Colin Forbes — Abis

Săplămana» Pinanciară 


Colin Forbes 


Abis 


NOTA AUTORULUI 

Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o 
legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face 
modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. 
La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone 
- Col du Lemac şi Col de Roc. 


PROLOG 


- Poate fi periculos, zise Philip Cardon când simţi roţile Land 
Rover-ului alunecând în noroi. 

- Dacă eşti nervos, lasă-mă pe mine la volan. Mie îmi place să 
stau pe scaunul şoferului, sugeră Eve. 

Pe Philip îl izbi nota provocatoare din tonul ei. Opri motorul, 
iar Eve, lângă el, îşi aprinse o nouă ţigară de la cea pe care 
tocmai o fumase. Era noapte, şi ei erau sus, pe dealurile din 
Purbeck!, apropiindu-se de falezele care coborau până jos, în 
mare. 

Philip se gândi că Dorset-ul?, în februarie, semăna cu iadul. 
Plouase zile la rând, iar câmpiile joase pe care le lăsaseră de 
mult în urmă erau acum lacuri, mlaştini. Mergeau pe urmele 
adânci de roţi dintr-un drum care urca pe spinarea unui vârf 
înalt. Era un frig crâncen, şi Eve îşi încheie gulerul hainei din păr 
de cămilă în jurul gâtului. 

În acest punct erau la adăpost de vânt. Philip găsi tăcerea 
misterioasă, ca şi cum ar fi fost emis un avertisment. Cerul era 
senin, iar luna arunca o lumină tulburătoare peste vastul peisaj 
din dreapta lor. Doar la câţiva metri de drum, vârful cobora într- 
o pantă abruptă, spre o vale mărginită de o altă pantă, undeva, 
mai departe. Văzură prima dată marea de pe coasta aspră care 
se întindea înspre vest. Promontorii crestate se proiectau în 
marea furioasă. Valuri uriaşe, cu coame bune pentru surf, se 
rostogoleau într-o mişcare nesfârşită. 

- Acolo, jos, trebuie să fie Sterndale Manor:, remarcă Philip. La 
baza văii - puţin mai mare decât o trecătoare largă - se găsea o 
casă în stil elisabetan, cu coşurile îndreptate spre cer. In timp ce 
urmărea casa, luminile se aprinseră, iar Philip scoase o lunetă 
din buzunarul hanoracului şi îi reglă imaginea. Probabil că 
generalul Sterndale s-a întors de la hotelul nostru împreună cu 
fiul său. Cineva închide toate obloanele... Privi cum se aprindeau 


1 Peninsulă situată la vest de portul Poole, în regiunea Dorset, renumită pentru 
carierele de calcar. (n.tr.) 

2 Regiune în sudul Angliei (n.tr.) 

3 Manor - „conac" (n.tr.) 


luminile, dispărând apoi, pe măsură ce tot mai multe obloane 
erau închise. E ca şi cum ar dispărea viaţa, reflectă el. 

- Acum eşti morbid, îl mustră Eve, sărind jos, aproape 
alunecând în noroi şi apucându-se de maşină. 

- Fii atentă. Terenul e mlăştinos. El continuă să privească 
conacul. Nu putea să scape de premoniţia unei tragedii 
iminente. „Trebuie să fie atmosfera ciudată de aici, de sus”, îşi 
spuse, dar ştiu că se închide înăuntru pe timp de noapte, 
observă el. 

- Ştii, îţi aduci aminte că la barul din spate, la hotelul Priory, 
generalul zicea că e atât de izolat, încât noaptea transformă 
casa într-o fortăreață, îi aminti Eve. In toată casa aceea mare, 
doar ei doi şi servitorul. Marchat. Ciudat nume. Mă întreb de ce 
naţionalitate e. Afişă zâmbetul care-l atrăsese prima dată, când 
se întâlniseră, din întâmplare, la Priory. Dă-te la o parte, trec eu 
la volan. 

- Înapoi, la locul tău. Eu conduc, şi cu asta, basta. 

- Fii încăpățânat, atunci, dar să nu ne trezim jos, în defileul 
acela. Era supărată că nu face ce vrea ea. Trecu înapoi, pe locul 
pasagerului, şi tonul vioi păru să-i revină. Asta pe care urcăm e 
Lyman's Tout? Ce înseamnă Tout? _ 

- Promontoriu. Punct de observaţie. Un cuvânt local. In 
stânga, avem Houns Tout. Să nu mă întrebi ce înseamnă Houns. 

Philip porni motorul şi îşi continuară ascensiunea. In stânga lui 
se întindea, pe o suprafaţă extinsă, o iarbă pitică ce se căţăra 
pe un perete de piatră. Încercase mai devreme s-o ia peste 
iarbă, dar o găsise îmbibată cu apă. Incă tulburat, se uită în jos, 
spre Sterndale Manor, şi continuă să urce mai sus şi mai sus. 

- Ne-au spus la hotel că vântul ne va lovi după ce vom trece 
de creasta vârfului ăstuia - drept dinspre mare. Lasă trapa jos. 

Tocmai termină de vorbit, când ajunseră în cel mai înalt punct 
al vârfului. Vântul îi lovi, ca şi cum o uşă imensă s-ar fi trântit în 
faţa lor. Eve îşi trase pe cap gluga de la haină. Philip încetini pe 
pământul care devenise un platou întins de iarbă jalnică. In 
stânga, peretele de piatră se înclina spre est, ca lovit de un atac 
violent. Mugetul mării semăna cu o bătaie de tobă. Philip opri 
maşina, apoi motorul şi se aplecă, aşa încât Eve să-l audă. 

- Mă duc puţin pe jos. Cred că suntem aproape de margine. 

- Pentru mine e suficient de aproape. 

- Mă întreb a cui e clădirea aceea veche. 


În stânga lui, destul de departe de mare, se ridica, umilă, o 
construcţie mare şi mohorâtă, înaltă cât două etaje, cu pereţi de 
granit. Părea părăsită, şi de la ea terenul cobora constant spre 
ceea ce el bănuia a fi marginea falezei. 

Aplecându-se contra forţei vântului care-l dărâma, înainta cu 
grijă. Se opri brusc. Fără nimic care să îi indice primejdia, se 
trezi chiar pe margine şi-i mulţumi lui Dumnezeu că vântul îi 
bătea din faţă. 

Prăpastia se prăvălea aproape perpendicular, o sută de metri 
în jos, peste aflorimente de roci, de unde marea tuna, 
spărgându-se la baza ei. Roci, ca nişte dinţi imenşi, ieşeau din 
mare. Un val uriaş îşi făcu apariţia, se sparse ca o bombă de 
stâncă şi rocile dispărură, iar Philip îşi simţi faţa umezită de 
stropi minusculi. Marea se retrase repede, descoperind rocile 
care fură inundate din nou de un val proaspăt ce apăru urlând. 

Privea marea, când îşi aduse din nou aminte de fosta lui soţie, 
Jean, care, pentru el, însemnase mai mult decât viaţa. „Dacă 
mai fac un pas, pământul se surpă şi mă ia şi pe mine cu el”, 
gândi el. Atunci, s-ar sfârşi şi chinul de a trăi fără ea. Avea şi un 
martor care ar spune că a fost un accident. Scrâşni din dinţi şi îşi 
scoase ideea asta din cap. Jean n-ar fi vrut să se dea bătut, ar fi 
vrut ca el să meargă mai departe şi să vadă ce nou viitor îşi 
poate construi. Doar dacă... 

Clipi. Dinspre mare, o lumină licărise de câteva ori. Cu colţul 
ochiului, prinse o licărire şi din interiorul țărmului. Continuă să 
fixeze casa aceea de granit, cu aspectul ei apocaliptic, când 
văzu câteva licăriri de răspuns. Cineva de acolo schimba 
semnale cu cineva de pe mare. Apoi clădirea se cufundă din nou 
în întuneric. Fusese doar o iluzie? Se întoarse la locul unde Eve 
stătea protejată de Land Rover, cu ochii pierduţi înspre răsărit. 
Îşi dădu gluga jos, ca să-l poată auzi. 

- Ai văzut o lumină licărind din casa aceea mare şi 
întunecată? întrebă el. 

- Nu, n-am văzut. 

- Eşti sigură? 

- Da. Ai ajuns la marginea falezei? 

- E un perete perpendicular. O clipă m-am simţit ameţit. 

- De aceea şi vezi lumini. Sări pe locul şoferului înainte ca el 
să o poată opri. Cred c-ar fi mai bine să conduc eu la întoarcere. 
Hai! Sus! 


El înjură cu voce joasă. Ei chiar îi plăcea să facă ce voia. În 
creier i se declanşă un semnal de alarmă. Când i se alătură, pe 
locul pasagerului, ea porni motorul. Apoi întoarse maşina într-un 
semicerc şi cobori înapoi pe urmele de pe drum. 

Zdruncinat de experienţa de la marginea stâncii, Philip 
rămase tăcut câteva clipe. Curând realiză că ea era un şofer de 
primă mână, ceea ce era o uşurare. Privi în gol, spre vest, şirul 
de promontorii sălbatice, înfipte în mare, ca nişte ţepe 
gigantice. Se gândi că era una dintre cele mai aspre coaste pe 
care le văzuse vreodată, fără nici un copac, doar şiruri de creste 
care se terminau în promontoriile acelea uriaşe. Apoi apucă 
braţul lui Eve, uşor, să nu o sperie. Tocmai trecuseră peste o 
creastă, lăsând-o în spate, iar vântul se întoarse, ca şi cum 
cineva ar fi apăsat pe un buton. Liniştea aceea misterioasă se 
instală din nou. 

- Opreşte, pentru Dumnezeu! ţipă el. 

Mai jos, în depărtare, văzu Sterndale Manor. Casa cea mare 
ardea ca o torţă gigantică. Întregul edificiu era în flăcări, de la 
un capăt la altul. Eve opri maşina, iar Philip scoase din nou 
luneta şi o focaliză. O flacără de un roşu sălbatic umplu lentila. 
Cercetă terenurile împrejmuite de un zid de piatră. Ascuns pe 
jumătate de un hambar de lângă casa care ardea, se găsea un 
Bentley vechi, cu trepte laterale şi faruri imense. Era al 
generalului Sterndale. 

- Nu putem face nimic, zise Eve, aprinzându-şi o ţigară. 

Mai târziu, când îşi aminti remarca, lui Philip i se păru rece, 
indiferentă, dar ea avea dreptate. Nu putea ajunge la conac 
dându-şi drumul pe panta din stânga... era mult prea abruptă. 
Nu putea nici măcar s-o coboare cu frâna trasă, asta în cazul în 
care ar fi condus în jos, mai aproape de creastă... suprafaţa udă 
şi noroioasă era atât de înşelătoare, încât şi-ar fi pierdut 
echilibrul, iar distanţa pe care ar fi plonjat ar fi fost fatală. 

- Păcat că nu putem da alarma sau chema pompierii, îşi făcu 
el griji. 

- Nu ai un telefon mobil? 

- Nu. 

Tweed, şeful lui şi directorul adjunct al SIS* de la Park 
Crescent, din Londra, le interzisese angajaţilor săi să folosească 
acest instrument. În zilele noastre era atât de uşor să 


1 Secret Intelligence Service = Serviciul Secret de Informaţii 


interceptezi convorbirile telefonice, iar Tweed se păzea de un 
eventual grup ostil care era pe recepţie. 

- Nu văd cum Sterndale sau fiul lui ar fi putut să scape dintr- 
un asemenea pârjol, remarcă el. 

Trecătoarea în care se găsea casa era netedă şi cobora spre 
mare chiar din dreptul conacului. Vântul urla în josul acestei 
pâlnii naturale, aţâţând flăcările şi dându-le forme nebuneşti. 
Philip îşi puse resemnat luneta înapoi în buzunar. 

- Să mergem, spuse el. O să anunţăm incendiul de îndată ce 
vom putea. Obloanele acelea nenorocite, pe care Sterndale ne-a 
spus că le închide în fiecare noapte, probabil că i-au prins ca 
într-o capcană. Stai! O clipă... 

Văzuse mişcare în spatele casei aceleia condamnate. Pentru 
prima oară, luna fuse traversată de nori. Brusc, totul fu 
întunecat, în afară de conacul în flăcări. Continuă să încerce o 
focalizare mai bună a lunetei pe drumul din spatele conacului, 
care făcea o cotitură spre satul Langton Matravers. Nu văzu 
nimic în întunericul acela. 

- Ce cauţi? întrebă Eve, lăsând motorul să meargă în gol. E al 
naibii de frig aici, sus. 

- Mi s-a părut că văd o altă maşină plecând de la conac, cu 
câţiva oameni în ea. 

- Se poate să fi fost Sterndale şi fiul? întrebă ea pe un ton 
plictisit, aprinzându-şi o altă ţigară. 

- Nu. El ar fi folosit Bentley-ul... iar maşina e încă pe jumătate 
în interiorul hambarului. Mi-a spus că singurul lui mijloc de 
transport, în afară de Bentley, o altă piesă clasică, e la reparat. 

- Probabil că ţi s-a părut. Eşti încă ameţit de cât te-ai uitat în 
jos, de pe stâncă. Putem să mergem? Îngheţăm aici. 

- Da... 

Din nou Eve putea avea dreptate. Nu prinsese decât pentru o 
clipă imaginea unui vehicul ieşind în viteză din acel infern. Eve 
manevră Land Rover-ul cu multă abilitate, conducând mai 
repede decât el, ieşind adesea de pe urmele de roţi, în porțiunile 
laterale cu aspect de burete, dar reuşind să rămână pe drum. 

- Îmi place să-ţi conduc rabla. E distractiv... În condiţiile astea, 
e un test pentru nervi. 

- Oare? i 

Din nou primi un semnal din subconștient. Incetă să-i mai dea 
atenție când trecură pe lângă conacul care căpătase aspectul 


unui rug funerar înnegrit, luminat de luna care apăruse din nou. 
Peisajul Dorset-ului era din nou deprimant... vârfuri golaşe 
mărşăluind spre vest, unul după altul. Coborau spre locul unde 
drumul întâlnea o şosea, când Philip auzi sirenele unei maşini de 
pompieri, o văzu trecând cu girofaruri albastre, apoi o alta. 

- la-o la stânga, spre Kingston, spuse Philip după ce intrară pe 
o şosea pustie, cu o suprafaţă decentă de asfalt, lăsând terenul 
mlăştinos în spatele lor. 

- Bine, dar de ce? 

- Aşa, e un drum lung, ocoleşte, dar, dacă o facem prima la 
stânga, ieşim, în cele din urmă, în drumul care duce spre 
Sterndale Manor. Am putea să raportăm ce am văzut. 

- Ce crezi tu că ai văzut. O adevărată pierdere de timp. Ştim 
că pompierii au venit în forţă. E vreun bar în Kingston? Mi-ar 
prinde bine ceva de băut. 

- E unul bun. Bine. Mergem în continuare spre Kingston. 

Philip era confuz. Deşi mintea îi era tulbure - se resimțea după 
durerea provocată de moartea bruscă a soţiei sale, în urmă cu 
un an şi mai bine, iar acum era pentru prima oară când simţea 
un interes crescând pentru o altă femeie - o parte din ea îi 
funcţiona încă normal. De ce Eve nu dorea să raporteze tragedia 
la care fuseseră martori? 

Spre Kingston coborâseră pe un drum şerpuit şi înşelător. Eve 
devia uneori pentru a evita băltoacele cât nişte adevărate lacuri. 
Panta era foarte înclinată, iar Philip avu din nou dovada 
profesionalismului ei ca şofer. „Nu ştiu nimic despre ea, de când 
ne-am întâlnit prima oară, la cina de la Priory, se gândea el, în 
afară de faptul că e foarte frumoasă. Trebuie să-i pun câteva 
întrebări, aşa, la un pahar...” 


Scott Arms, cocoţat pe una din înălțimile periferice ale 
Kingston-ului, era construit, ca şi restul satului, din piatră veche 
şi neagră, din care se mai găsea încă sus, în Purbeck. Interiorul 
era format dintr-un labirint de niveluri diferite şi separeuri 
izolate, unele având o masă pentru o singură persoană în faţa 
unei banchete. 

- Fii atentă aici, îi spuse Philip, luând-o de braţ. Trebuie să urci 
şi să cobori, iar treptele sunt înşelătoare. 

- Mă descurc. 

Îşi trase braţul, demonstrându-şi încă o dată independenţa 


aproape agresivă. Philip alese o masă la nivelul cel mai de jos, 
într-un separeu din faţa unei ferestre mari care dădea spre est. 
El comandă un pahar de vin franțuzesc alb, sec, iar Eve ceru o 
votcă mare. 

- Ar fi bine să conduc eu ce a mai rămas până la Priory, spuse 
el, zâmbind. 

- De ce? Crezi că un pahar mă face incapabilă? întrebă ea. 

- Să vedem cum o să ne simţim mai târziu. 

- Philip, cum îţi câştigi tu existenţa? 

- Mă ocup de asigurări. E ceva mai specializat, confidenţial, 
dar tu? 

- Eu sunt în securitate. Şi la mine e ceva special... Făcu o 
pauză. Probabil că am spus deja prea multe. 

Îşi gustau băuturile, când un tânăr solid, îmbrăcat din cap 
până în picioare în haine de piele neagră, trecu pe lângă eicuo 
cască în mână. Nu se uită nici o clipă la masa lor. Lui Philip i se 
păru că nu se uită la ei aproape intenţionat şi simţi că era ceva 
ciudat la el. 

- Cât stai la Priory? întrebă Eve întâmplător. 

- Cam o săptămână. Asta dacă nu mă cheamă înapoi de la 
birou. Tu? 

- Eu sunt pe cont propriu. Hai să vizităm Purbeck-ul împreună. 
Ai nevoie de companie, după ceea ce mi-ai spus despre Jean. E 
prima excursie după moartea ei? 

El înghiţi şi îşi controla cu greu emoţiile. Era felul degajat - 
ceva din trecut - în care ea îi amintise de moartea soţiei sale, 
care îl deranja. „Stăpâneşte-te”, gândi el. 

- Bună idee, zise el, în cele din urmă. Da, aşa o să facem. Mă 
bucur să am o companie cât se poate de oportună. 

Eve Warner îşi scosese haina şi rămăsese într-un costum 
bleumarin îngrijit şi o bluză albă, pe gât. Işi coafase părul foarte 
negru, lipit de cap şi de gâtul frumos. Faţa era aproape 
triunghiulară, terminată cu o bărbie ascuţită dedesubtul unei 
guri mari care sugera o persoană hotărâtă. Avea un nas roman, 
dar ceea ce frapa erau ochii umbriţi de sprâncene negre. De un 
căprui întunecat, îl priveau ca şi cum ar fi fost în stare să-i 
citească gândurile. O femeie impresionantă, căreia Philip îi 
dădea aproape patruzeci de ani, cu o personalitate puternică. 

Barul era foarte liniştit şi nu era nimeni pe lângă ei când ea îşi 
etală zâmbetul atrăgător. 


- Philip, la ce te gândeşti? Pari cam departe. 

- Mă gândeam că mi-ar prinde bine o companie feminină. 

- La asta te gândeai, deci! Chiar vom vizita Dorset-ul 
împreună... 

Mintea îi zburase înapoi cu câteva ore, la cină, când o întâlnise 
prima oară, în subsolul cu pereţi înalţi, din piatră veche, unde se 
servea masa. Philip stătea la o masă singur şi, lângă el, se 
aranjase o altă masă pentru o singură persoană. Singurii 
ocupanţi, în afară de el, era un cuplu de vârstă mijlocie, aşezaţi 
la o masă în cel mai îndepărtat colţ al sălii luminate de lămpi de 
perete. 

Eve apăruse pe neaşteptate, coborând treptele de piatră în 
spirală care duceau spre subsol. După ce ajunsese jos, se 
oprise, inspectând ciudata încăpere, până ce un chelner se 
apropiase de ea. 

Pe Philip îl atrăsese din clipa în care îşi pusese ochii pe ea. 
„Pun pariu că e cu vreun prieten”, îşi spusese. Pe mâna stângă 
nu avea nici un inel. 

- Doamna aşteaptă pe cineva? întrebase chelnerul, grăbindu- 
se spre ea. 

- Nu. Aş dori masa de acolo. E liberă? 

Arătase spre o masă de lângă peretele din fund, chiar aproape 
de locul unde stătea Philip. Aşteptase până ce ea se aşezase 
doar la câţiva paşi de el. Era slabă, înaltă cam de un metru 
cincizeci şi cinci şi purta pantofi de lac, aurii. In timp ce ea 
studia meniul, Philip îşi făcu curaj să-i vorbească. Nu se 
apropiase de o altă femeie de când murise Jean şi nici nu 
simţise vreo înclinaţie de acest fel. Ea se simţise privită, se 
uitase în stânga şi-n dreapta, zâmbise timid. Philip îşi luă inima- 
n dinţi. 

- Bună seara. Nu cumva sunteţi singură? Eu sunt. Vă pot 
recomanda calcanul?. Asta dacă vă place peştele. 

Ea îi simţise imediat timiditatea şi îi surâsese şmechereşte, ca 
să-l facă să se simtă în largul lui. 

- De ce nu veniţi lângă mine? Atunci o să am cui mă plânge 
dacă peştele e stricat... 

Aşa începuse totul. „Nu”, gândi Philip, uitându-se din nou la ea 
în liniştea de la Scott Arms, în Kingston, totul începuse mai 
devreme, la Londra, în sediul SIS din Park Crescent. In biroul cel 


5 Joc de cuvinte: sole = „calcan”; „singur”, „necăsătorit” (n.tr.) 


mare al şefului său, de unde se vedea Park Crescent până 
departe. 

Tweed îi ceruse Monicăi, asistentei lui de încredere, care lucra 
de mult timp pentru el, să-i lase singuri pentru câteva minute. 

- Philip, cred c-ar trebui să-ţi iei o vacanţă. 

- AŞ prefera să n-o fac. 

- Philip, îţi ordon să-ţi iei o vacanţă. Trebuie s-o faci. Ti-am 
rezervat un apartament la un hotel interesant, în Dorset. La 
periferia Wareham-ului. Hotelul Priory. Apartamentul e rezervat 
pentru o săptămână, pe numele tău. A, şi cât stai pe-acolo, ai 
putea să faci nişte investigaţii discrete despre generalul 
Sterndale. Are peste optzeci de ani şi e proprietarul Băncii 
Sterndale, banca aceea privată care e în familie încă de la 
fondarea ei, pe la începutul anilor 1800. 

- Ce vrei să afli despre el? întrebă Philip. 

- Nu sunt sigur... 

Tweed se ridicase de la birou, îşi scosese ochelarii şi începuse 
să-i curețe cu o batistă în timp ce făcea înconjurul camerei. De o 
înălţime medie, cu părul negru, când îşi punea ochelarii era 
bărbatul de vârstă mijlocie pe lângă care treceai pe stradă fără 
să-l observi. Ceea ce constituia un avantaj pentru foarte agerul 
director adjunct al SIS. 

- Ştii ce mi-ar plăcea să ştiu? Dacă mai e în toate minţile. 
Când l-am întâlnit la club, mai era, dar asta se întâmpla acum 
câţiva ani. Atunci îşi sărbătorea cea de-a optzecea aniversare. 
Conduce personalul de la bancă cu o mână de fier. Are 
operaţiuni secrete, aşa că, dacă vei putea lua legătura cu el, vei 
avea ceva greutăţi în a obţine vreo informaţie. 

- Ce fel de informaţie? insistă Philip, căruia nu-i plăcea deloc o 
astfel de idee. 

Bănuia că Tweed e nerăbdător să-l scoată din casa în care 
locuia singur de la moartea lui Jean, dar acum când îi dăduse o 
anumită misiune, n-ar fi avut nici un rost să se mai certe pe 
acest subiect. 

- Altceva ce mi-ar mai plăcea să aflu - şi asta va fi, probabil, 
imposibil de obţinut dacă nu ajungi aproape de el - sunt numele 
clienţilor lui importanţi. la-ţi geamantanul pe care-l ţii aici, 
pregătit întotdeauna pentru o excursie de urgenţă. Afară e un 
Land Rover care te va duce acolo. Uite cheile. Philip, încearcă să 
te odihneşti în Dorset. Vorbeşte cu oameni... 


- Ai terminat de visat? întrebă Eve care începea să-şi pună 
haina din păr de cămilă, în Scott Arms. Eu sunt încă aici. Doar în 
caz c-ai uitat. 

„li place să i se dea multă atenţie, se gândi el, îmbrăcându-şi 
haina de sibir. Nu, nu e corect. Probabil c-am tăcut prea mult. 
Nu mai ştiu cum să mă port cu femeile.” 

Se strecură repede în faţa ei şi urcă prima treaptă a scărilor 
de piatră. Podelele erau pavate cu lespezi din acelaşi material. 

- Cunosc drumul spre ieşire. Poţi rămâne blocat în labirintul 
ăsta ore întregi, glumi el peste umăr. 

- Pe fereastră, în lumina lunii, se vedea castelul Corfe, rosti ea 
brusc. 

- Parcă ziceai că e prima ta excursie în Dorset, replică el. 

- Ca mulţi alţii, studiez şi eu ghidurile de călătorie... au şi 
poze, în caz că nu ştiai, răspunse ea sarcastică. 

Ajunşi afară, se grăbi spre parcarea din spatele barului şi se 
sui la volan, lăsând-o să alerge în spatele lui. Îşi scutură noroiul 
de pe cizme de marginea maşinii. Ea se urcă pe locul de lângă 
el. 

- Dă-te la o parte, îi ceru ea. Vreau să conduc. 

- Şi eu la fel. Ai condus destul. 

- Crezi că o votcă îmi afectează abilitatea de a-ţi conduce 
carul de luptă? 

- E rândul meu. 

Părăsind parcarea, cobori un alt deal abrupt, cu multe curbe 
periculoase, intră într-o băltoacă, iar apa se scurse pe maşină şi 
intră pe o fereastră deschisă. 

- Mi s-a udat haina, spuse ea cu un ton de gheaţă. 

Se uită scurt la ea. Haina din păr de cămilă era doar răzleţ 
stropită cu apă. Ea se uita fix, drept înainte, supărată pentru că 
el n-o lăsa să conducă. In depărtare, mult sub ei, două vârfuri 
din lanţul Purbeck coborau, împrejmuind un gol care, probabil, 
fusese o trecătoare strategică pe vremea lui Cromwell. Castelul 
Corfe era cocoţat pe o colină înaltă, în acest gol. Stâncile lui 
golaşe şi turnurile ruinate îi aminteau lui Philip de un schelet, 
ceea ce-l purtă cu gândul înapoi, la marele incendiu de la 
conacul Sterndale. 

Erau acum, oare, generalul Sterndale şi fiul său, Richard, 
schelete adevărate, consumate de ceea ce mai mult ca sigur 
fuseseră temperaturi incredibil de mari? Un gând morbid, dar în 


aceeaşi seară, ceva mai devreme, îl întâlnise pe generalul 
Sterndale la un pahar, în barul de la Priory. Aflase că bătrânul 
crai făcea o vizită nocturnă. Fusese una dintre acele coincidenţe 
la care speri din tot sufletul, dar care se întâmplă rar. Prima 
oară, generalul îl fixase lung pe Philip şi, întrucât erau singuri, 
făcuse o remarcă: 

- Văd durere în ochii dumitale. Pari un om care a suferit... 

Philip se trezise povestindu-i pe scurt despre tragedia morţii 
bruşte a lui Jean, ceva despre care vorbea foarte rar. Vorbiseră o 
vreme, aşa că Philip avea ce să-i raporteze lui Tweed la 
întoarcere. 

Ajunseră la Corfe, un sat de căsuțe vechi, din piatră, aşezat pe 
o suprafaţă întinsă, şi urmară drumul care ducea înapoi spre 
Wareham, întorcând într-un semicerc chiar deasupra colinei de 
pe care străjuia castelul Corfe. Fu apoi o călătorie dreaptă, pe o 
şosea bună şi goală. Eve căzuse din nou într-o tăcere 
meditativă, fără să-l privească pe Philip sau să-i adreseze vreun 
cuvânt nici măcar o dată, de ciudă. 

Un ochi mare şi orbitor îi umplu oglinda retrovizoare. Un 
motociclist în piele neagră, cu cască, i se ţinea de coadă. Philip îl 
aşteptă să depăşească, aşa cum fac întotdeauna şmecherii. 
Piele Neagră îi rămase lipit de spate. Philip şi-l aminti pe tânărul 
solid care intrase în Scott Arms. „Treci odată, fir-ai tu să fii!” îşi 
zise. 

Motociclistul refuză să-i facă acest serviciu. Philip începu să-şi 
dorească să fi luat Walther-ul automat. In caz că urmăritorul era 
înarmat şi ostil... 

Destul de ciudat era faptul că Eve părea că nu-şi dă seama că 
sunt urmăriţi. Stătea aproape nemişcată, cu mâinile strânse pe 
centura de siguranţă. Philip încetini, trecu podul de peste râul 
Frome de la periferia Wareham-ului, semnaliză, coti la dreapta 
într-o piaţetă veche şi cobori pe o alee scurtă până la Priory. 

Parcă maşina aproape de un zid de piatră, lângă intrarea 
hotelului, când îl văzu pe motociclist oprind la capătul celălalt al 
pieţei şi stingând farul acela orbitor. 

- Ei bine, ne-am întors întregi, remarcă Eve, sărind jos, pe 
pavaj. 

- O nimica toată, îi răspunse Philip, încuind maşina. 

Eve mângâie Porsche-ul cel nou şi roşu lângă care parcase 
Philip. 


- Asta e dragostea mea. Carul meu de luptă. Nu-i rău, nu 
crezi? 

Philip îngheţă în locul în care se afla. La plecarea din Park 
Crescent, avusese sentimentul că e urmărit de cineva într-un 
Porsche roşu. Maşina aceea ostentativă lăsase tot timpul câteva 
maşini în spatele lui, şi o pierduse în apropiere de Wareham. 
Şoferul purtase o cască, aşa că nu putuse să se hotărască dacă 
în spatele volanului era un bărbat sau o femeie. Apoi îşi reaminti 
că erau doar câteva Porsche-uri roşii prin împrejurimi. Se uită 
înapoi, în piaţetă, dar motociclistul dispăruse. Nu-l auzise 
ambalând, aşa că, probabil, îşi împinsese motocicleta în piaţă 
înainte să-i pornească motorul. Foarte ciudat. Făcu un cerc 
pentru a admira Porsche-ul... Eve părea că-şi recăpătase 
normala bună dispoziţie radiantă. 

- Asta iar e ceva. Trebuie să te fi costat o avere. 

- Maşina companiei. 

O descuie şi lumina de interior se aprinse. Pe unul din locuri 
erau aruncate, la grămadă, haine scumpe, de parcă ar fi fost 
zdrenţe. Răscoli prin ele şi trase afară nişte pijamale din mătase 
albastră. De sub mormanul de haine, ceva căzu pe podeaua 
maşinii. O cască. 

Intrară în hotelul Priory, o clădire veche de sute de ani, pe sub 
o arcadă de piatră care dădea într-o curte închisă, cu pavaj 
inegal. Luând-o înainte, Eve împinse uşa grea de lemn de la 
recepţie. Din spatele unei tejghele înguste, proprietarul, un 
bărbat cu o înfăţişare caldă, îl salută pe Philip. 

- Mă bucur să vă văd înapoi, domnule. V-a căutat Monica, un 
telefon de urgenţă. V-a rugat s-o sunaţi de îndată ce vă 
întoarceţi. Puteţi să folosiţi telefonul acesta... _ 

Plin de tact, proprietarul dispăru, iar Philip apucă telefonul. In 
spatele lui, Eve îl interogă: 

- Şi cine e Monica? 

- Mătuşa mea, zise Philip repede. Are grijă de casa mea, 
continuă el, minţind cu uşurinţă. 

- Mă duc jos, în apartamentul meu. Ne vedem la bar... 

Philip ar fi preferat un telefon mai puţin public, dar era singur 
când formă numărul de la Park Crescent. Monica, asistenta lui 
Tweed, vorbi grăbită: 

- ŢI-l dau pe şefu'... 

- Tweed la aparat, spuse familiara voce. Suni de la hotel? 


- Da... 

- Atunci treci câţi poţi de repede la un telefon public şi sună- 
mă. Telefonul amuţi. 

Philip, cu haina de sibir încă pe el, se întoarse în noaptea 
acum uscată, dar foarte rece, cu un cer presărat de stele 
deasupra lui. Mai devreme, când ajunsese în Wareham, 
observase o cabină telefonică pe South Street, la nu mai mult de 
cinci minute de mers pe jos, în stilul lui. South Street era goală 
când intră în cabina telefonică, cu o lanternă pe care o luase din 
maşină. Avea un fascicul puternic şi era grea, acoperită cu 
cauciuc. O armă de nădejde, dacă s-ar fi întâmplat să dea peste 
Piele Neagră. 

Tweed răspunse chiar el şi începu să vorbească rapid după ce 
verifică locul de unde vorbea Philip. 

- S-au cam încurcat iţele acolo. Casa generalului Sterndale a 
fost mistuită de flăcări. Pompierii au recuperat două cadavre... 
pe-al generalului şi pe al fiului său, Richard, carbonizaţi, dar încă 
posibil de recunoscut. 

- Noi am văzut conacul arzând de la distanţă... 

- Noi? 

- Îţi explic mai târziu. Cred că am văzut o maşină care pleca 
de acolo, cu mai mulţi oameni înăuntru... 

- Crezi? 

- Da, nu sunt sigur. S-a întâmplat totul aşa de repede. 

- În cazul ăsta n-ai văzut nimic dacă eşti întrebat de poliţie. 
Mă refer la vehiculul-fantomă. 

De ce...? 

Ascultă. Şeful echipei de pompieri de la faţa locului l-a 
chemat pe şeful poliţiei din Dorchester. Pentru că Sterndale era 
mare ştab, Dorchester-ul a contactat Scotland Yard-ul. Şi ce 
noroc - ghinion, mai bine zis - a avut, să vorbească cu vechiul şi 
certăreţul meu partener, inspectorul-şef Roy Buchanan. Se 
poate să fie în drum spre locul faptei, cu elicopterul. Te-ai putea 
trezi că te ia la întrebări, aşa că fii atent. 

- Dar nu înţeleg. Buchanan e de la omucideri. 

- Şeful pompierilor a raportat că tot exteriorul conacului a fost 
stropit cu benzină. Asta n-a fost accident. A fost incendiere 
premeditată. Crimă cu sânge rece. 

- O, Doamne... 

- Am zis ascultă. Tocmai i-am telefonat nepoatei generalului... 


o cunosc puţin. Mi-a spus că grosul capitalului băncii era ţinut de 
către general în biroul lui de la conac, sub formă de obligaţiuni 
la purtător - negociabile oriunde, fără prea multe întrebări. In 
filiale lăsase atâţia bani cât să-i meargă afacerea. 

- Despre câţi bani vorbim? 

- Trei sute de milioane de lire sterline. Plus. Trebuie să închid 
acum. Rămâi acolo. Mai dă o raită puţin de dimineaţă, dar ai 
grijă. Şi ţi-am trimis ajutor... să te susţină. 

- Pe cine? 

- S-ar putea să fie acolo deja. O să-l recunoşti când o să-l 
vezi... 


Philip se întoarse cu paşi lenți la hotel. Voia să-şi pună 
gândurile în ordine. Incendiere premeditată? Crimă? lar el, 
împreună cu Eve, fusese martor. Aranjă faptele în ordinea în 
care se petrecuseră. 

La marginea stâncii era sigur că văzuse semnale luminoase 
care licăriseră de pe mare şi cărora li se răspunsese din locul 
care părea a fi vechiul hambar gol al unei case, dacă le văzuse. 
Eva negase că ar fi văzut ceva, iar el deja observase că ei nu-i 
scăpau multe lucruri. 

Apoi incendiul îngrozitor. Şi maşina pe care o văzuse 
dispărând pe câmp. Dacă văzuse o maşină. La Scott Arms, 
motociclistul voinic care trecuse pe lângă separeul lor. Aici, 
nimic. Doar că, mai târziu, fuseseră urmăriţi tot drumul până la 
Priory de un motociclist - un fapt sigur, care nu putea fi produsul 
imaginaţiei înfierbântate datorate lui Eve, care era diabolic de 
atrăgătoare. 

Deschizând uşa de lemn spre holul hotelului, se simţi 
recunoscător lui Tweed pentru că îl avertizase să nu spună prea 
multe. Îşi scoase haina de sibir, porni pe coridor şi aruncă o 
privire în bar, care era o cameră separată la capătul acestuia. 
Avu un alt şoc. 

Eve, aşezată aproape cu spatele la el, se schimbase într-o 
rochie de un albastru-închis, cu o curea aurie încercuindu-i 
mijlocul şi cu picioarele lungi puse unul peste altul, descoperite 
de o crăpătură adâncă a rochiei. Vorbea cu Bob Newman, care 
stătea şi o asculta, cu o figură inexpresivă şi un pahar de scotch 
în mână. 

Aşadar, acesta era „ajutorul” pe care Tweed îl trimisese atât 


de urgent ca sprijin. Newman, corespondent de presă, era un 
prieten apropiat şi de încredere al lui Tweed. Fusese verificat 
temeinic cu mult timp în urmă. 

Trecut acum de patruzeci de ani, se implicase total şi cu multă 
eficacitate în câteva misiuni SIS. 

Philip se hotărî să-i lase singuri câteva minute, cât să-şi adune 
gândurile. Nu-l văzuse nimeni strecurându-se în confortabilul hol 
din spatele hotelului, gol acum, şi aşezându-se pe o canapea. 
„Mă întreb despre ce vorbesc”, gândi Philip. 

Bob Newman sosise ceva mai devreme în acea seară, pe 
întuneric, după un drum înspăimântător spre Wareham. Lui 
Newman îi plăcea să apese acceleraţia până la fund, dar 
niciodată nu băuse înainte să se suie la volan. După ce se 
trecuse în registrul hotelului, îşi dusese valiza sus, în camera lui, 
o deschisese, îşi pusese repede câteva haine pe umeraş, apoi 
coborâse la bar pentru mult doritul scotch. 

În bar, o încăpere lungă, cu barul propriu-zis pe stânga cum 
intrase el, nu era nimeni, cu excepţia barmanului, şi a unei 
femei atrăgătoare, îmbrăcată într-o rochie de un albastru-închis. 
Ea făcu prima mişcare când îl văzu pregătindu-se să se aşeze la 
distanţă de ea. 

- Eu sunt singură. Crezi că ar fi posibil să stăm şi noi la un 
pahar de vorbă? Eşti Robert Newman, faimosul corespondent 
internaţional. Te ştiu din fotografiile din presa internaţională. 

- Nu faimos şi internaţional. Notoriu este cuvântul, îi spuse el, 
aşezându-se într-un fotoliu lângă ea. Noroc! 

- În ultimul timp n-am prea văzut multe articole de-ale tale, 
continuă ea, etalând un zâmbet cald. Bănuiesc că, probabil, 
bestsellerul pe care l-ai scris, Kruger: Computerul care a căzut, 
ţi-a adus o avere. A apărut peste tot în lume şi încă se mai 
tipăreşte. 

- M-a făcut să mă simt confortabil pentru o vreme, zise el 
scurt. N-avea nici un rost să-i mărturisească faptul că e milionar. 
Nu spui aşa ceva unor necunoscute. Newman n-o spusese 
nimănui. Ea îl studia. 

Putea să aibă în jur de un metru şaptezeci şi cinci, bine făcut, 
trăsături puternice, proaspăt ras, păr castaniu-deschis şi aura 
unui bărbat care umblase mult şi văzuse lumea, cu părţile ei 
bune şi rele. Un individ foarte dur, credea ea, dar plăcut în 
rarele momente când zâmbea. 


- Apropo, eu sunt Eve Warner, spuse ea. 

- Ce faci ca să-ţi câştigi pâinea cea de toate zilele? întrebă el. 
Sau eşti rentieră? g 

- Arăt eu ca o rentieră? Se îndreptă indignată. Intotdeauna a 
trebuit să muncesc ca să trăiesc. Nu ca tine, îl tachină ea. 

Ea îi zâmbi sarcastic, dându-i impresia de rânjet. El nu-i 
răspunse la înţepătură. Urmă o pauză lungă, şi el aşteptă ca ea 
să-şi dea seama că mai era ceva de spus. Ea nu spuse nimic, 
ceea ce lui i se păru interesant. 

- Atunci, ce meserie ai? întrebă el, în cele din urmă. 

- Mă ocup de echipamente de securitate. 

- Care anume? 

- E puţin cam secret. Toate sunt secrete. Dar sunt plătită bine 
şi muncesc ca un troian. 

- Adică eşti un cal troian? o împunse el. 

Îşi miji ochii căprui, sfredelitori. O prinsese cu garda jos. Ea se 
uită în spatele lui. Philip intrase în bar, şi când ea se întoarse îi 
făcu cu mâna. 

- Eu plătesc. Tu cu ce te otrăveşti, Eve? O, bună, Bob! Nu ne- 
am văzut de mult. 

- Eu rămân pe votcă. Încă una dublă, răspunse Eve. 

- Pentru mine un Scotch, Philip, spuse Newman. 

- A, voi doi vă cunoaşteţi? întrebă Eve, surpriza trădându-i-se 
în voce. 

- Pe ici, pe colo, răspunse Newman, ridicându-şi uşor vocea, 
aşa încât Philip să audă ce spune. Philip lucrează în asigurări. 
Investigam odată o fraudă şi el mi-a vândut câteva ponturi... 

Philip îl binecuvântă pe Newman pentru a fi bănuit atât de 
bine ce-i spusese el lui Eve. Pentru el comandă un pahar de vin 
alb, franțuzesc, sec şi le aduse băuturile şi celorlalţi. Eve îl 
urmări cu privirea. Având peste treizeci de ani, Philip era mai 
suplu decât Newman, mai sensibil, după cum bănuia ea, mai 
puţin capabil să facă faţă vieţii. Aici nu ghicise bine şi îl 
subestima pe Philip. Îşi trase şi el un scaun, iar acum formau un 
cerc închis. Eve bău din votca ei şi goli imediat jumătate de 
pahar. Îşi aprinse o nouă ţigară de la cea pe care o fumase. 
Newman scosese o brichetă, dar ea dădu din cap. 

- Pot să-mi aprind singură ţigara. 

- Bravo ţie! Cu timpul o să înveţi şi cum să o fumezi. 

Ea îl privi rece, îşi strânse buzele pline, apoi zâmbi. 


- Apropo de fum, ai auzit de teribilul foc de lângă Lyman's 
Tout? îl întrebă ea pe Newman. 

- Ce foc? 

Eve începu să-i vorbească despre experienţa pe care o 
avusese în timpul călătoriei cu Philip. Vorbi despre ea, ca şi cum 
ar fi fost un eveniment îndepărtat din trecut. 

- Un subiect puţin cam oribil pentru o seară atât de plăcută, 
concluzionă ea. 

- Oribil dacă zici că Sterndale şi fiul său erau încuiaţi în locul 
acela. De unde ştii că erau încuiaţi? Detaliul despre faptul că 
generalul însuşi închidea toate storurile în fiecare noapte sună 
ca şi cum l-ai fi cunoscut pe general, presă Newman. 

- Acum Îmi dau seama de ce ai avut un asemenea succes ca 
şi corespondent de presă. De fapt, Philip mi-a spus şi mie. 
Inainte de cină l-a întâlnit pe general chiar în acest bar. Bătrânul 
crai a fost destul de vorbăreţ, bănuiesc. Eu nu l-am văzut. Eram 
la mine în apartament şi făceam un duş. 

- Am auzit că era foarte bătrân, comentă Newman. Mă 
gândesc că, într-un loc precum cel pe care l-ai descris, avea 
buşteni mari pentru foc. Unul s-ar fi putut să se rostogolească 
pe un covoraş şi gata. O tragedie. 

- Eu cred c-a fost o stivă de buşteni, medită Eve, cu obrazul 
sprijinit în mâna stângă, ţinându-şi votca în dreapta, ca să nu 
dispară. Era aranjată lângă o construcţie care semăna cu un 
hambar. Ridicată la capătul clădirii în care Sterndale îşi ţinea 
vechiul Bentley. Spatele maşinii ieşea în afară, descoperit. 

Philip stătea tăcut, sorbind din paharul lui cu vin. Nu-şi aducea 
aminte de stiva de buşteni pe care o descrisese Eve, dar acolo, 
sus, în vârful stâncii, mintea lui fusese asaltată de emoţii - 
fascinația crescândă pentru Eve, amintiri ale soţiei moarte, Jean. 
Nu putea să jure că nu era nici o stivă de buşteni la capătul 
hambarului. Nu putea fi sigur de nimic. Se întrebă dacă Tweed 
mai era în biroul lui. 


- L-ai trimis pe Philip în Dorset, folosindu-te de nevoia lui de 
vacanţă, dar adevăratul tău scop a fost să-l ai la faţa locului, 
pentru a-l supraveghea pe generalul Sterndale. Şi acum uită-te 
în ce mizerie e băgat, îl învinui Paula. 

Era ora zece seara în cabinetul lui Tweed din Park Crescent. El 
şedea la biroul lui şi o studia pe Paula Grey, fără să-i răspundă 


imediat: O brunetă subţire, foarte atrăgătoare, ea stătea în 
spatele biroului ei, aruncând fulgere din priviri. Asistentă-şefă şi 
cea mai apropiată confidentă, nu ezita niciodată să-şi spună 
punctul de vedere, lucru pe care Tweed îl admira. Paula, 
necăsătorită după o poveste de dragoste nefericită, avea în jur 
de treizeci şi cinci de ani. 

Singurul alt personaj din încăpere, în spatele biroului său 
dintr-un colţ, era Monica, de asemenea, un adjunct de 
încredere. O femeie mică, de o vârstă nesigură, îşi purta părul 
cărunt într-un coc, iar acum asculta duelul de cuvinte, distrându- 
se. 

- În parte ai dreptate, admise Tweed, dar a petrecut prea 
multe nopţi şi weekenduri în casa aceea drăguță în care a locuit 
cu Jean. Am vrut să-l scot puţin din atmosfera locului. Undeva, în 
ţara asta - nu afară, până nu sunt sigur că e stabil din punct de 
vedere emoţional. Cu siguranţă, nu aveam de unde să ştiu că 
această excursie o să aibă o întorsătură atât de dramatică. Şi, 
după cum ştii, Bob Newman s-a grăbit să se ducă acolo, la 
cererea mea, ca să-l susţină. 

- Asta ne va fi de ajutor, încuviinţă Paula, dar despre ce este 
vorba? Cum a început totul? 

- La Paris. 

Aproape că-i plăcu uimirea de pe figura ei. Orice urmă de 
indignare dispăruse. 

- La Paris? repetă Paula. Cum? 

La uşă se auzi un ciocănit sfios, Tweed strigă: 

- Intră. 

Marler intră. Cel mai grozav ţintaş din Europa Occidentală, 
nou-venitul, un membru vechi al echipei lui Tweed, era de 
înălţime mijlocie, slab şi îmbrăcat elegant într-o jachetă de 
vânătoare, pantaloni de catifea cord şi pantofi maro, făcuţi de 
mână, care străluceau ca sticla. Proaspăt ras, avea un zâmbet 
cinic, şi se ştia că nu crede nici un cuvânt pe care îl spunea 
cineva, până nu îl verifica de trei ori. 

- Bună seara, zise el cu o voce tărăgănată de snob. Îmi pare 
bine să văd că aţi început cu toţii noaptea mai devreme, aşa, ca 
variaţie. 

Adoptă o ţinută tipică şi se rezemă de un perete, aprinzându- 
şi o ţigară lungă. 

- Marler, începu Tweed, Paula nu prea înţelege ce se întâmplă. 


Spune-i despre excursia la Paris. Îmi închipui c-ai venit aici 
direct de la avion. 

- Bineînţeles. Paula nu înţelege? Nici eu nu înţeleg. 

- Spune-i ce s-a întâmplat, pentru Dumnezeu, sugeră Tweed. 

- Chiar te rog, îl îmboldi Paula. 

- A început cu un telefon de la un informator de-al meu din 
Paris. Joules Fournier. Pot să vă spun cum îl cheamă acum, când 
bietul nenorocit e mort. Ne-am întâlnit la ora cinci - după ce se 
întunecase - în faţa unui bar de pe rue St-Honore. La telefon mi- 
a spus că, în curând, ceva mare va exploda şi a menţionat un 
nume care m-a şocat puţin. Mi-am luat bilet la avionul de 
dimineaţă pentru a studia locul de întâlnire. Părea destul de 
sigur. O stradă principală din Paris când se preumblă multă 
lume pe-acolo. Nu mi-am dat seama că poate fi periculos. 
Ceasul rău. 

- Ce nume a menţionat? întrebă Paula. 

- Toate la timpul lor. Vă merge mintea prea repede. Aşa că 
aveţi răbdare cu mine. Fournier era o aşchie de om cu păr 
unsuros. În trecut a fost un informator de încredere. Mă 
sprijineam de un geam al barului, afară, şi mă prefăceam că 
citesc Figaro. Multă lume prin preajmă, grăbindu-se acasă de la 
serviciu, aşa cum anticipasem. Aveam la şold un Walther 
automat - îl împrumutasem de la un prieten din Paris, mai 
devreme. Nu poţi şti niciodată, într-o misiune ca asta. Fournier a 
apărut brusc de nicăieri. 

- Era pe jos? întrebă Paula. 

- Aşa mi s-a părut. Părea neobişnuit de nervos, uitându-se în 
spate, peste umăr. A turuit aşa-zisa informaţie în franceză. Nu 
prea avea nici o logică. A menţionat din nou numele, a spus că 
tipul e implicat într-o operaţiune de schimbare a lumii, că are 
legături peste tot. Asta îmi spunea când a apărut o bandă de 
motociclişti îmbrăcaţi în piele neagră, cu căşti pe figuri, 
clătinându-se pe asfalt. Am crezut că sunt beţi. Işi croiau drum 
înghiontind oamenii, făcând semne obscene oricui protesta. l- 
am văzut clar, dar nu şi feţele, evident. Când s-au apropiat de 
Fournier, unul dintre ei s-a împiedicat. Am fost un idiot. 

Făcu o pauză, trase adânc din ţigară, apoi o strivi în scrumiera 
de cristal pe care Monica o împinsese mai aproape de el pe 
biroul ei. 

- Nu te-am mai auzit spunând asta, zise Paula încet. 


- Eram prea preocupat de ceea ce încerca Fournier să-mi 
povestească. Mi-a spus că îmi trimisese o scrisoare. Asta s-a 
întâmplat. Încă mă mai blestem. 

- Ce s-a întâmplat? Mă îndoiesc c-ai fi putut să previi aşa 
ceva. Nu la o oră de vârf, pe rue St-Honore, comentă Paula. 

- Bădăranii ăia beţi, aşa credeam eu, aproape c-au format un 
cerc închis în jurul nostru. Atunci a început să-mi sune clopotul 
de alarmă, dar era prea târziu. 

- Ce era prea târziu? întrebă Tweed. 

- Tipul care se împiedicase - care părea că s-a împiedicat - a 
sărit pe Fournier. A zis „Scuze, amice”, în engleză. După ce au 
dispărut, Fournier a horcăit o dată şi a căzut în braţele mele. L- 
am apucat de după piept, iar mâna mea dreaptă era lipicioasă. 
Sânge. Împiedicatul ăla îi băgase lui Fournier un cuţit chiar la 
subraţul stâng. În timp ce se prăbuşea i-am luat pulsul după ce 
l-am rezemat de o vitrină. Nimic. Era mort. Treabă de 
profesionist. 

- Ce e cu banda de motociclişti? întrebă Paula. 

- Au dispărut ca vântul. Am hotărât că cel mai bine era să fac 
şi eu la fel. Cu un Walther la mine, fără permis, nu-mi imaginam 
un interviu cu poliţiştii... sau cu şmecherii pe care-i folosesc ei. l- 
am semnalizat lui Archie şi l-am lăsat pe bietul Fournier, după ce 
i-am spus unei femei, care se oprise acolo, că omul a suferit un 
infarct şi dacă ar putea ea să cheme un doctor. N-am putut să 
fac nimic ca să-mi ajut informatorul. 

- Cine e Archie? se interesă Paula. Archie şi mai cum? 

- Numele de familie nu contează. E, probabil, cel mai bun 
informator din lume pe care îl am. E stabilit la Paris, dar se 
învârte cam peste tot. Când am ajuns pe aeroportul De Gaulle, 
la dus, l-am sunat şi l-am rugat să fie prin apropiere, ca sprijin. E 
o figură. 

- Unde era în momentul crimei? exclamă Tweed. 

- În capătul celălalt al străzii, într-un gang. Nu cred c-a văzut 
prea multe, cu tot traficul acela aglomerat, dar mi-a recepționat 
mesajul şi a dispărut. Asta e. 

- Nu, nu e, insistă Paula. Ce nume ţi-a spus Fournier la telefon 
de te-a speriat aşa - şi pe care apoi l-a repetat la Paris înainte să 
fie ucis? 

- Cred c-am auzit bine. De fiecare dată a bolborosit cuvintele. 
Marler făcu o pauză pentru a-şi aprinde o altă ţigară lungă. Deşi 


calm în aparenţă, Paula îl simţi supărat pentru ceea ce el 
considera un eşec total din partea lui. Leopold Brazii, dacă vă 
vine să credeţi... 


2 

În cabinetul lui Tweed urmă o tăcere provocată de uimire. 
Figura Monicăi şi cea a Paulei sugerau o adâncă neîncredere. 
Paula fuse cea care rupse tăcerea. 

- Leopold Brazii? Cel mai puternic broker mondial? Misteriosul 
personaj despre care se zvoneşte că află tot ce ştie preşedintele 
american, primul nostru ministru, preşedintele Franţei şi 
Dumnezeu mai ştie cine? 

- Acesta e numele pe care sunt destul de sigur că l-am auzit, 
spuse Marler. lar Fournier l-a menţionat de două ori. 

- Probabil că a greşit, insistă Paula. 

- Poate, interveni Tweed. O să vă dezvălui un secret. În 
ultimele săptămâni, am făcut personal investigaţii discrete în 
ceea ce-l priveşte. E ca un al doilea Kissinger, însă fără 
publicitate. Şi, la fel ca şi Kissinger, se plimbă de la o capitală la 
alta în avionul personal când se iveşte vreo problemă. E un om 
foarte bogat şi foarte puternic. Făcu o pauză. Atât de puternic, 
încât azi am fost chemat în Downing Street’. Cineva a vorbit. 
Primul-ministru în persoană mi-a spus să întrerup orice cercetări 
legate de domnul Brazii. 

- Nu călcaţi pe iarbă, zise laconic Marler. 

- Şi noi ce facem? întrebă Paula. 

Soneria telefonului o întrerupse. Monica răspunse, vorbi puţin, 
apoi acoperi receptorul cu mâna şi se uită la Tweed. 

- E René Lasalle, vechiul tău prieten din DST. 

Se referea la Direcţia de Supraveghere Teritorială, 
contraspionajul francez. 

Tweed apăsă un buton de pe telefonul său. Ridică receptorul 
şi îl salută cordial pe francez. Vocea lui Lasalle suna agitată. 

- Ai secretizorul*? 

- Da. Pari îngrijorat. 

- Omul tău, Marler, poartă cumva o jachetă de vânătoare şi 
6 Kissinger, Henry Alfred (1923 - ), laureat al premiului Nobel, om politic şi secretar de 
stat sub preşedinţia lui Richard M. Nixon şi Gerald R. Ford. Cartea sa, Armele nucleare 
şi politica externă a Americii, a stat la baza politicii externe a SUA. 


7 Strada pe care se află cabinetul prim-ministrului britanic 
8 Dispozitiv electronic care codează şi decodează convorbirile telefonice 


pantaloni de catifea cord? 

Tweed aruncă o privire spre Marler care era îmbrăcat exact 
aşa cum îl descrisese Lasalle. 

- Despre ce este vorba? întrebă Tweed răspicat. Nu-mi plac 
întrebările despre oamenii mei mai mult decât îţi plac ţie. 

- Marler a vizitat Parisul azi? 

- La fel. Repet, ce înseamnă toate astea, Rene? 

- Crimă. Lasalle tăcu, aşteptându-l pe Tweed să spună ceva, 
dar Tweed rămase mut. Crimă, repetă francezul. Crimă cu sânge 
rece, în mijlocul Parisului. Un bărbat pe nume Jules Fournier, 
ocupaţie necunoscută, a fost înjunghiat mortal acum câtva timp, 
în orele de vârf. Din tot Parisul, şi-a ales rue St-Honore. 

- Şi? 

- Fournier era însoţit de un alt bărbat, care a sprijinit cadavrul 
de vitrina unui bar. Apoi i-a spus unei femei - în franceză - că 
Fournier a avut un infarct şi a pus-o să cheme un doctor. 

- Şi? repetă Tweed. 

- Ne-a făcut o descriere bună. O doamnă cu spirit de 
observaţie. Mi-am amintit de Marler. 

- Nimeni, în lumea asta, nu mai arată ca el? Asta vrei să spui? 
întrebă Tweed. 

- Dar descrierea hainelor? O toaletă foarte britanică. 

- Ce-i cu ea? 

- Tweed, răspunzi în doi peri... 

- Presupunerile tale absurde mă enervează al naibii de tare. ŞI 
nu, n-am văzut-o niciodată pe persoana în cauză purtând 
asemenea haine. De asemenea, a fost la Londra toată ziua. 
Pentru asta garantez eu. „Doamne-ajută, se gândi Tweed, deşi 
nu cred că voi ajunge prin preajma Lui.” Schimbă subiectul. Cât 
mai eşti la telefon - cu secretizorul, aşa cum am stabilit mai 
devreme - ai mai avansat ceva în cercetările tale clandestine în 
privinţa lui Leopold Brazii? 

- Sunt cam multe zvonuri despre el care nu-mi plac. Că are în 
vedere ceva global. A, şi am fost avertizat să nu mă mai ocup de 
el. Poţi să crezi aşa ceva? Am fost chemat la palatul Elysée şi 
însuşi preşedintele mi-a spus că Brazii e un om important şi că 
să încetez orice altă investigaţie. 

- Şi ce-ai hotărât? 

- La naiba cu Elysee-ul. Pot să mă concedieze, îmi voi 
continua investigaţiile pe cont propriu. E ceva putred în 


Danemarca. 

Tweed zâmbi de unul singur. Lasalle era mândru să folosească 
engleza curentă şi fraze bine cunoscute. 

- De ce să nu mergi mai departe în secret? Foloseşte doar un 
mic cerc de oameni în care ştii că te poţi încrede ca în tine 
însuţi. 

- În lumea în care trăim, acela este un cerc mic. Să păstrăm 
legătura. Imi pare rău c-am fost aşa de nervos la începutul 
acestei convorbiri. 

- Las-o baltă. Ai grijă de tine. Şi sunt de acord... păstrăm 
legătura... Tweed puse telefonul jos. Îl fixă pe Marler. 

- M-am pus într-o situaţie foarte periculoasă. La Paris ai 
călătorit cu numele tău? 

- Bineînţeles că nu. Am folosit unul din paşapoartele mele 
false. Telefonul lui Fournier m-a îngrijorat, aşa că mi-am luat 
toate precauţiile. 

- Scapă repede de hainele astea. Lasalle are o martoră - 
femeia cu care ai vorbit după ce Fournier a fost ucis - iar 
aceasta ţi-a făcut o descriere perfectă. Aş fi vrut să-i spun lui 
Lasalle despre banda în costume de motociclişti, dar nu puteam 
s-o fac. 

- Inţeles. De acord, spuse Marler. 

- N-ai fost niciodată la Paris, continuă Tweed autoritar. Dacă 
ai fi prins într-o investigaţie criminalistică a poliţiei franceze, ai 
putea fi ţinut acolo săptămâni întregi. Lasalle nu va putea să te 
ajute. Acum, scapă de hainele alea. 

- Aşa voi face. Marler se opri la uşă, chiar înainte de a pleca. 
Mi-aduc aminte de ceva ce tot bolborosea Fournier. Tocmai îl 
pomenise pe Leopold Brazii. Zicea că pot obţine ceva informaţii 
de la un servitor din serviciul generalului Sterndale. Bănuiesc că 
nu e tipul de la Banca Sterndale? 

- Altceva? întrebă Tweed brusc, îngrijorat de problema 
hainelor. 

- Mai spunea că generalul are încredere în servitorul lui şi că 
acesta locuieşte cu generalul. Pe tip îl cheamă Marchat. Nu se 
ştie ce naţionalitate are... 

- Cel puţin asta ne oferă o legătură între Leopold Brazii şi 
Sterndale, comentă Paula, ascunzându-şi emoția. 

- Eu aveam deja una, îi spuse Tweed. De curând l-am 
reîntâlnit întâmplător pe Sterndale. Vizitam pe cineva la clubul 


acela plictisitor unde l-am văzut prima oară. L-am prins când 
pleca. A început să vorbească despre Brazii, despre ce om 
sclipitor este acesta. Apoi a trebuit s-o ia din loc. 

- De aceea l-ai trimis pe Philip la Wareham într-o aşa-zisă 
vacanţă... apoi i-ai cerut să-l verifice pe Sterndale. 

- Ai dreptate. Tweed se învârti în scaunul său pivotant. Am un 
sentiment neplăcut că se pregăteşte ceva mare de tot. La nivel 
internaţional. Nu-mi place referirea lui Fournier la „o operaţiune 
care să schimbe lumea”. 

- Ar putea cineva să facă realmente aşa ceva? întrebă Paula 
sceptică. 

- Depinde cât e de deştept, de puternic. Nu-i stă nimic în cale, 
şi chestia asta nu mă lasă să dorm. Avem un prim-ministru 
disperat. Washington-ul e o glumă. Bonn-ul are un om care vrea 
să rămână în istorie drept creatorul Statelor Unite ale Europei. O 
idee cam spumoasă - germanii au uitat istoria. Imperiul Austro- 
Ungar, controlat de Viena înaintea Primului Război Mondial, era 
o amestecătură de naţionalităţi, şi asta ar fi şi Europa. Şi ce se 
întâmplă la sfârşitul acelui conflict oribil? Imperiul decade, se 
destramă în diverse naţiuni individuale - Ungaria, Cehoslovacia 
etcetera. Austria a rămas un stătuleţ fără nici o importanţă. 

- Dar azi? se interesă Paula. 

- Situaţia actuală îmi aminteşte de ce am citit despre anii 
treizeci. Un bărbat pe nume Adolf Hitler, diabolic, dar psiholog 
strălucit, îi manipulează pe liderii occidentali ca şi cum ar mânui 
nişte marionete. 

- Vrei să spui că Brazii ar putea fi un nou Hitler? 

- Nu! Dar ai reţinut fraza „implicat într-o operaţiune de 
schimbare a lumii” - Occidentul nu are un conducător, aşteaptă 
un geniu care să-l manipuleze. 

- Crezi că Brazii e un geniu? 

- L-am întâlnit nu prea de mult la o petrecere. El a venit la 
mine să-mi spună câteva cuvinte. Am avut neplăcuta senzaţie 
că ştie cine sunt, ştie de SIS. Are legături peste tot. Ca o 
caracatiţă. Un bărbat foarte deştept... şi un mare seducător. 
Vrea să ne mai întâlnim, dar eu, unul, îl evit. Pentru moment. 

- Deci, avem o crimă la Paris, care ar putea avea legătură cu 
încă două crime în Dorset. Aria e cam mare, reflectă Paula. Și 
mă întreb ce s-a întâmplat cu servitorul care a dispărut, cu 
Marchat. 


- Şi tu ai observat asta, nu? zâmbi Tweed sec. Şi cum îţi 
spuneam mai devreme, inspectorul-şef Buchanan mi-a relatat 
foarte precis, la telefon, cum pompierii au căutat printre 
rămăşiţele de la conac şi cum au scos două corpuri - identificate 
ca fiind al lui Sterndale şi al fiului său, Richard. Aşadar, ce s-a 
întâmplat cu figura asta fantomatică de Marchat? 


Într-o casă veche de piatră, de pe Avenue Foch din Paris, unul 
dintre cele mai scumpe din oraş, un bărbat masiv şi înalt stătea 
în spatele unui birou Ludovic al XV-lea. Pereţii încăperii erau 
acoperiţi cu rafturi de cărţi, iar lumina era foarte slabă, lăsând 
camera aproape în întuneric. Bărbatul vorbea engleză cu 
vizitatorul său, aşezat la capătul celălalt al biroului şi învăluit în 
obscuritate. 

- Cred c-ar trebui să-ţi reîncepi călătoriile. la-ţi bilet la unul din 
primele zboruri spre Heathrow de mâine, închiriază o maşină şi 
du-te în Dorset. Mai precis, la Wareham. Clar? 

- Până acum, da, răspunse vizitatorul. Ce caut în Dorset? 

- Necazuri. S-ar putea să trebuiască să faci curat. Dacă e 
nevoie, fă-o. Şi fără enigme, te rog. 

- Sunt expert în localizarea şi dezlegarea enigmelor. 

- De aceea te şi trimit pe tine. Ţi-am explicat ce s-a întâmplat, 
atâta cât ştiu şi eu. Anumiți oameni o să mişune pe acolo, ca 
furnicile. Fii atent cum procedezi. 

- Întotdeauna sunt atent, replică vizitatorul, împingându-şi 
scaunul şi pregătindu-se să plece. 

- Repet, fii atent pe unde calci, sublinie Leopold Brazii. Nu ştii 
detaliile, dar lumea e în pericol. 


În barul de la Priory, Eve Warner îşi duse paharul la gură şi 
bău repede cea de-a patra votcă mare. Newman o privea cu 
cinism. Din punctul lui de vedere, cantitatea de alcool nu avea 
nici un efect asupra ei. Avea un cap de piatră. Philip sorbea 
ultimele picături din singurul pahar de vin pe care-l băuse. 

- Ora de culcare, anunţă Eve. Căscă fără să-şi mai pună mâna 
la gură. A fost o zi palpitantă. 

- Eu nu i-aş zice palpitantă, obiectă Philip. Cred că tragică e 
un cuvânt mai bun. 

- Bine. În fond, n-am cunoscut-o pe nici una din victime. 
Noapte bună, Bob. Sper să ne vedem de dimineaţă. 


- Posibil, spuse Newman. 

- Să baţi la uşa mea când vii jos, Philip. Doar să-mi spui 
noapte bună. 

- Aveţi camerele apropiate? întrebă Newman după ce plecă 
ea, lăsându-i pe cei doi bărbaţi singuri în tot barul. 

- Eu nu stau în hotelul mare. Locului i se spune Casa Bărcilor 
de lângă râu. Din hol, ajungi acolo prin nişte uşi mari de sticlă. 
Eve ocupă apartamentul de vizavi. 

- Convenabil, comentă Newman cu un zâmbet sec. Cum de s- 
a întâmplat? 

- Întâmplarea. Tweed cunoaşte locul ăsta şi mi-a rezervat 
apartamentul. Eve îl avea rezervat pe cel din faţă. Am întâlnit-o 
de curând, încheie Philip cu o notă de protest. 

- Nu mă interesează. Glumeam. Cum ai cunoscut-o? 

Philip îi explică împrejurările, fără să-i spună nimic despre 
Porsche-ul roşu care i se păruse că-l urmărise din Park Crescent. 
Îl văzuse prima oară lângă staţia de metrou de pe Baker Street. 

- Ei bine, asta va aduce o schimbare în singurătatea ta din 
casa aceea goală. Să înţeleg că nu te muţi? A trecut mai mult de 
un an de când a murit Jean, nu-i aşa? 

- Da. Philip se opri. Casa aceea a fost căminul nostru şi, 
categoric, eu nu plec de-acolo. Tweed te-a trimis aici ca să mă 
ajuţi, nu? 

- Da. Ceva ce s-a întâmplat de când ai venit tu îl îngrijorează 
teribil. N-a spus ce. Barmanul dispăruse. Deschide-ţi sacoul ca 
să pot ajunge la buzunar. 

Philip se conformă fără nici un comentariu. Newman scoase 
un Walther de 7,65 mm, automat, cu opt focuri, şi încărcătoare 
de rezervă, şi i le strecură în buzunar. 

- Arma ta preferată. A fost ideea lui Tweed. Aşa că, probabil, 
este îngrijorat. 

- Mai e ceva ce trebuie să ştii. Aşa cum ţi-a spus şi Eve, l-am 
întâlnit pe generalul Sterndale în barul ăsta mult mai devreme, 
înainte să plecăm spre faleza de la Lyman's Tout. Sterndale îmi 
spunea că, în ciuda faptului că avea un servitor care locuia acolo 
cu el, un bărbat pe nume Marchat... 

- Spune-l pe litere, te rog. 

Philip îl rosti pe litere. La rândul lui, îl rugase pe general să 
facă acelaşi lucru. 

- Generalul nu ţi-a spus de unde e acest Marchat? Mie-mi sună 


foarte central-european. 

- Nu, nu mi-a spus. Voiam să spun că Sterndale mi-a povestit 
că are o casă atât de izolată, încât încuie personal toate 
obloanele în fiecare seară. 

- A căzut în propria-i capcană, bietul nenorocit. Tweed mi-a 
dat toate detaliile pe care le-a primit de la Buchanan. L-am 
sunat de la o cabină telefonică, înainte să intru în Wareham. 
Vreau să te conduc până la Casa Bărcilor, dacă nu te 
deranjează. Pare a fi un loc fascinant... 

Uşile de sticlă dădeau într-o grădină luminată la intervale cu 
felinare. Mergând pe o alee pavată cu piatră, Philip îi vorbi lui 
Newman despre Marchat. 

- Ce e ciudat, continuă el, e faptul că acest servitor, Marchat, 
pare să fi dispărut fără urmă. Tweed era absolut sigur că dintre 
ruine nu au fost scoase decât două corpuri. 

- Prin urmare, mâine-dimineaţă o să încercăm să dăm de 
urma domnului Marchat. Şi, întrucât locuia la conac, am putea 
începe cu barurile locale. La ţară, toată lumea ştie pe toată 
lumea. Şi zona asta este un loc pe cinste. 

Ajunseseră la Casa Bărcilor. Prima impresie fu aceea a unei 
clădiri moderne, proiectată să se armonizeze cu vechiul Priory, 
dar, de fapt, era vorba doar de o renovare bine făcută. Newman 
se uită înăuntru prin sticla groasă a uşilor, în timp ce Philip îşi 
scotea cheia. Dincolo de uşă era un hol mare, cu pardoseală de 
piatră, foarte spaţios, cu mai multe uşi, care mergeau până 
departe, în capăt. 

- Apartamentul meu e chiar primul din spate, pe stânga. Pot 
să văd râul Frome. Cel al lui Eve e pe partea cealaltă a holului. 

- Ne vedem dimineaţă, la micul dejun - asta dacă nu stau în 
calea unei prietenii, sugeră Newman. Ai nevoie de o companie 
feminină. 

- Luăm micul dejun împreună. Philip tăcu. Abia am întâlnit-o. E 
atractivă, dar simt tot timpul că e ceva în neregulă cu ea. Mi-a 
spus că - citez exact cuvintele ei - „lucrez în securitate. E ceva 
special...” Am avut impresia că asta i-a scăpat. 

- Mi-a spus şi mie ceva similar. Newman îl bătu pe spate. E 
posibil să fie de partea noastră. 

- Atunci de ce e atât de agresivă? 

- Pentru că e deşteaptă şi o asemenea atitudine e o mască 
bună. Somn uşor... 


Uşa de la intrarea holului, luminată de lămpi puternice, se 
închise şi se încuie automat. Ajuns în faţa uşii închise a lui Eve, 
Philip se opri. Va crede ea că el încearcă să se mişte prea 
repede? Dar fusese ideea ei. Bătu la uşă care, nefiind încuiată, 
se deschise aproape imediat câţiva centimetri. 

- Voiam doar să-ţi spun noapte bună, îi zise Philip. 

- Noapte bună şi ţie. Eu mă scol la şapte. Poţi să dormi mai 
mult, şi ne vedem mai târziu. 

Uşa se închise şi el o auzi încuind-o. Ajuns în propriul 
apartament, începu din nou să cerceteze locul. Mai devreme 
petrecuse doar câteva clipe în apartament, cât să-şi deschidă 
valiza şi să-şi aranjeze pe umeraşe sacourile şi pantalonii. Jean îi 
spusese să facă asta întotdeauna. „Chiar când te grăbeşti, 
deschide valiza şi scoate lucrurile care se pot şifona...” 

Amintirea ei îi umplu ochii de lacrimi. O putea auzi vorbind, un 
timbru profund, dar o voce caldă şi întotdeauna vorbea cu atâta 
claritate! 

- Revino-ţi, nebunule, îşi zise. 

Se duse repede în baie, deschise robinetul de apă rece şi-şi 
băgă faţa sub jetul de apă, apoi se şterse viguros cu un prosop. 
Ştia care era problema. Era prima oară de la moartea ei când 
pleca undeva şi stătea singur într-un hotel, exceptând excursia 
în Europa, când plecase să se răzbune pe oamenii care o 
omorâseră. 

Toate gândurile despre Eve îi dispăruseră din minte. Cu 

simţurile încă în stare de alertă, colindă prin spaţiosul 
apartament - Tweed fusese generos când îi alesese un astfel de 
loc. De la intrare, se ajungea într-un living confortabil cu uşi 
mari de sticlă pe unde se vedea râul Frome. Cineva din 
personalul hotelului trăsese draperiile. Din living se intra într-un 
coridor care se termina cu o baie, iar alături un dormitor mare 
pentru două persoane. 
_ Îşi aprinse o ţigară şi hoinări neliniştit dintr-o cameră într-alta. 
In living, dădu la o parte draperiile ca să privească râul care 
curgea doar la câţiva metri mai încolo. În lumina lunii văzu un 
drum de edec pe malul celălalt. 

Un bărbat masiv, călare pe o bicicletă, pedala pe drumul de 
edec, spre ieşirea din Wareham. Se holba la Casa Bărcilor. Era 
un bărbat cu adevărat masiv, purtând un hanorac şi o căciulă cu 
cozoroc şi cu urechi, trasă bine pe frunte. Imposibil să-i vezi 


faţa. 

Brusc, farul de la bicicletă se stinse. Bărbatul pedala încet, dar 
acum acceleră şi dispăru. Cel de-al şaselea simţ al lui Philip se 
trezi la viaţă. După ce verifică încuietorile uşii, trase la loc 
draperia. Făcu apoi un tur al apartamentului, verificând 
încuietorile tuturor ferestrelor. 

Işi impuse să facă un duş rapid, în ciuda valului de oboseală 
care se abătuse asupra lui pe neaşteptate. Se strecură în 
pijamale, se băgă leneş în pat, citi câteva pagini dintr-un volum 
broşat, apoi stinse veioza de pe noptieră. De ce oare îl chinuia 
sentimentul unei nenorociri iminente? 


3 

Newman se simţi şi el alertat, neliniştit, după ce se despărţi 
de Philip. Se întoarse prin grădina al cărei gazon era acoperit cu 
chiciură albă. Temperatura era foarte scăzută, dar frigul îl 
stimula. 

„Oare Tweed o mai fi treaz? se întrebă el. O să-i dau un 
telefon din cabina aceea pe care mi-a descris-o Philip, să-l pun 
în temă cu ultimele noutăţi, asta dacă-l prind...” 

Intră în hotel prin uşile de la holul mare, se gândi să urce în 
camera lui, dar decise că hanoracul îl va proteja suficient. Omul 
de noapte de la recepţie îi dădu o cheie cu care să intre la 
întoarcere. 

- Am chef de-o plimbare. Nu mi-e somn, îi explică Newman şi 
închise uşa, apoi rămase în curtea interioară pavată cu piatră, 
ca s-o încuie. 

li întâlni când intră în vechea piaţetă. Wareham era un orăşel 
cu case în stil georgian, originale. Erau împrăştiaţi peste tot, în 
jurul pieţei. Un grup de şase motociclişti stăteau călare pe 
motocicletele lor, lângă ieşirea dinspre South Street. 

Când apăru el, începură să bea bere din cutii, iar câţiva îşi 
aprinseră o ţigară. De ce oare i se păru că, de la apariţia lui, toţi 
joacă teatru? Unul îşi ţinea mănuşile vârâte sub braţ şi-şi sufla în 
mâini. Câţiva purtau căşti mari şi se uitau la el prin ochelarii 
imenşi de protecţie. 

- N-o să găseşti nici o damă în groapa asta de gunoi, îi strigă 
unul dintre ei pe un ton sarcastic. 

- Nu se ştie niciodată, îi răspunse Newman amabil, continuând 
să meargă. 


O luă la stânga şi intră pe South Street, pustie la ora aceea, şi 
văzu cabina telefonică. Ajuns înăuntru, ridică receptorul, băgă o 
fisă şi formă numărul de la Park Crescent. Trei dintre motociclişti 
veniseră cu motocicletele pe South Street şi acum stăteau şi se 
uitau la el. Când termină de format numărul, Newman se 
întoarse cu spatele la telefon ca să poată privi banda. In caz că 
ar începe ceva, ar sparge câteva ţeste cu mânerul Smith & 
Wesson-ului 38 pe care-l avea cu el. Monica răspunse şi i-l dădu 
imediat pe Tweed. Newman îi raportă scurt şi puse receptorul în 
furcă. 

Se întoarse la hotel încet, cu mâinile atârnându-i leneşe pe 
lângă corp. Mersul lui foarte liniştit păru să-i îngrijoreze. Se 
retraseră la poziţiile iniţiale. Newman îşi continuă drumul spre 
Priory. O adunătură obişnuită de şmecheri. Apoi îşi aminti de 
motociclistul despre care îi spusese Philip că-i urmărise, pe el şi 
pe Eve, pe drumul de întoarcere din Kingston. 


Tweed închise telefonul după ce-l ascultă pe Newman. Le 
spuse Paulei şi Monicăi esenţialul conversaţiei cu Newman. 
Paula se gândise că şedinţa o să ţină toată noaptea. 

- Ei bine, cel puţin mă bucur că Philip pare să-şi fi găsit, în 
cele din urmă, o prietenă, comentă ea. 

- S-ar putea să fie ceva semnificativ în legătură cu referirea lui 
Eve Warner la securitate, remarcă Tweed. Şi precizarea că e 
ceva „special”. Mă gândesc şi eu. 

- La ce te gândeşti? insistă Paula. 

- Că ar putea să fie în Ramura Specială. Tweed aruncă o 
privire la ceasul de perete. Cred c-o să-mi sun vechiul contact 
de-acolo, Merryweather. O bufniţă, ca şi Philip. Mă îndoiesc c-o 
să meargă, dar n-o să meargă, dacă n-o să încerc. Poţi să-l 
prinzi, Monica? Asta în cazul în care e acolo... 


- Ce s-a întâmplat, Tweed? La ora asta? întrebă Merryweather 
când Tweed ridică receptorul. 

- Nu te prosti, Sam, îl certă Tweed gălăgios. Nu poţi munci 
până nu se înnoptează. Şi-apoi, eşti acolo, la birou. Am nevoie 
de o favoare. 

- Tu întotdeauna ai nevoie de o favoare. Ce e? 

- O să-ţi dau un nume. Dacă ai angajat-o tu, n-am nevoie să 
mi-o spui. Tweed făcu o pauză, ca fraza să-şi facă efectul. Dar, 


dacă nu e unul dintre oamenii tăi, mi-ar fi de mare ajutor s-o ştiu 
şi eu. Numele ei este Eve Warner. 

Acum fu rândul lui Merryweather să facă o pauză. Tweed 
aşteptă răbdător, uitându-se scurt la Paula. Urmă o pauză lungă 
înainte să primească răspunsul. 

- Tweed, dacă eu aş încerca să aflu numele unuia dintre 
oamenii tăi sau dacă aş încerca să văd dacă nu lucrează pentru 
tine, tu mi-ai spune? Mi-ai spune pe dracu'! 

- E o chestiune serioasă. Lucrez la ceva care a implicat trei 
crime în ultimele câteva ore. 

- Încearcă la Scotland Yard. ŢI-l pot recomanda pe inspectorul- 
şef, Roy Buchanan, adăugă Merryweather răutăcios. 

- Îmi eşti de mare ajutor. 

- Întotdeauna am încercat să fiu aşa. Mai vorbim. Noapte 
bună. Sau, mai bine, bună dimineaţa... 

Tweed puse receptorul jos şi clătină din cap. 

- N-a vrut să coopereze? se interesă Paula. 

- A tăcut cam mult înainte să mă refuze. Asta ar putea fi un 
răspuns. Sau, la fel de bine, putea să citească un document. Ştiu 
că citeşte când vorbeşte la telefon. Aşa că, până una, alta, noi 
nu ştim nimic. 

- Bob nu s-a pronunţat în nici un fel apropo de Eve Warner? 

- Nu, din anumite motive a fost foarte scurt, ca şi cum s-ar fi 
gândit la altceva. 

- Am terminat portretul pe care m-ai rugat acum câteva zile 
să i-l fac lui Leopold Brazii, zise Monica pe un ton plin de viaţă. E 
puţin cam limitat, cu lipsuri mari, dar personajul e, într-adevăr, 
un om foarte interesant. 

Tocmai atunci sună telefonul. 

- E  inspectorul-şef, Buchanan, zise Monica, acoperind 
receptorul. Nu pare a fi în toane bune. Să-i spun c-ai plecat 
acasă? 

- Vorbesc eu... 

- Tweed, vreau un răspuns direct la o întrebare directă. 

Vocea de obicei uniformă a lui Buchanan avea acum inflexiuni 
iritate. Tweed se aşeză mai confortabil în scaun. 

- De unde suni, Roy? De la Yard? 

- Nu. De la comandamentul de poliţie din Wareham, Dorset. 

- l-auzi! Cine se scoală de dimineaţă... 

- Nu e de glumă. Ştii din telefonul meu de mai devreme că au 


fost ucişi, cu brutalitate, doi oameni la reşedinţa Sterndale. Ştii 
că Sterndale avea un servitor care locuia cu el... un tip pe nume 
Marchat? 

- Poţi să-l spui pe litere, te rog? ceru Tweed. 

Buchanan îi făcu această favoare. 

- Ei bine, ştiai de el? 

- Acum ştiu. Tocmai mi-ai spus-o tu. 

- Personajul ăsta, Marchat - mie-mi sună străin - a dispărut. 
Corpul lui n-a fost găsit în ruinele de la Sterndale Manor. 

- Bănuiesc că-l vei prinde. 

- O să-l prind, răspunse Buchanan morocănos, dar nu în toiul 
nopţii. Acum, întrebarea directă - la care aştept un răspuns 
direct. 

- Ai mai spus asta. Probabil că eşti obosit, comentă Tweed, 
necăjindu-l. Dacă reuşea să-l facă pe Buchanan să-şi iasă din 
fire, putea să-l facă să scape câte ceva. 

- Câţi oameni ai deja aici? Şi de ce? 

- Sunt două întrebări, răspunse Tweed cu blândeţe. 

- La naiba!... Scuză-mă, o iau de la început. Am verificat 
registrele hotelurilor. La hotelul Priory, nu l-am găsit doar pe 
Philip Cardon care ocupă un apartament... ba mai mult, Bob 
Newman stă în acelaşi hotel, la camera patru. Vreau să ştiu de 
ce. 

- Pe Philip, replică Tweed moale, l-am trimis eu în vacanţă. 
Prima de când soţia lui, Jean, a murit... asta în caz c-ai uitat ce s- 
a întâmplat. 

- Ştii că n-am uitat. Tonul lui Buchanan se mai muiase. O 
plăceam pe Jean, o femeie remarcabilă. Pot să te întreb de ce se 
află şi Newman la Priory? 

- Philip n-a prea vrut să plece de unul singur, dar l-am convins 
eu. După ce a plecat, m-am gândit că poate fi puţin cam 
traumatizant pentru el, aşa că Newman e acolo ca să-i ţină de 
urât. 

- Tweed, ar fi trebuit să te faci avocat... 

- Nu, mulţumesc. Avocaţii îşi scot banii din nefericirile altor 
oameni. Cazuri de tribunal care implică dispute conjugale 
amare, asta ca să-ţi dau un exemplu. 

- Trebuie să te avertizez că voi fi totuşi nevoit să-i interoghez 
pe amândoi în cursul zilei de mâine. Nu astăzi. 

- Ăsta e privilegiul tău. De ce nu furi şi tu câteva ore de somn? 


E aproape două. 

- Şi tu eşti încă la birou. Mai vorbim noi, cât de curând. 
Noapte bună. Sau mai bine, bună dimineaţa... 

Tweed închise telefonul şi se îndreptă din spate în scaun. Era 
încruntat şi se uita în gol. 

- Din câte am prins eu, i-ai făcut faţă în mod strălucit, 
comentă Paula. 

- Când vorbeşti cu un om perspicace de la Yard, trebuie să te 
menţii în graniţa adevărului cât de mult poţi. Ştiu că nu m-a 
crezut, dar nu m-a putut faulta. Bietul de el, probabil că se simte 
frustrat. 

- Vrei - sau nu - să-ţi citesc portretul pe care i l-am făcut zilele 
astea lui Leopold Brazii? întrebă Monica. 

- Vreau să fiu proaspăt când o să-l înghit. Asta dacă nu ai 
ceva ce consideri tu important şi care să aibă legătură cu ce s-a 
întâmplat în ultimele câteva ore. 

- Ar fi ceva, răspunse Monica cu satisfacţie. Brazii are o casă 
mare în Dorset, într-un loc numit Lyman's Tout, indiferent ce-o 
însemna asta. Se cheamă Grenville Grange? şi din vârful falezei 
pe care e construită se vede marea. A încercat să ascundă 
faptul că el e proprietarul locului. 

- Cum Dumnezeu ai aflat aşa ceva? 

Tweed deveni dintr-odată extrem de agitat. O privi pe Monica, 
în timp ce aceasta îi răspunse: 

- După cum ştii, am şi eu legături peste tot. Unele dintre ele 
sunt funcţionari în birourile dragilor dumneavoastră avocaţi. N- 
ar trebui să bârfească, dar, bineînţeles, c-o fac. El a cumpărat 
casa pe numele lui Carson Craig. In cele din urmă, l-am 
contactat pe prietenul tău, omul care umblă după bani, Keith 
Kent... era într-o scurtă vizită la Paris. El mi-a spus că Carson 
Craig e unul dintre adjuncţii lui Brazii şi că acesta îl foloseşte 
adesea ca faţadă. 

- Te-ai descurcat bine. 

- Nu m-a satisfăcut numai asta. Am o prietenă, Maureen, care 
locuieşte într-un sat mai îndepărtat, Kingston, sus, în Purbeck. 
Am luat de câteva ori prânzul într-un han vechi şi plăcut, Scott 
Arms. Ea mi-a descris locul unde se găseşte Grenville Grange. 
Mi-a spus că locul îi dă fiori pe şira spinării. Habar n-avea a cui 
e. 


? Grange = „fermă, gospodărie” 


Tweed sări de pe scaun şi se duse să se uite la harta 
topografică a Dorset-ului, pe care Paula o agăţase pe perete mai 
devreme. Urmări cu degetul drumul din Wareham până în 
Kingston, apoi drumeagul îngust care ducea spre conacul 
Sterndale şi un altul spre Lyman's Tout. Se întoarse repede la 
masa lui, se aşeză şi începu să bată cu degetele în masă. 

- Asta e, hotărî el. Pentru moment, toate drumurile par să 
ducă în Dorset. Philip şi Bob sunt acolo singuri, şi se pare că 
situaţia e destul de explozivă. Monica, le trimit întăriri. Sună-l pe 
Marler acum, apoi pe Butler şi pe Nield. Să se suie în maşini - 
fiecare în a lui - şi să pornească spre Wareham înainte să se 
lumineze. Categoric, să nu stea la Priory... 

- Ursul Negru, spuse Monica imediat. Cunosc Wareham-ul, e 
pe South Street, la cinci minute de mers pe jos de la Priory. Se 
cunosc când ajung acolo? 

- Marler să stea departe de Butler şi de Nield... doar dacă nu 
cumva au de făcut faţă vreunei urgenţe. Pot să stea toţi trei la 
hanul Ursul Negru. Marler e un agent comercial pentru ceva 
plauzibil. Butler şi Nield sunt în vacanţă - pasiunea lor e să 
studieze păsările. Asta va fi explicaţia pentru binoclurile 
puternice pe care le vor avea cu ei... Monica se întinse după 
telefon. Stai puţin, o opri scurt Tweed. Toţi trei trebuie să fie 
înarmaţi - asta e valabil şi pentru Philip, şi pentru Newman. ÎI 
suni prima oară pe Newman, la Priory. Probabil c-o să-i scoli pe 
toţi, dar sunt obişnuiţi. Formulează-i mesajul lui Newman astfel: 
„Fraţii Buchanan sunt în oraş. Vă sugerez un mic dejun matinal, 
ţie şi lui Philip, apoi dispăreţi şi voi undeva. Dacă fraţii iau 
legătura cu voi, atunci o s-aveţi parte de o zi plictisitoare”. 

- Am înţeles, spuse Monica, apoi ridică receptorul şi formă 
numărul de la Priory, din memorie. 

În timp ce ea dădea telefoanele urgente, Paula se ridică de la 
masa ei şi se aşeză într-un scaun aproape de Tweed. 

- Întăririle astea pe care le trimiţi sunt foarte serioase. Ce te-a 
făcut să te hotărăşti? 

- Vestea pe care mi-a dat-o Monica despre Grenville Grange, 
al cărei proprietar este Brazii şi care se află în aceeaşi zonă ca şi 
Sterndale Manor. Şi vreau o plasă în care să-l prind pe Marchat, 
dispărutul, înainte să ajungă Buchanan la el. Ar putea fi cheia a 
ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. 

- Mai ai ceva în minte. O simt eu. 


- Ceva ce până acum nu i-am spus decât lui Philip. l-am 
telefonat mai devreme lui Maggie, nepoata generalului. Am 
întâlnit-o la un seminar... o chestie plictisitoare. ...Când a aflat 
că-l cunosc pe general, a venit cu ceva care părea s-o 
îngrijoreze. Sterndale ţinea grosul capitalului băncii într-un seif, 
la conac. Avea propria lui afacere. Capitalul era sub formă de 
obligaţiuni. 

- Care pot fi schimbate în bani oriunde în Occident... nu sunt 
nominale. Despre câţi bani vorbim? 

- După câte a spus Maggie, trei sute de milioane. 

- Dumnezeule! Capitalul Băncii Sterndale a pierit în flăcări. 

- Asta dacă obligaţiunile erau încă în seif... 


La Devastoke Cottage, la marginea Stoborough-ului, un cătun 
la sud de râul Frome şi de Wareham, Marchat îşi încuie valiza 
îndesată şi se uită la noul lui chiriaş, care intră grăbit cu trei 
valize. Partridge, un burlac din Poole, un orăşel aflat la o 
aruncătură de băț, trânti valizele şi zâmbi. 

- Pfui! Asta-i tot. Să te tot muţi la ora asta. E trei dimineaţa, 
dar după ce mi-ai telefonat, n-am mai vrut altceva decât să 
ajung aici. Imi place la nebunie locul ăsta. 

- iți convine înţelegerea la care am ajuns? întrebă Marchat 
îngrijorat. Se uită la documentul de pe masă. 

- Păi, n-a durat prea mult ca să facem inventarul. E cam 
pustiu pe-aici, dacă nu te deranjează s-o spun. Ceea ce mie-mi 
convine. Cum iau legătura cu dumneata? 

- ţi scriu de îndată ce mătuşa mea îmi confirmă că pot să 
stau în apartamentul ei din Londra. Ţine, te rog, locul ăsta 
încuiat. 

Vocea lui Marchat suna îngrijorată. Îi trecu prin minte că 
Partridge semăna foarte bine cu el. Ciudat, nu observase 
asemănarea când Partridge vizitase proprietatea cu câteva zile 
în urmă. Marchat dăduse un anunţ în ziarul din Poole, în care 
spunea că mica lui casă era de închiriat. 

- Mi-ai spus că mătuşa dumitale nu se simte bine, când m-ai 
sunat aseară, adică ieri, zise Partridge. Sper că nu e ceva serios. 

- Nu. E neliniştită. Probabil s-a agitat prea mult ca să termine 
şi să plece odată din apartament. Ştiam că se va muta de când 
am ajutat-o să împacheteze. Văd că şi tu ai multe de mutat, 
remarcă Marchat. 


Partridge adusese deja cinci geamantane de la maşină ceva 
mai devreme. Zâmbi şi făcu un gest de indiferenţă. 

- Ţi-am mai spus, eu lucrez la domiciliu. Am un PC... calculator 
personal, un fax, ce vrei dumneata. Sunt consultant bancar. O 
să am totul aranjat în câteva zile. Vreau să dau o raită prin 
împrejurimi. E un loc îndepărtat şi adorabil. 

- Mai bine plec, spuse Marchat, uitându-se la ceas. Arătă spre 
un rând de chei aruncate pe masă. Toate cheile sunt acolo. Să 
te asiguri că uşile şi ferestrele sunt încuiate noaptea - sau dacă 
ieşi. 

- Nu-ţi face nici o problemă, îl linişti Partridge. O să am grijă 
de locul ăsta. Îşi dăduse deja seama că Marchat era un tip 
nervos. Scoase din buzunar un plic dolofan, plin cu bancnote, şi 
i-l înmână proprietarului - depozitul şi chiria în avans pe trei 
luni. Ar trebui să-i numeri, sugeră el. 

Marchat îşi îndesase plicul în buzunarul de la piept. Negă cu o 
mişcare a capului, spuse că are încredere în Partridge, îşi luă 
cele două valize şi se duse repede la vechiul lui Austin. 

Conduse toată noaptea până în Heathrow, lăsă maşina în 
parcarea de lungă durată şi se pregăti să se îmbarce în avion. 
Avea în buzunar un bilet de avion fără destinaţie, dar telefonase 
la Heathrow pentru o rezervare fermă: Europa. 

Primul zbor de dimineaţă de la Paris îşi lăsa pasagerii la 
Heathrow. Un bărbat înalt fu primul care ieşi din avion. Se duse 
repede la biroul de închiriat maşini, prezentă actele care i se 
cereau pentru Volvo-ul închiriat prin telefon de la Paris, plăti 
banii necesari şi în câteva minute fu la volan, destinaţia lui: 
Wareham. 

Câteva minute mai târziu, un alt pasager înalt, din acelaşi 
avion, se apropie de acelaşi birou, şi trecu şi el prin procedura 
de obţinere a maşinii pe care o închiriase prin telefon de la 
Paris. Odată ieşit din aeroport, se îndreptă în viteză spre sud. 
Destinația: Wareham. 


4 

Era încă întuneric când Philip auzi ciocăniturile din fereastra 
care dădea spre intrarea din Casa Bărcilor. De obicei era 
complet năuc când se trezea, aşa că se antrenase pentru o 
înviorare rapidă. Atent să nu aprindă lumina - ceea ce l-ar fi 
făcut o ţintă perfectă - se uită la limbile fosforescente ale 


ceasului de mână ca să vadă cât e ora. Ora şapte dimineaţa. 

Se strecură afară din pat şi cu dreapta înhăţă Walther-ul P38 
de sub pernă. Îi ridică siguranţa. Îl armase cu o noapte înainte. 
Ciocănitul se repetă cu mai multă nervozitate. 

Se apropie de fereastră, rămase în picioare într-o parte, cu 
arma pregătită, şi trase încet, spre el, una din draperii. Afară, 
luminat de felinarul de la uşa principală, stătea Newman, ţinând 
în mână o hârtie cu un mesaj scris cu litere mari. Hârtia era 
lipită de fereastră. 

Scoală-te acum. Ne vedem la bar repede, în cincisprezece 
minute. Trebuie să plecăm chiar azi. Grăbeşte-te. Ordin de la T. 

Philip aprinse veioza de pe noptieră, se întoarse la fereastră şi 
dădu din cap afirmativ. Newman dispăru. 

li luă doar câteva minute să se spele şi să se îmbrace, îşi puse 
tocul cu arma automată la şold, ieşi din apartament şi încuie 
repede uşa după el. Aruncă o privire spre uşa lui Eve, părăsi 
Casa Bărcilor şi se grăbi spre sala de mese de la parter, pentru a 
lua micul dejun. 

- E foarte probabil ca Buchanan să ne caute, explică Newman, 
când ospătăriţa dispăru după ce-i luă comanda lui Philip. Tweed 
vrea să-l evităm cât de mult posibil. Vestea proastă e că 
Buchanan a sosit în Wareham noaptea trecută. 

- N-o să fie o persoană prea amuzantă, remarcă Philip, după 
ce li se aduseră chifle, marmeladă, unt, cafea şi o cană cu lapte 
rece. la zi, care-i programul? 

- O s-o ştergem de-aici cât putem de repede. Apoi ne plimbăm 
prin zonă cu maşina mea, ca să treacă timpul. Ne întoarcem în 
Wareham imediat după ora zece. 

- Care e însemnătatea orei zece dimineaţa? 

- Barurile de pe-aici se deschid la zece. O să încercăm prima 
dată la Ursul Negru de pe South Street. Barmanii sunt tipul de 
oameni care ascultă toate bârfele şi ştiu cam tot ce se întâmplă 
la nivel local. Vreau să aflu câte ceva despre personajul ăsta 
ciudat, Marchat... 

Plecară să hoinărească în Mercedes-ul lui Newman, un 280E 
mare, de care acesta era foarte mândru. Drumurile din Purbeck 
sunt liniştite în februarie. Philip se uita din când în când după 
Porsche-ul pe care-l conducea Eve, dar acesta nu apăru. 
Deasupra, nori negri şi mohorâţi amenințau a ploaie. Se 
întoarseră în Wareham puţin după ora zece. 


Newman nu-şi mai parcă maşina în faţa zidului de la Priory, 
unde o lăsase peste noapte, în schimb, traversă podul din oraş 
peste Frome şi întoarse scurt la dreapta. Philip aruncă o privire 
în mica piaţă înconjurată de case în stil georgian. Pe lângă una 
din laturile pieţei curgea râul, cu debit mare în această zonă şi a 
cărui apă aproape scălda piaţa. 

- Aici suntem feriţi de Buchanan, spuse Newman şi puse bani 
într-un contor de parcare. Acum, hai la Ursul Negru... 

Philip observă că n-aveai cum să ratezi hotelul. Pe o galerie 
exterioară din piaţă era cocoţat un urs mare şi negru, în două 
labe, făcut din metal şi pictat într-un negru aspru. Intrarea în 
hotel se făcea printr-un coridor lung şi îngust care se deschidea 
în dreapta printr-un bar. Coridorul continua sub un acoperiş de 
sticlă. Marler stătea rezemat de un perete, aprinzându-şi o 
ţigară lungă. Se prefăcu că nu-i observă, pe Philip şi pe 
Newman, când aceştia intrară în barul fără clienţi până în 
momentul în care păşiră ei înăuntru. 

- Două pahare cu vin franțuzesc, alb şi sec, comandă Philip şi-l 
lăsă pe Newman să pună întrebările. 

Barmanul era un tip prietenos care-i salută agreabil. 

- Sunteţi în vizită? întrebă el. 

- Căutăm un loc la ţară pentru sora mea, spuse Newman. E 
prea devreme pentru clienţi? Apropo, mă-ntreb dacă m-ai putea 
ajuta. Un prieten de-al meu locuieşte prin împrejurimi. II cheamă 
Marchat. Mai bine să ţi-l spun pe litere... 

- Nu e nevoie. Barmanul îl studie pe Newman înainte să 
răspundă. Prietenul dumneavoastră vine adesea pe aici pentru 
un păhărel, o dată pe săptămână, seara. Lucrează pentru 
generalul Sterndale, care locuieşte în sălbăticia de sub Lyman's 
Tout. Sterndale Manor a pierit în flăcări ieri-noapte. Oribilă 
tragedie. Generalul şi fiul său, Richard, au murit arşi. Se 
zvoneşte c-ar fi fost ceva intenţionat. O incendiere premeditată. 

- Sună îngrozitor, încuviinţă Newman. Nu e ceva la care să te- 
aştepţi în paşnicul Dorset. 

- Nu e, într-adevăr. 

- Dar Marchat? întrebă Newman. Sper că nu era acolo când s- 
a întâmplat nenorocirea. 

- Nu, nu era. Era aici. Era seara lui liberă. Îşi bea păhărelul lui 
obişnuit. Am auzit sirenele maşinilor de poliţie şi cele ale 
salvărilor când au trecut pe-aici. Mai târziu, un sergent care-şi 


terminase tura ne-a spus despre ce era vorba. Am fost şocaţi 
toţi, asta pot să vă spun. 

- Marchat era aici când a intrat sergentul? 

- Da, era aici. A plecat în grabă, fără să zic-o vorbă. Cred că 
din cauza şocului. 

- Marchat locuia la conac? întrebă Newman. 

- Cinci zile pe săptămână. Avea weekendurile libere. Aţi spus 
că-i sunteţi prieten? 

- Da. 

- Atunci probabil c-o să-l găsiţi la căsuţa lui de lângă 
Stoborough. Ştiţi unde e? 

- Am trecut prin el în dimineaţa asta. 

- ÎI găsiţi greu. Vă fac eu o hartă... 

Newman tocmai îşi pusese harta în buzunar, când în bar 
năvăli o matahală de om. Avea părul des şi negru, umerii laţi şi 
mâinile mari. Maxilarul inferior, acoperit cu o barbă neagră, 
avea un aer agresiv. Purta un hanorac ponosit şi pantaloni de 
dril. Imaginea lui îi aminti lui Philip de omul acela masiv care 
trecuse cu bicicleta pe drumul de edec noaptea trecută. 

- O halbă de bere. Şi repede. N-am timp să stau aci toată ziua. 
Fă-mi loc la bar, se răsti el la Newman. 

- E loc destul. 

- Suntem şmecheri, ai? Nou-venitul se uită urât la el. Mi se 
pare că te cunosc. Arâţi ca şoarecele ăla de la ziar, Robert 
Newman. 

- Poate pentru că sunt chiar el. ` 

- lo-s Craig. Şi nu-mi stă nimeni în cale. Işi puse cotul pe bar, 
aproape de Newman. Am zis că ăia care mă cunosc nu-mi stau 
în cale. M-ai auzit? Sau faci pe surdu’? 

Barmanul pusese pe tejghea băutura pe care o comandase 
Craig, într-o cană de bere cu capac. Craig îşi mişcă cotul şi o 
răsturnă. Philip auzi huruitul motocicletelor care se apropiau. 
Trei intrară în bar, iar el se gândi la ce-i povestise Newman, la 
ce păţise când se dusese să caute un telefon seara anterioară. 
Se întoarse cu faţa la ei. Craig şi Newman stăteau faţă în faţă. 

- Uite, mi-ai dat halba jos. Comandă-mi alta. 

- Ţi-ai dat-o singur jos, răspunse Newman calm. 

- Tu ai vrut-o... 

Pumnul uriaş al lui Craig se strânse şi se îndreptă spre 
Newman. Mâinile corespondentului de presă se mişcară rapid, 


aproape imperceptibil. Newman prinse ambele mâini ale lui 
Craig într-un anumit punct unde sunt localizate terminaţiile 
nervoase. Craig împietri, icni de durere când Newman îl întoarse 
şi-l lipi de perete, îşi eliberă o mână, prinse capul adversarului şi 
îl izbi de perete. 

- Ar fi cazul să mai creşti. Altfel, s-ar putea să o încasezi. De 
fapt, cred că cel mai bine ar fi s-o ştergi. Chiar acum! 

În timpul confruntării, Philip stătuse între cei doi bărbaţi şi cei 
trei motociclişti care dăduseră semne c-ar vrea să-l atace pe 
Newman pe la spate. 

- Aţi venit să beţi ceva sau o căutaţi cu lumânarea? 

- la să-l terminăm pe băiatul ăsta, sugeră unul dintre ei. 

- Dacă aş fi în locul vostru, eu nu m-aş băga în bucluc, se auzi 
o voce tărăgănată din spatele celor trei tineri. 

Se întoarseră şi-l văzură pe Marler stând în pragul uşii. În 
mâna dreaptă avea un mic Beretta, o armă automată nu mai 
mare de cincisprezece centimetri. O arunca în sus cam jumătate 
de metru, apoi o prindea la loc. De fiecare dată când o prindea, 
o ţinea câteva clipe îndreptată spre unul dintre cei trei bărbaţi. 

- E chiar o jucărie, după părerea mea, dar e încărcată cu 
gloanţe adevărate. Şi am permis pentru arma asta mică şi 
admirabilă. De ce nu vă căraţi de-aici, cu tot cu motoarele 
voastre idioate? 

Ceea ce-i sperie, pe lângă armă, fuse tonul mieros cu care le 
vorbi. Marler se dădu la o parte ca să le facă loc să iasă, 
lăsându-l pe Craig să se descurce de unul singur. 

- Te dau în judecată pentru vătămare corporală, mormăi el. 
Când Newman îl împinsese, Craig se izbise cu capul de perete. 
Era ametit, dar avea venin în priviri. N-o să uit asta, mormăi din 
nou. 

- De acord cu tine, zise Newman. la-ţi liber câteva zile până-ţi 
trece capul. Şi uită de bere. 

- Naiba... să te ia. 

Craig ieşi în stradă, clătinându-se pe picioare. Barmanul îl 
aşteptă să părăsească hotelul înainte să comenteze. 

- Nu vreau să-l mai văd pe-aici şi nici nu şi-a plătit berea. 

- A mai fost pe aici? întrebă Newman. 

- De vreo două ori în ultima săptămână. M-a întrebat acelaşi 
lucru ca şi dumneavoastră. Dacă am auzit de un bărbat pe 
nume Marchat, şi dacă da unde stă. 


- Ce i-ai spus? se interesă Philip. 

- Nimic. l-am spus că n-am auzit de numele ăsta, aşa că n-am 
de unde să ştiu unde stă tipul. Nu i-am spus niciodată nimic 
despre locul lui Marchat, Devastoke Cottage. 

Marler dispăruse la fel de repede precum apăruse, până când 
ei îşi terminară băuturile, mulţumiră barmanului şi se duseră la 
locul unde îşi parcase Newman Mercedes-ul. Philip se uită în 
dreapta şi-n stânga pe South Street, care era aproape pustie, cu 
excepţia unei femei ciudate, cu o sacoşă de cumpărături în 
mână. Nu se vedea nici urmă de motocicliştii pe care îi auzise 
plecând spre finalul scandalului. 

- Acum, unde mergem? întrebă Philip, aruncând o privire în 
mica piaţă din vecinătatea râului şi a podului. 

- Să nu spui nimic şi să nu rămâi cu ochii holbaţi când o să te 
uiţi în partea din spate a maşinii, îl avertiză Newman, care 
verificase, automat, spatele când se urcase în maşină. O să 
mergem să găsim Devastoke Cottage, unde locuieşte Marchat. E 
timpul să stăm puţin de vorbă cu el, să aflăm ce ştie despre 
incendiul de la Sterndale Manor. 

Philip aruncă o privire scurtă în spate în timp ce se urca lângă 
şofer, încovoiat pe podeaua din spate se găsea Marler. Ţinea în 
mână o husă din prelată, şi Philip bănui că înăuntru se odihnea 
arma favorită a lui Marler, o puşcă lungă Armalite pentru 
distanţe mari. 


Stoborough era ceva mai mult decât un cătun cu câteva case 
şi o cârciumă. După ce se uită pe harta pe care le-o desenase 
barmanul, Newman coti pe un drumeag îngust, străjuit de 
garduri într-o parte şi de câmpuri deschise, acoperite cu apă de 
cealaltă. 

- Ştii cine era Huliganu’? le strigă Marler din spate? 

- Un tip pe nume Craig. 

- | se spune Craig „Rangă”. Numele de botez e Carson. 

- Atunci de ce Rangă? 

- Când o să-ţi spun, o să-ţi placă ce i-a făcut Bob. Când 
prietenul Craig doreşte o informaţie de la cineva, iar acesta nu i- 
o dă, foloseşte o rangă ca să-i zdrobească nefericitului rotulele. 
Un personaj cu adevărat încântător. 

- De unde ştii? 

- Mi-a spus-o Archie, un informator pe care l-am cunoscut la o 


masă de prânz într-un bar dintre cele pe care le întâlneşti pe 
şosea. Mi-a spus că de fiecare dată când îl vede pe Craig, fuge 
mâncând pământul. Ciudat este faptul că e adjunctul unui om 
foarte bogat, Leopold Brazii. 

- O brută ca ăsta? Tonul lui Philip exprima neîncredere. Brazii 
e un om care se învârte prin cercuri înalte. 

- Eu credeam că se prosteşte cu accentul lui cockney', 
comentă Newman. De ce eşti atât de sigur că era Craig Rangă? 

- Archie mi-a făcut o descriere foarte exactă, ca să ştiu să mă 
feresc. lar Archie se pricepe la descrieri. Ce mi-a spus el i se 
potriveşte huliganului perfect. 

- Încetineşte! strigă Philip. Tocmai ai trecut pe lângă locul cu 
pricina. E un indicator înfipt în gard. 

Newman se uită în oglinda retrovizoare, dădu înapoi şi 
înţelese de ce nu observase Devastoke Cottage. Era destul de 
departe de drum, în spatele unui gard viu, plin de ţepi. Casa era 
mică, cu acoperiş de paie şi o singură fereastră de fronton la 
etaj, făcându-şi loc printre paiele de o culoare verzuie ale 
acoperişului. 

Marler îi ajunse din urmă când Newman deschise o poartă de 
lemn care scârţâi. „Totul pare lăsat în paragină”, gândi 
Newman, croindu-şi drum pe cărarea plină de buruieni, apoi 
observă culoarea acoperişului de paie. Era neliniştit... toate 
draperiile erau trase. 

- Mă întreb ce-o să găsim aici, spuse el mai mult pentru sine. 

Fu nevoit să apese pe sonerie de patru ori până ce uşa veche 
şi grea de lemn să se deschidă. Un bărbat apăru în prag, mic de 
statură, cu o faţă dolofană, proaspăt ras şi cu o piele fină. Părul 
castaniu era foarte ciufulit, iar peste pijamale purta un halat. 

- Ne pare rău că v-am trezit, începu Newman. Bănuiesc că 
sunteţi domnul Marchat. 

- Nu. Eu sunt Partridge. Domnul Marchat mi-a închiriat 
Devastoke Cottage. Am ajuns foarte devreme dimineaţă şi abia 
am reuşit să dorm un pic. 

- Putem să stăm puţin de vorbă despre domnul Marchat? Ne 
cerem încă o dată scuze pentru deranj, dar este o chestiune 
urgentă. 

- Toţi trei? întrebă Partridge nervos. 

- Asta s-ar putea să vă liniştească. Newman scoase o 


19 Dialect londonez 


legitimaţie de ofiţer din Ramura Specială, falsificată cu măiestrie 
de experţii de la subsolurile din Park Crescent. 

- Ramura Specială. N-am cunoscut pe nimeni din domeniul 
ăsta până acum. Vă rog, intraţi. Scuzaţi dezordinea. Să mergem 
în camera de zi. O să trag draperiile... 

Îi conduse în dreapta, într-o cameră mică din care se vedea 
grădina din faţă şi, mai încolo, drumul. Dădu la o parte 
draperiile, invitându-i să ia loc. Camera avea fotolii de creton 
care se asortau cu draperiile. Newman şi Philip se aşezară, iar 
Partridge ocupă un alt fotoliu. Marler, după cum îi era obiceiul, 
se sprijini de un perete, lângă fereastră. Scoase o ţigară lungă, 
şi-o băgă în gură, apoi se opri. 

- Puteţi fuma, îl asigură Partridge. Vă rog. Cred c-o să-mi 
aprind şi eu una, continuă el, scoțând un pachet dintr-un 
buzunar al halatului. 

- Ne aşteptam să-l găsim pe domnul Marchat la domiciliu, 
explică Newman. Ne-aţi putea spune unde este? 

În ciuda lipsei evidente a somnului, Partridge, un bărbat 
căruia Newman îi dădea peste patruzeci de ani, explică, pe 
scurt, întreaga serie de evenimente care îl adusese la ferma 
Devastoke. 

- Ceea ce e extraordinar, concluzionă el, e faptul că semănăm 
foarte mult. Am fost chiar uimit când l-am întâlnit prima oară. 

- Credeţi că v-a ales drept chiriaş pentru acest motiv? se 
interesă Newman. 

- A, nu. Practic, am căzut de acord încă de la primul telefon, 
când am răspuns anunţului pe care-l dăduse în ziarul local, că 
am să stau aici. Cu condiţia, bine-nţeles, să-mi placă locul. 

- Cât a trecut de când aţi vorbit prima oară cu el? 

- Cam o săptămână. Nu mai mult. A făcut ceva rău? 

- Nu, nicidecum, îl asigură Newman. S-ar putea să ne fie de 
ajutor în anchetele noastre. V-a dat adresa mătuşii sale din 
Londra, în apartamentul căreia o să stea? 

- Nu. A spus c-o să-mi comunice la telefon toate detaliile de 
îndată ce va fi sigur că ea se mută. Dar, în privinţa asta, nu avea 
nici un dubiu. 

- Sper să nu vă deranjeze dacă v-o cer, îi spuse Newman cu 
tot tactul de care era în stare, dar aţi putea să faceţi dovada 
identităţii dumneavoastră? 

- Nu, cum să mă supăr. Dumneavoastră v-aţi aşteptat să-l 


găsiţi pe domnul Marchat aici. Carnetul de conducere e 
suficient? 

În timp ce îl aşteptau pe Partridge să se întoarcă, Marler, care 
stătea tot în picioare lângă fereastră, se trase înapoi, lipindu-se 
de perete, şi trase cu ochiul afară, de după pliurile draperiei. 

Un Volvo gri trecea cu viteză redusă pe lângă ferma dinspre 
Stoborough. Geamurile erau aburite, dar şoferul curăţase mai 
devreme o porţiune în suprafaţa ceţoasă. Marler avu vaga 
impresie că bărbatul de la volan e înalt. Mercedes-ul lui Newman 
era parcat pe marginea de iarbă de lângă gardul viu. De îndată 
ce trecu de fermă, Volvo-ul mări viteza. 

- S-a întâmplat ceva? întrebă Philip. 

Marler nu avu timp să răspundă; Partridge se întoarse şi-i 
înmână lui Newman un carnet de conducere. Acesta se uită la el 
şi văzu că e eliberat pe numele lui Simon Partridge. l-l înapoie şi 
se ridică. 

- Vă mulţumesc, domnule Partridge. Ne cerem din nou scuze 
că v-am deranjat somnul. 

- E-n regulă. Partridge se uită la o canapea lipită de un perete. 
Cred c-o să mă întind aici şi-o să las draperiile aşa. Altfel, o să 
dorm până la Sfântu Aşteaptă. Şi mai am încă atâtea de 
despachetat... 

- Ciudat, remarcă Newman când se întorceau pe potecă, că 
Marchat a întins-o atât de repede după tragedia de la conacul 
Sterndale. 

- Dar a încercat să închirieze locul de-acum o săptămână, îi 
aminti Marler. Pare un individ inofensiv, Partridge ăsta. 

- E ciudată povestea aceea cu asemănarea cu Marchat, 
comentă Philip. 

- A, se spune că toţi avem o dublură pe undeva, replică 
Newman. 

Timpul se schimbase cât stătuseră ei înăuntru, la ferma 
Devastoke. Geamurile de la maşina lui Newman se aburiseră, 
aşa că el începu să le curețe cu o lavetă. Puse ştergătoarele în 
funcţiune, ca să curețe parbrizul, stoarse laveta şi îşi şterse 
mâinile pe o altă bucată de cârpă. 

- Am face mai bine să ne întoarcem în Wareham. Mai 
devreme sau mai târziu, va trebui să dăm nas şi cu muzica pe 
care o scârţâie dezagreabil inspectorul-şef Buchanan. Vom uita 
că i-am făcut o vizită lui Partridge. Marler, te sfătuiesc să te faci 


mic şi să te strecori înapoi la Ursul Negru. N-are nici un rost să-i 
dăm de ştire poliţistului nostru preferat câţi suntem aici. Asta l- 
ar face cu adevărat curios... 

Marler se ghemui din nou pe podeaua din spate, după ce-şi 
scoase puşca de sub pătura de călătorie, unde o ascunsese. Pe 
drumul de întoarcere la Wareham, Philip se gândi la colegul lor 
ascuns în spate. Marler rămăsese în picioare, cu o privire 
pierdută cât timp Newman ştersese geamurile, de parcă s-ar fi 
gândit la ceva. 

Trecuseră prin Stoborough şi se apropiau de podul de peste 
Frome, când Marler strigă: 

- Bob, întoarce, te rog. Întoarce-te la Devastoke Cottage. 

- De ce dracu' să mă-ntorc? 

- Ai încredere în mine. Doar fă-o. 

- Of, bine. Ai putea să-mi dai un motiv, mormăi el şi execută o 
întoarcere de o sută optzeci de grade pe toată suprafaţa şoselei, 
goală la ora aceea. 

- Cât am stat noi acolo, a trecut încet un Volvo pe lângă 
fermă. Nu mi-a plăcut cum arăta. Şi cu cât mă gândesc mai mult 
la el, cu atât mai mult nu-mi place cum arăta. 

- Am observat maşina, îşi aminti Philip. A trecut ca melcul 
când îşi aducea Partridge carnetul de conducere. M-am gândit 
că şoferul putea să fie o femeie. 

- E greu de spus. Şoferul - sau şoferiţa - era ceva mai mult 
decât o siluetă, răspunse Marler, dar noi de ce mergem ca 
melcul? 

- Pentru că, explică Newman, ca şi cum vorbea cu un copil, în 
faţa noastră e un tractor, iar în spatele tractorului e o maşină. Şi 
pe banda cealaltă se circulă. Nu pot să depăşesc. Nu mai fi atât 
de nerăbdător, ajungem imediat la drumul lateral. 

- O să meargă şi tractorul pe acolo, i-o trânti Marler. 

În maşină tensiunea creştea. Newman începea şi el să se 
îngrijoreze. Avea experienţa  intuiţiilor lui Marler, care se 
dovediseră prea des a fi bine fondate. Tractorul şi maşina din 
faţă îşi continuară drumul drept spre Corfe, iar el o luă pe 
drumul lateral unde nu era nici o maşină. Acceleră. 

- Totul pare la fel ca înainte, remarcă Newman când coborâră 
din Mercedes-ul parcat în faţă la Devastoke Cottage. 

- Nu, nu e, spuse Marler şi îşi scoase Beretta, ţinându-l pe 
lângă corp. Partridge ne-a spus clar că lasă draperiile din 


camera de zi trase, cât mai doarme. Ei bine, acum ferestrele 
sunt acoperite. 

- Poate că s-a răzgândit, sugeră Newman. 

- E aici o cărare care ocoleşte ferma şi duce, probabil, spre o 
uşă din spate. Eu zic să mergem să vedem... 

Înaintară fără nici un zgomot pe poteca acoperită cu muşchi, 
iar în spatele casei găsiră uşa din dos. Se opriră brusc la un 
semn al lui Marler, care ridicase un deget, cerând linişte deplină. 
Uşa din dos era uşor întredeschisă, fusese forţată cu brutalitate, 
mărturie stând lemnul crăpat al tocului. O împinse încet, 
ţinându-şi arma sus. Se strecurară într-o bucătărie întunecată, 
cu o sobă veche de fier lângă perete. 

Newman îşi ţinea strâns Smith & Wesson-ul lui de 38, iar Philip 
îşi scosese Walther-ul. Înaintară încet într-un hol îngust. Uşa de 
la camera de zi, în stânga lor, era pe jumătate deschisă. Marler 
rămase lângă ea şi o împinse uşor, deschizând-o larg. Ochii li se 
obişnuiseră deja cu semiîntunericul. 

- O, Doamne! şopti Philip. 

Partridge atârna jumătate de pe canapea, cu capul pe podea, 
întors într-un unghi bizar. Marler intră în cameră, se aplecă, îi 
verifică artera carotidă şi îşi ridică privirea. 

- Mort de-a binelea. Are gâtul rupt. Cred că ştiu cine a făcut-o. 
Europa are un nou asasin în libertate. Ucide pentru sume mari. 
Tehnică simplă. Vine în spatele victimei şi îi înconjoară gâtul cu 
braţul într-un anume fel. lată rezultatul. | se spune Năluca. 

- Ciudat nume, zise Philip încet. De ce Năluca? 

- Pentru că dispare asemeni unei imagini fugare. Sunt convins 
că aici e mâna lui. Credea că îl omoară pe Marchat... 


5 

- Deci părerea ta e că asasinul a crezut că l-a ucis pe 
Marchat? întrebă Tweed. 

Stătea în cabinetul lui din Park Crescent când Monica îi spuse 
că Newman aşteaptă la telefon. Pe figură nu i se mişcă nici un 
muşchi cât îl ascultă pe Newman relatându-i pe scurt ce se 
întâmplase, inclusiv întâlnirea cu Craig Rangă. In acest punct 
Tweed îi întrerupse pentru prima oară povestirea lui Newman. 

- S-ar putea să fie vorba de adjunctul domnului Leopold Brazii, 
un individ pe nume Carson Craig, dar Monica a mai săpat după 
nişte informaţii despre acest gentleman. De obicei, se etalează 


într-un costum impecabil şi un accent sofisticat. Tonul îi deveni 
ironic. E genul de om pe care l-ai putea invita la clubul pe care-l 
frecventezi şi tu. 

- Doar că eu nu-mi pierd timpul aderând la vreun club, ripostă 
Newman. Eu m-am gândit că se prosteşte cu accentul lui 
londonez. Şi „gentleman” nu e tocmai termenul pe care l-aş 
folosi eu. În mare, e un dur sadic, poreclit „Rangă”. Foloseşte 
una ca să zdrobească rotulele celor care-l deranjează. 

- Înţeleg. Bob, Monica a mai descoperit că Brazii e proprietarul 
de la Grenville Grange, care se află în vecinătatea casei 
Sterndale. Cocoţată lângă falezele din Lyman's Tout. Verifică 
locul acela, dar nu singur. la-i pe Philip şi pe Marler cu tine. 

- Dacă insişti. 

- Insist. Trei crime în Dorset sunt şi-aşa prea mult. Încercaţi 
să-l evitaţi pe Buchanan cât de mult puteţi. De asemenea, 
trimite-l pe Butler la adresa anterioară a lui Partridge, cea din 
Poole, ca să-l verifice. Bănuiesc că i-ai reţinut adresa când ţi-a 
arătat carnetul de conducere. 

- Am reţinut-o. Mai bine o iau din loc, înainte să apară 
Buchanan la orizont. 

- Aşa să faci. Simt eu că se pregăteşte ceva. Continuă să stai 
cu Philip la Priory. Ai mai aflat ceva despre noua prietenă a lui 
Philip, Eve Warner? Nu-ţi pot confirma dacă e în Ramura 
Specială sau nu. 

- Nici un semn de la doamnă până acum. Terminat. 

- Ai grijă... 

- De ce nu-mi ţin gura? îşi spuse Newman, ieşind din cabina 
telefonică de pe South Street din Wareham. 

Pe bordură, sprijinită de Porsche-ul ei roşu, stătea Eve Warner. 
îmbrăcată într-un hanorac alb impecabil, cu gluga atârnându-i 
pe umeri, Eve îi făcu semne cu mâna. Mică de statură, observă 
el, şi chiar în pantaloni albaştri de dril, strânşi pe picior, şi cu 
hanoracul arăta foarte bine. „Nu-i de mirare că Philip pare să se 
îndrăgostească de ea”, gândi el. 

