Colin Forbes — Rinocerul

Rinocerul 
er) 


— 


COLIN FORBES 


RINOCERUL 


Lui IAN S. CHAPMAN 


Prolog 


Prima întâmplare bizară s-a petrecut atunci când Bob 
Newman, corespondentul însărcinat cu afacerile externe, a 
ajuns la Aeroportul Heathrow pentru a-şi întâmpina oaspetele 
american. El prezentase la control permisul SIS pentru a scăpa 
de formalităţi. Aflat în apropierea benzii rulante pentru bagaje, a 
mai privit încă o dată fotografia care îi fusese trimisă de la 
Washington. Pespatele acesteia erau scrise câteva cuvinte care 
îl descriau pe cel pe care îl aştepta. 

„Un metru optzeci înălţime, optzeci şi şase de kilograme, ras, 
treizeci şi cinci de ani.” Newman l-a recunoscut de îndată pe 
Mark Wendover în mulţimea de călători care îşi aşteptau 
bagajele. Venind din spatele lui, Bob îl atinse cu mâna pe umăr: 

— Bine aţi venit, domnule Wendover... 

Americanul, care avea o constituţie atletică, reacţionă într-un 
mod cu totul neaşteptat. În timp ce îl ocolea, Newman văzu cum 
acesta îşi ridicase mâna dreaptă, pregătindu-se pentru a-i aplica 
o lovitură de karate. 

— Numele meu este Bob Newman şi am fost trimis să vă 
întâmpin. Nu aţi fost informat? V-am trimis un mesaj. 

— Mă bucur să te cunosc. Mulţumesc că ai venit. Pot să îţi 
spun Bob? 

— Bineînţeles. 

— Atunci poţi să îmi spui şi tu Mark. Îmi cer scuze dacă te-am 
speriat. Nu am dormit deloc în ultimele douăzeci şi patru de ore. 

— Ai face bine să urmăreşti banda rulantă... 

— Ai dreptate. lată şi bagajul meu... 

Cei doi se aflau în maşina lui Newman, în drum spre Londra, 
şezând unul lângă celălalt, când Newman se hotărî să îi pună 
câteva întrebări. „Dacă eu te-am speriat, atunci tu, cu siguranţă, 
m-ai speriat de moarte, se gândi el. Erai pe punctul dea mă 
ataca. De ce?” 

— Nu ştim sigur care este statutul tău. Cord Dillon, directorul- 
adjunct al CIA, se grăbea atunci când ne-a telefonat şi a fost 
destul de evaziv în ceea ce te priveşte. 

— Eu însumi nu ştiu prea multe în legătură cu ceea ce am de 
făcut. Am colaborat cu CIA-ul timp de cinci ani. A fost bine, dar, 
din punctul meu de vedere, am avut de-a face cu prea multă 
hârţogăraie. Am făcut şi muncă de teren, adăugă el repede. 


Odată am împuşcat un sabotor în Denver. Am renunţat la ţinuta 
oficială - sau la Companie, cum încă îi mai spun unii veterani - şi 
am înfiinţat o agenţie de detectivi particulari. Treaba a mers 
bine, de vreme ce am lăsat în urmă un personal format din 
douăzeci de oameni. Se uită la Newman şi zâmbi, dar ochii lui 
albaştri rămaseră la fel de reci: însă nu acesta reprezintă 
motivul pentru care mă aflu aici. 

— Am înţeles că te afli aici pentru că deţii informaţii în 
legătură cu sinuciderea lui Jason Schultz, mâna dreaptă a 
Secretarului de Stat. 

— Numai că nu a fost vorba de o sinucidere, îi răspunse 
Wendover. A fost o crimă cu sânge rece, care a fost „aranjată” 
să arate ca o sinucidere de către un neprofesionist. 

„Oare de ce nu mă simt bine în preajma acestui individ? se 
întreba Newman. Şi de ce am sentimentul că e neliniştit?” 

Maşina se blocă temporar în trafic, iar Newman se uită direct 
la pasagerul său. 

Wendover era blond, tuns foarte scurt şi avea o faţă cu 
trăsături puternice şi plăcute, genul de bărbat care le place 
femeilor. Avea nasul spart, lucru care părea să-i sporească 
farmecul. Gura îi era bine conturată, iar bărbia, deşi fermă, nu 
sugera agresivitate. 

— Dacă e opera unui amator, atunci de ce se spune că a fost 
o sinucidere? 

— Acesta e misterul. Cazul a fost declarat ca nefiind de 
competenţa FBl-ului. Şeful serviciului spumegă de furie şi este 
indus în eroare. Se spune că Schultz a ajuns cu maşina într-un 
parc din Washington, s-a plimbat printr-o pădurice, s-a sprijinit 
de trunchiul unui copac, a scos o armă şi s-a împuşcat în cap. El 
era o persoană extrem de importantă în cadrul Departamentului 
de Stat. 

— Aşadar, ce anume nu se potriveşte? insistă Newman, 
pornind maşina. 

— Mai întâi de toate, soţia lui Schultz jură că el nu a avut 
niciodată arme de foc - iar noi o credem. Arma, un revolver 
Smith & Wesson, avea numărul de serie şters. Deci, este 
imposibil să îi aflăm proveniența. În al doilea rând, el a fost găsit 
prăbuşit în dreptul copacului. Problema e că modul în care îi 
erau degetele încleştate pe revolver este suspect. Arăta de 
parcă i-ar fi pus cineva arma în mână după ce a fost împuşcat. 


În al treilea rând, nu există nicio dovadă că maşina lui ar fi fost 
în parc. Maşina a fost găsită în locul ei obişnuit de parcare dintr- 
un garaj subteran. 

— Ţinând cont de toate aceste dovezi, cine Doamne iartă-mă 
a suspendat investigaţiile FBl-ului? 

— Nu ştim. E destul de suspect. 

— Ţi-am rezervat o cameră la Hotelul Ritz. Dacă eşti de acord, 
te voi suna mai târziu şi vom cina în oraş. Ora şapte ţi se pare 
potrivită? 

— Numai să pot face un duş. Ora şapte sună foarte bine... Nici 
nu mai vorbiră până când Newman opri maşina în faţa Hotelului 
Ritz. Înainte ca Wendover să îşi ia bagajul, acesta se întoarse 
spre Newman şi îi puse o întrebare: 

— Jason Schultz a murit în urmă cu cinci zile. Presupun că 
Dillon m-a trimis aici pentru că Tweed e îngrijorat, nu-i aşa? 

— Putem vorbi despre asta în timpul cinei. 

Îl urmări cu privirea pe Wendover în timp ce acesta îşi căra 
bagajul voluminos şi sărea peste trepte de parcă ar fi avut 
douăzeci de ani. „Nu arată ca un om care nu a dormit de 
douăzeci şi patru de ore”, se gândi el. 

Cel de-al doilea eveniment ciudat se întâmplase mai 
devreme, în aceeaşi zi. Şeful lui Newman, Tweed, directorul- 
adjunct al SIS, plecase cu maşina spre East Sussex la invitaţia 
unui prieten vechi, Lordul Barford. El o luase cu el pe Paula 
Grey, asistenta lui. Soarele încă mai strălucea în acea după- 
amiază când el ajunsese în dreptul porţilor din fier forjat 
deschise şi intrase pe domeniul familiei Barford. Paula, care 
stătea în dreapta lui Tweed, admira parcul. Aleea dreaptă ducea 
spre o vilă impunătoare, construită în stil elisabetan. După 
gustare soarele îşi făcuse pentru prima dată simțită prezenţa, 
dar pe gazonul de un verde crud încă se mai zăreau insule albe 
de zăpadă. 

— Să înţeleg că îl cunoşti pe Lordul Barford de mult timp, 
remarcă ea. 

— Când am colaborat pentru prima dată cu SIS, el se ocupa 
de Filiala Specială. Pe vremea aceea erau destul de cooperanţi, 
între cele două agenţii nu exista rivalitatea acerbă şi stupidă de 
acum. El aparţine generaţiei trecute. Era foarte bogat, dar a 
simţit nevoia să îşi slujească ţara. E foarte iscusit. 


— Se pare că e o petrecere în toată legea, observă ea, când 
se apropiara de terasa din faţa vilei. 

O mulţime de automobile luxoase erau parcate pe alee. Ea 
numără un Porsche, patru Mercedesuri, o Lamborghini, cinci 
maşini marca Audi şi două Rolls-Royce. 

În timp ce urcau treptele, una din cele două uşi masive de la 
intrare se deschise. Un bărbat înalt, care avea în jur de 
şaptezeci de ani, îi întâmpină cu un zâmbet călduros. Deşi era 
sfârşitul lunii martie, pe terasă sufla un vânt destul de aspru, din 
nord. 

— Lordul Barford, şopti Tweed. 

Gazda lor avea o faţă alungită, cu un nas acvilin şi ochi 
cenuşii vii, cărora, după părerea Paulei, le scăpau foarte puţine 
amănunte. El se apropie de ei, îmbrăcat doar într-un smoching 
din catifea. 

— Bine aţi venit pe domeniul Barford! Nu ne-am mai văzut de 
foarte mult timp, Tweed. Cine este încântătoarea ta însoţitoare? 

—Ţi-o prezint pe Paula Grey, mâna mea dreaptă. 

— Îmi face plăcere să vă cunosc, Lord Barford, spuse ea în 
timp ce îi strângea mâna întinsă. Sper că nu vă va supăra 
remarca mea, dar este foarte rece aici, pe terasă, iar 
dumneavoastră sunteţi îmbrăcat subţire. 

— Sunt obişnuit, draga mea. Odată eram la o vânătoare de 
urşi în Finlanda şi era atât de frig, că temperatura nu putea fi 
înregistrată de termometru. Intraţi, intraţi. 

El o studie pe Paula şi observă că era o femeie atrăgătoare, în 
jur de treizeci de ani, care avea un păr negru strălucitor şi des, o 
structură osoasă deosebită şi o bărbie ascuţită. Continuă să 
vorbească în timp ce pătrundeau într-un hol spaţios, iar 
majordomul le lua hainele. 

— Cred că eşti extrem de eficientă şi calmă, de vreme ce 
lucrezi pentru tiranul ăsta tânăr. 

— Tânăr? râse Tweed. Începi să îţi pierzi vederea. 

Barford se uită la Tweed. Acesta era un bărbat nu foarte înalt, 
între două vârste, bine făcut, fără să dea semne de îngrăşare şi 
care purta o pereche de ochelari cu rame de baga. Era genul de 
om pe care nu l-ai fi remarcat pe stradă, şi asta era doar una 
dintre calităţile care îl ajutaseră în profesia lui. 


Au fost conduşi într-un salon spaţios, mobilat cu mult gust. 
Câteva persoane dintre cele care şedeau pe canapele şi pe 
fotolii se întoarseră spre nou-veniţi. 

— Să vă fac prezentările, spuse Barford. V-am spus că Tweed 
urma să vină, începu el. Incântătoarea domnişoară care îl 
însoţeşte, spre marea mea bucurie, este asistenta lui, 
domnişoara Paula Grey. Acesta este Lance, fiul meu cel mare. 

Un individ în vârstă de patruzeci de ani, încă îmbrăcat în 
costum de călărie, se ridică încet în picioare. Figura sa arogantă 
era uşor alungită, lipsindu-i însă distincţia tatălui său. Proaspăt 
bărbierit, vorbi tărăgănat, pe un ton aristocratic, atunci când 
Paula îi zâmbi şi îi întinse mâna. El se înclină, îi luă mâna şi îi 
sărută degetele - un gest care ei îi displăcea profund. _ 

— Nu vedem des astfel de făpturi pe aici, draga mea. ţi 
sugerez să petreci câteva zile aici. Avem o mulţime de 
dormitoare libere. 

— Vă mulţumesc, dar trebuie să ne întoarcem la Londra chiar 
în această seară. 

— lar acesta este Aubrey, spuse Barford repede, aruncându-i 
o privire lui Lance. E puţin mai tânăr şi puţin mai politicos. 

Aubrey deja se ridicase în picioare şi zâmbea. Zâmbetul lui 
era cald, binevoitor. Costumul pe care îl purta îl făcea să pară 
un om de afaceri. li strânse mâna Paulei, fără a o reţine prea 
mult. 

— lar aceasta este una dintre invitatele noastre, Lisa, spuse 
Barford pe un ton entuziast. E la fel de deşteaptă pe cât e de 
frumoasă. 

Tweed fu de acord cu el în timp ce urmă exemplul Paulei şi 
dădu mâna cu o roşcată zveltă şi foarte atrăgătoare, care îl 
privea cu atenţie pe Tweed şi îi zâmbea într-un mod straniu, în 
timp ce ochii ei albaştri îl cercetau amănunţit. Îţi inspira imediat 
inteligenţă, iar gesturile ei erau rapide şi graţioase. 

— Doream să vă cunosc de foarte mult timp, domnule Tweed. 
Vă rog, luaţi loc lângă mine, pe canapea. 

— Imi face o deosebită plăcere... 

Le-au fost prezentate şi alte persoane. Câteva femei o priveau 
cu admiraţie pe Paula, aproape cu invidie. Tweed se aşeză lângă 
Lisa şi începură să discute în timp ce le erau servite băuturile. 
Paula încercă să îl evite pe Lance, însă acesta o luă de braţ şi o 
conduse spre o canapea goală. 


— Am înţeles că aveţi o slujbă dificilă, începu Lisa pe un ton 
blând. Oferiţi un fel de asigurare specială pentru oamenii bogaţi, 
în cazul în care aceştia ar fi răpiți, şi negociaţi eliberarea lor în 
rarele ocazii în care sunt răpiți cu adevărat. 

— Cam aşa ceva, încuviinţă Tweed, mulţumindu-i în gând 
gazdei sale pentru că nu îi dezvăluise adevărata identitate. Dar 
dumneavoastră cu ce vă ocupați? Am sesizat o vagă urmă de 
accent străin. 

— Aveţi un auz fin. Tatăl meu era german, iar mama e 
englezoaică. 

— Aşadar, sunteţi lingvistă? 

— Într-un fel, ezită Lisa, uitându-se lung la el. Vorbesc 
germana, franceza, spaniola, italiana şi suedeza. Cu ce mă 
ocup? Sunt... confidentă - ce cuvânt stupid, spuse ea, de parcă 
şi-ar fi cerut scuze. Oamenii apelează la mine atunci când au o 
problemă delicată. Îşi schimbă tonul: Am un client acum. Dar 
mai bine să nu discutăm despre asta aici. Poate ne vedem altă 
dată, deşi cred că veţi fi extrem de ocupat. 

Tweed luă o carte de vizită din portvizitul său şi i-o înmână. 
Ea luă cartea de vizită cu discreţie, se uită în jur în treacăt şi o 
strecură în poşetă. Cartea de vizită pe care i-o dăduse Tweed 
menţiona numele lui, antetul firmei de asigurări General & 
Cumbria, numele de acoperire pentru SIS, adresa din Park 
Crescent şi numerele de telefon pentru persoanele care nu 
făceau parte din organizaţie. 

El simţise că Lisa fusese nervoasă. Aparent, se relaxase când 
luase cartea lui de vizită. Sporovăiră în continuare despre 
diverse locuri din Europa pe care le cunoşteau amândoi. Tweed 
aproape a avut un şoc după cină, atunci când a văzut cât era 
ceasul. Barford s-a apropiat de el şi i-a şoptit: 

— Ai primit un telefon urgent. Nimeni altcineva decât Gavin 
Thunder, ministrul înarmării. Ce nume caraghios! A aflat unde 
eşti de la Monica, secretara ta din Park Crescent. Poţi vorbi de la 
telefonul din bibliotecă... 

Când, în cele din urmă, reveni, Tweed afişă o expresie afabilă. 
El o atenţiona pe Paula, iar apoi se întoarse spre Lisa: 

— Imi cer scuze, dar acum trebuie să plec. 

— Nicio problemă, zâmbi Lisa. Şi eu trebuie să mă întorc la 
apartamentul meu din Londra. Sora mea are grijă de câine. Sau 
poate viceversa! 


— Te rog, fă-mi o vizită... 

— Ştii cum putem ajunge de aici la Alfriston? întrebă Tweed în 
timp ce părăseau domeniul Barford. 

— Da. Îndreaptă-te spre Autostrada 27. Odată am fost într-o 
excursie de o zi la Alfriston. Este foarte vechi, are personalitate. 
Te voi îndruma. Paula îl privi; expresia feţei lui era încordată 
acum. Ne confruntăm, cumva, cu o criză? 

— Jeremy Mordaunt, subsecretarul ministrului înarmării, a fost 
găsit împuşcat. Gavin Thunder a vorbit cu mine personal. E 
genul de om arogant. Nu ştiu de ce am fost de acord să răspund 
rugăminţii lui. 

— Eşti convins că acest caz nu e de competenţa poliţiei? 

— Asta am spus şi eu. Dar, după ce am terminat conversaţia 
cu Thunder, l-am sunat pe prietenul meu, Roy Buchanan, agent 
special al Scotland Yard-ului. El mi-a spus că a fost contactat de 
ministru, care i-a cerut ca eu să mă ocup de investigaţii. Roy l-a 
consultat pe comisarul general şi a aflat că Thunder îl sunase şi 
ceruse ca eu să investighez sinuciderea. 

— Nu îmi place cum sună. Afacerea asta pare să aibă substrat 
politic, sugeră Paula. 

— Aşa cred şi eu. Şi cum de ştie ministrul că e vorba deo 
sinucidere? Cadavrul a fost descoperit abia în urmă cu o oră. 
Poliţia locală a sunat imediat la Ministerul înarmării. 

— Presupun că Thunder s-a gândit la tine pentru că odinioară 
ai fost cel mai tânăr agent din cadrul departamentului de 
criminalistică al Scotland Yard-ului, după cum i se spunea pe 
atunci. 

—Tot nu înţeleg... 

Părăsiseră de-acum domeniul Barford şi se alăturaseră 
traficului rapid de pe Autostrada 27. Farurile maşinii lor 
străpungeau întunericul, iar când Paula se uită la ceas observă 
că era aproape miezul nopţii. 

— Cum a zburat timpul? se întrebă Paula. 

— Am luat cina pe îndelete, apoi am revenit în salon şi am 
mai discutat. Indicatorul spune că urmează să ajungem la 
Alfriston după prima ieşire, la stânga. 

— Tocmai eram pe punctul de a te avertiza în legătură cu 
ieşirea de pe autostradă. Vom ajunge la Alfriston în scurt timp. 
Mi-am dat seama de ce ai acceptat această misiune suspectă, 
dacă nu chiar ilegală. Ai primit două telefoane de la Cord Dillon, 


referitoare la sinuciderea lui Jason Schultz de la Washington. 
Aşa-zisa sinucidere, conform spuselor lui Cord, care te-a sunat 
de la un telefon public din afara oraşului Langley - fapt care 
demonstrează că nu are încredere în propria acoperire. 

— Acest misterios Mark Wendover pe care l-a trimis trebuie să 
fi ajuns până acum. Newman trebuia să îl aştepte la aeroport. 
Vom şti mai multe după ce îl vom cunoaşte pe Wendover. 

leşiseră de pe Autostrada 27, iar acum mergeau pe un drum 
prost iluminat, care era doar cu puţin mai mare decât o alee. 
Paula simţi că era timpul să destindă atmosfera: 

— Se pare că te-ai înţeles destul de bine cu Lisa, de vreme ce 
ai discutat cu ea şi înainte, şi după cină. 

— E o persoană foarte inteligentă şi foarte hotărâtă, remarcă 
Tweed, dar e totuşi ceva ciudat în legătură cu ea. 

Pe când Tweed se mai afla încă în East Sussex, Lisa ajunsese 
deja în apartamentul ei din oraş. Străbătuse întreaga distanţă în 
maşina ei sport decapotabilă, conducând cu viteză. Trapa fusese 
închisă, iar încălzirea era pornită la maximum. Razele lunii 
începuseră să lumineze peisajul rural de îndată ce părăsise 
Autostrada 27, însă temperatura de afară coborâse sub zero 
grade. 

După ce încetinise pentru a cobori drumul de la nord de 
Downs, Lisa accelerase din nou. La ora aceea târzie traficul era 
destul de degajat, iar de o parte şi de alta a drumului câmpurile 
acoperite de zăpadă străluceau sub lumina lunii. „Incă nu e 
sfârşitul lui martie, îşi spuse ea, şi deja l-am contactat pe 
Tweed.” 

Odată ce ajunse la Londra, Lisa începu să conducă mai calm. 
Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să fie oprită de o maşină a 
poliţiei. Precaută ca de obicei, parcă pe o stradă aflată în 
apropierea locuinţei sale. Maşina reprezenta unica ei scăpare în 
caz de nevoie. 

În timp ce se îndrepta liniştită spre casă, mergând pe strada 
goală, se întoarse dintr-odată şi privi înapoi. Nu o urmărea 
nimeni. Uitându-se spre fereastra apartamentului ei situat la 
etajul întâi, văzu că lumina era aprinsă în spatele perdelelor. 
Helga, sora ei, nu trăsese draperiile, lucru care o deranja. Insă 
nu se aştepta ca sora ei să fie la fel de precaută ca ea. 

Oprindu-se un moment pentru a-şi căuta cheia, Lisa se uită 
din nou în direcţia ferestrei şi se încruntă. Geamul ferestrei 


luminate era crăpat. Să fi fost vorba de vreun act de vandalism? 
O cărămidă aruncată din stradă? Tiger, ciobănescul ei german, |- 
ar fi sfâşiat pe făptaş dacă l-ar fi prins. 

Odată ajunsă în hol, închise uşa încet, o încuie şi puse lanţul. 
Era neliniştită. Fără a aprinde lumina în hol, se furişă în sus, pe 
scări, evitând treptele care scârţâiau. Ce se întâmpla cu ea? 
Tremura de nervi - probabil din cauza oboselii. 

Lisa îşi ţinea cheia apartamentului în mână. Ca de obicei, o 
introduse în yală şi o răsuci cu grijă - un gest inutil, de vreme ce 
Helga şi Tiger se aflau înăuntru. Işi anunţă prezenţa de îndată ce 
închise uşa, nedorind să îşi sperie sora. Lisa sesiză imediat 
liniştea nefirească - în mod normal, Tiger ar fi auzit-o şi ar fi 
întâmpinat-o lătrând de bucurie. 

Ea împinse uşa întredeschisă a camerei de zi, apoi înlemni. 
Helga era întinsă pe spate, cu picioarele răsucite din cauza 
căzăturii, cu o pată roşie pe bluză, în dreptul inimii. Lângă ea, 
Tiger zăcea la fel de nemişcat, cu o gaură mare în locul ochiului 
drept. 

— O, nu! Dumnezeule! şopti ea. 

Lisa văzu perdeaua sfâşiată, cele două găuri zimţate din 
geam şi zgârieturile făcute de Tiger în apropierea celor două 
găuri. Simţind că n-o mai ţin picioarele, Lisa se aşeză pe un 
scaun din apropiere, cu un nod în gât. 

— Încearcă să-ţi revii! izbucni ea. 

Mintea îi era pe jumătate paralizată de groază, în timp ce 
jumătatea cealaltă încerca să îşi dea seama ce se întâmplase. 
Helga, sora ei mai mare, era roşcată şi avea aceeaşi statură ca 
şi ea. Loviturile fatale veniseră de la o fereastră din blocul de 
peste drum. Lunetistul o văzuse pe Helga - care pesemne stătea 
la fereastră după ce se înserase - şi presupusese că era Lisa. 
Tiger se repezise la fereastră, zgâriind geamul. Asasinul îl 
împuşcase ca să îl facă să tacă. 

Lisa îngenunche, se târî spre partea cealaltă a camerei, în 
eventualitatea în care asasinul se mai afla încă în blocul de 
vizavi, şi îi luă Helgăi pulsul. Nu simţi nimic. Şi Tiger era mort. Ea 
se târî înapoi şi se ridică în picioare, având grijă să nu stea în 
dreptul ferestrei. 

— Fă ceva! Reacționează! 

Asta ar fi aşteptat de la ea angajatorul ei, nu să se piardă cu 
firea într-o situaţie de criză. Nu mai putea face nimic pentru a o 


ajuta pe biata Helga. Trebuia să părăsească imediat 
apartamentul - în viaţă. Avea o misiune extrem de importantă. 
Ea era Mesagerul. Trebuia să îl contacteze pe Tweed în 
dimineaţa următoare. Trebuia să îl avertizeze în legătură cu 
pericolul care îl pândea. Asta era misiunea ei. 

Lisa se strecură în holul strimt, trecu în dormitor, încercând să 
îşi şteargă din minte imaginea cadavrelor din camera de zi. Işi 
împachetă lucrurile într-o valiză, cu meticulozitate, dar repede. 
Apoi dădu la o parte covorul şi folosi o şurubelniţă pentru a 
scoate câteva scânduri din parchet. Răsuflă uşurată când văzu 
că dosarul conţinând informaţiile vitale se mai afla încă în 
ascunzătoare. Luând dosarul, se ridică în picioare şi îl puse într- 
un compartiment din exteriorul valizei, care se închidea cu un 
fermoar. Aplecându-se din nou, puse scândurile la loc şi le 
acoperi cu covorul. 

Nu putea să se mai întoarcă în camera de zi, însă, înainte de a 
pleca, şopti din faţa uşii: 

— Îmi pare rău, Helga. Îmi pare atât de rău! Dar nu aş fi 
crezut niciodată că o să se întâmple una ca asta... 

Abia stăpânindu-se, Lisa ieşi din apartament, închise uşa şi o 
încuie, îşi scosese deja din poşetă micul revolver Beretta de 
calibrul 6,35 mm şi şi-l pusese la şold. Având valiza în mâna 
stângă şi cheia uşii de la intrare în mâna dreaptă, Lisa cobori 
încet scările, evitând din nou treptele care scârţâiau. Se opri 
pentru un moment înainte de a deschide uşa de la intrare. 

— Hai odată! se răsti ea. 

Deschise brusc uşa, ieşi afară, o închise repede şi cobori 
treptele de la intrare în fugă. Ajungând în stradă, continuă să 
alerge, uitându-se la fereastra de la etajul întâi al clădirii de 
vizavi. Nu era nicio lumină aprinsă în tot blocul. Fereastra de la 
care veniseră loviturile fatale era întredeschisă. Un anunţ era 
agăţat de grilaj - „De vânzare”. 

Nevăzând pe nimeni, Lisa se grăbi să ajungă la maşină şi 
demară, cu ochii pironiţi pe oglinda retrovizoare. Era singură în 
noaptea rece. 

Lisa parcă în apropierea Gării Victoria şi merse până când 
dădu peste un şir de cabine telefonice. Formă 999 şi ceru să i se 
facă legătura cu poliţia. Un individ cu o voce ascuţită îi 
răspunse. Ea îi povesti despre crimă, îi dădu adresa, refuză să îşi 
dezvăluie identitatea, trânti receptorul şi se întoarse la maşină. 


„Asta e tot ce pot face pentru tine, Helga”, îşi spuse Lisa cu 
voce tare. 

Când  închiriase apartamentul, folosise unul dintre 
numeroasele ei nume false şi plătise chiria în avans pe trei luni. 
Ajungând în apropiere de Elbury Street, parcă într-o alee largă. 
Luându-şi valiza, Lisa se întoarse, trecu de colţ şi intră într-un 
hotel mic, încă luminat. In micul hol de la recepţie, în spatele 
tejghelei, se afla o femeie corpolentă, cu părul vopsit într-un 
roşu aprins, care stătea cu mâinile în şolduri. 

— Ce dorim noi la ora asta? întrebă femeia. 

— AŞ dori o cameră... 

— Cam târziu să umbli singură pe străzi... 

— Care e tariful pe noapte? Lisa avea în mână portmoneul ei 
ticsit cu bancnote. Sunt stewardesă, iar zborul meu a fost 
amânat. 

Femeia îşi luase mâinile din şolduri, iar acum se uita ţintă la 
portmoneul Lisei. Îi spuse o sumă exorbitantă. 

— Voi plăti acum pentru trei nopţi, izbucni Lisa, enervată. 

Camera situată la etajul întâi al hotelului era sărăcăcios 
mobilată, însă aşternuturile de pe pat erau curate. După ce 
încuiase uşa, Lisa ar fi dat orice să facă un duş, însă nu mai era 
în stare. Până acum rezistase, dar acum gândurile o copleşeau; 
iar în minte îi revenea imaginea Helgăi zăcând la pământ, cu 
Tiger lângă ea. Nu se înţelesese niciodată bine cu Helga, care îşi 
trata soţul ca pe un servitor, însă acum ajunseseră la un 
compromis. Suspinând şi cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, Lisa îşi 
scoase pantofii. 

„Nu aş fi putut face nimic mai mult, se înecă ea. Pe ea ar fi 
luat-o de acolo, iar pe mine m-ar fi reţinut pentru interogatoriu. 
lar eu sunt Mesagerul...” 

Se prăbuşi pe pat, tremurând din cauza remuşcărilor. 
Dimineaţa, când se trezi, perna era udă de cât plânsese. 

Tweed intră în vechiul sat numit Alfriston, conducând încet. 
Aflată în dreapta lui, Paula era încordată. Parcă ar fi intrat în 
Gaura Neagră din Calcutta. O maşină de poliţie îi opri în 
apropiere de High Street. După cum îşi amintea Paula, în unele 
locuri spaţiile erau atât de strâmte, încât două maşini nu ar fi 
putut să treacă una pe lângă alta. Unica sursă de lumină era un 
felinar aflat pe un zid. Clădiri vechi din piatră îi înconjurau din 


toate părţile. Tweed cobori geamul şi îi spuse pe scurt 
poliţistului între două vârste cine era. 

— Sunt sergentul Pole, se prezentă polițistul, apoi se apropie 
de Tweed, care ieşi din maşină. Am auzit că va veni un agent de 
la Londra. Tweed încuviinţă dând din cap şi evită să corecteze 
informaţiile referitoare la gradul său. 

— Cred că nu ar trebui să vă spun asta, continuă Pole, dar 
avem o problemă. A apărut un individ pe nume Bogle, 
comandantul-adjunct al Poliţiei. Care a început să-şi bage 
nasul... 

Polițistul se opri din povestit când apăru un om mic de 
statură, robust, cu un pardesiu închis la culoare şi cu o pălărie 
cu boruri late. Omul îi amintea Paulei de un porc, iar manierele 
personajului se potriveau întocmai cu asemănarea. 

— Tu cine naiba mai eşti? întrebă el. 

— Acesta este agentul Tweed, de la Londra, spuse repede 
Pole. 

— lar aceasta este asistenta mea, Paula Grey, adăugă Tweed. 
Putem merge să vedem cadavrul? Presupun că nu a fost mişcat. 

— Bineînţeles că nu, domnule, adăugă el după ce se gândi 
câteva momente, ştiu să îmi fac meseria. Mă numesc Bogle şi 
sunt comandantul-adjunct al Poliţiei din comitatul vecin. Cei din 
Eastborne au gripă şi, în plus, pe Autostrada 27 a avut loc un 
grav accident. Se întâmplă frecvent. Pole, nu sta cu mâinile în 
sân! Ridică banda să poată trece. Vă conduc eu... 

Trecând prin faţa câtorva case neluminate, care se aflau la 
capătul unor alei cu pavaj neregulat din piatră, ajunseră la un 
scuar care semăna un un alcov mai mare. În scuar se afla un 
magazin de îmbrăcăminte şi o pancartă luminată de un felinar 
care împrăştia o lumină slabă: „Scările spre Biserica Tye şi Casa 
parohială”. 

Bogle nu se mai obosi să le spună ceva şi o luă înainte, 
luminând drumul cu o lanternă. Pe o stradă paralelă se aflau 
două şiruri de scări din beton, apoi o poartă din fier forjat, larg 
deschisă şi sprijinită de perete, după care venea o cotitură 
bruscă la stânga, urmată de alte şase trepte care duceau spre 
un tunel ciudat din beton, cu un acoperiş boltit. Paula, care îşi 
înfăşurase gulerul de blană în jurul gâtului, scosese o lanternă 
puternică şi îl călăuzea pe Tweed în subteran. Vechiul tunel din 


beton era lat de câţiva metri şi dispărea undeva, în depărtare, 
unde se termina cu o arcadă luminată de lună. 

— Aici este, mormăi Bogle. Ce locuri afurisite şi ciudate aleg 
oamenii pentru a se sinucide. 

Deşi partea stângă a craniului îi lipsea, Paula îl recunoscu de 
îndată pe defunctul Jeremy Mordaunt. Stătea în fund, rezemat 
de perete, cu capul atârnând în faţă; costumul Armani îi era plin 
de sânge, iar picioarele îi erau întinse, blocând trecerea prin 
tunel. Pe umeri avea moloz, iar degetele mâinii stângi îi erau 
încleştate pe trăgaciul unui revolver Smith & Wesson de calibru 
38. 

— Caz deschis şi închis, spuse Bogle. Sinucidere. S-a sprijinit 
de zid, şi-a pus arma la tâmplă, a apăsat trăgaciul şi şi-a pierdut 
cunoştinţa în timp ce aluneca la pământ. 

— Chiar aşa să fi fost? Tweed îngenuchease lângă cadavru. 
Nu prezintă urme de praf de puşcă pe mână. 

— Dar era dreptaci, observă Paula. L-am văzut la un cocktail 
de curând. Ţinea paharul în mâna dreaptă, iar când fuma, ţinea 
şi ţigara tot cu mâna dreaptă. 

Paşaportul lui Mordaunt, model vechi, cu o copertă neagră cu 
sigiliu auriu, se afla lângă piciorul acestuia. Era deschis la 
pagina care dădea detalii despre posesor. Tweed, încă ghemuit, 
şezând cu faţa la cadavru, arătă în direcţia paşaportului. 

— Domnule Bogle, întrebă el, fără a întoarce capul, cine ţi-a 
sugerat că ar fi vorba de o sinucidere? 

— Dar e evident, nu-i aşa? 

— Zău? Pe cine ai sunat când ai raportat această tragedie? 

— Am sunat la Londra. 

— În Londra sunt mulţi oameni. Pe cine ai sunat la Londra? 

— Păi, am aflat cine era verificând paşaportul. Aşadar, am 
decis că era o chestiune diplomatică. Am sunat la Ministerul 
înarmării. 

— Desigur, spuse Tweed pe un ton amabil, continuând să nu 
privească în direcţia lui Bogle, care începuse să îl deranjeze pe 
poliţist. Mai exact, cu cine ai vorbit? 

—Nu văd relevanţa acestei întrebări. Am vorbit cu ministrul 
Gavin Thunder. Trebuie să recunosc că am fost un pic surprins 
când a răspuns personal la telefon. 

— Da, e destul de ciudat. Parcă ar fi aşteptat telefonul. Şi cine 
a menţionat pentru prima dată cuvântul „sinucidere”? 


— Ei, bine... Bogle se foi pe loc. El, ministrul. A spus ceva de 
genul: „Dumnezeule! Jeremy s-a sinucis, sărmanul nenorocit! 
Incearcă să păstrezi secretul. Fără publicitate. Voi trimite 
imediat o persoană care să preia cazul”. Apoi a închis telefonul. 

— Dar i-ai povestit ministrului ce vedem noi acum? 

— Nu am avut timp. Ti-am relatat întreaga conversaţie pe 
care am purtat-o cu el înainte de a-mi închide telefonul în nas. 
Ce-i drept, i-am spus că Mordaunt se afla într-un tunel subteran 
de aici, din Alfriston, dar nimic mai mult. Bogle privea în altă 
parte acum, când Tweed se uita fix la el. A spus lucrurilor pe 
nume, nu-i aşa? Sinucidere. 

— Cum poţi să spui asta când domnişoara Grey tocmai ţi-a 
spus că Mordaunt era dreptaci? Sugerezi cumva că un individ 
care foloseşte un revolver pentru a se sinucide ar ţine arma în 
mâna dreaptă, ar îndrepta-o spre partea stângă a feţei, ar reuşi 
cumva să ţintească spre cealaltă parte a frunţii, ar apăsa pe 
trăgaci, iar apoi şi-ar pune arma în mâna stângă? 

— Autopsia va clarifica toate aceste aspecte, spuse Bogle 
strigând aproape. 

— Asta îmi aduce aminte de ceva. Trebuie să sosească dintr- 
un moment în altul o ambulanţă de la Londra, împreună cu 
profesorul Charles Saafeld pentru a lua cadavrul şi a-l transporta 
la laboratorul acestuia. Este cel mai bun medic legist din ţară - 
el va face autopsia. L-am sunat înainte să vin aici. 

— La naiba! se precipită Bogle. Am sunat deja la Eastborne să 
ne trimită o ambulanţă. Avem medici legişti şi aici... 

— Atunci poate că ar fi cazul să îţi foloseşti telefonul mobil şi 
să anulezi cererea, îi sugeră Tweed, ridicându-se în picioare. 
judecând după urmele de praf de pe pereţi, echipa ta deja a fost 
la locul faptei, a cercetat împrejurimile şi, probabil, a făcut şi 
fotografii. 

— Sigur că da, mormăi Bogle şi dispăru, urcând scările. 

— Cred că Saafeld şi ambulanţa au sosit, raportă Paula după 
ce ieşi din tunel pentru un moment. Îl voi conduce... 

— Dacă vrei, te rog... Un individ impunător îşi făcu apariţia. 
Pentru un om de statura sa, Saafeld cobora scările destul de 
sprinten. Faţa rotundă, plinuţă, cu o nuanţă trandafirie avea un 
aer autoritar. Saafeld îl privi atent pe Tweed, uitându-se la el pe 
deasupra ochelarilor săi cu lentile în formă de semilună, dădu 
din cap şi cercetă locul cu rapiditate. 


— Bună, Paula, spuse el liniştit. 

— Locul acesta e ca un mormânt. Îşi înfăşură gulerul de blană 
şi mai strâns în jurul gâtului. E îngrozitor de frig. 

— Un mormânt, repetă Saafeld. Un mormânt în toată legea, 
cu cadavru cu tot. Saafeld se uită înapoi la un tinerel care ţinea 
în mână un aparat de fotografiat: Reg, fotografiază repede locul. 
Se aplecă, îşi puse mănuşi din latex şi apăsă delicat cu un deget 
mâna dreaptă a lui Mordaunt: încă nu a intrat în rigor mortis, 
dar ar fi bine să ne grăbim. 

— Comandantul-adjunct al poliţiei locale jură că e vorba de o 
sinucidere, îi şopti Tweed, aplecându-se în dreptul medicului 
legist. 

— Sinucidere pe naiba! Doar la prima vedere, avertiză 
Saafeld. Nu îmi place modul în care degetele sunt încleştate pe 
trăgaci. lar dacă ar fi stat în picioare, cu spatele sprijinit de zid, 
atunci ar fi căzut într-o parte când ar fi fost atins de glonţ - şi nu 
ar fi alunecat de-a lungul zidului. Dar e prea devreme să mă 
pronunt. 

— Pot să te sun dimineață - în dimineața asta? 

— Incearcă să mă suni pe la opt. După cum ştii, lucrez toată 
noaptea. Nu îţi promit nimic... 

Tweed împrumută lanterna Paulei. Ea îl urmă în timp ce el 
parcurse întregul tunel. Pavajul nu le-ar fi fost de folos pentru a 
lua urme. leşind pe sub arcada aflată la capătul îndepărtat al 
tunelului, el se opri şi inspiră adânc. Sub lumina lunii, priveliştea 
era fascinantă - o fâşie lungă de iarbă şi o minunată biserică cu 
clopotniţă. Îndreptă lanterna spre un drum aflat în imediata 
apropiere a arcadei. Acolo se puteau vedea urmele destul de 
vagi lăsate de sute de maşini. Nişte case vechi se aflau de o 
parte şi de alta a drumului. 

— Este posibil ca el să fi fost adus aici cu maşina şi atras în 
tunel. E o linişte de mormânt. 

Se întoarseră prin tunelul înfricoşător. Reg făcuse deja 
fotografiile, iar acum îşi punea aparatul de fotografiat în husă. 

— Reg, strigă Saafeld. Adu targa! O să îl ducem afară acum. 
Va fi al naibii de greu să urcăm cu el scările astea. 

Tweed se oferi să îi ajute. 

— Nu, mulţumesc - e o treabă pentru două persoane... 


Tweed şi Paula ajunseră în piaţetă, unde îl găsiră pe Bogle, 
care îi aştepta, stând lângă o maşină şi cu un rânjet neplăcut pe 
faţa lui ciupită de vărsat. 

— Eu am plecat să scriu raportul - un raport complet despre 
amestecul vostru. 

Se aruncă pe scaunul din dreapta al maşinii şi se răsti la 
şofer. Maşina demară, iar farurile din spate se pierdură în 
noapte. Tweed se întoarse pentru a vorbi cu sergentul Pole: 

— Te ocupi de zona asta de mult timp? 

— De când mă ştiu, domnule. 

— Locuiesc oameni importanţi pe aici? Poate chiar foarte 
bogaţi? 

— Doar Lordul Barford. Familia lui locuieşte aici de generaţii. 

— Au mai sosit şi alţii de curând? 

— Păi... începu Pole cu prudenţă. Mai există şi un oarecare 
domn Rondel, un străin. A venit în urmă cu doi ani. Aş spune că 
e putred de bogat. Călătoreşte deseori în străinătate. Şi-a 
construit o vilă imensă într-o carieră de piatră abandonată, în 
Downs. Casa a fost gata foarte repede. Au lucrat acolo muncitori 
germani. 

— Poţi să îl descrii pe acest Rondel? 

— L-am văzut o singură dată. Conducea un Bugatti roşu pe 
strada asta, de parcă s-ar fi aflat la Le Mans. Nu l-am văzut prea 
bine. Avea părul blond şi era destul de tânăr. Are un eliport în 
apropierea vilei sale. 

— Ai idee unde zboară? 

— O fată care locuieşte aici a lucrat odată ca stewardesă la 
Aeroportul Heathrow. Ea mi-a spus că l-a văzut urcând la bordul 
unui avion Gulfstream. Cred că aşa mi-a spus că se numeşte. 
Era un avion particular. Treabă serioasă! 

— Putem să ajungem la domeniul lui de aici? Acum? 

— Aţi putea. Pole părea sceptic. Când ieşiţi din Alfriston şi 
intraţi pe Autostrada 27, faceţi la stânga. Dacă nu sunteţi atent, 
o să rataţi drumul spre Eagle's Nest - aşa îşi numeşte Rondel 
impozanta reşedinţă. În scurt timp va trebui să faceţi din nou la 
stânga - chiar înainte de a ajunge la curba cu semnul de „drum 
lateral”. 

— Îmi amintesc de curba asta, interveni Paula. 

— Afurisit drum... mă  scuzaţi, îi spuse el Paulei. E 
neamenajat, întortocheat şi ajunge până deasupra domeniului 


Downs. Când ajungi în vârf, drumul este drept, iar apoi începe 
să coboare. Acolo locuieşte Rondel, mult în stânga, chiar în 
interiorul carierei de piatră. 

Pole se încruntă, orbit de farurile cu fază lungă ale unei maşini 
care intra în sat. Farurile semnalizară de două ori şi apoi se 
stinseră. Maşina se opri, iar din ea cobori Bob Newman. 

— Monica m-a sunat chiar după ce am luat cina, îi explica 
Newman în timp ce conducea pe Autostrada 27, avându-l pe 
Tweed în dreapta sa. În spatele lor, Paula conducea maşina lui 
Tweed, gândindu-se că ar fi trebuit să se afle în faţa celor doi, 
pentru a-i ghida. Oare Tweed avea să vadă curba? 

— M-a sunat pe telefonul mobil, continuă Newman. M-am 
întâlnit cu Mark Wendover la Heathrow, l-am cazat la Ritz şi am 
luat cina cu el la Santorini's. 

— Povesteşte-mi mai târziu, ne apropiem de curbă. Trebuie să 
spun şi eu ceva... 

Tweed vorbi fără întrerupere, oferindu-i lui Newman toate 
informaţiile despre întâlnirea lui cu Lisa pe domeniul Lordului 
Barford, despre sosirea lui la Alfriston şi despre ceea ce găsise 
acolo. 

În timp ce vorbea, îndemânarea lui Newman în materie de 
şofat fu pusă la grea încercare, deoarece drumul pe care 
mergeau avea multe serpentine - stânga, apoi dreapta din nou, 
iarăşi stânga. Urcară cu rapiditate de-a lungul unui drum plin de 
gropi care nu fuseseră astupate. 

În spatele lor, Paula conducea, de asemenea, cu uşurinţă şi 
îndemânare, răsfăţându-se în căldura din maşina ei. Cu o mână 
înmănuşată şterse geamul din lateral, care era aburit. 
Priveliştea era de-a dreptul ameţitoare. 

Dincolo de Downs se întindeau spre nord şesuri acoperite de 
zăpadă. Apoi văzu un şir de lumini care se îndreptau spre vest şi 
îşi dădu seama că era trenul local, care probabil se întorcea la 
depou. Paula simţi că întreaga Anglie se desfăşura în faţa ochilor 
ei. 

Tweed îi spuse lui Newman că i se păruse că Lisa are o 
personalitate extraordinară. Încercă să i-o descrie, subliniind 
faptul că era inteligentă; se întrebă care era adevăratul ei rol în 
toată povestea şi de ce era atât de nerăbdătoare să-l revadă. 


— Ne apropiem de culme, anunţă Newman. Nu mi-ai spus că 
Pole a zis că drumul va deveni drept, apoi va începe să coboare, 
iar reşedinţa lui Rondel se va afla în stânga? 

— Ba da, confirmă Tweed. 

Ajunseră în vârf. Newman încetini, iar în spatele lor, Paula, 
care privea prin parbriz, rămase aproape fără cuvinte. De 
cealaltă parte a domeniului Downs se desfăşura o privelişte 
minunată. La est şi la vest se întindeau dealuri vaste. In 
depărtare, spre sud, se vedea marea, sub lumina lunii, 
strălucind ca un lac de argint viu. Drumul începuse să coboare. 
Încetiniră. Newman mai conduse încet câţiva metri şi opri. Lăsă 
motorul în funcţiune să nu se facă frig, ieşi din maşină după 
Tweed şi i se alătură Paulei, care deja coborâse. 

— lat-o, spuse Newman. Arată ciudat şi pare a fi costisitoare. 
O placă mare de aluminiu, gravată cu numele domeniului era 
aşezată în faţa unui gard înalt de sârmă ghimpată - Eagle's 
Nest. Două porţi metalice înalte străjuiau intrarea spre aleea 
şerpuită din spatele lor. La capătul îndepărtat aleea cotea spre o 
casă albă imensă, construită din piatră. Arhitectura era 
suprarealistă, ca o colecţie de cuburi albe aşezate unele peste 
altele. Într-o parte se ridica un turn înalt şi rotund. Întregul 
edificiu era plasat în interiorul unei vechi cariere de piatră, iar 
treptele acesteia duceau undeva, în spatele casei. 

— Uite! strigă Paula. lese ceva din rum. 

— Am văzut, îi răspunse Tweed. 

Undeva, în spatele lor, se auzea zgomotul înăbuşit al unui 
vehicul. Paula privi înapoi - exact la timp pentru a observa 
silueta unui individ aflat pe o motocicletă care îşi croia drum pe 
o pantă abruptă, ducând după cum bănuia Paula, spre creastă 
de unde se putea vedea întregul domeniu Downs. 

— E Harry Butler, o linişti Newman. A insistat să îmi păzească 
spatele când am plecat de la Londra... 

El tăcu în timp ce o tijă subţire, ca periscopul unui submarin, 
cu vârful plin de antene parabolice, continua să se ridice până 
când ajunse la o înălţime de aproximativ şase sute de metri 
deasupra fostei cariere din Downs. Paula îl înghionti pe Tweed. 
Cineva vine pe alee cu o viteză destul de mare. Pare a fi o 
femeie în vârstă, înarmată cu o puşcă. 


Personajul acela grăbit se ivi cu o viteză uimitoare undeva, 
departe, în spatele porţilor închise. Ea se opri şi îşi îndreptă 
arma, o puşcă de vânătoare, spre ei. Vocea îi era aspră: 

— Cine sunteţi? Aceasta este o proprietate privată. Ce căutaţi 
aici? 

— La care întrebare aţi dori să vă răspund mai întâi? o întrebă 
Tweed pe un ton liniştit. 

Femeia purta un palton bleumarin vechi, care îi ajungea până 
aproape de glezne şi Paula se întrebă cum de se mişcase atât 
de repede înveştmântată astfel. Avea un nas acvilin, o faţă 
osoasă, în jur de şaizeci de ani şi era o apariţie cu adevărat 
amenințătoare. 

— Nu mai îndreptaţi chestia aia spre noi, îi spuse Newman, 
poruncitor. Armele de vânătoare se pot declanşa singure. Vreţi 
să vă petreceţi tot restul vieţii în închisoare pentru omor din 
culpă? 

— Nu mă sperii, mârâi ea, dar îndreptă arma în sus, iar 
aceasta se descărcă în aer, fără a răni pe nimeni. 

— Acum înţelegeţi ce vreau să spun! strigă Newman la ea. 
Cine sunteţi? 

— Doamna Grimwood... menajera... dacă vreţi să ştiţi. 

Împuşcătura, care răsunase pe o distanţă destul de mare în 
aerul rece al nopţii, ar fi trebuit să fie auzită din interiorul 
ciudatei case. Tweed ignoră confruntarea verbală, stând cu ochii 
aţintiţi spre „periscop”. La câteva secunde după ce puşca de 
vânătoare se descărcase în aer, acesta începuse să coboare 
încet şi dispăruse în interiorul turnului. 

— Aceasta este o proprietate privată, strigă doamna 
Grimwood. 

Propoziția asta începuse să sune de parcă ar fi fost repetată la 
nesfârşit de un gramofon vechi care se înţepenise, iar sunetele 
se repetau la nesfârşit. Tweed ridică din umeri, întrebându-se de 
ce Paula se strecurase în spatele lui cu câteva minute mai 
devreme. 

Femeia în vârstă deschise un nou subiect: 

— Fata care e împreună cu voi are un aparat de fotografiat. 
Vreau filmul. 

— Nu, nu am, minţi Paula. Nu recunoaşteţi un binoclu? V-aş 
sugera să vă faceţi un control la ochi. 


„Vacă bătrână şi proastă”, îşi spuse ea în gând, în vreme ce 
Tweed se îndrepta spre maşini. 

Câteva minute priviră marea. Acum părea a fi doar o întindere 
de cristal, perfect nemişcată. Paula auzi zgomotul înăbuşit al 
motocicletei lui Harry Butler, care cobora panta dinspre Downs. 

— Am o propunere, spuse Newman, alăturându-se grupului. 
Harry a avut o călătorie lungă şi obositoare. Aş putea să îi pun 
motocicleta pe portbagajul meu, tu, Tweed, l-ai putea lăsa să îţi 
conducă maşina - iar noi trei am putea merge împreună şi să 
stăm de vorbă. 

— Bună idee! fu Tweed de acord. Ai făcut poza? o întrebă el 
pe Paula. 

— Pozele. Am văzut un eliport - şi un elicopter - pe jumătate 
ascuns în spatele casei. L-am fotografiat şi am fotografiat şi 
„periscopul”. Cu siguranţă vor să păstreze chestia aia - orice ar 
fi ea - secretă... 

Se aflau pe Autostrada 27, îndreptându-se către ieşirea spre 
Petworth. Newman conducea una din maşini, avându-l pe Tweed 
în dreapta sa, iar pe Paula pe bancheta din spate. Butler venea 
în urma lor în maşina lui Tweed. Neliniştiţi de vizita lor la Eagle's 
Nest şi de atmosfera din Downs, tăcură câteva minute. La scurt 
timp după ce ajunseră pe A27, Paula privi în oglinda 
retrovizoare. 

— Un elicopter zboară la o distanţă apreciabilă faţă de noi. 
Ceea ce mi se pare ciudat e că pare să vină din direcţia 
domeniului Barford. Lordul are un elicopter? 

— Nu am idee, răspunse Tweed, cu ochii pe jumătate închişi. 

— Bob, ce impresie ţi-a făcut Mark Wendover? continuă Paula. 

— Spune că e liber-profesionist, ceea ce mi s-a părut ciudat. 
Cum e? Vorbeşte cu un vag accent american. Mama lui era 
englezoaică. Are o minte excepţională, se pricepe la ceea ce 
face. Şi nu îi scapă multe chestii. E convins că Jason Schultz a 
fost asasinat şi că apoi treaba a fost aranjată astfel încât să pară 
o sinucidere. 

— Două sinucideri înscenate! gândi Tweed cu voce tare. La 
cinci mii de kilometri distanţă una de cealaltă. Ambele victime 
deţineau posturi importante în cadrul guvernului - aşadar, 
amândoi aveau acces la secrete de stat. Care e legătura? Nu am 
nici cea mai vagă idee, dar, după cum ştiţi, nu cred în 


coincidenţe. Oare e posibil ca asasinul să fie una şi aceeaşi 
persoană? 

— Foarte posibil, îi răspunse Newman. Crimele au avut loc la 
aproximativ cinci zile una faţă de cealaltă - timp suficient pentru 
ca la Washington cineva să îşi facă treaba, iar apoi să ia avionul 
încoace de pe Aeroportul Dulles. 

În vreme ce ei coborau drumul spre Autostrada 27, o voce 
liniştită comunică prin telefon cu pilotul, care aştepta lângă 
elicopterul său: 

— Urmăreşte două maşini care părăsesc Eagle's Nest. 
Raportează itinerarul lor. Probabil se îndreaptă spre Park 
Crescent, Londra. Trimite-i lui Bronze rapoarte regulate asupra 
poziţiei lor... 

Persoana care avea acea voce liniştită formă apoi un alt 
număr. 

— Ascultă-mă cu atenţie. Şi să nu faci greşeli, altfel ştii ce te 
aşteaptă. Un pilot de elicopter îţi va transmite la intervale 
regulate poziţiile celor două maşini. Sunt sigur că destinaţia lor 
este Park Crescent. Bronze, acţionează rapid! Fură un vehicul 
neobişnuit - ţinta este deşteaptă. Ai descrierea ei. Spune-i lui 
Zero să îl omoare pe Tweed. 

— Elicopterul încă ne mai urmăreşte, spuse Paula când 
ajunseră în centrul Londrei. 

— Probabil că nu e acelaşi elicopter, îi spuse Newman. Mai tot 
timpul zboară elicoptere pe deasupra Londrei. lar Tweed 
doarme buştean. 

— Poate că ar trebui să încetăm cu şuşoteala. 

— Încetează tu, îi sugeră Newman. Ne apropiem de Park 
Crescent. 

— la uite ce vine spre noi! La ora asta! La 3 dimineaţa! Nu pot 
să cred. 

Vehiculul care se îndrepta spre ei de pe o stradă care, de 
altfel, ar fi trebuit să fie pustie, era un autobuz de agrement de 
modă veche, supraetajat, cu platforma de sus descoperită. 
Semnul afişat în dreptul cabinei şoferului era inutil. „Se 
retrage”. Paula se ghemui să vadă mai bine autobuzul care se 
apropia de ei. Era, cu siguranţă, dinaintea celui de-al doilea 
Război Mondial, un exponat de muzeu, care le plăcea la nebunie 
turiştilor. Văzu cum şoferul, care avea o şapcă pusă 
ştrengăreşte, se uita ţintă la drum. Apoi, observă cum pe 


platforma de sus a autobuzului se afla un om care stătea aşezat 
pe locul din faţă, ochind cu un obiect cu ţeavă. 

— Fii atent! strigă ea. Are un lunetist la bord... 

Newman întoarse maşina din calea autobuzului care se 
îndrepta spre ei. Două zgomote ascuţite rupseră tăcerea. 
Gloanţele găuriră geamul lateral al maşinii, ratându-l pe Tweed, 
care alunecase în scaun. Alte două găuri apărură în geamul 
lateral de vizavi, în timp ce gloanţele îşi urmau traiectoria 
nemiloasă. Newman frână, iar maşina se izbi de un zid. 

— Ai păţit ceva? îl întrebă neliniştită Paula pe Tweed. 

— Nu. Aşadar, cine a dat telefoane de la Alfriston? Sau de pe 
domeniul Barford? 


1 


Lisa se trezi pentru a cincea oară şi observă că se lumina de 
ziuă. Când se trântise în pat îmbrăcată, era extenuată. După ce 
dormise o oră, se hotări să îşi cerceteze camera. Neîndrăznind 
să aprindă lumina încă o dată, se târâse spre geamul acoperit 
de draperii, trăgând cu atenţie una dintre ele. Ceea ce văzuse o 
îngrozise peste măsură. 

In faţa geamului se afla o scară de incendiu, care dădea în 
aleea largă unde îşi parcase maşina. Putea să vadă vehiculul 
aflat la o distanţă de câţiva metri. Dacă ar fi urmărit-o cineva ar 
fi putut să urce pe scara de incendiu şi să intre în camera ei. Nu 
se mai simţea deloc în siguranţă. 

Ca să verifice cremona şubredă care închidea fereastra, Lisa 
riscă şi aprinse lumina. Mişcându-se cu rapiditate, trase trei 
scaune de lemn în dreptul ferestrei, le întoarse pe o parte şi le 
rupse. Cel puţin aşa avea un sistem de avertizare în caz de 
pericol. 

Se gândi apoi să facă un duş, dar oboseala îşi făcu simțită 
prezenţa, înainte de a se prăbuşi din nou pe pat, îşi ascunse 
revolverul Beretta sub perna umedă şi adormi. La ora şapte 
dimineaţa, lumina zilei care se strecura prin draperiile subţiri o 
trezi din nou. Se hotări să se ridice din pat. 

Lisa se mai gândi încă o dată să facă un duş în baia mică, apoi 
respinse ideea, circumspectă. In cazul în care cineva ar fi urcat 
pe scara de incendiu, ea ar fi fost neajutorată, captivă în duş, 
aşa că se spălă rapid, îşi pieptănă părul des şi roşcat, se fardă 
puţin şi astfel începu să se simtă mai bine. Telefonul sună. Lisa 
se sperie îngrozitor, dar reacţiona rapid. Ridicând receptorul, 
spuse: „Alo” cu o voce calmă. La capătul celălalt al telefonului o 
auzi pe femeia bătrână şi ridicolă care se afla la recepţie când 
ajunsese la hotel. 

— M-am gândit că ar fi bine să te avertizez. Doi bărbaţi se 
îndreaptă acum spre camera ta. Au spus că sunt de la poliţie. 
Nişte mitocani... 

— Mulţumesc. 

Işi dădu seama că femeia o avertizase pentru că nu îi plăcuse 
modul în care cei doi i se adresaseră. În plus, recepţionera avea 
dubii în legătură cu identitatea lor, aşadar aceştia nu erau 
îmbrăcaţi în uniformă. Ca o precauţie - obosită fiind când 


ajunsese - Lisa îşi deschisese valiza, dar nu scosese nimic în 
afară de trusa de machiaj. Ea fugi în baie, o luă, o îndesă înapoi 
în geamantan şi îl închise. 

Lisa deschise fereastra, puse valiza pe o treaptă de metal din 
exterior, şi era deja cu un picior pe pervaz când auzi bătăile 
puternice din uşa dinspre coridor. 

— Poliţia! Ştim că eşti înăuntru. Deschide! Poliţia... Vocea era 
aspră, poruncitoare. Bătăile din uşă continuara. 

Lisa începu să coboare pe scara de incendiu cu prudenţă, să 
nu se accidenteze. Auzi lemnul uşii despicându-se. Cei doi 
spărgeau uşa. 

Doi bărbaţi se năpustiră în cameră, amândoi îmbrăcaţi în 
costume. Unul din ei era de înălţime medie, gras, iar 
sprâncenele lui negre, de aceeaşi culoare cu părul, se uneau la 
capătul nasului lui de boxer. Insoţitorul lui era scund, slab, avea 
pomeţi slavi, părul lung, prins într-o coadă, o faţă îngustă, 
fioroasă şi perciuni. Acesta avea în mâna dreaptă un cuţit 
imens. Ordinul fusese ca operaţiunea să se desfăşoare în linişte. 

— Nu e în baie, raportă scund. 

— Panko, fereastra aia nenorocită! 

Eyebrows se grăbi spre fereastră, privi afară şi în jură. O văzu 
pe Lisa, care între timp ajunsese la capătul scărilor şi, uitându- 
se în sus, îi zări faţa şi începu să alerge spre maşină. 

Are un mijloc de transport. Eu aduc maşina, tu du-te după ea. 
Vin să te iau cu rabla... 

Lisa îşi păstră calmul şi introduse cu atenţie cheia în contact, 
în timp ce Panko cobora în grabă pe scara de incendiu. Motorul 
maşinii era pornit când acesta ajunse jos şi se aşeză în mijlocul 
aleii largi. Fără a ezita, Lisa conduse drept spre el. Omul sări în 
lături, roti cuțitul în aer şi se lipi de zid. 

Lisa apăsă cu toată puterea pe acceleraţie, dar aleea pavată 
cu piatră cubică îi încetini demarajul. Uitându-se în oglinda 
retrovizoare, văzu un Ford de culoare albastră oprindu-se în 
dreptul scării de incendiu. Tipul mai scund sări în maşină, apoi 
Fordul porni pe urmele ei. 

— Aştia nu sunt poliţişti, îşi spuse ea cu voce tare. Unul din ei 
flutură în dreapta şi în stânga un cuţit ameninţător. Fetiţo, acum 
chiar ai dat de necaz... 

Hotări să se îndrepte către Gara Waterloo, dar în curând fu 
blocată de traficul aglomerat. Pericolul se ivi atunci când se 


apropie de podul peste Tamisa. Sperase să treacă pe galben 
odată cu maşina din faţa ei, dar se făcu roşu, iar maşina se opri. 
Lisa frână şi ea. 

„Cel puţin sunt înconjurată de maşini şi de oameni”, se linişti 
ea. 

Uitându-se din nou în oglindă, scurtul moment de relaxare luă 
sfârşit. Îşi încleşta dinţii. Bărbatul mic de statură se dăduse jos 
din Fordul care staţiona la o distanţă apreciabilă, iar acum îşi 
croia drum printre autovehiculele oprite. Maşina în care se afla 
Lisa era un model vechi, care nu dispunea de un mecanism 
pentru închiderea automată a tuturor uşilor. 

Tot ce trebuia să facă Skinny atunci când ar fi ajuns în dreptul 
automobilului era să deschidă portiera din dreptul ei, iar apoi să 
îşi folosească cuțitul de măcelar. Lisa îşi căută revolverul 
Beretta sub haină. Nu reuşea să ajungă la el. Se mai uită o dată 
în oglindă, apoi privi semaforul de culoare roşie. 

„Verde! se rugă ea. Pentru numele lui Dumnezeu, fă-te 
verde...” Skinny ajungea din ce în ce mai aproape. Lumina 
semaforului se încăpăţâna să rămână roşie. Skinny se afla acum 
la o distanţă de numai o maşină faţă de ea şi înainta destul de 
repede. Ea nu reuşea să pună mâna pe revolver. Oricum, gestul 
ar fi fost catastrofal. Dacă ar fi izbutit să îl împuşte, situaţia ar fi 
ajuns în atenţia poliţiei, care, probabil, ar fi reţinut-o. Skinny 
rânjea acum. Mâna lui dreaptă era vârâtă sub pardesiu. 

„Oh, te rog!”. 

Tipul ajunsese acum chiar în spatele automobilului ei, iar 
mâna lui era pe jumătate scoasă de sub pardesiul descheiat. Ea 
îi văzu ochii răutăcioşi sclipind, victorioşi. Luminile semaforului 
se schimbară în galben, iar apoi în verde. Traficul începu să se 
mişte, iar ea se mişcă odată cu el. Omul era prins în mijlocul 
autovehiculelor în mişcare. 

— Călcaţi-l pe nemernic, spuse ea printre dinţi. 

Lisa îşi parcă maşina într-un garaj subteran. Luându-şi valiza, 
porni grăbită spre clădirea Gării Waterloo, crezând că cei doi îi 
pierduseră urma. Peronul imens era plin de oameni care se 
grăbeau să ajungă la lucru după ce coborâseră din trenurile cu 
care sosiseră, lucru care îi convenea de minune. Te puteai 
pierde cu uşurinţă în mulţime. 

Văzând un şir de telefoane publice, Lisa intră într-o cabină 
liberă, care era încadrată de cabine libere. Prima dată sună la 


compania de închiriat maşini la care apelase. Le spuse unde 
parcase maşina şi îi anunţă că nu va mai avea nevoie de ea. „Se 
vor bucura”, se gândi ea şi se pregăti să dea un alt telefon - 
închiriase o altă maşină pentru două săptămâni. 

Scoţând din poşetă cartea de vizită pe care i-o înmânase 
Tweed, formă numărul de telefon. Îi răspunse o voce feminină. 
Ea îi vorbi grăbită: 

— Lisa Trent la telefon. Vreau să vorbesc cu domnul Tweed. L- 
am cunoscut la o petrecere. Mi-a spus să îl sun ca să ne întâlnim 
cât mai curând. 

— Îmi pare rău, dar domnul Tweed nu se află la birou 
momentan, ci la o întâlnire oficială. S-ar putea să nu se întoarcă 
prea curând. 

— În acest caz, aş putea vorbi cu Paula Grey? Am cunoscut-o 
cu aceeaşi ocazie. 

— Îmi pare rău încă o dată. Domnişoara Grey îl însoţeşte pe 
domnul Tweed la acea întâlnire. Aţi dori să lăsaţi un mesaj? îi 
sugeră Monica. 

— Nu chiar. Trebuie să vorbesc neapărat cu domnul Tweed. 
Voi reveni mai târziu. Vă rog să îi transmiteţi că l-am căutat. 
Sunt convinsă că va dori să ne întâlnim... 

Lisa puse jos receptorul şi se întoarse, apoi încremeni. 
Eyebrows şi Skinny mărşăluiau hotărâți pe peron. Se îndreptau 
spre ea! 

Monica lovea cu furie tastele computerului ei atunci când 
Harry Butler intră în încăpere şi se aşeză pe braţul unui fotoliu. 
El îşi scoase fularul care îl proteja de gerul aspru de afară. 

— Monica, am fost cu maşina la reparat. Am dus-o la un 
prieten care nu va spune nimic poliţiei în legătură cu cele două 
urme de gloanţe din geamurile laterale. Tweed nu ar fi dorit aşa 
ceva. Maşina mea se afla la o distanţă prea mare faţă de a lor şi 
nu am văzut autobuzul - altfel i-aş fi prins pe ticăloşi. Ce scrii 
acolo? 

— Raportul lui Tweed asupra aşa-zisei sinucideri a lui Jeremy 
Mordaunt. 

Ea îşi scoase căştile de la urechi: 

— Mi l-a înregistrat pe dictafon, spunând că gândeşte mai 
repede dacă lucrează cu o maşinărie. Vrei să auzi verdictul lui? 

— Presupun că oricum o să-mi spui. 


Butler era mic de statură, cu umeri laţi, un bărbat cu o forţă 
fizică deosebită. Avea capul rotund şi faţa inexpresivă. În mod 
normal era zgârcit la vorbă, comportându-se ca şi cum cuvintele 
ar fi fost valută forte. 

— Tweed nu are nicio îndoială că Mordaunt a fost asasinat. 
Respinge cu desăvârşire ideea că acesta s-ar fi sinucis, ba, mai 
mult, o consideră ridicolă. De ce sună mereu telefonul exact 
când am ceva de spus? 

— Compania de asigurări General & Cumbria... începu ea. Oh, 
dumneavoastră eraţi, domnule profesor Saafeld. Mi-e teamă că 
domnul Tweed nu e aici, dar ştiu că de-abia aşteaptă să afle 
raportul autopsiei pe care aţi făcut-o... 

— Tu eşti, Monica? întrebă vocea ascuţită. Raportul meu e 
gata - în mai multe exemplare. 

— Voi trimite de îndată un curier să le ia. Monica ezită. Puteţi 
să îmi spuneţi pe scurt concluzia dumneavoastră? 

— Crimă cu sânge rece. Nu am nici cea mai mică îndoială. 
Raportul conţine detalii de specialitate. Asta voi spune în faţa 
anchetatorilor. 

El termină conversaţia, iar Monica dădu un telefon pentru a-l 
trimite pe unul dintre curieri la locuinţa lui Saafeld din Holland 
Park. Apoi scoase la imprimantă raportul pentru Tweed, vorbind 
în timp ce îşi făcea treaba: 

— Acum nimeni nu îl poate acuza pe Tweed. Saafeld spune că 
e vorba de o crimă cu sânge rece. De obicei, el nu vorbeşte în 
termeni atât de duri. 

— Copiile rapoartelor trebuie să ajungă la cineva? 

— Da. Mai întâi la Gavin Thunder. El îşi va da acordul. 

Harry se ridică în picioare: 

— M-am tot gândit cine ar fi putut ordona asasinarea lui 
Tweed. Newman mi-a povestit de unde venea Tweed. Ai fişa 
Lordului Barford? 

— Da. E în seif. Combinația e 87,24,95. De ce? 

— Sunt curios. 

Harry se îndreptă spre un seif impunător care fusese adus de 
curând şi aşezat într-un colţ al camerei. Degetele lui se mişcară 
cu repeziciune şi formară combinaţia, iar uşa grea se deschise. 
O mulţime de sertare din metal erau pline de dosare 
ultrasecrete. Căută în secţiunea cuprinsă între literele A şi B, 


găsi dosarul lui Barford, închise seiful şi se reaşeză pe marginea 
fotoliului. 

— Bine, dar Lordul Barford este una dintre cele mai distinse 
personalităţi din Marea Britanie! protestă Monica. 

— Aşa a fost şi Maxwell o vreme. 

Monica era intrigată. Ea ştia că Butler nu avea încredere în 
nimeni şi nu era impresionat de nimeni - cel puţin până în 
momentul în care integritatea persoanelor respective era 
testată şi dovedită. El răsfoi dosarul cu rapiditate. Monica, poţi 
să notezi pasajele astea pe măsură ce ţi le dictez? Bine. Ascultă: 

Brigadierul Bernard Barford. A participat la Războiul din Golf 
în calitate de ofiţer de telecomunicaţii. Decorat cu Crucea 
Militară. Ulterior s-a spus că a activat ca persoană de legătură 
pentru obţinerea unor contracte pentru livrare de armament 
către Orientul Mijlociu şi alte ţări din Asia central-estică. 
Indonezia a fost menţionată ca fiind unul dintre statele căruia 
Marea Britanie i-a livrat cantităţi importante de echipament 
militar. Aceste zvonuri nu au fost confirmate. Inainte de Războiul 
din Golf, Barford a fost colonel în cadrul Signal Corps. 
Călătoreşte de pe domeniul lui la aeroportul din Londra cu 
ajutorul unui elicopter Sikorsky. 

— Asta e tot, spuse Butler. Acestea sunt pasajele care mi se 
par interesante. Şi de ce a creat guvernul un Minister al 
înarmării, independent de Ministerul Apărării? 

— Politicienii încearcă să pară inteligenţi. Un astfel de 
minister pune capăt criticilor legate de comerţul cu arme. Și 
toate chestiile alea despre Barford nu sunt decât zvonuri. 

— Mai puţin partea cu elicopterul. 

— De ce are o importanţă atât de mare? 

— Pentru că am fost urmăriţi de un elicopter la întoarcerea 
din Downs. 

— Dar, obiectă Monica, Paula a spus că omul acela ciudat, 
Rondel, avea un eliport pe care se afla un elicopter. 

— Eu mă aflam în cealaltă maşină. Am avut senzaţia că 
elicopterul a decolat de undeva, din apropierea domeniului 
Barford. Nu sunt sigur, sublinie el. Şi unde au plecat Tweed, 
Newman şi Paula? 

— Tweed a avut ideea de a o vizita pe soţia lui Jeremy, 
doamna Mordaunt. Locuieşte la Eaton Square. Nu m-a lăsat să îi 
telefonez şi să o anunţ că vor trece pe acolo. 


2 


Când îi văzu pe Eyeborws şi pe Skinny îndreptându-se spre ea 
în Gara Waterloo, Lisa îşi luă valiza, aşteptă câteva secunde 
până când un grup de oameni de afaceri trecu prin dreptul 
cabinei telefonice în care se afla, apoi se strecură afară, 
profitând de acoperirea pe care aceştia i-o ofereau. In mijlocul 
peronului se afla un stand mare de cărţi. Ea se grăbi să intre, se 
amestecă în mulţime şi ieşi pe partea cealaltă. 

Oprindu-se pentru un moment, scoase din buzunar un batic 
împăturit şi îşi acoperi părul roşcat. Acum trebuia să scape de 
valiza care o incomoda, aşa că o predă unui individ de la Bagaje, 
în sfârşit, se putea mişca într-adevăr. 

Următoarea ei oprire a fost la metrou. Îşi cumpără un bilet 
pentru prima destinaţie care îi sări în ochi când se uită pe o 
hartă. Privind înapoi în timp ce se îndrepta spre scările rulante, îl 
văzu pe Eyebrows, care împingea lumea în lături, venind spre 
ea. 

„Oh, Doamne! îşi spuse ea, ţinându-şi respiraţia. Chiar nu pot 
să scap de ei?” 

Lisa văzu un paznic în uniformă. Ducându-se la el, îi vorbi 
intenţionat cu o voce tremurătoare: 

— Omul acela brunet tocmai mi-a făcut o propunere 
indecentă. Sunt speriată. 

— Nu vă îngrijoraţi; o să stau eu de vorbă cu el... 

Lisa privi înapoi din capătul scării rulante. Paznicul îi spunea 
ceva urmăritorului ei. Eyebrows îi aplică o lovitură puternică în 
stomac. Numărul de paznici se dublă în timp ce Lisa cobora în 
fugă pe scara rulantă. La capătul ei, căută indicatoarele pentru 
linia din partea dreaptă şi continuă să alerge. Se mişca mult mai 
repede fără geamantan. 

Când ajunse pe peron, un tren aglomerat tocmai sosea în 
staţie. Lisa se uită înapoi. Skinny se îndrepta spre ea rânjind, cu 
o mână în pardesiu. Întotdeauna rânjea atât de hidos? Eyebrows 
îl urma îndeaproape. 

Pe măsură ce o parte din pasageri coborau din tren, alţii se 
urcau. Vagonul era plin până la refuz, oamenii stăteau în 
picioare. Lisa nu avea de ales. Se urcă în tren, spunând: 
„Scuzaţi-mă” în dreapta şi în stânga şi înainta în vagon. Uşile se 
închiseră, iar trenul începu să se mişte. 


Încă îşi mai făcea loc prin mulţime, zâmbind şi scuzându-se. 
Trenul continua să se mişte, înclinându-se în dreptul curbelor. 
Se prinse de o bară, să nu se dezechilibreze. Ajunsese în faţa 
uşilor din capătul opus al vagonului. 

— Vreţi să luaţi loc, doamnă? o întrebă un domn, încercând să 
se ridice. 

— Mulţumesc, dar nu călătoresc departe. 

Trenul se opri de trei ori. Lisa se întrebă dacă să coboare. Nu, 
era mai sigur în mulţime. Aruncând o privire prin vagonul 
aglomerat, Lisa văzu că Skinny avea de furcă mai mult decât 
avusese ea. Pasagerii protestau şi îl opreau din drum. Trenul era 
în mişcare când văzu un controlor de bilete îmbrăcat în uniformă 
întrebându-l pe Eyebrows dacă avea bilet. Nu avea, pentru că în 
urmă cu câteva minute, el şi Skinny săriseră peste barieră. 

— Îmi cer scuze, domnule controlor, începu Eyebrows pe un 
ton politicos. Poftiţi banii pentru două bilete. Prietenul meu 
mărunţel trebuie să ajungă la spital. 

— Trebuie să plătiţi o amendă de zece lire... 

Eyebrows scoase o bancnotă de douăzeci de lire şi o puse în 
mâna controlorului de bilete. Skinny îşi reluă traseul, apropiindu- 
se de ea. Lisa îşi dădu seama că trenul era o capcană a morţii. 
Tot ce trebuia să facă el era să aştepte ca trenul să sosească în 
staţia următoare ca să înfigă cuțitul în ea şi să coboare din 
vagon. Lisa îşi încorda piciorul drept. Trenul intra în staţia 
Tottenham Court Road. Cunoştea bine zona. Skinny o ajunse din 
urmă când se deschiseră uşile. Lisa ridică piciorul şi îl lovi cu 
pantoful în fluierul piciorului. Omul începu să ţipe. Lisa cobori 
din tren, iar Eyebrows se grăbi să îl sprijine pe Skinny, care nu 
se putea mişca. 

— Faceţi loc! strigă el, ţinându-l pe Skinny de subsuoară. Pe 
amicul meu îl doare un picior. 

Eyebrows tocmai îl scotea pe Skinny din tren când Lisa 
dispăru pe o scară rulantă. Înainte de a păşi la capătul acesteia, 
se uită înapoi. Cei doi se holbau la ea de jos. 

Se simţi uşurată când ieşi în aerul rece şi proaspăt. Străbătu 
Tottenham Court, apoi intră pe o stradă laterală şi ajunse în 
Bedford Square. Încetinind, inspiră adânc. Piaţeta, mărginită de 
case frumoase, era goală, iar Lisa se îndreptă spre părculeţul 
din centrul acesteia. 

„Mi-a ajuns cu vârf şi îndesat”, îşi spuse ea. 


Se mai uită încă o dată înapoi. Printre copaci îi văzu pe cei doi 
indivizi făcându-şi apariţia. Skinny mergea normal şi se părea că 
îşi revenise de pe urma loviturii. Lisa trebuia să găsească un loc 
unde să se ascundă. Dar unde să se fi dus? Deocamdată ştia cu 
certitudine că bandiții nu o mai văzuseră din momentul în care 
ieşise din metrou. 

Apoi observă un lucru pe care ar fi trebuit să şi-l amintească. 
Fiecare dintre vilele cu terasă avea un demisol la care se 
ajungea coborând scările aflate în spatele unor porţi din grilaj, 
ce erau mereu descuiate. Ea mai privi înapoi încă o dată, văzu 
că bărbaţii continuau să se apropie şi se strecură printre barele 
de metal într-unul dintre demisoluri. 

Doar atunci îşi dădu seama că demisolul era deja ocupat. Un 
vagabond bătrân, care ţinea în mână o sticlă de whisky, şedea 
într-un colţ. El scoase dopul şi îi întinse sticla. 

— Vrei un strop de licoare bună, cucoană? o întrebă el, 
ridicând sticla. 

Avea accent neaoş londonez. Faţa îi era ridată din cauza 
vârstei, dar ochii îi sclipeau de inteligenţă. Lisa trebuia să aibă 
încredere în cineva, aşa că îi vorbi încet, cu o voce tremurătoare 
- lucru care nu era dificil pentru ea: 

— Mă urmăresc doi indivizi care vor să îmi facă rău. 

Evită să spună „să mă omoare” - ar fi fost prea dramatic, iar 
ea dorea cu orice preţ ca el să o creadă. Cerşetorul îi arătă cu 
gâtul sticlei o ascunzătoare aflată sub trotuar. 

— Bagă-te acolo, cucoană. E locul unde se pun pungile cu 
gunoi, dar asta e singura ascunzătoare. 

Lisa se ghemui, se strecură sub trotuar şi se sprijini cu spatele 
de perete. În jur plutea o miasmă înfiorătoare pe care de-abia o 
sesiza. Era convinsă că cei doi bandiți aveau să se îndrepte 
exact spre locul acela. 

„Totuşi am pistolul, îşi spuse ea. Nu pot să îl scot. Vagabondul 
se va speria de moarte. Ca şi mine, de altfel...” 

Auzi zgomotul de paşi în apropiere. Lisa încremeni atunci 
când bărbaţii se opriră deasupra capului ei. Cerşetorul apucă din 
nou sticla, trase o duşcă şi îşi trase fesul peste ochi de parcă s- 
ar fi pregătit să doarmă. 

— Hei, tu de colo! Ai văzut o fată cu părul roşu trecând pe 
aici? 


Vagabondul deschise ochii şi îşi ridică fesul. Apoi făcu exact 
ceea ce se temuse ea că avea să facă după ce ar fi auzit 
remarca referitoare la părul ei. Se uită în direcţia ei. Lisa ştia că 
o şuviţă de păr îi alunecase de sub batic. Cei doi aveau să 
coboare scările, iar ea nu ar fi avut scăpare. 


Tweed, împreună cu Paula şi Newman urcaseră scările casei 
vechi din Eaton Square şi traversaseră o parte a terasei atunci 
când uşa de la intrare se deschise. În uşă apăru un om îmbrăcat 
cu un costum care ar fi fost la modă în urmă cu treizeci de ani. 
Cercetându-l pe Tweed, el cobori treptele, jucându-se cu 
bastonul lui cu măciulie de argint şi se îndepărtă. Tweed ţinu 
uşa deschisă cât timp citi numele şi numerele de pe plăcuţa de 
pe zid, apoi intră. 

— Voi vorbi eu, îi spuse el lui Newman. 

— Aşadar, eu voi fi partenerul taciturn. 

Copacii din parcul de peste drum semănau cu nişte schelete 
negre pietrificate. Un vânt nemilos bătea în scuar. Ajuns în hol, 
Tweed găsi numărul căutat şi sună. Auziră o cheie răsucindu-se 
în yală şi un lanţ care era ridicat. Uşa se deschise. 

— Da? 

— Mă numesc Tweed. Aceştia sunt asistenții mei, Paula Grey 
şi Robert Newman. Dumneavoastră sunteţi doamna Mordaunt? 

— Da. 

Doamna Mordaunt era o brunetă tunsă scurt, destul de 
atrăgătoare. Purta o rochie neagră, cu un guler alb din dantelă, 
avea un nas ascuţit, o gură cu buze cărnoase, sprâncene bine 
conturate şi ochi negri, reci. Tweed îşi drese vocea: 

— Îmi cer scuze că vă derajez, dar mă aflu aici cu ocazia 
investigaţiilor legate de moartea tragică a soțului 
dumneavoastră. Condoleanţele mele, deşi ştiu că aceste cuvinte 
nu vă ajută câtuşi de puţin. 

— Mai bine aţi intra. 

Femeia îi conduse într-un salon spaţios, cu ferestre înalte, cu 
mobilă confortabilă, aleasă cu gust - canapele şi fotolii acoperite 
cu şaluri indiene colorate, draperii asortate, lungi până la 
pământ. În cameră se mai aflau câteva piese rare de mobilier 
Sheraton şi o tapiserie neterminată, care era aşezată pe 
speteaza unei canapele. 

— Luaţi loc, vă rog! 


— Mulţumim. Nu vă vom reţine mult. 

— Asta e bine. Trebuie să ies în curând. Aţi dori un pahar cu 
sherry? îi întrebă ea pe un ton studiat atunci când ei se aşezară 
pe fotolii. 

— Doar dacă veţi servi şi dumneavoastră. 

Tweed se aşteptase ca ea să le ceară să se legitimeze, însă 
doamna Mordaunt uitase să solicite acest lucru. Atunci când 
suferi, nu mai eşti tu însuţi. El remarcă o sticlă voluminoasă de 
sherry, pe jumătate goală, aflată pe o măsuţă şi o scrumieră 
plină cu mucuri de ţigară. Ca şi cum gazda lor i-ar fi aşteptat. 
Primiră imediat câte un pahar de apă cu un pic de sherry. Lor nu 
le plăcea băutura, dar Tweed se gândise că gestul ar fi ajutat-o 
să se destindă. 

— Ce neatenţie, spuse ea şi luă paharele de apă. Voi aduce 
pahare potrivite. 

Ea se îndreptă spre un dulap impunător şi îl deschise, lăsând 
să se vadă rafturi întregi pline cu cărţi legate în piele. Doamna 
Mordaunt în jură şi trânti uşile. 

— De-abia îmi dau seama ce fac. 

Merse apoi spre celălalt dulap din cameră, al cărui stil 
contrasta cu cel al dulapului pe care îl deschisese prima oară. 
Dând la o parte uşile, în faţa ochilor lor apăru o colecţie de 
pahare scumpe. Ea alese patru pahare de sherry şi le puse pe 
masă. Paula se uită la Tweed care o urmărea cu atenţie pe 
gazdă. 

— Mă simt mai bine acum, spuse ea şi le turnă băutura în 
pahare. Cum aş putea să vă ajut? întrebă după ce se aşeză 
picior peste picior şi începu să-şi bea sherry-ul cu înghiţituri 
mici. 

— Ştiţi cumva dacă soţul dumneavoastră se simţea tensionat 
în ultima vreme? 

— Tensionat e puţin spus. 

În timp ce vorbea, părea că priveşte undeva, în spatele 
umărului stâng al lui Tweed. 

— Am fost extrem de îngrijorată. Bestia de Gavin Thunder se 
poartă ca un stăpân de sclavi. Jeremy dormea foarte puţin în 
ultima vreme. lar eu nu ştiam niciodată când anume va ajunge 
acasă. 


— Doamnă Mordaunt, spuse Paula, aplecându-se spre ea. Am 
înţeles că aveaţi un nume de alint pentru soţul dumneavoastră. 
Care era acesta? 

— Poftim? 

Tweed, enervat de intervenţie, începu să îşi şteargă ochelarii 
cu o batistă curată. În timpul unui interogatoriu o diversiune ar fi 
putut strica totul. Paula insistă: 

— Un nume de alint, pe care îl foloseaţi doar când eraţi 
singuri şi, poate, şi în preajma prietenilor apropiaţi. Nu e ceva 
neobişnuit în cadrul cuplurilor care sunt căsătorite de mult timp. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Aşadar, interveni Tweed autoritar, este posibil să fi fost 
deprimat? 

— Da, era, îi răspunse ea surescitată. Era foarte deprimat. 

— Gavin Thunder v-a vizitat vreodată aici? 

— Nu l-am cunoscut niciodată pe individul acesta. Şi nici nu 
vreau să îl cunosc. Sunt convinsă că felul lui dictatorial de a se 
purta l-a demoralizat şi mai mult pe soţul meu. 

— Acum trebuie să vă pun o întrebare delicată, spuse Tweed 
precaut. Ar fi fost de înţeles dacă, într-o astfel de situaţie, 
Jeremy ar fi început să bea mult... 

— Golea sticlele de whisky una după alta. Doamna Mordaunt 
începuse să răspundă mai repede la întrebări după ce Paula îi 
adresase acea întrebare; se uită la ceasul de mână incrustat cu 
diamante. Nu vă supăraţi, dar mai aveţi multe întrebări? Mă 
aşteaptă o maşină şi trebuie să ajung la o întâlnire importantă. 

Tweed se ridică în picioare, iar Newman şi Paula îi urmară 
exemplul. Paula privi camera cu curiozitate, iar apoi ochii i se 
opriră asupra gazdei sale, care se întinsese după un pardesiu de 
culoarea nisipului, aruncat pe marginea canapelei. Tweed îi 
mulţumi pentru timpul acordat, iar ea îi conduse spre uşa 
principală, scotocind în poşetă şi scoțând un şirag de chei. 
Încercă să introducă o cheie în yală, apoi în jură din nou: 

— Cheile astea afurisite! Niciodată nu ţin minte care unde se 
potriveşte. În timp ce încerca o altă cheie, ea le spuse peste 
umăr: 

— Aşadar, la revedere... 

Doamna Mordaunt deschise uşa. O limuzină era parcată în 
faţa casei. Un şofer în uniformă se plimba în sus şi în jos pe alee. 

— Joseph ştie că am întârziat... 


Tocurile pantofilor ei ţăcăniră când cobori scările. Îl lăsă pe 
Tweed să închidă uşa din faţă. Şoferul deschise portiera din 
spate, o închise la loc şi se grăbi să se urce la volan. Paula îşi 
notă numărul de înmatriculare al limuzinei. 

Tweed ţinu uşa de la intrare deschisă. O femeie înaltă, 
purtând o haină de blană, trecută probabil de şaptezeci de ani, 
dar cu trăsături distinse, începuse să urce scările într-o manieră 
demnă. Tweed deschise uşa şi mai larg. Tocmai am vizitat-o pe 
doamna Mordaunt, se scuză el. Doamna pe lângă care aţi trecut 
şi care se urca în limuzină. 

— Ce spui, tinere? Modul ei de a vorbi era autoritar: Aceea nu 
era doamna Mordaunt. Era o străină. 

— Poftim, sunteţi sigură? 

— Dacă sunt sigură? Tonul ei devenise de-a dreptul indignat: 
Locuiesc aici de peste zece ani. Nu crezi că ar trebui să îmi 
cunosc vecinii de-acum? 

Spunând acestea, ea intră în clădire, semănând cu un 
crucişător aflat pe punctul de a deschide focul asupra 
inamicului. 


3 


— Tweed e mort. 

Individul care era cunoscut sub numele de Domnul Blue de 
către foarte puţini ofiţeri importanţi din anumite cercuri se 
relaxa în timp ce vorbea cu personajul agresiv aflat la capătul 
celălalt al firului. Avea o masă undeva, în partea din dreapta a 
barului Mayfair. O tejghea lungă se afla în partea opusă locului 
unde stătea el. Era unicul client al barului, iar afişul de pe masă 
nu îl deranja câtuşi de puţin. „Folosirea telefoanelor mobile este 
interzisă.” 

Sosind în distinsul local, individul îi ceruse barmanului cea mai 
scumpă marcă de coniac pe care o văzuse pe raft. El îi lăsase un 
bacşiş bun, deci se asigurase că nu va primi nicio plângere. 

Câteva momente mai devreme, după ce îşi pusese paharul pe 
masă, fusese în spatele barului. Lângă toaletă cuvintele IEŞIRE 
DE INCENDIU erau afişate la vedere pe un perete. Îndreptându- 
se spre ieşirea de incendiu, ridicase bara de metal, deschisese 
uşa şi privise afară. Aleea era pustie. La câţiva metri în stânga 
lui, aceasta dădea într-o stradă aglomerată. 

Satisfăcut de faptul că exista o cale de scăpare - o precauţie 
pe care şi-o lua întotdeauna - se întorsese la masă, băuse puţin 
coniac şi dăduse un telefon. Vorbea în şoaptă. Personajul aflat la 
celălalt capăt al firului îl provocă în mod grosolan: 

— Cum poţi fi sigur că e mort? 

Blue tăcu un moment şi îşi aprinse o ţigară mentolată. Amână 
răspunsul. Işi dăduse seama de mult că oamenii credeau tot 
ceea ce le spunea dacă obțineau cu greutate informaţiile de la 
el. Mi s-a spus că două gloanţe au lovit ţinta. Tweed a alunecat 
în scaun. Se pare că maşina a intrat într-un zid. Nimeni nu a 
părăsit vehiculul cât timp acesta s-a afla în vizorul celor doi 
indivizi care şi-au îndeplinit misiunea. Dacă nu îţi ajung aceste 
informaţii, atunci nu mai am nimic să îţi spun. 

El termină convorbirea înainte ca interlocutorul său să mai 
reacționeze în modul intempestiv care îl caracteriza. 

„Nu te mai uita la mine, pentru numele lui Dumnezeu”, îşi 
spuse Lisa în gând, dorindu-şi ca vagabondul să îşi mutte 
privirea în altă parte. 

Se părea că dorinţa i se împlinise. Vagabondul privi sticla de 
whisky, apoi îi puse dopul. Işi schimbă poziţia şi acum stătea în 


capul oaselor. Sughiţă, apoi privi în sus spre grilajul de la 
marginea străzii. 

— O fată cu părul roşu? 

— Asta am spus, mârâi Eyebrows. Nu mai repeta tot ce spun 
şi răspunde-mi la întrebare, păduche! 

— O fată cu părul roşu, spuse din nou vagabondul. Am trei 
femei aici jos. Două brunete şi o blondă. Nu cred că vrei să le 
împarţi cu mine. Coboară aici şi o să îţi stâlcesc mutra cu asta. 

Dorind să facă o demostraţie, el apucă sticla de gât. 
Schimonosindu-se, vagabondul ridică sticla în aer şi o roti 
înainte şi înapoi. Se ridică apoi în picioare, continuând să-şi 
agite arma improvizată. 

— Mă duc jos să îl spintec pe boşorogul ăsta, Barton! spuse o 
voce sinistră de sus. 

— Panko, tacă-ţi fleanca! E doar un beţivan bătrân. Ne 
pierdem timpul. Hai să ne mişcăm... 

Răsuflând uşurată, Lisa auzi zgomotul paşilor care se 
îndepărtau pe trotuar. Acum cunoştea numele celor doi: Barton 
şi Panko. Cel de-al doilea nume părea a fi balcanic. Oricum, îi 
remarcase deja accentul ciudat. Vagabondul întinse un deget 
spre ea. 

— Stai acolo. O să mă asigur că au plecat gunoaiele alea. 

Vagabondul lipsi mai mult decât se aşteptase. Lisa se întreba 
dacă nu cumva dispăruse în căutarea unui alt loc în care să se 
ascundă. El reapăru, împleticindu-se atunci când cobori scările. 

— Gunoaiele s-au cărat. Au luat-o pe Gover Street. Mai bine 
te-ai duce în cealaltă direcţie. Imi cer scuze pentru duhoarea de 
acolo. 

— Îți sunt recunoscătoare. Doar Dumnezeu ştie de la ce m-ai 
salvat. 

Lisa ieşi din mica ascunzătoare şi se ridică în picioare, începu 
să caute ceva în poşetă, neştiind dacă vagabodul îi va accepta 
răsplata. Acesta îi citi gândurile. Îşi scoase din haina lui jerpelită 
un portmoneu plin de bancnote şi i-l arătă. 

— Nu am nevoie de nimic. E bine să fii gunoier. E un mod 
ciudat de a-ţi câştiga existenţa, dar măcar stai bine cu banii. Du- 
te acum... 

Ea îi trimise o sărutare din vârful degetelor, urcă treptele, se 
uită în stânga ei, nu văzu pe nimeni şi se grăbi să o ia în direcţia 
opusă. Ajungând pe Tottenham Court, Lisa opri un taxi. 


— Vreau să ajung la Cheiul Reefers din East End. Cunoaşteţi 
drumul? 

— Nu ajung pe-acolo des, dar bineînţeles că ştiu drumul. Am 
aflat... 

Peste aproximativ o jumătate de oră Lisa plăti cursa, apoi 
începu să meargă pe jos. Se gândise că era mai bine dacă 
taximetristul nu ştia adresa exactă la care dorea să ajungă. Era 
o zi de târg. Strada largă era plină de tarabe, iar oamenii îşi 
făceau reclamă în gura mare. Lisa deveni ţinta preferată a 
comercianților deoarece purta o haină din păr de cămilă peste 
costumul ei cu pantalon. 

— Coniţă, le vindem pe nimica toată. E Ziua Păcălelilor, iar eu 
sunt păcălitul... 

Merse grăbită prin mulţime până văzu firma de deasupra unei 
cârciumi vechi: La Ştreangul Spânzuratului. Lisa deschise uşa şi 
intră în localul în care câţiva comercianţi stăteau şi beau bere. 
Un bărbat din spatele barului o recunoscu, îi făcu semn şi se 
duse în colţul mai ascuns al barului. 

— Herb, îi spuse ea cu o voce joasă, am nevoie de o cameră. 
Nu am mai dormit bine de douăzeci şi patru de ore. M-au 
urmărit nişte indivizi, dar mi-au pierdut urma. 

— Camera numărul trei. E în spate, spuse şi îi strecură o cheie 
pe sub tejghea. 

— Sus pe scări, apoi drept înainte. Eşti din ce în ce mai 
frumoasă, dar acum pari extenuată. Ai mâncat ceva? 

— Nu. 

— Mă gândeam eu. Ţi-ar plăcea nişte ochiuri cu şuncă? 

— Îmi lasă gura apă. Dar am o problemă. Mi-am lăsat 
geamantanul la Gara Waterloo. Am chitanta... 

— Dă-mi-o. O să se ducă Bert acolo cu maşina mea. Se 
întoarce cât ai clipi. 

Ea îi dădu chitanţa, care dispăru în buzunarul şorţului lui. 

— Anunţă-mă când vrei să mănânci. 

— Mulţumesc, Herb. Dar aş vrea să fac un duş mai întâi. 

— Camera trei are tot confortul. Bert îţi va aduce 
geamantanul peste câteva ore. 

El se aplecă spre ea şi îi vorbi în şoaptă: 

— Nu ai primit niciun mesaj din partea lui, oricine o fi el şi 
oriunde s-ar afla. 


— E plecat din ţară. E o persoană foarte influentă. Nu l-am 
văzut niciodată şi nu am nici cea mai vagă idee unde este sau 
cine este. 

Newman şi Paula îl urmară pe Tweed în biroul acestuia. 
Newman o avertiză pe Monica ridicând un deget şi îndreptându-l 
către Tweed, care îşi scosese haina şi se aşezase la birou. 

— Nu vorbi cu el. De când am plecat din Eaton Square nu a 
scos un cuvânt. 

— Trebuie să îi spun ceva, se împotrivi ea. Raportul 
profesorului Saafeld şi copiile acestuia se află în plicul de pe 
biroul lui, împreună cu raportul lui dactilografiat. 

— Mulţumesc, Monica, spuse Tweed pe un ton liniştit şi 
deschise ambele plicuri. Să vedem acum ce se spune despre 
autopsie. 

— Paula, continuă Monica, plicul galben, sigilat, de pe biroul 
tău este de la Art Baldwin. În el sunt fotografiile pe care le-ai 
făcut la Eagle's Nest în Downs. Art a insistat să fie de faţă atunci 
când îl vei deschide. 

— E un expert, spuse Newman. Şi, ca majoritatea oamenilor 
de ştiinţă, nu vede decât ceea ce îl interesează. Nu există nimic 
în afara lumii lui. 

— Nu încă, ordonă Tweed. Aproape am terminat de citit 
ambele rapoarte şi ar fi bine să ştii ce conţin... 

Paula se minuna pentru a nu ştiu câta oară de mintea ageră a 
lui Tweed. În afară de capacitatea lui de a-şi aduce aminte cu 
exactitate conversațiile şi de memoria lui excelentă, acesta 
citea cu o rapiditate ieşită din comun. Tweed dădu la o parte 
rapoartele, îşi scoase ochelarii, şi-i şterse cu o batistă, apoi şi-i 
puse din nou pe nas. 

— Raportul lui Saafeld e incriminator, începu el. E vorba de 
omucidere în cazul Jeremy Mordaunt. Ceea ce se leagă de 
concluziile mele. Monica, ia câte o copie a fiecărui raport, pune- 
le într-un plic pe care să scrie „în atenţia lui Gavin Thunder, 
personal” şi trimite-le de îndată la minister printr-un curier. 

— Ministrul va exploda, comentă Paula. Am înţeles că era 
convins că a fost vorba de o sinucidere. 

— Nu pot să fac nimic în legătură cu asta, îi răspunse Tweed 
în timp ce Monica lua copiile de pe biroul său. Acum, în legătură 


cu vizita noastră la Eaton Square. A sesizat cineva ceva suspect 
atunci când ne-am aflat în salon? 

— Eu da, spuse Paula. Tipa nu ştia unde se aflau paharele. S-a 
îndreptat spre alt dulap. Când am ajuns noi acolo, deja băuse 
sherry-ul acela dezgustător dintr-un pahar pentru apă. Evident, 
nu s-a mai deranjat să caute paharul potrivit, aşa că s-a 
mulţumit cu unul luat din bucătărie. Când am ieşit, a ales o 
cheie greşită pentru a deschide uşa principală. lar, apoi, modul 
în care era decorată camera nu se potrivea cu personalitatea ei. 

— Foarte bine. Ce rost avea întrebarea despre numele de alint 
al lui Jeremy? 

— M-am gândit că ar fi descumpănit-o - şi aşa s-a şi întâmplat. 
l-am dat senzaţia că am fi ştiut numele lui de alint, iar ea nu mi- 
a putut răspunde. 

— Apoi ne-am întâlnit cu doamna aceea arogantă care locuia 
acolo, iar ea ne-a confirmat suspiciunile - deşi ne dăduserăm 
deja seama că aşa-zisa doamnă Mordaunt era o impostoare. 

— Probabil că cineva a ghicit că o vom vizita pe doamna 
Mordaunt, spuse Tweed. Aşadar, aceasta a fost substituită cu o 
persoană care să-mi dea răspunsurile pe care le aşteptam, care 
să-mi sugereze că Jeremy avea motive să se sinucidă. Tweed 
clipi. lar persoana care a făcut toate astea ar putea fi cea care a 
ordonat asasinarea mea. Nu, nu ar putea fi aceeaşi persoană. 
Dacă ar fi crezut că am murit, atunci întreaga şaradă cu aşa-zisa 
doamnă Mordaunt nu ar fi avut niciun sens. Ceva îmi scapă. 

— Dar unde e adevărata doamnă Mordaunt? 

— Misterul acesta mă îngrijorează destul de tare. Cred că ar fi 
cazul să îl sun pe Roy Buchanan şi să îi spun să înceapă să o 
caute. Acum... 

Tweed vorbea la telefon când Harry Butler intră în cameră 
ţinând în mână o foaie de hârtie împăturită. Harry se aşeză în 
timp ce Tweed vorbea cu Buchanan. 

— Ce ai în mână? întrebă Paula, curioasă ca orice femeie. 

— Aşteaptă. O să vezi imediat. 

Harry îi înmână hârtia lui Tweed de îndată ce acesta termină 
de vorbit la telefon. Începu să vorbească în timp ce Tweed 
despăturea foaia de hârtie. 

— Vă aduceţi aminte de elicopterul care ne-a urmărit la 
întoarcere din Alfriston? Mie mi s-a părut că a decolat de pe 
domeniul Lordului Barford. 


— La ce înălţime se afla atunci când l-ai văzut? 

— Cam la aproximativ trei sute de metri. 

— Şi lua altitudine? insistă Tweed. 

— Nu, avea o traiectorie stabilă. 

— Atunci ar fi putut fi elicopterul pe care l-am văzut la 
locuinţa lui Rondel. 

— Citeşte raportul meu. Conţine numai extrasele din dosarul 
Lordului Barford. 

Tweed, surprins de faptul că Harry se gândise să verifice 
dosarul, citi de două ori raportul succint, apoi se lăsă pe spate şi 
se uită fix la tavan, încruntându-se. 

— Inteligent din partea ta, Harry. Spuse el în cele din urmă. Ai 
omis că, după ce a ieşit din armată Bernard Barford a fost o 
vreme şeful Brigăzii Speciale. 

— Nu mi s-a părut relevant. 

— Sunt de acord. Relevant e faptul că e proprietarul unui 
elicopter Sikorsky, cu care călătoreşte la Londa. Probabil are şi 
un pilot - ştiu că nu a pilotat un avion niciodată în viaţa lui. 

Tweed se uită la Paula. Aceasta îi spuse că Monica 
dactilografiase raportul. El îşi mută privirea spre Newman. 

— Asta înseamnă, remarcă Newman, că nu ştim ce elicopter 
ne-a urmărit până la Londra, raportând, fără îndoială, 
coordonatele noastre, pentru ca lunetistul să fie pregătit. 

— L-aş chema pe Art Baldwin, sugeră Paula. Apoi vom putea 
deschide plicul cu pozele pe care le-am făcut. S-ar enerva 
cumplit dacă nu l-aş deschide în prezenţa lui. 

— Dumnezeu să ne ferească de experţi, sări Newman. Dar 
recunosc că Art este cel mai bun specialist din ţară în 
interpretarea fotografiilor. 

Tweed îi făcu semn Monicăi, care îl chemă pe Baldwin prin 
telefon. Peste câteva minute se auzi o bătaie uşoară în uşă. 
Tweed strigă: „Intră”. Uşa se deschise şi înăuntru se strecură un 
omuleţ a cărui faţă semăna cu mutrişoara unei veveriţe. Acesta 
purta ochelari cu lentile groase. Paula zâmbi şi îi făcu semn să 
intre. In timp ce ea deschidea plicul, Art vorbi cu o voce 
piţigăiată: 

— Am developat fotografiile pe care le-ai făcut în Sussex în 
mărime iniţială şi am mărit unele cadre. Art scoase din buzunar 
o lupă. Sunt foarte interesante. Am unele comentarii de făcut. 


Toţi cei aflaţi în birou, cu excepţia Monicăi, se ridicară în 
picioare şi se adunară în jurul biroului Paulei. Aceasta împrăştie 
fotografiile. Ea folosise noul aparat de fotografiat, cel inventat 
de experţii de la demisol. Aparatul putea face fotografii extrem 
de clare pe timpul nopţii, fără a avea nevoie de bliţ. 

— Elicopterul din fundal, spuse Newman. Putem vedea o 
imagine mai clară, te rog? 

Art desfăcu mica lupă sub formă de cutiuţă şi o puse 
deasupra cadrului cu eliportul. Newman se aplecă, uitându-se la 
secţiunea mărită, şi mormăi, apoi se îndreptă şi fluieră înainte 
de a vorbi: 

— Doamnelor şi domnilor, acela este un Sikorsky. 

Aşadar, gândi Paula cu voce tare, elicopterul care ne-a 
urmărit... 

Ea se opri, amintindu-şi că Baldwin se afla printre ei. Paula ar 
fi vrut să spună: „Elicopterul ar fi putut veni din direcţia locuinţei 
lui Rondel”. 

— Mă interesează, de asemenea, tija care avea în vârf antena 
aceea complicată, spuse Tweed. 

— Fred, începu Baldwin, care, după cum ştiţi, este expert în 
sisteme de comunicaţii, a spus că antena aceea e de ultima 
generaţie, ceva cu totul nou. 

El puse lupa deasupra antenei. Paula sesiză că Art era 
neliniştit şi că nu avea de gând să mai spună ceva. Ea se uită la 
Tweed şi observă că şi acesta reacţionase la fel. Newman privi 
imaginea şi dădu din cap. Nu îi spunea nimic. 

— Asta a fost tot? întrebă Tweed. 

— Fred mi-a spus să nu vă mai spun nimic până când nu îşi va 
termina cercetările, răspunse Art. 

— Dar ce e atât de secret? Trebuie să aflu acum, spuse 
Tweed. 

— Se întreabă dacă antena respectivă nu cumva emite nişte 
raze laser extrem de puternice, care să blocheze orice semnal 
de la sateliții aflaţi pe orbita Pământului. 

— Spune-i lui Fred să îşi continue cercetările, să abandoneze 
celelalte proiecte şi să se concentreze asupra acestei antene. 

— O să îi transmit. Pot să plec acum? întrebă Art şovăielnic. 

Paula ştia că el nu se simţea bine în prezenţa atâtor oameni. 

Locuia practic la demisol. Mâncarea îi era adusă de la un 
restaurant din apropiere. Ea îi făcu lui Tweed cu ochiul. 


— Sigur că poţi să pleci, spuse Tweed pe un ton amabil. 
Mulţumesc pentru colaborare. 

— Pur şi simplu mi-am făcut datoria, murmură Art şi se repezi 
spre uşă. 

Tweed merse la fereastră şi privi spre Parcul Regent. Rămase 
acolo câteva momente, cu mâinile vărâte în buzunarele de la 
haină. Paula îşi duse un deget în dreptul buzelor, făcându-le 
celorlalţi semn să tacă. Atunci când Tweed se întoarse, se duse 
spre birou, se aşeză şi se uită în jur. 

— Am verificat plăcuţa de înmatriculare a limuzinei din Eaton 
Square, raportă Newman. Am apelat la cunoştinţele mele. 
Limuzina a fost închiriată prin intermediul firmei Malibu Motors 
din Mayfair. Am sunat acolo şi m-am recomandat ca fiind din 
partea Brigăzii Speciale. O domnişoară pe nume Leatherbrother, 
însoţită de un şofer în uniformă, a plătit o garanţie şi o sumă în 
plus, în bancnote. Şoferul a adus maşina înapoi. 

— Deci, nu am aflat nimic, comentă Tweed. Exact cum mă 
aşteptam. 

— Trebuie să spun un lucru pe care ar fi trebuit să îl aflaţi mai 
devreme, spuse Harry. Probabil că nu e important, dar am mers 
cu motocicleta până în vârful platoului Downs, de unde se putea 
vedea casa aceea ciudată... 

— Eagle's Nest? îl completă Paula. 

— Da. În vârf, la aproximativ şase metri de marginea carierei 
de piatră se aflau o mulţime de vizuini de iepuri sau cel puţin 
aşa am crezut. Am băgat mâna într-una dintre ele şi nu i-am 
putut atinge fundul. Era ca o crevasă care înconjura platoul la 
şase metri de marginea prăpastiei. Cred că locul e destul de 
instabil. 

— Sunt convins că un om care îşi permite o astfel de casă a 
cercetat zona amănunţit, îi răspunse Tweed cu indiferenţă. 

— Voiam să vă spun că bănuielile mele iniţiale se adeveresc. 
Acest scenariu misterios care începe să se contureze trebuie să 
aibă implicaţii extrem de periculoase, poate chiar de anvergură 
internaţională. Nu mă întrebaţi despre ce anume este vorba 
pentru că nu am nici cea mai vagă idee. 

Telefonul sună. Monica răspunse, rugă persoana de la capătul 
firului să aştepte şi îi transmise Paulei că un oarecare Aubrey 
Barford dorea să-i vorbească. Paula păru uimită, ridică din 
umeri, luă receptorul şi, cu o voce calmă, întrebă cu ce putea să 


îl ajute. Convorbirea dură puţin, iar când puse receptorul jos, 
Paula ridică din nou din umeri şi se întoarse la biroul ei. 

— Pentru un motiv sau altul, Aubrey Barford m-a invitat să iau 
prânzul împreună cu el la restaurantul Martino, la ora unu. Am 
acceptat invitaţia - poate voi obţine nişte informaţii de la el. Cel 
puţin el e simpatic. Pe fratele lui, infatuatul acela de Lance, nu-l 
pot suferi. 

— Vezi dacă poţi să afli câte ceva despre stilul de viaţă al 
tatălui său din ultima vreme, îi sugeră Tweed. 

— Voi încerca... 

Telefonul sună din nou. De data aceasta, Monica se uită la 
Tweed cu o faţă acră. 

— Vă caută ministrul Gavin Thunder. Rapoartele asupra 
decesului lui Jeremy trebuie să fi ajuns de acum... 

— Tweed la telefon... 

— Mulţumesc că mi-ai trimis rapoartele. Vreau să te rog să îmi 
faci un serviciu. Ne-am putea întâlni pentru o mică discuţie? 
Sunt membru al Clubului Marlows, un club cam demodat de pe 
Pali Mall. 

— AŞ dori să vin însoţit de asistenta mea, Paula Grey. 

— Va fi bine venită. Marlows nu are restricţii în ceea ce 
priveşte femeile, slavă Domnului. 

— Când aţi dori să venim? 

— Aţi putea ajunge în jumătate de oră? N-aş vrea să vă încurc 
programul. 

— Un moment. 

Tweed se uită la ceas. Invitaţia putea fi acceptată, iar Paula ar 
fi avut suficient timp pentru a ajunge la întâlnirea ei de la 
Martino. 

— Da, putem veni. ` 

— De-abia aştept să ne vedem. Iți multumesc încă o dată... 
Paul îşi dădu ochii peste cap: 

— Pun pariu că ţi-a luat capul după ce a citit rapoartele. 

— Dimpotrivă, a fost politicos, chiar amabil. Vom lua un taxi. 
Monica naviga pe internet atunci când în cameră se auzi un ţiuit 
strident. Se uită cu suspiciune la ecranul monitorului, 
acoperindu-şi urechile cu mâinile, apoi le făcu semn celorlalţi să 
vină şi să arunce o privire. 

Zgomotul era atât de puternic, încât cu toţii îşi acoperiră 
urechile. Paula se încruntă. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. 


Linii groase ca nişte torpile venind din diferite direcţii apăreau 
pe ecran la nesfârşit. Newman îşi folosi una din mâini pentru a 
apăsa pe mouse. Nu se întâmplă nimic. Işi acoperi din nou 
urechile. Paula se uitase la ceas în momentul în care internetul o 
luase razna. Zgomotul asurzitor continuă, iar liniile răzlețe 
continuara să se afişeze pe ecran. Când zgomotul încetă, iar 
ecranul reveni la normal, Paula se uită din nou la ceas: 

— Chestia asta a durat exact şaizeci de secunde, anunţă ea. 

— Să mergem, propuse Tweed. Nu ne-am acomodat încă 
suficient cu tehnologia asta nouă. 

— Dar nu am mai văzut niciodată aşa ceva! protestă Monica. 
S-a întâmplat ceva foarte ciudat, insistă ea, dar ei deja ieşiseră. 


4 


Era ora unsprezece dimineaţa. Lisa luase micul dejun pe care 
Herb i-l adusese în cameră. Se simţea foarte bine după al doilea 
duş pe care îl făcuse şi se hotărî să iasă. Se îmbrăcase în aşa fel 
încât să fie în ton cu atmosfera din zonă - o pereche de blugi 
purtaţi, o bluză veche, o geacă şi o pereche de pantofi vechi, cu 
flecuri metalice. Îşi aruncă pe umăr o geantă roasă şi îşi acoperi 
părul cu un şal jerpelit. g 

Lisa coborî scările, nerăbdătoare să dea o raită prin piață. li 
plăcea la nebunie atmosfera. În timp ce se îndrepta spre uşă, 
Herb o strigă din spatele barului: 

— Stai un pic, vin şi eu cu tine! El se întoarse spre o femeie 
corpolentă aflată în spatele tejghelei. Millie, dragă, ai tu grijă de 
local puţin. les să iau o gură de aer... 

De-abia ieşiseră pe stradă, când soarele îşi făcu apariţia 
dintre nori. Lisa se lăsă îmbătată de mirosul fructelor şi al 
legumelor proaspete, pierzându-se printre tarabe. Strada 
pietruită era plină de frunze de varză aruncate, iar locuitorii 
caselor vechi, ademeniţi de lumina strălucitoare a soarelui, se 
aplecau peste ferestrele de la primele etaje. Deodată, Lisa se 
opri brusc, iar apoi reveni la pasul ei agale. 

— L-ai văzut? spuse Herb. 

— Da. 

Îşi scoase din geantă o pereche de ochelari fumurii şi şi-i puse 
la ochi. 

— E Delgado. Ce caută aici? E cam departe de Bulgaria sau de 
unde o fi venind. 

— Din cauza asta te-am însoţit. 

Delgado, care avea în mână o pungă mare maro, din hârtie, 
se oprise în mijlocul drumului şi cerceta amănunţit zona cu ochii 
lui închişi la culoare. Era un uriaş de aproape doi metri, cu o 
constituţie pe măsura înălţimii. Coama lui neagră, unsuroasă şi 
netunsă ascundea o figură neprietenoasă, cu un nas mare, spart 
în mai multe locuri, o gură mare şi fălci agresive. Purta o haină 
lungă, închisă la culoare, care îi ajungea până în dreptul 
gleznelor. 

— Şi a venit însoţit şi de o mică bandă de nemernici, remarcă 
Herb. Toţi sunt străini. Uite-l pe unul dintre ei. 


Un om mic şi solid, care purta o şapcă întoarsă cu cozorocul la 
spate, se oprise în dreptul unei tarabe şi înşfăcase o banană, pe 
care acum o mânca. Proprietarul tarabei îl rugă să plătească 
banana. Omuleţul se întoarse încet, termină de mâncat banana, 
îi aruncă coaja în ochi, iar apoi aşteptă câteva momente. 
Tarabagiul se hotărî să nu mai pretindă nimic când îl văzu mai 
de-aproape pe făptaş. 

— L-am văzut pe Delgado luând o ciozvârtă de miel de pe o 
tarabă şi vârând-o în geantă. Atunci când i s-a cerut să 
plătească, Delgado a scos un cuţit. Lama trebuie să fi avut cel 
puţin douăzeci de centimetri. Nu a mai plătit. 

— Ce se întâmplă? întrebă Lisa. 

— Cercetează zona. S-a uitat bine la cârciuma mea. Se uită 
după locuri în care s-ar putea ascunde. Banditul acela mic i-a 
furat şapca lui Bert. 

—Când? 

— Au apărut aici în urmă cu câteva ore, s-au dat jos din 
maşini, au cercetat repede locurile, apoi au plecat. L-am pus pe 
Bert să îi urmărească cu motocicleta. Au ajuns în West End, au 
parcat, apoi au fost prin restaurante simandicoase, prin 
discoteci. Acum au venit din nou aici. 

— Crezi că se pregătesc pentru o confruntare? 

— Nu încă, îi spuse Herb. După cum cred eu, îşi aleg ţinte 
pentru mai târziu. Uite încă şase haidamaci, tot străini. Merg 
răzleţiţi, de parcă nu s-ar cunoaşte între ei. 

Alegându-şi un măr de pe o tarabă, Lisa întrebă cât costa. 
Tarabagiul dădu din cap şi zâmbi, apoi schimbă câteva cuvinte 
cu Herb, care continuă să vorbească în timp ce ei îşi reluară 
plimbarea, iar ea muşca din măr. 

— Asta s-a întâmplat pentru că erai cu mine. Vezi grupul acela 
de indivizi fioroşi care tocmai a apărut? Trec pe lângă Delgado 
de parcă nici nu ar exista. Asta e o mişcare intenţionată. L-ai 
mai văzut vreodată pe individul acela? 

— Da. Demult, într-un bar din Bruxelles. M-a văzut când m-am 
uitat la el şi cred că îşi aduce aminte figurile pe care le vede. Nu 
ar trebui să te aperi cumva, de vreme ce oamenii lui Delgado 
dau târcoale prin zonă? 

— Am o puşcă sub tejghea. E ilegal. Dar nu va fi şi atunci 
când Delgado va intra agitând un cuţit. Mai bine ne-am întoarce 
ca să o pot ajuta pe Millie. 


— Bert a făcut o listă cu ţintele de aici şi din West End de care 
ar putea fi interesat Delgado? 

— Da. 

— Pot să îmi fac o copie? 

— Sigur că da. O să i-o cer lui Bert chiar acum. Nu ştiu de ce o 
vrei, dar nu mă amestec. In plus, eşti o tipă deşteaptă... 

