Colin Forbes — Valul Ucigas

Colin Forbes 


VALUL 
UCIGAS 


NOTA AUTORULUI 


Toate personajele prezente în roman sînt rodul imaginaţiei autorului 
şi nu au legătură cu persoane reale. Acelaşi principiu al invenţiei pure 
se aplică tuturor locaţiilor din Marea Britanie sau din Europa. In mod 
similar, anumite sate din Marea Britanie nu există, fiind imaginare. 


PROLOG 


În noaptea friguroasă, valul întunecat se rostogolea spre ei de- 
a curmezişul estuarului din nordul regiunii Dartmoor, purtînd un 
pescar nemişcat pe creastă. Luna nouă arunca o lumină palidă 
peste trupul îmbibat de apă. 

— Omul acela e mort, zise Paula Grey pe un ton sumbru. Uită- 
te şi tu! 

li întinse binoclul cu raze infraroşii lui Tweed, care se afla în 
spatele ei. Stăteau aplecaţi pe marginea stîncii falezei de la 
Appledore, un vechi oraş aşezat în locul unde se întîlnesc rîurile 
Torridge şi Taw, formînd un estuar larg. Pe malul opus, casele 
micuţe, cu zidurile albe, străluceau în lumina lunii. 

— Da. E mort, fu de acord Tweed. În curînd, valul îl va aduce 
pe plaja de sub noi. 

— Probabil că a căzut peste bordul vreunui pescador, comentă 
directorul Roy Buchanan de la Scotland Yard!. incă mă mai întreb 
de ce m-aţi convocat aici atît de urgent. 

— Ţi-am spus, Roy! se repezi Tweed, din cauza mesajului sosit 
la sediul SIS? din Londra, de la geniul acela diabolic, doctorul 
Goslar. 

— A fost, probabil, o farsă... 

In timp ce Buchanan, înalt şi uscăţiv, cam de patruzeci de ani, 
stătea de vorbă cu ei, Bob Newman, corespondent internaţional 
de presă, apăru alergînd pe treptele ce urcau dinspre plajă. | se 
adresă lui Tweed, directorul adjunct al SIS şi omul cu care 
colabora de ani întregi. 

— Se petrece totuşi ceva straniu. Bancuri de peşti morţi 
plutesc pe mare, alţii sunt împrăştiaţi pe toată plaja, somoni de 
stîncă, bibani de mare şi macrouri, dacă nu mă  înşel. Imi 
închipui că au fost otrăviţi. 

— Probabil că te înşeli! i se adresă Buchanan. 

Işi duse la ochi propriul binoclu şi cercetă locul de dedesubt. 

— E cît se poate de ciudat, continuă el. Ai dreptate. Toată 
plaja e acoperită de peşti morţi. 

— lar lîngă apă se află un cetăţean cu aspect neobişnuit, care 
filmează cu o cameră video tot ce se întîmplă, adăugă Newman. 
Nu pot să-mi imaginez de ce. 

— Ce e neobişnuit la el? întrebă inspectorul Crake. 


l Biroul de Investigații Criminale (n.red.) 
4 Special Investigation Service, Biroul de Investigaţii Speciale (n.red.) 


4 


Scund şi îndesat, într-un palton ponosit, Crake stătea lîngă 
Buchanan. Asemenea lui Tweed, era tăcut şi-şi ţinea mîinile 
îndesate în buzunare. 

— Felul cum e îmbrăcat, răspunse Newman. Poartă o pălărie 
de vinătoare şi o jachetă în carouri. E înalt, slab şi are o faţă 
osoasă. Aleargă de colo-colo. 

— Se pare că e reporterul nostru local, Sam Sneed, îi informă 
Crake, foarte dornic să publice un articol colosal în presa 
centrală. E înnebunit să plece de aici, în lumea largă. 

— Eşti localnic? întrebă Tweed. A, desigur. Ai idee unde 
locuieşte acest Sneed? 

— Da. Pe Pendel's Walk numărul 4, aflată în labirintul de străzi 
bolovănoase din spatele nostru, în Appledore. 

— Acum a apărut şi o focă moartă, izbucni Paula, în timp ce-şi 
ţinea binoclul la ochi. Sînt sigură că e o focă. De unde a putut să 
se ivească? 

— Există foci pe insula Lundy, o informă Crake. Ştii, 
domnişoară Grey, cred că ai dreptate. Ceea ce se vede pe 
creasta valului aceluia arată ca o focă. Nu înţeleg nimic din toate 
astea! 

— E oribil, răspunse Paula. Uitaţi-vă la plajă! E acoperită de 
peşti morţi, cum a spus şi Bob. 

— Aici se întîmplă ceva mortal! sublinie Tweed înverşunat. 
Simt prezenţa doctorului Goslar. Avem nevoie de mostre din apa 
mării! 

Buchanan se întoarse spre un bărbat înalt, cu o figură 
inexpresivă, care se afla în spatele lui — sergentul Warden, 
asistentul său. Dispoziţiile fură concise şi energice: 

— Warden, avem în maşină nişte canistre care se închid 
ermetic. Adu-le şi ia probe din apa mării! Pune-ţi mănuşi de 
cauciuc! Vin cu tine pînă la maşină, să văd dacă pot să iau 
legătura cu paramedicii de aici. Corpul pescarului aproape a 
ajuns la țărm. S-ar putea să fie totuşi viu... 

— Avem nevoie de probe şi de la peştii morţi! strigă Tweed 
după el. Şi, de asemenea, trebuie ridicată şi foca! 

— E o mare a morţii, murmură Paula. 

— Asta e şi impresia mea, fu de acord Tweed. lar acum cîteva 
minute mi s-a părut că aud motorul puternic al unui vas 
dispărînd în noapte. 

— Şi eu l-am auzit, confirmă Paula. 

interveni o scurtă tăcere, grea şi neliniştitoare, singurul 
zgomot fiind cel al valurilor care se spărgeau de țărm. Tweed îşi 


5 


aruncă privirea spre stînga, unde marea se întindea cît vedeai cu 
ochii. Nu era prea agitată. Aşadar, era cam ciudat ca un pescar 
să cadă peste 
bord şi să nu încerce să înoate pînă la mal. Cadavrul acestuia 
ajunse pe plajă. Curînd după aceea şi foca fu aruncată pe uscat, 
la cîteva zeci de metri mai departe. Nici una din 
victime nu mai mişca. Un minut mai tîrziu, un om slab şi agil urca 
scările pe care venise şi Newman mai devreme. Stringea la piept 
un obiect mare şi greu şi se îndreptă în fugă spre drum, fără a le 
arunca nici măcar o privire, apoi dispăru în oraş. 

— Sam Sneed, al naibii de grăbit! comentă Newman. De ce se 
grăbea aşa? 

— Imediat ce vom putea, cred că vom face o vizită în Pendel's 
Walk, hotărî Tweed. Ai idee cum ajungem acolo? îl întrebă el pe 
Crake. 

— Asta ar putea să vă ajute. Scoase din buzunar o coală de 
hîrtie împăturită. După ce făcu pe ea o însemnare cu pixul, i-o 
dădu lui Tweed. 

— O hartă cam grosolană a oraşului Appledore! Poţi găsi una 
la orice difuzor de presă! Vezi, am marcat cu o cruce locul unde 
stă Sneed. E o casă veche. Locuieşte împreună cu sora lui, 
Agnes. 

— Mulţumesc. 

— Şi iată că au sosit şi întăririle! continuă Crake. Va fi 
restricţionat accesul în această parte a falezei. Locul crimei şi 
toate celelalte. 

— Crezi că e vorba despre o crimă? insistă Paula. 

— N-am idee. Este totuşi ceva misterios. Deja au început să se 
aprindă luminile în casele din spatele nostru. Nu vreau ca locul 
să se umple de hiene. Mă duc să dau dispoziţiile necesare... Din 
dreapta, apăruse o maşină a poliţiei. Patru poliţişti în uniformă 
coboriîră în grabă. |n cîteva minute porţiunea de faleză din 
spatele lor fu izolată. Newman se oferi să-l ajute pe Warden să ia 
mostrele necesare. Tweed l-a atenţionat să folosească mănuşile 
de cauciuc, pe care ziaristul le purta întotdeauna cu el. Acum 
ambii bărbaţi se aflau jos, pe plajă. Warden lua probe de apă 
marină în canistre. Adusese cu el plicuri mari de plastic 
transparent, şi Newman se ajuta de lopata pe care o primise, 
pentru a aduna în ele peştii morţi. Buchanan se întoarse de la 
maşină, unde purtase o discuţie la telefonul mobil. 

— Am avut noroc, i se adresă el lui Tweed. Mai devreme au 
fost mobilizate două ambulanţe cu paramedici. Se pare că a fost 


6 


o farsă telefonică, făcută de cineva din afara oraşului Appledore. 
Vor ajunge aici într-o clipă. 

— O farsă telefonică? repetă Tweed tăios. Ai idee cine a fost 
autorul? 

— Nu. Legătura era proastă, iar vocea apelantului — 
distorsionată. 

— S-ar putea să fi fost, mai zise Tweed, fără a explica în nici 
un fel comentariul. 

— Un automobil mare se apropie din stînga! raportă Paula. 

Priviră cu toţii în direcţia aceea. Un Daimler cu geamurile 
colorate alunecă încet prin faţa lor. Nu se opri cînd ajunse la zona 
izolată. Pur şi simplu continuă să meargă, rupînd banda pusă de 
poliţişti. Buchanan se repezi după maşină, în timp ce aceasta 
trecea de o altă bandă. Il văzură bătînd în geam. Maşina opri, dar 
motorul rămase pornit. Buchanan vorbi cu şoferul. Apoi maşina 
îşi continuă drumul şi dispăru, iar Buchanan se înapoie cu faţa de 
o culoare cadaverică. 

— Ce părere ai despre toate astea? îl întrebă pe Tweed. 

— De ce i-ai dat drumul să plece? 

— Avea plăcuţă de înmatriculare de la Corpul Diplomatic. 
Şoferul mi-a spus că pasagerul ei trebuia să ajungă la o 
conferinţă urgentă. Nu poţi obliga pasagerul unei maşini oficiale 
să coboare. 

— L-ai văzut? 

— Da şi nu. Am avut impresia că era din Orientul Mijlociu, dar 
geamurile fumurii care îl separau de şofer erau închise. Am avut 
doar o imagine vagă. Apoi şoferul a spus că pasagerul ei are o 
întîlnire urgentă. A trebuit să-i las să plece. 

Frustrarea din glasul lui Buchanan era evidentă. Îl enerva 
faptul că atitea persoane se învirteau pe acolo, şi el nu putea să 
se atingă de ele — imunitate diplomatică. 

— Pasagerul eí? repetă Tweed. Şoferul era femeie? 

— Da. Grozav de arătoasă, după cît am putut vedea. Nu prea 
mult. 

Avea ochelari rotunzi închişi la culoare. Şi aş putea să spun că 
avea un păr negru tăciune. 

— O şoferiţă? Tonul lui Tweed era tăios. Eşti sigur? 

— Destul de sigur. Purta o pălărie înaltă, cu boruri mari. Cred 
că voia să-şi ascundă părul sub pălărie, dar puţin tot i-a scăpat 
pe spate — l-am văzut la lumina felinarului. De ce e aşa 
importantă? 

— Ce vîrstă avea? 


— Spre patruzeci de ani, aş zice eu. 

— Interesant. In trecut, doctorul Goslar a lucrat cu o secretară 
tînără. 

— Hai, fii serios! Doar nu vrei să spui că pasagerul era 
Goslar?! De fapt, cum arată el? 

— N-am avut niciodată vreo idee, nici măcar un indiciu. Văd că 
au sosit ambulanţele. Paramedicii sînt deja pe plajă. Ridică leşul 
pescarului — dacă e, într-adevăr, mort. Vreau să fie transportată 
şi foca, în cea de a doua ambulanţă. 

— Sper că glumeşti! protestă Buchanan. Focile sînt grele — şi 
alunecoase. 

— Poliţiştii trebuie să aibă vreo bucată de pînză în care să o 
înve- lească. Şi sînt destui, ca să poată căra o focă... Făcu o 
pauză, deoarece un paramedic urca în grabă scările din- 
spre plajă, pentru a raporta că pescarul era, într-adevăr, mort. 

— Totul trebuie dus direct lui Charles Saafeld, continuă Tweed. 
După cum ştiţi, este cel mai bun medic legist din ţară, probabil 
din lume. E şi un strălucit biofizician şi profesor de bacteorologie. 
Omul e un creier ambulant! 

— E un sul mare de pînză în maşina poliţiei, interveni Crake. 
Absolut curată. N-a fost folosită niciodată pînă acum. Va fi 
complicat, dar vom putea să punem foca într-o ambulanţă. 

— Atunci fă asta, te rog! îi ceru Tweed. Canistrele cu 
eşantioanele de apă trebuie duse tot lui Saafeld. Paula îi făcu 
semn cu cotul lui Tweed. 

— Fluxul a revenit şi e gata să se reverse din nou, dar nu 
înaintează prea mult pe plajă. 

— Atunci avem nevoie de mai multe probe din apa mării, 
hotărî Tweed. 

— De ce? întrebă Buchanan. 

— Pentru că e ceva nefiresc şi sinistru în toată treaba de aici. 

— Tot noi ne ocupăm şi de asta, interveni Warden, care tocmai 
se înapoiase, împreună cu Newman, după ce puseseră mostrele 
în ambu- lanţa cea mai apropiată. Mai sînt destule canistre. Mă 
duc să orga- nizez totul! 

— Şi nu-ţi bate capul să mă consuli şi pe mine, zise Buchanan 
ironic. La urma urmei, nu sînt decît superiorul tău! Acum du-te şi 
fă ce trebuie! Se uită la Tweed. 

— Nu am idee ce cauţi. 

— Nici eu nu prea ştiu. Răspunsul la toate întîmplările de aici 
se află în ceea ce va găsi Saafeld. Dacă va găsi ceva. 


8 


Buchanan ridică din sprîncene, apoi plecă tacticos împreună 
cu Crake, pentru a supraveghea operaţiunea. Tweed fu lăsat 
singur cu Paula şi cu Newman, care-şi scoase cu grijă mănuşile 
de cauciuc şi le puse într-o pungă pentru probe. Timp de cîteva 
minute rămaseră tăcuţi. Era sfîrşitul lui martie. Aerul nopţii era 
rece. Paula privi spre dreapta, unde cele două rîuri se vărsau în 
estuar. În ultima vreme plouase mult. Uitîndu-se apoi în spate, 
văzu casele din piatră cenuşie îngrămădite una într-alta şi un mic 
hotel. O privelişte deprimantă în întuneric. Era mai plăcut să te 
uiţi peste estuar, la micul Instow. 
Grupul de case modeste din depărtare era mult mai vesel — 
datorită pereţilor spoiţi în alb. În lumina lunii, arăta ca un sat de 
jucărie. 

— Acum ce mai urmează? întrebă Paula, ridicîndu-şi fermoarul 
hanoracului pînă sub bărbie. Incepuse să adie o briză rece. Privi 
în stînga şi zări marea. Se umflase, ca şi cum toată apa din 
estuar se revărsase în ea. Newman plecase înapoi pe plajă, 
pentru a se asigura că noile mostre de apă marină pe care le 
voia Tweed fuseseră luate. Se întoarse apoi repede, raportînd că 
jos totul este în regulă. 

— Atunci, cred că trebuie să mergem să schimbăm citeva 
cuvinte cu domnul Sam Sneed, reporterul cel ambițios din 
Pendel's Walk, dacă vom putea găsi vreodată locul acela. 