- Bună dimineaţa, Bob! îi strigă ea ştrengăreşte. Văd că ţi-ai 
parcat Mercedes-ul în spatele meu. Te duci undeva? Vin şi eu cu 
tine. Bună, Philip. Ai dormit bine, aşa, singurel? 

- Foarte bine, răspunse scurt Philip, care tocmai ieşise de la 
Ursul Negru. 

Găsi că remarca ei era lipsită de tact, atâta timp cât îi spusese 


că era prima lui vacanţă de unul singur de la moartea lui Jean. 

- Atunci, nu mai fi atât de arţăgos, i-o întoarse ea. Unde 
mergem azi? 

- Tu nu eşti invitată, îi spuse direct Newman când ea ajunse 
lângă el. Marler se strecurase afară din hotel, apoi în spatele 
maşinii lui Newman, fără ca ea să observe. Era prea ocupată să- 
şi desfăşoare zâmbetul seducător în faţa lui Newman, cu 
intenţia de a-l convinge. 

- Nu-mi strica plăcerea, îl provocă ea. Am şi eu nevoie de 
companie. 

- Du-te şi caut-o în altă parte, atunci. Scuză-mă... 

- Pot să vin după voi! îi strigă ea când el dispăru în hotel. 

Lui îi trebui doar câteva minute să-l localizeze pe masivul 
Harry Butler şi să-i dea instrucţiunile lui Tweed: verificarea lui 
Partridge şi a adresei lui din Poole. 

- Şi partenerul meu, Pete Nield? E în camera lui. 

- Spune-i să stea aici şi să ţină sub supraveghere hotelul 
Priory, în caz că apare inspectorul-şef Buchanan. Se învârte pe- 
aici, pe undeva. O să mă întorc să-mi dai raportul mai târziu, în 
cursul zilei de azi. 

Când ieşi în stradă o văzu pe Eve sprijinită de maşina ei, cu 
mâinile şi picioarele încrucişate. 

- Nu scapi de mine aşa de uşor, îi spuse ea. 

- Mai vedem noi. 

Străduindu-se să nu se arate deranjat de insistența ei, se sui 
la volan. Philip era deja la locul lui, lângă şofer, iar Marler ascuns 
în spate. Se îndreptă spre pod şi de-acolo spre Corfe, apoi spre 
Kingston, amintindu-şi că Philip îi povestise despre drumul ăsta 
în timpul micului dejun. În oglinda retrovizoare, o văzu pe Eve 
luându-le urma. 

- Scap eu de tine, vrăjitoareo! zise Newman tare. 

- Ce-ai cu ea? E o fată bună, protestă Philip. 

Newman nu-i răspunse. 


În cabinetul lui din Park Crescent, Tweed le spuse pe scurt 
Paulei şi Monicăi ce vorbise cu Newman. 

- Năluca? repetă Paula. Sună puţin cam sinistru. Din câte mi- 
ai spus, trebuie să se fi mişcat extrem de repede ca să comită 
crima dezgustătoare de la Devastoke Cottage. 

- Bănuiesc că i se trage de la poreclă. Năluca, zise Tweed 


macabru. Am mai auzit de el. Ştiu cine a fost. Am nevoie de 
Arthur Beck, şeful Poliţiei Federale din Elveţia. Prinde-mi-l la la 
telefon, Monica - ar trebui să-l găseşti la comandamentul din 
Berna. 

Monica tocmai se pregătea să ridice receptorul, când telefonul 
începu să sune. Răspunse şi-i făcu semn cu capul lui Tweed. 

- E Lasalle de la Paris, din nou. Mi se pare că e urgent. 

- Tweed, izbucni Lasalle când realiză că vorbeşte cu el, tocmai 
am descoperit că un alt savant eminent a dispărut împreună cu 
familia lui. De mai mult de o lună. Din Grenoble. Fusese în 
concediu şi, pentru că nu s-a întors la timp la unitate, s-a 
descoperit că a dispărut. 

- Altul? Asta face un total de douăzeci dintre cei mai 
importanţi oameni de ştiinţă care lipsesc din Europa, Anglia şi 
America. Dă-mi detalii, te rog. Care era specialitatea lui? 

- Comunicaţii avansate prin satelit. Un domeniu foarte 
secret... este, probabil, cel mai bun din breasla lui. Georges 
Blanc. Ca şi în cazul celorlalţi, a dispărut şi soţia lui. 

- Răpit? sugeră Tweed. : 

- Nu există nici o dovadă în această privinţă. Inainte de a se 
evapora, i-a lăsat instrucţiuni avocatului său de a vinde casa şi 
tot ce se află înăuntru... inclusiv antichităţile. Avocatul trebuia 
să pună profiturile într-un cont personal, la o bancă din Belgia. 
Preşedintele e furios. Aveam supremaţia în domeniul ăsta. 

- Ai idee cum a părăsit Blanc Grenoble-ul? 

- Şoferul lui - pe care l-am pus să ia avionul spre Paris, ca să-l 
pot interoga chiar eu - mi-a spus la telefon că i-a dus pe Blanc şi 
pe soţia lui, împreună cu o mulţime de bagaje, peste graniţă, la 
un aeroport îndepărtat din Germania. Apoi acesta i-a ordonat să 
se întoarcă în Grenoble după ce i-a înmânat o recompensă 
substanţială, ca să-şi ţină gura. Versiunea lui Blanc a fost că se 
află într-o misiune strict secretă. 

- Cât timp a stat şoferul acolo pe pistă, nu era nici un avion? 

- Nu. Blanc e sclipitor. Lucra la un satelit de ultimă oră... 
comunicaţii între Pământ şi satelitul de pe orbită. 

- ÎI pun şi pe el pe listă. Cât mai eşti la telefon, tu ai auzit de 
Năluca? îl întrebă Tweed. 

- Dumnezeule! De ce întrebi? 

- Pentru că acest reputat asasin s-ar putea să opereze şi la noi 
în ţară. 


- E un ucigaş nou, un adevărat profesionist. Şi foarte scump, 
după cum circulă zvonurile în lumea interlopă. A asasinat doi 
bancheri în Paris. Asta e confidenţial. Încercăm să fim cât se 
poate de discreţi în ceea ce-l priveşte, cât timp suntem pe 
urmele lui. Până acum nu avem nimic. 

- Ce fel de bancheri? întrebă Tweed calm. 

- Amândoi aveau bănci mici, exclusiviste. Una e fondată pe 
timpul lui Napoleon. Bănci de familie. 

- Şi cum poţi fi sigur că Năluca e responsabilă pentru crimele 
astea două? insistă Tweed. Ţi-a lăsat cartea de vizită? 

- Bine-nţeles că nu. Tehnica. Ambii bancheri aveau casele 
foarte bine asigurate. Şi, Dumnezeu ştie cum, n-a folosit la 
nimic. Amândoi au murit cu gâtul rupt. Unul a fost ucis în propria 
sa bibliotecă, în timp ce soţia era în camera alăturată. Şi n-a 
auzit nimic. 

- Lipseau bani? _ 

- E ciudat că pui o astfel de întrebare, comentă francezul. In 
ambele cazuri e implicat un capital mare, ţinut în casă sub 
formă de obligaţiuni, care au dispărut. Cum dracu' să dau de 
nişte obligaţiuni furate? 

- Băncile au dat faliment? se interesă Tweed. 

- Nu. Au rămas bani în fiecare sucursală, suficienţi pentru a le 
menţine solvabile. Tweed, sunt vârât în chestia asta până-n gât, 
până peste cap. j 

- leşi tu din ea, îl asigură Tweed. Intotdeauna ieşi. Mai 
vorbim... 

Tweed puse receptorul jos şi oftă. Monica îl întrebă dacă mai 
vrea să-l sune pe Arthur Beck, iar el încuviinţă dând din cap. 
Monica formă numărul imediat. 

- Beck la telefon. Ce e, Tweed? 

Şeful poliţiei elveţiene, un bărbat amabil şi calm în mod 
normal, indiferent de dificultatea unei situaţii, avu de data 
aceasta o voce răstită. 

- Arthur, cu câtva timp în urmă ai pomenit de un asasin, un 
profesionist, Năluca. Cât noroc ai avut în încercările tale de a-l 
identifica? 

- De ce? 

- Operează în Franţa... 

- Ştiu... 

- Ei bine, ceea ce, probabil, nu ştii, e faptul că acum se află la 


noi în ţară, din câte pot să-ţi spun. A încercat să-l ucidă pe 
martorul-cheie al unui dublu asasinat, dar, din greşeală, a ucis 
pe altcineva. 

- E prima dată când face o greşeală. Urmă o pauză. Asta nu- 
mi place. Devine foarte internaţional. Nu mai ştiu pe unde să-l 
caut. Pur şi simplu, s-a evaporat. Probabil e responsabil pentru 
uciderea a trei elveţieni. 

- Ce profesii aveau? 

- Bancheri. 

- Proprietarii unor bănci mici, cu tradiţie? 

- Cum Dumnezeu ai ghicit asta? Noi am păstrat tăcerea 
despre ceea ce face. M-am gândit că, astfel, am putea să-l luăm 
prin surprindere. 

- Şi ştii că e Năluca pentru că toate cele trei victime aveau 
gâtul rupt? 

- Da. Parcă e Omul Invizibil. Nici cea mai perfectă pază nu-l 
poate ţine deoparte. Şi poţi să-ţi imaginezi cât de conştienţi din 
punctul de vedere al pazei sunt bancherii. 

- Felul cum a trecut de pază ţi se pare ciudat? _ 

- A, cred că ştiu cum face. Tweed, îşi negociază intrarea. In 
toate cele trei cazuri, nimeni din pază n-a păţit nimic. Acum stau 
şi mă întreb dacă nu e cumva însoţit de o femeie superbă care-l 
ajută să intre. 

- S-ar putea ca Năluca să fie o femeie? 

- Ar trebui să fie foarte puternică. Unul dintre bancheri era 
mare cât un taur, dar asta nu l-a ajutat cu nimic. În nici unul din 
cazuri nu sunt semne de luptă. In afară de taur, care a tras 
covorul cu picioarele. 

- Ca să schimbăm subiectul, tu ştii ceva despre un anumit 
Leopold Brazii? 

Urmă din nou o pauză, dar una lungă. 

- Tweed, am fost oprit să mai fac vreo investigaţie despre el. 

- Nu te cred. Nimeni nu te poate opri. Despre cine vorbeşti? 

- Asta nu pot să-ţi spun. La naiba, pe mine nu mă pune nimeni 
cu faţa la perete. Are o vilă luxoasă lângă lacul din Zurich. Il 
urmăresc foarte discret, dar asta rămâne între noi. Foarte 
discret. Mie mi se pare un om ciudat pentru cineva cu puterea 
lui. Şi-ţi mai spun că din Zurich, de pe aeroportul Kloten, a 
zburat cu avionul lui particular la Paris. 

- Ce fel de avion? 


- Aici e şmecheria. Are două avioane, ambele Lear. Unul are 
pe fuzelaj Brazii SA, numele companiei sale elveţiene, scris cu 
litere imense. Celălalt, alb, n-are nici un semn din care să 
rezulte că-i al lui. Îl foloseşte pe cel alb când vrea să-i 
zăpăcească pe cei care-l urmăresc, fie că e în străinătate, fie că 
nu. Ambele au echipaje care lucrează în ture, douăzeci şi patru 
de ore din douăzeci şi patru. Spre Charles de Gaulle a zburat pe 
calul alb. Asta-i tot. 

Tweed închise telefonul. Era atât de concentrat asupra celor 
aflate de la Beck, încât nici n-o observă pe Monica cu telefonul 
în mână, privindu-l nerăbdătoare. 

- Lasalle e din nou pe linie. M-a întrebat de două ori ca să fie 
sigur că foloseşti secretizorul. Ă 

- Încă îl folosesc, spuse Tweed şi ridică din nou receptorul. Îmi 
pare rău te-am făcut să aştepţi, vorbi el. 

- Ti-am spus că am fost oprit să mai fac investigaţii despre 
Leopold Brazii. De aceea am omis să-ţi spun că Brazii a venit ieri 
la Paris cu avionul. 

L-a aşteptat o limuzină cu geamuri fumurii care l-a dus la vila 
de pe Avenue Foch. Unul dintre oamenii mei cei mai buni l-a 
identificat când s-a dat jos din limuzină. 

- Şi de ce-mi spui toate astea? 

- Pentru că sunt sigur acum că se va îndrepta spre Anglia în 
următoarele două ore. 

Tweed miji ochii. Paula îi observă mimica şi înţelese că e 
tensionat. 

- De unde ştii? 

- Pilotul Lear-ului alb tocmai a prezentat un plan de zbor 
pentru două ore de-acum încolo. 

- Încotro? 

- Aeroportul Internaţional Bournemouth. Din Dorset... 

Tweed îi mulţumi scurt lui Lasalle, sări de la birou, fugi la un 
dulap şi înşfăcă două valize gata făcute pentru plecările de 
urgenţă - una pentru el, cealaltă pentru Paula. 

- Luăm Ford Escort-ul, zise el scurt. Eu conduc. Ai face bine 
să-ţi iei Browning-ul automat. Monica, dă telefon la hotelul 
Priory. Reţine câte o cameră pentru fiecare. Nu ştim cât stăm. 
Poţi să iei legătura cu mine acolo, codează orice mesaj. 

- E vreo urgenţă? întrebă Paula. 

Ea deschisese deja un sertar încuiat, îşi scosese Browning-ul 


0.32 automat şi-l strecurase într-un buzunar special, cusut în 
interiorul poşetei sale de umăr, care îi oferea acces imediat la 
armă. Tweed studia harta Dorset-ului de pe perete. 

- Monica, îi strigă el, înainte ca ea să formeze numărul, dacă 
sună Newman, spune-i să posteze un om la sensul giratoriu de 
la sud de Stoborough Green. Nu Stoborough. Stoborough Green. 
Mai vreau un om care să supravegheze feribotul de la ieşirea din 
portul Poole. Ambii vor urmări limuzina cu geamuri fumurii. Cel 
care o vede trebuie s-o urmărească cu multă grijă. Presupun că 
se va îndrepta spre Grenville Grange din Purbeck de lângă 
Lyman's Tout. Te las pe tine şefă... 

Paula îl ajunse din urmă când el sări la volanul Ford Escort- 
ului, iar ea urcă pe locul de lângă el. 

- E vreo urgenţă? repetă ea. 

- Leopold Brazii se îndreaptă spre noi - în două ore vine de la 
Paris şi aterizează pe aeroportul internaţional Bournemouth. 
Mergeau spre Baker Street, când Paula îşi puse centura de 
siguranţă. De la aeroport, nu poate merge decât pe una din 
două rute posibile - şi noi avem oameni postați în ambele locuri. 
Ceea ce înseamnă că ajungem înaintea lui în Wareham. 

- Ce se întâmplă? Ceva a luat-o brusc din loc. 

- Cred că Dorset-ul e pe punctul de a exploda... 


- E inutil, zise Newman în timp ce urcau dealul abrupt şi plin 
de serpentine spre Kingston, lăsând porche-ul în spate. Prietena 
ta, Eve Warner, e un şofer al naibii de bun şi n-o să scap de ea. 
Se uită în oglinda retrovizoare. Uite-o cum ia curba aceea, parcă 
e un profesionist la Brand's Hatch”. 

- În cazul ăsta, se auzi vocea tărăgănată a lui Marler, care 
stătea ghemuit pe podeaua din spate, îmi pierd vremea 
ascunzându-mă. Anunţă-mă când mai iei o curbă, o să mă ridic 
şi mă bag într-un colţ. Când o să mă vadă, o să creadă că am 
stat aşa tot drumul. 

- Atunci, pregăteşte-te... Acum! 

Newman acceleră brusc şi intră într-o curbă periculoasă. În 
spate, Marler se ridică repede şi se aşeză într-un colț, 
dezmorţindu-şi picioarele. 

- Perfect! Nu te-a văzut, dădu Newman raportul. 

- Eu încă mai cred c-ar fi trebuit să venim cu maşina mea, 


11 Marele premiu de Formula 1 al Marii Britanii 


protestă Philip. 

- Ai fi riscat să dai de Buchanan când te duceai s-o iei din faţă 
de la Priory. 

- Mercedes-ul tău n-o să intre pe drumul ăla de pe Lyman's 
Tout. 

- Da' cine-a spus c-o să încercăm să mergem pe-acolo? 
întrebă Newman. 

- Şi-atunci, unde dracu' mergem? 

- Direct la Grenville Grange, reşedinţa unui anumit domn 
Leopold Brazii. 

- O căutăm cu lumânarea... 

- L'audace, toujours l'audace!?, cum zicea Danton sau ceva de 
genul ăsta. M-am uitat pe hartă. Întoarcem aici, în Kingston, ca 
să ajungem la drumul care duce la fermă. 

- Şi dacă ne iese în faţă o hoardă de paznici? 

- li păcălesc eu şi tot intrăm. Se pare că ai uitat că pe vremuri 
am fost corespondent de presă, spuse Newman cu eleganţă. In 
jocul ăsta înveţi să intri peste tot. 

- Pregătiţi-vă pentru luptă, comentă Marler. 

Drumul spre Grenville Grange apăru dintr-odată lângă un 
drum singuratic, pe înălțimile Purbeck-ului. Două porţi masive, 
lucrate în fier, se deschideau spre o alee pavată cu piatră care 
cobora spre vilă. Philip văzu o construcţie masivă şi întunecată, 
cam la cinci sute de metri mai încolo. Nici un paznic, nici un 
semn de viaţă. 

- Dacă intri acolo, opreşte puţin maşina, spuse Philip. 

- De acord, dar de ce? întrebă Newman, trăgând pe dreapta. 

- Vreau să mă duc s-o conving pe Eve să rămână pe şosea. Ai 
auzit ce-a zis Marler. 

- O idee bună. O să ne stea în drum. Şi eu m-am gândit la 
asta... 

Eve îşi oprise Porsche-ul la zece metri în spatele lor, lângă 
zidul înalt de piatră gri care străjuia şoseaua. Işi ridică 
sprâncenele negre când Philip se apropie şi-şi etală zâmbetul ca 
o invitaţie. 

- Pun pariu că Bob Newman m-ar bate. Spune-i că e o ţară 
liberă. 

- Eve. Philip îşi sprijini cotul de marginea geamului deschis. S- 
ar putea să fie dificil... Chiar periculos... 


12 „Curajul, întotdeauna curajul” (în franceză, în original) 


- Dar tu o să ai grijă de mine, nu-i aşa? La o adică, cred că şi 
Bob mi-ar sări în ajutor. Cine-i tipul din spate? Nu l-am mai 
văzut, nu? 

- Eve, îţi cer să faci drum întors. Şi venim noi după tine. 

- Sigur că veniţi, spuse ea cu sarcasm. Spune-i lui Newman că 
sunt în coada lui. Sunt a naibii de încăpăţânată. 

- Eşti, i-o întoarse scurt Philip. 

- Hai, nu te enerva. 

Philip ridică indiferent din umeri, se întoarse grăbit la Newman 
şi se urcă lângă el. 

- Nu se lasă, remarcă Newman. 

- N-am putut s-o conving. Tu de unde ai ştiut? 

- După faţa ei. Şi după a ta. Acum, ce mai pune la cale? Vine 
în fugă spre noi. Bănuiesc c-ar fi mai bine să încerc s-o fac să 
priceapă. 

Eve îşi băgă capul pe geamul lui Newman. Se uită în spate la 
Marler. 

- Bună, frumosule! Tu cine eşti? Poate îmi oferi ceva de băut 
în curând. Băutura mea preferată e votca. 

- Du-te acasă, zise Newman. 

Eve îşi aprinse o ţigară de la cea pe care o terminase. Dădu 
fumul departe de faţa lui Newman. Căpătă o mină serioasă. 

- Bob, aş putea fi de ajutor. Am ochi de pisică. 

- Şi gheare de pisică, fără îndoială. 

- O să mă fac că n-am auzit ce-ai zis. Vrei să faci o vizită sau 
doar verifici locul ăsta? Dacă îl verifici, vezi unde se bifurcă 
drumul? O parte urcă spre terasa de la intrare, cealaltă ocoleşte 
până în spatele acestei opere arhitectonice. Această a doua 
parte vă duce în spate, apoi mai departe de Bleak House”, până 
la o pantă care coboară spre mare. Chiar lângă marginea falezei 
- Şi-ar fi bine să fiţi atenţi - drumul face o curbă chiar la capătul 
unui perete de piatră care se continuă spre Lyman's Tout. 

- De unde ştii? 

Captase interesul lui Newman, care acum o privea fix, plin de 
curiozitate. 

- Pentru că atunci când Philip m-a dus sus, pe Lyman's Tout, 
am observat drumul care ocoleşte casa, printr-o spărtură într-un 
loc unde se năruise zidul. Am un bun spirit de observaţie. Crede- 


13 Roman de Charles Dickens, al cărui laitmotiv este clădirea întunecată a unui 
celebru tribunal 


mă... 

Fugi înapoi la Porsche-ul ei. Newman porni mai departe cu 
viteză redusă, studiind casa aceea întunecată, în toată măreţia 
ei. Toate storurile erau coborâte, şi apropiindu-se, băgă de 
seamă că fuseseră de curând vopsite în negru. Negru. Oribil! 

Casa aceea uriaşă şi întunecată părea că se mişcă înspre ei, 
iar Philip observă că în capătul unde coteau ei se aflau câteva 
hambare mari... foarte asemănătoare celui în care era parcat pe 
jumătate vechiul Bentley al generalului Sterndale. Hambarele de 
aici aveau toate uşile închise. 

- Să sperăm că ştie despre ce vorbeşte, comentă Newman. E 
în coada mea... dacă se întoarce, o să încep să devin suspicios... 

Chiar de când ieşiseră din Wareham, vremea fusese 
imprevizibilă. Şi peste noapte nu mai plouase. Philip lua toţi 
aceşti factori în considerare în timp ce treceau pe lângă 
hambare. 

- S-ar putea să reuşeşti să faci calea întoarsă pe drumul care 
trece peste Lyman's Tout chiar şi cu Mercedes-ul tău, remarcă 
el. Cred că s-a întărit noroiul, dar nu promit nimic. 

Grenville Grange părea încă fără nici un ocupant. Newman nu 
era convins de acest lucru când coti după capătul casei şi văzu 
un drum de piatră care continua spre mare şi îşi pierdea urmele 
de roţi întipărite în pământ la jumătatea pantei dinspre 
marginea falezei. Opri motorul, dar maşina continuă să alunece 
încet în urmele de pe pantă, întărite probabil din cauza lipsei 
ploii şi a îngheţului serios. 

- Ce crezi? întrebă Marler. 

- Ceva nu e-n regulă. Porţile acelea larg deschise mă 
obsedează. 

- De ce? întrebă Philip. 

- Sugerează faptul că cineva e aşteptat. Aşa că eu mă aştept 
să fie cineva în casă. Acum, linişte. Suntem aproape de 
marginea falezei... 

Porni din nou motorul pentru mai mult control. După ce 
dădură colţul după casă şi o luară în jos pe panta aceea aspră, 
vântul îi izbi puternic dinspre mare. În spatele lor, Eve îşi aduse 
Porsche-ul la câţiva zeci de metri de ei. In timp ce lua cu grijă 
curba spre Lyman's Tout, Newman se uită după ea în oglinda 
retrovizoare. Încetinise şi ea drumul în curbă, urmând exemplul 
lui Newman. El parcă maşina la adăpostul zidului de piatră care 


depăşea capota. Eve parcă în spatele lui. 

- Şi acum? întrebă Philip. 

- Supraveghem locul acela o perioadă de timp. Tu şi cu Marler 
staţi mai încolo, ca să-mi păziţi spatele. Luaţi-o şi pe Eve, dacă 
trebuie s-o căraţi după voi. 

Luă marele binoclu de „naturalist, observator de păsări” pe 
care îl împrumutase de la Butler, ieşi din maşină, simţi că 
pământul este tare, se întoarse şi se întinse jos, într-un punct de 
lângă capătul zidului de unde putea vedea casa. 

Focaliză şi aşteptă, simțind frigul strecurându-i-se prin haine. 
Marler, Philip şi Eve dispăruseră după nişte bolovani imenşi, la o 
oarecare distanţă, în spatele lui. Răbdător, aşteptă. Nu auzea 
nimic din cauza tânguitului vântului şi a zgomotelor înăbugşite pe 
care le făceau valurile uriaşe izbindu-se de faleză. Apoi simţi 
ceva rotund şi metalic apăsându-i ceafa, ţeava unui pistol. 
Ingheţă. 

- Am în mână un pistol încărcat, amice, spuse o voce 
familiară. Îţi zbor creierii. Încă mă mai doare capul de-atunci, din 
bar, când m-ai prins cu garda jos. Acum, ia zi, ce faci aici pe o 
proprietate particulară? Ai face bine să vorbeşti înainte să apăs 
pe trăgaci... 

Vocea lui Craig suna acum mai sofisticat şi mai ameninţător. 


Pete Nield, partenerul lui Harry Butler, constituia un mare 
contrast, prin înfăţişare şi ţinută, cu omul cu care lucra. In timp 
ce Butler se îmbrăca cu pantaloni de dril şi cu un hanorac 
ponosit, Nield, în comparaţie cu masivul Butler, era subţire şi se 
îmbrăca foarte elegant. 

Nield purta o jachetă sport în carouri şi o pereche de pantaloni 
marinăreşti cafenii, călcaţi la dungă. Cămaşa albă, impecabilă, 
era despărțită la mijloc de o elegantă cravată gri. Stătuse de 
pază la Priory, în cazul în care ar fi apărut Buchanan, şi se 
întorsese pentru a lua legătura cu Tweed şi a-i aduce la 
cunoştinţă excursia lui Newman la Grenville Grange. 

- Pete, îl întrerupse Monica, Tweed a plecat. 

- Unde? 

- N-a spus. 

- Paula e acolo? 

- Nu. Ascultă. Am instrucţiuni pentru tine şi pentru Harry. 
Bănuiesc că suni dintr-o cabină telefonică. 


- Monica, ai cea mai uimitoare intuiţie. 

- Cu linguşeala nu ajungi nicăieri. Am zis să asculţi... 

Nield tăcu în timp ce ea îi relata instrucţiunile lui Tweed. După 
această scurtă conversaţie, se grăbi să se întoarcă la Ursul 
Negru, în speranţa că Harry Butler îl va suna din Poole. 

„Slabe şanse să mă sune acum. Trebuie să plec şi să 
supraveghez sensul giratoriu din Stoborough Green”, se gândi 
el. Viaţa nu era aşa. În timp ce răsucea cheia în uşa camerei 
sale, auzi telefonul sunând. Se repezi la aparat... ştiind că va 
înceta să sune de îndată ce va ridica receptorul. Îl ridică grăbit. 

- Da. Cine e? 

- Parcă n-ai aer. Ţi-ai pierdut antrenamentul, se auzi vocea 
groasă şi ironică a lui Butler. 

= Ce sa zic... 

- iți convine potârniche!* la masa de seară? Potârnichea 
merge foarte bine. 

- Mâncarea mea preferată, răspunse Nield, continuând 
mesajul cifrat al lui Butler. Mai eşti în Poole? Bine. Instrucţiuni 
noi. E posibil ca un client important să intre în Poole, via feribot, 
spre ieşirea în portul Poole... 

- Eu am Sandbanks, tu iei Shell Bay. Mai departe... 

- Trebuie tratat ca un rege. Dacă o ia pe drumul ăsta, va 
circula, probabil, într-o limuzină cu geamuri fumurii. Tu eşti 
escorta lui... o escortă foarte discretă. Ar putea să ajungă într-o 
oră, poate mai mult. 

- Am înţeles. Ar fi mai bine s-o iau din loc. 

- Şi eu. 


La Sandbanks, Butler se chinui să-şi scoată trupul mătăhălos 
din cabina telefonică şi se întoarse grăbit la locul unde îşi 
parcase Ford-ul Fiesta. Pete Nield prinsese esenţialul din cele 
ce-i raportase: că-l verificase pe Partridge. 

La sosire, folosise o carte de telefoane căreia îi rupsese foile 
în maşină şi telefonase la patru adrese unde locuia un Partridge. 
Scuzându-se la primele trei dintre ele, explicând că îşi căuta un 
prieten, dădu lovitura la a patra, o căsuţă retrasă care avea un 
anunţ la una din ferestre. Cameră de închiriat. Proprietăreasa, o 
femeie trupeşă, fu amabilă. 

- Imi pare rău, dar prietenul dumneavoastră tocmai s-a mutat 


14 joc de cuvinte: partridge= „potârniche” 


la o mică fermă de lângă Wareham. Foarte repede s-a mutat. 
Îmi pare rău că l-am pierdut, era un chiriaş foarte liniştit. Lucra 
la el, în camerele lui... avea o mulţime de aparate ciudate. 
Calculatoare le zicea el. Şi o maşină care ţăcănea şi scuipa foi 
cu mesaje bătute la maşină pe ele. 

- Probabil, un fax, presupuse Butler. 

- Era un om atât de drăguţ şi de liniştit. Nu-mi făcea nici un fel 
de probleme. Voia un loc liniştit la ţară. Unora le place la ţară, 
ştiţi. Mie nu mi-ar conveni. Mie îmi place puţină agitaţie... 

- Ca să fiu sigur că e omul meu, aţi putea să-l descrieţi? o 
întrerupse Butler pentru a opri torentul de cuvinte. 

Aşteptă. Oamenii nu se pricepeau să descrie pe cineva, chiar 
dacă îl cunoşteau bine. 

- Mic. Mai mic decât dumneavoastră. Mai puţin bine făcut, 
dacă nu vă supăraţi. Am crezut că e străin. Şi fiţi atent, vorbea o 
engleză perfectă, dar nu arăta a englez. Avea o piele aşa de 
fină, că mă întrebam dacă trebuie să se bărbierească... 

- Aţi putea să-mi daţi adresa la care s-a mutat? întrebă Butler 
disperat. 

- Devastoke Cottage, lângă Stoborough. E la sud de 
Wareham. O luaţi... 

- Mii de mulţumiri. Butler se dădu înapoi, ca să scape de 
vorbărie. Ştiu cum se ajunge. Plec într-acolo... 

Se grăbi să ajungă la cabina telefonică pe care o observase, 
fiind sigur că îl va convinge pe Nield că dăduse peste adevăratul 
Partridge. Apoi plecă cu maşina spre debarcader. 

Butler se hotărâse deja unde să aştepte. Când venise în Poole 
din Shell Bay, via feribot, observase o maşină parcată în capătul 
celălalt al plajei. Un bac, o ambarcaţiune mare, dirijat de un lanţ 
care unea cele două maluri, se pregătea de plecare. Singurul alt 
vehicul de la bord era un autobuz local. Rampa se ridică în timp 
ce el îşi parca maşina în spatele lui. 

Traversarea dură doar câteva minute, iar în depărtare Butler 
văzu coamele arcuite ale Purbeck-ului. Cobori cu maşina de pe 
bac, se opri la gheretă să plătească, apoi o luă la stânga şi intră 
în parcarea care se afla la câteva sute de metri de punctul de 
traversare. Era singura maşină din parcare, într-o zi însorită, dar 
sumbră de februarie. 

„Perfect”, îşi zise Butler. „Perfect... din maşinile care trec nu 
se observă parcarea asta decât dacă şoferii au un bun spirit de 


observaţie.” Şi dinspre Sandbanks era complet invizibilă pentru 
oricine venea din Bornemouth. 

Deschise termosul, luă o gură de cafea fierbinte şi se puse să 
aştepte. Butler avea răbdarea lui lov. 


Ţeava puştii de vânătoare se înfunda mai adânc în ceafa lui 
Newman. Acesta rămase nemişcat, ascultând insultele lui Craig. 

- S-au schimbat rolurile acum. Capul încă mă doare, dar mai 
bine te doare decât să ţi-l zboare cineva. Cine te-a trimis? 

- Eu m-am trimis, mormăi Newman cu obrazul lipit de pământ. 
Sunt reporter, în caz că ai uitat. 

- Nu face pe nebunul cu mine, amice! Te mai întreb doar o 
dată. Apoi, degetul meu nervos o să apese pe trăgaci. la 
gândeşte-te puţin, ce loc ideal! După aceea, pot să-ţi arunc 
cadavrul de pe stâncă. Imediat începe refluxul. De ce sunt două 
maşini parcate lângă perete? 

- Porsche-ul e al prietenei mele. l-a murit motorul. A luat-o pe 
jos după ajutor. 

- Şi tu o să mori imediat. O s-o fac ca-n filme. O să încep să 
număr până la zece. Cine te-a trimis? Unu... doi... trei... 

Ghemuit în spatele unui bolovan imens, Philip se înghesui 
lângă Eve. Marler era după o altă piatră, mai în spate. Fixase 
ţinta puştii Armalite pe spatele lui Craig, dar Philip îşi dădu 
seama că n-are curaj să tragă. L-ar nimeri pe Craig, dar bruta ar 
putea să apese pe trăgaci, ca un ultim reflex când l-ar lovi 
glonţul. Ceafa lui Newman s-ar face bucățele. 

- Am să încerc să mă târăsc până lângă Craig, spuse Philip, 
ţinându-şi mâna strânsă pe Walther. 

- Eu voi încerca să-i distrag atenţia, spuse Eve, clănţănind din 
dinţi de frig sau de frică: poate de amândouă. 

- Dacă te gândeşti la ceva, cronometrează, pentru Dumnezeu, 
până sunt suficient de aproape ca să-i vâr ticălosului ăluia 
pistolul în spate. 

- Nu sunt proastă... 

Philip se ridică şi începu să înainteze, rămânând pe gazonul 
uscat care acoperea promontoriul de-o parte şi de alta a 
drumului. Işi încleştă dinţii atent să nu facă nici un zgomot şi 
veni mai aproape de Craig. Dacă bruta se întorcea, bătaia armei 
sale era, oricum, mai lungă decât cea a Walther-ului lui. Se 
apropie din ce în ce mai mult, întrebându-se la ce oare se 


gândise Eve. 

În spatele bolovanului, Eve căută grăbită într-o grămadă de 
pietre şi găsi una mare şi rotundă. O prinse bine în mână şi se 
ridică, în timp ce Marler se uita nelămurit la ea. 

Philip se afla la mai puţin de jumătate de metru de Craig, când 
Eve azvârli piatra cu toată puterea în zidul de piatră. Se auzi o 
pocnitură puternică. 

Tresărind, Craig începu să se întoarcă, îndepărtând astfel 
arma de Newman. Newman înşfăcă ţeava şi o împinse cât mai 
departe de el. În acel moment, Philip îi împunse spatele lui Craig 
cu Walther-ul. 

- Glonţul meu o să-ţi distrugă şira spinării. Stai, naibii, liniştit. 
Aşa, fii băiat cuminte. Acum lasă puşca, încet... 

Craig îşi desfăcu mâna de pe armă, iar Newman, care o ţinea 
încă de ţeavă, o aruncă cât mai departe de atacatorul său. Se 
ridică şi-l văzu pe Marler alergând spre ei. 

- Eşti teafăr? întrebă Marler. 

- Sunt bine. Newman îşi îndoi braţul drept, dar mai am nişte 
treburi neterminate. 

Îşi strânse pumnul pe neaşteptate şi-l lovi puternic pe Craig în 
maxilar. Uriaşul se prăbuşi. Newman îi verifică pulsul. 

- E scos din priză, dar asta-i tot. Cred c-o să stea aşa vreo 
jumătate de oră. 

- Mai supraveghem? întrebă Marler. 

- Bineînţeles. 

- Atunci, mai bine îl fac pachet... Scoase una din cele câteva 
perechi de cătuşe pe care le avea la el, se aplecă, îl întoarse pe 
Craig, îi prinse încheieturile la spate şi-i puse cătuşele. Apoi 
scoase două bucăţi de pânză din buzunarul lui spaţios. Cu 
batista neagră îl legă la ochi, apoi îşi ridică privirea. Asta o să-l 
dezorienteze când o să se trezească. lar asta o să-l facă tăcut ca 
o fetişcană. 

Răsuci pânza şi o transformă într-un căluş provizoriu pe care îl 
puse peste gura lui Craig. Apoi îşi trase „pachetul” şi-l propti de 
zidul de piatră. Newman se întoarse spre Philip care îşi băga 
Walther-ul înapoi în toc. 

- Mulţumesc, Philip. Probabil mi-ai salvat viaţa - şi nici nu te- 
am auzit apropiindu-te. 

- Ar trebui să-i mulţumeşti lui Eve, îi explică Philip când Eve se 
apropie de ei. Ea i-a distras atenţia lui Craig şi l-a făcut să-şi ia 


arma de la gâtul tău. 

- Adevărat? Newman o privi pe Eve cu surprindere. Ei, bine... 

- Mă bucur că aprobi. Eve îşi studie degetele lungi şi frumoase 
cu o prefăcătorie vizibilă. Poate o să vină vremea când îţi vei da 
seama că o femeie poate fi folositoare. 

- A venit şi vremea aceea. Newman întinse mâna şi i le prinse 
pe ale ei. Îţi mulţumesc. Acum eşti de-a noastră. Tonul îi deveni 
energic. Ne rezumăm pentru moment în a supraveghea 
Grenville Grange, ştiind că nu e atât de goală pe cât pare. Și 
apropo, cum de a ajuns Craig în spatele meu? 

- Pentru că n-am fost suficient de atenţi, zise Eve direct. Philip 
şi cu mine stăteam de vorbă în şoaptă. 

- lar eu îmi verificam arma, adăugă Marler. L-am văzut pe 
Craig cu coada ochiului strecurându-se prin gaura unde e zidul 
spart. Mi s-a părut că nu i-a luat decât o clipă ca să ajungă la 
tine şi să-ţi pună pistolul la gât. 

- E-n regulă, spuse Newman, dar de acum încolo, te sfătuiesc, 
Marler, să-ţi iei o poziţie mai sus, lângă spărtură. Philip, găseşte- 
ţi un bolovan lângă Marler şi păzeşte-i spatele. la-o şi pe Eve cu 
tine. Eu mă rezum la a supraveghea casa. 

Se aruncă la pământ la capătul zidului ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Îşi luă binoclul, îi verifică focalizarea potrivită 
pentru casă şi începu să aştepte. N-avea nici un rost să le spună 
şi celorlalţi, dar era aproape sigur că ceva urma să se întâmple. 


Butler, aşezat la volanul Ford-ului său, puse capacul 
termosului cu cafea şi îl vâri în compartimentul de la uşă. 
Aştepta încă în parcarea aceea cu geamul deschis ca să audă 
orice mişcare dinspre bac, şi simţea până la piele vântul care 
bătea dinspre mare. Auzea valurile spărgându-se pe plaja din 
apropiere şi văzu o pătură de nori negri apropiindu-se de 
Purbeck. 

Ceea ce-l alertă fu sosirea unui alt autobuz. Puțin după aceea, 
auzi huruitul unor motociclete care se apropiau cu viteză 
constantă. Trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele neagră, 
călare pe motociclete, se îndreptau spre Purbeck. Butler porni 
motorul, apoi se opri. 

O limuzină lungă, neagră şi strălucitoare, cu geamuri de 
culoarea chihlimbarului trecu pe lângă parcare. Era urmată de 
alţi doi motociclişti. „lisuse! îşi zise. Nield chiar c-a zis de un 


rege.” 

Aşteptă puţin, apoi o luă după limuzină, păstrând o distanţă 
apreciabilă. Nu se vedea nimic prin geamul din spate, care era, 
de asemenea, opac şi cu reflexe de chihlimbar. Porțiunea 
aceasta de drum era pustie, iar în dreapta se întindea o fâşie 
sumbră de teren mlăştinos. Deasupra apei se ridicaseră insule 
de stuf. În stânga, marea nu se mai vedea deloc din pricina unor 
tufe spinoase care formau un gard viu. 

„Ar fi trebuit să mai aştepţi puţintel”, îşi zise. 

În oglinda retrovizoare văzu un singur motociclist în piele 
neagră îndreptându-se în goană spre el. Ca şi ceilalţi însoțitori ai 
limuzinei, era călare pe o maşină puternică, o Fireblade. După 
ce trecu de el, Butler văzu că are pictat pe jachetă cuvântul 
Poliţie. Cel nou-venit îi făcu semn cu mâna să tragă pe dreapta 
şi să oprească. Butler se conformă. 

Motociclistul îşi smulse casca, scoțând la iveală o figură dură, 
cu maxilare puternice şi ochi prea apropiaţi. Butler nu spuse 
nimic când îl auzi strigându-i ceva prin geamul deschis. Aproape 
că-şi băgase capul în maşina lui. 

- Urmăreşti limuzina aceea? întrebă motociclistul. 

- Mă duc acasă. E o şosea liberă. 

- E vorba despre un personaj important. 

- Şi care e diferenţa dintre o persoană şi un personaj? întrebă 
Butler inocent. 

- Asta e treaba poliţiei. Fă cale întoarsă la bac. 

- De ce-aş face-o? _ 

- Pentru că aşa spun eu. Intoarce maşina chiar acum. 

Butler îşi aprinse o ţigară. Îşi sprijini braţul de marginea 
ferestrei deschise. 

- Aş putea să văd un act de identitate, te rog? Ca să-mi 
dovedeşti că eşti de la poliţie? 

Motociclistul îşi scoase mănuşa dreaptă şi îşi duse mâna spre 
interiorul jachetei. Întrucât Butler văzu mâna ieşind şi ţinând 
mânerul unui pistol mare, se aplecă şi îşi stinse ţigara pe dosul 
palmei bărbatului. 

Urmă un urlet de durere, timp în care Butler se aplecă în afară 
şi-i apucă pistolul. Era un Luger de 7,65 mm. Nicidecum un 
pistol obişnuit din dotarea poliţiei britanice. Deschise portiera 
larg, cu toată puterea. Aceasta îl lovi pe motociclist. Totul se 
răsturnă. Şi omul, şi motocicleta. 


Motociclistul încerca să iasă de sub motocicletă când Butler îl 
izbi peste cap cu patul Luger-ului. Inconştient, bărbatul căzu pe 
spate pe şosea. 

După ce se asigură că nu mai trece nimeni, Butler îi verifică 
urgent fiecare buzunar. Nici urmă de vreun mandat, sau orice 
altceva care să arate că e poliţist. Butler îl ridică de umeri, îl 
trase peste şosea şi îl împinse în nişte tufişuri dese de 
grozamă, în interiorul cărora dispăru cu totul. Butler îl ajunse 
imediat, îi desfăcu jacheta şi o scoase de pe trupul inert, 
trăgând-o cu putere şi brutalitate. Aveau cam acelaşi număr, 
după cum estimase Butler. Işi desfăcu hanoracul şi-l dezbrăcă, 
trecând în jacheta neagră. Se gândi că îi vine destul de bine şi îi 
trase fermoarul până sus. Apoi împinse trupul bătăuşului mai 
adânc în tufişuri. 

Pentru un om atât de masiv, Butler se putea mişca cu mare 
viteză. Oprise deja motorul motocicletei şi îşi împachetă 
hanoracul, apoi deschise cufărul de la spate. Sub o altă jachetă 
neagră găsi o întreagă panoplie de arme, cinci cu totul, 
împreună cu muniţie de rezervă. 

- Se pare că, mai nou, avem un alt fel de poliţist, murmură pe 
sub mustață. 

Işi puse din nou mănuşile, apoi improviză o tavă din cealaltă 
jachetă şi cără cu ea armele. La câţiva zeci de metri de-a lungul 
bordurii de iarbă, găsi o spărtură în gardul viu pe unde se vedea 
un lac de noroi. Aruncă acolo fiecare armă în parte, aşteptând s- 
o vadă ducându-se la fund. Jacheta avu aceeaşi soartă. 

Se grăbi să se întoarcă la motocicleta sprijinită într-o rână, o 
ridică şi îi strânse cu piciorul rezemătoarea care o ţinea în 
poziţia aceea. li luase deja casca bătăuşului şi şi-o îndesă pe 
cap. 

Pe drumul de la debarcader, observase, pe partea dreaptă, 
câteva fâşii de nisip care duceau până departe, spre mare, iar la 
câţiva metri mai încolo văzu o altă fâşie. Fără urme de roţi. Cine 
ar merge cu maşina la plajă pe o asemenea vreme, în această 
perioadă a anului? 

li luă mai puţin de un minut ca să-şi ducă Fiesta pe fâşia 
aceea de nisip şi s-o ascundă în spatele unor tufişuri. li încuie 
uşile, se întoarse în fugă la Fireblade şi lăsă vizorul căştii în jos, 
acoperindu-şi faţa. Lugerul îl băgă în cufăr. Nu se ştie niciodată 


15 Mic arbust cu flori galbene, din ramurile căruia se fac mături 


când ai nevoie de el. 

Călare pe Fireblade, îşi verifică ceasul. Trecuseră trei minute 
de când îl trimisese pe motociclist în lumea viselor. Porni 
motorul şi demară în trombă pe şoseaua pustie. Era nerăbdător 
să prindă limuzina înainte ca aceasta s-o cotească spre 
Swanage. Trecu ca vântul prin Studland, un sătuc liniştit, şi văzu 
limuzina în depărtare. 

Butler răsuflă liniştit. Limuzina rula încă cu o viteză constantă 
şi civilizată, fără a da vreun semn că vrea să accelereze. 

„Probabil că înăuntru e un ou mare, îşi zise, căruia nu-i place 
să fie transformat într-o omletă.” 

Încetini când limuzina şi însoțitorii ei îşi continuară drumul 
drept, depăşind drumul lateral care ducea spre mica staţiune 
Swanage. În curând, în stânga apărură pantele abrupte ale 
dealurilor din Purbeck, şi Butler le văzu înălțându-se chiar lângă 
drumul de ţară, ca nişte gorgane!* imense. 

„Urmează Corfe, îşi zise Butler. Întrebarea e unde o să întorci 
acolo. O să continui spre Wareham sau te sui pe dealuri?” 

Primi răspuns la întrebare când limuzina coti la stânga, chiar 
la baza colinei pe care se ridicau marile pietre ale vechiului 
castel, şi intră în Corfe. Înainte de ieşirea din Corfe, limuzina 
întoarse la dreapta şi trecu de un indicator care arăta spre 
Kingston. 

- Arată ca Grenville Grange, comentă Butler de unul singur şi 
simţi vântul prăvălindu-se în vizorul lui, de pe unul din dealuri. 
Mă întreb unde sunt ceilalţi. Tweed ar fi interesat de ce 
întorsătură au luat lucrurile... 


- Eşti conştient de faptul că am fost urmăriţi tot timpul, de 
când am plecat din Park Crescent? spuse Paula. 

Se apropiau de Wareham. La volan, Tweed confirmă dând din 
cap. 

- Un Vauxhall albastru, spuse el. Şoferul, un bărbat. Acum a 
dispărut, în schimb ne ţine companie un Jaguar gri. Poate o fac 
pe rând, sperând să ne prostească. Probabil că Jaguar-ul e doar 
o coincidenţă. A apărut doar de câţiva kilometri. 

- În mod normal, nu crezi în coincidenţe, îi aminti ea. 

- Asta pentru că în spatele Jaguar-ului se află un Renault 
albastru care, cred eu, se foloseşte de Jaguar ca să se ascundă. 


16 Movilă de pământ înălţată deasupra unui mormânt străvechi 


Foarte promiţător. 

- Promiţător? întrebă Paula surprinsă. 

- Da, asta înseamnă că anchetele mele complexe, referitoare 
la activităţile lui Leopold Brazii, au îngrijorat diverse persoane. 

- Spui asta de parcă ai fi provocat suspiciuni intenţionat. 

- Ei bine, am cerut anumitor colaboratori să împrăştie vestea 
că m-am interesat în mod serios de Inălţimea Sa. 

- Ar fi trebuit să-mi treacă prin cap. Dumnezeule, uită-te la 
câmpiile acelea. Sunt acoperite în întregime cu apă. Parcă sunt 
nişte lacuri. 

Tocmai treceau podul peste un râu, intrând pe strada 
principală din Wareham care părea mort. Paula se uită la vechile 
şiruri de case în stil georgian şi la fiecare casă vopsită într-o 
culoare diferită. 

- Presupun că pe o vreme bună, locul ăsta e chiar liniştit şi 
plăcut. 

- Foarte plăcut, comentă Tweed. Trei crime în decursul a 
douăzeci şi patru de ore. Şi apropo, cred că e esenţial să dăm de 
urma adevăratului Marchat. Am o bănuială că se îndrepta spre 
Heathrow cu intenţia de a părăsi ţara. 

- Asta înseamnă că l-am pierdut. 

- Nu neapărat. Când ai ieşit pentru câteva minute din 
cabinetul meu, ca să te răcoreşti, l-am sunat pe Jim Corcoran, 
şeful securităţii din Heathrow, şi i-am dat descrierea pe care i-a 
făcut-o Newman lui Partridge - se pare că acesta seamănă 
foarte bine cu himera noastră, Marchat. L-am rugat să verifice 
toate zborurile de dimineaţă, de la prima oră, din Heathrow. In 
special, cele spre Europa. 

- De ce Europa? 

- Pentru că prea multe lucruri se întâmplă în Europa. E locul 
unde Năluca a fost foarte activă. Asta să n-o spui nimănui. lar 
Brazii are cel puţin două case în Europa, de care noi ştim. Una la 
Paris, pe Avenue Foch, alta în zona lacurilor din Zurich. 

- De ce-ţi faci atâtea griji în legătură cu Leopold Brazii? 

- Deoarece, conform unor zvonuri din surse în care am 
încredere, pune la cale o operaţiune de dimensiuni uriaşe. 
Pentru că are atâta putere - cu toate legăturile lui de la cele mai 
înalte niveluri. Pentru că mi s-a interzis să mă mai interesez de 
el - la fel cum li s-a interzis lui Lasalle la Paris şi lui Arthur Beck 
la Berna. Am ajuns... 


Tweed ieşi de pe South Street cotind la stânga, într-un loc de 
unde Paula văzu, în depărtare, înălțimile mohorâte ale Purbeck- 
ului, cu vârfurile pierdute într-o pătură de nori negri. Ajunse la 
Priory şi parcă maşina într-o nişă aproape de un perete de piatră 
lângă intrare. În timp ce făcea manevrele de parcare, Jaguar-ul 
gri se opri chiar lângă el. Şoferul îi făcu semne cu mâna lui 
Tweed. _ 

- la uite, ce companie plăcută avem! remarcă Tweed. Il ştii pe 
Bill Franklin, fost membru al Serviciului de Informaţii al Armatei? 

- Eu îi spun unchiul Bill... 

Paula sări din maşină, în timp ce, de la volanul Jaguar-ului, 
cobora un bărbat înalt. Fugi la el şi îl îmbrăţişă. 

- Te-am urmărit, Tweed, spuse Franklin peste umărul ei. 

Franklin era un bărbat trecut de patruzeci de ani, bine făcut, şi 
fără urmă de grăsime pe el. Cu un maxilar puternic, tot timpul 
zâmbea, era proaspăt ras şi afişa o expresie ironică. O îmbrăţişă 
şi el pe Paula, apoi îi dădu drumul din strânsoarea braţelor sale. 

- O întâmpinare cu adevărat călduroasă într-o zi ca asta. V-aţi 
luat şi voi, în sfârşit, o vacanţă? Vouă v-ajunge una, 
amândurora. 

Îi aruncă Paulei un zâmbet molipsitor. Franklin vorbea rar, cu 
accentul unui profesor de şcoală particulară, care i se potrivea 
ca o mănuşă. Mişcările-i încete dădeau impresia unui om leneş 
care nu se grăbeşte niciodată. Paula ştia că, în felul lui liniştit, 
era totuşi o persoană foarte activă. Intotdeauna îi fusese foarte 
drag. 

- Carevasăzică ne-ai urmărit, spuse Tweed cu o severitate 
prefăcută. Pot să întreb de ce? 

- Păi, tocmai m-ai întrebat. Franklin zâmbi cu căldură. Am fost 
ocupat. Aşa, ca variaţie. M-am hotărât să-mi iau câteva zile 
libere. Mă plimbam şi eu cu maşina, în căutarea unui hotel 
decent, şi v-am recunoscut când m-aţi depăşit într-o intersecţie. 
Mi-am spus: „Am nevoie de o companie plăcută, şi iat-o!” Când 
am văzut-o pe Paula cu tine, m-am zăpăcit de-a binelea. 

- Păi, Priory e un hotel foarte bun, răspunse Tweed. De ce n-ai 
sta aici? Când o să am puţin timp, putem sta de vorbă despre 
vremurile vechi... 

- Excelentă idee! Lasă-mă pe mine... Îi luă geanta Paulei. Ea 
îşi aminti cât de curtenitor şi de amabil este el întotdeauna. Se 
înscriseră toţi trei la recepţie şi primiră camere în hotelul mare. 


Ştiţi ce, sugeră Franklin după ce se semnară în registrul 
hotelului, de ce nu ne-am lăsa bagajele în camere şi ne-am 
întâlni apoi în hol? Mie mi-ar prinde bine o cafea. 

- Neagră şi puternică precum un păcat, aşa ziceai, îi aminti 
Paula. 

- Aşa ziceam? Îmi aduc aminte că nu uiţi niciodată o 
conversaţie. Zâmbi din nou leneş. Aşa că trebuie să fiu atent ce- 
ţi spun. E cam devreme să mă compromit pe ziua de azi. 

- Când n-o să mai flirtaţi... interveni Tweed. Da, Bill, ne 
întâlnim în hol. Să zicem peste cinci minute? 


Cu mult după ce trecu de Kingston, Butler încetini, apoi opri 
motocicleta. Ceva mai în faţă, cavalcada - însoțitori şi limuzină - 
intra pe un drum străjuit de ziduri înalte de piatră. După ce 
dispăru din raza lui vizuală, îşi împinse motocicleta încet puţin 
mai în faţă - tocmai la timp să vadă nişte porţi uriaşe de fier 
închizându-se încet. Nu era nimeni să le manevreze, aşa că 
bănui că operaţiunea se face automat, prin telecomandă. 

Îşi parcă motocicleta pe o bordură de iarbă, merse încet până 
la porţi, apoi grăbi pasul. După ce trecu de ele, văzu limuzina 
oprindu-se la capătul unui drum de acces în curbă, în locul unde 
acesta se bifurca. Se opri şi se aplecă, ca şi cum şi-ar fi aranjat 
încălţămintea. 

Însoţitorii se strânseră în jurul limuzinei. O uşă mare, care 
dădea pe o terasă a casei aceleia întunecoase şi sumbre, era 
deschisă. Un bărbat înalt, pe care nu-l vedea foarte bine, ieşi din 
limuzină, urcă sprinten scările şi dispăru în casă, urmat de 
însoțitorii care-şi parcaseră motocicletele şi îşi scoseseră căştile. 
Şi le puseră sub braţ şi îl urmară pe personajul cel înalt, ca o 
escortă militară. Uşa se închise. Pe fiecare din cele două porţi, 
acum închise, citi două cuvinte gravate cu litere de aur: 
Grenville Grange. 

- Am avut dreptate, îşi zise. Se pare că n-au observat că le 
lipseşte un om. Sau poate că treaba lui e să stea de santinelă 
afară. Mai stau puţin să văd dacă se mai întâmplă ceva, apoi îi 
dau raportul lui Newman... 


Newman, îngheţat şi înţepenit de cât stătuse întins pe pământ 
la capătul peretelui, îşi duse din nou binocilul la ochi. In punctul 
unde drumul făcea curba putea să vadă drumul principal care 


cobora de la porţi şi de unde apăru cavalcada. 

- Du-te şi spune-i lui Marler să se ascundă în spatele 
Mercedes-ului meu, îi zise lui Philip, care era întins lângă el. 
Spune-i lui Eve să treacă la volanul Porsche-ului. Avertizează-i 
pe amândoi că s-ar putea să trebuiască să fim gata să plecăm în 
pripă. Eve să vină în spatele meu. Şi ăsta e un ordin. Fără 
fasoane. Viaţa ne poate fi în pericol. 

- Am înţeles... 

Newman aşteptă câteva minute, apoi îşi ridică din nou 
binoclul. În spate se întindea o terasă pe întreaga lungime a 
casei, iar lângă un şir de trepte fusese deschisă o uşă dublă. 

Apăru un bărbat înalt şi bine făcut, cu părul grizonat. Ţinea în 
mână lesa unui câine-lup uriaş, un exemplar cu o înfăţişare 
feroce care se smuci în lesă, apoi se opri şi începu să amuşineze 
aerul. 

- La naiba, murmură Newman. Îmi bate vântul din spate şi 
bestia aceea periculoasă ar putea să ne simtă. 

- Oribilă brută, spuse şi Philip care se întorsese şi se aruncase 
la pământ lângă Newman. Tipul e foarte impozant. O, Doamne, 
vine încoace. 

Personajul cu câinele coborâse scările şi începu să coboare cu 
paşi mari şi energici pe drumul spre marginea falezei, pe care 
intrase Newman mai devreme cu maşina. Văzându-l apropiindu- 
se, Newman lăsă să-i scape binocilul, care i se înfăşură în jurul 
gâtului, şi rămase cu privirea deznădăjduită, pierdută în gol. 

- Nu se poate, zise el. Putem să ne şi ridicăm. Oricum, o să ne 
vadă. In ciuda vântului aspru şi a temperaturii scăzute, bărbatul 
care venea spre ei purta un costum scump, albastru-închis, 
cămaşă albă şi o cravată gri-pal. Îşi ţinea capul mare, semet, 
afişând un ten arămiu, trăsături puternice, un nas roman şi, 
deasupra maxilarului ferm, o gură mare. Mersul îi trăda o totală 
siguranţă de sine şi se vedea că e un om obişnuit să comande. 
Era deja foarte aproape de ei, când ieşi de pe drum şi se sui pe 
un bolovan plat, strunindu-şi câinele care se smucea în lesă. 

- La picior, Igor! ordonă bărbatul. 

Câinele se aşeză imediat lângă stăpânul său, cu gura 
deschisă, uitându-se la Newman cu dinţii rânjiţi de parcă ar fi 
aşteptat masa de seară. 

- Domnul Robert Newman, bănuiesc, remarcă bărbatul cel 
înalt. Cred că aşa i-a spus Stanley lui Livingstone, sau invers? 


- Ce mai contează? replică Newman calm. Şi aveţi dreptate. 
Robert Newman. 

- Bine ai venit la Grenville Grange. Eu sunt Leopold Brazii. 

Newman îl studie pe bărbatul cel impunător înainte să 
reacționeze: părea să emane o aură de putere, aşa cum stătea 
în picioare în bătaia vântului, calm şi neclintit ca piatra de sub 
el. Avea ochi surprinzător de albaştri, şi Newman realiză că se 
afla în prezenţa unei personalităţi deosebit de puternice şi de 
neobişnuite. 

- Am încercat o dată să vă iau un interviu, îi aminti Newman. 

- Într-adevăr. O umbră de zâmbet trecu pe faţa lui Brazii. Dau 
rar interviuri, dar acum că te-am cunoscut, aproape regret că nu 
ţi-am acordat acel interviu. Nu l-ai văzut cumva pe unul din 
favoriţii mei, un anume Carson Craig? 

- Ba da. E legat în spatele zidului. A făcut o greşeală. M-a 
ameninţat cu un pistol. 

- O, Doamne, oftă Brazii. La ora actuală e unul dintre adjuncţii 
mei cei mai capabili. Un administrator excelent, dar cu un 
temperament urât. Tot timpul îi spun că trebuie să facă ceva ca 
să şi-l controleze. Ar putea prietenul de lângă dumneata să fie 
atât de amabil să-l dezlege, iar eu o să-l trimit înapoi în casă. 

- Fă-o, îi spuse Newman încet lui Philip. 

- Văd, de asemenea, că ai două maşini, iar la volanul uneia e 
o femeie... Newman îşi dădu atunci seama de avantajul pe care 
îl avea Brazii de pe piatra lui, putând să vadă vehiculele peste 
zid. Aruncă o privire către Porsche. Eve, aşezată la volan, îşi 
pusese un batic pe cap şi o pereche de ochelari fumurii. Sper că 
nu vă gândeaţi să vă întoarceţi pe drumul de la Lyman's Tout, 
continuă Brazii pe tonul său amabil. Văd că sunt îndreptate într- 
acolo. E o rută periculoasă. Vă sfătuiesc să vă întoarceţi pe 
drumul pe care aţi venit - pe unde am venit şi eu. Porţile sunt 
închise, dar o să-i dau ordin lui Craig să le deschidă. 

- Nu sunt sigur că ruta aceasta n-ar putea fi mai periculoasă, îi 
spuse Newman fără ocolişuri. 

- A, un om pe gustul meu. Precaut, care nu riscă decât dacă e 
obligat s-o facă. Brazii chicoti. Domnule Newman, am să stau 
lângă dumneata şi am să te însoțesc pe parcursul întregului 
drum. Trebuie doar să-i lăsăm lui Craig timp să ajungă la casă şi 
să pună în funcţiune porţile automate. 

Newman fu din nou surprins în sinea lui, fără să lase să se 


întrevadă. Philip, căruia Marler îi dăduse cheile înainte de a se 
ascunde în spate în Mercedes, îi scosese lui Craig căluşul, 
batista de la ochi şi-i desfăcuse cătuşele. Acesta se clătină pe 
picioare, clipi des, îl văzu pe Newman şi porni, poticnindu-se, 
către el. 

- Tu... 

- Craig! Brazii părea că i se adresează unui copil. Nu face din 
ţânţar armăsar. Fii drăguţ şi ţine-ţi gura închisă. Du-te în casă şi 
deschide porţile. Domnul Newman şi tovarăşii săi pleacă. O să 
merg puţin cu domnul Newman, înainte de a-i ura drum bun, 
apoi mă întorc acasă. Mişcă-te, omule! tună el dintr-odată. Uluit, 
Craig se împiedică atunci când trecu pe lângă zidul de piatră şi 
se opri, văzându-şi arma trântită pe pământ. Am... spus... mişcă- 
te... Craig, ordonă Brazii pe un ton moale care păru să-i 
înspăimânte adjunctul. Când Craig trecu prin dreptul lui, Brazii îi 
dădu lesa, fără să-i spună nimic, iar acesta luă câinele în primire 
şi încercă să se grăbească spre casă. N-o să mai avem nevoie 
de asta, zise Brazii energic. 

Făcu un pas mare şi cobori de pe piatră, ridică puşca de 
vânătoare, o verifică, o luă de pat şi-o azvârli spre mare. Arma 
dispăru peste marginea falezei. Newman fu impresionat de 
puterea fizică a lui Brazii... distanţa era mare, iar arma era grea. 

- Eu merg în Porsche, sugeră Philip, spre uşurarea lui 
Newman. Newman observă că Philip gândea repede într-o 
situaţie bizară ca aceasta. Işi dăduse seama că nu putea să 
meargă în spatele Mercedes-ului, cu Marler ghemuit sub pătura 
de călătorie. 

- Merg cu tine, strigă Philip venind spre Eve. Newman merge 
înainte şi noi după el. leşim pe unde am intrat. 

- Ce dracu’ se întâmplă? 

- Fii doar gata să întorci maşina şi să mergi după Bob. 

- Faci pe şefu'. 

- Numai când trebuie, i-o întoarse Philip. 

Newman deschise portiera stângă şi Brazii se strecură pe locul 
pasagerului, punându-şi centura de siguranţă. Râse. 

- O precauţie, în caz că greşeşti drumul şi-o iei peste stâncă. 

- O să încerc să evit mişcarea asta, răspunse Newman în 
glumă. Cum aţi ştiut că e cineva după zid - că eram eu acolo? 
întrebă el, dând drumul frânei de mână. 


- Elementar, dragul meu Watson”. Mie îmi place curăţenia. 
Când am fost ultima oară aici, am dat ordin ca drumul de 
prundiş pe care o să intrăm să fie netezit. Când am ieşit pe 
terasă, am observat urme de roţi. 

O simplă deducție. Roţile celor două maşini scrâşneau pe 
prundiş. Brazii îşi pocni mâinile mari, extrem de relaxat. Vezi, 
porţile sunt deschise, remarcă el pe când luau încet curba pe 
lângă colţul casei. Domnule Newman, aş putea să îţi cer o mare 
favoare? 

- Vă rog. Depinde dacă voi putea să vă ajut. 

- Sunt foarte nerăbdător să-l văd pe domnul Tweed în cursul 
săptămânii viitoare. 

Era pentru a treia oară când Brazii îl neliniştea pe Newman. 
Reuşi însă repede să formuleze un răspuns. 

- Cred că Tweed va dori să ştie de ce vreţi să-l vedeţi. 

- Normal. E un om formidabil. Mi-ar plăcea să discut cu el 
actualul stadiu în care se găseşte lumea. Să-i aflu părerile 
despre ce-ar trebui făcut pentru a corecta o situaţie haotică. ŞI 
mă refer la nivel global, poţi să-i spui. 

- Dacă e dispus, cum va lua legătura cu dumneavoastră? 

- Dacă nu pare nepoliticos, eu voi lua legătura cu el. Atunci 
voi propune o întâlnire care să ne convină amândurora. 

- Îi voi transmite negreşit mesajul dumneavoastră, cu proxima 
ocazie. 

- Mulţumesc. Rămân recunoscător. 

În oglinda retrovizoare, Newman verifica orice semn care ar 
trăda o activitate în afara casei. Nici urmă de aşa ceva. Locul 
părea nelocuit. După ce trecură de porţi şi simţi că cele două 
maşini sunt în siguranţă pe şosea, Newman trase pe dreapta. 
Brazii cobori, ţinu uşa deschisă şi-l privi fix pe Newman. 

- Dacă încă mai vrei interviul acela, poate că într-o bună zi mă 
simt în stare să-l dau. Vă urez drum bun. Pot spune cu mâna pe 
inimă, mi-a făcut plăcere compania dumitale, chiar dacă a fost 
de scurtă durată, 

Întinse o mână pe care Newman o luă şi-o strânse. Brazii îi 
zâmbi cald, şi Newman simţi pe propria piele puterea strângerii 
lui de mâini. Aşteptă puţin, până când Brazii porni înapoi, cu 


17 Cuvinte pe care Sherlock Holmes, celebrul detectiv inventat de sir Arthur Conan 
Doyle, obişnuia să i le spună prietenului său, doctorul John Watson, la dezlegarea unei 
enigme 


paşi mari şi viguros iar porţile se închiseră în urma lui. 

Nu prea departe de fermă, pe marginea drumului spre 
Kingston, Butler stătea lângă motocicletă. Işi scosese casca, 
pentru a fi recunoscut. Newman îi făcu semn cu mâna. 

Butler o luă înainte pe motocicletă, păstrând o distanţă cam 
de 2 kilometri de Mercedes-ul urmat de Porsche. De data 
aceasta, Butler avea rolul unui însoțitor, pândind orice semn al 
unei posibile ambuscade. Newman i-ar fi putut spune că n-o să 
aibă parte de nici una. După ce Mercedes-ul luă o curbă lungă, 
timp în care Porsche-ul ieşi puţin din raza lui vizuală, îi strigă lui 
Marler să se ridice şi să se aşeze într-un colţ. 

- Tocmai ai făcut cunoştinţă cu Leopold Brazii, îi spuse lui 
Marler în timp ce acesta se aşeza confortabil într-un colţ. 

- Cel puţin, i-am auzit vocea. Remarcabilă, dar nu ştia că ai pe 
cineva în spate. 

- Sunt absolut sigur că ştia. Ar fi o mare greşeală să-l 
subapreciem pe Brazii, îl avertiză Newman, dar nu te-a văzut, 
ceea ce valorează cât un as în mânecă. 

- Cum Dumnezeu de ştia de Tweed? 

- A, nu te-ai prins, zâmbi Newman. Sunt foarte sigur că domn 
Brazii ştie absolut tot ce se poate şti despre ceea ce se 
întâmplă. 


9 

Paula şi Tweed stăteau la o masă în marea sală de primire a 
hotelului Priory, aşteptându-l pe Franklin să li se alăture. Li se 
serviseră cafea, prăjituri şi biscuiţi pentru trei persoane. In afară 
de ei, nu mai era nimeni în încăperea aceea mare şi 
confortabilă, cu uşi de sticlă prin care puteai vedea grădina 
spațioasă şi poteca spre Casa-Bărcilor. 

- De fapt, vorbi Paula aproape şoptit, eu l-am văzut pe Bill 
Franklin în maşină, la intersecţia unde ne-a localizat şi el. Nu ți- 
am spus nimic, pentru că vorbeai, îmi explicai ceva. 

- Vi s-au întâlnit privirile? se interesă Tweed. 

- Categoric. 

- Atunci poate că e, într-adevăr, o adevărată coincidenţă. Bill 
ţine la tine, o tachină el. 

- Cam asta e tot ce se poate spune la capitolul ăsta, replică ea 
pe un ton tăios. 

- Vreau să aflu cum îşi consumă timpul acum, de când... 


Tăcu brusc când Franklin intră în încăpere. Acesta arăta foarte 
bine, îmbrăcat în jacheta lui de safari şi în pantaloni. Zâmbi şi se 
aşeză pe canapea, lângă Paula care stătea în faţa lui Tweed. 

- Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi. Cafeaua e tocmai 
ce-mi trebuia ca să-mi ud gâtlejul. 

- Ce mai învârţi, Bill? îl întrebă Tweed imediat. Eşti un fost- 
fost-ofiţer al Serviciului de Informaţii al Armatei? 

- Stau şi mă întreb ce poate să presupună această remarcă 
codată? 

Franklin zâmbi şi-i mulţumi Paulei care îi întinse o ceaşcă. 
Începu să mestece o prăjitură şi se aplecă puţin, ca să-l vadă pe 
Tweed care-i răspunse repede. 

- Asta vrea să însemne, Bill, te-ai întors la Serviciul de 
Informaţii al Armatei? 

- Ei, ţi-aş spune-o dacă ar fi cazul? glumi Franklin. De fapt, am 
decis c-ar fi timpul să fac şi eu nişte bani. Ştii doar ce 
extravagant sunt. A trecut deja un an de când am pus bazele 
unui mic lanţ de agenţii de detectivi particulari în Europa. 
Afacerea merge bine. Am botezat grupurile cu un nume care mi 
s-a părut foarte original, Lumini. 

- Un nume foarte deştept, comentă Paula. Bănuiesc că 
semnificaţia lui ar fi faptul că tu descoperi lucruri pe care 
oamenii încearcă să le ascundă. Tu faci lumină într-o situaţie. 

- Punct ochit, punct lovit, îi spuse Franklin. Cu legăturile pe 
care mi le-am făcut pe vremea când eram ofiţer în Serviciul de 
Informaţii al Armatei, mă descurc destul de bine. De ce nu te 
foloseşti de mine, uneori, Tweed? 

- Pe ce eşti specializat? 

- Geneva, Paris şi Roma. 

- Ai un avantaj, spuse Paula printre îmbucături, ţinând cont că 
vorbeşti fluent franceza, germana şi italiana. 

- Mă ajută. Problema a fost aceea a găsirii unor oameni buni. 

- Dar Londra? întrebă Tweed. 

- Am cochetat o vreme cu ideea asta, dar sunt cam multe 
amplasamente de genul ăsta pe-acolo. Voi chiar luaţi o pauză? 

- Suntem aici ca să investigăm trei crime ciudate... dar 
interesul mi-a fost trezit de un lucru curios care s-a întâmplat pe 
continent. 

- Secretos, ca de obicei. Franklin îi zâmbi Paulei. Mai degrabă 
scoţi apă din piatră seacă decât să-l faci pe Tweed să-ţi spună 


ceva. 

- Îţi cam încurci metaforele, îi atrase Tweed atenţia. 

La uşă îşi făcu apariţia proprietarul, şi Tweed îşi ridică privirea 
când acesta îi făcu semne cu mâna. Se scuză şi ieşi împreună cu 
el în intimitatea holului. Gazda sa avea o privire îngrijorată, ceea 
ce nu era un lucru obişnuit. 

- Îmi pare rău că v-am întrerupt conversaţia, domnule Tweed, 
dar a trecut pe aici un anumit inspector-şef de la Scotland Yard, 
Buchanan, şi m-a întrebat dacă domnul Robert Newman stă la 
noi. A trebuit să-i spun adevărul, şi acest Buchanan a vrut să 
ştie dacă e în camera lui. l-am spus că a ieşit şi că nu ştiu unde 
s-a dus, sau cât o să lipsească. Proprietarul făcu o pauză, vizibil 
stânjenit. Tweed nu spuse nimic şi nu dădu vreun semn că ar fi 
auzit de Newman. Apoi, continuă proprietarul, dacă un anumit 
domn Tweed stă la noi. l-am spus că nu... la momentul 
respectiv, dumneavoastră încă nu apăruserăţi. Şi nu am găsit 
nici un motiv pentru care să-i spun că aţi mai stat la noi. 

- Vă mulţumesc că mi-aţi spus. Noi trebuie să ieşim, avem o 
întâlnire urgentă. Şi nu am nici cea mai mică idee când am să 
mă întorc. 

- Îmi pare rău dacă... 

- Nu e nici o problemă. 

Tweed reveni în hol, cu un aer degajat. Franklin glumea cu 
Paula care arăta foarte relaxată. 

- Mă tem că trebuie să plecăm imediat, le spuse Tweed. S-ar 
putea să nu ne întoarcem până la cină. 

- Vă deranjează dacă vin şi eu cu voi? întrebă Franklin, dar 
dacă e strict secret, stau deoparte. 

- Poţi să vii. Mai devreme sau mai târziu, tot o să auzi ce se 
întâmplă. Dar, acum chiar aş vrea să plecăm... 

Traversară curtea exterioară, pavată cu piatră şi se duseră la 
maşini; simţiră vântul care se asprise. Franklin ajunse la Jaguar- 
ul lui, scoase o haină de ploaie maro şi o îmbrăcă. Haina avea 
revere largi şi o centură lată; Paula se gândi că arată foarte 
milităros. Tweed îşi puse pardesiul cel nou pe care îl forţase 
Paula să şi-l cumpere, iar ea se simţea foarte confortabil în 
hanoracul ei. 

- Încotro? le strigă Franklin. 

- Tu vino după noi. 

Tweed dispăru în spatele volanului maşinii sale, porni motorul 


şi începu să dea cu spatele în viteză. Întoarse şi porni spre mica 
piaţă care ducea în South Street. 

- Chiar, unde mergem? întrebă Paula. 

- Oriunde în afara Wareham-ului. Buchanan şi-a făcut apariţia. 
A întrebat de Newman şi după aceea de mine. 

- De tine? Ciudat. 

- Prietenul nostru, Roy Buchanan, e foarte viclean. Cred că nu 
are nimic concret, merge doar după miros. Fii atentă, se 
întoarce Bob, cu Philip după el în Porsche-ul lui Eve Warner. 
Uite-l şi pe Butler în spatele lor, îmbrăcat ca un gangster şi 
călare pe o motocicletă. 

Tweed opri în piaţa în stil georgian, situată mai departe de 
Soutb Street. Mai erau şi alte maşini parcate acolo, dar nimeni 
prin preajmă. Tweed sări din maşină şi alergă spre Newman, 
care pusese frână. 

- Să nu pui întrebări. Nu te apropia de Priory... vino după 
mine. În Jaguar e Bill Franklin. A apărut pe neaşteptate şi vine cu 
noi. Stai pu... 

Alergă până la Porsche, iar Eve cobori geamul din dreptul ei. 
Tweed i se adresă lui Philip peste capul ei: 

- Dă-te jos! Repede! Treci în maşina lui Bob. Philip cobori şi se 
duse la Paula, iar Tweed rămase s-o studieze pe noua prietenă a 
lui Philip. Ea îi susţinu privirea. Bănuiesc că sunteţi Eve Warner, 
începu el, dar ea îl întrerupse. 

- Pot să vă întreb de unde mă cunoaşteţi? De unde îmi ştiţi 
numele? 

- Newman mi l-a spus când am vorbit cu el la telefon. Sper că 
nu vă supăraţi, dar noi mergem la o întâlnire. 

- Cine eşti dumneata ca să mă dai la o parte? întrebă ea 
țâfnoasă. 

- Numele meu este Tweed, îi spuse el fără chef. Avea, oricum, 
să afle, întrucât stătea şi ea la Priory. Aş aprecia foarte mult 
dacă aţi rămâne la Priory... Philip se întoarce mai târziu. 

- Nu am chef să stau singură, îl informă ea. Şi am avut o 
aventură. Poate v-ar plăcea să vă povestesc ce s-a întâmplat... 

- Mai târziu. Scuzaţi-mă. 

Simţindu-se ca o lăcustă, Tweed fugi la Butler. 

- Harry, urmează-ne. 

- Am noutăţi să vă spun. Probabil că Pete Nield e încă la 
sensul acela giratoriu unde ne-aţi spus să-l trimitem. Sau Monica 


ne-a spus... 

- Trebuie să plecăm de aici. 

- Bine, dar Pete îşi pierde timpul acolo. 

- Atunci, mergem într-acolo şi poţi să-i spui să se întoarcă, să 
supravegheze din nou hotelul Priory. Trebuie să afle când 
soseşte Buchanan. 

Tweed se întoarse într-un suflet la maşina lui, sări la volan, 
demară, o luă la stânga pe South Street, apoi traversă podul 
peste Frome şi ieşi din oraş. 

- Eşti în formă, remarcă Paula. Nici măcar nu gâfâiai la 
întoarcere. 

- Probabil din cauza plimbărilor regulate între apartamentul 
meu din Radnor Walk şi serviciu. Nu e bine, zise el, uitându-se în 
oglindă. 

- Ce nu e bine? 

- Formăm un convoi în toată regula... mai întâi eu, apoi Bob, 
urmat de Franklin. Şi îţi vine să crezi? Domnişoara Warner vine 
după el în Porsche-ul ei afurisit. Bine că, cel puţin, Butler a 
rămas mai în urmă. Imaginează-ţi că ne-am întâlni cu Buchanan 
conducând în sens opus. Ne-ar vedea, ar întoarce unde ar putea 
şi ar veni după noi. 

- Atunci să sperăm că n-o să-l vedem pe Buchanan, spuse 
Paula calmă. 

- Nu fi prea dur cu Eve, spuse Philip din spate. Practic, i-a 
salvat viaţa lui Bob, şi, poate, şi pe a mea. 

- Adevărat? Credeam că ţi-am spus să te duci în maşina lui 
Bob. 

- Aşa e, dar am multe să-ţi spun. 

- Spune-mi acum. Cât nu trage cu urechea frumoasa Eve... 

Philip îi relată evenimentele concis şi începu cu drumul spre 
Grenville Grange şi cu ceea ce a urmat. Tweed nu-şi schimbă 
expresia nici când Philip ajunse la apariţia lui Leopold Brazii cu 
câinele lui lup, Igor. 

- Deci, domnului Brazii i-ar plăcea să mă întâlnească, comentă 
Tweed când Philip termină să-i descrie experienţa prin care 
trecuseră. Ei bine, va trebui să aştepte. 

- De ce? întrebă Paula. 

- Pentru că am nevoie de mai multe informaţii despre ceea ce 
pune la cale. 

Reduse viteza, conducând relaxat. Ajunse la sensul giratoriu 


de la sud de Stoborough Green, îl localiză pe Pete Nield în Sierra 
lui, aparent citind un ziar. Tweed continuă să ruleze cu viteză 
redusă, astfel încât Butler să nu-i piardă după ce avea să-l 
instruiască pe Nield. 

În spatele lor, Eve îşi dăduse seama că Jaguar-ul care venea în 
urma ei era urmărit de un motociclist. Acesta avea vizorul căştii 
coborât, aşa că ea nu-i vedea faţa. Nu-l văzuse nici pe Pete, fiind 
preocupată să se strecoare ca un şarpe în spatele maşinii lui 
Newman. 

Când Butler îi prinse din urmă, Tweed mări viteza. Ajunse la 
drumul care urca spre castelul Corfe şi, înainte de intrarea în 
sat, coti la dreapta, pe un drum liniştit de ţară, lângă care un 
indicator rutier anunţa Biserica Knowle - Kimmeridge. Incetini. 
Ştia că de-a lungul drumului, la intervale, se găseau case 
ţărăneşti, iar traficul era foarte redus, unul dintre acele drumuri 
pe care copiii aleargă fără să se asigure. 

- Acum unde mergem? întrebă Paula. 

- N-ai văzut semnul? Dacă poligonul armatei e folosit pentru 
antrenamente de trageri, atunci o să ne înfundăm. In general, 
tancuri. Kimmeridge e un loc mititel, chiar lângă mare. Cu 
siguranţă, Buchanan nu va folosi acest drum. 

Drumul făcea curbe strânse, pe care Tweed le lua încet, apoi 
dădea în câmp deschis. În dreapta, era tivit de pantele abrupte, 
acoperite cu iarbă, ale dealurilor din Purbeck şi aducea destul de 
mult cu o stradă îngustă, străjuită de copaci. 

Tweed trecu pe lângă o casă despărțită de drum printr-o 
bucată de pământ, când, deodată, semnaliză şi opri maşina. 

- Ce s-a întâmplat? strigă Philip. 

- Măi, să fiu al naibii, zise Tweed, care rareori înjura, chiar şi 
atunci cu perdea. Sunt sigur că tipul ăla, din faţa casei, e Keith 
Kent, omul care dă de urma banilor. Habar n-aveam că are şi el 
o căsuţă pe-aici. Hai să stăm puţin de vorbă cu el... 

Newman opri motorul, ieşi din maşină şi rămase lângă ea, 
aşteptându-l pe Tweed care venea pe cărare, ca să-l 
întâlnească. Îl recunoscuse şi el pe Keith Kent, în ciuda faptului 
că înainte nu-l mai văzuse decât îmbrăcat ca un orăşean. Il privi 
şi se încruntă. 

Deşi era frig, Kent era îmbrăcat într-o cămaşă în carouri, cu 
mânecile suflecate până la coate şi într-o pereche veche de 
pantaloni din catifea cord. Tăia lemne, iar acum ciopârţea un 


trunchi de copac. Avea braţe vânjoase şi învârti un topor greu 
prin aer, pe deasupra capului, fără nici un efort. Izbi toporul cu 
putere şi despică un buştean uriaş în două. Îşi văzu vizitatorul 
când ridica din nou toporul. 

- Salut, Tweed. Îl salută cu un accent aristocratic, dar cât se 
poate de sincer. Imi pare bine că te văd. Pe moment, eu aş 
rămâne unde eşti tu. Aşchiile astea pot zbura în toate părţile şi 
nu-ţi fac nici un bine. 

Toporul cel mare descrise un nou arc de cerc, cobori cu viteză 
mare şi trecu chiar prin mijlocul unui buştean imens. 
„Interesant”, gândi Newman. Kent lăsă toporul jos şi se întoarse 
să-şi salute oaspeţii, cu un zâmbet larg. 

Era un bărbat zvelt, de înălţime medie, care se apropia de 
patruzeci de ani. Proaspăt ras, avea părul des şi negru, aranjat 
cu grijă, şi ochi şireţi şi cenuşii. Dădu mâna cu toată lumea, 
după ce şi le ştersese pe amândouă pe pantaloni, în timp ce 
Tweed făcea prezentările. Brusc, îşi dădu seama că cineva 
stătea chiar în spatele lui; se întoarse şi dădu peste Eve care 
aştepta cu o privire mohorâtă. 

- A, aceasta este Eve Warner, o prietenă de-a lui Philip. Keith 
Kent. Eve îi dădu mâna după ce Kent o întinse pe a lui, 
scuzându-se. 

- Sper că nu-s lipicios pe labe. Bine aţi venit la Bradfields. 
Scuze pentru ţoale. P'aici nu ne dă mâna să ne punem boarfe 
extra, explică Kent zâmbind şi imitând un cockney. Toată lumea 
cafea? Eu aş putea să beau un litru. Haideţi înăuntru... 

Casa veche era construită din cărămidă, dată cu var şi avea 
un acoperiş de paie deasupra primului etaj. Înăuntru, Kent îi 
băgă direct într-o cameră de zi spațioasă, presărată cu fotolii 
vechi de piele, şi-i invită să se aşeze. 

- Eu o să fac cafeaua. Cum vă place? 

- Eu o vreau neagră, interveni repede Eve. Fără zahăr. 

- Să te-ajut, spuse Paula şi se duse după Kent. 

Observase că Eve se aşezase pe un scaun, picior peste picior, 
şi, evident, n-avea nici cea mai mică intenţie să-şi ajute gazda. ÎI 
auzi pe Tweed spunând ceva care i se păru cu atât mai ciudat, 
cu cât îl văzuse făcând operaţiunea. 

- Cred că n-am încuiat maşina. Mă întorc imediat. 

Convingându-se că toţi ceilalţi erau înăuntru, cobori în grabă 
poteca şi ieşi în şosea. Butler stătea călare pe motocicletă într- 


un loc de unde nu putea fi văzut de pe domeniul lui Kent. Tweed 
se duse la el în pas vioi. 

- Speram să ieşi. Mi-am lăsat maşina ascunsă undeva, pe un 
drum, lângă Studland. Aş vrea să mă duc s-o recuperez. 

- Aşa să faci. După care te întorci la Ursul Negru, şi-o să 
păstrăm legătura. De unde ai luat motocicleta? 

Butler îi explică pe scurt ce se întâmplase când văzuse 
limuzina escortată, cu geamuri fumurii, trecând pe lângă el şi 
venind pe drumul de la debarcader. 

- Ai procedat bine. Foarte bine. Ai grijă de tine... 

Se întoarse în casă şi se duse la bucătărie. Îl şocase faptul că 
nu era nici un indicator cu numele de Bradfields. Paula turna 
cafea dintr-un ibric mare în ceştile de pe o tavă. 

- la uite, zise ea. Wedgwood. Keith are porţelanuri foarte 
drăguţe. 

- Keith se răsfaţă atunci când nu-i dă mâna s-o facă, zise 
Kent, zâmbind. Dacă poţi să-mi găseşti ceva de lucru în 
domeniul meu, ar fi bine venit. 

- Află de unde-i vin banii lui Leopold Brazii, îi şopti Tweed. E 
urgent. 

Se duseră în camera de zi, Keith insistând să care el tava cea 
grea. Paula servi cafeaua, fără să se uite la Eve în timp ce-i 
umplea ceaşca. Nu că Eve ar fi fost atentă: era prea ocupată să 
facă conversaţie cu Bill Franklin. Philip nu părea prea fericit de 
entuziasmul ei. 

Tweed se aşeză într-un fotoliu, sorbi din cafea şi-i lăsă pe 
ceilalţi să vorbească. Observă iritarea lui Philip, dar şi faptul că 
acesta scana încăperea, căutând indicii ale personalităţii şi 
intereselor lui Kent. Îşi făcea meseria. 

Newman apăru relaxat, uitându-se mai întâi la gazda lui, apoi 
la Franklin, păstrând o tăcere neobişnuită. Pe unul din pereţi, de 
la podea şi până în tavan, erau rafturi tixite cu cărţi. Tocmai 
observase o colecţie despre vechile bănci englezeşti, când casa 
se zgudui. Bum! Bum! Bum...! De şase ori. 

- Ce naiba e asta? strigă Eve. Parcă a tunat, şi totuşi n-a 
tunat. 

- Nu vă îngrijoraţi, o linişti gazda. E poligonul pentru tancuri, 
lângă Bulworth. Trageri cu tunul. Ca să fiu mai precis, la 
Bovington Camp. 

- Nu mi-ar plăcea să locuiesc aici, zise ea lipsită de tact. 


- A, vă obişnuiţi. E ca şi cum ai locui lângă o cale ferată. 

Tweed se înclină într-o parte şi-i atinse braţul lui Kent cu un 
deget, pentru a-i atrage atenţia. Vorbi pe o voce joasă, în timp 
ce ceilalţi continuau să sporovăiască. 

- Keith, putem să mergem să ne plimbăm puţin? Aş vrea să- 
mi dezmorţesc picioarele şi să-ţi cer părerea într-o chestiune de 
asigurare. 

Aluzia la asigurare era pentru Eve. Tweed o suspecta deja de 
a avea darul să asculte o conversaţie şi să tragă cu urechea la o 
alta. Kent o întrebă, când se ridică în picioare, dacă are o slujbă 
la Londra. _ 

- O slujbă foarte bună. Îi luciră ochii. În probleme de 
securitate, nu pot să vă dau mai multe detalii. Am fost obligată 
să semnez o bucată de hârtie. 

„Legea păstrării secretului de stat?” se întrebă Tweed. Se 
ridică şi el, în timp ce Kent se pregătea să plece, deschizând un 
dulap şi scoțând o jachetă scumpă de velur ce părea să nu fi 
fost niciodată purtată. Şi-o aruncă pe umeri, scuzându-se: 

- Sper că nu vă supăraţi dacă vă părăsesc pentru câteva 
minute. Eu sunt gazda, ştiu... 

- Am eu grijă de toată lumea, spuse Paula repede. 

- În cazul ăsta, eu aş mai vrea nişte cafea, zise Eve, pe un ton 
degajat. 

Plimbându-se pe poteca ce cobora de la casă, Keith gesticula 
spre pământul care o încadra de o parte şi de alta, acoperit cu 
iarbă murdară şi mustind de apă. 

- leşi de pe poteca asta şi te trezeşti în mocirlă. Aud că plouă 
întruna de vreo săptămână. Dorset-ul e sub apă. Am noroc că 
am curtea de piatră lângă casă, altfel n-aş tăia lemne. la zi, 
despre ce vrei, de fapt, să vorbeşti cu mine? 

- Ai auzit că Sterndale Manor a ars? întrebă Tweed. 

- Nu, eu de-abia am ajuns aici de la Heathrow, puţin după ce 
s-a crăpat de ziuă. Ai avut noroc că m-ai prins. 

- Heathrow? lar te-ai apucat de călătorii, Keith? 

- Doar într-o scurtă excursie până la Paris. O pierdere de 
vreme. Potenţialul meu client nu mi-a dat suficiente date ca să 
merg mai departe. Am insistat să-mi plătească cheltuielile. Mi- 
am bătut capul de pomană. M-am întors cu primul avion şi-am 
alergat aici ca să scap de toate, dar pe tine te preocupă ceva. 
Are vreo legătură cu verificările pe care trebuie să i le fac lui 


Leopold Brazii? 

- Da. Bănuiesc că ştii de obligaţiuni, nu? se interesă Tweed. 

- De obicei, sunt emise de marile companii internaţionale 
petroliere, şi de alte conglomerate de mari dimensiuni. Sunt o 
modalitate de a mişca - sau de a depozita - sume foarte mari de 
bani. Necazul e că trebuie să le păzeşti ca pe aur... nu au nimic 
pe ele ca să le indice proprietarul. Aşa că sunt complet 
negociabile peste tot în lume. O singură obligaţiune poate să 
valoreze sume cu şase cifre în lire sterline. Ştii şi tu asta. De ce 
sunt aşa de importante? 

- Pentru că generalul Sterndale, care a murit în infernul acela 
împreună cu fiul lui, Richard, păstra grosul capitalului băncii sale 
într-un seif vechi din casă. 

- Dumnezeule! Asta înseamnă că Banca Sterndale dă faliment 
dacă cecurile au ajuns cenuşă? 

- Nu. Se pare că şi-a mai păstrat suficiente fonduri prin 
diferite sucursale, ca să menţină banca solvabilă. 

- De unde ştii? 

- Mi-a spus cineva care i-a fost aproape şi în care am 
încredere, dar mă întreb dacă cecurile mai erau în seiful acela. 
Unui număr de bănci particulare din Europa li s-au furat cecuri la 
purtător, în special din Franţa şi din Elveţia... 

- Asta aşa e. 

- Verifică sub ce formă îşi aveau capitalul. 

- Asta are vreo legătură cu verificarea lui Leopold Brazii? 

- Da. Marea întrebare e de unde are atâţia bani. Şi păzeşte-ţi 
spatele. 

- Bine-nţeles. Mai bine te avertizez că o să te coste. 

- Să-mi faci o notă de plată. A 

- Când pleci, ar trebui s-o iei spre Kimmeridge. Intr-o căsuţă 
de acolo, care se cheamă Cuibul Păsării, trăieşte un tip 
interesant. O să-ţi fie de ajutor. Eu am dat de el la Paris. Il 
cheamă Archie... 

Întorcându-se la Bradfields, Tweed hotărî că o vizită la Archie, 
informatorul pe care-l întâlnise şi Marler în timpul călătoriei sale 
la Paris, va trebui să aştepte. 

Marler rămăsese pe bancheta din spate a maşinii lui Newman, 
cât ceilalţi fuseseră oaspeţii lui Kent. Tweed nu-l invitase şi pe 
el, ceea ce era suficient ca să se înţeleagă: „Stai sub 
acoperire...” 


Mercedes-ul era parcat la câţiva metri în spatele maşinii lui 
Tweed, iar Marler rămăsese ghemuit în colţul lui. Acum se 
ascunsese în spatele unor ochelari negri şi sub o pălărie de 
pâslă, făcându-l imposibil de recunoscut de către cineva care 
nu-l mai văzuse înainte. 

Intrând în casă, Tweed fu uimit s-o găsească pe Eve în 
bucătărie cu Paula, ajutând-o să spele vase. Oare Paula o 
forţase ca să-i dea o mână de ajutor? Cele două femei păreau să 
aibă o conversaţie amabilă. Când Tweed intră, Eve tocmai 
punea o cârpă de vase la uscat, pe o sârmă deasupra unei sobe 
demodate. 

- Gata treaba, zise ea bine dispusă. Ce mai urmează? 

- Ne întoarcem la Priory pentru masa de prânz, asta dacă n- 
am întârziat prea mult. Ceea ce sper că nu e cazul... 

In timp ce Kent îi însoțea în grădina din faţa casei, Newman 
merse pe o potecă pavată care ducea în curtea interioară, unde 
Kent tăia lemne. Ridică toporul, îl învărti în aer şi-l izbi într-un 
buştean foarte mare, despicându-l în două bucăţi mai mici. 

- Încă unul pentru foc, îi zise lui Kent. 

Îi mulţumiră pentru ospitalitate şi se duseră la maşini. 
Newman mergea lângă Tweed, cu câţiva paşi înaintea celorlalţi. 

- E un topor foarte greu, comentă el când ieşiră în şosea. 

- Cine e tipul căruia îi place să rămână secret? ciripi Eve. 
Bărbatul din spatele maşinii lui Bob. 

- Un prieten care a venit cu noi ca să se plimbe, răspunse 
Tweed repede. 

- Dacă nu aveţi nimic împotrivă, eu cred c-am să merg cu Eve, 
în Porsche, sugeră Philip. 

- De ce nu? zise Tweed agreabil. 

Paula îl însoţi în maşină, Tweed făcu o întoarcere din trei 
mişcări şi o luă înapoi spre Corfe şi Wareham, lăsându-i pe 
ceilalţi să se ţină după el. 

- A trebuit s-o târăşti de păr pe Eve în bucătărie? întrebă 
Tweed. 

- Ba deloc. S-a oferit să ajute, mai ales în prezenţa atâtor 
bărbaţi, cel puţin aşa cred eu. Am observat că Newman a fost 
foarte tăcut cât am stat în casă. 

- Asta am observat şi eu. Îl studia pe Franklin şi pe gazda 
noastră. 

- Deci, care din ei l-a intrigat... şi de ce? Franklin sau Kent? 


Îşi parcară maşinile în Quay, mica piaţă de pe malul râului 
Frome. Băgară bani în aparatele de marcat şi merseră puţin pe 
jos, cât le mai rămăsese până la Priory. Dădură de necaz de 
îndată ce intrară în hotel, în persoana inspectorului-şef 
Buchanan. 

- Tweed, Newman, vreau să vorbesc cu amândoi. Doar cu voi. 
Acum. Holul e gol. Urmaţi-mă... 

- Nu mai spune! explodă Tweed. N-am luat masa de prânz şi 
dacă nu o luăm acum, o să ni se facă foame. 

- Asta e problema voastră. 

Buchanan era un bărbat înalt şi subţire, de vreo patruzeci de 
ani, zvelt şi, în mod normal, cu o mină indiferentă. Ochii lui gri îl 
fixau pe Tweed. In spatele lui se afla ajutorul lui, sergentul 
Warden, un bărbat înalt, bine ras, care întotdeauna îi amintea 
lui Tweed de un indian de lemn. De data aceasta, Warden prinse 
viaţă. 

- E important ca domnul inspector-şef să vă interogheze 
acum. 

- Pe tine te-a întrebat cineva ceva? îl repezi Tweed cu una din 
rarele izbucniri de aparentă agresiune. 

- In hol, spuse Buchanan ferm, trecându-şi degetele peste 
mustaţa-i îngrijită şi castanie. 

- Ai un mandat de arestare pe numele nostru? întrebă Tweed. 

- Nu, bine-nţeles că nu... 

- Atunci, noi o să luăm prânzul mai întâi. Tweed aruncă o 
privire în sala de mese, unde o ospătăriţă rămăsese nehotărâtă, 
cu ochii holbaţi. Vă rog, putem lua masa de prânz? Imi cer scuze 
pentru întârziere. 

- Nu e nici o problemă, domnule, răspunse femeia. Bucătarul- 
şef e gata de îndată ce sunteţi şi dumneavoastră. 

- Am spus în hol, repetă Buchanan, scrâşnind din dinţi. Am o 
zi foarte încărcată. 

- Atunci ai două opţiuni, îi spuse Tweed. Dacă mai ai treburi şi 
prin alte părţi, te sfătuiesc să te duci să ţi le rezolvi. Dacă nu, 
aşteaptă în hol şi venim şi noi după ce vom fi terminat un prânz 
liniştit. 

- Parcă trebuia să colaboraţi cu poliţia, îl repezi Buchanan. 

- Nu aşa, cât ai bate din palme... şi nu când ne e foame. Şi nu 
mai vreau să mă mai cert pe subiectul ăsta nici un minut în plus. 

- S-au comis trei crime, pe care eu le investighez, îi spuse 


Buchanan după ce se apropie de Tweed. 

- Şi atunci, la ce te mai învârţi pe-aici? 

- Vă aştept în hol după ce vă terminaţi prânzul. Să nu dureze 
prea mult... 

- O să dureze cât vrem noi. N-am chef să fac indigestie pentru 
nimeni. Şi apropo, puteţi lua o cafea în hol, au o cafea foarte 
bună aici... 

Cu această ultimă remarcă, spusă pe un ton jovial, Tweed 
intră în sala de mese. 

Tweed se ocupă de distribuţia locurilor cu multă măiestrie, 
astfel încât ajunse să ocupe o masă lângă peretele din fund, 
alături de Paula, Newman şi Philip. Pe Eve o luă de braţ şi o 
conduse la o altă masă mai îndepărtată, cu vedere spre grădină. 

- Bill, îi spuse lui Franklin, ai vrea să ai puţină grijă de Eve? 

- Va fi plăcerea mea, aprobă Franklin cu interes. 

- După care, continuă Tweed în timp ce ei se aşezau, noi vom 
fi interogaţi de Buchanan. Nu cred că v-ar face plăcere, aşa că, 
Bill, de ce n-ai face o plimbare cu maşina prin zonă, împreună cu 
Eve? Părăsiţi sala de mese în linişte, înainte să ieşim noi. 

- Şi Philip? întrebă Eve. 

- În câteva minute îl trimit la masa asta. Apoi poate să vină cu 
voi la plimbare. Să nu vă întoarceţi prea devreme... 

- Ce mai pui la cale? întrebă Paula cu voce joasă după ce 
dădură comanda. Te-am văzut când ai mâzgălit un bileţel 
înainte să ieşi din maşină, când am ajuns aici. L-ai mototolit şi i 
l-ai aruncat lui Marler în poală când ai trecut pe lângă maşina lui 
Bob. 

- l-am dat instrucţiuni să se ducă direct la Ursul Negru şi să 
stea sub acoperire împreună cu Nield - şi cu Butler, după ce se 
întoarce cu maşina lui. Acum, Philip, dacă te înşfacă Buchanan, 
eşti aici cu o prietenă, în vacanţă. Nu-i spui nimic altceva. Acum, 
îţi propun să te duci la Eve şi la Bill... mai târziu faceţi o 
plimbare prin zonă. 

- Atunci, eu mă duc la masa lor. 

- N-avea nevoie de prea multe încurajări, comentă Newman. 
Ce strategie adoptăm pentru Buchanan? Se pregăteşte de 
război. 

- Tu şi cu mine - şi cu Paula - am venit aici pentru că ne-am 
gândit că Philip e singur. Tu ai insistat să venim, Paula. Am aflat 
că a cunoscut o fată de-abia după ce am ajuns aici. Buchanan 


ştie cât de afectat a fost - este - Philip de moartea soţiei sale, 
Jean. 

- Şi în legătură cu oameni ca Marchat? întrebă Paula. 

- N-am auzit de el. Aş fi surprins să aflu că Buchanan ştie de 
Marchat... 

- Partridge, îl avertiză Newman. 

- Ai dreptate, dar Buchanan a aflat de Partridge foarte 
repede... a zis clar, trei crime. g 

- Asta e din cauza mea, explică Newman. Inainte să plec de la 
Devastoke împreună cu Marler, m-am strecurat în bucătărie, 
unde era telefonul. Am dat un anunţ anonim la poliţia din 
Dorchester şi am pus o batistă de mătase pe receptor, ca să-mi 
schimb vocea. Le-am spus, pur şi simplu, că e un cadavru acolo, 
că, cel puţin, aşa credeam eu, că e mort, aşa că puteau să 
trimită şi o ambulanţă. Nu puteam să plec aşa şi să-l las pe 
amărâtul ăla să putrezească cu zilele. 

- Aici ai dreptate, dar de ce la Dorchester? 

- Am presupus că Buchanan şi-a stabilit baza la sediul poliţiei 
din Wareham, pe West Street, la periferie. Noi aveam nevoie de 
timp ca s-o întindem. Dorchester-ul ar fi trebuit să telefoneze la 
Wareham şi mai mult ca sigur că Buchanan n-ar fi fost acolo. 

- Bine gândit. A, iată şi felul întâi. Aş mânca un cal. 

- Să sperăm că n-o s-o faci, glumi Paula. 

- Nu aici. Asta e un hotel de mâna-ntâi. Faceţi-vă plinul... 
avem nevoie de stomacuri pline înainte să dăm ochii cu vechiul 
meu prieten, Buchanan... 


- Aveai dreptate, Tweed, îi întâmpină Buchanan cu un zâmbet 
sec. Cafeaua de aici e excelentă. Luaţi loc, vă rog, şi simţiţi-vă 
bine. 

Tweed deveni brusc circumspect. Nu se aşteptase la o 
abordare atât de amabilă. Buchanan era un oponent foarte 
periculos, priceput în a-i lăsa pe oameni descoperiţi. Işi aranjase 
locul foarte ingenios. 

Alături de sergentul Warden, cu un carneţel la îndemână, 
Buchanan se aşezase confortabil pe o canapea, în spatele unei 
mese mari, cu picioarele lui lungi puse unul peste altul. In 
partea cealaltă a mesei, fuseseră aranjate scaune pentru 
oaspeţii săi, scaune cu spătare şi cu braţe, ca nişte fotolii. 

Tweed, Paula şi Newman se aşezară, când, deodată, 


Buchanan se aplecă înainte. Îl fixă pe Tweed. 

- Ai auzit vreodată de un om pe nume Marchat? 

- March... cum? 

- ŢI-I zic pe litere, pufni Buchanan şi începu să silabisească. 
Brusc, îşi întoarse privirea spre Newman. 

- Tu îl cunoşti pe unul, Partridge. Era, mai degrabă, o afirmaţie 
decât o întrebare, o tactică tipică de-a lui Buchanan. 

- N-am vorbit în viaţa mea cu cineva pe care să-l cheme 
astfel, spuse Newman prietenos. 

- Ai dat vreun telefon anonim la poliţie? continuă repede 
Buchanan, aproape înainte ca Newman să termine de vorbit. 

- De azi-dimineaţă, nici unul, zise Newman cu o grimasă largă. 
Nu e una dintre pasiunile mele. 

- Vorbesc serios, i-o tăie Buchanan. Se întoarse către Tweed. 
Deci ce faci aici cu un „spate” atât de serios? 

- Serios? 

- Sunteţi trei aici, plus Philip Cardon, era şi el cu voi. Unde a 
dispărut? Paula, poate ai tu bunăvoința de a mă lumina. 

Paula îi oferi explicaţia pe care i-o sugerase Tweed. Spusă de 
ea povestea deveni convingătoare, iar Buchanan păru învins. 

- Toţi minţiţi, zise el cu îndârjire. Bănuiesc c-o să spuneţi că n- 
aţi auzit de cele trei crime. 

- Te referi la generalul Sterndale şi la fiul său, Richard? 
întrebă Tweed, amestecându-se în discuţie. 

- Astea sunt doar două dintre ele. De unde ştii de ei? 

- Circulă o bârfă prin împrejurimi, zise Tweed pe un ton 
plictisit. Am auzit că incendierea conacului Sterndale a fost 
premeditată, că i-au dat foc... 

- A fost premeditată! Locul a fost stropit cu benzină şi-apoi i s- 
a dat foc, în timp ce Sterndale şi fiul lui erau înăuntru. Işi 
îndreptă atenţia brusc spre Paula. Cunoşti un loc numit 
Devastoke Cottage? 

- Cum se scrie? întrebă ea cu naivitate. 

- N-are importanţă. 

Buchanan băgă mâna în buzunar şi scoase o fotografie într-o 
ramă de lemn, mică şi ieftină, şi o aruncă în poala lui Tweed. 
Rama îi alunecă sub masă, printre picioare, şi se desfăcu. Tweed 
se aplecă s-o ia de jos şi văzu că sunt două fotografii ale 
aceluiaşi bărbat, una sub alta. Se jucă cu suportul de pe spatele 
ramei, scoase una din fotografii, puse piciorul pe ea şi aşeză pe 


marginea mesei cealaltă fotografie şi rama. Pierdu puţin timp 
până reuşi să potrivească portretul unui bărbat într-o grădină, 
înapoi în ramă. Apoi o studie. 

- L-ai mai văzut undeva? 

Buchanan îl fixă pe Tweed cu severitate. Suna ca o acuzaţie. 

Paula dădu drumul genţii pe podea şi îşi frecă umărul, ca şi 
cum cureaua nu stătuse bine. În timp ce atenţia lui Buchanan 
era îndreptată spre Tweed, ea se aplecă, luă fotografia când 
Tweed îşi ridică piciorul şi o strecură în geanta ei. Apăru cu o 
batistă în mână şi se prefăcu că-şi suflă nasul. 

- Ai studiat-o destul, se supără Buchanan. 

- Nu l-am văzut în viaţa mea pe omul ăsta, spuse sincer 
Tweed, dar are o faţă interesantă. Cine e? 

- Marchat. De asta suntem siguri. Am găsit fotografia asta 
înrămată vârâtă sub nişte ziare străine, în fundul unui sertar. 

- Trei crime, ai zis, îi aminti Tweed. Cine e a treia victimă? 
Omul ăsta? 

- Noi credeam că el trebuia să fie. Marchat locuia singur la 
Sevastoke Cottage. Am găsit un cadavru acolo, dar era cadavrul 
unui bărbat pe nume Partridge. Am găsit şi un contract de 
închiriere pe numele lui Partridge care era chiriaşul lui Marchat. 
Credem că ucigaşul a făcut o greşeală şi l-a luat pe Partridge, 
care tocmai se mutase, drept Marchat. 

- De ce? întrebă Newman. 

- Pentru că Marchat a fost servitor la Sterndale Manor, 
singurul servitor, de altfel. În mod normal, el locuia acolo cinci 
zile pe săptămână, iar weekendurile şi le petrecea la el, la 
căsuţă. 

- Tot nu înţeleg, comentă Newman. 

- Suntem de părere că Marchat ar fi putut să ne dea o idee 
despre cine a dat foc conacului, mai ales că ar fi trebuit să piară 
în flăcări cu cei doi Sterndale. 

- Bănuiesc că e doar o teorie, spuse Newman. 

- Deci, zise Buchanan, luând înapoi fotografia înrămată, nici 
unul nu ştie nimic? Aşa e? 

- Ştim şi noi ce ne-ai spus tu, spuse Tweed tacticos. A, ai 
amintit că ai găsit fotografia sub nişte ziare străine. Din ce ţară 
erau? 

- Erau copii după Journal de Geneve. Vechi de cel puţin două 
săptămâni. Geneva. Elveţia... 


Fu surprins când, formând numărul personal al lui Jim 
Corcoran şeful securităţii din Heathrow, îşi găsi vechiul prieten 
la birou. 

- Ai aflat ceva despre Marchat? întrebă el. 

- Da. Avem noroc că e februarie. 

- De ce? 

- N-au fost mulţi pasageri. Aşa că am avut mai puţine 
declaraţii vamale de verificat. Am găsit-o chiar şi pe funcţionara 
care s-a ocupat de el. Îşi aduce aminte de el. Părea nervos. 

- Aştept să treci la subiect. 

- Întotdeauna ai vrut ceva de ieri. Numele complet al 
pasagerului este Anton Marchat. 

- Am fotografia lui acum. Când mă întorc la Londra, o să-ți 
trimit o copie prin curier. Vezi dacă fata îl recunoaşte pe 
Marchat în fotografie. 

- Niciodată nu încetezi să mă baţi la cap. Bine. 

- A luat avionul spre Geneva, spuse Tweed. 

- Via Swissair. De ce dracu' mă mai întrebi dacă ştii? 

- A fost o bănuială cultivată. 

- Cine a zis că tu eşti cultivat? întrebă Corcoran. . 

- Vreau să te mai rog ceva. Hai, nu te enerva. Il cunoşti pe 
şeful securităţii de la aeroportul internaţional Bournemouth? 

- Da, îl cunosc. Jeff e un amic de-al meu pe care-l vizitez 
uneori. E frumos pe-acolo. Ce mai e de data asta? 

- Sunt mai mult decât sigur că Leopold Brazii va decola de pe 
aeroportul de acolo în avionul lui personal - dacă n-a făcut-o 
deja. Trebuie să fi completat un plan de zbor, el sau pilotul lui. E 
foarte important să-i aflu destinaţia. Dacă aş putea s-o ştiu 
înainte să aterizeze, ar fi minunat. 

- Minunat e cuvântul, zise Corcoran cinic. Să te sun la Park 
Crescent? 

- Da. Dă-i destinaţia Monicăi. 

- Îmi rămâi dator... 

Corcoran închisese telefonul. Tweed ştia că se mişcă foarte 
repede. Deja îl suna pe Jeff, la aeroportul Bournemouth. Tweed 
formă numărul de la Park Crescent şi îi explică Monicăi situaţia 
pe scurt. 

- Dacă te sună Corcoran, lasă-mi un mesaj la Priory. Doar cu 
destinaţia. 


- Înţeles. Nu închide, am un mesaj pentru Marler. De la cineva 
pe nume Archie. A întrebat de Societatea de Asigurări General şi 
Cumbria, aşa că nu cred că ştie cine suntem cu adevărat. 
Mesajul a fost: poate să treacă Marler urgent pe la el? Adresa, 
Cuibul Păsării, Kimmeridge. Auzi? Cuibul Păsării. Mie mi se pare 
că individul are păsărele. 

Tweed chicoti scurt la una dintre rarele izbucniri de umor ale 
Monicăi. 

- De unde ştia Archie că Marler e aici? întrebă el. 

- Asta voiam să-ţi spun. L-a văzut pe Bob Newman undeva, pe 
acolo, şi s-a gândit că Marler ar putea fi cu el. 

- Chiar aşa? O să transmit mesajul... 

Tweed nu îşi exprima prea des satisfacția, dar pe drumul spre 
Ursul Negru, păru mulţumit. Totul mergea de minune, lucrurile 
începeau să se mişte. 

Reîntors în bar, Tweed îi găsi pe Paula, pe Newman şi pe 
Marler aşezaţi la o masă mare, lângă fereastra îngustă prin care 
se vedea South Street. Ben, barmanul, stătea între Marler şi 
Newman. Începu să se ridice, dar Tweed îi făcu semn să rămână 
pe scaun. 

- Nu mi-am băut încă sucul de portocale. 

- Ben, începu Marler, aştepta să te întorci. Se pare că are ceva 
interesant să ne spună despre Marchat. 

- Adevărat? 

Tweed se aşeză, relaxat. Ben era un omuleţ dolofan, cu un ten 
arămiu şi un smoc de păr nisipos. Îi zâmbi lui Tweed şi îşi drese 
vocea înainte să înceapă să vorbească. Paula se amuză. Era 
ceva în înfăţişarea lui Tweed, în personalitatea lui, care îi făcea 
pe oameni să-i spună lucruri despre care nu ar fi vorbit în mod 
normal. 

- Ben e un înlocuitor, aşa cum ţi-am spus mai devreme, 
explică Marler. Îi ţine locul unui prieten, barmanul autentic, care 
e plecat în Caraibe pentru o lună de vacanţă. 

- Marchat, începu Ben, a venit o dată, cam acum o săptămână 
şi a băut mai mult decât de obicei. N-aş spune că era pilit, dar 
nici treaz nu era. Mi-a spus că e îngrijorat. Observase câţiva 
borfaşi pe lângă casa lui Sterndale, câteva nopţi la rând, 
întotdeauna după lăsarea întunericului. l-a raportat ceea ce 
văzuse lui Sterndale, dar generalul i-a luat în râs temerile şi i-a 
spus că nimeni nu poate intra în casă după ce încuie el. 


- Cam acum o săptămână? întrebă Tweed gânditor. 

- Da, cam atât să fie, încuviinţă Ben. l-am spus să spună la 
poliţie, să se ducă la secţia de pe şoseaua Worgret Road... 

- Asta era, interveni Newman. Mai devreme eu am spus West 
Street. 

- Mulţi fac greşeala asta. Ben încă vorbea cu Tweed, 
scărpinându-şi cu o mână faţa rotofeie. Lui Tweed i se păru un 
tip plăcut, cumsecade, fără prea multă minte, însă şiret în a-şi 
descrie clienţii pe scurt. Ştiţi, West Street iese în Worgret. Făcu 
o pauză. Tweed aşteptă, simțind că Ben se întreabă dacă să-i 
mai spună şi altceva. Sorbea din sucul de portocale, când Ben 
începu din nou să vorbească cu voce scăzută, deşi nu mai era 
nimeni altcineva în bar. Mi-a mai spus ceva care părea 
important... Marchat credea că e foarte important... Tăcu când 
doi bărbaţi intrară şi se aşezară la bar. Unul din ei lovi cu o 
monedă în tejghea. Trebuie să mă duc să-i servesc. Ben părea 
indecis. Ştiţi Bowling Green? 

- O ştiu, zise Newman. O vâlcea plină cu iarbă, după ce treci 
de North Street sau chiar aproape de capătul ei. E o potecă prin 
dreapta bisericii Sfântul Martin... 

- Aceea e, spuse Ben. Eu locuiesc lângă râul Trent şi îmi scot 
câinele la plimbare în fiecare noapte, la ora unsprezece. Ne 
întâlnim în Bowling Green? Fiţi atenţi, s-a anunţat c-o să fie o 
noapte geroasă. 

- Vom fi acolo, îi promise Newman. Poate venim pe Zidurile de 
Est... 

- Asta o să vă ducă direct acolo. 

Cei doi bărbaţi de la bar deveniră nerăbdători şi se auzi din 
nou moneda bătând în tejghea. Newman se uită la ei în timp ce 
Ben se întorcea agale la bar. Işi cobori vocea. 

- Bănuiesc că nu sunt alţi prieteni amabili de-ai domnului 
Brazii. 

- S-ar putea să mai fi lăsat vreo doi pe-aici, ca să 
supravegheze lucrurile, dar cred că e puţin probabil. Tweed 
vorbea foarte încet. Butler mi-a spus că a văzut limuzina care l-a 
dus pe Brazii la Grenville Grange întorcându-se la bac. Cred că 
iar pleacă din ţară. 

Deci l-am pierdut, zise Paula. Poate... 


- Aş vrea să stau de vorbă cu Marler între patru ochi, zise 


Tweed după ce ieşiră din bar şi intrară pe coridor. 

- Am putea să mai mergem prin pasajul ăsta până în locul 
căruia i se spune Grădina Berii, sugeră Marler. N-o să fie prea 
confortabil în perioada aceasta a anului... bănci de lemn şi 
piatră cubică pe jos. 

- Ideal. Tweed se uită la Paula şi la Newman, dar Paula vorbi 
prima. 

- Am observat un loc numit Vechiul Hambar, mai jos, pe chei. 
Vă aşteptăm acolo... 

- Bună idee. Lângă parcarea din faţa hotelului Priory... 

Tweed era prudent. Îl suspecta pe Archie ca fiind foarte atent 
în a-şi ţine clienţii, oamenii pentru care lucra ca informator, 
separat, fără să se cunoască între ei. Se îndoia că Newman ştia 
că Archie era informatorul lui Marler. 

Se aşeză pe o bancă de lemn, dură şi rece, şi îi relată lui 
Marler despre telefonul urgent al Monicăi. Îl întrebă pe Marler 
dacă ar putea merge până acolo singur. 

- Nu cred, hotărî Marler. Veniţi şi voi după mine, cu maşinile 
voastre, iar Paula şi Newman pot veni cu Mercedes-ul. Când 
ajung eu acolo, voi mai mergeţi puţin, depăşiţi casa, iar eu îl voi 
consulta pe Archie. 

- Am face bine s-o luăm din loc. 

- Drumul e lung, şi sper că n-o să vă deranjeze dacă o să 
conduc ca vântul până la Kimmeridge. Archie pare îngrijorat. 

- S-ar putea să fim în stare să ne ţinem după tine. 

Era încă lumină când cele trei maşini trecură pe şoseaua care 
şerpuia sub castelul Corfe. Fură nevoiţi să încetinească în 
apropierea casei lui Keith Kent, din cauza unei curbe care 
începea chiar lângă ea. Trecând, Tweed văzu una din draperiile 
de la camera de zi a lui Kent dându-se la o parte. Fuseseră 
observați. 

O luară mai târziu la stânga, pe un drum îngust cu indicatorul 
de Kimmeridge. Se treziră împrejmuiţi din ambele părţi de 
garduri vii şi de crânguri răzlețe de copaci. Apoi peisajul se 
deschise şi, în lumina după-amiezii, văzură sub ei marea. 

- Pare foarte periculos, îi atrase Paula atenţia lui Tweed. Cred 
c-o să-i sugerez lui Bob să facă o baie. 

- Simpatic locşor, Kimmeridge-ul ăsta, observă Tweed. Nu are 
decât o stradă principală, cu căsuțe de-o parte şi de alta, iar 
şoseaua se opreşte în mare. 


- Pare o idee bună, glumi Paula. Doamne, parcă ar fi capătul 
lumii. Se gândi că nu mai văzuse niciodată o coastă atât de 
sumbră într-un fund de provincie. Coborâseră câteva serpentine 
periculoase şi mai jos se întindea un golf mare, înconjurat de 
stânci aspre. Nici urmă de viaţă. 

Marler opri lângă o casă întunecoasă de cărămidă, cu două 
etaje, mică şi insignifiantă. Celelalte două maşini trecură de ea 
şi traseră pe dreapta ceva mai departe, pe şosea, în timp ce 
Marler se dădea jos din maşină. 

Parcurse în pas vioi drumul până la uşa de la intrare care se 
deschise imediat. Archie stătea în pragul uşii. 

- Cele două maşini care te-au urmărit... 

- Cei mai siguri oameni din lume. Unul dintre ei e şeful meu. 

- Tweed, zise Archie. Şi Bob Newman. Şi doamna e Paula 
Grey? 

Marler se uită la el mirat. Niciodată nu-i destăinuise gazdei 
sale numele acestea. Faptul că Archie ştia prea multe îl enerva. 
Se gândi repede. 

- Da, ai dreptate. 

- Invită-i înăuntru, zise Archie. 

Marler fu din nou mirat, dar nu-şi arătă reacţia. Se întoarse în 
şosea, le făcu semn cu mâna şi era pe punctul de a face 
prezentările, când Archie închise uşa, o încuie şi îi conduse într-o 
cămăruţă  neîngrijită, cu fotolii roase şi teancuri de cărţi 
aruncate pe podea. 

- Vă rog, luaţi loc, domnişoară Grey, Tweed, domnule 
Newman. 

- Ştia cine sunteţi, zise Marler repede, observând o anumită 
expresie pe figura lui Tweed. 

- Am nevoie de protecţie, explică Archie. Deci, cu cât ştiţi mai 
mulţi de mine, cu atât mai bine. Fac nişte cafea pe sobă. 
Doreşte cineva? 

Refuzară cu toţii politicos. 

Paula îl studia pe Archie fascinată. Mic şi slab, avea o faţă 
palidă şi-şi purta mustăcioara neagră cu ostentaţie, ceea ce-i 
aducea aminte de fotografiile în care îl văzuse pe Hitler, dar 
asemănarea se oprea aici. În colţul gurii îi atârna o ţigară stinsă, 
fumată pe jumătate, despre care ea bănui că rămânea acolo tot 
timpul cât era treaz. Avea ochi plăcuţi şi şireţi, iar mişcările îi 
erau rapide şi nervoase. Îi trecu prin cap că era o persoană pe 


care o recunoşteai cu uşurinţă, lucru care o surprinse. Avea o 
claie de păr cărunt şi ciufulit. Vorbea foarte repede, dar 
cuvintele erau clare. Se aşeză pe un scăunel de lemn, cu cana 
de cafea în mână. Începând din acel moment, fu deosebit de 
calm şi orice urmă de nervozitate dispăru. 

- O să trec direct la subiect... | se adresă lui Tweed, dar, 
politicos, o includea din când în când şi pe Paula în conversaţie. 
Mă refer la un om despre care veţi fi auzit. Domnul Leopold 
Brazii, aşa-zisul milionar. Aţi auzit de oamenii de ştiinţă 
dispăruţi, cei mai buni în domeniul lor? 

- Da, zise Tweed. 

- Dispar peste noapte - împreună cu soțiile - dar, cel mai 
adesea, se ştie cu câteva luni înainte că vor dispărea. Prietenilor 
şi vecinilor li se dă întotdeauna un motiv plauzibil. E vorba 
despre o operaţiune foarte bine organizată. In mod direct, sau 
indirect, toţi sunt implicaţi în comunicaţii... şi, în special... cu... 
în aşa-numita autostradă informaţională, un fel de Internet. 

- Da, zise Tweed. 

- Brazii îi angajează pentru salarii fantastice. Şi-a pus la punct 
undeva un laborator de înaltă tehnologie, dotat cu echipament 
avansat. 

- Chiar ştii asta? întrebă Tweed, aplecându-se în faţă. 

- Am şi eu un informator. Nu pot să vă spun mai multe 
deocamdată. 

Tweed păstră tăcerea, nu făcu nici un efort în a-şi presa gazda 
să-i dea mai multe informaţii. Paula observase că Newman se 
purta de parcă Archie ar fi fost un străin, cineva pe care nu-l mai 
întâlnise niciodată. Era acea supapă de siguranţă care funcţiona 
între un agent şi un informator. Cu siguranţă că Archie îi ţinuse 
pe Marler şi pe Newman în compartimente diferite. 

Era, într-adevăr, intrigată de gazda lor. Bine îmbrăcat într-un 
elegant costum albastru, Archie purta mănuşi chirurgicale. Ea 
încercă să nu se uite la ele şi îşi roti privirea prin încăpere. Praful 
nu mai fusese şters de luni întregi. Archie păru că-i citeşte 
gândurile. 

