Şi în plus, s ţie 
cineva dacă vorbeşte engleza fluent? 

— Ar putea. Ar putea să se strecoare până aici şi înapoi fără să fie 
observat. 

— „Ar putea” nu este suficient, i-o întoarse Tweed. Rămâne doar o 
posibilitate, în stadiul actual al lucrurilor. 


— Mi s-a părut un individ dubios când l-am cunoscut, spuse Newman şi 


tăcu din nou. 

— Uiţi evenimentele anterioare, spuse Tweed enigmatic. 

Luă o hârtie pe care Monica notase ceva. Dar asta e concludent; o să vă 
intereseze sigur şi pe tine şi pe Marler. Ştim cum a murit vulpea. Sunteţi 
pregătiţi? 

— Foarte. 

— Robles a telefonat şi i-a comunicat Monicăi un raport preliminar în 
timp ce noi eram la masă. Bănuieşte că vulpea a fost ucisă de un soi de 
gaz paralizant combinat cu fumul pe care-l scotea elicopterul. 

— Gaz paralizant? Deci dacă Newman şi cu mine am fi respirat din 
fumul ăla... Marler fu atât de uimit încât ieşi din nepăsarea obişnuită. 

— Aţi fi la fel de morţi ca şi vulpea, completă Tweed. Gaz paralizant. 
Chiar că e sinistru. 

— Iar din cercetările mele rezultă că la Dawlish Chemicals, uzina de 
produse chimice al cărei proprietar este Dawlish, există un laborator 
foarte bine păzit; se află în complexul industrial pe drumul spre Orford. 

— Robles duce hoitul într-o maşină frigorifică la un prieten de-al lui 
care lucrează la Portori Down, uzina de gaze toxice folosite în război. 
După asta va putea să ne spună exact tipul de gaz paralizant folosit. 

— Mai bine ne-am întoarce imediat în Suffolk, Marler şi cu mine. E 
timpul să studiem mai îndeaproape activităţile de protecţia mediului 
desfăşurate de Dawlish, sugeră Newman. 

— De acord. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, spuse Tweed. Marler 
trebuie să meargă în Franţa. Dar aveţi mare grijă. 

— Acum ştim că nu ne jucăm cu pisicuţe, replică Newman. Plecă 
împreună cu Marler. 

Sună telefonul. Tweed aşteptă ca Monica să răspundă. Aceasta ridică 
receptorul şi spuse cuiva să aştepte o clipă, apoi făcu semn cu capul spre 
telefonul lui Tweed. 

— E Lasalle, din Paris. Vrea să vorbească cu tine urgent. 

— Alte probleme, René? întrebă Tweed. Da, sunt pe telefonul cu linie 
digitală codificată... 


— M-a sunat prefectul poliţiei din Bordeaux, un tip în care mă pot 


încrede, accentuă Lasalle. A primit un telefon anonim - crede că era o 
fată - prin care i s-a dat o adresă dintr-un bloc din Bordeaux. I-a zis că o 
să-i găsească pe cei doi falşi agenţi DST implicaţi în uciderea lui Henri 
Bayle, agentul tău găsit în gara St. Jean. S-a deplasat el însuşi la adresa 
dată. Printre altele, fata a spus că o să-i găsească pe cei doi inconştienţi. 
I-a găsit. Morți. Amândoi. 

— Cum au murit? 

— Aparent, greu de spus. Amândoi căzuseră în gol două etaje. Oamenii 
prefectului au găsit urme de sânge pe tocul uşii de la apartamentul 
ocupat de Isabelle Thomas şi mama ei. Amândouă au dispărut. Descrierile 
celor doi se potrivesc cu ce au spus martorii de la barul Miami despre cei 
doi care l-au ridicat pe Bayle. Iau avionul spre Bordeaux să-l interoghez 
pe generalul de Forge. Cu asta pot să-l scutur, să se sperie puţin şi să 
deschidă colivia. Prea a făcut numai ce a vrut atâta timp... 

— Ai grijă, îl avertiză Tweed. Nu te duci singur acolo, sper? 

— Ba da. Făcu o pauză. Poate cu ceva sprijin. 

— Înainte de a termina, încă ceva: ştii cumva dacă maiorul Lamy 
vorbeşte fluent engleza? 

— Vorbeşte limba voastră ca tine. Un englez sadea. 

În biroul său strâmt, Lasalle puse receptorul în furcă, se uită la ceas. 
Avea întâlnire cu Navarre, ministrul de interne, îşi puse grăbit paltonul şi 
pălăria - era lapoviţă afară - părăsi clădirea, făcu dreapta şi ajunse pe jos 
în rue du Faubourg St. Honore. 

În mod obişnuit o fire blândă dar tenace, Lasalle umbla iute, cu o 
expresie întunecată. Ajuns la intrarea Ministerului din Place Beauveau se 
aşteptă ca gărzile, care-l cunoşteau bine, să-i dea voie să treacă. Un 
soldat din gardă îi bară drumul. 

— Actele, domnule. 

— Mă cunoşti de câte ori am venit... 

— Ordin, domnule. Actele, vă rog. 

Lasalle scoase legitimaţia specială şi i-o înmână. După ce o studie, 
soldatul îi înapoie legitimaţia şi-l lăsă să treacă, salutând. Deci Navarre 


întărise măsurile de securitate, gândi Lasalle, grăbindu-se prin curtea 


spațioasă a ministerului; asta-i bine. 

Cabinetul ministrului este la etajul întâi şi dă în curtea din faţă. Când 
Lasalle fu introdus în încăpere, ocupantul acesteia se ridică în picioare, în 
spatele biroului. Pierre Navarre era un tip scund, îndesat, cu părul închis 
la culoare, cu sprâncene groase şi ochi fără astâmpăr. 

Era originar din Lorena, ca şi generalul de Forge. Dădu mâna cu şeful 
DST, îl invită să ia loc şi, ţinând un document în mână, trase un scaun 
lângă cel al lui Lasalle. Îi dădu lui Lasalle documentul şi acesta îl citi 
repede. În partea de jos era semnătura puternică, grăbită, a lui Navarre. 

— Cred că e suficient, domnule ministru, spuse Lasalle. 

— E timpul să-l strângem niţel cu uşa pe ticălosul ăla, remarcă Navarre 
furios. Când ai avionul spre Bordeaux? 

— Într-o oră... 

— Să-mi raportezi tot ce se întâmplă. O să lucrez aici puţin mai târziu... 

Puțin mai târziu. Cuvintele îi reveneau în minte lui Lasalle în drum spre 
biroul său. Navarre era recunoscut pentru timpul petrecut la birou - 
deseori optsprezece ore pe zi. Ajuns în biroul său, formă un număr de 
telefon din Bordeaux, dădu nişte ordine, trânti receptorul şi alergă spre 
maşina care-l aştepta în curte să-l ducă la aeroport. 

Ajunse la Bordeaux după-amiaza târziu, pe o vreme mohorâtă şi fu 
întâmpinat la aeroport de un ofiţer de la DST, care-l conduse spre un 
Citroen blindat. Lasalle sări înăuntru, urmat de ofiţer. Şoferul, care lăsase 
motorul mergând, porni în viteză. 

— Ce-i cu forţele de rezervă? îl întrebă Lasalle pe ofiţer care şedea 
lângă el în spate. 

— Adunate şi ascunse pe un câmp în apropiere de Cartierul General al 
Armatei a Treia. Generalul de Forge se aşteaptă să veniţi singur? 

— Da. Nu este singurul care se pricepe la tactică în Franţa... 

Departe de Bordeaux, undeva la ţară, şoferul încetini şi opri lângă un 
câmp înconjurat de garduri. Un bărbat în haină de ploaie albastră 
deschise poarta, ridică braţul în semn de liberă trecere şi lăsă maşina în 
care era Lasalle să treacă. Lasalle se uită înapoi prin lunetă în timp ce 


treceau în viteză pe un drum drept. În urma lor venea un convoi de opt 


maşini pline cu agenţi DST înarmaţi. În urma acestora erau motâciclişti 
din CRS, îmbrăcaţi în haine de piele negre, cu arme automate care le 
atârnau de umăr. Convoiul uriaş se opri în faţa intrării Cartierului 
General al Armatei a Treia. 

Un locotenent în uniformă se apropie de Citroen, încruntat. Lasalle 
apăsă pe butonul care cobora geamul, iar locotenentul se uită atent 
înăuntru. Lasalle nu pierdu nicio clipă: 

— Deschide poarta aia nenorocită. Îi flutură scurt legitimaţia. Lasalle, 
de la Direcţia pentru Supravegherea Teritoriului, din Paris. Generalul de 
Forge mă aşteaptă. l-am telefonat azi dimineaţă, devreme, maiorului 
Lamy. 

— Eraţi aşteptat singur... 

— Nu sta la discuţii cu mine. Deschide poarta. 

— Va trebui să-l chem pe maiorul Lamy... 

— Are două minute să ajungă aici. Am spus două minute. Mişcă-te, 
omule. L.ucrurile par cuprinse de moleşeală pe aici... 

Într-un minut o maşină se opri în spatele porţii. Din ea coborî maiorul 
Lamy care ieşi pe poarta pietonală. Se uită lung la convoiul nesfârşit. 

— Ce este vehiculul acela alb? 

— O ambulanţă. Ei, şi acum mă aşteaptă generalul de Forge, aşa că 
deschideţi porţile sau trecem prin ele. 

Lamy îi privi pe cei patru motociclişti din trupele CRS care trăseseră de 
ambele părţi ale Citroen-ului. Motocicliştii din CRS purtau căşti de 
protecţie negre şi ochelari fumurii; îi întoarseră privirea lui Lamy, 
privindu-l prin ochelarii siniştri. 

— Dacă insistaţi, se hotărî Lamy. Dar aici e zonă militară... 

— Nici nu mi-a trecut prin cap că ar fi o tabără de vacanţă, îl întrerupse 
Lasalle. Porţile... 

— Numai vehiculul dumneavoastră poate intra... 

— Atunci restul va dărâma porţile şi mă va urma. Dă ordinul... 

Lasalle apăsă din nou pe buton şi geamul se închise în nasul lui Lamy, 
care se întoarse, făcu semn de aprobare din cap; porţile se deschiseră iar 


Lamy trebui să alerge la maşina lui care conduse convoiul spre sediul 


generalului de Forge. În urmă se scurgea pe poartă convoiul, cu maşinile 
bară la bară. Înaintau pe o alee lungă de beton; de o parte şi de alta se 
aliniau clădiri militare cu un singur nivel. 

Lasalle observă că la capătul fiecărui drum lateral staţiona câte un tanc 
mare, şi fiecare ţeavă uriaşă de tun era îndreptată la un unghi mic faţă de 
sol, iar comandantul tancului stătea în picioare în turelă. De Forge îşi 
consolida puterea. 

În cele din urmă maşina lui Lamy se opri în faţa unei clădiri care nu se 
deosebea de celelalte. Lasalle sări din maşină, ţinând strâns servieta de 
care nu se despărţise de când plecase din Paris. Lamy îl conduse într-o 
încăpere mare cu podea de lemn care strălucea ca oglinda. În capătul 
celălalt al încăperii aştepta generalul de Forge, aşezat la un birou masiv. 

Lamy merse repede înainte; Lasalle venea în urma lui, agale, fără să se 
grăbească, privind curios de jur împrejur. Pe peretele din dreapta atârna 
un drapel uriaş cu simbolul Crucii de Lorena folosit de de Gaulle când a 
declarat Franţa neocupată, în timpul celui de-al doilea război mondial. 

— Bun venit la Cartierul General al Armatei a Treia, spuse de Forge cu 
o voce băţoasă, rămânând aşezat. 

Lasalle se aşeză pe scaunul cu spătar tare aflat în capătul celălalt al 
biroului uriaş, privindu-l pe general peste întinderea nesfârşită a 
acestuia. Niciun fel de hârtii. Trei telefoane de culori diferite. Un tampon 
sugativă, înrămat în piele. 

— Trebuie să rămână şi el? întrebă Lasalle arătând cu capul spre Lamy 
ca şi cum ar fi fost mascota armatei. 

Lamy, care stătea în picioare foarte drept, cu mâinile la spate, deveni şi 
mai ţeapăn. Îşi privi stăpânul. 

— Uzanţa cere ca maiorul Lamy să fie prezent chiar şi la întâlniri de 
importanţă minoră, îl informă de Forge. 

Lasalle aprobă dând din cap, ignorând insulta. Îşi deschise servieta şi 
scoase o coală de hârtie împăturită pe care o puse pe genunchi. Se uită 
fix în ochii lui de Forge, fără ca expresia feţei să-i trădeze starea de spirit. 
Dar tonul era şfichiuitor: 


— O problemă serioasă mă aduce aici. Îmi permiteţi să vă reamintesc 


că în Constituţie se stipulează subordonarea totală a puterii militare faţă 
de puterea civilă, că armata este supusă puterii civile? Sper să fie foarte 
clară această chestiune înainte de a merge mai departe. 

— Continuaţi, ordonă de Forge al cărui chip devenise palid. 

— Am avut mai multe cazuri în care persoane neautorizate s-au dat 
drept ofiţeri ai DST. Nu trebuie să vă reamintesc, sper, că acest lucru 
constituie o infracţiune gravă. 

— Habar n-am despre ce dracu' vorbiti. 

— Lăsaţi-mă încă un minut şi voi fi mai explicit. Afară sunt două 
exemple de tipi care s-au dat drept ofiţeri ai DST. Vă rog să mă însoţiţi. 
Lasalle se ridică. 

— De ce aş face-o? 

— Pentru că vă ordon, domnule general. 

— N-aveţi nicio putere să-mi ordonaţi să fac ceva! tună de Forge cu 
vocea lui de paradă. 

Lasalle nu răspunse. Se aplecă spre birou şi-i înmână lui de Forge coala 
de hârtie împăturită. Generalul îl privi scurt pe Lamy, apoi pe Lasalle, 
care-i susţinu privirea cu răceală. De Forge despături hârtia fără grabă. 
Văzu antetul din partea de sus a colii şi-şi dădu seama că era din recuzita 
de birou a ministrului de interne. Citi instrucţiunile. Veţi coopera cu 
trimisul meu, René Lasalle, şeful Direcţiei pentru Supravegherea 
Teritoriului. Veţi da curs oricărei cereri făcute de el. Are puteri 
plenipotenţiare. 

— Şi acum poate veniţi cu mine afară, spuse Lasalle încet. 

Lasalle străbătu încăperea lungă cu un pas mai vioi decât la venire. La 
jumătatea drumului spre uşă se opri şi se uită înapoi. 

De Forge, ale cărui cizme de călărie străluceau la fel de tare ca 
podeaua, îl urma. Lamy rămăsese lângă birou. 

— Domnule maior Lamy, veniţi şi dumneavoastră, strigă Lasalle 
preluând comanda. 

Îşi reluă mersul vioi către uşă, o deschise şi privi afară. Ordinele îi 
fuseseră ascultate. Maşinile de escortă se aliniaseră, împreună cu 


vehiculul său, în capătul celălalt al clădirii. Ambulanţa era parcată chiar 


la intrare, cu uşile încă închise; doi bărbaţi în halate albe aşteptau lângă 
ea. Lasalle, care se dăduse de-o parte, urmărea atent scena. 

Generalul de Forge ieşi din birou, rămase nemişcat, cuprinzând scurt 
cu privirea convoiul lung. Buzele sale subţiri se strânseră de furie: 

— E o invazie. 

— Aţi putea să-i spuneţi şi aşa, concepu Lasalle. Ofiţeri DST, adevăraţi, 
toţi înarmaţi. De asemenea agenţi CRS, tot înarmaţi, după cum vedeţi. 

— E un ultragiu... 

— Eu i-aş spune prevedere, replică Lasalle blând. 

— Ce neobrăzare! Pentru ce m-aţi chemat aici? Văzu câţiva soldaţi care 
se holbau la tot spectacolul acela. Se întoarse spre Lamy. 

— Domnule maior Lamy, trimite imediat soldaţii aceia să facă o cursă 
pe terenul de obstacole, în ordine de luptă. 

— Asta mai poate aştepta. Poate că şi maiorul Lamy va fi interesat să 
vadă asta, spuse Lasalle ferm. Făcu un semn celor doi în halate albe, 
cobori treptele şi li se alătură, urmat de de Forge şi Lamy. Cei doi în 
halate albe deschiseră uşile din spate ale ambulanţei şi se dădură într-o 
parte. Un curent de aer ca de gheaţă năvăli dinăuntru. De Forge şi Lamy 
se uitară în interior: sertare mari de metal, unele peste altele. Unul din 
sertare, cel de jos, era deschis. Lasalle flutură mâna spre sertar. 

— V-am spus că am adus doi tipi care s-au dat drept ofiţeri DST la 
Bordeaux. 

Cei doi în halate albe deschiseră un alt sertar. În fiecare sertar era 
întins câte un cadavru, pe jumătate îmbrăcat, cu capul ridicat pe un butuc 
de lemn. Aerul îngheţat continua să iasă în valuri din morga mobilă. 

— Oamenii ăia sunt morţi, izbucni Lamy. 

— Ce spirit de observaţie aveţi! comentă Lasalle. Sunt soldaţi - 
probabil din Brigada a treia, căci au fost găsiţi la Bordeaux. 

— De unde dracu” ştiţi asta? întrebă de Forge dispreţuitor. 

— Ei, nu aveau acte de identitate, cu excepţia legitimaţiilor DST false. 
Erau îmbrăcaţi în civil, dar s-a omis un amănunt: lenjeria de corp face 
parte din efectele armatei. Acest lucru e sigur. 


De Forge îl privi pe Lamy. Şeful Serviciului Secret se apropie de 


cadavre. Se răsuci pe călcâie şi se adresă generalu- 

— Acum îi recunosc pe amândoi, domnule. Sunt dezertori, au dispărut 
de la unitatea lor cu mai multe săptămâni în urmă. 

Lamy gândea repede. În sinea lui, Lasalle îi făcu acest compliment. Dar 
nu cedă aşa de uşor: 

— Declaraţi oficial ca dezertori? 

— Domnule maior Lamy, interveni de Forge pricepând jocul, duceţi-vă 
şi aduceţi registrele să le arătăm domnului de la Paris. 

Intră înapoi în clădire, iar Lamy dădu colţul în fugă şi dispăru. Lasalle 
făcu un semn din cap înainte de a-l urma pe de Forge. Bărbaţii în halate 
albe închiseră sertarele cu conţinutul lor dezagreabil: ambele cadavre 
erau rău vătămate în zona capului. Lasalle îl urmă pe de Forge înăuntru. 

— Cei doi bărbaţi au fost implicaţi într-o crimă brutală, îl informă 
Lasalle pe de Forge, în timp ce-l aşteptau pe Lamy, de Forge aşezat la 
biroul său, iar Lasalle plimbându-se încoace şi-încolo prin faţa lui. 
Agitaţia lui Lasalle îl obosea pe general, dar rămase imobil ca o sta tuie. 

— Dezertorii sunt nişte gunoaie, răspunse de Forge în cele din urmă. 

— Dacă au fost dezertori. Cineva foarte deştept le dădea ordine, punctă 
Lasalle cu grijă. 

Se opri când maiorul Lamy, cu un dosar sub braţ, se îndreptă cu pas 
milităresc spre birou, fără să-l bage în seamă pe Lasalle. Puse dosarul în 
faţa generalului. 

— Soldaţii Gillet şi Ferron, raportă el. Au dezertat acum cinci 
săptămâni. N-au mai fost văzuţi de atunci. 

— Poftim. 

De Forge arătă cu mâna cele două foi peste care îşi aruncase 
privirea, fără să facă vreun gest de a i le da lui Lasalle. 

Şeful DST înşfăcă cu repeziciune cele două foi şi se uită la ele. 

— Exemplarele acelea ne aparţin, îl avertiză de Forge. 

Lasalle ţinea hârtiile în lumină. Luă fiecare coală pe rând şi o întoarse, 
privind-o din unghiuri diferite. Apoi le strecură pe amândouă în servieta 
lui pe care o închise cu un pocnet scurt. 


— Trebuie să vă reamintesc că cercetez un caz de omucidere? Aceste 


hârtii reprezintă dovezi hotărâtoare. Un examen spectroscopic va dovedi 
dacă aceste aşa-zise fişe au fost produse în ultimele cinci minute, după 
cum bănuiesc eu. 

— Resping categoric insinuarea dumneavoastră, se răsti de Forge. 

— Face parte din meserie. Puterea civilă are prioritate asupra armatei. 
Se ridică. Mulţumesc pentru cooperare. Mă voi întoarce... 

De Forge aşteptă până auzi convoiul punându-se în mişcare. Apoi îi 
dădu ordinul lui Lamy: Organizează răzmeriţe feroce în Lyon. Trebuie să 


ne mişcăm repede. 


20 


Newman auzi telefonul sunând când deschidea uşa apartamentului său 
de la parter, din Beresforde Road, South Ken. Alergă spre el, sigur că va 
înceta să sune în momentul în care va ajunge la aparatul aflat în camera 
de zi spațioasă, înşfăcă receptorul, îşi spuse numărul, omiţând să-şi spună 
numele. Era Tweed. 

— Bob, m-am gândit că ar fi bine să ştii. M-a sunat Lasalle de la 
Bordeaux. Cei doi falşi agenţi DST care l-au ridicat pe Francis Carey din 
barul Miami înainte de a fi ucis, au fost găsiţi în blocul în care locuieşte 
mama Isabellei Thomas. 

— Găsiţi? Ce înseamnă asta? 

— Ţine-ţi în frâu nerăbdarea. N-am terminat. Prefectul de poliţie din 
Bordeaux a primit un telefon anonim - el crede că era o fată - care a 
denunţat prezenţa celor doi. Zicea că sunt inconştienţi; la demisol. I-a 
găsit poliţia. Amândoi erau morţi! 

— Dumnezeule! Cum au murit? 

— Foarte curios. Nu ştie nimeni sigur. Dar căzuseră în gol două etaje, 
cu capetele sfărâmate. Crezi că Isabelle ar fi putut face asta? 

— Nu deliberat. Pare improbabil să le fi putut face faţă amândurora, 
deşi este extraordinar de puternică. Înoată în fiecare zi la un club. Zici că 
te-a sunat Lasalle din Bordeaux? 

— Da. S-a dus acolo cu avionul. A făcut o mişcare îndrăzneață. A 


aranjat să se întâlnească cu de Forge, a dus cu el cadavrele într-o 
ambulanţă frigorifică şi i le-a arătat lui de Forge. Fuseseră identificaţi ca 
soldaţi după lenjeria de corp. Tipii ăştia întotdeauna uită câte ceva. L-a 
scuturat pe de Forge. 

— Şi e bine? 

— Poate că-l determină să facă o mişcare greşită. Ne trebuie un as în 
mânecă ca să-l facem să ne arate cărţile. Necazul e că nu ştim care va fi 
asul. Te las acum. Pleci curând în excursia aia? 

— Îl aştept doar pe Marler. Trebuie să vină într-o jumătate de oră. 

— Nu săriţi peste cal... 

Nici nu pusese bine receptorul jos când telefonul sună din nou. Marler? 
Să-l anunţe că întârzie? Ridică din nou receptorul, şi din nou nu dădu 
decât numărul. 

— Tu eşti, Bob, nu-i aşa? îţi recunosc vocea. Isabelle. În mare grabă. Îi 
spuse să vorbească mai rar. O să fii foarte supărat pe mine. Am fost o 
proastă că n-am ţinut cont de avertismentul tău... 

— la-o mai încet, Isabelle, repetă, alarmat. Eşti în pericol? De unde 
telefonezi? 

— E în ordine; e sigur; sun din apartamentul surorii mele din Arcachon. 
Ea nu este aici, sunt singură... 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, mai rar! Ei, şi acum ia-o încet 
şi rar de la început... 

— M-am întors la Bordeaux, în apartamentul mamei mele... 

Fără s-o mai întrerupă, ascultă furios ce i se întâmplase. Acum vorbea 
cu viteză normală, dându-i raportul celor întâmplate pe scurt, dar cu 
amănunte. Încheie spunându-i cum i-a telefonat prefectului de Bordeaux 
înainte de a se întoarce cu o viteză nebună la Arcachon. 

— Poate ai fost urmărită, îi sugeră. 

— Imposibil. Nu mi-am dezlipit privirea din retrovizor. Nu era circulaţie 
la ora aceea. Şi am oprit pentru câteva minute în afara oraşului Arcachon, 
undeva la ţară. N-a apărut în acest răstimp niciun fel de vehicul. 

— Atunci e în regulă. Newman ezită, apoi se hotări să se asigure că ea 


va rămâne la Arcachon trăgându-i o spaimă soră cu moartea: Doar un 


amănunt e greşit în tot ce mi-ai spus. 

— Care? 

— Ai spus că cei doi agenţi falşi de la DST erau inconştienţi. Amândoi 
erau - sunt - morţi. 

— Eşti sigur? De unde ştii, Bob? 

Vocea ei suna enervant de imperturbabilă, iar el se aşteptase la o criză 
de isterie. Se simţea aproape o notă de satisfacţie. 

— Te asigur că sunt cât se poate de morţi. Ştiu sigur, Isabelle; am 
legăturile mele. 

— Deci cei care l-au dus la moarte pe bietul Henri sunt acum morţi la 
rândul lor. 

— Nici că se poate mai morţi, accentuă el. 

— N-am pierdut vremea coborând să mă uit la ei. Bob, eşti furios pe 
mine că m-am întors la Bordeaux, că ţi-am nesocotit avertismentul? 

După voce ai fi zis că o preocupă mult mai mult această posibilitate 
decât veştile pe care i le dăduse. 

— Te mai duci la Bordeaux? o întrebă. 

— Nu, îţi promit; ştiu că ţi-am promis şi data trecută, dar acum o să mă 
ţin de cuvânt. Bob, mă crezi, da? Spune că mă crezi. Te rog spune... 

lar i se accelerase metabolismul: vorbea repede şi cuvintele se 
încălecau, ca un râu care se rostogoleşte cu zgomot într-o cascadă. 

— Te cred, o asigură Newman. O să te caute o mulţime de oameni. Eşti 
sigură că nimeni din oraş nu ştie nimic de casa mamei tale din Arcachon? 

— Sunt absolut convinsă, sigură, cât se poate de sigură. Ţi-am spus că 
nu-i place nimeni la Bordeaux, n-a spus nimănui niciodată de 
apartamentul ei de aici. Aşa că n-ar visa nimeni să mă caute aici. Când te 
mai văd? 

— O să te caut cât pot de repede. Între timp ia şi citeşte din cărţile pe 
care le-am văzut în apartament. leşi la plimbare după ce se întunecă. Şi 
ascunde-ţi părul sub vreo beretă, eşarfă, orice... 

— Promit, Bob. O să-mi leg părul şi o să-l ascund sub o eşarfă. Şi o să 
port pantaloni, am aici o pereche. În mod obişnuit nu port deloc pantaloni 


pentru că nu cred că sunt feminini. Nu mă va recunoaşte nimeni, nici 


măcar aici. O să te văd curând? 

— Cât de curând voi putea. E cineva la uşă. Trebuie să plec. Nu te lăsa, 
fruntea sus... 

Newman scrută intrarea printre perdelele grele de la fereastra boltită. 
Era aproape întuneric deja. Un întuneric de noiembrie. Marler era la 
intrare, cu un sac de voiaj în mână, ceea ce însemna că avea cu el puşca 
Armatite demontată. Probabil că se aşteaptă la necazuri la fabrica lui 
Dawlish situată pe drumul spre Orford. 

Noul Volvo al lui Marler era parcat undeva mai jos, pe drum. Probabil 
că vor călători cu el, se gândi Newman în timp ce se ducea în hol să apese 
pe butonul care deschidea uşa de la intrare. Mercedes-ul lui 280 E era 
încă în mâinile patologului veterinar. 

— O să ai nevoie de oarecare protecţie - adică de haine groase, spuse 
Marler intrând în apartament. E un frig acolo de crapă pietrele. 

Marler purta o canadiană cu gulerul ridicat. Newman se gândea că 
frigul intens - buletinele meteo prevedeau temperaturi sub zero grade - 
ar putea să-i ajute. Paznicilor nu le plăcea să patruleze prea strict în 
nopţile reci. Cel puţin aşa spera, ca presupunerile lui să nu fie greşite. 

De cum o văzu intrând în biroul din Park Crescent, Tweed ştiu că Paula 
e tulburată de ceva. Avea în mână un plic cartonat pe care-l puse pe 
biroul ei, îşi scoase haina din piele de căprioară, una din puţinele 
extravagante pe care şi le permitea. Scoase una din fotografiile trimise de 
Lasalle şi o puse pe biroul ei. Când puse întrebarea acoperi fotografia cu 
mâna: 

— Ai ceva împotrivă dacă mă joc pe fotografia asta cu creionul? E una 
din cele trimise de Lasalle. 

— Dă-i drumul. Am făcut suficiente copii după fiecare fotografie. 

Tweed nu arătă niciun fel de curiozitate, continuă să scrie o listă de 
nume pe carnetul său. Monica, în schimb, o urmărea pe Paula pe furiş. 
Paula puse creionul jos, ridică fotografia şi o tinu la distanţă. 

— Ele. M-am gândit că e el când mă uitam la poze acasă, anunţă ea. 

— Cine? întrebă Tweed. 


— Locotenentul Berthier, unul din subordonații maiorului Lamy, este 


aici, în această ţară. Mai precis, probabil că mai stă încă la hotelul 
Brudenell din Aldeburgh. 

Îi dădu fotografia lui Tweed. Folosise creionul pentru a schiţa o 
pereche de ochelari de soare pe nas şi pentru a-i înnegri părul. Tweed se 
uită la ce schiţase, apoi la ea. 

— Inteligent. Ai dreptate. L-am văzut pe tipul ăsta ieşind din barul 
hotelului Brudenell într-o seară când mă duceam să fac o plimbare pe la 
mlaştini, spuse Tweed. 

— Dacă-ţi aminteşti, el e tipul pe care credea Newman că l-a auzit 
înjurând în franceză când s-a împiedicat. E tipul cu care m-ai rugat să 
intru în vorbă, ceea ce am şi făcut, după cum ştii. Brusc, în timp ce 
stăteam de vorbă, i-am pus o întrebare în franceză - dacă mai vrea un 
pahar - îţi mai aminteşti? Avusese intenţia să se ridice de pe scaun - chiar 
începuse s-o facă - să mai aducă el un rând, apoi s-a oprit la timp, 
pretinzând că se aşază mai comod pe scaun. Am crezut că ştie ce-am 
spus. Acum ştiu că am dreptate. 

— Deci, mai avem o verigă de legătură între Suffolk şi Franţa. Berthier. 
Se întâmplă ceva foarte grav lângă Aldeburgh. Prea multe coincidente. 

— Mi-a spus că-l cheamă James Sanders, îşi aminti Paula gânditoare, că 
e comis voiajor şi că se ocupă cu piese de schimb în domeniul naval, că 
tocmai se întorsese de la Paris. 

— O altă legătură posibilă, spuse Tweed imediat. Un ofiţer de sub 
comanda lui Lamy, care se dă drept comis-voiajor în acest domeniu, ar 
avea un motiv temeinic să ia legătura cu Dawlish. Motivul îl constituie 
catamaranul, Vulturul de oţel. Au ieşit la iveală mai multe elemente care 
se potrivesc în jocul nostru de cuburi, formând un model insidios. 

— Cred că o să mă întorc la Aldeburgh, poate sub pretext că-i fac o 
vizită lui Jean Burgoyne, sugeră Paula. 

— Să nu uităm că Jean Burgoyne este iubita lui de Forge. Complicat. În 
momentul ăsta nu ştim în cine ne putem încrede - dacă ne putem încrede 
în cineva. 

— Totuşi cred că ar trebui să mă întorc, mai ales că ştim că Berthier 


este acolo. Ar putea să scape ceva dacă îl linguşesc şi mă pun bine pe 


lângă el. 

— Nu-mi surâde ideea, îi spuse Tweed. Am în faţă o listă de nume - şi 
oricare ar putea fi Kalmar, asasinul profesionist. 

— Putem să vedem lista? interveni Monica. 

— Nu. Nu încă. Vreau să fiu mai sigur, mai am nevoie de date... 

— Pe care le-aş putea obţine dacă m-aş întoarce la Aldeburgh, insistă 
Paula. Şi Newman şi Marier sunt în drum spre Aldeburgh. Newman 
trebuie să-ţi telefoneze, ai putea să-i spui că o să fiu la Brudenell. 

— Te poţi duce cu condiţia să aştepţi la hotel până ia Newman legătura 
cu tine. E un ordin. 

— Am plecat. Paula se ridică înainte ca Tweed să se răzgândească. O 
să-mi iau valiza, care e gata făcută, şi apoi mă îndrept spre Suffolk... 

— Crezi că ai procedat bine? îl întrebă Monica când rămaseră singuri. 
Se întoarce acolo unde s-a comis o crimă. Ucigaşul ar putea să se mai afle 
în zonă. 

— Ce-mi strică mie toate socotelile, spuse Tweed cu gândurile în altă 
parte, este că nu înţeleg - dacă Dawlish furnizează arme în secret pentru 
Armata a Treia - cum le transportă? 

— La bordul catamaranului, spuse Monica prompt. Chiar Dawlish i-a 
spus Paulei ce dimensiuni are vasul - că poate duce peste o sută de 
persoane şi un anumit număr de vehicule. lar prietena lui Newman, 
isabelle, i-a spus că a văzut un vas care se potriveşte descrierii Vulturului 
de oţel, acostând deseori în Arcachon. 

— Nu înţelegi unde bat. Dawlish a mai spus şi că vasul este ancorat la 
Harwich. Întâmplător ştiu că s-au întărit măsurile de securitate la 
Harwich. Au descoperit o mare cantitate de droguri la bordul unui vas 
care trebuia să plece spre Rotterdam - un transport în sens invers al 
traficanţilor de droguri. Droguri aduse aici, pe altă rută, sunt apoi 
expediate pe continent. Cu astfel de măsuri de securitate ar risca Dawlish 
o percheziţie? Nu cred. 

— Atunci care este soluţia? 

— N-am idee. Poate că nu-i implicat deloc. Dar asta m-a îndemnat să 


adopt altfel de metode de investigare. Îl sun pe Heathcoate, şeful 


Căpităniei portului, la Harwich. Mi-e dator. 

Tweed descuie un sertar, căută într-o agendă, găsi numărul; îl formă, 
îşi spuse numele şi ceru să i se iacă legătura cu şeful Căpităniei portului. 

— Tu eşti, Heathcoate? Ce mai faci? Da, vreau să-mi faci un serviciu. 
Un vas numit Vulturul de oţel, un catamaran cu dublă carenă... 

— Proprietatea unui milionar, lordul Dawlish. Un design foarte avansat, 
vasul viitorului. E ancorat aici. Ce-i cu el? 

— L-ai percheziţionat vreodată? Pentru afaceri cu droguri? 

Heathcoate chicoti: Crezi că milionarii sunt în afara legii? Pentru că îţi 
spun eu, nu sunt. Şi răspunsul e: da. Am percheziţionat Vasul de două ori 
în ultimele şase luni. Curat ca lacrima. Crezi că ne-a scăpat ceva? întrebă 
Heathcoate. Că ar trebui să fim cu ochii pe el? 

— Pierdere de vreme. Şi nu la droguri mă gândeam. Nu mă întreba la 
ce mă refeream. Strict secret. 

— Te aştepţi ca eu să vorbesc şi pe urmă tu să taci ca peştele, bombăni 
Heathcoate cu o seriozitate prefăcută. 

— Fac cinste cu un Scotch când ne întâlnim. Oricum, mulţumesc. 

— Fără folos, îi spuse Tweed Monicăi. Heathcoate a cercetat 
catamaranul de două ori în şase luni. Nimic. Dawlish e prea deştept ca să 
rişte să fie prins. Se pare că am ajuns într-un punct mort. Dar cineva mi-a 
spus ceva care ar putea fi cheia problemei, dar al naibii să fiu dacă-mi 
amintesc. 

— N-ai auzit nimic din ce ţi-am spus acum câteva minute, îl dojeni 
Monica. Am spus că s-a comis deja o crimă în locul unde se întoarce 
Paula. Ucigaşul ar putea fi încă în zonă. 

— Este foarte improbabil. 

O remarcă pe care Tweed avea s-o regrete într-un viitor foarte 
apropiat. 

Organizaţia Cercul Negru avea o întrunire de urgenţă la vila Forban, în 
apropiere de Cartierul General al Armatei a Treia. Întrunirea fusese 
convocată de generalul de Forge, în timpul absenței lui Jean Burgoyne de 
la vilă. Şedea în capul mesei din camera de zi; perdelele erau trase. Afară 


era întuneric. 


În jurul mesei se aflau Louis Janin, ministrul apărării; 

Generalul Masson, şeful Statului Major al Armatei; generaul Lapointe, 
comandantul forţei de atac atomice; Emile Dubois, liderul noului partid 
politic Pentru Franţa; şi omul cunoscut sub numele de Oiseau-Pasăre. 

Janin era un bărbat scund, greoi, cu părul negru pieptănat pe spate, 
care purta ochelari fără ramă. Avea aerul unui intelectual. Cu numele, era 
superiorul lui de Forge, dar personalitatea charismatică a lui de Forge îi 
inspira venerație, dar şi teamă. Generalul Lapointe era modelat dintr-un 
aluat mai rigid: un omuleţ cu faţa uscăţivă, credea că doar Charles de 
Forge ar putea salva Franţa de dominaţia unei Germanii atotputernice 
acum după unificare. Emile Dubois era scund şi gras şi un orator 
înnăscut. Avea obiceiul să dea din mâini pentru a sublinia ceva şi spera să 
devină într-o bună zi prim-ministru sub preşedinţia lui de Forge. 
Generalul Masson era un militar de mâna a doua, foarte conştient de 
importanţa poziţiei sale. 

— Istoria a ajuns la o răscruce, începu de Forge. Acum, când în această 
ţară există o stare mereu crescândă de turbulenţă, nu mai există drum de 
întoarcere. La Lyon vor mai avea loc alte răzmeriţe, şi mai violente. Apoi, 
tinta va fi chiar Parisul. 

— Nu ne mişcăm prea repede? se îndoi Janin. 

De Forge îi dispreţuia pe intelectuali. Trebuie să acţionăm mai repede 
acum, când mişcarea a luat aşa un avânt. Precauţia este reacţia celor 
slabi de înger şi a laşilor. 

— Navarre are din ce în ce mai multă trecere la preşedinte, avertiză 
Janin, iritat de implicaţii. 

— S-ar putea ca Navarre să fie obligat să plece, îl informă de Forge. 

— Eşti sigur că nu faci aluzie la Kalmar? protestă Janin. 

— Generalul n-a spus nimic în această privinţă, spuse Lapointe, aspru. 

— Membrii partidului meu se îndreaptă în masă spre Lyon, îl asigură 
Dubois pe de Forge. Vom fi acolo şi ne vom juca rolurile aşa cum am 
stabilit. 

— M-a vizitat unul din lacheii lui Navarre, raportă de Forge. Lasalle, de 


la Direcţia pentru Supravegherea Teritoriului. Încearcă să construiască 


un caz împotriva noastră, ceea ce nu va reuşi, bineînţeles. Dar când vom 
prelua puterea va fi primul care va fi aruncat în stradă. Avem nevoie de 
oameni cu puternice sentimente patriotice în toate poziţiile cheie. Vreau 
să am asentimentul vostru să aprindem o vâltoare de foc, un semnal care 
să se vadă la Paris. Şi trebuie. Să trimitem anticipat şi în secret 
contingente în capitală. Izbi cu pumnul strâns în masă. Din acest moment, 
ritmul trebuie accelerat non stop. Toţi cei care sunt de acord, să izbească 
cu pumnul în masă... 

Cinci pumni izbiră în masă, cu grade diferite de convingere. Răspunsul 
lui Janin a fost cel mai nehotărât, observă de Forge. Iar acum ministrul 
apărării ridica obiecţii care îl nelinişteau. 

— Ca şi înainte, nu-mi place faptul că un membru al Cercului ne este în 
continuare necunoscut. 

Oiseau şedea la celălalt capăt al mesei dreptunghiulare, faţă în faţă cu 
de Forge; capul îi era ascuns sub o mască Balaclava. era cel care nu 
scotea niciodată niciun cuvânt la întâlnirile secrete. Acum se întoarse şi 
se uită fix la Janin, fără să spună vreun cuvânt. De Forge explodă: 

— Ţi-am mai spus de nenumărate ori, Janin. Oiseau ne furnizează 
armele de care noi avem nevoie. Şi mai important, Oiseau ne finanţează 
din propriile lui fonduri, iar sursa acestor bani nu poate fi depistată. Fără 
această finanţare, „Pentru Franţa”, armata noastră civilă de bază n-ar fi 
putut niciodată să se ridice. Identitatea lui nu e treaba ta. În plus am 
observat că pumnul lui a răsunat cu mai multă forţă decât al tău. 

— Presimt că este periculos să facem o mişcare majoră până când nu 
ştim care este reacţia preşedintelui, insistă Janin. 

— Deci nu facem nicio mişcare majoră până nu vedem cum 
reacţionează la noile răzmeriţe din Lyon. Atitudinea lui de Forge deveni 
batjocoritoare. Îţi place să vorbeşti, Janin. Pe tine te nelinişteşte decizia. 
Tu ţine-mă la curent cu ce se întâmplă la Elysee...” 

Şedinţa mai dură cam încă un sfert de oră. În cea mai mare parte a 
timpului a vorbit de Forge încercând să le întărească moralul, să creeze 
printre participanţi un sentiment de entuziasm, convingerea că victoria 


bate lă uşă. 


Ca de obicei, membrii Cercului Negru părăsiră vila Forban unul câte 
unul, la intervale de cinci minute. Oiseau plecă primul. Se înclină scurt 
spre de Forge, îşi luă singur haina din dulapul de pe hol şi ieşi în noaptea 
friguroasă; îl aştepta o limuzină ce urma să-l ducă ca gândul la aeroportul 
din Bordeaux, de unde urma să îl ia un avion particular. 

Doar când şoferul limuzinei, Brand, îmbrăcat în uniformă, ieşi pe 
porţile vilei, îşi scoase şi Oiseau masca Balaclava. 

De Forge aşteptă până când ceilalţi membri plecară. Deschise apoi uşa 
camerei alăturate şi o închise. În camera de lucru, maiorul Lamy aşezat la 
un birou era ocupat cu nişte hârtii. În acelaşi timp asculta o casetă cu 
„Ritualurile primăverii” de Stravinski. Lamy închise casetofonul şi-şi 
ridică privirea. 

— Există nişte agende pe care le-aş putea folosi? Am controlat biroul, 
cu excepţia sertarului de jos pe care nu-l pot deschide. Are o încuietoare 
specială. 

— E sertarul în care Jean îşi ţine bijuteriile, îi spuse de Forge. Singura 
cheie este la ea. Să mă ferească Dumnezeu de unii din cretinii care 
tocmai au plecat. 

— Vă referiţi la cineva anume? 

— Janin. Le sugerez că s-ar putea să fie nevoie ca Navarre să se fi 
îndepărtat, iar Janin pomeneşte de Kalmar. Nu-şi aminteşte oare că 
Lapointe crede că acest Kalmar nu e decât un criminal care-i brutalizează 
pe oamenii ce ne fac nouă necazuri? 

— Lapointe n-ar recunoaşte niciodată adevăratul talent al lui Kalmar. 

— Bineînţeles că nu. Ar părăsi imediat Cercul. 

— Janin e un papă lapte, fu de acord Lamy. Dar nu avem de ce să ne 
facem probleme - îl duce mintea la linguşeli - * îl va linguşi pe 
preşedinte. 

— Preşedintele este singurul obstacol în calea planului nostru. Nu pot 
pronostica de partea cui va fi. Ar fi mai bine să plecăm acum. Înapoi la 
Armata a Treia... 

— Voi fi plecat aproximativ treizeci şi şase de ore, de acum încolo, îl 


informă Lamy pe şeful său. Şedeau amândoi în spate, iar limuzina se 


îndrepta spre poarta vilei. 

— Atât de mult - doar ca să organizezi la Lyon? întrebă Forge, veşnic 
bănuitor. 

— Aţi ordonat ca oraşul Lyon să fie transformat într-un infern. Trebuie 
să verific dacă contingentul nostru este la faţa locului, nu ne putem baza 
pe Dubois şi amatorii lui. De asemenea, legătura noastră din interiorul 
„DST, de la sediul central al lui Lasalle, mi-a raportat că o oarecare Paula 
Grey s-a întâlnit recent cu Lasalle şi a vorbit cu el. Legătura noastră 
crede că este agent britanic. O să-mi dea o fotografie a ei pe care a făcut- 
o în secret. 

În timp ce de Forge vorbea, Lamy nu se uita la el ci privea pe geam. 

— O misiune pentru Kalmar? Hotărârea îţi aparţine. Ştii, cred că vom 


putea face faţă oricât de mult timp ai fi tu plecat, continuă de Forge cinic. 


21 


La Park Crescent, Tweed verifica hârtii întregi cu date înainte de a 
aranja plecarea echipelor în Franţa. Aproape toate datele le avea în cap 
dar, meticulos, se baza pe documente scrise pentru cazul că ar fi omis un 
detaliu. Îşi ridică privirea spre Monica. Era noaptea târziu. 

— Tipul ăsta, Brand, pe care l-au văzut Newman şi Paula la Grenville 
Grange, ulterior implicat în încăierarea cu Newman, la cârciuma din 
Aldeburgh. Află tot ce poţi despre el, repede. Cred că este mâna dreaptă 
a lui Dawlish. 

— Bineînţeles ai nevoie de toate, ieri, comentă Monica. 

— Sau alaltăieri... 

Marler îşi parcă Volvo-ul break după o curbă a drumului de ţară, 
înainte de a ajunge la intrarea fabricii lui Dawlish. Ca măsură de 
prevedere, în cazul unei plecări precipitate, făcuse o întoarcere din trei 
mişcări, astfel încât Volvo-ul era cu faţa în direcţia din care veniseră. 

— Cel puţin s-a ascuns luna după nori, remarcă Newman, dându-se jos 
din maşină, după Marler. Să sperăm că nu va reapare la momentul 


nepotrivit... 


Amândoi era înarmaţi. Newman avea într-un toc purtat la şold, un 
Smith & Wesson, calibrul 38, iar Marler se baza pe puşca sa Armatite. 

Amândoi purtau pe braţul stâng saci de pluş îndoiţi şi pantofi cu tălpi 
de cauciuc; înaintau încet pe drum. La curbă se opriră, ascultând şi 
urmărind cu atenţie ce se putea vedea din gardul care proteja clădirea. 
Nici un sunet, nici urmă de paznici cu câini. 

— Nu se aşteaptă să mai încercăm a doua oară, şopti Newman. 

— Speri tu, spuse Marler sec. 

Se apropiară de gard şi din nou se opriră să asculte, să se uite în jur. 
Nu bătea vântul. Liniştea din pădure, noaptea, era apăsătoare, îţi 
zdruncina nervii. Newman luă hotărârea. 

— Să-i dăm drumul, şopti. E rândul tău. 

Marler scoase din buzunar o şurubelniţă cu mâner de lemn, se duse la 
poartă, se întoarse, măsură cu pasul aceeaşi distanţă estimată la vizita 
anterioară. Ridică mâna şi apăsă firele care ieşeau dintr-un tub alb de 
plastic, cu capătul metalic al şurubelniţei. Urmă o scurtă fulgerare. 

— Sârma ghimpată electrificată s-a topit, îi spuse lui Newman, care 
stătea în spatele lui. Să sperăm că nu declanşează vreo alarmă. 

— O să aflăm curând. Să nu le dăm timp să reacționeze... 

În sacii de pluş fiecare avea o scară extensibilă de metal, ataşată de 
sacul de pluş cu un cârlig de plastic. Newman îşi scoase scara, o extinse 
pe toată lungimea şi sprijini treapta de sus, acoperită cu cauciuc, de gard. 
Marler se sui pe scară şi aruncă sacul de pluş peste sârma ghimpată. Mai 
avea însă pe braţ propriul său sac de pluş şi balansându-se peste gardul 
de sârmă ghimpată acoperit cu pluşul, îşi dădu drumul pe pământ. 

Cu repeziciune îşi ridică propria scară, o sprijini în interior pentru a le 
facilita retragerea mai târziu, se sui din nou şi aruncă sacul său de pluş 
peste al lui Newman. Reporterul era mai greu decât zveltul Marler. În 
câteva secunde Newman fu lângă el. Erau amândoi pe teritoriu inamic. 

— Ai grijă pe unde calci, îl avertiză Newman. Merg eu înainte. Am un 
sentiment ciudat legat de locul ăsta. Lipsa paznicilor nu e firească... 

O parte din gândurile sale zburau înapoi cu ani, la o amintire: la cursul 


de instruire cu SAS, la care participase doar pentru a putea scrie un 


articol autorizat despre acea elită legendară. Reuşise cumva să 
supravieţuiască cursului. Auzea vocea instructorului SAS pe care-l ştia 
doar sub numele de Sarge. Când vă apropiați de orice zonă de securitate 
nu uitaţi niciodată că pământul pe care călcați poate constitui cel mai 
mare pericol... 

Newman îşi lumina fiecare pas cu lanterna-creion adăpostită în palmă. 
În urma lui, Marler, recunoscut pentru că întotdeauna făcea ce voia el, 
punea piciorul cu atenţie exact unde călcase Newman. Teren umed şi 
moale, ici-colo câte o piatră, pe jumătate îngropată în pământ. 

Continuară încet urcuşul obositor şi greu; Marler vru să strige: Pentru 
numele lui Dumnezeu, mişcă-te, dar tăcu, împiedicat de avansarea 
înceată şi metodică a lui Newman. 

Marler ridica deseori privirea, scrutând pustietatea sălbatică din jur - 
era pustiu cu excepţia uneia din clădirile cu etaj asemănătoare cu nişte 
cazemate. Totul era cufundat în întuneric. Nicio mişcare, niciun sunet. 
Liniştea profundă era stranie, neliniştitoare. Se aflau la câţiva metri de 
una din clădirile ce în întuneric arătau ca nişte case mortuare. Acestea 
aveau ferestre ce parcă îi priveau ca nişte ochi negri mijiţi. Erau 
supravegheați? O fi primul semn că au picat într-o capcană, o rafală de 
gloanţe? 

Newman ridică cealaltă mână. Marler, ai cărui ochi se obişnuiseră cu 
întunericul, văzu gestul şi se opri. Newman se ghemuise pe vine, cu 
lanterna într-o mână iar cu mâna cealaltă - tot fără mănuşi - căci n-ai 
putea trage cu arma purtând mănuşi - pipăia ceva pe pământ. Degetele îi 
îngheţaseră bocnă dar continuă să sondeze terenul. Marler se ghemui în 
spatele lui. 

— Necazuri? şopti Marler. 

— Ar putea fi mortale, răspunse Newman calm. 

— Ce-i? 

Newman netezi terenul în dreapta sa, scormoni apoi bulgării de 
pământ. Îi făcu semn lui Marler să se apropie. Se ghemuiră unul lângă 
altul. Marler se uită scurt la Newman şi observă expresia încruntată. 


— Uită-te la astea, şopti Newman. 


Plimbă lanterna încet. Marler zări în lumina ei nişte pinteni metalici 
care răzbăteau printre smocuri de iarbă. Pe măsură ce raza de lumină se 
mişca, numărară şapte astfel de protuberanţe metalice, nu mai înalte de 
un centimetru. Metalul era nou, strălucea în lumina lanternei. 

— Mine brizante, spuse Newman scurt. Calci pe una şi dacă explodează 
ţi-ai pierdut un picior. Poate amândouă. E prea periculos să ne apropiem 
mai mult. Avem de-a face cu nişte nemernici de prima clasă. 

— Deci? 

— Ne întoarcem exact pe unde am venit. Şi din nou eu conduc. 

— Nu mai putem aştepta treizeci de secunde? înainte de a pleca din 
Londra, savanții noştri de la laboratoare mi-au dat un aparat de 
fotografiat nou’: miniaturizat, cu obiectiv special cu distanţă focală 
variabilă, cu infraroşu. Vreau să fotografiez ferestrele clădirii aceleia... 

— Ce mai aştepţi? Treizeci de secunde. Şi le număr... 

Marler scoase din buzunar o cutiuţă dreptunghiulară din plastic, 
îndreptă obiectivul pe rând spre fiecare fereastră, făcând câte şase 
fotografii pentru fiecare. Îi spuseseră că obiectivul se 'autoregla la 
condiţii diferite de lumină - chiar şi în întuneric beznă. Doar îl îndrepţi 
spre obiectiv şi apeşi pe buton. Aşa a făcut şi el. 

— Termină cât poţi de repede, îl preveni Newman. Ţăcăniturile sunt 
destul de tari. S-ar putea să fi instalat senzori. Ăştia sunt în stare de orice 
drăcovenie... 

— Gata, comandante. 

Marler salută în derâdere după ce strecură aparatul de fotografiat 
înapoi în buzunar. Drumul de întoarcere li se păru şi mai chinuitor decât 
la venire. Newman controla tot timpul drumul cu lanterna, cu şi mai 
multă atenţie, acum că văzuse pintenii ăia siniştri. Marler îşi înăbuşi un 
oftat de uşurare când ajunseră lângă gard. Newman sări primul. Marler îl 
urmă, dar se opri puţin şi apucă scara metalică. Ateriză lângă Newman pe 
drum iar acesta, mai înalt, întinse braţul şi trase bucăţile de pluş. Cu 
scările de metal în braţe, se îndreptară prin liniştea nopţii spre locul unde 
era parcat Volvo-ul. 


— N-am realizat mare lucru, cugetă Newman. Nu poţi să le ai pe toate. 


— N-o să ştim asta până când savantii noştri nu vor developa filmul, îi 
atrase atenţia Marler. 

Înghesuiseră totul în spatele maşinii şi se pregăteau să plece. Newman, 
căruia îi plăcea să conducă, îl rugase pe Marler să îl lase pe el la volan. 

— Invitatul meu... 

— Ascultă! 

Undeva în spatele lor auziră huruitul unui vehicul pe teren accidentat. 
Sunetul venea dinspre zona neîmprejmuită cu gard; dacă ar fi fost în 
spatele lor pe drum nu s-ar fi căznit atâta să înainteze atât de încet cum 
auzeau ei. 

— Am fost ochiţi, remarcă Marler. 

— Nu cred. Am controlat maşina în amănunt când ne-am suit în ea. Nu 
e niciun semn că s-a jucat cineva la motor, nu sunt bombe agăţate 
dedesubt. Şi apoi ar fi venit după noi înăuntru. O iau din loc acum, să 
găsesc un loc unde să ne ascundem. Vehiculul ăla vine pe aici. 

— Nu pe acolo? 

— Pe drumul care duce doar la Orford? 

— O fundătură? Nu cred... 

Merse cu luminile aprinse, făcu două viraje şi lumina farurilor mătura 
copacii nemişcaţi. Apoi brusc, răsuci volanul şi făcu dreapta ieşind din 
drum, pe o potecă care ducea în pădure; făcu o întoarcere în U şi parcă în 
spatele unor copaci printre care se vedea şoseaua. Stinse luminile şi 
aşteptară. 

Un camion greu, cu luminile nestinse, trecu de intrarea pe cărare 
îndreptându-se spre Snape Maltings. Newman se luă după el, cu toate 
luminile stinse, ţinându-se la distanţă, fără să piardă din vedere luminile 
din spate. Luă fără greutate un viraj, iar Marler bodogăni: 

— Şi fără lumini laterale măcar, o să ne trezim în şanţ. 

— Nu. Uiţi că am condus Mercedesul chiar pe drumul ăsta cu puţin 
timp în urmă. Îmi amintesc tot, reuşi să-l liniştească parţial pe Marler. Îşi 
aduse aminte că era suficient ca Newman să conducă pe un drum 
necunoscut o singură dată pentru ca apoi să se întoarcă pe acelaşi drum 


fără să greşească măcar o dată. Cu puşca Armatite în poală se aşeză mai 


confortabil. 

Camionul făcu dreapta pe drumul pustiu la Tunstall, continuându-şi 
drumul spre Maltings. După ce trecu de grupul de vechi depozite de 
mărfuri în care vara se dădeau concerte din muzica lui Benjamin Britten, 
camionul se îndreptă, pe drumul pustiu de ţară, spre satul Snape. 

— Marler, cred că nu e decât şoferul în camion. O să-l depăşesc şi pe 
urmă o să-l opresc. Tu cobori, pretinzi că reprezinţi nu ştiu ce autorităţi şi 
percheziţionezi camionul. 

— Dacă zici tu... 

Newman aprinse toate luminile, apăsă pe acceleraţie, trecu în viteză pe 
lângă camion, apoi încetini, răsuci volanul şi aşeză Volvo-ul de-a 
curmezişul pe drum, ca o barieră, cu luminile orbitoare strălucind în 
noapte. Îi spuse lui Marler să lase portiera deschisă pentru ca plafoniera 
să adauge un surplus de lumină. Marler aprobă din cap, cobori din 
maşină, se întoarse şi se postă pe bordura cu iarbă. 

Camionul înainta cu viteză nu prea mare. În lumina farurilor se zări 
obstacolul. Camionul îşi încetini viteza şi se opri aproape de Volvo. 
Şoferul tocmai deschidea portiera cabinei când Marler, cu o mişcare 
bruscă, o deschise de tot. Îl prinse pe şofer care începuse să se 
prăbuşească. Deseori funcţiona o tactică de şoc. 

— Fir-aţi ai dracului! Ce dracu’ vreţi? 

Era o stârpitură de om, cu faţa bătută de vânturi şi ploi, între patruzeci 
şi şaizeci de ani, cu ochii roşii. Purta un vindiac matlasat nou-nouţ. 
Dawlish părea să fie maniac în această privinţă: toţi acoliţii săi să fie bine 
îmbrăcaţi. Marler îşi dădu seama că tipul miroase a alcool. 

— Coniac? îi flutură stârpiturii pe sub nas legitimaţia de la Compania 
de Asigurări General & Cumbria. 

— Departamentul de Investigaţii Criminalistice din Ipswich. Vreau să 
mă uit în spate. Poţi refuza să deschizi camionul în spate, dar îţi fac 
raport pentru conducere sub influenţa alcoolului. Colegul meu şi-a notat 
numărul de înmatriculare. 

Marler observă că în ochii injectaţi apare teama. Probabil că Dawlish 


era teribil de aspru cu cei care trebuiau disciplinaţi. Şoferul o luă înainte 


spre partea din spate a camionului. Marler, care venea în urma lui, 
observă inscripţia de pe vehicul. Protecţia mediului - Dawlish. 

Mai observă, în timp ce şoferul scotea un mănunchi de chei, că uşile 
din spate erau încuiate cu două lacăte noi. Aşteptă, pentru că şoferul se 
căznea să le descuie. Apoi, după ce deschise o uşă şi se dădu deoparte, 
şoferul spuse: 

— Dacă droguri căutaţi, n-o să găsiţi de niciun fel. 

— Tu stai aici. Să nu-ți treacă prin cap să mă încui înăuntru. Altfel 
colegul meu te jupoaie de viu... 

Aprinse lanterna şi o plimbă peste conţinutul camionului: mormane de 
saci de pânză tare, unii peste alţii, fiecare prins doar cu o clemă metalică. 
Luă unul, se uită înăuntru, cu ajutorul lanternei. Era plin de măşti 
Balaclava. Nu era ce se aşteptase. Cercetă la întâmplare şi alţi saci. Toţi 
erau plini cu măşti Balaclava. Ciudat. Foarte ciudat. 

— Pentru ce sunt măştile? întrebă sărind din camion. 

— Mare bal mascat de Crăciun... 

Marler îl apucă de gulerul cămăşii, care ieşea din vindiac. 

— Nu te juca cu mine. Te-ai putea trezi că devii locatarul unei celule la 
poliţia din Ipswich. 

— Pe 'mnezeu meu că-i adevărat, amice. Vine Crăciunul, nu ştiai? 
Livrăm devreme. O comandă grasă. Aş zice o sală dă dans. Habar n-ai cu 
cin dansezi până-n clipa a mare. Miezu' nopţii. Toţi îşi dă masca jos. 

Vorbea prea mult, dădea prea multe amănunte. Marler făcu un semn 
din mână şi aşteptă până ce şoferul se ocupă de lacăte. 

— Şi care ţi-e destinaţia? 

— ... Lowestoft. 

Ezitase uşor înainte de a răspunde. Întâi vorbise prea mult, pentru ca 
apoi să articuleze doar un cuvânt. Când se îndreptau amândoi spre cabina 
camionului, Marler îi trase o palmă peste şezut şi, după cum se aşteptase, 
mâna lui se lovise de ceva tare în buzunarul din spate al pantalonilor. O 
butelcă de coniac. 

— Ai grijă cum conduci, îl avertiză. Şi stinge naibii nenorocitele alea de 


lumini. Îl orbesc pe colegul meu... 


Newman manevră maşina cu repeziciune de îndată ce Marler se 
strecură lângă el. Porni înainte ca şoferul camionului să aprindă din nou 
luminile. Marler îşi aprinse o ţigară super-long. 

— Inteligentă chestie, să-l pui să stingă luminile. Aşa nu ne-a luat 
numărul de înmatriculare, comentă Newman. 

— Asta a şi fost ideea, amice. Ce-ai zice să ne jucăm de-a ghicitul; ce 
transportă el acum? 

— Nu-mi plac jocurile cu ghicitori. 

— Oricum, ai pierde. Grămezi de saci burduşiţi cu măşti Balaclava. 
Doar atât. Sac peste sac, până în tavan! Grămezile ocupau tot interiorul, 
până la cabina şoferului. După aprecierea mea erau sute, poate chiar mii. 
Mi-a spus o poveste cu cocoşul roşu - cică pentru o petrecere de Crăciun. 
Şi m-a minţit în legătură cu destinaţia. Zicea că merge la Lowestoft. Ce-ai 
zice să aflăm unde se duce de fapt? 

— De acord cu tine. La următoarea cotitură este răspântia spre Snape. 
Sută la sută o ia la dreapta pe A 1094 spre Aldeburgh, faci pariu? 

— Nu mă prind. Marler era gânditor. Da, numărul de măşti Balaclava 
din camion e cu siguranţă de ordinul miilor. Ce bal mascat... 

Cu mult înaintea camionului, când ajunse la o răscruce singuratică, 
Newman răsuci volanul şi se îndreptă spre o porţiune largă cu iarbă, 
luând-o prin gardul viu. Stinse luminile şi motorul şi începură să aştepte. 
Marler stinse ţigara şi cobori puţin geamul ca să poată auzi. 

În liniştea întunericului care părea să-i strivească, auziră camionul 
venind de departe. Marler îşi controlă ceasul cu limbi fosforescente: era 
unu şi treizeci după miezul nopţii. Cam ciudată oră pentru o livrare. 

Stătură nemişcaţi în vreme ce camionul se apropia. Când ajunse la 
răspântie, schimbă faza lungă cu cea scurtă; şoferul nu ezită şi o apucă 
pe A 1094. Dar făcuse la stânga, nu spre Aldeburgh. Newman aprinse 
farurile, porni motorul şi îl urmă doar cu faza scurtă aprinsă. 

— Ar fi trebuit să accept pariul, spuse Marler. 

Când intrară în satul Snape, Newman conduse doar cu luminile de 
poziţie aprinse. Se putea ghida suficient de bine după luminile roşii ale 


camionului, iar în scurta lor şedere la răscruce ochii i se reobişnuiră cu 


întunericul. Camionul viră la dreapta pe A 12, mări viteza îndreptându-se 
spre nord. Nu era circulaţie deloc pe şosea. 

— Pare că beţivanul a spus adevărul când a spus Lowestoft, observă 
Marler. Dar aş fi jurat că minte. 

— Şi în chestii de-astea se ştie că ai dreptate. 

— Mulţumesc pentru votul de încredere necondiţionat. 

Pe Marler, drumul continuu şi egal pe autostradă îl adormea. Din când 
în când maşini rătăcite la ora aceea apăreau în faţa lor, ca doi ochi 
strălucitori care se năpusteau spre ei. Newman se gândi că e mai sigur să 
aprindă şi el farurile, dar numai faza scurtă. Maşinile care treceau în 
viteză pe lângă ei nici nu se gândeau să stingă faza lungă. De mai multe 
ori Newman reacţionă. 

— Stinge faza lungă, porcule... 

Camionul se mişca cu viteză mare, înghițind milă după milă. Newman 
mări şi el viteza ca să ţină ritmul, dar păstră o distanţă decentă între cele 
două vehicule pentru ca şoferul camionului să nu bănuiască că e urmărit. 
Marler se uită din nou la ceas. 

— Dumnezeu ştie la ce oră o să ajungem în Brudenell, sau dacă o să ne 
lase să intrăm la ora aia. 

— Am făcut rost de o cheie de la intrarea principală de la fata de la 
recepţie înainte de a porni spre fabrică. 

— Mă mir că ai reuşit tu să o farmeci aşa de tare. 

— Mai fusesem acolo cu puţin timp în urmă şi acum ne socoteşte nişte 
tipi demni de încredere. 

— A, foarte demni de încredere. Pătrundem ilegal pe o proprietate 
particulară. 

Era pe punctul de a aprinde o altă ţigară când se opri. Camionul 
reducea viteza. Mai era destul drum până la Lowestoft. Şi erau în plină 
pustietate. Newman reduse şi el viteza. Semnalizatorul drept al 
camionului clipea, avertizând că va coti pentru a ieşi de pe autostradă. 

Newman încetini şi mai mult şi se uită în oglinda retrovizoare. Nu se 
vedea nimic în urmă, cale de multe mile. Camionul coti şi o luă pe un 


drum lateral îndreptându-se spre est, spre mare. 


Newman opri pe margine. Chipul îi era împietrit când se aplecă să se 
uite la indicatorul care arăta destinaţia camionului. Doar un cuvânt. 


Dunwich. 
22 


A doua zi, la hotelul Brudenell, Paula era agitată. Simțea că trebuie să- 
şi ţină cuvântul dat lui Tweed - să nu hoinărească până nu lua legătura cu 
Newman. Mai uşor de spus decât de făcut. Recepţionera îi spusese că 
stau la hotel şi discret, îi dăduse numerele camerelor. La urma urmelor, îi 
văzuse împreună în timpul vizitei precedente: Newman şi Marler. 

Paula luă liftul şi se duse spre camerele lor. Din nou acelaşi anunţ 
atârna de clanţa fiecăreia din cele două uşi: „Vă rugăm nu deranjaţi”. 
Supărată, se întoarse în camera ei, îşi puse pardesiul din piele de 
căprioară şi un fular de caşmir. Se simţea ca într-o cuşcă înăuntru, deşi 
afară era o zi friguroasă şi cu vânt. Prima persoană pe care o întâlni când 
ieşi din lift la "parter, fu locotenentul Berthier, dar dându-se drept James 
Sanders; cu părul vopsit negru, cu ochelari de soare, purta un vindiac, 
pantaloni gri groşi şi un pulover cu guler pe gât. În picioare avea pantofi 
de sport. 

— Bună, domnule Sanders, spuse repede. Ceva contracte cu părţi 
cărora le-aţi putea vinde echipamentele navale? 

— Vremea nu mă ajută - cei mai mulţi s-au dat la fund. Te duci să te 
plimbi? Şi eu am chef de o gură de aer proaspăt. Pe faleză? 

— Ne-ar prinde bine. 

El deschise uşa care ducea direct pe faleză şi ea păşi afară. Poate că 
Berthier lăsa să-i scape ceva, şi măcar avea ceva de făcut până se hotăra 
Newman să dea un semn de viaţă. Fu cât pe ce să se refere la folosirea 
greşită a cuvântului „gură”, sigură că de fapt vrusese să spună „puţin”, 
dar primul cuvânt se potrivea perfect pentru vreme!!. Se hotări să nu 


spună nimic, ar fi putut să creadă că observase o greşeală în engleza 


11 Bâte of fresh ar - gură de aer proaspăt; biting weather - vreme aspră, frig muşcător; 
bit - puţin (n.t.). 


vorbită de el! 

— Mai târziu am putea merge să luăm masa într-un loc drăguţ, propuse 
el. 

— Foarte generos din partea ta, dar trebuie să rămân pe lângă hotel 
pentru că aştept un telefon, minţi cu uşurinţă Paula. 

Berthier mergea pe partea dinspre mare, protejând-o de furtuna care 
începuse. Valuri cât munţii îşi rostogoleau greutatea lovindu-se de faleză, 
împrăştiind spuma albă peste tot în jur. Paula observă că multe din casele 
vechi cu terase aveau obloanele închise la ferestrele de la demisol. 
Mergea opunând rezistenţă forţei vântului. Berthier o luă de braţ. 

— Nu vreau să te sufle peste parapet. 

— De ce nu încerci să iei legătura cu lordul Dane Dawlish? 

Simţi că, preţ de o secundă, strânsoarea lui deveni mai intensă la auzul 
întrebării. Dar slăbi cu repeziciune. 

— De ce ar trebui să iau legătura cu el? 

— Mă gândeam că cercetările tale ar fi trebuit să-ţi releve faptul că 
este un potenţial cumpărător. Are un catamaran uriaş numit Vulturul de 
oţel. Ar putea fi un client bun. 

— O să mă mai gândesc. 

— Fă mai mult decât atât, insistă. Nu locuieşte departe; la Iken. 

— Unde-i asta? 

Numai răspunsuri idioate, se gândi. În rolul pe care-l juca, acela de 
comis voiajor, era sigură că ar fi căutat meticulos şi n-ar fi putut să-l 
scape pe Dawlish. 

— Pe râul Alde, pe drumul spre Snape Maltings. Ştii ce curs ciudat 
urmează râul, îl îmboldi ea. 

— Şi eu citesc ziarele de senzaţie. Să intrăm la Cross Keys să bem o 
cafea. E cea mai drăguță cârciumă din oraş. 

— Bună idee. 

Răspunsese automat. De mult, îi plăcea la Aldeburgh, îl considera un 
refugiu confortabil departe de lume. Acum, imaginea care o obseda în 
acel loc era o noapte de groază când, bărbaţi mascaţi, purtând arme, cu 


un aspect deloc uman, le urmăriseră pe ea şi pe Karin, ca nişte lupi care- 


şi vânează prada. Îşi aminti ce-i făcuseră Karinei. Încetează! îşi spuse. 

— Aproape am ajuns. 

Berthier se uită la ceas în timp ce se îndreptau spre grădina care ducea 
la intrarea din spate. 

Paula se simţi uşurată că se îndepărtează de faleză. Avusese noroc; apa 
sărată de mare nu-i udase preţioasa haină din piele de căprioară. 

— Masa asta îţi convine? E lângă tejghea. Doar cafea? întrebă el. 

O conduse spre un scaun şi apoi se întoarse la tejghea să comande 
cafeaua. Era mai puţin frig la Cross Keys dar Paula nu-şi scoase haina. 

Tocmai observase cine şedea la masa mare de alături: cinci bărbaţi cu 
înfăţişare dură, îmbrăcaţi în scurte marinăreşti de postav. Pe jumătate 
întors spre ea era Brand cel lat în umeri, scund şi îndesat. Se uită în altă 
parte şi o văzu pe chelneriţa din spatele tejghelei că se uită fix la el. 
Brand se întoarse şi se uită la rându-i fix la fată. Aceasta respiră adânc şi 
vorbi aspru. 

— Credeam că ţi-am spus să nu mai vii pe aici. 

— E-n regulă, e cu mine... 

Lordul Dawlish apăru de după un colţ, din încăperea din faţă. Fără 
pălărie, era îmbrăcat cu o manta scurtă, cu gulerul ridicat. Se alătură 
celor cinci bărbaţi, aşezându-se pe un scaun care fusese păstrat pentru 
el, gândi Paula. Începea să se neliniştească, atmosfera devenise 
amenințătoare. 

La masa ocupată de Dawlish nu vorbea nimeni. Tipii care arătau ca 
nişte marinari o urmăreau. Ridică bărbia sfidător, privi în sus, la tavanul 
jos, cu grinzi de stejar, care părea s-o strivească. Lemn de stejar înnegrit. 
Mesele neacoperite erau făcute din acelaşi lemn de stejar înnegrit. 

Îşi aminti că într-o excursie anterioară considerase cârciuma un loc 
primitor şi confortabil. Atmosfera o schimbaseră ocupanţii încăperii. 

Berthier se întoarse la masă, chelneriţa servi cafeaua. Îl privi pe 
Berthier, care şedea în faţa ei. O privea ţintă, fără să spună nimic, cu 
ochii ascunşi după lentilele închise la culoare. N-o ajuta deloc, se gândea 
în timp ce sorbea din cafeaua excelentă. Dar se uita întruna la ea, fir-ar el 


afurisit! 


Apoi îşi aminti că el se uitase la ceas înainte de a intra în cârciumă, era 
o întâlnire aranjată dinainte? înainte de a urca în cameră la hotel să-şi ia 
haina îi spusese recepţionerei că se duce la plimbare. Berthier ar fi putut 
să se afle suficient de aproape ca să audă. 

— Nu-i vreme pentru o plimbare cu catamaranul îi strigă Dawlish. N-ai 
uitat oferta pe care ţi-am făcut-o, draga mea? 

Unul din bărbaţii de la masa lui zâmbi cu înţeles. Paula puse cu atenţie 
ceaşca pe farfurioară, cu o expresie de gheaţă. Se uită ţintă la Dawlish. 

— Poate că am timp, poate că nu, spuse repezit. 

Dawlish dădu pe gât jumătate din Scotch-ul dublu pe care-l comandase. 
Continuă să ţină paharul în mână în timp ce spuse pe un ton batjocoritor: 

— Ar fi o experienţă unică. O zi - şi o noapte - la bordul catamaranului. 

Unul dintre bărbaţi izbucni într-un râs behăit, dar se opri brusc când 
Dawlish îl privi scurt. Paula era sigură că este supusă unei tensiuni 
calculate. Ca s-o gonească la Aldeburgh? mobil ca o statuie, Berthier, 
continua s-o privească fix din spatele ochelarilor lui nenorociţi. Pe uşa din 
spate intră încet un bărbat. 

Înalt, atât de înalt încât capul lui, neacoperit de pălărie, aproape 
atingea grinzile, purta un trencicot ud din loc în loc. Probabil se plimbase 
pe faleză venind de la hotel. Nu purta mănuşi. 

Victor Rosewater se opri, se uită la Paula, la Berthier şi apoi la masa 
alăturată, iar faţa lui puternică nu exprima nimic deosebit. Dar, aşa cum 
rămăsese acolo, în picioare, se lăsă o linişte absolută”. 

— Paula, arăţi ca şi cum te-ai fi săturat de locul ăsta. Ce-ai zice de o 
plimbare? 

— Cine te-a rugat să te amesteci?... începu Brand. 

Rosewater îşi întoarse privirea spre tipul scund şi îndesat. Nu spuse 
nimic şi Brand se opri la mijlocul propoziției. 

Nimeni nu mai părea dornic să se certe, să se amestece cu noul venit. 

— Da, Victor, spuse Paula repede, ridicându-se. M-am săturat de locul 
ăsta. O plimbare ar fi binevenită. Se uită la Berthier. Mulţumesc pentru 
cafea... 


Rosewater o conduse prin cârciumă, spre ieşirea principală, pe o stradă 


care nu dădea pe faleză. O luară înapoi în plimbare pe străzi înguste, 
paralele cu faleza şi străjuite de case pitoreşti. 

— Pe aici n-o să te stropeşti cu apă sărată pe haina asta frumoasă, 
remarcă Rosewater. După cum vezi pe trencicotul meu, valurile se sparg 
acum de faleză. 

— Îţi mulţumesc. 

Era plin de atenţie şi respect, ceea ce nu intra niciodată în capul lui 
Berthier, se gândi ea. Îl privi curioasă. 

— Cum ai ştiut că vreau s-o şterg din locul ăla? 

Rosewater zâmbi: Sunt puţin meteosensibil. Păreai că nu eşti în largul 
tău şi motivul ar fi putut fi oamenii din jur. O adunătură suspectă, mi-am 
zis. Iar tipul cu care erai nu părea să-ţi fie de niciun ajutor. 

— Zice că e comis-voiajor, că vinde echipament nautic, că numele lui 
este James Sanders. 

Simţea că ar putea fi important să-l avertizeze pe Rosewater referitor 
la Berthier. Se gândise la asta o fracțiune de secundă înainte de a spune 
ceva. Rosewater prinse ideea din zbor. 

— Spune? După voce aş zice că nu crezi că ăsta-i numele lui şi că asta-i 
e meseria. 

Rosewater încetinise ritmul. Paula avea picioare lungi dar ale lui erau 
şi mai lungi; îşi dăduse seama că aproape aleargă ca să ţină pasul. 

Nu numai că părea să fie foarte deştept, dar era plin de atenţie şi în 
probleme mărunte. 

— Nu-l cred, răspunse ea. Bănuiesc că e vreun escroc. S-ar putea să mă 
înşel total. 

În ciuda relaţiei dintre ei, Paula nu intenţiona să-i dezvăluie vreo 
informaţie pe care Tweed ar fi putut s-o considere strict confidențială. 
Merseră în tăcere câteva clipe şi niciunul nu se simţea obligat să 
vorbească. Rosewater o apucă de cot şi o conduse, printr-un pasaj îngust, 
pe High Street. 

— Unde mergem? întrebă ea. 

— Se poate mânca foarte bine într-un loc numit Captain's Table. E 


liniştit, în acest anotimp - serviciul este bun iar mâncarea comestibilă. 


— Pare o idee minunată... 

Orice, numai să scape de atmosfera care plutise ca un nor negru la 
Cross Keys. Într-un fel o asemănă cu groaznica noapte când murise Karin. 
De ce? Nu ştia sigur. 

Captain's Table era un restaurant mic, o cameră dreptunghiulară doar 
cu câteva mese frumos aranjate pentru prânz. Paulei i se păru că 
seamănă mai curând cu sufrageria unei case decât cu un restaurant. Un 
bărbat cu aer distins îi întâmpină şi-i conduse la o masă de colţ, care 
dădea în High Street; le oferi lista de bucate şi se depărtă. 

— Tipul acela în manta scurtă, nu era lordul Dawlish? l-am văzut 
fotografia în reviste, începu Rosewater. 

— Ba da. Lordul Dane Dawlish. Milionar. Rege al supermagazinelor şi 
al fabricilor de armament. 

— Vorbea cu tine când am intrat. Spunea ceva de o pisică. Îl cunoşti? 

— Da... îi povesti cum îi luase un interviu lui Dawlish, cum îi arătase 
extraordinara dioramă; îi spuse că Pisica este un catamaran, o chestie 
grozavă. Nu pomeni nimic de prezenţa lui Newman şi a lui Marler la 
partida de tir, de faptul că Dawlish încercase să fie dur cu ea. 

— Şi tipii ăia care erau cu el, continuă Rosewater închizânb lista de 
bucate, o adunătură de derbedei. Cine sunt? 

— Am recunoscut doi dintre ei, după vizita mea la Grenville Grange. 
Fac parte din personalul lui Dawlish. 

— Membrii echipajului de pe Vulturul de oţel? sugeră Rosewater. À 
propos, eu vreau friptură de miel. Zilele trecute am mai mâncat şi a fost 
bună. 

— Şi eu o să iau la fel. Se opri, zâmbind. Cum se face că ai apărut la 
Cross Keys la momentul potrivit? 

— V-am urmărit, pe tine şi pe tipul acela, de la hotel, spuse deschis. Nu 
prea mi-a plăcut cum arată. Îl văzusem cu o seară înainte la bar. De ce 
poartă ochelarii ăia de soare tot timpul? 

— Zice că are o sensibilitate la ochi, că-l deranjează lumina. A fost 
foarte drăguţ din partea ta să mă aperi. Şi probabil că gândurile îţi sunt 


încă pline de amintirea Karinei, spuse blând. De asta mai eşti aici? în 


speranţa că găseşti vreun indiciu referitor la criminal? 

— Cam aşa ceva, răspunse, rezervat ca de obicei. Îi dădu Paulei 
impresia unui om cu o putere de stăpânire de fier. 

Aproape supraomenească. Ca un copoi care urmăreşte mirosul, se 
gândi. 

— Interviurile astea pe care le faci pentru revistele pentru femei 
constituie o activitate suplimentară? Eşti de fapt angajată la compania lui 
Tweed? spuse după ce li se aduse mâncarea. 

— Da, Tweed este şeful meu. Sunt asistenta lui. Fac o mulţime de 
investigaţii confidenţiale pentru cazuri de asigurări, sporovăi ea veselă. 
Asta e principala mea îndeletnicire. Este confidential, aşa că nu pot să 
vorbesc prea mult despre ea. 

După o masă satisfăcătoare, stropită cu o sticlă de Chablis, Rosewater 
află că nu-i place vinul roşu. O conduse înapoi la hotel. Nu ploua, dar o 
mulţime de nori joşi, ca un fum negru, mânaţi de vânt, păreau că ating 
vârfurile acoperişurilor. Vântul se intensificase, şuierând pe High Street 
ca aerul printr-un tunel aerodinamic. Paula simţi că ar putea s-o zboare 
vântul. Ca şi cum i-ar fi ghicit neliniştea, Rosewater îşi strecură un braţ 
pe după mijlocul ei. 

— Nu vreau să te zboare vântul direct în mare, glumi. lar prognoza 
meteo e foarte proastă, vremea se va mai înrăutăţi. Furtuni puternice cu 
vânt de până la optzeci mile / oră în noaptea asta... 

Încă o mai ţinea de talie când intrară în hotel. Urcau scările când 
dădură nas în nas cu Newman şi Marler, în hol. Rosewater îi dădu 
drumul, îi spuse că i-a făcut plăcere compania ei şi se făcu nevăzut în lift. 

— Aşadar n-ai fost singură, observă Newman cu o expresie întunecată 
pe faţă. 

— Ai ceva împotrivă? izbucni Paula înşelându-se asupra motivului 
pentru care chipul îi era întunecat. 

— Nu. Trebuie să-ţi spun ceva. Dunwich... 

Maiorul Lamy cobori din avionul companiei British Airways cu care 
venise de la Paris, pe aeroportul Heathrow. 


Avusese grijă să verifice dacă trupele sunt pe poziţie la Lyon. De acolo 


zburase cu un avion al companiei Air Inter la Paris. În timp ce aştepta 
cursa de Londra, telefonase unei mici firme englezeşti de închiriere de 
maşini, comandând un Rover, pe numele’ William Prendergast. 
Paşaportul fals pe acelaşi nume fu cel pe care-l prezentă la controlul 
Paşapoartelor. Cu un vânt puternic în spate, zborul durase doar patruzeci 
şi cinci de minute. 

Ducând în mână mica valiză pe care o avusese cu el în avion, Lamy 
trecu de Controlul Paşapoartelor şi se îndreptă spre ieşirea din vamă. 

Era îmbrăcat într-un costum tipic de om de afaceri britanic pe sub un 
pardesiu impermeabil iar pantofii erau şi ei englezeşti. Era prototipul 
englezului întors din străinătate. 

Lamy nu observă în mulţimea de pasageri un bărbat înalt, blond, care 
urmărea sosirile. Bill Corcoran, prieten cu Tweed şi ofiţer din Siguranţa 
statului, verifică una din fotografiile mici pe care i le trimiseseră prin 
curier de la Park Crescent. Se uită pe spatele fotografiei. Maior Jules 
Lamy. 

Corcoran îl urmări pe Lamy, păstrând o anumită distanţă în urma lui. 
Observă că Lamy trecuse pe lângă benzile rulante unde pasagerii îşi 
aşteptau deja resemnaţi bagajele sperând să apară într-o bună zi. Îl urmă 
pe maiorul Lamy prin zona vamală. „Nimic de declarat”. 

Lamy mări pasul după ce părăsi zona vamală. Mai mulţi şoferi stăteau 
în spatele unei bariere ţinând în mâini plăcuţe cu nume scrise pe ele. 
William Prendergast. Lamy se duse spre fata care avea înscris numele 
acesta pe plăcuţă. Corcoran ar fi putut să-l oprească imediat şi să-l acuze 
de călătorie cu un paşaport fals - cu condiţia să nu-şi fi spus numele real 
la Controlul Paşapoartelor, dar rugămintea pe care i-o făcuse asistenta lui 
iSveed, Monica, era foarte clară. 

Corcoran îi urmă pe Lamy şi pe fată până la parcare. Apoi pe rampă, pe 
pod, în parcul de maşini. Îşi scoase cheile maşinii zornăindu-le în timp ce 
urmărea cuplul. Maşina în care se sui Lamy era un Rover. O plătise pe 
fată cu un teanc de bancnote şi rezolvase toate formalităţile. Corcoran 
încercă să o urmărească pe fată, după ce memoriză numărul de 


înmatriculare; fata, care nu purta uniformă, se evaporase. 


După ce Rover-ul plecă, alergă şi Corcoran înapoi la biroul său. Încuie 
uşa şi formă numărul Monicăi, sperând să vorbească cu Tweed. 

— Nu-i aici, Jim, spuse Monica repede. A trebuit să plece în grabă. Ai 
noutăţi? 

— Tipic pentru Tweed - să plece în grabă. Da, unul dintre subiecţii 
noştri din fotografii tocmai a sosit de la Paris cu un avion al companiei 
British Airways. Călătoreşte sub numele William Prendergast într-un 
Rover închiriat, cu numărul Maiorul Lamy. 

Monica îi mulţumi, întrerupse legătura şi lucră fără întrerupere timp de 
o oră. Dădu un telefon la Oficiul de înmatriculare a vehiculelor din 
Swansea, spuse numărul şi codul care confirmau că era de la SIS. Cei de 
la Oficiul de înmatriculare a autovehiculelor reacționară prompt, 
telefonând după zece minute pentru a-i da numele şi adresa firmei de 
închiriere din Londra. Nu făcu greşeala de a suna firma direct. În schimb, 
telefonă unei alte legături de la Departamentul Special, îi spuse datele şi 
accentuă că e urgent. >după trei sferturi de oră primi telefon de la 
Departamentul Special. 

— Un oarecare William Prendergast a închiriat Rover-ul, telefonând în 
această după-amiază. A trebuit să indice destinaţia spre care se îndrepta. 

— Haide, Martin, nu mă fierbe, îl rugă Monica. 

— Aldeburgh, Suffolk... 

— Uite ce-i Brand, trebuie să rezolvi treaba asta cum se cuvine. Fără 
încurcături, rosti sec Dawlish. 

— Am făcut eu vreodată vreo gafă? mârâi Brand, foindu-şi trupul greoi 
pe scaun în livingul de la Grenville Grange. Sunt mâna dumneavoastră 
dreaptă, nu uitaţi chestia asta. 

— Deocamdată, răspunse Dawlish repezit. Dar există totdeauna un 
început în orice. Ai grijă să nu faci acum vreo boroboaţă. 

— Problema va fi rezolvată cu profesionalism, răspunse Brand scurt. 

— Ai grijă să fie aşa. În seara asta. 

Apropiindu-se de Aldeburgh, maiorul Lamy micşoră viteza. Se uitase de 
atâtea ori să se asigure că nu este urmărit, încât pierduse şirul 


numărătorii. Era o oră a după-amiezii în care traficul nu era intens şi asta 


îi fusese de ajutor, odată ce lăsase Londra în urmă. 

Respectase toate restricţiile de viteză. Nu-şi putea permite riscul de a fi 
oprit de o patrulă de poliţie. Verifică din nou în oglinda retrovizoare. 
Nimic. La scurt timp după aceea opri în curtea unui hotel din marginea 
oraşului Aldeburgh. 

Ducând în mână valijoara, intră în hotel, se trecu în registru sub 
numele de William Prendergast, dând o adresă fictivă din Londra. 
Telefonase la hotel şi de la Paris ca să facă rezervarea, fără însă să 
menţioneze de unde sună. 

Strănută de câteva ori în fularul pe care-l trăsese până peste nas. Purta 
o pălărie de pâslă, de asemenea trasă adânc pe frunte. 

— Camera dumneavoastră este gata, domnule Prendergast, îl informă 
recepţionera. Parcă aţi spus că rămâneţi o noapte? 

— Da. Plătesc anticipat pentru cameră şi mic dejun, spuse Lamy. S-ar 
putea să fiu nevoit să plec devreme mâine dimineaţă, continuă, în 
engleză. 

Plăti cu bani gheaţă şi recepţionera îi dădu chitanţa. Strănută din nou 
când se aplecă să-şi ia valijoara. 

— S-ar părea că sunteţi foarte răcit, domnule, îl compătimi ea. 

În camera lui, îşi smulse fularul, fără să se mai străduiască să mimeze 
un strănut. Îşi controlă ceasul. Era un organizator meticulos. Suficient 
timp să facă o recunoaştere a zonei. Scoase din buzunarul de la piept un 
plic care-i fusese înmânat la aeroportul Charles de Gaulle. Plicul îi fusese 
trimis de informatorul său din interiorul sediului central din Paris al lui 


Lasalle. Era o fotografie a Paulei Grey. 


23 


Kalmar stătea în maşină, în parcarea publică din apropierea hotelului 
Brudenell. Nu se vedea niciun alt vehicul. Era de presupus că este ziua în 
amiaza mare, dar furtuna joasă de nori care măturau cerul te făcea să 
crezi că e noapte. 


Auzea bubuitul valurilor uriaşe care se loveau de malul de pământ care 


se întindea spre sud, de-a lungul coastei, dincolo de hotel. 

Nu se lucra, dar macaralele uriaşe şi alte echipamente erau dovada că 
se luau măsuri pentru consolidarea malurilor artificiale. Îşi împreună 
mâinile înmănuşate în timp ce urmărea stropii de apă care se ridicau ca o 
ceaţă peste malul de pământ, duşi spre mlaştini de furia furtunii’. 

Îşi îndoi degetele "puternice. Nu-ţi puteai permite să laşi un martor în 
viaţă. Şi existase un martor la uciderea Karinei Rosewater. Se gândi la 
martor, la felul cum merge, vorbeşte, îşi aminteşte. Şi apoi vorbeşte... 

Strânse degetele şi mai tare. Îşi imagină cum o apucă de gât, 
apăsându-şi cu grijă degetele mari pe trahee. Îşi închipui cum îi ies ochii 
din cap; el era ultima persoană pe care avea s-o mai vadă pe lumea asta. 

Se hotărâse. Cu proxima ocazie. În seara asta. Nu va primi niciun franc 
elveţian în plus faţă de suma pe care o primise deja pentru afacerea 
Karin. Dar pur şi simplu nu puteai să-ţi permiţi să laşi un martor în viaţă. 

Paula era în camera ei cu Newman şi Marler. Newman îi relatase pe 
scurt excursia lor de la miezul nopţii, la fabrica de armament. 

Continuă povestirea şi-i descrise cum urmăriseră camionul după ce 
Marler descoperise ce conţinea încărcătura. Făcu prima remarcă: 

— Cine ar avea nevoie de mii de măşti Balaclava? 

— Ai auzit ce ţi-am povestit despre excursia mea la Bordeaux, spuse 
Newman scurt. Cocoţată în pat, Paula se uita fix la el, jignită de replica 
lui răstită. Părea irascibil. Nu uita de răzmeriţa pe care am văzut-o, 
continuă Newman. A fost o treabă cam sălbatică. Iar gloata era bine 
organizată. Şi n-am văzut niciunul fără mască Balaclava; ca să nu poată fi 
identificaţi. Acum a fost o răzmeriţă mult mai puternică la Lyon. N-ai 
văzut fotografiile din ziare? Fiecare individ participant la orgia aia de 
violenţă poartă o Balaclava. Pariez că pentru a ascunde faptul că e vorba 
de trupe din Brigada lui de Forge. 

— Totuşi nu înţeleg enigma Dunwich, protestă ea. Presupunând că sunt 
oamenii lui de Forge, ar putea obţine măştile Balaclava în Franţa... 

— Şi ar fi sigur că furnizorul - sau unul din cei care lucrează pentru el - 
n-ar raporta la DST sau la poliţie? 


— Ah, vrei să spui... 


— Vreau să spun, îi luă vorba, că întrucât mulţimea de oameni creşte 
continuu, ar putea avea nevoie de mult mai multe măşti. Ar fi mult mai 
sigur să le aducă în secret din străinătate. Şi de aici, camionul în drum 
spre Dunwich. Ai văzut Vulturul de oţel, dincolo de Dunwich în ziua în 
care tu şi Karin aţi făcut explorări subacvatice. 

— Deci, Vulturul ar putea fi mijlocul de transport al măştilor spre de 
Forge, via Arcachon? 

Newman rânji. 

— Acum începi să te luminezi. 

— Şi de ce n-aţi urmărit camionul până la Dunwich, ca să vedeţi unde 
se opreşte? 

— Pentru că nu-l alertasem pe şofer într-o asemenea măsură. Ştii că 
drumul lateral spre dunwich este un drum îngust de ţară şi n-am vrut să 
riscăm să fim observați. Aşa că ne-am întors aici, explică Newman. 

— Înţeleg. Paula îşi puse mâinile în şolduri şi se întinse. Apoi i se 
adresă din nou lui Newman. 

— Bob, pari plictisit din cauza mea, eşti iritabil. De ce? 

— Pentru că te-ai întors aici, unde a fost ucisă Karin. Nu-mi place. 
Cineva s-ar putea gândi la tine ca la un martor. Ucigaşul ar putea să mai 
bântuie prin împrejurimi. 

— Mă îndoiesc. Probabil că a plecat de mult. 

Newman ridică din umeri. 

— Cum vrei. 

— De obicei fac ce vreau, ca şi tine. Ia te uită cine vorbeşte. 

Simţind sămânță de ceartă, Marler intră în vorbă pentru prima oară; 
stătea sprijinit de un perete şi până atunci îi urmărise şi îi ascultase. 

— Credeţi că aş putea să strecor şi eu o vorbă? Dacă da, eu cred că aş 
pleca, m-aş întoarce în Park Crescent. Sunt nerăbdător să le dau 
omuleţilor de la laboratoare să developeze filmul pe care l-am făcut la 
fabrica din pădure. Nu te superi dacă-mi iau maşina, Newman, nu? 

— Şi eu cum crezi că o să mă întorc mâine? înot? în caz că nu ştii, 
trenurile nu mai trec pe aici de vreo câţiva ani. 


— Poţi să mă duci pe mine înapoi, Bob, spuse Paula repede. Am venit 


cu Escort-ul lui Tweed. 

Începea să aibă remuşcări. Newman fusese aşa aspru şi se răstise doar 
pentru că era îngrijorat din cauza ei. Marler făcu un semn cu mâna 
spunând: 

— Ţi-ai asigurat transportul, amice, şi plecă din încăpere. 

— Cred că o să mă duc să mă plimb, spuse Newman când rămaseră 
singuri. Ai dreptate, sunt irascibil. Poate de vină e furtuna prognozată 
pentru noaptea asta. Vii cu mine? 

— Mi-ar face plăcere, dar sunt frântă. Te superi dacă mă retrag şi fac o 
baie în locul plimbării? 

— Aş putea să rămân şi să-ţi ţin de urât, dar poate totuşi mă voi duce să 
mă plimb. Bălăceşte-te... 

Rămasă singură, Paula intră în baie şi dădu drumul la robinete. Scuza 
ei fusese cusută cu aţă albă. Puțin mai devreme îi telefonase lui Jean 
Burgoyne şi căzuseră de acord să se întâlnească şi să bea ceva împreună, 
acasă la unchiul lui Jean. Jean îşi dovedise eficienţa: în timp ce Paula 
suporta neplăcerile de la Cross Keys, ea trecuse pe la hotel şi-i lăsase la 
recepţie un plic cu o hartă a oraşului pe care însemnase poziţia casei de 
pe deal, în spatele zonei centrale a oraşului. 