Inainte de a pleca, Tweed îl întrebă pe inspectorul Crake dacă 
puteau să ajungă acolo cu maşina, dar el îi sfătui să meargă pe 
jos, arătîndu-le totodată strada laterală, care începea chiar în 
faţa lor. Curînd Tweed îşi dădu seama că inspectorul avusese 
dreptate. Strada era prea îngustă. Ajungînd în capătul ei, intrară 
într-un labirint de alte străduţe şi mai înguste, vechi şi 
bolovănoase. La lumina unui felinar studiară harta primită de la 
Crake. 

— Aici o luăm la stînga, li se adresă Paulei şi lui Newman, iar 
apoi prima la dreapta, pentru început. 

— Locul îţi cam dă fiori! comentă Paula. 

Labirintul de străzi, nu mai late ca nişte alei largi, era parcă de 
pe altă lume. Se simţea complet ruptă de locul pe care-l 
părăsiseră. Străzile erau mărginite de case vechi cu terase, 
construite cu mulţi ani în urmă din granit de Darfmoor. Nu se 
zărea nici o rază de 
lumină la nici una dintre casele acestea rare şi cubice. Nici urmă 
de ființă umană. Singurul sunet era cel al paşilor lor pe bolovani. 
Paula întorcea capul, continuînd să-şi arunce privirea în urmă. 


9 


Mîna i se încleştase pe Browning-ul ascuns în geanta de pe umăr. 
Era o lume tainică, unele străzi ajungînd pînă departe, ca apoi să 
dispară după vreun colţ. „Labirintul din Hampton Court e nimic 
pe lîngă ceea ce e aici", gîndi ea. Aflat în fruntea grupului, Tweed 
coti din nou pe o stradă ce urca. Un felinar suspendat de un braţ 
de pe perete ilumina slab un nume: „Pendel's Walk". 

Desigur, numărul 4 era dincolo de jumătatea străzii, sus pe 
deal. La ferestrele înguste, se vedea lumină, dar era ascunsă 
după perdelele întunecate şi ponosite. Tweed le făcu semn Paulei 
şi lui Newman, şi amîndoi se aşezară de o parte şi de alta a uşii. 
O motocicletă era sprijinită de perete. Newman pipăi motorul. 
Era cald. Tweed apăsă pe butonul soneriei, dar fu nevoit să 
aştepte cîteva minute înainte de a auzi uşa descuindu-se şi apoi 
deschizindu-se cît permitea lanţul de siguranţă. O femeie 
durdulie de vîrstă mijlocie, într-o rochie imprimată, îi privea 
încordată. 

— Doamna Sneed? 

— Domnişoara, dacă nu vă supăraţi. Cine sînteţi? 

Băuse. Aburii de alcool le ieşiră în întîmpinare. Tweed ţinea în 
mînă o legitimaţie a Brigăzii Speciale, contrafăcută de băieţii din 
Park Crescent. Semăna extrem de bine cu una adevărată. 

— Regret că trebuie să vă deranjăm aşa de tîrziu. Numele meu 
este Tweed. Dumneata trebuie să fii Agnes. Am ceva de discutat 
cu domnul Sneed. 

— E ocupat. N 

— Domnişoară Sneed, am autoritatea să-i cer să mă ajute. li 
răpesc doar cîteva minute. 

— Ar fi mai bine să-l laşi înăuntru, Agnes. Brigada Specială 
poate intra oriunde. i 

O figură ca de pitic apăru peste umărul lui Agnes. Incă mai 
purta pălăria de vînător şi jacheta groasă în carouri. li adresă lui 
Tweed un zimbet afectat, dar expresia i se schimbă cînd îi văzu 
intrînd şi pe Paula şi Newman. 

— Hei! Dar cîţi sînteţi? 

—  Asistenţii mei, domnişoara Grey şi domnul Newman, îi 
prezentă Tweed. 

Intrară într-o cameră de zi înghesuită, în care erau răspîndite 
la întîmplare canapele şi fotolii acoperite cu huse de creton uzat. 
Sneed, părînd încă tulburat, îi invită să ia loc. Agnes se grăbi s-o 
ia înainte, ascunse o sticlă de gin după nişte perne de pe divan, 
pe care se sprijini apoi cu spatele. 


10 


— Tocmai îmi terminam treaba, rosti Sneed pe nas. Daţi-mi 
voie un minut şi voi fi al vostru. Dispăru printr-o uşă 
întredeschisă, pe care o închise în urma lui. Tweed se aşeză cu 
grijă într-un fotoliu, simțind sub el arcurile rupte, îi zimbi lui 
Agnes, pentru a o face să se destindă. 

— Inţeleg că fratele tău e reporter. Presupun că lucrează tot 
timpul, zise Tweed insinuant. 

— Nu. Lucrează doar ziua. Alt reporter e de noapte. 

— Din păcate, ca angajat al ziarului local, cred că nu cîştigă 
prea mulţi bani. 

— Acum se descurcă destul de bine. Uneori mai ai şi noroc... 
Agnes se întrerupse brusc. Sîngele îi năvăli în obraji cînd îşi dădu 
seama că vorbise prea mult. Intinse mîna după un pahar pe 
jumătate gol de pe o măsuţă, apoi şi-o retrase şi şi-o aşeză în 
poală. Fără pahar. 

— Locuiţi de mult aici? continuă Tweed binevoitor. 

— De când m-am născut. Când mama a murit, fratele meu şi 
cu mine am hotărît că ar fi o decizie bună să rămînem aici. 

— Mediul vă era familiar, sporovăi Tweed mai departe. Astăzi 
fratele tău e ocupat în atelier... 

— Copiază caseta aia video... 

Din nou se întrerupse brusc. Din nou expresia ei sugera că 
vorbise prea mult. Işi încleşta şi-şi descleşta mîinile grăsuţe, apoi 
îşi privi ceasul. Tweed se mişcă în fotoliu, ca şi cum voia să se 
aşeze mai confortabil. Şi îi aruncă o privire lui Newman, care 
înţelese mesajul. 

— Scuzaţi-mă! zise el. 

Se ridică brusc şi se îndreptă spre uşa atelierului, deschizînd-o 
înainte ca Agnes să poată protesta. Pătrunse astfel într-o cameră 
întunecoasă, cu mesele încărcate de echipament fotografic. Un 
beculeţ roşu era singura sursă de lumină. Nici urmă de Sneed. Se 
îndreptă 
spre o uşă dintr-un perete lateral, o deschise şi se pomeni într-o 
alee. 

Atunci o auzi pe Agnes strigînd: 

— Nu intra acolo... 

Newman alergă cîţiva paşi pe alee şi se trezi înapoi în Pendel's 
Walk. La poalele dealului auzi motocicleta demarînd şi văzu pe 
ea o siluetă subţire, cu cască de protecţie. Vehiculul dispăru 
după colţ. Newman apăsă de trei ori pe soneria de la numărul 4 
şi Tweed deschise. 


11 


— Motocicleta lui Sneed a plecat — cu Sneed pe ea, îi raportă 
Newman. În camera aceea mai exista o ieşire, prin care a 
dispărut. 

— M-am gîndit eu că stătea de prea mult timp acolo. 

Tweed ieşi în stradă. Paula se afla în spatele lui, în uşă. Brusc, 
simţi o mînă durdulie împingînd-o de la spate. Aproape se 
împiedică de bolovani, dar Newman o prinse de braţ. Agnes 
strigă după ei: 

— Căraţi-vă cu toţii! 

Apoi trînti uşa şi auziră cheia răsucindu-se în broască. Paula 
ridică din umeri şi zîmbi. 

— Pentru o cucoană durdulie ca ea, are destulă putere. 

— Mă duc înapoi pe alee, să mai arunc o privire în atelierul 
domnului Sneed, hotărî Newman. 

incepu să alerge, cu ceilalţi după el. Cînd intrară pe alee, 
auziră uşa închizîndu-se cu o izbitură. Ajunseră tocmai la timp 
pentru a auzi şi zăvorul împins în lăcaşul lui. Paula ridică iar din 
umeri, în timp ce priveau uşa de lemn ferecată. 

— Nu sîntem bine veniţi, comentă ea. Nu sîntem doriţi în acest 
voiaj! Şi draga de Agnes poate să se mişte realmente repede, 
cînd vrea. Aşadar, totul n-a fost decît o pierdere de timp. 

— Ne întoarcem la maşina de pe faleză, anunţă Tweed. Şi să 
ştii că n-a fost chiar pierdere de timp. Am aflat destule... 

Cînd, în cele din urmă, găsiră drumul înapoi, sosiră chiar la 
timp pentru a vedea cele două ambulanţe plecînd. Polițistul de 
serviciu ridică banda pusă la locul presupusei crime, astfel încît 
să poată ajunge acolo unde se aflau Buchanan şi Crake. 

— Aveţi vreo veste bună? se interesă acesta din urmă. 

— Nu chiar, răspunse Tweed. Ambulanţele se află în drum spre 
Saafeld? continuă el adresîndu-i-se lui Buchanan. Şoferii ştiu 
unde-l pot găsi în oraş? 

— Sigur că da, răspunse Buchanan răspicat. lar eu i-am 
telefonat să-l informez ce-l aşteaptă — că totul e la sugestia ta şi 
că unul dintre specimenele ce se află în drum spre el e o focă 
moartă. A fost o uşu- rare că l-am prins la telefon, la o oră atît de 
tîrzie. 

— Saafeld e o bufniţă! îi place să lucreze noaptea. Cum a reac- 
tionat cînd a aflat de focă? 

— Ca şi cum ar fi fost ceva normal. Mi-a mulţumit că l-am 
anunţat. Spunea că astfel va putea să contacteze la rîndul lui pe 
altcineva. A fost o conversaţie foarte scurtă. E un tip remarcabil. 
Şi am mai avut o convorbire telefonică. 


12 


— Aşa?!? Ţine-mă în suspans! 

— Luasem numărul de înmatriculare al Daimler-ului. Cît aţi 
fost plecaţi să-l vizitaţi pe Sneed, l-am verificat. Fii atent! 
Daimler-ul aparţine unei ambasade arabe din Londra. Un stat 
arab din Golf ostil nouă, care a descoperit abia acum cîteva luni 
că stă pe o rezervă 
uriaşă de petrol. E vorba de miliarde şi miliarde de dolari. 

— Fata care conducea ţi-a spus motivul pentru care se aflau în 
această parte a lumii? 

— Da. M-a informat imediat şi de bunăvoie că importantul ei 
pasa- ger căuta să cumpere o casă într-o ţară vestică. 

— Tu crezi asta? 

— Nu. Şi nici măcar n-am întrebat-o dacă au găsit ceva, dar tu 
ai vreo idee ce se întîmplă aici? 

— E prea devreme să mă pronunţ. Ar putea fi ceva sinistru şi 
periculos sau chiar catastrofal. 


CAPITOLUL 1 


Părăsiră Appledore. Newman la volanul Mercedes-ului său, cu 
Tweed pe locul de alături şi Paula pe bancheta din spate. Ea 
tocmai se gindea că mintea lui Tweed zbura la kilometri 
depărtare, cînd brusc acesta i se adresă lui Newman: 

— Să conduci încet! Şi aprinde faza lungă! 

— In regulă, dar, dacă nu te superi, îmi spui şi mie de ce? 

— In felul acesta pot să văd mai bine suprafaţa şoselei. Am 
observat că acolo unde a oprit Buchanan Daimler-ul, pe asfalt s-a 
făcut o mică pată. Inseamnă că maşina aceea pierde ulei cînd 
opreşte. 

— Ceea ce ne spune exact ce intenţionezi tu să faci, interveni 
Paula ironică. 

Tweed nu răspunse. Se aplecase, sprijinit pe centura de 
siguranţă, şi privea atent prin parbriz. In scurt timp Appledore 
rămase mult în urmă, şi acum ei mergeau pe şoseaua mărginită 
de garduri vii. Tweed stătea tot ca un Buddha, fără să se mişte şi 
continuînd să 
privească atent prin parbriz. 

— Stop! zise el deodată. 

Newman îşi aruncă privirea în oglinda retrovizoare, în timp ce 
trăgea maşina pe marginea cu iarbă şi aprindea luminile de 


13 


avertizare. Tweed coborise din maşină, înainte ca cineva să 
poată spune o vorbă. Paula îl urmă. Cu ajutorul unei lanterne, 


examina ceva pe 
şosea. Apoi se opri, cînd Paula ajunse lîngă el. 
— Ce este? 


— Încă o pată de ulei. Daimler-ul s-a oprit şi aici, pentru un 
scurt interval. 

— De ce? 

— Ca să primească un pachet. 

— Ce pachet? De la cine? 

— Cît timp socoteşti tu că a trecut între momentul în care l-am 
văzut pe Sam Sneed urcînd grăbit treptele dinspre plajă şi 
sosirea noastră în Pendel's Walk? 

— Aş spune că pe puţin o oră, probabil mai mult. S-a întîmplat 
să mă uit la ceas cînd a apărut Sneed sus pe faleză. Era ora 
10.30 seara. Acum e 12.30 noaptea. 

— Atunci calculul e corect. 

— Ce calcul? Nu fi secretos cu mine! îl apostrofa ea 
exasperată. 

— A fost timp suficient pentru ca Sneed să se ducă acasă, să 
facă o copie de pe caseta video, şi apoi să vină să predea 
originalul misteriosului pasager din Daimler. Pentru a ajunge aici, 
şi-a folosit motocicleta, a predat pachetul, apoi s-a întors acasă, 
înainte de 
sosirea noastră. Şi nu uita că surorii lui, Agnes, i-a scăpat 
afirmaţia că făcea copii de pe casetă. 

— Aşadar, ce se întîmplă? întrebă Paula, în timp ce se 
îndreptau spre maşină. 

— Am fost martorii unei demonstraţii. Cu mult timp în urmă, 
am aflat pe pielea mea că doctorul Goslar e un strălucit 
organizator. Să mergem la hotelul Gidleigh Park din Dartmoor, îi 
ceru lui Newman cînd urcară în maşină. Acum poţi să conduci cu 
ce viteză vrei, numai să nu pui în pericol siguranţa traficului. 
Cred că la hotel trebuie să bem ceva, în ciuda orei tîrzii, în 
definitiv, sîntem oaspeţi. Pînă la urmă, Newman a condus încet 
prin Chagford, un vechi sat din Dartmoor, cu case din piatră 
cenuşie şi cu prăvăliile închise. 
Pentru a ajunge la magnificul şi străvechiul hotel trebuia să 
mergi pe un drum îngust, cam de un kilometru jumătate, unde 
numai o maşină avea loc. Cînd Newman parcă maşina aproape 
de intrare, hotelul părea o constelație de lumini. În momentul în 


14 


care păşiră în confortabilul şi luxosul hol, un chelner le ură bun 
venit. 

— Avem vreo şansă să primim ceva de băut? întrebă Tweed. 
Ştiu că e tîrziu — sau poate ar trebui să spun devreme? 

— Desigur, domnule, răspunse chelnerul cu un zimbet. Eu sunt 
singur de serviciu, directorul s-a dus la culcare. Aşa că nu trebuie 
să-l mai întreb. Ce aţi dori? 

— Un scotch dublu pentru mine, răspunse prompt Newman. 
Fără apă! 

Tweed şi Paula comandară fiecare cîte un pahar de 
Chardonnay, apoi intrară cu toţii într-un salon mare şi gol. După 
ce îşi scoaseră hainele şi le aranjară frumos pe un scaun, Tweed 
şi Paula se aşezară pe o sofa confortabilă, în timp ce Newman îşi 
trase un fotoliu lîngă ei. 