Clienţii începuseră să se adune în bar, dar Lisa reuşi să ajungă 
până în capătul celălalt al barului. Ea copie lista lui Bert, apoi îl 
sună din nou pe Tweed. Îi răspunse aceeaşi voce amabilă, care îi 
spuse cu părere de rău că Tweed ieşise din birou şi o întrebă 
dacă nu ar putea să o contacteze. 

— Voi reveni mai târziu, mulţumesc. 

Tweed şi Paula intrară în Marlows, un club obscur situat în Pali 
Mall, în vecinătatea unor aşezăminte faimoase. Tweed tocmai îl 
întreba pe portar dacă domnul Gavin Thunder ajunsese, când un 
om mic de statură şi îmbrăcat cu un costum de culoare gri îşi 
făcu apariţia în hol. Era bine construit, iar Paula aprecie că nu 
avea peste un metru şaptezeci înălţime. Debordând de energie, 
Gavin Thunder îi întinse mâna Paulei, zâmbind. 

— Bine ai venit, Tweed. A trecut mult prea mult timp de la 
ultima noastră întâlnire. lar aceasta trebuie să fie ultraeficientă 
domnişoară Paula Grey. Dacă îmi permiteţi: sunteţi foarte 
atrăgătoare. 

— Mulţumesc, răspunse Paula în timp ce îi strângea ferm 
mâna. Nu ştiu dacă sunt ultraeficientă, dar mă descurc. 

— Vă descurcaţi excepţional, după spusele multor persoane 
care v-au cunoscut. Mergem în bibliotecă? E mai multă linişte 
acolo. Vă voi conduce... 

Gavin Thunder era exact cum şi-l închipuise Paula. Avea 
aproximativ patruzeci de ani, păr castaniu, o frunte înaltă, un 
nas impunător şi o gură bine conturată. Thunder mergea repede 
şi avea un comportament afabil, care îi relaxa pe interlocutori. 
Cea mai remarcabilă trăsătură a lui erau ochii de un albastru 
intens, care te priveau direct. 

Tweed şi Paula îl urmară într-o cameră plină de sus până jos 
de rafturi cu cărţi. În încăpere nu se mai afla nimeni în afară de 
un chelner, iar Thunder îi invită să ia loc la o măsuţă înconjurată 
de fotolii confortabile. 

— Bem o cafea împreună? le propuse el şi îi făcu semn 
chelnerului. Thunder şedea aplecat înainte, cu mâinile 


împreunate în poală şi îşi privea invitaţii pe rând. Am primit 
rapoartele tale, Tweed, după cum ţi-am spus la telefon. Le-am 
citit pe amândouă. Vorbea repede, dând dovadă de o inteligenţă 
deosebită. Nu există nicio îndoială în legătură cu ceea ce i s-a 
întâmplat bietului Jeremy Mordaunt. A fost asasinat. 

— Mi-e teamă că da, a aprobat Tweed, după care a tăcut. 

— Ceea ce mă nelinişteşte cu adevărat, continuă Thunder, 
după ce observă că Tweed nu mai avea nimic de spus, e 
ancheta. Bineînţeles, aceasta se va face la Eastbourne. Asta s-ar 
putea să ţină departe măcar o parte din presă. Guvernul nu are 
nevoie de un scandal acum. 

Se opri când chelnerul reveni pentru a le servi cafeaua. 
Thunder îşi continuă ideea numai după ce uşa fu închisă... 

— Spuneţi-mi Gavin. Pot să îţi spun Paula? Mulţumesc. M-am 
săturat să mi se tot spună: „Domnule ministru”. Zâmbi. Îmi vine 
să mă uit în jur, ca să mă asigur că nu mă aflu într-o biserică. 

Paula chicoti, iar Thunder ridică mâinile în aer, ca o apreciere 
la adresa lumii în care trăiau. El se uită direct la Tweed, care îşi 
luase un aer grav. 

— Pot să îţi adresez o întrebare personală? Dacă nu vei dori 
să răspunzi, voi înţelege. Se aplecă din nou înainte. La anchetă, 
îi vei spune procurorului că mai continui investigaţiile şi vei 
solicita o amânare? 

— Aşa voi face. 

— Mulţumesc că mi-ai răspuns la întrebare - va rămâne numai 
între noi trei. 

— Să presupun, aşadar, că încă mă mai ocup de anchetă? 
începu Tweed, pe un ton uşor iritat. 

— Da, poţi presupune asta. Ştiu că nu e procedura obişnuită- 
unii o numesc chiar inadecvată. Dar, de vreme ce acum ştim că 
e vorba de o crimă, ar putea exista implicaţii politice. Vedeţi voi, 
Jeremy era un om sclipitor din punct de vedere profesional. 
Thunder tăcu un moment. Vă voi ruga din nou să rămână între 
noi trei. Se opri din nou. Cu câteva zile înainte de a pleca la 
Alfriston, Jeremy a descoperit că în biroul meu fuseseră instalate 
microfoane. 

— Şi ai discutat probleme confidenţiale în încăpere? întrebă 
Tweed. 


— Da, am discutat. Am crezut că era un loc sigur. Aşadar, 
jeremy a îndepărtat toate mijloacele de interceptare. Am 
hotărât să nu raportez asta nimănui. 

— De ce? 

— Deoarece începusem să mă întreb în cine puteam avea 
încredere. 

— Chiar şi în privinţa membrilor cabinetului? 

— Aş prefera să nu răspund la această întrebare, dacă nu te 
superi. Dar am vorbit numai eu. Nu vrei să îmi pui nicio 
întrebare? 

— Ba da. Ştii motivul pentru care Jeremy Mordaunt a plecat la 
Alfriston? Cu cine avea de gând să se întâlnească? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Eu i-am dat mână liberă - 
era un tip inteligent şi nu îmi spunea unele lucruri înainte de a 
afla toate detaliile. Am făcut nişte investigaţii. 

— Referitoare la ce anume? 

— M-am interesat cu discreţie despre persoanele care 
locuiesc acolo. Până acum nu am reuşit să aflu decât numele 
Lordului Barford. Dar, de vreme ce acesta a renunţat la poziţia 
de şef al Brigăzii Speciale, nu s-a pensionat? 

— Asta ar fi fost de aşteptat. 

— Oh, mai am ceva să vă spun. Thunder se uită la Rolexul lui. 
Va trebui să plec în scurt timp. Trebuie să ajung la o şedinţă de 
Cabinet. Se uită la Paula şi zâmbi. Nu ai vrea să vii să îmi ţii de 
urât ca să nu mă plictisesc de moarte? 

— Nu cred că membrii Cabinetului s-ar bucura de prezenţa 
mea, spuse ea, zâmbind. 

— Inainte de a pleca, spuse Tweed, ce anume voiaţi să îmi 
spuneţi? 

— Mi-ar face plăcere să colaborezi cu inspectorul-şef Roy 
Buchanan în timpul investigaţiilor. Asta ar apropia situaţia de 
normal. 

— Oricum intenţionam să fac asta! 

Părăsiră biblioteca, Thunder îşi luă pardesiul şi ieşiră în 
stradă. În acest timp o limuzină apăru în faţa trotuarului. 
Thunder în jură, iar apoi îşi ceru scuze faţă de Paula. 

— Le-am spus să trimită o maşină obişnuită după mine. Mă 
enervează fastul în situaţiile astea. Vă mulţumesc amândurora 
pentru că aţi acceptat invitaţia mea. Mi-a făcut plăcere să mă 
aflu în compania voastră. Incepu să vorbească în şoaptă atunci 


când şoferul deschise portiera ceremonios: E mai mult decât mă 
aştept să pot face când mă voi întoarce în Downing Street... 

— Du-te să iei prânzul împreună cu Aubrey Barford, îi aminti 
Tweed în timp ce limuzina pleca. Mai avem timp să ne plimbăm 
pe St. James înainte să iei un taxi? 

— Da, mai avem. 

Cei doi începură să se plimbe. 

— M-a surprins întâlnirea. Mă aşteptam să îşi iasă din fire. 

— Am auzit că o face în cazul în care un angajat nu se mişcă 
destul de repede sau uită ceva. lar numele de Thunder i se 
potriveşte de minune atunci când ia cuvântul în Camera 
Comunelor. E un orator excepţional. Am auzit un zvon potrivit 
căruia un grup de miniştri complotează să îl dea jos pe actualul 
prim-ministru, ca să-l pună în loc pe Thunder. 

— Ce părere ai despre povestea cu Jeremy Mordaunt, care 
mai întâi a descoperit microfoanele în biroul lui, iar apoi le-a 
îndepărtat? întrebă Paula. 

— Gavin Thunder e un spirit inventiv. 


5 


În timp ce Tweed şi Paula se aflau la Clubul Marlows, un 
elicopter ateriza pe Aeroportul Heathrow. Doi pasageri coborâră 
şi se despărţiră unul de celălalt chiar când soarele îşi făcea 
apariţia dintre nori. Amândoi aveau aceeaşi înălţime şi aveau în 
jur de patruzeci de ani, acestea fiind unicele lor trăsături 
comune. 

Individul atletic, al cărui păr blond strălucea în lumina 
dimineţii, se urcă în vehiculul motorizat care intrase pe pistă de 
îndată ce elicopterul aterizase. Îţi inspira imediat bunăstare. Era 
îmbrăcat cu un costum Armani, purta pantofi marca Gucci şi o 
cravată Channel, şi avea o servietă costisitoare. 

De îndată ce se urcase la bordul avionului, se aşezase comod 
pe scaun şi începuse să asculte motoarele care porneau. O 
stewardesă atrăgătoare îi adusese un pahar cu şampanie, iar el 
se lăsase pe spate pentru a se relaxa. Pilotul avionului îi 
prezentase planul de zbor spre Aeroportul Schiphol, în apropiere 
de Amsterdam. 

Zborul dură mai puţin de o oră. Aterizând la Schiphol, 
pasagerul părăsi avionul şi se urcă în limuzina care îl aştepta. 
Apoi fu condus la cel mai bun hotel din oraş, unde cobori, iar 
şoferul îi înmână portarului bagajul pe care îl ridicase de la 
aeroport. 

El se înregistra la recepţie sub numele de Victor Rondel. 
Rămas singur în apartament, observă cu bucurie o sticlă de 
şampanie care îl aştepta într-o frapieră cu gheaţă. Intră în baie 
şi încuie uşa. 

Scoţându-şi cu atenţie peruca blondă, un păr negru şi des se 
revărsă de sub aceasta. Se uită la ceas şi se hotărî ca, mai întâi, 
să tragă un pui de somn, iar apoi să ia cina la restaurantul 
hotelului. La căderea serii, avea să părăsească hotelul şi să se 
plimbe pe o anumită stradă pentru care Amsterdamul era 
faimos, unde fete frumoase, îmbrăcate sumar, erau expuse în 
vitrine. Avea să îşi aleagă pe îndelete preferata. 

Puțin mai devreme, tot pe Aeroportul Heathrow, celălalt 
pasager care coborâse din elicopter se îndreptase spre un alt 
terminal, cărând o valiză obişnuită. Purta o beretă şi un pardesiu 
închis la culoare. Când mijlocul de transport pentru pasageri se 
întoarse de la avion, se urcă în el şi fu transportat către 


terminal. Prezentă la control paşaportul pe numele de Rene 
Pinaud şi ajunse exact la timp pentru a prinde avionul spre 
următoarea sa destinaţie. 

Călătoria fu plictisitoare şi dură aproximativ cincizeci de 
minute. Uitându-se din când în când prin hublou, nu văzu nimic 
altceva în afară de nori. Pasagerul refuză toate trataţiile. Când 
avionul ateriza, se numără printre primii care coborâră. După ce 
trecu prin vamă cu uşurinţă, se urcă într-o maşină care îl 
aştepta. El fu condus spre pistele destinate avioanelor 
particulare şi se îmbarcă la bordul unui avion Gulfstream de 
douăsprezece persoane. Interiorul aeronavei fusese redecorat, 
iar proaspătul pasager se relaxa într-un fotoliu din piele. 
Stewardul, îmbrăcat cu o uniformă de un alb imaculat, se 
apropie de el. Acesta îi vorbi în germană: 

— Domnul ar dori să servească ceva de băut? 

— Un coniac, îi răspunse pasagerul în aceeaşi limbă. Şi aş mai 
dori o sticlă cu apă minerală. Zborul cu avionul te 
deshidratează... 

Când stewardul reveni, pasagerul îşi scosese deja bereta pe 
care şi-o trăsese peste urechi, iar acum îşi pieptăna părul blond, 
uitându-se într-o oglindă. 

— Aţi dori şi ceva de mâncare, domnule? îl întrebă stewardul. 

— Nu, Hans. Voi fi aşteptat cu masa când voi ajunge acolo... 

Privi prin hublou şi, din nou, nu văzu nimic în afară de nori. 
Atunci când rămase singur, scoase un telefon mobil special, 
care avea un dispozitiv ce nu permitea interceptarea 
convorbirilor şi putea fi folosit în timpul zborului cu avionul. 
Formă un număr de telefon. La capătul celălalt al firului i se 
răspunse în germană: 

— Da? 

— Rondel la telefon. Voi ateriza peste o jumătate de oră. Cred 
că situaţia începe să evolueze într-o direcţie periculoasă. Ei se 
grupează formidabil de... 

— Aş prefera să aştepţi până când vei ajunge... 

Apoi se auzi un clic, iar Rondel îşi dădu seama că legătura 
fusese întreruptă. Vocea fusese autoritară ca de obicei, dar nu şi 
arogantă. | se vorbise încet, iar fiecare cuvânt fusese rostit clar. 
Acea voce aparţinea unei persoane deosebit de inteligente. 

Soarele ieşea dintre nori în timp ce avionul zbura deasupra 
coastei, iar Rondel se concentra asupra unduirilor albastre ale 


Mării Baltice. Din uscat nu vedea decât o bucăţică din 
Travemunde, în rest nu mai era nimic altceva decât apa mării. 

Avionul începuse să piardă altitudine, iar pasagerul încercă să 
vadă mai bine insula. Berg Insel - sau Insula Muntelui - era 
situată în afara tuturor rutelor avioanelor de pasageri, fiind un 
loc privat izolat. Avionul mai cobori puţin, iar el putu să vadă 
insula. Un vârf abrupt de munte se înălța în mijlocul acesteia. In 
partea de sud a insulei, stânci mari de granit dădeau spre Marea 
Baltică, iar debarcaderul şi pista de aterizare se aflau în partea 
de nord. 

În timp ce avionul se apropia din ce în ce mai tare de pământ, 
văzu farul aflat pe culmea muntelui, care funcţiona întotdeauna 
la căderea serii sau atunci când ceața învăluia insula în timpul 
zilei. Puțin mai jos de toate acestea, el văzu înaltul edificiu care 
semăna cu un horn şi care adăpostea cel mai avansat centru de 
cercetare din lume. 


— Nu reuşesc să îl găsesc pe cel cu care trebuie să mă 
întâlnesc, spuse Lisa. L-am sunat de mai multe ori şi mi se 
spune tot timpul că este plecat. 

— Oricine ar fi persoana asta, trebuie să insişti, o sfătui Herb. 

Cei doi luau masa de prânz într-un separeu aflat în spatele 
barului La Ştreangul Spânzuratului. Herb făcea tot ce îi stătea în 
putinţă pentru a o linişti, dar nu reuşea. 

— Dar am insistat al naibii de mult, izbucni Lisa, aruncându-şi 
furculiţa. 

— Ai o adresă? întrebă Herb. 

— Da, am. 

— E, cumva, genul de persoană cu care trebuie să vorbeşti 
numai la telefon? 

— Nu, presupun că nu. Cred că ar trebui să îmi fac o 
programare. 

— Atunci fă asta când poţi. 

— Crezi că nu am încercat de nenumărate ori? lar când l-am 
văzut pe Delgado dând târcoale, asta a pus capac! Lisa ridică 
tonul: Pune la cale ceva extrem de violent... 

Ea făcu o pauză. Uşa barului se deschise, iar în pragul ei se 
opri un bărbat care se uita la ei. Era Delgado. Lisa se descheie la 
haină şi îşi scoase revolverul Beretta. Silueta impunătoare se 
apropie de ei. 


— Mi-am auzit numele. Ce faceţi voi doi aici? 

— Acesta este un salon privat, spuse Herb. 

— Ce faceţi voi doi aici? repetă Delgado, apropiindu-se şi mai 
mult. 

Millie intră grăbită în cameră, se năpusti în bucătărie şi de 
acolo veni învârtind un făcăleţ. Era roşie la faţă. Incepu să 
rotească ameninţător făcăleţul deasupra capului. 

— leşi! Treci în partea cealaltă a barului! Apoi ieşi afară din 
cârciumă înainte să îţi sparg ţeasta aia idioată. 

Millie părea mai impunătoare decât şi-o închipuise Lisa. 
Delgado făcu un pas înapoi, apoi altul, în vreme ce Millie îl urma 
ţipând la el din toate puterile. Delgado ieşi în fugă pe uşă şi sări 
de cealaltă parte a barului. Herb se ridicase în picioare, stând 
chiar în spatele lui Millie. Delgado se uită la el. 

— Barul tău va fi primul care se va face scrum... Spunând 
acestea, ieşi pe uşa principală, răsturnând o masă. 

Berea clientului se vărsă pe podea, iar Delgado dispăruse. 

— Îmi cer scuze, domnilor, spuse Herb calm. A băut mai mult 
decât ar fi trebuit. A vărsat nişte bere. Vă mai aduc. E din partea 
casei... 

Închise uşa separeului, lăsând-o pe Lisa singură înăuntru. Ea 
ridică receptorul unui telefon aflat în cameră şi formă un număr. 
Respira cu dificultate şi simţi un nod în gât atunci când îi 
răspunse aceeaşi femeie, se recomandă şi întrebă dacă putea 
vorbi cu Tweed. 

— E aici. Îmi pare rău că aţi avut atât de multe probleme... 

— Tweed la telefon. Cu cine vorbesc? 

— Sunt Lisa. Ne-am cunoscut ieri, la petrecerea Lordului 
Barford. Vă aduceţi aminte de mine? 

— Sigur că da. Doreai să ne întâlnim ca să îmi comunici ceva. 

Herb intrase în cameră. Tinea în mână o găleată şi o cârpă pe 
care le folosise ca să şteargă berea vărsată. Se opri un moment, 
neştiind dacă Lisa dorea să fie singură. Ea îi zâmbi şi continuă să 
vorbească: 

— Aş putea veni la ora şase? Se va înnopta atunci şi cred că 
va fi mai sigur. 

— La ce te referi? 

— Domnule Tweed, grupuri mari şi organizate de refugiaţi au 
împânzit oraşul, alegându-şi diferite locuri care se vor 
transforma în ţinte ale atacurilor lor devastatoare. Nu cred că 


sunt pregătiţi încă, dar vă pot indica ţintele pe care le-au ales 
până în momentul de faţă. 

— Eşti sigură că asta vor să facă? 

— l-am văzut cu ochii mei. E o operaţiune mare şi, momentan, 
acoperă Londra din West End în East End. Aveţi câţiva oameni 
bine antrenați care să vă însoţească? Pentru orice eventualitate. 

— Cred că putem rezolva această problemă, dar, mai întâi de 
toate, ai putea ajunge aici pe la cinci şi jumătate, să zicem, şi să 
stăm la taclale? Ai adresa. 

— Voi veni exact la cinci şi jumătate. Să nu vă surprindă 
modul în care voi fi îmbrăcată. 

— De-abia aştept să ne vedem... 

Lisa îi mulţumi, puse jos receptorul, se întoarse şi îl văzu pe 
Herb uitându-se fix la ea, cu găleata şi cârpa în mână. El dădu 
din cap. 

— Am cam exagerat, nu? Grupuri mari şi organizate... Nu erau 
chiar atât de mulţi. Şi ai văzut cum a fugit Delgado când l-a 
ameninţat Millie. 

— Bert mi-a dat o listă lungă cu locurile din West End pe care 
le-au cercetat. Delgado va avea nevoie de mulţi oameni pentru 
a vandaliza o zonă atât de mare. Sunt convinsă că mai sunt şi 
alţii, pe care nu i-am văzut. 

— Cine e acest Tweed? 

— O cunoştinţă. Să nu cumva să pomeneşti numele acesta 
cuiva. 

— Pur şi simplu o să uit cu desăvârşire toată tărăşenia. Tare 
aş vrea să ştiu unde ai fost atunci când ai lipsit săptămâni 
întregi. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. Vreau să dorm puţin. 
Trebuie să mă pregătesc pentru diseară. 


În timp ce Tweed le relata Paulei, lui Newman şi lui Butler ce îi 
spusese Lisa, uşa biroului lui se deschise şi îşi făcu apariţia 
Marler, unul dintre membrii-cheie ai echipei lui. 

Marler, care avea în jur de treizeci de ani, era îmbrăcat 
impecabil ca de obicei. Purta un costum bej, o cămaşă de un alb 
imaculat, o cravată Valentino şi o haină de ploaie cazonă, cu 
revere mari. Îşi agăţă haina în cuier, se aşeză la locul lui favorit, 
într-un colţ al camerei, şi-şi aprinse o ţigară. 


— Atmosfera e uşor tensionată, spuse el pe un ton 
aristocratic. Sunteţi cumva surescitaţi? 

Tweed îşi reluă şirul ideilor, reproducând pe scurt conversaţia 
sa cu Lisa. Apoi, pentru a-l ajuta pe Marler, el evocă 
evenimentele care se petrecuseră în timpul călătoriei lui şi a 
Paulei la Alfriston şi urmările acesteia, cele două focuri de armă 
trase asupra maşinii lor. 

— Tweed, eşti un norocos, comentă Marler. lar maşina lui 
Newman e parcată afară şi e ca nouă. Lisa Trent e o persoană 
de încredere? 

— Sincer să fiu, nu sunt convins, îi spuse Tweed. Acesta este 
motivul pentru care te-am rugat să vii aici la ora cinci şi 
jumătate. Vreau să o testez. Dar ar trebui să fim pregătiţi. Harry, 
Pete Nield tocmai s-a întors din concediu. Poţi să îl suni? 

— Am vorbit cu el la telefon azi-dimineaţă, înainte să vin la 
birou. E plictisit. Pot să îi spun să vină aici peste o jumătate de 
oră. 

— Fă asta după ce terminăm. 

— Oare ar fi cazul să purtăm arme? sugeră Harry. 

— Nimic letal. Nu vrem să iniţiem un schimb de focuri. 

— Atunci gaze lacrimogene? 

— Dacă ţii neapărat! Dar dacă vom merge cu Lisa, şi am spus 
dacă, vom fi simpli observatori. 

— Grupuri organizate! comentă Newman. Mi se pare cam tras 
de păr. Cred că Lisa exagerează. 

— Eu, nu, obiectă Paula. Nu ai văzut-o, nu ai stat de vorbă cu 
ea. Eu, da. E o persoană foarte echilibrată. 

— Aşa a fost şi la telefon, o aprobă Tweed. Deşi am sesizat o 
vagă urmă de anxietate. 

— Bob, începu Marler, îndreptându-se. Bande organizate. Ştii 
că am multe cunoştinţe în ţara asta - şi în străinătate, de altfel. 
O cunoştinţă, care s-a dovedit a fi de încredere în trecut, mi-a 
spus că a auzit că grupuri mari de aşa-zişi refugiaţi sunt 
antrenați în Ardeni în stil militar şi că folosesc muniţie 
adevărată. 

— Belgia e într-o dezordine totală, îi răspunse Newman 
expeditiv. 

— De asemenea, continuă Marler, o altă cunoştinţă, care 
locuieşte în orăşelul acela model de lângă Weymouth, m-a sunat 
astăzi. Mi-a spus că se zvoneşte că un număr mare de refugiaţi 


au debarcat în secret, după lăsarea serii. M-am gândit că ar fi 
bine să mă reped până acolo şi să văd ce şi cum. 

— Alte zvonuri, comentă Newman. În curând vom auzi că au 
aterizat marţienii. 

— Eu mă duc spre Dorset, spuse Marler hotărât. O să te sun, 
Tweed, dacă aflu ceva. Şi, pentru informarea ta, Bob, această 
cunoştinţă este, de asemenea, una de încredere. Vă salut... 

Când limuzina lui Gavin Thunder ajunse în Trafalgar Square, 
aceasta fu blocată în trafic. Ministrul, care tocmai sunase de pe 
telefonul său mobil, ciocăni în geamul care se afla între el şi 
şofer. Maşina staţiona, iar şoferul coboră geamul. 

— Carson, îi spuse ministrul, eu cobor aici. Imi va face plăcere 
să merg pe jos restul drumului. 

— Prea bine, domnule... 

Thunder se întoarse pe drumul pe care îl parcursese cu 
maşina. În Pali Mall, în timp ce se apropia de Marlows, văzu un 
om înalt şi gras, care se plimba pe trotuar. El îl ajunse din urmă 
în apropierea intrării în club. 

— Sincronizare perfectă, comentă el. Acum să intrăm, să-mi 
povesteşti cum evoluează lucrurile. 

Oscar Vernon purta un pardesiu gri, descheiat. Pe dedesubt, 
avea un costum gri-deschis, o cămaşă roz şi o lavalieră gri. In 
vârstă de aproximativ cincizeci de ani, el avea un cap mare, o 
faţă plină, cu ochi cenuşii bulbucaţi, un nas borcănat, buze 
groase şi maxilare puternice, care în curând aveau să fie 
umbrite de o bărbie dublă. Aspectul lui Oscar era dominat de 
culoarea gri şi de grăsime. In dreapta lui musculoasă, ţinea un 
baston din lemn de palmier care avea un mâner ciudat, rotunjit. 

— Ai vrea să bei ceva? îl întrebă Thunder când luară loc în 
bibliotecă. 

— Ca de obicei, chicoti Oscar. Un scotch dublu. 

— Voi bea şi eu ceva împreună cu tine. Tocmai am avut o 
conversaţie şi mi-a fost tare greu să mă stăpânesc. 

Thunder comandă băuturile, apoi se uită fix la Oscar, 
studiindu-l de sus până jos. Oscar jubila. 

— Trebuie să te îmbraci întotdeauna atât de fistichiu? 

— M-ai mai întrebat asta. Şi ţi-am mai răspuns că nimeni nu 
mă ia în serios. Toţi cred că suntun bufon. Dacă ar şti ei... 

Thunder tăcu până când îi servi chelnerul, iar apoi închise 
uşa. Oscar îşi ridică paharul, bău jumătate din conţinutul 


acestuia, apoi afişă din nou acea expresie satisfăcută. Thunder 
se apropie de el şi-i vorbi în şoaptă, pe tonul său enervant: 

— Aşadar, cum evoluează lucrurile? 

— Sub comanda mea... Oscar bău restul rămas şi se uită la 
pahar - o aluzie pe care Thunder o ignoră... au progresat. Ca de 
obicei. Continuă să sosească forţe noi. In această seară va avea 
loc o repetiţie. 

— Ai face bine să fii al naibii de precaut. E mult prea devreme 
pentru o operaţiune adevărată. 

— Ştiu asta. Disciplină. Insist. Sub comanda mea... 

— Da, ştiu. Unde o să antrenezi şi o să ascunzi forţele noi? 

— La Bodmin Moor, în Devon. 

— Se pare că te-ai gândit la toate, spuse Thunder, sceptic. 
Acum trebuie să plec. 

— Pleci? Oscar zâmbi, arătându-şi dinţii laţi. Ar mai fi ceva. 
Nu-i aşa? 

Thunder îşi vâri mâna înmănuşată în buzunar. El îi înmână 
invitatului său un plic alb şi gros, ticsit cu bancnote de cincizeci 
de lire sterline. Erau zece mii de lire în total. Thunder obişnuia 
să îl facă pe Oscar să îi ceară banii. Acest gest îi oferea un grad 
de control asupra grasului. El purta mănuşi pentru a nu-şi lăsa 
amprentele pe bani sau pe plic. Thunder părăsi biblioteca. 

In timp ce ieşea, se întâlni cu chelnerul căruia îi spuse să îi 
mai aducă un scotch dublu oaspetelui său din bibliotecă. Acest 
lucru i-ar fi făcut plăcere lui Oscar. Ba, mai mult, l-ar fi 
împiedicat pe acesta să-şi facă apariţia înainte ca Thunder să fi 
părăsit clădirea. 

Oscar numără repede banii. Ministrul prefera să nu mai fie 
văzut pe Pali Mall în compania lui Oscar Vernon, din cauza 
felului în care acesta se îmbrăca. 


Paula ajunse la restaurantul Martino din apropiere de Picadilly 
Circus, îi dădu haina garderobierei şi îl văzu pe Aubrey aşezat la 
o masă dintr-un separeu de lângă perete. El bea, iar pe masă se 
afla o sticlă cu vin roşu pe jumătate golită. 

„Dumnezeule! O să am necazuri cu el”, se gândi Paula. 

Aubrey se ridică în picioare şi aproape trase faţa de masă 
după el. Se aplecă să prindă sticla şi zâmbi larg. Apoi se apropie 
de Paula pentru a o săruta, dar ea îl evită, strecurându-se în 
separeu şi aşezându-se în faţa lui. 


— Bine ai venit la petrecere, o întâmpină el, mormăind 
imperceptibil. Ce doreşti să bei? 

Chelnerul se afla deja acolo. Nu vreau niciun aperitiv, spuse 
ea repede. Aş dori calcan de Dover dezosat cu fasole verde. 
Fără cartofi. Aş dori să beau apă minerală, fără gheaţă sau 
lămâie. 

— Acelaşi lucru şi pentru mine. Şi o sticlă de şampanie. Să fie 
Krug, ceru Aubrey. 

— Sper că nu pentru mine. 

— Noi... doi... vom... lumina... oraşul, în timp ce făcea pauză 
între cuvinte, degetele lui se furişau încet peste faţa de masă 
care fusese întinsă de către chelner. 

— Şampania este pentru tine, îi spuse el. 

— Dar nu vreau să beau şampanie. Aşadar, dacă este numai 
pentru mine, anulează comanda. 

El dădu din cap, tresări, îşi umplu din nou paharul cu vin şi 
bău jumătate din el. Paula luă o chiflă şi începu să o ungă cu 
unt. Aubrey rânjea prosteşte. 

— Ce mai face Brigadierul? îl întrebă ea. 

— Bătrânul şi bătăiosul Brig. Papa se fâţâie de colo-colo. Nu 
poate să stea locului nici măcar cinci minute. Tu. „ştii, El se 
aplecă peste masă, confidenţial. iți spun... un secret. Rămâne 
entre nous... zboară peste tot... Bruxelles, Paris, Berlin, 
Stockholm. Făcu o pauză şi mai bău puţin vin. Cum de ştiu... la 
asta te gândeşti. 

Paula îşi dădu seama dintr-odată că avea o ocazie unică de a 
obţine informaţii fără a părea că face aceasta. Ea bău puţină 
apă în timp ce Aubrey se holba la ea cu ochii împăienjeniţi. 

— Nu cred nici măcar un cuvânt, spuse ea în cele din urmă. 
Fabulezi. 

— O, deci asta crezi. Frumoasă Paula, deseori mă ascund într- 
un dulap mare din biroul lui papa... şi ascult tot ce vorbeşte la 
telefon. Aşadar... asta e. Ce părere ai? 

Ea credea că lucrul ăsta dovedea că Aubrey era o secătură, 
care trăgea cu urechea la tot ce făcea tatăl lui. Ea zâmbi în timp 
ce îi răspundea: 

— Chiar aşa? 

— Da. Chiar aşa. Chiar aşa... Chiar aşa. 

El o imita. Ea îşi puse o mână sub bărbie. 

— Nu pot să cred că acele telefoane erau importante. 


— Nu poţi? Nu prea ştii multe, nu-i aşa, Paula? Telefoanele pe 
care le dă sunt secrete. Asta e! 

Sosi mâncarea. Paula începu să mănânce de îndată ce farfuria 
i-a fost pusă în faţă. Gazda ei se uita la farfurie de parcă nu ar fi 
ştiut ce e. Mai bău un pic, apoi îi zâmbi Paulei. 

— Tatăl meu... nu s-a pensionat deloc. 

— Foarte bine a făcut. 

— Matriculează oameni... 

— Matriculează? Îmi cer scuze, Aubrey, dar nu înţeleg. 

— Ma-ni-pu-lea-ză oameni. El zâmbi din nou. Eşti o femeie 
extrem de frumoasă. 

În timp ce spunea asta, mâna lui se strecură pe sub masă şi o 
apucă de genunchi. Ea îl prinse de mână, i-o îndepărtă cu forţa 
şi trânti jos cuțitul şi furculiţa. 

— Dacă mă mai atingi o dată, plec. Vocea ei era rece şi 
calmă. Credeam că tu eşti fratele manierat. M-am înşelat. Acum, 
stăpâneşte-te. Mănâncă ceva şi lasă sticla în pace. 

— Scuzele mele cele mai sincere. Nu ştiu ce mi-a venit. Te 
plac. 

— Ţi se răceşte mâncarea. 

— Crezi că sunt beat? 

— Nu vom vorbi despre asta. 

— Paula! El se aplecă peste masă. Mai e ceva? 

— Vezi-ţi de treaba ta! Ştii ceva? Nu îmi place deloc prânzul 
acesta. Mi-a pierit pofta de mâncare, continuă ea calmă. Acum 
voi pleca. 

— Nu poţi să faci asta. Expresia feţei lui se schimbă. Nimeni 
nu mă părăseşte. lar personalul de aici mă cunoaşte. 

— Sunt convinsă că te cunoaşte de acum. La revedere, 
domnule Barford! _ 

Paula se ridică şi părăsi repede separeul. Işi luă haina şi ieşi 
afară pentru a găsi un taxi. Experienţa nu fusese una plăcută, 
dar obținuse informaţii interesante. 


6 


Oscar Vernon se plimba pe St. James Street, cu bastonul din 
lemn de palmier la subsuoară, ţinându-l de parcă ar fi fost 
bastonul unui sergent. Le zâmbi senin unor femei care se uitau 
la hainele lui, nebăgând de seamă că ele credeau că sunt 
extravagante. Luând-o pe Picadilly, spre fântâna arteziană, se 
uită la ceas şi începu să se grăbească. 

Stabilise să sune de la un telefon public la alt telefon public. 
Subordonatul cu care intenţiona să stea de vorbă aştepta deja. 
Coborând în staţia de metrou, găsi o cabină telefonică liberă şi 
formă numărul. La celălalt capăt al firului, în apropiere de Cheiul 
Reefers, i se răspunse prompt. 

— Cu cine vorbesc? întrebă Oscar. 

— Sunt Delgado. S-a format o coadă de oameni care aşteaptă 
să folosească telefonul... g 

— Şi ce dacă! Ascultă-mă cu atenție. In seara aceasta, la ora 
zece, vei face repetiţia. A fost aprobată de sus. De mine... 

— Nu vor fi victime printre locuitori. 

— Ai face bine să nu fie. Acum ascultă-mă cu mare atenţie. 
Lumea va privi şi va vedea. Dar fără violenţă. Se va recurge la 
violenţă doar dacă vor trebui să scape de acolo. Mă auzi? 

— Da. Le voi spune... 

Delgado în jură cumplit, trânti receptorul şi îşi croi drum prin 
mulţime cu brutalitate. Oscar iarăşi îi închisese telefonul în nas. 
Ticălosul! 


După ce Paula se despărţise de el şi luase un taxi, Tweed se 
întorsese pe jos în Park Crescent. Mersul pe jos îl ajuta să 
gândească mai bine, iar soarele strălucea atât de puternic, încât 
îi simţea razele pe faţă. 

Intrând în biroul lui, îi găsi pe Newman, care citea ziarul, şi pe 
Harry Butler, care, cu o cârpă aşezată în poală, reasambla un 
pistol automat Walter de calibrul 7,65 mm, pe care tocmai îl 
curăţase. El îi dădu haina Monicăi şi se aşeză la birou, luă un 
carneţel dintr-un sertar şi începu să mâzgălească nişte nume. 
Spre enervarea lui, Monica începu să turuie: 

— Îți aminteşti de chestia aceea extrem de ciudată care s-a 
întâmplat cu internetul? în timp ce erai plecat, am telefonat mai 
multor cunoştinţe. Sper că mă asculţi, nu-i aşa? 


Tweed mormăi. Newman îşi împăturise ziarul, iar acum o 
asculta. 

— Am vrut să aflu dacă a fost un incident local. Nu a fost. Am 
sunat la Birmingham, Manchester, apoi la New York, San 
Francisco, Miami, New Orleans, Paris, Berlin, Oslo şi chiar şi la 
Praga. Toate cunoştinţele mele mi-au spus că sistemele lor de 
operare au clacat în acelaşi timp cu al nostru - cu diferenţa de 
fus orar aferentă, adică. Şi toţi mi-au povestit acelaşi lucru - 
zgomotul asurzitor şi liniile ca nişte torpile care traversau 
ecranul. 

— A fost o eroare de sistem, mormăi Tweed. Niciodată nu mi- 
a plăcut internetul ăsta! 

Monica era pe punctul de a protesta, când Paula intră în 
cameră, roşie la faţă. Se duse direct la biroul ei, îşi aruncă 
baiera genţii peste spătarul scaunului şi se aşeză cu mâinile 
încleştate. 

— Ţi-a plăcut prânzul cu Aubrey? întrebă Tweed. 

— Pe naiba! 

Tweed încetă să mai mâzgălească în timp ce Paula 
reproducea textual conversaţia ei din timpul prânzului şi descria 
starea lui Aubrey. Tweed începu să adauge alte nume în 
carneţel. 

— Imi pare rău că ai trecut printr-o astfel de experienţă, îi 
spuse el. 

— Dar am obţinut nişte informaţii ciudate de la el, referitoare 
la activitatea tatălui lui. Şi se pare că e destul de activ. Nici 
măcar nu pot să ghicesc ce face Lordul Barford. Să vedem... 

Ea merse la biroul lui Tweed, se aşeză în spatele acestuia şi 
se uită la carneţel şi la numele pe care el le scrisese la o 
distanţă destul de mare unul faţă de celălalt. Jason Schultz 
(mort), Jeremy Mordaunt (mort), Bogle, Lord Barford - Bruxelles, 
Paris, Berlin, Stockholm - Aubrey Barford, Gavin Thunder, Mark 
Wendover, aşa-zisa doamnă Mordaunt, Rondel, Lisa. 

— Am încercat să creez legături între persoane, explică 
Tweed. Până acum nu am ajuns nicăieri. Nu am idee ce se 
întâmplă, dar ceva se întâmplă. 

— Din cauza asta ai desenat cercuri mari în jurul fiecărui 
nume, remarcă Paula. Ai mai folosit metoda asta. Singurul cerc 
care are notat ceva în el este cel al lui Barford - ai scris numele 
oraşelor în care Aubrey spune că tatăl lui a dat telefoane. 


— Ceea ce nu îmi spune nimic. 

— De ce ai pus-o pe Lisa ultima pe listă? 

— Deoarece, în acest moment, ea este unica persoană care 
ne-ar putea spune ce se întâmplă. Presupunând că va apărea în 
seara asta, la cinci şi jumătate... 

— Sunt convinsă că va apărea. 

— Eşti? Nu ştim nimic despre ea. E o femeie misterioasă. Se 
uită la Newman: Ai idee de ce nu a venit Mark Wendover aici? 

— După cum ştii, am luat cina cu el aseară. Apoi m-a invitat 
să luăm un mic dejun de afaceri azi-dimineaţă. Imediat după 
aceea a plecat undeva. 

— De mare folos ne mai este! Tweed începu să îşi şteargă 
ochelarii. 

— Ai luat un aşa-zds mic dejun de afaceri cu el. A fost unul 
lung? 

— Da. A durat mai bine de o oră. 

— Şi în timpul acelui mic dejun i-ai spus tot ce ştiai referitor la 
călătoria noastră în Sussex - vizita pe care eu şi Paula i-am 
făcut-o Lordului Barford, apoi întâmplarea sinistră de la 
Alfriston? 

— Da, i-am spus tot. 

— Înţeleg. El îşi puse din nou ochelarii pe nas. Pur şi simplu 
sunt curios. Chiar sunt curios. 

Mai devreme în acea dimineaţă, Mark Wendover luase un mic 
dejun copios împreună cu Newman, apoi părăsise imediat 
Hotelul Ritz. Purta un pulover alb, blugi, pantofi sport şi avea pe 
braţ un trenci. Se grăbea să ajungă undeva. 

El îşi alese un Jaguar de culoare crem de la o firmă de 
închiriat automobile de pe Piccadilly, pe care o observase când 
Newman îl adusese de la aeroport în ziua precedentă. Se opri 
apoi la librăria. Hatcharas, de unde cumpără o hartă topografică 
a regiunii East Sussex şi o studie cel puţin două minute, după 
care se grăbi să se întoarcă la maşină. Nu avea nevoie deo 
hartă a Londrei - vizitele frecvente îl făcuseră să cunoască 
oraşul la fel de bine ca Washingtonul. 

Se afla în drum spre Petworth, când o blondă aflată la volanul 
unui Audi îl depăşi şi îi făcu semn cu mâna, victorioasă. „Nu pot 
accepta aşa ceva”, se hotărî el. Mări viteza, o depăşi şi îi făcu, la 
rândul lui, semn cu mâna. În curând, femeia înţelese că nu avea 
nicio şansă să repete performanţa de mai devreme, iar maşina 


de culoare crem se pierdu în zare, micşorându-se până când 
deveni de mărimea unei jucării. 

După aceea, în timp ce părăsea Autostrada 27 şi se îndrepta 
spre Alfriston, reduse viteza. Era o zi minunată - soarele 
strălucea pe un cer fără nori. Wendover parcă maşina în 
apropierea satului şi îşi aruncă trenciul în portbagaj. 

Paşii lui mari îl purtară spre intrarea în Alfriston, iar el intră 
într-un bar care tocmai se deschisese. În provincie, barurile 
reprezintă locurile unde poţi auzi toate zvonurile din zonă. El îi 
zâmbi barmanului şi comandă o băutură slabă, apoi se aşeză la 
bar, pe un scaun. 

— Sunteţi primul meu client astăzi, îi spuse barmanul. Aţi 
venit în vacanţă, domnule? 

— Şi da, şi nu. Alfriston pare a fi genul de loc unde nu se 
întâmplă nimic niciodată. 

— Să nu credeţi aşa ceva. Tocmai s-a comis o crimă aici. Puțin 
mai sus, aseară. 

— Imi plac crimele, spuse Wendover bine dispus. Am citit 
multe romane de suspans. Presupun că era un localnic. 

— Nu, nu era de aici. După câte am auzit, era o persoană 
publică importantă. 

— Dar locuia aici, nu-i aşa? 

— Nu. Nu l-am mai văzut prin zonă. De ce a venit tocmai aici 
ca să se împuşte într-un tunel subteran, nu ştie nimeni. 

— Pare a fi vorba despre o sinucidere. 

— Să vă spun ceva. Barmanul se aplecă peste tejghea. Poliţia 
e dată peste cap. Vă arăt unde s-a întâmplat, dacă ieşiţi afară 
cu mine. 

Mark de-abia se atinsese de băutură. El luă paharul afară cu 
el. Barmanul îi arătă un loc pe strada îngustă, unde benzile de 
restricţionare a accesului erau încă intacte. Doi fermieri intrară 
în bar. 

— Alţi clienţi. Mă scuzaţi... 

Wendover aşteptă să rămână singur, apoi vărsă restul 
băuturii într-un şanţ. Era precaut şi nu' dorea să conducă sub 
influenţa alcoolului. Ducând paharul gol înăuntru, îi mulţumi 
barmanului, ieşi, merse puţin pe Hiigh Street, apoi intră în alt 
bar unde nu se mai afla nimeni, cu excepţia barmanului. El ceru 
o altă băutură slabă. Barmanul era scund şi îndesat, genul de 
om jovial. 


— Eu spun mereu că nu e rău să începi de dimineaţă. Atâta 
timp cât nu conduci... 

— Satul acesta are personalitate, spuse Wendover. Dar nu 
cred că locuieşte nicio persoană importantă aici. 

— Dacă îmi permiteţi, domnule, vă înşelaţi. La aproximativ 
opt kilometri de aici locuieşte Lordul Barford. Are un domeniu 
mare. Familia locuieşte de generaţii acolo, la conacul Barford. 

— Chiar? Credeam că aristocrația a fost distrusă de impozite. 

— Aveţi dreptate în această privinţă. Au trecut doi inspectori 
pe aici nu demult. Unul din ei a fost trimis să inspecteze zona. 
Acesta îi povestea prietenului lui că Lordul are necazuri mari. 
Igrasie, lemn putred. Spunea că întregul acoperiş şi o parte din 
ferestre trebuie înlocuite. Asta l-ar costa pe Lord peste un milion 
de lire. El trăieşte bine, dar nu are banii ăştia. Are un elicopter şi 
un grajd cu cai. Adesea călăreşte peste câmpiile din Downs, 
spre Eagle'snest. 

— Ce e asta? întrebă Wendover, apoi gustă din băutură. 

— Una dintre casele acelea moderne şi aiurite. E foarte mare. 
E a unui individ pe nume Rondel. 

— Pare a fi un nume străin. Să înţeleg că Barford şi Rondel 
sunt prieteni? 

— Nu prea cred. Lordul Barford şi-a petrecut mult timp în 
străinătate, în armată. Nu cred că îi plac străinii. Nici nu pot să îl 
învinovăţesc. 

Wendover ştia că intrase cineva în bar câteva minute mai 
devreme, iar acum stătea în picioare, aproape în spatele lui. Îşi 
făcuse un obicei din a nu privi în jurul său. Nou-venitul vorbi pe 
un ton arogant, neplăcut: 

— Te-ar deranja dacă mi-ai spune ce cauţi aici? 

— Da, m-ar deranja. 

Wendover se întoarse. Un individ mic de statură se uita fix la 
el, cu o privire ostilă. El purta un costum închis la culoare, care 
nu îi venea bine. 

— Cine eşti tu? 

— Bogle. Comandantul poliţiei. 

— Comandantul-adjunct, spuse barmanul. 

— Barow! izbucni polițistul. Nu te amesteca! Vreau o 
limonadă. 

— Boogle? întrebă Wendover. Exact ca goarna pe care o 
folosesc soldaţii în timpul ceremoniilor? 


— Bogle, repetă polițistul. B-o-g-l-e. Ai înţeles? 

„Acum să te ţii”, se gândi Wendover. Newman deja îi 
povestise la cină despre întâlnirea lui Tweed cu acest personaj. 
li întoarse spatele şi mai gustă din băutură. O mână îl bătu 
peste umăr. Wendover puse paharul jos, apoi se întoarse. 

— Nu-mi plac persoanele care mă ating. 

— lar mie nu-mi plac persoanele care mă ignoră. Investighez 
o crimă. Dumneata intri în baruri şi pui întrebări care mie mi se 
par dubioase. Aş dori să văd un act de identitate. 

— Chiar aşa? Vei fi dezamăgit. Ţi-l arăt doar dacă vrei să mă 
acuzi de ceva. Apropo, ţi se răceşte limonada. 

Rostind această replică înţepătoare, Wendover ieşi în stradă. 
Se îndrepta spre maşina lui şi tocmai trecea prin faţa primului 
bar pe care îl vizitase, când cineva îl strigă. Barmanul ieşi afară 
în fugă. Cred că v-a căzut asta când aţi scos portmoneul din 
buzunarul de la spate ca să plătiţi. 

li întinse lui Wendover un carneţel cu coperte din piele de 
culoare albastră. Deschizându-l, Wendover văzu inițialele aurite 
ale Ministerului înarmării gravate pe prima pagină din interior. 
Răsfoindu-l, văzu mai multe numere de cod şi cuvinte. 

— Mulţumesc, îi spuse el barmanului. Nu ştiu ce m-aş fi făcut 
fără el la serviciu. 

Strecurând carneţelul în buzunar, se grăbi să ajungă la 
maşină. Cunoştea inițialele Ministerului înarmării de pe vremea 
când se afla la Langley şi lucra pentru CIA. Wendover presupuse 
că Bogle pierduse carneţelul în timp ce îşi punea mănuşile, 
probabil pentru a adopta o ţinută cât mai oficială. Acum dorea 
să plece din Alfriston înainte ca Bogle să îşi dea seama ce 
pierduse. 

Wendover hotărâse, de asemenea, să meargă direct în Park 
Crescent. Poate că lui Tweed i se vor părea importante 
informaţiile pe care le obținuse. 


Seattle, Statul Washington, Coasta Pacificului. Sediul Frontului 
de Eliberare a Lumii se afla într-un apartament care dădea spre 
Lacul Washington. Locul fusese ales datorită potenţialului pieţei 
din apropiere. Americanii care se bucurau de succes erau fericiţi 
să locuiască în această zonă. Nimeni - nici măcar FBI-ul - nu ar fi 
crezut că aici îşi aveau sediul nişte revoluționari periculoși. 


În apartamentul spaţios de la parterul blocului cu vedere spre 
pajişte şi spre lac, un bărbat şedea în faţa unui computer şi 
naviga pe internet. Părul lui lung şi unsuros era prins într-o 
coadă de cal. Pe spătarul unui scaun din apropiere se afla haina 
costumului scump pe care îl purta. Atunci când părăsea 
apartamentul sau se întorcea în el, individul purta întotdeauna o 
pălărie, iar coada de cal era ascunsă sub aceasta. Vecinii 
acestuia credeau că era vreun geniu, specialist în electronică. 

Când se uită la ceas, observă că era miezul nopţii, apoi apăsă 
pe mouse pentru a urmări din nou un program despre fitness. 
Acest program era adresat insomniacilor de ambele sexe, care 
îşi petreceau orele de nesomn urmând indicaţiile instructorului, 
un individ imens, musculos. Stând în picioare pe un podium, 
avea în faţă o clasă mixtă de elevi, cărora le arăta diverse 
exerciţii. 

Bărbatul cu coadă de cal avea un carnet deschis în faţa sa şi 
nota fiecare cuvânt al instructorului, care vorbea rar. În 
momentul în care programul se termină, privi cuvintele care 
alcătuiau un mesaj, apoi ridică receptorul telefonului şi formă un 
număr secret de la Londra. 

— Oscar la telefon, îi răspunse o voce aspră. 

— Ai o voce de actor de comedie, îi spuse individul cu coadă 
de cal, iar legătura fu verificată şi acceptată. 

— Ai raportul? întrebă Oscar. 

— Această răsturnare de situaţie poate fi executată folosind 
minimum de presiune. Am încheiat raportul... 

Aflat în camera lui de deasupra unui depozit puţin frecventat 
de pe Cheiul Reefers, Oscar Vernon sugea capătul unui creion. 
Interpretarea corectă a cuvântului „presiune” era „violenţă”. 

„Cred că asta numesc britanicii escaladare a conflictelor, îşi 
spuse el. Londra va avea o noapte agitată.” 


7 


Tweed reveni la birou după ce făcu o baie bună. Tocmai 
mâncase prânzul pe care i-l adusese Monica de la restaurantul 
din apropiere, iar acum părea iritat. 

— Mă întreb dacă vom auzi ceva de la băiatul-minune, Mark 
Wendover. Dacă va apărea, îl voi testa. 

— Am intrat pe mai multe site-uri americane, începu Monica. 
Am descoperit un site ciudat despre grădinărit - femeia care 
comenta a numit fiecare floare pe îndelete. Apoi, am intrat pe 
unul care prezenta exerciţii pentru a te menţine în formă. Şi 
acesta era ciudat - instructorul rostea indicaţiile extrem de rar. 
Am avut senzaţia că era un fel de mesaj codificat. 

— Auzi: am navigat pe internet, spuse Tweed. Parcă te-ai juca 
în valuri la Devon. Cât despre mesaje codificate... 

— Monica, interveni Paula, se ocupa de spargerea codurilor 
când lucra în clădirea Comunicaţiilor, mai jos, pe Crescent. Asta 
până când ţi-ai dat seama de potenţialul ei şi ai mutat-o aici. 

— AŞ dori ca principalul nostru spărgător de coduri să 
analizeze ceea ce am notat de pe site-ul de gimnastică, insistă 
Monica. 

— Voi suna şi îl voi chema pe Jacko aici, spuse Paula, 
îndreptându-se spre telefon. 

— Nu mă băgaţi în seamă, mormăi Tweed. Eu doar lucrez aici. 

— Vine încoace, spuse Paula. 

Tweed îşi scoase carneţelul pe care încercuise numele şi 
începu să îl studieze. Cineva ciocăni în uşă câteva minute mai 
târziu. În cameră intră o fată blondă şi subţirică, în jur de treizeci 
de ani, îmbrăcată într-un compleu din piele de căprioară, care se 
asorta cu nuanţa părului ei. 

— Eu sunt Jenny, se prezentă ea. Jacko s-a mutat la sediul GC 
în urmă cu o lună. Eu sunt noua şefă a Departamentului de 
decodificare. 

Ea luă foaia de hârtie pe care i-o întinse Monica. Newman o 
privea, iar ea era conştientă de faptul că acesta îi acorda 
atenţie. 

— Am senzaţia că e vorba despre ceva extrem de simplu, 
spuse ea. 

— Mă îndoiesc că este vorba despre un mesaj codificat, 
comentă Tweed. 


Zece minute mai târziu, ea îi întinse lui Tweed o filă din 
carneţel. El îşi strânse buzele în timp ce citea: 

Această răsturnare de situaţie poate fi executată folosind 
minimum de presiune. Am încheiat raportul. 

— Am făcut o selecţie, din trei în trei cuvinte, explică Jenny. 

— Evident, o corporație încearcă să încheie o afacere, spuse 
Tweed sceptic. 

Paula privea peste umărul lui. 

— Vezi, nu prea are sens, îi spuse el. 

— Mă pune pe gânduri. Când au avut loc acele revolte la 
Washington au fost nenumărate reportaje la televizor. Una 
dintre persoanele implicate a strigat în faţa camerei: „E o 
răsturnare de situaţie”. Individul voia sau cel puţin încerca să 
spună că Washingtonul fusese luat cu asalt. 

— Chiar aşa? Tweed căzu pe gânduri, apoi le împărtăşi 
concluzia la care ajunsese: Cred că ne vom aduna forţele în 
expediţia din această seară împreună cu Lisa. Harry, sună-l din 
nou pe Pete. Ce păcat că Marler e în Dorset! 

— Dacă mai aveţi nevoie de mine, daţi-mi un telefon, spuse 
Jenny, ridicându-se. 

— Aşa vom face. iți mulţumim pentru ajutor. 

— A fost floare la ureche... 

Femeia tocmai ieşise din cameră, când sună telefonul. Monica 
răspunse şi îl anunţă pe Tweed că Mark Wendover aştepta jos. 

— Spune-i să vină. M-am gândit să îl urc în primul avion spre 
Statele Unite. 

Paula se arătă interesată de bărbatul înalt şi bine făcut care 
intră în birou. Îi plăcea cum era îmbrăcat şi modul în care zâmbi 
atunci când Tweed îl invită să ia loc. 

— Trebuie să te informez, începu Tweed pe un ton grav, că 
aici se lucrează în echipă. Nu am auzit nici măcar un cuvânt de 
la tine toată ziua. Unde ai fost? Apoi aş vrea să îţi pun o mulţime 
de întrebări în legătură cu mediul din care provii. 

— Am încercat să îl sun pe Bob Newman înainte să plec de la 
Ritz, dar nu mi-a răspuns nimeni. 

— Am venit direct aici, îi spuse Newman. 

— Bine... Mark se uită din nou la Tweed. Am fost la Alfriston şi 
am aflat nişte lucruri care o să ţi se pară interesante. Pot să îţi 
povestesc despre excursia mea înainte să mă spânzuri de cel 
mai apropiat copac? 


— Chiar te rog. 

Expresia feţei lui Tweed se schimbă treptat într-una neutră în 
timp ce îl asculta cu atenţie pe Mark. Americanul le povesti 
amănunţit tot ce văzuse în East Sussex. El îşi aminti cu 
exactitate fiecare conversaţie pe care o avusese. Mark încheie 
arătându-le carneţelul cu coperte din piele de culoare albastră. 

— Ai făcut o treabă foarte bună, spuse Tweed examinând 
carneţelul. Nu mai vreau să aflu nimic despre pregătirea ta. Ştii 
ce cred eu că s-a întâmplat cu acest carneţel? Bogle se afla 
acolo înainte ca eu şi Paula să ajungem. El a negat că ar fi atins 
cadavrul, dar am ştiut că minţea. L-a găsit într-unul dintre 
buzunarele lui Jeremy Mordaunt şi l-a păstrat. lIniţialele 
Ministerului înarmării. Foarte interesant! Paula, poţi s-o chemi 
din nou pe Jenny? 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Jenny când intră în birou. 

— Nu. In lipsa ta, am intrat în posesia acestui obiect. El îi 
întinse carneţelul. 

— Crezi că datele de acolo sunt coduri? 

— Ar putea fi, spuse ea după ce răsfoi paginile. Va trebui să îl 
studiez înainte să vă pot spune ceva sigur. Hm, are inițialele 
Ministerului înarmării! 

— Intocmai. Ceea ce înseamnă că, în afară de tine, nicio 
persoană din Departamentul de comunicaţii nu trebuie să îl 
vadă. Poţi să faci asta? 

— Pot. Am propriul birou în care lucrez. Uşa are trei încuietori 
- două Banham şi una Chubb. Şi există şi un seif în care păstrez 
documentele ultrasecrete. 

— Carneţelul ăsta este un document ultrasecret. 

— Imi dau seama. Cui ar trebui să îi raportez în cazul în care 
rezolv misterul? 

— Mie sau Paulei. lar dacă niciunul din noi nu este disponibil, 
Monicăi. 

— O să îl „sparg” - cuvânt cu cuvânt - cât pot de repede. 
Puteţi să îmi daţi un plic mai gros sau ceva în care să pot pune 
carneţelul ca să nu-l vadă nimeni când mă voi întoarce în biroul 
meu? 

Monica găsi un plic pentru ea. Jenny puse carneţelul înăuntru, 
apoi sigilă plicul. Îâi făcu repede cu ochiul lui Newman. De-abia 
dacă îi aruncase o privire lui Mark, dar Paula era convinsă că l-ar 


fi recunoscut în cazul în care l-ar mai fi întâlnit vreodată pe 
american. 

— Această problemă îmi va lua probabil mai mult timp decât 
cealaltă, îl avertiză ea pe Tweed şi părăsi încăperea. 

Timp de câteva minute Tweed îi explică lui Mark cum stăteau 
lucrurile cu Lisa. El sublinie faptul că nu avea prea mare 
încredere în ea şi îi povesti împrejurările în care o cunoscuse. 

— Din nou Lordul Barford, gândi Mark cu voce tare. 

— Da. Şi, din câte mi-ai spus, Bernard Barford nu stă bine din 
punct de vedere financiar. Nici măcar nu m-am gândit la asta... 

Telefonul sună. Monica îl anunţă pe Tweed din biroul alăturat: 

— Lisa aşteaptă jos. A apărut la ora stabilită. 

— Spune-i să urce. 

Lisa intră în birou, purtând o haină de ploaie gri. Monica se 
oferi să îi ia haina, dar ea refuză, dând din cap, şi se aşeză la 
invitaţia lui Tweed. El începu prin a-i prezenta toate persoanele 
aflate în încăpere, mai puţin pe Paula, spunându-le doar numele 
mic. 

— Acum, înainte să plecăm undeva Împreună, trebuie să aflu 
ceva mai multe despre tine. Unde locuieşti? 

— Într-un bloc de pe Ebury Street. Aş prefera să nu vă dau 
adresa exactă. Doi bărbaţi cu înfăţişări nu tocmai plăcute m-au 
urmărit, dar am reuşit să îi fac să mă piardă din ochi, spuse Lisa. 

— Cine erau? Sau cine i-a trimis, în cazul în care au fost trimişi 
de cineva? 

— Nu ştiu. Nu am nici cea mai vagă idee. 

— Toată povestea asta e destul de lipsită de substanţă, îi 
spuse Tweed. La petrecerea Lordului Barford mi-ai spus că 
slujba ta era cea de confidentă. Poţi să fii puţin mai explicită? 

— Ar fi trebuit să vă spun că sunt consilier pe probleme de 
securitate. Lisa se relaxase acum şi nu mai şedea într-o poziţie 
atât de rigidă. Am grijă de unul dintre cei mai importanţi oameni 
din lume. El mi-a spus să vin să vă văd. 

— Sunt surprins că ştie de existenţa mea. 

— Are cunoştinţe peste tot în lume. El ştie identitatea 
dumneavoastră adevărată. 

— Aşadar, cine sunt? 

— Directorul-adjunct al SIS. Povestea cu asigurările este o 
acoperire. Persoana despre care vă vorbesc ştie că Londra este 
în mare pericol. M-a trimis să aflu care sunt zonele vizate ca să 


vă pot avertiza. Este vorba despre West End şi East End în seara 
asta. 

— Cine sunt indivizii? 

— Guvernul vostru idiot lasă să intre în ţară mult prea mulţi 
refugiaţi. Oficialităţile nu ştiu că aceştia au fost antrenați în 
străinătate pentru a purta lupte de gherilă. Sunt aproape sigură 
că în această seară ei vor face un fel de repetiţie pentru atacul 
principal, care va avea loc ceva mai târziu. Vor să testeze 
reacţiile forţelor de ordine. Nu ştiu când anume vor ataca, dar 
sunt convinsă că o vor face după lăsarea serii. Ea îşi ridică mâna 
pentru a-şi aranja părul roşcat. De câţi oameni dispuneţi? 

— Să zicem că de şase, dacă mă pun şi pe mine la socoteală. 
Toţi se află în această încăpere, mai puţin o persoană care 
trebuie să sosească în scurt timp. Unul dintre ei, continuă, 
evitând să privească în direcţia lui Newman, a fost antrenat de 
către SAS. Ceilalţi se apropie de potenţialul lui. Paula se numără 
printre cei şase. Ar fi o greşeală să o subestimezi. 

Tweed ridică o sprânceană, uitându-se la Paula. 

— Ne-am cunoscut. Lisa zâmbi. Cred că ar putea fi 
periculoasă. 

— Doriţi o cafea? întrebă cu întârziere Monica; fusese 
fascinată de spusele Lisei. 

— Da, mulţumesc. 

— AŞ dori să aflu numele acestei persoane influente despre 
care mi-ai vorbit, spuse Tweed. 

— Am promis că nu voi face asta niciodată. 

— Ar putea să fie Rondel, să zicem? întrebă el cu nonşalanţă. 

Lisa privi în jos. 

— Nu, nu ar putea să fie Rondel, spuse ea. 

— Ştii... Tweed începu să deseneze caricaturi pe carneţelul 
lui. Dacă nu ştiu unde să te caut, pur şi simplu nu putem 
colabora. 

— El mi-a spus, de asemenea, că sunteţi nu numai extrem de 
inteligent, ci şi deosebit de dur şi că nu vă daţi bătut niciodată. 
Eu nu mai locuiesc în apartamentul din Elbury Street. M-am 
mutat la La Ştreangul Spânzuratului. E un bar din East End, în 
apropiere de Reefers. Mă puteţi găsi acolo mai tot timpul sau, 
dacă sunt plecată, puteţi vorbi cu Herb, proprietarul localului. 

— E de încredere? 

— Ar trebui să fie. 


— Pot să întreb de ce? interveni Mark, care tăcuse în tot acest 
timp şi o observase. 

— De ce? Lisa se întoarse spre el. Pentru că a făcut parte din 
Serviciile Secrete ale Armatei. Ea scoase o hârtie împăturită din 
geantă şi i-o înmână lui Tweed. Aceasta este lista potenţialelor 
obiective din această seară. 

Tweed citi lista cu atenţie, având grijă să nu îşi trădeze 
neliniştea, apoi o privi drept în ochi. 

— E o zonă destul de mare. Presupun că Herb, cu experienţa 
lui militară, te-a ajutat să întocmeşti lista. Aţi pus punctul pe „i”. 
Lisa zâmbi. El mi-a spus, de asemenea, că vă prindeţi repede. 

— Te referi la Herb? 

— Nu, mă refer la persoana care m-a trimis aici în calitate de 
mesager ca să vă avertizez. Aţi spus că vom fi şase... 

— Şapte, dacă te includem şi pe tine. 

— Vom avea nevoie de un mijloc de transport, care să ne 
ducă din West End în East End. 

— Avem o groază de mijloace de transport, de toate formele 
şi mărimile, spuse Harry Butler. 

— M-am gândit cum o să călătorim, îi anunţă Tweed. Vom lua 
trei maşini. Eu voi conduce vehiculul numărul unu, împreună cu 
Paula. Newman va conduce vehiculul numărul doi, avându-i pe 
Mark şi pe Lisa drept pasageri. Vehiculul numărul trei va fi al 
tău, Harry, iar tu îl vei lua pe Peter Nield, în cazul în care va 
ajunge vreodată. 

— Va ajunge, spuse Harry. lar maşina mea va fi cea cu 
tracţiune integrală. Am întărit bara de protecţie din faţă. S-ar 
putea să ne fie de ajutor. 

— Pot să merg la toaletă? întrebă Lisa după ce termină de 
băut cafeaua. A fost foarte bună, adăugă ea, întorcându-se către 
Monica. Mulţumesc. 

— Te conduc eu, se oferi Paula. 

Cele două femei ieşiră din birou. 

— Ei, ce părere aveţi despre ea? întrebă Tweed, uitându-se la 
cei aflaţi în încăpere. 

— Va face faţă, spuse Butler. Am urmărit-o cu atenţie. 

— E inventivă, de încredere, fu de părere Newman. 

— Sunt de acord cu Bob, spuse Mark. 

— În cazul în care vă interesează opinia mea, începu Monica, 
eu cred că e formidabilă. lar în cazul în care vom avea 


probleme, pariez că putem conta pe ea. Aţi observat flecurile 
metalice de la pantofi? 

— Nu, nu le-am văzut, recunoscu Newman. 

— Asta pentru că a acoperit metalul cu un strat gros de cremă 
de ghete. 

— Se pare că va fi un membru important al echipei noastre, îi 
spuse Mark lui Newman. Şi am crezut că va trebui să o 
protejăm... 

— Poate că o să vă protejeze ea pe voi, le spuse Monica, în 
glumă. 

— Arme, spuse Harry. 

— Eu îmi iau pistolul Smith & Wesson, îi anunţă Newman. 

— Ascultaţi-mă. Tweed ridică tonul: Nu veţi trage focuri de 
armă în această misiune! Veţi recurge la asta doar dacă vă veţi 
afla în pericol sau vă veţi teme că aţi putea fi răniţi grav. Poliţia 
se va afla la faţa locului. 

— Asta abia când se va termina totul, spuse Newman cinic. 
Tocmai sfârşise ce avea de spus, când Pete Nield îşi făcu 
apariţia. El îl salută pe Tweed în treacăt. 

— Îmi cer scuze că am întârziat atât de mult. Am văzut un 
accident în drum spre voi. O doamnă şi-a fracturat piciorul. Ca 
de obicei, nimeni nu ştia cum să reacționeze. Am ridicat-o în 
braţe şi am aşezat-o pe bancheta din spate a unei maşini care 
urma să o ducă la spital. l-am adus un pahar cu apă de la o casă 
din apropiere şi am convins-o să ia nişte calmante. Intotdeauna 
am din astea la mine. 

— Eşti o adevărată farmacie ambulantă! spuse Harry. 

Cei doi lucrau adesea în aceeaşi echipă şi ştiau că se pot baza 
unul pe celălalt. Diferenţa dintre ei era izbitoare. Harry purta 
întotdeauna o geacă ponosită, pantaloni de blugi care 
apucaseră şi zile mai bune şi un pulover cu gulerul destrămat. 
Pe de altă parte, Nield, care era slab şi avea o ţinută impecabilă, 
era îmbrăcat cu gust într-un costum bleumarin, cu cămaşă şi 
cravată asortate. 

Tweed începu să îi povestească pe scurt lui Nield ce se 
întâmplase între timp. Nield asculta cu atenţie, aşezat pe 
marginea biroului Paulei. Tweed sublinie din nou faptul că nu 
trebuia să folosească armele de foc, îi arătă lista obiectivelor pe 
care i-o prezentase Lisa, lucru care îl făcu pe Nield să fluiere 
încet. 


— Au de gând să distrugă Londra, nu-i aşa? 

— După cum ţi-am spus, izbucni Tweed, se vrea o repetiţie 
pentru o operaţiune mult mai mare, care va avea loc ulterior. 
Dacă spui tu... 

Tăcu deoarece uşa se deschise şi intră Lisa, urmată de Paula. 
Toţi se uitară la ele. Lisa ţinea pe braţ haina de ploaie cu 
buzunare încăpătoare şi era îmbrăcată într-o fustă din piele care 
se termina cu mult deasupra genunchilor. În afară de asta, mai 
purta o bluză lucioasă de mătase, fără mâneci şi foarte mulată. 
Newman îşi mută privirea, încercând să se uite oriunde în altă 
parte, numai la picioarele ei nu. 

— Îmi cer scuze pentru hainele mele de ţoapă, spuse Lisa. Dar 
unul dintre principalele obiective este o discotecă din West End. 
Trebuie să mă încadrez în atmosferă. Când vom pleca de acolo, 
mă voi îmbrăca cu ceea ce am în buzunarele hainei de ploaie - 
un pulover, o pereche de blugi şi o geacă uzată. Ea zâmbi. Pur şi 
simplu v-am arătat această ţinută pentru a nu fi şocaţi mai 
târziu. 

Spunând acestea, îşi puse haina de ploaie pe deasupra, apoi 
se uită la ceas şi îl privi pe Tweed. 

— Nu ar trebui să plecăm în următoarea jumătate de oră? 
Dintr-odată s-a făcut târziu. 

— Mijloacele de transport, mormăi Harry, apoi sări în picioare 
şi ieşi din birou. 

Tweed i-l prezentă Lisei pe Pete Nield, care îi strânse mâna şi 
îi zâmbi. 

— Bine ai venit la consiliul nostru de război. 

— Nu mai vreau să aud astfel de exprimări, îi spuse Tweed. E 
o atitudine nepotrivită. 

— Ai vrea tu! spuse Newman în barbă. 


— Sper că echipa SAS pe care am chemat-o de la Hereford a 
sosit, se răsti Gavin Thunder la asistentul care îl înlocuise pe 
Jeremy Mordaunt. 

— Se află vizavi, ascunsă într-o clădire din apropierea fostului 
sediu al Scotland Yard-ului, domnule. Sper că nu vă va deranja 
întrebarea mea, dar nu ar trebui să se afle sub comanda 
Ministerului Apărării? 

— Ba da, dar am vorbit cu ministrul Apărării, iar acesta a fost 
de acord cu propunerea mea. Pot să îl conving oricând de orice. 


Ai auzit zvonurile. În această seară, nenorociţii pe care i-am 
introdus în ţară au plănuit să dezlănţuie iadul pe pământ. Vom 
vedea cum evoluează lucrurile, dar vom păstra trupele SAS pe 
poziţii. 

— Sper, domnule, că membrii Cabinetului vor fi de acord cu 
dumneavoastră. 

— Nu te amesteca. Dar, de vreme ce ai deschis subiectul, am 
discutat cu membrii Cabinetului şi i-am convins, deşi au fost 
destul de refractari. Va trebui să le arătăm pumnul de oţel. 

— Din câte am auzit, domnule, aceasta este porecla 
dumneavoastră în cadrul Cabinetului - „Pumnul de Oțel”. 


8 


„Acţionaţi astăzi!” 

Cuvintele circulară pe internet, transmise de bărbatul cu 
coadă de cal aflat la sediul lui din apartamentul de pe malul 
Lacului Washington, în Seattle. Ele aveau să fie decodate de 
către „şefii executivi” din Londra, Paris, Bruxelles, Berlin şi 
Stockholm. 

În timp ce mesajul era descifrat, autobuze „turistice” se 
îndreptau spre centrele oraşelor respective. Autobuzele nu se 
mişcau în grup pentru a nu atrage atenţia poliţiei. Mijloacele de 
transport pline de oameni veneau din direcţii diferite şi se 
îndreptau spre ţintele lor. 

Bărbatul cu coadă de cal începu să opereze pe frontul de 
acasă. Aceleaşi instrucţiuni codificate fură trimise la San 
Francisco, Chicago, New York, Los Angeles şi New Orleans. In 
Statele Unite fuseseră deturnate autocare Greyhound în locuri 
dinainte stabilite din zona suburbană, iar pasagerii acestora 
fuseseră duşi în hambare şi sechestraţi. Toate telefoanele 
mobile le fuseseră confiscate. Bande de oameni cu mutre 
suspecte se urcaseră în autocare, iar apoi fuseseră duşi la 
destinațiile lor. 

Nimeni nu îşi dădu seama că mesajul alcătuit din cele două 
cuvinte fusese expresia preferată a lui Winston Churchill, prin 
care le cerea funcţionarilor de stat să reacționeze cu 
promptitudine. 

Era ora zece seara în Londra. Tweed şi echipa sa intraseră 
separat în restaurantul situat într-un demisol de pe Piccadilly 
Street şi se aşezaseră la trei mese diferite. Harry era singura 
persoană absentă, iar Nield fusese lăsat de unul singur. 

Savuraseră un fel de mâncare uşor, fără a bea alcool, când 
Harry cobori scările în grabă şi le făcu semn să plece. 

Lisa, care era îmbrăcată cu un pulover şi o pereche de blugi, 
intră în grabă în toaletă, cu haina de ploaie pe braţ. Ea se încuie 
într-o cabină şi se schimbă în cealaltă ţinută, iar apoi ieşi având 
haina de ploaie pe deasupra. 

— Discoteca Vorina, spuse Harry şi se grăbi să urce scările, 
urmat de Pete Nield. 


Maşina lor era parcată în apropiere, iar Harry şi Nield se suiră 
în ea. Tweed avusese grijă să plătească nota mai devreme, în 
timp ce îşi bea cafeaua. Ceilalţi făcuseră acelaşi lucru. 

Lisa apăru cu haina de ploaie strânsă bine în jurul taliei şi îi 
însoţi pe Newman şi pe Mark. Se urcară toţi în automobil, cu 
Newman la volan. Maşina în care se aflau Tweed şi Paula 
conducea convoiul - fiind parcată în faţa celorlalte două 
vehicule. 

— Unde naiba e Vorina? întrebă Tweed. 

— Pe una dintre străzile laterale din apropiere de Regent 
Street. Te voi ghida... 

Tweed văzu discoteca de îndată ce intrară pe strada laterală. 
Era imposibil să nu remarci luminile strălucitoare din spatele 
geamurilor imense. Câteva momente mai devreme, după ce se 
consultase cu Harry, Paula stabilise ca acesta să se ducă până 
acolo şi să cumpere trei invitaţii. O invitaţie era pentru 
maximum trei persoane. 

— Am dat doar nouăzeci de lire pe ele, îi spusese el atunci 
când se întorsese şi împărţise invitaţiile. 

— Nouăzeci de lire! exclamase ea. Trebuie să fie un loc 
exclusivist. 

— Vei vedea cu ochii tăi, îi spusese el. 

Se opriră pe o alee largă, automobilul cu tracţiune integrală 
fiind primul parcat. Un portar îmbrăcat într-o uniformă albastră 
le verifică invitaţiile, în timp ce Paula privea curioasă înăuntru, 
în spatele geamurilor dansau o mulţime de fete îmbrăcate 
sumar. Când uşa se deschise, fură întâmpinați de o larmă 
îngrozitoare - ultimul gen de „muzică”. 

Sfere de cristal luminate atârnau de tavanul sălii imense. 
Acestea se aprindeau şi se stingeau într-o mulţime de culori. Pe 
o scenă situată în stânga se afla un grup de cinci tineri dotați cu 
saxofoane, chitare şi Dumnezeu mai ştie ce altceva. Boxele 
imense care provocau zgomotul asurzitor făceau ca decibelii să 
ajungă la un nivel incredibil. La mese se aflau cupluri, bând şi 
încercând să se audă unul pe celălalt. În partea dreaptă se aflau 
separeuri, în care tinerii se prefăceau că-şi dezbracă 
partenerele. Câţiva bărbaţi mai în vârstă încercau să îşi 
convingă prietenele mai tinere să bea cât mai mult. Tweed nu 
observă activităţi care ar fi putut fi considerate obscene de 
către secţia de Moravuri. Acolo se aflau oameni de toate 


vârstele, care se simțeau bine. Însă nu îi plăcea zgomotul 
drăcesc şi nici luminile intermitente. Dar, după cum ar fi spus 
francezii: Cest la vie. Paula îl luă de braţ după ce privi în spate. 

— Avem necazuri. 

Lisa, care o luase înainte, se întorsese între timp la ei şi 
auzise ce spusese Paula. 

— Mari necazuri, îi avertiză ea. 

La intrarea principală, un uriaş îşi făcuse loc cu brutalitate, 
fiind urmat de o gaşcă de indivizi cu înfăţişări neprietenoase, 
îmbrăcaţi în haine de camuflaj zdrenţuite. Portarul îi ceruse lui 
Delgado să îi arate invitaţia. Acesta îl înşfăcase pe portar de gât, 
îl ridicase în aer, iar apoi îl trântise de perete. Victima lui leşină. 
Un agent de pază îşi făcu apariţia şi încercă să-l apuce pe uriaş 
de o mână. Delgado îl apucă de încheietură, îi întoarse mâna pe 
dos şi îi dădu drumul brusc. Agentul de pază se lovi de perete, 
apoi se prăbuşi. Amicii brutei se infiltrară repede prin mulţime. 

Alergau de la o masă la alta, trăgând feţele de masă de pe 
acestea, răsturnând farfurii şi vărsând mâncare şi băutură pe 
podea. Unul dintre ei mâăzgăli un perete cu ajutorul unui spray 
cu vopsea, scriind: „Jos cu bani!” Tweed sesiză un oarecare grad 
de agramatism. 

Se stârmi panică. Femeile începură să tipe. Bărbaţii îşi ţineau 
de braţ partenerele, încercând să le scoată afară din mulţimea 
dezlănţuită. O femeie îmbrăcată cu o rochie decoltată refuza să 
se ridice de la masă. Delgado ajunse în spatele ei şi îi sfâşie 
rochia cu mâna lui uriaşă. Butler apăru în spatele lui, îl apucă 
bine de păr şi îl izbi cu capul de masă, apoi plecă în altă direcţie. 
Delgado se ridică ameţit şi se clătină pe picioare. 

Mica orchestră formată din cei cinci tineri încetase să mai 
cânte, iar acum aceştia stăteau pe scenă, încremeniţi de 
spaimă. Unul dintre huligani sări pe scenă ţinând în mână un 
spray cu vopsea. El înşfăcă saxofonul şi îl stropi cu vopsea. 
Proprietarul instrumentului  protestă.  Bătăuşul întoarse 
instrumentul, ţinându-l invers. Folosind saxofonul pe post de 
bâtă, îl lovi pe tânăr peste picioare. Băiatul căzu de pe scenă. 
Mark tocmai îl lovise pe huligan peste grumaz. Victima lui se 
prăbuşi ca un sac cu cărbuni. 

— E timpul să plecăm, hotărî Tweed. 

— Cea mai simplă modalitate de a ieşi afară ar fi să o luăm pe 
lângă zid, prin dreptul separeurilor... le sugeră Lisa. 


Tweed le făcu celorlalţi semn să plece. Butler îl văzu şi fluieră 
puternic, astfel încât să fie auzit peste ţipete şi strigăte. 
Separeurile erau goale, iar drumul din dreptul lor era liber. In 
apropiere de ieşire, Paula se uită înapoi, îl văzu pe Delgado, 
care îşi revenise între timp şi voia să iasă afară. El îşi făcea 
drum prin mulţimea speriată, îmbrâncind lumea în dreapta şi în 
stânga. 

Butler ieşise în stradă înaintea lor, urmat îndeaproape de 
Nield. Lisa îl apucă de braţ pe Butler înainte ca acesta să apuce 
să plece spre maşina lui. 

— Aşteaptă un minut după ce te urci la volan. Delgado a mai 
pus ceva cu totul diabolic la cale... 

Se aflau cu toţii în maşinile lor, cu motoarele pornite, când 
Tweed coboră geamul, uitându-se furios la ceea ce mai 
rămăsese din Vorina. Delgado manevra un baros imens, care, 
probabil, fusese lăsat mai devreme pe trotuarul de afară. 

Barosul lovi cu putere geamul discotecii. Sticla căzu în interior 
şi se făcu ţăndări. O fată cu rochia sfâşiată fugi în stradă. Un 
huligan o prinse, o luă pe sus, iar apoi o aruncă prin golul 
geamului. Ea căzu pe spate în interior, printre cioburile de sticlă. 
Lisa, care ieşise din maşina lui Newman, fugi la Butler, apoi la 
Tweed. 

— Urmează Piccadilly Circus. 

— Ştiu. Întoarce-te la maşina ta... 

Automobilul cu tracţiune integrală demară, fiind urmat de 
maşina lui Newman, apoi de Tweed. Sosiră în scurt timp pe 
Regent Street, la Piccadilly Circus. 

— A fost oribil, spuse Paula. Sunt convinsă că am văzut un om 
cu gâtul rupt. Cine sunt nenorociţii ăştia? 

— Am remarcat, îi spuse Tweed, că unii erau englezi, dar 
majoritatea erau străini. Au venit din Kosovo, Turcia şi cred că 
am văzut chiar şi un afgan. Cel puţin ştim cu cine avem de-a 
face. Ar fi bine să ajungem la şeful lor. 

— Doamne! Priveşte! 

Fiecare maşină parcată sau abandonată pe care o vedeau pe 
Regent Street avea geamurile şi parbrizele sparte. Un magazin 
mare nu mai avea vitrine. Huliganii ieşeau din el cu braţele pline 
cu costume de lux. Începuse jaful. 

Conduceau chiar pe Regent Street, avându-l în faţă pe Butler. 
Când grupurile de vandali i se aşezaseră în cale, acesta se 


îndreptase în direcţia lor fără milă, iar ei se împrăştiaseră 
repede. În faţa fântânii arteziene se afla o altă bandă. Eros deja 
fusese acoperit de graffiti. Un grup de „revoluţionari” se urcase 
deja pe statuie. Butler conducea cu geamul deschis. Un individ 
masiv aruncă o cărămidă spre maşina lui. Butler prinse din zbor 
cărămida cu o mână, în timp ce şofa cu cealaltă. Opri şi aruncă 
din toate puterile înapoi cărămida. Aceasta îl lovi în falcă pe cel 
care o aruncase prima dată. 

— Hai să eliberăm partea aceea, îi sugeră Nield. Mai dă o tură 
în jurul lui Eros. 

Nield avea în mână o armă de ultimă generaţie, cu o ţeavă 
lungă din metal. Butler se feri. În timp ce acesta ocolea încă o 
dată statuia lui Eros, Nield îndreptă ţeava spre vârful acesteia. 
Apăsă pe trăgaci. Un jet de apă rece ca gheaţa îi stropi pe 
huligani, udându-i din cap până în picioare. Când Butler îşi 
termină ocolul, femeile şi bărbaţii de pe statuie erau uzi până la 
piele. 

— Le-am mai înmuiat elanul, spuse Nield, iar Butler se 
îndepărtă de Piccadilly Circus. 

Aflată pe bancheta din spate a maşinii lui Newman, în timp ce 
Mark ocupa scaunul din faţă al pasagerului, Lisa îşi puse blugii, 
puloverul şi haina. Era bucuroasă că Butler dăduse căldura la 
maximum. Deodată sună telefonul ei mobil. 

Femeia ascultă ce-i spunea interlocutorul ei, îi răspunse că 
erau pe drum, îl avertiză pe Newman, scoase o agendă în care 
îşi notase numărul de telefon al lui Butler şi pe cel al Paulei, apoi 
le transmise şi lor mesajul. 

— M-a sunat Herb. Începe o confruntare în apropiere de La 
Ştreangul Spânzuratului. Una mare. l-am spus lui Herb că venim 
acolo... 

Atmosfera era calmă după ce ieşiră din West End. Paula se 
bucura de linişte şi de lipsa violenţei. La un moment dat, Tweed 
îi depăşi pe Newman şi pe Butler, ocupând poziţia din faţă, în 
timp ce Paula îi dădea indicaţii cu ajutorul unei hărţi pe care o 
avea în poală. 

Dându-şi seama că era ora ştirilor, Tweed deschise radioul. 
Prezentatorul de abia începea: 

— Avem informaţii despre numeroase incidente violente din 
centrul oraşelor Paris şi Berlin. Unul dintre comentatori a 


declarat că aceste violenţe par a fi sincronizate deoarece au 
izbucnit în acelaşi timp în ambele capitale... 

Tweed închise radioul, întunecându-se la faţă. 

— Şi aici, de asemenea, spuse el. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Paula. 

— Că evenimentul se desfăşoară la nivel mondial, lucru care 
mă îngrijorează. Ceea ce înseamnă că trebuie să ajungem la 
creierul din spatele acestor acţiuni. 

— Cred că Lisa ştie cine este, iar această informaţie 
demonstrează că ea face parte din tabăra adversă. 

— E un mister pe care încerc să îl dezleg. 

Nu-şi mai vorbiră până când se apropiară de East End. Tweed 
încetini, apoi deveni precaut. Văzu în oglinda retrovizoare că 
Butler şi Newman îl urmau îndeaproape. 

— In curând vom ajunge pe Cheiul Reefers, observă Paula. 

— Sunt curios de ce i se spune aşa. Poate pentru că e situat 
pe malul unui râu. 

— Dar nu e aşa. Am întrebat-o pe Lisa despre asta când am 
condus-o la toaletă. La Ştreangul Spânzuratului e situat la cel 
puţin de jumătate de kilometru de Tamisa. Se pare că odinioară 
a fost un chei adevărat. Barje şi fregate de mici dimensiuni îl 
foloseau pentru descărcare. Ulterior, un agent imobiliar a avut 
ideea să îl desființeze ca să scoată bani. Aşadar, majoritatea 
depozitelor sunt acum birouri ocupate de companii care plătesc 
chirii extrem de mari. Cred că suntem foarte aproape. 

Virară şi ajunseră pe strada care era piaţă în timpul zilei. 
Tweed văzu undeva, în depărtare, La Ştreangul Spânzuratului. 
Cineva agăţase de firmă un ştreang adevărat, care sugruma o 
figură grotescă. 

— Dacă în West End a fost haos, aici e anarhie, spuse Paula 
pe un ton sumbru. 

Se părea că în zonă se aflau mult mai mulţi huligani decât cei 
pe care îi lăsaseră în urmă. Când piaţa era închisă, tarabele 
negustorilor erau strânse şi aliniate de-a lungul zidului. Acum 
fuseseră târâte în mijlocul străzii, aşezate una peste alta şi 
incendiate. Tweed opri în faţa barului La  Ştreangul 
Spânzuratului. Coborâră din maşină chiar când Newman şi 
Butler parcau. 

Lisa ieşi din maşină şi veni în fugă la Tweed şi la Paula, 
arătându-le un om scund şi îndesat care ieşea din bar. Toate 


ferestrele fuseseră baricadate, iar Herb ţinea în mână un par 
gros. 

— A fost iadul pe pământ, spuse el, adresându-i-se lui Tweed. 
Au atacat atât femei, cât şi bărbaţi. 

Lisa plecă de lângă ei. Un huligan bătea un om cu o bâtă. Se 
întoarse şi rânji când o văzu apropiindu-se. Lisa îşi încordă mâna 
şi îi aplică o lovitură de karate. El căzu la pământ şi Lisa îi luă 
bâta. O maşină de pompieri sosise deja, iar pompierii se 
pregăteau să stingă focurile aprinse de pe stradă, care ardeau 
ameninţător. Tweed observă un grup de indivizi care se adunase 
pe trotuarul opus, ascultând indicaţiile unui om corpolent şi 
înalt, îmbrăcat cu o cămaşă roz şi care agita un baston din lemn 
de palmier. 

Harry Butler văzu un pompier aplecat peste un hidrant, 
încercând să monteze un furtun. Pompierul se chinuia să dea 
drumul la apă. Un bandit înarmat cu un cuţit îl surprinse pe la 
spate în timp ce pompierul îşi scotea casca. 

— Fereşte-te! strigă Butler, alergând spre el. 

Banditul îl lovi pe pompier cu bâta pe care o avea în cealaltă 
mână. Pompierul căzu la pământ. Huliganul se întoarse spre 
Butler, care îi dădu un pumn. Banditul dădu drumul cuţitului, 
pierdu bâta şi se clătină, ameţit de lovitură. Butler îl apucă de 
părul lung şi îl lovi cu capul de zid atât de puternic, încât i se 
păru că auzise cum îi crăpase craniul. 

Uitându-se în jur, Butler văzu o mulţime de borfaşi, împărţiţi 
în două grupuri, mişunând pe stradă. Puțin mai jos, Mark, 
Newman şi Nield se luptau cu diferiţi adversari. Butler se aplecă 
şi verifică furtunul, care fusese legat la hidrant. Il ridică şi îşi 
folosi toată forţa pentru a roti valva. Apa ţâşni din furtun. Butler 
îl ridică şi îndreptă jetul spre unul din grupurile care se apropia, 
apoi spre celălalt. Jetul fu atât de puternic, încât îi trânti la 
pământ pe bătăuşi. 

Huligani înarmaţi cu cuțite îi atacau pe pompierii care 
încercau să coboare din maşini, împiedicându-i astfel să 
intervină. De îndată ce îşi termină treaba cu fiecare grup de 
atacatori pe care îl putea vedea, Butler îndreptă furtunul spre 
focurile care ardeau pe stradă. 

Paula îl urmărea de una singură pe omul corpolent în cămaşă 
roz. Comportamentul lui i se părea ciudat. judecând după modul 
în care îşi ţinea bastonul cu ambele mâini, Paula trase concluzia 


că el coordona întreaga acţiune. Sau, cel puţin, observa 
îndeaproape eficacitatea operaţiunilor. Se uita în altă direcţie 
când Paula îl surprinse şi îi puse în spate revolverul ei automat 
Browning de calibru 32. 

— Aceasta este o armă, strigă ea pe un ton aspru. Dă-i 
drumul şi nu cumva să te întorci. 

Rotofeiul îşi aruncă bastonul. Imbrâncită de un huligan, Paula 
îşi pierdu echilibrul. Ea se întoarse şi îl lovi pe huligan peste faţă 
cu ţeava pistolului. Acesta se dădu înapoi, alunecă de-a lungul 
peretelui şi căzu nemişcat. Când Paula reuşi în sfârşit să se 
întoarcă pentru a se confrunta cu omul îmbrăcat cu cămaşa roz, 
acesta dispăruse cu desăvârşire, cu baston cu tot. 

Tweed alerga în spatele Lisei care îl urmărea pe Delgado. 
Haina ei de ploaie flutura în timp ce Delgado dispărea după un 
colţ. Pândind-o de după colţ, acesta o atacă cu o bâtă, lovind-o 
uşor în dreptul tâmplei. Ea se clătină, apoi căzu. Delgado se 
întoarse şi ridică bâta pentru a-i da o ultimă lovitură. Tweed 
apucă pistolul Beretta pe care Lisa îl ascunsese sub haina de 
ploaie. Il scoase şi îl îndreptă spre agresor. Delgado se răzgândi, 
apoi dispăru după colţ. Tweed privi în jur cu precauţie, exact la 
timp pentru a-l vedea pe uriaş dispărând pe alee. El îşi îndreptă 
atenţia către Lisa. 

Pulsul îi bătea neregulat şi avea ochii închişi. Tweed o luă în 
braţe chiar în momentul când Newman îşi făcea apariţia. Acesta 
se uita uimit la Lisa, iar Tweed se răsti la el: 

— Trebuie să o ducem la clinică. Nu putem apela la ajutorul 
cuiva de aici. Aşadar, condu tu maşina mea, în cazul în care vom 
reuşi să ajungem vreodată la ea. 

Newman îşi făcu drum cu forţa pentru a ajunge la maşină. 
Deschise portiera din spate, iar Tweed o aşeză cu grijă pe Lisa 
pe banchetă, urcându-se şi el în spate şi ţinându-i capul în 
poală. Portiera fu închisă, iar Newman se urcă la volan. Maşina 
demară în trombă, în timp ce Newman claxona încontinuu. 


9 


Aşteptau la clinică de o oră. Newman stătea pe un scaun de 
pe coridorul cu pereţi imaculat de albi. Tweed se plimba înainte 
şi înapoi, neputând să stea locului. 

— De ce durează atât de mult? se revoltă Tweed. 

— Cred că trebuie să o supună unor investigaţii amănunțite, 
spuse Newman. Se află într-un salon privat? 

— Aici toate saloanele sunt private. Pe cine suni de pe mobilul 
ăla nenorocit? 

— Pe Harry, ca să îi spun unde suntem. E în drum spre noi... 
Tăcu atunci când Butler îşi făcu apariţia, mergând grăbit pe 
coridor. Faţa acestuia era transpirată şi era evident faptul că 
telefonul lui Newman el îngrijorase. 

— Cum se simte? întrebă el. 

— Încă nu ştim. 

Medicul de gardă, doctorul Master, un prieten de-al lui Tweed, 
apăru pe coridor însoţit de o asistentă înaltă, cu faţă de cal şi 
care îi displăcu lui Tweed aproape instantaneu. Master îi privi pe 
cei trei cu o figură serioasă. 

— Tweed, am o problemă... 

— La naiba, cum se simte? Asta vrem să aflăm. 

— Bineînţeles. Are cel puţin o contuzie. Partea cea mai 
ciudată e că acum e conştientă şi e nerăbdătoare să te vadă. 
Vizita nu poate dura mai mult de câteva minute. O, aceasta este 
sora Vandel, cea care va avea grijă de ea. Domnule doctor, nu 
sunt de acord să o vadă cineva acum, spuse Vandel. 

— Mi-ai mai spus asta. Ce părere ai, Tweed? Vizita ta s-ar 
putea să o _ liniştească, asta în cazul în care încă mai e 
conştientă. 

— Vreau să o văd chiar acum, spuse Tweed pe un ton hotărât. 
Master îl conduse pe coridor şi deschise o uşă deasupra căreia 
se afla numărul 25. Camera era spațioasă, bine aerisită şi 
luminată. Lisa stătea întinsă în pat, cu ochii închişi, învelită cu 
cearşafuri şi cu o pătură. Partea dreaptă a capului îi era 
acoperită cu un pansament mare. Paloarea ei îl şocă pe Tweed. 
În mod obişnuit era îmbujorată, dar acum faţa îi era cenuşie. O 
parte din părul ei roşu fusese legat cu o panglică pentru a nu 
acoperi bandajul. 


— Vedeţi, spuse sora Vandel, iarăşi e inconştientă. Vizita 
aceasta nu are niciun sens. 

Lisa îşi deschise ochii albaştri şi îl privi pe Tweed. Îşi ridică o 
mână fără vlagă, semn că dorea ca el să se apropie. Tweed, 
care îşi masca supărarea, îi zâmbi şi se aşeză pe un scaun de 
lângă pat. 

— Te vei face bine, îi spuse el pe un ton blând. 

Ea îi zâmbi, ridică din nou mâna slăbită în semn că ar vrea să 
o apuce de mână. El o luă şi îi strânse uşor degetele. Ea îi 
răspunse făcând acelaşi gest. Deschidea şi închidea gura, 
încercând să îi spună ceva. 

—Nu trebuie să vorbească, ordonă Vandel de la celălalt capăt 
al patului. 

Tweed îi aruncă o privire rece, neprietenoasă. Paula cunoştea 
foarte bine această privire, pe care o vedea rareori, în 
momentele în care îşi exprima nemulţumirea faţă de erorile 
comise din prostie. Vandel se uită în altă parte, descumpănită. 

Tweed se apropie mai mult de Lisa. Ochii ei albaştri păreau a-i 
transmite că dorea neapărat să-i spună ceva. Deschise din nou 
gura, iar el observă că ea încerca să vorbească clar. 

— Ham... Dan. Ea făcu un ultim efort... Four S... 

Lisa închise ochii, dând drumul mâinii lui Tweed. Acesta se 
ridică în picioare, iar Vandel se apropie de el pentru a-l grăbi să 
iasă afară din cameră. Tweed îi spuse lui Master să trimită 
factura la adresa din Park Crescent, după ce Lisa se va fi 
recuperat complet şi va părăsi clinica. Pe coridor, când Master 
se îndepărtase de ei, Tweed se întoarse spre Vandel. 

— Pacienta dumneavoastră este un martor important. Există 
un oarecare pericol ca vreo persoană să încerce să pătrundă aici 
şi să o atace. In consecinţă, voi face în aşa fel încât un gardian 
să se afle aici în permanenţă. 

— Noi nu permitem... 

— Vă rog, uitaţi-vă la asta! îşi scoase legitimaţia care îl 
prezenta drept directorul-adjunct al SIS, o deschise şi i-o vâri 
sub nas. Dacă veţi continua să obiectaţi, voi discuta cu doctorul 
Master. 

— Nu este necesar, spuse ea repede. 

— Harry, strigă Tweed pe coridor, adu-ţi scaunul aici! Vreau 
să stai în faţa acestei uşi şi să o protejezi pe Lisa de eventualii 
intruşi, îi spuse el lui Harry în timp ce acesta ajungea în dreptul 


lor şi îşi posta scaunul în dreptul uşii. Singurele persoane care 
pot intra sunt doctorul Master, sora Vandel şi orice altă 
înlocuitoare a acesteia, pe care ţi-o va prezenta în prealabil. 

— Mi-e destul de clar, spuse Harry, privind-o pe asistenta 
medicală cu o privire care nu spunea nimic. 

— Dacă îşi va reveni, izbucni Vandel, va trebui dusă într-un alt 
salon pentru o a doua radiografie. 

— Am înţeles, dar domnul Butler o va însoţi. Un membru al 
echipei mele îl va înlocui pe domnul Butler peste câteva ore. Voi 
alcătui un program de gardă. Între timp, domnului Butler s-ar 
putea să îi fie foame şi sete. 

— Mi-ar ajunge o cană mare cu ceai cu mult zahăr şi cu un 
strop de lapte - şi un sendviş cu şuncă, dacă aveţi, îi spuse 
Harry. 

— Această instituţie nu este hotel pentru vizitatori, îi răspunse 
Vandel. 

— Atunci voi discuta cu doctorul Master. 

— Ei, bine, o să văd ce pot face... 

Sora dispăru pe coridor în grabă. Harry îşi desfăcu fermoarul 
de la geacă şi îi arătă lui Tweed tocul revolverului său. 

— Nicio persoană în afară de cele pe care le-ai pomenit nu se 
va apropia de ea. Acest Vandal e căpcăunul clinicii. Intotdeauna 
există şi un astfel de personaj. 

— Vandel, spuse Tweed. 

— Mie mi se pare că Vandal i se potriveşte mai bine, îi 
răspunse Butler. 

— O să îl trimit pe Pete Nield să te înlocuiască de îndată ce 
voi putea, îl asigură Tweed pe Butler. 

— Nu e nicio grabă... 

În drum spre ieşire, Tweed îl mai văzu o dată pe Master. Se 
opri şi îi mulţumi doctorului pentru ceea ce făcea: 

— M-a deranjat un singur lucru. Sora Vandel a spus la un 
moment dat: „Dacă îşi va reveni”. Cred că a vrut să mă sperie 
pur şi simplu. 

— Niciodată nu poţi fi sigur, dar sunt convins că exprimarea 
corectă ar fi trebuit să fie: „Când îşi va reveni”, spuse el iritat. 
Voi sta un pic de vorbă cu Vandel. Vom avea mare grijă de 
pacientă... 

Afară, Tweed îl găsi pe Nield în parcare, la volanul maşinii lui. 
El începu să se explice în timp ce Tweed lua loc în dreapta lui. 


— M-am hotărât să rămân în maşină. Era puţin probabil ca 
huliganii aceia să ajungă tocmai în această zonă, dar am vrut să 
mă asigur. Cum se simte Lisa? se interesă el, în timp ce plecau. 

— Pot să spun că e epuizată şi că are nevoie de linişte şi de 
odihnă. Nu cred că arăta prea bine nici când am plecat din Park 
Crescent. 

El îşi scoase carneţelul şi notă: „Ham... Dan... Four S”, apoi îi 
arătă pagina lui Newman. 

— Are vreun sens? Lisa vorbea cu dificultate, dar a reuşit să 
îmi comunice asta. 

— Nu înţeleg nimic. E important? 

— Lisa a crezut că este, de vreme ce a făcut efortul de a-mi 
spune asta. 

— Poate că nu ai auzit bine. Având în vedere starea în care se 
afla, e posibil să fi fost destul de confuză. 

— Nu cred că era. Asta ar putea fi dezlegarea misterului 
acestor evenimente ciudate care au avut loc peste tot în lume. 

— Am auzit la radio că aceleaşi lucruri s-au petrecut şi la 
Paris, Berlin şi Bruxelles. Huliganii acţionează şi în străinătate. 

— Tocmai mi-am dat seama, spuse Tweed, că aceste trei 
oraşe se numără printre cele pe care le-a vizitat de curând 
Lordul Barford. Asta în cazul în care putem să ne încredem în 
ceea ce i-a spus Aubrey Barford Paulei într-un moment de beţie. 
Şi cred că putem face asta. 


10 


Marler plecase cu maşina spre Dorset şi îşi vizitase 
cunoştinţa, un fost director al unei companii de securitate, care 
locuia în Abbotsbury, la nord-vest de Weymouth. El îi sugerase 
cunoştinţei lui să îl însoţească, dar directorul îi spusese cu 
regret că nu mai era în formă pentru a face aşa ceva. 

— lar acei nenorociţi pe care i-am văzut venind cu feribotul 
azi-noapte aveau cele mai amenințătoare figuri pe care le-am 
văzut vreodată... 

Aşadar, timp de câteva ore, Marler şofase singur. leşise de pe 
şoseaua care mergea în paralel cu Chesil Beach, şi o luase pe un 
drum abrupt. Rămăsese în maşina pe care o parcase în spatele 
unor tufişuri. Înălţimea la care se afla îi oferea o panoramă clară 
a canalului de la est de Weymouth, a regiunii Chesil şi a părţii 
de vest, spre Bridport. Ochelarii pentru vedere nocturnă îi 
atârnau la gât. A 

Chesil Beach oferea o privelişte unică. In loc de nisip, nouă 
kilometri şi ceva acoperite cu pietricele se întindeau de la 
Weymouth spre vest. Marler cunoştea zona şi ştia că în 
apropiere de Weymouth  „pietricelele” se transformau în 
bolovani de mici dimensiuni, care se micşorau treptat pe 
măsură ce malul se întindea spre vest, unde, din nou, 
redeveneau pietricele. Ştia, de asemenea, că pescarii care se 
întorceau la țărm când era ceaţă îşi dădeau seama de locul 
unde se aflau în funcţie de mărimea pietricelelor. Noaptea se 
lăsase de câteva ore, iar aerul de afară era deosebit de rece. El 
se afla suficient de departe de Chesil, aşa că putea ţine în 
funcţiune instalaţia de încălzire a maşinii. Marler mâncase 
sendvişurile pe care le cumpărase de la o cafenea de pe 
marginea şoselei şi băuse din când în când apă minerală dintr-o 
sticluţă. 

Marler, cel mai bun lunetist din vestul Europei, fusese 
înzestrat cu o răbdare infinită. Era ora zece, iar afară era 
întuneric beznă, când văzu pe mare un punct luminos, la est de 
Weymouth. El îşi focaliză ochelarii şi văzu o bărcuţă de pescuit, 
cuprinsă de flăcări. Nu era nici urmă de echipaj. 

„Momeala, îşi spuse el. Trebuie să ţină paza de coastă 
departe de această zonă. Tocmai ajung, iar cineva este o 
persoană extrem de bine organizată.” 


Câteva minute mai târziu, Marler în jură. Tocmai observase o 
ambarcaţiune destul de mare, plină până la refuz cu oameni, 
care se îndrepta spre capătul plajei Chesil, spre un loc din 
apropiere de aşa-numita Crescătorie de Lebede. Apoi, văzu 
ceața ridicându-se din mare, camuflând astfel ambarcaţiunea. 
Aşteptă în continuare. 

Câteva minute mai târziu, un autobuz turistic vechi, pe care 
tatăl lui l-ar fi numit „caretă cu motor”, apăru dinspre Bridport. 
Autobuzul se opri, făcu o întoarcere din trei mişcări şi se 
întoarse în direcţia din care venea. Şoferul vehiculului parcase în 
apropierea unui loc unde Marler presupuse că acostează 
ambarcaţiunea. Autobuzul purta inscripţia Topsy Tours. Ceaţa 
învălui autobuzul. 

Marler deschise geamul şi îşi scoase mâna afară. Câteva 
minute mai târziu simţi briza. Închise geamul, se ridică în capul 
oaselor, ţinând ochelarii în mână. Ceaţa se risipise. Autobuzul îi 
apăru din nou în faţa ochilor, precum şi ambarcaţiunea a cărei 
proră se afla în apropiere de Chesil. El îşi concentra privirile 
asupra acesteia. 

Un bărbat solid, încălţat cu cizme de pescar şi purtând o haină 
de ploaie şi o pălărie impermeabilă veni la mal, se aplecă şi luă 
o pietricică în mână. Marler nu reuşi să identifice obiectul pe 
care acesta îl ţinea în cealaltă mână. Apoi, bărbatul urcă malul 
abrupt şi văzu autobuzul. Se întoarse spre ambarcaţiune, duse o 
portavoce în dreptul gurii şi dădu câteva instrucţiuni pe cel mai 
jos ton cu putinţă. 

Marler nu auzise ceea ce spusese bărbatul, însă văzu cum 
acesta îi ajuta pe oameni să coboare din barcă, apucându-i de 
braţ şi aruncându-i spre malul în spatele căruia se afla 
autobuzul. Marler le studie feţele ciudate şi îi dădu dreptate 
cunoştinţei sale, admițând că acea adunătură era formată 
numai din răufăcători. 

Majoritatea acestora păreau a fi străini, provenind din Balcani. 
Lucrul care îl impresiona - şi îl îngrijoră - pe Marler fu disciplina 
cu care se aliniaseră unul în spatele celuilalt şi se îndreptaseră 
spre autobuz, cărându-şi genţile voluminoase. Marler îşi scoase 
telefonul mobil şi formă numărul sediului de poliţie din 
Dorchester, număr pe care îl memorase dintr-o carte de telefon 
dintr-o cabină telefonică izolată. 

— Aţi sunat la poliţie, spuse o voce plictisită. 


— Vă anunţ că o bandă de refugiaţi a fost adusă la țărm ilegal 
în dreptul Crescătoriei de Lebede, la capătul plajei Chesil. 
Trimiteţi o patrulă... 

— Puteţi să îmi daţi datele dumneavoastră personale, 
domnule? întrebă vocea plictisită. 

— Îi veţi pierde dacă nu vă mişcaţi repede. Vă rog să îmi daţi 
la telefon un superior. 

— Aşteptaţi un minut, domnule. Poate că sergentul va dori 
să... 

— Îi veţi pierde, se enervă Marler, dar la capătul celălalt nu 
mai era nimeni. 

El aşteptă, privind cum întreaga coloană de oameni părăsea 
ambarcaţiunea şi se urca în autobuz. Numără douăzeci de 
oameni. Odată aflaţi în mijlocul de transport, autobuzul se 
îndreptă spre Bridport. Marler văzu că bărbatul solid încă mai 
aştepta la capătul plajei. Un al doilea autobuz apăru, făcu 
aceeaşi întoarcere şi parcă astfel încât să se afle cu faţa spre 
Bridport. Ceaţa se ridică de pe mare, iar Marler auzi zgomot 
înăbuşit de motoare. Două şalupe mari, pline cu oameni, se 
apropiau de ţărmul unde omul semnalizase de două ori cu o 
lanternă. 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? Sergent Haskins la 
telefon. Care este problema? 

— Problema este că în acest moment un grup mare de ref 
giaţi ilegali este adus la țărm, în dreptul Crescătoriei de Lebede, 
la capătul plajei Chesil. Sunt luaţi de aici şi transportaţi spre 
Bridport, în autobuze turistice vechi, cu inscripţia Topsy Tours. 

— V-am auzit bine? Aţi spus „Topsy”? 

— Da. 

— Ce nume amuzant... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, trimiteţi patrule de poliţie 
care să oprească autobuzele! Am spus că se află în drum spre 
Bridport... 

— Am auzit, domnule. Pot să vă întreb de unde anume 
vorbiti? 

— Trimiteţi patrule de poliţie, altfel voi raporta această lipsă 
de cooperare şefului poliției... 

Marler suportase destul. Pasagerii bărcilor cu motor 
coborâseră cu o rapiditate uimitoare. Urcaseră deja pe mal, iar 
acum se aflau în cel de-al doilea autobuz. Bărbatul solid se 


întorsese pe ambarcaţiunea lui şi se îndreptă deja spre largul 
mării, unde, probabil, îl aştepta o navă mai mare, care urma să 
îl ridice la bordul ei. Apoi nava s-ar fi întors în punctul de 
plecare, de unde ar fi luat o altă şleahtă de borfaşi, pe care i-ar 
fi adus în Marea Britanie. 

Marler închise telefonul mobil, simțindu-se neputincios. 
Singurul lucru pe care îl putea face era să urmărească 
autobuzele. Se întoarse cu maşina pe drumul pe care venise şi 
care ducea spre Bridport, accelerând la maximum pentru a le 
ajunge din urmă. 

Câteva minute mai târziu o maşină de poliţie se îndreptă spre 
el. Nu îi venea să creadă că poliţia reacţionase. Văzu girofarul 
maşinii şi i se făcu semn să încetinească. Marler redusese viteza 
când văzuse că maşina era o patrulă de poliţie, iar acum oprise. 
Maşina se întoarse pe contrasens şi parcă la câţiva centimetri 
de maşina lui Marler. Un poliţist foarte tânăr coboră, iar Marler 
deschise geamul. 

— Ne cam grăbim, nu-i aşa, domnule? 

— Nu este o zonă urbană. 

Un al doilea poliţist, la fel de tânăr ca primul, sosi - un om 
destul de arogant, care avea expresia unui om conştient de 
importanţa statutului său. Ţinea ceva în mână şi se aplecă 
pentru a-l privi pe Marler. 

— Aş dori să opriţi motorul. 

Marler făcu întocmai, apoi îşi încrucişa braţele şi încercă să 
afişeze o expresie indiferentă. 

— Aţi cam băut, nu-i aşa, domnule? 

— Da, asta. Numai asta. 

Marler se întinse după sticla cu apă minerală şi o ridică pentru 
ca polițistul arogant să o vadă mai bine. 

— Aţi avea ceva împotriva unui test cu fiola? Alternativa ar fi 
să ne însoţiţi la secţie. 

Marler inspiră adânc, îşi scoase mâna afară şi luă fiola. Suflă 
în ea cu toată puterea. Polițistul arogant luă fiola şi o studie. 
Aceasta nu înregistrase nimic. 

— Mulţumim, domnule. Puteţi pleca acum, după ce vom muta 
maşina. 

— Pot să vă sugerez, spuse Marler politicos, să luaţi legătura 
de urgenţă cu sediul din Dorchester? 

— Noapte bună, domnule... 


Când Marler sosi la Park Crescent era ora 3 dimineaţa. Nu-i 
venea să creadă ce repede zburase timpul. Era, de asemenea, 
surprins de faptul că toată lumea îl aştepta în biroul lui Tweed. 
Paula, Newman, Butler, Nield şi Mark beau cafea. Marler îi fu 
recunoscător Monicăi atunci când aceasta îi oferi şi lui o cană. 

— Ai făcut o treabă bună, începu Tweed. ţi mulţumesc că m- 
ai sunat de pe drum. Cred că poliţiştii de acolo ţi s-au părut 
extrem de necooperanţi. 

— Îmi venea să îi strâng de gât. 

— Nu-ţi face probleme. De îndată ce am terminat de vorbit cu 
tine, l-am sunat pe Roy Buchanan, de la Scotland Yard, şi i-am 
transmis toate informaţiile. El l-a sunat pe şeful poliţiei de acolo, 
iar apoi m-a mai sunat o dată. Au trimis un elicopter care să 
cerceteze zona despre care mi-ai vorbit în căutarea celor două 
autobuze. 

— Mă îndoiesc că le vor găsi. De la Bridport ar fi putut să o ia 
pe trei sau patru drumuri diferite. 

— Sunt de acord. Dacă poţi să mă asculţi, îţi voi povesti ce s-a 
întâmplat aici în timp ce tu te aflai la Chesil... 

Marler îl ascultă, ca de obicei, sprijinit de perete. După ce 
termină de băut cafeaua, îşi aprinse o ţigară. 

— Tărăşenia asta se transformă într-o conflagrație 
internaţională. Se întâmplă în toată Europa, iar acum a început 
şi în Statele Unite. 

— Ne-am uitat un pic la televizor, interveni Monica. Imaginile 
au fost înspăimântătoare, iar Washingtonul e de părere că mai 
există şi alte oraşe ţintă. Acum încearcă să afle care sunt 
acestea. 

— L-am chemat pe Keith Kent şi trebuie să sosească dintr-un 
moment în altul, îi spuse Tweed. Îţi mai aduci aminte de Keith, 
care e expert în analiza transferurilor de sume mari de bani, de 
obicei ţinute secrete. Mi-a venit la un moment dat ideea că 
toată această operaţiune este finanțată de o avere imensă. 
Borfaşilor le place să fie plătiţi pentru treaba murdară pe care o 
fac. Nu luaţi în seamă sloganurile de genul: „Jos capitalismul”. 
Apoi ar mai fi problema transportului lor pe distanţe mari. Ceea 
ce ne-a povestit Marler demonstrează că acest lucru deja se 
întâmplă. Aşadar, cine plăteşte toate aceste sume imense? Şi de 
ce? 


Telefonul sună. Monica îi transmise lui Tweed că sosise Keith 
Kent şi că o rugase să îl lase să urce imediat. 

— Săracul de el! comentă Mark. E miezul nopţii. 

— E o pasăre de noapte, spuse Tweed. Lucrează cel mai bine 
la ore târzii... 

Keith Kent intră. Era de statură mijlocie, subţirel şi îmbrăcat 
cu un costum de bună calitate. Kent avea în jur de treizeci de 
ani, era ras, avea un păr des, închis la culoare şi ochi cenușii, 
care fixau persoana cu care stătea de vorbă. Tweed i-l prezentă 
lui Mark, iar apoi îl întrebă cine ar fi putut finanța operaţiunea. 

— Cred că ar putea fi vorba de Zurcher Kredit Bank, îi 
răspunse Kent, aşezându-se picior peste picior. 

— Poftim? întrebă Tweed, surprins. Dar asta-i o bancă 
elveţiană... 

— A fost. Mulţumesc, Monica, îi spuse el în timp ce aceasta îi 
întindea o ceaşcă cu cafea. Voi avea nevoie de asta. 
Întâmplarea face ca eu să fi petrecut o groază de timp 
observând această bancă. Am să vă spun o poveste ciudată. 

În jurul anului 1790, Mayer Amschel Rothschild punea bazele 
activităţii bancare prin ceea ce avea să devină un adevărat 
colos financiar în Frankfurt Judengasse. 

Judengasse era ghetoul în care erau sechestraţi evreii şi locul 
de unde aceştia operau. Acum îşi face apariţia în acest ghetou 
Salomon Frankenheim, în plină adolescenţă. Deşi nu era evreu, 
el a studiat preceptele mozaice, ritualurile şi stilul evreiesc de 
viaţă. Apoi, el a apelat la Mayer pentru o slujbă. Mayer l-a pus să 
treacă prin toate etapele, a realizat că Frankenheim e un geniu 
în domeniul matematicii, apoi l-a cooptat. 

Frankenheim a învăţat fiecare şiretlic al lui Rothschild în ceea 
ce priveşte arta comerţului. Nu împlinise vârsta de treizeci de 
ani atunci când l-a părăsit pe Rothschild, a evadat din 
Judengasse şi a iniţiat ceea ce avea să devină Dinastia 
Frankenheim la Paris. 

Timpul s-a scurs. Frankenheim s-a căsătorit şi a avut trei fii. 
După moartea tatălului lor, aceştia conduceau băncile 
Frankenheim de la Paris, Viena şi Roma, care prosperau. 

Timpul a trecut şi la conducerea băncilor s-au succedat mai 
multe generaţii, până în anul 1925. Toţi membrii familiei 
Frankenheim erau longevivi, dar, până la acel moment, Joseph, 
capul dinastiei, nu avea urmaşi. Aşadar, cine avea să preia 


conducerea acestei organizaţii pline de succes, deosebit de 
puternice şi extrem de secretoasă? 

După atât de multe generaţii, istoria s-a repetat. Joseph a 
adoptat un fiu, ale cărui nume şi origine nu au fost înregistrate, 
şi care, mai târziu, s-a dovedit a fi un geniu matematic, la fel ca 
fondatorul băncii, Salomon. Când acesta a împlinit vârsta 
potrivită, deşi era încă tânăr, a aplicat strategiile care făcuseră 
familia Frankenheim atât de bogată. 

Recent, el a obţinut controlul asupra Zurcher Kredit Bank şi şi- 
a schimbat numele de Frankenheim. Dinastia cunoscută pentru 
atâta timp drept Dinastia Frankenheim a devenit acum Zurcher 
Kredit. Actualul conducător al acesteia era cunoscut numai de 
câţiva sub numele de „Rinocer”. 

— Aţi avut cam multe de reţinut, spuse Keith Kent şi mai primi 
de la Monica o ceaşcă cu cafea pentru care îi mulţumi. 

— De ce tocmai „Rinocer”? întrebă Tweed. 

— Deoarece unuia dintre Frankenheim-ii bătrâni îi plăcea să 
participe la safari în Africa. În cursul unei călătorii, acesta a 
împuşcat un rinocer. Drept urmare, simbolul băncilor 
Frankenheim a devenit capul unui rinocer, fiecare filială a 
băncilor având o plăcuţă gravată cu acest simbol. 