Paulei îi plăcuse Jean când stătuseră amândouă de vorbă în barul 
hotelului, cu ocazia vizitei sale anterioare. În răstimpul scurtei 
conversații, între cele două femei se născuse un sentiment de prietenie. 

Dar nu acesta era adevăratul motiv pentru care Paula lua legătura cu 
ea. Nu uitase că Jean Burgoyne este iubita generalului de Forge. Spera să 
conducă discuţia în jurul acestui subiect delicat, în nădejdea de a obţine 
informaţii pentru Tweed. 

Urmă sfatul lui Newman şi se bălăci în baie, simțind cum treptat se 
destinde. Mintea îi era frământată de problema toaletei pe care avea să o 
poarte cu această ocazie. În cele din urmă se hotărî la o rochie de lână 
imprimată, cu un guler galben-portocaliu şi o centură lată. Era adepta 
centurilor late, îi puneau talia zveltă în evidenţă. 

— Deci aşa rămâne, îşi spuse ridicându-se din cadă şi frecându-se 


viguros cu prosopul. Şi dacă adăugăm la combinaţie şi haina din piele de 


căprioară, n-ar trebui să-mi fie frig. 

După buletinul meteo, temperatura scădea rapid. Bine că n-avea mult 
de mers cu maşina. Jean se oferise să vină să o ia, dar refuzase oferta. 
Fire independentă, Paulei îi plăcea să vină cu maşina ei. 

După ce se îmbrăcă, cobori cu liftul şi se duse la recepţie. 

— O să ies pe la şase. Probabil că mă voi întoarce pe la opt. Aţi putea 
să anunţaţi că aş vrea să mănânc când mă întorc? O să fiu moartă de 
foame. Vremea... 

— Şi se va mai înrăutăţi, spuse o voce de bărbat în spatele ei. 
Recunoscu vocea răguşită a lui Berthier. Vântul va ajunge la o viteză de 
optzeci de mile / oră. 

— Sună splendid. Scuză-mă, aştept un telefon, replică ea. Se urcă în lift 
şi apăsă pe buton, suspinând uşurată când acesta începu să urce. Se 
săturase de Berthier, îi ajungea pentru o singură zi. Fir-ar al naibii, îşi 
aminti, trebuie să mă obişnuiesc să mă gândesc la el ca James Sanders. 
Altfel o s-o fac de oaie. 

Încuie uşa, îşi aruncă pantofii cu tocuri înalte din picioare şi îşi aduse 
aminte de altceva - să poarte pantofi rezonabili, când va conduce maşina 
spre Admiralty House, reşedinţa unchiului lui Jean. Nu aştepta niciun 
telefon. Se aşeză pe un scaun şi luă cartea „Război şi Pace” de Tolstoi, 
hotărâtă să termine volumul uriaş. Mai avea încă vreo jumătate de oră 
până să plece în vizită la Jean. 

În barul de la parter, Brand se uita la ceas. Bea Scotch cu apă - trebuia 
să aibă mintea limpede în seara asta. De unde stătea o văzuse pe Paula 
intrând în lift. Ghicise după cum era îmbrăcată că s-ar putea să iasă în 
seara aceea. 

Sigur că putea să cineze în hotel, dar Brand nu credea asta. În ciuda 
manierelor sale necioplite, Brand era surprinzător de sensibil la nuanțele 
sociale. Ar fi fost gata să parieze leafa grasă pe o lună că într-o oră Paula 
va părăsi hotelul. 

Spre deosebire de hainele de lucru pe care le avusese dimineaţă la 
Cross Keys, acum era îmbrăcat într-un costum elegant, gri închis, croit 


astfel încât să-i permită mişcarea lejeră a braţelor groase. Îşi pusese 


mănuşile de moto ciclist pe un scaun, alături de al lui. Ultimul lucru de 
care avea nevoie în seara asta era compania cuiva. 

La volanul Mercedes-ului 280 E al lui Newman, Tweed conducea cu 
viteză mare prin Suffolk, iar farurile măturau prin noapte, peste gardul 
viu de pe marginea drumului. Vântul se izbea din lateral în maşina de o 
tonă şi jumătate, amenințând s-o sufle de pe drum. 

Tweed ţinea volanul strâns, nepăsător la condiţiile atmosferice 
cumplite, conducând automat, plin de nelinişte. 

Se îndrepta spre Aldeburgh; Monica telefonase la Brudenell să-i 
rezerve cameră şi era hotărât să ajungă acolo cât putea de repede. 

Se gândea la Paula. Instinctul îi spunea că e în pericol. N-ar fi putut să 
explice de ce îndoielile lui anterioare ieşiseră la suprafaţă transformate în 
teamă, dar ceea ce ştia era că de câte ori avusese, instinctiv, sentimentul 
unor necazuri, nu se înşelase. 

La prânz încercase s-o prindă la telefon, dar recepţionera de la 
Brudenell îi spusese că a ieşit. Hotărâse să nu-i lase mesaj, s-ar fi putut s- 
o alarmeze degeaba. 

Pe urmă fusese adusă înapoi maşina lui Newman. Patologul veterinar îi 
transmisese telefonic raportul de la Porton Down şi veştile nu erau de 
natură să-l liniştească. Cel mai rău fusese verdictul. 

Returnarea maşinii lui Newman îl determinase pe Tweed să ia una din 
măsurile fulger care-l caracterizau - aceea de a se duce, la volanul 
Mercedes-ului, el însuşi la Aldeburgh. 

Înainte de a pleca din Londra, Newman îi telefonase de acasă şi-i 
spusese lui Tweed că va rămâne la Brudenell două zile şi două nopţi. 

Plecarea urgentă de la Londra a lui Tweed mai avea un motiv: voia să 
vadă el însuşi locul crimei, locul unde fusese ucisă Karin Rosewater. Poţi 
să asculţi povestirile detaliate ale altora, dar nimic nu se compară cu 
verificarea personală la faţa locului. Se uită la ceasul de bord şi făcu 
socoteala că va ajunge la timp pentru a explora zona mlaştinilor cam la 
aceeaşi oră la care fusese comisă crima. 

După ce se va asigura că Paula n-a păţit nimic... 


Îmbrăcată cu pardesiul din piele de căprioară şi cu un fular de mătase 


înfăşurat în jurul capului, Paula ieşi din lift, îi dădu cheia recepţionerei şi- 
i spuse că se duce în vizită la o prietenă în Aldeburgh. 

Afară era întuneric beznă. Se duse repede spre Fordul Escort parcat 
lângă zidul hotelului. Se urcă la volan, introduse cheia în contact, o 
răsuci, dar nu se întâmplă nimic. Doar un sunet descurajator. Încercă din 
nou să pornească motorul. Dădu de mai multe ori la cheie. Nimic. Îşi 
ridică privirea când o siluetă neclară apăru la geam lângă ea. 
Locotenentul Berth... Nu, James Sanaers. 

— Nu vrea să te asculte? Lasă-mă pe mine, spuse. 

Ezită, apoi se gândi: doar am ieşit pe uşa hotelului. Se dădu jos, 
rămânând lângă maşină în timp ce berthier se strecură la volan 
chinuindu-se să pornească. Încercă de şase ori, dădu din cap: 

— Probabil bateria e moartă. Aveai mult de mers? 

— Nu, doar în zonă. La o adresă din Aldeburgh. 

Ar fi vrut să nu reacționeze aşa de repede când el a coborât din maşină. 
Închisese geamul şi acum închidea portiera. 

— Saab-ul meu e parcat chiar lângă maşina ta. Te duc unde vrei. N-am 
altceva de făcut. 

Ezită din nou. Bătuse la uşa lui Newman înainte de a cobori. Niciun 
răspuns. Cu siguranţă încă se mai plimba. Se putea plimba mile întregi, 
când av ea chef. lar Marler plecase înapoi la Londra. Paula considera 
punctualitatea ca fiind o virtute şi nu era decât o distanţă mică cu maşina. 

— Am o hartă pe care e marcat cu o cruce locul unde merg. Se cheamă 
Aamiralty Hause... 

Berthier se sui la volan lăsând portiera deschisă. Luă harta şi se 
prefăcu că o studiază. Ştia al naibii de bine unde trebuie să ajungă. Nu de 
mult fusese, când o urmărise pe Jean Burgoyne. 

Paula ezită din nou înainte de a se sui lângă el. Pot să-i fac faţă în caz 
de nevoie, se gândi, urcând în maşină. Berthier îi înapoie harta. 

— Am reperat drumul. Aşa cum spuneai, e foarte aproape... 

Îşi puse centura de siguranţă şi Berthier porni. Îşi aranjă geanta de 
umăr, regretând că nu are cu ea Browning-ul automatic de calibrul 32, 


dar nu-l avea şi pace. Pentru numele lui Dumnezeu, las-o mai moale. 


Ajunseră pe High Street, pustie, Berthier făcu la stânga urcând dealul, 
pe lângă casele care păreau că nu au lumini. Paula fu surprinsă, în timp 
ce urcau, de cât de întunecos era drumul. La capătul aleilor pentru maşini 
se aflau case luxoase, dar nu era genul de loc în care i-ar plăcea să 
locuiască. 

În apropiere de intrarea la Admiralty House, unde drumul devenea 
neted, Berthier opri maşina lângă bordura de iarbă. Stinse motorul şi se 
întoarse spre ea: 

— Te-am admirat de când ne-am cunoscut, începu. Eşti o femeie foarte 
atrăgătoare. 

— Mulţumesc... 

Îşi desfăcu centura de siguranţă cu repeziciune. Berthier îi înconjură 
gâtul cu mâna stângă, iar pe cea dreaptă o strecură pe sub haina ei, îi 
pipăi rochia, apoi îşi strecură mâna sub rochie. Îşi desfăcu şi el centura 
de siguranţă şi se aplecă s-o sărute, trăgând-o spre el. Paula ridică mâna 
dreaptă în care nu avea mănuşă şi faţa lui fu ţinta unghiilor ei tari. 

— Lasă-mă în pace sau te însemn pentru toată viaţa... 

— Curajoasă? îmi place asta la o fată. 

Mâna lui se strânse mai tare pe ceafa ei. Îl zgârie pe faţă fără să-i dea 
sângele. Brusc îşi luă mâna de pe faţa lui şi îl izbi cu cotul în mărul lui 
Adam. Bolborosi ceva, îi dădu drumul şi-şi scoase mâna de sub haina ei. 
Cu mâna stângă Paula deschise uşa, cu dreapta înşfăcă mănuşa şi sări 
afară pe iarba moale. Înainte de a trânti portiera, vorbi repede, cu un ton 
dispreţuitor: 

— Mulţumesc foarte mult că m-aţi adus cu maşina, domnule Sanders. 
N-am nevoie de maşină la întoarcere... 

Se grăbi şi intră. Mergând pe alee văzu că perdelele nu erau trase în 
livingul îmbietor şi bine luminat. Jean Burgoyne o văzu venind şi o 
întâmpină la uşă. 

— Bun venit în bârlogul generalului de brigadă... 

Paula intră. Se hotărâse să nu spună nimic despre episodul cu Berthier. 


Mai târziu se va duce la hotel pe jos. Nu era chiar aşa departe. 


24 


Tweed găsi două locuri de parcare goale lângă zidul hotelului 
Brudenell când sosi. Suficient de mult spaţiu pentru a parca Mercedesul 
mare al lui Newman. Îşi luă valijoara de pe scaunul de alături, bastonul 
special realizat pentru el în laboratoare. leşi în noaptea îngheţată, încuie 
maşina şi intră în hotel. 

— Da, domnule Tweed, aveţi o cameră rezervată. Aceeaşi pe care aţi 
avut-o recent, îl asigură recepţionera. Şi un număr de telefon la care să 
sunaţi urgent, de îndată ce sosiți. 

— Mulţumesc. O să telefonez din cameră... 

Când ajunse în camera mare, ale cărei ferestre dădeau spre faleză, îşi 
aruncă haina pe pat. Marea Nordului făcea mai mult zgomot decât data 
trecută. Ferestrele erau închise dar auzea cum se zdrobesc tonele de apă 
de faleză. 

Îşi aruncă valiza pe podea, propti bastonul de perete şi desfăcu 
bucăţica de hârtie. Numărul Monicăi. Se întâmplase ceva. Ridică 
receptorul şi formă numărul. 

— Tweed la telefon! Monica. Vorbesc din camera de hotel, spuse 
repede, prevenind-o. 

— Înţeleg. O pauză scurtă. Produsul a fost iniţial folosit în operaţiuni de 
scufundare, de pe un utilaj petrolier din Marea Nordului. S-a descoperit 
că este defectuos - utilizarea lui a fost oprită într-o situaţie jalnică. 
Ulterior a fost folosit de nişte tipi, angajaţi de două firme de asigurări şi 
pază, ca gardă de corp. Din nou s-a crezut că este defectuos - nu s-a 
dovedit nimic. Pe urmă a fost preluat de o firmă calificată de 
contabilitate. Ultima noutate, foarte apreciat de o firmă de la Dawlish 
Warren, din Devon. Sfârşitul povestirii 

— Mulţumesc că ai făcut o treabă atât de bună. 

— Nu închide. Mai am. Destul de delicat, ar putea fi urgent. 

— Ceva în legătură cu călătoria mea de afaceri de aici...? Tweed vorbea 
repede. Brusc ridică vocea. Centrala! Legătura este foarte proastă. Puteţi 


face ceva? Aşteptă să audă clicul care să-i indice că cineva ascultă. Niciun 


ţăcănit. Auzul lui ascuţit aşteptă o răsuflare stridentă. Nimic. Nu asculta 
nimeni, dă-i drumul, Monica. 

— A sunat Lasalle. E îngrijorat. 

— În legătură cu ce? 

— Informatorul lui din Armata a Treia i-a spus că sergentul Rey a 
dispărut. Lasalle crede că s-ar putea să fie de rău augur. 

— Lasalle are dreptate. 

— Mai e şi altceva. A telefonat Corcoran de la Heathrow. Maiorul Lamy 
a aterizat pe Heathrow acum câteva ore - imediat după ce ai plecat tu. 
Nu e niciun dubiu. Călătoreşte sub numele de William Prendergast. N-o 
să crezi ce o să auzi. 

— Încearcă-mă. 

— A plecat de pe Heathrow într-o maşină închiriată pe care a condus-o 
singur, un Rover. Spre Aldeburgh. L-am depistat eu însămi. Asta-i tot. 

— E destul, spuse Tweed furios. Încă o dată mulţumesc. Nu ezita să-mi 
telefonezi dacă mai apar noutăţi. Odi hneştete puţin... 

Tweed puse receptorul în furcă şi începu să străbată camera cu pas 
măsurat. Brand, mâna dreaptă a lui Dawlish fusese iniţial scufundător pe 
un petrolier. Suna ciudat, ca şi cum ar fi fost amestecat în ceva necurat. 
Sabotaj? Ulterior fusese escortă personală pentru două firme diferite, dat 
afară de la amândouă. Devenise deja spionul lui Dawlish? Referirea 
Monicăi la mica staţiune de pe malul mării, Dawlish Warren, fusese 
inspirată şi inteligentă. Prin asta îi comunica că se mutase direct în 
serviciul lui Dawlish de la cele două firme de pază şi asigurări. Referirea 
la experţi contabili, era ciudată - ca şi cum Brand ar fi fost contabil, ceea 
ce însemna că era mai mult decât un criminal care conduce alţi criminali. 
Tweed îşi continuă plimbarea prin cameră, gândindu-se la datele primite 
de la Lasalle. 

Sergentul Rey, specialistul lui de Forge în explozivi ascunşi în obiecte 
cu aspect inofensiv, se evaporase de la Cartierul General al Armatei a 
Treia. Unde ar putea fi Rey? în ce misiune ar putea fi angajat? Desigur, ar 
putea fi în permisie. Dar Tweed nu credea asta. De Forge n-ar trimite pe 


nimeni în permisie acum, când campania sa lua amploare. 


Chiar mai interesant - poate chiar mai periculos - era faptul că Lamy 
vizita Aldeburgh-ul în secret. Şi asta era încă o legătură sigură între 
Suffolk şi Franţa. Una care nu-i plăcea deloc lui Tweed. 

Hotări că trebuie s-o găsească imediat pe Paula. Îşi puse haina, îşi luă 
bastonul şi ieşi din cameră; evită ascensorul, cobori în fugă scările şi se 
duse la recepţie. 

— O caut pe prietena mea, Paula Grey, îi spuse fetei din spatele 
biroului. 

— A, a plecat cu maşina cu puţin timp în urmă. S-a dus în vizită la 
cineva în Aldeburgh. 

— S-a dus singură? 

— Da... 

— Ştiţi unde s-a dus? Trebuie să iau urgent legătura cu ea, pentru 
mesajul acela telefonic, improviză. 

— Regret, n-am idee... 

— Newman şi Marler sunt în hotel? 

— Nu. Fata era surprinsă de bombardamentul de întrebări, de 
sentimentul de situaţie urgentă pe care-l năştea Tweed. Domnul Marler a 
plecat înapoi la Londra. Domnul Newman a ieşit să se plimbe. 

— Mulţumesc. 

Tweed decise că va face ceea ce venise să facă, ca să înceteze să se mai 
gândească la neliniştea lui. leşi prin spate, trecu pe lângă Mercedes-ul lui 
Newman, grăbi pasul pe lângă parcare şi ajunse pe drumul cu pietriş. 
Ducea bastonul în mâna dreaptă, iar în stânga avea o lanternă. Era atât 
de întuneric încât avea nevoie de ea pentru a-şi găsi drumul. 

Tweed îşi amintea în totalitate discuţii importante. Îşi amintea cu 
exactitate drumul parcurs de Paula, Newman şi Rosewater când acesta 
din urmă dezgropase inelul cu sigiliu. Al lui Lamy? Aparent. 

Trecu pe lângă o magazie veche, aflată dincolo de poteca cu pietriş, şi 
observă inscripţia. Magazie de bărci. Era aproape de locul în care poteca 
se despărţea de drum şi ducea în jos, spre mlaştini. Raza puternică a 
lanternei se opri pe o potecă îngustă care se despărţea de drum, ducând 


în jos, spre mlaştini. Asta era. Cobori cu agilitate, alunecând, pe teren 


neted, îmbibat cu apă. Vântul îi zburlea părul în toate părţile, dar nu 
observă: era în întregime concentrat să urmeze acelaşi drum. 

Raza lanternei îi arătă că poteca merge paralel cu drumul de deasupra. 
Mergea repede, ţinând bastonul cum ar ţine un soldat puşca. Stinse 
lanterna şi rămase nemişcat, aşteptând să i se adapteze ochii la întuneric. 
Zări în faţa lui silueta întunecată a unui mal înalt. Digul care înconjura 
portul. 

Aprinzând din nou lanterna, ajunse în punctul în care poteca se bifurca: 
într-o parte ducea înapoi la drum, în cealaltă parte dacă o luai, ajungeai 
la dig. Se opri. Uşor poţi greşi aici. Merse pe potecă până la marginea 
digului şi acolo văzu pe unde o lua poteca spre est, urmând creasta 
digului. Portul era dedesubt, la stânga, mlaştinile la dreapta. Era bine. 

Merse repede de-a lungul potecii înşelătoare. Se opri o clipă şi plimbă 
lumina lanternei peste port, văzu bărcile înfăşurate în huse albastre de 
plastic, ca nişte ouă uriaşe albastre. Catargele se legănau sălbatic, apoi 
îşi încetineau mişcarea. Vântul se potolise brusc. Auzi un zgomot ciudat. 
Schimbă poziţia bastonului şi îl apucă de mâner. 

Bastonul era o armă: vârful era îngreunat, astfel că o lovitură putea 
sfărâma ţeasta cuiva. Dar mai era şi altceva: sub mâner era un buton. 
Apăsai pe buton şi se declanşa un vârf de oţel de cinci cm. Nu era un 
baston sabie, dar era suficientă o lovitură şi atacatorul era rănit. Tweed 
nu obişnuia să poarte arme, dar Aldeburgh începea să devină un loc 
periculos, iar mlaştinile poate şi mai periculoase. Pentru a băga înapoi 
vârful de oţel era suficient să apese încă o dată pe buton. Acum 
recunoscu sunetul ciudat; cablurile metalice vibrau la atingerea cu 
catargele metalice ale bărcilor. Continuă să meargă. 

Acum îndrepta lumina lanternei în stânga sa, în josul pantei. Trebuie să 
se afle în apropiere de locul unde cei trei descoperiseră ruina 
ambarcaţiunii în care murise Karin Rosewater. Raza trecu peste o baltă 
şi, pentru o fracțiune de secundă, se întoarse. 

Ambarcaţiunea, ale cărei stinghii semănau cu coastele unui schelet de 
animal, zăcea cu fundul în sus la marginea bălții. Aici fusese descoperit 


inelul cu sigiliu. Tweed înaintă pe panta anevoioasă, păstrându-şi 


echilibrul cu uşurinţă. Păşi pe un smoc de iarbă înconjurat de noroi şi 
plimbă lumina lanternei împrejur, centimetru cu centimetru. Se lăsă pe 
vine câteva clipe, studiind cu grijă terenul accidentat. Cu mâna 
înmănuşată scormoni iarba, simțind cum sub apăsarea mâinii lui 
pământul îmbibat cu apă se lasă. 

Oftă, se ridică, se cocoţă înapoi până pe creasta digului. Totul fusese 
aşa cum se aşteptase, până la ultimul amănunt. 

Mergea aplecat ca să se ferească de vântul care începuse din nou să 
bată brusc, cu şi mai mare putere. Se grăbi spre hotel, urmând acelaşi 
drum. Când ajunse, se strădui să i se adreseze recepţioner ei degajat. 

— S-a înapoiat domnişoara Grey? 

— Nu încă. 

Tweed se întoarse în camera lui, plin de presentimente. 

Jean Burgoyne era o gazdă plină de vioiciune. Era îmbrăcată într-o 
rochie verde mulată, iar talia zveltă îi era marcată de o curea lată. Rochia 
se oprea chiar deasupra genunchilor, punându-i în evidenţă picioarele 
frumoase, pe care se mulau perfect ciorapii verde închis. Părul blond, 
lung şi des, strălucea în lumina candelabrelor din living. O fată grozavă, 
gândi Paula. 

Se aşezase într-un fotoliu confortabil în apropierea unui foc de lemne 
care ardea viu. Jean stătea lângă ea pe un scaun cu spătarul tare, picior 
peste picior, legănându-şi încoace şi încolo un pantof cu tocul înalt. 
Amândouă aveau câte un pahar de şampanie în mână. 

— Paula, acesta este unchiul meu, generalul de brigadă Burgoyne, făcu 
prezentările în momentul în care un bărbat intră în încăpere. 

Generalul era scund, durduliu şi purta un smoking de catifea. Capul lui 
avea forma unui ou, chel în creştet, cu smocuri de păr alb pieptănat cu 
grijă în părţi. Avea un chip roşcovan şi părea mai mult un bărbat de 
şaizeci de ani decât unul de optzeci. 

— Încântat de cunoştinţă, domnişoară Grey, spuse convenţional, 
aplecându-se să-i strângă mâna. Jean mi-a povestit o mulţime despre 
dumneavoastră. Dar acum văd cu ochii mei că sunteţi o femeie deosebită. 


Îmi place asta... 


Se îndreptase vioi spre un bufet şi acum îşi turna un pahar de porto 
dintr-o carafă. În acel moment Paula îi puse întrebarea. O fracțiune de 
secundă se opri din turnat, dar atât de scurt, încât numai ochii ageri ai 
Paulei sesizară. 

— Am înţeles, domnule general, că aţi lucrat în Serviciul Secret al 
Armatei... 

— Ehe, toate astea au fost demult... Aruncă o privire scurtă şi rapidă 
spre Jean, apoi îşi întoarse privirile spre Paula, şi ridică paharul. În 
sănătatea dumneavoastră. Sorbi din vin şi rămase în picioare lângă bufet. 

— Probabil că vă lipseşte munca aceea, continuă Paula, hotărâtă să 
rămână la acelaşi subiect. Mai ales că acum îşi lărgeşte sfera de 
activitate. Franţa este un exemplu bun. Trebuie să ştim exact ce se 
întâmplă acolo, în special la Cartierul General al Armatei a Treia. 

Generalul rămase nemişcat. Clipi scurt din ochi. Ca o bufniţă. Chiar că 
arată ca o bufniţă, se gândi Paula. 

— Sunt cam în afara problemelor în ultimul timp. Burgoyne părea 
confuz, ceea ce nu se întâmplase mai înainte. Sper că nu mă veţi 
considera foarte nepoliticos dacă mă retrag sus în biroul 'meu? Am de 
lucru, nişte documente îmi solicită atenţia. Am coborât doar să spun bună 
seara. Sper că veţi mai veni să ne vedeţi. Nu luaţi în seamă absenţa mea. 
Jean se culcă foarte târziul... 

leşi târşâindu-şi picioarele. O mişcare complet diferită de pasul vioi de 
la venire. Joci teatru, vulpe bătrână, gândi Paula. 

— Oboseşte repede. Pot să spun că i-ai plăcut, explică Jean. 

— Dar tu cunoşti Armata a Treia, nu? 

Jean bău repede şampania care mai era în pahar, îi mai oferi Paulei 
care refuză, apoi îşi umplu din nou paharul. Îşi dădu o şuviţă de păr pe 
spate şi o privi pe Paula, peste buza paharului, în timp ce vorbea. 

— Pari foarte bine informată. 

— Nu mă lua în seamă, sunt ziaristă şi asta mi-e meseria. Şi ţi-am 
promis: fără interviuri. 

— Îl cunosc pe generalul de Forge, spuse Jean rar, după ce mai bău 


puţină şampanie. Atinse cu mâneca frapiera de lângă ea. Îşi retra se 


mâna brusc. E rece. Chicoti; un sunet plăcut, parcă ar fi fredonat o 
melodie. Îl consider prieten. Foarte dinamic, foarte excitant. Unul dintre 
cei mai importanţi bărbaţi din Europa Occidentală. Are vederi solide, 
ceea ce este reconfortant. 

— Privind deportarea tuturor străinilor din Franţa? Mai ales a negrilor 
şi a algerienilor? 

— Mulţi îi sprijină părerile. Şi sprijinul creşte necontenit. Jean mai bău 
şampanie, îşi umplu din nou paharul. Trăgea la măsea, nu glumă, 
observase Paula. Unii cred că de Forge este un al doilea general de 
Gaulle, continuă Jean cu o voce neutră. 

— Dar tu? întrebă Paula. 

— De Gaulle, a fost un mare om de stat. De Forge este doar soldat. 
Cum ar putea vreodată să devină om de stat? 

— Poate că prima fază ar fi crearea haosului. 

Jean avea gene blonde, lungi. O studie pe Paula printre gene, cu ochii 
pe jumătate închişi. Întinse mâna spre o cutie de argint, ridică capacul, 
scoase o ţigară şi o aprinse cu o brichetă de aur pe care o luase tot din 
cutie. Paula n-o mai văzuse fumând în răstimpul scurtei lor relaţii. Jean 
dădu drumul fumului în rotocoale şi vorbi în timp ce se uita cum fumul 
pluteşte spre tavan: 

— Chiar eşti un reporter profesionist, până în vârful degetelor, spuse 
visătoare. 

În atitudinea ei nu se citea nici critică, nici iritare. Era doar o 
constatare. Îşi plimbă mângâietor arătătorul mâinii stângi pe obraz. Era 
perfect modelată, o femeie rasată. O femeie cu adevărat frumoasă, gândi 
Paula. Tipul de femeie care ar înnebuni mulţi bărbaţi. 

— Sunt pur şi simplu interesată de ceea ce se petrece în lume, se apără 
ea. 

— Ai dreptate, bineînţeles. Se petrec multe în Franţa. Jean părea în 
transă. Şi nimeni nu poate prevedea unde se vor sfârşi. 

— Tu unde crezi că se va sfârşi totul? 

— La porţile iadului... 


Chicoti din nou, dar de data aceasta răzbătu amărăciunea. 


Schimbă subiectul, trecu la Aldeburgh. 

— Aldeburgh este destul de ireal. N-ai observat? Este locuit în marea sa 
majoritate de pensionari - diplomaţi, ofiţeri, ca unchiul meu. Când erau 
copii, erau aduşi aici de părinţi. Când s-au întors din străinătate definitiv, 
acesta era singurul loc pe care-l cunoşteau. Nu prea există slujbe pentru 
tineri. Cu excepţia celor de vânzător. Majoritatea munceşte în Ipswich, 
care-i destul de departe. Ceilalţi locuitori au aici a doua reşedinţă, şi-au 
cumpărat o parte din casele de pe faleză pentru vacanţele de vară... 

Mai vorbiră un timp, destul de lung. La un moment dat, Jean o părăsi 
câteva minute pe Paula şi se duse la baie. Paula ridică capacul cutiei de 
argint şi scoase bricheta de aur, care avea gravat pe ea exact acelaşi 
simbol care era gravat şi pe inelul cu pecete găsit de Victor Rosewater la 
mlaştini': Crucea de Lorena... 

— Cred că ar trebui să mă întorc la hotel, hotări Paula, ceva mai târziu. 
Îţi mulţumesc foarte mult pentru o seară atât de odihnitoare. 

— Mi-ar plăcea să continuăm toată noaptea. Dacă eşti vreodată în zona 
oraşului Bordeaux, telefonează la acest număr. Este vila Forba n. Vin şi te 
iau cu maşina. 

Îi dădu hârtia pe care scrisese numărul şi o conduse pe Paula până la 
ieşire. Deschise uşa şi scrută întunericul. 

— Este o noapte oribilă. Ai cu ce să mergi? Dacă nu, te duc eu cu 
maşina... 

— Am cu ce să merg, minţi Paula. 

Voia să meargă pe jos, să-şi ordoneze şi clarifice impresiile culese 
despre general, despre conversaţia cu Jean. Înfofolită în haina de piele de 
căprioară, cu eşarfa pe cap, ca să se apere împotriva frigului aspru, 
mergea pe alee în jos către ieşire; îi făcu cu mâna lui Jean, care rămăsese 
în uşă, apoi coti spre dreapta şi începu să coboare dealul. 

Păşea destul de greu prin iarba udă, când auzi ceva. Tocmai voia să 
întoarcă capul ca să privească înapoi, când un sac gros de hârtie îi fu 
vârât pe cap, îndesat cu brutalitate. Mâini puternice o apucară de gât, o 
răsuciră la 180 de grade, aşa încât era faţă în faţă cu agresorul. Degete 


puternice o apăsau pe trahee. Nu putea să respire. 


Ar fi putut să intre în panică dar primul ei gând a fost că e nemernicul 
care o ucisese pe Karin. Rezistă instinctului de a se agăța inutil de 
mâinile fatale. Îşi smuci braţele şi le ridică spre sacul de hârtie, 
aproximativ în locul unde îi acoperea gura. Unghiile ei tari sfâşiară 
hârtia. O secundă i se păru că e prea tare ca să se rupă. Apoi, pe măsură 
ce mâinile o strângeau şi mai tare de gât, făcu o deschizătură mare în sac 
cu unghiile. Strânse pumnul şi lovi cu toată puterea în trupul invizibil cât 
putu de jos, sperând că-l loveşte în rinichi. Auzi un mormăit. Preţ de 
câteva clipe strânsoarea slăbi. Deschise gura şi scoase un țipăt care-ţi 


spărgea timpanele. 


25 


Paula fu zvârlită înapoi când auzi ceea ce păreau Împuşcături trase cu o 
armă puternică. Fuseseră patru focuri rapide, succesive. Din fericire era 
încă pe iarbă, dar zăcea acolo cu respiraţia tăiată. Auzi alt zgomot. 
Motorul unei maşini care porneşte. Făcu un efort şi-şi smulse sacul de pe 
cap, se strădui să se ridice în coate, exact în momentul în care luminile 
roşii din spate ale unei maşini dispăreau în direcţie opusă celei din care 
venise ea cu Berthier. 

Jean Burgoyne veni în fugă din casă. Se opri, scrutând întunericul în 
sus şi în jos pe drumul pustiu. 

— Aici, strigă Paula cu voce anemică. 

Se ridică în picioare, împiedicându-se şi clătinându-se; îşi scutură haina 
cu mâna, încercând să curețe murdăria de pe ea. 

— Cea mai bună haină a mea - piele de căprioară... 

O rafală bruscă de vânt se învârteji, gata s-o dărâme din nou. Jean o 
apucă de braţ, o conduse încet pe alee şi apoi în casă. Abia atunci observă 
Paula că are un revolver mare. 

— Revolverul unchiului meu, spuse Jean, văzând că se uită la armă. Ce 
naiba s-a întâmplat? N-ai păţit nimic? Vrei să bei ceva? Mai vrei şampanie 
sau cafea, ceai? Ceva tare, poate un coniac. 


— Nimic. Zău. Mulţumesc... 


Îşi scoase haina, o cercetă, stând în picioare în living. Supravieţuise 
fără urmări serioase. 

— Va trebui s-o dau la curăţat. Se simţea ameţită. Tu ai tras? 

— Vezi bine că da. În aer. Te-am auzit ţipând - părea ţipătul agonizant 
al unui spirit prevestitor de moarte. Ai chef să-mi spui ce s-a întâmplat? 

Paula îi povesti pe scurt, cu pauze, pentru a-şi odihni gâtul şi pentru a 
bea nişte suc de lămâie. Avu grijă să-i prezinte o versiune prescurtată, 
pretinzând că fusese victima unui atac cu intenţia de a fi violată. 

Când termină, fu de acord ca Jean s-o ducă cu maşina înapoi la hotel, 
dar insistă ca mai întâi să caute în jur cu ajutorul lanternei, sacul de 
hârtie care-i fusese îndesat pe cap. Ar fi putut fi o probă importantă. 

Căutară fără succes prin iarbă, pe drum, timp de cinci minute, apoi 
Jean insistă să se suie în maşină şi s-o ducă înapoi la hotel. 

Paula era reţinută, de teamă să nu-i spună prea multe lui Jean. 

Era îngrijorată şi din cauza lui Newman. Când va auzi ce s-a întâmplat, 
o să fie vai de ea. 

Când ajunseră şi cobori din maşină, Paula verifică celelalte vehicule. 
Saab-ul lui Berthier era parcat lângă Mercedes-ul lui Newman. Ce dracu' 
căuta Mercedes-ul aici? Jean o însoţi în hotel şi dădură nas în nas cu 
Newman, care se plimba în sus şi în jos prin hol. 

Jean se prezentă, nerealizând că nu-i nevoie. Newman o recunoscuse 
imediat, din fotografia pe care le-o trimisese Lasalle prin curier. Paula îi 
mulţumi călduros lui Jean şi spuse că nu va uita invitaţia ei în cazul în 
care s-ar afla vreodată la Bordeaux. Ceva o făcu să strige după Jean când 
aceasta pleca: 

— Şi te rog, ai grijă de tine. Trăim într-o lume periculoasă... 

— Tu ai motive să ştii. Pa. 

— Tweed este aici, îi spuse Newman în ascensorul în care erau doar ei 
doi. Mergem în camera lui, dacă te simţi bine. Pari zdruncinată serios. 
Eşti albă ca varul. S-a întâmplat ceva? 

— Mai bine îţi spun când ajungem, să audă şi Tweed... 

Aşezată într-un fotoliu în camera lui Tweed, sorbind des dintr-o ceaşcă 


cu ceai dulce, aşa cum ceruse, le povesti ce păţise. Tweed şedea în alt 


fotoliu, aproape de ea, aplecat înainte, cu mâinile împreunate. 

Nu era hotărât dacă s-o lase să continue, aşa cum insistase ea să facă. 
Faptul că ceruse ceai îndulcit, când în mod normal nu se atingea 
niciodată de zahăr, însemna că e într-o stare de şoc. Îşi exprimase 
bănuiala cu voce tare, dar ea negase. Tweed încă se întreba dacă n-ar 
trebui s-o facă pachet şi s-o trimită la culcare. Pe de altă parte, dacă era 
în stare să descrie acum ce se întâmplase, era probabil să-şi amintească 
mici detalii, care ar fi putut fi importante. 

Paulei îi era o sete nebună. Se opri din nou şi sorbi din ceai. Adevărul 
era că se afla într-o stare de şoc, dar o ascundea dovedindu-şi puterea 
voinţei. Continuă să vorbească şi reuşi să se autocontroleze, plimbând 
două degete, încet, în sus şi în jos, pe cureaua genţii. Ajunsese la 
momentul în care Jean îi spusese că o va duce înapoi şi se suiseră în 
maşină. Newman vorbi prima oară. 

— Nu s-a gândit nimeni să cheme poliţia? 

— Ba da. Jean era foarte hotărâtă să facă asta, dar am convins-o să 
renunţe. Se uită la Tweed. Ai avut destule probleme cu Buchanari şi am 
bănuit că va ajunge la el. Ar fi putut să pună întrebări stânjenitoare care 
tu nu vrei să fie puse acum. 

— S-ar putea să ai dreptate. Raționamentul e bun, fu de acord Tweed. 

— Eu nu sunt de acord! izbucni Newman. Dacă ar fi întocmit un buletin 
conţinând toate detaliile, ar fi putut să oprească maşina. 

— Ce maşină? îl întrebă Paula. Tot ce-am văzut au fost două lumini roşii 
din spate, care dispăreau. Habarn-am marca, nici măcar cât era de mare 
maşina. 

— Ar fi putut institui blocaje pe drum, insistă Newman. 

— Probabil fără rezultat, obiectă Tweed. Presupunând că agresorul 
Paulei stă în Aldeburgh, ceea ce cred că e probabil, maşina lui este 
parcată într-un garaj. 

— Asta mi-a trecut şi mie prin minte, fu Paula de acord. Am studiat 
harta oraşului - drumul are forma unei potcoave în dreptul casei în care 
locuieşte unchiul lui Jean Burgoyne. Ar fi putut să iasă din nou în High 


Street din direcţia opusă drumului pe care m-a adus Berthier. Ar putea să 


aibă maşina parcată chiar la acest hotel. Am observat că Saab-ul lui 
Berthier era parcat în acelaşi loc de unde l-am luat. 

— Ai pus mâna pe radiator să vezi dacă motorul mai era cald? întrebă 
Newman. 

— O să ţi se pară curios, dar nu m-am gândit la asta. După ce abia 
reuşeşti să scapi să nu fii gâtuită e uşor să uiţi câte ceva, se înfurie ea. 

— În orice caz, pe o astfel de noapte motorul se răceşte repede, 
sublinie Tweed. Se uită la Paula: Ai o uşoară vânătaie pe gât... 

— Pe care am observat-o în oglindă în camera mea. M-am oprit să mă 
spăl înainte ca Bob să mă aducă aici. Îşi pipăi gâtul. O vânătaie foarte 
uşoară, probabil eşarfa m-a salvat de ceva şi mai rău. 

— Tocmai voiam să-ţi spun că poate ar trebui să chemăm un doctor să 
te examineze, continuă Tweed. 

— Niciun doctor, spuse Paula, ridicându-se în picioare şi înăbuşindu-şi 
un căscat. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, cred că m-aş culca. Voiam să fac 
o baie... 

— Nu face, o avertiză Newman. S-ar putea să adormi în baie. Rânji. 
Doar dacă nu vrei să vin să te ajut la baie. 

Îi zâmbi recunoscătoare, realizând că intenţionat introdusese elementul 
de umor, ca să-i calmeze nervii. Dădu din cap refuzând. Când ajunse la 
uşă se opri; mintea îi funcţiona cu viteză. Se întoarse şi le spuse înainte 
să plece. 

— V-am spus fiecare cuvânt care s-a rostit la Admiralty House. E ceva 
ciudat în legătură cu generalul Burgoyne. Când am sosit acolo era vioi ca 
un puşti de cinci ani, şi fizic şi mental. Când am început să vorbesc de 
Armata a Treia, s-a stafidit. 

Tweed se aplecă înainte, cu o lucire în ochi: Adică cum? întrebă repede. 

— Înainte de asta a fost vioi şi volubil. Brusc a devenit confuz. Am avut 
clar sentimentul că juca rolul de bătrân, ba chiar şi-a târşit picioarele 
când a ieşit din încăpere. Când a intrat, nu i-ai fi dat o zi peste şaizeci de 
ani. 

— Interesant, spuse Tweed, uitându-se fix în depărtare. 


— Şi e ceva ciudat şi cu Jean Burgoyne, continuă Paula. 


— Ciudat? în ce fel? o cercetă Tweed. 

— Nu ştiu încă. M-a invitat la vila Forban în cazul în care mă voi găsi 
vreodată prin apropiere de Bordeaux. Cred că mi-ar plăcea să mă duc 
dacă s-ar ivi ocazia. 

— N-are rost să te gândeşti acum la asta. Culcă-te imediat, o îndemnă 
Tweed. 

Paula părea că nu vrea să plece. 

— Crezi că ucigaşul ar fi putut fi o femeie? întrebă deodată. 

— Ce te face să crezi asta? întrebă Tweed surprins. 

— Nici asta nu ştiu, încă. Somn uşor, la amândoi... 

— Kalmar e undeva în Aldeburgh, spuse Tweed de îndată ce rămaseră 
singuri. Sunt convins de asta. Am avut grijă să n-o spun de faţă cu Paula. 
A trecut prin destule pentru o singură zi. Identitatea lui Kalmar este cheia 
întregii enigme europene, a celor ce se întâmplă în Franţa, în Germania. 

— Şi sunt destul de mulţi candidaţi la rolul de asasin, aici, în 
Aldeburgh, în momentul de faţă, comentă Newman. Tweed îi spusese de 
discuţia telefonică cu Monica în timp ce aştepta să se întoarcă Paula. 

— Maiorul Lamy, sergentul Rey, locotenentul Berthier şi Brand. 

— Deci primul lucru pe care-l vei face mâine dimineaţă este s-o duci pe 
Paula înapoi la Londra cu Mercedes-ul tău. E un ordin. 

— Pe care sunt bucuros să-l îndeplinesc... 

— Nu trebuie să mai întârzie pe aici nicio clipă, accentuă Tweed. 
Trebuie s-o îndepărtezi de zona pericolului - Aldeburgh. 

— Şi pe urmă, presupun că va dori să se mute într-o zonă şi mai 


periculoasă când va auzi unde plec. Franţa, spuse Newman cinic. 


26 


a doua răzmeriţă la lyon. Situaţia se înrăutăţeşte în franţa 

A doua zi, în biroul său din Park Crescent, Tweed citea articolul al cărui 
titlu era alarmant. Monica obținuse un exemplar al celui mai tare ziar din 
Paris, Le Monde, în timpul apsenţei sale. 


Peste 2.000 de victime... mai mult de 400 de persoane ucise... Lyon în 


stare de haos... Preşedintele s-ar putea să viziteze oraşul... se are în 
vedere legea marţială... 

Citi pe sărite articolul în franceză, apoi se uită la Paula, care stătea la 
biroul ei. Arăta mai normal. O noapte de somn bun la Aldeburgh, înainte 
s-o aducă Newman înapoi îi făcuse foarte bine. Puțin mai devreme 
Newman reparase Escort-ul lui Tweed. 

— L-am citit, spuse. Ar putea fi generalul de Forge care măreşte 
tensiunea? 

— Cineva o face, replică Tweed prudent. Plec la Paris în cursul zilei să 
mă consult cu Lasalle. Pare să nu mai aibă încredere în telefon. Asta după 
ce mă întâlnesc cu inspectorul şef Kuhimann. 

— Aici? Vine la Londra? 

— Da, este aşteptat din clipă în clipă. Monica a preluat mesajul înainte 
de întoarcerea mea. Altul care nu se încrede în telefoane. Mă îngrijorează 
atmosfera asta de uneltire la cel mai înalt nivel. La Jaris mă voi întâlni cu 
Pierre Navarre, ministrul de interne, singurul om puternic din guvern. 

— Ne-am întors din Aldeburgh, unde am avut o perioadă grea, într-un 
infern. 

— Bănuiesc că infernul n-a început încă. Remarcă exprimarea 
eufemistică „perioadă grea” care ascundea o încercare aproape reuşită 
de a o strânge de gât. Paula era foarte plină de energie. Pe lângă toate 
acestea, colac peste pupăză, inspectorul şef Buchanan va descinde la noi 
mai târziu. La cererea mea, după cum bănuiesc că ştii, ni se va alătura şi 
Victor Rosewater. Trebuie să-i dau inelul ăla cu pecete şi amândoi, 
Rosewater şi cu mine, va trebui să suportăm salvele trase de prietenul 
nostru Buchanan. Cred însă că o să supravieţuim... 

Telefonul sună în timp ce vorbea; Monica răspunse, acoperi receptorul 
cu mâna: 

— A început. Otto Kuhimann este jos. 

— Să urce... 

Neamţul intră, îmbrăcat într-un costum închis la culoare ca un om de 
afaceri, cu o ţigară de foi stinsă pe care o ţinea strâns între dinţi. Arăta 


încruntat, dar se duse la Paula, o luă pe după umeri şi o îmbrăţişă. Se uită 


fix la eşarfa de la gâtul ei, peste puloverul albastru foarte mulat. Eşarfa 
alunecase. Ochii ageri ai lui Kuhimann nu scăpară nimic. 

— Gâtul tău, spuse cu o voce care irita auzul. Te întorci din război? 

— S-ar putea spune şi aşa, interveni Tweed în timp ce Paula îşi aranja 
eşarfa. Spunem tot imediat. Şezi. Bine-ai venit la Londra. Cafea? 

— Te rog. Neagră ca tăciunele. 

Kuhimann se aşeză într-un fotoliu, îşi schimbă poziţia, uitându-se din 
nou fix la Paula. Se juca cu ţigara de foi în timp ce o privea. 

— Aprinde-ţi ţigara, te rog, îl îndemnă ea. Îmi place aroma unei havane. 

Monica ieşise în grabă din încăpere, să facă cafea. Kuhimann îşi 
aprinse ţigara, îl privi pe Tweed şi, cu ţigara în mână, făcu semn spre 
Paula. 

— Gâtul ei, insistă. 

Tweed îi făcu un scurt raport al călătoriei lor la Aldeburgh, 
exprimându-şi certitudinea că era şi Kalmar în zonă. Îi înmână neamţului 
o listă cu suspecți, spunându-i că nu ajunsese în faza în care să poată 
indica un singur om. 

— Vreo idee de unde vine, ce naţionalitate are? întrebă Kuhimann. Şi 
eu am încercat să-l prind. Tot ce-am auzit de la oamenii mei de legătură 
este că e de undeva din Est. Asta acoperă un teritoriu mare. Niciun 
indiciu despre vârstă, nicio descriere. 

— Umbra unei umbre, remarcă Tweed. Destul de curios. Poate chiar 
semnificativ. Dar nu de asta ai venit până aici, Otto. 

Aşteptă până Monica îi turnă într-o cană mare, cafeaua neagră, 
aburindă. Kuhimann îi mulţumi şi bău dintr-o singură înghiţitură hotărâtă 
jumătate din conţinut. 

— Siegfried, începu el. Rosewater mi-a telefonat din nou de undeva. N- 
am întrebat de unde. Din Serviciul Secret al Armatei. Mi-a dat o altă 
adresă, pe care tocmai o obținuse de la un informator; un apartament din 
Munchen. Am făcut o descindere acolo, am găsit o altă ascunzătoare de 
arme: douăsprezece pistoale mitralieră Kalaşnikov, încărcătoare de 
rezervă, şase grenade şi două kilograme de Semtex. 


Tweed se aplecă spre el: 


— Şi terorişti? 

Kuhimann dădu din mână ca şi când ar fi înotat. Cred că poliţia locală 
s-a dovedit neîndemânatică: maşinile de poliţie s-au apropiat de locul cu 
pricina cu sirenele în funcţiune. Niciun terorist. Nimeni în apartament. Şi 
din nou nici măcar o amprentă. Tot o femeie a acţionat, sărit sigur. Unui 
bărbat i-ar fi scăpat ceva. 

— Deci Siegfried acţionează, comentă Tweed. 

— Informatorii noştri din lumea interlopă spun că da, şi ei ştiu ce se 
întâmplă. Peste o sută de sabotori bine instruiți şi asasini. [inte 
probabile: membri marcanţi ai guvernului, inclusiv cancelarul însuşi. 
Aparent aşteaptă un semnal din străinătate. Apoi încep să destabilizeze 
Germania. Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este campania tot mai 
intensă din anumite părţi ale presei franceze împotriva Germaniei. 

— Totul este orchestrat. Orice persoană cu mintea întreagă ştie că 
Germania este națiunea cea mai paşnică de pe continent, continuă 
Tweed. Anumite elemente din Franţa aţâţă sentimentele anti-germane 
pentru propriile lor ambiţii sinistre. Pentru a ascunde faptul că, de fapt, 
tot ceea ce-i interesează este să pună mâna pe putere la Paris. Cercul 
Negru. 

— Cercul Negru. Kuhimann făcu un semn cu mâna în care ţinea ţigara. 
Şi noi am auzit zvonuri despre ei. Sunt antisemiţi, anti-americani, anti- 
britanici. Necazul este că nu ştim cine sunt. Dar stăpânesc şi conduc al 
naibii de mulţi proşti. Şi dacă nu pot să-i scot din bârlog pe teroriştii din 
Siegfried înainte de a se împrăştia, vor justifica cele spuse de presa de 
scandal din Paris despre noi. 

— Şi asta-i de fapt toată chestia, miezul problemei. 

— Pe lângă toate acestea, după informaţiile obţinute din lumea 
interlopă, aşteaptă întăriri curând. De unde? Dacă din Europa de Est - 
cum e Kalmar - vor reuşi. 

— Ai nişte oameni la Wiesbaden care vorbesc franceza? întrebă Tweed. 

— Da, de ce? 

— Trimite-i sub acoperire la Geneva. Împrăştie zvonul că încearcă să-l 


contacteze pe Kaimar pentru o treabă importantă. Taxa - trei milioane de 


mărci. Nu, zi în franci elveţieni. 

— Dacă spui tu... 

— Şi trimite oameni în secret şi la Basel. Să vorbească germana. 
Acelaşi mesaj. 

— Ştii ceva? 

Kuhimann îl privea pe Tweed prin fumul albastru al ţigării de foi. Îşi 
bău restul de cafea şi Monica îi umplu din nou cana. 

— Tu fă-o. Ce-i cu Stahl, agentul tău care se dă drept francez la 
Bordeaux? Ai veşti? 

Kuhimann ezită. 

— La naiba! Ai fost sincer cu mine. E încă acolo. Problema e că m-ai 
avertizat să nu-şi folosească transmiţătorul. În ultimul lui mesaj, foarte 
scurt, spunea că are o mulţime de informaţii pe care le va transmite de 
îndată ce va putea. Acţionezi în Franţa? 

Kuhimann se uita în tavan când puse întrebarea, calm şi degajat. 

— Pe scară mare. 

— De fapt de asta am venit. E greu pentru agenţii germani să acţioneze 
în interiorul Franţei. Cancelarul şi-a exercitat dreptul de veto în legătură 
cu această idee. 

— De ce? 

— După cum ştii, este în relaţii bune cu preşedintele Franţei. Dacă 
presa pariziană ar putea pune mâna pe o istorie cum că noi avem agenţi 
pe teritoriul Franţei, ar fi pentru ea o zi memorabilă. 

— Şi deci, ce-i cu Stahl? 

Kuhimann se uită din nou în tavan. Paula ştia că fabrică un răspuns. 

— Ăsta-i secretul meu, spuse în cele din urmă Kuhimann. Şi dacă faptul 
iese vreodată la lumină, l-am trimis pe Stahl înainte de veto-ul 
cancelarului. Acum ar putea fi dificil pentru Stahl să o şteargă repede. 
Cei din Cercul Negru s-ar putea să fi încercuit oraşul Bordeaux. 

— Au făcut-o. Tweed îşi aminti operaţiunea de evadare a lui Newman 
când reuşise să se strecoare pe lângă urmăritorii de la aeroportul 
Bordeaux. Aeroportul este o capcană, îl avertiză el. Presupun că păzesc şi 


gările, poate că au şi puncte de control în afara oraşului, pentru 


motociclişti. 

— Deci Stahl e prins în capcană. 

— Poate putem să ajungem la el. Fără garanţii. Suntem de partea ta, 
Otto. Tot ce poţi să faci este să te duci acasă, să speri şi să te rogi... 

Tweed se uită la ceas după ce Kuhimann îşi luă la revedere şi plecă 
spre aeroportul Heathrow. Monica ghici la ce se gândeşte. 

— Da, Victor Rosewater trebuie să vină din clipă-n clipă... Ridică 
receptorul, căci telefonul începuse să sune. În timp ce asculta, expresia 
feţei i se schimbă. Vrei să spui că au sosit toţi trei împreună? Că sunt aici, 
acum? Pe faţa ei se citea un amestec de mirare şi enervare. Se uită la 
Tweed: 

— Nu cred că o să-ţi placă. Ideea era ca Rosewater să vină pentru o 
jumătate de oră de discuţii liniştite cu tine înainte ca Buchanan să-l 
părpălească la interogatoriu. 

— Ce n-a mers? 

— Aşteaptă toţi jos: Rosewater, Buchanan şi tovarăşul său nedespărţit, 
sergentul Warden. 

— Foarte ciudat. A, acum înţeleg. Ridică din sprâncene uitându-se la 
Paula. Trimite-i pe toţi sus, Monica... 

Rosewater intră primul în încăpere. Purta un trencicot; cu mâinile 
vârâte în buzunare, se uită la Paula şi-i făcu cu ochiul. Atitudinea lui era 
ca de obicei detaşată şi echilibrată, în urma lui era inspectorul şef 
Buchanan cu expresia sa de piatră, urmat de Warden, cu acelaşi chip de 
piatră, care, ca întotdeauna, forma ariergarda. 

— Scoateţi-vă hainele, domnilor, spuse Tweed jovial. Se uită la 
Buchanan. Şi aţi venit cu o jumătate de oră mai devreme. 

— Îmi place să fiu foarte punctual, spuse Buchanan dându-i haina 
Monicăi. Ne-am ciocnit cu domnul Rosewater în timp ce ne plimbam pe 
afară. Mi s-a părut o idee bună să ne începem treaba mai repede. 

Tweed înţelesese deja strategia lui Buchanan. Apăruse împreună cu 
'Waiden, intenţionat foarte devreme, sperând să-l vadă pe Rosewater 
când's oseşte. În felul acesta nu exista nicio posibilitate ca Tweed să aibă 


timp să stea mai întâi de vorbă cu ofiţerul din serviciul secret. 


După ce oaspeţii săi se aşezară, Tweed nu mai pierdu timp. Se sprijini 
de spătarul scaunului şi explică cum Rosewater, Newman şi Paula 
găsiseră inelul cu pecete la mlaştini. Descuie un sertar, scoase copia după 
inelul original şi i-o dădu lui Buchanan. 

— Asta intră la capitolul cu tăinuirea probelor într-o crimă... începu 
Buchanan, uitându-se fix la Rosewater. 

Pumnul strâns al lui Tweed izbi biroul: 

— Ascultă aici! Nu uita unde te afli. Ţi s-a dat inelul. De bunăvoie. În 
caz că ai uitat, te găseşti la Sediul Central al SIS. Şi, în caz că ţi-a scăpat, 
căpitanul Rosewater este membru al Serviciului' Secret al Armatei. Din 
întâmplare ştiu că este implicat într-o problemă de importanţă majoră 
pentru securitatea naţională. Nu se vor pune întrebări şi nu se vor aduce 
acuzaţii fără acordul meu. Nu-ţi permit să adopti o atitudine autoritară şi 
arogantă în biroul meu. 

Se cufundă înapoi în scaun, furios, cu buzele strânse. Paula îl privea fix. 

— Deci pe piciorul ăsta dansezi, spuse Buchanan calm, întinzându-şi 
picioarele pe care apoi le încrucişă. 

— Nu dansez, cum te-ai exprimat! Tweed se aplecă din nou în faţă. În 
afara acestei camere au murit oameni. Unul dintre ei era agentul meu. În 
străinătate. Unde nu ai putere. Pot să o şi fac - să acţionez în străinătate, 
spuse repezit. Dacă vrei informaţii care ar putea să te ajute la 
investigarea pe care o faci tu, atunci trebuie să încetezi, să renunţi la 
astea. Ei? 

— Preocuparea mea de bază este cine a ucis-o pe soţia acestui domn, 
cine a strâns-o de gât cu sânge rece, acolo la mlaştini, unde a fost găsit 
inelul acesta. 

Atitudinea lui Buchanan era încă blândă. Ai fi zis că poartă o 
conversaţie prietenească într-o cârciumă. Spre deosebire de Tweed care 
încă mai părea într-o stare de furie controlată. 

— Ai inelul. Ai auzit împrejurările în care a fost găsit. Ridică vocea. Dar 
pe mine mă preocupă cazanul care fierbe în Europa, o situaţie care se 
înrăutăţeşte cu fiecare oră. În caz că nu ştii despre ce vorbesc, citeşte 


ziarele. 


— Îmi dau seama că ai răspunderi grave. Poate ar fi mai bine să ne 
întoarcem când vei fi mai puţin prins. Şi aş vrea să-i pun căpitanului 
Rosewater o întrebare... 

— Nu! Tweed se ridică în picioare. Căpitanul Rosewater este direct 
implicat în ceea ce se petrece în Europa. Ştiu că n-o să mă consideri 
nepoliticos dacă spun că nu am timp să mai prelungesc discuţia asta. 
Sunt în mare tensiune, în Europa se pregăteşte o conflagrație majoră. 

— Cred că am obţinut ce am vrut. Buchanan se ridică ţinând inelul în 
mâna pe care-şi trăsese o mănuşă chirurgicală înainte de a-l lua. Îi dădu 
drumul într-o pungă de plastic pe care o ţinea întinsă sergentul Warden. 
Dar s-ar putea să fie nevoie să mă întâlnesc cu căpitanul Rosewater la 
Scotland Yard... 

— Îmi pare rău, domnule inspector şef, interveni Rosewater, dar 
bănuiesc că misiunea mea mă va obliga să mă întorc astăzi în Germania, 
unde se află baza mea. 

— Dar veţi avea timp să veniţi să daţi o declaraţie. 

— Mă tem că nu. Tweed a descris foarte exact situaţia. Voi lua primul 
avion. 

— Bon voyage, răspunse Buchanan ironic şi ieşi din încăpere. 

— M-ai salvat de la un interogatoriu aspru, spuse Rosewater când 
rămaseră singuri. Inspectorul ăsta e o figură isteaţă. 

— N-am vrut să-l las să încerce să afle rolul tău în Franţa şi Germania. 
Vei fi cantonat la Freiburg dacă trebuie să iau legătura cu tine? 

— În cea mai mare parte a timpului. O privi pe Paula. Dacă-l convingi 
pe şeful tău să fie generos poate vii să-mi faci o vizită. Ţi-am dat adresa. 

— S-ar putea să te aştept la uşă, glumi Paula. 

Rosewater se ridică. 

— Am vorbit serios când i-am spus lui Buchanan că plec acum pe 
continent. Dacă nu mă găsiţi la Freiburg, luaţi legătura cu Kuhimann, el 
ar putea să mă găsească. Ţinem o legătură foarte strânsă. 

— Ai grijă, îl preveni Tweed studiindu-l. Siegfried loveşte mortal. 
Bănuiesc că ai probleme încercând să le dai de urmă. 


— S-au organizat în celule independente, fiecare având o misiune în 


momentul în care se coace buba în Germania. Sabotaje şi asasinate în 
masă. Atâta lucru măcar am aflat. Rămâne strict între noi, încerc să 
infiltrez agenţi în interiorul organizaţiei Siegfried. E o cursă contra 
cronometru - înainte ca cel care-i supraveghează să dea semnalul. Ar 
putea fi Kalmar... 

— De ce nu i-ai spus lui Buchanan despre maiorul Lamy şi despre 
locotenentul Berthier? întrebă Paula după plecarea lui Rosewater. 
Amândoi erau la Aldeburgh. Chiar şi despre sergentul Rey? 

— Pentru că îi las să mai respire, le dau libertate de acţiune. Între timp 
tu şi cu mine plecăm la Paris. Ai valiza obişnuită pentru astfel de urgenţe 
pregătită aici? în regulă. Mo nica a rezervat trei locuri pentru cursa de 
azi spre Paris. 

— Trei? 

— Îl aştept pe Newman aici din moment în moment. Merge în Franţa 
via Paris. Aeroportul Bordeaux este supravegheat îndeaproape. Ar fi bine 


să-i ceri lui Lasalle o armă - intrăm în cazanul în fierbere. 


27 


Îmbrăcat în hainele civile obişnuite, maiorul Lamy cobora din avionul 
companiei Air Inter, pe aeroportul din Bordeaux. N-avea de unde să ştie, 
dar în aceeaşi zi, mai târziu, Tweed avea să zboare spre Paris. 

Lamy fu întâmpinat de un şofer în civil şi condus spre Citrocn-ul care 
aştepta. 

O jumătate de oră mai târziu, intră în încăperea spațioasă în care 
generalul de Forge studia relatările ziarelor despre dezastrul provocat de 
noile răzmeriţe din Lyon. De Forge împături cu grijă ziarul pe care-l cât 
ea şi-l puse peste teanc, îi făcu semn cu mâna lui Lamy să se aşeze în faţa 
lui. 

— Ai reuşit să-l faci pe Oiseau să accepte? întrebă. 

— Misiune îndeplinită. Lamy stătea foarte drept, conştient că e o 
întrevedere oficială. Oiseau a fost de acord să furnizeze de două ori mai 


multe proiectile, faţă de numărul iniţial, cu focoase cu gaze paralizante. 


— Când? mitralie de Forge întrebarea. 

— Spunea că va trimite un semnal prin transmiţătorul care se află la 
bordul Vulturului de oţel, anunţându-ne data de livrare. Am avut impresia 
că va fi curând. 

— Curând? Oiseau trebuie să înveţe precizia militară. S-ar putea să 
avem nevoie de armele acelea de-acum într-o săptămână. Ai auzit că 
preşedintele se gândeşte să meargă la Lyon să constate pagubele? Şi 
pentru că nu-i place să zboare, va merge cu TGV!?-ul (tren de mare 
viteză). 

Chipul lui Lamy nu exprimă nicio urmă de surpriză, semn că nu ar fi 
ştiut. De Forge se aştepta să ştii totul, tot ce se petrece. TGV-ul, celebru 
pentru viteza sa de glonţ, de până la o sută cincizeci de mile pe oră. 

— Ne priveşte şi pe noi? 

— Îţi voi da ordine curând. Ordine urgente. Aceasta ar putea fi ocazia 
aşteptată. Şi ai mai auzit că prefectul Parisului - omul care ne-ar fi putut 
sta în cale când ne vom concentra atenţia asupra Parisului, a fost 
asasinat? 

Lamy aprobă printr-o mişcare a capului. Kalmar a lovit din nou... 

— Kalmar! Eşti sigur că el a fost? Am primit un telefon pe linia mea 
particulară de la un tip care-şi spunea, codificat, Manteau. 

Îl urmărea îndeaproape pe Lamy, în timp ce acesta îşi îndrepta şi mai 
mult poziţia, întorcându-i privirea. Lamy se trezi că încă mai gândeşte în 
engleză, exerciţiu mental pe care-l adoptase cu uşurinţă în timpul 
călătoriei la Aldeburgh. Manteau înseamnă mantie, pelerină. 

— Ce-a zis acest Manteau? întrebă Lamy. 

Nici nu-i ieşiseră bine cuvintele din gură, că de Forge explodă. 

— A zis că el l-a împuşcat pe prefect. Mi-a făcut o descriere detaliată a 
modului în care a procedat, a locului şi a momentului crimei, ceea ce n-a 
apărut încă în presă. l-am ordonat lui Berthier să-i telefoneze legăturii 
noastre din serviciul lui Lasalle. Şi el a dat aceleaşi detalii asupra 
asasinatului. Manteau a cerut o taxă de jumătate de milion de franci 


elveţieni. Zicea că dacă refuz nu-i nimic, dar va aştepta următoarea mea 


12 TGV - Train de grande vitesse (tren expres care atinge viteze foarte mari). 


misiune. 

— Cum dracu' a ştiut că vrem să-l eliminăm pe prefect? se miră Lamy. 

— Pentru că trebuie să existe o fisură chiar la Cartierul meu general, 
strigă de Forge. Ai face bine să descoperi pe unde se scurg informaţiile, 
repede. Oricine ar fi trebuie împuşcat. Iar de cadavru vă descotorosiţi ca 
de obicei. 

De Forge îl fixa îndeaproape pe Lamy în timp ce vorbea. Conştient de 
acest examen, Lamy îi întoarse privirea fără să clipească. Apoi schimbă 
subiectul repede, deschizând servieta pe care o ţinea în poală. 

— O să fac cercetările eu însumi. Scoase din servietă un plic mare şi 
gros. Oiseau ne-a furnizat fondurile cerute. Trei milioane de franci 
elveţieni. Mi i-a dat fără să ezite. Puse plicul pe birou. 

— De ce n-ai început deja cercetările? izbucni mânios de Forge. 

Lamy se grăbea să iasă din camera lungă ca să-şi schimbe hainele 
civile cu uniforma, când de Forge îl strigă să aştepte o clipă. 

Vocea îi era periculos de calmă. Lamy era obişnuit cu schimbările de 
dispoziţie neprevăzute ale şefului său, ştia că păşeşte pe sol înşelător. Se 
întoarse: 

— Da, domnule general? 

— Tu ai organizat atacul în stilul Ku-Klux-Klan asupra evreilor din sud, 
înainte de a pleca în Anglia? 

— Da. Urma să aibă loc aseară. Sunt sigur că veţi afla veşti despre asta 
astăzi. Şi un reporter cu un pistol în spate şi cu camera de filmat în mână 
trebuie să fi înregistrat pe peliculă. 

Tweed, Paula şi Newman găsiră un Lasalle întunecat când ajunseră în 
rue des Saussaies, la Paris. Francezul îi salută politicos, îi ordonă unui 
subaltern să aducă cafea şi aşteptă până rămaseră doar ei patru. 

— Ce s-a mai întâmplat, René? întrebă Tweed liniştit, simțind 
îngrijorarea gazdei. 

— Acest ziar tocmai mi-a sosit prin curier, cu avionul, de la Bordeaux. 
Mi l-a trimis şeful echipei mele din oraş. Este cea mai grozavă atrocitate. 

Desfăcu ziarul pe birou în faţa lor şi nu spuse o vorbă, ştiind că toţi pot 


să citească în franceză. Pe prima pagină era o fotografie uriaşă, una din 


cele mai groaznice din câte văzuse Paula. Titlul sărea în ochi: la tarbes 
anti semiţii îşi ies din minţi. Douăzeci de evrei arşi. 

Fotografia era nepământească, macabră. Siluete îmbrăcate din cap 
până în picioare, în ceea ce păreau a fi cearşafuri albe, duceau în mâini 
torţe aprinse. Cearşafurile erau astfel înfăşurate încât formau un triunghi 
deasupra capetelor invizibile, cu deschizături pentru ochi. Fiecare siluetă 
ducea o torţă aprinsă într-o mână şi un cuţit lung în cealaltă. Grupul de 
aproximativ patruzeci de bărbaţi era aranjat sub forma unui triunghi. În 
vârf, conducătorul celor patruzeci de siluete albe ducea Crucea de Lorena 
cuprinsă de flăcări. 

Nu era singurul lucru cuprins de flăcări. Bărbaţi, majoritatea cu capul 
descoperit, alergau în noapte învăluiţi de flăcări. Un fugar disperat purta 
o tichie pe cap. Tweed dădu pagina; şi aceasta era acoperită de fotografii. 
Trupuri transformate în cenuşă murdăreau pământul. Paula înghiţi, 
împietrită. 

— Asta s-a întâmplat aseară? întrebă Tweed. 

— Da, explică Lasalle. Aparent aşa s-a întâmplat: există un castel vechi 
unde se aduna un grup de evrei pentru a comenta cărţile sfinte. Presupun 
că era un soi de club - ţineau şedinţe acolo regulat. Aşa că monștrii care 
au făcut-o ştiau când vor fi victimele acolo. 

— Oribil. De ce? şopti Paula. 

— Aş zice că e evident, comentă Newman. Ştim cu toţii că în multe ţări 
există anti-semitism nedeclarat. Cineva în Franţa instigă populaţia, acea 
parte din populaţie care este antisemită. 

— Dar e un masacru, protestă Paula. 

— Exact, spuse Newman. E o cruzime îngrozitoare să stârneşti şi mai 
mult haos. Omul care se află în spatele acestei maşinaţii este un monstru. 

— Dubois, sunt sigur, spuse Lasalle. Discursurile lui sunt pline de 
otravă împotriva tuturor elementelor străine, cum le numeşte el. Mai ales 
a evreilor. 

— Dar ce-i cu reporterul? sondă Newman. 

— Şeful DST din Bordeaux spune că a fost răpit sub ameninţarea 


pistolului. Apoi a fost forţat să facă aceste fotografii macabre. 


Preşedintele este îngrozit. Necazul este că tocmai trebuie să plece cu 
TGV-ul, trenul de mare viteză, la Lyon. 

— Adică azi? întrebă Tweed. 

— Da. Şi-l ia şi pe primul ministru cu el. Problema securităţii e un 
coşmar. Totuşi, asta-i doar altă problemă care îmi va da dureri de cap. 
Aşa cum spunea Churchill odată, mintea mea dă pe dinafară, de atâtea 
probleme, - cam aşa ceva. Ceea ce urmează să vă spun este strict secret. 

— Înţeles, spuse Newman, ştiind că el este vizitatorul din cauza căruia 
îşi făcea Lasalle probleme. 

— Prefectul Parisului a fost asasinat aseară. 

— Dumnezeule mare! izbucni Paula. Era unul din puţinii oameni 
puternici pe care te puteai bizui în cazuri de urgenţă. 

— De aceea a şi fost una din ţinte. Şi acum, ascultați aici, am hotărât să 
păstrăm problema secretă, departe de public şi de presă. 

— Cum dracu' poţi să faci asta? protestă Newman. 

— Spunând că e plecat în vacanţă. Trebuia să-şi ia un concediu pe care 
eu îl contramandasem, dar nimeni nu ştie acest lucru. A existat un martor 
la crimă. Lucrul care mă tulbură este că am primit un telefon de la un 
francez care-şi spune Manteau. Pretindea că el l-a ucis pe prefect. Am tot 
auzit zvonuri despre acest nou asasin profesionist, Manteau. 

Un profesionist. Aşa că acum trebuie să ne înfruntăm cu doi - Kalmar şi 
Manteau. 

— Cu condiţia ca Manteau să nu fie Kalmar. Ar putea să încerce să 
nască confuzie într-un mod iscusit, spuse Tweed liniştit. 

Lasalle se holbă la Tweed. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Se potriveşte cu schema haosului 
crescând. Martorul e jos. Poate vrei să-l interoghezi. Cu îndemânarea ta 
de a interoga s-ar putea să scoţi ceva ce mie mi-a scăpat. 

Vorbi la interfon. Paula pândea uşa, curioasă să vadă cine este 
martorul. Tweed acceptă să se aşeze la biroul lui Lasalle. Stătea cu 
mâinile împreunate. Uşa se deschise şi un ofiţer DST introduse în 
încăpere ultimul gen de martor la care s-ar fi aşteptat Paula: o cerşetoare 


scundă, obeză, intră târându-şi picioarele. Ţinea strâns un pachet mare, 


învelit într-o cârpă soioasă. Se uită furioasă la ofiţerul DST, dar i se 
adresă lui Tweed presupunând că el e şeful, că Lasalle trebuie să fie un 
subaltern. 

— Au încercat să-mi ia bocceaua. Tot avutul meu e înăuntru. N-o scap 
niciodată din ochi. Dorm sub unul din podurile de pe Sena. Copoii mă tot 
alungă. Zic că nu dă bine pentru turişti. Cine dă o ceapă degerată pe 
turişti? 

— Vă rog să luaţi loc, madame, spuse Tweed în franceză. Şi vă asigur 
personal că nimeni nu se va atinge de bunurile dumneavoastră. 

— Ar fi cazul, dacă vreţi să-mi puneţi întrebări. Şi mai întâi, mai vreau 
bani. 

Lasalle, care stătea în picioare, într-o parte, cu mâinile la spate, îi 
flutură prin faţa ochilor teancul de bancnote pe care-l avea în mână. 

— Mai târziu primeşti banii ăştia. Dar numai dacă şeful meu e mulţumit 
de răspunsurile tale. 

— Păi v-am spus deja dumneavoastră, bombăni. De ce nu-i spuneţi 
dumneavoastră? 

— Pentru că este important să aud ce i s-a întâmplat prefectului de la 
dumneavoastră. Îmi faceţi impresia unei femei căreia nu-i scapă nimic, 
interveni Tweed pe un ton înţelegător. 

— Nu prea-mi scapă multe, asta-i sigur, răspunse cerşetoarea 
îmblânzită de atitudinea lui Tweed. 

— Deci, vă rog să-mi spuneţi ce-aţi văzut. 

— Traversam [Ile de la Cite, căutam un loc să mă culcuşesc. Era unu 
noaptea, ştiu pentru că mă uitasem la ceas. 

Prefectura se află pe Ile de la Cité. Dar asta ştiţi. Îl cunosc pe prefect 
din vedere. Păi cum să nu, mi-a dat odată câţiva franci. Mai mult decât ar 
face orice copoi. 

— Deci, ce-aţi văzut aseară? 

Paula studia îmbrăcămintea cerşetoarei: era înfofolită într-o pătură de 
armată kaki, strânsă la gât cu un ac de siguranţă imens. În jurul capului 
avea un fular mare, cu culorile şterse, din care ieşeau smocuri de păr 


cenuşiu. Din pantofii bărbăteşti uzaţi cù care era încălţată, ieşeau bucăţi 


de ziar. Mâinile în care nu avea mănuşi, erau roşii şi puternice, şi 
maxilarul era proeminent. Începu să povestească uitându-s e atent la 
Tweed. 

— Eram la oarecare distanţă de intrarea în clădirea prefecturii. Pe 
partea opusă a străzii era parcată o maşină, chiar pe partea pe care eram 
eu. În spatele maşinii era un bărbat lăsat pe vine, care părea să-şi lege 
şiretul de la pantofi. L-am recunoscut pe prefect când cobora scările spre 
maşina lui... 

Tonul aspru de mai-nainte se transformase într-unul monoton, ca al 
unei femei care recită pe dinafară. Bineînţeles, se gândi Paula, îi spusese 
aceeaşi poveste şi lui Lasalle. 

— Omul care era ghemuit după maşină s-a ridicat, ţinând în mână ceea 
ce părea o puşcă. A proptit-o de capota maşinii, a ţintit şi a tras. Prefectul 
s-a oprit la jumătatea drumului pe scări şi apoi s-a prăbuşit. 

— Şi asasinul? întrebă Tweed ademenitor. 

— A sărit în maşină, păi nu, şi-a luat-o din loc ca din puşcă. Sănu mă 
întrebaţi marca maşinii. Nu le cunosc. N-am avut niciodată maşină. 

— Cum arăta asasinul? Greutate? înălţime? Avea capul descoperit? 
Dacă da, ce culoare avea părul...? 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Îmi pare rău. Nu vă grăbiţi. Bănuiesc că aţi observat cum era 
îmbrăcat? spuse Tweed foarte rar. 

— Purta o manta, păi nu? Una de culoare închisă. La fel de închisă ca şi 
pălăria. Nu prea mai vezi multe azi. Mantale, va's zică. Numai uneori 
când se duc burjuli la operă. Tăcu, cu gura încleştată. 

— Probabil că aţi mai observat şi altceva în legătură cu... Mantaua! 

— Asta-i. Totul s-a petrecut atât de repede! Nu l-aş recunoaşte dacă l- 
aş revedea. Pe urmă au ieşit în fugă din clădire poliţiştii agitându-şi 
puştile. Ca de obicei, prea târziu. Asta-i. În afară de faptul că m-au 
înhăţat. Ce-i cu banii mei? 

Tweed făcu un semn din cap şi Lasalle întinse teancul de bancnote apoi 
îl retrase repede, exact când cerşetoarea întindea mâna să-l apuce. 


Vocea-i era aspră: 


— Nu uita condiţiile. Nu vorbeşti despre asta presei, radioului, nimănui 
pe lume. Dacă o faci, nu mai vezi suma şi mai mare pe care vreau să ţi-o 
dau mai târziu. 

— Mai mare? Cât de mare? Iute ca o săgeată. 

Asta o să afli când voi hotărî că meriţi. Pun să te supravegheze 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 

Îi dădu bancnotele. Fără să numere banii, îi îndesă undeva sub pătură, 
îi aruncă o privire lui Tweed, se ridică, îşi luă bocceaua, refuzând ajutorul 
lui Lasalle care deschisese uşa. Ofiţerul DST care aştepta pe coridor o 
conduse la ieşire. Lasalle închise uşa şi-şi privi musafirii cu sprâncenele 
ridicate. 

— Ştiu că Manteau nu este Kalmar, spuse Newman plat. 

Toţi se holbară la el. Newman ridică din umeri, se frecă la ochi şi vorbi 
din nou. 

— Nu m-am exprimat cum trebuie; n-am dormit aproape toată noaptea. 
Nu cred că Manteau este Kalmar. 

— De ce nu? întrebă Lasalle cu voce moale. 

— Modul de acţiune. Kalmar îşi sugrumă victimele. Carey la gara St. 
Jean din Bordeaux, prin Rosewater la Aldeburgh. Manteau l-a împuşcat 
pe prefect. 

— Asasinului i-ar fi fost greu să se apropie suficient de mult de prefect 
ca să-l sugrume, sublinie Tweed. 

— Aşa cum ai învăţat la cursul de instruire de la Special Air Service, 
(SAS), Bol), există mai multe moduri de a ucide şi indivizi specializaţi în 
tehnici diferite. 

Lasalle dădu din mână, nerăbdător. 

— Există şi un martor al hidosului masacru al evreilor de lângă Tarbes. 
Aşteaptă jos. Cred că ar trebui să-l cunoaşteţi. Căpetenia grupului de la 
întrunire. Moshe Stein... 

Moshe Stein era un bărbat masiv, de înălţime medie, cu o faţă aspră şi 
un zâmbet blând. Deasupra nasului coroiat, ochii negri, vioi, îi cântăreau 
pe toţi cei din încăpere. Părul negru şi des era pieptănat cu grijă spre 


spate, scoțând în evidenţă fruntea înaltă. Purta un costum bleumarin bine 


călcat şi avea o gură hotărâtă, cu o mustață stufoasă. Lasalle îi prezentă 
pe ceilalţi, ca fiind „membri ai unei organizaţii de securitate”. Vorbea 
englezeşte şi Stein îi răspunse în aceeaşi limbă. Lasalle zâmbi cald. 

— Moshe Stein este singurul supravieţuitor al masacrului de la Tarbes, 
explică el. 

— Mă tem că sunt laş, îi spuse Stein Paulei, aşezându-se mai bine în 
scaun. Am văzut atacul oribil din castel, sediul nostru general. Este foarte 
vechi şi mic. Mi-am dat seama că nu puteam să fac nimic, erau prea mulţi 
ucigaşi. Am simţit că cineva trebuia să trăiască pentru a povesti 
autorităţilor. Aşa că m-am ascuns într-o pivniţă secretă. După plecarea 
lor, m-am dus pe jos la gară, şi am luat un tren până unde am reuşit să 
mă sui în Paris Express. Mi-e ruşine şi mă simt vinovat. 

— Prostii. Aţi făcut ce trebuia. Poate chiar o să vă răzbunaţi prietenii, 
spuse Paula cu hotărâre. 

Stein vorbea cu vocea potolită, amintindu-şi sosirea forţelor de asalt. 
Credea că imitaseră Ku-Klux-Klanul american, care, din câte înţelesese el, 
renăscuse într-o oarecare măsură în sudul Statelor Unite. Se uită la 
Newman. 

— Mă întorc la vila mea din Landes, care este o regiune frumoasă a 
Franţei. Păduri mari de brazi şi pini se întind pe suprafeţe mari, până le 
opreşte Oceanul Atlantic. Chiar şi plaja este frumoasă - dune mari de 
nisip ascunzând întinderea nesfârşită de apă rece şi albastră. 

Paulei i se păru că Stein este cam poetic; în timp ce vorbea pe faţa 
bătută de vânt şi soare se aşternu o expresie de visare. Se uită din nou la 
Newman. 

— Se petrece ceva misterios în Landes. Sunteţi reporter. Mă gândeam 
să mergem împreună. Desigur, dacă credeţi că ar putea ieşi un reportaj. 

— De acord, spuse Newman imediat. Cu condiţia să plecăm azi. Şi să 
ne oprim la Arcachon. 

— Luăm expresul Paris-Bordeaux, propuse Stein. 

— Da. Dar trebuie să coborâm într-o gară înainte de Bordeaux. Am un 
motiv. Aveţi încredere în mine. 


— Am. V-am urmărit. Am putea să ne dăm jos din expres la Angoulâme, 


să închiriem o maşină pentru restul drumului. Întâi la Arcachon, apoi 
continuăm spre Landes. 

Newman scoase o hartă a Franţei pe care o adusese cu el, localiză 
Angoulâme şi acceptă. Nu spuse că e suficient de departe, la nord de 
Bordeaux ca să nu existe urmăritori. 

— Ce rapid a fost. Newman e un tip hotărât, Tweed, spuse Lasalle după 
plecarea celor doi. 

— Newman e destul de bun psiholog. În mod evident i-a plăcut ce-a 
văzut. Ne întâlnim cu Navarre acum? Bun. 

— lar eu m-am hotărât s-o vizitez pe Jean Burgoyne la vila Forban, 
anunţă Paula. Mi-a spus că se întoarce acolo înainte de a mă duce cu 
maşina la hotelul Brudenell. 

— Aştepţi aici, la Paris, ordonă Tweed. Îi telefonezi Monicăi după ce-ţi 
iei o cameră la hotel, şi-i dai adresa şi numărul de telefon. Dacă mă 
hotărăsc să te las să te duci, vei fi însoţită de Butler şi Nield. 

— Dacă insişti. Nu mai fi aşa îngrijorat. 

— Sunt. Tweed se ridică în timp ce Lasalle se uita la ceas. 

Era timpul să meargă la Ministerul de Interne. 

— Sunt îngrijorat, accentuă Tweed. Sunt convins că generalul de Forge 
aşteaptă să apese pe trăgaci să arunce Europa în flăcări. Numai că nu 


ştiu cum o va face, care va fi acel trăgaci. 


Partea a doua 
TRĂGACIUL MORŢII 


28 


Preşedintele Franţei cobori cele şase trepte care duceau de la intrarea 
în Palatul Elysee spre coloana de automobile din curte. 

Se sui în spatele Citroenului său iar şeful de cabinet îi tinu portiera 
deschisă. Şeful de cabinet închise portiera şi fugi prin spatele maşinii, să 
se suie lângă preşedinte. Şoferul şi garda înarmată, în haine civile, 
aşteptară până ce ambele portiere din spate se închiseră, apoi îşi luară 
locul în faţă. 

Convoiul era format din opt Citroenuri, aliniate în curtea din spatele 
grilajului porţilor ce dădeau în rue du Faubourg St. Honoré. Primul-minis 
tru se sui repede în maşina din spatele celei în care era preşedintele. 
Membrii echipei prezidenţiale şi gărzi înarmate se suiră în celelalte 
maşini. 

Gărzi înarmate cu arme automate purtând uniforme patrulau pe stradă, 
în imediata apropiere a Palatului Elysee. Traficul fusese deviat. Grupuri 
curioase erau ţinute departe de poliţie. La un semnal se deschiseră 
porţile, limuzina preşedintelui ieşi şi porni în viteză spre Gare de Lyon, 
restul convoiului urmând-o îndeaproape. 

Motociclişti de escortă înarmaţi ţineau aproape de vehicule. Înaint ea 
limuzinei preşedintelui se afla un grup de patru motociclişti, şi un alt 
grup de motociclişti forma ariergarda convoiului. 

Preşedintele stătea drept, ştiind că în ciuda vitezei, de o parte şi de alta 
a şoselei, pe trotuare, se aflau locuitori ai Parisului care se uitau cu 
interes în timp ce trecea convoiul pe lângă ei. 

Doar în apropiere de Gare de Lyon încetini şi şoferul preşedintelui. Viră 
şi intră în gară, trăgând cu mare precizie, lângă un covor roşu care ducea 
la vagonul prezidenţial. 


Preşedintele cobori din maşină, trecu în revistă garda de onoare cu 


uniforme imaculate. Îl salută din cap pe comandantul acesteia şi se sui în 
tren. Un însoțitor de tren îmbrăcat într-o haină albă imaculată, se înclină 
şi-l conduse spre fotoliul său din compartimentul luxos. Conştient că 
acum toate camerele de televiziune care fuseseră îngăduite în această 
călătorie erau îndreptate asupra sa, preşedintele, care era un bărbat 
scund şi îndesat, îşi luase o poziţie favorabilă cu profilul ridicat la unghiul 
potrivit. Luă un dosar din piele pe care i-l înmânase un subaltern şi se 
prefăcu că-l citeşte. 

Vagonul prezidenţial se afla imediat după locomotiva uriaşă care-l va 
duce lă Lyon. Trenul de mare viteză, TGV, mândria Căilor Ferate 
Franceze, aştepta în gară; era ca un glonţ lung, neted, lustruit. 

După ce va lăsa Parisul în urmă, va atinge viteza unui glonţ, o sută 
cincizeci de mile pe oră. Urmă un moment de întrerupere cât timp 
anturajul preşedintelui se urcă în trenul expres. Vagonul primului 
ministru era după cel al preşedintelui şi avea şi el un anturaj numeros. 

Ultimele vagoane erau rezervate pentru radio, presă şi televiziune. Vor 
înregistra turul preşedintelui prin oraşul Lyon, care fusese devastat. 
Scopul politic era de a arăta Franţei cât de mult îi pasă de victimele 
acestei nelegiuiri. 

Niciun semnal nu vestea plecarea TGV-ului. Acum era lângă peron în 
Gare de Lyon, în clipa următoare trenul minune aluneca în soarele rece al 
friguroasei zile de noiembrie. 

Preşedintele se adresă pentru prima oară şefului său de cabinet! 

— Totul este aranjat pentru sosirea mea la Lyon? Am nevoie de o 
maşină pentru prima parte a turului. 

— La gară va aştepta o limuzină blindată. 

— Ulterior voi părăsi maşina, la momentul potrivit, când vor fi adunate 
masele. Voi merge pe jos şi mă voi amesteca cu oamenii, îmi voi exprima 
înţelegerea, voi da mâna cu mulţi din ei... 

— Şeful securităţii era îngrijorat că asta ar putea fi intenţia 
dumneavoastră. Lasalle ne-a avertizat că acţionează un asasin 
profesionist, Kalmar. A ucis deja doi oameni. De aceea şeful securităţii ar 


prefera să rămâneţi în maşină. 


— Lasalle face valuri. Preşedintele Republicii Franceze trebuie să fie 
văzut de poporul său când situaţia o cere. Asta vei spune celor cu paza... 

Preşedintele îşi făcu de lucru cu documente de stat, privind rareori pe 
fereastră. Cantitatea de documente, hârtii şi acte care se adunau pe 
biroul său de la Elysee era impresionantă. Acorda mare atenţie 
rapoartelor detaliate ale evenimentelor din sud. Chiar n-avea nicio idee 
cum să îmblânzească situaţia, iar teroarea creştea neliniştitor. 

În câmp, fermierii şi muncitorii auziră expresul venind. Se opriră să-l 
privească trecând în depărtare. Un contur neclar în mişcare - o mişcare 
incredibilă pentru un tren. În cabina mare a locomotivei unul din 
mecanici se uită la ceas, apoi la colegul său. 

— Curând ajungem. Ţine viteza maximă. Preşedintele se aşteaptă la 
viteza maximă... 

La sud de Roanne linia traversa un viaduct înalt ce se întindea peste un 
râu, jos, departe. TGV-ul atinsese aproape viteza maximă în apropierea 
viaductului. Era procedeul obişnuit. Mecanicul şef se uită pe fereastră, 
văzu viaductul apropiindu-se cu viteză. Luă o ţigară Gauloise şi o tinu în 
gură fără să o aprindă încă. 

Locomotiva ajunse la viaduct, începu să-l traverseze, trăgând 
vagoanele ca şi cum ar fi fost din plastic. În depărtare, la nu mai mult de 
o jumătate de milă, se găsea un sat mare, cocoţat pe un deal. Franţa se 
întindea în depărtare... 

TGV-ul, în toată lungimea lui, traversa viaductul când, spre capăt avu 
loc explozia. O porţiune întinsă de şine fu aruncată spre cer. TGV-ul se 
avânta ca fulgerul înainte, iar roţile întâlniră în drumul lor golul. 
Locomotiva fu măturată într-o parte şi lovi zidul de piatră ca şi cum ar fi 
fost de hârtie. TGV-ul îşi continuă cursa în aer. Zbura înainte ca o torpilă, 
târând vagoanele după ea. Apoi se curbă în jos plonjând cu o viteză ireală 
împrăpastie. Mecanicul şef muşcă cu putere ţigara neaprinsă. Capul 
decapitat i-a fost găsit ulterior, cu jumătate de ţigară în gură. 

Locomotiva atinse fundul prăpastiei cu zgomotul produs de o bombă 
care explodează. Vagoanele se rostogoliră unele peste altele peste 


locomotivă, în spate, în faţă. N-a fost niciun supravieţuitor în vagonul 


preşedintelui. N-a supravieţuit nimeni în vagonul primului ministru. Mulţi 
au murit pe loc în celelalte vagoane, câţiva au fost grav răniţi. 

La capătul satului, un bărbat de vârstă mijlocie în haine zdrenţuite 
aşteptase sosirea expresului, privind printr-un binoclu. Îşi concentră 
privirea spre viaduct. 


Golul din zid îi aminti de golul produs de dinţii lipsă din gura unui om. 


29 


Limuzina generalului de Forge trase la intrarea vilei Forban. Nu-l 
aşteptă pe şofer, ci îşi deschise singur portiera şi sări din maşină imediat 
ce acesta opri. Ţinea în mână cheile celor două încuietori yale de la uşa 
din faţă, le descuie pe rând şi deschise uşa grea. Pătrunse înăuntru! 
trânti uşa, după el şi se opri. 

— Ce cauţi aici? 

Jean Burgoyne, cu un pulover verde mulat şi o fustă scurtă, îşi dădu 
peste umăr o şuviţă de păr blond, împreunându-şi apoi mâinile în semn de 
surpriză. 

— Nu te bucuri că mă vezi, Charles? 

— Nu m-ai informat că te întorci atât de curând, răspunse rigid. 

— Crezi că sunt sclava ta? Că ar trebui să-ţi dau raportul pentru tot ce 
fac? 

Vocea-i era caldă şi răguşită şi nu trăda nici urmă de supărare. Scoase 
din poşetă un port-ţigaret de aur, alese o ţigară, o puse în gură şi o 
aprinse cu bricheta de aur. Cea pe care era gravată Crucea de Lorena. 

De Forge se îndreptă spre ea, îi smulse ţigara din gură şi o aruncă pe 
parchetul de lemn lustruit. 

— O să ardă podeaua asta drăguță, remarcă ea. 

— la-o de acolo. 

— Nu, iubitule, tu ai pus-o acolo, tu ia-o! 

Buzele lui se strânseră. Făcu câţiva paşi şi zdrobi cu călcâiul cizmei de 
călărie ţigara care ardea. Jean era intrigată de furia lui. Se duse spre una 


din ferestrele, prin care nu pătrundeau gloanţele, care încadrau uşa şi 


scrută cu privirea în afară. Lângă limuzină stătea doar şoferul. 

— Unde ţi-e prietenul, maiorul Lamy? Dar paznicul tău, locotenentul 
Berthier? Vin întotdeauna cu tine. 

— Ţi-am mai spus şi altă dată, nu pune întrebări despre probleme 
militare. 

Făcu o mutrişoară supărată. 

— Nu mă gândesc decât la protecţia ta. Ai duşmani. Vrei cafea? 

— Mă rog... 

După ce Jean ieşi din cameră, se duse în living, plimbându-se în sus şi-n 
jos agitat. Atinsese un punct sensibil când îi menţionase pe cei doi ofiţeri. 

Mult mai devreme Lamy îl contactase pe Kalmar printr-un telefon cu 
întrerupător pe care-l folosea asasinul. O voce de femeie îi spusese lui 
Lamy la ce cabină telefonică publică să se ducă şi ora la care va telefona 
la acel număr Kalmar. Lamy raportase acest lucru, confirmând 
transmiterea noii cereri a lui de Forge. Totul după ce Lamy telefonase 
informatorului său de la sediul lui Lasalle, din rue des Saussaies. Apoi 
Lamy se dusese cu maşina la Bordeaux de unde luase o cursă Air Inter de 
dimineaţă spre Lyon. 

După cum fusese instruit, Berthier zburase la Lyon la bordul unui 
elicopter al Armatei a Treia. Niciunul din cei doi bărbaţi nu cunoştea 
mişcările celuilalt. Continuă să străbată încăperea, co ntrolându-şi ceasul. 
Ar trebui să primească veşti în jurul prânzului. 

Alt lucru care-l irita pe de Forge era că Jean se afla la vilă. În absenţa 
ei venise acolo să-i percheziţioneze locuinţa, să treacă totul prin sită. Îşi 
controlă din nou ceasul. Oare va funcţiona lovitura sa de maestru? 

În biroul său mare care dădea în curte şi în Place Beauveau, Pierre 
Navarre, ministrul de Interne intră în subiect fără nicio altă formalitate. 

Tweed era impresionat de energia şi hotărârea francezului cu faţă 
uscăţivă şi părul negru. Formidable - cum spuneau francezii. 

— Planul tău funcţionează Tweed, începu Navarre. După cum îmi 
închipui că ştii deja. 

Navarre se uită spre Lasalle, ridică din sprâncenele negre, şi Lasalle fu 


de acord printr-un semn al capului. Trei oameni stăteau pe scaune în 


jurul biroului ministrului. Paula şedea într-o parte, Tweed era faţă în faţă 
cu Navarre, Lasalle ocupa un scaun la dreapta lui tweed. „Paula riscă o 
întrebare. 

— Domnule ministru, de ce se găseşte Franţa brusc în fierbere? 
întotdeauna am privit ţara dumneavoastră ca fiind stabilă. Şi acum sunt 
răzmeriţe, oribila izbucnire de tip KuKlux-Klan a gloatei care i-a atacat pe 
evrei. 

— Bună întrebare. Navarre se aplecă în scaunul din spatele biroului 
Louis XV, cu ochii-i pătrunzători fixaţi asupra Paulei. În aparenţă Franţa 
doreşte cu disperare să redevină ea însăşi. Anumite elemente tânjesc 
după vremea lui de Gaulle, când Franţa ţinea Europa sub călcâi, ca un 
colos. Unificarea Germaniei a intensificat această dorinţă. De Forge 
exploatează această nostalgie din plin, aşezându-se pe el însuşi în faţă, ca 
un nou de Gaulle. E ambiţie pur şi simplu. 

— Cu siguranţă n-o să reuşească, insistă Paula. 

Navarre făcu un gest tipic franțuzesc, cu mâinile îndepărtate a 
nesiguranţă. 

— Nu cred că va reuşi. Dar exploatează în mod inteligent această 
dorinţă neexprimată a unora din francezi ca Franţa să aibă un puternic 
impact asupra Europei, şi mai târziu asupra întregii lumi. 

— Încă nu ştiu exact de ce mi-aţi cerut ajutorul, interveni Tweed. 

— Simplu! Navarre făcu acelaşi gest. Suntem copleşiţi de situaţie. Deci 
poate că n-o vedem suficient de clar. Dumneavoastră sunteţi insular - nu 
e nicio intenţie critică în această afirmaţie, ba chiar dimpotrivă. De aceea 
judecaţi criza cu alţi ochi, detaşat. Ceea ce aţi propus deja poate că va 
produce confuzie în rândul duşmanului. Generalul Chailes de Forge. 