— Imi place locul acesta, zise Paula. Şi nu-i aşa că e bine 
încălzit? 

— Totul e perfect, fu de acord Tweed. Mincarea e excelentă, 
serviciul impecabil. Mă gîndesc să vin aici într-o bună zi, pentru o 
scurtă vacanţă. 

— Intotdeauna spui asta, îl tachină Paula, dar, de fapt, n-ai 
făcut-o niciodată. 

O cameristă, în drum spre dormitorul ei, se opri în prag pentru 
a-i studia pe noii oaspeţi. Paula, înaltă de 1,65 m, era zveltă şi 
foarte atrăgătoare. De aproximativ treizeci de ani, avea un păr 
lucios castaniu-închis, care-i cădea pe umeri. Cu o formă a feţei 
frumoasă, 
avea nasul bine proporţionat, gura fermă, cu buze care sugerau 
sentimente ascunse, şi bărbia hotărită. Tweed, cu cîţiva 
centimetri mai înalt, era bine clădit, de vîrstă incertă, complet 
ras şi cu ochi pătrunzători în spatele ochelarilor cu ramă de 
baga. Era genul de om pe lîngă care treci pe stradă fără să-l 
observi, o caracteristică pe care o găsea de nepreţuit în anumite 
ocazii, în funcţia lui de director adjunct al SIS. 

Camerista se gîndi că sînt oameni simpatici, dar privirea ei 
zăbovi mai mult asupra ziaristului Bob Newman. Inalt de 1,75 m, 
era bine făcut şi fără să fie prea gras. Era şi el complet ras, iar 
părul îi era deschis la culoare. Cam de patruzeci de ani, era un 


bărbat la 
care multe femei se uitau şi a doua oară. Le plăcea zâmbetul lui 
plin de viaţă. 


— Sîntem observați, şopti Tweed. E în regulă, acum a plecat. 
Şi iată şi băuturile! 
15 


Tweed îl cercetă amănunţit pe tînărul chelner, în timp ce 
servea băuturile. Hotărî că părea inteligent şi bănui că e încă în 
perioada de probă. | se adresă exact înainte ca acesta să plece. 

— Intîmplător, eşti cumva localnic? 

— Da, domnule. M-am născut în Chagford şi îmi place la 
nebunie această zonă. Intre noi fie vorba, am refuzat oferte de la 
Londra. Imi place liniştea din Dartmoor. 

— S-a mutat de curînd cineva străin într-o casă mare de pe 
aici? Se spune că aşa s-ar fi întîmplat. 

— Probabil vă referiţi la domnul Charterhouse. A închiriat 
Gargoyle Towers acum aproximativ trei luni. Se bîrfeşte despre el 
în Chagford. 

— Sună interesant. Şi ce se birfeşte? 

— | se spune Omul-Misterelor. Nimeni nu l-a văzut vreodată. 
Soseşte noaptea-tirziu într-o limuzină cu şofer, ţine draperiile 
trase la ferestre şi nu-l poţi zări. Intr-o noapte, un vânător care 
bracona pe terenul lui l-a văzut cel mai de-aproape. 

— Aşa că poţi să mi-l descrii? 

— Mi-e teamă că nu. Braconierul a văzut limuzina trăgînd la 
intrare şi pasagerul coborînd pe partea cealaltă. | s-a deschis uşa 
de la intrare, dar holul nu era luminat, ceea ce i s-a părut ciudat. 
Acum Jim, aşa se numeşte braconierul, ocoleşte cu grijă locul. 
Dacă te apropii noaptea, se aprind nişte reflectoare ce te orbesc. 
Presupun că n-ar trebui să vorbesc despre el. 

— Domnul Charterhouse, reflectă Tweed. Pare a fi un vechi 
prieten al meu. E departe acest Gargoyle Towers? A 

— Nu, domnule. Se poate zice că e vecin cu noi — In stilul 
Dartmoor. 

— Şi cum se ajunge acolo? 

— Cu maşina e un drum foarte lung şi ocolit, dar ziua puteţi să 
mergeţi pe jos. Mai întîi traversaţi Water Gardens, pe lîngă care 
aţi trecut cu maşina înainte de a sosi la hotel, pe stînga. 

— Sîntem toţi în formă bună. După ce terminăm de băut, s-ar 
putea să-i facem o vizită. Ştiu că nu se culcă decit foarte tîrziu. 
Dar, după ce părăsim Water Gardens, pe unde mergem? 

— Mai e şi o pădure. Pot să vă arăt locul pe harta pe care o am 
în buzunar. Multor vizitatori le place drumeţia, dar vă sfătuiesc 
să vă puneţi o pereche de cizme de cauciuc — sînt destule la 
intrare, special pentru vizitatori. 

— Eu mă simt bine în ghetele mele, interveni Paula. 

— O încălţăminte perfectă pentru căţărat, doamnă, o asigură 
chelnerul. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, sînt la dispoziţia dum- 


16 


neavoastră. Harta e clară, domnule? îl întrebă pe Tweed, după ce 
acesta o privi cu atenţie. 

— Da. Va fi un ghid excelent pentru noi, sînt sigur. Mulţumesc. 
Paula aşteptă pînă cînd rămaseră singuri. 

— Ce e cu toate astea? întrebă ea întorcîndu-se spre Tweed, 
care stătea alături. Sînt complet derutată. Mai întîi, avem un 
pescar mort aruncat pe mal, apoi, plaja e acoperită cu peşti 
morţi, şi, pe deasupra, o focă moartă e tîrîtă pe nisip. În timp ce 
Sam Sneed, 
reporterul local... 

— Reporterul cel ambițios, îi aminti Tweed. 

— In regulă, ambițiosul reporter local îşi foloseşte camera 
video pentru a înregistra întreaga scenă, apoi se grăbeşte să 
ajungă la căsuţa lui. Intre timp, apare o limuzină misterioasă, cu 
geamurile opace, rupe cordoanele poliţiei, e oprită de Buchanan, 
care nu poate face nimic pentru că maşina are număr de 


înmatriculare de la Corpul Diplomatic. 
Şoferul e o fată cu părul negru. Noi îl vizităm pe Sneed, Bob 
descoperă că acesta tocmai sosise de undeva — motorul 


motocicletei era cald. Lui Agnes, sora lui, îi scapă informaţia că 
fratele ei făcea copii de pe caseta video. Sneed se furişează pe 
uşa din spate şi pleacă pe motocicletă. Deodată se opri. Ciudat, 
dar nu l-am auzit pornind motorul. 

— E simplu, o întrerupse Newman. După ce s-a strecurat 
afară, înainte de a porni motorul, a împins motocicleta mai 
departe de casă, de aceea nu l-am putut auzi. 

— Mai tîrziu, continuă Paula, Tweed descoperă o pată de ulei 
în afara oraşului Appledore. Apoi, cînd ne întorceam, aflăm de 
omul invizibil, domnul Charterhouse. Sînt complet derutată, 
repetă ea. 

— Noroc! ridică Tweed paharul cu vin. Paula, tocmai ai făcut 
un excelent rezumat al evenimentelor. Piesele unui mozaic care 
nu prea se potrivesc. Avem nevoie de mai multe piese pentru a 
începe să în- trezărim întregul tablou. Şi nu uita că Buchanan a 
aflat că acela care era în limuzină aparţinea unui stat arab ostil, 
aşezat pe o comoară de petrol descoperită recent. Miliarde şi 
miliarde de dolari, spunea Roy. 

— Sînt mai derutată ca oricînd, continuă Paula. Tweed, tu ce 
părere ai? 

— Eu sînt foarte îngrijorat — aproape îngrozit. Mă tem că ne 
aflăm în faţa unui pericol cu care lumea nu s-a mai confruntat 
pînă acum. Pericol global. Şi aminteşte-ţi că totul a început cu 


17 


această comunicare ciudată primită de la doctorul Goslar — 
mesajul din plicul pus în cutia poştală din Park Crescent, azi- 
dimineaţă devreme. Ar fi mai bine ca amindoi să vă uitaţi încă o 
dată la el, să vă împrospătaţi memoria. 

Scoase un plic din buzunarul de la piept şi luă din el o coală de 
hîrtie îndoită, pe care i-o dădu Paulei. Dragul meu Tweed, n-ar fi 
timpul să încrucişăm din nou spadele? Cu ani în urmă, ai fost un 
adversar formidabil - dar am scăpat de tine. In noaptea aceasta, 
să zicem la ora zece, să te afli lîngă oraşul Appledore, din nordul 
regiunii Dartmoor. Acolo este locul unde va începe desfăşurarea 
destinului inevitabil al acestei planete. Să nu te aştepţi să 
învingi. H. Goslar. 

— E scris de mînă, comentă Paula. Clişeu de modă veche. lar 
caligrafia urcă şi coboară ca liniile unui seismograf. Presupun că 
nu e o glumă!?! 

— Ceea ce am văzut noi la Appledore nu era o glumă, 
comentă Newman. 

— Nu, sublinie Tweed, nu e o glumă. E Goslar. Am o mică 
mostră din caligrafia lui, pe care am obținut-o cu ani în urmă. 
Nota mi se pare autentică. Am fost destul de precaut să i-o arăt 
lui Pete Nield. Printre alte talente, e şi expert grafolog. A 
confirmat fără nici 
un dubiu că e Goslar. 

— Cînd l-ai întîlnit ultima oară pe acest Goslar? întrebă Paula. 

— Cu peste zece ani în urmă — Inainte de a te alătura tu nouă. 
A fost foarte activ în timpul Războiului Rece, înainte de căderea 
Zidului Berlinului. A colaborat cu sovieticii, vînzîndu-le date 
despre armele secrete americane, şi formule de producere a 
unor gaze otrăvitoare, însă a cooperat şi cu Washingtonul, 
vînzîndu-i date despre armele secrete sovietice, pe mari sume de 
bani. 

— Poţi să-l descrii? 

— N-am idee cum arată el — sau ea. N-am ştiut nici măcar 
dacă e bărbat sau femeie. Am o fotografie a lui — sau a ei. 
Tweed scoase portofelul şi-i întinse o mică fotografie. Avea 
colţurile îndoite, ca şi cum ar fi fost examinată de nenumărate 
ori, înainte de a fi pusă bine în portofel. Fotografia fusese făcută 
noaptea şi reprezenta o siluetă micuță — din spate — de la 
distanţă. Ce era ciudat şi o miră pe Paula era că braţele îi atîrnau 
stîngaci, depărtate de o parte şi de alta a trupului. lar pe cap 
avea un fel de bonetă. li dădu fotografia lui Newman. 


18 


— Cred că aş putea să recunosc silueta asta, dacă aş vedea-o 
vreodată stînd cu spatele la mine. 

— Inseamnă că eşti mai deşteaptă decît mine, comentă 
Newman. 

— Cînd a fost făcută? mai întrebă ea. 

— Bob a făcut-o, explică Tweed. A fost în noaptea cînd eram 
aproape gata să-l prindem. A fost făcută chiar la graniţa Cortinei 
de Fier, în estul Liibeck-ului, pe coasta Mării Baltice, dar, în 
momentul în care am ajuns, Goslar îşi croia drumul peste terenul 
minat din preajma Cortinei de Fier - în mod clar, cunoştea 
cărarea cea sigură. 

— Poate dacă ar fi mărită, sugeră ea. 

— Paula, interveni Tweed, am mărit-o cît am putut şi am exa- 
minat-o la un microscop de mare putere. Imaginea era din ce în 
ce mai neclară. 

— Ce poartă pe cap? 

— Un fel de căciulă de lînă. Era foarte frig în noaptea aceea. 

— Dar, protestă Paula, dacă făcea afaceri cu americanii, 
cineva din SUA n-ar putea să-l descrie? 

— Nu, răspunse Newman. Am zburat pînă acolo să-l văd pe 
Cord Dillon, abia numit director adjunct al CIA. După ce Zidul 
Berlinului a căzut, Goslar s-a mutat în America. Ei l-au primit cu 
braţele deschise cînd le-a spus că poate să creeze un nou gaz, 
care să 
distrugă orice inamic înainte chiar de a-şi da seama ce i se 
întîmplă. A cumpărat o fabrică de chimicale şi s-a ţinut de cuvînt. 
L-au plătit cu zece milioane de dolari — dar el se aşteptase la 
douăzeci de milioane, aşa că, într-o dimineaţă, cînd toţi 
muncitorii erau la lucru, o bombă uriaşă a aruncat în aer întreaga 
fabrică. O sută de lucrători au fost ucişi, iar Goslar a dispărut. 
Poate că a plecat în Mexic ori a trecut graniţa în Canada, nimeni 
nu ştie cum. 

— Dar nu înţeleg de ce nu au o descriere a lui. 

— Intotdeauna a comunicat cu ei prin telefon - de la o cabină 
publică. lar vocea era, desigur, o înregistrare şi suna foarte 
hîrîită, deşi fiecare cuvint se înţelegea. Teoria mea este că s-a 
simţit înşelat, din cauza sumei cu care a fost plătit, şi acum 
urăşte America. 

— Dar trebuie să-l cunoască ruşii. N-ar putea să-l descrie ei? 
insistă Paula. 

— N-au făcut-o niciodată, răspunse Tweed. Goslar a folosit 
aceeaşi tehnică. Intotdeauna îşi stabilea prin telefon contractele 


19 


cu Kremlinul. A cerut ca o sumă uriaşă de bani să fie depozitată 
în contul unei bănci elveţiene. Şi imediat ce a aflat că i-au intrat 
în bancă, le-a spus unde să găsească formula — Intr-un loc izolat 
din afara Leningradului, cînd era acolo, sau din Kiev, sau de 
oriunde altundeva. 

— Sînt surprinsă că atit americanii, cît şi ruşii au continuat să 
facă afaceri cu un Goslar invizibil. 

— Au făcut-o, pentru că el le oferea aur pur. Moscova crede că 
Goslar e femeie, Washingtonul crede că e bărbat. Alege şi tu, 
dacă vrei. 

— Goslar e teribil de crud. Bomba i-a ucis pe toţi muncitorii ăia 
din fabrica americană! 

— Goslar, bărbat sau femeie, e cea mai diabolică făptură pe 
care am întîlnit-o, dar încet-încet am putut să realizăm un dosar 
cu unele dintre obiceiurile şi metodele lui. Au fost atît de 
încununate de succes, încît le va folosi şi în continuare. Acest 
lucru mă va ajuta să pun mîna pe el, în cele din urmă. 

Paula ceru din nou să vadă fotografia luată la hotarul Cortinei 
de Fier, cu ani în urmă. Oftă, apoi ridică din umeri. 

— Ce fel de metode? 

— Intotdeauna are un sediu secret, foarte aproape de teatrul 
de operaţii. li place să lanseze tot felul de piste false. Bob şi cu 
mine am urmat multe dintre ele — toate se înfundă. Cu excepţia 
ultimei — atunci cînd aproape l-am prins, lîngă Liibeck. 

— Care a fost cheia enigmei? 

— Bob a zărit o femeie cu părul roşu intrînd într-o clădire din 
Liibeck. Aflasem că el colaborează cu o roşcată. Am aşteptat-o să 
iasă. Supravegheam atit intrarea cît şi scara de incendiu. Nu ne- 
am dat seama însă că exista şi o a doua ieşire de incendiu. La un 
moment dat, am auzit o motocicletă pornind. Am urmărit-o cu 
maşina. Silueta ghemuită peste motor a ajuns la punctul de 
graniţă chiar înaintea noastră. Şi a scăpat, aşa cum ţi-am 
explicat. 

— Cum arăta roşcata, Bob? 

— Doar am zărit-o. Aş spune că părea de aproximativ treizeci 
şi ceva de ani. 