— Nu înţeleg, obiectă Tweed. Dar cum a putut să preia o 
bancă elveţiană? Elveţienii sunt foarte clari în privinţa faptului 
că niciuna dintre băncile lor nu poate fi controlată decât de 
către un cetăţean elveţian. 

— A fost inteligent. El i-a convins pe directorii lui Zurcher 
Kredit să investească sume din ce în ce mai mari în proprietăţi 
valoroase din afara Elveţiei. Aceştia nu au realizat că el îşi 
folosea avocaţii pentru a plasa proprietăţile în cadrul unor 
companii pe care le controla în afara Elveţiei. Atunci când a 
acumulat optzeci la sută din capital, el a început să vândă 
proprietăţile cu profit, iar apoi a reasamblat Zurcher Kredit 
pentru a înlocui băncile Frankenheim din Hamburg, Paris, Viena, 
Roma, Berlin şi Bruxelles. El are filiale şi în alte oraşe 
importante. 

— Cum au reacţionat elveţienii? întrebă Tweed. 

— A fost deosebit de generos cu foştii directori ai lui Zurcher 
Kredit Bank. l-a făcut pe toţi milionari. Care a fost rezultatul? 
Directorii au folosit procentul de douăzeci la sută pe care îl mai 
deţineau pentru a achiziţiona alte proprietăţi în străinătate, 


proprietăţi care le-au fost indicate de către Rinocer. Aceasta l-a 
făcut să se încadreze în prevederile legii bancare elveţiene. 
Proprietăţile au fost vândute la timpul potrivit, iar fondurile care 
au rezultat au revenit băncii Zurcher Kredit, care acum este 
controlată în exclusivitate de Rinocer. 

— Toate acestea mi-au trezit curiozitatea, spuse Tweed. Aş 
dori să aflu cine este, unde locuieşte şi ce naţionalitate are. 

— Nu ştiu şi nu pot afla. 

Telefonul sună. Monica se arătă surprinsă când îl anunţă pe 
Tweed că era căutat. 

— Este un oarecare domn Rondel. 

— Tweed la telefon. Nu cred că vă cunosc... 

— Nu mă cunoaşteţi. Nu încă. Vocea era caldă, veselă: 

— Putem vorbi în siguranţă? 

— Da. 

— Deocamdată îmi fac temele. Ştiu destul de multe despre 
dumneavoastră. Nu mă refer la aparențele pe care le perpetuaţi 
- în special slujba de agent de asigurări pentru o companie 
specializată în asigurarea oamenilor bogaţi în eventualitatea că 
aceştia ar fi răpiți. Sunteţi directorul-adjunct al SIS. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră. 

— Domnule Tweed, aş dori să ne întâlnim unde vă convine - 
cu condiţia să fie pe Continent - şi când vă convine. 

— Înainte să fiu de acord cu propunerea dumneavoastră, 
trebuie să ştiu subiectul pe care doriţi să îl discutăm. 

— Bineînţeles. 

Interlocutorul lui Tweed chicoti: 

— Acum înţeleg motivul pentru care aveţi poziţia pe care o 
aveţi. Subiectul are legătură cu măsurile pe care le putem lua 
pentru a preveni colapsul Vestului. Mă refer la incidentele 
recente, care au dorit să dezechilibreze sistemul actual. Vreau 
să aflu cine le organizează, cine dă o mulţime de bani pentru a 
finanța această operaţiune extrem de periculoasă pentru stilul 
nostru de viaţă. 

— Puteţi să îmi lăsaţi un număr de telefon unde să vă 
contactez? 

— Ah! râse persoana de la capătul firului. Problema este că eu 
călătoresc mult. Uneori nici eu nu ştiu unde mă voi afla a doua 
zi! Pot să vă mai sun? 


— Chiar vă rog. Şi vă mulţumesc pentru că m-aţi contactat... 
Tweed puse jos receptorul şi se uită la Keith Kent, care era la a 
treia ceaşcă cu cafea. 

— Ai auzit vreodată de o persoană numită Rondel? 

— Nu. 

— Chiar el a fost la telefon? întrebă Paula. 

— Da. 

— Cum ţi s-a părut? 

— Capabil, isteţ, cu simţul umorului, foarte plăcut. Aş zice că 
are o personalitate foarte puternică. 

Tweed se uită din nou la Kent: 

— Îmi povesteai despre Rinocer. Cum acţionează? 

— Cu o discreţie totală. Locuieşte undeva, într-un loc retras - 
nu se ştie exact unde. 

— Vrei să spui că e un fel de Howard Hughes, milionarul 
american care stătea încuiat şi păzit de lumea din afară. E 
călugăr? i 

— Dimpotrivă. Călătoreşte destul de mult. Intotdeauna 
foloseşte un pseudonim - altul de fiecare dată. Foloseşte 
zborurile comerciale, mai mult. Uneori călătoreşte la clasa 
intermediară, alteori la cea economică. Niciodată nu merge cu 
clasa întâi. Până acum atât am reuşit să aflu despre obiceiurile 
lui şi nimic mai mult. 

— Este un individ cinstit? Te-am întrebat cum acţionează. 

— Acţionează exact cum făceau cei din familia Frankenheim 
pe vremuri şi la fel ca Rothschild. Rareori acordă un împrumut. 
Foarte mulţi oameni bogaţi au încredere în banca lui. Ei depun 
acolo sume importante de bani deoarece ştiu că e sigură. El 
percepe un comision destul de ridicat, dar lor nu le pasă. Plătesc 
pentru liniştea lor sufletească. E cinstit? Este bancherul cel mai 
de încredere din lume. Din această cauză mă nelămureşte ce 
am aflat. 

— Ce anume? 

— Sume uriaşe de bani „spălaţi”, proveniţi din surse 
necunoscute, trec prin Zurcher Kredit. Nu pot să cred aşa ceva, 
dar e adevărat. 

— Dar nu mi se pare în concordanţă cu descrierea pe care i-ai 
făcut-o lui. 


— E împotriva tuturor principiilor lui. Situaţia este mascată de 
calcule contabile deştepte. M-am împiedicat de ele. Asta e tot ce 
ştiu. 

— Dar despre finanţarea acestor incidente violente ce poţi să 
îmi spui? 

— Nu te pot ajuta. Mă voi interesa în continuare. 

— încă o întrebare. Cât valorează Zurcher Kredit? 

— Optzeci de miliarde de dolari. Mai mult decât Microsoft... 


11 


„Domnul Bleu”, după cum era cunoscut în cadrul unui cerc 
restrâns al Securităţii din Franţa, persoana deja responsabilă 
pentru asasinarea lui Jason Schultz la Washington şi cea a lui 
Jeremy Mordaunt la Alfriston, se învârtea pe lângă motocicleta 
parcată în apropiere de Palatul Elysee, la Paris, dând impresia 
că şi-o repară. 

Înalt şi suplu, dar bine făcut, bărbatul era îmbrăcat cu o 
pereche de pantaloni, cu o geacă din piele şi purta casca de 
motociclist. Se uita din când în când la ieşirea Palatului Elysee, 
reşedinţa preşedintelui francez. 

Aştepta să apară Louis Lospin, secretarul-şef al prim- 
ministrului şi cel mai important dintre consilieri. Un francez se 
îndreptă spre el. După toate aparențele, era un mecanic de 
profesie. Acesta se opri lângă motociclist şi se oferi să îl ajute: 

— Merde! îi răspunse acesta în franceză. 

Mecanicul ridică din umeri, apoi îşi continuă plimbarea. Unii 
oameni pur şi simplu nu doreau să fie ajutaţi. După ce acesta 
plecă, domnul Bleu văzu o maşină ieşind din curtea palatului şi 
îşi notă numărul de înmatriculare al acesteia. Era maşina lui 
Louis Lospin. Bleu îşi trase vizorul, se urcă pe motocicletă, iar 
aceasta porni de îndată ce răsuci cheia în contact. Începu să 
urmărească maşina, păstrând distanţa între el şi aceasta. 

Maşina lui Lospin urmă acelaşi traseu pe care îl făcuse şi în 
ziua precedentă. Când opri în cele din urmă în faţa unui bloc din 
districtul Neuilly, motociclistul se opri şi el, parcă lângă trotuar şi 
începu să privească. 

Avea în mâna stângă un cronometru. Dorea să ştie exact cât 
timp îi lua lui Lospin să coboare din maşină şi să urce scările 
spre intrarea principală. Remarcă, de asemenea, că şoferul care 
îl adusese plecase repede, aşa cum o mai făcuse şi în alte dăţi. 
Lospin tocmai îşi scotea cheia pentru a deschide uşa de la 
intrare, când maşina dispăru în mare viteză după colţ, la fel cum 
se întâmplase şi în ziua precedentă. 

Domnul Bleu era deosebit de meticulos în ceea ce privea 
pregătirile, urmărindu-şi ţinta zi de zi, pentru a-i afla programul 
şi obiceiurile. După ce descoperea aceste lucruri, cronometra 
durata acţiunilor şi stabilea o cale de scăpare, se hotăra să îşi 


abordeze victima, îşi ducea la îndeplinire misiunea în cel mai 
scurt timp posibil, iar apoi dispărea. 

Bleu nu ştia că în sediul Interpolului, situat într-o clădire bine 
păzită dintr-un oraş aflat la mare distanţă de Paris, exista un 
dosar cu numele lui. În biroul lui înghesuit din acea clădire, 
Pierre Marin examina o copie a acestui dosar. Ambasadele 
Franţei de la Washington şi Londra transmiseseră telegrafic 
Interpolului informaţii despre acest personaj. 

De ce? Pentru că francezii se îngrijorează în permanenţă. Ei 
nu ştiau cu siguranţă că există legături între Schultz şi 
Mordaunt, dar presupuneau asta. Marin citise dosarul cu atenţie 
de trei ori, deşi acesta conţinea destul de puţine date. Tweed l- 
ar fi apreciat pe Marin. 

În cele din urmă, Marin trase concluzia că acea persoană nu 
putea fi interesată nici de el, şi nici de ţara lui. Serviciile de 
securitate franceze erau mult prea vigilente. Germania ar fi fost 
următoarea ţintă probabilă. El notă ceva în franceză pe ultima 
pagină a dosarului. „Nu e pentru noi, s-ar putea să fie pentru 
voi.” Apoi, îi spuse unei secretare să îi trimită o copie a 
dosarului lui Otto Kuhlmann, şeful Poliţiei Federale din 
Germania. Kuhlmann, un om isteţ, citi dosarul o singură dată, 
citi şi ceea ce notase Marin pe ultima pagină. Luă un stilou şi 
adăugă un cuvânt în dreptul remarcei. Dummkopf, cuvânt care 
înseamnă „tâmpit” în germană. 

În aceeaşi zi, la Park Crescent, Tweed primi un telefon din 
partea unui vechi prieten şi partener, agentul Roy Buchanan. 
Uneori erau de acord, alteori dimpotrivă, însă Buchanan era, 
poate, cel mai eficient detectiv din Marea Britanie. 

— Vino acum dacă vrei, îi propuse Tweed. 

— Eu sunt cel care bate la uşă. Trebuie să îţi arăt ceva. Peste 
un sfert de oră, intră în biroul lui Tweed ţinând în mână un plic 
mare din carton. Buchanan avea în jur de patruzeci de ani, era 
înalt, tras la faţă şi slab. Părul şi mustaţa lui erau şaten-închis. 
Ochii săi iscoditori cercetară camera şi persoanele aflate acolo, 
pe care le cunoştea - Monica, Paula care se afla la biroul ei, 
Newman care se aşezase pe un fotoliu şi Marler, care stătea 
sprijinit de un perete. 

— L-am lăsat jos pe sergentul Warden, spuse el. 

Tweed îl invită să ia loc, iar Monica ieşi pentru a-i aduce o 
cafea. Prima impresie pe care o lăsa Buchanan era de om calm, 


relaxat, iar greşeala de a-l considera aşa o făcuseră mulţi 
răufăcători. 

— Are legătură cu incidentele acelea violente? îl întrebă 
Tweed. 

— Şi da, şi nu. Mi-ar plăcea să îmi relatezi ce ai văzut. Unul 
dintre oamenii mei te-a văzut pe Cheiul Reefers şi te-a 
recunoscut. 

— Nu am văzut niciun poliţist în uniformă până aproape de 
sfârşit, îi spuse Newman pe un ton iritat. 

— Asta din cauză că am luat o decizie mai puţin ortodoxă. Am 
trimis echipe îmbrăcate civil ca să nu devină ţinte. Au arestat 
douăzeci de nemernici. 

— Deşteaptă mişcare, spuse Tweed. Ceea ce am văzut... 

El îi povesti lui Buchanan totul pe scurt. Buchanan nota în 
carneţelul lui. Tocmai îşi lăsase deoparte notițele - iar Tweed nu 
făcuse nicio referire la Lisa - când Monica îi aduse cafeaua. El 
bău jumătate de ceaşcă, apoi începu să le pună întrebări: 

_ — Aveţi vreo idee cine ar putea să se afle în spatele lor? Aici? 
lân Europa? |n Statele Unite? Ce păcat că nu avem un 
informator american. 

Mark Wendover iarăşi nu se prezentase la întâlnire. Nici 
măcar nu îl contactase pe Tweed, care începuse să se deprindă 
cu independenţa americanului. Clătină din cap în timp ce 
răspundea la întrebări. 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Investighez potenţialele 
surse de finanţare. 

— Bună idee, foarte bună. Trecând la un alt subiect aţi auzit 
vreodată de un individ pe nume Blue? 

— Da, spuse Marler. Ce ştii despre el? 

— Nu îi cunosc decât numele. Unul dintre oamenii mei care 
lucrează sub acoperire a auzit o aluzie referitoare la el într-un 
club de noapte de mâna a doua. Aluzia a fost făcută de o 
persoană care ştie lucruri pe care nu le ştie nimeni altcineva. 
Am întrebat pur şi simplu pentru că m-a mirat numele lui. ÎI privi 
pe Marler. Acum e rândul tău. 

— Blue, începu Marler, constituie cel mai ciudat caz pe care l- 
am investigat vreodată. Se zvoneşte - şi nu sunt doar vorbe 
goale - că ar fi un asasin de primă mână. Partea cea mai ciudată 
este că nu poate fi angajat, indiferent de sumele care i se oferă 


în schimbul eliminării unor persoane. El îşi alege singur ţintele. 
Asta chiar este ciudat! 

— Aşadar, nu ştim nimic, comentă Buchanan. Acum să trecem 
la următorul subiect, la cazul de omucidere din acest oraş. 
Evenimentul a avut loc într-un apartament de pe Ebury Street. 
Mă aflam prin apropiere, deci am mers şi am intervievat-o pe 
proprietăreasa care închiriase apartamentul. Victima, Helga 
Trent, a fost împuşcată de la fereastra blocului de vizavi. 
Câinele ei a fost împuşcat, de asemenea. 

— Mi se pare ciudat, spuse Tweed repede. 

— Am aici... Buchanan luă o foaie din plicul pe care îl adusese 
şi i-o întinse lui Tweed: Acesta este portretul-robot pe care unul 
dintre artiştii noştri l-a desenat ţinând cont de descrierea pe 
care i-a făcut-o proprietăreasa surorii pe care o vizita Helga. 
Sora care închiriase apartamentul a dispărut. 

Tweed se uită la desen fără a schiţa niciun gest. Era portretul 
unei femei cu păr lung, de culoare roşcată, care semăna destul 
de mult cu Lisa. 

Tweed se ridică în picioare. Se îndreptă către Newman şi 
Paula, cu spatele la Buchanan. Le făcu semn, încruntându-se. 
Paula se uită la schiţă, apoi dădu din cap. 

— Nu te pot ajuta. 

Tweed îi arătă portretul lui Newman, care îl studie pe îndelete, 
apoi i-l înapoie lui Tweed. 

— Arată bine. Mi-ar fi plăcut să o cunosc. 

— Oricum, nu speram că m-aţi putea ajuta prea mult, spuse 
Buchanan în timp ce punea schiţa la loc, în plic. Dar voi 
cunoaşteţi diverse persoane. 

— Aşa e, recunoscu Tweed. Poate vrei să micşorezi potretul- 
robot, să ne încapă în buzunare - poate o vedem prin oraş. 

— O să fac trei copii: una pentru tine, una pentru Paula şi una 
pentru Newman. 

— Înainte să pleci... interveni Marler în timp ce Buchanan se 
ridica în picioare. Ai primit veşti de la Dorset? 

— Ştiam eu că ar mai fi fost ceva de spus. Buchanan se aşeză 
din nou. 

— Şeful de acolo a ordonat ca zona să fie survolată de un 
elicopter toată noaptea. Au schimbat echipajul la intervale 
regulate, iar elicopterul a zburat până dimineaţa. Nu a observat 
nimic suspect. Nu a văzut nici urmă din grupurile pe care le-a 


descris Tweed după spusele tale. Nu a văzut nici cele două 
autocare, deşi acestea ar fi putut fi ascunse în hambare vechi. 

— Oare acest Blue ar fi putut-o omori pe Helga Trent? întrebă 
Marler. E un caz foarte ciudat, spuse Buchanan. Proprietăreasa 
spune că Helga era mai în vârstă decât sora ei, dar că şi ea avea 
părul lung şi roşcat şi semăna puţin cu aceasta. Cadavrul se afla 
în faţa unei ferestre cu draperii grele. In geam au fost 
descoperite două găuri făcute de gloanţe - unul pentru Helga, 
celălalt pentru câine. Mi-a trecut prin minte posibilitatea ca 
asasinul să fi greşit ţinta - poate că el o urmărea pe sora Helgăi 
şi a luat-o pe Helga drept aceasta când a văzut-o în spatele 
draperiilor şi cu lumina aprinsă în spatele ei. 

— Poţi să aduci vreun argument în sprijinul acestei teorii? 
întrebă Tweed. 

— Sora mai tânără a dispărut fără urmă şi nu a încercat să 
anunţe Poliţia. Trebuie să vă spun că proprietăreasa a declarat 
că surorile nu se înțelegeau prea bine. Helga încerca să îşi 
domine sora mai mică, iar proprietăreasa a auzit discuţii 
aprinse. Trebuie să plec acum... 

Monica îi deschise uşa şi se uită în jos, pe casa scărilor. 
Sergentul Warden şedea nemişcat pe un scaun aflat în faţa lui 
George, gardianul. Ca de obicei, Warden arăta ca un indian de 
lemn. 

Când Monica reveni în cameră, Paula îşi mutase scaunul în 
faţa lui Tweed. Se aşeză. 

— M-a şocat, spuse ea. Femeia din portretul-robot semăna 
perfect cu Lisa. 

— Aproape, spuse el. Vă felicit pe tine şi pe Bob pentru modul 
în care aţi reacţionat. 

— Lisa nu trebuie să fie deranjată de poliţie atâta timp cât nu 
se simte bine, sugeră Newman. 

— Asta vine mai întâi de toate. Este lucrul cel mai important. 
Dar cred, de asemenea, că ea joacă un rol-cheie în criza care e 
pe punctul de a începe. Cred că teoria lui Buchanan e bună. Lisa 
era ţinta asasinului. Trebuie să o păzim zi şi noapte. 

— Harry tocmai a plecat la clinică pentru a-l schimba pe Nield, 
îi spuse Newman. Eu sunt schimbul următor. Nu va ajunge 
nimeni la ea. 

— Voi da un telefon la clinică să văd cum se mai simte, spuse 
Tweed. 


În timp ce acesta vorbea cu Master, Paula, Marler şi Newman 
rămaseră tăcuţi. Paula simţea că atmosfera din birou era destul 
de tensionată. După un timp, Tweed puse receptorul jos: 

— Master spune că are o contuzie deosebit de gravă. Vrea să 
o ţină acolo până când se va recupera definitiv. M-a avertizat că 
asta ar putea dura câteva săptămâni şi mi-a spus că mă va ţine 
la curent. 

— Speram să auzim mai multe, spuse Paula. 

— Sunt convins că asta doream cu toţii. Nu există nicio 
fractură a craniului, slavă Domnului! Master mi-a spus, de 
asemenea, că era extenuată şi că starea aceasta nu a ajutat-o 
câtuşi de puţin. 

— Era normal să fie extenuată după noaptea trecută, 
comentă Newman. 

— Am o idee, începu Marler. Ce-ar fi dacă am merge şi am 
verifica zona din preajma lui Ebury Street? Asasinul ştia unde 
locuia Lisa. Asta înseamnă că a urmărit-o. Se poate să fi făcut 
asta cu câteva zile în prealabil. Eu, unul, aşa aş fi procedat. 

— Aşadar, după ce anume te vei uita? întrebă Newman. 

— După „sediul” lui - după locuinţa în care a stat în tot acest 
timp cât a aşteptat ocazia potrivită. Poate obţin vreo descriere a 
lui de la cineva. S-ar putea să dureze câteva zile. 

— Du-te, hotărî Tweed. Este singura cale de a afla ceva 
despre această întâmplare misterioasă. 

Paula se întinse după carneţelul pe care Tweed îşi făcea 
însemnările. El mai adăugase un nume şi îl încercuise - era cel al 
lui Blue. 

— Nu pot să îl asociez cu nicio altă persoană. 

Tweed îşi puse mâinile în cap. Se ridică, apoi se sprijini de 
birou cu ambele mâini. Paula se întinse şi îi cuprinse mâinile. El 
se aşeză din nou pe scaun cu umerii căzuţi. 

— Nu te simţi bine, nu-i aşa? spuse Paula, trecând în spatele 
biroului. A început să mă doară capul... parcă m-ar fi lovit cineva 
cu un ciocan. E al naibii de cald aici... 

Monica scoase un termometru şi i-l dădu Paulei. Ea îl 
introduse în gura lui Tweed cu delicateţe, apoi se uită la ceas şi 
îi puse mâna la tâmplă. Apoi scoase termometrul şi i-l arătă lui 
Newman. 

— Are febră, şopti ea. 


— Într-adevăr. Şi e destul de mare, îi răspunse Newman tot în 
şoaptă. 

— Te ducem la clinică, spuse Paula, aplecându-se spre Tweed. 
Nu te... 

— Nu vreau la clinică... Tweed vorbea cu dificultate: Ştii că... 
urăsc toate chestiile medicale... spitalele, pretențiile 
asistentelor. Du-mă acasă... E un ordin... Apoi cheamă-l pe 
doctorul Abbott... 

Tweed făcu un ultim efort. Sprijinindu-se de scaun, se ridică în 
picioare şi se clătină în timp ce Paula şi Newman îl apucară de 
braţ. Se îndreptă încet spre uşă susţinut de aceştia. 

— Aveţi grijă la trepte, îi avertiză Monica, înspăimântată. 

— Adu-mi... carnetul de pe masă, îi spuse el Monicăi, apoi 
începu să tuşească. 

— Nu e o idee bună... începu ea. 

— Adu-mi carnetul de pe masă! urlă el. 

Toţi fură uimiţi de înverşunarea din vocea lui. Monica alergă 
repede şi luă carnetul. 

— Cobor imediat scările înaintea lui, spuse Marler. 
Decapotabila e parcată în față. 

Monica turnă apă într-un pahar, apoi i-l dădu Paulei. Tweed 
încercă să îl ia, dar Paula nu îl lăsă şi i-l duse la gură. El bău 
paharul cu apă, apoi tuşi din nou. Tweed de-abia putu să 
coboare treptele una câte una, ajutat de ceilalţi. De îndată ce 
ajunse jos, se prăbuşi peste Marler, care se prinse de ambele 
balustrade şi se încorda pentru a susţine greutatea. În hol, 
George pricepu imediat care era situaţia, fugi să descuie uşa, 
apoi o deschise larg. Marler ieşi afară pentru a descuia 
decapotabila, apoi deschise portiera din spate. Tweed se opri pe 
marginea trotuarului şi inspiră adânc. Se uită la Paula şi îi zâmbi 
cu jumătate de gură. 

— Aerul îmi face bine... 

După ce Tweed căzu epuizat pe bancheta din spate, Marler 
fugi să se aşeze la volan, iar Paula se urcă în spate. Newman 
aştepta. 

— Eu trebuie să fac de gardă pentru ştiţi-voi-cine, le strigă el. 
Sus, în birou, Monica deja îl sunase pe doctorul Abbott, îi 
explicase situaţia şi îi spusese că Tweed era în drum spre casă. 
Maşina părăsi Park Crescent. 


12 


Întâmpinară alte dificultăți atunci când ajunseră în 
apartamentul lui Tweed, care avea două etaje. Tweed îi spuse 
Paulei unde să caute cheile, iar ea le luă din buzunarul lui şi 
descuie cele două yale Banham, apoi yala Chubb. Marler îl 
sprijinise pe Tweed în tot acest timp, apoi Paula îl luă de celălalt 
braţ şi intrară în hol. 

— Să-l aşezăm pe canapea, în camera de zi, spuse Paula. 

— Nu. Să mergem sus, în dormitor... e mai confortabil acolo, 
insistă Tweed. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! izbucni Marler. Doar nu vrei 
să mai urci şi alte trepte. 

— Am spus că vreau în dormitor. Pot să ajung şi fără ajutorul 
vostru. 

Tweed se smulse din strânsoarea lor şi se ţinu de balustradă 
cu ambele mâini, apoi începu să urce scările de unul singur. 
Paula şi Marler i-o luară înainte, îl apucară din nou de braţe şi îl 
ridicară. 

Tweed se aşeză pe marginea patului din dormitorul lui spaţios 
şi se aplecă să îşi scoată un pantof. Paula preluă iniţiativa şi îi 
scoase ambii pantofi, haina, cravata şi îi descheie nasturele de 
sus de la cămaşă. Marler şi Paula îl dezbrăcaseră, îi puseseră 
deja pijamaua şi îl băgaseră în pat, acoperindu-l cu un cearşaf, o 
pătură şi cu un pled de modă veche, când se auzi soneria. 

— Trebuie să fie doctorul Abbott, spuse Paula. Coboară şi 
deschide.-i, te rog, Marler... 

Tweed puse capul pe pernă şi închise ochii. Apoi, îi deschise 
şi, în ciuda protestelor Paulei, se ridică într-un cot. 

— Carnetul meu, ceru el. 

— N-ai nevoie de el acum, spuse Paula pe un ton autoritar. 

— E în buzunar. Pune-l în sertarul noptierei. Apoi adu-mi 
stiloul din celălalt buzunar... 

— Nu ai să lucrezi... 

— Pune carnetul şi stiloul în sertar. E un ordin. 

Ea făcu ce i se spusese, iar el continuă să vorbească: 

— Nu trebuie să afle nimeni despre aiureala asta. Dacă mă 
caută cineva, sunt plecat şi nu se ştie când anume mă voi 
întoarce. Să comunici asta întregului personal. Asta e un alt 
ordin... 


Îşi puse din nou capul pe pernă, apoi doctorul Abbott intră în 
cameră însoţit de o altă persoană, care aducea un aparat. 
Abbott era un individ vioi, care zâmbea prietenos. El îl cunoştea 
bine pe Tweed şi îi era prieten. „Ştie cum să se poarte cu el”, se 
gândi Paula când Abbott începu să vorbească: 

— Ce e cu ameteala asta? In sfârşit te-ai hotărât să îţi iei un 
concediu, Tweed? 

Paula cobori pentru a-i ţine companie lui Marler în camera de 
zi cât timp avea loc consultaţia. Aşezându-se, îşi ridică ochii spre 
el. 

— Va fi un pacient extrem de dificil. Îi povesti lui Marler ce îi 
spusese Tweed. Inţelegi ce vreau să spun. 

— Asta îl motivează pe Tweed. O voinţă de fier... 

Abbott cobori în camera de zi un sfert de oră mai târziu, iar 
asistentul lui plecă spre maşină, luând cu el aparatul. Paula îl 
cunoştea bine pe doctor. 

— Are febră mare şi presupun că e o formă rară de gripă. A 
venit recent în contact cu vreo persoană din străinătate? 

— Da. A mers împreună cu noi prin zonele în care au avut loc 
acele incidente violente, la care au participat indivizi de toate 
naţionalităţile. 

— De acolo a luat virusul acesta care acţionează rapid şi pe 
care încă nu am reuşit să îl identific. l-am administrat un 
antibiotic, iar acum doarme. Am vrut să îl duc la o clinică, dar nu 
am putut să îl conving. Spune că preferă să stea în patul lui şi că 
nu ar putea suporta asistentele medicale care s-ar învârti în 
jurul lui. Ar trebui totuşi să stea cineva cu el. 

— Pot să dorm aici, pe canapea. Ai cunoscut-o pe Monica - va 
veni ea să îmi ia locul. 

— Monica este o persoană pe care poţi conta. Dacă se va 
întâmpla ceva, deşi nu cred că e cazul, să mă sune imediat 
oricare din voi. Acum voi pleca. Vreau să aflu rezultatul unor 
analize. 

— Sper că mă veţi ţine la curent. 

— Bineînţeles - pe tine sau pe Monica, dacă se va afla aici. Am 
numărul de telefon. Nu trebuie să se dea jos din pat. l-am puso 
ploscă sub pat. 

— Doctore Abbott, cât credeţi că va dura până să-şi revină 
complet? 


— Clasica întrebare, spuse el şi zâmbi. Eu nu îmi dau 
niciodată cu presupusul. Dar pot să-ţi spun că va dura ceva 
timp... ` 

Marler se ridică în picioare de îndată ce rămaseră singuri. Işi 
puse haina. 

—Trebuie să mă supun ordinelor. Mă duc acasă să-mi iau 
câteva lucruri, apoi voi merge la adresa de pe Ebury Street şi 
voi căuta locul unde a stat cel care a încercat s-o elimine pe 
Lisa. S-ar putea să rămân prin zonă timp de câteva zile. Tocmai 
te gândeşti la ceva. 

— Aşa e. Mă întreb unde naiba a plecat Mark Wendover? 


Era linişte în barul La Ştreangul Spânzuratului. Herb tocmai 
ştergea tejgheaua când Mark Wendover intră şi ceru un Martini 
sec. Herb se arătă circumspect: 

— Ai un uşor accent american. 

— Mama era englezoaică, iar tata american. Mi-am petrecut 
jumătate de viaţă aici. Am studiat aici şi în State. Ai înţeles 
acum? Care e problema? 

— Voi face tot posibilul, dar ştiu că americanii sunt pretenţioşi 
când e vorba de Martini. Te-am văzut în confruntarea cu 
nemernicii aceia, spuse Herb în timp ce prepara băutura cu o 
atenţie deosebită. De asemenea, te-am văzut împreună cu o 
prietenă de-a mea. Eu sunt Herb. 

— Eu sunt Mark, spuse Wendover şi tăcu un moment. Caut un 
individ pe nume Delgado. Am înţeles că îşi face veacul pe aici. 

— Îți încerci norocul cu nişte personaje destul de periculoase. 
Nu ştiu unde se ascunde Delgado, dar l-am văzut dând târcoale 
pe aici, mai ales pe Cheiul Reefers. E peste drum, la stânga. E 
bun? Nu mă supăr dacă nu plăteşti pentru el. 

Wendover tocmai gustase din Martini. Se linse pe buze, mai 
luă o înghiţitură, apoi ridică paharul în cinstea barmanului. 

— Este cel mai bun Martini pe care l-am băut de când am fost 
ultima oară la New York. Nici acolo nu ar fi putut să îl facă mai 
bine de atât. 

—Mulţumesc! 

Herb începu din nou să lustruiască tejgheaua. Wendover 
sperase că sinceritatea cu care îi lăudase băutura îl va face pe 
Herb mai vorbăreţ, dar englezii nu-şi dau uşor drumul la gură în 
prezenţa oaspeţilor. Aşa că încercă o nouă abordare: 


— Fie vorba între noi, motivul pentru care vreau să îl găsesc 
pe Delgado este pentru că lucrez la CIA. Wendover îşi scoase 
legitimaţia pe care în mod intenţionat omisese să o predea 
atunci când plecase de la Langley; fotografia lui se vedea clar 
pe legitimaţia pe care apoi o vâri din nou în buzunar. Trebuie să 
aflu cât mai multe despre el. 

— Povestea cu CIA-ul rămâne între noi, la fel ca şi ceea ce am 
să îţi spun în continuare. Delgado este un client foarte neplăcut. 
A venit aici într-o zi şi a stat de vorbă cu un prieten chiar la 
acest bar. Eu am un auz bun. A spus: „Aş vrea să aflăm mai 
multe despre Rinocer”. 

— Acesta este un animal, spuse Wendover. 

— Ştiu. Dar a vorbit de parcă ar fi fost vorba de o persoană, 
lucru care mi s-a părut ciudat. Cred că din cauza asta mi-a 
rămas în minte. 

Wendover părăsi barul, îndreptându-se spre Cheiul Reefers. 
Pe drum intră într-o cabină telefonică - una dintre cabinele 
vechi, paralelipipedice, pe care le prefera ororilor moderniste. 

— Bob, Mark la telefon. Ai auzit vreodată de un individ numit 
Rinocer? 

— Unde ai auzit numele acesta? 

Vocea lui Newman trăda neliniştea. „Cel puţin am aflat că 
este numele unei persoane”, se gândi Mark. Ceru să vorbească 
cu Tweed. Mark învățase din experienţă că întotdeauna era bine 
să stea de vorbă cu persoana aflată la conducere sau, dacă nu, 
cu una situată cât mai sus pe scara ierarhică. 

— Nu este aici. A plecat într-o călătorie. Nu ştiu când se va 
întoarce. Acum, te mai întreb o dată: unde ai auzit numele 
acesta? Momentan eşti un membru al echipei şi trebuie să te 
comporţi ca atare... 

Newman vorbea deja de unul singur, pentru că Mark 
întrerupsese legătura. Avea de gând să încerce să îl găsească 
pe Tweed mai târziu. În acel moment dorea să cerceteze Cheiul 
Reefers, aşa că se opri la capătul unei străzi largi, care ducea 
spre râul din depărtare. 

De o parte şi de alta a străzii se aflau clădiri foarte mari, cu 
cinci etaje şi acoperiş înclinat. Clădirile din planul îndepărtat 
erau moderne, deoarece fuseseră renovate de un aşa-zis 
arhitect care încercase să păstreze aspectul iniţial de depozite. 
Aveau ferestre mari, cu geamuri opace, albastre, prin care nu 


puteai vedea înăuntru. Ele îi aminteau vag lui Wendover de o 
versiune în miniatură a lui Park Avenue din New York. 

Clădirile lângă care se afla nu fuseseră atinse. Erau depozite 
care fuseseră construite în urmă cu foarte mulţi ani. Pereţii lor 
din lemn erau coşcoviţi, de parcă acele locuri ar fi fost părăsite 
de mult. Lucarnele de la etajul cinci păreau gata să cadă în 
stradă. 

El merse puţin, apoi se opri. Soarele răsărise, luminând 
clădirile, dar partea de stradă pe care se afla era învăluită în 
umbră, iar de aici se desprindeau alei pietruite, foarte înguste şi 
întortocheate. Apoi îl văzu pe Delgado. Uriaşul, care ţinea o 
sticlă într-o mână, venea spre el împleticindu-se pe partea 
însorită a străzii. Wendover se strecură pe o alee şi se ascunse 
în umbră, apoi aruncă o privire. Delgado trecuse de clădirile 
renovate în care Wendover putu să vadă acum că îşi aveau 
sediul diverse companii şi se plimbă mai departe prin dreptul 
depozitelor vechi. 

Un autobuz apăru pe stradă, iar Delgado fu mascat de acesta. 
Când autobuzul ajunse la capătul străzii, Mark nu îl mai văzu pe 
Delgado care dispăruse într-unul dintre depozitele vechi. Dar în 
care anume? Putea fi în oricare dintre cele patru. Se întoarse la 
La Ştreangul Spânzuratului şi îi povesti lui Herb cele întâmplate. 

— Va trebui să mai stau o vreme pe aici până când îl voi 
vedea din nou. Poate fi vorba de zile întregi. Ştii cumva unde aş 
putea găsi o cameră de închiriat? 

— Aici, la etaj. Poţi să stai în camera Lisei, fata atrăgătoare cu 
care te-am văzut în timpul atacurilor. A venit astăzi un taxi să îi 
ia lucrurile. 

Herb îl privi pe american. Acesta era înalt, blond, cu un fizic 
pe măsura înălţimii, însă pe Herb îl interesau hainele lui. 

— Sper că nu te vei supăra pe mine, dar eşti îmbrăcat prea 
bine ca să te vânturi pe aici timp de câteva zile. leşi prea mult în 
evidenţă. Puțin mai jos e un magazin care se cheamă Wingers. 
Au acolo tot ce îţi trebuie. 

— Mulţumesc. Mă duc acolo chiar acum... 

Mark se întoarse puţin mai târziu cu o geantă în care îşi 
pusese costumul pe care îl purtase înainte. Herb se uita 
aprobator la noile lui haine. Mark era îmbrăcat într-o geacă 
ponosită, pantaloni de blugi uzaţi şi pe cap îşi pusese o beretă 
roşie. 


— E destul de bine. Hai să îţi arăt camera... 


Marler găsise apartamentul în care fusese asasinată Helga 
Trent. Nu îi fusese greu. Banda galbenă pusă de poliţie în jurul 
clădirii încă se mai afla acolo, iar la etajul întâi el observă cele 
două găuri făcute de gloanţe în geam. 

Puțin mai devreme, în timp ce căra o geantă de voiaj, găsise 
un „hotel”, de fapt, o pensiune, cu un bar mic. Găsise şi o 
cameră liberă, pe care o închiriase. 

Acum, chiar înainte de căderea serii, trecu peste banda pusă 
de poliţie şi sună la uşa apartamentului. O femeie între două 
vârste, cu o înfăţişare dezagreabilă şi cu ochi temători, îi 
deschise uşa şi se postă în faţa intrării cu braţele încrucişate ca 
un gardian. 

— Dumneavoastră sunteţi gazda? întrebă Marler. 

— E sunt proprietăreasa, dacă te interesează. 

— Sunt un prieten de-al Helgăi Trent. Marler zâmbi şi, de 
obicei, când zâmbea, sexul opus făcea acelaşi lucru. V-aş fi 
recunoscător dacă aţi putea să discutaţi câteva minute cu mine 
despre ea... 

— Eşti un alt reporter afurisit. Pot să vă miros de la o poştă. 

— Nu, nu sunt. Numai câteva minute... 

— Du-te şi aruncă-te de pe Beachy Head. 

Femeia îi trânti uşa în nas, iar el auzi cum o încuie. Marler 
concluziona că nu avea să obţină prea multe informaţii de la 
acea reprezentantă a sexului frumos. Se întoarse la hotel şi intră 
în bar. Oficial, el era un comis-voiajor care vindea panouri 
solare. Se gândise că era puţin probabil să dea peste cineva 
care să aibă o astfel de ocupaţie. 

O blondă oxigenată îmbrăcată cu o fustă mini se aşeză pe 
scaunul de lângă el. Ea îşi aprinse o ţigară şi îl măsură din cap 
până în picioare. 

— Nu vrei să îmi iei ceva de băut, dragule? 

— Locuieşti în zonă? 

— S-ar putea. 

— Nu cred că eşti de pe aici. 

— Atunci n-ai decât să bei de unul singur! 

Ea se ridică de pe scaun şi se îndepărtă, legănându-şi 
şoldurile, apoi ieşi din bar. Marler încercă să intre în vorbă cu 
cineva care cunoştea zona. 


Aşteptă cinci zile până când avu, în sfârşit, noroc. Afară se 
înnoptase când un om cu o statură impunătoare, îmbrăcat într- 
un costum uzat, intră în bar de parcă ar fi fost proprietarul 
acestuia şi se aşeză pe un scaun. Strigă la fata care se afla în 
spatele barului: 

— Un scotch dublu, fără gheaţă. Şi nu cumva să îl îndoi cu 
apă! 

— Imediat, domnule Barton. 

— Ai mai văzut-o pe fata aceea cu părul lung şi roşcat de care 
te-am întrebat aseară? Era subţire şi foarte atrăgătoare. 

—Nu, îi răspunse fata în timp ce îi servea băutura. Nu a mai 
trecut pe aici. 

— Fac eu cinste, spuse Marler dintr-odată. 

El îşi apropie scaunul de cel al lui Barton şi observă că acesta 
avea mâini foarte mari şi păroase. Ridicând paharul, Barton se 
întoarse spre Marler, studiindu-l cu ochi neprietenoşi. Fata se 
dusese la celălalt capăt alt tejghelei, de vreme ce Marler îi 
dăduse banii pentru băutură. 

— O fată atrăgătoare cu părul roşcat, şopti Marler. Şi eu o 
caut. Plătesc pentru orice informaţie. Ce ştii despre ea? 

— Să mergem afară, îi propune individul corpolent. Pereţii au 
urechi aici... 

Afară era întuneric beznă. Strada era prost luminată. Ei 
merseră până la colţ, apoi trecură de acesta. Barton reuşise să 
rămână în urma lui Marler. Din senin apăru un tânăr pe un 
skateboard, care se îndrepta cu viteză spre ei. Marler simţi în 
spate un obiect dur şi ascuţit. 

— E o armă, îi spuse Barton pe un ton ameninţător. Acum 
spune-mi tu mie ce ştii despre tipa cu părul roşcat... 

O maşină dădu un rateu. Tânărul privi înapoi peste umăr şi, 
nevăzând pe unde mergea, se izbi de Marler, care se răsuci în 
timp ce era împins în Barton. Îl călcă pe picior pe Barton cât 
putu de tare. Acesta scăpă arma, începu să şchiopăteze şi să 
geamă. Marler se aplecă rapid şi ridică arma, un pistol automat 
Colt 455. judecând după greutatea acestuia, Marler îşi dădu 
seama că era încărcat, având, probabil, şapte gloanţe! Minunat. 
Barton, care încă mai şchiopăta, strigă: 

— Vino şi ajută-mă, Skinny... 

Marler îşi lovi peste falcă atacatorul cu ţeava pistolului. 
Dezechilibrat, individul căzu pe scări undeva, mai jos de nivelul 


trotuarului, se lovi cu capul de un zid de cărămidă, apoi se 
prăbuşi, gemând. Marler îşi mută privirea asupra unui personaj 
mic şi slab, care se afla pe trotuarul opus. Acesta ţinea în mâna 
dreaptă un şiş, a cărui lamă fusese scoasă la iveală. Marler 
aşteptă până când individul ajunse pe trotuar, privi în spatele 
acestuia, apoi strigă: 

— Aranjează-l, Larry... 

Era cel mai vechi truc din lume, dar funcţiona. În timp ce 
Skinny se uita înapoi, Marler folosi din nou ţeava pistolului, dar 
de data asta tinti într-o parte a capului acestuia. O lovitură ca la 
carte îl aruncă pe Skinny pe scări, după Barton. Acesta din urmă 
încă se mai afla la capătul scărilor. Marler se uită pe stradă. Era 
goală. Tânărul de pe skateboard dispăruse de mult după colţ. 
Marler cobori treptele. 

li luă pulsul lui Skinny şi constată că bătea cu putere, deşi 
acesta era inconştient. Ridicându-l din drum, Marler îl aruncă 
într-un colţ îndepărtat, apoi se întoarse spre Barton, care încă 
mai gemea. Se aplecă şi îndreptă pistolul spre el. 

— Ce aveai de gând să îi faci roşcatei? 

— Să o scutur... 

— Deschide gura, altfel îţi zbor creierii. 

Ingrozit, Barton deschise gura. Din falca îi curgea sânge. 
Marler îi vâri ţeava pistolului în gură. Lui Barton aproape că îi 
ieşiră ochii din orbite. 

— Din nou, spuse Marler pe un ton ameninţător. Ce aveai de 
gând să îi faci? lţi dau trei secunde, apoi apăs pe trăgaci. 

li scoase ţeava armei din gură, pentru ca Barton să poată 
vorbi. Acesta avu nevoie de o jumătate de minut pentru a 
bolborosi ceva: 

— Aveam de gând să o omorâm. 

— Bun. Cine v-a plătit să faceţi asta? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule... nu ştiu. Era un tip 
ca noi... purta ochelari fumurii. A plătit cu bani gheaţă... 

Marler era convins că Barton nu ştia. În orice caz, cel care îl 
instruise, care plătise suma respectivă, făcea parte dintr-un şir 
lung, care se întindea până cine ştie unde. Îl privi pe Barton cu 
atenţie. Individul corpolent zăcea fără să mişte, cu ochii pe 
jumătate închişi, complet neputincios. Nici Skinny nu era într-o 
stare mai bună. 


Urcând treptele, Marler se îndepărtă puţin, apoi îşi scoase 
telefonul mobil şi îl sună pe Buchanan pe linia privată. Agentul 
Scotland Yard răspunse imediat: 

— Da? 

— Marler la telefon. 

Reţinuse deja numele străzii şi numărul celei mai apropiate 
case din zonă. | le dădu lui Buchanan. 

— La această adresă vei găsi doi criminali, un pic „aranjaţi”, 
care aşteaptă să fie luaţi de o maşină de poliţie... 

— Stai un moment. 

Marler îşi dădu seama că Buchanan deja anunţa o maşină de 
poliţie. El vorbi repede, ca să poată pleca înainte ca poliţiştii să 
ajungă la faţa locului: 

— Pe individul corpolent îl cheamă Barton, dacă acesta este 
numele lui real. Porecla celuilalt este Skinny. Barton a 
recunoscut că au încercat să omoare o fată, dar nu au reuşit... 

— Puțin „aranjaţi”, ai spus. E opera ta? 

— Trebuie să încheiem conversaţia. Am rămas fără monede... 

Se grăbi să ajungă la hotel, urcă în camera lui şi încuie uşa. 

Cinci minute mai târziu, auzi sirena maşinii de poliţie. Luând 
telefonul mobil, îl sună pe Newman la biroul din Park Crescent şi 
îi povesti ce se întâmplase. 

— Nu pot să mă ţin departe de astfel de întâmplări, nu-i aşa? 
Cum se simte Tweed? 

— Se luptă cu boala, din câte am înţeles. Nu e cel mai docil 
pacient din lume. 

— Foarte bine. Despre Lisa ce ştii? 

— Se află încă la clinică. Doctorul nu pare îngrijorat, dar, ca şi 
în cazul lui Tweed, recuperarea s-ar putea să mai dureze. 

— Bine. Că tot veni vorba, am vorbit cu Buchanan şi nu am 
suflat nicio vorbă în legătură cu faptul că noi o cunoaştem pe 
Lisa, şi nici nu i-am pomenit numele. 

— Sunt convins că aşa ar vrea şi Tweed. Du-te şi mai găseşte- 
ţi nişte borfaşi cu care să stai de vorbă... 


— Îmi cer scuze că nu am înlocuit-o pe Monica mai devreme, 
spuse Paula în timp ce se aşeza pe pat, lângă Tweed. Cum te 
mai simţi? 


— Mai bine. Tweed se ridicase pe pernă: Cred că prima doză 
de antibiotice pe care mi-a dat-o Abbott îşi face efectul. Nu cred 
că mai am nevoie de o a doua doză. 

— Ba da, ai nevoie. Abbott spune că e vitală. Poartă-te 
frumos. 

— Ai făcut tu ceva, doar ai întârziat o oră! Tu nu întârzii 
niciodată decât dacă ai un motiv foarte bun. Spune-mi tot! se 
răsti Tweed. 

— Bine. Ştiam eu că o să vrei să afli tot. De vreme ce Monica 
avea grijă de tine în această după-amiază, am profitat şi am dat 
o raită prin Londra în speranţa că voi vedea ceva sau pe cineva 
care să ne explice ce se întâmplă. Am mers şi pe jos, şi cu 
taxiul. S-ar putea să fi aflat ceva în seara asta, spuse Paula. 

— Fii mai explicită! 

— Un taxi m-a lăsat în apropiere de Sartorini, restaurantul 
acela de lux a cărui terasă are vedere spre Tamisa. L-am văzut 
pe Brigadier, pe Lordul Barford şi pe nepoliticosul lui fiu, Aubrey, 
cel cu care am luat masa de prânz. Aceştia tocmai coborâseră 
dintr-un taxi, iar Aubrey avea o valiză imensă pe care erau lipite 
tot felul de etichete. Ştii tu, acelea pe care le primeşti când 
călătoreşti în străinătate... 

— Ştiu, spuse Tweed nerăbdător. 

— Am avut senzaţia că cei doi tocmai veniseră de la 
Aeroportul Heathrow - din cauza valizei. Nu ştiu care anume din 
ei sosise - se poate, ca Aubrey să-i fi cărat valiza tatălui său. Au 
intrat în restaurant. 

— Şi? 

— Am avut o idee trăsnită, îl anunţă Paula. Am intrat şi eu 
după câteva minute. În tot acest timp, ei ar fi trebuit să se fi 
aşezat deja la o masă. M-am uitat şi la garderobă şi am văzut 
colţul valizei Brigadierului. Aşadar, m-am dus la garderobieră şi 
i-am spus că vin din partea domnului Swanton, care datora 
restaurantului zece lire. l-am întins un pumn plin cu monede, m- 
am aplecat peste tejghea, apoi m-am prefăcut că le scap din 
greşeală. Ea s-a aplecat să adune monedele, iar eu am făcut o 
poză geamantanului cu camera mea fără bliţ, apoi am luat un 
taxi şi m-am întors la Park Crescent, unde am developat filmul. 

— Şi ai poza la tine. 

— Da. Cred că mai poate aştepta... 

— Dă-mi-o. 


Ea îi dădu fotografia, scoase o lupă din poşetă şi i-o întinse lui 
Tweed care începu să studieze fotografia. 

— Hoteluri din Bruxelles, Berlin, Paris şi Stockholm. Acestea 
sunt oraşele pe care le-a pomenit Aubrey când era beat. 

— Exact. 

— Dar se pare că una dintre etichete a fost dezlipită. 

— Într-adevăr, îl aprobă Paula. Şi trebuie să se fi întâmplat de 
curând. Chestiile astea se lipesc foarte bine, dacă stau acolo 
doar o bucată de vreme. 

— Eticheta care lipseşte probabil avea numele locului de unde 
s-a întors astăzi. De ce atâta mister? 

— Asta m-am întrebat şi eu. 

Ea îl privi pe Tweed punând fotografia în sertarul de la 
noptieră. 

— Sper că nu ai mai notat nimic pe carneţel. 

— Am mai adăugat un nume. 

Bleu plecase din Franţa. În timp ce acesta urmărea maşina în 
care se afla ţinta lui, Louis Lospin, se mirase când automobilul 
se îndreptă într-o altă direcţie decât cea obişnuită, ajungând în 
cele din urmă la aeroport. 

După ce îşi parcase maşina într-o parcare cu etaj, Lospin se 
îmbarcase pentru un zbor spre Corsica. Bleu ridicase din umeri, 
dându-şi seama că Lospin tocmai îşi luase o vacanţă. Zborul cu 
avionul nu i se părea o idee bună în acel moment - aeroportul 
era plin de agenţi de securitate. Preşedintele Franţei trebuia să 
se întoarcă dintr-o vizită. Bleu îşi lăsase motocicleta în parcare 
şi luase un taxi spre Gara de Nord. 

Acolo, prinse un tren rapid spre Amsterdam. Astfel, putea fi 
reperat cu mare greutate, darămite prins. Nu dorea să aştepte 
la Paris întoarcerea lui Lospin. Ar fi putut fi considerat suspect, 
apoi abordat de serviciile de securitate franceze. 

Ajungând la Amsterdam, luă un taxi spre un hotel aflat în 
imediata apropiere a Aeroportului Schiphol. Folosind unul dintre 
multele nume false pe care le avea în colecţia lui de paşapoarte, 
se înregistra la recepţie, apoi urcă în cameră şi sună la aeroport 
pentru a se interesa de zborurile spre Marea Britanie din ziua 
următoare. Spre mirarea lui, află că încă mai putea prinde o 
cursă spre Heathrow chiar în seara aceea, dacă pleca imediat la 
aeroport. Exact asta făcu. 


13 


Săptămânile treceau repede. Starea lui Tweed se agravase la 
un moment dat, dar apoi el începuse să se simtă mai bine. In 
clinică, Lisa revenea şi ea încet la normal. Întreaga echipă se 
reuni la adresa din Park Crescent în dimineaţa în care Tweed 
reapăru la birou. Acum era sfârşitul lunii iunie. El şedea drept la 
birou şi privea în jurul lui. 

— Bine ai venit, spuse Paula. 

— Într-adevăr, bine ai venit, spuse Newman. 

— Ajunge cu urările! Am o idee mai clară în legătură cu ceea 
ce se întâmplă. E destul de vagă, dar e mai clară. Trebuie să 
acţionăm... 

Se opri când uşa se deschisese şi intră Lisa. Newman, Paula, 
Mark Wendover, Harry şi Pete, Monica şi Marler se uitau cu toţii 
la ea. Era din nou rumenă la faţă şi se părea că se simţea 
excelent. Nimeni nu ştia că ar fi ieşit din clinică. Ea îl privi pe 
Tweed. 

— M-am externat. 

— Oare a fost o idee bună? 

— Eu ştiu când mă simt bine. Trebuie să plec imediat undeva. 

— Are sens să te întreb unde? spuse Tweed. 

— Nu. 

Ea se aplecă, îl sărută pe amândoi obrajii, apoi se îndreptă 
spre uşă. 

— Vă spun la revedere. Vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi 
făcut pentru mine. 

— Nu vrei să ne dai niciun indiciu? insistă Tweed. 

— Ştii unde plec. Ea deschise uşa. Ti-am spus, Tweed, te 
prinzi cam greu. 

Spunând acestea, dispăru. Tweed căută în buzunar carneţelul 
său cu însemnări şi scoase o filă. Se uită din nou în jurul lui. 

— Într-adevăr, mă prind greu. A fost tot timpul sub nasul meu. 
Cuvintele acelea pe care de-abia a reuşit să le rostească atunci 
când am adus-o la clinică. „Ham... Dan... Four S”. Hamburg. 
Faimosul Hotel Four Seasons, pe care îl cunosc. Acolo se duce. 
Se uită la Monica. Fă rezervări pentru noi toţi la o cursă de 
mâine. Împachetaţi-vă haine de vară, de vreme ce a început 
canicula. 


Valul de căldură începuse în urmă cu două zile, bineînţeles, 
neanunţat de meteorologi. Nu numai Marea Britanie fusese 
afectată de caniculă, ci şi nordul Europei. Tweed purta un 
costum din pânză de in. Işi scosese deja haina şi şi-o pusese pe 
spătarul scaunului. 

— Chiar că mă prind greu, continuă Tweed. Buchanan mi-a 
confirmat asta când mi-a spus că numele surorii asasinate a 
Lisei era Helga. 

Telefonul sună. Monica răspunse şi îi anunţă pe Tweed că îl 
căuta Keith Kent. 

— E la telefon? 

— Nu, e jos, în hol, ceea ce e destul de ciudat pentru el... 

— Spune-i să urce! 

Keith Kent intră în birou. El îi zâmbi Paulei, se strâmbă la 
Newman, se aşeză şi refuză cafeaua pe care Monica se oferise 
să i-o aducă. 

— Nu pot să stau mult timp. M-am mai gândit la o persoană 
care ne-ar putea furniza informaţii despre Rinocer. 

El îi întinse o foaie lui Tweed: 

— Numele lui este Kefler. Ai acolo adresa şi numărul lui de 
telefon. A locuit toată viaţa în Hamburg. Este considerat un 
geniu financiar în Germania. Pe drept cuvânt! 

— Ca să vezi, noi plecăm mâine la Hamburg, Keith. Aş prefera 
să vorbesc cu el la telefon. 

— O, atunci ai grijă! Adresa aceea se află în apropiere de 
cheiul de pe Elba. E un loc destul de periculos noaptea. Poţi să 
dai peste nişte indivizi destul de neprietenoşi. Mi-ar plăcea să 
vin şi eu cu voi. Îmi place Hamburgul. 

— Atunci vino. Vom sta la Four Seasons. 

— Acum chiar mă ispiteşti. Nu pot să plec mâine. Poate vin 
peste câteva zile, dar nu promit nimic. 

— Ce fel de persoană este Kefler? Ce gen de personalitate 
are? 

— Este mai viclean decât o duzină de vulpi. Ce personalitate 
are? Îmi aduce aminte de un ursuleţ de pluş care chicoteşte. 
Trebuie să plec acum. Vacanţă plăcută! 

— Cred că excursia noastră va fi orice altceva, mai puţin o 
vacanţă. 

— Ne mai vedem... 


Kent plecă la fel de repede precum venise. Tweed ridică foaia 
de hârtie pe care i-o lăsase Kent. 

— Aşadar, suntem gata. Mai avem nevoie de o confirmare. 
Germania. Înainte să plecaţi la cumpărături, lucru pe care 
bănuiesc că o să îl facă unii dintre voi, vă voi prezenta pe scurt 
modul în care au evoluat lucrurile până în momentul de faţă, 
după cum m-am gândit eu în timp ce zăceam la pat. Nu vă pot 
explica de ce, dar sunt convins că avem de-a face cu o 
confruntare între două forţe extrem de puternice. Incă nu mi-am 
dat seama cărei tabere îi aparţin personajele pe care le-am 
întâlnit - şi au fost destul de multe. Lisa s-ar putea să fie de 
partea celor buni, dar, în egală măsură, s-ar putea să fie şi de 
partea celor răi. lar această confruntare este una foarte 
importantă, deoarece implică guvernele, puterea. Doi consilieri 
importanţi ai unor persoane influente au fost asasinați - Jeremy 
Mordaunt şi Jason Schultz, la Washington... 

— Fă o pauză, îi ceru Newman. Cer permisiunea de a vorbi. 

— Hai, dă-i drumul. Ce este? 

— Nu cred că ai citit ziarul de astăzi. Newman îi întinse o 
copie a ziarului Daily Nation. leri, la Paris, cel mai apropiat om al 
prim-ministrului, un anumit Louis Lospin, a fost asasinat în faţa 
locuinţei sale. 

Paula îl văzuse rareori pe Tweed oprindu-se pentru a analiza 
implicaţiile unei situaţii care evoluase în mod neaşteptat. Stătea 
aproape nemişcat şi îşi luase un aer extrem de grav. Tweed îşi 
muşcă buzele. 

— Asta îmi confirmă suspiciunile referitoare la implicarea 
guvernelor şi a puterii. Confruntarea are loc la nivel înalt. 
Trebuie să fim precauţi. Sunt convins că cineva s-a gândit că 
aceste persoane - Mordaunt, Schultz, iar acum Lospin - ştiau 
prea multe. 

— Ar mai fi ceva, spuse Newman. 

— Atunci spune totul până la capăt. 

— În timp ce tu erai imobilizat la pat, mi-am petrecut o parte 
din timp încercând să reiau unele legături mai vechi, cu nişte 
reporteri. Aştia beau foarte mult. Unul dintre ei scrie articole pe 
teme de securitate. Cândva a făcut parte din Brigada Specială. 
El mi-a spus că se pregăteşte o conferinţă internaţională 
secretă, care va avea loc în scurt timp... 

Tweed îl întrerupse: 


— La care va participa cine anume? 

— Te rog, lasă-mă să termin. Unul dintre invitaţi este vechiul 
nostru prieten... Newman zâmbi. Gavin Thunder. Un alt invitat 
este Secretarul de Stat american... 

— Ministrul lor de externe, interveni Paula. 

— Te rog, izbucni Newman. Un al treilea invitat este prim- 
ministrul Franţei. Al patrulea este cancelarul Germaniei. Toţi 
aceştia vor zbura în Bahamas, după care vor fi duşi pe o altă 
insulă, al cărei nume nu se cunoaşte. O echipă SAS va zbura 
acolo, plus un regiment întreg de forţe de securitate. Acum 
puteţi interveni. 

Tweed se ridică în picioare, apoi se îndreptă spre o hartă 
mare a emisferei vestice, care era desfăşurată pe un perete. 
Paula observă că acesta studia Insulele Bahamas. 

— Sunt al naibii de multe insule, spuse el. Ai spus că această 
conferinţă va avea loc în curând. Cât de curând? 

— informatorul meu a spus că ar putea avea loc în cursul lunii 
următoare. El, de asemenea, era de părere - sau cel puţin aşa a 
spus - că asta ar avea legătură cu incidentele violente din ultima 
vreme. Lucrurile sunt destul de misterioase. 

— Totul se leagă de situaţia pe care tocmai am descris-o, 
spuse Tweed, revenind la birou. Situaţia aceea incertă pe care 
am rezumat-o în câteva cuvinte. Forțe extrem de puternice sunt 
pe punctul de a acţiona. Forțe care cred că sunt în stare să ne 
schimbe vieţile. 

— lar dezlegarea acestui mister se află la Hamburg? întrebă 
Mark. Vorbesc germana fluent, dacă asta vă ajută cu ceva. 

— Sper să aflăm ceva răspunsuri la Hamburg. Acest Kefler ar 
putea să ne ajute. Paula şi Marler vorbesc bine germana. Şi eu 
ştiu un pic... 

— Vorbeşti atât de bine, încât ai putea fi confundat cu un 
neamţ, spuse Paula. Şi eşti conştient de asta. 

— Cu cât suntem mai mulţi, cu atât mai bine, îi răspunse 
Tweed. 

— V-am rezervat locurile pentru Hamburg, îi anunţă Monica. 
Trebuie să fiţi la aeroport mâine după-amiază. Am trimis un 
curier să aducă biletele - vi le voi da în această după-miază. V- 
am rezervat şi locuri la întoarcere. 

— Da, sperăm să ne şi întoarcem, spuse Tweed pe un ton 
sumbru. 


Paula se gândi că Tweed nu mai fusese niciodată într-o formă 
atât de bună şi atât de hotărât să acţioneze. „Călătoria asta nu 
va fi floare la ureche”, îşi spuse ea. 

— Am rezolvat problema rezervărilor. Dar cum ne vom aşeza? 
întrebă Harry, aceasta fiind prima dată când deschisese gura în 
acea zi. 

— Bună întrebare, spuse Tweed. Eu voi sta lângă Paula. Puțin 
mai departe de noi se vor aşeza Newman şi Mark. Harry şi Pete 
vor sta aproape de spatele avionului ca să ne poată 
supraveghea. Marler va sta în spatele tuturor. 

— Arme? întrebă Marler, sprijinindu-se de un perete. 

— Mai întrebi? spuse Tweed, aplecându-se peste birou. Ştim 
că trei persoane guvernamentale importante au fost asasinate. 
Paula mi-a spus că l-a auzit pe Buchanan zicând că unul din cei 
doi nemernici pe care i-a arestat a recunoscut că fuseseră plătiţi 
pentru a o omori pe Lisa. Cineva a încercat să mă omoare când 
ne întorceam de la Alfriston. Şi îmi mai pui întrebarea asta? 

— Aşadar, din câte am înţeles, răspunsul este afirmativ, îi 
răspunse Marler, deloc impacientat. Bine că am o cunoştinţă la 
Hamburg. E un individ de treabă, care locuieşte pe o străduţă nu 
prea liniştită, mai jos de Reeperbahn. Pentru asta va trebui să 
am nouăzeci de mii de mărci germane. 

— Ai de gând să aduni un arsenal? glumi Harry. 

— M-am gândit că ne va prinde bine, îi răspunse Marler, tot în 
glumă. 

Paula socoti repede în gând. Nouăzeci de mii de mărci 
germane însemnau aproximativ treizeci de mii de lire sterline. 
Dar ea ştia că armele de foc ilegale, cu serii şterse şi care nu 
mai fuseseră folosite niciodată, erau destul de costisitoare. 

— Tweed, nu ţi-am spus toată povestea despre asasinarea lui 
Lospin. Aceea a fost doar versiunea londoneză. Presa franceză 
afirmă că a fost vorba de o sinucidere. S-a relatat amănunţit 
modul în care Lospin a aşteptat până când şoferul lui a plecat - 
probabil grăbit să îşi vadă ultima prietenă, după mintea mea - 
iar apoi s-a împuşcat în cap şi s-a prăbuşit în dreptul uşii 
apartamentului lui, cu arma în mână. 

— Exact ca şi în cazul lui Jason Schultz, comentă Mark. A fost 
găsit jos, în dreptul copacului, cu mâna încleştată pe armă. Ar fi 
trebuit să cadă în lateral. 


— Exact ca şi în cazul lui Jeremy Mordaunt, spuse Tweed. Eu 
însumi am văzut cadavrul. Tocmai m-am hotărât - după ce am 
auzit ce ne-a spus Bob - să trec pe la Ministerul înarmării, în 
eventualitatea că Gavin Thunder s-ar putea afla la birou. 

— Vrei să te însoțesc? întrebă Paula. 

— Nu. Din câte am auzit, deşi Gavin este căsătorit, îţi va cere 
numărul de telefon de acasă. Plec acum. 


14 


Lordul Barford se afla în biroul din conacul său. El putea 
vedea pe fereastră unduirile colinelor din Downs şi soarele care 
se reflecta într-o parte a carierei de piatră. Îşi descuiase unul 
dintre sertarele biroului, iar acum studia un bilet de avion pe 
care îl cumpărase de la Aeroportul Heathrow în seara 
precedentă. Se anunţa o nouă călătorie în Europa. El vâri repede 
în sertar un portofel mare din piele când fiul lui mai mic, Aubrey, 
intră în cameră. 

— Aşadar, papa, am ajuns la aeroport mai repede seara 
trecută, spuse Aubrey, luând loc şi aşezându-se picior peste 
picior. 

— Ce e cu semnul acela roşu pe care îl ai în frunte? îl întrebă 
Barford. Sper că nu ţi-ai făcut de cap cu vreo tânără pe şaua 
motocicletei. 

— Am renunţat la motocicleta aceea veche. Semnul roşu este 
de la şapca prea mică pe care am purtat-o. 

— Sau cel puţin asta spui tu. Cum vrei să te cred pe cuvânt? 
Din întâmplare, mâine voi fi din nou plecat cu treburi. Voi pleca 
devreme. Nu ştiu sigur cât va dura. 

— Pot să te duc la aeroport cu maşina, papa? 

— Nu. Voi pleca cu elicopterul. Barford se asigură că sertarul 
în care se afla portofelul era încuiat. Mă duc să fac o baie... 

După ce Lordul Barford plecă, Aubrey începu să cotrobăiască 
prin birou. Ridică pentru a doua oară ziarul francez pe care îl 
primiseră în urmă cu o săptămână. Tatăl lui primea diverse 
publicaţii în limbi străine. 

Aşezându-se confortabil după ce aruncase o privire prin barul 
tatălui lui şi se servise cu un scotch dublu, citi din nou ziarul. 
Acesta consemna revenirea lui Louis Lospin la Paris după ce 
avusese întrevederi cu reprezentaţi ai poliţiei din Corsica pe 
marginea evenimentelor neplăcute care avuseseră loc pe insulă. 


Aflat în camera de observaţie a locuinţei sale, Eagle's Nest, 
situată în apropierea carierei de piatră din Downs, Rondel trase 
de maneta care ridica aparatul în turnul ce semăna cu un horn. 
Apoi, ieşi în aerul cald al nopţii, privi împrejurimile şi ascultă. 

Dispozitivul se înălţă încet, fără zgomot, şi apăru la capătul 
hornului, continuând să urce până când aparatul îşi localiza ţinta 


de pe marginea platoului Downs. Satisfăcut, Rondel se întoarse 
în camera de observaţie şi trase de o altă manetă, care făcu 
dispozitivul să se retragă înapoi în horn. 

— Sunteţi pregătit să cinaţi, domnule? îl întrebă doamna 
Grimwood care tocmai intrase în salonul spaţios. Bucătăreasa v- 
a făcut o friptură de pui. Ca de obicei, v-a lăsat pe 
dumneavoastră să alegeţi vinul. 

— Bine. Mâine voi pleca în străinătate. S-a putea să lipsesc un 
timp. Te voi suna când mă voi întoarce. 

— Călătoriţi destul de mult, domnule. Eu, una, aş fi extrem de 
obosită dacă aş călători cât dumneavoastră. Călătoriile acelea 
cu avionul... 

— Aşa sunt mijloacele de transport moderne. Cred că sunt 
gata să iau masa. 

Atunci când era plecat, doamna Grimwood folosea adeseori 
una dintre maşinile lui vechi pentru a se duce la un bar din 
Alfriston. Ei îi plăcea la nebunie să bârfească. „E adevărat că 
Mildred ar fi însărcinată? Şi nici nu e căsătorită...” 

Uneori era întrebată de o prietenă unde se mai afla Rondel. 
Prietena comenta tot timpul, spunând că Rondel călătorea fără 
niciun scop. Doamna Grimwood, după ce mai gusta puţin din 
ginul ei tare, îi spunea pe un ton confidenţial: 

— Elsie, ştii foarte bine că nu pot să vorbesc despre şeful 
meu. Nu e corect şi are secrete. Nu trebuie să spun nimic. 

Adevărul era că doamna Grimwood nu avea nici cea mai vagă 
idee unde se afla Rondel. 

Tânărul funcţionar care şedea în spatele ghişeului din holul de 
la intrarea în Ministerul înarmării îl privea pe Tweed cu o 
expresie ostilă. Atitudinea lui sugera că un protocol important 
fusese încălcat. 

— Ministrul nu poate vedea o persoană care nu a cerut 
audienţă. 

— Spune-i cum mă numesc. Va dori să mă vadă. 

— Vă spun că aşa ceva este imposibil. Dacă nu aveţi o... 

— Uită-te la asta. 

Tweed îşi scoase legitimaţia SIS şi i-o arătă atât de repede, 
încât funcţionarul nu apucă să vadă ce scria pe aceasta. 

— Acum, dacă vrei să-ţi păstrezi slujba, nu mă mai face să îmi 
pierd timpul şi fă ce ţi-am spus. Vei avea mari probleme dacă îi 
voi povesti ministrului cum te-ai purtat cu mine. 


Atitudinea lui Tweed era severă, iar el adopta foarte rar 
această postură. Ştia cum să se poarte cu funcţionarii publici 
care îşi dădeau prea multă importanţă. Işi învârti umbrela pe 
care arareori o lua cu el. Imaginea lui completă sugera faptul că 
era unul dintre membrii importanţi ai statului. 

— O să văd ce pot face, spuse tânărul arogant, ridicându-se 
încet de la biroul lui. Tweed aţi spus că vă numiţi? 

— Nu m-ai auzit prima dată? se răsti Tweed. 

Bruscat şi descumpănit, tânărul o luă în grabă pe scara largă 
pe care Tweed o urcase la ultima sa vizită acolo. Când privi în 
jos de la etajul întâi, îl văzu pe Tweed studiindu-şi atent ceasul 
de la mână. 

Un minut mai târziu, Tweed era condus în biroul spaţios al 
ministrului. Acesta se ridică în picioare şi veni spre el cu mâna 
întinsă. 

— Dragul meu Tweed, mă bucur să te revăd. Te rog, ia loc. 
Vrei o cafea sau ceva puţin mai tare? 

— Nu, mulţumesc, Gavin. 

— Sunt convins că ai venit să îmi spui că încă te mai ocupi de 
investigarea cazului lui Jeremy Mordaunt, spuse Thunder, 
aşezându-se pe o canapea, cu faţa la oaspetele lui. Ştiu că l-ai 
rugat pe agentul special Buchanan să studieze raportul 
medicului legist. 

— Am fost convocat în străinătate pentru o chestiune urgentă. 
Thunder era în cea mai bună dispoziţie. Avea obiceiul de a flata 
persoanele de care dorea să se folosească. 

— Bineînţeles. Ai atât de multe responsabilităţi! La sugestia 
ta, Buchanan a cerut - şi a obţinut - o amânare, spunând că era 
nevoie de investigaţii mai amănunțite. Sau acum te-ai răzgândit 
cumva şi crezi că a fost vorba de o sinucidere deci, în 
consecinţă, cazul poate fi închis? 

— Nu. Şi nu a fost o sinucidere, ci o crimă. 

Oare i se păruse lui Tweed sau acesta chiar sesizase o undă 
de dezamăgire în ochii mari şi negri ai lui Thunder? 

— De fapt, continuă el, bănuiesc că asasinarea lui Mordaunt 
face parte dintr-o schemă mai mare, care are, probabil, 
implicaţii internaţionale. 

— Internaţionale? 

Faţa lui Thunder deveni inexpresivă: 

— Cum ai ajuns la această concluzie? 


— Persoana care l-a omorât pe Mordaunt este aceeaşi cu cea 
care l-a ucis pe Jason Schulz cu câtva timp în urmă. Acum am 
auzit că Louis Lospin a fost asasinat la Paris. 

— Înţeleg. Thunder luă o tabacheră aurie şi îşi aprinse o ţigară 
mentolată: Povestea e atât de neobişnuită, încât aproape nu pot 
s-o cred. 

— Ai face bine să crezi, continuă Tweed, imperturbabil. 
Acelaşi modus operandi în toate cazurile. Nu te voi plictisi cu 
detalii. Crede-mă pe cuvânt. 

— Bineînţeles, dacă spui tu. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Tweed continuă: 

— În plus, o altă întâmplare bizară pe care o investighez m-a 
făcut să cred că ar putea avea legătură cu cele trei crime. 

— ŞIi...? Thunder se întinse după o scrumieră de cristal şi îşi 
stinse ţigara: Poţi să îmi dai un indiciu despre această 
întâmplare bizară pe care ai menţionat-o? 

— Îți voi putea spune după ce voi fi rezolvat misterul. Numai 
atunci îţi voi putea prezenta un raport complet. 

— Înţeleg... Thunder scoase din nou tabachera aurie şi îşi mai 
aprinse o ţigară mentolată. Ai idee când se va întâmpla asta? 

— Nu se ştie niciodată. Dar presupun că te voi găsi aici în 
cazul în care se va rezolva repede. 

— E posibil să fiu plecat. Thunder îşi alegea cuvintele cu 
atenţie. Cred că nu voi lipsi mai mult de o săptămână. Voi vizita 
o ţară care doreşte să negocieze cu noi un transport de 
armament. Marea Britanie ar putea primi un comision important. 
Dacă va trebui să plec, te voi suna când mă voi întoarce. 

Thunder îşi stinse şi cea de-a doua ţigară, de-abia începută, 
de parcă întrevederea s-ar fi apropiat de sfârşit. 

— Şi eşti pregătit pentru cel de-al doilea val de violenţe? Am 
auzit că va fi mult mai periculos, întrebă Tweed pe neaşteptate. 

Thunder îşi vâri mâna dreaptă în buzunar, căutând tabachera. 
Se răzgândi, se relaxa şi îşi duse mâinile după cap: 

— Chiar crezi că ne vom confrunta cu aşa ceva? 

— Tu, nu? 

— Intenţionam să îţi spun, Tweed. Când ne-am confruntat cu 
violențele care au avut loc acum câteva săptămâni, am cerut să 
vină o echipă SAS care să rămână pe poziţii. Nu a trebuit să 
apelăm la serviciile ei. Zâmbi. Se afla la mai puţin de opt 
kilometri faţă de locul în care suntem acum. 


„Cred şi eu, îşi spuse Tweed, astfel încât să apere Downing 
Street şi ministerele, inclusiv ministerul tău.” Se uită la ceas. 

— Cred că ar fi cazul să plec. iți mulţumesc pentru timpul 
acordat. 

— Mă vei ţine la curent cu investigaţiile tale legate de 
întâmplarea aceea ciudată? spuse Thunder conducându-l pe 
Tweed spre uşă şi deschizându-i-o. 

— Doar atunci când voi fi rezolvat acest mister extrem de 
complicat... 

Părăsind clădirea ministerului, Tweed părea mulţumit de 
faptul că îl lăsase pe Gavin Thunder într-o dispoziţie destul de 
agitată. 


— Am veşti proaste, Tweed. Sunt furios de-a dreptul! 

Roy Buchanan sunase la cinci minute după ce Tweed revenise 
la sediul din Park Crescent. 

— Ce s-a întâmplat, Roy? îl întrebă Tweed. Pari a fi extrem de 
nervos. 

— Sunt. lţi aduci aminte de cei doi nenorociţi care aveau de 
gând să o omoare pe sora Helgăi Trent, Lisa? Barton şi Panko? 

— Da. 

— Ei bine, deja au scăpat din arest, iar în acest moment se 
află în libertate. Dădusem ordine stricte să fie duşi într-o 
închisoare de maximă securitate, la Parkhurst, pe Insula Wight. 
Un idiot mi-a ignorat ordinele şi i-a trimis într-o închisoare 
oarecare din Londra, renumită pentru lipsa de securitate. 

— Când s-a petrecut asta? Cum au reuşit să scape? 

— Noaptea trecută. Au băgat un gardian în spital - tipul e grav 
rănit şi se pare că nu are şanse de recuperare. Cum au reuşit? 
Au folosit cea mai veche şmecherie - s-au strecurat în camionul 
cu lenjerie chiar înainte ca acesta să plece. Şoferul a intrat în 
trafic, a trebuit să oprească de câteva ori deci, evident, s-au dat 
jos din camion în timpul uneia dintre opriri şi au dispărut. Am 
dat un avertisment: că sunt înarmaţi şi periculoși. 

— Înarmaţi cu ce, Roy? 

— Cu un cuţit. L-au înjunghiat de şaptesprezece ori pe 
gardian. Unele dintre lovituri cred că le-au dat din pură plăcere. 

— Noi vom pleca mâine din ţară. Aş prefera să nu îţi spun 
deocamdată unde. Poate te sun din străinătate, îi spuse Tweed. 

— Poţi să îmi spui câţi plecaţi? 


— Aş prefera să nu o fac, dacă nu te superi. 

— Grupul vostru acţionează într-un secret absolut. Să fiţi 
atenţi. Te simţi bine? întrebă Buchanan. 

— Extrem de bine. 

— Ai grijă de tine... 


Niciunul dintre membrii echipei lui Tweed care avusese ocazia 
să îl întâlnească pe Delgado nu şi-ar fi putut imagina condiţiile în 
care trăia acesta. Camera de zi a apartamentului lui, situat la 
etajul patru al unui depozit vechi de pe Cheiul Reefers era 
mobilată cu canapele şi fotolii luxoase, alese cu gust. Scândurile 
podelei vechi erau acoperite cu un covor de culoarea perlei, 
care se întindeau de la un capăt la altul al camerei. Intr-un dulap 
din lemn de mahon se afla un televizor cu ecran lat. 

Bucătăria lui Delgado era dotată cu ultimul tip de maşină de 
spălat vase, cu un cuptor şi avea dulapuri moderme. Un frigider 
imens, model american, fusese aşezat pe un perete. Dormitorul 
fusese decorat cu mult fast, ca şi baia. 

Niciunul dintre însoțitorii lui Tweed nu l-ar fi recunoscut pe 
uriaş. Îmbrăcat cu un costum lejer Aquascutum, Delgado părea 
un om de afaceri de succes. El fusese la o frizerie pe care nu o 
mai frecventase şi îi spusese frizerului că tocmai se întorsese de 
la un safari din Africa. Aşa se explica faptul că avea părul lung şi 
slinos. Frizerul îi schimbase înfăţişarea. Delgado avea acum 
părul tuns şi îngrijit. 

El achiziţionase, de asemenea, un baston ortopedic şi 
exersase mersul unui om şchiop, lucru care îl făcea să pară mai 
scund. Îân ziua următoare, în jurul prânzului, primi telefonul pe 
care îl aştepta de la Aeroportul Heathrow. 

— Donau la telefon. Pot să îţi spun care e destinaţia zborului 
lor de la Heathrow. 

Donau, denumirea germană a Dunării, era numele de cod pe 
care Delgado i-l dăduse unui om mic de statură, în vârstă de 
treizeci de ani, care se mişca uimitor de rapid. Donau îi urmărise 
pe cei din Park Crescent cu un binoclu, ghemuit într-un tufiş de 
la marginea Regent Park. 

Văzând că maşinile pleacă înainte de ora unsprezece şi că 
într-una dintre acestea se afla şi Tweed, Donau se urcase la 
volanul automobilului său parcat în apropiere, în faţa unui 


parcometru. El îi urmărise până în parcarea Aeroportului 
Heathrow. 

Luându-şi valiza în care avea câteva haine de schimb, Donau 
îi urmărise pe Tweed şi pe însoțitorii acestuia cu mersul lui 
rapid. Ajungând în aeroport, îşi cumpărase un bilet spre Paris 
deoarece nu se afla niciun pasager în dreptul ghişeului 
companiei Air France. El îi spusese fetei de la ghişeu că 
intenţiona să îşi ia valiza cu el, în avion. 

Mergând un pic mai încet - întotdeauna trebuie să îţi schimbi 
mersul atunci când urmăreşti o ţintă - el ajunsese exact la timp 
pentru a vedea cum echipa lui Tweed se pregăteşte să înceapă 
procedurile de îmbarcare. Era perioada vacanţelor, aşa că, 
atunci când întinse paşaportul pe numele Donaldson, i se făcu 
semn să treacă. 

Singurul lucru care îl deranja era căldura. Stătuse în soare tot 
timpul cât îi pândise ascuns în tufişul de la marginea parcului. 
Donau era leoarcă de transpiraţie, când, în cele din urmă, îşi 
văzu ţinta ajungând în dreptul porţii de îmbarcare spre 
Hamburg. 

Donau se întoarse imediat pe drumul pe care venise. Se mâniji 
cu cretă albă pe faţă într-o cabină de la toaletă. Mergând cu 
dificultate când se prezentă în faţa autorităţilor aeroportului 
aflate în dreptul ieșirii, le explicase că nu se simţea bine şi că se 
hotărâse să se întoarcă acasă. Il deranja stomacul, dar asta se 
întâmplă, probabil, din cauza homarului pe care îl mâncase cu o 
seară înainte şi care avusese un gust ciudat. După ce bagajul i-a 
fost verificat, iar el a fost percheziţionat cu atenţie, paznicii 
aeroportului i-au dat permisiunea să plece, după ce îi notaseră 
ceva pe paşaport. 

Odată ajuns afară, se îndreptase la pas spre un telefon - asta 
în eventualitatea în care ar fi fost supravegheat. Apoi, îl sunase 
pe Delgado. 

— Aşadar, unde naiba pleacă? izbucnise Delgado. 

— La Hamburg. l-am văzut intrând în sala de aşteptare. 

— Asta e bine. Te-ai descurcat admirabil. Stai acolo, că vin şi 
eu. Vom prinde o altă cursă spre Hamburg. Stai un moment să 
verific orele de plecare ale avioanelor... 

Delgado avea o adevărată colecţie de pliante cu orele de 
plecare şi de sosire ale trenurilor şi ale curselor de avion 
internaţionale. După câteva minute, îi spuse lui Donau unde să Îl 


aştepte, apoi îl sună pe Oscar Vernon. Omul cu cămaşa roz 
răspunse imediat la telefon. 

— Vă voi însoţi, spuse Oscar. De vreme ce am aflat ora de 
plecare şi numărul zborului, voi suna la aeroport şi voi rezerva 
trei bilete. Instrucţiunile rămân aceleaşi. Omoar-o pe Lisa, 
omoară-l pe Tweed... 

— Lisa s-a externat. l-am pierdut urma... 

— Unde se duce Tweed, acolo se duce şi Lisa. Îi vom găsi noi. 

— B şi P au reuşit să scape, îşi informă Delgado şeful. Se 
referea, desigur, la Barton şi la Panko, care evadaseră din 
închisoare. Le voi spune să ia expresul spre Newcastle, iar de 
acolo, feribotul spre Hamburg. Le voi da adresa Hotelului 
Renaissance, de pe Grosse Bleichein. 

Spre deosebire de modul prost în care vorbea engleza, 
Delgado vorbea germana fluent. Acest talent îl avea şi Oscar, 
care fusese suficient de precaut să nu îi spună acest lucru lui 
Delgado în eventualitatea că, ulterior, Delgado ar fi vorbit în 
germană, ca să nu fie înţeles de Oscar. Hotelul Renaissance era 
locul unde urma să locuiască şi Oscar, când ajungea la 
Hamburg. 

— Te-ai descurcat bine, spuse el. 

— Nu avem nicio protecţie, spuse Delgado. 

Cuvântul „protecţie” era cuvântul pe care îl foloseau atunci 
când vorbeau între ei despre arme de foc. 

— Am un prieten în Bremen, îl linişti Oscar. Îl voi suna şi îi voi 
spune să aducă protecţia la gara centrală din Hamburg. Bremen 
e aproape de Hamburg. Acum trebuie să plec. 

Oscar nu crezuse necesar să îi explice că la Bremen, oraş- 
port, armele erau aduse în ţară prin intermediul navelor 
comerciale care ajungeau acolo. Oscar nu le transmitea 
colaboratorilor lui decât datele esenţiale, păstrând restul 
informaţiilor pentru sine. 

Delgado puse jos receptorul, se duse în baie şi se privi în 
oglindă. Intr-adevăr, acum arăta ca un om de afaceri de succes. 
Se mai întrebă încă o dată cine era persoana care îi transmitea 
ordinele lui Oscar. 


15 


Hamburg. 

Când Tweed şi Paula părăsiseră Aeroportul Fuhlsbuttl afară 
era o caniculă insuportabilă. Limuzina care urma să îi ducă la 
Hotelul Four Seasons îi aştepta. Tânărul şofer era simpatic şi îi 
întâmpinase cu un zâmbet călduros. În curând, ajunseră în inima 
oraşului, iar Paula privea pe geam, admirând casele 
impunătoare de pe Rothenbaum-chaussee. 

Deşi era sfârşitul lunii iunie, avionul fusese pe jumătate gol, 
iar ei putuseră să vorbească nestânjeniţi. 

— Am fost urmăriţi la Heathrow, spuse Paula. Chiar până în 
sala de aşteptare. 

— Ştiu, îi răspunse Tweed. Un om mic de statură, care avea o 
valijoară. S-a comportat ca un adevărat profesionist. Şi-a 
schimbat mersul de mai multe ori - mergea ba repede, ba încet. 
S-ar putea să ne aştepte o petrecere de bun-venit la Hamburg. 

— Ai idee cine ar putea fi în spatele acestei acţiuni? 

— Nu am nici cea mai vagă idee... 

Mark Wendover venise pe culoar în dreptul lor şi răsturnase 
tava lui Tweed atunci când se aşezase pe locul de la margine. 

— Îmi pare nespus de rău, se scuză el. 

— Nu face nimic. Zborul a fost destul de liniştit până acum. 

— Am petrecut ore, chiar zile întregi pe Cheiul Reefers 
aşteptându-l pe Delgado să apară ca să aflu unde locuieşte. Nu 
a mai apărut. l-am povestit lui Harry despre asta, iar el mi-a 
spus că ar fi trebuit să verific strada din spatele depozitului. 
Clădirile au ieşiri de incendiu - Harry crede că Delgado m-a 
văzut şi a început să folosească ieşirile de incendiu. Călătorie 
plăcută... 

Ei se aflau pe Neuer Jungfernstieg când Paula văzu pentru 
prima dată Binnenalster, cel mai mic dintre cele două lacuri care 
se aflau în centrul oraşului. Se arătă încântată de apa albastră 
care se unduia şi sclipea în razele soarelui. Vapoare cu o singură 
punte navigau înainte şi înapoi, unele dintre ele îndreptându-se 
spre debarcaderul de la Jungfernstieg. 

— Mai avem puţin şi ajungem, spuse Tweed. 

În timp ce coborau pe trotuarul din faţa hotelului, un 
motociclist, care îi urmărise încă de când plecaseră de la 
aeroport, trecu în viteză pe lângă ei şi dispăru. Tweed ridică din 


umeri şi intrară în holul spaţios al hotelului, unde se înregistrară 
la recepţie. 

— A trecut mult timp de când nu am mai avut plăcerea dea 
vă avea drept oaspete, domnule Tweed, îl întâmpină 
recepţionerul. 

— Amândoi avem apartamente la etajul al treilea, îi spuse 
Tweed Paulei. Îşi cobori tonul: Hai să aruncăm repede o privire. 
Hotelul acesta a fost condus de aceeaşi familie vreme de 
generaţii. Tocmai a fost achiziţionat de un lanţ hotelier din 
străinătate. Vreau să văd dacă au reuşit să îi păstreze farmecul. 

În timp ce păşeau într-un spaţiu destinat recreării, se întâmplă 
un eveniment ciudat. Unul dintre lifturi coborâse la parter. Uşile 
se deschiseră. Înăuntru se afla un om între două vârste, de 
înălţime medie, bine făcut şi care purta o pereche de ochelari cu 
rame de aur. Privirea acestuia se intersecta cu cea a lui Tweed 
pentru câteva momente, apoi rămase în lift, apăsă pe buton, iar 
liftul urcă la etajul al doilea. 

— Ce ciudat! remarcă Paula. 

— Probabil a uitat ceva în cameră. 

El îi arătă o galerie de portrete cu rame aurite. Scaune cu 
tapiţerii deosebite erau plasate în apropierea tablourilor, astfel 
încât vizitatorii să poată lua loc şi să le admire. Apoi, Tweed o 
duse într-o altă sală spațioasă, unde câţiva bărbaţi şi femei 
stăteau la un pahar, apoi în salon. 

— E impresionant, spuse Paula. Nu m-ar deranja să iau masa 
acolo. 

Ea îi arătă un separeu situat la mezanin, deasupra întregului 
restaurant. În timp ce se întorceau spre lifturi, Tweed aruncă o 
privire într-o sală mai mică, plină de mese. 

— Aici e Cafeneaua Condi, îi spuse el. E mai mult decât o 
cafenea - poţi lua masa de prânz aici. Serviciile sunt excelente, 
iar mâncarea, delicioasă. Cred că acum ar trebui să vedem 
apartamentele în care vom sta. Vreau să îl sun pe Kefler, geniul 
în materie de operaţiuni financiare, după cum l-a numit Keith 
Kent. Cu cât ne vedem mai repede, cu atât mai bine... 

Cei doi tocmai treceau prin dreptul recepţiei, când îl văzură 
pe Marler care se înregistra la recepţie. Acesta venise de la 
aeroport pe cont propriu, cu un taxi. El îşi ridică privirea, îi văzu 
şi se uită în altă parte, de parcă nu i-ar fi cunoscut. 

— Ai spus că stau în camera numărul...? strigă el tare. 


El le dăduse astfel de ştire unde putea fi găsit. Tweed fu 
condus în apartamentul lui, în timp ce un alt angajat al hotelului 
se ocupa de Paula. Rămas singur, ieşi pe balcon pentru un 
moment. Deşi copacii de pe cealaltă parte a străzii aveau un 
frunziş des, totuşi putea zări printre ei lacul Binnenalster. Era 
linişte. 

Întorcându-se în cameră, se aşeză, căută numărul de telefon 
pe care i-l dăduse Kent, formă interiorul pentru o convorbire în 
afara hotelului, iar apoi numărul neamţului. 

— Cu cine vorbesc? întrebă în germană o voce aspră. 

— Numele meu este Tweed. Avem o cunoştinţă comună... 

— Ah! Aţi ajuns repede. Keith m-a sunat, mi-a spus că veniţi şi 
v-a descris. E o precauţie necesară. Eu sunt Kefler. 

Germanul vorbea acum în limba engleză. O precauţie 
necesară? Suna destul de sinistru. 

— Momentan locuiesc la Hotelul Four Seasons, domnule Kefler 
spuse Tweed şi îi comunică numărul apartamentului lui. Aş dori 
să vă văd cât mai repede cu putinţă. De asemenea, aş dori să 
vin însoţit de asistenta mea, Paula Grey, şi de Robert Newman, 
corespondentul însărcinat cu afacerile externe. 

— Sunteţi bine veniţi. Dar trebuie să veniţi după ce se 
înnoptează. Luaţi un taxi şi spuneţi-i şoferului să vă lase în 
apropiere de Piaţa de peşte. Apoi mergeţi de-a lungul lui Grosse 
Elbstrasse. În curând, veţi vedea în dreapta voastră un deal 
înalt, acoperit cu iarbă. În apropiere se află o cărare care vă va 
duce spre o stradă cu case vechi. Urcaţi pe cărare. Eu locuiesc 
la numărul 23. Aveţi grijă să rămâneţi în umbră în tot acest 
timp. V-aş sugera să ne întâlnim la ora unsprezece. 

— În această seară? întrebă Tweed. 

— Da, în această seară. Cine ne poate garanta că va mai 
exista un mâine? Vă mulţumesc pentru că m-aţi sunat... 

Cineva bătu la uşă. Când deschise uşa, Paula intră în cameră. 
Studie apartamentul, ieşi pe balcon şi luă o gură de aer, deşi 
afară încă mai era zăpuşeală, apoi se întoarse. 

— Ar fi trebuit să te întreb dacă e un moment potrivit. 

— Este extrem de potrivit. la loc. Ascultă. 

Tweed îi relată cuvânt cu cuvânt convorbirea pe care o 
avusese cu Kefler. Ea se încruntă, uitându-se fix la el în timp ce 
îi vorbea, aşezat pe fotoliu. La sfârşit, făcu un semn cu mâna. 

— Asta a fost tot, încheie el. 


— Aşadar, mergem? 

— Da. 

— Mi se pare că sună destul de periculos. „Trebuie să veniţi 
după ce se înnoptează. Rămâneţi în umbră tot timpul... Dacă va 
mai fi o zi de mâine”, comentă Paula. 

— Ba, dimpotrivă, Kefler mi s-a părut a fi un tip jovial, destul 
de deschis. 

— Într-adevăr, Keith Kent a spus că îi aminteşte de un ursulet 
de pluş. Dar nu crezi că a avut un ton oarecum misterios? 

— Ba da. În consecinţă, ne vom lua toate măsurile de 
siguranţă. Mai târziu, vom merge la Hotelul Renaissance, unde 
stau Harry Butler şi Pete Nield. Vreau ca Harry să ne escorteze, 
hotărî Tweed. 

— lar Mark? 

— Mark ar fi în plus. 

El se îndreptă spre uşă. Cineva bătuse destul de tare în ea. 
Deschizând, văzu un individ înalt stând în faţa uşii. 

— Domnule Tweed, eu sunt Victor Rondel. 

Paula îl privi pe oaspete cu mare curiozitate când acesta intră 
în cameră şi îi fu prezentat. El îi strânse mâna în treacăt, dar 
ferm. Era mai degrabă uimită de apariţia aceasta. 

Rondel avea un metru optzeci înălţime, o constituţie atletică, 
era ras, iar părul lui blond era pieptănat pe spate, peste frunte. 
Ochii lui căprui erau jucăuşi, iar zâmbetul plăcut. Avea între 
treizeci şi patruzeci de ani şi era îmbrăcat cu un pulover bleu, 
pantaloni bej cu manşetă şi purta pantofi sport albi. El acceptă 
invitaţia lui Tweed de a lua loc şi ezită când Tweed îi arătă 
sugestiv şampania aflată la rece într-o frapieră, care-i fusese 
oferită de conducerea hotelului. 

— Nu a fost încă destupată. Poate aţi dori să o păstraţi pentru 
mai târziu. 

— Gheaţa din frapieră aproape s-a topit, spuse Tweed. Cred 
că ne-aţi face o favoare dacă aţi accepta să o desfac acum. 

— Atunci voi fi bucuros să vă fac această favoare. 

El zâmbi din nou când Tweed luă sticla şi o duse în baie 
pentru a-i scoate dopul. li surâse Paulei, care se aşezase pe 
rezemătoarea unui alt scaun. 

— Aceasta este prima dumneavoastră călătorie la Hamburg, 
domnişoară Grey? 


— Vă rog, spuneţi-mi Paula. Nu, nu este prima mea călătorie. 
Am mai fost aici acum câţiva ani, pe vremea când familia încă 
se mai ocupa de el. De acest hotel, vreau să spun. 

— A, da, sfârşitul unei dinastii. Mi-e teamă că acest lucru se 
întâmplă destul de frecvent în zilele noastre. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că noii proprietari - cei ai lanţului hotelier - i-au 
păstrat personalitatea neschimbată. Am înţeles că 
dumneavoastră sunteţi asistenta personală a domnului Tweed. 

Ea nu îi răspunse, deoarece Tweed revenise în cameră cu 
sticla desfăcută. Turnă şampanie în trei dintre cele şase pahare 
care se aflau pe masă, apoi îşi ridică paharul. 

— Pentru pace şi prosperitate. 

— Cu siguranţă, voi bea pentru asta, spuse Rondel. 

— De unde aţi ştiut că mă aflu aici? întrebă Tweed deodată, 
încă stând în picioare. 

— V-am văzut pe dumneavoastră şi pe domnişoara Grey... 

— Paula, vă rog, spuse ea din nou, zâmbind. 

— V-am văzut pe dumneavoastră şi pe Paula intrând în timp 
ce îmi beam cafeaua în salonul de jos. Acel salon este destinat 
în exclusivitate persoanelor de viţă nobilă din Hamburg. 

— Dar cum aţi ştiut cine sunt? insistă Tweed. 

— Informaţiile sunt esenţiale în meseria pe care o practic. 
Uneori sunt mult mai preţioase decât aurul. Dumneavoastră 
sunteţi directorul-adjunct al SIS-ului. 

— Pot să vă întreb care este ocupaţia dumneavoastră? 

— Tocmai aţi făcut-o. Rondel râse agreabil. Eu sunt unul din 
cei doi parteneri care deţin controlul asupra Zurcher Kredit 
Bank. 

— Cea mai sigură bancă din lume, după reputaţie. 

— Sper. Cel puţin aşa îmi place să cred. Rondel îşi goli 
paharul: Vă mulţumesc pentru băutură. Această şampanie este 
o marcă deosebită. V-am reţinut destul de mult. Am vrut doar să 
ne cunoaştem. Am fi extrem de încântați dacă aţi accepta 
invitaţia noastră la unul dintre cele mai bune restaurante din 
oraş. Scoase din portvizitul de marochin o carte de vizită albă, 
pe care i-o întinse Paulei. V-am rezervat o masă pentru mâine 
seară. Sper că vă va fi pe plac. Numărul mesei este scris pe 
spatele cărţii de vizită. 

—E un gest foarte amabil din partea dumneavoastră, îi 
răspunse Tweed. Ar fi deplasat dacă aş veni însoţit şi de o altă 


persoană, în afară de Paula? Este vorba despre un domn care se 
numeşte Robert Newman. 

— Ah! Faimosul corespondent însărcinat cu afacerile externe. 
Va fi mai mult decât bine venit. 

— Bineînţeles, voi plăti eu pentru el... 

— Nu veţi putea face asta. Rondel râse din nou. | se va 
comunica în prealabil şefului de sală să treacă nota 
dumneavoastră în contul meu. Vă rog, nu vă împotriviţi! Sper că 
nu veţi considera aceasta un gest lipsit de politeţe, dar veţi cina 
singuri. Eu mă voi afla la o altă masă, împreună cu partenerul 
meu de afaceri - până mâine seară ar trebui să primim o 
telegramă urgentă şi va trebui să luăm o decizie. 

— Sună perfect. Aşadar, atunci când vorbiţi la plural, vă 
referiţi şi la partenerul dumneavoastră de afaceri. După cum 
cred că am mai amintit, el va fi persoana cu care voi lua cina. 

Rondel se ridică în picioare. 

— În curând vom dori să ne faceţi o vizită la sediul nostru. 

— Care se află unde anume? 

— Momentan nu vă pot oferi nicio informaţie. Rondel zâmbi 
din nou, apoi le strânse mâinile: Vom păstra însă legătura... 

Rămas singur cu Paula, Tweed se uită la ea. El îşi scoase 
ochelarii, îi şterse cu o batistă curată, apoi îi puse din nou la 
ochi. 

— Cum ţi s-a părut? 

— Destul de impresionant. Mi-a plăcut. Nu am mai întâlnit 
niciodată o astfel de persoană. Am auzit de restaurantul acesta. 
Ea îi arătă cartea de vizită: Se spune că ar fi formidabil. 

— Restaurantul Fischereihafen, citi Tweed cu voce tare. 
Grosse Elbstrasse 143. Asta înseamnă că nu e departe de 
locuinţa lui Kefler. După cum ştii, hafen înseamnă „port”. 

— Ţie ce impresie ţi-a făcut? întrebă Paula. 

— Mi s-a părut că e foarte secretos. Rondel s-a eschivat când 
a fost vorba să ne spună numele partenerului lui de afaceri şi 
adresa sediului lor. Mă întreb cum a aflat cine sunt şi că urma să 
venim aici? Paula, în timpul acestei călătorii nu putem avea 
încredere în nimeni altcineva decât în membrii echipei. In 
absolut nimeni. 

— Rondel ţi s-a părut suspect? 

— Nu am spus asta. Cineva ciocăni la uşă. 


— Poate că e Newman. El stă aici. Mark, de asemenea. Tweed 
deschise uşa şi rămase uimit. In pragul uşii stătea Lisa Trent 
care afişa o jumătate de zâmbet în colţul gurii. 


16 


— Bine aţi venit la Hamburg! spuse Lisa, intrând în cameră şi 
ducându-se să o îmbrăţişeze pe Paula. E uimitor, spuse ea, 
întorcându-se spre Tweed. E cu adevărat uimitor! Mi-ai descifrat 
mesajul, isteţule, spuse ea pe un ton obraznic. 

— Vrei un pahar cu şampanie? o întrebă Tweed. 

— Chiar mai multe, îi răspunse scurt Lisa după ce se uită la 
eticheta de pe sticlă. Pot să iau loc? E al naibii de cald, spuse, în 
timp ce se aşeza. 

Era îmbrăcată cu o bluză albă şi cu o pereche de pantaloni 
scurţi, de culoare kaki. În picioare avea o pereche de sandale. 
Nu purta niciun fel de bijuterii - nici măcar un inel. Tweed îi 
întinse un pahar de şampanie, pe care Lisa îl bău pe jumătate. 

— De unde ai ştiut că ne aflăm aici? o întrebă Tweed în 
treacăt. 

— Treaba mea e să aflu ce se întâmplă. M-am gândit că ţi-ai 
dat seama de asta când am venit la Londra pentru a te avertiza 
în legătură cu incidentele violente care aveau să se petreacă. 
Trezeşte-te, Tweed! spuse ea din nou pe un ton obraznic. 

— De ce ai venit să ne vezi tocmai acum? Nu că nu ne-am 
bucura de prezenţa ta... 

— Ai atins punctul sensibil. Eu cred că sunteţi pe urmele lui. 

— Oare aşa să fie? 

Tweed se aşeză cu faţa la ea, astfel încât să nu rateze nici cea 
mai mică schimbare a expresiei de pe chipul ei. 

— Şi ce s-ar întâmpla dacă acesta ar fi unul dintre motivele 
pentru care ne aflăm aici? 

— Atunci vă aflaţi în locul potrivit. Germania. 

— Este în Germania? Ai idee cam pe unde anume? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Lisa îşi umplu paharul şi bău 
jumătate din el. De data asta chiar va trebui să îţi pui mintea la 
contribuţie. 

— Mi s-a spus că sunt destul de bun la asta. Nu ai vrea să ne 
dai un mic indiciu? 

— Nu am nicio idee. Ea îşi schimbă dintr-odată atitudinea 
nonşalantă şi se uită fix la Paula. Dar vă pot spune că vă aflaţi 
într-un mare pericol. 

— Şi acest pericol din partea cui vine? 


— Interogatoriul vostru a mers prea departe. Ea se aprinse 
brusc, făcându-se roşie la faţă de mânie. Nu ştiu. Nu crezi că ți- 
aş spune dacă aş şti? Ea îl înfruntă pe Tweed, ridicându-se în 
picioare. Există un sentiment numit încredere. Ai auzit de el? 
Încredere! strigă ea. De vreme ce, evident, nu ai încredere nu 
mine, nu mai avem ce discuta. Ea luă paharul cu şampanie, 
văzu că era gol, îl aruncă spre masa de pe care îl luase, 
spărgându-l. Şi când mă gândesc prin câte am trecut la Londra 
ca să te ajut, iar tu te porţi cu mine în felul acesta! 

— Îmi aduc aminte foarte bine, Lisa... începu Tweed. 

— Nu mă lua pe mine cu „Lisa”. Numele meu este Trent 
pentru tine. Ai înţeles? T-r-e-n-t. Uită de mine, strigă ea, 
îndreptându-se spre uşă. Paula, te compătimesc fiindcă lucrezi 
pentru acest om... 

Apoi dispăru. 

— Am dat-o în bară! spuse Tweed. 

— Totuşi, nu trebuia să ţipe în halul acela la tine. 

— Am dat-o în bară, repetă Tweed. leşi pe balcon, iar Paula îl 
urmă. Tocmai s-a externat din clinică şi probabil că ar fi trebuit 
să mai stea câteva zile internată, dar are curaj. Şi eu m-aş fi 
externat dacă aş fi fost în locul ei. Am pierdut un personaj-cheie. 

— Aş putea să încerc să o găsesc... 

— Nu încerca. Trebuie să o lăsăm să clocotească, apoi să se 
calmeze. Sora ei, Helga, a fost ucisă. Probabil că înţelege că 
glonţul îi era destinat. Inspiră adânc. Cel puţin ne întâlnim cu 
Kefler diseară. 

— Şi poate şi cu Rondel. 

— Ce idee trăsnită! Să ne invite la masă, dar să nu stea 
împreună cu noi! E ceva ciudat la mijloc. 

— Vom afla mâine-seară, spuse Paula pe un ton liniştit. 

— Între timp, cred că ar trebui să te duci la Renaissance şi să 
aranjezi cu Harry pentru diseară. Nu ştiu ce ne-ar putea aştepta 
în zona docurilor. 

Marler ajunse ca la comandă, aducând cu sine o geantă mare, 
încăpătoare. Zâmbi şi refuză paharul cu şampanie care îi fusese 
oferit. 

— Tocmai am sosit de la Reeperbahn. M-am întâlnit cu 
Newman şi i-am dat pistolul lui favorit, un Smith & Wesson de 
calibru 38, cu toc cu tot şi cu gloanţe de rezervă. Mi-a spus că se 
simte mai bine acum. 


— De ce? Era neliniştit? îl întrebă Tweed, necrezându-şi 
urechilor. 

— Oraşul acesta te nelinişteşte. L-am văzut şi pe Mark. 
Prietenul lui de acum înainte este un Walther de 7,65 mm. 

— De unde ai ştiut în ce camere locuiau? 

— l-am urmărit cu discreţie după ce au ajuns separat. Nici 
măcar nu au ştiut că eram acolo. 

— Probabil şi-au pierdut antrenamentul, glumi Paula. 

— Ai spus că acest oraş te nelinişteşte, îşi aminti Tweed. Ce 
te-a făcut să spui asta? 

— Cunoştinţa mea din Reeperbahn, individul care ne-a făcut 
rost de arme. El mi-a spus că există mulţi nemernici pe aici, dar 
că a auzit că urmează să ajungă şi alţii, din Marea Britanie - unii 
vor veni cu feribotul, alţii cu avionul. Am cumpărat suficiente 
arme, încât să putem ţine piept unei mici armate. Paula, ţine! 

El scoase din geantă arma pe care ştia că şi-o dorea aceasta. 
Era un pistol automat Browning de calibrul 32, cu muniţia 
aferentă. Ea cercetă arma goală, îi verifică toate mecanismele, îi 
puse un încărcător şi ascunse arma într-un compartiment 
special din poşetă. 

— Acum mă simt complet echipată, îi anunţă ea. 

— Te comporti exact ca Newman, îi spuse Marler. Ce-ai zice 
de vreo două grenade şi de nişte butelii cu gaz lacrimogen? 

— Dă-mi-le, spuse ea, întinzând mâna. 

— Şi ar mai fi şi arma ta, Tweed. Un Walther, dacă îmi aduc 
bine aminte. 

— Ştii că port arme foarte rar, se împotrivi Tweed, uitându-se 
cu neplăcere la pistolul automat care îi fusese întins. 

— la-l! se răsti Paula. Cred că nu ne va fi prea uşor de data 
asta. Nu vrei să îmi salvezi viaţa dacă va fi nevoie? 

— Eşti diabolic de convingătoare. Ar trebui să fii închisă 
pentru asta! 

El luă pistolul, tocul şi muniţia pe care i le întinsese Marler, 
apoi se uită la ceas: 

— Paula şi cu mine tocmai ieşeam pentru a ne întâlni cu Harry 
şi cu Pete, care stau la Hotelul Renaissance. 

— Atunci, de vreme ce şi eu urma să mă îndrept tot acolo, vă 
voi da un avans de treizeci de secunde, după care voi merge în 
spatele vostru şi n-o să vă scap din ochi... 


Încă nu se întunecase când Tweed şi Paula ieşiră din hotel, o 
luară la dreapta şi începură să se plimbe ca doi turişti. Soarele, 
care luminase ferestrele apartamentului lui Tweed, încă mai 
strălucea, deşi se apropia asfinţitul. 

Ei ajunseră la capătul străzii şi traversară. Paula se opri un 
moment, privind faleza Jungferstieg, care se afla vizavi. 
Feriboturile, în număr mult mai mic decât mai devreme, încă 
mai plecau de la docurile de pe Lacul Alster. 

— Dimineaţa devreme şi seara târziu, îi spuse Tweed, 
navetiştii care locuiesc în casele sau în apartamentele de pe 
malul lacului Alster folosesc feribotul. Aceasta îi scuteşte de 
grija de a găsi un loc de parcare. 

— E raiul pe pământ! oftă Paula, uitându-se la clădirile 
frumoase de pe malul opus. 

— Trebuie să ne mişcăm, hotărî Tweed. 

Se uită înapoi. Marler îl supraveghea de la distanţă. Tocmai îl 
sunase pe Harry din proprie iniţiativă. Trecând pe lângă cei doi, 
le vorbi abia mişcându-şi buzele. 

— L-am sunat pe Harry pe telefonul lui mobil, deci am aflat 
numărul camerei lui. Urmaţi-mă îndeaproape după ce ajungem 
la Renaissance... 

Trecură prin dreptul unor magazine aflate în clădiri 
impresionante, care păreau că sunt acolo dintotdeauna. Marler 
o luă la dreapta pe Grosse Bleichen, intrând pe o stradă mai 
îngustă, unde văzură foarte puţine persoane. Tweed şi Paula îl 
urmară pe Marler şi intrară în Hotelul Renaissance, care era un 
loc foarte liniştit şi confortabil. Paula aruncă o privire spre 
restaurantul hotelului, apoi se întoarse repede. 

— Ce s-a întâmplat? şopti Tweed. 

— E în restaurant. Nu are să-ţi vină să crezi! Îţi aduci aminte 
de bărbatul îmbrăcat cu o cămaşă roz, rotund la faţă, cu capul 
mare, care se afla pe trotuarul de vizavi de La Ştreangul 
Spânzuratului? 

— Da. 

— E aşezat la o masă din restaurantul pe lângă care tocmai 
am trecut. Şi cred că m-a văzut... 

— Grăbeşte-te, Marler ne aşteaptă... 

Harry Butler deschise uşa camerei sale după ce Marler bătu 
într-un anumit fel. El îi trase pe toţi înăuntru, apoi închise uşa şi 
o încuie. 


— Ce-i cu graba asta? întrebă Tweed. 

— Am veşti proaste, îi anunţă Harry. Omul cu cămaşa roz, 
personajul masiv şi urât, care le dădea ordine huliganilor de pe 
Cheiul Reefers, stă în acest hotel. 

— L-am văzut, spuse Paula. Veştile devin şi mai proaste, 
continuă Harry. Delgado e şi el aici. E bine deghizat, tuns scurt, 
şchiopătează şi are un baston ortopedic. M-am uitat în ochii lui. 
Ochii unui om spun întotdeauna adevărul despre el. 

— Cum de au ajuns aici atât de repede? se întrebă Paula. 

— Simplu: au prins prima cursă care i-a urmat celei cu care 
am venit noi. 

— Dar de unde au ştiut că vom fi aici? insistă Paula. 

— De la prichindelul vioi care ne-a urmărit până în sala de 
aşteptare de la Heathrow, îi spuse Tweed. Afară era un afiş pe 
care scria mare „Hamburg”. După ce a aflat asta, omuleţul a 
dispărut şi şi-a anunţat şefii. 

— Pur şi simplu uitasem de el. Sunt îngrozitor de bine 
organizaţi! 

— Asta înseamnă că ne vom organiza şi noi mai bine, îi 
răspunse Tweed. 

În timp ce ei doi discutau, Maler scoase din geanta lui 
încăpătoare un pistol marca Walther şi i-l dădu lui Harry. li mai 
dădu încă o armă pentru Nield, împreună cu alte „cadouri”: 
grenade, butelii cu gaz lacrimogen, fumigene şi o armă 
automată Uzi. Marler scoase altele şi pentru Pete Nield. 

— Începem un alt război din Golf? glumi Paula. 

— S-ar putea să ne aştepte ceva de genul ăsta, îi avertiză 
Tweed. 

— Unde stă Nield? 

— În camera de alături. Harry le arătă cu degetul în dreapta 
lui. Am avut noroc. Am ajuns aici separat. A ieşit undeva, 
probabil inspectează terenul. 

— Trebuie să îţi spun ceva... începu Tweed. 

Harry ascultă, stând cu braţele încrucişate şi nespunând un 
cuvânt. Tweed îi explică toate detaliile referitoare la vizita pe 
care aveau să i-o facă lui Kefler la ora unsprezece în acea seară, 
îi dădu adresa şi îi arătă zona din apropierea docurilor pe o 
hartă luată de la recepţia Hotelului Four Seasons. 

— Voi fi acolo, spuse Harry, uitându-se la puşca aceea cu 
lunetă pe care i-o dăduse Maler. Am cumpărat o motocicletă. 


Aşa voi putea să urmăresc taxiul în care vă veţi afla. O să dispar 
atunci când veţi cobori din maşină. Nu îmi place deloc ceea cea 
spus Kefler. Nu îmi place zona în care locuieşte. Docuri, 
noaptea... 

— Mă simt în siguranţă, acum, când ştiu că vine şi Harry cu 
noi, spuse Paula când ieşeau din hotel. Ea îl strânse de braţ pe 
Tweed şi îi şopti: Uite cine e în faţa noastră. 

Un om care şchiopăta se plimba pe stradă, la douăzeci de 
metri în faţa lor. Avea în mâna dreaptă un baston. Bărbatul avea 
părul tuns foarte scurt. Tweed o trase pe Paula de braţ şi o 
întoarse astfel încât să se prefacă, la fel ca şi el, că se uită lao 
vitrină. 

— Noul Delgado arată exact cum ni l-a descris Harry - nu l-aş 
fi recunoscut. 

— Avem treburi de făcut, o avertiză Tweed. Ne vom întoarce 
la hotel - eu, unul, vreau să fac repede un duş - vom lua cina, iar 
apoi vom merge la întâlnirea cu Kefler. 

— Voi face şi eu un duş. Nu prea îmi e foame. 

— Îți va fi, dacă nu mănânci - ţi se va face foame la miezul 
nopţii. 

— A dispărut! 

Paula aruncase o privire pe stradă şi văzuse că era goală. 
Tweed se uită şi el, mormăi ceva, o luă de braţ şi traversă 
împreună cu ea pe partea cealaltă. Un şir lung de vehicule, 
printre care şi multe camioane, erau parcate pe timpul nopţii. 

— A dispărut într-unul dintre pasajele pe lângă care am trecut 
atunci când ne aflam în drum spre Harry, îi spuse Tweed. Dacă 
mergem pe partea aceasta a străzii, nu vom putea fi văzuţi de 
camioane în cazul în care o să mai apară... 

Cei doi ajunseseră la strada principală care intersecta zona 
pietonală din apropierea docurilor. Tweed era pe punctul de a 
face la dreapta, când Paula îl trase de braţ. El îi făcu semn cu 
capul. 

Puțin mai departe de ei se afla un om cu o pălărie de paie pe 
cap, care manevra o cameră de luat vederi. Era Mark Wendover. 
Ei observară cum acesta, stând cu spatele la ei, filma lacul 
Alster şi un feribot care tocmai sosea. Apoi, brusc, Mark îndreptă 
camera într-o altă direcţie, spre o clădire, şi filmă intrarea, 
geamurile de la parter şi pe cele de la etajul întâi. Clădirea 
impunătoare era sediul Zurcher Kredit. 


— larăşi a început, protestă Paula. Face totul de unul singur. 
Independentul... 

— Bine, dacă aşa lucrează el... 

— Voiam să îţi spun ceva, îi zise Paula în timp ce se apropiau 
de intrarea în hotel. Mi-a tot scăpat. Înainte să plecăm din Park 
Crescent - tu nu te aflai în birou - Monica mi-a spus că atunci 
când internetul a luat-o razna, nici telefonul nu a mai funcţionat. 

— Chiar aşa? îi răspunse Tweed cu indiferenţă. Credeam că 
le-a telefonat mai multor cunoştinţe pentru a afla dacă 
sistemele lor de operare funcționau. 

— Asta s-a întâmplat mai târziu, sublinie Paula. Ea crede că 
telefonul nu a funcţionat în timpul acelei experienţe 
îngrozitoare. Şi nu a funcţionat nici după aceea, cel puţin pentru 
câteva minute. 

— O fi fost un scurtcircuit... 

— Ascultă-mă! Internetul este legat la reţeaua telefonică. 

— Interesant! 

Paula renunţă, enervată. Atunci când ajunse în camera ei, se 
duse în baie şi făcu duşul pe care dorise să îl facă mai devreme. 

Aflat în camera lui, Tweed îşi amână duşul şi îl sună pe Cord 
Dillon, formând numărul de telefon secret de la apartamentul 
acestuia. 

— Ce s-a întâmplat, Tweed? întrebă o voce somnoroasă. E 
dimineaţă aici, iar eu nu mă trezesc devreme decât dacă trebuie 
neapărat. 

— Mark Wendover. Ce fel de agenţie de detectivi particulari a 
avut la New York? 

— A fost un fel de parteneriat. Delapidare. Cineva şi-a băgat 
mâna în borcanul cu dulceaţă, destul de adânc chiar. Ce face 
Mark? 

— Progresează. 

— Asta e tot? Bine. Slavă Domnului... 