— Mă tem, răspunse Tweed. Simt că de Forge nu aşteaptă decât ceea 
ce eu numesc - trăgaciul. Un eveniment care-i va oferi scuza să acţioneze. 

— Preşedintele Franţei stă între de Forge şi haos, replică Navarre în 
franceza sa rapidă. Ar putea ezita. Ascultă prea mult de cățelul lui de 
Forge, Janin, ministrul apărării. Dar ştiu că cea de-a doua răzmeriţă din 
Lyon l-a hotărât pe preşedinte. Şi curând aştept un vizitator care ne va 


oferi punctul de vedere german. Inspectorul şef Otto Kuhimann vine aici 


la cererea mea. Cu autoritatea deplină a cancelarului Germaniei... 

Generalul de Forge, expert în ale tacticii, un bărbat căruia nu-i plăcea 
să piardă timp, hotărâse să profite de vizita la vila Forban pe care n-o mai 
putea percheziţiona. 

Se duse la baie în timp ce Jean Burgoyne, care avea pe ea doar un 
furou scurt, se cocoţă în patul răvăşit şi îşi puse ciorapii. 

Era din nou complet îmbrăcată când ieşi de Forge din baie, încheindu- 
se la uniformă. Părea un moment potrivit să-i vorbească în timp ce-şi 
peria părul blond. 

— Cine se află de fapt în spatele acestor teribile răzmeriţe, Charles? 

— De unde să ştiu? 

— Maiorul Lamy ar fi trebuit să fie în stare să-ţi spună. Pentru asta 
există şefii serviciilor secrete. 

— Poporul francez s-a săturat de străinii care infestează Franţa, care le 
iau locurile de muncă, care poluează străzile prin simpla lor prezenţă. 

— Şi totuşi în Le Monde era un reportaj în care se spunea că aceste 
aşa-zise gloate acţionează cu precizie militară. Şi dacă ar fi oameni 
obişnuiţi de ce ar purta măştile alea Balaclava? Pare să fie foarte 
important ca nicio persoană să nu fie identificată. 

— Presupun că se tem să nu-i ridice poliţia dacă ar şti cine sunt. 

De Forge vorbea degajat în timp ce-şi studia ţinuta într-o oglindă de 
perete. Jean cunoştea şi atitudinea şi vocea: se ascundea. Tocmai îşi 
făcuse o plăcere, aşa că poate va vorbi. 

— Nu m-ai convins, Charles. Dar teribilul masacru al evreilor de lângă 
Tarbes? Ucigaşii purtau mantii, ca cei din Ku-Klux-Klan. Şi din nou, 
bărbaţi mascaţi, şi din nou, reporterul pe care l-au răpit ca să fie martor 
la oroare, a folosit expresia „asalt realizat cu precizie militară”. 

De Forge îşi potrivi chipiul, se întoarse încet cu faţa spre ea. Îşi ţinea 
mâinile în şolduri în timp ce o privea cu ochii lui hipnotici. Ea îi întoarse 
privirea. Vocea lui era calmă, amenințătoare. 

— Ce vrei să insinuezi, Jean? 

— Nu insinuez nimic. Dar aştept ca tu să-mi oferi explicaţii pentru 


evenimente bizare, sinistre. 


— Oamenii se răscoală ca să-şi manifeste furia, teama faţă de iminenţa 
unei Germanii atotputernice. 

— Înţeleg. Vocea-i sunase neconvingător; schimbă apoi subiectul. Soţia 
ta, Josette, e tot nepăsătoare în ceea ce priveşte prietenia noastră? 

— Josette îmi rămâne credincioasă mie, poziţiei mele de cap al armatei 
în Franţa, rosti de Forge cinic. S-a întors în apartamentul nostru din 
Paris. Crede că a venit timpul să reia acele serate mondene, la care 
participă o mulţime de oameni influenţi. 

— Şi mai am impresia că aştepţi veşti importante. Am simţit asta când 
eram în pat, remarcă Jean. 

De Forge ridică din umeri, un alt gest de destăinuire involuntară. 

— Ai o imaginaţie prea bogată. 

Toate instinctele de pericol iminent din de Forge ieşiră la suprafaţă. 

Avu grijă să nu se uite la Jean, care avea darul de a i se insinua în 
gânduri. Îi spusese prea multe? Era foarte curioasă în legătură cu 
activităţile lui, cu planurile de viitor şi cu puţin timp în urmă pusese nişte 
întrebări periculoase. 

— Trebuie să plec. 

O strânse puternic în braţe. Ochii, pe care ea nu-i putea vedea, erau reci 
ca gheaţa. Venise timpul să ia măsuri de prevedere? Poate că ea va fi 
următoarea sarcină pentru Kalmar? Sau pentru Manteau? 

Telefonul începu să sune insistent. 

Expresul Paris-Bordeaux oprise la Angoulfime, departe, la nord de 

Bordeaux. Newman şi Moshe Stein, care coborâseră, se mişcau repede: în 
timp ce Stein se duse să ia maşina închiriată, Newman găsi un telefon 
public şi îi telefonă lui Lasalle la biroul din rue de Saussaies. 
I se spuse că Lasalle nu e disponibil. Newman îşi folosi toată puterea de 
convingere ca să-l facă pe tipul de la celălalt capăt al firului să înţeleagă 
că Lasalle aşteaptă telefonul lui. I se ceru să-şi spună numărul de telefon, 
să aştepte... 

Moshe Stein apăru într-un Renault, parcă vizavi şi se prefăcu că nu-l 
vede pe Newman. 


Era după-amiază târziu, cerul era o furtună de nori negri şi joşi. Curând 


se făcea noapte şi ei mai aveau destul de mers până la vila lui Stein din 
Landes. După ce în drum, se vor opri la Arcachon. 

Înainte de a pleca din Paris, Newman îşi cumpărase haine noi; purta o 
beretă, un vindiac franțuzesc, pantaloni şi pantofi franţuzeşti. Era 
neliniştit în timp ce aştepta. O să-l mai sune vreodată cineva? Telefonul 
începu să sune. 

Lasalle, care încă se afla împreună cu cei trei vizitatori britanici în 
biroul lui Navarre, înţelese că Newman este într-o cabină telefonică şi i-l 
dădu pe Tweed. 

— Am ajuns la Angoulâme, raportă Newman, vorbind repede. Nu prea 
mai am fise. Următoarea oprire - Arcachon. Apoi spre Landes cu Moshe. 
Avu grijă să nu folosească numele Stein. În caz de urgenţă lasă-mi un 
mesaj la Isabelle. Am uitat să-ţi dau numărul ei. Este... Moshe mi-a spus 
nişte lucruri care mă fac să cred că suntem ţinta lor. Se întâmplă lucruri 
ciudate în Landes. Cea mai apropiată aşezare mică de vila lui este St. 
Girons. Ne-a dat o adresă falsă la Paris. Vila e aproape de mare. St. 
Girons este pe D 42, care le întretaie cu N 10. Telefon... 

— Îl am, replică Tweed. Paula vine în Sud şi s-ar putea să aibă nevoie 
de un loc sigur. Mai ai un minut? [i-o dau la telefon... 

— Dă-mi-o. 

— Bob... Paula vorbi limpede, repede. Nu spune prea multe. Ar putea 
Isabelle să mă găzduiască? 

— Da. O s-o previn că vii. Parola este „şvaiţer”. 

— Mulţumesc, Bob. Asta-i tot. 

— Paula! Nu veni. Moshe mi-a spus nişte chestii pe drum. Aici pericolul 
este mai mare decât în zona hotelului Brudenell. 

— Atunci ai grijă. 

Legătura fu întreruptă înainte să mai poată protesta. Rămase un minut 
în cabină, gândindu-se. Dumnezeule! Peste tot era neîncredere, pericol. 
Moshe dăduse o adresă falsă, la sediul DST! Cu o secundă înainte ca 
Lasalle să răspundă, Newman o auzise pe centralistă spunând „Ministerul 
de Interne...” Chiar şi în acel bastion al Siguranţei Franceze, Tweed 


ascultase st vorbise foarte puţin. Paula spusese „nu spune prea multe”. 


Folosise prenumele dar nu şi numele Isabellei. Şi apelul său trecuse prin 
centrala ministerului. 

Spusese ceva prin care să se facă legătura între Isabelle şi Arcachon? 
îşi aminti conversaţia. Nu, nu spusese. Totul se reducea la un lucru 
terifiant: trădare, neloialitate, informatori plătiţi, la cele mai înalte nivele. 

Când ieşi din cabină începu să burniţeze, o burniţă rece, aspră, umedă, 
ca o ceaţă. Se îndreptă grăbit spre maşină, pe partea cealaltă a străzii, şi 
se sui lângă Stein. Servieta lui era în spate. Stein, care cunoştea drumul, 
era la volan. 

— Să-i dăm drumul, Moshe... 

După ce merseră mult timp spre sud, Newman văzu în noapte, în câmp 
deschis, în mijlocul pustietăţii, o staţie de benzină luminată ca ziua. Îi 
spuse lui Moshe să oprească să ia benzină. 

— Mai avem încă destulă. 

— Opreşte, şi ia benzină, insistă Newman. 

Se dădu şi el jos cu Moshe şi dădu un tur prin magazinul alăturat care 
arăta ca o baracă, în timp ce Moshe făcu plinul Renault-ului. Newman 
văzuse nenumărate fotografii din al doilea război mondial şi recunoscu pe 
un raft o canistră militară nemţească cu capacitate mare. 

Tipul care era proprietarul benzinăriei se uită fix la el când Newman 
ieşi cu canistra în mână. Newman zâmbi. 

— Amintiri din război? 

— Am o mulţime, răspunse tipul, cu furtunul de la pompă în mână. 
Şoferul unui camion le-a aruncat când o ştergea înapoi în Germania. 

— Vrei s-o umpli? Ca să avem rezerve. Îţi plătesc cât vrei pe amintirea 
asta de război. 

Tipul umpluse rezervorul maşinii şi acum umplea cu grijă canistra. 
Newman îi dădu suma convenită, apoi puse cu atenţie canistra în spatele 
maşinii, sub un preş, după ce verifică dacă era bine închisă. 

— Avem nevoie de asta? întrebă Moshe pornind maşina. 

— S-ar putea. Dă-i drumul cu viteză, dar nu depăşi limita. Şi fereşte-te 
de Bordeaux ca de dracul. Direct la Arcachon. 


Cu puţin înainte, în biroul lui Navarre din Paris telefonul sunase din 


nou, imediat după ce Paula vorbise cu Newman. Acum era gata să plece, 
dar la un semn al lui Tweed aşteptă. 

Navarre răspunsese la telefon, vorbise scurt şi-i dăduse receptorul lui 
Lasalle. Şeful DST ascultase, pusese două întrebări şi-i înmânase 
receptorul lui Tweed. 

— E pentru tine. Valetul tău te caută, spuse cu o voce inexpresivă. 

— Tweed la telefon... 

— Slavă Domnului! Era fără îndoială vocea inconfundabilă a lui Harry 
Butler!3. Am ajuns cam acum o oră aşa cum ai cerut. A fost un adevărat 
coşmar aici, în rue de Saussaies să-i conving să ia legătura cu tine. A 
trebuit să le arăt legitimaţia, să le spun cum arăţi. Peter e cu mine, aşa 
cum ai cerut. Ce facem acum? 

— Vă duceţi la restaurantul elveţian care se află pe strada ce iese din 
rue St. Honore drept în Place de la Madeleine. E la primul etaj. 

— Mi-amintesc, ne-am mai întâlnit acolo odată. Pe urmă? 

— Amândoi aşteptaţi să apară cineva. Ţineţi-vă de persoană ca scaiul. 
Instrucţiuni primiţi de la persoana pe care o păziţi. 

— Înţeles. Ne trebuie fierărie? 

Voia să zică arme - pistoale cu multă muniţie de rezervă. Tweed îl 
asigură că vor primi. Puse receptorul în furcă şi se uită la Paula care 
zăbovea lângă uşă. Avea destul timp să prindă cursa Air Inter de 
Bordeaux. Îi spuse: 

— După ce te întorci în rue de Saussaies, şi rezolvi acolo ce trebuie, te 
duci direct la restaurantul, elveţian - ai auzit ce-am spus la telefon. La 
primul etaj. Îşi îndreptă privirea spre Lasalle. Ne poţi ajuta iar? Aş vrea 
ca Paula să meargă înapoi cu tine acum în rue de Saussaies. Are nevoie 
de două pistoale automate Walther de 7,65 mm şi multe încărcătoare. 

— Şi am nevoie şi de un Browning de 32, cu încărcătoare de rezervă... 

Navarre se ridică în picioare după ce ceilalţi plecară şi, în biroul 
spaţios, nu rămăseseră decât el şi Tweed’. Cu mâinile la spate, se plimba 
încet prin încăpere. 


— Care este scopul final al acestui plan şiret pe care l-ai pus în 


13 Butler - valet (n.t.). 


mişcare? 

— De Forge încearcă să destabilizeze „Franţa, răspunse Tweed. Eu îl 
voi destabiliza pe de Forge. În afară de faptul că se face răspunzător de 
moartea unuia din agenţii mei - şi asta n-am să uit - este esenţial să avem 
o Europă stabilă pentru a face faţă oricărei situaţii cu care ne-am putea 
confrunta din Est... 

Se opri când Navarre răspunse bâzâitului interfonului. Franţuzul 
brunet, agil, asculta mesajul, pe care Tweed nu-l amintea; spuse să-l 
trimită sus, închise şi se întoarse cu faţa la Tweed. 

— A sosit Otto Kuhimann. Într-o clipă va fi aici cu noi. Ţinem strânse 
legături cu Germania... 

Uşa se deschise şi intră Kuhimann cu o expresie întunecată pe chip. 
Dădu mâna cu Navarre şi cu Tweed şi îşi prăvăli greutatea pe un scaun. 
În timp ce-şi studia ţigara de foi neaprinsă, începu să vorbească: 

— Am venit să aflu dacă s-au mai produs evenimente. Presa germană 
abundă în materiale despre răzmeriţele din Lyon şi sloganurile anti- 
americane şi anti-germane care s-au strigat. 

— Nu-ti face griji, îl linişti Navarre. Lucrăm cu toţii. Tweed are un plan. 
Nu-ţi pot dezvălui amănuntele. Spunene care este situaţia în Germania. 

— Germania este foarte nesigură de ea însăşi, foarte neliniştită. Brusc, 
datorită unificării, suntem cea mai puternică ţară din Europa. Şi asta îi 
îngrijorează pe visători. Gorbaciov a făcut începutul în Rusia dar nu sunt 
sigur că şi-a dat seama că dădea tonul şi în Germania. S-ar putea să fi 
deschis porţile forţelor iadului Organizaţiei Siegfried. Ceea ce mă insp 
ăimântă este că Siegfried ar putea fi arma extremei drepte. Sper din tot 
sufletul ca membrii organizaţiei Siegfried să fie terorişti străini. Dacă-i 
aşa, nu se poate să nu-i prindem în plasă mai devreme sau mai târziu... 

Kuhimann continuă să vorbească în timp ce Tweed se gândea la 
Newman şi la Paula. Fiecare din ei în drum spre sudul Franţei, spre zona 
Bordeaux - teritoriul lui de Forge. Încă reflecta asupra viitorului când 
sună telefonul încă o dată. 

Navarre se repezi în spatele biroului său, ridică receptorul şi ascultă. 


Era o convorbire lungă, iar cel care sunase vorbea aproape tot timpul. 


Privindu-l pe Navarre, şi Tweed şi Kuhimann îşi dădură seama de 
tensiunea crescândă din încăpere. Navarre îşi îndreptă poziţia, se aplecă 
înainte, cu muşchii feţei încordaţi. Puse încet receptorul în furcă şi-şi 
privi musafirii. 

— S-a petrecut o catastrofă. Telefonul a fost de la Lyon, de la şeful DST 
de acolo. Înainte de a continua, respiră adânc. Preşedintele Franţei a 
murit. Primul ministru a murit. Un sabotor a aruncat în aer linia ferată 
înaintea TGV-ului în care se aflau. Tot trenul s-a prăbuşit în prăpastie. 
Pierderile sunt imense. 

— Trăgaciul, spuse Tweed. Trăgaciul aşteptat de generalul Charles de 


Forge. Franţa va erupe ca un vulcan. 


30 


În timp ce se apropiau cu viteză redusă de Arcachon, Newman privea 
în lumina farurilor care măturau drumul marginile bazinului, portul 
înconjurat aproape din toate părţile de uscat. În lumina lor zări dincolo de 
drumul de ţară o regiune asemănătoare cu zonele mlăştinoase, cu mici 
golfuleţe cu apă stătătoare, care luceau uleios. Nu departe se zăreau în 
noapte luminile din Arcachon. 

— Trebuie să vizitez pe cineva, spuse Newman. Probabil nu va dura mai 
mult de o oră, poate ceva mai mult. Ai ceva împotrivă să rămâi la un mic 
hotel până vin să te iau? 

— Bineînţeles că nu, prietene. Ştiu un hotel mic lângă gară. Ce-ar fi să 
ne ducem întâi acolo şi pe urmă să iei maşina? 

— Mi-ar fi de mare ajutor, recunoscu Newman. 

Simţi o uşurare. Era obosit, iar ideea de a merge pe jos până la 
apartamentul Isabellei nu-i surâdea. Cu puţin înainte îi telefonase dintr-o 
cabină publică dintr-un sat, să o prevină că soseşte. Fusese teribil de 
emoţionată, ceea ce îl îngrijora. 

Moshe trase în faţa unui hotel mic, îşi luă valiza şi cobori, îi ură noroc 
lui Newman şi se grăbi înăuntru. Era foarte frig şi un vânt aspru mătura 


staţiunea. Zece minute mai târziu Newman era în apartamentul Isabellei. 


Era îmbrăcată într-un deux-pieces albastru, călduros. Îl îmbrăţişă cu 
efuziune. 

— O, Doamne! Nici nu ai idee cât sunt de bucuroasă să te văd. Ai aflat 
veştile, Bob? E oribil... 

Din nou vorbele i se rostogoleau din gură cu viteză. 

— Preşedintele e mort, a fost asasinat. TGV-ul în care era în drum spre 
Lyon a fost aruncat în aer. Şi, Bob, e mort şi primul ministru. Era în 
acelaşi tren... 

— Uşurel, uşurel, Isabelle. 

— Îţi fac o cafea bună, fierbinte. Ţi-e frig. Sigur ţi-e frig pe vremea asta. 
Cu lapte. Fără zahăr! Vezi, îmi amintesc... Hai, fă-te comod în living. Arde 
un foc de buşteni în cămin. Pe urmă putem vorbi... 

Trosnetul lemnelor arzând fu binevenit pentru Newman care şedea 
singur pe o canapea în camera plăcută. Nu numai pentru căldură - după 
frigul arctic de afară - ci şi pentru că-l ajuta să-şi pună gândurile în 
ordine. 

Preşedintele Franţei şi primul ministru morţi. Când îl intervievase pe 
de Forge simţise că atitudinea generalului era într-o oarecare măsură 
forţată - parţial doar autoritatea prezidenţială îl făcea să se controleze. 
Acum de Forge era liber să acţioneze oricum ar fi dorit. La Paris va fi 
confuzie, haos. 

Şi toate astea, se gândi mânios, însemnau că Moshe Stein şi el însuşi 
vor fi în şi mai mare pericol în Landes. Prin ceea ce-i spusese anterior, 
Moshe trăsese un semnal de alarmă în legătură cu riscurile pe care şi le 
asumau. Acum riscurile se triplau. 

— Cafeaua... Isabelle puse o tavă pe o măsuţă şi turnă. Nu sunt 
înspăimântătoare veştile? E aşa de bine că eşti aici. Cu mine. Noi doi, 
singuri, din nou. 

Îşi strânsese picioarele lungi, ca o pisică, sub ea, aşa cum stătea pe jos, 
sprijinită de genunchi, sorbindu-şi cafeaua. Îi puse întrebarea care-l 
preocupa. 

— Unde-i sora ta? E vreun pericol să vină? 


— Nu. Un zâmbet de felină. După ce m-ai sunat tu, a sunat Lucille din 


Stockholm, de acasă de la prietenul ei. Stă mai mult acolo. E foarte 
înţelegătoare în privinţa noastră. 

— Zău? îmi ştie numele? 

— Bineînţeles că nu! îşi încordă spatele. Sunt foarte atentă în ceea ce 
priveşte siguranţa ta, deşi am încredere în Lucille. Dar ştii şi tu, 
trăncăneli între iubiţi. Tot ce poate să-i spună este că e un prieten la 
mine. Arăţi foarte tare a francez în echipamentul ăsta. 

— Asta şi vreau. Newman îşi scosese bereta şi haina de ploaie. Făcu un 
efort înainte să-l copleşească căldura şi Isabelle. Trebuie să plec curând. 
Mâna ei îl mângâie uşor pe genunchi. Dacă mai continua cu chestii din 
astea îl făcea să-şi petreacă noaptea cu ea. 

— Bob, ai fost furios pe mine când ţi-am spus la telefon despre 
întoarcerea mea la Bordeaux, în apartamentul mamei mele? 

— Nu, doar îngrijorat. Şi m-am simţit uşurat aflând că ai scăpat de cei 
doi falşi agenţi DST. Te-ar fi ucis, aşa cum au făcut şi cu Henri în gare St. 
Jean. 

— Şi-n schimb i-am omorât eu. 

— Te-ai apărat cu mult curaj şi talent. A fost un accident pe care l-au 
meritat. 

— Mai am o mărturisire de făcut... 

— Nu sunt preot. 

— Ştiu. Zâmbi poznaş: Nu-mi pot închipui o altă persoană care să arate 
mai puţin a preot decât tine. Îşi mută mâna de pe genunchi pe şoldul lui. 
El îşi puse mâna peste a ei şi i-o strânse în semn de încurajare. Şi ca să-i 
împiedice mâna să se plimbe prea mult. 

— Henri ţinea un jurnal. Îl umpluse şi urma să noteze evenimentele 
într-unul nou. Mi-a dat să-i păstrez jurnalul vechi, mi-a spus că trebuie să- 
l] păzesc. Am promis că nu mă uit în el - zicea că ar fi periculos - şi mi-am 
ținut promisiunea. L-am ascuns printre lenjeria mea intimă în 
apartamentul din Bordeaux. Este încă acolo. 

— De ce nu mi l-ai dat? întrebă Newman calm. 

— Am uitat. Ştiu că pare o tâmpenie, dar s-au întâmplat atâtea, numai 


lucruri oribile. Uciderea lui Henri. Pe urmă, când eram în apartament 


împreună, tipii care ne pândeau. Mă concentram să fac ceea ce-mi 
spuseseşi, ca să putem pleca în siguranţă. 

— Şi în timpul celei de-a doua vizite? - când ai luat broşa? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! se înfurie. Tipii aceia băteau la uşă. 
Ştii ce s-a întâmplat pe urmă. Am uitat din nou de jurnal, te miră? 

Deci Henri Bayle - alias Francis Carey, agentul lui Tweed - lăsase într- 
un fel o dovadă a celor descoperite de el în zona Bordeaux. 

Poate nu murise degeaba - un deznodământ pe care Newman ştia că 
Tweed îl va purta ca pe o povară până la sfârşitul zilelor sale - dacă 
misiunea lui Carey nu produsese ceva vital. Şi poate că în jurnalul ascuns 
erau date vitale. Ar putea fi chiar şi mai importante, acum când Franţa 
cădea în anarhie, după înlăturarea brutală a preşedintelui şi a primului- 
ministru. 

— Isabelle, ai o cheie de la apartamentul din Bordeaux? întrebă în 
treacăt. 

— Sigur. E în sertarul acelei mese de scris. 

— Te superi dacă mi-o împrumuţi câteva ore? 

— De ce? Ochii-i scânteiau de nelinişte. Ce mai pui la cale? 

— Dă-mi cheia şi-ţi spun. 

— Vin cu tine. 

Aruncă remarca peste umăr, în momentul în care se ridică iute şi se 
grăbi spre sertar. Newman se gândea că din fericire îl prevenise pe 
Moshe că s-ar putea să dureze ceva mai mult până să-l ia de la hotel, şi că 
tot din fericire, Moshe îi dăduse Renault-ul închiriat. Isabelle se întoarse 
ţinând cheia în mână, la spate. Îngenunche în faţa lui Newman. 

— Nu-ţi dau cheia până nu-mi spui de ce-ţi trebuie. 

— Să pun mâna pe jurnalul lui Henri. Trebuie să ştim unde călcăm 
înainte de a face un pas. 

Luă afirmaţia lui drept încuviinţare de a merge şi ea. Îi explică exact în 
care sertar din dormitor era jurnalul, ascuns bine prin lenjeria ei intimă. 
Newman dădu din cap, se aplecă şi o trase spre el. Veni spre el bucuroasă 
şi el o îmbrăţişă, cu o mână pe spatele ei armonios. Îl sărută lacom, simţi 


că-l devorează. Mâna lui dreaptă o apucă pe a ei, îi desfăcu degetele, 


simţi metalul şi luă cheia. 

Se smuci să se elibereze, clocotind de furie. Se ridică şi-l privi 
dispreţuitor. 

— M-ai înşelat! Dracu' să te ia! Te duci singur! 

— Presupunând că ne-am duce împreună, spuse Newman calm punând 
cheia în buzunar. Apartamentul ar putea fi încă supravegheat. Tu vii cu 
mine. Jumătate din atenţia mea este concentrată asupra ta, să te apăr, să 
nu ţi se întâmple nimic rău. Când toată atenţia mea ar trebui să se 
concentreze asupra mea, să mă apăr pe mine. Având grijă de tine, am 
putea fi ucişi amândoi. Şansa mea de supravieţuire creşte imens dacă 
sunt singur. 

Isabelle stătea cu braţele încrucişate. Mânia îi dispăruse. Newman 
conta pe inteligenţa ei s-o facă să-i înţeleagă argumentul. Brusc zâmbi. 

— Înţeleg, Bob. Mi-a plăcut că ai folosit cuvântul - apăr. Îţi dai seama 
că asta-i cheia de la intrarea din spate? 

— Chiar voiam să te întreb. Mult mai uşor de intrat şi de ieşit pe acolo. 

— Şi pe urmă te întorci aici? 

— Mama ta are o cheie de la apartamentul din Bordeaux? 

— Da... Cuvântul îi scăpase înainte de a realiza ce implicau cele spuse 
de el. Vrei să spui că nu te întorci aici? Şi atunci eu cum o să ştiu dacă n- 
ai păţit nimic? Trebuie să ştiu că eşti bine, Bob. 

— Îţi voi telefona când voi putea. Nu pot să-ţi promit când va fi, dar pot 
să-ţi promit că-ţi telefonez. Ezită, ştiind că următorul subiect e delicat. 
Isabelle, o fată importantă care lucrează pentru altcineva s-ar putea să 
vină la tine... 

— Importantă pentru tine? Ochii îi străluceau. 

— Ţi-am spus că lucrează pentru altcineva, un tip care-mi este aliat, 
foarte apropiat. O cheamă Paula. O vei recunoaşte după parola „şvaiţer”. 

— O să am grijă de ea, promise Isabelle, oarecum înmuiată. 

Newman se întrebă ce se va întâmpla când Paula, cu firea ei hotărâtă 
se va întâlni cu Isabelle, cu o fire şi voinţă la fel de puternice. Poate că nu 
fusese chiar o idee bună să-i dea Paulei adresa şi numărul de telefon ale 


franţuzoaicei. Acum era prea târziu. Se ridică. 


— Ai cumva din întâmplare câteva sticle goale? De vin sau orice 
altceva? 

— Ai nimerit-o, tocmai mă pregăteam să arunc o întreagă colecţie de 
sticle de apă minerală. Beau multă apă minerală. Îşi încolăci braţul de al 
lui. Sunt un suflet însetat - nu numai de tine. Sunt în bucătărie. 

Intrară pe o uşă batantă şi Newman observă că totul este imaculat, 
bine organizat în bucătărie, unde dulapurile şi masa erau de un bleu 
plăcut. Isabelle deschise un dulap şi trase afară o sacoşă de plastic. 

— Sunt douăzeci aici - goale dar cu dopuri. Ştiu fiindcă le-am numărat 
pe măsură ce le-am depozitat. Fac chestii din astea. La ce te uiţi? 

Pe un raft erau adunate mai multe pâlnii de aluminiu. Newman luă o 
pâlnie, scoase o sticlă din sacoşa pe care ea o ţinea deschisă, îi scoase 
dopul şi puse pâlnia în ea. Se potrivea perfect pe gâtul sticlei. 

— Mi-o dai şi pe asta? Doar dacă nu e favorita ta, întrebă. 

— Ciudat tip. Zâmbi. Dă-i drumul în sacoşă. Cu mare plăcere... 

O strânse în braţe înainte să plece şi cu greu se desprinse din 
îmbrăţişarea ei ca de caracatiţă. Trecu pe străzile pustii, spre locul în 
care parcase Rena ult-ul; ascunse sacoşa de plastic sub o pătură în spate. 
Conducea încet prin Arcachon şi i se păru că recunoaşte un ofiţer francez 
în uniformă, care era singur. Lumina farurilor trecu peste el doar preţ de 
câteva clipe, apoi bărbatul singuratic se topi în umbră. În ciuda uniformei 
şi a şepcii bine trase pe frunte, Newman ar fi putut să jure că tocmai îl 
văzuse pe locotenentul Berthier. 

Era ceva în felul în care umbla, în poziţia lui. Newman îşi aminti de 
întâlnirea din holul hotelului Brudenell, când tipul care se dădea drept 
James Sanders, comis-voiajor care se ocupa de echipament nautic, se 
împiedicase şi mormăise - Merde! încă o grijă se adăugase, se gândi în 
timp ce conducea pe N 650 care ducea spre Bordeaux. 

Primul lucru pe care-l constată Newman ajungând în centrul oraşului a 
fost că erau mult mai multe trupe în uniformă, mergând în grupuri. Chiar 
şi la ora aceea târzie. Hotărâse să meargă la barul Miami de unde fusese 
răpit Henri Bayle de către cei doi falşi agenţi DST înainte de a fi ucis. 


Ştia adresa din spusele Isabellei, cu ocazia primei vizite, îndoindu-se că 


barul ar putea fi încă deschis la ora aceea din noapte, parcă în apropiere 
şi merse pe jos restul drumului. 

Newman era sigur că îmbrăcat în hainele franţuzeşti, cu bereta elegant 
pusă pe cap, va trece neobservat printre cele câteva cupluri grăbite să 
scape de frig. Barul Miami era încă deschis. 

Intră cu paşi înceţi, uitându-se în jur să vadă dacă sunt ofiţeri francezi 
printre clienţii permanenţi. Păreau să fie toţi civili, băutori înrăiţi adunaţi 
încă la câteva mese. Barmanul şef, pe care i-l descrisese Isabelle, lustruia 
tejgheaua. 

— Pernod, comandă Newman. 

— Închidem curând, spuse barmanul cu aspect greoi, luând banii. 

— Isabelle Thomas, şopti Newman. N-o găsesc acasă. Uite-aşa suntem, 
spuse şi făcu un gest semnificativ cu degetele împreunate. Făcu cu 
ochiul: Ai idee unde ar putea fi plecată? 

Barmanul era pe punctul de a ridica din umeri, şi Newman simţise 
începutul gestului negativ. Şi pe urmă văzuse cele două bancnote de o 
sută de franci între degetele lui Newman. Mâna cu care lustruia barul 
începu să se mişte mai încet, se uită rapid în jur şi se aplecă înainte. 

— Nu vă pot da o adresă exactă. 

— Măcar locul, şi mi-ar fi de ajutor. Ceva de care să mă agăţ. 

— Celălalt... Barmanul se opri la jumătatea propoziției şi Newman 
completă în gând ceea ce fusese pe punctul să spună: Celălalt bărbat a 
spus aproape acelaşi lucru... Nu-şi putea lua ochii de la bancnotele care 
erau chiar sub nasul său. 

— Arcachon, şopti. Asta-i tot ce pot face. 

— Trebuie să ştiu de unde ştii, insistă Newman. 

— Fata a fost pe aici cu câtăva vreme în urmă - cu prietenul ei. Cel 
care a încasat-o la Gare St. Jean. L-am auzit când îi spunea că o s-o 
viziteze la Arcachon. Asta-i tot. 

— Am ceva de care să mă agăţ, repetă Newman. 

Bancnotele trecură din mâna lui Newman în cea a barmanului printr-o 
mişcare de prestidigitaţie. 


Barmanul începu să lustruiască tejgheaua cu furie, ca şi cum ar fi 


regretat indiscreţia. Newman îşi bău paharul de Pernod, părăsi barul şi se 
grăbi spre maşină. 

Câteva minute rămase la volan, cu motorul mergând. Veştile nici nu 
puteau fi mai proaste. Dacă barmanul o trădase pe Isabelle, lui, un străin 
- pentru câteva bancnote, cu siguranţă o mai făcuse. Părea foarte evident 
că Isabelle este urmărită de oamenii lui de Forge. Şi nu-şi putea scoate 
din minte sentimentul că Berthier fuse se cel pe care-l văzuse în lumina 
farurilor. Cu prima ocazie va trebui s-o avertizeze. 

Dar următoarea sa sarcină era să încerce să recupereze jurnalul lui 
Bayle - Francis Carey. Porni când începură să se împrăştie oamenii din 


barul Miami. De acum încolo va trebui să “fie atent. 


31 


Pe măsură ce se apropia de bloc, Newman conducea mai încet. 
Plănuise să parcheze maşina pe o stradă laterală, cam la o sută de metri 
dincolo de aleea în care parcase la precedenta vizită cu Isabelle. Era 
suficient de departe pentru a nu trezi suspiciunea vreunui urmăritor, şi 
suficient de aproape ca să ajungă la ea în fugă, în caz de nevoie. 

Strada era destul de pustie. Era întuneric, cu excepţia unei vitrine 
luminate care strălucea, vizavi de intrarea în bloc, şi de scânteierea 
mohorâtă a luminilor străzii. 

Nu se vântura nimeni pe stradă, dar un grup de bărbaţi în paltoane 
groase erau ghemuiţi pe trotuar, lângă magazinul luminat. Jucau un joc 
cu zaruri. Pe frigul ăsta aspru? Trecând pe lângă adunătura pestriță, 
aruncă o privire scurtă. Simţi în interior că-l cuprinde teama, dar 
continuă să meargă în acelaşi ritm. 

După ce trecu de ei, cam la o sută de metri, făcu stânga pe o stradă 
îngustă pietruită şi parcă cu două roţi pe trotuar. Furios, rămase la volan, 
cu motorul mergând. 

Unul din grupul celor care jucau zaruri ridicase capul când trecuse pe 
lângă ei. Îmbrăcat într-un palton gros şi vechi, cu gulerul ridicat, tipul 


purta şi o căciulă de blană. O fracțiune de secundă, Newman avusese clar 


în faţa ochilor chipul de sub căciulă. Era o figură pe care o mai văzuse 
într-o fotografie: un chip rău, care rânjea. Ca al unui duh al răului. Unul 
periculos. Sergentul Rey din Armata a Treia. Geniul rău al lui de Forge. 
Un tip despre care se zvonea că făcea mai multe parale decât ar fi 
sugerat gradul de sergent. Aşadar, de ce stătea ghemuit pe trotuar, vizavi 
de blocul în care se afla apartamentul Isabellei, în noaptea de gheaţă? Şi 
mai şi rânjea? Anticipa vreo plăcere profesională? 

Newman adoptă un mers gârbovit după ce ieşi de pe strada laterală şi 
se îndreptă spre aleea de la intrarea din spate. Alte câteva cupluri 
treceau pe stradă îmbrăţişaţi, târşindu-şi picioarele şi oprindu-se din când 
în când să se sărute. 

Newman îşi aminti ceva ce-i spusese Isabelle: scările pe care coborâser 
a din apartamentul de la etajul întâi - scările pe care cei doi falşi agenţi 
DST încercaseră s-o atace pe Isabelle şi pe care îşi găsiseră sfârşitul - 
duceau doar la apartamentul mamei ei, ceea ce era ciudat. În spate, o altă 
scară ducea spre celelalte apartamente. 

Deci, oricine ar cerceta scările acelea deschizând broasca cu un 
şperaclu şi-ar da seama de acelaşi lucru. Unul ca sergentul Rey, expert în 
instalarea explozivilor ascunşi în obiecte cu aspect inofensiv. 

Cu colţul ochiului, urmărea grupul celor care jucau zaruri, şi care erau 
aparent absorbiți de jocul lor. Când ajunse în dreptul aleii, Newman se 
lovi de un cuplu în care cei doi erau preocupaţi doar de ei. 

— Pardon! spuse tânărul, automat. 

Când cei doi porniră mai departe, Newman intrase deja pe aleea largă. 
La capătul aleii, înainte de colţul în formă de L, se afla parcată o 
furgonetă veche, uzată. La lumina unui bec de putere mică, Newman citi: 
Ramoneur. Coşar, adică. 

Merse de-a lungul zidului clădirii următoare, dincolo de bloc, şi pantofii 
săi cu tălpi de cauciuc nu făceau niciun zgomot pe pietriş. Urmărea uşa 
închisă care ducea la scări, uşa a cărei cheie o avea în buzunar. Era pură 
imaginaţie, poate din cauza nervilor - îşi spuse, dar uşa închisă avea un 
aspect sinistru. 


Se apropia, dar nu pierdea din ochi nici furgoneta - întrebându-se dacă 


coşarul se află la volan, fumând o ţigară înainte de a se duce acasă la 
nevasta cicălitoare. 

Ajunse în faţa uşii ei şi se uită înăuntru. Goală. Parcată peste noapte. 
Probabil coşarul avea cea mai drăguță nevastă din Bordeaux. Se uită 
înapoi la uşa închisă. 

Ideea îi veni brusc. Sugerată de certitudinea că cel pe care-l văzuse cu 
jucătorii de zaruri era sergentul Rey. Scoase un mănunchi de chei din 
buzunare, alese şperaclul pe care i-l dăduse un borfaş care opera noaptea 
în Londra, în East End. Totul depindea de ce echipament folosea coşarul: 
unul demodat, încă preferat de unele gospodine - mai ales de la ţară - 
tipul de perie cu coadă lungă din bucăţi de bambus, vârâte unele în altele; 
sau aspirator. 

Dură mai puţin de un minut să deschidă uşa din spate. Examină 
interiorul cu lanterna-stilou, acoperind lumina cu mâna. Slavă Domnului! 
Tipul demodat. 

Newman acţionă repede, montând coada lungă. Când totul fu gata, 
ataşă şi peria. Plecă de lângă furgonetă, se uită în jur pe alee, spre strada 
principală şi ascultă. Nimic. Niciun semn de viaţă nicăieri. 

Se apropie pieziş de intrarea din spate a blocului, ţinând mânerul suplu 
şi lung. Întinse peria înainte, se ghemui mult şi apoi mişcă peria pe uşă: 
trecu peste jumătatea superioară, o trecu uşor pe rama uşii şi pe urmă 
apăsă cât putu de tare în zona încuietorii şi a mânerului uşii. 

Urmarea fu o explozie, o detunătură înăbuşită. Toată uşa sări în aer, 
sfărâmată în bucăţi. Peria cu mâner cu tot îi fură smulse din mână. Din 
bloc se ridicau nori de praf. Dacă ar fi încercat să deschidă uşa ar fi sărit 
cu totul în aer. 

Newman alergă spre intrarea devastată şi intră înăuntru în fugă. 

Îşi tinu respiraţia din cauza prafului şi goni pe scări, cu lanterna într-o 
mână, cu cheia de la apartament în cealaltă. Dacă se mişca repede nu 
trebuia să-şi facă griji din pricina celorlalţi locatari. Erau probabil în stare 
de şoc şi nu urma să se mişte prea repede din acest motiv. Deschise 
sertarul din dormitor, căută în lenjeria Isabellei încercând să nu facă 


dezordine. Jurnalul era împăturit într-un furou. Jurnalul lui Francis Carey. 


Mic, subţire, legat în piele albastră. Îl strecură în buzunar, ieşi în grabă 
din apartament şi închise uşa înainte de a zbura pe scări. Se uită peste 
balustradă - care rămăsese intactă - doar vizavi de apartamentul Isabellei 
fusese smulsă o bucată mare. Se uită în jos pe scara scărilor şi văzu o 
lumină slabă la demisol. Nici nu era de mirare că cei doi muriseră - să 
plonjezi în golul ăla! 

Înainte de a ieşi din clădire cercetă atent aleea. Pustie. Dar mai 
devreme sau mai târziu poliţia va veni. Merse repede spre intrare, 
ţinându-se pe lângă perete. Abia ajunsese la colţ, când un tip cu un 
pardesiu gros apăru de după el: sergentul Rey. 

Newman reacţionă instantaneu, întărit de instrucţia de la SAS. Dar şi 
Rey reacţionă rapid, băgând mâna dreaptă în haină. Cu muchia mâinii 
drepte Newman îl lovi puternic pe Rey lateral, la gât. Acesta se prăbuşi 
pe pietre, începu să geamă şi să se zvârcolească. Newman sperase să-l 
omoare pe ticălos. Nu era timp de pierdut. 

După ce se uită o dată peste umăr, o luă la fugă spre maşină. Grupul de 
jucători de zaruri încă mai pândea intrarea din faţă. Parcursese jumătate 
din strada laterală când l-au zărit şi au început să se ridice în picioare. 

Picioarele lui Newman aproape că nu atingeau pământul în timp ce 
alerga spre Renault. Plonjă înăuntru, porni motorul şi o luă în direcţie 
opusă străzii principale care era în spatele lui. La capătul ei, o luă pe altă 
stradă laterală. Cu o secundă înainte de a vira se uită în oglinda 
retrovizoare. Nici urmă de jucători de zaruri. Erau grei de cap. Şi nici nu 
văzuseră marca maşinii. 

leşi din Bordeaux, conducând la limita vitezei legale, şi se îndreptă pe 
drumul pustiu, înapoi spre Arcachon. 

Moshe Stein deschise uşa camerei din micul hotel, la a treia bătaie a lui 
Newman. Complet îmbrăcat, îl pofti înăuntru, arătând spre patul cu 
aşternutul mototolit: 

— Am dormit îmbrăcat. Sunt gata să conduc, pe timp de noapte spre 
vila mea, dacă eşti de acord. Dar poate tu ai nevoie de somn. Vindiacul ți- 
e plin de praf. Şi, repet, nu mă supăr dacă mă duc acolo singur. 


— Nu vorbi prostii. Lasă-mă doar să dau un telefon. Să fii pregătit 


pentru o plecare urgentă... 

Newman folosi telefonul de lângă pat ca s-o sune pe Isabelle. Răspunse 
la cel de-al doilea apel şi Newman ghici că stătuse lângă telefon. 

— Aici Bob, spuse. Ascultă, n-am mult timp. Javra aia de barman şef de 
la barul Miami l-a auzit pe Henri pomenind de Arcachon când vorbeaţi voi 
într-o seară. A fost suficient să-i dau un bacşiş ca să-mi vândă pontul pe 
care sunt sigur că l-a vândut şi altora, mai puţin prietenoși... 

— Voi fi foarte atentă, Bob. E grozav că te aud. De unde vorbeşti? 

— De foarte departe, minţi. Şi acum ascultă! Cred că atunci când 
plecam din Arcachon l-am văzut pe un oarecare locotenent Berthier. Ai 
reţinut numele? Bun. Face parte din cercul restrâns de oameni de 
încredere ai lui de Forge. Descriere... Ai reţinut? E în uniformă dar s-ar 
putea să se schimbe în haine civile. De aceea am insistat asupra 
înfăţişării fizice. Stai în casă cât poţi... 

— Trebuie să ies la cumpărături la un moment dat. 

— leşi devreme - imediat după deschiderea magazinelor. Evită 
aglomeraţia. Poartă o eşarfă pe cap. Stai în casă cât poţi mai mult. S-ar 
putea să-ţi mai telefonez într-un viitor nu prea îndepărtat. 

— Când? Când, Bob? 

— Cât de repede voi putea. Trebuie să plec. 

Închise telefonul înainte ca ea să poată să protesteze. Avusese grijă să 
nu-i pomenească numele. Avea încredere în Moshe, dar la câtă tortură 
rezistă un om? După ce se întâmplase la Bordeaux, ajunsese să creadă că 
de Forge este un monstru. Ar fi putut fi Isabelle - sau chiar mama ei - cea 
care ar fi încercat să deschidă uşa din spate. Ar fi fost transformate într-o 
masă de carne însângerată. 

— Când eşti gata, eu sunt gata, spuse Moshe în spatele lui. Numai dacă 
insişti să mergi. Ei ştiu că le-a scăpat un om în timpul masacrului de la 
Tarbes. În urma noastră a rămas cartea de oaspeţi în care se semnaseră 
toţi. O listă cu membrii grupului şi cu adresele fiecăruia se află în carte. 
Sunt cunoscut ca oponent declarat al lui de Forge. Noi vom fi ţinte. 

— Sunt gata acum, replică Newman. 


Peste o jumătate de oră erau în drum spre Landes. leşeau din Arcachon 


în plină noapte, îndreptându-se spre Sud. 

Paula cobori din avionul companiei Air Inter la Bordeaux, mult după ce 
se întunecase. În urma ei, aparent pe cont propriu, venea Harry Butler, 
îmbrăcat sport şi cu o scurtă de piele. Cu geamantanul într-o mână, se 
uita jur împrejur tot timpul. 

Coborâseră doar câţiva pasageri din avion, dar erau ceva soldaţi 
francezi în uniforme, care patrulau, purtând arme automate. 

În urma lui Harry Butler, şi el părând de unul singur, venea Pete Nield, 
îmbrăcat într-un costum elegant de om de afaceri, şi arătând ca un comis- 
voiajor. 

Butler fu cel care o reperă pe fata în uniformă de stewardesă ce-i filma 
pe noii sosiți. Se grăbi să treacă pe lângă Paula, ieşi în frigul aspru al 
nopţii şi găsi maşina închiriată pentru care telefonase înainte de a pleca 
din Paris. Fata de la agenţie avea o plăcuţă. Pierre Blanc. Un nume 
drăguţ şi obişnuit;'şi cei din Park’ Crescent, de la laboratoare, îi dăduseră 
toate actele necesare pe numele acela. 

Butler îşi aruncă valiza în spate, lăsând un loc liber, şi o plăti pe fată cu 
bani gheaţă. leşea şi Paula din aeroport, ducându-şi valiza mică. Butler se 
sui la volan, nu se grăbi să se instaleze; în fine, porni şi o ajunse din 
urmă, opri scurt, iar ea sări în spate şi Butler porni spre Bordeaux. 

În urma lor, Pete Nield, care vorbea fluent franceza, se aşezase la 
coadă pentru taxi. Paula îşi puse valiza peste a lui Butler, se întinse - 
înţepenise în timpul zborului - şi pe urmă se relaxă, uitându-se afară, la 
luminile nopţii. 

— Ei, Harry, ne-am descurcat bine. 

— Nu. Un omuleţ gras, care fumează havană este pe urmele noastre 
într-un fiat. M-a văzut când te-am luat. 

— Asta e o problemă. 

— Nu chiar. Butler, care era solid, ridică din umeri. Planul este 
următorul: mergem întâi la Hotelul Pullman, în zona Mariadeck, ne luăm 
camerele în primire, plătim anticipat cu bani gheaţă, lăsăm câteva lucruri 
în camere şi pe urmă ne luăm tălpăşiţa. 


— Şi? Grăsuţul cu havana? 


— Nu ne ducem direct la Arcachon, când plecăm de la Pullman. Am 
studiat o hartă a regiunii. Întâi ne ducem spre sud. Fiat-ul ăla are o 
antenă radio care pare foarte sofisticată. S-ar putea ca „Havană” să 
raporteze regulat. O s-o iau pe un drum de ţară, tot spre sud. Pe urmă ne 
întoarcem pe acelaşi drum, îndreptându-ne spre încântătoarea Isabelle. 
Cuvintele lui Newman, nu ale mele. 

— Şi Havană? 

— Nu va mai fi cu noi... 

Paula îi telefonase lui Jean Burgoyne la vila Forban, de la Paris. Jean îi 
spusese că a doua zi după-amiază era un moment potrivit pentru vizita ei: 
va fi singură la vilă. Paula hotărâse că dimineaţa era momentul potrivit 
să-i facă o vizită Isabellei Thomas în Arcachon. 

Harry era cel care elaborase şi strategia pentru eventualitatea că ar fi 
luaţi la ochi de aşa-zişii agenţi ai DST. Sosiră la Pullman, un hotel 
modernist, luară camerele pentru o săptămână, plătiră pentru cele două 
camere anticipat, cu bani gheaţă. Hotelul îi amintea Paulei de un stup de 
albine, mai ales când privea în jur, în camera ei, care se afla la etajul 
purtând numele Privildge - ceea ce semnifica confortul deosebit şi 
costisitor de care dispuneau. 

Fereastra masivă, dublă, de forma unei celule de fagure, nu-ţi permitea 
să te uiţi afară, de la înălţimea aceea. Se mişcă repede: ridică capacul 
valizei, scoase o sacoşă de plastic în care erau haine pe care fusese pe 
punctul de a le arunca. Agăţă mai multe din ele pe umeraşe în dulapul 
mic. Puse în baie într-un pahar, un tub de pastă de dinţi pe jumătate 
consumat, tot în pahar dădu drumul unei periuţe de dinţi uzate şi alături 
puse un flacon de pudră de talc. Oricine ar fi intrat pe furiş în cameră, ar 
fi tras concluzia că se va întoarce curând. Îşi co ntrolă ceasul, închise 
valiza, aşteptă fix treizeci de minute şi pe urmă cobori cu liftul în hol. 

Butler, care-şi garnisise camera în mod asemănător, cu lucruri pe care 
nu mai voia să le vadă niciodată, aştepta la volanul Renault-ului. În spate 
şedea Pete Nield; sosise mai târziu cu taxiul de la aeroport, dar şi el îşi 
aranjase camera cu lucruri nedorite. 


— Arcachon, venim, şopti Paula, aşezată lângă Butler. 


— Nu încă. „Havană” şi Fiat-ul lui s-au parcat mai sus pe stradă. Mai 
întâi o luăm spre sud, ieşim din Bordeaux, ne ducem la ţară... 

Jumătate de oră mai târziu erau pe un drum de ţară necirculat. 
Necirculat, cu excepţia Renault-ului lor şi a farurilor unei maşini care se 
afla la oarecare distanţă de ei. Paula începu să vorbească în timp ce-şi 
continuau drumul. 

— Mă întreb ce s-a întâmplat cu Marler? Parcă s-a evaporat de pe faţa 
pământului. 

— E pe undeva pe aici. Nu mă întreba unde, că n-am idee, răspunse 
Butler. 

— Tweed avea o misiune foarte specială pentru el... Mor să ştiu ce. 
Foarte misterios. 

— De ce nu-l întrebi pe Tweed, când îl vezi? 

— Presupun că e încă la Paris. Am avut impresia că vrea să rămână 
acolo pentru a ţine legătura cu Navarre. Chiar trăim clipe istorice. 
Preşedintele şi primul-ministru ucişi în catastrofa aceea. 

Paula auzise prima oară veştile de la un franţuz cu care stătuse de 
vorbă în avion, în drum spre Bordeaux. Cei câţiva pasageri vorbeau cu 
toţii despre asta, cu emoție. Paulei i se păruse că simte în voci şi semne 
de alarmare, de panică. 

— Bănuiesc că aş putea să-l întreb pe Tweed, spuse cu o faţă 
inexpresivă. 

— St capeţi un bobârnac, rânji Butler. Şi sunt gata să pariez că Marler 
oriunde ar fi - habar n-are unde suntem noi. Tweed joacă de data asta 
foarte secretos. 

Deveni atent şi încordat când maşina începu să urce coama unui deal; 
aruncă o privire scurtă în oglinda retrovizoare. Nimic, cu excepţia lui 
„Havană” şi a Fiat-ului său. Coborau o pantă lungă, dreaptă. Nimic pe 
drum în faţă, cât vedeai cu ochii, la lumina lunii. La poalele dealului 
Butler încetini, se opri, făcu câteva manevre şi maşina blocă drumul 
îngust. 

— Un loc la fel de bun ca oricare altul, spuse cu tonul lui prozaic. 


— Pentru ce? întrebă Paula. 


— Aşteaptă şi ai să vezi. 

Butler îşi con trolă Walther-ul din tocul de la şold, arma pe care i-o 
dăduse Paula într-o servietă în restaurantul elveţian de la Paris. Lasalle 
fusese foarte înţelegător, şi Paula avea în geantă un Browning de calibrul 
152, iar Nield era înarmat tot cu un Walther. Butler scoase o hartă din 
buzunarul portierei, ieşi din maşină, lăsând farurile toate aprinse. 

Merse puţin înapoi pe drumul pe care veniseră şi rămase în drum, 
ţinând harta strâns în mâna înmănuşată. Fiat-ul urcă coama dealului, 
cobori în viteză spre el, încetini, se strecură cu grijă în timp ce Butler 
făcea semne cu mâna. 

Fiat-ul opri. Era doar şoferul, „Havană”, la volan. Butler înaintă 
încrezător, cu harta foarte vizibilă în lumina farurilor. Se apropie de 
maşină pe partea şoferului, care lăsase geamul în jos şi se uita fix la el, cu 
neîncredere. Butler începu să bolborosească în franceză: 

— Ne-am rătăcit. Nici nu ştiu unde suntem. Harta asta nu-i de niciun 
ajutor. Aţi putea... 

Omuleţul cel gras, îmbrăcat într-un costum închis la culoare ascultă 
fără să scoată havana dintre dinţi. Butler îl lovi cu mâna dreaptă, în care 
avea mănuşa de motociclist, cu repeziciunea cu care atacă şarpele. 
Pumnul strâns zdrobi falca franţuzului. Se auzi un ţăcănit ca şi cum ceva 
fusese dislocat. Şoferul se prăbuşi peste volan. 

Butler deschise portiera, îi pipăi pardesiul în interior, scoase un 
Browning de 32, pe care-l azvârli pe câmp, peste gardul viu. Pistolul fu 
urmat de încărcător, pe care-l scosese primul. 

Continuă percheziţia şi găsi o legitimaţie de armată în buzunarul de la 
piept’. Caporal Jean Millet. Aruncă legitimaţia după armă. Un militar 
care-şi pierde actele de identitate are mari belele. Butler observă că în 
urma loviturii, Millet muşcase havana atât de tare, încât se rupsese în 
două; probabil jumătate era în gură, cealaltă jumătate ardea pe podeaua 
maşinii. Cu puţin noroc poate de la ea lua foc Fiat-ul. 

Butler smulse microfonul instalat la bord, întinse mâna şi rupse antena 
de pe acoperişul maşinii. Pe urmă scoase cheia din contact şi o aruncă 


undeva, în noapte. Ultima operaţie fu deschiderea capotei: pipăi cu mâna 


înmănuşată şi smulse firele. În timp ce se îndrepta spre Renault, îşi spuse 
că se putea presupune că Fiat-ul fusese imobilizat, se sui la volan. 

— Necazuri? întrebă Paula. 

— Pentru caporalul Jean Millet, da. Acum ne putem întoarce la 


Arcachon. Să sperăm că acolo localnicii sunt mai prietenoși. 


32 


Generalul de Forge era singur în biroul său de la Cartierul General al 
Armatei a Treia când sună telefonul. Îl aştepta pe Lamy, aşa că ridică 
receptorul, se prezentă cu voce răstită. 

— Manteau la telefon, spuse o voce într-o franceză perfectă. Am făcut 
treaba în locul tău. N-a fost rău. Preşedintele şi primul-ministru, cu o 
singură bombă. Asta voiai ştiu... 

— Cine dracu' eşti? 

— Manteau. Tocmai ţi-am spus. Distrugerea TGV-ului pentru două 
milioane de franci elveţieni ar trebui să ţi se pară ieftin. De data asta te 
sfătuiesc să plăteşti, domnule general. Cred că nu vrei să-mi îndrept 
atenţia spre Cartierul General al Armatei a Treia, nu? 

— Am nevoie de dovezi... 

— Pe care le vei primi curând. Când te vei convinge, îţi voi spune cum 
vei face plata. În bancnote cu valori mari. Sper că seriile lor nu vor fi 
consecutive. Nu prea mi-ar plăcea! 

— Mă ameninţi? 

— Nu, bineînţeles că nu. Nu ameninţ niciodată. Acţionez. la chestia 
asta ca pe un sfat salutar. La revedere... 

Legătura fu întreruptă. Şocat de îndrăzneala telefonului, de Forge 
stătea nemișcat. Unde dracu’ era Lamy? O bătaie în uşă îl scoase din 
starea de confuzie. Strigă cu un ton ca de cazarmă: 

— Intră! 

Uşa se deschise şi intră locotenentul Berthier, imaculat ca întotdeauna 
în uniforma lui, cu un teanc de hârtii în mâna stângă. Părul încă îi era mai 


închis decât normal: rezultatul vopselei folosite înainte de călătoria de la 


Aldeburgh. Îşi aminti la timp să salute. 

— Ei, bine? E important? Aştept pe altcineva. 

— Maiorul Lamy a telefonat în timp ce se îndrepta încoace. l-am spus 
despre rapoartele de la Reuters pe care tocmai le-am primit şi zicea că 
veţi dori să le vedeţi imediat. 

— Atunci pune-le pe biroul meu. De Forge se fălea cu capacitatea sa de 
a se gândi la trei lucruri deodată. Ai fost trimis la Arcachon s-o găseşti pe 
Isabelle Thomas, iubita spionului Henri Bayle. Ai reuşit? 

— Nu încă, domnule general. Nu figurează în cartea de telefon. 

— Cartea de telefon! De Forge izbi cu pumnul în masă. Te trimit acolo 
să găseşti pe cineva. Ai descrierea ei de la barmanul bombei ăleia, Miami. 
Şi tot ce poţi să faci e să cauţi în cartea de telefon? 

— Vă asigur că am făcut mai mult. Am făcut cercetări discrete - niciun 
vânzător din Arcachon pe care l-am întrebat n-o cunoaşte. Am bătut 
străzile în speranţa că am s-o văd. Am bătut străzile noaptea... 

— Atunci întoarce-te şi bate străzile ziua. Ar putea fi periculoasă. Nu 
ştim ce i-a spus Bayle. Întoarce-te imediat la Arcachon! 

— Da, domnule general... 

În timpul discuţiei de Forge şi-a dat seama că harta marcată a Parisului 
era desfăşurată pe birou. O împături în timp ce-l expedia pe Berthier. Din 
nou singur, începu să citească rapoartele, cu uimire crescândă. După o 
oră terminase şi se uita în gol, când se auzi o nouă bătaie în uşă. De data 
asta era maiorul Lamy. 

— Unde dracu' ai fost? Lipseşti de multe ore, întrebă de Forge. 

— Abia m-am întors de la Lyon. Avionul a avut întârziere la întoarcere 
din cauza celor întâmplate. Aţi citit rapoartele? 

— Le-am citit. De Forge stătea foarte drept în scaunul său cu spătar 
înalt. Într-unul din ele se spune că un bătrân dintr-un sat de lângă viaduct 
urmărea trenul cu binoclul. Un hobby stupid şi idiot. Spune că a văzut - 
cu câteva minute doar înainte de sosirea TGV-ului - un tip îmbrăcat cu o 
manta pe viaduct. Manteau! Ulterior, ofiţeri de la DST au percheziţionat 
satul şi au găsit o manta cenuşie aruncată într-un tomberon de gunoi. Nu 


înţeleg nimic”. (Calmar trebuia să... 


— Lui Kalmar i s-a dat sarcina... 

— Nu mă întrerupe! în timp ce ţie îţi trebuia o veşnicie să te întorci de 
la Lyon am primit un telefon. Ghici de la cine? 

— Kalmar? sugeră Lamy. 

— Nu! De la Manteau! Cum dracu' a pus mâna pe numărul meu 
particular? Manteau spunea că el a distrus TGV-ul. Nu l-am crezut. Acum 
citesc rapoartele astea. Idiotul ăla bătrân n-ar fi putut inventa povestea - 
nimeni nu auzise de Manteau. A cerut două milioane de franci elveţieni 
pentru treaba cu TGV-ul. Va trebui să te ocupi de el când sună din nou! 

— Doar nu vreţi să spuneţi că plătim suma asta enormă? întrebă Lamy. 

— Spune-mi Lamy, cam cât i-am plătit până acum necunoscutului 
Kalmar? 

— Trei milioane de franci elveţieni. Asta pentru mai multe treburi. 

— Ştiu! De Forge se uită dispreţuitor la subalternul său: 

— Ţi-am dat peste trei milioane ca să-i dai fantomei ăleia, Kalmar. 
Cineva are bani mulţi în cont într-o bancă din Elveţia. Nu-i aşa, domnule 
maior Lamy? 

— Domnule general! protestă Lamy zguduit. V-am spus cum operează 
Kalmar: telefonez la un număr, răspunde o fată, îmi spune la ce cabină 
telefonică să mă duc, îmi indică numărul ei. Sau, deseori, îmi cere nume - 
țintele. Apoi îmi spune la ce cabină telefonică trebuie să mă duc. Aştept 
să-mi telefoneze Kalmar la ora fixată, în acea cabină, îi dau instrucţiuni 
detaliate referitoare la victimă sau victime. Îmi vorbeşte englezeşte, dar 
cu un accent pe care nu pot să-l identific. Las banii într-o sacoşă de 
pânză, în spatele cabinei. De fiecare dată mă avertizează că mă 
urmăreşte, că dacă încerc să-l identific când îi ia, mă ucide. 

— Totul foarte convenabil, mârâi de Forge. Şi acum să ne îndreptăm 
atenţia spre operaţiunea Austerlitz: organizarea panicii la Paris! Unităţile 
de sabotaj sunt în drum spre obiectiv? 

— Totul decurge conform planului... 

— Faimoasa frază care înseamnă că totul merge prost. Ce părere ai 
despre Berthier? 


— Unul dintre cei mai demni de încredere din oamenii mei, răspunse 


emfatic Lamy. 

— Pe ăştia trebuie să-i supraveghezi, observă de Forge cinic. Un 
trădător este cel în care ai cea mai mare încredere. Desfăşură harta 
Parisului pe care erau marcate poziţiile celulelor de sabotori care se 
deplasau spre capitală. Acum o oră a fost Berthier aici şi am observat că 
studia cu interes harta asta de război. 

— Este membru al cercului restrâns - cei puţini dar selecționați - care 
formează departamentul special de securitate al Serviciului Secret. Mi se 
pare firesc să se intereseze de tot ce se întâmplă. 

— Dacă spui tu! De Forge nu părea convins. Principalul e că trebuie să 
găsim timpul potrivit pentru declanşarea operaţiunii Austerlitz. E încă 
prea devreme să lovim. Explozia trebuie să preceadă marşul nostru 
asupra Parisului - pentru a reinstaura ordinea - atunci când actualul 
sistem va fi pe marginea prăpastiei. 

— Oamenii noştri aşteaptă semnalul convenit. 

— Să ai grijă de asta. S-ar putea să fie curând. Între timp întăreşte 
securitatea în Landes. Fă-o acum. 

— Şi Kalmar? Când o să sune? 

— Găseşte scuze şi amână-l. Deşi pariez că primul care sună o să fie 
Manteau. Insistă să afli cum a ştiut ce vrem. De Forge îl fixa cu priviri 
întunecate pe Lamy. Principala mea grijă este misterul ăsta Kalmar- 
Manteau. E unul şi acelaşi sau sunt doi? Dar asta-i problema ta. Şi nu 
uita, repetă, vreau securitate maximă în Landes. 

La Paris, luminile ardeau până târziu la Ministerul de Interne. Navarre 
comandase de mâncat şi de băut pentru el, Tweed, Lasalle şi Kuhimann. 

Inspectorul şef al poliţiei germane vorbise de multe ori la telefon cu 
cancelarul. Veştile despre catastrofa TGV-ului ajunseseră în Germania. Şi 
Navarre vorbise cu cancelarul, asigurându-l că situaţia era sub control, că 
fuseseră interzise toate demonstrațiile anti-germane şi anti-americane, că 
demonstranţii reprezentau doar o mică grupare de fanatici, ceea ce era 
adevărat. 

— Planul tău funcţionează, Tweed? întrebă într-un scurt răgaz de 


linişte. 


— Oamenii mei sunt la locurile lor, răspunse Tweed. Ştiu ce au de 
făcut. Am acţionat cu o viteză extraordinară. Dar care sunt planurile 
dumneavoastră acum, când Franţa nu are preşedinte şi prim-ministru? 

— Am convocat o şedinţă de urgenţă a guvernului, pentru ora două în 
această noapte. 

— De ce la ora asta atât de nefirească? 

Navarre rânji. 

— Intenţionez să preiau puterea. Cineva trebuie să o facă. Sunt foarte 
rezistent şi tenace. Sunt o pasăre de noapte - orele nopţii îmi sunt 
prietenii. Dacă va fi necesar îi voi pisa până la extenuare pe ceilalţi să 
accepte numirea mea temporară ca prim-ministru. Dar voi păstra şi 
controlul Ministerului de Interne. 

— O poziţie cheie, observă Tweed. 

— Exact. Mobilizez deja multe unităţi din CRS, bine înarmate, pentru a 
se deplasa spre sud. Am recrutat şi o flotilă mare de elicoptere. S-ar 
putea să am nevoie de ele în Landes. 

— De ce în Landes? întrebă Tweed. 

— Pentru că puterea şi sprijinul generalului de Forge se află în sud. 
Primesc rapoarte despre civili care cumpără stocuri de carabine şi 
muniţie. Aparent pentru vânătoare. Dar ştiu că le este frică de algerieni. 
Dubois, de la gruparea Pentru Franţa, sprijinit de de Forge, va face tot 
posibilul să toarne gaz peste foc. Deja ţine discursuri în care spune că 
musulmanii trebuie deportaţi înainte ca Africa de Nord să sară în aer. 

— Revenind la problema preluării funcţiei de prim-ministru de către 
dumneavoastră, sublinie Tweed, numirea nu trebuie confirmată de 
deputaţii Adunării Naţionale? 

Navarre rânji din nou. 

— Foarte adevărat. Dar există un precedent: în 1958 de Gaulle a fost 
chemat înapoi şi Adunarea a confirmat formarea guvernului. Deputaţii 
erau îngrozitor de speriaţi, erau disperaţi să aibă o conducere puternică, 
căci se temeau de invazia Parisului de către trupe paraşutate de armata 
franceză din Algeria. Acum ne confruntăm cu o situaţie similară. 


Deputaţii sunt speriaţi de moarte, doresc cu disperare o conducere 


puternică. De Forge speră să se pună el în frunte, dar i-o iau înainte. În 
noaptea asta la ora două. 

Mâncau, când sună din nou telefonul, pentru Kuhimann. Ascultă, spuse 
foarte puţine, rugă să fie permanent informat, închise telefonul. 

— Informatorul meu a localizat încă o celulă a organizaţiei Siegfried. 
De data aceasta la Hamburg. Poliţişti înarmaţi au luat cu asalt clădirea în 
care se ascundeau. 

— Se ascundeau? întrebă Tweed. Vrei să spui că de data asta ai prins 
nişte terorişti? 

— Trei bărbaţi şi o mică ascunzătoare cu explozivi şi arme. 
Interogatoriile preliminare arată că cei trei capturați sunt nişte ţânci din 
Alsacia. Ceea ce pare logic, căci se vorbeşte şi franceza şi germana în 
această provincie franceză de lângă Elveţia. 

— E acelaşi informator care ţi-a vândut pontul şi la Freiburg? întrebă 
tweed liniştit. 

— Da. De ce? 

— Mă întrebam. Şi mă mai întreb ce face Newman. Se duce direct în 
regiunea Landes. 

După ce trecu de oraş, Moshe continuă să conducă peste o sută de 
kilometri, pe N 10, la sud de Bordeaux. Era miezul nopţii dar Moshe 
părea neobosit; refuză să-l lase pe Newman să conducă şi el, depăşind 
camion după camion. Drumul era excelent şi se aflau deja în interiorul 
regiunii Landes. 

Păduri dese de brad formau adevărate ziduri pe ambele părţi ale 
drumului, un tărâm nesfârşit de copaci. Newman observă că unele din 
camioanele pe care le depăşeau aveau nume spaniole. Asta îi reamintea 
cât de departe erau în sud şi faptul că Spania nu era aşa departe. 
Newman era fascinat urmărind perechile de ochi strălucitori care se 
apropiau din direcţie opusă şi treceau pe lângă ei în viteză. Apoi traficul 
scăzu în intensitate. Moshe începu să vorbească ca să rămână treaz. 

— Am uitat să-ţi povestesc un incident petrecut în timpul masacrului de 
la Tarbes. După cum ştii deja, toţi evreii au fost arşi de vii. Doi dintre noi 


am hotărât să scăpăm printr-o ieşire din spate. Prietenul meu s-a dus 


înainte să deschidă uşa iar eu am rămas să caut o armă. Când a deschis 
uşa, aceasta a sărit în aer, iar trupul lui sfârtecat a fost proiectat pe 
peretele opus. 

— Bănuiesc că e vorba de o cunoştinţă de a mea: sergentul Rey, 
specialist în explozivi ascunşi în obiecte cu aspect inofensiv. L-am întâlnit, 
dar când l-am părăsit avea probleme cu falca. Cum ai scăpat? 

— După ce am văzut ce s-a întâmplat, m-am căţărat pe o fereastră şi 
am ieşit pe acolo sărind într-un şanţ ascuns vederii de nişte ferigi moarte. 
M-am târât până am ajuns în siguranţă. Există un traseu similar de 
evadare de la vila Jaune, unde mergem. O să-ţi arăt. O să te prezint şi 
unei bătrâne care ştie cum se foloseşte de Forge de zona Landes, lângă 
mare. Ca cimitir... 

Suna macabru, dar Moshe avea să-i spună mai mult la timpul cuvenit. 
Moshe ieşise pe autostrada spre Biarritz şi apucase pe D 42, un drum cu 
aspect mai rustic. Pe indicatorul rutier era trecut St. Girons. Cu ceea ce-i 
spusese adineauri Moshe, Newman îşi amintea instrucţiunile precise 
primite de la Tweed înainte de a pleca din Paris. 

— Sudul este domeniul lui de Forge. Bordeaux este simbolul înfrângerii 
din 1871 şi 1940 şi el exploatează acest lucru la maximum. De data 
aceasta, victoria şi puterea Franţei vor veni dinspre Bordeaux, sau cel 
puţin aşa zice el. 

— De unde ştii? întrebase Newman. 

— Lasalle a infiltrat cel puţin un informator în tabăra lui de Forge. N- 
am idee cine este, dar Lasalle primeşte rapoarte regulat. De aceea mă 
bucur că te duci spre sud. Află ce pune la cale diavolul ăla. Mai presus de 
orice, dacă poţi, găseşte dovezi care să-l doboare. Sprijinim şi Germania 
şi Franţa în aceste eforturi. Şi când vei putea, încearcă să iei legătura cu 
agentul secret al lui Kuhimann din Bordeaux - Stahl. Ai amănunte despre 
el... 

Newman îşi amintea că Tweed fusese neobişnuit de autoritar şi 
energic, subliniindu-şi punctele de vedere cu gesturi ale mâinii. Totul 
fiind indiciu sigur că sub aparenţa de calm şi detaşare, Tweed era mai 


îngrijorat decât oricând. 


— Moshe, legat de vila Jaune, unde mergem. Descrie-mi amplasarea ei. 

— La vest de St. Girons. Ascunsă în pădurile din Landes. Dar foarte 
aproape de mare. Noaptea mai ales se aude cum se sparg valurile de 
ţărmul din apropiere. Şi deseori, şi ziua dacă marea e agitată. Dunele se 
întind pe mile întregi, înainte de a începe crimele era un locşor idilic. 

— Ce crime? 

— Mai bine vezi tu, decât să-ţi povestesc. Se spune că o dovadă 
valorează mai mult decât o mie de vorbe. Şi este cineva care poate să-ţi 
arate asta mai bine decât mine. 

— Descrie-mi aranjamentul interior al vilei. 

— O clădire veche din lemn cu un singur nivel. Pe partea care dă spre 
mare e o verandă, se întinde de-a lungul falezei. Sunt două dormitoare, o 
cameră de zi folosită şi ca sufragerie pentru mâncat, o bucătărie, o 
toaletă. Asta-i tot. 

— Intrările şi ieşirile, insistă Newman. 

— O uşă masivă din lemn în faţă, care duce spre verandă, ferestre în 
faţă şi lateral. Niciuna în spate, cu excepţia uneia foarte jos, aproape la 
nivelul solului, care are gratii. Fereastra se deschide aproape de un şanţ 
adânc asemănător celui care mi-a salvat viaţa la Tarbes. Pe o parte a 
casei se află o uşă şi o pivniţă fără ieşire afară. 

— Îmi imaginez cum e, răspunse Newman. 

Nu mai spuse nimic şi-şi continuară drumul prin noapte, trecură prin 
St. Girons, care nu era luminat şi, la o oarecare distanţă după St. Girons, 
Moshe coti şi apucă pe o cărare ce trecea prin pădurea de brazi. 

Newman se uită la ceas. Cam în două ore se va lumina de ziuă. Adesea 
atacurile porneau în zori. 

Din întâmplare, Butler alesese acelaşi mic hotel din Arcachon, pe care 
îl vizitaseră cu puţin timp în urmă Newman şi Moshe Stein. Intrară în 
hotel aşa cum plănuiseră, în toiul nopţii, Paula ţinându-l pe Butler de 
braţ, strâns lipită de el. 

Butler nu-şi pierdu vremea să discute cu funcţionarul de noapte cu 
mutra de secătură, care studia şi cuplul şi pe Nield. Acesta cu valizele în 


mâini, forma ariergarda. Cucâteva bancnote franţuzeşti în mână, Butler 


ceru în franceză trei camere, una lângă alta. 

— S-ar putea să fie dificil. Funcţionarul îi studia atent, peste ochelarii 
în formă de semilună. Suntem aproape plini. 

— La sfârşit de noiembrie? Las-o moartă. Venim cu maşina de departe, 
de pe Coasta de Azur. Am spus că vreau trei camere, una lângă alta. 
Sigur, dacă nu poţi... 

Bancnotele începură să dispară în buzunarul său. Această operaţie îl 
dinamiză pe funcţionar. Dădu un mic spectacol prefăcându-se că studiază 
registrul. 

— Iertaţi-mă. Din întâmplare avem trei camere cum aţi cerut, la etajul 
întâi. Chiar în toiul nopţii... Spuse un preţ exagerat. 

— Crezi că sunt nebun de legat? continuă Butler în franceză. Ia ăştia 
pentru toate trei camerele, pentru noaptea asta. 

— O să am grijă să nu fiţi deranjati. 

Funcţionarul se uită chiorâş. Era convins că povestea cu cele trei 
camere era o gogoaşă, că Paula va împărţi acelaşi pat cu Butler. Şi era 
exact impresia pe care voiau ei s-o lase. 

Butler duse valiza Paulei în camera din mijloc, astfel încât să fie 
flancată de el şi Nield în celelalte două. Tocmai ieşea din camera 
înghesuită, când Paula spuse: 

— Mulţumesc, Harry. Pentru că ai grijă de mine. 

— Fiindcă veni vorba, n-o ştergi fără noi, răspunse Butler. 

— Promit. Dimineaţă o să-i telefonez Isabellei şi sper să merg s-o văd - 
cu cele două escorte ale mele. Apoi după masă mergem la vila Forban. Ca 
să-mi reînnoiesc cunoştinţa cu Jean Burgoyne. După ce mai întâi îi 
telefonez. 

— Cred că-i O.K. Trebuie să nu uităm că suntem în zona periculoasă. Se 
poate întâmpla orice. Noapte bună... 

Într-un mic apartament situat în apropiere de rue du Bac în Paris, pe 
malul stâng, Marler stătea în pat şi fuma. Era complet îmbrăcat: 
pantaloni de doc franţuzeşti, o cămaşă franţuzească deschisă la guler, 
singura concesie pe care şi-o permitea în acest scurt răgaz de odihnă. 


Alături de el se afla unul din cele mai sofisticate telefoane mobile din 


lume, fabricat de echipa de la Park Crescent. Era prevăzut cu un 
transmiţător puternic şi o antenă foarte lungă care se extindea apăsând 
pe un buton. Comunica des cu Tweed la Ministerul Apărării. Dar telefonul 
avea o putere de acţiune mult mai mare. 

Într-o valiză gata făcută avea, pe lângă un rând de haine, un întreg 
sortiment de obiecte. Marler se dădea drept comerciant de cosmetice: în 
interiorul micii valize se găseau - mostre ale comerţului practicat - 
anumite articole de echipament, aranjate de cei de la Park Crescent să 
pară cosmetice. 

Într-un sac de voiaj, sub un fular de lână, era o puşcă Armatite 
demontată, prevăzută cu lunetă şi muniţie. Arma îi fusese dată în sacul de 
voiaj de către unul din curierii de încredere ai lui Lasalle, într-un bar 
dubios din Montmartre. Marler luase după aceea metroul pentru a se 
reîntoarce la baza sa. Singura persoană din lume care ştia unde se află 
era Tweed. 

Marler avea cu el şi o sumă foarte mare de bani şi mai multe bilete în 
sistem „open” pentru cursele companiei Air Inter. Folosise deja unele 
dintre ele. Se uită la ceas, închise ochii şi adormi. Avea capacitatea de a 
adormi la orice oră. Telefonul mobil era pe pernă lângă urechea lui. Ar 


auzi ţârâitul imediat. Aştepta instrucţiuni noi. 


33 


— Am ajuns. Căsuţa mea din pădure, spuse Moshe. 

Newman aruncă o privire întunecată la vila Jaune. Era mare, dar doar 
ceva mai mult decât o cabană veche de lemn. Era aşezată într-o poiană şi 
înconjurată de o palisadă de brazi care păreau s-o cuprindă în noapte, s-o 
înghită. De unde dracu' venea Jaune (galben), era mai mult decât putea 
Newman să priceapă, dar n-avea chef să-l întrebe pe Moshe. Îşi controlă 
ceasul. Mai bine de o oră până la ivirea zorilor, între timp Moshe duse 
amândouă valizele pe verandă şi deschise uşa din faţă, iar el îşi adună 
„încărcătura” proprie: sacoşa care conţinea cele 'douăzeci de sticle goale 


de apă minerală, pâlnia de metal de la Isabelle, canistra militară cu 


rezerva de benzină; le scoase din maşină şi le duse pe verandă. 

Maşina era parcată pe partea laterală a „vilei” şi era parţial ascunsă de 
malul cu vegetaţie pitică. Newman ajunse pe verandă în momentul în 
care Moshe aprindea luminile, lăsându-şi „încărcătura”. Newman îl 
strigă: 

— Moshe, mă duc să mă uit prin împrejurimi. Mă întorc într-o clipă. 

— O să te aştepte un pahar de vin... 

Un vânt puternic bătea spasmodic. În timp ce umbla încoace şi-ncolo, 
prin împrejurimi, Newman auzi un sunet care semăna cu zgomotul 
valurilor, dar îşi dădu seama că e doar vântul printre brazi. Brusc, vântul 
se opri dar sunetul, asemănător, continuă să se audă. Brizanţii care se 
spărgeau de malul din apropiere. 

Newman studie toate posibilităţile de a te apropia de vilă. Se duse în 
spatele cabanei, descoperi canalul adânc despre care-i spusese Moshe. 
Acoperit de vegetaţia moartă din toamna trecută, se întindea pe o 
oarecare distanţă în spatele vilei Jaune. Un om care s-ar târî prin el ar fi 
complet ascuns privirii oricui care s-ar afla în picioare la nivelul solului, 
jumătate din lungimea lui trecea printr-o galerie de drenaj, şi apoi 
continua de cealaltă parte. 

Lui Newman atmosfera din Landes i se păru claustrofobică: se simţea 
îngrădit, înconjurat, în timp ce înainta în linişte pe pământul îmbibat de 
umezeală, cu revolverul Smith & Wesson în mână. Simţi nevoia să iasă în 
câmp deschis şi se îndreptă spre mare. 

Pădurea se sfârşea brusc. Înaintea lui era imensitatea Atlanticului, cu 
valuri uriaşe care se rostogoleau spre uscat încet, lovind înăbuşit ţărmul 
şi împrăştiind un covor de spumă pe plajă. Vederea lui era bună pe 
întuneric şi, deodată fu conştient de mişcare pe plajă. 

Acolo unde stătea, era cocoţat pe un dâmb, şi între locul acela şi plajă 
era o întindere de dune de nisip ca-n deşertul Sahara. Mai departe, spre 
sud, dunele atingeau o înălţime considerabilă. Silueta ghemuită lângă 
țărm, care culegea ceva, era o femeie bătrână înfăşurată într-un şal 
negru. 


Se îndreptă din nou spre pădure, încet, apoi se grăbi spre cabană. Uşor 


de găsit - din depărtare era o baie de lumini. Moshe era nebun? Deschise 
uşa din faţă şi-l găsi pe tovarăşul său şezând la o masă mare de lemn, 
sorbind dintr-un pahar de vin. Făcu semn spre al doilea pahar. 

— Acela e pentru tine. 

— Eşti nebun? Locul e luminat ca un pom de Crăciun. Dacă vin după 
tine, le uşurezi al naibii sarcina. 

— Dacă vin, sunt gata. 

— Ei bine, eu nu sunt. Şi mai e o bătrână ciudată care dă târcoale pe 
plajă. La ora asta. 

— Bun! Moshe sări în picioare. Bătrâna Martine. Ea este cea care-ţi va 
spune ce se întâmplă aici. Mergem la ea acum... 

— După ce stingi naibii luminile alea şi încui uşa... 

Se grăbiră împreună spre mare. Lui Newman îi era foarte greu să-şi 
ţină echilibrul, păşind în urma lui Moshe, care călca cu mai multă 
siguranţă, prin dunele de nisip. Moshe o strigă pe bătrână, apoi îl avertiză 
pe Newman. 

— Bătrâna Martine este foarte suspicioasă cu străinii. După cum vei 
vedea, are şi motive. O să te prezint drept agent de securitate din Marea 
Britanie - ceea ce într-un fel şi eşti. Ea crede că toţi cei din securitatea 
franceză sunt în clica lui de Forge. 

Newman văzu abia acum ce făcea baborniţa. În apropiere de locul în 
care spuma acoperea nisipul, aduna vreascuri spălate de valuri. Cu faţa ei 
ridată, cu un nas coroiat şi maxilare puternice îl privi scrutător pe 
Newman de sub şal, când Moshe făcu prezentările. 

— Sunt aici într-o misiune oficială, îi spuse Newman sincer, în franceză. 
Pentru a cerceta crimele generalului de Forge. 

Ochii ei vii îl studiau. 

— Vorbeşti foarte bine franceza pentru un englez, observă. 

— Mi s-a spus că pot trece drept francez... 

Newman spuse cuvintele rar, în engleză, aşteptă o clipă, apoi trecu din 
nou la franceză. 

— Aveţi informaţii care mi-ar putea ajuta să-l aduc în faţa justiţiei? 


Gheaţa se sparse. Vorbea repede, agitând mănunchiul de vreascuri ca 


pe o armă. Ochii îi scăpărau de ură. 

— Nepotul meu făcea parte din Armata a Treia. De Forge a pus să-l 
împuşte ca spion. Aşa cum mai făcuse cu mulţi alţii aici. Ăsta este 
cimitirul lui* de Forge - Landes. Vino cu mine. Vino! O să-ţi arăt. Vino! 

Mâna butucănoasă, în care nu ţinea vreascuri, îl apucă pe Newman de 
braţ. Fu surprins de puterea ei; îl grăbea înapoi spre dune; îi dădu drumul 
la braţ şi, înaintea lui, se căţără pe dune, cu mare uşurinţă. Vântul 
încetase şi pe măsură ce se depărtau de ocean, de zgomotul valurilor şi 
înaintau în pădure, o linişte lugubră pogori asupra micului grup. 

Se îndreptau spre vila Jaune şi la un moment dat bătrâna Martine se 
îndepărtă de ea luând-o spre sud, pe o cărare care şerpuia printre 
trunchiurile brazilor uriaşi. Newman se uită la ceas. Spera să nu dureze 
mult. Era nerăbdător să se întoarcă la cabană. Când trecuseră prin St. 
Girons, unde toată lumea dormea, observase o maşină, parcată pe o alee 
laterală, în care erau doi bărbaţi. Instinctul îi spunea că ora pericolului 
maxim va fi în zori. 

Baborniţa îi duse pe o pantă abruptă, într-un luminiş plin de mici 
dâmbuleţe acoperite cu vegetaţie pitică uscată şi ferigi moarte. Bătrâna 
Martine agită vreascurile ca pe o baghetă. 

— Cimitirul lui de Forge. Îl scrută cu privirea pe Newman. Aveţi nervii 
tari, domnule? 

— Am văzut ceva grozăvii la viaţa mea. 

— Atunci, scormoniţi cu piciorul unul din dâmbuleţele alea. Dacă vreţi, 
puteţi s-o faceţi cu mâinile, dar cu mănuşi - deşi s-ar putea să nu vă placă 
ce găsiţi... 

Newman se aplecă deasupra celui mai apropiat, dădu la o parte 
vegetaţia uscată, care-şi pierduse culoarea, curăţă pământul umed de la 
ploile recente şi-l dădu deoparte. Mâna ui dădu de ceva tare. Săpă mai 
adânc şi se opri. Se holba la o tigvă a unui schelet întins care - presupuse 
- trebuie să fi zăcut acolo cel puţin doi ani. 

Dar ceea ce-i atrase atenţia era cel de-al treilea - ochi din tigvă: o 
gaură care nu putuse fi făcută decât de un glonţ. Nicio urmă de haine. Îşi 


scoase mănuşile şi cu micul aparat de fotografiat pe care-l primise la Park 


Crescent, făcu trei fotografii, apăsând pe butonul pentru fotografierea în 
întuneric. Îşi puse mănuşile din nou şi aranjă la loc pământul, trăgând 
deasupra vegetaţia aproximativ aşa cum fusese. 

— Şi acum aici! 

Baborniţa preluase conducerea. Şedea dreaptă, cu degetul osos arăt 
înd spre o altă ridicătură de pământ care arăta că de curând se umblase 
la ea. Se îndreptă spre ea, din nou se lăsă pe vine, scrâşni din dinţi, dădu 
la o parte învelişul de ferigi şi pământ. Dedesubt zăcea trupul unui militar 
francez, în fază incipientă de descompunere. De data aceasta nu exista 
niciun dubiu că fusese doborât de un glonţ tras în frunte. Newman ştiu că 
era militar francez pentru că încă purta uniforma de soldat. 

Făcu zece fotografii ale cadavrului. Era cadavrul unui tânăr care se 
înrolase pentru a servi armata şi uite care-i fusese soarta. Newman se 
forţă să cerceteze buzunarele uniformei, dar fuseseră îndepărtate orice 
urme care ar fi ajutat la identificare. Înainte de a reface mormântul îl 
privi pe tânăr. Victima îţi dădea impresia macabră că doarme. 

— Şi acum aici! 

Din nou baborniţa. Degetul descărnat arăta spre moarte, spre un alt 
dâmb. Lui Newman îi era greață. Refuză cu un semn al capului, cuprinse 
cu privirea încet întregul luminiş şi numără douăzeci de morminte. O 
crimă oribilă. 

— De ce? o întrebă pe bătrână. 

Martine scuipă pe pământ. De Forge îi elimină pe cei care nu-l sprijină. 
Ţi-am spus de nepotul meu... 

— Da. Bănuit că e spion. Dar ceilalţi? Nu puteau fi toţi spioni. 

— Unii s-au împotrivit la săparea mormintelor. Au fost împuşcaţi. 

— De unde ştii? insistă Newman. 

— Am auzit, am văzut cum unul a aruncat lopata, a protestat în faţa 
ofițerului. A fost împuşcat imediat. 

— Cum puteai să-i vezi fără să te vadă? întrebă Newman, încă 
neconvins. 

— Stăteam ascunsă în vegetaţia pitică, noaptea, când am auzit mişcare. 


N-o crezi pe bătrâna Martine? Priveşte. 


Se depărtă, îmbrăcată în negru, brusc se evaporă. Newman o urmărise 
şi era deconcertat. Se uită în jur cu atenţie pe urmă strigă: 

— Martine, unde eşti? 

— Aici. 

Urmat de Moshe, Newman se îndreptă în direcţia din care venea vocea. 
Fu cât pe-aci să se împiedice de forma ghemuită lângă trunchiul gros al 
unui copac. Îl convinsese. Îi spuse lui Moshe că se duce puţin pe plajă. 
Newman nu voia să rişte vreo infecţie după ce umblase cu cadavrele. 
Aruncă mănuşile în ocean, fluxul se retrăgea. Se aplecă şi se spălă bine 
pe mâini. 

Când se întorcea o văzu pe Martine în depărtare, îndreptându-se pe 
plajă spre nord şi culegând vreascuri. 

— Trebuie să ne grăbim înapoi la vilă, îi spuse lui Moshe. Ştii unde 
locuieşte Martine? 

— Într-o mică vilă părăsită, la periferia localităţii St. Girons. Se 
încălzeşte cu vreascuri şi lemne din pădure. Ce-i prisoseşte, vinde şi cu 
banii se hrăneşte. 

— Cum trăiesc unii oameni! 

— Cel puţin trăieşte. Moshe făcu un semn cu mâna spre oribilul cimitir. 
Trupe din armata lui de Forge vin cu bărci pneumatice cu motor, de pe 
mare. Uneori am auzit răpăitul armelor de foc. Am crezut că sunt trageri 
la ţintă. Nici prin cap nu-mi trecea că aud plutoane de execuţie trăgând în 
oameni. 

— À propos de supravieţuire, trebuie să facem nişte pregătiri de îndată 
ce ajungem la vilă. Uite ce-o să facem...” 

Atacul începu puţin mai devreme decât se aşteptase Newman. Erau în 
cabană şi era aprinsă doar o lumină care ilumina veranda, când glasurile 
depărtate care scandau începură să se audă tot mai aproape: 

— Moarte tuturor evreilor! Moarte tuturor...! 

De când se întorseseră acasă la Moshe amândoi bărbaţii lucraseră non 
stop. Moshe unsese fereastra zăbrelită din spate, ca să se deschidă fără 
zgomot. Newman îi ceruse lui Moshe cârpe pe care le rupsese în fâşii. 


Apoi se ocupase de sticlele de apă minerală de la Isabelle. Le împărţise - 


zece pentru el, zece pentru Moshe. Sticlele, cu capacele înşurubate, 
fuseseră distribuite astfel: în buzunarul pardesiului lui Newman, şi prinse 
în curea; Moshe purta o jachetă cu buzunare mari pe care le umpluse cu 
sticle; altele le prinsese la curea. Newman îi dădu o brichetă. Cântecul 
creştea în volum. Erau foarte aproape acum. 

— Încă cred că ar trebui să pleci, începu Moshe, argumentând. Dacă 
pleci acum ai putea scăpa. 

— E tot atât de mult războiul meu ca şi al tău. Sarcina mea este să dau 
o mână de ajutor la oprirea lui de Forge. Ăştia care vin să te omoare sunt 
oamenii lui. Fac pariu pe zece mii de lire sterline. 

— Cred că ar trebui să pleci, insistă Moshe. Regret că am fost de acord 
să vii. 

— Nu vrei să te răzbuni? Nu acelaşi lucru ai auzit scandându-se la 
Tarbes înainte ca prietenii tăi să fie arşi? 

— Acelaşi lucru... 

— Deci unii ar putea fi aceiaşi oameni. Nu vrei răzbunare? repetă 
Newman. 

— Nu putem să stăm cu mâinile în sân şi să murim cum am făcut altă 
dată. 

— Păi atunci de ce dracu’ mai bodogăneşti? 

— Nu bodogăneam, protestă Moshe. 

Se opri din vorbă când auzi incantaţia scandată cu şi mai multă ură. 
Acum păreau să fie în poiana care înconjura vila. Se strecură la o 
fereastră, când, o văpaie strălucitoare lumină interiorul cabanei, 
desenând umbre sinistre pe pereţi. Trase aer în piept, ţinându-şi 
respiraţia. 

Conducătorul grupului de agresori ţinea în sus o cruce de foc - Crucea 
de Lorena adoptată ca simbol de generalul de Gaulle în timpul celui de-al 
doilea război mondial. Newman se uita fix la această pervertire oribilă a 
unui simbol sacru. Cel care conducea grupul era flancat de câte patru 
bărbaţi dispuşi ca o aripă militară, de fiecare parte. Toţi înaintau spre 
cabană. Toţi cei nouă bărbaţi purtau cearşafuri albe înspăimântătoare, 


care formau pe capetele lor invizibile vârfuri ascuţite. Toţi cei din flancuri 


purtau torţe aprinse şi scandau întruna acelaşi cântec funebru. Tipic Ku- 
Klux-Klan. 

— Bob, trebuie să pleci acum, şopti Moshe. 

— Amândoi plecăm de-aici vii sau amândoi rămânem aici morţi, spuse 
Newman calm. Ştii care-i planul. 

— Da, mă descurc. E timpul? 

— Lasă-i să se mai apropie puţin. Nemernicii se distrează, vor ca 
teroarea să dureze puţin mai mult. 

— Vor arde vila din temelii. 

— Ăsta-i planul Jor. Noi acţionăm după al nostru... 

leşiră din vilă pe fereastra din spate, şi o închiseră după ei. Newman 
era înainte, târându-se repede prin şanţul de sub nivelul solului. Mai 
devreme fusese în recunoaştere pentru a-şi da seama dacă se puteau 
retrage rapid prin conducta galeriei de drenaj. Ajunse la capătul şanţului 
sufocant şi simţi aroma pinilor. Moshe se cocoţă după el. După cum 
plănuiseră, Newman se deplasă spre dreapta vilei, iar Moshe către 
stânga. Newman avea în mână o sticlă căreia îi scoase dopul, şi aroma de 
pini fu înlocuită de duhoarea benzinei care fusese turnată în sticlă cu 
pâlnia de la Isabelle. Scoase din sticlă o bucăţică din fâşia de cârpă pe 
care o îndesase pe gâtul sticlei şi dădu colţul vilei pentru a fi faţă în faţă 
cu doi dintre cei din flanc, care erau pe partea lui. Folosi bricheta pentru 
a da foc cârpei, apoi aruncă sticla. Aceasta ateriză între cei din flanc şi 
explodă. Lacome, flăcările cuprinseră cearşafurile cu care erau înfăşuraţi 
cei doi bărbaţi; începură să urle şi într-o clipă deveniră bombe incendiare. 

Newman aprinse al doilea fitil şi aruncă sticla spre conducătorul 
grupului care ţinea crucea dezgustătoare în flăcări. Sticla explodă la 
picioarele lui, şi o flacără fu măturată spre ciudatul lui veşmânt. Crucea 
se clătină, căzu la pământ iar liderul grupului se prăbuşi în infern urlând 
de groază. Newman aruncă cea de-a treia sticlă, care explodă înainte de a 
atinge pământul, aprinzând cearşafurile albe ale altor doi atacatori. 
Scăpară torţele şi incendiul crescu în intensitate. 

În partea stângă, Moshe arunca şi el sticle incendiare. Țintea exact. 


Patru atacatori erau în flăcări; alergară urlând pentru scurt timp, apoi se 


prăbuşiră. Iadul în noaptea aceea căpătase expresie prin flăcările care se 
înălţau spre cer în întuneric. Cântecul funebru fu înlocuit de strigătele şi 
urletele celor care veniseră să-l ucidă pe Moshe Stein, să-l ardă de viu. 