- Vă intrigă mănuşile pe care le port, îi zise el. Purtându-le tot 
timpul, nu las amprente. Oamenii care mă caută sunt foarte 
pricepuţi. De asemenea, aţi observat că totul e plin de praf, iar 
camera arată de parcă n-a mai fost locuită de luni de zile. Este 
exact impresia pe care vreau s-o las, în caz că intră cineva aici. 


- Eşti foarte meticulos. 

- Secretul supravieţuirii. 

- Dar vecinii? insistă ea. Dacă le pune cineva întrebări? 

- Vor spune că locul e gol de luni de zile, că e o casă de 
vacanţă. Intr-un sătuc ca ăsta, localnicilor nu le plac străinii. Se 
uită la Marler. Puteţi să-mi oferiţi protecţie? 

- Nu avem oameni ca să aibă grijă de tine oriunde mergi, 
noaptea şi ziua. Ce fel de protecţie? 

- Doar pentru următoarele câteva ore. Am nevoie de cineva 
care să meargă cu mine până la Heathrow, dar până mâine mai 
e mult. 

- Portbagajul maşinii mele, sugeră Newman. N-o să fie prea 
confortabil, dar poţi să stai peste noapte la Ursul Negru din 
Wareham. Stă şi Marler acolo. 

- Confort? Ţigara din colţul gurii i se clătină când chicoti. 
Confortul e un lucru de care pot să mă lipsesc. Am dormit 
adesea în condiţii foarte proaste... mai ales pe continent. Se 
întunecă. 

Fruntea îi fu brăzdată de o cută. 

Paula observase că se lăsa seara. În încăpere nu era nici o 
lumină, şi Archie devenea o siluetă în semiîntuneric. Se ridică în 
picioare. 

- Ne întâlnim pe plajă. Mergeţi drept prin sat. Vă ajung din 
urmă. Trebuie să strâng pe-aici. Cana trebuie spălată. Mai sunt 
şi alte lucruri de pus la punct. Vin în câteva minute. 

- Pot să te ajut să strângi? întrebă Paula în timp ce toată 
lumea se ridica. 

- Sunteţi foarte drăguță, dar lucrez mai repede de unul singur. 

- Aş fi prea indiscretă dacă v-aş întreba de cine vă temeti? 
încercă Paula să-l tragă de limbă. 

- Plecaţi acum. Ca să vă răspund la întrebare, Năluca e liberă. 
A ucis pe cine nu trebuia la Devastoke Cottage... 

Conduseră încet până la țărm, pe o şosea îngustă, cu câmpuri 
aride întinzându-se de-o parte şi de alta. Cu toate că nu era 
decât amurg, luna era sus, şi Paula se cutremură. Sfârşitul lumii. 

Opriră într-o zonă netedă, situată deasupra mării, care servea, 
probabil, ca parcare în sezonul estival, iar Tweed opri motorul. 
Paula se dădu jos din maşină, încheindu-şi ultimul nasture de la 
hanorac. 

Golful era pustiu, străjuit în ambele părţi de stânci înalte. Un 


vânt aspru bătea dinspre marea care semăna cu un haos de 
valuri învolburate. Paula îşi întoarse privirile spre Kimmeridge şi 
văzu luminiţe. Newman era deja ocupat, îşi deschisese 
portbagajul. Ea se duse la el, iar Marler rămase în picioare, 
privind. 

Newman scosese păturile de călătorie din spate şi le aranja în 
portbagaj, ca un pat provizoriu. 

- O să poată să respire bine? se interesă Paula. 

- E destul aer aici, o asigură Newman. O să claxonez din când 
în când de câte două ori, îl informă pe Tweed care venise lângă 
ei. Aşteptaţi-mă. O să am grijă ca Archie să se simtă bine. Poţi 
să-i faci rost de o cameră la Ursul Negru? îl întrebă pe Marler. 

- E simplu. Probabil c-o să vrea să rămână în cameră. O să las 
vorbă că e foarte obosit, ca să-i trimită masa sus. Să veniţi 
mâine dimineaţă de la Priory, ca să-l duceţi la Heathrow. 

- Mă întreb unde-o şterge? zise Paula. 

- Să nu-l întrebi, o avertiză Tweed. N-am mai întâlnit de mult 
un personaj atât de remarcabil. E straniu cum de ştie tot ce se 
întâmplă. Marler, tu îl escortezi pe Newman înapoi în Wareham. 

- Tu unde te duci? 

- Merg cu Paula până la Sterndale Manor. 

- Locul e deja o ruină, îi aminti Newman. 

- Da, dar îmi place să observ eu însumi locul crimei. Probabil 
că mi se trage din zilele când eram director la Scotland Yard. 

- Şi cel mai tânăr director de la criminalistică din istoria 
instituţiei, ciripi Paula. Ce te-aştepţi să găsim acolo? îl întrebă 
când Tweed ridică din umeri la remarca ei. 

- Pe un vechi prieten. Cine dracu' e ăsta care vine? 

Marler îşi scoase Walther-ul din toc şi-l ţinu lângă el. Pe drum, 
călare pe o bicicletă, venea spre ei o siluetă ca o sperietoare. 

Paula se uită cu neîncredere la bărbatul care sări de pe 
bicicletă. Purta o pălărie veche şi boţită, o pereche de ochelari 
aşezaţi într-o parte pe marginea nasului, un pardesiu ponosit, 
pătat cu ulei. Ţigara din colţul gurii fuse cea care îi spuse că e 
Archie. 

- Trebuie să scap de bicicletă, zise stăruitor Archie. O s-o 
arunc de pe stânca aceea în mare. A început refluxul. 

- Scap eu de ea, zise Paula hotărâtă. 

- Mulţumesc. Aveţi grijă cum mergeţi. 

Archie îşi scoase pălăria şi pardesiul, afişând acelaşi costum 


albastru pe dedesubt. Dintr-un coş de la spatele bicicletei 
scoase o geantă de călătorie şi se duse după Newman, să se 
bage în portbagaj. 

La lumina lunii, Paula împinse bicicleta pe panta din stânga ei. 
Ajunse într-un loc unde stâncile erau mai înalte, apucă bicicleta 
de şa, o îndreptă cu roata din faţă spre mare şi îi dădu un brânci 
zdravăn. Bicicleta era încă în aer, când un val uriaş se izbi de 
stâncă, împroşcă stropi fini până sus în aer, şi bicicleta dispăru. 
Se grăbi să se întoarcă, în timp ce Tweed îi instruia pe Newman 
şi pe Marler. 

- După ce mă întorc cu Paula, luăm cina la Priory. Să nu uitaţi 
de întâlnirea de la unsprezece cu Ben. Bob, tu ştii drumul până 
la Bowling Green? O să fie întuneric. 

- E lună. Distracţie plăcută cu misteriosul tău prieten de la 
conac... 

Lăsând Corfe-ul în urmă, Tweed acceleră pe dealul plin de 
serpentine abrupte, încetini când trecu prin Kingston, apoi 
continuă să urce. Avea în cap harta regiunii Dorset şi o luă pe un 
drum asfaltat care ducea spre Sterndale Manor. In depărtare se 
vedeau lămpi puternice cu arc, strălucind pe dărâmături. Poliţişti 
în uniformă se învârteau prin zonă şi, în spatele unui mic 
camion, un excavator ridica ceva din resturile dezastrului. 
Tweed încetini când un poliţist se postă pe carosabil cu o mână 
ridicată. 

- Aşadar, ăsta e prietenul tău, zise Paula. 

În spatele poliţistului apăruse Buchanan. Se apropie de 
maşină şi Tweed se pregăti pentru o ceartă. In schimb, 
Buchanan se uită la amândoi şi zâmbi cinic. 

- Ca de obicei, punctuali până la secundă. Acum, că tot 
sunteţi aici, puteţi foarte bine să vedeţi. 

- Ce să vedem? întrebă Tweed, ieşind din maşină împreună cu 
Paula. 

- Excavatorul. Ce are în cupă. Seiful bătrânului general. 
Problema e că, din cauza căldurii, uşa a explodat şi tot ce era 
înăuntru trebuie să fie acum cenuşă... 

Un vânt puternic mătura valea direct dinspre mare. Priviră 
cum seiful e coborât pe pământ. Imediat, un detaşament condus 
de un sergent ridică în jurul lui paravane înalte de prelată, 
cărora le puse şi un acoperiş, formând un cort, pentru a proteja 
seiful de vânt. 


- Sunt bine organizaţi, şopti Paula. 

- Buchanan e întotdeauna bine organizat, replică Tweed. 

Tocmai termină de vorbit, când inspectorul-şef le făcu semn, 
iar ei îl urmară în cortul de prelată când un poliţist deschise o 
clapă, pe care o închise apoi în urma lor. Buchanan îşi puse o 
pereche de mănuşi de azbest şi ridică cu grijă uşa deschisă. 
Înăuntru nu era decât cenuşă neagră. Nimic nu scăpase. 

- O să le trimitem experţilor, zise Buchanan, dar nu prea cred 
c-o să descoperim ce-a fost în acest seif. 

- Aş putea să te-ajut, îi sugeră Tweed. Oamenii mei lucrează 
cu o tehnologie foarte avansată pentru a detecta ce a fost scris 
pe hârtii din care nu a mai rămas decât cenuşa. Au avut multe 
succese. 

- Adevărat? Buchanan se gândea la asta, când sergentul 
Warden intră în cort. Să zicem că îţi dau o mostră. Dacă o strici? 
În schimb, ce-ar fi să ne explici şi nouă tehnica asta? 

- De acord. 

Buchanan se folosi cu grijă de o linguriţă pentru a scoate 
cenuşă, o puse în punga pentru mostre pe care i-o întinse 
Warden şi o sigilă. Warden îi dădu o pungă mai mare în care 
Buchanan o puse pe cea mică, apoi o sigilă şi pe aceasta. l-o 
înmână lui Tweed. 

- E mai sigură la mine în geantă, sugeră Paula. 

- la-o, atunci. 

Tweed şi Paula ieşiră din cort însoţiţi de Buchanan şi priviră 
ruinele. Unul din coşuri rezistase şi fusese înconjurat cu sârmă 
ghimpată. Buchanan arătă spre el. 

- E instabil. Va trebui să-l dăm jos. 

- Ne uităm la pagini întregi de istorie, spuse Paula. Generaţii, 
unele poate certate cu altele. Sfârşitul unei epoci. 

- Muncă de profesionişti, îl informă Buchanan pe Tweed. Ştim 
acum că nu s-a folosit numai benzină, ci şi bombe cu termit:&. 
Câtă cruzime! 

- Păstrăm legătura, spuse Tweed, oricare ar fi rezultatul 
experimentelor noastre. S-ar putea să dureze câteva zile. 

- Asta e tot? întrebă Buchanan pe un ton surprins. Poate 
descoperiţi voi ceva... 


18 Amestec de pulbere de aluminiu cu un oxid al unui metal, întrebuințat în sudură, în 
metalurgie etc. 


Tweed veni din South Street şi intră în scuarul în stil georgian, 
de unde o alee scurtă ducea chiar la Priory, când una dintre 
maşinile parcate îşi aprinse farurile de două ori. Tweed opri. 
Paula îşi scoase Browning-ul automat şi îi atinse mâneca lui 
Tweed cu mâna stângă. 

- Fii atent. Nu mai e nimeni prin preajmă. Şi locul ăsta e 
întunecat. Ceea ce era adevărat. Iluminatul slab era asigurat de 
nişte felinare suspendate pe console. 

O siluetă subţire ieşi din maşina pe care Tweed o recunoscu 
ca fiind un Rover. Îl recunoscu pe Keith Kent, îmbrăcat cu 
jacheta lui de velur şi cu pantaloni largi, gri, călcaţi la dungă. 
Apăru la geamul pe care Tweed îl lăsase jos şi o salută pe Paula 
cu o mişcare a capului. 

- Hai să-ţi spun un cuvânt în urechea ta ca o scoică, îi spuse el 
lui Tweed. 

- Să trec eu la volan şi să duc maşina la Priory? sugeră Paula, 
uşurată că e Kent. 

- Nu e nevoie, draga mea, o asigură Kent. Zâmbi. Spre 
deosebire de Franklin, el zâmbea foarte rar şi când o făcea 
dădea impresia că, într-adevăr, îi plăcea acel cineva căruia îi 
zâmbise. Sunt sigur că ştii cel puţin cât ştie şi Tweed din ce se 
întâmplă. 

- O să ieşim din maşină şi-o să hoinărim puţin prin scuarul 
ăsta împreună cu tine, decise Tweed. 

- Bună idee. Prefer să fim toţi trei, noi între noi. Am sunat la 
Priory de la o cabină de pe South Sreet. Mi s-a spus că nu te-ai 
întors, aşa că am aşteptat aici. L-am văzut pe Bob Newman 
întorcându-se în Mercedes-ul lui vechi, şi puţin după aceea, s-a 
întors tipul ăla, Franklin, cu fata, Eve Warner, şi cu Philip Cardon 
în spate. 

Se plimbau pe pietrele de pavaj ale scuarului pustiu, 
înconjurați de o linişte stranie. Tweed îl aşteptă pe Kent să 
vorbească. 

- Investigaţiile pe care m-ai rugat să le fac despre Leopold 
Brazii. Aş putea să încep din Londra... are o casă în centrul 
comercial, dar instinctele îmi spun să mă sui în avion şi să mă 
duc fie la Paris, fie la Geneva. 

- Geneva, zise Tweed. 

- Mai vrei şi alte informaţii pe care le-aş putea culege despre 
Brazii? Adică, în afară de locurile de unde îi vin banii. 


- Orice informaţie, oricât de mică, ne-ar fi de folos. Ai undă 
verde. 

Kent se opri sub un felinar şi îşi lăsă capul într-o parte, o 
particularitate pe care Paula o observase la el atunci când se 
concentra asupra fiecărui cuvânt. 

- Undă verde, repetă Kent. Asta s-ar putea să fie un fel scump 
în meniu. 

- Cheltuieşte oricât ai nevoie, îi spuse Tweed când îşi reluară 
plimbarea. Apropo, ai auzit de un anume Marchat? 

- Nu, zise Kent prompt. 

„Puțin prea prompt”, gândi Paula. Şi el era prima persoană 
care nu întrebase cum se scrie. 

- Ar fi trebuit să aud de personajul ăsta? se interesă el. 

- AŞ fi fost surprins dacă ai fi auzit. Ar trebui să-ţi spun că 
Franklin conduce un mic lanţ de agenţii de detectivi printre care 
şi una la Geneva. Firma se numeşte Lumini. Ţi-am spus, ca să 
nu vă împiedicaţi unul de celălalt. Probabil că o să facă şi el 
cercetări despre Brazii, deşi încă nu l-am rugat s-o facă. 

- O să ştie că şi eu investighez aceeaşi ţintă? 

- Nu, spuse Tweed. Dacă ar şti, ar ieşi o harababură... el o să 
facă cercetările într-un mod diferit faţă de tine. El nu are 
cunoştinţele tale financiare. 

- Deci, eu ştiu de el, dar el nu va şti de mine? sublinie Kent. 

- Te-ai prins. 

- Franklin mi s-a părut un tip extrem de competent, zise Kent 
în timp ce continuau să se învârtă încet în scuar. 

- A făcut parte din Serviciul de Informaţii al Armatei. 

- Bună pregătire ca să conduci agenţii de detectivi. Deci, 
dacă, din întâmplare, dau peste el, sunt acolo cu afaceri 
personale? 

„Tipic pentru Kent, se gândea Paula. Să pună la punct toate 
detaliile.” în trecut, dovedise că poţi avea extrem de multă 
încredere în el. 

- E cea mai bună acoperire, încuviinţă Tweed. 

- L-aţi găsit pe omuleţul acela ciudat, pe Archie, de care v-am 
pomenit la Bradfields? 

- Da. A fost o vizită scurtă. Am aflat că Archie se pregăteşte 
să iasă din ţară. Nu mă întreba încotro se duce... nu e tipul care 
să spună prea multe. 

- Asta-i Archie. Niciodată la el nu ştie stânga ce face dreapta. 


Mie chiar îmi place, are curaj. 

- II mai foloseşti din când în când în diverse scopuri... sau n-ar 
trebui să întreb? se interesă Tweed. 

- N-am mai spus la nimeni, dar îşi câştigă şi el existenţa, aşa 
mi-a spus, vânzând ştiri interesante despre oameni importanţi 
ziarelor din toată lumea. Nu e vorba de scandaluri sexuale sau 
de alte mizerii de genul acesta. Date financiare... o companie 
mare care e în dificultate şi despre care nimeni nu ştie încă 
nimic. Poate să vadă neregulile de pe un raport financiar la fel 
de repede ca şi mine. 

- Cum ai ajuns să-l cunoşti? 

Kent se opri, îşi aplecă din nou capul într-o parte, se uită mai 
întâi la Tweed, apoi la Paula. 

- El a ajuns să mă cunoască pe mine. Un prieten din Paris n-a 
putut să mă ajute cu ceva, dar mi-a zis că Archie mă va 
contacta. Pentru un preţ. Mă bărbieream în camera mea de la 
Georges Cinq din Paris, când mi-a bătut la uşă. Ştia ce voiam să 
aflu. Onorariul a fost rezonabil. Bani gheaţă, evident. Sunt sigur 
că nu este un adept al plăţii impozitelor. 

- Atunci, ştii cum să iei legătura cu el, la Paris? 

- O, Doamne, asta nu! chicoti Kent. Nu cu Archie. Când o să 
ajung acolo, o să ies să mă plimb pe rue St-Honore şi, dintr- 
odată, o să apară el tacticos lângă mine. E straniu. M-am 
întrebat dacă n-are cumva un amic la aeroportul Charles de 
Gaulle care să aibă acces la declaraţiile vamale ale pasagerilor. 
E doar o presupunere. Mie chiar îmi place, îl admir. Acum, am 
prins ideea, aşa că mai bine mă evapor. Fac şi eu figura cu Omul 
Invizibil... ca Archie. 

- Ţinem legătura. 

- Dacă nu eşti la cabinet când o să sun, ceea ce înseamnă că 
nici Paula n-o să fie, pot să-i las mesajul Monicăi? 

- Spune-i orice. Kent, ai grijă. Năluca e liberă. 

- Aşa e, să-mi adun curajul... 

Kent se strecură la volanul Rover-ului său şi fu afară din scuar 
înainte ca Tweed şi Paula să intre pe aleea spre Priory. 


- Pot să stau puţin de vorbă cu dumneavoastră, domnule? 
Cred că e ceva confidenţial. 

Proprietarul se aplecă peste tejgheaua de la recepţie, ca şi 
cum l-ar fi aşteptat pe Tweed să apară. Paula, plină de tact, urcă 


repede scările spre camera ei. 

O clipă mai târziu, apăru Eve în hol, cu un pahar de vodcă în 
mână. Se schimbase într-o rochie verde pe gât care îi scotea în 
evidenţă formele, strânsă la mijloc cu o curea aurie. 

- Hai, Tweed! strigă ea. Noi suntem pe cale să ne udăm feţele 
jos, în temniţa subterană. Vrei să-ţi aduc ceva de băut? 

- Nu chiar acum, mulţumesc. Vin şi eu imediat. 

Proprietarul aşteptă până ce rămaseră singuri şi se aplecă mai 
aproape de Tweed. 

- Cea care a sunat, o doamnă, mi-a atras atenţia că nu trebuie 
să notez acest mesaj, ci să vi-l transmit oral când veţi fi singur. 

- Cred că acum sunt singur. 

- Numele celei care a sunat e Monica. A spus că destinaţia e 
Geneva. A repetat numele. Geneva. 


13 

Tweed urcase scările, gândindu-se că nu făcea gălăgie, când 
uşa de la dormitorul Paulei se deschise. Purta un halat de baie şi 
îi făcu semn să intre, apoi închise uşa. 

- E în regulă. Sunt decentă. Tocmai fac un duş şi mi-am lăsat 
hainele în baie. Ai mai aflat ceva? 

- Monica a raportat că Brazii a zburat la Geneva. 

- Geneva. Ai ghicit bine. Cum ai reuşit, când ştiai că Brazii are 
reşedinţe la Paris şi la Zurich, dar nimeni n-a pomenit de 
Geneva? 

- În parte, tocmai din acest motiv. Încep să-l cunosc pe 
domnul Brazii. E foarte secretos. Aşa că probabil îşi ascunde 
adevăratul cartier general. Plus faptul că Geneva e un loc atât 
de internaţional. Şi încă un element pe care îl cunoşti şi tu. 

- Aşa, chinuieşte-mă. Ce element? 

- Fotografia lui Marchat, despre care ne-a vorbit Buchanan. 
Era înfăşurată într-un exemplar al ziarului Journal de Geneve. 

- Ar fi trebuit să-mi aduc aminte de asta. Şi, în paranteză fie 
spus, o să-mi pun costumul gri... 

- Arăţi bine în el. Eve este pusă la patru ace, să ne dea gata. 
Am văzut-o jos. 

- Îl poate da gata pe Philip. Ceea ce voiam eu să spun e că 
acest costum gri e călduros. Dacă îmi mai pun un hanorac pe 
deasupra o să-mi fie bine, indiferent cât de arctic e afară, pentru 
întâlnirea noastră cu barmanul Ben de la Bowling Green, după 


cină. 

- N-aveam de gând să te iau şi pe tine. Poate fi periculos. 

- De aceea şi insist să vin. O să ciocănesc eu la uşa ta când 
sunt gata. Cinci minute? 

- Bine. Eu doar mă spăl repede. Trebuie să mă gândesc la 
multe. În special la o remarcă pe care ne-a făcut-o azi cineva. 

- Şi pe care n-o să mi-o spui. 

- Nu încă. 

- O să-l rogi pe Franklin să-l verifice pe Brazii, aşa cum face 
Keith? 

- Da, m-am hotărât când am primit mesajul Monicăi. 

- Arunci o adevărată plasă în jurul domnului Leopold Brazii. 

- Ca să prinzi peşti mari ai nevoie de o plasă mare... 


Pe aeroportul Cointrin din Geneva, un avion alb ateriza pe o 
pistă depărtată de cele principale. O limuzină cu geamuri 
fumurii veni până la aeronavă în întuneric. Brazii, însoţit de 
Carson Craig, îmbrăcat într-un costum scump, cobori scara şi se 
urcă în spatele limuzinei. 

Evitând vama şi controlul paşapoartelor, limuzina părăsi 
aeroportul şi trecu pe lângă birourile unor faimoase companii 
internaţionale. Merse cu viteză moderată pe o scurtă distanţă şi, 
după ce intră pe şoseaua principală, prinse viteză. 

Un detectiv în haine civile îi telefona de la aeroport lui Arthur 
Beck, şeful Poliţiei Federale, la biroul lui din Kochergasse, din 
Berna. 

- Aici inspectorul Carnet, domnule. Vorbesc de la o cabină 
telefonică din Cointrin. Subiectul a sosit şi a fost întâmpinat de o 
limuzină de îndată ce avionul particular a aterizat. 

- Şi acum l-ai pierdut? sugeră calm Beck. 

- Nu, domnule. Două maşini neînmatriculate şi un motociclist 
urmăresc limuzina. A luat-o către est, spre Ouchy şi Montreux. 

- Ţine-mă la curent, îl însărcină Beck. Dar, ca şi până acum, 
sună-mă întotdeauna pe linia mea personală... 


La subsolul hotelului Priory, în încăperea mare cu ziduri de 
piatră, unde se servea cina, Eve, în capătul unei mese lungi, 
perora. Tweed îi observă, peste umărul Paulei, demonstraţia de 
bravură în timp ce coborau spirala scărilor cu dale de piatră. 

- Mergem la petrecere, îi spuse Tweed chelnerului-şef. 


- Bine aţi venit la bairam, strigă Eve, agitând un pahar care, 
observă Tweed, fusese umplut din nou. În cealaltă mână, Eve 
avea o ţigară. Am avut o zi super, continuă ea, zâmbindu-i lui 
Tweed şi nebăgând-o în seamă pe Paula. Bill e un şofer 
excelent... Făcu o pauză şi îi dărui un zâmbet asemănător 
bărbatului din dreapta ei, la fel de bun ca şi Philip. 

Eve era încadrată de Bill Franklin într-o parte şi de Philip în 
cealaltă. Tweed o luă pe Paula de braţ pentru a-i arăta drumul. 

- Paula poate să stea lângă Bill, strigă Eve, ca şi când ea ar fi 

trebuit să asculte, la urma urmei. Tweed, locul tău e lângă 
Philip... 
__— Plăteşti tu? întrebă Tweed, încă în picioare alături de Paula. 
Intrebarea o descumpăni pe Eve. Tweed o dirijă pe Paula lângă 
Philip, apoi ocoli masa şi se aşeză lângă Franklin; Eve continuă 
să bea din votcă. Newman ocupa scaunul din capătul celălalt al 
mesei. 

- Nu v-aţi aşezat unde trebuie, zise Eve cu vehemenţă. 

- Sigur că nu, zâmbi Tweed. Dar, vezi tu, eu plătesc. Acum 
chiar că te-ai liniştit, o necăji el. 

- A, bine. Staţi unde vreţi. Zâmbi îmbufnată. Bănuiesc că n-ai 
de gând să ne spui ce-ai făcut pe unde ai fost cu Paula, spuse ea 
sugestiv. 

- Nu, răspunse Tweed amabil. De fapt, n-am să vă dau nici 
măcar un indiciu. 

O văzu pe Paula încruntându-se şi pe punctul de a spune 
ceva. li atinse piciorul pe sub masă, cu sensul de lasă-mă pe 
mine să mă ocup de asta. 

- Sună de parcă chiar v-aţi fi petrecut cel mai mult timp 
împreună, remarcă Eve, hotărâtă să continue subiectul. 

- Termină, zise Philip. 

Eve păru surprinsă. Se întoarse către el. îl fixă cu privirea, 
ţinându-şi capul sus. 

- Ce-ai spus? 

- Am spus să termini, repetă Philip. Şi ia-o mai moale cu 
votca. 

Eve reacţionă golindu-şi paharul, chemând pe cineva să i-l 
umple din nou şi aprinzându-şi o nouă ţigară de la cea pe care 
tocmai o fumase. Franklin interveni cu un zâmbet larg. 

- Şi noi am avut o după-amiază încărcată. Am luat-o pe Eve şi 
am făcut înconjurul regiunii Purbeck. În final, am ajuns în Worth 


Matravers care, bănuiesc că ştiţi, e cocoţat sus de tot. Am intrat 
într-un băruleţ care avea o privelişte dramatică asupra mării. Mi- 
a părut bine că nu sunt pe mare... parcă era un cazan. 

- Simpatic locşor, hanul ăla, interveni Eve. N-aveau votcă. 

- Asta n-a contat. Franklin râse plin de bună dispoziţie. Te-ai 
consolat bând coniac. Această doamnă, le spuse el tuturor, are 
capul ca o stâncă. Bănuiesc c-ar putea să mă bage sub masă... 

„Dumnezeule, se gândi Paula. Votcă, coniac, şi iarăşi votcă.” 

Urmă o cină tihnită, în timpul căreia Eve îi acordă cea mai 
multă atenţie lui Franklin. Pe Philip nu părea să-l afecteze, se 
întoarse spre Paula şi conversă cu ea şi cu Tweed. 

Atmosfera deveni jovială şi glumeaţă, în timp ce Tweed făcea 
două lucruri în linişte. Işi verifica ceasul în poală... trebuia să 
plece la timp ca să se întâlnească cu barmanul Ben, la Bowling 
Green. De asemenea, o observa pe Eve. 

Hotări că aşa e firea ei, că ea simte că trebuie să fie 
întotdeauna în centrul atenţiei. Bănui că totul se datorează unui 
complex de inferioritate bine ascuns. Şi totuşi, erau momente 
când era încântătoare, când se întorcea să vorbească cu Philip 
în timp ce îşi bea cafeaua. Sau o făcea pentru că nu-i plăcea ca 
el să-i acorde prea multă atenţie Paulei. 

- Sper că nu vă supăraţi, zise el, semnând nota de plată, dar 
eu, Philip şi Paula mergem să ne întâlnim cu cineva. Nu cred că 
stăm mai mult de o oră. Bill, mai poţi să-i ţii încă o dată 
companie lui Eve? 

- Va fi plăcerea mea, îl asigură Franklin şi zâmbi fericit. 

- Pot să vin şi eu? insistă Eve. De-abia am putut să schimb 
câteva cuvinte cu Philip toată seara. 

- Imi pare rău. Chiar îmi pare rău, îi spuse Tweed, dar e vorba 
de o problemă privind o asigurare confidențială care se 
dovedeşte a fi foarte urgentă. 

- Atunci e în regulă. Eve îi zâmbi. O să-l aştept pe Philip până 
vine. Se întoarse spre Philip. Să nu întârzii prea mult, dragul 
meu. Eu mă duc cu Bill în hol, ca să ne îmbătăm. 

- Eu deja sunt beat, spuse Franklin în timp ce se ridicau, dar o 
să ţin pasul cu Eve. Este în joc reputaţia mea... 

Tweed îşi luă haina şi îl urmă pe Newman pe coridor de la 
parterul hotelului Priory care ducea spre ieşire. Paula mergea în 
spatele lui, iar Newman se opri să vorbească cu proprietarul 
care studia nişte hârtii cu cifre în spatele tejghelei de la 


recepţie. 

- leşim să ne plimbăm, îi explică Newman proprietarului. După 
cina excelentă, avem nevoie de o plimbare, dar o să mergem pe 
drumul de edec, pe partea cealaltă a râului Frome... 

- E noroi acolo şi alunecos, îi avertiză proprietarul, aruncându- 
şi o privire la pantofii lor. 

- Aşa am bănuit şi eu, continuă Newman. Aveţi cumva, din 
întâmplare, cizme de cauciuc, de rezervă? 

- Am o grămadă. Vizitatorii le lasă aici, le uită. Vă aduc 
câteva. 

- Sunt şi pentru mine? strigă Paula. 

- Cred că putem să găsim... 

În câteva minute erau cu toţii echipați cu cizme de cauciuc. 
Newman ceru o pereche în plus, puţin mai mici decât ale lui. 

- Ne întâlnim cu un prieten, spuse el. O să ne lăsăm pantofii în 
maşină... aşa n-o să aducem noroi pe covoarele dumneavoastră 
când o să ne întoarcem... 

Newman îi conduse până la Ursul Negru de unde îl luară pe 
Marler. Perechea în plus îi venea bine. 

- Archie s-a dus să se culce, iar Butler îi supraveghează 
camera, raportă Marler în timp ce Newman îi ducea înapoi pe 
drumul pe care veniseră. 

- Dacă nu mergem pe drumul de edec, de ce-am mai luat 
cizmele de cauciuc? întrebă Paula. Şi ce e în sacoşa aceea de 
pânză pe care o cari cu tine? 

- O să vezi când o să ne suim pe Zidurile de Est, îi spuse 
Newman. Şi, deschise sacoşa de pânză, toţi ar trebui să avem 
câte o lanternă puternică, aşa că poftiţi. Intotdeauna le am cu 
mine, în spatele maşinii. 

- Sacoşa aceea nu e o pernă foarte confortabilă, comentă 
Marler. Presupun că suntem toţi înarmaţi. Eu mi-am adus un 
Walther. Dumnezeu ştie pe cine o să întâlnim la ora asta şi pe 
vremea asta. Poate dăm peste Nălucă. 

- Nu mai face glume de genul ăsta, protestă Paula. E destul 
de sinistru pe-aici, noaptea. 

La ora aceea, Wareham-ul era mort. Nu se mai vedea nici un 
suflet, în timp ce Newman îi conduse înapoi în scuar şi, pe un 
drum întortocheat, trecură de biserica ale cărei turle se 
conturau lângă hotelul Priory. Tweed i-o arătă cu degetul Paulei, 
lângă care mergea. 


- Are sute de ani vechime. Hotelul a fost o mănăstire de 
măicuţe. Wareham-ul e îmbibat de istorie. 

- Ce sunt Zidurile de Est de care ai pomenit? îl întrebă Paula 
pe Newman. 

- Se pare că sunt zidurile pe care le-au construit saxonii, ca să 
se apere de invadatorii danezi. Se întind în partea estică a 
oraşului. Mai sunt şi Zidurile de Vest şi Zidurile de Nord. La un 
moment dat se unesc, aşa că poţi face un tur pe ele ca să aio 
panoramă a Wareham-ului. 

- Şi Zidurile de Sud? întrebă Paula. 

- Nu există Zidurile de Sud. Râul Frome constituia o barieră în 
calea invadatorilor, aşa că nu era nevoie de ziduri şi aici. 

- E foarte întunecat şi foarte tăcut, comentă ea. 

- O să fie şi mai întunecat, şi mai tăcut. Am ajuns... 

Newman mersese cu paşi mari, aprinzând din când în când 
lanterna, ceea ce făcu şi acum. Dincolo de stradă, Paula văzu o 
potecă noroioasă şi abruptă care urca pe o movilă înaltă, 
acoperită cu iarbă. 

- Nu văd nici un zid, spuse ea când începură ascensiunea 
alunecoasă. 

- Ar trebui să fie sub noi, îi spuse Tweed. De fapt, aşa-zisele 
ziduri seamănă mai mult cu un baraj care încercuieşte trei 
sferturi din oraş. ă 

Sub ei, în partea stângă, se găsea un drum pustiu. In dreapta, 
se întindeau loturi jalnice de pământ în spatele câtorva case. 
Paula arătă spre drum. 

- N-ar fi mai uşor dacă am merge pe drum? Pare să meargă 
paralel cu porţiunea noastră plină de noroi. 

- E mai periculos, îi strigă peste umăr Marler, care mergea în 
spatele lui Newman. E mai uşor pentru cineva care ar sta acolo 
şi ne-ar aştepta, întotdeauna să fii la înălţime. 

Paula observă că Marler îşi scosese Walther-ul din toc şi îl 
ţinea pe lângă el. Când îşi scoase şi ea Browning-ul, Tweed îi 
zise încet: 

- Întrevederea noastră cu Ben va fi, probabil, lipsită de 
evenimente. 

- Faimoasele cuvinte de final... 

Continuară să meargă pe o potecă îngustă care cobora ici, 
colo de pe o movilă pe un drumeag sau pe un drum, apoi se 
căţăra din nou pe altă potecă nesigură. La lumina lunii, Paula 


văzu că după periferia Wareham-ului câmpurile de pretutindeni 
erau sub apă. Îşi continuară drumul, târşâindu-şi picioarele sub 
un cer presărat cu stele. Paula îşi încheie hanoracul până la gât. 
Era un frig amarnic, chiar fără să bată vântul. Deodată, Newman 
ridică o mână, făcându-le semn să se oprească. 

- Am ajuns. Cărarea coteşte la stânga şi devine Zidul de Nord. 
Şi iată Bowling Green. 

Îndreptă fasciculul lanternei într-o vâlcea ierboasă care se 
deschidea în stânga lor. Nu era nimeni acolo; Marler preluă 
comanda şi coti într-un unghi drept. Newman roti fasciculul de 
lumină în toată vâlceaua. 

- Nici urmă de Ben sau de câine. Probabil că e undeva mai 
încolo, pe cărare. 

- la uitaţi-vă câtă apă, remarcă Paula. Parcă ar fi un râu care 
şi-a ieşit din matcă. 

- Chiar aşa s-a şi întâmplat, zise Tweed. Wareham-ul e 
înconjurat de două râuri. Cel de la intrarea în Wareham, peste 
care am trecut noi, se numeşte Piddle!?... sau, dacă vrei să fii 
mai politicos, Trent. 

- Rămâneţi pe loc! ordonă Marler. 

Inima Paulei începu să zvâcnească la tonul pe care îl folosise 
Marler. 

Marler se cocoţase pe o porţiune a potecii care străjuia 
vâlceaua din locul în care cotea spre vest. Fixase puternicul 
fascicul al lanternei sale într-o mocirlă de lângă poteca de unde 
Trent-ul se revărsase, inundând o zonă imensă. 

- O, Doamne, zise Philip, care mersese în urma Paulei şi a lui 
Tweed, asigurându-le spatele. E Ben. Probabil c-a alunecat. 

- A alunecat pe naiba, zise Newman mânios, şi n-am chef de 
glume. 

- Nu mai e nimeni pe-aici, nu-i aşa? întrebă Tweed încet, 
dându-şi seama de cel mai important aspect al problemei. 

- La ora asta, nu, răspunse Newman. 

Ţinu fasciculul nemişcat şi, în lumină, Paula văzu o parte din 
silueta unui om ieşind deasupra apei noroioase. Era în apă până 
la mijloc, cu o mână înţepenită în sus, ca şi cum ar fi cerut 
ajutor. Capul îi atârna pe spate într-un unghi grotesc. 

Folosindu-se de propria lanternă şi de fasciculul lui Newman 
pentru a-şi lumina calea, Marler îşi dădu drumul pe un mal 


19 În limbajul copiilor, piddle înseamnă „a face pipi” 


abrupt, ajunse până la marginea zonei inundate, îşi înfundă cu 
grijă un picior în noroi până la jumătatea cizmei de cauciuc, 
până ce dădu de ceva tare. 

Paula îşi ţinu răsuflarea când Marler presă uşor artera carotidă 
a siluetei cu unul din degetele mâinii de pe care îşi scosese în 
prealabil mănuşa. Îşi trase apoi piciorul pe uscat, lângă celălalt, 
şi se întoarse sus, pe pantă. 

- Ei? zise Tweed. 

- E Ben. Are gâtul rupt. 

- Şi câinele? întrebă Paula. 

- A, l-a aruncat în mlaştină de îndată ce l-a ucis pe Ben. Nu i- 
ar fi plăcut să-l lase alergând pe-aici şi să atragă atenţia asupra 
locului ăstuia prea repede. Deci, asta e, cam aşa stăm. 

- Cum stăm? întrebă Paula năucă. 

- Năluca. Din nou, zise Marler. 


A doua zi de dimineaţă, toată lumea - cu excepţia unei 
singure persoane - se întoarse la Londra de la hotelul Priory. Pe 
Tweed îl băgase în criză descoperirea cadavrului din Bowling 
Green. 

- Trebuie să plecăm repede din Dorset, îşi informase el 
echipa, într-o scurtă şedinţă ţinută în camera lui. 

- De ce atâta grabă? întrebase Paula. 

- Pentru că asta e cea de-a patra crimă şi, într-un fel sau altul, 
unii dintre noi au fost martori la aceste crime. Nu mai putem 
risca să rămânem aici până se apucă Buchanan să pună tot felul 
de întrebări tendenţioase. De asemenea, intenţionez să 
accelerez puţin lucrurile în Park Crescent... 

Pete Nield era singurul care fusese lăsat la faţa locului, cu 
ordinul de a fi cu ochii în patru şi de a raporta orice mişcare. La 
ora zece dimineaţa, Tweed era în cabinetul său împreună cu 
Paula, Newman şi Marler. Newman îi spunea lui Tweed cum se 
descurcase cu Franklin şi cu Eve. 

- M-am văzut cu fiecare în parte. l-am explicat lui Franklin că 
ai primit un mesaj urgent care te cheamă înapoi la Londra şi am 
lăsat-o aşa. 

- Cum a reacţionat? 

- Că lui îi convine să se întoarcă la Londra, ca să verifice cum 
mai merg anumite investigaţii... 

- Şi Eve? 


- Şi ea a zis că va fi fericită să plece. Se pare că imediat după 
ce noi am plecat să ne întâlnim cu Ben, stomacul i-a dat de 
lucru. S-a retras imediat în apartamentul ei, gândindu-se că nu i- 
a priit ceva din ce a mâncat. 

- Mai degrabă prea multă votcă şi coniac, zise Paula caustică. 

Sună telefonul. Monica răspunse, apoi îi făcu semn lui Tweed. 

- Arthur Beck, din Elveţia. Spune că ar vrea să vorbească cu 
tine urgent... 

- Necazuri, Arthur? întrebă Tweed. 

- Am încercat să dau de tine ieri-noapte. Cam pe la 
unsprezece, ora voastră, cineva mi-a spus că Monica tocmai 
plecase. Brazii a aterizat ieri-noapte pe aeroportul Cointrin din 
Geneva. L-a aşteptat o limuzină. Unul dintre oamenii mei care 
supravegheau aeroportul l-a văzut plecând cu ticălosul ăla 
violent, Carson Craig. Limuzina a fost urmărită de două maşini 
fără numere de înmatriculare şi de un motociclist. A luat-o spre 
est, către Ouchy şi Montreux... 

- Curios. Am auzit că are birouri la Paris şi la Zurich, dar nu... 

- Lasă-mă să termin. În Ouchy, ambele maşini neînmatriculate 
l-au pierdut, dar tipul de pe motocicletă a fost mai isteţ. l-a 
văzut pe Brazii şi pe Craig schimbând, în Ouchy, limuzina cu una 
identică... chiar cu acelaşi număr ca aceea care a plecat din 
Geneva. A urmărit-o până la Berna şi până aici. Brazii are un 
cartier general la nici o sută de metri de locul unde stau eu 
acum, în propriul meu cartier general, la sediul central al 
poliţiei. 

- Şmecher tip, comentă Tweed. 

- Cred c-o s-o ia din loc în curând. Ştii că avem un aeroport 
micuţ la Belp, în afara oraşului. Ei bine, avionul care l-a adus la 
Geneva a aterizat aici. lar pilotul a completat un plan de zbor, ia 
ghici pentru unde? 

- Eu nu ghicesc niciodată. 

- Tu ghiceşti întotdeauna. Planul arată că aparatul trebuie să 
zboare la Geneva în această seară. Am şi eu observatori la 
aeroportul din Belp. 

- Seamănă cu o lăcustă dată naibii, acest domn Brazii. 

- Trebuie să închid. Tinem legătura... chiar dacă o să plătesc 
cu Slujba... 

Tweed oftă, puse receptorul în furcă şi le spuse celorlalţi pe 
scurt ce vorbise cu Beck. 


- Ce credeţi? întrebă el. 

- Că Geneva continuă să uimească, spuse Newman. 

- Sunt cam neîncrezătoare după ceea ce ne-ai spus, zise Paula 
rar, în timp ce îşi ridica privirea de pe blocnotes. Dacă aş fi în 
locul lui Beck, aş trimite pe cineva la aeroportul ăsta din Belp 
care să-l recunoască sigur cel puţin pe Brazii... şi, dacă e posibil, 
şi pe Craig. Să fie sigur că cei doi bărbaţi care se suie în avionul 
acela sunt chiar cei care se bănuieşte că sunt. 

- Cred că tocmai ai avut un moment de revelaţie. Tweed 
rămase pe ginduri o clipă, apoi se uită la Monica. Eşti drăguță 
să-l suni din nou pe Beck şi să-i dai ideea Paulei? Spune-i că vine 
de la Paula - ştiu că o respectă - şi că eu sunt total de acord cu 
această sugestie. 

De-abia termină de vorbit, că telefonul sună din nou. Monica 
răspunse, se încruntă şi îl privi pe Tweed. 

- Bill Franklin aşteaptă jos. Spune că vrea să te vadă puţin, 
dacă ai timp. 

- Atunci o să ne facem timp pentru Bill. Sună-l pe Beck după 
ce pleacă el... 


Într-o vilă mică de piatră de pe Kochergasse, în Berna, nu 
departe de sediul central al Poliţiei Federale, Brazii stătea în 
spatele unui imens birou Ludovic al XV-lea. În camera cu pereţii 
acoperiţi cu tapiserii vechi, mai era doar un singur personaj, 
Jose, un bărbat înalt, slab, îmbrăcat într-un costum elegant, de 
culoare gri. Stătea într-un colţ, în spatele unui birou mult mai 
mic. 

- Ei, José, izbucni vesel Brazii, nu zici că i-am prostit azi- 
noapte? Ideea ta de a schimba limuzinele a fost sclipitoare. 

- Din câte am auzit despre Tweed, aş zice că e periculos să te 
arăţi prea încrezător. 

- Eu vorbeam despre Beck, nu despre Tweed, zise Brazii tăios. 

- Comentariul meu rămâne în picioare. 

Brazii se uită fix la confidentul său în care avea cea mai multă 
încredere. Apropiindu-se de patruzeci de ani, Jose era originar 
din Guyana Franceză, o fostă colonie a Hexagonului în America 
de Sud, acum un département al Franţei. Jose avusese o 
copilărie săracă, dar muncise din greu şi economisise bani 
pentru un bilet dus până în Statele Unite. 

Aici vânduse ziare pe stradă, spălase pe jos în restaurante şi 


locuise într-o cameră sărăcăcioasă, în timp ce noaptea învăţa ca 
să devină contabil. Îşi luase examenele cu note maxime şi 
ajunsese să lucreze într-una din marile companii din America 
conduse de Brazii, pe postul de contabil începător. 

Brazii intrase în cabinetul în care era intervievat Jose şi 
preluase el însuşi interviul. Fusese impresionat de inteligenţa lui 
José, de etica lui şi îl numise adjunctul său, post pe care Jose îl 
ocupa de când Brazii se mutase în Europa. 

Avea pielea de culoarea cafelei. Bine ras, se îmbrăca 
întotdeauna impecabil şi era singurul om care nu ezita să nu fie 
de acord cu şeful lui. Calitate pe care Brazii o admira. 

- Acum, că ai o clipă liberă, începu José, pot să-ţi spun de un 
telefon pe care l-am primit din Anglia la prima oră, azi- 
dimineaţă. Era informatorul pe care tu l-ai poreclit Receptorul. 

- Informaţii interesante? 

- Receptorul mi-a dat câteva nume ale oamenilor de bază din 
echipa lui Tweed. Robert Newman, Paula Grey şi - ceea ce era 
de confirmat - William Franklin. 

- Asta-i tot? În vocea lui Brazii se simţi o undă de nervozitate. 
Cât mai repede posibil trebuie să am numele tuturor membrilor 
de bază ai echipei lui Tweed. Asta mi-a adus aminte că trebuie 
să dau un telefon în Anglia. 


Pe când intra în birou, Paula se gândi cât de elegant arată 
Franklin. Purta o scurtă bleumarin, lungă până la coapse, şi o 
pereche de pantaloni largi, asortaţi, croiţi impecabil. Îşi scoase 
scurta şi descoperi un sacou bleumarin cu nasturi aurii, o 
cămaşă cu dungi albastre şi o cravată gri-pal. 

- 'Neaţa la toată lumea, îi salută el pe cei de faţă. Afară e atât 
de frig, încât poţi să îngheţi un eschimos. Mulţumesc, răspunse 
el invitaţiei lui Tweed de a lua loc. 

- O ceaşcă de cafea? sugeră Monica. Fără zahăr şi cu un pic 
de lapte. 

- Aveţi şi îngeri în personal, spuse el, zâmbind din nou şi 
privind-o pe Paula. Da, te rog, Monica. 

- Unde e Eve acum? întrebă Tweed. 

- Cred că Philip a lăsat-o la apartamentul ei din South Ken. Nu 
departe de apartamentul tău, îi spuse lui Newman. 

- Înţeleg că i s-a făcut rău la puţin timp după ce am plecat noi, 
continuă repede Tweed. 


- Aşa e. A mâncat cam mult şi la scurt timp după ce voi aţi 
plecat a zis că se simte rău. Zicea că are nişte pastile la ea în 
apartament care-i aranjează stomacul, şi dusă a fost. Aşa că am 
rămas de unul singur. Mi-am aprins o ţigară şi după câteva 
minute am ieşit în scuar, să iau o gură de aer. Mi se părea că e 
cam linişte şi peste ce-am dat? Peste un motociclist care rula cu 
viteză maximă pe South Street înspre North Street. Cred că- 
avea vreo nouăzeci la oră. 

- La cât timp după ce am plecat noi se întâmpla asta? îl presă 
Tweed. 

- Cel mult zece minute. 

- Şi cât timp, întrebă Tweed, uitându-se la Newman, crezi că 
ne-a luat ca să ajungem în Bowling Green? 

- Maximum douăzeci şi cinci de minute. M-am uitat la ceas 
când am plecat şi l-am verificat din nou după ce am găsit ce-am 
găsit. 

- Şi ce-aţi găsit? întrebă Franklin după ce îi mulţumi Monicăi 
pentru ceaşca de cafea pe care i-o întindea. Sau e secret de 
stat? 

Tweed scutură din cap. 

- Îmi pare rău! Franklin ridică o mână în semn de scuză. 
Bănuiesc că n-ar fi trebuit să întreb. De asemenea, n-ar trebui 
să vă rețin, aşa că o să trec direct la motivul pentru care sunt 
aici. Când eram în Dorset, ai zis că s-ar putea să vrei să te 
foloseşti de mine. O misiune importantă tocmai a aterizat pe 
biroul meu. E o chestiune plictisitoare şi aş da-o imediat cuiva 
din personalul meu... asta în cazul în care vrei să mă ocup de 
vreo investigaţie. 

- Vreau. Doar de una mică. Tweed zâmbi răutăcios. E vorba 
de un om pe nume Leopold Brazii. 

- Înţeleg. Franklin îi întoarse sec zâmbetul. O nimica toată. Ce 
vrei să ştii despre acel domn, de unde propui să încep? 

- Vreau să ştiu tot ce poţi să scoţi la iveală. In special, toate 
locurile de unde operează. Incepi cu Geneva. Ai spus că ai o 
agenţie acolo. 

- Geneva, sosesc. Franklin înghiţi restul de cafea, se ridică şi 
îşi puse scurta, aruncându-i o privire Paulei. Tweed, dacă va 
trebui să trimiţi pe cineva acolo, ca să ia legătura cu mine, aş fi 
foarte fericit dacă ar fi Paula. 

- Şi Paula ar fi foarte fericită să vină, zise Paula. 


Franklin îi salută scurt pe toţi. Apoi se uită la Marler care 
stătea rezemat de un perete, fumând o ţigară lungă şi care nu 
spusese nimic. 

- Nu cred că ştiu cum te cheamă. 

- Nu, nu ştii, replică Marler. 

- Alt secret de stat, îi spuse Franklin lui Tweed; zâmbi şi ieşi 
din încăpere. 

- Nu pierde prea mult timp, remarcă Paula. 

- Şi tu îl găseşti interesant, nu-i aşa? o tachină Tweed. 

- Da. E curtenitor, inteligent şi are simţul umorului. Şi îi plac 
femeile. 

- Ce poţi să vrei mai mult? 

- De ce erai atât de interesat să-l cronometrezi pe 
motociclistul pe care Bill l-a auzit imediat după ce am plecat noi 
de la Priory ca să mergem să ne întâlnim cu Ben? întrebă ea, 
schimbând subiectul. 

- Pentru că am impresia că ar fi putut fi Năluca ducându-se la 
Bowling Green, ca să-l omoare pe Ben înainte ca noi să ajungem 
acolo. 

- Cum Dumnezeu ar fi putut cineva să ştie ora şi locul unde 
urma să ne întâlnim noi cu el? 

- Ai uitat, îi spuse Tweed. Când am făcut aranjamentele, Ben 
a ridicat vocea de câteva ori, iar la bar erau doi străini care 
aşteptau, cei care au bătut cu moneda în tejghea. Ei ar fi putut 
să spună altcuiva care, apoi, a dat instrucţiuni Nălucii. Cred c-ar 
fi trebuit să îmi dau seama de primejdie. 

- Nu te poţi gândi la absolut totul. Şi mă întreb cum se 
descurcă Philip cu Eve? 


Philip se întorsese din Wareham în Land Rover-ul lui, având-o 
pe Eve în spate, în Porsche-ul ei. De fiecare dată când putea, îl 
depăşea, pentru a fi ea prima. Apoi, Philip aştepta până ce avea 
şoseaua liberă în faţă şi o depăşea el, făcându-i cu mâna, aşa 
cum îi făcuse şi ea. Continuaseră această cursă până intraseră 
în traficul londonez. 

Philip fu surprins de cât de aproape era apartamentul ei de cel 
al lui Rob Newman. Eve locuia într-o casă mare din cărămidă 
roşie, care fusese împărţită în apartamente şi părea costisitoare. 
Ajunsă în apartamentul ei de la etajul întâi, Eve îşi aruncă, 
neglijentă, haina pe marginea unei canapele lungi. 


- Dulapul cu băuturi e chestia aceea de-acolo, îl informă ea. 
Pune-mi o votcă mare până mă duc la baie. 

Deschise dulapul, scoase un pahar în care turnă o cantitate 
modestă de votcă... modestă pentru Eve. Apoi se duse la 
fereastra arcuită şi se uită jos, în South Ken. La ora aceea a 
dimineţii era liniştită. 

La micul dejun luat la Priory, Eve ajunsese foarte târziu, apoi 
mâncase două ochiuri cu şuncă şi roşii. Îi explicase de ce 
întârziase, între două îmbucături. 

- N-am dormit aproape toată noaptea. Am stat în pat şi am 
citit... Ceea ce, pe moment, lui Philip i se păru ciudat. Înainte să 
se ducă la culcare, se plimbase pe afară, în jurul apartamentului 
ei, dar nu era lumină în nici una din camere. 

Se uita în jos şi se gândea la toate astea, când ea intră în 
cameră. li dădu paharul. 

- Asta numeşti tu o votcă mare? Pentru numele lui Dumnezeu! 

- Nu e puţin prea devreme...? 

- Nu, nu e, i-o întoarse ea, umplându-şi paharul. Tu nu bei? 
Poţi să-ţi torni un suc de portocale foarte tare. 

Se lăsă pe o canapea lungă şi-şi dezmorţi picioarele. El se 
aşeză în celălalt capăt şi o privi bându-şi votca din două 
înghiţituri. Se întinse şi o luă de mână. 

- Nu încă. Nici nu ne cunoaştem, dragul meu. Sări în picioare 
şi se aşeză într-un fotoliu din apropiere, etalându-şi zâmbetul 
cald. Se aplecă în faţă. Nici despre munca ta nu ştiu nimic. 

- Lucrez în asigurări, îi răspunse Philip, pus dintr-odată în 
gardă. i 

- Ce fel de asigurări? Cine sunt oamenii de bază? In branşa ta, 
Tweed e şeful? E simpatic. Cu cine mai lucrează, în afară de 
tine? Mă interesează. 

- Tu nu-mi spui nimic despre munca ta, îi aminti el. Doar că e 
confidențială... 

- Şi a ta e confidențială? întrebă ea repede. 

- Nu, dar mă plictisesc să vorbesc despre munca mea. Ti-am 
mai spus că lucrez în asigurări. Îşi privi ceasul. Acum, că te-am 
văzut în siguranţă acasă, trebuie să ajung la serviciu. 

Deranjat de schimbările ei de atitudine, nu-şi dorea decât să 
iasă de-acolo. Ea făcu un pas mare din fotoliu, îl luă în braţe, îl 
sărută puternic pe gură, apoi îi dădu drumul din îmbrăţişare. 

- Sună-mă diseară, Philip. Înainte de şase. S-ar putea să plec 


în străinătate pentru o treabă. 

- Unde? 

- Dumnezeu ştie şi cu şeful meu. Eu o să ştiu când o să-mi 
spună. 

- O să-ţi dau eu un telefon... 


Tweed se plimba în jurul biroului, dus pe gânduri, în timp ce 
se juca cu piesele mozaicului pe care încerca să-l asambleze. 

- ÎI înconjuri pe Leopold Brazii într-o cortină de fier, comentă 
Paula. Primul a plecat la Geneva Keith Kent. Acum, Bill Franklin 
se îndreaptă spre aceeaşi metropolă elveţiană, ca să-şi pună în 
mişcare detectivii. 

- Va fi nevoie de o cortină de fier ca să anihileze ceea ce pune 
la cale Brazii. 

- Eşti sigur că pune ceva la cale? 

- Eu mă iau după ce mi-a spus Beck. Altfel, la ce atâta agitaţie 
ca să scape de oricine l-ar urmări... a schimbat maşina la Ouchy, 
a ajuns la Berna, a trimis avionul la aeroportul Belp? Ridică 
perdele de fum ca să ascundă ceva. Intrebarea e ce anume. 
Apropo, Bob, ai venit aici la puţin timp după ce l-ai dus pe Archie 
la Heathrow. Cum se simţea? 

- L-am luat de la Ursul Negru. Newman îşi compuse o figură 
resemnată. Părea că este miezul nopţii... era dis-de-dimineaţă. 
Archie era proaspăt ras şi vioi ca o veveriţă. Am ajuns la 
Heathrow la timp ca să prindă avionul. 

- Ai verificat unde se duce? Discret? 

- Nu joci astfel de jocuri cu Archie... el spera să poată avea 
încredere în tine. Când am ajuns în aglomeraţie, mi-a spus să-l 
aştept la standul de ziare. L-am văzut îndreptându-se spre casa 
de bilete a Swissair şi m-am gândit că e ultima oară când îl văd. 
Apoi voiam să vin încoace. 

- Şi s-a întâmplat ceva? întrebă Tweed. 

- Ceva neaşteptat. Archie s-a întors la mine. Mi-a arătat 
biletul... tichetul şi buletinul de bord. la ghiceşte unde se ducea? 
Cred c-a ajuns acum câteva ore. 

- Spune-mi, zise Tweed nerăbdător. 

- Geneva. 


15 
După ce Newman raportă destinaţia lui Archie, în cabinet 


urmară câteva minute de tăcere. Tweed şedea în scaunul său, 
privind fix o hartă a Europei pe care Paula o pusese pe perete la 
cererea lui. 

Tweed înfipsese bolduri colorate în anumite oraşe mari de pe 
hartă. Paris, Zurich, Berna, Geneva, Ouchy şi Montreux. Paula 
avea impresia că el nu se uita la hartă, că gândurile îi erau 
departe. Brusc, îşi îndreptă spatele. 

- Monica, sună-l pe Butler acasă, spune-i să-şi facă bagajele 
pentru vreme rece şi după aceea să vină aici. Când sună Pete 
Nield din Dorset, spune-i să ajungă aici în timp-record. Dacă nu 
sună într-o oră, caută-l până dai de el la Ursul Negru. 

- Şi noi? întrebă Paula. 

- Să fiţi gata să zburaţi spre Europa în orice moment, toţi. Cu 
echipament pentru vreme rece. 

- De ce vreme rece? se interesă Marler, tot rezemat de 
perete. 

- Pentru că, atunci când m-am întors aici, am verificat în ziar 
temperaturile din Elveţia. Sunt cu mult sub zero şi a nins 
zdravăn. Şi, în concordanţă cu ultimul factor, luaţi şi 
încălţăminte pentru zăpadă şi pentru gheaţă. 

- Aventurile din ziua de azi, zise Paula. Plecăm în vacanţă. 

- Nu încă, zise Tweed, dar vreau ca toată lumea să fie gata de 
plecare. Se ridică în picioare. Şi acum am întâlniri cu doi oameni 
şi trebuie să le respect... 

Tăcu când sună telefonul. Monica răspunse, păru surprinsă, 
deşi a-şi exterioriza emoţiile era un lucru rar pentru ea. Acoperi 
receptorul cu mâna. 

- Tweed, n-o să crezi, dar la telefon e Leopold Brazii. Nu vreun 
ajutor de-al lui... marele om în persoană. Vrea să vorbească cu 
tine. 

- Notează mesajul pe care vreau să i-l repeţi cuvânt cu 
cuvânt. Domnul Tweed e plecat toată ziua... Monica stenografie 
la repezeală exact ce-i spuse Tweed în continuare. Ştiu că 
domnul Newman i-a transmis cererea dumneavoastră de a-l 
întâlni, dar în acest moment e extrem de ocupat. Acesta e 
mesajul. Începi conversaţia prin a-i spune că legătura e proastă 
şi că te muţi la un alt telefon. Apoi faci o pauză şi începi să 
vorbeşti când ridic şi eu, ca să aud ce zice... 

Tweed ridică receptorul când Monica îi făcu semn din cap şi 
ascultă foarte concentrat. După ce termină de transmis mesajul, 


Brazii vorbi din nou: 

- Aţi putea fi atât de drăguță să-i spuneţi domnului Tweed 
când îl vedeţi că trebuie să-l văd urgent, înainte să aibă loco 
catastrofă. Am un avion cu reacţie la dispoziţie care poate să-l ia 
de pe Heathrow şi să-l ducă pe orice aeroport din Europa pe 
care îl alege dumnealui. Aş prefera să vină singur. Eu voi fi 
singur. Vă mulţumesc foarte mult... 

Tweed puse receptorul jos odată cu Monica. Le repetă şi 
celorlalţi ce spusese Brazii, apoi se uită la Newman. 

- L-am întâlnit o dată, cu mult timp în urmă, şi n-am discutat 
decât foarte puţin cu el. Ascultându-l la telefon, mi-a lăsat 
impresia unui om plin de şarm, dar şi a unuia cu o mare 
autoritate, totuşi fără urme de aroganță. Are o voce cu un 
timbru puternic, dar am simţit o urmă de cruzime. Care a fost 
impresia ta când l-ai întâlnit la Grenville Grange? 

- Exact aceeaşi ca şi ata. 

- Interesant. Mă bucur că mi-am luat precauţiunile pe care 
Monica le va pune imediat în aplicare. 

- Trebuie să dau o fugă până acasă, zise Marler. 

- Atunci, ai face bine să pleci acum. 

- Doar n-ai de gând să te întâlneşti cu el în condiţiile astea, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu-i aşa? protestă Newman. Să 
treci graniţa în avionul lui înseamnă că te va avea în palma 
mâinii sale dure. 

- Vom vedea... 

- Trebuie să ai pe cineva în spate, insistă Newman. 

- Vom vedea, repetă Tweed, ridicându-se şi punându-şi 
paltonul. Acum trebuie să mă grăbesc... 

- Nu ne-ai spus cu cine o să te vezi, zise Paula îngrijorată. 

- Îmi pare rău, mă gândeam la altceva. Prima dată mă duc s-o 
văd pe domnişoara Maggie Mayfield. Am rezervat o cameră la 
Brown's Hotel, ca să putem avea linişte. 

- Cine naiba e? 

- Nepoata generalului Sterndale şi singura rudă rămasă în 
viaţă. Trebuia să stea cu el în noaptea când a ars conacul, dar 
era foarte răcită şi nu s-a mai dus. 

- Şi cea de-a doua întâlnire? continuă Paula. 

- Cu profesorul Grogarty, pe Harley Street. Numele ăsta spune 
cuiva ceva? 

- Cel mai mare om de ştiinţă în mai multe domenii care mai 


trăieşte, spuse Newman. 

- Asta îmi aduce aminte de ceva, îi zise Tweed Monicăi. Voi 
avea nevoie de lista celor douăzeci de oameni de ştiinţă pe care 
ai făcut-o, în care apare specialitatea fiecăruia dintre ei. Monica 
îi înmână un dosar. Tweed îşi aruncă o privire prin încăpere în 
timp ce îşi punea dosarul sub braţ. Când mă întorc, s-ar putea 
să avem o idee mai bună despre ceea ce se întâmplă. Grogarty 
e excentric, dar e un geniu... 


În cabinetul său din Berna, Brazii puse receptorul jos, după 
încercarea de a vorbi cu Tweed, şi privi în gol. Reacţia sa 
semăna, în mod ciudat, cu o atitudine de-a lui Tweed. Jose 
păstră tăcerea câteva minute, înainte de a începe să vorbească. 

- Nu era disponibil, domnule? 

- Nu sunt sigur, dar cred că Tweed mi-a ascultat fiecare 
cuvânt. L-am simţit în timp ce asistenta lui mă îndopa cu 
minciuni, îmi zicea că e plecat. 

- Un bărbat foarte evaziv, Tweed al nostru, remarcă Jose. 

- Asta mă face să-mi doresc şi mai mult să-l întâlnesc din 
Nou... de data asta pentru o conversaţie cu adevărat profundă. 
Bănuiesc că el ştie. 

- Şi noi între timp aşteptăm? 

- N-aşteptăm! tună Brazii, ridicându-se în spatele biroului şi 
fixându-şi asistentul. Mergem înainte cu proiectul nostru, care 
nu va fi gata înainte de câteva zile. Vreau să-l suni pe Konrad şi 
să-i spui că totul merge mai departe, conform planului. Konrad e 
numele de cod cam ciudat al unui rus, Karov, adevăratul om al 
puterii. 


Tweed dădu mâna cu Maggie Mayfield în camera rezervată la 
Brown's. O femeie modestă, de vreo patruzeci de ani, durdulie, 
dar cu o faţă cu trăsături de o inteligenţă izbitoare şi cu ochi 
şireţi şi căprui. Îi zâmbi lui Tweed. 

- Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, începu Tweed. 

- Întotdeauna ajung la întâlniri cu zece minute mai devreme. 
Zâmbi răutăcioasă. Sunt cunoscută ca apărând în momentele 
cele mai proaste. Acum, ce pot face pentru dumneavoastră? 

Se aşezară şi ea turnă cafea în ceşti pentru amândoi. Tweed 
îşi scosese paltonul şi acum stăteau şi se priveau peste o 
măsuţă lunguiaţă şi antică. 


- După tragedia de la Sterndale Manor, am fost de faţă când 
poliţia a scos seiful acela mare despre care mi-aţi spus. 
Conţinutul a fost făcut cenuşă, dar oamenii mei lucrează cu o 
tehnologie care să scoată la iveală ce scria pe hârtiile acelea. 

- Prostii. O să dea de prostii. 

- De ce sunteţi aşa de sigură? 

- Pentru că, atunci când i-am telefonat unchiului meu, ca să-i 
spun că nu pot veni la el, l-am întrebat dacă obligaţiunile la 
purtător au fost returnate. Mi-a spus că erau oferite ca 
împrumut unui om remarcabil, pentru finanţarea unui proiect 
care să facă din Europa un loc mai sigur. 

- V-a dat numele acestui aşa-zis om remarcabil? 

- Nu. A refuzat categoric. Spunea că e afacerea lui, dar mi-a 
spus că obligaţiunile vor fi înapoi în seif până la sfârşitul lunii. Şi- 
acum suntem aproape de sfârşitul lui februarie. 

- Când aţi avut această convorbire telefonică cu generalul? 

- Acum două zile. Mă refac după răceală, dar, după cum puteţi 
probabil, să vă daţi seama, încă nu m-am însănătoşit. 

- Deci vă îndoiţi sincer că obligaţiunile erau în seif când a avut 
loc incendiul? 

- Sunt absolut sigură de acest lucru. Îl cunosc - îl cunoşteam - 
bine. Ca să mă liniştească, a spus sfârşitul lunii, când, probabil, 
se referea la sfârşitul lui martie. 

- Aţi văzut vreodată dacă obligaţiunile erau ţinute în seif? 

- Da, după cum v-am spus la telefon, o dată l-a deschis în 
prezenţa mea. Îmi pot aminti exact cuvintele lui: „Vrei să vezi 
trei sute de milioane de lire, grosul capitalului băncii?” Apoi a 
deschis seiful care era plin cu dosare. A deschis unul şi mi-a 
arătat una dintre obligaţiuni. Am ameţit când am văzut cât 
poate să valoreze una singură. Erau emise de o mare companie 
petrolieră... am uitat care anume. Asta, bineînţeles, era înainte 
de a le fi împrumutat acestui personaj necunoscut. 

- Vă amintiţi culoarea dosarelor? 

- Da. Erau tipul vechi, cu arc... cu compartimente diferite. 
Culoarea era un verde şters. Am avut sentimentul că stau acolo, 
în seiful acela, de ani de zile. 

- Şi totuşi, mai credeţi că această sumă imensă nu era tot 
capitalul băncii? 

- Nu, generalul a făcut un efort şi mi-a explicat că toate 
sucursalele au propriile lor fonduri şi investiţii, mai mult decât 


suficient pentru a le menţine. 

- Şi l-aţi crezut? întrebă Tweed încet. 

- O, da. Zâmbi slab. Unchiul meu a fost un om cinstit. Nu ar fi 
privat niciodată sucursalele de propriile lor fonduri. Simţea că 
are datoria de a garanta siguranţa sucursalelor pe care le 
foloseau deponenţii. 

- Dacă aţi fi putut accepta invitaţia lui de a sta la conac în 
noaptea aceea, greşesc oare dacă mă gândesc că singurele lui 
rude ar fi fost toate acolo? Şi că erau singurele trei persoane 
care ştiau că împrumutase obligaţiunile cuiva? 

- Da, aveţi dreptate. Richard, fiul lui, ştia şi el despre 
obligaţiuni şi nu era de acord cu ceea ce făcuse tatăl lui. Mai luă 
o gură de cafea şi îl fixă pe Tweed în timp ce punea ceaşca jos. 
Vă gândiţi, dacă aş fi fost şi eu acolo, n-ar mai fi rămas nimeni 
care să ştie despre obligaţiunile acelea, nu-i aşa? 

- Ei bine, da. Tweed o admira pentru curajul ei. Deci, cine mai 
ştia că trebuia să veniţi la conac? 

- Doar Marchat, care făcea pe majordomul, pe bucătarul şi pe 
menajera... şi ce mai vreţi dumneavoastră. Un omuleţ drăguţ şi 
foarte liniştit. 

- Ar fi putut să vorbească cu cineva despre vizita 
dumneavoastră... şi despre faptul că ce a mai rămas din familie 
va fi la conac în noaptea aceea? 

- Nu văd de ce n-ar fi făcut-o. Marchat obişnuia să treacă 
seara pe la un bar, un bar din Wareham. N-avea nici un motiv să 
facă din vizita mea un secret. Nu mă îndoiesc că, după câteva 
pahare, devenea chiar vorbăreţ. 

- Domnişoară Mayfield, cred că ar fi bine să vă avertizez că o 
persoană de la Scotland Yard, inspectorul-şef Roy Buchanan, se 
pregăteşte să vă interogheze, mai devreme sau mai târziu. 
Spuneţi-i tot ce mi-aţi spus şi mie... cu excepţia porțiunii despre 
Marchat. Şi subliniaţi faptul că banca va rămâne solvabilă, că 
sucursalele sunt în regulă. Odată ce o informaţie ca aceea - 
despre obligaţiuni - începe să se răspândească, ar putea 
produce panică. 

- Îi voi spune. M-a căutat deja la telefon acasă şi mi-a spus că 
i-ar plăcea să mă vadă cât mai curând. 

- Vă mulţumesc pentru timpul dumneavoastră, spuse Tweed 
şi o ajută să-şi îmbrace paltonul. Mi-aţi fost de mare ajutor. 

Ea se întoarse şi se uită fix la el. Îi tremurară buzele, apoi gura 


i se strânse şi îşi luă o mină foarte hotărâtă. 

- Am auzit zvonuri, domnule Tweed. Am citit articole în ziare. 
Unchiul meu a fost ucis? _ 

- Da. Nu există nici o îndoială în această privinţă. Imi pare rău 
că v-o spun atât de direct, dar am impresia că sunteţi genul de 
femeie care preferă francheţea. 

- Aşa e. Vă mulţumesc pentru sinceritate. Ezită. Există vreo 
şansă ca persoana sau persoanele responsabile să fie aduse 
vreodată în faţa justiţiei? 

- Mă ocup de asta personal. Dacă voi dovedi vreodată cine a 
făcut-o, voi avea grijă să plătească cu vârf şi îndesat. Şi să nu 
repetaţi ceea ce tocmai v-am spus. 

- N-o voi face. Încă o dată, mulţumesc, spuse ea, întinzându-i 
o mână. 

- O ultimă întrebare. Aveţi cumva idee ce naţionalitate are 
domnul Marchat? 

- Da. E elveţian. Muncesc din greu, elveţienii ăştia... 


În taxiul care îl ducea la profesorul Grogarty, Tweed încerca 
să-şi facă puţină ordine în gânduri. Îi plăcea Maggie Mayfield. 
Era tipul de femeie cu care credea că s-ar căsători, dacă şi ea ar 
vrea. Dar, bineînţeles, soţia lui, care îl părăsise brusc cu mult 
timp în urmă, ca să trăiască cu un magnat grec, care se ocupa 
cu vapoarele, era încă soţia lui. El nu-şi bătuse niciodată capul 
cu un divorţ. 

Era un subiect pe care oamenii lui nu-l aduceau niciodată în 
discuţie. Singura persoană cu care vorbise ocazional era Paula. 
„Eşti un idiot numai dacă te gândeşti la asta”, îşi spuse. 

Se gândi la Philip, îndrăgostit de Eve. Maggie Mayfield ar fi o 
alegere mai bună, dar nu avea nici o intenţie să se amestece. 
Philip trebuie să decidă singur, la bine şi la rău. ă 

Marchat. Nu putea să-şi scoată numele ăsta din cap. Incă 
credea că Marchat putea fi cheia care să rezolve misterul. Doar 
dacă l-ar găsi pe Marchat. Şi dacă Marchat era încă în viaţă... 


- Salut, Tweed! îl întâmpină profesorul Grogarty cu vocea lui 
stridentă. la-ţi un scaun, dacă găseşti vreunul liber. Vrei un 
scotch? Eu îmi permit câte unul pe zi, după ora unsprezece 
dimineaţa. Nici un minut mai devreme... Tweed îşi scoase 
paltonul, aruncă o privire prin cameră, care aparținuse cândva 


unui specialist. Fotolii pretutindeni, cu învelitorile tocite şi 
decolorate, pline cu teancuri de cărţi şi dosare cu hârtii. Dădu la 
o parte un teanc de ziare şi le aşeză cu grijă pe podea. 

- Pun pariu că te întrebi cum găsesc eu câte ceva pe-aici, 
bombăni Grogarty. Ei bine, pun mâna pe o anumită foaie unde 
am o statistică şi ajung la ceea ce caut într-o clipită. Noroc! Imi 
pare rău că nu bei cu mine un scotch... 

Tweed şedea în fotoliu şi îşi studia gazda. Nu înceta să fie 
fascinat de extraordinara sa personalitate, de înfăţişarea sa. 

Grogarty era un bărbat voinic, înalt de un metru optzeci, cu 
umeri largi, puţin cocoşat. Avea un cap mare, o chică 
dezordonată de păr cărunt, sprâncene groase şi pungi sub ochii 
de un albastru intens, un nas proeminent, acvilin pe care atârna, 
într-un unghi înclinat, un pince-nez, aşa încât un ochi te fixa prin 
lentilă, în timp ce celălalt clipea pe deasupra celei de-a doua 
lentile. Sub gura mare făcuse guşă. 

- Intotdeauna vii la mine când ai o problemă, Tweed, şi cred 
că de-aceea ai venit şi azi. De ce nu-mi faci şi mie o dată o 
surpriză, să treci pe-aici la un pahar de vorbă şi unul de scotch? 
Perfect, despre ce este vorba? 

Cu mâna liberă, împinse cărţile de pe un fotoliu, şi se aşeză şi 
el. 

- Acum dosarele tale s-au dus dracului, îl tachină Tweed. 

- Nu s-au dus. Grogarty se afundă în fotoliu cu spatele drept. 
Pe covor sunt douăsprezece cărţi şi-o văd de-aici pe fiecare în 
parte. Sunt gata, domnule! 

- Sunt sigur că ai auzit că douăzeci de savanţi eminenţi au 
dispărut. Deşi, lucru ciudat, ştirea n-a ajuns la ziare... nici chiar 
în Statele Unite, ceea ce e ceva. 

- Ai dreptate, am auzit. E sinistru. L-am sunat pe Joe Katz, 
astrofizicianul din Carolina de Sud. Mi-a răspuns un străin care 
mi-a spus că domnul Katz a plecat în străinătate. Şi ăsta e un 
om de vârf. Katz a inventat un sistem prin care un satelit aflat la 
peste trei sute de kilometri, pe orbită, se poate ghida după 
constelații. 

- E pe lista celor care lipsesc, cu o notă despre ciudata sa 
specialitate. Grogarty luă dosarul pe care i-l înmâna Tweed, îl 
deschise, îşi aranjă pince-nez-ul, astfel încât ambii ochi să se 
folosească de lentile, şi parcurse lista în câteva secunde. li dădu 
lui Tweed dosarul înapoi. Viteza cu care reuşea să reţină fiecare 


amănunt al unei foi acoperite cu litere bătute la maşină nu 
înceta să-l uimească pe Tweed. Grogarty mai luă o înghiţitură. 

- Cauţi o caracteristică, ceva care ar face din aceşti 
şaisprezece bărbaţi şi patru femei o echipă, aşa cred eu. 

- Te-ai prins imediat. M-am uitat la lista asta ore întregi, e 
ceva acolo, dar să fiu al naibii dacă ştiu ce e, îi destăinui Tweed. 

- E ceva, sunt de acord. Grogarty se uită la tavanul plin de 
mucegai, ca şi cum răspunsul s-ar fi aflat acolo. E vorba de 
comunicaţii. Sigur că da. Globale. Mondiale. Sistemul de care 
am devenit mult prea periculos de dependenţi. Internetul. Marea 
autostradă informaţională, o frază stupidă, inventată de ziarişti 
ignoranţi, dar lista asta e mai mult decât atât. 

- Atunci ce e? îl îmboldi Tweed. 

- Lasă-mă puţin, amice. Grogarty continua să fixeze tavanul. 
Reuşi oarecum să mai ia o înghiţitură de scotch, cu capul lăsat 
pe spate. Un om de pe lista aceea e jucătorul principal al jocului. 
Numai de-aş putea să-mi dau seama care dintre numele acelea 
declanşează ceva în subconştientul meu. 

Tweed tăcu. Se uită prin camera mare din care se vedea 
Harley Street. Mobila împinsă la perete consta din piese vechi şi 
originale. Tablourile de pe pereţi erau nepreţuite. Unul era 
semnat de Gauguin. Grogarty era un om bogat. 

Nimeni n-ar fi crezut asta după felul cum se îmbrăca. Purta o 
vestă veche, tricotată, de culoare gri, cu ochiuri duse la tiv, cu 
doi nasturi lipsă şi cu un al treilea care se pregătea să-şi urmeze 
amicii pierduţi. Cămaşa în carouri era deschisă la gât, iar gulerul 
era şifonat. Pantalonii cafenii nu mai văzuseră un fier de călcat 
de ani de zile. 

- E ciudat că Irina Krivitsky e pe listă; e cea mai mare 
autoritate mondială în materie de laseri şi aplicaţiile lor în 
controlul sateliților, zise Grogarty dintr-odată. O să mă scuzi 
dacă vorbesc cu tine în timp ce gândesc. 

Tweed se uită amuzat la Grogarty. Ştia că adoptă această 
ciudată tehnică mentală când lucra la o problemă dificilă. O 
parte a creierului lua parte la discuţie, în timp ce cealaltă se 
concentra cu furie asupra problemei cu care se lupta. 

- Poţi să vorbeşti şi tu cu mine, îi aminti gazda lui Tweed. N-o 
să mă distragă. Dimpotrivă. 

- Ce e ciudat în legătură cu Irina Krivitsky? întrebă Tweed. 

- Ultima oară când am auzit de ea - pe drumuri foarte ocolite 


- lucra într-unul dintre laboratoarele secrete ruseşti, dincolo de 
munţii Urali, în Siberia... 

Grogarty se opri. Clătină din cap şi pince-nez-ul se aşeză din 
nou într-o rână pe podul nasului său. Părea să nu fi observat, 
dădea doar din cap ca pentru sine. Ceva se lega. 

- Continuă, zise Tweed. 

- Aceste laboratoare ascunse - îngropate sub tundră - nu pot 
fi localizate de sateliții americani. Sunt atât de strict păzite, de 
parcă ar fi pe vremea lui Stalin. Aşa că de ce s-o fi lăsat să plece 
ca să lucreze în afara Rusiei? 

- Dacă este în afara Rusiei, sublinie Tweed. 

- O, trebuie să fie. Câteva dintre numele de pe lista ta n-ar 
accepta niciodată să treacă frontiera în Rusia şi să muncească 
singuri acolo. 

- Poate au fost răpiți, sugeră Tweed. 

- O, dar n-au fost răpiți. Reynolds, un american, a vorbit cu 
mine chiar înainte să dispară. La telefon. Mi-a spus că a primit o 
ofertă pe care n-o poate refuza, că o să plece de la compania 
unde lucra în California şi-o s-o ia şi pe nevastă-sa cu el. Mi-a zis 
că e oarecum secret, dar Ed n-a putut niciodată să ţină un 
secret. 

- Mie mi se pare cam ştiinţifico-fantastic... începu Tweed. 

- Nu! Nu e. Ştiinţa avansează cu paşi de uriaş. Asta mă 
îngrijorează. Avântul ăsta e nebunie curată. Numai Dumnezeu 
ştie unde o să ne oprim. 

- O să aflăm la timpul potrivit... 

Nu mai apucă să-şi termine propoziţia. Grogarty păru dintr- 
odată că se trezeşte, ca şi cum ar fi ieşit din transă. 

- Ed Reynolds! aproape urlă el. Ed Reynolds... el e jucătorul 
principal. Specialitatea lui e sabotajul întregii reţele de 
comunicaţii. 

- Sabotajul? 

Nervii lui Tweed erau deja încordaţi, dar din alt motiv. 
Cuvântul îl făcu să se aşeze pe marginea fotoliului. Gazda lui 
părea emoţionată. 

- Vreau să spun că lucrează cu o tehnologie care ar putea 
sabota comunicațiile mondiale şi ar arunca lumea în haos. 
Obiectivul lui era găsirea unor mijloace care să contracareze 
orice tehnologie de acest gen. Ca un doctor care lucrează la un 
vaccin care să protejeze oamenii de o anumită boală. Acum 


înţelegi ce vreau să spun? 

- Da, dar are vreo legătură cu ceilalţi savanţi? 

- Sigur că are. Dacă adevăratul secret al cercetărilor care au 
loc undeva este sabotajul. 

- Asta e? 

- Asta e, încuviinţă Grogarty, ridicându-se. Mi-a părut bine să 
te văd, Tweed. Mai bine te-ai grăbi... chestia asta e la nivel 
global. S-ar putea să ducă la o schimbare totală a balanței 
puterii mondiale. 


16 

Philip se pregătea să plece din apartamentul lui Eve, cu 
părere de rău, când închise uşa de la intrare şi se întoarse în 
sufragerie. 

- Ce repede te-ai întors de la birou, zise Eve înţepată. 

El se uită la ea, aşezată într-un fotoliu, cu picioarele-i 
frumoase puse unul peste altul. Purta o pereche de pantaloni 
albastru-închis şi un pulover albastru-pal. Mâinile i se odihneau 
pe braţele fotoliului, în timp ce el venea spre ea. 

Văzu un bărbat trecut de treizeci de ani, cu părul negru, bine 
ras şi cu ochi gânditori. Philip era din nou năpădit de o tulburare 
interioară... se simţea enorm de atras de această femeie plină 
de viaţă, dar amintirea soţiei moarte îl umplea de durere. Nu era 
sigur de sentimentele lui. 

- Bine, am numărul tău... începu el, ca s-o lase să înţeleagă că 
o va suna în seara aceea. 

- Am şi eu numărul dumneavoastră, domnule Philip Cardon, îi 
replică ea, vrând să spună ceva cu totul diferit, când sări din 
fotoliu şi îl sărută pe obraz. 

El continua să se apropie de ea, când, brusc, Eve îşi ridică 
mâinile şi-i făcu semn să se îndepărteze. Rămase în picioare, cu 
mâinile la piept. 

- Am putea eventual să plecăm în vacanţă într-un loc cu 
adevărat fascinant. In Bermude. Când o să am timp. 

- O idee excelentă, zise Philip. 

- Am spus eventual. 

- Dacă va trebui să pleci în străinătate, cât o să stai? întrebă 
el. 

- Habar n-am. Stând în faţa unei oglinzi de perete, îşi folosi 
ambele mâini ca să-şi aranjeze părul de un negru intens, lipindu- 


| de cap, apoi se întoarse şi-l privi drept în faţă. N-am nici cea 
mai vagă idee, dar o să te sun. Când o să pot, adăugă ea. Care e 
numărul tău de la birou? S-ar putea să nu fiu în stare să te sun 
decât în timpul zilei. 

- Nu pot să ţi-l dau. Fac gălăgie şefii dacă primim telefoane 
personale la birou. 

- Urăcioşii din asigurări. Atunci, va trebui să stai în fiecare 
seară în casa aceea a ta goală din Hampshire şi să te holbezi la 
telefon. 

Remarca îl duru, simpla referire la casa goală, dar faţa lui 
Philip nu trăda nici o urmă a reacției sale. O privi cum ia o ţigară 
aprinsă dintr-o scrumieră şi îşi aprinde cu ea una nouă. Se trezi 
că-i admiră silueta zveltă. 

- Ce faci, mă analizezi? îl întrebă ea. Ar trebui să ştii deja cum 
arăt. Philip, trebuie să fac un duş. 

- Tocmai plecam... 

Închise uşa de la intrare după el, cobori încet scările, cu 
emoţiile răscolite haotic. Eve avea obiceiul de a-l ridica şi apoi 
de a-l coborî. Ştia că anumite femei foloseau această tactică cu 
bărbaţii, dar Eve era expertă. 


Tweed intră în cabinetul lui, unde o găsi doar pe Monica şi pe 
Newman. Newman tocmai ridica receptorul. 

- Alo, Archie. Da, Bob la telefon. Cum te descurci? 

- Am veşti, Bob. Vorbesc din Geneva. Un oraş amăgitor. Unii 
oameni încearcă să mă urmărească. Cred că m-am descotorosit 
de ei. Ştirile... se pare că Brazii face o listă cu toţi oamenii lui 
Tweed. Până acum ştie de tine şi de Paula Grey... l-a trecut şi pe 
Franklin ca posibil membru. 

- Eşti sigur de asta? 

- Am totală încredere în informatorul meu. Şi nici măcar n-o 
face pentru bani, ceea ce e un atu în plus. Trebuie să închid. 
Sper că ajutorul e pe drum... 

Newman se ridică şi îi dădu lui Tweed, care îşi scosese 
paltonul, scaunul din spatele biroului. Îi repetă ceea ce-i spusese 
Archie. 

- Crezi că a pus ochii pe oamenii mei... Brazii? întrebă încet 
Tweed. 

- Seamănă cu o listă neagră, admise Newman bine dispus. 

Tweed se ridică din nou în picioare şi începu să se plimbe prin 


cabinet, în timp ce număra pe degete. 

- Tu, Paula... poate şi Franklin, care nu e în echipa noastră. 
Absenţii sunt foarte importanţi. Marler, Butler şi Nield. 

- Nu te înţeleg, zise Newman. 

- Dorset. Există doar trei oameni care ar fi putut să transmită 
lista asta. Franklin în persoană, Eve Warner şi Keith Kent. 

- De ce s-ar fi pus Franklin pe listă? 

- Pentru siguranţă. Ştiu că nu prea ţine. 

- Eu sunt încă pe jumătate adormit după ce m-am trezit cu 
noaptea-n cap, recunoscu Newman, dar tot nu înţeleg cum i-ai 
scos pe cei trei ca posibili informatori ai lui Brazii. 

- la gândeşte-te! Dorset. Marler a rămas sub acoperire tot 
timpul. Nici unul dintre cei trei suspecți nu l-a văzut, iar când 
Marler a fost în birou şi Franklin l-a văzut, n-a vrut să-i spună lui 
Franklin cum îl cheamă. Nici Butler, nici Nield n-au apărut. 

- E cam sinistru, comentă Monica. 

- A, şi ce-a fost chestia aceea cu care a încheiat Archie, cu 
„sper că ajutorul e pe drum”? întrebă Tweed. A 

- Archie a sunat înainte de a veni Bob, îi explică Monica. Imi 
spusesei despre el, şi mi-a zis că are nevoie urgentă de întăriri. 
Paula s-a oferit să se ducă. A plecat într-o fugă la Heathrow, ca 
să prindă avionul pentru Geneva. Monica văzu expresia de pe 
faţa lui Tweed. O încânta ideea... 

- Ai lăsat-o să plece! De una singură! explodă Tweed. Se duce 
în gura lupului şi neînarmată. Nu-i aşa? Plec de la serviciu 
pentru câteva ore şi tu laşi să se întâmple o asemenea nebunie! 

Tweed era într-unul din rarele lui momente de furie. Monica 
era îngrozită. În atâţia ani de când lucra cu el, nu-l auzise 
niciodată vorbindu-i astfel. Tweed măsura încăperea cu paşi 
mari. 

- N-am... putut... să... 0... opresc, rosti ea sacadat. 

Newman, calm ca de obicei, îşi aprinse o ţigară. Il privi pe 
Tweed cum dă ocol biroului şi se prăvăleşte în scaunul lui. Preţ 
de o clipă Tweed nu spuse nimic, apoi îl fixă pe Newman. 

- Îmi dai şi mie o ţigară? 

- La ce oră e următoarea cursă? 

- Peste două ore, cită Monica din memorie. 

- Ei bine, în cazul ăsta... 

Fu întrerupt de Philip care intră în cabinet îmbrăcat într-un 
palton gros, cu guler de blană, pe care şi-l scoase imediat. 


- Mi-am lăsat jos valiza cu haine pentru pol. 

- Monica, rezervă-i lui Philip un loc pentru cursa următoare 
spre Geneva, zise Tweed, cu aerul că a luat o hotărâre clară. Dă- 
i toate datele pe care ni le-a furnizat Archie. Inclusiv cele despre 
traficantul de arme. Philip, s-ar putea ca Paula să dea de mai 
multe necazuri decât poate să facă faţă un om. Şi faptul că e 
femeie n-are nici o legătură cu asta... 


Leopold Brazii stătea la fereastra spaţiosului său cabinet, în 
vila sa din Berna. Intimitatea îi era protejată de draperii masive. 
În spatele lui stătea Carson Craig, îmbrăcat într-un costum gri 
care-l costase o mie de lire sterline. 

- E timpul să plec la aeroportul Belp, îi aminti el şefului său. 
Ţi-am pregătit dublura ca să se urce în avion cu mine. O să 
aterizăm pe Cointrin, în Geneva, cât ai zice peşte. 

- Craig, ai zis „dublura” mea. Brazii se întoarse şi se uită la el. 
Unor şefi le-ar displăcea ideea de a avea pe cineva care să arate 
la fel ca ei. 

- Îmi pare rău. Faţa brutală a lui Craig se crispă într-o expresie 
prin care, speră el, să-şi ceară scuze. Nu arată chiar la fel ca 
tine. 

Brazii se amuză. Nu-i păsa cât de tare îi semăna aşa-zisa 
dublură, dar îi plăcea să-l deruteze pe favoritul său, căruia îi 
lipsea simţul umorului. 

- Eu nu mi-aş face prea multe griji în privinţa asta, Craig, dar 
acum vorbesc serios. la-o încet la Geneva. 

- Avem motive să credem că problemele vin de la Londra, zise 
Craig încăpățânat. Observatorul nostru de la Heathrow a 
raportat că unul dintre lacheii lui Tweed - femeia, Paula Grey - a 
luat avionul spre Geneva. Receptorul i-a dat o descriere bună a 
ei. Am de gând să-i termin pe scandalagiii lui Tweed înainte s- 
apuce să facă vreo mişcare. 

- Aşa cum ai făcut la Sterndale Manor? Tonul lui Brazii se 
înăspri. Nu ţi-a spus nimeni să-i omori pe toţi din casa aceea. 
Ordinul meu a fost să răvăşeşti seiful, să-l faci să arate ca după 
o spargere. 

- N-am putut să intrăm în casă, insistă Craig. Am folosit planul 
meu. 

- Am zis s-o iei încet la Geneva. Asta-i tot. 

Craig ieşi din cameră şi se întâlni cu Gustav, omul lui de 


încredere, care aştepta în anticameră. Gustav era un bărbat 
gras, cu o înfăţişare răutăcioasă, accentuată de o gură aspră, cu 
buze subţiri. 

- lar m-a luat cu fraze de tipul să fim cuminţi la Geneva, 
mormăi Craig în timp ce coborau la parter, pe o scară largă, de 
marmură. Ţi-ai luat sculele? întrebă el, aruncând o privire spre 
sacul de prelată pe care îl căra Gustav. 

- Am luat tot, şefu'. Geaca de piele neagră, pantalonii şi 
casca. Motocicletele ne-aşteaptă la Geneva, cu restul echipei. 

- Bine. O să vadă ei pe dracu'! Se apropie cam mult de 
laborator. 

- Tacă-ţi fleanca, mârâi Craig. 


Telefonul lui Arthur Beck, din clădirea Poliţiei Federale, pentru 
Tweed ajunse o oră mai târziu. 

- Tweed, cred c-ar trebui să ştii că avionul a plecat de pe Belp 
cu trei oameni la bord acum câteva minute. Omul meu a 
raportat că Craig era sigur unul dintre pasageri. Un altul aducea 
puţin cu Brazii, dar nu era el. 

- De unde ştie? întrebă Tweed. 

- Limbajul corpului. El observă cum se mişcă oamenii. 

- Şi unde a zburat avionul? 

- La Geneva. Ar trebui să ajungă acolo imediat. O să fie 
tărăboi, un tărăboi îngrozitor, aşa zic eu - dacă Craig e cu ei. 
Deocamdată asta e tot... 

În Park Crescent, Tweed puse jos receptorul şi se uită la 
Newman şi la Marler cu o expresie gravă. Le spuse şi lor ce-i 
zisese Beck. 

- E ca şi cum Paula s-ar fi băgat drept în gura lupului, spuse el 
rece. 

- Atunci e bine că l-ai trimis pe Philip, îi spuse Newman. Şi nu 
mai fi aşa de îngrijorat. Philip îşi va fi lăsat emoţiile acasă. Şi o 
place pe Paula. 

- Dacă aş fi ştiut mai devreme, v-aş fi trimis pe amândoi să-l 
susţineţi pe Philip, dar vreau să discut cu voi despre 
întrevederea mea cu profesorul Grogarty. Ce credeţi c-a vrut să- 
mi spună profesorul, în felul lui încurcat? 

- Cred, zise Marler, că, dacă se poate aranja ceva sigur, ar 
trebui să te întâlneşti acum cu Leopold Brazii, cât mai curând cu 
putinţă. Repet, dacă se poate aranja în aşa fel, încât să-ţi fie 


garantată securitatea. De către noi. 

- Ce propui? 

- Cel puţin patru dintre noi, deghizați, să fim în vecinătatea 
locului de întâlnire, care nu trebuie să fie o speluncă. Când zic 
patru, mă refer la Bob, la mine, la Butler şi la Nield. 

- Pe Pete Nield îl aşteptăm să se întoarcă din Dorset în orice 
moment, îi spuse Tweed. Am trecut cu vederea un singur lucru: 
am uitat să-i pun lui Eve Warner o codiţă. 

- Nu-ţi face griji, replică Newman bine dispus. Ştiu că ai fost 
prins până peste cap, aşa că ieri-noapte i-am dat un telefon 
scurt lui Philip, în apartamentul lui de la Priory, şi i-am cerut 
adresa lui Eve. Locuieşte într-un apartament chiar lângă mine. 
Foarte elegant. De-aceea a ajuns Marler mai târziu. 

- Treci la subiect, Bob. 

- Marler a urmărit-o când a ieşit din apartamentul ei, după ce- 
a plecat Philip de-acolo. A urmărit-o până la Heathrow unde s-a 
suit într-un avion. Cu destinaţia Geneva. 


„Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am adus haine de iarnă”, se 
gândi Paula. 

Avionul zbura la joasă altitudine deasupra Elveţiei. Era 
întuneric, dar cerul era plin de stele, iar luna strălucea puternic. 
Treceau peste munţii Jura acoperiţi de zăpadă, iar ceea ce se 
vedea undeva, jos, era un mic lac de gheaţă solidă. 

La fel ca alte curse, avionul urmă ruta est-sud-vest, peste 
lacul Geneva. Ateriză uşor pe aeroport, şi americanul de lângă 
ea, cu care discutase, se ridică. Ea călătorise la clasa business şi 
îşi puse repede paltonul căptuşit cu blană pe care i-l aduse 
stewardesa din locul de unde fusese atârnat în timpul zborului. 

- Ştiţi, îmi amintesc aeroportul ăsta de când era destul de mic, 
zise americanul care o ajunsese din urmă pe coridorul nesfârşit 
pe care mergeau. Acum e al naibii de mare... şi devine tot mai 
mare. 

- MI-I amintesc şi eu în zilele acelea, îi spuse Paula. Era comod 
şi nu trebuia să mergi deloc pe jos. 

- Văd că sunteţi singură, doamnă. Aţi vrea să luaţi cina cu 
mine în seara aceasta? Fără nici o obligaţie. Vorbesc serios. 

- Sunteţi foarte drăguţ, dar am o întâlnire astă-seară. 

- Atunci, distracţie plăcută. Imi pare bine că v-am cunoscut... 

El iuți pasul, iar Paula răsuflă uşurată. Americanul era un 


bărbat drăguţ, era plăcut să realizeze că era încă o femeie 
atrăgătoare, dar nu avea timp de pierdut. 

De la Cointrin, luă un taxi până la Hotel des Bergues, reţinu o 
cameră şi îi dădu bacşiş hamalului după ce îi cărase bagajul 
greu până sus. Camera spațioasă avea vedere spre Rhone, şi în 
depărtare sclipeau, cu intermitenţă, lumini de neon. Luminile se 
reflectau de apă ca nişte unde distorsionate. Formă numărul din 
Park Crescent şi îi răspunse Monica. 

- Paula. Sunt la Hotel des Bergues, camera numărul... 

- Am notat, zise Monica. 

Paula puse receptorul jos, despachetă repede şi se întoarse în 
hol, îmbrăcată din nou cu haina de blană. 

- Fiţi atentă, domnişoară, o avertiză portarul când se pregătea 
să iasă în stradă. Parc-ar fi patinoar acolo... 

Afară se opri, testă aderenţa ghetelor îmblănite şi văzu că e 
bună. Purta o pereche de ghete a căror talpă specială avea mici 
crampoane. După ce stătuse câteva minute la căldură, în hotel, 
aerul rece de afară o lovi, aşa că îşi trase gluga de la haină pe 
cap. 

In avion verificase adresa traficantului de arme şi descoperi că 
strada îi e cunoscută; era strada care mergea în paralel cu 
Rhone-ul, apoi traversa fluviul. O luă pe jos peste puntea care 
traversa fluviul în zigzag. Un vânt aspru îi îngheţă obrajii 
neprotejaţi; era un vânt ce venea tocmai de la ghețarul 
îndepărtat al Rhone-ului şi cobora până la Geneva, în lac. Deşi 
purta mănuşi groase, fiind nevoită să se ţină de bară pentru a-şi 
păstra echilibrul, simţi frigul trecând prin mănuşi. Erau multe 
grade sub zero. 

După ce ieşi de pe pod, mai merse puţin, o luă pe strada care 
făcea la dreapta şi verifică numerele. Destinația ei se dovedi a fi 
un magazin pe frontispiciul căruia scria Antiquateren. Numele lui 
Rico Sava nu apărea nicăieri. În timp ce trecea podul, verificase 
de mai multe ori, ca să se asigure că nu era urmărită. lar strada 
pe care se găsea era goală. Deci, se părea că magazinul e locul 
unde trebuia să ajungă. Peste ferestrele întunecate era un grilaj. 
Uşa veche şi masivă avea o ferestruică cu gratii. Apăsă pe 
butonul soneriei de lângă uşă şi apăsă de mai multe ori când 
văzu că nu-i răspunde nimeni. „Doamne, s-o fi dus acasă, se 
gândi ea Dar eu am nevoie de un pistol.” 

Se auzi un zăngănit şi ferestruica se deschise. Nu se vedea 


cine e în spatele ei. 

- Rico Sava? întrebă ea. 

- Oui. 

- Vorbiţi engleza? întrebă; deşi vorbea franceza fluent, se 
gândi că Sava ar putea fi mai convins de identitatea ei. Un 
prieten, Marler. Marler, repetă ea, m-a trimis aici. Mi-a spus că 
ați putea să mă aprovizionaţi cu ceva special. 

- Vorbesc engleza. Sunteţi singură? Spuneţi că sunteți. Acum 
închideţi ochii. 

Învăluită de mister, făcu ce i se spuse, şi o lumină orbitoare se 
revărsă pe deasupra uşii. Era atât de puternică, încât îşi dădu 
seama de ea chiar cu ochii închişi. Auzi mai multe încuietori 
descuindu-se, zăvoare trase, apoi uşa se deschise. Rămase cu 
ochii închişi. 

- Puteţi să deschideţi ochii acum. 

Lumina dispăruse. Ea clipi şi rămase cu privirea pironită pe o 
mică siluetă care se întrezărea în întuneric. Sava îi spuse să 
intre, îi atrase atenţia asupra unei trepte care cobora, apoi 
închise uşa şi aprinse o lumină normală. 

Rico Sava era scund, avea un început de burtă, era îmbrăcat 
în pantaloni de catifea cord, o vestă neagră neîncheiată, lăsând 
să se vadă o cămaşă albă impecabilă, deschisă la gât. Paula îl 
găsea trecut de şaizeci de ani, cu un cap în formă de nap 
terminat la capătul subţire cu bărbia. Pielea închisă la culoare 
era brăzdată de riduri, dar ochii erau luminoşi şi activi. 

- Descrieţi-l pe Marler, spuse el cu mâinile în şold. 

Paula îl descrise, scoţându-i în evidenţă accentul pretenţios şi 
felul apatic de a fi. 

- Imitaţi-i vocea, îi sugeră vesel Sava. 

Paula îi imită vocea, exagerând modul tărăgănat în care 
vorbea Marler. Sava dădu din cap satisfăcut. 

- Sunteţi precaut, comentă Paula. 

- În meseria mea trebuie să fiu. Deci, spuneţi-mi cum pot să 
vă ajut, spuse el cu un zâmbet care îi lumină figura posacă. 

- Vreau un Browning automat 32, în perfectă stare de 
funcţionare. Şi încărcător de rezervă. Aveţi aşa ceva? 

- Da, cred că aş putea să vă ajut. Sava se duse repede spre o 
bibliotecă pe un perete ce nu se vedea prin vitrinele 
magazinului. O deschise după ce, în prealabil, o descuiase, luă o 
altă cheie din inelul de chei pe care îl avea în mână şi o 


introduse într-o broască pe care nici Paula, cu tot spiritul ei de 
observaţie, n-o văzuse. Întreaga bibliotecă, din podea şi până în 
tavan, se roti ca o uşă imensă, descoperind un alt compartiment 
în spatele ei. Pe unul dintre rafturi, aranjată cu grijă, se găsea o 
colecţie apreciabilă de arme. Sava se întoarse şi îi întinse un 
Browning. In stare perfectă, aşa aţi spus. Asta a căzut dintr-un 
camion care se ducea spre o armurărie a poliţiei. Chicoti. E o 
glumă englezească, nu-i aşa? 

- Aşa e, răspunse Paula, zâmbind. 

Se asigură că arma nu e încărcată şi îi verifică mecanismul. 
Sava îi dădu un încărcător. Îl introduse în pistol, îl împinse cu 
podul palmei, apoi apucă arma cu ambele mâini, o ridică pentru 
a-i testa greutatea şi pentru a o simţi în timp ce se uita prin 
cătare. O adăposti în căuşul palmelor, aşa cum făcea cu propria 
armă, în Park Crescent. 

- Superbă, spuse ea. Pur şi simplu, superbă! Cât face... cu 
încărcătorul de rezervă? 

- Pentru dumneavoastră, trei mii de franci. Inclusiv 
încărcătorul. 

- Şi pentru altcineva? îl tachină ea. 

- Trei mii şi jumătate, spuse el serios, iar ea îl crezu. Pentru că 
sunteţi prietenă cu Marler, îi explică el. 

Îl plăti cu bancnote de o mie şi strecură arma în tocul de la 
şold. In mod normal, îşi ducea arma într-un buzunar special din 
geanta de umăr, dar degetele îi erau atât de reci, cum de altfel 
şi anticipase că se va întâmpla, încât ştia că va putea să scoată 
arma mai repede din toc. 

Când se întoarse să vorbească cu Sava, acesta închisese şi 
încuiase deja falsa bibliotecă. Era un om foarte grijuliu. 

- Vă mulţumesc pentru ajutor. 

- Transmiteţi-i salutări domnului Marler din partea mea când îl 
mai vedeţi. 

- O să-i transmit... şi îi voi spune de generoasa 
dumneavoastră reducere. 

- N-a fost nimic. 

Işi desfăcu mâinile, apoi se încruntă. Paula aşteptă, gândindu- 
se că, poate, el se întreabă dacă să mai spună ceva. 

- N-aş îndrăzni să vă întreb de ce sunteţi aici, începu Sava, 
dar sper că nu mergeţi undeva, aproape de Oraşul Vechi astă 
seară. 


- Aş putea să vă întreb ce e cu acest avertisment? 

- Sigur că puteţi să mă întrebaţi. Prin zonă patrulează o bandă 
de ucigaşi, pe care noi am poreclit-o Bombardierele de Piele. 
Sunt bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele neagră, călare pe 
motociclete, iar noaptea trecută au dat peste o femeie care 
traversa una dintre vechile străzi. Au luat-o de jos şi au azvârlit- 
o la spatele uneia dintre motociclete şi duşi au fost. 

- îngrozitor. Mulţumesc pentru avertisment... 

Paula se grăbi să se întoarcă la Hotel des Bergues, luă masa 
de seară la restaurantul Pavilion, aflat la capătul holului. Simţi 
că seara aceea e o mare necunoscută şi se simţi mai vioaie 
după o masă uşoară. 

După ce plecă din restaurant, chemă un taxi şi îi ceru 
şoferului s-o ducă la Les Armures. Şoferul dădu din cap, în semn 
că ştie unde e şi trecu peste Pont du Rhone, podul mare de 
peste fluviu. 

Din acel moment, lăsară în spate luminile orbitoare ale 
metropolei internaţionale Geneva, şi începură să urce în 
întunericul Oraşului Vechi, aflat undeva mai sus. Deşi avea 
cauciucuri pentru zăpadă, taximetristul înainta cu grijă. 
Ascensiunea devenea tot mai anevoioasă, curbele mai 
periculoase, şi pe ambele părţi ale străzii înguste, pavate cu 
piatră cubică, Paula privea la clădirile vechi de piatră care îi 
dădeau impresia unui cartier părăsit. Maşina derapă de trei ori, 
dar şoferul reuşi s-o menţină pe carosabil. Urcară tot mai sus, 
până când, spre uşurarea Paulei, îşi făcu apariţia catedrala 
construită pe o culme, un edificiu ameninţător în lumina lunii. 

Şoferul trase pe dreapta, pe o platformă fantomatică de 
piatră, şi o privi peste umăr. 

- Restaurantul e acolo. Nu pot să ajung mai aproape, zise el în 
franceză. 

Paula îi plăti şi rămase pe pavajul amăgitor, acoperit cu 
gheaţă. Taxiul dispăru. Urmă o tăcere pe care aproape că o 
auzea cum o împresoară. Nu mai era nimeni prin preajmă. Se 
uită la ceas. Limbile fosforescente arătau ora opt seara. 
Ajunsese intenţionat cu o oră mai devreme faţă de primul reper 
pe care îl dăduse Archie. Voia să verifice zona. 


Avionul lui Philip ateriză la Geneva, iar acesta se duse imediat 
la un telefon şi o sună pe Monica. 


- Sunt Philip. Sun de pe aeroportul Cointrin. Acum am ajuns. 
Vreo veste de la Paula? 

- Da. Stă la Hotel des Bergues, camera numărul... 

- Mulţumesc. Trebuie să închid. 

- Pune receptorul în furcă şi eşti concediat. Auzi vocea lui 
Tweed, morocănoasă. 

- La dracu' cu chestiile astea, izbucni Philip. Am ajuns târziu. 
Avionul a fost ţinut pe Heathrow. Ceva cu întreţinerea 
motoarelor. Pentru numele lui Dumnezeu, aici e ora opt... 

- Informaţii care o să-ţi trebuiască. Vocea lui Tweed era acum 
calmă. Cam acum o oră am vorbit cu Beck. Carson Craig a 
plecat spre Geneva, cu avionul. Beck m-a informat despre o 
bandă de motociclişti care goneşte prin oraş. Au ucis o femeie şi 
au luat-o cu ei. Poliţia n-a putut să-i localizeze. 

- Am notat. Acum închid... 

- Noroc, îi ură Tweed, dar Philip nu mai auzi; pusese 
receptorul în furcă. 

Trebuia să alerge ca un disperat ca să ajungă la Les Armures 
la nouă. Dar, mai întâi, trebuia să se ocupe de nişte chestiuni 
vitale. Fugi ca să iasă din aglomeraţie, luă un taxi şi ceru să fie 
dus la Hotel des Bergues. 

La hotel, îşi luă repede o cameră şi îşi lăsă bagajul să-l ducă 
un hamal sus. Se opri doar ca să întrebe dacă prietena lui, Paula 
Grey, era în hotel. 

- Nu, domnule. A ieşit... 

- Mulţumesc. 

Philip ieşi în fugă şi fu cât pe ce să cadă pe gheaţă, deşi avea 
ghete speciale cu crampoane, ca să nu alunece. Se urcă apoi în 
taxiul care îl aştepta şi îi dădu şoferului adresa traficantului de 
arme al lui Marler. Ajuns la destinaţie, îi dădu şoferului o sumă 
care depăşea cu mult costul călătoriei. 

- Aşteaptă-mă şi vei avea un bacşiş gras. Să nu pleci, pentru 
Dumnezeu. Am întâlnire cu prietena mea şi am întârziat. 

- O să fiu aici. Şoferul avea simţul umorului. Mottoul meu e să 
nu faci niciodată o femeie să te-aştepte... 

Philip vorbise în franceză, pe care constata că şi-o aminteşte 
cu uşurinţă. Aproape îşi ieşi din fire când Rico Sava îl supuse 
aceleiaşi proceduri pe care o adoptase şi cu Paula, luându-i 
secole să deschidă ferestruica, apoi uşa. Cerându-i o descriere a 
lui Marler. 


- Am nevoie de un Walther automat 7.65 mm, cel cu opt 
focuri. 

- S-ar putea să aveţi nevoie de mai mult decât atât. 

- Ce vreţi să spuneţi? întrebă Philip, controlându-şi 
îngrijorarea care creştea tot mai mult. 

- A fost pe-aici o doamnă foarte drăguță. A achiziţionat un 
Browning automat... 

- Chiar aşa? 

- Am avertizat-o să nu se ducă în Oraşul Vechi, dar cred că nu 
va ţine cont de avertismentul meu. Dacă sunteţi aici ca s-o 
protejaţi, o să aveţi nevoie de mai mult decât de-atât, repetă 
Sava. 

- Bănuind c-aş fi aici ca să fac ce? 

- E o bandă de ticăloşi pe motociclete... 

- Am auzit de ei... 

- După ce a plecat doamna, a trecut pe-aici unul cu o faţă de 
criminal şi a cheltuit o avere. Am auzit când şi-a oprit 
motocicleta undeva, mai jos, pe stradă. 

- Şi ce-i cu asta? 

- Acum eu calc regula de aur. Sava părea că regretă. Să nu 
dau informaţii unui client despre un altul, dar dumneavoastră 
veniţi din partea lui Marler. Şi mie nu mi-a plăcut omul ăla. 

- A cheltuit o avere, ziceţi. Ce-a cumpărat? 

- Multe petarde. Şi grenade de armată. Mortale. Douăsprezece 
pistoale, multă muniţie. Asta m-a zăpăcit. II luă pe Philip, 
traversară magazinul, intrară într-o altă încăpere, unde îi arătă o 
lampă imensă ca un reflector. Nu era grea sau incomodă. Sava 
i-o dădu lui Philip care fu surprins cât de puţin cântărea. Sava îi 
arătă cât de uşor se aprindea. Motociclete, îi aminti Sava. Ce 
vreţi? Vă pot pune reflectorul într-un sac de pânză cu o bandă, 
ca să-l agăţaţi pe umăr. 

- Dar grenadele şi petardele? 

- Au fiecare buzunarele lor separate în interiorul sacului. 

- Cât costă? Nu uitaţi de Walther cu încărcătoarele de rezervă. 

- Scump, mai ales reflectorul. Cincisprezece mii de franci. 

- Împachetaţi-le repede. Puneţi totul în sac, în afară de 
Walther. Repede, vă rog... 

Mulţumind lui Dumnezeu că Tweed insista întotdeauna ca 
oamenii importanţi din echipa lui să aibă la ei mulţi bani, în 
bancnote mari de franci elveţieni şi de mărci germane, Philip 


numără cincisprezece hârtii. 

- lertaţi-mă, îi zise Sava când ieşea, sunteţi un om curajos... 

Cu sacul pe umăr, Philip se sui în taxiul care îl aştepta şi îi 
spuse şoferului să meargă la Les Armures. 

- Imi pare rău, domnule, zise şoferul după ce demară, dar nu 
vă pot duce mai departe de catedrală. In Oraşul Vechi e tărăboi 
mare. Poliţiştii nu s-au prins... stau la periferia Genevei şi-i 
verifică pe toţi cei care intră în oraş, dar oamenii pe care îi caută 
ei sunt deja aici. 

- Bine, atunci, la catedrală. 

Philip se uită la ceas. Nouă fără zece. Îi luase prea mult totul. 
Avu o senzaţie îngrozitoare că o să întârzie. 


18 

În timp ce taxiul ei dispărea în întuneric, Paula urcă cele 
câteva trepte spre platforma de piatră veche, acoperită şi 
deschisă în trei părţi. Trecu pe lângă două tunuri vechi, cobori 
treptele prin partea opusă, iar un chelner îi deschise uşa de la 
Les Armures. 

- Bună seara, madame. Sunteţi singură? 

- N-o să mai fiu. Mă întâlnesc cu prietenul meu aici mai târziu. 

- Doriţi să beţi ceva de la bar cât aşteptaţi? 

- Nu, mulţumesc. Vreau o masă liniştită, într-un colţ. 

„Asta ar vrea şi Archie”, se gândi ea. Mergând în faţa ei, 
chelnerul îi arătă o masă mică, pentru două persoane, în unghiul 
făcut de doi pereţi într-un colţ. Paula se uită înapoi, spre intrare, 
şi observă că nu se vede din locul acela. 

- E perfect. S-ar putea să mai întârzie. 

- Nu e nici o problemă, madame. Masa e a dumneavoastră... 

Când chelnerul plecă, Paula aruncă o privire prin restaurant. 
Locul era aşa cum şi-l amintea de când cinase o dată aici cu 
Tweed, foarte vechi, cu o arcadă prin care treceai într-o altă 
cavernă. Atmosfera era veselă. Majoritatea meselor erau 
ocupate, şi nu se-auzea decât o hărmălaie de voci, râsete şi 
clinchet de pahare. Feţele de masă păreau nou-nouţe, iar 
chelnerii fugeau încoace şi-ncolo. Archie nu era în cavernă, dar 
ea ajunsese mult prea devreme. Se întoarse la uşă. Chelnerul ei 
apăru imediat. 

- Nu cumva madame iese din nou? 

- Lui madame îi place aerul curat... 


- Aer curat! Afară e ca la Polul Nord. Şi trebuie să vă previn că 
pe pavaj e gheaţă. 

- Ştiu. Zâmbi. O să fiu atentă... 

După căldura minunată din restaurant, aerul o izbi aproape 
dureros. „Ar fi trebuit să-mi scot haina cât am stat în Les 
Armures”, gândi ea. Urcă treptele până pe platforma cea 
ciudată care era foarte mare şi înaltă. In spatele tunurilor se 
găsea un zid solid de piatră, mult în spate faţă de străzile 
înguste care îl înconjurau. 

Cobori în strada principală unde o lăsase taxiul şi aproape 
căzu. „la fii atentă, fata mea”, îşi zise. 

„Asta e strada principală care coboară abrupt de la 
catedrală”, îşi aminti ea. Singura sursă de lumină erau câteva 
felinare ataşate unor console care ieşeau din zidurile străzii. 
Ciuli urechile. Liniştea aceea totală o deranja. 

Merse în josul străzii pavate cu piatră cubică, păşind cu grijă. 
Pe ambele părţi se găseau clădiri vechi cu magazine la parter, în 
cea mai mare parte anticariate şi galerii de antichităţi şi 
tablouri. Se opri în faţa unuia şi se uită la singurul tablou 
înrămat, un peisaj cu o cascadă. Nici un preţ. 

începu să exploreze străzile laterale şi aleile din dreapta ei, 
care coborau foarte abrupt. Locul era tot pustiu. La fel fusese şi 
atunci când se întorsese cu Tweed în centrul Genevei, ca şi cum 
aici n-ar locui nimeni. 

Atmosfera era misterioasă, acesta era cuvântul ei preferat 
pentru o astfel de ambianţă. Se întoarse mai târziu şi exploră o 
stradă opusă platformei. Când se uită la ceas, văzu că e aproape 
ora nouă. Umblase mai mult decât îşi dăduse seama. S-ar putea 
ca Archie să fi venit. 

Urcă scările spre platformă, pentru a se întoarce la Les 
Armures, pe unde nu erau acoperite cu gheaţă, când apăru 
primul motociclist, urcând dealul cu zgomot şi cu farul strălucind 
orbitor. Se lipi de zidul din spate, îşi scoase mănuşa, şi-o băgă 
sub braţul stâng şi scoase Browning-ul automat. Farul 
motocicletei o lumină scurt, iar motociclistul îmbrăcat în haine 
de piele neagră încetini şi aruncă ceva spre ea. 

Paula observă, pentru puţin timp, obiectul în formă de ananas 
în lumina farului, cum descrie un arc de cerc în aer, aterizează 
în celălalt capăt al platformei şi explodează cu un bubuit 
asurzitor. „O petardă”, îşi zise. Bărbatul era un ţintaş prost. 


Motocicleta trecu prin dreptul ei şi atunci văzu o mică armată 
de faruri urcând în viteză pe drum, îndreptându-se spre ea. Nu 
mai avea timp să alerge până la Les Armures. Şi nu avea nici o 
garanţie că bărbaţii care veneau spre ea erau ţintaşi la fel de 
proşti. 

Cel de-al doilea motociclist o prinse în lumina farului şi ridică o 
mână. Paula îşi scosese deja o pereche de ochelari de soare din 
geantă şi şi-i pusese la ochi, pentru a neutraliza lumina 
orbitoare a farurilor. Ridică Browning-ul şi apăsă pe trăgaci. 
Motociclistul îngheţă în şa, rămânând în mână cu ceea ce voia 
să arunce spre ea. Motocicleta îi scăpă de sub control, iar, în 
cădere, grenada explodă cu un bubuit diferit. Clădirile de pe 
ambele părţi fură împroşcate cu schije, dar ea bănui că mare 
parte din încărcătura mortală a grenadei lovise trupul inert care 
zăcea în stradă. 

Apăru un alt motociclist, urmat de alţii. În acel moment, un 
puternic fascicul de lumină izbucni de pe ultima stradă laterală 
din partea stângă pe care o explorase ea mai devreme. Paula 
era strălucitoare ca o stea pe scena unui musical. Totul se 
transformase într-un coşmar nenorocit. 

Rămase lipită cu umerii de zidul din spatele ei. N-avea unde 
să fugă. Aruncase o privire spre Les Armures şi văzuse un 
chelner coborând grilajul peste uşa de la intrare. Scrâşnind din 
dinţi, avu o idee... să doboare cât de mulţi putea. Nervii îi erau 
mai reci decât gheaţa de pe şosele. Il ţinti pe următorul 
motociclist care se apropia, care avea un braţ ridicat, ţinând 
ceva în mână. Îi ţinti farul. Brusc, acesta se stinse. Motocicleta 
alunecă pe gheaţă şi-l proiectă pe bărbat, ca pe o bombă, într- 
un zid, în timp ce motocicleta se rostogoli, căzu la pământ, cu 
roţile încă învârtindu-i-se. Lumina puternică de reflector, de pe 
strada laterală, care rămăsese pe ea, era cea care o îngrijora cel 
mai mult pe Paula. 

O siluetă neclară apăru în dreapta ei pe platformă. Brusc, 
Paula schimbă ţinta Browning-ului. 

- Sunt Philip, răcni o voce. 

Sosirea lui îi distrase atenţia pentru câteva secunde 
importante. Un alt motociclist apăru şi aruncă ceva care ateriză 
la picioarele ei. O grenadă. Philip plonjă în faţă, o luă de pe jos şi 
o aruncă spre reflector. Ea auzi explozia, auzi sunetul schijelor 
izbindu-se de clădirile din apropiere. Ar fi ucis-o. Dar, în locul ei, 


muri reflectorul. Lumina dispăru, confundându-se cu întunericul. 
Paulei i se păru că aude un țipăt din aceeaşi direcţie. Se apropia 
un alt motociclist. 

- ÎI iau eu, zise Philip. Le dau puţin din propriul lor 
medicament... Băgă mâna în sac, înşfacă o grenadă, îi scoase 
cuiul, numără şi o aruncă. Grenada nimeri în poala 
motociclistului care se apropia şi explodă cu un zgomot 
puternic. Detunătura îl ridică în aer de pe motocicletă, apoi 
bărbatul căzu în stradă, un cadavru mototolit, ciuruit de schije. 
Motocicleta se rostogoli de câteva ori în mijlocul străzii înguste. 

- Asta o să-i reţină pe ceilalţi, zise Philip. 

Scoase repede reflectorul lui din sac, îl aşeză între cele două 
tunuri şi îl aprinse. Fasciculul puternic lumină o bună parte din 
stradă. Paula îl văzu pe motociclistul din frunte ducându-şi mâna 
la ochelari, oprind motocicleta atât de brusc, încât cel care 
venea în spatele lui intră direct în el. Strada semăna cu o 
învălmăşeală de metal distrus. În depărtare, la extremitatea 
fasciculului, văzură mai mulţi motociclişti oprind, apoi întorcând 
şi dispărând în întuneric. 

- E timpul să mergem, zise Philip. 

- E timpul să verificăm dacă Archie e înăuntru, la Les 
Armures... 

Chelnerul care îi rezervase Paulei masa o recunoscu, ridică 
grilajul şi deschise uşa. În timp ce traversau platforma, Paula 
băgase un încărcător plin în Browning. În restaurant era o linişte 
de mormânt. Clienţii păreau figurine de ceară. Când intrară ei, 
nimeni nu mânca. Philip spuse repede: 

- O bandă a încercat să omoare pe cineva. Nu ştim pe cine, 
continuă el în franceză. 

Miza pe faptul că nimeni nu avusese curajul să se uite pe 
geam. 

- A sosit invitatul meu? întrebă Paula pe un ton vioi. 

- E acolo, răspunse chelnerul. Înghiţi în sec. Vă simţiţi bine? 

- Perfect. Îi întinse o bancnotă. Dar, după asta, ne-a pierit 
pofta de mâncare. O să-l luăm doar pe prietenul nostru... 

Archie stătea la masa din colţ, cu un kir royale şi un pahar de 
apă în faţă. În colţul gurii avea o ţigară stinsă, pe jumătate 
fumată. Paula se aplecă spre el şi-i şopti: 

- E timpul să mergem. O să comand cina la mine, la hotel. 

- Bine. 


E tot ce spuse Archie. Mulţi şi-ar fi pierdut timpul întrebând 
„Ce s-a întâmplat? Cred c-a fost înfiorător afară...” sau alte 
chestii de genul ăsta. Nu şi Archie. 

El se ridică, îşi scoase ţigara din gură, o puse în buzunar, cu 
mâinile protejate de mănuşi chirurgicale. Chelnerul îi aduse 
paltonul, Archie şi-l puse şi îşi înfăşură faţa într-un fular, încât 
mica lui mustață nu se mai vedea. Totul în câteva secunde. 
Paula îşi dădu seama că îşi ascunde înfăţişarea obişnuită. 