Tweed îşi scoase carneţelul şi notă numele lui Zurcher Kredit 
Bank, îl încercui, îl legă de numele încercuit al lui Rondel, apoi 
de cel al lui Mark. Se uită la carneţel pentru câteva momente, 
ţinând în gură celălalt capăt al stiloului. Mormăi ceva, apoi intră 
în baie pentru a-şi face un duş. 

Puțin mai devreme în acea seară, după ce ţipase la Tweed, 
Lisa se întorsese în camera ei. După ce-a deschis uşa, a văzut 
un plic ce fusese strecurat pe sub uşă. In plic se afla un mesaj: 


Sună-mă de urgență. Dă-mi telefon din Gara Centrală. Rocco. 


Ea plecă imediat. Părăsind hotelul, se deplasă pe jos. Lisa se 
oprea din când în când, scuturându-şi o sandală de parcă ar fi 
avut o pietricică înăuntru. Acest gest îi dădea ocazia să 
privească înapoi şi să vadă dacă nu era urmărită. 

Nu era aglomeraţie când ajunse. Gara fusese construită în stil 
german, era foarte mare şi avea un acoperiş foarte înalt. Intră 
într-o cabină de telefon şi formă numărul. Îi răspunse o voce 
familiară: 

— Lisa, nu ţi-ar plăcea să primeşti o sută de mii de mărci 
germane? 

— Ce-ai spus? 

— Cred că m-ai auzit destul de bine. De acum înainte vreau să 
afli de la Tweed tot ce poţi. Câţi membri are echipa lui? Unde se 
duce? În Hamburg, în afara oraşului? Va trebui să raportezi toate 
acestea unei singure persoane şi aceea sunt eu... 

— Stai un pic, spuse ea. Cineva încearcă să intre. 

Se întoarse. Un individ pe care nu îl mai văzuse niciodată în 
viaţa ei stătea în faţa cabinei cu un plic alb în mână. El îi puse 
plicul în mână, îi spuse că era pentru ea, apoi plecă. 

— Ai primit plicul, spuse vocea de la telefon. Acum verifică-i 
conţinutul. Te aştept. 

Ea deschise plicul. Un teanc gros de bancnote de o mie de 
mărci se afla înăuntru. Numără banii. Zece mii de mărci 
germane. _ 

Îi mai numără o dată. Nu, o sută de mii de mărci germane. În 
lire sterline, asta ar fi însemnat aproximativ treizeci de mii! Puse 
plicul în poşetă. 

— Nu uita, trebuie să îmi raportezi numai mie... 

Niciodată nu mai avusese atât de mulţi bani. 


17 


Tweed şi Paula luau masa de seară în restaurantul hotelului. 
Rezervaseră unica masă de la mezanin, asigurându-şi astfel o 
vedere de ansamblu asupra întregului salon în care se aflau 
doar câţiva oaspeţi ai hotelului, deşi se apropia începutul lunii 
iulie. 

— Nu e atât de multă lume pe cât m-am aşteptat, spuse 
Paula. Probabil e din cauza căldurii, care a ajuns chiar şi aici, 
sus. 

Ea mânca o omletă - un fel care nu se afla în meniu, dar ea Îi 
spusese chelnerului că nu îi era prea foame din cauza căldurii. 

— Este extrem de neobişnuit pentru Hamburg, doamnă, îi 
răspunse chelnerul. Rareori ne confruntăm cu canicula. 

— Văd că Newman s-a aşezat la o masă de lângă fereastră, 
iar Mark îl însoţeşte, remarcă Tweed. În timp ce intram, l-am 
auzit pe Mark întrebându-l dacă poate lua loc lângă el şi 
spunându-i că detestă să ia masa de unul singur. 

— Se comportă ca şi cum nu s-ar cunoaşte, observă Paula. 

— lar Marler mănâncă nişte sendvişuri şi bea ceva la bar de 
unul singur. De acolo poate să observe fiecare persoană care 
intră în restaurant. Nu îi scapă nimic lui Marler al nostru! Nu te 
uita acum, dar nu ai să ghiceşti nici într-o sută de ani cine s-a 
aşezat singur la masa de lângă perete, spuse Tweed. 

— Spune-mi, altfel va trebui să mă uit. 

— Brigadierul. Bernard, Lordul Barford. E îmbrăcat într-un frac 
alb. 

— Pe căldura înăbuşitoare din seara asta? exclamă Paula. Da, 
îl caracterizează. Trebuie să ai o anumită ţinută pentru masa de 
seară, indiferent de temperatură. Cred că a făcut asta de sute 
de ori atunci când lua masa la popotă, pe vremea când era în 
armată. 

— Dumnezeule! 

Observaţia lui Tweed tocmai o făcuse pe Paula să înţeleagă 
situaţia. 

— E ultima persoană de pe faţa pământului pe care m-aş fi 
aşteptat să o văd aici. Ce se întâmplă? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. 

— Tu nu crezi în coincidenţe. lar Hamburgul e unul dintre 
locurile pe care le-a menţionat Aubrey, fiul lui, atunci când am 


luat prânzul împreună cu el la Martino, spunând că este una 
dintre destinațiile lui frecvente. Mă întreb ce secrete are aici, la 
Hamburg? spuse Paula. 

— Nici măcar nu aş putea ghici. 

Tweed termină repede calcanul lui a la Dover. Era mort de 
foame. Cei doi evitaseră băuturile alcoolice, preferând apa în 
locul acestora pentru a nu se deshidrata. 

— Ne-a văzut? îl întrebă Paula în timp ce-şi termina de 
mâncat omleta. 

— Nu. Nu s-a uitat în sus când a intrat. Acum citeşte 
concentrat nişte documente. 

— Cu siguranţă o să ne vadă când vom pleca şi vom cobori 
scările de la mezanin. 

— Vom încerca să profităm de momentul când va fi servit de 
chelneri. Sunt destul de mulţi pe aici. 

Tweed puse jos tacâmurile şi se uită la ceas pe sub faţa de 
masă. 

— Care e următorul obiectiv - după ce îl vom vizita pe Kefler? 

— Să îl localizăm şi să îl identificăm pe Rinocer. Cafea? 
Desert? 

— Nu, mulţumesc, spuse Paula. 

— Atunci, acum ar fi un moment propice pentru a pleca. 

Pe când coborau scările, Paula se uită bine la apariţia 
neaşteptată. O cohortă de chelneri se învârteau în jurul lui 
Barford în timp ce îi serveau friptura. Ea observă că lordul era 
vioi, se mişca cu agilitate, era extrem de stăpân pe sine şi 
stătea la masă într-o poziţie corectă. 

— Nu ne-a observat, spuse Paula în timp ce intrau în hol. 

— Nu te amăgi. E ca o pasăre de pradă. Nu prea îi scapă 
multe lucruri. 

Marler stătea de unul singur lângă un palmier, la adăpost de 
privirile celorlalţi oaspeţi ai hotelului. Tweed se îndreptă spre el 
mergând încet şi îi strecură în poală un bileţel, apoi îşi continuă 
drumul. 

— Ce scria pe bileţel? îl întrebă Paula. 

— L-am anunţat pe Marler că intenţionăm să-i facem cuiva o 
vizită. De asemenea, i-am spus că Harry ne va apăra spatele. 

După cum fusese stabilit, Newman îi prinse din urmă chiar 
când aceştia intrau în hol. Le vorbi cu o voce joasă: 


— Mark s-a descurcat foarte bine. Oricine ar fi stat lângă noi şi 
ar fi ştiut limba engleză l-ar fi auzit vorbind despre New York, 
apoi punându-mi întrebări despre slujba mea. E perspicace. la 
uite cine-i aici! 

Tocmai coborau treptele pentru a ajunge în stradă, când Lisa 
le ieşi în cale. Se juca, radioasă, cu poşeta ei, învârtind-o prin 
aer, şi zâmbea lăsând să se înţeleagă că i-a trecut supărarea. 

— Plecaţi undeva? o întrebă ea pe Paula. 

— Vrem să facem o plimbare, îi răspunse repede Tweed. 
Avem ceva secret de vorbit. 

— Pot să vin cu voi? 

— Pari foarte obosită, îi spuse Paula, eschivându-se. Mai bine 
te-ai băga în pat şi ai dormi... 

Se aflau în stradă, îndreptându-se spre docuri. Lisa alergă 
după ei şi îl prinse din urmă pe Tweed: 

— Îmi pare nespus de rău că mi-am ieşit din fire. Nu am vrut... 

— Lisa, izbucni Paula, întoarce-te la hotel şi culcă-te! Nu l-ai 
auzit pe Tweed spunând că avem ceva secret de vorbit? 

Lisa clipi, se întoarse pe călcâie, se îndreptă spre hotel şi urcă 
treptele. Stătu acolo câteva momente, apoi se uită după ei. 

— Nu v-aţi purtat prea frumos, spuse Newman. Aş fi putut să 
scap de ea într-un mod mult mai politicos. Se încruntă. Cred că 
relaţia cu Lisa s-a deteriorat. V-aţi certat? 

— S-a purtat foarte urât cu Tweed în camera lui, îi spuse 
Paula. 

— Nu e vorba de asta, spuse Tweed, privind peste umăr. 
Vreau să văd cât efort va depune pentru a ne intra din nou în 
graţii. lată şi un taxi... 

Uitându-se pe o hartă, el îi explică şoferului unde dorea să îi 
lase. Şoferul se uită la ei surprins, apoi dădu din cap. 

— Nu cred că i s-a părut o idee prea bună, şopti Paula. 

Ei încetară să mai discute, iar Paula privi pe fereastră în timp 
ce taxiul se deplasa cu viteză prin Hamburg. Clădiri imense se 
înălţau deasupra lor, iar pe stradă nu era nicio persoană. Din 
când în când, la intervale lungi, străzile erau luminate de 
felinare înalte, apoi iarăşi intrau în umbră. Paula îşi băgă mâna 
dreaptă în geantă pentru a se asigura că pistolul automat îi era 
la îndemână. Tweed urmărea traseul pe hartă. 

— Cei de pe-aici se duc tare devreme la culcare, observă 
Newman. Nu e nici ţipenie de om! 


— Muncesc din greu, se trezesc devreme, îi spuse Paula, 
vorbind pentru a se calma. 

Taxiul se opri într-un loc ce le era străin. Erau înconjurați de 
clădiri înalte, moderne. Şoferul se uită în spate, şovăitor, ţinând 
motorul în funcţiune. 

— Aici doreaţi să ajungeţi? îi întrebă în germană. 

— Da, îi răspunse Tweed. 

— Sunteţi sigur? 

Modul în care vorbea şoferul îi neliniştea. Paula observă că 
acesta nu deschisese uşile. El se uită la ea, încruntându-se. 

— Chiar aici este locul, spuse Tweed, plătind cursa şi lăsându- 
i taximetristului un bacşiş bun. 

— Mulţumesc, spuse şoferul. Vă întoarceţi? îi întrebă şi îşi 
mâzgăli numele pe o carte de vizită pe care erau scrise numele 
firmei şi numărul de telefon. 

Tweed puse cartea de vizită în portmoneu. Taxiul plecă 
repede de acolo. 

— Am auzit un motociclist în spatele nostru, remarcă 
Newman. Acum s-a oprit pe undeva. 

— E Harry, îi spuse Paula. Mă bucur că a venit. 

Trecură pe lângă clădirile ciudate care îi aminteau Paulei de 
nişte sculpturi moderne gigantice. Era linişte, iar aerul era 
umed. Simţi un miros vag de petrol. 

— Cât de departe e Elba? întrebă ea. 

— Puțin mai încolo, îi spuse Tweed, împăturind harta. Coborau 
acum panta într-o linişte desăvârşită. Strada era goală. Ea se 
uită înapoi, sperând să îl vadă pe Harry în spatele lor. Nu văzu 
nimic. Dar, când Harry urmărea pe cineva, se comporta de 
parcă ar fi fost Omul Invizibil. Liniştea era de-a dreptul 
enervantă, dar, când ajunseră la capătul străzii, Paula auzi 
clipocitul slab al apei. Ajunseseră la docurile de pe Elba. Tweed 
le făcu semn s-o ia la dreapta. Ea văzu o plăcuţă pe care scria 
numele unei străzi - Elbstr. 

În stânga, Paula zări pentru prima dată râul, care era aproape 
la fel de lat ca Tamisa. Deasupra capetelor lor se puteau vedea 
nişte macarale impresionant de înalte. La jumătatea scheletelor 
imense văzură cabinele de control. Erau o mulţime de macarale, 
toate nemişcate. Paulei i se păru că seamănă cu nişte marţieni 
care tocmai aterizaseră. Ea văzu în apropiere scheletul uriaş al 
unei macarale, aşezat pe nişte şine astfel încât să poată fi 


deplasat când barjele ancorau în port. Luminile poziţionate 
undeva, sus, făceau ca priveliştea să fie ireală, scoțând în 
evidenţă umbrele negre. Luna nu se vedea - cerul era acoperit 
de nori. Se simţea mică, iar monştrii de metal pe sub care 
trecea o nelinişteau. 

— Germanii ăştia nu se joacă atunci când construiesc, şopti. 

— Uite aşa au construit şi tancurile Panzer pe care le-au 
folosit în al Doilea Război Mondial, spuse Tweed. Le-am văzut în 
poze. Erau deosebit de eficiente şi ne-au provocat pagube 
importante în timpul debarcării din Normandia. 

— Numai să nu ne trezim cu vreunul venind spre noi, îi 
răspunse Paula. 

— E puţin probabil, o asigură Newman. 

În depărtare, pe malul râului, Paula văzu un alt grup de 
macarale, luminate de la înălţime. Două nave comerciale 
fuseseră trase la mal pe timpul nopţii împreună cu mai multe 
barje. 

— Se întind la nesfârşit, comentă ea. 

— Portul acesta este al doilea ca mărime din Europa, îi spuse 
Tweed. Primul este Europort, în Olanda. Dar docurile astea îi fac 
o concurenţă serioasă. 

În noapte se auzi zăngănitul unui lanţ. Paula aproape îngheţă 
de frică. Era primul zgomot pe care îl auzeau de când îşi 
începuseră lunga plimbare pe Elbstrasse. 

— E doar o barjă mişcată de curenţi, o linişti Newman. Trebuie 
să fi fost lanţul cu care era ancorată. 

— E cam sinistru pe aici, spuse Paula. 

Ea se oprise, iar acum se uita în sus, la macarale. Observă că 
deja se obişnuise cu prezenţa acestora. Cel puţin, nu se mişcau. 
Tweed ridică o mână şi îi arătă ceva în faţă: 

— lată dealul acoperit de iarbă şi şirul de case de pe el. Acolo 
trebuie să locuiască doctorul Kefler. Uite şi cărarea pe care ne-a 
spus să urcăm. Tot ce mai avem de făcut este să găsim casa cu 
numărul 23. 

— Are o privelişte superbă, spuse Paula. Cred că este încântat 
de macaralele care se înalţă cu mult deasupra caselor. 

Cu Tweed în frunte, începură să urce pe cărare. Şirul de case 
mici şi vechi care erau îngrămădite pe culmea dealului nu arăta 
prea bine. Paula se întreba cum de locuia într-o astfel de zonă 
un om de talia lui Kefler. 


Casa cu numărul 23 se afla în apropiere de locul unde 
părăsiseră cărarea, chiar pe vârful dealului. Tweed privi o 
fereastră luminată, cu perdelele trase, aflată la etaj. Unul dintre 
geamuri se deschise. Înainte ca Tweed să desluşească silueta 
care se apleca în exterior, o rază puternică de lumină îl lovi în 
ochi. Lumina fu stinsă repede. i 

În curând, auzi paşi grăbiţi pe scări. În spatele lui, Newman se 
foia nerăbdător. Poziția în care se aflau era foarte expusă, fiind 
chiar pe marginea dealului. Ochii lui cercetară mulțimea de 
macarale, dar nu văzură nicio mişcare. Apoi, cele două yale noi 
pe care le observase Tweed în uşa de lemn a casei lui Kefler 
fură descuiate. Uşa se deschise spre interior, iar din întuneric se 
ivi o siluetă micuță. De ce nu fusese aprinsă nicio lumină? 

— Intraţi repede, vă rog, le spuse o voce baritonală în 
engleză. 

Intrară în casa cufundată în întuneric, uşa fu închisă, iar yalele 
- încuiate. Micul hol se lumină. Un om mic de statură şi îndesat îi 
întinse mâna lui Tweed. 

— Îmi cer scuze, începu el, în engleză, pentru că v-am băgat 
lanterna în ochi. Trebuia să mă asigur că sunteţi 
dumneavoastră. Descrierea pe care v-a făcut-o Keith Kent vi se 
potriveşte perfect. Eu sunt doctorul Kefler... 

Tweed îşi prezentă însoțitorii. Paula fu de acord cu Keith Kent 
în privinţa faptului că, într-adevăr, Kefler semăna cu un ursuleţ 
de pluş. Neamţul avea păr castaniu tuns scurt şi ochi mici, care 
o priveau prin nişte ochelari cu cele mai groase lentile pe care le 
văzuse vreodată. El le zâmbea călduros, iar ei i se păru drăgălaş 
şi, deşi acest cuvânt era caraghios, i se potrivea. Purta un sacou 
din catifea, nişte pantaloni de culoare bleumarin şi aproape 
topăia de bucurie în timp ce îi conducea într-o cameră de la etaj, 
cu vederea spre stradă. Urcară cu atenţie scările înguste. Paula 
presupuse că erau conduşi în biroul lui. 

— Am cumpărat un borcan cu cafea englezească, îi spuse el. 
Cea nemţească este foarte tare... 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, îi spuse ea. 

— Mi-a făcut plăcere. Am pus ibricul pe foc atunci când am 
coborât. Mă duc să îl aduc. Bine? Simţiţi-vă ca acasă. Mă duc să 
aduc ibricul. V-am pregătit documentele, Herr Tweed... 

Înainte ca Tweed să îl întrebe despre ce documente era 
vorba, Kefler se grăbea deja spre bucătărie. Paula se relaxa în 


fotoliu şi aruncă o privire prin cameră. Biroul unei persoane 
spune foarte multe despre ea. Pe un birou mare, care nu părea 
a fi nemţesc, se aflau un fax, un computer, o imprimantă şi o 
maşină de scris veche, marca Remington, care nu se potrivea cu 
decorul. Bănuia că echipamentul modern, foarte nou, era rareori 
folosit. Pe un perete se aflau rafturi pline cu cărţi. Ea se ridică să 
se uite la ele. 

— Nu îmi place fotoliul pe care m-am aşezat, spuse Newman 
în şoaptă. 

— Eşti prea înalt, îi răspunse Paula, tot în şoaptă. 

Ceea ce era adevărat. Fotoliile erau joase, iar Newman 
trebuia să îşi întindă picioarele în faţă. Tweed, care şedea destul 
de confortabil, fu uimit de faptul că Kefler, care avea picioare 
scurte, îşi alesese mobila astfel încât să i se potrivească. Lipsa 
de consideraţie a acestuia faţă de potenţialii musafiri era de 
înţeles, de vreme ce confortul domestic trebuie să îi fi dat mari 
bătăi de cap. 

— Are şase volume vechi despre istoria familiei Frankenheim, 
îi informă Paula, arătând spre bibliotecă. 

— lmi cer scuze că a durat atât de mult, spuse Kelfer, 
revenind şi aşezând o tavă pe o măsuţă joasă. 

Cafetiera, recipientul pentru frişcă, ceştile şi farfurioarele erau 
din porțelan de Meissein. 

„A scos serviciul din porţelanul cel mai fin”, se gândi Paula. 

— Vreţi să vă serviţi? în modul acesta veţi bea cafeaua aşa 
cum vă place, le spuse neamţul, zâmbind în tot acest timp. 

Paula se servi prima. 

— Ştiţi ceva? spuse Kefler, aşezându-se pe un scaun. Aţi 
observat cele două yale noi de la uşa principală, domnule 
Tweed? 

— Da, chiar mă... 

— Refugiații. Turci, croaţi şi Dumnezeu mai ştie ce alte 
neamuri am mai lăsat să intre în ţară. Mulţi dintre ei sunt 
răufăcători. O casă din apropiere a fost jefuită în urmă cu o 
săptămână. Au luat tot. Şi nu o să vă vină să credeţi... 

„Ursuleţul” avea un debit verbal impresionant. Dar au luat 
chiar şi un papagal! 

— Un papagal? E cam greu de transportat... spuse Paula. 

— Nu, chiar deloc... Kefler izbucni în râs. Era un bibelou ieftin. 
Unde o să vândă aşa ceva? Ce nebunie! E bună cafeaua? 


Toţi au fost de acord că era foarte bună. Kefler dădu sceptic 
din cap, de parcă ar fi vrut să spună că erau doar politicoşi. 

— Sunteţi foarte bine utilat, remarcă Paula, uitându-se spre 
biroul vechi. 

— Nu folosesc niciuna dintre maşinăriile acelea. Deşi, trebuie 
să recunosc, îmi place Remington-ul. Oamenii de ştiinţă sunt 
periculoşi. Inventează lucruri fără să se gândească la 
consecinţe. Bomba aceea cu ceas, internetul. Se spune că e 
minunat, că ajută lumea să se apropie. Naţiunile devin mult 
prea apropiate, nu sunt de acord unele cu altele, se ceartă, apoi 
îşi declară război. 

— Tind să fiu de acord cu dumneavoastră, spuse Tweed, 
profitând de momentul de repaus. Mai devreme aţi pomenit 
ceva despre nişte documente. 

— Ah! Banca Zurcher Kredit este cea mai bună, cea mai 
cinstită din lume! Ei bine, nu este aşa! Domnişoară Grey, v-aţi 
uitat la biroul meu vechi. Nu pare a fi german, nu-i aşa? L-am 
cumpărat de pe Portobello Street, la Londra. Imi place la 
nebunie. Dar m-am pierdut în divagaţii... Kefler îl fixă pe Tweed, 
vrând parcă să se asigure că era o persoană de încredere. Sume 
importante de bani sunt spălate prin intermediul acestei bănci - 
sau poate că banii sunt luaţi de la clienţii bogaţi şi sunt puşi într- 
un cont secret din Vaduz, în Liechtenstein... 

— Sunteţi sigur de asta? interveni Tweed. 

— Nu, nein. Ştiu doar că au dispărut trei sute de milioane de 
mărci germane. 

Paula făcu un calcul rapid în minte şi fu uimită. Asta înseamnă 
aproape o sută de milioane de lire sterline. Erau bani, nu glumă! 

— Vă voi da documentele acum, spuse Kefler. 

El sări de pe scaun şi se aplecă sub biroul îndrăgit pe care îl 
achiziţionase de pe Portobello Street. De sub pupitru, mâinile lui 
grăsuţe smulseră ceva, apoi scoaseră la iveală un dosar mic, 
legat în piele, care, evident, fusese lipit de tăblie cu bandă 
adezivă. El îndepărtă banda adezivă cu atenţie, apoi îi dădu 
dosarul lui Tweed. 

— Deschideţi-l! Vă rog! 

Aproape că ţopăia de entuziasm. Tweed scoase un teanc de 
hârtii pliate şi le despături. Se părea că acestea erau extrase 
bancare purtând antentul Zurcher Kredit Bank. Conţinutul 


hârtiilor îl nelămuri - era şiruri de cifre, cărora le corespundeau 
diverse iniţiale, printre care şi GT. 

— Desigur, nu înţelegeţi ce scrie pe ele, îi spuse Kefler. Deci, 
va trebui să i le arătaţi inteligentului Keith Kent. El le va 
descifra... Am spus cumva trei sute de milioane de mărci? 
Cifrele englezeşti îmi joacă feste. Ar fi trebuit să spun şapte sute 
de milioane de mărci. 

Paula mai făcu un calcul rapid în minte. Însemna aproximativ 
două sute treizeci de milioane de lire sterline! Ea se uită la 
Newman, care, de asemenea, făcuse conversia din mărci în lire 
sterline şi rămăsese mut de uimire. 

— Domnule Kefler, spuse Tweed pe un ton calm, aceste 
documente sunt într-adevăr pentru mine? 

— Bineînţeles! Dacă vă spun! Keith Kent le va descifra şi vă 
va arăta ce înseamnă. 

— Nu aveţi o servietă sau ceva de genul acesta, în care să 
pun dosarul? 

— Docurile. Ştiu la ce vă referiţi... 

Kefler se aplecă într-o parte a biroului lui şi scoase o servietă 
care nu mai era la modă în Marea Britanie. El o deschise, 
cotrobăi înăuntru şi se încredința că era goală. Işi săltă ambele 
picioare în sus şi jos, dorind să se dezmorţească, după cum îşi 
dădu seama Paula. Kefler merse la fereastră. 

— În timpul zilei priveliştea este interesantă. Nave comerciale 
mari vin în port. Feribotul de la Newcastle, din Marea Britanie, 
va ajunge la douăsprezece şi jumătate după-amiaza... 

Cuvintele lui răsunară deodată şocant de tare. Kefler se 
clătină şi căzu pe spate cu faţa în sus. Sângele îi ţâşni din piept, 
pătându-i sacoul. Newman se apropie de corpul care zăcea pe 
podea, ghemuindu-se astfel încât să nu depăşească pervazul 
ferestrei. În geam se putea vedea o gaură cu margini zimţate, 
iar perdeaua era găurită, de asemenea, în locul pe unde trecuse 
glonţul. 

— E cumva... 

Paula nu reuşi să ducă întrebarea până la capăt. 

— Nu mai are puls, îi anunţă Newman. E mort. Nu vă uitaţi! 
Partea stânga a craniului a fost spulberată. A fost un glonţ cu 
explozie. 


— O, Doamne! Nu! Paula îşi acoperi faţa cu mâinile, apoi se 
ridică şi privi în jos, spre capătul celălalt al camerei. Ce oribil! 
Era un om atât de drăguţ... 

Newman reacţionă rapid. Având grijă să nu fie văzut de afară, 
se târi şi trase una din cele două draperii grele, apoi pe cealaltă. 
Când se ridică în picioare, departe de fereastră, Paula stătea 
lângă el, uitându-se la ce mai rămăsese din Kefler. 

„A mai rămas doar o jumătate din ursuleţ”, îşi spuse ea, apoi 
alungă gândul, considerându-l deplasat. 

Se aşeză din nou în fotoliu şi, cu lacrimi în ochi, se uită la 
Tweed şi îi vorbi, aproape înecându-se: 

— Era un om atât de drăguţ, repetă ea. Nu ar fi făcut rău 
nimănui. Uneori, în viaţă, poţi întâlni o persoană despre care să 
ştii că e bună, deşi o vezi pentru prima oară. Îți place. Ai 
încredere în ea. Lucrul acesta se întâmplă foarte rar. 

— E acelaşi mod de operare, aceeaşi situaţie, spuse Tweed pe 
un ton liniştit, la fel ca şi în cazul asasinării Helgăi Trent la 
adresa de pe Elbury Street. În timpul nopţii. O siluetă în spatele 
perdelelor, lumina venind din spate. Trebuia să îmi dau seama... 

— Eu cobor, spuse Newman, care îşi scosese revolverul. 
Trebuie să existe o ieşire în spatele casei. Pot să ies pe acolo... 

— Stai acolo unde te afli, îi ordonă Tweed. 

Newman îl ignoră şi tocmai se îndreptă spre uşa de la birou, 
când telefonul lui mobil sună. Îl scoase din buzunar, se întoarse 
cu faţa spre ei, stând în pragul uşii. 

— Da? 

— Eu sunt, îi spuse Harry, vorbind foarte încet. Să nu plece 
nimeni din casă până când nu mă întorc. E un ordin... 

Newman, care încă mai ţinea în mână arma, repetă ceea ce îi 
spusese Harry: 

— Atunci vom rămâne cu toţii aici până când ne va suna 
Harry, îi răspunse Tweed. Harry ştie ce face... 

Harry Butler, transpirând în costumul lui de motociclist din 
piele neagră, se apropiase târâş de casa numărul 23 în care îi 
văzuse intrând pe Tweed şi pe însoțitorii acestuia. Auzi un 
zgomot în faţa lui, care aducea cu scârţâitul unei uşi de lemn 
care se deschidea. Uitându-se în sus, el văzu închizându-se uşa 
cabinei de control a unei macarale aflate la o distanţă de câţiva 
metri. 


Se afla de partea cealaltă a gardului metalic care despărţea 
Elbstrasse de docuri. Puțin mai devreme, el descuiase un lacăt 
cu ajutorul unui şperaclu, apoi deschisese o poartă. Continuă să 
se târască, ţinând arma cu lunetă în mâna dreaptă, în timp ce 
cu mâna stângă pipăia terenul pentru a nu se împiedica de 
lanţuri sau de filtre de ulei. 

Ajungând lângă piciorul macaralei, care îi amintea de o 
versiune anemică a Turnului Eiffel, se uită la cabina care se 
înălța la o distanţă destul de mare deasupra capului lui. O scară 
cobora de la aceasta la pământ. Nu ştia ce să facă. 

Era posibil să fi fost un spion care îl urmărea pe Tweed. Pe de 
altă parte, putea fi un huligan fără minte. Tweed şi însoțitorii lui 
se aflau de ceva vreme înăuntru. Se hotărî să aştepte. 

El îşi muta privirea de la cabină la casă şi invers. Din cabină 
nu se auzea niciun sunet şi nicio mişcare. Putea să fi fost vreun 
dependent de droguri - aceştia fac cele mai mari nebunii, sunt 
imprevizibili. Se uită din nou în direcţia casei. Geamul de la etaj 
era luminat, dar nu se vedea niciun semn că ar fi fost cineva 
înăuntru. 

Îşi şterse palmele transpirate de pantaloni. Arma i-ar fi scăpat 
din mână dacă ar fi trebuit să o folosească. Se uită din nou la 
casă şi văzu silueta unei persoane micuţe de statură, 
conturându-se în spatele perdelelor. El îşi ridică privirea spre 
cabină. Nu auzise niciun zgomot, dar văzu deodată ţeava puştii 
strălucind în lumină, se uită din nou în direcţia casei şi văzu 
silueta micuță dispărând. Ecoul unui foc de armă răsună peste 
Elba. 

Scoţându-şi telefonul mobil, îl sună pe Newman şi îi dădu 
instrucţiuni. Aşezându-se la baza macaralei, îşi îndreptă arma în 
sus, spre cabină. Nu se întâmplă nimic. Se târî puţin mai departe 
de macara şi se uită în sus, pe scară. 

Uşa cabinei de control se deschise. Din cabină ieşi cineva, 
care stătu un moment pe platforma din dreptul acesteia şi 
închise uşa, care scârţâi din nou. Harry ar fi putut să îl împuşte 
pe individ, dar hotărî că ar fi fost mai bine să îl prindă viu şi să 
scoată nişte informaţii de la el. Tipul începu să coboare, mereu 
cu spatele la Harry şi cu arma pusă peste umăr, în stil 
vânătoresc. 

Harry aşteptă, ţinând arma cu ambele mâini. După ce 
coborâse mai puţin de jumătate din scară, silueta se opri şi privi 


în jos. Se ţinea de balustradă cu mâna stângă, iar cu dreapta 
căuta ceva în haină. El scoase un pistol. 

„Bine, amice, facem cum vrei tu”, îşi spuse Harry. 

În mai puţin de o secundă, silueta individului se afla în vizorul 
lui. Harry apăsă pe trăgaci. Ţinta lui se încorda, îşi dădu drumul 
şi căzu de la o înălţime destul de mare. Harry sări în lături, 
temându-se că individul ar fi putut ateriza peste el. Acesta căzu 
la pământ în apropiere de scară, impactul fiind deosebit de 
puternic. Arma asasinului îi alunecase de pe umăr şi se 
rostogolise la o distanţă de câţiva metri. 

Harry se îndreptă spre el cu arma aţintită. Niciodată nu puteai 
fi sigur. El îi luă pulsul. Nu simţi nimic. Cadavrul individului era 
întins pe spate, cu ambele picioare rupte. Harry fu surprins să 
vadă că acesta mai avea încă mâna dreaptă încleştată pe 
pistolul automat. 

El îi lumină faţa cu lanterna. Bărbatul avea pomeţi 
proeminenţi, un nas acvilin, gură cu contururi dure, păr lung. 
Harry îl sună pe Newman pe telefonul mobil. 

— Puteţi ieşi acum. Sunt pe cărare. O să mă vedeţi 
semnalizând cu lanterna. 

În timp ce îi aştepta, îşi puse mănuşi din latex şi îl controla în 
buzunare pe individ, încercând să îi găsească actele de 
identitate. Nu găsi nimic. judecând după rănile pe care le avea 
individul, Harry era de părere că acesta se lovise cu capul de 
macara. 

El se îndreptă spre poarta pe care o deschisese şi aprinse 
lanterna atunci când îi văzu apropiindu-se. Tweed avea în mână 
o servietă veche. Harry îi conduse spre locul unde se afla 
cadavrul, luminând drumul cu lanterna pentru ca ei să nu se 
împiedice de lanţurile ruginite care fuseseră aruncate în iarbă. 
El îi făcu semn Paulei să nu se apropie, dar aceasta nu îl ascultă. 
Butler ridică din umeri. Cu Paula nu se putea vorbi. El îi conduse 
la baza macaralei şi stinse lanterna după ce aruncă o privire pe 
Elbstrasse. Paula nu fu impresionată de imaginea cadavrului 
care zăcea în iarbă. Acesta era omul care îl omorâse pe doctorul 
Kefler. Butler îndreptă lanterna spre faţa celui mort. 

— Era în cabina de control, spuse el, arătând în sus. A omorât 
pe cineva? 

— Da. Tweed se opri pentru un moment. Pe Kefler, cel pe care 
l-am vizitat. Cine e? 


— Nu am nicio idee. Butler îşi întinse mâinile, arătându-le că 
purta mănuşi. L-am percheziţionat cât de bine am putut. Mă 
întrebi dacă are acte de identitate? Nu are niciunul. 

— Probabil e croat, interveni Newman. 

— Aşa mi-am zis şi eu, spuse Butler. Îl arunc în Elba? Puşca lui 
e acolo. 

— Categoric nu, îi ordonă Tweed. Lasă totul aşa cum este. 
Poliţia va trebui să cerceteze locul, din cauza lui Kefler. Cei de la 
balistică vor dovedi că el l-a împuşcat pe Kefler de aici, motiv 
pentru care trebuie să lăsăm arma acolo. Dar nu vreau să 
complici investigaţiile, Harry. Nu şi dacă avem de ales. Aşadar, 
aruncă-ţi arma departe, în largul râului. Sau e singura armă pe 
care o ai? 

— Mai am una la hotel. 

— Bine. Fă ce trebuie să faci repede, apoi întoarce-te la hotel! 
Unde ţi-e motocicleta? 

— E bine ascunsă la o distanţă de douăzeci de minute de 
mers pe jos. S-au aprins luminile în casa vecinilor lui Kefler. 

Şi sus, şi jos. 

— E timpul să plecăm de aici. Voi chema un taxi când vom 
ajunge în locul unde am fost lăsaţi mai devreme. Parcă nu te 
simţi bine. 

— Aşa e, fu Paula de acord. Harry, am nişte antivomitive care 
acţionează rapid. 

— N-am nevoie de nimic. E din cauza mirosului de motorină. 
Am plecat să scap de armă... 

Spre ghinionul lor, după ce Tweed telefona de pe mobilul lui 
Newman la firma de taxiuri al cărui număr îl avea de pe cartea 
de vizită primită la venire, sosi tot Eugen, şoferul care îi adusese 
acolo. 

— Sunteţi bine cu toţii? îi întrebă el în germană, când Tweed îi 
spuse să îi ducă înapoi pe Jungfernstieg. 

— De ce nu am fi? se răsti Tweed. Suntem armatori de 
profesie. Am dorit să vedem de ce facilităţi portuare dispune 
Hamburgul. 

— Sunt destul de bune, nu-i aşa? 

— Cred că preferăm Europortul... 

Paula a fost cea care l-a observat în timp ce Tweed îi plătea 
şoferului care îi lăsase în apropiere de Jungfernstieg. Nu mai 
avea niciun sens să îi ascundă unde locuiau. 


— Ce s-a mai întâmplat acum? întrebă el în timp ce taxiul 
pleca. 

— E Mark Wendover. larăşi lucrează pe cont propriu, la ora 
asta. 

Americanul se îndrepta spre ei, venind din direcţia Zurcher 
Kredit Bank. Avea la el camera de luat vederi. li conduse la 
hotel. 

— Văd că aţi fost la cumpărături, spuse, arătând spre servieta 
lui Tweed. 

— E un fel de a spune. Tu ce ai făcut între timp? 

— Am verificat casetele de valori de la bancă. 

Tweed încremeni aproape. Se uită la Mark, din buzunarul 
căruia se vedea capătul unei căciuli închise la culoare. De fapt, 
Mark era îmbrăcat în negru din cap până în picioare. 

— Sper că glumeşti. 

— Nu glumesc deloc. Sistemul lor de alarmă e bun, dar nu 
extrem de bun. Am învăţat unele şmecherii pe vremea când 
colaboram cu CIA-ul. 

— Ce naiba credeai că faci? Mie îmi place să ştiu ce se 
întâmplă în echipa mea. 

— Ei bine, de vreme ce ţi-am spus, acum ştii, îi răspunse 
Mark. Am deschis aproape fiecare casetă. Nu o să îţi vină să 
crezi cât de multe bancnote de o mie de mărci sunt acolo. Ca să 
nu mai vorbesc de bijuterii, cu care ar putea să plătească 
răscumpărarea unui rege. 

— Şi te-ai servit cumva? 

— Nu am făcut aşa ceva. Căutam registrele băncii. Am găsit 
ceva în penultima casetă pe care am deschis-o. Nu am înţeles 
ce scrie. E un registru legat în piele albastră, plin cu informaţii 
codificate. O să ţi-o dau când ajungem la hotel. Dar iată că am şi 
ajuns... 

În timp ce se îndreptau spre ascensor, o femeie care şezuse 
până atunci în hol, într-un colţ întunecat, fumând o ţigară, se 
ridică în picioare şi veni spre ei. Era Lisa Trent. 


18 


Newman îşi spuse că Lisa era îmbrăcată extrem de sexi. Purta 
o rochie verde strâmtă, care se potrivea de minune cu părul ei 
roşcat. Ea zâmbea în timp ce se apropia de Tweed, care se 
oprise pentru un moment. 

— Domnule Tweed, am nişte informaţii importante pentru 
dumneavoastră... 

— Nu acum. Am de dat un telefon urgent. 

Uşa de la lift se deschise. Tweed păşi înăuntru, urmat de 
Paula şi de Newman, care îi zâmbeau Lisei. Inainte ca uşile 
ascensorului să se închidă, Lisa se strecură înăuntru. Nimeni nu 
vorbi. Când uşile se deschiseră la etajul trei, Tweed ieşi, ţinând 
în mână cheia camerei sale, pe care o luase cu el. Descuie uşa 
apartamentului fără să privească în urmă. Paula îl urmă. 
Newman ezită, iar Lisa trecu pe lângă el şi intră. Tweed, care 
încă mai avea haina pe el, se uită la ea. 

— Nu putem discuta în această seară. 

— Nu e prea frumos din partea ta, îi spuse ea blând. Am fost 
plătită ca să te spionez... 

— Povesteşte-mi despre asta mâine dimineaţă. Te rog să pleci 
acum. 

— Bine, n-ai decât să fii încăpățânat! Ea începuse să se 
enerveze din nou, Tweed se întorsese la uşă şi o aştepta pentru 
a i-o deschide. Mi s-a cerut să sun la un număr de telefon dintr-o 
cabină din gara centrală. In timp ce vorbea, Lisa căuta ceva în 
poşetă; aruncă o foaie de hârtie pe canapea. Poftim biletul, 
isteţule! In timp ce propunerea îmi era adresată la telefon de 
către o voce pe care nu am recunoscut-o - un individ impulsiv 
mi-a vârât plicul acesta în mână. Onorariul pentru a te spiona. 
Ea aruncă un plic gros pe canapea. O sută de mii de mărci 
germane. Poţi să-i faci cadou cui vrei tu - probabil chiar ţie... 

Ea îi zâmbi lui Newman, îi aruncă Paulei o privire 
neprietenoasă, apoi ieşi pe uşa pe care i-o deschisese Tweed. 
Acesta încuie uşa, muşcându-şi buzele, apoi se grăbi să ajungă 
la telefon după ce se uită în cartea de telefon aflată pe masă şi 
găsi numărul pe care îl căuta - cel al poliţiei. Paula deschisese 
plicul sigilat, numărase repede bancnotele aflate înăuntru şi îi 
spuse lui Tweed cu voce tare: 


— Lisa a avut dreptate. În plic se află o sută de mii de mărci 
germane. E o avere... 

— E al naibii de isteaţă, îi răspunse el în timp ce forma 
numărul. E doar o tactică pentru a ne câştiga încrederea... 

— Pentru numele lui Dumnezeu! protestă Paula. 

Ea ar fi dorit să spună mai multe, dar Tweed ridică mâna. Ea 
tăcu. 

— Polizei? începu Tweed. 

— Cu cine vorbesc? Şi de ce? îl întrebă în germană o voce 
aspră, care îi era vag familiară. 

— Mă numesc Tweed... 

— La naiba! Bănuiam eu că eşti tu, îi răspunse în engleză Otto 
Kuhlmann, şeful Poliţiei Federale. Tocmai aveam de gând să te 
sun - îţi dădusem de urmă. 

— Ce cauţi în Hamburg, Otto? Am sunat să anunţ că a avut 
loc o crimă... 

— Mă aflu la Hamburg pentru o altă problemă. Cine a fost 
omorât? 

— Un anumit doctor Kefler. Locuieşte la numărul 23... 

— Tocmai m-am întors de acolo. Ai fost acolo în jurul orei 
unsprezece seara? 

— Da, din această cauză am sunat... 

— A mai fost cineva cu tine? 

— Paula şi Bob Newman... 

— Se potrivesc cu descrierile pe care le am aici. Vin imediat 
să stăm de vorbă. 

— Poate că ar fi mai bine dacă am veni noi să te vedem, îi 
propuse Tweed. Nu e prea departe. 

— E la o distanţă de cinci minute de mers pe jos. Mă aflu la 
sediul Districtului 12 - pe semnul de afară scrie Polizeirevier 12, 
sub o stea albă. E într-un corp din Rathaus. Din direcţia în care 
veniţi intrarea se află în spate şi o puteţi rata cu uşurinţă. 

— Plecăm chiar acum spre tine... 

Afară era ceva mai răcoare, dar aerul era încă umed. 
Trecuseră de docurile de la Jungfernstieg, când Paula făcu prima 
remarcă: 

— Ai fost destul de dur cu Lisa. 

— Ai uitat de avertismentul meu de mai devreme? în timpul 
acestei călătorii nu trebuie să avem încredere în nimeni, în 
absolut nimeni. 


Paula abandonă subiectul. Atunci când se aflau în 
apartament, Tweed spusese: „La naiba” de două ori. El în jura 
rar şi nu folosea cuvinte urâte. Paula bănuia că Lisa îl enervase, 
aceasta fiind o performanţă pe care puţini o reuşeau. Traversară 
podul peste canalul care venea dinspre Binnenalster şi ajunseră, 
în sfârşit, în dreptul Elbei. Apoi trecură printr-o piaţă suspect de 
goală din apropiere de Rathaus, ale cărei turle decorate se 
înălţau spre lună. Paula era încântată de lumina lunii. Ei 
înconjurară clădirea, ajungând în spatele acesteia. 

— Ce îi vom spune lui Otto? întrebă Paula. 

— Adevărul, dar numai aspectele esenţiale. Să nu suflaţi un 
cuvânt despre Rinocer... 

Kuhlmann nu se înşelase - intrarea putea trece neobservată, 
însă Tweed o zări. Era o arcadă suficient de largă încât să poată 
trece o maşină pe sub ea, iar în spatele ei se afla spaţioasa 
curte interioară mărginită de zidurile Rathaus-ului. Steaua mare, 
albă, şi inscripţia se aflau pe zidul din stânga şi, în timp ce ei 
păşeau pe sub arcadă, Kuhlmann le ieşi înainte, îmbrăcat în 
haine civile, ca de obicei. 

Şeful poliţiei era scund, bine făcut, cu umeri laţi, un cap mare 
şi o gură pe măsură, care îi aminteau Paulei de Edward G. 
Robinson, actorul pe care îl văzuse în nişte reluări ale unor filme 
vechi. El o îmbrăţişă pe Paula şi se uită fix la Tweed. 

— De data aceasta s-ar putea să ai necazuri mari, îi spuse. 

— Şi mie îmi pare bine că te revăd, îi răspunse Tweed. 

— Intraţi. Bob, parcă ai mai întinerit, îi spuse el lui Newman. 

— Mă înmoaie de la bun început, spuse Newman şi dădu din 
mână. Cred că remarca asta ar fi trebuit să i-o adresezi Paulei. 

— Dar ea întotdeauna pare mai tânără... 

Îi conduse într-o cameră întunecoasă, în mijlocul căreia se afla 
o masă de metal. Patru scaune înalte, tapiţate, erau puse în 
dreptul fiecărei laturi a mesei. Tweed presupuse că aceasta ar fi 
putut să fie sala de interogatoriu, cu excepţia faptului că acele 
scaune nu ar fi trebuit să se afle acolo. In timpul unui 
interogatoriu obişnuit, suspectul era aşezat pe un scaun 
incomod, de metal. O femeie îmbrăcată în uniformă de poliţist le 
aduse o tavă pe care se aflau o cafetieră, o cupă cu frişcă, ceşti 
şi farfurioare. Ea se oferi să îi servească, însă Kuhlmann îi făcu 
semn să plece. Le turnă chiar el cafeaua în ceşti în timp ce 


Ap 


oaspeţii luau loc, îi lăsă să îşi pună frişca singuri, apoi se aşeză 
şi el. 

— L-am găsit pe Kefler, începu el, întins pe spate cu un glonţ - 
cu explozie - în cap, sau, mă rog, în ceea ce mai rămăsese din 
el. L-am cunoscut şi era o persoană plăcută. Acum e rândul tău, 
Tweed, încheie el, încrucişându-şi braţele. 

Tweed începu să îi povestească, spunându-i despre 
informaţiile pe care le primise de la Keith Kent, la Londra, având 
grijă să nu pomenească numele acestuia, apoi îi explică tot ce 
se întâmplase în casă şi cum se întorseseră ei la hotel ca să 
anunţe poliţia. 

— Ce poţi să îmi spui despre cel de-al doilea cadavru? întrebă 
Kuhlmann, uitându-se la tavan. 

— Care al doilea cadavru? 

Tweed ar fi preferat să nu îl amestece pe Butler în această 
poveste. Dacă ar fi făcut-o, Harry ar fi putut fi reţinut la 
Hamburg timp de săptămâni întregi, interogat şi cine ştie ce i s- 
ar mai fi putut întâmpla. 

— Vrei să îmi spui că nu l-ai văzut? întrebă neamţul, privindu-l 
în ochi pe Tweed. 

— Unde era? 

— În zona împrejmuită a docurilor, lângă o macara. A fost 
împuşcat o singură dată. l-a fost de ajuns. Bănuiesc că acesta 
este individul care l-a omorât pe Kefler. Raportul balistic va 
confirma asta - avem arma. Părerea mea e că asasinul - care 
cred că este din Balcani - a tras din cabina de control a 
macaralei. În interiorul acesteia am găsit urme de bocanci care 
se potrivesc perfect cu cei pe care îi purta individul. Avea o 
vedere extrem de bună spre casa de la numărul 23. Unde se 
afla Kefler atunci când a fost omorât? 

— La fereastră, după perdea, şi lumina venea din spatele lui. 

— Atunci am dreptate. Sunt convins că asasinul părăsise 
cabina de control şi deja cobora scara, când a observat jos o 
altă persoană. Avea în mână un pistol automat atunci când a 
fost împuşcat. De vreme ce partea posterioară a craniului e 
sfărâmată, presupun că se afla la o înălţime considerabilă. A fost 
mâna unui lunetist. Marler a venit şi el cu voi? 

Paula deja înţelese că Otto nu îşi pierduse flerul de poliţist 
după modul în care reconstituise evenimentele. Intrebarea lui o 
îngrijora. 


— Da, spuse Tweed, Marler ne-a însoţit, dar nu era împreună 
cu noi atunci când am fost să îl vizităm pe Kefler. Avusese o zi 
grea şi l-am lăsat să doarmă în camera lui de la hotel. 

— Tweed, de ce v-aţi dus să îl vedeţi pe Kefler? Ştiu că mi-ai 
spus de ce, dar cred că ar mai fi şi altceva. 

— Mi-a dat nişte documente. 

— Pot să le văd? 

— Nu. 

Kuhlmann bău puţină cafea, apoi îşi duse mâinile la ceafă. 

— Ştii, aş putea obţine un mandat pentru ele. 

— Da, ştiu. Dar, dacă îmi vei confisca documentele, îmi vei 
îngreuna investigațiile - fapt care ţi-ar afecta propriile 
investigaţii. 

— La ce anume te referi? 

— La problema pe care ai amintit-o la telefon - cea care te-a 
adus la Hamburg. 

— O, acea problemă! 

— Da, spuse Tweed pe un ton sever. Şi mă îndoiesc că îmi vei 
vorbi despre aceste investigaţii. 

Neamţul zâmbi şi izbucni în râs, apoi se uită la Paula. 

— Ştii ceva, Paula? Când vorbeşti cu şeful tău e ca şi cum te- 
ai rătăci în labirintul de la Hampton Court sau ca şi cum ai juca 
şah verbal. De ce pierd întotdeauna? 

— Aşadar, ai de gând să îi vorbeşti despre celelalte 
investigaţii? 

Kuhlmann îşi dădu scaunul înapoi, se ridică în picioare şi 
începu să se plimbe încet în jurul mesei. Nu se uita la niciunul 
dintre musafirii lui, iar mâinile sale puternice erau încleştate la 
spate. Aşezând-se din nou, mai bău puţină cafea, îşi umplu din 
nou ceaşca, privi în jur şi văzu cum toţi aşteptau ca el să 
vorbească. 

— Se întâmplă ceva foarte ciudat în Germania, începu el în 
şoaptă. O echipă a forţelor noastre speciale, asemănătoare cu 
SAS-ul din Marea Britanie, a fost convocată în secret în anumite 
suburbii ale acestui oraş. 

— E vorba de alte incidente violente? întrebă Paula. 

— Nu. Am auzit de la unele persoane influente... El tăcu 
pentru un moment. Asta va rămâne numai între noi. Nu veţi mai 
spune nimănui altcuiva. Se zvoneşte că în curând va avea loco 
întâlnire secretă la nivel înalt între anumite personalităţi ale 


scenei politice internaţionale, întâlnire ale cărei rezultate nu vor 
fi date ulterior publicităţii. 

— Oficialităţi de la Londra, Washington şi Paris, spuse Tweed, 
ca şi cum ar fi vorbit pentru sine. 

— Şi dintr-o altă capitală a unei anumite ţări, o ţară 
importantă. 

— Întâlnirea va avea loc în Insulele Bahamas. 

Paula nu se simţea prea bine. Încerca să se stăpânească, 
astfel încât să nu se poată citi nimic compromiţător. Tweed 
încălcase înţelegerea pe care o făcuseră în prealabil. Avea grijă 
să nu se uite în direcţia lui Newman, deoarece îşi amintise că 
acesta le sugerase că ar fi fost vorba despre Insulele Bahamas 
atunci când se aflau la Londra. 

— Am auzit şi eu despre asta, spuse Kuhlmann încet. Zvonul 
acesta circulă printre reprezentanţi importanţi ai presei şi ai 
organelor de securitate. E un paravan foarte bine conceput, 
astfel încât să se ascundă adevăratul loc al întâlnirii. Cineva 
joacă rolul de intermediar între cei care vor participa la întâlnire 
şi presă. Cineva pe care nu îl pot identifica. Bineînţeles, trebuie 
să existe şi intermediari la un nivel mai jos, de la care începe 
totul. E un rol destul de riscant. 

— Jason Schultz, Jeremy Mordaunt, Louis Lospin, spuse 
Tweed. 

— Am spus că e riscant, spuse Kuhlmann, uitându-se din nou 
la tavan. lar acum sunt morţi cu toţii. Ştiau prea multe. 

— Dar ce legătură au toate astea cu incidentele violente? 
întrebă Paula cu voce tare. 

— Ce doamnă isteaţă! Kuhlmann tăcu pentru câteva 
momente. Nimeni nu îndrăzni să rupă tăcerea. Am o teorie. Nu e 
nimic mai mult decât o teorie. Să presupunem că ar exista şi un 
al doilea val de violenţe - unul mult mai impresionant, care să 
cuprindă mult mai multe ţări decât precedentul. Care credeţi că 
ar fi reacţia publică din Vest? 

— Ei, bine... Paula se întrebă dacă nu cumva vorbea prea 
mult. Oricum, e totuna dacă tăcea sau vorbea. Cetăţenii acelor 
tări care vor fi cuprinse de aceste violenţe vor dori o înăsprire a 
măsurilor de securitate, o reinstaurare în forţă a ordinii şi a 
securităţii. 


— Ce doamnă isteaţă! repetă neamţul. Dar nu trebuie să vă 
ţin treji toată noaptea. Tăcu, apoi se uită la Tweed. Ai auzit de 
Insula Sylt, aflată la nord de Schleswig Holstein şi de Hamburg? 

— Da, îi răspunse Tweed. Nu poţi ajunge acolo decât cu 
trenul, după ce traversezi un râu foarte lat. Pot ajunge acolo şi 
maşini, dar numai dacă se află la bordul unor vagoane speciale. 

— Aşadar, în condiţiile astea, mă întreb de ce sunt rugaţi unii 
locuitori din Insula Sylt să îşi părăsească reşedinţele pentru o 
lună? spuse Kuhlmann, visător. Lucru pe care aceştia îl fac în 
schimbul sumelor mari de bani care le-au fost promise. 

Kuhlmann se ridică şi îşi întinse braţele. Discuţia luase sfârşit. 
Când toţi erau în picioare, el se duse la Paula şi o îmbrăţişă încă 
o dată. 

— E vorba despre putere, nu-i aşa? 

— Ce doamnă isteaţă! spuse Kuhlmann pentru a treia oară. El 
îl privi pe Tweed, care se îndreptase spre uşă şi îi aştepta. Mi-ar 
plăcea să o am în echipa mea. 

— Speră în continuare, îi răspunse Tweed. 

Reveniră în Piaţa Rathaus. Mergând înaintea lor, Paula 
hotărâse să facă o plimbare pe faleza din apropierea docurilor, 
ca să vadă lacul noaptea. O barcă mică, aflată la câţiva metri de 
ea, se îndepărtă de mal, având la bord o singură persoană care 
pescuia. 

— Intermediar, spuse Paula. A folosit cuvântul acesta de mai 
multe ori. Ar putea fi vorba de Lisa. 

— Acum faci speculaţii, îi spuse Tweed. 

Zgomotul unui foc de armă se auzi în noapte. Glonţul rase 
suprafaţa apei, apoi dispăru, lăsând în urma lui rotocoale. 
Tweed o apucă pe Paula, trăgând-o după sine pe faleză şi 
punând-o la adăpost în spatele unui chioşc de bilete. Newman 
rămase în mijlocul falezei, cu pistolul în mână, cercetând 
clădirile de pe trotuarul celălalt. Glonţul trecuse la câţiva metri 
de Paula. Pescarul singuratic folosi o văslă pentru a ajunge în 
dreptul docurilor. El flutura un plic în aer. Newman alergă spre 
el, se aplecă, îi smulse plicul din mână, apoi îl deschise. 

— Cine ţi-a dat asta? strigă el. 

Era prea târziu. Pescarul se îndepărtase de mal cu ajutorul 
unei căngi şi nu mai putea fi tras la mal. Porni motorul bărcii şi 
îşi cârmi ambarcaţiunea spre mijlocul Lacului Alster. Alb la faţă, 
Newman îi întinse lui Tweed biletul, care fusese bătut la maşină 


pe o foaie albă. Tweed îl citi, apoi îl vâri în buzunar. Mesajul era 
clar, agresiv: 


Duceţi-vă acasă. Părăsiţi Germania în următoarele douăzeci şi 
patru de ore. Următorul glonț îi va spulbera capul Paulei. Mai 
devreme am ratat intenționat. 


Tweed o apucă de mână pe Paula, o ridică în picioare şi se 
îndreptă spre stradă cu ea. Newman rămăsese pe faleză, cu 
pistolul în mână, cercetând fațadele caselor de vizavi şi 
încercând să întrezărească vreo mişcare. Apoi, li se alătură lui 
Tweed şi Paulei, care acum era protejată de cei doi. Se grăbiră 
să ajungă la hotel. 

— Ce scria în bilet? întrebă Paula. 

— Era o ameninţare. Ne-au declarat război. Aşadar, începând 
de mâine, ne vom război cu ei aşa cum se cuvine. 

Ea nu îl mai văzuse niciodată atât de furios, de îndâriit, iar 
privirea lui nu mai fusese niciodată atât de cruntă. 


19 


Cei trei tocmai se întorseseră la hotel, iar acum se îndreptau 
spre ascensor, când un bărbat înalt, cu o înfăţişare distinsă, 
apăru în hol. Era Bernard, Brigadierul, care încă mai era 
îmbrăcat în frac. Se îndreptă spre Tweed. 

— Eşti exact persoana cu care doream să stau de vorbă. Te 
aştept în salon. Care e băutura ta preferată? 

— Mulţumesc, dar nu pot în seara aceasta. Trebuie să dau 
nişte telefoane. Poate reuşesc să îmi fac timp mâine-seară. 
Puțin mai devreme, desigur. 

— Atunci chestiunea va trebui să aştepte. Nu prea era 
mulţumit de refuz. Ne vedem mâine în salon, la ora 18. 

— Nu i-a plăcut! remarcă Paula în ascensor. 

— Totuşi, să nu uităm că a fost general de brigadă. E obişnuit 
ca lumea să îi execcute ordinele... 

Newman le ură noapte bună, iar Paula şi Tweed se îndreptară 
spre camerele lor. Tweed se opri pentru câteva momente în faţa 
uşii şi se uită de-a lungul coridorului gol. 

— Sunt îngrijorat din cauza ta. Glonţul acela a trecut la câţiva 
metri de tine. Sunt convins că nu voi putea dormi în această 


noapte. Îmi vâjâie mintea. Nu te-ai simţi mai bine dacă ai folosi 
dormitorul meu? Eu voi sta în camera de zi. Dacă mi se va face 
somn, voi dormi pe canapea, deşi nu cred că va fi cazul. 

— M-aş simţi mai în siguranţă, recunoscu Paula. Îmi voi aduce 
lucrurile din camera mea... Reveni repede cu o trusă de voiaj în 
care îşi pusese ţinuta de dormit şi cosmeticele; uitându-se la 
canapea, se încruntă. Nu cred că e o idee bună. Nu vei putea 
dormi pe canapea. Cred că mă voi duce înapoi în camera mea. 

— Du-te în dormitorul meu şi trage draperiile. Somn uşor! El 
se aşeză la birou, scoase documentele pe care i le dăduse Kefler 
şi începu să le studieze. În scurt timp îşi dădu seama că nu avea 
rost - nu era contabil. Şi ar fi avut nevoie de un contabil extrem 
de bun pentru a rezolva misterul. Îl sună pe Keith Kent. Ştia că 
acesta se afla la birou noaptea. 

— Keith, sunt Tweed. Sunt la Hamburg, stau la Hotelul Four 
Seasons. li spuse lui Kent numărul apartamentului său. Sunt în 
posesia unor documente contabile destul de complicate, pe care 
mi le-a dat prietenul tău german şi aş vrea să le studiezi. Au 
legătură cu instituţia pe care ai menţionat-o în timpul 
conversaţiei de la Londra. Presupun că nu ai putea veni aici... 

— Stai un pic... 

Tweed adună hârtiile, le puse înapoi în dosar, apoi Kent reveni 
la telefon: 

— Voi veni cu prima cursă de mâine. Ar trebui să ajung acolo 
în jurul orei prânzului. Cam pe la amiază sau după-amiază 
devreme, să zicem. _ 

— lţi sunt recunoscător. lţi voi rezerva o cameră la hotel. 

— Ne vedem în curând... 

Tweed şedea cu faţa spre unul dintre pereţii camerei, 
reconstituind de la început succesiunea evenimentelor. După o 
jumătate de oră, Paula reapăru îmbrăcată cu un halat pe care şi- 
| pusese peste cămaşa de noapte şi care îi atârna peste papuci. 
Se aşeză pe un scaun aflat în apropierea biroului. 

— Nu pot să dorm. Te deranjez cumva? 

Cineva bătu la uşă. Paula reacţionă cu rapiditate. Se ridică în 
picioare şi dispăru în dormitor. Inainte de a părăsi camera de zi, 
ea îi şopti lui Tweed: 

— Nu vreau să se înţeleagă greşit. Ştii cum sunt oamenii... în 
timp ce se apropia de uşă, Tweed îşi strecură mâna în buzunar 
şi strânse pistolul automat Walther. Înainte de a scoate lanţul şi 


de a descuia uşa, el se apropie de peretele de lângă aceasta, 
puse mâna pe clanţă şi deschise uşa. Mark Wendover stătea în 
prag, având în mână un plic. 

— Intră, Mark. 

— Am ciocănit şi mai devreme, dar erai plecat, explică Mark în 
timp ce Tweed încuia uşa: 

— Am fost plecat. Cu ce te pot ajuta? 

— M-am gândit că ar trebui să îţi aduc asta de îndată, spuse 
el şi îi înmână plicul. E registrul legat în piele albastră pe care l- 
am luat din caseta de valori de la Zurcher Kredit Bank. 

— Mulţumesc. Ai făcut foarte bine. Tweed puse plicul pe 
birou, apoi se întoarse spre Mark. Eşti sigur că nu te-a văzut 
nimeni intrând sau ieşind din bancă? 

— Da. În ambele dăţi nu se afla nimeni pe stradă. Am fost 
foarte atent. Au un sistem de alarmă destul de avansat, dar în 
Statele Unite avem cele mai bune sisteme din lume. Am 
dezactivat fiecare alarmă. 

— Şi ce ai făcut cu camerele de luat vederi? 

— Am luat cu mine pistoale de jucărie cu apă, însă, în loc de 
apă, le-am umplut cu o substanţă pe care am pulverizat-o pe 
fiecare cameră. Lentilele au fost complet acoperite. 

— Cum te-ai descurcat cu paznicii? 

— Erau numai trei, spuse Mark, zâmbind. Am trecut pe lângă 
camera de securitate. Se uitau la televizor, la un meci de box. 
Nici măcar nu au observat că li s-au înnegrit ecranele. 

— Pari a fi foarte sigur pe tine, îi spuse Tweed, cu scepticism. 

— Nu sunt sigur pe mine, ci doar precaut. Am fost al naibii de 
precaut în timp ce mă aflam înăuntru. 

— Te-ai descurcat bine. Mai bine te-ai duce la culcare... Paula 
reapăru după ce Mark plecă şi se aşeză pe acelaşi scaun. Ea se 
uită fix la pistolul pe care Tweed îl pusese pe masă după ce 
rămăsese singur: 

— Nu vrei să rişti, nu-i aşa? 

— Se pare că aceasta este cea mai periculoasă misiune pe 
care am avut-o vreodată. Acum, să facem o mică recapitulare. 
Totul a început la Alfriston, odată cu investigaţiile legate de 
decesul lui Jeremy Mordaunt... 

— Ai omis ceva. Inainte de asta am luat cina împreună cu 
Lordul Barford, iar acum acesta a apărut din senin în acest 
hotel. Tot atunci şi-a făcut apariţia pentru prima oară Lisa Trent. 


— Ai dreptate. Uitasem de acel episod. lar Lisa locuieşte, de 
asemenea, în acest hotel. Când am mers la Alfriston, Bogle a 
încercat să spună că a fost o sinucidere - această idee i-a fost 
inoculată de către Gavin Thunder. Sergentul Pole ne-a povestit 
despre „Omul Invizibil” - Rondel. Am vizitat Eagle's Nest, bizara 
reşedinţă a lui Rondel, şi am văzut o antenă-satelit înălțându-se 
din turnul acesteia. Ne-am întors la Park Crescent... 

— După ce s-a tras asupra ta prin geamurile maşinii. 

— Exact! Mark Wendover ajunge, pleacă şi acţionează pe cont 
propriu. 

— După cum a făcut şi aici, la Zurcher Kredit Bank. 

— Lasă-mă să termin. M-am întâlnit cu Gavin Thunder, care, 
deşi s-a lăsat greu convins, a recunoscut că Mordaunt a fost 
asasinat. Sora Lisei, Helga, a fost împuşcată mortal. Probabil că 
adevărata ţintă fusese Lisa însăşi... 

— lar tu încă nu ai încredere în ea. 

— Serios? Tweed se arătă surprins: Eu credeam că tu nu ai 
încredere în ea. 

— Uitasem de Helga. 

— Dar asta nu dovedeşte absolut nimic... 

— Ea ne-a dat lista locurilor care ar fi urmat să fie atacate - şi 
a avut dreptate, îi aminti Paula. 

— Se prea poate să fi fost o altă stratagemă pentru a ne 
câştiga încrederea şi pentru a se infiltra în SIS. Personajul cu 
care ne confruntăm - oricine ar fi el - e destul de îndrăzneţ. 
Acum să vedem dacă acţionează. Newman a auzit despre o 
întâlnire secretă la nivel înalt care va avea loc în Insulele 
Bahamas... 

— lar acum se pare că întâlnirea va avea loc pe Insula Sylt, 
dacă e să luăm în seamă spusele lui Kuhlmann, interveni Paula. 

— Cred că această situaţie are trei factori-cheie, concluziona 
Tweed. Unul dintre aceştia îl constituie sumele care au dispărut 
din Zurcher Kredit. Keith a spus că e vorba de miliarde de mărci. 
Al doilea este această întrevedere secretă a persoanelor 
influente, care va avea loc undeva, în lume. Al treilea factor- 
cheie îl constituie însuşi personajul care se află în spatele 
acestei afaceri. Incă sunt convins că două forţe deosebit de 
puternice se află în plină confruntare. Problema e că nu ştiu care 
din forţe e de partea binelui şi care e de partea răului. Cert este 
că cele două tabere sunt împărţite. 


Paula îşi duse mâna la gură, înăbuşind un căscat. Tweed, care 
îşi scosese carneţelul cu notițe, observă, evident, acest lucru. 

— Cred că ar trebui să te duci să te culci şi să mă laşi pe mine 
să mă gândesc la toate astea. Cred că acum o să poţi adormi. 

— Şi eu cred asta. Se ridică în picioare. Toţi - Gavin Thunder, 
Lisa, Rondel, Lordul Barford - sunt personaje misterioase. Uneori 
până şi Mark Wendover mă pune pe gânduri. 

— Du-te să te culci. 

— Şi, continuă ea, totul a început cu asasinarea lui Jason 
Schultz la Washington, ca să nu mai vorbesc de cea a lui Louis 
Lospin la Paris. 

— Te rog, du-te să te culci! 

Ea lipăi spre dormitor, apoi se întoarse spre el. 

— Şi nu uita despre povestea cu internetul care a speriat-o de 
moarte pe Monica. lar telefoanele nu au funcţionat în tot acest 
timp. 

— Ce vrei să spui? Monica a dat telefoane peste tot în lume să 
vadă dacă acelaşi lucru li s-a întâmplat şi altora. 

— Asta s-a întâmplat mai târziu. Ea mi-a spus că a ridicat 
receptorul după ce internetul şi-a revenit şi că telefonul nu a 
funcţionat pentru cel puţin două minute. Credeam că internetul 
funcţionează independent de liniile telefonice. Am mai discutat 
despre asta. 

— Cum spui tu, mormăi el. 

— Şi mă tot gândesc la omul din ascensor, care, atunci când 
ne-a văzut, a urcat din nou. Eu mă aflam ceva mai aproape de 
el. Ochii lui erau ascunşi în spatele unor ochelari cu rame aurii. 
Era energic, avea o voinţă puternică, era plin de personalitate. 

— Îți spun pentru ultima dată: du-te la culcare. Ceea ce îmi 
doresc eu este să-l localizăm şi să-l întâlnim pe Rinocer. 


20 


Tweed tresări şi se trezi. Neştiind încă unde se află, rămase 
nemişcat, cu ochii întredeschişi. Lumina dimineţii pătrunsese 
prin ferestrele apartamentului lui. Cineva trăsese draperiile, iar 
el era întins pe canapea, cu o pernă sub cap. Ascultă, nu auzi 
nimic, apoi se ridică în picioare. 

Se întinse şi îşi aminti că, înainte de a se lungi pe canapea, îşi 
scosese haina şi pantofii, dar nu se sinchisise să îşi pună o pernă 
sub cap. Işi mai aminti că simţise ceva sub pernă. Uitându-se 
sub aceasta, descoperi revolverul Walther, documentele şi 
registrul pe care i-l adusese Mark. Fusese atât de obosit, încât le 
ascunsese acolo. 

— Paula! strigă el. M-am trezit. 

Nu îi răspunse nimeni. Trase cu ochiul printre draperiile care 
despărţeau camera de zi de dormitor. Nu era nici urmă de 
Paula! Masându-şi gâtul, văzu două plicuri pe covor, care 
fuseseră, probabil, strecurate pe sub uşă. Verifică uşa. Era 
încuiată. Tweed se aplecă şi ridică plicurile. _ 

Unul din ele avea antetul hotelului. II deschise. Inăuntru se 
afla cheia de la cameră. Bineînţeles, Paula se trezise înaintea lui 
şi se întorsese în apartamentul ei după ce încuiase şi strecurase 
cheia pe sub uşă. Deschise cel de-al doilea plic, care era alb şi 
pe care nu scria nimic. Citi mesajul din interiorul acestuia: 


Te invit la Turm să bem o cafea şi să-ți dau raportul. Turm, 
Lagerstrasse 2-8. Lisa. 


Se  încruntă. Numele „Lisa” fusese, de asemenea, 
dactilografiat. Nu se semnase de mână! 

După ce se uită la ceas - era ora opt dimineaţa - se gândi la 
acest lucru. Apoi făcu un duş, se bărbieri şi îşi puse un alt 
costum. Băgă biletul într-un buzunar şi pistolul în celălalt. Cobori 
cu ascensorul, solicită o casetă de valori şi, după ce completă 
formularul, fu condus de către un membru al personalului 
hotelului spre un şir mic de trepte. 

Bărbatul scoase o cheie şi deschise o uşă care ar fi putut 
trece cu uşurinţă neobservată. Odată ajunşi înăuntru, bărbatul 
închise uşa, care se încuie automat. II conduse pe Tweed într-o 
altă cameră, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu rafturi unde se 


aflau casete de valori de diferite mărimi. Folosi o cheie specială 
pentru a deschide cutia, apoi îl invită pe Tweed să nu se 
grăbească şi se făcu nevăzut pentru a-i oferi intimitate clientului 
său. 

Tweed folosi o altă cheie, scoase cutia de metal şi îi deschise 
capacul. Depozită înăuntru documentele pe care le primise de la 
Kefler şi registrul pe care îl furase Mark. Puse caseta la locul ei, 
răsuci cheia în yală, apoi încercă să o deschidă din nou fără a 
utiliza cheia. Nu reuşi. Compartimentul fusese încuiat automat şi 
nu putea fi scos decât cu ajutorul cheii speciale. Măsurile de 
securitate erau excelente. 

Depusese, de asemenea, şi plicul cu cele o sută de mii de 
mărci de la Lisa. Intră în salonul în care se servea micul dejun. 
La masa la care se aflau Paula, Newman, Mark şi Lisa era o 
adevărată petrecere. Se auzeau râsete, atmosfera era destinsă, 
iar cei de acolo se simțeau bine. Lisa purta o bluză fără mâneci 
de culoare verde-deschis, o fustă albă plisată şi o pereche de 
pantofi sport. 

— Bine ai venit la micul dejun, îi spuse Paula, zâmbindu-i cu 
căldură. Ai dormit bine? 

— Ca un om fără conştiinţă, îi răspunse el şi se aşeză pe 
scaunul liber de lângă Lisa, cu faţa spre Paula. 

— Nici chiar aşa, îl tachina Lisa. Poate voiai să spui ca un om 
care nu are nimic pe conştiinţă. Ea se uită la el dintr-o parte. 
Sau mă înşel? continuă ea, zâmbind. 

Tweed îşi comandă micul dejun - suc de portocale, cafea, 
pâine prăjită şi gem. Scoase biletul despre întâlnirea de la Turm 
şi i-l arătă. 

— Mi-ai strecurat cumva asta pe sub uşă? 

— Bineînţeles că nu, îi răspunse ea indignată după ce se uită 
în treacăt peste el. Ce se întâmplă? Şi mie mi-a fost strecurat un 
bilet pe sub uşă. Citeşte-l! 

Ea scoase un plic alb, identic cu cel pe care îl primise Tweed. 
Mesajul era dactilografiat: 


Du-te de urgenţă în Gara Centrală. Aşteaptă în cafeneaua mică. 
Un bărbat cu o garoafa roşie la butonieră te va aborda. Aşteaptă 
acolo până când va veni. 


— Nu a fost semnat, spuse Tweed. 


— Exact, spuse ea. Am hotărât să nu mă duc. Acum mă întreb 
dacă nu cumva cineva încerca să mă ţină departe de tine, ca să 
nu mă poţi întreba despre bilet. 

— Asta e şi presupunerea mea. 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru câteva momente, spuse ea. 
Am vărsat cafea pe fusta mea nouă. Mă voi schimba repede. 

După ce Lisa plecă, Tweed îşi cobori tonul. Mai întâi de toate, 
se uită în jur să se asigure că nu se afla nimeni prin preajmă. 

— Paula, am spus aseară că eram pregătit de război. Şi sunt 
pregătit. Întâlnirea de la Turm - care înseamnă rum - ne oferă o 
şansă să ripostăm în forţă. Uite care ar fi planul... 

După ce le explică, se ridică de la masă ca să sune la Hotelul 
Renaissance. Vorbi cu Pete Nield, care îl informă că Harry Butler 
tocmai ajunsese în camera lui. Instrucţiunile lui fură clare şi 
concise. Intorcându-se la masă, văzu că Lisa se întorsese, 
îmbrăcată cu o altă fustă albă. 

— Imi cer scuze, a trebuit să dau un telefon, îi spuse el. 

— Ţi se răceşte sucul de portocale, îi spuse ea, zâmbind. 

La unsprezece dimineaţa, toţi şase coborâră treptele hotelului 
şi văzură că erau aşteptaţi de două Mercedesuri bej, pe care 
Newman le închiriase pentru ei. Puțin mai devreme, în timp ce 
se aflau în salon şi luau micul dejun, Tweed îl chemase pe 
Marler de la masa din colţ la care stătea şi îi făcuse cunoştinţă 
cu Lisa. 

— Eu mă ocup de treburile jenante, cum ar fi, de exemplu, 
căratul bagajelor, îi spusese Marler. 

— Nu am mai văzut niciodată un hamal atât de elegant, îl 
complimentase ea şi îi zâmbise, întinzându-i mâna. 

Marler purta un costum din in, deschis la culoare, o cămaşă 
albastră şi o cravată Valentino. El îi zâmbi Lisei în timp ce lua loc 
la masa lor. 

_ — Bagajul pe care trebuie să îl car este costisitor, adăugă el. 
In consecinţă, are nevoie de un hamal cu pretenţii, glumi el. 

— Tu râzi de mine, îi spusese ea, apoi izbucnise în râs. 

Pe trotuar, un portar în uniformă deschisese uşa din spate a 
primului Mercedes. Tweed îi făcu semn Lisei să se aşeze pe 
bancheta din spate. Paula îl prinse pe Marler de braţ. 

— Ce mai aştepţi? Aşază-te lângă ea! Te place. 

— Dacă spui tu. 


După ce portarul închise portiera, Paula îi mulţumi, îi lăsă un 
bacşiş şi îi spuse că nu mai aveau nevoie de serviciile lui. 
Rămasă singură cu Tweed, ea îi şopti: 

— Conduci tu? Mă gândeam eu! Spune-mi care e adevăratul 
scop al acestei vizite la Turm. 

— Deja i-am explicat lui Newman, care se va afla împreună cu 
Mark în cealaltă maşină. El se schimbă la faţă. Am ajuns la 
concluzia că ar trebui să ne abordăm inamicii într-un mod foarte 
dur. Trebuie să scoatem cât mai mulţi din joc. 

— Aşadar, eşti de acord cu mine că această invitaţie la Turm 
este, de fapt, o capcană? 

— Da. Dar le vom întoarce planurile împotriva lor. 

— Nu cumva are de-a face cu glonţul pe care l-au tras asupra 
mea ieri-noapte? 

— In mare parte. Dar e vorba şi despre o strategie... 

Paula se afla în dreapta lui Tweed în timp ce se îndreptau spre 
destinaţie. In spatele lor, Marler o făcea pe Lisa să râdă din nou. 
Mergeau de ceva timp, iar Tweed verifica frecvent oglinda 
retrovizoare. 

— Nu suntem singuri, şopti el. Newman este urmărit de două 
BMW-uri, de la distanţă. Sunt sigur că şi Bob le-a observat. 

— Unde sunt Harry Butler şi Pete Nield? întrebă Paula. 

— Ne aşteptau pe trotuarul din faţa hotelului, ascunşi în 
spatele maşinilor parcate. De îndată ce am plecat, s-au urcat în 
Mercedesul condus de Bob. 

— Ce tot şuşotiţi acolo? îi întrebă Lisa. E vorba despre ceva 
intim? sugeră ea, pe un ton glumet. 

— Nu pot să o interpretez decât ca pe o glumă, de vreme ce 
vine din partea voastră, care vă giugiuliţi acolo, în spate, îi 
răspunse Paula, izbucnind în râs. 

— Cel puţin noi păstrăm aparențele, îi replică Lisa. 

— lar aici se află Fernsehturm, spuse Tweed pe un ton firesc. 
Eu l-am mai văzut, dar tu, Paula, nu cred că ai avut ocazia să îl 
vezi. 

Paula deja se uita pe fereastră, complet uimită de privelişte, 
în apropiere de ei se înălța un turn alb, ascuţit ca un ac, care 
ajungea la o înălţime impresionantă. In vârf se afla o platformă, 
care înconjura turnul de jur împrejur. Puțin mai sus, se înălța o 
tijă la capătul căreia se aflau beculeţe roşii şi albe. 


— Aici e restaurantul care se roteşte, spuse Tweed. Durează 
aproximativ o oră pentru a face o rotaţie completă, aşa că nu se 
simte nicio mişcare. Deşi nu e permis, voi parca aici. 

Coborâră din maşină şi păşiră pe trotuarul deja încins de 
razele puternice ale soarelui dimineţii. Marler întinse mâna, iar 
Tweed îi dădu cheia. Lisa se uită la el. 

— Nu vii cu noi? 

— Nu. Eu voi sta în maşină... 

Tweed îi conduse pe o alee care traversa peluza proaspăt 
tunsă şi care ajungea la baza turnului. El înainta repede, 
mecanic, iar Paula se întreba de ce se grăbea. Privind în urma 
lor, Paula văzu maşina lui Newman, care era parcată la o 
distanţă destul de mică faţă de cea a lui Tweed. Bob şi Mark se 
aflau pe trotuar, însă Harry şi Pete nu se vedeau pe nicăieri. Se 
gândi că aceştia se ascundeau pe undeva, prin apropiere. De ce, 
oare? 

După o plimbare lungă, ajunseră în faţa intrării. Tweed 
cumpără trei bilete, iar recepţionera îi spuse că liftul tocmai se 
pregătea să urce. Intrară în lift şi constatară că erau singurii 
care urcau. Paula se încorda, pregătindu-se pentru o ascensiune 
rapidă asemenea celei de la New York, când urcase pe 
acoperişul lui Empire State Building. Se înşelă. Ascensorul urcă 
într-un ritm constant, fără să pornească brusc. Liftiera se uită la 
Tweed. 

— Doriţi să ajungeţi la cafenea? întrebă ea în limba engleză. 

— Acolo... 

Uşile liftului se deschiseră, iar ei păşiră direct în cafeneaua 
circulară şi spațioasă, cu geamuri mari, în mijlocul căreia se afla 
un podium, cu mese acoperite cu feţe de masă. Tweed urcă pe 
podium şi alese o masă mai retrasă. O fată apăru de îndată ce 
se aşezară, iar Tweed comandă cafea pentru toată lumea. 

— la ăsta, îi spuse Lisa, scoțând un binoclu din geantă. E 
foarte bun. 

— Tu cum o să te descurci? 

— Mai am unul. Vezi? Se uită la Paula. Putem să îl folosim 
amândouă. 

Tweed cobori de pe podium, se îndepărtă de ele, privi în jos şi 
focaliză lentilele binoclului. Paula şi Lisa îi urmară exemplul. 
Paula îşi ţinu răsuflarea în timp ce privi în gol. Cele două 
Mercedesuri parcate păreau două jucării. 


— E o înălţime destul de mare, spuse ea. Bine că nu sufăr de 
vertij. 

Paula luă binoclul pe care i-l oferise Lisa, îl focaliză şi văzu 
figura lui Newman, care aştepta destul de pasiv. Mark se plimba 
înainte şi înapoi. Cele două BMW-uri care îi urmăriseră nu se 
vedeau prin preajmă. Ocupanţii lor, de asemenea, nu dădeau 
niciun semn că ar fi fost prin apropiere. Ea îi comunică toate 
astea lui Tweed: 

— Nu se grăbesc, îşi pregătesc atacul pe îndelete. Şi eu aş 
face la fel, dacă aş fi în locul lor. Haideţi să bem o cafea... 

Paula îşi bău cafeaua stând în picioare. Admira priveliştea prin 
geamurile din partea opusă. În spatele frunzişului verde al 
parcurilor se puteau vedea unduirile albastre, infinite parcă ale 
apei care strălucea în lumina soarelui. Triunghiuri mici, albe - 
iahturi pesemne - punctau întinderea albastră. 

— Aceea e Elba? întrebă ea. 

— Nu şi dacă se văd iahturi pe ea. Este Lacul Aussenalster, 
spuse el, ridicându-se în picioare şi venind lângă ea. Alster-ul 
din afară. Binnen înseamnă „dinăuntru”. Dar de ce îţi spun eu 
toate acestea? Tu ştii germană. 

— E raiul pe pământ, spuse ea, visător. E, într-adevăr, raiul pe 
pământ. 

Lisa îşi băuse cafeaua şi pusese ceaşca pe o masă aflată în 
apropiere de locul din care priviseră în jos. Stătea în dreptul 
geamului, când, deodată, îi strigă, uitându-se jos cu binoclul: 

— L-am văzut pe omul cu cămaşă roz. Vă mai aduceţi aminte 
de el? Cel de pe Cheiul Reefers. Acum e îmbrăcat cu o cămaşă 
de un galben ţipător. Oare coordonează o operaţiune? Pare a fi 
livid de furie şi tocmai s-a uitat la ceas... 

— Unde e? 

Tweed veni lângă ea, Paula urmându-l îndeaproape. 

— Vezi şoseaua care o ia la dreapta - puţin mai departe de 
maşinile noastre? E pe jumătate ascuns de un copac de pe 
trotuar. 

— L-am văzut. 

Tweed se uita prin binoclul pe care i-l dăduse Lisa, iar Paula îl 
folosea pe celălalt. 

— Da, el e, spuse Tweed. Se ţine departe de câmpul de luptă. 
Şi sunt de acord cu tine - se comportă ca şi cum ar coordona o 
operaţiune. 


— Nu m-aş fi aşteptat să îl văd pe nemernic tocmai aici, 
interveni Paula. Se mută lângă Tweed deoarece Lisa se 
îndepărtase de acesta. Oare el e? spuse ea pe un ton liniştit. 

— E posibil, dar nu avem de unde să ştim. 

— Au apărut, îi anunţă Lisa. Dă-mi binoclul! Mulţumesc. Ea nu 
schimbă poziţia în care acesta fusese fixat, iar următoarele ei 
cuvinte fură aproape şuierate: 

— Nu pot să cred. Doi bărbaţi, înarmaţi cu baroase. Sunt 
Barton şi Panko, cei care m-au urmărit la Londra şi de care de- 
abia am scăpat în Piaţa Bedford. 

— Nu îmi place cum arată indivizii aceia care se îndreaptă 
încoace, spuse Paula, privind prin binoclu. 

— Poate că ar trebui să coborâm şi să dăm o mână de ajutor, 
propuse Lisa. 

— Cum să te pui cu o astfel de gaşcă? întrebă Paula. 

— Uite ce mi-a dat Marler. 

Ea îşi deschise poşeta. Când Paula se uită în geanta Lisei, 
văzu un pistol Beretta de calibrul 6,35 mm. 

— Am şi muniţie, continuă Lisa. 

— Lisa are un Beretta, îl avertiză Paula pe Tweed. 

— Rămânem aici, le ordonă Tweed pe un ton aspru. Newman 
a dat instrucţiuni clare să nu folosim sub nicio formă armele de 
foc. Cadavrele din oraş i-ar crea probleme lui Kuhlmann, care 
are şi aşa destule pe cap. El privi în jos. Se vor descurca ei. 

În timp ce Barton şi Panko, aflaţi în fruntea atacatorilor, se 
apropiau înarmaţi cu baroase, fiind urmaţi îndeaproape de 
amicii lor străini, Newman rămase pe loc cu braţele încrucişate. 
Mark îşi puse ceva deasupra degetelor mâinii drepte. Era un 
box. 

Barton se îndreptase spre cea de-a doua maşină şi tocmai îşi 
ridica arma, când portiera din spate se deschise brusc spre 
trotuar. Aceasta îl lovi, iar Barton îşi pierdu echilibrul când Butler 
sări afară din maşină. Piciorul lui drept se destinse ca un resort 
şi Butler îl lovi pe Barton cu bocancul între picioare. Barton 
scăpă barosul, gemu de durere şi se aplecă în faţă. Butler îi 
apucă de păr, îl învârti şi îl dădu cu capul de maşină. Lovitura 
răsună de parcă ţeasta i s-ar fi crăpat. 

Panko dădu drumul barosului pe care îl ţinea în mână şi 
scoase un cuţit cu o lamă lungă. Rânjea. Newman îşi surprinse 
agresorul dintr-o parte. Încordându-şi mâna dreaptă, îl izbi pe 


Panko într-o parte a gâtului lui subţire, aplicându-i o lovitură de 
Karate. Panko se prăbuşi, în apropiere de Barton, care era 
inconştient. 

Înconjuraţi de bandiții străini, lupta se transformă repede într- 
o adevărată încăierare. Marler apăru din spatele lor. Puţin mai 
devreme, înainte de a parca, văzuse pe trotuar un stâlp vechi de 
metal îndoit, care fusese lovit, probabil, de o maşină. El trase de 
stâlp, îl îndoi şi îl smulse de acolo. Venind în fugă din spatele 
atacatorilor, se aplecă şi îl lovi peste picioare pe unul dintre 
huligani. Acesta urlă, căzu la pământ şi se zvârcoli pe trotuar. 
Marler îi aplică acelaşi tratament altui borfaş. 

Un bandit cu o figură feroce mânuia un şiş. El flutură cuțitul, 
pregătindu-se să îi dea lui Mark o lovitură care i-ar fi retezat 
capul de pe umeri. Boxul lui Mark îl lovi în plină faţă, îi sparse 
nasul şi îi rupse unul din pomeţi. Sângele începu să îi şiroiască 
pe faţă. Mark nu terminase încă - îşi mai înfipse boxul în falca 
acestuia şi i-o rupse. Pete Nield sărise afară, pe cealaltă parte a 
maşinii, şi se lupta cu restul găştii. Doi bătăuşi stăteau aproape 
unul de altul, spate în spate, pentru a se apăra. Nield îi apucă de 
păr, îi despărţi şi îi apropie din nou, lovindu-i cap în cap. Ambii 
se prăbuşiră pe trotuar. 

Un alt bandit, înarmat cu un cuţit, îl surprinsese pe Newman şi 
tocmai se pregătea să îi înfigă cuțitul în spate. Marler îl lovi cu 
bara de fier, forțându-l să îşi coboare braţul şi îl lovi peste cot, 
rupându-i-l. Acesta urlă de durere şi scăpă cuțitul. Newman se 
întoarse şi îl lovi peste faţă pe banditul care se dădu înapoi, cu 
mâna dreaptă beteagă. Newman îl urmări şi îi mai cără câteva 
lovituri. Huliganul căzu pe spate. 

Primul bandit cu care avusese de-a face Marler încă mai urla, 
zvârcolindu-se la pământ. 

— Faci prea multă gălăgie, amice, îi spuse Mark. 

Aplecându-se, îl lovi pe borfaş cu boxul într-o parte a capului. 
Acesta încetă să se mai zvârcolească şi rămase nemişcat şi 
tăcut pe trotuar. 

Newman îşi frecă mâinile, satisfăcut, şi privi în jur. Nu mai era 
nimeni de doborât şi nu se vedea niciun trecător prin preajmă, 
îşi aminti că citise într-o revistă din holul hotelului că în aceea zi 
urma să aibă loc o expoziţie cu tematică erotică. El îşi imagină 
cozi imense de oameni care aşteptau Să intre în expoziţie. 


— E timpul să facem curăţenie. Ştie careva unde şi-au parcat 
BMW-urile? 

— Chiar după colţ, spuse Mark. Vino cu mine! Harry, strigă 
Newman. Pune-ţi mănuşile! Noi o să chemăm ambulanţele. 

Harry îşi ridică mâinile, arătându-i că deja îşi pusese mănuşile 
din latex. Îi urmă pe Marler şi pe Newman. Maşinile erau parcate 
la câţiva metri de locul incidentului. Cheile se aflau în contact în 
ambele maşini. Newman presupusese că le lăsaseră aşa ca să 
poată să dispară cu uşurinţă. 

Acţionară repede. Operaţiunea „Debarasarea” începu din 
momentul în care parcară BMW-urile în spatele maşinilor lor, cu 
portierele dinspre trotuar deschise. Bandiţii, toţi în viaţă, dar 
inconştienţi, fură aruncaţi în BMW-uri fără prea multe politeţuri. 
Portierele fură închise. Butler le sugeră că ar fi fost cazul să 
adauge o notă personală. Împreună cu Pete, el luă baroasele 
care nu fuseseră întrebuințate şi sparse parbrizele. 

— Am terminat, anunţă Newman. 

Privind în jos de la fereastra cafenelei din Turm, Lisa şi Paula 
urmăriseră, temătoare la început, apoi uimite, scena de jos. 

— Incidentul de pe Cheiul Reefers a fost floare la ureche în 
comparaţia cu acesta, comentă Lisa. 

Tweed îşi îndreptase binoclul spre bărbatul cu cămaşa roz, 
acum galbenă, şi văzuse cum acesta privise debandada cu 
braţele încrucişate. Când totul luă sfârşit, el îşi aşeză haina şi 
dispăru. Tweed era intrigat de expresia feţei lui. Furie? Nu. 
Dezamăgire? Nu. 

— Haideţi să coborâm, spuse Paula. Newman ne face semn cu 
mâna. 

— Trebuie să coborâm şi să plecăm de aici cât se poate de 
repede... 

Când reveniră la hotel, Newman îl rugă pe portar să le 
parcheze maşinile. Tweed urcă scările în fugă, urmat de Paula. 
El se uitase la ceas. Keith Kent îi aştepta în hol. 

— Bine ai venit, Keith. Îţi voi aduce materialele din seiful 
hotelului. 

După ce spuse acestea, observă că un om stătea într-un colţ 
întunecat al holului, cu faţa spre treptele care duceau spre seif. 
Brigadierul şedea pe scaun în capul oaselor, nemişcat ca o 
statuie, şi urmărea întoarcerea lor. 


— M-am răzgândit, spuse el deodată. Vom urca în 
apartamentul meu... 

Newman urcase împreună cu ei, iar Lisa se strecurase în 
ascensor exact înainte ca uşile să se închidă. Kent, care avea la 
el doar o servietă, spuse că îşi ocupase camera cu câteva 
momente înainte de a veni Tweed. 

— Individul acela care şedea singur în hol, continuă el în timp 
ce se îndreptau spre apartament, era cumva Lordul Barford? 

— Chiar el. 

Tweed se întoarse spre Lisa, care îl anunţase că se ducea în 
camera ei: 

— Putem să ne vedem peste zece minute? Te voi chema eu în 
cameră. 

— De-abia aştept... 

— Mi se pare că e o persoană deosebit de inteligentă, observă 
Kent odată ajuns în apartament. E o apariţie. Şi e şi atrăgătoare. 

— Ţine-ţi mâinile acasă, îi spuse Newman pe un ton amical, 
dându-i un ghiont. 

— Lordul Barford, începu Tweed. 

— Ai răbdare, îl întrerupse Paula. Ce ai dori să bei, Keith? 
Conducerea hotelului ne-a trimis o altă sticlă de şampanie la 
gheaţă. Vrei un pahar? 

— Ce drăguţ din partea ta! Doar un pahar, te rog. El acceptă 
invitaţia lui Tweed de a lua loc, apoi ridică paharul pe care i-l 
întinsese Paula. Pentru succesul investigaţiilor actuale - şi 
pentru înfrângerea huliganilor. 

— Tocmai asta am făcut în dimineaţa aceasta, spuse 
Newman. 

— Pe Lordul Barford, începu Tweed din nou, am avut senzaţia 
că l-ai cunoaşte. 

— Am auzit de el, îi răspunse Kent. Este membru al unei 
organizaţii deosebit de selecte, Institutul pentru Securitatea 
Corporaţiilor - ca şi mine, de altfel. Numărul membrilor 
Institutului a fost redus la douăzeci, iar tu ai contribuit la luarea 
acestei decizii. Nu ştiu de ce mă întrebi. 

— Ai vorbit cu Barford? Noi îi spunem Brigadierul. 

— Un pic, la întâlnirile Institutului. El pozează într-un adevărat 
general de brigadă, un militar de carieră, dar rolul lui nu se 
reduce numai la asta. Ştie multe în legătură cu ceea ce se 
petrece în lume. Are informatori influenţi acasă, în Europa şi în 


Statele Unite. Am auzit că este consultat în situaţii de criză. 
Călătoreşte mai peste tot în lume. 

— Să mă duc jos şi să văd dacă mai e acolo? se oferi 
Newman. 

— Dacă ai vrea, Bob... îi răspunse Tweed. 

Newman reveni repede şi îi făcu semn că totul era în regulă: 

— A dispărut. Probabil s-a dus să ia masa de prânz. 

— Atunci mă voi întoarce într-un minut... 

— Keith, spuse Paula, gânditoare, tocmai mi-am amintit de un 
incident care a avut loc atunci când Tweed şi cu mine l-am 
cunoscut pe Gavin Thunder, într-un club de pe Pali Mall. După ce 
întrevederea a luat sfârşit, iar noi părăseam biblioteca, m-am 
uitat în urma noastră. Thunder îşi ridica haina, dar sacoul pe 
care îl purta nu i se potrivea. Reverul din dreapta al sacoului era 
răsfrânt. În interior era prins un simbol confecţionat din metal, 
care, la prima vedere, mi s-a părut a fi de origine grecească, 
dar, dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că era aşa. Arăta ca 
un „E”, dar era întors invers... 

— Ai putea să îl desenezi? 

Atitudinea relaxată şi calmă a lui Kent dispăru. Se încorda şi 
se aplecă înainte. Şi adoptase o mină serioasă, preocupată. 
Newman se apropie - el remarcase, de asemenea, schimbarea 
de atitudine a lui Kent. Paula luă o foaie de hârtie, se gândi un 
moment, apoi desenă simbolul: 3 

— Dumnezeule! exclamă Kent. E unul dintre membrii Clubului 
Elite... 

Tweed se întoarse puţin timp după aceea, ţinând în mână un 
plic mare unde se aflau documentele de la Kefler şi registrul 
legat în piele albastră pe care îl furase Mark. El sesiză imediat 
că atmosfera se schimbase. Kent era şocat. Paula avea o 
expresie nedumerită. Newman dădu din mână, vrând parcă să 
spună: „Nu am nici cea mai vagă idee ce se întâmplă”. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Tweed pe un ton liniştit, 
aşezându-se cu faţa spre Kent. Arăţi ca şi cum ar fi căzut cerul 
pe tine. 

— Asta s-a şi întâmplat. Mai întâi de toate, Paula, vrei să îi 
povesteşti şi lui Tweed ce mi-ai spus mie? 

Ea începu cu momentul în care părăsiseră clubul din Pali Mall. 
Povesti cum se uitase înapoi, ce văzuse şi cum uitase să îi spună 
despre asta deoarece se grăbea să ajungă la întâlnirea ei cu 


Aubrey de la Martino. Ea îi arătă lui Tweed foaia de hârtie cu 
simbolul pe care îl desenase şi cită exclamaţia lui Kent de mai 
devreme. 

— Ce vrea să însemne asta? îl întrebă pe Kent. Ce este acest 
Club Elite? Nu am auzit niciodată de el. 

— Puţini au auzit, îi răspunse Kent, posomorât. Eu am auzit de 
el din întâmplare, când cineva a băut prea mult - acel cineva era 
Jeremy Mordaunt. 

— Vrei un pahar cu apă, Keith? interveni Paula. Au lăsat o 
carafa la gheaţă. Eşti palid. 

— Da, te rog. 

Îl aşteptară pe Kent să termine de băut apa, după care acesta 
mai ceru un pahar. 

— E îngrozitor de periculos, spuse el. 

— De ce? insistă Tweed. Ce este Clubul Elite? 

— E un club restrâns. Lui Kent îi tremură mâna atunci când 
puse paharul pe masă: Am înţeles că are cinci sau şase membri, 
selectaţi dintre persoanele cele mai influente din lume. Sunt 
oameni care ar face orice pentru a obţine ceea ce vor. Oameni 
diabolici. Sunt convins că, dacă ar şti ce s-a vorbit în camera 
asta, în următoarele douăzeci şi patru de ore niciunul dintre noi 
nu ar mai fi în viaţă. 

Urmă un lung moment de tăcere. Kent o refuză cu un gest 
politicos pe Paula, care îi oferise încă un pahar cu şampanie. 
Stătea cu mâinile încleştate şi îşi mişca degetele nervos. Tweed 
îşi dăduse seama că specialistul lor în finanţe era într-o ipostază 
pe care nu o mai văzuseră până atunci. Era înfricoşat. Tweed îi 
vorbi cu mult calm: 

— Keith, linişteşte-te! 

— Singurul lucru pe care mi-l doresc acum e să mă trezesc 
mâine dimineaţă ca de obicei: în viaţă. 

Tweed scoase un pachet de ţigări. El luă o ţigară şi scoase din 
buzunar o brichetă incrustată cu pietre preţioase pe care i-o 
făcuse Paula cadou cu ocazia însănătoşirii lui după ce îi fusese 
scos un glonţ din piept. 

— Ştiu că fumezi rar, Keith, spuse el pe acelaşi ton liniştit. 
Keith se uită lung. Luă o ţigară, iar Tweed i-o aprinse. Trase un 
fum, expiră, apoi se uită din nou la Tweed. 

— Crezi că sunt un laş. 


— Prostii. Numai un prost nu s-ar teme de un pericol atât de 
mare. 

— Mulţumesc. Îşi umezi buzele. Nu aveam idee că slujba mea 
are şi astfel de implicaţii. M-au cam trecut fiorii. Vorbea acum pe 
un ton normal, iar culoarea îi revenise în obraji. Nu ţi-am mai 
povestit niciodată despre ei, Tweed, pentru că niciodată nu mi s- 
a părut că ar fi fost momentul potrivit. 

— Cine sunt „ei”? 

— Cu excepţia lui Gavin Thunder, nu ştiu cine sunt ceilalţi. 
Mordaunt băuse într-adevăr prea mult în acea seară. A făcut o 
singură remarcă. Membrii Clubului Elite nu sunt neapărat 
preşedinţi de stat sau prim-miniştri. Ei sunt oameni puternici. Ţi- 
am reprodus textual spusele lui Mordaunt. Câteva minute mai 
târziu, el şi-a pierdut cunoştinţa. Cred că era alcoolic. 

— Ce situaţie jenantă pentru tine, Keith! remarcă Tweed. 

— În cercurile în care mă învârt eu se întâmplă des astfel de 
situaţii. Am chemat un taxi, l-am urcat în maşină cu ajutorul 
barmanului şi l-am dus la apartamentul lui din Easton Square. 

Bineînţeles, nu şi-a găsit cheia şi, de vreme ce lumina era 
aprinsă înăuntru, am sunat la sonerie. Ne-a deschis o blondă 
superbă, dar cu un creier de găină. L-am dus în pat împreună şi 
l-am culcat îmbrăcat. Mi-a spus că avea să îl dezbrace mai 
târziu. 

— Probabil că era obişnuită cu asta, spuse Newman. 

— Până să apuc să mă dumiresc, continuă Kent, blonda îmi 
spune că are chef de distracţie şi mă întreabă cine sunt. l-am 
spus că eram un prieten de-al lui. Care era numele meu? l-am 
spus că mă numeam Morrison şi că trebuia să plec la o întâlnire 
cu un om de afaceri care urma să sosească din străinătate. Am 
răsuflat uşurat când am ieşit de acolo. 

— Şi asta a fost tot? 

— Nu chiar, spuse Kent, făcând o grimasă. A doua zi am fost 
căutat la birou. Era Mordaunt, care mă sunase de la un telefon 
public. M-a întrebat dacă telefonul meu nu era ascultat. l-am 
spus că nu şi l-am întrebat ce dorea de la mine. El se gândise că 
îşi pierduse cunoştinţa în seara precedentă. Nu îşi amintea nimic 
din ce îmi spusese şi dorea să afle ce anume discutase cu mine. 
l-am spus adevărul - şi anume că încercase să obţină ponturi de 
la mine în ceea ce privea bursa. l-am povestit că nu m-am 
arătat interesat de subiect şi că nici măcar nu am vrut să aud 


despre aşa ceva, după care nu am mai avut cu cine vorbi - 
leşinase. A părut uşurat şi a închis imediat - obişnuia să se 
comporte aşa. 

— Dar, mai întâi de toate, cum l-ai cunoscut pe Jeremy 
Mordaunt? 

— L-am întâlnit cu o seară înainte de petrecere. Kent zâmbi. 
Ni s-a făcut cunoştinţă în grabă. Idiotul care m-a prezentat a 
spus că eram un geniu în materie de operaţiuni financiare, iar 
Mordaunt a şi sărit pe mine. A insistat să ne vedem în seara 
următoare la acel bar pretenţios. Era un loc destul de liniştit. M- 
am întâlnit cu el, deoarece îmi spusese că era subsecretar de 
stat în cadrul Ministerului înarmării. Credeam că aş fi putut 
obţine unele informaţii, dar, în loc de asta, mi-a aruncat această 
bombă. 

— Mai auziseşi până atunci de Clubul Elite? întrebă Tweed. 

— O singură dată, de la un informator în care nu prea aveam 
încredere. Aşadar, nu am dat atenţie informaţiilor. Dar 
Mordaunt... Kent se cutremură. El este - sau a fost - un apropiat 
al acestui nucleu de oameni importanţi. L-am crezut. Se uită la 
Tweed. Voi lua acum documentele, mă voi întoarce în camera 
mea şi le voi studia. 

— Uite despre ce este vorba, îi zise Tweed şi îi întinse plicul. 

— Nu lăsa pe nimeni să vadă registrul albastru. Niciun 
membru al personalului, nicio altă persoană. Şi nu părăsi hotelul 
cu niciun chip. Dacă sună telefonul, răspunde, spune că eşti 
ocupat şi trânteşte receptorul. 

— Nu-ţi face probleme. Kent se ridică în picioare. Voi cere o 
cutie de valori pentru documente atunci când voi cobori să iau 
masa. 

— Te conduc eu în cameră, spuse Newman. 

— Nue nevoie... 

Tonul lui nu era deloc convingător. Când luase plicul, urme de 
transpiraţie se imprimaseră pe acesta. Incă mai tremura. 

— ÎI voi suna pe Kuhlmann, spuse Tweed după ce plecară. 
Omul cu cămaşa roz m-a îngrijorat - cel puţin comportamentul 
lui, din momentul în care a realizat că atacul de la Turm a dat 
greş. Tu te pricepi la oameni. Mai că te-aş pune să... 


— Bună dimineaţa, Tweed, se auzi în receptor vocea groasă a 
lui Kuhlmann. Tocmai voiam să te sun. Ai fost astăzi la Turm? Un 


martor care locuieşte în apropiere a văzut o confruntare violentă 
în stradă, chiar înainte de amiază. Ştii ceva despre asta? 

— Da. Mă aflam în cafenea, împreună cu Paula. Am urmărit 
totul de sus. Un grup de străini a fost bătut măr. 

— Nu cumva au fost implicaţi şi oamenii tăi în asta? 

— Ce întrebare îmi pui, Otto! De vreme ce tot vorbim despre 
asta, trebuie să îţi spun că am văzut un individ ciudat care se 
ţinea departe de încăierare, dar se comporta de parcă el era 
şeful huliganilor. Am avut un binoclu. Paula ţi l-ar putea descrie 
mai bine decât mine. Ţi-o dau la telefon... 

Paula vorbi timp de câteva minute. Tweed îşi turnă un pahar 
cu apă şi se uită pe fereastră. Razele soarelui se furişau în 
cameră, iar lacul părea pe punctul de a fierbe. Canicula îşi făcea 
simțită prezenţa. Paula îl chemă: 

— Vrea să vorbească din nou cu tine. 

— Spune, Otto... 

— Paula e grozavă. Face nişte descrieri extrem de 
amănunțite. Mi-a dat atât de multe detalii, încât mi-am amintit 
de un anumit individ: Oskar Vernon. Oskar cu „k”. Are o 
înfăţişare care sare în ochi. Îl cunoaştem, după cum se spune. 

— In ce sens? 

— E un personaj destul de misterios. Are o groază de bani şi 
se îmbracă într-un mod extravagant, dar numai cu lucruri de 
bună calitate. E suspectat că ar fi creierul din spatele unei 
operaţiuni de spălare a banilor la nivel internaţional. De 
asemenea, se spune că ar aduce refugiaţi în ţară pe căi ilegale. 
Sunt două milioane de turci în Germania. Nu m-ar deranja, dar 
două milioane... 

— Arestează-l! 

— Nu pot. Nu am nicio dovadă. Colaborează cu o reţea 
întreagă de indivizi. E puternic, dur, inteligent. 

— Operează de unul singur? 

— Nu cred, dar s-ar putea să mă înşel. Călătoreşte prin lume 
şi cunoaşte multe persoane influente. Nu îmi cere să-ţi spun 
vreun nume. Nu ştiu niciunul. Dacă aş avea o fotografie, aş fi 
sigur că e vorba de Oskar Vernon. Stă mult timp în Marea 
Britanie şi în Statele Unite. 

— Ce naţionalitate are? 

— Călătoreşte cu un paşaport britanic, dar sunt al naibii de 
sigur că nu e englez. Poate fi de oriunde. 


— Otto, poate reuşesc să îţi fac rost de o fotografie a lui. 

— Ar fi elementul decisiv. Tweed, dacă ai de-a face cu el, fii 
atent! Mulţi dintre agenţii care l-au urmărit au ajuns în spital. 

— Revin la Turm. Ce am văzut noi a fost un adevărat măcel. 
Era o mulţime de oameni, care zăceau pe caldarâm. Erau răniţi, 
după părerea mea. Presupun că i-ai luat în custodie? întrebă 
Tweed. 

— Pe naiba! Când am ajuns la faţa locului, nu am mai văzut 
decât sângele de pe trotuar şi nimic mai mult. Dacă ai dreptate 
şi e vorba de Vernon, sigur a prevăzut că vom veni acolo şi a 
aranjat în aşa fel încât să facă să dispară dovezile cât mai 
repede. 

— Aşa cred şi eu. 

— Să nu îţi păzeşti numai spatele, ci şi faţa şi părţile laterale. 
Să nu faci nicio greşeală în ce-l priveşte pe Oskar. Atât 
aşteaptă... i 

Tweed puse jos receptorul. li povesti Paulei tot ce îi spusese 
Kuhlmann, iar aceasta rămase pe gânduri. 

— E posibil ca el să fie? întrebă ea, sugestiv. g 

— Du-te şi găseşte-l pe Newman. Explică-i situaţia. In cazul în 
care Oskar încă mai stă la Hotelul Renaissance, Harry ar putea 
să îi facă o poză. Dar va avea nevoie de aparatul tău de 
fotografiat. Apoi, te rog, rămâi în camera lui Newman până când 
te voi chema. Trebuie să stau de vorbă cu Lisa, spuse Tweed. 

— Ai face bine să ai grijă în privinţa ei, de asemenea. E 
isteaţă. 

— Poate prea isteaţă... 

După ce plecă Paula, Tweed se uită la ceas. Lisa avea să 
sosească în două minute. Bineînţeles, ea ajunse exact la timp. 
Tweed o invită să ia loc şi îi oferi un pahar cu şampanie. 

— Mulţumesc, îi zâmbi. Nu voi bea prea mult. Nimic nu este 
mai dezgustător decât o femeie beată. 

Lisa era îmbrăcată cu aceleaşi haine, însă îşi prinsese părul. 
Avea în jurul frunţii o eşarfă verde şi se fardase discret, folosind 
puţin ruj şi rimel. Se aşeză pe fotoliu şi îşi întinse braţele 
dezgolite pe rezemătoare. Newman ar fi spus că Lisa era foarte 
atrăgătoare în acel moment. Lui Tweed însă nu îi păsa, fiind într- 
o dispoziţie destul de proastă. Se aşeză cu faţa la ea, fiind 
despărțiți de o măsuţă joasă. 


— Lisa, trebuie să îţi pun câteva întrebări. Sunt legate de 
mediul din care provii. Asta numai în cazul în care doreşti să 
colaborăm în continuare. 

— Sigur că da... 

— Unde ţi-ai făcut studiile? 

— Am câştigat o bursă la Roedean. Mi-am făcut prieteni acolo, 
însă atmosfera mi s-a părut prea apăsătoare. Ulterior, am 
obţinut o altă bursă, de data asta la Oxford... 

— Şi ce anume ai studiat acolo? 

— Limbi străine. Franceza şi germana. Eram un personaj 
destul de ciudat - nu prea ieşeam împreună cu colegii mei. M- 
am concentrat asupra studiului. Prea mulţi îşi făceau de cap pe 
acolo. Am avut cea mai mare medie de absolvire la ambele 
discipline. 

— Impresionant! Tweed zâmbi şi se relaxa în mod intenţionat, 
pentru a-i câştiga încrederea. Ce ai făcut după ce ai plecat de la 
Oxford? 

— Am devenit însoţitoare de zbor ca să pot călători. Dacă 
respecţi regulile şi programul, nu prea apuci să vezi mare lucru. 
Am ratat mai multe zboruri de retur ca să pot explora locurile. 
New York, Singapore, Paris, Hamburg. Absenţele mi-au fost 
trecute cu vederea o perioadă pentru că îmi făceam bine 
meseria. Apoi am fost concediată. Povestea asta a durat 
aproape doi ani. 

— Ce ai făcut după aceea? 

— Am plecat la New York şi am lucrat pentru o agenţie de 
pază şi protecţie timp de câţiva ani. 

— În ce calitate? 

— Urmăream oameni de afaceri suspectaţi de delapidare. Am 
învăţat un pic de contabilitate ca să mă descurc mai bine - 
studiam noaptea în apartamentul meu. 

— L-ai mai văzut pe Mark Wendover înainte de a-l cunoaşte la 
Londra? 

— Poftim? 

— Te-am întrebat dacă l-ai mai văzut pe Mark Wendover 
înainte de a face cunoştinţă cu el în biroul meu din Park 
Crescent. 

— Nu. 

Tweed era convins că, dacă Lisa ar fi fost supusă unui test cu 
detectorul de minciuni, acul aparatului ar fi sărit. Simţea pentru 


prima dată că aceasta îl minţise. Expresia lui rămase 
neschimbată. El reluă discuţia şi schimbă subiectul. 

— Cu ce se ocupa tatăl tău? 

— Era membru al Serviciului de Securitate. A fost împuşcat în 
spate la puţin timp după ce a fost transferat în Cipru. Mama 
mea l-a însoţit la bordul avionului, în timp ce se afla în drum 
spre casă. Avionul s-a prăbuşit, iar tatăl meu a murit. Mama 
mea a supravieţuit accidentului şi s-a recăsătorit ulterior. 

— Trebuie să fi fost un şoc destul de puternic pentru tine. 

— Într-adevăr. Ea tăcu o clipă. Aşa a fost. Dar la momentul 
acela eram destul de matură, devenisem stewardesă, văzusem 
lumea şi învăţasem să mă eschivez în faţa propunerilor nedorite 
din partea bărbaţilor. Am mai lucrat câteva luni, după care am 
fost concediată. 

— Unde te-ai născut? întrebă Tweed pe un ton calm. 

— În oraşul Pinner, din Middlesex. Am locuit acolo mult timp, 
până când am plecat la Roedean. Adresa de acolo era Shoals 
Cottage, Orchard Tree Road. 

Tweed zâmbi. Ea anticipase întrebarea pe care urma să i-o 
pună. El nu lua notițe deoarece acest lucru îi inhiba pe suspecți 
în timpul interogatoriului. 

— Te înţelegeai bine cu sora ta, Helga? 

— Nu. Eram precum câinele şi pisica. Fiind mai mare, credea 
că poate să-mi dea comenzi. Sinceră să fiu, cred că acesta era 
temperamentul ei. Mama mea s-a recăsătorit cu un profesor 
german care locuia la Freiburg şi a plecat să locuiască acolo 
împreună cu el. Nu ştiu de ce a făcut asta. 

— Aşadar, am trecut peste această parte fără să îţi provoc 
neplăceri, spuse Tweed, zâmbindu-i amabil. 

— Îmi pare rău pentru comportamentul meu de mai devreme. 
Mă pierd cu firea uneori, mai ales când sunt încordată, dar 
niciodată în caz de urgenţă. 

— Şi ştii cum să foloseşti un pistol Beretta, spuse el în treacăt. 

— Bine, chicoti ea, atât cât să nu mă împuşc singură în picior. 
Se întinse după paharul cu şampanie pe care i-l turnase Tweed 
mai devreme. Şi ştiu să folosesc şi un Walther, şi un Browning. 

— Unde ai învăţat asta? 

— Am învăţat din întâmplare. Am avut un prieten căruia îi 
plăcea la nebunie sportul ăsta. M-a dus la un poligon de tir din 
Londra şi mi-a arătat ce putea să facă - performanţă care putea 


fi depăşită cu uşurinţă. Mi-a dat un Beretta. Am nimerit ţinta de 
trei ori, iar de şase ori am tras chiar în centru. Mi-a spus că am 
avut noroc. Ne-am întors acolo a doua zi. Am nimerit de şase ori 
în mijlocul țintei şi o dată pe margine. Mi-a spus că e vorba de 
norocul începătorului. Aşadar, am mai încercat o dată. Am lovit 
ţinta de şase ori în centru. Ne-am întors la apartamentul meu de 
pe Elbury Street şi ne-am certat îngrozitor - el a început. Nu 
suporta să fie înfrânt de o fată în nicio competiţie. Acesta a fost 
sfârşitul relaţiei noastre. Unii bărbaţi sunt aşa. 

— lar acum lucrezi pentru Rinocer? 

Ea chicoti din nou, se aşeză picior peste picior şi mai bău 
puţină şampanie. 

— Într-un interogatoriu, întrebarea-cheie trebuie lăsată 
întotdeauna la sfârşit. Se uită la el, fixându-l cu ochii ei verzi. 
Dacă doriţi să ştiţi, domnule Tweed, nu am nici cea mai vagă 
idee pentru cine lucrez. Însă salariul este satisfăcător, iar cauza 
merită efortul. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Sunt convinsă că două forţe puternice sunt pe cale de a se 
confrunta. Una este bună, alta este foarte rea. Eu sunt de partea 
îngerilor, ca să zic aşa. 

Tweed îşi aprinse una dintre puţinele lui ţigări. Aceasta era 
prima confirmare a teoriei lui referitoare la cele două forţe 
opuse aflate într-o confruntare. El o privi pe Lisa, iar aceasta se 
aplecă spre el, cu braţele încrucişate, aşteptând. 

— Ai auzit vreodată de Rinocer? întrebă el, în cele din urmă. 

— Am auzit o remarcă, pe care nu ar fi trebuit să o aud la 
momentul respectiv. Nu am idee cine e sau unde locuieşte. 

— Cum îţi sunt transmise instrucţiunile? Cum eşti plătită? 

— Mi se strecoară pe sub uşă un bilet dactilografiat, pus într- 
un plic - a început aşa pe vremea când locuiam în apartamentul 
de pe Elbury Street. Trebuie să mă aflu într-o anumită cabină 
telefonică, la o anumită oră. În Londra a trebuit să intru într-o 
cabină telefonică din Gara Waterloo, atunci când era mai puţin 
aglomerată. Aici, într-o cabină din gara centrală. El foloseşte 
numele de Olaf, vorbeşte încet, pronunţând clar fiecare cuvânt. 
Uneori vorbeşte în germană, alteori - în engleză. 

— Mă întreb... Tweed scoase un rotocol de fum. Cum de a 
aflat de tine? 


— Nu am idee. Am studiat la Oxford, am avut cea mai mare 
medie la două limbi străine, am fost însoţitoare de zbor, apoi am 
lucrat pentru o agenţie de pază şi protecţie din New York. 
Probabil a fost de părere că eram omul potrivit pentru genul 
acesta de slujbă. 

— Sunt convins că a avut dreptate, spuse Tweed, ridicându-se 
în picioare şi bătând din palme. Îţi mulţumesc că ai avut răbdare 
cu mine. 

El se ridică, ea înfoie perna pe care se aşezase şi se îndreptă 
spre uşa pe care Tweed o descuiase. li puse o mână pe umăr 
pentru a-l face să se oprească un moment. 