Brusc se lăsă liniştea. Singurul sunet care se auzea era trosnetul 
agonizant al focului care se stingea singur; o duhoare oribilă începu să 
plutească în aer, împrăştiată de vânt prin toată regiunea Landes. Doi 
dintre agresori se rostogoliseră pe pământ încercând inutil să se salveze, 
iar gestul lor stinsese focul mai repede în comparaţie cu ceilalţi care se 
prefăcuseră în scrum. 

Newman se îndreptă spre cei doi morţi. Cearşafurile fuseseră arse, dar 
hainele scăpaseră ca prin minune. Purtau uniforme ale armatei franceze. 
Calm, Newman scoase aparatul de fotografiat şi făcu cinci fotografii 
pentru fiecare cadavru. 

— E oribil, spuse Moshe în spatele lui Newman. 

Călit de experienţa pe care o trăise cu câţiva ani în urmă în spatele 
liniilor din Germania de Est, în timpul războiului rece, mâna lui Newman 
nu tremură deloc când făcu fotografiile. Puse aparatul de fotografiat la 
loc şi-şi goli buzunarele de sticlele nefolosite. 

— Problema era: ei sau noi. Acum am dovezi. Îţi propun să ne facem 
imediat bagajele şi să ne întoarcem direct la Arcachon. Trebuie să iau 


legătura cu Parisul... 


34 


La opt şi treizeci dimineaţa, în Arcachon, nori cenuşii apăsau pe 
staţiune ca un capac. Era un frig muşcător când Paula cobori din Renault 
lângă intrarea blocului unde locuia Isabelle Thomas. 

Butler cobori din spate ca s-o escorteze. Pete Nield rămase la volan, 
pentru a păzi maşina şi pentru a supraveghea intrarea din faţa lui. Şi 
Butler şi Nield aveau mici aparate walkie-talkie. La cel mai mic semn de 
pericol în timp ce ei erau înăuntru, Nield l-ar fi avertizat pe Butler. 

Înainte de a porni la drum, Paula îi telefonase Isabellei de la hotel. 


Franţuzoaica nu păruse entuziasmată de sosirea Paulei, dar fusese de 


acord să o întâlnească. Butler insistase s-o însoţească pe Paula până la 
apartament. 

Isabelle deschise uşa cu lanţul pus. Se uită afară şi o studie pe Paula. 

— Da? întrebă ea. 

— Sunt Paula Grey. Mă întreb dacă aveţi nişte „şvaiţer”. 

— Cine este bărbatul care este cu dumneavoastră? 

— Paznicul meu. Paula zâmbi. Prieten şi paznic profesionist. Mă ţine 
din scurt. 

Isabelle scoase lanţul, deschise uşa, o închise, şi puse lanţul din nou, 
încuind uşa după ce intrară musafirii. Îi conduse în livingul care servea şi 
de sufragerie şi-i invită să ia loc. Butler spuse că nu o să le deranjeze, 
întrebă dacă este vreun locşor prin apropiere unde ar putea aştepta. 

— Vreţi cafea? întrebă Isabelle. 

— Da, vă rog. Neagră, fără zahăr, răspunse Paula. 

În cinci minute Isabelle se întoarse cu cafeaua, lăsându-l pe Butler în 
bucătărie. O studie din nou pe Paula din cap până în picioare, fără să 
zâmbească. Şedea în faţa ei, iar între ele se afla o măsuţă. Paula simţi o 
ostilitate profundă şi-şi dădu seama care era pricina, la următoarea 
întrebare a Isabellei: 

— Sunteţi prietenă foarte apropiată cu Bob Newman? 

— Lucrez pentru o organizaţie de securitate. Domnul Newman ne ajută 
din când în când. Cunoaşte foarte bine lumea datorită experienţei sale de 
corespondent de presă. Îl cunosc bine dar n-aş spune că mi-e prieten 
foarte apropiat. 

Paula observă uşurarea din ochii Isabellei, sentiment pe care încerca 
să-l ascundă. Deci era gelozie. Înţelegea de ce era Newman atras de fată: 
Isabelle nu era doar o fată extrem de atrăgătoare, dar era şi foarte 
inteligentă. Asta explica entuziasmul cu care o descrisese Newman. Paula 
schimbă repede subiectul: 

— Vă simţiţi în siguranţă aici? Aţi trecut prin nişte experienţe oribile. 

— E ceva ce ar trebui să ştii, Paula. Pot să-ţi spun Paula? Dispoziţia ei 
se schimbase, se animase. Bun. Eu sunt Isabelle. Bob mi-a spus să fac 


toate cumpărăturile dimineaţa iar în restul timpului să stau ascunsă aici. 


Am făcut exact cum mi-a spus. 

— Eşti înţeleaptă... 

— Stai! Am auzit ceva. Un vânzător mi-a spus despre zvonurile care 
umblă, că o navă ciudată din Marea Britanie, cu carenă dublă s-ar putea 
să sosească curând aici. Pe Bob îl interesa nava asta. Şi-l mai interesa şi 
un desfrânat pe nume lordul Dane Dawlisfi. 

— Este şi el aşteptat? întrebă Paula tăios. 

— Nu ştiu. 

— Ai idee de unde a auzit vânzătorul zvonurile? 

— Da! Isabelle părea mulţumită. Mi-a spus că le-a auzit la barul 
Martinique, de lângă faleză. 

— Ai putea să-mi descrii locul unde se găseşte barul ăsta? încercă 
Paula. 

— Da! Isabelle părea dornică să o ajute acum. Pot să-ţi desenez o schiţă 
în care să-ţi arăt cum ajungi acolo, de aici. Trebuie să fie deschis la ora 
asta. Nu e un loc prea drăguţ. Stai să iau un carneţel... 

După ce desenă planul, Paula observă cât de clar şi ordonat este. Ca şi 
scrisul ei. Sorbi din cafea, în timp ce franţuzoaica se asigură că a înţeles 
explicaţiile. Deşi în ardoarea ei părea un arc încordat, Isabelle se mişca 
cu multă graţie. 

— Pot să te întreb ceva? spuse în timp ce Paula împăturea hârtiuţa cu 
planul. 

— Dă-i drumul. 

Discutaseră în engleză de la sosirea Paulei. Între cele două femei se 
năştea un sentiment de căldură. 

— Ai idee cumva când ne-am putea aştepta să-l vedem pe Bob din nou 
la Arcachon? încercă timid” Isabelle. 

— Nicio idee. În cea mai mare parte a timpului nu-mi spune ce face. 

— Paula! Isabelle era din nou agitată. Era să uit. Poate ar trebui să ştii. 
La câteva ore după plecare, Bob mi-a telefonat ca să mă avertizeze: era 
sigur că văzuse un ofiţer, pe locotenentul Berthier, când pleca cu maşina 
din Arcachon, noaptea târziu. Mi l-a descris. Zicea că trebuie să mă 


păzesc de omul ăsta. 


Paula fu luată prin surprindere. Gândul îi zbură cu repeziciune la 
incidentul petrecut atunci când o dusese cu maşina la Jean Burgoyne, la 
Admiralty House, în Aldeburgh, când încercase să-i facă declaraţii de 
dragoste. Berthier, care se dăduse drept James Sanders, care era 
membru de bază al cercului de apropiaţi ai generalului de Forge. 
Arcachon nu mai era paradisul sigur la care se aşteptaseră. Îşi formulă 
răspunsul cu grijă: 

— Am auzit de Berthier ăsta. E un tip periculos. Te rog să urmezi sfatul 
lui Bob şi să stai ascunsă. Acum trebuie să plec. 

— Şi tu să ai grijă de tine, o îndemnă Isabelle. Dacă ai nevoie de un loc 
sigur să te ascunzi, vino aici imediat. 

— Nu voi ezita să dau curs ofertei. Paula îşi ascunse disperarea la 
aflarea veştii despre prezenţa lui Berthier. O să ţinem legătura. 

Butler ieşi din bucătărie. 

— Mulţumesc pentru cafeaua excelentă, spuse ceremonios. 

Aşteptă până ce ajunseră pe trotuar, după ce mai întâi scrută cu 
privirea ambele direcţii. Se îndreptară spre maşină; Nield părea că 
doarme la volanul Renault-ului. 

— Ai încredere în ea? întrebă Butler. 

— În situaţia dată, singurii în care am încredere sunt cei din echipa lui 
Iweed. Apariţia lui Berthier aici este un şoc. Trebuie să ne păzim de el 
unde mergem. 

— Şi cam unde ar fi? 

— La barul Martinique. De acolo au pornit zvonurile că Vulturul de oţel 
al lui Dawlish s-ar putea să vină aici. Mă înfior de fiecare dată când mă 
gândesc la nava aceea. Mă duce cu gândul înapoi, când făceam 
scufundări cu biata Karin, dincolo de Dunwich. Când ne-am ridicat la 
suprafaţă am văzut nava aceea cu aspect lugubru. Să sperăm că aflăm 
ceva la barul Martinique. 

Nu e un loc prea plăcut. Descrierea pe care o făcuse Isabelle barului 
Martinique era pur şi simplu un eufemism tipic britanic. Îmbrăcată într- 
un trencicot, Paula intră singură, iar Butler intră agale câteva clipe după 


ea, lăsând impresia că Paula e singură. De data asta Nield nu rămăsese în 


maşină; intră şi el în bar la puţin timp după Butler. 

Un bar marinăresc de pe malul mării, deşi nu se găsea chiar pe faleză. 
Paula se duse direct la bar. Era conştientă că marinari în scurte de postav 
se holbau fără reţinere la ea. Unul îi făcu o propunere obscenă cu voce 
tare. O ignoră. 

— Un vermut sec, vă rog, îi spuse barmanului. 

Se cocoţă pe un taburet şi când barmanul - un tip cu aspect necioplit, 
cu un ochi zbanghiu - îi aduse băutura, riscă o întrebare delicată: 

— Am auzit că nava aceea britanică, cu dublă carenă, Vulturul de oţel, 
trebuie să sosească din nou în Arcachon. Aşa-i? 

— N-am de unde să ştiu. Treaba mea este să fac locul să renteze. Se 
uită peste umărul Paulei. Clientul pe care ar trebui să-l întrebi stă la masa 
aia din colţ, după uşă. 

Paula sorbi din băutură. Era prea devreme pentru orice fel de băutură, 
dar celorlalţi li s-ar părea curios dacă ar lăsa paharul plin. Se uită prin 
bar; pe pereţi erau poze cu fete goale în diferite poziţii. La un moment 
dat, avu un şoc puternic: la masa din colţ stătea un bărbat masiv, cu 
umeri laţi, îmbrăcat cu o scurtă de postav: Brand. 

Ultima oară când îl văzuse pe adjunctul lui Dawlish fusese la partida de 
tir de la Grenville Grange, pe râul Alde. În ziua în care îi luase interviul 
lui Dawlish şi-i respinsese avansurile. Brand se uita fix la ea. Le spuse 
ceva celor doi însoțitori, se ridică şi se îndreptă spre ea. O apucă strâns 
de umăr cu mâna-i mare, după ce mai întâi se cocoţă pe taburetul 
alăturat. 

— Domnişoara Paula Grey. Oare cam ce face o doamnă ca tine în 
Arcachon şi într-un bar ca ăsta? 

— Dacă vrei să stai de vorbă cu mine, eşti te rog drăguţ să-ţi iei laba de 
pe mine? 

— O damă năzuroasă. Îşi luă mâna de pe umărul ei. Mică-i lumea, cum 
se zice. 

— Ca să te citez: cam ce faci aici, departe de Aldeburgh? 

— Tot reporterul care-şi bagă nasul peste tot ai rămas. Care pune 


mereu întrebări. Într-o bună zi obiceiul ăsta o să te bage în mare bucluc. 


— Întâmplător fac din când în când şi interviuri. De fapt, lucrez la o 
companie de asigurări. 

Brand rânji dezagreabil. 

— Şi ai mare talent în a te eschiva de la răspunsuri. Te-am întrebat de 
ce eşti aici. În acest bar. În Arcachon. 

Paula se răsuci pe taburet ca să fie faţă în faţă cu Brand, să-i fie mai 
uşor să plece, în caz de nevoie. Zâmbi cu răceală: 

— Brand, hai să facem un târg. Îţi răspund dacă întâi îmi răspunzi tu. Ţi 
se pare suficient de corect? 

— Nu. Expresia lui Brand era amenințătoare. Nu face pe deşteapta cu 
mine. Întinse mâna din nou, o apucă de braţ şi strânse tare. Paula se rugă 
în gând să nu geamă de durere! Avea forţa unei gorile. Ultima damă care 
a încercat trucul ăsta e încă toată plină de vânătăi. Vreau un răspuns... 

— Îţi dau eu unul. Butler se apropiase în spatele lui Brand, tonul lui era 
la fel de stăpânit ca şi expresia. Domnişoara Grey şi cu mine avem o 
întâlnire pe care nu putem s-o ratăm. Şi dacă nu-ți iei mâna de pe ea 
pronto îţi rup braţul. Poate chiar pe amândouă. 

Brand îi dădu drumul Paulei, cobori de pe taburet, se răsuci cu faţa 
spre Butler, care era cu câţiva centimetri buni mai înalt. Brand îşi strânse 
pumnul uriaş, uitându-se fix la Butler care stătea nemişcat. Ceva din 
atitudinea lui Butler, figura lui inexpresivă, îl nelinişti pe Brand. Ridică 
din umeri şi se întoarse să plece. 

— Aş putea să te fac piftie, mârâi. 

— Încearcă, propuse Butler. 

Gâtul ca de taur şi faţa lui Brand se înroşiră. Se întoarse iar şi-l măsură 
din cap până-n picioare pe Butler. Braţul încordat era gata să lovească. 

— Dacă vrei scandal, n-ai decât, continuă Butler calm. Bineînţeles că 
cineva o să cheme poliţia. Şi am o grămadă de martori care să spună cine 
a început toată povestea. Iar tu o să zaci pe podea sfârtecat de o secure. 

— O să întârzii la întâlnirea aia nenorocită. 

Brand se înapoie la masa din colţ unde-l aşteptau cei doi tovarăşi. 
Văzând ce se întâmplă, unul dintre ei tocmai începuse să se ridice. Nield, 


care se fâţâise pe lângă masă, îşi puse mâna pe umărul lui, împingându-l 


cu putere înapoi. Îl ţinu țintuit pe scaun în timp ce-i vorbi în franceză, cu 
ochii scânteind pe celălalt individ: 

— DST. Ai făcut scandal, ţi-am crăpat capul. Mâna dreaptă o ţinea în 
haină, strângând pistolul Walther. Pe urmă te târăsc până la noi, pentru 
interogatoriu, suspectat că eşti terorist... 

Paula şi Butler trecură pe lângă masa la care tocmai se aşezase din nou 
Brand, când grupul părăsi barul, Dawlish îşi întoarse privirea de la ei. 
Paula reacţionă în momentul în care se aşeză lângă Butler, care se suise 
la volan. Nield se strecură în spate. 

— Mulţumesc, Harry. Lucrurile se complicau. Ai văzut ce mână avea? 
Mă durea foarte tare. Dar a dat înapoi în faţa ta. 

— Ceea ce e interesant, comentă Butler. S-a speriat rău când am spus 
că vine poliţia. Sigur ştii cine este. 

— Brand. Omul de încredere al lui Dawlish, din câte ştim. S-a înfuriat 
tare când l-am întrebat ce face în Arcachon. Mă întreb dacă este aşteptat 
Vulturul de oţel. Dacă de asta este aici. 

— Doar dacă nu are altă treabă mai întâi. Unde mergem acum? 

— La vila Forban, să mă întâlnesc cu Jean Burgoyne. Este sigură că de 
Forge nu va fi acolo astăzi. Dar ar fi bine să fim cu băgare de seamă - cu 
mare băgare de seamă. 

— Credeam că de-asta suntem Pete şi eu cu tine, remarcă Butler sec. 

Studiase harta pe care i-o dăduse Lasalle Paulei şi care indica drumul 
cel mai singuratic spre vilă. Conducea pe faleza bătută de vânt, aşa cum 
propusese Paula. Voia să verifice că nu e nici urmă de navă numită 
Vulturul de oţel. Era o zi mizerabilă pentru ca vasele de pescuit să iasă 
din adăpostul golfului. Brusc Paula îşi îndreptă poziţia, stătu foarte 
dreaptă. 

Faleza era aproape pustie. O fâşie dintr-un parasolar strâns, de 
deasupra ferestrei unei cofetării unde se servea îngheţată, fâlfâia cu 
furie, încercând parcă să se elibereze prin rupere. Chiar şi în golf se 
rostogoleau valuri înalte, cu creste înspumate. În depărtare, catargele 
îngrămădite se legănau nebuneşte. Un bărbat îmbrăcat într-un trencicot, 


cu părul răvăşit de vânt în toate direcţiile, se îndrepta spre ei. Paula era 


sigură că recunoaşte ţinuta atletică, mersul legănat al plimbăreţului înalt 
şi solitar. 

— Harry, opreşte când ajungem în dreptul tipului acela care vine spre 
noi. 

Când se apropiară, Paula văzu că este Victor Rosewater. Ultima 
persoană pe care s-ar fi aşteptat s-o vadă în Arcachon. Cobori din maşină 
în bătaia vântului după ce Butler parcă. 

— Victor! Ce surpriză minunată. Nu m-aş fi gândit niciodată că o să te 
întâlnesc aici! 

Rosewater o strânse tare în braţe, aruncă o privire în maşină şi o privi 
întrebător pe Paula. Aşa e el, gândi Paula, nu-şi bagă nasul în treburile 
altora prin întrebări directe. 

— Nu-i nicio problemă, îl asigură ea. Sunt oamenii lui Tweed, aşa că 
poţi vorbi fără teamă. Ce faci? 

— Tweed mi-a spus că eşti în zonă când i-am telefonat Monicăi. O 
doamnă foarte precaută. A trebuit să-i dau un număr de telefon unde să 
mă caute Tweed. 

— Şi de ce eşti aici Victor? Mă bucur că te văd. 

— Scopul meu imediat era să te găsesc pe tine. De aceea mă plimbam 
pe faleză. Putem să stăm de vorbă? 

— Mai târziu. Acum mă duc într-o vizită. Vezi cafeneaua aceea de pe 
strada laterală? Ne putem întâlni acolo cam pe la ora patru în această 
după-amiază? 

— O să fiu acolo la trei şi jumătate. Dacă o să fie nevoie o să te aştept 
şi-o să te tot aştept... 

— Cine era? întrebă Butler conducând pe o stradă laterală, departe de 
faleză şi îndreptându-se tot spre port. 

— Victor Rosewater, ofiţer din Serviciul Secret al armatei cu baza la 
Freiburg, în Germania. Are o însărcinare specială... 

Îi povesti cum ea şi Tweed îl întâlniseră prima oară pe Rosewater la 
hotelul £>rei Konige din Basel, îşi amintiseră cum fusese ucisă soţia sa, 
Karin, crimă la care că aproape că fusese martoră. În timp ce ea vorbea, 


Butler întoarse maşina şi o luă înapoi pe lângă golf. Ajunseră în port. Nici 


urmă de Vulturul de oţel. 

— Cred că mai bine ne-am duce direct la vila Forban, spuse Paula 
uitându-se la ceas. Aş vrea să-i pot spune lui Tweed că Brand este aici. 

— Am observat o cabină telefonică pe drum, spuse Nield. Ai putea să 
iei legătura cu el de acolo... 

Încă la Paris, Tweed îşi petrecuse noaptea la Ministerul de Interne. 
Navarre le adusese paturi de campanie lui şi lui Kuhimann. Cooperarea 
strânsă între Marea Britanie, Franţa şi Germania - între Tweed, Navarre 
şi Kuhimann - urma să devină legendară în următorii ani, când avea să 
iasă la lumină. 

Tweed era încă amortit după noaptea petrecută în patul de campanie, 
când dădu Paula telefon. Ascultă raportul ei privind prezenţa lui Brand în 
Arcachon şi întâlnirea cu Victor Rosewater. 

— Da, i-am spus că te-ar putea găsi în Arcachon, confirmă Tweed. Se 
apropie de duşman. Să-mi spui ce ţi-a spus după ce vă întâlniți la cafenea. 
S-ar putea să fi obţinut informaţii noi. Trebuie să fiu ţinut la curent 
permanent. 

— Ce face Bob Newman? întrebă. 

— Nu am nicio veste de la el. Cred că o să aflu curând ce-a găsit. Şi 
acum, ascultă Paula. Vizita asta la vila Forban este foarte periculoasă. 
Franţa nu are preşedinte, dar Navarre a fost confirmat ca prim-ministru 
cu o majoritate infimă, în această dimineaţă. Acest fapt îl poate determina 
pe de Forge să facă mişcarea finală. Este un tip imprevizibil. Ai putea să 
te trezeşti într-un mare pericol la vila Forban. 

— Pentru moment drumul e liber, nu e niciun pericol. Este o ocazie 
unică să descopăr ceva vital. Jean este foarte apropiată de prietenul ei. 

— O să ai însoțitori? insistă Tweed. 

— Tot timpul. Stau mai lipiţi de mine decât un plasture afurisit. Nu-ţi 
mai face griji. Trebuie să plec. Pa. 

Tweed puse receptorul jos, cu presimţiri sumbre. Îi părea rău că nu-i 
interzisese să-şi asume riscul acestei vizite... 

Generalul de Forge îndreptă rigla ca să fie paralelă cu marginea 


biroului. Lamy îl consideră un gest tipic: de Forge se remarca prin atenţia 


deosebită acordată amănuntelor. Unii ofiţeri numeau asta obsesie. 
Generalul se uită la subordonatul său care şedea în faţa lui, în încăperea 
spațioasă. Tocmai îi raportase sosirea altor unităţi de sabotaj în Paris. 

— Aşa că acum Parisul poate fi destabilizat în momentul în care daţi 
semnalul, conchise Lamy. În ciuda alegerii lui Navarre ca prim-ministru. 
Nu va putea controla situaţia. 

— Mă tot gândesc la Jean Burgoyne, remarcă de Forge uitându-se în 
gol. Mă întreb dacă pot să am încredere în ea. 

— Eraţi hotărât să nu vă întâlniți cu ea azi, îi aminti Lamy. Multe alte 
probleme necesită atenţia dumneavoastră. 

— Securitatea este vitală, continuă de Forge, ca şi cum nu l-ar fi auzit 
pe Lamy. Are prioritate asupra oricărui alt lucru. Comandă maşina. Luând 
una din deciziile sale instinctive, de Forge se ridică şi-şi puse chipiul. 
Mergem imediat la vila Forban. Cu o escortă bine înarmată. 

— Sunteţi sigur de asta, domnule general? întrebă Lamy. 

— Sunt un tip precaut. Gura lui de Forge se strânse. Am fost de curând 
la vilă şi mi-am lăsat servieta pe o masă cât am făcut o baie. Când, pe 
urmă, am venit să-mi iau servieta am observat că fusese uşor mişcată, nu 
era perfect aliniată cu desenul mesei, aşa cum o lăsasem. Ştiu că printre 
noi este un spion care-i raportează lui Lasalle. Când îl vom identifica pe 
spion - el sau ea - va primi pedeapsa capitală. Va sfârşi în Landes 


împreună cu ceilalţi. Escorta să aibă arme automate... 


35 


Marler cobori din cursa de Paris a companiei Air Inter, cărând două 
genţi de voiaj. Faptul că pe cursele interne nu existau controale de 
securitate era un avantaj imens. 

Era îmbrăcat în jeanşi şi vindiac; în picioare avea adidaşi; purta bereta 
trasă ştrengăreşte pe frunte. Străbătu mulţimea cu pas lejer, fluierând o 
melodie franţuzească. Zvelt şi cu o constituţie deloc robustă, nimeni nu l- 
ar fi deosebit de francezul mediu. 


Peugeot-ul închiriat, pentru care telefonase anticipat de la Paris, îl 


aştepta. Îi arătă fetei de la agenţia de închiriere actele false pe un nume 
franțuzesc Danai, plăti cu bani gheaţă, îi făcu cu ochiul şi se sui la volan. 

După câteva zeci de metri opri lângă bordură şi scoase o hartă a 
regiunii. Îşi aminti drumul şi porni mai departe. Primise telefonul de la 
Tweed - prin care îi transmitea instrucţiuni noi, la „baza” lui din 
apartamentul de lângă rue du Bac. 

— Măreşte presiunea, fusese ordinul final al lui Tweed. 

Lui Tweed i se dăduse un mic birou lângă cel al lui Navarre, la 
Ministerul de Interne din Paris. Era o încăpere prevăzută cu telefon cu 
linie digitală codificată. Era la amiază şi Tweed, doar în cămaşă şi vestă 
îşi lustruia ochelarii cu batista. 

Încerca să-şi dea seama cum ar fi putut lordul Dawlish să introducă 
prin contrabandă arme la bordul Vulturului de oţel - presupunând că 
tocmai asta făcea luminăţia-sa. La urma urmelor, făcea afaceri în 
comerţul internaţional cu arme. Dar Vulturul de oţel fusese de două ori 
supus percheziţiilor în portul Harwich, unde era ancorat, pentru droguri. 
Deci ar risca Dawlish să folosească unica sa navă pentru transportul de 
arme? în orice moment Heathcoate, şeful Căpităniei portului ar putea 
ordona o a treia percheziţie. Nu, Dawlish era prea viclean ca să rişte 
ruina şi o perioadă lungă în închisoare. Pe Tweed îl frământa ceva, dar 
nu-şi putea explica ce anume. Telefonă la Park Crescent şi vorbi cu 
Monica: 

— Paula ţi-a dictat un raport privind desfăşurarea evenimentelor de la 
Dunwich şi Aldeburgh, din ziua când a fost ucisă prietena ei, Karin 
Rosewater. Vrei să-mi citeşti? Mă interesează detaliile... 

Ascultă atent cât timp Monica citi repede raportul. Din când în când 
nota ceva pe un carnet. 

— Asta-i tot, spuse Monica în cele din urmă. Te ajută? 

— Nu ştiu sigur. Încă îmi scapă ceva, dar sunt sigur că-i acolo. O să-mi 
dau seama - sper doar că va fi la timp. Nimic nou aici... 

Mai devreme Tweed îi telefonase Monicăi şi-i dăduse amănunte despre 
noul său sediu temporar. „Nimic nou” la drept vorbind - nu era adevărat. 


Navarre fusese confirmat prim-ministru de către Adunarea Naţională cu o 


majoritate la limită. 

Se deschise uşa şi intră omul la care tocmai se gândea. Navarre nu 
dormise decât două ore, dar era plin de energie. Se cocoţă pe marginea 
biroului lui Tweed şi-şi împreună mâinile subţiri. 

— Ei, prietene, am o problemă. Eram pe punctul de a trimite spre sud 
un contingent numeros format din trupe CRS puternic înarmate, plus o 
flotilă de elicoptere; şi acum Lasalle îmi spune că o mică armată de 
sabotori s-a infiltrat în Paris, gata să înceapă o insurecție. Prin urmare, 
mă concentrez asupra nordului - adică aici - sau a sudului? făcu un semn 
cu mâna. Nu aştept răspuns. Numai eu pot lua o hotărâre. Dar de Forge 
este foarte aproape de mişcarea finală, de lovitura de graţie: înlăturarea 
guvernului şi preluarea puterii. 

— Aţi vorbit cu generalul Masson, şeful Statului-Major al Armatei, 
superiorul lui de Forge? El 'l-ar putea îndepărta pe de Forge. 

— I-am cerut deja s-o facă, dar a refuzat. Spunea că dacă insist, îşi dă 
demisia. Ce-ar însemna asta pentru moralul populaţiei? Ştirea demisiei 
şefului Statului-Major al Armatei ar face jocul lui de Forge. Bănuiesc că 
Masson este unul din membrii secreţi ai grupării Cercul Negru, este omul 
lui de Forge. 

— Aveţi de luat o hotărâre dificilă - unde să plasați unităţile 
paramilitare ale CRS, remarcă Tweed. 

— Hotărâre pe care trebuie s-o iau în câteva ore. A, Kuhimann vrea să 
vă vadă... 

Aproape imediat după plecarea lui Navarre, intră şeful poliţiei 
germane. Cu inevitabila ţigară de foi în gură, arăta proaspăt, hotărât, 
agresiv. Se aşeză pe un scaun şi se uită direct la Tweed în timp ce vorbi: 

— M-am hotărât să abordez problema privind organizaţia Siegfried în 
felul meu. Aproape toţi poliţiştii din Poliţia judiciară au părăsit 
Wiesbaden, acoperind cea mai mare parte din Germania. Exercită 
presiuni asupra tuturor informatorilor cunoscuţi din lumea interlopă, 
pentru a localiza celulele grupării Siegfried. Le-am spus să folosească 
orice metodă pentru a-i face pe oameni să vorbească. 


— Cancelarul ştie? 


Kuhimann se plesni peste frunte, într-un gest prefăcut de uimire. Rânji. 

— Ştii ceva? Cu tot ce se întâmplă, nici nu mi-a trecut prin cap să-i 
spun. Şi acum cred că o să aştept rezultatele acestei căutări intensive şi 
neîndurătoare. O să te ţin la curent. 

Când rămase din nou singur, Tweed citi cu atenţie pentru a doua oară, 
de la cap la cap, raportul Paulei. Totul era acum o cursă contra 
cronometru: apărarea Parisului de către Navarre, ofensiva lui Kuhimann 
pentru a localiza gruparea Siegfried; propria lui căutare a modului în care 
Dawlish ar putea să introducă fraudulos întăriri uriaşe pentru de Forge. 
Faptul că Paula îi raportase prezenţa lui Brand în Arcachon, urgenta 
lucrurile. 

Era în amurg când lordul Dane Dawlish se îndrepta, pe plaja de la 
Dunwich, spre o barcă pneumatică mare, cu motor puternic, care-l 
aştepta. Îşi schimbase şapca de călărie cu una de marinar. Purta şi un 
veston albastru, cu nasturi aurii şi pantaloni bleumarin. 

Dawlish credea în adoptarea vestimentaţiei potrivite rolului pe care-l 
juca la un anumit moment dat’. Acum oferea imaginea sa de marinar. Se 
potrivea cu ocazia. Şi sublinia reputaţia sa de crai bătrân. Bineînţeles, era 
cu atât mai bine dacă se întâmpla să întâlnească o femeie frumoasă: s-ar 
purta cu ea conform imaginii lui de playboy. 

Vulturul de oţel, care plecase din Harwich devreme în acea dimineaţă, 
era ancorat aproape de coastă. Chiar şi în lumina amurgului, 
scufundătorii părăseau vasul pentru a explora adâncimile satului 
scufundat. 

— S-a terminat operaţia? îl întrebă pe secundul care îl escortase, în 
timp ce echipajul manevra ambarcaţiunea pentru a se apropia de gigantul 
cu carenă dublă şi cu aer spectral. 

— Este încă în curs de desfăşurare, domnule. 

— Ar fi trebuit să se fi terminat dracului până acum. Dacă suntem în 
urmă, unii vor primi şuturi în fund. 

— Sunt fericit să vă raportez că totul se desfăşoară potrivit orarului, 
domnule. 


— Tu poţi să fi fericit, eu însă o să fiu fericit când mi se va raporta că 


încărcătura este la bord... 

Pe mal, câţiva săteni, bine înfofoliţi împotriva temperaturilor sub zero 
grade, se uitau prin binoclu la Vulturul de oţel. Erau fascinaţi de 
perseverenţa lui Dawlish de a localiza Dunwich-ul scufundat. Şi era bine 
şi pentru afaceri. 

Cârciuma din sat fusese ticsită de clienţi - scafandri care veneau pe 
mal pentru o scurtă pauză, astâmpărându-şi setea cu un pumn de bani. 
Dawlish era foarte popular, Dawlish era bun pentru afaceri. Nimeni nu 
bănuia că se întâmpla ceva sinistru. Îl urmăreau pe Dawlish cum se urcă 
pe platforma suspendată deasupra unei mări calme. 

Când Vulturul de oţel plecase în cursă spre nord de la Harwich în 
dimineaţa acelei zile, făcuse o rotaţie de o sută optzeci de grade înainte 
de a ancora lângă Dunwich. Plutea cam la jumătate de milă de coastă iar 
activitatea vizibilă de pe plajă era la tribord. 

Ceea ce nu putea fi văzut de plimbăreţii curioşi, era activitatea febrilă 
complet diferită de la babord. O macara mobilă acţiona un lanţ lung care 
ajungea în adâncime. Când nu era folosită, macaraua era demontată şi 
strânsă într-un cub uriaş de pe punte. 

În apropiere de pupa se găsea un hidroavion foarte modern. Nu era 
numai prevăzut cu flotoare pentru amerizare, ci şi cu un tren de aterizare 
retractabil, care putea cobori roţile sub flotoare, permițându-i aterizarea 
pe uscat. 

Vulturul, special proiectat pe un şantier din Norvegia, îl costase pe 
Dawlish patruzeci de milioane de dolari împreună cu accesoriile. Dawlish 
se duse direct pe punte şi se adresă căpitanului Santos, pe un ton agresiv. 

— Presupun că putem porni spre Arcachon în această seară? 

Santos făcu un semn cu mâna, parcă scuzându-se: 

— Nu sunt sigur că vom termina de încărcat în câteva ore. S-ar putea 
să fim obligaţi să pornim mâine... 

— Câteva ore! Dawlish era furios. Ochii săi ca nişte săgeți, scânteiau: 

— Trebuia să fi venit mai devreme, vă arătam eu vouă! De ce dracu’ 
trebuie să supraveghez totul ca să fiu sigur că vă ţineţi de program? 


întotdeauna aceeaşi poveste. Trebuie să fac fiecare nenorocit de lucru 


singur. 

— Este o muncă periculoasă, se apără Santos. Nu cred că aţi dori să se 
întâmple un accident cu o astfel de încărcătură. 

— Să-mi dai raportul la fiecare jumătate de oră. Camioanele au încărcat 
vasul în timpul nopţii? 

Se referea la camioanele care aduseseră marfa de la fabrica din 
pădure, situată pe drumul spre Orford. Cea pe care încercaseră Newman 
şi Marler s-o cerceteze şi fuseseră împiedicaţi de descoperirea minelor, 
ceea ce-i făcuse să abandoneze expediţia. 

Sătenii din Dunwich nu erau surprinşi când soseau camioane în toiul 
nopţii. Doi scufundători care frecventau hanul Ship menţionaseră în 
treacăt că aceste camioane aduceau alimente pentru echipaj şi 
echipament de înaltă tehnologie pentru scafandri, care foloseau tehnici 
noi de explorare a satului scufundat. 

Santos îşi dori ca Dawlish să părăsească puntea. Era de naţionalitate 
panameză şi primea un salariu mai mare decât ar fi primit oriunde în 
lume. Suficient de mare ca să-l facă să-şi ţină gura. 

— Îmi raportezi cum staţi, la fiecare jumătate de oră! repetă Dawlish şi 
se precipită spre cabina lui luxoasă, care era prevăzută cu tehnologie de 
comunicaţii de ultimă oră. Nici nu închisese bine uşa şi nu apucase să-şi 
toarne un pahar mare de Scotch, când radiotelefonul începu să sune. 

— Pe toţi dracii. Puse paharul jos, se aşeză în fotoliu şi luă telefonul’. 
Vocea hârşâită şi stăpânită a lui Brand se auzi în receptor limpede ca 
cristalul, de la Arcachon: 

— S-ar putea să apară necazuri aici. Ghiciţi peste cine am dat într-un 
bar din localitate? 

— Nu-mi plac ghicitorile. Treci la subiect, pentru Dumnezeu. 

— Vaca aia, Paula Grey, care v-a luat interviul. Am încercat să aflu ce 
face aici şi n-am reuşit. 

— E o coincidenţă prea mare... 

Dawlish îi dădu instrucţiuni precise lui Brand, codificându-le într-un 
limbaj pe care nu l-ar fi înţeles altcineva. Dawlish ştia de sofisticatul 


sistem de ascultare de la Cheltenham al guvernului britanic şi nu risca. Şi 


în timpul discuţiei niciunul din ei nu folosise numele celuilalt. Cât despre 
Paula Grey, Dawlish nu credea că numele ei ar putea însemna ceva 
pentru alţii. 

Tweed se întorsese de puţin timp dintr-o plimbare plăcută la Paris, în 
burniţa care cădea în rafale dintr-un cer mizerabil, întunecat, care 
înăbuşea oraşul. 

Simţise o nelinişte crescândă în rândul populaţiei. Intrase într-un bar şi 
ascultase nişte mitocani trăncănind în timp ce sorbise o cafea. Părerile lor 
i se păruseră alarmante, luând în considerare că nu făceau parte din elita 
societăţii pariziene. 

— Avem nevoie de generalul de Forge să preia puterea, spusese unul. 

— Cred că ar putea fi un al doilea de Gaulle, fusese de acord tovarăşul 
lui. 

— Un tip puternic care să curețe ţara de arabii ăştia şi de alte gunoaie 
străine, spusese apăsat un al treilea! Să-i strângă grămadă pe nemernicii 
ăştia şi să-i deporteze, să-i ducă de unde au venit. Şi de Forge este cel 
care poate s-o facă... 

La întoarcerea la Ministerul de Interne, Tweed arătă legitimaţia pe 
care i-o dăduse Navarre. Se grăbi spre biroul său; telefonul suna. Înşfăcă 
receptorul: 

— Da? Cine-i? 

— Monica. Am veşti noi. Sper că vei înţelege. Mai întâi, filmele făcute 
de Marler când a fost la pescuit cu Newman. Mă urmăreşti? 

Se referea la fotografiile făcute de Marler în scurtul raid efectuat la 
fabrica lui Dawlish din pădure, pe drumul spre Orford. 

— Da. Le-a trebuit un veac să le developeze şi să le comenteze. 

— Este foarte ciudat. O să sar puţin peste amănunte. Când au sosit 
datele de la Porton împreună cu raportul ştiinţific, ministrul de Interne i-a 
autorizat pe cei de la Departamentul Special să cerceteze locul. Au fost 
însoţiţi de experţi de la Porton. Trebuie să-ţi spun că n-a ieşit nimic. 

— Nimic? 

Tweed era uimit. Îşi reaminti raportul patologului veterinar referitor la 


vulpea moartă adusă de Newman. Gaze paralizante. 


— Nu înţeleg, răspunse el. 

— Aşteaptă puţin. Am zis că sar puţin peste amănunte. Fotografiile 
făcute de Marler au fost supuse unui examen foarte serios la Porton - s- 
au folosit bănuiesc tehnici de mărire. Opinia specialiştilor a fost că unele 
containere care au apărut în fotografii erau exact de tipul celor folosite 
pentru stocarea gazelor paralizante. De aici şi hotărârea de a se deplasa 
de la Porton şi de a se alătura celor din Departamentul Special. 

— Deci ce dracu' au descoperit sau n-au descoperit în laboratorul ăla? 

— Locul era pustiu. Nici măcar un container nu rămăsese. Şi au 
verificat toată zona cu instrumente speciale. Era curat ca lacrima. Prea 
curat chiar - îl citez pe unul din experţi. Şi nu erau nici mine. 

— Mulţumesc, Monica. Ţinem legătura... 

Tweed se simţea deprimat. Simţea că-i scapă ceva. Luă raportul Paulei 


şi începu să-l citească a nu ştiu câta oară. Cuvânt cu cuvânt. 


36 


Butler conducea pe drumul de ţară; opri Renault-ul cam la o sută de 
metri de intrarea la vila Forban. Aşa cum stabiliseră, Paula cobori şi se 
grăbi spre grilajul porţilor închise. 

— Am o presimţire idioată în legătură cu chestia asta, spuse Nield care 
stătea în spate. 

— Şi eu, răspunse Butler. Tocmai de-aia luăm măsurile de precauţie pe 
care le-am pus la punct. 

Paula ajunse la poartă şi găsi interfonul de care-i spusese Jean, montat 
într-unul din stâlpii porţii. Apăsă pe buton, privind în sus pe drumul care 
ducea la cartierul General al Armatei a Treia. 

— Da? Cine este? 

Vocea inconfundabilă a lui Jean, vorbind în franceză. Paula îşi apropie 
gura de interfon. 

— Paula. Eşti singură? 

— Da. Intră. O să acţionez... 


— Nu deschide porţile. Intrăm prin spate. Te rog să ai încredere în 


mine. Lasă o uşă din spate deschisă. O să fiu acolo cam în cinci minute. 
O.k? 

— Cum spui tu. Abia aştept să te văd... 

Paula alergă înapoi la maşină şi sări înăuntru lângă Butler. Le spuse că 
Jean este singură, că totul este în ordine. Butler aprobă printr-un semn 
din cap dar nu spuse nimic, ci conduse mai departe ieşind de pe drum şi 
apucând-o pe unul lateral, foarte îngust. Studiase înainte de a pleca din 
Arcachon, o hartă la scară mare, şi aflase că acest drum duce în spatele 
vilei. Mai descoperi se că se bifurcă, că un alt drum îngust traversa zona 
înainte de a se uni din nou cu drumul pe care veniseră. 

La dreapta lor era un zid înalt de piatră. Asta nu-l îngrijora pe Butler 
care o interogase pe Paula referitor la amplasarea vilei cu o noapte 
înainte, în Arcachon. În acea dimineaţă, devreme, trecuse pe la un 
negustor care aprovizionează vasele şi cumpărase nişte sfoară groasă şi o 
ancoră cu gheare de pisică, ca să poată escalada zidul. 

Era amiaza şi cerul era ca o supă groasă, cenuşie. Fără vânt, dar era un 
frig polar. Buletinul meteo, pe care Butler îl urmărea când putea, 
anunţase o pâclă groasă dinspre mare. Şi ajunseseră mai târziu decât se 
aşteptaseră, ceea ce îl îngrijora pe Butler. 

Urmând drumul care ducea în spatele proprietăţii înconjurate de ziduri, 
Butler observă că nu vor avea nevoie de sfoară şi ancoră. Aşeză maşina 
cu grijă sub crengile atârnânde ale unui copac, al cărui trunchi era de 
partea cealaltă a zidului. 

— Crezi că eşti suficient de sportivă ca să te caţări pe creanga aia şi să 
cobori pe cealaltă parte, Paula? 

Îi aruncă o privire rea şi vru să deschidă portiera, când Butler îi puse o 
mână pe braţ: 

— Facem cum spun eu. Suntem pe teritoriu inamic. 

— Bastionul lui de Forge, comentă Nield. Cred că suntem nebuni. 

— Deci, vin cu tine, continuă Butler. Dacă preferi să stai de vorbă cu 
Burgoyne singură, O.K. Dar vreau să fiu în camera de alături. Şi eu mă 
caţăr în copac primul. 


— Şi eu? întrebă Nield. 


— Rămâi în maşină - întoarce-o în direcţia opusă, gata pentru o 
retragere rapidă. Asta nu-i o excursie de plăcere. 

— În direcţie opusă? repetă Nield. Asta înseamnă o întoarcere extrem 
de dificilă. Mulţumesc... 

Butler îşi controlă pistolul Walther, ieşi din maşină, apucă o creangă 
groasă, se balansă şi trecu dincolo. Se opri să arunce o privire asupra 
proprietăţii: copaci care formau un paravan lângă zidul din spate - asta 
era util. Printre crengile desfrunzite văzu o întindere de câteva pogoane 
de gazon, şi spatele vilei. Cobori din copac. 

Îl urmă şi Paula, care era îmbrăcată în jeanşi, vindiac pe sub pardesiu 
şi avea pantofi de sport în picioare. Întâi îşi scoase pardesiul, îl împături 
şi-l aruncă peste zid. Se cocoţă în copac cu agilitate, şi-şi dădu drumul 
lângă Butler care o ajută să-şi pună pardesiul. Liniştea era sinistră, 
neliniştitoare. 

— Mă duc înainte să verific locul, spuse Butler. 

— Dar Jean zicea că este singură... 

— Şi ar fi putut vorbi cu un pistol la tâmplă. 

Marler se aşeză confortabil într-o poziţie în care avea o panoramă 
largă. Peugeot-ul era ascuns într-un crâng de coniere, şi deci imposibil să 
fie zărit. 

Se ghemui pe movila din spatele vegetației pitice uscate şi îşi reglă 
focarul binoclului. Încet, inspectă cu binoclul toată zona, căutând să vadă 
pe cineva - sau ceva - care-i scăpase. Nu zări nimic. 

Era foarte linişte. Niciun ciripit de păsărele. Nici vânt. Linişte de 
moarte. Aşteptă răbdător - inactivitate cu care era de mult obişnuit. 

Tweed şedea la birou în încăperea ce-i era sediu temporar, la 
Ministerul Apărării, când sună telefonul. Recunoscu vocea Monicăi. 

— Dă-i drumul, o îndemnă. 

— Ţi-am spus că o să încerc să obţin informaţii despre Vulturul de oţel, 
care a fost construit pe un şantier naval din Norvegia. Informatorul 
nostru din Oslo ne-a trimis un raport, cerându-şi scuze pentru întârziere. 
A vrut să fie complex, să ai tu o imagine cât mai completă a situaţiei. 


— Care cum e? 


— Dramatică. Şantierul naval care a construit nava a ars din temelii 
imediat ce aceasta a fost trimisă în Marea Britanie. A fost o catastrofă. 
Muncitorii care construiseră Vulturul sărbătoreau într-un hangar cu uşile 
închise. Clădirea a fost cuprinsă de flăcări şi n-a supravieţuit nimeni. 
Poliţia a suspectat un incendiu premeditat, dar n-a fost nimeni arestat. 

— Premeditat, barbar, oribil... 

— N-am terminat încă. Omul nostru din Oslo s-a dus la biroul 
inginerului care a proiectat Vulturul pentru a obţine o copie a planurilor. 
Cam la aceeaşi dată cu incendiul de la şantier, a avut loc la biroul 
proiectantului o spargere şi s-au furat multe planuri, inclusiv cele ale 
Vulturului. 

— Normal... 

— Încă n-am terminat. Omul nostru a întrebat unde locuieşte 
proiectantul. Aparent, a derapat cu maşina pe un drum cu gheaţă, în 
munţi, şi a sfârşit pe fundul unei prăpăstii. Mort. 

— Bineînţeles. Mulţumesc foarte mult, Monica. Şi nu ezita să-mi mai 
telefonezi... 

Tweed puse receptorul în furcă şi se sprijini de spătarul scaunului. 
Acum era pe deplin convins că era ceva foarte grav în legătură cu 
Vulturul de oţel. Atât de periculos era, încât trebuia ţinut secret cu orice 
preţ. Chiar cu preţul prefacerii în scrum a întregii forţe de muncă a unui 
şantier naval şi al înscenării unui accident fatal pentru omul care 
proiectase vasul. O crimă sălbatică. 

Şedea rememorând raportul Paulei privind oribila ei experienţă de la 
Dunwich, urmată de la fel de terifianta urmărire prin mlaştinile din 
Aldeburgh, şi sfârşind cu sugrumarea Karinei Rosewater. Nu avea să 
renunţe până când faptul semnificativ din raportul ei avea să-i sară în 
ochi. 

La vila Forban, Butler găsi uşa din spate descuiată. O deschise încet 
dar scârţâi. Cu pistolul în mână, deschise uşa larg şi se găsi într-o 
bucătărie ultramodernă. Îşi dădu seama că are în faţă un Mauser de 
calibrul 7,63 mm. 


În spatele pistolului automat se afla o femeie blondă, care ţinea patul 


pistolului ca un profesionist, cu ambele mâini. Butler vorbi englezeşte, cu 
o voce şoptită, în timp ce privirea lui trecu în revistă încăperea. 

— Pot să scriu un mesaj pe carneţelul de colo? 

În timp ce vorbea, puse cu atenţie pistolul pe o masă. Observase 
carneţelul şi un stilou lângă el. Femeia, care era frumoasă, dădu din cap, 
cu pistolul aţintit asupra lui. Butler rupse o foaie din carnet şi scrise un 
mesaj, apoi ridică hârtia ca ea s-o poată citi: Eşti singură în acest loc? 
Paula Grey aşteaptă în fundul grădinii Eu sunt însoțitorul ei. 

— Slavă Domnului! Eu sunt Jean Burgoyne. Lăsase arma în jos. Arăta 
straşnic de zguduită. V-am zărit pe fereastră. Un tip bizar cu o armă. Am 
crezut că de Forge a trimis pe cineva să mă ucidă. Rugaţi-o pe Paula să 
intre. Fac câte o cafea. Vreţi şi lapte? Reuşi să zâmbească palid. Nu-i 
ridicol? Adineauri eram speriată de moarte şi acum vă întreb dacă vreţi 
lapte în cafea. Vreti? Dar zahăr? 

— Fără lapte şi pentru mine şi pentru Paula, replică Butler calm. Pot 
să-mi iau arma? Mulţumesc. O aduc pe Paula... 

leşi din nou din casă şi-i făcu semn Paulei care veni în fugă de după un 
copac. O opri înainte de a intra, povestindu-i ce se întâmplase. 

O urmă înăuntru şi simţi în sinea lui că tensiunea îl părăseşte. 

La început se gândise că poate erau tipi ascunşi în casă care o 
forţaseră pe Burgoyne să-l înfrunte. În al doilea rând, observase cum 
ţinea degetul pe trăgaci: o apăsare şi ăsta ar fi fost! Simţea că i-ar face 
bine cafeaua. 

— Eu o să păzesc intrarea din faţă în timp ce voi o să staţi de vorbă, 
propuse. Dacă apare cineva pe neaşteptate, plecăm pe uşa din spate. Te- 
aş ruga s-o laşi descuiată'. 

— Bucuros. Jean îi zâmbi cu căldură. Îmi pare foarte rău că v-am 
speriat. Probabil că aţi avut un şoc grozav... 

— Toate într-o singură zi... 

Butler ieşi din bucătărie şi verifică amplasarea parterului; îşi găsi o 
poziţie bună în spatele unei draperii din living de unde putea urmări 
aleea care ducea spre poartă. 


— ... şi mă bucur atât de mult să te văd, continuă Jean turnând cafeaua. 


Sunt puţin nervoasă. Putem vorbi în birou, după ce-i duc cafeaua 
însoţitorului tău. 

Se întoarse foarte repede şi o conduse în birou, care dădea în grădina 
mare din spate. Paula se aşeză pe un fotoliu. Observă că lui Jean îi 
tremură mâna când bea cafeaua. Părea un moment prielnic de a aduce în 
discuţie un subiect periculos, de a încerca s-o facă pe gazdă să vorbească 
deschis. 

— Jean, Harry mi-a spus că ai crezut că de Forge a trimis pe cineva să 
te omoare. De ce ar face asta? întrebă Paula. 

Burgoyne păru să se închidă în sine. Deveni prevăzătoare. Îşi netezi 
părul lung şi des. Paula îşi continuă blând atacul. 

— Ai ajuns în faza în care trebuie să vorbeşti cu cineva despre asta. 
Simt că eşti într-o stare de tensiune de luni de zile. Şi de fapt meseria 
mea are legătură cu securitatea. 

— Siguranţa naţională? întrebă Jean într-o doară. 

— Are legătură şi cu asta. 

Jean zâmbi. 

— Cred că ţi-am spus că unchiul meu a lucrat în Serviciul Secret al 
Armatei... 

— Şi are încă legătură cu MOD?! interveni Paula. 

— N-am spus asta, nu? Jean studia ceaşca. Dar după ce ai fost atacată 
şi te-am dus cu maşina la hotelul Brudenell, ce crezi că mi-a spus când m- 
am întors? 

— Nici prin cap nu-mi trece. 

— Unchiul a zis că fata aia are legătură cu Serviciul Secret. Îmi dau 
seama întotdeauna, a continuat el. 

— Să presupunem că n-a fost prea departe de adevăr. Desigur, e doar o 
presupunere din partea mea. 

— Bineînţeles. Jean îi zâmbi din nou cu căldură. Probabil că ai ghicit că 
sunt amanta lui de Forge de mai multe luni, nici nu le mai ştiu numărul. 
Nu de plăcere. 


— Şi ce-ai descoperit? Omul ăsta este o gravă ameninţare pentru 


14 MOD - Ministry of Defence (Ministerul Apărării din Marea Britanie). 


Franţa, pentru întreaga lume, spuse Paula vehement. 

— Plănuieşte să se proclame preşedintele Franţei, spuse Jean cu 
privirea fixată pe perete. Colaborează în secret cu Dubois, fanaticul care 
conduce mişcarea Pentru Franţa. 

Plănuieşte să producă un asemenea haos, încât oamenii obişnuiţi să-l 
considere ca pe un salvator. 

— Dar cum va proceda exact? insistă Paula. 

— Nu ştiu dacă ar trebui să-ţi spun. Jean ezită, dar pentru puţin timp. 
Într-o zi şi-a lăsat servieta pe o masă din camera de zi. În timp ce făcea 
baie, am umblat în ea - erau planuri pentru o lovitură militară. Detalii 
privind unităţile ce urmau a fi folosite, traseele de urmat pentru un atac 
asupra Parisului, realizat de Armata a Treia. 

— Ce detalii? 

— La vremea respectivă le-am memorat. După ce a plecat le-am notat. 
Ţi-aş da notele pe care le-am făcut dar ţi-ar pune viaţa în pericol. 

— Vino acum cu mine şi însoţitorul meu şi ia notele cu tine. 

— Unde stai? întrebă Jean. 

— În Arcachon. 

— Nu cred că mi-e prea greu să vin cu maşina şi să-ţi dau notițele. Aici 
suntem prea aproape de Cartierul General al Armatei a Treia. Este 
răspunderea mea. Unde te pot găsi în Arcachon? 

Paula îşi dădu seama că ar fi inutil să insiste să-i dea notițele. 

Jean Burgoyne era o femeie cu o voinţă puternică. Schimbul va trebui 
să aibă loc la Arcachon. 

— Stau la un hotel mic, Atlantic. Un nume caraghios pentru un loc aşa 
de mic, nu mai mare decât o pensiune... 

Îşi ridică privirea când Butler intră repede în cameră, apucând-o de 
braţ. Se întâmplase ceva. O trase spre uşă, vorbind cu voce groasă, către 
Jean: 

— Necazuri în faţă. De Forge, cred. Şi o escortă masivă... 

— Ne vedem în Arcachon, şopti Paula. 

Se grăbiră spre partea din spate a vilei, ieşind pe uşa care rămăsese 


descuiată. Paula o luă din loc ca un alergător de maraton, spre zid, iar 


Butler - care rămăsese să închidă uşa încet - o urmă. Când ajunse la zid, 
Paula care se căţărase deja în copac, dispăru din vedere, de partea 
cealaltă. Butler se opri din nou o clipă pe zid şi se uită în urmă. Niciun 
semn de viaţă. Îşi dădu drumul pe pământ şi alergă spre Renault. 

Paula era deja în maşină iar Nield pornise motorul. Butler plonjă direct 
pe locul din faţă şi Nield porni cu viteză moderată; dacă ar fi apăsat 
piciorul pe pedală, ar fi făcut mai mult zgomot. 

Generalul de Forge îşi pregătise cheia să deschidă uşa din faţă a vilei. 
Aruncă o privire peste umăr, unde îl aştepta Lamy în limuzină şi 
motocicliştii din escortă, călare pe motociclete, cu armele pe umăr. 

De Forge intră repede, trecu prin living şi deschise uşa de legătură 
spre birou. Jean Burgoyne citea o carte. Păru surprinsă; închise cartea şi 
se ridică. 

— Credeam că nu vii astăzi, Charles... 

— Exact! Aproape scuipă cuvântul, şi în acelaşi timp o împinse brutal 
înapoi în scaun, îmbreptându-se spre bucătărie. Se uită împrejur, apăsă 
clanţa de la uşa din spate şi aceasta se deschise. Securitatea era foarte 
severă la vilă; uşa din spate avea un vizor, dar mai avea şi trei zăvoare, pe 
lângă yală. Îi atrăsese atenţia faptul că zăvoarele nu erau trase. 

Îşi scoase pistolul şi ieşi afară scrutând grădina. Nu văzu nimic dar auzi 
ceva'— 'sunetul slab al unei maşini în depărtare. Alergă înăuntru, încuie 
uşa, şi se repezi spre uşa din faţă. O deschise smucit, cobori treptele şi se 
duse direct la limuzină. Într-o clipă Lamy fu afară. 

— E un drum în spatele vilei, nu? 

— Da. E un drum de ţară nu prea umblat... 

— Trimite un motociclist pe drumul ăla. Dacă ajunge o maşină, s-o 
oprească, cu forţa, dacă e nevoie. Trimite pe cineva acum. 

Intră înapoi în vilă, iar Lamy rămase să dea ordinele. Singură în birou, 
Jean luă Mauser-ul dintr-un sertar. Să-l împuşte acum pe nemernic? Nu 
avusese timp să se ducă să încuie şi să tragă zăvoarele la uşa din spate. 
Auzise cheia răsucindu-se la uşa din faţă şi ar fi putut s-o prindă. 

Când intră de Forge în birou, ea stătea pe acelaşi scaun, privindu-l fix, 


rece, cu cartea închisă în poală. Hotărâse să nu folosească arma; 


însoţitorul Paulei îi spusese că de Forge nu e singur. Dacă l-ar ucide, ar 
sfârşi-o şi ea la fel. Atacă verbal: 

— Ai înnebunit? Nu sunt sclava ta pe care poţi s-o loveşti când te 
apucă. De data asta ai întrecut măsura. 

— Nu! De Forge apucă strâns marginea fotoliului, încercând să-şi 
recapete stăpânirea de sine. Tu ai mers prea departe. Uşa din spate e 
deschisă. Cine a fost cu tine? Cine a fugit pe acolo când am venit pe 
neaşteptate? 

— Nimeni, spuse liniştit, punând cartea pe o masă şi ridicându-se să-l 
înfrunte. Am ieşit în grădina din spate să iau puţin aer. Pe urmă am auzit 
cavalcada venind, aşa că m-am întors repede în casă ştiind că vrei să mă 
găseşti aşteptându-te. Şi a naibii să fiu dacă înţeleg de ce trebuie să-ţi 
explic toate mişcările mele. De fapt, nici nu sunt pregătită s-o fac. 

De Forge îşi stăpânea furia. Era foarte lucid, iar mintea îi umbla cu 
repeziciune. Zâmbi, o luă în braţe, o sărută. Ea rămase nemişcată, îl lăsă 
s-o sărute, fără să-i răspundă. Îi dădu drumul din îmbrăţişare. 

— Eşti mai frumoasă ca oricând, spuse. Aerul proaspăt ţi-a făcut bine. 
Am trecut - en route - să fiu sigur că eşti bine. Vin mâine seară. Până 
atunci... 

Avu grijă să păşească repede pe parchetul lustruit al holului ca ea să 
audă că e grăbit. Expresia i se schimbă când luă loc în limuzină lângă 
maiorul Lamy. Vocea îi era severă: 

— Ai trimis un motociclist să caute maşina aceea? 

— Imediat. O va opri şi-l va identifica pe ocupantul ei. Va folosi 
radioemiţătorul pentru a-mi da raportul, reţinând maşina. 

— Bine. S-ar putea să aibă loc un accident nefericit de tragere. Unul 
fatal. Înapoi la Cartierul General. 

— Accelerează, Pete, ordonă Butler. Dacă au auzit maşina noastră s-ar 
putea să trimită pe cineva să ne urmărească. Vreau să ieşim de pe drumul 
ăsta în serpentine, să ajungem pe autostradă, înainte să ne ajungă cineva. 
În cazul ăsta n-avem nicio legătură cu vila Forban. 

— 'Ţine-te bine, Paula, o preveni Nield şi apăsă piciorul pe acceleraţie. 


Drumul îngust şi şerpuit de ţară era lăsat în jos, într-un făgaş, ceea ce 


însemna că erau ascunşi vederii de la drumul principal, la care voiau să 
ajungă. Paula se încordă când Nield răsuci volanul spre stânga, spre 
dreapta şi maşina se balansă, cu viteză mare. 

Nield fusese un fanatic al automobilelor de curse şi anterior participase 
la mai multe curse. Puţini şoferi ar fi putut să se mişte cu viteza lui şi să 
menţină vehiculul pe drum. Paula se uită cum urcă acul vitezometrului, 
apoi hotări că nu vrea să ştie cu ce viteză merg. 

Mai aveau vreo doi kilometri până la autostradă, când Paula aruncă o 
privire în spate. Drumul se îndreptase, se întindea în faţa lor drept ca o 
linie. 

Balansarea încetase, suprafaţa drumului devenise mai bună. Paula privi 
prin lunetă; scoase din poşetă binoclul, îl reglă şi se uită atent. 

În spatele lor apăru un punct care creştea constant. Focaliză binoclul 
asupra punctului şi-şi ţinu respiraţia. Îl bătu pe Butler pe umăr. Acesta se 
întoarse: 

— Necazuri? 

— Cred că da. În urma noastră vine ca din puşcă un soldat, pe 
motocicleta căruia se află o antenă lungă. Ceva care pare o armă 
automată îi atârnă pe umăr. 

— Ai putea să-l împuşti, Harry, sugeră Nield, uitându-se în oglinda 
retrovizoare. 

— Nu, spuse Butler. Uciderea unuia din oamenii lui de Forge cu un 
glonţ ar isca un mare tărăboi. După cum îţi tot reamintesc, ne aflăm pe 
teritoriu inamic. 

— Ai o idee mai bună? 

— S-ar putea... 

Butler îi explică tactica - cu condiţia ca situaţia să fie potrivită. Paula 
privi din nou înapoi şi motociclistul era mai aproape dar nu suficient de 
aproape să-l vadă clar. Butler se uită în oglinda laterală pentru a treia 
oară. Apoi îi ordonă Paulei: 

— Lasă-te jos, să nu te vezi. Ghemuieşte-te pe podea, cât poţi de jos. Nu 
vreau să fi văzută. 


— Cum porunciţi, sir. 


Paula se lăsă cât putu de jos. Îşi îndoi picioarele lungi într-o poziţie 
foarte incomodă. Slavă Domnului că acum drumui era neted. 

Nield continua să conducă cu viteză, dar motociclistul îi ajunse din 
urmă rapid. Drumul era mai lat - suficient de lat ca să-i depăşească cu 
viteză, şi apoi să menţină acelaşi ritm în faţa Renault-ului. Butler văzu 
jacheta de camuflaj'. Când trecuse ca săgeata pe lângă ei, îi văzuse casca 
sinistră, ochelarii care-l făceau să pară că nu are ochi, antena lungă care 
vibra din cauza vitezei şi arma automată de pe umăr. 

Motociclistul ţinea ghidonul cu o mână - ceea ce nu era prea greu pe 
porţiunea aceea de drum foarte drept - şi cu mâna cealaltă făcea semne, 
agitând-o în sus şi în jos. Un semnal. O comandă. Opriţi maşina! 

— Continuă să mergi, îi ordonă Butler lui Nield, dar încetul cu încetul 
redu viteza. 

— Nu cred că strategia ta are vreo şansă, comentă Nield. 

— Tu ţine-o aşa, replică Butler calm. Poate avem noroc. 

— Eşti optimist, bombăni Nield. 

— Bine gândit, amice. 

— Se întâmplă ceva? strigă Paula. 

— Da, spuse Butler. Nu trebuie să ridici capul. 

Motociclistul mări brusc viteza, zbură pe lângă ei, apoi dispăru din 
vedere. Drumul era cu siguranţa în pantă. Motociclistul îi aştepta undeva, 
nevăzut. Îl privi pe Nield, care aprobă dând ¿în cap, şi mai reduse puţin 
din viteză. Butler se răsuci ca să vorbească cu Paula: 

— Rămâi aşa, nu scoate capul. În următoarele minute s-ar putea să 
avem o mică distracţie. 

Nield continuă să conducă; fără niciun avertisment, drumul devenea 
extrem de înclinat. La o sută de metri în faţa lor, îi aştepta motociclistul 
în mijlocul drumului, cu motocicleta lângă el. Avea arma automată în 
mână şi se pregătea să ţintească, când văzu Renault-ul apropiindu-se. 

Nield reacţionă aşa cum îi propusese Butler. Apăsă puternic pe 
acceleraţie, ţâşni înainte cu viteză mare, îndreptându-se hotărât spre 
soldat, care era aproape gata să tragă. Când văzu proiectilul zburând 


spre el, ezită, ceea ce a constituit o greşeală. În ultimul moment sări într- 


o parte. Bara de protecţie a Renault-ului îl lovi pieziş. Motociclistul 
ateriză pe suprafaţa dură a drumului, ca un sac de ciment, şi rămase 
nemişcat. Renault-ul se năpusti şi asupra motocicletei, răsturnând-o pe o 
parte. Nield frână şi Paula înjură în gând; atenuase însă şocul protejându- 
şi capul cu geanta. Butler se uită înapoi. Antena de pe motocicletă era 
făcută praf. Niciun mijloc de comunicare. 

— Ai făcut o treabă bună, Pete, spuse. 

— Linguşeala o să te ducă departe. 

Nield porni maşina, îndreptându-se spre autostradă. Porneau spre 


Arcachon cu toată viteza, căci Paula avea întâlnire cu Victor Rosewater. 


37 


Limuzina generalului de Forge escortată de un grup de motociclişti 
care mergeau înainte şi de unul care forma ariergarda, se afla la 
jumătatea drumului spre Cartierul General. În depărtare, de o parte şi de 
alta a drumului se înălţau dealuri joase, ici-colo cu pâlcuri de copaci în 
vârf. Lângă el stătea maiorul Lamy care studia o hartă a Parisului. 

Şoferul frână brusc. De Forge îşi îndreptă poziţia şi privi fix înainte. 
Motociclistul care conducea escorta zăcea în mijlocul drumului, iar 
motocicleta căzuse lângă el, cu roţile încă învârtindu-se încet. 
Motociclistul se ridică clătinându-se. 

— Ce dracu”! se răsti de Forge. Nici nu se poate ţine în şa... 

Zgomotul sticlei care se face ţăndări îl opri. Ceva trecuse ca glonţul 
prin maşină. Geamul de lângă de Forge era acoperit de crăpături fine, ca 
şi geamul de lângă Lamy, pe unde intrase glonţul. 

— Jos! strigă Lamy. Îl apucă pe de Forge şi-l obligă să se lase în jos. A 
fost un glonţ. Rămâneţi aşa, eu o să cercetez... 

— Idiotule! strigă de Forge mânios. Spune-i şoferului să-i dea drumul 
cu viteză... Lamy dădu ordinul, iar şoferul porni limuzina, ocolindu-l pe 
motociclistul accidentat şi motocicleta căzută, împrăştiind restul escortei. 
Lamy se uită pe geam când trecură pe lângă motocicleta care zăcea în 


drum, apoi se uită fix la de Forge. 


— Ne-au oprit, trăgând în roata din faţă a primei motociclete. Am văzut 
anvelopa, era sfârtecată. Probabil că a fost un glonţ exploziv special dacă 
a trecut prin geam. 

— Nemernicii nici măcar nu ştiu să tragă ca lumea. 

De Forge cita aproape exact cuvintele folosite de generalul de Gaulle 
după atentatul de asasinat ratat, din 22 august 1962. Generalului îi 
plăcea să folosească un limbaj asemănător celui folosit de legendarul de 
Gaulle. 

Pentru a-şi demonstra stăpânirea de fier, puterea de a se gândi la 
probleme diferite în acelaşi timp, schimbă subiectul. 

— Am hotărât că Jean Burgoyne este spioană. Trebuie eliminată rapid. 
Ia legătura cu agenta ta, Yvette, imediat. Spune-i să plece de îndată de la 
Cartierul General, să vină pe acelaşi drum ca şi noi şi să ocupe o poziţie 
ascunsă lângă vila Forban. Dacă Burgoyne pleacă de acasă, s-o 
urmărească şi să raporteze unde s-a dus. O să aibă nevoie de o maşină 
civilă cu radio, de la Secţia Transporturi. 

În timp ce limuzina se îndrepta în viteză spre Cartierul General, 
însoţită de câţiva din motocicliştii din escortă care reuşiseră să-i ajungă 
din urmă, Lamy foâosi telefonul mobil şi o contactă pe Yvette care era în 
camera ei; îi repetă instrucţiunile lui de Forge. 

— Plec imediat, domnule, răspunse Yvette. 

Lamy lăsă telefonul. Se uită scurt la găurile făcute de glonţ în geamuri. 
Cu siguranţă fusese folosit un glonţ foarte special dacă trecuse prin 
sticlă. Şi trecuse la câţiva centimetri de capul lui de Forge. Iar generalul 
păruse că este preocupat de alte probleme. Dădu un ordin nou: 

— Lamy, chiar înainte de a pleca am primit un telefon de la Oiseau din 
Marea Britanie. Mi s-a spus că omul său de încredere, Brand, a întâlnit-o 
pe o oarecare Paula Grey în Arcachon, care pare să fie tot spioană. Aşa că 
acum Kalmar are două ţinte. Spune-i să acţioneze urgent... 

În biroul său temporar de la Paris Tweed vorbea la telefon cu Pierre 
Loriot de la Interpol. Loriot răspundea la întrebarea ce-i fusese pusă. 

— Tweed, mă tem că nu deţin informaţii concrete referitoare la asasin, 


la Kalmar. Doar zvonuri neconfirmate: că a acţionat la Bucureşti, 


Varşovia, Berlin. Că vine din Est, ce dracu' o fi însemnând asta. 

— Aş vrea un fapt concret, palpabil, insistă Tweed. Metodă de ucidere, 
cunoştinţe în domeniul explozivilor, un indiciu despre cum arată, despre 
vârstă. Până acum e o fantomă. 

— Tocmai voiam să ajung la două din aceste aspecte. Doar zvonuri, dar 
unele noi: că metoda favorită de a ucide este sugrumarea, că are 
cunoştinţe de specialitate în materie de explozivi. 

— Am spus că vreau un singur fapt concret, repetă Tweed. 

— Încă mai căutăm. Ţinem legătura, conchise Loriot. 

Tweed punea jos receptorul când în birou intră Otto Kuhimann, cu un 
pas vioi şi cu veşnica ţigară de foi în mână. Făcu un semn cu mâna în care 
tinea ţigara. 

— Şi acum cu ce te ocupi? 

— Dar tu? răspunse Tweed tot cu o întrebare. 

— Întoarcem Germania cu dosul în sus pe urmele grupării Siegfried, şi 
s-ar putea să avem rezultate. Presiunea este atât de mare încât celulele 
grupării încep să se mute în case mai sigure. Am scăpat o bandă de trei 
bărbaţi şi o femeie la Dusseldorf. Au lăsat în urma lor o ascunzătoare cu 
arme şi explozivi. Şi amprente. De data aceasta n-au avut timp să curețe 
locul! 

— Şi aţi trimis amprentele la Interpol? 

— Bineînţeles. Kuhimann făcu un gest de nerăbdare: i se pare 
semnificativ că Interpolul, după ce a verificat arhivele sale, a raportat că 
nu le poate asocia pe computer cu niciunul din teroriştii cunoscuţi? 

— Foarte semnificativ, răspunse Tweed satisfăcut, convins că asta-i 
confirma o teorie. 

— Şi cu ce te ocupi? repetă Kuhimann. 

— Cu identitatea lui Kalmar. Aştept să mai primesc câteva piese pentru 
jocul de cuburi pe care-l construiesc. E ceva foarte bizar legat de ucigaşul 
ăsta. 

Telefonul cu linie particulară începu să sune aproape imediat ce de 
Forge se aşeză la biroul său de la Cartierul General. Lamy se dusese să 


aranjeze legătura urgentă cu Kalmar: să-i telefoneze fetei care urma să 


indice o cabină telefonică, unde să aştepte să fie chemat. 

Îşi puse cu grijă chipiul pe birou, în faţa lui, şi ridică receptorul. Poate 
suna Lamy să-i spună că e pe drum spre o altă cabină telefonică, undeva 
departe. 

— Alo, da? Ce-i? 

— Glonţul care a străpuns geamul limuzinei tale a fost tras cu intenţia 
de a trece cu exact cinci centimetri pe lângă capul tău. Ceea ce s-a şi 
întâmplat. Data viitoare va trece prin ţeasta ta. 

— Cine dracu' e acolo? 

— Ştii foarte bine. Manteau. Îmi datorezi două milioane de franci 
elveţieni. Aranjează cu Lamy să-mi plătească. Peste cinci minute îl voi 
suna pe Lamy la numărul său particular. 

— De unde să ştiu că tu... 

— Poţi să citeşti ziarele. Presupun că ştii să citeşti? 

— Îndrăzneşti să mă insulţi? spuse de Forge cu o voce tăioasă. 

— Îndrăznesc să te ucid dacă nu sunt plătit. Alţii au plătit. Cu excepţia 
unuia. Dar şi el a plătit, cu viaţa. 

— Sunt extrem de bine păzit, continuă de Forge pe acelaşi ton rece. 

— Şi azi după masă erai. Şi călătoreai într-o limuzină blindată. Şi asta 
nu te-a salvat. Îţi ştiu toate mişcările. Dacă mai ai vreo treabă pe care 
vrei s-o fac, anunţă-mă, prin Lamy. Dar numai după ce plăteşti mai întâi. 
În franci elveţieni. Aşa cum am mai spus, fără serii consecutive... 

— Trebuie să mă gândesc la propunerea ta. 

De Forge realiză că vorbeşte singur. Francezul de la celălalt capăt al 
firului întrerupsese legătura. De Forge rămase nemişcat. Formă apoi 
numărul lui Lamy. 

— Vino în biroul meu imediat. 

— Dar, domnule general, trebuie să plec imediat. Am luat legătura. 

— În biroul meu. Imediat. 

De Forge trânti receptorul. Era un prilej de scurtă satisfacţie să-i facă 
subordonatului său ce-i făcuse Manteau lui. Alinie carnetul cu marginea 
biroului, încruntându-se. Lamy intră în birou fără să bată la uşă, cu 


respiraţia tăiată. Şeful său ignoră această lipsă de etichetă. Era 


preocupat să ascundă faptul că era nehotărât, că şovăia. 

— E ceva urgent, domnule general? întrebă Lamy. 

— Şezi. Stai liniştit. Concentrează-te cât vorbesc. Nu mă întrerupe... 

De Forge îi expuse pe scurt convorbirea pe care o avusese cu Manteau. 
În timp ce vorbea îl studia cu atenţie pe şeful Serviciului său secret. Pe 
fruntea înaltă a lui Lamy erau picături de transpiraţie. Fireşte, puteau fi 
ca urmare a faptului că alergase spre biroul stăpânului. 

— Deci asta e situaţia, încheie de Forge. Şi s-a mai referit şi la citit 
ziarele. Sper că tu eşti la curent cu tot ce se întâmplă, că citeşti ziarele? 

Apucă un teanc ordonat de ziare: Liberation, Figaro, Le Monde. Le 
aruncă peste birou în poala subordonatului său: 

— Citeşte! 

Titlurile cu majuscule îi săriră în ochi lui Lamy. Le citise dar i se părea 
că este prudent să facă ce i se spune. 

Aranjă ziarele cu titlurile unul sub altul: 

„MANTEAU” L-A UCIS PE PREŞEDINTE, PE PRIMUL MINISTRU 

„MANTEAU” L-A ASASINAT PE PREFECTUL PARISULUI 

„MANTEAU” UCIDE ÎNALTE OFICIALITĂȚI POLITICE 

— Manteau, izbucni de Forge. Nimic altceva în afară de acest Manteau. 
De ce-l plătim pe Kalmar? îi predă misiunile lui Manteau? 

— Mă îndoiesc, se aventură Lamy. 

— Păi sigur! Cu mai puţin de o oră în urmă Manteau şi-a dus la 
îndeplinire ameninţarea. Glonţul acela a trecut la câţiva centimetri de 
capul meu. Şi, continuă sarcastic, în cazul în care nu ţi-ai dat seama, 
atacul a fost strălucit organizat. Întâi trage în anvelopa primului 
motociclist, ca să oprească maşina mea. Nu l-a împuşcat pe motociclist, 
deşi sunt al naibii de sigur că ar fi putut s-o facă. Şi Manteau o să-ți 
telefoneze pe numărul secret din biroul tău, peste cinci minute. 
Dumnezeu ştie cum obţine aceste numere. Ar fi mai bine să fii în biroul 
tău când sună Manteau. 

— Care sunt instrucţiunile dumneavoastră, domnule general? 

Lamy se ridicase repede în picioare. De Forge ridică mâinile în semn de 


disperare şi - cu privirea în tavan, ca şi cum ar fi cerut Atotputernicului 


înţelegere şi milă pentru a face faţă idioţilor de care era înconjurat - 
spuse: 

— Îl plăteşti, bineînţeles. Două milioane de franci elveţieni. Şi ai grijă 
ca seriile bancnotelor să nu fie consecutive. 

— Dar trebuie să mă duc într-o cabină telefonică, într-un loc pustiu, să 
aştept telefonul de la Kalmar. Ce-i spun? 

— Nu poţi să rezolvi chestia asta? rânji de Forge sardonic. Întotdeauna 
trebuie ca eu să plănuiesc totul. Îi comunici lui Kalmar cele două ţinte: 
Jean Burgoyne şi Paula Grey. Când va cere plata, spune-i că aşteptăm 
fonduri uriaşe în scurt timp. Ceea ce e adevărat. 

— Şi Manteau? îi plătesc pur şi simplu, aşa cum vrea? 

— Asta vei face. De Forge rânji din nou. Şi-i comunici cele două ţinte 
noi: Jean Burgoyne şi Paula Gr ey. Să vedem cine face treaba, cine îşi 
câştigă banii’. E timpul să te grăbeşti înapoi în biroul tău... 

Rămas singur, de Forge începu să se plimbe prin birou, cu mâinile la 
spate. Era mulţumit de planul său şiret. Care din asasini va reuşi? Era 
vremea epurării, a eliminării tuturor spionilor înainte de marea încercare. 
Drumul spre preşedinţia Franţei. 

La Ministerul Apărării, Tweed citise şi el titlurile ziarelor ca şi 
articolele de sub ele. Îşi ridică privirea când intră René Lasalle. 

— Navarre s-a hotărât unde să-şi concentreze forţele? întrebă Tweed. 
În nord, aici în jurul Parisului, sau în sud, aproape de Cartierul General al 
lui de Forge? 

— Încă mai aşteaptă înainte de a lua o hotărâre. Aşteaptă să se 
întâmple ceva care să-i indice pe ce drum să o apuce. A auzit că Josette, 
soţia lui de Forge e la Paris şi ţine - ceea ce ea numeşte - saloane 
mondene - petreceri de după-amiază în apartamentul lui de Forge de la 
Passy. O mulţime de persoane influente participă la aceste sindrofii, 
inclusiv presa. Se pare că pregăteşte terenul pentru sosirea soţului ei la 
Paris. 

— Înţeleg. Tweed se uită pe fereastră. Cerul era încă de plumb şi apăsa 
oraşul. René, ai putea să-mi dai adresa apartamentului de la Passy? 


Lasalle rupse o foaie din carnetul lui Tweed, scrise o adresă cu scrisul 


lui citeţ, împături hârtia şi i-o dădu lui Tweed. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— E timpul să mă întorc pe teren, să mă conving eu însumi. Locul ăsta 
este foarte tensionat. Devine de-a dreptul claustrofobic. 

— Mai am o informaţie, continuă Lasalle. E vorba de un membru al 
faimoasei organizaţii Cercul Negru; este străin şi foloseşte numele 
codificat Oiseau. Participă la întâlnirile conspirative foarte des. 

— Cum naiba obţii astfel de informaţii? 

— Strict secret. Am informatori. 

— La plural? întrebă Tweed. 

— Ai auzit bine. Un mic sfat. Dacă totuşi te duci la Passy, ai grijă... 

Din nou singur, Tweed scrise cuvântul Oiseau în carnet. Apoi adăugă 
traducerea în engleză. Pasăre. Apoi desenă un vultur. Totul se lega. Dar 
cine puteau fi informatorii lui Lasalle? 

Yvette Mourlon, agent al lui Lamy, primise ordine de la şeful ei. Stătea 
în Peugeot-ul vechi în care venise de la Cartierul General al Armatei a 
Treia şi urmărea vila Forban. Avusese necazuri cu motorul pe drum. 
Oprise maşina pe un câmp de unde vedea porţile cu grilaj, dar nu putea fi 
văzută. 

Yvette era o fată ştearsă, palidă, cu picioare urâte. Pe deasupra, avea o 
gură crudă, oribilă. Loialitatea sa faţă de generalul de Forge mergea până 
la devoțiune. Abil, generalul îi dădea din când în când mici daruri, ceea ce 
nu mai făcuse niciun alt bărbat. Avea grijă s-o ţină la distanţă, dar 
devoţiunea ei era totală. 

Peugeot-ul fusese prevăzut cu un transmiţător puternic, ceea ce îi 
permitea să comunice cu Cartierul General de la mare distanţă. Marele ei 
avantaj era că nimeni nu se uita vreodată de două ori la ea. Purta o haină 
de ploaie mototolită şi o pereche de mănuşi vechi, uzate. 

Se aplecă înainte când văzu porţile deschizându-se. Chiar şi de la mare 
distanţă o recunoscu pe cea de la volanul Rover-ului care se îndrepta spre 
nord. Părul lung şi blond al lui Jean Burgoyne era inconfundabil. Yvette 
aşteptă, apoi porni motorul şi începu să urmărească Rover-ul. 


Jean Burgoyne nu se lăsase păcălită de aparenta schimbare a 


dispoziţiei lui de Forge înainte de a pleca. Văzuse prin pretinsa lui 
amabilitate şi-şi dăduse seama că nu mai avea niciun dram de încredere 
în ea. Ştiuse întotdeauna că va sosi şi ziua asta - ziua în care va trebui să 
fugă să-şi salveze viața’. Îşi făcu bagajul repede, strecură notițele pe care 
le făcuse privind Operaţiunea Marengo - după ce răsfoise hârtiile din 
servieta lui de Forge - într-o pungă de polietilenă, şi folosind banda 
adezivă prinsese punga pe piele, în chiloţi. 

Luase cu ea minimum de haine de toată ziua. Fără nicio remuşcare 
lăsase capa de vizon, lenjeria intimă de mătase - cadouri de la de Forge. 
Nu voia să poarte nimic care să-i amintească de relaţia lor. Dar strecură 
pistolul Mauser în poşetă. 

Drumul de ţară ocolit care ducea la Arcachon, era pustiu în acea după- 
amiază târzie. Se va duce la hotelul Atlantic, va lua o cameră şi va lua 
legătura cu Paula. Dacă Paula nu era disponibilă imediat, va lua legătura 
cu Parisul. 

Cel care era cunoscut sub numele de Kalmar stătea în camera sa de 
hotel şi studia fotografia lui Jean Burgoyne. Nu se îndoia că va avea 
curând ocazia să o sugrume. 

Nu avea o fotografie a Paulei Grey, dar nici nu avea nevoie. La urma 
urmelor, o cunoscuse. Nu primea deseori însărcinarea de a elimina două 
ţinte. Aştepta cu nerăbdare cele două crime. 

Instrucţiunile date de Lamy la telefon fuseseră simple şi clare. Partea 
ciudată era că Lamy nu-i dăduse nicio indicație despre locul unde se află 
vreuna dintre ţinte. Era un lucru foarte neobişnuit. Uneori pe Kalmar îl 
surprindea maiorul Jules Lamy. 'Leafa lui ca şef al Serviciului Secret nu 
era o avere. Şi el era singurul care - în afară de de Forge - cunoştea 
ţintele. Ceea ce ar putea explica unele întâmplări ciudate care avuseseră 
loc. 

Puse fotografia înapoi într-un plic pe care-l băgă în buzunar. Părea o 
treabă uşoară. Nici nu-i trecuse prin cap că taxa ce i se plătea implica 
uciderea a două femei. 

Newman dormise douăzeci şi patru de ore în camera sa de la hotelul 


Atlantic din Arcachon. Condusese fără întrerupere din Landes până la 


Arcachon, împreună cu Moshe Stein, şi ajunsese după-amiaza târziu, 
extenuat. 

Ca şi el, Moshe fusese stors, îşi epuizase toate rezervele de energie. 
Amândoi se retrăseseră în camerele lor. Newman avusese intenţia să-l 
sune pe Tweed dar, întinzându-se pe pat după un duş rapid, adormise 
buştean. 

Fusese un somn chinuit, tulburat de coşmaruri. Plutoane de soldaţi 
care trăgeau, pe o plajă singuratică, mărginită de dune de nisip, în 
spatele cărora se întindeau pădurile din Landes. Echipe cu tărgi cărau 
victima moartă peste dune, în pădure; aruncau într-o groapă săpată în 
pământ, un trup al cărui chip semăna cu al lui. O femeie bătrână urmărea 
spectacolul, chicotind cu o încântare obscenă. Un bărbat care purta o 
mască tip Ku-Klux-Klan se apleca deasupra lui. Bărbatul îşi scotea masca 
şi ieşea la iveală chipul rânjind al maiorului Lamy. 

În cele din urmă Newman se trezi, simţindu-şi capul parcă plin cu câlţi. 
Se dădu jos din pat cu greutate, se uită la ceas. Era aproape în amurg. Se 
dezbrăcă până la jumătate şi lăsă apa rece să curgă şiroaie pe el, apoi se 
şterse. Începea să-i funcţioneze mintea. 

Tremura de frig. Încălzirea nu prea era grozavă în hotel, îşi puse nişte 
haine curate, primele peste care dăduse când deschisese geamantanul. 

Se aşeză pe marginea patului şi formă din memorie numărul special de 
la Ministerul de in terne. Trebui să-şi folosească toată puterea de 
convingere ca să i se facă legătura cu cineva autorizat, şi acela se dovedi 
a fi Lasalle. 

— Trebuie să vorbesc urgent cu Tweed. 

— Mă tem că nu e aici momentan, domnule Newman. Pot să vă ajut cu 
ceva? 

— Numai Tweed poate. Mulţumesc. Mai sun, mormăi Newman şi 
închise telefonul. 

Numai în Tweed putea avea încredere pentru informaţiile pe care le 
adunase. Se îndreptă spre camera lui Moshe şi bătu la uşă. Trebui să bată 
de mai multe ori până să deschidă uşa, cu lanţul pus. Chipul neras al lui 


Moshe, cu ochii împăienjeniţi de somn îl cerceta cu atenţie. 


— A, tu eşti. Scuză-mă, dormeam. 

După ce intră, Moshe puse lanţul la loc. Îşi trecu o mână prin părul 
ciufulit. 

— Mă simt de parcă a căzut pe mine Turnul Eiffel. Şi acum ce facem? 
Cred că totuşi ar trebui să mă laşi aici. Du-te spre nord, ia şi maşina. N-ai 
niciun motiv să-ţi mai rişti viaţa. 

— Rămân cu tine până vei fi în siguranţă la Paris. Între timp s-ar putea 
să fiu obligat să ies. Ai bani? Bun. Dă bacşişuri pe aici ca să ţi se trimită o 
cină ca lumea în cameră. Rămâi aici până vei auzi că bat la uşă aşa. 
Newman bătu în masa de toaletă folosind un anumit semnal. Se întoarse 
în camera lui, se bărbieri rapid, îşi aranjă ţinuta, îşi puse un pardesiu 
călduros. Afară era un frig aspru. 

Mai întâi va întreba la recepţie dacă Paula e în hotel. Posibilităţile de 
cazare erau destul de limitate pe timpul iernii în Arcachon. Află că stă în 
hotel, dar lipseşte pentru moment. Avea timp s-o viziteze pe Isabelle. 
Poate văzuse pe cineva bântuind prin Arcachon, cineva despre care ar 


trebui să afle. 


38 


— Îmi pare rău că am întârziat atât, Victor. Nu m-am gândit nicio clipă 
că mă vei aştepta. 

Rosewater zâmbi, iar Paula se grăbi spre el în barul-restaurant pe care 
mai devreme îl numise „cafenea”. Era îmbrăcat cu o jachetă neagră de 
piele, pantaloni groşi marinăreşti, cu dungă foarte bine călcată. O 
îmbrăţişă strâns şi o întrebă ce vrea să bea, în timp ce se aşezau la o 
masă. 

— Vermut, te rog. 

— 'Ţi-e foame? o întrebă. 

— Grozavă. N-am mâncat de nu ştiu când. 

— Uite menu-ul. Ce-ai vrea? 

— Nu trebuie să mă uit. O omletă uriaşă cu ciuperci şi mulţi cartofi 


prăjiţi. S-o ia naiba de siluetă în seara asta. 


— În schimb o să-mi rezerv eu plăcerea s-o admir, o asigură şi chemă 
chelnerul. 

Restaurantul era doar pe jumătate plin. Butler intră ca şi cum ar fi fost 
de unul singur. Alese o măsuţă lângă fereastră. Paula spusese că nu era 
nevoie ca cei doi paznici ai săi să o însoţească, că se va întoarce la hotel 
imediat după ce va termina masa cu Rosewater. 

— Poţi să intri singură, îi spusese Butler. Eu o să vin pe urmă, 
nevăzutneauzit, dar suntem cu tine tot timpul. Ordinele stricte ale lui 
Tweed. 

Nield rămăsese în maşină, care era parcată astfel ca Butler s-o poată 
vedea pe fereastră. Nield supraveghea împrejurimile. Ceea ce-i atrăsese 
atenţia era un Porsche parcat la vreo câteva zeci de metri mai departe, pe 
drum. 

Era parcat în semiobscuritate, departe de cel mai apropiat stâlp 
luminat şi era greu să-şi dea seama dacă se afla cineva la volan. Nield îşi 
scoase pistolul Walther din toc şi-l puse pe genunchi. Porsche-ul îl 
neliniştea. 

În restaurant, Paula îşi sorbea vermutul, studiindu-l pe Rosewater. 
Chiar şi la sfârşitul unei zile arăta proaspăt, cu maxilarele puternice, cu 
chipul atrăgător şi zâmbetul plăcut. Paulei îi plăceau bărbaţii care 
zâmbesc mult. 

— Spune-mi ce-ai mai făcut? o îndemnă Rosewater. 

— A, am fost în vizită la o veche cunoştinţă. 

— Bărbat, sau femeie? 

— Eşti indiscret. 

— Sunt gelos... 

Îşi întoarse privirea când în restaurant intră o franţuzoaică înaltă şi 
elegantă. Un chelner o ajută să-şi scoată haina. Dădu un întreg spectacol: 
îşi scoase braţele din mâneci încet, apoi le ridică şi-şi netezi părul lung şi 
lucios. Mişcarea îi sublinie silueta subţire, trupul bine făcut’. Era 
îmbrăcată în negru şi rochia strâmtă îi punea în evidenţă sânii. Se uită 
direct la Rosewater, şi-i zâmbi. 


Paula urmări privirea fixă a lui Rosewater. Butler alese acelaşi moment 


să se întoarcă şi să ia, fără grabă, de pe masa din spatele lui o solniţă. 
Ochii lui o cercetară cu atenţie şi foarte repede pe noua venită. 

Chelnerul o conduse la o masă lângă fereastră, alături de cea la care 
stătea Butler. Acesta puse pe masă solniţa - pe care de altfel nici nu 
intenţiona s-o folosească. 

— Femeia aceea... Rosewater îşi mută din nou privirea spre Paula. E 
atrăgătoare şi e ciudat că e singură. Este exact femeia care ar putea face 
parte din armata de spioni. 

— Hai să nu ne mai gândim la ea, să ne simţim bine în seara asta, 
propuse Paula. 

— Deci, bărbat sau femeie? Sunt gelos, repetă Rosewater. 

— M-ai făcut să-mi crească pofta de mâncare grozav de mult. Şi tu cu 
ce te-ai ocupat, dacă-mi permiţi? 

— Am umblat cu maşina prin regiune, am oprit la toate barajele 
formate pe drum, arătând actele. Nu pe cele adevărate. 

— Baraje? Paula era nedumerită. 

— Soldaţi din Armata a Treia... 

— Vrei să spui din Brigada a Treia. 

— Nu. Am întrebat. Au spus foarte clar: Armata a Treia. Păreau să 
caute pe cineva. Am încercat să-i fac să vorbească dar tot ce-am aflat este 
că făceau manevre militare. Apoi n-au mai scos un cuvânt. Ai fi zis că era 
stare de asediu. 

— Destul de îngrijorător, medită Paula. 

— N-o să ne strice nouă cina... 

O oră mai târziu, Paula îşi simţea stomacul plin. Se lăcomise, dar se 
simţea mult mai bine după această experienţă. Se uită la ceas şi se 
strâmbă: 

— Mă tem că trebuie să plec, Victor. Îţi mulţumesc pentru această 
seară minunată. Mi-a făcut mare plăcere. 

— Stai aşa, protestă Rosewater. Credeam că o să facem o plimbare cu 
maşina. Ştiu un bar care mai e încă deschis. Am putea să bem ceva, poate 
chiar să dansăm. 


— Regret. Mi-ar face plăcere, dar sunt obosită. Dă-mi un număr de 


telefon unde te pot găsi. 

Rosewater scoase un carnet şi scrise un număr. Îi dădu hârtia pe care o 
rupsese din carnet şi-i puse aceeaşi întrebare: 

— Unde pot să te găsesc? 

— Nu poţi. Zâmbi. Mă mişc tot timpul. Slujba. 

— Misterioasa doamnă... 

Chelnerul îi aduse haina şi Rosewater o ajută să se îmbrace. Se 
îndreptau spre uşă când, Butler care-şi plătise nota, îi urmă. Îi ajunse din 
urmă. Paula îl prezentă lui Rosewater. 

— Vărul meu Harry. 

— V-am văzut în restaurant, comentă Rosewater în timp ce-şi strângeau 
mâinile. Ar fi trebuit să veniţi la masa noastră, adăugă fără entuziasm. 

— Nu fac pe dama de companie. Chipul lui Butler era inexpresiv. 

— Noi mergem pe jos, explică Paula. Maşina ta unde este? 

— E parcată după colţ, într-o fundătură, lângă faleză, răspunse 
Rosewater. Ţinem legătura. Noapte bună. 

O luă pe jos spre faleză. Butler o prinse pe Paula de cot şi ea rămase 
unde era până când Rosewater dispăru după colţ. Apoi se îndreptară spre 
locul în care îi aştepta Nield răbdător, în Renault. Paula se gândea cum el 
stătuse în maşină în timp ce ea mâncase împărăteşte. Se aruncă în 
maşină, în spate. 

— Pete, când ai mâncat ultima oară? 

— Acum o jumătate de oră. Nield se întoarse, îi zâmbi şi-i arătă ceva. 
Sandvişuri din pachet. Întotdeauna plec cu provizii după mine. Plus o 
sticlă cu cafea. 

— Dă-i drumul, spuse Harry, aşezându-se lângă Nield. Înapoi la 
Atlantic. Condu încet. 

— Nu încă. Înainte de a pleca vreau să cercetez Porsche-ul ăla. Stă 
acolo de când am venit noi. Mă întorc într-un minut. 

Cobori din maşină înainte ca Butler să aibă timp să răspundă. Paula 
observă că Nield are pistolul în mâna dreaptă pe care o ţinea în jos, pe 
lângă el. Se duse pe partea cealaltă a străzii spre locul unde era Porsche- 


ul care semăna cu un tigru gata să sară. 


Mergea ca un localnic în drum spre casă, cu gulerul ridicat ca să-l 
protejeze de frigul aspru al nopţii. Nu se zărea nimeni. Pantofii săi cu 
tălpi de cauciuc nu făceau niciun zgomot. Se apropie de maşina învăluită 
în întunericul înfricoşător. 

Cu mâna stângă îşi strânse mai tare gulerul în jurul gâtului, şi aruncă o 
privire la vehiculul care staţiona. Paula simţea că-i transpiră palmele 
când îl văzu pe Nield traversând agale strada, în diagonală, ca să vadă 
din spate, dacă e cineva la volan. Se încordă, aşteptând să audă 
împuşcături. 

Nield înconjură maşina venind din spate, se duse în faţa ei şi apoi se 
întoarse la Renault. Se sui la volan şi puse pistolul înapoi în toc. 