- Pe aleea asta, zise Paula când ieşiră. Ajungem la podeţul de 
peste Rhone. Poliţia poate să pice în orice moment... 

Cu Paula în frunte, Archie după ea şi Philip asigurând spatele, 
îşi continuară coborârea alunecând tot mai mult pe pavajul 
acoperit cu gheaţă. De când ajunsese Paula prima oară sus, 
gheaţa căpătase un luciu diabolic. 

Paula continuă să se mişte, tremurând la fiecare val de frig 
care îi intra prin haine. La trecerea podeţului peste Rhone, fură 
nevoiţi să se ţină de balustradă ca să-şi păstreze echilibrul. 
Când ajunseră la hotel, auziră ţipătul nesfârşit al sirenelor de 
poliţie. Cu girofarurile în funcţiune, maşinile treceau una după 
alta podul peste Rhone din dreapta lor, îndreptându-se spre 
Oraşul Vechi. 

Intrară în hotel şi urcară în camera ei, care, de fapt, era un 
apartament, cu sufragerie, dormitor şi baie. Paulei îi îngheţaseră 
mâinile; îşi scoase haina de blană şi o aruncă pe un scaun. 

- Vin şi eu în câteva minute, zise ea şi fugi în dormitor, lăsând 
uşa pe jumătate deschisă. Apoi izbucni în plâns. 

Philip o auzi, îi spuse lui Archie să stea jos şi să se simtă ca 
acasă, împinse uşa de la dormitor până la perete, apoi intră şi o 
închise după el. Paula stătea chircită într-un fotoliu, tremurând, 
scuturată de un plâns nervos pe care nu-l mai putea controla. 

Intră în baie, găsi un pahar, îl umplu cu apă, luă o bucată de 
flanel, o ţinu sub jetul de apă caldă, o puse pe un prosop, apoi 
se întoarse la Paula care se uită la el printre degetele cu care îşi 
acoperise faţa. 

- Foloseşte flanelul ăsta cald, îi zise el ferm. După aceea, 
şterge-te cu prosopul. Apoi bea ceva. 

- Ce-i asta? Mi-ar prinde bine un coniac. 

- Ba nu. Băuturile spirtoase sunt ultimul lucru de care ai 
nevoie într-o stare de şoc întârziat. Hai. 

- Mulţumesc, Philip. Eşti drăguţ. 


Îşi acoperi faţa cu flanelul, se şterse cu prosopul, apoi începu 
să bea apa cu înghiţituri mari. 

- Nu aşa de repede, îi spuse el. Soarbe câte puţin. 

- Aşa o să fac... 

Bău toată apa, trase aer în piept, se ridică şi se duse la 
oglinda de perete. 

- Arăt ca dracu’. 

- Arăţi bine. Nu glumesc. 

- Ce face Archie? întrebă ea. 

- Fumează o ţigară. 

- Ce face?! Credeam că nu fumează. 

- Nu fumează. A aprins o ţigară, a tras de vreo două ori din 
ea, apoi a pus-o în scrumieră. Cred c-o s-o stingă când o să se 
ardă pe jumătate şi-o să şi-o înfigă în colţul gurii. 

- Philip, e ridicol... 

Incepu să râdă, un râs piţigăiat din care nu se mai putea opri. 
Philip se duse la ea şi o plesni tare peste faţă. Ea clipi, se uită la 
el, dar se opri din râs. 

- Erai isterică, îi spuse el încet. 

- E prima oară când un bărbat îmi face aşa ceva fără ca eu să 
ripostez. Philip, nu ţi-am mulţumit... mi-ai salvat viaţa. 

- Suntem o echipă. 

Ea se apropie de el şi îşi îngropă faţa la pieptul lui. El o luă în 
braţe şi o strânse în timp ce ea plângea liniştit. In cele din urmă, 
ea se desfăcu cu blândeţe din îmbrăţişare şi îşi şterse uşor ochii 
cu o batistă. Când vorbi din nou, timbrul vocii revenise la 
normal: 

- Cum te împaci cu Eve? Sau poate n-ar trebui să întreb. 

- Nu văd de ce să n-o faci. Sunt complet dezorientat. Dădu din 
mâini deznădăjduit. Nu pot să mi-o scot din cap, dar mă doare 
amintirea lui Jean. Asta ar putea să-mi afecteze judecata. 

- N-am mai întâlnit pe nimeni ca ea. 

- Nici eu. Poate să intimideze, şi lucrul ăsta mă îngrijorează. 
Simţi că atmosfera devenea extrem de încărcată din punct de 
vedere emoţional şi schimbă subiectul. Cred c-ar trebui să-l 
sunăm pe Tweed şi să-i spunem ce s-a întâmplat în seara asta. 

- Nu înainte să fac un duş şi să mănânc o cină bună. Imi 
chiorăie maţele. Apropo, s-au făcut copii după fotografia lui 
Marchat, am luat şi eu una cu mine. Crezi c-ar trebui să i-o 
arătăm lui Archie? 


- Mă îndoiesc c-a auzit de el, dar am putea încerca... după 
cină. Du-te şi fă un duş care să te relaxeze. 

- Nu o să dureze mai mult de zece minute. Comandă tu cina în 
cameră, bine? Ştii ce-mi place. 

- O să dureze douăzeci de minute, după care poţi să te duci 
să faci duş şi să te schimbi în altceva. O să-ţi ridice moralul. 

- Philip, ştii al naibii de multe despre femei... 


19 

- E Beck la telefon, te sună din Berna, îl informă Monica pe 
Tweed care tocmai se aşeza din nou în scaunul lui pivotant. Pare 
într-o pasă proastă. 

- Tocmai de asta am nevoie. Tweed le aruncă o privire lui 
Newman şi lui Marler care se întorseseră din oraş, unde luaseră 
cina împreună, dar aş face mai bine să răspund... 

- Tweed? Vocea lui Beck era aproape dură. E vreun om de-al 
tău la mine în ogradă... În Geneva, ca să fiu mai exact? 

- De ce? întrebă Tweed, mascându-şi îngrijorarea. Nu 
obişnuiesc să dau raportul tuturor unde îmi sunt oamenii. 

- Pentru că în faţa restaurantului Les Armures din Oraşul 
Vechi a avut loc un măcel. Ţinta a fost o femeie. 

- Atunci, spune-mi ce s-a întâmplat. Nu mai bate câmpii. 
Tweed ţinea receptorul strâns. Expresia feţei îi era gravă. 

- A atacat-o o bandă de motociclişti. Terorizează zona de vreo 
două zile. Nu am decât primele rapoarte, dar se spune că au 
fost recuperate şase cadavre. 

- Ce s-a întâmplat cu ţinta? Fă-mi o prezentare completă, te 
rog. 

- Ai o voce îngrijorată. Se pare că femeia a scăpat 
nevătămată; a dispărut. A fost ajutată de un bărbat. S-au tras 
focuri de armă, au explodat grenade, mai ştiu şi eu? 

- De unde ştii toate astea? întrebă Tweed, pentru a devia 
discuţia. 

- De la sursa obişnuită. O doamnă băgăreaţă care locuieşte în 
apropiere a privit masacrul prin perdea. Tweed, eu plec la 
Geneva de îndată ce termin de vorbit cu tine. O să iau la 
întrebări personalul de la Les Armures, căruia i s-a spus să stea 
acolo până ajung eu. 

- Bună idee. Arthur, spui că banda asta terorizează Oraşul 
Vechi de două zile. Cum naiba ai permis ca situaţia asta să se 


întindă atâta? 

Aşa cum sperase, întrebarea lui provocatoare îl înfurie pe 
Beck. 

- Din cauza unui idiot de inspector din Geneva care se ocupă 
de chestiunea asta şi care şi-a băgat în capul lui sec să-şi ţină 
oamenii în afara oraşului, ca să supravegheze toate intrările în 
Geneva. Ar fi trebuit să-i pună să patruleze chiar prin Oraşul 
Vechi... nici măcar nu i-a trecut prin cap că ăştia s-ar putea să 
se fi ascuns acolo. De-aceea. 

- O greşeală prostească. 

- Să nu crezi că n-am observat că nu mi-ai răspuns la 
întrebarea dacă ai oameni în oraş! 

La celălalt capăt, telefonul fu trântit, iar legătura se 
întrerupse. Tweed n-ar fi crezut că Beck îl poate trata astfel. Se 
lăsă pe spate, oftă uşurat şi le relată celorlalţi ce se întâmplase. 

- Cel puţin, se pare că Paula a scăpat, spuse el. Sunt sigur că 
bărbatul de care a pomenit e Philip. Locul de întâlnire cu Archie 
era Les Armures. 

- Vrei s-o sun pe Paula la Hotel des Bergues? întrebă Monica. 

- Cred c-ar fi mai cu tact să vedem dacă mă sună ea astă- 
seară. Se pare că ea şi Philip au fost nevoiţi să facă faţă unui 
război în toată regula. S-o lăsăm vreo două ore. Apropo, cât aţi 
fost voi plecaţi a venit sus Fred, de la subsol. A descoperit ce 
era pe rămăşiţele carbonizate din seiful generalului Sterndale. 

- Ce era pe ele? îl îmboldi Monica. 

- Numere de telefon. Şi rămăşiţe dintr-un material dens, 
verde-pal. Maggie Mayfield... v-am spus că m-am întâlnit mai 
devreme cu ea, azi, la Brown's. Azi a fost? Sigur c-a fost azi. 
Ultimele câteva ore mi s-au părut cât o săptămână. Mi-a spus că 
generalul i-a arătat adevăratele obligaţiuni, pe care el le ţinea în 
dosare de un verde şters, de tip vechi, cu arc. Fred spunea că 
resturile acelea aveau urme de dosare de culoare verde-pal, cu 
arc. 

- Şi numerele de telefon? se interesă Marler. 

- Cu siguranţă, rămăşiţe ale unor vechi cărţi de telefon... puse 
în dosare ca să fie pline, ca şi cum obligaţiunile ar fi fost încă 
acolo. În mod clar obligaţiunile la purtător nu mai erau în seif. 

- Trei sute de miliarde de biştari. Newman trase o fluierătură. 
Nici nu-i aşa de mult, cum se spune prin cercurile cultivate. 

- Dar ar contribui mult la finanţarea proiectului la care 


lucrează Brazii, oricare ar fi acela, le atrase atenţia Tweed. Dacă 
el este omul căruia i-a împrumutat Sterndale obligaţiunile. Se 
ridică în picioare. Mi-am adus aminte. Când m-a sunat mai 
devreme, Beck mi-a spus că Craig o să ajungă la Geneva în 
seara asta. 

- E chiar persoana potrivită să conducă un masacru, comentă 
Newman. 

Sună telefonul. În timp ce Monica ridica receptorul, Tweed se 
încruntă. 

- Ceva îmi spune că va fi o noapte lungă. Aşa o să fiu şi eu 
mulţumit că Butler şi Nield sunt nerăbdători să coboare. 

- Keith Kent la telefon, strigă Monica. 

- Ai dat de ceva, Keith? întrebă Tweed repede. 

- Sun de la un telefon public de pe aeroportul din Geneva, aşa 
că pot vorbi. Vocea rafinată a lui Kent făcu o pauză. Cred că am 
aflat de unde scoate bani. Am sunat pe cineva din Zurich care 
ştie ce se întâmplă acolo. O bancă particulară, Zurcher Kredit, 
aproape a dat faliment. Un mare număr de obligaţiuni a 
dispărut. la ghici cine era consultant al acestei bănci, un fel de 
director neexecutiv? Leopold Brazii. Ceea ce s-a întâmplat cu 
preşedintele o să te intrige. 

- Dă-i drumul. Intrigă-mă. 

- Preşedintele Băncii Zurcher Kredit a fost ucis. Cineva a intrat 
în vila lui în timp ce soţia lui era plecată şi i-a rupt gâtul. 

- l-a rupt gâtul? Tweed observă că atât Newman, cât şi Marler 
se holbau la el. Există vreun suspect? 

- Beck, continuă Kent cu felul lui repezit de a vorbi, crede că 
trebuie să fi fost cineva priceput să negocieze intrarea în vilă. 
Preşedintele avea un sistem de securitate teribil, care a fost 
găsit intact. 

- De unde ştii? 

- De la un prieten al unui prieten care îl cunoaşte pe Beck. 
Aceeaşi poveste ca la Sterndale... deşi acolo nimeni nu s-a 
deranjat să ceară voie să intre în casă. O să încep imediat 
investigaţiile la o altă bancă particulară. O să-ţi raportez 
concluziile la care o să ajung. 

- Keith, în Geneva acţionează o bandă de motociclişti şi... 

- Ştiu. O liotă de scandalagii. Nişte puşti teribili care fac pe 
grozavii băgând frica în doamnele în vârstă. 

- Sunt mai mult decât atâta. În seara asta s-a tras cu arma în 


Oraşul Vechi. Şase cadavre. Toţi motociclişti. Sunt ceva mai 
mult decât nişte puşti teribili. 

- l-auzi... Pe moment, Kent făcu o pauză. Geneva nu pare prea 
sigură. Mulţumesc pentru avertisment. Plec la Berna mâine- 
dimineaţă. După ce mi-ai spus tu, mâine-dimineaţă devreme. 
Mai vorbim... 

Tweed puse receptorul jos şi le spuse Monicăi şi celor doi 
bărbaţi ce auzise. 

- Acum avem o legătură directă între Brazii şi obligaţiunile 
care lipsesc, comentă Newman. 

- Aşa s-ar părea, replică Tweed. 

- Nu i-ai spus lui Kent despre Nălucă, zise Marler, lungind 
cuvintele. 

- Mi-a scăpat. Tweed luă un plic de pe birou, scoase două 
fotografii, îi dădu una lui Newman şi pe cealaltă lui Marler. 
Acestea sunt copii ale fotografiei lui Marchat pe care am adus-o 
din Dorset. Asta aşa, în cazul în care îl găsim. Monica mi-a spus 
că şi Paula a luat o copie înainte să plece la Geneva. 

Uşa cabinetului se deschise şi intră tacticos Howard, 
pomposul lor director. Un bărbat înalt, bine făcut, bătând spre 
şaizeci de ani, impecabil îmbrăcat, ca întotdeauna. 

Era îmbrăcat într-un costum albastru, elegant, cu o dungă 
albă, unul dintre costumele Chester Barrie cumpărat de la 
Harrods. Avea o faţă roză, era bine ras şi afişa o atitudine de 
lord. 

- Bună seara la toată lumea, începu el cu vocea lui de 
profesor de şcoală, nimic nou pe frontul de vest? 

Era o glumă. Nimeni nu zâmbi. Tweed se ridică, se duse la 
fereastră, trase perdeaua şi rămase cu privirea pierdută în 
noapte. 

- Se poate spune şi-aşa, răspunse el. 

- Cred că nu vă mai ţineţi după domnul Leopold Brazii. Prim- 
ministrul a fost foarte supărat că am început să facem 
investigaţii cu privire la persoana lui. Il aşteaptă în curând pe 
Brazii în Downing Street, ca să bea ceva împreună. 

- Ce frumos din partea prim-ministrului, răspunse Tweed. 

Howard se aşeză, îşi trecu un picior peste braţul fotoliului şi îşi 
aranjă cuta perfectă de la pantaloni. 

- Echipamentul computerizat pe care l-am instalat la etajul de 
deasupra voastră merge ca un vis. Reginald e foarte bun. 


- Reginald? întrebă Marler. 

- El e vrăjitor în comunicaţii; el e şeful care o să ne ducă în 
secolul douăzeci şi unu. O să puteţi arunca la gunoi vechiul 
vostru sistem cu cartele, Tweed. 

- O să-l las să funcţioneze în continuare, ripostă Tweed, cu 
spatele la cameră şi la Howard. 

- De ce Dumnezeu să-l mai laşi să meargă? 

- Pentru că ştiu că orice sistem de stocare a informaţiilor 
vitale operat de computere poate fi penetrat. Tweed se întoarse 
şi îşi privi şeful în faţă. Spart, ăsta e jargonul care se foloseşte. 

- Voiam să vă propun... Howard se opri, se uită la Newman şi 
la Marler care îl fixau cu figuri inexpresive, ca şi cum el nici n-ar 
fi fost acolo. Voiam să vă propun, începu din nou Howard, mai 
puţin încrezător, să folosim şi noi un computer, pentru a păstra 
numele tuturor informatorilor noştri... 

- Nu, zise Newman. 

- Nu, zise Marler. 

- Nu cred, domnilor, că dumneavoastră hotărâți ca... 

- Aceşti domni hotărăsc... Tweed înconjură biroul, se aşeză în 
scaunul lui şi se uită înverşunat la Howard în timp ce continuă: 
Aceşti domni hotărăsc dacă spun cuiva - chiar şi mie - numele 
informatorilor lor secreţi. Nu-ţi dai seama că sunt vieţi în joc... 
vieţile informatorilor noştri? 

- Ei bine... Howard se ridică, îşi băgă un deget în gulerul 
cămăşii, ca şi cum l-ar fi deranjat. Ei bine, dacă ţii atât de mult 
la asta, putem să amânăm includerea lor... 

- Pentru totdeauna! rosti scurt Tweed. 

- Da, înţeleg. La urma urmei, e responsabilitatea voastră. 

- Tot timpul a fost responsabilitatea noastră, replică Tweed, 
refuzând să-l ajute câtuşi de puţin sau să se mai ostenească să 
fie politicos cu Howard. 

- Aş aprecia dacă m-ai ţine la curent. Când poţi, bine-nţeles... 
__Cu această notă defensivă, Howard se retrase din birou. 
Inchise uşa după el foarte încet. 

- Asta l-a condus la uşă, ciripi Monica, fără să-şi ascundă 
încântarea. 

- Habar n-are despre ce e vorba, mormăi Tweed. Biroul e la 
următorul etaj, chiar lângă scări. In încăperea aceea mare e 
suficientă aparatură ca să conduci Pentagonul. Reginald, un 
veteran, are câteva calculatoare, laptopuri, trei oameni, cabluri 


care leagă aparatura aceea la telefon, monitoarele alea verzi şi 
oribile. Probabil c-a costat o avere. Howard spera să facă din 
dosarele noastre exponatul principal al noului său departament 
de jucării. Acum, că am ucis această idee, Dumnezeu ştie cu ce- 
o să se mai joace ca să-şi justifice existenţa. 

- Am un prieten, Abe Wilson, care îşi ia de lucru acasă, zise 
Newman. Are şi el o groază de deşeuri din astea. Nevastă-sa mi- 
a spus că noaptea, după ce termină treaba, se duce în 
sufragerie şi se uită la televizor. După aceea adoarme imediat. 
M-a întrebat pe furiş dacă n-aş vrea s-o scot în oraş, la cină. 

- Frumoasă? întrebă Marler. 

- Foarte. l-am refuzat invitaţia cât am putut de tacticos. Abe 
ar înnebuni. 

- Bob, se amestecă Tweed, ce părere ai despre cum se 
împacă Philip cu Eve? 

- Amărâtul ăsta nu ştie dacă-i albă sau e neagră. Ea se joacă 
cu el ca şi cu o marionetă, dar când e vorba de lucru, devine 
vechiul Philip pe care-l ştim noi. 

- Mă întreb unde este Eve Warner în acest moment? se 
întrebă Tweed. 


Coborând din avionul care o adusese la Geneva, Eve se mişcă 
repede după ce trecu pe la controlul paşapoartelor şi pe la 
vamă. Se duse direct la biroul de închiriat maşini, se legitimă şi 
semnă actele pentru Renault-ul pe care îl închiriase prin telefon 
din Heathrow, apoi plăti fetei de la ghişeu. Rămase în apropiere 
fumând încă o ţigară, aruncând priviri fugare celor câtorva 
pasageri care se grăbeau spre ieşire. La sfârşitul lui februarie, 
aeroportul era mai liniştit decât în timpul sezonului. 

Se uita după cineva care ar fi putut s-o urmărească. Eve avea 
o memorie fotografică atunci când era vorba de feţe, chiar şi 
când le vedea doar pentru câteva fracțiuni de secundă. Nu văzu 
pe nimeni care să-i trezească suspiciuni. Se întoarse repede la 
ghişeu şi-i spuse fetei cu care încheiase afacerea că e gata de 
plecare. 

Însoţită până la Renault-ul care o aştepta, Eve luă cheile de la 
fată şi se uită la ea. 

- E roşu, rosti ea tăios şi lovind capota cu mâna înmănuşată. 
Am subliniat că doresc o culoare care să nu bată la ochi. 

- Îmi pare rău, madame, dar la telefon aţi fost foarte 


insistentă când aţi spus că vreţi un Renault. Acesta este singurul 
care a mai rămas. 

- Bănuiesc că va trebui să mă descurc cu ăsta. Mulţumesc 
pentru osteneală. A 

Îşi scoase haina din păr de cămilă şi o aruncă în spate. Îşi 
ascunsese părul negru sub o eşarfă şi purta o pereche de 
ochelari negri. N-o puteai recunoaşte decât după mers. 

leşi din oraş şi intră pe autostrada care se îndrepta spre nord- 
est. Păstrând limita maximă de viteză, depăşi toate maşinile 
care îi ieşiră în cale. Şoferul unui camion claxonă după ea când îl 
depăşi în linie dreaptă. Ea îi făcu cu mâna peste umăr. 

O oră mai târziu, opri la un mic hotel aflat la intrarea într-un 
oraş. Mâncă repede şi îşi permise un pahar de votcă, apoi, 
nervoasă, se dădu cu parfum pentru a masca orice miros de 
alcool, oricât de slab. Poliţiştii elveţieni erau nişte ticăloşi dacă 
te prindeau băut la volan. 

Înainte să plece de la hotel, găsi un telefon şi formă un număr 
din memorie. Când auzi vocea celui care îi răspunse, i se lungi 
faţa. Canalia aceea. 

- Sunt Eve Warner şi vorbesc din Geneva. Mă sui imediat în 
maşină şi ajung la voi astă-seară. Transmite mesajul... 

Trânti receptorul, ieşi şi îşi continuă drumul spre nord-est, pe 
o autostradă principală. Trecuse mai devreme pe lângă munţii 
Jura, cu zăpada strălucind în lumina lunii, trecuse prin sate 
frumoase, cu turnuri de biserici ca nişte ace. Nu văzuse nimic 
din toate astea. Decorurile magnifice n-o interesau. Conducea 
aprinzându-şi ţigară de la ţigară şi continuând să depăşească 
maşini. Nu suporta să aibă altă maşină în faţă. Se simţea foarte 
bine lăsând maşinile în spatele ei, arătându-le celorlalţi ce şofer 
minunat e ea. Ajunse la destinaţie devreme. li plăcea să-i 
surprindă pe oameni. 


În cabinetul său din Berna, furia lui Brazii devenea tot mai 
amenințătoare. Se învârtea prin încăpere cu paşi mari, cu 
mâinile la spate, şi tuna. Igor, câinele-lup, îl privi, apoi se uită la 
cel căruia îi era destinată furia lui Brazii. 

Înalt şi zvelt, câinele avea un cap mic, iar urechile îi erau 
ridicate, simțind starea de spirit a stăpânului său. Craig, care se 
întorsese de la Geneva cu avionul, aterizase la Belp, apoi venise 
la vila de pe Kochergasse cu maşina care îl aşteptase la 


aeroport; acum se holba la câine, care avea gura deschisă şi 
dinţii dezveliţi. 

Craig îi raportase lui Brazii groaznicul fiasco din Oraşul Vechi 
al Genevei... deşi avusese grijă să nu folosească cuvântul 
„fiasco”. Brazii fusese nevoit să-şi supună adjunctul unui 
interogatoriu sever pentru a scoate adevărul de la el. 

- Eşti cel mai mare idiot din lume! urlă Brazii. Cadavre lăsate 
în stradă - oamenii tăi - chiar acum, când n-avem nevoie de 
publicitate nefavorabilă, ca să nu mai vorbesc de morţii de care 
eşti răspunzător. Ţi-am spus, sau nu ţi-am spus, după masacrul 
de la Sterndale Manor, că nu trebuie să te dai în spectacol? 

- Au avut mulţi oameni care ne aşteptau, minţi Craig. 

- Am eu surse independente, care pot verifica această 
afirmaţie. Poate crezi cumva că eşti şeful Cooperativei Crima? 
Am trăit o astfel de experienţă în Statele Unite, de aceea am 
părăsit acea ţară violentă. Tu trebuie să sperii oamenii, să-i 
intimidezi, nu să-i omori, răcni Brazii. 

- Ei au tras primii, minţi Craig din nou. 

- Care „ei”? întrebă Brazii. 

- Oamenii lui Tweed, bănuiesc... 

- Bănuieşti! Acum minţi. Eu îl cunosc un pic pe Tweed, l-am 
întâlnit o dată foarte puţin. Nu e genul de om care să opereze în 
acest fel... 

- Nu puteţi fi sigur de asta... 

__— Să nu îndrăzneşti să mă întrerupi! Sunt sigur de acest lucru. 
In curând va trebui să mă întâlnesc cu Tweed, dacă va mai fi de 
acord să ne vedem după nenorocirea asta... Brazii slăbi lesa. 
Câinele începu să se ducă spre Craig, care se dădu înapoi. Şi 
încă ceva, continuă Brazii pe acelaşi ton. Incepând din acest 
moment, cu ajutorul unor anumiţi bancheri elveţieni care îmi 
sunt prieteni, Arthur Beck e scos din joc. Stătea aproape 
nemişcat, cu mâinile în şold. In caz că te-a lăsat memoria, Beck 
este şeful Poliţiei Federale, care are cartierul general la o 
aruncătură de băț de locul unde stau eu acum. Dacă cumva 
găseşte cea mai mică legătură între mine şi ceea ce s-a 
întâmplat la Geneva, o să mi se suie în cap... chiar acum, când 
proiectul pe care îl coordonez e pe cale de a fi lansat. 

- Dacă aş şti despre ce proiect e vorba... începu Craig 
imprudent. 

- Nu ştii şi nici nu vei şti. Nu înainte de ora zero. Aş aprecia 


enorm dacă ai dispărea din faţa mea, dacă ai ieşi din camera 
asta. O să-ţi fac instructajul mâine dimineaţă. leşi! Pentru 
numele lui Dumnezeu... 

Ajungând la vilă, Eve fu primită de Jose, apoi urcă în fugă 
scara în spirală care ducea la cabinetul lui Brazii, urmată 
îndeaproape de José. Prin uşa grea a cabinetului, Eve auzi vocea 
lui Brazii şi bănui că urlă la Craig. 

„Trebuie să văd asta”, gândi ea. Îl detesta pe Craig care o 
ignora mai tot timpul. Puse mâna pe clanţă, când Jose o înhăţă 
din spate. 

- Nu poţi să intri acolo... 

- Ba pot. Am informaţii... 

- Trebuie să aştepţi. 

Eve îl dispreţuia pe Jose cel cu pielea fină şi se luptă să scape 
din mâinile lui. Ridică un picior şi-l lovi în fluierul piciorului. II 
auzi mârâind, dar nu-i dădu drumul. 

- Dă-mi drumul, scârnăvie columbiană... 

- Sunt din Guyana Franceză, zise Jose calm. 

Continuă s-o ţină şi-i prinse mâinile la spate. Ea nu-şi dăduse 
seama că e atât de puternic. ÎI înjură, dar el o ţinea strâns şi nu 
se osteni să-i răspundă la insultă. Atunci, se deschise uşa. Craig, 
aprins la faţă, închise uşa după el. Se uită la ea. 

- Se pare c-ai avut parte de o ciomăgeală bună, i-o întoarse 
ea cu un zâmbet perfid. 

Craig plecă. Jose îi dădu drumul lui Eve. Ea îşi luă haina şi 
eşarfa, deschise uşa şi intră în cabinet urmată de Jose, care se 
aşeză la locul lui, în spatele mesei din colţ. 

- Nu te aşteptam aşa de repede, spuse Brazii care se calmase. 

- Sunt un şofer bun, spuse ea şi se aşeză la biroul lui Brazii. N- 
a... Arătă spre Jose, fără să se uite la el. N-a uitat să-ţi dea 
numele oamenilor de bază din echipa lui Tweed, pe care i-am 
descoperit eu? Bob Newman, Paula Grey... şi, probabil, William 
Franklin? 

- Jose nu uită niciodată. Mi-a dat numele. 

- Mai am unul ca să-l punem pe listă. Philip Cardon. 

- lar asculţi pe la uşi? 


20 
In apartamentul Paulei de la Hotel des Bergues, cei trei 
tocmai terminaseră o cină excelentă pe care le-o aduseseră 


nişte chelneri pe două mese cu rotile, puse apoi una lângă alta. 

- Calcanul a fost minunat, spuse Paula. Mă simt ca o femeie 
nouă. 

- Mâncarea a fost superbă, zise Archie. Mulţumesc foarte 
mult. Scoase din buzunar jumătatea de ţigară şi şi-o puse în 
colţul gurii. 

Philip se întrebase dacă va lua masa cu chiştocul la locul lui 
obişnuit. 

- Haideţi să ne aşezăm pe canapeaua aceea lungă, ca să ne 
bem cafeaua, sugeră Paula. 

Aşteptă până ce se aşezară toţi, apoi scoase fotografia lui 
Marchat din geantă. l-o întinse lui Archie. 

- Bănuiesc că habar n-ai cine e acest personaj. 

Archie studie fotografia, ţinând-o sub o lampă de pe măsuţa 
pentru cafea. Se holbă la ea aproape un minut. „Nu ştie, se 
gândi Paula. Bună încercare.” Archie îi înapoie fotografia. 

- E un personaj important? întrebă el. 

- Ar putea fi important. 

- Înţeleg. 

Archie îşi luă ceaşca şi sorbi din cafea, cu ţigara în gură, fără 
să verse nici o picătură. Puse ceaşca la loc cu grijă. Paula 
observase deja că toate mişcările lui Archie erau cumpănite. Luă 
un şerveţel şi se şterse la gură. 

- S-a întâmplat ceva? întrebă Philip. 

- Omul din fotografie e în pericol? întrebă Archie, la rândul lui. 

- Ar putea fi în foarte mare pericol. Trebuia să moară în 
incendiul de la Sterndale Manor, din Dorset... aşa cum s-a 
întâmplat cu generalul Sterndale şi cu fiul său, Richard. Ca şi cu 
singura rudă rămasă, care trebuia să fie acolo, dar care nu s-a 
simţit bine şi n-a mai ajuns. 

- Înţeleg, zise din nou Archie. 

- Nu te grăbi, îl linişti Paula. Gândeşte-te bine. Vorbesc serios. 

- Anton Marchat, zise Archie dintr-odată. Elveţian. Locuieşte 
cu soţia lui în Valais. 

Paula împietri pentru o clipă. Nu se aşteptase la un răspuns 
afirmativ. 

- În vale? repetă ea. Care vale? 

- În cantonul Valais. Mult la est faţă de locul unde stăm noi 
acum. 

- Ce prostie din partea mea, spuse Paula, supărată pe ea. Eu 


ştiu franceză, dar noi vorbeam engleză. Marchat a dispărut din 
Anglia. Ştim că a luat avionul spre Geneva, dar asta e tot. 

- O regiune aspră, Valais-ul, medită Archie. Oamenii sunt 
rezistenți. Trebuie să fie rezistenți ca să poată trăi acolo... mai 
ales acuma, iarna. E cel mai rău, iarna. 

- Crezi că s-a întors acolo? îl presă Paula. 

- Era speriat? 

- Eu aş spune că-i era o frică de moarte, îi spuse Philip. Un 
asasin a încercat să-l omoare, dar a ucis pe altcineva în locul lui. 

- Atunci, dacă a venit la Geneva... Archie făcu o pauză, 
gândindu-se. Îşi îndreptă spatele şi chiştocul i se clătină. Dacă a 
venit la Geneva, repetă Archie, e mai mult decât probabil că a 
luat unul dintre expresele internaţionale din gara Cornavin. Apoi 
o să coboare în Valais, o să se ducă acasă şi-o să stea acolo. 

- Nu-i ştii adresa? întrebă Philip într-o doară. 

- Se duce cineva să-i facă o vizită, să-l protejeze? 

- Mă duc eu, zise Philip. 

- Mergem noi, spuse Paula. 

- Ştiu ce s-a întâmplat lângă Les Armures, zise Archie rar. 
Unul dintre chelneri s-a ghemuit în spatele unei mese de unde 
putea să vadă ce se întâmplă afară. A spus că nu erau decâto 
femeie şi un bărbat. Gândiţi-vă la cei doi lichidând o bandă de 
criminali. Se uită mai întâi la Paula, apoi la Philip. Cred că aţi 
fost într-o situaţie cumplită când v-a atacat banda de 
motociclişti. 

- Să spunem c-am avut o seară foarte agitată, replică Philip 
precaut. 

Răspunsul păru suficient pentru Archie. Luă un carneţel cu 
însemnele hotelului, de pe masă, rupse o foaie, îl întoarse şi 
începu să scrie pe spatele lui cu un creion pe care îl găsise 
lângă carneţel. 

Paula observă că scrie foarte uşor. Nu apăsa, aşa că nimic din 
ceea ce scria nu se putea imprima pe carton. Rămase cu foaia în 
mână după ce aruncă pe masă carneţelul. 

- Sion, spuse el. 

- Unde? întrebă Paula. 

- Sion. 

- E chiar în mijlocul Valais-ului, îi spuse Philip. Expresele 
internaţionale care pleacă din Geneva spre Milano au doar trei 
opriri în Valais. La Martigny, la Sion şi la Brig. 


- Vremea o să fie oribilă, îi avertiză Archie, ţinând încă în 
mână foaia de hârtie. Zăpadă din plin, multă gheaţă. E o regiune 
aspră, Valais-ul. Anton Marchat locuieşte într-o casă veche, 
aproape de ieşirea din oraş. Casa e construită sub o stâncă 
imensă, un deal aspru şi râpos, ca un munte mai mic, în vârful 
căruia e cocoţat un castel... sau o catedrală? Dealul se vede de 
îndată ce trenul se apropie de Sion. lată adresa. l-o dădu Paulei 
care i-o arătă lui Philip. Archie rămase cu aceeaşi mină 
gânditoare, strângându-şi ţigara între dinţi. Dacă vă duceţi 
acolo, aţi face bine să fiţi înarmaţi... Ochii îi luciră când se uită la 
Paula, dar atunci, cei doi oameni din faţă de la Les Armures 
aveau arme. Asta e important. Dacă vă duceţi. Dacă îl vedeţi pe 
Anton Marchat sau pe soţia lui, trebuie să amintiţi numele meu. 
Altfel, vă puteţi trezi cu uşa trântită în nas. 

Philip luă foaia de hârtie, o împături şi o puse într-un 
compartiment secret al portofelului său. Archie se ridică şi se 
uită în jur după palton. 

- Doar nu ieşi în seara asta? întrebă Paula îngrijorată. Am 
găsit aici o canapea - aceea de-acolo - care se poate desface ca 
un pat. Aşa poţi să rămâi aici în seara asta, iar în registrul 
hotelului n-o să apară nimic care să confirme c-ai fost aici. 

- Acum, trebuie să plec, dar mulţumesc pentru invitaţie. Paula 
îi aduse paltonul din dormitor şi îl ajută să şi-l pună. Munca mea 
nu se termină niciodată. Trebuie să prind un tren de noapte. 

- Unde te duci? se interesă Philip. Sau n-ar trebui să întreb? 

- Va fi mare agitaţie într-un anumit oraş mâine. Trebuie să fiu 
acolo, ca să văd ce se întâmplă. Poate c-ar trebui să fiţi şi voi 
acolo. 

- Unde? insistă Philip. 

- La Berna. 


Monica răspunse la telefon şi păru luată prin surprindere. Toţi 
cei care se aflau în birou observară acest lucru... niciodată n-o 
văzuseră pierzându-şi cumpătul. 

- Agenţia de Asigurări General şi Cumbria, zise ea. 

- Bună seara. Îmi cer scuze pentru acest telefon, la această 
oră înaintată. La telefon e Carson Craig, continuă vocea 
curtenitoare. Domnul Brazii m-a rugat să văd dacă pot aranja o 
întâlnire între Domnia Sa şi domnul Tweed. Când îi convine 
domnului Tweed. 


- Vă rog să rămâneţi la telefon. Nu sunt sigură dacă aţi format 
bine... 

- Vă rog să nu credeţi că sunt nepoliticos, dar eu ştiu că am 
format bine. Rămân la telefon. Nu e nici o grabă. 

Monica acoperi receptorul cu mâna şi îi transmise lui Tweed 
mesajul lui Craig. Se uită la Newman şi la Marler. 

- Credeam că e un necioplit. Pare un om foarte cultivat. 

- Vorbesc eu cu el, spuse Tweed spre surprinderea tuturor. 

li făcu semn Monicăi să-i dea telefonul ei lui Newman, ca să 
asculte şi el. 

- Bună seara, domnule Craig. Tweed la telefon. Nu cred c-am 
avut plăcerea să fac cunoştinţă cu dumneavoastră, spuse el 
mieros. 

- Asta aşa e, dar lumea e mică, domnule Tweed, aşa se zice. 
Sper să putem remedia această situaţie într-o zi. Domnul Brazii 
a plecat la Bonn, ca să se întâlnească cu cancelarul german. 
Bănuiesc că şi el lucrează până târziu, dar mâine-dimineaţă, la 
prima oră, domnul Brazii va fi înapoi. 

- Îmi permiteţi să vă întreb de unde vorbiţi? 

- Bineînţeles. Mii de scuze. Mă aflu în cabinetul domnului 
Brazii din vila sa de pe Kochergasse, în Berna. Domnul Brazii a 
revăzut oferta precedentă de a vă întâlni şi crede că, poate, 
dumneavoastră nu doriţi s-o acceptaţi şi să călătoriţi cu avionul 
pe care se pregătise să vi-l pună la dispoziţie. Dacă preferaţi să 
ajungeţi la rendez-vous cu mijloace proprii, domnul Brazii va fi 
foarte încântat de idee. 

- Aşa am să fac, zise Tweed. Şi ce fel de rendez-vous sugeraţi 
dumneavoastră? 

- Credem c-ar fi mai înţelept dacă ne-aţi spune 
dumneavoastră unde vă puteţi întâlni cu Domnia Sa. Oriunde va 
fi, domnul Brazii va fi acolo. 

- La Zurich. 

- Desigur... Fusese o mică pauză înainte ca Craig să fie de 
acord. Aţi putea să-mi spuneţi sigur locul şi timpul? 

- La hotelul Schweizerhof... Tweed tăcu o clipă şi-l văzu pe 
Newman ridicând degetul mare în semn de aprobare. Este vizavi 
de gara mare, în Bahnhofplatz. Ştiţi unde e, domnule Craig? 

- Bineînţeles că ştiu la ce vă referiţi, deşi n-am fost niciodată 
în acel hotel. V-aţi gândit la o anumită oră? g 

- Da. Mâine-seară, la ora şapte. Ora Elveţiei. II voi aştepta pe 


domnul Brazii în hol. 

- Domnule Tweed, nu numai că domnul Brazii va fi foarte 
mulţumit, dar, mai ales, uşurat. Nu cred că voi fi şi eu cu 
Domnia Sa, dar sper să ne întâlnim o dată la un pahar sau chiar 
să luăm cina împreună, la ora şi în locul care vă convin 
dumneavoastră. 

- Vă mulţumesc pentru telefon. Noapte bună, domnule Craig... 

- Ăsta a fost Craig? îl întrebă Tweed pe Newman după ce puse 
receptorul jos. 

- Da. Categoric. Newman era uluit. Doctorul Jekyll şi domnul 
Hyde. L-am întâlnit pe Hyde cel rău în Dorset, iar tu tocmai ai 
vorbit cu agreabilul domn Jekyll. E incredibil. N-am întâlnit în 
viaţa mea o personalitate atât de duală. 

- Îmi spune şi mie cineva despre ce e vorba? întrebă Marler. 

- L-ai văzut - şi l-ai auzit - în timpul încăierării de la Ursul 
Negru. Newman se învârtise cu scaunul ca să i se adreseze lui 
Marler care stătea în picioare, rezemat de un perete. Cum l-ai fi 
descris? 

- Un bătăuş grosolan şi cu gura mare. 

- În nici un caz tipul de om pe care să-l inviţi la clubul tău, 
comentă Monica, imitând vocea afectată a lui Howard. 

- Ceva în genul ăsta, încuviinţă Marler. Şi? 

- Ei bine, acum, la telefon, continuă Newman, a fost omul de 
afaceri rafinat şi cultivat. Curtenitor şi plin de respect faţă de 
Tweed. 

- De ce ai ales Zurich-ul? vru Monica să ştie. 

- Deoarece, îi răspunse Newman, cred că Tweed şi-a amintit 
cât de bine cunoaştem noi zona. 

- Tweed e şi el aici, spuse Tweed. Trebuie să acţionăm. 
Probabil că vom fi aici toată noaptea. Monica, ia bilete pentru 
primul zbor de mâine spre Zurich. Pentru mine, pentru Newman, 
Marler, Butler şi Nield. Apoi rezervă-ne camere la hotelul 
Schweizerhof... mie şi lui Newman. Pentru Marler, Butler şi Nield 
rezervă camere la hotelul Gotthard. 

- Care e chiar în spatele hotelului Schweizerhof, spuse Monica. 

- Exact. lar eu mai bine mi-aş reface valiza din dulapul de colo 
cu haine groase. 

- Pot s-o fac eu, sări Monica. 

- Ba nu. Tu apucă-te şi fă rezervările pentru biletele de avion 
şi pentru camerele de hotel. Acesta era evenimentul pe care ÎI 


aşteptam. Răbdarea lui Brazii a ajuns la limită. Ceea ce 
înseamnă că, oricare ar fi proiectul planificat, e pe cale de a fi 
pus în acţiune. Vă amintiţi că, într-un telefon anterior pe care mi 
l-a dat, a folosit cuvântul „catastrofă”? Balonul a început să 
urce... 


21 

Eve îşi pilea unghiile, în timp ce Craig vorbea cu Tweed. ÎI 
ascultă pe Craig şi zâmbi dispreţuitoare, ca pentru sine. După ce 
el termină convorbirea, ea încercă să-l ia peste picior. La urma 
urmei, Craig avea probleme cu Brazii, aşa că acesta era 
momentul prielnic ca să-l lovească. 

- Cât de slugarnici putem fi? începu ea. Te-ai cam linguşit pe 
lângă Tweed. 

- Putem fi atât de slugarnici cât trebuie... când trebuie, îi 
răspunse amabil Craig. 

Eve stătea picior peste picior, vizibile până unde permitea 
crăpătura fustei. Craig se uită la ele aprinzându-şi o ţigară. „Mă 
întreb dacă aş putea să-l agăţ şi după aceea să-i dau papucii cu 
tam-tam”, se gândi ea. 

- Păi, trebuia să-ţi faci treaba. Îi zâmbi. Şi, de fapt, ai făcut-o 
chiar bine. Peştele a muşcat momeala? 

- Tweed se întâlneşte cu şefu' mâine, aici, dacă asta voiai să 
ştii. 

- O să câştigi medalii în loc de urlete. 

- Cel puţin, eu nu atrag oameni puternici în capcană, remarcă 
el. 

- Ce-ai spus? Eve era furioasă. Îşi îndreptă spatele, foarte 
băţoasă. Insinuezi c-aş fi o prostituată de lux? Eu am o 
înţelegere foarte clară cu Brazii: nu ajung în pat cu nici unul 
dintre bărbaţii pe care îmi cere să pun ochii. 

- Ştiu asta, zise el liniştit, dar îţi sare ţandăra cât ai zice peşte. 
Eu nici măcar nu pot să zic peşte. 

- Ha, ha! Ce glumă bună. Dacă tu spui bancuri proaste pe 
care nici un comic care se respectă n-ar visa să le spună. 
Ascultă, Carson, am putea fi prieteni, în loc să ne ciondănim tot 
timpul. Nici lui Leopold nu-i place chestia asta. Şi apropo, 
animalul ăla de-acolo n-ar trebui să fie aici. A fost în Anglia când 
şefu' a vizitat Grenville Grange. Şase luni de carantină, zice 
regula britanică. 


- Şeful a avut grijă. L-a scos pe Igor pe furiş din avion, pe 
aeroportul internaţional Bournemouth, şi l-a ţinut în limuzina lui. 
Cât a stat la vilă, Igor nici măcar n-a văzut vreun alt animal. 

- A încălcat legea, insistă Eve, dar asta-i treaba lui, zise ea 
repede. Dacă mă pârăşti, o să-i spun că ai inventat. 

- Tu ai face-o. Cred că tu şi cu mine am putea să ieşim şi noi, 
să bem câteva pahare cu votcă, să bârfim, cum se zice, cine o 
zice... 

- Poate, zise ea. Unde are loc întâlnirea cu Tweed? 

- Asta e o informaţie secretă. 

- Am auzit că ziceai ceva de un hotel. Care? încercă ea să-l 
tragă de limbă. 

- E tot secret. Se ridică. Să nu dai vina pe mine şi să începi să 
urli. Ordinele şefului. Eu sunt plătit să fac ce-mi spune el. 

- Dar nu eşti plătit la fel ca mine. 

- N-am de unde să ştiu. Jose împarte pâinea. 

- Eu n-am încredere în Jose, spuse ea şi se uită la Craig cu 
ochii mijiţi. 

El mergea spre ea. Ea se aştepta ca el să-i pună o mână pe 
picior. În momentul în care ar fi făcut-o, ar fi primit un întreg 
pahar de votcă în faţă, paharul ei, şi pe frumosul lui costum. 
Craig trecu pe lângă ea şi se duse să mângâie câinele. Igor 
stătea într-un colţ, cu limba scoasă şi cu o figură visătoare. 
Cinase de curând. Se ridică şi mâărâi când Craig se apropie. 

- Fii atent. Eve îşi dădu votca pe gât, se ridică şi se îndreptă 
spre uşă. Se uită la Craig peste umăr. Eu merg să mă culc. 
Singură, zise ea dulce. 


În dormitorul ei de la Hotel des Bergues, Paula nu putea să 
adoarmă. Aprinse veioza şi se uită la ceasul ei de călătorie. 
Două dimineaţa. Excelent. 

Ridică receptorul şi chemă serviciul de cameră, comandă 
două cafele, deşi era sigură că Philip se culcase imediat. Işi puse 
halatul, îi legă cordonul şi deschise încet uşa de la sufragerie. 
Philip nu dormea. 

Tolănit pe canapea, cu veioza aprinsă, Philip citea un volum 
broşat. Când intră Paula, el puse cartea jos, îşi puse halatul 
peste pijama şi îşi cobori picioarele pe podea. 

- Şi tu? zise el. 

- Cam aşa ceva. A fost o seară foarte agitată. Am comandat 


cafea, chiar şi pentru tine, asta în cazul în care ai fi fost treaz... 
deşi nu mă aşteptam. 

Chelnerul ciocăni la uşă, aduse, pe o măsuţă cu rotile, cafea şi 
fursecuri şi, după ce plecă cu un bacşiş generos, Paula turnă în 
ceşti pentru amândoi. 

Telefonul sună tocmai când se pregătea şi ea să-şi bea 
cafeaua. 

- Vă caută un bărbat la telefon, domnişoară Grey. N-a vrut să- 
şi spună numele, dar a insistat că aţi vrea să vorbiţi cu el. 

- Vorbesc... _ 

- Paula, la telefon e invitatul de la cină. Imi pare foarte rău că 
te sun la ora asta, dar am ajuns la destinaţie. Am verificat 
împreună cu un prieten... Tăcu. Paula îşi dădu seama că se 
referea la un informator. Mi-a dat un singur cuvânt. E un nume 
de fată. Ariane... A spus că e foarte important. Noapte bună... 

Paula îi spuse lui Philip: 

- Un nume de fată. Ariane. Îţi spune ceva? 

- Absolut nimic. Probabil că Archie a crezut că e foarte 
important dacă te-a sunat la ora asta. Am impresia că are un 
informator într-o poziţie cu adevărat importantă. 

- Chiar a spus că e foarte important. La naiba, sunt trează de- 
a binelea, şi tu la fel. Îl sun pe Tweed... S-ar putea să fie încă 
treaz. 


Tweed se întoarse în cabinet, ştergându-se pe cap cu un 
prosop, apoi se pieptănă într-o oglindă pe care i-o împrumutase 
Monica. Se uită la Newman şi la Marler. 

- Mă simt gata pentru încă douăzeci şi patru de ore. E uimitor 
cât de mult te poate împrospăta o baie. Vă recomand acest 
remediu. 

Tăcu, se duse la birou, când telefonul sună din nou. Monica 
răspunse. 

- René Lasalle, din Paris. Pare urgent. 

- Fă-mi legătura. Bună dimineaţa, René. Deci şi tu arzi 
lumânarea la ambele capete... 

- Tweed, trebuie să ştii şi tu asta. De abia am aflat-o şi eu. 
Brazii şi-a trimis o echipă la Cayenne... Guyana Franceză. Eu am 
aflat şi mi-am trimis propria echipă, dotată cu camere speciale. 
Tu ştii despre Ariane, sistemul nostru de lansare a rachetelor pe 
care îl avem în Guyana. Ariane. Brazii îşi trimisese deja propriul 


satelit cu avionul pentru a-l lansa pe orbită cu ajutorul lui 
Ariane. Ştii că noi facem bani închiriind sistemul oricui dispune 
de fonduri pentru a se folosi de Ariane ca să lansese un satelit în 
spaţiu. 

- Ştiu. 

- Ei bine, s-a întâmplat ceva complicat. Echipa lui Brazii a spus 
că verifică satelitul, au ridicat un paravan din pânză, dar echipa 
mea a zburat cu elicopterul pe-acolo tocmai la momentul 
potrivit şi a făcut câteva fotografii. Satelitul a fost înlocuit cu un 
altul, diferit, iar noi am primit pozele din Guyana. Aşa-zişilor 
experţi de primă mână pe care îi am eu, acestea nu le spun 
nimic, deşi au fotografii chiar şi cu interiorul satelitului. 

- Ciudat, spuse Tweed. 

- Ştiu că tu îl cunoşti pe savantul ăla ţicnit care a dat de capăt 
unor probleme pe care nimeni nu le putuse veni de hac. Mi-am 
permis să-ţi trimit copii ale fotografiilor. Curierul vine cu un 
avion mic chiar acum, va ateriza la Heathrow. 

- Când să le-aştept? 

- Cam într-o oră sau două. La Park Crescent. Am sunat la 
Heathrow şi am aranjat ca să-l aştepte o maşină. 

- Il sun pe profesorul Grogarty acum. 

- Nu te mai ţin. Am fost din nou chemat la Elysee şi am fost 
muştruluit de preşedinte în persoană. Ameninţat cu o destituire 
subită dacă oamenii mei se mai învârt în jurul lui Brazii. Asta e... 

Tweed închise telefonul şi le spuse lui Newman, Marler şi 
Monicăi ce aflase de la Lasalle. 

- Ce naiba vrea să facă omul ăsta? întrebă Monica. 

- S-ar putea să ştim mai multe dacă Grogarty poate să scoată 
ceva din pozele acelea. A inventat un microscop cu care poate 
citi cifruri tridimensionale minuscule. Monica, încearcă să-l prinzi 
pe Grogarty la telefon. Lucrează toată noaptea. 

Telefonul sună din nou, înainte ca Monica să înceapă să 
formeze numărul profesorului. Răspunse, ascultă şi strigă încet: 

- E Paula la telefon, pentru tine... 

Tweed înşfacă receptorul. Trase adânc aer în piept, ca să-şi 
ascundă îngrijorarea. 

- Mă bucur să mai aud de tine. M-am gândit mult la tine. 

- Mulţumesc, zise Paula repede. Vorbesc de la Hotel des 
Bergues, îl avertiză ea. Din dormitorul meu. Tocmai am primit 
un telefon de la prietenul nostru care aprinde ţigările, dar nu 


fumează. Ştii la cine mă refer? 

- Da. 

Tweed avu grijă şi nu pomeni numele lui Archie. 

- A obţinut informaţia dintr-o sursă foarte sigură. E ciudată. 
Nu conţine decât un cuvânt. Un nume de fată. Ariane... 

- Ştiu cine e, ştiu ce vrea să spună. 

- Slavă cerului. E şi Philip aici, încearcă să doarmă pe 
canapeaua din sufragerie. Nu putem să dormim. Suntem prea 
agitati. 

- Eşti teafără? Am auzit de Oraşul Vechi. Beck m-a sunat ca 
turbat. Nu-ţi face griji. Tu cum te simţi? 

- Bine. Chiar bine. Şi Philip se simte bine. Se pare că rivalii 
noştri ştiu dinainte ce mişcări o să facem. 

- Sunt bine organizaţi şi au o groază de bani la dispoziţie. Asta 
le prinde bine. 

Tweed asculta atent fiecare cuvânt pe care îl spunea ea, 
încercând să detecteze vreun semn de tensiune sau de stres. 
Vocea Paulei era limpede şi clară. 

- Un anumit om important, pe care Newman l-a întâlnit în 
Dorset, are o bază la Berna? întrebă Paula. 

- Da. De ce? 

- Ne ducem şi noi mâine acolo. 

- Pe Kochergasse, zise Tweed grăbit. Vă duceţi amândoi? Bun. 
Vreau să încercaţi amândoi să veniţi să vă întâlniți cu mine la 
Schweizerhof, mâine, mai spre seară. Am mai stat acolo. Mai ţii 
minte? 

- Sunt sigură că ne vom vedea mâine. Sigur ne vom vedea. N- 
ar trebui să încerci să dormi puţin? 

- Acelaşi lucru aş putea să-ţi spun şi eu. Trebuie să mai dau 
un telefon. Ai grijă, ai mare grijă... 

Îi făcu semn cu capul Monicăi care formă numărul profesorului 
şi spuse că Tweed vrea să vorbească cu el. 

- Tweed! Deci şi tu eşti o bufniţă, ca mine. Grogarty scoase un 
chicotit răguşit. Eu lucrez cel mai bine la ore matinale. lar ai 
vreo problemă. Bineînţeles! Altfel nu m-ai fi sunat. 

Tweed simţi un chef nebun să-l întrebe dacă pince-nez-ul nu e 
cumva strâmb, dar se abţinu. 

- Da, am o problemă. Una foarte ciudată. 

Îi povesti despre telefonul de la Paris, fără să pomenească 
numele lui Lasalle, încheind că un curier era pe drum şi aducea 


fotografiile satelitului care fusese substituit, în secret, celui 
iniţial. 

- Pare uimitor, comentă Grogarty. Şi tu vrei părerea mea 
astăzi? 

- Nu, zise Tweed, ieri. 

- Atunci, de ce nu reţii curierul, te uiţi şi tu la poze, apoi le 
trimiţi direct la mine cu acelaşi curier? 

- Mâine, la prima oră plec în străinătate. Cum se crapă de 
ziuă. 

- Atunci ai face mai bine să-l trimiţi pe curierul ăla aici cât poţi 
de repede. Şi încă ceva, Tweed, mi-ar prinde bine dacă i-aş 
cunoaşte orbita... zonele de pe Pământ pe care le va survola. 

Tweed puse jos receptorul şi înjură cu voce tare, dar nu 
pătimaş, ceea ce nu i se întâmpla foarte des. 

- Nu vrea să coopereze? întrebă Monica. 

- Mi se pune la dispoziţie cu trup şi suflet, dar acum vrea să-i 
ştie şi orbita... ce părţi ale planetei va traversa. lată o problemă 
pentru tine. 

- Uşoară. Monica începu să formeze un număr din memorie. 
Cu puţin noroc, o să am şi răspunsul. Cord Dillon, director 
adjunct la CIA, şi un vechi prieten de-al tău. Lucrează până 
târziu şi, oricum, cartierele generale din Langley sunt pe ora 
Washingtonului, aşa că sunt cu cinci ore în urma noastră... 

- Ce m-aş face fără ea? îl întrebă Tweed pe Newman în timp 
ce se ridica. 

- Ai claca, i-o trânti Newman. 

- Eu mă duc sus. Poate vii şi tu peste un minut. Mergem să-l 
vedem pe Reginald şi toată aparatura lui. Am şi eu o cheie de la 
camera aceea. 

Tweed găsi deschisă uşa de la centrul de comunicaţii, cum 
fusese denumit, şi pe Reginald înăuntru, împreună cu doi dintre 
oamenii săi. Newman intră în camera spațioasă, urmat de 
Tweed şi Marler. 

- Poftiţi înăuntru, domnule Tweed, zise Reginald care era 
aşezat în faţa celei mai mari maşinării din toată încăperea. 

- Sunt înăuntru. 

- Voiam să spun că sunt încântat de faptul că sunteţi, în 
sfârşit, interesat de munca noastră, că aţi fost convertit la 
tehnica modernă. 

- N-am fost. 


Cei trei vizitatori îşi plimbau agale privirea prin camera în care 
se găseau computere mai mici şi mai mari pe mese de metal 
lipite de pereţi. Lumina verde a monitoarelor era înnebunitoare, 
pe unele ecrane se găseau încă texte, rând după rând. 

Reginald avea peste douăzeci de ani, era slab şi purta ochelari 
cu lentile groase, iar faţa îi era aproape cadaverică. Făcu un 
semn spre maşinăria cea mare în faţa căreia stătea, cu degetele 
aşezate deasupra tastaturii. 

- Acesta e computerul principal, de aceea e mai mare, deşi 
tendinţa actuală e ca toate calculatoarele să fie din ce în ce mai 
mici. Computerul principal în faţa căruia stau eu e legat la 
sistemul telefonic, ca şi celelalte. Securitatea noastră e totală şi 
sigură. 

- Ba nu e, zise Tweed. L-am întrebat de curând pe directorul 
băncii în care îmi ţin economiile dacă-mi poate garanta că 
nimeni nu poate să-mi penetreze contul. L-am pus în 
încurcătură, apoi a recunoscut că acest lucru e posibil, contul 
meu fusese spart de mai multe ori. De obicei, lucraţi aşa de 
târziu? 

- A, nu, dar de când a venit Monty, suntem nerăbdători să-i 
facem toate legăturile. 

- Monty? întrebă Tweed. 

- Aşa am botezat computerul principal. 

- Vă lăsăm să vă continuaţi munca... 

- Monty! spuse Tweed dezgustat în timp ce coborau scările 
spre cabinetul lui. Mă întreb ce-o să le facă luminile acelea 
ochilor lor. 

Când intrară în cabinet, Monica tocmai punea receptorul jos, 
cu o figură mulţumită. 

- Cord a scos aşii din mânecă. La ei acolo, la Langley, sunt 
furioşi că Parisul nu i-a informat că lansează un nou satelit. 

- Parisul? întrebă Tweed. E satelitul lui Brazii. 

- E clar că a ascuns faptul că el e proprietarul şi a lansat mai 
departe ideea cum că e vorba de un nou satelit francez. 
Bănuiesc că ceea ce l-a ajutat au fost bunele relaţii pe care le 
are cu preşedintele de la Elysee. Cord mi-a spus că au auzit că 
Ariane lansează Potlogarul Unu şi că i-au urmărit traiectoria. 

- Potlogar Unu? 

- Aşa l-au botezat cei din Langley. Mie mi se pare un nume 
chiar bun. 


- Un nume bun pentru Leopold Brazii, zise Marler. 


- Domnul Brazii s-a întors, îi zise Jose lui Eve. Vrea să te vadă 
în bibliotecă. 

- N-am mâncat de dimineaţă. Trebuie să mănânc. 

- Tu ai dormit. Domnul Brazii nu a dormit deloc. Şi când 
doarme, nu-i trebuie decât patru ore. Are multă energie, are o 
personalitate foarte dinamică. 

- N-ar trebui să aştepţi să fie şi el de faţă ca să-l linguşeşti? 
rosti Eve pe un ton batjocoritor. Dacă îmi spui mie lucrurile 
astea, n-o să câştigi nici o medalie. 

Expresia de pe figura tuciurie a lui Jose nu se schimbă. Nu se 
schimba aproape niciodată. Îi spuse lui Eve că domnul Brazii o 
aşteaptă în bibliotecă. 

Ea cobori la primul etaj, nu se osteni să bată la uşa bibliotecii 
şi intră. Igor, care era întins lângă scaunul în care stătea Brazii 
la biroul lui, se ridică şi mârăi. 

- Igor ar prefera să baţi la uşă, spuse Brazii blând. El o 
consideră o chestiune de maniere. 

- A, înţeleg. Eve clătină din cap. Vrei să ies din nou, să bat 
respectuoasă la uşa ta şi să aştept până îmi spui să intru? 

- Nu fi impertinentă. Stai jos. 

Brazii era îmbrăcat într-un costum gri, foarte elegant, cu o 
cravată asortată pe care şi-o cumpărase pe Bond Street. Radia o 
aură de putere şi de succes. Pe birou se găsea un plic gros. Se 
amuza privind-o pe Eve care încerca să nu se uite la plic. De 
îndată ce Eve se aşeză cu faţa la el, începu din nou să 
vorbească cu vocea lui profundă: 

- Astăzi, mai târziu, o să mă întâlnesc cu Tweed. Lucrezi 
pentru mine pentru flerul tău de a cântări bărbaţii, de a le 
descoperi punctele slabe, de a face ce vrei cu ei. Ce fel de om e 
Tweed? Ai putea să-l faci să-ţi mănânce din palmă? 

- E o enigmă. 

- Ei, hai. Poţi mai mult de-atâta. Mi-ai spus că ai luat cina cu el 
într-o seară, la hotelul Priory. Cina e un moment foarte bun ca 
să-ţi dai seama ce fel de om este cel cu care o iei. 

Eve se încruntă, străduindu-se să nu se uite la plicul cel gros 
care era singurul obiect de pe biroul lui Brazii. Ca de obicei, 
încerca să găsească răspunsul care l-ar fi mulţumit pe şeful ei. 

Brazii aşteptă şi păru că-i citeşte gândurile. 


- Nu vreau să-mi spui ce crezi tu că mi-ar plăcea să aud. 
Vreau o apreciere onestă. Tu trebuie să fii perspicace când 
bărbaţii sunt preocupaţi. 

- E cel mai dificil om de analizat din câţi am întâlnit. Îşi 
schimbă des felul de a fi. Uneori e foarte amabil, chiar glumet. 
Alteori, nu-ţi poţi da seama la ce se gândeşte doar uitându-te la 
el. 

- E insignifiant? sugeră Brazii. 

- Nu, nici pomeneală. Aş spune că e precaut, vrea să fie sigur 
de un anumit lucru, înainte de a face vreo mişcare. Nici o femeie 
nu l-ar putea prinde. Dacă li s-ar părea c-au făcut-o, ar avea o 
surpriză foarte neplăcută. Îl plac femeile, dar e foarte judicios în 
ceea ce le priveşte pe cele cu care are de-a face. 

- Zi mai departe. E mai bine. Mult mai bine. 

- la-o pe Paula Grey. Aş putea să spun că ea e cineva în care 
are încredere. 

- Bine. Ce fel de femeie e Paula Grey? 

- Frumoasă, spuse Eve fără tragere de inimă. E şireată, 
probabil foarte devotată lui Tweed. Cred că au o relaţie foarte 
specială, bazată pe respect reciproc. Uneori credeam că e 
îndrăgostită de el. 

- Dar el de ea? 

- Dacă da, n-o arată niciodată. Sau, cel puţin, eu n-am putut 
să-mi dau seama de asta. 

- Crezi c-au avut vreodată momente de intimitate? 

- Sunt sigură că nu. E o relaţie permanentă, dar fără aşa ceva, 
sunt sigură. O femeie realizează astfel de lucruri. 

- Hai să ne întoarcem la Tweed: dacă ar fi să facă faţă unui 
duşman pe care el îl consideră foarte periculos, cum ar 
reacţiona. Până acum, am imaginea unui om foarte inteligent, 
atent, cu multă stăpiînire de sine şi foarte tăcut. Cum ar 
reacţiona? repetă el. 

- Ar fi nemilos. Ar lua decizii foarte repede şi s-ar mişca 
asemeni fulgerului. 

- Interesant. Te-ai descurcat bine. Acum poţi să iei plicul ăsta 
de pe birou, te-ai cam chinuit să nu te uiţi la el. E salariul tău, 
plus o primă generoasă. 

- Mulţumesc. 

Plicul dispăru în geanta ei ca într-o scamatorie. Ardea de 
nerăbdare să-l deschidă, simţise bancnotele foşnind înăuntru, 


dar ştia că ar fi fost o greşeală să-l deschidă în faţa lui Brazii. Ar 
fi vădit lăcomie. 

Habar n-avea că atunci, la început, când Brazii o angajase, 
simţise că lăcomia e una dintre trăsăturile de bază ale 
caracterului ei. Acum, că-şi primise plicul, se hotărî să pună 
întrebarea care o preocupase atât de mult: 

- După ce am făcut cunoştinţă cu preşedintele Băncii Zurcher 
Kredit, m-am dus acasă la el cu un bărbat cu care mi-ai spus să 
mă întâlnesc în staţie, la ceas. Mi-ai spus să-l prezint ca pe 
domnul Danziger Brown; îl convinsesem pe preşedinte că acest 
domn are o idee despre cum ar putea banca să obţină un profit 
imens. | l-am prezentat preşedintelui pe acest om după ce s-a 
lăsat întunericul şi am plecat, aşa cum aveam instrucţiunile. Mai 
târziu, am citit în ziare că preşedintele a fost omorât. 

- | l-am prezentat preşedintelui pe omul care l-a ucis? 

- Descrie-l pe domnul Danziger Brown. 

- N-am putut să-mi dau seama dacă era înalt sau de înălţime 
medie, părea foarte gras. Nasturii de la palton stăteau să 
plesnească. Mergea încovoiat, ca şi cum ar fi fost rotund în 
umeri. N-am văzut ce culoare avea părul lui... purta o şapcă 
neagră. Nu i-am văzut faţa. Era o seară răcoroasă şi avea 
aproape toată faţa acoperită cu un fular. 

- Era un consultant financiar. Cel care l-a ucis pe preşedinte 
trebuie să fi intrat după ce a plecat el. 

- La fel s-a întâmplat şi când m-am împrietenit, la îndemnul 
tău, cu bancherul acela din Geneva. Şi el a fost ucis în noaptea 
în care l-am dus pe alt bărbat să se întâlnească cu el. 

- O coincidenţă, zise Brazii afabil. 

- Aha. Ezită. Ai auzit de unul căruia i se spune Năluca? 

- Cum? 

- Năluca. 

- Nu. E pilot de curse? 

Brazii minţea, dar nimic pe faţa lui nu-l trăda. Doar din acest 
punct de vedere îi semăna lui Tweed. 

După ce Eve părăsi încăperea, Brazii îl mângâie pe Igor şi 
începu să vorbească încet cu câinele: 

- Tweed pare a fi o persoană foarte promițătoare. Dacă l-aş 
putea convinge, am fi doi parteneri imbatabili... 


22 


În toiul nopţii, în apartamentul ei de la Hotel des Bergues, 
Paula avu o discuţie cu Philip şi, pe moment, nici unul nu fu 
dispus să renunţe. 

- Eu spun că ar trebui să luăm un tren la prima oră spre 
Berna, zise Paula. 

- Eu nu sunt de acord cu mijlocul de transport, replică Philip. 
O să închiriem o maşină cu care o să mergem până acolo. 

- Drumurile o să fie ca dracu’, spuse Paula cu vehemenţă. 

- Conduc eu. Sper că nu-mi pui la îndoială această abilitate, 
nu-i aşa? 

- Bine-nţeles că nu! Nu mai fi aşa de sensibil. Şi trenul ne 
duce acolo. Trenurile elveţiene întotdeauna... 

- Mai târziu va trebui să ajungem la Zurich, în caz c-ai uitat. 

- N-am uitat! Paula începu să măsoare camera în lung şi-n lat, 
cu paşi mari, ca Tweed. Tu ai uitat că există trenuri expres de la 
Berna la Zurich. 

- Ştiu asta... 

- Atunci de ce eşti atât de încăpățânat? 

- Nu sunt încăpățânat. Privesc doar lucrurile în perspectivă, se 
răsti Philip. Putem să mergem cu maşina din Berna până la 
Zurich şi să fim acolo la ora pe care a propus-o Tweed. 

- Cred că trenul e mai sigur... 

- Ba nu. Dacă bătăuşii lui Craig au aflat că stăm aici, pot lua 
acelaşi tren ca şi noi. 

- De unde naiba să afle că stăm aici? întrebă ea. Făcu o 
pauză. Sau s-ar putea să afle? 

- Da, făcând pe detectivii, cerând la recepţie să se uite în 
registru. Crezi că Craig nu s-a gândit la asta, nu şi-a înzestrat 
mai de mult oamenii cu legitimaţii false de poliţişti? 

Paula rămase nemişcată, apoi îşi încrucişă braţele la piept. 
Philip turnă cafea în ceşti pentru amândoi. 

- Mulţumesc, zise Paula automat. Philip, cred că ai dreptate. O 
să închiriem o maşină. Mă întreb ce naiba înseamnă Ariane? Se 
pare că Tweed ştie. 


În Park Crescent, curierul francez sosise cu fotografiile din 
Guyana Franceză. Tweed îl rugă să aştepte jos, scoase din plic 
un teanc de poze mari, lucioase, şi le împrăştie pe birou. Marler, 
Newman şi Monica veniră lângă el. 

- Nu-mi spun nimic, zise Tweed după ce le examină cu o lupă. 


Îi dădu lupa lui Newman, care studie repede fotografiile. 

- O grămadă de nimic. Să sperăm că Grogarty e mai deştept 
decât noi. 

- Monica, pune-le într-un plic cu adresa profesorului, du-te jos 
la curier, care, după câte mi-am dat seama, când am vorbit cu 
el, ştie engleză. Pune-l pe Butler sau pe Nield să-l ducă pe curier 
cu maşina la Grogarty, pe Harley Street şi spune-i curierului să 
aştepte dacă profesorul vrea să-l trimită repede înapoi. 

- Am pregătit plicul... 

După ce Monica se întoarse şi le spuse că Butler îl duce pe 
curier cu maşina la profesor, Marler vorbi: 

- Am hotărât să plec la Geneva... nu la Zurich. Am acolo pe 
cineva căruia aş vrea să-i fac o vizită. O să avem nevoie de un 
depozit întreg de arme. Se gândea la Rico Sava, traficantul de 
arme. După aceea o să iau un expres până la Zurich şi-o să 
ajung la timp, chiar înainte de întâlnirea cu Brazii... 

- Monica, te rog schimbă-i biletul lui Marler cu unul pentru 
Geneva. Pentru unul din primele zboruri; cel mai devreme 
posibil, îi ceru Tweed. 

De-abia puse Monica receptorul jos, după convorbirea cu 
aeroportul Heathrow, că telefonul sună din nou. Monica ridică 
din sprâncene a uimire. 

- Ai zis tu c-o să fie o noapte lungă, îi spuse ea lui Tweed.E 
Keith Kent, sună de departe, îi zise după ce răspunse. 

- Cum mai merge treaba, Keith? începu Tweed. 

- Probabil voi obţine informaţia despre banca din Geneva 
mâine... nu, azi. Unde pot lua legătura cu tine? 

- Rămâi la telefon... Tweed îi strigă Monicăi: Care e numărul 
de la Schweizerhof, din Zurich? 

Ea i-l dădu imediat. Tweed îl repetă pentru Kent. 

- Zurich? Kent chicoti. Îmi verifici informaţia despre Zurcher 
Kredit? glumi el. 

- Sigur. Întotdeauna îţi verific informaţiile, glumi şi Tweed. 
Acum ştii unde să dai de mine. Incepând cu ora cinci după- 
amiaza, ora Elveţiei. 

- Mai vorbim... 

- Keith Kent e la Geneva, le spuse Tweed celorlalţi după ce 
puse receptorul jos. Se pare că Geneva e un loc foarte popular. 

Nici nu termină de vorbit, că se auzi din nou telefonul. 

- Bill Franklin la telefon, îl informă Monica pe Tweed. 


- Nu mai doarme nimeni în zilele noastre, îl salută Tweed pe 
Franklin. 

- Eu chiar mă întreb dacă tu ai dormit vreodată, replică 
Franklin cu un chicotit. Rezistenţa ta n-a încetat niciodată să mă 
uimească. 

- Nici tu nu te descurci prea rău. Ce s-a întâmplat? 

- Speram să te prind. Telefonul meu e sigur. Franklin făcu o 
pauză. Al tău cum e? 

- Las-o baltă, Bill. Ştii că am secretizor. 

- Bravo ţie! Că n-ai uitat să apeşi pe buton, îl tachină Franklin. 
Adoptă un ton de afaceri. Oamenii mei de la agenţie au fost 
foarte ocupați. Domnul Brazii se află momentan la vila sa din 
Berna. Pe Kochergasse. Aproape vizavi de hotelul Bellevue 
Palace. leri-seară a venit aici o femeie cu un Renault. Unul roşu. 

- Descri-o. 

- E cam greu. Avea un batic pe cap şi un altul care îi acoperea 
faţa de la bărbie până la nas. Din garajul subteran unde şi-a 
parcat maşina, a mers foarte încet. Garajul e chiar sub capătul 
estic al hotelului Bellevue Palace. Omul meu crede că are în jur 
de cincizeci, poate şaizeci de ani. După mers. 

- Asta dacă nu e foarte deşteaptă, spuse Tweed. 

- Ce vrei să spui cu asta? 

- Nimic. Un gând răzleţ. Mai e ceva? 

- Da. Carson Craig, adjunctul lui Brazii, a venit înaintea femeii. 
A intrat în vilă cu un individ tare urât, un bărbat înalt şi slab. O 
să-ţi spun mai multe când o să ştiu mai multe. 

- Notează numărul ăsta... Tweed îi dădu numărul de la hotelul 
Schweizerhof din Zurich. O să fiu acolo mâine-seară. 

- lar pleci la plimbare. Carevasăzică, lansezi o ofensivă mare? 

- Nu neapărat. Ţine-mă la curent cu ce se mai întâmplă. 

- Nu închide, zise Franklin repede. Incă ceva. Omul meu, care 
supraveghează vila lui Brazii, a spus că imediat după ce Craig şi 
ceilalţi au venit, pe Kochergasse a apărut o bandă de zece 
motociclişti. Şi-au lăsat motocicletele în garaj şi au intrat în vilă. 
Erau îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu cască pe cap. In 
Geneva, noaptea trecută, a fost o bătaie în Oraşul Vechi între 
nişte motociclişti similari şi altcineva... nu ştiu cine. Localnicii, 
speriaţi de moarte, i-au poreclit Bombardierele de Piele. Se pare 
că acum şi-au făcut apariţia şi la Berna. 

- Foarte interesant. Mulţumesc, Bill... 


În timp ce Tweed le relată celorlalţi ce-i spusese Franklin, 
Marler, rezemat de un perete, răsucea între degete o ţigară 
lungă, fără s-o aprindă. Era încruntat. 

- Ultima ştire primită de la Franklin mi-a dat o idee, zise el 
încet. Vei avea nevoie de protecţie, Tweed, când ajungi la 
Zurich. 

- Da, aşa e, spuse şi Newman cu vehemenţă. Eu tot cred că s- 
ar putea să fie o cursă. 

- Eu nu sunt de acord cu tine, replică Tweed. Acum ştiu cam 
ce fel de om e Brazii. În ciuda ticăloşiilor de care s-ar putea să 
fie responsabil, cred că are propriul său cod de onoare, mai 
ciudat, într-adevăr. Acum, cred c-o să moţăi vreo jumătate de 
oră. Asta dacă cumva nu sună telefonul să ne-aducă aminte că e 
şi el pe-aici. 

Îşi scosese haina de la costum şi cravata, îşi lărgise gulerul de 
la cămaşă, când intră Pete Nield. 

- Deranjez? întrebă el, uitându-se la Tweed. 

- Nu. Ce e? 

- N-am avut ocazia să-ţi spun ce-am descoperit cât am stat de 
unul singur în Dorset. Buchanan a luat-o razna. Şi-a băgat în cap 
că personajul-cheie al celor patru crime e dispărutul Marchat şi 
întoarce Dorset-ul cu fundul în sus ca să-l găsească. 

- Mulţumesc pentru informaţie. Îi urez succes. Tweed 
continuă: Marchat e undeva prin Elveţia. 

Apoi închise ochii şi adormi. 


Când plecară din Geneva, la primele ore ale dimineţii, ningea. 
Philip conducea un Audi închiriat, pe care îl luase de la aeroport. 
Paula, lângă el, îşi zicea în gând „ţi-am spus eu”, dar se abţinea 
să spună tare ceva. 

Luna pălea, făcând loc unei noi zile, întâmpinată de o 
luminozitate stranie, creată de fulgii uşori care cădeau. In 
stânga, Paula privea în depărtare conturul înalt şi alb al munţilor 
Jura, satele vechi cu acoperişurile caselor ascunse sub zăpadă. 

- Peisajul e superb, remarcă ea. Apropo, aşa, ca fapt divers, 
crezi că suntem urmăriţi? 

- Până acum, urmăritorii n-au dat nici un semn de viaţă. 

- Cam la ce oră crezi că ajungem la Berna? 

- Chiar la timp ca să ne luăm micul dejun la Bellevue Palace. 
Mă întreb la ce s-a gândit Archie când a menţionat Berna. 


- Probabil că urmăreşte o altă piesă care să se potrivească în 
mozaicul pe care îl construieşte Tweed. 

- Mă mai întreb unde e acum Năluca. 

- Hai, nu-mi strica ziua. Uite cât e de frumoasă. 

Ceea ce era foarte adevărat. Paulei, un şofer experimentat, îi 
plăcea foarte mult să meargă cu maşina condusă de cineva care 
să ştie, într-adevăr, să stăpânească volanul, iar pe Philip îl 
considera un şofer excelent. Chiar când se gândea la asta, 
maşina derapă. Philip lăsă maşina liberă, apoi remedie situaţia, 
chiar înainte să intre în bariera laterală. 

- Gheaţa se formează din cauza zăpezii ăsteia uşoare, zise el. 

- Ai făcut tot ce trebuia să faci, replică ea. A fost o mişcare 
foarte inteligentă să-l întrebi pe recepţioner, înainte să plecăm, 
care e cel mai bun drum spre Basel. 

- Ei bine, dacă se interesează cineva unde am plecat, o să 
piardă ceva timp căutându-ne. 

- Cred că asta a fost şi intenţia ta. Ştii, am impresia că 
această călătorie la Berna se va desfăşura fără incidente. 

- Faimoasele cuvinte de final...? 


Tweed se trezi, îşi dezmorţi mâinile, se ridică, îşi încheie 
cămaşa, îşi puse haina şi îşi aranjă cravata, într-o oglindă pe 
care i-o ţinea Monica. Se simţea la fel de proaspăt ca după un 
somn bun. 

- Ai dormit adânc, îi spuse Monica. Treizeci de minute. Cord 
Dillon a sunat de la cartierul general al CIA din Langley, dar n-ai 
mişcat o pleoapă. 

- Ce-a spus? 

- Din câte pot spune ei - informaţia a fost verificată de două 
ori - Potlogar Unu, satelitul lui Brazii, descrie o orbită care 
include Asia, Europa, Londra, Atlanticul, Washington-ul, San 
Diego şi Pacificul. Spunea că orbita pare să varieze spasmodic, 
ceea ce e lipsit de sens. E furios şi din cauză că orbita principală 
pare să treacă peste Pentagon. Ne va spune mai multe mai 
târziu. 

- Curios. 

Tweed se duse până la o masă dintr-un colţ pe care se găsea 
un glob pământesc şi urmări cu degetul orbita pe care i-o 
explicase atât de detaliat Cord. Sună telefonul în timp ce el 
studia globul. 


- Profesorul Grogarty, strigă Monica. 

- S-a mişcat repede. Sau poate are vreo nelămurire. 

- Tweed? Grogarty începu cu acelaşi chicotit răguşit. l-am dat 
de cap, cu ajutorul microscopului pe care l-am inventat eu. 
Dificilă problemă, de data asta. Fotografiile arată că satelitul tău 
e o centrală telefonică mobilă. Foarte ingenios. Mii de numere, 
dar eu am recunoscut unul. 

- Care? 

- Cel strict secret de la Pentagon... cel care e legat, după câte 
ştiu eu, la computerele lor. 

- Ştii tu numărul ăsta? întrebă Tweed sceptic. 

- Sigur că-l ştiu, omule. Îmi pun tot timpul întrebări, aşa că 
trebuie să le ştiu numărul ca să-i sun când găsesc răspunsurile. 
Chicoti iar. Am mai dat de unul... al vostru. Care e orbita 
nenorocitului ăstuia? 

Tweed i-o spuse, adăugând faptul că Potlogar Unu pare să-şi 
varieze cursul. 

- Asta e Irina Krivitsky. Ţi-aduci aminte că ţi-am spus că unul 
dintre numele de pe lista pe care mi-ai arătat-o e o rusoaică de 
vârf? E specializată în controlul şi manevrarea sateliților cu 
ajutorul laserului. Ei bine, satelitul tău are un mecanism cu laser 
în el, dar undeva, la sol, pe Pământ, trebuie să fie şi o staţie cu 
un alt sistem laser care să-l activeze pe cel din interiorul 
satelitului. N-am mai văzut atâtea trucuri la un loc. 

- Ar fi nevoie de o echipă care să-l producă? 

- Categoric. Echipa aceea pe care ar forma-o savanții care 
lipsesc, cei de pe lista ta. Ei l-ar putea face. Şi e o chestie foarte 
avansată, bebeluşul ăsta care se învârte deasupra capetelor 
noastre. Ţi-am trimis curierul înapoi, cu fotografiile. 

- Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc... 

- Ba ştii. Trimite-mi o sticlă de Château d'Yquem. 

Tweed puse receptorul jos, se gândi o clipă, apoi îi puse 
Monicăi o întrebare: 

- Bănuiesc că numărul meu personal de telefon nu e legat la 
porcăria aceea de la etaj? 

Monica păru încurcată. Se ridică şi îi făcu semn lui Tweed să 
se uite în spatele biroului ei, în partea de jos a peretelui. 

- Aveam de gând să-ţi spun, dar am fost foarte ocupați. Nu, 
adevărul e că n-am ştiut cum să-ţi spun. Am crezut c-o să dai 
vina pe mine. 


- De ce să dau vina pe tine? 

- Cât timp ai fost plecat în Dorset, a venit aici Howard cu nişte 
oameni şi a spus că instalează un cablu prin care îţi conectează 
telefonul la maşinăria aceea aiurită pe care o au sus. Eu am 
protestat, dar Howard nu m-a luat în seamă. 

- Chiar aşa? Ei bine, eu nu dau vina pe tine, asta e clar. 
Howard a ales un moment când eu nu eram aici ca să mă tragă 
pe sfoară. Ştie că numărul meu - cel personal - e cel mai sigur 
din clădire. Tweed examina cablul gri şi gros care aproape se 
confunda cu plinta gri de bordură şi dispărea printr-o gaură bine 
ascunsă în holul de afară. Howard se face tot mai viclean pe 
măsură ce îmbătrâneşte, dar n-avem timp de pierdut cu asta... 

Le spuse şi celorlalţi, pe scurt, ce-i raportase Grogarty. 

- Pe mine mă depăşeşte, zise Monica. Nu ţi-a explicat mai 
clar? 

- Nici nu i-am cerut s-o facă, şi asta în mod intenţionat. Aş fi 
stat aici toată ziua... 

Se opri când Monica răspunse la telefon, apoi se strâmbă. 

- E tot Grogarty. 

- Salut, din nou, zise Tweed. Fii scurt, te rog. Trebuie să prind 
avionul. 

- Tu întotdeauna trebuie să prinzi avionul. Voiam doar să-ţi 
aduc aminte că unul dintre cei de pe listă - Ed Reynolds, din 
California - e expert în sabotarea comunicaţiilor. Mă auzi? 

- Da. Zi mai departe... 

- Savanţii mult prea deştepţi au inventat un sistem mondial 
de comunicaţii. Au centralizat comunicațiile. Eu cred că satelitul 
tău, care se plimbă pe cer pe deasupra capetelor noastre, ar 
putea fi un foarte eficient instrument de sabotare a 
comunicaţiilor mondiale. Intrebarea care se pune este de ce ar 
vrea cineva să facă aşa ceva? Şi când o să se întâmple? Bon 
voyage... 

Din nou, Tweed făcu un rezumat concis pentru ceilalţi a celor 
spuse de Grogarty. Marler dădu din cap, apoi se uită la ceas. 

- Acum trebuie să plec, să nu pierd avionul. O să amo 
discuţie cu prietenosul meu traficant de arme din Geneva. 

Salută scurt, îşi puse o haină groasă foarte elegantă, cu guler 
de astrahan, îşi luă valiza şi plecă. 

- Ceea ce avem noi de făcut, spuse Tweed după ce plecă 
Marler, este să localizăm staţia de la sol care controlează 


satelitul. 
- Şi cum o s-o facem? întrebă Newman. 
- Habar n-am. 


Ajungând în Geneva, Marler urmă acelaşi drum ca şi Paula. 
Luă un taxi şi ceru să fie lăsat în faţă la Hotel des Bergues. Dar, 
spre deosebire de Paula, el nu intră în hotel. 

Cu valiza în mână, traversă Rhone-ul umflat, pe podeţ. Se opri 
de câteva ori, puse valiza jos, ca şi cum ar fi fost grea, şi o trecu 
dintr-o mână într-alta. În timp ce făcea acest lucru, se uită în 
spate. Podeţul era gol. Pentru binele lui Rico Sava, era important 
să nu fie urmărit. 

Ar fi trebuit să fie deja lumină, dar februarie se terminase şi 
începuse martie. Cea mai proastă perioadă a anului în ceea ce 
priveşte vremea rea. Oraşul se trezea sub nori negri care 
acopereau cerul. Lumina semăna cu un amurg urât, şi Marler 
trebuia să fie atent pe unde merge. Podeţul era o fâşie solidă de 
gheaţă. 

După ce ieşi de pe podeţ, Marler se furişă pe strada unde 
locuia Sava şi unde îşi avea afacerea lui ilegală. Era aproape 
întuneric, deşi iluminatul pe străzi era încă în funcţiune. Trecu 
de uşa grea a magazinului lui Sava. Instinctul îi spunea că 
cineva îl supraveghează. 

„Şi încă nu sunt înarmat”, se gândi el. Merse pe jos o bună 
bucată de drum, apoi se întoarse brusc. Nu văzu pe nimeni. 
„Devii paranoic”, îşi spuse. Se întoarse la uşa cea grea şi închise 
ochii după ce apăsă pe butonul soneriei, amintindu-şi de lumina 
orbitoare. 

Lumina se aprinse. Urmă aşteptarea obişnuită. Apoi 
ferestruica se deschise. 

- Am închis, se auzi vocea lui Sava în franceză. 

- Nu şi pentru mine. Sunt Marler. Marler, repetă el. 

Lumina orbitoare fu stinsă şi Marler păşi agale în întuneric. 
Sava închise uşa, o încuie la loc, aprinse o lumină, luă mâna pe 
care i-o întindea Marler şi o prinse între mâinile sale. 

- Eşti întotdeauna cel mai bine-venit. Nu doar pentru afacerile 
pe care mi le-aduci, ci pentru tine. De ce nu vii şi tu o dată doar 
în vizită, să bei ceva cu mine? 

- O să vin. Într-o bună zi. Ce bei? 

- Un coniac vechi şi bun. 


- O să bem odată unul. Când o să am timp. Sau, poate, chiar 
două? zise Marler, zâmbind. 

- Două, băute încet... aşa o să avem timp să vorbim. Acum, 
ce-ţi dau? 

Marler începu să-şi turuie lista, o listă lungă. Pentru prima 
oară de când îl ştia, Sava se uită la el uimit. 

- Ai de gând să faci curat în Elveţia, să declanşezi un nou 
război? 

- Partea adversă va declanşa războiul, noi o să-l terminăm. 

- Dar ai nevoie de ceva ca să cari toată încărcătura asta. 

Marler îşi trânti valiza pe o masă, o deschise, scoase doi saci 
de voiaj mari, cu curele de pus pe umăr, care stătuseră turtiţi pe 
hainele lui impecabil aranjate. Îi dădu sacii de pânză lui Sava, 
care îi luă şi începu să îndese în ei ceea ce îi comandase Marler. 
Apoi îi puse deoparte cu grijă. 

- Doi prieteni de-ai tăi au trecut ieri pe-aici, zise Sava, 
zâmbind. 

- Ştiu. 

jucându-se din nou cu ţigara între degete, fără s-o aprindă, 
Marler observă că Sava nu amintise că unul din ei fusese o 
femeie. Un om foarte discret. Sava puse pe masă o scrumieră 
de tablă. 

- Poţi să fumezi. Chiar te rog. Nu mai durează mult. 

Fiecare obiect era învelit cu grijă în polietilenă, aranjat în aşa 
fel, încât să nu se mişte nimic. Ceea ce era foarte important, 
ţinând cont de unele articole pe care le comandase. 

- Parcă ţin minte că la capătul străzii e o staţie de taxiuri, îşi 
aminti Marler. Lângă braserie. 

- Aşa e. O să te cam rupă astea. 

- Câte-un sac pe fiecare umăr, valiza pot s-o duc în mână. Dă- 
mi Walther-ul şi un toc de pistol pentru şold. Il vreau acolo unde 
ajung cel mai repede la el. 

- Eşti un om înţelept. 

Marler îşi desfăcu paltonul şi haina de la costum, îşi puse tocul 
la şold, verifică scurt starea Walther-ului, îi băgă un încărcător 
pe care i-l întinse Sava, apoi puse pistolul în toc. 

Sava îi spuse cam cât ar face totul, cu o reducere generoasă, 
şi Marler scoase un plic umflat din buzunarul de la piept al 
jachetei şi începu să numere bancnote de o mie de franci. 

- Ai grijă de tine, îi spuse Sava, ajutându-l să-şi îmbrace 


paltonul. Marler îşi ridică cei doi saci de călătorie fiecare pe câte 
un umăr, apoi îşi luă valiza în timp ce Sava se duse la uşă şi 
începu să demonteze fortăreaţa. 

- Ai şi tu grijă, îi spuse Marler. N-o să uit de cele două 
coniacuri mari. 

Era o remarcă pe care şi-o va aminti mai târziu cu 
amărăciune. 


Bărbatul care se ascundea sub arcada întunecoasă de pe 
partea cealaltă a străzii rămase în umbră până ce dispăru 
Marler. Apoi traversă strada şi se opri în faţa uşii grele băgate 
într-un alcov. Se uită în susul şi în josul străzii. In depărtare, 
câteva siluete vagi se duceau la muncă, târându-şi picioarele. 
Pe peretele din dreapta al alcovului, undeva mai sus, bărbatul 
trase de o cutiuţă de metal care fusese prinsă de perete cu 
ventuze. După ce o scoase, trase la o parte carcasa care îi 
acoperea partea superioară, ţinu cutia aproape de ureche, 
apăsă un buton care activă mecanismul de ascultare. 

Am închis... 

Nu şi pentru mine. Sunt Marler. Marler... 

Cuvintele se auzeau încet, dar clar. Bărbatul puse cutia în 
buzunarul de la palton, trase adânc aer în piept, apoi apăsă pe 
sonerie. Se aprinse o lumină orbitoare. 

Urmă o lungă aşteptare. Bărbatul era obişnuit să aştepte. Apoi 
se deschise ferestruica. 

- Cine e? Am închis. 

- M-a trimis Marler înapoi. Marler mai are nevoie de ceva, 
spuse vocea în franceză, limba care fusese folosită în 
înregistrare. Lumina cea orbitoare se stinse. 

Urmă o altă aşteptare, până ce fură descuiate toate yalele şi 
date la o parte toate grilajele. Uşa se deschise spre interior şi 
vizitatorul păşi cu grijă înăuntru. Sava închise uşa şi aprinse 
lumina. 

Vizitatorul lui părea să fie de înălţime mijlocie, adus de umeri. 
Părea gras, nasturii de la palton stăteau gata să plesnească. 
Partea de jos a feţei era acoperită cu un batic, iar fruntea era 
bine ascunsă sub o pălărie. Rămase nemişcat. 

- Ei bine? întrebă Sava, cu o urmă de nesiguranţă în voce. 
Credeam că i-am dat tot. 

- Un Smith & Wesson 38. 


- Mai vrea unul? întrebă Sava. 

- Da. 

- Ciudat. Sava ezită. N-a mai uitat nimic până acum. 

- O armă ca aceea de-acolo. 

Vizitatorul arătă cu degetul. Din partea lui Sava fu un reflex să 
se uite în spate, deşi mintea îi spunea că nu e nici o armă de 
văzut acolo. 

Când se întoarse, vizitatorul se mişcă repede. Gâtul lui Sava fu 
înconjurat de un braţ puternic. Celălalt se lăsă pe umărul stâng 
al victimei, imobilizându-l. Braţul vizitatorului făcu o anumită 
mişcare. Sava îi căzu în braţe, cu gâtul rupt. Bărbatul îl puse pe 
podea cu faţa în sus; în câteva secunde, Sava nu mai era decât 
un cadavru. Oricine avea să-l găsească avea să-i observe gâtul 
întors într-un unghi grotesc şi ochii larg deschişi, fără să mai 
vadă vreodată. 

Vizitatorul îşi scoase mănuşile groase de şofat, dând la iveală 
mâini ascunse în mănuşi chirurgicale. Umblă repede la 
încuietorile de la uşă, o întredeschise şi se uită afară. Nu era 
nimeni prin preajmă. Îşi puse mănuşile de şofat, trase uşa care 
aproape se trânti în spatele lui şi o luă încet în josul străzii. Nu 
voia să treacă prea mult timp până ce cadavrul va fi descoperit. 
La urma urmei, avea dreptul să se bucure de onorariul lui. 


24 

- Te întreb şi eu, Craig, de ce ai vrut descrierea Paulei Grey, a 
lui Bob Newman şi Philip Cardon pe care ţi le-am dat... ca să nu 
mai vorbim de Bill Franklin? întrebă Eve. 

Se aflau în propria ei cameră din vila din Berna; îl întâlnise pe 
Craig pe scări şi, cu o invitaţie făcută cu ajutorul unuia dintre 
zâmbetele ei, îl poftise la ea în cameră. Craig, care înţelesese 
taman pe dos - aşa cum intenţionase şi ea - intrase în camera ei 
ca un miel la tăiere. 

Acum, ea nu făcea altceva decât să tune şi să fulgere. Craig 
era complet debusolat. Ca o simplă femeie să-i vorbească aşa, 
pur şi simplu, îi depăşea înţelegerea. Se uită la ea şi încercă s-o 
liniştească verbal: 

- Ce dracu’ vrea să însemne tonul ăsta cu care mi te-adresezi? 

- Nu mi-ai răspuns la întrebare, scârnăvie! urlă ea, stând în 
picioare, cu mâinile în şold. 

- Dracu’ să mă ia dacă-ţi răspund. 


- O să te ia, tună ea. Te-am auzit ieri-noapte vorbind la telefon 
în biroul tău, dându-i cuiva descrierile alea. Înainte să te 
grăbeşti să prinzi avionul de pe aeroportul Belp. Domnul Brazii 
ştie cui i-ai telefonat? Că ai dat telefonul ăla? 

Agresivitatea lui Craig se topi ca o bucată de gheaţă sub un 
soare puternic. Era îngrozit şi expresia de pe faţa lui îl trăda. Eve 
înţelese şi ştiu că îl adusese acolo unde dorise ea. Fără portiţă 
de scăpare. 

- A fost un telefon confidenţial, spuse el pe un ton aproape 
plângăreţ. Am o mulţime de treburi de făcut şi şefu' îmi lasă 
mână liberă... 

- Deci Brazii nu ştie de telefonul ăla, rosti ea printre dinţi, cu 
un aer triumfător. Pe cine dracu' ai sunat? 

În sinea lui, Craig se temea. Nu bănuise cât de şireată putea fi 
această femeie. Cu siguranţă că ascultase la uşă şi o deschisese 
încet, la puţin timp după ce el făcuse apelul acela pe linia lui 
personală. Îi era imposibil să spună pe cine sunase. 

Îşi şterse palmele transpirate pe pantaloni şi îi zâmbi mieros 
lui Eve. Ea aşteptă, cu o figură urâtă şi cu mâinile încă în şold. 
Savura situaţia... să-l vadă pe individul ăsta, care n-o băgase 
niciodată în seamă, târându-se la picioarele ei. Acum ea 
controla situaţia. 

- Sunt sigur că ai gusturi scumpe, începu el. Poate o mică 
primă personală, aşa, doar între noi, ţi-ar prinde bine. 

- Nu-mi place cuvântul „mică”. 

El îşi scoase portofelul, scoase două bancnote de câte o mie 
de franci şi i le întinse. 

- Pune-le pe masă, ordonă ea. 

El le puse pe masă, urând-o pentru umilirea prin care îl obliga 
să treacă, tratându-l ca pe un servitor. Uitându-se la bani, ea îşi 
îndoi degetul arătător şi-i făcu un semn. Craig începu să vină 
spre ea. 

- Rămâi unde eşti! îi urlă ea. Chiar atât de prost eşti? N-ai 
înţeles că eu îţi făceam semn să scoţi din nou portofelul? 

- Nu ţi-ajunge? 

- Nici pe-o măsea. Eşti plin de bani. 

Craig îşi ţinu respiraţia, îşi scoase din nou portofelul, mai 
scoase trei mii de franci şi-i puse pe masă. Cinci mii cu totul. 
Şantaj la nivel înalt. Eve vorbi din nou: 

- Lasă-i acolo şi ieşi dracului de-aici... 


Ştergându-şi fruntea asudată, Craig se grăbi să ajungă în 
biroul lui. De-abia închise uşa, când telefonul începu să sune. 
Înjură scârbos, se aşeză la masa lui de lucru şi ridică receptorul. 

- Craig la telefon. Cine e? întrebă el răutăcios. 

- Cineva de la care aşteptai un telefon, zise o voce stridentă 
în engleză. 

- Te superi dacă aştepţi puţin, te rog, să asigur uşa... 

Tonul i se schimbase într-unul plin de amabilitatea unui om de 
afaceri. Sări în picioare, fugi la uşă, o încuie şi o verifică. Ar fi 
trebuit s-o facă data trecută, înainte s-o deschidă Eve şi să tragă 
cu urechea, ticăloasa. 

- Da, sunt aici, zise el, reluând conversaţia. 

- E linia ta personală? 

- Da, nu-ţi face griji... 

- Eu nu-mi fac niciodată griji, eu verific de două ori, continuă 
vocea cea stridentă. Treaba e aranjată. Domnul Rico Sava nu 
mai e cu noi. 

- Inţeleg. 

- Aşa că te rog să faci transferul necesar de fonduri în contul 
meu. Eu prefer o plată promptă. 

Legătura se întrerupse şi Craig începu din nou să transpire. 
Era ceva în vocea aceea stridentă care îl tulbura. Habar n-avea 
cine era Năluca şi-l apuca durerea de cap de fiecare dată când 
trebuia să-l plătească. Craig controla un număr mare de 
fonduri... multe dintre ele servindu-i să-şi plătească banda de 
motociclişti, dar Jose făcea câte o revizie contabilă la intervale 
regulate, verificând cheltuielile la ordinele lui Brazii. 

De asemenea, Craig nu ştia nici cum să ia legătura cu Năluca. 
Ştia doar că el - sau unul dintre oamenii lui - va primi mai 
târziu, în cursul dimineţii, un alt telefon prin care i se va da un 
număr de telefon la care Năluca putea fi contactată. Numărul 
respectiv era întotdeauna un robot care îi dădea un alt număr 
de telefon. 

Craig se duse la un dulăpior, îşi turnă un pahar mare cu 
scotch, îl bău pe jumătate şi se aşeză la masa de lucru. Se 
gândea de mult timp că Brazii foloseşte metode prea blânde. In 
linişte, Craig încerca să schimbe acest lucru. 

Cu câteva luni în urmă, luase legătura cu un amic care avea 
legături în lumea interlopă. Dorise un asasin cu adevărat dur. 
Pentru orice eventualitate. În cele din urmă, i se dăduse un 


nume, Năluca, şi un număr la care putea lua legătura cu el. 
Năluca îi dăduse telefon o săptămână mai târziu şi îi spusese cât 
l-ar costa o treabă completă. Acesta fusese începutul legăturii 
secrete dintre Craig şi asasin. 

Cineva bătu insistent la uşă. Craig deblocă uşa, apoi o 
deschise; în faţa ei stătea Jose. 

- Domnul Brazii vrea să te vadă de urgenţă... 

- Craig, în după-amiaza asta o să mă întâlnesc cu domnul 
Tweed, la hotelul Schweizerhof din Zurich. Asta în caz că vrei să 
dai de mine. Jose mă va duce acolo cu maşina. Plecăm imediat, 
ca să pot face o vizită unui prieten din Zurich înainte să mă 
întâlnesc cu Tweed. 

- Ai nevoie de protecţie, fu prima reacţie a lui Craig. 

- Nu. Fără protecţie. Am încredere în Tweed. L-am mai întâlnit 
o dată, nu pentru mult timp, la o petrecere în Londra. 

- Ai nevoie de protecţie, repetă Craig. O pregătesc imediat... 
Tăcu brusc şi se trase înapoi. Brazii izbise în birou cu pumnul 
strâns. 

- Am spus fără protecţie. Eşti surd? Acum poţi să pleci. 


Philip ajunse la Berna la puţin timp după ce se oprise 
ninsoarea, dar deja oraşul era îngropat în zăpadă. Paula arătă cu 
degetul o clădire. 

- la uite! Ţurţurii care atârnă de jgheaburi seamănă cu barele 
unui gard. Mi-e frig şi mi-e foame. 

- Ei, am ajuns pe Kochergasse şi uite Bellevue Palace. 
Mergem să parcăm în garajul subteran şi o să comandăm micul 
dejun. 

- Bine. Îmi chiorăie matele... 

Se întoarseră pe jos la hotel şi intrară în hol. Prima persoană 
pe care o văzură fu Archie care şedea la o masă, lângă 
fereastră, cu o tavă cu cafea în faţă. 

- Nu-mi vine să cred, zise Paula, ducându-se spre el. Cum se 
face că dăm de tine aici? 

- Pentru că, le şopti Archie, de unde stau acum pot să observ 
vila lui Brazii. Chestia aceea veche de piatră, aşezată mai în 
spate faţă de stradă. 

- Atunci o să ne luăm şi noi micul dejun aici, zise Philip. Asta 
dacă n-ai nimic împotrivă. 

- Fiţi invitaţii mei, spuse Archie, cu ţigara lui stinsă agăţată în 


colţul gurii. Chemă chelnerul. Ce vreţi? Făcură comanda, timp în 
care ochii lui Archie nu se dezlipiră de pe vila pe care le-o 
arătase. Paula se aşeză lângă el. Deja încep să se mişte, 
comentă Archie. Cred că aceea care iese e limuzina lui Brazii, iar 
la volan e José. Da, iată-l pe Brazii în persoană ieşind. Ce bine 
arată! Probabil că merge să se întâlnească cu o persoană 
importantă. Paula schimbă o privire cu Philip, dar nu spuse 
nimic. Interesant, continuă Archie în timp ce limuzina se 
îndepărta de vilă. Pleacă fără bătăuşii pe care-i asigură 
întotdeauna Craig. Trebuie să aibă încredere completă în cel cu 
care a plecat să se întâlnească, oricine ar fi el. Paula îşi păstră 
aceeaşi figură inexpresivă, dar de această dată nu se mai uită la 
Philip. Archie continua să supravegheze locul în timp ce vorbea: 
Cred că Brazii e nervos. Am reuşit să-i văd faţa preţ de o clipă. 
Avea privirea unui om care speră că va reuşi într-o aventură, dar 
se teme că va da greş. 

- Cum poţi să spui atâtea... când omul n-a făcut altceva decât 
să treacă? întrebă Philip. 

- Pentru că mi-am pierdut multe ore aşteptându-l pe domnul 
Brazii să apară, prin multe părţi ale lumii. L-am studiat cu 
atenţie. O personalitate extrem de impresionantă. Nu-i de 
mirare că-l simpatizează preşedinţii şi prim-miniştrii din toată 
lumea. 

- Şunca şi ouăle astea sunt foarte bune, zise Paula, 
concentrându-se asupra celei mai importante activităţi. 

- Şi cafeaua e bună, comentă Philip. Ce e? 

Figura relaxată a lui Archie se tensionase. Se aplecă în faţă. 

- Ah! Acum se întâmplă ceva foarte interesant. Într-adevăr, 
foarte interesant. 

- Ce e? întrebă Philip, care stătea cu spatele spre vilă. 

- A mai oprit o maşină mare în faţa vilei. Un Volvo. Dacă nu 
mă înşel, e condusă de un ticălos cu totul special. Un anume 
domn urât, pe nume Gustav. Omul de încredere al lui Craig. 

- Ţine-mă la curent, zise Philip. 

Nu voia să se întoarcă, pentru a nu atrage atenţia asupra lor. 

- Devine şi mai interesant, continuă Archie. A apărut şi 
Domnia Sa. Nimeni altul decât marele om în persoană. Domnul 
Carson Craig cu un sac de voiaj care de aici pare greu. 

- Arată ca un mare om de afaceri, în costumul ăla, zise Paula. 
Şi când zic mare, zic mare. Este ciudat... nu e cum l-a descris 


Newman că era îmbrăcat când s-au bătut la Grenville Grange. 

- lată-l şi pe blândul Gustav, şi el cu o geantă grea. Probabil 
arme. 

- Mai coboară doi duri, observă Paula. Arată de parcă s-ar 
duce să facă afaceri. Se suie în spatele Volvo-ului. Gustav 
conduce, Craig lângă el. Pleacă... 

Philip văzu Volvo-ul trecând pe lângă hotel, urmând aceeaşi 
direcţie ca şi limuzina lui Brazii. Archie se gândea. 

- Ştiţi, informatorul meu mi-a spus foarte puţine despre Craig. 
Se ocupă cu securitatea, atunci când Brazii o aprobă, dar Craig 
are impresia că el ştie cel mai bine cum să se ocupe de slujba 
asta şi se ştie că s-a ocupat în felul său brutal şi indiferent. Eu 
cred că Brazii n-a vrut nici o escortă pentru călătoria asta, dar 
Craig îşi urmează din nou instinctele primitive. 

- Nu-mi place ce se întâmplă, zise Philip, aruncându-i o privire 
Paulei. Nu-mi place chiar deloc. Cred c-ar trebui s-o luăm din loc 
spre destinaţia noastră. 

- Aşa cred şi eu, încuviinţă Paula. 

Philip plăti pentru micul lor dejun şi pentru cafeaua lui Archie. 
Se ridică şi spuse încet, în timp ce-şi punea paltonul: 

- Archie, ai grijă de tine. Lupii au ieşit după pradă. 

- Vreau să vă amintesc ceva amândurora, replică Archie, 
ignorând avertismentul. Nu uitaţi de Anton Marchat, în Valais... 


De la fereastra ei, de unde vedea toată Kochergasse, Eve îl 
urmărise pe Brazii plecând. Mai târziu, fu foarte surprinsă să-i 
vadă pe Craig şi pe încă alţi trei bărbaţi, inclusiv pe nesuferitul 
de Gustav, plecând într-un Volvo pe acelaşi drum. 

De ce Craig nu mergea cu maşina în spatele limuzinei, ca 
protecţie pentru Brazii, aşa cum era procedura normală? Craig 
punea ceva la cale pe ascuns, făcându-şi jocul din nou, aşa cum 
ştia ea că şi-l făcuse de multe ori, fără ca Brazii să ştie? Işi frecă 
mâinile. Avea să aştepte să vadă dacă nu va auzi vreun zvon în 
legătură cu ceea ce se întâmpla. Ar mai putea să smulgă încă 
cinci mii de franci de la detestabilul Craig. 

Apoi împietri. Deşi din stradă nu putea fi văzută din cauza 
perdelelor groase, aproape că se dădu un pas înapoi, apoi 
rămase nemişcată. Mişcarea putea să-i trădeze prezenţa. 
Aproape că nu-i venea să creadă. 

Philip şi Paula Grey ieşiseră din Bellevue Palace. Auzi pe 


cineva intrând în cameră şi aruncă o privire peste umăr. Marco, 
unul dintre oamenii de gardă, descuia un sertar. Scoase repede 
de-acolo-un cuţit lung şi-l vâri într-o teacă ataşată curelei de la 
pantaloni. 

- Marco! strigă ea panicată. Vino aici, repede. Nu mişca 
perdelele... 

- Ce e? 

Marco era deja lângă ea. Eve îi arătă cu degetul pe Philip şi pe 
Paula care mergeau spre garajul subteran. 

- li vezi pe cei doi? Urmăreşte-i. Sunt duşmani ai domnului 
Brazii... 

- Am plecat. 


Paula mergea lângă Philip, aproape de rampa care cobora în 
garaj, unde era parcată maşina lor, când alunecă. Philip o prinse 
de braţ şi, în următoarea clipă, ea îngheţă. Rămase nemişcată la 
adăpostul peretelui şi dădu din cap. 

Pe trotuarul de vizavi mergea, cu paşi mari, un bărbat înalt, 
îmbrăcat ca un rus, cu o haină şi o căciulă de blană. Philip se 
holbă la ea, deschise gura să spună ceva, dar Paula i-o luă 
înainte: 

- E Bill Franklin. Îi recunosc mersul. Ce face la Berna? Ce-ar fi 
să aflăm şi noi? 

- A intrat într-o farmacie. E coadă la ghişeu. Dau o fugă până 
jos să mă asigur că maşina e în stare bună. 

- Berna seamănă cu un furnicar, protestă ea. 

Philip o luase deja la fugă în josul rampei şi nu o auzi. Paula 
rămase, tremurând de nerăbdare, fiind sigură că Franklin va ieşi 
din farmacie înainte ca Philip să se întoarcă. Se linişti când Philip 
reapăru după câteva minute, suind rampa în fugă. 


Prefăcându-se că studiază meniul de la Bistro, restaurantul 
hotelului Bellevue Palace, ca să ia o gustare, Marco îl văzu pe 
Philip dispărând şi se încruntă. Mai mult ca sigur că se ducea să 
vorbească cu îngrijitorul garajului, ca să afle unde plecase 
Brazii. 

Marco, slab ca un ţâr şi alb la faţă ca un mort, era întotdeauna 
suspicios, interpretând cum era mai rău acţiunile celor pe care îi 
urmărea. 

Suspiciunile îi fură confirmate când îl văzu pe Philip apărând 


pe rampă două minute mai târziu. 

Evident, ţinta îl mituise pe îngrijitor, ca să-i spună destinaţia 
lui Brazii. Dacă îngrijitorul şi-ar fi ţinut gura, ar fi stat mai mult în 
garaj. Ar fi fost o discuţie mai lungă. 

- E tot în farmacie, raportă Paula. 

- Hai să trecem strada cât mai putem. Vin tramvaiele care 
coboară de pe podul de peste Aare. 

Tocmai traversaseră, când de peste pod apăru un tramvai mic 
şi verde. Franklin ieşi din farmacie, se uită în jur, aşteptă până 
ce în intersecţia unde se întâlneau mai multe străduţe nu mai 
trecu nici o maşină, apoi traversă cu paşi mari spre 
Munstergasse, o stradă liniştită, pavată cu piatră cubică, ce 
cobora spre mastodontul de piatră al Munster-ului, un edificiu în 
formă de turn, cu o turlă înaltă care domina Berna. 

Pe partea pe care mergea el, trotuarul era străjuit de arcade. 
Philip şi Paula îl urmară încet, oprindu-se scurt să se uite în 
vitrine. Erau magazine de patiserie, mici ateliere de pictură, 
anticariate şi o cofetărie. Sub picioarele lor, pavajul era alunecos 
şi înşelător, acoperit cu o gheaţă lucioasă. Temperatura era sub 
zero grade. 

În spatele lor, Marco, îmbrăcat într-o haină de piele maro, 
deschisă ca să poată ajunge repede la cuţit, îi urmărea târându- 
şi picioarele. Trecură cu toţii pe lângă câteva alei vechi şi 
înguste prin care se continua trotuarul de unde dispăruse brusc 
Franklin. 

- Unde naiba s-a dus? se întrebă Philip. 

- Mergi şi-o să aflăm, insistă Paula. 

Ajunseră la o altă alee, atât de îngustă, încât nu intrau doi 
oameni unul lângă celălalt. Incercând să străpungă întunericul 
cu privirea, văzură silueta înveşmântată în blană părând că 
merge în interiorul unui zid. 

Intrară repede pe alee, ţinându-se de pereţi, ca să nu alunece. 

Aleea deveni brusc foarte întunecoasă. Paula se uită în sus, la 
spaţiul dintre acoperişurile vechilor clădiri care se sprijineau 
unele de altele, lăsând între ele doar un spaţiu ceva mai mare 
decât o crăpătură. Cerul nu se mai vedea, ascuns de nori deşi şi 
negri ca smoala, care începuseră să cearnă fulgi mari de 
zăpadă. 

- Aici a intrat, zise Paula, chiar înainte să ajungă într-un loc 
unde cotea aleea, ascunzând strada în care ieşea şi care 


mergea paralel cu Munstergasse. 

În interiorul unui mic alcov, două trepte roase în mijloc de 
generaţii întregi de paşi, coborau spre o uşă închisă. Pe plăcuţa 
de lângă uşă se putea citi Emil Voigt - Sachwalter. Deasupra uşii 
nu era nici o fereastră. 

- S-a dus să vadă un avocat, zise Paula. Cred că eu ar trebui 
să ies în strada următoare, în caz că o ia pe-acolo când iese. Tu 
întoarce-te în Munstergasse. Ne întâlnim la intrarea în garaj 
după ce unul din noi află unde se duce. 

- Bună idee. 

Paula tocmai dispăruse după cotitura pe care o făcea aleea, 
când Philip se întoarse s-o ia în partea cealaltă şi, prin zăpada 
care cădea, văzu o siluetă subţire, îmbrăcată într-o haină de 
piele maro, apropiindu-se de el. 

- Tu eşti spion, strigă Marco într-o germană foarte guturală. Ai 
încercat să afli unde s-a dus domnul Brazii. Eşti duşmanul lui! 

Şi mai violent, Marco îşi smulse cuțitul din teacă şi se năpusti 
asupra lui Philip. Era sigur că acţiunea lui îi va aduce laude din 
partea lui Craig, poate chiar o promovare. Căutând să ajungă la 
Walther-ul lui, Philip făcu câţiva paşi rapizi în spate, simţi cum îi 
fug picioarele pe gheaţa subţire, se răsturnă pe spate, ferindu-şi 
capul printr-o ridicare bruscă a umerilor. Marco îşi ridică cuțitul 
pentru a-l înfige în corpul întins jos, înaintă doi paşi, alunecă pe 
aceeaşi porţiune de gheaţă şi se izbi de zid în cădere. 

Apăru Paula. Îl auzise pe Marco urlându-şi amenințările. Marco 
începuse să se târască de-a buşilea, când Paula îşi scoase 
Browning-ul şi-l izbi cu mânerul în cap. Marco se prăbuşi şi 
rămase nemişcat, fără să mai încerce să se ridice. Zăpada care 
cădea se asorta cu faţa lui albă, ca de mort. 

- Cred c-ar trebui să uităm de Franklin, zise repede Philip, 
ridicându-se şi sprijinindu-se de perete. E timpul să plecăm la 
Zurich. Franklin o să aibă o surpriză când o să iasă. Şi 
mulţumesc... pentru că mi-ai salvat viaţa... 


25 

Eve era foarte agitată pentru că era închisă în vilă. Brazii 
dăduse ordin clar ca ea să nu părăsească clădirea. Nu mai 
fusese la Berna şi ardea de nerăbdare să iasă şi să arunce o 
privire prin magazine. În plus, cei cinci mii de franci pe care îi 
scosese de la Craig îi ardeau geanta. Când Eve avea bani, îi 


cheltuia. Şi avea şi nişte veşti interesante să-i spună lui Brazii - 
că-i localizase pe Paula Grey şi pe Philip pe Kochergasse. 

Tocmai se gândea la asta, când sună telefonul. Fugi la el, 
curioasă să afle ce se întâmplă. 

- Tu eşti, Eve? Bine. Brazii la telefon, vorbesc de la o staţie de 
benzină. Nu, la naiba! E un service. Americanii nu sunt în stare 
să vorbească corect engleză ca să-şi salveze viaţa. 

- Cu ce pot să te-ajut? 

- Suie-te în maşină cu tot cu valiză. Du-te urgent la Zurich. Am 
sunat în prealabil şi ţi-am rezervat o cameră la Baur-en-Viile. E 
pe Bahnhofstrasse, lângă... 

- Ştiu unde e. Am mai fost la Zurich. 

- Atunci, te rog s-o iei din loc. Mă grăbesc. Rămâi în camera 
de la Baur-en-Viile de îndată ce ajungi. Ne vedem acolo... 

Brazii închise. Stai în camera ta de hotel... „Ar vrea el”, gândi 
Eve, grăbindu-se spre dormitorul ei ca să-şi facă valiza. 
„Bahnhofstrasse, sosesc!” Toate magazinele acelea minunate... 


- Mă întreb dacă l-am omorât pe nenorocitul ăla, acolo, pe 
alee, reflectă Paula cu voce tare. 

Cu Philip la volan, mergeau pe o autostradă principală, după 
ce părăsiseră Berna cu o jumătate de oră mai devreme. Ningea 
constant, şi  depăşiseră câteva pluguri de zăpadă care 
mențineau şoseaua accesibilă. Philip se uită la Paula şi spuse cu 
fermitate: 

- Nu, nu l-ai ucis. M-am oprit înainte s-o iau după tine şi i-am 
verificat pulsul la carotidă. Era normal. Şi dacă l-ai fi omorât? 
Era el... sau eram eu... fii sigură că m-ar fi dat gata cu cuțitul ăla 
lung. Atunci, cum te-ai fi simţit... dacă nu te-ai fi mişcat destul 
de repede? Gândeşte-te la asta. 

Fu rândul Paulei să se uite la Philip, care îşi întorsese faţa şi se 
concentra asupra drumului. În acel moment, nu mai era în plasa 
lui Eve, o femeie rea, după părerea Paulei. Deşi nu avea nici o 
îndoială că durerea pentru fosta lui soţie, Jean, era încă 
puternică în sufletul lui, era complet stăpân pe sentimentele şi 
gândurile sale. Paula îşi aminti ce-i spusese Tweed. 

- În cele din urmă, Philip va trebui să-şi rezolve problema 
singur. Nici unul dintre noi n-a avut o experienţă atât de 
îngrozitoare, aşa că nici unul dintre noi n-are de unde să ştie 
cum trebuie să fie... 


Tweed zbură la Zurich împreună cu Newman, care stătea în 
avion lângă el. Le ordonase, lui Butler şi lui Nield, aflaţi la bordul 
aceluiaşi avion, să călătorească separat, ca şi cum n-ar avea 
nimic de-a face cu el. 

- Problema e, îi explică el lui Newman, în timp ce se aflau în 
aer, că, după câte spune Archie, Brazii are o listă incompletă a 
echipei noastre. Ştie de Paula, de tine, de Bill Franklin, ca posibil 
membru, dar nu ştie de Philip, de Butler sau de Nield, aşa că e 
bine s-o lăsăm aşa. Şi nici despre Marler nu ştie. 

- Singurii care ar fi putut să-l informeze despre şederea 
noastră în Dorset sunt Eve, Kent sau însuşi Franklin. 

- Nu, Franklin nu, sublinie Tweed. Nu cred c-ar fi putut să se 
pună pe listă, nici măcar ca posibil membru. Sunt doar curios de 
ce e Brazii atât de nerăbdător să facă o listă. 

- Mie mi se pare o listă neagră, zise calm Newman. Ceva după 
care să se ia domnul Craig. Sau poate Năluca. 

- Mă întreb pe unde-o fi Năluca, se gândi Tweed, în timp ce 
avionul începuse să coboare spre aeroportul Kloten din Zurich. 


Keith Kent îşi conducea cu viteză Audi-ul închiriat pe 
autostrada de la Geneva spre Zurich, cu fereastra deschisă... 
era un fanatic al aerului curat. Bine înfăşurat într-un fular care îl 
proteja de frig, fluiera pentru sine o melodie, în timp ce depăşea 
camioane imense. 

Asculta o casetă cu Sade, cântăreaţa de muzică pop. Aceasta 
avea o voce dulce, ispititoare, care se potrivea foarte bine cu 
starea lui optimistă. Câştiga din nou bani, ceea ce îi crea 
întotdeauna un sentiment cât se poate de satisfăcător. Poate o 
să-şi cumpere un costum din acelea foarte scumpe, made în 
Germany, de pe Bahnhofstrasse. Germanii deveniseră croitori 
superbi. 

Kent plecase din Geneva devreme şi se îndrepta spre Banca 
Zurcher Kredit din Talstrasse, stradă care era paralelă cu 
Bahnhofstrasse. Foarte convenabil. Depăşea un Mercedes sport, 
când îşi aruncă o privire pe lateral. La volanul celeilalte maşini, 
singură, se afla o blondă superbă. El îi zâmbi şi-i făcu cu mâna. 
Ea îi zâmbi la rândul ei... Kent era un bărbat arătos şi atrăgător 
pentru sexul opus. 

„Păcat că nu suntem în Zurich, prinşi în trafic, se gândi el. Aş 


fi putut s-o conving să ia cina cu mine.” Cu un dezvoltat simţ de 
observaţie, îi văzuse mâna stângă de pe volan pe care nu purta 
nici un inel. 

Kent era întotdeauna foarte atent să nu se încurce cu femei 
măritate. Nu era atât o chestiune de etică... dar când era un soţ 
la mijloc, totul putea să devină extrem de încurcat. 

Ajunse la Zurich la ora prânzului, micşoră viteza când intră pe 
Talstrasse, unde nu era prea mare aglomeraţie, rămase cu 
privirea fixată într-un anumit punct, încetini şi mai mult, 
rămânând în continuare cu privirea fixată în acelaşi loc. In faţă 
la Banca Zurcher Kredit se oprise un Mercedes negru, lung, cu 
geamurile lângă un aparat de taxare de culoarea chihlimbarului. 

Kent opri lângă un aparat liber, rămase nemişcat pe locul lui, 
cu faţa în mâini. O siluetă înaltă, impunătoare, ieşi din limuzină, 
se opri şi îşi îndreptă spatele într-o manieră desăvârşită, apoi se 
îndreptă spre bancă, fu salutat de un bărbat îmbrăcat într-un 
costum negru şi cei doi bărbaţi intrară în clădire. 

Mintea lui Kent lucră cu rapiditate. Nu era nici o îndoială. 
Bărbatul care intrase în bancă era Leopold Brazii. Ultimul om din 
lume pe care s-ar fi aşteptat să-l vadă întorcându-se la banca 
asta. 

Având grijă să nu apară vreun supraveghetor de parcare, Kent 
se gândi la evenimente anterioare, petrecute pe vremea când 
se aflase că obligaţiunile la purtător, presupuse ca fiind capitalul 
total al băncii, dispăruseră. Uciderea preşedintelui băncii. Nu, 
ăsta nu era un lucru asupra căruia să insişti. 

Când se scurseseră informaţiile despre obligaţiunile dispărute, 
Zurich-ul fusese zdruncinat din temelii. Oraşul fusese în pragul 
unei panici generale, ajungându-se la discuţii despre un 
consorţiu format din toate băncile mari pentru salvarea băncii 
Zurcher, urmate de constatarea că sucursalele sale deţineau 
fonduri mai mult decât suficiente pentru a păstra banca 
solvabilă. 