— Acum, spuse ea, zâmbindu-i afectuos, ai o mulţime de date 
despre mine pe care să le verifici. Eu voi pleca la cumpărături. 
Am nevoie de nişte pantofi mai rezistenți. Puteţi să îmi daţi 
drumul, domnule... 

Tweed rămase în picioare lângă uşă după ce fata plecă. Era 
destul de nelămurit. „Ai o mulţime de date despre mine pe care 
să le verifici”, îi spusese ea, iar Tweed asta şi intenţiona să facă. 

Oskar Vernon stătea în picioare în salonul unei clinici 
particulare unde tocmai îi dăduse doctorului o sumă mare de 
bani pentru a-şi ţine gura. Delgado, proaspăt ras, tuns scurt şi 
îmbrăcat într-un costum elegant, asculta absent în timp ce 
Vernon vorbea cu doctorul. 

Barton şedea pe marginea patului. Puţin mai devreme, 
Delgado îl ajutase să se aşeze în această poziţie. El îşi pipăia cu 
grijă un bandaj dintre picioare, aflat pe sub pantalonii de pijama. 
Un alt bandaj îi acoperea fruntea, în locul în care fusese lovit cu 
capul de Mercedes. Panko, complet îmbrăcat, se mişca încet 
prin salonul spaţios pe care îl ocupaseră. În jurul gâtului avea un 
guler de ghips, acolo unde primise lovitura de karate care îl 
doborâse. 

— Vreau ca aceşti oameni să fie apți până mâine, izbucni 
Vernon. Apti pentru orice. 

— Ar fi nevoie de un miracol pentru asta, îi răspunse doctorul. 

— Din această cauză te plătesc atât de bine - pentru a face 
miracole. 

Vorbeau între ei în engleză. Doctorul, un bărbat scund, gras şi 
cu ochi lacomi, purta un halat alb, iar la piept îi atârna un 
stetoscop. Delgado simţi că era momentul să agite spiritele. El 
se îndreptă spre Barton. 


— De ce tot gemi? Ai primit o lovitură în punctul sensibil? Nu-i 
nimic. Mi s-a întâmplat şi mie - l-am omorât pe cel care a avut 
curajul să mă lovească. 

— Capul meu... 

— S-a pupat cu maşina. Te doare? Pe toţi ne doare capul. 
Mişcă-te, lua-te-ar naiba! Acum! 

Barton se ridică, făcu vreo câţiva paşi şi începu să se clatine. 
Delgado îl apucă de braţ şi îl forţă să se mişte. Panko rânjea 
fioros. El se îndreptă şi începu să se plimbe prin salon, 
ajustându-şi gulerul. 

— Lasă-mă singur cu ei, îi spuse Vernon doctorului. Vor pleca 
mâine de aici sănătoşi tun. 

Doctorul dădu din cap, luă teancul de bancnote din mâna lui 
Vernon, îl vâri în buzunar, apoi părăsi salonul cu o expresie 
abătută. 

— Acum! strigă Vernon pe un ton sever. Ascultaţi-mă şi 
ascultaţi-mă bine! Atunci când îi vom atrage pe Tweed şi echipa 
lui în afara oraşului, îi vom omori pe toţi. Am zece oameni bine 
pregătiţi care au venit cu feribotul de la Newcastle. 

— Au ajuns? întrebă Delgado, neîncrezător. Au ajuns fără să 
aibă necazuri? Cum aşa? 

— Tu cum crezi? Au ajuns la mal ca marinari. În perioada asta 
a anului feribotul este plin de pasageri de la Newcastle, iar 
echipajul este numeros. 

— Sunt numai refugiaţi bine pregătiţi? 

— Nu vei reuşi niciodată să faci ce am făcut eu. 

Vernon îşi aprinse o ţigară, sfidând astfel semnul pe care scria 
„Fumatul interzis”, şi scoase pe nas un nor gros de fum. Au fost 
antrenați în tabere secrete din Slovacia. Atunci când va trebui 
să îi omorâm, tu, Barton şi Panko îi veţi conduce. Îi veţi împărţi 
în trei grupuri, iar fiecare grup va fi condus de către unul dintre 
voi. 

— Şi cum îi vom atrage în afara oraşului? 

— Eu mă voi muta la Hotelul Atlantic. Voi trei veţi locui la 
Renaissance. Vă voi vizita eu. Voi nu veţi putea veni să mă 
vedeţi. 

— Şi cum atragem echipa lui Tweed în afara oraşului? insistă 
Delgado. 

— Cum? Zâmbetul lui Vernon era sinistru. O vom folosi pe Lisa 
drept momeală. 


21 


Tweed era singur în apartamentul lui de la hotel. Lisa plecase 
„la cumpărături” în urmă cu aproximativ zece minute. Ridică 
receptorul şi formă numărul lui Mark Wendover. Nu îi răspunse 
nimeni, deşi lăsase telefonul să sune de multe ori ca să aibă 
suficient timp să iasă de sub duş. Renunţă. 

Aşezându-se pe scaun, îşi aprinse o altă ţigară. Aşadar, Lisa 
ieşise „la cumpărături”, iar Mark nu se afla în camera lui. 

— Mă pune pe gânduri, spuse el tare, cu o jumătate de voce. 
Se ridică din nou, îşi scoase carneţelul cu însemnări, se duse din 
nou la telefon şi o sună pe Monica. El se exprimă cu atenţie, 
lăsând să se înţeleagă că „Trent” ar fi susţinut un interviu 
pentru un post, iar el dorea acum ca Monica să îi verifice 
referinţele. 

— O să mă interesez imediat, îi răspunse Monica. Te sun eu... 

După asta, Tweed se hotări să facă o plimbare. Mersul pe jos 
îl ajuta să gândească mai bine. Aproape că ajunsese pe faleză, 
când un Opel, la volanul căruia se afla Pete Nield, parcă într-un 
loc ce tocmai fusese eliberat. Nield se grăbi să îl ajungă din 
urmă pe Tweed şi merse câţiva paşi împreună cu el. 

— Nu ar trebui să ieşi neînsoţit. Oraşul acesta este foarte 
periculos. 

— Mă faci să mă simt de parcă aş face parte din familia 
regală, bombăni Tweed. Ce ai mai făcut în ultima vreme? 

— Am vizitat oraşul şi am fost cu ochii în patru. Acum cunosc 
Hamburgul pe dinafară. Asta s-ar putea să ne fie de folos. Care 
e următoarea mişcare? 

Tweed se îndrepta spre Zurcher Kredit Bank: 

— Trebuie să mă întâlnesc în această seară la ora şase cu 
Brigadierul ca să bem ceva. „La orele optsprezece” imită Tweed 
modul în care vorbea Brigadierul. Nield râse; puţini oameni ştiau 
că Tweed imita perfect unele persoane. Apoi, la opt şi jumătate 
seara, Paula şi Bob mă vor însoţi la cina cu misteriosul Rondel - 
numai că nu vom cina cu acesta. A rezervat o masă pentru noi, 
iar el va lua cina la o altă masă, împreună cu partenerul lui de 
afaceri. 

— Ce idee ciudată! Nield îşi luă o scamă de pe costumul lui 
elegant. Nu înţeleg. 


— Nici eu. Va trebui să aşteptăm şi să vedem ce o să se 
întâmple. 

Tweed tăcuse, iar acum se uita la sediul Zurcher Kredit Bank 
din imediata apropiere. În spatele unei balustrade de la etajul 
întâi se afla o cameră bine ascunsă, care supraveghea intrarea 
principală. 

— Mark a intrat prin efracţie în acea bancă aseară, îşi aminti 
el. A deschis fiecare cutie de valori şi se pare că a găsit ceva 
într-una dintre ele - un registru cu informaţii codificate, care 
poate îl va ajuta pe Keith Kent să descifreze documentele pe 
care mi le-a dat Kefler. 

— Harry mi-a povestit că doctorul Kefler a fost asasinat în 
zona docurilor. Cred că Mark a riscat destul de mult atunci când 
a intrat în bancă. 

— A neutralizat alarmele şi a acoperit lentilele camerelor de 
supraveghere. Antrenamentul în cadrul CIA l-a ajutat. Sper că a 
observat şi camera de sus, din spatele balustradei. Nici ziua nu 
poate fi observată cu uşurinţă, darămite noaptea... 

Ajunseseră în dreptul străzii Grosse Belichen. Uitându-se în 
lungul străzii, care ducea spre Hotelul Renaissance, Tweed 
înlemni. Nield rămase şi el nemişcat, din instinct. Puţin mai jos 
de ei, pe stradă, o singură rază de soare lumina faţada hotelului. 
Oskar Vernon stătea în soare, cu braţele încrucişate. Paula se 
afla în apropierea acestuia. 

Lăsa impresia că se uită la clădirea de pe trotuarul opus în 
timp ce aştepta ceva sau pe cineva. Ceea ce îl făcuse pe Tweed 
să înlemnească, cu nervii întinşi la maximum, era scena care se 
desfăşura în faţa ochilor lui. Vernon îşi coborâse privirea, iar 
acum se uita la un om mic de statură, cu umeri laţi, care 
scormonea într-o pubelă. Harry Butler era îmbrăcat cu o geacă 
ponosită şi cu o pereche de pantaloni rupţi, părând un vagabond 
în căutarea unei comori. 

Tweed îşi ţinu respiraţia. Purtând o pălărie de paie trasă bine 
pe ochi, scosese aparatul de fotografiat şi Paula îl fotografia pe 
Vernon în timp ce Butler îi distrăgea atenţia. Era de ajuns ca 
Vernon să privească în stânga lui şi ar fi văzut-o. 

„Paula, durează prea mult timp. Se va întoarce şi te va 
observa”, îşi spuse Tweed. 

Răsuflă uşurat când Paula dispăru pe alee. Chiar în momentul 
în care un portar ieşea din Hotelul Renaissance, un taxi parcă în 


faţa acestuia. Vernon se urcă în maşină şi îi făcu semn 
portarului să îi dea geanta. 

Un bărbat bine făcut, apăru de sub o arcada aflată puţin mai 
jos, vizavi de hotel. Purta, de asemenea, o pălărie de paie şi 
ochelari cu lentile închise la culoare. După mers, Tweed îşi dădu 
seama că era Newman - aşadar, acesta o însoţise pe Paula în 
misiunea ei. 

Tweed se dădu după un colţ în timp ce taxiul se apropia de ei, 
trecând prin dreptul unor maşini şi camioane parcate. Harry 
băgă în buzunar un pachet gol de ţigări pe care îl luase din coşul 
de gunoi şi se îndreptă repede spre faleză. 

— Pete, îi spuse Tweed, ai putea să urmăreşti taxiul care vine 
de pe Grosse Bleichen? 

— Floare la ureche... 

Nield traversă în fugă strada unde maşinile se opriseră la 
semafor. El continuă să alerge până când ajunse în dreptul 
Opelu- lui său şi se urcă la volan. Taxiul în care se afla Vernon 
plecă, o luă la stânga şi se îndepărtă de faleză, apoi făcu la 
dreapta pe Neuer Jungferstieg şi trecu prin faţa Hotelului Four 
Seasons. Nield întoarse printr-un loc nepermis, mascat de o 
dubiţă de culoare albă, care se afla în spatele taxiului, şi începu 
să urmărească dubiţa şi taxiul. 

Tweed văzu toate acestea dintr-un magazin în care intrase. 
Stătea cu faţa la stradă, lăsând impresia că studiază mărfurile 
expuse în vitrină. De îndată ce maşina lui Nield se făcu 
nevăzută, el ieşi, o luă în jos pe Grosse Bleichen, chiar la timp 
pentru a se întâlni cu Paula care venea grăbită spre el. 

— Ai riscat al naibii de mult, o certă el. 

— Mai taci! Ea jubila. Am şase poze cu nemernicul ăla. M-am 
hotărât să folosesc aparatul de fotografiat mic, gen Polaroid, pe 
care l-au inventat geniile din Park Crescent. Uită-te la astea! 

Tweed privi cele şase fotografii pe care i le dăduse Paula. 
Ridică din sprâncene. Aplecându-se spre ea, o sărută pe obraz. 

— Mă aşteptam la mai mult, îi spuse ea, zâmbind. 

El se aplecă şi o sărută şi pe celălalt obraz. Îi dădu lui 
Newman trei fotografii, apoi îi făcu semn lui Harry să se apropie. 
Butler îşi scosese geaca ponosită şi, deşi mai purta încă 
perechea de pantaloni rupţi, arăta rezonabil. 

— Harry, în spatele Rathaus-ului se află o secţie de poliţie. Nu 
e uşor de remarcat... 


— Am văzut-o. În timp ce Pete dădea o raită cu maşina prin 
oraş, eu m-am plimbat pe jos. De ce vrei să ajung la secţia de 
poliţie? 

— Pentru că vreau să îi dai astea lui Otto Kuhlmann. 

Îi dădu două fotografii. Paula scotoci în geantă, scoase un plic, 
luă fotografiile, le puse înăuntru, scrise „Otto Kuhlmann” pe plic, 
apoi i-l dădu lui Harry. 

— Nu, spuse Tweed, i le înmânezi personal lui Kuhlmann. 

— Te-am auzit de prima dată. 

— S-ar putea să nu poţi trece de inferiori. 

— Eu? Harry era indignat. Glumeşti! O să îi fac una cu 
pământul. 

El plecă, mergând repede spre Rathaus. În drum spre hotel, 
Tweed o strânse pe Paula de braţ: 

— Eşti grozavă! 

— Ştiu. Dar e frumos să ţi se spună asta din când în când... 

Se plimbară agale pe marginea Lacului Alster. Tweed îi 
informă rapid asupra interogatoriului la care o supusese pe Lisa 
şi le spuse că o sunase pe Monica. 

— Lisa mă pune pe gânduri, le mărturisi el în apropiere de 
hotel. A ieşit la cumpărături... 

— Cred că asta are voie să facă, îi răspunse Paula, indignată. 

— Tocmai ţi-am spus că sunt aproape sigur că m-a minţit 
atunci când mi-a răspuns că nu îl cunoştea pe Mark Wendover 
înainte de a se alătura echipei noastre. Ei, bine, după cea 
plecat, la cinci minute l-am sunat pe Mark. Nu mi-a răspuns 
nimeni. 

— Înţeleg. Asta aruncă o umbră de îndoială asupra ei. Nu 
putem avea încredere în nimeni? Nu. Ne-ai avertizat mai 
devreme. Putem avea încredere numai în membrii echipei. l-am 
povestit lui Bob ce a spus Kuhlmann despre Oskar Vernon. 

— Aşadar, omul cu cămaşa roz este Oskar Vernon, remarcă 
Newman în faţa scărilor de la intrarea în hotel. Ceea ce 
înseamnă pericol cu „P” mare. 

În capătul scărilor apăru Brigadierul, care, evident, se 
îndrepta spre cafeneaua hotelului. 

— Orele optsprezece, îi strigă Tweed. Fix! 

Brigadierul se opri, îi aruncă o privire, deschise gura, apoi o 
închise din nou, neştiind parcă dacă să îi răspundă sau nu. Dădu 
din cap, apoi se îndreptă spre cafenea. 


— El de partea cui o fi? se întrebă Newman cu voce tare. 

— Nu am nici cea mai vagă idee... încă! 

Telefonul suna atunci când Tweed intră în apartamentul lui de 
la hotel. Răspunse. 

— Otto la telefon. Vreau să îţi mulţumesc din suflet pentru 
poze - sunt primele poze cu el pe care le avem. 

— Poate îi vei mulţumi Paulei cândva. Ea le-a făcut în nişte 
împrejurări destul de periculoase. 

— Transmite-i complimentele mele... 

— Ar mai fi ceva, interveni Newman. Când l-am condus pe 
Kent în camera lui, el a aruncat o privire pe hârtiile acelea şi pe 
registru. Mi-a spus că s-ar putea să dureze o săptămână până 
când va afla situaţia financiară - şi că registrul îi va fi de mare 
ajutor. 

Paula turnă în trei pahare apă proaspătă din carafa care le 
fusese adusă în cameră. Se aşeză şi bău paharul până la fund. 

— Căldura asta devine insuportabilă. Prognoza meteo spune 
că se va face şi mai cald. O să plec în camera mea peste câteva 
clipe să fac un duş. 

— Aşadar, care e următorul pas? întrebă Newman. 

— Cred că am început să îl citesc pe Oskar Vernon, spuse 
Tweed, plimbându-se între balcon şi birou. l-am văzut faţa foarte 
bine când ne aflam în Turm. Am văzut cum a reacţionat când 
oamenii lui au fost bătuţi. Cred că va încerca să ne scoată în 
afara oraşului ca să ne elimine. 

— După ce s-a întâmplat cu oamenii lui, nu cred că i-au mai 
rămas mulţi, comentă Newman. 

— Nu fi prea sigur! îl avertiză Tweed. Îşi va aduce întăriri, 
dacă nu le-a adus deja. Cred că va avea loc o confruntare pe 
lângă care cea de azi-dimineaţă va părea joacă de copii. Una 
mortală, de data aceasta. 


22 


Tweed şi Newman erau pe punctul de a ieşi din cameră, când 
sună telefonul. Era Monica şi tocmai îşi încheiase investigaţiile 
despre Lisa. 

— Toate informaţiile au fost confirmate, îi spuse ea lui Tweed. 
Singurul loc pe care nu am putut să îl verific a fost agenţia de la 
New York, de vreme ce nu-i ştiu numele. 

— Mă uimeşte promptitudinea ta. Nu ştiu cum reuşeşti. 

— Mă apuc imediat de treabă şi vorbesc repede. Aveţi grijă de 
voi... 

— Hai să ieşim, hotărî Tweed. E ca o baie turcească aici. 
Mergem să ne plimbăm pe malul lacului. 

Tocmai coborâseră scările de la intrare, când Tweed văzu un 
Opel parcat în apropiere, chiar pe marginea Lacului Alster. 
Butler se afla pe scaunul din dreapta, iar Nield la volan. 
Subordonaţii lui reacționară cu prudenţă. In loc să vină spre el, 
rămăseseră în maşină. 

Tweed se uită în dreapta şi în stânga şi nu văzu nicio 
persoană suspectă. Traversară strada şi se plimbară pe trotuarul 
de lângă lac. Se părea că afară era mai cald decât în 
apartamentul de la hotel. Tweed simţea cum îi curge 
transpiraţia pe sub cămaşă. Atunci când ajunseră în dreptul 
Opelului, deschise portiera din spate şi se urcă în maşină, urmat 
de Newman. 

— Am veşti noi, îi anunţă Nield. Aveam de gând să te sun pe 
telefonul mobil şi să ţi le transmit codificat. Acum pot să vă spun 
că Oskar Vernon s-a mutat la un alt hotel de cinci stele, Hotelul 
Atlantic, din apropiere de Aussenalster. 

— Oare de ce a făcut asta? se întrebă Newman. 

— Haideţi să facem o plimbare, sugeră Tweed. 

— Te însoțesc, spuse Nield pe un ton hotărât. Te voi urmări de 
la distanţă. 

— Nu. Vino cu noi. Te voi pune la curent cu ce s-a mai 
întâmplat între timp. 

— Eu rămân la maşină, spuse Butler în timp ce aceştia 
coborau. A, Otto Kuhlmann mi-a spus că va face copii după 
fotografiile lui Oskar Vernon, pe care le va distribui tuturor 
ofiţerilor de poliţie din Hamburg. 


— Mă aşteptam la aşa ceva, îi spuse Tweed. Acum avem 
poliţia de partea noastră. 

— Înainte să pleci, continuă Harry, trebuie să mai ştii că mi-a 
spus că operaţiunea de supraveghere se va desfăşura cu 
discreţie. Nu trebuie să se apropie nimeni de Oskar... 

— E din ce în ce mai bine... 

Începuseră să se plimbe pe faleza aproape goală, Tweed fiind 
flancat de Newman şi de Nield. Căldura din acea după-amiază 
de vară era insuportabilă. Cerul era senin, iar feriboturile 
veneau şi plecau din port, tulburând suprafaţa liniştită a apei. 
Frunzişul verde al copacilor umbrea trotuarul pe care se 
plimbau. În dreptul unui pod, Tweed îi convinse să traverseze 
strada, apoi s-o ia pe o alee şerpuitoare şi să treacă printr-un 
pasaj care ducea spre parcul de pe marginea lacului. 

— Deci, aşa trec feriboturile pe lacul ăsta mare, remarcă 
Nield. Nu reuşeam să îmi dau seama. Trec pe sub podul de pe 
şosea. 

— Care funcţionează şi pe post de pod de cale ferată. Bob, am 
avut la dispoziţie două Mercedesuri bej, care erau, mai degrabă, 
limuzine. 

— Nu am ştiut câţi aveam să fim. 

— Dar Oskar le-a văzut parcate în apropiere de Turm. Aşadar, 
vreau să duci înapoi una dintre limuzine şi să închiriezi alta, de 
culoare albastră. Parcheaz-o în cel mai apropiat garaj subteran. 
Vom continua să folosim numai Mercedesul bej. 

— Pot să te întreb de ce? 

— Pentru că avem un plan de bătaie - parcă aşa spun militarii 
sau, cel puţin, aşa spuneau. 

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare: de ce s-a mutat Vernon la 
Atlantic? 

— E foarte deştept, deci şi foarte periculos. Când şi-a dat 
seama că ştim unde locuieşte, şi-a luat tălpăşiţa în altă parte. 

Continuară să meargă pe aleea de pe marginea lacului. O 
femeie corpolentă, îmbrăcată într-o rochie înflorată, cu părul 
vopsit în nuanţe de albastru, se lăsase pe vine şi dădea de 
mâncare unor rațe. Ochelarii pe care îi purta aveau lentile 
groase, iar când îşi ridică privirea, se uită la Tweed şi continuă 
să îl fixeze. Buzele ei subţiri schiţară un zâmbet. 

— Ce zi minunată, îi spuse Tweed. 

— E un colţ de rai. 


Femeia vorbea engleza cu accent străin. Newman privi înapoi, 
însă aceasta îşi îndreptase din nou atenţia asupra rațelor. El se 
încruntă. 

— Femeia aceea te studia, spuse el. 

— Nu e genul meu, îi răspunse Tweed, jovial. 

— Nu, chiar te studia, insistă Newman. Şi a observat Walther- 
ul pe care l-ai ascuns în buzunarul de la pantaloni. 

— E doar o persoană care locuieşte prin zonă. Tweed îşi 
scosese haina mai devreme, iar acum o purta pe braţ. Pe 
cămaşa lui se puteau vedea urme de transpiraţie. Tu vezi 
duşmani oriunde. Nu fi paranoic! 

— S-ar putea ca Bob să aibă dreptate, interveni Nield. Înainte 
să ajungem în parc, am văzut-o coborând dintr-o maşină şi 
traversând parcul pentru a ajunge în locul în care ne-am întâlnit 
cu ea. 

După câteva minute, Tweed le propuse să se întoarcă. El 
trebuia să ajungă la întâlnirea cu Brigadierul. La întoarcere, 
femeia corpolentă nu se mai afla în locul în care se întâlniseră. 
Nield se uită printre copaci, în direcţia drumului. Maşina ei 
dispăruse, de asemenea. Newman se aplecă şi ridică o pungă 
maro din hârtie, plină cu firimituri de pâine. 

— Tipa cu rochie înflorată nu a mai stat mult timp după ce s-a 
uitat la tine din cap până în picioare. Punga este încă plină cu 
firimituri. Ei, bine, nu o să hrănim noi rațele. 

— Nu înţelegi? Newman era de-a dreptul enervat. Ne-a văzut 
mai devreme, când ieşeam din hotel, ne-a urmărit, apoi a plecat 
cu maşina înaintea noastră. Acum te va recunoaşte cu o altă 
ocazie. In ziua de azi femeile ştiu să folosească o armă de foc. 
Nu numai Paula ştie... 

Inainte de a se întâlni cu Brigadierul, Tweed urcă în camera 
lui, îşi scoase hainele, făcu un duş, se schimbă într-un alt 
costum, iar pe cel pe care îl purtase i-l dădu unui angajat al 
hotelului pe care îl chemase şi îi ceru să i-l dea la curăţat. 

li mai rămâneau zece minute până la orele optsprezece. El 
ridică telefonul care apucase să sune numai o dată. Era 
Kuhlmann, care spumega de furie: 

— Ce s-a întâmplat, Otto? 

— Se zvoneşte că Blue l-a asasinat pe Jason Schultz la 
Washington în urmă cu câteva săptămâni şi a încercat să 
însceneze o sinucidere. Apoi, el l-a omorât pe Jeremy Mordaunt, 


în Sussex. În continuare, Bleu, după cum îi spun francezii, l-a 
ucis pe Louis Lospin la Paris. Cică ar fi fost vorba tot de o 
sinucidere. Toți aceşti oameni erau consilieri apropiaţi, 
confidenţi ai unor membri importanţi ai guvernelor din ţările 
respective... 

— la-o mai uşor, Otto. Doar nu eşti locomotivă... 

— Acum! urlă Kuhlmann. Herr Blau l-a asasinat pe Kurt Kruger 
la Berlin, în cursul dimineţii de astăzi. larăşi a încercat să facă să 
pară că ar fi fost vorba de o sinucidere. Modul în care degetele 
erau încleştate pe armă era însă foarte puţin convingător. 
Nimeni nu ar ţine aşa un pistol ca să tragă cu el... 

— Stai puţin. Cine este sau, mai degrabă, cine a fost Kurt 
Kruger? 

— Mâna dreaptă şi consilierul cel mai apropiat al 
vicecancelarului. Călătorea peste tot în lume, la ordinele şefului 
lui. 

— Ai spus că a fost asasinat la Berlin. Unde anume? 

— In Grădina Zoologică - Zoologischer Garten. Era o zi liniştită 


din cauza căldurii - a duhorii animalelor. Kruger, care era 
căsătorit, îşi dăduse întâlnire cu amanta sa într-un loc mai 
retras. A fost găsit prăbuşit la rădăcina unui copac. — într-un 


parc - la fel ca şi în cazul lui Jason Schultz. 

— Kruger se întâlnea frecvent cu amanta lui acolo? 

— Credem că da. Fata a recunoscut acest lucru. 

— Aşadar, Herr Blau trebuie să îl fi urmărit o perioadă ca să se 
convingă că era ceva obişnuit? 

— Da! Voiam să spun da. E iadul pe pământ. Voiau să plec la 
Berlin, dar am refuzat şi am desemnat un alt detectiv care să 
conducă investigaţiile. 

— Ai vreo pistă? întrebă Tweed. 

— AŞ, nici cât negru sub unghie... Kuhlmann era foarte 
mândru de modul în care stăpânea expresiile englezeşti. Herr 
Blau este un asasin foarte prudent. Am verificat asta apelând la 
nişte cunoştinţe din lumea interlopă. Ceea ce mă nelămureşte 
este că nu pare un asasin care poate fi angajat de cineva. El îşi 
alege singur ţintele, lucru care mi se pare foarte ciudat. 

— E foarte ciudat, într-adevăr. Acesta ar putea fi răspunsul la 
toate acţiunile lui. 

— Spune, te ascult. 

— Trebuie să reflectez mai întâi la asta. 


— Mulţumesc mult... 

Tweed ajunse la bar exact la timp. Brigadierul era aşezat la o 
masă retrasă. Tweed aproape că se aştepta ca acesta să îl 
cronometreze. Spre surprinderea lui, Brigadierul era îmbrăcat cu 
un sacou nemţesc, o pereche de pantaloni nemţeşti şi cu o 
cămaşă nemţească, descheiată la guler. 

— Două porţii duble de scotch. Şi grăbeşte-te! se răsti gazda 
lui Tweed la barman. 

În timp ce se aşeza, Tweed observă pe masă un pahar 
aproape gol. Brigadierul nu era la prima duşcă. Acesta era 
aprins la faţă, iar nasul îi era brăzdat de vinişoare roşii. 

— Te-am căutat în timpul zilei, dar nu erai în cameră, remarcă 
Tweed. 

— Am fost la Bremen. Am mers pe Weser. Mi-au arătat un 
distrugător nou, cu tot felul de aparate. Am făcut pe prostul şi i- 
am lăsat să se laude cu noua lor navă. A durat mai mult decât 
m-am aşteptat. 

— Dar tu nu lucrezi în Marină! 

Tweed fu de părere că interlocutorul lui dădea mai multe 
explicaţii decât de obicei: 

— Ştiau asta. Tocmai din acest motiv au stat de vorbă cu 
mine. Am acasă un iacht, pe care îl folosesc atunci când am 
timp. Noroc! 

Tweed de-abia gustă din băutură, în timp ce Brigadierul bău 
jumătate din conţinutul paharului. Tweed credea că lordul nu 
era beat, dar nici treaz. 

— Ai fost la Berlin? întrebă Tweed. 

— La Berlin? 

— Da. Noua capitală a Germaniei. 

— Ştiu asta. A fost destul de ciudată excursia până acolo. 
Arhitectura e în stil modernist. Ce termen oribil! E un adevărat 
haos. Nu mai termină de construit. Tuburi ciudate şi cuburi 
ameţitoare se înalţă la cer. Ai vertij numai uitându-te la ele. 

— Călătoria cu avionul de aici la Berlin trebuie să dureze 
destul de puţin. 

— Da? Presupun că vorbeşti din experienţă. Brigadierul părea 
neliniştit. El se uita din când în când spre intrarea în bar, de 
parcă s-ar fi aşteptat să vadă pe cineva. 

— Cum merg investigaţiile? întrebă Brigadierul după ce 
comandă încă două porţii duble de scotch. 


— Nu şi pentru mine, spuse Tweed hotărât. Acesta este 
paharul meu. 

— Vei accepta tot ce îţi propun, spuse Barford pe un ton cu 
care probabil se adresa unui subaltern derutat în popota 
ofiţerilor. Te-am întrebat cum evoluează investigaţiile. 

— Ce investigaţii? g 

— Ei, hai, spuse Brigadierul pe un ton aspru. Intotdeauna eşti 
implicat până peste poate într-o investigaţie sau într-alta. 

— Ce părere ai despre incidentele violente cu care ne-am 
confruntat de curând? îl întrebă Tweed deodată. 

— Despre incidentele violente? El luă o înghiţitură de scotch - 
probabil pentru a avea timp să reflecteze cum să reacționeze, îşi 
spuse Tweed. Eu i-aş fi împuşcat pe toţi - şi nu cu gloanţe de 
cauciuc. Am devenit slabi. Avem nevoie de un guvern puternic. 
Avem... 

Uită ce voia să spună. Tweed simţi că atinsese un punct 
sensibil. Cineva intră în bar. Brigadierul îşi ridică uşor capul 
pentru a vedea cine era - doar barmanul din tura următoare. 
Brigadierul se relaxa într-un mod evident. Tweed se ridică în 
picioare. 

— Trebuie să plec acum. Mulţumesc pentru invitaţie. 

— Ne mai vedem. În curând... 

Pentru prima dată de când se afla în compania acestuia, 
Tweed îl suspectă pe Brigadier că nu era atât de beat pe cât 
pretindea că este. Când ajunse în dreptul uşii, Tweed se întoarse 
exact la timp pentru a-l vedea pe Barford ridicându-se în 
picioare şi îndreptându-se spre bar pentru a mai comanda ceva. 
Mersul lui nu era împleticit, ci, dimpotrivă, la fel de drept ca pe 
vremea când era în armată. 

În apartamentul lui, Tweed tocmai făcuse un alt duş şi se 
îmbrăcase pentru masa de seară, când auzi bătăi în uşă. Paula 
purta o rochie care îţi tăia respiraţia, de culoare albastră, 
strâmtă, cu cordon în talie, cu o despicătură care îi dezgolea 
piciorul până la genunchi şi un guler înalt. 

— Arăţi formidabil! spuse Tweed. 

— Toată lumea mi-a spus asta. Tonul ei era autopersiflant. 
Asta înseamnă că Bob mi-a spus ceva asemănător. Cum vom 
ajunge acolo? 

— Vom lua un taxi, îi anunţă Newman. 


— Cum? exclamă Paula. Vom merge cu taxiul în zona 
docurilor? 2 

— Linişteşte-te! Newman îi puse o mână pe umăr. In spatele 
nostru se vor afla două maşini. Într-una vor fi Harry şi Marler, iar 
în cealaltă, Nield şi sper că şi Mark. _ 

— Dar ce naiba s-a întâmplat cu Mark? întrebă Tweed. Incep 
să nu mai suport atitudinea lui independentă. 

Se auzi o bătaie în uşă, iar când Newman deschise, Mark intră 
în cameră, zâmbind. 

— Ce faceţi, oameni buni, îi salută el. Pun pariul că m-aţi 
vorbit de rău, continuă uitându-se la Tweed. 

— Eu, unul, da. Pe unde ai fost? De acum înainte ori îmi spui 
ce faci, ori pleci acasă. 

— Mi se pare destul de corect. Nu plec acasă. Mă întrebam 
dacă nu cumva aţi început să vă resimţiţi din cauza vârstei... 

— Ce vrei să spui cu asta? îl repezi Newman. 

— In caz că ai uitat, i-am bătut măr pe nemernicii aceia de la 
Turm. Parcă am fost şi eu de faţă sau mi s-a părut? 

— Ce tot îndrugi acolo? insistă Newman. 

— Mi-am petrecut timpul stând cu ochii pe Hotelul 
Renaissance. Cine credeţi că a ajuns acolo în această după- 
amiază? Doi domni de care s-ar putea să fi auzit: Barton şi 
Panko. Au băut ceva la bar, apoi au plecat undeva pe jos. l-am 
urmărit. Aţi fost atenţi până acum? spuse el, rânjindu-i lui 
Newman. 

— Da, îi răspunse Newman scurt, stăpânindu-se. 

— După cum v-am spus, i-am urmărit. S-au dus la o sală de 
sport din apropiere. Am plătit taxa şi m-am ascuns sus, la etaj. 
Apoi l-am văzut pe Barton antrenându-se la sacul de box. Avea 
un joc de picioare teribil. In timp ce acesta boxa, Panko stătea 
întins pe spate şi ridica o halteră. Cu alte cuvinte, amicii noştri 
pun la cale ceva. 

— Nu pot să cred, spuse Newman. 

— Ai face bine să crezi, îi spuse Mark. 

— Oamenii lui Vernon sunt bine antrenați, spuse Tweed calm. 
El îi povesti pe scurt lui Newman cine era Oskar Vernon şi îi 
spuse că acesta se mutase la Hotelul Atlantic. Apoi, el îl rugă pe 
Newman să-l pună pe Mark la curent cu plecarea la 
Fischereihafen. 


— Îmi imaginez că atunci când veţi ajunge la restaurant, noi 
vom rămâne afară, ne vom împrăştia şi ne vom ocupa poziţiile, 
astfel încât să putem supraveghea intrarea. Am vizitat docurile. 
E preferabil să nu te afli acolo în timpul nopţii. 

— Într-adevăr, spuse Paula. 

— Trebuie să vă mai spun ceva înainte de a pleca, începu 
Tweed. Le relată conversaţia cu Kuhlmann şi apoi, despre 
asasinarea lui Kurt Kruger, consilierul vicecancelarului. Apoi se 
uită la Paula şi la Newman. Vă daţi seama ce înseamnă asta? 

— Nu, spuse Paula, în timp ce Newman dădea din cap, fiind 
de acord cu ea. 

— Atunci daţi-vă seama! se răsti Tweed şi se îndreptă spre 
uşă. Dispuneţi de aceleaşi informaţii ca şi mine... 

Paulei nu îi făcea plăcere plimbarea spre docuri. Se uită înapoi 
de mai multe ori şi începu să se simtă mai bine atunci când văzu 
cele două maşini în spatele taxiului care tocmai intra pe 
Elbstrasse. 

Din nou, o copleşi sentimentul că macaralele imense aveau să 
se prăbuşească peste ei. Nu se uită în direcţia casei cu numărul 
23, fosta locuinţă a lui Kefler. În schimb, Tweed se uită şi 
observă că accesul pe proprietate încă mai era restricţionat de 
poliţie. 

Luna nu se zărea printre nori, iar umiditatea începuse să îşi 
facă simțită prezenţa. Ajunseră în dreptul unui depozit, aflat pe 
malul râului, iar taxiul se opri. Şoferul le arătă o intrare laterală 
luminată. Tweed îi conduse înăuntru, unde văzură o săgeată 
care le indica drumul, pe scări. Tweed urcă treptele. Inainte de a 
intra, Paula privise înapoi şi îl văzuse pe Marler îndrumându-şi 
oamenii să-şi ocupe poziţiile. Maşinile dispăruseră. 

— Ţi-ai dat seama? îl întrebă ea pe Newman. Tweed a spus că 
avem toate informaţiile. Vorbea cumva despre Rinocer? 

— Nu am idee, îi răspunse Newman în stilul lui nepăsător. 

— Sau se referea la Clubul Elite? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. 

— Nici măcar nu încerci, îl învinovăţi ea. 

Tweed aştepta în dreptul recepţiei, chiar la capătul scărilor. 
Şeful de sală îmbrăcat în smoching îl întâmpină. 

— Domnul Tweed, prietenul domnului Rondel? Bine aţi venit! 
Vă rog să mă urmaţi... 


Paula fu impresionată când păşiră în interiorul depozitului 
reamenajat. Restaurantul era imens şi avea două niveluri. Unul 
din acestea se afla jos şi avea ferestre largi prin care se putea 
vedea râul Elba noaptea. Nivelul superior, un fel de mezanin 
îngust, era mai mic. Restaurantul era plin, iar bărbaţii erau 
îmbrăcaţi în smochinguri sau în costume, în timp ce femeile 
purtau rochii de seară scumpe, multe dintre ele foarte 
atrăgătoare. În restaurant era o forfotă continuă - chelnerii se 
mişcau repede printre mese. Atmosfera era plăcută, oaspeţii 
restaurantului discutau şi se putea auzi clinchetul paharelor. Au 
fost conduşi la mezanin, la o masă dintr-un colţ retras, şi au luat 
loc. Scaunul lui Tweed se afla aproape de balustradă. Paula 
şedea în faţa lui, iar Newman în dreapta ei. Tweed acceptă 
sugestia chelnerului de a servi şampanie. 

Uitându-se în sala de la parter a restaurantului, el îl văzu pe 
blondul Rondel, care şedea cu spatele la ei. În faţa lui se afla un 
om scund, bine făcut, îmbrăcat în smoching, la fel ca Rondel. 
Tweed avu sentimentul că îl mai văzuse cu o altă ocazie, apoi îşi 
aminti personajul de la Hotelul Four Seasons, care coborâse cu 
ascensorul şi urcase din nou atunci când îi văzuse. Bărbatul îşi 
ridică privirea şi îl observă, apoi îi spuse ceva lui Rondel. El încă 
se mai uita la Tweed, care simţea că acela era, cu siguranţă, un 
moment decisiv. 


23 


Tweed continuă să îl privească pe individ. Ochii acestuia erau 
ca două mărgele de sticlă, însă privirea lui nu părea lipsită de 
omenie. El doar îl studia pe Tweed, care se simţea de parcă 
acesta i-ar fi putut citi gândurile. Puțin mai devreme, în timp ce 
îl asculta pe Rondel, arunca ocheade rapide spre mesele din jur. 
Acum, ochii îi rămăseseră nemişcaţi, fixându-l pe Tweed. 

Bărbatul avea în jur de un metru şaizeci înălţime, umeri laţi şi 
un piept pe măsură. Capul îi era mare, avea o culoare 
sănătoasă, iar pielea lui era fină. Părul alb era pieptănat cu 
atenţie. Avea sprâncene groase, albe, un nas proeminent, o 
gură cu trăsături ferme, buze mici şi maxilare puternice. Avea 
cincizeci de ani, poate şaizeci sau mergea pe şaptezeci? Era 
greu de spus. 

În cele din urmă, acesta îşi coborî privirea şi scoase o cutiuţă 
de argint. Ridicându-i capacul, scoase o scobitoare şi folosi cutia 
pentru a-şi masca gesturile. Paula se uitase în jos şi îşi dăduse 
seama că scobitoarea era din fildeş. Rondel îşi ţinea mâinile pe 
masă ca şi cum ar fi vrut să se ridice. Însoţitorul lui îi spuse 
ceva, iar Rondel se ridică în picioare şi dispăru. Uitându-se la 
persoana care rămăsese singură la masă, Tweed îşi aminti că 
Paula îi spusese că acesta radia energie. Era de acord cu ea. 
Tweed gusta din şampanie când apăru Rondel. 

— Bine aţi venit la Fischereihafen. Eu, personal, cred că este 
cel mai bun restaurant din Germania. Pot să iau loc? Se aşeză 
lângă Tweed. Partenerul meu vă transmite salutări. Da, voi 
gusta şampania, îi spuse el, iar chelnerul îi aduse un pahar. O 
privi pe Paula şi îi zâmbi. Vreau să văd dacă este bună. 

— Pot să vă spun că este minunată, îi răspunse Paula, 
zâmbindu-i amabil. 

— Atunci mă înclin în faţa gusturilor dumneavoastră, am 
convingerea că sunt deosebite. El îi zâmbi din nou şi luă o 
înghiţitură. Am avut dreptate - aveţi gusturi rafinate, 
domnişoară Grey. 

— Vă rog, spuneţi-mi Paula. 

— lar eu sunt Victor. El îi zâmbi lui Newman, apoi se întoarse 
spre Tweed. lar acum am ajuns la delicata problemă a alegerii 
meniului, care va trebui să vă depăşească aşteptările, astfel 
încât să vă amintiţi cu plăcere de acest restaurant. Desigur - 


râse el - trebuie neapărat să încercaţi peştele. Aici au diverse 
sortimente. Chelner, te rog, mai adu-ne încă o sticlă cu 
şampanie. 

Paula credea că Rondel era un bărbat frumos. Lumina discretă 
făcea ca părul lui blond să strălucească. Nasul lui şi celelalte 
trăsături îi aminteau de un bust al lui Apollo pe care îl văzuse 
odată. Însă atracţia principală o constituia personalitatea lui 
efervescentă, manierele lui, modul în care pronunţa cuvintele în 
limba engleză. „Ar fi compania perfectă”, se gândi ea. 

Paula comandă supă, apoi calcan la felul doi. Ea iniţiase un 
adevărat curent. După ce studiară meniul, Tweed şi Newman 
comandară aceleaşi feluri de mâncare. Tweed îl mai privi o dată 
pe însoţitorul lui Rondel. Acesta încă mai ţinea cutia de argint în 
dreptul gurii în timp ce îşi curăța dinţii. Ochii acestuia scrutară 
iarăşi restaurantul, oprindu-se când şi când. 

— Vă rog să ne scuzaţi lipsa de sincronizare, îi spuse Rondel 
lui Newman. Noi am ajuns mai devreme şi eram teribil de 
flămânzi, aşadar, am cinat înainte de sosirea voastră. Imi cer 
scuze. Partenerului meu de afaceri îi place teribil de mult să îşi 
savureze cafeaua, continuă el, privindu-l pe Tweed după ce se 
uitase jos, în sală. Bea cafea în cantităţi enorme. Sunt convins 
că nu se va supăra dacă va rămâne singur pentru o vreme. Va 
avea timp să-şi pună ordine în gânduri. Tot timpul se gândeşte 
la ceva. 

— Locuieşte în apropiere? întrebă Tweed. 

— Bună întrebare, îi răspunse Rondel, aplecându-se pentru a 
umple din nou paharul Paulei. Locuieşte peste tot în lume. 
Călătoreşte foarte mult. Londra, Paris, New York, San Francisco. 
Se străduieşte destul de mult să-şi păstreze intimitatea. 
Domnule Tweed, mi se pare că sunteţi o persoană care pune 
mare preţ pe intimitate. 

— Şi da, şi nu. Depinde de circumstanţe. 

— Poate fi extrem de flexibil, spuse Paula. Depinde de 
persoana care îl însoţeşte şi, bineînţeles, după cum a spus-o şi 
el, de circumstanţe. 

Paulei îi plăcea modul în care se desfăşura conversaţia. 
Rondel îi imprimase o anumită fluenţă prin modul lui de a-i 
implica pe toţi în discuţie. 

— Partenerul dumneavoastră are o locuinţă la Hamburg? 
întrebă Tweed după ce comandaseră. 


— Da, are. Pe şoseaua care duce spre Blankenese, dacă ştiţi 
la ce mă refer. 

— „Şirul Milionarilor”. f 

— Da, încă i se mai spune aşa. Rondel râse cu delicateţe. Insă 
vremurile s-au schimbat. Eu i-am spus „Şoseaua Escrocilor”. 

— Au ajuns şi aici astfel de oameni? 

— Mi-e teamă că da. După cum ştiţi, proprietăţile din acea 
zonă sunt destul de costisitoare. Însă unii nouveau riche, ca să 
mă exprim aşa, au acumulat averi prin mijloace dubioase. S-au 
apropiat de marginea prăpăstiei, după cum ar spune partenerul 
meu. 

— Două rânduri de registre, spuse Tweed. 

— Poftim? 

— Există unele corporaţii, unele destul de importante chiar, 
care se folosesc de contabili pentru a crea două rânduri de 
registre în care să figureze activitatea financiară a companiilor 
respective. Unul din registre este pentru Fisc, celălalt, pentru 
corporaţiile în sine. 

— Înţeleg, spuse Rondel chicotind. Da, sunt convins că este o 
practică destul de comună în zilele noastre. El se uită la Paula în 
timp ce supa le era servită. Ştii să călăreşti la fel de bine cum 
ştii să mânuieşti armele de foc, Paula? 

— Ce te face să crezi că ştiu să folosesc o armă, Victor? 
Newman o felicită în gând pentru modul în care făcea faţă 
conversaţiei. Întrebarea îi fusese pusă fără nicio introducere. 

— Răspunsul la această întrebare este simplu. Rondel îi zâmbi 
cu amabilitate. Treaba noastră este, printre altele, să aflăm 
lucruri despre persoanele importante de pe această planetă. 
Informaţiile sunt mult mai valoroase decât diamantele. 

— Nu ştiam că sunt o persoană importantă, ripostă ea. 

— Dar tu eşti asistenta personală şi una dintre persoanele 
apropiate domnului Tweed. Trebuie să mai adaug ceva? 

— Dacă vrei, poţi. Sunt fascinată. 

„Felicitări din nou, Paula, îşi spuse Newman în sine. E deştept, 
dar tu îi depăşeşti aşteptările.” 

Paula începuse să-şi mănânce supa. Ea îl privi pe Rondel, 
ridică din sprâncene şi îl invită să îşi continue conversaţia. El îi 
zâmbi şi dădu din cap de parcă ar fi vrut să spună: „Ai câştigat”. 

— S-a făcut linişte, remarcă Tweed în timp ce mânca. 


— S-ar putea să mă simt în largul meu dacă am discuta 
despre situaţia internaţională, începu Rondel. Se zvoneşte că 
incidente şi mai violente decât cele recente vor avea loc în 
curând, în toată Europa de Vest. 

— Tot timpul circulă diverse zvonuri, îi răspunse Tweed. 

— Avem informatori foarte buni, insistă Rondel amabil. 

— Aceşti informatori nu v-au avertizat în legătură cu iminenta 
asasinare a lui Jason Schultz la Washigton sau cu cea a lui 
Jeremy Mordaunt, la Alfriston? 

— Din nefericire, nu. Dar ştiţi cum e America - în fiecare zi 
sunt împuşcaţi oameni acolo. 

— Şi în Europa. Care este următorul obiectiv, ca să zic aşa? 

— Anarhia, în cazul în care vor avea loc incidente de proporţii. 

— lar apoi? întrebă Tweed. 

— Vom pleca cu toţii şi ne vom muta în Nepal. 

Tweed aruncă o privire în jos, spre masa din salon. Partenerul 
lui Rondel îşi pusese o pereche de ochelari cu rame aurii. 
Verifica nota de plată. Fără a se uita sus, el schiţă un gest spre 
masa lui Tweed, apoi semnă şi se rezemă de spătarul scaunului 
în timp ce chelnerul se îndepărta cu nota. 

— Partenerul meu ar dori să vă întâlniți cu el la locuinţa sa de 
pe şoseaua spre Blankenese, spuse Rondel deodată. 

Scoase un carneţel, scrise ceva cu un stilou de aur, rupse 
foaia şi i-o dădu lui Tweed. 

— Aceasta este adresa lui. Locuinţa se află pe partea dreaptă 
a drumului, cum vă duceţi spre Blankenese. Puteţi veni la orice 
oră doriţi. Tot ce vă pot spune e că partenerul meu este 
nerăbdător să vă cunoască. 

— Ora unsprezece dimineaţa ar fi o oră potrivită? 

— Perfect. Minunat. Sunt convins că partenerul meu va fi 
încântat. Paula şi Bob Newman vor fi bine veniţi, de asemenea. 

Paula se uita la masa din salonul de jos. Scaunul care fusese 
ocupat mai devreme de omul cu ochelarii cu rame aurii era gol. 
Acesta dispăruse, ca o fantomă în zori. 

— Înainte de a pleca, spuse Rondel, ridicându-se în picioare, 
vreau să vă spun că mi-a făcut o deosebită plăcere să mă aflu în 
compania dumneavoastră, a tuturor. El îşi întinse mâna, 
aplecându-se spre Paula. Poate vom găsi o activitate pe care să 
o avem în comun. Tenis de masă, de exemplu. 

— Te voi bate măr, îi răspunde Paula, zâmbind. 


— Au fost suficient de multe evenimente violente! spuse 
Tweed. Rondel dădu mâna cu Tweed, îi puse mâna pe umăr lui 
Newman în timp ce trecea pe lângă el, apoi se făcu nevăzut. 

— Nu discutaţi nimic atâta timp cât încă ne mai aflăm aici, îi 
avertiză Tweed. 

leşiseră din Fischereihafen şi tocmai se aflau pe punctul de a 
se urca în taxi, când Marler îşi făcu apariţia, îl luă pe Tweed de-o 
parte şi îi vorbi pe un ton calm. 

— La naiba, iarăşi a făcut-o. Mark Wendover a plecat de unul 
singur. 

— A spus unde pleacă? 

— Da. La hotel. l-a intrat în cap ideea că Keith Kent ar trebui 
păzit. Pe de-o parte îi dau dreptate: Kent lucrează la descifrarea 
documentelor. Dar nu mi-a cerut permisiunea să plece, ci m-a 
anunţat că pleacă. Mi-a spus că vei fi de acord, deci nu i-am mai 
spus nimic. 

— A plecat de mult timp? 

— Imediat după ce aţi intrat în restaurant. 

— O să stau de vorbă cu el. Ultimul lucru pe care şi l-ar dori 
Keith, după ce i-am dat să studieze documentele acelea, ar fi să 
aibă un gardian care să îi pândească fiecare mişcare... 

Pe drum, la întoarcere, nimeni nu vorbi, probabil din cauza 
avertismentului lui Tweed de mai devreme. La ora aceea, 
Elbstrasse era pustie, însă luna ieşise din nori. Sub lumina ei, 
macaralele păreau şi mai amenințătoare. Paula se trezi uitându- 
se la casa cu numărul 23. Proprietatea încă mai era înconjurată 
de benzile galbene care restricţionau accesul, iar în faţa casei se 
afla un poliţist - de parcă aceasta ar fi fost de vreun folos. 

In apropierea hotelului, urcând pe Neuer Jungferstieg, Tweed 
observă că o porţiune a trotuarului din faţa hotelului era 
încercuită cu benzi galbene. Pe trotuarul de vizavi erau parcate 
maşini de poliţie, cu girofarurile aprinse. Tweed avu o presimţire 
rea. 

— Aşteptaţi-mă, le spuse el celorlalţi în timp ce plătea taxiul. 
Urcă repede scările, urmat îndeaproape de Paula şi de Newman. 
Indreptându-se spre ascensor, văzu figura unei persoane 
cunoscute, care era aşezată pe un scaun în colţul opus al 
holului. Otto Kuhlmann era însoţit de un sergent de poliţie în 
uniformă. 


Un lift aştepta cu uşile deschise. Kuhlmann sări în picioare, în 
timp ce intrau în ascensor, neamţul se strecură în spatele lor şi 
aşteptă până când uşile se închiseră. Tonul lui era la fel de 
sumbru ca şi expresia feţei lui: 

— Aş dori să veniţi cu toţii în apartamentul lui Tweed. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Newman. 

Kuhlmann nu îi răspunse ci, în loc să facă asta, se uită spre 
tavanul ascensorului. Când ajunseră în apartament, Tweed îi 
făcu semn lui Kuhlmann spre canapea, însă acesta se aşeză pe 
un scaun şi aşteptă până când luă loc toată lumea. 

— Mi-e teamă că veţi fi şocaţi, dar eu întotdeauna spun 
lucrurilor pe nume. Cred că îl cunoaşteţi pe americanul Mark 
Wendover. A fost împuşcat mortal pe trotuarul din faţa hotelului 
- armă de vânătoare, glonţ cu explozie. 

—O, nu! 

Paula îşi acoperi faţa cu mâinile. Tweed îi turnă un pahar cu 
apă şi i-l ţinu în timp ce ea bea, tremurând. Femeia se uită la el 
după un timp, cu o privire recunoscătoare, apoi îl trase de 
mânecă. El îi zâmbi, îi mai turnă un pahar cu apă şi i-l întinse cu 
cealaltă mână. Ea bău apa, apoi vorbi: 

— Era un om de treabă, spuse ea, pe un ton răguşit. 

— Unul dintre cei mai buni, spuse Newman, care se aşezase 
lângă ea, pe canapea. 

Işi dădu seama că Otto Kuhlmann, care era aşezat pe scaun, o 
urmărea cu atenţie. Ea se îndreptă. 

— Mi-e mai bine acum, spuse pe un ton mai convingător. 

— Trebuie să vă pun unele întrebări, începu Kuhlmann. Paula, 
poate ar fi mai bine să te retragi în camera ta. Dacă vrei, poţi 
însă să stai. 

— E ultimul loc în care m-aş duce acum, de una singură. 

— De unde s-a tras? întrebă Tweed, stând în picioare. 

— De pe trotuarul de vizavi. După toate probabilitățile, 
lunetistul s-a ascuns în spatele unei maşini parcate pe malul 
lacului. Am cercetat zona. Nu am găsit nimic. 

Stând în picioare în spatele lui Kuhlmann, Tweed se încruntă 
la Paula. Ea pricepu imediat despre ce era vorba. Nu trebuia să 
spună nimic despre spargerea Zurcher Kredit Bank - asta l-ar fi 
făcut pe Kuhlmann să le ceară registrul pe care îl furase Mark şi 
de care Kent avea nevoie pentru a descifra documentele. 

— Ai idee la ce oră a fost împuşcat? continuă Tweed. 


— Acum două ore. Portarul a sunat imediat la poliţie. El 
susţine că nu a văzut nimic suspect înainte de a auzi 
împuşcătura. Tweed, vreau să îmi spui tot ce ştii despre 
Wendover - care, din întâmplare, avea asupra lui o legitimatie 
CIA. În concluzie, mă aştept să înceapă un adevărat balamuc 
atunci când vestea va ajunge la Washington. 

Tweed se plimbă prin cameră şi îi povesti lui Kuhlmann cum 
ajunseseră să îl cunoască pe Mark Wendover. El sublinie faptul 
că acesta nu mai colabora cu CIA-ul de ceva timp şi îi spuse că 
îşi înființase propria agenţie de detectivi particulari, la New York. 

— Asta e tot ce ştiu, încheie el. 

— Aşadar, începu Kuhlmann, tu te aflai la restaurantul 
Fischereihafen, împreună cu echipa ta, care supraveghea tot ce 
se întâmplă. De ce s-a întors Wendover aici, de unul singur? 

— După cum ţi-am spus, lui Mark îi plăcea să acţioneze de 
unul singur. Am înţeles că s-a întors ca să vadă ce se întâmplă 
aici. La urma urmei, hotelul este sediul operaţiunilor noastre la 
Hamburg. 

— Şi, dacă ar fi să faci presupuneri, cine ai spune tu că se află 
în spatele acestei crime? 

— Îmi vin în minte Oskar Vernon şi amicii lui. Oskar s-a mutat 
la Hotelul Atlantic. Poate că a vrut să nu se afle prin preajmă 
dacă se ivea ocazia să-l elimine pe unul dintre noi. 

Kuhlmann se ridică în picioare. Se uită la Tweed de parcă ar fi 
ştiut că nu i s-a spus întreaga poveste - lucru care era adevărat, 
îşi muşcă buzele înainte de a vorbi din nou: 

— Trebuie să meargă cineva la morgă ca să-l identifice pe 
Wendover. Nu e o privelişte prea plăcută. 

— Voi merge eu, răspunse Newman şi sări în picioare. 

— Mulţumesc. Te voi ruga atunci să cobori împreună cu mine 
pentru a-ţi face cunoştinţă cu sergentul Brand. Vreau să 
cercetez trotuarul de vizavi. Nu am întâlnit niciodată un poliţist 
suficient de meticulos... 

— De ce crezi că l-au împuşcat pe Mark? întrebă Paula, când 
rămase singură cu Tweed. 

— După părerea mea, pentru că a ratat o cameră - pe cea din 
spatele balustradei de la etajul întâi al băncii, aflată în exterior. 
E greu de depistat ziua şi probabil că e imposibil de văzut 
noaptea. De asemenea, cred că dispoziţia lui Oskar s-a 
schimbat. A devenit mai nemilos, mai îndrăzneţ. Acum ne 


vânează unul câte unul. Dar, în egală măsură, s-ar putea ca 
cineva să îi fi ordonat să îl omoare pe Mark deoarece nu i-a 
convenit că a pus mâna pe registrul acela. 

— Mi se pare ciudat că totul s-a petrecut în timp ce ne aflam 
la restaurantul pescăresc. Sunt curioasă dacă cina nu a fost 
cumva o diversiune, care să ne ţină departe de locul 
evenimentelor. 

— M-am gândit şi eu la asta, însă am respins ipoteza. Nu ar fi 
putut anticipa faptul că Mark se va întoarce aici de unul singur. 
Tweed se hotărî să schimbe subiectul pentru ca Paula să nu se 
mai gândească la cele petrecute. Cum ţi s-a părut gazda noastră 
din această seară? 

— Mi-a plăcut Victor Rondel. Cred că e foarte inteligent şi 
foarte charismatic. Chiar mi-a plăcut. 

— Am observat. 

— A fost atât de evident? O, Doamne, va trebui să învăţ să mă 
controlez ceva mai mult. Te rog, ia loc! 

El se aşeză pe canapea în locul în care stătuse mai devreme 
Newman, iar ea îl apucă de mână, apoi îi dădu drumul. El bău 
puţină apă şi o îndemnă să facă acelaşi lucru. 

—Nu a fost deloc evident, o linişti el. Pur şi simplu te cunosc 
foarte bine. Ţi-a plăcut cina? 

— A fost cea mai bună cină pe care am mâncat-o vreodată. E 
un restaurant minunat! 

— Şi ce impresie ţi-a făcut însoţitorul lui Rondel? 

Ea ezită şi se rezemă cu spatele de o pernă. Paula reflectă 


îndelung. 
— Mi s-a părut ciudat faptul că Rondel s-a referit la el tot 
timpul numindu-l „partenerul meu” şi nu ne-a dezvăluit 


identitatea lui. A fost de o discreţie absolută. 

— Am observat asta. Poate că vom afla mai multe mâine, 
când îl vom vizita la locuinţa lui de pe şoseaua spre Blankenese. 
Mi s-a părut că e un om deosebit, genul de persoană pe care o 
întâlneşti foarte rar. Dar cum ţi s-a părut relaţia dintre ei? 

— Bună întrebare. Îmi e greu să îţi răspund. 

— La prima vedere, mi s-a părut că parteneriatul ar fi egal. 
Dar, dacă stau bine şi mă gândesc, s-ar putea ca lucrurile să 
stea altfel. Îţi voi putea spune mai multe după ce vom vedea ce 
se va întâmpla mâine. lar acum cred că ar fi cazul să te duci la 
culcare. 


— Sinceră să fiu, pic de somn. Ne vedem mâine-dimineaţă... 

Newman reveni la hotel puţin mai târziu. El se îndreptă spre 
bar, îl deschise şi scoase o sticlă cu scotch. 

— Scuză-mă, dar am nevoie de o tărie. 

— Asta a fost tot? spuse Tweed. 

— Pot să vorbesc acum, de vreme ce Paula a plecat. El îşi 
turnă un pahar cu scotch, îl bău pe jumătate, apoi se aşeză. Nu 
a fost deloc uşor. 

— Povesteşte-mi. 

— Bietul Mark! Partea stânga a feţei şi a capului i-au fost 
spulberate. Kulhmann a spus că a fost vorba de un glonţ cu 
explozie. A avut dreptate. Nu a fost o privelişte prea plăcută, 
după cum ne-a avertizat. 

Tweed se aşezase în faţa măsuţei de lângă canapeaua pe 
care se prăbuşise Newman. El luă mobilul pe care Paula îl uitase 
din cauza şocului. Căută în memoria telefonului numărul de 
mobil al lui Pete Nield. 

— Tweed la telefon. Unde eşti? 

— La mai puţin de zece metri de hotel. 

— Poţi să urci în camera mea acum? Te aştept... 

— Dintr-o dată te-ai schimbat la faţă, remarcă Newman. Parcă 
tocmai ai luat o decizie importantă. Am dreptate? 

— Da. Ai răbdare până când vine Nield. 

Peste cinci minute Nield ciocăni la uşă şi intră în cameră. 
Tweed îl invită să ia loc şi îl întrebă dacă nu dorea ceva de băut. 
Ca de obicei, Nield se aşeză picior peste picior şi refuză, dând 
din cap. s 

— Sunt la volan. Îmi pare rău pentru Mark. Îmi pare foarte 
rău. 

— De unde ştii că Mark a fost împuşcat? 

— V-am urmărit până la intrarea în hotel atunci când v-aţi 
întors de la restaurantul pescăresc. Nu m-aţi văzut. După ce 
Kuhlmann s-a urcat cu voi în lift, m-am dus la sergentul care 
stătuse cu el, i-am arătat legitimatia mea şi l-am întrebat ce s-a 
întâmplat. Mi-am dat seama că era vorba de Mark după 
descrierea pe care mi-a făcut-o sergentul. Acum, ce vrei să fac? 

— Întoarce-te la Butler. Spune-i să fie gata să aducă armele 
de care a făcut rost Marler - grenadele, gazul lacrimogen, 
fumigenele şi tot armamentul - mai puţin lucrurile de care are 
nevoie Harry. Ce avem? Mai spune-mi o dată. 


— Trei Uzi, multe puşti şi o groază de pistoale. Numai 
Dumnezeu ştie ce s-o mai găsi pe acolo. 

— Va trebui să le avem la îndemână pe toate atunci când vom 
acţiona. Unde stă Marler? 

— S-a mutat cu noi la Hotelul Renaissance, de vreme ce Oskar 
a plecat. 

— Sfătuieşte-te cu Marler. Poate că o să mai vrea să 
achiziţioneze şi alte arme. După toate probabilitățile, vom fi 
depăşiţi ca număr. Aşadar, vom compensa asta prin dotări. Asta 
a fost tot. 

— Bine. Am plecat... 

— Tu pui la cale un atac deschis, comentă Newman. 
Asasinarea lui Mark te-a făcut să reacţionezi în felul acesta? 

— Presupun că asta m-a determinat. Tweed se ridică în 
picioare şi începu să se plimbe. Gestul acesta a scos în evidenţă 
pericolul pe care îl reprezintă Vernon. Şi cred că am început să 
îmi dau seama care sunt taberele. Voi fi mai sigur în această 
privinţă după întâlnirea noastră de mâine cu Rondel şi cu 
partenerul lui de afaceri. 

Newman deschisese uşa ca să plece, când se înclină şi se 
întoarse spre Tweed, făcându-i semn din ochi. 

— Ai un musafir. Nu sta treaz toată noaptea. 

Lisa intră în apartamentul hotelului în timp ce Newman ieşea, 
închizând uşa cu grijă în urma lui. Tweed se uită mirat la ea şi se 
ridică în picioare. Purta o rochie albă de seară fără bretele. In 
jurul taliei avea o centură verde din piele de şopârlă, de care 
atârna un ornament metalic. Ţinea în mână o poşetă verde, care 
nu era mai mare decât un plic obişnuit. 

— Am trecut testul, domnule? întrebă ea cu un zâmbet 
năstruşnic. 

Tweed îşi dădu seama că Lisa se afla într-o dispoziţie bună, 
care contrasta cu starea în care fusese după recenta tragedie. 
Reuşi totuşi să-i zâmbească stânjenit. 

— Nu e rău. Ai dori să bei ceva? 

Ea se aşeză pe canapeaua de la perete, picior peste picior, iar 
despicătura rochiei îi dezgoli unul din picioare până aproape de 
şold. Prividu-l pe sub genele ei lungi, se prefăcu indignată. 

— Nu e rău? Asta e tot ce poţi să spui? Da, aş bea ceva. 
Uitându-se pe masă, ea văzu sticla pe care o lăsase acolo 
Newman. 


Aş dori un scotch dublu. Vă rog, domnule! 

El găsi un pahar curat pe un raft aflat sub masă şi începu să îi 
toarne încet în pahar. 

— Spune-mi când să mă opresc. 

— Nu te opri. 

El turnă în continuare. Tweed se uită la ea şi văzu că îl privea 
amuzată, sprijinindu-se cu unul din braţele ei goale de speteaza 
canapelei. li puse gheaţă în pahar în speranţa că îi va mai dilua 
băutura, după care puse paharul pe masă, în faţa ei. 

— Dacă l-aş pune puţin mai aproape, spuse el, l-ai vărsa pe 
această rochie superbă cu care eşti aproape îmbrăcată. 

— Aşa e mai bine. Mult mai bine. Nu bei cu mine? Nu îmi 
place să beau de una singură. 

Tweed mai scoase un pahar curat şi-l umplu pe jumătate. Ea îi 
arătă sugestiv locul de lângă ea, ridică din sprâncene, apoi i-l 
mai arătă o dată. 

— Sper că vei sta lângă mine. 

„Nu cred, îşi spuse el. Dacă mă apropii de ea acum, cine ştie 
unde o să se ajungă.” Se aşeză pe un scaun şi ridică paharul. 

— Noroc! 

El luă o înghiţitură mică. 

— Pe unde ai umblat în ultimele ore? 

— Nu m-ai văzut. Îmi place. 

— Unde ai fost? mării el. 

— Îmi place când mârii. 

Începuse să-şi dea seama că urma să aibă o conversaţie 
dificilă. Şi decise să nu pomenească despre moartea lui Mark. 
Era convins de faptul că ea nu auzise încă nimic. 

— Ce caută poliţia pe trotuarul din faţa hotelului? îl întrebă ea. 

— Probabil a avut loc un accident de circulaţie. Lisa, unde ai 
fost? 

— Aţi cinat în oraş în seara asta fără mine. Ea se bosumfiă, 
apoi făcu un gest cu mâna şi îşi luă expresia de dinainte. Din 
această cauză m-am îmbrăcat aşa. Speram şi eu... 

Lisa îşi schimbă dispoziţia. Tweed observă pentru a doua oară 
că îi era foarte greu să se înţeleagă cu ea, dar nu avea de gând 
să îşi ceară scuze. El îi spuse că nu fusese un moment potrivit. 

— A fost o cină privată. O cină de afaceri... 


— Referitoare la iminenta criză? întrebă ea repede. Aveam 
ciudata impresie că fac parte din grup. Acum vă ascundeţi de 
mine? Se enervase. Dă-mi o ţigară! 

El scoase un pachet de ţigări şi i-l întinse, apoi se aplecă spre 
ea şi îi aprinse ţigara. Ridicându-se în capul oaselor, ea îi 
mulţumi şi trase în piept câteva fumuri, apoi îşi stinse ţigara cu 
atenţie în scrumiera de cristal. Tweed tăcu până când ea reuşi 
să îşi stingă ţigara şi se lăsă pe spate, rezemându-se de o pernă, 
cu braţele încrucişate la piept. 

— Despre ce criză vorbeşti? întrebă el liniştit. 

— Criza cea mare... care va izbucni din senin. Ea vorbea 
repede: Criza pentru care ar trebui să te pregăteşti... deşi, după 
cum te cunosc, cred că te-ai pregătit deja. 

Tweed trebuia să se concentreze ca să o poată urmări. Era 
curios dacă Lisa s-ar fi enervat încă o dată dacă ar fi întrebat-o 
pe unde fusese. Era sigur că aşa s-ar fi întâmplat. Se părea că 
ea îi citise gândurile. 

— Când mi-am dat seama că nu am fost inclusă în program, 
am plecat în oraş. O, probabil, te întrebi cum de am ştiut că veţi 
ieşi să luaţi masa în oraş. 

Tweed tocmai la asta se gândea. 

— L-am văzut pe Newman pe hol când ieşeam din camera 
mea. Stătea în faţa unei oglinzi, îmbrăcat într-un costum nou, cu 
o cămaşă apretată, pantofi noi şi îşi potrivea cravata Chanel. M- 
am gândit că ieşea să ia masa în oraş, apoi m-am întrebat de ce 
Tweed nu m-a anunţat şi pe mine. Simplu: pentru că nu făceam 
parte din program. 

— Ei, bine, acum ştii de ce nu ai fost inclusă în planuri, spuse 
el pe un ton calm. Sunt de acord cu tine în privinţa faptului că 
ne vom confrunta cu o criză majoră, dar ce te face să crezi asta? 

— Al şaselea simţ, ripostă ea. 

— Sper că poţi să fii mai explicită. 

— „Lisa - spune el - poţi să fii mai explicită de atât”, îl imită 
ea. Bine, cum vrei tu. Ea îi zâmbi cu o jumătate de gură. M-am 
plimbat pe Reeperbahn - nu te uita aşa la mine. Aşteaptă până 
când termin de povestit. Am luat câteva taxiuri ca să mă mişc 
de la un bar la altul. 

— În ţinuta asta? întrebă el pe un ton îngrijorat. 

— Ai răbdare. 


Ea scoase din micuța sa poşetă de seară nişte agrafe de păr, 
apoi îşi ridică părul, îl răsuci într-un coc în vârful capului şi îl 
prinse cu agrafele. Luă eşarfa cu care venise şi pe care o lăsase 
pe unul din braţele canapelei, şi-o puse pe cap şi o legă sub 
bărbie. Următorul obiect care îşi făcu apariţia din poşetă fu o 
pereche de ochelari cu lentile mari şi cu rame subţiri de baga. 
Şi-i puse pe vârful nasului. In sfârşit, scoase o tabacheră şi luă o 
ţigară lungă şi subţire pe care şi-o puse în colţul gurii. Lisa. Era 
de nerecunoscut şi nu mai era prea atrăgătoare. 

— Ei, bine? întrebă ea. 

— Sunt uimit. Presupun că ai învăţat aceste trucuri pe vremea 
când lucrai pentru agenţia aceea de la New York. 

— Aveţi perfectă dreptate, domnule. 

Ea îi spuse acestea cu un accent american autentic. Tweed 
bătu din palme în semn de admiraţie. 

— În al şaselea bar am avut noroc, spuse ea, după ce îşi 
scosese ţigara din gură. În celelalte baruri nici măcar nu m-am 
atins de băuturi. Acolo m-am pomenit lângă omul cu cămaşă 
albastră, roz, mă rog... 

— A fost identificat drept Oskar Vernon, iar acum locuieşte la 
hotelul de cinci stele Atlantic, de pe malul Lacului Aussenalster. 

— Şi-abia acum îmi spui! Ea zâmbi. Ei, bine, Oskar vorbea în 
şoaptă cu vechiul meu prieten, Barton, pe care l-am văzut 
ultima dată în Bedford Square, când mă aflam în compania 
amicului meu, vagabondul. Am un auz foarte bun. Oskar i-a 
spus: „O să îl măcelărim pe ticălosul de Tweed împreună cu 
echipa lui. O să îi radem de pe faţa pământului în curând. 
Trebuie doar să îi atragem în afara oraşului. M-am gândit cum o 
să procedăm”. După ce am auzit astea, m-am gândit că ar fi 
bine să îmi iau tălpăşiţa. O, am uitat: Oskar era îmbrăcat cu o 
cămaşă mov. Era oribilă! 

— Aşadar, acum am aflat. 

Lisa se întinse după paharul cu scotch care era pe jumătate 
gol, apoi îl puse pe masă, neatins. Işi dădu jos eşarfa de pe cap 
şi îşi scoase ochelarii care o făceau să semene cu o profesoară. 
Arăta de parcă reprezentaţia i-ar fi stors şi ultimul strop de 
energie. Lisa se clătină. Tweed o ţinu de umeri. Ea închise ochii, 
apoi îi deschise din nou. 


— Sunt terminată, spuse ea cu o voce obosită. Nu îmi pot 
mişca picioarele. Somn. Trebuie să dorm... pentru o 
săptămână... 

Se clătină din nou. Era pe jumătate adormită. Tweed nu apucă 
decât să ia o pernă şi să şi-o pună în poală înainte ca Lisa să se 
prăbuşească peste el. Aplecându-se, el o apucă de genunchi şi îi 
întinse picioarele pe canapea. Ochii ei verzi se deschiseră pe 
jumătate, iar ea se uită la el. 

— Mulţumesc, şopti ea. Ştiu că bietul Mark a murit. l-am văzut 
cadavrul pe trotuar când mă întorceam la hotel... 

După ce spuse acestea, adormi. Tweed înţelegea acum 
schimbările de dispoziţie prin care trecuse. Faptul că îl văzuse 
pe Mark zăcând pe trotuar, cu capul pe jumătate spulberat, o 
zguduise destul de puternic şi explica schimbările ei bruşte de 
comportament. Se întinse şi el la celălalt capăt al canapelei şi 
adormi repede. 

Dimineaţă, când se trezi, Tweed văzu că Lisa încă mai 
dormea, cu Capul în poala lui. Lumina pătrundea prin draperiile 
trase. Îşi simţea spatele înţepenit, însă dormise neîntors în tot 
acest timp. Nu se putea mişca fără a o deranja, aşadar rămase 
acolo până când, peste câteva minute, ea deschise ochii, se uită 
la el şi zâmbi. Ridicându-şi capul, ea se sculă şi îşi puse 
picioarele pe podea. 

— Un duş, spuse ea, înăbuşind un căscat. Dau regatul meu 
pentru un duş. 

Tweed îi arătă unde era baia, îi spuse să nu se grăbească 
pentru că el avea să facă duş abia după ce pleca ea. Voi 
comanda micul dejun în cameră, strigă el. 

— Dar nu o să se spună cumva că... 

— Cui îi pasă ce-o să se spună? Ce vrei să mănânci? 

După ce intră în baie, el comandă suc de portocale, cafea, 
pâine prăjită, omletă, roşii, cornuri şi gem pentru două 
persoane. Apoi îşi netezi hainele, se uită în oglindă şi îşi spuse 
că nu avea suficient timp să se bărbierească, dar că arăta destul 
de bine. 

— Poţi să intri în baie, îi spuse ea, ieşind mai repede decât îşi 
închipuise. Ea îşi pusese un halat alb pe care îl găsise în baie şi 
îşi reluase înfăţişarea obişnuită; îi zâmbi. Îmi cer scuze pentru 
halat. Totuşi, să ştii că sunt îmbrăcată cu rochia pe dedesubt. 

— Mai bine te-ai grăbi. Micul dejun va sosi în curând... 


În prima parte a mesei, nu vorbiră prea mult. Lisa spusese că 
era hămesită. Mai târziu, Tweed încercă să evite subiectele 
serioase şi îi descrise Aussenalster-ul, povestindu-i cum 
feriboturile se perindau pe lac, trecând de la un debarcader la 
altul, luând şi lăsând pasageri. El îi mai spuse cum lacul se 
îngusta, până ce ajunge cât un pârâu, mărginit de sălcii pletoase 
şi de parcuri mici. 

— Pare un loc minunat, spuse ea, privindu-l. 

— Trebuie să mergem odată acolo, propuse el. 

— Mi-ar plăcea la nebunie! Din câte mi-ai spus, cred că e un 
loc foarte liniştit. Acum mă voi duce în camera mea. Ea duse 
halatul înapoi în baie, îşi netezi rochia şifonată, se îndreptă spre 
uşă, apoi privi înapoi. Încă mai fac parte din echipă? 

— Niciun moment nu te-am considerat în afara echipei. 


24 


Paula bătu la uşa Lisei. O auzi descuind uşa şi aprobă faptul 
că era prevăzătoare. Lisa deschise uşa, se arătă încântată că o 
vede şi o invită înăuntru: 

— Nu sunt aranjată, spuse ea. la loc. Între timp o să încerc să 
mă fac cât de cât prezentabilă. 

— Arăţi bine, îi spuse Paula aşezându-se lângă masa pe care 
se afla telefonul. 

— Nu simt că aş arăta aşa. 

— Ai auzit... începu Paula sugestiv. 

— Te referi la faptul că Mark a fost împuşcat aseară? Oribil, 
nu-i aşa? L-am văzut întins pe trotuar. Cred că m-am întors la 
puţin timp după ce a fost omorât. Mi s-a făcut rău. 

Telefonul sună. Lisa o rugă pe Paula să răspundă pentru ca ea 
să poată să-şi termine machiajul. Paula ridică receptorul şi 
tocmai era pe punctul de a întreba cine era la telefon, când auzi 
o voce care îi dădu fiori: 

— Oskar la telefon. Am veşti... 

Paula puse jos receptorul ca şi cum s-ar fi fript. Ea avu grijă să 
nu se uite la Lisa, care se întorsese spre ea de pe scaunul de la 
măsuţa de toaletă. 

— Era Tweed? 

— Era o greşeală. 

— Tweed m-a sunat în urmă cu câteva minute să mă anunţe 
că va pleca la o întâlnire de afaceri însoţit de tine şi de Newman. 
Mi-a spus că vă veţi întoarce peste câteva ore. Ştii, încă mă 
resimt după ce l-am văzut pe bietul Mark. Nici tu nu prea arâţi 
bine. 

— Mă simt bine. Ar fi timpul să plec. Am trecut doar ca să 
întreb dacă ai auzit despre Mark şi să văd cum te simţi. 

Paula era în stare de şoc. De ce o suna Oskar Vernon - căci 
era sigură că acesta fusese la telefon - tocmai pe Lisa? Nu mai 
adăugă nimic, de teamă că vocea ar fi trădat-o şi ieşi. 

Pe hol, acelaşi om de serviciu plinuţ, îmbrăcat în uniformă, 
dădea cu aspiratorul. Ea observă că pantalonii îi atârnau peste 
pantofi, dar că jacheta i se potrivea perfect. Paula se îndreptă 
spre apartamentul lui Tweed. 

— Bună dimineaţa, spuse ea când trecu prin dreptul omului 
de serviciu. 


El mormăi ceva şi nu îşi ridică privirea, lucru care i se păru 
ciudat. Poate că era un proaspăt angajat. Bătu la uşa 
apartamentului lui Tweed. Deja îmbrăcat cu un costum nou şi 
purtând pe braţ un pardesiu, o pofti înăuntru. 

— Nu vei avea nevoie de haină pe vremea asta, îi spuse ea. 
Afară s-a făcut deja extrem de cald. 

— Ai dreptate. Nici nu ştiu de ce am scos pardesiul din dulap. 
Probabil mă gândeam la altceva. 

„La moartea lui Mark”, îşi spuse ea în gând. Sau, mai curând, 
la o strategie de abordare a lui Rondel şi a partenerului de 
afaceri al acestuia. Ea se aşeză şi rămase tăcută. Oare să îi 
spună despre telefonul ciudat pe care îl primise Lisa? 

— Lisa, spuse el, nu a suportat prea bine moartea lui Mark. Ea 
chiar i-a văzut cadavrul întins pe trotuar când se înapoia la 
hotel. După câte mi-a povestit Bob când s-a întors de la morgă, 
trebuie să fi fost o imagine destul de şocantă pentru ea. 

— Îmi închipui! 

Când Newman intră în cameră, Paula încă încerca să se 
hotărască dacă să îi spună lui Tweed sau nu. Newman îi zâmbi şi 
îi puse mâna pe umăr: 

— Ar fi foarte bine dacă ziua de astăzi ar decurge fără 
incidente neplăcute. Care sunt planurile pentru această 
dimineaţă? 

— Eu voi vorbi cu ei, îi răspunse Tweed. Voi doi veţi sta cu 
ochii în patru. Poate veţi descoperi ceva interesant. 

Apoi se uită la ceas. 

— Ar fi cazul să plecăm. Nield i-a spus portarului să 
pregătească Mercedes-ul pentru noi - cel bej, bineînţeles. 

Când ieşiră pe hol, Paula observă că omul de serviciu care 
dădea cu aspiratorul dispăruse, însă o porţiune destul de mare 
din mochetă încă mai aştepta să fie curățată. Tweed o luase 
înaintea lor şi se întoarse spre Paula: 

— Mă duc să stau puţin de vorbă cu Lisa, apoi cu Keith... 

El ciocăni la uşa Lisei şi rămase în prag când aceasta îi 
deschise. Paula auzi fiecare cuvânt din conversaţie: 

— Lisa, eu plec la o întâlnire împreună cu Paula şi cu 
Newman. Cred că ne vom întoarce peste două ore şi jumătate. 
Sper că vei putea să iei masa de prânz cu noi. Poţi? Bine. 

Se grăbi să ajungă în dreptul camerei lui Keith şi le făcu semn 
Paulei şi lui Newman să îl însoţească. Kent, care avea cearcăne 


la ochi, îi invită înăuntru, După părerea Paulei, acesta nu 
dormise toată noaptea. Pe biroul lui Kent erau împrăştiate 
documentele pe care le primiseră de la Kefler şi un registru mic, 
deschis la o pagină pe care se aflau o groază de cifre. Scoase 
carneţelul albastru din sertar, care avea un semn de carte în 
interior. 

— Nu ştiam cine era la uşă, spuse el, şi l-am ascuns. 

— Cum merge? îl întrebă Tweed. 

— Am descifrat o parte din el, dar nu am terminat. Carneţelul 
pe care ni l-a adus Mark mi-a fost de mare ajutor. 

Paula îşi dădu seama: Keith nu ştia că Mark fusese împuşcat. 
Kent îşi pusese mânecile de contabil, iar pe o masă din 
apropiere se puteau vedea o cană cu cafea şi resturi de comuti. 
Tweed se uită la masă. 

— De când nu ai mai mâncat ca lumea? 

— Nu îmi aduc aminte. Am stat treaz toată noaptea. Munca 
asta te solicită. 

— Coboară şi mănâncă la Condi, îi spuse Tweed. 

— Nu pot lăsa documentele nesupravegheate, nici măcar 
dacă le-aş pune sub cheie... 

— O poţi chema pe Lisa şi le va păzi ea în timp ce mănânci, îi 
sugeră Tweed. 

— Lisa e foarte obosită, se grăbi Paula să intervină. Mi-a spus, 
minţi ea, că nu a dormit deloc toată noaptea - probabil din 
cauza evenimentelor de ieri. 

Tweed o privi uimit. Nu mai putea să spună nimic, pentru că 
orice ar fi spus l-ar fi compromis. El se uită în spate şi văzu că 
Newman stătea în apropiere de uşă, apoi se întoarse spre Keith: 

— Poţi să îmi spui ce ai aflat până acum? 

— Lipsesc o groază de bani, dar încă nu pot spune cu 
exactitate dacă se mai află în bancă sau au fost transferați în 
altă parte. De asemenea, nu ştiu cine-i responsabil pentru toate 
astea. li voi da de capăt, dar mai am nevoie de câteva zile. 

— Promite-mi că îţi vei comanda un mic dejun adevărat în 
cameră după ce vom pleca. 

— Aşa o să fac. Tocmai mi-am dat seama că îmi e foame... 

Maşina de culoare bej îi aştepta în faţa hotelului, iar Newman 
trecu la volan. Paula se aşeză în dreapta lui, iar Tweed ocupă 
locul din spate. Tweed mai fusese la Blankenese şi le dădea 
indicaţii. 


Peste puţin timp, lăsară în urmă clădirile maiestuoase ale 
Hamburgului şi se aflau pe un drum de ţară, mărginit de copaci. 
Paula observă de o parte şi de alta a drumului reşedinţe 
impunătoare, în faţa cărora se întindeau peluze bine îngrijite. 


Stilurile arhitectonice variau - unele case aveau un aer 
conservator, fiind pătrate şi solide, în vreme ce altele abordau 
stiluri inovatoare, cu frontispicii mari, acoperişuri 


neconvenționale şi turnuri ciudate, ca nişte minarete. După 
Paula, fiecare proprietate de acolo costa o avere. 

— Marler şi Nield sunt într-un Opel, nu departe de noi, 
remarcă Newman. S-ar părea că nu e o idee rea. E cam pustiu 
pe aici. 

— Ne apropiem, îi avertiză Tweed din spate. Văd deja 
indicatorul pentru drumul lateral. Taxusweg. Rondel ni l-a dat 
drept reper când mi-a dat adresa. 

Newman încetini, apoi semnaliza la dreapta. El îl avertiză 
astfel pe Marler că ajunseseră în apropiere de destinație. După 
cum îşi imaginase, Marler intră pe Taxusweg - probabil pentru a 
parca într-un loc în care nu ar fi trezit suspiciuni. 

— E casa aceea imensă, le spuse Tweed. Intră pe alee. 

Newman pătrunse prin intrarea largă, străjuită de două 
coloane împodobite cu un felinar elegant. Grădina arăta ca un 
parc în miniatură, cu peluze şi copaci de diferite specii. „Porţile 
nu sunt acţionate de sisteme electronice de securitate şi nu 
există paznici, îşi spuse Paula. Poţi să intri aşa, pur şi simplu.” 

Alte felinare aflate la capătul unor stâlpi de metal fuseseră 
presărate printre copaci. Paula se gândi că priveliştea trebuie să 
fi fost spectaculoasă noaptea, când felinarele erau aprinse. 
Newman parcă în apropiere de intrarea în reşedinţa 
impunătoare, construită din piatră, cu uşi grele din lemn de 
stejar. 

— Ei, bine, spuse Tweed înainte de a cobori din maşină, să 
sperăm că aici vom afla răspunsul tuturor întâmplărilor 
misterioase care se petrec. 

Ambele uşi le-au fost deschise ceremonios de către un şofer 
înalt, în uniformă. Un Daimler era parcat în apropiere de colţul 
casei. Tweed îl studie pe şofer cu atenţie. Acesta nu era un şofer 
obişnuit, nici măcar pentru cei care lucrau pentru cei bogaţi. 
Avea în jur de treizeci de ani, părul castaniu tuns scurt, cu 
trăsăturile feţei puternice, dar ochii lui îi atraseră atenţia lui 


Tweed. Erau sclipitor de inteligenţi. Şi se deplasa cu lejeritatea 
unui atlet. 

— Da, eu sunt Tweed. 

— Sunteţi aşteptat, domnule, îi răspunse şoferul într-o 
engleză ireproşabilă. Vă rog să aşteptaţi în hol câteva 
momente... 

Îi lăsă singuri în holul spaţios, iar Tweed observă o valiză 
marca Louis Vuitton, aşezată lângă un perete. El se aplecă. 
Cineva pusese în jurul mânerului un Bordkarte, adică un permis 
de îmbarcare Lufthansa pe care scria „De la Berlin la Hamburg” 
şi care era datat din ziua precedentă. Cineva tocmai venise din 
Berlin în după-amiaza în care Kuhlmann le spusese că asistentul 
vicecancelarului Germaniei, Kurt Kruger, fusese asasinat. 

Tweed ţinea în mână permisul de îmbarcare când Rondel intră 
ca o furtună, îmbrăcat într-un costum de călărie. 

— Bine aţi venit! Bine aţi venit! 

El se înclină, luă mâna dreaptă a Paulei, i-o sărută, apoi o privi 
şi îi zâmbi. Aceasta nu se simţi flatată, ci, dimpotrivă, ar fi 
preferat un altfel de gest. Tweed ridică eticheta. 

— Am găsit pe jos acest permis de îmbarcare. Cred că s-a 
desprins de pe mânerul geamantanului. 

— E al lui Danzer, şoferul care v-a întâmpinat. leri a plecat cu 
avionul la Berlin şi s-a întors în aceeaşi zi. Rondel zâmbi. Are o 
nouă prietenă. Se comportă cu prietenele lui de parcă ar fi cărţi 
de joc... Vă rog să îmi scuzaţi ţinuta. Am promis că voi participa 
la o şedinţă de echitație. Vrei să mă însoţeşti? o întrebă el pe 
Paula. 

— Nu am mai călărit de mult. Mulţumesc pentru invitaţie, dar 
cred că îmi voi petrece ziua într-un mod ceva mai liniştit. Ziua 
de ieri a fost îngrozitoare. Totuşi, mi-a făcut plăcere cina de la 
restaurant. 

— Nu cred că a fost o plăcere mai mare decât cea de a sta de 
vorbă cu tine... Nu am putut dormi azi-noapte... Imaginea ta îmi 
revenea mereu în minte... El îi vorbea la fel cum o făcuse la 
restaurant, cu replici surprinzătoare, care demonstrau o iuţeală 
a minţii deosebită; le făcu semn să intre. Partenerul meu vă 
aşteaptă. Mai bine zis, ar dori să îl vadă pe Tweed între patru 
ochi, dacă nu vă deranjează... Paula, tu şi Bob puteţi veni cu 
mine... vom bea ceva împreună. Sper că Bob, renumitul 
corespondent însărcinat cu afacerile externe, ne va putea spune 


ce se mai întâmplă în lume. Vă rog, făceţi-vă comozi în acest 
salon... Şi îi conduse în dreptul celei mai apropiate uşi: Voi 
reveni imediat. El se întoarse spre Tweed, care, între timp, 
pusese la loc permisul de îmbarcare. Domnule Tweed, vă rog să 
mă urmaţi... 

Paula rămase în picioare, în mijlocul camerei în care fuseseră 
conduşi ea şi Newman. Ea îşi aminti mesajul pe care Lisa de- 
abia îl putuse rosti după ce suferise acea contuzie, când 
Delgado o lovise pe Cheiul Reefers. 

„Ham... Dan... Four S.” 

„Ham” însemna Hamburg, iar „Four S” - Hotelul Four Seasons. 
Oare „Dan” se referea la Danzer, şoferul care îi întâmpinase? 

După ce deschisese o uşă aflată la capătul holului, pe pereţii 
căruia erau atârnate portrete ale unor bărbaţi aparţinând 
generaţiilor trecute, Rondel îl însoţise pe Tweed pe un hol lung, 
la capătul căruia se afla o altă uşă. Aceasta se deschidea într-o 
seră plină de plante de diferite specii. Partenerul de afaceri al lui 
Rondel era aşezat într-un scaun de răchită, cu o spetează foarte 
înaltă. 

În faţa scaunului se afla o măsuţă de sticlă pe care erau 
resturile unui prânz copios. Partenerul lui Rondel ţinea cutiuţa 
de argint în dreptul gurii în timp ce folosea una dintre scobitorile 
din fildeş. El închise repede capacul cutiuţei şi o vâr în 
buzunarul hainei din pânză cu care era îmbrăcat. 

— Domnul pe care de-abia aşteptai să îl cunoşti, spuse 
Rondel. 

— Mulţumesc. Nu îi lăsa pe însoțitorii lui să plece. Vreau să îi 
salut mai târziu, spuse bărbatul aşezat pe scaun. Haideţi să 
mergem în grădină, domnule Tweed, îi sugeră apoi partenerul 
lui Rondel, ridicându-se în picioare şi întinzându-i mâna. Pot să 
vă ofer ceva de băut? 

El vorbea încet, pronunţând clar fiecare cuvânt. Tweed fu de 
părere că făcea asta nu din cauza vârstei pe care o avea, ci a 
temperamentului lui. Era o persoană prudentă: 

— Puţină apă, vă rog... 

Gazda lui deschise o uşă şi, ţinând în mână paharul cu apă al 
lui Tweed, îl conduse pe acesta în ceea ce părea a fi mai 
degrabă un parc superb, plin de flori - în special, de hortensii. 
Alei pietruite şerpuiau în toate direcţiile. Incepuseră să se 


plimbe încet, iar Tweed rămase tăcut în speranţa că gazda lui 
avea să aleagă un subiect de conversaţie. 

— Vă voi spune un lucru pe care foarte puţini îl ştiu. Numele 
meu este Milo Slavic. Aceasta demonstrează faptul că am 
încredere în dumneavoastră. 

— De ce aţi avea? îl întrebă direct Tweed. 

— Pentru că, înainte de a mă apropia de cineva, îl verific cu 
meticulozitate. Aproape că silabisise cuvântul „meticulozitate”. 
Am strâns informaţii despre dumneavoastră de pe două 
continente. Sunteţi un om remarcabil. Eu nu fac niciodată 
complimente. 

— Aşadar, ce doriţi de la mine? 

— Sunt şi direct, de asemenea, Sunteţi de părere că avem 
nevoie de o guvernare mai puternică acum, având în vedere 
situaţia actuală a guvernelor din Europa de Vest? 

— Depinde cât de puternică. In secolul trecut i-am avut pe 
Adolf Hitler, Benito, Mussolini, losif Stalin. Avem nevoie de 
oameni la fel de puternici ca aceştia? 

— A fost un dezastru când s-au aflat la putere. Populaţia era 
înspăimântată şi avea nevoie de sprijin. Oare se va întâmpla din 
nou? 

— Sunteţi rudă cu unul dintre membrii Dinastiei Frankenheim? 
întrebă Tweed deodată. 

— Ah! Gazda lui Tweed chicoti, scoțând un sunet ciudat: 
Uneori, istoria se repetă, într-adevăr. Din câte văd, aţi auzit de 
familia Frankenheim. Primul Frankenheim a preluat numele, s-a 
dat drept evreu şi a făcut în aşa fel încât i-a devenit 
indispensabil lui Mayer Amschel, geniul care a creat Rothschild. 
Asta s-a întâmplat cam prin 1790. Frankenheim, după cum şi-a 
spus în continuare, a învăţat apoi toate trucurile meseriei de la 
mentorul său, pe care apoi l-a părăsit pentru a-şi fonda propria 
bancă la Paris. Acum să revenim la vremuri mai recente, la anul 
1940. Când eram foarte tânăr, l-am întâlnit pe ultimul 
descendent al familiei Frankenheim, care nu avea niciun 
moştenitor. Eu eram un talent deosebit în materie de 
matematică şi contabilitate şi am reuşit să rezolv o problemă 
care lui i se părea de nerezolvat. El mi-a făcut rost de un 
paşaport elveţian, după cum îşi făcuse rost şi lui, şi în scurt timp 
am devenit directorul băncii sale din Zurich. Când a murit, am 


aflat că eu eram unicul lui moştenitor. V-am prezentat o 
versiune simplificată a unei poveşti complicate. 

— Aşadar, de unde sunteţi de origine? 

— Din Slovenia. 

— Statul din nordul fostei lugoslavii, pe vremea mareşalului 
Tito. Are graniţă cu Austria. Şi-a proclamat de curând 
independenţa. 

— Puţină lume ştie toate acestea. Vă îngrijorează 
evenimentele din ultima vreme? 

— Da. Se pare că situaţia va deveni catastrofală. 

Tweed îl privi pe Slavic. Acesta avea umerii mult mai laţi 
decât i se păruse când îl văzuse la restaurant. Slavic părea a fi 
într-o formă fizică şi mintală excelentă. Tweed mai avea încă 
nelămuriri: 

— Şoferul dumneavoastră şi al lui Rondel este o apariţie 
neobişnuită, remarcă el. 

— Danzer. El este şoferul meu. Blondei preferă să îşi conducă 
singur automobilul Bugatti, Maserati sau, mă rog, care o mai fi 
ultima lui jucărie. Ne întoarcem? Suntem aproape de casă. 

— Aţi spus „Blondei”. Credeam că numele partenerului 
dumneavoastră este Rondel. 

— Ah... Slavic chicoti dezagreabil. Vanitatea asta... Părul lui 
este blond, deci îşi detestă numele adevărat. Îşi spune Rondel. 
Tatăl lui a fost de origine franceză, iar mama, de origine 
germană. Trebuie să ne mai întâlnim. Reşedinţa mea se află în 
nord. Îmi place să mă bucur de intimitate. 

— Dar cum voi şti unde vă veţi afla? 

— Eu, domnule Tweed, voi şti întotdeauna unde vă veţi afla. 

— Va trebui să mă adresez cumva dumneavoastră atunci 
când ne vom afla în compania membrilor echipei mele. Ce nume 
să folosesc? 

— Spuneţi-mi Milo, pur şi simplu. Se pare că se simt extrem 
de bine. 

Se apropiaseră de o intrare laterală, care dădea spre parc. 
Tweed o auzea pe Paula râzând împreună cu Rondel. O femeie 
între două vârste, cu părul vopsit în nuanţe de albastru, apăru 
din senin, având braţele pline de hortensii. Milo Slavic îi făcu 
semn să plece. Ea se îndepărtă dezamăgită. 

— Aceea era doamna Gina France, contabila-şefă. Este o 
profesionistă în meseria ei, dar are un temperament vulcanic. El 


se opri pentru un moment. Atunci, credeţi într-o politică a 
pumnului de fier? 

— Depinde cât de puternic este, îi răspunse Tweed. 

— Trebuie să ne mai întâlnim şi altă dată. Slavic îi vorbi pe un 
ton serios: Vă voi contacta la momentul oportun. Atunci va 
trebui să vă prezentaţi de urgenţă. 

Vocea lui se schimbă şi redeveni blândă când intrară în 
camera în care se aflau Rondel, împreună cu Paula şi Newman. 
Slavic rămase în picioare. 

— Cred că ar fi timpul să plecăm, spuse Tweed. 

— Atât de devreme? sări Rondel. Această doamnă 
încântătoare şi cu mine de-abia am început să ne cunoaştem 
mai bine. 

— Vor mai fi şi alte ocazii, Victor, îi spuse Paula zâmbind, în 
timp ce se ridica în picioare, urmată de Newman. 

Tweed se întoarse ca să îi mulţumească gazdei sale, însă 
bărbatul din Slovenia dispăruse. | se adresă lui Rondel: 

— Vă rog să îi transmiteţi partenerului dumneavoastră că 
discuţia noastră a fost de-a dreptul o revelaţie. De-abia aştept 
să o reluăm cu o altă ocazie... 

Rondel îi conduse în interiorul casei, urmând un traseu 
complicat, până când ajunseră din nou în holul de la intrarea cu 
uşi duble. În timp ce se aflau acolo, o siluetă îşi făcu apariţia 
într-un colţ întunecat al holului şi începu să îi urmărească. Era 
Danzer, şoferul. 

— Călătorie plăcută, le ură Rondel, iar ei ieşiră. Conduceau 
încet pe alee, când Tweed se uită înapoi şi o văzu pe doamna 
France grăbindu-se să îi ajungă din urmă, cu braţele încă pline 
de hortensii. 

— Opreşte maşina, spuse el şi cobori geamul. 

— E femeia cu rochia înflorată, spuse Newman, privind înapoi. 
Tipa care le dădea de mâncare rațelor şi care a schimbat câteva 
cuvinte cu tine când ne aflam pe malul Lacului Alster. 

Doamna France aproape că îşi pierduse răsuflarea atunci 
când ajunse în dreptul maşinii. Ea îi dădu florile prin geamul 
deschis, iar Paula le luă. Îi zâmbi doamnei plinute şi roşii la faţă. 
Doamna France se uită la ei prin ochelarii cu lentile groase. 

— Sunt foarte frumoase. 

— E un gest frumos din partea dumneavoastră, spuse Tweed, 
zâmbind. 


Femeia îşi băgă capul pe fereastră. Era foarte neliniştită, iar 
mâinile îi tremurau. Ea încercă să vorbească, dar nu reuşi, apoi 
mai încercă o dată: 

— Domnule Tweed, trebuie să vorbesc personal cu 
dumneavoastră. Se întâmplă ceva foarte grav şi ar trebui să 
aflaţi şi dumneavoastră. Presupun că sunt urmărită de cei din 
casă. 

— Hotelul Four Seasons, spuse Tweed repede, întorcându-se 
cu spatele la casă. El îi dădu numărul apartamentului în care 
stătea: Vreţi să veniţi să mă vedeţi în această după-amiază? Vă 
convine la ora trei? 

— Voi veni la ora trei. Vă mulţumesc foarte mult. Sunteţi 
extrem de amabil. Trebuie să plec acum. Imi vor pune întrebări. 
Le voi spune că, atunci când aţi venit, am auzit-o pe domnişoara 
Grey spunând cât de mult îi plăceau hortensiile. 

— Îmi plac foarte mult... începu Paula. 

Doamna France nu o auzi. Se îndrepta deja grăbită spre casă. 

— Doamna aceea era foarte speriată, spuse Newman. 


25 


În ziua în care Tweed vizitase „Şirul Milionarilor”, la Londra, 
Gavin Thunder se afla în biroul lui de la Whitehall şi îi dădea 
instrucţiuni lui Montagu Carrington, asistentul care îl înlocuise 
pe Jeremy Mordaunt: 

— Te vei ocupa personal de toate problemele care vor apărea 
cât timp voi lipsi. Plec în străinătate pentru cinci zile. Încercaţi 
să nu întoarceţi totul pe dos în absenţa mea. 

Căldura devenise insuportabilă, iar Thunder era îmbrăcat într- 
un costum uşor, de vară. Trăsăturile lui ascuţite păreau şi mai 
accentuate, din cauza încordării. Era într-o dispoziţie foarte 
proastă. 

— E o decizie neaşteptată, domnule, comentă Carrington, un 
om palid la faţă, care avea în jur de treizeci de ani şi care se 
considera o persoană importantă. Pot să vă întreb unde plecaţi 
ca să vă pot contacta în caz de necesitate? 

— Bineînţeles că nu. Cum mă voi putea bucura de o vacanţă 
liniştită dacă voi fi deranjat de persoane ca tine? Destinația mea 
mă priveşte personal şi, în plus, e secretă. Ai înţeles? 

— Pot să aranjez în aşa fel încât să plecaţi la aeroport cu o 
limuzină... 

— Nu ai să faci asta. Voi conduce eu însumi. Bine? Carrington, 
care era îmbrăcat cu un costum gri, inadecvat pentru vremea de 
afară, se încruntă. El îşi schimbă poziţia, mutându-se de pe un 
picior pe altul. 

— Dar dumneavoastră sunteţi ministru, domnule. Ar trebui să 
fiţi însoţit de cel puţin doi agenţi de pază oriunde v-aţi duce. E 
cumva un loc exotic? 

— Ştiu că sunt ministru, idiotule! Ţi-a mai spus cineva 
vreodată că te comporţi exact ca un câine care îşi roade osul? 

— Nu, domnule, nu mi s-a mai spus... 

— Îţi spun pentru ultima oară... Gura lui Thunder era 
încleştată, iar ochii lui păreau că îl sfredelesc pe Carrington. Nu 
vreau agenţi de pază! Nu vreau nicio limuzină! Nu vreau nimic! 
Trebuie să îţi dau în scris? 

— Nu e nevoie, domnule. 

Carrington fusese greşit informat că, în calitate de funcţionar 
public, trebuia să stea în picioare în faţa unui ministru. 


— Presupunând că se va ivi o situaţie de criză în timp ce veţi 
fi plecat... spuse el pe un ton umil. 

— O situaţie de criză! izbucni Thunder. Mă gândisem că ar fi 
trebuit să ştii cum să reacţionezi într-o astfel de situaţie. 
Evident, nu ştii. Te duci direct la prim-ministru, urlă el, apoi 
tonul lui reveni la normal. Dacă mai aud astfel de prostii de la 
tine după ce mă întorc, te concediez! Oricum, s-ar putea să fii 
concediat când mă voi întoarce. Acum ieşi afară! 

Rămas singur, deschise un dulap, îşi scoase valiza şi părăsi 
încăperea. leşi prin uşa din spate şi se urcă la volanul 
modestului Ford care îl aştepta parcat, apoi demară. 

Fiind conştient că avea să fie recunoscut, datorită faptului că 
deseori îi repezise pe reporterii care încercaseră să îi ia 
interviuri - un lucru care prindea la public, el parcă pe o stradă 
laterală pustie în drum spre Heathrow. Işi puse pe cap o tichie 
evreiască şi îşi ascunse părul. Işi verifică paşaportul eliberat pe 
numele fals de Rosen, apoi îşi acoperi ochiul stâng cu un petic 
negru. Uitându-se în oglinda retrovizoare, îşi spuse că nu avea 
să fie recunoscut, apoi plecă spre aeroport. 

După ce trecu prin vamă, se uită la monitorul pe care erau 
afişate cursele de zbor. Avionul lui avea să decoleze peste 
cincisprezece minute. Urma să plece la Hamburg. 


— L-am văzut pe Marler în timp ce mă plimbam împreună cu 
gazda noastră prin parcul din spatele reşedinţei, spuse Tweed 
pe drumul spre hotel. Am crezut că era o umbră, apoi, chiar 
când se făcea nevăzut, i-am recunoscut mersul. 

— Are grijă de tine, remarcă Paula. 

— Partea cea mai ciudată e că la început nu am văzut agenţi 
de pază. O persoană atât de importantă ar trebui să aibă aşa 
ceva. Apoi, am observat câţiva grădinari. Unul dintre ei era 
aplecat şi i se putea vedea arma. 

— Dacă tot veni vorba, spuse Newman de la volan, Marler şi 
Nield sunt în spatele nostru, în Opel. 

— Cum ţi s-a părut partenerul de afaceri al lui Rondel? întrebă 
Paula. Ai avea încredere în el? 

— Nu pot spune asta din mai multe motive. Am vorbit despre 
situaţia actuală. Mi-a spus că avem nevoie de o guvernare 
puternică. l-am răspuns amintindu-i de Hitler, Mussolini şi Stalin. 
Reacţia lui a fost destul de ambiguă. 


— Vrei să spui că a aprobat metodele celor trei dictatori? 

— Intr-un fel, se pare că da, dar ţi-am spus că a fost ambiguu. 
Vrea să ne întâlnim din nou. Mi-a spus că reşedinţa lui se afla în 
nord. Asta ar putea însemna la nord de Hamburg sau în nordul 
continentului... poate în Scandinavia. 

— Nu ţi-a spus prea multe, observă ea. 

— E un personaj destul de viclean. A, numele adevărat al lui 
Rondel este Blondei - tatăl lui e de origine franceză, iar mama, 
de origine germană. Milo a spus că e vorba de vanitate şi că lui 
Blondei nu îi place să i se spună aşa din cauza părului său blond. 

— Deci, va trebui să am grijă data viitoare, spuse ea. Va 
trebui să îi spun Rondel, şi nu Blondei. Poate că ar fi mai sigur 
dacă i-aş spune Victor, pur şi simplu. 

— ţi place, nu-i aşa? o întrebă Tweed. 

— E fermecător. 

— Niciodată nu am avut încredere în persoanele 
fermecătoare. Poate din cauză că mie îmi lipseşte farmecul. 

Tweed luă masa de prânz în Cafeneaua Condi, împreună cu 
Lisa, Paula şi Newman. El sesiză că Lisa nu se simţea în largul ei, 
deşi discuţia cu Paula era destul de însufleţită. Mâncau, când îşi 
făcu apariţia Brigadierul. Acesta îşi trase un scaun la masa lor. 

— Vă deranjează dacă stau cu voi? 

— Deja faci asta, îi spuse Tweed, zâmbind. Şi eşti bine venit. 
Pari cam îngândurat. 

Paula îl aprobă pe Tweed. Brigadierul, care purta haine în stil 
cazon, de culoare kaki, avea o expresie autoritară. Ei i se păru 
că faţa alungită a acestuia era mai mare şi mai amenințătoare 
decât ultima dată când îl văzuse. Erau deja la cafea, iar 
Brigadierul spuse că dorea şi el una. Rămase tăcut până când i 
se aduse cafeaua. 

— Aţi auzit că o persoană a fost împuşcată mortal aici, 
aseară? spuse el deodată. 

— Da, îi răspunse Tweed. 

— Am văzut cadavrul când m-am întors de la plimbare. Se 
poate să fi fost primul care l-a văzut. Capul îi fusese distrus în 
totalitate. 

— Ştim, spuse Tweed, deranjat de descrierea brutală pe care 
o făcuse Brigadierul în prezenţa Paulei şi a Lisei. 

— Am anunţat poliţia. El tăcu un moment. 

— Ce mai rămăsese din el semăna cu unul dintre oamenii tăi. 


— Aşa şi este. 

— Poate că ar fi mai bine dacă v-aţi întoarce acasă. 
Hamburgul a devenit un loc periculos. 

— Mi se pare ciudat că tocmai tu ne sugerezi aşa ceva. Cred 
că ai văzut scene şi mai oribile pe vremea când te aflai în 
armată. Tweed se aplecă. Mult mai oribile. Aşadar, de ce eşti 
aşa de nerăbdător să plecăm din Hamburg? 

— Nerăbdător? Brigadierul bău puţină cafea: Eu nu sunt 
niciodată nerăbdător. Dar ceea ce am văzut pe trotuar mi-a 
sugerat că Hamburgul este - sau s-ar putea să fie - un oraş 
periculos pentru oricare dintre voi. 

— Sunt destul de obişnuit cu situaţii periculoase, spuse Tweed 
pe acelaşi ton calm. 

— Tu eşti. Dar doamnele aici de faţă? 

— Ce e cu ele? întrebă Paula, vizibil deranjată. Nu vreau să 
par dură, dar ne-am asumat riscurile meseriei. 

— E o meserie foarte periculoasă, îi spuse Brigadierul. 

— Cât de periculoasă? întrebă Tweed. Poate vrei să ne spui şi 
nouă, de vreme ce eşti implicat în povestea asta. 

— Eu mă aflu aici într-o călătorie de afaceri. Se ridică în 
picioare. Trebuie să plec acum. 

Newman îl tot studiase în acest timp pe Brigadier. Aşteptă 
până când acesta ieşi din cafenea. 

— Foarte ciudat! Ne-a vorbit de parcă ne-ar fi dat ordine. Nu 
prea mi-a plăcut tonul lui. 

— Mie nu mi-a plăcut el, spuse Lisa. Când ne aflam în Sussex, 
pe domeniul Barford, a fost politeţea întruchipată. E ca doctorul 
Jekyll şi domnul Hyde. Astăzi era controlat de domnul Hyde. 
Eram în hol când v-am văzut intrând şi am venit să iau masa cu 
voi. E îngrozitor de cald! Mă duc în camera mea, să fac un duş. 
Vă mulţumesc pentru prânz şi pentru companie... 

— Ca să schimbăm subiectul, începu Paula, cel puţin 
partenerul lui Rondel nu ne-a spus să plecăm din oraş. 
Dimpotrivă, ţi-a sugerat că ar vrea să vă mai întâlniți, nu-i aşa, 
Tweed? 

— Da, aşa e. Mă întreb de ce vrea să mă vadă doamna 
France. Milo mi-a spus că e contabila lui şefă. 

— Milo? întrebă Paula. E a doua oară când foloseşti numele 
acesta ciudat. 

— Aşa mi-a sugerat partenerul lui Rondel să-i spun. 


— Pare a fi un nume din Balcani, comentă Newman. 

— A spus că e din Slovenia. E o ţară îndepărtată. 

— Şi e greu să verifici dacă cineva e, într-adevăr, de acolo. 
Crezi că ar putea să fie? 

— Eu aş paria că e Brigadierul, spuse Paula. 


Gavin Thunder se afla în apartamentul lui de la Hotelul 
Atlantic. Puţin mai devreme, după ce coborâse din avion, se 
dusese la toaletă şi se încuiase într-o cabină, scoţându-şi tichia 
de pe cap şi peticul negru de pe ochi. Trecuse deja de controlul 
vamal, deci îşi aruncă recuzita într-un coş de gunoi. Nu apăruse 
niciodată la televiziunea germană şi nici nu i se publicase 
fotografia în ziare, deci nu putea fi recunoscut. 

Luă un taxi spre Hotelul Atlantic, se înregistra la recepţie sub 
numele de A. Charles şi fu condus în camera lui. De îndată ce 
rămase singur, se uită la ceas. Musafirul lui avea să sosească în 
scurt timp. Îşi turnă un pahar cu scotch, se uită în jur şi se hotărî 
că ar fi dominat discuţia dacă s-ar fi aşezat pe scaunul cu spătar 
înalt, aflat în spatele biroului. 

Apoi, se hotărî să se schimbe într-un costum mai elegant, dar 
subţire, pentru a sublinia faptul că el deţinea controlul asupra 
situaţiei. Se mişca repede amintindu-şi să-şi pună insigna cu E- 
ul întors pe dos pe partea interioară a reverului. Tocmai se 
aşezase din nou, când auzi bătăi puternice în uşă. Strigă: 

— Intră! 

Oskar Vernon intră, îmbrăcat cu o cămaşă portocalie şi cu un 
costum din piele de căprioară. Haina de la costum era 
descheiată în faţă şi accentua faptul că era corpolent. Thunder 
se uita la costumaţia musafirului lui, în timp ce acesta închidea 
uşa şi se uita în jur. 

— Cămaşa aia te face să atragi atenţia, îi spuse Thunder pe 
un ton critic. 

— Ah! E o cacealma. Lumea m-a remarcat la început în hotel, 
însă, după o vreme, oamenii s-au obişnuit cu înfăţişarea mea şi 
acum de-abia îmi mai dau atenţie. E o chestiune psihologică. 

— la loc, atunci. Nu avem toată ziua la dispoziţie. 

— Dacă va fi cazul, vom avea la dispoziţie tot restul zilei. 
Oskar nu era un om uşor de intimidat. Deja remarcase că 
Thunder se aşezase într-o poziţie strategică. Deşi fusese invitat 
să ia loc pe un scaun mai scund, din faţa biroului, el luă un alt 


scaun cu spătar înalt de lângă perete şi îl aduse în faţa biroului, 
dând la o parte scaunul scund. După ce se aşeză, îşi încrucişa 
picioarele dolofane şi îi zâmbi lui Thunder. 

— Principala problemă e Tweed, începu Oskar. El se află aici şi 
şi-a stabilit cartierul general la Four Seasons, la mai bine de un 
kilometru de centrul oraşului... 

— Ştiu, îl întrerupse Thunder. Delgado m-a sunat acasă. 
Trebuie să terminăm cu el odată pentru totdeauna. Trebuie să 
ne pregătim... 

— Deja am început să ne pregătim să îi eliminăm pe Tweed şi 
pe cei din echipa lui. 

Oskar vorbea cu superioritate. 

— Cât de mulţi oameni sunt în echipa lui? se răsti Thunder, 
simțind că pierde controlul. 

— Nu ştiu asta, nu am nicio idee. Dar Delgado are douăzeci 
de oameni care ne sunt de ajuns pentru a ne face treaba. 

— Sper. 

— Va fi extrem de simplu, îl asigură Oskar. 

— Crezi? Thunder se aplecă peste birou, pierzându-şi calmul. 
Ascultă-mă, bufon plin de tine ce eşti! Tweed este foarte 
deştept, foarte experimentat, foarte periculos. Ridică tonul: 
Aşadar, asigură-te al naibii de bine că nu se va întoarce viu. 

— Eşti încordat, îi răspunse Oskar calm. Işi încrucişa braţele 
peste pieptul lui lat: încordarea te face să comiţi greşeli grave. 
Trebuie să te stăpâneşti. Nu le vor mai găsi niciodată cadavrele. 

— Asta ar fi cea mai bună soluţie. 

— M-am gândit că îţi va face plăcere să auzi asta. Oskar îi 
zâmbi din nou. Şi nu mă vei mai insulta niciodată folosind 
cuvântul „bufon”. Niciodată! Ai înţeles? 

— Te-am auzit. In sinea sa, Thunder încerca din greu să se 
stăpânească - trebuia să îşi aducă aminte că acum era departe 
de casă: Acum putem discuta despre aranjamente? 

— Tocmai eram pe punctul de a detalia aceste aspecte. Tu vei 
rămâne în hotel în tot acest timp. Nu vei ieşi în oraş. Vei călători 
spre destinaţia ta - Insula Sylt - cu elicopterul... 

— Nu îmi place să zbor cu elicopterul. 

— De data asta îţi va plăcea, altfel nu vei ajunge la destinaţie. 
E un aparat de zbor imens, care va decola de pe o pistă retrasă 
a aeroportului. Un taxi va veni să te ducă acolo. Numele 
şoferului este Thomas. Ceilalţi patru membri... 


Oskar se opri, iar Thunder fu uimit. Cu siguranţă, Oskar nu 
avea de unde să fi aflat despre Clubul Elite şi cine erau membrii 
săi. 

— Membri? întrebă Thunder cu o voce răguşită. 

— Ceilalţi membri care vor participa la întâlnire vor ajunge la 
elicopter în maşini separate. Veţi ateriza pe un aeroport secret 
aflat în apropiere de Sylt. Acolo vă veţi urca în tren ca să 
ajungeţi la locul întâlnirii. Toate acestea s-ar putea întâmpla 
mâine sau poimâine. 

Oskar se ridică în picioare şi îşi aranja ţinuta. Apoi duse 
scaunul cu spătar înalt înapoi lângă perete şi îl aşeză pe cel 
scund în faţa biroului. 

— Asta a fost tot? întrebă Thunder. 

— Nu a fost de ajuns? îi răspunse Oskar şi ieşi din cameră. 


26 


Tweed tocmai se întorsese în apartamentul lui de la hotel, 
însoţit de Paula şi de Newman, când cineva începu să bată în 
uşă cu putere. Newman le făcu semn celor doi să se dea înapoi 
şi se apropie de uşă cu revolverul Smith & Wessen pregătit. El 
întredeschise uşa, apoi o deschise larg. 

Pete Nield intră în cameră. Părea calm, ca de obicei, însă 
Tweed observă că îşi răsucea mustaţa. Gestul, la care se 
adăuga şi ciocănitul insistent de mai devreme, îi spuse lui 
Tweed că Nield era surescitat. 