— Asta în urmă cu mai bine de zece ani, cugetă Paula. Aşa că 
acum e aproape de patru-zeci de ani — dacă mai trăieşte. 

— După aceea ne-am întors la clădirea respectivă şi am intrat. 
Locul era gol. Intr-o cameră din spate, unde era cea de-a doua 
ieşire de incendiu, am găsit o perucă roşcată de femeie. 

— Aşa că probabil Goslar e bărbat? trase Paula concluzia. 


20 


— Dacă nu cumva a fost o altă pistă falsă, atenţionă Tweed. 
Am spus mai devreme că Goslar are întotdeauna o bază nu prea 
departe de locul unde operează. Aşa că acum ştii de ce l-am 
întrebat pe chelner dacă cineva străin s-a mutat prin aceste 
părţi... 

— Şi el ne-a vorbit despre misteriosul domn Charterhouse, 
exclamă Paula. Şi l-a descris ca pe cineva pe care nimeni din 
Chagford nu l-a văzut, că soseşte la Gargoyle Towers într-o 
maşină cu geamurile colorate. 

— Exact, fu de acord Tweed. Arată ca genul de comportament 
specific lui Goslar. A închi-riat locul acum trei luni. A avut nevoie 
de această perioadă pentru a organiza ceea ce am văzut noi la 
Appledore. 

— Aşa că mai bine am controla Gargoyle Towers imediat ce se 
face ziuă, sugeră ea. 

— S-ar putea să fie prea tîrziu. Goslar se mişcă neîncetat. 
Păcat cu nu i-am adus pe Harry Butler şi pe Pete Nield cu noi — 
să nu mai vorbesc de Marler, dar cred că totuşi trebuie să 
cercetăm locul chiar acum, cu toate că sîntem numai noi trei. Cel 
puţin, aveţi armele la voi. Şi avem toţi lanterne. Vom avea 
nevoie de ele, sînt sigur. O privi pe Paula. Numai dacă nu eşti 
obosită. In acest caz, vom aştepta pînă dimineaţă. 

— Sînt în mare formă, îl asigură ea. Să ne apucăm de treabă! 

Tweed ieşi primul pe uşa din faţă. La fel ca Newman, îşi 
pusese cizme de cauciuc. O luară pe drumul pe care veniseră, 
ajutaţi de lumina lunii. Tweed găsi intrarea în Water Gardens, 
chiar înainte de a ajunge la podul care trecea peste apă. Aprinse 
lanterna şi se grăbi să înainteze pe o cărare întortocheată, 
printre tufe şi copaci. Paula se afla în urma lui Newman, care 
mergea cu o lanternă în mîna stingă şi cu pistolul Smith & 
Wesson în dreapta. Era o experienţă îngrozitoare, singurul 
zgomot fiind cel făcut de torentul care vuia, şi — cu luna ascunsă 
printre nori — Işi croiau drum de-a lungul cărării, izolaţi parcă de 
restul lumii. Pe malul celălalt, al apei trecură pe lîngă o casă care 
avea unele ferestre luminate. Apoi Tweed începu să urce nişte 
trepte de piatră. După o oarecare distanţă, deschise o poartă 
mică, de unde nu mai puteau să audă zgomotul torentului. Cînd 
o deschise, poarta trosni, iar el îşi continuă drumul pe o cărare. 
După care se opri, pentru a le striga peste umăr: 

— Cred că am lăsat în urmă terenul aparţinînd de Gidleigh 
Park. lată pădurea despre care ne-a pomenit chelnerul. 


21 


Folosi lanterna pentru a mai controla o dată harta. Apoi 
începură un urcuş rapid printr-o pădure deasă de conifere, care 
se arcuiau deasupra lor ca o boltă. Ajunseră la o cărare îngustă, 
care urca abrupt. Tweed hotărî că trebuie să mai fie o cărare mai 
accesibilă şi-şi 
continuă drumul. 

— Eu o iau pe aici! strigă Paula. Fac pariu că ajung sus 
înaintea voastră. 

— Nu pleca de lîngă noi! îi strigă Newman. 

Apoi privi în urmă, dar ea dispăruse deja. Ridică din umeri şi 
continuă să-l urmeze pe Tweed. În cîteva minute, acesta găsi un 
luminiş în pădure, de la care pornea un drum larg ce urca abrupt. 
Stingînd lanterna, urcă pe acest drum, picioarele mişcîndu-i-se 
ritmic ca nişte pistoane. Newman, care-şi stinsese la rîndul lui 
lanterna, îl văzu oprindu-se. Cînd îl ajunse, Tweed îi arătă. 

— Gargoyle Towers. Ce oroare! 

Conacul vechi şi uriaş se contura înaintea lor, la capătul 
drumului. Era construit din granit de Dartmoor, cu trei niveluri şi 
numeroase turnulețe, vizibile clar în lumina lunii. Din fiecare turn 
un gargoi fioros privea chioriş, ca şi cum le supraveghea 
apropierea. 

Nici o lumină la ferestre. 

— E exact genul de loc pe care l-ar alege Goslar drept bază de 
acţiune, comentă Tweed. Parcă-i simt prezenţa. Să ne grăbim — 
dar unde e Paula? 

— A insistat să o ia pe cărarea aceea îngustă din pădure. 
Spunea că va ajunge prima. 

— Aşa că probabil va urca pe altă rută, înainte de a ieşi din 

pădure. 
Tweed reîncepu să meargă şi curînd ajunse la intrarea aflată pe o 
latură a fioroasei clădiri. Uşa de lemn grea şi ţintuită era 
întredeschisă. Newman o luă înaintea lui Tweed şi o deschise 
larg, cu un trosnet ameninţător. Apoi intră, pipăi peretele şi găsi 
o serie de 
întrerupătoare, pe care apăsă. Peste tot se aprinse lumina. 
Aşteptă nemişcat, cu revolverul strîns cu ambele miini, privind în 
jur. Tweed trecu pe lîngă el, clipind. 

Holul mare era gol. Uşile care conduceau afară din hol erau 
larg deschise, şi luminile — aprinse în toate încăperile. Tweed 
avu impresia că locul era pustiu. Şi impresia i-a fost confirmată 
cînd au început să inspecteze şi restul încăperilor. Nicăieri, nici o 
piesă de 

22 


mobilier. Pe duşumeaua de lemn nu existau covoare. Ceea ce-l 
şoca pe Tweed, în timp ce treceau dintr-o cameră în alta, era 
curăţenia exagerată, ca într-un spital. Nici urmă de praf, ca şi 
cum conacul n-ar fi fost locuit niciodată. Pe pervazul unei 
ferestre, găsi o pereche de mănuşi de piele. Ridicîndu-le, le 
strecură în buzunarul hainei. Apoi găsiră aceeaşi goliciune ca de 
spital şi la etajele unu şi doi. Coboriră tăcuţi masiva scară care 
ducea în hol, cînd Tweed se întoarse spre Newman: 

— Dar unde e Paula? Trebuia să fi sosit de mult. 

— Ţi-am spus. A plecat singură... 

— Imi amintesc ce mi-ai spus. Tweed era agitat, cum nu-l mai 
văzuse Newman vreodată. Arată-mi blestemata aia de cărare! ŞI 
să nu pierdem timpul! Mergem înapoi pe drumul pe care am 
venit! 

Newman o luase înainte, pe drumul din pădure. Folosindu-şi 
lanterna, pînă la urmă găsi cărarea. Tweed trecu pe lîngă el, apoi 
urcă încet pe ea. Mergea cu capul plecat, cu lanterna aprinsă. Ici 
şi acolo putea să vadă locurile unde călcase ea pe ferigi. Işi 
continuă 
cercetarea încet, cu capul plecat. Deodată, se îndoi şi ridică ceva 
de jos. Apoi se întoarse brusc spre Newman: 

— Am auzit zgomotul depărtat al unui elicopter care decola. 

— Şi eu. 

— Uită-te la asta! îşi desfăcu palma. Ţinea în mînă un inel de 
argint. Expresia lui era 
un amestec de furie şi îngrijorare. Îi arătă inelul lui Newman. 

— E al Paulei. Il purta în permanenţă. | l-a dat tatăl ei la 
aniversarea a douăzeci şi unu de ani. Cînd a fost atacată, l-a scos 
de pe deget, pentru a ne lăsa în urmă un avertisment. Au răpit-o! 
Goslar a răpit-o! 

— Acum ce facem? 

— Inapoi spre Gidleigh Park! Vreau să dau un telefon. 
Dumnezeule, a căzut în mîinile lui Goslar! 


CAPITOLUL 2 


Cărarea dintre pini pe care se aventurase Paula era îngustă, 
abruptă şi întorto-cheată. Ferigile de anul trecut, uscate şi 
cafenii, i se frecau de picioare de ambele părţi. Era o linişte 
înfiorătoare, şi întunericul nopţii o făcea şi mai neliniştitoare. La 


23 


un moment dat, avu impresia că aude un vag zgomot de paşi în 
urma ei. 

Se opri, se întoarse, ascultă. Nimic. „Imaginaţia", îşi zise. Urcă 
panta cu greutate. l-ar fi plăcut să-şi folosească lanterna, dar 
ordinele lui Tweed fuseseră clare. „Nici o lumină." Pe cărare, ici şi 
colo, se iveau bolovani acoperiţi de muşchi, dar ochii îi erau de- 
acum i 
obişnuiţi cu întunericul dens. Işi croi drum pe lîngă ei. Era 
încîntată că în picioare purta ghete. Terenul era umed şi 
alunecos. Ramurile unui pin îi mîngiiară faţa, ca nişte miini 
fantomatice. Aproape sări în sus, dar imediat îşi dădu seama ce 
era. Panta pe care urca poteca deveni tot mai abruptă. Mări 
pasul. Voia să iasă odată dintre copacii aceştia care se agăţau de 
ea. Neauzind nici un sunet şi nevăzind nici un semn de la 
tovarăşii ei de drum, îşi dădu seama că au găsit o altă cărare 
spre vîrf. Apoi, în faţa ei descoperi un luminiş printre copaci. De 
partea cealaltă, pe o creastă, era cocoţată o casă ciudată. Se 
opri pentru a o privi mai bine. Construită din granit, era un conac 
cu turnulețe la fiecare colţ, care se înălţau spre cerul înstelat al 
nopţii. Fără nici o lumină la ferestre, părea abandonată. După 
aceea, observă vag o terasă mare de-a lungul întregii clădiri şi 
trepte largi care conduceau într-acolo. O ramură trosni în spatele 
ei. Voi să se întoarcă, dar o mînă mare îi astupă gura. Reuşi să se 
răsucească pe jumătate, zărindu-şi astfel atacatorul. Era un 
individ uriaş, înalt de peste 1,80 m şi cu o constituţie solidă. 
Avea o faţă ca de gorilă, impresia fiind accentuată şi de părul 
tuns foarte scurt pe ţeasta-i masivă. Avea şi o mică mustață. 
Mîna cealaltă a uriaşului îi imobiliză braţele lipite de corp, ca într- 
o menghină. Apoi lîngă ea apăru o siluetă mai scundă, care îi 
apucă braţul drept şi-i ridică mîneca hanoracului. Lumina lunii, 
care pătrundea dinspre luminiş, o ajută să vadă că ţinea în mână 
o seringă. 

Ridică piciorul drept, simţi piciorul gorilei şi-l lovi cu putere în 
gleznă. Nici o reacţie. Era ca şi cum s-ar fi izbit de trunchiul unui 
copac. Acul îi pătrunse braţul descoperit. Işi folosi degetele de la 
mîna dreaptă pentru a-şi scoate inelul. Capul începu să i se învir- 
tească. Scrişni din dinţi, încercînd să lupte împotriva drogului 
injectat, dar vederea i se înceţoşa şi-şi pierdu cunoştinţa. 

Işi reveni brusc. Era întinsă pe spate pe o targă, acoperită cu o 
cuvertură sau o pătură. Sunetul motoarelor cu reacţie îi vibra în 
urechi. O senzaţie de urcare rapidă. Era la bordul unui avion! O, 
Doamne, unde era dusă? 


24 


Protejată de pătură, îşi mişcă miinile şi realiză că încheieturile 
îi erau legate de targă. Aceeaşi situaţie şi cu gleznele. Deschise 
ochii încet, gata să-i închidă repede la loc. In faţa ei, aproape, 
văzu spatele uriaşului care stătea în picioare. O mînă mare, 
acoperită de păr, 
strîngea spătarul unui scaun. Gorila. Privirea i se înceţoşă, apoi i 
se limpezi iar. Un bărbat scund, îmbrăcat în alb ca un infirmier, 
venea de-a lungul culoarului, spre Gorilă. Inchise ochii, şi scrişni 
din nou din dinţi, luptind să rămînă conştientă. Avionul 
continua să urce, cînd auzi voci. 

— Oare n-ar fi timpul să-i mai facem o injecție? Nu vreau să se 
trezească în timpul zborului — nu înainte de aterizare şi de 
livrare. 

Era o voce miriită. Numai Gorila putea să aibă o astfel de 
voce. Cea care răspunse era altfel, cu un ton mai blind, mai 
educată, probabil era a infirmierului. 

— Mai putem aştepta puţin. 

— E vreun risc dacă-i mai facem una? mirii vocea. 

— Nu, cu doza pe care i-am dat-o, totuşi... 

— Atunci, fă-o! 

Ca în vis, Paula simţi pătura dată la o parte. Apoi o mînă 
grijulie ridică mîneca hanora-cului. Se încordă, simțind o altă 
înţepătură în braţ. Capul i se învirti din nou. Era conştientă că 
avionul zbura acum orizontal. Probabil că îi făcură o doză mai 
mică de drog. În sinea ei, fără să se mişte, înjură, apoi începu să 
numere. Orice numai să rămînă conştientă. Detesta sentimentul 
acesta de neputinţă. Un val o inundă — şi-şi aminti de valul care 
purta cadavrul pescarului pe creastă, din... Care era numele 
locului? Se cufun-dă adînc în val, din ce în ce mai adînc. Totul 
dispăru. Era din nou complet inconştientă. 

Pe lume era linişte. Nu se mai auzea zgomotul motoarelor cu 
reacţie. Nu se mai simţea legănarea uşoară a avionului în zbor. 
Brusc, îşi reveni complet. Capul o durea îngrozitor. Se simţea 
ameţită, dar, în afară de aceste neplăceri, îşi dădu seama că 
situaţia ei era mai 
bună. Sau era mult mai proastă? 

Era tot lungită pe spate, tot legată. Pătura sau cuvertura, 
indiferent ce era blestematul acela de obiect, o acoperea încă. 
Avu mare grijă să nu se mişte în mod vizibil, pînă cînd nu afla ce 
se întîmplă. Palmele miinilor îi erau umede. Incet şi le strecură 
sub cuvertură 
şi le şterse. Avea vezica rezistentă, dar acum simţea nevoia 


25 


disperată de a merge la toaletă. Deveni conştientă că pantalonii 
îi fuseseră traşi în jos pe coapse, iar şezutul îi fusese aşezat pe 
un fel de recipient, poate de cauciuc. li oferiseră posibilitatea de 
a se uşura. Auzi paşi grei în depărtare. Reuşi să-şi rezolve treaba 
cu grijă, pentru a nu fi auzită. După aceea se simţi mai bine, dar 
ar fi dat o avere pentru un duş. Apoi auzi paşi uşori, precauţi. 
Cineva intrase în încăpere. 