Brazii fusese consultant al acestei bănci, director neexecutiv. 
Deşi felul în care obținuse ultima poziţie îl depăşea pe Kent... 
legea elveţiană era foarte strictă şi spunea că numai cetăţenii 
elveţieni, născuţi în Elveţia, puteau fi directori de bancă, de 
orice fel. 

„Va trebui să-mi amân vizita, cât timp Brazii e înăuntru”, îşi 
zise Kent. 


Un taxi opri în faţa maşinii lui Kent şi o doamnă foarte bătrână 
se dădu jos încet. Şoferul apăru prin faţa vehiculului, cărând o 
valiză imensă cu ambele mâini. Pasagera sa îi dădu nişte bani. 
Şoferul se uită la bani, făcu un gest dispreţuitor, se sui la volan 
şi plecă. Doamna cea în vârstă se uită în jur cu o expresie 
tulburată. Kent sări din maşină şi-i vorbi în germană: 

- Vă îngrijorează ceva? 

- Valiza mea. E foarte grea. l-am spus şoferului că stau la 
etajul al treilea al acestei clădiri. Cum o să-mi duc valiza până la 
apartamentul meu? 

- Etajul al treilea? Simplu. Veniţi după mine, aşa încet cum 
mergeţi dumneavoastră. Nu trebuie să vă grăbiţi... 

Ridică valiza care i se păru plină cu blocuri de ciment. Zvelt 
cum era, Kent urcă scările în fugă, trăgând după el valiza închisă 
la culoare, fără să se oprească. Stătu apoi minute întregi până 
ce apăru şi bătrâna doamnă cu o cheie în mână. Descuie o uşă 
şi Kent intră după ea cu imensa valiză. Îi dădu drumul pe un 
divan, unde îi arătase ea. În apartament mirosea a mucegai, iar 
mobila veche şi demodată îl umplea până la refuz. Bătrâna 
doamnă se cufundă într-un fotoliu şi se uită la el fără nici o urmă 
de căldură. 

- Acum mai bine-ai pleca, zise ea. 

- Am plecat. E totul bine? 

- Du-te. Acum... 

Cobori în fugă scările mohorâte de piatră, întrebându-se dacă 
nu cumva primise o amendă pentru că parcase fără să pună 
bani în aparatul de taxat. Strada era goală - cu excepţia 
limuzinei parcate în faţa băncii. Şoferul, un bărbat tuciuriu, 
ştergea parbrizul. Ceea ce îl impresionase pe Kent era faptul că, 
în loc să-l aştepte pe şofer să-i deschidă uşa de la maşină, 
procedura normală pentru cei care se considerau ca făcând 
parte din elită, Brazii ieşise singur din maşină. 

Reîntorcându-se în maşina lui, Kent îşi îndoi mâna cu care 
dusese valiza. Nici o durere. Kent nu era numai puternic, ci şi în 
formă. Demară şi merse prin oraş pe un drum ocolit, cu sens 
unic. În cele din urmă, parcă în garajul subteran de la Globus, 
marele magazin universal aflat pe Bahnhofstrasse, aproape de 
capăt. 

Simţind nevoia să-şi dezmorţească picioarele după călătoria 
de la Geneva, merse pe jos spre Bahnhofplatz, marele scuar din 


faţa staţiei principale. Cobori cu scara rulantă în Shopville, îl 
traversă şi luă o altă scară ca să urce în gara mare. 

Îşi cumpără un pahar de carton cu cafea de la otarabă şi o luă 
ca s-o bea afară. Aici era un trafic permanent, maşini multe, 
plus tramvaiele mari şi albastre ale Zurich-ului care huruiau în 
toate direcţiile. Dincolo de scuar era hotelul Schweizerhof. 

Îşi bea cafeaua când brusc se opri şi rămase cu ochii holbaţi. 
Un taxi se opri în faţa hotelului Schweizerhof. Din el coborâră 
Tweed şi Newman. 

Ceea ce îl aştepta pe Tweed la sosirea în hotel nu era 
nicidecum pacea şi liniştea pe care le anticipase înainte de 
întâlnirea cu Brazii. De-abia intră în hol împreună cu Newman, 
că un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum închis, cu părul 
grizonant, ochi verzi, o mustață căruntă şi o expresie 
morocănoasă, sări dintr-un fotoliu şi veni spre ei. Arthur Beck, 
de la Poliţia Federală. 

- Tweed, trebuie să vorbesc cu tine acum. Şi cu tine, Newman. 
Am rezervat o cameră unde o să avem linişte. Pe aici. 

- Sper că tu plăteşti camera, zise Tweed zeflemitor. 

- Poliţia nu plăteşte nimic, i-o întoarse Beck când intrau în lift, 
apoi apăsă pe un buton. 

- Ar fi trebuit să ne trecem în registru, remarcă Tweed. 

- Recepţionerul vă ştie bine. 

- La naiba! zise Newman scurt, iritat de maniera nepoliticoasă 
a lui Beck. N-am mâncat de prânz şi mi-e foame. 

- Asta va trebui să aştepte. 

Beck avea o cheie în mână. După ce ieşi din lift, se duse lao 
uşă, o descuie şi-i aşteptă pe ceilalţi să intre. 

- Puteţi să staţi jos. Ar fi mai bine. 

- Oricum, aveam de gând să m-aşez, zise Tweed după ce-şi 
scoase paltonul şi se lăsă într-un fotoliu. Se uită la Newman. 
Simte-te ca acasă. Ce drăguţ din partea lui Arthur să aranjeze 
atâta confort pentru noi. 

Beck luă un scaun de sub o masă, îl puse în faţa lui Tweed şi a 
lui Newman, care ocupase şi el un fotoliu. Îl încălecă cu 
picioarele lui lungi, îşi odihni coatele pe spătarul lui, se uită la ei 
şi nu spuse nimic. 

Tweed şi Newman, care ştiau tactica poliţiei, se abţinură să 
spună vreun cuvânt. În cele din urmă, Beck vorbi, uitându-se fix 
la Tweed: 


- Aveai câţiva oameni azi-dimineaţă la Berna? 

- După câte ştiu eu, nu, răspunse sincer Tweed. De ce? 

- Cunoşti un criminal pe nume Marco? Se descurcă bine cu 
cuțitul. 

- Nu. 

- Am primit un telefon anonim, de la un bărbat, la sediul meu 
central din Berna. M-a informat că venea pe o alee care cobora 
din Munstergasse şi a dat peste un bărbat întins în zăpadă. 
Bărbatul a vrut să scoată un cuțit, aşa că cel care mi-a telefonat 
l-a lovit în cap. Victima era Marco. Vă trezeşte vreo amintire? 

- S-a trezit vreuna din amintirile tale? îl întrebă Tweed pe 
Newman. 

- Ascultaţi, zise Beck nervos, Marco n-are nimic. l-au dat 
drumul imediat după ce l-am dus noi la urgență, dar nu-mi place 
violența chiar în pragul meu. 

- Atunci, mută-ți pragul, glumi Newman. 

- Situaţia de faţă nu mă face să râd, îl repezi Beck. Elveţia ar 
trebui să fie o ţară liniştită. Noaptea trecută, la Geneva, s-au 
tras focuri de armă, avem morţi. Sunt şase cadavre la morgă. 
Plus încă o crimă ciudată de care tocmai am aflat... tot în 
Geneva. 

- Ce e ciudat la crima asta? întrebă Tweed. 

- Este vorba de un traficant de arme dezgustător. Un bărbat 
pe nume Rico Sava. Tăcu. Avea gâtul rupt. 

- Năluca? întrebă Tweed încet. 

- Are toate caracteristicile lui. Cu ăsta sunt şapte cadavre. Şi- 
acum tipul ăsta, Marco, din Berna. Zâmbi. Şi cu asta, basta. 

- Basta, ce? întrebă Newman. 

- V-am pus pe amândoi la curent, m-am acoperit. În caz că 
vreo persoană influentă - vreun prieten de-al lui Brazii - mă 
întreabă de voi. Întregul fel de a fi al lui Beck se schimbase. Se 
ridică, întoarse scaunul şi se aşeză normal pe el. Mai e ceva 
despre ce ar trebui să ştiţi şi voi. Nu pot dovedi că lucrează 
pentru Leopold Brazii, dar ştiu că aşa e. 

- Cine? întrebă Tweed încet. 

- O armată întreagă de duri, care s-au deghizat în schiori, 
veniţi la Geneva din Franţa. S-au împărţit în grupuri şi s-au suit 
în mai multe trenuri care o luau spre est, îndreptându-se spre 
Valais. Dumnezeu ştie ce caută acolo, în zona aceea. Sezonul e 
aproape pe sfârşite... pantele sunt periculoase şi există pericolul 


avalanşelor. Totuşi, au plecat într-acolo, ca o mică invazie. Beck 
se ridică şi întinse mâna. Le strânse călduros pe cele întinse de 
Tweed şi de Newman. De ce nu mergeţi să luaţi un prânz pe 
cinste? Cel puţin, în Zurich e linişte. Apropo, în următoarele zile 
mă găsiţi la sediul central al poliţiei din Zurich. Ştiţi unde e... 
aproape de hotelul ăsta, trece râul Limmat prin faţa lui. Tăcu. 
Aveţi grijă. Acum ştim că Năluca s-a întors. 


26 

Tweed şi Newman terminaseră un prânz excelent în 
confortabila atmosferă a sălii de mese situate la primul etaj al 
hotelului Schweizerhof. Ca întotdeauna, de fiecare dată când 
vizita oraşul, Tweed se răsfăţase şi comandase escalop 
Zurichoise. 

- Hai să mergem să ne plimbăm, sugeră Newman. O plimbare 
liniştită va fi bine-venită după prima parte a întâlnirii cu Beck. 

- Are şi el problemele lui, replică Tweed în timp ce intrau pe o 
stradă laterală faţă de Bahnhofplatz. Ceea ce nu ne ajută pe noi. 
De fiecare dată, când am mai fost aici, a fost în stare să ne ofere 
tot sprijinul său. Va trebui să ne descurcăm singuri. 

Treceau pe lângă o uşă laterală care ducea în Hummer Bar, 
unul dintre restaurantele din hotelul Gotthard. Newman se opri. 

- AŞ putea să intru să văd dacă au venit Marler, Butler şi 
Nield. 

- Ştim că Butler şi Nield au ajuns, spuse Tweed, continuând să 
meargă. Au venit cu avionul nostru. Marler trebuie să vină de la 
Geneva. 

- Ştiu. Nu uitasem de Butler şi de Nield, dar n-am vrea să 
umble haihui şi să cerceteze oraşul înainte să ne întâlnim noi cu 
Brazii. Cel puţin, tu nu vrei aşa ceva. 

- Nu, nu vreau... 

Ninsoarea se oprise în timp ce mâncau de prânz; o luară pe o 
altă stradă care ieşea în Bahnhofstrasse şi pe care nu circulau 
maşini, din cauza tramvaielor. Pe când intrau din nou în 
Bahnhofplatz, Newman se opri şi-l apucă pe Tweed de braţ. 

- Uite. Paula şi Philip tocmai au ajuns pe jos... intră în 
Schweizerhof. Şi apropo, ai procedat bine menţionând numele 
hotelului la telefon, când ai vorbit din Londra cu Paula la Hotel 
des Bergues? Linia trecea prin centrala hotelului. 

- Sunt mai multe Schweizerhof-uri în Elveţia, îi aminti Tweed. 


De exemplu, în Berna e unul mare. Şi n-am zis Zurich... Paula 
ştia despre ce vorbesc. Ce mai e acum? 

Newman îl înşfăcase din nou de braţ. Rămaseră nemişcaţi în 
timp ce Newman privi uimit spre capătul celălalt al scuarului, în 
faţa staţiei principale. 

- Volvo-ul ăla mare. Pe locul pasagerului, în faţă, stă Craig. ŞI 
mai sunt trei şmecheri în maşină. Încă mai crezi că nu ai nevoie 
de protecţie? 

Stăteau aproape de marginea trotuarului, Newman în faţă. 
Volvo-ul continua să se învârtă încet în jurul scuarului şi trecu la 
fel de încet prin faţa intrării hotelului Schweizerhof. Craig stătea 
acum lângă trotuar. Maşina aproape opri în dreptul lui Newman. 

Craig rânji şi deschise uşa brusc, ca să-l dărâme pe Newman. 
Newman apucă mânerul şi împinse uşa înapoi cu toată puterea. 
Văzu faţa lui Craig crispându-se într-o expresie de durere. Uşa îi 
izbise umărul. ÎI fixă pe Newman cu ură, apoi maşina plecă mai 
departe. 

- Nu-mi pasă ce spui, zise Newman, preluând controlul, dar eu 
mă duc înapoi la Gotthard, să schimb câteva cuvinte cu oamenii 
noştri. 

Înainte ca Tweed să protesteze, Newman dispăruse. 

Când Tweed intră în hol, Philip şi Paula se semnaseră în 
registru, iar un hamal le dusese bagajele la lift şi dispăruse. 
Uşurat s-o vadă, Tweed o sărută pe Paula pe obraz. 

- Noi am mâncat de prânz. Adică Bob şi cu mine. 

- Nu v-aţi desfăcut valizele mai întâi? întrebă Paula. 

- Ei bine, nu, recunoscu Tweed. Ni le-a dus sus un hamal, iar 
noi ne-am dus direct în sala de mese. 

- Ar fi trebuit să mergeţi mai întâi în cameră, îl mustră ea. Cel 
puţin, să vă deschideţi valizele, să vă scoateţi hainele şi să le 
puneţi pe umeraşe. Totul o să fie şifonat. 

- Pe asta insista întotdeauna Jean, îşi aminti Philip. Tweed, 
trebuie să vorbesc cu tine. E urgent. 

- Mi-e foame, zise Paula. 

- Du-te şi mănâncă, vin şi eu mai târziu, îi spuse Philip când 
intrau în lift. 

Tweed îl însoţi pe Philip la el în cameră în timp ce Paula o 
luase în cealaltă direcţie a coridorului, spre camera ei. Ajunşi în 
dormitorul de unde se vedea Bahnhofplatz, Philip începu să 
despacheteze repede, în timp ce vorbea cu Tweed, care se 


aşezase într-un fotoliu. 

- Ne-am întâlnit cu Archie la Berna... începu el, apoi îl informă 
pe Tweed despre tot ce se întâmplase acolo. După ce termină 
de povestit experienţa lor cu Bill Franklin şi cu individul de pe 
alee, se întoarse spre Tweed. N-am scos totul, pentru că plec în 
curând, singur. 

- Chiar aşa? Pot să întreb de ce şi unde? întrebă Tweed cu o 
urmă de duritate în voce. 

- Ultimele cuvinte ale lui Archie au fost că n-ar trebui să-l 
scăpăm din vedere pe Anton Marchat, care se pare că locuieşte 
în Valais. La Sion. Archie mi-a dat adresa lui Marchat. Am auzit 
la radio, când veneam încoace, că toate trecătorile de la munte 
sunt încă închise. Aşa că o să dau înapoi maşina închiriată şi-o 
să iau un tren până la Geneva. 

- De ce Geneva? Poţi să prinzi un expres care merge într- 
acolo din staţia Lausanne. 

- Nu, din Geneva, zise Philip încăpățânat. Acolo o să pot lua 
expresul chiar din staţia de plecare... astfel, o să văd cine se 
mai suie în el. Dacă sunt urmărit, vreau să ştiu cine umblă după 
mine... ca să pot să mă ocup de ei mai târziu. Nu vreau să-i spui 
Paulei până nu plec. O să încerce să vină cu mine. 

Philip privi hainele pe care le pusese pe umeraşe, clipi, se 
duse la fereastră şi se uită afară, cu spatele la Tweed şi cu 
mâinile în buzunarele de la pantaloni. Tweed îşi dădu seama că 
e supărat. Amintiri. Se gândea la vremurile când călătorea 
împreună cu Jean. Philip îşi suflă gălăgios nasul. 

Tweed era în încurcătură. Instinctul îi spunea să-i ordone lui 
Philip să rămână în Zurich, unde dispunea de compania şi de 
protecţia prietenilor săi. Dacă ar fi făcut asta, Philip s-ar fi gândit 
imediat că Tweed îl cocoloşea, că n-avea încă încredere în el să-l 
lase să plece singur din cauza instabilității sale emoţionale. 
„Trebuie să-l las să se ducă”, se gândi el. 

- Philip, zise el când omul lui se întoarse de la fereastră cu 
buzele strânse. Am primit o informaţie de la Beck, şeful Poliţiei 
Federale, de care cred c-ar trebui să afli şi tu... 

li explică ce-i spusese Beck, lui şi lui Newman, despre afluxul 
de falşi turişti din Geneva. Despre cum aceştia se suiseră în 
expresurile care mergeau spre est, cu destinaţia finală Milano, 
dar trecând şi prin Valais. 

- Asta era, exclamă Philip, încă o referinţă la Valais. Până 


acum, Archie s-a dovedit un informator de încredere. Marler nu 
l-ar folosi dacă n-ar fi unul de primă mână. 

- Da, încuviinţă Tweed. Mai bine ţi-aş da toate datele pe care 
le avem şi noi. 

Îi aminti succint opinia profesorului Grogarty asupra listei de 
savanţi dispăruţi; teoria sa referitoare la ceea ce ar putea fi 
folosită o asemenea echipă de astfel de savanţi de primă mână; 
despre telefoanele lui Lasalle de la Paris, satelitul lansat de 
Ariane din Guyana Franceză, fotografiile satelitului înainte de 
lansare, pe care le examinase Grogarty, concluziile lui. 

- Tot nu pot să-mi imaginez ce importanţă poate avea Valais- 
ul, gândi Tweed cu voce tare. E o zonă sălbatică, pustie, nu e 
nimic acolo. 

- Sau, poate, zise Philip, gândindu-mă la ceea ce mi-ai spus 
tu, acolo se află staţia de control de la sol al satelitului ăstuia 
care se pare că îngrijorează atâta lume. 


Când intră în hotelul Gotthard şi întrebă de Marler, lui 
Newman i se dădu numărul unei camere. Uşa fu deschisă cu 
precauţie de robustul Butler, deşi Newman bătuse cu semnalul 
cunoscut. Ajuns înăuntru, Newman înţelese precauţia. 

- Bine aţi venit în depozitul de arme, zise Marler, care arăta 
atât de bine, de parcă ar fi fost fardat. 

Patul dublu fusese acoperit cu o pânză pe care era împrăştiat 
conţinutul celor doi saci mari. Newman rămase cu ochii holbaţi. 

- Te pregăteşti să începi un mic război? întrebă el. 

- Aceeaşi întrebare mi-a pus şi Rico Sava, spuse Marler, 
zâmbind. Expresia lui Newman deveni impenetrabilă. Îşi dădu 
seama că Marler nu aflase vestea morţii lui Rico Sava de mâinile 
Nălucii. lar Marler îl plăcuse pe Sava. „Veştile proaste pot 
aştepta”, hotări el. 

Aranjat pe pânză, se găsea un bogat sortiment de pistoale cu 
gaze lacrimogene, cu multe capsule de rezervă, un Smith & 
Wesson .38, revolver special cu muniţie, cinci Walther-e 7.65 
automate, cu o rezervă serioasă de încărcătoare, un mare 
număr de grenade, atât petarde, cât şi din cele obişnuite, o 
cantitate generoasă de bombe cu fum, un Browning .32 automat 
pentru Paula, câteva binocluri mici de mare putere şi o puşcă 
Armalite, arma favorită a lui Marler. 

- Cum naiba ai cărat toate astea aici, în siguranţă? Dacă ai fi 


fost oprit de o patrulă rutieră? Bănuiesc c-ai venit cu maşina! 

- Da. Şi patrula ar fi văzut asta. Marler ridică cei doi saci care 
aveau fermoarul tras. Din ambii saci, pe la unul din capete ieşea 
muchia unei patine. Mă îndoiesc că m-ar mai fi întrebat ceva 
dacă ar fi văzut astea, zise Marler. Şi dacă ar fi făcut-o, le-aş fi 
spus că e echipamentul pentru o petrecere care are loc sus, la 
munte. 

- Deşteaptă mişcare. Când o să-ţi povestesc ce s-a întâmplat 
când mă plimbam cu Tweed în acest oraş al păcii, nu de mult, 
cred c-o să te foloseşti de pistoalele alea cu gaze... 

Câteva minute mai târziu, Newman era echipat cu un Smith & 
Wesson într-un toc de şold pe care i-l fixase Marler. În interiorul 
masivei haine de velur mai ascunsese un pistol cu gaze 
lacrimogene, aşa cum făcuseră şi ceilalţi. Marler îi mai dădu un 
mic sac de pânză în care se mai găseau alte arme. 

- Mă întorc la Schweizerhof, anunţă el. Şi, Marler, cred c-ar fi 
bine dacă l-ai lua pe Butler şi v-aţi învârti prin Bahnhofplatz, ca 
să asiguraţi spatele. Se întoarse către Nield care stătea într-un 
fotoliu şi fuma o ţigară, fără să spună nimic. Pete, tu stai aici, ca 
rezervă. Dacă vrei să mai arunci o privire prin Bahnhofplatz din 
când în când, asta tu hotărăşti... 


Eve, după instrucţiunile lui Brazii, sosise la hotelul Baur-en- 
Ville situat lângă Parade-Platz, cam la jumătatea drumului spre 
Bahnhofplatz, înainte să ajungă la Zurichsee, lacul Zurich. 
Luxosul hotel îi plăcu. După ce îşi desfăcu valiza, bău câteva 
pahare cu votcă din sticla pe care o comandase prin serviciul la 
cameră şi se simţi plictisită. 

În ciuda instrucţiunilor lui Brazii, ieşi pe Bahnhofstrasse, 
ascunzându-şi părul negru sub un şal. Cu perechea de ochelari 
fumurii şi cu şalul era complet transformată. Îşi pierdu timpul 
holbându-se în vitrinele magazinelor, la bijuterii, ceasuri sau 
haine scumpe. 

In cele din urmă, îşi cumpără o haină şi o fustă asortate, aurii. 
Costul celor două îi mâncă aproape toţi cei cinci mii de franci pe 
care îi scosese de la Craig. Cu geanta de cumpărături pe umăr, 
o luă încet spre Bahnhofplatz. 

„Trebuie să mai fac rost de nişte bani de la cineva”, se 
gândea ea. 

Generosul salariu cu care o plătise Brazii dispăruse în câteva 


zile pe haine şi pe cosmetice. Se plimba încet, când aproape se 
opri, dar se forţă să meargă în continuare cu un pas calm. 
Newman tocmai ieşise din hotelul Gotthard cu un mic sac de 
voiaj. 

„Deci, am noroc”, îşi zise. „La naiba cu domnul Brazii şi cu 
rutina lui de stat în hotel. Îmi miroase a bani...” 

Îl urmări pe Newman până ce acesta coti în Bahnhofplatz şi îl 
văzu intrând în Schweizerhof. 

În capătul celălalt al scuarului, stând chiar în staţie, Keith Kent 
mesteca un sendviş, apoi se opri şi se pregătea să ia o altă 
îmbucătură. 

Îl văzu pe Newman apărând, mergând repede şi dispărând în 
Schweizerhof, dar ceea ce îi atrase atenţia fu o femeie cu un 
batic pe cap care părea că se plimbă, până ajunse la colţ, unde 
se opri ca să se uite după Newman care intra în hotel. 

Keith Kent se antrenase să fie un observator de elită. Era ceva 
în mişcările acelei femei care îi spuneau că îl urmăreşte pe 
Newman. Aceasta rămase în colţ, îşi aranjă baticul, când o rafală 
mai puternică de vânt o ajunse şi îi smulse baticul din cap; 
femeia făcu o mişcare rapidă şi reuşi să-l prindă. Dar, preţ de 
câteva clipe, capul îi fu complet descoperit. Kent se uită la părul 
ei negru, aranjat să stea lipit de cap, ca un coif. 

„Ceva se întâmplă aici”, îşi zise pentru sine. 


Newman vorbi cu recepţionerul din hol. 

- Domnişoara Grey e în sala de mese, i se spuse. Domnul 
Tweed e încă sus. A urcat cu un prieten. 

- Domnul Cardon cumva? 

- Da, domnule. 

- Am uitat numerele de la camerele lor... 

Recepţionerul le căută şi i le dădu pe amândouă. La etajul al 
doilea, Newman încercă mai întâi la camera lui Tweed şi apăsă 
pe butonul de la sonerie. Dacă văzu că nu i se răspunde, se 
întoarse la camera lui Philip. Tweed întredeschise uşa, apoi o 
deschise larg. 

- Ce fac ceilalţi? întrebă el. Au ajuns toţi? Ce ai în sacul ăla pe 
care nu îl aveai când ne-am despărţit? 

- Philip pleacă undeva? întrebă Newman. 

Puse această întrebare pentru că Philip era îmbrăcat ca să 
iasă şi tocmai îşi luase valiza. Tweed îi făcu semn lui Newman să 


stea jos. 

- Da, zise el. Philip se duce la Geneva cu trenul şi de acolo cu 
un expres până la Sion, în Valais. Crede c-ar trebui să-i facă o 
vizită lui Anton Marchat, de vreme ce Archie a cerut atât de 
insistent ca Marchat să fie contactat. 

- De către tine? întrebă Newman. 

- Da. De ce nu? întrebă, la rândul lui, agresiv Philip. 

- O simplă întrebare, la care mi-ai răspuns. Eşti înarmat? Din 
câte am auzit, Valais-ul e un loc foarte singuratic. 

- Am un Walther, mulţumesc. 

- Mai ia unul, cu muniţie de rezervă. Newman îşi deschise 
sacul. Tăcu până ce Philip luă ceea ce îi oferea el. Dacă dai de 
necaz, petardele îţi pot fi de mare ajutor. 

Scoase câteva pe care Marler le mai înfăşurase într-un strat 
de polietilenă. Philip îşi desfăcu valiza, ascunse, cu grijă, 
petardele printre haine, închise valiza şi se uită la Newman. 

- Îți sunt recunoscător, Bob. 

- Poţi, în vreun fel, să iei legătura cu noi? îl întrebă Newman. 

- Da. Tweed o înştiinţează pe Monica de orice loc unde s-ar 
putea afla. îi lasă un număr de telefon. Tot ce am de făcut e s-o 
sun pe Monica pentru a obţine numărul. 

- Atunci eşti organizat. Noroc. 

- Şi vouă... 

Tweed aşteptă până când Philip ieşi din cameră înainte să-i 
spună lui Newman: 

- Să ne-ajute Dumnezeu să-l mai vedem. 


27 

Keith Kent se hotărâse că e timpul să viziteze din nou Banca 
Zurcher Kredit. Era sigur că Brazii plecase de la bancă cu mult 
timp în urmă. În orice caz, putea verifica dacă limuzina îl mai 
aşteaptă. 

În Zurich, cu greu puteai să conduci de la A la B pe drum 
drept. Insidiosul sistem de sensuri unice era o garanţie sigură că 
acest lucru nu se va întâmpla. 

Mai târziu, când conducea din nou pe Talstrasse, văzu că 
limuzina nu mai era. Îşi parcă maşina şi nu mai uită să pună 
monede în aparatul de taxat. N-ai acelaşi noroc de două ori... nu 
şi acolo unde îngrijitorii sunt atenţi. 

Intră în bancă, mergând agale, şi îi studie pe casierii din 


spatele ghişeelor protejate de bare. Îşi lăsase intenţionat 
paltonul în maşină şi purta genul de costum scump pe care 
băncile elveţiene îl asociau cu clienţii de încredere. Alese o fată 
cu o figură adormită de la ultimul ghişeu. Tocmai îşi reţinuse un 
căscat. 

Zâmbind, se rezemă de tejghea şi se uită admirativ la ea 
înainte să vorbească: 

- Numele meu e Benton. În curând va trebui să transfer o 
sumă mare de bani în contul principal al domnului Leopold 
Brazii. A insistat că trebuie să fie în contul său principal. 

- Acesta e la Sion, îl informă fata. 

- İn Valais. Kent îi zâmbi din nou cu drăgălăşenie. Vă sunt 
extrem de îndatorat. Aşa va fi şi domnul Brazii... 

Kent plecă repede, înainte ca ea să aibă timp să spună şi altui 
casier ce o întrebase el. Reuşise s-o facă să vorbească prin 
modul său facil de a sparge toate regulile secretului profesional. 

„Şi acum, îşi spuse, unde e Newman, trebuie să fie prin 
apropiere şi Tweed. Aşa că înapoi la Globus, lăsăm maşina şi-o 
luăm pe jos spre Schweizerhof...” 

Kent aproape ajunsese în capăt la Bahnhofstrasse, în locul 
unde intra în Bahnhofplatz, când îşi aruncă o privire pe partea 
cealaltă a străzii. Stând într-un colţ de unde putea vedea 
intrarea de la Schweizerhof se afla fata cu părul negru pe care o 
văzuse urmărindu-l pe Newman mai devreme. 

Nu-i vedea părul, dar îi recunoscu baticul şi haina din păr de 
cămilă, impecabil croită. Kent era tipul de om care lua o decizie 
foarte repede. Aşteptă să treacă un tramvai, traversă strada şi 
se opri în faţa ei, zâmbind. 

- Bună. Singurică? Eu sunt Tom Benton. 

- Sau Tom motanul, îi replică ea imediat, măsurându-l din cap 
până în picioare. 

- Deci, suntem amândoi englezi, amândoi singuri într-un oraş 
străin. Ştiu cel mai bun loc din oraş unde putem lua cina. E în 
Altstadt. Cum ţi se spune? 

- Sharon Stone. Şi îl aştept pe prietenul meu. 

De-abia termină de vorbit, când, de nicăieri apăru Bill 
Franklin. Bill zâmbi. 

- Ei, ei, dacă asta nu e Eve Warner. Cam departe de Dorset! 
Se uită la Kent şi era pe punctul de a-l recunoaşte, când Kent 
vorbi repede: 


- Bună, Bill. Tocmai mă prezentam doamnei ca Tom Benton, o 
invitam la cină, dar se lasă greu. 

- Ţi-am spus că trebuie să vină prietenul meu, replică Eve 
imediat. Îl luă pe Franklin de braţ. Credeam că nu mai vii. Hai să 
mergem la lac. 

- la stai puţin. Un moment, răspunse Franklin, rămânând pe 
loc. Ce înseamnă asta, Eve? Nici măcar nu ştiam că eşti în 
Zurich. 

- Mi-ai fost de mare ajutor! i-o trânti ea şi o luă în jos pe 
Bahnhofstrasse, ca o furtună. 

- Ciudată doamnă, comentă Franklin, întinzându-i mâna lui 
Kent. Ce faci aici, în oraşul aurului, Keith? îl întrebă el după ce-şi 
strânseră mâinile. 

- Afaceri. Confidenţiale. 

- Mut ca-ntotdeauna. Franklin zâmbi din nou. Ei bine, ţinând 
cont că mi-ai preluat anumite sarcini în trecut, chestia asta 
trebuie să inspire încredere. Acum trebuie să trec pe la 
Schweizerhof, ca să-i fac o vizită unui prieten comun. 

- Prietenul are şi un nume? întrebă întâmplător Kent. Pentru 
că acolo mă duc şi eu. _ 

Franklin tăcu, apoi îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. Işi 
scoase o batistă cu care-şi şterse ochii. 

- Hai să mergem împreună. Tu rămâi în hol până vorbesc cu 
recepţionerul. S-ar putea să ne distrăm. Şi ce coincidenţă... să 
mă întâlnesc şi cu Eve Warner, şi cu tine. 

- Eu am noroc la coincidenţe. Scot o groază de bani din ele... 


Eve trăgea furioasă dintr-o ţigară în timp ce cobora pe 
Bahnhof-strasse spre Baur-en-Ville. Era lividă. Oricât de mult ar 
fi încercat să nu se mai gândească, era sigură că, mai devreme 
sau mai târziu, Franklin îi va telefona lui Tweed la Londra şi îi va 
semnala prezenţa ei la Zurich. „Şi am fost atât de atentă când 
am ieşit”, îşi aminti ea. Apoi îi veni un gând care o făcu să se 
oprească din drum câteva secunde. 

Îl văzuse pe Newman intrând în Schweizerhof. Nu era posibil - 
acolo, un pic - ca Tweed să se afle în acelaşi hotel? Injură în 
gând şi continuă să meargă. Se mai întoarse de două ori, dar 
Franklin şi bărbatul care se prezentase Tom Benton nu se mai 
vedeau. 

Când ajunse în camera ei de hotel, îşi aruncă haina şi baticul 


pe un scaun. Haina alunecă pe podea, dar o lăsă acolo. Prima 
grijă fu sticla de votcă. Îşi turnă un pahar mare, îşi scoase 
pantofii, dând din picioare, şi-i aruncă pe covor, se întinse peo 
canapea şi bău jumătate de pahar. Apoi observă că ţigara pe 
care o pusese într-o scrumieră căzuse pe podea. 

Înjurând din nou, o ridică şi îşi aprinse cu ea altă ţigară. Pe 
covor rămăsese urma unei arsuri, dar nu-i păsa. Costa o avere 
să stai într-un loc ca acesta, era sigură de asta, dar Brazii plătea 
totul. 

Aşezându-se din nou pe canapea, bău restul de votcă şi, în 
timp ce fuma, reflecta. 

- Cum pot să scot nişte bani din ceea ce s-a întâmplat? Mi-ar 
plăcea să dau lovitura, gândi cu voce tare. 


Franklin stătea la recepţie, ţinând receptorul pe care i-l 
întinsese recepţionerul. 

- Bill Franklin, sunt jos, în hol. Pot să vin sus, Tweed? Trase 
aer în piept. Oh, mai e cineva care aşteaptă să te vadă. Keith 
Kent. Ne-am întâlnit pe stradă. 

- Atunci mai bine aţi veni amândoi sus, zise Tweed imediat. Să 
vă spună recepţionerul numărul camerei. Tot timpul le uit... In 
camera lui, Tweed puse telefonul jos şi se întoarse spre 
Newman. Chicoti. Bob, m-au prins. Franklin vine sus. Cu Keith 
Kent. S-au întâlnit întâmplător pe stradă. 

- Are vreo importanţă? 

- Nu cred că are vreo importanţă. S-ar putea să ajute. Acum 
ştiu că sunt în competiţie unul cu celălalt. Şi nimic nu e mai bun 
decât puţină rivalitate ca să-i impulsioneze pe amândoi. 

- Nici nu ştiam că se cunosc, zise Paula, care se întorsese de 
la masa de prânz. 

- Nici eu nu ştiam, recunoscu Tweed, dar pot să-mi dau seama 
cum s-a întâmplat. Keith Kent are o mare reputaţie de a da de 
urma banilor. Probabil că agenţia de detectivi a lui Franklin a 
fost solicitată de un client să dea de urma unei mari sume. Bill s- 
a gândit imediat la Kent, care are cunoştinţe pe care el nu le 
posedă. Să vedem ce-o să ne spună ei. Se ridică. Şi iată-i... 

Paula şi Newman îi cunoşteau pe cei doi, aşa că nu se pierdu 
timp când Tweed le spuse vizitatorilor săi să ia loc. Îl invită pe 
Kent să vorbească primul, ştiind cât e de concis. 

- Leopold Brazii şi-a mutat contul principal la sucursala 


Zurcher Kredit din Sion. În Valais. Tweed, care tocmai îi spusese 
Paulei că Philip a plecat singur în Valais, o văzu strângând din 
buze. Mai devreme l-am văzut şi pe Brazii vizitând Banca 
Zurcher Kredit de aici, de pe Talstrasse, continuă Kent. E doar o 
bănuială, dar eu cred că transferă restul fondurilor sale din 
Zurich la Sion. Ceea ce e foarte ciudat... Sion e un loc al 
nimănui. Cam asta e. 

- E mai mult decât suficient, zise Tweed aspru. Bill, ai 
cuvântul. 

- Eu am fost la Berna azi-dimineaţă. E un avocat acolo, Voigt, 
care a lucrat pentru Brazii. A rupt orice contact cu el când Brazii 
a încercat să-i spună cum să-şi conducă afacerile, dar Voigt are 
surse dintre cele mai curioase peste tot în Europa. Mi-a spus că 
Brazii îşi aduce toate trupele din Franţa şi Germania. Unde? La 
Sion, Valais. 

- Înţeleg, zise Tweed, fără să se uite la Paula. 

- Am avut o experienţă stranie când am plecat de la cabinetul 
lui Voigt, continuă Franklin. Locuieşte pe o alee îngustă care 
iese în Munstergasse. Când am ieşit, un bărbat slab, cu faţa 
albă, era întins în zăpadă. De îndată ce m-a văzut, a băgat mâna 
după un cuţit lung. N-am mai aşteptat să mă atace şi i-am dat 
un picior în cap. Se pare că asta i-a retezat orice entuziasm să 
se mai bată. De ce voia să mă atace, habar n-am. 

- Mai avem ceva să-i spunem lui Tweed, îi aminti Kent. 

- Da. Franklin îşi puse mâinile sub cap. Veneam încoace, când 
l-am văzut pe Keith vorbind cu cineva pe care nu m-aş fi 
aşteptat să o văd aici nici într-o mie de ani. Eve Warner. 

Brusc se făcu tăcere. Tweed se uită la Paula care ridică 
degetul mare. Newman ridică din umeri înainte să vorbească: 

- Doamna chiar se plimbă. 

- Şi doamna ştie că eşti aici, îl informă Kent. Că stai în acest 
hotel. Îi explică cum o văzuse de două ori, prima dată când îl 
urmărise pe 


Newman de la hotelul Gotthard. 

- Informaţiile pe care ni le-aţi dat amândoi sunt de nepreţuit, 
le spuse Tweed vizitatorilor. Pot să vă sugerez să mai săpaţi? 

- N-o să ne pierdem timpul verificându-ne unul pe celălalt, 
zise Franklin cu un zâmbet larg. 

- Amândoi aveţi talente diferite, contacte diferite, spuse 


Tweed, ridicându-se. Această afacere e atât de serioasă, încât 
am nevoie de toate datele pe care le puteţi obţine. Vă 
mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut până acum, încheie el, 
conducându-i la uşă. 

Imediat ce ei plecară, Paula explodă. 

În timp ce Tweed se aşeza ca să poată medita la ceea ce 
auzise, Paula se ridică, holbându-se la Tweed. 

- Uite ce-ai făcut! îi zise ea cu amărăciune. El, Philip, a fost 
trimis în gura lupului. De unul singur. Sau poate ăsta e felul tău 
de a-l lăsa să-ţi arate că se poate descurca. Aşa e? 

- Philip poate face faţă... începu Tweed încet. 

- O, chiar poate? Paula îl privi de sus. Când Bill Franklin 
tocmai ne-a spus că avocatul ăla, Voigt, i-a zis că Brazii şi-a 
rechemat toate trupele din Franţa şi din Germania - că hoarda 
asta se îndreaptă spre Sion. Sion! Unde se duce şi Philip, ca să-l 
vadă pe Marchat. 

- Stai jos, te rog. Taci un moment. 

Era ceva în înfăţişarea lui Tweed care o făcu pe Paula să facă 
precum i se cerea. Tweed nu spuse nimic o vreme, privind-o 
cum se calmează. 

- Îţi înţeleg reacţia, spuse el, dar, repet, Philip va face faţă. 
Acordă-i mai multă încredere. 

- Bine că, cel puţin, nu ştie că Eve e în oraş, cedă Paula. 

- Paula are dreptate, remarcă Newman. Problema e, Paula, că 
nu îndrăznesc să sugerez să plecăm toţi deodată la Sion. Tweed 
are o întâlnire vitală cu Leopold Brazii aici, în această seară. 
Tweed şi cu mine ne-am întâlnit deja cu Craig şi cu încă trei 
indivizi într-o maşină. Noi toţi - inclusiv Marler, Butler şi Nield - 
trebuie să fim aici în caz de nevoie, până se termină întâlnirea. 

- Avem adresa lui Anton Marchat din Sion? întrebă Paula pe 
un ton normal. 

- Da. De la Philip. Avem şi copii ale fotografiei lui Marchat. 
Tweed deschise o geantă diplomat, scoase un portofel, îi dădu 
Paulei o foaie de hârtie şi alte patru similare lui Newman. Apoi 
scoase cinci fotografii, îi dădu una Paulei şi patru lui Newman. 

- Nu scrie numele lui Marchat pe ele, comentă Paula. 

- Nici cea originală pe care a scris Archie adresa nu-l are. 
Archie e foarte precaut, replică Tweed. 

- Bineînţeles. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. Acum, m-am 
hotărât. Paula se ridică, părând foarte hotărâtă. Apreciez faptul 


că grosul echipei trebuie să rămână aici până pleacă Brazii, dar 
eu iau primul expres spre Geneva. De-acolo o să pot lua alt 
expres spre Valais. 

- Ar trebui să aştepţi, îi spuse Tweed. S-ar putea să fiu în stare 
să-l conving pe Brazii să abandoneze proiectul la care lucrează, 
oricare ar fi el. Atunci, am înlătura pericolul. 

- Eu tot vreau să iau expresul spre Geneva, zise Paula, 
îndreptându-se spre uşă. 

- Am spus să aştepţi, îi ordonă Tweed. 

- In cazul ăsta, ai demisia mea în acest moment. 

Puse mâna pe clanţă când Tweed îi răspunse pe acelaşi ton: 

- Demisia ta nu e acceptată. 

Newman sări de pe fotoliu şi o însoţi pe Paula în camera ei. 
Când ajunseră înăuntru, Paula se întoarse spre el. 

- Trebuie să-mi fac bagajul. 

- Ştiu, zise Newman şi zâmbi. l-am mai dat lui Philip nişte 
armament în plus. Aş vrea să fii şi tu echipată la fel. Nu trebuie 
să-l dai înapoi. O să-ţi bat în uşă cu semnalul obişnuit. 

- E cam depăşit semnalul ăsta al tău. Ar trebui să inventezi 
altul nou, comentă Paula cu un zâmbet. 

Newman se întoarse repede; Paula tocmai termina de 
împachetat. Dintr-un mic sac de pânză scoase o cutie de carton 
legată cu o fundă albastră pe care scria Dumbo. l-o întinse 
Paulei. 

- Ce Dumnezeu e asta, Bob? 

- Un cadou pentru nepotul pe care nu-l ai. De fapt, înăuntru 
vei găsi un pistol cu gaze lacrimogene, capsule de rezervă, 
bombe cu gaz... şi fii atentă cu astea. Sunt petarde. Ai mai 
umblat cu ele. 

- Nu e nevoie să-l trimiţi pe Marler şi pe ceilalţi după mine, 
glumi ea. 

Newman aşteptă până ce ea ascunse „cadourile” pe care i le 
dăduse. 

Paula îşi puse paltonul şi mănuşile şi îi zâmbi. 

- Să vă iau valiza, doamnă? spuse el. 

- Ţi-aş fi recunoscătoare, hamal. Poate primeşti un bacşiş. 

Ajungând la gara principală, Newman se uită pe panoul de 
plecări, văzu că e un expres care pleacă spre Geneva peste cinci 
minute. li spuse Paulei să-şi găsească un compartiment şi se 
grăbi să-i cumpere un bilet de clasa întâi. Paula stătea aplecată 


pe fereastră când apăru şi el fugind pe peron. Îi dădu biletul şi 
Paula se aplecă mai mult pe fereastră şi-l sărută pe obraz. 

- Asta e bacşişul tău. 

Expresul se puse în mişcare şi Paula îi făcu cu mâna de la 
fereastră. Newman rămase pe peron, uitându-se după tren, 
până ce ultimul vagon dispăru într-o curbă. 


28 

Newman dădea ultimele instrucţiuni în camera lui Marler de la 
Gotthard când sună telefonul. Se bosumflă din cauza 
întreruperii, se uită la Butler şi la Nield în timp ce Marler 
răspunse la telefon. 

- Cine e? întrebă el răstit. 

- Domnule Marler, îmi pare rău că vă deranjez, începu 
operatorul, dar am o femeie pe linie care doreşte să vorbească 
cu domnul Robert Newman, dacă e acolo. 

- Ce v-a făcut să mă sunaţi pe mine? întrebă Marler. 

- Când a venit domnul Newman, l-am întrebat dacă îl pot ajuta 
cu ceva. Am stat la recepţie câteva minute până s-a întors 
colegul să mă schimbe. L-am recunoscut pe domnul Newman 
din fotografiile pe care le-am văzut în ziare mai de mult. Nu eu i- 
am spus celei care a sunat că e aici. l-am spus doar că o să mă 
interesez. 

- Dar cine e la telefon? întrebă Marler brusc. 

- O domnişoară, Eve Warner... 

- Un moment. Revin imediat. N-o să-ţi vină să crezi, îi spuse 
lui Newman. La telefon, aşteptând să vorbească cu tine, e Eve 
Warner. 

- De unde dracu' ştie că sunt aici? Newman se gândi o clipă. 
Ei bine, văd că ştie... şi mai bine aş afla cum de ştie asta. 

- De unde vorbeşti? fură primele cuvinte ale lui Newman. 

- Dintr-o cabină telefonică de pe Bahnhofstrasse. 

- Ce te-a făcut să crezi c-ai putea să mă găseşti aici? 
Răspunde la întrebare sau îţi închid telefonul. 

- Nu fi şi tu aşa, se răsfăţă ea. O să fiu cinstită. Te-am văzut 
azi, mai devreme, când ieşeai din Gotthard. Am informaţii care- 
ţi trebuie urgent. 

- Cât? întrebă Newman cinic. 

- Nu e frumos. Nu e deloc frumos. Nu fac asta pentru bani. De 
data asta. 


- Atunci de ce-ai sunat? Ce informaţii? 

- Viaţa lui Tweed e în pericol. L-am auzit pe Craig spunând că 
împânzeşte Bahnhofstrasse şi scuarul cu acelaşi nume cu 
trupele lui, pregătite pentru întâlnirea dintre Brazii şi Tweed la 
Schweizerhof. 

- Craig a spus că ţinta e Tweed? 

- Păi... O pauză. De fapt, nu. Cred că se gândeşte să te 
omoare pe tine. 

- Mulţumesc pentru informaţii. 

- S-ar putea să mai sun dacă o să mai aflu ceva. Vezi, încheie 
ea, vezi că m-ai judecat greşit? Nu toată lumea umblă numai 
după bani... 

Newman puse receptorul jos şi le raportă celorlalţi ce i se 
spusese. Marler îşi aprinse o ţigară lungă şi trase un fum. 

- Nu înţeleg ce urmăreşte. Din câte mi-ai spus tu despre ea, 
Bob, e omul profitului. Tot timpul. 

- Şi încă mai cred asta. Se poate ca asta să fie lovitura de 
deschidere. Bătu din palme. Nu ne putem permite să ne 
pierdem vremea cu ea. Acum, vă sunt clare fiecăruia poziţiile pe 
care le va ocupa în Bahnhofplatz cât timp va ţine întâlnirea asta 
nebunească între Tweed şi Brazii? 

- Mie mi-e clar, zise Butler, şi o să am pregătite câteva bombe 
fumigene. 

- Şi mie mi-e clar, zise Nield. O să am şi eu câteva bombe 
fumigene. De ce folosim bombele astea... dacă suntem nevoiţi? 

- Pentru că, dacă vor fi împuşcături, cu cadavre pe stradă, 
şeful poliţiei, Arthur Beck, va avea mult de furcă. Deci, suntem 
gata. 

Îşi verifică ceasul. 

- Nu mai e mult, remarcă Marler. Ora zero se apropie... 


Eve ieşi din cabina telefonică foarte furioasă... furioasă pe 
Newman Auzi! Să insinueze că nu era interesată decât de bani! 
Era jignitor totuşi, important era faptul că reuşise să ia legătura 
cu el. 

Era atât de supărată, încât nu-l observă pe bărbatul care o 
urmărea din pragul unei uşi. Probabil că l-ar fi observat. Gustav, 
cel care o urmărise de la hotel, ştia să fie o adevărată umbră. 

O femeie atrăgătoare aruncă o privire spre locul unde acesta 
stătea, dar îşi întoarse repede privirea când îl văzu. Gustav se 


încruntă. Ştia de ce îşi întorsese privirea. Faţa lui nu era un 
tablou prea frumos de privit. Nasul lui lung fusese spart într-o 
bătaie şi acum era coroiat. Gura cu buze subţiri îi dădea un 
aspect dur. Ajunsese să nu-i mai placă femeile, cu excepţia unui 
singur scop. 

„Ce punea la cale Eve?” se întrebă el. Ceva necurat... altfel de 
ce-ar fi ieşit să dea telefon cuiva dintr-o cabină telefonică, doar 
putea folosi telefonul din camera ei? Îi va da raportul lui Brazii 
când va avea ocazia. Lui Craig nu-i va spune nimic... ăsta o să 
primească toate laudele, probabil o să-i spună că el i-a ordonat 
lui Gustav s-o supravegheze pe Eve. 

Când Eve ajunse aproape de Baur-en-Viile, văzu limuzina cu 
geamurile de culoarea chihlimbarului trăgând lângă bordură. Se 
opri şi se prefăcu că se uită într-o vitrină. Cu colţul ochiului îl 
văzu pe Brazii ieşind din partea din spate, deschizându-şi singur 
uşa. Brazii intră în fugă în hotel, uitându-se la ceas. 

Eve aşteptă până ce Jose luă limuzina ca s-o parcheze şi intră, 
grăbită, în hotel, apoi urcă în camera ei. Din fericire, camera ei 
era la acelaşi etaj ca şi apartamentul lui Brazii. Ajunsă în camera 
ei, încuie uşa, deschise un dulap de perete, se lăsă în genunchi 
şi îşi căută pantofii împrăştiaţi pe jos. Scoase stetoscopul pe 
care îl cumpărase dintr-un magazin din Zurich şi îl îndesă în 
geanta de umăr. 

Se întoarse pe coridor şi se duse încet la uşa de la camera de 
zi a lui Brazii. Işi pregătise deja o scuză în timp ce deschidea uşa 
şi arunca o privire în încăpere. Nimeni. Inchise uşa după ce 
intră, fugi uşor pe covorul gros, deschise un dulăpior, scoase o 
sticlă cu votcă, îşi turnă într-un pahar şi o lăsă pe o masă din 
apropierea celor două uşi glisante, prin care se ajungea în 
camera de şedinţe în mijlocul căreia trona o masă lungă. 

Işi lipi urechea de una din uşi, iar materialul era atât de 
subţire, încât auzi voci. Scoase stetoscopul, îi fixă membrana pe 
uşă şi îşi băgă cele două capete în urechi. Dacă ar fi auzit pe 
cineva venind, ar fi vârât stetoscopul în geantă şi ar fi spus că 
venise să-şi ia un pahar de votcă. Cu ajutorul stetoscopului auzi 
clar. 

- Deci ai ajuns bine de la Sion, Luigi. Cum merg treburile pe 
acolo? întrebă Brazii cu vocea lui bubuitoare. 

- Staţia e gata de funcţionare. Am testat contactul laser cu 
satelitul şi a fost un succes colosal. 


O voce pedantă, neplăcută. Accent italian. 

- Fii mai precis. Ce s-a întâmplat exact când au făcut 
experimentul? 

- Am folosit echipamentul care se găsea în camera din vechea 
casă, de pe coasta muntelui. Laserul era orientat pe numărul de 
telefon din acea cameră, care era inclusă în circuitul satelitului. 
A fost colosal! 

- Dar ce s-a întâmplat exact când te-ai întors în cameră după 
ce ai trimis semnalul pentru numărul respectiv? 

- Tot echipamentul era distrus. Capra legată era moartă... 
zgomotul acela înfiorător o omorâse. 

- Deci funcţionează. Lasă-mă să mă gândesc... 

Eve îşi băgă stetoscopul înapoi în geantă. Bău repede 
jumătate din paharul cu votcă, dar păstră paharul când ieşi din 
cameră, în cazul în care pe hol ar fi fost cineva, cineva ca Craig. 
Când ajunse în camera ei, se tolăni pe canapea. 

„Ce dracu' a fost toată chestia asta?” se întrebă. 

Nici măcar nu ştia unde se află Sion-ul. Apoi îi veni o idee. Sări 
de pe canapea şi nu uită să ascundă stetoscopul înainte să iasă 
din cameră. Tocmai deschisese uşa încet, când auzi voci pe 
coridor. Împietri. 

- Cum se comportă savanții, Luigi? E absolut vital ca nici unul 
dintre ei să nu părăsească laboratorul. Dacă scapă vreunul... 

- Nu va scăpa nici unul, domnule Brazii. 

Auzi o uşă închizându-se. Zăngăni cheia în broască de parcă 
atunci ar fi deschis uşa, ieşi şi o încuie. Un bărbat gras, scund, 
îmbrăcat într-un costum gri de primă calitate venea către ea. 
Avea o faţă rotofeie, buze senzuale şi o mustață neagră care i 
se potrivea cu părul des. Se uită la ea cu un interes neruşinat 
când trecură unul pe lângă celălalt, apoi se opri, se întoarse şi 
rămase în dreptul ei. 

- Numele meu e Luigi, frumoasă doamnă. 

- Numele meu e să fiu a naibii dacă ştiu cine eşti... 

Îl lăsă cu o expresie dezagreabilă pe figură şi cobori în hol. 
Dădu o tură ca să se convingă că nici unul dintre durii lui Craig 
nu era prin preajmă. Apoi se duse la recepţioner. 

- Un prieten mi-a sugerat că ar fi foarte interesant să vizitez 
Sion-ul. Nici măcar nu ştiu unde e. 

- În Valais, madame. Să vă arăt pe hartă. Ea studie harta, în 
timp ce acesta continuă să-i vorbească: Nu v-aş recomanda 


Sion-ul în această perioadă a anului. 

- De ce nu? 

- Sion-ul se află în cantonul Valais. Foarte cunoscut printre 
entuziaştii sporturilor de iarnă în timpul sezonului, dar sezonul e 
aproape pe sfârşite. Vremea s-a cam înrăutățit pe-acolo. Ni s-au 
raportat mai multe avalanşe. Dacă vă gândeaţi la o plimbare 
prin munţi, eu nu v-aş recomanda-o. 

- Mulţumesc. _ 

Eve se întoarse în camera ei şi încuie uşa. Işi aprinse o ţigară, 
îşi îndoi o mână la piept şi îşi sprijini cu ea cotul celeilalte. Se 
plimbă încet dintr-o parte într-alta a camerei. 

Era curios faptul ca Brazii, atât de conştiincios când venea 
vorba de securitate, să vorbească despre savanţi şi despre 
laborator în public. Apoi îşi aminti că pe lungul coridor nu era 
nimeni, în afara bărbatului aceluia gras, Luigi. Fără îndoială că 
Brazii verificase holul înainte să înceapă să vorbească. 

Îşi aduse aminte de ciudata conversaţie la care trăsese cu 
urechea. Îşi amintea fiecare cuvânt, deşi nu reuşea să înţeleagă 
ce voiau să însemne. Newman şi Tweed ar fi înţeles, era sigură, 
ceea ce se vorbise acolo. Se pare că aceasta era o informaţie pe 
care ei ar trebui s-o aibă. 


Tweed aştepta în holul de la Schweizerhof când Brazii ajunse 
la hotel, cobori din limuzină şi intră, cu un aer energic, în hotel. 
Îi întinse o mână lui Tweed, pe care acesta i-o strânse. 

- Am o cameră sus, unde putem vorbi, spuse Tweed şi o luă 
înainte spre lift. 

Brazii purta un costum albastru cu dungi subţiri, o cămaşă 
albă şi, foarte neobişnuit pentru el, o cravată ţipătoare, în culori 
exotice. Deborda de energie şi refuză invitaţia lui Tweed de a 
bea ceva. 

- Fără alcool când discut afaceri. 

Tweed pregătise două fotolii în cele două capete ale unei 
mese lungi de sticlă. Se aşezară faţă în faţă, ca doi adversari 
într-un duel. Tweed nu spuse nimic; îşi scoase doar ochelarii şi 
începu să-i şteargă cu o batistă. 

- Am venit să vă propun să fiţi partenerul meu într-un mare 
proiect istoric, îi spuse Brazii. Un plan care să schimbe întregul 
echilibru al puterilor mondiale. 

- Pare destul de ambițios. 


- Vestul a intrat într-un declin serios, va rămâne aproape fără 
apărare, îşi taie fondurile pentru armament aproape în fiecare 
zi. În Marea Britanie, ca şi în alte ţări, oamenii sunt demoralizaţi, 
nu mai au nici un orizont. Se lasă în voia sorții, domnule Tweed. 
Peste tot în lume legea şi ordinea sunt încălcate. Criminalii 
controlează străzile. Avem nevoie de disciplina pe care o aveam 
odată, stabilitatea, sensul unui scop. Ne prăbuşim într-o 
decadenţă morală, care nu face altceva decât să îmbolnăvească 
societatea actuală din ce în ce mai mult. Sau nu sunteţi de 
acord cu mine? 

- Până acum, tot ce aţi spus e perfect adevărat, replică 
Tweed, punându-şi ochelarii. Ce soluţie propuneţi? 

- Avem nevoie de o conducere puternică şi fără milă. Singurul 
lucru care i-ar trezi pe oameni este întoarcerea fricii. Când Rusia 
sovietică era puternică exista frică. Vestul era plin de energie, s- 
au pus bazele NATO. Popoarele erau în alertă, tot timpul cu 
garda sus. Numai renaşterea Rusiei ca mare putere va insufla 
sentimentul de frică de care e nevoie pentru a-i da Vestului 
sensul unui scop. Bătălia pentru supravieţuire. Sunteţi de acord, 
domnule Tweed? 

- Continuaţi, vă rog. 

- America e un abator. Preşedintele ei e un nebun indolent. 
Nu. L-am cunoscut. Există părerea larg răspândită că Rusia nu 
mai contează. Nu mai contează! Ridică tonul. Au un vast arsenal 
de rachete intercontinentale... care pot ajunge la Londra, la 
Chicago, în toată lumea. În fiecare lună se lansează de la baza 
secretă din Murmansk, portul lor degajat de gheţuri, un nou 
submarin nuclear, dintre cele silenţioase şi nedetectabile. In 
spatele Uralilor au fabrici subterane care produc tehnică 
nucleară, nouă şi avansată, de război. Un diplomat american 
care s-a aventurat până acolo a fost expulzat de curând ca 
spion. De ce? Dacă nu e nimic de spionat? Rusia e un uriaş care 
doarme şi care în curând se va trezi. 

- Se zice că economia Rusiei e la pământ, comentă Tweed. 

- Dacă e atât de adevărat, cum de-şi permit să producă 
armamentul pe care l-am enumerat? întrebă Brazii. 

- Asta e o enigmă, admise Tweed. 

- Nu e decât o enormă perdea de fum care să orbească 
Vestul. În spatele preşedintelui lor, care îşi dă atâtea aere, Ivan 
Marov trage sforile, îl manipulează pe actualul preşedinte ca pe 


o marionetă. Pentru a da Vestului impresia că Rusia e terminată, 
în timp ce el - Marov - repune pe picioare, împreună cu generalii 
şi cu MOVAK-ul, puterea Rusiei. Aţi auzit de Marov? 

- Numele mi se pare cunoscut. 

- Nu sunteţi omul cu care aş juca pocher, domnule Tweed. 
Sunt sigur că ştiţi foarte multe despre Marov. E un georgian care 
şi-a schimbat numele. L-am cunoscut. Seamănă cu Stalin... mai 
ales când vrea să fie plin de şarm. Pentru moment se ascunde 
foarte grijuliu în spatele scenei. Americanii nu ştiu de existenţa 
lui, zise Brazii cu dispreţ. 

- Dumneavoastră aţi stat o vreme în America, remarcă Tweed. 

- M-am născut în Marea Britanie, dar am plecat în America de 
tânăr. Am devenit şeful executiv al unui imens consorţiu. Mi-am 
dat repede seama că ar trebui împărţit în şase unităţi 
independente. Cu o organizaţie atât de vastă, oamenii din vârf 
n-aveau nici cea mai mică idee de ceea ce se întâmplă mai jos. 
Am muncit zi şi noapte ca să înfăptuiesc ceea ce ştiam că 
trebuie făcut. Ştiţi ce s-a întâmplat? 

- Spuneţi-mi. 

- Ceilalţi membri din conducere şi-au unit forţele ca să mă 
determine să demisionez. De ce? Pentru că aceşti „saci cu bani” 
care controlau imensul dinozaur aveau salarii enorme, plus 
dreptul de a avea o mare parte din afacerile care se încheiau şi 
care îi transformau în milionari. Yankei ignoranţi. M-am întors în 
Anglia. 

- Aţi menţionat o organizaţie, MOVAK. 

- E invenţia lui Marov. O unitate secretă care să înlocuiască 
KGB-ul, iremediabil corupt. Sunt sigur că va împuşca toţi ofiţerii 
KGB când va veni momentul să preia puterea. 

- Ascult în continuare, zise Tweed. 

- Aşa că Vestul are nevoie de un şoc teribil, care să-l oblige să 
devină din nou puternic. Şocul acela va fi ridicarea bruscă a 
Rusiei ca putere mondială. Granița, ca şi toate controalele 
vamale dintre Rusia şi Bielorusia au fost desfiinţate. Asta 
înseamnă, foarte simplu, că Rusia a înghiţit Bielorusia. 
Următorul obiectiv e Ucraina. 

- Şi dumneavoastră sprijiniți oameni ca Marov să-şi ducă la 
bun sfârşit obiectivul unei noi Rusii atotputernice? întrebă 
Tweed. 

- Vă pot spune ceea ce vreau să fac doar dacă sunteţi de 


acord să îmi fiţi partener total. Noi doi am putea face o 
combinaţie invincibilă. Acum trebuie să vă hotărâți. Ora e târzie. 

- De ce eu? 

- V-am studiat palmaresul. Sunteţi incoruptibil, foarte hotărât, 
vă ţineţi de cuvânt. Pentru prima oară, Brazii zâmbi. Sunteţi o 
pasăre rară. 

- Mulţumesc pentru compliment. 

Tweed se ridică şi începu, calm, să străbată camera de la un 
capăt la celălalt. Brazii îl privi şi avu grijă să nu mai spună nimic. 
Cu mintea lucrându-i cu repeziciune, Tweed se gândi la lucrurile 
pe care le spusese Brazii. Cu unele dintre ele se simţea obligat 
să fie de acord. Vestul se lăsa dus în voia valurilor, ca o navă 
fără cârmaci, spre o mare în furtună. În cele din urmă, Brazii 
vorbi: 

- Pot să afirm că gândiţi totul aşa cum gândesc şi eu. Ştiu că 
nu veţi nega acest lucru. Vestul are nevoie de un şoc de 
magnitudinea unui cutremur. 

Tweed ridică din umeri. Se întoarse şi-l privi pe Brazii în faţă, 
întâlnindu-i ochii albaştri, ca de gheaţă. „Un om cu adevărat 
remarcabil, uimitor”, gândi el. După tiparul generalului de 
Gaulle, al lui Winston Churchill şi al lui Konrad Adenauer. Zâmbi. 

- Domnule Brazii. Trebuie să vă refuz oferta. 

- Cu părere de rău? întrebă Brazii în timp ce se ridica. 

- Trebuie să vă refuz oferta. 

- M-am temut că veţi lua această decizie. Acum voi pleca. 

Brazii plecă, închizând uşor uşa în urma lui. Lui Tweed camera 
i se păru brusc goală, ca şi cum o remarcabilă forţă ar fi fost 
absorbită în neant. 


Newman, îmbrăcat într-un fulgarin de tipul celor militare, cu 
revere largi, cu o pălărie cu boruri mari şi cu un batic care îi 
acoperea jumătate de faţă, se plimba prin Bahnhofplatz, când 
începură să cadă fulgi rari şi mici. Pe ultimele trepte de la 
intrarea în gara principală, stătea un bărbat care purta tot un 
fulgarin şi o pălărie. Avea înfăţişarea unui călător care tocmai 
coborâse dintr-un tren şi aştepta să se oprească ninsoarea. 

Newman se opri lângă el, în aparenţă pentru a-şi aprinde o 
ţigară. 

- Ei, Marler, ai făcut rost de haine pentru Butler şi pentru 
Nield? 


- Da. Ei aşteaptă chiar după colţ, în Bahnhofstrasse. Hainele 
sunt reproduceri identice perfecte. 

- Bun. Mă întreb dacă o să avem nevoie de ele. Volvo-ul a 
apărut? 

- Până acum, nu. Dacă apare, o să le semnalizez, lui Butler şi 
lui Nield. Sunt sigur că şarada va funcţiona. 

- Să sperăm, dacă va fi nevoie. Mă întorc ca să fiu aproape de 
intrarea de la Schweizerhof. Cel puţin, suntem pregătiţi pentru 
ei... 


29 

După ce plecă din camera lui Tweed, Brazii evită să ia liftul. 
Fugi în jos pe scări, ajunse în hol, îl traversă şi se duse la barul 
situat mai izolat. Aşa cum sperase, în această perioadă a anului 
barul era gol, cu excepţia barmanului şi a unui client. Craig. 

- Vreau un Cointreau, îi zise Brazii barmanului. Puse o 
bancnotă mare pe tejghea. Nu vreau restul, dar eu şi cu 
prietenul meu avem ceva confidenţial de discutat. Te 
deranjează dacă aştepţi în hol? Vezi de-acolo dacă mai vine 
vreun client. 

Barmanul se chinui să nu verse paharul de Cointreau. Ochii îi 
erau pe bancnotă. 

- Vă mulţumesc mult, domnule. Sunt afară dacă aveţi nevoie 
de mine. 

- Ei, zise Craig de îndată ce rămaseră singuri, a fost de acord 
să ni se alăture? 

- Nu, din păcate. A refuzat. 

- Atunci îl aşteaptă toporul. 

Craig purta un palton gros şi o eşarfă de mătase albă. Cu greu 
îşi ascundea satisfacția. 

- Craig, zise Brazii încet. Dacă lui Tweed i se întâmplă ceva, o 
să am grijă să nu-i supravieţuieşti mai mult de o oră. După felul 
cum te porţi cu oamenii tăi, va fi o plăcere pentru oricare dintre 
ei să-mi îndeplinească ordinul. 

- Bine. Craig tremura. Îşi bău restul de scotch repede. Am 
prins ideea, dar oamenii lui? O să-ţi stea în drum. Poţi să fii sigur 
de asta. 

- Mă tem că ai dreptate. 

- Deci îmi dai mână liberă să-i elimin toată echipa de pe faţa 
planetei? 


- Da. Brazii tăcu. Bănuiesc că e singurul lucru inteligent pe 
care pot să-l fac. 

- Corect. Rămâi să aştepţi limuzina. Craig scoase un telefon 
mobil din buzunar, formă un număr şi vorbi scurt: 

- Craig la telefon. Vino şi ia-mă. Avem treabă. Pregăteşte 
maşina cu oameni... 


Stând în colţul unde Bahnhofstrasse intră în scuar, Newman îşi 
scutură zăpada de pe fulgarin. Nu încetase să se uite după 
Marler, care rămăsese pe scările de la gară. Apoi îl văzu 
întinzându-şi braţele, ca şi cum s-ar fi plictisit. 

Apăru Volvo-ul care începu să dea ocol scuarului. Craig, care 
stătea la intrarea în hotel, făcu câţiva paşi pe stradă, în sens 
opus faţă de unde se afla Newman. Volvo-ul, cu trei bărbaţi 
înăuntru, şoferul în faţă şi un altul în spate, se opri, iar Craig 
deschise uşa din spate şi se strecură pe locul liber. 

Newman îşi scoase baticul şi pălăria, le băgă în haină şi 
aşteptă pe marginea trotuarului. Craig îl văzu imediat şi îi spuse 
ceva şoferului. Volvo-ul porni încet spre locul unde stătea 
Newman. În acelaşi moment, apărură doi bărbaţi îmbrăcaţi în 
haine de piele neagră, cu căşti pe cap, îndreptându-se spre 
maşina care se apropia. Unul din ei bătu în geamul din spate. 

Craig, derutat, îi spuse şoferului să oprească. Era convins că, 
fără să primească ordin, două dintre Bombardierele de Piele 
sosiseră. Cobori geamul în timp ce Newman se apropie de el. 

- Nu e o seară prea plăcută, Craig, îi strigă Newman. 

- Nu pentru tine. Tu eşti primul, mărâi Craig. 

Se aplecă la podeaua maşinii şi apucă o puşcă de vânătoare. 
Unul din cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele, Butler, 
scoase un pistol cu gaze lacrimogene şi trase în interiorul 
vehiculului. În acelaşi moment, Nield, îmbrăcat la fel, trase cu 
pistolul lui, peste umărul lui Butler, în locurile din faţă ale 
maşinii. 

Sufocându-se, şoferul intră în panică şi apăsă pe accelerator, 
în timp ce unul dintre tramvaiele albastre din Zurich, cu o 
constituţie de tanc, întorcea ca s-o ia în jos pe Bahnhofstrasse. 
Craig întrezări, printre lacrimile care-i curgeau şuvoi, silueta 
uriaşă. Apucă mânerul de la uşă, o deschise larg, se aruncă pe 
carosabil, rostogolindu-se, astfel încât umerii să primească 
şocul, aşa cum fac paraşutiştii la aterizare. 


Volvo-ul îşi continuă cursa doar câteva secunde. Câteva 
secunde prea lungi. Intră în masivul tramvai. Forţa impactului 
strivi literalmente maşina. Cei trei bărbaţi dinăuntru dispărură în 
masa de metal diformă. Pasagerii tramvaiului erau speriaţi, dar 
nu şi răniţi. 

Craig se clătină pe picioare, ameţit. Îşi reveni, fugi în direcţia 
opusă şi dispăru. Pe carosabil zăcea arma pe care urma s-o 
folosească Craig. Newman le făcu semn din cap, lui Butler şi lui 
Nield. Aceştia fugiră prin scuar şi cotiră pe strada laterală şi 
liniştită pe care se plimbase Tweed mai devreme. 

Işi scoaseră hainele de piele şi le înfundară, împreună cu 
căştile, într-o cutie de gunoi. Îmbrăcaţi acum în costume, 
dispărură în Gotthard, prin uşa care ducea în barul Hummer. 
Newman era deja în holul de la Schweizerhof şi se ducea spre 
lifturi. 

- E un accident groaznic afară, îi spuse recepţionerului care se 
îndrepta spre uşa de la intrare. Nişte nerozi beţi au intrat într-un 
tramvai... cel puţin, asta mi s-a spus. 

Se duse direct în camera lui Tweed. Brazii, care era încă la 
bar, îl auzise. Îşi ţuguie buzele. Dacă Craig era amestecat în 
toată povestea asta, devenea o responsabilitate. Asta dacă mai 
era încă în viaţă. 

- Am văzut, zise Tweed când Newman ajunse în camera lui. 
Deci războiul a început cu adevărat. 

- Craig avea o puşcă de vânătoare... 

- Ştiu. Am văzut şi asta. Zăcea pe carosabil. Am refuzat oferta 
lui Brazii de a lucra cu el... îin parteneriat. Nu pot fi decât 
douăzeci de minute de când Brazii a ieşit din această cameră, 
iar ei au încercat deja să te ucidă. Probabil că însuşi Brazii a dat 
acest ordin. Nu e numai crud, e şi brutal. 

Vocea lui Tweed era mai aspră decât o auzise Newman 
vreodată. 

- Ce parteneriat? întrebă el. 

Tweed se aşeză şi îi povesti tot ce îi spusese Brazii. 

- E ciudat, comentă Newman, care se aşezase într-un alt 
fotoliu. Nu pot să nu recunosc că sunt de acord cu unele lucruri 
pe care le gândeşte. Doar cu unele dintre ele. 

- Şi eu la fel, încuviinţă Tweed, dar n-a menţionat un alt 
aspect al situaţiei mondiale - deşi sunt sigur că-l avea în cap. 
Dacă Rusia devine din nou o putere, va fi o barieră împotriva 


Chinei, care devine din ce în ce mai agresivă pe zi ce trece. 
Testele de la Lop Nor au fost încununate de succes, testele în 
care au lansat rachete intercontinentale cu o rază mai mare de 
opt mii de kilometri. Asta înseamnă că aceste rachete pot 
ajunge la Londra... sau pe coasta vestică a Statelor Unite. Brazii 
are logica de partea lui, poate gândi la nivel global, ceea ce 
puţini din slabii noştri politicieni pot face. Ceea ce mi se pare 
respingător sunt metodele lui. Ar putea să argumenteze că 
acesta e singurul fel de a duce la bun sfârşit o modificare 
necesară în echilibrul de putere al lumii. 

- Noi ce facem acum? 

- Îl eliminăm pe Brazii şi toate lucrările lui... 


Craig se întoarse pe Bahnhofstrasse luând-o pe străzi laterale 
şi ieşind într-un loc aproape opus intrării în Baur-en-Viile. Intrând 
în holul de la recepţie, o văzu pe Eve venind spre el. 

- Craig, voiam să... 

- Las-o baltă. 

Craig continuă să meargă, aruncând o privire asupra tuturor 
vizitatorilor care stăteau şi pălăvrăgeau la o cană cu ceai. Se 
duse la un bărbat slab, cu o faţă ca de mort şi cu un bandaj care 
îi acoperea ceafa. 

- Marco, vino sus cu mine. O să avem o şedinţă în sala de 
consiliu a lui Brazii... cu Luigi. Mişcă-te! 

„Incântător bărbat”, îşi zise Eve după ce el o insultase. 

Apoi ascultă cu atenţie. Peste toate mormăielile stinse ale 
oaspeţilor hotelului răspândiţi prin tot holul, auzi fiecare cuvânt 
pe care i-l spuse Craig lui Marco. Eve avea auzul ascuţit, dar 
Craig, încă furios, ridicase vocea mai mult decât intenţionase. ÎI 
urmări dispărând în lift, aşteptă, apoi urcă şi ea în unul liber. 

Tocmai cotise pe lungul coridor care ducea spre camera ei, 
când se opri şi se dădu înapoi câţiva paşi. Jose intra în camera 
de zi a lui Brazii. Probabil că Craig şi acoliţii lui se duseseră deja 
în camera de consiliu. 

Se duse înapoi în camera ei, dar lăsă uşa întredeschisă. Încă 
mai ţinea în mână paharul cu votcă pe care tocmai îl comandase 
de la bar când îl întâlnise pe Craig care venea de pe stradă. Luă 
o înghiţitură, stând în picioare aproape de uşă. 

Câteva minute mai târziu, auzi o uşă închizându-se. Când se 
uită afară, îl văzu pe Jose mergând în direcţia opusă. Se hotări 


să mai rişte o dată. Luându-şi stetoscopul din dulap, îl vâri în 
geantă, ieşi din cameră şi se întoarse în camera de zi a lui 
Brazii. Deschise încet uşa, cu paharul de votcă pe jumătate băut 
în cealaltă mână. Camera era goală. Merse în vârful picioarelor 
până la uşile glisante, închise, de la camera de consiliu, îşi puse 
paharul pe un pervaz, scoase stetoscopul şi ascultă. Craig 
vorbea pe un ton ameninţător: 

- Repet, numai pe Tweed să nu-l răniţi. Dumnezeu ştie de ce, 
dar sunt instrucţiunile personale ale lui Brazii. 

- Ai mai spus asta o dată, protestă vocea lui Marco. 

- Tacă-ţi fleanca! Ascultaţi. O mai spun o dată, ca să vă intre 
în capetele alea seci. Asculţi, Luigi? 

- Cu amândouă urechile. 

- Nu faceţi pe glumeţii cu mine. Ascultaţi aici, fir-aţi voi să fiţi! 
Fiecare membru al echipei lui Tweed este o ţintă de lichidat. Aici 
intră Paula Grey, Robert Newman, Philip Cardon şi, posibil, Bill 
Franklin. Îl lăsăm pe Franklin în pace până ce avem confirmarea 
adevăratului său statut. 

- Scuză-mă, zise Luigi, dar ei ştiu de Sion? 

- Ajung şi la asta. Am spus să ascultați. Mai sunt doi membri 
în banda lui Tweed, a căror identitate nu se cunoaşte pe 
moment. Au apărut în Bahnhofplatz târziu, pe la prânz, 
îmbrăcaţi în costume de motociclişti din piele neagră. Şi ei vor fi 
omorâţi, când o să aflăm cine sunt. Până acum e ceva neclar? 

- Ei ştiu de Sion? întrebă Luigi îngrijorat. 

- Sunt sigur că nu. Chiar dacă ştiu, n-o să ajungă niciodată 
acolo. Nu ies din Zurich vii. Şi cum garantăm noi asta? Punând 
un grup la aeroportul Kloten, un altul la Hauptbahnhof, în caz că 
încearcă să plece cu trenul. Vor fi împuşcaţi. Şi să vă asiguraţi 
că sunt morţi. 

- Şi dacă pleacă cu maşina din Zurich? insistă Luigi. 

- In cazul acestei întâmplări neprevăzute, există echipe de 
motociclişti pregătite pe toate şoselele. Zurich-ul va fi sigilat. 
Craig tăcu. Şi ca rezervă finală, tu ai echipe de motociclişti la 
Sion, Luigi? 

- O echipă de elită aşteaptă acolo... 

Eve îşi strecură stetoscopul în geantă. Avu grijă să nu-şi uite 
paharul cu băutură când se furişă afară din cameră şi se 
întoarse în dormitorul ei. Incuie uşa şi rămase sprijinită de ea, 
respirând greu de emotie. 


„Aşa, acum e mai mult decât suficient, îşi zise ea. lar cei trei 
adjuncţi de vârf ai lui Craig sunt Marco, expertul în aruncarea 
cuţitului, Luigi, care se pare că e şeful a ceea ce este la Sion, şi 
Gustav, care face poc cu pistolul. Mă întreb de ce nu era şi el 
acolo.” 


Gustav intră în barul de la Schweizerhof şi îl găsi pe Brazii 
uitându-se la ceas, cu o figură plictisită. Brazii îşi ridică privirea, 
îl văzu pe Gustav şi se încruntă. 

„Chiar şi bărbaţii se tem de faţa mea, se gândi Gustav. Chiar 
şi bărbaţii puternici.” 

Se duse imediat la Brazii, cerându-şi scuze la nesfârşit că nu 
ajunsese mai devreme. 

- José şi-a scrântit glezna dreaptă şi e cam complicat pentru el 
să conducă. Limuzina vă aşteaptă afară. 

- Atunci, să plecăm imediat. Şi nu-mi deschide uşa. Nu-mi 
place agitația. 


O oră mai târziu, operatorul sună în camera lui Newman. 

- La telefon e un domn. N-a vrut să-şi spună numele. A spus 
că-l cunoaşteţi foarte bine şi că l-aţi întâlnit ultima oară într-un 
loc numit Kimmeridge. L-am pus să-mi spună numele ăsta pe 
litere. Sper că l-am pronunţat corect. 

- Da. Faceţi-mi legătura. 

- Domnul Newman? 

Numai două cuvinte fură rostite la telefon, dar Newman 
recunoscu vocea lui Archie. 

- Da, la telefon. Imi pare bine să vă aud. 

- Domnule Newman, ştiu unde sunteţi. Vorbesc dintr-o cabină 
telefonică din apropiere. Pot să trec să vă văd? 

- Bineînţeles, domnule Sullivan. Recepţionerul vă va spune 
numărul camerei mele. 

Archie închise. Era atât de deştept ca să-şi dea seama că se 
va prezenta la recepţie ca domnul Sullivan. Newman fu sigur că 
Tweed ar fi vrut să-l cunoască, dar se duse în prealabil la el în 
cameră, ca să se convingă de acest lucru. 

Tweed rămase surprins să audă că Archie e în Zurich, dar fu 
întru totul de acord să-l vadă împreună cu Newman. 

- In camera asta, zic eu, continuă el. E mai mare. Aşa că mai 
bine l-ai anunţa pe recepţioner. 


Newman îl întâlni pe Archie la lift şi nu spuse nimic până când 
ajunseră în camera lui Tweed. Tweed îl întâmpină cu căldură, îi 
indică un fotoliu confortabil şi îl întrebă dacă nu vrea ceva de 
băut. 

- Doar apă, vă rog. 

Archie purta o haină groasă de blană pe care şi-o scoase, o 
pălărie cu boruri şi, ca de obicei, avea în colţul gurii chiştocul 
unei ţigări stinse, pe jumătate fumate. 

- Pot să vă întreb de unde ştiaţi că Bob e aici? întrebă Tweed 
amabil. 

- Simplu. l-am telefonat Monicăi la Park Crescent. M-a verificat 
foarte conştiincioasă, apoi mi-a dat numărul acestui hotel. 
Domnilor, sunteţi în foarte mare pericol. 

- Ce fel de pericol? întrebă Tweed. 

- Dumneavoastră trebuie să fiţi cruțat. Brazii a ordonat să nu 
fiţi rănit în nici un fel. Archie tăcu şi îşi întoarse privirea spre 
Newman.  Informatorul meu mi-a spus că Craig, cu 
consimţământul lui Brazii, le-a ordonat bandiţilor lui să-i elimine 
toţi oamenii lui Tweed, inclusiv pe tine. Se uită din nou la 
Tweed. Au nume. Paula Grey, Robert Newman, Philip Cardon. 
Ştiu, de asemenea, că mai sunt doi oameni, dar încă nu au 
numele lor. 

- Înţeleg. 

Tweed se ridică şi îşi înfundă mâinile în buzunare, ca să nu se 
vadă că-şi strânge şi-şi desface pumnii pentru a-şi recăpăta 
stăpânirea de sine. Era într-o stare de furie cum de mult nu mai 
trăise. Ideea de a fi lăsat în viaţă, în timp ce echipa lui era 
spulberată, îl umplea de venin. Făcu turul camerei de câteva ori, 
apoi se aşeză lângă Archie. 

- Cuvântul „a elimina” l-aţi folosit dumneavoastră, sau ştiţi 
sigur că e cuvântul folosit de Craig? 

- Se pare că Craig a folosit exact acest cuvânt, replică Archie 
şi sorbi o gură de apă din paharul pe care i-l dăduse Newman. 

- Înţeleg, zise din nou Tweed. 

- Pericolul e grav, continuă Archie. Informatorul mi-a spus că 
vor fi echipe de ucigaşi care aşteaptă la aeroport, la gara 
principală de peste drum, şi altele care supraveghează 
drumurile şi şoselele ce ies din Zurich. 

- Ne-au încolţit cam strâns, remarcă Newman. 

Archie zâmbi, un zâmbet cald. 


- Acum trebuie să plec. 

- Cât îţi datorez pentru cheltuielile şi onorariul tău? întrebă 
Newman. 

- Două mii de franci pentru cheltuieli. De data asta, nu vreau 
onorariu. Marler e întotdeauna foarte generos cu mine. Şi de 
data asta, ţinând cont de informaţiile grave pe care le-am adus, 
sunt bucuros să vă fac un serviciu. 

Newman îşi scoase portofelul, numără patru bancnote de o 
mie de franci şi le puse pe o masă din faţa lui Archie. Archie 
ridică două dintre ele şi le lăsă pe celelalte. 

- Nu mă face să mă simt prost. Ar trebui să plec acum. 

- Hotelul s-ar putea să fie supravegheat, îl avertiză Tweed. Se 
ridică, se duse la fereastră şi îşi dădu seama că draperiile 
fuseseră trase. O să fie frig afară, îl avertiză pentru a doua oară. 

- Era întuneric şi când am intrat prin bistrou, restaurantul 
acela mic, deschis pentru public, cu uşa care dă în stradă. Pe 
acolo am intrat, explică Archie. O să mă întorc tot pe-acolo, o să 
comand o ceaşcă de cafea şi o să aştept până o să plece vreun 
grup de fete. O să plec cu ele, întrebându-le în germană cum se 
ajunge la lac. Când am venit, am intrat în bistrou, aşa cum am 
mai spus, apoi în hol prin uşa care dă în hotel. Oricine ar 
supraveghea hotelul a văzut un bărbat care a intrat în cafenea 
şi îl va vedea pe acelaşi bărbat ieşind cu câteva fete. Sunt cât se 
poate de precaut. 

- Vă mulţumesc pentru ajutor, spuse Tweed, ridicându-se şi 
însoţindu-l până la uşă. Trebuie să aveţi grijă de 
dumneavoastră. Animalele sălbatice au ieşit după pradă. 

- Mulţumesc. Şi nu uitaţi de Marchat, la Sion. 

Newman îl conduse pe Archie până în holul hotelului, dar fără 
să iasă din lift, iar când se întoarse îl găsi pe Tweed plimbându- 
se din nou prin cameră. 

- Se pare că suntem prinşi în cursă, comentă Newman. 

- Aşa s-ar părea, replică Tweed. 


30 

În aceeaşi zi, ceva mai devreme, Philip prinsese un expres din 
Zurich spre Geneva. Ar fi vrut să treacă pe la vagonul 
restaurant, dar îşi dădu seama că nu-şi poate lăsa valiza în 
compartimentul de clasa întâi. Trenul era liniştit, şi, pe toată 
durata acestei călătorii care tăia Elveţia în diagonală, avu 


compartimentul doar pentru el. 

Începu să ningă tare la puţin timp după ce trenul ieşi din 
Zurich. Privind căderea oblică a perdelei albe, aproape adormi. 
Se ridică, deschise fereastra şi lăsă aerul de gheaţă să invadeze 
compartimentul preţ de câteva momente, apoi o închise la loc. 

După o oprire scurtă la Berna, expresul îşi continuă drumul şi 
ninsoarea încetă. Mai târziu, când cerul se însenină şi ieşi 
soarele, avu o vedere panoramică în est. Era vizibil capătul 
vestic al masivului lanţ Bernese Oberland care străjuia intrarea 
în Valais. 

„Nu arată prea ospitalier”, îşi zise. 

Ajunse la Geneva, luă un taxi până la Hotel des Bergues şi 
ceru o cameră cu vedere spre Rhone. Luă cina mai devreme şi 
când ajunse în cameră deja se întunecase. Rămase la fereastră, 
uitându-se la Rhâne-ul pe care treceau sloiuri mici de gheaţă. 

Işi aminti schimbul de focuri la care luase parte împreună cu 
Paula în Oraşul Vechi. Doamne, femeia asta avea curaj! Acum 
regretă că nu venise cu el. Tăcerea din cameră începu să-l calce 
pe nervi. Deschise radioul pentru puţină muzică. De la moartea 
soţiei sale, nu mai fusese în stare să suporte tăcerea dintr-o 
încăpere de unul singur. 

Işi potrivi ceasul de călătorie să sune devreme, făcu un duş, 
se îmbrăcă în pijama şi se vâri în pat. Citi câteva pagini dintr-o 
carte, stinse veioza şi, brusc, se simţi încordat. Se gândea la 
Jean. 

Stătuse în acest hotel cu răposata lui soţie şi la sosire fusese 
atent să nu i se dea aceeaşi cameră. Rămase nemişcat, întins 
pe spate. Camera aceasta avea un pat dublu. Camera în care 
stătuse cu Jean avusese şi aceea un pat dublu. Devenise un 
automatism pentru Philip să aleagă partea dreaptă a patului, 
cum te uitai de la picioare. Jean dormise întotdeauna în cealaltă 
parte. 

li veni în minte Eve. Realiză brusc că atunci când era singur se 
gândea adesea la Jean... de fapt, o făcea în fiecare zi, dar la Eve 
se gândea rar, în ciuda perioadei de timp pe care o petrecuse 
împreună cu ea. Numai când era cu ea îl ţinea sub vraja ei. Ştia 
că ea se apropia de el din ce în ce mai mult de fiecare dată când 
se întâlneau. Ştia acum şi că nu era pe aceeaşi lungime de undă 
cu ea. 

Inainte să adoarmă, se întoarse pe partea cealaltă. Pe una din 


feţe, perna era umedă. Alarma de la ceas îl trezi brusc. Visase 
că era cu Jean, plimbându-se pe o stradă într-un oraş ciudat şi 
flecărind ca două coţofene. Intotdeauna când aveau ceva de 
vorbit, o lungeau cât puteau de mult. 

Se spălă, se rase şi se îmbrăcă repede. Îşi duse paltonul şi 
valiza jos, în restaurantul Pavillion. În hol, un bărbat gras, cu o 
mustață stufoasă, citea un ziar. Preţ de o clipă, privirile li se 
întâlniră. 

Philip se uitase în mersul trenurilor de cu seară, în timp ce-şi 
lua cina. Ajunse în gara Cornavin cu câteva minute înainte ca 
expresul să plece. Când trenul intră încet în gară, Philip era în 
spatele unui stâlp de unde îl putea vedea în toată lungimea lui. 
Pe plăcuţele de metal de pe vagoane erau înscrise destinațiile, 
cu staţia finală Milano. 

Nu mai era nimeni prin preajmă, cu excepţia a doi lucrători, în 
uniformă, ai căilor ferate. Se uita şi el la minutarul ceasului de 
pe peron. Trenurile elveţiene plecau întotdeauna exact la timp. 
Fugi spre expresul în care se pare că nu se mai suise nimeni şi 
se urcă într-un vagon de clasa întâi. Uşile automate se închiseră 
în spatele lui şi lungul expres internaţional părăsi gara Cornavin. 

Singura porţiune a trenului pe care Philip nu putuse s-o vadă 
era vagonul din faţă, din cauza unei cotituri pe care o făcea 
peronul. Nu-l surprinse faptul că era singurul pasager. La ora 
aceasta matinală, la începutul lunii martie, anticipase puţini 
călători. 

În vagon, se aşeză într-un loc pentru două persoane, cu faţa la 
locomotivă şi alte două locuri similare. Alesese partea stângă a 
trenului, pentru că pe partea cealaltă urma să fie lacul Geneva. 
Nu voia să-i revină amintirile călătoriei pe care o făcuse cu Jean, 
când priviseră amândoi panorama lacului şi a munţilor Franţei 
de pe malul îndepărtat. 

Starea emoţională a lui Philip se schimbase. Era într-o 
dispoziţie sufletească cât se poate de sumbră. 

„Dumnezeu să-l ajute pe cel care-mi va sta în drum”, îşi zise. 

Uşa dintre vagoane se deschise şi un bărbat păşi agale spre 
el. Un bărbat gras, cu o mustață stufoasă şi o faţă rumenă şi 
sinceră. Bărbatul care stătuse în holul de la Hotel des Bergues 
cu o seară în urmă. 

- Pot să mă aşez aici, în faţa dumneavoastră, domnule? 
întrebă grasul. 


Vorbi în engleză; îşi ţinea paltonul pe braţ şi era îmbrăcat cu 
un costum albastru şi o cravată de un galben pal care parcă 
despica o cămaşă albă, impecabilă. Rămase în picioare, 
aşteptând răspunsul lui Philip. 

La exterior, Philip era amabil... chiar zâmbi. Făcu un gest către 
locul din faţă. 

- Vă rog luaţi loc. 

În interior era tensionat şi rece ca gheaţa. Dacă ăsta era 
începutul necazurilor, aşa să fie. Îl va lăsa pe cel nou-venit 
inconştient. 

- Sunteţi foarte amabil, zise grasul, aşezându-se. Până acum, 
se pare că noi suntem singurii doi pasageri din tren. Nu-mi place 
să călătoresc singur. Cartea mea de vizită, domnule. 

Philip luă micul dreptunghi de carton. Când citi avu un şoc. 
Leon Vincenau. Inspector. Poliţia Geneva. 

- Mulţumesc, spuse el repede. 

Zâmbi din nou şi îi returnă grasului cartea de vizită. Vincenau 
dădu din mână. 

- Vă rog s-o păstraţi. S-ar putea să vreţi să luaţi legătura cu 
mine. 

- De ce aş vrea să iau legătura cu dumneavoastră? întrebă 
Philip în timp ce băga cartea de vizită în portofel. 

Era şi un număr de telefon pe ea. 

- Deoarece călătoriţi singur. Pentru că lumea - chiar şi Elveţia 
- s-a transformat într-o grădină zoologică periculoasă. Acum 
vreo două zile parcă, am strâns şase cadavre de pe stradă, după 
un schimb de focuri la Geneva. 

- Atunci, am făcut bine c-am plecat din Geneva. Dacă îmi 
permiteti să întreb, e o călătorie de afaceri sau de plăcere? 

- Nu sunt niciodată sigur. Un detectiv e de serviciu douăzeci şi 
patru de ore pe zi. 

- Călătoriţi departe? întrebă Philip. 

„Să-l ia naiba dacă are chef de glumă, se gândi el. Eu voi fi cel 
care pune întrebări.” 

- Capăt de linie. La Milano. Un oraş teribil. Dacă vrei să treci 
strada, răspunzi de viaţa ta. Eşti pe verde şi se face roşu când 
eşti pe la trei sferturi de drum. O adevărată armată de 
motorizate se năpusteşte spre tine. Dacă nu te grăbeşti, dau 
peste tine. Dădu din mână. Ţări diferite, maniere diferite. Vă 
deranjează dacă fumez o ţigară? 


- Fumaţi. Cred c-o să termin şi eu una din cele câteva ţigări pe 
care le fumez într-o zi... 

Grasul scoase o cutie cu trabucuri, luă unul, îi reteză cu grijă 
capătul pe care îl puse în scrumieră, apoi scăpără un chibrit ca 
să aprindă trabucul, plimbând băţul înainte şi înapoi. 

In următoarea oră, Philip, pe care peisajul de afară îl intriga 
din ce în ce mai mult, speriindu-l aproape, nu zise nimic. 
Vincenau, învăluit în fumul trabucului pe care îl fuma încet, nu 
zise nici el nimic. Philip bănuia că e vechea tehnică a poliţiei... 
folosirea tăcerii pentru a-l face pe suspect să înceapă să spună 
ceva. 

După ce ieşi din Montreaux, expresul intră în vastul şi 
nesfârşitul defileu care era Valais-ul. Philip privea pe geam la o 
lume îngheţată. Pe ambele părţi, zona era împrejmuită de şiruri 
de munţi înalţi, colţuroşi şi mohorâţi. 

Munţii, ale căror vârfuri se înălţau atât de mult deasupra 
expresului, încât uneori nu se mai vedeau, erau acoperiţi cu 
zăpadă. La intervale regulate, văi misterioase cu intrările 
străjuite de stânci imense dispăreau ascunse de pereţi muntoşi. 

Din când în când, în perete se deschidea o spărtură îngustă, 
sinistră, o crevasă care adăpostea o cascadă din fibre solide de 
gheaţă. Văzu aflorimente imense de rocă peste care, la un 
moment dat, se revărsase apă. Acum, apa îngheţase în 
stalactite ca nişte pumnale, mai lungi de treizeci de metri. Erau 
atât de multe, încât se formau adevărate palisade de gheaţă. 

Trecură prin Martigny, un orăşel înghesuit sub o rocă uriaşă 
care atârna amenințătoare deasupra lui, strălucind ca o oglindă 
imensă când o rază scurtă de soare străpunse pătura neagră şi 
joasă de nori. Nu se vedea nici un semn de viaţă, iar străzile 
erau îngropate adânc sub zăpadă. 

Philip se gândi că nu mai văzuse niciodată o asemenea 
pustietate, ca şi cum această parte de lume se întorsese la 
sălbăticia erei glaciare. Ştia că Vincenau îi urmărea reacţiile, 
ascuns de fum, şi nu-şi exterioriză emoţiile. 

Calea ferată trecea prin mijlocul acestei văi care nu era acum 
decât o întindere mohorâtă de zăpadă. Ici-colo mai apărea şi 
câte o urmă de viaţă. Din coşul unei case de piatră cocoţate pe 
o margine de stâncă, se ridica o dâră de fum ca să se piardă în 
norii de deasupra lor. Putea să fie mai rău în Siberia? 

Vincenau scutură scrumul din trabuc, pe care îl folosi apoi ca 


indicator. 

- Vedeţi lucrul acela ca un şarpe care urcă pe la jumătatea 
muntelui? E un trenuleţ. 

Philip privi cu neîncredere cele două vagoane minuscule ce 
păreau să atârne pe faţa muntelui, în timp ce se târau mai sus şi 
mai sus. 

- Unde se duce? întrebă el. 

- Se opreşte chiar aproape de ghețar. Sunt acolo câteva sate 
care trebuie servite. În martie, e singurul lor mijloc de 
comunicaţie cu lumea exterioară. Trenul trebuie să aibă un mic 
plug pentru zăpadă ataşat în faţă. 

- E perfect dacă îţi place viaţa liniştită, comentă Philip. 

- Oamenii care supraviețuiesc aici sunt un soi dur, voinic. 
Problema e că toţi tinerii au plecat, atraşi de luminile oraşului. 
Sunt sate sus, în munţii ăştia, care sunt pustii, casele 
abandonate. Case vechi, de lemn, cu acoperiş de şindrilă. In 
afară de turism şi de viile care apar mai târziu, când se face 
frumos, Valais-ul e pe moarte. 

Vincenau vorbise mult şi, încă o dată, Philip avu senzaţia că 
însoţitorul său, conducând conversaţia în franceză, îi studia 
reacţiile. Se uită la ceas, se ridică şi îşi luă valiza din plasa 
pentru bagaje. 

- Vă daţi jos la Sion? întrebă Vincenau. 

- Da. 

- Uitaţi-vă pe geam. 

Treceau mai încet pe lângă o gară mică. Pe peron se afla un 
grup de ceea ce păreau a fi tineri refugiaţi, aşteptând un tren 
care să oprească. Unii aveau în mâini schiuri rupte. O fată era în 
cârje şi avea piciorul drept înfăşurat în bandaje. Toţi arătau 
extrem de nefericiţi. Vincenau oftă. 

- Au căutat-o cu lumânarea. 

- Făcând ce? întrebă Philip. 

- Mergând la schi, când au fost avertizaţi că vremea e în 
schimbare şi că pârtiile sunt înşelătoare. 

Expresul încetini şi mai mult şi Philip văzu pe geam un 
aerodrom. Era destul de aproape de calea ferată, iar un plug 
stătea nemişcat la capătul unei piste ce tocmai fusese curățată. 

- E chiar la ieşirea din Sion, zise Vincenau. Probabil că 
aşteaptă un elicopter să aterizeze. 

- Păi, mai bine m-aş duce la ieşire. Trenurile astea nu stau 


prea mult în staţii. 

- Un minut, la Sion, zise Vincenau. 

Se ridică de pe scaun, ca să dea mâna cu Philip, după ce-şi 
stinse trabucul. Stătu aproape de Philip, care observă că nasul 
cărnos al detectivului era străbătut de vinişoare roşii. Cu 
siguranţă, detectivului elveţian îi plăcea vinul. 

- Nu vă duceţi în munţi, spuse Vincenau foarte insistent. 

- Mulţumesc pentru companie. Sper ca în Milano condiţiile să 
fie mai bune. 

Philip stătea chiar lângă uşa de ieşire când trenul se opri şi 
uşile se deschiseră automat. Fu singurul pasager care cobori pe 
peron. Aşteptă, nu văzu nici un funcţionar al gării, nu văzu pe 
nimeni. Expresul o luă din loc, şi Philip se uită după el cum 
dispare rapid. Se simţi ca şi cum ar fi pierdut şi ultima legătură 
cu civilizaţia. 

Vincenau nu mergea până la Milano. Se dădu jos la prima 
staţie, Brig. Se duse în grabă la un telefon şi formă numărul 
personal al lui Beck de la cartierul general al poliţiei din Zurich. 

- Beck la telefon. 

- Aici inspectorul Vincenau, domnule. Vorbesc din Brig, în 
Valais. L-am însoţit pe Philip Cardon, într-un expres de la 
Geneva. Nu mi-a spus cum îl cheamă, dar se potrivea cu una din 
descrierile pe care mi le-aţi dat. O să o repet... 

Repetă descrierea, în timp ce Beck, în biroul său cu vedere 
spre Limmat, asculta cu atenţie. Vorbi numai după ce Vincenau 
termină. 

- Da. E Philip Cardon. Unde se ducea? 

- S-a dat jos din tren la Sion. 

- Cine mai era cu el? 

- Nimeni. Era singur. De asta sunt sigur. 

- Singur! O, Doamne... 

După ce termină de vorbit cu Vincenau şi după ce se 
înţeleseseră să ia următorul expres spre Geneva, Beck, care nu 
dormise toată noaptea, puse receptorul jos şi rămase pe 
gânduri. Veştile îl îngroziseră. Beck era omul deciziilor rapide. 
Sună la Schweizerhof, ceru să vorbească cu Tweed şi îi spuse că 
vine la el. 

În camera lui, Tweed îi spuse şi lui Newman ce-i zisese Beck. 
Nici el nu dormise. Ţinuse o întrunire cu Newman, Marler, Butler 
şi Nield, pe problema părăsirii Zurich-ului în viaţă. 


- Am un plan, sugerase Marler. Luăm un tren. Preferabil, un 
expres matinal, înainte ca navetiştii să invadeze gara. Eu voi 
conduce o echipă de protecţie... deghizați în uniforme de 
funcţionari ai gării. 

- Cum o să pui mâna pe ele... începu Newman, dar fu 
întrerupt de Tweed: 

- Nu e bine. Vor fi şi pasageri prin preajmă, iar dacă se ajunge 
la focuri de armă, ne putem trezi cu cadavre. 

Orice plan era sugerat, până la urmă se ajungea la obiecțiile 
lui Tweed că vieţi inocente vor fi în pericol. Pentru prima oară în 
viaţa lui, Tweed era făcut mat. 

Erau încă toţi în camera lui Tweed când Beck ciocăni la uşă, 
intră cu haina de blană plină de zăpadă, pe braţ. Tipic pentru el, 
trecu direct la subiect: 

- Tocmai am aflat că Philip Cardon a ajuns la Sion. 

Explică pe scurt circumstanţele care, la ordinele lui, îl 
duseseră pe inspectorul Vincenau la Hotel des Bergues. 

- Acolo au stat Philip Cardon şi Paula Grey în noaptea 
masacrului de la Geneva. Nu ştiu ce instinct m-a sfătuit să ţin 
hotelul sub observaţie. 

- Păi, cel puţin, Philip a ajuns acolo bine, zise Tweed. 

- Ce dracu' e cu tine? explodă Beck. Un singur om împotriva 
trupelor pe care Brazii le-a adus din Franţa şi Germania! 

- Se va descurca... 

- Aşa speri. 

Nu era un răspuns care să-l facă pe Tweed să se simtă mai 
bine. Apoi îi explică lui Beck că erau prinşi în Zurich ca într-o 
capcană... şi de ce. Beck ascultă, apoi se aşeză, încruntându-se. 

- Cu asta nu mai sunt de acord, anunţă el grav. Mai aşteptaţi 
aici două ore. Luaţi un mic dejun uşor. După care mergeţi la 
gara principală şi luaţi primul expres. 

- La ce te gândeşti? se interesă Tweed. 

- O mulţime de poliţişti în uniformă, plus oameni în civil, vor 
verifica identitatea fiecărei persoane în afara şi din 
Hauptbahnhof. Vor fi percheziţionaţi să nu aibă arme. Pentru că, 
din ce mi-ai spus tu, toţi oamenii lui Brazii vor fi înarmaţi. O să 
aranjez cu mai multe secţii de poliţie să pregătească celule 
pentru ei. Zâmbi cu răutate. Domnul Brazii nu mai trage sfori cu 
bancherii aceia care făceau presiuni asupra mea. 

- De ce nu? întrebă Tweed. 


- Pentru că Brazii le-a promis profituri imense pentru anumite 
fonduri cu care l-au împrumutat. Acum, aceşti bărbaţi, aşa-zis 
inteligenţi, cred c-au fost traşi pe sfoară. Ei ştiu că Brazii a 
transferat fonduri imense la Banca Zurcher Kredit din Sion. Fără 
îndoială, pentru a plăti armata de mercenari pe care a strâns-o 
acolo. Mercenarii sunt scumpi. Şi chiar dacă ei nu s-ar fi 
răzgândit, eu tot aş fi dat drumul acestei operaţiuni de 
curăţenie. 

- Eşti un prieten bun, îi spuse Tweed. 

- Sunt un poliţist bun. Acum trebuie să mă întorc repede la 
cartierul general pentru a organiza operaţiunea. O voi 
supraveghea personal. 


În camera lui de zi de la Baur-en-Viile, Brazii îi dădea 
instrucţiuni secrete lui Gustav, unul dintre cei câţiva oameni în 
care avea încredere. 

- Sunt sigur că se scurg informaţii din interiorul organizaţiei 
noastre. Vreau ca informatorul să fie identificat şi eliminat. Ai 
aparatura aceea de ascultare şi înregistrare pe care poţi s-o 
ascunzi oriunde. Foloseşte-o. 

- Pentru început, aş vrea să instalez una în biroul lui José. 

- Jose? Chiar crezi asta? 

- Cel puţin, putem să verificăm. De asemenea, mai am un 
suspect în minte. Pot folosi şi aici un aparat de ascultare. Am 
permisiunea de a verifica pe cine vreau? 

- Bănuiesc că e singurul mod de a fi sigur. Cine e cel de-al 
doilea suspect? 

- In această fază, n-aş vrea să-l deconspir. 

Brazii se uită la el, mângâie câinele, pe Igor, care stătea în 
picioare lângă fotoliul lui, ca şi cum ar fi încercat să simtă şi cea 
mai mică nemulţumire a stăpânului său. Işi arătă colții, 
liniştindu-se pe măsură ce stăpânul lui îl mângâia. 

Se auzi un ciocănit în uşă şi Brazii strigă: 

- Intră. 

Apăru Marco îmbrăcat în palton, ţinând în mână o lesă de 
câine. 

- E timpul să mergi să faci o plimbare, Igor, zise Brazii. 

Îi auzise pe unii posesori de câini spunând „plimbărică”, dar el 
detesta cuvântul acesta şi tot ce implica el. Pentru Brazii, Igor 
era un câine de pază, un câine de atac, dacă era necesar. Igor 


începu să se agite când văzu lesa, se linişti când i se puse la gât 
şi ieşi din cameră smucindu-se când Marco închise uşa. 

- E un animal aprig, remarcă Gustav. Simte când sunteţi 
supărat. 

- E doar un câine, zise Brazii tăios. Cum propui să închei 
această verificare secretă dacă descoperi vreun informator? 

- Voi aduce caseta direct la dumneavoastră. Apoi veţi putea 
asculta chiar dumneavoastră, la casetofonul personal, ce s-a 
spus acolo. 

- Fă-o. 

ÎI studie pe bărbatul cu nasul coroiat, în timp ce acesta se 
ridica să plece. Gustav era, probabil, omul cel mai de încredere 
dintre toţi cei pe care îi angajase. Chiar şi decât Craig, care avea 
tendinţa de a o face lată. În acel moment, Craig intră în cameră 
chiar când Gustav, fără să se uite la el, pleca. Craig, ca de 
obicei, nu se ostenise să bată înainte să i se spună că poate să 
intre. Îşi înfundă trupul mătăhălos într-un fotoliu sculptat, care 
scârţâi sub greutatea lui. 

- Totul e aranjat, şefu', raportă Craig. Şi nimeni n-a ieşit din 
Schweizerhof. E supravegheat douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. 

- Deci, i-am prins. Eu plec din Zurich. Jose şi Gustav rămân 
deocamdată aici, ca să vadă cum evoluează situaţia. Mai poate 
rămâne o singură persoană care să-l asiste pe José. 

- Cine? 

- N-are importanţă. Avionul meu a venit de la Belp la Kloten. 
Tu vii cu mine. 

- Şi Eve? întrebă Craig. 

- Rămâne şi ea aici. l-am spus. 

- Unde mergem? 

- La Sion, bineînţeles. 


31 

- Poliţia. Bărbatul în haine civile îşi întinse insigna în faţa 
individului cu înfăţişare dură care se prefăcea că citeşte ziarul în 
Hauptbahnhof. Actele vă rog, îi ceru detectivul. Durul se 
întunecă la faţă, apoi îşi vâri mâna în balonzaid. Mâna unui alt 
bărbat din spatele lui i-o apucă, i-o scoase uşor, apoi băgă 
cealaltă mână la buzunarul de la piept şi scoase un Luger 7,65 
mm din tocul de umăr. Du-l la dubă, ordonă primul detectiv. 


Se auzi un clic când cel de-al doilea detectiv închise o cătuşă 
la încheietura durului, iar pe cealaltă la încheietura lui şi îl luă de 
acolo. 

Toate astea se întâmplau în gara principală. Detectivii lucrau 
câte doi şi îi verificau chiar şi pe membrii în uniformă ai 
personalului gării. Intr-o oră, şeful detectivilor îi raportă lui Beck 
la telefon: 

- La Hauptbahnhof, totul e în regulă. Mai rămânem, în caz că 
apar alte probleme... 

La sediul central al poliţiei, Beck îşi puse paltonul, cobori 
scările în fugă şi se duse, vioi, ocolind gheaţa, la Schweizerhof. 

Tweed nu dormise nici el toată noaptea. Îl trimisese pe Marler, 
Butler şi Nield înapoi la Gotthard să-şi facă bagajele şi să fie 
gata de plecare la gară, imediat ce le-ar fi telefonat el. Sosiseră 
la el în cameră separat şi plecaseră la intervale de timp, pentru 
a induce în eroare pe oricine ar fi supravegheat hotelul. Până 
acum Tweed ştia că identitatea lor era complet necunoscută 
bandei lui Craig. Newman vorbea cu Tweed când Beck bătu la 
uşă. Paltonul şi-l ţinea din nou pe braţ, din nou plin de zăpadă. 

- Tot mai ninge? se interesă Tweed, aruncând o privire la 
palton. 

- Şi prognoza zice că nu se va opri. Am venit ca să-mi mai 
dezmorţesc picioarele şi să vă spun că gara e curată. Am arestat 
unsprezece oameni, toţi înarmaţi cu diverse tunuri. Unde vă 
duceţi? 

- La Geneva. 

- Pleacă un expres peste o oră. De câte bilete ai nevoie? 

- De cinci, la clasa întâi. De ce? 

- Ţi le iau eu şi ţi le las într-un plic sigilat la recepţionerul de 
noapte, jos. Ţii legătura cu mine, da? Eu o să fiu în Zurich, la 
sediul central al poliţiei. 

- O să-ţi dau raportul dacă şi când o să pot, de asta fii sigur. 

Beck se opri la uşă şi zâmbi fără umor. 

- Incă o informaţie mică pe care ţi-ar plăcea s-o ştii. Brazii şi-a 
chemat avionul de la Kloten la Belp. Pilotul a completat un plan 
de zbor pentru decolare chiar înainte să se facă lumină. Ghici cu 
ce destinaţie. 

- Sion. 

- Daţi-i omului banii... 

După ce Beck plecă, Newman începu din nou să vorbească. La 


fel ca Tweed, nu-şi exterioriza nici un pic nervozitatea. 

- Sunt surprins că Beck nu mi-a pus nici o întrebare despre 
maşina care s-a izbit de tramvai. 

- Se gândeşte probabil că suntem destul de tensionaţi. Au 
curăţat locul foarte repede. De la fereastra mea, am văzut 
maşini ale poliţiei sosind împreună cu o macara uriaşă. Au fost 
foarte atenţi când au agăţat cârligul macaralei de ceea ce mai 
rămăsese din maşină. Apoi au luat-o de acolo, probabil ca s-o 
examineze. 

- Nu-i invidiez pentru ce-au făcut... Înăuntru erau trei cadavre, 
remarcă Newman. 

- Sperau, probabil, să găsească plăcuţele de înmatriculare, 
dar n-aş zice c-au avut mari şanse. 

- Mai era şi puşca de vânătoare pe care voia Craig s-o 
folosească. Are amprentele lui Craig pe ea. Craig n-avea 
mănuşi. 

- lar va fi o mare dezamăgire. Am văzut un fraier de pieton 
ridicând arma şi uitându-se bine la ea până să apară un poliţist 
în uniformă şi să i-o ia. Orice urmă de-a lui Craig a fost 
desfiinţată. E 

- Păcat. Asta îl lasă pe Craig neincriminat. Asta e mai mult 
decât un bătăuş de închiriat. E amoral şi îi place ceea ce face, 
sunt sigur de asta. Mi-ar plăcea să mai dau ochii cu el. 

- Poate c-o să mai dai, aşa că ai grijă, îl avertiză Tweed. Se 
uită la ceas. Va trebui să plecăm în curând, ca să prindem 
expresul acela. Cel mult încă o jumătate de oră. Va fi întuneric o 
vreme, aşa că să sperăm că are vagon restaurant. 


Brazii tocmai terminase un mic dejun matinal pe care i-l 
aduseseră cei de la serviciul la cameră, când se auzi un ciocănit 
în uşă. Strigă: 

- Intră... 

Gustav apăru în pragul uşii cu o cutie mică în mână. 

- Ce-i aceea? 

- Ideea mea deja a dat roade. Pot să pun caseta asta în 
casetofonul dumneavoastră ca s-o ascultăm? 

In sinea lui, Brazii se încorda. Sperase ca Gustav să se înşele 
în bănuielile lui că în interiorul organizaţiei exista un informator, 
un trădător. Intotdeauna îşi alesese oamenii cu grijă, 
verificându-i personal. Aprobă cu o înclinare a capului şi ascultă, 


în timp ce Gustav porni micul aparat. 

„Ştii cine e?” Vocea lui Jose. 

„Da. Mai ai informaţii pentru mine?” O altă voce, vorbind tot în 
engleză, cu un accent gutural pe care Brazii îl bănui a fi fals. 

„Brazii, împreună cu trei dintre oamenii lui de bază, Craig, 
Luigi şi Marco, pleacă cu avionul de pe Kloten în dimineaţa asta, 
cu destinaţia Sion.” Din nou inconfundabila voce a lui Jose, 
vorbind în şoaptă. 

„Mulţumesc. Tot aş mai vrea să te plătesc în vreun fel.” 
Cealaltă voce. 

„Nu. Nu vreau nici o plată. Brazii e un om rău şi violent. Te ţin 
la curent cu ce se mai întâmplă.” Incă o dată Jose. 

Gustav derulă banda şi se uită la şeful lui aşezat la birou, cu 
privirea pierdută pe fereastră unde, printr-o despicătură din 
draperii, vedea cum ninge. _ 

- Să mai pun o dată caseta? sugeră Gustav. Intotdeauna l-am 
bănuit pe José. Prea calm. 

- Nu! Nu mai vreau să aud lucrul ăla nenorocit încă o dată. 
Cum ai reuşit? 

Gustav îi arătă un reportofon miniatural. La bază avea prinse 
patru ventuze. 

- N-am făcut decât să-l plasez sub biroul lui, ca să-i înregistrez 
convorbirile telefonice. 

- Foarte ingenios. Vocea lui Brazii exprima dezamăgire. O să-l 
chem pe Jose la mine după ce pleci tu. O să-l iau cu mine, cu 
avionul. Mai are rost să rămâi şi tu aici? 

- Elicopterul care urma să mă ducă la Sion mai e la Kloten? 

- Da. 

- Vă rog aranjaţi să mă aştepte. Mai e un suspect pe care 
vreau să-l verific. 

- Numele? 

- Aş prefera să nu-l menţionez încă. La urma urmei, aş putea 
să mă înşel. 

- Cum doreşti. 

Lui Gustav, reflectă el când adjunctul lui părăsi încăperea, îi 
plăcea să fie secretos, ceea ce, probabil, îi justifica caracterul 
demn de încredere. „Mă rog la Dumnezeu să nu mai fie vreun 
peşte putred”, se gândi el, în timp ce se forţa să apese pe 
butonul interfonului ca să-l cheme pe José. 

Urmă o altă ciocănitură la uşă şi îşi impuse să nu-şi arate 


sentimentele când intră Jose, dar era Marco care îl aducea pe 
Igor. Câinele făcu un salt înainte şi se întinse pe podea, lângă 
Brazii. 

- l-am dat să mănânce, explică Marco. Adoarme imediat. 

- Mulţumesc, Marco. Aştept pe altcineva... 

Neatent, încă influenţat de ceea ce auzise pe bandă, Brazii luă 
o ţigară din cutia de aur de pe birou. Fuma rar şi numai în 
momente de tensiune. Strigă la cel care bătuse la uşă, şi intră 
José. Acesta se apropie repede de birou, luă o brichetă de onix 
de pe el şi-o întinse ca să aprindă ţigara. Brazii se văzu nevoit să 
facă uz de toată stăpânirea de sine ca să nu-i zboare bricheta 
din mână. Il lăsă să-i aprindă ţigara şi se lăsă pe spate în fotoliu. 

- Jose, m-aşteaptă limuzina la Sion? 

- Da, domnule. Am trimis un alt şofer cu ea, aşa cum mi-aţi 
spus dumneavoastră. 

- Am decis că nu mă simt confortabil decât cu tine la volan. 
Aşa că vii cu mine la Sion, cu avionul. 

- Va fi plăcerea mea, domnule. 

- Asta e tot. 

Igor se ridicase când Jose îi aprinsese ţigara lui Brazii şi 
mârâise încet. „E fantastic, gândi Brazii, cum câinele mi-a simţit 
şi cea mai ascunsă ură pentru José.” Mângâie câinele. 

- Igor, în curând va trebui să-ţi câştigi cina. Să vedem dacă nu 
ţi-ai uitat antrenamentul. 


În camera lui, Tweed îşi verifică din nou ceasul, apoi se uită la 
Newman care şedea destul de relaxat într-un fotoliu. Lângă el se 
găseau valiza şi un sac de pânză care se putea pune pe umăr. 

- Incă zece minute şi-ar trebui să plecăm la gară, remarcă 
Tweed. 

- Ar fi bine să n-ajungem acolo prea devreme, fu de acord 
Newman. Ştiu că Beck a făcut curat în Hauptbahnhof, dar nu se 
ştie niciodată... ar fi putut să-i scape vreunul. Şi avem biletele, 
adăugă el, scoțând plicul pe care îl luase de la recepţie. 

Sună telefonul. Tweed îşi strânse buzele şi ridică receptorul. 

- Da? Cine e la telefon? 

- Omul din Kimmeridge, zise Archie. 

- Mai aveţi noutăţi? 

- Da. Prietenul nostru foarte important şi membrii de vârf ai 
echipei sale pleacă în dimineaţa asta. Vor călători cu avionul de 


pe Kloten până în Valais. 

- Vă mulţumesc. Plecăm şi noi de-aici în curând. Apreciez 
foarte mult faptul că mă ţineţi la curent cu ultimele ştiri. 

li spuse şi lui Newman ce-i comunicase Archie. Newman ridică 
din umeri. 

- Ştiam deja lucrul ăsta. Ni l-a spus Beck. 

- Dar asta arată cât de bine manevrează Archie informaţiile 
de ultimă oră. E o figură. 

De-abia termină de vorbit, când sună telefonul. Tweed îşi 
tuguie buzele. Să răspundă? Trebuia să plece imediat. Ridică 
receptorul. 

- Monica la telefon. Mulţumesc cerului că te-am prins. 

Vorbea repede, şi Tweed ghici o mare nelinişte sub aparentul 
calm al Monicăi. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă el. Dac-ai putea să fii concisă. 

- Howard a intrat în panică, şi-a ieşit din minţi. E nevoie de 
cineva aici care să preia controlul. 

- Ce a cauzat panica? întrebă Tweed, uitându-se din nou la 
ceas. 

- Zvonurile care vin dintr-o sursă de ştiri internaţională... 
zvonurile cum că o lovitură majoră e iminentă la Moscova. 

- De unde vin zvonurile? 

Primi răspunsul pe care se-aştepta cel mai puţin să-l 
primească. 

- Asta-i ciudăţenia. Eu sunt sigură că sunt răspândite în mod 
intenţionat de vreo organizaţie centrală. Care nu e departe de 
Rusia. E undeva în Europa. Howard se vede cu prim-ministrul 
aproape la fiecare oră, băgându-l şi pe el în priză cu panica lui. 
Treaba este foarte serioasă. 

- Tu sugerezi, zise Tweed aspru, că situaţia e atât de gravă 
încât ar trebui să mă întorc imediat la Londra? 

-  Se-nvârt pe-aici ca nişte  bezmetici. Atmosfera se 
înrăutăţeşte din ce în ce mai mult. Da, eu cred c-ar trebui să te 
întorci. Howard habar n-are că eu am dat telefonul ăsta. 

- Unde e Howard acum? Pot să vorbesc cu el doar o clipă? 

- Mi-e teamă că nu. E în Downing Street, aşteptând să-l mai 
întărâte şi mai mult pe primul-ministru. 

- Monica, îţi dai seama că tu vorbeşti acum de pe poziţia mea. 
Mai e un lucru care nu e important, dar care pe mine mă 
interesează. Cu siguranţă, tu ai verificat aceste zvonuri cu 


atenţie. De unde au plecat? 

- E greu de spus. Monica tăcu, apoi continuă repede: De la 
Zurich. 

După ce îi spuse Monicăi că îi va telefona când va avea timp 
să ia o hotărâre, Tweed îi spuse lui Newman ce-i zisese ea. 

- S-ar putea ca toate astea să vină dintr-o fabrică de zvonuri? 
îl întrebă pe Newman. Tu, ca şi corespondent străin, ai avut 
multe experienţe de genul ăsta. 

- Da, s-ar putea şi încă foarte uşor. Tot ce ai nevoie eo 
organizaţie de elită, un personal numeros şi un creier ca cel al 
lui Brazii care să planifice totul. Apoi aranjezi să telefonezi 
persoanei potrivite de la posturile de radio cheie, de la 
televiziune şi de la ziare. Cronometrezi totul cu grijă, în aşa fel, 
încât să se dea mai multe telefoane în acelaşi timp - la Londra, 
Paris, Bonn, Madrid, Stockholm şi Washington. In cel mai scurt 
timp o să înceapă să se verifice unii pe alţii şi-o să descopere 
aceleaşi zvonuri peste tot. 

- Asta e prima fază a planului lui Brazii. Uneori, medita Tweed 
cu voce tare, cred că Brazii urăşte America mai mult decât 
Rusia... asta pentru că l-au destituit din funcţia de director în 
State. Americanii se sperie uşor... imaginează-ţi panica de la 
Washington dacă Rusia ar redeveni agresivă peste noapte. 

- Ce-ai de gând să faci în legătură cu Howard? 

- Mă gândesc să-ţi încredinţez ţie comanda echipei pe care o 
trimitem la Sion. Asta înseamnă că trebuie să mă întorc la 
Londra până nu mai strică Howard ceva. 

- Atunci, eu sunt gata de plecare. Newman se ridică. O să caut 
staţia de la sol care controlează satelitul acela, Potlogar Unu. 

- Asta trebuie să fie arma de bază a lui Brazii cu care să 
semene haos. Ştii, Bob, dacă nu aş detesta metodele violente 
ale lui Brazii, l-aş simpatiza pe ascuns pentru ceea ce încearcă 
să facă... să trezească Occidentul. 

- E un ticălos care se foloseşte de ticăloşi. Newman se uită la 
Tweed în timp ce-şi punea pe umăr sacul de pânză. Voiam să te 
întreb un lucru. Nici lui Bill Franklin şi nici lui Keith Kent nu le-ai 
spus niciodată de existenţa Nălucii. 

- Probabil, mi-a scăpat... 

- Oh, fii serios! 

- Ei bine, am o puternică senzaţie că noi am întâlnit deja 
Năluca. 


32 

Pe peronul gării Sion, Philip privi expresul care îl ducea pe 
inspectorul Leon Vincenau dispărând şi i se făcu sete. Explora 
gara cea singuratică şi, spre norocul lui, descoperi un 
restaurant. Intră şi comandă o cafea în franceză fetei plăcute de 
la bar. 