— Alarmă falsă. Nu-i nimeni. Deci, înapoi la Atlantic. 

— Să conduci încet, repetă Butler când maşina se puse în mişcare. 

— Ai mai spus-o. 

— Sper că Jean Burgoyne îmi va telefona, spuse Paula. Cu cât pleacă 
din vila aia mai repede, cu atât mai bine. 

— Va trebui să se păzească, răspunse Butler. 

Nield opri brusc, înjură şi spuse că i-a căzut portofelul. Lăsă motorul să 
meargă şi se grăbi să o ia înapoi. Se întoarse destul de repede şi spuse că 
a avut noroc, iar între timp îşi vâri portofelul în buzunar. Paulei i se păru 
„ciudată comportarea lui. Pete nu pierdea nimic niciodată. În drum spre 
hotel străbătură străzile din Arcachon care erau pustii: ora târzie, 
temperatura sub zero grade, anotimpul - sfârşit de noiembrie. Dădură un 
colţ şi Paula strigă: 

— Las-o încet de tot, Pete. 

În faţa lor pe aceeaşi parte cu ei, pe trotuar, mergea un bărbat. În 
ciuda paltonului gros şi a căciulii de astrahan, Paula îl recunoscu, după 
cum îşi purta trupul, după pasul cumpănit ca al unui om care măsoară 
distanţa. 

— E locotenentul Berthier. Iar. 

— Sigur? întrebă Butler. 

— Absolut. Ştiu, doar am petrecut câtva timp împreună când eram la 


Aldeburgh; atunci se dădea drept James Sanders. 


— Dă-i drumul numai puţin mai repede Pete, îl sfătui Butler. O să 
devină suspicios dacă trecem pe lângă el târându-ne. 

Paula aruncă o privire fugară pe geam exact înainte de a ajunge în 
dreptul lui Berthier, apoi se aplecă şi dispăru din vedere. Da, era cu 
siguranţă omul lui de Forge’. Se apropiau de Atlantic, când Butler spuse: 

— E cam ciudat. Berthier umblă creanga prin oraş. Ne-am întâlnit şi cu 
politicosul domn Brand. Ai zice că e pe cale să se întâmple ceva pe aici. 

— Termină! protestă Paula. Sunt îngrijorată din cauza lui Jean. Poate a 
sunat cât am lipsit. 

— O să afli imediat, răspunse Butler. 

Yvette Mourlon, agenta lui de Forge, urmărise Rover-ul condus de Jean 
Burgoyne fără ca cea urmărită să bănuiască ceva. Peugeot-ul lovit al 
Yvettei arăta ca multe alte maşini franţuzeşti implicate într-o coliziune. 

Ajunsă la Atlantic „după lăsarea întunericului, Jean se duse direct la 
recepţie. Îşi formulă întrebarea cu grijă. 

— Prietena mea, Paula Grey, mi-a spus că stă la un hotel în Arcachon. 
Sper că am nimerit bine. 

În mâna care i se odihnea pe tejghea ţinea două bancnote. Mâna 
recepţionerului îndreptă registrul şi în aceeaşi mişcare o uşură de bani. 

— Aţi nimerit la hotelul care trebuie. Este aici. 

— Grozav! Aţi putea să-mi spuneţi numărul camerei ei? 

— Nu v-ar ajuta la nimic. E plecată. 

— Aveţi idee cam când se întoarce? insistă Jean. 

— Habar n-am. Nu-mi dă raportul. Ezită, apoi se aplecă peste tejghea. 
Am avut impresia că ieşea undeva în seara asta. Era cu un bărbat. 

— Mulţumesc. Vă deranjează dacă aştept? aruncă o privire prin holul 
mohorât. Pe bancheta aceea? 

— Cum doriţi... 

Bancheta de piele era tăiată într-un loc prin care ieşea umplutura. Nu-i 
chiar hotelul Ritz, se gândi Jean, aşezându-se, în aşteptarea Paulei. 
Rămase destul de mult timp aşezată acolo, apoi începu să se enerveze. De 
Forge ar fi putut să se întoarcă la vilă. Caz în care ar fi deja căutată. Se 


simţi foarte vulnerabilă. 


Îşi deschise poşeta şi scoase o hartă locală foarte uzată pe care o 
studie. Problema era că va trebui să lase notițele la recepţioner, care era 
tipul iscoditor, aşa că nu avea dubii că va găsi un mod de a deschide un 
plic sigilat. Găsi soluţia şi marcă trei locuri diferite de pe hartă cu câte o 
cruce. Apoi, deasupra fiecărei cruci scrise câte un număr pe care-l 
încercui. Unu. Doi. Trei. Scrise un bilet, puse harta şi biletul într-unul din 
plicurile mari pe care le avea întotdeauna cu ea; scrise numele Paulei pe 
plic. 

Îl duse recepţionerului care citea un ziar şi i-l dădu împreună cu alte 
două bancnote. 

— Trebuie să plec. Vreţi să daţi Paulei Grey plicul ăsta imediat când 
vine? Şi bănuiesc că aveţi o cameră şi pentru mine, în acest anotimp? 

— Numele? 

— Lisa Mason. Nu, mă grăbesc. Completez datele când mă întorc... 

Mai devreme, Yvette Mourlon o urmărise pe Burgoyne până când 
intrase în hotel. Aşteptase câteva minute să vadă dacă mai iese. Convinsă 
că rămâne peste noapte, mai merse puţin pe stradă în jos şi parcă în 
umbra unui zid înalt. Scoase antena transmiţătorului şi-l reglă pe 
lungimea de undă potrivită. Îşi spuse numele codificat după stabilirea 
legăturii şi începu să vorbească: 

— Aici Yvette. Subiectul la hotel Atlantic în Arcachon. Pare să rămână 
peste noapte. Ordine? 

— Da, Yvette. Ține sub supraveghere hotelul la care a tras subiectul. 
Raportează imediat orice mişcare a subiectului. Urmăreşte-o dacă e 
nevoie. Repet - imediat. 

— Înţeles... 

Yvette vâri microfonul înapoi în compartimentul secret. Javră arogantă! 
I se părea ciudat că vaca aia înfumurată prelua anumite mesaje - că 
maiorul Lamy cu care vorbea în mod normal, era uneori absent. 
Întotdeauna când, ulterior, murea cineva. 

Berthier se plimba pe o stradă laterală în apropierea falezei când 
telefonul mobil ţârâi. Intră în firida unei uşi, scoase telefonul de sub 


haină, răspunse şi ascultă. Primi exact acelaşi mesaj ce-i fusese transmis 


Yvettei, mai puţin indicaţia de a continua supravegherea. I se mai spuse 
să sune la intervale de cincisprezece minute. 
Berthier strânse antena şi se grăbi spre faleză, unde-şi lăsase maşina. 
Brand telefonă dintr-o cabină aflată în colţul barului. Ascultă, răspunse 
scurt, închise. Lăsă banii pentru băutură pe tejghea şi ieşi grăbit, 


îndreptându-se spre locul unde-şi parcase maşina. 


39 


Paula luă plicul pe care i-l dădu recepţionerul de la Atlantic. Se grăbea 
pe scări împreună cu Nield şi Butler, când recepţionerul strigă după ea. 
Faţa lui era grăitoare: toţi trei în aceeaşi cameră? 

— A sunat un bărbat şi a întrebat dacă sunteţi aici. 

— A spus vreun nume? 

— Mi-a închis telefonul când am spus că nu. 

În camera ei Paula şi Butler studiau plicul, în timp ce Nield scruta 
întunericul printre perdele. 

— Plicul ăsta a fost deschis, spuse Paula hotărât. Pe urmă a fost lipit la 
loc neglijent. 

— Iscoditorul ăla bătrân din spatele tejghelei, remarcă Butler. 

Deschise plicul, scoase harta împăturită şi biletul. Mesajul era scurt: în 
noaptea asta va veni un mesager cu un număr care indică locul unde mă 
aflu. Ora douăzeci şi două. 

— Jean este mult prea precaută. Nu-mi place asta. 

Desfăcu harta pe singura masă din încăperea înghesuită. 

Numărul unu era înscris deasupra unei cruci unde scria „Vila Rose”. 
Numărul doi avea inscripţia „Răscruce”. Numărul trei avea inscripţia 
„Hangar pentru bărci”. Îi dădu harta lui Butler şi se uită la ceas - nouă şi 
patruzeci şi cinci seara. 

— Harry, tu o să fi cel care se va deplasa când va veni mesagerul cu 
locul de întâlnire. Sper din tot sufletul să vină mai repede. Nu avem mult 
timp. Ce măsuri de precauţie a luat Jean. Îmi pare aşa de rău că n-am fost 


aici când a venit. 


— Să nu ne ambalăm, să vedem ce se întâmplă, o linişti Butler. 

— Din ce am văzut şi auzit la vila Forban este o femeie plină de 
ingeniozitate. 

— Mă duc jos să-l aştept pe mesagerul ăla, spuse Nield şi ieşi din 
cameră. 

Se întoarse imediat, şi pe chip i se citea nerăbdarea şi graba. Se repezi 
în cameră când Butler deschise uşa. Nield o apucă de braţ pe Paula. 

— Insistă să-ţi dea ţie mesajul. Grăbeşte-te. Recepţionerul ăla face 
scandal că a intrat în hotel... 

Paula alergă pe scări urmată îndeaproape de Nield, iar Butler se aplecă 
peste balustradă, ţinând pistolul la spate. 

Un bărbat cu înfăţişare neglijentă, murdar şi neîngrijit, neras, îl privea 
furios pe recepţioner. Se întoarse, se îndreptă spre Paula şi-i înmână un 
plic. 

— Mi-a fost dată descrierea dumneavoastră, spuse într-o franceză din 
Provence. Trebuia să vi-l dau personal. Nimănui altcuiva. 

— Mulţumesc. Să-ţi dau nişte bani. 

— Am fost foarte bine plătit. 

Tipul bătut de soartă îşi scoase pălăria soioasă în faţa Paulei, se uită 
din nou furios la recepţioner şi ieşi din hotel. Pe o foaie de hârtie 
împăturită era scris - cu acelaşi scris din bilet - un mesaj laconic: 
Numărul trei 

— Hangarul de bărci, spuse Paula. Între Gujan şi Facture. Condu-mă 
Harry, spuse când era gata să iasă din cameră. 

— Conduc eu, se oferi Nield în timp ce coborau scările în fugă. 

— Nu, fir-ar să fie! Eu o să conduc, se răsti Paula când ajunseră în 
stradă. Nu-mi place chestia asta deloc. 

Jean Burgoyne stătea pe veranda hangarului pentru bărci şi fuma o 
ţigară. Fuma rareori dar acum nervii îi erau încordaţi la maximum. 
Ascundea ţigara în mâna stângă. Se strânsese în haina de piele şi stătea 
aici afară, pentru că interiorul hangarului i se păruse claustrofobic. 
Singurul sunet era clipocitul apei care se lovea de piloni. La capătul 


verandei era o limbă de pământ şi într-o baltă zăcea scheletul unei mici 


ambarcaţiuni. 

Hangarul pentru bărci se afla aproape de marginea golfului. 
Abandonată acum, o cală de lansare ducea de la bahnă la apă. Acum mai 
erau doar suporţii calei de lansare şi de jur împrejur se simţea un aer de 
decădere, de ruină. La fiecare capăt al verandei erau scări de lemn. Unele 
duceau spre fâşia singuratică de pământ băltit, celelalte spre o porţiune 
de pământ uscat şi tare pe unde se urcase ea pe verandă. Parcase Rover- 
ul într-o scobitură superficială, lângă poteca care ducea de pe drum, spre 
hangar. Clipocitul domol al apei ar fi fost în mod normal un sunet 
liniştitor, dar noaptea, în acest colţ îndepărtat, îi călca pe nervi. 

Alesese acest loc de întâlnire pentru că era departe de orice altă 
aşezare. Era convinsă că de Forge descoperise absenţa ei, că era în 
pericol. 

Era hotărâtă să-i dea Paulei notițele referitoare la Operaţiunea 
Marengo, pe care le prinsese de pulpa piciorului. Era un plan revoltător, 
un complot pentru o lovitură de stat. Era de o importanţă vitală ca aceste 
notițe să ajungă la Paris. 

Auzi un scârţâit. Ca şi cum cineva ar fi călcat pe lemn vechi. Se lipi de 
peretele verandei, ascunse ţigara în palma făcută căuş, ascultă, cu ochii 
ţintă la trepte. Sunetul nu se repetă. Oftă uşurată şi se îndreptă. Lemnul 
vechi scârţâie singur. 

Se gândise să aştepte la hotelul Atlantic, sperând că Paula va apărea 
din moment în moment. Dar nu-i plăcuse cum se uita pe furiş la ea 
funcţionarul cu faţă vicleană de la recepţie. Dacă ea îl putuse mitui, 
oricine ar fi putut s-o facă. 

Şi orice căutare ar începe cu hotelurile deschise din Arcachon. I se 
păruse mai sigur să se refugieze în aşteptare undeva, departe din calea 
lor. 

Aruncă ţigara peste balustradă în apă. Fâsâi şi se stinse. Nu voia să 
rişte să o stingă pe scândurile vechi. Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit era 
un incendiu. Auzi din nou nişte sunete slabe. Zgomotul unor motoare de 
maşini. Probabil treceau pe drumul principal. Dar zgomotul încetă. Auzise 


două maşini? Nu era sigură: noaptea sunetul se propagă pe distanţe mari. 


O trecură fiori, era îngrozitor de frig. Dar fu sinceră cu ea însăşi - 
tremurase de frică. 

Tensiunea în care trăise luni de zile la vila Forban se făcuse în cele din 
urmă simțită. Efortul de a-i satisface toate cerinţele lui de Forge, de a-l 
face să spună prea mult, de a trimite la Paris rapoarte secrete. Cât timp 
continuase acest joc, adrenalina îi dăduse puterea să rămână rece şi 
calculată. Abia acum, când lăsase totul în urmă, reacţiona. Dumnezeule, 
ce bucuroasă ar fi să se întoarcă la Aldeburgh, la Admiralty House, în 
liniştea şi pacea căminului unchiului ei, să-i asculte iar conversaţia 
inteligentă pe care nu trebuia să o memoreze cuvânt cu cuvânt. 

Lemnul scârţâi din nou. Înţepeni de spaimă. Sunetul fusese diferit, 
scârţâitul mai puternic, ca pasul unei persoane masive. Cu spatele lipit de 
perete, se târi spre treptele care duceau jos, la limba de pământ. Apoi 
rămase nemişcată. Plescăitul apei îi aminti de mişcarea unui rechin. 
Absurd! Stăpâneşte-te, fetiţo! Pe urmă văzu umbra enormă apărând 
deasupra scărilor care duceau pe pământ uscat. Silueta unei persoane de 
statură mare căreia nu-i vedea faţa, şi asta o îngrozi. 

Totul era real. Scândurile din podea scârţâiră ameninţător pe măsură 
ce umbra înainta spre ea. Jean alergă în direcţia opusă. Ajunse la scările 
care dădeau spre limba de pământ mlăştinos. Le cobori în fugă şi auzi 
zgomotul înăbuşit al paşilor pe pământul îmbibat cu apă foarte aproape în 
spatele ei. Se răsuci, amintindu-şi deodată că are în buzunarul de la haină 
pistolul Mauser. Înhăţă arma şi o scoase din buzunar, în clipa următoare 
se îngrozi. 

Vedea bine în întuneric. Înţelese de ce nu-i văzuse faţa: tipul purta o 
mască Balaclava. O mână mare o apucă de încheietură, îi răsuci mâna 
aproape rupându-i-o, şi scăpă Mauser-ul. Două mâini îi înconjurară strâns 
gâtul, două mâini cu mănuşi, iar degetele mari apăsau puternic, expert, 
pe trahee. Se împiedică şi căzu în barca veche, iar greutatea corpului lui 
o apăsa. Strânsoarea necruțătoare nu slăbi nici măcar o clipă. Ultima 
imagine a lumii acesteia pe care o avu Jean Burgoyne fu masca Balaclava, 
ochii reci care se holbau la ea prin cele două tăieturi. Imaginea începu să 


devină neclară, apoi dispăru pe vecie. 


Ucigaşul se ridică în picioare, respirând greu. Se aplecă din nou s-o 
percheziţioneze, dar auzi zgomotul unor maşini care se apropiau. Sări în 
picioare, îşi croi drum, se ghemui jos pe lângă mlaştină, iar cizmele de 
cauciuc i se cufundară în pământul moale, mocirlos. Mai târziu se duse la 
maşină, pe care o parcase la o oarecare depărtare de hangarul pentru 
bărci unde se pogorâse o linişte lugubră. 

Yvette Mourlon o urmărise pe Jean Burgoyne când plecase de la hotelul 
Atlantic. Văzând că cea urmărită se îndrepta spre hangarul de bărci, 
scosese antena transmiţătorului şi raportase localizarea. După care 
rămăsese în maşina parcată destul de departe de hangar, care - 
presupunea - era locul unei crime. 

Yvette îl iubea la nebunie pe de Forge. Ceea ce ar fi putut să se 
întâmple înăuntrul hangarului cu femeia aia bogată şi bine îmbrăcată, n-o 
privea câtuşi de puţin. Yvette iubea un singur lucru mai mult decât pe de 


Forge: banii. 


40 


— Uite hangarul. Roagă-te lui Dumnezeu să fi ajuns la timp, spuse 
Paula care conducea nebuneşte, cu farurile aprinse. La ora aceea nu era 
circulaţie, aşa că ce dracu’ mai conta. Paula se dezlănţuise şi Butler, care 
era lângă ea, avu grijă să nu vorbească. 

— Sinistru arată locul ăsta nenorocit, comentă Nield din spate. 

Paula încetini viteza, căutând poteca care o lua la stânga. O zări în 
lumina farurilor şi întoarse, luând-o pe potecă cu farurile scânteind. Un 
semnal pentru Jean, să ştie că vine, că ajutorul era foarte aproape şi că 
nu va mai fi mult timp singură. 

Apăsă puternic pe frână şi opri în partea adăpostită de vânt a 
hangarului. Vru să deschidă portiera, dar Butler o apucă de braţ. 

— Mai bine lasă-mă pe mine să mă duc înainte... 

— Ia-ţi naibii mâna de pe mine! Mă grăbesc! 

Forţă portiera, sări afară, desfăcu fermoarul poşetei şi scoase 


revolverul Browning 32. Cu cealaltă mână scoase din buzunarul hainei o 


lanternă. Urcă scările cu Butler - care avea în mână Walther-ul - în 
spatele ei. 

Paula se opri când ajunse pe verandă; plimbă raza lanternei în jur. 
Încercă uşa de la hangar, mătură scurt cu lanterna un iaht vechi a cărui 
carenă era o ruină. Oare Jean nu era sigură de cei care veniseră? 

— Eu sunt, Paula. Jean, eu sunt, Paula, cu nişte prieteni. Eşti acolo? 

Doar când văzu că nu primeşte niciun răspuns înaintă pe verandă, 
îndreptând raza lanternei înainte, pentru cazul în care vreuna din 
scândurile podelei era putredă. Nu voia să cadă printre scânduri, să 
sfârşească în apa care clipocea. Ajunse la capătul verandei, unde începea 
un alt şir de scări. 

Nield rămăsese în maşină. Auzi un alt vehicul apropiindu-se şi se dădu 
jos din maşină, pe partea cea mai îndepărtată de drum. Se ghemui jos de 
tot când farurile vehiculului îi luminară maşina şi strânse Walther-ul mai 
bine în mână. 

Lumina lanternei Paulei căzu pe urme de paşi înnoroiate, urme mari, 
prea mari pentru Jean. Se opri din nou în capul scărilor şi îndreptă din 
nou raza lanternei, care rămase brusc nemişcată. Îngheţă. În spatele ei, 
Butler şopti: 

— Ce s-a întâmplat? 

— O, Doamne! Nu iarăşi! Nu iarăşi! 

Cobori scările în fugă şi parcurse tot în fugă întinderea scurtă 
acoperită de mlaştină. Se opri din nou şi ţinu lumina lanternei nemişcată, 
doar cu puterea voinţei, trupul răsturnat pe spate într-o barcă părăginită. 
Părul blond revărsat peste pupa. Fâşia de pământ băltit, cu suprafaţa 
uleioasă, noroiul. Era din nou ca la Aldeburgh. Scrâşni din dinţi; Butler o 
împinse la o parte, se aplecă deasupra cadavrului, folosindu-şi lanterna. 

— Rămâi unde eşti, Paula. 

Tresări de spaimă când o mână o apucă de braţ. Era vocea lui Newman. 
Se întoarse cu faţa la el, ultima persoană pe care se aşteptase s-o vadă în 
acele momente oribile. 

— Bob, slavă Domnului. E moartă, nu-i aşa? 


În timp ce rostea aceste cuvinte îşi dădu seama că e o întrebare 


stupidă. Vânătăile şi umflăturile urâte de pe gâtul lui Jean erau prea 
evidente în lumina lanternei. Se întoarse să-l urmeze pe Butler, dar 
Newman o opri. 

— Stai aici. Nu te mişca deloc. 

— Urma să-mi dea nişte hârtii importante. 

— Ţi-am spus să nu te mişti un pas. Pete ne acoperă în cealaltă parte a 
verandei. 

Newman se apropie de Butler, călcând pe iarba udă. Se aplecă lângă 
celălalt bărbat. Era un spectacol urât: ochii lui can ieşeau din orbite, 
gâtul îi era foarte tare vătămat. Mutilat. Dar părul lung şi des era încă 
frumos. Patetic, fu cuvântul care-i trecu prin minte lui Newman. 

Partea de jos a hainei de piele îi fusese sfâşiată, un nasture rupt. Uşor, 
ridică haina mai sus, lăsând să se vadă fusta, care de asemenea se 
ridicase în lupta ei pentru viaţă. Sub chiloţi se vedea ceva ieşind în afară. 
Cu delicateţe, dădu deoparte chiloţii, şi găsi lipit de trup cu bandă 
adezivă un plic de polietilenă. Nu ai voie să scotoceşti victima unei crime, 
se gândi. Trase de bandă, desprinse plicul şi-i aranjă la loc chiloţii. 

— Cred că ucigaşul ne-a auzit venind, spuse când ajunse lângă Paula, 
pe un ton sec. Deci n-a reuşit s-o percheziţioneze. Poate că n-a murit 
degeaba. 

O luă pe după umeri şi o conduse înapoi pe verandă. Mergea ca o 
momâie; îşi aminti că încă mai ţinea în mână Browning-ul. Îi dădu drumul 
în poşetă. O tinu de umăr când coborâră scările, şi ea se duse spre 
maşină. Renault-ul lui Newman era parcat mai sus. 

— N-am nimic, spuse Paula când ajunseră la maşină. 

— Ba da. 

— Ba nu! Oh, Bob, a fost ca şi cu Karin, la Aldeburgh. A fost găsită 
sugrumată. A fost părăsită ca o păpuşă nedorită, într-o barcă veche. 
Acelaşi coşmar din nou. Dacă aflăm vreodată cine a făcut lucrurile astea îl 
împuşc cu mâna mea. Descarc toate gloanţele alea nenorocite în el... 

Apoi, izbucni, aşa cum spera Newman. Plângând cu suspine, îşi îngropă 
faţa la pieptul lui. Newman o luă în braţe, o mângâie pe spate, pe ceafă, 


pe păr. Treptat încetă să mai tremure. 


Plini de tact, Butler şi Nield stătuseră deoparte, ambii cu pistolul în 
mână, ambii supraveghind împrejurimile. Paula îşi scoase batista din 
geantă, îşi şterse ochii şi se uită la Newman. 

— Nu-mi pasă care a fost relaţia ei cu de Forge - a fost o femeie bună. 
Începuse să-mi placă foarte mult. Cred că a fost foarte curajoasă, că-l 
spiona pe porcul ăla... 

— Poate ai dreptate. Newman ridică plicul în sus. O să ne uităm la ăsta 
când vom fi departe de aici. S-ar putea să apară întăriri. Şi nu vrem să se 
amestece şi localnicii în treaba asta. 

— Legal, presupun... 

— Dă-o dracului de lege. Aici de Forge este legea. Asta-i o treabă 
pentru Lasalle. O să-i telefonez de la hotel. Şi te scot din zona asta. 

Paula îşi revenise, se depărtase de el şi îşi aranja haina. Ridică privirea 
spre el şi dădu energic din cap. 

— Nu plec de aici până când nu-mi ordonă Tweed. Am venit să fac o 
treabă. Jean a murit, dar eu trăiesc. 

— Şi aş vrea să rămână aşa, îi spuse Newman şi o conduse spre 
Renault-ul lui. 

— Cum naiba s-a întâmplat să apari aşa, când ai apărut? întrebă Paula. 

Se înapoiau la Arcachon, iar Butler şi Nield îi urmau în cealaltă maşină. 
Newman conducea cu viteză şi între timp îi explică: 

— Când Moshe şi cu mine ne-am întors din Landes, ne-am petrecut 
noaptea la hotelul Atlantic. Când am ieşit eu la lumină, tu erai plecată. M- 
am hotărât să o vizitez pe Isabelle, ceea ce am şi făcut. Tocmai mă 
întorceam la Atlantic când te-am văzut aruncându-te în maşină şi luând-o 
din loc ca la curse. Şi m-am decis să te urmăresc, să văd ce se întâmplă. 

— Ai văzut. Nu-mi place s-o las pe Jean aşa, mi se pare groaznic. 

— Păi care ar fi altă variantă? Luăm cadavrul cu noi, şi pe urmă? 
Informăm jandarmii şi ne trezim vârâţi în belea până-n gât. Sau, şi mai 
rău, am putea fi reţinuţi. Crezi că lui Tweed i-ar place chestia asta, 
tocmai acum când Franţa explodează? Acum, când au fost revolte anti- 
americane şi antiarabe la Marsilia? Şi se întinde. 


— De unde ştii? 


— Isabelle ascultă radioul, se uită la televizor. Spunea că au fost multe 
victime. Şi vechii noştri prieteni, cei cu măşti Balaclava instigă şi aţâţă. 

— Te-ai referit la Landes. Cum ai ajuns acolo? 

— Vorbim mai târziu. Acum, nu vreau decât să dau de Tweed şi Lasalle. 
Cercul se strânge, lumea lui de Forge ne împresoară, spuse Newman 
întunecat. 

Tweed petrecuse o seară agitată la Paris. Sosise curierul trimis de 
Monica cu legitimaţia de presă falsă. Lasalle îi spusese că Josette de 
Forge avea, începând cu ora opt, una din seratele ei mondene. 

Tweed venise la Passy cu taxiul şi-i spusese şoferului să-l lase ceva mai 
departe de adresa căutată. Îndreptându-se spre casa elegantă cu terasă, 
cu faţa spre un mic parc, văzu limuzinele care trăgeau la scară şi din care 
se revărsau oaspeţi. Printre aceştia îl recunoscu pe Louis Janin, ministrul 
apărării şi unealta lui de Forge. Valetul de la uşă îl întrebă dacă are 
Invitaţie. 

— Presa, spuse Tweed. Spune-i doamnei de Forge că sunt de la Daily 
World. Grăbeşte-te, e frig afară. Dacă în trei minute nu eşti înapoi, nu mă 
mai găseşti aici. Dar mâine o să-i telefonez doamnei şi am mari dubii că 
vei mai face parte din personal. Cartea mea de vizită... 

În timp ce aştepta, sosiră alţi invitaţi, toţi în ţinută de seară. Unele 
dintre femei etalau o avere în bijuterii. În costumul de om de afaceri, 
Tweed se simţea în largul său. De ce s-ar îmbrăca elegant pentru un cuib 
de vipere? 

Valetul „se întoarse în grabă, cu o atitudine complet schimbată. Îl pofti 
pe Tweed înăuntru, îi luă paltonul şi-l conduse prin holul cu covor roşu, 
într-o cameră mare, ticsită cu oaspeţi. Camera era mobilată cu gust şi 
luminată de candelabre strălucitoare. Pe pereţi erau tablouri şi Tweed 
crezu că recunoaşte un Gauguin. 

Valetul trebui să-şi facă drum prin mulţimea care sporovăia, murmurul 
conversaţiei fiind întrerupt doar de clinchetul paharelor de şampanie. 
Tweed observă un general plin în uniformă: Masson, şeful Statului-Major 
al Armatei, n-ar fi trebuit să fie prezent. Apoi fu anunţată sosirea lui. 

Josette de Forge era o femeie înaltă şi zveltă, îmbrăcată într-o rochie 


neagră de catifea care-i punea avantajos în evidenţă silueta superbă. O 
femeie impunătoare, cu mult farmec, al cărei păr negru, lung şi 
strălucitor era prins într-un coc pe ceafă. Rochia era decoltată, 
descoperindu-i umerii minunaţi, şi se ţinea pe cea care o purta mai mult 
printr-o minune decât prin forţa gravitaţiei. Ochii ei negri îl studiau pe 
Tweed şi în acelaşi timp studiau şi cartea de vizită. Tweed îşi dădu 
imediat seama că se străduieşte din răsputeri să-l cucerească. 

— Daily World, domnul Prentice. Sunteţi foarte binevenit la mica mea 
petrecere. Şampanie? făcu semn unui chelner să se apropie şi Tweed luă 
un pahar, fără tragere de inimă. Haideţi să stăm undeva să putem vorbi, 
continuă ea în engleză. Toţi oamenii ăştia! E pur şi simplu îngrozitor. Dar 
dacă îi adresezi unuia un cuvânt, trebuie să te adresezi multor altora. 
Sunt atât de uşor de ofensat dacă nu-i inviţi... 

Continuă să sporovăiască şi între timp îl conduse la o canapea elegantă 
de lângă perete, îi făcu semn cu mâna să se aşeze; ea se aşeză picior 
peste picior, şliţul adânc al rochiei dezvelindu-i picioarele lungi. Lui 
Tweed i se păru esenţial să le observe; era sigur că asta se aştepta de la 
el. Răspunse în engleză, ascunzând faptul că vorbeşte franceza fluent. 

— Aveţi o adunare distinsă, inclusiv generalul Masson. Vă oferă sprijin 
moral în condiţiile actualei crize? 

— E într-adevăr foarte curios, domnule Prentice, că acum presa 
britanică începe să se intereseze de Franţa. Curând Parisul va redeveni 
capitala Europei, aşa cum a fost pe timpul lui Napoleon. 

— Dar Germania? 

— Respectă puterea. Cu mâna-i frumos modelată făcu un gest ca şi cum 
ar fi scos problema din discuţie. Şi curând vom fi recunoscuţi ca 
supraputerea Europei. La urma urmelor - spuse sorbind din şampanie - 
avem forţa de atac, arme atomice. Acela de acolo este generalul Lapointe, 
comandantul forţei de atac. 

Se adună vulturii, se gândi Tweed întorcându-se să-l vadă pe bărbatul 
în uniformă pe care i-l arătase. De înălţime medie, zvelt, cu o mică 
mustață neagră, bine îngrijită, o asculta pe o frumuseţe blondă care se 


uita adorator în ochii lui. 


— A divorţat de soţia lui, continuă Josette, aşa că Lisette speră. Poate 
că se culcă cu ea dar nu va deveni soţia lui. 

— Presupun că primul-ministru, Navarre, are alte opinii - că este de 
acord cu colaborarea strânsă cu noua Germanie. 

— Navarre. Pfui! îl desfiinţă cu un gest. Nu va mai rezista mult după ce 
soţul meu va ajunge la Paris. 

— Îl aşteptaţi? Cu o armată, adică? 

Ochii negri, magnetici, se îngustară. Îl studie atent pe Tweed înainte de 
a răspunde. Privi apoi în jur prin cameră şi buzele-i pline şi roşii se 
strâmbară într-un gest dezaprobator. 

— Nu putem sta de vorbă ca lumea în balamucul ăsta groaznic. Veniţi 
cu mine. Vor fi nevoiţi să se descurce şi fără mine pentru untimp. O spuse 
pe un ton de parcă ar fi vorbit de o pierdere. Între timp Tweed opri un 
chelner, îşi umplu din nou paharul şi o urmă. Deschise o uşă laterală şi 
intrară într-o cameră mai mică, mobilată îndeobşte cu chaise longues, 
suficient de largi pentru a permite la două persoane să se întindă. Încuie 
uşa şi-l conduse spre un chaise longue care era rezemat de perete. Se 
aşeză şi bătu uşor cu mâna în el, invitându-l: 

— Veniţi să staţi lângă mine, să punem ţara la cale. 

Tweed se aşeză pe margine şi se întoarse cu faţa spre ea, în timp ce 
Josette se întinse sprijinindu-şi capul de rezemătoare. Tweed scoase din 
buzunar un reportofon, îl puse pe măsuţa de cafea şi apăsă pe butonul de 
pornire. Se auzi un bâzâit uşor. 

— Sper că nu aveţi nimic împotrivă, spuse. 

Josette întinse mâna cu unghiile lăcuite cu roz, şi cu arătătorul apăsă 
pe butonul stop. Bâzâitul încetă. Zâmbi languros, cu braţele goale 
adunate sub ceafă. 

— S-ar putea să nu doriţi să înregistraţi tot ce ne spunem. În orice caz, 
nu-mi plac maşinăriile astea. 

— Cum doriţi. Scoase un carnet şi un stilou. Aveţi ceva împotrivă să iau 
notițe? Bun. Poate repetaţi ce mi-aţi spus în camera cealaltă? N-am reuşit 
să prind tot ce mi-aţi spus, minţi el. 


— Bineînţeles... Repetă ceea ce spusese, ridicându-şi genunchii şi 


sprijinindu-se pe ei, în timp ce-l urmărea cu atenţie. Mişcarea îi dezveli 
din nou picioarele lungi. În timp ce ea vorbea, Tweed lua notițe. 

— Şi spuneaţi că-l aşteptaţi pe soţul dumneavoastră să sosească la 
Paris cu o armată, o îndemnă el când ea tăcu. 

— Voi ziariştii sunteţi nişte şmecheri. Îl bătu uşor pe genunchi, 
lăsându-şi mâna să zăbovească. Mi-aţi mai pus întrebarea şi n-am 
răspuns. 

— Şi care-i răspunsul? 

— Sigur că va veni la Paris, la momentul potrivit. Când Franţa va 
striga, cerând un bărbat puternic care s-o salveze. Şi poate va veni şi o 
armată cu el - inspiră multă loialitate şi este posibil să nu fie în stare să-i 
împiedice să-l urmeze. 

lată o metodă al naibii de şireată, gândi Tweed mâzgălind în continuare 
în carneţel. Acum înţelegea cum va fi justificată lovitura de stat. 
Dezvăluirea ei făcuse deja ca vizita să merite. Enorm. Mâna ei începu să 
se plimbe. Tweed îşi puse mâna pe mâna ei. Găsea că este cea mai 
periculos de atrăgătoare femeie din câte cunoscuse şi hotări să o înfrunte 
cu asta. 

— Dacă soţul dumneavoastră intră şi ne găseşte aşa? 

— Uşa este încuiată. 

— Ştiţi ce vreau să spun. 

— Ei, Charles îşi găseşte distracţia în altă parte. Are o iubită pe termen 
lung. Englezoaică, din întâmplare. Şi apoi are alte surse feminine de 
destindere. Nu vă destindeţi niciodată? 

Îşi răsuci mâna sub a lui, şi degetele lor se împreunară. Îl trase uşor ca 
să-l apropie de ea. Tweed se folosi de considerabila sa voinţă. Îşi aduse 
aminte că de Forge era probabil răspunzător de uciderea cu sânge rece a 
agentului său, Francis Carey, la Bordeaux. Şi oare avea doar chef de 
joacă sau Josette considera că e o ocazie minunată de a răspândi 
propaganda lui de Forge dincolo de Canalul Mânecii? Respiră adânc. 

— Dacă nu continuăm interviul, aş putea să-mi pierd slujba. 

— Dă-i drumul, domnule Prentice. Ne putem distra mai târziu. 


— Am auzit zvonuri despre un club ai cărui membri sunt persoane care 


plănuiesc să preia puterea în Franţa. Unul din zvonuri pretinde că 
membru al clubului este şi un fabricant străin de armament, care 
furnizează în secret arme noi generalului de Forge. 

Reuşise s-o tulbure, dar era o femeie inteligentă. Reacţia ei fu 
neaşteptată. Îşi întinse piciorul gol şi-l puse în poala lui Tweed, care puse 
carnetul pe picior, zâmbi şi aşteptă răspunsul. 

— Nu-mi dau seama de unde ai auzit o idee aşa de melodramatică. 
Desigur, după cum ai observat probabil între oaspeţii mei sunt şi 
persoane foarte influente care frecventează seratele mele. Din dorinţa de 
a fi la curent cu ultimele evenimente. Evenimente care se apropie de 
punctul culminant. Ridică piciorul clătinându-l. Fiindcă vorbeam de 
puncte culminante... 

— Punctul dumneavoastră slab este că nu aveţi sprijin politic, spuse 
Tweed brusc. 

— Crezi tu! 

Îşi luă piciorul din poala lui şi sări de pe chaise longue. Atinsese o 
coardă sensibilă. Îşi îndreptă rochia şi se duse la o oglindă de perete să se 
asigure că are o ţinută decentă. Îi făcu apoi semn să o urmeze, după ce 
descuie uşa. Tweed o urmă înapoi în salon. Josette îl luă de braţ şi cu 
cealaltă mână îi arătă un bărbat care-i vorbea neîntrerupt unei brunete, 
agitând braţul pentru a-şi întări spusele. 

— Iată, acela este sprijinul nostru politic. Emile Dubois, şeful partidului 
Pentru Franţa. Cu miile se adună oamenii sub stindardul lui, zilnic. 

Tweed îl studie pe Dubois. De înălţime medie, cu tendinţe de îngrăşare, 
probabil vreo cincizeci de ani. Avea o claie de păr aspru şi o mustață 
ciufulită, deasupra unor buze groase. La smoking purta o cravată albă 
obişnuită care arăta cam soioasă. Un personaj total dezagreabil, care-i 
amintea lui Tweed de filmele pe care le văzuse despre Pierre Laval, 
colaboraţionist din timpul războiului. 

— Evident, aveţi toţi grangurii de partea dumneavoastră, remarcă 
Tweed dorind să-i creeze Josettei o stare de mulţumire. 

— Şi grangurii câştigă întotdeauna. De ce nu veniţi să-mi faceţi o vizită 


mâine seară? Nu am nicio serată şi o să fiu singură. Staţi să vă dau cartea 


mea de vizită. Telefonaţi-mi să-mi spuneţi când veniţi, ca să fiu 
pregătită... 

Josette deschise sertarul unui birou de lângă perete şi scoase o carte 
de vizită pe care era gravat un trandafir roşu. I-o dădu cu un zâmbet 
ademenitor. 

— Cartea mea de vizită personală, telefonul meu secret. Oferită doar 
câtorva persoane. 

Tweed îi mulţumi, spuse noapte bună, şi lacheul îi aduse paltonul. 
Înainte de a ieşi din clădire, Tweed se bătu uşor cu palma peste 
buzunarul hainei, să verifice dacă reportofonul era în siguranţă. Avusese 
grijă să-l ia de pe masă înainte de a se întoarce înapoi în salon. 

— Vizavi este un taxi, domnule Prentice, îi spuse lacheul foarte 
îndatoritor acum. 

Prentice. Era numele secret pe care-l alesese Monica înainte de a se 
tipări cărţile de vizită, şi-i spusese redactorului şef de la Daily World, 
prieten bun 'cu Tweed, că acela va fi numele folosit de Tweed. În taxi 
Tweed scoase reportofonul, îl privi şi-şi zâmbi în barbă. 

Crezi tu! 

Vocea Josettei de Forge se auzi limpede pe reportofon. Tweed se ridică 
în picioare, închise reportofonul şi-l privi pe Lasalle. Erau în biroul lui 
Navarre de la Ministerul de Interne. Navarre care-şi păstrase portofoliul 
ministerial după ce devenise prim-ministru, îşi petrecea timpul într-o altă 
clădire. Lasalle tocmai ascultase întreaga conversaţie dintre Josette şi 
Tweed. 

— Cum ai reuşit? Ai spus că ţi-a închis reportofonul, îl întrebă. 

— Aşa a crezut ea. Cei de la Park Crescent sunt ingenioşi. L-au 
construit astfel încât apăsând pe butonul stop îl porneşti, iar dacă apeşi 
pe butonul de pornire nu faci decât să produci un bâzâit care creează 
impresia că banda merge, când de fapt nu funcţionează. 

— Dar presupunând că ar fi fost de acord să-l foloseşti şi nu ar fi apăsat 
pe butonul stop? 

— Aş fi spus că nu s-a înregistrat bine; m-aş fi agitat puţin cu el şi aş fi 


acţionat un mecanism ascuns care porneşte banda. 


— Ne-ar prinde bine şi nouă câteva reportofoane din astea. Dar 
rezultatul nesatisfăcător al vizitei tale este referirea vagă la sosirea lui de 
Forge la Paris cu o armată. Sunt date vitale. 

Ai auzit că de Forge a fost ales temporar comandant al Armatei a 
Treia? 

— Nu. Navarre a aprobat asta? 

— N-a avut de ales. Generalul Masson a anunţat public numirea fără a 
ţine seama de el. Singura soluţie a lui Navarre ar fi să-i elibereze din 
funcţie şi pe şeful de Stat-Major şi pe generalul de Forge. Dar acest lucru 
ar putea provoca o revoltă. N-o poate face. 

În acel moment Navarre însuşi intră în birou cu pas energic Faţa lui 
slabă era întunecată şi hotărâtă. Lasalle îi spuse de vizita lui Tweed şi 
Navarre ceru să asculte înregistrarea. 

Se aşeză la birou, foarte destins. Se uita fix la reportofon, ascultând cu 
atenţie în timp ce era redată toată conversaţia dintre Tweed şi Josette. 
Tweed opri reportofonul şi spuse: 

— Sunt foarte bucuros că aţi păstrat portofoliul de la Ministerul de 
Interne, după ce aţi devenit prim-ministru. 

Navarre zâmbi. 

— Atuul meu. Controlul asupra DST, poliţiei şi mai presus de orice, 
controlul asupra CRS, unităţile paramilitare. Întrebarea este când să-mi 
joc atuul? Am nevoie de dovezi zdrobitoare privind trădarea lui de Forge. 

Sună telefonul. Navarre ascultă şi-i dădu receptorul lui Tweed. 


— Robert Newman, pentru dumneavoastră... 


41 


Şi generalul de Forge era treaz la o oră târzie din noapte, plimbându-se 
prin biroul său de la Cartierul General în timp ce asculta raportul 
maiorului Lamy privitor la succesul misiunii lui Kalmar. Pe Lamy îl irita 
faptul că şeful său se mişca întruna găsindu-se deseori în spatele lui în 
timp ce vorbea. Era un truc psihologic care-i plăcea mult lui de Forge - 


să-i ia pe oaspeţii săi prin surprindere. Întrerupse vorbăria lui Lamy. 


— Poalele hainei şi pantofii îţi sunt pline de noroi. 

— E noroi la ţară. 

— Chiar şi aşa, înainte de a veni la mine ar trebui să-ţi revezi ţinuta. 
„Trebuie să fii întotdeauna exemplu de eleganţă pentru orice soldat care 
te-ar putea vedea. 

— Scuzele mele. Am fost nerăbdător să vă anunţ ce-a confirmat Kalmar 
la telefon. Jean Burgoyne e moartă. 

— Un spion eliminat. Mă gândesc să transform manevrele actuale în 
marşul asupra Parisului - Operaţiunea Marengo. Asta după ce vei fi 
declanşat tu Operaţiunea Austerlitz - de a arunca Parisul în haos total. Şi 
crucea de foc trebuie să apară de acum înainte pretutindeni. 

În timp ce vorbea mintea lui de Forge era preocupată de convingerea 
că există un trădător la Cartierul General. Se transmiteau informaţii 
masiv la Paris - informatorul din cadrul DST, rue des Saussaies, i-o 
confirmase. Trebuia să fie unul din membrii cercului său de intimi. 
Locotenentul Berthier? Chiar maiorul Lamy? Trebuia descoperit repede şi 
lichidat. Era o condiţie esenţială înainte de a ordona declanşarea 
Operațiunii Austerlitz şi apoi a Operațiunii Marengo. 

— Crucea de foc a fost folosită şi în revoltele de la Marsilia şi în cele de 
la Toulon, îl asigură grăbit Lamy. Ziarele vor fi pline de fotografii mâine. 
Vreţi să pornesc Operaţiunea Austerlitz? 

— Nu încă. Momentul potrivit este totul într-o campanie încununată de 
succes. Ai spus că ţi-a telefonat Berthier şi ţi-a spus că sigur a zărit-o pe 
Paula Grey într-o maşină împreună cu doi bărbaţi în Arcachon. Ea este 
următoarea ţintă pentru Kalmar. Trebuie s-o lichideze în următoarele 
douăzeci şi patru de ore. 

— Cam scurt răgazul pentru Kalmar. Îşi planifică foarte meticulos 
acţiunile. 

— În cazul acesta va trebui să urgenteze acţiunile lui meticuloase. Sunt 
la fel de preocupat şi de legătura ta cu misteriosul Manteau. 

— Mi-a telefonat şi mi-a spus să pun două milioane de franci elveţieni 
într-un sac de pânză şi să las sacul în spatele unei cabine telefonice 


izolate, de lângă un sat la sud de Bordeaux. Aşa am făcut. Apoi am plecat. 


— Şi ce altceva a mai spus? întrebă de Forge peste umărul lui Lamy. 

Generalul e un diavol, gândi Lamy. Cum ghicise că mai era ceva? 

— Manteau mi-a spus că trebuie să mă întorc la Cartierul General 
pentru o jumătate de oră, după care puteam să revin. Mi-a mai spus că 
dacă voiam să mă întorc mai repede, el n-avea nimic contra, dar voi fi 
împuşcat în cap. 

— Da, reflectă de Forge, părea limbajul tipic al lui Manteau. Nu 
semăna deloc cu Kalmar. 

— Altceva? se răsti. 

— Da. A spus că se va ocupa de Paula Grey. Şi de oricare alţii care 
doriţi să fie nimiciţi. Exact ăsta-i cuvântul folosit de el. 

Ei bine, măcar faptul că plătea ar fi trebuit să oprească orice alt atentat 
la viaţa lui, hotărî de Forge. Se simţi uşurat: glonţul care pătrunsese prin 
limuzina sa blindată trecuse prea aproape de el. 

— Trimite semnalul galben unităţilor Austerlitz din Paris, decise brusc. 
Imediat... 

După plecarea lui Lamy se uită la ceas. Următorul semnal, şi ultimul va 
fi roşu: semnalul pentru trupele de sabotaj, pentru a arunca Parisul în 
flăcări. Trebuie să lovească imediat, înainte ca Navarre să reuşească să 
aibă influenţă asupra guvernului. 

Navarre şi Lasalle îl urmăreau pe Tweed în timp ce vorbea cu Newman, 
dar nu reuşeau să citească nimic pe chipul acestuia. Tweed nota câte 
ceva, din când în când punea câte o întrebare, şi în cele din urmă îi spuse 
lui Newman să aştepte. Se uită la cei doi francezi. 

— Sună dintr-un hotel din Arcachon. Sper să fie o legătură sigură - 
Butler îl supraveghează pe cel de la centrala telefonică - dar vreau 
hotărâri rapide. 

— Spune-mi care-i problema, spuse Navarre pe un ton tranşant. 

— Newman are dovezi fotografice ale atrocităților comise de oamenii 
lui de Forge... Le spuse scurt despre cimitirul din Landes, despre atacul 
asupra vilei lui Moshe Stein de către indivizi mascaţi precum cei din Ku- 
Klux-Klan. 


— Lasă-mă să vorbesc cu el, spuse Lasalle. 


— Lasalle la telefon. Voi fi scurt. Ai filmul? Bun. Cunoşti aerodromul 
care se află la nord de Etang de Cazaux, la vest de N 65? 

— Da. L-am observat când Moshe şi cu mine veneam din Landes. 

— În zori va ateriza acolo un elicopter, Alouette. Dă filmele pilotului. 
Parola pentru pilot: Val Imy. 

— O să fiu acolo. 

— Tweed îmi face semn, stai aşa... 

Tweed se gândise la stenograma lui Newman referitoare la felul în care 
Paula descoperise cadavrul lui Jean Burgoyne. Se hotărâse să o scoată din 
zonă. Îi povesti rapid lui Lasalle despre crimă. Lasalle se pocni cu palma 
peste frunte. 

— Dumnezeule! Jean Burgoyne era unul dintre agenţii mei, despre care 
ţi-am spus. Îngrozitor. Acum nu mai a în decât unul... 

— Dă-mi naibii telefonul ăla! se răsti Tweed. Bob, unde-i Paula? Cu 
tine. Dă-mi-o repede... Paula, îmi pare rău de Jean Burgoyne, probabil că 
a fost un şoc. Un mare şoc... Da. Înţeleg că ţi-a readus în minte 
experienţa de la Aldeburgh. Acum ascultă. Te scot de acolo. Bob ştie, 
Lasalle trimite un elicopter. Te sui în el şi vii înapoi la Paris. 

— Nu. Rămân aici şi încerc să-l găsesc pe ucigaş. Până acum a 
sugrumat două din prietenele mele - Karin FLosewater şi Jean Burgoyne. 

— Paula. Tonul lui Tweed era furios. Nu e o rugăminte, este un ordin. 
Vei zbura cu Alouette spre Paris. 

— Nu, repetă ea cu aceeaşi hotărâre. Rămân aici. Bob e cu mine, şi 
Harry şi Pete. 

— Nu cred că m-ai auzit. Îţi dau un ordin... scrâşni Tweed. 

— Pe care nu-l ascult. Dacă nu-ţi place, n-ai decât să mă concediezi pe 
urmă. 

— Eşti o femeie încăpăţânată... 

— Când vreau. Şi acum vreau. Ce mai e pe acolo? 

— Dă-mi-l pe Newman. Acum! 

— Sunt aici, Tweed, răspunse Newman luând receptorul. 

— Paula îmi face probleme, după cum cu siguranţă îţi dai seama. Aşa 


că o vreau la bordul elicopterului - chiar dacă va trebui s-o cari în braţe, 


fizic vorbind. 

— Nu pot să fac asta, spuse Newman laconic. Faci o greşeală. Ar avea 
impresia că fuge. Nu pot spune că nu sunt de acord cu tine, într-un fel. 
Dar face parte din echipă. Nu uita asta. 

— Dacă spui tu. Tonul lui Tweed era repezit. Sper că dovezile pe care le 
furnizezi ne vor oferi un mijloc puternic de a neutraliza inamicul. Sigur, 
un martor ar fi fost cu totul altceva. 

— Există un martor, îi spuse Newman gândindu-se la Martine, bătrâna 
care aduna vreascuri pe mal. Cam în vârstă, dar cu mintea întreagă. Ar 
putea fi foarte impresionant la televizor. 

— Vrem martorul. 

— Asta înseamnă să mă întorc în Landes. Dar înţeleg că e important, că 
ar putea înclina balanţa în favoarea noastră. 

— În Landes? Nu-ţi pot cere să te duci acolo. Tweed era alarmat. 

— Nici n-ai făcut-o. Tocmai m-am hotărât să mă duc de îndată ce voi 
putea. 

— Bob, înainte de a pleca, promite-mi că mă anunti, sau pune-i pe 
ceilalţi s-o facă. 

— O.K. Promit. Ai grijă. 

— Tu ai grijă. Tonul lui Tweed era stăruitor. E mai bine să te avertizez: 
avem motive să credem că în curând se va dezlănţui iadul pe pământ. 
Pregăteşte-te... 

Tweed puse receptorul jos şi se gândi că ajunseseră în punctul critic al 
luptei titanice pentru salvarea Franţei, după ce le expusese situaţia, 
Navarre se ridicase în picioare, arătând ca şi când ar fi privit prin ceaţă la 
un viitor nesigur; între timp ascultase şi convorbirea telefonică a lui 
Tweed. Tweed se uită mai întâi la el, îi văzu expresia şi îi ghici gândurile; 
apoi îl studie pe Lasalle. 

Şeful DST era iritat şi nesigur. Oare trebuia să lanseze batalioanele lui 
- trupele din DST, cele paramilitare din CRS şi celelalte forţe de sub 
controlul său? Şi dacă da, în ce direcţie? Spre sud, unde de Forge 
organiza haosul controlat? Sau în jurul Parisului? 


Doar Tweed ştia sigur ce trebuia. Un străin, într-o capitală străină, 


părea la fel de destins ca şi cum ar fi fost la biroul său din Park Crescent. 
Spuse pe un ton decisiv: 

— Ştiu ce trebuie să facem, dar mai întâi puneţi-mă la curent cu 
situaţia actuală, aşa cum o vedeţi voi. 

Răspunse Navarre, încă plin de energie chiar şi la ora aceea târzie. 

— După cum ştii, Masson a anunţat public numirea temporară a lui de 
Forge în funcţia de comandant al Armatei a Treia, fără să ţină cont de 
mine. Armata a Treia face acum manevre în tot sudul Franţei. Pretinsul 
obiectiv al acestui aşa-zis exerciţiu? Respingerea unei forţe de invazie la 
Marsilia, Toulon, Bordeaux pe calea aerului sau pe mare. Inamicul fictiv 
este generalul Ali, un dictator din Africa de Nord care vine, chipurile, în 
ajutorul arabilor săi persecutați în Franţa. Ceea ce se potriveşte cu 
propaganda anti-arabă a lui Dubois. 

— Şi obiectivul real? întrebă Tweed. 

— Îi oferă lui de Forge scuza perfectă de a-şi mişca armata pe o 
suprafaţă uriaşă, în orice direcţie. 

— Trebuie să lovim acum, insistă Tweed. Fără răgaz, fără milă. Ne 
confruntăm cu forţe ale răului - rasişti, antiarabi, anti-germani, anti- 
americani. 

Se ridicase în picioare când intră inspectorul şef Otto Kuhimann grăbit, 
cu o ţigară de foi neaprinsă între dinţi. Ţinea în mână o hârtie împăturită. 

— Tocmai m-am întors dintr-o călătorie fulger în Germania, îl informă 
pe Navarre. Pot să continui? 

— Chiar te rog. 

— Tweed, începu Kuhimann, la începutul acestei afaceri m-ai sfătuit să 
trimit poliţişti în secret la Basel şi Geneva, spunându-mi că de acolo 
trimisese Kalmar instrucţiuni pentru faza următoare. Elveţia neutră. Şi 
unde a primit ordine. 

— Deci, ce s-a întâmplat? se interesă Tweed. 

— Patru persoane, despre care ştim că sunt implicate în această 
afacere au fost recent fie la Basel, fie la Geneva, fie în ambele oraşe. Iată 
o listă cu numele lor şi locul unde au fost. 


Tweed desfăcu hârtia, se uită pe listă şi i-o înapoie lui Kuhimann. 


— Cel pe care-l cunoaştem sub numele de Kalmar se află pe lista asta. 
Doar că nu pot dovedi. Încă... 

Tweed se duse direct în biroul său, închise uşa şi se aşeză la birou. 
Avea de dat nişte telefoane urgente şi instrucţiuni precise şi nu voia să fie 
auzit de nimeni. Tweed îl sună pe Marlei. Apoi îl sună pe Newman şi vorbi 
cu el un timp. Pe urmă ceru să vorbească cu Butler. Ordinele lui fură 
scurte. Ceru să vorbească cu Pete Nield. Şi din nou ordinele fură scurte. 

Îl rugă pe Nield să i-o dea pe Paula la telefon. Fu o conversaţie lungă - 
mult mai călduroasă decât cea anterioară. Abia puse receptorul jos, când 
intră Kuhimann. 

— Ia loc, Otto. Nu, nu-l voi demasca pe Kalmar. Tactica mea este să-l 
fac pe asasin să se simtă în siguranţă, nebănuit. 

— O.K. Din partea mea. Am venit să vorbesc doar cu tine. În Germania 
am primit un scurt mesaj radio de la Stahl. Ţi-l aminteşti? 

— Sigur. Hotel des Bergues din Geneva - parcă a fost acum un veac. 
Ne-ai spus Paulei şi mie despre el. Mi-ai dat numele sub care acţionează, 
adresa şi numărul de telefon. 

— Am spus că semnalul din partea lui a fost scurt. Dar încurajator şi 
totodată neliniştitor. Are informaţii valoroase dar nu poate pleca din 
Bordeaux. Mă poţi ajuta? 

— Cred că da. Am oameni în zonă! Parola de identificare era Gamelin. 

— Corect. Mulţumesc pentru ajutor. 

— Nu-ţi promit nimic, Otto, îl avertiză Tweed şi neamţul ieşi din 
încăpere. 

Tweed întinse mâna, ridică receptorul şi formă numărul hotelului 
Atlantic, pe care i-l dăduse Newman. Voia să-i explice foarte clar lui 
Newman că era la latitudinea lui dacă se aventura iar spre Bordeaux ca 
să-l salveze pe Stahl. Newman avusese şi el parte de destule încercări 
grele. 

Când Tweed îi telefonase mai devreme lui Marler, englezul cel zvelt era 
cocoţat pe marginea patului, în apartamentul din Paris, situat lângă rue 
du Bac. 


Fuma o ţigară superlong şi studia o hartă la scară mare a Franţei, 


desfăcută în faţa sa. Când sunase telefonul, ridicase receptorul şi avusese 
grijă să nu pronunţe niciun nume. 

— Da? Cine este? 

— Tweed. Altă misiune. Urgentă. Bineînţeles. Vreau să mărim 
presiunea, să strângem şurubul tare. Lansăm războiul psihologic de 
anvergură. Cel puţin eu o fac. Vreo idee? 

— Lasă-mă o secundă să mă gândesc. 

Marler suflă un rotocol de fum şi-l urmări plutind spre tavanul plin de 
pânze de păianjen 'al camerei murdare şi neîngrijite. Rotocolul de fum se 
risipi. 

— M-am gândit la ceva. Război psihologic. Asta înseamnă că o să 
lipsesc de aici o vreme. 

— Noroc... 

Marler puse telefonul mobil în micul geamantan deschis de pe scaun. 
Verifică biletele în sistem - open de la compania Air Inter. Folosise din 
ele, dar mai rămăseseră destule. Alese o cutie cu pudră de faţă, cu nuanţă 
gălbuie, se aşeză în faţa oglinzii de perete şi-şi dădu cu pudră. Era unul 
din ob iectele inofensive dintre mostrele sale. La urma urmelor se dădea 
drept negustor de cosmetice. Pudra dădu tenului său tenta de paloare 
comună la o parte din francezi. Se studie în oglindă şi îşi potrivi bereta 
elegant pe cap. Purta jeanşi prespălaţi şi un vindiac. Îşi testase 
înfăţişarea cu câteva zile în urmă, intrând într-un bar şi comandând ceva 
de băut. Zăbovise cu un singur pahar, cum fac francezii în baruri. 
Sporovăise cu barmanul, cu clienţii, se plânsese că afacerile nu merg. 
Toţi fuseseră de acord. Şi ce era mai important, toţi îl acceptaseră ca 
făcând parte dintre ei. 

— E timpul să ieşi şi să-ţi faci treaba, spuse către imaginea lui din 
oglindă. 

Era conştient că-şi vorbeşte sie însuşi. Era un obicei în care se 
complăcea uneori când era singur mai multă vreme. Abia aştepta să plece 
din apartamentul de pe malul stâng al Senei, unde căldura era egală cu 
Zero. 


La hotelul Atlantic din Arcachon, Newman avea şi el o hartă întinsă pe 


pat, dar era o hartă la scară mare a oraşului Bordeaux. Mai erau cu el 
Paula, Butler şi Nield. 

— Trebuie să mă întorc acolo şi să-l scot pe Stahl, un agent german 
aflat acolo în secret, explică el. Plec diseară. Cel mai bine după căderea 
întunericului. 

— Eşti nebun, izbucni Paula. În primul rând, când ai fost acolo ai avut 
noroc. Toate ştirile confirmă că s-a întărit paza, mai mult ca înainte. Uite 
ziarele... 

Şi ziarele erau împrăştiate pe patul lui Newman. În toate erau imagini 
ale revoltelor din Marsilia şi Toulon. Caracteristica cea mai evidentă a 
imaginilor erau indivizi purtând măşti Balaclava şi Crucea de Lorena - 
toate crucile scânteiau în flăcări, în noapte. Atmosfera de insurecție se 
intensifica permanent. 

— În al doilea rând: n-o să dormi deloc dacă te duci la Bordeaux. 
Trebuie să aştepţi elicopterul lângă étang (mlaştină) mâine în zori. 
Reflexele tale nu vor fi aşa de bune dacă dai peste ceva, ceea ce probabil 
se va întâmpla, încercă Paula să-l facă să priceapă. 

— Mulţumesc pentru votul de încredere, i-o întoarse Newman. 

— Mă gândesc doar la tine, cretinule. 

— Hai s-o lăsăm baltă. Newman zâmbi: Am priceput şi sunt 
recunoscător, mişcat. 

— Prefăcut încăpățânat ce eşti, îl tachină ea, din nou bine dispusă de 
zâmbetul lui molipsitor. 

Se îmbrăţişară. În spatele lor, Pete Nield îi făcu cu ochiul lui Butler. 
Întotdeauna în timpul unei operaţiuni venea şi un astfel de moment. O 
situaţie de pericol permanent, prea puţin somn. Oboseală. Nervi. 

— Nu găsesc adresa lui Stahl pe hartă, recunoscu Newman, dându-i 
drumul din îmbrăţişare Paulei. Pasajul Emile Zola. Înainte de a pleca spre 
Bordeaux o să-i fac o vizită Isabellei. Ea ar trebui să ştie. 

Paula zâmbi ştrengăreşte. 

— Ai grijă să nu te ţină toată noaptea în apartamentul ei. 

Newman îi trase o palmă uşor peste fund, se uită spre Butler şi spre 
Nield. 


— Aveţi mare grijă de ea cât sunt plecat. 

— Dar trebuie să te întorci aici înainte de... a te duce să aştepţi 
elicopterul, spuse Butler. 

Fusese pe punctul de a zice înainte de a merge din nou la Landes. Dar 
presupuse că Newman omisese să-i spună Paulei despre acea expediţie 
periculoasă. Cât priveşte instrucţiunile lui Newman în legătură cu ea, 
fuseseră inutile; Tweed le spusese şi lui şi lui Nield la telefon că-i făcea 


răspunzători de siguranţa Paulei, că era în mare pericol. 


42 


Victor Rosewater era departe de Arcachon. Era în livingul 
apartamentului său ultramodern din Konvikstrasse, din Freiburg, 
Germania. Se uită la ceas. Patru dimineaţa. Helmut trebuia să sosească 
curând. 

Rosewater zburase cu un avion particular de la aeroportul din 
Bordeaux până la Basel, în toiul nopţii. După ce-i plătise pilotului suma 
substanţială convenită, se dusese cu maşina - pe care o parcase lângă 
aeroport - de-a lungul frontierei elveţiene, pe autostradă până la 
Freiburg. 

Vremea era mizerabilă. Zăpada, în cantităţi mari, strivea acoperişurile 
străvechi ale oraşului universitar. Rosewater se sculă şi se duse în 
bucătăria dotată cu toată aparatura modernă necesară. Îşi turnă încă o 
ceaşcă de cafea şi se înapoie în living. În timp ce-şi sorbea cafeaua, se 
uita la fotografia Paulei Grey, pe care o făcuse în secret. Fotografia era 
sprijinită de un bol de argint cumpărat dintr-un magazin de antichităţi. 
Argintul era pasiunea sa şi avea o colecţie frumoasă. 

Paula este o femeie foarte strălucitoare, se gândi. Şi, spre deosebire de 
multe femei atrăgătoare, avea o personalitate impresionantă. 

Helmut Schneider. Gândul îi zbură la neamţul pe care venise să-l 
întâlnească la Freiburg. Helmut era un tip extraordinar. Avea o reţea de 
informatori în toată Germania, unii din ei personaje dezgustătoare. 


Printre cei mai respectabili se numărau barmani, comisionari şi portari de 


hoteluri, şoferi de taxi şi de autobuz - toţi oameni care observau ce se 
întâmplă în jurul lor, care auzeau conversații imprudente. 

Printre cei mai puţin dezgustători se aflau proprietari de bordeluri, 
negustori de arme neautorizaţi şi indivizi dubioşi angajaţi să dea afară din 
barurile de noapte pe clienţii scandalagii şi bătăuşi. Era o lume despre 
care oamenii nu aveau habar că există. 

Până de curând, Helmut le spusese să-l informeze, contra unui preţ 
stabilit, despre orice străini cu accent irlandez care frecventau aceste 
stabilimente; să raporteze mijloacele lor de transport. Folosind aceste 
surse, Rosewater detectase mai multe celule ale grupării Armata 
Irlandeză Republicană, înainte ca acestea să aibă timp să devină active. 

De curând îi dăduse lui Helmut instrucţiuni noi: să caute indicii privind 
sediile unităţilor aparţinând grupării Siegfried. Acum aştepta să afle dacă 
Helmut avusese noroc. 

Ce i se părea bizar, era faptul că Helmut nu-şi părăsea decât rareori 
apartamentul ieftin din Frankfurt. Comunicaseră exclusiv prin telefon. 
Dar Helmut era un tip dibaci, închiria apartamente pe termen scurt şi 
rareori folosea acelaşi număr de telefon mai mult de două luni. 

Apoi se muta în altă parte a Frankfurtului, ceea ce însemna să 
telefoneze unuia din informatorii lui şi să comunice noul său număr. Dar 
Helmut avea un instinct de conservare foarte dezvoltat. A sta într-un loc 
mai mult timp era riscant şi putea deveni uşor o greşeală fatală. 

O bătaie în uşă întrerupse reveriile lui Rosewater. Sări în picioare, 
scoase din toc un pistol de calibrul 7,65 mm, se duse la uşa masivă şi se 
uită pe vizor înainte de a descuia şi de a trage zăvoarele! 

Văzu o figură bizară, ghemuită. Îmbrăcat din cap până în picioare în 
negru, tipul purta ochelari cu lentile închise şi un baston alb pentru orbi. 
Îi trebuiră câteva momente lui Rosewater ca să-l recunoască pe Helmut 
Schneider. 

— Scutură-ţi zăpada de pe haine, îi ordonă. Şi poate că o să ai 
amabilitatea să-ţi scoţi cizmele. 

Apartamentul era mochetat din perete în perete. Meticulos în ceea ce 


privea modul de a se îmbrăca, Rosewater păstra apartamentul luxos curat 


ca lacrima. Închise uşa după ce Schneider curăţă zăpada moale de pe 
palton şi-şi descălţă cizmele, intrând în căldura holului. Rosewater îi făcu 
semn să intre în living iar el duse paltonul şi cizmele la bucătărie; agăţă 
paltonul după uşă şi aruncă cizmele în chiuvetă. Turnă apoi o ceaşcă de 
cafea pentru Schneider, care se aşezase într-un fotoliu, îndreptându-şi 
picioarele în şosete spre un radiator. 

— Ai rezultate? în legătură cu Siegfried, îşi salută Rosewater oaspetele. 

— O fată deşteaptă s-a infiltrat în conducerea superioară. Nu-ţi spun 
cine este. Schneider rânji arătând doi dinţi lipsă. Are motive personale să- 
i urască pe rahaţii ăia aşa de tare. Are şi minte şi e şi curajoasă. 

Schneider îşi scosese ochelarii închişi şi ochii lui şireţi străluceau de 
mulţumire. Când sosise arăta ca un om terminat; acum era vioi! ţanţoş şi 
vigilent. Ca un cămătar isteţ. 

— Dar rezultate concrete? întrebă Rosewater nerăbdător. 

— Stăpâneşte-te, îl mustră, continuând în germană, limba pe care o 
vorbeau amândoi. E mai cald aici. Afară e ca în porcăria aia de Siberia. 

— De ce travestiul ăsta aşa de sofisticat? Doar n-ai fost urmărit? 
întrebă Rosewater brusc neliniştit. 

— Ba da. 

— Vrei să spui că până aici? Pentru Dumnezeu... 

— Stăpâneşte-te, repetă Schneider, satisfăcut că-l zdruncinase puţin pe 
englezul rece în mod normal. Chiar crezi că nu ştiu să ochesc o umbră? 
Doi dintre ei se mişcă separat. l-am pierdut în Heidelberg. Pe urmă am 
schimbat maşina, la locuinţa unui prieten. Pe urmă m-am costumat aşa, 
după ce am lăsat a doua maşină la periferia oraşului. 

— Foarte profesionist. Rosewater se forţă să-şi ascundă iritarea 
crescândă. Şi rezultatele? 

— Siegfried se află la Hamburg, Dortmund, Berlin, Hanovra, Diiseldorf, 
Frankfurt, Karisruhe, Munchen şi Stuttgart. E o operaţiune de anvergură. 

În timp ce vorbea, Schneider scoase un portofel vechi, de sub trei 
straturi de haine: două pulovere de lână şi o jachetă. Trase fermoarul 
unui compartiment secret, scoase o coală de hârtie format A 4, murdară 


şi împăturită şi i-o dădu lui Rosewater. Apoi îşi mai apropie puţin 


picioarele de radiator. 

Rosewater se uită pe lista cu adrese detaliate şi recunoscu multe din 
ele. Îl privi pe Schneider care îşi scosese mitenele şi ţinea ceaşca cu 
amândouă mâinile ca să se încălzească. 

— Ăsta-i grupul? întrebă. 

— În niciun caz. Schneider îşi termină cafeaua şi puse ceaşca pe cămin. 
Aştept o altă listă lungă, în curând. O să telefonez la numărul pe care mi 
l-ai dat ca să te poată contacta. 

— Bine. 

Rosewater se gândea că Schneider e ideal pentru treaba asta. Un 
proscris, un tip capabil să se amestece, să se tocmească la preţ cu lumea 
josnică care forma reţeaua lui. Şi nu exista niciun pericol să încerce să îl 
ducă de nas pe Rosewater, transmițând informaţii poliţiei. Poliţia era 
duşmanul lui. Hoţ de buzunare, Schneider ispăşise cinci pedepse scurte 
în închisori germane. Încă un delict şi ar căpăta o sentinţă foarte lungă. 

— E timpul să pleci, sugeră Rosewater. 

Schneider făcu gestul universal prin care ceri bani. Îşi frecă degetul 
mare de cel mijlociu. Rosewater adoptase o politică: aştepta până îi cerea 
bani, pentru că astfel îl descuraja pe neamţ să creadă că ar exista un sac 
fără fund. Scoase patru bancnote de cinci sute mărci din buzunar şi i le 
dădu. Aproximativ echivalentul a şapte sute de lire sterline. Dar 
cheltuielile lui Helmut erau mari. Neamţul părea nehotărât. 

— Nu-i suficient pentru ce o să am de plătit. Dublul sumei ar putea să 
fie potrivit. 

— Nu am atâta de aruncat. Obişnuita tocmeală aşteptată de Schneider. 
Va trebui să te descurci cu ăştia. Nicio marcă în plus. 

Mai extrase încă două bancnote de cinci sute de mărci şi le lăsă pe 
masă. Schneider şi le însuşi când Rosewater se duse în bucătărie după 
palton şi cizme. Scutură cizmele de zăpada care nu se topise la căldura 
din bucătărie. Era nerăbdător să-l scoată pe Schneider din apartament. 

Neamţul se deghiză din nou înainte de a pleca. Îşi potrivi ochelarii cu 
lentile negre, adoptă o ţinută gârbovită, lovind pereţii cu bastonul alb, ca 


să se obişnuiască cu rolul de orb. 


Rosewater se bucură când îl văzu că pleacă. Era nerăbdător să ajungă 
la aeroportul din Basel, de unde va lua primul avion spre Bordeaux, via 
Geneva, apoi va ajunge cu maşina la Arcachon. Rosewater auzise în barul 
Martinique un tip cu accent irlandez clar. 

Cercetări discrete îi confirmară că irlandezul frecventa barul. Şi voia s- 
o întâlnească din nou pe Paula Grey. 

Cu douăsprezece ore mai devreme, în seara precedentă, Newman se 
dusese de la hotelul Atlantic, la apartamentul Isabellei. În timp ce 
conducea de-a lungul falezei, golful era o masă de valuri în fierbere, care- 
i aminti de Aldeburgh. 

Se gândea şi la notițele pe care le găsise în plicul de polietilenă prins 
de trupul lipsit de viaţă al sărmanei Jean Burgoyne. Le citise singur în 
camera sa şi fusese surprins să afle că are în faţă planurile unei mişcări 
armate asupra Parisului. Detaliile indicau ruta de urmat spre nord printr- 
o lovitură fulger dată de trupele blindate ale lui de Forge. Obiectivul lor 
era Parisul. 

Puteau informaţiile să fie adevărate? Newman credea că da: Jean 
făcuse referiri la hărţi şi folosise un limbaj care părea extras din 
documente militare. Dilema lui era dacă să încredinţeze astfel de date 
vitale pilotului elicopterului Alouette, care se putea prăbuşi înainte de a 
ajunge la Paris. Cum altfel ar fi putut ajunge notele în mâinile lui Tweed? 

Parcă maşina pe o stradă laterală, aproape de apartamentul Isabellei, 
departe acum de faleză şi coborî. Înainte de a se apropia de intrare 
aşteptă un timp, să se asigure că nu fusese urmărit; cu mănuşile în mâini 
se plesnea peste tot trupul, ca să nu-i fie frig. 

Îi telefonase Isabellei înainte de a pleca de la Atlantic. Când apăsă pe 
butonul soneriei, deschise uşa într-o clipită. Vorbea în timp ce încuia şi 
trăgea zăvoarele. 

— Este atât de mult de când nu te-am văzut, Bob. Rămâi peste noapte? 
Dacă nu vrei să facem dragoste, o să stăm şi o să sporovăim. Poate n-ar fi 
trebuit să-ţi spun asta. Dar m-am gândit la tine. Tu te-ai gândit la mine? 

Totul dintr-o răsuflare. Se cuibări la pieptul lui. Se strânse, lipită de el. 


Gemea de plăcere, cu mâinile încolăcite după gâtul lui. Am probleme aici, 


se gândi Newman. O apucă de umeri şi o îndepărtă cu blândeţe, iar ea se 
holbă la el, cu ochii mari deschişi a mirare. 

— Isabelle, am nevoie de ajutorul tău. Trebuie să plec aproape imediat. 
Mă duc din nou la Bordeaux. 

— Nu! Nu la Bordeaux! Nu ştii ce-i acolo acum. Mi-au spus prietenii. Pe 
toate străzile principale sunt patrule ale armatei... 

— Nu am treabă pe o stradă principală. Caut pasajul Emile Zola. Ai 
auzit de el? 

Îi dădu drumul din braţe, scoase harta oraşului şi o întinse pe masa din 
living. Isabelle stătea lângă el, a tingându-i faţa cu părul. Se pregătea să 
facă un semn cu stiloul pe hartă, când el o opri. 

— Nu. Hărțile însemnate sunt periculoase. Ştii unde este? 

— Da. Este foarte greu de găsit. Poţi să treci de el de o sută de ori fără 
să-l vezi. Dar te pot duce acolo. 

— Nici vorbă. Asta-i o călătorie pe care o fac singur. 

— Chiar aşa? Se juca cu o şuviţă de păr. Pe unde te duci la Bordeaux? 
Presupun că vei urma acelaşi drum pe care l-am făcut noi? 

— Mi se pare logic, căci îl ştiu. 

— Foarte logic. Doar că pasajul Emile Zola este în această parte a 
oraşului. 

Arătă spre partea de est, cea mai îndepărtată de Arcachon şi în drumul 
spre aeroport. Newman se uită la zona pe care o indicase vag şi nu reuşi 
să vadă pasajul. În orice caz, nu era inclus în indexul hărţii”. Tonul vocii îi 
deveni dur. 

— Ascultă Isabe lle, încetează să te ţii de prostii. E în loc viaţa cuiva. 
Fără să faci vreun semn, arată-mi naibii unde-i pasajul ăsta. 

— Acolo. Închise stiloul şi atinse uşor harta. Şi ca să avem vreo şansă 
să supravieţuim patrulelor armatei, am lua-o pe un drum ocolit şi ne-am 
apropia de el venind spre est. Pot să te conduc. 

— Mulţumesc. Nu mai risc să vii încă o dată. 

— Scuză-mă. Trebuie să sting filtrul de cafea. 

Dispăru pe uşa batantă în bucătărie, lipsi nu mai mult de treizeci de 


secunde, apoi se întoarse cu o haină pe braţ şi o geantă de piele în mână. 


Newman spuse noapte bună după ce împachetă repede harta. Se duse la 
uşă, trase zăvorul, răsuci cheia şi ieşi din apartament. 

Descuiase maşina şi tocmai se aşeza la volanul Renaultului când 
portiera din dreapta se deschise şi Isabelle se strecură lângă el, 
închizând-o apoi. Se mişca ca o pisică. Nu auzise niciun pas. Sosirea ei 
fusese atât de bruscă, încât băgase mâna în haina de piele şi apucase 
patul pistolului Smith & Wesson. 

— Dă-mi harta, spuse ea calm. Spuneai că e în joc viaţa cuiva. Şi cu tine 
doi. Fără cunoştinţele mele despre zonă n-ai reuşi niciodată. N-ar fi mai 
bine să pornim? 

— Manteau la telefon. 

Generalul de Forge, singur în biroul său, îngheţă. Doar trei cuvinte, dar 
sunau extraordinar de sinistru la telefon. 

— Da, ce dracu' mai este acum? Ai fost plătit. 

— Înşelăciune. Doamne, cum rişti. Nu vrei să trăieşti? 

— Ia stai aşa. De Forge era stăp în pe sine acum. Ţi-aş fi îndatorat dacă 
mi-ai explica remarca asta misterioasă. 

— Banii, domnule general. 

— Ce-i cu ei? Suma a fost cea convenită. 

De Forge era intrigat. Lamy livrase banii aşa cum primise instrucţiunile 
- sau şeful Serviciului său secret făcea afaceri de unul singur? Era oare 
Lamy mărul putred din cercul de apropiaţi? 

— Suma a fost cea convenită, repetă Manteau. Dar trei sferturi din bani 
erau falşi şi restul de un sfert are bancnote cu seriile numerotate 
consecutiv. A fost o greşeală gravă, domnule general. Poate a fost chiar 
una sinucigaşă. 

Vocea era atât de îngrozitor de calmă, încât te speria. Ca şi cum ar fi 
discutat o tranzacţie comercială perfect normală. Omul era ca gheaţa. Iar 
de Forge fusese înspăimântat de ceea ce i se spusese, nu ştia cum să 
reacționeze. 

— Voi cerceta, spuse răstit. Eu însumi i-am înmânat banii emisarului. A 
fost - în acel moment - aşa cum fusese stabilit. 


— Aşa spui tu. Că doar ce-o să spui? Va trebui să mai fac o ultimă 


demonstraţie. À propos, am lăsat punga de pânză cu conţinut cu tot! în 
spatele aceleiaşi cabine telefonice. Să pui s-o ia. Asta în cazul în care spui 
adevărul. Ceea ce tare mă îndoiesc. 

— Despre ce demonstraţie vorbeşti...? 

De Forge îşi dădu seama că vorbeşte în gol. Zguduit, puse receptorul 
jos, se gândi o clipă, ridică din nou receptorul şi ordonă maiorului Lamy 
să vină imediat. Apoi îl chemă pe Berthier la telefon, află că ofiţerul 
tocmai se întorsese, îi spuse că vrea să-l vadă şi să aştepte la uşă când va 
veni. Când intră Lamy, de Forge stătea în picioare, cu spatele la silueta 
uriaşă a generalului de Gaulle. Asta însemna că Lamy trebuia să rămână 
în picioare. 

De Forge îi povesti despre telefonul lui Manteau. Îl observă 
îndeaproape, furios, în timp ce vorbea. Şeful Serviciului lui secret avu 
grijă să aştepte până când termină şeful său; chipul lui nu exprima nimic. 

— Deci, ce ai de spus? întrebă de Forge. 

— E o nebunie, protestă Lamy. Am livrat banii aşa cum am stabilit. 
Falşi? Imposibil. 

— Doar dacă nu ne fură cineva, remarcă de Forge rece. 

— Este o acuzaţie, domnule general? 

— Să-i zicem sugestie. Există o singură cale de a descoperi adevărul. 
Aşa cum ţi-am spus, a lăsat punga cu bani în spatele cabinei telefonice. 
Du-te şi adu-mi-o imediat. 

— Acum? La ora asta din noapte? 

— Ai surzit? Am spus imediat. Şi ia cu tine o escortă. Locotenentul 
Berthier aşteaptă afară. Ia-l cu tine - şi ia încă un ofiţer. 

— Ce fac cu Kalmar, domnule general? Tocmai mi-a telefonat şi şi-a 
cerut plata pentru eliminarea lui Jean Burgoyne... 

Se opri din vorbit când sună telefonul. De Forge îl privi pe Lamy de sus 
până jos, cu o expresie de gheaţă pentru care era vestit. Ridică 
receptorul. 

— De Forge. Sunt ocupat. Cine dracu' mai e de data asta? 

— Raportează Manteau, domnule general. În convorbirea precedentă 


am omis să-ţi spun că am eliminat-o pe Jean Burgoyne. Asta te costă un 


milion de franci elveţieni. Spune-i lui Lamy că va primi instrucţiuni 
privind modalitatea de plată. De data asta cu bani adevăraţi, dacă nu te 
superi. 

— Ascultă... Din nou vorbea în gol, celălalt închisese. 

De Forge puse receptorul jos cu grijă ca şi cum ar fi putut să-i 
explodeze în faţă. Îl privi pe Lamy timp de aproape un minut înainte să-i 
spună despre acest ultim telefon. Lamy ascultă şi mintea lui căuta cu 
febrilitate un răspuns. 

— Nu înţeleg cum ar fi putut efectiv să ştie unde era. Jean Burgoyne a 
ales un loc de întâlnire foarte izolat. Şi dacă Yvette nu ar fi urmărit-o, 
nimeni nu ar fi ştiut. 

— Dar cineva a ştiut, spuse de Forge moale. Tu ai ştiut sau fata care a 
preluat legătura de la Yvette a ştiut. ea ţi-a transmis informaţia prin radio 
şi tu ai spus că îi telefonaseşi lui Kalmar la un număr stabilit înainte. 

— Ce propuneţi? întrebă Lamy ţeapăn. 

— Să îndeplineşti ordinul meu, - să iei sacoşa cu bani din spatele 
cabinei telefonice. 

Lamy se întoarse să plece. Apoi hotări să rişte şi să mai protesteze. De 
Forge nu păru să-şi dea seama ce cere. 

— Dacă Manteau este în zonă, pândind cabina telefonică care e izolată, 
va crede că este o capcană, când va vedea escorta în maşină cu mine. 

— Este un risc pe care trebuie să ţi-l asumi, îi spuse de Forge brutal. 
Trimite-l aici pe Berthier, iar tu aşteaptă-l afară... 

Rigid, Berthier stătu în poziţie de drepţi în timp ce de Forge îl studia. 
Generalul urmărea să vadă semne de nervozitate, broboane de sudoare 
apărându-i pe frunte, aşa cum făcuse şi cu Lamy. 

— Paula Grey, se răsti scurt de Forge. Noutăţi la ora asta? 

— Da, domnule general. Stă la hotelul Atlantic din Arcachon. 
Recepţionerul mi-a arătat semnătura ei în registru. Problema este că e 
păzită de doi indivizi de profesie, după cum se poartă. N-o scapă deloc din 
vedere. 

— Mulţumesc, Berthier. Ai procedat bine. De Forge devenise amabil. 


Avea o regulă: să nu lupte cu mai mult de un ofiţer o dată. S-ar putea să 


te trimit înapoi la Arcachon. Pe moment, maiorul Lamy are o treabă 
pentru tine şi te aşteaptă afară. 

Rămas singur, de Forge şedea la biroul său desenând pe un caiet Cruci 
de Lorena în flăcări şi gândindu-se. Kalmar. Manteau. Putea fi aceeaşi 
persoană? Sau erau amândoi invenţia maiorului Lamy? 

Lamy era un ochitor excelent. Lamy fusese întotdeauna intermediarul 
care-l despărţea pe de Forge de ucigaşul necunoscut. Era un aranjament 
care-i convenea lui de Forge: nimeni nu putea face niciodată legătura 
dintre el şi asasin. 

Lamy sugerase ideea. Lamy prelua întotdeauna sumele uriaşe plătite 
asasinului când trebuia cineva eliminat. Preşedintele şi primul ministru, 
de exemplu. Şi, înainte de a se muta în Serviciul secret, Lamy fusese 
tehnician expert în explozivi la genişti. Oare Lamy aduna o avere pe 
cheltuiala armatei? 

De Forge era iritat şi confuz. Ar trebui să-şi concentreze toată 
capacitatea asupra Operaţiunilor Auster litz şi Marengo. Misterul 
asasinilor - dacă erau doi - îi răpea timp preţios. Aflu soluţia când se vor 
întoarce cu banii, decise. Şi problema Paulei 6 rey ar trebui rezolvată 


curând. 


43 


Maiorul Jules Lamy era un singuratic. Îi displăcea profund escorta şi-i 
pusese să se aşeze în spate, în maşină. În toiul nopţii, lumina farurilor 
aprinse mătură un peisaj sumbru, cu câmpuri pustii, fără o singură casă 
în jur. 

Se afla cam la două mile de sătucul la a cărui periferie se găsea cabina 
telefonică. Avantajul era că putea să caute în jurul cabinei sacoşa cu bani, 
fără riscul de a fi văzut de vreun sătean. Asta cu condiţia ca banii să fie 
acolo. 

Berthier stătea pe bancheta din spate, lângă celălalt locotenent, iar 
locul din faţa lui era liber. Revolverul i se odihnea pe genunchi - ţinea o 


mână pe patul armei. Îl scosese din toc pe furiş, convins că Lamy ar fi 


obiectat dacă ar fi ştiut de el. 

Niciunul dintre cei doi locotenenţi nu spusese niciun cuvânt în timpul 
drumului lung de la Cartierul General. Amândoi ştiau că Lamy ar fi vrut 
să-i ştie în iad şi aveau grijă să nu rupă tăcerea. Berthier era nervos. Nu 
avea încredere în acest drum prin beznă, fără niciun motociclist ca 
escortă. După părerea lui erau nişte ţinte grozave. 

Gândul îi trecu prin minte când Lamy tocmai reuşise să treacă de o 
curbă periculoasă şi foarte strânsă. Mergea cu viteză foarte mică, 
aproape se târa, când liniştea fu întreruptă. Zgomotul unui geam care se 
face ţăndări, împietri pe cei trei ocupanţi ai maşinii. Berthier fu primul 
care-şi dădu seama că fusese un glonţ. Pocnitura fu urmată imediat de 
sticla care se împrăştie ca stropii de apă. Ofiţerul de lângă Berthier fu 
împroşcat cu ţăndări de sticlă. Berthier observă şi pe partea lui o gaură în 
geam. Îşi scoase chipiul al cărui cozoroc dispăruse. 

— Mişcă-te! îi strigă lui Lamy. Suntem în plin foc, nu vezi, se trage. A 
fost un glonţ... în momentul în care Berthier deschise gura, Lamy apăsă 
pe acceleraţie. Văzu o porţiune de drum drept, şi conduse în zigzag, cu 
mare viteză. Avu grijă să nu menţină un ritm previzibil Zigzagul maşinii 
era neregulat şi dovedea că Lamy este un şofer îndemânatic. În acelaşi 
timp făcu caz şi de autoritatea sa': 

— E cineva rănit dintre voi? 

— Colegul nostru este tăiat pe faţă. Dar cred că va supravieţui, raportă 
Berthier. 

Berthier scăpase neatins. Glonţul împrăştiase cioburi de geam peste 
tovarăşul lui, dar sticla explodase spre în afară, pe îngă Berthier. Prin 
cele două găuri din geam intra aerul polar. Lamy cobori într-o rigolă 
adâncă, sub nivelul drumului, încetini viteza, opri şi ordonă: 

— În timp ce eu caut în jurul cabinei telefonice, voi luaţi poziţie, 
departe de maşină şi distanţaţi. O să poţi, locotenente Chabert? 

— Cred că da, domnule. 

— Nu este suficient. 

— Pot, domnule, replică în grabă ofiţerul. 


Cu o batistă mare îşi ştergea sângel e de pe faţă. Când maşina porni 


din nou îşi cercetă faţa cu degetele, dar nu pătrunseseră cioburi de sticlă 
în piele! După ce Lamy opri la câţiva metri de cabina telefonică, cei doi 
ofiţeri se pregătiră să coboare. 

Fără să piardă timp, Lamy sări afară din maşină, se ghemui cu arma în 
mână şi scrută interiorul cabinei cu lanterna. Goală. Găsi sacoşa de pânză 
acolo unde spusese Manteau că va fi: în spatele cabinei. Era aceeaşi 
sacoşă. Lamy recunoscu o pată de murdărie - dar sfoara cu care era 
legată fusese desfăcută apoi legată din nou, cu altfel de nod. Lamy aruncă 
sacoşa în maşină, lângă el, locotenenţii se suiră în spate şi întorcând 
maşina, porni spre Cartierul General. Marea lui grijă era ce vor găsi în 
sacoşă. Şi mai era şi frica de un alt glonţ. 

După ce ascultă raportul lui Lamy, de Forge ieşi din birou în noaptea 
îngheţată, fără să se sinchisească să-şi pună mantaua. Făcu semn cu 
capul către locotenenţii Berthier şi Chabert. 

— Treceţi în spate în maşină şi amintiţi-vă exact cum stăteaţi când 
glonţul a lovit maşina. 

Berthier, care încă purta chipiul fără cozoroc, se aplecă înainte peste 
Chabert, aşa cum făcuse, pe punctul de a-i spune ceva lui Lamy. De 
Forge studie poziţiile, amintindu-şi de propria experienţă, când un glonţ 
pătrunsese prin limuzină. Le făcu semn celor doi ofiţeri să coboare din 
maşină. 

— Va trebui să-ţi iei un alt chipiu de la intendenţă, remarcă generalul. 

— Era cât pe ce să mă atingă, domnule general. 

— Nu, a ţintit astfel încât să treacă la câţiva centimetri de tine. Îl privi 
pe Lamy. Am avut demonstraţia promisă. Înapoi spre cazarmă, le ordonă 
celor doi locotenenţi. Berthier, pleci la Arcachon imediat după ce te 
schimbi cu haine civile. Vezi ce-i cu fata aia şi raportează-i imediat 
maiorului Lamy... 

Se întoarse în birou, cu Lamy după el. Sacoşa de pânză era pe masă. De 
Forge făcu cu mâna spre ea: 

— Deschide-o, verifică banii. 

Un alt maior de la Casierie, convocat de de Forge, intră în timp ce 


Lamy cerceta pachetele. Ofiţerul casier fusese funcţionar bancar înainte 


de a veni în armată, şi de Forge îi înmână o hârtie de o mie de franci 
elveţieni. 

— Ai spus că e reală? 

De Forge străbătea încăperea agitat, în timp ce ofiţerul scoase o lupă 
şi, aprinzând lampa de birou a lui de Forge, examină bancnota cu atenţie, 
lăsă lupa pe masă şi dădu verdictul: 

— Falsă. Un fals foarte bun, dar categoric fals. 

De Forge mai alese două bancnote pe care le verifica Lamy. Le dădu 
casierului fără să spună un cuvânt. Din nou fu repetat procesul de 
examinare atentă; apoi ofiţerul i le înapoie lui de Forge: 

— Tot false. Fără nicio îndoială. 

— Ar putea fi date din greşeală de către bancă? întrebă de Forge. 

— Categoric nu. Sunt bancnote cu valori mari. Nicio bancă n-ar putea fi 
păcălită. O bancnotă, poate - deşi ar fi foarte neobişnuit. Trei? Niciodată. 

— Mulţumesc, domnule maior, poţi pleca. Şi niciun cuvânt nimănui 
despre acest lucru. S-ar putea să fie vorba de un scandal pe care trebuie 
să-l cercetez. 

— Ei bine, Lamy? întrebă de Forge moale, când rămaseră singuri. 

Lamy părea neliniştit, intrigat. Ridică un teanc de bancnote. 

— Seriile sunt în ordine consecutivă. Nu erau când am livrat banii. 

— Crezi că prietenul nostru englez, Oiseau, ne-a tras pe sfoară? 

Era o capcană. De Forge aştepta un răspuns, iar Lamy se gândea ce să 
spună. Îşi strânse buzele subţiri. 

— Nu cred nicio clipă aşa ceva. Cumpără prietenia - a dumneavoastră - 
pentru viitoare afaceri cu arme cu ţări cu care Franţa are relaţii strânse. 

— Ia tot teancul şi pune-l în safe. Acum! 

La plecarea lui Lamy, încrederea lui de Forge în Manteau crescuse 
direct proporţional cu pierderea încrederii în Lamy. Acum trebuia să se 
concentreze asupra Operațiunii Marengo. 

Cam în acelaşi timp - dimineaţa devreme - în care de Forge urmărea 
verificarea banilor, Helmut Schneider lua micul dejun într-o cafenea unde 
poposeau mai ales şoferi de camioane, la periferia oraşului Karisruhe. 


După ce plecase de lă Victor Rosewater, o luase spre nord pe 


autostradă. Era un cu totul alt Helmut în înfăţişare, înainte de a se sui în 
maşină, îşi scosese ochelarii negri'; bastonul alb, pardesiul jerpelit şi 
cizmele le îndesase într-o geantă de voiaj pe care o ascunsese bine în 
portbagajul maşinii. 

La cafenea era îmbrăcat cu un vindiac curat, jeanşi şi o şapcă cu vârf 
ascuţit, din cele pe care le purtau studenţii nemți. 

Îşi bea fără grabă cafeaua aburindă şi consuma tacticos - şi tot fără 
grabă - un hamburger. Îşi controla ceasul foarte des. 

De îndată ce se deschidea Poşta Centrală din Karisruhe, centrul 
sistemului judiciar german, parcă maşina în apropiere. Parcurse restul 
drumului pe jos, intră în clădirea poştei, aruncă o privire rapidă spre cei 
câţiva clienţi matinali şi se strecură într-o cabină telefonică. 

Formă un număr din Germania şi petrecu mai multe minute 
transmițând un mesaj codificat care, pentru cineva care ar fi tras cu 
urechea, părea o conversaţie obişnuită de afaceri. Puse receptorul în 
furcă, se înapoie la maşină şi îşi reluă drumul spre apartamentul său din 
Frankfurt! 

Ca să ajungă la pasajul Emile Zola, Isabelle îl conduse pe Newman pe 
un drum ocolit, prin zona sudică a oraşului Bordeaux. Ideea ei era să 
intre în oraş prin est ca să evite bănuielile că ar veni dinspre Arcachon. 

Şi Newman avusese o idee înainte de a pleca: se întorseseră în 
apartament şi goliseră cămara de vinuri, luând cu ei vreo douăsprezece 
sticle de Beaujolais. La propunerea lui Newman, Isabelle împrumutase o 
eşarfă albă din garderoba surorii ei, pe care şi-o înfăşurase în jurul 
capului. Alb - culoarea tinerilor căsătoriţi. 

Drumul ocolit le luase mult timp şi era dimineaţa devreme - deşi încă 
întuneric - când intrară în oraş. Newman o luă pe N 136 spre Bergerac. 
Văzuseră o mulţime de vehicule mecanizate care făceau manevre în 
depărtare, dar nu avuseseră încă niciun necaz. 

— Ne apropiem de Pont de Pierre, îl avertiză Isabelle. Acolo s-ar putea 
să fie un punct de control. 

Se dovedi că avusese dreptate. Pe podul peste Garonne, Newman zări 


în lumina farurilor soldaţi cu arme automate care stăteau în drum. În 


spatele lor, drumul era barat de o barieră de lemn. De pe râu se ridica o 
ceaţă care făcea ca totul să devină neclar în lumina farurilor. 