— la loc, Pete, îi spuse Tweed. Relaxează-te! 

— Vrei un pahar cu apă rece? îl întrebă Paula. 

— Mulţumesc. Da, aş vrea. Chiar îmi e sete. Bău paharul din 
două înghiţituri şi acceptă şi al doilea pahar; apoi se rezemă de 
speteaza canapelei şi zâmbi. Am o veste pentru voi. 

— Nu mi-aş fi închipuit, îl tachina Tweed. 

— Gavin Thunder a venit la Hamburg. Stă la Hotelul Atlantic. 

Urmă un scurt moment de tăcere. Newman se ridică în 
picioare şi îşi încrucişa braţele. Paula se aşeză pe canapea, îşi 
strânse picioarele sub ea şi fluieră: 

— Într-o limuzină, cu surle şi trâmbiţe, spuse ea. 

— Pe asta s-o crezi tu, îi spuse Nield. S-a strecurat în ţară ca 
un hoţ. A venit cu un taxi obişnuit. Cred că a plătit cursa în timp 
ce taxiul se apropia de hotel. L-a lăsat pe portar să îi ia bagajele, 
a urcat repede treptele şi s-a făcut nevăzut. 

— Eşti sigur că era el? întrebă Newman. 

— Îmi pun pensia la bătaie. Îmi parcam Opelul nu departe de 
intrarea în hotel, dar suficient de departe pentru a mă uita cu 
binoclul. El era! L-am văzut adeseori răstindu-se la reporterii de 
televiziune. Mai bine m-aş întoarce acolo ca să văd cine mai 
apare. 

— Te-ai descurcat bine, îi spuse Tweed. Da, du-te acolo şi stai 
cu ochii pe hotel. 

— Ei, bine, ăsta da eveniment neaşteptat! comentă Paula. 

— Vulturii au început să se adune, spuse Tweed, mai mult 
pentru sine, ieşind în balcon şi uitându-se în gol. 

În mai puţin de un minut, auziră o bătaie uşoară la uşă. Când 
Newman deschise uşa, Lisa intră repede în cameră cu o foaie de 
hârtie împăturită în mână. 


— Nu o să vă vină să credeţi ce mi s-a strecurat pe sub uşă. E 
posibil să fi stat acolo ceva timp. Am stat cam mult sub duş. 
Uite! 

Ea îi întinse foaia de hârtie lui Tweed. El o desfăcu şi o studie 
cu atenţie. Expresia feţei lui nu trăda nimic din ceea ce ar fi 
putut conţine biletul dactilografiat: 


Du-te mâine la Flensburg cu maşina. Acolo vei găsi informații 
importante. E foarte urgent. Lisa. 


El îi întinse Paulei biletul. În timp ce aceasta citea, Lisa se 
plimba neliniştită prin cameră, neputând să stea locului. 

— Singurul lucru în neregulă cu acest mesaj e că nu l-am scris 
eu, spuse ea. De ce s-ar semna cineva cu numele meu? 

— Poate că expeditorul nu te agreează, sugeră Tweed. Dar 
partea cea mai interesantă este că acest bilet, la fel ca şi 
mesajul anterior, care ne invita la Turm, a fost bătut la aceeaşi 
maşină de scris. In ambele mesaje, litera „i” este poziționată 
puţin mai sus faţă de celelalte litere. 

— E o capcană! spuse Paula, când îi dădu biletul lui Newman. 

— Bineînţeles că e o capcană, spuse Tweed şi scoase o hartă 
dintr-un sertar. Dacă îmi mai aduc bine aminte de acum câţiva 
ani, Autostrada 7 trece direct prin Schleswig-Hostein. Da, am 
dreptate, aşa e. Memorez foarte bine drumurile pe care merg. 
Aproape că vizualizez o parte din ele. Autostrada 7 spre 
Flensburg este aproape pustie. Nu vezi nimic altceva în afară de 
câmpuri cultivate şi, din când în când, câte o fermă singuratică. 

— O zonă ideală pentru ambuscade, observă Newman. 

— Aşa e. Dar am putea transforma asta într-un avantaj! 

— Mă credeţi când spun că mesajul ăsta nu are nicio legătură 
cu mine, nu-i aşa? întrebă Lisa pe un ton neliniştit. 

— Sigur că da, îi răspunse Tweed, zâmbind. 

— Atunci cred că mă voi întoarce în camera mea. M-am 
îmbrăcat cu ce mi-a picat în mână doar ca să vă aduc mesajul. 
Trebuie să mă îmbrac ca lumea. Ea ezită un moment. Pot să 
cinez împreună cu voi în această seară? 

— Mai întâi de toate, trebuie să ne asigurăm că nu se va mai 
întâmpla ceva. Mai vorbim... 


Paula, care se aşezase din nou pe canapea cu picioarele 
strânse sub ea, încerca să ia o hotărâre. „Nu pot să mai amân”, 
îşi spuse ea. 

— Acum, de vreme ce Lisa a plecat, trebuie să vă spun ceva... 
O ascultară tăcuţi când le povesti despre vizita pe care i-o 
făcuse Lisei în camera ei, cum răspunsese la telefon şi cum 
auzise vocea care spusese „Oskar” înainte ca ea să pună jos 
receptorul. 

— In plus, în timp ce Lisa se afla aici, i-am sugerat că am 
pune la cale o ambuscadă, concluziona ea. 

— Acum văd o mulţime de lucruri într-o altă perspectivă, 
comentă Newman pe un ton grav. Avem printre noi un spion 
care ştie mult prea multe. 

In subsolul imens al unui depozit abandonat de pe malul Elbei 
erau adunaţi douăzeci de oameni de diferite naţionalităţi. 
Camera întunecoasă avea un tavan vechi, susţinut de grinzi 
enorme. Podeaua era acoperită de dale vechi de piatră, iar 
atmosfera apăsătoare era întregită de picurul apei care se 
infiltra printre găurile unui zid masiv din piatră, care părea că se 
afla acolo de sute de ani. Un sentiment de nelinişte plutea 
printre locatarii depozitului. Aşezat pe o ladă grea de lemn, 
Delgado se uita la ei, întreţinând suspansul în mod intenţionat. 
Barton fu primul care rupse tăcerea apăsătoare: 

— Nu îmi place locul ăsta. Dacă se prăbuşeşte peretele acela? 

— Ne înecăm. 

Delgado rânji fioros atunci când văzu expresia de pe faţa lui 
Barton. li plăcea această metodă de a-şi controla gaşca violentă, 
în ciuda înfăţişărilor lor ciudate - acolo se aflau slovaci, croaţi şi 
alţii din diferite colţuri ale lumii, de care majoritatea europenilor 
din vest nu mai auziseră niciodată - toţi fuseseră bine antrenați 
în folosirea armelor de foc. Toţi primiseră sume mari de bani şi li 
se promiseseră sume şi mai mari după ce-şi vor fi îndeplinit 
misiunea. 

— Mâine vom acţiona, spuse Delgado. Aici, spuse, arătând cu 
un deget lung şi gros spre harta regiunii Schleswig-Holstein, 
care era desfăşurată pe o tablă din apropiere. 

Apoi le indică autostrada care ducea spre Flensburg şi se uită 
la Barton şi la Panko. 

— Aţi făcut rost de maşini? 


El se referea la patru autoturisme de teren Discovery Land 
Rover, care puteau merge pe orice tip de teren. 

— Sunt în garajul pe care l-ai închiriat, îi răspunse Barton pe 
un ton pasiv. 

— Dar cum vom şti că se vor afla pe autostradă? Întrebă 
Panko vioi. 

— E drumul cel mai scurt. O vor lua pe acolo. 

— Ce le vom face? întrebă Barton. Vom proceda ca la Turm? 
Era sarcastic, amintindu-i lui Delgado de eşecul operaţiunii. 

Acesta l-ar fi lovit peste ochi cu plăcere, dar se abţinu, inspiră 
adânc, apoi le spuse: 

— Îi vom omori pe oamenii lui Tweed. Îi vom omori. Aţi 
înţeles? 

Oamenii adunaţi în faţa lui mormăiră în semn de aprobare, ca 
nişte animale de pradă. Mulţi dintre ei îşi ridicaseră mâinile în 
aer, ca nişte gheare. Ce e cu tine, Barton? întrebă Delgado, 
fixându-şi victima. 

— Lumea de afară ne-ar putea auzi. 

— Crezi? Delgado rânji din nou fioros. Hai să te întreb ceva, 
isteţule! Auzi sirenele vapoarelor? 

—Nu. 

— În spatele peretelui de acolo se află Elba. Vapoare trec pe 
acolo tot timpul şi îşi folosesc sirenele. Nu le auzi? Nu ne poate 
auzi nimeni. ldiotule! Delgado tăcu un moment. Aşadar, iată ce 
vom face mâine... 


Se înserase atunci când Tweed îi chemă pe Marler, Butler şi 
Nield în apartamentul lui de la hotel unde se aflau deja Paula şi 
Newman. Rămas numai în cămaşă şi stând cu ferestrele larg 
deschise, Tweed desfăşurase pe o masă harta regiunii 
Schleswig-Holstein. 

— Am primit o invitaţie misterioasă să vizităm mâine oraşul 
Flensburg, le spuse el. E o capcană, dar le vom face jocul. 
Marler, tu te vei ocupa de neutralizarea atacatorilor noştri odată 
pentru totdeauna. Ca să folosesc o expresie cunoscută, nu vom 
lua prizonieri. 

Paula era speriată. Ea nu îl mai auzise niciodată pe Tweed 
dând astfel de ordine. Îl privi în timp ce el se ridica în picioare şi 
se îndrepta spre hartă cu braţele întinse. Dispoziţia lui 
demonstra că avea o voinţă de neclintit: 


— Vom pleca, continuă el, cu Mercedesul bej în care s-a 
obişnuit inamicul nostru să ne vadă. Vom pleca cu toţii, mai 
puţin ta, Harry. Tu vei pleca mai târziu cu o jumătate de oră şi 
vei merge în urma noastră pe Autostrada 7, în Mercedesul 
albastru. Vei avea la tine unul dintre telefoanele mobile 
performante, ca să îl poţi contacta pe Marler în cazul în care vei 
vedea ceva suspect. Ne vei supraveghea de la distanţă. 

— Să înţeleg că mergem pe acest drum? întrebă Marler. El 
arătă cu degetul pe hartă autostrada care începea de la nord de 
Hamburg şi ajungea până la Flensburg. 

— Acesta este drumul. 

— Aşadar, de aici până la Flensburg sunt... 

— O sută optzeci de kilometri, îl completă Tweed. Dacă vom 
conduce în mod normal, şi nu ca nebunii vom ajunge la 
Flensburg în două ore. 

— Cum e traficul? se interesă Marler. 

— Nu va fi aglomerat - nici măcar în perioada asta a anului - 
de îndată ce vom ieşi din Hamburg şi din suburbii. Drumul nu e 
prea circulat. 

— Să sperăm că ne vor urmări într-un fel de convoi. În cazul 
acesta, vor depăşi Mercedesul lui Harry, iar el ne va putea 
avertiza că se îndreaptă spre noi. Sau poate că nu vor proceda 
aşa. E posibil să organizeze o ambuscadă pe drum. 

— Eu voi conduce, spuse Newman. 

— Dacă vei fi prins în ambuscadă, îi ordonă Marler, vei da 
înapoi, indiferent de obstacole. În cazul în care se va afla o 
pădure prin apropiere, vei intra în ea şi numai acolo vom 
abandona vehiculul. 

— Arme? întrebă Newman. 

— Vom avea cu toţii grenade, butelii cu gaz lacrimogen, arme 
automate, revolvere şi trei Uzi. Unul pentru tine, Newman, altul 
pentru Nield, iar al treilea îl voi lua eu. 

— Mi-ar trebui şi mie un Uzi, se amestecă Harry. Eu mă voi 
afla în spatele vostru şi poate că voi ajunge la timp ca să îi 
surprind din spate. 

— Sunt de acord. Poţi să îl iei pe al meu. Cât despre strategia 
de luptă. 


Se înnoptase de-a binelea atunci când toţi ieşiră din cameră, 
cu excepţia lui Tweed şi a Paulei. Butler şi Nield mergeau să 


aducă restul armelor pentru a le ascunde în Mercedesul 
albastru. Paula se uită la ceas: 

— Nu cred că doamna France mai are de gând să apară. 
Trebuia să ajungă acum câteva ore. 

— Poate că întârzie sau poate că s-a răzgândit şi nu mai vine. 
În cazul în care va veni, deja l-am avertizat pe Keith în privinţa 
ei. l-o voi prezenta după ce mă voi convinge că nu îşi bate joc 
de noi. Am observat că Marler este un bun strateg. S-a interesat 
de relieful regiunii, iar tu i-ai spus că e neted ca în palmă. Mi s-a 
părut că l-a bucurat acest lucru. 

— Asta pentru că îşi dă seama că va avea de-a face cu o 
armată improvizată, dar totuşi bine antrenată. Însă indivizii au 
fost antrenați în Balcani sau în Munţii Tatra din Slovacia, deci 
sunt obişnuiţi să aibă la dispoziţie stânci, de la adăpostul cărora 
să tragă. Atunci când vor fi obligaţi să lupte în câmp deschis, 
antrenamentul lor s-ar putea să devină inutil. Se opri un 
moment. Ce părere ai despre o eventuală confruntare? 

— Sunt cam neliniştită, dar nu te îngrijora. Când ne vom afla 
în faţa lor, mă voi stăpâni. Ne-am fi putut descurca mai bine 
dacă l-am fi avut şi pe Mark Wendover, adăugă ea cu tristeţe. 

— Am vorbit cu Cord Dillon în Statele Unite atunci când am 
rămas singur. A fost şocat. Dar trebuie să ne ocupăm şi de 
aranjamentele mai puţin plăcute. Am vorbit şi cu Kulhmann, de 
asemenea. Acum, după ce i s-a făcut autopsia, Kuhlmann a 
aranjat repatrierea corpului neînsufleţit al lui Mark. Dillon îl va 
prelua de la Aeroportul Dulles. 

Telefonul sună. Paula răspunse şi îl chemă pe Tweed: 

— E doamna France. Se află jos, în holul hotelului. Am invitat- 
o să urce. Mă duc să o conduc... 

Doamna France intră în cameră la fel de dezorientată ca de 
obicei, ţinând un dosar sub braţ. Dădea din mâini agitată şi era 
îmbrăcată cu o rochie înflorată. _ 

— O, domnule Tweed! Cum să îmi cer scuze? lâmi pare rău că 
am întârziat atât de mult. Recunosc că am fost extrem de 
nepoliticoasă, dar nu am avut de ales. Rondel mi-a dat ceva de 
lucru şi a insistat să mă apuc imediat de treabă. l-am spus că 
doream să ies la cumpărături, dar mi-a replicat că pot merge 
mai târziu. Mă veţi putea scuza? 

Tweed aşteptă până când musafira lui dolofană îşi pierdu de 
tot suflul. Apoi, el o aşeză pe canapea, iar ea puse dosarul pe 


măsuţa care se afla în faţa ei. O întrebă dacă nu dorea ceva de 
băut. 

— Un gin cu apă tonică? 

— Ar fi minunat, absolut minunat! Sunteţi foarte amabil. Am 
ştiut din momentul în care v-am văzut că sunteţi un om amabil. 

Paula îi turnă în pahar. Mâna ei alunecă în lături şi îi turnă 
ceva mai mult gin decât intenţionase. Îi întinse paharul şi îi 
zâmbi. 

— S-ar putea să fie prea tare. Am făcut o greşeală. Pot să vă 
prepar o altă băutură, mai slabă... 

Ea tăcu. Doamna France băuse jumătate de pahar dintr-o 
suflare şi ochii îi sclipiră de plăcere în spatele lentilelor groase. 

— Mă simt mult mai bine acum. A trebuit să mă grăbesc să 
ajung aici cu Volkswagen-ul meu. Şi a trebuit să fiu atentă să nu 
fiu urmărită. 

— Cine v-ar putea urmări? o întrebă Tweed, aşezându-se pe 
un scaun din faţa ei. 

— Şoferul. Danzer! Se furişează prin casă şi mă ia prin 
surprindere ca o fantomă. E un individ ciudat. Nu e genul de 
persoană pe care mi-aş fi închipuit-o în postura de şofer. E un 
om dificil, dar inteligent. 

— Aveţi ceva să îmi spuneţi, să îmi arătaţi? 

— Da. Ceva este în neregulă la Zurcher Kredit. Deschise 
dosarul şi scoase un teanc de extrase bancare. Nu aş îndrăzni să 
vorbesc cu nicio persoană din Germania despre asta. 

— Doamnă France, spuse Tweed, ridicându-se în picioare. Un 
prieten apropiat de-al meu se află aici pentru douăzeci şi patru 
de ore. V-ar deranja dacă ni s-ar alătura? 

— Bineînţeles că nu. Dacă este un prieten apropiat de-al 
dumneavoastră, atunci este o persoană de încredere. 
Increderea este un lucru atât de important... 

Tweed îl sună pe Keith Kent şi îl invită în camera lui. Atunci 
când acesta ajunse, Tweed le făcu prezentările: 

— Aceasta este doamna France, contabila-şefă a băncii 
Zurcher Kredit. Doamnă France, acesta este Peter, directorul 
financiar al unei companii din Londra. 

— Imi face plăcere să vă cunosc, spuse Kent, luând loc lângă 
ea. Vă asigur că tot ce ne veţi spune va rămâne confidenţial. 

— Sunteţi prietenul domnului Tweed, deci am încredere în 
dumneavoastră. Dar trag prea mult de timp. Ea împrăştie 


extrasele bancare, unele dintre acestea fiind încercuite cu pixul. 
Acestea sunt fotocopii pe care le puteţi păstra. Sume importante 
de bani au fost scoase din conturile unor clienţi importanţi. Dacă 
mă urmăriţi, aceşti bani au fost transferați electronic unei bănci 
din Insulele Bahamas. Partea cea mai ciudată e că banii au fost 
returnaţi imediat - tot electronic - lui Zurcher Kredit, la 
Hamburg. Extrasul iniţial avea acest simbol. Aceasta înseamnă 
că transferul era o greşeală şi că banii trebuiau înapoiaţi imediat 
- lucru care s-a şi întâmplat. Mă înţelegeţi? 

— Da, spuse Kent, după ce studie documentele. Cred că da. 

— Se poate întâmpla aşa ceva? întrebă Tweed. 

— Da, îi răspunse Kent. Nu toată lumea ştie cum să facă 
această operaţiune, dar văd că asta s-a petrecut aici. 

— De ce s-ar complica cineva cu o astfel de operaţiune? 
întrebă Tweed. 

— E foarte misterios, îl aprobă Kent. El se gândi un moment. 
Este posibil ca menţiunea „returnaţi de urgenţă” să fi fost 
adăugată în ultimul moment, chiar înainte de a avea loc 
transferul. 

— De către o altă persoană? insistă Tweed. Alta decât cea 
care a iniţiat transferul? 

— E posibil. Adăugarea menţiunii în ultimul moment 
presupune un gest rapid şi discret. 

— Cărei persoane din cadrul băncii i-ar fi familiară această 
procedură, doamnă France? 

— Celor doi parteneri. Ea îşi atinse dinţii de marginea 
paharului ei pe jumătate plin. Bineînţeles, Danzer are un cont 
substanţial la bancă. 

— De ce l-aţi amintit pe Danzer? o întrebă Tweed. 

— Pentru că dispune de multe talente. Odinioară a fost 
contabilul-şef al unei alte bănci, este inginer, de asemenea, şi 
expert în explozibili. Această ultimă informaţie am auzit-o 
accidental. 

— Explozibili? se miră Tweed. S-a folosit vreodată de această 
specializare de când lucrează pentru Rondel şi pentru partenerul 
acestuia? 

— Din câte ştiu eu, nu. Ea se uită la ceas, îşi termină băutura 
şi se ridică în picioare. Sper că mă veţi scuza. Trebuie să plec 
acum, ca să pot cumpăra ceva înainte de a se închide 
magazinele cu program prelungit. Acesta a fost pretextul pentru 


a veni aici. Se uită la Kent. Vă rog, păstraţi aceste documente 
pentru domnul Tweed. Acum, chiar trebuie să plec. Domnule 
Tweed, vă sunt recunoscătoare. Pur şi simplu trebuie să plec... 

După ce doamna France plecă, Kent se retrase în camera lui, 
luând cu el fotocopiile. Puțin mai târziu, Tweed o sună pe Lisa. 

— Tweed la telefon. Noi vom pleca mâine dimineaţă, 
devreme. Vrei să îţi împachetezi câteva lucruri? Poţi face asta în 
cinci minute? Bine. Vom lua masa împreună mai târziu... 

— Aceasta e o greşeală, spuse Paula. E o mare greşeală să o 
luăm cu noi. 

— Nu, nu este. În felul acesta vom putea sta cu ochii pe ea. 

Paula deschise prudentă uşa atunci când bătu cineva. Nield 
intră în cameră, iar felul în care se comporta le dădu de înţeles 
că se grăbea. 

— În primul rând: l-am văzut pe Oskar Vernon în urmă cu 
câteva ore intrând în Hotelul Atlantic. 

— S-a aflat vreo clipă în compania lui Gavin Thunder? 

— Nu. El a ajuns cu mult după Gavin Thunder. Insă o altă 
persoană influentă - un american de această dată - a sosit 
incognito. 

— Incognito? Ce vrei să spui cu asta? 

— A fost adus în hotel cu liftul de serviciu. Erau foarte mulţi 
agenţi de pază. Unul dintre ei s-a apropiat de mine şi m-a 
întrebat: „Mai stai mult?” Eu mâncam un măr şi mă prefăceam 
că citesc o carte. M-am răstit la el şi i-am spus că îmi aşteptam 
prietena, nu că ar fi fost treaba lui. M-a lăsat în pace. Trebuie să 
mă întorc acum. Poate o să văd mai multe... 

Tweed ieşi pe terasa apartamentului, urmat de Paula. 
Noaptea se lăsase, iar pe malul celălalt al lacului clădirile erau 
luminate difuz, lucru care dădea un plus de farmec peisajului. Pe 
malul opus, clopotniţele înalte ale unei biserici străluceau în 
noapte, iar felinarele se reflectau în apa lacului, ca nişte săgeți 
mici de lumină. Ei rămaseră acolo, admirând frumuseţea 
peisajului. E ca un tablou impresionist, spuse Tweed, mai mult 
pentru sine. lar acum Gavin Thunder şi o personalitate 
importantă din America au sosit incognito la Hamburg şi stau la 
Hotelul Atlantic. Mai mult, Oskar a venit la hotel puţin timp după 
ce a ajuns şi Thunder. 


— Ştii ceva? Când mă uit la peisajul acesta minunat, puţin 
neclar, mă întreb dacă nu cumva am interpretat greşit întreaga 
situaţie. 


27 


Nield era la volanul Opelului când a fost luat prin surprindere. 
Geamul maşinii era deschis, deoarece căldura părea a fi 
insuportabilă în acea zi. Ţeava unui revolver Magnum apăru în 
dreptul geamului. Nield îngheţă. 

— Acum coboară foarte încet din maşină. Şi ţine-ţi mâinile 
afară din buzunare, altfel nu răspund de ce ţi se va întâmpla. 

Nield deschise portiera cu atenţie, în timp ce ţeava 
revolverului se retrase cu câţiva centimetri. Alb la faţă, el îl 
recunoscu pe cel care i se adresase. Era acelaşi american care 
se apropiase de el mai devreme. 

Când ajunse pe trotuar, Nield îşi dădu seama că agentul de 
pază, îmbrăcat în haine civile, avea constituţia atletică a unui 
fundaş dintr-o echipă de fotbal american. Avea peste un metru 
optzeci înălţime, iar expresia feţei lui era foarte dură. Nu era 
adversarul pe care să nu îl iei în seamă. 

— Acum, amice, întoarce-te cu spatele la mine. Din nou, 
foarte încet. Fără mişcări bruşte. Mişcările bruşte mă neliniştesc 
şi mă fac să apăs pe trăgaci. 

Nield se întoarse încet şi se opri atunci când ajunse cu spatele 
la american. Simţi cum acesta îi îndeasă ţeava revolverului în 
spate. Nield nu văzu pe nimeni pe strada pustie. Inspiră adânc 
pentru a se calma. 

— Acum, amice, te voi percheziţiona. Mai întâi vreau să văd 
dacă porţi armă, apoi vreau să aflu cine eşti. Ai înţeles? Pentru 
că, dacă nu ai înţeles, ţi se va întâmpla ceva rău. Nu vrem să 
facem pe vitejii, nu-i aşa? Arma se află în mâna mea dreaptă şi 
va rămâne acolo. Aşadar, va trebui să te percheziţionez cu 
stânga. Prietena ta ar fi trebuit să ajungă mai devreme de atât... 
mult mai devreme... 

Nield rămase în picioare încordat. Pistolul lui Walther era 
ascuns sub bordul maşinii. Nu fusese atent cât stătuse în 
maşină, urmărind intrarea în hotel. Ticălosul se furişase prin 
spatele maşinii lui. 

— Ajunge o singură mişcare şi s-a zis cu coloana ta. 

Se auzise vocea altcuiva. Era Harry, care era teribil de prost 
dispus. 

— Prietene, ceea ce simţi acum în spate e un pistol automat. 
Cred că ar fi cazul să scapi de armă. Pune-o pe trotuar! Acum! 


Arma se izbi de trotuar cu un sunet sec. Auzind asta, Nield se 
întoarse pe călcâie, se aplecă repede, ridică pistolul şi îl apropie 
de faţa americanului. Expresia de pe chipul acestuia îl sperie. Nu 
se putea citi nicio urmă de emoție! 

— Acum, începu Nield, să lămurim ceva înainte de a-ţi zbura 
creierii. Păzeşti pe cineva important care stă în Hotelul Atlantic. 
Vrem să aflăm cine este acesta. Vorbeşte! 

— E strict secret, se bâlbâi agentul. 

Ţeava propriului pistol se apropie de ochiul lui drept, iar el 
clipi. Nimeni nu ştia mai bine decât el efectele devastatoare ale 
unei apăsări pe trăgaci în acel moment. 

— Te mai întreb o dată, repetă Nield pe acelaşi ton neutru. Pe 
cine ai escortat înăuntru, folosind liftul de serviciu? Este posibil 
să avem aceeaşi misiune. Noi facem parte din Brigada Specială, 
care e controlată de Scotland Yard. Spune-ne pe cine protejezi şi 
îţi vom spune pe cine protejăm. Facem târgul? Sau apăs pe 
trăgaci? Te putem arunca în lac oricând. E aproape. 

— Rămâne între noi? Agentul de pază îşi umezi buzele: Dacă 
aud colegii mei, mă aşteaptă Curtea Marţială. 

— Rămâne între noi. Începe să mă mănânce degetul de pe 
trăgaci. 

— E vorba de Secretarul de Stat. Voi pe cine protejaţi? 

— Pe Winston Churchill. 

Nield stătea la câţiva paşi de americanul care părea teribil de 
furios. El ştia că Harry încă se mai afla în spatele acestuia, cu 
Walther-ul lipit de spatele lui. Goli încărcătorul revolverului, 
aruncând gloanţele unul câte unul în parcul de vizavi, în direcţii 
diferite. Americanul era scandalizat. 

— Cum îi voi spune sergentului că mi-am pierdut gloanţele? 

— Simplu. Nu îi vei spune. Nu te poţi strecura în depozitul 
vostru de muniţie şi să îţi încarci arma? 

— Cred că pot face asta. Americanul îşi recuperă pistolul de la 
Nield şi îl puse în tocul din interiorul hainei. Brigada Specială? 
Am auzit de voi. 

— Cum să nu fi auzit CIA-ul! 

— Aşa e... 

Agentul tăcu brusc. Tocmai divulgase numele organizaţiei din 
care făcea parte. Se întoarse la hotel, mergând încet. Când 
ajunse în dreptul intrării, urcă scările în fugă şi dispăru. Nu se 
mai uitase înapoi nici măcar o dată. 


— Dar ştiu că vorbeşti, nu glumă, îi spuse Harry. 

— Trebuia să îl intimidez ca să vorbească. Acum mă duc să îi 
spun vestea lui Tweed. Cred că va dori o confirmare. 

— Te duc cu maşina la Four Seasons, apoi preiau eu misiunea 
de supraveghere. Dar va trebui să parchez în alt loc. 

— Modul discret în care s-a strecurat Gavin Thunder în hotel a 
fost tipic britanic, remarcă Nield în timp ce Harry pornea 
motorul. În schimb, Secretarul de Stat e păzit de o mică armată. 

Nield ajunse în faţa uşii apartamentului lui Tweed în acelaşi 
timp cu Paula, care avea în mână o broşură colorată. 

— Am veşti pentru Tweed, spuse ea. 

— Şi eu am câteva... 

Tweed, încă în cămaşă - umiditatea devenise şi mai 
apăsătoare între timp - îi invită pe amândoi înăuntru. Nield bău 
două pahare cu apă şi oftă, uşurat. 

— Avem veşti, îi spuse Paula. Cred că Pete ar trebui să 
vorbească primul. 

— Secretarul de Stat al Statelor Unite se află la Hotelul 
Atlantic, îl informă Nield. Aşadar, povestea începe să se lege! 
Paula, dacă îţi aminteşti, aşa s-a mai întâmplat şi în alte dăţi. 
Dintr-o dată, evenimentele încep să se succeadă din ce în ce 
mai repede, până când se ajunge la punctul culminant. Ei, bine, 
acum ne aflăm în această etapă. 

Nield îi povesti circumstanţele în care obținuse informaţiile. 
Tweed nu spuse nimic, însă rămase încruntat după ce acesta îşi 
încheie raportul. 

— Pete, nu crezi că agentul CIA va vorbi atunci când se va 
afla în compania colegilor lui? 

— Pun pariu că nu o va face, interveni Paula. Nu şi când e 
cariera lui la mijloc. 

— Sunt de acord, spuse Nield. Acum m-aş duce să mă culc. 

— Harry ar trebui să doarmă şi el, spuse Tweed. Cheamă-l şi 
duceţi-vă amândoi să vă culcaţi. 

După ce Nield plecă, Tweed se întoarse spre Paula: 

— Te gândeşti la ceva? 

— lţi aduci aminte când Lisa se afla la clinică şi încerca din 
toate puterile să ne spună ceva? „Ham... Dan... Four S”? Am 
crezut de curând că dorea să ne spună numele lui Danzer, 
şoferul. Mă uitam pe nişte broşuri pe care le-am luat de jos, din 
hol. Uite! 


Ea îi arătă o broşură colorată. Aceasta se desfăşură, însă ea o 
plie la loc. Pe prima pagină se aflau trei litere mari: DAN. Ea 
deschise broşura şi apăru cuvântul complet: DANEMARCA. 

— Se scrie altfel în germană, îi spuse ea. Cred că asta încerca 
Lisa să ne spună. Se întâmplă ceva important în Danemarca. 

— Mai bine o întrebăm pe ea personal mâine dimineaţă, când 
ne vom afla în maşină. S-ar putea să ai dreptate. Danemarca se 
află la nord de Germania, iar Milo a spus că reşedinţa lui se află 
tot în nord. 

Paula de-abia teminase de vorbit când apăru Marler. Deşi 
arăta de parcă ar fi dormit opt ore, de fapt, acesta nu dormise 
deloc. Se uită la Tweed. 

— Ai avut timp să te gândeşti la planul de bătaie pe care l-am 
întocmit. Ai vreo îndoială? 

— Niciuna. E un plan flexibil, ne permite să acţionăm în 
diferite situaţii. In cazul în care Delgado va conduce atacul, cred 
că ne vom confrunta cu cincisprezece până la treizeci de 
oameni. lar noi suntem numai şase. 

— Şapte, îl corectă Marler. Lisa va veni şi ea cu noi şi i-am dat 
un revolver Beretta, cu muniţie suficientă. Am dus-o la o sală de 
tir pe care o cunosc. A nimerit ţinta de şase ori în centru în 
primele două reprize, iar în a treia de cinci ori în centru şi doar o 
dată numai în interior. Nu e rău. Am fost uimit. 

— Cum spui tu. 

Tweed nu se uită la Paula. Ştia că aceasta ar fi afişat o figură 
sceptică. Apoi, mai primiră o vizită. Atunci când Paula deschise 
uşa, observă că Nield se întorsese: 

— Am alte veşti. Tocmai mă urcam în Opelul pe care Harry îl 
parcase în altă parte, când am văzut pe cineva ieşind din 
Hotelul Atlantic şi întorcându-se aici în mare grabă. Nu veţi ghici 
niciodată cine era! 

— Spune, odată! se răsti Tweed. 

— Brigadierul. Bernard, Lordul Barford! 

— Probabil a dorit să bea ceva în altă parte. 

— Atunci de ce căra o servietă demodată? 

Tweed ieşi pe terasă după ce plecă Nield. Paula i se alătură în 
timp ce el privea în depărtare. Tweed bău restul de scotch dintr- 
un pahar pe care îl luase de pe undeva şi îşi aprinse o ţigară. 


— Nu mi se mai pare că am interpretat greşit situaţia, spuse 
el în cele din urmă. Cât despre ziua de mâine - pregăteşte-te 
pentru iadul pe pământ. 


28 


Mercedesul bej rula pe autostradă cu viteza legală. Pasagerii 
lui lăsaseră de mult Hamburgul şi suburbiile acestuia în urmă, 
iar drumul lat care traversa câmpiile era pustiu. Traficul din oraş 
şi din imediata apropiere a acestuia - camioane imense şi 
câteva automobile - se relaxase, iar acum şoseaua le aparţinea 
în exclusivitate. 

Newman conducea limuzina, avându-l în dreapta sa pe Marler. 
Imediat în spatele lor se aflau Tweed şi Paula, iar pe locurile din 
spate, Nield şi Lisa. Atmosfera din maşină era destul de 
tensionată şi nimeni nu mai scosese un cuvânt de ceva timp. 
Paula îşi tot ştergea palmele transpirate cu şerveţele ca să nu Îi 
alunece de pe revolverul Bowning atunci când ar fi fost nevoie. 

Soarele dogorea necruţător deasupra lor pe un cer senin şi, 
deşi aerul condiţionat funcţiona, căldura începuse să se simtă în 
interiorul Mercedesului. Paula privea câmpurile cultivate care se 
întindeau până în depărtare. 

— Porumb, spuse Tweed. Sute de acri de porumb. Şi, din 
cauza valului de căldură, e gata de recoltat. E foarte înalt. 

— Asta ar putea fi în avantajul nostru? întrebă ea. 

— Ar putea fi - asta în cazul în care ambuscada nu ne-a fost 
pregătită undeva, înaintea noastră. 

— Eu aşa aş fi procedat, spuse Marler. Ar putea întoarce sorții 
împotriva noastră. 

Newman continua să conducă. O maşină trecu pe lângă ei, 
venind din direcţia opusă - era prima pe care o vedeau de o 
bucată de vreme. Apoi, autostrada redeveni pustie, iar ei mai 
parcurseră câţiva kilometri. 

— Cât de departe suntem de Flensburg? întrebă Lisa. 

— Destul de departe. Mai avem cel puţin o oră de mers, îi 
răspunse Tweed. Suntem la dracu-n praznic. 

— Am văzut doar câte o fermă ici-colo, remarcă Lisa. 

Paula îşi îndreptă din nou atenţia asupra câmpurilor. Acestea 
ajungeau până aproape de marginea autostrăzii. Porumbul avea 
tulpini groase şi frunze late, aşa că între plante nu existau spaţii 
libere. Era o masă compactă şi verde. Ea nu mai văzuse 
niciodată astfel de culturi. 

— Văd că nu se grăbesc, remarcă Paula. 


— Ai răbdare, o sfătui Tweed. Vor veni. 

La cincisprezece minute în spatele lor, Harry conducea relaxat 
Mercedesul albastru cu geamuri fumurii. El nu vedea limuzina 
de culoare bej - aceasta se afla cu mult înaintea lui. Deşi se uita 
permanent în oglinda retrovizoare, nu zărea nimic. Pe scaunul 
din dreapta lui se afla mitraliera Uzi - aceasta era încărcată. 

Mai privi o dată în oglinda retrovizoare şi îngheţă. O maşină 
de teren apăruse de nicăieri. Era un Discovery Land Rover. 
Acesta se îndrepta spre el în mare viteză. Apoi, Harry văzu un 
alt automobil de aceeaşi marcă gonind în urma primului vehicul, 
urmat de un al treilea şi de un al patrulea. 

Harry păstră viteza constantă. Prima maşină era pe punctul 
de a-l depăşi. Privi în direcţia şoferului în momentul în care 
automobilul ajunse în dreptul lui şi văzu că acesta purta o 
beretă de culoare neagră şi o jachetă de camuflaj. Era Delgado. 

Harry fu depăşit de cea de-a doua maşină de teren, apoi de a 
treia şi de a patra. Toate autovehiculele Land Rover erau pline 
de oameni cu înfăţişări neprietenoase. Unii dintre ei ţineau în 
mâini arme automate. Harry îşi luă telefonul mobil şi îl sună pe 
Marler. 

— Harry la telefon. Patru Land Roveruri pline cu bandiți vin 
din spatele vostru. Se mişcă foarte repede. L-am văzut pe 
Delgado la volanul primei... Ş 

— Mulţumesc, Harry, îi răspunse Marler cu o voce calmă. In 
cât timp ne vor ajunge din urmă? 

— Cam în cinci minute. Poate chiar mai devreme... 

Marler raportă avertismentul lui Harry tuturor ocupanților 
maşinii. În acest timp, Tweed studia topografia zonei. În dreapta 
lor se afla lanul de porumb, iar în stânga, o dumbravă. 

— Îndreaptă-te spre dumbrava aceea, îi ordonă el lui 
Newman. Parchează maşina la vedere. După ce vom cobori, ne 
vom ascunde cu toţii în lanul de porumb în trei grupuri separate, 
aşa cum am stabilit... 

Paula îşi verifică mâinile şi constată că erau uscate. Se simţea 
stăpână pe ea. Newman ajunse în pădurice şi parcă Mercedesul 
într-un desiş, lăsând totuşi să se vadă de pe autostradă capota 
maşinii. Lăsaseră uşile deschise. În momentul în care părăsiră 
maşina, îi întâmpină căldura infernală a soarelui care dogorea 
deasupra lor. Intrară în lanul de porumb prin locuri diferite. 


Newman şi Marler ocupaseră flancul drept, care dădea spre 
autostradă. Tweed şi Paula se aflau în mijloc. Nield şi Lisa, aflaţi 
la o distanţă apreciabilă, se aflau pe flancul stâng, care dădea 
tot în autostradă. Cu o clipă înainte de a se face nevăzută în lan, 
Paula auzi, iar mai apoi văzu un elicopter care venea dinspre 
Hamburg. 

— Este şi un elicopter, strigă ea. 

— Pilotul ne-a văzut. Îl va informa pe Delgado, strigă Tweed 
tare, ca să fie auzit de toată lumea. 

Ei îşi croiră drum prin lanul care era aproape la fel de înalt ca 
şi ei. Căldura era copleşitoare. Auziră elicopterul survolând zona 
şi încercând să le dea de urmă. Apoi, Paula auzi motoarele Land 
Rover-urilor şi zgomotul frânelor. 

Nu puteau vedea nimic, însă Delgado îşi continuase drumul 
pe autostradă, parcându-şi autovehiculul la o distanţă 
apreciabilă faţă de celelalte trei maşini, care fuseseră parcate în 
apropierea Mercedesului bej. Oamenii ieşiseră din maşini şi se 
îndreptaseră spre lanul de porumb de îndată ce văzuseră 
mişcare. Tweed scuturase câteva plante pentru a le atrage 
atenţia. Douăzeci de oameni îşi croiau drum prin porumb în 
căutarea țintelor lor. 

Paula auzi elicopterul plecând spre sud. Pilotul îşi făcuse 
datoria şi indicase locul în care se afla echipa lui Tweed. Insă 
plecase prea devreme. Tweed şi echipa lui se îndepărtaseră de 
autostradă şi se afundaseră în lan până când ajunseseră la un 
şanţ îngust - probabil un canal prin care se scurgea apa în 
timpul anotimpului ploios. Ei se adăpostiră în şanţ. 

— Rămânem aici, spuse Tweed. 

Nici nu terminase bine de spus aceste cuvinte, că doi 
atacatori îşi şi făcură apariţia. Unul din ei agita un şiş, care 
descria o curbă periculoasă prin aer. El aproape că îşi decapita 
însoţitorul când Tweed îl împuşcă în piept. Paula trase de două 
ori asupra celuilalt. Amândoi se prăbuşiră în lanul de porumb, 
apoi rămaseră nemişcaţi. În depărtare se auzi vocea lui Delgado 
care urla: 

— Omorâţi! Omorâţi! Omorâţi! 

— Bine, dacă aşa vrea el, spuse Tweed. 

În stânga lor, Lisa tocmai îşi ştergea palmele umede de blugi 
când un alt bandit înarmat cu un şiş o văzu, rânji bucuros şi îşi 


ridică arma deasupra capului. Nield îl împuşcă în gât. Atacatorul 
căzu la pământ. 

Oamenii lui Delgado se mişcaseră în lan mai repede decât se 
aşteptaseră Marler şi Tweed. Marler îşi dădu seama că, în 
curând, avea să înceapă o luptă strânsă, deci trebuia să facă 
ceva. Se ridică în picioare după ce scoase cuiul unei grenade. 
Patru indivizi cu înfăţişări fioroase se apropiau umăr lângă umăr, 
grăbindu-se să-şi împresoare inamicii. Marler aruncă o primă 
grenadă, scoase cuiul unei a doua şi o aruncă şi pe aceasta. Trei 
dintre atacatori căzură la pământ. Al patrulea se feri, fiindcă 
înţelesese greşeala colegilor lui. A doua grenadă ateriză la 
picioarele sale. El îşi aruncă pușca în aer, apoi căzu. 

Marler luă două butelii cu gaz lacrimogen şi le aruncă pe 
amândouă atunci când văzu lanul mişcându-se, apoi duse la 
ochi puşca cu lunetă Armalite. Doi agresori săriră în sus de 
parcă ar fi fost electrocutaţi, ducându-şi mâinile la ochi. Marler 
tinti cu rapiditate şi îi împuşcă pe amândoi. Aflat în apropiere de 
Lisa, Nield îşi schimbase Walther-ul cu o mitralieră Uzi. El făcuse 
acest lucru exact la momentul potrivit. Cinci indivizi îi asaltau 
frontal. Nield apăsă pe trăgaci. O ploaie mortală de gloanţe se 
abătu asupra lor. Toţi cinci fură seceraţi. O tăcere suspectă se 
aşternu deasupra câmpului de bătaie. Nu se vedea nicio 
mişcare, nu se auzea niciun sunet. Paula încercă să se ridice în 
picioare, însă Tweed o apucă de umăr şi o trase înapoi. Era sigur 
că lupta nu luase sfârşit. 

După ce fusese depăşit de cele patru autovehicule Land 
Rover, Harry apăsă pedala de acceleraţie la maximum. 
Mercedesul se transformă într-un bolid. Câteva minute mai 
târziu, văzu trei Land Roveruri parcate în dreptul unei pădurici şi 
auzi focuri de armă izolate. 

Frână, opri motorul, apucă mitraliera Uzi şi ieşi din maşină. Se 
urcă pe capota Mercedesului. În dreapta lui, văzu cinci indivizi 
înarmaţi cu arme automate, care înaintau târâş. Işi dădu seama 
că aceştia urmau să îi ia prin surprindere pe Tweed şi echipa lui, 
venind din spatele lor. 

Harry îşi cobori capul şi intră în lanul de porumb. Când ajunse 
destul de aproape de cei cinci, se împiedică şi era cât pe ce să 
cadă într-un şanţ, dar se ridică repede în picioare şi le văzu 
spatele celor cinci atacatori care îşi pregăteau asaltul. El se 
furişă încercând să nu facă prea mult zgomot. Harry se afla la 


câţiva metri de ei. Unul dintre bandiți se întoarse şi îşi ridică 
arma. Harry trase o rafală lungă, mişcându-şi arma în dreapta şi 
în stânga. Toţi cinci se prăbuşiră nemişcaţi la pământ, plini de 
gloanţe. Harry înainta cu atenţie şi se uită la cadavrele pline de 
sânge. Îi terminase. 

Apoi, Harry auzi zgomote în spatele lui. Cineva alerga spre 
autostradă, aşa că se grăbi să se întoarcă şi el. 

Delgado fusese precaut şi rămăsese în urmă, având maşina 
parcată ceva mai departe, pe autostradă. El ajunsese la drum şi 
se aruncase din fugă în Land Rover. Tocmai intenţiona să 
introducă cheile în contact când auzi un zgomot. Întorcându-se, 
îi văzu pe Barton şi pe Panko pregătindu-se să i se alăture. El le 
făcu semn să plece. Apoi, văzu cum Barton îşi îndreptase spre el 
pistolul automat. Înjură cumplit, însă îi lăsă să se urce în maşină. 
Răsucind cheile în contact, apăsase pe acceleraţie la maximum, 
iar vehiculul porni ca din puşcă. 

Harry ajunse pe autostradă şi îi văzu demarând în viteză. Se 
mişcau mult prea repede ca să îi mai poată nimeri. 


29 


Mercedesul albastru se îndrepta spre Flensburg, fiind acum 
departe de locul în care se desfăşurase confruntarea din lanul 
de porumb. Autostrada era goală, atât în faţa cât şi în spatele 
lor. Butler se afla pe bancheta din spate, între Nield şi Lisa. 
Ţinea în mână un sendviş pe care intenţiona să îl mănânce. 

— Ai avut o idee minunată, Lisa. Îmi place să mănânc la ore 
fixe atunci când se poate. 

— A fost o idee nemaipomenită să aranjezi cu bucătarii 
hotelului să ne facă un pachet cu sendvişuri, fructe şi sticle de 
un litru cu apă, zise Paula. 

— Cât mai mulţi litri de apă, spuse Marler, stând în faţă, lângă 
Newman, care conducea. E absolut necesară pe căldura asta! 

— Elicopterul a revenit, spuse Paula deodată. E destul de 
departe de câmpuri şi nu pare a fi interesat de noi. Se pare că 
zboară spre Flensburg. 

— Asta e din cauză că ne aflăm în Mercedesul albastru, spuse 
Tweed. Când ne aflam la Hamburg, se obişnuiseră să ne vadă în 
două maşini bej. 

— Aşadar, ai prevăzut o astfel de situaţie, comentă Paula. Din 
această cauză ai schimbat una din ele cu maşina albastră. 

— Îmi place să schimb câte ceva din când în când. 

— Ei, bine, cel puţin vom avea parte de linişte până ajungem 
la Flensburg, remarcă Paula. 

— Să nu crezi asta, o avertiză Marler. L-ai auzit pe Harry 
descriindu-i pe cei trei care au fugit cu Land Rover-ul şi care au 
luat-o spre nord. Ai auzit cum i-a descris Lisa pe Barton şi pe 
Panko, iar Harry a recunoscut că i-a văzut urcându-se în maşină. 
L-a văzut şi pe Delgado la volanul acesteia. După părerea mea, 
cei trei sunt o combinaţie fatală. 

— Numai că, interveni Newman, nu s-ar aştepta să ne 
continuăm drumul spre Flensburg după confruntarea pe care am 
avut-o cu ei. Probabil cred că ne-am întors repede la Hamburg. 

— Poate, spuse Tweed. Poate. 

Flensburg. Nimic altceva decât un oraş vechi, un port, situat 
la graniţa Germaniei cu Danemarca. Işi ascunseră Mercedesul 
într-o parcare aglomerată, apoi se aventurară spre centrul 
oraşului. Paula era surprinsă de atmosfera de aici, care era 
diferită faţă de cea din Hamburg. În lipsa clădirilor înalte şi 


masive locul avea farmecul orăşelelor de provincie. Ei intrară pe 
Grosse Strasse, strada pe care nu aveau voie să circule maşini. 
Clădirile aveau numai trei sau patru etaje, iar parterele lor erau 
ocupate de magazinaşe. Multe dintre acestea aveau ferestre cu 
arcade pitoreşti, iar de o parte şi de alta se aflau copaci cu 
frunzişuri dese, ale căror trunchiuri erau protejate de gărduleţe 
metalice. 

Tweed le ordonase mai devreme să nu stea laolaltă, ci să se 
plimbe doi câte doi, la o distanţă mică unul faţă de celălalt. 
Paula, care se afla la braţul lui Tweed, se bucura de aerul 
proaspăt care venea dinspre un fiord din apropiere, care dădea 
în Marea Baltică sau Ostsee - Marea de Est, cum o numesc 
germanii. 

— E un loc liniştit, spuse Paula. Nu prea este lume pe străzi, 
nici măcar turişti. 

— Uite din ce cauză, îi răspunse Tweed. 

El îi arătă afişul unui festival şi numele unei localităţi de care 
nu mai auziseră niciodată. 

— S-au dus cu toţii acolo, spuse el. Se distrează la festival. Să 
le fie de bine! Festivalurile înseamnă aglomeraţie şi zgomot. Mie 
îmi place aici. Priveliştea trebuie să fie minunată noaptea. Cred 
că e devis. 

Din când în când, treceau pe sub un stâlp de iluminat care 
avea în vârf un glob mare de sticlă. In zonă se aflau multe 
tarabe, dar nu existau clienţi pentru mărfurile expuse. Paula se 
uită la elicopterul care zbura la joasă altitudine, pe deasupra 
capetelor lor. În carlingă, omul din dreapta pilotului cercetă locul 
printr-un binoclu. Apoi, aparatul de zbor se făcu nevăzut. 

— Ştii, spuse ea, voiam să îţi spun asta mai devreme, dar sunt 
convinsă: cel de-al doilea elicopter pe care l-am văzut nu era 
acelaşi cu cel care ne-a urmărit în lanul de porumb. Acum cred 
că al doilea elicopter, cel mic, tocmai a zburat pe deasupra 
noastră. 

— Am văzut multe elicoptere zilele astea. 

În spatele lor, Marler se plimba împreună cu Newman. El se 
opri deodată şi îşi duse mâna la pistolul Walther pe care îi 
ascunsese în haină. Era convins că tocmai îl văzuse pe Barton. 
Când persoana respectivă se întoarse cu faţa spre ei, îşi dădu 
seama că se înşelase şi îşi reluă plimbarea. 

— Alarmă falsă, comentă Newman şi zâmbi. 


La o distanţă mică de ei, Nield vorbea cu Lisa. Avea prea 
multe lucruri într-unul din buzunare şi încerca să scoată ceva 
atunci când Walther-ul îi căzu pe trotuar. Lisa nu se opri să-l 
aştepte să-şi ridice arma de jos şi să şi-o pună în toc, acolo unde 
ar fi trebuit să se afle, de fapt. Nield se uită în jur, să vadă dacă 
cineva observase greşeala. Puţinii oameni care se aflau acolo 
priveau vitrinele magazinelor. 

Lisa se apropie de o arcadă care se afla în dreapta ei. Trecu 
pe sub aceasta şi intră într-un scuar mic şi părăsit, care avea o 
ieşire la capătul celălalt, trecu şi de Biroul de Turism din stânga 
ei, îşi continuă plimbarea şi părăsi scuarul. Străduţe înguste şi 
liniştite îi ieşeau în cale. Ea se uită de-a lungul unei alei 
pietruite, văzu că aceasta se intersecta la capăt cu altă alee şi 
presupuse că străduţa ar fi adus-o din nou pe Grosse Strasse. 
Lisa pătrunse printr-o uşă deschisă într-una din terasele lungi 
ale clădirilor vechi. Auzi un zgomot în spatele ei, apoi simţi o 
mână înmănuşată acoperindu-i gura. Ea se luptă, dar era ca şi 
cum ar fi lovit trunchiul unui copac. După aceea văzu o altă 
mână ţinând o cârpă, simţi un miros suspect şi trase aer în piept 
cu o secundă înainte ca nasul să îi fie acoperit cu cârpa: simţise 
cloroformul. Apoi, cârpa îi fu apăsată cu putere peste faţă. 

Agresorul ei îşi folosi o mână pentru a ţine cârpa, în timp ce 
cu cealaltă închidea uşa din lemn şi o încuia. Acum, ambele 
mâini o ţineau de talie, iar ea se lăsă moale pentru a-l face să 
creadă că era inconştientă. Totuşi, nu putea gândi limpede, iar 
atunci când individul aprinse o lumină slabă ea se simţi de parcă 
era în plin coşmar. Becul avea maximum patruzeci de waţi. 
Apoi, el o luă în braţe şi începu să urce o scară îngustă. Lisa 
putea auzi clămpănitul bocancilor lui grei pe treptele de piatră, 
care îi răsunau în cap de parcă ar fi fost sunetele unui clopot 
înfricoşător. 

El se opri pentru un moment şi împinse o uşă cu umărul. Totul 
părea că se petrece cu încetinitorul. Individul continuă să se 
mişte pe întuneric până când aprinse o altă lumină. Ea văzu 
camera ca prin ceaţă, apoi expiră încet aerul pe care îl ţinuse în 
piept atunci când omul îi luă cârpa de pe faţă. Deşi inhalase 
foarte puţin cloroform, i se făcuse deja rău şi se simţea ameţită. 

Lisa de-abia acum îşi dădea seama că fusese aşezată pe un 
scaun şi se aplecă mai mult decât intenţionase. Era îngrozită şi 
furioasă. El o îndreptă şi o sprijini cu spatele de spătarul 


scaunului, apoi îi făcu ceva la mâini. Simţi o pereche de cătuşe 
metalice în jurul încheieturilor. Când îi dădu drumul, Lisa 
observă că mâinile îi erau unite de un lanţ de cel puţin treizeci 
de centimetri. 

După aceea simţi cum individul o leagă de glezne cu o funie. 
Apoi, o lăsă în pace. Auzi zgomotul paşilor îndepărtându-se de 
ea şi riscă, începând să inspire adânc. 

Puțin mai târziu, răpitorul o stropi cu apă rece pe faţă, lucru 
care făcu să nu îi mai fie rău. Ea rămase în continuare 
nemişcată. Fără nicio avertizare, el îi dădu o palmă puternică 
peste obrazul drept, apoi peste cel stâng. Lisa îşi lăsă capul în 
voia loviturilor. Groaza ei era înlocuită acum de furie. Deschise 
ochii şi se uită la cel care o luase prizonieră. Era Delgado. 

Lisa dorea să îl omoare. Acest sentiment nu era unul de 
moment. Dacă ar fi avut vreodată ocazia, ea l-ar fi omorât prin 
orice mijloace. Profită de ocazie pentru a studia încăperea. Era o 
cameră veche, cu pereţi din lemn şi două uşi ciudate, tot de 
lemn, pe peretele din faţa ei. Lumina se strecura în încăpere 
printre scânduri. Ce naiba era asta? Se afla la primul sau la al 
doilea etaj? Delgado urcase multe scări cu ea în braţe. 

Lisa se uită în jur. Unica piesă de mobiler era o masă mare de 
lemn în faţa căreia stătea Delgado, la câţiva metri de ea. In 
colţurile camerei se aflau lanţuri grele, scurte şi ruginite, care 
arătau de parcă s-ar fi aflat acolo de ani de zile. Intr-un alt colţ 
fuseseră depozitaţi saci de pânză. Unul dintre aceştia se 
răsturnase, iar conţinutul lui se împrăştiase pe podea. Era chit. 

Observă multe bucăţi de chit asemănătoare celor pe care le 
văzuse odată într-un muzeu maritim şi care, în urmă cu ani de 
zile, erau folosite pentru a umple spaţiile goale dintre scândurile 
de pe puntea corăbiilor, în combinaţie cu câlţi şi smoală topită. 
Uşa prin care fusese adusă în cameră era ferecată cu un drug 
de lemn. Încăperea mirosea a mucegai, iar Lisa simţea că nu are 
scăpare. 

Îşi mişcă atent degetele în pantofi pentru a-şi menţine şi a-şi 
îmbunătăţi circulaţia, apoi se uită la Delgado ca la o creatură 
josnică, după cum îl considera ea. Acesta avea o barbă neagră şi 
murdară, iar părul îi era slinos. Purta o cămaşă care fusese 
odată albă, cu mânecile tăiate puţin mai jos de umerii lui laţi, 
lăsând să i se vadă părul de pe piept, cu blugi pe care se puteau 
vedea urme de mâncare şi poate chiar şi de bere. 


— Eşti gata să vorbeşti, cucoană? întrebă el, dispreţuitor. 

— Ce ai spus? Nu am auzit, minţi ea. 

Ar fi spus orice ca să tragă de timp şi să plănuiască modul în 
care avea să îl omoare. El înaintă spre ea şi o pălmui din nou. 
Lisa îşi înclină capul pentru a atenua forţa loviturilor. Faţa o 
ustura. Apoi, pentru prima dată, se gândi la camarazii ei, care 
nu aveau să o mai găsească niciodată. Dorea să îşi sufle nasul. 
Cu puţin timp înainte de a fi răpită, intenţionase să facă asta, iar 
acum avea batista în mână. Ea pufni, iar Delgado interpretă 
gestul ca fiind provocat de frică, apoi rânji, arătându-şi dinţii 
stricaţi: 

— Ai motive să fii îngrijorată. Eu joc dur, cucoană. El rânji din 
nou, înaintă, se aplecă, scoase un cuţit şi tăie funia cu care era 
legată de picioare, apoi îşi ridică privirea. Nu e bine să stai cu 
picioarele legate. O să ne încurce mai târziu, după ce o să 
termini de vorbit. 

Lisa l-ar fi scuipat în faţă, dar nu o făcu, deoarece ar fi fost o 
mişcare greşită, care l-ar fi putut întărâta. El se ridică în picioare 
şi se apropie din nou de masă. Ea avea grijă să nu îşi mişte 
picioarele proaspăt eliberate, dorind să îl facă să creadă că era 
terorizată, paralizată de frică şi că încă nu îşi revenise de pe 
urma cloroformului. Lanţul care unea cătuşele era suficient de 
lung ca să-şi poată pune mâinile pe genunchi şi să îşi mişte 
degetele pentru a se asigura că au vigoare. 

— Vorbeşte, cucoană! Câţi oameni are Tweed? 

— Mulţi dintre ei au fost împuşcaţi de oamenii tăi. 

— Bine, spuse Delgado, apoi ochii lui gălbui sclipiră suspicioşi. 
Veni din nou spre ea şi îşi ridică mâna păroasă, de parcă ar fi 
vrut să o lovească din nou. Minţi. 

— De ce aş face asta? La ce mi-ar folosi acum, de vreme ce 
m-ai prins? 

Lui Delgado îi plăcu această replică şi rânji. Îşi frecă mâinile, 
asemenea cuiva care anticipează o mare plăcere. Ea îi citi 
gândurile şi rămase la fel de lipsită de expresie. Trebuia să îi 
ţină de vorbă şi să tragă de timp. 

— Te-am prins, spuse el şi rânji din nou. Bine am făcut. 

— Bine. Ce mai doreşti să afli? 

— Câţi oameni au venit aici, la Franzburg? 

„Porcul acesta ignorant nici măcar nu poate pronunţa 
Flensburg”, îşi spuse ea. Ce să îi răspundă? Dacă ar fi spus că 


sunt prea mulţi, atunci l-ar fi îngrijorat şi l-ar fi provocat să o 
atace, apoi să părăsească încăperea aceea ciudată. 

— Numai unul. A plecat să ia un prânz prelungit. li era foame. 

— Numai unul? 

Delgado îşi încleştă mâna ca o gheară. 

— O să îi rup gâtul. Bine? 

— E înarmat. 

— Înarmat! Delgado izbucni într-un râs grotesc, apoi scoase 
un cuţit cu o lamă lungă. O să îl tai în bucățele mici. Bine? 

— Cum doreşti. 

— Acum vorbeşte, nu minţi! Ai o faţă frumoasă, spuse el 
uitându-se la ea. Nu va mai fi frumoasă, dacă va fi arsă. După 
asta vei spune adevărul. 

El scoase un pachet de ţigări strivit şi o cutie cu chibrituri 
dintr-o haină aflată pe un colţ al mesei. Pentru un moment, Lisa 
fu cuprinsă de frică, apoi dorinţa de a-l omori învinse 
sentimentul de teamă. Îl privi în timp ce el se juca cu 
chibriturile, având o ţigară în colţul gurii lui fioroase. Delgado îşi 
aprinse ţigara şi pufăi. Ţigara se stinse. El nu era fumător şi 
făcuse o greşeală - poate chiar două. 

Delgado îşi mai aprinse o ţigară, rânjind. Aceasta se stinse. El 
scăpă cutia cu chibrituri, se aplecă, o ridică şi se îndreptă. 
Picioarele Lisei erau deja încordate. Ea se ridică, sări la el şi îl 
făcu să îşi piardă echilibrul, apoi îl împinse peste masă. Işi ridică 
mâinile încătuşate, le puse în spatele gâtului lui, le aduse în faţă 
şi îşi puse încheieturile una peste cealaltă. Lanţul cuprinsese 
gâtul lui Delgado şi îi apăsa cu putere beregata. Ea îşi apropie 
încheieturile şi mai tare, strangulându-l. 

Lisa se afla deasupra lui Delgado, a cărui faţă fusese strivită 
de tăblia mesei; şi rămase deasupra lui în timp ce el se zbătea 
şi-şi ridica o mână pentru a apuca cuțitul pe care îl lăsase pe 
masă. Degetele lui atinseră lama, împingând-o jos de pe masă. 
Ea îl ţinu în continuare pe loc, uitându-se la el în timp ce se 
sufoca, iar ochii îi ieşeau din orbite. 

— Ticălosule! strigă ea. Ticălosule! Ticălosule! 

Mâna cu care se întinsese după cuţit îi căzu pe masă cu un 
sunet sec. Mişcările lui deveneau tot mai încete. Scrâşnind din 
dinţi, Lisa strânse lanţul şi mai tare. El îşi deschise gura să ţipe, 
însă nu scoase niciun sunet. Ea continuă să îl ţină imobilizat, 
stând cu ochii pe el. Un firicel de salivă îi apăru pe buze. 


Delgado făcu un ultim efort de a o arunca de pe el, dar nu reuşi, 
apoi închise ochii şi rămase nemişcat. Lisa continuă să strângă 
lanţul în jurul gâtului lui învineţit pe care apăruseră urme de 
sânge. Ea se dădu jos de pe el numai atunci când se asigură că 
Delgado era mort. Rămase în picioare în mijlocul camerei. 
Efortul pe care îl făcuse fusese atât de mare, încât de-abia mai 
respira. Încet, respiraţia îi reveni la normal. 
— Doamne! Aş da orice să pot face un duş şi să mă schimb! 


30 


— Lisa a dispărut. Pur şi simplu s-a evaporat. Ar fi trebuit să o 
supraveghez mai cu atenţie. Trebuie să o găsim. 

Pete Nield se afla pe Grosse Strasse. Tweed nu îl mai văzuse 
niciodată atât de speriat. El se uita agitat în toate direcţiile. 

— Linişteşte-te, îi spuse Tweed în timp ce Paula şi Newman li 
se alăturau. 

Marler şi Harry ajunseră puţin mai târziu. 

— Unde se afla atunci când ai văzut-o ultima dată, Pete? 

— Mi-a căzut Walther-ul din buzunar, m-am aplecat să îl ridic 
înainte să îl observe cineva. Când m-am uitat după ea, 
dispăruse. Parcă îmi amintesc că a luat-o înainte. 

— Harry, Marler, veniţi cu mine, ordonă Tweed. Vreau ca 
restul să se plimbe în sus şi în jos în această zonă. E posibil să fi 
intrat într-un magazin. 

— Nu, nu ar fi făcut aşa ceva, protestă Nield. Cel puţin nu fără 
să îmi spună. 

— A luat-o înainte, repetă Tweed ceea ce îi spusese Nield. 
Aşadar, ne vom plimba încet pe acolo. 

O luă înainte, urmat îndeaproape de Harry şi de Marler. 
Tweed mergea încet, încercând să reconstituie şirul 
evenimentelor, îi trecuse prin cap că Delgado, Barton şi Panko s- 
ar fi putut afla în zonă. Se strecură sub o arcadă, se uită prin ea 
şi văzu micul scuar din spatele ei. 

— E un loc drăguţ. l-ar fi putut atrage atenţia. 

Tweed continuă să înainteze, uitându-se în jos în repetate 
rânduri. Trecu pe lângă biroul unei agenţii de turism şi pe sub 
altă arcadă. Instinctele lui de pe vremea când fusese detectiv îi 
reveneau. Ochii lui nu scăpau absolut nimic. Se uitase deja în 
direcţia agenţiei de turism, dar nu se aşteptase să o vadă acolo. 

— A fost atrasă de farmecul scuarului, spuse el cu voce tare. 
Apoi a ajuns aici. Ce e aia? 

În apropiere de intrarea pe o alee se putea vedea o pată de 
culoare în faţa unei uşi de lemn închise. Tweed ridică o batistă 
cu margini de dantelă, care avea un clopoțel albastru brodat 
într-un colţ. El scoase din buzunar o batistă identică. l-o arătă lui 
Harry. 

— Am vrut să îmi suflu nasul în maşină şi am constatat că nu 
aveam batistă. Lisa mi-a dat una. E aici. Incercă să deschidă 


uşa, dar aceasta era de neclintit. Trebuie să intrăm aici şi 
trebuie să facem asta repede. 

Se îndepărtă puţin, atât cât îi permitea aleea, inspiră adânc, 
apoi se izbi cu toată greutatea în uşă. Aceasta cedă, ieşi din 
balamale şi căzu în interior, dezvăluind un şir de trepte. Tweed 
intră cu revolverul Walther în mână, şi ascultă. Nu auzi nimic. 
Harry aprinse lanterna puternică pe care o scosese din geanta 
lui de umăr. La lumina lanternei, văzură o uşă la capătul 
scărilor. Tweed urcă treptele în fugă, urmat de Harry şi de 
Marler. 

Urcară scările din piatră făcând mult zgomot. Aflat în dreptul 
uşii, Tweed auzi bătăi slabe, apoi o voce la fel de slabă: 

— Ajutor! Nu pot ieşi de aici. Ajutor... 

— Stai departe de uşă, strigă Harry. Cât de departe poţi... Nu 
avea spaţiu suficient de data asta, iar Tweed îi ţinea acum 
lanterna. Harry se propti cu umărul în uşă, apoi se lăsă pe ea cu 
toată greutatea. Balamalele nu cedară, în schimb lemnul se 
despică, iar uşa se deschise. Tweed păşi în încăpere şi o găsi pe 
Lisa stând în picioare în capătul îndepărtat. Ea îi arătă cadavrul 
de pe masă. 

— E Delgado. L-am omorât. Avea de gând să mă tortureze. L- 
am strangulat cu lanţul de la cătuşele pe care mi le-a pus la 
mâini. Am găsit cheia în buzunarul lui şi m-am eliberat, spuse ea 
pe un ton care lui Tweed i se părea mult prea calm. 

— Marler, spuse el, du-o la Paula, apoi... întoarce-te aici 
repede... Aceasta este o problemă, îi spuse el lui Harry după ce 
Marler o escortă pe Lisa afară din clădire. li luă pulsul lui 
Delgado şi nu simţi nimic. Problema este că, dacă vede cineva 
uşa de jos doborâtă şi urcă, va găsi cadavrul. Va trebui să ne 
aflăm departe de Flensburg înainte de a se întâmpla asta. 

— Atunci, mai bine am scăpa de cadavru. 

— Cum? 

Harry cercetă sacul din pânză groasă care căzuse şi din care 
se împrăştiaseră bucăţi de chit, apoi se îndreptă spre ciudatele 
uşi duble aflate într-o parte a mesei. El se chinui să deschidă 
cremona ruginită, apoi deschise cu atenţie ambele uşi şi privi în 
jos. 

— Acesta e un depozit vechi, îi spuse el lui Tweed. Pe vremuri, 
se obişnuia ca marfa să fie adusă în vagoane trase de cai şi 
depozitată aici. 


Tweed se duse în dreptul uşilor şi privi prin deschizătura care 
dădea într-o stradă părăsită. Apoi, fără să-şi facă mari speranţe, 
învârti o manivelă care fusese montată pe zid. Aceasta era 
înţepenită, dar se mişcă totuşi. Rugina căzu pe podea, iar afară 
începu să coboare un cârlig aflat la capătul unui lanţ. El încetă 
să mai rotească manivela. 

— Newman poate aduce maşina pe această stradă, sugeră 
Harry. O va parca aici, jos. Pot să pun cadavrul în sacul acela, să 
îl agăţ de cârlig, apoi să îl cobor în portbagajul maşinii. 

— E riscant... 

— Ar fi şi mai riscant dacă am lăsa cadavrul aici... 

Trei sferturi de oră mai târziu, Newman reuşise să se 
descurce prin labirintul de străzi vechi şi parcă maşina sub 
scripete. Între timp, Tweed ţinuse sacul larg deschis în timp ce 
Harry băga cadavrul înăuntru. In plus, pusese înăuntru bucăţile 
de lanţuri vechi pe care le găsise pe podea. 

— De ce ai mai pus şi lanţurile? întrebă Tweed. 

— În apropiere se află un râu sau un port. Lanţurile 
îngreunează sacul, aşa că se va scufunda imediat ce îl vom 
arunca în apă. 

— Nu va fi uşor... 

— Nimic nu e uşor, dar trebuie făcut... 

Marler îi explicase lui Newman situaţia: îl pusese pe Nield să 
stea de pază, dându-i un fluier pe care Harry îl scosese din 
geantă. El trebuia să dea alarma în cazul în care ar fi văzut vreo 
persoană apropiindu-se. Harry legase sacul la gură cu bucăți de 
sfoară pe care le găsise pe jos. Acum, ei ajunseseră la partea 
cea mai dificilă a operaţiunii, care presupunea coborârea sacului 
ataşat de cârlig în portbagajul deschis al maşinii parcate sub 
scripete. Tweed pusese în sac cătuşele cu care fusese 
imobilizată Lisa. 

Harry se uita în jos, în timp ce îi dădea lui Tweed indicaţii cum 
să manipuleze scripetele. Sacul fu împins în afara uşilor 
deschise, iar Tweed începu să rotească manivela. Avea să 
funcţioneze scripetele? Nu avea să se înţepenească la un 
moment dat, lăsând sacul suspendat în aer? In timp ce învârtea 
manivela, Tweed îşi dorea să nu fi fost de acord cu această idee 
nebunească. Sacul se balansa în aer şi rămase acolo. Tweed 
apucă manivela cu ambele mâini şi o învârti cu putere. 


Brusc, mânerul începu să se rotească repede, iar Tweed fu 
nevoit să îi dea drumul. Sacul plonja în gol şi se opri exact 
deasupra portbagajului cu o smucitură puternică. Sacul şi 
povara acestuia se desprinseră singure din cârlig. Newman 
închise portbagajul cu grijă, având mâinile transpirate. Tweed se 
uită în jos, neputând să creadă că reuşiseră. 

Apoi, el încercă să rotească manivela şi să ridice lanţul. 
Mânerul nu voia să se mişte din loc. Harry, care îşi pusese 
mănuşi pentru a se ocupa de cadavru, apucă mânerul şi îl forţă, 
dar lanţul nu se clinti nici măcar un centimetru. 

— Nu putem să lăsăm lanţul suspendat în mijlocul străzii, 
spuse Tweed. 

— Nu putem face nimic altceva, îi spuse Harry. Să plecăm 
naibii de aici ca Newman să ne poată duce la râu, oriunde o fi el. 
Coboară acum şi du-te la maşină! Eu voi închide uşile. 

— Unde sunt Lisa şi Paula? îl întrebă Tweed pe Marler care 
tocmai revenise în încăpere. 

— Intr-un restaurant din zona destinată pietonilor. Lisa se 
simte mai bine acum. Mă duc să le iau. 

— Să nu sufli un cuvânt despre ce se află în portbagaj, îl 
avertiză Tweed. 

— leşiţi odată din camera asta afurisită! mârâi Harry. 

După ce plecară cei doi, Harry închise cu atenţie uşile duble, 
nedorind ca acestea să cedeze şi să prăbuşească în stradă. 
Răsuflă uşurat când le văzu închise. Când ieşi din încăpere, 
Harry rămase un moment pe ultima treaptă a scării şi deschise 
încet uşa pe care o spărsese. Aceasta încă se mai ţinea în 
balamale şi se închise fără nicio problemă, deşi lemnul era 
crăpat. Apoi a aprins lanterna ca să vadă treptele. O gleznă 
luxată ar fi fost ultimul lucru de care ar fi avut nevoie în acel 
moment! 

În timp ce Harry păşea peste uşa principală a imobilului, 
Marler se întorcea împreună cu Paula şi cu Lisa. Tweed le 
deschise portiera, ca să urce în maşină. Lisa se uită la cârligul 
de la capătul lanţului care se balansa chiar deasupra capului ei. 

— Ce e asta? 

— Nu pune întrebări tâmpite, îi spuse Harry pe un ton liniştit. 
Urcă-te în maşină! Plecăm din Flensburg. 

Urmând indicaţiile lui Tweed, care avea harta zonei 
desfăşurată în faţă, Newman îi aduse în apropiere de hafen - 


care înseamnă „port” în germană - şi de Hafendamn. Intraseră 
într-o altă lume. Oraşul se întindea pe partea cealaltă a râului, 
iar pe acest mal se aflau foarte puţine clădiri. Locul lor fusese 
luat de căsuțe vechi, care se înălţau pe marginea apei şi erau 
proaspăt vopsite şi bine îngrijite. 

— Cadavrul se află în portbagaj, nu-i aşa? întrebă Lisa 
deodată. Tweed se întoarse şi se uită la ea. Lisa părea să îşi fi 
revenit. 

Mintea îi mergea repede. 

— Da, ai dreptate, spuse el. L-am coborât în portbagaj cu 
ajutorul unui scripete vechi după ce l-am pus într-un sac de 
pânză. Apoi, nu am reuşit să ridic lanţul din nou - cel pe care l-ai 
văzut atârnând în stradă. 

— Cum aveţi de gând să scăpaţi de el? 

— O să îl aruncăm în port, de asta ne aflăm aici. 

— Aşadar, va dispărea, spuse ea, uşurată. Pentru totdeauna... 

Puțin mai încolo, trecură pe lângă nişte bărci de pescuit şi 
vaporaşe de agrement. Nu se zărea nimeni pe malul părăsit. 
Newman mai conduse un pic, apoi încetini. In apropiere de 
şosea, înspre port, se afla un şir de colibe şi de şoproane 
dărăpănate. Opri în spatele acestora pentru a nu putea fi văzuţi 
din casele de pe malul opus. 

— Aţi văzut ce am văzut şi eu? întrebă el. 

— Da, îi răspunse Harry. Era o barcă mare cu vâsle, ideală 
pentru scopul nostru. Haideţi să terminăm odată... 

La sugestia lui Tweed, Paula ieşi din maşină şi începură să se 
plimbe împreună pe şosea. În spatele lor se aflau Lisa şi Nield. 
Cele două cupluri ar fi motivat oprirea în cazul în care i-ar fi 
observat cineva de pe malul opus. Marler rămăsese în urmă, 
pentru a-i ajuta pe Newman şi pe Harry. Mai întâi, ei inspectară 
barca cu vâsle care se afla în spatele primei colibe. 

— Pare a fi cam şubredă, observă Newman. Fundul ar putea 
ceda. 

— Va trebui să ne asumăm acest risc, îi răspunde Marler, 
deschizând capota portbagajului. 

Ei ridicară împreună greutatea şi o transportară în barcă. 
Harry verifică gura sacului. Când îl coborâseră, la aproape doi 
metri de sol, sacul căzuse din cârlig. Tot atunci scripetele 
încetase să mai funţioneze. Harry observă că legătura rămăsese 
neatinsă. 


— În apropiere se află o plajă îngustă, raportă Newman, dar e 
alcătuită din pietricele care ar putea să distrugă fundul bărcii 
înainte să ajungem în port. 

Harry găsise o pereche de cizme vechi de cauciuc în spatele 
colibei şi reuşise să se încalţe cu ele. Se întorsese exact la timp 
pentru a auzi remarca lui Newman. 

— Aşadar, le spuse el, va trebui să cărăm barca în apă. Eu mă 
voi ocupa de partea din spate, iar voi de laturi. Haideţi să ne 
apucăm odată de treabă! 

Pe căldura aceea înăbuşitoare, cei trei trecură printr-un 
adevărat calvar până reuşiră să aducă barca în apropiere de 
mal. Când partea din faţă a bărcii ajunse, în sfârşit, în apă, 
Newman şi Marler îi dădură drumul. Harry, încălţat cu cizmele 
de cauciuc, continuă să o împingă, apoi îi făcu vânt cu putere şi 
fu cât pe ce să cadă în apă, deoarece ţărmul era abrupt, dar se 
retrase repede, apoi li se alătură celorlalţi doi, care priveau de 
pe mal. 

— Doamne, spuse Newman, înaintează şi se îndreaptă spre 
malul opus! Golful acesta se deschide în Marea Baltică. S-ar 
putea să fi fost luat de curent. 

Nervii le erau întinşi la maximum în timp ce barca traversa 
încet golful. Newman scosese un binoclu, iar acum cerceta 
ţărmul de vizavi. Nu se zărea nimeni în faţa căsuţelor îngrijite, 
însă în apropiere se afla un restaurant plin de persoane care 
erau aşezate la mese. Din fericire, jaluzelele opace îi împiedicau 
să vadă ceva, însă acest lucru nu le-ar fi fost de ajutor dacă 
barca ar fi ajuns la mal. 

— Scufundă-te,  afurisenie!  Scufundă-te!  mormăi Harry. 
Dorinţa lui se împlini deoarece, privind prin binoclu, Newman 
văzu cum fundul bărcii cedează, iar sacul dispare în adâncuri. 
Neavând fund, barca începu să se dezmembreze şi, în curând, 
din ea nu mai rămăseseră decât bucăţi de lemn care pluteau pe 
lac. 

— Propun să plecăm, spuse Harry. Unde a plecat Tweed? El 
privi de-a lungul drumului şi văzu siluetele celor patru în 
depărtare. Paula se întoarse, iar Harry îi făcu semn să vină spre 
el. 

La întoarcere, Tweed i se alătură lui Nield, fiind urmaţi de la 
distanţă de Paula şi de Lisa. Tweed se gândise că unul dintre 
avantajele plimbării fusese faptul că Lisa nu văzuse ceea ce se 


întâmplase cu cadavrul. În ciuda calmului ei aparent, era 
convins că vor trece câteva zile până va putea depăşi 
experienţa oribilă pe care o avusese cu Delgado. 

— Lisa, spuse Paula pe un ton liniştit, voiam să te întreb ceva 
şi cred că voi profita de ocazie, dacă nu te deranjează. 

— Te rog. 

— După ce ai suferit acea contuzie şi ai fost dusă la clinică, în 
Londra, ai încercat să ne spui ceva. Efortul tău a fost admirabil. 
Ai spus ceva de genul „Ham... Dan... Four S”. Într-un final, ne- 
am dat seama că „Ham” se referea la Hamburg, iar „Four S” la 
Hotelul Four Seasons. Dar ce însemna „Dan”? 

— Am spus aşa ceva? Nu îmi aduc aminte. Lisa se uită la 
Paula. Inţeleg partea cu Hamburgul şi cu hotelul, deşi incidentul 
mi-a dispărut complet din minte. 

— E posibil ca „Dan” să se fi referit la Danzer, şoferul unuia 
dintre partenerii care controlează Zurcher Kredit? 

— Nu am auzit niciodată de Danzer. Şoferul cărui partener? Al 
celui cu ochelari cu rame aurii? 

Acest amănunt aproape că îi scăpase Paulei. Din câte ştiau ei, 
Lisa nu fusese informată de existenţa celor doi parteneri, iar 
singura dată când Paula îl văzuse pe Milo purtând ochelarii cu 
rame aurii fusese la restaurantul Fischereihafen, de pe malul 
Elbei, atunci când acesta achitase nota de plată. Ea trebuia să 
spună ceva. 

— Nu ştiu exact şoferul cui este - mă refer la Danzer. E un 
detaliu. 

In timp ce se întorceau la maşină, Paula fu năpădită de 
vechile suspiciuni în privinţa Lisei. Era profund şocată. 


Elicopterul Sikorsky urma să decoleze peste o jumătate de oră 
de pe pista retrasă a aeroportului din Hamburg. Cei patru 
pasageri extrem de importanţi se aflau la bordul acestuia şi 
aşteptau ca turnul de control să le dea permisiunea de decolare, 
ca să-şi poată începe călătoria. Aeronava era dotată cu fotolii 
luxoase din piele, iar agentul de pază înarmat adusese pe 
culoarul larg un cărucior cu toate băuturile posibile. Gavin 
Thunder ceru un coniac. 

El se aşezase lângă Secretarul de Stat american, un bărbat 
mic de statură, cu o frunte înaltă şi o faţă dură, exprimând o 
inteligenţă sclipitoare. In mod nesurprinzător, prim-ministrul 


Franţei şi vicecancelarul Germaniei şedeau împreună, câteva 
rânduri mai în faţă. 

— Mi se pare că eşti neliniştit, Gavin, remarcă americanul. 

— Nu prea îmi plac elicopterele. 

— Eu le folosesc frecvent. Sunt utile pentru călătorii de 
urgenţă în Statele Unite. Ai ceva important în servieta pe care o 
ţii acolo? 

— Nimic altceva în afară de planul operaţional complet. 
Thunder îşi deschisese servieta, iar în interiorul acesteia se afla 
un vraf de hârtii dactilografiate şi capsate astfel încât existau 
şapte copii ale documentului. El luă o foaie de hârtie, iar restul 
se desprinseră din capsă şi se împrăştiară. Thunder îi înmână 
foaia colegului lui. 

— Aceasta conţine esenţialul. Restul reprezintă detaliile. 
Americanul citi cu atenţie pagina dactilografiată mărunt, 
împărţită pe secţiuni. El citea repede: 

— Îmi place. Gândim la fel. Ţi-ai divizat ţara în şase zone, 
fiecare dintre ele fiind controlată de un guvernator cu 
prerogative sporite. Un aparat secret de informatori le va 
raporta guvernatorilor despre protestatarii periculoşi. În plus, îi 
va fi înaintată Parlamentului o lege specială, care va susţine 
legea marţială fără a părea că face asta. Cine este acest 
guvernator general - generalul de brigadă Barford? 

— Un militar de carieră experimentat, care s-a ocupat de 
Brigada Specială - echivalentul britanic al FBl-ului. Punctele sale 
de vedere coincid cu ale noastre. 

— Aşadar, nu mai avem nevoie decât de nişte incidente 
violente nemaipomenite - care se vor produce în curând. Apoi, 
Clubul Elite va prelua conducerea. Presupun că pregătirile sunt 
destul de avansate. Am fost informat în acest sens. 

— Sunt extrem de avansate. Aceste revolte reprezintă punctul 
forte al planului nostru - populaţia din ţările noastre va fi atât de 
înspăimântată de aceste incidente, încât va accepta orice. 
Situaţia va fi similară cu venirea la conducere a lui Hitler 
datorită clasei germane mijlocii care dorea cu orice preţ să îi 
împiedice pe comunişti să preia puterea. L-am înlocuit pe cel 
care s-a ocupat de revoltele iniţiale. O persoană în care am 
mare încredere a fost martoră la evenimente şi a fost de părere 
că nu au avut suficientă amploare. Acum l-am desemnat pe 
acesta în fruntea operaţiunilor. 


— E o persoană cunoscută? 

— Mă îndoiesc. E un om cu o minte excepţională, care se 
numeşte Oskar Vernon. Nu putem da greş cu Vernon şi cu 
Barford la conducerea operaţiunilor. 


31 


— Uite o moară de vânt, spuse Paula, iar paletele se 
învârtesc. 

— Asta e din cauză că, pentru prima dată de când am ajuns în 
Germania, bate vântul, îi spuse Tweed. E un vânt din sud, deci e 
cald. Nu te aştepta să se mai răcorească. 

— E atât de încurajator tot ce-mi spui! Unde ne îndreptăm 
acum, de vreme ce am plecat din Flensburg? 

— Încercăm să ajungem cât mai aproape de Insula Sylt din 
Marea Nordului - sau Nordsee, după cum îi spun germanii. Sylt 
este ultima insulă din lanţul insulelor germane. Imediat la nord 
de ea se află Danemarca. 

— De ce mergem tocmai acolo? 

— Pentru că vreau să văd dacă se fac aranjamente speciale 
pentru o întâlnire a unor oameni de stat de talie internaţională. 

— Vrei să spui politicieni, nu-i aşa? interveni Newman, care se 
afla la volan. În zilele astea nu mai există oameni de stat. 

— Îți voi lua în considerare obiecţia. Acum ne aflăm pe 
Autostrada 199. În curând, vom ieşi de pe autostradă şi o vom 
lua pe drumuri de ţară. Îţi voi da indicaţii în continuare. 

Paula admira peisajul rural pârjolit de soare. Monotonia 
lanurilor nesfârşite de porumb fusese înlocuită de curbele 
împădurite ale dealurilor, care sugerau intimitate şi dădeau o 
notă de varietate. Traficul era din nou lejer, iar Paula savura 
liniştea oferită de sentimentul că nimic rău nu li se putea 
întâmpla acolo. Tweed se întoarse şi se uita la Lisa. 

— Mi se pare că ai revenit la normal. 

— Să îi spun de ce? o întrebă Paula, chicotind. 

— Te rog, îi răspunse Lisa. De ce nu? A fost amuzant. 

— După incident, noi am intrat într-un restaurant de pe 
Grosse Strasse, începu ea cu mult tact. Am comandat două 
cafele, însă, evident, Lisa ar fi dat orice să se spele din cap până 
în picioare. Aşadar, s-a prefăcut că nu se simte bine, iar eu am 
condus-o la toaletă, apoi am rămas afară pentru a nu lăsa pe 
nimeni să intre înăuntru. O doamnă destul de nesuferită, între 
două vârste, a încercat să treacă de mine. l-am explicat situaţia 
în limba germană şi i-am spus că trebuia să îşi găsească un alt 
loc, apoi aceasta a dispărut. 


— Între timp, preluă Lisa şirul evenimentelor, eu m-am 
dezbrăcat şi m-am spălat din cap până-n picioare. M-am simţit 
mult mai bine după ce m-am şters, deşi a trebuit să mă îmbrac 
cu aceleaşi haine. 

— A fost o idee bună, spuse Tweed. 

— O, dar mai e ceva, spuse Paula pe un ton grav, amintindu-şi 
brusc. Sunt convinsă că, în timp ce stăteam acolo şi mă uitam 
pe fereastră, am văzut o persoană cunoscută. Nu ai să crezi una 
ca asta. 

— Pune-mă la încercare. 

— Pun pariu că l-am văzut plimbându-se pe stradă. Mersul lui 
mi-a atras atenţia. Întodeauna poţi recunoaşte o persoană după 
felul în care merge. 

— Pe cine ai văzut, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă 
Tweed, exasperat. 

— Pe Brigadier. Lordul Bernard Barford. 

— Ce Doamne iartă-mă e construcţia aceea imensă, care 
seamănă cu un apeduct? întrebă Paula. 

Parcurseseră deja o distanţă destul de mare până să le apară 
în faţa ochilor masivul edificiu. La poalele dealului staţiona un 
tren. 

— Acela, spuse Tweed, este faimosul Baraj Hindenburg, care 
este traversat de o cale ferată - singura modalitate de acces pe 
Insula Sylt. Se pare că trenul aşteaptă ceva, ceea ce mi se pare 
destul de ciudat. 

— Se aude zgomotul unui aparat de zbor în depărtare, spuse 
Lisa. 

— Bob! Comanda lui Tweed trebuia executată de urgenţă. Fă 
la dreapta aici! Suntem aproape. 

Newman încetini şi întoarse maşina cu îndemânare exact la 
timp pentru a începe să urce pieptiş o şosea mărginită de o 
parte şi de alta de tufişuri. 

— Mergi în continuare, îi spuse Tweed. 

— Ce fac acum? strigă Newman când ajunse la o răscruce. 

— la-o la dreapta. 

Paula se aplecă în faţă. După părerea ei, acel drum ar fi 
trebuit să îi aducă în apropierea morii de vânt. Ajunseră în vârful 
unui deal şi văzură o pădurice în imediata apropiere a morii de 
vânt, care se afla pe marginea şoselei. 


— Du maşina sub copacii aceia, apoi opreşte motorul! îi 
ordonă Tweed. 

— Nu vrei să şi întorc? întrebă Newman. 

O luă printre copaci, ajunse într-un luminiş, apoi întoarse 
maşina astfel încât acum să se afle cu faţa spre drumul pe care 
veniseră, la adăpostul copacilor. Acum, ei puteau auzi zgomotul 
unui aparat de zbor de mari dimensiuni care se pregătea să 
aterizeze. Tweed luă binoclul, şi-l puse în jurul gâtului, ieşi din 
maşină şi o rugă pe Paula să îi aducă aparatul de fotografiat. 

Locul în care se ascunseseră era puţin mai înalt, iar de acolo 
puteau vedea o altă pădurice. Paula privi prin binoclu, apoi 
şterse lentilele şi le apropie din nou de ochi, încercând să le 
focalizeze în aşa fel încât să vadă marginea pădurii aflate puţin 
mai jos de ei. | se tăie respiraţia. 

— Uite, în dreptul copacilor de acolo stă un om înalt. Nu e 
îmbrăcat în uniformă, dar sunt convinsă că este Danzer. 

— Unde? întrebă Tweed. 

— Acum a dispărut. L-am văzut numai o clipă. A intrat în 
pădure şi s-a făcut nevăzut. 

— E puţin probabil ca Danzer să se afle în partea aceasta a 
lumii. 

— Ştiu că era Danzer, se încăpăţână ea. Avea acelaşi păr 
închis la culoare, aceeaşi alură, stătea la fel de drept şi se mişca 
la fel ca Danzer. Ce vrei mai mult de atât? 

— O fotografie m-ar ajuta... 

— Dacă am fi ajuns aici mai devreme, poate că aş fi reuşit să 
îi fac şi o poză! 

— Linişteşte-te, o sfătui Newman. Ai vedea mult mai multe 
dacă te-ai uita cu binoclul. 

Elicopterul imens ateriza lent pe o pistă circulară. Apoi, din 
senin, o mulţime de americani, unii îmbrăcaţi în uniforme, alţii în 
haine civile, îşi făcură apariţia pe pistă în fugă. Aceştia aşteptară 
până ce rotoarele se învârtiră din ce în ce mai încet şi se opriră. 
Vântul începu din nou să sufle cu putere. Paula îi simţi căldura 
pe faţă. Acum, americanii înaintau pe pistă. 

— Nu cred că nemţii ar fi bucuroşi să audă că o mulţime de 
trupe americane în uniformă se află pe teritoriul lor, remarcă 
Newman. Poate doar dacă ar avea permisiunea lor. Toţi au arme 
automate. Am face bine dacă am rămâne pe loc. 


Tweed şi Paula îşi îndreptară binoclurile spre aparatul de zbor. 
Uşa acestuia se deschise şi o scară începu să coboare încet. 
Vântul împrăştia părul Lisei în toate direcţiile. Un bărbat care 
avea în mână o servietă cobora scara cu atenţie. La un moment 
dat, servieta se deschise şi din ea zbură o hârtie, care fu luată 
de vânt şi purtată până în apropiere de dealul pe care se aflau 
Tweed şi însoțitorii lui. 

— Aduceţi-mi hârtia, dacă se poate! se răsti Tweed. 

Harry plecă imediat. În apropierea drumului pe care veniseră 
se afla un şanţ prin care se scurgea apa când ploua. Harry 
cobori în şanţ, dispărând din raza lor vizuală, ajunse la foaia 
buclucaşă, o luă şi ieşi din şanţ. El i-o întinse lui Tweed, care, 
având într-o mână binoclul, luă foaia cu cealaltă mână, o 
împături şi o strecură în buzunar. g 

— Cel care a pierdut foaia de hârtie era Gavin Thunder. In 
spatele lui se află Secretarul de Stat american, urmat de 
vicecancelarul Germaniei şi de prim-ministrul Franței. Grupul s-a 
reunit. Clubul Elite e tot aici. 

— Sunt aşteptaţi de o limuzină, raportă Newman, care îi va 
duce pe Insula Sylt. La coada trenului se află o rampă pe care se 
poate urca limuzina. Staţi puţin... înainte de a urca în limuzină, 
Gavin Thunder îi dă nişte indicaţii unui individ mic de statură, 
îmbrăcat în haine civile; tipul arată în direcţia noastră. 

Limuzina plecă, îndreptându-se spre rampă. Un grup de 
indivizi îmbrăcaţi cu salopete şi şepci îşi făcu apariţia. Personajul 
în haine civile se apropie de ei şi le arătă pădurea în care se 
ascunseseră Tweed şi echipa lui. Câţiva dintre oamenii 
îmbrăcaţi în salopete începură să urce dealul, însoţiţi de trupe în 
uniformă. În acel moment, pilotul elicopterului îşi verifică 
motoarele şi puse în funcţiune rotoarele. Zgomotul pe care îl 
scotea aparatul de zbor era asurzitor. 

— Se îndreaptă spre noi, îi avertiză Newman. Mă duc să scot 
maşina pe partea cealaltă. 

— Şi-a ales un moment bun ca să mute maşina, spuse Paula, 
vorbind în dreptul urechii lui Tweed. Zgomotul rotoarelor va 
acoperi motorul maşinii, aşa că ar fi cazul să plecăm... 

Americanii, în frunte cu individul mic de statură, urcau dealul 
destul de repede. Tweed şi ceilalţi se afundară în pădure pe 
urmele Mercedesului care dădea înapoi cu viteză. Ajungând la 
liziera pădurii, se urcară în maşină. 


— Îndreaptă-te spre moara de vânt, ordonă Tweed. Nu avem 
unde în altă parte să ne ascundem. 

Paula îl aprobă. La poalele dealului se afla o câmpie vastă, 
care se întindea până în depărtare, unde, după părerea ei, ar fi 
trebuit să fie Danemarca. În stânga lor se puteau vedea apele 
albastre ale Mării Nordului, care ajungeau până la linia 
orizontului. 

— E posibil ca moara de vânt să fie ocupată, spuse Newman. 
Paletele nu se învârtesc, deşi vântul bate destul de tare. 

— Du-ne acolo, ordonă Tweed. Tipii aceia vor ajunge aici într- 
un minut şi nu vor fi prea încântați să ne vadă. 

Moara de vânt era foarte mare şi avea şase laturi, iar parterul 
avea ferestre. Tweed îşi închipui că acolo se aflau spaţiile de 
locuit. Capetele paletelor imense rămăseseră nemişcate la 
câţiva metri de pământ - cel puţin două dintre ele se aflau în 
această poziţie. Uşa de la intrare era închisă. Tweed fu de 
părere că moara era abandonată. 

— La parter locuiesc oamenii, îi spuse el Paulei. De asemenea, 
în interior se află un mecanism care învârte paletele morii atunci 
când bate vântul. 

— Vorbeşti ca şi cum ai mai fi fost vreodată în interiorul unei 
mori. 

— Am fost. Odată am stat douăzeci şi patru de ore împreună 
cu un prieten care avea o moară în estul Angliei. 

— În apropiere se află un şopron mare, spuse ea. Poate 
reuşim să parcăm maşina acolo. 

— Cu condiţia să fie gol, îi spuse Newman. 

— Grăbeşte-te! se răsti Tweed, care între timp se uitase în 
urma lor. 

Americanii nu ieşiseră din pădure, însă Tweed era convins că 
aceştia aveau să apară în scurt timp. 

— Merg cât se poate de repede pe terenul acesta accidentat, 
ripostă Newman. 

Nu avea mult timp la dispoziţie să se ascundă, în cazul în care 
moara ar fi fost, într-adevăr, un loc propice pentru asta. 
Newman trase maşina aproape de uşile mari, duble ale 
şopronului. Tweed ieşi din maşină, iar Paula îl urmă. Ajungând în 
dreptul uşii de lemn a şopronului, căută o sonerie. Nu exista 
niciuna, aşa că întoarse mânerul, împinse uşa în interior şi fu 


imediat izbit de mirosul de mucegai. Tweed făcu câţiva paşi pe 
podeaua de lemn, apoi strigă: 

— E cineva aici? Suntem englezi. 

O tăcere apăsătoare domnea în spaţiul obscur luminat. Nu se 
auzea niciun zgomot. Într-un astfel de loc lemnul ar fi scârţâit 
dacă s-ar fi mişcat cineva. 

— Cred că nu e nimeni aici, şopti Paula. Veniţi cu toţii aici. 
Mişcaţi-vă cât puteţi de repede, strigă Tweed din prag. 

În timp ce echipa se înghesuia înăuntru, Marler deschise 
ambele uşi ale şopronului care era gol, din fericire. Se dădu la o 
parte şi îi făcu semn lui Newman să intre. De îndată ce 
Mercedesul se află înăuntru, închiseră uşile şi le încuiară cu un 
dispozitiv improvizat, alergară spre moară, iar Tweed închise 
uşa de intrare. 

— Aveţi grijă, le spuse el. Mecanismele de aici sunt 
periculoase. 

— Ne ducem sus, spuse Nield. 

Urmat îndeaproape de Nield, începuse să urce pe o scară 
veche de lemn, care înconjura de jur împrejur pereţii morii. 
Scara nu avea balustradă, iar pe măsură ce urcau, simțeau cum 
îi trec fiorii. Nu ar fi fost o idee bună să privească în jos. 

— Nu staţi în dreptul ferestrelor, strigă Tweed de jos. 
Ajungând pe platforma de sus, care, de asemenea, nu avea bară 
de protecţie, Nield aruncă o privire printr-un gemuleţ acoperit cu 
o perdea. El îi făcu semn lui Harry: 

— Tu vezi ce văd eu? 

Temerile lor se adeveriseră. Americanii în uniformă, conduşi 
de individul scund apăruseră la marginea pădurii, toţi purtând 
arme la şold. Un soldat cu o statură impunătoare îi atrase 
atenţia lui Nield. Era americanul cu care se întâlnise la Hamburg 
pe trotuarul din apropierea Hotelului Atlantic. 

— Unul dintre soldaţi ne-ar putea recunoaşte pe mine şi pe 
Harry! strigă el de pe platformă. 

— Taci. Nu te mişca. Nu scoate niciun sunet, îi răspunse 
Tweed care îi văzuse venind în timp ce se uita prin geamul de la 
parter, din spatele unei perdele extrem de murdare. 

Tweed găsise o pălărie de paie şi şi-o pusese pe cap. Paula 
clipi când el îşi scoase jacheta şi rămase în cămaşa cu mâneci 
scurte. 

— Arăţi ca un fermier. 


— Asta ar fi ideea! 

— Ce e chestia aceea? 

Paula îi arătă o roată uriaşă din lemn care era montată 
deasupra podelei şi avea nişte zimţi care arătau fioros, montați 
la intervale regulate. Un par gros de lemn din centrul acesteia 
se ridica în plan vertical şi dispărea undeva sus, la înălţime. In 
apropiere se aflau mai multe manete din lemn. 

— Roata aceea pune în funcţiune pietrele morii atunci când 
paletele sunt învârtite de vânt - odată am tras de una dintre 
acele manete. 

— Acum taci, pentru numele lui Dumnezeu! V-aţi ascuns cu 
toţii? 

El privi în jur şi nu văzu pe niciunul dintre membrii echipei lui. 
Paula zări un şorţ vechi acolo unde Tweed găsise pălăria. 
Evident, la un moment dat locuise o femeie acolo. Ea îşi dădu 
repede jos blugii şi se înfăşură cu şorţul, care, din fericire, 
aparținuse unei femei corpolente. Tweed privi din nou pe 
fereastră. 

Soldaţii aproape ajunseseră. Individul îmbrăcat în haine civile 
care se afla în fruntea lor se îndrepta spre intrare. Tweed 
deschise uşa înainte ca acesta să apuce să ajungă în faţa ei. El 
ieşi afară, având pălăria de paie pe cap şi zâmbi, apoi începu să 
vorbească vrute şi nevrute, iar Paula nu înţelese nici măcar un 
cuvânt. Se părea că Tweed rostea multe cuvinte care conţineau 
litera „k”. Bărbatul scund de statură rămase nemişcat, apoi 
scoase o legitimaţie. 

— FBI. 

— Ce e FBI? întrebă Paula, care apăru lângă Tweed. 

— Cunoaşteţi limba engleză, doamnă? întrebă agentul FBI. Ce 
limbă vorbeşte dumnealui? întrebă el, arătând spre Tweed. 

— Poftim? Paula se prefăcu nelămurită. Ce spuneţi? 

— Ce limbă vorbeşte dumnealui? 

Agentul FBI îşi mişcă buzele repede, prefăcându-se că 
vorbeşte, şi arătă din nou în direcţia lui Tweed. 

— A! Paula zâmbi. Vorbeşte? El? El vorbeşte daneza. 

— Isuse! Agentul FBI făcu un pas înapoi. S-ar putea să fi intrat 
în Danemarca. Granița se afla la nord de Sylt. Nu vrem să 
provocăm un incident internaţional, având în vedere ce se 
petrece la Sylt zilele astea. 


În timp ce spunea acestea, el se uită la soldatul american cu 
un fizic impresionant care se afla lângă el. Soldatul o privea pe 
Paula cu interes, iar ea de-abia reuşea să îşi păstreze imaginea 
de femeie modestă. Ea îşi dădu seama că americanul era 
agresiv şi că era obişnuit să folosească forţa pentru a obţine ce 
voia. 

— Eu cred că ar trebui să cercetăm magherniţa. Trebuie să 
găsim hârtia. 

— Aţi văzut vreo foaie de hârtie purtată de vânt? întrebă 
agentul FBI. 

Tweed începu din nou să turuie neinteligibil. Dădea din braţe 
în semn de prietenie, apoi îşi deschise ambele palme şi îi 
împinse cu un gest cât se poate de prietenos. El continuă să 
vorbească. 

— Cred că vrea să ne spună că nu ar trebui să ne aflăm aici, 
spuse agentul FBI. 

— Eu zic să intrăm şi să întoarcem totul pe dos, îi răspunse 
soldatul. 

Americanul făcu doi paşi înainte, iar Tweed realiză că trebuiau 
luate măsuri mult mai drastice pentru a scăpa de ei. Capul şi 
umerii laţi ai soldatului se aflau la un metru de una dintre aripile 
morii. Tweed îi spuse ceva Paulei, apoi dispăru în interiorul 
morii. Paula nu ştia ce avea de gând să facă, dar trebuia să îl 
împiedice pe american să intre în moară. Ea încă îi mai zâmbea 
în timp ce îi spuse: 

— El lucrează. Lucrează. Ştii să lucrezi? 

— Da, păpuşă, îi răspunse soldatul. Noi lucrăm, dar ne place 
să ne mai şi distrăm din când în când. 

înăuntru, Tweed se uita la cele trei manete din lemn, 
încercând să îşi aducă aminte din timpul scurtei sale şederi în 
estul Angliei care era cea potrivită. Nu reuşi, aşa că închise ochii 
şi întinse o mână, apucă o manetă şi trase de ea. 

Roata scârţâi şi începu să se învârtească. Tweed deschise 
ochii şi văzu că stâlpul vertical începuse şi el să se învârtească. 
Afară, aripile morii se roteau, mişcate de vânt. Paleta care se 
afla aproape de soldat îl lovi în cap. Acesta strigă, îşi ridică 
automat mâinile, prinse paleta şi încercă să o oprească, dar fu 
ridicat de la pământ, iar aripa morii începu să se ridice din ce în 
ce mai sus. 


Tweed se uită pe fereastră şi văzu ce se întâmplase. „Foarte 
bine, asta ai vrut, asta ai”, îşi spuse el. Apoi, mai aşteptă un 
timp, după care trase din nou de manetă. Roata şi stâlpul 
vertical încetară să se mai învârtească. Tweed auzi afară un 
țipăt, apoi râsete, aşa că ieşi în fugă. 

Aripa morii se oprise la cea mai mare înălţime. Soldatul 
american era agăţat de ea şi privea îngrozit în gol. Jos, ceilalţi 
soldaţi se prăpădeau de râs, înghiontindu-se şi arătând spre 
camaradul lor care urla de frică. 

— Daţi-mă jos de aici! Nu mai rezist mult timp... 

Tweed privi în sus, apoi se uită la agentul FBI care încerca să 
îşi mascheze un zâmbet şi reîncepu să vorbească în limba aceea 
neinteligibilă şi să dea din braţe de parcă ar fi întrebat cum 
ajunsese soldatul acolo sus. Tweed păru uimit, apoi intră din nou 
în moară. Apucând maneta pe care o folosise mai devreme, o 
împinse cât putu de tare, apoi fugi afară. 

Aripa morii cobori cu o viteză uimitoare, iar soldatul căzu la 
pământ cu o bufnitură puternică, dădu drumul paletei, iar 
aceasta îşi reluă ascensiunea rapidă. Nimeni nu îl ajută să se 
ridice. Americanul era bătăuşul unităţii. El se ridică în picioare 
cu dificultate. 

— Trebuie să mi se dea primul ajutor, reuşi el să spună. Mi-am 
rupt umărul... 

— Nu, nu s-a rupt, se răsti agentul FBI. Luaţi-l de aici, pentru 
numele lui Dumnezeu! A făcut destule prostii. 

Doi soldaţi îl luară pe rănit şi aproape îl târâră spre pădure. În 
acest timp, un alt individ în haine civile îşi făcu apariţia. El îl 
strigă pe agentul FBI: 

— A cincea persoană nu a ajuns. A trimis un mesaj în care 
spunea că nu va putea veni. 

— Atunci să uităm de Numărul Cinci. El se întoarse către 
Tweed şi Paula, iar pe faţa lui cu trăsături dure se putu zări 
pentru prima dată un zâmbet vag. Bine. Plecăm. Bine? 

— Da, spuse Paula. 

Cei doi îl petrecură cu privirea pe agentul FBI până când 
acesta dispăru în pădure. Paula răsuflă uşurată. 

— Ce aiureli spuneai tu acolo? 

— Bine spus aiureli. Am auzit odată limba finlandeză, aşa că 
am încercat să imit sunetele. Finlandeza e o înşiruire de „k” - 


fără această literă, practic, nu există. lar rolul tău a fost 
fantastic. Nu aş fi putut reuşi fără tine. Hai să intrăm. 

Tweed trase de manetă până când aripile morii încetară să se 
învârtă cu o viteză ameţitoare şi începură să se mişte normal. 
Harry cobori şi li se adresă fără ocolişuri: 

— Trebuie să plecăm repede de aici. Haideţi să vă arăt ceva. 
Această moară are un locatar. El trase cu atenţie un sertar, 
făcându-l să alunece lin - înăuntru se afla o cutie de metal mare 
şi neagră, din care ieşeau o mulţime de fire. Aceasta, le spuse 
Harry, este o bombă foarte puternică, dotată cu fâşii magnetice 
pentru a putea fi ataşată de ceva. E ca una dintre bombele care 
sunt montate pe automobile, dar e mult mai mare. Ar mai fi 
ceva, spuse şi închise sertarul cu aceeaşi delicateţe, pentru a 
deschide apoi un altul. 

— Ce naiba e asta? întrebă Paula. 

— O salopetă de mecanic, model american, şi o şapcă. Nuo 
mai scot încă o dată. A trebuit să o împăturesc la loc, aşa cum 
am găsit-o. De asemenea, am găsit sub masă un corn destul de 
proaspăt, pe jumătate mâncat. Nu credeţi că ar trebui să 
plecăm acum? 

— Ba da, încuviinţă Tweed. 

Se străduiră să lase locul exact aşa cum îl găsiseră. Uşa morii 
fu închisă, la fel şi uşile duble de la şopron, din care Newman 
scosese maşina. 

Harry reveni după ce verificase drumul pe care veniseră prin 
pădure şi raportă că nu îl mai puteau folosi. 

— Mecanici îmbrăcaţi în salopete roiesc în jurul elicopterului. 

Tweed studia harta în maşină. Newman se uită peste umărul 
lui. 

— Putem ieşi prin altă parte? 

— Da. Dacă mergem înainte, vom da peste un drum de ţară 
care ne va duce direct la Tonder. 

— Şi unde se află Tonder? 

— Peste graniţă, în Danemarca. Am petrecut o noapte acolo 
cu mult timp în urmă. E unul dintre cele mai frumoase sate pe 
care le-am văzut vreodată. Şi oamenii sunt primitori. Este 
întruchiparea liniştii şi a calmului. 

— Ce cuvinte minunate! spuse Newman. 


32 


Aparatul de zbor cu o emblemă albastră în partea din spate se 
apropie de pista de aterizare de la Tonder. Oskar Vernon se afla 
în faţa unei clădiri, urmărind cu braţele încrucişate aterizarea 
perfectă. Maşinăria atinse în treacăt solul, apoi se opri, elicea se 
învârti din ce în ce mai încet, apoi rămase nemişcată. 

— Barton e un pilot bun, îşi spuse Oskar, totuşi e membru al 
unui club de aviaţie din Marea Britanie... 

Barton, îmbrăcat într-un costum de aviator şi ţinând în mână 
o geantă şi casca de pilot, traversă pista urmat de Panko. 
Acesta coborâse agil din carlingă, având, de asemenea, o 
geantă. Nepoliticos ca de obicei, Barton nu îl salută pe Vernon 
atunci când intră în clădire şi verifică dacă aceasta era ocupată. 
Panko se duse ţintă la Vernon. 

— Am ajuns la timp, îi spuse el lui Oskar. 

— Aşa şi trebuia. 

— Am pierdut echipa lui Tweed în Flensburg. Delgado a 
dispărut. 

— Tacă-ţi fleanca! se răsti Barton care ieşise exact la timp 
pentru a auzi ce spusese Panko. Eu sunt cel care dă raportul. 

— Atunci raportează, îi ordonă Oskar. Ce vrea să însemne: 
„Delgado a dispărut”? 

— A insistat să cerceteze Flensburgul de unul singur. Spera să 
o găsească neînsoţită pe una din prietenele lui Tweed, deoarece 
plănuia să o tortureze ca să scoată informaţii de la ea. Nu s-a 
mai întors. 

— Ciudat. Ei, bine, nu ne putem pierde timpul cu el. L-aţi 
văzut pe Tweed în Flensburg? 

— Da, îi răspunse Barton cu o uşoară ezitare. Se plimba pe 
stradă împreună cu câţiva dintre oamenii lui. Ne-am strecurat 
pe o alee ca să nu fim văzuţi. Când am ieşit de acolo, 
dispăruseră. Nu i-am mai văzut. 

— Trebuia să îi omorâţi pe toţi în drum spre Flensburg. Din 
câte mi-ai spus, înţeleg că nu aţi făcut-o. 

— Am fost depăşiţi numeric, se grăbi Barton să se explice. Am 
fost atraşi într-o ambuscadă şi ne-au omorât toţi oamenii. Am 
scăpat numai noi doi şi Delgado. 

— Nu zău? tonul lui Oskar era sceptic. Aţi fost depăşiţi 
numeric, iar acum vă aflaţi aici, departe de orice pericol. El bătu 


cu degetele în telefonul lui mobil. Mâine voi primi indicaţii în 
privinţa locului unde veţi fi trimişi. V-am rezervat camere la 
Hotelul Touderhus. Maşina Audi de pe drum e a mea. Vă voi 
duce la hotel. 

— Vei rămâne şi tu acolo? întrebă Barton. 

— Nu. Eu voi locui la un prieten danez, care nu are idee cu ce 
mă ocup. După ce veţi mânca, vă veţi putea plimba puţin prin 
orăşel. E destul de drăguţ. Dar să vă culcaţi devreme. Mâine va 
trebui să acţionaţi şi veţi avea nevoie de toată energia 
disponibilă. Haideţi să vă duc la hotel! 

Newman conducea relaxat, iar ei aveau o vedere panoramică 
a şesurilor vaste. Puţin mai departe de mare, Paula văzu o 
structură imensă din beton care părea un şanţ situat în 
apropiere de apă. 

— Ce e aceea? întrebă ea. 

— Tonder, îi explică Tweed, cunoscut drept capitala ținuturilor 
mlăştinoase, este, de fapt, doar un sat ceva mai mare. Cu mulţi 
ani în urmă a fost o furtună puternică, iar marea a inundat 
ţinuturile din apropiere. Danezii au luat măsuri în acest sens - au 
construit acel şanţ pentru a preveni o altă catastrofă. Ca şi 
olandezii, de altfel, sunt ingineri foarte buni. 

— Seamănă cu o masă de biliard imensă, care se întinde spre 
nord cât vezi cu ochii. 

Pe drum, Tweed scoase din buzunar hârtia care zburase din 
servieta lui Gavin Thunder. Paula îl privi în timp ce o citea. Se 
posomoră, împături foaia şi o puse la loc în buzunar: 

— E vreo problemă? întrebă ea. 

— Mai degrabă o catastrofă. Ne confruntăm cu cea mai 
periculoasă situaţie cu care am avut de-a face vreodată, ca să 
nu mai vorbesc de faptul că adversarii noştri sunt persoane 
extrem de influente. 

— Sună încurajator. 

— Vă voi explica mai târziu. Tweed se uita pe hartă. Bob, va 
trebui să facem la stânga. Presupun că vom intra pe un 
drumeag îngust. 

In curând, pe marginea şoselei apărură păduri dese, blocând 
priveliştea spre şesurile vaste despre care Tweed spusese că 
alcătuiesc provincia din vest a Danemarcei, Jutland. Ajunseră la 
un post de frontieră marcat de un stâlp cu dungi roşii şi albe. 
Acolo nu se afla niciun ofiţer. 


— Acum ne aflăm în Danemarca, remarcă Tweed. 

— Mă simt mult mai în siguranţă, spuse Paula. 

— Suntem destul de aproape de destinaţie. Va trebui să 
găsim un hotel în care să ne petrecem noaptea. Eu prefer 
Hotelul Hostrups - are o privelişte încântătoare, dar s-ar putea 
să fie ocupat în întregime. Dacă va fi aşa, atunci vom sta la 
Touderhus. 

— Oare cine o fi Numărul Cinci? întrebă Lisa. 

— Numărul Cinci? repetă Tweed, cu mintea în altă parte. 

— Da. Atunci când americanii erau pe punctul de a pleca de la 
moara de vânt, un soldat şi-a făcut apariţia în fugă din pădure - 
nu, era un civil - şi l-a strigat pe agentul FBI, spunându-i că 
Numărul Cinci nu mai venea. În concluzie, agentul i-a spus să 
uite de Numărul Cinci. 

— Ai dreptate, fu Tweed de acord, asta a spus. Până acum 
sunt patru. Gavin Thunder, Secretarul de Stat al Statelor Unite, 
vicecancelarul Germaniei şi prim-ministrul Franţei vor participa 
la întâlnirea secretă de la Sylt. Aşadar, cine ar putea fi Numărul 
Cinci? 

— Rinocer, şopti Paula. 

Hotelul Hostrups îşi avea sediul într-o clădire impunătoare cu 
trei etaje, albă, amplasată pe malul plin de trestii al unui râu. 
Acesta se afla la marginea orăşelului Tonder. Tweed ieşi din 
maşină împreună cu Paula, să vadă dacă mai erau camere 
libere. 

— Dacă nu au, atunci putem merge oricând la Touderhus, îi 
reaminti el. 

— Îmi place cum arată... 

Recepţionera, care vorbea impecabil engleza, le spuse că 
aveau camere suficiente pentru ei toţi. 

— Nu am avea în mod normal, le explică ea, dar multe 
persoane călătoresc în locuri exotice ca Thailanda sau Insula 
Sfânta Lucia, unde-o mai fi şi asta. Aţi dori să luaţi masa după ce 
veţi urca în camere? 

— Da, vă rog, îi răspuse Paula. Îmi e îngrozitor de foame. 
După ce intrară toţi în hotel, Lisa întrebă dacă nu putea să 
mănânce un pic mai târziu. 

— Vreau să fac cea mai lungă baie pe care am făcut-o 
vreodată. Paula o înţelese. După experienţa avută cu Delgado, 


Lisa dorea să se spele şi să se schimbe. Restul lumii votă pentru 
a lua masa. 

După ce fură conduşi în camerele lor şi făcură un duş, ei se 
reuniră în restaurantul spaţios şi plăcut al hotelului. Atmosfera 
sugera o curăţenie desăvârşită. Masa fusese delicioasă, iar ei 
mâncară aproape fără să scoată o vorbă. Paula observă că 
Tweed de-abia îşi ridicase ochii din farfurie şi că expresia feţei 
lui era deosebit de serioasă. El vorbi pentru prima oară abia 
atunci când îşi beau cu toţii cafeaua: 

— Dacă vă mai simţiţi în stare, veniţi cu toţii în camera mea 
ca să vorbesc cu voi. Bine? 

În timp ce urcau, ei se întâlniră cu Lisa, care cobora. Ea era 
îmbrăcată cu alte haine şi avea în mână un sac pentru lenjerie. 

— Mâncarea e formidabilă, spuse Paula. 

— Minunat. Aş putea mânca şi un mistreţ. Pun pariu că nu e 
inclus în meniu. Bob, am pus toate hainele pe care le-am purtat 
în acest sac şi vreau să scap de el. 

— Dă-mi-l mie. Voi găsi un loc în care să îl arunc... 

În camera lui Tweed unii dintre ei se aşezară pe scaune, iar 
alţii, pe marginea patului dublu. Tweed închise fereastra, se 
întoarse spre ei, apoi începu să le vorbească: 

— Există trei factori importanţi pe care va trebui să îi avem în 
minte în orice moment. Primul dintre aceştia este Clubul Elite 
care acum s-a reunit la Sylt sau, mai bine-zis, care complotează 
la Sylt pentru a instaura dictatura în fiecare dintre ţările de 
provenienţă ale membrilor lui. Al doilea factor este reprezentat 
de banii - o sumă semnificativă - care lipsesc din Zurcher Kredit 
Bank de la Hamburg. Mă îndoiesc că aceşti bani nu vor fi folosiţi 
pentru finanţarea numeroaselor grupuri de agitatori pe care le- 
au alcătuit. Al treilea factor este internetul. 