Simţi brusc o oboseală şi o nevoie disperată să vorbească cu 
cineva în Valais-ul ăsta mohorât. În afară de el, locul era pustiu. 
Îi zâmbi chelneriţei. Ea începu imediat să vorbească: 

- Sper că n-aveţi de gând să vă suiţi pe munte. Vremea se 
închide şi deja a avut loc o tragedie. 

- Ce tragedie? întrebă Philip. 

- Doi englezi şi o americancă s-au dus să schieze pe o pantă. 
Au fost avertizaţi că e periculos. Au murit toţi într-o avalanşă, 
ieri. 

- Îmi pare rău să aud aşa ceva... chiar dacă au fost avertizaţi. 

- E ceva misterios la mijloc, aşa am auzit. Americanca avea un 
glonţ în spate. Poliţia a transportat cadavrele la Geneva. 

- Un glonţ în spate? Adică a împuşcat-o cineva? Unde s-a 
întâmplat tragedia? 

- Vă aduc o hartă. 

Se vedea că e fericită să vorbească cu cineva; plecă în grabă 
şi se întoarse cu o hartă pe care o despături şi o întinse pe 
masă. Puse degetul pe o zonă nordică a munţilor care se ridicau 
în spatele Sion-ului. 

- S-a întâmplat lângă Col du Lemac, pe Kellerhorn. Acesta e 
numele muntelui şi înseamnă Muntele Mistreţului Sălbatic... 
pentru că vârful seamănă cu capul unui mistreţ sălbatic. Ca să 
ajungi acolo, trebuie să mergi cu maşina pe drumul ăsta 
periculos... Arătă pe hartă un drum care, însemnat pe hârtia 
aceea, nu era mai mult decât un fir îngust, galben. Aici s-a 
construit noua staţie meteorologică. S-a muncit la ea de ceva 
vreme. 

- O staţie meteo? O întreprindere de stat? întrebă Philip cu 
indiferenţă. Ș 

- A, nu! A construit-o un bărbat foarte bogat. Il preocupă 
datele meteo, vrea să facă prognoza mai precisă. A fost 
construită repede, înainte să înceapă să ningă. Trebuie să-l fi 
costat o avere. A adus muncitori din afară şi au muncit în trei 


schimburi, toată ziua şi toată noaptea. 

- Cum puteau să muncească noaptea? 

- E deştept. A ridicat lămpi uriaşe cu arc electric, aşa că 
oamenii puteau munci cu uşurinţă şi noaptea. Pe cei mai mulţi 
dintre muncitori i-a adus din Balcani. Acuma s-au întors acasă 
cu buzunarele pline de bani. 

- Şi staţia asta meteo e aproape de Kellerhorn? 

- E construită pe Kellerhorn, aproape de vârf. O apără bine de 
vandali. Forţele lui de securitate patrulează zona zi şi noapte. 

- Locul unde s-a petrecut tragedia pe care tocmai mi-ai 
descris-o era aproape de staţia asta? 

- Da. Am auzit că poliţia i-a făcut o vizită şefului securităţii, 
dar nici el, nici vreuna dintre gărzile lui nu i-au văzut pe schiori. 

- Dacă eşti aşa de drăguță, arată-mi, te rog, pe hartă unde se 
află această staţie meteo. 

Chelneriţa desenă o mică cruce sub cuvântul Kellerhorn. Se 
uită la Philip. 

- Se pare că vă interesează. Puteţi păstra harta. Mai am una. 

- Mulţumesc. Fata împături harta şi Philip o luă şi o băgă în 
buzunar. Bănuiesc că n-ai de unde să ştii cum îl cheamă pe cel 
care a construit staţia. Probabil, e foarte cunoscut pe-aici. 

- Nimeni nu ştie cum îl cheamă. Vine cu un avion particular 
care aterizează pe aerodromul de la ieşirea din Sion. La avion îl 
aşteaptă o maşină mare, cu geamuri fumurii, ca să nu vezi 
înăuntru, şi cu ea se duce sus, la vilă. 

- La vilă? Şi asta e în apropiere de staţia meteo? 

- A, nu. E în munţi, de cealaltă parte a văii. A construit-o în 
timp ce lucrau la staţia meteo. Vila a fost gata prima. E foarte 
departe, şi are vedere spre ghețar. V-o pot arăta pe hartă. 

Philip scoase din nou harta, o desfăcu şi o întinse pe masă. 
Degetul chelneriţei urmări un alt fir galben care reprezenta un 
drum cu zigzaguri dese, ca şi drumul spre staţia meteo. Fata 
marcă poziţia vilei şi a ghețarului de sub ea. Zona se numea Col 
de Roc. 

- Vreţi să vedeţi vila? Va trebui să închiriaţi o maşină dotată 
cu lanţuri. Drumul e la fel de periculos ca şi cel spre staţie, dar 
nu vă duceţi acum. 

- De ce? 

- Pentru că am auzit că acest foarte important om trebuie să 
sosească pe aerodrom. Mi-a spus un prieten care îl cunoaşte pe 


controlor. E întotdeauna escortat de motociclişti. 

- Ştii cumva de unde pot închiria o maşină cu lanţuri? întrebă 
Philip. Aş putea să merg să văd vila după ce pleacă el. 

- Staţi o clipă. Am un ghid al străzilor din Sion... Dispăru din 
nou în fugă, dornică să-i facă pe plac acestui bărbat pe care îl 
simpatizase de la început. Era atât de politicos şi Valais-ul îl 
interesa atât de mult! Se întoarse cu ghidul şi îi arătă o cruce pe 
care o marcase deja. Firma asta vă va închiria maşina de care 
aveţi nevoie. N-o să aveţi nici o problemă. Au plecat toţi turiştii. 
Din cauza vremii... iar cei câţiva care se poate să fi rămas au 
auzit despre tragedie. 

- Şi despre glonţul din spatele americancei? 

- A, nu! Asta e secret. Poliţia ne-a spus să nu pomenim despre 
glonţ nimănui care vizitează Sion-ul. Chiar n-ar fi trebuit să vă 
spun, dar m-am luat cu vorba. 

- iți promit să nu vorbesc absolut nimic despre glonţ. la te 
uită, am băut trei cafele cât am stat de vorbă. Cât îţi datorez? 

Ea îi spuse cât face. li zise că poate să păstreze şi ghidul 
străzilor din Sion. Când Philip vru să-i dea un bacşiş generos, ea 
se încruntă. 

- E prea mult. Şi m-aţi întrebat despre numele persoanei 
importante. V-am spus că nu-l ştiu, dar tocmai mi-am amintit 
numele unui personaj foarte nepopular care a supravegheat 
construcţia vilei şi a staţiei. 

- De ce era nepopular? 

- Era un bărbat masiv, lipsit complet de maniere. Un englez... 
iertaţi-mă că spun asta. Sunteţi englez, desigur. M-am gândit 
eu. Englezii sunt, de obicei, politicoşi, dar omul ăsta era tare 
bădăran. Le vorbea oamenilor de parcă ar fi fost sclavi. 

- Cum îl chema? 

- Craig. 

Philip ieşi din restaurant năucit. Îşi aminti un lucru pe care i-l 
spusese Newman cândva, din experienţa sa de corespondent de 
presă. 

„Philip, când te afli într-un oraş nou şi vrei să afli ceva, nu 
pune întrebări importante. Amestecă-te, pur şi simplu, cu 
localnicii... Intr-un bar, într-o cafenea. Fă-i să vorbească. Sunt 
mulţi oameni singuri pe lumea asta care le spun străinilor tot 
felul de lucruri. Fii un ascultător bun. Dacă o asculţi pe o femeie 
care te place, vei fi surprins de câte-ţi poate spune uneori...” 


Îi părea bine că-şi scosese paltonul căptuşit cu blană înainte 
să se aşeze la masă, în restaurant. Pe peron îl lovi aerul glacial. 
Se deschise o uşă şi chelneriţa fugi spre el. 

- V-aţi uitat mănuşile. Puneţi-le, neapărat! Se lasă ceața. 
Altfel, o să vă alegeţi cu degerături. 

- Mulţumesc. Eşti foarte drăguță. 

Fata fugi înapoi, în restaurant. Philip îşi dădu seama că-i 
îngheaţă mâinile. Se simţi din nou uluit când se uită spre oraş. O 
ceaţă albă şi deasă se lăsase peste Valais. Sion-ul se învăluise în 
nemişcare. In dreapta lui, aşezat deasupra ceţii, stătea ceva 
care semăna cu un vârf de munte. Cocoţat, probabil, la peste 
şaizeci de metri mai sus, se vedea ceva care arăta ca un vechi 
castel. Cât stătu el să privească, vălul de ceaţă se ridică şi 
acoperi vârful, lăsând la vedere doar clădirea ca un castel, 
plutind parcă în aer. 

Cu valiza în mână, se îndreptă spre ieşire unde aproape se 
opri, apoi îşi continuă drumul. Apăruseră trei motociclişti 
îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu vizoarele căştilor 
coborâte, care se îndreptau spre el provocatori. 

- Vrei o fată? strigă unul dintre ei în franceză. Vino cu noi, 
atunci. O să te-ncălzească ea. 

- Mi-e teamă că nu înţeleg ce spuneţi, răspunse Philip în 
germană. Cei trei mocofani se dădură la o parte şi-l lăsară să 
treacă pe lângă ei. 

Acelaşi bărbat strigă în franceză în urma lui: 

- Friţ împuţit! 

Philip nu luă în seamă insulta şi ieşi din gară. Începea să se 
vadă că Sion-ul colcăia de gărzile lui Craig. 

Ceaţa se învolbura prin oraş, când apăru şi el cu valiza în 
mână, căutând un hotel. O simţi mângâindu-i obrajii, ca 
degetele de gheaţă ale unei fantome, o senzaţie pe care o găsi 
deosebit de neplăcută. Ici-colo, prin locurile unde se subţia, 
Philip văzu clădirile. 

Această parte a Sion-ului, care se dovedi mai târziu a 
reprezenta cea mai mare parte din oraş, nu era aşa cum se 
aşteptase el să fie. Locul caselor vechi era luat de blocuri 
moderne de beton pentru birouri, faţade de magazine, toate 
moderne şi plictisitoare. leşise din gară direct în Avenue de la 
Gare şi văzu repede hotelul Touring, o construcţie de beton alb. 

Nu mai ezită. Hotelul era aproape de gară, iar ceața se 


îndesea din ce în ce mai mult. În timp ce recepţionerul îi lua 
datele din paşaport, îşi aruncă privirea în barul cu tejghea 
circulară de lemn, cu tavan de lemn, cu scaune de lemn la bar, 
cu scaune şi mese de lemn. „Au mult lemn în Elveţia”, se gândi 
el. 

Odată ajuns în camera lui, îşi despachetă valiza parţial, lăsând 
lenjeria, ca să nu se vadă micul arsenal. Scoase şi două pene de 
cauciuc pe care le împinse sub uşă, o şmecherie pe care o 
învățase de la Marler. 

„Hotelurile au întotdeauna oameni care au cheile originale”, îi 
amintise Marler. 

Philip îşi pusese paltonul pe umeraş, dar îşi scoase şi jacheta 
groasă, tip sport. Cei de la hotel erau de părere că oaspeţilor 
trebuie să le fie cald, iar în cameră era aproape sufocant. Ar fi 
vrut să coboare şi să mai mănânce un mic dejun, dar îl răpuse 
brusc un val de oboseală; plătea acum o noapte neliniştită la 
Hotel des Bergues şi constanta alertă în care se afla de când se 
luminase de ziuă... inclusiv faptul că nu se putuse relaxa deloc 
în prezenţa inspectorului Vincenau. 

Işi aruncă bocancii din picioare, se trânti pe pat şi începu să 
studieze harta zonei pe care i-o dăduse chelneriţa. Clipind, se 
forţă să se uite mai bine la cele două drumuri. Începu să 
vorbească încet, de unul singur. „Nu e nici o problemă atâta 
timp cât ştii că faci ce trebuie, se gândi el. Drumul spre Col du 
Lemac şi Kellerhorn, unde se află aşa-zisa staţie meteo, e o 
adevărată nenorocire. Prea multe zigzaguri... ceea ce înseamnă 
curbe ale dracului de strânse, probabil străjuite într-o parte de 
pasul spre eternitate.” 

Căscă, trase de câteva ori aer, adânc, în piept şi îşi mută 
atenţia la drumul care ducea la vila pe care şi-o construise 
Brazii. 

„Nici ăsta n-arată mai bine. Dacă chelneriţa n-a greşit când a 
marcat crucea asta, vila atârnă chiar deasupra ghețarului. Şi 
mare parte din drumul până acolo e construit tot deasupra 
ghețarului. Excelent...” 

Căscă din nou, îşi scoase Walther-ul din toc, ca să nu-l 
incomodeze, şi-l vâri sub pernă. Apoi adormi repede, cu harta 
desfăcută pe el. 


Când Paula se sui în expresul de Geneva, în Zurich, alese un 


compartiment gol de la coada trenului. De acolo, putea să vadă 
orice călător care s-ar fi suit în tren după ea. Nu mai apăru nici 
unul până când trenul plecă din gară. 

Ştiind că expresul nu mai oprea nicăieri până la Berna, cam 
după o oră se ridică şi băgă un ac mic în partea valizei de pe 
plasa pentru bagaje. Astfel, avea să-şi dea seama, la întoarcere, 
dacă se atinsese cineva de valiză. 

Apoi o luă încet de-a lungul trenului, aruncând câte o privire în 
fiecare compartiment. Trenul era aproape gol. Cam pe la 
jumătatea trenului, se uită într-un compartiment şi aproape se 
opri, dar îşi forţă picioarele să continue să meargă. 

Aparent dormind într-un colţ al compartimentului în care nu 
mai era nimeni altcineva, se afla Keith Kent. Pe locul de lângă el 
se odihnea o valiză, aproape de el, atingându-l... ca şi cum ar fi 
simţit nevoia să fie sigur că nimeni n-o va examina în timp ce el 
doarme. 

Trecând pe lângă alte compartimente, văzu că mai sunt şi alţi 
călători în tren. Un palton împăturit pe un loc, genţi în plasele 
pentru bagaje, cărţi lăsate pe locuri. l-ar fi plăcut să vadă ce 
citesc, dar riscul ca posesorul cărţii să se întoarcă era prea 
mare. 

Ajunse la vagonul restaurant şi se opri. Văzu prin geamul uşii 
că era aproape plin. Chelnerii serveau masa. Se hotări să se 
întoarcă în compartimentul ei - ar fi fost prea bătător la ochi să 
traverseze vagonul restaurant. 

Ajunsă în compartiment, se aşeză pe locul ei şi îşi reaminti să 
se uite pe geam la fiecare din cele câteva opriri ale trenului 
până la Geneva. Prezenţa lui Kent în tren o nedumerea. Ca el să 
n-o vadă, trebuia să se dea jos din tren ultima, în cazul în care 
mergea şi el până la Geneva... după ce-l va fi văzut de la 
fereastra ei că a coborât. 

Sosind, în cele din urmă, la Cornavin, îl privi pe Kent dându-se 
jos din tren, cu o valiză în mână. Işi puse repede paltonul şi 
mănuşile şi se grăbi să coboare şi ea, cu propria valiză în mână. 
In faţa gării, îi spuse unui şofer de taxi s-o ducă la un mic hotel 
de lângă Cornavin, unde mai stătuse o dată. 

Nu se gândi nici o clipă că Philip putea petrece aceeaşi noapte 
la Hotel des Bergues. După cină, împrumută un mers al 
trenurilor de la recepţie şi se uită la expresul de Milano de a 
doua zi, de dimineaţă, care oprea la Sion. 


Nu realiză nici de această dată că alesese următorul expres 
după cel în care planificase Philip să se suie. Se dezbrăcă, făcu 
un duş şi se afundă în pat unde adormi de îndată. Dimineaţa se 
trezi brusc şi îşi aminti visul pe care îl avusese. Năluca, o siluetă 
neclară, o urmărea. Ea fugea, el aproape o prinsese, când se 
trezi. 

Mâncă un mic dejun englezesc%, fără să uite sfatul lui 
Newman. 

„Când eşti în misiune, mănânci într-o fugă. Mănâncă oriunde 
ai ocazia... pentru că nu ştii niciodată unde şi când va mai fi o 
altă masă...” 

Se întoarse la Cornavin cu taxiul când expresul intră în gară şi 
se sui în el. Tocmai se făcea comodă în compartimetul gol de 
clasa întâi, când cineva alerga pe lângă tren, ca să urce. Keith 
Kent. 

Când, mai târziu, expresul intră în Valais, Paula avu aceeaşi 
reacţie ca şi Philip. Se uită pe geam cu o senzaţie din ce în ce 
mai acută de fascinaţie şi groază. 

Se simţea ca şi cum ar fi intrat într-un iad alb. Văzu munţii 
acoperiţi cu zăpadă ivindu-se lângă tren când trecu prin 
Martigny, văile, cascadele îngheţate, câmpia îngropată în 
zăpadă, străjuită de munţi mari în ambele părţi şi lipsită de 
viaţă. 

„Va trebui să-mi mai cumpăr câteva pulovere la Sion”, se 
gândi ea. 

Îşi adusese cu ea un trenci îmblănit, cu glugă, pe care şi-o 
putea trage pe cap, dar când deschise pentru o clipă fereastra, 
compartimentul bine încălzit se răci ca gheaţa în câteva 
secunde. Trânti geamul, închizându-l la loc. 

Se uita pe fereastră şi încerca să pună la punct un plan de a-l 
localiza pe Philip. Acum era sigură că el luase un expres mai de 
dimineaţă. La datorie, Philip se scula foarte de dimineaţă. Apoi îi 
veni o idee. 

Era preocupată de cum se va da jos din tren la Sion, în cazul 
în care cobora şi Kent. Oprirea nu era decât de un minut. La 
difuzorul din compartiment, vocea unui bărbat o anunţă că se 
apropiau de Sion. Se ridică, văzu pe fereastră aerodromul, apoi 
totul fu înghiţit de o ceaţă albă, deasă ca bumbacul. 

„Încântător, gândi ea. Tocmai de ce aveam nevoie. Nu cred...” 


20 Mic dejun substanţial, constând în ouă, şuncă, pâine prăjită şi cereale 


Când uşa automată se deschise, la capătul vagonului, Paula 
cobori pe peron şi se opri. Mult mai încolo, Kent coborâse deja şi 
se grăbea spre ieşire. 

„Asta înseamnă să ai un pic de noroc, îşi zise ea. Acum, am 
nevoie de o listă cu hotelurile din locul ăsta.” 

Văzu restaurantul, intră, se aşeză după ce-şi scoase paltonul 
şi-i comandă o cafea aceleiaşi chelneriţe care îl servise pe Philip 
mai devreme. 

- Aveţi cumva, vă rog, o listă a hotelurilor din Sion? întrebă 
ea. 

- Vă pot da o broşură. 

Chelneriţa dispăru în fugă, se întoarse cu o broşură, i-o dădu 
Paulei şi plecă. Îi prefera pe bărbaţi ca clienţi, mai ales dacă 
erau singuri. După părerea ei, femeile puteau fi drăguţe, dar 
puteau fi şi foarte incomode. 

Paula studie broşura în timp ce-şi bău cafeaua. Conţinea un 
ghid al străzilor, o hartă a împrejurimilor, o listă cu hotelurile, 
însemnate fiecare cu câte o literă care era reprodusă pe hartă. 
Numără hotelurile. 

„O, Doamne, gândi ea. Douăzeci şi două. Aşa că termină-ţi 
cafeaua şi să mergem. Fir-ar să fie de ceaţă.” 

leşi din gară cu valiza în mână şi găsi un hotel nu departe de 
gară. Avea deja un scenariu în cap când intră şi îi spuse 
recepţionerului: 

- ÎI caut pe un prieten, Philip Cardon. Se află într-unul din 
hotelurile din Sion, dar nu ştiu care. Problema e că mama lui e 
foarte grav bolnavă la Londra şi trebuie să-i spun şi lui. Stă 
cumva aici? Philip Cardon. Să vă spun pe litere? 

- Mă tem că aici nu stă nimeni cu acest nume. 

Se târî mai departe prin ceața care îi îngheţa faţa, deşi îşi 
trăsese gluga mult pe ochi. Găsi Sion-ul posomorât, iar clădirile 
plictisitoare. Poate din cauză că nu se mai vedea nimeni prin 
preajmă, iar ceața crea o atmosferă apăsătoare. 

Intră într-un hotel mai mic. La recepţie stătea un bărbat. Purta 
o vestă ponosită, deschisă peste burtă, şi o cămaşă neîncheiată 
la gât, care avea nevoie să fie dusă la spălătorie. Avea părul 
gras, la fel şi pielea. Paula îşi recită povestea. 

- Nu mă prosti pe mine. Se uită pofticios la ea. Ţi-ai pierdut 
prietenul, nu-i aşa? Să-ţi zic dacă-i aici? Registrele hotelurilor 
sunt confidenţiale, aşa că asta e. 


Cu o figură imobilă, Paula scoase o bancnotă de zece franci 
din poşetă şi o ţinu între degete. Ochii lui mici străluciră. Paulei 
îi trecu prin minte c-o să-şi lingă buzele. El întinse o mână, 
înşfacă bancnota şi o făcu să dispară într-o clipită. 

- În regulă. Nu-i aici. Îţi arăt registrul... 

- Să nu-i cheltui pe toţi deodată, i-o trânti ea şi ieşi. 

Tot cu valiza în mână, se plimbă alene în josul străzii, când 
auzi o motocicletă apropiindu-se. Bărbatul de pe motocicletă, 
îmbrăcat în haine de piele neagră, opri lângă ea. 

- Tocmai ai venit? o întrebă el în franceză cu o voce dogită. Cu 
afaceri sau în vacanţă? 

- Tocmai plecam. 

El mai zise ceva, dar ea nu-l mai auzi şi acesta dispăru pe 
motocicleta lui în ceaţă. „Locul ăsta începe să mă scoată din 
sărite”, se gândi ea când văzu un magazin de haine. Intră şi nu-i 
trebui mult ca să-şi cumpere două pulovere pe gât, unul alb şi 
unul albastru pal. 

„În curând o să le port pe amândouă în acelaşi timp”, îşi zise. 
Apoi plecă mai departe, verificând hotel după hotel. 

Deodată văzu unul pe care uitase să-l însemne pe hartă. 
Hotelul Touring. Trase adânc aer în piept, intră şi se duse la 
recepţie. 

- Paula! 

Se întoarse. Philip tocmai coborâse în hol. Fugi spre ea. Ea 
dădu drumul valizei şi pungii în care avea puloverele. Philip o 
luă în braţe. 

- Doamne, cât mă bucur că te văd! 

- Poţi s-o spui şi pentru mine. Asta e al zecelea hotel, îşi 
ascunse capul la pieptul lui şi izbucni în lacrimi. 

Philip îi duse valiza Paulei sus, în camera ei, după ce se semnă 
în registru. Se pregătea s-o lase singură, când ea îl opri. 

- Nu pleca. Nu-mi ia decât câteva minute să despachetez, aşa 
că aşază-te acolo. 

- Eşti frântă de oboseală, ai nevoie de odihnă. 

- Am nevoie de un coniac tare la bar... 

El o privi fix. Vocea Paulei se schimbase, redevenise 
puternică, normală. O privi neîncrezător, în timp ce ea 
despacheta repede. Se opri după ce-şi aranjă toate hainele. 

- Da, zise ea, ştiu unde să le-ascund. 

- Ce să ascunzi? 


- Echipamentul de călătorie oarecum mortal; m-a aprovizionat 
Marler. 

- Înţeleg. Pe-al meu l-am ascuns sub lenjerie, în valiza pe care 
am lăsat-o deschisă şi la vedere. Oricine va răscoli prin camera 
mea va căuta o ascunzătoare obscură. 

- Bună idee. Bănuiesc că n-ai avut timp să descoperi ceva 
interesant. 

- Vei fi surprinsă. 

- Atunci, surprinde-mă. 

Philip îi spuse ce aflase de la chelneriţa din restaurantul gării. 
În timp ce el vorbea, ea îşi scoase micul arsenal şi puse totul în 
punga pe care i-o dăduseră la magazinul de haine. Apoi puse 
ambele pulovere groase, cu grijă, la loc şi aşeză punga pe un 
scăunel, lângă pat. Se mişca repede, dar eficient, însă totul îi luă 
câteva minute până ce se declară satisfăcută. Cam atunci 
termină şi Philip de povestit. Paula se rezemă de pat şi îşi 
încrucişă mâinile pe piept. 

- Deci ideea ta e să aşteptăm până când se ridică ceața, 
înainte să explorăm Col du Lemac, Kellerhorn-ul şi această 
extrem de suspectă staţie meteo? 

- Da. Putem să închiriem un vehicul cu lanţuri dintr-un loc pe 
unde-am trecut eu înainte să vin aici. 

- Mergem acum acolo. Ea îşi îmbrăcă paltonul peste hanorac. 
Pe dedesubt mai avea o bluză şi sub bluză două veste, plus 
pantaloni. Arată-mi harta şi ruta. 

Philip scoase harta, o întinse pe pat şi îi arătă ruta, urmărind-o 
cu degetul. Ea se aplecă peste hartă, memoră detaliile, apoi se 
ridică. 

- Hai s-o luăm din loc, Philip. 

- Ar fi mai bine dac-am închiria vehiculul mai târziu. 

- În cazul ăsta, nu putem să plecăm acum spre Kellerhorn. 

- De ce nu? Ceaţa... 

- Ceaţa ne-ar acoperi plecarea din Sion. Cine şi-ar închipui că 
ne aventurăm pe Kellerhorn pe o vreme ca asta? Dacă Brazii - 
pentru că, din câte mi-ai spus, sunt sigură că e Brazii - ajunge 
aici cu avionul mai târziu, azi, acţiunea ar putea începe destul 
de devreme. 

- S-ar putea să ai dreptate, spuse el, ridicându-se şi punându- 
şi paltonul şi fularul pe care şi le luase când plecase din cameră 
ca să iasă la o plimbare. 


- S-ar putea să nu am dreptate. Nu e decât un singur mod de 
a afla. 

- Ce ţi-ai băgat în geantă? 

- Ouă de paşti... In caz că ne întâlnim cu persoane mai puţin 
prietenoase. 

- Ce faci cu coniacul? 

- Nu se bea când conduci. Nu-mi mai trebuie. Şi îmi pare rău 
că m-am făcut de râs la sosire. 

- A fost o reacţie normală. Ceea ce mă uimeşte este 
metamorfoza ta de când am ajuns în cameră. 

- Bateria de rezervă. Mă întreb cum se descurcă Tweed şi 
ceilalţi în Zurich, medita ea cu voce tare când ieşeau din 
cameră. 


Fără să ia în seamă protestele lui Newman, Tweed ieşi singur 
din Schweizerhof în toiul nopţii. Nu mai ningea şi, în drum spre 
sediul central al poliţiei după o lungă conversaţie telefonică cu 
Beck, privi prin scuar. Newman se dusese la toaletă şi nu auzise 
telefonul. 

Era o noapte aspră, dar aerul îl răcori. Într-un colţ, văzu un 
bărbat care stătea, fără să facă nimic, şi care îi aruncă o privire. 
Tweed îi făcu cu mâna. Din reflex, bărbatul îşi ridică şi el mâna 
pe jumătate ca să-i răspundă la salut, apoi o cobori repede. 

„Nebunii naibii, îşi spuse Tweed. Amatori.” 

Beck îl aştepta în camera lui, cu draperiile trase peste 
fereastra de unde se vedea râul Limmat. Tweed îşi scoase 
paltonul, în timp ce Beck termina de vorbit la telefon. 

- A mers, spuse el după ce aşeză receptorul în furcă. Prietenul 
meu, inspectorul Vincenau, se mişcă cu viteza fulgerului. A 
instalat deja trupe paramilitare pe aeroportul din Geneva. 
Oamenii erau îmbrăcaţi în salopetele tehnicienilor de întreţinere 
când s-au apropiat de cel de-al doilea avion pe care îl foloseşte 
Brazii, cel cu numele lui lipit pe tot fuzelajul. Avionul alb 
aşteaptă la Kloten. 

- Am avut noroc că tu ştiai de cel de-al doilea avion care 
aştepta la Geneva, comentă Tweed. Acum e şi el la Kloten? 

- Da, cred că Brazii îl lăsase la Geneva, să aştepte, în cazul în 
care ar fi avut nevoie să fugă cu el. 

- Există vreo şansă ca Brazii să audă despre ceea ce s-a 
întâmplat cu cel de-al doilea avion al său? 


- Nici o şansă. Vincenau se pricepe de minune la operaţiunile 
de acoperire. Echipajul avionului a fost arestat şi dus într-un loc 
secret de unde nu poate lua legătura cu nimeni. 

- AŞ face bine să-l sun pe Jim Corcoran, şeful securităţii de la 
Heathrow, ca să-l pun în temă. Pot să folosesc telefonul tău? 

- Ăla-i cel mai sigur... 

Beck zâmbi amuzat, privindu-l pe Tweed cum formează 
numărul lui Corcoran din memorie. Aşa cum sperase şi Tweed, 
Corcoran era în biroul său. Alt om care lucra peste noapte. 
Tweed vorbi repede: 

- O să-l ai ascuns şi pregătit pentru mai târziu? încheie el. 
Corcoran îl asigură că o să se ocupe personal de această 
chestiune. 

Tweed puse receptorul jos, iar Beck deschise interfonul, ca să- 
| cheme la el pe un anumit Joinvin. 

- E foarte inteligent. Dacă ţi-l dau ca escortă, n-o să te vadă 
nimeni la Kloten. Îi prezentă un bărbat înalt, bine făcut, care 
arăta de parcă ar fi fost majordom la o familie simandicoasă. 
Joinvin ştie deja ce are de făcut. Am vorbit cu el după telefonul 
tău... aşa cifrat cum a fost, te-am înţeles. 

- Atunci, ce mai aştept? întrebă Tweed, ridicându-se. 

- Bon voyage, spuse Beck. 

Trei ore mai târziu, un bărbat pe nume Tweed, cu ochelari cu 
ramă de baga la ochi şi cu faţa acoperită aproape în întregime 
de un fular, sosi la Kloten. Maşina de poliţie în care călătorea era 
escortată de motociclişti şi circula cu sirena urlând şi cu 
girofarul în funcţiune. Nici o altă sosire n-ar fi putut fi mai 
publică. 

Însoţit de un Joinvin îmbrăcat în uniformă de poliţie, bărbatul 
merse direct la poarta de plecare, fără să mai treacă pe la 
controlul paşapoartelor şi pe la vamă. Joinvin stătu cu el în timp 
ce ceilalţi pasageri ai primului zbor spre Londra se uitau la ei 
plini de curiozitate. Vreun VIP, fără îndoială. 

Joinvin îl însoţi până la scara avionului, când fu chemată clasa 
de afaceri. Biletul lui fusese cumpărat cu mult mai devreme de 
un bărbat în haine civile. Când intră în aeroport, un bărbat slab 
şi alb la faţă observă spectacolul, apoi se duse în grabă la un 
telefon. 

- Tweed tocmai se suie în avionul de Londra, îi raportă el lui 
Brazii. Sunt nervoşi ca nişte pisoi... are o escortă de poliţişti. Tot 


tacâmul. 

- Mulţumesc. 

In camera lui de la Baur-en-Viile, Brazii se lăsă pe spate şi le 
zâmbi, lui Luigi şi lui Jose. 

- Veşti bune. Tweed se întoarce la Londra. Aşa că ducă-se 
învârtindu-se din ograda mea o dată pentru totdeauna. Îşi ridică 
privirea când intră Eve, fără să bată, ca de obicei. N-ai somn? 

- Se întâmplă prea multe. Ce se întâmplă? întrebă ea 
obraznică, trântindu-se într-un fotoliu din faţa biroului lui. 

- Tweed a plecat. S-a suit de curând în primul avion spre 
Heathrow. A spus la revedere Zurich-ului şi Elveţiei. 

- Şi ceilalţi? întrebă ea în mod subtil. Newman, Paula Grey şi 
Philip Cardon? Ca să nu mai spun de cei doi pe care nu i-aţi 
identificat. 

- Nu suntem siguri, îi replică Jose. Trupele noastre din gara 
principală au fost ridicate de oamenii lui Beck. A fost o razie, 
căutau droguri. O situaţie cât se poate de nefericită. l-au luat 
pe-ai noştri, pentru că i-au găsit înarmaţi. 

- Ghinion, comentă Eve fără entuziasm. 

- Eve, i se adresă Brazii, te las pe tine şefă aici până mă întorc 
eu. Mă întorc la Zurich pentru o scurtă vizită. Când plecăm, poţi 
să vii cu mine. 

- Unde să plecăm? 

- O să afli după ce o să mă hotărăsc, dar m-am hotărât să plec 
puţin mai târziu. Mai întâi, vreau să iau micul dejun. 

- Eu de cine mă ocup? întrebă ea. 

- Eşti agresivă. 

- Ba nu sunt. Dar, dacă sunt şefă, vreau să ştiu cine sunt 
oamenii mei. Mi s-a părut o întrebare limpede, continuă ea în 
maniera ei obişnuită, plină de forţă. 

- Karl, Gunnar şi Francois. Vreau să supraveghezi atât 
Schweizerhof-ul, cât şi Gotthard-ul. 

- Acum, când s-ar putea să nu mai fie nimeni în ele? 

- Vreau să fiu sigur pe pariurile mele. 

- Călătorie plăcută în Xanadu”. 

leşi din cameră ca un vârtej, dar închise uşa încet după ea şi 
se întoarse în camera ei. 

- Razie după droguri! Aiurea! zise ea tare în spatele uşii 
închise. 


21 Un loc idilic, exotic sau luxos 


Îşi aprinse o ţigară, îşi turnă un pahar mare cu votcă şi se 
aşeză ca să se gândească. Apoi îl sună pe Brazii pe firul intern. 

- Eve la telefon. Ce faci cu Igor? 

- O să vină cu mine. 

- Voiam să verific. 

„Ei bine, ăsta e un punct câştigat, hotărî ea. Nu trebuie să mai 
am grijă şi de câinele ăla blestemat.” Rămase din nou pe 
gânduri. Philip Cardon, împreună cu care petrecuse câtva timp, 
nu ocupa nici un loc printre gândurile ei. Deci Brazii se întoarce 
la Zurich... asta înseamnă că Bob Newman n-o să fie cu mult în 
urma lui. 


Philip conducea prin ceaţă, cu Paula pe scaunul din dreapta. 
Avea cu el un sac de pânză care se putea pune pe umăr. Paula îi 
indica drumul cu harta pe genunchi, dându-i instrucţiuni când să 
vireze. 

- De ce nu te-ai dus să-l vezi pe Anton Marchat când ai ajuns? 
îl chestionă ea. Archie spunea că e foarte important, şi tu aveai 
adresa. 

- L-am lăsat deoparte intenţionat. O să încercăm să-l găsim 
mai târziu... după ce se întunecă. Sunt prea mulţi motociclişti 
care dau târcoale... dau târcoale... 

- Genevezii le spun Bombardierele de Piele, remarcă ea. 

- Bine. Sunt prea multe Bombardiere de Piele pe şosea. După 
ce se întunecă, o să avem mai multe şanse să nu mai dăm de ei. 
Trebuie să-l protejăm pe Marchat cât de mult putem. 

Lăsară Sion-ul în urmă şi începură ascensiunea sinuoasă spre 
Kellerhorn. Brusc, ieşiră din ceaţă, lăsând-o sub ei ca un văl alb, 
ca o mare pe care plutea, ciudată, construcţia care semăna cu 
un castel. Apoi începură cu adevărat să urce, iar drumul deveni 
atât de îngust, încât cu greu ar fi trecut două maşini, în 
siguranţă, una pe lângă cealaltă. 

Roţile maşinii făceau faţă ferm porţiunilor de gheaţă de pe 
şosea, spre uşurarea nerostită a lui Philip. In partea lui, un abis 
abrupt cobora până în valea îndepărtată. In partea Paulei, 
peretele muntelui urca abrupt pe verticală. Paula era atât de 
aproape de el, încât simţea că o sufocă, dar îşi aminti că era mai 
bine decât să se uite în jos, în abis, fără nici o barieră care să-i 
menţină pe drumul ăsta diabolic. 

Un risc în plus era felul cum se unduia şoseaua după curbele 


periculoase. Philip aştepta tot timpul să întâlnească ceva 
coborând pe drum, dar până acum nu dăduse de nimic. Panta 
devenea din ce în ce mai înclinată. Îşi concentra întreaga atenţie 
la condus. 

Paula nu mai trebuia să-l ghideze şi se uită peste el la valea 
care se vedea în depărtare. leşise soarele, ceața se dizolvase, 
iar minusculul Sion semăna cu o hartă rutieră. Erau foarte sus 
acum, şi Philip trebuia să rotească volanul, ca să treacă de 
fiecare curbă strânsă. După ce apăruse soarele, putea şi el să 
urmărească suprafaţa drumului. Zăpada se topea, scoțând la 
vedere gheaţa pe care o ascundea sub ea. Ajunse la o grotă 
mare, în peretele de stâncă, şi intră în ea. 

- Mulţumesc lui Dumnezeu, zise Paula. E timpul să ne 
odihnim. De ce să nu trec eu la volan? 

- Încă nu. l-am prins gustul. Hai să ne dăm jos. Am chef de 
una dintre rarele mele ţigări. 

- Poţi să-mi dai şi mie una, zise ea, ieşind din maşină şi 
dezmorţindu-şi picioarele. 

- Tu nu fumezi. 

- Doar ocazional. Am fumat când am fost la pension, ca să ţin 
pasul cu celelalte fete. Luă ţigara pe care i-o oferi el, se înclină, 
ca el să i-o poată aprinde, trase cu grijă un fum şi îşi desfăcu 
braţele. Ce privelişte spectaculoasă... Tăcu. Unde te duci? 

- Mă uit doar, îi strigă el peste umăr. 

- Ai lăsat motorul mergând. 

- Vrei să rămânem în pană aici, sus? 

Philip se dusese în fundul marii grote, unde găsi o 
deschizătură îngustă în stâncă. Trecu prin ea şi descoperi o vale 
strâmtă şerpuind prin munte. Cascada din interiorul grotei era 
îngheţată şi strălucea în lumina soarelui. La intervale dese, din 
gheaţă ieşeau roci de pe care se topea zăpada. Philip arătă cu 
degetul în sus. 

- lată vârful Kellerhorn-ului. Şi iată aşa-zisa staţie meteo. 

Paula rămase fascinată şi privi peste râpă. Nu departe, 
deasupra locului unde se aflau ei, se înghesuiau unele în altele 
câteva clădiri din beton alb, cu un etaj. O pădure de antene se 
ridica pe acoperişul plat al uneia dintre clădiri, care înconjura o 
structură conică, asemeni unui turn, redută ce se ridica în 
mijlocul lor. 

Philip scosese binoclul de mare putere pe care i-l dăduse 


Marler şi studia clădirile, când, deodată, înţepeni. Apăsă binocilul 
mai tare pe ochi. 

- Vezi ce se întâmplă cu turnul acela? întrebă el. Se ridică, iar 
din el iese un fel de tijă. Tija e flexibilă, se învârte şi se înclină în 
diverse unghiuri. 

- O văd. Ce poate fi? 

- Tija revine la poziţia iniţială, verticală, îi relată Philip. Acum 
dispare la loc în turn. Dacă asta e o staţie meteo, mătuşa mea e 
un hering. 

- Nu ştiam că ai ca mătuşă un hering, comentă Paula, ca să 
mai atenueze tensiunea. 

Philip puse binoclul înapoi în buzunar. Îşi ridică privirea 
deasupra râpei. 

- Ştii ceva? Cu încălţăminte adecvată, ai putea să te caţeri în 
râpa aceea şi să te apropii de clădiri fără să te vadă nimeni. 

- Cred că am fost reperaţi de un paznic de sus. 

- Eu n-am văzut nimic. Probabil, e imaginaţia ta. 

Se strecură repede înapoi în grotă, după Paula. Ea se întoarse 
la maşină şi se sui pe locul pasagerului. De îndată ce Philip trecu 
la volan, îi spuse: 

- Eu tot mai cred că ne-a văzut un paznic. 

- Imagin... 

- Dacă mai zici imaginaţie, îţi ard una. 

- Nu când conduc. Zâmbi. Mergem mai sus. Bagă mâna în 
buzunarul meu dinspre tine... o să găseşti un aparat de 
fotografiat, unul micuţ. Când o să avem o imagine mai bună a 
locului, fă poze. Aparatul lucrează repede. Faci o poză, apeşi pe 
butonul de sus... şi gata. Mecanismul derulează filmul automat, 
aşa că în următoarea clipă poţi să faci alta. Foloseşte tot filmul. 

- O să fac tot posibilul. 

Paulei i se păru că Philip conduce mai repede. Nu era 
periculos, dar, după ce văzuse obiectivul, el se aprinsese. 
Drumul avea turnante fără vizibilitate, iar Philip conducea 
suficient de repede ca s-o facă pe Paula să se agaţe de mânerul 
din dreapta ei. Urcau, şi urcau, şi urcau. „Nici un semn că Philip 
ar trece printr-o criză emoţională”, se gândea ea. Tweed ştia ce 
face. 

începuse să se întrebe când o să ajungă în vârf, când Philip 
ocoli un alt afloriment, încetini şi trase maşina pe un mic platou, 
unde opri la adăpostul unei creste ca un tanc, desprinse din 


munte. Staţia meteo era la mai puţin de jumătate de kilometru 
depărtare. 

Paula se uita prin dispozitivul de vizare al aparatului şi făcea 
poză după poză. Philip îşi scoase din nou binoclul, îl focaliză pe 
clădiri şi îl ridică uşor până ce avu în obiectiv enormul vârf. 

- După cum ţi-am spus, poţi să-ţi dai seama de ce i se spune 
Kellerhorn, îi spuse Paula care făcea poze în continuare. 

- Sigur că-mi dau seama. 

Vârful avea forma unui gigantic cap de mistreţ. Arăta 
incredibil de sinistru, acoperit cu un strat de gheaţă şi zăpadă 
care se topea. Ceea ce îl interesa pe Philip era panta oblică ce 
cobora abrupt de pe vârf spre staţia meteo. Bolovani enormi şi 
roci argiloase străpungeau zăpada, ca nişte boturi de rechini. 
Panta nu prezenta deloc siguranţă. Văzu şi râpa pe care o 
observaseră sub grota din stâncă urcând în continuarea pantei. 

- Uită-te la casele acelea vechi şi ciudate din interiorul 
perimetrului, comentă Paula. Parc-ar fi un sat vechi. 

Philip focaliză imaginea pe case. Construite, de mult, din 
lemn, casele aveau toate obloanele închise. Acoperişurile de 
şindrilă păreau reînnoite. „Foarte curios”, gândi el. 

- Gardul ăla de sârmă care înconjoară tot calabalâcul ăsta are, 
probabil, peste trei metri, spuse el, examinându-l prin binoclu. 
Deasupra are un fir de alarmă prevăzut la intervale cu senzori. 
Ai crede că păzesc Fort Knox. 

- Nu mai am film, îl informă Paula. Să sperăm că mai avem 
timp. 

- Nu se vede nici un paznic, îi spuse el. 

- Asta mă îngrijorează. 

Începură să coboare. Soarele dispăruse, mascat de o armată 
de nori negri ce se strângeau cu rapiditate dispre vest. Paula 
deschisese fermoarul genţii. Se apropiau de grota aceea mare 
din stâncă, unde se opriseră când urcaseră spre vârf. 

Curba pe care trebuia s-o ia Philip până să ajungă acolo era 
una dintre cele mai sălbatice şi mai înspăimântătoare de pe tot 
drumul acela de munte. Philip văzu gheaţă şi încetini cât putu 
de mult. Sub ei, Sionul, toată câmpia, totul dispăruse. Continuă 
să meargă cu viteză redusă, maşina târându-se ca un melc spre 
grotă. 

- Fii atent! strigă Paula. 

Cu ambele mâini pe volan, Philip nu putea să reacționeze. 


Aruncă o privire în stânga lui şi văzu trei Bombardiere de Piele în 
grotă. Unul avea un pistol-mitralieră în mână, pe care îl ridică 
pregătindu-se să tragă. Paula aruncă grenada pe care o scosese 
din geantă. Grenada ateriză aproape la picioarele celor trei. 

Urmă o explozie înfiorătoare. Toţi cei trei bărbaţi se răsuciră în 
aer, se izbiră de peretele de stâncă şi rămaseră nemişcaţi, 
întinşi pe jos. Philip îşi dădu seama că transpira. Se uită la Paula 
înainte să se dea jos. 

- Ai bănuit ceva. 

- Da. Nu se vedea nici un paznic. Când am fost aici mai 
devreme, tu ai spus că râpa poate fi escaladată. Aşa că m-am 
gândit la posibilitatea coborârii ei... iar ăsta e un loc ideal pentru 
o ambuscadă. 

- Trebuie să scap de cadavrele alea. Vor fi o dovadă moartă 
când vor fi descoperite. Şi nu mă joc cu cuvintele. 

- N-am chef de glumă. Poate mai trăiesc... 

- Mă îndoiesc. In grota aceea închisă - cu pereţi stâncoşi - 
schijele de grenadă sunt ucigătoare. 

- Te rog să verifici. 

- Bine. 

Verifică frânele, o lăsă pe Paula singură şi intră în grotă. Le 
verifică pulsurile celor trei bărbaţi. La doi dintre ei, carotida era 
imobilă. Cel de-al treilea mai avea un puls slab. Dacă şi-ar 
reveni, ar povesti ce s-a întâmplat. Apucă primul cadavru de 
picioare, îl trase până în spatele maşinii, la marginea prăpastiei, 
şi se uită în jos. Un abis fără fund, care cobora, probabil, sute de 
metri. Rostogoli cadavrul în abis. Acesta se învârti în aer şi 
dispăru. 

Se întoarse să ia al doilea cadavru, de care se descotorosi la 
fel ca de primul. Paula se uita în altă parte. Apoi îl luă şi pe 
bărbatul care mai respira, îl târî până la marginea prăpastiei şi îi 
dădu drumul să cadă. 

- Aşa cum am crezut, minţi el când se urcă la volan. Toţi erau 
morţi. 

- Atunci ai făcut ce trebuia să faci. 

Nu se mai auzi nici un cuvânt pe tot drumul până în Sion. 


Avionul Lear, cu fuzelajul acoperit aproape în întregime de 
numele lui Brazii scris cu majuscule, survola Franţa şi urma în 
curând să treacă marea înainte să aterizeze pe Heathrow. 


Tweed îşi petrecu mare parte din timp pălăvrăgind cu pilotul şi 
cu copilotul, în cabina lor. Descoperise că amândoi zburaseră 
cândva cu Swiss Air Force. Operatorul radio se învârti în scaun 
ca să vorbească cu Tweed pentru a cincea oară. Vorbi în 
engleză din respect pentru gazda lui. 

- Se formează o adevărată furtună de rapoarte. Se petrece 
ceva ciudat la Moscova. Se zvoneşte că preşedintele a 
demisionat din motive de sănătate. Se zvoneşte că un anumit 
general Marov aduce divizii armate în oraş. Se zvoneşte că 
frontierele Rusiei au fost închise. 

- Seamănă destul de mult cu ceea ce mă aşteptam, replică 
Tweed. 

- Avem un mesaj personal de la şeful poliţiei, Arthur Beck, 
pentru dumneavoastră. Nu l-am înţeles prima oară şi i-am rugat 
să-l mai repete o dată. Beck spune că originea zvonurilor e la 
Zurich. 

- larăşi e aşa cum m-am aşteptat. Mulţumesc. 

Avionul cobora cu repeziciune. Pilotul se întoarse către Tweed. 

- Vom ateriza în scurt timp, domnule. 

- Vă sunt foarte recunoscător. Ştiţi că acest avion şi echipajul 
său trebuie să fie la dispoziţia mea după ce aterizăm? 

- Da, domnule. Speraţi să zburaţi din nou în curând? 

- Cât se poate de curând. Acum mă voi întoarce la locul meu. 

Cel care se cufundă în fotoliul luxos şi îşi legă centura de 
siguranţă era un Tweed foarte satisfăcut. Avea să sosească la 
Londra cu trei ore înainte de primul zbor planificat. 


Beck era furios. Stătea în cabinetul său, holbându-se la foile 
de hârtie pe care le scosese din teleimprimator, cu rapoarte ale 
agenţiilor internaționale de ştiri. Moscova... Moscova... 
Moscova... Işi ridică privirea şi se uită la Joinvin, care tocmai 
intrase în încăpere. Flutură maldărul de hârtii. 

- Ştim că toate astea vin din zvonurile pe care Brazii le 
răspândeşte de aici... din Zurich. Ai aflat de unde? 

- Nu, domnule. Maşinile radar sunt pe teren şi încearcă să 
detecteze sursa transmisiilor radio, dar avem o problemă. 

- Ştiu că avem o problemă. Detectarea sursei. 

- Ceea ce voiam să spun, domnule, e faptul că se pare că 
Brazii foloseşte un fel de vehicule care ne bruiază maşinile 
radar. 


- Foloseşte şi echipament de bruiere! Hai să recunoaştem... 
omul ăsta e un geniu în organizare. Cum îi dăm de cap? 

- Am găsit o maşină despre care ştim că foloseşte aparatură 
de bruiere, lângă lacul de la marginea Bahnhofstrasse. Problema 
e că nu avem autorizaţie să controlăm un vehicul particular. Eu 
am o idee. 

- Care? 

- O să fac o listă cu oamenii care s-au plâns că radiourile lor 
au fost interferate. O să le iau numele din cartea de telefon. 

- Dă-i drumul. Ştii, Joinvin, o să mă mai gândesc dacă o să te 
promovez sau nu. 

- Asta e tot ce faceţi, spuse Joinvin într-o dispoziţie bună. Vă 
gândiţi la asta. 

Interfonul bâzâi, Beck răspunse, ascultă, apoi apăsă un buton 
ca să-l închidă. Se uită la Joinvin. 

- Strălucită ideea aceea a ta. Uit-o. Transmisiile radio au 
încetat. Omul ăsta se joacă cu mine... e întotdeauna cu un pas 
înainte în jocul ăsta. Acum am aflat, de la şeful securităţii de pe 
Kloten, că pilotul avionului personal al lui Brazii a completat un 
nou plan de zbor... pleacă la Sion în dimineaţa asta, mai târziu. 
Întotdeauna cu un pas înaintea mea, repetă el. 

- Nu întotdeauna, îi aminti Joinvin. El nu ştie că Tweed e deja 
la Londra. 


Eve, îmbrăcată complet, intră în cabinetul lui Jose, lividă la 
faţă. Întotdeauna se înţelesese bine cu José, care acum ridică 
privirea, zâmbi, apoi se încruntă. 

- Ce s-a întâmplat? 

- N-am putut să dorm, aşa că m-am dus să mă plimb. Ce se 
întâmplă? O iau pe o stradă laterală din Bahnhofstrasse şi doi 
tineri americani mă întreabă de o adresă. Apoi încearcă să mă 
atace. 

- Doar n-au... 

- Nu. L-am izbit pe unul din mocofani cu călcâiul în fluierul 
piciorului. A urlat şi mi-a dat drumul. M-am întors şi i-am ars 
celuilalt un genunchi în burtă. Au şters-o al naibii de repede, dar 
simt că am nevoie de protecţie. 

- Nu o armă. 

Jose descuie un sertar, scoase un tub cu o duză în vârf şi i-l 
întinse. 


- Asta e fixativ, zise ea, citind ce scrie pe tub. Dacă aş fi ştiut, 
aş fi putut să-mi cumpăr şi eu unul de la magazin. 

- Nu, n-ai fi putut. Şi nu apăsa pe buton. Tubul acesta conţine 
gaz Mace. Ce scrie acolo e un camuflaj. Gazul ăsta e ilegal. 

- Pot să omor pe cineva cu el? 

- Nu, dar poţi să-l paralizezi pentru o vreme. Ţine-l la tine în 
geantă tot timpul. 

- Mulţumesc, José. Ştii că eu sunt şefă cât timp sunteţi voi la 
Sion? Mă întreb dacă printre cei de care mă voi ocupa se 
numără şi Gustav, care, de asemenea, rămâne în Zurich. 

- Eu n-aş încerca să-i dau ordine lui Gustav. E un om urât... şi 
nu numai când te uiţi la el. 

- Am să iau sfatul tău în considerare. Ezită. Am ieşit să mă 
plimb cam acum o oră. Am văzut mulţi bărbaţi care lucrează 
pentru Brazii, intrând într-o clădire de pe Bahnhofstrasse. Se 
grăbeau. Ce făceau acolo la ora asta, noaptea? 

- N-ar trebui să-ţi spun, ezită Jose. O să-ţi spun, totuşi. Se 
ocupau cu ceea ce Brazii numeşte schimb radio, contactau 
oameni din toată lumea. Nu ştiu de ce. 

- Pare o nebunie. Mai bine m-aş întoarce în pat şi-aş încerca 
să dorm puţin. Mulţumesc încă o dată pentru tub. 


Newman şi echipa lui erau în expresul de noapte spre Geneva. 
Se îmbarcaseră separat în trenul aproape gol. Newman stătea 
singur în colţul unui compartiment de clasa întâi. Ştia că Marler 
patrulează pe coridor din când în când, făcând de pază. 
Newman părea că doarme, dar se trezi imediat ce Marler intră în 
compartiment. 

- Totul e liniştit, raportă el. Ce facem când ajungem în gara 
Cornavin? 

- Mâncăm la bufet - la mese separate. Apoi ne urcăm în 
expresul de Milano. Sunt numai câteva opriri până la Sion. 

- Şi când ajungem acolo? 

- Verificăm toate hotelurile până dăm de Paula şi de Philip. 
Nu-mi place că sunt singuri în zona aceea. O să fie plin de 
ticăloşii lui Brazii. 

- Şi după ce-i găsim pe Paula şi pe Philip... presupunând că-i 
găsim? întrebă Marler. 

- Incercăm să localizăm staţia de la sol care controlează 
satelitul ce înconjoară pământul pe deasupra capetelor noastre. 


După ce o s-o găsim - pentru că o vom găsi, spuse Newman 
categoric - vom distruge lucrul ăsta blestemat. 

- S-ar putea să întâmpinăm o mică opoziţie care nu va fi de 
acord cu asta. 

- Atunci, vom distruge opoziţia. Newman se uită pe geam. 
Ajungem la Cornavin peste un minut. 


Monica îşi ridică ochii umflaţi de pe biroul ei şi rămase uimită 
când Tweed intră în cabinet. 

- Asta e magie, zise ea. Am primit un mesaj de la Beck prin 
care mă anunţă că iei primul avion din Zurich. Ai ajuns cu trei 
ore mai devreme... _ 

- Uneori, e nevoie de puţină magie... li prinde pe oameni pe 
picior greşit. Cei de faţă se exclud, nota bene. Işi scoase fularul 
şi paltonul şi dădu drumul genţii lângă birou. Unde e Howard? 

- Tocmai s-a întors din Downing Street. 

- De câte ori a fost la Sfânta Sfintelor? 

- De trei ori în ultimele douăzeci şi patru de ore. 

- Prea multe vizite. Nu face altceva decât să-l alerteze pe 
primul-ministru. Va trebui să mă duc eu însumi pe 
nemaipomenita Downing Street, să-i calmez. 

- Aţi auzit de zvonurile astea? Vin din toată lumea... inclusiv 
din Tokyo. E 

- Da. Tweed nu era dispus să treacă lucrurile cu vederea. Işi 
ridică privirea de la birou când intră Howard, ca o vijelie. Ţi-ai 
pierdut timpul la palavre cu primul-ministru? 

Howard, de obicei îmbrăcat imaculat, arăta acum de parcă şi- 
ar fi bătut joc un croitor de el. Haina costumului său elegant era 
şifonată, dunga de la pantaloni era încă acolo, dar asta era tot. 
Cravata stătea strâmb şi se deschisese la nasturii de la guler ai 
cămăşii. Tweed, în schimb, parcă era coborât dintr-o revistă de 
modă. 

- Slavă Domnului că te-ai întors... Nu mă aşteptam să te văd 
aşa... de curând, zise Howard aproape bâlbâit. Nu ştii ce se 
întâmplă. 

- De fapt, ştiu. 

- În Downing Street e ca la nebuni. Washington-ul a căpiat. 
Parisul se învârte în jurul cozii... 

- Calmează-te, zise Tweed încet. Şi, te rog, stai jos. Parc-ai fi 
un dansator de tangou îndopat cu cocaină. 


Howard se prăbuşi în cel mai mare fotoliu din încăpere, 
lăsându-şi mâinile să atârne peste braţele acestuia, şi se holbă 
la Tweed cu o privire sticloasă, continuând să vorbească: 

- E la nivel global. E peste tot. Lumea a înnebunit. 

- Aşa că hai să nu înnebunim şi noi cu ea, zise Tweed cu 
aceeaşi voce calmă. Eşti terminat, extenuat. Mă duc să-l văd pe 
primul-ministru, să-l lămuresc cum stau lucrurile. 

- Să fii atent. 

- Ba nu, n-o să fiu. O să fiu grosolan... grosolan ca 
instrumentul acela notoriu de care vorbeşte poliţia când e ucis 
cineva. 

- Ah, dragul meu, o să torni gaz pe foc. 

- Exact. O să iau şi o canistră cu benzină cu mine. 

- Ce fac ceilalţi? întrebă Howard pe un ton degajat. 

- Credeam că n-o să mai întrebi. Sunt oamenii tăi. Newman 
era cât pe-aci să fie ucis, dar acum e bine. Paula şi Philip au fost 
antrenați într-un schimb de focuri în Geneva. Rezultatul a fost 
şase cadavre... din fericire, nu şi ale lor. Ticăloşii implicaţi în 
ambele cazuri îi aparţin lui Leopold Brazii. 

- Brazii? repetă Howard cu o voce uluită. 

- Da, Brazii... seamănă cu Brazilia, dar nu e vorba de ţară. 
Bărbatul drăguţ pentru care Casa Albă, Downing Street-ul şi 
Elysee-ul organizează dineuri cu şampanie ca să-l distreze. Acel 
Brazii. 

- Eşti încredinţat de lucrul ăsta? se smiorcăi Howard. 

- Nu, nu sunt încredinţat, sunt sigur. O ştiu chiar din gura 
lupului. Lupul, în cazul de faţă, fiind Brazii. la-ţi patul pliant în 
cabinet, aruncă câteva pături pe el, bagă-te şi tu acolo şi culcă- 
te. O să vină Monica să te acopere. 

- Nu e nevoie. Howard făcu un efort ca să se ridice. Fac cum 
zici tu. Cum stau lucrurile pe frontul din Europa? 

- Nu cred că vrei să ştii. Cineva are - şi va avea grijă - de ele. 
E timpul de culcare, Howard... 

Monica se uită la Tweed de îndată ce rămaseră singuri. 

- Să-l acopăr, auzi! 

- Am crezut că asta o să te dea gata, îi spuse Tweed 
răutăcios. Acum încearcă să-l prinzi la telefon pe secretarul 
personal al prim-ministrului. Vorbeşte cu el. Spune-i c-o să ajung 
în Downing Street în treizeci de minute de acum, ca să vorbesc 
cu prim-ministrul. Dacă protestează în vreun fel, nu mă mai duc. 


Acum Sau niciodată. 
- E cam dur, zise ea, întinzându-se după telefon. 
- Mă simt destul de dur. 


În cabinetul său din Geneva, unde se întorsese mai devreme 
din Zurich, Bill Franklin ridică receptorul. Era Lebrun, omul lui 
care supraveghea gara Cornavin. 

- Da, ce e? întrebă Franklin amabil. 

- Expresul de Zurich a sosit acum cinci minute. Unul dintre 
pasagerii care au coborât era Robert Newman. S-a dus la bufet 
şi acum îşi ia micul dejun. Alt punct care m-a intrigat: alţi trei 
bărbaţi au coborât din expres şi au intrat în bufet unul câte unul, 
pe rând. E devreme şi, în mod normal, la ora asta sunt foarte 
puţini clienţi în bufet. Eu cred că s-ar putea să fie împreună. 

- Ce fel de oameni sunt ceilalţi trei? 

- Nu mi-ar plăcea să am de-a face cu nici unul din ei, replică 
Lebrun. Sunt foarte sigur că aşteaptă să urce în expresul de 
Milano nu peste mult timp. Cam în jumătate de oră. 

- Lebrun, ce te face să crezi asta? Mi se pare că te cam 
hazardezi cu presupunerile. 

- Nu chiar aşa de mult. M-am plimbat şi eu prin bufet, şi 
Newman studia un mers al trenurilor... deschis la pagina cu 
trenurile spre Milano. 

- Te-a lăsat să vezi la ce se uita? întrebă Franklin sceptic. 

- Păi, eu nu m-am oprit decât o clipă la masa lui. 

- O clipă pe care Newman a observat-o. Intenţionat te-a lăsat 
să vezi pagina la care se uita el. Eu trebuie s-o iau din loc. la-mi 
două bilete pentru Milano... unul pentru clasa întâi, altul pentru 
clasa a doua. Aştepţi pe peron şi-mi dai biletele când ajung 
acolo. Urc eu însumi în expresul de Milano. Ai face bine să te 
duci chiar acum la agenţia de bilete... 

Franklin rămase pe gânduri câteva momente după ce 
convorbirea luă sfârşit. Milano? Se îndoia. Tocmai descoperise 
că Leopold Brazii are o vilă în munţi, undeva pe lângă Sion. „Aş 
face bine să mă duc să văd ce se întâmplă în partea aceea de 
lume”, îşi zise, ridicându-se şi scoțând, dintr-un dulap, o valiză 
gata făcută. 


Lui Newman nu-i păsă câtuşi de puţin cine altcineva se mai 
suia în expres. Putea să afle trimiţându-l pe Marler într-o 


patrulare de-a lungul trenului de îndată ce va fi plecat din 
Geneva. Aşadar, în timp ce oamenii lui intrau în alte 
compartimente, el nu-l văzu pe Bill Franklin care, cu o valiză în 
mână şi îmbrăcat într-un trenci, se suia în tren undeva, aproape 
de capăt, dar Franklin îl văzu dispărând într-un vagon de la 
mijloc. 

Cu cinsprezece secunde înainte ca trenul să părăsească gara 
Cornavin, un alt pasager se urcă într-unul din ultimele vagoane. 
Cu o bască neagră pe cap şi ochelari cu lentile simple, îşi alese 
un loc într-un colţ şi îşi lăsă geanta pe locul de lângă el, în 
compartimentul de altfel gol. Archie era de nerecunoscut. 
Renunţase până şi la chiştocul de ţigară, fumat pe jumătate. 

Mult mai devreme, în timpul nopţii, stătuse în Zurich, în 
Hauptbahnhof, când armata de detectivi ai lui Beck invadase 
gara. Detectivul care îi verificase identitatea nu văzuse nici un 
motiv să fie suspicios faţă de omuleţul blajin. 

Archie îşi dăduse imediat seama de ce câteva personaje 
dubioase sunt arestate. Se grăbise să se întoarcă la micul său 
hotel din apropiere, folosit în cea mai mare parte de comis- 
voiajori, îşi achitase nota de plată, îşi luase geanta şi se 
întorsese la gara principală. Acolo îşi reluase pânda. 

Archie putea să aştepte la nesfârşit, fără să-şi piardă răbdarea 
sau să obosească. În cele din urmă, insistența îi fusese 
răsplătită când îl văzuse pe Newman luând primul expres spre 
Geneva. Atunci luase şi el acelaşi tren şi dormise tot drumul, 
trezindu-se la puţin timp înainte de a junge în Cornavin. Acum 
luase alt tren. 

„Anton Marchat, se gândi el, stând în colţul său. Sunt sigur că 
uită de Marchat. O să mă duc eu să-l văd, când trenul ajunge la 
Sion...” 


Marler nu începuse încă să patruleze prin expres ca să vadă 
cine mai e în el, când Newman, singur în compartiment, auzi uşa 
deschizându-se. Îşi strecură mâna dreaptă în haină, apucă Smith 
& Wesson-ul şi se uită în sus. 

- Nu e cazul să te alarmezi, Bob. 

Bill Franklin zâmbea când intră în compartiment şi închise uşa. 
Îşi aruncă bagajul pe un loc şi se aşeză în faţa lui Newman. Îşi 
împături cu grijă trenciul şi-l puse peste bagaj. 

- Sper că nu te deranjez. Te-aprinzi repede cu arma. 


Deranjat pe moment de faptul că Franklin îşi dăduse seama 
de ce făcea, Newman îşi aminti că tovarăşul său de călătorie 
fusese în armată. 

- Nu se ştie niciodată, răspunse el. 

- Nu se ştie niciodată, încuviinţă Franklin. Te deranjează dacă 
îmi aprind un trabuc? 

- Dă-i drumul. Credeam că ai simţit mirosul de fum, tocmai 
mi-am stins ţigara. 

- L-am simţit, dar aşa e frumos, să ceri voie, spuse Franklin, 
zâmbind. 

Newman auzise că Franklin dădea gata femeile. Putea acum 
să înţeleagă motivul succeselor sale amoroase. Franklin avea un 
fel degajat de a fi, era curtenitor şi zâmbea mult. 

- Cum de-ai ştiut că sunt în trenul ăsta? întrebă el dintr-odată. 

- Am o bună echipă de detectivi. Am avut un om care 
supraveghea aeroportul, unul la Annemasse, o gară liniştită la 
frontiera sudică a Genevei cu Franţa. Chiar în locul pe unde 
Brazii putea să-şi aducă mercenarii... şi pe-acolo i-a adus. Şi un 
al treilea om care supraveghea Cornavin. El te-a localizat. 

- Aşa că te-ai decis să vii şi tu la o plimbare? se interesă 
Newman, urmărind îndeaproape reacţia lui Franklin. 

- Nu. Am decis că ai nevoie de toate întăririle pe care le poţi 
primi. Nu cred că ştii ce te-aşteaptă în Valais. 

- Ce mă aşteaptă? 

- Cel puţin patruzeci dintre criminalii profesionişti ai lui Brazii 
au trecut prin Geneva şi s-au suit într-un tren spre est. Se opri 
ca să reteze capătul trabucului, apoi trecu un chibrit înainte şi 
înapoi ca să-l aprindă, spre marea lui satisfacţie. Şi, cu 
siguranţă, ne-au scăpat câţiva. 

- Deci ai venit să mă sprijini? 

Franklin îşi luă valiza şi o puse pe locul de lângă Newman. O 
descuie, îi deschise capacul, dând la iveală o jachetă îndoită cu 
grijă. Aruncă o privire pe coridor, apoi ridică jacheta. Pe o 
pereche de pijamale stătea cuibărit un pistol-mitralieră, un 
Heckler & Koch MP5 de 9 mm. 

- Tu nu crezi în lucrurile făcute pe jumătate, comentă 
Newman, în timp ce Franklin puse repede jacheta înapoi şi 
închise valiza. 

Trase adânc din trabuc. 

- Nu, nu cred în lucrurile făcute pe jumătate. Trebuie să ştii că 


bebeluşul ăsta trage şase sute cincizeci de cartuşe pe minut. 
Am o mulţime de încărcătoare de rezervă. 

- Eu aş zice că eşti pesimist, zise Newman, zâmbind. 

- Eu aş zice că sunt realist. Ne apropiem de un mare câmp de 
luptă. Ştii că Brazii are o vilă sus, la Col de Roc, de unde se vede 
ghețarul? Chiar deasupra Sion-ului. 

- Nu, nu ştiam. 

- A proiectat-o singur. E echipată cu un transmiţător radio de 
mare putere. Da, Bob, asta ne-aşteaptă. Un mare câmp de 
luptă. 


35 

Tweed se întoarse în Park Crescent la două ore după ce 
plecase la Downing Street. Intră în cabinetul său, îşi scoase 
paltonul şi îl aşeză pe un umeraş după ce îşi puse mănuşile pe 
birou. Monica îl privi cu o nerăbdare crescândă, sigură că el se 
chinuia. Apoi îi văzu expresia melancolică şi îşi dădu seama că 
se gândea la ceva. Se aşeză la biroul lui, cu aceeaşi înfăţişare 
preocupată. 

- Vrei nişte cafea? îndrăzni ea. 

- Da, te rog. Tăcu. După ce îţi povestesc ce s-a întâmplat. 

- Primul-ministru e încă buimăcit, bănui ea. 

- Nu, acum nu mai e. Am vorbit cu el cât de sincer am putut, 
şi m-a ascultat. Când am terminat, se calmase. Acum poate 
chiar să ia o hotărâre. 

- Şi a luat? 

- Da. A fost de acord cu câteva propuneri pe care le-am făcut. 
În primul rând, a alertat Forţa de Reacţie Rapidă ca să fie gata, 
să zboare în Europa. Apoi i-a telefonat cancelarului german şi i-a 
spus să aibă aerodromurile pregătite, ca să-i primească pe 
oamenii ăştia când aterizează. 

- l-a spus... l-a spus cancelarului german? 

- Parcă aşa am zis. De fapt, cancelarul chiar s-a bucurat că 
cineva ia o hotărâre. De asemenea, i-am sugerat prim- 
ministrului să refuze orice telefon de la Casa Albă, i-am propus 
ca preşedintele să fie informat că primul-ministru nu e disponibil 
şi că toate telefoanele să fie preluate de secretarul său 
personal. 

- In ce scop? 

- Să  împiedic ca nebunia de la Washington să se 


răspândească. La Casa Albă e cea mai mare panică din câte s- 
au văzut. In esenţă, am potolit spiritele. 

- N-ai pus gaz pe foc, aşa cum i-ai spus lui Howard? 

- Asta a fost doar ca să-i închid gura. Cum se mai descurcă 
Reginald cu calculatoarele lui jucărie? 

- E sus, cu echipa. Sunt înnebuniţi. 

- Aşa ar trebui să fie. Dau o fugă până sus şi îi liniştesc. Dacă 
e gata cafeaua până mă întorc, o să-ţi fiu foarte recunoscător... 

Tweed o luă în sus, pe scări. Uşa de la camera computerelor 
era deschisă şi luminile pâlpâiau. Intră să-l caute pe Reginald, 
tipul cu părul lung care se întrecea cu munca, pe care îl găsi cu 
ochii fixaţi în computerul principal. Ceilalţi doi asistenţi ai săi 
păreau la fel de hipnotizaţi de echipamentul lor. 

- Aţi ajuns undeva? întrebă Tweed. 

- Eu aş zice că da. Ochii bulbucaţi ai lui Reginald străluciră 
când se întoarse să se uite la Tweed. Problema e că nu putem 
face faţă cantităţii de date pe care o primim. 

- Date? Prostiile cu care aţi fost îndopaţi? Până acum nu s-a 
întâmplat nimic important. 

- Greşiţi, domnule. Uitaţi-vă pe ecran. Se raportează mişcări 
vaste de trupe care converg spre Moscova din toate direcţiile. 

- Sateliții confirmă acest lucru? Ei ar trebui să vadă aceste 
mişcări. 

- Păi, până acum nu le-au confirmat. 

- Asta nu te intrigă? întrebă Tweed binevoitor. 

- Comunicaţiile moderne sunt o treabă complicată, spuse 
Reginald, vrând să-şi dea importanţă. 

- Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

- Primim rapoarte din toată lumea... 

- Eu am întrebat dacă sateliții confirmă aceste rapoarte. 

- Păi, Washington-ul s-ar putea să ţină pentru ei ceea ce 
primesc din sursa aceea. 

- De ce-ar face-o? întrebă Tweed. 

- Habar n-am. 

- Atunci, o să-ţi spun eu. Pentru că sateliții n-au reperat ceea 
ce spun rapoartele acelea alarmante. Nu le-au reperat, pentru 
că ele nu au loc. Nu încă. 

- Asta ce vrea să însemne, domnule? 

- Voi vedeţi-vă de treabă. In curând s-ar putea să fiţi copleșiți 
de veşti cutremurătoare. 


Înainte ca Reginald să-l întrebe ce voia să spună, Tweed plecă 
şi se întoarse în cabinetul său. Monica îi turnă cafea dintr-un 
ibric mare şi adăugă lapte. Tweed se aşeză şi bău o ceaşcă 
plină, fără s-o lase de la gură. Monica i-o umplu din nou. 

- O să trag un pui de somn în fotoliul ăsta, spuse Tweed după 
ce bău şi cea de-a doua ceaşcă. 

De-abia închise ochii, că sună telefonul. Îi ţinu închişi până ce 
Monica răspunse. 

- lartă-mă, e Beck la telefon... 

- Salut, Arthur. Am ajuns în timp-record. Echipajul tău aerian e 
superb. Stau şi mă aşteaptă la Heathrow pentru când o să vreau 
să decolez din nou. 

- Bine. Îţi mai dau veşti. Brazii şi-a amânat plecarea cu avionul 
de pe Kloten. Se joacă de-a şoarecele cu pisica. 

- Ceea ce el nu ştie e că eu sunt pisica şi el e şoarecele. Dacă 
mai suni şi eu nu sunt aici, vorbeşte cu Monica. Ea va şti cum să 
ia legătura cu mine. Cum e vremea la Zurich? E 

- O întrebare tipic englezească. Ninge, nu prea tare. Asta a 
fost motivul pilotului lui Brazii pentru care şi-a schimbat planul 
de zbor. 

- Dar ar fi putut să decoleze? 

- Şeful securităţii de pe Kloten mi-a spus c-ar fi putut s-o facă 
în siguranţă. 

- Asta înseamnă că Brazii lucrează la un orar. Mulţumesc că 
mă ţii la curent. Şi aş aprecia dacă ai continua s-o faci... 

- Deci, ce mai aştepţi? întrebă Monica după ce ascultă toată 
convorbirea şi puse receptorul ei jos. 

- Marea lovitură a lui Brazii. Problema e că nu ştiu ce formă va 
lua această lovitură, dar o să ştim când o să se întâmple. 

Tweed închise din nou ochii şi, după ce-şi lărgi cravata şi îşi 
desfăcu gulerul, adormi. 


În Zurich, Brazii îl chemase pe Craig în camera lui de zi. Igor, 
aşezat lângă el, se ridică şi rânji, arătându-şi dinţii când 
vizitatorul intră în cameră... 

- Stai jos, Craig. Toţi cei care vin cu avionul sunt gata de 
plecare? 

- Da, de câteva ore. 

- E timpul să mergem. Brazii se uită la ceas. Zborul va fi scurt, 
aşa că o să ajung la vilă la timp. Vreau să iei legătura cu 


controlorul de zbor de la aeroportul din Sion, ca să aibă pista 
pregătită pentru aterizare. 

- Maşinile ne aşteaptă să ne ducă direct pe Kloten, raportă 
Craig, plin de sine. 

- Sper din tot sufletul să fie gata. 

- Cine o să aibă grijă de Igor în avion? întrebă Craig, 
aruncându-i dulăului o privire lipsită de entuziasm. Jose? 

- Nu. Tu o să ai grijă de el. Îi place să-şi odihnească labele din 
faţă pe genunchii cuiva când zboară cu avionul. Genunchii tăi îi 
vor servi de minune. 

- Ai spus c-o să ajungi la vilă la timp. La timp pentru ce? 

- Ca să trimit primul semnal laboratorului de peste vale. 

- Un semnal pentru ce? continuă Craig să bombăne. 

- O să afli când o să-l trimit, nu-i aşa? Brazii zâmbi larg. Acum, 
gata, du-te la ceilalţi şi plecaţi împreună la aeroport. Şi trimite-o 
pe Eve, am o vorbă cu ea. 

- Probabil că doarme. 

- Atunci, scoal-o. 

Eve era încă trează; bea şi fuma, când Craig bătu cu putere la 
uşa ei. 

- Nu poţi să baţi mai încet? întrebă ea după ce deschise şi 
văzu cine e la uşă. 

- Nu. Şeful vrea să te vadă. Chiar în clipa asta. Aşa că ia-o la 
picior. 

- Ştii, Craig, ai cel mai încântător fel de a te exprima. 

Remarca ei rămase fără răspuns. Craig tropăia deja pe 
coridor, ca să le spună celorlalţi că pleacă. Eve se uită în oglindă 
să vadă cum arată, îşi netezi, cu o perie, părul negru şi îl dădu 
pe spate. 

Apoi merse încet pe coridor, intră în camera lui Brazii fără să 
bată, închise uşa, se duse direct la scaunul din faţa biroului, se 
aşeză şi îşi încrucişă picioarele frumoase. N-o grăbea nimeni. 

- Categoric, ştii să te mişti, zise Brazii sarcastic. 

- Unde e căţeluşul? 

- Craig o să-l ducă imediat la aeroport. Tu te înţelegi destul de 
bine cu Robert Newman, aşa e? 

- Da, sigur, minţi ea. De ce? Vrei să mă dau bine pe lângă el? 

- Mă întreb de ce se dau bărbaţii în vânt după tine aşa de 
Uşor. _ 

- Bărbaţii sunt împinşi de dorinţă spre femeile frumoase. In 


cazul meu, probabil e personalitatea mea irezistibilă, spuse ea 
cinică. 

- Dacă zici tu. Brazii se uită din nou la ceas. Într-o clipă 
trebuie să plec. 

- De ce m-ai întrebat de Newman? 

- Ajung şi la asta. La momentul potrivit, o să mă întorc la 
Zurich. Nişte afaceri neterminate pe care trebuie să le duc la 
bun sfârşit. E posibil ca Newman să vină după mine aici. Dacă 
mai e în viaţă. In acest caz, vei putea să-ţi practici magia neagră 
pe el. Aş vrea să ştiu unde e Tweed. Ai putea să te ocupi de 
asta, nu-i aşa? 

- N-ar trebui să fie imposibil. M-am descurcat şi cu bancherii 
aceia cu care mi-ai cerut să fac cunoştinţă. Se aplecă în faţă. Cei 
care au fost ucişi de o creatură necunoscută. La urma urmei... 
Se lăsă înapoi pe spate. Philip Cardon salivează după mine la 
ora asta. 

- Rămâne şi Gustav aici, să-ţi ridice moralul, zise Brazii, 
ridicându-se şi îmbrăcându-şi paltonul albastru-închis care 
stătuse împăturit pe un scaun de lângă el. O să-ţi ţină companie. 

- Mă pot lipsi de-o aşa companie. 

- E un tip chiar simpatic... când ajungi să-l cunoşti, zise Brazii, 
zâmbind şi luându-şi valiza de jos. 

- N-am nici o intenţie să ajung să-l cunosc. Omul ăsta, zise ea 
printre dinţi, e o jigodie. Drum bun. 

- Fii sigură că o să fie cât se poate de bun. 


- Cred că Sion-ul arată mai bine în ceaţă, zise Paula în timp ce 
se depărtau de parcarea de lângă hotelul Touring, unde Philip 
lăsase maşina. Ar putea fi orice orăşel modern. O, Doamne, iar 
vin. 

Două  Bombardiere de Piele îşi făcuseră apariţia pe 
motociclete şi veneau încet spre ei. Nu mai era nimeni prin 
preajmă. Philip îşi strecură mâna în geaca de piele maro şi 
apucă Walther-ul. 

- Mergi, nu te opri. Nu te uita la ei. Suntem doi îndrăgostiţi în 
vacanţă. 

O cuprinse cu mâna stângă peste mijloc, se opri şi o sărută pe 
obraz. După ce începură din nou să meargă, unul din 
motociclişti le strigă ceva murdar în franceză. 

- Atâta îi duce mintea, comentă Philip. Mergi, nu te opri. 


Motocicliştii trecură de ei şi o luară în jos pe stradă, 
îndreptându-se spre gară. Paula rezistă tentaţiei de a se uita în 
urmă. 

- Mi-e foame, spuse ea. Bănuiesc că e prea devreme pentru 
masa de prânz. 

- Nu şi la restaurantul pe lângă care am trecut în capătul 
străzii. Aşa că o să stăm şi noi la masă, ca să ne tihnească 
mâncarea. Dacă vei fi foarte politicoasă cu mine, o să-ţi iau, 
pentru început, coniacul pe care l-ai vrut la hotel înainte să 
plecăm pe munte. 

- Parcă a fost acum un veac. Da, domnule, cred că v-aş fi 
foarte recunoscătoare pentru un coniac. Aşa e destul de 
politicos? 

- Merge... 

Comandară felul preferat de mâncare al lui Tweed, escalop 
Zurichoise, o masă substanţială, şi mâncară câte două porţii. 
Restaurantul era mic şi curat, cu feţe de masă albe şi apretate, 
iar ei erau singurii clienţi. În timpul mesei, încercară să 
stabilească ce aveau să facă în continuare. 

- Am putea să explorăm Col de Roc, unde îşi are Brazii vila, pe 
muntele de cealaltă parte a văii, sugeră Paula. 

- Am putea, dar ne-am cam forţa norocul. 

- Cum adică? Eu cred că e o idee bună. Acum am prins gustul 
condusului pe drumurile de munte. 

- Ne-am forţa norocul, insistă Philip. Pe hartă, drumul spre vila 
lui arată cel puţin la fel de înfiorător ca şi cel spre Kellerhorn. 

- Mai ai şi alte obiecţii? întrebă ea, iritată. 

Problema era, şi Philip o ştia, că, după ce savura o masă bună, 
Paula se aprindea din nou, plină de energie, şi o apuca dorul de 
ducă. Nu-i plăcea s-o dezumfle prea tare. 

- Eu nu am obiecţii, eu mă îngrijorez. Mulțumită acţiunii tale 
prompte, am scăpat cu viaţă la grotă. Sunt sigur că vila lui Brazii 
va fi la fel de bine păzită. 

- Deci, vom proceda cu grijă, spuse ea şi zâmbi. 

- Bine, mă predau. 

Zâmbi larg şi îşi ridică ambele mâini în aer. Paula se încruntă 
şi se aplecă peste masă. 

- În luarea acestei hotărâri, ai şi tu un cuvânt la fel de 
important de spus, Philip. Mi se pare că am cam sărit calul. Ce 
am face dacă am rămâne în Sion? 


- Am aştepta să se întunece şi ne-am duce să-l vedem pe 
Marchat. Ai observat partea veche a oraşului? Adunată sub 
stânca aceea imensă, în vârful căreia se află o clădire veche? 

- Nu, n-am văzut-o. 

- Acolo sunt casele vechi. Adevăratul Sion. Eu le-am văzut. 
Sunt construite din lemn, cu obloane la ferestre şi acoperişuri de 
şindrilă. Exact ca şi casele din jurul falsei staţii meteo. 

- Chiar crezi că nu e o staţie adevărată? 

- Sunt sigur că nu e o staţie adevărată. Poţi să ai oameni de 
pază în jurul unei staţii meteo, dar nu şi indivizi dotați cu 
pistoale-mitralieră care să alerge după vizitatorii nepoftiţi ca să-i 
omoare. Asta e staţia de la sol. 

- Am putea să mergem cu maşina până sus, pe Col de Roc, să 
ne întoarcem la timp şi să-l vizităm şi pe Marchat, încercă ea. 

- Bine. Hai să facem cum zici tu. Dar, înainte de toate, eu mai 
vreau o cafea. 

Philip n-o mai spuse, dar după părerea lui era o încercare 
periculoasă. În afară de faptul că se vor trezi coborând un 
diabolic drum de munte după lăsarea întunericului. Nu putea să 
scape de o premoniţie: explorarea zonei Col de Roc va fi un 
dezastru. 


- Mă duc până la toaletă, îi spuse Newman lui Franklin. 

Îl văzuse pe Marler trecând pe lângă compartimentul lor, 
aruncând o privire înăuntru şi trecând mai departe, spre 
locomotivă. În mai puţin de jumătate de oră trebuia să ajungă la 
Sion. 

Îl găsi pe Marler stând singur într-un compartiment de clasa 
întâi şi fumând o ţigară lungă. 

- Era Bill Franklin, nu-i aşa? întrebă Marler înainte ca Newman 
să poată spune ceva. Îmi aduc aminte de el din cabinetul lui 
Tweed, când n-am vrut să-i spun cum mă cheamă. 

- Era Bill Franklin, aprobă Newman, aşezându-se în faţa lui 
Marler. Îi explică pe scurt cum ajunsese Franklin să fie în tren şi 
că avea cu el un pistol-mitralieră, Heckler & Koch. 

- Chiar aşa? remarcă Marler. Cu el poate curăța un întreg 
detaşament de Bombardiere de Piele dintr-o singură rafală. 

- Unde sunt Butler şi Nield? 

- M-am gândit la un plan pentru când o să ajungem în Sion... o 
să ţi-l explic... 


După ce termină de explicat planul, aruncă o privire pe 
fereastră şi văzu un aerodrom cu o pistă curățată complet de 
zăpadă. 

- Aş face bine să mă întorc. Spune-le lui Butler şi lui Nield ce 
au de făcut. Repede. Ai văzut aerodromul? Bun. Trebuie să 
plec... intrăm în Sion. 


36 

Avionul fără nici un însemn pe fuzelaj era acum în aer; plecase 
din Zurich cu câtva timp în urmă. Brazii stătea în confortabilul 
său fotoliu pivotant, cu privirea fixată pe ecranul luminos de 
deasupra intrării cabinei echipajului. 

Distanţa pe care o parcurseseră până acum, distanţa pe care 
o mai aveau de făcut până la Sion, timpul prezent, timpul 
aproximativ până la sosirea pe aerodromul din Sion, totul era 
afişat în cifre exacte. Brazii se uita destul de des la ecran şi, din 
când în când, se învârtea în fotoliu, ca să se uite la locul din 
spate. 

Acolo stătea Craig, cu Igor întins lângă el şi odihnindu-şi labele 
din faţă pe genunchii lui. Pe Brazii îl amuză disconfortul evident 
al lui Craig. Dulăul îi văzu privirea, făcu o mişcare să vină spre 
el, dar Brazii ridică un deget de avertisment. Igor se linişti. 

- Un singur lucru mă nelinişteşte, îi spuse Brazii lui Craig. Nu 
ne-am ocupat încă de Anton Marchat. Este veriga slabă. 

- Nu mai este. Am făcut anumite aranjamente. Anton Marchat 
n-o să se mai afle mult timp printre cei vii. 

- Eşti cu adevărat foarte eficient. 

- Îmi fac meseria. Am, inclusiv, grijă de acest pudel. 

- Nu te-aş sfătui să-l tratezi ca pe un pudel. 

- Una în nas cu ţeava unei arme şi-ar alerga mâncând 
pământul şi scheunând. 

- Dacă ai mai fi viu, ca să-l auzi scheunând. Oricine te-ar auzi 
ar crede că nu-ţi place Igor. 

- Nu-mi place. _ 

Brazii se întoarse din nou, ca să se uite la ecranul luminos. În 
spatele lui, Craig rânjea de unul singur. Brazii nu ştia totul. 
Înainte de plecarea din Zurich, Craig vorbise la telefon cu 
Năluca. Brazii ar fi fost furios dacă ar fi ştiut ce făcuse. Brazii nu 
avea încredere în ajutorul de închiriat. 

- Craig la telefon, se prezentase el când dăduse telefon. 


- Mai ai vreun comision pentru mine? întrebase vocea cea 
piţigăiată. 

- Două ţinte de data asta. Primul, un bărbat pe nume Anton 
Marchat. Marchat, repetase el. Locuieşte, probabil, în Sion, dar 
nu sunt sigur. 

- Locuieşte sigur în Sion. Consideră treaba ca şi făcută. Şi cea 
de-a doua ţintă? 

- Un bărbat pe nume Archie. Nu-i cunosc al doilea nume, dar 
din sursa mea de zvonuri, am auzit că e o pacoste periculoasă. 
Mai multe nu pot să-ţi spun. 

- Nici n-am nevoie să-mi spui mai multe. Îl ştiu pe Archie. 

- Da? 

Craig nu fusese în stare să nu-şi trădeze emoția din glas. 

- Şi pe asta consider-o făcută. 

- Mă bazez pe tine. 

- Trebuie să-mi menţin reputaţia, replicase calm vocea 
piţigăiată. 

- Asta aşa e. Mă grăbesc... 

- Nu te grăbi prea tare. Ca de obicei, aştept ca onorariul să-mi 
fie plătit în bani gheaţă, în contul meu. Nu vei uita, nu-i aşa, 
domnule Craig? Dacă uiţi, să ştii că sunt cunoscut că fac uneori 
treaba şi gratis... când clienţii mei omit să-şi plătească datoriile, 
concluzionă Năluca. 

La bordul avionului, Craig refăcuse satisfăcut conversaţia în 
minte. Doar că de data asta nu mai transpiră, aşa cum o făcuse 
la ultimul comentariu al Nălucii. 


Keith Kent, îmbrăcat într-un costum scump, intră în Banca 
Zurcher Kredit din Sion. Călătorise în acelaşi tren cu Newman şi 
coborâse aproape în ultimul moment. 

Aşa cum procedase şi la Zurich, Kent îşi plimbă privirea de-a 
lungul ghişeelor din spatele gratiilor, cântărindu-i pe cei trei 
casieri. Unul dintre ei avea o înfăţişare pompoasă, tipul care se 
dezumfla repede. Kent se duse la el. 

- Trebuie să depun o sumă de bani în contul curent al 
domnului Leopold Brazii. Aceasta e sucursala în care se află 
contul? 

- Nu dezvăluim niciodată informaţii referitoare la clienţii 
noştri, îl informă casierul plin de sine. 

- Nu, bineînţeles că nu. Nu am banii la mine, dar pot să fac 


rost de ei într-o oră. 

- Înţeleg, domnule, replică casierul, fără să înţeleagă nimic. 

- Domnul Brazii m-a rugat în mod special să fac plata în contul 
lui curent. Tranzacţia e urgentă. 

- Înţeleg, domnule. 

- Eu nu cred că înţelegi, spuse Kent într-o manieră cât se 
poate de agresivă. Pot să ştiu numele dumitale? 

- Pentru ce vă trebuie numele meu? Domnule, adăugă puţin 
mai târziu. 

- Ca să-i raportez domnului Brazii lipsa de cooperare de care 
m-am izbit. 

- Întotdeauna dorim să cooperăm cu clienţii noştri, spuse 
casierul, de data aceasta începând să dea semne de 
nervozitate. 

- Dar dumneata nu cooperezi deloc. Nu-ţi face griji, continuă 
el în franceză. Ştiu să te descriu. 

- Mă puneţi într-o situaţie foarte dificilă, domnule. 

- N-ai idee de cât de dificilă o să devină. Vorbesc de un 
transfer de un milion de franci elveţieni. 

- În contul domnului Brazii? Casierul părea foarte preocupat. 

- Am spus în contul său principal. 

- Da, desigur, aşa aţi spus, domnule. Un milion de franci, cred 
că asta e suma pe care aţi menţionat-o. 

- Aşa e. 

- Pot să vă spun că aşteptăm cu nerăbdare revenirea 
dumneavoastră cu transferul? 

Casierul zâmbea. 

- E vorba de contul principal. Îmi pierd răbdarea repede. 

Kent se întoarse, ca şi cum ar fi vrut să părăsească banca 
definitiv. Casierul aproape că intră în panică şi îl strigă printre 
gratii: 

- Domnule! Domnule! Contul principal al persoanei pe care aţi 
numit-o este în această bancă. Aţi vrea să-mi spuneţi numele 
dumneavoastră? 

- Când mă întorc. Există o dată-limită când această afacere 
trebuie încheiată. 

Kent ieşi din bancă şi îşi ridică gulerul hainei, strângându-l în 
jurul gâtului. Acum avea informaţia de care avea nevoie. 

Căuta un loc unde să mănânce, când apăru Newman cu o 
valiză în mână şi un sac de pânză pe umăr. 


În Park Crescent sună telefonul. Tweed fie dormea, fie nu era 
pregătit să fie deranjat. Răspunse Monica. 

- Beck la telefon, Monica. Pot să vorbesc cu Tweed? 

- Nu e în cabinet. Nu ştiu unde a plecat. Pot să vă ajut? 

- Da. E urgent. l-am urmărit avionul lui Brazii spre Sion, pe 
radar. Spune-i lui Tweed că Brazii va ateriza în cel mult 
cincisprezece minute. Este o cale foarte periculoasă... prea mulţi 
munţi. 

- Poate o să nimerească şi el într-unul, zise Monica bine 
dispusă. 

- Eşti plină de idei constructive, dar eu tare mă tem că dracul 
are grijă de adepţii lui. 

- Atunci, probabil că vorbim despre aceeaşi persoană. O să-l 
anunţ pe Tweed de îndată ce iese la suprafaţă. 

Forma tolănită în fotoliul din spatele biroului deschise un ochi 
şi clipi spre ea. 

- Tweed a ieşit la suprafaţă. Oricum, pentru o clipă. Despre 
ce-a fost vorba? 

Monica îi spuse, repetând cuvând cu cuvânt ce-i zisese Beck. 

- Atunci nu mai avem mult, spuse Tweed. 

Tweed îi făcu cu ochiul din nou, apoi îi închise pe amândoi şi 
adormi pentru a doua oară. 


Întrucât Newman era un bun organizator, îl trimisese din 
vreme pe Marler la o agenţie de voiaj, cât mai erau în Zurich, ca 
să facă rost de toate broşurile existente despre Sion. 

În timpul scurtei conversații pe care o avusese cu Marler în 
tren, Newman îi dăduse ordine foarte detaliate, cu ajutorul 
ghidului străzilor din Sion şi cu lista hotelurilor. Marler 
transmisese ordinele subordonaţilor săi. 

Aşa că, în momentul în care trenul opri la Sion, Marler, Butler 
şi Nield îl părăsiră în grabă, dar nu la timp ca să-l vadă pe Keith 
Kent, care coborâse scările în viteză şi se îndrepta spre oraş. 

După ce se întorsese în compartiment, Newman îi spusese lui 
Franklin că avea treburi urgente de rezolvat. Franklin, soldatul 
de altădată, înţelesese imediat. 

- Ascultă, îi spusese el lui Newman care îşi strângea bagajul, 
ce-ar fi să ne întâlnim diseară, să bem ceva? Eu stau la Hotel de 
la Matze. E imediat cum ieşi de pe Rue de Lausanne. 


- Îţi dau un telefon în prealabil, replicase Newman, înainte să 
iasă din compartiment. 

Newman hotărâse să stea la hotelul Elite, pentru că se afla 
chiar la ieşirea de pe Avenue de la Gare şi simţea instinctiv 
nevoia să stea aproape de gară. Butler şi Nield stăteau într-un 
hotel mic din apropiere, în timp ce Marler, care se descurca de 
unul singur, primise instrucţiuni să stea la cel mai înalt hotel, să- 
şi ia o cameră la ultimul etaj... cu vedere spre vest, astfel încât 
să vadă zona aerodromului. Prima lui grijă era să-i raporteze lui 
Newman orice avion care ateriza acolo. Fiecare ştia unde 
stăteau ceilalţi. 

Părăsind trenul înaintea lui Franklin, Newman cobori scările în 
goană. Ca şi Franklin, care venea imediat în spatele lui, nici el 
nu-l văzu pe ultimul pasager care se dădu jos de undeva, de la 
coada expresului. Oricum, nu avea şanse să-l recunoască. 
Deghizarea lui Archie era foarte eficientă. 


- Ce naiba faci în fundul ăsta de lume? întrebă Newman. 

Reuşi să-şi ascundă uimirea de a-l întâlni pe Keith Kent ieşind 
de pe o stradă laterală în Avenue de la Gare. 

- Mi se pare că eşti un pic agresiv, replică Kent cu un zâmbet. 

- Nu mi-ai răspuns la întrebare, rosti Newman pe un ton 
aspru. 

- Mai fac rost de nişte informaţii pe care Tweed le va aprecia 
foarte mult, zise Kent, refuzând să se lase intimidat de 
neobişnuita atitudine a lui Newman. 

- Păi, atunci poate nu te deranjează să-mi spui şi mie despre 
ce e vorba. 

- De vreme ce suntem de aceeaşi parte a baricadei - asta în 
caz c-ai uitat - am vrut să fiu sigur de locul în care se află acum 
contul principal al lui Brazii. Ştii, şi-l tot plimbă. Sau, adăugă el 
maliţios, poate nu ştiai. 

- Nu, nu ştiam, zise Newman mai liniştit. 

Newman nu făcuse altceva decât să-i testeze nervii lui Kent, 
să vadă cum face faţă violentului său atac verbal. Ştia de la 
Tweed că pe Kent îl interesează armele, că de obicei se 
antrenează pe un poligon de tragere. Era un trăgător de mâna 
întâi... nu atât de bun ca Marler, pe Marler nu-l întrecea nimeni. 
Dar, în situaţia actuală, nu era imposibil să fie prins într-un 
schimb de focuri şi să-l aibă pe Kent de partea lui. Ajunse la 


concluzia că nu mai are de ce să-şi facă griji. 

- Ei bine, acuma ştii. Kent zâmbi, adaptându-se modului brusc 
în care îşi schimba Newman dispoziţia. Dacă iei legătura cu 
Tweed, poţi să-i spui că Brazii are contul principal aici, în Sion. 
La Banca Zurcher Kredit. Unde stai? Nu cred că eşti într-o 
călătorie de o zi. 

- La Elite. 

- Cunosc locul. În cazul în care mai aflu ceva, pot să te 
contactez. Noroc la vânătoare... 

Newman se plimba în sus, pe Avenue de la Gare, preocupat 
de amintirea unei remarci pe care o făcuse Tweed la 
Schweizerhof. 

„Am o puternică senzaţie că noi am întâlnit deja Năluca şi o 
cunoaştem.” 

Acum descoperise că atât Keith Kent, cât şi Bill Franklin sunt 
în Sion. Nu şi-l putea închipui pe nici unul în rolul de asasin 
profesionist. Ce motive ar avea? 

Apoi îşi aminti că Bill Franklin cheltuieşte o avere ca să-şi facă 
multele prietene fericite. lar Kent avea gusturi foarte 
extravagante. Pentru unul care dădea de urma banilor, era 
ciudat cum îi treceau banii prin mâini, ca apa. Auzi o maşină 
care venea în jos, pe drumul ce ducea la gară şi îşi ridică 
privirea. 

La volan era Philip, iar lângă el, Paula făcea semne disperate 
cu mâna. Maşina opri chiar lângă bordură, Paula sări jos şi o luă 
la fugă spre el. 


37 

Aeronava Lear pierdea rapid din înălţime. Era o zi superbă, cu 
un soare strălucitor, şi, de la fereastra lui, Brazii îşi văzu staţia 
de la sol undeva, sub Kellerhorn. Zâmbi satisfăcut. Atâtea 
cercetări, atâtea luni ca să obţină capital prin orice mijloace 
pentru a o construi. Acum era pe punctul de a reuşi. 

Cu puţin timp înainte de a pleca din Zurich, îi telefonase lui 
Ivan Marov la Moscova şi îi confirmase orarul vital la care lucrau 
amândoi. Din fericire, Marov vorbea o engleză perfectă, deşi 
accentul american se simţea. Pe vremuri, Marov fusese un 
ataşat, nebăgat în seamă, la Ambasada Sovietică din 
Washington. 

Brazii se învârti în fotoliul său. În cele din urmă, Craig reuşise 


să-i prindă hamul lui Igor, înainte de aterizare. Lui Igor nu-i 
plăcea hamul şi numai comenzile tăioase ale lui Brazii îl 
ajutaseră pe Craig să ducă la bun sfârşit această sarcină 
nedorită. 

- Excelent! îi spuse lui Craig. În curând o să facem din tine un 
bun dresor de câini. 

- Nu şi al acestui animal, mârâi Craig. 

Continuând să-şi învârtă fotoliul, Brazii se distra pe socoteala 
grasului Luigi, care mâncase prea multe paste făinoase. La 
decolarea de pe Kloten, abia reuşise să-şi prindă centura la 
ultima gaură, spre deosebire de Marco cel slab şi alb la faţă, 
care şi-o încheiase şi se aşezase confortabil în locul lui. 

- Suntem gata de aterizare, domnule, îl anunţă pilotul prin 
difuzor. 

Brazii îşi întoarse din nou fotoliul, ca să se poată uita pe 
geam. De la acea înălţime, putea să vadă foarte bine lungul bloc 
alb, vila sa, şi ghețarul de sub ea, în cealaltă parte a văii. 

Se uită la ceas, având mai multă încredere în ora pe care o 
arăta el decât cea afişată pe ecranul luminos. Da, mai avea ceva 
timp până la trimiterea primului semnal către staţia de la sol. 
Probabil mai mult de o oră... dacă punea la socoteală şi 
diabolicul drum pe care trebuia să-l străbată prin munţi. 

Aruncă o privire spre locul unde stătea Jose, în celălalt capăt 
al intervalului central. Bărbatul cu pielea fină adormise repede. 
Expresia lui Brazii deveni fioroasă... Îşi aminti de trădarea lui, de 
înregistrarea adusă de Gustav, pe care o  ascultase, 
înregistrarea care dovedea fără nici o urmă de îndoială că Jose 
dăduse cuiva informaţii despre el. Deja ştia cum va rezolva 
această problemă, chiar înainte de a ajunge la vilă. 


De la fereastra înaltă a camerei sale de hotel, Marler urmări 
avionul aterizând, prin binoclul său de mare putere. O limuzină 
cu geamuri fumurii aştepta aproape de locul unde se opri 
aeronava. Il văzu pe Jose alergând la maşină ca să i-o aducă lui 
Brazii, aşezându-se la volan. Se decise să mai aştepte înainte 
să-i dea raportul lui Newman, la hotelul Elite. Cinci minute mai 
târziu, după ce încercă să pornească limuzina, Jose se dădu jos 
şi îşi desfăcu braţele într-un gest de frustrare. Apărură câţiva 
bărbaţi în salopete şi începură să se agite în jurul motorului. 
Marler puse mâna pe telefon. 


- Castorul Negru a aterizat. Se pare că plecarea e puţin 
întârziată, limuzina nu porneşte. Mecanicii se uită la motor. 

- În cazul ăsta, mai câştigi şi tu timp. Suie-te în maşina ta şi 
aşteaptă dincolo de Rhóne, la punctul stabilit. 

- Am plecat. 

Avenue de la Gare se animase frenetic după ce Newman se 
întâlnise cu Paula şi Philip. Newman îi întrebase de unde îşi 
procuraseră vehiculul. Se urcaseră toţi trei în maşină şi se 
opriseră la Elite, ca să ia numărul de telefon de la salonul auto. 
Imediat ce ajunseseră la Elite, Newman îi telefonase lui Marler, îi 
dăduse numărul şi îi spusese să sune el la compania aceea şi să- 
i trimită o maşină cu lanţuri pe roţi, să spună că, în cazul în care 
comanda îi era onorată într-un sfert de oră, va plăti cu banii jos. 

Vehiculul sosise la hotelul unde stătea Marler în zece minute. 
Marler plătise, adăugând şi un bacşiş generos, apoi îi confirmase 
lui Newman că maşina sosise. 

Între timp, Newman îi luase pe Paula şi pe Philip în 
apartamentul lui şi îi ascultase, fără să-i întrerupă, zece minute, 
timp în care aceştia îi povestiseră aventurile prin care trecuseră 
când vizitaseră staţia de la sol de pe Kellerhorn. Se uita când la 
unul, când la celălalt cum îşi iau vorba din gură ca să-l pună la 
curent. Philip insistase ca Paula să explice ce se întâmplase 
când fuseseră la un pas de a fi ucişi la grota din stâncă, pe 
drumul de întoarcere. În timp ce ei vorbeau, Newman îşi arunca 
din când în când câte o privire pe harta pe care Paula o 
întinsese pe pat. 

- Sunt cu adevărat uluit, spuse el când ei terminară, uluit de 
ceea ce aţi făcut. M-am gândit că asta va fi marea noastră 
problemă - să localizăm staţia de la sol - şi voi aţi găsit-o cât eu 
eram pe drum. 

- Nu puteam doar să ne învârtim pe-aici şi să ne plictisim, zise 
Paula, ca o englezoaică adevărată, privindu-şi unghiile. 

- Arăţi bine, zise Newman, aruncându-i o privire. 

- A fost un exerciţiu bun. Excitant uneori, dar nu vreau să-mi 
pierd vremea meditând la partea aceea. 

- Deci, ce facem în continuare? întrebă Philip. 

- Sunt sigur că Brazii, după ce aterizează, o să meargă cu 
maşina sus, la vilă. Se pare că acela e punctul de control. Sunt 
uimit că l-aţi descoperit şi pe acela. 

- Ei bine, sublinie Philip, totul a plecat de la chelneriţa aceea 


din restaurantul gării unde m-am oprit să beau o cafea. 

- Da, zise Newman, dar tu i-ai vorbit şi - ceea ce e şi mai 
important - ai lăsat-o pe ea să-ţi vorbească. Acum, când sosesc 
Butler şi Nield, voi schiţa planul de acţiune pentru mâine. Cel 
puţin, zâmbi el trist, sper să fie, până la urmă, un plan de 
acţiune. 

- De ce nu atacăm staţia de la sol astăzi? sugeră Paula. 

- Pentru că, explică Newman, faptul că voi doi aţi ajuns până 
acolo înseamnă că duşmanul va fi în alertă. Mâine dimineaţă vor 
fi mai relaxaţi. Atunci o să-i lovim cu tot ce avem. 

- Ce face Marler acum? întrebă Philip. 

- O să urmărească limuzina lui Brazii - când o s-o facă să 
meargă - până sus, la vilă. Marler e tipul de om care poate 
provoca o mulţime de stricăciuni. 

- N-ar trebui să aibă nişte întăriri? întrebă Philip. 

- Nu. Funcţionează mult mai eficient de unul singur. Apropo, 
în expresul cu care am venit era şi Bill Franklin. Mi-a făcut o 
scurtă vizită în compartiment. 

- E o companie foarte plăcută, spuse Paula. 

- Încă ceva, continuă Newman, Keith Kent e şi el în oraş. L-am 
întâlnit întâmplător chiar înainte să veniţi voi. Interesant, nu-i 
aşa? 

- Dacă rămânem în Sion în seara asta, zise Philip cu o voce 
hotărâtă, Paula şi cu mine putem să-l vizităm pe evazivul Anton 
Marchat. După ce se întunecă. 

- Bună idee, încuviinţă Newman. 

- La ce te-ai referit când ai spus interesant? întrebă Paula. 
După ce ai menţionat că Bill Franklin şi Kent sunt aici? 

- Ei bine, m-am gândit că, atunci când bietul Ben, barmanul 
de la Ursul Negru, a fost ucis, atât Franklin, cât şi Kent erau în 
zonă. După modul în care a murit Ben, ştim că a fost mâna 
Nălucii. 


Eve, simțindu-se abandonată în camera ei de la Baur-en-Viile, 
hotări să se ducă să-l vadă pe Gustav. Acum era timpul să arate 
dacă era sau nu şefa tuturor celorlalţi oameni ai lui Brazii care 
rămăseseră aici. 

Ajunse într-un loc unde coridorul făcea o cotitură şi auzi o uşă 
închizându-se. Trase cu ochiul după colţ şi îl văzu pe Gustav, 
îmbrăcat cu mult mai elegant decât de obicei, îndepărtându-se 


tiptil, până ce dispăru după colţul care ducea la scări. 

„Mă mir!” îşi zise. Ştia că Gustav are o anumită pasiune 
pentru doamnele stranii pe care le puteai întâlni pe stradă, în 
diverse zone ale Zurich-ului. Puse mâna pe clanţă, încercând 
uşa. O găsi deschisă. „Grăbit să plece la ale lui”, se gândi ea cu 
dispreţ. 

Deschise uşa şi fu izbită de un miros greu de ulei de păr ieftin. 
Acesta îi confirma suspiciunile. Deci n-avea să se întoarcă prea 
repede. Aruncă o privire prin dezordinea din cameră, era pe 
punctul de a ieşi, când văzu o legătură de chei, aproape 
pierdută prin faldurile unei perne de pe o canapea. 

„Şi-a uitat cheile!” 

Era o şansă prea bună ca s-o rateze. Luă cheile şi verifică să 
nu fie cumva cheile de la maşină printre ele. Nici o cheie de 
maşină. Nimic care să-l facă să se întoarcă pe neaşteptate. 

Se duse la un dulap de oţel, în care se păstrează dosarele, pe 
care îl observase mai devreme şi pe care Gustav îl ţinea 
întotdeauna încuiat. Cât ai clipi, găsi cheia principală cu care 
deschise toate sertarele. Sertarul de sus era plin cu dosare, 
hârtii cu facturi, note de plată. 

Deschise al doilea sertar. Fiecare dosar de aici avea înscris pe 
cotor ce conţine. Începu să răsfoiască printre ele şi se opri pe 
unul pe care scria Savanţi. 

Cuvântul îi aminti ceva. Un articol din Herald Tribune. Câteva 
rânduri, ascunse undeva, pe o pagină din interior. Cu titlul 
Misterul savanților dispăruţi. Începu să studieze paginile din 
interiorul dolofanului dosar. Fiecare era rezervată câte unui 
savant. O mulţime de date personale, genul de date pe care 
fusese nevoită să le studieze şi ea, înainte să ajungă să-l 
cunoască pe unul dintre bancherii recomandaţi de Brazii. 

ED REYNOLDS Vârstă: 45. 

Stare civilă: Căsătorit, numele soţiei, Samantha. Copii: Fără. 

Slăbiciuni: Samantha, o alcoolică. Naţionalitate: American. 
Salariu: 

400 000 $. Adresa (acasă)... Cunoştinţe: 

Sabotajul comunicaţiilor. 

Sabotaj? 

Cuvântul o făcu pe Eve să se oprească. Dacă era plătit cu 
atâţia bani, trebuia să fie unul dintre cei mai buni. Işi scoase 
carneţelul pe care îl avea întotdeauna cu ea, în geantă, şi 


mâzgăli datele despre Reynolas. 

Verifică apoi şi alte foi. Irina Krivitsky. Specialitatea ei era 
controlul laser al sateliților, orice-ar fi însemnat asta. Continuă 
să noteze, aproape lizibil, mai multe detalii. Examină apoi şi 
alte foi, mai notă câteva nume, care, oricum, nu-i spuneau 
nimic. 

„Ai face bine să ieşi dracului de aici, îşi zise. Ai destule 
informaţii, şi Gustav s-ar putea să se întoarcă mai devreme.” 

Avu grijă să lase dosarele aşa cum le găsise. Apoi închise 
dulapul şi puse legătura de chei acolo de unde o luase. Deschise 
uşa şi auzi paşi apropiindu-se. Îngheţă de groază. Dacă ar fi 
închis uşa, zgomotul s-ar fi auzit. Un chelner cu o tavă cu 
mâncare în mână trecu pe lângă uşa întredeschisă a camerei lui 
Gustav, fără măcar să se uite într-acolo. Eve se întoarse în 
camera ei. 

Încuie uşa, desfăcu un compartiment secret din geanta ei şi 
scoase de acolo o tăietură de ziar îndoită, care începuse să se 
îngălbenească. Îşi turnă un pahar cu votcă, îşi aprinse o ţigară, 
se tolâni pe canapea şi citi din nou tăietura de ziar pe care o 
scosese din coşul de hârtii al lui Brazii, în cabinetul său din 
Berna. Trăsese cu urechea la ce vorbea el şi se strecurase în 
cabinet după ce el plecase de-acolo. Bucata de ziar fusese 
mototolită înainte să fie aruncată la coş. Textul care urma 
titlului scris cu litere mici era scurt. 


Circulă zvonuri ciudate, cum ar fi acelea că savanţi de marcă 
îşi abandonează slujbele pentru întreprinderi particulare. Pentru 
plăţi mai mari, se angajează la unele organizaţii internaţionale 
din străinătate. Printre cei menţionaţi se află strălucitul Ed 
Reynolds, Irina Krivitsky (din Rusia)... 

Pe listă mai erau şi alte nume, fiecare cu foaia lui în dosarul 
pe care îl examinase Eve. Împături cu grijă tăietura din ziar şi o 
puse la loc, în buzunarul secret. 

- Îîntoarce-te la Zurich, domnule Bob Newman, zise ea cu voce 
tare. 


După ce limuzina fu reparată pe aerodrom, Brazii îl luă pe Jose 
pe neaşteptate. 

- O să conduc eu. Simt nevoia de acţiune, după ce am stat 
închis în avionul ăla. 


- Sunteţi sigur, domnule? 

- Pune-l pe Igor în spate, apoi treci pe locul pasagerului, în 
faţă. 

- Mi se pare că nu-mi fac meseria, domnule. 

- Fă aşa cum îţi spun eu. Hai să-i dăm drumul. Brazii se uită 
din nou la ceas. Vom ajunge la vilă la timp, în ciuda întârzierii, 
aşa că n-am de gând să gonesc până sus, dacă asta te 
stresează. 

- Nu sunt stresat, domnule. 

Jose spunea adevărul. Brazii era un şofer excelent. O dată, în 
America, participase la un raliu auto pe Coasta de Vest. 
Câştigase şi fusese proclamat Campionul Anului. 

- Igor o să fie chiar fericit de unul singur în spate, continuă 
Brazii când ieşi de pe aerodrom. Îi place să se uite pe geam. 
Apropo, cred că e timpul să ne gândim să-ţi dăm mai mulţi bani. 
O să discutăm problema asta după ce ajungem la vilă... 

Brazii urca pe un drum abrupt care semăna mult cu cel pe 
care îl parcurseseră Philip şi Paula în călătoria lor spre 
Kellerhorn. Pe partea lui Brazii, peretele de stâncă se ridica 
vertical la zeci de metri deasupra lor. Pe partea lui Jose se 
deschidea un abis nesfârşit, iar şoseaua nu era protejată de nici 
o barieră. 

Drumul cotea şi se învârtea, pe măsură ce urca mai sus şi mai 
sus, iar suprafaţa îi era acoperită cu zăpadă bine bătătorită. 
Brazii o observă şi, într-un fel, se simţi uşurat... ştia că sub 
zăpadă e gheaţă. 

- Un elicopter, observă José. Nu e unul dintre aparatele meteo 
ale elveţienilor. 

- Nu, José. Probabil l-ai văzut pe aerodrom; a mai rămas unul 
acolo, în cel de sus e Marco. Va ajunge înaintea noastră la vilă, 
ca să se asigure că totul e pregătit. 

- Nu mi-aţi spus de asta, replică Jose. 

- Nu-ţi spun totul, zise Brazii şi chicoti. 

- Acum stă în aer. Mă întreb de ce? 

- In mod evident, ne urmăreşte cum urcăm pe munte. 

La bordul elicopterului, Marco, aşezat lângă pilot, nu-l 
urmărea pe Brazii cum urcă muntele. Ceea ce-i atrăsese atenţia 
fusese o maşină care urca după Brazii, la câţiva zeci de metri în 
spate. Jos, în maşină, Marler văzu şi el elicopterul oprit în aer şi 
îşi dădu imediat seama de ce nu-şi continuă drumul. 


- Ei bine, zise el cu voce tare, am fost reperat. Asta înseamnă 
că o să fiu aşteptat de un comitet de primire. Cred că mă 
descurc cu un astfel de comitet. 

De îndată ce elicopterul dispăru, Marler încetini şi puse frână 
după ce ieşi din curbă. Desfăcu fermoarul sacului de pânză care 
se odihnea pe scaunul de lângă el, scoase câteva obiecte şi le 
vâri în buzunarele hainei trei sferturi, căptuşite cu blană. Apoi îşi 
continuă drumul dificil în susul muntelui, întorcând tot timpul de 
volan, ca să mai ia o curbă. 

- Jose, zise Brazii după ce ajunseră undeva, destul de sus, 
cred că suntem urmăriţi. 

Era o minciună. Brazii habar n-avea că Marler vine după el. 
José se uită în spate şi negă, cu o mişcare a capului. 

- Cred că vă înşelaţi. M-am uitat tot timpul în oglinda laterală 
şi nu am văzut nimic. 

- Spune-i instinct, zise Brazii voios. Ştii bifurcația aceea la 
care trebuie să ajungem în curând... cea care duce direct pe un 
platou? 

- Mi-o amintesc bine. E o privelişte foarte bună de acolo. 

- Da, cel puţin, pentru o anumită distanţă. Cred că o să facem 
o oprire acolo. Avem timp. Acolo o să poţi să verifici dacă mă 
înşel. Mă înşel eu des? întrebă el plin de vervă. 

- Nu, aproape întotdeauna aveţi dreptate. 

- Nu cred că-mi plac frazele de genul „aproape întotdeauna”, 
dar o să trec cu vederea. 

José se uită la şeful lui. Brazii părea să fie într-o dispoziţie cât 
se poate de umoristică. Hotărî că trebuie să fie din cauză că 
urma să ajungă în curând la vilă, unde ceva - habar n-avea ce- 
ar putea fi - avea să se întâmple. 

Ajunseră la bifurcaţie, o crestătură destul de adâncă în 
peretele de stâncă. De-acolo, Brazii ieşi de pe drumul de munte 
şi intră pe un drumeag abrupt, cu doar câţiva centimetri mai 
larg decât maşina. Drumeagul urca până la un platou arid, 
acoperit cu zăpadă. Brazii traversă platoul şi făcu o întoarcere în 
U, cam la cincizeci de metri de locul unde se termina râpa pe 
care urcase. Se uită la Jose. 

- Acum, du-te şi stai pe ieşitura aceea de stâncă şi uită-te 
înapoi, cât de mult poţi. Rămâi acolo, până te chem înapoi. Dacă 
vezi o altă maşină, ridici mâna dreaptă şi fugi până unde începe 
râpa. Te iau eu de-acolo. Apoi o să coborâm până aproape de 


şosea şi o să aşteptăm. Acolo e locul ideal pentru o ambuscadă. 
Avem un pistol-mitralieră în spate, pe podea, sub pătura de 
călătorie. 

- lau eu arma cu mine, sugeră José. l-aş putea omori pe cei 
din maşină. 

- Nu, n-ai putea să-i omori. Dacă ei ajung în dreptul ieşiturii pe 
care stai, n-o să-i mai vezi. Fă aşa cum îţi spun eu, José. 

Brazii aşteptă până când Jose se îndepărtă de maşină înainte 
să-i dea lui Igor o comandă scurtă, de un singur cuvânt. Dulăul 
sări pe locul din faţă, pe care stătuse Jose mai devreme. Incepu 
să se agite când Brazii deschise torpedoul, scoase de acolo o 
mănuşă neagră şi şi-o puse pe mâna dreaptă. _ 

II antrenase pe Igor la o şcoală de dresaj din Germania. li 
spusese patronului şcolii că există un joc pe care lui îi plăcea să- 
| joace... apoi îi dăduse detalii. Stătea, apoi îşi punea mănuşa ca 
să-l întărâte pe Igor - folosise manechine din papier mâche?? de 
mărimea unui om. 

Jose ajunsese chiar la marginea aflorimentului sau a 
proeminenţei de stâncă ce acoperea porţiunea de şosea de sub 
el. Se uită, preţ de o clipă, în fundul nevăzut al prăpastiei care 
se prăvălea mai mult de trei sute de metri în jos, apoi îşi 
îndreptă atenţia spre porţiunea de şosea pe care putea s-o 
vadă. 

In maşină, Brazii arătă spre Jose cu unul dintre degetele mâinii 
sale înmănuşate şi se aplecă să deschidă uşa de la locul 
pasagerului. In mintea sa se derula înregistrarea telefonului 
trădător al lui Jose, pe care i-o pusese Gustav. Un informator, un 
trădător... 

Igor ieşi din maşină. Se îndrepta cu viteză crescândă spre 
locul unde stătea Jose, fără să facă vreun zgomot prin zăpadă. 
Apropiindu-se de bărbatul care stătea cu spatele la maşină, Igor 
făcu un salt în aer, lovi puternic spatele descoperit, apoi ateriză 
pe burtă pe platou, aşa cum era antrenat să facă după ce lovea 
o ţintă. 

Jose, cocoţat pe margine, îşi pierdu echilibrul, ridică mâinile 
când plonja în spaţiu, trecând pe lângă drumul de munte doar la 
câţiva centimetri; corpul i se rostogoli în aer, iar urletul lui de 
groază îşi găsi ecou în eternitate. Apoi, Valais-ul îşi regăsi 
liniştea; o linişte de rău augur. 


22 Pastă de hârtie turnată 


38 

Igor stătu lângă stăpânul său, pe scaunul din faţă, restul 
drumului care mai era de făcut până la vilă. Ştia că îşi 
interpretase „şmecheria” bine. 

Brazii conduse ultimii metri de urcuş şi ieşi pe un platou larg. 
În imediata apropiere, în spatele unui mare post de observaţie 
din beton care păzea împrejurimile, se ridica vila albă, aproape 
de marginea platoului. Imediat sub ea se întindea ghețarul, care 
se topea acum din cauza soarelui ce strălucea slab deasupra lui. 

- De ce nu e nimeni în postul de observaţie? se întrebă Brazii 
cu voce tare. Oamenii ăştia trebuie zgâlţâiţi un pic. 

Elicopterul care îl adusese pe Marco se odihnea pe patinele 
sale în interiorul unui perimetru încercuit cu un gard de sârmă 
înalt de trei metri şi jumătate. Gardul protector era destul de 
aproape de vilă. Pe acoperişul orizontal era o adevărată pădure 
de antene. 

Brazii intră pe poarta pe care i-o deschise Marco, opri şi cobori 
din limuzină, urmat de Igor. Urcă în fugă scările spre larga 
terasă din faţa vilei. În aerul proaspăt de munte, se simţi mai 
bine decât oricând. Marco deschise uşa grea de la intrare, 
căptuşită în interior cu oţel. 

- Marco, unde dracu' sunt toţi? Nu era nimeni în postul de 
observaţie. 

- Când am ajuns, am aflat că aici nu se află decât menajera, 
Elvira. Gărzile au înţeles greşit mesajul pe care l-aţi trimis când 
eram în avion. 

- Au înţeles greşit! Am spus să meargă o parte din gărzi la 
laborator, să întărească paza. 

- Ştiu, domnule, încuviinţă Marco pe un ton calm, dar probabil 
că mesajul a fost deformat. Au crezut că dumneavoastră aţi 
spus ca toate gărzile să meargă la Kellerhorn. 

- Dacă ar fi avut vreun pic de bun-simţ, şi-ar fi dat seama că 
eu n-aş trimite niciodată un astfel de mesaj. Asta înseamnă că 
numai tu eşti aici... În afară de Elvira? 

- Da, domnule, mă tem că aşa este. 

- Ştii, comentă Brazii, uitându-se în spate, ar fi trebuit să 
ridicăm gardul ăsta mai încolo, mai departe de vilă. Acum nu se 
mai poate face nimic. 

- E o mică problemă, îl informă Marco, urmându-l într-o sală 


cu pardoseală de marmură. Mai bine s-o aflaţi acum. 

- Bine, dă-i drumul. Trebuie să mă duc la transmiţător ca să 
trimit primul semnal în următoarele treizeci de minute. Nu, în 
mai puţin de treizeci de minute, spuse el, uitându-se la ceas. 
Satelitul va fi pe orbită deasupra Germaniei. 

- Aţi fost urmărit pe munte, spuse Marco repede, aşteptându- 
se la o răbufnire. 

- Eşti sigur? întrebă Brazii liniştit. 

- Da, o maşină cu un singur om. 

- Un singur om? Dumnezeule, Marco, dar asta n-ar trebui să 
fie o problemă pentru tine. 

- O, nici n-o să fie, zise Marco sigur pe sine, dar m-am gândit 
c-ar fi bine să ştiţi şi dumneavoastră. S-ar putea să auziţi 
zgomote pe-afară. 