— Pregăteşte-te să ne jucăm rolurile, îi reaminti Newman. 

Cu eşarfa albă care-i ascundea părul, aranjată în falduri pe umeri, 
Isabelle se strânse în el, ţinând o sticlă de vin în mână. 

Newman deschise geamul şi cu mâna liberă, îl deschise şi ea pe alei. 
El opri maşina, lăsă motorul să meargă, înşfăcă o sticlă de vin şi începu să 
se clatine în scaun, în timp ce soldaţii se înghesuiau în jurul maşinii. 

— Beaujolais producţie nouă, strigă şi aruncă o sticlă pe fereastră. 

O aruncase peste capul soldaţilor de lângă maşină şi se produse o 
încăierare nebună când unul din soldaţi prinse sticla din zbor. Newman 
cânta din nou şi refrenul fu intonat şi de soldaţi, care cu o clipă mai 
înainte tremurau învăluiţi de ceața rece, plictisiţi de moarte de sarcina de 
a păzi şi apăra punctul de control! 

Şi Isabelle aruncă sticla ei. Le zâmbi celor de lângă ea. Soldaţii se 
holbară la ea cu priviri pofticioase, apoi se îmbulziră să prindă sticla. Mai 
luă una, în timp ce Newman aruncă o sticlă departe de maşină. 

— Beaujolais producţie nouă! strigă el cu glas de beţivan. 

— E cam târziu, anotimpul a trecut, şopti Isabelle şi chicoti nervos. 

Newman mai aruncă o sticlă, repetând aceeaşi lozincă cunoscută iar 
Isabelle aruncă şi ea una pe geamul din partea ei. Soldaţii se dăduseră 
mai înapoi, ca să poată avea norocul să prindă sticla. Newman rânji ca un 
beţivan şi claxonă ca să-i facă să dea bariera la o parte, să poată trece. 

— Ne grăbim, strigă bine dispus. 

— N-o să mai fi mult timp virgină, strigă un soldat la Isabelle. 

— Gloată de porci, bombăni; zâmbind, mai aruncă o sticlă. 

Continuând să ţină claxonul apăsat, Newman scoase capul pe geam şi-i 
aruncă o sticlă soldatului care era lângă trecerea închisă de la barieră. 
Soldatul o prinse din zbor. Mai mulţi soldaţi beau, trecând sticlele de la 
unul la altul. Cu sticla în mână, soldatul de lângă barieră deschise poarta 
şi le făcu semn să treacă. Newman rânji, salută şi acceleră, trecând 
podul. Isabelle îl conduse pe străzi laterale’. 


Începu să recunoască unde se află - în vecinătatea complexului 


comercial Meriadeck, o oroare din beton care semăna mai mult cu o 
fortăreață. Se uită în oglinda retrovizoare şi văzu un jeep al armatei cu 
patru soldaţi care-i urmăreau. Îi spuse Isabellei. Apoi îi spuse că jeepul se 
pierduse în ceaţă. 

— Ia-o la dreapta, spuse ea. 

Răsuci volanul şi intră pe o stradă laterală îngustă. În obscuritate, 
Bordeaux-ul arăta şi mai înspăimântător. Ruine ale unor clădiri vechi, cu 
reclame pentru Cinzano, înnegrite de murdărie şi dezlipite pe margini, 
atârnând pe pereţii frontali. Din nou avu impresia unui oraş bombardat. 

— Ia-o la stânga repede! 

Se trezi pe o stradă îngustă cu maşini uzate parcate pe ambele 
trotuare. Isabelle se aplecase înainte, scrutând bezna. Newman se uită în 
oglindă. Nici urmă de jeep. 

— Intră în locul ăla de parcare! Aproape am ajuns. 

Newman întoarse Renault-ul pe trotuar, roti volanul mult şi apoi 
îndreptă maşina doar la câţiva centimetri de cea parcată în faţă. Dădu 
câţiva centimetri înapoi şi opri motorul. Chiar şi la Londra, nimeni n-ar fi 
considerat că spaţiul pe care-l ocupase era suficient pentru vreo manevră. 

Observase Citroen-ul care venea cu spatele spre el, când se repezise să 
întoarcă. Maşina se opri în clipa în care, după ce coborâse, era cât pe ce 
să alunece pe o porţiune de gheaţă. Aerul era deosebit de rece, aproape 
arctic. Din Citroen sări o femeie elegant îmbrăcată şi se îndreptă spre el 
cu faţa schimonosită de furie. 

— Era locul meu. Nu m-ai văzut dând cu spatele? Vreau locul ăla, strigă 
ea mânioasă. 

Newman deschise din nou portiera şi scoase singura sticlă de vin de 
Beaujolais pe care o mai aveau. Se înclină şi i-o prezentă cu gesturi largi. 

— Abia ne-am căsătorit. Un cadou ca să sărbătoriţi fericirea noastră. Vă 
TOg. 

Înşfăcă sticla, se întoarse şi se uită la ea. Aruncă o privire spre Isabelle, 
care stătea pe trotuar, şi scutură din cap cu putere. 

— Bănuiesc că e un fel de compensație. Dumnezeu ştie unde o să mai 


găsesc un alt loc liber. Nenorocitele ast ea de trupe de soldaţi au 


înconjurat o clădire chiar în susul acestei străzi. Jeepurile lor ocupă cinci 
locuri de parcare. E dezgustător... 

Fără un cuvânt de mulţumire, se întoarse la maşina ei şi trecu, în 
marche-arriere, pe lângă Renault. Vehiculul dispăru în ceața cenuşie. 
Newman o privi pe Isabelle şi desfăcu mâinile în semn de resemnare. 

— M-am gândit că e cel mai bun mijloc de a o face să tacă. 

— Va tăcea, zgripţuroaica lacomă. Când îţi spunea de soldaţi, am văzut 
strălucirea din ochii ei. Băutura, nu? 

— Da. Şi s-ar putea să ne fi făcut o favoare. Nu-mi place chestia asta cu 
trupele care au înconjurat o clădire. Cât mai e până la pasaj? 

— Cam o sută de metri, pe strada asta. 

Newman o luă pe după umeri şi merseră încet, aparent mai interesaţi 
unul de celălalt decât de direcţia spre care mergeau. Îi mulţumi lui 
Dumnezeu că luase măsuri de precauţie. Când ceața începu să se 
risipească, văzură în faţă jeepurile militare parcate pe trotuar, pe ambele 
părţi ale străzii. Două maşini, care probabil ocupaseră locurile de care 
avea nevoie armata, zăceau răsturnate în mijlocul străzii. 

Newman o trase, ferindu-se, la adăpostul unei intrări. Trupe cu arme 
automate erau staționate pe ambele părţi ale străzii. Toţi soldaţii se uitau 
cu atenţie la aceeaşi clădire care se afla pe partea pe care erau Newman 
şi Isabelle. O figură cunoscută era ghemuită lângă intrare, punând ceva la 
baza uşii. Newman îl recunoscu pe duhul ce rău: sergentul Rey. 

— Ar putea fi clădirea unde mergem noi? o întrebă pe Isabelle. 

— Da, aceea este. Pasajul Emile Zola se află la câţiva metri de aici. 
Începe acolo şi se întinde pe partea laterală a clădirii. 

— Soldaţii se pregătesc s-o ia cu asalt. Specialistul lui de Forge în 
explozivi mascaţi în obiecte cu aspect inofensiv tocmai se pregăteşte să 
arunce uşa în aer. 

— Am ajuns la ţanc. 

— Sau prea târziu, răspunse Newman, gândindu-se la bietul Stahl, 


prins înăuntru. 


44 


Tweed vorbi la telefon cu Paula din biroul său de la Ministerul de 
Interne. Prima lui grijă fu s-o întrebe dacă era o legătură sigură. 

— Foarte sigură, îl linişti. Mi-am luat toate măsurile de precauţie. Am 
avut timp să mă gândesc la cererea ta dea mă întoarce. 

— Ascult, o îndemnă Tweed când Paula se opri. 

— Am citit nişte documente pe care le avea asupra ei Jean Burgoyne. 
Cred că ar trebui să ţi le aduc imediat cu elicopterul pe care-l trimite 
Lasalle. Jean şi-a riscat viaţa - îşi stăpâni emotia - şi-a pierdut viaţa ca să 
ni le dea. Şi sunt într-adevăr importante. Asta-i una. 

— Şi care-i a doua problemă? întrebă Tweed ascunzându-şi uşurarea. 

— Cred că e îngrozitor că Jean zace ştii unde. În frig şi umezeală. Ştiu 
că pentru ea nu mai contează... 

— Nu-ţi mai face griji, exclamă Tweed. O echipă de la DST a fost 
trimisă de Lasalle de la Bordeaux s-o ia şi s-o aducă cu un avion la Paris. 
Avionul e deja pe drum. 

— Slavă Domnului. Mai este ceva. 

— Da. 

— Mă întorc la Paris doar cu condiţia să pot reveni aici foarte repede. 
Ştii pe cine trebuie să găsesc. 

Kalmar, se gândea Tweed. Avu grijă să nu-i spună că Lasalle era foarte 
supărat de uciderea lui Jean Burgoyne. Aprecie rapid cererea ei. 

— De acord cu propunerea, hotări el. 

— Şi cu condiţia? 

— Cu rugămintea pe care mi-ai făcut-o, o corectă Tweed. 

— Aşa e, îmi pare rău. A fost o rugăminte. 

— De acord. 

— Echipa de la DST, insistă ea. Au ştiut unde s-o găsească? 

— Newman a dat detalii foarte exacte la telefon în legătură cu locul. 
Repet, avionul care o aduce pe Jean e pe drum. Aşteptăm cu nerăbdare să 
te vedem. Şi acum, te rog. 

Pusese receptorul în furcă când intră Kuhimann în birou. Ţinea în mână 


un fax pe care i-l dădu lui Tweed. 


— Tocmai a sosit de la Wiesbaden. Ai avut dreptate. Fir-ar să fie, mereu 
ai dreptate. 

La hotelul Atlantic născociseră un sistem simplu pentru a se asigura că 
recepţionerul de serviciu - care se ocupa şi de mica centrală telefonică - 
nu trăgea cu urechea în timp ce unul din ei dădea un telefon. Nield se 
împrietenise cu recepţionerii care erau în tura de zi şi în cea de noapte. 
Ambii fumau. Recepţionerului din tura de zi îi plăceau ţigările Gitanes, 
celui din tura de noapte Gauloisele. Nield avea întotdeauna câte un 
pachet să le dea, plus un bacşiş generos pentru servicii cum ar fi fost să 
trimită în cameră sandvişuri sau cafea. 

Îşi făcuse obiceiul să coboare şi să se angajeze într-o conversaţie de 
câte ori se dădea câte un telefon. Ca să nu dea de bănuit, se oprea la 
taclale şi când nu aveau de dat telefoane. 

După ce Butler termină de vorbit cu Tweed, Paula îl întrebă despre ce 
discutaseră. Butler o ciupi uşor de braţ. 

— Dacă vrei să ştii chiar totul, Pete şi cu mine trebuie să te însoţim 
până la elicopter în zori, să ne asigurăm că ajungi la bordul lui în 
siguranţă. Când te vei întoarce de la Parts, nu avem voie să te scăpăm din 
priviri nicio clipă. Tweed a fost mai mult decât categoric în această 
privinţă. 

— Am sentimentul că Tweed ştie mai mult decât ne spune. E ca şi cum 
eu aş constitui o ţintă şi el ar şti asta, reflectă Paula. 

— Tweed ştie ce face. Butler îşi controlă ceasul. N-ai dormit şi în zori 
trebuie să fi la bordul elicopterului Alouette. Ce-ai zice să te sui în pat? 

— Ai dreptate. Era cocoţată pe marginea patului, cu o privire 
îngrijorată. Bănuiesc că ar trebui să... 

— Pari preocupată şi tulburată de ceva. 

— Mi-am amintit de curând ceva foarte straniu care s-a întâmplat la 
Aldeburgh. Să nu mă întrebi ce - trebuie să mă gândesc bine la asta. Mă 
întreb cum se descurcă Bob la Bordeaux? 

— S-ar putea să fie în spate o intrare în clădirea din pasajul Emile Zola, 
spuse Isabelle. Cum este şi la blocul în care locuieşte mama mea. 


— În cazul ăsta, aş face mai bine să risc, hotărî Newman. Înainte ca 


soldaţii să ia clădirea cu asalt. 

— Mai bine am risca să intrăm pe acolo, spuse Isabelle hotărâtă. 
Folosim o altă versiune a trucului de pe Pont de Pierre. Nu te împotrivi. 
Cunosc pasajul. 

Îl apucă de braţ, se lipi de el - după ce se asigură că eşarfa albă era 
bine aranjată pe umeri - şi-l privi cu ochi adoratori. Mergeau încet şi, 
când un soldat se întoarse să-i privească, Isabelle îl trase pe Newman 
spre ea şi-l sărută pe gură. Soldatul rânji şi le întoarse spatele, iar ei se 
apropiară de intrarea în pasaj. 

Se strecurară pe aleea îngustă, nesomaţi. Mirosea a gunoi rânced şi 
Isabelle strâmbă din nas, grăbindu-l pe Newman spre o uşă în apropiere 
de capătul aleii. Newman observă că odată, probabil fusese o ieşire la 
celălalt capăt, dar conturul unei arcade era blocat. Păcat. Nicio cale de 
scăpare de acolo. Isabelle îndreptă un stilou-lanternă împrumutat de 
Newman, spre plăcuţa de sub interfon, cu grilajul murdar şi ruginit. Jean 
Picot, etaj 3. 

— Ăsta-i numele sub care se ascunde Stahl? şopti Isabelle. 

— Da. Newman se uită în jur, spre capătul aleii. Niciun semn de viaţă. 
E ciudat că aici nu sunt trupe. 

— Nu înţelegi? Au pierdut din vedere aleea. Şi tu ai fi trecut de ea dacă 
nu te trăgeam eu înăuntru. 

— Corect. Newman se uită în sus pe peretele gol. E chiar sub acoperiş, 
dacă ne luăm după plăcuţa cu numele. Pornim. 

Apăsă butonul interfonului şi-şi apropie urechea de grilajul ieftin. Oare 
afurisitul ăsta de instrument mai funcţiona? se auzi o voce care vorbea 
franţuzeşte: 

— Cine-i? Tocmai mă duc la culcare. 

— Gamelin. Newman repetă parola. Gamelin. 

— Vino sus repede. 

Când se opri bâzâitul, Isabelle împinse uşa. Newman o trase înapoi 
când uşa era doar câţiva centimetri deschisă, şi cu piciorul, o ţinu aşa. 
Luă lanterna-stilou de la ea şi plimbă rapid lumina peste cadrul uşii. Nu 


erau sârme. Nici un indiciu de exploziv capcană. Era oare posibil ca 


trupele să nu ştie de intrarea asta? 

— Pasajul ăsta e trecut pe vreo hartă? întrebă repede. 

— Nu, din câte ştiu eu. N-ar trebui să ne grăbim? 

Fu cât pe-aci să alunece pe gheaţă înainte de a se repezi înăuntru, dar 
Newman îndreptă raza lanternei „înaintea ei, luminând un şir de scări cu 
balustradă de fier. În ciuda sacoşei mari de pânză pe care şi-o agăţase de 
umăr, fugi pe scări cu deosebită agilitate, iar' Newman, enervat de gestul 
ei impulsiv, o urmă şi o călăuzi, îndreptând lanterna în faţa ei. Cu piciorul 
închise uşa dinspre alee. 

Isabelle zbura pe scări, treaptă cu treaptă, iar sacoşa i se legăna pe 
umăr. În orice moment Newman se aştepta să audă explozia înăbuşită de 
la intrarea din faţă. Oare căzuseră într-o capcană? Ce-l determina să 
meargă mai departe era gândul la Stahl, agentul lui Kuhimann, care 
stătuse atât de mult timp ascuns. Probabil că are mult curaj. 

Scările de beton vechi şi murdare aveau treptele tocite pe mijloc, 
Dumnezeu ştie de câte mii de paşi care vor fi călcat pe acolo. Totul 
mirosea a mucegai - cuvântul potrivit era deprimant. Atmosfera specifică 
uneia din multele clădiri cu aspect de părăsit care infestau oraşul 
Bordeaux. Ajunseră pe palierul de la ultimul etaj. 

Newman ridică raza lanternei şi lângă uşă zări o plăcuţă similară cu 
cea de jos. Fără interfo n. Doar butonul soneriei. 

Apăsă cu degetul mare pe el şi-l ţinu apăsat. Mai aveau atât de puţin 
timp. 

Uşa se deschise câţiva centimetri, cu lanţul încă pus. Chipul care-i 
scruta nu era ceea ce se aşteptase Newman să vadă. O faţă rotundă cu o 
claie de păr des şi o mustață stufoasă. Ochii din spatele ochelarilor cu 
rame de baga îi cercetau cu atenţie. 

— Gamelin, repetă Newman, repede. Clădirea este înconjurată de 
trupe. Trebuie să plecăm repede de aici. 

— Englez? 

Întrebarea fusese pusă în aceeaşi limbă şi nu în franceză de data asta. 
Newman simţi o uşoară enervare. Toţi îl acceptaseră ca fiind francez. 


Trecu la engleză. Da. Vrei să scapi de aici sau nu? Ne-am riscat vieţile ca 


v 


să... 

— Intraţi. 

Uşa se închise pentru o clipă, lanţul fu scos şi intrară; apoi Stahl 
închise şi zăvori uşa cu o mână. În cealaltă ţinea o grenadă. Newman se 
holbă la ea, apoi la Stahl. Neamţul era micuţ, bondoc şi emana energie. 
Ochii lui îl studiau pe Newman; trecură apoi asupra Isabellei. Se apropie 
de Newman. 

— Pe tine te recunosc din fotografiile din ziare. Kuhimann a vorbit 
despre tine. Dar cine-i fata? şopti el. 

— Isabelle Thomas. Verificată. 

Auzul Isabellei era mult mai bun decât crezuse Stahl. Îl privi cu ochi 
scânteietori. 

— Am omorât deja doi din oamenii lui de Forge. Câţi vrei să mai trimit 
pe lumea cealaltă ca să fii fericit? 

— Trebuie să verific. Aşa am supravieţuit până acum, spuse neamţul. 
Fu o conversaţie scurtă şi rapidă, ca o grindină. Dar Newman era 
nerăbdător să iasă din clădire. Presupunând că era posibil. 

— Trebuie să plecăm de aici rapid, îi spuse lui Stahl. Înapoi pe scările 
pe care am venit şi prin pasaj? 

— Prea periculos, dădu Stahl din cap. Arată-mi tălpile pantofilor, îi 
ordonă Isabellei, care se conformă, rămânând într-un picior, ca o barză. Îi 
arătă talpa pantofilor de sport plini de noroi. Acesta făcu un semn 
aprobator din cap, şi apoi se întoarse spre Newman, care făcu cu 
repeziciune acelaşi gest. De ce pierdea Stahl timp preţios? Purta pantofi 
cu tălpi de cauciuc, aproape noi. Din nou Stahl aprobă printr-un semn al 
capului. 

— E foarte periculos să ieşim pe acoperiş şi să ne deplasăm pe el. E 
acoperit cu gheaţă. Dar e şi mai periculos să ne aventurăm pe scară. Ca 
pentru a-i confirma spusele, auziră undeva jos, sub ei, zgomotul înăbuşit 
al unei explozii. 

— Rey a aruncat în aer uşa din faţă, îi avertiză Newman. Ai adunat 
informaţii? 


Rosti întrebarea în momentul în care Stahl, îmbrăcat cu o jachetă de 


piele şi pantaloni din catifea reiată, se îndreptă rapid spre o uşă şi o 
deschise dând la iveală nişte scări înguste care duceau spre un luminator. 
Stahl se avântă pe scări trăgându-şi o pereche de mănuşi groase pe 
mâini. Răspunse când fu pe ultima treaptă şi ridică o mână spre fereastra 
luminatorului. Pe umăr îi atârna o sacoşă de piele asemănătoare celei de 
pânză pe care o căra Isabelle; aceasta se repezi pe scări în sus, în spatele 
lui Newman, după ce închise uşa. 

— Multe informaţii, răspunse Stahl. Într-un caiet din buzunarul meu. 
Grenada era pentru cazul în care în locul vostru ar fi fost soldaţi afară. I- 
aş fi ameninţat că mă arunc şi pe mine şi pe ei în aer. Nu uitaţi că 
acoperişul e ca un patinoar. Întâi mă duc eu, pe urmă vii tu. O tragem pe 
Isabelle după noi. 

Puțin mai înainte dăduse drumul grenadei în sacoşă. În timp ce vorbea 
deschise luminatorul şi aerul îngheţat năvăli pe scări. Stahl se căţără cu 
agilitate pe acoperiş, se lungi pe burtă şi îi întinse o mână lui Newman. 

Mi şcându-se cu grijă, Newman ieşi în aerul rece al nopţii siberiene. 
Acoperişul avea un unghi de înclinare foarte abrupt şi văzu că se aflau 
deasupra străzii, exact unde se adunaseră trupele pentru asaltul clădirii. 
Probabil că deja porniseră pe scări în sus. În timp ce se grăbeau să 
ajungă la apartamentul lui Stahl, Newman observase pe un palier o altă 
scară. În acel moment poate că trupele alergau spre apartamentul lui 
Stahl. 

În lumina unei firme cu neon, care scânteia spre capătul străzii, 
Newman văzu strălucirea gheții compacte de pe acoperişul de ţiglă. Era 
lungit alături de Stahl, cu un picior proptit într-o gaură de unde lipsea o 
ţiglă. Dedesubt, din apartamentul lui Stahl, auzi bubuituri, ca atunci când 
faci totul ţăndări. Spărseseră deja uşa. Tocmai întindea mâna după 
Isabelle şi o apucase de braţul stâng, când auzi tropăit de cizme militare 
care urcau scările. Încercă s-o tragă dar ea nu se mişca. Se uită sus spre 
el cu o privire furioasă. 

— M-a prins de picior. Ţine-mă, Bob. Nu te atinge de braţul meu drept. 

Îi trecu prin minte - ca o străfulgerare - că trecea printr-o mare 


varietate de stări: excitabilă când venise la ea, în apartamentul din 


Arcachon. lar acum, când îi era viaţa în joc, era rece şi calculată. Cu 
mâna dreaptă răscoli în sacoşa de pânză şi scoase un cuţit de bucătărie 
cu lama lată. Apucă mânerul bine, privi în jos şi îl văzu pe soldat 
holbându-se la ea şi ţinând-o de picior strâns, ca într-un cleşte. Ridică 
cuțitul şi tinti gâtul. Înfipse cuțitul adânc, fără să dea drumul mânerului. 
Soldatul scoase un horcăit oribil şi-i dădu drumul la picior. Sângele ţâşni 
şi el se prăvăli pe scări. 

Newman o trase pe acoperiş. Se întinse lângă el, cu mâna stângă 
ţinându-se de marginea luminatorului iar cu dreapta ştergând sângele de 
pe cuţit, înainte de a-l băga în geantă. Cu piciorul stâng Newman dădu jos 
nişte gheaţă de pe acoperiş. 

Odată cu gheaţa se dislocară şi trei ţigle care alunecară lăsând la 
vedere grinzile putrezite. 

Îşi vâri piciorul în golul produs şi Isabelle vâri şi ea un picior într-una 
din găuri. Newman se ţinea de marginea luminatorului, uitându-se în jur. 
Stahl era cocoţat chiar în vârful acoperişului, cu picioarele răsfirate de o 
parte şi de alta, şi le făcea semn să-l urmeze. 

— O luăm pe aici, strigă vorbind tot englezeşte. 

Newman era pe cale s-o ajute pe Isabelle să vină lângă el, când ea 
alunecă. Îngrozit, o urmări cum se duce în jos, pe acoperişul îngheţat, 
până la margine. Îşi înfipse picioarele în jgheabul metalic de sub acoperiş. 
mâinile cu mănuşi se agăţau de acoperiş căutând un punct de sprijin mai 
bun, dar nu găsiră nimic, doar jgheabul o salva. Newman dădu drumul 
luminatorului şi se târi spre ea. Cu mâinile înmănuşate, apucă una din 
grinzile putrezite. Ţinându-se de ea, se răsuci cu o sută optzeci de grade, 
şi îi dădu drumul sperând că va nimeri cu piciorul în aceeaşi gaură. 
Nimeri cu amândouă picioarele în gaură, şi reuşi să rămână aşa, susţinut 
de parapetul de sub grinzi. Întinse o mână, Isabelle întinse şi ea o mână 
iar Newman o apucă de încheietură. Tocmai se pregătea s-o tragă, când 
ea se dezechilibră brusc şi se clătină, cu toată greutatea trupului în mâna 
lui, dar Newman nu cedă, continuă să o ţină strâns. Nenorocitul de 
jgheab cedase, căzând în stradă. Lucru la care ar fi trebuit să se aştepte. 


Ăsta era Bordeaux. 


O trase încet în sus, pe suprafaţa lunecoasă, şi de data asta gheaţa o 
ajută să se mişte lin. Întinsă acum alături de el îşi vâri picioarele în gaura 
mare, cu un zâmbet palid. Newman se uită spre creasta acoperişului de 
ţiglă, unde Stahl continua să se deplaseze ca şi când ar fi fost în sala de 
gimnastică, călare pe capră. Le făcu din nou semn să vină după el. 

— Pe aici mergem, le strigă. 

Newman o ţinea pe Isabelle de mijloc cu o mână, iar cu cealaltă lovea 
gheaţa. Reuşi să disloce alte ţigle putrede şi găsi un punct de sprijin care 
să-i ajute să se tragă în sus. Părea că avansează încet, dar luminatorul era 
aproape de creastă, şi Newman reuşise să se tragă şi pe el şi pe Isabelle 
spre vârf. Isabelle era aproape de luminator, când Stahl strigă să-i 
avertizeze. Uitându-se peste umărul ei, Newman zări un soldat cu o armă 
automată. Tocmai o trăgea pe creasta acoperişului, când Isabelle vorbi: 

— Ţine-mă de braţul drept, comandă ea. 

Cocoţat pe creasta acoperişului, Newman făcu ce-i spusese ea. Se 
aplecă să o prindă de braţ, iar ea se lăsă să alunece câţiva centimetri. 
Ridică genunchiul stâng şi-l izbi cu putere în faţă pe soldatul care 
ajunsese pe acoperiş şi, neîndemânatic, se străduia să folosească arma. 
Lovitura puternică îl „făcu să scape din mână rama luminatorului, de care 
se ţinea. Îl urmăriră cum alunecă. Încerca cu disperare să se agaţe de 
acoperiş iar arma alunecase şi nu se mai vedea, încercă să se prindă cu 
picioarele de acoperişul îngheţat, dar dislocă o bucată de gheaţă care 
alunecă pe pantă. Acolo sus, Newman aproape că vedea până la nivelul 
străzii. Viteza de cădere se mări şi soldatul urmă bucata de gheaţă peste 
marginea acoperişului, agitându-şi braţele ca pe nişte aripi, cu un urlet 
de groază care-ţi spărgea timpanul. Trupul se îndrepta spre caldarâm ca 
un bolovan. Urletul încetă brusc în momentul în care lovi pietrele 
caldarâmului după o cădere de patru etaje. 

Newman o trăsese pe Isabelle pe creasta acoperişului şi acum amândoi 
îşi croiau drum cu grijă pe ţiglele îngheţate, când, deasupra deschizăturii 
în formă de evantai, apăru capul unui alt soldat. Stahl scoase din sacoşă o 
grenadă, îi scoase cuiul şi o aruncă cu grijă. O bubuitură ascuţită, şi capul 


soldatului dispăru. Se mai auzi încă un zgomot - cel al unor trupuri care 


cad pe scări. Pe urmă o linişte bruscă. Newman şi Isabelle îşi continuară 
drumul de-a lungul crestei. El era îngrijorat de dispariţia bruscă a lui 
Stahl, care efectiv se volatilizase. Îl durea tot trupul de la efortul de a 
merge practic călare pe creasta acoperişului. Ajunse până la capăt, şi 
privind în jos, văzu de ce se evaporase Stahl. 

La mai puţin de doi metri sub acoperiş, era un grilaj de metal, ca o 
platformă. Stahl se uita în sus, cu un zâmbet radios. Neamţul avea nervi 
de oţel. Newman aruncă o privire peste umăr şi văzu că Isabelle este în 
urma lui şi nu sunt semne de viaţă în jurul luminatorului. Îşi dădu drumul 
p< platformă, cu trupul destins şi genunchii îndoiţi, ca să amor tizeze 
căderea. Se întoarse, la timp să o prindă pe Isabelle d< mijloc, frânând 
forţa de cădere. Respira greu şi îşi dăduse jos eşarfa albă, pe care o 
îndesa în sacoşă. Îşi netezi părul. 

— Şi acum încotro? întrebă Newman. 

Stahl duse un deget la buze, îl conduse pe Newman până la capătul 
platformei, se aplecă şi arătă în jos. Se aplecă şi Newman şi văzu că 
priveau în pasajul Emile Zola, plin d< soldaţi cu arme automate. Probabil 
ajunseseră acolo de p< palierul unde se întâlneau cele două scări ale 
blocului. Se îndepărtă, dar Stahl îl trăgea de mânecă. 

— Există vreo scăpare? întrebă Newman. Nu prea mă mai văd 
escaladând acoperişuri; s-ar putea să nu mai fim aşa de norocoşi data 
viitoare. 

— Cum aţi ajuns aici? întrebă Stahl. 

— Cu maşina. Un Renault închiriat. E parcat pe partea cealaltă a 
intrării în pasaj. Cam la douăzeci de metri distanţă. Nu vom putea să 
ajungem la maşină fără să fim luaţi la ochi. 

— Ba cred că da, răspunse Stahl. Nu se aşteaptă să apărem pe strada 
aceea. Vor trimite trupele pe acoperişuri. Mai întâi coborâm pe scara de 
incendiu. Propun ca eu să o iau înainte cu Isabelle... 

Newman observă pentru prima oară nişte trepte de metal care coborau 
de pe platformă pe partea laterală a clădirii. Î urmă pe Stahl care 
începuse să coboare, cu o mână ţinându-se de balustradă, cu cealaltă 


ţinând-o pe Isabelle de mijloc. Era un gest care ei îi displăcea. Înăuntrul 


ei simţea că o lasă ner vii, dar în aparenţă se stăpânea. Coborâră un şir 
de trepte, ajunseră pe un soi de palier, apoi urmă un alt şir de trepte. 
Stahl se uită în jos la golul de sub ei. În momentul următor Isabellei îi 
fugiră ambele picioare de sub ea, şi s-ar fi prăbuşit în casa scărilor, dacă 
n-ar fi fost Stahl care s-o prindă strâns. O ţinu lipită de el până-şi 
recăpătă echilibrul. 

— Scările astea de metal sunt acoperite cu gheaţă compactă, îi explică 
el. Nu e momentul să faci exerciţii de patinaj. 

Îl privi şi el zâmbi poznaş. Din clipa aceea îi plăcu Stahl şi avu 
sentimentul că avându-i pe cei doi bărbaţi care-i purtau de grijă alături, 
exista şansa să scape din iadul în care se transformase oraşul Bordeaux. 

La etajul întâi, Stahl îi conduse pe o punte de metal înşelătoare şi 
nesigură pe care, de la o traversă la alta, se formase un strat gros de 
gheaţă compactă. Când ajunseră jos îi duse printr-un labirint de alei, pe 
un drum care lui Newman i se păru circular. leşiră în strada pe care era 
parcat Renault-ul, dar la cincizeci de metri depărtare. 

Strada era pustie. Bănuiala lui Stahl se adeverise: trupele escaladau 
acoperişurile. La propunerea lui Newman, neamţul se strecură în spate, 
acoperindu-se cu un pled de voiaj. Îşi scoase capul de sub pled, cu 
mustaţa îngheţată, acoperită de promoroacă şi glumi: 

— Am găsit o sticlă de Beaujolais. Pot să trag o duşcă? Sub pretextul că 
- dacă suntem opriţi, spuneţi că duceţi un prieten beat acasă. Pe mine! 

Isabelle îl ghidă pe Newman prin ceaţă, pe un traseu nou. Aburii 
cenuşii făceau oraşul să arate şi mai sărăcăcios, şi mai părăsit, dacă acest 
lucru era posibil. La celălalt capăt al podului Saint Jean era un punct de 
control şi o barieră, dar Newman nu avea niciun chef să se mai 
întâlnească cu trupele lui de Forge. Observase că lângă râu ceața era 
foarte densă. În lumina farurilor, zări siluete întunecate care se mişcau ca 
într-un coşmar, iar dincolo de barieră se zărea Pont de Pierre. 

— Nu oprim, îi avertiză pe pasageri. 

Isabelle era intrigată. Apropiindu-se de capătul vestic al podului, 
Newman stinse farurile, reduse viteza, abia târându-se - ca şi cum era pe 


punctul de a opri. Brusc, apăsă pe claxon şi tinu degetul mare pe el - un 


muget asurzitor. Continua însă să avanseze pe pod. Aprinse toate 
luminile, apăsă piciorul pe acceleraţie, zburând peste pod şi făcând 
bariera ţăndări. Umbrele în derivă săriră în lături din calea lui. Mări 
viteza crezând că a auzit o împuşcătură, şi curând trecură podul. 

— Fă dreapta acum! strigă Isabelle aplecându-se în faţă peste centura 
de siguranţă şi încercând să vadă unde sunt. 

Răsuci volanul, fără să mai claxoneze şi cauciucurile scrâşniră din 
cauza modului violent în care conducea. Reduse viteza când ajunseră la 
colţul brusc al unei străzi înguste. Isabelle îl conducea printr-un labirint 
complicat care părea că nu se mai sfârşeşte. Fără ca vreun semn să-i 
avertizeze, se treziră dincolo de suburbiile oraşului, fără nicio urmă de 
pâclă, pe câmp deschis, pe un drum pustiu. 

— Cât mai e până la Arcachon? întrebă Newman. 

— O să fim acolo până-n zori. 

— Trebuie. 

Newman era aproape epuizat, vlăguit de două drumuri interminabile şi 
de tensiunea prin care trecuse pentru a-l salva pe Stahl. Şi mai era 
perspectiva unui alt drum pentru întâlnirea cu elicopterul. Şi pe urmă 
încă un drum lung în sud, spre Landes ca să o ia pe Martine, baborniţa 
care culegea vreascuri de pe plajă, pe malul Atlanticului. Martorul. Oare 
va rezista? Şi dacă dădea de necaz, oare reflexele aveau să funcţioneze 


suficient de rapid? 


45 


Tensiunea, care creşte după miezul nopţii, se făcea simțită la 
Ministerul de Interne din Paris. Neras, Tweed stătea la birou, când intră 
Navarre care se întorcea de la o şedinţă de guvern în regim de urgenţă. 
Nedormit, ca şi ceilalţi de altfel, Lasalle străbătea încăperea neliniştit. 
Doar Kuhimann, care şedea într-un fotoliu de piele, era - ca şi Tweed - 
relaxat şi vioi. 

— Noutăţi? întrebă Navarre privindu-l pe Lasalle în timp ce se cocoţa 


pe biroul lui Tweed. 


— O întreagă armată de camioane ale CRS se află în drum spre 
Bordeaux; poate a şi ajuns. Vor staţiona în jurul Prefecturii. 

— Încă o probă a războiului psihologic, spuse Tweed liniştit. 

— Război psihologic? întrebă Navarre. 

— Camioanele Berliet nu sunt cu trupe CRS, explică Lasalle. Doar 
şoferul şi încă un om în cabină. Sosirea lor îi va fi raportată lui de Fo rge 
în câteva minute. Cu puţin noroc vor trebui să-l scoale din somn ca să-i 
spună - îi vor strica somnul. Tweed vrea să-l hărţuiască. 

— Dar cum veţi transporta numărul uriaş de trupe CRS când va sosi 
momentul confruntării finale? întrebă Navarre răstit. 

— Am adunat în secret o întreagă armată de elicoptere pe 
aerodromurile de la periferia Parisului. Când vom ataca, o vom face din 
aer. 

— Îmi place ideea, hotărî „Navarre. Am înregistrat un mesaj televizat 
către naţiune. Încerc să-i fac pe oameni să înţeleagă că într-o democraţie 
puterea civilă are preponderență asupra celei militare. 

— I s-a spus şi guvernului acest lucru? întrebă Lasalle alarmat. 

Navarre zâmbi furios: 

— Nu, căci Louis Janin, atât de loialul nostru ministru al apărării l-ar fi 
informat pe de Forge imediat. Presimt că suntem foarte aproape de 
confruntarea finală. Scoase din buzunarul hainei o casetă şi i-o înmână lui 
Lasalle. Iată înregistrarea mesajului meu către naţiune. Încuie caseta în 
safe-ul tău personal din Rue des Saussaies. Să fii te rog disponibil acolo, 
sau aici. E puţin de mers de aici, până la sediul tău. 

— Când vă aşteptaţi să facă de Forge mişcarea? întrebă Kuhimann. 

— Bănuiesc că a început deja. Acest exerciţiu periculos pe care 
generalul Masson l-a autorizat - pe baza unei aşa-zise presupuneri că ar 
respinge o invazie nord-africană a fictivului general Ali. Tocmai am auzit 
că o parte din patrulele de motociclişti ale lui de Forge au ajuns la 
Angoulâme. 

— Departe, la nord de Bordeaux, şi mai aproape de Paris, observă 
Tweed. 


— Exact, fu de acord Navarre. Şi acum, domnilor, trebuie să fur câteva 


ore de somn. 

Ceilalţi găsiră că era o idee bună şi Tweed rămase singur. Desfăcu o 
hartă şi studie poziţia oraşului Angoulâme, dând din cap nemulţumit. 
Strângea harta când începu să sune telefonul. Era Monica care suna de la 
Park Crescent; era încă la birou, la acea oră târzie din noapte. 

— S-a întors Howard din călătoria prelungită în Statele Unite, îi spuse 
ea. Vrea să te întâlnească aici pentru a vă consulta, cât de repede. 
Tocmai s-a întors dintr-o vizită la primul-ministru. 

— Spune-i că iau primul avion de dimineaţă. Şi mai spune-i că mă 
întorc la Paris până diseară. 

— Nu prea cred că ăsta era planul lui, îl preveni Monica. 

— Atunci o să-l conving eu de asta când ajung acolo. Tot ce trebuie să 
faci tu e să-i confirmi că vin. S-ar putea să mă duc cu maşina până la 
Aldeburgh cât stau în Marea Britanie. 

Tot o excursie rapidă. Mă întorc în oraş la timp să prind avionul de 
Paris. 

— Să ţi se pregătească maşina? 

— Fordul Escort, răspunse Tweed. Foarte bună, maşină de nădejde, dar 
trece mai uşor neobservată. Verifică cam pe unde se află acum lordul 
Dane Dawlish şi catamaranul său, Vulturul de oţel. Ar putea să te ajute 
Heathcoate, şeful Căpităniei portului de la Harwich. 

— M-am gândit deja la el. Aştept să ne revedem. 

Tweed se încruntă după ce puse receptorul în furcă. Howard era 
directorul, singurul său superior din SIS. Oare ce naiba însemna 
convocarea asta urgentă? Şi ce se întâmplase între Howard şi noul prim- 
ministru, un tip cu opinii foarte ferme? Stătuse de vorbă cu el înainte de a 
pleca la Paris; ascultase ce avusese Tweed de spus şi fusese de acord că 
misiunea lui era de importanţă vitală. 

După ce se uită la ceas, ridică receptorul şi formă numărul hotelului 
Atlantic din Arcachon. Când i se răspunse, îşi formulă cu grijă cererea. 
Fără nume. 

— Aş dori cu domnul Harry Butler care stă la dumneavoastră. Spuneţi-i 


că-l caută un prieten - aşteaptă telefonul meu... 


— Butler la telefon. Mă bucur că ai sunat. Te rog să aştepţi o clipită... 

Butler acoperi receptorul cu mâna şi îl strigă pe Nield care moţăia pe 
pat, îmbrăcat. 

— Pete, am primit un telefon. 

— Cobor imediat. 

Nield sări în pantofi şi, în timp ce alerga spre uşă, îşi controlă 
buzunarul jachetei ca să fie sigur că avea un pachet de ţigări Gauloises 
care îi plăceau recepţionerului din tura de noapte. Când ajunse în hol, 
acesta puse grăbit receptorul în furcă, iar Nield ceru o cafea, explicându-i 
că nu poate dormi. 

— Dă-i drumul, spuse Butler în camera lui. 

— Trebuie să mă duc la Londra cu primul avion. Mă întorc diseară 
târziu. Avertizeaz-o pe Paula. Asta-i. 

— Se face. 

La Paris, Tweed ridică din nou receptorul ca să telefoneze la aeroport 
să-şi rezerve un bilet dus-întors pentru Londra. Nici prin cap nu-i trecea 
ce consecinţe urma să aibă telefonul lui la Arcachon. 

În camera ei de la hotelul Atlantic, Paula fu trezită de soneria 
deşteptătorului pe care-l pusese să sune la ora patru dimineaţa. Voia să 
fie gata la timp, să ajungă la bordul elicopterului. 

Făcu un duş, se îmbrăcă repede, şi se fardă în trei minute. Închise 
capacul valizei pe care o pregătise de cu seară şi în acelaşi moment auzi 
bătaia cu semnal în uşa încuiată. Chiar şi aşa, scoase din poşetă pistolul 
Browning automat înainte de a deschide uşa cu lanţul pus. Era Butler. 

— Intră, Harry. Sunt gata de drum. S-a întors Bob? întrebă 
nerăbdătoare. 

— Nu încă. Nu-ţi face griji. Au luat-o pe un drum al naibii de ocolit. 

— Sper că nu s-a întâmplat ceva, spuse în timp ce încuia uşa. Nu mi-a 
plăcut deloc ideea că se duce din nou la Bordeaux. 

Se simţea o notă de îngrijorare, chiar de afecţiune în vocea ei, sesiză 
Butler. Îi zâmbi liniştitor. 

— Bob poate să-şi poarte de grijă. De fapt, eu am venit să-ţi spun că ar 


trebui să ne mutăm de aici. E periculos să stai prea mult într-un loc. 


— Şi unde să ne ducem? 

— Nu găsesc alt hotel potrivit. O să-l întreb pe Bob dacă putem să stăm 
câteva zile la Isabelle. E greu să ne găsească cineva acolo. 

— Isabelle? vocea Paulei suna neîncrezătoare. Eu mă împac cu ea, dar 
nu sunt prea sigură că e valabilă şi reciproca. 

— O să aranjeze Bob... 

Se uită spre uşă căci se auzea din nou bătaia cu semnal. Îşi scoase 
Walther-ul şi deschise uşa cu lanţul. Îl văzu pe Newman cu un străin cu o 
claie de păr vâlvoi. Îi lăsă să intre, iar Newman făcu prezentările spunând 
doar prenumele. Paula îl plăcu imediat pe neamţul prietenos care o privi 
în ochi în timp ce dădeau mâna. Newman era hotărât să verifice buna 
credinţă a lui Egon Stahl. 

— 'Egon vrea să-i telefoneze lui Kuhimann, spuse el. Fac eu rost de 
număr. Se uită spre Butler. Văd că Nield e încă jos, joacă pocher cu 
recepţionerul... 

Butler dădu din cap. De fapt, Nield nu putuse să doarmă, aşa că se 
dusese în hol să joace cărţi. Cartofor de clasă, era pe punctul de a da 
cărţile când îl văzu pe Butler uitându-se spre el peste balustradă imediat 
după sosirea lui Newman şi a tipului hazliu, cu mustață stufoasă. Butler îi 
făcea semn că sunt pe punctul de a da un telefon. Nield amestecă din nou 
cărţile, îi dădu recepţionerului o chintă roială câştigătoare ca să îi stea 
mintea la joc în timpul convorbirii telefonice. 

În cameră la Paula, Newman formă numărul Ministerului de Interne, 
spuse parola pe care o sugerase Tweed şi ceru să vorbească cu el. După o 
pauză, se auzi vocea somnoroasă a lui Lasalle. Îl ascultă pe Newman 
înainte să-i comunice că şeful lui tocmai plecase la aeroport. 

— De fapt vrem să vorbim cu Otto Kuhimann, explică Newman. 

Un Kuhimann cu mult mai vioi se prezentă la „telefon imediat şi 
Newman îi dădu receptorul lui Stahl. Îi ascunse neamţului că vorbea 
limba lui la fel de curgător ca şi franceza. 

Ascultându-l pe Stahl, îl auzi referindu-se la căpitanul Fischer. După 
accentul pus pe „căpitan” ghici că era parola de identificare a lui Stahl. 


Raportă că obținuse date esenţiale şi că le va păstra până se va întâlni cu 


Kuhimann. Din restul convorbirii Newman îşi dădu seama că şeful lui 
Stahl îi spusese că poate avea încredere în salvatorul său, că poate să-i 
spună totul. 

Paula îl privea pe Newman care se prăbuşi pe patul ei. Îl văzu uitându- 
se la ceas. I se părea că Newman a ajuns la capătul puterilor, că e 
îngrozitor de in urmă cu somnul, tras la faţă şi palid. Se aplecă spre ea şi- 
i şopti răguşit, în timp ce Stahl încheia discuţia telefonică. 

— Tweed nu mai e la Paris. Lasalle mi-a spus că e în drum spre 
aeroport. 

— Mă aştepta, protestă Paula. Trebuia să fiu la bordul elicopterului’. 

Butler li se alăturase. Ascultă un moment, apoi cobori vocea în timp ce 
Stahl se spăla pe mâini. Sunetul apei care curgea în chiuvetă înăbuşea 
conversaţia. 

— Tweed spunea că nu se va întoarce de la Londra până diseară. 

— Atunci n-are rost să mă duc la Paris cu elicopterul, hotări Paula, cu 
privirile încă aţintite la Newman, care-şi înăbuşi un căscat. Harry, mai 
bine sună-l pe Lasalle şi spune-i să amâne aterizarea elicopterului cu 
douăzeci şi patru de ore. 

— Trebuie să plec spre Landes, comentă Newman, cu pauză între 
cuvinte, făcând un efort să vorbească. 

— Pe dracu', se răsti Paula. Eşti stors. Se vede de la o poştă. O să 
sfârşeşti cu maşina într-un şanţ. 

— S-o iau pe Martine... Martora. Trebuie... 

— Da, trebuie s-o aducem continuă Paula energic. Aşa că o să vin şi eu 
cu Harry şi cu Pete. Tu poţi să dormi în spate. O să fi suficient de 
proaspăt ca să ne arăţi drumul când o să fim prin apropiere de martor. 

Folosise ultimul cuvânt pentru că Stahl, potrivindu-şi ochelarii cu un 
zâmbet pe faţă, se apropiase de ei. Îl privi întâi pe Newman, apoi pe 
Paula. 

— N-am nimic, mormăi Newman. Se sprijini de tăblia patului ca să nu 
adoarmă. Tu stai aici, Paula. În Landes... periculos. 

— Iar eu şi Pete trebuie să stăm lângă Paula, îi reaminti Butler. Ai 


uitat? 


Stahl interveni: - Aveţi o problemă? Pot să vă ajut? Am dormit în cursul 
zilei şi sunt proaspăt. 

— Ai cumva vreo armă de vreun fel? întrebă Butler. 

— Astea sunt de vreun folos? Vă dau încredere? replică Stahl. Cu 
atitudinea sa obişnuită, deschise sacoşa de piele. Butler se holbă când 
văzu că scoate o puşcă mitralieră automată Heckler & Koch. Newman 
recunoscu tipul celor folosite de SAS, cu patul rabatabil. Stahl continuă 
să vorbească, îndreptând ţeava spre tavan. 

— Puşca asta mitralieră de 9 mm are o viteză de tragere de şase sute 
cincizeci de focuri pe minut. Cum vedeţi, am o mulţime de încărcătoare 
de rezervă. Şi mai am şi grenade, o mulţime. Ca asta. 

— Cari cu tine un afurisit de arsenal, comentă Butler. 

— Dar fusesem prins în capcană în clădirea aceea înainte ca domnul 
Newman şi Isabelle să mă scoată de acolo. Patrulele de pe străzi opresc 
oamenii noaptea, mai ales pietonii. Aş putea veni şi eu cu voi. 

— Eşti angajat pentru toată perioada, hotărî Paula fără să consulte pe 
nimeni. Newman se uită la ea clipind. 

— Ai preluat conducerea? întrebă el. 

— Da. Trebuie să o facă cineva până o să fii tu proaspăt şi odihnit. 
Tocmai m-am ales. Harry, mai bine sună-l acum pe Lasalle să întoarcă 
elicopterul. 

Butler îi spuse lui Newman că, înainte de a pleca, îşi mutau sediul în 
apartamentul Isabellei, apoi se duse la telefon. Newman ridică o mână, 
apoi o lăsă să cadă. 

— Ar fi bine să-i spun Isabellei că... adică s-o întreb? 

— Nu! Vocea Paulei era fermă. O să vorbesc eu cu ea scurt, înainte de 
a pleca spre Landes. N-o să-i spun unde mergem, dar o să încerc să văd 
dacă poate face faţă unui asemenea grup. Mă descurc eu cu ea. 

— Totuşi nu cred că ar trebui să vii cu noi în Landes, ar putea fi - va fi - 
o aventură al dracului de periculoasă, protestă din nou Newman. 

— E hotărât, îi spuse Paula. Şi încearcă să nu adormi ca să nu te cărăm 
în braţe până la maşină. Va fi casa plină, dar ne vom descurca, adăugă 


privindu-l pe Stahl. Şi amândoi ar trebui să vă radeti, dacă n-aveţi nimic 


împotrivă. 

Îmbrăcat într-un pardesiu englezesc din păr de cămilă, Victor 
Rosewater, care tocmai sosise din Elveţia pe aeroportul din Bordeaux şi 
se grăbea prin aglomeraţie spre ieşire, fu oprit de o patrulă a armatei. 
Flutură o legitimaţie de liberă trecere şi spuse: 

— Daţi-vă la o parte din drum, mă grăbesc. 

Se îndreptă cu pas grăbit spre locul unde-şi lăsase maşina. Două 
minute mai târziu, zbura cu maşina, plin de încredere. Ţinta era Arcachon 
şi ca de obicei, voia să ajungă la destinaţie repede. 

Pentru a evita înscrierea în registrul vreunui hotel, închiriase un iaht 
ancorat la marginea golfului. Cumpărase de mâncare de la un 
supermarket şi, fie şi-o pregătea singur în chicineta ambarcaţiunii, fie 
mânca la restaurant. Rosewater era expert în eludarea legilor referitoare 
la supravegherea şi înregistrarea intrărilor din străinătate, în ţările prin 
care călătorea. 

După ce verificase vasul, primul lucru pe care plănuise să-l facă era o 
vizită la barul Martinique. Era hotărât să urmărească mişcările 
irlandezului vorbăreţ care frecventa barul. Apoi spera să se întâlnească 
cu Paula Grey, chiar dacă asta însemna să-şi pună răbdarea la încercare. 

Cu geanta de voiaj în mână, Marler descinse din avionul companiei Air 
Inter pe aeroportul Orly din Paris. Încă o dată evită să ia un taxi, căci 
şoferii de taxi aveau memorie bună. Luă metroul anodin care-l lăsă în 
apropiere de apartamentul său ieftin, aproape de Rue du Bac. În drum 
spre camera lui, lăsă câţiva franci recepţionerului, suficienţi pentru încă 
două săptămâni de şedere. 

— Merg afacerile? întrebă recepţionerul acceptând bacşişul. 

— Aşa şi aşa... 

Ajuns în cameră, Marler căută indicii care ar fi putut dovedi că fusese 
percheziţionat. Dacă ar fi fost aşa, nu avea altceva de făcut decât să se 
mute în celălalt apartament, pe care-l rezervase câteva străzi mai 
departe. Nu era niciun semn că un intrus ar fi trecut pe acolo. 

Scoţându-şi pantofii de sport, se aşeză pe pat şi luă telefonul mobil din 


geanta de voiaj. Telefonă la Ministerul de Interne şi-l ceru pe Tweed, 


folosind o parolă. După un răstimp Lasalle veni la telefon şi spuse că 
persoana căutată era în străinătate până seara târziu. 


— Mulţumesc, o să sun mai târziu, Rene. 


46 


La Park Crescent, Tweed era pe picior de război. Sosise cu primul zbor 
de la Paris şi-l găsise pe Howard aşteptându-l în propriul lui birou. 
Monica îl salutase cu o privire furioasă, apoi îşi băgase din nou nasul într- 
un dosar. 

— Ţi-ai cumpărat un costum nou în SUA? încercă Tweed cu o faţă 
serioasă. 

— Glumeşti. Howard era indignat. Asta-i de la magazinul Harrods. 
Fehester Barrie. Cel mai bun costum de gata care există. 

Cu o faţă plinuţă şi rozalie, bine ras, înalt de un metru şi optzeci şi cu o 
privire de om bine hrănit, directorul era pus la patru* ace. Stătea în 
picioare lângă biroul lui Tweed şi-şi trăsese manşetele astfel încât să se 
vadă butonii preţioşi! îşi netezi reverele costumului gri închis cu 
dunguliţe fine albe. Pantalonii aveau manşetă modernă. Îşi puse mâna 
dreaptă în şold. 

— Te-am chemat înapoi ca să aflu ce se întâmplă în Franţa. De când m- 
am întors am avut o întrevedere cu primul-ministru. Am înţeles că la fel 
ca şi predecesorul său, ţi-a dat instrucţiuni personale. 

— Da, spuse Tweed scurt, aşezându-se la birou. 

— Ei bine, ţi-a spus că lucrează la două războaie? 

— Ce înseamnă la două războaie? întrebă Tweed ştergându-şi ochelarii 
cu colţul batistei. 

— Înseamnă... Howard se opri, adoptă poza favorită trântindu-se în 
fotoliu, cu un picior peste braţul fotoliului. Pantofii negri de piele 
străluceau ca oglinda. Înseamnă că primul-ministru are o altă unitate de 
teren de care noi nu avem habar. 

De care... Tipic pentru slăbiciunea faţă de frazeologia pedantă a 


directorului. Tweed începu să bată darabana încet pe birou, semn al unei 


furii reci. Monica îşi ridică privirea, intrigată de perspectiva bătăliei. 

— Nu-şi dă seama că o astfel de manevră poate provoca un dezastru 
total? întrebă Tweed. Două unităţi distincte care să acţioneze pe acelaşi 
teritoriu, fără să aibă habar una de existenţa celeilalte? N-ai subliniat 
faptul că ar putea conduce la o catastrofă? 

— Păi... Howard îşi aranjă batista de decor din buzunarul de la piept al 
hainei. Este nou tipul. Avem nevoie de sprijinul lui, aşa că trebuie să-i 
dăm puţină libertate. 

— Cu alte cuvinte, să înţeleg că n-ai avut curajul să obiectezi? mârâi 
Tweed. 

— Îmi displace profund limbajul, tău nepoliticos faţă de şef. 

— Ce supărare! Tweed nu arăta nici urmă de remuşcare. Ţi-a dat 
cumva din întâmplare vreun indiciu în legătură cu cealaltă unitate? 

— Niciunul. Atitudinea lui Howard era foarte ţeapănă. Iar eu sigur nu l- 
am întrebat. Vorbim despre noul prim-ministru. Are dreptul să aibă idei 
proprii. 

— Mi-a făcut impresia unui om căruia-i place să vorbească fără 
înconjur. Tweed era dezgustat. Aştepta să vadă dacă faci presiuni, dacă 
insişti să obţii informaţiile... 

— N-ai fost acolo... 

— Te încerca, insistă Tweed. 

— Dragul meu prieten, noi suntem cei judecaţi. Howard îşi trecu mâna 
cu manichiură peste părul negru, perfect aranjat. Bănuiala mea este că 
pur şi simplu nu se bazează doar pe o organizaţie. Situaţia este gravă. À 
propos, cât de gravă este? Pe scurt, Tweed îl puse în temă. Înenele, 
spunându-i că-i dăduse un telefon lui Lasalle de pe aeroportul londonez, 
că Lasalle primise un telefon de la Butler care-i spusese că se îndreaptă 
spre sud ca să aducă un martor. 

— Spre sud? Howard părea îngrozit. La sud de Arcachon? Dumnezeule! 
Direct în gura leului! Este teritoriul generalului Charles de Forge. Unde 
exact se duc? 

— Bănuiesc că în Landes. 


— Doamne, omule! Eşti nebun? Howard îşi smuci piciorul de pe braţul 


fotoliului şi-l lăsă pe podea, sări în picioare şi-şi încheie nasturii vestei. 
Tocmai mi-ai spus despre locul ăla oribil de îngropăciune al lui de Forge, 
din Landes. 

Cum ai putut să-i laşi pe oamenii noştri să se aventureze acolo iar? 

— Îi las pe oamenii mei să ia hotărârile pe care le cred de cuviinţă în 
cazuri urgente. Ştii asta, spuse Tweed liniştit. Ei au luat această hotărâre 
şi eu îi sprijin până-n pânzele albe. Dacă crezi că poţi conduce o 
operaţiune de aici, din fotoliu, înseamnă că ai stat prea mult în SUA. 

Vehemenţa potolită a atacului lui Tweed îl debusolă pe Howard. Îşi 
'strânse buzele şi se uită la Monica, care-i întoarse privirea. 

— Ce planuri ai? întrebă Howard în cele din urmă, pe un ton rezonabil. 
Vreau să spun tu, personal. 

— Înainte de a mă întoarce diseară la Paris, mă duc la Aldeburgh. Acolo 
a început totul - cu uciderea Karinei Rosewater. Dacă lordul Dawlish este 
acasă, o să-i fac o vizită. 

— Cu ce scop, dacă pot să te-ntreb? 

— Poţi. E băgat până-n gât în chestia asta, acum sunt sigur. Vreau să-l 
sperii puţin. 

— Insist să-ţi iei măsuri de protecţie. Nu, stai, ascultă-mă. Ridică mâna 
când Tweed deschise gura să protesteze. Ce zici de Fred Hamilton? Ar fi 
o experienţă bună pentru el. Şi am înţeles că a avut rezultate foarte bune 
la trageri. 

— Promite, recunoscu Tweed. 

— Atunci, aşa rămâne. Howard afişă zâmbetul său larg. O să mă simt 
cu mult mai puţin neliniştit dacă o să ştiu că-l ai lângă tine pe Hamilton. 
Trebuie să plec. Mă aşteaptă o mulţime de treburi... 

Monica se uită după Howard când ieşea. Părea furioasă şi izbucni de 
îndată ce consideră că Howard era destul de departe. 

— O mulţime, mie-mi spui! M-am ocupat eu de toate problemele care 
au apărut în lipsa lui. Tot ce are de făcut este să se uite peste copiile 
răspunsurilor mele. Se calmă. Totuşi m-a lăsat tablou când a insistat ca 
Hamilton să te însoţească. Chiar părea îngrijorat. 


— Era, fu Tweed de acord. O să-i ia ceva timp să înveţe să se descurce 


cu stilul diferit al noului prim-ministru. 

— Tu ce faci în Franţa ca să te descurci cu de Forge? 

— O să-ţi spun. 

Tweed îşi încrucişă mâinile la ceafă şi, după ce se uită la ceas, fixă 
tavanul cu privirea. Începu să vorbească. 

— În biroul meu temporar de la Ministerul de Interne, am prins în 
perete o fotografie a lui de Forge; mi-a făcut Lasalle rost de ea. O am în 
faţa ochilor. Îmi studiez duşmanul, încerc să mă pun în pielea lui. 

— Am citit că generalul Montgomery îşi pusese o fotografie a lui 
Rommel în camionul acoperit cu care se deplasa, ca să poată pătrunde în 
mintea adversarului său. 

— Asta dramatizează în mod exagerat ceea ce fac eu de fapt. Poate 
există o asemănare, n-am de unde să ştiu. Dar, să revin. Sunt convins că 
de Forge a pregătit scena pentru lovitura de stat prevăzută pentru a-l 
propulsa în funcţia de preşedinte al Franţei. Toate răzmeriţele, absurde - 
dar extrem de eficiente - utilizare a oamenilor deghizați în veşminte Ku- 
Klux-Klan. Sunt convins că aşteaptă încă un eveniment - doar unul - ca să 
facă mişcarea. 

— Care? 

— Sosirea de noi fonduri - şi mai ales de armament sofisticat - de la 
lordul Dawlish, regele armamentului. Pe scurt, ancorarea Vulturului de 
oţel la Arcachon. Brand, adjunctul său, este deja acolo. 

— Unde este acum Vulturul de oţel? Nu poate fi oprit? 

— Răspunsul nr. 1: mă duc la Aldeburgh să-l zgâlţâi puţin pe Dawlish. 
Apoi la Dunwich să încerc să localizez vasul! Răspunsul nr. 2: nu, nu 
putem să-l oprim. N-avem nicio dovadă că transportă arme. 

— Să înţeleg că generalul de Forge porneşte un război? 

— Cu siguranţă nu, răspunse Tweed. Va încerca să se folosească de 
ameninţarea că forţe în număr copleşitor vor îngenunchea Parisul şi 
guvernul actual. Prevăd că vor fi zvonuri că trupele sale sunt înarmate cu 
gaze paralizante. 

— Şi tu ce faci să-l opreşti? 


— Două lucruri, simultan. Îl zgâlţâi folosind o tactică a războiului 


psihologic - ca să-l întâr zi. Tehnici destul de neobişnuite. Cel de-al doilea 
lucru - să obţin dovezi care să-l discrediteze înainte de a lovi. 

— Deci este grav. 

— Cea mai serioasă ameninţare pentru stabilitatea Europei 
Occidentale, de la căderea Zidului Berlinului. O dictatură militară la 
Paris ar zdruncina toată Europa. Acum trebuie să plec. Nu mai am prea 
mult timp ca să mă duc la Aldeburgh şi Dunwich şi apoi să mă întorc ca 
să prind un avion târziu spre Paris. 

Monica se ridică şi-i puse pe birou un exemplar din Daily Mail. Îl 
deschise şi-i arată titlul şi reportajul de la fapte diverse. 

MANTEAU - PELERINA - ASASINUL MAESTRU. 

În timp ce-şi punea pardesiul impermeabil, Tweed aruncă din nou o 
privire la ziar, la povestea care trecuse Canalul Mânecii. Lui Manteau i se 
atribuia uciderea prefectului Parisului, asasinarea preşedintelui şi a 
primului-ministru prin aruncarea în aer a TGV-ului şi i se mai atribuia şi 
uciderea englezoaicei, Jean Burgoyne. 

În fiecare caz, continua articolul, asasinul lăsase în urma lui însemnul: 
o pelerină. În cazul prefectului de Paris se găsise o pelerină îndesată într- 
un tomberon de gunoi. Când sărise în aer trenul de mare viteză, TGV, 
agenţii DST găsiseră o altă pelerină într-un sat din apropiere. lar acum 
când fusese sugrumată Jean Burgoyne, cei de la DST găsiseră o pelerină 
aruncată în hangarul pentru bărci, în apropiere de Arcachon. 

— Acest Manteau este sinistru, observă Monica. 

— Şi misterios, aprobă Tweed, nerăbdător. Hamilton aşteaptă cu 
maşina? 

— Da. Ai grijă. Kalmar ar putea să mai fie în zona Aldeburgh. 

— Sau vrei să spui Manteau? comentă Tweed în timp ce ieşea din 
încăpere. 

Fred Hamilton era la volanul Ford-ului Escort. Marler îl ironiza pe noul 
membru al echipei; i se părea că ia viaţa mult prea în serios. 

— Conduc eu, spuse Tweed răstit. 

Hamilton se mută pe scaunul de alături. Stătea băţos, uitându-se tot 


timpul în jur, în circulaţia londoneză, să vadă dacă nu sunt urmăriţi. Avea 


douăzeci şi opt de ani, era bine ras, cu părul castaniu tuns scurt şi un nas 
acvilin. Lăsaseră de mult Londra în urmă şi treceau prin Essex, când 
Tweed, uitându-se la trenciul lui „Hamilton, întrebă: 

— Ai o armă, nu? 

— Un Colt. 455 automatic. Capacitatea încărcătorului şapte focuri. Plus 
încărcătoare de rezervă. 

— Nu cred că vei avea nevoie. 

— Domnul Howard a insistat. Şi, cu tot respectul, domnule, atunci când 
nu te aştepţi să-ţi trebuiască o armă, descoperi că-ţi salvează viaţa. 

— Nu trebuie să-mi spui „domnule”. Tweed e suficient... 

Prin Suffolk conduse ca vântul, dar exact la limita de viteză. Trecu pe 
lângă Aldeburgh şi încetini când ajunseră la Snape Maltings; o luă pe 
drumul de ţară, spre Grenville Manor. Era pe punctul de a face un viraj la 
stânga pe ultima porţiune de drum spre Iken, cu râul Alde, ca o lagună 
liniştită şerpuind sub ei, când un Volvo parcat pe fâşia de iarbă, porni în 
urmărirea lor, cu claxonul în funcţiune. 

Hamilton vâri mâna sub haină. Privind în oglinda retrovizoare, Tweed 
dădu din cap, înjură în sinea lui şi opri, iar Volvo-ul parcă în spatele lor. 

— Îi ştiu pe tipii ăştia. Scotland Yard-ul, îl avertiză Tweed pe 
Hamilton. 

Era, bineînţeles, inspectorul şef Buchanan împreună cu sergentul 
Warden. Tweed rămase în maşină privind înainte, iar Buchanan cobori şi 
se apropie de geamul lui. 

— Mică-i lumea, Tweed, spuse, cu privirea-i cenuşie îndreptată spre 
Hamilton. Tipul înalt mirosea de la o poştă a gardă de corp. Ne odihneam 
înainte de întâlnirea programată pentru interogarea lordului Dawlish, 
continuă Buchanan binevoitor. 

— Asta-i şi intenţia mea, replică Tweed ţeapăn. 

— Atunci de ce nu ne cuplăm? Sub ce pavilion navighezi de data asta? 

— Departamentul Special. 

— Atunci poate că împreună o să reuşim să exercităm mai multă 
presiune asupra luminăţiei sale. Sunt sigur că n-ai nimic împotrivă... 


Era o zi cenuşie şi ploioasă. Înăuntru la Grenville Grange lordul 


Dawlish se uita pe fereastră, de-a lungul pajiştei, spre debarcader. Pe 
pajiştea unde odată - părea un veac de atunci - ţinuse partida de tir. 
lahtul său, Wavecrest V, ancorat la debarcader, se odihnea neclintit pe 
apa la fel de nemişcată. Râuri de ploaie brăzdau ferestrele; stropii de 
ploaie acopereau suprafaţa râului Alde care se umflase. 

Dawlish spumega de furie. Se înapoiase de curând de pe Vulturul de 
oţel, încă staționat lângă Dunwich; ar fi fost în stare să-l strângă de gât 
pe comandant, Santos. Când ajunsese pe punte, pusese întrebarea vitală: 

— Când putem porni? Vreau un răspuns cinstit. Acum! 

— Încărcarea - încă se mai încarcă, spusese Santos, cel cu chipul 
măsliniu, desfăcând braţele a neputinţă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, omule, cât o să mai dureze? 

— Señor, e o încărcătură periculoasă. O încărcătură foarte mare - cea 
mai mare de până acum. N-aţi dori să riscăm un accident care să 
provoace pagube vasului. 

— Mă interesează rezultatele. Condiţiile sunt ideale. Mare calmă - iar 
prognoza meteo pentru Golful Biscaya este bună. Cât crezi că mai 
durează? 

— Prima mea grijă este siguranţa frumosului dumneavoastră vapor, 
Señor... 

— Nu e pachebot. Sigur că mă preocupă siguranța lui. Dawlish îndreptă 
un arătător gros spre Santos. Dar sunt foarte mult în urma programului. 
Mai adu oameni, idiotule. 

— Toţi scufundătorii disponibili lucrează douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. Aşa se spune...? 

— Mă doare-n cot de engleza ta stâlcită. Dă-mi un răspuns direct. Când 
vom fi gata să pornim? se înfuriase Dawlish. 

— În noaptea de după noaptea asta vom fi gata. Veţi vedea... 

— Termenul limită. Şi dacă nu-l respecţi, s-ar putea să fi mort, tunase 
Dawlish. 

Avusese grijă de alte două lucruri înainte de a pleca. Se repezise în 
cabina lui şi transmisese un mesaj codificat, formulat cu grijă. 


Încărcătura aşteptată va fi livrată la destinaţia convenită în şaptezeci şi 


două de ore. Semnalul următor va fi ultimul. Oiseau. 

Îl dusese el însuşi în cabina radio-telegrafistului şi apoi se dusese pe 
puntea de la pupa. Avionul proiectat special, care putea să aterizeze şi pe 
uscat şi pe apă - echipat cu flotoare şi tren de aterizare retractabil - era 
aşezat pe un suport. 

— Vreau să te văd decolând şi aterizând din nou pe vasul ăsta, îi 
ordonase pilotului. 

Avionul era versiunea în miniatură a avionului cu reacţie cu decolare 
verticală, Harrier. Îl urmărise decolând vertical; planase puţin deasupra 
vasului, apoi pilotul aterizase cu precizie matematică. Mulţumit măcar de 
asta, se întorsese la Grenville Grange. Şi asta doar ca să găsească un 
mesaj prin care i se anunţa că inspectorul şef Buchanan de la Omucideri 
îi va face o vizită în cursul dimineţii, mai spre prânz. 

— Ce dracu' o vrea copoiul ăsta? se întrebă cu voce tare uitându-se de- 
a lungul pajiştei. 

Dawlish se convinsese că renunţaseră să investigheze uciderea Karinei 
Rosewater. Cineva bătu nervos la uşa lambrisată. Dawlish zbieră la cel 
care-i tulbura gândurile să intre. Era un servitor. 

— Un anume inspector şef Buchanan şi un oarecare sergent Warden 
sunt aici şi spun că au întâlnire cu dumneavoastră. 

Dawlish îi spuse să rămână unde era. Deschise barul şi-şi turnă un 
whisky mare, simplu. Dădu pe gât băutura din două înghiţituri, îşi linse 
buzele groase şi închise uşa barului. 

— Trimite-i pe nemernicii ăia. 

Când intră în cameră Buchanan observă că Dawlish avea o slăbiciune 
pentru costumul de călărie, ceea ce părea bizar la sfârşitul lui noiembrie. 
Ba chiar purta şi o şapcă; stătea în picioare, cu spatele la un şemineu 
mare de cărămidă, în care trosnea un foc de buşteni. 

Într-o mână ţinea un bici de călărie pe care-l folosi, într-un gest 
ca o invitaţie: 

— Şedeţi, vă rog, acolo. 

Buchanan îşi zâmbi sieşi şi se aşeză pe o canapea cu faţa spre 


fereastră, iar Warden se trânti jenat lângă el. Un truc vechi: tu stai în 


umbră şi-i plasezi pe musafiri cu lumina în faţă. 

Dawlish se încruntă când intră un al treilea bărbat care se opri uitându- 
se cu atenţie prin cameră. Părea că studiază fiecare piesă de mobilier, 
totul cu excepţia proprietarului. 

— Cine naiba eşti? se răsti Dawlish. Mi s-a spus că vor veni doi tipi de 
la Scotland Yard. 

— Departamentul Special. 

Tweed îi întinse o legitimaţie falsificată de cei din laboratoarele de la 
Park Crescent. Nu se grăbi să pună legitimaţia la loc în portofel. Făcu 
tacticos această operaţie şi abia apoi răspunse. 

— Cu siguranţă că mesajul a fost denaturat. Dar ceea ce este 
important, este că trebuie să vă pun câteva întrebări. Oricum, inspectorul 
şef Buchanan are prioritate. 

— Nu înţeleg nimic. Şezi. Acolo. 

Cu biciul făcu un semn spre canapeaua largă pe care mai era loc 
pentru un al treilea musafir. Tweed nu luă în seamă invitaţia. Se îndreptă 
spre un scaun sculptat, pe acelaşi perete cu şemineul şi se aşeză. Se afla 
astfel oarecum oblic faţă de Dawlish, care trebuia să se întoarcă ca să-l 
vadă. Buchanan zâmbi în barbă, ghicind motivul pentru care Tweed 
făcuse această mişcare. 

— Prefer un scaun tare, spuse Tweed neutru. Şi acum îl las pe 
inspector să vorbească. 

— Care încă nu s-a legitimat, se răsti Dawlish. 

Buchanan nu rată ocazia. Se ridică, se duse spre Dawlish, îi arătă 
legitimaţia şi rămânând unde era, cu un cot sprijinit de şemineu, cu 
câţiva centimetri mai înalt decât gazda sa, scoase o fotografie. 

— O recunoaşteţi? 

— Nu. 

— Ei haide, lord Dawlish, fotografia este o idee cam neclară şi nici nu v- 
aţi uitat la ea ca lumea. Repet, o recunoaşteţi pe această doamnă? 

— Cine este? întrebă Dawlish studiind fotografia pe care o primise. 

— Dumneavoastră să-mi spuneţi mie. Se pare că nu prea vă îndemnați 


să răspundeţi. Deci, vă e cunoscută? 


— N-am văzut-o în viaţa mea. Despre ce-i vorba? 

Dawlish îi dădu fotografia lui Buchanan. Îi aruncă o privire lui Tweed 
care stătea cu genunchii apropiaţi şi mâinile împreunate în poală. În 
acelaşi timp îl urmărea pe Dawlish. Luminăţia sa nu părea prea sigur 
dacă este cazul să se mişte din loc, cum era flancat de cei doi. Aruncă 
biciul pe masă, aruncă şi şapca după el şi-şi vâri mâinile în buzunarele 
pantalonilor. 

— Este vorba de uciderea brutală a Karinei Rosewater în zona 
mlaştinilor de la Aldeburgh, nu departe de aici, îl informă Buchanan cu 
aceeaşi voce fără expresie. 

— Şi de ce-aţi venit la mine? 

— Pentru că o martoră la crimă, Paula Grey, a văzut cel puţin cinci tipi 
solizi cu măşti Balaclava, înarmaţi cu puşti, care le-au urmărit pe cele 
două fete - şi pe mare, într-o barcă pneumatică cu motor - şi pe uscat. 
Am înţeles că la bordul Vulturului de oţel aveţi scufundători, lord 
Dawlish, adăugă Buchanan pe un ton de conversaţie. 

— Ăsta-i scopul proiectului meu filantropic - folosesc scufundători 
pentru a explora satul care a fost acoperit de mare cu ani în urmă. 

— Deci, recunoaşteţi că folosiţi scafandri. Buchanan o făcu să sune ca o 
acuzaţie. Problema mea este că trebuie să-i găsesc pe membrii acelei 
bande de ucigaşi care le-au hăituit pe fetele astea şi au ucis-o pe una din 
ele bestial. 

— Totuşi nu înţeleg de ce mă deranjaţi pe mine. Tonul lui Dawlish 
devenise agresiv. Se uită ostentativ la ceasul de mână Rolex. 

— Pentru că mă lovesc de tot felul de obstacole încercând să-i găsesc 
pe cei care ar fi putut face parte din bandă, continuă Buchanan la fel de 
calm. Verificaţi datele personale ale scufundătorilor înainte de a-i angaja? 

— Cu meticulozitate. Pe Dawlish îl irita privirea fixă, fără să clipească a 
lui Tweed, şi se întoarse cu faţa spre el. Ce vreţi să ştiţi? 

— Pe lângă activităţile filantropice, v-aţi făcut averea din negoţul cu 
arme. Furnizaţi arme Franţei? 

— Franţa are propria ei industrie de armament, spuse Dawlish răstit. 


— N-aţi răspuns la întrebarea mea. Vasul dumneavoastră, Vulturul de 


oţel, vizitează vreodată porturi franţuzeşti? 

dawlish se repezi şi atacă. 

— Uite ce-i, m-am săturat de asta. Un om cu interesele mele - care, 
întâmplător sunt legate în principal de supermarketuri - are nevoie de 
odihnă şi relaxare. S-ar putea să fiţi surprinşi, dar fac croaziere în toată 
lumea cu Vulturul, spuse sarcastic. 

— Deci un vas cu dublu scop, remarcă Tweed. 

Dawlish îngheţă. Ochii lui negri şi duri îl fixară intens pe Tweed. Dacă 
privirile ar fi putut ucide, atunci Tweed ar fi căzut mort pe loc. 

— Ce dracu” vrei să spui? întrebă. 

— Am atins o coardă sensibilă? întrebă Tweed. M-am referit la faptul că 
Vulturul este folosit la explorarea satului scufundat şi, de asemenea, 
pentru excursii de plăcere în alte ţări. 

Buchanan interveni, dându-i lui Dawlish o carte de vizită. 

— Aş vrea lista completă a scufundătorilor dumneavoastră. Trimiteţi-o 
la adresa de pe cartea de vizită. Aş putea, desigur, să le cercetez datele 
personale folosind alte metode. Mulţumesc că ne-aţi oferit din preţiosul 
dumneavoastră timp, lord Dawlish. Cred că asta-i tot. Deocamdată, în 
orice caz. Tweed? Tweed dădu din cap fără să răspundă, se ridică şi-i 
urmă pe Buchanan şi pe Warden. Înainte de a ieşi se opri, se întoarse şi 
din pragul uşii i se adresă lui Dawlish. 

— Am auzit că Brand e întotdeauna cu dumneavoastră. Un soi de fraţi 
siamezi. E în vacanţă în străinătate? 

Dawlish îndreptă spre pieptul lui Tweed un deget grăsuliu şi scurt, ca 
pe o puşcă. 


— Uşa e în spatele dumneavoastră. 


47 


Dawlish alergă pe scările largi spre un dormitor cu vederea în față şi 
urmări cele două maşini plecând, cu Volvo în faţă; le urmări până când 
dispărură într-o curbă de pe alee. Cobori din nou în camera cu vedere 


spre pajişte, mai încet de această dată. Deschise barul şi-şi turnă încă un 


Scotch dublu, fără apă. 

Se aşeză într-un fotoliu, sorbi jumătate din conţinutul paharului şi-l 
puse pe masă. Nu dădea doi bani pe îngâmfatul inspector şef de la 
Scotland Yard. Musafirul nepoftit şi enigmatic de la Departamentul 
Special îl zguduise. 

Mai întâi, referirea la Franţa, la porturi franţuzeşti. Pe urmă propoziţia 
ambiguă - „scop dublu” - despre Vulturul de oţel. Şi în al treilea rând, 
ultima întrebare despre Brand. Felul în care ochii lui îl studiaseră pe el 
când menţionase numele. 

— Să-l ia toţi dracii, spuse Dawlish tare. 

Bău restul de Scotch dintr-o singură înghiţitură rapidă. 

Tweed urmă Volvo-ul lui Buchanan până ajunseră pe autostrada A 12. 
Aici Buchanan o luă spre sud, spre Londra. Tweed răsuci volanul spre 
dreapta şi acceleră pe autostradă. Spre Dunwich. 

— Mulţumit, domnule? îl întrebă Hamilton după mult timp. 

— Cred că da. 

Tweed nu mai spuse nimic, concentrându-se asupra condusului - 
menținea viteza maximă pe autostrada relativ necirculată. Nerăbdător, 
trebui să încetinească când ieşi de pe autostradă şi intră pe drumul de 
ţară spre Dunwich. Când ajunse pe malul mării lăsă Ford-ul Escort în 
parcarea de lângă Ship Inn. 

leşi din maşină, luă o pălărie de pâslă din spate, şi-o îndesă pe cap, îşi 
atârnă un binoclu la gât. Avea aerul unui tip în vacanţă, probabil al unui 
iubitor de păsări. Se uită la Hamilton. , 

— Încearcă să fi mai relaxat. Suntem turişti. 

Singura concesie - de nevoie - pe care o făcu Hamilton la cererea lui 
Tweed fu să-şi bage mâinile în buzunarele trendului. Voia ca mâna 
dreaptă să fie liberă să apuce Colt-ul. Tweed îl conduse afară din parcare, 
făcu la dreapta şi o luă pe o potecă abruptă şi şerpuitoare, trecând pe 
lângă un indicator: Cliff Path. 

— Aţi mai fost pe aici, domnule? întrebă Hamilton. 

— Cu mult timp în urmă. Este unul din puţinele locuri care nu se 


schimbă niciodată. 


Tweed grăbi pasul în sus pe poteca anevoioasă şi ajunse pe un platou 
acoperit de iarbă, deasupra stâncilor. Un loc de şezut, din lemn, se înălța 
cu faţa la marea cenușie, calmă, cu suprafaţa ondulată. Parcă aştepta ca 
cineva să se aşeze. Tweed văzu ce voia să vadă fără binoclu, dar apropie 
totuşi binoclul de ochi şi-l reglă. 

Avu în faţa ochilor Vulturul de oţel, aşa cum îl descrisese Paula, 
neclintit, cam la o jumătate de milă de mal. Tweed trecu în revistă tot 
vasul cu ajutorul binoclului. Un şlep era ancorat de platforma suspendată 
chiar deasupra apei, probabil pentru transportul proviziilor. O barcă 
pneumatică mare, cu motor exterior, era ataşată de şlep. Oare era 
aceeaşi cu cea în care bărbaţi cu măşti Balaclava le urmăriseră pe Paula 
şi pe Karin? Apropie şi mai mult lentilele binoclului de ochi şi le reglă cu 
atenţie. 

La pupa se afla o aeronavă cu un aspect ciudat. Nimeni nu raportase 
nimic despre asta. Deci, o dată la bordul navei, Dawlish avea o mare 
libertate de mişcare. Tweed văzu câţiva oameni coborând din barca 
pneumatică, probabil înainte de a veni la mal. 

— Plecăm de aici rapid... 

Nici nu terminase de vorbit că o şi luase înapoi în Jos pe potecă spre 
Dunwich. Hamilton abia se ţinea după el. Când îl ajunse din urmă, Tweed 
pornise deja motorul. Aruncă o ultimă privire în direcţia vasului ancorat 
dincolo de câmpul care cobora în pantă 'până la plajă, şi porni. 

Conducea cu viteză pe A 12 când, încetini brusc, trase lângă o bordură 
largă cu iarbă şi se opri lăsând motorul să meargă. Stătea ca în transă, cu 
mâinile nemişcate pe volan. Hamilton îl privi, îi observă privirea 
strălucitoare şi avu grijă să nu spună nimic. 

Butler îl avertizase o dată pe Hamilton că dacă este cu Tweed când se 
întâmpla asta să tacă din gură. Însemna că tocmai îi trecea prin minte 
ceva deosebit de important. 

Două piste. 

Asta era expresia citată de Howard - pe care spunea că o folosise 
primul-ministru în discuţia lor. Două unităţi diferite pe teren - şi lui 


Tweed nu i se spusese care era cealaltă unitate care acţiona. Pur şi 


simplu îi confirma lui Tweed că avusese dreptate în legătură cu 
identitatea lui Kalmar, asasinul. 

Reluă drumul spre Londra cu viteză maximă. 

— Ai mâncat ceva? întrebă Monica în momentul în care Tweed intră în 
birou. M-am gândit că nu, spuse ea când Tweed dădu din cap. Sandvişuri 
cu şuncă şi un termos cu cafea proaspătă. 

— Mulţumesc. Eşti foarte atentă. 

Tweed se uită la ceas când se aşeză la biroul său. Mai avea o jumătate 
de oră până să plece la aeroport să prindă zborul spre Paris. 

Desfăcu pachetul, luă un sandviş şi muşcând din el îşi dădu seama că 
are o poftă de lup. Monica se apropie şi turnă cafea într-o cană. 

— O să stai la Paris până se termină, într-un fel sau altul? 

— Nu. Mă duc întâi la Paris, da. Pe urmă mă duc în sud, la Arcachon, să 
preiau comanda în aceste momente critice. 

— A telefonat din nou Porton Down, spuse ea încruntată. Au găsit un 
flacon printre nişte gunoaie. Expertul lor cel mai bun s-a întors din 
concediu. Spune că flaconul are urme certe de gaz paralizant, de la 
fabrica lui Dawlish de lângă Orford. 

— Ceea ce face ca vizita mea la Arcachon să fie şi mai necesară. 

— Nu va fi periculos? insistă Monica. 

Tweed devoră încă un sandviş. 

— Probabil. Dar echipa este în zona periculoasă. Trebuie să fiu acolo cu 
ei. 

— Ştii ceva şi nu-mi spui, îl acuză ea. 

— Dacă ştiu, n-am spus nimănui. Nu te simţi scoasă din joc. 

— Generalul de Forge e gata să facă mişcarea, nu? 

— În următoarele două sau trei zile. Mai aşteaptă ceva. Vreau să fiu 
acolo când acel ceva se va întâmpla. 

Sună telefonul. Enervată, Monica alergă spre biroul ei, ridică 
receptorul, ascultă, spuse că o să vadă dacă mai este încă în clădire. 

— Inspectorul şef Buchanan la telefon... 

— Tweed. 


— Cred că facem o echipă bună. Am observat semne de alarmă la 


luminăţia sa. Sunt pe urmele scufundătorilor. 

— E o idee bună. Dar una şi mai bună ar fi să verifici toate registrele de 
hoteluri din Aldeburgh pentru noaptea în care a fost ucisă Karin 
Rosewater. Concentrează-te asupra numelor celor implicaţi în această 
problemă. Ar trebui să te conducă la criminal. Îmi pare rău dar trebuie să 


plec... 


Partea a treia 
CRUCEA DE FOC 


48 


— Operaţiunea Marengo - asediul Parisului - a început. 

Generalul Charles de Forge luase hotărârea în toiul nopţii. Era 
cufundat în studierea unei hărţi a Franţei, desfăcute pe biroul său. Lângă 
el stătea maiorul Lamy. 

— Avangarda Diviziei întâi de tancuri se apropie de marginea oraşului 
Angoulême, raportă Lamy. Înaintează cu viteză sub pavăza întunericului. 
Patrule de motociclişti au ajuns deja la marginea oraşului. Divizia va 
porni mâine noapte spre nord pentru a lua Parisul prin învăluire. Conform 
planului. 

— Nu! îl contrazise de Forge. Asta-i planul oficial. Există un spion 
printre noi care trebuie prins. Îi aruncă o privire lui Lamy. De la 
Angoulême, Divizia, care va fi urmată de întăriri din artileria grea, se va 
îndrepta spre nord-est, cu toată viteza spre Châteauroux, prin Argenton, 
pe N 20. 

— Planul a fost schimbat? întrebă Lamy surprins. 

— Nu! Planul pe care l-am anunţat este unul de acoperire. Dacă ajung 
la Paris zvonuri privind mişcările noastre, vor crede că rămânem la vest 
de Paris până când vom putea să năvălim asupra lui dinspre nord. 

— Şi planul real? 

— A fost înmânat sub formă de ordine sigilate fiecărui comandant; 
ordinele vor fi desfăcute şi vor acţiona conform lor doar când comandanții 
primesc un semnal de la mine personal. Am trimis semnalul. 

— Şi acum ar trebui să activez Operaţiunea Austerlitz la Paris? 

— Nu încă. Ce poţi face este să-l contactezi pe Kalmar şi să-i spui să-şi 
termine treaba. Paula Grey. Sigur este spioană. Asta e. 

— Dar Kalmar face presiuni pentru a fi plătit, şi nu glumeşte. 


— Atunci plăteşte-l. Tonul lui de Forge era mieros. Sunt sigur că poţi să 


pui mâna pe fondurile necesare. 

Lamy renunţă la aerul de până atunci; mintea i se învârtejea de 
gânduri. De Forge refuzase să-i dezvăluie şefului Serviciului secret 
adevăratul plan Marengo. Şi doar în rare ocazii i se adresa 
subordonatului său folosind gradul în locul numelui. De Forge se distanţa. 

În biroul său, generalul continua să studieze harta. Ordinele secrete 
cereau comandanților să continue drumul spre nord pe N 20, să se 
îndrepte direct spre Paris pe cel mai scurt drum. Ultimul lucru la care s- 
ar aştepta Navarre de la un general recunoscut pentru manevrele sale 
întortocheate. Va fi în Paris înainte ca membrii guvernului să se dea jos 
din paturile lor. 

Cât despre Austerlitz, operaţiunea de infiltrare, va produce panică în 
rândul guvernului când grupe de comando vor prelua puterea în puncte 
cheie; doar cu câteva ore înainte ca trupele lui de Forge să intre în Paris. 

Paula era la volanul maşinii care se îndrepta spre Landes; se aflau 
departe, la sud de Bordeaux, când se petrecu catastrofa, pe un drum de 
ţară pustiu. Schimbaseră temporar, la un garaj, Renault-ul pe o altă 
maşină mult mai spațioasă, un Renault Espace; lăsaseră ca garanţie 
Renault-ul şi o mare sumă de bani, în franci francezi. 

Butler era lângă ea, copilot. Imediat în spatele lor stăteau Nield şi 
Stahl, iar Newman era întins în spatele maşinii şi dormea dus. Maşina se 
opri la intrarea unei ferme părăsite, care avea un hambar uriaş. 

Paula încercă de nenumărate ori să răsucească cheia în contact, 
acceleră, degeaba; motorul refuza să revină la viaţă. Butler cobori să 
examineze motorul iar Stahl îl urmă. 

— Nu prea mă pricep la motoare, spuse Butler. 

— Grozav! spuse Paula care coborâse din maşină. 

— Dar eu mă pricep, spuse Stahl dornic să ajute. Am petrecut mult 
timp în Franţa. Am condus o astfel de maşină. Să mă uit... 

Aşteptară o jumătate de oră cât Stahl verifică motorul. Paula privi în 
jur, conştientă de cât erau de expuşi pe acel drum de ţară pustiu. Aparent 
şi Stahl gândea la fel. 


Când se scurse o jumătate de oră, ridică o mână, gest prin care le cerea 


să rămână unde erau. O luă pe scurta potecă care ducea la fermă; 
acoperişul se prăbuşea, lăsând să se vadă grinzile în locul în care 
alunecaseră ţiglele. 

Hambarul era solid, acoperişul era intact iar uşile uriaşe care se 
deschideau înspre afară se ţineau bine în balamale. Stahl deschisese uşile 
hambarului şi, după ce cercetă scurt interiorul, alergă înapoi în drum. 

— Trebuie să împingem maşina până în hambar ca să pot lucra la 
motor. Paula, tu treci la volan, restul afară! 

— De ce? întrebă Paula. 

— Pentru că probabil îmi vor trebui câteva ore să repar motorul. 
Trebuie să-l demontez, pe urmă să-l pun la loc. Ne-au vândut o rablă, 
explică Stahl răbdător. Aşa se spune? 

— Da. Eşti sigur că poţi să-l faci să meargă? se răsti Paula 
impacientată. 

— Absolut. Dar îmi trebuie timp. Şi aici suntem foarte expuşi. Am văzut 
deja tancuri în depărtare. Vă rog! împingem toţi. 

Nield era deja lângă Butler dar Newman habar n-avea de nimic. 
Dormea buştean, epuizat. Paula se sui la volan iar Stahl, Butler şi Nield 
împinseră maşina pe poteca netedă până în hambarul uriaş, a cărui pod 
ea era plină de paie. Sticla ferestrelor era înnegrită de un strat gros de 
murdărie. La capătul hambarului, o scară ducea spre un pod de fân al 
cărui luminator era la fel de murdar. Stahl închise o uşă, Butler pe 
cealaltă. Nield ţinea o lanternă aprinsă, iar Stahfse apucă de treabă la 
motor. 

— Crezi că poţi să-l faci? insistă Paula. 

Stahl zâmbi. 

— Am fost mecanic înainte de actuala mea ocupaţie. Dar, vă rog, nu 
aşteptaţi rezultatul imediat... 

În tot acest răstimp, Newman nu se clintise niciun pic, dar să deschidă 
ochii. Dormea foarte adânc. La ora prânzului Paula luă coşul cu 
sandvişuri ambalate în foiţe de staniol şi două butelci de cafea. Când o 
vizitase pe Isabelle, înainte de a pleca din Arcachon, franţuzoaica o 


întrebase câte persoane erau şi cât vor sta. 


— Patru persoane, minţise, omiţându-l pe Stahl. Şi vom lipsi două sau 
trei zile, minţise din nou. 

— O să trebuiască mâncare şi de băut să vă ţină pe drum. 

Isabelle insistase şi pregătise sandvişuri în câteva minute, iar Paula 
făcuse cafeaua. Atunci, în acele clipe, Paula blestemase întârzierea; acum 
binecuvânta grija Isabellei. După ce desfăcu foita de staniol, Paula 
împărţi sandvişurile şi apoi turnă cafeaua; împărţiră aceeaşi cană 
improvizată - dopul butelcii. Newman dormea în continuare. 

Nield ţinea o altă lanternă, pe care i-o dăduse Paula, iar Stahl cu 
braţele şi mâinile pline de ulei şi mizerie continua să lucreze. Jumătate 
din motor părea să zacă pe jos şi Paula se întreba dacă îl va mai monta la 
loc vreodată. Alarma îi surprinse puţin după prânz. 

Ocupaţia lui Butler era să stea de pază, să privească pe fereastră; 
rezista cu greu tentaţiei de a şterge de murdărie un ochi de geam. 

În răstimpuri se suia pe scară şi scruta regiunea prin luminator. Era în 
pod, iar Paula se fâţâia nervoasă, cu paşi mărunți, peste fânul din care se 
ridica praful pe care încerca să nu-l bage în seamă. Stahl flutură 
şurubelniţa pe care o găsise în cutia de scule. 

— E O.K. Va porni din prima. Vă promit... 

— Necazuri. Mari. Vin încoace, şi se mişcă repede. 

Butler fu cel care-l întrerupse pe neamţ! Paula înţepeni. 

Butler cobori în grabă scara. Preţ de o clipă, Paula aproape îl crezuse 
pe Stahl, vorbea cu atâta convingere. Acum speranţele ei că vor putea 
pleca din hambarul ăsta care duhnea a mizerie se risipiră. În orice 
situaţie Butler îşi păstra sângele rece dar acum în avertismentul lui se 
simţise îngrijorarea. Aruncă o privire spre Newman care încă dormea 
nemişcat. 

— Ce-i Harry? întrebă Paula. 

— Uită-te şi tu. Pe fereastra asta. Tancuri. Tancurile lui de Forge. Un 
escadron întreg... 

Se uită pe fereastră, dintr-o parte, iar Butler privi peste umărul ei. Trei 
tancuri mari, cu ţevile ridicate veneau spre ei, peste o culme joasă. De 


furie, strânse din dinţi. Al dracului ghinion. Butler o apucă de braţ. 


— Vino cu mine. Uită-te bine’. 

Butler se cocoţă din nou pe scară în pod, iar Paula îl urmă. Grămezi de 
paie în pod. Uscate ca iasca. Hambarul era destul de rezistent la apă. O 
duse la luminator şi se dădu deoparte ca ea să vadă. De la înălţimea 
aceea vedea mult mai bine - avea o privelişte panoramică asupra întregii 
zone joase. Întindere de câmpuri cât vedeai cu ochii. Fără copaci. Şi o 
cohortă de tancuri care avansau în direcţia fermei. 

— Nu prea arată grozav situaţia, comentă. 

— Sunt manevre. Vorbise Stahl, care-i urmase pe scară. Suntem 
ascunşi. Poate îşi schimbă direcţia înainte de a ajunge aici. 

Paulei i se strânse stomacul în faţa acelei privelişti. Ici şi colo, valuri de 
ceaţă rece, cenuşie pluteau peste câmp, ridicându-se din pământ parcă. 
Tancurile lunecau printre valuri şi apăreau dintre ele ca nişte rechini în 
urmărirea prăzii. Ca întotdeauna, Stahl era pentru acţiune. 

— Maşina va porni. Să o luăm spre nord, înapoi pe unde am venit, 
insistă el. 

— Mai bine te-ai uita spre nord, îl sfătui Butler. 