Omul, care îşi spunea doctor Goslar, stătea în picioare, cu 
profilul spre captiva lor. Cînd îi vorbi celuilalt bărbat, vocea lui 
era limpede, dar neplăcută. Un bărbat mic, slab, cu o frunte 
înaltă, complet ras şi cu faţa lungă şi palidă. Era îmbrăcat într-un 
costum albastru scump, cu cămaşă albă şi papion negru cu 
picăţele, iar pe nasul lung avea o pereche de ochelari fără rame, 
care-i confereau un aer sinistru. Vorbea cu celălalt bărbat. 

Paula văzu toate acestea riscînd să deschidă ochii doar pe 
jumătate. Bărbatul căruia îi vorbea slăbănogul era Gorila, 
îmbrăcat cu un pulover cenuşiu gros, care se ridica pe ceafa lui 
de taur. Acum, putu să vadă că părul tuns scurt era brun şi 
tepos. 

— E timpul ca drogul să-şi înceteze efectul, rosti slăbănogul 
într-o engleză perfectă. Ştii ce ai de făcut cu ea şi întrebările la 
care trebuie să răspundă. Ne grăbim. 

— De ce atita grabă? întrebă gutural Gorila. Aici sîntem OK... 

— Crezi? Am senzaţia că această clădire nu mai e sigură. 

— Nu fi nervos, Goslar... 

— Nu-mi vorbi în felul acesta! Eşti destul de bine plătit pentru 
serviciile tale, şueră slăbănogul. j 

Paula remarcă faptul că vorbea uşor peltic. In timp ce ei se 
certau, ea se concentra asupra trupului ei. Incet îşi lărgi cît de 
mult putu sforile care-i țineau gleznele legate. Apoi îşi mişcă uşor 
picioarele. După care continuă să-şi mişte degetele. Circulaţia 
era 
bună. Inchise şi deschise pumnii, apoi repetă acţiunea. 

— Dă-i drumul! ordonă slăbănogul. Cel puţin ai deschis 
fereastra! La această din urmă remarcă, Paula îngheţă. Ce dracu’ 
voiau ticăloşii să facă cu ea? Ţinea ochii tot închişi, în timp ce 
Gorila se întoarse şi se îndreptă spre patul unde era întinsă. Apoi 
începu s-o plesnească tare peste amindoi obrajii. Işi lăsă capul să 
se clatine dintr-o parte în alta, dar ţinu ochii tot închişi. De aceea, 
el începu să o lovească şi mai tare, iar ea lăsă să-i scape un 
geamăt. Deschizind ochii, clipi în lumina puternică de deasupra 
ei, apoi îi închise din nou. 


26 


— Haide, tirfă, trezeşte-te! mirîi Gorila. N-avem toată noaptea 
la dispoziţie. E timpul să-ţi începi exerciţiile. Următorul lucru pe 
care-l vei primi e o porţie de apă rece ca gheaţa. Afară nu e la fel 
de cald ca aici. 

„Porcul dracului! Dă-mi doar ocazia şi am să te ucid", îşi spuse 
în sinea ei. Deschise ochii şi-l privi cu ură. Avea ochi mici sub 
sprincenele stufoase, şi privirea era ca de marmură, complet 
lipsită de sentimente. Trase cuvertura de pe ea şi-i scoase 
recipientul de dede-subt, ridicînd-o cu un singur braţ puternic. 
După ce-l puse sub pat, se îndreptă spre picioare, scoase sfoara 
care-i lega gleznele, apoi le legă din nou, lăsînd o bucată de 
sfoară între ele, pentru a putea să meargă împiedicat. Făcu apoi 
acelaşi lucru cu sfoara din jurul încheieturilor miinilor şi îi ridică 
pantalonii. 

— Îți aduci aminte succesiunea întrebărilor, Abel? Succesiunea 
e importantă. 

Slăbănogul stătea în picioare, cu spatele la ea. Din nou Paula îi 
remarcă vorbirea peltică. 

— Ştiu ce am de făcut, doctore Goslar, mîrîi Gorila iritat. 

— Atunci grăbeşte-te! Trebuie să plecăm repede. Clădirea asta 
nu mai e sigură, repetă slăbănogul ceea ce afirmase mai 
devreme. 

Brusc, Gorila o ridică în sus. Atunci avu un scurt răgaz să 
privească în jur. O cameră mare şi goală, singura piesă de 
mobilier fiind patul unde zăcuse ea, o uşă închisă pe unul dintre 
pereţi, o fereastră mare, larg deschisă, ceea ce explica 
atmosfera glacială care o 
înconjura. Deodată, o aruncă pe umărul lui masiv, cu capul în jos, 
cu faţa şi pieptul atîrnate pe spatele lui, iar picioarele pe piept. 
Astfel, se îndreptă spre fereastra deschisă. Ea îşi folosi mîinile 
legate pentru a-l izbi în spate, sperînd să-l lovească în rinichi, dar 
era ca şi cum ar fi izbit într-un sac de box. 

Pe măsură ce continua să meargă spre fereastra deschisă, ea 
simţea cum o cuprinde groaza. Şi, oprindu-se lîngă fereastră, i se 
adresă cu un ton neîndurător: 

— Un singur strigăt, doar unul - şi te arunc afară. Ai înţeles? 

— Pentru asta am să ţi-o plătesc, animalule! 

— Doamnă, am fost deja plătit. Acum, afară... 

O răsuci, o apucă cu mîinile de ambele picioare şi-i dădu 
drumul să atîrne dincolo de fereastră. In timpul acestui coşmar, 
ea făcu un efort uriaş să nu ţipe. Era suspendată în exteriorul 
ferestrei şi pentru prima oară realiză cît de sus se aflau. Cele 


27 


aproximativ treizeci de etaje ale clădirii se pierdeau în întunericul 
de dedesubt. Era noapte. Felinarele aruncau o strălucire sinistră 
jos, departe, pe stradă. Nici un semn de viaţă. In faţa ei mai era 
o clădire modernă, care se avînta spre cer. Numai Dumnezeu ştie 
cîte etaje avea. Erau la New York. 

— Prima întrebare, strigă Gorila. Cine e şeful tău? 

— Jackson. 

Era primul nume care-i venise în minte. Cînd Gorila o lăsase în 
jos, peste marginea ferestrei, mîinile lui aspre o apucaseră întîi 
de genunchi, trăgîndu-i totodată pantalonii spre glezne. Acum îşi 
simţi picioarele alunecînd între mîinile lui. „Asta e", îşi spuse în 
gînd privind spre abisul de sub ea. 

— Mai ai o şansă, apoi îţi dau drumul! 

— Tweed, strigă ea repede. 

__ Miinile lui se opriră exact deasupra gleznelor, încleştîndu-se. 
Işi răsuci gitul, uitîndu-se scurt în sus. Gorila avea capul întors — 
probabil transmitea răspunsul ei slăbânogului din interior. Atîrna 
acum pînă la partea de sus a unei ferestre de la etajul inferior. 
înăuntru — nici o lumină. Încleştîndu-şi ambele miini, începu să 
bată cu pumnii în 
geam; acesta se sparse. Nu credea că Gorila văzuse ce făcuse. 
Un ciob mic de sticlă din geamul spart rămăsese înţepenit în 
ramă. Fiind atentă, să nu se taie, îl scoase cu mîna dreaptă, 
ascunzîndu-l în pumnul strîns. 

— De ce a fost Tweed în Dartmoor — la Appledore? 

— A primit un mesaj să se ducă acolo. 

— De la cine? Răspunde mai repede... 

— De la doctorul Goslar. 

Capul începu să i se învirtească din nou. Era efectul drogului 
care îi mai rămăsese în organism sau era ameţeala provocată de 
înălţime? Drumul pînă jos părea al dracului de lung! Sfîrşi prin a- 
şi reprima prostiile care-i treceau prin minte. „Nu mai gîndi 
astfel!" 

— Ce a crezut Tweed despre ceea ce s-a întîmplat la 
Appledore? Ce a văzut? 

— Un pescar mort purtat de valuri. Şi peşti morţi pe plajă. 

— Blestemato! Ce a crezut despre asta? 

— Că probabil apa e otrăvită. Nu ştia ce să creadă... 

Faptul că atîrna cu capul în jos avea totuşi un avantaj. Sîngele 
îi năvălise în creier. Gîndea mult mai clar. Işi împreună mîinile şi- 
şi potrivi ciobul de sticlă mai bine în pumnul drept şi-l strînse la 
loc. 


28 


— A crezut că doctorul Goslar are legătură cu ceea ce a văzut 
acolo? 

— S-a gindit la asta, dar numai o dată. Era nedumerit. Nu 
putea să priceapă ce se întîmplă. Era întuneric... 

încetă să mai vorbească. Jos, sub ea, văzu primul semn de 
viaţă. O maşină apăru încet de după colţ, cu luminile albastre 
clipind pe capotă. Pentru o clipă s-a gîndit să strige, dar a 
renunţat imediat la idee. l-ar fi dat drumul. Il auzi vorbind tare, 
probabil cu slăbă-nogul aflat undeva în cameră: 

— A apărut o maşină a poliţiei... 

Reacţia celuilalt n-a auzit-o, dar simţi strinsoarea de la glezne 
devenind şi mai puternică. Gorila o trăgea în sus. Hanoracul o 
proteja împotriva contactului cu peretele, dar picioa-rele îi erau 
julite. Trase adînc aer în piept, cînd îi dădu drumul în cameră, şi 
apoi o arun-că iar pe umăr. Atunci avu o scurtă imagine a lui 
Goslar, întors pe trei sferturi, şi-l văzu ţinînd în mîna dreaptă un 
pistol automat. N-avea nici o şansă să-i taie bestiei gitul. Ar fi 
putut s-o facă, dar Goslar ar fi ciuruit-o. 

— Ce facem cu ea? scrişni Gorila. 

— Arunc-o înapoi pe pat! 

— Pot s-o împuşc... 

—Ai amortizor? 

-Nu... 

— Aşadar, poliţia va auzi împuşcătura. Fă ce ţi-am spus - 
arunc-o pe pat! Trebuie să ieşim repede de aici. 

Fu aruncată înapoi, pe spate, în pat. Apoi Gorila fugi la 
fereastră. Se uită în jos, după care se întoarse, mişcîndu-se iute 
pentru un om cu gabaritul lui. Cînd reveni, deschise gura cu buze 
subţiri, apoi o închise la loc. Slăbănogul se afla lîngă uşa 
deschisă, apos-trofîndu-l: 

— Acum ce mai e? 

— Maşina poliţiei patrula. A dispărut după colţul altei clădiri. 

— Să plecăm totuşi. Ar putea să se întoarcă. Poliţia se 
foloseşte de astfel de trucuri. Poate că au văzut-o cînd ai tras-o 
în cameră. Mişcă-te! 

In intervalul scurt cît a stat atîrnată pe umărul Gorilei, Paula a 
putut să vadă prin uşa deschisă. A zărit astfel un spaţiu larg, dar 
gol, vag luminat — şi un grup de ascensoare pe peretele de 
vizavi. Goslar ieşi repede, cu paşi tăcuţi. N-avusese timp să-i 
arunce nici măcar o privire Paulei. Ea stătea liniştită, cu ochii 
aproape închişi, în timp ce Gorila îl urmă agale, cu umerii largi 
mişcîndu-se în sus şi-n jos, parcă mergea pe puntea unui vas în 

29 


plină hulă. Exact ca mişcările unei maimuțe. ÎI privi printre gene, 
pentru a-şi masca ura. 

Rămase nemişcată citeva secunde. Auzul ei ascuţit prinse un 
biziit: zgomotul slab al uşilor liftului cînd se deschiseră şi se 
închiseră. Apoi se apucă de treabă, ajutată de ciobul de sticlă. 
Avea lumină suficientă de la tubul de neon din tavan. Işi folosi 
mîna dreaptă pentru a tăia rapid sfoara de la încheieturi. Odată 
tăiată, îşi eliberă pe rînd fiecare mînă. Acum stătea rezemată de 
peretele din spatele ei. 

Apoi se aplecă şi se eliberă de sforile care-i legau gleznele. 
După care se ridică cu grijă, nefiind sigură cît de rezistente îi 
erau picioarele. Dar descoperi că poate merge cu uşurinţă. Fără 
prea multe speranţe, se uită sub pat şi-şi văzu ghetele lîngă 
plosca cea scîrboasă. Punîndu-şi-le rapid, se îndreptă spre un 
şifonier din perete. Il deschise, tot fără prea multe speranţe, dar 
geanta de umăr era aruncată jos. Deschizind-o, îşi dădu seama 
că nici măcar nu s-au uitat în ea. Totul era la locul lui. Scoase 
Browning-ul automat pe care-l avea, îl controlă şi fu pe cît de 
surprinsă, pe atît de uşurată să afle că nici de acesta nu se 
atinseseră. Foarte liniştită, puse la loc încărcătorul în armă. 
Apucînd-o cu ambele miini, se îndreptă în vîrful picioa-relor spre 
uşa deschisă, ascultînd. Liniştea era profundă, întreruptă doar de 
geamătul liftului care cobora. 

Păşi într-un hol mare şi pustiu, mobilat luxos şi pardosit cu 
gresie albastră. Felul în care arăta o duse la concluzia că era o 
clădire goală, închisă pe timpul nopţii. Alergă spre ascensor, care 
continua să coboare. Ajunsese la etajul patru. Aşteptă. 

Apoi acesta ajunse la parter. Ea tot mai aştepta. Dacă încerca 
să folosească acum unul dintre celelalte ascensoare, Goslar şi 
Abel, probabil ieşiţi afară din lift, ar vedea iluminate numerele 
care indicau coborîrea ei, dar un minut sau două mai tîrziu, prin 
fereastra 
deschisă a camerei pe care tocmai o părăsise, auzi zgomotul 
făcut de o maşină care demara, Indreptîndu-se spre alt lift, apăsă 
pe buton şi aşteptă ca acesta să urce. 

Aşteptarea o scotea din minţi. Era groaznic să fii blocat în 
interiorul unei clădiri uriaşe, sperind că e pustie. Părea că e 
nevoie de o veşnicie pentru ca liftul să ajungă pînă la ea. Cînd se 
opri şi uşile se deschiseră, făcu un pas înapoi cu pistolul pregătit, 
în caz că cineva se afla înăuntru. Era pustiu. 

Intrîind, apăsă pe butonul de la etajul trei. Observase în 
spatele grupului de ascensoare un rînd de scări care coborau. 


30 


Dacă ei o aşteptau jos, era necesar să-i ia prin surprinde-re. „Mai 
repede! Mai repede!" Privind numerele de deasupra uşilor, 
observă că se afla la etajul treizeci şi doi. Se cutre-mură la 
amintirea felului cum atîrnase de partea din afară a ferestrei. În 
momentul în care uşile se deschiseră, apăsă pe butonul pentru 
etajul treizeci şi opt şi sări afară, chiar înainte ca uşile să se 
închidă şi liftul să înceapă să urce. Dacă o aşteptau la parter, 
aceasta le va da ticăloşilor motiv de gîndire. 

Ghetele ei cu talpă de cauciuc nu făceau nici un zgomot, în 
timp ce alerga în jos cîte un etaj, după care se oprea pentru a 
privi după colţ. Ajungiînd la parter, intră în fugă într-un hol larg, 
slab luminat. 

Se răsuci la stînga, la dreapta, apoi din nou la stînga, cu 
Browning-ul strîns în miini la nivelul pieptului şi cu degetul pe 
trăgaci. Nimeni. In faţa ei, în depărtare, se afla uşa de la intrare. 
Aplecată, fugi în zigzag. In dreapta, lîngă uşă, pe perete, se afla 
o cutie, cu o serie de butoane. O, Doamne! Nu ştia combinaţia. 
Apoi văzu că uşa era întredeschisă. Goslar şi Abel o lăsaseră aşa, 
fiind atît de grăbiţi încît nu se mai obosiseră s-o închidă. 