- Scapă de el, asta e tot. Asigură-te că n-o să mai coboare 
muntele cu maşina. Sunt o mulţime de locuri unde poţi ascunde 
un cadavru cu uşurinţă. Ghețarul, de exemplu. 

- M-am gândit şi eu la asta. 

- Trebuie să mă duc la transmiţător! 

Se opri când o femeie scundă şi foarte grasă, cu o faţă 
negricioasă, apăru în holul de la intrare. Femeia făcu o 
plecăciune. 

- Imi pare bine să vă văd, domnule. Ce-aţi dori să mâncaţi? 

- Trebuie să mă duc la transmiţător. 

Se duse repede la una dintre cele câteva uşi de pe hol, scoase 
nişte chei, alese două dintre ele şi deschise o uşă grea, cu două 
yale, dublată cu oţel, când se trezi cu Marco după el. 

- Acum ce mai e? 

- Vă deranjează dacă Elvira îi dă pilotului elicopterului să 
mănânce înainte să luaţi dumneavoastră masa? 

- Să-l îndoape până nu mai poate. 

Descuie uşa şi intră într-o cameră imensă, cu o fereastră mare 
din geam blindat. O privelişte superbă cu îndepărtatul vârf 
Kellerhorn se vedea de pe fereastră... şi sub vârf, clădirile de 
unde Luigi urma să trimită primul semnal către satelit. De aici 
vedea şi mulţimea de case în care stăteau savanții împreună cu 
soțiile sau cu prietenele lor. 

„Primul semnal va semăna panică în lume, îşi zise el, dar nu 
va fi nimic în comparaţie cu ce se va întâmpla după cel de-al 
doilea semnal, pe care îl voi trimite mâine sau poimâine.” 


Brazii nu se simţise niciodată mai încrezător decât acum, 
aşezat în scaunul lui moale de secretariat, în faţa 
transmiţătorului, îşi puse căştile, îşi scoase ceasul, ca să poată 
cronometra totul perfect, şi îşi ţinu mâinile suspendate în aer, 
deasupra clapelor. 

Când plecase de pe aerodrom cu José, îl văzuse în oglinda 
retrovizoare pe grasul Luigi urcându-se în celălalt elicopter, cu 
care urma să ajungă pe Kellerhorn. Sistemul condus de Luigi va 
funcţiona perfect. De îndată ce avea să primească semnalul 
trimis de el, Luigi va pune în funcţiune turnul mobil ca să dea de 
urma satelitului, îl va bloca pe poziţie cu pilonul direcţional 
flexibil, apoi va apăsa pe buton. 

Când limba mare a ceasului ajunse în poziţia corectă, începu 
să transmită mesajul. Tot iadul era pe punctul de a se dezlănţui. 


- Ce ţi-a spus profesorul Grogarty când i-ai dat telefon? 
întrebă Monica. 

Tweed zâmbi încruntat. Se trezise mai devreme, se dusese la 
baie, făcuse un duş şi îşi pusese haine curate. Când se 
întorsese, îi ceruse Monicăi să încerce să ia legătura cu 
Grogarty. 

- Studiază din nou fotografiile acelea... cele pe care i le-ai 
trimis prin curier a doua oară. Fotografiile făcute în secret în 
Guyana Franceză, chiar înainte de lansarea satelitului, când era 
cu toate măţăraiele afară. 

- Acum, că a mai meditat la ele, a început să-şi facă griji? 

- Ai pus punctul pe i, spuse Tweed. E convins pe deplin că 
este vorba de un sistem extrem de sofisticat, proiectat pentru 
sabotarea comunicaţiilor mondiale. Încă n-a stabilit în întregime 
cum a fost făcut, dar insistă că undeva există o staţie la sol care 
controlează întregul sistem. 

- Dac-ar suna Newman, zise Monica pe un ton meditativ. 

- O va face la timpul potrivit. Ce-i asta...? 

Când se întorsese de la baie, lăsase uşa deschisă, ca să se 
mai aerisească. Dintr-odată, un sunet îngrozitor de pătrunzător 
umplu încăperea. Şi mai rău, era însoţit de lumini care 
străluceau orbitor cu intermitenţă. Tweed îşi dădu seama că 
fenomenul venea de la etajul superior şi de jos. Monica îşi 
acoperi urechile cu mâinile, cu o expresie de agonie pe figură. 

Tweed sări în sus, fugi la biroul Paulei unde ştia că ţine ea 


pungi de polietilenă în care are dopuri pentru urechi. Le folosea 
atunci când se afla aproape de locul unde ateriza un elicopter 
mare. Luă una dintre pungi, o rupse, văzu ochelarii fumurii ai 
Paulei şi îi luă şi pe aceia. 

Se duse repede la Monica şi îi puse o pereche de ochelari 
negri la ochi. Când ea îşi deschise ochii, Tweed arătă cu degetul 
spre dopuri, apoi spre propriile-i urechi. Monica îşi înfundă 
urechile, la fel făcând şi Tweed. Îşi luă perechea lui de ochelari 
fumurii dintr-un sertar, şi-i puse la ochi şi ieşi în fugă pe palier. 
Se uită în jos, pe scări şi îl văzu pe Howard, abia trezit din somn, 
poticnindu-se pe hol. 

- Howard! răcni el. Intră în cabinet, închide uşa şi stai acolo. 
Mişcă-te naibii odată... 

Şocat de violenţa ordinelor, Howard se supuse şi dispăru în 
cabinetul său, trântind uşa. 

- George! strigă Tweed, cu toată puterea, la fostul soldat care 
stătea de pază la uşa de la intrare. Fugi în sala de aşteptare. 
Inchide uşa şi stai acolo până vin eu jos. 

George, cu o faţă uimită, intră în sala de aşteptare, 
clătinându-se, şi închise uşa. 

Tweed trase adânc aer în piept şi îşi potrivi dopurile în urechi. 
Sunetul acela sfredelitor, de mulţi decibeli îi răsuna în cap. Făcu 
un efort să urce scările în fugă. Uşa de la camera comunicaţiilor 
era deschisă. lar se lucrase până târziu. Se lucrase. 

Ingrozit, Tweed intră în încăperea spațioasă. Monitoarele 
computerelor o luaseră razna. Nu mai erau verzi, afişau cu o 
rapiditate fulgerătoare o varietate incredibilă de culori 
strălucitoare şi orbitoare. Culorile păreau că dispar o fracțiune 
de secundă, ca apoi să erupă din nou din monitoare. 

Sunetul violent emis de monitoare varia în intesitate, izbucniri 
asurzitoare pe care le auzea clar, în ciuda dopurilor din urechi, 
dar ceea ce-l îngrozi cel mai tare fu starea celor trei oameni 
care lucraseră aici. Reginald era căzut pe spate în scaunul lui, cu 
capul atârnându-i într-o parte. Tweed îi verifică pulsul. Nimic. 

Işi impuse să lupte cu sentimentul de confuzie care ameninţa 
să pună stăpânire pe el. Ceilalţi doi zăceau în dezordine pe 
podea, lângă scaunele lor. Le verifică şi lor pulsul: nimic. 

Se uită prin cameră, căutând cablul principal. Asumându-şi un 
mare risc, îşi încleştă mâna pe el şi îl smulse din mufă. 
Monitoarele muriră repede, lăsând locul unor ecrane fără viaţă. 


Zgomotul diabolic muri treptat, crescând şi scăzând în 
intensitate. Tweed îşi scoase dopurile din urechi şi fu izbit de 
liniştea profundă din jurul lui, îşi dădu jos ochelarii fumurii. leşi 
din cameră, fugi la parter şi deschise uşa cabinetului său. 

Monica, foarte şocată, tocmai îşi scosese un dop. Când îl văzu 
pe Tweed fără ochelari, îi dădu şi ea jos. 

- Ce s-a întâmplat? murmură ea. 

- Îmi închipui că telefonul nu funcţionează. i 

Tweed ridică receptorul şi fu surprins să audă tonul normal. li 
întinse receptorul Monicăi. 

- Cheamă urgent o ambulanţă. Trei oameni inconştienţi, este 
posibil să fie morţi. 

leşi din cabinet în timp ce Monica începu să formeze numărul 
de telefon, înnebunită. Nu prea spera să se mai poată face ceva 
pentru ei, nici chiar de către paramedici, dar în medicină nu se 
ştie niciodată. Cobori în goană la parter şi deschise uşa sălii de 
aşteptare. ; 

- Ce-a fost asta, domnule? întrebă George. Inceputul celui de- 
al Treilea Război Mondial? 

- Nu chiar atât de rău. Poţi să te întorci la pupitrul tău. 

Tweed fugi la cabinetul lui Howard şi deschise uşa. Şeful său 
se uita pe fereastră. Se întoarse cu o expresie uimită. 

- Ce se întâmplă? şopti el. 

- Brazii a început. Asta a fost doar prima fază. Trebuie să-l 
oprim înainte s-o lanseze pe a doua. Pari descompus. Du-te 
acasă şi te culcă. Preiau eu conducerea... 

Plecă, înainte ca Howard să poată replica, dar îl simţi că nu va 
protesta. Se întoarse în fugă la etaj, deschise uşa încăperii în 
care lucra schimbul de noapte. Din fericire, aici nu erau 
computere, sau vreun alt subansamblu de acest fel. Patru 
oameni se uitară la el, de parcă atunci ar fi ieşit dintr-un vis. 
Faptul că uşa lor fusese închisă îi salvase de la o experienţă 
asurzitoare. 

- Ce-a fost asta, domnule? întrebă cel mai în vârstă dintre ei. 
Am deschis uşa şi apoi am închis-o la loc. 

- Aţi făcut un lucru al naibii de bun. Sunteţi teferi... toţi? 

- Da, domnule. 

- Atunci, continuaţi cu ceea ce vă ocupați înainte să înceapă 
toată povestea asta. N-o să se mai întâmple. Am redus la tăcere 
echipamentul din camera computerelor. Nu vă duceţi acolo. 


În drum spre cabinetul său, în fugă pe scări, Tweed îl strigă pe 
paznic: 

- George, paramedicii trebuie să sosească în orice moment. 
Arată-le unde e camera computerelor, apoi întoarce-te la postul 
tău. Spune-le unde mă găsesc. 

Se întoarse în cabinetul său şi închise uşa. Monica vorbea la 
telefon, îi făcu semne disperate să ridice şi el telefonul. 

- Vin paramedicii. Vorbesc cu un tip de la MoD. Manders. E 
groaznic de speriat. 

- Bună, Manders. Tweed la telefon. 

- S-a întâmplat o catastrofă. Toate computerele noastre sunt 
la pământ. Operatorii sunt morţi. Am avut lumini violente, 
intermitente şi... 

- Ştiu despre ce e vorba, îl întrerupse Tweed. Noi am păţit la 
fel. Ştiu ce e. 

- Ştii?! 

- Da. Tweed fu autoritar. Aşa că las-o în seama mea. 

- GCHQ e scoasă din funcţiune. Acolo sunt mai multe cadavre. 
Un membru al personalului mi-a telefonat din afara clădirii. 

- Am spus că ştiu ce e. Repet, las-o în seama mea. Trebuie să 
închid. La revedere. 

GCHQ. Asta era staţia-cheie de comunicaţii din Cheltenham. 
Oamenii de-acolo ascultau semnale şi conversații telefonice din 
toată lumea. Până şi americanii apreciau munca celor de-aici. 

- Am uitat ceva. 

Tweed sări în sus, fugi la uşă şi o deschise la timp ca să vadă 
jos echipa de paramedici condusă de George, urcând la etaj. Il 
opri pe primul paramedic. 

- Trebuie să ştiţi ceva. Pe podea e un cablu scos din priză. Aşa 
că aveţi grijă. 

- Mulţumim, domnule. 

Paramedicul le strigă peste umăr celorlalţi, care o luaseră 
repede în sus, pe scări, apoi dispărură în camera computerelor. 

Tweed se întoarse în cabinetul său şi închise uşa. Se uită la 
Monica. 

- Ar fi bine dacă l-ai prinde la telefon pe Cord Dillon, la 
Langley. Tweed ştia că directorul adjunct al CIA lucra tot timpul 
şi că rareori nu era în cabinetul său. Monica se întinse după 
telefon, când acesta începu să sune. Monica ridică receptorul, 
ascultă, spuse: 


- E aici... 

„„Şi se uită fix la Tweed. 

- Cord Dillon ... la telefon. 

- Bună, Cord, tocmai voiam să te contactez, reuşi Tweed să-i 
spună. 

- Tweed, la Washington e o panică totală. Casa Albă a 
înnebunit cu totul. Toate computerele noastre au fost sabotate... 
avem mulţi morţi în clădire, adăugă Dillon calm. 

- Am fost şi noi supuşi aceluiaşi atac. E Brazii. Leopold Brazii. 
Te-am avertizat să nu ai încredere în el. Aceasta este faza întâi 
a unei operaţiuni globale care depinde de Potlogar Unu. 

- Faza întâi, ai zis. Vrei să spui că anticipezi o a doua fază în 
curând? întrebă Dillon cu aceeaşi voce lipsită de expresie. 

- Nu o anticipez, Cord. O aştept. Nu-ţi face griji. Ştiu ce se 
întâmplă. Oamenii mei sunt în Europa şi îi vânează dispozitivul 
principal. 

- Spune-le să-l ucidă pe ticălos. 

- Cred că s-ar putea să aibă aceeaşi idee. Totul e sub control. 

- Pentagonul e imobilizat. Sunt multe cadavre acolo. Eu 
trebuie să mă duc să mă întâlnesc cu preşedintele. Pe actualul 
preşedinte nu-l ştii. Predecesorul său te admira. Deci, ce să-i 
spun? Tweed spune că situaţia e sub control? Să nu vă faceţi 
griji? O să zică: cine naiba e Tweed? 

- Atunci, pune tu o vorbă bună pentru mine, sugeră Tweed 
amabil. 

- Bănuiesc că atâta pot să fac. Îţi rămân dator câteva servicii. 
Să mă mai suni. 

Tweed sugeră cât de bine-venită ar fi o cafea în timp ce punea 
receptorul jos. Monica se duse repede într-un colţ unde se găsea 
filtrul. Tweed bău două ceşti una după alta. Atunci sună din nou 
telefonul. 

Monica răspunse, apoi faţa i se lumină ca şi cum ar fi vorbit cu 
un iubit de mult pierdut. De-abia reuşi să-l strige pe Tweed: 

- Bob Newman la telefon... 

- Îmi pare bine să te-aud, Bob, spuse Tweed. De unde suni? 

- De la o cabină telefonică de pe stradă. Dintr-un loc numit 
Sion, în Valais. Am localizat staţia de la sol... de fapt, Paula şi 
Philip, care au ajuns mai devreme, au dat de urma ei. Au avut 
parte de ceva acţiune. 

- Sunt teferi amândoi? 


- În cea mai perfectă formă. Paula e plină de vervă. Să-ţi dau 
detalii. Tweed ascultă. Newman era în stare, mai bine decât 
oricine, să comprime o situaţie complexă în cât mai puţine 
cuvinte cu putinţă. Tweed bănui că totul se datora practicii şi 
experienţei sale de corespondent de presă. 

- Deci, concluzionă Newman, cel mai devreme pentru 
lansarea unui atac la staţia de la sol e ziua de mâine. Treaba e 
ca şi făcută. Dacă vrei să iei legătura cu mine, sunt la hotelul 
Elite. Numărul de telefon... 

- Poţi să laşi pe cineva acolo cu care să pot vorbi în absenţa 
ta? 

- Nu. Tonul lui Newman fu dur. Am nevoie de toată echipa 
pentru treaba pe care o avem de făcut. 

- Am înţeles. Tweed trase adânc aer în piept. Bob, e esenţial 
ca staţia de la sol să fie distrusă, chiar dacă asta înseamnă să 
fiţi pregătiţi pentru ce-i mai rău. 

- Mesajul e clar... 

Monica, auzind totul, îl fixă îngrozită pe Tweed cum pune 
receptorul jos. Îşi muşcă buza, apoi spuse: 

- Niciodată, de când lucrez cu tine, nu te-am auzit dând un 
asemenea ordin. 

- Ce crezi că jucăm... scrabble? izbucni Tweed. 

- Îmi pare rău. i 

- Atunci, fă-mi legătura cu prim-ministrul. Nu, îl sun chiar eu. Il 
ignoră pe secretarul personal care răspunse la telefon şi care 
încercă să scoată de la el motivul pentru care voia să-l vadă pe 
primul-ministru. Am spus că vreau să vorbesc cu prim-ministrul. 
Dă-mi-l la telefon sau îţi pui slujba în joc. 

- Poftim, domnule? 

- Am spus că-ţi pui slujba în joc, mormăi Tweed. 

- Într-un minut. 

În mai puţin de un minut, primul-ministru fu pe fir. 

- Tweed aici, domnule prim-ministru... Da, ştiu ce s-a 
întâmplat. În cincisprezece minute sunt în Downing Street. Sper 
să mă primiţi de îndată ce ajung acolo. 

Închise telefonul înainte să mai primească vreun răspuns. Se 
ridică de la birou şi îşi puse paltonul. 

- Să chem pe cineva să te ducă cu maşina până acolo? întrebă 
Monica. 

- Sunt perfect capabil să merg singur cu maşina. Şi-o să fiu 


mai rapid. 

Tweed se întoarse două ore mai târziu şi intră în cabinet cu un 
pas vioi. Îşi agăţă paltonul în cuier şi se aşeză la birou. 

- Mai vrei puţină cafea? întrebă Monica într-o doară. 

- Monica, puţină cafea ar fi excelentă. Şi cred că 
circumstanţele cer două cești, te rog. 

- Cum te-ai înţeles cu prim-ministrul? întrebă ea în timp ce-i 
turna cafeaua în ceaşcă. 

- Ceea ce s-a întâmplat l-a zguduit până în temelii. Aşa cum 
m-aşteptam, era exact în acea dispoziţie în care să mă asculte 
fără să mă întrerupă sau să mă contrazică. Cafeaua e foarte 
bună. Mulţumesc. 

- A luat vreo hotărâre? 

- Între noi fie vorba, eu am fost cel care a luat hotărâri pentru 
el... riscul de a părea dictatorial. Forţa de Reacţie Rapidă va fi 
desfăşurată pe aerodromurile strategice din Germania. Primele 
avioane decolează astă-seară. 

- Deci cancelarul german a rămas pe poziţie? 

- La început, nu, spuse Tweed îndârjit. După ultima mea vizită 
în Downing Street, şi-a consultat cabinetul din Bonn. Sufletele 
slabe şi-au exprimat îngrijorarea. Voiau să consulte NATO. l-am 
spus prim-ministrului să sune Bonn-ul din nou. 

- Ce s-a întâmplat? 

- În timp ce vorbea prim-ministrul, ascultam şi eu la un alt 
telefon. Practic, l-am supravegheat pe prim-ministru de 
aproape, dictându-i conversaţia prin note pe care i le scriam 
repede pe un carneţel şi i le împingeam sub nas. Comunicaţiile 
principale din Germania au fost distruse, şi există multe 
cadavre. Cred că ăsta a fost factorul care l-a convins pe 
cancelar. A fost de acord să primească Forţa de Reacţie 
Rapidă... a mers până-ntr-acolo, încât i-a mulţumit prim- 
ministrului pentru cooperare. Când am plecat din Downing 
Street, prim-ministrul arăta extenuat. 

- Nu mă surprinde... dacă l-ai supravegheat de aproape, 
comentă Monica pe un ton acru. 

- Acum, încearcă să-l prinzi pe Newman la numărul acela pe 
care mi l-a dat. 

În timp ce Monica încerca să obţină legătura, Tweed stătea cu 
mâinile în poală. Apoi, fără să-şi găsească astâmpăr, se ridică şi 
îşi turnă o a treia ceaşcă de cafea din filtru. Băuse deja 


jumătate, când Monica îi făcu semne. 

- Bob? Se opri. Operator, legătura e foarte proastă. Aşteptă... 
fie ca operatorul să-i răspundă, fie să audă acel sunet de 
închidere al unui alt telefon. Nu auzi nimic. Suntem singuri, 
continuă el. Te-am sunat numai ca să-ţi spun că o să vin cu 
avionul la Sion cât de curând. Cu bunăvoința domnului Brazii, 
deşi el nu ştie că i-am împrumutat unul din avioane. Cel care are 
Brazii, scris mare, pe tot fuzelajul. 

- Nu-ţi pot recomanda aşa ceva. Zona e periculoasă, îl 
avertiză Newman. 

- Ţi-am cerut eu să-mi recomanzi ceva? Trebuie să-ţi aduc 
aminte că eu mă ocup de această operaţiune? Eu doar îţi spun, 
ca nu cumva să dobori vreun avion cu numele lui Brazii pe el. 

- O să încerc să evit să se întâmple aşa ceva, spuse Newman, 
care îşi recăpătase simţul umorului. 

Nici nu puse bine receptorul jos, că Tweed o rugă din nou 
ceva pe Monica: 

- Te rog, sună-l pe Jill Corcoran, şeful securităţii de la 
Heathrow. Spune-i să anunţe echipajul aeronavei că voi zbura în 
curând la Sion. Spune-i lui Jim că o să-i dau de ştire doar cu o 
oră înainte ca avionul să fie în aer - şi eu la bordul lui. 

- N-o să-i placă. N-are prea mult timp. 

- Tu spune-i aşa. Până acum probabil că a auzit veştile că 
Brazii loveşte în comunicațiile mondiale. Asta o să-l facă să-şi 
dea toată silinţa. 

- Altceva? întrebă Monica. Înainte să dau telefonul ăsta? 

- Da, în caz că uit. Mai târziu, sună-l pe Arthur Beck la Zurich 
şi spune-i ce o să fac, dar asta după ce m-am suit în avion. 

- Nici lui nu cred c-o să-i placă. 

- Nu fac treaba asta ca să ajung celebru. O fac ca să-l distrug 
pe Brazii. 


39 

Marler, care urmărise limuzina lui Brazii sus, pe munte, frână 
când ajunse pe platou, văzu gardul, vila, acoperişul ei împodobit 
cu antene, limuzina goală parcată la baza unui şir de trepte. Era 
complet descoperit, nu avea unde să se ascundă şi habar n- 
avea de câţi paznici dispunea Brazii. 

Văzu un drumeag îngust coborând de la capătul platoului, lăsă 
frâna şi intră pe drumeag... aici nu mai putea fi văzut din vilă. 


Cobori pe drumul acela, când se opri brusc. Drumeagul se 
termina... într-o margine abruptă ce cobora în ghețar. 

„Ar fi trebuit să-mi aduc puşca Armalite”, se gândi el. 

leşi din maşină şi se apropie prudent de margine. Peisajul care 
se desfăşura sub el era una dintre cele mai spectaculoase 
privelişti pe care le văzuse vreodată. Marea transparentă de 
gheaţă sclipea în lumina soarelui, refractând culori diferite. 

Se încruntă, clipi, închise ochii, apoi îi deschise din nou. Da, nu 
se înşelase... ghețarul se mişca. Foarte încet, ca un animal 
incredibil, vânându-şi prada. Gheaţa se desfăcu, scoțând la 
iveală crevase parcă fără fund. Totul îi aminti de un cimitir al 
dinozaurilor... pentru că ghețarul era la fel de străvechi ca şi 
animalele preistorice care nu mai hoinăreau pe pământ. 

Era ceva sinistru, predestinat, în mişcarea lui aproape 
imperceptibilă, implacabilă. Hipnotizat, reuşi să-şi dezlipească 
ochii de pe acest fenomen al naturii celei puternice. Cu sacul de 
pânză pe umăr, începu să urce pe marginea drumeagului. In 
dreapta lui, o pantă troienită cobora pieziş din vârful platoului. 
Trebuia să găsească o cale să se apropie de vilă, fără să fie 
văzut. Se hotărâse deja că trebuie să distrugă antenele de pe 
vilă, pe care el le considera cheia comunicaţiilor lui Brazii cu 
lumea exterioară. În vilă nu era, probabil, nici un telefon... nici 
chiar inginerii elveţieni nu se înghesuiau să monteze fire 
telefonice în creierul munţilor, iar radiotelefoanele puteau fi 
interceptate. Se opri brusc. Apăruse o siluetă. 

Marler era aproape de primul semn de vegetaţie pe care îl 
văzuse. Un copac fosilizat, fără nici o frunză, întortocheat şi 
noduros, cu trunchiul gros aplecat într-o parte, cu cele câteva 
crengi îndreptate spre cer ca într-o rugă. Se duse până în faţa 
trunchiului, apoi se uită în sus. 

Marco, cu soarele în faţă, purta ochelari negri, şi îşi înfofolise 
trupul slab într-o haină de blană. Marler se holbă la el. Ceva îi 
pâlpâi undeva, în memorie. Reeperbahn, celebrul cartier din 
Hamburg. Ajunsese într-o seară acolo. In faţa unui club, văzuse 
imaginea unui aruncător de cuțite. Plătise intrarea şi se 
alăturase publicului dinăuntru. 

Aruncătorul de cuțite distra publicul aruncând cuțite în siluete 
umane pictate pe cearşafuri. Fiecare cuţit se înfipsese în pieptul 
siluetei... iar siluetele în care arunca apăreau fără nici un 
avertisment şi din toate direcţiile. Aruncătorul de cuțite era 


Marco, omul care acum stătea şi se uita la el. 

Faţa cea albă rânji, un rânjet aducător de moarte. Marco îşi 
desfăcu haina, sub care se vedea o centură ce îi înconjura 
mijlocul, având în ea cel puţin o duzină de cuțite cu lamă lată. Işi 
ridică mâinile, le făcu pâlnie şi strigă în franceză: 

- N-ar fi trebuit să vii, prietene. Fă-ţi rugăciunile. 

Intr-o clipă scoase un cuţit, îl ridică deasupra capului şi îl 
azvârli în aerul îngheţat. Marler, rămas în faţa copacului, se feri. 
Auzi o şuierătură şi se uită spre copac. Dacă ar fi rămas acolo, 
cuțitul s-ar fi înfipt chiar în pieptul lui. 

Marler recunoscu că Marco avea avantajul tactic... era mai 
sus. Trebuia să facă ceva. Era mult prea departe ca să tragă cu 
Walther-ul. Marler se strecură în spatele copacului, nemaifiind o 
ţintă uşoară. 

Aşa cum sperase, Marco începu să coboare, apropiindu-se 
într-o parte, ca să poată vedea în spatele copacului. Nu era încă 
suficient de aproape pentru Walther. Trebuia să-l încurajeze pe 
Marco să-şi folosească toată colecţia de cuțite. 

Se uită repede pe după copac şi se trase înapoi aproape 
instantaneu. Imediat urmă o şuierătură. Cuţitul era vârât în 
trunchi, în locul unde fusese capul lui Marler. Marler bănui că 
Marco se va aştepta ca el să apară în partea cealaltă a 
copacului. Scoase capul în aceeaşi parte. 

Incercând să-şi menţină echilibrul pe pantă, Marco fu nevoit 
să arunce în altă direcţie. Cel de-al treilea cuţit se înfipse în locul 
în care îşi scosese Marler capul. Mult prea aproape ca Marler să 
se simtă în siguranţă. Apoi se făcu linişte. Marler era sigur că 
Marco încerca o tactică nouă. Băgă mâna în sacul de pânză şi 
scoase primul obiect pe care îl apucă. Riscase, scoţându-şi 
mănuşa. Marco avea mănuşi în ambele mâini. 

Marler ieşi din ascunzătoare şi fugi pe marginea drumeagului. 
Avusese dreptate. Aruncătorul de cuțite coborâse în fugă panta, 
ca să-l poată ţinti din spatele copacului. Luat prin surprindere de 
mişcarea bruscă a inamicului său, Marco, aproape de marginea 
pantei, ridică o mână în care avea alt cuţit. Marler aruncă 
petarda. Aceasta ateriză la picioarele lui Marco. 

Marco nu mai aruncă niciodată cuțitul. Ridică mâinile în sus, 
scăpă cuțitul, clătinându-se pe picioare. Marler îl privi răsucindu- 
se în aer şi prăvălindu-se spre ghețar. Căderea nu fu de la mare 
înălţime, şi Marco, fără să-şi piardă de tot cunoştinţa, încercă să 


se ridice în picioare pe gheaţă. Îşi pierdu echilibrul pentru a 
doua oară. Marler îl privi pe aruncătorul de cuțite alunecând 
într-o crevasă şi dispărând. Gheaţa începu să se închidă 
deasupra lui. 

Urcând panta în grabă, Marler se uită în sus şi îşi dădu seama 
că, de la vilă, se văzuse ultimul duel mortal. N-avea ce face. 
Trebuia să se mişte repede. 

Din vilă, Brazii observase încercarea lui Marco de a se 
descotorosi de intrus, văzuse sfârşitul înfiorător al lui Marco... 
dispariţia lui în crevasă. În camera transmiţătorului, Brazii se 
duse repede la uşă, o deschise şi strigă: 

- Elvira, avem un intrus. Marco e mort. Intrusul se apropie de 
vilă. Ocupă-te tu de el. 

- Eu nu ies din vilă. E gata masa. 

- Ai fost antrenată să foloseşti un pistol-mitralieră, urlă Brazii. 

- Aţi spus că Marco e mort. Omul care e în stare să-l omoare 
pe Marco e bun. Eu nu ies din vilă, spuse grăsana încăpăţânată. 
E gata masa. 

- Atunci, pune nenorocirea aceea pe sobă şi ţine-o caldă, ţipă 
Brazii la ea. 

Trebuia să ia legătura cu Luigi ca să-i trimită, cu elicopterul, 
câţiva paznici de pe Kellerhorn. Avea un pilot, un localnic pe 
care îl angajase deoarece cunoştea zona. Se întoarse în fugă în 
camera transmiţătorului, închise uşa şi compuse în minte 
mesajul pe care urma să-l trimită. 

- Marco e mort, repeta Elvira ca o litanie, întorcându-se la 
bucătărie cu mersul ei legănat. 

Cu riscul de a mai apărea şi alţi paznici, Marler urcă panta în 
fugă, apoi se opri. Nici un semn de nicăieri. Cât se poate de 
ciudat. O luă din nou la fugă până când ajunse la câţiva metri de 
gard. 

Băgă din nou mâna în sac şi scoase de acolo ceva protejat cu 
foarte mare grijă. Tot drumul, în maşină, se temuse să nu dea 
peste vreo porţiune stâncoasă care să zguduie vehiculul. 
Avusese noroc, drumul fusese liniştit în întregime. Acum era 
foarte fericit să scape de ceea ce ţinea în mâna înmănuşată. 

Se opri o clipă, aproximând distanţa. Gardul nu fusese 
construit prea departe de vilă. Işi ridică braţul drept, îl duse în 
spate, peste umăr şi aruncă batonul de dinamită cu toată 
puterea. 


Dinamita zbură prin aer, ateriză exact în locul în care fusese 
trimisă şi explodă cu zgomot în mijlocul reţelei de antene. Totul 
fu distrus, fragmente de metal zburau prin aer, bucăţi mari se 
rostogoleau unele peste altele. Acoperişul vilei era acum 
acoperit de grămezi de bucăţi metalice distruse, distorsionate, 
deformate. Marler se întoarse şi fugi la maşină. 

Aşezat în faţa transmiţătorului, Brazii fu zguduit de impactul 
exploziei, începură să cadă bucăţi din tavan, dar acoperişul 
rămase întreg. 

Fusese construit din beton armat ca să reziste la greutatea 
zăpezii şi a gheții din timpul iernii. 

Strângând din buze, Brazii, cu căştile pe urechi, încercă să 
trimită mesajul. Nimic. Transmiţătorul era mort. Acum nu mai 
avea nici un mijloc de comunicare cu Luigi. Înjurând, se duse la 
bucătăria care servea şi ca sală de mese. 

Masa era pusă şi, când intră el, Elvira aducea un platou 
aburind cu paste făinoase şi carne tocată. Femeia se uită la el. 
Brazii se aşeză la masă şi se uită la pilotul care citea o revistă 
într-un colţ al încăperii. 

- Ai destul carburant? întrebă el. 

- Rezervorul este plin, răspunse pilotul. Până aici a fost un 
zbor scurt. 

- Atunci, după ce mănânc, poţi să mă duci până la clădirile de 
pe Kellerhorn? 

- Sigur, foarte simplu, dar ar fi mai sigur dacă am ateriza 
acolo înainte să se întunece. 

- Mâncaţi! ordonă Elvira. Stomacul trebuie hrănit. Am auzit un 
bubuit, spuse ea calmă. 

- Nu-ţi face griji din pricina bubuitului. 

- Marco e mort, spuse ea. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, n-o mai spune încă o dată, 
strigă Brazii, trântindu-şi tacâmurile pe masă. 

Marler cobori muntele mai fericit decât îl urcase. Era mai mult 
decât fericit că scăpase de dinamită. Şi îşi făcuse treaba. Ceea 
ce însemna că Brazii nu mai putea să-şi cheme mercenarii şi nu 
avea nici o şansă să se întâlnească cu ei în timpul coborârii. 

Era încă nedumerit de faptul că nu mai apăruseră şi alţi 
paznici, dar Marler nu-şi pierdea niciodată timpul şi nu-şi irosea 
energia cu mistere pe care nu le putea rezolva. Acum trebuia să 
ajungă în Sion înainte să se înnopteze, deşi valea de sub 


prăpastie era înghițită de ceaţă. 

Ajunse jos oftând uşurat şi intră în Sion. Îşi parcă maşina şi 
parcurse restul drumului până la hotelul Elite pe jos, ca să-i dea 
raportul lui Newman asupra zilei sale de muncă. 

- Excelente veşti, comentă Newman în camera lui. Marler 
dăduse raportul, ascultat şi de Paula, şi de Philip. 

- Fiţi atenţi, îi avertiză Marler, sunt sigur că Brazii e acum pe 
Kellerhorn. Chiar când am ajuns în vale am auzit - apoi am 
văzut - un elicopter zburând dinspre vilă spre Kellerhorn. Când 
am ajuns acolo, în faţa vilei, pe heliport era un elicopter. 

- Presupunem, deci, că Brazii a preluat controlul staţiei de la 
sol. Gata să pornească ceva mai îngrozitor. Să ne rugăm să fie 
acolo când o să atacăm noi mâine. 

- A fost destul de îngrozitor până acum, interveni Paula. Am 
ascultat la radio. Toate programele normale ale BBC din World 
Service au fost suspendate. Transmit în continuare ştiri despre 
sisteme de comunicaţii distruse în toată lumea. Ca să nu mai 
vorbim despre oamenii care au fost ucişi. În câteva cazuri, chiar 
oameni de afaceri care aveau în casă computere legate la 
marile sisteme informaţionale. 

- Plus, adăugă Philip, cele mai alarmante zvonuri vin de la 
Moscova. Oraşul e încercuit de trupe care înaintează... divizii de 
şoc. Se presupune că un anume general Ivan Marov a dat o 
proclamaţie prin care a închis frontierele Rusiei de la 
Vladivostok, în Pacific, până la Bielorusia, în vest. Neoficial, 
preşedintele e bolnav, a fost dus la o clinică. 

-  Tactici de teroare pentru descurajarea Occidentului, 
comentă Newman. Dar, de fapt, totul se reduce la un duel între 
doi oameni... Tweed împotriva lui Brazii. 

- Aveţi un plan de distrugere a staţiei de la sol? întrebă 
Marler. Dacă aveţi, ar trebui să ştiu şi eu detalii. 

- Bineînţeles că avem un plan, îl asigură Newman, un plan pus 
la punct în detaliu, pe baza unor observaţii făcute de Philip când 
a fost pe Kellerhorn cu Paula. Au muncit la el împreună. Eu l-am 
aprobat. O să-ţi dau detalii după ce pleacă Paula cu Philip. 

- Bob, spuse Paula autoritară, când ai dormit tu ultima oară? 

- Nu-mi aduc aminte. 

- Mă gândeam eu că nu-ţi aduci aminte. Imediat după ce 
plecăm noi, trage un pui de somn. Poţi să-i spui planul lui Marler 
după ce te scoli. Marler poate să stea de pază cât eşti tu în 


comă, ceea ce - după faţa ta - cred că se va întâmpla cum pui 
capul pe pernă. 

- Unde sunt Butler şi Nield? întrebă Marler. 

- Umblă pe străzi, răspunse Newman. Îmbrăcaţi amândoi în 
costume din piele neagră, cu căşti, călare pe motociclete 
Fireblade, ca nişte Bombardiere de Piele. Caută semne ale 
opoziţiei. Butler stă cu ochii şi pe aerodrom. 

- II puteam împuşca, îi reproşă Marler. 

- Ne-am gândit la asta. Şi Pete, şi Harry au cruci roşii vopsite 
pe căşti, în faţă şi în spate. 

- Unde se duc Paula şi Philip? insistă Marler, căruia îi plăcea 
întotdeauna să aibă o imagine completă. 

Paula îşi scosese Browning-ul de 32 mm şi îl verifica. Philip îşi 
examina Walther-ul, scoţându-i încărcătorul şi împingându-l la 
loc, înainte să-l pună în tocul de la şold. 

- Se duc să încerce să găsească un bărbat pe nume Anton 
Marchat, îi spuse Newman. 

- Ultima oară a fost văzut la Devastoke Cottage, în Dorset, îşi 
aminti Marler. 

- Când îl găsiţi, continuă Newman, întrebaţi-l dacă ştie ceva 
despre Kellerhorn, despre staţia de la sol. 

- O să facem tot ce putem, zise Philip, ridicându-se şi luând-o 
şi pe Paula. Mergem pe jos până acolo. 

Străzile din Sion erau pustii şi tăcute după căderea 
întunericului. Philip, care studiase planul străzilor, făcea pe 
ghidul pentru amândoi. Paula îşi dădu seama că se îndreaptă 
spre stânca enormă cu clădirea cea veche construită în vârful ei, 
care domina oraşul. 

- Cum te înţelegi cu Eve, Philip? întrebă Paula. Sau nu vrei 
încă să vorbeşti despre asta? N-ai văzut-o cam de multişor. 

- Am hotărât că nu e potrivită pentru mine. E o mincinoasă 
desăvârşită. Mi-am dat seama de lucrul ăsta chiar şi atunci când 
mă simţeam bine lângă ea. O parte a creierului meu pare să 
funcţioneze, în ciuda durerii provocate de moartea lui Jean. Ştiu 
acum că sentimentele mele pentru Eve sunt o pasiune oarbă şi 
periculoasă. 

- Deci, vrei să scapi de ea? 

- Se poate spune şi-aşa. Philip râse trist. Cred că femeile sunt 
mai realiste decât bărbaţii când e vorba de alte femei. Şi mai 
nemiloase în aprecierile pe care le fac. Asta în cazul în care au 


ceva minte în cap, iar tu eşti dotată din plin cu aşa ceva. 

- Ştiu că nu m-am exprimat prea drăguţ. Se opri. Philip, 
suntem urmăriţi. 

- Ştiu. O luară după un colţ. Repede! Stai în uşa aceea. Şi să 
nu te mişti! Să nu scoţi o vorbă... 

Se înghesuiră amândoi sub o poartă asemănătoare unui alcov. 
Philip îşi scoase Walther-ul. Paula avea deja Browning-ul în 
mână. Aşteptară, încercând să prindă orice zgomot de paşi care 
se apropie. 

Paulei i se păru totul ciudat. Strada laterală pe care se aflau 
era neagră ca smoala. Cel mai apropiat felinar era departe de ei. 
Liniştea copleşitoare o apăsa ca o pătură grea. Continuară să 
aştepte fără să mişte nici un muşchi... două figurine de ceară. 

După cinci minute, Philip îi spuse Paulei în şoaptă să rămână 
pe loc. Păşi încet pe stradă şi se uită după colţ. Nimeni. Nimic. 
Nici un sunet. Se întoarse la Paula. 

- Nu cred c-a fost imaginaţia noastră, dar, oricine a fost, a 
plecat. Hai să mergem. S-ar putea să avem o revelaţie... când o 
să stăm de vorbă cu domnul Marchat, cel atât de evaziv. 


40 

- Ştii, spuse Philip când se apropiau de marea stâncă, ar 
trebui să-l recunoaştem, fără probleme, pe Marchat. 

- Are o figură foarte neobişnuită, încuviinţă Paula. 

Studiaseră amândoi fotografiile lui Anton Marchat în camera 
lui Newman, înainte să vină Marler. Complet ras, pielea era 
netedă, fără nici un rid. Pe faţa rotundă, ochii erau partea cea 
mai fascinantă. Apăraţi de pleoape grele, te fixau din fotografie 
cu o privire plină de secrete. O faţă blajină, fără cea mai mică 
urmă de zâmbet, cu o notă de fermitate la nivelul obrajilor. Părul 
fusese pieptănat lins şi arăta de parcă ar fi fost pictat pe cap. 

- Ce-i asta? şopti Paula, apucându-l pe Philip de braţ. 

Locul în care se aflau, ascunşi sub stânca masivă care se 
încovoia deasupra lor, îndemna la şoapte. Aşa cum o făcuse tot 
timpul, la intervale regulate, Philip se uită brusc în spate şi îşi 
vâri mâna în sacul de pe umăr. 

- Să nu te sperii, rosti el printre dinţi. 

Se întoarse şi aruncă obiectul pe care îl ţinea în mână spre 
locul unde văzuse o umbră încovoiată. Petarda ateriză şi umbra 
dispăru în spatele unui zid. Urmă explozia. Liniştea cea stranie 


fu spartă de oribila bubuitură. Philip rămase nemişcat cu 
Walther-ul în mână. 

- Ai înnebunit? şopti Paula. Puteai să ucizi un trecător. 

- Sunt sigur că am văzut umbra unui bărbat care ne urmărea. 
Acum n-o să mai ţină morţiş s-o facă. Nu uita că Newman crede 
că Năluca e în Sion. Nu vreau să-l conducem noi la Marchat. 

- Bănuiesc că ştii ce faci. 

- Bine-nţeles că ştiu ce fac. Suntem aproape de strada pe care 
locuieşte Marchat... 

Când plecaseră de la hotel, norii acoperiseră luna, iar acum 
Paula se obişnuise cu întunericul. Se uită înainte. In faţa lor se 
ivise o colonie mică de case vechi, şi Paula îşi dădu seama cum 
arătase odată Sion-ul. 

Ghemuite sub stânca impozantă de deasupra lor, casele 
construite din lemn erau aproape băgate unele în altele, aveau 
cel mult două etaje şi acoperişuri înclinate, de şindrilă. Una 
dintre ele era cocoţată pe o bucată de stâncă şi ajungeai la ea 
pe câteva scări de lemn. Toate ferestrele aveau obloane şi toate 
obloanele erau închise. Ici, colo, printre obloane, mai scăpa câte 
o rază de lumină, dar Paula era sigură că unele case erau goale. 
Constituiau o lume - un secol - foarte îndepărtată de modernul 
Sion. 

- Care e? şopti Paula. 

- Sunt numerotate. 

Philip lumină scurt cu o lanternă-stilou un pătrat de lemn în 
care era cioplit, destul de vizibil, numărul casei. 

- Marchat locuieşte la numărul 14. Aceea trebuie să fie, 
retrasă mai în spate, băgată între alte două case. 

Aprinse şi stinse repede lanterna. 

- Asta e. Trage aer în piept. Spune o rugăciune mică. Suntem 
departe de Devastoke Cottage. 

Paulei i se strânse inima când nu văzu nici o lumină în locul 
unde se întâlneau obloanele. Philip ridică ciocănelul de lemn 
care semăna cu capul unui animal, ciocăni încet de câteva ori şi 
aşteptă. 

Li se părea că aşteaptă de o veşnicie, iar Paula, ridicându-şi 
privirea, ar fi putut să jure că stânca imensă de deasupra lor se 
apleca încet din ce în ce mai mult. Apoi se auzi sunetul unei chei 
învârtindu-se într-o broască şi uşa grea de lemn se deschise 
câţiva centimetri. Pe dinăuntru, un lanţ cu verigi uriaşe ţinea 


uşa, ca să nu poată intra nimeni. Se auzi vocea unei femei 
vorbind în franceză: 

- Cine e? 

- Am venit tocmai din Dorset, Anglia, ca să-l vedem pe 
domnul Marchat, spuse Paula, crezând că are mai multe şanse 
să convingă o altă femeie să-i deschidă uşa în toiul nopţii. 

- Cred că aţi greşit adresa. Nu e nimeni aici cu acest nume. 

- Eu sunt Paula Grey. Sunt cu un prieten, domnul Philip 
Cardon. Suntem englezi. Prietenul meu a văzut cum a ars 
Sterndale Manor împreună cu bătrânul general şi cu fiul său, 
Richard. Soţul dumneavoastră a scăpat de la moarte doar 
pentru că se afla într-un bar din Wareham. 

Urmă o pauză. N-o puteau vedea pe femeie, pentru că 
înăuntru nu era nici o lumină. Paula simţi că mai era cineva 
lângă femeie. 

- Toate astea nu-mi spun nimic, rosti femeia, în cele din urmă. 

„O, Dumnezeule, se gândi Paula. Am greşit presupunând că e 
soţia lui?” Continuă: 

- Omul responsabil pentru incendiul de la conac e Leopold 
Brazii. Are şi el o casă lângă Sterndale Manor. Se numeşte 
Grenville Grange. Din nou linişte. Paula era disperată. Am venit 
să-l avertizăm pe domnul Marchat că omul care l-a omorât pe 
Partridge, crezând că-l ucide pe domnul Marchat, e în Sion. | se 
spune Năluca. 

- Lasă-i să intre, Karin, se auzi vocea unui bărbat. 

Paula răsuflă uşurată când Karin scoase lanţul cel uriaş, 
deschise uşa şi le spuse să intre. Păşiră încet în întuneric, 
pipăind cu picioarele trepte invizibile, dar nu era nici o treaptă. 
Uşa fu închisă, se aprinse o lumină, un felinar suspendat cu un 
lanţ în mijlocul micii încăperi. Karin încuie uşa şi puse lanţul. 

Philip clipi, orbit de lumină. Într-un fotoliu-leagăn stătea un 
bărbat mic, cu faţa asemănătoare celei din fotografia pe care o 
studiaseră. Era îmbrăcat cu o jachetă verde, pantaloni groşi, 
maro-închis şi o cămaşă albă, curată, deschisă şi descoperind un 
gât puternic. Se uită la ei cu ochii mijiţi, apoi îi deschise larg. 
Avea o voce caldă. 

- Vă rog luaţi loc. Scaunele acelea două sunt foarte 
confortabile. Karin, adu-le oaspeţilor noştri nişte vin, te rog. 
Vinurile din Valais sunt foarte bune, îi spuse Paulei. 

- Poate că doriţi să vedeţi vreo dovadă a identităţii noastre, 


spuse Philip, scoţându-şi legitimaţia de la SIS. 

Marchat dădu legitimaţia deoparte. Zâmbi încet. 

- Am auzit tot ce-aţi spus. Informaţiile dumneavoastră sunt 
mai convingătoare decât orice legitimaţie... lucrurile astea pot fi 
uşor falsificate. Cu ani în urmă, am scos bani buni pe legitimaţii 
falsificate... făcute de mine. 

Philip ar mai fi aşteptat, dar Paula începuse să vorbească, aşa 
că el îşi roti privirea prin cameră. Totul era făcut din lemn. O 
masă pregătită pentru micul dejun. Karin era o soţie foarte 
meticuloasă. Scaunele solide aveau încrustaţii în lemn. Podeaua, 
acoperită ici şi colo cu covoraşe frumos colorate, era din 
scânduri de lemn. Se simţi de parcă ar fi fost transportat înapoi 
în timp, pe la începutul secolului, dar camera era confortabilă... 
In mijlocul încăperii trona o sobă veche din care se revărsa o 
căldură plăcută; fumul ieşea printr-un burlan vertical, care 
dispărea printr-o gaură în tavanul de lemn. 

- Nu cred c-aţi auzit, dar în lume e dezastru... începu Paula. 

- Mă scuzaţi că vă întrerup, dar am auzit. Marchat arătă spre 
un radio de lemn, de tipul celor foarte la modă prin anii treizeci. 
O întrerupere a comunicaţiilor. E mâna lui Brazii? 

- E opera lui Brazii, confirmă Paula, dar ce e mai rău de-abia 
urmează... dacă nu reuşim să distrugem staţia de la sol pe care 
şi-a construit-o pe Kellerhorn. Ştiţi ceva despre ceea ce el 
numeşte staţie meteo? 

- Am văzut-o. Dar, mai întâi, beau în sănătatea 
dumneavoastră. Ridică un pahar, demodat, de vin. Paula îl ridică 
pe al ei, la fel Philip şi Karin care, după ce servise băuturile, se 
aşezase lângă soţul ei. Karin e soţia mea de mulţi ani, spuse 
Marchat, punându-şi paharul jos. L-am întâlnit pe generalul 
Sterndale întâmplător, mi-a zis că par a fi un bun muncitor şi mi- 
a oferit o slujbă la conacul său. Mă plătea foarte bine, cu bani 
gheaţă. O să ne prindă bine la bătrâneţe. lar staţia meteo e 
ceva mult mai sinistru. Brazii are savanţi renumiţi din toată 
lumea, care lucrează pentru el. Il plăteşte pe fiecare cu câte o 
avere. 

- Sunt aici de bună voie? întrebă Philip, continuând să 
vorbească în franceză. 

- A, da. Câştigă mai mulţi bani într-o lună decât ar câştiga 
într-un an în ţările de unde i-a adus Brazii. A fost deştept. Le-a 
spus că le va aranja locuinţe luxoase, pentru ei şi pentru soțiile 


sau prietenele lor, ca să se simtă bine. Clădirile principale sunt 
înconjurate de un gard; acolo a fost un sat abandonat... 

- Abandonat? întrebă Paula. 

- O, da. Sus, în munţi, mai sunt câteva astfel de locuri. Tinerii 
nu sunt dispuşi să îndure o viaţă grea, ca aceasta. Părăsesc 
Valais-ul şi se duc în Montreux sau Geneva, unde găsesc slujbe 
bine plătite. Valais-ul e pe moarte. 

- Îmi pare rău, v-am întrerupt, spuse Paula. 

- Da, complexul a fost construit de arhitecţi italieni care au 
transformat casele acelea, în aparenţă nefolosite, în adevărate 
palate în miniatură. Din când în când, soțiile sunt invitate, 
împreună cu soţii lor, la o cină într-una din camerele private ale 
unuia dintre marile hoteluri de pe lacul Geneva. 

- Ceea ce ne preocupă, interveni Philip, este cum să 
distrugem această falsă staţie meteo, de unde îşi foloseşte 
Brazii sistemul de anihilare a comunicaţiilor mondiale. Când am 
fost acolo azi-dimineaţă împreună cu Paula, am observat că 
panta de deasupra clădirilor pare cam instabilă. 

- E foarte instabilă. Într-o bună zi, dacă e deranjată, o să vină 
la vale. Acela va fi sfârşitul planului diabolic al lui Brazii. 
Arhitecţii italieni pe care i-a angajat i-au spus că e perfect 
sigură. Voiau să proiecteze ei locul. În final, Brazii le-a venit de 
hac. 

- Cum adică? întrebă Paula. 

- Proiectul este terminat, Brazii îi suie într-un autobuz cu aer 
condiţionat ca să-i ducă la gară. Le dă câteva sticle de vin bun. 
Autobuzul pleacă. Pe la jumătatea drumului îl lasă frânele şi 
ajunge în fundul unei prăpăstii. Nimeni nu poate să spună nimic 
despre ce au construit ei. 

- Pot să vă întreb de unde ştiţi aceste lucruri? se interesă 
Paula. 

- Pentru că, pe vremea aceea, locuiam aici. Chiar imediat 
după aşa-zisul accident al autobuzului, l-am întâlnit pe generalul 
Sterndale şi am plecat în Anglia. Înainte îmi luam un rucsac în 
spinare, cu un sac de dormit şi mâncare, şi-o luam la picior pe 
munte. 

- Urcaţi muntele pe jos? 

Paula era uimită. Nu putu să nu se uite la picioarele subţiri ale 
lui Marchat care i se vedeau prin pantaloni. 

- Mergeam încet. M-am împrietenit cu unul dintre muncitori, 


un bărbat din Slovenia care vorbea franceza. El mi-a spus ce se 
întâmplă acolo. M-am dus sus, îmbrăcat ca un muncitor, şi 
paznicii nu m-au observat. Erau prea mulţi muncitori. 

- Cred că v-am răpit prea mult timp, spuse Paula. Informaţiile 
pe care ni le-aţi dat sunt foarte preţioase. 

- Folosiţi-le să-l distrugeţi pe acest om, mârâi Marchat. 

- Vă mulţumim pentru vin. Paula se întoarse către Karin, care, 
zveltă şi calmă, îi ascultase. Într-adevăr, a fost foarte bun. 

- Eu l-am făcut, recunoscu Karin şi se îmbujoră de plăcere. 
Marchat întinse o mână noduroasă, apucă afectuos încheietura 
mâinii soţiei sale şi o strânse. 

- Încă ceva înainte să plecăm, îi avertiză Philip, ridicându-se. 
Sub nici o formă, nu lăsaţi pe nimeni străin în casă... orice v-ar 
spune. Ţineţi uşa închisă. Îi susţinu privirea lui Marchat. Ştim că 
Năluca e în oraş... 

Întorşi în camera de la Elite, Newman le ascultă raportul vizitei 
la Anton şi Karin Marchat. 

- Se pare că sunt un cuplu drăguţ, spuse el când terminară. 
Şi, fără să-şi dea seama, Marchat a confirmat că planul nostru 
va funcţiona. Să vină dimineaţa mai repede. 

- Bob, zise Philip pe un ton serios şi aplecându-se în faţă în 
scaunul său, cred că ar trebui să le asigurăm paza. Butler - sau 
Nield - ar fi ideal. 

- Nu pot să fac asta. Cu părere de rău, replică Newman ferm. 
Şi aşa o să fim puţini când o să atacăm. Am nevoie de toţi 
oamenii. Îmi pare rău, dar asta e. Prioritatea numărul unu e 
distrugerea acelei staţii de la sol. 

- Pe mine mă îngrijorează siguranţa lor, insistă Philip. 

- Eu sunt de acord cu el, interveni Paula. 

- Atunci, va trebui să vă calmaţi amândoi, le spuse Newman 
dur. Acum e timpul să luăm hotărâri importante. Tocmai am luat 
una. 

Se opri şi sări de pe scaun la auzul unui semnal ciudat, 
ciocănit în uşă. Deşi îl recunoscuse, descuie uşa cu Smith & 
Wesson-ul în mână; întredeschise uşa câţiva centimetri, apoi o 
deschise larg. Intrară Butler şi Nield, cu căştile în mână, 
îmbrăcaţi din cap până în picioare în costume din piele neagră. 
Paula observă crucile roşii pictate pe căştile lor. 

- Cafea? le oferi Newman în timp ce încuia uşa. E caldă, a fost 
adusă pentru Philip şi Paula acum zece minute; chiar mai 


devreme. 

- Pentru mine, tare şi neagră ca păcatul, zise Butler. N-am dat 
de nici un păcătos pe stradă. De nici un Bombardier de Piele. 

- Şi nici doamnele de noapte, din nefericire, spuse Nield, pe 
un ton glumet. 

- Ruşine, îl tachină Paula. 

Newman, serios, aşteptă până ce Butler şi Nield îşi băură 
cafeaua, iar Paula le umplu din nou ceştile. După câteva minute 
petrecute în camera caldă, amândoi bărbaţii arătau mai vioi. 

- După ce vă beţi cafeaua - şi nu vă grăbiţi - credeţi că mai 
faceţi faţă unei alte patrulări prin Sion? De data asta, pe jos. 
Verificaţi toate barurile sau alte locuri pe unde se mai poate 
bea, inclusiv hotelurile. 

- Exact ceea ce-mi doream, glumi Nield, o plimbare pe afară, 
la ştiu şi eu câte grade sub zero. Exerciţiul va fi bine-venit. 

- Ce căutăm? întrebă Butler, care întotdeauna voia să fie mai 
concis. 

- Pe Bill Franklin şi pe Keith Kent. Sunt şi ei pe undeva, prin 
Sion. Aş vrea să ştiu sigur unde anume. Nu vă apropiaţi de nici 
unul din ei; când îi găsiţi, îmi daţi telefon şi îmi spuneţi locul. Un 
nume, un loc şi atât. 

- Ar fi bine s-o pornim la drum, spuse Butler hotărât. 

- Întotdeauna mi-a plăcut la nebunie, spuse Nield sec, 
entuziasmul lui Harry. Eh, bine. Dacă e să îngheţăm, atunci să 
îngheţăm. 

- Să vă întoarceţi într-o oră, le ordonă Newman care îi 
conduse până la uşă. Trebuie să dormiţi, pentru mâine... 

- Nu înţeleg ce speri să rezolvi cu asta, spuse Paula după ce 
rămaseră singuri. 

- Dacă au puţin noroc şi îl localizează pe unul din ei, sau mult 
noroc şi dau de amândoi, îl sun pe Beck la Zurich. Il întreb dacă 
poate lua legătura cu şeful poliţiei locale, ca să ceară 
supravegherea acestor doi oameni de către poliţişti în haine 
civile. Newman se uită la Paula. Mai mult de-atât nu pot să fac. 

- Dar cum vrei să-i recunoască pe Franklin sau pe Kent? 
întrebă Paula. 

- Probabil eşti obosită. Atât Butler, cât şi Nield sunt 
profesionişti. Le-am dat două nume. Aleg un hotel. Intră cu o 
poveste scornită, că-şi caută doi prieteni cu numele astea. Dacă 
una din ţinte e în bar, vor cere să le fie arătată, apoi vor spune 


că trebuie să meargă la toaletă, se strecoară afară şi mă sună. 
Asta e numai una dintre variantele pe care le-aş folosi dacă i-aş 
urmări eu. 

- Probabil sunt obosită, încuviinţă Paula. 

Newman dădu drumul la radio, mai comandă cafea şi 
sandviciuri prin serviciul la cameră. În timp ce mânca şi bea, 
ascultă ultimele rapoarte despre întreruperea comunicaţiilor în 
altă parte a lumii. 

Philip şi Paula, aşezaţi pe canapea, discutau încet între ei. 
Exact după o oră, Butler şi Nield se întoarseră. 

- Cum a mers? întrebă Newman. 

- N-a mers, spuse Nield. Nu cred că există vreun bar în Sion 
pe care să nu-l fi vizitat, plus un mare număr de hoteluri. Nici 
urmă de Franklin, nici urmă de Kent. 

- Aţi făcut tot ce-aţi putut, spuse Newman. Scoteţi-vă 
echipamentul ăsta şi faceţi-vă comozi când vă întoarceţi. O să 
mai comand mâncare şi cafea pentru voi. 

- Cred că eu mă duc să mă culc, spuse Paula, ridicându-se 
când plecară cei doi bărbaţi. Sunt frântă de oboseală. Ne vedem 
mâine dimineaţă. 

Se duse în camera ei, făcu un efort şi intră sub duş, apoi se 
aruncă în pat, stinse lumina şi începu să se gândească. Era 
supărată că Butler şi Nield nu putuseră să dea de urma nici 
unuia din cei doi. Se gândea la familia Marchat şi se îngrijora din 
ce în ce mai mult. „Dacă ar fi Tweed aici”, fu ultimul ei gând 
înainte să adoarmă. 


41 

Tweed se uită la ceas, luând în considerare ora Elveţiei. 
Paramedicii plecaseră, luându-şi trista încărcătură. Şeful echipei 
de paramedici se opri în trecere pe la Tweed. 

- Îmi pare rău, domnule. Nici o veste bună. Toți cei trei 
oameni din camera calculatoarelor sunt morţi. 

- M-am gândit eu că sunt morți, spuse Tweed încet. 

- Nu pot să înțeleg ce s-a întâmplat cu ei. Ne va spune 
autopsia. 

- Pot să vă spun eu. Un şoc. Cauzat de presiunea unor sunete 
şi a unor imagini insuportabile. Organismele lor nu au făcut faţă 
acestei presiuni. Nu aţi auzit ştirile la radio? 

- Sunt prea ocupat ca să mai ascult şi ştiri. 


- O să auziţi. Nu vă mai rețin. Vă mulţumesc că aţi venit atât 
de repede. De îndată ce rămase singur cu Monica, îi spuse: 
încearcă şi prinde-l pe Newman la telefon. Ţine-mi pumnii să 
mai fie la Elite. 

- E Bob la telefon, strigă ea triumfătoare câteva minute mai 
târziu. 

- Tweed. O să formulez fraza cu multă atenţie, spuse el, ştiind 
că discuţia lor trece prin centrala hotelului. Îți aduci aminte cu 
ce te antrenai împreună cu Philip când aţi fost ultima oară la 
Send? 

- Da. 

- Când e ora zero pentru petrecere? 

- Mâine dimineaţă, în zori. Cel puţin, atunci plecăm noi de aici. 

- Aduc unul cu mine în avion. Cu multe chestii din acelea care 
se bagă în el. 

- Cadoul acesta ar fi perfect pentru petrecere, zise Newman 
cu regret, dar o să ajungi prea târziu. 

- Ba nu. Să mă aştepte o maşină la aerodrom. 

- O să ajungi prea târziu, insistă Newman. 

- Nu şi dacă zbor în noaptea asta. 

- Nu poţi să faci aşa ceva, protestă Newman. Aerodromul e 
mic. Doar aterizările de zi sunt sigure. 

- Atunci, o să-l informez pe Beck. O să facă el aranjamente. 
Trebuie să facă asta pentru mine. 

- Trebuie să te sfătuiesc să nu faci o asemenea nebunie, 
spuse Newman foarte hotărât. 

- lar eu trebuie să-ţi aduc aminte cine se ocupă de această 
operaţiune. Eu sunt şeful. Aşa că te rog frumos să ai mijlocul de 
transport gata să ia cadoul. Bănuiesc că asta poţi să faci, nu? 

- Aş putea... 

- Deci o vei face. Beck o să-ţi spună când ajung. Somn uşor. 
Închise telefonul, înainte ca Newman să poată protesta. Monica 
îşi împreună mâinile în poală şi spuse: 

- Nu i-a prea plăcut ideea unei aterizări nocturne pe 
aerodromul din Sion, nu-i aşa? 

- Newman e, uneori, prea precaut, replică Tweed cu blândeţe. 

- Şi are dreptate, spuse ea. 

- AŞ vrea ca avionul care mă aşteaptă să decoleze de pe 
Heathrow pe la ora trei. Aş ajunge la Sion pe la patru şi jumătate 
sau la cinci şi jumătate, ora locală. 


- O să fie întuneric ca-n iad, strigă Monica disperată. 

- Uiţi ceva. Zbor cu piloţi elveţieni. Îşi cunosc spaţiul aerian 
mai bine decât orice alt pilot. Mă va ajuta şi luna. 

- Poate n-o să te-ajute. Luna e adesea ascunsă de nori. 

- N-o să fie ascunsă de nori. Eu sunt norocos. Acum ai multe 
de făcut. Începu să numere pe degete. În primul rând, sună-l pe 
Jim Corcoran la Heathrow şi spune-i că vreau să zbor la Sion. 
Roagă-l să anunţe echipajul. Cadoul pentru Newman e jos, am 
dat ordin să fie adus de la Send. E într-un jeep, împachetat cu 
grijă, păzit de George şi de oamenii care l-au adus. Să fie trimis 
la Heathrow, pentru a fi urcat în avion. Numai oamenii care l-au 
adus au voie să umble cu el. 

- Sper că nu e o bombă atomică, spuse Monica, jumătate în 
glumă, jumătate în serios. 

- Bineînţeles că nu e o bombă atomică. Deşi poate avea un 
efect similar. Verifică dacă echipajul e de acord să decolăm la 
ora trei. Avertizează-l pe Corcoran că la bordul avioului trebuie 
pusă o încărcătură delicată, că e pe drum spre aeroport, spune-i 
să avertizeze la rândul lui echipajul că această încărcătură e 
perfect sigură, că e vorba de arme care nu sunt încărcate. 

- Asta e tot? 

- Nicidecum. Pune-l pe Corcoran să te anunţe când avionul e 
în aer, după care, sună-l tu pe Beck. Spune-i că eu sunt în avion 
şi că o să aterizez la Sion la timpul stabilit. Roagă-l să înştiinţeze 
aerodromul să fie gata, ca să primească avionul după ce pilotul 
ia legătura cu turnul de control. În primul rând, nu-l suna pe 
Beck decât după ce decolez, zici c-ai uitat. 

- Beck o să explodeze. 

- Poate, dar o să facă tot ce-i stă în putinţă. 

- Mie nu-mi sună a bine. 

- Nimic nu e sigur în lumea asta. La un moment dat, ne aflăm 
toţi pe marginea unei prăpăstii. 

Tweed plecă în toiul nopţii din Park Crescent şi se duse acasă 
la profesorul Grogarty, în Harley Street. Îi telefonase mai 
devreme lui Grogarty ca să vadă dacă îi poate face o scurtă 
vizită. Răspunsul lui Grogarty fusese tipic. 

- Bine-nţeles. Unde credeai că sunt la ora asta? Credeai că 
dorm? Sunt sigur că ştii deja că eu - ca şi tine - lucrez cel mai 
bine când restul lumii doarme... 

Grogarty îi deschise lui Tweed, având, încă o dată, pince-nez- 


ul aşezat într-o rână pe nas. „Of, Doamne, îşi zise Tweed, iar n-o 
să ştiu la care ochi să mă uit.” 

- Hai să-ţi dau un coniac, spuse Grogarty jovial, conducându-şi 
oaspetele la un fotoliu confortabil. Da, ştiu că bei foarte rar, dar 
unul mic... Nu-mi place să beau de unul singur. 

- Dacă insişti. 

- Insist, domnule! 

Tweed se uită prin camera mare, bine pusă la punct, în timp 
ce Grogarty turna de băut. Pe un bufet clasic văzu un microscop 
ciudat, foarte turtit şi cu o mulţime de lentile. Grogarty îi 
surprinse privirea. 

- Da, cu ăsta am examinat fotografiile acelea din Guyana 
Franceză. Eu l-am proiectat. Mare parte din echipamentul cu 
care lucrez e născocit de mine... nu obţin niciodată ceea ce am 
nevoie de la fabricanți. Oamenii ăştia îmi tot spun că ce vreau 
eu e, teoretic, imposibil. 

- Şi asta te ambiţionează... să le dovedeşti că n-au dreptate. 

- Exact. In sănătatea dumneavoastră, domnule. la zi, ce pot 
să fac pentru tine de data asta? 

- De data asta, n-o să stau prea mult, dacă tot a venit vorba. 
La ora trei trebuie să plec undeva cu avionul. 

- Tu întotdeauna pleci cu avionul undeva. La trei? Nu ştiam că 
sunt zboruri la ora asta. 

- Am inventat eu unul. 

- Ai vrea tu. 

Grogarty, un bărbat înalt, rămăsese în picioare şi îşi ţinea 
umerii încovoiaţi. Tweed se holbă la el într-un mod ciudat, atât 
de ciudat, încât gazda sa reacţionă. 

- Am un coş pe nas? 

- Scuză-mă, mă gândeam la ceva. N-are importanţă. Acum... 
Tweed îi descrise foarte concis - dar cu multă însufleţire - ceea 
ce se întâmplase în camera calculatoarelor din Park Crescent. 
Sfârşi prin a-i spune gazdei sale că cei trei operatori au murit. 
Asta e ceea ce s-a întâmplat, dar voiam şi părerea ta. E logică 
toată povestea asta? 

- Cât se poate de logică. Grogarty se aşezase într-un fotoliu, 
în faţa lui Tweed. În zilele noastre, imaginile TV - şi sunetul - 
transmise prin sateliții care se învârt în jurul Pământului sunt o 
pacoste pentru noi, un adevărat blestem. Savanţii au devenit 
discipoli ai diavolului. Nu le pasă ce se întâmplă, atâta timp cât 


îşi pot face un renume inventând tot felul de maşinării infernale. 
Telefoane mobile... ca să nu mai avem nici un fel de intimitate, 
calculatoarele personale care pot fi operate de acasă etcetera 
etcetera, dar care este rezultatul acestui aşa-zis progres 
ştiinţific? Distanţele s-au micşorat atât de mult, încât toată 
lumea a devenit vecină cu toată lumea. Presiunea a crescut 
asupra minţii omeneşti... care, şi-aşa, îndură atâtea. Eu sunt om 
de ştiinţă, dar ştiu că lumea asta ar fi un loc mai sigur dacă 
majoritatea oamenilor de ştiinţă de primă mână ar fi împuşcaţi. 

- Venind de la tine, acesta e un gând foarte original, remarcă 
Tweed. 

- Un gând pe care cred că l-am avut dintotdeauna. Problema 
cea mare e asta... savanții sunt atât de dornici să ajungă celebri 
în domeniul lor de activitate, încât nu stau niciodată să se 
gândească înainte la consecinţele a ceea ce intenţionează să 
inventeze. Sunt, pur şi simplu, amorali. 

- Un gând profund. 

- Încă ceva: mulţi dintre ei au impresia că sunt regii 
Pământului. Că vor schimba viitorul. Eu sunt de modă veche, 
cred că guvernele sunt cele care trebuie să ne scoată din 
pericol. 

- Ai pleda în favoarea controlului ştiinţei? îi sugeră Tweed. 

- Am şi făcut-o, domnule! De multe ori. La seminarii secrete, 
cărora nu li s-a făcut nici un pic de reclamă. Am spus mai 
devreme că toată lumea a devenit vecină cu toată lumea. Unde 
în viaţa privată, apar cel mai adesea problemele? Peste gard... 
la vecin. Acum, savanții ăştia afurisiţi creează o lume în care 
naţiunile se vor arunca una la gâtul celeilalte. Bănuiesc că omul 
care se află în spatele celor întâmplate în Park Crescent - şi 
peste tot, în lume - are intenţia să distrugă toată ştiinţa 
modernă. În special, comunicațiile, cele care apropie atât de 
mult pe toată lumea. Beau în cinstea lui. 

Grogarty îşi ridică paharul, bău câteva înghiţituri de coniac şi-i 
zâmbi oaspetelui său. 

- Nu pari şocat. 

- Nu sunt şocat. 

- Deci, aşa cum am explicat - doar pe scurt - ceea ce se 
întâmplă acum e perfect posibil, dacă luăm în considerare 
progresul ucigaş al ştiinţei. Şi am foarte mare grijă când folosesc 
cuvântul ăsta. La nivel mental, ei distrug civilizaţia noastră, ne 


reduc la simplul rol de servitori ai unor maşini infernale. Şi mai 
cred că tu eşti hotărât să te opui acestei ameninţări teribile. 

- Fac şi eu ce pot, spuse Tweed, ridicându-se să plece. 

- Atunci, treaba e ca şi făcută. 


Brazii se simţi uşurat când elicopterul ateriza în interiorul 
perimetrului îngrădit, unde se afla complexul de pe Kellerhorn. 
Convocă imediat o întrevedere cu Luigi în cabinetul aranjat 
preţios al subordonatului său. Pereţii erau decoraţi cu tapiserii 
ciudate şi cu postere vechi. Scaunele, aranjate în jurul unei 
mese rotunde din sticlă solidă, erau rigide, moderne şi deloc 
confortabile. 

Craig intrase în încăpere, îşi fâţâia trupul mătăhălos într-o 
parte şi-ntr-alta, încercând să-şi găsească o poziţie confortabilă. 
Renunţă şi se aplecă peste masă, rezemându-şi coatele groase 
de sticlă. 

- Felicitări, Luigi, fu prima remarcă a lui Brazii. Ai făcut o 
treabă splendidă. Se uită la Craig. Ai ascultat ştirile? 

- Am stat cu urechea lipită de radio. Haos peste tot. Aşa cum 
ne-am aşteptat. Ce urmează? 

- Voi trimite eu însumi al doilea semnal mâine, cel care va 
zdrobi complet moralul Occidentului. Asta va permite altor 
evenimente să aibă loc, în alte locuri. După care vom evacua 
această aşezare... după ce vom distruge echipamentul. 

- Ce facem cu savanții noştri plictisitori şi soțiile lor 
morocănoase? vru Craig să ştie. 

- Asta e treaba ta. După ce trimit semnalul, întrerupi sistemul 
de aer condiţionat care alimentează casele în care locuiesc şi 
muncesc. 

- Să-l întrerup? Craig ridică o sprânceană groasă. Cabanele 
alea vechi au fost construite etanş, astea au fost ordinele tale, 
aşa încât nici un strop din aerul de afară să nu ajungă înăuntru. 
Le tai aerul condiţionat şi în jumătate de oră sunt morţi. 

- Asta e ideea, spuse Brazii încet. Ca să zic o vorbă mare, 
morţii nu spun poveşti. 

- Aşa e, fu de acord Craig. Mâine, să-mi spui doar când s-o 
fac. 

- Oamenii de ştiinţă sunt blestemul umanităţii, gândi Brazii cu 
voce tare. Ne duc din ce în ce mai repede spre un viitor la care 
eu nu doresc să mă gândesc. Cu echipa condusă de Ed Reynold 


am organizat distrugerea sistemului mondial de comunicaţii pe 
care l-au creat ei. Şi au fost fericiţi s-o facă... pentru bani şi ca 
să-şi demonstreze lor înşişi că se poate face aşa ceva. Aici, în 
acest fost sat părăsit, am strâns elita mondială a savanților. Îi 
eliminăm şi dăm ştiinţa înapoi cu câţiva am buni. Zâmbi 
răutăcios. Se poate spune că sunt un binefăcător al umanităţii... 
deşi asta e numai o parte a unui plan global mai mare. 

- Unde e Jose? întrebă Luigi. 

- L-am lăsat la vilă. Trebuia să mai rămână cineva acolo cu 
Elvira. Acesta e un aspect care mă priveşte pe mine. 

- Să începem să ne strângem lucrurile, gata de plecare? 
întrebă Luigi. 

- Sigur. Luigi, tu du oamenii la Milano. Imediat ce aţi ajuns în 
Italia, să se împrăştie pe la casele lor... sau prin hoteluri. Fiecare 
pe cont propriu. Luaţi mai multe trenuri, ca să plecaţi în număr 
mic. Aşa n-o să atrageţi atenţia asupra voastră. 

- Şi eu? întrebă Craig. 

- Tu iei expresul de Geneva. Stai la un hotel de lux câteva zile. 
Relaxează-te... ai fost foarte stresat în ultimul timp. După o 
săptămână, întoarce-te la Grenville Grange; eu o să te aştept 
acolo. Dorset-ul o să fie o adevărată uşurare după atâţia munţi. 

- Poţi s-o mai spui o dată, zise Craig, aproape emoţionat. 

- N-am intenţia să mă repet. Brazii zâmbi sec. Eu o să mă 
întorc la Zurich ca să-mi golesc cabinetul şi să distrug toate 
hârtiile. 

- Şi Gustav? întrebă Luigi. Şi Eve? 

- Pe ei i-am lăsat la Zurich. Când o să ajung acolo, o să le dau 
instrucţiuni. 

- Parcă asta ar fi tot, comentă Craig. S-a-ntâmplat ceva ciudat 
azi, mai devreme. Trei oameni de-ai noştri au dispărut. Ultima 
oară au fost văzuţi coborând într-o râpă. Nu se ştie de ce. 

- Poate au căzut într-o prăpastie, spuse Brazii. 


42 

Avionul în care se aflau Tweed şi preţioasa încărcătură survola 
Franţa. Tweed stătea relaxat în scaunul său, amintindu-şi ultima 
discuţie pe care o avusese cu Cord Dillon de la CIA, care îi 
telefonase chiar când pleca de la Park Crescent. 

- Submarinul acela suspect pe care m-ai rugat să-l urmăresc, 
cel despre care credeai că trimisese un semnal unui conac din 


Dorset - a sosit la Murmansk, singurul port degajat de gheţuri 
pe care ruşii îl au în vest la ora actuală. 

- Deci era un submarin rusesc, replicase Tweed. 

- Sigur că era rusesc. Ultimul tip de submarin nuclear 
silențios. Cele care te îngrijorează pe tine. Se mişcă precum o 
torpilă. 

- De unde l-ai urmărit? întrebase Tweed. 

- De la baza noastră aeriană de lângă Keflavik, în Islanda. 
Crezând că nu e observat, a navigat destul de mult la suprafaţă, 
îi raportase Dillon. Aşa că avem poze cu el. 

- Când ai spus că a trimis semnale unui conac din Dorset, îl 
corectase Tweed, el primea semnale pe care, cred eu, le 
confirma. Philip Cardon, unul dintre cei mai buni oameni ai mei, 
s-a întâmplat să fie chiar acolo, pe coastă, sus pe faleză şi a 
văzut luminile care pâlpâiau dinspre Grenville Grange. E conacul 
lui Brazii. Probabil că unul din oamenii lui aştepta înăuntru ca să 
ia legătura cu submarinul, la o oră stabilită. 

- Brazii, din nou, spusese Dillon aspru. 

- Da. Urmărirea submarinului e un lucru foarte important. 
Avem, astfel, o legătură directă între Brazii şi generalul Marov. 
Am auzit că acum Marov controlează întregul aparat militar. 

- General? întrebase Dillon. 

- Da. A fost foarte discret din punctul ăsta de vedere. 
Mulţumesc pentru telefon... trebuie să închid. 

Tweed sfârşise discuţia. 

La bordul avionului, Tweed se minuna din nou de rolul pe care 
îl juca norocul în viaţa unui om. Philip avusese, pur şi simplu, 
noroc să se afle pe faleză cu Eve Warner când avusese loc 
schimbul de semnale. Philip îi spusese lui Tweed, accentuând că 
s-ar fi putut să i se pară. Când rămăsese singur, Tweed nu luase 
în considerare îndoielile lui Philip, amintindu-şi alte dăţi când 
Philip avusese dreptate. 

În timp ce avionul străbătea noaptea luminată de lună, Tweed 
îşi întoarse gândurile la situaţia din Sion. In mintea lui, încercă 
să se pună în locul lui Brazii. Îi veni o idee care putea fi cheia 
viitorului asalt, dar nu ştia dacă să intervină sau nu în planurile 
lui Newman. 

- Aterizăm în curând, domnule. Tweed reveni în prezent şi 
observă prezenţa copilotului în apropierea lui. li mulţumi. Incă 
ceva, continuă copilotul, ca să ne menţinem pe ruta corectă 


pentru aterizare, va trebui să trecem foarte aproape de vârfurile 
masivului Bernese Oberland. Să nu vă speriaţi de ce veţi vedea 
pe fereastră. 

- Ar fi trebuit să-mi aduc aparatul de fotografiat, glumi Tweed. 

În mai puţin de un minut, copilotul se întoarse şi îi întinse lui 
Tweed un aparat mic cu bliţ. Îi arătă cum funcţionează. Tweed 
ascultă răbdător, deşi modelul îi era cunoscut. Copilotul se 
întoarse repede în cabina echipajului. 

Avionul începu să se încline şi să coboare descriind o curbă. 
Pe geam Tweed văzu piscurile înzăpezite, care păreau doar la 
câţiva centimetri de fuzelaj. Văzu un vârf crestat care i se păru 
că seamănă cu un cuţit uriaş. Duse aparatul la ochi şi făcu 
câteva fotografii. 

Apoi apăru Valais-ul, partea netedă a Valais-ului, atât de 
aproape, încât pilotul se văzu nevoit să coboare într-un unghi 
foarte înclinat. În afară de lună, pilotul văzu şi o porţiune 
luminată care îi indica drumul corect pe aerodrom. Tweed îşi 
aminti de filmele despre război, pe care le văzuse la televizor. 
Acesta era momentul tensionat... înainte ca roţile să atingă, în 
siguranţă, pământul. Se uită pe geam, încercând să prindă cât 
mai mult din peisajul de afară. Erau aproape jos. Nici urmă de 
pistă. 

Pilotul elveţian ateriza atât de încet, de parcă roţile ar fi 
sărutat betonul. De îndată ce avionul se opri, uşa de ieşire se 
deschise şi Tweed fu însoţit la scara mobilă care fusese adusă 
până la aparat. Newman îl aştepta jos, cu mâinile în şold. 

- Avem unde să ascundem avionul ăsta, ca să nu existe riscul 
de a-l vedea Brazii? îl întrebă Tweed pe Newman care îl conduse 
într-un bufet. 

- la nu mai face atâta pe şeful. Newman îşi puse mâinile pe 
umerii lui Tweed... era atât de fericit să-l vadă. Ne-am gândit şi 
la asta. Nield şi Butler sunt deja la bord, scot încărcătura de 
arme. Şi, înainte să întrebi tu, avem cu ce să-l transportăm de 
aici imediat. 

- Bun, spuse Tweed, plimbându-se dintr-o parte într-alta a 
bufetului bine încălzit, ca să-şi dezmorţească picioarele. 

- Şi, continuă Newman cu un zâmbet, avionul va fi apoi parcat 
într-un mic hangar, ale cărui uşi vor fi închise şi încuiate. Totul a 
fost gândit - şi aranjat - de Beck, care ţine tot timpul legătura 
cu controlorul aerodromului. Acum stai jos şi bea-ţi cafeaua. 


- Tu nu trebuie să pleci? 

- lar o iei de la început. Încă două ore va mai fi întuneric. 
Cafeaua de aici e bună, nu-i aşa? 

- Aproape la fel de bună ca cea a Monicăi, spuse Tweed care 
se aşezase la o masă împreună cu Newman. E cât se poate de 
bine-venită. Ce mai face Paula? 

- Ultima oară când am văzut-o urla la mine. Voia să vină să te 
întâmpine. Practic, a trebuit să-i trag o mamă de bătaie ca s-o 
fac să stea în pat. Are nevoie de somn. E bine. 

- Şi Philip, şi ceilalţi? 

- Toată lumea e bine. Inclusiv Marler, care n-a dormit atâta de 
când îl ştiu. A avut o zi foarte obositoare. Nu mă întreba de ce. 

- Bob... Tweed se opri, complet stăpân pe sine. Am o idee şi 
vreau să-mi spui ce părere ai despre ea. Înainte însă, subliniez 
că tu eşti la comanda acestei operaţiuni. Dacă nu-ţi place ideea 
mea, care nu e decât o sugestie, o arunci la coşul de gunoi. 

- Dă-i drumul. 

- Am încercat să mă pun în situaţia lui Brazii, fără să uit ce s-a 
întâmplat. Cred că e în al doisprezecelea cer. Realizarea lui îi 
conferă o stare aproape extatică. Sunt sigur că, pentru viitorul 
apropiat, a pus la cale ceva mult mai grav. Poate chiar pentru 
azi. Bob, nu cred că se aşteaptă la un atac împotriva staţiei de 
la sol în starea în care e el acum. 

- Ce observaţie uluitoare, spuse Newman gânditor. 

- Aşa stând lucrurile, continuă Tweed, nu-şi va pune armata 
de mercenari în stare de alarmă. Deci, noi avem nevoie de un 
singur lucru... un atac masiv de cinci minute care să pice din 
senin, după care, fugim. 

- Dumnezeule, cred c-ai lovit în plin. 

- E doar o sugestie, îl avertiză Tweed. 

- Dar e una care-mi place. Îmi place mult de tot. Newman se 
ridică, îşi puse paltonul şi mănuşa stângă. Cu mâna dreaptă 
dădu noroc cu Tweed. A meritat să vii aici, chiar şi numai pentru 
ideea asta. Trebuie să mă duc înapoi şi să finalizez planul de 
bătaie. Aştepţi aici? Bine. După uşa aceea, e o baie mică, 
toaletă şi chiuvetă. De când am anunţat că vii, s-a făcut lună. Şi 
înainte mie mi s-a părut în regulă. Ne mai vedem... 


Paula se trezi... avusese un coşmar. Năluca, un cocoşat fără 
faţă, o strângea de gât pe Karin Marchat cu mâinile lui imense 


care apăsau mai tare şi mai tare. Paula îl lovi în cap, pe la spate 
cu mânerul Browning-ului ei, dar părea să nu aibă nici un efect. 
Karin începuse să bolborosească oribil. Paula îl lovi din nou, cu 
toată puterea, încă o dată şi încă o dată. Apoi se trezi. 

- De ce dracu' nu l-am împuşcat? spuse ea tare. 

- Ce-a fost asta? 

Newman o scutura încet ca s-o trezească. După ce o avertiză, 
aprinse veioza de la capul patului. Ea se holbă la el şi oftă 
uşurată. 

- Nu-ţi face griji din pricina mea. Am avut un coşmar. 

- Atunci, bine că te-am trezit. 

- Nu m-ai trezit tu, îl repezi ea. Eu singură m-am trezit. Se 
ridică în capul oaselor, în pat, şi îşi puse halatul. E timpul să 
mergem? 

- Nu, scuză-mă că ţi-am deranjat somnul. A intervenit o 
schimbare în plan. Trebuie să-i anunţ pe toţi. Mai târziu n-o să 
mai fie timp... trebuie să pornim devreme. Am fost nevoit să 
scol pe toată lumea. Şi tu n-aveai uşa încuiată. 

- Îmi pare rău. Am fost foarte obosită. La tine în cameră? 

- E prea repede de-acum în cinci minute? 

- Nu dacă mă dau jos din pat acum... 

Paula putea să se îmbrace foarte repede. După ce îşi spălă 
faţa cu apă rece, îşi puse jambiere, două bluze de piele, două 
pulovere, haina îmblănită, îşi luă poşeta de umăr în care avea 
Browning-ul şi se duse în camera lui Newman. Deschise uşa, 
intră şi văzu că toată lumea era acolo. 

- Te-am trezit ultima, explică Newman, să te mai las să dormi 
puţin. Paula se uită în cameră. Butler şi Nield, complet echipați, 
şedeau în fotolii. Marler îşi adoptase poziţia obişnuită, se 
rezemase de un perete şi fuma o ţigară lungă. 

- Nu ne-am văzut de mult, spuse ea, uitându-se la Marler. 

- Am dormit somnul drepţilor. 

- Să mă înveţi şi pe mine cum se doarme, cândva, când ai 
timp. Se aşeză. Unde e Philip? 

- Pe el l-am sculat primul, îi spuse Newman. S-a dus să facă o 
scurtă vizită familiei Marchat. Trebuie să-i întrebe ceva extrem 
de important, care mi-a trecut mie prin minte. 

- Mă duc cu el, spuse ea, sărind în sus. 

- Stai jos! îi ordonă Newman. A plecat mai de mult. O să se 
întoarcă în curând. 


- Nu-mi place chestia asta, îi spuse ea lui Newman pe un ton 
tăios. Ar putea să ducă Năluca la ei. 

- Chiar atât de puţină încredere ai în Philip? întrebă Newman 
ironic. 

- Îmi pare rău, încă nu m-am trezit de tot. Imediat o să fiu 
compos mentis”. Văzu expresia de pe faţa lui Newman. Bine, 
dă-i drumul. O să înregistrez orice ai fi replanificat tu. 

Newman explică tehnica noului plan. Paula ascultă cu atenţie. 
După ce el termină, Paula întrebă: 

- Care e arma cea nouă? 

- Harry, spuse Newman, întorcându-se spre Butler, arată-i 
Paulei arma pe care ne-a adus-o Tweed. 

- Tweed e aici? aproape că strigă Paula, apoi cobori vocea. 
Păi, Bob, unde e? 

- Aşteaptă la aerodrom. Stă acolo ca să preia el telefoanele lui 
Beck. 

- Aş vrea să văd şi eu arma asta care pare atât de importantă 
pentru noul plan. Sunt de acord că e sclipitor. 

- Nu e planul meu, o informă Newman. Tweed s-a gândit la el 
în avion, când venea încoace. Harry, arată-i şi ei. 

Butler se duse în spatele unei canapele, ridică ceva şi apăru 
cu un lansator de rachete, pe care îl sprijini pe umăr. Paula se 
uită la gura ţevii largă, pe care Harry o ţinea îndreptată direct 
spre ea. Se gândi că seamănă cu un tun în miniatură. 

- Nu te speria, îi strigă Harry, nu e încărcat. 

- Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, spuse ea şi zâmbi. 

- lată cu ce-l încărcăm şi ce aruncă la mare distanţă. Se 
aplecă din nou în spatele canapelei, lăsă lansatorul pe podea şi 
apăru cu un obuz sinistru. Face o gălăgie teribilă, continuă 
Harry. Newman o să-l folosească. Noi, restul, o să fim pentru 
protecţie. Tweed a adus obuze de rezervă. 

- Cineva trebuie s-o facă, spuse Newman. Dacă nu, am 
încurcat-o cu toţii. 

- Eu cred c-o să meargă, spuse Paula, care era întotdeauna 
optimistă. Se auzi un ciocănit cifrat la uşă. Newman o descuie, 
se uită afară, îl lăsă înăuntru pe Philip care îşi scoase haina de 
blană de îndată ce intră în cameră. În cameră era foarte cald 
acum. 

- Tot nu ninge încă, raportă el, dar e un frig de-ţi îngheaţă 


23 Stăpân pe facultăţile mentale (în latină, în text) 


sufletul. În schimb, luna luminează puternic. 

- Cum te-ai descurcat? întrebă îngrijorat Newman. 

- Când mi-au recunoscut vocea, au vrut să mă lase înăuntru, 
dar le-am spus să nu scoată lanţul. Nu se culcaseră, erau încă 
îmbrăcaţi complet. Bănuiesc că ceea ce le-am spus eu şi Paula 
le-a dat mult de vorbit. 

- Treci la subiect, îl îndemnă Newman. 

- E bine. Anton mi-a spus că nu mai sunt săteni pe Kellerhorn. 
Acum câţiva ani, a avut loc o alunecare de teren şi chiar bătrânii 
au fugit şi nu s-au mai întors niciodată. Tinerii au plecat după o 
viaţă mai bună, aşa cum ne-a explicat Marchat. 

- Nu prea pricep, spuse Paula. 

- Bob era îngrijorat, explică Philip. Îngrijorat că, dacă ar mai fi 
sate populate pe munte, s-ar putea întâmpla o catastrofă. 
Elveţieni inocenți. 

Newman spuse hotărât: 

- O să-i explic noul plan lui Philip. Noroc că avem jeep-ul ăla. 

- De unde naiba aţi făcut rost de un jeep la ora asta? întrebă 
Paula. 

- Mai devreme, Butler şi Nield s-au dus la garajul care 
închiriază maşini şi s-au sprijinit în sonerie. Proprietarul locuieşte 
deasupra magazinului, îi spuse Newman. N-a fost prea încântat, 
cred eu, până ce Nield nu i-a arătat un pumn de bancnote 
elveţiene. După aceea ar fi putut cumpăra toată marfa din 
magazin. Ne-a dat trei maşini. Un jeep e de rezervă... În cazul în 
care unul din celelalte este scos din acţiune. 

- Eu nu mă mai întorc în pat, se hotări Paula, acum, că m-am 
sculat şi m-am îmbrăcat, aşa rămân. Oricum, nici nu ştiu dacă 
aş mai apuca să dorm ceva până la răsăritul soarelui. 

Işi scoase haina. 

- Stau şi eu cu tine, se oferi voluntar Philip, după ce termină 
Bob cu mine. Mai avem de mâncare şi pot să mă duc până jos 
să-l conving pe omul de noapte să mai facă nişte cafea... dacă 
trebuie, îi arăt şi Walther-ul. 

- Sper că glumeşti, spuse Paula. Sigur că glumeşti. 

- Stau şi eu, zise Marler. Cine are chef de un pocher? Cu 
condiţia să jucăm pe bani mulţi... 


43 
Un asalt de cinci minute. Într-una dintre maşinile care 


plecaseră la prima oră, Paula se trezi repetându-şi în minte 
aceste cuvinte. Aşa cum se întâmplase şi când ajunseseră Paula 
şi Philip prima oară în oraş, o ceaţă deasă coborâse peste Sion. 
Li se lipea dezgustător pe faţă, înăbuşea orice sunet... parcă 
ieşeau dintr-un oraş fantomă. 

Philip şi Paula deschideau drumul, în maşina lor. Newman 
fusese de acord, de vreme ce ei cunoşteau drumul. După ei, 
călare pe motociclete Fireblade, veneau Butler şi Nield, 
îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu căşti pe cap. Urma să 
treacă ei în fruntea convoiului când începeau să urce. 

- Trebuie să-i zăpăcim puţin dacă ne văd venind, decisese 
Newman. În caz că suntem reperaţi prea repede, două 
Bombardiere de Piele vor crea confuzie în rândurile opoziţiei. 

În spatele motocicliştilor, Newman conducea jeep-ul în care 
avea lansatorul de rachete şi obuzele de rezervă. Alesese jeep- 
ul pentru că era uşor să sară din el. 

Asigurând spatele, Marler venea singur în cea de-a treia 
maşină. La fel ca Philip, Butler şi Nield, avea şi el un sac de 
pânză cu o bandă de pus pe umăr. Conduceau toţi cu faza mică, 
dar nu mai întâlniră nici o altă maşină, nici un alt suflet pe 
stradă. 

Lăsară Sion-ul în urmă şi, când apăru drumul de pe munte, se 
opriră. Butler şi Nield trecură în avangardă, iar Newman trecu în 
spatele lor. 

- O să fie ceaţă, comentă Philip. 

- E tocmai ce ne trebuie ca să ne acoperim plecarea, îl asigură 
Paula. 

- Nu conduci tu, îi aminti el. 

- Trec la volan oricând, ripostă ea. 

- Mai stau eu pe-aici o vreme. 

leşiră brusc deasupra păturii de ceaţă şi Paula fu surprinsă să 
constate cât de sus urcaseră. Deasupra lor, pe cerul azuriu nu 
se vedea nici un nor. Se uită în urmă şi se gândi că uriaşa 
stâncă de lângă locuinţa lui Marchat, plutind parcă deasupra 
ceţii, semăna cu o stampă japoneză. 

- Înaintăm bine, rosti Philip, luând o altă curbă îngrozitoare. 
Zăpada e bătătorită, aşa că putem să mergem mai repede. 

- Newman parcă zboară. Problema e că îi are pe Butler şi pe 
Nield în faţă. Pune-i pe ăştia doi pe motociclete şi-or să încerce 
să depăşească viteza sunetului. 


Se trezi pe neaşteptate cu un sentiment straniu... treceau pe 
lângă grota din stâncă, unde paraseră ambuscada celor trei 
bărbaţi. „Nu te gândi la asta, îşi zise. Concentrează-te asupra 
pericolelor din faţă.” 

În urma lor, Marler fluiera o melodie încet. Aşteptase şi el jos 
când Newman preluase comanda, cu cei doi motociclişti în faţă. 
Era impresionat de felul cum lua Newman curbele, ţinând cont 
că nu avea experienţa pe care o căpătase el când urcase la vilă 
cu o zi în urmă. 

Butler şi Nield se avântaseră în sus, pe munte, încurajați de 
carosabilul tare, urmaţi îndeaproape de Newman. Staţia de la 
sol trebuia lovită înainte să se trezească paznicii. Se bazau pe 
peretele muntos care amortiza zgomotul făcut de convoiul lor 
năvalnic. 

- Mamă, exclamă Philip, da' se duc! 

- Uită-te şi la noi, îi răspunse Paula. 

Încetase să se mai uite în jos, în prăpastie. Voia să fie dură ca 
o stâncă, din punct de vedere nervos - dură ca stânca peretelui 
pe lângă care treceau atât de aproape - la începerea bătăliei 
decisive. Îşi scoase Browning-ul şi-i verifică starea de 
funcţionare. 

- E a doua oară când faci lucrul ăsta, glumi Philip. 

- Îmi găsesc şi eu ceva de lucru. 

- Ştiu. În ceea ce mă priveşte, de-abia aştept să ajungem 
acolo şi să terminăm odată cu toată povestea asta. 

- E valabil şi pentru mine. Bob mă îngrijorează. 

- De ce? întrebă Philip uşor surprins. Poate să-şi ducă singur 
de grijă. 

- Ştiu şi eu asta, dar, când vor vedea ce vrea să lovească, îl 
vor face ţinta principală... duşmanii. 

- De aceea am fost şi noi incluşi în plan... ca să-i putem 
asigura spatele. Ne-a arătat, mai ţii minte? Cu cele două cutiuţe, 
sarea şi piperul, noi şi duşmanii. 

- Pe faţa de masă totul părea în regulă. Teorie. 

- Totul va merge conform planului, insistă Philip. 

- Faimoasele cuvinte de final. 

- Fii şi tu optimistă, ca mine, îi spuse Philip. 

- Păcat că nu poţi să te vezi. Arăâţi la fel de sumbru ca unul din 
munţii ăştia. 

- Sunt atent la condus. Ceea ce mi se pare o idee foarte 


sănătoasă, nu crezi? În această situaţie... 

Curba care urmă era foarte periculoasă şi începea să urce 
foarte abrupt. Intenţionat o ţinea de vorbă, ca să nu-i dea timp 
să se gândească la ce îi aştepta. La un moment dat, apropiindu- 
se de platoul pe care era situată staţia de la sol, provocă chiar o 
mică ceartă. 

- Conduci foarte bine, Philip îi spuse ea. 

- Faimoasele cuvinte de final! glumi el. 

- Aproape am ajuns, nu-i aşa? 

- Suntem foarte aproape. Mai bine ţi-ai mai verifica o dată 
Browning-ul, o înţepă el. 

- Ştiu de ce spui asta. Dar, dacă suntem foarte aproape, cred 
că o să-ţi urmez sfatul, chiar dacă m-ai luat peste picior. 

Işi scoase Browning-ul din poşeta de umăr, îl puse pe 
genunchi cu ţeava îndreptată departe de Philip, simțind 
tensiunea crescând în ea când marele cap de mistreţ al 
Kellerhorn-ului apăru la orizont. 


Brazii se afla în clădirea principală a staţiei de la sol şi avu o 
presimţire legată de ceea ce îi aştepta. Dormise puţin... Îi plăcea 
să se mândrească cu nelimitata lui energie. 

- Eu sunt întotdeauna primul în picioare... Înainte să se 
trezească ceilalţi, le spusese multora. De aceea sunt înaintea 
restului lumii. În timp ce alţii dorm liniştiţi, eu muncesc. 

Mai erau încă două ore până când hotărâse să trimită cel de-al 
doilea semnal, cel major. Îşi luase micul dejun singur şi acum se 
uita pe fereastra mare din sticlă armată, de unde vedea 
împrejurimile şi înălțimile înconjurătoare. Spaţioasa încăpere 
servea de sediu central, sufragerie şi dormitor. Printr-o uşă se 
ajungea într-o cameră mai mare de unde se controla turnul 
mobil de deasupra, sofisticatul sistem radar cu ajutorul căruia se 
putea intra în legătură cu satelitul. 

Muncise aproape toată noaptea, şi se luminase de mult când 
se hotărî să tragă draperiile... se holbă neîncrezător la convoiul 
de autovehicule care înainta spre staţie. Preţ de câteva minute 
preţioase fu derutat de motociclişti, luându-i drept Bombardiere 
de Piele, apoi declanşă alarma. De ce naiba nu pusese o pază 
serioasă în jurul perimetrului pe timpul nopţii? îşi blestemă 
această scăpare. Apăsă pe butonul interfonului şi urlă în el: 

- Craig! Suntem atacati... 


Butler şi Nield, departe unul de celălalt, ca să nu fie o ţintă 
uşoară, luară ultimul colţ şi se îndreptară spre staţia de la sol. 
Newman înainta cu jeep-ul chiar la mijlocul distanţei dintre ei 
doi şi continua să se apropie de staţie. 

- Se duce prea aproape, zise Paula. 

- E hotărât ca primul obuz să aterizeze acolo unde trebuie, îi 
spuse Philip. 

Urmând ordinele lui Newman, Philip făcu o întoarcere în U, cu 
botul spre drumul pe care veniseră, gata pentru o retragere 
rapidă. Marler îşi aduse maşina aproape de a lor, făcu şi el o 
întoarcere în U, puse frâna şi lăsă motorul să meargă. Philip lăsă 
şi el motorul mergând, înainte să se dea jos după Paula. 

Paula alerga deja pe zăpada bine bătătorită, cu Browning-ul în 
mână, gata să tragă în orice moment. Îşi ridică automatul când 
lângă porţi apărură în fugă paznici, răspândindu-se şi venind 
spre ei. Bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele neagră, ca Butler şi 
Nield, siluete sinistre pe albul zăpezii. 

Deasupra lor, departe, pe fundalul staţiei, se ridica uriaşul vârf 
al masivului Kellerhorn, iar sub el, ajungând chiar în spatele 
staţiei, cobora o pantă înzăpezită, străpunsă, la intervale 
regulate, de stânci. 

De data asta, Marler îşi adusese puşca Armalite. Stătea în 
câmp deschis, mult în stânga lui Newman, aproape de Nield, cu 
arma sub braţ. Un Bombardier de Piele, cu un pistol-mitralieră în 
mână, apăru în fugă şi se pregăti să tragă. Marler îl luă în 
cătare, apăsă pe trăgaci şi îşi văzu ţinta prăvălindu-se la pământ 
şi rămânând nemişcată. Aceasta fu prima împuşcătură. Se 
declanşă un adevărat război... trăgeau paznicii care se revărsau 
prin porţile deschise, încercând să se apropie de Newman. 

Butler şi Nield îşi băgară amândoi mâinile în sacii lor de pânză, 
scoaseră grenade şi le aruncară în paznicii cei mai apropiaţi. 
Apoi aruncară altele şi altele. Paznicii cădeau ca popicele, nu 
apucau să ajungă prea aproape de atacatorii lor, ca să-şi 
folosească armele. 

Craig ieşi în fugă pe poartă, cu un pistol-mitralieră în mână, 
ferindu-se şi croindu-şi drum prin ploaia de gloanţe. Ţinta lui era 
Newman care, nemişcat ca o statuie, ochea cu grijă un punct de 
pe pantă, undeva la mijlocul distanţei dintre vârf şi staţie. Craig 
reuşise, cumva, să scape de gloanţele care zburau prin zăpadă 


şi se pregătea să tragă. Ridică pistolul-mitralieră. 

- Newman, nu mai ai timp să-ţi spui rugăciunile. Eşti terminat. 
Pentru totdeauna... 

În ciuda zgomotului, Newman îi auzi clar vocea plină de ură. 
Pentru o fracțiune de secundă revăzu bătaia de la Ursul Negru, 
în Wareham, când îl umilise pe Craig; probabil, Craig se gândea 
la acelaşi lucru. 

Toată lumea părea ocupată, respingând valul de paznici care 
continuau să apară. Faţa mare a lui Craig se lăţi într-un rânjet 
veninos, îşi ţinea degetul încordat pe trăgaci. 

Se mai auziră câteva împuşcături într-o linişte scurtă... se 
schimbau încărcătoarele. Una şi încă una. Craig se clătină pe 
picioare, cu o figură pe care uimirea era nedisimulată. Se 
apropie, poticnindu-se, de Newman. Alte câteva gloanţe îl loviră. 
Scăpă pistolul-mitralieră, ridică mâinile şi se prăbuşi. Alte 
gloanţe intrară în corpul lui întins la pământ. 

Marler se uită spre Newman şi o văzu pe Paula ţinând strâns 
Browning-ul în ambele mâini şi descărcându-şi toate cele opt 
gloanţe în Craig. Pe faţa ei nu se putea citi nimic. Băgă un 
încărcător nou şi îşi căută o altă ţintă. 

Ţinând lansatorul de rachete apăsat pe umăr, Newman apăsă 
pe trăgaci. Obuzul vâjâi în aer şi descrise un arc mare de cerc. 
Ateriză exact unde sperase Newman. Explodă pe panta cea 
instabilă la care se referise Marchat. Bucăţi mari de zăpadă şi de 
stâncă zburară prin aer. Apoi împuşcăturile fură acoperite de un 
zgomot cumplit, ca bubuitul unei cascade gigantice. Panta 
începea s-o ia la vale. 

- Evacuarea! urlă Newman cu toată puterea. 

Paula observă că paletele elicei aparatului de pe heliportul din 
incinta perimetrului începură să se mişte, învârtindu-se din ce în 
ce mai repede. Brazii ieşi în fugă din clădire şi se urcă în 
elicopter, lângă pilot. Paletele nu se mai vedeau... se 
transformaseră într-o pată învolburată. Aparatul începu să se 
ridice. 

- Brazii scapă, îi strigă Paula lui Newman. 

- Evacuarea! tună Newman din nou. 

Alergară toţi la maşini. În fugă, Philip aruncă o grenadă sub 
jeep. Acesta explodă, rezervorul de benzină se sparse, jeep-ul 
izbucni în flăcări. N-avea rost să le lase gărzilor ceva cu care 
puteau să-i urmărească. Butler şi Nield îşi distruseseră mai 


devreme motocicletele, când se dăduseră jos de pe ele şi, cu 
patul pistolului, le scosese din funcţiune o parte esenţială. 

Newman urcă la volanul uneia din maşini. Paula observă că 
Butler se clatină pe picioare, îl ajută să se suie în spatele maşinii 
lui Newman, apoi urcă şi ea. Newman demară imediat. 

Marler preluase volanul celeilalte maşini. Philip trecu în faţă, 
lângă el, şi în spate se sui Nield. Îl urmară pe Newman care 
începuse deja să coboare, conducând ca un nebun. 

Un bubuit ameninţător, ca un tunet, o făcu pe Paula să se uite 
în urmă. Spectacolul era copleşitor. Muntele se prăbuşea în 
valuri de zăpadă şi stânci care se zdrobeau de gardul ce 
înconjura staţia, se revărsau asurzitoare peste clădiri, înghițind 
căsuţele de lemn în care stăteau savanții. Paula n-avea de unde 
să ştie că Craig le închisese mai devreme aerul condiţionat. 

Staţia dispăru, casele de lemn fură spulberate, distruse de 
valul a cărui viteză creştea din ce în ce mai mult. Newman 
aruncă o privire scurtă în oglinda retrovizoare şi spectacolul din 
spate îl îngrozi. 

- Am reuşit! strigă Paula. 

- Acum trebuie să supravieţuim, îi avertiză Newman. Nu poţi 
să te iei la întrecere cu o avalanşă. 

Newman îşi aminti cuvintele instructorului de schi de la St 
Moritz. Acestea nu-l făcură să se simtă mai bine când începu 
coborârea pe drumul acela înspăimântător. Ştia că nu putea să 
coboare cu aceeaşi viteză cu care urcase. Observase că 
avalanşa se împărţise în două mari fluvii de zăpadă şi roci care 
înghiţeau totul în calea lor. Primul, cel mai mare, virase şi ieşise 
de pe drum. Cel de-al doilea, mai mic, însă nu mai puţin 
periculos, îl îngrijora pe Newman. Se îndrepta chiar spre 
marginea platoului şi, într-un anumit punct, urma să se 
năpustească peste şosea. 

La următoarea curbă îl văzu pe Marler în spatele lui, păstrând 
distanţa pe care o considera ca fiind necesară. Newman îşi dădu 
seama că, în spate, Paula vorbea cu Butler, cu gura lipită de 
urechea acestuia, apoi începu să-i desfacă geaca de piele. De- 
abia atunci realiză că Butler era rănit. 

Îşi înfrâna dorinţa de a merge mai repede. Nu putea să strige 
ca s-o întrebe pe Paula cât era de rănit Butler. Urletul implacabil 
al avalanşei era asurzitor. La o curbă, încetini câteva secunde şi 
se uită în spate. Paula îşi scosese trusa de prim ajutor din 


poşeta ei de umăr. 

„Mergi, continuă să mergi, îşi spuse. Poţi să te şi rogi puţin.” 

Paula îi deschisese geaca lui Butler, găurită în locul pe unde 
intrase glonţul. Cămaşa îi era pătată cu sânge. Paula avea o 
sarcină delicată... trebuia să taie o bucată din cămaşă în timp ce 
maşina se legăna dintr-o parte într-alta. Reuşi şi fu surprinsă - şi 
uşurată - să descopere că Butler mai avea pe dedesubt doar o 
vestă de lână, îmbibată cu sânge. li spuse să stea cât se poate 
de nemişcat, apoi tăie şi o bucată din vestă. Văzu glonţul înfipt 
în carne. 

- O să te doară, îl avertiză ea, urlându-i în ureche. Trebuie să 
am grijă să nu se infecteze. Acum... 

Îi trată rana. Butler rămase nemişcat. 

- Doare? întrebă ea. 

- Numai când râd. 

„Dumnezeule, gândi ea, domnul Harry Butler e un dur.” îi 
puse nişte feşe, îl bandajă şi îi aranjă hainele. Când îşi 

ridică privirea, se cutremură. 


Mâinile lui Newman se încleştaseră instinctiv pe volan. 
Deasupra drumului îngust pe care coborau, atârna o stâncă 
uriaşă. Peste ea, se revărsa o cascadă nesfârşită de roci imense, 
zăpadă şi argilă. In acel moment, se prăvăli cu totul în prăpastia 
care se deschidea în partea stângă a drumului. 

„E imaginaţia mea?” se întrebă Newman. Stânca păru să se 
încline încet sub greutatea celui de-al doilea val care se năpusti 
asupra ei. Cascada cobora încă cincizeci de metri sub ei, ca o 
perdea perfect întinsă. Newman văzu porţiuni de gheaţă în 
stratul de zăpadă care acoperea şoseaua. Rezistă încă o dată 
unui impuls aproape copleşitor de a mări viteza periculos de 
mult. Ochii nu i se mai dezlipiră de stânca uriaşă de care se 
apropiau din ce în ce mai mult. 

Zgomotul asurzitor crescu în intensitate. Cel puţin, dintr-un 
anumit punct de vedere, Paula se simţea uşurată. Se ocupase 
de rana lui Butler. Acum era, oricum, imposibil ca Harry să audă 
ce spunea ea. Stătea transfigurată, cu privirea pierdută la 
cascada de bolovani de care se apropiau. Butler îi dădu un 
ghiont. 

Paula se uită la el. Harry zâmbea şi ridică degetul mare ca s-o 
asigure că era bine. Ea se forţă să zâmbească, îl strânse de braţ, 


apoi se uită din nou în faţă. Aducându-şi aminte că Marler, în 
spatele lui, trebuia şi el să treacă pe sub cascadă, Newman 
apăsă încet pe accelerator. Simţi vehiculul derapând şi 
îndreptându-se spre prăpastie, îl lăsă să-şi urmeze cursul, apoi 
întoarse încet de volan. La câţiva centimetri de marginea 
drumului, maşina răspunse la comenzi şi se întoarse pe făgaşul 
normal. Acum treceau pe sub cascadă. Zgomotul aproape le 
sparse timpanele. Trecură. f 

Paula se uită repede în spate. li văzu faţa lui Marler şi parcă 
niciodată nu fusese atât de încruntată. El îi făcu semn din cap, 
trecu pe sub cascadă şi îi zâmbi. Paula continuă să privească în 
urmă şi văzu stânca cedând... o bucată mare de stâncă ateriză 
pe şosea, urmată de un torent de stânci, zăpadă şi argilă care 
blocară drumul. Oftă uşurată şi se aşeză înapoi pe locul ei. 
Zgomotul înfiorător începea să se audă mai încet. Butler se 
aplecă spre ea. 

- La fix, nu? 

In dreapta, Newman văzu elicopterul cu care fugea Brazii 
coborând spre aerodromul din Sion. Se întrebă ce făcea Tweed, 
cum avea să reacționeze. 


44 

Tweed trecuse prin una dintre cele mai agonizante experienţe 
din întreaga lui carieră. Stătea în faţa bufetului, într-un frig 
aspru, asistând la evenimentele dezastruoase de pe Kellerhorn, 
privindu-le printr-un binoclu. 

„Cel puţin, dacă aş fi fost sus, cu ei”, îşi repeta el la nesfârşit. 

Nu putuse să recunoască pe nimeni, dar văzuse muntele 
prăbuşindu-se şi avalanşa pe care o provocase. Îşi dădu seama 
că lansatorul de rachete al lui Newman provocase totul. Se 
felicită pentru ideea de a fi adus arma, dar începu să se teamă 
pentru oamenii lui. 

Veghea lui fusese întreruptă doar de telefoanele lui Beck. 

- Cum merge treaba, Tweed? 

- Staţia de la sol a fost distrusă. O avalanşă imensă. 

- Una naturală, bineînţeles, replicase Beck imediat. Avem 
avalanşe tot timpul în perioada asta a anului. În Valais au fost 
deja câteva mai mici. 

- Asta de aici e un monstru. 

- Inţeleg. Tweed, pilotul lui Brazii a comunicat prin radio un 


plan de zbor, un plan de zbor pentru avionul care o să plece în 
curând spre Zurich. 

- Mai bine îl las să plece. 

- Aşa să şi faci, îl îndemnase Beck. O să-i urmărim toate 
mişcările, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru... 

Acesta fusese cel de-al treilea telefon. Apoi Tweed ieşise din 
nou afară, cu binoclul. Chiar şi fără binoclu, vedea un imens nor, 
ca de praf, ridicându-se de pe Kellerhorn. Apoi văzu elicopterul. 
Se hotărî să stea ascuns când va ateriza. Brazii fugea de acolo, 
lăsându-i pe oamenii lui să înfrunte furtuna. „Şi ce furtună”, se 
gândi Tweed, apoi văzu maşinile coborând pe drumul de munte. 

Cu teamă, reglă binoclul pe cele două maşini. Avu impresia 
că-l vede pe Newman la volanul primei maşini şi pe Marler 
conducând-o pe cea de-a doua, imediat în spatele lui. Apoi, 
îngrozit, văzu avalanşa care se revărsa în prăpastie şi cele două 
vehicule apropiindu-se de ea. 

Ţinu binoclul nemişcat, aproape lipit de ochi. Număra câţi 
oameni sunt în maşini. Şase. Oftă uşurat. Avu impresia că o 
vede pe Paula în spatele primei maşini. Apoi uşurarea i se 
transformă într-o nelinişte aproape cronică. Se apropiau de 
cascada aceea îngrozitoare. 

Simţi o dorinţă irezistibilă de a nu se mai uita, dar continuă să 
privească prin binoclu. Îi văzu trecând pe sub cascadă, văzu 
apoi stânca prăbuşindu-se, îşi dădu seama că dacă s-ar fi 
întâmplat cu câteva secunde mai devreme ar fi azvârlit ambele 
maşini în prăpastie. 

- lisuse! spuse el cu voce tare. 

Puţini oameni îl auziseră pe Tweed înjurând. Nu-l auzise însă 
nimeni folosind un limbaj profanator. 

Lăsă binoclul jos. Braţele şi încheieturile îl dureau din cauza 
încordării. Elicopterul se apropie. Oamenii lui erau acum în 
siguranţă. Mai aveau doar de coborât ce mai rămăsese din 
drumul de munte. Era timpul să se ascundă. Intră în bufet, unde 
era de serviciu o elveţiancă drăguță. 

- Mi-ar prinde bine nişte cafea, spuse el. Foarte tare. Te rog. 

- Păreţi extenuat, spuse ea în franceză, limba în care i se 
adresase el. Să pun şi o picătură de coniac în cafea? 

- Da, cred că ai face tare bine. După aceea, o să mă duc să 
stau în camera pregătită pentru mine. O să aterizeze un 
elicopter. Nu ştii că sunt aici. 


- Dar nu sunteţi aici, spuse ea şi îi zâmbi fermecător, 
întinzându-i ceaşca de cafea şi farfurioara. 

Ajuns în cameră, Tweed încuie uşa, se lăsă pe canapea şi 
sorbi din cafea. | se întâmpla rar să bea alcool, dar acum îi simţi 
căldura reconfortantă, răspândindu-se din stomac în tot corpul. 
Se ridică, trase perdelele, ca să nu se vadă nimic din afară, şi se 
aşeză din nou pe canapea. 

Câteva minute mai târziu, auzi elicopterul aterizând. „Bine că 
nu am o armă, se gândea el. Aş ieşi şi l-aş împuşca pe porc.” 

Mai luă câteva guri din cafeaua cu coniac şi se întrebă de ce îi 
era atât de cald. Era încă îmbrăcat cu paltonul. Şi-l scoase şi se 
aşeză din nou. De afară se auzi vuietul unui motor de avion. „Lui 
Brazii nu-i place să piardă timp, îşi zise el. Bănuiesc că de-aceea 
a ajuns unde e. Ei, n-o să mai stea mult acolo sus, în vârful 
piramidei; am şi eu ceva de spus la capitolul ăsta.” Telefonul din 
cameră sună. Acoperi receptorul cu mâna ca să atenueze 
zgomotul. 

- Tweed? Din nou Beck. 

- La telefon. Elicopterul în care era Brazii a aterizat. Aud că a 
pornit motoarele avionului. 

- O să fie urmărit pe radar până ajunge în Zurich. Am trimis 
oameni la Kloten, ca să-l urmărească oriunde s-ar duce în oraşul 
ăsta. 

- Ai de gând să-l arestezi? 

- Pentru ce? N-am nici o probă. 

- Bineînţeles. Voiam doar să fiu sigur. 

- De fapt, eu te-am sunat să-ţi spun că inspectorul Leon 
Vincenau ajunge în scurt timp acolo, cu un expres care vine de 
la Geneva. E de înălţime medie şi gras. O să-ţi arate o 
legitimaţie. l-am dat instrucţiuni să stea la dispoziţia ta. Crede 
că a călătorit de curând cu unul dintre oamenii tăi de la Geneva, 
într-un expres de dimineaţă. 

- Cu Philip Cardon. 

- Mai vorbim. Îţi mulţumesc pentru tot ce faci... 

Tweed puse receptorul jos, surprins că Beck îi mulţumise. Apoi 
se gândi că Beck îl considera pe Brazii duşman... dar, datorită 
poziţiei sale oficiale, Beck n-ar fi reuşit niciodată să facă ceea ce 
realizaseră oamenii lui Tweed. 

Auzind motoarele avionului ambalându-se, Tweed riscă şi 
trase puţin perdeaua într-o parte şi se uită afară prin crăpătură. 


Aparatul alb se afla chiar la marginea pistei şi se pregătea de 
decolare. Igor urcă scara încântat şi dispăru înăuntru, urmat de 
Brazii. 

Urmă o pauză, probabil până ce Brazii se aşeză, apoi scara 
mobilă fu îndepărtată. Zgomotul motoarelor se amplifică la 
maximum, avionul parcurse pista în viteză, se ridică şi se 
îndreptă spre cerul albastru şi senin. 

Tweed îl urmări cu privirea cum zboară spre vârfurile 
muntoase şi i se păru că o face la o altitudine periculos de joasă. 
Continuă să se uite după avion... sperând vag că o să se 
izbească de unul dintre vârfurile acelea înspăimântătoare. Trecu 
de ele şi nu se mai văzu. 

- Ei bine, cel puţin ştiu unde te duci, prietene. 

Mai târziu, Tweed auzi cele două maşini apropiindu-se şi ieşi 
să-şi întâmpine oamenii. Un omuleţ corpolent, îmbrăcat într-un 
costum albastru, alergă spre el. 

- Domnul Tweed? Sunt inspectorul Leon Vincenau, din 
Geneva. Am primit ordin de la şeful meu, Arthur Beck, să stau la 
dispoziţia dumneavoastră. 

- Mulţumesc. Scuzaţi-mă, au venit oamenii mei. 

Paula cobori din maşina ei, fugi spre Tweed şi îl luă în braţe. El 
o îmbrăţişă. 

- Doamne, cât mă bucur că te văd! spuse ea, dându-se înapoi. 
Harry Butler are un glonţ în umăr. L-am tratat şi l-am pansat 
cum am putut mai bine... 

- Mă iertaţi. Vincenau o auzise. Aveţi un om rănit? Cu un glonţ 
în el? Atunci trebuie să-l ducem repede la spitalul din Sion. 
Aranjez eu totul. Trebuie să dau un telefon. 

- Du-mă la Harry. Tweed făcu ochii mari. Uite, încearcă să 
coboare singur. 

Paula alergă la maşina din care Butler se străduia să se dea 
jos. Newman, care ieşise din maşină numai după ce-i spusese să 
rămână pe loc, se întoarse şi el şi fugi într-acolo. Paula ajunse 
prima, urmată îndeaproape de Tweed şi de Newman. 

- Nebun prost, îl admonestă ea pe Harry. 

- Aşa am fost, aşa voi fi, spuse el, zâmbind strâmb. 

Tweed îl luă de un braţ, Paula îl apucă de celălalt şi îl duseră 
spre bufet. Butler le tot spunea că nu era nevoie să-l ajute, dar 
ei nu-l băgară în seamă. După ce îl aşezară pe o canapea într- 
una din camere, Butler făcu o grimasă, apoi se uită la ei. 


- Atâta agitaţie de pomană. Toată lumea o să creadă că am 
fost împuşcat. 

Vincenau închise telefonul şi îi spuse lui Tweed că ambulanţa 
era pe drum. Paula îi anunţă că se duce cu Harry. Tweed îl sună 
pe Beck şi îi comunică ce se întâmplase. Beck ceru să vorbească 
cu Vincenau după ce aveau să termine de discutat. 

- O să-ţi dau numele spitalului din Sion la care va fi dus. O să-l 
sun pe administratorul-şef, să-i spun că, dacă Butler poate să se 
suie în avion după tratament, o să trimit o ambulanţă la Kloten, 
care să-l ducă de urgenţă la o clinică de aici. Dă-mi-l pe Leon, 
dacă eşti drăguţ... 

În timp ce aşteptau ambulanta, Tweed studie feţele oamenilor 
săi. La toţi văzu semne de încordare... mai puţin la Marler care 
se rezemase de un perete şi fuma o ţigară lungă. Marler era 
indestructibil. Văzu, mulţumit, că Butler adormise. 

- Care e următoarea mişcare? întrebă Newman, cu faţa trasă 
de oboseală. 

- Rămânem aici să vă odihniţi, răspunse Tweed hotărât. 

- Brazii a plecat... 

- Ştiu. Lasă-l în pace. Cel puţin, pentru moment. Beck o să-l 
urmărească. În prezent, Brazii e în drum spre Zurich. 

- Poate să-l aresteze? 

- Nu. Şi eu l-am întrebat pe Beck acelaşi lucru. N-are nici o 
probă. 

- Nici o probă! repetă Newman. 

Aşezat pe un scaun, rememora ceea ce văzuse pe câmpul de 
bătaie, în munţi. Oameni zăcând în zăpadă, fără viaţă sau doar 
arătând astfel. Unii întinşi în poziţii patetice, de parcă ar fi 
dormit. Mercenari, fără îndoială, oameni care trăiau de pe urma 
armelor, dar zăceau toţi acolo, pentru totdeauna, fără îndoială, 
din cauza unui om pe nume Brazii, care, probabil, acum savura 
o cafea în scaunul lui confortabil, la bordul luxosului său avion. 
Sosi ambulanţa, şi Paula îl însoţi pe Butler, care încă protesta, la 
spitalul din Sion. Newman băuse deja câteva cafele tari şi se 
simţea mult mai omeneşte. 

începu să-i dea lui Tweed un raport concis asupra celor 
întâmplate. Tweed îl asculta şi se uita la el, încercând să 
descopere semne de oboseală. La un moment dat, se întoarse 
intenţionat spre Nield, ca să-l roage să intre în detalii. Nield 
înţelese imediat că Tweed credea că Newman vorbise destul, 


aşa că termină el povestea. După ce termină, îşi netezi mustaţa 
elegantă, trecându-şi degetul mic peste ea. 

- Deci staţia de la sol e distrusă complet? întrebă Tweed. 

- Complet scoasă din funcţiune, spuse Marler, intervenind 
pentru prima oară în discuţie. Strivită sub atâtea tone de rocă, 
încât nu cred că elveţienii o să se ostenească vreodată s-o 
dezgroape. 

- Şi cabanele pe care le ocupau savanții? 