— Ce vrei să spui cu internetul? întrebă Newman. 

— Cineva a găsit o metodă de a manipula reţeaua, o metodă 
de a transmite, prin intermediul ei, mesaje codificate grupurilor 
de agitatori. Este posibil ca aceste mesaje să conţină informaţii 
referitoare la locul şi la momentul în care trebuie să acţioneze. 

— Nu putem face prea multe în această privinţă, după 
părerea mea, spuse Nield. 

— Vom vedea. Există şi un al patrulea element - Rinocer. Cine 
este el? Ce rol joacă în operaţiune? Oare el e Numărul Cinci? Mai 


există şi alţi factori, însă v-am prezentat pe scurt pericolul, 
subliniind aspectele importante. 

— Nu văd cum se leagă toate aceste amănunte, spuse Nield. 

— Se vor lega. Vă voi citi pasaje din documentul pierdut de 
Gavin Thunder. Acesta este clar, metodic. Din nefericire, Gavin 
are o minte excepţională. Tweed scoase foaia din buzunar şi o 
despături: 

Unu: pentru a instaura o guvernare autocratică în ţările 
noastre trebuie să creăm un haos de proporţii, astfel încât 
populaţia să accepte orice sistem care va readuce pacea. Acest 
obiectiv a fost pregătit - iminenta instaurare a haosului 
pretutindeni. 

Doi: fiecare ţară trebuie divizată în regiuni întinse, aflate sub 
control militar, fiecare dintre acestea fiind condusă de un 
guvernator puternic. Trei: orice manifestare de opoziţie trebuie 
înfrântă imediat şi fără milă. Se vor înfiinţa închisori speciale pe 
insule aflate departe de continent. În cazul Marii Britanii, un Act 
de împuternicire va fi înaintat de urgenţă Parlamentului cu 
scopul de a spori prerogativele guvernului. Guvernatorii celor 
şase regiuni militare se vor subordona unui guvernator suprem 
în persoana generalului de brigadă - Lordul Bernard Barford. 

Asta e tot, încheie el. 

— Dumnezeule! exclamă Newman. E o dictatură bazată pe 
legea marţială. lar Barford se numără printre conspiratori. 

— Acum vedeţi şi voi cât de gravă e situaţia, spuse Tweed. 
Sper că aţi observat folosirea cuvântului „iminent” - deci, avem 
foarte puţin timp la dispoziţie. 

— Sunt uimită, spuse Paula. Care e pasul următor? 

— Sunt convins că există o a doua forţă extrem de puternică 
şi care acţionează pentru a dejuca această conspirație. Aştept 
să fiu contactat de un reprezentant al acestei forţe în orice 
moment. 

— Dar cum va afla această a doua forţă că suntem aici, la 
Tonder? întrebă ea. 

— Aproape tot timpul a ştiut unde să ne găsească. Am auzit 
un alt aparat de zbor atunci când am plecat de la moara de 
vânt. Dar nu trebuie să îi subestimăm pe Gavin Thunder şi pe 
amicii lui. Acum, odată cu căderea serii, vreau să cercetaţi satul 
cu atenţie în căutarea inamicului. Vom fi înarmaţi şi ne vom 
împărţi în trei grupuri. Eu voi pleca împreună cu Paula, Newman 


îl va însoţi pe Marler, iar Butler, pe Nield. Toţi vom pleca în 
direcţii diferite. Nu vom intra în niciun hotel, bar sau restaurant. 
E prea riscant! O voi convinge pe Lisa să se ducă la culcare. 
Trebuie să doarmă. Aveţi întrebări? 

Nimeni nu întrebă nimic. Paula se uita la Tweed, impresionată 
şi puţin uimită de modul categoric în care le vorbise. Tonul lui îi 
crease impresia că se aflau pe punctul de a lua parte lao 
confruntare. 

Cele trei perechi părăsiră hotelul şi se îndreptară în direcţii 
diferite. Tweed alese să meargă pe Sondergade Street, ştiind că 
aceasta îi va duce în centrul orăşelului, apoi se aventură pe 
străduţe laterale înguste. Din când în când, acestea erau 
luminate de felinare mici, însă între acestea se aflau spaţii 
complet umbrite. Străduţele laterale erau pietruite. Era linişte şi 
nu se vedea ţipenie de om. 

— Tonderul e minunat, casele sunt deosebite! remarcă Paula. 

Puțin mai mari decât nişte case obişnuite, clădirile erau 
aşezate pe terase. Unele dintre ele aveau pereţi de cărămidă, 
altele erau acoperite cu ipsos şi fuseseră vopsite în diferite 
culori - ocru, roz, albastru sau galben. Mai erau şi case care 
aveau la parter bovindouri, iar deasupra câte o lucarnă. Peste 
tot domnea o linişte absolută, tulburată numai de zgomotul 
paşilor lor, care răsunau pe piatra cubică. 

— E un orăşel de vis, spuse Paula. Chiar nu îmi pot imagina 
pericole într-un astfel de loc. 

— Doar mă cunoşti - îmi iau toate precauţiile necesare, 
întâmplarea de pe autostradă, când ne aflam în drum spre 
Flensburg, ne-a demonstrat cât de tare îşi doresc inamicii noştri 
să ne elimine. 

— Suntem departe de ei acum. Ne aflăm în Danemarca. 

Ei urmară un traseu destul de complicat. Tweed luase o hartă 
a oraşului de la recepţie, iar acum o revedea în minte. 

Cei doi se plimbau prin labirintul de străduţe, iar Paula se 
simţea relaxată. Nu şi Tweed însă, după cum observă ea. 
Temperatura de afară coborâse, iar el îşi băgase mâna dreaptă 
în haină, strângându-şi revolverul Walther. Paula credea că el 
exagerează. Se apropiau de marginea oraşului atunci când 
Paula îi arătă ceva în faţă. 

— Uite! Clădirea aceea mare şi roşie - e celălalt hotel pe care 
l-ai menţionat, Tonderhus. 


În timp ce ei doi înaintau, un bărbat înalt, corpolent, care 
fuma un trabuc şi se uita în direcţia opusă, ieşi din hotel şi se 
opri în lumina felinarului. Paula îl apucă pe Tweed de braţ, iarel, 
de talie. Se refugiară pe o altă stradă. 

— Nu pot să cred! spuse Paula. Era Oskar Vernon. 

— Cu siguranţă, era el. Ce spuneai mai devreme? Că te simţi 
în siguranţă în Danemarca? 

— Cum de-a ajuns tocmai aici? 

În timp ce Paula spunea asta, parcurseră în grabă străduţa 
laterală, apoi intrară pe altă alee, care se îndepărta de hotel. 
Paula respira cu dificultate, aproape în stare de şoc. 

— Trebuie să fie o coincidenţă la mijloc, spuse ea în cele din 
urmă. 

— Ştii că eu nu cred în coincidente. 

— Va veni odată şi vremea când se va întâmplă o coincidenţă, 
se împotrivi ea. 

— Acolo unde este Oskar, insistă Tweed, sunt şi Barton, şi 
Panko. 

— Voiam să îl împuşc, spuse ea pe un ton agitat. 

— Nu vom Îîmpuşca pe nimeni cât timp se va putea evita asta. 
Cred că ar fi cazul să ne întoarcem la hotel. 

— E un orăşel minunat! protestă ea. Nu e pentru ticăloşi 
ordinari de genul lui Oskar. 

Traversară râul, iar luna răsări, reflectându-se în apă. Paula îşi 
spuse că era un adevărat paradis - un paradis pierdut din cauza 
apariţiei acelui asasin odios. „Ar fi fost atât de romantic!” gândi 
ea cu părere de rău. Da, ar fi putut să îl împuşte pe porc. 
Traversară râul încă o dată şi ajunseră în faţa hotelului. Tweed o 
trase înăuntru după el, apoi comandă un coniac pentru Paula şi 
un pahar de vin pentru el. Urcară în camera lui Tweed, unde 
Paula îşi dădu drumul pe canapea. Ea îşi muşcă buzele, apoi se 
îndreptă şi bău puţin coniac. 

— Îmi pare rău că m-am pierdut cu firea, spuse ea. 

— Nu te-ai pierdut. Ai reacţionat şi m-ai prins de braţ, 
încercând să mă protejezi. Priveşte lucrurile din acest punct de 
vedere - noi l-am văzut, însă el nu ne-a observat. 

Se auzi o bătaie la uşă. Cu Walther-ul în mână, Tweed descuie 
şi întredeschise uşa, ca să o deschidă apoi larg. Newman intră în 
cameră însoţit de Marler. Amândoi aveau figuri îngrijorate. 


— Avem veşti proaste, le spuse Tweed. Tocmai l-am văzut pe 
Oskar Vernon ieşind din Hotelul Tonderhus. 

—Avem şi noi... 

Newman se opri, observând că Paula era mai palidă decât de 
obicei. Ea se uită la el şi zâmbi. 

— Termină ce ai început să povesteşti. 

— Bine. Avem şi noi veşti proaste. l-am văzut pe Barton şi pe 
Panko într-un bar, ei însă nu ne-au văzut. 

— Asta e prea de tot! comentă Paula. Pe de altă parte, nu e 
oare mai bine că ştim că se află în oraş? 

— Aşadar, ce facem acum? întrebă Newman. 

— Vă voi spune ce veţi face voi trei acum, îi răspunse Tweed 
bine dispus. Vă veţi duce în pat şi veţi dormi, apoi vă veţi trezi 
mâine dimineaţă şi vom lua împreună un mic dejun copios... 

Newman şi Marler plecaseră, iar Paula se pregătea să se ducă 
în camera ei atunci când sună telefonul. Tweed ridică receptorul 
şi constată că la celălalt capăt al firului se afla recepţionera. 

— Cine aţi spus că se află aici şi doreşte să mă vadă? întrebă 
el. Intrigată, Paula se opri un moment înainte de a deschide uşa 
să plece. Acum Tweed îi spunea recepţionerei să îi transmită 
vizitatoarei lui să urce, urmând ca el să o întâmpine la capătul 
scărilor. Puse jos receptorul, apoi se uită la Paula. 

— Poţi să rămâi în timp ce mă văd cu această doamnă, dacă 
mai rezişti. 

— Pot să rezist toată noaptea dacă trebuie. Cine e? 

— Doamna Gina France, contabila Băncii Zurcher Kredit, cea 
care a venit să ne vadă când ne aflam la Hotelul Four Seasons. E 
doamna care ţi-a dat buchetul de hortensii atunci când plecam 
de la locuinţa lui Rondel de pe şoseaua spre Blankenese. Mă 
întreb dacă nu cumva a sosit persoana despre care spuneam că 
urma să ne contacteze. 

— Ar putea face parte din tabăra inamică, îl avertiză Paula. 


33 


Paula o privea cu suspiciune pe musafira lui Tweed. Ea se 
aşteptase să vadă o persoană agitată, prietenoasă şi confuză, 
însă doamna France era de nerecunoscut. 

Imbrăcată într-un costum de aviaţie şi încălţată cu cizme, 
având pe cap o cască de sub care ieşeau câteva şuviţe rebele 
de păr vopsit în albastru şi purtând ochelarii ei cu lentile groase, 
păşi vioaie în cameră, cu o ţinută dreaptă şi hotărâtă. Ea o 
salută pe Paula, acceptă invitaţia lui Tweed de a bea o cafea, 
apoi se aşeză pe spătarul unui scaun. 

— Mi-aţi dat ceva bătăi de cap până v-am găsit! Am încercat 
mai întâi la Hotelul Tonderhus... 

— Aţi folosit numele noastre? întrebă Tweed. 

— Dumnezeule, nu! Am cercetat doar parcarea, uitându-mă 
după un Mercedes albastru. L-am găsit aici. 

— Sper că nu vă va deranja întrebarea mea, dar de unde ştiaţi 
că aceasta era maşina cu care călătorim? spuse Tweed pe un 
ton calm în timp ce îi întindea o ceaşcă cu cafea. 

— Nu mă deranjează câtuşi de puţin. Noi am ştiut că aţi 
schimbat maşina de culoare bej cu una de culoare albastră chiar 
din momentul în care aţi părăsit Hotelul Four Seasons de la 
Hamburg. 

— Aţi spus „noi” 
dumneavoastră? 

— Da, înţeleg la ce vă referiţi. Ea zâmbi cu amărăciune şi îşi 
legănă un picior. Am fost căsătorită odată, apoi am fost nevoită 
să divorţez după ce am aflat că făceam parte dintr-un trio. 
Aşadar, vorbesc adesea la plural, în amintirea trecutului. 

— Şi cum aţi reuşit să ne găsiţi tocmai la Tonder? 

— V-am zărit din nou la Flensburg şi am încercat să vă 
urmăresc de acolo - Flensburgul are un mic aeroport. V-am 
pierdut urma, apoi v-am văzut îndreptându-vă spre Danemarca, 
apoi iarăşi v-am pierdut din ochi. Aşadar, am survolat întreaga 
regiune Jutland până când v-am văzut pe şoseaua care ducea 
spre Tonder, spuse şi zâmbi. Dar călătoriţi, nu glumă! Cafeaua 
aceasta este exact lucrul de care aveam nevoie. 

— Cum ce vă putem ajuta? 


pot să vă întreb cine sunteţi 


— Înainte să abordez acest subiect aş dori să vă avertizez că 
în Tonder se află câţiva indivizi puşi pe fapte mari. l-am văzut pe 
doi dintre ei într-un bar. Cu siguranţă, nu erau danezi. l-am mai 
văzut la Hamburg târziu, într-o seară, după ce am plecat de la 
hotelul unde locuiaţi pentru a cumpăra ceva de la un magazin. 
Dacă se aflau acolo, iar acum se află aici - la fel ca şi 
dumneavoastră - nu cred că ar fi o idee bună să vă plimbaţi 
seara târziu. 

— Mulţumim că ne-aţi avertizat. 

— Trebuie să vă spun că, în scurt timp, în Vest se va dezlănţui 
iadul pe pământ. Cred că dumneavoastră sunteţi unica 
persoană care poate ajuta la prevenirea acestei situaţii. 

— De ce credeţi dumneavoastră că Tweed este omul potrivit 
pentru această misiune? interveni Paula. 

— Pentru că avem o reţea vastă de informatori şi cunoaştem 
bine dosarul personal al lui Herr Tweed. Cum am construit 
această reţea? Doamna France se lăsă pe spate şi zâmbi. Banii 
vorbesc - anumite persoane, când sunt plătite, vorbesc. De 
asemenea, ştim că Herr Tweed este un individ integru. În zilele 
noastre nu întâlnim des astfel de oameni. 

Paula nu îşi revenea din uimire. Doamna France stăpânea 
admirabil limba engleză, spre deosebire de modul sacadat în 
care se exprimase la Hamburg, iar accentul de atunci dispăruse 
cu desăvârşire. 

— Ce ne sfătuiţi să facem? o întrebă ea. 

— Rămâneţi aici peste noapte. Dimineaţă veţi pleca spre 
Travemunde. Doamna France se uită la Tweed. Ştiţi unde se 
află? 

— Pe coasta Mării Baltice, la est de Lubeck. Am vizitat ambele 
localităţi. 

— E puţin cam departe, dar, judecând după cât de repede aţi 
ajuns aici de la Flensburg, nu cred că veţi avea probleme. Aveţi 
grijă la eventualele atacuri de mâine. Sunt convisă că Herr 
Tweed şi echipa acestuia vor face faţă oricăror incidente. 

— Când doriţi să plecăm acolo? o întrebă Paula. 

— V-aş sugera să plecaţi după-amiaza, târziu. Ea zâmbi din 
nou. În orice caz, având în vedere distanţa pe care va trebui să 
o parcurgeţi, probabil, veţi ajunge după-amiaza târziu în zona 
portuară. 

— De ce trebuie să ajungem în zona portuară? întrebă Tweed. 


— Tocmai voiam să vă explic. De-a lungul râului Trave se află 
o porţiune a promenadei care se numeşte Vorderreihe. Se află 
aproape de secţia de poliţie, la mică distanţă de Ostsee, în 
spatele ei se află un restaurant mare, care are o terasă 
spațioasă, cu mese acoperite de un parasolar. Când veţi ajunge 
acolo, vă veţi aşeza la o masă de pe terasă, în apropiere de 
promenadă. Vă va contacta cineva. 

— Cine? Tweed îşi manifestă pentru prima dată nerăbdarea. 
Nu vom face acest drum fără să ştim cu cine ne întâlnim. E 
vorba de dumneavoastră? 

— Nu. Vă va aştepta Herr Rondel, pe care deja l-aţi cunoscut. 

— Despre ce e vorba? continuă Tweed pe acelaşi ton 
nerăbdător. Ce se întâmplă? Vreau să ştiu ce ştiţi 
dumneavoastră. 

— O, mi s-a spus că sunteţi o persoană dificilă. Doamna 
France se aşeză pe scaun. Asistăm la cea mai periculoasă 
conspirație de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, la care 
participă politicieni influenţi, printre care şi unul din ţara 
dumneavoastră. In acest moment, aceştia iau parte la o întâlnire 
secretă de pe Insula Sylt. Ei trebuie opriţi, omorâţi înainte de a fi 
prea târziu. Vă rog să nu le spuneţi celor doi parteneri că v-am 
dezvăluit această informaţie. 

— Ştiam deja. 

— Trebuia să mă fi aşteptat la asta! 

— Sunteţi contabila-şefă a lui Milo? înţeleg. Trebuia să mă 
conving. Acesta este rolul dumneavoastră principal? 

— Nu chiar. 

Doamna France bău puţină cafea din ceaşca pe care i-o 
turnase Tweed. i 

— După cum aţi observat, sunt pilot de aviaţie. In plus, sunt şi 
expertă în internet. Acesta este un lucru important. 

— Vasăzică, spuse Tweed zâmbind, aţi aflat că teroriştii 
folosesc internetul pentru a le transmite mesaje codificate 
camarazilor lor din întreaga lume, instruindu-i unde şi când să 
lanseze o nouă serie de revolte îngrozitoare? 

— O, aşadar, sunteţi la curent şi cu acest aspect, spuse 
doamna France uimită. 

— Ştiu mai multe decât vă închipuiţi, doamnă France. 

— Vă rog, spuneţi-mi Gina. 

— Ei, bine, Gina, Danzer este o persoană de încredere? 


— Danzer? 

— Zău, aşa, Gina! Trebuie să fim sinceri unul cu celălalt! 
izbucni Tweed. Danzer e de încredere? 

— Bineînţeles, domnule Tweed. Milo nu se îndoieşte că el va 
îndeplini cu succes misiunea în care a fost trimis. 

— Aşadar, acum se află într-o misiune. Vorbeşte limba 
engleză? 

— Fluent. A petrecut câţiva ani la Londra, studiind pentru a-şi 
obţine diploma în inginerie. 

— Numai dumneavoastră sunteţi de vină că vă pun aceste 
întrebări, spuse el, zâmbind. Atunci când ne-aţi vizitat la Hotelul 
Four Seasons din Hamburg, v-aţi străduit să ne daţi cât mai 
multe amănunte despre Danzer. Nu eram sigur dacă voiaţi să ne 
avertizaţi în privinţa lui sau pur şi simplu ne informaţi. 

— Vă informam. În acel moment nu doream să vă spun prea 
multe. Îi voi povesti despre conversaţia noastră când mă voi 
întoarce, dar numai cu permisiunea dumneavoastră. 

— Spuneţi-i. 

Ea se ridică în picioare după ce se uită la ceas, apoi îi zâmbi 
Paulei. 

— Mi-a făcut plăcere să mă aflu în compania amândurora. 
Trebuie să mă întorc acum pe pista de zbor şi să decolez. 

— Dar nu puteţi decola pe întuneric! protestă Tweed, care 
între timp se ridicase în picioare. 

— Ba pot. Pista este dotată cu lumini de balizaj care pot fi 
aprinse din interiorul punctului de control. Întreaga fâşie este 
luminată. 

— Nu vă veţi duce de una singură pe pista de zbor. Aşteptaţi 
un moment... 

Tweed se duse la telefon şi îl sună pe Newman, îl întrebă dacă 
mai era îmbrăcat, apoi îl rugă să vină în camera lui, apoi se 
întoarse. 

— Va veni Newman. Vă va conduce până acolo. E înarmat, 
deci vă veţi afla în siguranţă. 

— Sunteţi atât de drăguţ, atât de amabil! Dar insist să plec 
neînsoţită. Sunt o persoană independentă. Ea se îndreptă spre 
Tweed şi îl sărută pe ambii obraji, cu lacrimi în ochi, apoi scoase 
o batistă pe care şi-o băgă pe sub ochelarii ei hidoşi. Vă rog să 
mă scuzaţi. Uneori sunt atât de emotivă! 

— Cu toţii suntem, spuse Paula zâmbind. 


Newman intră în cameră, iar Tweed îi explică situaţia, 
spunându-i că doamna France prefera să plece neînsoţită şi că 
era de părere că ar fi fost bine să îi respecte dorinţa. 


Oskar intră în barul în care Barton şi Panko şedeau la o masă 
şi beau. Când se aşeză, îi răsturnă lui Barton paharul cu bere. 
Gestul îl făcu pe acesta să îi arunce o privire neprietenoasă. 

— Acum va trebui să îmi faci cinste cu o altă bere. 

— Vorbeşte mai încet, îi spuse Oskar pe un ton calm. Voi beţi 
în loc să dormiţi ca să fiţi odihniţi mâine. Aţi fi atât de uşor de 
înlocuit! Trupurile voastre ar pluti în largul mării, în cazul în care 
v-ar mai găsi cineva vreodată. 

Lui Barton nu i se făcea uşor frică, însă, în timp ce Oskar îl fixa 
cu ochii lui bulbucaţi, păli. 

— Nu suntem aici de mult timp... începu el. 

— Nu ar fi trebuit să vă atingeţi de alcool. Acum mă veţi însoţi 
la hotel şi vă veţi culca. Vă voi da nişte instrucţiuni pe drum. 

El îşi ridică privirea când chelneriţa se apropie de masă şi 
începu să şteargă berea vărsată. Dispoziţia lui Oskar se schimbă 
radical atunci când se uită la ea zâmbind şi îi dădu o bancnotă 
daneză. 

Ea se uită întrebătoare la Oskar. 

— E prea mult pentru o bere, spuse ea. 

— Nu, nu este. Am inclus şi bacşişul. 

— Sunteţi generos. Vă mulţumesc. 

Vernon continuă să se uite la ea, iar fata îi zâmbi. O mulţime 
de femei îl plăceau pe Oskar. În drum spre hotel, Barton se 
exprimă cu atenţie: 

— l-ai lăsat un bacşiş enorm. 

— Aşadar, toată lumea e fericită şi nimeni nu va vorbi despre 
noi. Mâine veţi urmări Mercedesul albastru în care se vor afla 
Tweed şi echipa lui. El le dădu numărul de înmatriculare. În timp 
ce voi vă îmbătaţi, eu am dat o raită prin parcările din oraş. 
Locuiesc la Hotelul Hostrups. 

— Ne ducem acolo chiar acum, spuse Barton, dornic să îşi 
repare greşeala. Vrei să îi omorâm în somn? 

Panko rânjea numai la acest gând şi deja îşi scosese cuțitul. 

— Ascunde scobitoarea, idiotule! tună Oskar. Veţi veni cu 
mine la Tonderhus şi vă veţi culca. Vă veţi trezi mâine dimineaţă 
devreme, apoi vă voi duce la pista de zbor, unde vă veţi 


ascunde până când vă voi suna pe telefonul mobil ca să vă 
anunţ că pleacă. Apoi, îi veţi urmări de la bordul elicopterului, 
oriunde s-ar duce. Veţi păstra legătura cu mine prin intermediul 
telefonului şi îmi veţi transmite unde s-au dus. Imi veţi raporta 
la intervale regulate, astfel încât să îi pot urmări cu maşina mea. 
Vom hotărî ce vom face cu ei atunci când vor ajunge la 
destinaţie. Nu zburaţi prea aproape de maşina lor, păstraţi 
distanţa. Panko, foloseşte binoclul. Nu mai am nimic să vă spun. 

— Când luăm micul dejun? întrebă Barton. 

— La şase dimineaţa. Dacă nu îl servesc la ora aceea, atunci 
veţi pleca flămânzi. Poate că asta vă va ajuta să gândiţi mai 
bine. 


De îndată ce Newman plecă împreună cu doamna France, 
Paula îl aborda direct pe Tweed. Ea îi vorbea pe un ton 
dojenitor: 

— Nu înţeleg ce ai de gând să faci. Ai uitat de discreţie şi de 
precauţie în timp ce vorbeai cu doamna France. l-ai dat detalii 
despre conspirație - detalii pe care le-am aflat în timp şi pentru 
care am riscat mult. Sper să nu te superi că îţi spun asta, darai 
făcut greşeala carierei tale. 

— Chiar crezi asta? 

Tweed se amuza, în timp ce şedea pe canapea cu o ceaşcă de 
cafea în mână: 

— Bineînţeles, spuse el în treacăt, ai dreptul la o opinie. 

— Nu mă iei în serios. Ea bătu din picior. Sunt în joc vieţile 
noastre. 

— Sunt de acord cu asta. 

— Atunci de ce ai făcut-o, pentru numele lui Dumnezeu? îl 
întrebă ea. 

— Pentru că, în sfârşit, am rezolvat misterul celor două tabere 
şi sunt de părere că forţele binelui sunt de partea noastră, deşi 
până acum au fost invizibile. 

— Chiar? Paula era uimită. Se aşeză pe un scaun cu faţa la el. 
Nu înţeleg, spuse ea. 

— Cred că ai observat miraculoasa schimbare de 
personalitate a doamnei France. Cum ai descrie înfăţişarea şi 
comportamentul ei? 

— Ei, bine, atunci când am văzut-o la Hamburg era o doamnă 
drăguță, dar extrem de confuză, care semăna cu o florăreasă. 


Nu mi-a venit să cred când am auzit că era contabila-şefă a 
Zurcher Kredit Bank. Crezi că m-am înşelat? 

— Nu. Impresia ta nu e departe de a mea. lar acum ce părere 
ai despre ea? 

— Am fost uimită. Nu semăna deloc cu persoana pe care am 
cunoscut-o. Mi s-a părut deosebit de competentă în diverse 
domenii. Acum înţeleg de ce este contabilă-şefă, dar, în acelaşi 
timp, este, pilot de aviaţie şi cred că e expertă în internet. S-a 
purtat ca o adevărată femeie de afaceri, iar costumul pe care îl 
purta o făcea să pară mai slabă. 

— Aşadar, ce anume te îngrijorează? 

— Faptul că i-ai oferit atât de multe informaţii şi că ai fost atât 
de sincer cu ea. 

— M-am comportat aşa, deoarece am considerat că se află de 
partea forţelor binelui. Eu îmi dau seama când o persoană este 
de încredere, iar ea este o persoană în care putem avea 
încredere. Din această cauză am întrebat-o despre Danzer. Ceea 
ce mi-a spus despre el mi-a confirmat faptul că spunea 
adevărul. 

— Îmi cer scuze că mi-am ieşit din fire. Am interpretat greşit 
întreaga situaţie. 

— Toţi facem asta, îi spuse Tweed. Cel puţin ştiu că eu, unul, 
o fac. Însă acum suntem în mare pericol. Dacă aş fi în locul 
inamicului nostru, aş încerca acum mai mult ca niciodată să 
scap de noi definitiv şi încă repede. 

— Te referi la ceva anume când spui asta? 

— Da. Tweed îşi termină de băut cafeaua. Mă refer la faptul 
că îl au de partea lor pe Brigadier, pe Lordul Barford. Cred că el 
a fost cel care a pus la cale atacul de pe autostradă în timpul 
căruia am avut senzaţia că în spatele acţiunii se află un strateg. 
Am fi putut muri dacă Harry nu ar fi apărut în ultimul moment şi 
nu ar fi văzut ce aveau de gând cei cinci care ne-au luat prin 
surprindere, venind din spatele nostru. 

— Crezi că vom fi ţinta unui alt atac? 

— Sunt convins de asta. lar de data asta va fi unul mult mai 
bine pus la punct. 

Inselende era numele unei case impunătoare şi retrase, 
situate pe coasta de vest a Insulei Sylt. Aceasta avea două aripi 
cu acoperişuri de paie, care erau unite la mijloc printr-o secţiune 
circulară, în traducere, numele casei însemna „capătul insulei”; 


ea era înconjurată de mlaştini şi se afla în apropiere de stâncile 
acoperite de nisip de pe ţărmul Mării Nordului - era un loc ideal 
pentru a găzdui o întâlnire ultrasecretă. 

Casa era bine păzită de agenţi FBI, postați în puncte-cheie şi 
dotați cu arme automate pe care le ascunseseră în vegetaţia din 
apropiere. Trupe în uniformă patrulau prin faţa casei, iar la 
capătul unicului drum care ducea spre aceasta fuseseră ridicate 
baricade. 

Mai fuseseră luate şi alte măsuri de precauţie. Deşi stâncile 
de pe țărm nu ar fi putut fi escaladate decât de alpinişti 
profesionişti, bărci americane dotate cu mitraliere patrulau 
coasta. 

In plus, elicoptere militare cu reflectoare de supraveghere 
survolau casa şi zona din apropiere. Razele reflectoarelor se 
roteau încontinuu în căutarea intruşilor. Un preşedinte de stat s- 
ar fi aflat în siguranţă acolo. 

În interiorul lui Inselende o lungă întâlnire a celor patru 
participanţi - în absenţa secretarilor lor - tocmai se suspendase 
pentru cină. Unul dintre cei patru nu se alătură celorlalţi pentru 
a lua masa. Gavin Thunder îl conduse pe Lordul Barford într-o 
cameră mică antifonată unde se puteau consulta. 

— Am veşti foarte proaste, începu Barford. În ciuda eforturilor 
noastre, Tweed şi echipa acestuia sunt încă în viaţă. 

— Credeam că ai aranjat să fie eliminaţi, izbucni Thunder, 
nervos. Ştiu ce reputaţie are Tweed şi am auzit despre 
succesele lui din trecut. E o persoană care ne-ar putea zădărnici 
planurile. 

— Sunt de acord, spuse Barford. Şi eu îl cunosc bine. Trebuie 
să facem un ultim efort pentru a-l distruge, înainte de a ne 
distruge el pe noi. Nu avem mult timp la dispoziţie. 

— Presupun că nu ai idee unde se află, comentă Thunder, 
sarcastic. 

— In acest moment se află la Tonder. 

— Unde naiba e asta? 

— Nu departe de aici, pe continent. E un orăşel din 
Danemarca, aproape de graniţă. 

— Eşti sigur? insistă Thunder. Cum ai aflat? 

— Sunt foarte bine organizat. Am primit un telefon din partea 
lui Barton în urmă cu mai bine de o oră. M-a informat că Tweed 


şi însoțitorii lui se află la Tonder. Ştiu până şi numele hotelului în 
care îşi petrec noaptea - Hotelul Hostrups. 

— De ce te-a sunat Barton, şi nu Oskar? 

— Pentru că lui Oskar îi place să îşi asume meritele. Trebuie 
să îţi spun că sunt absolut convins că Oskar a pregătit un nou 
atac. 

— Credeam că tot Oskar a pregătit şi atacul de pe autostrada 
spre Flensburg, care a fost un adevărat fiasco. 

Barford crezu că e mai bine să nu-i spună că el însuşi 
elaborase planul atacului. Thunder nu prea trecea cu vederea 
greşelile: 

— Nu, Delgado a fost cel care a stabilit strategia. M-am 
întâlnit cu el la Flensburg şi mi-a spus că Tweed ajunsese în 
oraş, apoi a dispărut împreună cu întreaga lui echipă. 

— Nu îmi place asta. Thunder se ridicase în picioare şi se 
îndreptase spre bar de unde aduse două pahare cu coniac, apoi 
se aşeză din nou: Nu îmi place câtuşi de puţin, continuă el. 
Tweed călătoreşte prin tot nordul Germaniei. Mai întâi şi-a făcut 
apariţia la Hamburg, apoi la Flensburg, iar acum a trecut graniţa 
în Danemarca. Pune ceva la cale. Americanii şi-au adus aici 
Brigada Specială, dar nu au nevoie de aceştia. Avem mai mulţi 
gardieni decât e necesar. 

Barford luă o înghiţitură din coniacul lui. Era îngrijorat. 
Brigada Specială era alcătuită dintr-un număr restrâns de 
militari bine antrenați, care fuseseră ataşaţi Serviciilor Secrete 
însărcinate cu paza preşedintelui, însă beneficiau de o mai mare 
libertate. El auzise că aceştia erau folosiţi pentru a elimina 
persoane incomode ale căror activităţi nu erau pe placul 
guvernului Statelor Unite. De asemenea, Barford aflase că 
membrii ei erau responsabili pentru un „accident” fatal care se 
soldase cu decesul unui senator. In plus, Brigada Specială nu 
avea să se afle sub controlul lui. 

— E o măsură puţin cam drastică, spuse el. Am auzit de 
metodele pe care le întrebuinţează. Nu se obosesc să mai scape 
de cadavre. 

— M-am hotărât! Thunder se ridică din nou în picioare după 
ce îşi golise paharul. Voi discuta cu Secretarul de Stat. Sunt 
convins că va fi de acord să ni-i împrumute. 

— Doar dacă eşti convins că e o idee bună. 

— La naiba! 


Thunder trânti paharul pe masă. 

— Tweed trebuie eliminat. Şapte oameni din Brigada Specială 
vor îndeplini această misiune. Sunt extrem de duri. Se vor 
deplasa pe continent cu maşini de teren din autobază. Tweed nu 
va avea nicio şansă în faţa unor astfel de oameni. 


34 


Tweed era încă treaz şi studia drumul complicat din Tonder 
până în îndepărtatul Travemunde. Din instinct, căuta drumuri 
alternative în cazul în care ar fi întâmpinat un obstacol. Cineva 
bătu la uşă, iar atunci când o deschise, Paula stătea în prag, 
complet îmbrăcată. 

— Sunt cumva o pacoste? întrebă ea. 

— Niciodată nu poţi fi aşa ceva. la loc. Vrei o cafea? 

— Nu, mulţumesc. Nu voi mai putea adormi. După cât se 
vede, ai băut cafea în cantităţi enorme. 

— Mă ajută să mă concentrez. Ce te-a adus aici? întrebă 
Tweed. 

— Mă tot gândeam la călătoria la Travemünde. Nu ar putea fi 
o capcană? 

— Ba da. Însă, dacă vrem să rezolvăm misterul, va trebui să 
plecăm acolo. 

— Nu e vorba că nu aş avea încredere în Gina, comentă Paula. 
Am ajuns la concluzia că ai dreptate. 

— Totul se reduce la vechea teorie de tip cocon. 

— Tip cocon? întrebă ea, nedumerită. 

— Ei, bine, toată lumea trăieşte într-un cocon. Viaţa de zi cu 
zi, modul de gândire, reacţiile se desfăşoară în interiorul 
acestuia. Mulţi trăiesc în interiorul unui mic cocon. Se duc la 
serviciu cu acelaşi mijloc de transport, stau la acelaşi birou, 
gândurile lor se concentrează numai asupra slujbei sau a 
familiei, în cazul în care au una. Nu îi interesează ce se întâmplă 
în lumea din afară. E bine dacă acest mod de viaţă ermetic le 
aduce satisfacţii. Alţi oameni trăiesc în interiorul unui cocon mai 
mare - cum ar fi, de exemplu, cei din mediul de afaceri, generalii 
de armată, cei care trebuie să se familiarizeze cu diferite părţi 
ale lumii, deoarece ar putea fi trimişi oriunde în lume într-o 
situaţie de criză. Atunci când stau de vorbă cu cineva - de 
exemplu, cu doamna France - încerc să îmi dau seama de 
dimensiunile coconului în care trăieşte. 

— lar coconul doamnei France...? 

— Are dimensiuni foarte mari: ea este preocupată de soarta 
lumii. Are un spectru de acţiune foarte larg - e pe urmele 
sumelor importante de bani care lipsesc din cea mai mare 
bancă din lume, urmăreşte şi înregistrează instrucţiunile 


codificate transmise prin internet şi are de-a face cu doi oameni 
remarcabili. Are principii morale şi este o persoană de încredere. 
În cazul în care călătoria noastră la Travemünde se dovedeşte a 
fi o capcană, aceasta ne va fi întinsă de altcineva. 

— E un punct de vedere. 

— Am hotărât ca toată lumea să se trezească şi să fie gata de 
plecare până la şase şi jumătate dimineaţa. Nu mă întreba de ce 
- pot să îţi spun doar că e vorba de un al şaselea simţ. l-am 
sunat pe toţi şi, din fericire, erau treji. Cred că va fi o zi destul 
de dificilă. 

— Mai bine aş pleca... Paula căscă. Trebuie să mă culc. Lisa 
vine cu noi? 

— Da. Nu putem să o lăsăm aici. 

Ea îi povesti despre incidentul în care Lisa pomenise de un 
individ cu ochelari cu rame aurii, spunând că acesta ar fi fost 
unul dintre parteneri... 

— De unde a ştiut? întrebă ea. 

— Acesta face parte din tabloul celor două forţe importante 
pe cale de a se confrunta. Îţi voi explica mai târziu. Du-te la 
culcare. 

Paula se întoarse spre uşă şi, înainte de a o deschide, îi atrase 
atenţia: 

— Şi tu ai nevoie de somn, deci sper că te vei duce în pat de 
îndată ce voi pleca. 

Ea îi transmise bezele şi ieşi. Tweed îşi scoase ochelarii şi se 
frecă la ochi, apoi îi dădu dreptate Paulei. 


La Inselende, Barford luase cina împreună cu agenţii FBI care 
păzeau reşedinţa. El stătuse lângă comandantul acestora, care i 
se păru a fi un om inteligent şi interesant. Acum, rămăseseră 
singuri şi îşi beau cafeaua. Cordell, şeful FBl-ului, nu părea 
grăbit să plece: 

— Mi se pare dificil, recunoscu el, să îi protejez pe Secretarul 
de Stat şi pe celelalte trei personalităţi. Aş fi preferat ca această 
întâlnire să fi avut loc în locuri mai familiare. 

Cordell era un om de statură mijlocie, bine făcut şi se afla într- 
o formă fizică excelentă. Trăsăturile lui erau dure, însă zâmbea 
călduros ori de câte ori avea ocazia. Se părea că îl simpatizează 
pe Brigadier şi că nu se grăbea să se ridice de la masă. 


— În curând se va termina, îi spuse Barford, Câte zile au mai 
rămas? 

— Nu au fost expliciţi, din motive de securitate. Trei sau patru 
zile, conform versiunii oficiale. Pun pariu că vom pleca de aici 
peste o zi sau două. Tăcu un moment şi îşi aprinse o ţigară. Am 
auzit că au pus Brigada Specială pe urmele unor amărâţi. 

— Aşa e. Nu pari încântat de asta. 

— Nici nu sunt. E o adunătură de nemernici. Fac lucruri pe 
care nici măcar nu ni le putem imagina. Am auzit de un caz în 
care ţinta vizată era un bancher necooperant. Doi oameni s-au 
ocupat de această treabă. L-au urmărit şi au constatat că nu se 
abătea de la un anumit program. leşea la aceeaşi oră pentru a 
lua masa de prânz. Aşadar, unul din nemernici intră în bancă 
purtând ochelari fumurii - întotdeauna poartă ochelari fumurii. 
S-a învârtit pe acolo timp de câteva minute, în timp ce amicul lui 
îl aştepta afară. Bancherul apăru şi se îndreptă spre bancă, 
ajungând în dreptul uşii. Agentul din Brigada Specială care se 
afla înăuntru îl împuşcă în spate. În acelaşi timp, cel de afară îl 
împuşcă în cap. Amândoi au ieşit pe trotuar, s-au urcat în 
maşina care îi aştepta şi s-au făcut nevăzuţi. Noi nu am folosit 
niciodată metode de genul acestora. Asta e crimă cu sânge 
rece! Cordell făcu o pauză. 

— Sunt convins că toate acestea vor rămâne între noi, din 
motive lesne de înţeles. 

— Nu voi sufla un cuvânt. Îţi promit. 

— Ar fi cazul să ies şi să văd cum stau lucrurile... Brigadierul 
mai rămase câteva minute, apoi ieşi din salon. 

Afară, pe hol, aproape se ciocni de Gavin Thunder. 

— Cina a luat sfârşit. Am stat mult de vorbă. Toţi au fost de 
acord. Sunt foarte mulţumit. 

— Putem sta de vorbă? 

— De ce nu? Ne vom întoarce în camera unde am vorbit mai 
devreme. 

Odată ajunşi în cameră, Thunder se îndreptă spre bar şi se 
întoarse cu două pahare şi o sticlă cu coniac. Barford refuză 
politicos invitaţia de a mai bea un pahar. Thunder îşi turnă 
coniac cu generozitate, fiindcă era într-o dispoziţie excelentă. 

— Pentru succesul planurilor noastre măreţe! El ridică paharul 
apoi observă expresia de pe faţa lui Barford: Nu pari prea 
bucuros. 


— Nu mă încântă deloc ideea cu Brigada Specială. Nu sunt de 
acord cu ea. 

— Nu eşti de acord cu ea! Thunder ridică tonul: Ştii ceva? Nu 
ştiam că trebuia să-ţi dai consimţământul. Decizia a fost luată. 
Vreau să îi însoţeşti pe ambarcaţiunea care îi va duce mâine pe 
uscat, să te asiguri că se vor urca în cele trei maşini de teren cu 
care se vor deplasa şi să le urezi noroc. 

— Mă voi afla cu ei pe ambarcaţiune. Dar ţin să subliniez că 
nu sunt de acord cu măsura luată. Te rog să anulezi ordinul. 

— Să îl anulez! Ştii ceva, Bernard, începu Thunder enervat, 
încă nu ai ajuns în funcţia de guvernator general al regiunilor 
militare în care va fi divizată Marea Britanie. 

— Sunt conştient de asta. 

— Dragul meu Bernard... 

Atitudinea lui Thunder se schimbă, devenind deodată 
prietenos: 

— Nu te acuză nimeni pentru că nu ai reuşit să îl elimini pe 
Tweed. E un individ viclean. Ai lucrat în condiţii de stres şi 
înţeleg acest lucru. Din întâmplare, doi membri ai Brigăzii 
Speciale sunt britanici - au făcut parte din S A S. Au plecat în 
Statele Unite, au obţinut cetăţenia americană şi au fost recrutaţi 
de Brigada Specială. Faptul acesta ar trebui să te facă să 
priveşti operaţiunea cu alţi ochi. 

— Sunt obosit. Cred că mă voi duce la culcare. 

— Te rog. Te vei simţi mult mai bine mâine dimineaţă. După 
ce Barford plecă, Thunder îşi savura coniacul. Întotdeauna ştiuse 
cum să atragă lumea de partea lui. 

Tweed încă mai era treaz şi şedea la birou cu carneţelul cu 
însemnări în faţă, cu mult după ce primise vizita doamnei 
France, urmată mai târziu de cea a Paulei. El adăugase numele 
doamnei France pe carneţel şi îl încercuise, apoi îl unise cu o 
linie de numele Lisei. Imaginea începuse să se contureze din ce 
în ce mai clar. Telefonul lui mobil începu să sune. Trase o în 
jurătură, apoi răspunse: 

— Da? 

— Domnul Tweed? 

— Da. Cu cine vorbesc? 

— Mâine vă veţi afla într-un pericol de moarte. Veţi avea 
noroc dacă veţi supravieţui. 


Vocea părea a fi unei femei sau a unei persoane care îşi 
schimbase vocea şi pusese o batistă de mătase deasupra 
telefonului. 

— Mulţumesc mult, spuse Tweed. 

— E cât de poate de serios. Şapte asasini profesionişti vă vor 
urmări în trei maşini de teren, iar atunci când se va ivi un 
moment propice, vă vor elimina. Sunt asasini antrenați pentru 
genul acesta de operaţiune. 

— Unde sunt încartiruiţi? _ 

Tweed se hotărâse să ia telefonul în serios. In receptor se auzi 
un zgomot, apoi legătura se întrerupse. „Cine ar fi putut să fie?” 
se întrebă el, relaxându-se pe scaun. Mult prea multă lumea 
avea numărul telefonului lui mobil. Însă avertismentul reuşise să 
îl tulbure. Ar fi dorit să îl sune pe Harry, dar nu voia să îl 
trezească la ora aceea, în ciuda faptului că acesta dormea 
foarte puţin. Se pare că dorinţa i se îndeplini, deoarece auzi 
bătăi uşoare la uşă. El deschise, având revolverul Walther în 
mână, iar Harry intră în cameră, îmbrăcat complet. 

— M-am gândit eu că nu dormi. Voiam să stăm de vorbă 
despre strategia de astăzi. 

— Ar trebui să dormi puţin. 

— Somnul amorţeşte mintea. 

Tweed îi oferi cafea sau o băutură alcoolică, însă Harry refuză. 
Voia să treacă imediat la subiect. Tweed se hotărî să îi 
povestească despre avertismentul ciudat pe care îl primise. 
Harry se aplecă înainte pe scaun şi îl ascultă: 

— Crezi că ar putea fi ceva serios? întrebă, după ce Tweed îşi 
termină relatarea. 

— La început, m-am gândit că e vorba despre o metodă de 
intimidare psihologică, apoi am remarcat exactitatea cu care 
vorbea interlocutorul. A menţionat şapte oameni şi trei maşini 
de teren. Acum am început să mă gândesc serios la asta. Va 
trebui să căutăm pe drum un loc asemănător cu o fortăreață în 
care să ne adăpostim, un loc în care să fie nevoiţi să intre 
pentru a ne ataca. 

— Am făcut rost de o motocicletă, spuse Harry. 

— Cum naiba ai făcut rost de ea la Tonder, în miezul nopţii? 

— Mă tot învârteam pe aici în căutarea inamicului, când am 
dat peste un individ care îşi ungea motocicleta în faţa garajului. 
L-am întrebat cât cere. A crezut că glumesc şi mi-a spus un preţ. 


l-am propus o sumă dublă şi a fost de acord. Cred că era danez, 
dar vorbea bine englezeşte. Am scos nişte mărci, am făcut 
calculul, i-am dat banii şi am plecat pe motocicletă. 

— Nu încetezi să mă uimeşti! 

— Uneori mă uimesc pe mine însumi, răspunse Harry, făcând 
una dintre rarele lui glume. Ce vreau să spun e că pot să merg 
în urma maşinii şi, din când în când, să vă depăşesc şi să merg 
înaintea voastră. Aş putea fi iscoada voastră. 

— Asta ne va ajuta enorm. Mă îngrijora faptul că va trebui să 
ne înghesuim din nou cu toţii într-o singură maşină. Aş vrea să 
plec acum. Vreau să mai lucrez un pic la motor. Ne vedem 
mâine dimineaţă la şase. Se întoarse în pragul uşii. O, şi voi 
avea şi mitraliera Uzi la mine... 

Tweed se hotări să facă un duş, apoi să se culce. Când stinse 
lumina şi îşi puse capul pe pernă, mintea lui era încă preocupată 
de numeroase întrebări la care, deocamdată, nu putea să 
răspundă. 

Cine era Numărul Cinci, despre care se pomenise în schimbul 
de replici dintre agentul FBI de la moara de vânt şi individul care 
ieşise din pădure? Avertismentul pe care îl primise prin 
intermediul telefonului mobil ar fi trebuit să îl sperie sau să îl 
alerteze? Cine era persoana care ştia numărul lui de mobil? 
Toate acestea l-au dus cu gândul la Monica, care insistase ca 
numărul lui să fie dat unor persoane importante. Ea îi 
prezentase lista persoanelor respective, iar el, reticent, îi 
dăduse permisiunea de a-şi pune planul în aplicare. Acum însă 
era atât de obosit, încât nu îşi putea aduce aminte numele de pe 
listă. Cine era? 

Deodată, gândurile încetară să i se mai învârtă în minte şi 
căzu într-un somn adânc. 


Soneria telefonului mobil îl trezi pe Oskar la miezul nopţii. 
Aprinse veioza de pe noptieră în jurând şi răspunse la telefon: 

— Da? Cine naiba mă sună la ora asta? 

— Gavin Thunder. Şi mi-ar plăcea să fii ceva mai politicos 
atunci când mi te adresezi. 

— Chiar eşti Gavin Thunder! 

Oskar nu avea chef să fie conciliant sau respectuos, nici dacă 
ar fi vorbit cu preşedintele Statelor Unite din Biroul lui Oval. 


— Ţin să subliniez că nu trebuie să îl pierzi pe Tweed. Sunt 
sigur că va părăsi Tonderul astăzi. Trebuie să îl urmăreşti. Acum 
ai înţeles ordinul? 

— Deja m-am ocupat de asta. Barton şi Panko îl vor urmări din 
zbor. 

Oskar îşi închise mobilul. Lui Thunder îi plăcea să dea acelaşi 
ordin de trei ori. „Mai bine ar lua un somnifer”, îşi spuse Oskar, 
apoi stinse lumina şi se culcă. 

El bătu la uşa lui Barton dimineaţa, devreme. Nu îi răspunse 
nimeni. Încercă clanţa, apoi intră. În cameră nu mai era nimeni. 
Patul fusese lăsat în dezordine. Nu era nimic în baie. Apoi, 
observă că bagajele acestuia dispăruseră. Cobori la recepţie să 
se intereseze de cei doi prieteni ai lui. 

— Au cerut să li se pregătească micul dejun la pachet şi un 
termos cu cafea. Au părăsit hotelul de ceva timp. Recepţionera 
îşi îndreptă poziţia. De asemenea, au spus că veţi achita 
dumneavoastră nota de plată. 

— Aşa voi face... 

Oskar intră în restaurantul hotelului şi îşi prelungi intenţionat 
micul dejun în stil englezesc. Se trezise prea târziu - sau prea 
devreme - şi încă îi mai era somn. Bău două pahare mari cu suc 
de portocale şi îşi mai reveni, apoi achită nota şi urcă în cameră, 
să-şi mpacheteze lucrurile. 

Cu o oră mai devreme, în zori, Barton şi Panko plecaseră spre 
aerodrom. Nefiind încântat de ideea de a fi duşi de Oskar, 
Barton îl convinsese pe portar să îi conducă acolo. Se urcaseră 
într-o Skoda veche care pârâia din toate încheieturile, dar care îi 
dusese la destinaţie. In timp ce maşina se îndepărta, Barton se 
apropie de aparatul de zbor. 

Aerul era suprinzător de rece în acea dimineaţă. O urmă de 
ceaţă acoperea vârfurile copacilor, dar avea să se risipească 
atunci când soarele avea să răsară. Barton, bine făcut şi 
musculos, scrută câmpul părăsit. El se strecură în punctul de 
control având în mâna dreaptă un Colt 455. Arma aceea îi 
plăcea, deoarece se încărca automat şi avea şapte gloanţe în 
încărcător. 

Barton era un asasin prudent. El verifica totul. Odată urmărise 
o persoană timp de zece săptămâni înainte să îndeplinească 
misiunea. Barton apăsă uşor pe clanţă, apoi deschise brusc uşa 


şi sări în interior, îndreptând arma în toate direcţiile. Locul era 
gol. Se gândise la asta, dar nu risca niciodată. 

Panko, care cărase ambele genţi din Skoda, îl urmărise de la 
distanţă, considerând că precauţiile pe care şi le luase Barton 
erau inutile. Îl aşteptă până când acesta se îndreptă spre avion. 
Cu o seară înainte, atunci când coborâseră din aparatul de zbor, 
el închisese uşa şi lipise cu o bucată de bandă adezivă pragul de 
jos al uşii şi o parte din fuselaj. Banda încă mai era acolo, însă 
se strânsese din loc în loc din cauza căldurii din seara 
precedentă. O scoase, deschise uşa, se urcă în aparat şi se 
aşeză pe scaunul pilotului. 

Panko îl urmă, aducând cele două genţi, şi se urcă după ce se 
asigură că acestea nu aveau să cadă în timpul zborului. El se 
aşeză lângă Barton, presupunând că acesta era fericit că 
scăpase de Oskar şi că îşi recăpătase independenţa. Barton dori 
să pornească motorul, însă mâna îi rămase suspendată în aer. 

Uitându-se în jur, observase un obiect mic şi negru care 
fusese pus sub pedală şi care nu ar fi trebuit să se afle acolo. 
Barton scoase o lanternă mică din buzunar, se aplecă şi 
examina obiectul la lumina lanternei, apoi se îndreptă şi se uită 
la însoţitorul lui. 

— Nu ar fi timpul să decolăm? întrebă Panko nerăbdător. 

— O, şi ce-am mai fi decolat, dacă aş fi apăsat pedala aceea. 
Am fi zburat în aer într-o mie de bucățele. Cineva ne-a puso 
bombă la bord în timpul nopţii... 

— O bombă! 

Panko deschise uşa, sări din avion şi fugi până când ajunse la 
adăpostul unui trunchi gros de copac. Barton rânji fără pic de 
bucurie. Faptul că Panko fugise ca un iepure speriat îi convenea 
de minune. Acum se putea concentra. 

El aflase de pe internet cum să asambleze o bombă şi se pare 
că nu fusese singurul. Dispozitivul era destul de rudimentar, 
însă ar fi putut fi detonat. Amintindu-şi schema de pe internet, 
care, printre altele, îi arătase şi cum să dezamorseze o bombă, 
căută întrerupătorul. Un led roşu clipea intermitent în spatele 
bombei. După ce inspiră adânc, el apăsă pe întrerupător, iar 
beculeţul se stinse. 

Câteva minute mai târziu, Barton cobori din avion cu atenţie, 
având în mână cutia neagră din care ieşeau o mulţime de fire. O 


duse în pădure, o ascunse cu grijă sub nişte tufişuri şi se 
întoarse la aparatul de zbor: 

— Poţi ieşi acum, curajosule! strigă el. Bomba nu se mai află 
la bord. 

Panko înainta încet, ezitând. Barton îi aruncă o privire piezişă. 
El scoase Coltul, ţinti, apoi trase: 

— Mişcă-te mai repede, altfel te împuşc! 

Panko fugi. Barton se afla din nou în dreptul manetelor de 
control, în timp ce Panko urca la bord şi închidea uşa. Barton se 
uită la el, dezgustat. 

— Ştii ceva? începu el. Unii oameni i-ar mulţumi lui Dumnezeu 
dacă m-ar avea drept pilot. 

— Faci treabă bună. Eşti un pilot minunat. Eşti cel mai bun 
pilot din lume. Eşti fantastic. 

— Nu exagera, mârâi Barton pornind motorul. Tăcu un 
moment, apoi adăugă: Aş vrea să ştiu cine a pus bomba. Dacă o 
să aflu vreodată cine a fost, o să îl omor. O să moară lent... 

Elicea începu să se învârtească şi puse în mişcare aparatul de 
zbor. Acesta înainta, apoi se ridică de la sol înainte de a ajunge 
la capătul pistei şi luă altitudine. Barton îşi propusese să zboare 
în afara oraşului Tonder şi să se îndrepte spre sud până când 
avea să vadă Mercedesul lui Tweed în mişcare. El era convins că 
maşina avea să părăsească Danemarca, îndreptându-se spre 
sud, spre Germania. Tot ce aveau de făcut era să păstreze 
distanţa şi să o urmărească până la destinaţie. Barton intenţiona 
să îl contacteze pe Thunder ca să îi comunice locul în care se va 
afla Tweed. Puteau să facă singuri treaba şi să câştige o 
mulţime de bani. 


35 


Cine era domnul Blue, după cum era cunoscut în Marea 
Britanie şi în Statele Unite, sau Bleu, cum i se spunea în Franţa, 
sau Herr Blau, în Germania? Tweed se trezi dimineaţă şi clipi, 
înţelese că această întrebare îl urmărise tot timpul cât dormise. 

Se uită la ceas şi se dădu jos din pat, făcu un duş, se bărbieri 
şi se îmbrăcă, apoi îşi strânse lucrurile în cinci minute - el 
împacheta mult mai repede decât Paula. Această deprindere o 
avea de ani de zile, de pe vremea când trebuia să îşi strângă 
lucrurile şi să părăsească locul în care se afla în doar câteva 
minute pentru a rămâne în viaţă. 

El îi găsi pe toţi luând micul dejun în restaurantul hotelului, cu 
excepţia lui Harry. Tweed comandase un mic dejun complet, în 
stil englezesc, când auziră cu toţii zgomotul unei motociclete 
care tocmai era parcată afară. Harry, cu casca de motociclist în 
mână, intră, îşi scoase mănuşile şi luă loc. 

— Voi servi acelaşi lucru, îi spuse el chelneriţei. 

— De unde ai făcut rost de motocicleta aceea? îl întrebă 
Paula. 

Harry le povesti întâmplarea pe un ton glumeţ, apoi continuă 
spunându-le cum tocmai îl convinsese pe proprietarul unui garaj 
auto să îşi deschidă atelierul ca să-i facă plinul cu combustibil. 

— Danezii se trezesc devreme, încheie el. 

— Dar nu chiar atât de devreme, obiectă Nield. Cum l-ai 
convins? L-ai strâns de gât pe bietul om? După cum te cunosc, 
probabil că aşa ai făcut. 

— Şi de unde ai casca? întrebă Tweed. 

— Am cumpărat-o aseară de la individul care mi-a vândut 
motocicleta. El se uită la Tweed. Nu ar fi mai bine dacă le-ai 
explica strategia? 

Tweed le spuse că Harry avea să îi protejeze atât din faţă cât 
şi din spate, aflându-se în permanenţă în apropierea maşinii. 
Apoi, având în vedere siguranţa tuturor, nu numai pe cea alui 
Harry, Tweed le povesti despre avertismentul ciudat pe care îl 
primise noaptea trecută pe telefonul mobil, apoi le spuse că se 
hotărâse să îl ia în serios. 

— Şi eu care mă gândeam că avea să fie o călătorie de 
agrement! glumi Newman. În schimb, se pare că inamicul se 
regrupează. 


— Mi se pare că ştie întotdeauna unde ne aflăm, interveni 
Lisa. 

— Aşa e, îi răspunse Paula, aruncându-i o privire. 

— Trebuie să fim pregătiţi să facem faţă unui atac cu 
adevărat violent, îi avertiză Tweed. 

— Ei bine, adăugă Paula pe un ton ceva mai vesel, am aranjat 
aseară să ni se pregătească pachete cu mâncare şi fructe. In 
plus, vom avea la noi sticle cu apă. 

— Poate că până la urmă o să ne simţim bine, sugeră Lisa. 

— Poate, fu Tweed de acord. Nu trebuie să ne lăsăm 
intimidaţi. Pe asta contează adversarii noştri... 

După ce terminară micul dejun, Tweed desfăşură o hartă pe 
masă, arătându-i lui Newman traseul pe care aveau să îl urmeze 
în drum spre Travemünde, apoi i-l prezentă şi lui Harry, care 
trase concluzia că ruta părea destul de directă. 

— Dimpotrivă, îi spuse Tweed. Sunt o mulţime de drumuri de 
ţară, iar la un moment dat vom părăsi intenţionat autostrada şi 
ne vom continua călătoria pe drumuri alternative... 

În timp ce se urcau în Mercedesul albastru, căldura începuse 
să îşi facă simțită prezenţa. Toţi se aşezară pe locurile pe care le 
ocupaseră în ziua precedentă. Newman, la volan, iar Marler, 
lângă el. Pe cel de-al doilea rând şedeau Tweed împreună cu 
Paula, iar în spatele acestora, Nield şi Lisa. Paulei i se păru că 
Nield începuse să se ataşeze de Lisa. 

Harry plecă primul pe motocicleta sa. Când traversară râul, 
Paula se uită pe fereastră şi văzu un bărbat pescuind. Ea şi-ar fi 
dorit să mai fi rămas şi îi părea rău că plecau din Tonder. 

Orăşelul fu lăsat în urmă, iar Tweed studia cu atenţie harta pe 
care o avea în faţă, dându-i indicaţii lui Newman. În curând 
peisajul se schimbă, fiind dominat de coline pe care se putea 
vedea din când în când câte o pădure. Paula privea înainte, 
când Harry dispăru după un deal. 

— Ce are Harry în geanta aceea mare? dori ea să afle. 

— Un Uzi, îi răspunse Tweed, Are un număr mare de focuri pe 
minut. Celelalte două mitraliere sunt la Nield şi la Lisa, deoarece 
ei se află în spate. Acum, vreau să vă uitaţi cu toţii după o 
fortăreață. 

— Nu am văzut niciun castel, spuse Lisa. De ce am avea 
nevoie de aşa ceva? 


— Se pare că sunt destul de rare în această regiune, 
recunoscu Tweed. Vreau să descoperim un loc în care să le 
putem ţine piept adversarilor noştri şi să îi facem să vină spre 
noi, astfel încât să îi putem vedea bine. 

— Ai nevoie de mult noroc pentru asta, spuse Marler. 

Pe continent, pe malul dinspre Insula Sylt, în apropiere de 
calea ferată, erau parcate trei maşini de teren, una în spatele 
alteia. Şapte indivizi îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj aşteptau, 
toţi înarmaţi cu arme automate. 

Gavin Thunder îşi făcu apariţia, împreună cu Brigadierul. 
Lordul Barford acceptase cu reticenţă să îl însoţească. Acesta, 
printre altele, era îngrijorat de faptul că cei doi soldaţi care 
făcuseră parte din trupele SAS s-ar fi putut afla sub comanda lui 
în timpul Războiului din Golf. 

— Acela este Ed Miller, conducătorul grupului, îi şopti Thunder 
Brigadierului. 

Americanul la care se referise purta aceeaşi uniformă de 
camuflaj ca şi oamenii lui, avea aproximativ un metru nouăzeci 
înălţime, umeri laţi, păr alb care îi apăruse prematur şi o faţă 
care parcă fusese sculptată în piatră. Barford îl studie şi 
constată că trăsăturile acestuia nu aveau nicio urmă de 
umanitate. 

— A fost puşcaş marin, spuse Thunder din nou în şoaptă. E un 
conducător înnăscut. 

„Mai degrabă un asasin înnăscut”, gândi Barford. Americanul 
îi făcu impresia unui individ căruia îi făcea plăcere slujba pe care 
o avea şi care îşi conducea oamenii fără pic de milă. Victimele 
trebuie să fi fost ceva obişnuit în programul fiecărei zile a 
acestui om. Ochii lui reci îl fixară pe Barford, însă acesta îi 
susţinu privirea până când Miller cedă. 

— Care sunt cei doi foşti membri SAS? întrebă Barford. Miller îl 
auzise şi rânji ca o viperă. Americanul se aşeză cu faţa spre 
grup, iar soldaţii adoptară o poziţie rigidă, fiind atenţi la el. 
Miller se uită fix la ei un minut, timp în care nimeni nici nu 
respiră măcar, dădu ordinul cu o voce aspră, de parcă ar fi 
lătrat: 

— Britanicii să facă doi paşi înainte. 

Doi soldaţi executară ordinul şi rămaseră nemişcaţi ca nişte 
statui. Barford se văzu nevoit să recunoască în sinea lui că 
disciplina era impresionantă. Ceea ce îl îngrijora era 


personalitatea lui Miller, care, evident, comanda după principiul 
fricii absolute. Barford răsuflă uşurat când constată că nu îi mai 
văzuse niciodată pe cei doi. Se gândise că era puţin probabil să 
îi mai fi văzut, dar dorise să se asigure. ` 

— Nu i-am mai văzut, îi spuse el în şoaptă lui Thunder. Incă o 
dată, Miller prinse din zbor fiecare cuvânt. El trecu în poziţie de 
pe loc repaus şi îi lăsă pe soldaţi să rămână în poziţia de drepti. 
Americanul nu-i lăsa niciun moment să uite că el este cel care 
comandă. Mai trecu un minut, iar oamenii rămaseră la fel de 
nemişcaţi. 

— Acum faceţi doi paşi înapoi! tună Miller. Se întoarse pe 
călcâie spre Thunder şi spre Barford, ignorându-l pe acesta din 
urmă şi adresându-i-se numai lui Thunder: Domnule, timpul 
trece. Cer permisiunea de a pleca în misiune. Nu vom lua niciun 
prizonier. 

— Nu se poate lupta aşa, izbucni Barford, nemaiputându-şi 
reţine indignarea. 

Miller îl fixă şi, încă o dată, Barford îi susţinu privirea afişând o 
expresie dură. Această confruntare nonverbală dură mai mult 
decât precedenta. Barford detecta o undă de sfidare în privirea 
lui Miller. 

— Domnule, spuse Miller în cele din urmă, uitându-se la 
Thunder. Cer permisiunea de a pleca în misiune, repetă el. 

— Plecaţi odată, spuse Thunder. 

Întorcându-se spre Barford pentru a-i spune ceva, văzu că 
acesta se îndepărtase deja. Spatele îi era drept, iar persoanele 
care îl cunoşteau ar fi recunoscut ţinuta lui rigidă, pe care o 
adopta în mod intenţionat. Încercând să îşi stăpânească furia, 
sentiment pe care-l încerca destul de rar, blestemă faptul că 
fusese de acord să îl însoţească pe Thunder. In afară de cele 
petrecute acolo, era deranjat de unele decizii care fuseseră 
luate în cadrul întrunirilor de la Sylt. Acestea merseseră mult 
prea departe însă, cel puţin, îl avertizase pe Tweed cu telefonul 
lui anonim de la miezul nopţii. 

Miller organizase micul convoi într-un timp foarte scurt, 
urmând să călătorească în maşina de teren din fruntea acestuia, 
în dreapta şoferului şi împreună cu un al treilea om. Adjunctul 
lui, Ollie, fusese repartizat în vehiculul din coada convoiului. 
Ollie avea să se afle la volanul maşinii de teren, însoţit de un alt 
individ. Cealaltă maşină urma să aibă doi ocupanţii. Miller se 


plimba prin faţa lor, în timp ce dădea ordinele cu o hartă în 
mână: 

— Vom păstra distanţa între noi. Între maşina în care mă voi 
afla şi cea din spate vor fi o sută de metri. Ollie, vei păstra o 
distanţă de patru sute de metri faţă de cea de-a doua maşină. 

— Care e traseul, domnule? întrebă Ollie. 

— Thunder şi cu mine am petrecut seara trecută încercând să 
descifrăm planurile lui Tweed. Am ajuns la concluzia că acesta 
va părăsi Tondeml şi va pleca în sud, spre graniţa dintre 
Danemarca şi Germania. Va folosi Autostrada 5 pentru a pleca 
din Tonder. În apropiere de Klixbull o va lua pe DN 199, 
îndreptându-se spre autostradă. Trebuie să îl interceptăm 
înainte de a ajunge la Klixbull! 

— Aveţi idee când va pleca din Tonder? întrebă Ollie. 

— Dacă ai fi avut răbdare, aş fi ajuns şi acolo. Miller se uită la 
ceas. Mă îndoiesc că a părăsit oraşul atât de devreme. 

— Ce mijloc de transport va folosi? întrebă Ollie. 

— Ştii ceva, Ollie? Miller făcu o pauză şi se uită fix la adjunctul 
său. Mă gândesc să îţi acopăr gura aia spartă cu o bucată de 
bandă adezivă. 

Ollie era un individ impunător, puţin mai scund decât Miller. 
Acesta tremura în sinea lui în timp ce Miller îl fixa. Nu procedase 
bine. „Nu mai spune nimic”, îşi zise el. Odată, în timpul unei 
instrucţii în Carolina, un soldat îndrăznise să îi răspundă lui 
Miller. Pumnul de fier al acestuia îi rupsese falca 
insubordonatului. Miller aşteptase câteva ore, până când 
antrenamentul luase sfârşit, şi abia atunci chemase ambulanţa. 

— Tweed e un nebun, îi anunţă Miller. Va călători împreună cu 
întreaga lui echipă într-un Mercedes albastru. Îl vom localiza pe 
drum, vom traversa regiunea, apoi îl vom aştepta. Ollie, tu vei 
veni din spate şi îi vei ciurui fundul. Aţi înţeles? Atunci urcaţi-vă 
în maşini şi haideţi să ne mişcăm... 

Newman conducea pe Drumul Naţional 6, acesta fiind cel mai 
scurt drum pe care ar fi putut ieşi din Tonder, iar acum se aflau 
din nou pe teritoriul Germaniei. Harry îi depăşise pe motocicletă, 
iar acum dispăruse de sub privirile lor. Paula se uită pe fereastră 
şi observă că înaintau printr-o regiune deluroasă. 

— Am văzut un aparat de zbor în spatele nostru, în stânga, 
spuse ea. Se pare că zboară în paralel cu noi. 


— Sunt multe aparate de zbor în această parte a lumii, îi 
răspunse Tweed. Am văzut multe aeroporturi aici. 

— Încotro ne îndreptăm? întrebă ea. 

— Într-un loc de care nu am mai auzit niciodată - Klixbull. 

— Sigur nu o luăm pe autostradă? 

— Sigur. Vom traversa regiunea şi vom ajunge într-un alt loc 
de care nu am mai auzit - Bad Bramstedt. Acolo, ne vom afla pe 
DN 206 care ne va duce spre autostradă şi ne vom îndrepta spre 
Lubeck, apoi vom trece de acesta şi vom merge direct la 
Travemunde. 

— Nu pare aşa departe. E destul de departe. Newman, aerul 
condiţionat funcţionează la capacitate maximă? A început să se 
încălzească aici, în spate. 

— Nu merge mai tare de atât. Harry se întoarce. Ne va spune 
dacă drumul este liber în faţa noastră. 

El cobori geamul, încetini, apoi opri atunci când Harry ajunse 
în dreptul lor. Acesta îşi scoase casca, apoi îşi şterse transpiraţia 
de pe faţă cu o batistă. 

— Drumul pare liber, raportă el. De fapt, e foarte liniştit, fără 
trafic. Acum mă duc să verific în urma voastră, să mă asigur că 
nu vom fi luaţi prin surprindere. Mă întorc repede... 

— Are o misiune dificilă, îl compătimi Paula. Aparatul acela de 
zbor şi-a schimbat direcţia şi se îndreaptă încoace. 

— Se întoarce pe pistă după ce şi-a făcut zborul de dimineaţă, 
înainte de a se face prea cald, spuse Tweed şi îşi îndreptă 
atenţia spre hartă. 

Barton îşi folosise binoclul pentru a cerceta maşina. Acesta 
era destul de sigur că îl văzuse pe Tweed pe bancheta din 
mijloc, îl sună pe Oskar de pe telefonul mobil şi încercă de trei 
ori, însă nu îi răspunse nimeni. 

— Să îl ia naiba! izbucni el. Eu îl sun pe Thunder. O să le 
transmită el informaţiile celor din Brigada Specială. 

— Nu îi văd pe nicăieri, observă Panko. 

— Vor veni ei. 

Barton avu dificultăţi atunci când încercă să îl contacteze pe 
Thunder, însă insistă şi, după câteva minute, reuşi să vorbească 
cu acesta: 

— Vorbesc cu Gavin Thunder? Bine. Barton la telefon. 
Mercedesul albastru al lui Tweed a ieşit din Danemarca, iar 
acum se află pe Drumul Naţional 7, pe la mijlocul acestuia. Vă 


las să îi informaţi pe oamenii dumneavoastră. Am încercat să îl 


contactez pe Oskar, dar nu mi-a răspuns. Îi voi urmări în 
continuare... 

El se îndepărtă de şosea ca să nu atragă atenţia. Barton rânji 
spre Panko. 


— Chestia asta îl va face pe Thunder să aibă încredere în 
mine. Intre timp trebuie să păstrăm distanţa. Vom vedea foarte 
bine de aici cum Tweed şi echipa lui vor fi eliminaţi. 

— Au supravieţuit până acum. 

— Panko, te înşeli dacă socoteşti că unii pot supravieţui la 
infinit. Ţi se va arăta ce se poate întâmpla atunci când te 
părăseşte norocul. 

Harry îi descoperi înainte ca aceştia să îşi dea seama că se 
afla în preajmă. El mergea cu viteză pe culmea unui deal şi 
aproape că se ciocni de două maşini de teren, aflate la mai 
puţin de o sută de metri una de cealaltă. Un bărbat impunător, 
cu păr alb, îmbrăcat într-o uniformă de camuflaj, stătea lângă 
şofer. Harry îi făcu semn cu mâna în timp ce depăşea prima 
maşină. 

Maşina lui Tweed se afla la o distanţă apreciabilă de cele două 
vehicule, aşadar Harry depăşi şi cea de-a doua maşină de teren, 
făcând din nou cu mâna. Dar unde era al treilea vehicul? Tweed 
pomenise de trei maşini. Harry trebuia să o găsească pe cea de- 
a treia. El apăsă pedala de acceleraţie. In scurt timp trebuia să 
se întoarcă pentru a-l avertiza pe Tweed că erau urmăriţi. 

Harry nu reuşi să afle ce se întâmplase cu al treilea vehicul 
din cauza unei curbe. Maşina aflată sub comanda lui Ollie se afla 
la o distanţă destul de mare de celelalte două. Ollie fuma un 
trabuc atunci când văzu în oglinda laterală o maşină neagră 
care venea din spatele lor. El îşi dădu seama imediat că maşina 
de culoare neagră le-ar fi putut crea probleme. 

— Încetineşte, îi ordonă el şoferului. Apoi întoarce maşina în 
mijlocul drumului, astfel încât să blochezi automobilul din 
spatele nostru. 

Şoferul execută ordinul imediat. El se opri pe contrasens, apoi 
dădu înapoi până când bloca ambele sensuri, în aşa fel încât să 
nu poată trece niciun vehicul de ei. Ollie îşi scoase arma din toc, 
se ridică în picioare, cu faţa spre maşina care venea, apoi 
aşteptă. 


Maşina neagră încetini. Ollie de-abia putea să-l vadă pe 
şoferul care purta o pălărie de paie cu boruri late. Nu îi plăcea 
căldura. Maşina se opri la o sută de metri de ei. Ollie puse 
pistolul automat la spate, îşi ridică mâinile şi făcu un gest care 
dorea să spună că nu se putea înainta. Drumul e blocat. 
Exerciţiu militar. Mergeţi înapoi pe drumul pe care aţi venit. 

Şoferul se supuse instrucţiunilor şi îl salută, apoi îşi întoarse 
maşina. Şoferul maşinii de teren puse mâna pe arma sa. Ollie îl 
înghionti: 

— Lasă arma! Mă ocup eu de el. Nu vrem să avem martori. O 
să aştept până când va ajunge într-o poziţie favorabilă ca să pot 
ochi. 

Şoferul, care îşi coborâse geamul, nu se pricepea la întoarceri. 
Mai întâi i se opri motorul. Cel aflat la volan îl porni din nou. 
Incepu să dea încet înapoi, iar această primă tentativă îl aduse 
de-a curmezişul drumului. 

— Să-l ia naiba de amator! spuse Ollie. O să îi ia toată ziua. Ar 
face bine să nimerească de data asta, ca să îl nimeresc şi eu. 

Şoferul lui Ollie privea acum cu braţele încrucişate. Mâinile îi 
transpiraseră din nou, aşa că şi şi le şterse de pantaloni. Motorul 
maşinii închise la culoare se opri din nou. Individul de la volan le 
făcu din mână de parcă ar fi dorit să le spună: „Nu mă pricep la 
asta”. 

— Nu va reuşi... începu Ollie. 

El nu mai apucă să termine propoziţia. Ţeava unei arme 
semiautomate Heckler & Koch apăru pe geamul deschis al 
maşinii. Nici Ollie, nici şoferul lui, nu auziră ploaia de gloanţe 
care se abătu asupra lor. Ollie căzu mort în timp ce camaradul 
lui se prăbuşea. 

Şoferul automobilului de culoare neagră cobori şi alergă spre 
cei doi. El ridică trupul unuia din ei, apoi pe cel al celuilalt, şi le 
aruncă în şanţul de pe marginea şoselei, apoi se sui la volanul 
maşinii de teren, băgă în marşarier, porni motorul şi sări din 
maşină. Vehiculul ajunse în şanţ, acoperind parţial trupurile 
celor doi. 

Individul se întoarse la maşina lui şi se urcă la volan. El 
întoarse maşina cu îndemânare spre sensul din care venise, 
apoi demară şi dispăru după coama unui deal, cu puţin timp 
înainte ca Harry să ajungă la faţa locului, să încetinească, să 
oprească motocicleta şi să privească uimit scena. El cobori 


pintenul pentru a-şi imobiliza motocicleta, se dădu jos din şa, 
luă mitraliera Uzi din geantă şi se apropie cu atenţie. Privind de 
pe marginea şanţului, se convinse că cei doi oameni în 
echipament de camuflaj pe jumătate ascunşi sub maşina de 
teren erau morţi. Harry văzuse suficient din trupurile lor ciuruite 
de gloanţe ca să fie sigur de asta. 

Doi dintre oamenii trimişi să îl omoare pe Tweed erau ei înşişi 
morţi. Dar de ce fusese pusă maşina de teren peste corpurile 
acestora? Harry îşi spuse că nu avea timp să se gândească la 
cele întâmplate. El trebuia să se întoarcă în timp util pentru a-l 
avertiza pe Tweed că două maşini de teren se aflau pe urmele 
lor. Îşi puse mitraliera înapoi în geantă, porni motorul, întoarse 
motocicleta şi demară în trombă. Harry spera din tot sufletul să 
ajungă la timp. 


36 


Înainte de a vedea cele două maşini de teren, Harry îşi dădu 
seama că ar fi putut fi recunoscut aşa că se opri, îşi scoase 
casca - un gest foarte riscant - şi îşi puse o pereche de ochelari 
de soare cu lentile închise la culoare pentru a-şi schimba 
înfăţişarea. Ochelarii de soare i-ar fi fost de folos mai devreme, 
deoarece strălucirea soarelui aproape îl orbise. 

Harry acceleră din nou, îngrijorat de faptul că ar fi putut 
ajunge prea târziu. De pe culmea unui deal văzu cele două 
maşini în faţă, apoi acceleră şi mai mult. Cel puţin Mercedesul 
încă nu se zărea. 

Aflat la bordul primei maşini, Miller îl văzu venind în oglinda 
laterală şi se încruntă, trăsăturile feţei sale devenind parcă şi 
mai dure. Se uită la şoferul care observase şi el motocicleta. 

— Nu îmi place asta, îi spuse Miller. Un motociclist a trecut pe 
lângă noi şi mai devreme. 

— Nu e acelaşi individ, îi răspunse şoferul. Nu poartă cască şi 
are ochelari de soare. 

— Eu nu îmi asum riscuri inutile, izbucni Miller. O să îi fac 
felul. 

Îşi scosese pe jumătate revolverul Magnum 357, când 
motociclistul îi depăşi cu viteză şi dispăru. Miller rămase uimit. 

— Cred că merge cu peste o sută treizeci la oră. O să iasă de 
pe carosabil şi o să rezolve problema pentru noi... 

Harry se făcuse nevăzut după o altă colină. El zări Mercedesul 
albastru al lui Tweed cam la un kilometru în faţă. 

Ambala motocicleta şi zbură ca vântul. Când ajunse în dreptul 
Mercedesului care se oprise pentru el, Harry era leoarcă de 
transpiraţie. 

— Două maşini de teren în care se află cinci indivizi în haine 
de camuflaj sunt în spatele vostru... îl avertiză el pe Tweed de- 
abia mai putând să respire. 

— Bob, ordonă Tweed de îndată, intră în cariera de nisip pe 
lângă care am trecut. Aceea va fi fortăreaţa noastră. Du-ne 
acolo! 

Câteva momente mai devreme, ei trecuseră prin faţa unei 
intrări mari, încadrate de tufişuri, care ducea spre un spaţiu 
larg, semicircular, cu pereţi nisipoşi. Locul arăta ca un 
amfiteatru mare şi fusese părăsit. Un lanţ de care fuseseră 


ataşate mai multe găleți de metal atârna de pe culmea muntelui 
de nisip până jos, ajungând în dreptul unor şoproane 
dărăpănate, aflate în dreapta lor. În timp ce Mercedesul părăsea 
şoseaua, pe coama dealului apărură cele două maşini. 

— Parchează maşina aproape de peretele acela, ordonă 
Marler. Vreau să fie foarte aproape de el. Harry, strigă el pe 
geam, urcă pe partea dreaptă a muntelui şi ai grijă să nu fii 
văzut! 

— Mă duc sus, îi răspunse Harry şi plecă. 

— Sunt aproape de noi, îi anunţă Tweed. 

Newman se apropie în viteză de baza amfiteatrului, iar roţile 
maşinii lăsară în urmă un nor de nisip. Întoarse maşina cu faţa 
spre drumul pe care veniseră, aproape de peretele nisipos, înalt 
de peste trei sute de metri. 

Marler dădu alte ordine şi arătă în diferite direcţii: 

— Eu mă voi afla în firida din dreapta, la jumătatea peretelui. 
Newman, tu o vei lua pe Lisa şi vă veţi ascunde în spatele acelei 
grămezi de nisip din stânga. Tweed, Nield, Paula căţăraţi-vă în 
deschizătura din stânga. Ţineţi-vă capetele jos. Toată lumea să 
se înarmeze. Hai! 

Nield luă geanta grea pe care o lăsase Harry pe bancheta din 
spate şi îi desfăcu fermoarul. Lisa luă o grenadă. Paula se aplecă 
în timp ce Harry îi întindea geanta şi evită fumigenele, 
alegându-şi o altă grenadă. 

— Grăbiţi-vă! se răsti Tweed. 

Marler, având în mână puşca sa Armalite, îi strigă de la câţiva 
metri de maşină: 

— Trebuie să facem tot posibilul să protejăm maşina... 

Se dădură jos din maşină şi închiseră portierele, alergând spre 
poziţiile care le fuseseră indicate. Tweed, în ciuda faptului că 
era cel mai în vârstă, se afla în faţa lor, ajunse la zidul care se 
înclina şi în care se afla o crăpătură ca o peşteră şi începu să se 
caţere, urmat de Paula. Privind în urmă, el văzu că aceasta 
alunecase şi căzuse. Tweed se întoarse, o apucă pe Paula de 
braţ, o ajută să se ridice în picioare şi începură să escaladeze 
împreună panta, în timp ce Nield îi urmărea îngrijorat. 

— Te-ai lovit? întrebă Tweed. 

— Nu, îi răspunse Paula. 

Ea încă mai strângea în mâna dreaptă grenada căreia alţii i-ar 
fi dat drumul dacă ar fi căzut. Ei i se alăturară lui Nield. Tweed 


se uită în jur, surprins în mod plăcut de ceea ce vedea. La un 
moment dat, dintr-un motiv oarecare, un excavator săpase în 
stâncă o cavitate destul de încăpătoare pentru toţi trei. 

— Îngenuncheaţi sau aşezaţi-vă, le spuse el, dar rămâneţi 
ascunşi. 

Tweed auzea acum motoarele celor două maşini care se 
apropiau încet. El cercetă amfiteatrul. Marler îi direcţionase în 
câteva secunde în diferite locuri, astfel încât acum acopereau 
întregul spaţiu, iar Harry, de pe creasta muntelui de nisip, ar fi 
văzut orice mişcare a inamicului. Tot ce trebuiau să facă era să 
aştepte. Îşi găsiseră fortăreaţa. 

Miller îi spusese şoferului lui să încetinească şi să se oprească 
în faţa intrării. Tufişurile din dreapta şi din stânga ar fi putut 
ascunde cu uşurinţă maşinile lor. Miller cobori înarmat cu un 
pistol-mitralieră şi având o grenadă în mâna dreaptă. 

El aruncă o privire de la adăpostul tufişurilor, luă cunoştinţă 
de topografia locului şi se întoarse acolo unde cei patru oameni 
ai lui stăteau culcaţi la pământ. Un zâmbet crud îi apăru pe faţă. 

— l-am prins. Idioţii s-au băgat într-o capcană fără ieşire. Ştiţi 
că prefer atacurile fulger, însă nu putem aplica o astfel de 
strategie aici. Întâi de toate va trebui să îi localizăm, apoi ne 
vom Îîmprăştia, îi vom urmări şi îi vom elimina unul câte unul. 

— l-ai putut vedea? întrebă şoferul. 

— Nu. Însă îşi vor da de gol poziţiile când vor deschide focul. 
Atunci vom pune mâna pe ei. Le-am văzut maşina. Mă voi ocupa 
de ea imediat. 

Miller scoase cuiul unei grenade şi ieşi din ascunzătoarea lui, 
postându-se la intrarea în carieră, cu braţul drept bine întins, pe 
punctul de a arunca grenada spre maşină. Harry, aflat pe 
creastă, trase cu mitraliera sa Uzi. O rafală de gloanţe ateriza la 
câţiva centimetri de picioarele lui Miller. Grenada pe care acesta 
o ţinea în mână avea să explodeze dintr-un moment în altul. În 
timp ce sărea înapoi, el aruncă grenada peste drum, în spatele 
tufişurilor de pe margine, şi se lipi de pământ. Grenada explodă, 
aruncând în jur bucăţi de pământ şi plante din cultura de pe 
câmp. Miller se întoarse la maşinile de teren: 

— Nu ai reuşit să le distrugi vehiculul, îi spuse şoferul lui, lipsit 
de tact. 


— Am ceva mai important de făcut. Am aflat poziţia 
lunetistului lor. E undeva acolo, sus, pe culme. Aşadar, trebuie 
să fim cu ochii pe el. 

Miller simţea cum îi curge transpiraţia pe spate. El nu crezuse 
necesar să le spună oamenilor lui că era singurul care avea 
vestă antiglonţ pe sub uniformă. Aceasta ar fi încetinit mişcările 
oamenilor lui, însă Miller era atât de musculos, încât nu îi 
îngrijora acest aspect. Şi, în afară de asta, vesta îi oferea un plus 
de protecţie. 

— Trebuie să îi facem să îşi deconspire poziţiile, hotărî el. 
Putem face asta doar dacă le oferim o ţintă în care să tragă. 
Brad, îi spuse el şoferului său, vreau să ambalezi motorul şi să 
apeşi pedala de acceleraţie, astfel încât maşina să zboare ca o 
rachetă spre intrare. Eu mă voi afla în faţa tufişurilor de pe 
partea cealaltă ca să văd unde se află. 

— lar în tot acest timp se va trage cu mitraliera asupra mea. 

— Dacă te vei mişca suficient de repede, nu te vor nimeri, îi 
răspuse Miller. După ce vei trece de intrare, vei merge câteva 
sute de metri, apoi vei întoarce maşina şi vei reveni aici. 

— De ce nu mă duci direct în faţa plutonului de execuţie? 

— Ce? Miller îşi încorda pumnul masiv. Dacă mai vorbeşti mult 
o să-ţi pierzi câţiva dinţi. 

El şi-ar fi pus ameninţarea în practică, însă ducea lipsă de 
oameni şi încă se mai întreba ce se întâmplase cu cea de-a treia 
maşină, în care se mai aflau încă doi membri ai echipei şi care 
ar fi trebuit să ajungă până acum. Miller luă repede o decizie: 

— Maşinile noastre sunt prea aproape de ei. Vreau să le 
mutaţi cu câţiva metri mai încolo. Nu porniţi motoarele, ci 
băgaţi-le în viteză şi le vom împinge... 

De pe poziţia lui de la jumătatea urcuşului, Harry privi în jos 
spre Marler, care stătea ghemuit în firida lui, strângând în mână 
puşca Armalite. Harry reacţionase repede atunci când Miller 
apăruse în dreptul intrării, dar nu suficient de repede. Dacă ar fi 
ridicat ţeava mitralierei cu un centimetru mai sus, l-ar fi omorât 
pe nemernicul acela înalt şi grizonat. 

El se gândi că ar fi fost mai bine dacă ar mai fi urcat puţin, 
astfel încât să se afle pe marginea carierei, însă Marler îi 
ordonase să ocupe poziţia aceea aşa că se ascunsese într-un 
şanţ mic şi îi plăcea ascunzătoarea lui: avea să rămână acolo. 


Din locul în care se afla, nu putea vedea maşinile atacatorilor. 
Nu putea să facă nimic în această privinţă. 

În mod cu totul surprinzător, lui Marler îi scăpase un amănunt 
atunci când stabilise poziţiile echipei: nu repartizase pe nimeni 
pe cealaltă pantă a muntelui de nisip. Dacă cineva ar fi urcat pe 
acolo, ar fi depistat cu uşurinţă locurile în care se ascunseseră 
Tweed şi Newman. Însă Marler ştia că ar fi fost o greşeală dacă 
şi-ar fi mutat oamenii odată ce aceştia deja se instalaseră la 
posturile lor. Era o greşeală care se dovedea adeseori fatală, 
aşadar se hotărî să lase lucrurile aşa cum erau. 

Puțin mai devreme, înainte ca Harry să deschidă focul, el îl 
sunase pe Tweed pe mobil. Legătura fusese foarte bună. 

— Tweed? Harry la telefon. Ar fi trebuit să îţi spun că am găsit 
cea de-a treia maşină de teren la mare distanţă faţă de celelalte 
două. Era răsturnată într-un şanţ, peste cei doi nenorociţi, care 
fuseseră împuşcaţi. 

— Ce ciudat... 

— Asta înseamnă că noi suntem şapte contra cinci. Deci, sorții 
sunt de partea noastră. 

— Nu te lăsa influenţat de asta, îl avertizase Tweed. Sunt 
soldaţi bine antrenați, asasini profesionişti. 

Aflat în ascunzătoarea sa din peretele muntelui, împreună cu 
Nield şi cu Paula, Tweed îi putea vedea foarte bine pe Newman 
şi pe Lisa, care se ghemuiseră în spatele grămezii de nisip. Se 
părea că Lisa vorbea cu Newman: 

— Nu se întâmplă nimic, îi şopti ea. Oare ce plănuiesc? E atât 
de linişte! Mare păcat că Harry nu l-a nimerit pe individul acela 
solid şi grizonat. 

— E posibil ca aceasta să facă parte din strategia lor, îi spuse 
Newman. Aşteaptă şi nu fac nimic. E un fel de război psihologic. 
Vor să se joace cu nervii noştri şi să ne provoace să facem o 
greşeală. Trebuie să avem răbdare. 

Marea ironie consta în faptul că Miller nici măcar nu se 
gândise că, dacă ar fi aşteptat suficient de mult şi nu ar fi 
acţionat, aceasta le-ar fi putut distruge nervii. 

— Îţi e sete, nu-i aşa? o întrebă Newman pe Lisa, care tocmai 
îşi umezise buzele. 

— Nu, îmi e bine. 


— Bine am făcut că, atunci când am plecat de la maşină, am 
luat o sticlă cu apă. Poftim! Bea puţin, îi atrase el atenţia. Va 
trebui să ne ajungă o vreme. 

Lui Newman îi păru rău pentru ceilalţi care nu aveau deloc 
apă la ei. Soarele dogorea necruţător deasupra lor. Dacă 
adversarii lor ar fi fost inspirați, ar fi aşteptat până când 
rezistenţa lor ar fi slăbit. El refuză atunci când Lisa îi întinse 
sticla. Se hotărâse să reziste cât se putea de mult pe căldura 
aceea. 

Deasupra lor, Nield nu se uitase intenţionat la ei în timp ce 
beau apă. El spera ca ticăloşii să îşi pună în aplicare planul, 
oricare ar fi fost acesta. 

Miller îşi ajutase cei patru camarazi să împingă maşinile de 
teren câţiva metri mai în spate, la adăpostul tufişurilor. El fusese 
de părere că ar fi trebuit să îşi protejeze vehiculele în cazul în 
care Tweed ar fi aruncat câteva grenade peste tufişuri. 

În timp ce şoferul lui se pregătea pentru o cursă demnă de Le 
Mans pentru a intra în carieră, Miller găsi o spărtură în gardul 
viu de pe partea cealaltă a şoselei. Odată ajuns în câmpul de 
dincolo de tufişuri, se deplasă cu atenţie. Târându-se în patru 
labe, trecu prin dreptul unei alte spărturi din gard, însă aceasta 
nu putea fi văzută din dreptul intrării. El continuă să înainteze. 

Ar fi dorit să îşi scoată vesta antiglont, însă amână momentul. 
Miller avea un binoclu în jurul gâtului, care acum îi atârna la 
spate, lovindu-l când şi când, însă ignora şi acest lucru. Găsi o 
altă spărtură în gard, prin care putea vedea intrarea în carieră. 
Locul era perfect. Miller scoase o batistă şi se aşeză, aşteptând, 
apoi îşi şterse transpiraţia de pe gât şi de pe palme. Batista era 
udă după ce termină. Auzea cum şoferul ambala maşina. „li este 
frică.” Atunci când îţi e frică începi să te mişti - cel puţin aşa 
făcea Miller. 

Şoferul acceleră, bine ascuns sub bordul maşinii. Avu noroc şi 
intră în carieră înainte ca oamenii lui Tweed să îşi dea seama ce 
se întâmplă. În timp ce acesta înainta cu viteză, Harry deschise 
focul şi ciurui una dintre aripile maşinii de teren. Newman trase 
încontinuu cu arma automată pe care o luase înainte de a ieşi 
din maşină. Lisa se ridică în picioare şi aruncă o grenadă, care 
ateriza la câţiva metri de vehicul, ratându-l. 

Miller, care începuse din nou să se târască pe câmp, jubila, 
zâmbind diabolic. Bucăţi din grenada pe care o aruncase Lisa 


ajunseseră până pe partea cealaltă a drumului şi pe câmpul de 
pe marginea acestuia, dar nu l-au atins pe Miller, care acum se 
felicita pentru că fusese inspirat să se retragă suficient de mult. 

Jubila deoarece reuşise să localizese poziţiile adversarilor lui. 
Lunetistul se afla în acelaşi loc, ascuns undeva, la jumătatea 
versantului. Un alt individ, probabil însoţit de alţi câţiva, se 
ghemuise în spatele grămezii de nisip din stânga. In acelaşi loc 
se afla şi o femeie. Ceea ce nu ştia Miller era că Marler, înarmat 
cu puşca sa Armalite şi cu o mulţime de alte arme, era ascuns în 
firida din peretele drept al carierei. 

În timp ce aştepta ca şoferul lui să se întoarcă, Miller duse 
binoclul la ochi şi privi în ambele direcţii. Nu văzu nimic. Nu era 
nicio mişcare şi nu se vedea nimeni. Toţi îşi lăsaseră capetele în 
jos. 

Miller plănuia strategia atacului său final. Era convins că 
apărarea adversă avea un punct slab, deoarece nu văzuse nicio 
persoană pe versantul din stânga, ca replică a lunetistului de pe 
partea cealaltă. 

Miller îşi auzi şoferul întorcându-se. Privi din nou prin binoclu 
în ambele direcţii. Maşina părea că se întoarce cu o viteză şi mai 
mare. Miller presupuse că suflul exploziei grenadei o împingea 
de la spate. 

Marler îşi folosise mobilul pentru a-i avertiza pe Newman şi pe 
Tweed să nu reacționeze dacă maşina va trece prin faţa lor, cu 
excepţia cazului în care aceasta ar fi intrat în amfiteatru. In 
această situaţie ar trebui să facă tot posibilul să o oprească. 

Harry aşteptă, ascultând zgomotul motorului pentru a-şi da 
seama cât de aproape era vehiculul, apoi trase o rafală de 
gloanţe, ţintind peste drum. Maşina trecu în viteză. Din 
nefericire, lui Harry îi transpiraseră mâinile, iar ţeava armei fu 
îndreptată ceva mai jos decât intenţionase. Gloanţele găuriră 
partea inferioară a caroseriei, iar maşina dispăru. 

— Fir-ar să fie! spuse Harry. Fir-ar să fie! Fir-ar să fie! 

— Ce crezi că plănuiesc să facă? întrebă Lisa. 

— Încearcă să ne facă să ne dăm de gol poziţiile, îi spuse 
Newman. Probabil au o persoană ascunsă în tufişurile de peste 
drum, care ne urmăreşte. Hai să zicem că a fost vorba de o 
repetiţie. 

Puțin mai devreme, Newman îi transmisese Lisei ordinul lui 
Marler de a rămâne nemişcaţi, ascunşi, şi de a nu trage. Ordinul 


nu fusese primit cu prea mare entuziasm. Niciunul din ei nu îl 
respectase. 

Aflat în ascunzătoarea sa, Tweed asculta, încercând să audă 
ceva care să îi dea un indiciu în legătură cu intenţiile inamicului. 
Nu auzi nimic. Liniştea era deprimantă. Ceva mai jos, în spatele 
movilei de nisip, Lisa începea să simtă acest lucru. 

— Se pare că le ia o veşnicie să acţioneze, mormăi ea. 

— Uneori se întâmplă şi aşa, îi răspunse Newman calm. 
Probabil nu ştiu cum să procedeze în continuare. Poziţiile 
noastre sunt foarte bune. 

Newman nu credea în ceea ce tocmai îi spusese Lisei ca săo 
liniştească. El era sigur că partea adversă plănuia atacul final. 

Deasupra lor, în cavitatea din peretele carierei, Tweed era 
îngrijorat de faptul că apărarea lor avea o breşă. Nu se afla 
nimeni pe creasta muntelui de nisip. El nu îl învinovăţea pe 
Marler, care în câteva secunde organizase defensiva, însă era 
îngrijorat. Nield remarcă expresia de pe faţa lui. 


37 


Miller stătea în picioare în spatele celor două autoturisme de 
teren, ţinând în mână un carneţel şi un creion. Ceilalţi patru 
membri ai echipei lui se supuseseră ordinului pe care li-l dăduse 
cu o voce joasă şi se adunaseră în spatele lui, uitându-se la 
schema pe care o desenase. 

— Acesta este planul nostru de acţiune. Succesul operaţiunii 
depinde de timpul în care este realizată, deci ne vom sincroniza 
ceasurile mai târziu. Brad, ai făcut o treabă bună când ai intrat 
şi ai ieşit din carieră. El se uită la maşina pe care o condusese 
Brad. E puţin avariată de gloanţe, dar tu nu ai păţit nimic, ceea 
ce dovedeşte că putem să o scoatem la capăt. 

— Ce să scoatem la capăt? întrebă Brad. 

În mod normal, Miller l-ar fi desfiinţat pentru că îndrăznise să 
pună o astfel de întrebare, dar când era pe punctul de a începe 
o operaţiune, acesta se stăpânea şi vorbea pe un ton calm. Ar fi 
fost o strategie psihologică proastă dacă şi-ar fi bruscat oamenii 
înainte de un atac. 

— Brad, vei avea ajutoare şi vei crea o diversiune. Te vei urca 
în maşină împreună cu Stu şi te vei întoarce în carieră. Va trebui 
să ambalezi maşina în prealabil. Stu va avea o armă automată şi 
grenade. După ce vei intra în carieră, te vei îndrepta spre 
Mercedesul albastru, în timp ce Stu va trage la nimereală. Când 
vei ajunge în dreptul vehiculului, te vei da jos din maşină şi te 
vei duce în spatele Mercedesului. Dacă o să vrea să tragă în 
propria maşină - unicul mijloc de transport care îi poate scoate 


de acolo - să o facă. Vei deschide focul din spatele 
portbagajului. Ai înţeles? 
— Da. 


Brad îşi umezi buzele: 

— Ai spus ceva despre o diversiune. 

— Moke, continuă Miller, întorcându-se spre un soldat cu 
trăsături mongolice. Ai văzut pe unde m-am strecurat în 
tufişurile de vizavi? 

— Da, am văzut. 

— Te vei duce pe câmpul de peste drum cu o armă automată 
şi cu muniţie din plin, te vei ghemui în apropiere de spărtura din 
dreptul intrării în carieră şi, la momentul potrivit, vei începe să 
tragi încontinuu. inteşte spre movila de nisip pe care am 


marcat-o aici, pe hartă. Semicercul acesta mare reprezintă 
partea din spate a carierei. În felul acesta, dacă ţinteşti spre 
grămada de nisip, în spatele căreia probabil se află câţiva 
oameni, nu vei lovi maşina lui Brad. Ai înţeles? 

— Floare la ureche. 

— Moke, numai asta nu va fi. Miller de-abia se mai putea 
stăpâni: Vă spun că va fi o misiune destul de dificilă. li vom 
omori pe toţi, dar nu va fi uşor. În grupul lor se află şi o femeie. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa ei, spuse Brad. 

— Presupun că nu. Miller tăcu un moment: Ea a aruncat 
grenada care te-ar fi putut face praf. Acum, Alan, în timp ce eu 
voi înainta pe partea aceasta, tu vei urca pe versantul opus şi îl 
vei elimina pe lunetist. 

Alan făcu câţiva paşi şi se uită la partea pe care avea să o 
escaladeze Miller, o cercetă cu atenţie, apoi vorbi: 

— Ar trebui să meargă, cu condiţia să fie la fel de multă 
vegetaţie ca şi pe partea ta. Trebuie să mă apropii pe nesimţite 
de lunetist pentru a-l putea elimina. 

— Tu îl vei urma pe Moke în spatele tufişurilor, te vei târî prin 
iarba înaltă până când vei ajunge într-un loc de unde să poţi 
traversa pentru a ajunge la baza versantului. Asta a fost tot. Eu 
mă voi urca până pe culme, de unde îi voi putea vedea pe toţi. 
Ar trebui să fie un masacru. Trebuie să acţionăm exact la timp. 
Aşadar, haideţi să ne sincronizăm ceasurile întâi de toate... 

După aceea, le spuse momentul exact în care să acţioneze. 
Intervalele de timp variau. De exemplu, Moke trebuia să aştepte 
până când Alan ar fi traversat şoseaua şi ar fi ajuns sus, pe 
munte, înainte de a începe să tragă din dreptul intrării. 

— Ar fi bine dacă aţi bea puţină apă înainte să plecăm... 

El scoase sticlele de apă din prima maşină de teren şi le 
împărţi, apoi le strânse. Membrii unei trupe de asalt nu trebuiau 
să aibă nimic altceva asupra lor în afară de arme. 

Miller îşi mai verifică o dată ceasul, în timp ce Brad se urcă la 
volanul maşinii destul de reticent. Stu îl urmă. Alan şi Moke 
traversară şi se făcură nevăzuţi prin spărtura din gardul viu, 
începând să se târască repede prin iarbă. 

Miller, având revolveml Magnum la şold, luă o puşcă, verifică 
mecanismul şi o încărcă, apoi începu să urce cu prudenţă, 
mişcându-se cu paşi mari. Brad începuse să ambaleze maşina. 


Atmosfera în carieră devenea din ce în ce mai încărcată. 
Tweed se uită la ceas, având grijă să nu fie văzut de cei doi 
însoțitori ai lui. Soarele arzător avea să apună peste câteva ore. 
Totul depindea acum de curaj. 

Uitându-se la cei din spatele movilei de nisip, el o văzu pe Lisa 
vorbind cu Newman. Tweed aproape că îşi dorea ca Paula să fi 
rămas împreună cu Lisa ca să o calmeze pe aceasta. El se uită 
la Paula, care îi răspunse făcându-i un semn din ochi, apoi figura 
ei redeveni imobilă. Ea se sprijinea de peretele buncărului lor 
improvizat şi nu dădea niciun semn că ar fi aşteptat cu 
nerăbdare să se întâmple ceva. 

— Asta îmi aminteşte, spuse Lisa, de momentele pe care le- 
am petrecut în demisolul în care locuia vagabondul acela. Nu a 
suflat o vorbă atunci când Barton şi Panko au vorbit cu el. 

— Asta se întâmpla în Bedford Square, comentă Newman. E 
cam departe de aici. 

— Dar cel puţin mă aflu în compania ta. Mă gândeam la 
întâmplarea de pe Cheiul Reefers, atunci când m-a lovit Delgado 
şi am fost dusă la clinică. Eram atât de frustrată de faptul că 
eram imobilizată la pat şi nu puteam vorbi. 

— Dar ai vorbit. Ne-ai dat indicii că se va întâmpla ceva la 
Hamburg. Informaţiile acelea au fost extrem de importante. 

Newman era de părere că trebuia să o ţină de vorbă, ca să îi 
distragă atenţia de la căldura şi de la situaţia în care se aflau. 

— Apoi, îi aminti el, nu cred că ţi-a fost prea uşor când ai fost 
răpită de Delgado la Flensburg. Dar ai reuşit să te salvezi. 

— Mă bucur că l-am sugrumat cu cătuşele acelea, spuse ea. 
Unii ar fi marcați de o astfel de experienţă, însă eu nu sunt. Era 
care pe care şi am preferat să moară el în locul meu. Cred că 
aşa aş fi făcut şi în Bedford Square. Dacă Barton ar fi coborât, aş 
fi luat sticla vagabondului, aş fi spart-o de un perete şi i-aş fi 
tăiat mutra aia de nenorocit. 

— Mă îndoiesc că ne vom mai întâlni cu ei. 


Aparatul de zbor pilotat de Barton, însoţit de Panko, zbura 
acum la o distanţă destul de mare faţă de carieră. Această 
manevră era una intenţionată. 

— Unde naiba e Mercedesul albastru? întrebă Panko. 

— Să sperăm că va reapărea pe şosea. Vom păstra distanţa în 
tot acest timp. 


Barton era la fel de nedumerit ca şi Panko. Puțin mai 
devreme, Mercedesul se aflase pe şosea, iar acum dispăruse. 
Asta se întâmplase în timp ce Barton se îndepărta de drum 
pentru a nu fi văzuţi. 

Atunci când reveniseră în apropiere de locul unde ar fi trebuit 
să se afle, maşina dispăruse. Barton nu zărise cariera şi nu îşi 
putea imagina unde se dusese. Mercedesul fusese ascuns, iar el 
nu îşi dădea seama unde anume. În zonă nu existau hambare în 
care să se fi putut strecura. Nu se vedea nicio clădire la orizont. 
Barton se înălţă şi mai mult: 

— ÎI anunţăm pe Thunder? sugeră Panko. 

— A, da, asta ar fi exact ce ne trebuie! Sunăm o persoană atât 
de importantă să îi spunem că ne pare rău, dar i-am pierdut pe 
Tweed şi echipa lui. Nu cred că va fi prea încântat să audă aşa 
ceva. 

— Îi dăm telefon lui Oskar? 

— Sigur că da. Îi dăm telefon lui Oskar, care ne-ar lua până şi 
capul de pe umeri când greşim. Mai ai multe idei din astea 
geniale, Panko? Dacă da, păstrează-le pentru tine. 

— Incercam să mă fac util... 

— Panko, îţi spun eu cum să te faci util. Stai locului şi ţine-ţi 
gura! 


Moke îl urmase pe Alan prin spărtura din gardul viu, se târâse 
prin iarba înaltă, iar acum se afla în dreptul intrării în carieră. El 
avea să deschidă focul după ce Alan, care se căţăra cu o viteză 
impresionantă, avea să ajungă la poalele versantului pe care se 
ascundea Harry. Alan traversase strada în fugă, se oprise la 
poalele urcuşului, privise în sus şi, nevăzând nimic, îşi începuse 
ascensiunea pe jumătate aplecat, cu puşca în mâna dreaptă. 

Intre timp, Brad, împreună cu Stu, ambalase motorul. El îi 
făcu un semn lui Stu ca să îl avertizeze că era gata şi acesta 
ridică o armă automată şi pregăti o grenadă, ţinând-o în poală, 
puţin mai sus de genunchi. 

Miller ajunsese la jumătatea urcuşului pe partea cealaltă a 
muntelui, ghemuindu-se. El intenţiona să ajungă pe creastă în 
timp ce maşina de teren ar fi intrat în amfiteatru, iar adversarii 
ar fi rămas în ascunzătorile lor. Acesta ţinea puşca automată cu 
mâna stângă - era stângaci. Miller auzi maşina demarând şi ar fi 
dorit să o vadă, dar nu riscă să-şi dea de gol poziţia. 


În tot acest timp Moke începuse să tragă în rafale asupra 
grămezii de nisip din stânga. El se opri înainte ca maşina de 
teren să apară în faţa lui şi să înainteze spre carieră, apoi începu 
să tragă din nou încontinuu. Moke era de părere că operaţiunea 
se desfăşura conform planului. 

Paula, auzind motorul maşinii, se ridică brusc în picioare şi 
începu să se caţere pe panta nisipoasă care se întindea 
deasupra ascunzătorii lor, înainte ca Tweed să poată să o 
oprească sau să apuce să-i spună un cuvânt. 

Ea urca panta cu rapiditate, strângând în mâna dreaptă 
grenada. Marler şi Butler urmăreau de pe partea cealaltă silueta 
care avansa din ce în ce mai sus. Amândoi erau paralizaţi de 
frică. Ea era expusă în totalitate. 

— Nebuna dracului! spuse Marler cu voce tare, uimit, cu 
convingerea că Paula nu avea să supravieţuiască. 

Tweed se uită în sus, fiind pentru prima dată speriat de 
moarte. Nu se mai simţise niciodată atât de neajutorat, de 
îngrijorat, şi se gândi chiar să urce după ea. Nield, care privea în 
sus, intui ce gândea Tweed. 

— Stai naibii acolo! izbucni el. Marler ne-a spus să nu ne 
mişcăm de aici, deci aici rămânem. 

Spunând acestea, el îl prinse pe Tweed de braţ pentru a-l 
reţine în ascunzătoare. Tweed aproape că îl lovi ca să se 
elibereze din strânsoarea lui, însă înţelese că Nield avea 
dreptate. Continuă să privească, neputându-şi lua ochii de la ea. 

Paula făcu un ultim efort şi ajunse în vârf, fără suflare, dar cel 
puţin nu mai putea fi văzută din interiorul carierei. Ea privi în 
jos, apoi în sus şi văzu un bărbat înalt, cu o constituţie atletică, 
grizonat. Acesta se afla puţin mai sus, la aproximativ o sută de 
metri de ea. 

Paula se rostogoli ca să nu fie văzută, apoi se ridică în 
picioare, scoase cuiul grenadei şi ridică braţul ca pe vremea 
când juca volei la şcoală. Ceva îl făcu pe Miller să se uite în jur. 
El o văzu şi văzu grenada care fusese aruncată spre el, se culcă 
la pământ şi se îndepărtă de ea rostogolindu-se, simţi panta sub 
el şi continuă să se rostogolească după creastă. Grenada ateriza 
în partea cealaltă şi explodă, aruncând bucăţi în aer. Una dintre 
ele îl nimeri în piept, însă vesta antiglonţ îl salvă. Cu toate 
acestea, el simţi că îl durea coasta în care ricoşase proiectilul şi 
care îi găurise uniforma. Dar cui îi mai păsa de durere? 


Miller se ridică, scoase revolverul Magnum de la şold şi se 
întoarse. Paula se uita în sus. Capul şi trupul lui reapărură la mai 
puţin de o sută de metri de ea. În acel moment ea îşi aminti că 
lăsase geanta în care avea Browning-ul în ascunzătoare. 

Miller îndreptă pistolul spre ea. Paulei i se păru că ţeava 
acestuia semăna cu cea a unui tun. Incremeni şi rămase în 
aşteptare. Ochii lui păreau inumani. El apăsă pe trăgaci. Nu se 
întâmplă nimic. Mecanismul armei se înţepenise. 

— O să primeşti ce ţi se cuvine mai târziu, scumpo! 

El începu să urce grăbit. Şi-ar fi putut folosi arma automată ca 
să termine cu ea, însă căţeaua îl încetinise, iar orarul lui se 
dusese naibii. Miller auzea focuri de armă venind din interiorul 
carierei şi scrâşnet de roţi. 

Aflaţi în spatele movilei de nisip, Lisa şi Newman nu văzuseră 
nimic din cele petrecute deasupra capetelor lor. Maşina de teren 
îşi făcuse apariţia ca un bolid. Stu trăgea încontinuu, în diferite 
direcţii, ciuntind pereţii carierei. Brad se îndreptă spre 
Mercedesul albastru care fusese parcat lângă unul dintre ziduri. 

Newman se ghemuise la capătul grămezii de nisip, cu patul 
puştii pe umăr. Rafalele lui Moke loveau în capătul celălalt al 
movilei. Nisipul era atât de dens, încât niciun glonţ nu ajunsese 
la Lisa. 

Newman tinti către şoferul maşinii, în timp ce Marler, din 
firida sa, ochise capul acestuia, iar Tweed, care între timp se 
ridicase în picioare în ascunzătoarea lui, îşi îndreptase arma 
spre pieptul lui. Cei trei traseră în acelaşi timp. 

Glonţul lui Newman îl lovi în piept, cel al lui Marler, în cap, iar 
al lui Tweed, în gât. Brad căzu într-o parte, peste Stu, care îşi 
scăpă arma din mână. Stu încercă să preia controlul. El ridică 
trupul lui Brad şi văzu cu groază că piciorul acestuia apăsa în 
continuare pe acceleraţie. 

Maşina scăpă de sub control şi îşi pierdu direcţia, gonind cu 
viteza maximă. Stu nu reuşi să ajungă la volan. Vehiculul se 
îndreptă spre Mercedes. Tweed îşi ţinu respiraţia. Dacă maşina 
lor ar fi fost lovită, atunci ei ar fi rămas izolaţi în regiunea aceea 
pustie. În cazul în care ar fi supravieţuit atacului şi ar fi mers pe 
jos, ei ar fi fost pârjoliţi de soare. 

Maşina îşi continuă traiectoria în zigzag, în jurul amfiteatrului, 
apoi se îndreptă din nou spre Mercedesul lor. Bolidul îşi schimbă 
direcţia în ultimul moment, trecu razant pe lângă maşina lor, 


apoi se duse spre peretele din spate al carierei. Ţinându-se cu 
mâinile de parbriz, Stu privea cu groază cum peretele se apropia 
din ce în ce mai tare de ei. Partea din faţă a maşinii se izbi 
puternic de perete, iar vehiculul se opri, cu capota şi scaunele 
din faţă strivite din cauza impactului. Autoturismul fu îngropat în 
nisip, arătând de parcă ar fi trecut printr-o furtună în deşert. 

In timp ce toţi rămăseseră cu privirile aţintite asupra 
mormanului de fiare contorsionate, Miller ajunsese în vârf, cu 
arma pregătită. Din poziţia în care se afla îşi văzu inamicii. EI îl 
zări pe Tweed şi hotări că acesta avea să fie prima lui ţintă. 
„Omoară liderul, iar restul îşi vor pierde curajul”, îşi spuse el. 
Miller ochi cu atenţie. 

Marler era singurul care nu se lăsase distras de accident şi 
care observă cu coada ochiului că în vârf se afla cineva. Era un 
bărbat impunător, grizonat, care îşi îndreptase arma către 
capătul celălalt al carierei. Marler îşi ridică puşca Armalite şi 
văzu în lunetă pieptul uriaşului, apoi trase. Glonţul îl lovi în plin 
pe Miller. Vesta antiglonţ îl salvă şi de data aceasta, impactul îl 
făcu însă să se clatine şi simţi o durere şi mai ascuţită în coaste. 
El încă mai avea puşca în mână. Lovitura i-ar fi făcut pe mulţi să 
se prăbuşească, însă el făcu doar doi paşi înainte, apropiindu-se 
de marginea carierei şi îl ochi din nou pe Tweed. 

Marler clipi. 

„Poartă vestă antiglont”, îşi spuse şi cu multă atenţie îşi ridică 
puşca. El văzu în lunetă faţa uriaşului, apoi apăsă pe trăgaci. 
Glonţul îi spulberă jumătatea inferioară a feţei. Miller căzu 
înainte, peste marginea carierei, cu capul în jos. Corpul i se lovi 
de pământ cu o bufnitură înfundată, apoi rămase nemişcat. 

Harry încă se mai afla pe poziţii. Moke trăgea în continuare de 
pe partea cealaltă a şoselei. Harry trase o rafală în direcţia 
aceea, apoi ridică ţeava puştii puţin mai sus. Moke înţelesese ce 
îl aşteaptă şi se ridicase în picioare, dorind să fugă, dar fu ciuruit 
de gloanţe şi căzu. Liniştea se aşternuse brusc. Spre deosebire 
de ceilalţi, Harry numărase victimele. Cinci oameni îi urmăriseră 
în acel loc. Doi dintre ei se aflaseră în maşină, iar acum zăceau 
pe jumătate îngropaţi în nisip. Marler îl împuşcase pe individul 
impunător care îşi făcuse apariţia pe creastă. El însuşi îl 
împuşcase pe cel care trăsese încontinuu de pe partea cealaltă 
a şoselei, prin dreptul intrării. Asta însemna că patru dintre ei 
fuseseră eliminaţi. Dar unde era al cincilea? În timp ce Miller se 


grăbise să urce după ce nu reuşise să o omoare pe Paula, Alan 
îşi continuase ascensiunea cu prudenţă, în iarbă se aflau pietre 
de diferite dimensiuni. Alan nu ştia cu siguranţă unde anume se 
afla lunetistul, aşadar trebuia să fie cu ochii în patru. 

Harry încă mai avea simţurile în alertă şi auzi cum liniştea 
profundă este tulburată de zgomotul unei pietre care căzuse 
undeva, în spatele lui. Pregătindu-şi mitraliera Uzi, se ridică în 
picioare, cu faţa spre locul respectiv. Alan era la câţiva metri de 
el şi se ridicase pentru a vedea mai bine, cu puşca îndreptată 
spre silueta care apăruse brusc dintre tufişuri. Harry trase o 
rafală scurtă. Alan, deja mort, căzu pe spate şi se rostogoli până 
la poalele dealului, rămânând nemişcat. 

Capul şi umerii Paulei se iviră pe marginea carierei. Ea strigă 
spre cei aflaţi jos, iar vocea ei răsună în întregul amfiteatru: 

— Hei, voi de colo! Pot să cobor acum? întrebă, pe un ton 
vesel. 

Tweed se simţi invadat de un sentiment de uşurare. 