Privi încordată afară, în noaptea luminată de lună. Un spaţiu 
mare şi neted, de unde apăruse maşina poliţiei. Dincolo de el, 
clă- direa cealaltă, pe care o văzuse de la fereastră, se avinta 
spre cer. Nici o lumină. In stînga văzu ceea ce părea a fi un mic 
parc, cu bănci şi copaci. Merse pe lîngă zidul clădirii pe care 
tocmai o părăsise, în umbra îngustă aruncată pe spaţiul din jur. 
Ajunse în parc fără a vedea pe cineva, se uită înjur, apoi căzu pe 
o bancă şi privi înapoi drumul parcurs. La lumina unui felinar de 
pe un stiîlp din apropiere, îşi controlă geanta. 

Incă o dată rămase uimită să descopere că nu fusese 
deschisă. O femeie ştie cînd în geanta ei a scotocit un bărbat. 
Indiferent cît de grijuliu ar fi, niciodată nu va reuşi să pună 
conţinutul exact în acelaşi loc de unde l-a luat. Paşaportul era 
într-un buzunar cu fermoar. În interiorul altui buzunar de acelaşi 
fel găsi banii, în diverse valute, pe care Tweed insista să-i poarte 
toţi asupra lor. Teancuri de mărci ger- mane, franci francezi, 
franci elveţieni, lire englezeşti. De undeva apăru o femeie. Paula 
se cutremură. 

Era o bătrînă, îmbrăcată sărăcăcios, în negru, şi mergînd 
încovoiată, cu capul în jos. Nici măcar n-o văzu. Paula o privi 
ajungînd la capătul parcului, apoi dispărînd deodată, ca şi cum ar 
fi coborit pe nişte scări. Se uită din nou în jur, ascultă, apoi se 
sculă şi o urmă. 

31 


Incă o dată privi coloşii care se conturau deasupra ei — o serie 
întreagă de monoliţi moderni ridicîndu-se spre cer. Vederea lor îi 
dădu o stare de ameţeală. Se uită în jos şi descoperi intrarea 
spre nişte scări largi care coborau. Se opri scurt şi văzu, fără să-i 
vină să creadă, ceea ce era scris şi bine luminat deasupra 
scărilor: Metro. 

Nu era la New York. Se afla la Paris. 


CAPITOLUL 3 


Noaptea tîrziu, Newman şi Tweed plecară cu maşina înapoi la 
Londra. Ajunseră în Park Crescent imediat după răsăritul 
soarelui. George, fost sergent în armată, acum portar şi paznic, 
le dădu drumul înăuntru. Tweed urcă în fugă scările, pînă în 
biroul lui de la etajul întîi, cu vedere spre Regent's Park. O găsi 
pe Monica, credincioasa lui secre-tară, o femeie de o vîrstă 
respectabilă, cu părul cărunt adunat într-un coc, stînd la biroul ei. 
In clipa în care intră, ea sări în picioare. 

— Sînt bucuroasă să vă văd din nou printre noi! Am sunat la 
Gidleigh Park, dar mi-au spus că aţi plecat. 

— De ce? S-a mai întîmplat ceva? 

— Am primit un telefon ciudat. A sosit în jurul orei 4 noaptea. 
Din fericire, a fost înre-gistrat. 

— Pune-mi-l să-l ascult, te rog! 

Newman îl urmase şi el în birou. Tweed îşi scoase haina, o 
puse cu grijă pe un umeraş şi îl agăţă în cuier. Obişnuitul său 
autocontrol era evident. Se aşeză apoi în scaunul ergono-mic din 
spatele biroului, pentru a asculta. 

— Vocea e nefirească, atenţionă Monica. 

— Atunci, s-o auzim. 

Dragul meu Tweed, ar trebui să ai mai multă grijă de angajaţii 
tăi. A devenit foarte riscant să se lucreze pentru tine. Poate că ar 
trebui să-i găseşti un înlocuitor drăgălaşei tinere. Ca întotdeauna, 
H. Goslar. 

Vocea suna ca a unui robot. Făcea scurte pauze între cuvinte 
şi scotea un fornăit strident. Lui Newman i se părea o voce ca 
venită din iad. 

— Asta e, zise Monica în timp ce închidea casetofonul. M-a 
umplut de groază, cînd am auzit-o prima oară. 


32 


— Foloseşte un aparat de distorsionare a glasului, pentru a 
face imposibilă identificarea vocii reale, explică liniştit Tweed. 
Monica, ai putea să-mi spui dacă vorbitorul e bărbat sau femeie? 

— Poate fi de orice sex. |ţi dă fiori, dar la ce se referă? 

— Ţine-te bine! Paula a dispărut. A fost răpită în Dartmoor. 

— O, nu! 

Era gata să izbucnească în lacrimi, dar reuşi să se abţină. Apoi 
îşi suflă nasul. 

— De omul acela oribil? 

— Avem nevoie de ajutoare. la legătura cu Marler! Apoi cu 
Harry Butler şi Pete Nield. li vreau aici, de urgenţă. 

Uşa se deschise şi Marler intră, chiar în timp ce Tweed termina 
fraza. Bărbat zvelt, înalt de aproximativ 1,70 m, era îmbrăcat 
elegant într-un costum ecosez Prince of Wales, cămaşă albă 
apretată şi cravată albastră Chanel. In picioare avea pantofi 
făcuţi la comandă, cu talpă de cauciuc. Vorbea tărăgănat. 

— Bună dimineaţa tuturor! 

— Pune din nou caseta! o rugă Tweed pe Monica. Vreau s-o 
audă şi Marler. 

Ascultară iar, dar nu sună mai puţin sinistru. Marler îşi luase 
poziţia obişnuită, sprijinit de perete. Apoi scoase o ţigară king- 
size, dar nu o aprinse, în timp ce asculta, cu faţa bine rasă lipsită 
de expresie. 

— Nu-mi place partea aceea din urmă, despre găsirea unui 
înlocuitor, zise el. E vorba de Paula? 

— Da, îi confirmă Tweed. Din vina mea, eu am greşit. A fost 
răpită în Dartmoor, cînd împreună cu Newman şi cu mine căutam 
un conac cu numele Gagoyle Towers, dis-de-dinineaţă. Ea a luat- 
o pe alt drum, prin pădure. Probabil că au urcat-o într-un 
elicopter. 

— I s-ar putea lua urma, observă Marler. 

— Am făcut mai mult decit atît. Cînd ne-am întors la hotel, am 
telefonat controlorului de zbor de pe Aeroportul Exeter. Pentru că 
nu mă cunoştea, a refuzat să-mi dea orice informaţie. Atunci l- 
am sunat pe Jim Corcoran de pe Heathrow, să ia el legătura cu 
Exeter. Din păcate, Jim nu era acolo. Venind încoace, ne-am oprit 
la o cabină telefonică 
din apropiere şi aşa l-am prins. O să ne sune el. 

— In mod sigur, există şi altceva ce am putea face pentru a o 
găsi, insistă Marler. 

— Înainte de a părăsi Gidleigh Park, continuă Tweed animat, 
am reuşit să vorbesc la telefon cu inspectorul local de poliție din 


33 


Appledore, un tip cu numele Crake. L-am rugat să obţină ordin 
de percheziţie pentru Gargoyle Towers. l-am spus motivul şi că 
locul e 
pustiu. Vreau ca oamenii lui să caute amprente digitale. 

— Gargoyle Towers? Nostim nume, comentă Marler. 

— Acum, pentru informarea ta şi a Monicăi, am să fac un 
rezumat exact al celor petre-cute la Appledore. 

A început succint cu mesajul de la Goslar. Apoi făcu o pauză şi 
o rugă pe Monica să dea din nou drumul casetofonului. După 
care con- tinuă, explicîndu-le întreaga aventură avută în 
Appledore şi, mai tirziu, la Gargoyle Towers. În mod normal 
trebuia să stea în spatele biroului lui. În loc de aceasta, în timp 
ce vorbea, măsura încăperea în sus şi-n jos. Monica interpretă 
acest comportament ca o acută anxietate pe care o resimțea din 
cauza dispariţiei Paulei. Işi termină ex- plicaţia şi se aşeză la 
birou. Telefonul zbîrnii. Monica răspunse şi-l privi pe Tweed. 

— E Jim Corcoran... 

— Ai noutăţi, Jim? îl întrebă el pe şeful securităţii. 

— Destule. Şi nu ştiu ce să fac cu ele. L-am contactat pe 
omologul meu de pe Exeter, care mi-a spus că un avion 
particular cu reacţie, un Grumman Gulfstream, aparat de cursă 
lungă, a aterizat pe Exeter. Apoi, în toiul nopţii, a sosit o 
ambulanţă care a oprit lîngă 
avion. Paramedicii împingeau o targă cu cineva pe ea, pe care au 
urcat-o la bord... 

— A văzut cineva cine era pe targă? 

— Nu. Pacientul era bine înfofolit, din cauza frigului. Un medic 
a spus că avea piciorul rupt, fractură multiplă, şi că era dus la o 
clinică particulară din Londra. 

— A menţionat cum se numeşte clinica? mai întrebă Tweed. 

— Nu. Lasă-mă să termin! Mai e ceva. Pilotul completase deja 
traseul de zbor pentru Heathrow. Cred că totul s-a întîmplat 
foarte repede. Grumman şi-a luat zborul... 

— L-ai interceptat? 

— Tweed, mai ţine-ţi gura pînă termin! Continui să-mi arunci 
întrebări, parcă eşti o mitralieră. Nu, nu am interceptat 
Grumman-ul. Motivul este că pilotul şi-a schimbat planul de zbor, 
imediat după ce a părăsit Exeter. | se poate permite să facă asta, 
atita timp cît dă suficiente informaţii despre schimbare. 

— Ce schimbare de plan? i 

— Tocmai voiam să-ți spun. Şi-a schimbat destinaţia. In loc de 
Heathrow, s-a îndreptat spre Roma... 


34 


— Roma! 

— Chiar aşa am spus. 

— Aş putea să controlez ce a făcut aparatul Grumman în 
continuare? 

— Poţi încerca - sunînd Controlul Traficului Aerian din Paris. 
Deşi întrebarea e de cît timp vei avea nevoie să ţi se facă 
legătura cu ei. Presiunea asupra zborurilor şi asupra spaţiului 
aerian e în creştere. 

— Mulţumesc, Jim. Mulţumesc foarte mult. 

— Tweed, e ceva în neregulă? Nu te-am simţit niciodată atit de 
tensionat. 

— Nimic îngrijorător. 

Tweed puse încet receptorul în furcă. Se uită în jur şi le 
comunică şi celorlalţi ce tocmai aflase. Il priviră atenţi. Marler fu 
primul care reacţionă: 

— De ce, din toate locurile din lume, ei au dus-o la Roma? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Monica, dă-mi-l la telefon pe 
Ren€ Lasalle de la Paris! Urgent! 

— De ce-l suni? se impacientă Marler. E şeful DST, 
contraspionajul francez? 

— Pentru că îmi e prieten, după cum ştii, şi e foarte cooperant. 
Va putea să ia el legătura cu controlorii traficului aerian francez. 
In timp ce vorbea, Monica formă numărul. Tocmai îi semnala lui 
Tweed că-l are pe Lasalle la telefon, cînd George bătu în uşă şi 
intră. Aducea un vraf de ziare sub braţ, pe care le puse pe biroul 
lui Tweed. 

— Scuze pentru întîrziere. E ultima ediţie. N-au scos-o la timp, 
aparent pentru că a fost schimbat articolul de fond. 

— Mulţumesc, George... René, am nevoie de ajutorul tău de 
urgenţă — de foarte mare urgenţă. Un avion particular cu reacţie 
Grumman a decolat de pe Exeter în dimineaţa aceasta devreme. 
Pilotul completase planul de zbor pentru Heathrow. Apoi, în aer, 
a comunicat alt plan, spunînd că în loc de Heathrow se îndreaptă 
spre Roma. Ai aflat despre aşa ceva? Să repet? 

— Nu e nevoie, zise Lasalle repede. 

— Vreau să iei legătura cu Controlul Traficului Aerian de la voi, 
să afle unde este avionul acum. Am nevoie de răspuns în cinci 
minute. 

— Ar putea fi dificil, interveni Lasalle într-o engleză perfectă, 
dar pe un ton rece, aproape distant. Aici ne confruntăm cu o 
criză. Mă voi ocupa de solicitarea ta imediat ce voi avea timp. 

— Dar e ceva extrem de urgent! 


35 


— Am auzit de prima dată. Acum trebuie să închid. 

Tweed privi fix telefonul. Lasalle întrerupsese legătura. La 
rîndul lui, puse receptorul în furcă şi se uită la ceilalţi. 

— Ce se întîmplă? De obicei e atît de cooperant! 

Apoi le redă conversaţia, în esenţă. După care despături un 
exemplar din Dai;/yNation, cel mai important ziar londonez, şi 
privi lung titlul care sărea în ochi: 

MAREA OTRĂVITĂ LA NORD DE DARTMOOR 

Reportaj special de Sam Snced 

Textul de dedesubt era lung şi detaliat. Tweed îl parcurse 
rapid. Apoi îi dădu cîte un exemplar din ziar fiecăruia dintre 
membrii echipei sale. Monica îl văzu aşezîndu-se înapoi în scaun, 
relaxat, dar cu o expresie de extremă concentrare pe figură. 
Obişnuitul său autocontrol de gheaţă revenise. Newman 
reacţionă primul, după ce citi ziarul: 

— Ce dracu' se-ntîmplă? Acesta e un reportaj făcut de Sneed, 
privind exact ceea ce s-a petrecut la Appledore. Face chiar aluzie 
la faptul că Whitehall e preocupat în legătură cu invenţia unei 
arme secrete noi, „mult mai mortală decît bomba cu hidrogen", 
şi citează 
ca sursă de informaţie un anumit guvern, fără să-l numească. 

— A adăugat această parte din urmă, comentă Tweed, pentru 
a da istoriei mai multă relevanţă. Părerea mea este că la ora 
actuală exemplare din reportajul lui au fost expediate deja la 
Washington, Paris, Berlin şi Dumnezeu mai ştie unde. S-a creat o 
criză internaţională. La indicaţia lui Goslar, desigur. 

— Goslar? se miră Newman. 

— Ei bine, iată o descriere senzaţională a evenimentelor cu 
care ne-am confruntat noi pe plajă. Pescarul mort, peştii morţi, 
foca moartă. Cred că la primul său drum pe motocicleta aceea — 
după ce a făcut copiile — Sneed a livrat originalul casetei video 
cuiva care se afla în Daimler-ul cu geamuri colorate, pe care l-a 
întîlnit în afara oraşului Appledore, aşa cum se hotărise dinainte. 
iți aminteşti pata de ulei găsită pe şosea? Apoi — bănuiesc eu — 
un elicopter l-a luat, atît pe el cît şi copiile de pe casetă, şi l-a 
lăsat pe Aeroportul Exeter, unde îl aştepta alt elicopter, pentru a 
zbura pe Elioportul Battersea. De acolo a fost dus cu maşina la 
Daily Nation, unde şi-a scris articolul. Totul seamănă cu vechea 
noastră experienţă avută cu Goslar. Ţi-am spus că era un 
organizator strălucit. Nu şi-a pierdut îndemînarea. 

— Dar cine va crede aşa ceva? 


36 


— Acei oameni care noi nu dorim să audă despre asta, 
Washingtonul, Parisul etc. Pro-babil că au luat legătura cu poliţia 
din Appledore. Şi cînd Crake le-a oferit un „fără comentarii", 
acest răspuns i-a convins pe toţi că povestea e adevărată. 