Stahl şi Paula întoarseră odată capetele. Din direcţia aceea veneau alte 
tancuri. Toate păreau că se îndreaptă spre fermă din trei puncte 
cardinale: vest, sud şi nord. Doar spre est era liber. lar drumul se 
întindea cam de la nord la sud. 

Butler cobori în fugă scara, urmat de ceilalţi. Se uită pe fereastra care 
dădea spre fermă. Câţiva metri despărţeau hambarul de ruinele fermei. În 
clipa în care se întorcea, se auzi mişcare în maşină. În cele din urmă se 
trezise şi Newman. 

Se dădu jos împleticindu-se, se holbă în jos când picioarele-i călcară pe 
paiele care trosniră, şi scutură din cap când începu să se ridice praful. Se 
uită în jur cu ochi împăienjeniţi de somn şi privirea i se fixă asupra lui 
Butler. 

— Ce dracu' se întâmplă? Se uită la ceas. E trecut de amiază. Ar trebui 
să fim în Landes... 

Paula îi turnă nişte cafea călduţă. O sorbi cu lăcomie, întinse 


recipientul ca să i se mai toarne, iar între timp Butler îi explică pe scurt 


ce se întâmplase şi care era situaţia. Raportul lui Butler îl învioră pe 
Newman. 

Îi dădu Paulei recipientul, se sui pe scară în pod ca să vadă şi el, iar 
Butler şi Stahl îl urmară. Nield stătea lângă Paula jos, în hambar şi se 
uitau amândoi la tancurile care se apropiau şi care acum semănau cu 
nişte monştri. Cea mai înspăimântătoare putere mobilă. 

— Rămânem pe loc, hotărî Newman. Nu putem face altceva. Dacă 
încercăm să fugim, vor face din noi ţinte de exerciţii. 

— Dacă ajungem la asta, şi noi putem să luăm câţiva cu noi. 
Comandanții de tanc sunt expuşi, în turele, observă Stahl. 

În timp ce vorbea scoase din geantă puşca mitralieră Heckler & Koch. 
Îşi şterse braţele şi mâinile pe nişte cârpe găsite în spate la maşină. 

— Lasă aia! Nu putem decât să aşteptăm şi să sperăm că va fi bine, se 
răsti Newman. 


— Sau rău, adăugă Butler pentru sine. 


Paula, care venise în goană pe scară, li se alătură. Se holba la tancuri 
ca hipnotizată. Trei din ele se îndreptau exact spre ei. Brusc, tancul din 
faţă mări viteza, rostogolindu-se înainte. Auzea zgomotul şenilelor pe 
câmpul pietros. 

— Dumnezeule! şopti gâfâind. 

Vedea foarte clar în turela primului tanc, un sergent cu cască, de vreo 
douăzeci de ani, care-şi agita braţele în extaz. Tancul îşi croia drum 
neîndurător şi încetini când ajunse la fermă; apoi trecu peste un zid care 
se prăbuşi şi întreaga fermă se nărui datorită impactului. Şenilele 
sfărâmară molozul. Tânărul comandant făcu un semn cu mâna 
înmănuşată, strigând în microfon: 

— Şi acum, hambarul. Faceţi-l una cu pământul... 

Paula auzi comanda distinct. 

Ultimul ei gând fu că-i dăduse un telefon scurt lui Lasalle din 
apartamentul Isabellei şi-i spusese că se vor îndrepta spre sud, 
precizându-i numărul apartamentului şi numele ocupantului. Folosise 


şansa de a da telefon în timp ce Isabelle pregătea sandvişurile. 


Tweed se înapoiase la Ministerul de Interne în primele ore ale 
dimineţii, când Newman şi echipa lui plecaseră din Arcachon spre 
Landes. Întârzia se ore întregi pe aeroportul Heathrow din cauza panicii 
provocate de o farsă cu o bombă. Avionul decolase cu cinci ore mai târziu 
decât ora prevăzută. 

Lasalle, care abia se întorsese din rue des Saussaies, era în biroul său 
şi studia o hartă când intră Tweed, foarte grăbit. 

— Unde este Navarre? întrebă Tweed repede. 

— La o şedinţă de guvern urgentă. Imposibil să iau legătura cu el. De 
ce? 

— După aprecierile mele are maximum şaizeci de ore până când de 
Forge va lansa tentativa de preluare a puterii, la aeroport am auzit că 
Dubois a luat cuvântul aseară la o mare întrunire politică din Bordeaux şi 
a spus că „poporul” - cum s-a exprimat el - va fi curând la putere. Ceea 
ce înseamnă el însuşi prim-ministru, presupun. 

— Am auzit de discursul ăsta mârşav. De ce nu mai mult de şaizeci de 
ore? 

— Pentru că de Forge aşteaptă o livrare de arme - proiectile cu gaz 
paralizant, bănuiesc - înainte de a lovi. Armele vor sosi la bordul 
Vulturului de oţel, vasul lordului Dawlish, producătorul de arme... 

— E vorba de catamaranul despre care mi-ai spus înainte de a pleca la 
Londra? 

— Exact. Cred că ştiu unde sunt ascunse armele. Mi-am amintit în cele 
din urmă ceva ce mi-a spus Paula. Totul se leagă de Kalmar, aşa cum am 
crezut întotdeauna. 

— Unde este acum vasul? 

— Ancorat undeva, într-un loc numit Dunwich, pe coasta noastră estică. 

— Şi de ce nu confiscăm şi percheziţionăm vasul? 

— Pentru că nu am dovezi pentru teoria mea. Tweed străbătea 
încăperea agitat, gândindu-se că totul trebuie să-i sune ciudat lui Lasalle. 

— Problema e că vasul staţionează de obicei la Harwich şi acolo a fost 
de curând percheziţionat de câteva ori, pentru droguri. Nu s-a găsit 


nimic. Dawlish are cunoştinţe sus-puse, contribuie cu sume mari la 


fondurile partidelor. Ştiu că am dreptate, dar nu pot dovedi. 

— Am putea trimite avioane să patruleze zona coastei. Dacă am şti pe 
ce zone să ne concentrăm. 

— Intrările în Arcachon. Golful Biscaya, răspunse Tweed prompt. 

— O să-i spun ideea lui Navarre cât pot de repede. Eu nu am această 
autoritate. Ai pomenit de Paula. A telefonat cu câteva minute înainte să 
vii... 

Se opri când Otto Kuhimann, în cămaşă şi vestă, fără haină, cu un aer 
botit, îşi făcu apariţia. Neamţul ţinea în mână o ţigară de foi neaprinsă, ca 
şi când fără ea s-ar fi simţit pierdut. Lasalle îi făcu semn să ia loc şi 
continuă. 

— Îi spuneam lui Tweed că Paula Grey a telefonat din Arcachon chiar 
înainte de a ajunge el aici. Vorbea foarte încet ca şi cum n-ar fi vrut să fie 
auzită de altcineva. Spunea că echipa, inclusiv Egon, se îndreaptă spre 
sud... 

— Nenorocita aia de farsă cu bomba, izbucni Tweed. De unde suna? 

— Din apartamentul Isabellei Thomas. A repetat numărul. 

— Dă-mi-l, te rog. Urgent, Rene. Poate-i prind înainte să plece, ceru 
Tweed. 

— Stahl e o comoară, îl asigură Kuhimann pe Tweed. 

— Sunt convins, dar ne trebuie informaţiile obţinute de Jean Burgoyne 
acum, e mult mai urgent... 

Respiră adânc când Lasalle îi întinse telefonul. Se gândea cum să-i 
vorbească Isabellei dacă avea să-i răspundă. Răspunsese. Ciudat, se 
gândi Tweed, să răspunzi aşa de repede la o asemenea oră. 

— Paula e acolo? întrebă. 

— Paula? Cine-i asta? Şi cine sunteţi dumneavoastră? 

— Un prieten apropiat - un asociat - al lui Robert Newman. 

— Am văzut fotografia lui Newman în ziare, dacă vă referiţi la 
corespondentul de presă. Nu mi-aţi spus cum vă numiţi. Puteţi să-l 
descrieţi pe domnul Newman? Foarte precis. 

Tweed înjură în gând dar fu impresionat de precauţia Isabellei. Putea fi 


oricine, iar ea avusese destule necazuri cu agenţi DST falşi. Îi făcu o 


descriere amănunţită a lui Newman, dar ea nu terminase încă. 

— Să presupunem că are o armă ca să se apere. Ce armă? 

— Un pistol Smith & Wesson. 38 Special, spuse Tweed repede. 

— Regret că am pus atâtea întrebări, dar trebuia să mă asigur că 
sunteţi cine aţi spus. Paula Grey nu mai este aici. Nimeni nu mai este aici 
în afară de mine. Au plecat cam de o jumătate de oră. 

— Înţeleg. Tweed avu grijă să n-o alarmeze. Au stat la un hotel, spuse 
Tweed încercând-o. 

— Ştiu. La Atlantic. Dar când se vor întoarce vor sta aici. În două-trei 
zile. Aveţi numărul meu, aşa că nu ezitaţi, sunaţi-mă. 

— Vă sfătuiesc, domnişoară, să staţi cât mai mult în casă. 

— Bob - domnul Newman - mi-a spus deja. Vă rog să nu ezitaţi, mai 
telefonaţi-mi, repetă ea. 

— S-ar putea să fim nevoiţi să acţionăm urgent şi să luăm măsuri 
radicale, René, spuse Tweed punând receptorul în furcă. Sunt foarte 
alarmat pentru că toată echipa mea se îndreaptă spre Landes. Spune-mi... 
Harta pe care o studiezi, e plină de semne. Semnele astea indică zonele 
unde fac manevre trupele lui de Forge? 

— Exact. Din rapoartele primite până acum... 

— Sunt semne şi în regiunea Landes... 

— Poţi să citeşti invers. Aha, înţeleg unde baţi. Oamenii tăi se duc ţintă 
spre zona de pericol. Mă tem că aşa e. 

— Repet, va trebui să acţionăm drastic. Am altă idee. Crezi că e posibil 
ca şoferii cisternelor de petrol să fie de partea lui de Forge? 

— O, Doamne, nu! Sunt independenţi. Nişte tipi foarte duri. Nici pe de 
Gaulle nu l-au plăcut. Îl urăsc pe de Forge. Când aud de regulamente 
militare, parcă aud de dracul. 

— Dar fermierii? Fermierii din centrul şi nordul Franţei? Ei cred că de 
Forge este salvatorul Franţei - cum gândesc compatrioţii lor din sud? 
continuă Tweed. 

— Nu. Nu au deloc încredere în armată. De Forge a reuşit să-i atragă 
cu succes de partea sa pe fermierii din sud ajut îndu-i să-şi introducă 


recoltele pe piaţă. Fermierii mai dinspre nord i-ar alunga cu furcile pe 


soldaţii pe care i-ar prinde pe pământurile lor. De ce? Hai, că ideile par să 
ţâşnească din capul tău! 

— Sunt pasăre de noapte, spuse Tweed cu un zâmbet direct. Încă mai 
eşti îngrijorat că de Forge are o reţea de informatori aici, care-i 
raportează? 

— Da, ţi-am spus. Ştiu că are, doar că nu pot localiza reţeaua. 

— Atunci mâine voi accepta invitaţia Josettei de Forge de a-i face o 
vizită. 

— Şi cu referirile tale la cisternele de petrol, la fermieri, cum rămâne? 


— Uite ce propun eu să faceţi, urgent... 


49 


— Coborâţi imediat pe scară! ordonă Newman. 

Paula cobori din pod aproape alunecând pe scară; fu urmată de Stahl şi 
Newman. Podul nu era locul cel mai sigur în momentul în care tancul ar fi 
sfărâmat hambarul. Alergară spre fereastra laterală care dădea spre 
dărâmăturile rămase de pe urma a ceea ce fusese o fermă. 

Paula se postă pe o parte a ferestrei împreună cu Newman, iar Stahl de 
cealaltă. 

Ca şi ceilalţi, Paula simţea nevoia să vadă ce se întâmplă înainte de a 
încerca să fugă ca să se salveze. Să fugă unde? Prin faţa ochilor îi trecu 
imaginea oribilă a pereţilor care se prăbuşesc de la înălţime, acoperindu- 
i, îngropându-i de vii. Auziră pe cineva strigând în franţuzeşte în 
momentul în care tânărul comandant îndrepta monstrul metalic spre 
hambar. 

Apăru un al doilea tanc, cu flancul înainte, aproape răzuind peretele 
hambarului. Uitându-se atent, Paula îl văzu pe comandant, era un 
locotenent. Îşi smulsese casca şi striga în toţi rărunchii, agitându-şi 
pumnul. Prin fereastră, auzeau fiecare cuvânt. 

— Te bag în puşcărie. Ba nu! Curtea marţială te mănâncă! Cretinule, 
idiotule! Ai distrus cu sălbăticie proprietatea unui fermier. Avem nevoie 


de fermieri de partea noastră. Vei fi acuzat şi de încercarea de a dărâma 


hambarul. Nu mai eşti la comanda tancului, sergent! Oamenii mei vor 
prelua comanda. Coboară imediat! vei fi prizonier în tancul meu... 

Motoarele ambelor tancuri se opriseră. Cei din hambar îngheţară, 
holbându-se unul la altul neîncrezători. Afară se auzea zgomot de bocanci 
- probabil era sergentul care se îndrepta spre celălalt tanc. 

Newman făcu un semn şi se îndepărtară de la fereastră, alunecând 
uşor pe lângă zidul tencuit brut. 

Paula privi spre Nield care rămăsese la celălalt capăt al hambarului, 
calm, cu arma în mână. Cu cealaltă mână îi făcu un semn prin care 
încerca să-i dea curaj. Reuşi să zâmbească palid. 

Se auzi din nou zgomotul de motor al tancurilor, huruitul şenilelor. 
Newman ridică o mână pentru a-i face pe ceilalţi să rămână nemişcaţi. 
Aşteptă până se depărtă zgomotul, apoi - cu Paula după el - se repezi pe 
scară. Supraveghe zona de la luminator. Tabloul nu era încurajator. 
Tancurile se adunau în formaţii compacte, făcând manevre, într-o bătălie 
imaginară. Newman dădu din cap nemulţumit. 

— Încă n-am scăpat. 

— Deci cât crezi că va trebui să mai stăm aici? 

— Până vom fi siguri că drumul e liber. Ia te uită, Pete mănâncă un 
sandviş. Sper că mi-aţi păstrat şi mie. 

Spre sfârşitul dimineţii, în aceeaşi zi, Tweed sosi la reşedinţa de la 
Passy a Josettei de Forge. Telefonase înainte, folosind acelaşi pseudonim, 
Prentice, de la Daily World, explicând că de fapt redactorul şef era foarte 
entuziasmat de material şi mai dorea nişte informaţii. 

— Informaţii, domnule Prentice? răspunse ea torcând ca o pisică, 
imprimând cuvântului o inflexiune ambiguă. Dacă veniţi acum, voi fi la 
dispoziţia dumneavoastră... 

La dispoziţie? Când ea însăşi deschise uşa, purta o rochie de casă 
vaporoasă, deschisă în faţă, iar pe dedesubt avea un furou foarte subţire 
care mai mult o dezbrăca. Îl conduse pe scări şi rochia de casă se desfăcu 
şi mai mult scoțând la iveală un minunat picior lung. Tweed simţi o 
uşurare când văzu că-l duce într-un dormitor din faţă. Se întoarse cu faţa 


spre el, îi luă haina şi-l scrută printre genele lungi. Privi spre patul cu 


baldachin ale cărui aşternuturi cu margini de dantelă, erau dintr-un 
material foarte costisitor. 

— M-am gândit că o să ne simţim mai bine aici. Şi nu vom fi deranjaţi 
de servitori. Doar un tâte-ă-tete plăcut. 

— Totuşi am câteva întrebări de pus, insistă Tweed. 

Se duse spre un chaise-longue şi se aşeză pe un colţ. Nu era tocmai 
piesa de mobilier pe care ar fi ales-o, dar nu se afla niciun scaun în 
camera sofisticat mobilată. 

După ce-i atârnă haina într-o cameră de toaletă, se întoarse şi se aşeză 
lângă el, încrucişându-şi picioarele. 

— Trebuie să pierdem timp cu întrebări plictisitoare? Şi când va apărea 
articolul cel lung despre soţul meu în respectabilul dumneavoastră ziar? 

— Curând. Bustul de colo e foarte frumos. 

Arătă cu degetul pentru cazul în care ar fi interpretat altfel cuvântul 
„bust”. Pe o măsuţă ovală, lângă un perete, se afla un bust - cap şi umeri 
- al lui Napoleon. Se gândi că, oricum, vizita meritase, chiar doar ca să 
observe prezenţa bustului. Aşteptă reacţia ei. 

— Charles l-a adus aici. Poate că deocamdată e doar Bonaparte, dar în 
viitor... 

— Am auzit zvonuri în legătură cu apropierea armatei generalului de 
Forge de Paris. Navarre va permite acest lucru? 

— O întrebare delicioasă, chéri. Navarre este un nimeni care va fi 
măturat de valul istoriei. 

— Vreţi să spuneţi că vă aşteptaţi ca soţul dumneavoastră să ocupe 
Elysee, palatul prezidenţial? 

Îl mângâie pe obraz. 

— Ei, nu, n-am spus asta. 

Dar e un tip deştept. Am auzit că are un adevărat serviciu secret aici, la 
Paris. Când am fost la dumneavoastră, în seara recepţiei, am observat 
câteva persoane influente, cum ar fi generalul Masson. Atunci mi-a trecut 
prin cap că aceste recepții ar fi ocazii ideale pentru a transmite informaţii 
secrete de la Cartierul General al Armatei a Treia spre Paris, şi invers. 


În timp ce Tweed vorbea, Josette de Forge punea o ţigară într-un 


tigaret de fildeş. Mâna îi scăpă şi rupse capătul ţigării. Buzele ei pline se 
strânseră şi o clipă nu se uită la el, până când îşi recăpătă calmul. 

— Chiar aveţi o imaginaţie foarte vie, răspunse cu o urmă de iritare în 
glas. 

— Oare? Majoritatea oaspeţilor dumneavoastră împărtăşeşte vederile 
lui de Forge. 

— A fost o adunare amestecată. Artişti, intelectuali... 

— Laolaltă cu generali şi alţi ofiţeri importanţi. 

— Recepţiile mele sunt întruniri cu caracter artistic... 

— Şi ar constitui un excelent paravan pentru operaţiunile Serviciului 
secret. 

— Sper că nu scrieţi astfel de minciuni în ziarul dumneavoastră. 

— Doar adevărul, doamnă de Forge, răspunse Tweed. 

— Pierdem timp. Lăsă ţigara nouă şi ţigaretul într-o scrumieră de 
cristal. Se întoarse spre el, se aplecă în faţă, iar Tweed simţi parfumul 
scump când îi înconjură gâtul cu braţele goale. 

Zâmbi, ridică mâinile şi-i dădu braţele la o parte, înainte de a apuca să- 
| îmbrăţişeze. Se ridică şi se duse la ferestrele acoperite de perdele 
'groase, care dădeau în faţă. Mişcă o perdea, ca şi cum s-ar fi uitat afară, 
şi-i dădu drumul. 

— Ce-i? întrebă Josette cu o expresie rece. Nu supraveghează nimeni 
această casă, dacă asta te frământă. Am crezut că ţi-am spus. Soţul meu 
are propriile lui distracţii. De ce nu aş avea şi eu? 

Lăsase uşa uşor întredeschisă şi deodată se auzi soneria sunând 
neîntrerupt, şi bătăi non-stop în uşă cu ciocanul de bronz. Tweed se duse 
repede la uşă. 

— Scuzaţi-mă, doamnă. 

Alergă pe scări şi văzu apărând în hol o femeie cu un şal negru pe cap 
şi cu rochie neagră până la glezne. Era menajera. Trecu în goană pe 
lângă ea şi trase zăvorul de siguranţă - o văzu pe Josette punându-l - şi 
deschise larg uşa. În faţa lui se aflau şase bărbaţi purtând costume de 
oameni de afaceri şi trenciuri deschise. În spatele lor se aflau două 


limuzine negre. 


— Dormitorul din faţă, sus pe scări, spuse Tweed. 

Lasalle şi încă trei bărbaţi suiră scările în goană. Intrând în cameră, 
Lasalle o văzu pe Josette ţinând la ureche receptorul unui telefon de aur, 
de modă veche, şi bătând în furcă, îi puse o mână pe braţ. 

— DST. Trebuie să veniţi cu noi. Firul telefonic a fost tăiat. Vă rog, 
trebuie să plecăm imediat, chiar dacă va trebui să vă ducem în braţe. N- 
ar fi demn de dumneavoastră. 

Deşi protesta, o grăbiră pe scări în jos. În holul pardosit cu marmură 
alţi doi oameni erau lângă menajeră. Lasalle se duse la ea, se scuză 
politicos şi-i luă şalul negru. Se întoarse şi i-l înfăşură Josettei pe cap. 

— Ce faci, mizerabile? ţipă ea. 

— Vă tratez ca pe o doamnă. Nu cred că vreţi scandal şi să vorbească 
vecinii. O să fiţi luată drept menajera dumneavoastră. Vă ducem la o 
reşedinţă confortabilă, departe de 

Paris. Nu, doamnă, nu aveţi niciun cuvânt de spus în această problemă. 
Trădarea este un delict care atrage după sine o pedeapsă grea. Faceţi o 
scenă, şi voi da ziarelor o listă cu numele a doisprezece din amanţii 
dumneavoastră - din care opt, bărbaţi însuraţi, continuă Lasalle amabil, 
în timp ce o escortau până la limuzină. Trebuie musai să se găsească vreo 
soţie care să facă scandal public, şi ar fi o ruşine. Să vă ruinaţi excelenta 
poziţie pe care o aveţi în societatea pariziană... 

Ţinând-o de braţ, o conduse la maşină şi o lăsă în grija altor doi bărbaţi. 
Închise portiera şi se înclină - pentru cazul în care ar fi existat ochi 
iscoditori. Josette păstrase - lucru rar la ea - o linişte deplină. Limuzina 
porni. 

Tweed, care urmărise totul, era în deplină admiraţie pentru spectacolul 
oferit de Lasalle. Doar un francez ar fi putut s-o facă. Se duse spre 
cealaltă limuzină, se sui în spate şi Lasalle i se alătură. Şoferul porni. 

— Am lăsat oameni înăuntru să facă o percheziţie, îl informă Lasalle. 
Doamna va dispărea pur şi simplu. Vezi că ştiu şi eu să duc un război 
psihologic. Închipuieşte-ţi efectul asupra lui de Forge. 

— Foarte bine, fu de acord Tweed. Am avut un moment penibil când am 


crezut că s-ar putea să mă ducă într-unul din dormitoarele din spate. 


Desigur ai văzut semnalul cu perdeaua. 

— Ne-am dat jos din maşină în momentul în care am văzut perdeaua 
mişcându-se. Cred că ţi-ai jucat rolul bine. 

— Am văzut ceva care îmi spune ruta pe care o va alege de Forge 
pentru marşul asupra Parisului - dacă se ajunge vreodată la asta. Şi acum 
trebuie să începem faza a doua. 

— Ce ai văzut în apartament? 

— Un bust favorit al lui de Forge: cel al lui Napoleon, îţi aminteşti de 
Waterloo? încheie Tweed enigmatic. 

La Arcachon, Victor Rosewater stătea pe puntea iahtului său, scrutând 
zarea cu un binoclu. Îşi mută privirile spre locul în care catargele mai 
multor vase se legănau încet datorită „hulei dinspre Oceanul Atlantic. 

Îmbrăcat într-un pulover pe gât şi cu o haină de ploaie pe deasupra, 
arăta exact ca un marinar. Cădea o ploaie fină. Cerul era ca o mămăligă 
cenuşie. Totul arăta cenuşiu. Mulţumit că nu-i supravegheat, alergă în jos 
pe scara dintre cele două punti şi intră într-o cabină mare. Scoase de pe 
el haina de ploaie şi apăsă pe un buton secret. O porţiune din peretele 
bucătăriei alunecă înapoi scoțând la iveală un radio-telefon şi un 
transmiţător. Apăsă pe alt buton, şi pe punte, lângă catarg, se înălţă o 
antenă. 

În câteva minute vorbea cu Oscar, legătura sa de la sediul Poliţiei 
Judiciare din Wiesbaden. Schimbară parolele şi Rosewater îi transmise 
mesajul. 

— Voi furniza în curând o listă cu adresele unde locuiesc prietenii 
noştri în Republica Federală. Asta-i tot... 

Oscar transmise imediat din Wiesbaden semnalul către Kuhimann, la 
Paris. 

În ciuda supravegherii atente a golfului, Rosewater nu-l observase pe 
tipul cu umeri laţi, îmbrăcat într-o scurtă marinărească. Brand era 
ghemuit în spatele timonierei unui iaht mai mic ancorat în port. 

Şi el avea binoclu şi-l văzuse pe Rosewater scrutând atent locul de 
ancorare. Continuă să supravegheze locul şi după ce englezul dispăru în 


cabină. Văzu prin binoclu înălțându-se antena. Se ridică, cobori pe mal şi 


se îndreptă, pe faleză, spre o cabină telefonică. Cu umerii aduşi, puţin 
gârbovit, cu o şapcă trasă mult pe frunte, părea un marinar obişnuit. 

Intră în cabina telefonică, formă numărul din memorie şi se prezentă ca 
Pasărea Doi. Noroc că fata care veni la telefon vorbea englezeşte. 

— Tu eşti, Yvette? Ascultă. Ştii unde sunt. În port se află un vas 
britanic spion. laht. Typhoon IV. Ai înţeles? repetă numele. Da, ăsta- 
i.: 

Generalul de Forge era furios. Convocat să se prezinte la el, maiorul 
Lamy îl găsi într-o dispoziţie violentă, incapabil să stea liniştit. Se uita la 
subordonatul său cu o privire pătrunzătoare. 

— Ştii ce s-a mai întâmplat? Nu pot să iau legătura cu Josette. 
Centralista îmi spune că linia a fost deconectată. Mi-a fost tăiată 
principala cale de acces spre Paris. Tocmai când suntem pe punctul de a 
lansa, în câteva ore, Operaţiunea Austerlitz. Află ce dracu' se întâmplă. 
De ce mai eşti aici? 

— Yvette a raportat un telefon de la Pasărea Doi... 

În silă, îi mai dădu lui de Forge şi alte veşti proaste. După cum se 
temuse, generalul se înfurie şi mai tare. Bătu cu pumnul în masă. 

— Trimite o echipă să curețe Arcachon-ul. Ştii cât e de important locul. 
Mai întâi individa aia, Paula Grey, care este încă în libertate. Acum 
spionul ăsta care a apărut. Include-l în echipă şi pe sergentul Rey. Un 
expert în explozivi ascunşi în obiecte cu aspect inofensiv ar putea fi 
soluţia pentru iahtul ăsta, Typhoon IV. Iar Kalmar va trebui s-o lichideze 
pe femeia asta, Paula Grey, cu proxima ocazie. 

— Mai e problema noastră cu plata lui Kalmar... 

— Problema ta! Împânzeşte Arcachon-ul cu oameni de-ai noştri care să 
se dea drept agenţi DST. Şi n-o uita pe Isabelle Thomas, iubita lui Henri 
Bayl e. Mătură-i pe toţi. Şi încă ceva. Am primit un raport din Landes că 
încercarea de a-l ucide pe Moshe Stein a dat greş. Găseşte-l. Nu mi s-a 
raportat de la Paris sosirea lui; şi, dacă ar fi ajuns acolo ar fi apărut la TV 
să bolborosească despre aşa-zisul masacru de la Tarbes. Sunt îngrijorat în 
legătură cu regiunea Landes. Trimite o altă echipă pe mare să 


îndepărteze elementele incriminatoare din cimitir, să le adune în saci de 


dormit. Duceţi-i pe mare, atârnaţi greutăţi de sacii de dormit, şi aruncaţi-i 
în ocean. 

— Nu vreţi să mă implic în aceste operaţiuni? protestă Lamy. 

— Nu. Pune-l pe locotenentul Berthier responsabil al echipei. Şi spune-i 
să aştepte până când şi sergentul Rey li se va putea alătura. Ar putea fi 
mai uşor şi mai eficient să aruncăm relicvele departe în mare. Acum 
acţionează, haide... 

De Forge aşteptă câteva minute, apoi îl convocă pe sergentul Rey la ei. 
Când apăru expertul în explozivi, cu înfăţişarea lui de spirit al răului, cu 
chipiul sub braţ şi capul plecat respectuos, de Forge îl salută cu căldură 
şi i se adresă cu gradul adevărat. 

— Şezi, căpitane. Recent am adus un specialist în telefoane care a 
montat microfoane tuturor ofiţerilor din cercul nostru intim. L-am 
descoperit pe trădătorul care a informat Parisul în legătură cu unele din 
planurile mele. O să-ţi pun banda imediat. 

— Tuturor ofiţerilor? întrebă Rey. 

Rolul de sergent pe care-l juca îi permitea să se amestece cu trupele şi 
să-l informeze pe de Forge în legătură cu ce vorbeau. 

Viclenia, înşelăciunea era una din armele preferate ale lui de Forge. 

— Da. Inclusiv ţie. De Forge zâmbi cinic. Sunt recunoscut pentru 
meticulozitate. Şi acum uite ce vreau să faci... 

Newman şi echipa lui erau încă prinşi în hambar, ca într-o capcană. Se 
lăsase înserarea cenuşie şi grea, învăluind totul în jur. Prin fereastra 
luminatorului din pod, Newman urmărea tancurile îndepărtate care se 
aliniau unul în spatele celuilalt. Aveau luminile din spate aprinse, dar nu 
şi pe cele din faţă şi ţineau foarte aproape unul de altul. Asta îi aminti lui 
Newman de relatările pe care le citise despre spargerea frontului în 
Franţa cu formațiunile de blindate ale generalului Guderian, în timpul 
celui de-al doilea război mondial. Tancurile acestuia trecuseră prin 
defileurile din munţii Ardeni noaptea, unul în spatele celuilalt, lipite, şi 
fiecare comandant de tanc german urma vehiculul din faţă doar urmărind 
luminile de semnalizare din spate. Cobori scara. 


— Încă mai rămânem ţintuiţi aici? îl întrebă Paula. 


— Mă tem că da. Să sperăm că manevrele nu vor dura toată noaptea. 
Pari îngrijorată. 

— Mă gândeam la Moshe Stein. Unde este? 

— Încă este în camera lui de la hotelul Atlantic. I se trimite mâncarea 
sus şi l-am prevenit să nu se aventureze afară. De îndată ce va fi posibil, 
unul din noi trebuie să-l însoţească la Paris. 

— O să facă ce i-ai spus? Adică să stea pur şi simplu închis într-o 
cămăruţă înghesuită? 

— Odată a petrecut şase luni într-un beci mic, când era copil, în timpul 
războiului. S-a întâmplat undeva în Balcani. Va sta ascuns. 


— Slavă Domnului; atunci va fi în siguranţă, spuse Paula compătimitor. 


50 


Franţa era în flăcări. La Toulouse, Marsilia, Toulon şi Bordeaux indivizi 
purtând măşti Balaclava, mărşăluiau ţinând în sus Cruci de Lorena care 
ardeau încet. Li se alăturau tineri agresivi, mici comercianţi. Indivizii 
mascaţi începură să strige, crescendo, aceeaşi lozincă: Pentru Franța! 
Pentru Franţa! La putere! La putere! 

Incidentele se răspândeau şi în oraşele mici, prinse de această frenezie. 
Se lăsase întunericul iar crucile simbolice ardeau ca nişte pumnale 
amenințătoare. 

Pe dealuri se aprindeau focuri, semnale luminoase ce se zăreau de 
departe, transmițând mesajul mai departe, către nord. La Bordeaux, 
Dubois se adresa mulţimii adunate în Place de la Victoire. 

— Francezi! A venit vremea voastră! Poporul va avea în fine un cuvânt 
de spus. Îi vom înlătura pe cei care v-au folosit atâta timp ca sclavi. Veţi 
deveni mândria Europei. Parisul va fi curăţat de exploatatorii odioşi, de 
miniştrii corupți, cei care vă cumpără pentru o mână de arginţi... 

— Pentru Franţa! 

Nu toată lumea se alătura acestei orgii nebuneşti de violenţă gregară. 
Unii stăteau în casă cu obloanele trase. Într-un apartament, un avocat se 


întoarse către soţie şi-i spuse cu o voce plină de presentiment: 


— Louise, toate astea îmi amintesc de ceea ce am citit în legătură cu 
primele zile ale revoluţiei din 1789: preludiu la domnia terorii... 

În centrul şi spre nordul Franţei aveau loc scene complet diferite: 
fermierii lucrau în timpul nopţii scoțând din magazii baloturi de fân. 
Nevestele lor îi ajutau să care fânul la camioane. 

Ofiţeri DST supravegheau operaţia. Ei notau cu grijă cantitatea şi 
numărul baloturilor pregătind documente pentru compensarea ulterioară 
de către guvern. Multe din baloturi erau desfăcute după ce erau urcate în 
camion. Când un vehicul se umplea, fermieri tineri şi solizi, înarmaţi cu 
furci, săreau în camion aşezându-se pe fân, iar vehiculul se punea în 
mişcare către destinaţia stabilită. 

În apropierea şoselelor principale, grupuri de cisterne petroliere erau 
parcate în formaţie, deseori chiar câte şase. Şoferii erau mulţumiţi să 
stea în cabină: li se plăteau salariile întregi fără să facă efortul de a 
conduce aceşti giganţi prin noapte. Fiecare şofer ascunsese în cabină un 
colac de furtun lung şi fiecărui om i se dăduse un radioemiţător şi 
instrucţiunile de rigoare de către ofiţerii DST. 

Oriunde era posibil, formațiunile erau ascunse în păduri de conifere, 
fiind invizibile din avion. Acum se punea problema să aştepte ordine 
transmise prin radioemiţătoare. 

Veştile despre crucile în flăcări din sud, despre mulțimile care se 
adunau şi strigau lozinci, ajunseseră la Paris. Luminile ardeau până 
noaptea târziu la Ministerul de Interne pe care Navarre îl transformase în 
cartier general pentru starea de necesitate. 

În primul rând, ministerul era foarte bine păzit. În al doilea rând, 
fusese echipat cu cele mai sofisticate mijloace de comunicare din Franţa. 
Navarre, în vestă, convocase o şedinţă în biroul său. În jurul mesei 
stăteau Tweed, Kuhimann şi Lasalle, singurii în care se putea încrede 
deplin. 

— Am informat guvernul că se va întruni peste trei zile, începu 
Navarre. 

— De ce? întrebă Lasalle. 


Navarre zâmbi neînduplecat. 


— Este o stratagemă. Într-un fel sau altul, în trei zile se va stabiliza 
criza. Sunt sigur că de Forge a auzit deja veştile. 

Va crede că noi suntem convinşi că avem suficient timp şi că în acest 
interval nu se va întreprinde nimic împotriva lui. 

— Măsurile despre care am vorbit vor deveni operaţionale? întrebă 
Tweed. 

— Măsurile pe care tu le-ai propus, îl corectă Navarre. 

— Da. Atât cele cu fermierii, cât şi cele cu cisternele petroliere. 
Necazul este că trebuie să cunoaştem ruta pe care o vor parcurge forţele 
lui de Forge. 

— Şoseaua N 20, ruta directă spre Paris. Dar subliniez că este vorba de 
o intuiţie. Avem nevoie de informaţiile lui Stahl şi de cele obţinute de Jean 
Burgoyne. lar oamenii mei care au toate datele sunt în drum spre Landes. 
Asta a fost o greşeală, dar nu pot să-i învinuiesc. Sunt sigur că vor să ne 
ofere o imagine completă, inclusiv un martor pe care să-l aducem la 
televiziune, spuse Tweed. 

— Suntem în criză de timp, spuse Lasalle liniştit. 

— Mai ai informatorul în tabăra lui de Forge? întrebă Tweed. Chiar şi 
după uciderea lui Jean Burgoyne? 

— O moarte pe care o deplâng, răspunse Lasalle. Era o femeie 
curajoasă. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, da, încă mai am un informator 
de la care am primit un mesaj scurt în această după-amiază. Imediat după 
căderea serii, Cercul Negru va avea o întrunire finală, de aceea spun că 
suntem în criză de timp. 

— Cred că trebuie să facem ceva în privinţa asta, hotări Navarre. La 
întrunirea guvernului, generalul Masson a declarat că va fi plecat din 
Paris în vizită la o unitate. 

— Propun să facem două lucruri dacă sunteţi de acord. Un atac pe două 
direcţii. Plus mai mult război psihologic. Prima direcţie a ofensivei va fi... 
explică Tweed în detaliu. 

Sosind în Arcachon, sergentul Rey lucră repede. Avea puţin timp 
înainte de a întâmpina debarcarea locotenentului Berthier în sudul 


extrem. Rey era îmbrăcat ca pescarii. Purta o haină de ploaie cu gluga 


bine trasă pe faţă. Îşi târa picioarele încălţate în cizme de cauciuc, 
ducând în mână o undiţă. Pe umăr îi atârna o taşcă de pânză, chipurile 
pentru ce avea să prindă. În taşcă se afla o bombă cu ceas. Era ceaţă şi 
burniţă. 

Mai devreme, el stătuse pe un dig de piatră, pescuind în apa 
împestriţată de picături de ploaie. Urmărea iahtul Typhoon IV. Nu zări 
niciun semn de viaţă, iar la ferestrele cabinei perdelele erau trase. Fără 
doar şi poate, proprietarul trăgea un pui de somn. 

Rey nu făcu niciun zgomot când păşi de pe mal pe puntea udă. Aruncă 
o ultimă privire în jur pentru a se asigura că nu-l vede nimeni. Scoase 
bomba şi declanşă mecanismul magnetic de fixare. Se lăsă pe vine şi fixă 
bomba pe o bandă metalică care înconjura cabina pe dinafară. Apăsă pe 
un alt buton, acţionând astfel ceasul. Rey avea la dispoziţie cinci minute 
pentru a se îndepărta. 

Se îndreptă repede spre maşină, ca şi cum s-ar fi săturat de burniţa 
care între timp se transformase în ploaie. Aruncă undiţa şi taşca de pânză 
pe bancheta din spate, se sui la volan, porni motorul şi aşteptă. 

Parcase maşina astfel încât să vadă iahtul. Era la câteva sute de metri 
de el. Se uită la ceas. Mai era un minut... 

Explozia fu înăbuşită de ploaie, dar totuşi se auzi destul de tare. 
Typhoon IV'se făcuse ţăndări. Carena se înălţă în aer. Se desfăcu în 
bucăţi care căzură în apă producând jerbe de stropi, ca nişte fântâni. Din 
bucata de carenă rămasă încă ancorată ieşea fum. Flăcările străluciră 
scurt, fiind apoi înghiţite, pe măsură ce rămăşiţele vasului dispăreau în 
apă. 

— Încă o misiune îndeplinită, murmură Rey în barbă. 

Îşi continuă drumul către locul de întâlnire cu Berthier, o zonă 
singuratică pe coastă, la sud de Arcachon. Urmau să ajungă în Landes pe 
la jumătatea după-amiezii. 

De la bordul unui alt iaht, baza sa de rezervă, Rosewater văzu explozia. 
Se aşteptase la acest lucru. Tot echipamentul de bază fusese mutat pe 
acest iaht, de unde supraveghea zona prin binoclu. 


Cu puţin timp înainte, în timp ce-i transmitea mesajul lui Oscar la 


Wiesbaden, privise printre perdelele de la cabina sa. Îl văzuse pe Brand 
apărând brusc, grăbindu-se pe faleză. Prea brusc, după ce Rosewater 
scrutase zona urmărind să vadă vreun semn de viaţă. 

Ar fi putut fi o coincidenţă, dar Rosewater supravieţuise până acum 
pentru că nu crezuse în coincidente. Şi indiferent unde ar fi stat, chiar şi 
pentru câteva zile, avea întotdeauna o a doua bază, secretă. Când jerbele 
de apă dispărură, ridică din umeri. Nu era impresionat, profesia sa 
presupunea riscuri permanent. 

Newman se afla la volanul maşini Renault Espace. Era noapte şi se 
îndreptau spre Landes. Paula stătea lângă el, studiind harta. În spatele 
lor stăteau Stahl şi Nield, iar pe bancheta din spate era Butler, care 
supraveghea neîncetat zona prin lunetă. 

Asumându-şi riscul - pentru că pierduseră atât de mult timp - Newman 
conducea cu viteză pe N 10, principala autostradă spre graniţa cu Spania. 

Oprise mai devreme la un birt frecventat de şoferii de camioane, care 
era strategic amplasat, pe o „parte a autostrăzii. Voia să vadă care mai 
este situaţia. Înăuntru, locul era învăluit în fum de ţigări ieftine; era atât 
de des, că se opri în uşa încăperii lungi ca să se obişnuiască cu ceața 
albastră şi cu mirosul greu de mâncare arsă, amestecat cu cel de bere. 

Toate mesele erau ocupate de şoferii camioanelor care erau parcate 
afară. Alţii stăteau în picioare. Îşi croi drum spre bar, comandă un ernod 
şi începu să trăncănească în franţuzeşte adresându-se unui şofer 
mătăhălos: 

— Suntem în vacanţă şi venim de la Paris, ne îndreptăm spre graniţă. 
Mă întreb dacă să ne întoarcem. Armata asta nenorocită pare să fie peste 
tot. 

— Dă-i bătaie spre sud, îl sfătui şoferul. Eu vin de la San Sebastian. 
Tancurile s-au îndreptat toate spre nord. Nu vei întâlni nimic. Crezi că e 
ceva de capul lui Dubois ăsta? Nu cred o vorbă din tot ce zice. Nu 
urmăreşte decât o slujbă grasă în guvern ca să-şi ţină gura. Asta-i 
politica. Scuipă pe podeaua acoperită cu paie. Fă-ţi vacanţa, amice. 

Îşi continuară drumul şi ajunseră în Landes; pădurile formau nişte 


ziduri sinistre, învăluindu-i din ambele părţi. Ici şi colo avusese loc câte 


un masacru: arbori ciopârţiţi, porţiuni întregi defrişate, unde rămăseseră 
doar cioturi de arbori, ca nişte braţe de uriaşi, amputate. 

Era aproape în zori, când - îndrumat de Paula - Newman ieşi de pe N 
10 şi o luă spre vest pe D 42, la Castets. Curând, ajunseră la St! Girons, 
satul în care locuia martorul lor, Martine. Le luă ceva timp să găsească 
coliba de la marginea satului, după cum le spusese Moshe Stein. Pe 
Newman îl nelinişti faptul că se vedeau lumini la toate ferestrele. 

Primele licăriri ale zorilor cenuşii se strecurau dinspre est când 
Newman o luă pe Paula şi sună la uşă. Nu se auzi niciun sunet înăuntru, 
aşa că bătu în uşa de lemn. Se auzi un târşâit, ca şi cum cineva umbla cu 
saboţi. Uşa se deschise, cu lanţul pus’. Complet îmbrăcată, Martine îi 
scrută cu privirea. 

— Mă mai ţii minte? întrebă Newman încet. Ea este Marie. Mai suntem 
cu nişte prieteni. 

— Eşti înarmat? 

Întrebarea îl făcu să se cutremure; nu ştia ce răspuns ar linişti-o. Şi 
apoi îşi dădu seama că este speriată. 

— Da, suntem înarmaţi... 

— Intraţi! Nu reuşi să deschidă uşa suficient de repede şi în timp ce se 
chinuia s-o deschidă, vorbi întruna ca o morişcă stricată. Poate aţi sosit la 
timp. Sau poate prea târziu. Îţi mai aminteşti drumul spre cimitir? Vor 
mai ucide unul... Au debarcat pe mare... Adunam vreascuri când i-am 
văzut venind. 

— Pe cine ai văzut venind? întrebă Newman. 

Paula se uită în jur prin încăperea mică care servea şi de cameră de zi 
şi de bucătărie. Era imaculată. Într-o sobă veche de lângă un perete 
ardea un foc primitor. Afară era ger. 

— Bărcile pneumatice cu motor... Martine îl ţinea pe Newman strâns de 
braţ. Un bărbat era cu mâinile legate la spate. E un pluton de execuţie. 
Porcii, vor să mai omoare unul şi pe urmă să-l îngroape. Grăbiţi-vă! Poate 
ajungeţi la timp. Eu abia m-am întors. Abia puneau piciorul pe pământ, că 
eu m-am grăbit înapoi aici... 


— Plecăm imediat. 


După ce parcursese o distanţă mică, Newman fu obligat să abandoneze 
maşina când ajunseră în locul în care poteca ce ducea prin pădure 
devenise prea îngustă. Lumina creştea, dar încă nu se crăpase de ziuă. 
Alergau printre copaci ca să nu se împiedice de pământul moale şi ud. 

Erau foarte aproape de mare; auzeau valurile care se izbeau de plajă şi 
nările le erau pline de mirosul pătrunzător de aer sărat care se amesteca 
cu aroma pinilor şi a brazilor, în mod normal, Paula ar fi fost încântată de 
acest parfum. Acum, însă, nu spera decât că nu vor ajunge prea târziu. 

Avusese loc o mică ceartă când ieşiseră din colibă; Newman îi spusese 
Paulei să rămână cu Martine, iar ea insistase să meargă cu ei. Greşeala 
lui Newman fusese că nu ştiuse să formuleze propunerea. 

— Ar putea fi mai bine dacă ar sta cineva s-o păzească pe Martine - şi 
în orice caz, ar fi mult mai sigur dacă ne-ai aştepta aici. 

— Mai sigur! izbucni ea. Crezi că sunt un simplu pasager? Unul pe 
care-l dai jos din tren în momentul în care călătoria pare să se fi 
complicat? îţi pierzi timpul de pomană! Vin cu voi... 

Newman îşi aminti drumul pe poteca pe care mai fusese şi data trecută, 
aşa că-i conduse. În urma lui venea Paula, apoi Stahl, care-şi îngrijea 
puşca mitralieră. Butler şi Nield încheiau coloana. Ajunseră pe pământ 
mai tare şi-şi croiau drum cu greu printre trunchiurile imense de arbori 
care se înălţau deasupra ca nişte turnuri, când Newman ridică o mână să- 
i oprească. 

— Am ajuns la cimitir. 

— Acolo, unde sunt moviliţele acelea? întrebă Paula scrâşnind din dinţi. 

— Da. Cred că am auzit o voce, în dreapta. 

— Oricine ar fi, e pe plajă. Să nu pierdem nicio clipă, comentă Paula. 

Se strecurară înainte, printre arbori; Newman era la mijloc, Paula la 
stânga lui şi Stahl la dreapta. În spate veneau Butler şi Nield. Toţi aveau 
armele în mâini. Pădurea se sfârşea brusc. Erau în câmp deschis, iar 
dedesubt se întindea marea plumburie a cărei suprafaţă era ondulată de 
nesfârşitele valuri care se rostogoleau spre țărm. 

Paulei aproape că i se tăie răsuflarea de groază. Îşi duse mâna la gură. 


Se aflau pe un mal, de nisip fin înălţat, dincolo de care se întindeau dune, 


până departe spre sud; cele mai îndepărtate ajungeau la înălţimi 
considerabile. Trecuse fluxul şi o fâşie de nisip proaspăt spălat mărginea 
valurile care se spărgeau uşor de țărm. Scena de pe plajă o îngrozise pe 
Paula. 

Cu ochii legaţi şi cu faţa îndreptată spre nord, cu mâinile legate la 
spate de un par înfipt în nisip, stătea foarte drept un locotenent. Cam la 
cinci-şase metri de el, dar cu faţa spre sud, se aflau zece soldaţi cu puşti. 
Mult mai departe, şi la jumătatea distanţei între ţintă şi cei cu puşti, se 
afla o siluetă aplecată, tot în uniformă, cu un pistol în mână. 

— Dumnezeule! E un pluton de execuţie. O să-l împuşte pe locotenentul 
Berthier, şopti Paula. 

— Şi mie mi-e familiară figura nemernicului care-i cu spatele. Sergentul 
Rey. Va da lovitura de graţie. 

— Nu-i putem opri? 

În timp ce Paula vorbea, Rey ridică vocea încercând să-şi aroge rolul de 
comandant: 

— Ochiţi... 

Soldaţii ridicau armele când se auzi vocea lui Newman care zbieră cât 
îl ţineau puterile: 

— Nu mişca, sergent Rey! în câteva secunde vă putem împuşca pe toţi. 
Uite, ca să te convingi... 

Stahl apăsă pe trăgaciul puştii mitralieră care împroşcă plaja cu 
gloanţe, toate trase aproape de picioarele soldaţilor şi nisipul fin le fu 
azvârlit în faţă. Îngheţară aşa cum îi surprinsese vocea lui Newman, în 
timp ce se pregăteau să ochească. Era ca o scenă din muzeul figurilor de 
ceară. Newman răcni din nou: 

— Sergent Rey! ordonă-le să lase armele. Acum! 

Rey se supuse, neîndrăznind să se întoarcă. Newman îi dădu alt ordin: 

— Ordonă-le soldaţilor să se întindă cu faţa la pământ, în formă de 
evantai, sau ca spiţele unei roţi. Dă-i drumul. 

Rey dădu ordinul. Trebui 'să li se spună de trei ori soldaţilor ce să facă. 
Tactica lui Newman era simplă: faţa unui soldat trebuia să fie între 


cizmele camarazilor săi. Astfel, nu puteau comunica între ei. 


— Dezarmează-i, Pete, murmură Newman. Şi lasă-i lui Stahl spaţiu de 
manevră, în caz că mişcă cineva. 

Nield îi luă lui Rey pistolul automat, scoase încărcătorul şi trase 
cartuşul rămas pe ţeavă spre mare. Apoi adună celelalte puşti, 
îngrămădindu-le lângă apă, departe de soldaţii culcaţi cu faţa la pământ. 
Luând fiecare puşcă, extrase cartuşele cu ajutorul unei bucăţi de lemn pe 
care o găsise între vreascurile de pe țărm. Apoi, una câte una, le aruncă 
în mare cât mai departe cu putinţă. 

— Controlează-l pe Rey şi de alte arme, ordonă Newman. 

— N-are, raportă Nield după ce îl controlă pe Rey a cărui faţă era 
contorsionată de ură. 

— Rey, acum îl vei dezlega pe locotenentul Berthier de parul ăla 
nenorocit. Nield, condu-l şi fii cu ochii pe el, ordonă Newman. 

Când cei doi se apropiară de prizonier, o linişte ciudată se aşternu, 
întreruptă doar de murmurul liniştit al valurilor. Eliberat, Berthier 
încercă să-şi alunge durerea din braţe, întinzându-le şi îndoindu-le şi se 
îndreptă cu o siguranţă surprinzătoare spre Newman. 

— 'Ţine-l pe Rey unde e! îi ordonă Newman lui Nield. 

Nu înţelegea căutătura furişă de pe chipul de geniu al răului al lui Rey. 
Ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Berthier stătea în faţa lui Newman. 

— Slavă Domnului. Mi-aţi salvat viaţa. S-au întors împotriva mea când 
încă eram î ntr-una din bărci. Le-au târât apoi în tufişuri ca să nu poată fi 
văzute din aer. Am reuşit să sun la Paris, continuă el cu voce joasă. Exact 
înaintea îmbarcării. Am spus că-i telefonez prietenei. Apoi am întârziat 
cât am putut venirea bărcilor încoace până când m-au făcut prizonier. Am 
pretins că văd lumini de vase, ceea ce însemna că trebuie să stingem 
luminile şi să ne oprim. 

— Ai sunat la Paris? Cu cine ai luat legătura... 

Newman n-a mai putut continua. Rey strigă cât îl ţineau puterile: 

— Nu mişcaţi. Aruncaţi armele sau veţi fi doborâţi ca nişte gunoaie ce 
sunteţi. 

În timp ce-şi termina ameninţarea, Rey se culcă la pământ. Newman se 


uită în spate. O duzină de soldaţi francezi apăruseră din pădure. Cei mai 


mulţi, cu arme automate îndreptate spre echipa lui Newman. Doi purtau 
lopeţi pe umăr. Stahl deveni încordat, dar Newman îl preveni repede. 

— Nu, Egon. Vom fi seceraţi. Arunc-o. Suntem în inferioritate. 

Newman se acuza de neglijenţă. În timp ce traversau grăbiţi cimitirul 
observase că se umblase recent la moviliţe. Nu prea reţinuse faptul, 
pentru că se grăbea atât de tare să ajungă la țărm. 

Acum era evident că o altă grupă de soldaţi începuse să acopere 
urmele. Soldaţii auziseră echipa lui Newman apropiindu-se şi se 
retrăseseră în pădure să vadă cine venea. Rey purta acum uniformă de 
căpitan. Maleficul personaj se plimba cu un aer cuceritor, făcând pe 
grozavul în urma lui Nield care se alăturase celorlalţi, cu mâinile ridicate. 
Uitându-se la Paula, rânjea arătându-şi dinţii stricaţi: 

— O să ne distrăm puţin cu tine înainte ca încă şase cadavre să fie 
înghiţite de mare. Moartea ta, Berthier, poate fi amânată. 

La hotelul Atlantic din Arcachon, uşa camerei lui Moshe Stein fu 
trântită de perete de doi tipi în trenciuri, care se uitau fioros la el. Cel 
mai scund avea un Luger îndreptat spre pieptul lui Stein. Cel mai înalt, 
mai masiv, părea a fi şeful operaţiunii. 

— DST. Moshe Stein? Sunteţi căutat pentru a da declaraţii. 

— Unde? Şi de ce mă rog? 

— Nu te priveşte. Cel înalt înaintă şi îl lovi cu pumnul în figură. Inelul 
din degetul lui sfâşie buza lui Moshe. Vino cu noi, evreu împuţit şi ţine-ţi 
gura aia spurcată. 

Amândoi îl apucară de câte un braţ şi îl împinseră pe uşă, apoi pe scări 
în jos. Scara era îngustă, aşa că cel mai înalt mergea primul, ţinându-l de 
un braţ, în timp ce însoţitorul îl urma, strângându-i braţul într-o poziţie 
incomodă, care-i producea durere. La recepţie nu era nimeni, observă 


Moshe. Îl târâră pe stradă, către o maşină care-i aştepta. 


51 


Nimeni n-ar fi recunoscut la Dunwich faimoasa figură a lordului 


Dawlish care se plimba pe plajă cu un umblet nici pe jumătate la fel de 


viguros ca de obicei. Purta cizme de cauciuc, o scurtă marinărească de 
postav, pe sub haina de ploaie cu gluga trasă pe cap. 

Se travestise în marinar, şi era în drum spre barca pneumatică mare, 
care era trasă pe nisip. Niciun localnic nu şi-ar fi dat seama că urma să se 
suie în ea, aşa cum făcea adesea înainte de plecarea Vulturului de oţel. 

Văzându-i expresia, niciun membru al echipajului nu i se adresă când el 
se instală la pupa. Fu pornit motorul, după ce câţiva marinari voinici 
împinseră barca în mare şi săriseră apoi în ea. 

Barca porni, cu motorul torcând, pe marea calmă. Continua să 
burniţeze. Vremea era atât de mohorâtă şi întunecată, încât catamaranul 
se ivi la orizont abia după multe minute. Condiţii meteo care-l mulţumeau 
grozav pe Dawlish. 

După lăsarea întunericului Vulturul, care naviga ilegal, fără lumini de 
navigaţie, putea pleca fără ca cineva din Dunwich să-şi dea seama că 
părăsise locul. 

De îndată ce ajunse la bord, îl chemă pe căpitanul Santos la el în 
cabină. Îşi scoase haina de ploaie de pe care picura apa şi i-o aruncă 
comandantului: 

— Ia asta şi usuc-o. Eşti gata să porneşti în seara asta? Pentru 
Dumnezeu, ar fi bine ca răspunsul să fie „da” de data asta. 

— Señor, sunt foarte fericit să vă raportez că încărcătura este aproape 
completă... 

— Aproape? 

— Va fi completă în seara asta. Absolut sigur, Señor. Vă dau cuvântul 
meu... 

— Şi eu o să-ţi dau destinaţia când, în sfârşit, vei fi gata cu totul. 
Şterge-o de aici şi trage câteva picioare în spate oamenilor, ca să lucreze 
mai repede... 

După ce Santos ieşi în grabă, Dawlish deschise seiful din perete. Îşi 
scoase scurta din postav şi apoi chimirul pe care-l avusese legat cu o 
curea, de mijloc. Scoase din el teancuri de bancnote în franci francezi şi 
elveţieni, numai bancnote cu valori mari. Când în sfârşit închise seiful, 


acesta conţinea o avere. 


Scoase apoi din portofel mesajul pe care-l codificase deja înainte de a 
pleca de la Grenville Grange. Se aşeză confortabil în faţa transmiţătorului 
şi trimise semnalul care trecea prin sistemul radar complex de pe 
covertă. Decodificat, mesajul era simplu: - Transportul aşteptat va sosi la 
destinația convenită, sigur mâine. Echipament şi bani. Timpul estimat de 
sosire ora opt. Oiseau. 

— Tocmai la timp pentru micul dejun la Arcachon, îşi spuse Dawlish. 

La Cartierul său General, de Forge citi mesajul decodificat de la 
Oiseau, pe care tocmai i-l dăduse Lamy. Îşi încrucişă braţele şi se uită fix 
la şeful Serviciului secret fără să vorbească. Lamy se strădui să nu se 
mişte pe scaun. O altă tactică favorită a lui de Forge era aceea de a folosi 
liniştea pentru a-şi intimida subordonații. Avea o maximă care-i plăcea s-o 
spună uneori la întâlnirile Cercului Negru. Şi întâlnirea finală urma să 
aibă loc în acea seară. Maxima era tipică pentru general: „Există două 
moduri de a conduce oamenii. Prin dragoste sau teamă. Eu prefer 
teama”. 

În cele din urmă spuse. 

— Lamy, trebuie să răspunzi. Trimite un mesaj prin care să-l avertizezi 
că am observat avioane franţuzeşti care patrulează în zona coastei. 
Trebuie să facă o buclă largă prin Golful Biscaya. Mâine facem mişcarea. 

Newman era cuprins de o furie rece. Soldaţii puseseră ochii pe Paula, 
anticipând distracţia. Rey văzu expresia de pe faţa lui şi rânji din nou, cu 
privirea lascivă, strălucind de invidie. Îl bătu pe Newman pe umăr. 

— Poţi să te uiţi. Pe urmă te împuşcăm pe tine şi apoi pe ea. 

Newman îi aruncă o privire lui Berthier şi se încruntă. Rey hotăra care 
dintre soldaţi să o aibă primul pe Paula. Berthier se uitase pe furiş la 
ceas. Apoi chipul lui devenise inexpresiv. În acel moment, auzul ascuţit al 
lui Newman prinse un sunet de motor care se apropia cu mare viteză. În 
câteva secunde zgomotul valurilor fu acoperit de pufăitul tumultuos al 
unei întregi flotile de elicoptere Alouette. Apăruseră deasupra coroanelor 
arborilor, ca un nor de păsări metalice. Unele dispărură din vedere 
aterizând într-o poiană, presupuse Newman. 


Alte elicoptere zburau spre sud, paralel cu plaja. Coborâră foarte jos. 


Apoi aterizară pe nisip şi din ele se revărsă o mulţime de agenţi CSR, 
îmbrăcaţi cu haine de piele şi înarmaţi cu arme automate. 

De pe cel mai apropiat elicopter, o mitralieră trase o rafală de 
avertisment, stârnind vârtejuri de nisip. O siluetă familiară sări din 
elicopter, escortată de agenţi CSR; se grăbi către locul unde se afla 
grupul. Era Lasalle. 

— Predaţi-vă! Lăsaţi armele sau vă împuşcăm pe toţi! Ordinul lui era un 
răcnet pătrunzător. 

Rey ţâşni brusc, ferit de prizonierii săi şi alergă spre pădure. Newman 
îl urmă. Alergând din toate puterile, Newman fu surprins de cât era de 
iute de picior oribilul şi maleficul personaj. În faţă, alţi soldaţi fugeau 
încercând să scape. Se opriră brusc. De după fiecare copac - sau cel puţin 
aşa i se părea lui Newman - apăru un agent CRS cu arma pregătită. 
Soldaţii îngheţară pe loc. Rey îşi încetini cursa, apoi se opri, uitându-se în 
jur, disperat să găsească o cale de scăpare. Dar nu era niciuna. 

Rey auzi paşii lui Newman şi se întoarse. Întinse mâna după pistol, care 
însă nu se mai afla în toc. Pumnul lui Newman îl izbi cu o forţă uluitoare 
în falcă, zdrobindu-i-o. Rey se prăbuşi lângă un copac. 

— Ai fi în stare să-i faci aşa ceva unei femei! Newman îşi ieşise din 
minţi de furie. Îl apucă de gât şi începu să-l strângă cu putere, în timp ce 
Rey îl lovea zadarnic cu pumnii în piept. Lasalle şi Paula ajunseră lângă 
cei doi. Câţiva agenţi 

CRS îl apucară pe Newman, trăgându-l de lângă Rey, care leşină. 

— Nu merită să faci atâta caz! Ai făcut destul, spuse Paula cu o voce 
care-ţi dădea fiori. 

Berthier apăru lângă Paula. Dădu mâna cu Lasalle mulţumindu-i. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Newman respirând greu. 

Îşi aminti apoi că în urmă cu mult timp transmisese la Paris reperele 
cartografice ale cimitirului. Berthier îi strânse mâna lui Newman. 

— Ţi-am spus că am luat legătura cu Parisul şi l-am prevenit pe Lasalle 
că urmează să distrugă dovezile crimelor de aici. 

— Din fericire, te-ai salvat pe tine şi pe noi, replică Newman ştergându- 


şi sângele de pe mână cu o batistă. 


— Cred că i-ai fracturat maxilarul, observă Paula uitându-se în jos spre 
Rey, care era inconştient. 

— Sper că i-am rupt toate oasele, răspunse Newman vehement. 

— Trebuie să-i strângem şi pe ceilalţi ucigaşi, spuse Lasalle. Unde vă e 
martorul? 

— Dă-ne zece minute şi-ţi dăm martorul. 

— Spuneţi-mi unde este. 

— St. Girons... 

— Deci, vă ducem acolo cu un elicopter. Luaţi martorul şi pe urmă vă 
duce la Paris. 

— Vreau să mă întorc direct la Arcachon împreună cu echipa mea, 
spuse Newman hotărât. 

— Atunci elicopterul vă duce la St. Girons, ia martorul la bord, apoi vă 
duce pe voi la Arcachon şi pe urmă continuă drumul spre Paris, cu 
martorul de care are o nevoie disperată Navarre, răspunse Lasalle 
resemnat. 

— De acord. Newman arătă spre Rey care începuse să se mişte şi să 
geamă. Ce facem cu ăsta? Era gata să-l ucidă pe Berthier, tocmai 
pregătea plutonul de execuţie, când am sosit noi, exact la ţanc. 

— Va fi dus la Paris pentru un interogatoriu amănunţit. Va ceda. Aşa-s 
ăştia. Urmează-mă... 

Porni înainte spre plajă. Trecură pe lângă agenţii CSR care le puneau 
cătuşe soldaţilor, cu mâinile la spate. Paula se simţi uşurată când ajunse 
din nou pe plajă şi respiră aerul curat. Stahl adunase armele şi le 
înapoiase proprietarilor, inclusiv Browning-ul Paulei. 

Lasalle îi conduse la elicopterul care se afla în urma celui în care 
călătorise el. Dădu mâna cu toţi înainte de a se sui în elicopter: cu 
Berthier, Newman, Stahl, Butler şi Nield. O lăsase pe Paula la urmă şi, 
când îi veni rândul, o îmbrăţişă înainte de a li se alătura celorlalţi. 

— Ai trecut printr-o experienţă îngrozitoare, îi spuse. 

— A fost cam tensionată situaţia, recunoscu ea. 

Lasalle simţi cum tremură în timp ce-i zâmbea. Începea să reacționeze 


după şoc. 


Paula aruncă o ultimă privire spre sud, unde se înălţau dunele, unde 
strălucea marea, şi se desprinse din îmbrăţişare înainte să se 
rostogolească alt val spre țărm. O scenă idilică care ascundea atâta 
oroare. 

De îndată ce se sui în elicopter, se închise uşa, elicea începu să se 
învârtească şi aparatul se înălţă. 

După ce ieşiră din hotelul Atlantic, Moshe Stein fu târât spre o maşină 
care staţiona spre capătul străzii. Un bărbat dinăuntru deschise violent 
portiera din spate şi răpitorul cel mai înalt îl apucă pe Moshe de ceafă, 
gata să-l arunce înăuntru. 

Deodată se auzi scrâşnetul roţilor unor maşini care frânează puternic. 
Patru Citroeri-uri parcară printr-o manevră de tip militar - o maşină blocă 
automobilul în care era gata să intre Moshe, o a doua blocă spatele, alte 
două opriră în capătul străzii, iar din ele năvăliră bărbaţi în civil înarmaţi 
cu pistoale automate. Un bărbat înalt şi slab cu o mustață foarte subţire, 
neînarmat, cu mâinile în 'buzunarele hainei de ploaie, strigă apropiindu- 
se de maşina încercuită: 

— DST. Nu mişcaţi. Oamenii mei au ordin să folosească armele la cel 
mai mic semn de împotrivire. 

— Noi suntem de la DST, protestă cel care-l lovise pe Moshe. 

Tipul uscăţiv aruncă o privire la reverul hainei celui care protestase. 
Zâmbi fără veselie când tipul scoase actele. Le privi, le ridică spre lumina 
cenuşie şi dădu din cap: 

— Falsuri. Şi ăsta-i alt delict. Se uită la gura lui Moshe, de unde curgea 
sânge. Cine te-a lovit? 

— Are vreo importanţă? Singurul limbaj pe care-l înţeleg oamenii ăştia 
este violenţa. 

— Eşti Moshe Stein? Bine. Şi sunt de acord cu remarca. Vino cu mine 
te rog. 

Scăpându-l ca prin urechile acului de cei trei falşi agenţi DST, îl 
conduse în cea de-a doua maşină care staţiona la capătul străzii. Deschise 
portiera din spate şi-l opri pe Moshe în momentul în care acesta se 


pregătea să urce. 


— Vei fi dus cu avionul la Paris, cu o gardă de protecţie. Am înţeles că 
au nevoie de tine urgent acolo, ca martor la atrocitățile petrecute. Şi, 
fiindcă veni vorba de atrocități, insist să-mi spui cine te-a lovit. 

Moshe ridică din umeri. 

— Fiindcă insişti, cel înalt m-a lovit. Şi, poate că n-ar trebui să întreb, 
dar sunt curios. Cum ai ştiut că nu erau agenţi DST adevăraţi? 

— Întrucât te duci la Paris, o să-ţi spun. A fost ideea şefului meu din 
Paris. Ştiind că mişună indivizi care se dau drept agenţi DST, ne-a spus să 
purtăm la rever un ac cu gămălie albastră. 

— Ingenios. Moshe văzu acul cu gămălia albastră prima oară. 

Tipul uscăţiv închise portiera şi maşina porni. 

Îi făcu semn individului înalt, deschise portiera din spate a primei 
maşini. Prizonierul îi aruncă o privire plină de ură şi răutate şi-şi aplecă 
capul pentru a urca în maşină. Tipul uscăţiv îl apucă de guler, îl trase 
înapoi, apoi îl izbi cu faţa de capota maşinii. Prizonierul urlă de durere. 
Era plin de sânge pe gură şi pe bărbie şi îşi pierduse trei dinţi. 

— Tt, ţi! spuse tipul uscăţiv compătimitor. Făcu câţiva paşi pe strada 
umedă. Alunecă foarte tare. Ar trebui să fii mai atent... 

Cu geanta de voiaj în mână, Marler debarcase din cursa internă de la 
Paris. Se îndrepta spre ieşire, când văzu un grup de soldaţi oprind doi 
tineri murdari şi neglijent îmbrăcaţi. Schimbă imediat direcţia şi se 
îndreptă spre un chioşc de ziare de unde cumpără o revistă. 

Se alătură unui grup care se îndrepta spre sala de plecare, ţinându-se 
în urma lor. Se uită înapoi şi-i văzu pe soldaţi escortându-i pe tineri spre o 
bancă unde fuseseră depuse traistele lor de molton pentru a fi 
percheziţionate. Soldaţii erau preocupaţi de misiunea lor. 

Marler îşi potrivi bereta, se întoarse şi ieşi din aeroport. Maşina pe 
care o comandase de la Paris îl aştepta. Era un Peugeot. Îi arătă actele 
tinerei de la agenţie, îi plăti o sumă destul de generoasă, ca şi când ar fi 
avut nevoie de maşină câteva zile, şi plecă. 

Mai devreme, în cursul zilei, când se afla în camera lui de lângă Rue du 
Bac, primise noi instrucţiuni de la Tweed prin telefonul mobil. 


— Măreşte presiunea la maximum. Nu ne-a mai rămas mult timp. 


— Nicio grijă. Am o idee nouă. Strâng şurubul foarte tare, îl asigură 
Marler pe şeful său. 

Kalmar stătea în cortul său ascuns în pădure, în afara Arcachon-ului, şi 
bea cafea studiind o hartă a portului. Cafeaua era neagră şi tare şi-l ajuta 
să-şi recapete stăpânirea de sine. Avusese un şoc care-i dejucase 
planurile. 

Dăduse de urma lui Moshe Stein la hotelul Atlantic şi se îndrepta spre 
hotel să-l sugrume pe evreu. Puţin înainte de a ajunge la hotel, îşi parcase 
motocicleta pe o alee lăturalnică. Regula spunea că pentru a putea scăpa 
trebuie să-ţi laşi mijlocul de transport la o mică distanţă de casa victimei 
sau de reşedinţa ei temporară. Dar nu atât 'de aproape încât să poată fi 
văzut de vreun trecător care să-şi amintească. 

Kalmar trase din ţigara Gauloise, amintindu-şi incidentul. Fusese foarte 
aproape de hotel; purta tipul de trenci pe care îl purtau falşii agenţi DST 
care mişunau prin oraş. Îşi văzuse victima, pe Moshe Stein, târâtă afară 
din hotel şi se oprise, aplecându-se să-şi lege un şiret imaginar. Apoi 
sosiseră celelalte maşini, alţi tipi se năpustiseră afară din ele. 

Kalmar era profesionist şi avea un deosebit spirit de observaţie. Înainte 
de a se întoarce, ochii lui ageri prinseseră strălucirea unui ac cu gămălie 
albastră la reverul unuia din noii sosiți. La reverele tipilor care-l trăseseră 
afară pe Stein nu se aflau astfel de însemne; se părea că Stein fusese 
arestat de noii sosiți. 

Kalmar plecase. Ştia precis ce magazin vindea ustensile de brodat şi 
cusut. Cu siguranţă, trebuia să găsească acolo şi ace cu gămălie albastră. 
Cumpărase şase şi acum purta unul la reverul trenciului. Mai trase un 
fum şi împături harta. Următoarea victimă era Paula Grey care dispăruse 


din Arcachon, dar instinctul îi spunea că se va întoarce curând. 


52 


Navarre ţinea o şedinţă în biroul său din Ministerul de Interne pentru a 
pune la punct toate detaliile bătăliei. La şedinţă - la care se luau 


hotărârile finale - participau atât Tweed cât şi Kuhimann. 


— Am primit un semnal de la Lasalle. Foarte scurt. A fost descoperit 
cimitirul şi tocmai se pregăteau nişte soldaţi să îndepărteze cadavrele. 
Cei doi martori, Moshe şi Stein şi bătrâna Martine, sunt pe drum spre 
Paris, îi informă Navarre pe cei doi oameni de încredere ai săi. 

— O bătrână? Va fi oare un martor convingător? se îndoi Kuhimann. 

— Lasalle spune că este un duşman înverşunat al lui de Forge şi că este 
cu mintea întreagă. 

— Ce-i cu oamenii mei? întrebă Tweed liniştit. 

Navarre îşi trecu mâna prin părul negru. Faţa lui slabă radia energie şi 
hotărâre. 

— Scuzele mele. Ar fi trebuit să-ţi spun ţie mai întâi. Newman, Paula 
Grey şi ceilalţi din echipă sunt bine. Se întorc la Arcachon. Credinţa lor 
este că acolo se va întâmpla ceva crucial. 

— Aşa e, recunoscu Tweed. Dar ce-i cu patrulele aeriene de deasupra 
Golfului Biscaya? 

— Zboară fără întrerupere. Navarre se întoarse spre Kuhimann: 

— Ar fi trebuit să-ţi spun că şi agentul tău, Stahl, este bine. Şi s-a 
alăturat echipei lui Newman. 

— Nu a fost chiar un semnal aşa de scurt, observă Tweed. 

— A, Lasalle, are o metodă stenografică de comunicare, transmite mult, 
cu puţine cuvinte. Ai veşti despre Siegfried, Kuhimann? 

Neamţul îi zâmbi cinic lui Tweed. 

— Informatorul meu a raportat că în curând îi va putea localiza. 
Curând. 

— Dar sabotorii pe care de Forge i-a infiltrat în Paris? Ai reuşit să obţii 
măşti Balaclava? întrebă Tweed. 

— Da. Acum avem trupe CRS mobile care staţionează în grupuri mici, 
în preajma posibilelor victime. A fost o idee inteligentă Tweed. Cu măştile 
Balaclava, răspunse Navarre. 

— N-am făcut decât să fur ideea excelentă a lui Lasalle, cu acele cu 
gămălie albastră, pentru a face distincţia între falşii şi adevărații agenţi 
DST. 

— Cheia victoriei împotriva lui de Forge este coordonarea celor două 


operaţiuni. A noastră împotriva sabotorilor din Paris şi a voastră 
împotriva acestei organizaţii clandestine din Germania, Siegfried, 
continuă Navarre, privindu-l pe Kuhimann. 

— Operaţiunea împotriva organizaţiei Siegfried ar trebui să se 
desfăşoare întâi. De preferinţă la interval de câteva ore. Astfel efectul va 
fi mai şocant, avertiză Tweed. 

— Sunt gata. Şi sunt de acord, spuse Kuhimann. 

— Deci acum nu facem decât să aşteptăm noutăţi despre atacul lui 
Lasalle împotriva organizaţiei Cercul Negru, începu Navarre. Execuţia 
exact la timp - în ordinea corectă - are, aşa cum spuneai Kuhimann, un 
efect mult mai şocant. 

Vorbeau limba pe care o înțelegeau toţi: engleza. Tweed se ridică de la 
masă, se uită la ceasul de pe perete. 

— Eu nu aştept nimic. Presupun că se află un elicopter în zonă ca să mă 
ducă la Arcachon. M-am gândit să plec imediat. Evenimentele de acolo 
vor decide dacă câştigăm sau pierdem... 

Generalul de Forge străbătea încăperea în sus şi-n jos, agitat. Lamy îl 
urmărea. Nu era în firea generalului să fie atât de iritat. În mod obişnuit 
era rece ca gheaţa. Presupuse că veştile de la Manteau îl călcau pe nervi. 

— Te aşteptam, Lamy. De fapt, stăteam la intrarea în clădire între” 
bându-mă unde dracu' eşti, când te-am văzut sosind - la poarta principală 
- pe o motocicletă, spuse de Forge furios. 

— Am primit încă un mesaj urgent de la intermediarul feminin al lui 
Kalmar. A trebuit să mă duc ca vântul, cu motocicleta, până într-un sat, 
departe, în zona deluroasă; cum am ajuns la cabina telefonică indicată, a 
şi început să sune telefonul. 

— Ce voia? 

— Bani, bineînţeles. Îşi continuă misiunea de a o elimina pe Paula Grey 
imediat ce o localizează. Dar şi-a cerut plata într-un mod foarte agresiv. 

— Aştept să sosească mâine fonduri mari. 

De Forge nu mai continuă. Nu era încă pregătit să spună altcuiva că 
Vulturul de oţel va ancora la Arcachon a doua zi dimineaţă la ora opt. 


— Kalmar mai spunea că cei din organizaţia Siegfried sunt pregătiţi la 


posturi în toată Germania... 

— Sper că ai subliniat faptul că îi vom da ordinul să transmită semnalul 
de acţiune în câteva ore? 

— Aşa cum mi-aţi spus să fac. Va fi la dispoziţia mea şi-l voi putea 
contacta prin femeia aceea. 

— Deci, medită de Forge, vom asista la un spectacol măreț în 
Germania, care va fi zguduită de explozii produse de maşini capcană. Şi 
apoi, când atenţia lumii întregi va fi îndreptată asupra Germaniei, 
acţionăm noi. Va fi o campanie model, Lamy. 

— Şi totul a fost plănuit de dumneavoastră cu multe luni în urmă Chiar 
şi demonstrațiile tipice Ku-Klux-Klan-ului, răzmeriţele cu crucea de Foc 
din marile oraşe din sud. Nu va fi doar o campanie model, ci una unică. 

— Ai vreun motiv ascuns de mă flatezi...? 

Generalul de Forge tăcu când auzi tropăit de paşi care se apropiau. 
Cineva bătu cu violenţă în uşă. De Forge dădu din cap aprobând şi Lamy 
se duse şi deschise uşa. Sergentul de gardă stătea în uşă, speriat, cu 
răsuflarea tăiată. 

Incidentul se petrecuse cu câteva minute înainte. Chiar la ordinele lui 
de Forge, paza la intrarea principală se dublase. Şase soldaţi patrulau în 
afara porţilor, fiecare înarmat cu o armă pregătită pentru a trage. 

Pe porţiunea cu iarbă staţiona un tanc, cu ţeava îndreptată spre drumul 
către Bordeaux. Întrucât se apropia ora zero, generalul socotise că e mai 
înţelept să apere Cartierul General mai temeinic. 

Era o după-amiază neobişnuit de luminoasă pentru acea perioadă. 
Peste drum de porţile Cartierului General, terenul fusese curăţat de orice 
vegetaţie. Copacii fuseseră tăiaţi şi dispăruse orice urmă a lor, ca şi când 
n-ar fi fost. Zona de şes se întindea netedă pe o mare distanţă şi făcea 
imposibilă apropierea cuiva fără a fi zărit. Ici şi colo dealurile joase - 
împodobite doar cu bolovani spărgeau monotonia şesului care se întindea 
cât vedeai cu ochii până la linia orizontului. Dincolo de dealuri, peisajul 
era mai variat: făgaşuri de apă se împleteau adesea cu pâraie puţin 
adânci care le urmau cursul. Un decor plin de seninătate şi pace. 


Primul pocnet al unei Împuşcături sfâşie liniştea. Un soldat scăpă arma 


şi se holbă la mâna plină de sânge! urmă un al doilea pocnet. Încă un 
soldat scăpă arma şi se uită buimac la încheieturile degetelor pline de 
sânge. Po ooc! A treia armă căzu pe drum, iar soldatul leşină din cauza 
şocului. 

După ce ascultă raportul subofiţerului în legătură cu incidentul, de 
Forge ieşi şi se îndreptă direct spre poarta principală în ciuda 
avertismentului sergentului. 

— Aţi putea fi luat drept ţintă, domnule general... 

Lui de Forge nu-i lipsea niciodată curajul. Neluând în seamă protestele, 
îşi continuă drumul spre poartă, făcu un semn să fie deschisă şi ieşi în 
drum. 

Examină mâinile celor trei soldaţi care fuseseră loviți, inclusiv pe cea a 
soldatului care leşinase şi care, din fericire, îşi recăpătase cunoştinţa şi 
se ridicase înainte de venirea generalului. De Forge se întoarse spre 
Lamy care-l urmase. 

— Alte focuri trase de un profesionist. Ca şi glonţul care mi-a trecut 
mie la cinci centimetri de cap în maşină...” 

— Nu înţeleg... 

De Forge îl luă deoparte ca să nu fie auziti. 

— Eşti prost. În toate trei cazurile mâinile soldaţilor au fost zgâriate 
uşor, suficient însă să-i facă să scape armele. Remarcabil. Mi-aş dori să 
avem oameni care să fie în stare să tragă aşa... 

Se opri din vorbă şi se uită fix spre dealurile pe care nu se găseau 
decât bolovani. De Forge era recunoscut ca având ochi mai ageri decât ai 
oricărui om de sub comanda sa. O dâră de fum se ridica de pe culmea 
unui deal. De Forge arătă înspre acolo. 

— De acolo s-a tras. Lamy, du-te şi cercetează. 

— Da, domnule general. O să iau un blindat şi o escortă. 

— Exact, Lamy. Să fii sigur... De Forge rânji. 

O oră mai târziu de Forge studia atent un plan de bătaie pentru asaltul 
Parisului. Îl împături repede şi-l puse într-un seif când intră Lamy. 

— Deci ai supravieţuit, remarcă de Forge care stătea pe scaunul lui. 


— Focurile au fost trase de cineva care a adunat ferigi şi lemne. Am 


cercetat toată zona. Am descoperit urme de motocicletă într-una din albii, 
şi am găsit şi asta. 

Lamy scoase un pachet de la spate şi, după ce-l puse pe birou, se aşeză. 
De Forge desfăcu pachetul boţit şi văzu o pelerină cenuşie. Simţi că-l 
cuprinde o uşoară teamă în timp ce se holba la ea. 

Când telefonul începu să sune, de Forge ştia cine este înainte de a 
ridica receptorul. Chipul lui nu exprima nimic când întrebă cine este. 

— Manteau la telefon, domnule general. Cu puţin timp în urmă am 
împuşcat trei soldaţi de pază. Intenţia mea a fost să-i ating puţin, să-i fac 
să scape armele, ceea ce cred că am reuşit. 

— Da. 

— Deci, domnule general, continuă vocea respectuos - a fost un ultim 
mijloc de a vă reaminti că-mi datoraţi un milion de franci elveţieni pentru 
uciderea lui Jean Burgoyne. l-am telefonat maiorului Lamy ca să-i dau 
instrucţiuni iar el mi-a trântit telefonul în nas. Nu-mi plac manierele 
proaste. Îmi displac oamenii care nu-şi plătesc datoriile. Aveţi trei ore să 
rezolvaţi situaţia. Îl mai sun o dată pe Lamy. Bupă aceea dumneavoastră 
sunteţi ţinta. 

Legătura fu întreruptă. De Forge puse receptorul, îi relată lui Lamy 
conversaţia. 

— Faptul că i-ai trântit telefonul în nas a fost mai mult decât o 
greşeală, a fost o gafă, cum spunea Talleyrand. 

— Cel cu care tratăm noi este Kalmar. Lui i-am plătit trei milioane de 
franci ca să organizeze Siegfried, continuă Lamy cu încăpățânare. 

— Ceea ce, dacă ne gândim retrospectiv, s-ar putea să fi fost o 
greşeală. Să dai o astfel de treabă în sarcina unui om de a cărui identitate 
habar n-ai. Îţi propun ca atunci când sună Manteau din nou, să-l plăteşti. 

— Nu avem bani. Avem doar atât cât să plătim trupele, şi azi e zi de 
plată a soldelor. În acest moment nu ne putem permite să nu plătim 
oamenii. Deci, ce facem? protestă Lamy. 

— Ce faci tu! îl corectă de Forge pe subordonatul său, cu o privire 
visătoare. 


— Kalmar şi-a îndeplinit întotdeauna misiunile, spuse cu aceeaşi 


încăpățânare Lamy. 

— Cine poate şti cine-o fi Kalmar. De Forge îi aruncă o privire 
pătrunzătoare. Ai veşti de la căpitanul Rey? Trădătorul, Berthier, trebuie 
să fie mort la ora asta, iar cimitirul curățat deja. 

— Până acum nicio veste, domnule general. Dar poate că Rey este 
precaut şi nu trimite nici măcar mesaje codifi cate privind această 
problemă. Poate aşteaptă să se întoarcă aici ca să raporteze personal. 

— Dacă spui tu. De Forge se ridică, ceea ce însemna că întrevederea a 
luat sfârşit. Şi găseşte banii pentru Manteau. 

— N-am de unde... 

Lamy se opri la jumătatea propoziției. De Forge pleca să inspecteze 
trupele. 

Brand ieşi din cabina telefonică pe faleza bătută de vânt din Arcachon. 
Vremea se schimbase brusc şi oceanul era o masă agitată în fierbere, 
valurile se izbeau zdrobindu-se de faleză. Brand aruncă ţigara. 

Astăzi renunţase la veşmintele de marinar pe care le purtase până 
acum. 

Acum etala un sacou albastru cu nasturi aurii şi pantaloni gri cu dunga 
bine călcată; pe deasupra avea un trenci, iar pe cap o şapcă de marinar, 
trasă bine pe frunte. Părea tipul clasic de englez proprietar de iaht, în 
străinătate. 

Se grăbi şi dădu colţul spre locul unde-şi lăsase motocicleta pe care o 
folosise ca să treacă prin sită Arcachon-ul. Se sui pe motocicletă după ce- 
şi vâri manşetele pantalonilor în cizmele de piele; porni motorul şi se 
pregăti să-şi continue căutările. 

Elicopterul care-i transporta pe Newman, Paula, Berthier şi ceilalţi, 
inclusiv pe Martine, martorul lor, cobori pe aerodromul aproape pustiu de 
lângă lac, la sud de Arcachon. Apa lacului devenea tot mai agitată pe 
măsură ce violenţa vântului creştea. Pilotul dovedi o mare măiestrie la 
aterizare şi Paula răsuflă uşurată când elicopterul atinse pământul ferm. 

— Nici urmă de trupe ale lui de Forge, îi spuse lui Newman când se 
opri elicea. 


— Pentru că-şi comasează trupele spre nord, îi răspunse Newman 


încruntat. 

— E grozav că am reuşit să scăpăm din oribila zonă Landes, comentă 
Paula. 

Uşa se deschise, aerul rece năvăli înăuntrul elicopterului şi fu coborâtă 
scara. Când se apropiau de aerodrom, Newman observase maşina 
Renault Espace parcată la marginea aerodromului. Când erau deja în 
elicopter, deasupra localităţii St. Girons, îşi amintise că vor avea nevoie 
de un mijloc de transport. Copilotul transmisese prin radio rugămintea lui 
către Lasalle care primise mesajul la bordul elicopterului Alouette în care 
se afla. 

— Ce mijloc de transport preferaţi? îi întrebase tot prin radio. 

— De preferinţă un Renault Espace. Dar merge orice vehicul suficient 
de mare în care să încăpem toţi. 

Fusese surprins să vadă că era chiar un Renault Espace. Probabil că 
Lasalle făcuse mari eforturi să le asigure vehiculul de care aveau nevoie. 
Şoferul stătea lângă maşină şi le făcea semne de bun venit. 

Newman se apropiase de Berthier lângă uşa deschisă a elicopterului, 
când îngheţă: din poziţii până atunci ascunse, o grupă de soldaţi alerga 
spre elicopter. Unul din ei îndreptă arma automată spre cabina pilotului. 
Privind peste umărul lui Newman, Paula începu să tremure: 

— O, Doamne Dumnezeule! Tocmai când credeam că am scăpat. 
Oamenii lui de Forge... 

Maiorul Lamy ajunse la Arcachon după-amiază. Conducea Citroen-ul 
încet de-a lungul falezei, oprindu-se des ca să scruteze vasele ancorate, 
care se legănau din cauza valurilor mari. 

Purta aceleaşi haine pe care le purtase şi când fusese la Aldeburgh; o 
haină de ploaie ponosită, cu o cataramă foarte uzată, o jachetă sport 
englezească; pantalonii şi pantofii din piele de căprioară erau tot 
englezeşti. La fel şi cravata şi cămaşa în dungi. Lamy era un tip 
meticulos. 

După ce cercetă faleza şi zona portului, ieşi din Arcachon şi ajunse pe 
un drum care mărginea golful, în apropiere de hangarul de bărci unde 


fusese sugrumată Jean Burgoyne. O mulţime de camioane mari cu 


prelată, camuflate, staţiona lângă o cală de lansare ce ducea, peste 
mlaştini, spre port. Se opri din nou. Într-o clipă apărură de o parte şi de 
alta a maşinii doi soldaţi înarmaţi. 

— Nu puteţi merge mai departe, spuse unul din soldaţi în franceză. 

— Sunt englez. Regret, dar nu înţeleg franceza... Englez, rosti Lamy 
tărăgănat în engleză. 

— Nu a merge. Nu a merge, ordonă soldatul într-o engleză anevoioasă. 

— A nu merge unde? întrebă Lamy. 

— Înapoi. Soldatul făcu semn cu mâna dincolo de hangarul pentru 
bărci. Tu pleci. Zonă militară. 

— Îmi pare teribil de rău. Lamy zâmbi pe sub pălăria de pâslă. Eu merg 
înapoi. O.K? 

— O.K. Acum. 

Lamy întoarse maşina pe poteca pe care venise. Îi făcu cu mâna 
soldatului care nu răspunse şi se înapoie la Arcachon. Începu să facă 
turul oraşului; conducea încet, tăind oraşul în lung şi în lat şi încetinind şi 
mai mult când trecea pe 'lângă vreun pieton. 

Pe puntea Vulturului de oţel ancorat lângă Dunwich, Dawlish se 
consulta cu căpitanul Santos. Avea în buzunar mesajul prin care era 
avertizat de patrulele aeriene. 

— Santos, am motive să cred că elicoptere franţuzeşti vor patrula zona 
coastei în căutarea noastră. Trebuie să le evităm. 

— Să le evităm, señor? 

— Să fim siguri că nu ne găsesc, prostule! 

— În cazul ăsta facem două lucruri; schimbăm cursul, mergem mai în 
larg şi navigăm noaptea. Ajungem la Arcachon prin zori, cred. Vă rog, 
aşteptaţi. 

Cu mersul legănat de marinar, Santos se îndreptă spre camera hărților, 
iar Dawlish îl urmă nerăbdător. Cu siguranţă capul lui pătrat putea 
calcula măcar atâta lucru. Santos nu se grăbea. Făcu măsurători cu linia 
pe hartă, mormăi ceva şi bătu cu linia în hartă. 

— Da, dar este un calcul aproximativ. Probabil că vom putea ajunge la 


câteva ore după ce se crapă de ziuă. 


— Ai grijă să fie aşa. 

Furios din cauza întârzierii, Dawlish se întoarse în cabina lui ca să 
compună un alt mesaj, să-l codifice şi să-l transmită. 

De Forge înjură în sinea lui când citi noul mesaj de la Oiseau pe care i-l 
dăduse Yvette cea urâtă. Chipul său însă nu trăda nicio reacţie. S-ar 
putea să fie necesar să întârzie transmiterea ordinului către comandanţi, 
de a deschide plicurile sigilate, s-ar putea să fie necesar să întârzie 
Operaţiunea Austerlitz. Hotărăşte în ultimul moment, îşi spuse în sinea 
lui. Privind-o pe Yvette, avu o idee. 

— În noaptea în care ai urmărit-o pe Jean Burgoyne până la hangarul 
pentru bărci, mi-amintesc că mi-ai spus că ai văzut un bărbat şi o femeie 
la lumina farurilor maşinii în care se aflau. 

— Da, domnule general. Bărbatul era Robert Newman, corespondentul 
de presă. L-am recunoscut imediat după fotografiile pe care le-am văzut 
în ziare. Şi-am văzut-o foarte bine pe femeie. 

— Suficient de bine încât să-i recunoşti pe amândoi? 

— Fără nicio îndoială. Am o memorie a figurilor excelentă. l-aş 
recunoaşte pe amândoi, spuse Yvette cu mândrie. 

— Atunci ia-ţi maşina ta cea veche şi plimbă-te prin Arcachon. Caută-i. 
Dacă îi zăreşti pe vreunul sau pe amândoi cheamă-mă prin radio-telefon! 
Mă bazez pe tine, Yvette. De Forge zâmbi, iar ea radia de bucurie. 

Locotenentul Berthier stătea în uşa elicopterului uitându-se fix la 
soldaţii care înconjurau aparatul. Îi şopti lui Newman. 

— Lasă chestia asta în seama mea. Cred că pot să mă descurc cu puţin 
noroc. 

Îşi îndreptă chipiul, îşi compuse o față severă şi coborî scara 
elicopterului încet. Comandantul patrulei de soldați, care avea grad de 
sergent, avea o privire nehotărâtă şi încă ţinea arma automată îndreptată 
spre ofițer. 

— În mod obişnuit îndrepţi arma spre un ofiţer? Dacă nu laşi arma în 
jos imediat, o să pun să te ducă la corpul de gardă înainte de a te degrada 
caporal, poate chiar soldat, spuse Berthier calm. 


— Am primit ordin să păzim acest aerodrom, domnule. Şi să escortăm 


pe oricine ar ateriza aici la Cartierul General, adăugă nervos. 

Berthier hotări să joace tare. Se îndoia că de Forge răspândise vestea 
că urma să fie împuşcat de un pluton de execuţie. 

— Ai amintit de Cartierul General. Ai auzit de maiorul Lamy? continuă 
pe acelaşi ton egal. 

— O, da, domnule. Este... 

— Şeful Serviciului secret, completă Berthier în locul lui. Eu sunt 
locotenentul Berthier, aghiotantul maiorului Lamy. Cu mine sunt mai 
multe persoane importante, pe care le însoțesc la Arcachon. O misiune 
secretă pentru Cartierul General. Iar voi vă puneţi contra ordinelor venite 
foarte de sus. 

— Nu mi s-a spus... 

— Bineînţeles că nu, prostule. Nu ţi-am spus că-i vorba de o misiune 
secretă? De ce crezi că ne aşteaptă maşina aia de acolo? Sunt puncte de 
control în drum spre Arcachon. Tonul lui Berthier era aspru. Ultima 
propoziţie putea fi şi o afirmaţie şi o întrebare. 

— După cum spuneţi, domnule, sunt puncte de control. 

— Deci tu şi soldaţii tăi puteţi fi utili generalului. Întâi de toate aveţi 
motociclete? 

— Da, domnule... 

— Atunci patru dintre soldaţi vor escorta Espace-ul prin punctele de 
control şi tu vei fi unul din ei. După ce trecem de ultimul punct de control 
vă întoarceţi aici. Între timp, retrage-ţi toţi oamenii de la vedere. 
Pasagerii din elicopter sunt persoane atât de importante că nu trebuie să 
fie văzuţi. Hai, mişcă. Am întârziat... 

După ce toţi soldaţii dispărură, Berthier făcu semn maşinii care se 
apropie până la scara elicopterului. Şoferul părea speriat. Pasagerii 
coborâră din elicopter şi se suiră în maşină. Berthier se aşeză în faţă, 
lângă şofer şi-i spuse să se îndrepte spre Arcachon cu viteză. Cei patru 
motociclişti li se alăturară - doi în faţă doi în spate. 

— Mă întreb de ce asud, remarcă Berthier. 

Kalmar stătea călare pe motocicleta parcată lângă bordură, pe o stradă 


liniştită de lângă faleza din Arcachon. Purta o jachetă neagră de piele şi o 


cască ca de marțian. Îşi puse ochelarii negri şi se pregăti să-şi continue 
căutările. 

De o oră bătea străzile şi acum se oprise să se odihnească. Un tractor 
se târa pe faleză. Cu aceeaşi viteză, în spatele lui venea un Renault 
Espace al cărui şofer evident aştepta momentul în care să-l depăşească. 

Kalmar scrută cu mare atenţie direcţia din care venea Renault-ul, şi 
când acesta se apropie zări o femeie uitându-se pe geam. Paula Grey. 
Porni cu motocicleta înapoi spre faleză, ţinându-se în urma Renault-ului. 
Tractorul îşi continuă drumul de-a lungul falezei iar Renault-ul Espace 
coti pe o stradă laterală. 

Lui Kalmar nu-i venea să creadă că avea atâta noroc. Încă o dată 
instinctul său funcţionase fără greş. Paula Grey se întorsese. Când maşina 
coti din nou pe o stradă laterală o depăşi, având grijă să nu privească 
spre geamurile acesteia, în oglinda laterală văzu că se opreşte. Încetini şi 
el. 