38 


Tweed şi echipa lui se aflau acum în maşină, mergând pe 
drumuri de ţară. Newman era la volan, iar în spatele lui Tweed 
se uita pe hartă, dându-i indicaţii. Paula ar fi dat orice să poată 
face un duş: transpirase din cap până în picioare. Privi în spate, 
la Lisa, zâmbi şi îşi trecu degetele peste palmele umede. 

— Şi eu am păţit acelaşi lucru, îi spuse Lisa. Dar vom ajunge 
odată şi-odată înapoi în lumea civilizată. 

— Astăzi, dacă s-ar putea... 

Înainte de a părăsi cariera, Tweed şi Marler verificaseră toate 
corpurile victimelor: se dovedise a fi o formalitate. Nu putuseră 
să facă nimic altceva decât să le lase acolo unde se aflau. In 
faţa lor, Harry de-abia se mai putea vedea în şaua motocicletei 
lui. Atunci când parcaseră Mercedesul sub panta muntelui, Harry 
îşi ascunsese vehicul în spatele acestuia. 

— Următoarea noastră oprire va fi la Travemunde, îi anunţă 
Tweed. Îţi voi da indicaţii, Bob, astfel încât să trecem prin 
Lubeck. 

— Va trebui să mergem la cafeneaua pe care ne-a descris-o 
doamna France, unde sper că vom găsi nişte pahare mari cu 
apă, spuse Lisa. 

— Va veni şi doamna France acolo? întrebă Marler. 

— Nu, îi răspunse Tweed. A spus că Rondel ne va aştepta 
acolo... 

Parcurseseră deja o distanţă destul de însemnată, 
traversaseră autostrada şi trecuseră de Bam Bramstedt, 
revenind în zona rurală, când Tweed îi sugeră lui Newman să 
tragă pe dreapta, în iarbă. 

— Trebuie să îmi întind picioarele, pretextă el. Paula, vrei să 
mă însoţeşti într-o plimbare? 

— Mi-ar face plăcere. O să am crampe musculare dacă mai 
stau mult timp nemişcată... 

Newman parcă maşina şi coborâră cu toţii, se dezmorţiră şi se 
plimbară în jurul maşinii, cu excepţia lui Tweed şi a Paulei care 
presupuse că şeful dorea să îi spună ceva între patru ochi. Cei 
doi de-abia îşi începuseră plimbarea, când Harry reveni pe 
motocicleta lui şi opri. 

— Ne ducem să facem o plimbare, îi explică Tweed. 


— Veţi fi în siguranţă în direcţia în care mergeţi. Am parcurs 
kilometri întregi şi nu am văzut nimic, nici măcar alte vehicule. 
Acum mă voi duce să verific dacă nu s-a furişat careva pe 
urmele noastre... 

— E destul de ciudat, începu Tweed, că nimeni nu este ceea 
ce pare a fi. 

— E destul de descurajant. Cine crezi că i-a trimis pe asasinii 
aceia să ne urmărească? Oskar Vernon? întrebă Paula. 

— E posibil. Mai degrabă a fost însă mâna lui Gavin Thunder - 
el se pierde de obicei în amănunte. Şi mă întreb dacă nu cumva 
Danzer este cel care se ascunde în moara de vânt din apropiere 
de Sylt. 

— De ce ar face aşa ceva? interveni Paula. Cine nu este cine 
pare a fi? 

— Doamna Gina France. Nu îmi iese din cap ideea că am mai 
văzut-o în altă parte, spuse Tweed. 

— Într-adevăr, ai mai văzut-o atunci când a venit să ne 
viziteze la Four Seasons. Ai văzut-o atunci când părăseam 
reşedinţa lui Rondel. A venit şi mi-a dat hortensiile acelea 
superbe, îi aminti Paula. 

— Nu, înainte de toate acestea. Pur şi simplu nu pot să îmi 
aduc aminte. 

— Ei, bine, arăta cu totul altfel atunci când am întâlnit-o la 
reşedinţa lui Rondel. Era mai corpolentă şi ceva mai zăpăcită, 
dar se prea poate să fi fost din cauza rochiei înflorate pe care o 
purta. 

Sau poate că ochelarii aceia oribili o făceau să arate aşa, ori 
pălăria aceea pleoştită. Infăţişarea ei era cu totul alta atunci 
când a venit să ne vadă la hotel. Până şi personalitatea ei era 
alta. Era îmbrăcată în costum de pilot, purta nişte ochelari 
enormi şi vorbea pe un ton foarte hotărât. 

— E ciudat! spuse Tweed. 

— Dar ne-a explicat de ce făcea toate acestea, îi aduse 
aminte Paula. Nu îl agreează pe Rondel, de aceea se comportă 
atât de ciudat atunci când el este în preajmă. Mă îndoiesc însă 
că acesta o vizitează des la banca din Hamburg. Pun pariu că 
atunci când se duce acolo este o adevărată profesionistă, cum 
se spune astăzi. Ce expresie stupidă! Vine din America. Eşti 
mulţumit acum? 


— Nu. Am mai văzut-o înainte de aceste două ocazii pe care 
le-ai menţionat, dar nu pot să îmi aduc aminte nicicum unde 
anume, insistă Tweed. 

— Oare unde o fi Oskar în acest moment? Ne aşteaptă 
împreună cu un comitet de primire la Travemunde? Aparatul 
acela de zbor a revenit. Uite-l acolo! 

— Nu ai niciun motiv să crezi că e acelaşi cu cel de mai 
devreme. 

— Ba da, e acelaşi. Are o emblemă albastră pe coadă, la fel ca 
şi avionul pe care l-am văzut când ne apropiam de Tonder 
pentru a petrece noaptea acolo. Se ţine scai de noi. Presupun că 
Barton şi Panko nu s-ar putea afla la bordul lui, spuse Paula. 

— E puţin probabil. Cred că cei doi se mai află încă în Tonder. 
Dacă îţi mai aminteşti, Harry i-a văzut pe Barton şi pe Panko 
urcându-se în maşina lui Delgado după confruntarea din lanul de 
porumb. Acum ştim că Delgado era la Flensburg - Lisa a trăit o 
experienţă îngrozitoare cu acesta. Sunt convins că acolo Barton 
şi Panko îl urmau pe Delgado peste tot. Nu au cum să ne 
urmărească dintr-un avion. 

Paula se opri, rămase nemişcată şi bătu din picior, extrem de 
enervată: 

— Tot timpul te grăbeşti să îmi desfiinţezi teoriile. Ea îl lovi 
peste braţ: Ce naiba ai? 

— Îmi cer scuze, dar am fost şocat atunci când ai părăsit 
ascunzătoarea şi ai început să te caţeri pe dealul acela. Mi s-a 
părut că ai lipsit îngrozitor de mult timp. Apoi am auzit grenada 
explodând. Ce s-a întâmplat acolo, sus? întrebă Tweed. 

— Nu vrei să afli. 

— Ba da, vreau să aflu, spuse el pe un ton calm. Aşadar, te 
rog să îmi spui. 

— A fost un moment destul de neplăcut. 

Paula tăcu un moment, amintindu-şi cum arăta individul 
impunător care îşi îndreptase arma spre ea - arma a cărei ţeavă 
i se păruse că seamănă cu cea a unui tun. Ea îi povesti totul, iar 
Tweed ascultă nemişcat lângă ea, muşcându-şi buzele în timp 
ce îşi imagina experienţa prin care trecuse Paula. După ce 
termină, Paula cedă nervos şi începu să plângă, tremurând din 
tot corpul, apoi îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui şi îl 
îmbrăţişa. Tweed o strânse în braţe şi o mângâie pe păr. Ea Îi 
vorbea acum, iar capul ei stătea pe umărul lui. 


— Îmi pare atât de rău că mi-am ieşit din fire. Tu porţi cea mai 
mare povară. Ştiu că te simţi responsabil pentru soarta fiecăruia 
dintre noi. Toată treaba asta e ca o tortură pentru tine şi nu ştiu 
cum o mai poţi suporta. 

Tweed scoase o batistă, îi ridică bărbia şi îi şterse lacrimile în 
timp ce îi vorbea cu blândeţe: 

— Ceea ce simţi acum este reacţia la ce s-a întâmplat la 
carieră. Şi eu simt multe acum, dar nu trebuie să fiu văzut de 
ceilalţi într-o astfel de stare. Moralul lor depinde de mine. 

Tweed îi şterse lacrimile care i se înnodaseră în bărbie, iar 
Paula stătea aproape nemişcată şi îl privea în ochi. Se oprise din 
tremurat. Când îi întinse batista, Paula se aplecă şi îl sărută pe 
obraz, apoi se dădu înapoi. _ 

— Mulţumesc, îi spuse ea pe un ton normal. lţi mulţumesc 
pentru că eşti atât de înţelegător. 

În acel moment mobilul lui Tweed începu să sune, iar el îl 
scoase din buzunar, strâmbându-se: 

— Alo, cu cine vorbesc? 

— Sunt eu, Monica. Mulţumesc lui Dumnezeu că, în sfârşit, am 
reuşit să dau de voi. Încerc de foarte mult timp să vă găsesc. 
Am veşti importante. Am descifrat mesajele de pe internet. 
Acestea au fost trimise de la Seattle, de pe coasta Pacificului, de 
către un individ pe nume Ponytail. Am înţeles că trupele din 
Vest sunt deja pe poziţii, pregătite pentru a distruge totul în 
calea lor. Nu ştiu unde anume se află. Ce e important e că 
acestea aşteaptă alte mesaje codificate care se le spună orele 
exacte la care să declanşeze ostilitățile. Aceasta se va întâmpla 
cel mai târziu peste două zile. Noile incidente vor fi 
înspăimântătoare. Trebuie să faceţi în aşa fel încât să îl 
împiedicaţi pe Ponytail să mai trimită mesajele astea. 

— De unde ştii că se află la Seattle? 

— A făcut o greşeală. De obicei, se semnează cu numele de 
„Ponytail”, însă, probabil, a fost obosit şi a semnat unul dintre 
mesaje cu „Seattle”. 

— Se pare că ai devenit expertă. 

— Tot ce fac este să stau pe internet. Am început să înţeleg 
modul în care foloseşte reţeaua. Am rugat pe altcineva să 
răspundă la telefon în locul meu, astfel încât să mă pot ocupa 
doar de această problemă. Howard mă ajută extrem de mult, 
deoarece se ocupă de birou în absenţa voastră. 


Howard era directorul SIS. 

— Când ai mâncat ultima dată? 

— Cine are nevoie de mâncare? 

— Tu ai... 

Legătura se întrerupse. Tweed îşi puse mobilul în buzunar şi 
repetă ce îi spusese Monica. Paula îşi revenise complet. 

— Nu putem face nimic în privinţa situaţiei de la Seattle, nu-i 
aşa? _ 

— Absolut nimic. Insă ce putem face este să ajungem la 
Travemunde în cel mai scurt timp posibil. Să ne întoarcem la 
maşină. 

Paula începu să alerge. Tweed o ajunse din urmă şi o apucă 
de braţ: 

— Nu alerga pe căldura asta. S-a făcut şi mai cald, în cazul în 
care nu ai observat. Ne vom întoarce la pas. Să nu le pomeneşti 
nimic celorlalţi despre veştile pe care ni le-a dat Monica. 

— Ai dreptate. 


La Inselende, pe Insula Sylt, avea loc o nouă întrunire a celor 
patru persoane influente în camera izolată fonic. Thunder 
prezida această întâlnire, iar tonul lui era vioi şi categoric: 

— Am luat legătura cu persoana de la Seattle. Domnilor, ne 
apropiem de punctul culminant al acţiunilor şi dezideratelor 
noastre. Lui Thunder îi plăcu felul în care se exprimase. După 
cum spuneam, am luat legătura cu persoana de la Seattle. Peste 
douăsprezece ore va trimite mesajul codificat care va conţine 
informaţiile referitoare la ora locală a atentatelor... 

— Parcă ar fi trebuit să se întâmple ceva mai târziu, obiectă 
vicecancelarul. Avem nevoie de timp pentru a ne întoarce acasă 
înainte de începerea conflictelor. 

— Nu chiar, spuse Thunder, zâmbind conciliant. În momentele 
respective va trebui să ne aflăm în drum spre casă - în acest fel 
populaţia va fi deja cuprinsă de panică. Însă, cel mai important, 
guvernele noastre vor fi cuprinse de panică şi vor dori cu 
disperare o conducere puternică - conducerea noastră. 

— Planul pare a fi destul de bun, îl aprobă Secretarul de Stat 
american. 

— Aşadar, când vom părăsi această închisoare? întrebă prim- 
ministrul francez. 


— Peste câteva ore vom pleca la Hamburg cu un elicopter, 
apoi vom lua avioanele oficiale spre capitalele noastre la 
momentul oportun. 

— Se pare că ai stabilit un program destul de bine pus la 
punct, spuse vicecancelarul. De la Hamburg voi ajunge la Berlin 
într-un timp foarte scurt. 

— Dar nu vei pleca prea devreme, insistă Thunder. Nu poate 
spune nimeni cu exactitate în cât timp populaţia va deveni 
demoralizată. Asta depinde de cât de repede le vor ceda nervii 
membrilor guvernelor noastre. 

— Totul depinde de situaţia din Seattle, sublinie americanul. 
Eşti convins că acele mesaje vitale vor fi transmise la timp? 

— Putem conta pe Seattle, spuse Thunder pe un ton hotărât. 
Am refuzat din motive de securitate să dezvăluim adresa clădirii 
din care vor fi expediate mesajele. Acum, în cazul în care nu mai 
aveţi şi alte întrebări, propun să suspendăm şedinţa şi să ne 
retragem în salon pentru a ciocni în cinstea succesului 
operaţiunilor. 

Thunder se ridică în picioare imediat după ce spuse acestea. 
Ultimul lucru pe care şi-l dorea în acel moment ar fi fost o 
prelungire a discuţiilor. 


Aflat la bordul aparatului de zbor, Barton zări dintr-odată 
Mercedesul albastru care înainta pe acelaşi drum pe care îl 
văzuse şi ultima dată. Puțin mai devreme, păstrase distanţa 
între ei şi vehicul, aşadar nu văzuse Mercedesul intrând în 
carieră, urmat de cele două maşini de teren. 

— Uite-l, izbucni el. Unde naiba s-a ascuns? 

— L-am prins. Minunat, spuse Panko. Unde s-o fi ducând? 

— Trece prin Lübeck. Barton studie harta pe care o 
cumpărase la Flensburg. Se îndreaptă spre Travemünde. E 
unicul loc spre care se pot îndrepta de pe şoseaua pe care se 
află acum. 

Barton se gândea dacă să îl sune sau nu pe Thunder. EI 
renunţase la Oskar, de care nu putea să dea, şi se hotărâse să îl 
sune pe ministru. 

Thunder se relaxa în apartamentul său. El încerca să-şi revină 
după discuţiile şi tacticile de manipulare la care se văzuse 
nevoit să recurgă în timpul şedinţei pentru a-i face pe ceilalţi să 


adopte punctul său de vedere. Telefonul lui mobil începu să 
sune. Înjură, apoi răspunse: 

—Da? N 

— Barton vă deranjează, domnule. Incă mai urmărim 
Mercedesul din aer. Tweed se află în... 

— Încă îl mai urmăriţi! 

Thunder era surprins. El întrebase de câteva ori dacă echipa 
lui Miller se întorsese, lucru care ar fi trebuit să se întâmple cu 
câteva ore în urmă, şi îl iritase faptul că aceştia nu fuseseră 
văzuţi. lar acum Barton îi spunea că Tweed îşi continua 
călătoria. Vestea îl încurca teribil. Erau atât de aproape de 
victorie! Oare Tweed avea vreo şansă de a le da planurile peste 
cap? 

— Unde se află maşina acum? se răsti Tweed. 

— Trece prin Lubeck. Nu se poate îndrepta decât spre 
Travemunde. 

Lubeck? Travemunde? Thunder era uimit că Tweed ajunsese 
atât de departe. Evident, acesta se ducea la Travemünde cu un 
scop. În vocea lui se simţi încordarea atunci când dădu ordinul: 

— Trebuie să îi elimini pe Tweed şi echipa acestuia la 
Travemunde. Ai înţeles? Şterge-i de pe faţa pământului! 

— Am înţeles. Dar avem o problemă. La Travemünde nu 
există niciun aerodrom. M-am uitat pe hartă. Va trebui să 
aterizăm la Lubeck, dar asta înseamnă că Tweed se va afla 
înaintea noastră... 

— Pune-ţi creierul la contribuţie! urlă Thunder. Contactează 
turnul de control de la Lübeck - oricum va trebui să o faci înainte 
de a ateriza. Spune-le că ai o persoană importantă la bord şi să 
îţi pregătească o maşină. Fă-o acum! Şi ţine legătura cu mine... 

Thunder închise şi aruncă mobilul la capătul celălalt al 
canapelei pe care şedea, apoi goli paharul cu coniac şi îşi mai 
turnă unul. Să îi anunţe pe ceilalţi? Se hotărî să nu o facă. l-ar fi 
neliniştit. Îşi mai turnă încă un pahar. Avea o presimţire sumbră. 
Ceva o să le stea în cale - un obstacol pe nume Tweed. 


39 


Tweed şi echipa sa ajunseseră la Travemunde şi parcaseră 
maşina în apropierea gării. Pe stradă existau semne de 
„Parcarea interzisă”, însă Tweed scosese un permis vechi pe 
care i-l dăduse Kuhlmann odată. Pe acesta scria în germană 
cuvântul „Doctor”. Permisul era folosit de agenţii sub acoperire 
care doreau să se asigure că vehiculele lor nu aveau să fie 
remorcate. El lipi permisul pe partea din interior a parbrizului. 
Harry îşi legase motocicleta cu un lanţ de bara de protecţie din 
spate. 

Ei traversară în linişte o alee şi intrară în orăşelul de pe malul 
râului, apoi trecură prin dreptul unei clădiri mici, din cărămidă 
roşie, în care se afla sediul poliţiei. Atmosfera liniştită din timpul 
călătoriei acolo fu înlocuită de îndată ce ajunseră pe malul 
râului. 

Sezonul concediilor se afla de abia la început. Tweed le spuse 
că în perioada aceea a anului veneau acolo oamenii bogaţi, 
înainte ca oraşul să fie luat cu asalt de restul lumii. 

— Doar nu trebuie să se amestece cu proletariatul! spuse 
Newman pe un ton sarcastic. 

Paula se bucura de forfota din jur în timp ce se plimba alături 
de Tweed şi de Lisa. Râul Trave era aproape la fel de lat ca 
Tamisa în dreptul Westminsterului. Şalupe şi ambarcaţiuni 
luxuoase, care probabil costau o avere, erau ancorate în dreptul 
cheiului. Tweed se opri şi îşi împărţi echipa: 

— Ar fi suspect dacă am merge prea mulţi împreună, le 
explică el. Harry şi Pete, voi veţi merge în susul apei până când 
veţi ajunge în dreptul docurilor unde sunt ancorate bărcile de 
pescuit. Noi ne vom afla în restaurantul pe care vi l-am descris 
în maşină. Newman, tu vei rămâne prin zonă şi vei fi atent la 
orice mişcare. Eu, împreună cu Paula şi cu Lisa, voi merge să 
găsesc locul întâlnirii, în cazul în care îmi va ieşi vreodată în 
cale. 

— Vă voi însoţi, spuse Marler pe un ton hotărât. Vă voi urmări 
de la distanţă... 

Oraşul nu era foarte aglomerat, însă acolo se aflau o mulţime 
de germani îmbrăcaţi în haine de vară, care se plimbau sau 
şedeau la mese. Atmosfera era festivă, iar lumea se bucura de 


vacanţă. Strada principală, paralelă cu râul, era îngustă, având 
de o parte şi de alta magazine, cafenele şi restaurante. 

Clădirile erau joase, majoritatea fiind vechi şi având trei sau 
patru etaje. Multe dintre ele aveau garduri vopsite în alb, iar în 
spatele lor se aflau foişoare în care lumea stătea la mese. 
Tweed le arătă, pe partea cealaltă a râului, un mal împădurit 
unde două bacuri duceau şi aduceau maşini. 

— Aceea este Insula Priwall. Am citit undeva cum, la sfârşitul 
celui de-Al doilea Război Mondial, un batalion de artilerie 
britanic a ajuns acolo, iar la jumătatea insulei a întâlnit tancuri 
ruseşti venind din direcţia opusă. Ruşii au încercat să revendice 
întreaga insulă, însă comandantul britanic a fost foarte ferm în 
timpul discuţiilor cu omologul său rus. S-a ajuns la un 
compromis - noi am păstrat jumătatea aceasta a insulei, iar ruşii 
- cealaltă. După cum vedeţi, s-a dezvoltat destul de mult, dac-ar 
fi să ne luăm după blocurile acelea albe. 

— Mi-a plăcut mult la Tonder, spuse Paula, însă locul acesta 
are şi mai mult farmec! E atât de multă mişcare şi atâta veselie! 

— Cred că acesta este locul pe care l-a descris doamna 
France, spuse Tweed. Va trebui să aşteptăm aici. 

Locul respectiv era un restaurant luxos, cu o terasă mare 
plină de mese cu umbreluţe de soare, cu privelişte spre râu. 
Marler îi ajunsese din urmă şi auzise ce spusese Tweed: 

— Nu îmi place că trebuie să staţi acolo, interveni el. E prea 
expus. Vă sugerez să vă aşezaţi peste drum, la mesele de pe 
terasă. 

Ei traversară strada şi luară loc pe terasa cafenelei pe care le- 
o indicase Marler, apoi comandară suc de portocale şi apă. 
Marler bău repede un pahar, se ridică în picioare şi se uită la 
intrarea de lângă ei, prin care se putea zări un şir de trepte din 
piatră. Acesta încă mai avea la el geanta încăpătoare în care îşi 
ţinea puşca Armalite. 

— Cred că mă voi duce să explorez împrejurimile. Mă întorc 
repede. 

— Uitaţi-vă la chestia care trece pe râu, îi atenţiona Paula. 

Un vas alb, cu şase punți, trecu prin faţa lor. Bărcile de 
salvare atârnau peste punți, la înălţime. Vasul continuă să 
înainteze în amonte, umbrind oraşul, făcându-l să pară 
minuscul. 


— Probabil e un feribot pentru maşini care vine din Suedia, 
spuse Tweed. Va ancora puţin mai sus pe râu, într-un loc numit 
Scandinavienkai. Trenul care se întoarce la Lttbeck se opreşte în 
dreptul unui peron lung pentru ca pasagerii să poată merge la 
Hamburg sau la Rostock. 

Newman îşi făcuse apariţia şi făcu o grimasă la auzul vorbelor 
lui Tweed. 

— Nu pomeni de Rostock. Îţi aduci aminte când m-ai trimis în 
spatele Cortinei de Fier, în perioada Războiului Rece? 

— Da. Nu a fost o experienţă prea plăcută pentru tine... 

Marler, ţinând în mână geanta sa încăpătoare, urcă tiptil 
treptele de piatră prăfuite, care probabil nu erau folosite prea 
des şi ajunse pe un palier, ascultă, nu auzi nimic, apoi apăsă 
clanţa unei uşi vechi de lemn. Uşa se întredeschise şi văzu o 
cameră cu podele de lemn, mobilată cu câteva scaune. Se duse 
la fereastră şi o deschise. Balamalele scârţâiră, însă zgomotul fu 
acoperit de sirena feribotului imens. 

Marler îşi trase un scaun în dreptul ferestrei şi se aşeză cu 
atenţie, testându-i rezistenţa, apoi îşi deschise geanta şi scoase 
puşca Armalite. Dacă privea în jos, îi putea vedea pe cei trei 
aflaţi la adăpostul umbrelei. De asemenea, avea o vedere bună 
spre malul opus. 

— Cred că mă voi duce să caut o toaletă, spuse Lisa, 
ridicându-se de la masă. Nu voi lipsi mult. 

— Eu am profitat de tufişurile din spatele carierei înainte să 
plecăm de acolo, spuse Paula. Tocmai mă ridicasem în picioare, 
când a apărut Newman. l-am spus: „Nu poţi să ai pic de 
intimitate aici”. Ticălosul a zâmbit şi mi-a spus: „Nu, în schimb 
poţi face chestii intime”. Îmi venea să îl omor! Acum iarăşi a 
dispărut, la fel ca şi Lisa, de altfel. Nu e plăcut că ne putem 
relaxa aici? Mă întreb dacă va veni cineva la întâlnirea asta. 

Aparatul de zbor ateriză pe aeroportul din Lubeck, la sud de 
oraş şi de port. Barton completă documentele legale pentru 
avionul lui şi pentru automobilul Audi pe care îl închiriase şi care 
îi aştepta. Odată plecaţi de pe aeroport, zburară ca vântul. 

Barton conducea ignorând limitele de viteză, îndreptându-se 
spre Travemünde şi avu norocul să nu întâlnească maşini de 
poliţie pe drum. Când ajunseră, parcă maşina într-un loc care 
tocmai fusese eliberat, privi în jur şi se grăbi în direcţia opusă, 
însă profesionistul care îl antrenase cu ani de zile în urmă îl 


avertizase întotdeauna în această privinţă: „Atunci când 
urmăreşti o ţintă, niciodată să nu te mişti repede. Oamenii 
observă mişcările bruşte mai repede decât aud zgomotele 
neaşteptate.” 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Panko. 

Acesta era pe punctul de a privi în direcţia în care se uitase 
Barton, însă partenerul lui îl apucă de braţ şi îl strânse tare. 
Strânsoarea fu atât de puternică, încât Panko intenţiona să 
protesteze, dar Barton i-o luă înainte: 

— Rămâi nemişcat. Am dat de aur! Tweed şi păpuşica lui sunt 
aşezaţi la o masă pe terasa de pe trotuar. Ne vom întoarce la 
pas pe drumul pe care am venit. 

— De ce? 

— Pentru că aşa spun eu... ` 

Barton trebui să se stăpânească. In timp ce el şi Panko ar fi 
făcut cale întoarsă, Tweed ar fi putut dispărea din locul în care 
se afla. Când intrase în Travemünde, văzuse o barcă cu motor 
pe care scria ceva în germană. El ştia suficiente cuvinte încât să 
desluşească semnul care spunea: „De închiriat”. 

Apropiindu-se de pescarul care şedea singur pe marginea 
bărcii, Barton zâmbi. Acesta nu îi răspunse. Nu îi plăceau 
înfăţişările celor doi, deşi aceştia îşi cumpăraseră haine de vară 
la Flensburg. 

— Cât vreţi? întrebă Barton, sperând că pescarul vorbea 
engleza. 

— Pentru ce? îi răspunse omul, uitându-se în direcţia râului. 

— Ca să închiriem barca pentru două sau trei ore. Pescarul îi 
spuse o sumă care aproape îl făcu pe Barton să cadă din 
picioare. Dacă ar fi fost vorba să se tocmească, pescarul 
începuse cu o sumă exorbitantă. Barton se uită tânjind la barcă. 
Cabina de comandă se afla lângă proră şi avea geamurile 
deschise. Barton îşi aminti ce îi spusese Thunder: 

— Cu banii ăştia am putea cumpăra barca în loc să o 
închiriem, spuse el calm. Putem să aruncăm o privire? 

— Vă gândiţi să o cumpăraţi? 

Atitudinea pescarului se schimbă. Acesta era mai puţin 
neprietenos, iar ochii lui străluceau acum lacomi: 

— Bine aţi venit la bord. Nu aşa spuneţi voi în Marea Britanie? 

— Ba da. 


Pescarul le făcu semn să-l urmeze. Traversară pasarela şi apoi 
coborâră în cabină. Draperiile fuseseră trase peste geamuri, 
probabil pentru a nu intra căldura. În timp ce proprietarul bărcii 
se întorcea cu faţa spre ei, Barton îl lovi puternic într-o parte a 
gâtului. Pescarul îşi pierdu cunoştinţa. Barton îl luă de păr, îi 
trase capul pe spate, apoi îl lovi de lambriu cu toată puterea. 
Victima căzu şi nu se mai mişcă. 

— L-ai omorât! spuse Panko. 

— Hai să punem în mişcare chestia asta. Barton scoase o 
puşcă automată dintr-o geantă uzată pe care o avea în mâna 
stângă: Să mergem în cabina căpitanului! 

— Ce facem cu el? 

Panko puse această întrebare în timp ce Barton urca în fugă 
scara şi dispărea în cabina de control. Panko alergă după el. 

— Ştii să conduci o barcă? întrebă el nerăbdător. 

— M-am jucat cu o chestie ca asta pe braţul Norfolk. Coboară 
pe doc, dezleagă funia cu care e legată de mal, urcă-te la bord 
şi trage pasarela. Mişcă-te, pentru numele lui Dumnezeu! 

Barton porni motorul al cărui zgomot îi spuse că se afla într-o 
stare excelentă, ceea ce îl încântă. Panko dezlegase funia, iar 
acum alergase înapoi pentru a se sui în barcă şi trase pasarela. 
Se strecură în cabina de jos şi îi luă pulsul pescarului, dar nu 
simţi nimic, apoi se duse la Barton care încerca să îndepărteze 
barca de chei şi să o scoată în larg. Panko apăru în uşă. 

— Ce facem cu omul pe care l-ai lovit? E mort. 

— Putem scăpa de el dacă îl aruncăm în râu. 

— Care e planul? 

— Uită-te cum manevrez chestia asta. Urmăreşte-mă cu 
atenţie! Tu ai numai un pistol. Eu va trebui să am mâinile libere 
ca să îi pot elimina pe Tweed şi pe prietena lui folosind puşca. 
Nu se vor aştepta să fie atacați de pe râu. Am spus să te uiţi la 
mişcările pe care le fac. 

— Bine. Cât îţi va lua? 

— Ca să îl omor pe Tweed? Cinci minute, începând din acest 
moment. 


Pe Insula Berg, undeva, în largul Mării Baltice, Milo Slavic 
şedea în biblioteca sa, fumând unul dintre trabucurile lui scurte. 
El se uită la ceasul lui modest, apoi îşi mută privirea asupra lui 


Victor Rondel, care stătea în dreptul peretelui din sticlă al 
camerei dreptunghiulare. 

— E timpul să te întâlneşti cu Tweed, spuse el calm. 

— E puţin cam devreme. Rondel se uită la ceasul lui Rolex. 
Trebuie să respectăm programul pentru a lua turiştii la bord. 

— Vom avea mulţi turişti astăzi. Milo vorbi pe un ton şi mai 
calm, rostind rar cuvintele: Din cauza caniculei. 

— Voi pleca acum... : 

— Victor, strigă Milo în timp ce Rondel se îndrepta spre uşă. In 
cazul în care Tweed e însoţit de membrii echipei lui, adu-i şi pe 
ei! 

— Asta şi intenționam... 

Deschizând o altă uşă de la capătul unui coridor lung şi 
spaţios, Rondel ieşi pe o alee care ducea spre coasta aflată 
departe, jos. Milo îşi construise castelul în apropiere de vârful 
stâncii cu mult timp în urmă. În stâncă se afla un lift, însă 
atleticul Rondel începuse să coboare într-un ritm alert pe aleea 
şerpuitoare şi abruptă. 

La capătul aleii îl aştepta un vas cu trei punți, ale cărui 
motoare fuseseră puse în funcţiune. El traversă în fugă pasarela, 
apoi îi dădu un ordin căpitanului care îl aştepta: 

— Porneşte! Suntem în întârziere. 

În biroul lui, Milo se uita la ceas. Spre deosebire de alte dăţi, 
Rondel plecase destul de târziu. Milo îşi stinse trabucul, apoi 
ridică un revolver argintiu din spatele unei grămezi de cărţi 
aflate pe biroul lui: 

— Vei ajunge aici în curând, domnule Tweed. 


Tweed comandă încă trei pahare cu suc de portocale şi se 
relaxa sub umbreluţă, bucurându-se de umbră, ferit de razele 
soarelui arzător. 

— Mă întreb unde se află Lordul Barford acum, spuse Paula. 
Oare ce rol o fi având în întregul complot? 

— Foaia de hârtie care a zburat din servieta lui Thunder a pus 
lucrurile într-o lumină destul de clară. Ceea ce mă nelămureşte 
pe mine este identitatea lui Blue sau Bleu, după cum este 
cunoscut în Franţa, ori Blau, cum i se spune în Germania. E un 
asasin ciudat, care omoară fără să fie plătit sau contractat. 

— Nu prea are sens, comentă Paula. 


— Am o ipoteză. Nu mă întreba despre asta - încă mai lucrez 
la ea. 

— E atât de reconfortant! Ea îşi întinse picioarele. Aş putea 
sta aşa toată viaţa. 

Paula se uită la Tweed. Acesta stătea pe scaun într-o poziţie 
rigidă, nemişcat, privind spre râu. Ea se uită în aceeaşi direcţie 
şi îşi ţinu respiraţia. O şalupă cu punte înaltă înainta încet în 
paralel cu malul apei. Paula recunoscu un om mic de statură - 
pe Panko - care se afla la cârmă, în timp ce celălalt pasager al 
bărcii - Barton - ţinea în mână o puşcă îndreptată spre ei. Tweed 
o apucă de braţ şi o trase după el la pământ. Ea încă mai privea 
în direcţia ambarcaţiunii, cu bărbia sprijinită de pământ, când 
auzi şuierând patru gloanţe, trase unul după altul. Apoi, Paula 
rămase mută de uimire. Un alt vas cu şase punți apăruse din 
stânga, iar sirena acestuia se auzea urlând încontinuu. Prora 
masivă a vasului spintecă şalupa în două, trecu peste rămăşiţe 
şi le sfărmă, urmându-şi traiectoria. 

Tweed o ajută să se ridice în picioare, apoi ea se uită la 
fereastra din spatele lor. Sus, în geam, cu mult deasupra locului 
unde stătuseră ei, se aflau patru găuri cu margini zimţate, în 
formă de stea. 

— Ce e vasul acela imens? întrebă Paula cu o voce 
sugrumată. 

— E feribotul de la Helsinki, din Finlanda. Odată aflate în 
mişcare, chestiile astea nu pot fi oprite cu uşurinţă datorită 
inerţiei şi mărimii lor. 

Marler reveni, după ce îşi ascunse puşca Armalite în geanta 
lui încăpătoare. Coborâse deja în fugă scările: 

— L-am avut pe Barton în bătaia puştii. Am văzut cu coada 
ochiului nava aceea monstruoasă care acroşase barca lor. Şi el a 
văzut-o. Impactul l-a făcut să îşi ridice arma puţin mai sus. 
Idiotul naviga pe partea greşită a râului. Când te îndrepţi spre 
Marea Baltică trebuie să foloseşti culoarul din planul îndepărtat, 
iar atunci când te întorci de pe mare, trebuie să foloseşti 
culoarul din planul apropiat, aşa cum a făcut feribotul. 

Oamenii care stătuseră pe terasa de pe partea cealaltă a 
drumului se ridicaseră în picioare şi alergau pe malul râului ca 
să vadă ce s-a întâmplat. Una dintre femeile din mulţime tipa 
din toate puterile. 


— Cred că ar'fi cazul să plecăm de aici înainte să ni se aducă 
sucurile, spuse Tweed, ridicându-se în picioare. Uitaţi-vă la 
curioşii care speră că vor vedea cadavrele în Trave. 

— Ne-am uitat, spuseră Paula şi Marler în acelaşi timp. 

— Vom pleca spre ţărmul Mării Baltice, hotărî Tweed şi începu 
să se îndepărteze. Persoana pe care o aşteptăm ar trebui să 
vină din această direcţie - asta în cazul în care va veni cineva. 
Uite-o pe Lisa! Să nu îi spuneţi nimic despre incident. Şi iată-l şi 
pe Rondel, care aleargă mâncând pământul, spuse Paula când 
intrară pe o alee îngustă. Dumnezeule, dar se mişcă, nu glumă! 

— Să nu îi spui nimic nici lui, îi şopti el Paulei. 

Lisa se afla în spatele lor, însoţită de Marler. Paula se opri. 

— Ce s-a întâmplat cu Harry şi Pete? 

— Vin şi ei, îi strigă Marler. Uite-l pe Newman, care se plimbă 
în spatele gazdei noastre. 

Rondel se opri brusc, îi zâmbi Paulei cu afecţiune, o îmbrăţişă 
şi o sărută pe obraji, după care i se adresă lui Tweed: 

— Imi cer scuze că am întârziat. A trebuit să îmi fac loc prin 
mulţimea de pasageri care aşteptau feribotul spre Insula Berg... 

— Pasageri? întrebă Paula. 

— O să îţi povestesc mai târziu despre ce e vorba. Nu e prea 
departe, mulţumesc lui Dumnezeu, deci vom putea merge pe 
jos pe căldura aceasta. Avem la bord multe răcoritoare. 
Călătoria vă va face plăcere... Vorbea mult, ca de obicei, şi le 
zâmbea în acelaşi timp. Marea Baltică e ca un lac. Lipsa brizei 
va fi compensată de aerul condiţionat din salonul care ne va 
aparţine în întregime. Nu ne putem amesteca doar cu 
proletariatul, nu-i aşa? Motoarele navei sunt puternice, deci se 
va mişca repede şi vom ajunge acolo în scurt timp. lat-o! Nu am 
avut mult de mers, nu-i aşa? Rondel o ţinea pe Paula de braţ. 
Suntem aşteptaţi. Căpitanul nu poate pleca, fără mine - 
indiferent cât de mult ar trebui să mă aştepte... 

Nava era destul de mare, avea două coşuri şi trei punți, 
fusese vopsită în alb. La pupa fluturau cinci pavilioane. Nu se 
simţea nicio adiere de vânt. 

— De ce are cinci steaguri diferite? întrebă Paula. 

— Germania, Suedia, Norvegia, Danemarca şi Germania. Îţi 
voi explica totul când ne vom face comozi în salon. Permiteţi-mi 
să vă conduc la bord. 


Rondel încă o mai ţinea de braţ în timp ce traversau pasarela 
largă, urmând să ajungă pe punte. Mulțimea de pasageri care se 
aflau pe puntea superioară se uitau la ei, probabil întrebându-se 
cine erau pasagerii privilegiați. Rondel deschise o uşă, iar Paula 
intră într-un salon luxos, în care nu se afla nimeni, cu excepţia 
unui ospătar. 

Ceilalţi o urmară înăuntru, iar pasarela fu ridicată la bord, 
odgoanele, dezlegate, apoi nava începu să înainteze în largul 
râului Trave. În timp ce Rondel îi elibera braţul, Paula se uită la 
el: era mult mai bronzat decât atunci când îl văzuse la Hamburg 
şi purta un costum alb, iar pe cap, o şapcă de marinar. Il găsea 
extrem de atrăgător. 

Paula avu un şoc după ce feribotul se îndepărtă de chei, 
îndreptându-se spre apele Mării Baltice. Ducându-se în dreptul 
unui hublou, ea aruncase o ultimă privire spre ceea ce se mai 
zărea din Travemunde - clădirea înaltă şi albă a Hotelului 
Maritim. Pe malul apei se afla un om înalt şi corpolent, cu o 
pălărie de paie pe cap. Era Oskar Vernon. Pe faţă i se putea citi 
satisfacția, în acel moment Paula începu să se îngrijoreze. 


40 


Thunder, aflat în apartamentul lui din Inselende, pe Insula 
Sylt, începuse să se enerveze: încercase de mai multe ori să ÎI 
contacteze pe Barton, dar nu îi răspunsese nimeni. În disperarea 
lui, el îl sună pe Oskar pe telefonul mobil. 

— Tu eşti, Oskar? 

— Da. 

— Care e numele tău complet? 

— Oskar Vernon, pentru numele lui Dumnezeu! Eu îţi pot 
recunoaşte vocea, tu de ce nu poţi face la fel? 

— Bine, bine. S-a întâmplat ceva cu Tweed? Nu am reuşit să 
vorbesc cu Barton. 

— Mi se pare că eşti îngrijorat. Nu e cazul. L-am văzut 
urcându-se la bordul unei nave, împreună cu toată echipa lui. 
Nava se îndreaptă spre o insulă din Marea Baltică. Acesta va fi 
ultimul lui voiaj. 

— Eşti sigur? 

— Nu, nu sunt sigur. Oskar tăcu un moment, ţinându-l pe 
Thunder în suspans. Sunt extrem de sigur! Nu va mai fi văzut 
vreodată. Pur şi simplu va dispărea. 

— Cu asta vrei să spui că va muri? 

— În câte feluri vrei să îţi explic? Va muri - kaput, după cum 
spun germanii. Pot să îţi spun asta şi în franceză, şi în spaniolă, 
dacă vrei. 

— Nu e necesar... 

Thunder termină conversaţia. El şi-ar fi dorit ca Oskar să fi 
fost ceva mai reverenţios, însă acum simţea că ar fi fost 
momentul să sărbătorească, aşadar îşi turnă încă un pahar cu 
coniac. 

În salonul de pe feribot, Paula şedea pe o canapea de piele, 
cu spatele la peretele lambrisat. Se aşezase aproape de Tweed, 
izolaţi de restul, care urmaseră instrucţiunile şefului lor şi se 
răspândiseră prin încăperea spațioasă. 

Puțin mai departe de cei doi, Lisa stătea de vorbă cu Nield 
care părea să îi soarbă fiecare cuvânt. Newman discuta cu 
Butler şi cu Rondel în celălalt capăt al salonului. Marler se 
aşezase ca de obicei în apropiere de ieşire şi se uita în jurul lui, 
aparent absent. 


— L-am văzut pe Oskar pe chei când am plecat, şopti Paula. 
Părea a fi foarte mulţumit de sine, de parcă totul s-ar fi 
desfăşurat conform planului. În timp ce mă întorceam cu faţa 
spre voi, el a făcut cu mâna în direcţia navei. Nu mi-a plăcut 
acest gest. 

— Ei, bine, măcar ştim unde este şi că nu se află la bordul 
feribotului, îi spuse Tweed pentru a o calma. 

Paula tăcu. Avea presimţirea sumbră că fuseseră atraşi într-o 
capcană. Îi venea greu să stea locului. Ridicându-se în picioare, 
se uită pe fereastră. Rondel veni lângă ea. 

— Când se va vedea Insula Berg? întrebă ea. 

— În curând, după ce nu vom mai vedea malul german. Acum 
suntem încă departe. 

— Se poate vedea vreun țărm de pe insulă? 

— Nu. Poate că ar trebui să vă povestesc ţie şi lui Tweed cum 
a ajuns Milo să cumpere insula. 

El o conduse spre canapeaua pe care şedea Tweed şi luă loc 
între cei doi. Pe mese se puteau vedea sendvişuri, cafetière şi 
ceşti, frapiere cu gheaţă în care fuseseră puse sticle cu 
şampanie. Paula mâncase câteva sendvişuri şi băuse numai 
apă. 

— În urmă cu mulţi ani, începu Rondel, drepturile asupra 
Insulei Berg erau un subiect de dispută între Germania, Suedia, 
Danemarca, Finlanda şi chiar Norvegia. Unica problemă consta 
în faptul că insula nu se afla în apropiere de apele teritoriale ale 
nici uneia. Aceste ţări pur şi simplu nu doreau să cedeze una în 
faţa celeilalte. Milo a auzit controversa, a vizitat fiecare capitală 
şi a avansat o ofertă fiecărei ţări. El s-a oferit să le plătească 
despăgubiri, astfel încât guvernele să se înţeleagă între ele. In 
schimbul acestora, insula avea să îi aparţină. La cererea 
guvernelor respective, Milo a fost de acord să permită accesul 
turiştilor, dar numai pe un sfert din suprafaţa insulei, iar aceştia 
ar fi trebuit să călătorească spre insulă cu feribotul de la 
Travemunde. El a cumpărat până şi feribotul, pentru a deţine 
controlul asupra situaţiei. Din aceste motive suntem însoţiţi de 
turişti. 

— Pe ce perioadă a fost încheiată înţelegerea? întrebă Tweed. 

— Până la sfârşitul lunii viitoare. Apoi nu vom mai admite 
turişti, iar Insula Berg ne va aparţine în exclusivitate. 


— Milo e inteligent, comentă Tweed. Există vreo rută 
comercială prin apropiere? 

— Niciuna. 

Rondel se ridică în picioare, îi zâmbi Paulei, apoi o rugă să îl 
însoţească: 

— De ce? dori ea să afle. 

— Ca să vezi insula. Uită-te pe fereastră! Germania a 
dispărut, nu se mai poate vedea. Vino cu mine. 

Tweed, deşi nu fusese invitat, îi urmă. Rondel îi conduse pe 
coridorul din afara salonului, merseră puţin, apoi ajunseră la o 
pasarelă care îi scoase pe punte. El le arătă un geam imens, 
apoi se dădu înapoi. 

Paula era uimită de privelişte. La mai puţin de o jumătate de 
kilometru depărtare, părea că se înalţă un munte din mare. 
Acesta era neaşteptat de verde, iar în apropiere de vârf se afla 
un castel masiv. Într-o parte, puţin mai sus de culme, se afla o 
construcţie pătrăţoasă de piatră, care semăna cu un horn. Pe 
măsură ce se apropiau de insulă, văzură palmieri şi cactuşi. 
Aproape de aceştia se aflau nişte structuri conice din sticlă. 

— Arată ca un adevărat paradis tropical, spuse ea, visătoare. 
Dar cum supraviețuiesc iarna plantele tropicale? 

— A fost ideea lui Milo. Structurile acelea din plexiglas au 
radiatoare în interior. Atunci când temperatura de afară scade, 
agenţii de pază acoperă palmierii şi cactuşii cu conurile, apoi 
dau drumul la radiatoare. 

— Agenţii de pază? întrebă ea, uitându-se la Rondel. 

— Ocazional, diverşi oameni încearcă să ajungă pe insulă. 
Oamenii de pază sunt înarmaţi cu puşti încărcate şi trag 
deasupra capetelor lor. 

— Dar unde găsiţi agenţi de pază, de vreme ce trăiţi atât de 
izolaţi? 

— Sunt slovaci. Ştiu suficientă engleză ca să înţeleagă 
ordinele noastre. Trebuie să plec - vom ancora în curând. 

— Paula, spuse Tweed în şoaptă odată rămaşi singuri, trebuie 
să stai mereu în preajma mea începând din acest moment. 

— Insula te nelinişteşte? 

— E doar o măsură de precauţie... 

După ce feribotul ancoră pe chei, aşteptară până când turiştii 
au fost escortaţi la mal. Ei îl auziră pe Rondel dându-le 
instrucţiuni în mai multe limbi. Aceştia trebuiau să nu se 


îndepărteze de aleile marcate cu săgeți şi să nu se aventureze 
dincolo de indicatoarele pe care scria: Verboten. 

Rondel îi conduse pe un şir de trepte care se termina în 
dreptul peretelui abrupt al muntelui. Paula privi în sus şi simţi că 
ameţeşte. Făcând o reverență, Rondel le arătă uşile mari şi 
duble de la poalele stâncii. Apăsă patru butoane pe un panou de 
control. Paula îl urmări cu atenţie. 3591. Uşile se deschiseră şi 
dezvăluiră un ascensor de dimensiunile unui lift de marfă. 
Pereţii cabinei erau acoperiţi de oglinzi, iar podeaua, cu o 
mochetă groasă. Acestea îi aminteau de liftul unui hotel de cinci 
stele. Suiră în ascensorul încăpător, care începu să urce încet de 
îndată ce uşile fură închise. 

La un moment dat, uşile se deschiseră şi păşiră într-un salon 
spaţios. Rondel îi conduse în dreptul unei uşi, apoi ciocăni, o 
deschise şi intrară în bibliotecă. Peretele de la capătul 
îndepărtat era făcut în întregime din sticlă, oferind o privelişte 
panoramică a apelor de un albastru intens ale Mării Baltice. 

Milo Slavic stătea aşezat la un birou aflat la câţiva metri de 
fereastră şi se ridică în picioare: 

— Bine aţi venit pe Insula Berg, domnule Tweed. Trebuie să 
vorbim. V-ar deranja dacă am ieşi afară acum? 

— Mi-ar plăcea să ieşim. Paula, asistenta mea, poate să mă 
însoţească? 

— Domnişoara Grey va fi bine venită. Vă rog să mă urmaţi. El 
se întoarse înainte de a ieşi din birou. Blondei, te rog, ai grijă de 
oaspeţii noştri! 

Blondei! Paula observă o urmă de enervare pe faţa 
francezului care îşi înăbuşi reacţia, apoi se înclină. „Acum e 
acum”, îşi spuse Paula în gând. 

Milo Slavic, care era mai bine făcut decât Tweed, părea înalt 
atunci când stătea în picioare. Purta o jachetă şi pantaloni din 
pânză de in, de o culoare discretă, şi o cămaşă cu guler înalt. 
Imaginea lui îi amintea Paulei de pozele unor comisari pe care le 
văzuse odată. 

leşiră din bibliotecă pe o altă uşă, care se închise automat, şi 
fură conduşi pe un coridor larg, cu camere spaţioase de o parte 
şi de alta şi cu ferestre care îţi permiteau să vezi înăuntru. 
Slavic se opri în faţa unei ferestre, iar Paula privi prin aceasta şi 
văzu o cameră imensă în care fete în halate albe stăteau 
aşezate în faţa unor computere. 


— E laboratorul meu de decodificare, le explică Milo. Ele 
navighează - ce cuvânt oribil! — pe internet încontinuu, căutând 
mesaje codificate, pe care le descifrează şi mi le prezintă. In 
Occident se va produce o catastrofă, în cazul în care nu vom 
acţiona repede. Am înţeles din conversaţia noastră de mai 
devreme că nu agreeaţi metodele dictatoriale, cum ar fi cea a 
pumnului de fier, pe care Gavin Thunder intenţionează să o 
pună în aplicare în ţările din Vest. 

— Nu. 

— O mulţime de persoane inteligente sunt de părere că avem 
nevoie de mai multă disciplină - în şcoli, în cadrul sistemului 
sanitar, pe străzi. Sunt de acord. Thunder exploatează această 
idee pentru a prelua puterea. Totul se reduce la putere. Trebuie 
să îl oprim, iar pentru asta am lucrat zi şi noapte la elaborarea 
unei arme care va distruge vicleanul internet. Veniţi cu mine! 

El se opri în faţa unei uşi închise aflate la capătul celălalt al 
coridorului. Uşa era din metal şi avea un panou de control 
asemănător celui din dreptul ascensorului, însă ceva mai mare. 
Milo îl privi pe Tweed, apoi pe Paula. 

— Urmăriţi-mă cu atenţie şi memoraţi codul. 

Paula îl repetă în minte în timp ce Milo apăsa încet tastele. 
8925751. Ea scoase un carneţel şi îl notă. Milo ridică din 
sprâncenele lui stufoase. Paula îi arătă carneţelul pe care notase 
numerele în ordine inversă. 

— Foarte inteligent, spuse el, zâmbindu-i. 

Uşa se deschise automat. Milo apăsă imediat un buton roşu 
care se afla într-o deschizătură a uşii şi care nu putea fi observat 
decât dacă uşa era deschisă. 

— Atunci când folosim sistemul, în laboratorul de decodificare 
se declanşează alarme puternice. Personalul este evacuat 
imediat, astfel încât să nu aibă de suferit de pe urma a ceea ce 
se întâmplă pe ecrane. Am dezactivat alarmele apăsând butonul 
roşu. Permiteţi-mi să vă fac o demonstraţie... 

Încăperea era mică şi fusese ocupată în întregime de o 
maşinărie ciudată, care avea trei manete. Uşa se închise în 
urma lor, iar ei se îndreptară spre maşinărie. 

— Urmăriţi-mă din nou cu atenţie! Dar, înainte să uit, poftiţi 
un duplicat al cheii pentru a avea acces aici. 

El îi întinse cheia lui Tweed, care o luă şi o ţinu puţin în mână, 
apoi îi puse o întrebare: 


— De ce aş avea nevoie de aşa ceva? 

— E o măsură de precauţie în cazul în care mi s-ar putea 
întâmpla ceva. 

Milo rostise aceste cuvinte pe un ton calm, ca şi cum ar fi fost 
o chestiune care nu îl interesa. Paula fu înspăimântată de 
spusele lui. Studie faţa hotărâtă şi plină de riduri a lui Slavic. 
Bărbatul îi amintea de ceva - de pozele profeților din Vechiul 
Testament. 

— Dar la ce serveşte această cheie? întrebă Tweed. 

— Vă voi demonstra imediat. Se uită la Tweed. Apropiaţi-vă 
amândoi. 

Milo se îndreptă spre maşinăria ciudată: 

— Vă rog să mă urmăriţi din nou cu atenţie. Ordinea este 
importantă. 

În loc să tragă de prima manetă din stânga, după cum îşi 
imaginase Paula, Milo trase de ultima manetă din dreapta, apoi 
de cea din stânga. Maneta din mijloc era singura care avea 
mâner roşu. El le spuse să privească în sus în timp ce trăgea cu 
atenţie de maneta din mijloc numai până la jumătate. 

Paula se uită în sus şi observă pentru prima oară luminatorul 
boltit din tavan, prin care se putea zări structura asemănătoare 
cu un horn pe care o văzuse atunci când se apropiau cu 
feribotul de insulă, O tijă groasă de metal ieşi din vârful acesteia 
şi se înălţă, apoi se opri. La capătul tijei se aflau o mulţime de 
antene parabolice îndreptate în diferite direcţii. Din fiecare 
antenă ieşeau o grămadă de fire. 

— Acum vă rog să fiţi atenţi, spuse Milo. El le arătă maneta 
din mijloc, care rămăsese într-o poziţie perpendiculară faţă de 
podea: Atunci când voi trage acea manetă în jos, mecanismul se 
va pune în funcţiune şi va distruge orice sistem de operare prin 
internet din Vest, precum şi o parte din cele din est. Aţi înţeles? 

— Da. E destul de clar cum funcţionează, îl asigură Tweed. 
Milo aduse manetele în poziţiile iniţiale. Paula privi în sus şi văzu 
cum tija şi antenele parabolice dispăreau în interiorul hornului. 
Se uită la Milo, care închisese uşa de la camera în care se afla 
maşinăria, o încuiase, apoi pusese cheia în buzunar. Tweed, 
care încă mai avea în palmă duplicatul cheii, se uită la el. 

— Chiar vreţi să o păstrez? 

— Insist. 

Milo îl luă pe Tweed de braţ şi îl strânse cu blândeţe. 


— Sunteţi unul dintre puţinii oameni în care pot avea 
încredere. V-am urmărit activitatea timp de ani de zile. Acum, 
haideţi să mergem în grădină şi să stăm cu toţii de vorbă. 

Slavic tocmai închisese uşa de metal, după ce apăsase din 
nou butonul roşu, când îşi făcu apariţia Lisa. Milo o luă de braţ. 

— Ne vei însoţi şi tu. Mergem să facem o mică plimbare. Cum 
se simt cei din bibliotecă? 

— Foarte bine. Rondel tot spune glume şi nu mai putem de 
râs. Ea făcu o pauză. O, Harry Butler a spus că doreşte să ia o 
gură de aer şi a ieşit. 

„Lui Harry nu îi place atmosfera, gândi Tweed. A ieşit ca să îşi 
găsească o poziţie favorabilă, astfel încât să poată interveni în 
caz de nevoie. Mă întreb de ce.” 


41 


Milo deschise o uşă la capătul coridorului şi ieşiră cu toţii 
afară. Paula îşi ţinu respiraţia. Aleea şerpuitoare înainta printr-o 
adevărată junglă de plante exotice, fiecare dintre ele având în 
apropiere un con din plexiglas. Milo îi conduse pe creasta 
muntelui. De o parte şi de alta a balustradei, panta cobora 
vertiginos spre mare. Ea privi mai întâi în dreapta şi fu şocată. 
Nu putea să îşi creadă ochilor. Paula văzu cheiul pe care 
ancorase feribotul cu care veniseră. Vasul dispăruse. Milo se afla 
înainte, împreună cu Tweed. Lisa se afla în spatele lor, în faţa 
Paulei. Ea îşi spuse că trebuie să îl avertizeze pe Tweed. 

— Milo! strigă ea. Feribotul a dispărut. Trebuia să ne 
întoarcem cu el la țărm. Ce se întâmplă? 

Milo se opri, se întoarse şi zâmbi ciudat, uitându-se la Tweed, 
care între timp se întorsese spre Paula. 

— Paula nu ştie ce să creadă. Crede că vă voi ţine prizonieri 
pe insulă. Pot citi asta pe faţa ei. Dar nu s-a uitat în partea 
cealaltă. 

Paula privi repede de partea cealaltă a balustradei. Ea văzu 
un alt perete abrupt, însă, în loc să fie o plajă de care să se 
spargă încet valurile, era o platformă largă din beton, care se 
întindea spre est. La capătul acesteia se afla un avion 
Gulfstream. 

— lată cum veţi părăsi Insula Berg, strigă Milo către ea. Dacă 
Tweed va dori să vă întoarceţi direct la Hamburg, Gulfstream-ul 
vă va duce acolo. Blondei îl foloseşte des. Te simţi mai bine 
acum, Paula? Ţi-ai recăpătat încrederea în mine? 

— Desigur. Pur şi simplu... Se simţea confuză: De vreme ce 
am venit cu feribotul... 

— Am înţeles de ce ai fost surprinsă. Presupun că turiştii au 
fost de părere că era prea cald acolo, jos, şi au hotărât să se 
întoarcă mai devreme... 

Tweed încă mai privea înapoi, când Lisa începu să danseze de 
bucurie: dădea din mâini, ridicându-şi-le sus spre cerul senin. 
Tweed continuă să o privească, iar Lisa încetă să se mai 
manifeste. Merseră cu toţii ceva mai departe şi intrară într-o 
dumbravă mărginită de palmieri. O banchetă circulară înconjura 
dumbrava pe jumătate. Pe masă se aflau pahare acoperite de 
şerveţele, sticle şi sendvişuri ambalate. Luară toţi loc. 


— Milo, începu Tweed, atunci când ai spus că internetul va fi 
distrus de sistemul tău avansat voiai să se înţeleagă că acesta 
va mai putea fi reparat - mă refer la internet. 

— Va fi afectat timp de ani de zile. Internetul este legat de 
reţeaua telefonică. Sistemul de telefonie va fi distrus la rândul 
lui şi va fi reparat în ani de zile. Ştii, unii sateliți aflaţi pe orbita 
Pământului sunt, de asemenea, legaţi la reţeaua telefonică. 
Aceşti sateliți nu vor mai putea fi folosiţi. Ne vom întoarce la anii 
de dinainte de 1900, ceea ce va fi un lucru bun. 

— De ce? 

— Tu eşti atât de ocupat, încât mă îndoiesc că ai timp să te 
plimbi - sună mai bine decât „să navighezi” - pe internet. Ştim 
că Thunder, împreună cu amicii săi, foloseşte reţeaua pentru a 
trimite instrucţiuni codificate sutelor de borfaşi care aşteaptă să 
întoarcă lumea pe dos. În curând sistemul va fi folosit de 
terorişti pentru a-şi organiza campaniile lor sângeroase şi 
anarhice. Apoi, nu mai vorbesc de programele explicite cu teme 
sexuale care apar acolo şi care au transformat internetul într-un 
mijloc de comunicare între pedofili. Internetul este un lucru 
malefic - oare este bine ca naţiunile să poată comunica între ele 
în doar câteva secunde? Eu, unul, nu cred. Asta va încuraja 
apariţia conflictelor. 

— Ai argumente puternice în această privinţă. Tweed se uită 
la Lisa: Ce părere aveţi, doamnă France? Eu cred... 

Lisa tăcu, aparent jenată, neştiind cum să îi răspundă, şi se 
făcu roşie la faţă. Ea şedea şi se uita la Tweed. 

— Ne-a aflat secretul, spuse Milo şi chicoti. Trebuia să îmi dau 
seama că se va întâmpla aşa. Paula? 

— Sunt derutată, nu îmi dau seama ce se întâmplă. 

— Atunci te voi lămuri eu, spuse Tweed. Când am văzut-o 
prima dată la reşedinţa din apropiere de Hamburg, Lisa se 
deghizase îmbrăcându-se cu haine largi şi purtând o pălărie de 
paie mare, sub care şi-a ascuns faimosul păr roşcat. Când a 
venit să ne vadă la Tonder, în camera de hotel, a folosit o altă 
deghizare. Sunt convins că şi-a strâns părul la spate şi şi-a pus o 
perucă de culoare neagră. Purta ochelari de profesoară şi îşi 
pusese lentile de contact pentru a-şi schimba culoarea ochilor. E 
posibil să îşi fi exersat talentele de actriţă. 

— Am urmat cursurile unei şcoli de actorie cât timp m-am 
aflat la Londra, spuse ea încet. Milo mi-a dat ideea. Intotdeauna 


îmi împachetez echipamentul de zbor, în speranţa că voi avea 
ocazia să pilotez. După ce am plecat din camera ta, Newman s-a 
retras în a lui, iar eu m-am întors în a mea şi mi-am schimbat 
hainele. Cum de ţi-ai dat seama, Tweed? 

— După gesturi, spuse el. 

— Lisa este fiica mea, spuse Milo. Timp de ani de zile am fost 
preocupat de Zurcher Kredit şi nu am avut timp să mă gândesc 
la căsătorie, apoi am cunoscut o nemţoaică remarcabilă, a cărei 
inteligenţă şi înfăţişare m-au fermecat. Helga a fost primul 
nostru copil - dar era mai puţin sclipitoare. Lisa este al doilea 
copil care a rezultat din această căsătorie. Mi-am pierdut soţia în 
urmă cu câţiva ani, în împrejurări neaşteptate. 

— Milo, spuse Lisa, s-a gândit că te voi putea evalua mai bine 
dacă nu vei şti adevărata mea identitate. Puţini oameni o 
Cunosc. 

— Când intenţionaţi să vă puneţi sistemul în aplicare? întrebă 
Tweed după ce se uită la ceas. 

— Din câte am aflat din mesajul de la Seattle pe care l-am 
descifrat, avem doar două sau trei zile la dispoziţie. 

— Atunci am veşti proaste pentru tine. Ultimul mesaj pe care 
l-am primit de la Londra ne-a avertizat că data operaţiunilor a 
fost modificată. Două sau trei zile? Avem, mai degrabă, două 
sau trei ore. 

Milo sări în picioare, neliniştit, cu o expresie îngrijorată pe 
chip şi le propuse tuturor să se întoarcă în biblioteca sa. 

— Ştii că acum are loc o întrevedere pe Insula Sylt? întrebă 
Milo în timp ce se întorceau. 

— Am aflat tot ce se putea despre aceasta. Thunder şi alte 
trei persoane influente s-au reunit acolo. 

— Am făcut unele aranjamente în ceea ce priveşte 
evenimentele de la Sylt. 

— Ce aranjamente? întrebă Tweed. 

— Vom discuta mai târziu despre acestea. Escrocii ăia patru... 

— Nu ştiai că există şi un al cincilea, pe care încă nu l-am 
identificat? În timp ce mergeau grăbiţi pe alee, Tweed îi povesti 
în mare scena la care asistase când se ascunsese la moara de 
vânt. Aşadar, există cu siguranţă o a cincea persoană, 
concluziona el. 

— Dumnezeule! Milo se lovi peste frunte. Atunci ne aflăm într- 
un mare pericol. 


42 


Toţi se întoarseră la castel şi intrară pe coridor, iar Milo, care 
până atunci se grăbise, încetini. Avea un corp voluminos şi 
picioare scurte, iar acum îşi reluase mersul obişnuit, înaintând 
cu paşi mici. Paulei i se părea că seamănă cu un tigru care îşi 
pândeşte prada. Ea începu să se simtă tensionată şi se întreba 
de ce. 

— Acesta este laboratorul în care lucrează oamenii de ştiinţă, 
spuse el. 

Paula se uită pe geam şi văzu o cameră spațioasă în care se 
aflau indivizi îmbrăcaţi cu halate albe. Pe mese cu tăblii de 
metal se aflau dispozitive sofisticate, pe care ea nu le 
recunoştea. 

— Nu uitaţi să apăsaţi butonul roşu, îi avertiză Milo în timp ce 
treceau prin dreptul uşii metalice. Puteţi să faceţi excepţie doar 
în caz de urgenţă, altfel fetele vor trebui să se îndepărteze de 
ecrane extrem de repede. 

Tweed se uită la ceas. El spera ca Milo să îşi pună sistemul în 
funcţiune rapid. Nu mai aveau mult timp la dispoziţie. Ei intrară 
în bibliotecă şi fură întâmpinați de murmurul conversaţiei. 
Rondel se dădea în spectacol ca de obicei, făcând-o pe Paula să 
râdă în timp ce mergea punându-şi un picior în faţa altuia, fără a 
se dezechilibra. 

— Avem ceva de discutat, spuse Milo pe un ton grav. 

— Distracţia ia sfârşit acum, doamnelor şi domnilor, îi anunţă 
Rondel. Lucrurile importante nu suferă amânare... 

— Blondei, te rog să te abţii, spuse Milo sever. Nu e cazul să 
glumim acum. 

— Toată lumea să fie atentă, continuă Rondel. 

Milo îl ignoră şi se aşeză la biroul care se afla în apropiere de 
peretele de sticlă de la capătul încăperii. Paula observă că pe 
masa lui de lucru se afla un teanc mare de cărţi. Ea îngheţă. 
Milo luase un trabuc şi şi-l pusese în colţul gurii, iar acum ţinea 
în mână un revolver automat argintiu. El îşi mută privirea şi 
observă că Paula îl privea. 

— Nu trebuie să te alarmezi, draga mea. El îndreptă 
revolverul spre peretele de sticlă, apoi apăsă pe trăgaci, iar din 
teava acestuia ieşi o mică flacără; Milo duse revolverul la 
capătul trabucului şi începu să pufăie, apoi ascunse „arma” în 


mormanul de cărţi. E doar o brichetă. Soţia mea a comandat-o 
pentru mine la Londra. Este unul dintre obiectele mele cele mai 
dragi. 

— E o idee originală, spuse Paula. 

— Şi aceasta este o idee originală, interveni Rondel, ca şi cum 
ar fi dorit să atragă atenţia publicului. El arătă spre panoul de 
sticlă încastrat în perete. Credeai că e confecţionat din sticlă 
obişnuită? 

— Da... 

— Milo l-a comandat în Republica Cehă şi a fost făcut după 
indicaţiile proprii. Stratul de sticlă este destul de subţire, dar 
deosebit de rezistent. Dacă aş arunca un prespapier prin el, 
gaura din geam ar avea forma prespapiemlui. Deci, ar fi foarte 
uşor de reparat, cu condiţia să fie folosit acelaşi tip de sticlă. 

— Am observat că sticla este deosebit de clară. 

— Avem de discutat probleme importante, interveni Milo. 
Tweed mi-a spus că mesajul final care îi va informa pe bandiți 
asupra orei la care să acţioneze va fi trimis peste câteva ore. 

— Chiar aşa? 

In tonul lui Rondel se putea simţi o urmă de scepticism. 

— Cu alte cuvinte, nu mă crezi? întrebă Milo, sugestiv. 

— Cred că i-ai arătat sistemul pe care l-ai construit în 
interiorul hornului - sistemul diabolic. 

— Diabolic? repetă Tweed. 

Toţi, inclusiv Tweed, se aşezară pe bancheta aflată de-a 
lungul peretelui opus celui de sticlă. Ei fuseseră conduşi spre 
această canapea de către Rondel, atunci când intraseră în 
bibliotecă. In faţa banchetei se afla o masă lungă pe care 
fuseseră aşezate farfurii Meissen cu chenare aurite şi tacâmuri 
din aur. In fiecare farfurie se afla un fel de mâncare deosebit. Pe 
masă mai erau pahare de diferite mărimi şi frapiere cu 
şampanie la gheață, sticle de vin alb la rece, coşuleţe împletite 
în care stăteau înclinate sticle de vin roşu şi carafe cu apă. 

— Diabolic! spuse Rondel. Probabil v-a spus că este un sistem 
care a fost elaborat pentru a distruge internetul. Sunt convins că 
nu v-a spus altceva: Milo crede că lumea a devenit un loc al 
pierzaniei. Sistemul care se află în încăperea aceea sigilată este 
echipat cu rachete cu rază mare de acţiune. Cele patru rachete 
au destinaţii diferite: Londra, Paris, Berlin, Amsterdam. Fiecare 
rachetă conţine gaze toxice. 


Paula fixa locul liber de lângă ea, pe care probabil ar fi trebuit 
să se afle Harry. Paralizase la auzul spuselor lui Rondel. Paula se 
uită la Milo care stătea ghemuit în spatele biroului lui, nemişcat, 
şi se holba la peretele gol din faţa lui. „Dumnezeule, gândi ea, 
am interpretat totul în mod greşit.” 


43 


Afară, în aer liber, Harry stătea în picioare, rezemat de un zid. 
În spatele lui se afla geamul special pe care el nu avea cum să îl 
vadă. Puțin mai jos de balustrada de care se sprijinea se afla 
versantul muntelui care cobora vertiginos spre Marea Baltică. La 
picioarele lui se afla geanta în care avea mitraliera Uzi. 

Pe Harry îl plictisise conversaţia. Acesta prefera acţiunea sau 
discuţiile despre ce trebuia să facă în continuare. Nu auzea 
niciun sunet din interiorul biroului antifonat şi îi părea bine. 

Harry nu suferise niciodată de rău de înălţime, aşadar privea 
frecvent în gol, uitându-se la spuma albă a valurilor care se 
spărgeau de stânci. Briza începuse să adie. Era impresionat de 
abisul din faţa ochilor lui. 

Se îngrijorase puţin mai devreme, când văzuse că era pustiu 
cheiul pe care ancorase feribotul. Vaporul dispăruse. Apoi, mai 
târziu, el îi zărise pe Tweed şi pe Paula plimbându-se pe alee 
împreună cu gazda lor şi cu Lisa. 

De asemenea, văzuse cum Tweed şi Paula se uitaseră pe rând 
la cheiul gol, însă îşi continuaseră plimbarea. De vreme ce 
Tweed observase dispariţia feribotului şi părea că totul era în 
regulă, Harry încetase să îşi mai facă griji. Probabil mai exista şi 
un alt doc în partea de nord a insulei, pe care el nu îl vedea şi 
unde se afla un alt vas care să îi ducă acasă. 

Soarele încă mai ardea, iar Harry suporta greu căldura. Din 
când în când închidea ochii şi aproape că adormea în picioare. 


Milo mai trase un fum din trabuc, privind peretele din faţa lui. 
Îşi scutură scrumul deasupra unei scrumiere de cristal, apoi mai 
trase un fum. Tăcerea din cameră era apăsătoare. Nimeni nu 
îndrăznea să spună nimic. 

Paula îl privi pe Tweed, care stătea nemişcat, cu ochii pe 
jumătate închişi. Paula dorea să îi facă un semn, să fie mai 
atent, să vorbească, să spună ceva, orice. Ea se uită la Milo. 
Slavic stătea la fel de nemişcat, cu excepţia momentelor în care 
îşi folosea o mână pentru a scutura scrumul trabucului. Cum de 
putuseră să comită greşeala fatală de a avea încredere în acest 
om ciudat? Paula îşi aminti că îl văzuse pe Oskar pe ţărmul de la 
Travemunde, când acesta făcuse din mână - un gest care acum 


îi spunea atât de multe. Parcă şi-ar fi luat rămas bun pentru 
totdeauna. Oskar ştiuse adevărul. 

Paula îşi mută privirea spre Rondel. El stătea cu braţele 
încrucişate. Silueta lui înaltă şi trăsăturile lui atrăgătoare se 
conturau pe peretele din sticlă. De ce nu spunea nimic? 

Apoi ea avu un alt gând înspăimântător. Cheia pe care i-o 
dăduse Milo lui Tweed putea să nu fie un duplicat, ci o cheie 
falsă, cu care nu ar fi reuşit să deschidă uşa aceea masivă. Milo 
era inteligent, foarte inteligent, şi inventiv. El îndepărtase toate 
suspiciunile pe care le-ar fi putut avea Tweed. Toate elementele 
se adunau în timp ce gândurile i se învălmăşeau în minte. 
Lumea  pierzaniei trebuia distrusă. Aceasta fusese ideea 
principală a discuţiei dintre Milo şi Tweed. Izolat pe stânca lui 
sinistră, Milo reflectase la starea lumii şi concluzionase că 
aceasta nu merita să mai existe. Da, totul avea sens. 

— Gaze toxice? spuse deodată Milo pe un ton liniştit. 

— Te suspectez de ce e mai rău, îi răspunse Rondel. Unii 
dintre savanții tăi au făcut experienţe cu virusul ciumei 
bubonice. M-am întrebat de ce se implicaseră într-un astfel de 
proiect. Acum am înţeles totul, dar e prea târziu. Unele rachete - 
sau poate chiar toate - vor răspândi ciumă bubonică. 

Gândul acesta o îngrozi pe Paula. Milo îşi fuma calm trabucul. 
indiferența bărbatului aproape cocoşat în spatele biroului o 
uimea. Incepuse să creadă că el trebuie să fi fost cea mai 
diabolică fiinţă de pe faţa pământului. După ce rachetele ar fi 
explodat, sute de avioane ar fi decolat ca să scape de 
calamitate, ducând virusul în America, în Orientul îndepărtat sau 
Dumnezeu ştie unde altundeva. Paula se simţea paralizată. 
Poate că Tweed stătea atât de nemişcat tot din această cauză - 
gândurile acestea îngrozitoare probabil că îi treceau şi lui prin 
cap. 

Ea îşi aminti de agenţii de pază slovaci, înarmaţi cu puşti, pe 
care îi văzuse. Aceştia trebuiau să se afle sub comanda lui Milo. 
Poate că el vorbea fluent limba lor. Doar le spusese că era din 
Slovenia, care nu se afla prea departe de Slovacia. Milo Slavic 
era un nume balcanic. Aparent niciuna dintre rachete nu fusese 
îndreptată spre Balcani. Apoi, Milo, care îşi fumase trabucul pe 
jumătate, vorbi, rostind cuvintele mai rar decât de obicei, de 
parcă şi-ar fi pierdut minţile: 

— Blondei se pricepe să povestească basme amuzante. 


— Bineînţeles că trebuia să spună asta, strigă Rondel. Ne-a 
păcălit pe toţi, până şi pe fica lui, Lisa. 

Paula întoarse încet capul şi o privi pe Lisa pentru prima dată. 
Aceasta stătea, de asemenea, nemişcată, iar privirea ei era 
lipsită de orice expresie în timp ce se uita la Milo. Paula îşi spuse 
că Lisa se afla în stare de şoc. Nici nu era de mirare. Ea o văzu 
pe Lisa umezindu-şi buzele în timp ce-şi privea tatăl. 

Deodată, Paula avu senzaţia că trăia un coşmar. Toată lumea 
rămăsese pierdută, nimeni nu spunea nimic, nimeni nu făcea 
nicio mişcare. Ea îşi aminti reacţia pe care o avusese atunci, în 
carieră, când uriaşul grizonat îşi îndreptase arma spre ea, arma 
cu ţeava ca de tun: îngheţase atunci la fel cum îngheţase acum. 
_ — Unul din ei minte, spuse Tweed, vorbind pentru prima dată. 
Intrebarea este: cine? 

— Poţi decide singur, îi răspunse Milo, calm. 

„E prea calm”, gândi Paula. El şedea la birou purtându-se de 
parcă ar fi fost stăpân pe situaţie. Această atitudine o 
înspăimânta şi mai mult. Numai un nebun ar fi reacţionat în felul 
acela. Ea îşi dădu seama că acolo, pe acel munte, Milo îşi 
închipuia că este un zeu din Olimp. Cu nebunia nu era de 
glumit! 

— Blondei întotdeauna a ştiut cum să atragă lumea de partea 
sa, observă Milo, uitându-se în continuare la peretele gol din 
faţa lui. 

— Mă numesc Rondel, nu Blondei, spuse bărbatul înalt pe un 
ton stăpânit. 

— E din cauza părului lui blond, le explică Milo, ca şi cum ar fi 
discutat despre un amănunt nesemnificativ. 

— Sunt nelămurit, spuse Tweed. 

— În ce privinţă? întrebă Rondel. 

— Nu înţeleg cum sistemul respectiv ar putea lansa rachete, 
în momentul în care a fost înălţat, nu am văzut nimic care să fi 
sugerat asta. 

— lnălţat? Acum Rondel părea a fi cel nedumerit. Vrei să spui 
că l-a înălţat în timp ce vă aflaţi în camera secretă? 

— Da. Nu sunt expert în rachete, dimpotrivă, însă mi s-a părut 
că antenele acelea complicate alcătuiau un sistem radio sau 
unul electronic. Nu poate fi vorba de rachete. Nici pe departe. 


Paula îl privi pe Milo care îşi termina trabucul. Pe faţa lui se 
putea zări un zâmbet vag, aproape ironic. El strivi mucul 
trabucului în scrumieră. 

Rondel dădu din mâini, vrând parcă să spună că nu înţelegea 
unde anume bătea Tweed, apoi mâna lui dreaptă scoase un 
pistol automat de sub braţ, pe care îl îndreptă spre Lisa. 

— Toată lumea, cu excepţia lui Milo, să se ridice în picioare. 
Acum! Altfel o împuşc pe Lisa. 

Toţi se ridicară repede şi îşi duseră mâinile la ceafă. Newman 
se gândise să îşi folosească revolverul, însă arma pe care 
Rondel o ţinea cu ambele mâini era un Browning 32, 
asemănător cu pistolul pe care îl avea Paula în poşetă. 
Incărcătorul acestuia avea nouă gloanţe - mai mult decât 
suficiente ca să îi omoare pe toţi: câte unul pentru fiecare. Pe 
deasupra, ochiul lui antrenat observase modul în care Rondel 
ţinea arma. l-ar fi fost uşor să o îndrepte de la o ţintă la alta în 
timp ce apăsa pe trăgaci. 

— Ce mai faceţi, domnule Blue, sau preferaţi, mai degrabă, 
numele de Bleu? Sau vreţi să vă spun Herr Blau, după cum 
sunteţi cunoscut în Germania? îl întrebă Tweed pe Rondel. 

In privirea lui Rondel se putu citi uimirea. Părea surprins, însă 
revolverul Browning nu se cilinti, fiind aţintit în continuare spre 
Lisa, apoi îi vorbi răstit lui Milo: 

— Rămâi nemişcat, bătrâne, spuse el. Rondel îi vorbi apoi lui 
Tweed, neluându-şi ochii de la Lisa: Despre ce naiba vorbeşti? 

— Eşti Blue, Bleu sau Blau. Am sunat-o pe secretara mea de 
la Londra şi am rugat-o să îl contacteze pe prietenul meu, şeful 
personalului de pază de pe Aeroportul Heathrow, şi să îl roage 
să verifice listele de pasageri. A reuşit să facă asta extrem de 
repede cu ajutorul computerului. Mi-a prezentat informaţii 
despre un oarecare domn Blond. A fost un act de curaj din 
partea ta... Tweed intenţionase să spună „aroganţă”, însă 
decisese că ar fi fost prea riscant în acel moment, când Rondel 
era extrem de încordat. Numele acesta a apărut pe o listă de 
zbor spre Washington, cu o săptămână înainte ca Jason Schultz, 
consilierul Secretarului de Stat american, să fie asasinat. Apoi, 
domnul Blond a luat avionul spre Paris, cu cinci zile înainte ca 
Louis Lospin, consilierul prim-ministrului Franţei, să moară în 
condiţii suspecte. In continuare, domnul Blond a plecat de la 
Hamburg la Berlin cu o zi înainte ca Krager, consilierul 


vicecancelarului Germaniei, să fie asasinat. Moartea lui Jeremy 
Mordaunt nu a ridicat probleme - l-ai atras la Alfriston, în 
apropiere de reşedinţa ta, şi l-ai omorât în tunel. De ce? 

— Ai fost harnic ca o albină, spuse Rondel. 

— De ce reprezentau ei un pericol pentru tine? 

— Deoarece ei le-au transmis mesaje confidenţiale şi 
compromiţătoare şefilor lor. Am decis să acţionez atunci când 
am considerat că aflaseră prea multe, iar şefii lor deveniseră 
neliniştiţi. 

— Am rezolvat cazul asasinului care se angaja pe sine însuşi. 

—E un mod interesant de a interpreta situaţia, îl aprobă 
Rondel, cu o undă de mândrie. 

— Cel puţin ai obţinut o parte din banii necesari finanţării 
derbedeilor care urmau să instaureze haosul, dar nu pe toţi. 

— Despre ce naiba vorbeşti? întrebă Rondel. 

— O parte din bani trebuiau expediaţi din altă parte, altfel ar 
fi fost suspect. Banii au fost luaţi dintr-un anumit cont. 

— Ce cont? 

— Un prieten de-al meu, contabil - Tweed nu dorea să 
pomenească numele lui Keith Kent - a studiat extrasele bancare 
ale Zurcher Kredit şi a aflat că Gavin Thunder avea acolo un 
cont secret, destul de substanţial. Sunt convins că îl crease 
pentru a eluda taxele. Banii acestuia au fost expediaţi. 

— De către cine? 

— E irelevant. 

— De către mine, spuse Lisa pe un ton liniştit. l-am golit 
contul. 

— Ce ai făcut? 

Rondel strânse revolverul şi mai tare. Pentru o clipă, Tweed 
avu impresia că avea să apese pe trăgaci. 

— Ce doamnă inteligentă! rânji Rondel. 

— De asemenea, continuă Tweed, sunt convins că tu eşti cea 
de-a cincea persoană. 

Tweed încerca să tragă de timp, ţinându-l de vorbă pe Rondel, 
în speranţa că se va întâmpla ceva şi acesta va scăpa arma din 
mână. Îşi dorea acest lucru cu disperare, deşi ştia că o 
diversiune ar fi fost imposibilă în acel moment. 

— A cincea persoană? întrebă Rondel. 

— Da. Tweed îi povesti discuţia la care asistase când se aflau 
la moara de vânt din apropiere de Sylt, atunci când personajul 


îmbrăcat în haine civile îl informase pe agentul FBI că a cincea 
persoană nu sosise. Cel de-al cincilea membru al Clubului Elite, 
conchise el. 

Expresia lui Rondel se schimbă, iar asta o nelinişti pe Paula. 
Acesta rânji cu o jumătate de gură. Zâmbetul lui satanic nu avea 
nicio urmă de bucurie, ci sugera numai aroganță şi triumf. 
Pentru câteva secunde, Rondel ţinu revolverul numai cu mâna 
dreaptă, în timp ce cu stânga îşi întorcea reverul hainei unde se 
afla simbolul Clubului Elite, „E”-ul întors pe dos, care aducea cu 
o literă grecească. 

Apoi, strânse din nou revolverul cu ambele mâni şi îl îndreptă 
spre Lisa. În tot acest timp, Newman se gândise să îl imobilizeze 
pe Rondel, însă renunţase la idee, dându-şi seama că un astfel 
de gest ar fi fost sinucidere curată. Distanţa dintre el şi Rondel, 
care stătea în faţa peretelui de sticlă, era prea mare. Ar fi putut 
muri cu toţii. 

— Am aflat planurile voastre, îl informă Tweed pe Rondel. 

Începuse să rămână fără subiecte de conversaţie care să-i fi 
atras atenţia lui Rondel. 

— Am planul lui Thunder în buzunarul hainei. Este semnat cu 
inițialele G.T. 

— Gavin Thunder. 

— Nu te cred! izbucni Rondel. Vorbeşti numai de dragul de a 
vorbi. Speri să se întâmple ceva, dar nu se va întâmpla. 

— Pot să îţi arăt documentul, dacă îmi vei permite să îl scot 
încet din buzunar. 

— Foarte încet, îi ordonă Rondel. O mişcare greşită şi Lisa se 
alege cu un glonţ. 

Tweed băgă cu atenţie mâna în buzunar şi trase uşor de colţul 
foii împăturite. Ochii lui Rondel erau aţintiţi asupra lui însă din 
când în când, se uita şi la ceilalţi. Tweed scoase hârtia în 
întregime, apoi o mototoli şi o aruncă pe biroul lui Milo. 

— Lasă-l pe Milo să o citească şi apoi să ţi-o dea, sugeră 
Tweed. 

— Da, citeşte-o, Milo, se învoi Rondel. Întotdeauna ai fost de 
părere că sunt un bun organizator. 

— Presupun că o parte a planului a fost elaborată chiar de 
tine, adăugă Tweed, flatându-l pe Rondel. 


— O, da! Ceilalţi membri ai Clubului Elite au făcut unele 
modificări, însă au fost nesemnificative. Practic, planul îmi 
aparţine în exclusivitate. Milo, te rog, citeşte-l! 

Bărbatul ghemuit în spatele biroului luă un alt trabuc, apoi 
despături foaia de hârtie cu mişcări lente şi începu să citească, 
mult mai încet decât ar fi citit un document în mod normal. El 
ridică bricheta în formă de revolver, apoi termină de citit şi dădu 
din cap. 

— Intr-adevăr, planul este genial. Sunt convins că va 
funcţiona. Te felicit! 

Paulei i se făcu rău. Din nou interpretaseră greşit întreaga 
situaţie. Bineînţeles că aşa se întâmplase. Cei doi erau parteneri 
în cadrul operaţiunilor criminale care aveau să se desfăşoare în 
scurt timp în lume. Milo apropie bricheta de trabuc, apoi cu o 
mişcare rapidă, pe care Paula de-abia o sesiză, îndreptă 
revolverul spre Rondel şi apăsă pe trăgaci. Pieptul lui Rondel fu 
străpuns de patru gloanţe. 

Rondel ridică braţele în aer, scăpă din mână Browningul şi 
căzu pe spate, prin peretele de sticlă, dispărând. Contururile 
siluetei lui Victor Rondel, care căzuse cu braţele ridicate în aer, 
se puteau vedea perfect în sticla specială. Paula crezu că acesta 
era cel mai sinistru epitaf pe care îl văzuse vreodată! 

Harry fu singurul care văzu sfârşitul lui Rondel. Auzi sticla 
spărgându-se şi văzu corpul acestuia căzând în gol şi rotindu-se 
în aer. Harry îl urmări cu privire până când trupul dispăru în 
apele Mării Baltice, la poalele muntelui. Acesta lovise suprafaţa 
apei, apoi se scufundase, lăsând în urmă cerculeţe albe de 
spumă, care dispăruseră imediat. Marea îşi recăpătase calmul 
de dinainte. 

Deşi biroul de deasupra lui era izolat fonic, lui Harry i se păru 
că auzise zgomotul a patru focuri de armă. El năvăli în birou, cu 
mitraliera Uzi în mână. Tweed îi strigă: 

— Situaţia este sub control, Harry! Totul este în ordine. Milo 
încă mai ţinea în mână revolverul argintiu, iar Tweed se speriase 
că Harry ar fi putut trage în el. El lăsă în jos ţeava mitralierei şi o 
puse pe o masă din apropiere. Uitându-se în jur, făcu o remarcă 
în stilul lui caracteristic: 

— Persoana care a ieşit prin geamul acela a făcut o săritură al 
naibii de periculoasă. 


— Am două revolvere, le explică Milo. Unul dintre ele este 
bricheta pe care mi-a făcut-o cadou soţia mea. M-am hotărât să 
comand o replică fidelă a brichetei, care să fie însă o armă 
adevărată. M-am gândit că poate aveam să o folosesc într-o 
bună zi. 

— Ai folosit-o astăzi, spuse Tweed. Nu ar fi timpul să punem 
sistemul în funcţiune? 

— Ai dreptate. Însoţeşte-mă, te rog! Paula, vino şi tu cu noi. 
Pe ceilalţi îi invit să mănânce şi să bea ceva... 


44 


Aflându-se în faţa uşii metalice, Milo o rugă pe Paula să 
urmărească dacă tasta corect codul de acces. Până în acel 
moment, ea fusese impresionată de calmul de care dăduse 
dovadă Milo, însă acum înţelese că acesta îşi ascunsese doar 
foarte bine încordarea în tot acest timp. 

Ea îl urmări în timp ce forma corect codul. După ce deschise 
uşa masivă, Milo se uită la butonul roşu, însă nu îl apăsă şi se 
întoarse spre Paula, punându-şi mâna în buzunar: 

— Poate îţi va face plăcere să urmăreşti sfârşitul internetului. 
Stai departe de uşa laboratorului de informatică. Personalul de 
acolo va ieşi în fugă. lată-le! 

Alarma se declanşase în interiorul camerei. Vreo douăzeci de 
fete îmbrăcate cu halate albe îşi părăsiseră locurile din faţa 
computerelor, sărind de pe scaune şi îndreptându-se în fugă 
spre uşa pe care Paula o deschisese pentru ele. Ele dispăruseră 
pe coridor, alergând. Privind înăuntru, Paula fu de părere că 
decorul arăta ciudat - monitoarele funcționau, însă nu mai 
rămăsese nimeni în cameră. 

— Pune-ţi ochelarii aceştia fumurii şi dopurile acestea în 
urechi, îi spuse Milo. 

Ea făcu întocmai în timp ce Tweed şi Milo intrară în cameră şi 
închiseră uşa. Paula se uită la ceas. Din experienţa anterioară, 
presupuse că sistemul avea să se înalțe prin horn în mai puţin 
de cinci minute. 

Paula şi-l închipui pe Milo deschizând uşiţa maşinăriei, apoi 
trăgând manetele din dreapta şi din stânga. Sistemul avea să 
apară în timp ce bărbaţii ar fi privit prin luminator. Din nou, ea 
şi-l imagină pe Milo aşteptând câteva momente înainte să tragă 
până la capăt maneta cu mâner roşu. Ulterior, Tweed avea să îi 
spună că Milo nu aşteptase în prealabil. 

Ea privea laboratorul, după ce închisese uşa, imaginea fiind 
întunecată din cauza ochelarilor fumurii pe care îi purta. Paula 
se uită din nou la ceas. Nu se întâmpla nimic. Oare Rondel 
sabotase sistemul? Era posibil să fi făcut asta, dacă ar fi ştiut 
cum. 

Se dezlănţui iadul pe pământ. Paula clipea, deşi îşi protejase 
vederea cu ochelarii fumurii. Monitoarele înnebuniseră. Era mult 
mai grav decât „scurtcircuitul” la care asistaseră în Park 


Crescent şi care acum i se părea că se petrecuse în urmă cu 
atât de mult timp. Torpile mult mai mari traversau ecranele, 
venind din diferite direcţii. Unele ecrane nu mai funcționau. 
Apoi, Paula văzu monitoarele explodând, iar părţile lor 
componente se împrăştiară pe podea. Deşi îşi pusese dopuri în 
urechi, Paula auzea totuşi un zgomot infernal. Haosul cuprinsese 
reţeaua care fusese idolatrizată de lumea occidentală şi care se 
dedase la atâtea îndeletniciri perverse. 

Paula se gândi la Monica, văzu un telefon montat pe perete şi 
ridică receptorul pentru a suna în Park Crescent. Telefonul nu 
funcţiona deoarece fusese, de asemenea, distrus. 

În Park Crescent, Monica şezuse până atunci în faţa 
monitorului, însă, amintindu-şi de experiența anterioară, 
părăsise camera de îndată ce sunetele asurzitoare începuseră 
să devină din ce în ce mai ascuţite. Ea închisese uşa în urma ei. 

Paula continuă să privească în interiorul camerei în timp ce 
alte monitoare erau distruse. În unele cazuri, componentele 
acestora rămaseră intacte. Ecranele lor afişau acum pânze de 
păianjen. Cineva o atinse pe braţ, iar ea tresări. Era Tweed. 

El îi făcu semn să se întoarcă în bibliotecă, în timp ce Milo 
apăruse în spatele lui. Atunci când ajunseră din nou în 
bibliotecă, toţi, inclusiv Harry, şedeau pe banchetă, mâncau şi 
beau de parcă ar fi flămânzit zile întregi. Milo reveni la birou, îşi 
stinse trabucul care încă mai fumega şi îşi aprinse altul. 

— Totul a luat sfârşit, spuse Paula şi se aşeză. 

— Nu chiar, îi răspunse Milo. Aştept veşti de la Danzer. Se află 
în apropiere de Insula Sylt. 

Tweed ar fi fost impresionat dacă l-ar fi putut vedea pe 
Danzer ascuns în spatele unui copac din pădurea aproape de 
locul unde aterizase elicopterul Sikorsky care îi transportase pe 
cei patru de la aeroportul din Hamburg pe Insula Sylt. Danzer 
aşteptase răbdător vreme de câteva zile, în timp ce în Inselende 
aveau loc acele întâlniri secrete. El se uita direct la elicopterul 
aflat la sol, observându-l prin desişul tufişurilor. 

Danzer mai aţipise din când în când, însă supraveghease zona 
ore întregi, urmărind programul agenţilor de pază americani 
care făceau de gardă lângă aparatul de zbor. Exact cum se 
aşteptase, noaptea, după ce fuseseră extrem de vigilenţi peste 
zi, agenţii deveneau neglijenţi. În loc să patruleze în jurul 


elicopterului, se aşezau cu toţii puţin mai departe de acesta şi 
jucau cărţi. 

De asemenea, Danzer observase că un mecanic venea în 
fiecare seară pentru a verifica aparatul de zbor. Înainte de a se 
urca la bord, mecanicul scotea din buzunar o sticlă, bea puţin 
din conţinutul acesteia, apoi urca scara care rămăsese coborâtă. 
Securitatea lăsa de dorit. 

In cea de-a treia noapte de stat la pândă, după cum socotise 
Danzer - începuse să piardă şirul timpului - mecanicul se 
apropiase de aparat, împleticindu-se. Evident, îşi luase doza de 
alcool ceva mai devreme. Danzer îşi spuse că sosise, într- 
adevăr, momentul mult aşteptat. Îşi luă geanta, coborî panta şi 
se furişă în spatele mecanicului care se oprise pentru a mai lua 
o înghiţitură din sticlă. Danzer presupuse că acesta bea 
bourbon. Il lovi puternic pe mecanic în cap cu un instrument 
îmbrăcat în piele şi acesta căzu nemişcat la pământ. 

Luându-i pulsul, Danzer respiră uşurat văzând că-i bătea cu 
regularitate. Ridică sticla pe care o scăpase mecanicul şi turnă 
puţin din conţinutul acestei pe salopeta victimei lui, apoi luă 
mapa pe care acesta o avusese sub braţ. De îndată ce termină 
inspecția, bifă căsuţa din dreptul datei respective, confirmând 
astfel faptul că verificase aparatul de zbor. Un creion gros 
fusese ataşat de mapă, iar acum atârna în gol. Afară mai era 
încă lumină, aşa că Danzer putu bifa căsuţa aşa cum făcea de 
obicei mecanicul. 

Aruncând o ultimă privire spre locul în care se aflau paznicii 
care cântau de zor, Danzer se urcă la bordul aparatului, luând 
geanta cu sine. Işi făcu treaba repede, ştiind că nu ar fi avut 
nicio modalitate de scăpare în cazul în care s-ar fi apropiat 
vreun paznic. 

Scoase cu atenţie din geantă o cutie lungă şi neagră din care 
ieşeau o mulţime de fire, apoi o plasă într-un loc în faţa cabinei 
de control, sperând că nu va fi descoperită. Apoi ridică o antenă 
mică, inspiră adânc şi apăsă butonul care activa dispozitivul. Un 
led roşu, care de-abia putea fi observat, începu să clipească. 

Danzer se ridică, luă geanta care era acum goală, se uită 
afară, apoi cobori în linişte scara telescopică. El urcă repede 
dealul pe care stătuse ascuns atât de mult timp. Privi înapoi de 
la adăpostul copacilor şi tresări atunci când îl văzu pe mecanic 
ridicându-se în picioare şi frecându-şi ceafa. 


Cu puţin noroc, acesta va asocia durerea cu mahmureala. 
Danzer îl văzu clătinându-se, apoi ridicându-şi mapa. El se uită 
în direcţia elicopterului, aprinse o lanternă şi o îndreptă spre 
fişă. Evident, omul nu îşi putea aduce aminte dacă verificase 
sau nu aparatul. Se uită îndeaproape la mapă. Aparent mulţumit 
de faptul că bifase căsuţa, el se îndepărtă de elicopter, 
împleticindu-se. 

Danzer răsuflă uşurat şi se îndreptă spre un deal care se afla 
mai aproape de Danemarca. Odată ajuns în păduricea de pe 
culmea acestuia, scoase un binoclu din buzunarele încăpătoare 
ale jachetei lui închise la culoare şi şi-l puse în jurul gâtului, apoi 
îl duse la ochi. 

A doua zi, fu trezit de nişte voci aspre. Se făcuse deja 
dimineaţă şi începuseră să se petreacă o mulţime de lucruri. 
Danzer văzu o remorcă încărcată cu bagaje care fusese dusă în 
apropiere de scara aparatului de zbor. Soldaţii transportau 
bagajele la bordul elicopterului. 

Câteva minute mai târziu, o limuzină de culoare neagră 
ajunse la faţa locului şi se opri în dreptul aparatului de zbor. 
Ofiţeri de armată în uniforme deschiseră uşile. Danzer, care 
privea prin binoclu, identifică pasagerii în timp ce aceştia se 
urcau la bord. Mai întâi urcă Gavin Thunder, care acceptase 
pentru ultima dată să zboare cu elicopterul, urmat de Secretarul 
de Stat american, apoi de vicecancelarul Germaniei şi de prim- 
ministrul Franţei. Danzer văzu faţa umuia dintre ei. 

El luă în mână o cutiuţă mică şi roşie, cu trei butoane - două 
albe şi unul albastru, apoi ridică antena în timp ce scara 
telescopică era ridicată. Apoi, spre marea spaimă a lui Danzer, 
acesta văzu un soldat american înarmat cu o puşcă, urcând 
dealul şi îndreptându-se spre el. Danzer îngheţă. Orice mişcare 
ar fi putut atrage atenţia. Soldatul se ascunse după un tufiş, iar 
Danzer îşi dădu seama că acesta nu făcea altceva decât să 
răspundă unei necesităţi fiziologice. 

Rotorul principal de pe fuselajul elicopterului Sikorsky şi cel 
din coada aparatului începură să se învârtească încet, apoi din 
ce în ce mai repede. Pilotul începu să ridice în aer maşinăria la 
bordul căreia se afla preţioasa încărcătură. O trupă de soldaţi 
stăteau la sol în poziţie de drepţi, salutându-i pe pasagerii aflaţi 
la bordul aparatului. 


Elicopterul se ridicase la aproximativ şaptezeci de metri 
atunci când Danzer apăsă pe butonul albastru al dispozitivului 
pe care îl avea în mână. Aparatul de zbor explodă, împrăştiind în 
jurul lui bucăţi din rotoare şi fuselaj. Maşinăria se prăbuşi, iar 
mormanul de fiare contorsionate rămase nemişcat. Danzer se 
aşteptase să izbucnească în flăcări, însă, timp de câteva 
secunde, nu se întâmplă nimic. Apoi, rezervorul cu combustibil 
explodă, iar în aer se înălţară flăcări mari, portocalii, urmate de 
un fum negru şi gros. 

Danzer puse telecomanda în geantă, apoi alergă prin pădure 
spre locul în care îşi parcase automobilul Volvo. Motorul porni 
imediat, iar el îşi începu lunga călătorie spre nord, în 
Danemarca, spre regiunea Jutland. 


45 


Tweed şi echipa sa părăseau Insula Berg. Coborând din 
ascensor - ascensorul al cărui puț fusese săpat în stâncă. 

— Lisa îi conduse mergând alături de Nield. Ea o luă la 
dreapta, îndepărtându-se de aleea ce ducea spre cheiul în care 
ancorase feribotul. Cărarea  şerpuitoare ocolea muntele, 
ajungând în partea de nord a insulei. 

Lisa şi Nield erau urmaţi de ceilalţi, care mergeau câte doi. 
Ultima pereche era formată de Tweed şi de Milo. Aflat în faţa lor, 
Harry aruncă o ocheadă spre locul în care Rondel fusese înghiţit 
de apa mării. Nu se vedea nimic. Rondel trecuse prin lume şi 
acum o părăsise. 

— Mult timp, îi spuse Milo lui Tweed, l-am considerat pe 
Blondei succesoral meu, tratându-l ca pe propriul fiu. Acum, într- 
o bună zi, Lisa va fi cea care va prelua Zurcher Kredit Bank. 

— E persoana potrivită pentru asta, remarcă Tweed. 

— Soţia mea, mama ei, a fost o femeie excepţională. Copiii 
moştenesc rar capacităţile intelectuale ale mamei. Asta s-a 
întâmplat în cazul Lisei. 

— Între timp... 

— Trebuie să îl sun pe Danzer, îl întrerupse Milo. El îşi scoase 
telefonul mobil, apoi zâmbi: Dar ce fac? Sistemul de telefonie 
mobilă a fost şi el distrus. Nu e un lucru rău. Telefoanele mobile 
erau folosite adesea pentru a purta conversații inutile. 

Milo îşi aruncă mobilul în mare şi privi cum acesta dispărea 
sub apă. 

— Ce vei face între timp? continuă Tweed. 

— Voi studia registrele tuturor filialelor băncii mele. Lisa mă 
va ajuta. Am fost suficient de precaut şi am organizat 
documentele în dosare cu opise, aşa cum se făcea odinioară. 
Computerele au devenit inutile acum. 

— Aşadar ne-am întors la 1900, într-o lume mai liniştită. 

— Da. lar eu sunt Rinocerul. Nu mă îndoiesc că ai ghicit şi 
acest lucru. 

— Nu eram sigur, spuse Tweed. Conversaţia pe care am 
purtat-o în grădina reşedinţei din apropiere de Blankenese a 
eliminat unele dubii în această privinţă. 

— Numele „Rinocerul”, aşa cum sunt numit de către anumite 
personalităţi de talie mondială, îşi are originea în simbolul 


Dinastiei Frankenheim, pe care l-am moştenit de la ultimul 
membru al familiei, care nu avea moştenitori. Acesta dispusese 
ca pe pereţii filialelor importante ale băncii să fie încastrate 
plăci de metal reprezentând un rinocer. Nu am respins niciodată 
acest apelativ din motive copilăreşti. Supremaţia Dinastiei 
Frankenheim a continuat sub un alt blazon, atunci când am 
preluat controlul asupra Zurcher Kredit. 

— In Sussex, la Eagle's Nest, se află un dispozitiv telescopic 
ciudat. 

— M-am ocupat de asta. L-am trimis pe Danzer acolo în timp 
ce Rondel se afla aici. La întoarcere, Danzer, care e şi inginer 
printre altele, mi-a spus că acel sistem care ar fi trebuit să îl 
neutralizeze pe al meu nu ar fi funcţionat, dar, oricum, l-a 
dezasamblat. 

— Această confruntare a fost o adevărată saga, comentă 
Tweed. 

— Şi a provocat victime nevinovate. Trebuie să îţi spun că eu 
am fost cel care l-a angajat pe bietul Mark Wendover. 

— De ce? 

— Pentru a se infiltra în echipa ta. 

— Ca să mă spioneze? întrebă Tweed, zâmbind. 

— Ca să îmi aducă o ultimă confirmare a faptului că erai o 
persoană integră. Lucru pe care l-a şi făcut înainte ca viaţa să îi 
fie curmată de un ticălos. 

— Oskar Vernon? întrebă Tweed pe un ton ciudat. 

— Nu. Trebuie să ne întoarcem la Gavin Thunder, un personaj 
destul de violent, cu un apetit insăţiabil atunci când vine vorba 
de putere - de puterea dictatorială. 

— Aşadar, Mark Wendover îţi raporta unde mă aflam, iar Lisa 
a preluat această misiune? 

— Exact. S-a descurcat de minune. Aproape tot timpul am 
ştiut unde te aflai - în călătoria ta pentru aflarea adevărului. Te- 
ai comportat admirabil şi ai fost deosebit de curajos. 

— Face parte din datoria mea. lar numele Trent reprezintă o 
identitate falsă a Lisei? întrebă Tweed. 

— Nu. Şi-a schimbat numele atunci când s-a hotărât că vrea 
să studieze în Marea Britanie. S-a inspirat dintr-un roman poliţist 
de succes - Ultimul caz al lui Trent, de E.C. Bentley. 

— Şi cum l-aţi descoperit pe Wendover? continuă Tweed. 


— Informatorii mei din Statele Unite mi-au povestit că a 
părăsit CIA-ul deoarece nu a fost de acord cu unele metode 
folosite de Agenţie, apoi, a înfiinţat cea mai bună agenţie de 
detectivi particulari din America. De asemenea, Mark Wendover 
avea o reputaţie deosebită, fiind cunoscut pentru onestitatea lui 
- o virtute rară în această lume zbuciumată. Avionul Gulfstream 
poate să vă ducă oriunde în lume. Hamburg? Londra? 

— Aş aprecia dacă pilotul ne-ar duce la Hamburg. Putem 
pleca de acolo cu o cursă obişnuită spre Heathrow. 

— li voi transmite. Milo duse o mână la buzunar, apoi râse: Ne 
va lua ceva timp până când ne vom obişnui să supravieţuim fără 
blestemăţiile acelea de telefoane mobile. Dar pilotul şi 
personalul aeronavei vă aşteaptă la bord şi le veţi transmite 
personal indicaţiile. 

— Cum rămâne cu agitatorii care aşteaptă în diferite colţuri 
ale lumii instrucţiunile pentru a instala haosul? 

— Vor aştepta până când se vor sătura şi se vor împrăştia. 
Individul de la Seattle, căruia i se spuse Ponytail din câte am 
înţeles, cred că a abandonat computerul şi nu a mai trimis 
mesajele respective. 

Ei parcurseseră o distanţă destul de mare pe faleza de care se 
spărgeau încet valurile, iar acum ajunseseră aproape de 
Gulfstream. Lisa stătea în dreptul scării avionului, ca o 
stewardesă, cu părul ei roşcat despletit pe spate, întâmpinându- 
i la bord. Nield stătea lângă ea cu braţele încrucişate. 

Inainte de a urca la bord, Tweed se opri, iar Milo îi urmă 
exemplul. Cei doi se priviră: 

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, spuse Tweed. 

— In ţara mea se obişnuieşte ca prietenii să se îmbrăţişeze la 
despărţire. Ştiu că englezii nu se comportă aşa. 

— La naiba cu eticheta englezească! îi spuse Tweed. 

Milo îl îmbrăţişa afectuos pe Tweed. În timp ce se despărţeau, 
Tweed văzu că acesta avea lacrimi în ochi. În ciuda atitudinii 
sale glaciale, Milo avea un suflet cald. El îşi şterse lacrimile 
repede, apoi ascunse batista. Tweed o îmbrăţişa pe Lisa înainte 
să urce pe scara avionului, strângând-o în braţe. 

— Ai grijă de tine, Lisa! 

— Îmi cer scuze că am minţit atunci când am spus că tatăl 
meu era de origine engleză. 


— Te voi invita să luăm masa în cel mai rafinat restaurant din 
Londra. 

El se grăbi să ajungă la bord, fără a avea curajul să se uite în 
urmă. Pilotul pornise motoarele, iar el luă loc alături de Paula. 
Avionul decolase deja când Tweed privi în spate, uitându-se la 
ceilalţi pasageri. 

— Unde Dumnezeu e Pete Nield? întrebă el. 

— El va mai rămâne un timp, îi explică Paula. Lisa vrea să o 
însoţească la Stockholm. Tweed, uneori nu eşti suficient de 
perspicace când vine vorba de relaţiile dintre oameni. 

— Aaa! Tweed tăcu în timp ce avionul decola încet, apoi 
începu să ia altitudine. Mai bine i-aş spune pilotului că vreau să 
ne ducă pe aeroportul din Hamburg. 

— Deja ştie asta. Când urcai la bord, Milo i-a făcut semn cu 
mâinile, mimând litera „H”. Pilotul a confirmat imediat că va 
zbura la Hambrug, conform indicaţiilor. 

— Aha, spuse Tweed. 

În timp ce avionul se îndrepta spre coasta Germaniei, Paula 
nu îşi putu lua ochii de pe hublou. Se vedea castelul de pe 
creasta muntelui, dumbrava înconjurată de palmieri şi de 
cactuşi enormi în care stătuseră de vorbă. Simţea că lăsa în 
urmă ceva care avea să îi lipsească. 


Epilog 


După ce Tweed intră în biroul său din Park Crescent, urmat de 
restul echipei sale, văzu două ziare împăturite care fuseseră 
aşezate pe masa lui de lucru. Monica se grăbi să ia unul din ele. 
Tweed se aşeză pe scaun, bucuros că revenise acasă, apoi 
deschise ziarul. Titlurile articolelor erau şocante. 


DEZASTRU AVIATIC Patru politicieni de talie internațională au 
murit în timpul unui zbor cu elicopterul Gavin Thunder se 
numără printre victime Tragedia de pe insula germană Sylt 

COMUNICAŢII GLOBALE Fără internet. Fără telefoane 


— Aşadar, Danzer a instalat o bombă la bordul elicopterului. l- 
a asasinat pe ticăloşii principali, spuse el în timp ce îi întindea 
Paulei ziarul. 

— Cine este Danzer? întrebă Monica. 

— Cineva de care am auzit în timp ce ne aflam în străinătate. 
Văd că monitorul tău a dispărut. 

— larăşi s-a întâmplat - torpilele, zgomotul înfiorător. Am 

plecat din cameră. Când am revenit, încă nu se terminase, 
aşadar, am scos computerul din priză. Am luat un taxi ca să 
ajung la o firmă unde lucrează nişte cunoscuţi de-ai mei. Nu am 
putut folosi telefonul. E mort. Acelaşi lucru li s-a întâmplat şi 
prietenilor mei. 
_ Internetul nu-şi mai revine. Nu ştiu ce să spun despre telefon. 
In concluzie, l-am chemat pe George şi i-am spus să ia 
computerul şi să îl arunce. Când s-a întors, mi-a povestit că lada 
de gunoi era plină de computere. 

— Mă bucur că ai ieşit la timp din cameră. Eram îngrijorat în 
privinţa ta. 

— Aflaseşi despre asta? 

— Am auzit nişte zvonuri. Buchanan m-a sunat la Hamburg. 
Aflase că adevărata doamnă Mordaunt primise o alarmă falsă. 
De asemenea, mi-a spus că i-au arestat pe refugiații pe care îi 
văzuse Marler la Dorset - i-au găsit răspândiţi în Dartmoor. 
Acum pot să văd ziarul pe care l-ai luat de pe biroul meu? 

— Pregăteşte-te pentru un şoc. 


Monica îi aduse celălalt ziar, i-l dădu, iar Tweed îl deschise la 
o pagină din interior. Acesta rămase uimit, uitându-se la titlu, 
apoi citi rar textul de sub acesta: 


LORDUL BARFORD S-A SINUCIS 


Distinsul general de brigadă, Lordul Barford, a fost găsit mort 
în camera sa de la Hotelul Four Seasons din Hamburg. El ţinea în 
mână revolverul de la care a venit lovitura fatală. Nu a fost 
descoperit niciun bilet care să motiveze gestul. 

— Există o scrisoare, şopti Monica. Îţi este adresată, dar, în 
absenţa ta, mi-am permis să o deschid. Iat-o! 

Tweed, care de obicei citea repede, citi scrisoarea rar, de trei 
ori. El privi pe fereastră de parcă ar fi vrut să vadă ceva, apoi se 
ridică, se îndreptă spre biroul Paulei, îi dădu scrisoarea şi reveni 
la biroul lui, privind în zare. Paula citi scrisoarea la fel de atentă 
ca şi Tweed: 


Dragul meu Tweed, 

Probabil că vei fi aflat deja decizia mea atunci când vei citi 
această scrisoare. De ce am făcut-o? Deoarece, după o carieră 
lungă şi onorabilă, am comis o greşeală regretabilă. Gavin 
Thunder, care speră să ajungă prim-ministru şi probabil că va 
ocupa această functie după evenimentele care vor avea loc, m-a 
convins să accept postul de guvernator general al Marii Britanii, 
atunci când aceasta va fi divizată în şase regiuni militare. 
Reflectând asupra acestor aspecte, am înțeles că, deşi credeam 
că viețile noastre aveau nevoie de o schimbare, ceea ce mi se 
propusese - şi ceea ce acceptasem - era o crimă. Am considerat 
că unicul mod de a-mi îndrepta greşeala fatală era să părăsesc 
această lume fragilă. Iti sunt recunoscător pentru prietenia pe 
care mi-ai purtat-o în toți aceşti ani. Rămas bun. 


Scrisoare era semnată „Bernard Barford”. Paula împături foaia 
de hârtie, apoi se uită la Tweed: 

— E îngrozitor! Bietul om! Nu ştiu ce să spun. 

— Era unicul mod în care îşi mai putea salva reputaţia, îi 
răspunse Tweed vorbind atât de încet, încât Paula de-abia îl 
putu auzi. A fost o persoană remarcabilă. Voi participa la 
funeralii, în cazul în care acestea vor avea loc. 


Scrisoarea le-a fost arătată tuturor. După ce o citiră cu toţii, în 
cameră se aşternu o tăcere adâncă, nimeni neavând curajul să o 
tulbure. Interfonul pe care Monica tocmai îl instalase în cameră 
sună. Ea răspunse, se încruntă, apoi se uită la Tweed. 

— In holul de la intrare se află cineva care nu doreşte să îşi 
dezvăluie numele. 

— Sunt Tweed. A, tu erai! Urcă, te rog! George te va conduce. 
Tweed privi în jurul lui. „Asta îi va uimi”, îşi spuse el. Le zise: 

— Să nu vă alarmaţi când va sosi oaspetele nostru. Veţi avea 
o surpriză. 

Uşa fu deschisă de către George, care se dădu în lături pentru 
a face loc cuiva. Toţi, mai puţin Tweed şi Monica, rămaseră 
uimiţi în timp ce persoana respectivă intra în cameră. 

Oskar Vernon zâmbea, ca de obicei. El purta o cămaşă verde, 
un costum de un galben pal şi o cravată albă, decorată cu lămâi. 
Şi ţinea în mână o pălărie de paie. 

— Faceţi cunoştinţă cu Oskar, spuse el, persoana care m-a 
ajutat teribil de mult în dezlegarea misterului. 

— Nu pricep, spuse Paula. 

— Inţeleg mirarea Paulei, comentă Oskar. El se uită la Tweed, 
care îi făcu semn să ia loc. Poate că ar fi cazul să le explici cum 
au stat lucrurile. 

— Oskar, începu Tweed, m-a ţinut la curent cu mişcările 
inamicului ori de câte ori s-a putut. Ştiind că avea relaţii în 
lumea interlopă, i-am sugerat să se folosească de reputaţia pe 
care o avea pentru a se infiltra în cadrul organizaţiei adverse... 

— Grozavă reputaţie! pufni Marler, rezemându-se de perete. 

— Lui Oskar i-au trebuit ani de zile, continuă Tweed, pentru a- 
şi face o reputaţie în mediile poliţiştilor, ale membrilor serviciilor 
de securitate şi ale lumii interlope, dându-se drept creierul care 
se afla în spatele tuturor tipurilor de ticăloşii. Dar nu e aşa. El îi 
detestă pe toţi cei pe care trebuie să îi impresioneze. 

— li urăsc de moarte, interveni Oskar. Aşadar, mai întâi îi 
păcălesc, apoi îi distrug. In urmă cu mulţi ani am aranjat să fie 
răspândite zvonuri în legătură cu activităţile mele criminale, dar 
acestea nu au putut fi niciodată dovedite. Vreau să spun că nu 
au putut fi dovedite de poliţie, deoarece nu eu le-am comis. 

— Ai mai făcut şi altceva ca să ne ajuţi? întrebă Tweed. 

— Ei, bine... continuă Oskar, îndreptându-şi cravata... am 
încercat să îi elimin pe Barton şi pe Panko. În miezul nopţii, pe 


aerodromul din Tonder, le-am pus o bombă la bordul aparatului 
de zbor. Cred că au descoperit-o devreme ce au reuşit să 
decoleze. Pe de altă parte, i-am împuşcat pe cei doi soldaţi din 
Brigada Specială care se aflau în cea de-a treia maşină de teren, 
urmărindu-i cu maşina mea Audi de culoare neagră şi 
omorându-i chiar înainte de a mă omori ei pe mine. 

— Asta ne-a fost de mare ajutor, comentă Tweed. Altfel am fi 
avut de înfruntat la carieră şapte adversari în loc de cinci. De 
asemenea, Oskar m-a sunat după ce rămăsesem singur în 
camera mea de la hotel şi mi-a dezvăluit planurile inamicului. 
Nu am fi reuşit să supravieţuim fără el. ` 

— Mă nelămureşte un singur lucru, spuse Paula. In timp ce 
mă aflam în camera Lisei, cineva a sunat şi s-a recomandat 
drept Oskar. 

— Nu am fost eu. Oskar părea surprins. S-a mai întâmplat 
ceva ciudat atunci? 

— Pe coridor se afla un om de serviciu care dădea cu 
aspiratorul. Nu părea a face parte din personalul hotelului şi a 
dispărut la puţin timp după aceea. 

— Ah! Oskar zâmbi. Trebuie să fi fost vorba despre o 
încercare de-a lui Thunder de a o discredita pe Lisa. Dorea să vă 
facă să nu aveţi încredere în ea. Impostorul şi-ar fi folosit 
mobilul pentru a spune asta tuturor persoanelor pe care le-ar fi 
contactat în camera ei. 

— Pentru început, ar fi cazul să te invităm la restaurant, 
propuse Paula. Ai făcut atât de multe pentru noi! 

— Îţi mulţumesc, îi răspunse Oskar. Dar va trebui să refuz 
invitaţia. Zâmbi din nou. Reputația mea ar avea de suferit dacă 
aş fi văzut în compania unor cetăţeni atât de onorabili! Trebuie 
să plec acum. Mi-a făcut plăcere să colaborez cu voi. 

Oskar se ridică în picioare. 

— Aveţi grijă de voi... 

— Fir-aş al naibii! spuse Newman după ce Oskar plecă. 

— Ţi-am spus eu, Paula, zise Tweed, zâmbind. 

— Ce anume? 

— Că nimeni nu este ceea ce pare a fi.