— Dar ce interes are Goslar? 

— Să creeze panică, lansînd zvonul despre o armă „mult mai 
mortală decît bomba cu hidrogen" — ca să-l citez pe Sneed, care 
fără îndoială că a fost bine plătit pentru a-i face jocul. 

— Şi cum se leagă dispariţia Paulei de toate astea? 

— Goslar mă manipulează, încercînd să mă scoată din 
circulaţie. Presupun totuşi că e un fel de compliment. Marea mea 
îngrijorare e siguranţa Paulei. 

— Reportajul acesta al lui Sneed va pune lumea pe jar. 

— Am uitat să adaug un lucru, Marler, cînd am relatat eve- 
nimentele din Appledore. Mecanismul de declanşare a fost 
această notă de la Goslar. Newman şi Monica au văzut-o. li dădu 
lui Marler bizara notă care sosise în cutia lor de scrisori în timpul 
nopţii. Pe cînd Marler o citea, el privi spre telefon. 

— AŞ dori să mă sune Lasalle. Nu pot să-mi imaginez alt mod 
de a da de avionul acela. Paula trebuie să fi fost vie cînd au 
cărat-o pe targă. N 

— Doar nu crezi că... Incepu sumbru Newman. 

— Nici măcar să nu te gîndești! îl repezi Tweed. 

Tocmai pronunțase ultimele cuvinte, cînd uşa fu dată de 
perete. Paula, cu hainele şifonate, dar cu părul proaspăt periat, 
intră în birou cu paşi sprinteni. 


CAPITOLUL 4 


Tweed sări în picioare, se repezi la ea şi o luă în braţe. Paula 
îşi puse capul pe umărul lui şi-l strînse cu toată puterea. Apoi îi 
şopti la ureche: 

— Dumnezeule, ce minunat e să fiu din nou aici! 

— Aproape că ne-am ieşit din minţi de grija ta, îi mărturisi el. 

— Mi-ar plăcea să stau din nou la biroul meu. 

li îmbrăţişă pe toţi, apoi se aşeză la birou. Monica sugeră: 

— Ce părere ai de o ceaşcă de ceai bine îndulcit? 

— O ceaşcă de ceai ar fi minunată, dar fără zahăr. Paula zimbi 
răutăcios. Sînt şi aşa destul de dulce. Şi, venind de la Paris, am 
luat micul dejun în avion. 


37 


— Paris? exclamă Tweed. Nu Roma? 

— Nu. Părea derutată. Paris. Am trecut printr-o aventură 
incredibilă! Şi regret că v-am provocat aceste neplăceri. M-am 
gîndit să vă telefonez, dar după ce am reuşit să iau un taxi de la 
Madeleine, cînd am sosit pe Aeroportul Charles de Gaulle, 
avionul pentru 
Londra era gata de decolare. Pentru a ajunge la Madeleine, 
luasem metroul de la La Defense. 

— La Defense? repetă Tweed ca un ecou. E centrul acela de 
afaceri francez modern, de la vest de Arc de Triomphe. Nişte 
clădiri incredibil de înalte! 

— De aceea, pentru o vreme, am crezut că mă aflu la New 
York. Eşti un înger, i se adresă Monicăi, care îi adusese o ceaşcă 
cu ceai. Luă o sorbitură. Şi pot să vi-l descriu pe misteriosul 
doctor Goslar. O, nu m-am exprimat prea bine. Am să mă adun şi 
am să încep cu începutul. Se uită la Newman. Am fost o idioată. 
M-ai atenţionat să nu o iau pe cărarea aia, prin pădurea din 
Dartmoor, de una singură. Deci, de acolo încep... 

— Nu vrei să te duci acasă, să te odihneşti mai întîi? o întrebă 
Tweed. 

— Nu încă. Mai tîrziu mi-ar plăcea să mă duc, să fac un duş, 
dar întîi vreau ca voi să aflaţi informaţiile pe care pot să vi le 
dau. Acum, să mă întorc unde, din prostie, l-am părăsit pe Bob şi 
am pornit-o pe cărarea aceea... 

Povesti concis fiecare amănunt, pe etape. Nimeni nu scotea 
nici o vorbă, toată atenţia fiindu-le îndreptată spre ea. Tweed 
stătea aplecat înainte, cu mîinile încleştate pe birou şi cu ochii 
nedezlipiţi de la ea. Strimbă din gură, cînd Paula descrise felul 
cum stătuse atîrnată dincolo de fereastră, la treizeci de etaje 
deasupra pămîntului. 
Newman mormăi în barbă: 

— Porc nenorocit... 

— Aşa că, termină ea, am spus că aş putea să-l descriu pe 
Goslar şi pe Abel, Gorila. Richard-desenatorul e aici? 

— Da. Este, dar... 

— Insist să am cu el o şedinţă de lucru, chiar acum. Cît timp 
amintirea celor doi îmi este încă proaspătă în minte. Ştiu unde se 
află biroul lui, sus pe scări. Am plecat! 

leşi din birou, înainte ca Tweed să poată protesta şi să-i 
sugereze din nou că ar trebui să meargă acasă să se odihnească. 
Se uită la fiecare, pe rînd. 


38 


— Ei bine, ce credeţi despre toate acestea? E tipic pentru 
Paula să se refere la ceea ce i s-a întîmplat ca la o aventură. 

— Am să-ţi spun ce cred eu, mormăi Newman. Mai devreme 
sau mai tîrziu am să mă întîlnesc cu Gorila aia. Am să-i rup 
amîndouă braţele. Şi picioarele. Şi aceasta numai pentru început. 

— Paula a dat lovitura, rosti tărăgănat Marler. L-a identificat 
pe doctorul Goslar. 

— Poate, răspunse Tweed, dar nu-i spune că am spus „poate'. 
Sînt atît de încîntat că s-a întors acasă cu bine, sănătoasă! 

Se opri din comentariu cînd sună telefonul, dar o lăsă pe 
Monica să se ocupe de el. Imediat, ea îl atenţionă: 

— A revenit Lasalle... 

— Frumos din partea ta că m-ai sunat, Ren€. Ai noutăţi? 

— Tweed, nu mă aflu în biroul meu. Sun de la un telefon 
public. Al tău e securizat? 

— Da, dar care e problema, Rene? 

— In primul rînd, m-ai rugat să mă informez de avionul acela. 
Astfel am aflat că un avion cu reacţie Grumman Gulfstream a 
aterizat dis-de-dimineaţă pe Aeroportul Charles de Gaulle — de 
fapt, în toiul nopţii. II aştepta o ambulanţă. Doi paramedici au 
coborit pe 
cineva pe o targă şi apoi au plecat cu maşina. Mai tîrziu, 
ambulanţa — furată — a fost găsită abandonată pe o stradă 
laterală. După care, nimic. 

Din nou, Tweed se minună cît de bine stăpinea Lasalle limba 
engleză. De asemenea, constată că era foarte încordat, extrem 
de tensionat. De obicei, era unul dintre cei mai imperturbabili 
oameni din cîţi cunoştea. 

— René, acum pot să-ţi spun: Paula era aşa-zisul pacient. A 
fost răpită în Dartmoor... 

— Ai spus Dartmoor'? 

— Da. De ce? 

— Nu contează. Mai departe. _ 

— A fost dusă într-o clădire din cartierul La Defense. În timpul 
zborului, a fost drogată. Cînd s-a trezit, a trecut printr-o 
experienţă teribilă, în timp ce doi oameni o interogau. A fost 
atirnată de picioare în exteriorul unei ferestre, la o înălţime de 
treizeci de etaje. 

— Dumnezeule mare! Biata Paula. E de-a dreptul diavolesc! 

— Pînă la urmă, au tras-o înapoi, în cameră. Pe scurt, cînd în 
faţa clădirii a apărut o maşină a poliţiei, au plecat abandonînd-o. 


39 


Aşa că, a scăpat şi acum e din nou aici, cu mine. Ştii ce s-a mai 
întîmplat cu avionul acela Grumman? 

— Da, a plecat spre Geneva. Asta e tot ce ştiu. 

— Numai atit? Ai auzit vreodată de numele Goslar? mai 
întrebă Tweed. 

— Goslar ai spus? Şi după o scurtă pauză: Nu pot să te ajut în 
această problemă. 

— Ceea ce înseamnă că, de fapt, numele reprezintă ceva 
pentru tine. Ne cunoaştem de multă vreme. E prima dată cînd ai 
simţit nevoia să foloseşti un telefon public pentru a mă suna. Ce 
se petrece, René? 

— Faptul că te-am sunat rămîne un lucru ştiut doar în cercul 
tău cel mai apropiat? 

— Numai dacă îmi spui de ce, răspunse Tweed cu hotărire. 

— Tweed, Elysée stă pe capul meu. Acum închid... 

Tweed puse la rîndul lui telefonul în furcă, apoi le făcu 
celorlalţi rezumatul conversaţiei care tocmai se terminase. 
Pentru un scurt moment se lăsă liniştea. Apoi vorbi Marler: 

— Acesta nu e acel René cu care sîntem noi obişnuiţi. De ce? 

— E ceva în legătură cu ultima frază rostită de el. Chiar 
preşedintele Franţei s-a implicat în această problemă. Goslar 
posedă într-adevăr o reţea foarte extinsă. Aşa cum am remarcat 
mai devreme, e vorba de o chestiune globală. 

In timp ce spunea acestea, telefonul sună din nou. După ce 
răspunse, Monica îl privi pe Tweed furioasă. 

—  Necazuri. Doi indivizi din Brigada Specială încearcă să 

treacă de George şi să vină încoace. l-a reţinut la intrare cu 
ajutorul revolverului. 
___— Spune-i lui George să-i însoţească pe aceşti domni pînă aici. 
II privi pe Newman. lată că a şi început. De ce oare gîndurile 
mele se îndreaptă spre Prinţ, cunoscut şi ca Aubrey Courtney 
Flarrington, noul ministru al Securităţii Generale şi membru al 
Cabinetului? 

Doi bărbaţi ciudaţi îşi făcură intrarea. Unul era înalt de peste 
1,80 m, drept ca un brad Douglas şi trecut de cincizeci de ani, cu 
o expresie agresivă pe faţa sa aspră, cu părul cărunt, obrazul roz 
complet ras şi ochii albaştri ca de gheaţă care îi cercetară pe rînd 
pe toţi cei din cameră. Infăţişarea sa trăda o încredere în sine 
nemărginită. Era îmbrăcat cu un pardesiu scump din păr de 
cămilă şi îşi scosese mănuşile de piele de porc la fel de scumpe, 
descoperind nişte miini mari cu degete groase. 


40 


— Sînt Jarvis Bate, şeful executiv al Brigăzii Speciale. E prea 
multă lume aici. E necesar să-ţi vorbesc între patru ochi, Tweed! 

— In primul rînd, aş vrea să-ţi văd legitimaţia. 

— Legitimaţia? bodogăni el. La dracu', i-am arătat-o cow-boy- 
ului de la intrare. Presupun că are permis de portarmă. Am 
intenţia să verific. 

— Aştept. 

Bate scoase din portvizit o legitimaţie şi o aruncă pe biroul lui 
Tweed. Apoi făcu un gest către omul mai scund cu care venise. 

— El e Mervyn Leek, asistentul meu. Arată-i omului legitimaţia, 
Merv! Are cap de birocrat. 

Newman îl privi pe individul scund. Nu mai înalt de 1,65 m, 
părea mult mai mic din cauza faptului că stătea exact lîngă şeful 
său foarte înalt. Mai presus de orice, lui Newman nu-i plăcea 
privirea lui — chiar mai puţin decit a lui Bate. Avea ochi cenușii, 
cu privirea şireată şi un zîmbet neîntrerupt şi plin de 
superioritate pe figură. Faţa îi era palidă şi adesea îşi ascundea 
privirea, comportindu-se cu deferenţă faţă de şeful lui, fiind 
parcă pe punctul de a se tîrî. Vocea îi era cultivată la şcoala 
publică, dar era plăpîndă, în contrast cu stridenţele emise de 
Bate. 

— Sînt sigur că doreşti să vezi şi legitimaţia mea, zise el 
punînd-o cu grijă pe birou. E realmente o plăcere să te întîlnesc, 
domnule Tweed. Am auzit de marile tale realizări în domeniu. E o 
onoare. 

— Stai jos şi taci din gură, Merv! îi ordonă Bate. 

El se aşezase deja şi stătea foarte ţeapăn într-un fotoliu. Apoi, 
aplecîndu-se, înhăţă legitimaţia examinată de Tweed, după care 
explodă: 

— Am spus că e prea multă lume aici! 

— Te-am auzit de prima dată, replică Tweed calm. Totuşi, nu 
pleacă nimeni. Ei sînt sufletul organizaţiei mele. 

— Atunci, treaba ta. Discutăm aici, dartmoor. Ştii ce vreau să 
spun? Avem nevoie de un birou, unde să poată Mervyn să 
studieze documentele. Totul despre Dartmoor trece prin mîinile 
lui. Voi sînteţi în afara problemei. Ai priceput? 

— În primul rînd, nu avem disponibil nici un birou gol. 

— Nu cred că ai înţeles situaţia. Am aici o hîrtie de la ministrul 
Securităţii Generale. Fii bun şi citeşte-o! adăugă el întinzindu-i o 
coală mare de hirtie împăturită în două. 

— Prinţul, zise Newman cu jumătate de glas. 


41 


— Ce?!? Bate se răsuci şi-l fixă cu privirea. Pentru informarea 
ta, ministrului îi displace teribil această poreclă insultătoare 
inventată de presă. 

— Bietul bătrînel! remarcă Newman privindu-l pe Bate în faţă. 

— Pentru mine, acest document nu înseamnă nimic, zise 
Tweed restituindu-i-l. 

— Dă autoritate deplină Brigăzii Speciale să se ocupe de toate 
problemele care privesc securitatea, sublinie Bate furios. 

— Dar nu face nici o menţiune în legătură cu SIS. 

— Acest lucru poate fi remediat, mai zise Bate, aproape 
zbierînd. 

— Eşti sigur de asta? 

Pentru prima dată Bate părea că şovăie. Dădu un adevărat 
spectacol împăturind docu-mentul, pe care îl băgă apoi în 
buzunar. După care trase adînc aer în piept. 

— Să fii sigur că am să mă întorc! 

— Poate, începu Leek, arătînd mai mult ca oricînd alunecos ca 
un şarpe, s-ar putea să-mi fie permis să aştept aici, în timp ce 
domnul Bate rezolvă problema. N-am nici o îndoială că ai putea 
să mă găz- duieşti într-un ungher. 

— Cînd pleacă Bate, pleci şi tu! Şi timpul pe care am putut să 
vi-l dedic s-a terminat. Aş aprecia dacă aţi ieşi chiar acum. 
Tweed se ridică în picioare: Sîntem foarte ocupati. 

Paula intră şi se opri în uşa pe jumătate deschisă. Două capete 
se întoarseră brusc pentru a o privi. 

— Ea cine e? întrebă Bate. 

— Doamna cu ceaiul, strigă Monica. 

Paula se retrase, închizînd uşor uşa. În mod evident, Bate se 
simţi obligat să se ridice. Ca o marionetă, Leek îl urmă. Toţi 
putură vedea că Bate îşi stăpinea cu greu furia. Şi păru şi mai 
puţin încîntat cînd Tweed îi puse întrebarea: 

— În rarele ocazii dinainte, cînd am colaborat cu Brigada 
Specială, am luat întotdeauna legătura cu şeful dispozitivului 
vostru, Caspar Pardoe. El unde e? 