Newman cobori primul din maşină, o ajută pe Paula, alergă spre 
intrare, introduse în broască cheia pe care i-o împrumutase Isabelle şi 
deschise cu putere uşa din hol. Ceilalţi pasageri coborâră din maşină şi se 
îndreptară grăbiţi, în coloană, spre intrare. Newman se întoarse la şofer 
care ieşise din maşină. Încuie şi-i dădu cheile lui Newman, apoi o “luă 
spre faleză. 

Kalmar urmărise scena în oglinda laterală a motocicletei. Numărase 
cinci bărbaţi, cu Newman. Unul din ei avea o claie de păr des, iar altu, 
spre surpriza lui, purta uniformă de ofiţer francez. 

Newman închise uşa blocului şi-i urmă pe ceilalţi care urcaseră la 
etajul întâi. Uşa apartamentului de la parter era întredeschisă. O femeie 
cu ochi ageri şi nas coroiat o închise. O deschise câteva minute mai târziu 
când suna cineva la sonerie. Era un bărbat cu o jachetă neagră de piele, 
care ţinea casca de motociclist sub braţ, iar în mână un pachet, îi arătă 
femeii o tăietură de ziar cu fotografia lui Newman. Îi spuse că trebuie să-i 
înmâneze un pachet domnului Newman. La ce etaj? 

— Etajul întâi, răspunse Nas-coroiat. Şi acum sunt cinci bărbaţi acolo. 


Înţelegeţi ce vreau să spun, spuse afectând un aer de blândeţe. 


Kalmar urcă scările punându-şi iar casca pe cap. În momentul în care o 
auzi închizând uşa se strecură înapoi în hol, folosind acelaşi şperaclu la 
deschiderea uşii de intrare, închise uşa fără zgomot. Tot nu-i venea să 
creadă că avusese aşa noroc. Localizase şi apartamentul în care stătea 


victima. Paula Grey nu mai avea mult de trăit. 


53 


Furgoneta de la telefoane trase exact la intrarea în bloc. Patru bărbaţi 
în salopete de mecanici săriră din ea şi se îndreptară spre uşa din faţă. 
Unul din ei avea o legătură de chei în mână. A treia cheie se potrivi, 
descuie şi intră în hol. Era un bărbat scund şi masiv şi ochi imediat uşa 
apartamentului de la parter întredeschisă; zări şi ochii mici şi rotunzi, 
nasul coroiat al femeii care se holba la ei. Se duse direct la uşă: 

— Vrei un bărbat bun, curvă bătrână? Sau mai bine, unulrău? 

— Cum îndrăzneşti... 

Îi trânti uşa în faţă. Alergară pe scări şi cel de-al doilea, un bărbat 
zvelt, bătu la uşa Isabellei. Newman o deschise câţiva centimetri, cu 
pistolul Smith & Wesson în mână. Îl privi ţintă pe bărbatul în salopetă de 
mecanic. Era Lasalle. 

— Şi tu eşti cu iscoditoarea aia bătrână de la parter? glumi Lasalle în 
engleză. 

Newman îi lăsă să intre pe cei patru. Lasalle îi prezentă drept ofiţeri 
DST. Purtau ace cu gămălii albastre înfipte în salopetă. Lasalle zâmbi 
când văzu surpriza de pe chipul Paulei. 

— Ştiu ce te întrebi. l-am expediat pe Martine şi Moshe Stein cu 
avionul la Paris. Rey şi restul nemernicilor care-şi zic soldaţi sunt şi ei în 
drum spre Paris, pentru interogatoriu. Am aterizat pe o insulă din Golf, 
unde ne aştepta o barcă care ne-a adus la țărm. Acolo staţiona o 
furgonetă. Organizare foarte eficientă. 

— Aproape că-mi tai răsuflarea, spuse Paula cu un zâmbet. 

— Ei, dar n-avem timp de pierdut. Ai hârtiile pe care le-ai luat de la 


biata Jean Burgoyne? 


— Aici, în poşetă. Par a fi note privind desfăşurări de trupe ce 
conturează o campanie militară. Uite-le. 

— Mulţumesc. Se întoarse spre Stahl. Kuhimann mi-a spus că deţii 
informaţii de importanţă vitală. Otto e la Paris, unde mă întorc şi eu 
acum. 

Stahl scoase de undeva de sub jachetă un carnet şi i-l înmână lui 
Lasalle. 

— M-am travestit în ofiţer DST. Am pătruns în Cartierul General şi apoi 
în biroul lui de Forge. Ileşise în grabă pentru o problemă urgentă, lăsând 
pe birou ordinul de luptă pentru atacul asupra Parisului. Toate 
amănuntele sunt în carnet. 

— Mulţumesc. A fost o ispravă de toată lauda. Kuhimann - dar şi alţii - 
va fi foarte mulţumit şi totodată uşurat când va pune mâna pe aceste 
informaţii. Lasalle îşi îndreptă privirea spre Berthier. Sunt bucuros că ai 
reuşit să scapi de de Forge. Ai făcut adevărate minuni pentru ţara ta. 
Vom sta de vorbă ca lumea când te întorci la Paris. Cu o voce indiferentă, 
întrebă în treacăt: Isabelle e pe aici? 

— În bucătărie. Îi spun să vină dacă asta vrei, spuse Newman. 

— Te rog. E o femeie remarcabilă din cele ce mi-ai spus despre ea. 
Spune-i doar că suntem de la DST. Dar grăbeşte-te! 

— Întâi de toate ăsta-i carnetul lui Henri Bayle şi înăuntru este o listă 
cu unităţile lui de Forge pe care le-a identificat la Bordeaux. După ce-i 
dădu carnetul pentru care murise Francis Carey, Newman o aduse pe 
Isabelle, care-şi ştersese în grabă mâinile de şorţ. Pregătise o grămadă de 
sandvişuri. Dădu mâna cu Lasalle iar acesta o privi într-un mod care i se 
păru ciudat lui Newman. În cele din urmă echipa de la DST plecă. 

Stăteau cu toţii în jurul mesei mari şi devorau sandvişuri iar Berthier 
începu să povestească. Isabelle se ridica deseori şi umplea din nou ceştile 
de cafea. Paula încercase s-o ajute la bucătărie, dar Isabelle refuzase 
politicos. Newman le spusese celorlalţi că pot avea încredere în Isabelle, 
amintise întâmplarea cu uciderea accidentală a celor doi falşi agenţi DST 
şi povestise cum îl însoţise în misiunea periculoasă de salvare a lui Stahl. 


— Lucram pentru Lasalle de mai multe luni, când mi-am dat seama că 


de Forge este o ameninţare pentru Franţa. Ca ofiţer al Serviciului de 
informaţii în subordinea lui Lamy, i-am dat de înţeles lui de Forge că-l 
înşelam pe Lasalle, şi că doar pretindeam că lucrez pentru DST. Lasalle 
mi-a furnizat informaţii false pe care să le predau la Cartierul General. 
Mi-a dat şi un dispozitiv de ascultare pe care-l fixam de peretele biroului 
meu care era alături de cel al lui Lamy. Am auzit multe conversații 
telefonice. Când îi telefonam lui Lasalle o făceam din cabine publice din 
satele învecinate. 

— Şi ce n-a mers? Erau pe punctul de a te împuşca acolo, pe plajă, 
spuse Newman. 

— Mai târziu nimeni n-a mai avut voie să părăsească cazarma de la 
Cartierul General. Am făcut greşeala de a folosi unul din telefoanele de 
acolo ca să-i raportez ceva de o mare importanţă lui Lasalle. Nemernicul 
de de Forge plantase microfoane în toate telefoanele, şi m-au auzit. 
Căpitanul Rey a fost foarte încântat să-mi spună acest lucru acolo, pe 
plajă. 

— Dar ce făceai la Aldeburgh, dându-te drept James Sanders, comis- 
voiajor de echipament nautic? îl întrebă Paula. 

— Generalul de Forge mă trimisese cu un mesaj pentru lordul Dawlish, 
un alt personaj malefic. Îl privi pe Newman. Singura lui ambiţie este să 
stabilească relaţii strânse cu înaltul comandament francez ca să poată 
vinde arme unor ţări din Orientul Mijlociu, mai ales ţărilor în care 
vânzarea de arme este interzisă, oficial. Aceasta este istoria mea. 

Newman se uita la Paula care se ridicase de pe scaun şi se uita pe 
fereastră. Era a doua oară când făcea acest lucru. 

— De ce eşti nervoasă, Paula? 

— La scurt timp după ce am venit, m-am uitat pe fereastră şi am văzut 
un bărbat pe motocicletă trecând pe stradă. Sunt sigură că-l cunosc pe 
acel bărbat. E ceva familiar în mişcările sale. O să-mi aduc aminte. 

— Termină-ţi masa. Pe urmă vreau să dau o raită cu maşina prin 
Arcachon căci am sentimentul că se va petrece ceva important aici. 

Generalul Charles de Forge stătea foarte drept în turela tancului. 


Înaintea lui, pe vastul câmp de paradă din interiorul Cartierului General, 


se aflau şiruri întregi de tancuri din Divizia a Il-a de Blindate. 
Comandanții şi echipajele tancurilor stăteau pe loc repaus lângă monştrii 
uriaşi şi se uitau fix la general, când acesta îşi începu discursul 
hipnotizator. 

— Soldaţi ai Franţei į Ora zero se apropie! Este de datoria voastră să 
salvaţi „Republica de politicienii corupți de la Paris. Masele de oameni 
sunt violente şi nestăpânite lă Toulon, Marsilia, Toulouse, chiar şi la 
Bordeaux, la Lyon şi în alte vreo şase oraşe. Cât mai este până când şi 
Parisul se va prăbuşi în haos? Soldaţi! Cine se află în spatele acestei 
anarhii? în Franţa se află trei milioane şi jumătate de arabi. Arabii! Ei ne- 
au siluit femeile, au ruinat magazinele, au incendiat casele francezilor. Şi 
evreii se răscoală căci întrevăd şansa de a prelua puterea. Algerienii să se 
ducă de unde au venit. Aduc aici mahalalele Africii, pline de boli. Soldaţi! 
Voi veţi fi salvatorii Franţei. Hoardele de refugiaţi ameninţă să 
copleşească Europa venind din Est. Franţa trebuie să-şi reia rolul ce i se 
cuvine. Doar Franţa are voinţa şi puterea de a stăvili acest val de străini. 
Sunteţi gata? 

Izbucni o furtună de bucurie. Strigătele asurzitoare ale soldaţilor se 
transformaseră într-o isterie generală. 

— De Forge la Paris! La Paris! De Forge la Elysee! 

Când, în cele din urmă, vuietul începu să se potolească, un căpitan se 
întoarse spre un locotenent. 

— Ce orator măreț. Pe lângă el, Dubois pare un amator... 

De Forge făcu cu mâna, primi aclamaţiile mulţumind. Sări de pe tanc şi 
se îndreptă repede spre linia întâi strângând mâinile ofiţerilor şi ale 


simplilor soldaţi. Erau gata. 


54 


Tweed ajunsese la Arcachon. Era deja decembrie. 
Elicopterul Alouette care-l adusese de la Paris cobori deasupra golfului 
triunghiular înainte de a ateriza pe plaja de la capătul insulei aflate la 


nord de Arcachon, şi numită Îile aux Oiseaux. Un alt elicopter se afla 


staționat pe nisip. Zborul fusese fixat pentru momentul refluxului. Tweed 
i se adresă pilotului prin microfonul căştilor. 

— Te rog să zbori la altitudine mică deasupra falezei. Vreau să-i iau 
coordonatele. 

— Care-i scopul? întrebă Fred Hamilton care stătea lângă el. 

Howard insistase ca Hamilton să-l însoţească pe Tweed ca gardă de 
corp, iar Tweed acceptase fără tragere de inimă. 

Elicopterul mai pierdu din înălţime şi-şi schimbă cursul. Zbură spre sud 
până aproape de Cap-Fe rret, care se găseşte pe peninsula ce pune 
stavilă furiei Atlanticului. Puțin mai la sud se afla trecerea îngustă din 
ocean în golf, trecere prin care era obligat şi Vulturul de oţel să 
navigheze înainte de a ancora. 

— Scopul este să văd dacă recunosc pe cineva, spuse Tweed când 
aparatul se apropie de faleză. 

Folosi un binoclu de câmp puternic şi scrută faleza şi ambarcaţiunile 
legate la mal. Reglă binoclul şi-şi concentră privirea asupra unui bărbat 
care spăla cu o mătură puntea unui iaht. Victor Rosewater. Totdeauna 
prezent acolo unde urma să aibă loc o nouă nenorocire. 

Lângă port îşi concentră din nou binoclul asupra altcuiva şi se încruntă: 
un bărbat cu şapcă de marinar, cobora de pe un vas pe mal, îndreptându- 
se spre o motocicletă. Era Brand, mâna dreaptă a lui Dawlish. Tweed 
aproape că se aşteptase să-l afle în zonă. Îl urmări pe Brand schimbându- 
şi şapca de marinar cu o cască galbenă, pornind motocicleta şi 
îndreptându-se spre oraş. Îi dădu un alt ordin pilotului. 

— Te rog să urmăreşti motocicleta aceea - dacă se poate fără să-şi dea 
seama ce facem - chiar dacă înseamnă că mai câştigăm altitudine. 

Elicopterul luă înălţime, iar pilotul se dovedi foarte priceput în 
urmărirea țintei de la distanţă. Tweed fu uimit de reţeaua complicată de 
străzi care alcătuiau oraşul. 

Brand se furişa cu motocicleta, intrând şi ieşind din labirint. Părea că 
nu are o anume destinaţie. Şi pe urmă îi trecu prin cap lui Tweed că de 
fapt cercetează atent oraşul. Ce căuta? Câteva minute mai târziu zări un 


al doilea motociclist, care se afla pe o altă stradă, în altă parte a oraşului 


decât Brand. Tweed îşi reglă binoclul şi-l văzu pe motociclist intrând pe o 
alee; opri şi apoi întoarse. Din felul în care-şi scoase casca şi-şi întinse 
gâtul, Tweed ghici că-şi permite o clipă de răgaz. 

Într-un oraş ca Arcachon motocicleta era un mijloc bun de deplasare 
dar lui Tweed i se păru ciudat să zărească două la intervale atât de 
scurte. În timp ce motociclistul îşi întindea toţi muşchii, Tweed reglă din 
nou binoclul. Un chip cunoscut îi sări în ochi, cel al maiorului Lamy, pe 
care-l recunoscuse din fotografiile pe care i le arătase Lasalle. 

Pilotul primi instrucţiuni noi de la Tweed şi schimbă din nou cursul, de- 
a lungul ţărmurilor sudic şi estic ale golfului. 

Lăsaseră oraşul în urmă şi erau într-o zonă de mlaştini care se 
întindeau până la marginea apei. Tweed zări puncte militare de control pe 
toate drumurile. De Forge strângea cercul foarte tare în jurul portului. 

Îşi apropie şi mai mult binoclul de ochi şi văzu în spatele unei cale lungi 
de lansare, care cobora în pantă până în apă, un întreg parc de camioane 
camuflate. Se încruntă şi mătură cu binoclul toată zona; fiecare drum de 
acces era păzit de soldaţi înarmaţi. 

Tweed dădu uşor din cap, puse binoclul deoparte şi îi ordonă pilotului 
să aterizeze imediat pe insulă. 

— Aţi văzut ceva, domnule? întrebă Hamilton. 

— Da. Am trecut în revistă câmpul de bătaie. 

În timp ce Tweed cobora sprinten pe scara elicopterului, o barcă era 
trasă pe plajă. Un bărbat zvelt, în costum de mecanic al unei companii de 
telefoane, se apropie de el: 

— Bun venit pe Ile aux Oiseaux, spuse Lasalle. 

Tweed, care era grăbit, îi spuse repede - în timp ce-şi strângeau 
mâinile - ce avea în cap, povestindu-i pe scurt despre cala de lansare de 
la mlaştini, despre camioanele camuflate ale armatei ca şi despre 
punctele de control. 

— Hamilton, ajutorul meu, a fost la Dunwich înainte de a ne întâlni pe 
aeroportul Heathrow ca să decolăm spre Paris. Era ceaţă, nici măcar n-a 
putut să vadă Vulturul de oţel. Sunt convins că vasul acela - care se 


deplasează cu mare viteză - va ajunge aici pentru a-i livra arme lui de 


Forge, în câteva ore. Poate chiar la miezul nopţii sau în zori, continuă 
Tweed. 

— Nu la miezul nopţii. Trecerea pentru intrarea în golf este foarte 
dificilă. Căpitanul va avea nevoie de lumină. E o problemă - toată 
regiunea este împânzită de trupele lui de Forge. 

— Deci Vulturul de oţel nu trebuie să ajungă la țărm. Ia legătura cu 
Navarre. El are autoritatea... 

— Ce să facă? 

— Să dea publicităţii un comunicat de avertizare că în zona Arcachon, 
plutesc pe ocean mine din al doilea război mondial şi că niciun vas nu 
trebuie să se apropie la mai puţin de zece mile. 

— Şi asta-l va opri pe Dawlish? 

— Din câte-l cunosc, mă îndoiesc. Va crede că este o cacealma. Aşa 
încât, fă rost de avioane care să lanseze mine adevărate. Am auzit că 
există un tip de mine cu semnal sonor, uşor de localizat şi de adunat 
ulterior. 

— Asta aşa e. Eşti neîndurător, comentă Lasalle cu un zâmbet ascuns! 

— Şi generalul de Forge e la fel. Acum cunosc duşmanul. Aş vrea să mă 
întâlnesc cu el, faţă în faţă. 

— Am putea aranja asta, cu escortă, ca măsură de prudenţă. Dar ar 
trebui să fiu şi eu de faţă. 

— Atunci aranjează. Văd că în tufişuri mai ai ascunsă o barcă. Pot s-o 
folosesc ca să vizitez Arca chon? 

— Ai ochi ageri. Se presupune că este ascunsă. Dar nu poate fi văzută 
din aer, zâmbi din nou Lasalle. 

— Unde sunt Paula, Newman şi ceilalţi? întrebă grăbit Tweed. 

Lasalle îi spuse că se întorseseră, îi povesti de experienţa lor din 
Landes şi că se mutaseră de la hotelul Atlantic în apartamentul Isabellei 
Thomas. 

Tweed dădu din cap nemulţumit. 

— Aşa-zisul apartament sigur ar putea fi descoperit. Trebuie să se mute 
imediat. Dar unde? 


— În problema asta pot eu să vă ajut. Am închiriat un iaht mare, 


l'Orage V... îl asigură Lasalle. 

— Furtună. Se potriveşte cu ce se va întâmpla, comentă Tweed. 

— Este ancorat la marginea golfului, departe de celelalte ambarcaţiuni. 
În timp ce vorbea, Lasalle scoase o hartă şi marcă cu o cruce o anumită 
poziţie. Aici este cartierul general al echipei mele de la DST care 
acţionează în oraş. Şi e departe şi de orice punct de control. E loc 
suficient pentru voi toţi. > 

— Atunci du-mă imediat la țărm. 

Newman abia se întorsese în apartamentul Isabellei. Făcuse cu maşina 
o tură prin Arcachon şi ajunsese la concluzia că riscă prea mult. Când 
ajunsese la periferie observase un punct de control înţesat de soldaţi. 
Parcase Renault-ul Espace mai spre capătul străzii laterale şi liniştite. 
Foloseau aceeaşi maşină de prea mult timp. 

Tweed sosi câteva minute mai târziu, pe o bicicletă de care-i făcuse 
rost Lasalle, din cele câteva ascunse în tufişurile de pe insulă. Pe hartă 
însemnase şi adresa Isabellei. 

— Un om pe bicicletă nu-i niciodată observat, remarcase el. 

Tweed fu obligat să sune la sonerie. După câteva clipe, o femeie 
corpolentă, cu nas coroiat şi ochi iscoditori deschise uşa. 

— Trebuie să fac o vizită cuiva la etajul întâi, explică el în franceză. 

— E plină de vitalitate fata. Sunt deja la ea cinci bărbaţi. Presupun că-ţi 
face şi ţie faţă, mârâi femeia. 

— Vreţi să repetaţi ce-aţi spus? ceru Tweed. 

Sub privirea lui ca de gheaţă, femeia se dezumflă. 

Plin de dispreţ îşi făcu loc pe lângă trupul ei masiv şi înaintă în hol, 
alergând pe scări. Newman îi deschise uşa, incapabil să-şi ascundă 
surpriza. 

— Trebuie să plecaţi toţi de aici, anunţă Tweed fără nicio ceremonie 
când intră în cameră. Imediat. 

Îi măsură dintr-o singură privire pe Butler, Nield, Berthier, Stahl şi 
Paula. Privirea i se opri mai mult timp asupra lIsabellei care-i fusese 
prezentată de Newman ca o prietenă, fără niciun nume. 


— Şi de ce trebuie să plecăm aşa de repede? întrebă ea cu bărbia în jos 


şi cu ochii aţintiţi asupra lui Tweed. 

— Pentru că, practic, oraşul a fost luat de de Forge. Vă dau doar cinci 
minute să faceţi ordine şi să vă luaţi câteva lucruri. Mai puţin ar fi şi mai 
bine. 

— Până acum am fost în siguranţă, insistă ea şi Tweed îşi dădu seama 
că-l provoacă, ceea ce i se păru ciudat. 

— Kalmar, asasin profesionist, este la Arcachon. A sugrumat o fată în 
Anglia, a mai sugrumat o femeie, la nici trei mile de aici. Se pare că s-a 
specializat în sugrumarea femeilor atrăgătoare. Cred că şi tu eşti pe listă. 
Şi Paula. Faceţi-vă bagajele. Repede... 

Orage V era un iaht foarte mare. Era ancorat într-un golfuleţ, afară din 
oraş şi adăpostit pe uscat de o pădure de pini. Coborând din maşina 
Renault Espace, pe care Newman o parcase în pădure, lveed insistă să 
cerceteze singur vasul aparent pustiu. 

Păşi uşor pe schela de debarcare şi apoi puse piciorul pe punte. Apa în 
golf era încă liniştită, suprafaţa era abia încreţită de valuri mici, dar 
dinspre ocean se apropia o armată de nori groşi şi negri. 

Orage avea timona îndreptată spre înainte şi scara de lângă cabina 
căpitanului ducea într-un salon. Primul lucru care-l avertiză pe Tweed că 
era cineva la bord fu ţeava unei arme înfiptă în spate, în momentul în care 
păşi în salonul încăpător în care se găsea o masă lungă. Rămase 
nemişcat. 

— Pierre? întrebă el. 

— Cine dracu' eşti? strigă o voce aspră în spatele lui. 

Tweed ridică scrisoarea de recomandare pe care i-o dăduse Lasalle. O 
mână i-o smulse peste umăr. Arma rămase înfiptă în spatele lui. Apoi 
omul invizibil vorbi din nou în franceză. 

— Rămâi nemişcat să te controlez. 

— Dă-i drumul. Nu port armă decât rareori, spuse Tweed în franceză. 

O mână îl pipăi expert prin toate locurile în care ar fi putut ascunde o 
armă. Simţi că arma nu-l mai înghionteşte în spate şi se întoarse cu grijă. 
În faţa lui se afla un bărbat bine făcut de un metru şi optzeci, de vreo 


treizeci de ani. Blond, cu ochii veseli, purta un trenci în reverul căruia era 


înfipt un ac cu gămălie albastră. 

— Vă aşteptam, îi spuse lui Tweed în loc de salut. Orice-ai face, nu poţi 
fi suficient de precaut. Oamenii lui de Forge sunt pretutindeni. Acum că 
aţi venit, trebuie să plec. O misiune de îndeplinit. Câţi sunteţi în Espace? 

— Cinci bărbaţi şi două femei, fără mine. 

— Cred că o să vă descurcaţi. Pe puntea de la prova sunt opt cuşete de 
dormit destul de bune. O bucătărie bine garnisită, cu tot ce-i trebuie, o 
tonă de mâncare şi băutură gârlă. 

— Înainte să pleci, poţi să-mi dai un pahar cu apă? 

Tweed avea oroare de vapoare şi de mare. Totul se mişca întotdeauna 
în mod neprevăzut. Nici măcar în interiorul golfuleţului nu se încredea în 
iaht, căci era timpul mareei. Înainte de a-i aduce şi pe ceilalţi pe vas, 
înghiţi o tabletă de Dramamine cu puţină apă. Mai bine să fie sigur decât 
să-i pară rău... 

Cinci minute mai târziu Pierre plecase, nu înainte însă de a-i spune lui 
Tweed că era singurul care folosea vasul. Tweed îşi zorise echipa să se 
suie la bord cu tot calabalâcul şi acum se instalară. Paula îi oferise 
Isabellei patul de jos dar Isabelle insistase să-l ocupe pe cel de sus. Se 
grăbiră spre bucătărie şi verificară împreună proviziile de alimente şi 
ustensilele de gătit. Newman observă ce bine se înţeleg. Pe urmă Tweed 
îi convocă în salon şi îl rugă pe Nield să stea de pază pe punte. 

Pe ceilalţi îi rugă să se aşeze la masa lungă iar el se aşeză în capul 
mesei cu o expresie întunecată pe chip. 

— Trebuie să respectaţi nişte reguli. Unu, nimeni nu părăseşte vasul 
fără permisiun ea mea. Doi, voi stabili un tabel pentru gărzi... 

— Care ne va include şi pe noi. Isabelle şi Paula vorbiseră într-un glas. 
Tweed le aruncă o privire severă. 

— Asta o să hotărăsc mai târziu. O să vină Lasalle să mă ia să mergem 
undeva înainte de lăsarea serii. Newman o să vină cu mine. În absenţa 
noastră va prelua conducerea Egon Stahl. Trei, luăm masa la ore fixe... 

— O să vrem să ştim orele dinainte, spuse Isabelle hotărât. 

— Cu mult înainte, dacă gătim, fu de acord Paula. 


— De ce ne-ai adunat pe toţi aici? întrebă Newman. 


— Pentru că a sosit timpul să am controlul total. lar apartamentul 
Isabellei fusese folosit suficient de mult timp. 

— Astea sunt singurele motive? întrebă Stahl. 

Era o întrebare subtilă. Tweed îl calificase rapid pe neamt, ca fiind 
capabil şi descurcăreţ. Nici nu se putea altfel ca să supravieţuieşti, ca el, 
atât timp la Bordeaux. Înainte ca Tweed să poată răspunde, Newman îi 
puse lui Stahl o întrebare care-l nedumerea: 

— Cum naiba ai pătruns în Cartierul General al lui de Forge? 

— Planificare. Stahl zâmbi cu zâmbetul lui molipsitor. Am călătorit în 
furgoneta care livrează ofiţerilor pâinea cea de toate zilele. Ascuns în 
spate, neştiut de şofer. Reperarea locului unde încărca a necesitat 
oarecari cercetări, dar să lăsăm asta. În timp ce şoferul livra pâinea, am 
ieşit din furgonetă. Mai înainte, la Bordeaux îl buzunărisem pe un fals 
ofiţer DST care-mi controla actele. I-am luat legitimaţia. 

— Unde ai învăţat să buzunăreşti? întrebă Paula. 

— A, aşa am început în viaţă. 

Paulei îi trebui o clipă să-şi dea seama că glumeşte. Stahl o mângâie pe 
mână şi continuă. 

— M-a oprit un sergent în spatele unei gherete. I-am arătat legitimaţia 
de la DST, l-am pocnit scoţându-l din circuit, l-am legat cu o sfoară şi l-am 
ascuns într-o ladă de gunoi mare, care mi s-a părut potrivită. Pe urmă am 
aşteptat mult timp lângă biroul generalului Charles de Forge. Când el a 
năvălit afară, eu am intrat. Restul vi l-am povestit. 

— Interesant, spuse Tweed. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Celălalt motiv pentru care ne-ai adus 
aici pe toţi? îi reaminti Stahl. 

Tweed se opri. Privi de jur împrejurul mesei. Voia ca răspunsul lui să 
aibă efectul dorit: să-i facă mai vigilenţi... 

— Pentru că în timp ce zburam deasupra Arcachon-ului în elicopterul 


care ne-a adus de la Paris, l-am văzut pe Kalmar. 


55 


Lasalle sosi într-o barcă mare cu motor, cu o jumătate de oră înainte de 
amurg. Ambarcaţiunea îşi croi drum în sus, prin golfuleţul care se umplea 
datorită fluxului care tocmai începuse, şi se opri lângă carena iahtului 
l'Orange V. 

Deja la bord se aflau mai mulţi agenţi DST, înarmaţi cu arme automate. 
Lasalle era impacientat. 

— Hai cu noi repede. Suntem presaţi de timp. Berthier, Vii şi tu... 

— Vine şi Newman, îi spuse Tweed. 

Barca cu motor întoarse şi porni în viteză, ieşind din golfuleţ. Paula 
stătea pe punte, urmărind cu îngrijorare siajul bărcii care se îndrepta 
spre Ile aux Oiseaux. Butler o luă de braţ: 

— Sub punte. Acum. Aici, afară, devii o ţintă bună. 

— Simt că se duc într-o misiune periculoasă. 

— Probabil. Butler o urmă în jos pe scară. Dar sunt convins că 
întotdeauna ţi-ai dat seama, la momentul culminant, că aşa va fi. 
Periculos... 

Tweed se agăţase de balustradă, mulţumind cerului că luase tableta de 
Dramamine; barca gonea peste valurile care începuseră să se 
rostogolească spre țărm. Furtuna era iminentă. 

Ajunseră pe insulă şi Lasalle le făcu vânt la bordul elicopterului care-i 
aştepta. Decolă aproape imediat, înainte să apuce să-şi pună centurile de 
siguranţă şi căştile. Aparatul se îndrepta spre est, spre uscat, departe de 
Arcachon. 

— Acum mă întâlnesc cu de Forge? întrebă Tweed. 

— Face parte din ideea mea. De fapt o să te întâlneşti cu toţi membrii 
Cercului Negru, care s-au întrunit pentru ultima oară la vila Forban. 

— De unde ştii? 

— M-a informat Berthier. 

— De la un telefon din Cartierul General? se îndoi Tweed. 

— Nu. A telefonat de la o cabină dintr-un sătuc. Atunci când mi-a dat 
telefonul care era să-l coste viaţa, mi-a spus că de Forge comasează 
Divizia a doua de blindate la Cartierul General. Raidul ăsta va fi o 


surpriză totală. Punem mâna pe gaşcă... 


În timp ce zburau cu viteză maximă, spre uscat, Tweed se uită pe 
fereastră şi zări alte elicoptere înălțându-se din mici poieniţe din păduri, 
din hambare uriaşe. O întreagă flotilă de elicoptere Alouette zbura la 
aceeaşi înălţime. Pe una din ferestrele de pe partea opusă, se putea vedea 
o mică armadă. 

— Cine se află în elicopterele acelea? întrebă Tweed. 

— Unităţi CRS de încredere, foarte bine înarmate. De Forge o să 
creadă că toate trupele CRS sunt staționate în camioane, la Prefectura 
din Bordeaux. De fapt, toţi au fost luaţi cu elicopterele care i-au adus pe 
rând şi au aterizat în locuri alese de unul din adjuncţii de la DST care 
cunoaşte zona. Cred că văd luminile de la vila Forban. 

Se pogorâse amurgul, un amurg neguros, cenuşiu. Elicopterele se 
roteau deasupra. Tweed zări în faţă o proprietate înconjurată de ziduri, o 
alee şerpuitoare pentru maşini, care ducea la o vilă mare, cu luminile 
aprinse. Când se apropiară, zări mai multe limuzine trase la scară. Acolo 
spionase biata Jean Burgoyne. 

Atacul brusc şi neaşteptat din aer fusese bine organizat. Tweed urmări 
cum un mare număr de elicoptere aflate în faţa aparatului în care se aflau 
ei aterizează din toate părţile, în jurul proprietăţii. Cercul Negru era 
înconjurat. 

— Nimeni nu poate scăpa prin acest cordon, remarcă Newman. 

— Au neutralizat şi paza de la poartă, sublinie Tweed. 

Elicopterul lor zbura jos, sub coronamentul arborilor şi văzuse soldaţi 
în uniformă făcând de pază la intrare. Un elicopter echipat cu o mitralieră 
rotitoare atinsese pământul aşezându-se pe bordura de iarbă, vizavi de 
porţile închise. 

Elicopterul în care se găsea Lasalle ateriză în faţa vilei, lângă limuzine. 
Cu pistolul într-o mână şi cu cheile în cealaltă, fu primul care cobori din 
elicopter, urmat de câţiva agenţi CRS îmbrăcaţi în haine de piele, care 
stătuseră în partea din spate a elicopterului. Tweed, Newman şi Bertnier 
săriră din elicopter şi-l urmară. 

Lasalle introduse pe rând fiecare cheie în broască încercând să 


descuie, apoi făcu un semn afirmativ din cap către cei de la CRS. 


— De unde are cheile? şopti Tweed. 

— I-am dat eu un mănunchi de chei pe care le-am găsit în geanta lui 
Jean Burgoyne. Două din ele aveau gravată pe ele Crucea de Lorena, ca 
emblema de pe uşă, îi spuse Newman. 

Lasalle năvăli în holul mare. Părea să ştie exact unde să meargă. Cu 
pistolul pregătit, deschise brusc o uşă pe stânga. Înăuntru totul era o 
mare harababură. 

Tweed recunoscu pe generalul Masson, şeful StatuluiMajor al Armatei, 
care înghesuia grăbit documente în servietă. Generalul Lapointe, 
comandantul forţelor de atac, stătea drept lângă scaun. Louis Janin, 
ministrul apărării, cu chipul pământiu, stătea încremenit la masa lungă. 
Dubois, îmbrăcat tot cu un costum negru botit, cu o cravată albă jegoasă, 
cu părul aspru şi zburlit în dezordine, părea disperat. 

Dar ceea ce-i atrase atenţia lui Tweed era scaunul din capătul mesei, 
care era tras înapoi. Şi nici urmă de Charles de Forge. În picioare, lângă 
capul mesei, Lasalle i se adresă lui Masson, în timp ce agenţi CRS 
împânzeau încăperea, gata să tragă. 

— Unde este de Forge? 

— Vreţi să spuneţi generalul Charles de Forge? 

Atitudinea lui Masson era rece, tonul răstit. Îl fixă pe Lasalle cu un 
dispreţ nedisimulat. 

— Repet, unde este de Forge? Sunteţi toţi arestaţi. Acuzaţia? înaltă 
trădare. Şi e valabil şi pentru generalul Charles de Forge care stătea pe 
scaunul acela. Unde este? se răsti Lasalle. 

— Generalul nici n-a fost aici. Cine sunteţi dumneavoastră? Să vă 
adresaţi cu - domnule general... 

— Lasalle, şeful DST din Paris... 

— Nu veţi mai deţine această funcţie mult timp. Voi avea grijă personal 
să fiţi aruncat în stradă, izbucni Masson furtunos. 

— Minciună! Veniţi cu mine în acest moment. Toţi! ordonă Lasalle. 

Se îndreptă spre o uşă laterală, cam pe la jumătatea încăperii, o 
deschise şi intră în următoarea cameră, mobilată ca birou. Newman şi 


Berthier priviră cum doi tipi de la CRS fură nevoiţi să-l apuce de braţe pe 


Masson, care spumega de furie; agenţii îl târâră de mâini şi de picioare în 
birou. 

Generalul Lapointe, uscăţiv, cu chipul grav, nu avu nevoie de 
încurajare pentru a face ce i se spusese. Cu o anumită demnitate, se 
îndreptă spre birou. Lui Newman îi făcu impresia că este cel mai 
inteligent din Cercul Negru. Nici Dubois nu opuse rezistenţă. Se trăgea 
de mustaţa neîngrijită şi-l urmă pleoştit şi gârbovit pe Masson. Lasalle 
stătea în spatele biroului mare; descuiase cu o cheie un sertar adânc, de 
jos. Newman aruncă o privire înăuntru: conţinea un magnetofon modern. 
Lasalle apăsase pe butonul de derulare înapoi a benzii şi acum rolele se 
învârteau repede. Aliniaţi lângă perete, membrii Cercului Negru îl 
urmăriră cum apasă pe butonul de pornire; cum se lasă pe spate în scaun, 
ascultând. 

— Domnilor, nu voi face risipă de cuvinte. Mâine luăm Parisul. Voi 
trimite semnalul de începere a Operațiunii Austerlitz pentru 
destabilizarea capitalei, mâine dimineaţă, devreme... 

Vocea autoritară, tăioasă a lui de Forge. Neîndoielnic. 

— Sunteţi foarte sigur că Operaţiunea Austerlitz va reuşi? Doar asta ne 
oferă scuza că suntem necesari pentru restabilirea ordinii. Vocea lui 
Masson, trădând o urmă de nervozitate. 

— Masson, chiar trebuie să ai încredere în mine. Nu poate exista decât 
un singur comandant al unei operaţiuni. Eu, generalul de Forge, sunt 
comandantul. 

Chipul lui Masson, roşcovan în mod obişnuit, îşi pierduse culoarea. 
Stătea împietrit ca o statuie, în timp ce banda continua să deruleze 
conversaţia. 

— Bineînţeles că noi toţi vă acceptăm drept comandant al operaţiunii, 
domnule general. În curând o să mă adresez dumneavoastră cu domnule 
preşedinte. Dar cât de curând putem să-l îndepărtăm pe Navarre ca eu 
să-i pot lua locul? 

Vocea mieroasă a lui Dubois. Privirea i se plimbă nesigură de la agentul 
CRS din stânga lui, spre cel din dreapta. Lasalle opri banda şi-i privi pe 


cei trei. 


— Trebuie să mai las banda în continuare? Am spus înaltă trădare, 
Masson. Ai doar o alternativă, pe care ceilalţi nu o au... 

În timp ce se derulase banda, Newman se mutase în celălalt capăt al 
camerei unde, pe un perete întreg, se afla o bibliotecă acoperită cu 
geamuri. Observă că într-un loc cărţile sunt răsturnate. Îşi trecu degetele 
peste balamalele uşii din sticlă. Când apăsă pe o balama, se auzi un 
declic. Marginea bibliotecii glisă şi se deschise ca o uşă, vreo câţiva 
centimetri. Trase de ea şi uşa ascunsă se deschise lăsând să se vadă un 
şir de trepte din piatră. 

Cu revolverul nith & Wesson în mână alergă pe scări, printr-un coridor 
lung pe sub casă. Fu împiedicat să înainteze de o lespede de metal pe 
care nu putu s-o dea laoparte. O luă la fugă înapoi, şi Lasalle se întoarse 
în scaun. 

— De Forge a fugit printr-un tunel. Nu am niciun dubiu că iese undeva, 
departe de zidurile care împrejmuiesc proprietatea. Probabil că-l aşteaptă 
o maşină, raportă Newman. 

— Păcat. Necazurile noastre n-au luat sfârşit. Lasalle îi ordonă unuia 
din ofiţerii CRS: 

— Puneti cătuşe prizonierilor, conduceţi-i în elicoptere separate. Vor fi 
duşi la Paris. 

— E revoltător, protestă Dubois. 

Generalul Lapointe nu protestă deloc. Întinse pur şi simplu mâinile cu 
încheieturile apropiate. Lasalle făcu un semn negativ din cap când 
agentul DST de lângă Lapointe scoase cătuşele. 

— Fără cătuşe pentru generalul Lapointe. Îl escortaţi doar. 

Tweed tăcuse până atunci. La urma urmelor, era treaba lui Lasalle, dar 
era curios în privinţa lui Lapointe. Puse întrebarea după ce Masson fu dus 
într-o altă cameră, iar Dubois luat de acolo. 

— Domnule general, vocea dumneavoastră este pe bandă? 

— Da. Veţi găsi probele de care aveţi nevoie împotriva mea. Lapointe 
zâmbi sec. 

— Aţi sprijinit planul lui de Forge? insistă Tweed. 


— Nu ne-a spus niciodată care este planul lui de bătaie. Este un tip 


foarte precaut. 

Făcu o pauză şi reluă: 

— Ei, da, este pe bandă. L-am îndemnat să nu acţioneze pripit, să se 
ducă la Navarre să afle care sunt opiniile lui. Totuşi îmi iau răspunderea 
deplină a acţiunilor mele. Bună seara, domnilor... 

— Şi acum, Masson, hotări Lasalle, sărind de pe scaun. 

— Înainte de asta, cum ai ştiut despre magnetofon? L-ai instalat chiar 
tu? întrebă Tweed. 

— A fost ideea lui Jean Burgoyne. De la magnetofon se întinde până aici 
un fir, pe sub covor. 

Lasalle se duse spre peretele comun cu încăperea în care se ţinuseră 
întotdeauna întrunirile Cercului Negru. Trase deoparte un birou. 

— Unul din tehnicienii mei a sfredelit o gaură în perete. A fost instalat 
un microfon mic dar puternic, activat la voce. Captează orice cuvânt 
rostit acolo înăuntru. Jean ştia întotdeauna când urmau să se întâlnească 
- de Forge inventa o scuză ca ea să nu se afle aici în timpul serii. Ea 
punea o bandă nouă. Ulterior îmi trimitea benzile mie. Un motiv pentru 
care ştiam aşa de multe. Binecuvântată fie ea. În cursul zilei de azi am 
venit aici cu o bandă nouă. Şi acum să vedem ce-i cu Masson... 

Intrară în living unde Masson şedea fixând un perete. Lasalle îşi trase 
un scaun, se aşeză cu faţa la general. 

— Aveţi două opţiuni. Propuse de Navarre. Veţi fi păzit zi şi noapte la 
Paris - va fi răspândit zvonul că Manteau a spus că vă ucide. Vă păstraţi 
funcţia până se lămureşte această froblemă. Faceţi doar declaraţii 
publice autorizate de Navarre. Pe urmă ieşiţi la pensie - pe motive de 
sănătate - cu pensie întreagă. 

Lasalle făcu o pauză. Îl fixă pe Masson care-i întoarse privirea cu o 
expresie glacială pe faţă. 

— Cealaltă opţiune, continuă Lasalle, este dizgraţia publică, curtea 
marţială, poate chiar închisoarea. 

— Voi coopera, spuse Masson imediat. 

Ochii îi străluceau ciudat. Lasalle zâmbi în barbă. Masson căzuse în 


cursă. Se bizuia pe victoria lui de Forge. După ce Masson fu escortat spre 


elicopter, Lasalle se întoarse spre Tweed şi spre Newman: 

— Lui Janin i se vor oferi aceleaşi condiţii. Va accepta. Noi însă jucăm 
la noroc. Nu s-a rezolvat nimic. Mare păcat că de Forge a reuşit să scape. 
Va acţiona repede. Criza finală este iminentă. Ar fi mai bine să vii cu mine 
înapoi la Paris. Navarre a fost de acord să dea drumul la mine vechi. 

— Nu încă. Rămânem la Arcachon pentru moment. Vreau să văd ce 
face Dawlish. Şi aş spune că e momentul ca inspectorul Kuhimann să 
atace organizaţia Siegfried, înainte ca aceasta să se dezlănţuie. 

Razia organizată de Kuhimann în toată Germania fu declanşată la ora 
unu noaptea, a doua zi. Unităţi poliţieneşti năvăliră la diferite adrese din 
Hamburg, Frankfurt, Munchen şi multe alte oraşe. Adresele furnizate de 
Helmut Schneider, informatorul lui Rosewater. 

Pretutindeni surprinseseră celule ale grupării Siegfried. În jurul orei 
trei dimineaţa, Kuhimann primise la Paris rapoarte privind confiscar ea a 
câteva sute de kilograme de exploziv, a unor bombe cu ceas, a unei 
mulţimi de lansatoare de rachete şi a unui arsenal de arme. 

— Suficient ca să înceapă un mic război, îi spuse lui Lasalle care se 
întorsese la Paris. 

— Şi cei care urmau să folosească tot acest echipament? 

— În cea mai mare parte din Alsacia. Probabil pentru că se pot 
descurca oarecum în germană acolo. Erau chiar şi câţiva membri ai unei 
mişcări care revendică Alsacia pentru Germania. Mijloacele de informare 
în masă habar nu au despre ceea ce s-a întâmplat. O operaţiune model... 

— La Paris, Operaţiunea Austerlitz va fi altfel, comentă Lasalle 
încruntat. 

Vulturul de oţel pornise din Dunwich imediat după lăsarea 
întunericului. În loc să treacă peste brizanţii puternici din Biscaya, carena 
dublă tăia valurile, cu uşurinţa cu care intră cuțitul în unt. 

Dawlish era pe puntea de comandă iar Santos verifica pentru a nu ştiu 
câta oară sistemul radar sofisticat. Nici urmă de vas în faţă. 

Mai devreme radarul înregistrase scurta trecere a unor aparate de zbor 
dinspre coasta franceză, dar care o luaseră în altă direcţie; simple ecouri 


în depărtare. 


La ordinele directe ale lui Dawlish, Vulturul îşi termina ocolul în 
Atlantic fără lumini de navigaţie. Santos îşi exprimase rezervele. 

— N-am navigat niciodată fără lumini. 

— Deci a sosit clipa să înveţi să trăieşti periculos. Avem radar. Cel mai 
bun din lume, se răsti Dawlish. 

— Niciun radar nu e garantat împotriva accidentelor. 

— Atunci ai grijă să nu-l folosească vreun prost. Verifică tu însuţi. 
Pentru asta eşti comandant. Nu mai primeşti alţi bani. Adică, dacă vrei 
prima promisă... 

Santos ridicase din umeri. Şi voia foarte tare prima neimpozabilă 
plătită cu bani gheaţă. Acum se apropiau de Arcachon şi primele dâre 
sângerii ale zorilor pătau cerul spre răsărit. Santos era în picioare lângă 
Dawlish, pe punte, când radiotelegrafistul se năpusti pe scări. Părea 
speriat de moarte, flutura în mână o hârtie. 

— Căpitane! Tocmai am primit acest semnal de pe țărm. Au apărut 
mine vechi, din timpul războiului! Ni se ordonă să ne întoarcem imediat, 
până nu este prea târziu! 

— Dumnezeule...! începu Santos. 

— Cacealma. Doar o cacealma. Mine, pe dracu’. E unul din trucurile lui 
Navarre. Menţineţi cursul actual... zbieră Dawlish. 

— Dar dacă au dreptate... începu Santos din nou. 

— Am spus să menţineţi cursul actual, lua-v-ar naiba! 

La bordul vasului L'Orange V, ofiţerul DST înalt, pe care-l întâlniseră la 
sosirea pe iaht, stătea aplecat deasupra unui aparat de emisie-recepţie. 
Lângă el, se înghesuiau Tweed, Newman, Paula şi ceilalţi. Ofiţerul DST se 
uită spre Tweed. 

— Au transmis semnalul de avertizare în repetate rânduri. Niciun 
răspuns. 

— Şi nici nu va fi vreunul. Îl cunosc pe Dawlish. Va încerca să aducă 
Vulturul în port. Probabil crede că e doar un truc. Nimic nu-i stă în cale 
lui Dawlish. O să mă uit puţin... răspunse Tweed. 

Cu binoclul atârnat la gât, alergă pe scări în sus. Când ajunse pe punte, 


se urcă pe acoperişul timonierei şi apoi pe scara de lângă antena 


radarului, care semăna cu un catarg. Dedesubt, Paula privea îngrijorată. 
Ştia că Tweed suferă de vertij. 

Cocoţat în vârful catargului, Tweed zări Vulturul tăind valurile cu cele 
două carene dincolo de trecerea spre port. Ţinea binoclul lipit de ochi. 
Era într-adevăr un vas uluitor. Care putea, cu norocul pe care-l au adesea 
nemernicii, să evite minele şi să se apropie de țărm? 

Dawlish se îndreptă spre babord, pe puntea superioară. Se uită în jos. 
O sferă de metal cu spini proeminenţi plutea la mai puţin de un metru de 
carenă. Părăsi puntea superioară, alergă spre micul aparat de zbor de la 
pupa, unde în permanenţă se găsea un pilot la comenzi. 

Urcă scara care ducea în interiorul aparatului şi strigă un ordin. În 
acelaşi timp apăsă pe butonul care retrăgea automat scara şi trânti uşa. 

— Dă-i drumul! Ridică dracului jucăria asta în aer până nu explodează 
vasul. Direcţia? Îţi spun mai târziu. Înalţă-te, acum, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Urmărind în continuare prin binoclu, Tweed văzu cum Vulturul îşi 
încetineşte viteza înainte de a intra în port. Îşi ţuguie buzele. Se părea că 
Dawlish o să reuşească. Gaze paralizante în mâna unuia ca de Forge. 
Simpla ameninţare îi va netezi intrarea în Paris. 

Apoi văzu apărând micul aparat de zbor, înălțându-se de pe punte 
vertical, şi bănui că Dawlish scapă. Cam la vreo treizeci de metri înălţime, 
aparatul pluti deasupra vasului, gata să-şi continue zborul. 

Câteva clipe mai târziu Vulturul lovi mina. Se auzi un bubuit surd, al 
cărui ecou se răspândi în jurul portului. O trombă uriaşă de apă ţâşni cu 
viteză, la mare înălţime, purtând cu ea fragmente uriaşe de metal. 
Tromba de apă învălui avionul care plana şi care pentru o clipă dispăru în 
norul dens de stropi. Tromba scăzu brusc. Avionul căzu cu ea odată, 
rostogolindu-se într-o cădere înceată, ca de morişcă. Dedesubt, una din 
cele două carene se despică, alunecând pe suprafaţa oceanului. Cealaltă 
carenă se scufundă ca un bolovan, când aparatul de zbor atinse puntea, 
vasul se fragmentă. Bucăţi masive din carenă şi din puntea de comandă 
fură azvârlite în ocean. 


Se auzi un vuiet surd care străpunse zarea în momentul în care 


rămăşiţele Vulturului fură înghiţite de valuri. Explodaseră proiectilele. 

O nouă trombă de apă ţâşni spre înaltul cerului; o fântână gigantică, în 
care pluteau sfărâmăturile a ceea ce fusese unul din cele mai moderne 
vase din lume. Tweed se consolă cu gândul că gazul paralizant se va 
dispersa rapid în ocean devenind inofensiv. Se prinse mai bine de catarg 
când unda de şoc se făcu simțită. Şi apoi tăcere. Cobori şi-şi privi 
oamenii. 

— Dawlish nu mai există. Livrarea de arme a fost anulată. Nu cred 


niciun moment însă că asta-l va opri pe de Forge. 


56 


Marler primise instrucţiuni noi înainte ca Tweed să plece de la Paris 
spre Arcachon. Pentru prima oară nu călătorea cu o cursă a companiei 
Air Inter. Aşteptase ore întregi în cabina unui elicopter Alouette care 
staţiona pe un mic aerodrom de lângă Paris. 

Pe locul de lângă el se odihnea geanta mare de voiaj în care se aflau 
puşca Armatite şi luneta. Mânca ce-i aducea o fată care nu era prea 
vorbăreaţă. Între mese moţăia destul de mult. Dar când veni pilotul şi-l 
zgâlţâi ca să-l trezească, într-o fracțiune de secundă fu vioi. 

— Veşti? întrebă repezit. 

— Se mişcă. Pe străzile Parisului s-a dezlănţuit iadul. Zburăm spre sud 
acum... 

Pe străzile Parisului se dezlănţuise iadul. Dar iadul îl îndurau sabotorii 
infiltraţi în oraş şi reactivaţi de Operaţiunea Austerlitz. 

Un grup de indivizi purtând măşti Balaclava deschiseseră brusc uşile 
din spate ale unei furgonete de mobilă parcată lângă principala centrală 
telefonică şi se risipiră ţinând strâns în mâini arme automate. În 
momentul în care se apropiară de intrare, alţi indivizi purtând măşti 
Balaclava năvăliră spre ei înarmaţi cu puşti. 

Şeful grupului de atacatori, cu atenţia concentrată asupra capturării 
centrului de comunicaţii, fu derutat. Erau oare întăriri despre care nu i se 


spusese nimic? Tocmai se hotăra ce să facă, când patul unei puşti se 


abătu asupra sa lovindu-l în ceafă, şi se prăbuşi. 

Fără conducător, atacatorii erau şi mai derutaţi. Următoarea surpriză 
fu când la picioarele lor explodară grenade cu gaze lacrimogene. Niciunul 
dintre sabotori nu observă că noii veniţi purtau o banderolă verde subţire 
pe braţul drept. 

Bătălia pentru centrala telefonică fu scurtă şi dură. Trupele 
paramilitare ale CRS - care puteau distinge prietenul de duşman după 
banderola verde de pe braţ - îi încercuiră pe atacatori. Aceştia fură 
înghesuiți în camioane Berliet care aşteptau ascunse pe străzile laterale. 
Mulţi din cei învinşi fură căraţi în camioane inconştienţi. Întreaga contra- 
operaţiune durase exact cinci minute. 

Scene similare se petreceau în tot Parisul. Abil, Lasalle prevăzuse 
obiectivele probabile şi distribuise agenţi CRS mascaţi cu Balaclava în 
apropierea fiecărui obiectiv-cheie. 

Asaltul cel mai important se produse la Ministerul de Interne. O sută de 
soldaţi pregătiţi pentru Operaţiunea Austerlitz răsăriră din diferite 
vehicule comerciale furate. Spre surpriza şi încântarea lor, porţile care 
duceau în curte, direct din Place Beauveau, nu erau încuiate. 

Îmbrânciră gărzile deoparte, se năpustiră în curtea spațioasă şi se 
îndreptară spre clădirea ministerului. Generalul de Forge calculase exact 
poziţia acestuia - ca obiectiv prioritar - la sfatul soţiei sale, Jo sette, care 
dispăruse de atunci. 

Se opriră brusc când forţe masive formate din alţi indivizi cu măşti 
Balaclava apărură în faţa lor. În spatele lor se închiseră porţile şi erau 
prinşi în capcană. Înainte de a-şi da prea bine seama ce se întâmplă, 
trupele CRS purtând măşti Balaclava năvăliseră asupra lor mânuind 
paturi de puşcă şi bastoane de cauciuc, spărgând capete şi doborându-i 
pe invadatori. Trupele CRS nu sunt recunoscute pentru purtare 
cavalerească. Orice individ fără banderolă verde pe braţ devenea o ţintă. 

Navarre urmărea încăierarea violentă de la fereastra biroului său, 
situat la etajul întâi. Şi din nou atacatorii învinşi fură căraţi şi aruncaţi în 
camioane Berliet, care-şi croiră drum printre porţile deschise. 


O oră mai târziu comandanții unităţilor CRS din tot oraşul raportau 


îndeplinirea misiunii. Navarre acţionă imediat. Unităţi CRS speciale 
ținuseră carele TV şi reporterii departe de măceluri. Navarre apăru la 
televiziune. Raportă pe scurt că - teroriştii fuseseră prinşi, că în oraş era 
linişte. 

Generalul Charles de Forge era un comandant ferm, de neclintit. Când 
primi telefonul maiorului Lamy din Arcachon, îl ascultă. 

— E un dezastru total, domnule general! Lamy părea zguduit. 

— Vulturul de oţel aproape intrase în port când a sărit în aer. S-a 
comunicat că fuseseră observate plutind pe ocean mine din timpul 
războiului. Am crezut că e o cacealma. Armele suplimentare pe care le 
aşteptaţi nu vor mai ajunge niciodată la noi... 

— Mulţumesc Lamy. Întoarce-te la Cartierul General. 

De Forge închise telefonul. Se ridică şi i se adresă ofițerului care 
aştepta instrucţiuni. 

— Acţionăm acum. Operaţiunea Marengo începe. Intenţionez să merg 
în primul tanc al unei Divizii de blindate. Am ordonat comandanților să 
deschidă plicurile sigilate conţinând ordinele mele, acum o oră. Victoria 
va fi a noastră - înainte de sfârşitul zilei... 

La bordul iahtului L'Orage V Tweed citea declaraţia lui de Forge din 
noaptea precedentă, care trebuia să prindă ediţia de a doua zi din Le 
Monde. 

Exercitiul Marengo se extinde în centrul Franţei. Exerciţiul nu se va 
extinde mai departe de Châteauroux, spre nord. Populaţia este avertizată 
să nu stea în cale acolo unde au loc manevrele. În anumite condiţii poate 
fi folosită muniţie adevărată. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Paula. 

Tweed se uită prin hublou. Era după-amiază devreme şi iahtul se 
legăna ca o balerină. Mai luase încă o tabletă de Dramamine. 

— Observă folosirea cuvântului - exerciţiu, sublinie el. Repetat de două 
ori. O încercare de a-l deruta pe Navarre. lar de la Châteauroux, drumul 
N 20 duce direct la Paris. Aşa cum am prevăzut, ăsta va fi traseul lui. Şi 
nu un atac din flanc, pe un drum ocolit, aşa cum am crezut la Paris. 


— Sunt sigur că aveţi dreptate. Se va mişca cu maximă viteză, în timpul 


nopţii. Când Parisul se va trezi, forţele lui de Forge vor fi pe Champs- 
Elysee. A câştigat, spuse Berthier. 

— Cum ai reuşit să ghiceşti traseul pe N 20? întrebă Paula. 

Tweed zâmbi sec. 

— Când eram în vizită la Josette, la Passy, am observat un bust al lui 
Napoleon. Unul din eroii lui de Forge. Probabil a studiat toate campaniile 
sale. Când Napoleon înainta împotriva lui Wellington, şi-a condus armata 
cu maximă viteză, direct la Bruxelles, luându-l pe Wellington prin 
surprindere când duşmanul a ajuns la Quatre Bras. Parisul era pentru de 
Forge Bruxelles - lovitura directă pe drumul cel mai scurt. 

— Şi nimic nu-i stă în cale, spuse Newman încruntat. 

— Nu prea, fu Tweed de acord. Se uită spre ofiţerul DST care 
răspundea de vas. 

— Cred că ar trebui să ne întoarcem toţi la Paris. E un elicopter care ne 
aşteaptă pe insulă? Bun... 

Se opri, căci auziseră pe cineva care trecea pe estacadă. Newman se 
deplasă lateral, spre capătul scării dintre cele două punți, cu pistolul 
Smith & Wesson în mână. Se auzeau paşi tropăind zgomotos pe scările de 
lemn. Victor Rosewater se opri la capătul lor şi le zâmbi Paulei şi 
celorlalţi. 

— M-am gândit eu că sunteţi undeva prin Arcachon. Ei bine, lordul 
Dane Dawlish ne-a spus la revedere pentru totdeauna. 

— Pe toţi ne încearcă plânsul, spuse Newman. 

Rosewater îl privi pe Tweed. 

— M-am gândit că ar trebui să ştii că maiorul Lamy este încă în 
Arcachon. De ce nu-i cu de Forge? îi aruncă o privire scurtă Paulei: 


— Vreo treabă neterminată în Arcachon? 


57 


— L-am văzut şi pe Brand într-un bar din Arcachon, mai spre prânz, îi 
spuse Rosewater lui Tweed. 


— Brand. Mă întrebam ce-o fi cu el. 


Nu mai spuse nimic ci se uită pe geamul elicopterului care decolase. La 
bordul aparatului se aflau Isabelle şi Paula care stăteau de vorbă, Stahl, 
Newman, Butler, Nield şi Berthier. Toţi în drum spre casă, via Paris. 

Tweed se grăbea şi întârzierea de pe insulă îl enervase. O defecţiune la 
motorul elicopterului care trebuise remediată. Era încă zi, dar când 
ajunseră din urmă Armata a Treia, dincolo de Châteauroux, de-abia se 
mai vedea. 

Tweed îl rugă pe pilot să zboare mai jos. Mai întâi erau camioanele de 
infanterie, transportoarele blindate, escortele motorizate. Apoi zăriră 
coloanele nesfârşite ale giganticei artilerii mobile de 155 mm. Şi înaintea 
tunurilor, înaintând tot pe N 20, alte coloane nesfârşite de tancuri grele. 
Ridicând binoclul de câmp, Tweed îşi concentră atenţia asupra tancului 
din fruntea coloanei care se afla în spatele unui furnicar de motociclişti. 

Generalul de Forge stătea în turela tancului Le Clerc. Dispreţuia casca 
şi de aceea avea chipiul pe cap, iar la gât îi atârna un binoclu de câmp. 
Zărind elicopterul îşi duse şi el binoclul la ochi iar Tweed avu strania 
senzaţie că se uită unul în ochii celuilalt. 

Lăsând binoclul, de Forge făcu un semn semet cu mâna în timp ce 
tancul lui trecea cu un zgomot asurzitor. 

— Acum este mult la nord faţă de aşa-zisa linie de manevră, spuse 
Tweed cu un ton glacial. Linia pe care el a trasat-o. Exerciţiul care se 
limitează la sud de Châteauroux. Şi e drumul N 20. Cum naiba va elibera 
autostrada ca să lase armata aia de oţel să treacă? 

— Nu mă îndoiesc că o să găsească el o cale. Şi ce făcea Brand la 
Arcachon? Aştepta Vulturul de oţel? replică Rosewater. 

— Da, asta făcea. S-ar putea să mai fi avut şi un alt scop. Ne vom mai 
întâlni cu el. 

Marler stătea în picioare în spatele pilotului în elicopterul care zbura 
spre sud deasupra şoselei N 20. Încă era ziuă şi o rază de soare ca un 
proiector pătrunsese prin plafonul greu de nori. 

— Uite-i, vin, spuse pilotul în franceză. 

— Să elibereze Parisul, răspunse Marler cinic în aceeaşi limbă. 


Cu o mână se ţinea de scaunul pilotului, iar cu cealaltă duse binoclul la 


ochi. Un grup de motociclişti se oprise la o intersecţie. În urma lor nişte 
bărbaţi cărau nişte indicatoare dintr-un camion civil. Prin lentilele 
binoclului Marler citi inscripţiile: Diversiune! Nu pierdeţi ocazia! 
Manevre militare! 

— De Forge o ia pe N 10. Urmăreşte acelaşi traseu. Nu poate fi 
departe, comentă Marler. 

— Şi nemernicul mărşăluieşte înainte spre Paris... 

Pilotul menţinu aceeaşi altitudine joasă. Marler urmărea atent lumina. 
Curând va cădea amurgul, apoi va fi întuneric. Ceea ce ar însemna că 
îndeplinirea misiunii sale ar putea deveni imposibilă. Ridică din nou 
binoclul la ochi şi zări un puhoi de motociclişti de escortă trecând în 
viteză spre autostradă. În urma lor se rostogoleau tancurile. 

Cu picioarele depărtate, rezemându-se ca să poată sta drept, Marler 
ajustă din nou lentilele binoclului. Nu-şi putea crede ochilor. Ţinuta 
dreaptă a generalului de Forge îi apăru în faţa ochilor; stătea în picioare 
în turela tancului Le Clerc din fruntea coloanei. Marler lăsă binoclul şi 
scrută zarea. La est de şoseaua N 20 se înălța un deal mic. Verifică 
mental direcţia. 

— Poţi să aterizezi pe dealul acela cu vârful teşit? îl întrebă pe pilot 
prin microfonul căştilor. 

— Loc perfect pentru aterizare. 

— Nu opri motorul... 

Aparatul se abătu din traiectoria de deasupra autostrăzii, formând un 
arc. Când atinse pământul, Marler care-şi scosese căştile, înşfăcă geanta 
de voiaj, deschise uşa, sări pe pământ şi se ghemui sub elicea care se 
învârtea. Alergă spre un bolovan înfipt în pământ, se întinse pe burtă, 
scoase puşca Armatite, îi puse luneta, sprijini arma de bolovan, şi când 
avu în vizor tancul Le Clerc din fruntea coloanei, reglă luneta. 

De Forge avea un simţ foarte dezvoltat al pericolului. Urmări aterizarea 
elicopterului. Se mai întoarse o dată şi făcu un semn încrezător cu mâna 
către tancurile care veneau în urma lui. Apoi îi dădu ordin puşcaşului, 
prin microfon. 


— Elicopterul ţintă tocmai a aterizat pe deal, spre est. Executaţi foc 


când sunteţi gata! 

Cu viteza luminii computerul calculă parametrii. Ţeava uriaşă se roti la 
nouăzeci de grade. Înălţimea de ochire începu să coboare pentru a o 
aduce exact la nivelul țintei. 

Marler apăsă pe trăgaci cu două secunde înainte ca din ţeava tancului 
să fie trimis un obuz care să se izbească de elicopter şi să-l facă bucățele. 
Glonţul special exploziv sfărâmă ţeasta lui de Forge. Trupul se prăbuşi 
peste echipajul dinăuntru; o fântână de sânge, care-l împroşcă în ochi pe 
puşcaş; acesta apăsă automat pe buton. 

Obuzul trecu boltit, la vreo doi metri pe deasupra elicopterului şi căzu 
pe o fermă ucigându-l pe fermier, pe nevasta acestuia şi pe cei trei copii 
ai lor, în timp ce luau masa. 

Marler schimbă ţinta şi trase trei focuri peste capetele motocicliştilor 
care rămăseseră împietriţi pe motocicletele lor. Săriră din şei, înşfăcară 
armele automate şi începură să tragă spre elicopterul care se înălța rapid 
de pe deal. 

Înăuntrul tancului se crease panică. De Forge oferea o privelişte 
înspăimântătoare: era prăbuşit peste ei şi încă ţâşnea sângele din el. 
Neştiind că le-a murit comandantul, cinci tancuri din urma vehiculului 
care staţiona, ascultau de ultimul îndemn dat printr-un semn al mâinii, şi 
se rostogoleau înainte, cu şenilele zornăind şi scrâşnind ca un concasor 
gigantic. 

Imediat în faţa lor se vedea o pădurice iar în spatele copacilor şoferii 
unor autocisterne petroliere cu furtunuri în mâini, inundau autostrada cu 
benzină, care se împrăştia ca un lac. Un fermier ţinea o torţă făcută din 
paie. Aruncă făclia aprinsă şi balta de benzină luă foc; cele cinci tancuri 
înaintau spre o perdea de flăcări. 

Confuzie. Haos. Tancuri care se răsuceau, intrând în coliziune unul cu 
altul, în încercarea disperată de a scăpa de zidul de foc. Două tancuri 
trecură huruind de o parte şi de alta a tancului în care zăcea de Forge şi 
se izbiră cu un bubuit puternic de alte trei tancuri Le Clerc care înaintau 
pe autostradă. O armată fără conducător, fără ordine, neavând încotro să 


se îndrepte. 


Elicopterul Alouette care-l ducea pe Marler înapoi la Paris era un punct 
întunecat pe un cer cenuşiu la zenit, iar pe câmpuri, acolo unde se 


aprinseseră căpiţe de fân îmbibate cu benzină, se întindea o pală de foc. 


58 


— Mai trebuie încă să-l prindem pe Kalmar, să-i aflăm identitatea, 
spuse Tweed hotărât. 

Era cu douăzeci şi cinci de ore mai târziu şi erau toţi adunaţi în biroul 
lui Navarre de la Ministerul de Interne. Navarre tocmai spunea ce avea 
de spus. 

— Facem rapid ordine după harababură. Aşa după cum probabil aţi 
văzut din titlurile ziarelor de dimineaţă, generalul de Forge a murit în 
chip tragic în timpul unor manevre la care insistase să se folosească 
muniţie adevărată. Nu vom şti niciodată cine l-a împuşcat accidental, în 
timpul panicii create pe şoseaua N 10, spuse el. 

— Poate unul din soldaţii lui? sugeră Marler. 

— Aşa se presupune, fu de acord Navarre. După aceea s-a răsturnat o 
cisternă petrolieră de mare tonaj şi benzina a luat foc. După cum 
spuneam, o mare tragedie. 

— Da, într-adevăr, admise Lasalle cu o faţă inexpresivă. 

— Exerciţiul militar a fost anulat. Trupele s-au întors în cazărmi. Nu vor 
exista rapoarte privind cimitirul misterios pe care l-a descoperit Newman 
în Landes, continuă Navarre. 

— Vreuna din şmecheriile alea? comentase Newman cinic. 

— Anterior de Forge raportase că toţi cei decedați sunt dezertori. N-are 
niciun rost să le amărâm familiile. O consecinţă logică, remarcă Navarre 
cu un realism tipic galic. lar înregistrările TV ale celor doi martori, 
Martine şi Moshe Stein, nu vor fi difuzate niciodată. Casetele au fost 
distruse. Bătrâna Martine pare satisfăcută acum când a auzit de moartea 
lui de Forge. Moshe Stein este un filosof. 

— Organizaţia Siegfried este complet distrusă. Ceea ce înseamnă că am 


cam terminat, comentă Kuhimann. 


În acest moment interveni Tweed: 

— Mai trebuie încă să-l prindem pe Kalmar... 

— Cum ştim de unde să începem? întrebă Rosewater. N-avem niciun 
indiciu privind identitatea lui. 

— Nu sunt prea sigur de asta. l-am telefonat lui Jim Corcoran, şeful 
Securităţii de pe aeroportul Heathrow. Mi-a comunicat că l-a văzut pe 
maiorul Lamy sosind cu un zbor direct de la Bordeaux, spuse Tweed. 

— Cu multe pe conştiinţă, observă Navarre mustrător. 

— Corcoran l-a urmărit, a notat numărul maşinii închiriate. Am 
telefonat la firmă. Lamy se îndrepta spre Aldeburgh, continuă Tweed. 

— Vreau să mă întorc acolo, îi spuse Paula. 

— Prea periculos, se opuse Tweed. Am telefonat şi la Grenville Grange. 
Închipuiţi-vă cine a răspuns la telefon. Brand. Şi el s-a întors în zona 
Aldeburgh. 

— Mai am concediu, insistă Paula. Mă duc acolo în timpul meu liber. 
Vreau să-mi alung din minte spectrul celor întâmplate acolo. 

— O idee proastă, se răsti Newman. 

— Ei şi, nu vreau să vii cu mine. E pelerinajul meu personal. 

— Ce s-a întâmplat cu problema din sudul Franţei? întrebă Tweed 
schimbând subiectul. 

— Lui Dubois i s-au oferit două alternative: unu, să desființeze mişcarea 
rasistă Pentru Franţa şi doi, judecarea pentru înaltă trădare, ca membru 
al Cercului Negru. I s-a amintit că avem banda cu vocea lui pe ea. Ghiciţi 
ce a ales. 

— S-a dat bătut. Păduchele ăla cu cravată jegoasă nu e bun de nimic. 

— Ai dreptate. A fost de acord să dizolve partidul. Se va reîntoarce la 
vechea lui meserie de băcan, în Provence; va vinde marfă proastă la 
preţuri de speculă. Fără conducere rasiştii sunt impotenţi. 

— Noi trebuie să ne întoarcem la Londra, spuse Tweed. 

— Deci o să pot să trec din nou prin Aldeburgh, declară Paula. 

Era spre seară, o după-amiază de decembrie şi Paula stătea în picioare 
lângă fereastră, în camera ei de la hotelul Brudenell din Aldeburgh. 


Dedesubt era esplanada îngustă de pe ţărmul oceanului. Dinspre nord-est 


se învălmăşea o furtună de nori negri. Valuri uriaşe se înălţau şi se 
zdrobeau de faleză împrăştiind stropi care ajungeau până la fereastra ei. 
Vremea era puţin mai dezlănţuită decât atunci când alergase peste 
mlaştini cu Karin, dar atmosfera era asemănătoare. Era timpul să-şi facă 
plimbarea înainte de a se întuneca complet. 

Verifică conţinutul poşetei, îşi strânse cordonul hainei de ploaie, îşi 
legă o eşarfă pe cap şi ieşi din cameră. Nu era mai nimeni jos. Îi zâmbi 
recepţionerului, alergă pe scări spre intrarea din spate, făcu la stânga şi o 
porni spre mlaştinile lugubre. 

Traversă parcarea pustie şi sub picioare scrâşnea pietrişul de pe 
drumul care ducea spre malul mării, la a cărui consolidare se mai lucra 
încă. La ora aceea şantierul era pustiu, toţi muncitorii plecaseră acasă. 
Trecând pe lângă Slaughden Boat Storage o luă pe poteca cu iarbă spre 
mlaştini. 

Lumina scădea mai repede decât crezuse. Se trezi gândindu-se la 
Kalmar, bruta care o sugrumase pe biata Karin. Parcă trecuse o veşnicie. 
Pământul era mai moale decât ultima dată când trecuse pe aici. Ajunse în 
punctul în care poteca se bifurca la stânga, ajungea înapoi la drum, la 
dreapta, pe poteca povârnită, mergea spre digul care dădea la locul de 
ancorare a iahturilor. 

O apucă pe bifurcația din dreapta, păşi cu grijă pe cărarea îngustă şi 
şerpuită care mergea pe lângă creasta digului, începea fluxul şi apa croia 
drum prin canalul îngust paralel cu coasta de la deschidere până la mare, 
aproape douăzeci de mile spre sud. Atunci a auzit tropăitul ferm al unor 
paşi care se apropiau repede din spate. 

Tweed îşi parcă maşina, un Ford Sierra, lângă zidul hotelului 
Brudenell. Sări afară, încuie maşina, alergă la intrare. La jumătatea 
scărilor se împiedică şi înjură tare. Ţinându-se de balustradă, se târî pe 
scările care-i mai rămăseseră şi tot atunci apăru recepţionerul. 

— S-a întâmplat ceva, domnule? A, dumneavoastră sunteţi, domnule 
Tweed? 

— Mi-am sucit glezna asta nenorocită. Scuză-mă. Domnişoara Paula 


Grey este în hotel? 


— Tocmai a plecat. S-a dus să se plimbe pe la mlaştini... 

— Sper că nu e singură? 

— Ba da, nu era nimeni cu ea. 

Victor Rosewater apăru din direcţia barului. Se uită fix la Tweed care 
se prăbuşi pe un scaun întinzându-şi piciorul drept cu glezna sucită într- 
un unghi curios. 

— E vreo problemă? Mi-a telefonat Paula în apartamentul meu din oraş 
ca să-mi spună că vine aici. M-a întrebat dacă n-aş vrea să-i ţin companie. 

— Păi de ce nu faci ce te-a rugat? 

— Pentru că nu ştiam că a venit. Am aşteptat-o la bar. 

— Robert Newman nu-i aici? îl întrebă Tweed pe recepţioner. Părea 
agitat. Mi-a spus că vine aici. 

— A venit mai devreme domnule. Zicea că se duce la Grenville Grange. 

— O, nu! Tweed îl privi pe Rosewater. E convins că asasinul, Kalmar, s- 
a întors la Aldeburgh. Probabil s-a dus la Grenville Grange să-l zgâlţâie 
puţin pe Brand. Va afla că Brand nu este acolo. 

— Ce anume i-a dat ideea asta lui Newman? insistă Rosewater. 

— Şi maiorul Lamy şi Brand s-au întors la Aldeburgh. Şi acum Paula s-a 
dus să hoinărească prin zona mlaştinilor. Sunt cu adevărat îngrijorat. 
Singură. E în mare pericol. Iar eu tot ce pot face acum este să şontâcăi 
câţiva paşi. 

— Mă duc eu şi o găsesc, îl linişti Rosewater. Cobori vocea: Şi am cu 
mine revolverul de la Serviciul Special. 

— Atunci de ce dracu’ mai pierzi timpul? Tweed se uita spre 
recepţioner. Poţi să spui cam de cât timp a plecat? 

— Mai bine de cincisprezece minute... 

— Mă duc după ea. Tu îngrijeşte-ţi glezna. 

Rosewater se repezise pe scări, îmbrăcat cu un trenci, şi dispăruse 
înainte ca Tweed să poată răspunde. 

— Chiar e în pericol? Mă gândesc la ce s-a mai întâmplat la mlaştini 
altă dată, spuse recepţionerul. 

— Şi eu. Roagă-te la Dumnezeu să ajungă la timp. 


Paula auzea apa care creştea, clipocind sub dig. Creştea ca un puhoi. 


Iahturile ancorate la baliză se legănau la impactul cu apa în creştere, iar 
catargele se agitau înainte şi înapoi. Se întoarse când auzi paşi grăbiţi. 
Era Victor Rosewater. 

— Slavă Domnului că eşti tu, Victor. Mă întrebam cine ar putea fi. Am 
simţit că trebuie să vin să arunc o ultimă privire aici, unde a murit Karin. 
Un pelerinaj, cum spuneam la Paris. 

Rosewater îşi împreună mâinile înmănuşate. Privi în depărtare, spre 
locul de ancorare, unde un iaht învelit în plastic albastru pentru iarnă 
aluneca cu repeziciune datorită fluxului. Probabil scăpase de la 
geamandură şi plutea în derivă prin stufăriş, aproape de dig. 

— Tweed a sosit la hotelul Brudenell. E grozav de îngrijorat că ai plecat 
singură, îi spuse. 

Paula ţinea o mână în geantă. Îi zâmbi. 

— Dar ţie-ţi convine, nu-i aşa, Kalmar? 

— Despre ce dracu’ vorbeşti? întrebă Rosewater tăios. 

— O, ar fi trebuit să-mi dau seama mult mai devreme. 

Îţi aminteşti de seara când am venit a doua oară aici cu Newman, la 
sugestia ta. Ai spus că poate poliţia a omis un indiciu. Când am trecut pe 
lângă Slaughden Boat Yard ai spus: Şi acum pe unde? Ai vrut să ne faci să 
credem că habar nu ai de traseu. Apoi, când am ajuns în punctul unde se 
bifurcă poteca - într-o parte din nou la drum, în cealaltă, mai puţin 
evidentă, spre dig, eu am alunecat. Tu erai în faţă. M-ai ajutat şi m-ai tras 
exact pe partea dinspre dig. Mi-am dat seama ce înseamnă asta abia de 
curând. Ştiai unde fusese găsit cadavrul Karinei. 

— Iar tu, draga mea, eşti puţin prea deşteaptă pentru binele tău. În 
orice caz, am fost îngrijorat că ai fi putut să mă vezi de acolo de sus, din 
copac, când am strangulat-o pe javra aia proastă. 

— Javră proastă? Karin a fost soţia ta... 

— Şi devenise foarte supărătoare. Ca şi tine... 

— Jean Burgoyne mi-a fost prietenă. Tu ai strâns-o de gât, criminalule. 
Ai strâns-o de gât până şi-a dat sufletul. 

— Pentru o recompensă mare, grasă. A fost o treabă care a mers ca pe 


roate, acolo departe, la hangarul pentru bărci, în afara oraşului. Mi-am 


făcut treaba şi-am şters-o înainte să apară gaşca ta. 

— Nemernic cu sânge rece. Dumnezeu ştie ce ai mai făcut. 

— Am organizat Siegfried în Germania, de exemplu. Ca ofiţer al 
Serviciului de informaţii, presupus a fi pe urmele Armatei Republicane 
Irlandeze, aveam legături. Asta pentru altă recompensă grasă. Şi acum tu 
eşti singura care ai mai rămas. Ce ironie, nu? O să mori unde a murit şi 
prietena ta, Karin. Poate te consolează... 

Se apropie de ea. Scoase pe jumătate Browning-ul automat din poşetă, 
când o apucă cu mâna dreaptă de încheietură şi strângând-o ca într-o 
menghină, i-o răsuci. Arma căzu pe potecă. Mâinile lui cu mănuşi se 
repeziră spre gâtul ei, cu degetele mari ţintind spre trahee. 

— N-o să scapi, spuse ea, gâfâind. 

— De ce nu? Tweed are doi suspecți în zonă. Vicleanul maior Lamy şi 
durul Brand. la-ţi adio, Paula... 

Degetele apăsară cu putere pe trahee. Încercă să-l lovească cu 
genunchiul în burtă, dar silueta înaltă care se profila amenințătoare 
deasupra ei, se întoarse într-o parte. 

Genunchiul ei lovi zadarnic, pe lângă piciorul lui. Imaginea i se 
întuneca, devenind neclară. 

Acoperitoarea de plastic de pe iahtul din apropiere fusese ruptă. 
Newman sărise afară, alergând prin noroi şi peste smocuri de iarbă, până 
la dig. Îl apucă pe Rosewater de păr şi-l îmbrânci cu sălbăticie. Rosewater 
mormăi ceva, îi dădu drumul Paulei şi se răsuci. Cei doi bărbaţi se luară 
la trântă. Îşi pierdură echilibrul, se rostogoliră împreună peste dig, chiar 
pe ruinele ambarcaţiunii unde fusese găsită Karin. Newman simţi două 
mâini în jurul gâtului şi se folosi de umeri ca de un sistem de pârghii 
pentru a se „rostogoli de sub Rosewater; reuşi să ajungă deasupra lui. Îl 
apucă de gât şi-i apăsă cu putere capul în apă, sub epava bărcii. Îl ţinu 
aşa. Capul lui Rosewater era doar o umbră slabă sub apă. Deschise gura 
să respire şi înghiţi multă apă, luptându-se să se elibereze. Capul lui 
Rosewater, cu părul lipit de craniu, se smuci convulsiv la suprafaţă. O 
privelişte hidoasă. Newman continuă să-l apese, iar mâinile-i îl strângeau 


şi mai tare în încercarea de a-l cufunda şi mai adânc în mare pe 


adversarul său. Fără să bage în seamă zvârcolirile trupului, îl ţinu cu 
capul sub apă. Newman simţi că mâinile din jurul gâtului său se destind, 
apoi se desprind. Dădu drumul la strânsoare cu multă grijă. Trupul din 
apă era lipsit de viaţă. 

Ud până la piele, cu apa curgând şiroaie pe el, Newman se ridică, 
nesigur pe picioare. Reugşi să-i facă un semn cu mâna Paulei care se holba 
în jos, cu o mână masându-şi gâtul. Parcă ar fi urcat pe Everest; se târi pe 
dig şi rămase lângă Paula care acum se uita atent peste mlaştini. 

Newman auzi zgomotul unui motor care se apropia. Zări un vehicul cu 
roţi imense care sălta spre ei cu faruri orbitoare. Îşi feri ochii cu mâna 
udă şi văzu trei bărbaţi în maşina de teren când opri lângă dig inspectorul 
şef Buchanan, lângă el Tweed şi sergentul Warden, care conducea. 

— Bob... Uite, bolborosi Paula. 

Îi arătă ceva pe partea cealaltă a digului. Fluxul se retrăgea. Trupul lui 
Rosewater cu pantofii ieşind puţin din apă, era aspirat cu viteză înspre 
locul de ancorare, şi odată cu el resturile epavei. Rămăşiţele bărcii 
pluteau repede spre sud. Fără să dea vreun semn că ar avea glezna lovită, 
Tweed fu primul lângă ei. 

Cu hainele lipite de corp, Newman le explică pe scurt celor trei ce se 
întâmplase. 

— Întotdeauna am crezut că-i Rosewater. Chestia aia cu descoperirea 
inelului cu Crucea de Lorena, care ne indica Franţa era menită să ne 
îndepărteze de Rosewater. Warden a supravegheat o echipă de experţi, 
care a cercetat scena crimei. N-ar fi avut cum să rateze. Problema e că nu 
erau dovezi. Dar când este ucisă soţia, primul suspect este soţul, spuse 
Buchanan. 

— Cred că ar trebui să-i ducem pe cei doi înapoi la hotelul Brudenell şi 
la o baie fierbinte. Şi s-a prevăzut la prognoza meteo o maree ciudată, 
foarte puternică. Cadavrul poate fu dus de apă până în Marea Nordului, 


spuse Tweed. 


Epilog 


O săptămână mai târziu, Tweed îşi adună toată echipa în biroul lui. 

Vânătăile de pe gâtul lui Newman şi de pe cel al Paulei - care îl 
convinseseră pe Buchanan de adevărul istorisirii lor - se vindecaseră. 
Marler stătea sprijinit de perete fumând o ţigară superlong. Butler şi 
Nield se cocoţaseră pe biroul Paulei, iar Newman se aşeză pe fotoliu. 

— Cine era Manteau? N-am înţeles de ce erau doi asasini, spuse Paula. 

— Nu erau. Marler a fost Manteau. Doar trei oameni au ştiut. Navarre, 
eu şi Lasalle... spuse Tweed sprijinindu-se de spătarul scaunului. 

— Dar de ce? insistă Paula. 

— Dacă taci, vă spun. A fost ideea mea - făcea parte din războiul 
psihologic împotriva lui de Forge. Ştiam că-l foloseşte pe Kalmar, aşa că 
am inventat un asasin ca să-l debusolăm pe de Forge. Berthier îi furnizase 
lui Lasalle numerele de telefon secrete ale lui Lamy şi de Forge. A fost 
chiar o treabă cinstită. 

— Cinstită? Dar se presupunea că Manteau a pus la cale o aruncare în 
aer a trenului expres, asasinarea preşedintelui şi a primului-ministru. lar 
însemnul său, pelerina, a fost găsit într-un sat apropiat. O pelerină a fost 
găsită şi lângă Prefectura Parisului când a fost ucis prefectul. Şi cea de-a 
treia, lângă hangarul de bărci unde a fost ucisă Jean Burgoyne. Marler n- 
ar fi avut cum să ştie că aceste crime urmau să aibă loc. 

— De acord. Tweed zâmbi sec. Deci, înainte ca Manteau să intre în 
scenă, Lasalle a cumpărat de la un costumier al unui teatru parizian mai 
multe pelerine. Pelerinele au fost distribuite unor ofiţeri DST de 
încredere care au îndesat una într-un tomberon de gunoi lângă locul 
incidentului din Paris. Printre altele, prefectul Parisului n-a fost niciodată 
ucis. A fost doar în vacanţa pe care o plănuise, în Martinica, sub nume 
fals. Oficial, s-a însănătoşit de curând după rana făcută de glonţ şi şi-a 
reluat îndatoririle. Pelerina a fost găsită în sat abia la multe ore după 
tragedia cu TGV-ul. Suficient timp să ajungi cu avionul la Lyon. Apoi cei 
de la DST au mituit un bătrân dintr-un sat apropiat să spună presei că a 


văzut pe viaduct un bărbat îmbrăcat în pelerină. O altă pelerină a fost 


trimisă la Arcachon. Marler în rolul lui Manteau, i-a tot telefonat lui de 
Forge, cerând sume mari de bani pentru rezolvarea acestor probleme. 
Când s-a livrat o sumă mare, am obţinut de la o bancă pariziană franci 
elveţieni, cei mai mulţi cu serii consecutive, iar mulţi dinue ei falşi, 
provenind dintr-o captură a poliţiei pariziene, cu multe luni în urmă. 
Marler a înapoiat banii ca să-l deruteze şi mai mult pe de Forge. 

— Dar cine l-a omorât pe de Forge? întrebă ea. 

— Draga mea, rosti Marler tărăgănat, nu citeşti ziarele? A fost un foc 
rătăcit în clipele de panică de care au fost cuprinse trupele lui de Forge 
când cu incidentul cu autocisterna petrolieră care s-a răsturnat. 

— Zău? întrebă ea neîncrezătoare, iar Marler dădu politicos din cap. 

— Berthier, spionul lui Lasalle în interiorul Cartierului General a jucat 
un rol deosebit de important, vital. Cu ajutorul unui dispozitiv de 
ascultare, a interceptat convorbirile lui Lamy din biroul alăturat, cu 
legătura lui Kalmar. Aşa am aflat care erau noile ţinte, şi că tu erai pe 
listă, continuă Tweed. 

— Cutremurător! Şi o vreme mi-a plăcut Rosewater, remarcă ea. 

— De aceea Butler şi Nield au stat în preajma ta, cu ordinul de a nu te 
lăsa singură, sublinie Tweed. 

— Când ai început să-l suspectezi pe Rosewater? întrebă ea. 

— Am avut dubii în ce-l priveşte încă de la început. Îţi aminteşti când 
ne-am întâlnit cu el la hotelul Drei Konige din Basel? Se uita fix, cu un 
interes lasciv la o femeie atrăgătoare din restaurant. Ca să mascheze, a 
sugerat că ar fi spioană. Sunt sigur că prietena ta Karin, care lucra 
pentru Kuhimann, începuse să-şi suspecteze propriul soţ. El şi-a dat 
seama, a strâns-o de gât în mlaştinile din Aldeburgh. Din ce ţi-a spus ţie, 
oricum voia să scape de ea ca să-şi vadă mai departe de apucăturile lui de 
Casanova. 

— Oribil om. Dar doar atât? Că s-a uitat la o altă femeie? 

— Nu, mult mai mult. Newman şi-a dat seama mai de mult. Îţi aminteşti 
că eraţi împreună în seara aceea când l-aţi luat pe Rosewater cu voi în 
mlaştini? Newman l-a văzut pe Rosewater trăgându-te înapoi pe dig fără 


nicio ezitare atunci când ai alunecat - Rosewater care se presupunea că 


nu are nici cea mai vagă idee unde a fost ucisă Karin. Newman mi-a spus 
mie. Din momentul acela ai fost păzită. Următorul lucru care l-a 
incriminat pe Rosewater a fost când Kuhimann mi-a spus că informatorul 
lui, Helmut Schneider, transmisese, via Wiesbaden, o listă cu adresele 
celulelor organizaţiei Siegfried din Germania. Dar niciun cuvânt de la 
Rosewater, deşi Schneider îi spusese lui mai întâi. Şi apoi, când ai ieşit 
dintr-un restaurant din Arcachon, după ce luaseşi masa cu Rosewater, mi- 
ai spus că îţi propusese o plimbare cu maşina. 

— Aşa e. Slavă Domnului, Butler nu m-a lăsat să mă duc. 

— În josul străzii era parcat un Porsche. Când Butler a venit lângă tine, 
Rosewater s-a depărtat de Porsche. După ce aţi plecat, Nield a oprit 
maşina ca să se întoarcă să-şi caute portofelul pe care zicea că probabil l- 
a scăpat... 

— Îmi amintesc... 

— Nield s-a dus la colţul străzii şi l-a văzut pe Rosewater suindu-se la 
volanul acelui Porsche. Ce căpitan din Serviciul secret al armatei îşi poate 
permite un Porsche din soldă? Au mai fost şi alte coincidenţe stranii. 

— Au găsit cadavrul lui Rosewater? întrebă Paula. 

— Nu, şi asta a fost o uşurare pentru cei de la MOD. Gândeşte-te la 
scandal. Tocmai l-au raportat dispărut în Germania. Probabil cadavrul lui 
este pe fundul Mării Nordului. 

— Ai riscat folosind-o pe Paula ca momeală, remarcă Marler. 

— Am fost de acord. Am insistat când m-am prins că era Rosewater. Am 
fost destul de proastă, în ceea ce-l priveşte. Dar Tweed îi pusese pe 
Butler şi Nield să se ascundă în spatele digului în cazul în care Newman 
nu l-ar fi răpus pe Rosewater, răspunse Paula. Se uită spre Tweed. 

— Dar cum a reuşit să introducă proiectilele acelea de contrabandă? 

— Mi-ai spus, dar abia când am urmărit Vulturul intrând în Arcachon 
mi-am amintit. La început, când mi-ai descris aventura ta submarină cu 
Karin, la Dunwich, ai spus „Mi s-a părut că am văzut o balenă mare albă”. 
Puțin probabil în acea parte a lumii. 

— Şi atunci ce-a fost? 


— Unul din acele containere mari din plastic folosite pentru transportul 


benzinei suplimentare prin târâre la suprafaţa apei în urma petrolierului. 
Ca un cârnat. Dawlish era isteţ. Bănuiesc că a adus proiectilele de la o 
fabrică din străinătate, a ancorat dincolo de Dunwich şi apoi a depozitat 
containerele în care erau proiectilele în satul scufundat. Şi de aici 
interesul lui pentru explorările marine. În acest fel Vulturul putea naviga 
în siguranţă spre Harwich. 

— Deci totul e bine? 

— În Franţa, da. Tweed îşi roti privirea asupra întregii adunări. 

— Cred că toţi v-aţi descurcat foarte bine. Am dat o mână de ajutor 
pentru a opri preluarea puterii la Paris de către un dictator militar, ceea 
ce ar fi ruinat noua Europă. Maiorul Lamy care a supravegheat adesea 
execuțiile acelea oribile din Landes, a fost găsit mort într-un hotel din 
Aldeburgh. S-a împuşcat. Căpitanul Rey a fost găsit spânzurat în 
groaznica fântân a a pedepselor. Presupun că nu era prea popular în 
rândul soldaţilor. Şi acum cred că ar trebui să vă duceti toţi acasă. 

— Cred că o să trec pe la Isabelle. Doar ca să fiu sigur că s-a instalat în 
apartamentul pe care i l-am dat noi în South Ken, spuse Newman. 

— Care este suficient de aproape de casa ta, remarcă Marler. 

— Simplă coincidenţă, i-o tăie Newman. 

— Şi poate Paula vrea să-mi ţină companie la masă, propuse Tweed. 

— O idee grozavă. Doar să-mi aranjez puţin faţa, sări Paula. Trecu pe 
lângă Newman fără să-i arunce vreo privire. 

Monica, care nu scosese nicio vorbă din spatele biroului ei, aşteptă 
până ce plecară toţi, în afară de Tweed. 

— S-ar putea ca Isabelle să se angajeze la SIS. Era unul din agenţii 
instruiți ai lui Lasalle, remarcă Tweed. 

— Ce-i cu întrevederea ta cu noul prim-ministru înainte de şedinţa de 
aici? întrebă Monica. 

— Şi-a cerut scuze frumos şi fără rezerve. Ţi-aminteşti că lui Howard i 
s-a spus că primul-ministru experimentează o politică a pistelor duble? 
Adică, ne testa ca să zic aşa? A lăsat la latitudinea MOD să aleagă pe 
cineva din Serviciul Secret al Armatei. L-au ales pe Victor Rosewater! 


Primulministru n-o să mai facă aşa ceva. Ei, şi acum trebuie să plec să mă 


refac, să mă răcoresc. 

— Isabelle. E periculos. Poate este mai bine instruită - Lasalle este un 
profesionist. Dar Isabelle şi Paula să lucreze împreună? Necazuri, spuse 
Monica. 

— S-au împăcat bine la Arcachon. Am văzut cu ochii mei. 

— Bărbaţii! Monica îşi ridică privirea spre cer: Asta a fost pentru o 
perioadă scurtă, într-o situaţie periculoasă. Mai ai multe de învăţat 
despre femei... 

— Ți se pare... 

— Oare? N-ai văzut cum a trecut Paula pe lângă Newman fără măcar 
să-i spună noapte bună? Bine, adu-o pe Isabelle. Şi-o să vezi ce scandal 


iese. 


SUMAR 
PROLOG 
Partea întâi: 
UN COŞMAR PENTRU PAULA 
Partea a doua: 
TRĂGACIUL MORŢII 
Partea a treia: 
CRUCEA DE FOC 
EPILOG 


„MANTEAU” A UCIS PREŞEDINTELE, PRIMUL MINISTRU...” 

Tweed înţelege implicaţia semnalată de ştire: catastrofa în Europa, 
pornită din pragul Marii Britanii. 

Va reuşi să demaşte la timp geniul malefic aflat în spatele conspirației? 

Există vreo legătură între două crime similare - una comisă la 
Aldeburgh, în Suffolk, cealaltă la Bordeaux, în Franţa? Ce rol joacă Jean 
Burgoyne, amanta de origine engleză a generalului Charles de Forge, un 
pseudo De Gaulle? 

Dar Isabelle Thomas, iubita unui agent britanic ucis? Dar căpitanul 
Victor Rosewater, ofiţer în armata britanică? 

Apar noi victime. Cine este fantomaticul ucigaş-strangulator Kalmar? 
Toţi cei care cunosc cumplitul secret îşi găsesc moartea. 

În Franţa izbucnesc revolte sălbatice, mulțimile agită cruci ale Lorenei 
cuprinse de flăcări. Acţiunea străbate Anglia, Elveţia, Germania şi Franţa. 
În strădaniile lor de a-l sprijini pe Tweed, Paula' Gray şi Bob Newman 
sunt atraşi în miezul infernului. 

Asasinatul reprezintă scânteia care produce explozia: criza devine 
dezastru. 

În cel mai dinamic roman al său, Colin Forbes prevesteşte catastrofa ce 


ameninţă Europa de azi.