- La fel. Din aceleaşi motive. 

- Asta nu te deranjează? Gândul la toţi acei savanţi de elită 
care au pierit împreună cu soțiile lor? 

- Nu prea, răspunse Marler. La urma urmelor, ei au creat 
sistemul care a cauzat haosul ăsta mondial... şi ştiau ce fac. 
Sunt sigur că au fost plătiţi regeşte ca să lucreze pentru Brazii. 
Lumea ar putea fi un loc mai liniştit fără ei. 

- Un interesant punct de vedere, medita Tweed. 

- Mă bucur că mai stăm prin Sion, spuse Newman, ridicându- 
se şi punându-şi paltonul. 

- Unde te duci? întrebă Tweed pe un ton răstit. 

- La hotelul Elite, să dorm puţin. A fost propunerea ta. Trebuie 
să fiu în formă la noapte. Cred c-ar trebui să stăm toţi la Elite. 
Acolo o să stai şi tu într-o cameră decentă, Tweed. Arăţi un pic 
cam dezumflat, dacă nu te superi s-o spun. 

- Ba mă supăr! Tweed bătu în retragere. Eu am stat şi mi-am 
tocit fundul, iar voi eraţi pe Kellerhorn. 

- Îngrijorându-te de moarte cât te-ai uitat prin binoclul ăla de 
lângă tine. Şi, vorbind de somn... când ai dormit ultima oară? 
Faţa lui Tweed deveni inexpresivă. Işi dădu seama că nici el nu 
poate să răspundă la această întrebare. M-am gândit eu că nu 
ştii, spuse Newman, citindu-i răspunsul pe faţă. lţi recomand o 
masă bună de îndată ce ne întoarcem... dacă mai rezişti. După 
care, direct în pat, domnule Tweed. 

- Şi aveam ciudata idee că eu conduc toată expediţia asta, 
zise Tweed pe un ton lamentabil. 

- Toţi ne facem iluzii, comentă Marler impasibil. 

- Mai vrea cineva să facă comentarii pe marginea sănătăţii 
mele? întrebă Tweed, uitându-se în jur. 

- Da, zise Philip, care până atunci tăcuse. Arăţi groaznic. 

- Parc-ai fi Paula, îi replică Tweed. : 

- Eu mă duc la Elite, spuse Newman complet restabilit. II iau 


pe Philip şi pe Nield cu mine. Marler te poate aduce mai târziu, 
după ce te mai odihneşti aici puţin. Chiar că arăţi groaznic! 

- Bob! strigă Tweed când Philip, care îşi pusese paltonul, 
deschise uşa şi dispăru. Newman se opri în pragul uşii deschise. 
De ce ai spus mai devreme, continuă Tweed, că trebuie să fii în 
formă la noapte. 

- Pentru că Năluca e în Sion. Vreau să-l omor înainte să mai 
omoare el pe altcineva... 

Tweed clipi, încercând să-şi ţină ochii deschişi. Se ridică şi fugi 
la uşă. 

- Bob, strigă el. Eu ştiu cine e Năluca. 

Cuvintele lui se pierdură; Philip, la volan, porni motorul, iar 
Newman se afundă în scaunul de lângă el. 


45 

Întunericul se lăsase peste Sion când Philip, trezit de ceasul 
deşteptător, îşi impuse să se scoale, se duse la baie, 
împleticindu-se pe picioare, deschise robinetul de apă rece şi îşi 
băgă faţa, mâinile şi braţele sub jetul de apă. Camera i se păru 
tăcută în timp ce se îmbrăcă, repede, pentru frigul de afară. Nu-i 
plăcea liniştea când era singur... li aducea aminte de Jean. 

Se decise că n-are rost să dea drumul la radio... prietenul lui 
în astfel de momente. leşi din cameră, cobori la parter şi se 
pomeni afară, în noaptea siberiană. Se ducea la familia 
Marchat... simţea că, cel puţin, atâta putea să facă, să le spună 
ce s-a întâmplat. La urma urmei, informaţiile pe care i le 
dăduseră ei ajutaseră la succesul operaţiunii de pe Kellerhorn. 

Noaptea i se păru mai răcoroasă decât cea în care fusese la 
familia Marchat împreună cu Paula. Din când în când, se oprea 
brusc şi se uita în spate, încercând să pătrundă cu privirea 
tunelul întunecos al străzii pe care mergea, temându-se să nu 
conducă Năluca la alte două posibile victime. Nu văzu nimic, nu 
auzi nimic. Tăcerea grea a unei nopţi fără vânt i se părea 
apăsătoare. Luna era ascunsă după nori. 

Zgomotul paşilor săi era înghiţit de zăpada bătătorită şi tare 
ca piatra; în cele din urmă, dădu colţul de unde ajungea la 
colonia de case vechi. Îşi ţinea Walther-ul în mână, o 
precauţiune pe care şi-o luase de când ieşise din Elite şi pornise 
la drum. 

Ca şi data trecută, nu se vedea nici o lumină la vechea casă 


unde locuiau cei doi Marchat, casa lor situată mai în spate şi 
încadrată de alte două case. Nici măcar prin crăpăturile 
obloanelor nu se strecura vreo rază de lumină. Uitându-se 
pentru ultima oară în urmă, Philip merse pe lângă zidul altei 
case până la uşa grea de la intrare a familiei Marchat. Acolo se 
opri. 

Uşa era întredeschisă. Fără lanţ. Ochii lui Philip se obişnuiseră 
deja cu întunericul. Frigul îi pătrunsese de mult pe sub palton, 
dar acum îl simţea până în oase. Doar că nu mai era frigul, ci 
groaza. 

Deschise uşa încet, de frică să nu scârţâie. Uşa se deschise 
fără nici un zgomot. Karin Marchat avea grijă să ungă bine 
balamalele. Păşi înăuntru, cu o lanternă în mână, şi ciuli 
urechile, încercând să prindă suflul respirației altei fiinţe. Nici un 
alt sunet, doar cel al respirației sale înăbuşite. 

Chircindu-se la pământ, pentru a nu fi o ţintă prea mare, 
aprinse lanterna. Fasciculul de lumină îl descoperi pe Anton 
Marchat, întins lângă balansoarul lui preferat, cu gâtul răsucit 
într-un unghi grotesc, cu ochii pierduţi, fixând eternitatea. Philip 
înjură murdar, deşi n-o făcea aproape niciodată. Înaintă în 
cameră. . 

Uşa care, bănuia el, dădea în bucătărie era deschisă. intuneric 
total. Se apropie cu grijă, văzu că nu are de ce să se împiedice şi 
stinse lanterna care îl transforma într-o ţintă perfectă. Ajunse la 
uşa deschisă şi îşi încordă din nou atenţia, pentru a auzi dacă 
mai e cineva în casa aceea. Nu auzi nimic. 

Rămase în pragul uşii şi aprinse lanterna. Aproape că o scăpă 
din mână. Partea de sus a corpului lui Karin era prăbuşită pe 
bufet; capul, scufundat, în chiuveta plină cu apă, era răsucit într- 
o poziţie ciudată, făcând ca unghiul în care era rupt gâtul să 
pară şi mai grotesc. 

Ca şi cum ar fi asistat la crimă, Philip văzu ce se întâmplase. 
Karin fugise în bucătărie, urlând, urmărită de Nălucă după ce ÎI 
omorâse deja pe Anton. Urletul ei îl deranjase; dăduse drumul la 
ambele robinete, chiuveta se umpluse repede, apoi îi vârâse 
capul sub apă, ca s-o facă să tacă. Probabil că era înecată pe 
jumătate când îşi terminase treaba ticăloasă şi îi rupsese gâtul. 
Toată pardoseala de gresie era acoperită de apă. 

Philip părăsi acea casă a morţii şi se întoarse în fugă la Elite, 
ca să-i povestească lui Newman. 


Newman se trezise dintr-un somn adânc, se spălase, se 
îmbrăcase, se pieptănase, când sună telefonul. 

- Da, cine e? 

- Sunt sigur că-mi recunoşti vocea. 

Era Archie. Vocea lui caldă şi calmă, ca de obicei. Aproape 
şoptită. 

- Da, îţi recunosc vocea. 

- Mă duc sus, pe stânca din spatele casei lui Marchat. Până 
sus nu e decât o singură potecă. Porneşte chiar din spatele 
casei. Năluca e în oraş. O s-o atrag sus, pe stâncă. De data asta, 
poţi să pui mâna pe ea - nu poate să coboare decât pe un 
singur drum - pe potecă... 

- Archie! 

În disperarea lui, Newman îi pronunţă numele. Veni tonul. 

Se pregătea să-şi ia paltonul, când bătu cineva la uşă. In ciuda 
grabei şi neliniştii de a pleca imediat, Newman descuie uşa cu 
pistolul în mână, o întredeschise câţiva centimetri, apoi o dădu 
de perete. Philip, palid ca un mort, intră în cameră şi închise 
uşa. 
- Vin de la familia Marchat. Voiam să le spun ce s-a întâmplat, 
să le mulţumesc pentru ajutor. 

- Trebuie să plec... 

- Anton şi Karin Marchat sunt morţi, au gâturile rupte. Pe Karin 
aproape c-a înecat-o într-o chiuvetă plină cu apă înainte să-i 
rupă gâtul... 

- M-a sunat Archie. Newman îşi punea paltonul şi îşi lua 
mănuşile. Se duce sus, pe stânca aceea imensă din spatele 
casei lor. Năluca e încă acolo. Archie face pe momeala. M-am 
dus... 

- Vin cu tine. 

O luară la fugă prin noapte. Fugeau unul lângă altul, ca doi 
alergători de maraton pe ultima sută de metri. Străzile erau tot 
pustii, dar acum era explicabil, era miezul nopţii. Nu ningea, dar 
pământul era acoperit de zăpada bine bătătorită, aşa că nu 
dădură de nici o porţiune de gheaţă pe care să cadă. Luna 
strălucea puternic. 

Undeva, în faţa lor, apărură contururile imensei mase de 
piatră. Philip o luă înainte, cunoscând drumul spre casa lui 
Marchat. Se duse în spatele casei, se orientă repede şi găsi o 
potecă îngustă şi abruptă, protejată într-o parte de un zid de 


piatră. Se opriră să-şi tragă răsuflarea şi Newman zise: 

- Philip, aşteaptă aici. Dacă Năluca mă dă gata pe mine, n-are 
pe unde să coboare decât pe aici. Când apare, îl ucizi... 

- Mai bine aş veni cu tine... 

- Cine comandă aici? i-o reteză Newman. Ăsta a fost un ordin. 

Philip strânse din dinţi, se uită după Newman care începuse să 
urce pe potecă, cu mişcări repezi şi silenţioase, cu Smith & 
Wesson-ul în mână. Îl pierdu din vedere când dispăru după o 
cotitură, undeva mai sus, apoi se retrase în umbra caselor şi îşi 
scoase Walther-ul din toc. 

Pentru că nu putea să vadă - sau să audă - ce se întâmpla 
sus, Philip nu-şi găsea locul. Nu-şi dezlipi nici o clipă ochii de pe 
potecă, făcând plimbări scurte dintr-o parte într-alta. Fu pe 
punctul de a nesocoti ordinul lui Newman şi a se duce sus, dar 
toată pregătirea lui îi aducea aminte că te supui ordinelor 
superiorului tău. 

Newman, mulţumit că luna îi lumina drumul, îşi continuă 
urcuşul pe poteca pe care mai apăreau, ici, colo, porţiuni de 
gheaţă şi pietre ascuţite din zăpadă. In dreapta lui se deschidea 
panorama acoperişurilor înzăpezite ale Sion-ului, un oraş mort la 
ora aceea din noapte. O privi o singură dată, apoi se concentra 
asupra urcuşului, nerăbdător să ajungă în vârf şi gândindu-se la 
micuțul Archie, aflat la mila unei maşini profesioniste de ucis. 

Puțin mai sus de locul unde ajunsese Newman, Archie îşi 
ridică gulerul paltonului, apărându-se de frigul îngheţat. Stătea 
în umbra Capelei, o clădire veche, o ruină în lumina lunii. Cu 
mâna stângă îşi potrivi chiştocul în colţul gurii. Veşnica lui ţigară 
pe jumătate fumată îi dădea un anumit confort. 

Archie era chiar în capătul potecii şi în faţa lui, la câţiva metri 
mai încolo, zidul de piatră se prăbuşise într-un loc, lăsând o 
gaură mare în el. Işi mişcă degetele de la picioare, ca să-şi 
repună circulaţia în mişcare. 

O umbră care aşteptase ţâşni pe neaşteptate şi fără zgomot 
din spatele lui. Archie îi conştientiza prezenţa când se trezi cu 
gâtul în menghina unui braţ puternic. Se simţi tras în spate. 

- Ai vorbit cam mult, îi spuse o voce piţigăiată în engleză. 
Acum n-o să mai vorbeşti niciodată. 

Mâna stângă a lui Archie bâjbâi în buzunarul de la palton după 
micul pistol automat, pe care îl presă pe braţul care îl strângea 
de gât, chiar sub cot. Apăsă pe trăgaci. Strânsoarea slăbi, urmă 


un geamăt de durere, apoi braţul căzu într-o parte. 

Archie apucă automatul cu ambele mâini şi ţinti spre stomacul 
siluetei care stătea dreaptă în faţa lui. Cei doi bărbaţi se uitară 
unul la celălalt timp de câteva secunde tensionate. 

- Nu poţi să mă împuşti din nou, zise Bill Franklin cu vocea lui 
normală. 

- Ba pot să golesc tot încărcătorul în stomacul tău, fără să 
stau prea mult pe gânduri, spuse Archie. Acum, întoarce-te cu 
spatele la mine sau trag din nou. Pe faţa lui Franklin se 
amestecară teama şi neîncrederea. Se întoarse şi rămase cu 
spatele la Archie. Fă câţiva paşi în spate, ca să nu mai stăm atât 
de aproape, zise Archie, trăgându-se într-o parte. 

Franklin făcu câţiva paşi, aşa cum i se ordonase, forţându-se 
să-şi mişte braţul drept, flexându-şi degetele mâinii drepte, 
aşteptând momentul potrivit ca să se arunce asupra lui Archie şi 
să-i dea la o parte arma. 

In acel moment, apăru în fugă Newman. Se opri buimac la 
vederea scenei care se derula în faţa lui şi rămase nemişcat, ca 
să nu-i distragă atenţia lui Archie. Nu se mai simţise niciodată 
atât de luat prin surprindere. 

- Am spus să mergi, ordonă Archie. Să ştii că o să apăs pe 
trăgaci până rămân fără gloanţe, dacă nu faci ce-ţi spun. 

Era ceva în tonul liniştit al lui Archie care îl sperie pe Franklin. 
Observă că automatul îndreptat spre stomacul său era neclintit 
în mâinile lui Archie, că nu tremura deloc. Newman îl privi 
fascinat pe Franklin cum se supune ordinului. 

Următorul pas pe care îl făcu fu în gol, în spaţiul de deasupra 
prăpastiei. Urlă, căzu şi se agăţă cu ambele mâini de marginea 
potecii, pipăind cu disperare micile pietre care ieşeau de sub 
zăpadă. 

- Ajută-mă! ţipă el. Pentru numele lui Dumnezeu, ai milă. 

- Depinde, dacă-mi spui adevărul sau nu, spuse Archie. Mai 
întâi, tu eşti Năluca? 

- Da! Craig mă plăteşte cu o groază de bani. 

- Ca să-l omori, printre alte victime, continuă Archie, pe Ben, 
barmanul, în Bowling Green din Wareham? 

- Da! Da! ţipă Franklin disperat. 

- Rico Sava din Geneva a fost altă victimă? 

- Da! Nu mai pot să mă ţin... 

- Şi Anton şi Karin Marchat aici, în Sion, continuă Archie fără 


milă. 

- Da! Da! Da... 

Mâna dreaptă a lui Franklin alunecă de pe piatra de care se 
ţinea. Rămase agăţat în mâna stângă, iar picăturile de sudoare 
care îi acopereau faţa se transformau, aproape instantaneu, în 
bobiţe de gheaţă. Reuşi să se prindă din nou şi cu dreapta. 

- E timpul să plec, spuse Archie. 

- Nu poţi să mă laşi aici! urlă Franklin. Nu pot să mă mai țin. 

- Oamenii aceia pe care i-ai ucis cu bestialitate erau prietenii 
mei, îi replică Archie. 

Începu să coboare pe potecă, urmat de Newman. Pentru o 
vreme, îşi continuară drumul în tăcere. Newman nu găsea nimic 
de spus... era încă uluit de cele întâmplate. Cine s-ar fi gândit? 
Archie! Dintre toţi oamenii. 

- Trebuie să fi căzut deja, spuse Newman când ajunseră jos. 
Philip stătea în partea cealaltă a drumului, în lumina lunii, şi se 
uita în sus. | se alăturară şi priviră spre vârf. O siluetă minusculă 
mai atârna încă acolo, suspendată deasupra prăpastiei 
presărate din loc în loc cu aflorimente de bolovani imenşi. Nici 
unul nu mai vorbi după ce Newman îi spuse lui Philip: 

- E Năluca acolo, sus. Ghici cine e. Bill Franklin... 

In secunda imediat următoare, silueta atârnată la marginea 
prăpastiei începu să cadă. Franklin plonjă în gol, lovi un 
afloriment cu o forţă care îl făcu pe Newman să se tragă în 
spate, fu aruncat într-o parte, se răsuci în aer şi ateriză pe 
zăpadă, cu un sunet neplăcut, la aproape o sută de metri de 
locul unde stătuseră. 

- De ce nu l-ai terminat acolo, sus? întrebă Newman. 

- Nu sunt un sadic, replică Archie, nici pe departe, dar i-a 
făcut pe mulţi să sufere, pe prietenii şi rudele tuturor acelor 
oameni pe care i-a ucis. Eu cred în crimă şi pedeapsă. 


46 

- Cum Dumnezeu ai ştiut că Năluca e Bill Franklin? îl întrebă 
Newman pe Tweed. Parcă te-am auzit strigându-mi ceva când 
am plecat de pe aerodrom. 

Era a doua azi, spre seară; se întorceau la aerodrom: Newman 
conducea, lângă el stătea Tweed, iar în spate erau Paula şi 
Butler. Butler insistase să fie scos din spitalul din Sion, 
nesocotind cuvântul doctorului. 


- Hazardul, explică Tweed. Eram în Harley Street, la profesorul 
Grogarty, un bărbat înalt, bine făcut. La un moment dat, s-a 
cocoşat, apoi a revenit la poziţia iniţială. Asta mi-a amintit că 
Keith Kent e de înălţime medie, aşa cum arăta Grogarty când s- 
a cocoşat. Când profesorul stătea drept, era de înălţimea lui Bill 
Franklin. Ştim, din descrieri, că Năluca stă cocoşată. Astfel 
ascundea faptul că e înalt. Simplu. 

- Simplu, strigă din spate Paula, dar tu ţi-ai dat seama de 
lucrul ăsta - spre deosebire de mulţi alţii care n-au fost în stare - 
şi ai tras concluzia corectă. Nu reuşesc să-mi revin... Bill a fost 
Năluca. Părea un tip foarte de treabă. 

- Aşa spun toţi despre mulţi criminali după ce sunt înlăturați, îi 
aminti Tweed. 

Ziua fusese plină. Lui Butler i se scosese glonţul la spital. 
Doctorul spusese că fusese o rană adâncă, dar că avusese 
noroc. Butler îi înşirase o poveste despre cum îşi verifica 
Walther-ul, cum nu-şi dăduse seama că e încărcat şi se 
împuşcase din greşeală. Paula îi explicase doctorului că Arthur 
Beck, şeful Poliţiei Federale, era un prieten de-al lor şi asta îl 
satisfăcuse. In afară de faptul că Beck aranjase să fie aşteptaţi 
de o ambulanţă, la coborârea din avion pe aeroportul din Zurich. 

Tweed vorbise la telefon de la hotelul Elite, unde se mutase, şi 
de unde îl sunase pe Beck. Aşa aflase că Brazii stătea tot la 
Baur-en-Viile, pe Bahnhofstrasse. Tweed era hotărât să ajungă 
în Zurich, înainte ca Brazii să părăsească oraşul. 

Tot Sion-ul vorbea despre avalanşa de pe Kellerhorn. 

Inainte ca Tweed să plece de pe aeroport, asistase la o a doua 
avalanşă care coborâse, vuind, din vârf. Cel de-al doilea val de 
zăpadă şi de argilă îngropase, fără îndoială, trupurile oamenilor 
lui Brazii. Scrutase muntele prin binoclu, dar nu mai văzuse nici 
o urmă din dezastrul de pe Kellerhorn. Nu spera să mai 
descopere cineva, vreodată, cadavrele. 

- N-am nevoie de ambulanţă când ajungem în Zurich, strigă 
Butler. Mă simt mai în formă decât oricând. 

- Ba o să mergi în ambulanţă, îi spuse Paula cu severitate. Eu 
o să vin cu tine. Nu putem să riscăm să faci vreo infecţie. Aşa că 
las-o mai moale. 

- Faci pe şefa, mârâi Butler. 

- Ştiu, răspunse Paula şi începu să râdă. 

In spatele lor, la o distanţă nu prea mare, venea Marler la 


volanul altei maşini, însoţit de Philip şi de Nield. Aveau cu ei 
sacii de pânză cu armamentul care le mai rămăsese. Când 
coborâseră, în ziua precedentă, de pe munte, Newman oprise 
pentru puţin timp la trecerea pe lângă o despicătură îngustă în 
munte. Luase lansatorul de rachete, se strecurase prin 
crăpătura aceea şi, în măruntaiele muntelui, dăduse peste o 
gaură în podeaua de piatră. Dăduse drumul lansatorului şi 
aşteptase să-l audă atingând fundul... nimic; ştia că alesese 
ascunzătoarea perfectă. 

Mai era încă lumină când ajunseră la aerodrom. Tweed îl 
anunţase pe controlor că sosesc şi îl rugase să spună echipajului 
să fie gata de plecare. Paula îl luă pe Butler de braţ, ca să-l ajute 
să urce scara mobilă. Singurul comentariu pe care îl făcuse 
Harry fusese amabil: 

- Şi eu care credeam că nu-ţi pasă... 

Avionul decolă la câteva minute după ce se instalară toţi la 
bord, începu să urce şi se îndreptă spre munţi. Paula, aşezată pe 
un scaun la geam, se uită în jos, spre Kellerhorn, dorindu-şi să 
nu-l mai vadă niciodată. Apoi se întunecă. Tweed le atrase 
atenţia celorlalţi: 

- Beck ştie că venim. O să ne aştepte două maşini 
neînmatriculate, care o să ne ducă la Schweizerhof. O să 
ajungem la timp pentru cină. 


După ce avionul lui alb aterizase la Zurich, Brazii se dusese la 
o bancă de pe Bahnhofstrasse. Spre disperarea lui, văzu că 
banca tocmai închisese. Înăuntru se aflau beneficiile obţinute 
din vânzarea secretă a unora dintre obligaţiunile la purtător pe 
care le poseda. Considerabila sumă de bani în care fuseseră 
convertite acestea era acum singura lui sursă de venit. 

Furios, îi ordonase şoferului să-l ducă la Baur-en-Ville. Asta 
însemna că trebuia să rămână peste noapte în oraş. Nu era 
planul pe care şi-l dorise... nu voia altceva decât să se întoarcă 
în Dorset, să plece cât mai repede din Elveţia. 

Intră în holul hotelului şi o văzu pe Eve care şedea într-un 
fotoliu şi citea o revistă de modă. Era îmbrăcată într-un costum 
alb din două piese pe care tocmai cheltuise o avere. 

- Ai călătorit bine? îi strigă ea. 

Brazii trecu pe lângă ea, ca şi cum nu i-ar fi băgat în seamă 
existenţa. Dispăru într-un lift. Eve aruncă revista cât colo. 


- Diavol spurcat, murmură ea. Du-te şi te-mpuşcă. 

Ca să-i treacă supărarea, îşi aprinse o ţigară de la cea pe care 
tocmai o fumase, se ridică şi intră agale în bar. Se cocoţă pe un 
scaun, comandă o votcă mare, o dădu pe gât şi comandă alta. 
Se uită în ochii mai multor bărbaţi care o priveau cu interes. Le 
reţinea privirea atât cât să-i facă să creadă că ar fi interesată, 
apoi dădea din cap dispreţuitoare şi se uita în altă parte. 

Petrecu în bar câteva ore, bând votcă, dar rămase perfect 
trează, de parcă n-ar fi băut decât apă. Apoi se hotărî să facă o 
plimbare mai lungă. Se gândea la Newman. Acum, că Brazii se 
întorsese, era sigură că Newman şi Tweed vor apărea şi ei în 
curând. Newman era ţinta ei. Nu se mai gândise la Philip de 
când Brazii plecase la Sion. 

li era ciudă că, din cauza frigului, trebuia să-şi pună paltonul, 
pe care îl cărase după ea în bar. l-ar fi plăcut să defileze pe 
Bahnhofstrasse în noul ei costum, uitându-se la bărbaţi cum îşi 
ling buzele la vederea ei. 

Merse înspre Bahnhofplatz şi spre hotelul Schweizerhof. Intră 
în hol şi se duse la recepţie, foarte stăpână pe sine. 

- Am o întâlnire cu domnul Robert Newman când soseşte, 
minţi ea. 

- E aşteptat să vină dintr-o clipă într-alta. 

Recepţionerul tăcu, întrebându-se dacă nu cumva comisese o 
indiscreţie. II înlocuia pe recepţionerul permanent şi încă nu-şi 
dăduse seama cum stăteau lucrurile. Femeia aceasta frumoasă, 
care îl abordase cu aerul ei arogant, îi dăduse impresia că stă în 
hotel, şi, de altfel, aceasta fusese şi intenţia lui Eve. 

„Bărbaţii pot fi prostiţi la orice oră”, se gândi ea în timp ce 
cobora scările spre bistrou, restaurantul unde se ajungea direct 
din holul hotelului. 

Mişcarea ei îi confirmă recepţionerului bănuiala că femeia ar fi 
un oaspete al hotelului şi-l făcu să se simtă mai bine. Nu s-ar 
mai fi simţit atât de uşurat dacă ar fi văzut-o pe Eve ieşind 
imediat din Bistro, pe uşa care dădea în stradă. 

Cobori pe o scară rulantă în Shopville, complexul comercial de 
sub piaţă. Fără să acorde importanţă magazinelor - prefera 
Bahnhofstrasse, unde preţurile erau astronomice - urcă la 
suprafaţă cu o scară din celălalt capăt al complexului şi ieşi în 
gara mare. Rămase în incinta gării, în capul scărilor. Din acel 
loc, putea să vadă pe oricine ar fi intrat în Schweizerhof. 


Era atât de concentrată asupra senzaţiei pe care i-o dădea 
noul costum pe sub palton, încât nu-i trecu prin minte că putea 
fi urmărită din Baur-en-Viile. Din cealaltă parte a scuarului, 
stând în cadrul unei uşi, Gustav aştepta răbdător, fără să-şi 
dezlipească ochii de pe Eve. 

Tweed şi Newman, cu valizele în mână, urmaţi de Philip, se 
dădură jos din maşina neînmatriculată care îi adusese de pe 
aeroportul Kloten şi dispărură în Schweizerhof. Precaut, Tweed 
aranjase ca Marler şi Nield să stea la Gotthard, un hotel din 
apropiere. 

Pe aeroport i se acordase prioritate lui Butler care, aflat în 
grija lui Paula, fusese scos primul din avion, urcat în ambulanţa 
care îl aştepta şi dus repede la spital, unde fusese examinat de 
îndată. 

Doctorul, care se aştepta la ceva mult mai serios, fusese 
surprins. Îl tratase pe Butler şi îi schimbase bandajul. Apoi stătu 
de vorbă cu Paula pe coridorul din faţa rezervei unde Butler 
făcea tărăboi: 

- Nu am găsit nici o infecţie, domnişoară Grey, doctorul din 
Sion a făcut o treabă bună. Pacientul e o persoană foarte rebelă. 
Ce s-ar întâmpla dacă i-aş da drumul acum? 

- L-aş duce la un hotel şi l-aş pune în pat să se odihnească. 

- Sincer, ceea ce îi trebuie acum e un somn bun. 

- O să am grijă să doarmă bine, răspunse Paula pe un ton 
hotărât. 

- Domnul Beck v-a pus la dispoziţie o maşină de poliţie 
neînmatriculată, cu care să plecaţi de aici când vă dau eu liber. 
Văd că domnului Butler nu-i place nimic medical. Cred că ar 
trebui să-l duceţi la un hotel. 

Aşa se făcu că Eve, care traversase scuarul până la mijloc şi 
stătea acum cocoţată pe un refugiu pietonal, apucă să vadă o 
maşină oprind în faţa hotelului, din care ieşi un bărbat cu o 
înfăţişare dură, ţinut bine de braţ de Paula. 

Paula îşi aruncă din întâmplare o privire prin scuar şi o văzu 
pe Eve holbându-se la ei. Privirile li se întâlniră pentru câteva 
secunde. A Paulei nu spunea nimic, dar Eve avea numai venin în 
ochi. Nu-i plăcea de Paula şi rânji de una singură. „Deci ăsta e 
prietenul ei, gândi ea, şi s-a prins de braţul lui ca o lipitoare.” 

Paula intră cu Butler în hotel şi îi spuse recepţionerului că 
prietenul ei a căzut şi îl întrebă dacă putea să-l ducă imediat în 


cameră. Ea va veni imediat cu paşaportul şi va semna în 
registru. Recepţionerul acceptă fără să stea pe gânduri şi îi dădu 
cheia unei camere bune de la etajul întâi. 

Paula, îngrijorată, îl duse pe Butler în camera lui şi aşteptă în 
baie în timp ce el se dezbrăcă şi trecu în pijamalele pe care le 
despachetase din valiza cărată de ea. Vederea atât de 
neaşteptată a lui Eve o îngrijora şi o umplea de furie. Să-i spună 
lui Philip? în ciuda celor spuse de el ultima dată, Paula ştia că 
există femei care n-au altceva de făcut decât să pocnească din 
degete şi bărbaţii vin la ele, în fugă. 

După ce se întinse în pat şi îi dădu Paulei paşaportul, Butler 
adormi imediat. Paula telefonă la recepţie, ceru şi primi numărul 
de la camera ei şi asigurarea că femeia de serviciu o va aştepta 
în faţa camerei, cu cheia. 

Despachetă repede, cobori la recepţie, completă şi semnă 
registrul şi se duse în camera lui Tweed. Stăteau toţi trei în 
fotolii... Tweed, Newman şi Philip. Paula trase aer în piept, se 
întoarse spre Philip şi se aşeză recunoscătoare, picior peste 
picior. 

- Philip, am văzut-o pe Eve învârtindu-se prin piaţă. 

- Las-o să se învârtă, din partea mea, până ameţeşte. Nu mai 
vreau s-o văd niciodată pe femeia aceea. Niciodată. 

- Curios că se învârte pe lângă hotelul acesta, spuse Tweed, 
suspicios ca întotdeauna. 

- Bănuiesc că stă cu Brazii, remarcă Paula. 

- Să-i fie de bine, spuse Philip. Fac un cuplu drăguţ. 

Eve traversă scuarul până în faţă la Schweizerhof, cântărind în 
minte dacă să se ducă să întrebe de Newman sau nu. Nu, mai 
bine să-i dea telefon, fără să uite ce avea de gând să-l întrebe. 

Se întoarse repede la cabina telefonică de pe Bahnhofstrasse, 
pe care o mai folosise şi înainte. Deschise un carneţel, căută 
numărul de la Schweizerhof, îl formă şi ceru cu domnul Robert 
Newman. 

Urmă o pauză. Newman tocmai se întorcea în camera lui şi, 
când intră, auzi telefonul sunând. Încuie uşa şi alergă la telefon. 

- Da, cine e? 

- Bob, sunt eu, Eve. Mi-a fost dor de tine. 

- Bine. Ce vrei? 

- Nu fi rău. Noi doi am putea să ne înţelegem bine. 

- Nu cred. Legătura e cam proastă. 


- Nu eşti deloc drăguţ cu mine. 

- Treci la subiect. 

- O să trec. Vocea i se aspri. Ce-ai zice de ştirea carierei tale? 
Ceva atât de senzaţional, încât vei face vâlvă în toată lumea. 

- Dă-i drumul, dacă trebuie. 

- Eu pot să-ţi dau adevărata poveste a lui Leopold Brazii. Am 
probe cu care s-o demonstrez. Cum i-a sedus pe douăzeci dintre 
cei mai mari savanţi ai lumii ca să lucreze pentru el. 

- Chiar aşa? întrebă Newman cu o voce plictisită. 

- Ascultă-mă, mârâi ea. Am note pe care le-am luat din 
dosarele lui secrete, cu detaliile cele mai intime referitoare la 
savanții dispăruţi. Mai târziu, am reuşit să fotocopiez şi pagini 
întregi din dosarele acelea. Ed Reynolds, Irina Krivitsky şi alţii. 
Mă asculţi? 

- Vag. 

- Vreau o sută de mii de lire pentru informaţie. 

- Nici nu vrei prea mult, nu? 

- Poţi să-ţi vinzi povestea, ca fiind a ta. Te mai îmbogăţeşti o 
dată. Eu ţi-o ofer ieftin cu o sută de mii de lire. Alţii ar plăti mult 
mai mult. 

- Du-te la alţii. 

- Ai face cea mai grozavă treabă cu un subiect ca ăsta. Ţi-am 
citit şi eu câte ceva din ce-ai scris. Şi, în afară de cele o sută de 
mii, vreau şi cinci la sută din profitul total. 

- Mă faci să-mi lase gura apă, spuse el cinic. 

- După ce te mai gândeşti, o să ajungi la cuvintele mele. Eu 
stau la Baur-en-Ville. Dă-te drept Cross când mă suni. 

- Domnul Double-Cross?? 

Newman puse receptorul jos. Simţi o repulsie totală. 


47 

Eve se năpusti afară din cabina telefonică şi se întoarse în 
fugă la Baur-en-Ville. Se duse direct în bar. Avea nevoie de o 
votcă mare. 

Gustav o urmărise din faţa unui magazin de pe partea cealaltă 
a străzii. De îndată ce fu ascunsă de un tramvai, Gustav 
traversă în fugă şi se duse la cabina telefonică. O femeie cu o 
înfăţişare morocănoasă întinsese mâna să deschidă uşa cabinei. 
Gustav o dădu la o parte şi nu-i luă în seamă injuriile, 


24 Double-cross = „a trage pe sfoară”, „a păcăli”, „a înşela” 


prefăcându-se că se uită după un număr de telefon. 

După ce femeia plecă, Gustav detaşă aparatul miniaturial de 
înregistrare pe care îl ascunsese acolo, trăgând tare de 
ventuzele care îl ţinuseră lipit. Gustav sperase că, dacă Eve va 
mai da vreun telefon, o va face din cabina telefonică pe care o 
mai folosise. 

Nu mai pierdu timpul şi se întoarse imediat în camera sa de la 
hotel. Ajuns înăuntru, încuie uşa, scoase caseta, o puse în 
casetofon şi ascultă conversaţia cu un interes crescând. N-o 
plăcuse niciodată pe Eve. 

leşi pe coridor şi se îndrepta spre camera lui Brazii, când şeful 
lui îl prinse din urmă. Gustav se trase înapoi când Eve ieşi din 
camera ei. Se înviorase şi acum se ducea la bar. 

- Unde e José? întrebă ea. 

- Jose s-a hotărât să-şi ia o vacanţă, îi spuse Brazii vesel. Cred 
că s-a dus acasă. 

- Eu sunt la bar dacă ai nevoie de mine, spuse ea. 

- Unde altundeva? replică Brazii şi mai vesel. 

Îşi descuia uşa de la cameră, când Gustav veni în spatele lui şi 
îi spuse că ar vrea să stea de vorbă cu el. 

- E important? întrebă Brazii. 

- Cred că ar trebui să judecaţi singur. 

- Of, bine. Mai bine să intrăm, dar nu mă ţii mult. 

Brazii se aşeză la biroul lui, sperând ca Gustav să plece 
repede. Voia să asculte ultimele buletine de ştiri... In special 
dacă se aflase ceva referitor la situaţia din Moscova. 

- Vreau să vă pun o casetă, spuse Gustav. 

Brazii se încruntă, dădu din cap aprobator şi se lăsă pe spate 
în timp ce Gustav introducea banda în casetofonul de pe biroul 
său. Apoi apăsă pe butonul de pornire. Nimic nu se schimbă în 
expresia lui Brazii, ascultând banda. Brazii avea o stăpânire de 
sine de invidiat. Când banda se termină, Gustav se uită la şeful 
lui, aşteptând. 

- Am mai văzut-o intrând în cabina aceea telefonică, explică 
el. Aşa că, gândindu-mă că s-ar putea să se mai folosească de 
ea, am pus unul dintre dispozitivele mele de înregistrare 
înăuntru. Acelaşi pe care l-am pus şi sub biroul lui Jose. 

- Lasă-mi banda. 

- Nu vreţi să... 

- Vreau să te duci şi să-ţi vezi de treaba ta. 


Aşteptă până ce Gustav plecă, se ridică, încuie uşa şi se 
întoarse la birou. Gustav derulase banda înainte să plece. Brazii 
apăsă pe butonul de pornire şi ascultă din nou. 

„„„ Ştirea carierei tale... 

pot să-ţi dau adevărata poveste a lui Leopold Brazii... 

... am reuşit să fotocopiez pagini întregi din dosarele acelea... 

„„„ O sută de mii de lire pentru informaţie... 

Când banda se termină, Brazii o derulă, scoase caseta şi o 
băgă în buzunar. Se aşeză din nou la birou, cu o figură 
încruntată. 

„Am avut încredere în ea, gândi el. Am plătit-o regeşte, dar n- 
a fost de ajuns. Altă trădare în rândul oamenilor mei. E mânată 
de lăcomie. Nu e loială decât propriei şi hidoasei sale persoane.” 

Brazii rămase multă vreme holbându-se la peretele din faţa 
lui, derulându-şi în minte ceea ce ascultase pe bandă. Îşi reveni, 
cu o tresărire, şi deschise radioul. 

Acum nu mai putea să trimită al doilea semnal... care ar fi 
distrus toate comunicațiile mondiale, dar făcuse destule pentru 
a-i da lui Marov ocazia să preia controlul. Rusia era din nou o 
mare putere, o ameninţare care va trezi Occidentul. 


Newman rămase o vreme în camera lui. Notă repede 
esenţialul conversaţiei sale cu Eve Warner. Apoi se spălă bine, 
se pieptănă şi se duse în camera lui Tweed. 

Tweed asculta buletinul de ştiri al BBC-ului, World Service, 
care difuza din ce în ce mai multe rapoarte. Paula stătea pe un 
scaun lângă Philip, ascultând şi ei. Tweed închise radioul când 
Philip îi deschise uşa lui Newman. 

- Brazii şi-a atins multe puncte din planul său, îi spuse Tweed 
lui Newman. E ciudat, dar încă mă trezesc aprobând multe 
dintre ideile netrebnicului ăstuia. Sunt sigur că Brazii intenţiona 
să trimită şi un al doilea semnal - probabil s-o facă chiar el, de 
vreme ce se afla la staţia de la sol - dar l-aţi oprit, distrugând 
staţia. Ceea ce e o adevărată binecuvântare. 

- De ce? întrebă Newman. 

- Unul dintre agenţii noştri a reuşit să ajungă în Rusia, înainte 
ca Marov să închidă graniţele. A încercat să mă sune din 
Frankfurt şi a vorbit cu Monica în lipsa mea. Există zvonuri că 
ruşii masează trupe la graniţa lor cu Ucraina. Sunt sigur că 
Marov - cu ajutorul considerabilei populaţii ruse din Ucraina - 


vrea să ocupe această ţară. Atunci, am avea de a face cu o 
mare criză mondială. 

- Pentru că Ucraina are o graniţă întinsă cu Polonia, sugeră 
Newman. 

- Exact, încuviinţă Tweed. Armata rusească ar ameninţa 
Europa de Vest. Oamenii uită că ruşii au încă mult armament pe 
care l-au strâns în timpul Războiului Rece. E absolut clar că s-a 
dat o proclamaţie, prin care toate magazinele particulare sunt 
transformate în proprietăţi de stat. S-a reintrodus raţia la pâine. 
Probabil că ruşilor nu le place să stea la coadă, dar vor şti că 
pâinea pe care o cumpără zilnic e la un preţ controlat. 

- Asta înseamnă comunism, obiectă Newman. 

- Ba nu e comunism. Marov e foarte deştept. Se foloseşte de 
ideile comuniste care au garantat rezerve de hrană... dar 
declaraţia a fost făcută în Numele Tuturor Ruşilor. Preşedintele 
cel suferind a semnat-o, iar Marov a contrasemnat-o. Deci acum 
ştim cine e, de fapt, la conducere. 

- Dar economia lor e încă la pământ, obiectă din nou 
Newman. 

- Nu chiar. A fost când Gorbaciov s-a jucat de-a economia de 
piaţă... şi mafia a preluat puterea. S-a mai anunţat că statul 
preia toate fabricile... inclusiv pe cele de armament. Cu 
graniţele închise bine, economia se va stabiliza. Tweed schimbă 
subiectul. Ţi-a luat cam mult să faci o baie. 

Newman se uită la Philip, apoi le relată lunga conversaţie 
telefonică cu Eve. Philip explodă. 

- Vedeţi! Acum îşi arată adevărata faţă. Ar face orice ca să 
mai pună mâna pe nişte bani. 

- Cred că o să încerce să mai ia legătura cu mine, comentă 
Newman. Dacă o va face, o s-o ascult din nou şi n-am să-i spun 
nimic. 

- În timp ce voi vă distraţi, spuse Tweed cu un umor prefăcut, 
eu am primit un telefon de la Monica. Howard iar se învârte în 
jurul cozii. lau un taxi şi mă duc până la Beck, la sediul central al 
poliţiei. Am nevoie de un telefon sigur ca să vorbesc cu primul- 
ministru. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă Paula nerăbdătoare. 

- Howard l-a deranjat pe primul-ministru, evident. Eu l-am 
calmat, i-am sugerat crearea unei a doua Forțe de Reacţie 
Rapidă şi trimiterea acesteia în Germania. Apoi să reintroducă 


obligativitatea serviciului militar. Şi să facă anunţul în Camera 
Comunelor înainte să informeze Casa Albă. Am spus că Marea 
Britanie va aprecia o mână de fier la conducere. Cu asta l-am 
dat gata. 

- Şi Brazii? întrebă Philip. 

- O, o să-l terminăm şi pe el, într-un fel sau altul. 


48 

Gustav ieşi din camera lui de la Baur-en-Ville şi se întâlni cu 
Eve, care tocmai se întorcea după o lungă şedere la bar. Faţa lui 
urâtă avu o tentativă de zâmbet, cel puţin aşa îşi imagină el că 
ar arăta un zâmbet, dar nu reuşi să afişeze decât un rânjet 
chinuit. 

- Şeful nu e prea mulţumit de tine, spuse el. 

- A, da? Ciudat. Credeam că e invers. Că nu e deloc mulţumit 
de tine. De unde ştii că nu e mulţumit de mine? Am impresia că 
minţi. 

Eve tăcu, aşteptând. Îl provocase, ca să-l facă să-i dea mai 
multe informaţii. Era o tactică pe care o folosea adesea. Gustav 
rânji din nou. 

- Mi-a spus o păsărică. 

- Şi cum o cheamă pe păsărică? 

- Ţi-ar plăcea să ştii? Trebuie să plec. 

Atmosfera deveni tensionată. Eve era hotărâtă să-l facă să 
vorbească. 

- Văd că iar te-ai îmbrăcat frumos să ieşi la plimbare prin oraş. 
lar cauţi vreo femeie destul de ieftină şi care să se potrivească 
cu tine? 

- Mă duc să supraveghez Schweizerhof-ul, se trădă el, înfuriat. 
Şeful crede că Tweed şi lingăii lui s-au întors în oraş. 

- Nu te-ai prins ce vrea de la tine, de fapt? i-o trânti ea, în 
timp ce mintea îi lucra cu rapiditate, hotărâtă să se răzbune pe 
ticălosul ăsta care o insulta. Işi cobori vocea. Şeful vrea ca tu să- 
| omori pe Tweed. Gândeşte-te la bonusul gras pe care ţi l-ar da 
dacă ai putea să rezolvi treaba asta. 

Gustav, un bun expert în luptele de stradă - un şi mai bun 
expert în atacurile armate - era, destul de îngust la minte, după 
cum îşi dăduse şi ea seama. Se holbă la ea. 

- Crezi că asta vrea el, de fapt? 

- Sigur că asta vrea, idiotule. Clocotea încă de furie, dar avea 


grijă să n-o arate. El dă adesea instrucţiuni într-o manieră foarte 
sugestivă... gândindu-se că ai destulă minte ca să-ţi dai seama 
ce vrea de la tine. 

- Inţeleg. 

Gustav descuie din nou uşa de la camera sa şi intră, lăsând-o 
pe Eve afară, urmărindu-l prin uşa deschisă. Descuie un sertar 
din care scoase un Luger de 7,65 mm, băgă arma într-un 
buzunar adânc al paltonului, ieşi din cameră şi încuie uşa. li 
aruncă o privire pofticioasă. 

- Nu crezi că sunt în stare s-o fac, nu? 

- La naiba, sigur că nu eşti în stare, replică ea, întărâtându-l. 
Privindu-l dispărând după un colţ, Eve se gândi că poate 
mersese prea departe. Fugi în camera ei, îşi puse o haină de 
caşmir, ieşi, încuie uşa şi străbătu coridorul în fugă, apucând să-l 
mai vadă pe Gustav dispărând în stradă. 

Eve ştia că, în izbucnirea ei de furie, luase în calcul faptul că 
Tweed va fi bine păzit şi, în cazul în care Gustav ar încerca să-l 
asasineze, va fi împuşcat. Acum încerca să găsească o soluţie ca 
nimic din toate astea să nu se întâmple. Brazii îi spusese cât de 
mult îl admiră pe Tweed, chiar dacă era liderul opoziţiei. 

Ajunse în hol, ieşi în fugă în stradă, chiar la timp pentru a 
vedea silueta lui Gustav, înveşmântată în negru, mergând cu 
pas grăbit pe Bahnhofstrasse. Se luă după el. 


- l-am promis prim-ministrului că-l sun cam pe la ora asta, 
spuse Tweed, uitându-se la ceas în dormitorul său. Asta 
înseamnă o plimbare vioaie până la sediul central al poliţiei, 
unde pot găsi un telefon sigur. 

- la un taxi, ca data trecută, îi sugeră Newman. Afară e 
întuneric, iar Brazii ţi-o coace. 

- Sunt sigur că nu se gândeşte el la aşa ceva. Noi ne-am 
înţeles foarte bine şi aici e toată ironia situaţiei. In plus, mi-ar 
prinde bine o gură de aer curat. 

- Atunci, venim cu tine, spuse Paula, punându-şi paltonul şi 
trecându-şi cureaua poşetei peste umăr. 

- De acord, spuse Newman plin de vervă. Mi-ar prinde bine şi 
mie o gură de aer rece ca gheaţa. 

Coborâră cu liftul. Tweed, încadrat de cei doi însoțitori, se 
îndreptă spre ieşire, cobori treptele de la intrare, după ce uşile 
automate se deschiseră, şi se pierdu în noaptea fulgerată de 


luminile maşinilor care treceau în viteză pe lângă hotel. 

Gustav, îmbrăcat cu paltonul lui negru, se plimba hotărât, cu 
pasul greoi, pe stradă. Inteligența lui limitată nu-l ajuta prea 
mult ca să analizeze ceea ce îi spusese Eve. Sau de ce o femeie 
pe care o ignorase sau o tratase cu dispreţ i-ar face lui o 
favoare. 

Se concentră pe ceea ce avea de făcut. După ce îl va împuşca 
pe Tweed, se va duce în Shopville, va traversa scuarul pe 
dedesubt şi va ieşi în gara principală. Acolo va intra într-o 
toaletă publică, va şterge cu grijă amprentele de pe armă, apoi 
se va plimba pe lângă râul Limmat unde se va opri pe pod, îşi va 
pune mâinile înmănuşate pe balustradă şi va arunca arma în 
apă. 

Gustav era unul dintre acei criminali care se fereau cel mai 
tare de poliţie. Apăreau de nicăieri, îşi împuşcau ţintele şi 
dispăreau pe un drum pe care îl planificaseră dinainte. Rar erau 
prinşi. Gustav îşi ucisese prima victimă când avea optsprezece 
ani - împuşcase un bărbat în Soho, apoi se evaporase. ÎI 
instruise un bătrân, îi arătase cum să scoată seria unei arme şi 
insistase că trebuie să cunoască foarte bine zona unde va ucide 
pe cineva. 

- Dacă te înhaţă poliţia, după ce-ai scăpat de armă, nu spui 
nimic, îi băgase bătrânul în cap. Şi dacă te ţin ore întregi cu 
luminile alea în ochi şi ţi se face sete, le spui că vorbeşti dacă îţi 
dau ceva de băut. Dai tot paharul pe gât, le zici „mulţumesc” şi 
atât. Dacă insistă, le mai zici „păi, am vorbit... v-am spus 
mulţumesc...” 

In urma lui, Eve se străduia să-l ajungă, dar nu ştia ce să-i 
spună. Cel mai mult se temea să nu fie prea nervos şi să-şi 
folosească arma împotriva ei. Era într-una din periodicele ei stări 
de nesiguranţă. Pornise o treabă pe care nu mai ştia cum s-o 
oprească. 

Gustav ajunse în colţul scuarului, lângă hotelul Schweizerhof, 
după ce traversă strada. Se opri într-un loc de unde putea să 
vadă ieşirea şi studie traficul. Nu era prea mare aglomeraţie la 
ora aceea, doar, din când în când, câte un autocamion mare, 
care trecea pe lângă gară, ocolind-o şi continuându-şi drumul 
peste podul care traversa Limmaţ-ul. Îşi ţinea mâna dreaptă în 
buzunarul paltonului, strângând cu putere mânerul Luger-ului. 
De data asta, nu putea să dea greş, dacă era destul de norocos 


ca Tweed să iasă din hotel. Gustav avea multă răbdare, putea 
să aştepte mult timp până îi apărea ţinta. Ceea ce nu ştia era 
că, pe partea cealaltă a străzii, era un alt bărbat care avea şi 
mai multă răbdare. 

Păşind pe trotuarul din faţa Schweizerhof-ului, Newman, 
Tweed şi Paula se opriră, ca să se obişnuiască cu frigul aspru. 
Din poziţia în care se afla Gustav, Paula îl proteja pe Tweed. 
Acesta aşteptă. 

Apăru camionul condus de un şofer obosit şi făcu ocolul 
scuarului, trecând pe lângă gară. Şoferul se afla la volan de prea 
multe ore, peste limita permisă. Newman, Tweed şi Paula 
porniră spre sediul central al poliţiei. Gustav îşi ridică Luger-ul şi 
tinti drept spre Tweed. Se auziră trei împuşcături atât de rapide, 
încât parcă ar fi fost una singură. 

Gustav se clătină pe picioare cu trei gloanţe în spate şi căzu 
de pe marginea trotuarului în faţa camionului. Prea târziu, chiar 
şi pentru frâna pusă de şofer. Imensul vehicul trecu peste corpul 
întins pe şosea, strivindu-l. 

- Continuă să mergi, spuse Newman repede. Uită-te vizavi. 
Marler îşi puse arma cu care trăsese înapoi în buzunar, veni 
lângă ei şi îi însoţi până la poliţie. Tweed nu spuse nimic până ce 
cotiră pe o stradă laterală. Auziră sunetul îndepărtat al unei 
sirene de poliţie care se apropia de scuar. 

- Mulţumesc, Marler, spuse Tweed încet. De unde ai ştiut? 

- M-am gândit că mai bine mi-aş face datoria, stând de pază 
la intrarea hotelului. L-am observat pe tipu’ ăla care stătea, pur 
şi simplu, fără să facă nimic, dând din picioare de parcă i-ar fi 
fost frig, dar fără să se mişte. M-am hotărât să nu-l scap din 
ochi. 

- Spuneai că Brazii te admiră, rosti nervos Newman. 

- Am văzut-o pe Eve la capătul lui Bahnhofstrasse, spuse 
Paula. A şters-o destul de repede când a văzut ce s-a întâmplat. 
Nu m-aş da în lături să spun că drăcoaica asta a pus la cale 
atacul ăsta. 

Mintea lui Eve o luase razna în timp ce se grăbea să se 
întoarcă la Baur-en-Ville. Se băgase într-o încurcătură mare şi o 
ştia. Trebuia să fie prima care să-l informeze pe Brazii despre 
cele întâmplate. Intră în Baur-en-Ville, luă liftul şi se grăbi spre 
camera ei, inventând în tot acest timp o poveste pentru Brazii. 

Ajunsă în cameră, îşi turnă un pahar mare de votcă, îşi aprinse 


o ţigară şi se gândi. Ca să-şi mai dea curaj, îşi schimbă haina şi 
îşi puse un trenci lung, cu revere largi. Mai devreme, când se 
întorsese de la lac, pe Bahnhofstrasse, din cauza lungimii, 
trenciul se înfăşurase în jurul ei la o rafală de vânt. Stinse ţigara, 
trase aer în piept, se îndreptă alene spre camera lui Brazii şi, de 
data asta, bătu la uşă. 

- Intră. 

Brazii, aşezat la biroul lui, zâmbi larg când văzu cine e. Eve 
închise uşa şi veni spre el, când Brazii remarcă: 

- Îmi place trenciul ăsta. Eşti foarte elegantă, draga mea. 

- Ultima mea achiziţie. Trebuie să-ţi povestesc ceva îngrozitor. 

- Mai întâi, scoate-ţi trenciul. E cald aici. Stai jos, fă-te 
comodă. Bănuiesc că ţi-ar prinde bine ceva de băut. 

- Ar fi foarte plăcut. 

Eve aşteptă până ce el turnă votcă în două pahare... pentru 
ea o porţie mai mare. Brazii se întoarse la scaunul din spatele 
biroului, ridică paharul şi zâmbi din nou. 

- Noroc! Acum, linişteşte-te şi spune-mi despre ce e vorba. 

- Gustav e mort, izbucni ea. E îngrozitor. A încercat să-l 
împuşte pe Tweed, dar l-a împuşcat altcineva mai înainte. A fost 
groaznic. Gustav a căzut în faţa unui camion care tocmai trecea 
pe-acolo. 

- Aşa că, probabil, zise Brazii după ce sorbi din băutură, 
poliţiei nu-i va fi uşor să-l recunoască. In orice caz, după cum ştii 
şi tu, oamenii care lucrează pentru mine nu au niciodată acte de 
identitate asupra lor când sunt în misiune. Mă întreb de ce a 
încercat să-l omoare pe Tweed. 

- Când a ieşit, era beat. Am trecut pe lângă el pe coridor şi 
mirosea a băutură. Nu ştiam ce are de gând să facă, aşa că mi- 
am pus paltonul şi l-am urmărit pe Bahnhofstrasse. 

- Spui că Gustav era beat? 

- Şi încă bine, aş putea spune, dar nu ca să se clatine. Pe 
stradă mergea chiar drept. După aceea, când Tweed a ieşit din 
hotel cu Newman şi cu Paula Grey, a încercat să-l împuşte pe 
Tweed. 

- Din fericire, se pare că Tweed avea pe cineva postat în afara 
hotelului şi acel cineva era înarmat. Le-am dat drumul, lui 
Francois şi celuilalt paznic, pe care l-am lăsat aici, după ce i-am 
plătit bine. Aşa că, pentru plecarea de mâine, nu mai suntem 
decât eu şi cu tine. 


- Plecare? Unde? întrebă Eve, privindu-l peste marginea 
paharului. 

- În Dorset. Grenville Grange. Mai e un bancher pe care vreau 
să-l îmbunezi pentru mine. 

- Nu mai e nici o bancă mare - sau oameni importanţi, oricum 
- în regiunea aceea adormită. 

- O, ba da. Mai e unul. Care vine şi stă la ferma lui de la ţară 
în weekenduri. E despărţit de soţie, aşa că va fi interesat de o 
companie feminină. 

- Nu şi în dormitor, îl avertiză ea. 

- Bineînţeles că nu. Ţi-am cerut eu vreodată să mergi atât de 
departe? Sunt mai flexibili când speră. Vom zbura până acolo cu 
avionul, vom ateriza pe aeroportul internaţional Bournemouth şi 
am aranjat deja să ne aştepte acolo o maşină. 

- Se pare că te-ai gândit la toate. 

- Crede-mă că m-am gândit. Acum, hai să mergem jos şi să 
luăm o lungă şi plăcută cină. Zâmbi din nou. Mi-ar prinde şi mie 
bine o companie plăcută. Poţi să-ţi faci valiza mâine. Eu trebuie 
să mai trec pe la o bancă. 


49 

Înainte ca Paula şi Newman să intre în sediul poliţiei, Tweed le 
atrase atenţia să nu spună nimic despre atacul asupra sa. 

- l-ar putea face viaţa grea lui Beck... va trebui să 
investigheze circumstanţele în care a fost ucis cel care voia să 
tragă, indiferent cine l-a trimis. Asta te va implica pe tine, 
Marler. Vreau ca plecarea noastră din Zurich să nu fie amânată 
în nici un fel când pleacă Brazii... şi sunt sigur că va pleca în 
curând. 

Marler se oferise să rămână afară, de pază. 

- Nu putem spune cât de disperat este Brazii. S-ar putea să-şi 
fi schimbat părerea despre tine, Tweed. Ştiu că ăsta e sediul 
central al poliţiei, dar patru oameni cu pistoale-mitralieră ar 
putea năvăli aici şi ar intra cu uşurinţă. 

- Să nu stai până îngheţi, îi spuse Tweed. Noi o să ne grăbim 
cât putem. i 

Beck sări de la biroul lui, întâmpinându-i călduros. li spuse 
ofițerului care îi adusese sus, la el, să comande cafea şi prăjituri 
pentru toată lumea. 

- Produsele de cofetărie vor fi de la Spriingli, spuse el, după ce 


ofiţerul ieşi din încăpere. 

- O să mă fac cât un porc, îi spuse Paula. 

- De-aceea le-am şi comandat, îi replică el, zâmbind. Am 
veşti. Brazii ne joacă feste, sunt sigur. Vrea să ne inducă în 
eroare. 

- De data asta, ce fel de feste? întrebă Tweed. 

- Pilotul avionului care aşteaptă pe Kloten a completat trei 
planuri de zbor provizorii. Unul pentru o decolare la ora 
unsprezece. Unul pentru ora treisprezece. Al treilea pentru 
cincisprezece. Toate trei provizorii. 

- Asta ca să mă inducă în eroare, spuse Tweed. Cu ce 
destinaţii? 

- Toate trei pentru aceeaşi destinaţie. Aeroportul internaţional 
Bournemouth. 

- Deci se întoarce de unde a plecat. Grenville Grange, în 
Dorset. Interesant. Ne ducem după el. 

- Bănuiam eu că aşa o să faci, spuse Beck cu un zâmbet 
strâmb. Nu te dai niciodată bătut. Apropo, după ce ai aterizat cu 
avionul lui Brazii într-o zonă mai retrasă, i-am cerut controlorului 
de zbor să nu ţină avionul la vedere, ci undeva, ascuns, în 
aceeaşi zonă. Aşa că aparatul te aşteaptă, cu plinul făcut. Un 
echipaj elveţian va fi gata de decolare când vei vrea. Vor fi, 
probabil, aceiaşi oameni care te-au dus la Sion. Îşi petrec 
noaptea dormind. 

O polițistă în uniformă intră cu o tavă cu cafea şi prăjituri. 
Paula se întinse după un amestec exotic, cu multă ciocolată şi 
frişcă. 

- Grozav, anunţă ea. Ce ofertă generoasă! O să mai vreau 
una. 

- De aceea sunt aici... ca să fie consumate, spuse Beck 
amuzat. 

- Ce-aş vrea eu să facem, spuse Tweed, e să fim toţi în avion 
pe la ora zece a.m. Astfel o să fim gata să decolăm de îndată ce 
pleacă Brazii... indiferent de care dintre cele trei planuri se 
foloseşte. i 

- Asta se va aranja, spuse Beck. In cazul ăsta, o să trimit două 
maşini neînmatriculate ale poliției să vă ia de la Schweizerhof la 
ora nouă fără un sfert. Dacă Brazii alege planul de ora 
unsprezece, voi o să fiți deja la bordul celuilalt avion. 

- Serviciul şi organizarea ta sunt, într-adevăr, remarcabile, 


spuse Tweed. Îţi mulţumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai 
dat. 

- O să-mi povesteşti, te rog, şi mie ce s-a întâmplat, în cele 
din urmă, cu domnul Brazii. Dumnezeu ştie dacă a reuşit sau nu 
să întoarcă lumea cu fundu-n sus. După ce s-a auzit de decizia 
de la Londra, armata elveţiană a fost pusă în stare de mobilizare 
parţială. 

În timp ce Tweed îi telefona prim-ministrului, Beck puse 
câteva din prăjiturile care îi plăcuseră Paulei într-un şerveţel şi i 
le oferi, înclinându-se. 

- O să-ţi trimit ciocolată Spriingli, o cutie mare. Pentru o 
doamnă curajoasă. 

- Mulţumesc. Intotdeauna ai fost drăguţ cu mine. 

Beck o îmbrăţişă, apoi plecară şi îl găsiră pe Marler discutând 
cu poliţista cea frumoasă, care le servise cafeaua şi prăjiturile. 

- Imi pare rău, spuse Tweed, bătându-l pe umăr, te cheamă 
datoria. 

Marler reacţionă aproape instinctiv şi o luă înaintea lor, prin 
noapte, oprindu-se să-şi arunce o privire după spaţiul pavat din 
faţa clădirii, făcându-le apoi semn să vină după el. 

- Mâine ar trebui să vedem câteva acţiuni interesante, 
remarcă Tweed pe drumul de întoarcere la Schweizerhof. 

- Am avut destule şi pe ziua de azi, i-o întoarse Newman. 


În timpul unei cine nesfârşite, Eve conversase cu Brazii, 
acordându-i doar jumătate din atenţia ei. Cu cealaltă jumătate 
încerca să găsească o modalitate de a-l contacta pe Newman, 
înainte să părăsească Zurich-ul. Era convinsă că Newman făcea 
pe durul, voia să se lase greu. 

Imaginea lui Gustav, strivit sub roţile camionului, nu mai făcea 
parte din gândurile ei. Nu-i trecuse nici o clipă prin minte că ea 
era responsabilă pentru moartea lui îngrozitoare. 

Spre disperarea ei bine mascată, Brazii prelungi cina cu mult 
după miezul nopţii. Urcară împreună pe scări şi, ajuns în dreptul 
apartamentului său, Brazii deschise uşa şi i-l arătă pe Igor care 
dormea pe o canapea, învelit cu o pătură. 

- l-am dat să mănânce înainte să coborâm noi la masă, îi 
spuse el. Lui Eve nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă lui 
Igor i se dăduse, sau nu de mâncare. Spuse „noapte bună” şi se 
duse în camera ei. Inchise uşa, o încuie, îşi aprinse o nouă ţigară 


de la cea pe care o fuma, îşi turnă votcă într-un pahar mare şi 
începu să se dezbrace. 

Din punct de vedere psihologic, era prea târziu să-l sune pe 
Newman. Aşa că dimineaţă, când Brazii se va duce la bancă, ea 
va suna din nou la Schweizerhof. Sună telefonul. Alergă să 
răspundă, fiind sigură că o sună Newman. In schimb, era Brazii. 

- Să te scoli devreme mâine, să fii gata pentru micul dejun la 
ora opt. Mâncăm împreună. 

- Am înţeles. 

Trânti receptorul. Sperase să doarmă bine. Ajunse la concluzia 
că n-are rost să se mai dezbrace. Aruncă perna, de care, oricum, 
nu avea nevoie, pe podea, stinse ţigara, se băgă în pat, stinse 
lumina şi adormi repede. Conştiinţa n-o ţinuse niciodată trează 
pe Eve Warner. 

A doua zi, de dimineaţă, îl însoţi pe Brazii la micul dejun. Brazii 
comandă un mic dejun englezesc şi prelungi masa cât mai mult, 
în timp ce Eve încerca să-şi ascundă nerăbdarea. Brazii era într- 
o dispoziție foarte bună, pălăvrăgea încontinuu cu ea, 
comandând cafea după cafea. 

Ea fuma ţigară de la ţigară, ascunzându-şi nervozitatea, 
întrebându-se când naiba avea Brazii de gând să plece la bancă. 
Era aproape ora nouă când el se ridică de la masă, avertizând-o 
să fie gata de plecare imediat ce el se va întoarce. 

- Cât timp lipseşti? întrebă ea cu indiferenţă. 

- Cât stă cucul pe ouă? îi replică el amabil. 

- Ei, cât stă? insistă ea. 

- O să ştii când o să mă întorc şi o să-ţi bat la uşă, nu-i aşa? 

Furioasă, se duse la ea în cameră şi lăsă uşa întredeschisă 
câţiva centimetri. După ce îl auzi pe Brazii încuindu-şi uşa, 
aşteptă câteva secunde, îşi scoase capul şi se uită pe coridor, la 
timp să-l vadă dispărând după colţ, acelaşi colţ după care 
dispăruse Gustav în ultima sa plimbare fatală, dar gândul acesta 
nu-i trecu prin cap. 

Hotărâse că va risca şi îi va telefona lui Newman din camera 
ei. Brazii s-ar fi putut întoarce mai repede decât se aştepta ea. 
Să meargă pe jos până la cabina telefonică de pe 
Bahnhofstrasse ar fi pus-o într-o situaţie dificilă. Formă numărul 
de la Schweizerhof din memorie. 

- Vă rog faceţi-mi legătura cu domnul Robert Newman. 
Aşteaptă telefonul meu. 


- Mă tem că domnul Newman nu mai stă la noi. 

- Faceţi-mi legătura cu recepţionerul, atunci. 

- Recepţia. 

- Înţeleg că domnul Newman a plecat de la dumneavoastră. E 
adevărat? 

- Da, madame. 

- S-a întâmplat ceva şi trebuie neapărat să-i dau de ştire. 
Unde s-a dus? 

- N-am nici cea mai vagă idee, madame. 

- A luat trenul, avionul sau a plecat cu maşina? 

- Sincer, nu ştiu nimic. 

- Dar ştia că trebuie să sun. Probabil că a lăsat o adresă unde 
poate fi găsit. Uitaţi-vă în registru. 

- Nu a lăsat nici o adresă. Tonul recepţionerului începu să se 
răcească. Nu vă pot ajuta. 

- Eşti inutil! ţipă ea la el şi întrerupse convorbirea. 

Se apucă, furioasă, să-şi facă bagajul, îndesând haine scumpe 
unele peste altele în valiză, îndesând înăuntru marginile care 
rămăseseră, atârnând, pe afară. O să le calce cei de la 
spălătorie. Şi-ar face bine să iasă perfect, altfel or să audă de 
ea. 

- Dracu' să te ia, Bob Newman, murmură ea. Păi, în cazul 
ăsta, preţul a crescut la o sută cincizeci de mii de lire. 

Singurele lucruri cu care umblă cu atenţie fură paginile pe 
care le fotocopiase, din dosarele din cabinetul lui Gustav. Pe 
acestea le împături cu grijă, băgându-le într-un buzunar al 
genţii, din care scosese în prealabil tubul de Mace de la José. La 
sfârşit, puse tubul la loc şi îşi închise poşeta de umăr, trăgându-i 
fermoarul. Avea în ea o avere... cu toate foile acelea. 

După ce încuie valiza, se aşeză picior peste picior, bătând 
uşor cu unul din picioare, în timp ce se uita pe altă revistă de 
modă, hotărându-se ce să mai cumpere. Preţurile n-o interesau 
niciodată. 


La bordul avionului de pe Kloten, Tweed şedea răbdător şi 
citea un volum broşat. Îşi cumpărase o colecţie de astfel de 
volume de la Shopville. Newman stătea vizavi de el, pe rândul 
celălalt, citind ultimele ştiri. 

Marov izolase Rusia. Nici o navă nu avea voie să părăsească 
cele două porturi degajate de gheţuri... Murmansk, în vest, 


Vladivostok, pe coasta Pacificului. O nouă organizaţie a poliţiei 
secrete, numită MOVAK, patrula pe străzile Moscovei şi ale altor 
oraşe mari, arestând mafioţii. Parlamentul fusese dizolvat, „în 
aşteptarea noilor alegeri”. Nu fusese stabilită nici o dată când 
acestea urmau să aibă loc. 

In spatele lui, Butler, aşezat în cel mai confortabil scaun, 
ocupat în mod normal de Brazii, când acesta se afla la bordul 
avionului, adormise repede. Pete Nield, care nu-l scăpa din ochi, 
citea şi el un ziar. Paula, aşezată în faţa lui Tweed, era adâncită 
în volumul ei broşat. Mai avea unul de rezervă în poală. Paula 
citea repede. În dreptul ei, pe rândul lui Newman, stătea Philip. 
li aruncă o privire, îl văzu uitându-se în gol, puse cartea jos şi se 
duse la el. 

- Te gândeşti la Eve? Sau n-ar trebui să întreb? rosti ea încet. 

- O, Doamne, nu! Adică, nu mă deranjează că întrebi, 
răspunse el repede. Mă gândeam la Jean. Am mai trecut o 
singură dată prin Valais, când ne întorceam amândoi dintr-o 
vacanţă la Verona. Ne-am simţit extraordinar. Jean iubea 
Verona... atât de veche... Am fost prin amfiteatru... păstrat, de 
altfel, perfect. Am făcut o excursie de o zi la Veneţia... Jean era 
de părere că o zi la Veneţia era suficient, cu toată magia acestui 
oraş. Eu am fost de acord cu ea. Ne-am întors cu un expres din 
Milano. Era ceaţă când am trecut prin Valais, aşa că n-am văzut 
mare lucru. Voiam să ne petrecem ultimele zile la Geneva. Am 
băut kir royales la Les Armures. A fost o seară superbă... deşi nu 
mă aştept ca tu să ţi-o aminteşti cu plăcere, după câte ni s-au 
întâmplat acolo. 

- O amintire plăcută. 

- Da. 

Philip înghiţi în sec, îşi întoarse privirea şi spuse că se duce la 
toaletă. 

Marler apăru din cabina echipajului. Neobosit, ca întotdeauna, 
se plimbase pe interval, în sus şi-n jos, fumând o ţigară lungă şi 
sporovăind cu echipajul. Işi continuă patrularea pe interval, apoi 
se întoarse în cabina echipajului. 

Reveni însă repede şi se opri lângă Tweed. 

- Pilotul tocmai mi-a spus că a venit Brazii, însoţit de o femeie. 
S-au suit în avionul lor. Se aşteaptă să decoleze la ora 
unsprezece. Cu aceeaşi destinaţie... Bournemouth. 

- Cum trece timpul... 


Tweed se uită la ceas, surprins să vadă că e aproape 
unsprezece dimineaţa. Îşi închise cartea şi văzu că Newman 
auzise ce-i spusese Marler. 

- Plecăm, zise Newman. Ultima fază, bănuiesc, a unei lungi 
saga. 

- Trebuie să mai aşteptăm, până suntem siguri că turnul de 
control ne lasă să decolăm la puţin timp după Brazii, le aminti 
Tweed. Aeroportul e aglomerat în zilele astea, chiar dacă e 
martie. 

- Sunt de acord cu tine, spuse Newman. O să fie destul de 
complicat. Trebuie să aterizăm pe Bournemouth după ce pleacă 
el spre Grenville Grange.., dar nu prea curând. 

- De fapt, sublinie Paula, avionul nostru va trebui să aterizeze 
doar când Brazii e suficient de departe, ca să nu vadă aterizând 
un aparat cu numele lui pe tot fuzelajul. 

- Ai dreptate, spuse Newman. O să fie un război al nervilor. 


50 

În absenţa lui José, Brazii ţinea lesa lui Igor când acesta urcă 
în avion, ţopăind pe scară. Lui Igor îi plăcea la nebunie să 
zboare. Se aşeză în scaunul lui preferat şi începu să se uite pe 
geam, în timp ce Brazii îi lega lesa de braţul scaunului. 

Se întoarse după valiză şi se întâlni cu Eve, îmbrăcată în 
trenciul ei lung, cărându-şi singură valiza. Eve îşi aruncă valiza 
cât colo, se duse şi se aşeză în spatele scaunului pivotant al lui 
Brazii. După ce acesta fu ocupat de Brazii, uşa exterioară se 
închise şi scara mobilă fu dată la o parte. Zgomotul motoarelor 
se transformă, din torsul monoton de încălzire, în vuietul 
asurzitor dinainte de decolare. Brazii se roti cu scaunul, ca să 
stea cu faţa la ea, şi se uită la ceas. 

- Splendid! O să decolăm exact la unsprezece. 

- Excelent. Ţi-ai luat banii de la bancă? 

- Cine a zis că e vorba de bani? Bătu uşor în micul diplomat pe 
care îl ţinea în poală. Documente importante, minţi el. 

Avea în diplomat un milion de franci elveţieni în bancnote 
mari, câştigul rezultat din vânzarea obligaţiunilor. 

„Nu te cred”, gândi ea, aprinzându-şi o ţigară şi făcând un 
rotocol de fum. Îl desfăcu, băgându-şi un deget prin el. Apăru 
stewardul. 

- Eu vreau o votcă mare, strigă ea. 


- Nu e puţin cam devreme? sugeră Brazii. 

- Nu e niciodată prea devreme. 

Avionul se desprinse de pistă, începu să prindă înălţime, lăsă 
în spate pâlcurile de brazi care încercuiau partea aceea de 
aeroport, trecu prin nori şi ieşi deasupra lor, în lumina 
strălucitoare a soarelui. 

- Odată şi-odată, spuse Eve, tot o să ai probleme cu Igor. Nu 
ai voie să-l scoţi din Anglia, aşa cum o faci. Igor ar trebui să stea 
şase luni în carantină. 

- O, îl pun în coşul lui special înainte să aterizăm. 
Compartimentul de sus e plin cu cutii de ciocolată elveţiană, în 
cazul în care e deschis la vamă, ceea ce nu se va întâmpla. Pe 
aeroportul din Bournemouth se ştie cine sunt şi faptul că sunt 
prieten cu primul-ministru. 

- Unde dracu' e votca mea? Ar trebui să-l schimbi pe 
stewardul ăsta, să iei pe cineva care ştie să-şi facă meseria. 

De abia termină de vorbit, că apăru stewardul cu un pahar 
mare de votcă, echivalentul a trei porţii normale. Eve se lumină 
toată, trase o tavă şi puse paharul în scobitura pentru pahare. 

- Cel puţin, n-ai uitat că vreau una mare, spuse ea fără 
amabilitate. 

- O alta va fi gata îndată ce madame va dori. 

Stewardul îi cunoştea gusturile. Nu înţelegea cum poate să 
consume atâta băutură tare, şi totuşi să coboare din avion 
trează. Îi zâmbi, dar Eve nu-l luă în seamă. „Să nu-i răsfeţi pe cei 
ce lucrează pentru tine”, ăsta era mottoul ei... cei răsfăţaţi se 
pretează la familiarisme cu superiorii lor. 

Îşi aranjase cu grijă trenciul, pentru că era întotdeauna 
mândră de ultimele achiziţii. Coborând pe Bahnhofstrasse, după 
ce-l cumpărase, cu paşi mari şi cu mâinile în buzunare, se 
simţise ca un general la comanda trupelor sale. 

- Când aterizăm, o să ne aştepte o maşină, o informă Brazii. O 
să mergem direct la Grenville Grange. 

- Sper că i-ai anunţat pe servitori să curețe locul înainte să 
ajungem noi acolo, îi spuse ea. 

- Am dat un telefon. Să sperăm că au înţeles bine data. 

- Ei bine, dacă n-au făcut-o ei, eu n-o fac. N-am fost angajată 
să fac treburi casnice. 

- Asta ar însemna să-ţi iroseşti talentele în alte direcţii, spuse 
Brazii, zâmbind. 


- Ăsta a fost un compliment? întrebă ea, privindu-l, cu 
prudenţă, peste pahar. 

Băuse deja trei sferturi din conţinutul paharului şi se gândea 
că ar fi timpul ca stewardul să apară din nou. 

- Bineînţeles. Zâmbetul lui Brazii se lăţi şi mai mult. Un 
compliment original pentru o doamnă unică. 

- Steward! strigă ea. Îşi golise paharul în timp ce vorbea 
Brazii. Repetă reprezentaţia. În timp-record. 

Stewardul se strădui să surâdă când îi luă paharul. Se gândea 
chiar c-ar trebui să-şi caute altă slujbă dacă Brazii continua să 
călătorească cu această femeie. 

- la uite, acolo e Bernese Oberland, zise Brazii, arătând cu 
degetul. O privelişte mai spectaculoasă decât oriunde în lume, 
inclusiv în America... unde, cred americanii, au totul şi de toate 
la cel mai înalt nivel. 

Eve nu se osteni să se uite în depărtare, la masivul lanţ de 
piscuri crestate, acoperite cu zăpadă şi strălucind în lumina 
soarelui. Brazii privi Jungfrau-ul, pe care îl găsi impresionant, dar 
nu mai impresionant decât Kellerhorn-ul. Apoi îşi alungă din cap 
toate gândurile legate de Valais, în timp ce avionul se 
îndreptase spre Franţa. 


Controlorul de zbor îl contactase prin radio pe pilotul avionului 
lui Tweed, aşa cum îi ceruse Beck. Pilotul ieşi din cabină şi se 
opri în dreptul lui Tweed. 

- Îmi pare rău, domnule, dar va mai dura cel puţin o jumătate 
de oră până vom putea decola. Sunt planificate alte zboruri 
înaintea noastră. Celălalt avion a decolat la ora unsprezece. 

- Nu avem ce face, spuse Tweed amabil. Înţeleg. Controlorul 
are şi el priorităţile lui. 

- Asta înseamnă, interveni Newman după ce pilotul închise 
uşa de la cabina lui, că o să fie o treabă a dracului de grea să-l 
mai prindem pe Brazii din urmă, o să ajungem cu mult după el 
la Grenville Grange. 

- Nu neapărat, zise Philip, stând pe locul lui, vizavi de Paula. 
Am o idee. 

- Spune-mi-o şi mie, îl încurajă Paula. 

- Nu încă. Să vedem cum merg treburile când o să ajungem în 
Anglia. 

Paula scoase prăjitura cu frişcă pe care i-o dăduse Beck şi pe 


care o ţinuse în frigider peste noapte. Începu să muşte din ea, 
folosind celălalt şerveţel pe care Beck, grijuliu, i-l pusese în plus, 
ca să nu-i scape firimituri pe costum. 

- O să te îngraşi ca un purceluş, o tachină Philip. 

- Ba nu. Pot să mănânc cât vreau, greutatea mea rămâne 
constantă. Eşti gelos că nu ai şi tu una. 

- Îmi lasă gura apă, recunoscu el. 

Alese o bucată cu multă frişcă, o rupse, îi spuse lui Philip să 
deschidă gura şi i-o vâri înăuntru. 

- A fost bună, spuse el după ce termină de mâncat. 
Mulţumesc. Din punctul meu de vedere, eşti o doamnă foarte 
generoasă. 

Philip scoase din valiza sa o hartă a Dorset-ului. Paula era 
nedumerită că Philip studia harta Dorset-ului. După ce acesta o 
împături şi o puse la loc, Paula îi strigă: 

- Credeam că deja cunoşti Dorset-ul ca pe dosul palmei tale. 

- Voiam doar să verific ceva. 

- Ceva în legătură cu misteriosul tău plan? îl presă ea. 

- Poate... 


- Anglia, frumoasa Anglie, rosti Brazii, uitându-se pe geam. 

Avionul intrase pe aeroportul internaţional Bournemouth şi se 
pregătea de aterizare. Eve era mai preocupată să-şi aranjeze 
trenciul decât să stea pe scaun, legată cu centura de siguranţă, 
aşa cum ar fi trebuit. Avionul cobora într-un unghi care nu o 
deranja prea mult. 

- Sper că şoferul ne aşteaptă cu limuzina, strigă ea. 

- Joseph nu se simte bine, aşa că nu va fi acolo. 

- Atunci o să avem alt şofer. 

- Da. Se întoarse cu scaunul lui. Te uiţi la el. 

- Adică o să conduci tu? întrebă ea, cu o urmă de neîncredere 
în ton. 

- Poate ar trebui să-ţi reamintesc că mi-am dat examenul de 
conducere pentru şoferi profesionişti. 

- AŞ putea să conduc şi eu, spuse ea. Sunt un şofer bun. 

- Poate mai târziu. Pentru început, o să stau eu la volan. Şi, 
oricum, dacă o luăm prin Corfe, nu e mult de mers. 

- Şoselele sunt inundate. M-am uitat pe geam. Probabil că a 
mai plouat. Zona rurală e un adevărat lac. 

- Aterizăm, spuse el şi se întoarse, ca să fie cu faţa spre 


cabina echipajului. 

Pilotul puse încet avionul pe pistă, îl lăsă să ruleze, apoi îl opri. 
Aşteptară. O lumină verde se aprinse deasupra cabinei 
echipajului. Eve se ridică, îşi încheie nasturii trenciului, dar cu 
ultimii nu se mai osteni. 

Işi luă valiza şi apăru prima în capul scărilor, apoi începu să 
coboare, cu trenciul fâlfâindu-i în toate părţile. Brazii chemă un 
hamal care să-i ia cele două valize. Mai devreme, pe când se 
mai aflau în aer, îl luase pe Igor şi-l băgase în compartimentul 
de jos al coşului său, căptuşit bine cu pături şi dotat cu găuri de 
aerisire ascunse cu grijă. Uriaşul câine fusese liniştit şi destins, 
având încredere în stăpânul său şi ştiind că nu trebuie să scoată 
vreun sunet până ce nu i se dă drumul de acolo. 

Brazii pusese la loc cel de-al doilea compartiment, în care 
aranjase cutii mari de ciocolată Spriingli. In final, pusese capacul 
şi îl fixase cu patru şuruburi. Terminase totul cu un sfert de oră 
înainte de aterizare. Stewardul primise ordin să rămână în 
cabina echipajului, pentru că Brazii avea ceva foarte confidenţial 
de discutat cu Eve, care se uitase la şeful ei cum făcea singur 
toată treaba. 

Acum, că avionul era pe pământ, Brazii îşi demonstra forma 
fizică şi puterea, cărând singur coşul de la avion până la 
limuzină. Funcţionarii de la vamă făcură glume pe socoteala lui. 

- lar aţi adus dulciuri pentru prietenele dumneavoastră, 
domnule? 

- Aşa se întâmplă când ai prea multe, glumi şi Brazii. 
Cincisprezece minute mai târziu, conducând pe un drum 
lăturalnic, Brazii ieşi în zona rurală care înconjura aeroportul şi 
băgă maşina într-un câmp liniştit, luminat de soarele care 
strălucea din mijlocul unui cer senin şi albastru. Bătea un vânt 
puternic. Il scoase din coş pe Igor care adormise şi îşi reluă 
drumul. 

Seria obstacolelor începu când ajunseră la debarcaderul 
feribotului care traversa intrarea în portul Poole. FERIBOT IEŞIT 
DIN FUNCŢIUNE PÂNĂ JOI, îi anunţa o pancartă mare. Brazii se 
dădu jos din limuzină, înjurând. 

- Ce s-a întâmplat? îl întrebă el pe un lucrător îmbrăcat cu o 
haină galbenă de ploaie. 

- Un cargobot a intrat şi a zgâriat feribotul care traversa 
ieşirea. E ţinut în dană la Shell Bay, acolo, şi se lucrează la el... 


Brazii se întoarse la limuzină şi se aşeză la volan, în timp ce 
muncitorul se apropie de el. 

- Unde vă duceţi? 

- La Corfe, răspunse Brazii, coborând geamul. 

- Singurul drum este prin Wareham. Şi-o să daţi de mai multe 
belele. Se lucrează la drumuri. Semafoare, mers pe o singură 
bandă, tot tacâmul. Mergi de te saturi, spuse muncitorul cu 
satisfacţie. 

- Mulţumesc pentru avertisment. De ce le-o fi plăcând 
oamenilor ăstora să-ţi dea veşti proaste? răbufni el, demarând şi 
luând-o spre îndepărtatul Wareham. 

- Pentru că celor din păturile inferioare le place la nebunie să-i 
dea cu tifla unuia care conduce o maşină decentă, comentă ea. 
Aş bea ceva. N-am putea opri la un hotel, undeva, pe aici? 

- Nu, n-am putea. O să mergem fără oprire, îi spuse el răstit. 

- Nu e nevoie să fii atât de bădăran. 

- Să nu mai vorbeşti niciodată aşa cu mine, îi replică el cu o 
voce calmă. 

Ocoliră portul Poole. Brazii observă formaţiuni noroase, 
semănând cu cele aducătoare de furtună, adunându-se dinspre 
vest. Vântul se înteţise şi el. 

Pe aeroportul din Kloten, controlorul se ţinu de cuvânt. 
Avionul primi permisiunea să decoleze. Tweed oftă uşurat. 
Aşteptă până ce aparatul se ridică deasupra norilor şi se duse să 
vorbească cu Butler şi cu Nield. 

Stewardul servise deja cafea şi sandviciuri pe porţelanuri de 
Coalport pe care le găsise într-un bufet. „Domnul Brazii se 
respectă”, îşi zise Tweed care ajunsese la locul unde Butler, 
trezit de-a binelea, devorase o farfurie cu sandviciuri şi o cerea 
pe a doua. 

- Harry, am luat legătura cu controlorul de la Bournemouth. O 
să te aştepte o maşină acolo. 

- Nu mai vreau ambulante! se împotrivi Harry. 

- Am zis o maşină, îi aminti Tweed. O maşină; te duci cu Nield 
la o casă de odihnă. Stai acolo două zile şi, după aceea, te 
aduce Nield la Londra cu maşina. Ai avut un glonţ în tine. 

- Care nu mai e acolo. Doctorul din Zurich a zis că pot începe 
să fac exerciţii uşoare cât mai repede cu putinţă. 

- Bine. Du-te şi plimbă-te până în faţă. 

- Aş putea să conduc eu la întoarcerea la Londra, spuse Butler 


nervos. 

- Eu ţi-am dat un ordin. Pete conduce. 

După ce lămuri această problemă, Tweed se întoarse la locul 
său şi îşi continuă masa. Newman, care auzise conversaţia cu 
Butler şi cu Nield, veni şi se aplecă peste Tweed, vorbind 
aproape în şoaptă: 

- Fără Butler şi Nield o să fim inferiori numeric, luând în 
considerare faptul că Brazii mai are o bandă de mercenari la 
Grenville Grange. 

- O să ne descurcăm. Ne-am mai descurcat şi altă dată, îi 
spuse Tweed hotărât. Du-te la locul tău şi termină de mâncat. 
Nu ştim când o să mai mâncăm. 

Marler, care trecuse cu o farfurie în mână, aşteptă până ce 
Newman se întoarse la locul său. Pe umăr avea un sac. Vorbi şi 
el cu Tweed aproape şoptit: 

- Eu nu cred că trebuie să ne facem probleme, indiferent de 
ce ne aşteaptă. Dacă n-am mai trecut prin Controlul 
Paşapoartelor şi pe la Imigrări, am păstrat restul armamentului 
şi încă mai avem destul. 

- Să-l ascunzi bine când aterizăm, îl avertiză Tweed. 

Paula se uita pe geam, fascinată de priveliştea oferită de 
înfricoşătorul, dar magnificul Bernese Oberland. Tweed o bătu 
uşor pe umăr şi îi spuse să mănânce cât mai poate. De acum, 
preluase el comanda, simțind că sunt aproape de punctul 
culminant al lungii lor călătorii din Dorset la Valais. 


51 

După ce aterizară pe aeroportul internaţional Bournemouth, 
inundat de un soare strălucitor, Tweed îl conduse personal pe 
Butler, care încă protesta, la maşină. Îl aştepta şi un şofer, aşa 
că Nield trecu în spate. In timp ce maşina dispărea în direcţia 
portului Poole, Marler arătă spre două maşini parcate în 
apropiere. 

- Asta e ceea ce am comandat, la sugestia ta, îi spuse el lui 
Tweed. O să mă ocup eu de acte, după care putem să-i dăm 
bătaie. 

In timp ce Marler se ocupa de acte, Tweed stătu de vorbă cu 
controlorul de zbor, făcând referiri şi la prietenul său, Jim 
Corcoran, şeful securităţii de pe Heathrow. | se spuse că Brazii 
plecase cu o doamnă, într-o limuzină mare, cu trei sferturi de 


oră mai devreme. Tweed se întoarse şi le spuse lui Newman şi 
lui Marler, în timp ce Paula stătea şi asculta. 

- Deci are un avantaj asupra noastră, spuse Newman, 
mohorât. 

- Norocul, şansa, replică Tweed. 

Plecară de pe aeroport, Philip la volanul primei maşini în care 
mai erau Tweed şi Paula. In spate, venea Marler, cu Newman 
lângă el şi cu valiza acestuia în spate. 

Conduseră până la debarcader pe un drum mai direct decât 
cel pe care venise Brazii şi se văzură în faţa aceleiaşi pancarte 
care le reteză avântul, anunţându-i că feribotul nu e în stare de 
funcţionare. Tweed îşi încreţi buzele şi luă următoarea decizie: 

- Va trebui s-o luăm prin Wareham; ocolim foarte mult, dar n- 
avem ce face. 

- Faceţi câteva ore până acolo, îi informă acelaşi muncitor 
care vorbise şi cu Brazii. 

Cu un minut mai devreme, le explicase vesel ce se întâmplase 
cu feribotul. 

- Nu e bine aşa, spuse Philip. Ştiu ce trebuie să facem. 

Făcându-i semn lui Marler să vină după el, dădu înapoi de la 
debarcader şi conduse pe un drum care mergea paralel cu 
vastul port. Din loc în loc, Paula vedea păduri de catarge 
legănându-se uşor printre copaci. Din spate, de lângă Paula, 
Tweed îi strigă lui Philip: 

- Philip, poate-mi spui şi mie ce vrei să ne propui. 

- Când am fost cu Eve sus, pe Lyman's Tout, în noaptea 
incendiului, am observat un debarcader vechi la baza unui golf 
din apropiere. Până acolo se ajunge pe o potecă. Dacă închiriem 
un vas, ăsta e cel mai rapid mod de a ajunge în zonă. 

- Un vas? 

Tweed era îngrozit. 

- la astea, şopti Paula. Două pastile de Dramamine, contra 
răului de mare. Ai mai luat şi altă dată. Am şi o sticlă cu apă 
Tupperware - în geantă. Hai, nu protesta. Înghite-le. 

Fără tragere de inimă, Tweed făcu ce i se spuse şi înghiţi 
toată apa, ca să se ducă pastilele pe gât. Ura marea, şi Paula o 
ştia. 

- Eşti sigur că o să ajungem mai repede acolo cu un vas? 
întrebă el. 

- Sunt absolut sigur. Philip era pornit. Asta verificam eu pe 


hartă, în avion. Mai am încă mulţi bani, precum şi un certificat 
care îmi dă dreptul să manevrez orice fel de ambarcaţiune. Îmi 
place să navighez şi-o făceam des înainte s-o întâlnesc pe Jean. 
Pe vremea aceea eram aproape un copil. 

întoarse, ieşi de pe şosea şi intră pe un drum lateral, cu un 
indicator care anunţa SPRE PORT. Ajunşi acolo, Tweed văzu 
catargele legănându-se. Se întoarse către Paula. 

- Se pare că marea e agitată. 

- E doar o hulă blândă, îl asigură Philip. 

- Cred că am mai auzit cuvintele astea şi altă dată, spuse 
Tweed, fără urmă de entuziasm. 

- Pastilele îşi vor face efectul când vom fi la bord, îi şopti 
Paula. 

Lângă Philip, veniseră Marler şi Newman. Philip îşi argumentă 
puternic punctul de vedere şi îi convinse că ştie ce face. Marler 
se pricepea şi el la navigaţie şi se stabili că îl va înlocui pe Philip 
dacă va fi nevoie. Următorul lucru pe care îl discutară fu 
alegerea vasului. 

Tweed începu să hoinărească prin micul port de ambarcaţiuni, 
însoţit de Paula. Chiar şi în port se simţea aşa-zisa „hulă blândă” 
a lui Philip. Tweed începu să vorbească, pentru a nu se mai 
gândi la calvarul care îl aştepta: 

- Brazii e un om ciudat. Bănuiesc că suntem toţi un amestec 
ciudat, dar el a schimbat mersul lumii, iar numele lui nu va 
apărea în nici o carte de istorie. Sunt sigur că ştie asta. 

- Atunci de ce a făcut-o? vru să ştie Paula. 

- Nu pentru gloria personală, asta e sigur. 

- Totuşi, se pare că îi place să fie în termeni amicali cu 
ocupanţii din Downing Street, de la Casa Albă, de la palatul 
Elysee şi cu mulţi alţii. 

- Eu cred că îşi folosea puternica personalitate doar pentru a 
înţelege ce fel de oameni conduc lumea... şi a fost îngrozit de 
lipsa de abilitate pe care a găsit-o în cercurile înalte. 

- Dar e un om fără milă, insistă ea. 

- Eu aş spune că, dacă te apuci să schimbi echilibrul puterii 
mondiale trebuie să fii neîndurător. Brazii e o combinaţie unică 
între un om de stat şi un ticălos. Aspectul neobişnuit al 
caracterului său este acela că, probabil, este complet lipsit de 
vanitate. Şi, spre deosebire de majoritatea oamenilor de sus, el 
are o concepţie globală. 


- Am impresia că nu-i plac comunicațiile moderne. 

- Eu sunt sigur că nu-i plac. De altfel, nici mie nu-mi plac. 
Calea spre o explozie cu adevărat catastrofală este să aşezăm 
fiecare om de pe planetă unul peste altul. Oamenii stau în faţa 
televizoarelor, crezând că urmăresc ştirile. Tot ceea ce urmăresc 
ei sunt imagini senzaţionale, pline de orori, deseori despre ceva 
care nu are nici un efect asupra felului în care se mişcă lumea. 
Ştirile importante sunt ignorate dacă nu produc imagini sinistre. 
Aşa-zisele ştiri de la televizor sunt de fapt divertisment... dacă 
acesta e cuvântul corect pentru ororile care ni se prezintă. 

- Şi nu ne plac telefoanele mobile. Cel puţin, mie nu-mi plac, 
zise Paula. 

- Poartă unul cu tine şi nu vei avea timp nici să gândeşti. Să 
ştii că poţi fi contactat de oricine, chiar când ai ieşit la o 
plimbare e foarte deranjant. Brazii avea dreptate despre 
savanţi... nu se gândesc niciodată la posibilele consecinţe ale 
lucrurilor pe care le inventează. 

Se întoarseră amândoi, auzind pe cineva alergând în spatele 
lor. Era Marler. 

- Am dat peste o frumuseţe. Preţul e cam piperat pentru 
închiriere, dar o să ne ducă repede acolo. 

- Aştept cu nerăbdare, spuse Tweed ironic. 

Paula se uită îngrijorată la Tweed când ajunseră la locul unde 
vasul ales era ancorat. Era pregătită o schelă de acces la navă 
cu balustrade. Vasul era un iaht de croazieră de mare putere, cu 
o punte înaltă şi împrejmuită. Philip era deja pe vas, la pupitrul 
de comandă. Newman desfăcea o parâmă de pe un bolard, 
aşteptând să se ridice ancora şi să plece. 

- Dramamina a început să-şi facă efectul? şopti Paula. 

- Da. 

- Avem şi o cabină cu un aspect foarte luxos. Cred că o să stai 
confortabil acolo. _ 

- Ei bine, eu sub punte nu cobor. In primul rând, e mai 
aproape de apă. În al doilea rând, vreau să văd ce se întâmplă. 
Mă duc pe puntea de comandă. 

- Dacă aşa vrei, replică Paula, suspicioasă. 

- Aşa vreau! 

Tweed urcă schela de bord cu un pas ferm. Nu se ţinu de 
balustradă, deşi schela se legăna în ritmul hulei. Newman o 
strigă pe Paula şi îi întinse un binoclu puternic pe care îl scosese 


din sacul lui. 

- Unul pentru tine, unul pentru Tweed. 

Philip pornise motoarele. Trase un geam, îşi scoase capul 
afară şi strigă: 

- Toată lumea la bord! Daţi-i zor acolo, jos! 

- E în elementul lui, comentă Paula, ajungânau-l din urmă pe 
Tweed. 

Marler şi Newman desfăcură parâmele de la provă şi de la 
pupă, urcară repede schela şi o traseră la bord. Tweed ajunse 
pe puntea de comandă când Philip începu să manevreze iahtul 
pe canalul principal. Tweed se uită surprins în jurul lui, analizând 
mărimea punţii, sistemul de control, harta marină pe care le-o 
dăduse cel care le închiriase vasul. 

- Seamănă cu panoul de comandă al unui Boeing 747, îi spuse 
încet Paulei. 

- Nu-ţi face griji. N-o să înceapă să zboare. 

Sub puntea principală, Marler şi Newman strângeau parâmele. 
Trecură pe lângă Brownsea Island, o insulă joasă şi masivă, 
ascunsă de copaci, care semăna mai degrabă cu insula 
Diavolului decât cu o staţiune de odihnă şi agrement. Ajunseră 
apoi aproape de ieşirea din canal. Tweed apucă strâns o 
balustradă, bănuind ce va urma când vor naviga pe mare. 

lahtul trecu doar la câteva noduri de feribotul nefolositor. 
Paula văzu locul unde coca fusese lovită de un vas mare şi unde 
rămăsese o urmă adâncă la care lucrau muncitorii. leşiră în larg, 
hula crescu în intensitate, şi Philip dădu drumul motoarelor care 
vuiră îndelung în lupta cu valurile gigantice. Işi desprinse o 
mână de pe cârmă preţ de câteva secunde şi arătă spre țărm. 

- Acolo e Studland Bay. 

- Ştiu, spuse Tweed, care studia harta. Vara, pe plaja de la 
Shell Bay, nu se mai vede nisipul, doar corpuri aproape goale, 
întinse umăr lângă umăr. Sardele la soare. Şi uitaţi-vă la ea 
acum. 

O fâşie de plajă nisipoasă, pustie, străjuită în spate de o 
movilă acoperită cu arbuşti jalnici, cenușii, bătuţi de vânt. Un 
singur cuvânt cuprindea în el toată întinderea acestei coaste. 
Dezolare. 

- Urmează bătrânele Harry Rocks, strigă Philip. Mergem bine. 
Grupurile ciudate de stânci calcaroase, izolate şi mari, se 
proiectau în mare ca nişte fiinţe preistorice. In spatele lor, ca un 


val, un val mult mai mare decât cele pe care urca şi cobora 
vasul lor, se ridicau dealurile din Purbeck. Aproape lipsite de 
copaci, aveau o înfăţişare sumbră şi nicăieri nu se vedea nici o 
urmă că cineva ar fi locuit acolo. 

- Pe-acolo, pe dealurile acelea, ne-am plimbat cu maşina, eu 
şi cu Eve, îşi aminti Philip. Ce pierdere inutilă de timp. 

Paula observă că tonul lui nu e deloc nostalgic. Relatase totul 
ca pe un fapt divers. Destul de departe de coastă, putură să 
admire grupurile de calcar în timp ce treceau prin dreptul lor. 
Trecură mai departe, lăsând în depărtare Swanage, cu golful său 
lung. Din câteva coşuri se ridicau mohorâte fire de fum, 
desfăcute de vânt de îndată ce apăreau pe cer. Paula privea pe 
geamul pe care Philip îl închisese. 

Marler şi Newman se adăposteau la tribord. Puntea de la 
babord fusese acoperită cu spumă şi apă de mare. Philip arătă 
spre un promontoriu. 

- Acela e Durlston Head. O să ajungem acolo. După ce trecem 
de el, mai avem doar St Alban's Head. Şi am ajuns. 

Când se uitase la tribord, Paula văzuse că Marler avea puşca 
Armalite atârnată pe umăr, lângă sacul cu muniţie. Începu să se 
încordeze. Privindu-l pe Tweed, văzu că expresia lui nu trăda 
nici un semn de nervozitate. 

- Brazii, spuse el, trebuie să plătească pentru oamenii care au 
murit... pentru Ben, barmanul de la Ursul Negru, pentru 
Partridge, un spectator inocent, luat din greşeală drept Marchat, 
la Devastoke Cottage, pentru Rico Sava, traficantul de arme din 
Geneva, pentru generalul Sterndale şi pentru fiul acestuia. Ca să 
nu mai vorbesc despre bancherii pe care i-a ucis. Eve Warner i-a 
fost complice de bunăvoie. Ea a închis ochii la ceea ce se 
întâmpla. Şi pentru Karin, şi Anton Marchat. Da, Brazii trebuie 
să-şi plătească datoriile. 


EPILOG 

Îndreptându-se spre Corfe, Brazii fuse ţinut în loc de lucrările 
de pe şosea. Niciodată nu mai condusese pe o porţiune de şosea 
cu atâtea semafoare care să controleze traficul pe o singură 
bandă. Şi de fiecare dată când ajungea în dreptul unuia, acesta 
era deja roşu. 

Eve, într-o dispoziţie cât se poate de proastă, pentru că fusese 
mutată în spate, bombănea încontinuu, ceea ce nu-l ajuta deloc 


pe Brazii să-şi înfrâneze nervii. Cel mai mult o deranja faptul că 
Igor stătea pe locul din faţă, lângă stăpânul său. 

- Nu înţeleg de ce eu trebuie să fiu vârâtă în spate, numai 
pentru a i se da unui câine cel mai bun loc, protestă ea. 

- Lui Igor îi place să vadă ce urmează, să privească peisajul, 
replică Brazii, aşteptând să se facă verde. 

- La naiba cu ce vede el, bombăni ea. 

- Tu nu te uiţi niciodată pe geam, îi aminti el. Ştiu ce te 
roade... n-ai ce să bei. 

- Mi-ar prinde bine o votcă, recunoscu ea. Ar trebui să avem şi 
noi o sticlă în maşină. 

- Atunci, am fi opriţi de un tânăr poliţist destoinic, care ar 
vedea sticla şi am pierde o groază de timp, cât ar trebui să suflu 
în fiolă. 

- Tu nu bei la volan, continuă ea să-l cicălească. 

- Da, dar asta nu se ştie până nu mă testează. 

- Eu n-am văzut nici un poliţist în Purbeck. Se aplecă în faţă, 
ca pentru a sublinia ceea ce spune. Şi m-am plimbat pe toate 
dealurile alea ude, cu maşina lui Philip Cardon. 

- Te-ai simţit bine cu el? întrebă Brazii. 

- Aşa şi-aşa. Un bărbat în plus. Ţine ochii deschişi, zise ea 
dintr-o dată. S-a făcut verde. 

Brazii se întrebă cum reuşise ea să-i farmece pe toţi bancherii 
la care o trimisese. Norii ameninţători de furtună trecuseră, fără 
să cadă din ei o singură picătură de ploaie. Soarele strălucea din 
nou. Brazii se gândea că Purbeck-ul avea o frumuseţe plăcută, 
specifică regiunilor rurale ale Angliei. Fusese foarte inspirat să 
cumpere Grenville Grange. Ajunse la un alt semafor care se făcu 
galben, apoi roşu. Brazii puse frână. 

- Ai fi putut să treci pe galben dacă ai fi apăsat pe acceleraţie, 
declamă Eve. De ce nu mă laşi pe mine la volan? Aşa s-ar putea 
să ajungem şi noi la destinaţie. 

- Prefer să ajung acolo viu, spuse el, pe un ton tăios. 

- O să-ţi demonstrez că sunt un şofer al naibii de bun, replică 
ea, lăsându-se din nou în faţă. 

- Bravo ţie. 

Ea aprinse o altă ţigară, lăsând chiştocul celeilalte să fumege 
în scrumieră. Brazii se întoarse şi îi spuse să-l stingă. ÎI strivi, 
nervoasă, cu un capac de ruj pe care îl scoase din poşeta de 
umăr. În graba ei, aproape că scoase şi tubul de Mace. 


Se lăsă pe spate continuând să fumeze şi scutură scrumul pe 
marginea scrumierei, aşa încât să cadă pe podeaua curată când 
se suise ea în maşină. „Poate să strângă altcineva”, îşi zise ea. 
Se făcu verde. 

- Să nu-l scapi şi pe ăsta, rosti ea printre dinţi. 

Brazii aşteptă să treacă de locul unde se lucra şi opri maşina. 
Se întoarse şi se uită la ea, spunându-i pe un ton rece: 

- Dacă nu taci din gură, va trebui să consider încheiat 
contractul tău. 

- N-ai decât. Să vedem dacă-mi pasă. 

Brazii porni din nou la drum, ajunse la intrarea în Corfe, trecu 
prin vechiul sat şi coti, începând să urce pe dealul abrupt care 
ducea spre Kingston. Pe şosea, nu reuşi să evite o baltă. Apa se 
răspândi peste tot, acoperi parbrizul pentru scurt timp şi se 
scurse pe geamul din dreptul lui Eve. Brazii se uită în oglinda 
retrovizoare. Eve rânjea răutăcioasă. 

- Condu pe mijlocul drumului şi vei fi în stare să eviţi ca aşa 
ceva să se întâmple, spuse ea, mimând un ton plictisit. 

- Când am în faţă o curbă oarbă, de unde poate apărea un alt 
vehicul în viteză? 

- Nu e prea mult trafic pe drumul ăsta. Mi-aduc aminte; când 
am fost pe aici cu Philip. El, cel puţin, a ocolit toate băltoacele, îl 
întărâtă ea. 

- Bravo lui. 

În limuzină se lăsă o tăcere apăsătoare, în timp ce îşi 
continuară drumul prin Kingston, apoi, mai târziu, ajunseră 
aproape de drumul care ducea spre Grenville Grange. Chiar şi în 
lumina strălucitoare a soarelui, vechiul conac avea o înfăţişare 
respingătoare. Apropiindu-se, Eve se aplecă în faţă. 

- Nu văd nici o lumină. Toate obloanele sunt închise. Am avut 
impresia c-ai spus că ai aranjat ca servitorii să pregătească totul 
pentru venirea noastră. 

- Poate că au înţeles greşit data. 

- În cazul ăsta, hai să luăm cina la hotelul Priory, din 
Wareham. Tonul îi devenise brusc plăcut, rugător. Mâncarea e 
foarte bună, chiar foarte bună. 

- Şi bănuiesc că nici barul nu e rău. 

- Ştii că au un bar bun. Mi-ai spus că ai luat cina acolo de 
câteva ori. Hai să întoarcem şi să mergem direct la Priory. 

- Vedem cum stă treaba pe aici mai întâi. 


- Sunt sigură că nu e nimeni acasă. 
- O să aflăm imediat, nu-i aşa? 


lahtul lăsase St Alban's Head în urmă, era în larg, la câteva 
mile de coastă, când Philip recunoscu o creastă abruptă - era 
Lyman's Tout. Prin binoclul lui puternic Tweed văzu ceva ce 
Philip, concentrat asupra conducerii vasului, n-avea cum să 
vadă. 

Cocoţat în vârful pantei care se rostogolea până la buza 
prăpastiei chiar din dreptul lui, ca un turn de pază, se ridica 
Grenville Grange. Paula cerceta şi ea conacul prin binoclu. Lăsă 
binoclul jos şi întoarse capul ca Tweed. 

- Ciudat, nu se vede nici o lumină. Locul pare închis pe timp 
de iarnă. 

- E cam devreme ca să aprindă lumina, cugetă Tweed cu voce 
tare. 

- După câte văd eu, e genul de loc unde luminile trebuie 
ţinute aprinse tot timpul. Chiar şi obloanele par închise. 

- Aşteaptă până ajungem mai aproape. 

Philip trebui să-şi pună în valoare toată îndemânarea ca să 
controleze iahtul. Un curent puternic se formase perpendicular 
pe direcţia pe care voia el s-o apuce, spre stânci. Crezuse c-o să 
poată duce iahtul spre vechiul debarcader, pe care îl văzuse 
acolo, dar puterea curentului îl deranja. In cazul în care 
debarcaderul nu era protejat de un cap, undeva în apropiere, 
era cam complicat să ducă vasul lângă debarcader, ca să poată 
debarca. 

Ca un bun căpitan, îşi păstră neliniştile pentru el. Apăru 
Newman cu binoclul în mâini. 

- Am localizat debarcaderul unde vrei tu să ajungi. Din 
fericire, e protejat în partea de vest de o stâncă imensă. Marea 
pare destul de rezonabilă acolo. 

- O să reuşim, spuse Philip şi se concentră pe navigaţie. 

- Au apărut luminile unei maşini, o limuzină, spuse Paula, 
uitându-se din nou prin binoclu. Vine de după casă foarte încet. 
Nu văd încă cine conduce... şi dacă mai e cineva înăuntru. 
Putem să mărim puţin viteza? Sau n-ar trebui să fac propuneri 
de genul ăsta? 

- Doamna va beneficia de mai multă viteză, o asigură Philip. 
Nu prea multă, doar un pic. Aşa... 


- Nici măcar n-au deschis porţile, explodă Eve când ajunseră 
la intrarea în Grenville Grange. 

Brazii nu răspunse. Scoase o cartelă, se aplecă în afară, până 
la o cutie prinsă pe un stâlp, introduse cartela, apoi o scoase 
afară. Porţile dirijate electronic începură să se deschidă încet. 

- Asta înseamnă că servitorii ăia blestemaţi nu sunt aici, 
răbufni ea. 

- Nu neapărat. Poate au închis porţile după ce au intrat, ca 
măsură de securitate. Obloanele din faţă sunt întotdeauna 
închise, dacă mai ţii minte. 

- Parcă e o morgă. 

- O să aruncăm o privire şi în spate. Poate că pregătesc 
masa... 

- Atunci de ce nu sunt paznici? 

- A, simplu. Am lăsat toţi paznicii răspândiţi prin Europa. Va 
trebui să angajez alţii. 

În timp ce îi răspundea, Brazii conducea încet spre conac. 
Ajungând în locul unde drumul se bifurca, o luă în stânga şi ocoli 
casa. Apăru marea şi maşina fu lovită de o rafală de vânt. 
Aplecându-se peste volan, Brazii continuă să conducă până la 
capătul drumului, până unde începea panta care se termina pe 
marginea falezei. Aici, din cauza terenului arid, presărat cu 
pietre, suprafaţa de rulare era dură. Opri limuzina. 

- De ce dracu' am venit până aici? întrebă Eve. 

- Vezi iahtul acela mare, de croazieră, de pe mare? Vine 
încoace... şi jos e un debarcader vechi de unde, pe o potecă, se 
poate ajunge pe partea cealaltă a Lyman's Tout-ului. Trebuie să 
aflăm cine e la bord. Se aplecă jos, apucă un binoclu şi i-l dădu 
lui Eve peste umăr. la binocilul, du-te la marginea falezei, ca să 
fii mai aproape, şi vezi dacă recunoşti pe cineva. 

- Dar ăsta nu e un binoclu de mare putere. 

- Te descurci şi cu ăsta. L-am pierdut pe celălalt, minţi el. 

- Of, bine. Am impresia că trebuie să muncesc ca să primesc 
cina aceea de la Priory. Nu e nimeni în casă... 

Brazii o privi cum se îndepărtează, din limuzina oprită chiar în 
vârful pantei, înfăşurată în trenciul pe care i-l ridica vântul ca 
într-o mantie. Două cuvinte de pe caseta pe care i-o pusese 
Gustav îi răsunau în minte. Eve l-ar fi vândut lui Newman pentru 
o sută de mii. Şi nu crezuse nici o clipă că Gustav se hotărâse de 


unul singur să-l omoare pe Tweed. Cineva îi băgase ideea asta 
în cap... şi o legase, probabil, de un ordin fictiv al lui. Ştia cine 
era acel cineva. 

Eve ajunse la marginea falezei, se uită în jos şi se dădu, 
tremurând, înapoi cu câţiva paşi. Puse binoclul la ochi. Nu putu 
distinge cine e la bordul iahtului care se apropia. 

- Nebunu’ naibii, murmură ea. l-am spus eu că ăsta nu e bun. 
Acum trebuie să aştept până se apropie chestia aceea. 

Rămas în maşină, Brazii deschise un compartiment, scoase 
mănuşa neagră şi şi-o puse pe mâna dreaptă. Igor începu să se 
agite. Brazii îşi întinse arătătorul spre Eve. 

Se aplecă într-o parte şi deschise portiera din dreptul locului 
pasagerului. Igor sări afară şi o luă la fugă spre Eve care stătea 
cu spatele la el. Brazii îşi puse mâinile în piept, urmări scena şi 
aşteptă cu o expresie imobilă pe figură. 

Spre deosebire de data trecută, când îl împinsese pe Jose în 
prăpastie, Igor nu mai alerga pe zăpada care acoperea sunetul 
labelor lui. Aici, terenul era dur şi labele lui se auzeau clar, 
apropiindu-se cu repeziciune. _ 

Eve, cu auzul său ascuţit, realiză ce se întâmplă. In ultimul 
moment aruncă binoclul şi se lăsă pe burtă la pământ, 
proptindu-se în mâinile înmănuşate. Capul îi atârna peste abis. 

Igor era deja în aer, pregătindu-se să o izbească în spate, 
înainte ca să se lase la pământ. Acum însă nu mai era nimic 
care să-i oprească saltul şi continuă să zboare în aer, până jos, 
pe stânci. : 

Eve se ridică, cu figura strâmbă şi urâtă. Işi adună toate 
forţele înainte să se întoarcă şi făcu drumul până la maşină 
dreaptă şi calmă. Cu o mână îşi deschise poşeta de umăr, în 
timp ce studia poziţia limuzinei cocoţată chiar în locul unde 
panta începea să coboare. 

Brazii se întinse ca să deschidă portiera pe unde coborâse 
Igor, îndată ce Eve fu lângă el, începu să vorbească: 

- Treci în maşină. Asta e ultimul câine cu care vreau să am de- 
a face. 

- Ticălosule! 

Faţa i se schimonosi de furie când rosti aceste cuvinte, puse 
tubul cu gaz în faţa lui Brazii şi apăsă pe buton. Gazul Mace îl 
învălui pe Brazii. Acesta scoase un strigăt sugrumat, îşi puse 
mâinile la ochi, cuprins de o durere agonizantă şi fără să mai 


vadă nimic. 

Eve trânti portiera din dreptul ei, ocoli maşina în fugă, 
deschise portiera de la şofer, se întinse până la cutia de viteze 
automată şi mută maneta de pe poziţia „parcat” pe cea de 
„conducere”, eliberă frâna şi închise portiera, trântind-o. Băgă 
înapoi tubul de gaz în poşetă, se aplecă şi împinse limuzina cu 
amândouă mâinile şi cu toată puterea de care era în stare. 
Maşina începu s-o ia la vale. Faţa i se lăţi într-un rânjet sadic. 
înăuntru, Brazii pipăia în aer cu una din mâini, încercând să 
găsească mânerul de la uşă, dar nu reuşea. Eve simţi că pleacă 
şi ea după maşină. 

Se uită în jos şi văzu cu groază că vântul îi împinsese trenciul 
în maşină şi, când închisese uşa, îl prinsese înăuntru. Limuzina 
începu să prindă viteză şi Eve îşi pierdu echilibrul. Căzu pe un 
umăr şi se simţi târâtă pe lângă limuzină. Disperată, întinse 
mâna stângă, apucă trenciul chiar în locul unde era prins la uşă, 
încercând să-l rupă cu mâna liberă, dar pânza era puternică, 
rămase fixată în uşă. 

Corpul ei, târât pe terenul dur, era parţial protejat de 
îmbrăcăminte, dar poşeta de umăr se prinsese sub ea şi tubul 
de gaz o împungea între coaste. Limuzina avea acum o viteză 
apreciabilă, ea se uită înainte şi văzu marginea falezei 
apropiindu-se. 

Roţile din faţă trecură peste buza prăpastiei şi, în acel 
moment, maşina lovi ceva. O piatră mare şi lungă, ca o bârnă, 
se blocase în mijlocul saşiului şi acţiona ca un punct de sprijin, 
oprind limuzina. Eve atârna de la mijloc peste buza prăpastiei. 
Maşina începu să se balanseze peste pivotul de piatră. Eve se 
holba în jos, la cei peste nouăzeci de metri cât avea prăpastia, 
la stâncile imense ca nişte colţi de la baza falezei. Un val uriaş 
se sparse de țărm, acoperind pentru o clipă stâncile. Vântul îi 
aruncă stropi fini de apă sărată în faţă. 

- Ce se întâmplă pe faleză? întrebă Philip. Se vede, vag, o 
maşină atârnând la margine. 

- Cred că s-ar putea să fie maşina lui Brazii, replică Tweed, 
atent. 

- Dar nu vezi... începu Paula. 

Nu mai zise nimic, oprită de un ghiont pe care i-l dădu Tweed 
în coaste. El dădu din cap şi-i făcu semn spre Philip, care stătea 
cu spatele. 


Prin binocluri, ei văzuseră totul. Tweed reuşise să citească 
groaza de pe faţa lui Eve, în timp ce aceasta privea în 
eternitate. 

lahtul era încă destul de departe de faleză, iar Philip se lupta 
cu curentul, concentrându-şi întreaga atenţie asupra vasului. 

Tweed, Paula, Newman şi Marler, toţi pe puntea de la tribord, 
continuau să privească prin binocluri scena de groază care se 
derula sus, la marginea falezei. 

Limuzina continua să se balanseze încet. Roţile din faţă se 
ridicau în aer, în timp ce Eve, agăţată cu mâna stângă de pânza 
trenciului, spera că va reuşi s-o rupă, lăsându-se cu toată 
greutatea corpului ridicat odată cu limuzina. De sus, de unde 
era agăţată, se uită în jos, la marginea falezei de sub ea, şi ştiu 
că, dacă reuşeşte să se elibereze, are şanse să aterizeze pe o 
terra firma. Apoi roţile din faţă începură să coboare şi se trezi 
din nou cu jumătate de corp atârnând peste margine. 

În interiorul maşinii, Brazii reuşise să diminueze efectul 
gazului Mace din ochiul stâng, astfel încât să vadă, ca prin 
ceaţă, marea, şi să realizeze că maşina atârna jumătate peste 
marginea falezei. Cu mâna înţepenită ca o gheară găsi mânerul, 
şi-o încleştă pe el şi încercă să deschidă uşa, dar pânza prinsă 
cu uşa o bloca. Abia îşi mai dădea seama ce face, în timp ce 
maşina îşi continua balansul diabolic. . 

Eve simţi în tot corpul o smucitură. Işi dădu seama că ceva se 
întâmplase. Ceva hotărâtor. Limuzina aluneca, scăpând din 
pivotul de piatră care o ţinuse atât de mult. Maşina se înclină 
brusc şi gândurile ei se goliră. 

Maşina continua să alunece spre marginea falezei şi se opri 
când roţile din spate întâlniră pivotul de piatră. Cu mai mult de 
jumătate din maşină balansându-se în gol, roţile din spate fură 
ridicate în aer. Eve văzu, într-o fracțiune de secundă, prăpastia 
şi marea care se grăbeau s-o întâmpine. Îşi pierdu cunoştinţa. 

Maşina, cu cel de-al doilea pasager al ei agăţat de uşă, plonja 
în gol, prinzând viteză şi distingându-se clar pe fundalul 
peretelui negru al prăpastiei. Se opri în cel mai mare colţ de 
stâncă, chiar în momentul în care un val uriaş se sparse de ea, 
aruncând apă în sus, până la mijlocul falezei. Când valul se 
retrase, maşina dispăruse. Fluxul se retrăgea, marea sălbatică 
îşi revendicase încă o porţie din prada sa. 

- Philip, du-ne înapoi în portul Poole, spuse Tweed, după ce îşi 


luase binoclul de la ochi. 

- Maşina s-a prăbuşit, nu-i aşa? întrebă Philip. 

- Da, s-a prăbuşit. 

- Cine era înăuntru? Ce s-a întâmplat? 

- Brazii era înăuntru, spuse Tweed repede. Cred că l-au lăsat 
frânele exact când nu trebuia, aşa cum se întâmplă de atâtea 
ori. Paula, vino cu mine. Să schimbăm câteva cuvinte cu Marler 
şi cu Newman... Cobori în fugă treptele pe care se ajungea pe 
punte, ţinându-se de balustradă de data aceasta. Vasul 
începuse să salte pe valuri când Philip îi schimbă cursul, iar 
vântul bătea înverşunat, ca o banshee. Când se strânseră toţi în 
luxoasa cabină, Tweed spuse: Aţi văzut cu toţii ce s-a întâmplat. 
Philip, care nu a avut binoclu, nu a văzut decât maşina. l-am 
spus că înăuntru era Brazii. După ce ajungem la țărm, o să-i 
spun că şi Eve era în maşină, lângă Brazii. Ştiu că nu mai simte 
nimic pentru Eve, dar cred că l-ar supăra versiunea adevărată. 
Aşa că toată lumea merge pe povestea asta. Înţeles? 

li spuseră toţi că au înţeles. Tweed le propuse să rămână în 
spaţioasa cabină până acostau. Paula zise că i se pare o idee 
bună, dar că ea se duce înapoi, să-i ţină de urât lui Philip. După 
ce Paula plecă, Tweed deschise radioul pe postul de ştiri al BBC- 
ului, World Service. 

- S-a anunţat de curând, spuse crainicul, că generalul Marov a 
fost invitat la un summit al marilor puteri care va avea loc la 
Viena. Preşedintele Statelor Unite a fost de acord să participe, la 
fel şi prim-ministrul nostru, cancelarul Germaniei şi preşedintele 
Franţei. Se înţelege că preşedintele suferind al Rusiei l-a învestit 
pe generalul Marov cu puteri plenipotenţiare, pentru aceste 
negocieri. Aici se încheie buletinul de ştiri. 

Tweed închise radioul. Zâmbi trist. 

- Pe scurt, asta înseamnă, în primul rând, că Marov a reabilitat 
Rusia, ca una dintre marile puteri ale lumii. În al doilea rând, 
Marov este omul care controlează noua şi bine izolata Rusie. S- 
ar putea să fim foarte ocupati în viitor. 

- Ce s-a întâmplat cu Archie? îl întrebă Tweed pe Marler, când 
intrară în portul Poole şi mai aveau puţin până la debarcare. 

- A, Archie, rosti Marler tărăgănat. După ce a văzut sfârşitul 
Nălucii, a dispărut, aşa cum face el întotdeauna. O să ia el 
legătura cu mine, mai devreme sau mai târziu. 

- lar Keith Kent o să-mi trimită o mare notă de plată, reflectă 


Tweed. 

- Kent mi-a telefonat la Elite, spuse Newman. l-am spus că nu 
mai are ce să facă. A promis c-o să-ţi trimită un raport complet. 
Ai simţit izbitura aceea? Am acostat... 

Aşteptară la maşini până ce Philip termină cu formalităţile de 
înapoiere a iahtului. Paula îl trase deoparte în timp ce ceilalţi 
urcau în maşini. 

- Philip, sper că n-ai de gând să te întorci singur în casa aceea 
mare a ta, nu-i aşa? 

- De ce nu? îi zâmbi cald. Aceea e casa mea. 


ISBN 978-973-103-790-5 


PAN R