— Pentru moment, i-am preluat eu atribuţiile. Pardoe e peste 
ocean, la odihnă. 

— Unde peste ocean? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Şi nici n-am vreun interes să 
aflu ceva despre peregrină-rile lui Pardoe. Acum eu sînt şeful. 

— Vezi să nu te epuizezi! rosti Tweed cu o umbră de suris. 

— Pur şi simplu nu pot să-mi imaginez de ce la o astfel de dis- 
cuţie ia parte şi un ziarist! exclamă Bate, privindu-l fix pe 

42 


Newman. E o grosolană ignorare a măsurilor de securitate, 
conform manualului meu. 

— Atunci fă rost de alt manual, sugeră amabil Tweed. Newman 
a fost verificat cu mulţi ani în urmă şi, cum sînt sigur că ştii, în 
cazurile dificile colaborează strîns cu mine. 

— Cu cit se va instala mai curînd Merv aici, cu atît va fi mai 
bine, aş spune eu. 

— Am avut impresia că erai în drum spre ieşire, Bate. 

— O, am plecat. li voi face ministrului un raport complet 
despre cum stau lucrurile aici. Nu va fi foarte încîntat. 

— Bietul bătrînel! repetă Newman. 

— Dacă vei mai vrea vreodată să mă revezi, interveni Tweed, 
fii aşa bun şi telefonează întîi, şi programează-ţi o întrevedere. 

Bate îşi plimbă privirea de la Newman la Tweed. Deschizînd 
gura, se gîndi mai bine la ce avea de gînd să spună, o închise la 
loc şi plecă. In uşă, Leek se întoarse, zimbi tuturor cu 
superioritate, dădu scurt din cap şi-şi urmă domnul şi stăpînul. 

Aproape imediat, Paula intră grăbită în încăpere, şi dădu 
drumul aerului din piept. 

— Sper că nu te deranjează, Tweed, dar am ascultat ce aţi 
discutat din spatele uşii. Ce pereche oribilă! Lunganul şi Piticul. 
Aproape mai mult decit pe Bate, îl detest pe Leek — o adevărată 
tîritoare. Se îndreptă spre biroul ei şi se aşeză. Ei bine, nu trebuie 
să ne mai pese de ei. 

— Aici ai putea să greşeşti, o atenţionă Tweed. 

— De ce spui asta? 

— Sosirea celui mai important om la ora actuală din cadrul 
Brigăzii Speciale demonstrea-ză cît de serios tratează guvernul 
incidentul de la Appledore. Sînt sigur că Hairrington a discutat 
chestiunea în Cabinet, înainte de a-i trimite pe aceşti doi căţeluşi 
de salon. Şi, în afară de ei, francezii sînt tot atît de interesaţi, la 
rîndul lor. 

Le relată din nou ciudata conversaţie avută cu Lasalle şi 
deosebita schimbare de atitudi-ne din partea vechiului său 
prieten. Repeta istorisirea pentru a putea fi auzită şi de Paula, 
care nu fusese în birou mai devre-me. Aceasta venise cu o mapă 
mare albastră sub braţ, de felul celor folosite de desenato-rul 
Richard, expert în crearea portretelor-robot. 

— Te rog, Monica, dă-mi-l la telefon pe prim-ministru, continuă 
Tweed. Vreau să mă întîlnesc cu el astăzi, mai tîrziu. 


43 


Sam Sneed mergea repede pe Fleet Street, cu pălăria de 
vînător aşezată pe o ureche. Părăsise sediul ziarului Daily Nation 
cu o jumătate de oră în urmă. În drum, intră la bancă şi depuse 
în contul lui 2 000 de lire sterline. Aceştia erau banii care îi 
fuseseră înmînaţi într-un plic de către şoferul Daimler-ului, cînd îi 
dăduse caseta video originală, în afara oraşului Appledore. 

Capul lui ca de pitic era aplecat înainte şi simţea că-i vine să 

danseze. Era în drum spre bodega lui favorită din Londra, pentru 
a sărbători evenimentul. La ora aceasta — era aproape amiază — 
probabil că de-abia au deschis, aşa că socotea că va putea fi 
liniştit. 
Va sta singur, cu o bere în faţă, savurîndu-şi victoria. La urma 
urmei, începuse urcuşul pe scara socială. Avea un exemplar din 
ziar strîns ferm sub braţ. Citise lungul lui articol de cîteva ori. Era 
pe pagina întîi — cu sublinierile făcute tot de el. Editorul fusese 
încîntat şi chiar făcuse aluzia că se gîndea să-l ia printre 
colaboratorii lui permanenţi. 

— Domnul Sneed? Domnul Sam Sneed? 

Era abordat pe stradă, lucru care-i displăcea. Voia să 
chefuiască de unul singur. Vocea era a unei persoane educate. 
Ridică ochii şi-l studie pe omul care se oprise în faţa lui. Intre 
treizeci şi patruzeci de ani. Un individ plăcut la vedere, cu părul 
blond şi cu un zîmbet pe faţa complet rasă, era îmbrăcat cu un 
trenci elegant tip cazon, cu revere late, şi ţinea în mînă o sacoşă 
de cumpărături din plastic. Pe ea era imprimat cuvintul 
„Aquascutum". 

— Ce doreşti? întrebă Sneed. Sînt grăbit. 

— İnălțimea sa — şeful — a fost încîntat de modul în care te-ai 
achitat de prima sarcină. 

Pentru asta şi cele două miare pe care ți le-am dat, dar, ce-ai 
zice dacă ai mai primi încă de două ori pe atît? 

„Dublul celor 2 000 de lire sterline? încă 4 000 de lire?" 

— Ce-ar trebui să fac pentru asta? întrebă Sneed, devenind 
mult mai prietenos. 

— E cam în văzul lumii să discutăm aici, pe stradă. Tu eşti 
acum o figură publică. Ziarul de sub brațul tău conţine şi o mică 
fotografie a ta. O să ai de-a face cu oameni care vor veni să-ţi 
ceară autografe. 

— Crezi? 

— Nu uita, rînji omul în trenci, sînt situaţii care declanşează 
febra mulţimii. De aceea avem nevoie de un loc liniştit, unde să- 


44 


ţi pot re- lata amănuntele. Clubul meu e foarte aproape. Hai să 
ne îndreptăm într-acolo! 

— Eram în drum spre bodega mea favorită. 

— Clubul va fi ceva mai sigur. Trebuie să-ţi arăt un plan. Pe 

aici! 
Merseră o scurtă distanţă, apoi Trenciul se opri. Pornind din Fleet 
Street, o alee îngustă făcea o cotitură la o mică distanţă mai 
departe. Trenciul făcu un gest cu mîna înmănu-şată, indicînd 
aleea. 

— După dumneavoastră, domnule! Intrarea pe uşa din stînga, 
imediat după colţ. 

In timp ce Sneed pătrundea pe aleea pustie, adrenalina i se 
răspîndise în tot corpul. După toţi aceşti ani de trai alături de 
nesuferita lui soră — care plătea chiria casei — In sfîrşit avea şi 
el bani. Va vinde motocicleta şi îşi va cumpăra o maşină bună şi 
nişte haine noi. O luă după colţ, căutînd uşa din stînga. 

In spatele lui, Trenciul privi în urmă. Nimeni. Dînd şi el colţul, 
scoase o sîrmă neagră lungă şi cu mînere de lemn la capete. 
Aruncă sîrma ca un arc peste pălăria lui Sneed, în jos, spre git, 
apoi apucă ambele miînere în fiecare mînă şi răsuci sîrma la 
spate, strîngînd cu toată puterea. Aceasta pătrunse adînc în gitul 
lui Sneed. Bolborosind, el îşi azvirli miinile în sus. Trenciul 
continua să stringă sîrma, în timp ce Sneed, mort deja, cădea în 
genunchi. 


CAPITOULUL 5 


Trei ore mai tîrziu, Tweed reveni din Downing Street. Pe toţi 
cei care fuseseră înainte în biroul lui îi găsi prezenţi şi acum. 
Scoţindu-şi pardesiul, o privi pe Paula. 

— Se presupune că trebuia să fii acasă, în apartamentul tău 
din Fulham, odihnindu-te. 

— Am fost, îi răspunse ea zîimbind. Bob a insistat ca, în calitate 
de paznic, să mă ducă el cu maşina. Apoi a aşteptat în camera 
de zi, pînă cînd am făcut cel mai senzaţional duş, întîi fierbinte, 
apoi rece. Mă simt aşa de bine! Gorila m-a ţinut în miinile lui — 
aşa că aveam impresia că eram murdară, mînjită. După care, mi- 
am schimbat complet îmbrăcă-mintea, şi Bob m-a adus înapoi 
aici. Ne-am oprit pe drum să luăm o gustare. Acum sînt gata 
pentru orice. Cum s-a des- făşurat întîlnirea cu prim-ministrul? 


45 


— Foarte bine. S-a arătat plictisit cînd i-am citat formularea 
din documentul pe care Bate mi l-a arătat. A spus că Courtney 
Harrington nu are autoritate asupra SIS. Situaţia rămîne ca pînă 
acum — răspund numai în faţa prim-ministrului. Şi, desigur, ştie 
că Harrington e înnebunit după postul lui. 

— Vreo reacţie în legătură cu Appledore? întrebă Newman. 

— Da, e foarte îngrijorat de întreaga afacere. Rămine strict 
între aceşti pereţi: cred că toată lumea pune mîna pe arme. 

— Ceea ce înseamnă? întrebă la rîndul lui Marler. 

— Nu ştim încă dacă marea a fost otrăvită. Pe drumul de 
întoarcere, m-am oprit la o cabină telefonică şi l-am sunat pe 
profesorul Saafeld. Făcuse autopsia pescarului mort, dar nu mi-a 
comunicat concluziile. Vrea să ne întîlnim la el în Holland Park, 
astă-seară la ora nouă. De asemenea, a chemat un expert în 
domeniul pisciculturii, pentru a diseca foca — şi peştii. Tu îl 
cunoşti, Paula, deci poţi să vii cu mine, dacă vrei. 

— Sigur că vin. Cînd voi avea ocazia să-ţi arăt portretele-robot, 
al doctorului Goslar şi al Gorilei? Richard şi cu mine colaborăm 
bine şi sîntem şi rapizi! 

— Acum ar fi momentul potrivit. Adunaţi-vă cu toţii în jurul 
biroului meu! 

— Acesta este doctorul Goslar, zise Paula. 

Priviră toţi schiţa în cărbune. Reprezenta un bărbat mic şi 
subţire, complet ras şi cu o frunte înaltă. Avea o faţă lungă şi 
purta ochelari fără rame. In mod neplăcut, ochii lui vicleni te 
priveau insistent din spatele lentilelor. 

— E destul de aproape de realitate, le spuse Paula, şi asta mai 
mult datorită măiestriei lui Richard. 

— Şi spiritului tău de observaţie, adăugă Newman. Mă întreb 
dacă poartă întotdeauna papion. 

— Posibil, răspunse Tweed. 

— Cum era vocea lui? dori şi Marler să ştie. 

— Precisă, răspunse ea. Vorbea o engleză perfectă, dar uşor 
peltică. 

— Fumează? interveni şi Monica. 

— Bună întrebare, răspunse la rîndul ei Paula. Nu, cel puţin nu 
în scurtul interval în care l-am văzut eu. lar în cameră nu erau 
nici scrumiere, nici miros de tutun. 

— L-a văzut toată lumea? întrebă Tweed. 

Dădură afirmativ din cap, şi Tweed ştiu că toţi au memorat ce 
era esenţial. Şi că totodată şi-au imaginat cum ar arăta fără 


46 


ochelari sau fără cravată şi purtînd altă îmbrăcăminte. Paula 
înlocui schiţa cu alta. 

— Abel, Gorila, anunţă ea. 

— Ce creatură oribilă şi amenințătoare! exclamă Monica. Este 
enorm şi arată într-adevăr ca o gorilă. 

— Dacă l-aş întîlni într-o noapte întunecoasă, comentă Marler, 
i-aş da una între picioare, i-aş îndesa ţeava pistolului în gura aia 
cu buze groase — şi apoi l-aş lua la întrebări. 

— Vocea? întrebă Tweed. 

— Mîriită, răspunse Paula. Miriită, agresivă şi ostilă. Sînt sigură 
că poate face faţă aproa-pe oricărui om din lume. Cel puţin 
aceasta a fost impresia mea. 

— Şi ai auzit că i se spune Abel, dar numele de familie? 

— Nimic. Doar Abel. 

— Şi de cite ori l-ai auzit pe acest Abel numindu-l pe celălalt 
bărbat doctor Goslar? 

— Cel puţin de două ori. Foarte clar. Cu voce tare. 

— Te-ai descurcat bine. Chiar foarte bine, Paula. 

— Acum, reluă ea aduniînd schiţele, cred că ar fi mai bine să 
fac copii xerox de pe astea, pentru fiecare. 

— Da, te rog. Inclusiv pentru Harry Butler şi Pete Nield. Tweed 
aşteptă pînă cînd ea ieşi, apoi se uită la ceilalţi şi coborî glasul: 

— Deci, iată unde ne aflăm! Voi ce credeţi? 

— E un pas uriaş înainte, comentă Newman, pentru că acum 
avem pentru prima oară o idee clară despre cum arată Goslar. 

— Oare? Această parte a conversaţiei noastre să nu i-o 
relatăm Paulei. S-a străduit atît de mult, a îndurat atîtea... dar, 
Bob, memoria ta nu e prea bună. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Cu ani în urmă, în timpul Războiului Rece, cînd tu şi cu mine 
îl urmăream, unul dintre multiplele lui trucuri era să pună pe 
cineva să-i ţină locul şi să se folosească de numele Goslar. Cînd, 
indiferent cine era el, îşi îndeplinea misiunea, de obicei era 
eliminat. Şi în unele cazuri, au fost chiar şi femei care s-au dat 
drept Goslar. El crede în 
uciderea mesagerului. 

Tweed se opri brusc cînd sună telefonul. Apoi Monica îl 
înştiință că la aparat era directo-rul Buchanan. 

— Roy, aici Tweed. Vreo noutate? 

— Poţi să-i spui şi aşa. Sam Sneed a fost ucis. O acţiune teribil 
de brutală. Trupul i-a fost găsit pe o alee care se ramifică din 
Fleet Street. Ucigaşul s-a folosit de o sîrmă pe care i-a petrecut-o 


47 


în jurul gitului. A fost decapitat. Capul lipsea, dar a fost găsit mai 
tîrziu, într-o sacoşă Aquascutum, împreună cu sîrma cu care s-a 
făcut treaba. Şi alături, un trenci pă-tat de sînge. Vom face testul 
ADN — dar pariez că se va descoperi că e sîngele lui Sneed. 

— Vreun indiciu în legătură cu asasinul? 

— Nici unul. Nici un martor. Nimic. O treabă foarte bine făcută. 
Imaginează-ţi ce va face presa cu ştirea asta miine — poate chiar 
mai devreme. Dacă află Evening Standard! Trebuie să plec. 

— Mulţumesc că m-ai informat... 

— Incă ceva. Mi-a telefonat inspectorul acela Crake, de la 
Appledore. O echipă s-a dus la Gargoylc Towers să ia 
amprentele. N-au găsit nici măcar una. Locul a fost curăţat. 

— Mă aşteptam la asta! E una dintre tehnicile lui Goslar. Pa... 

Tocmai pusese receptorul în furcă, cînd se întoarse Paula. Se 
aşe- zase la biroul ei, îi văzu expresia de pe chip şi îl întrebă dacă 
se în- timplase ceva, iar el îi spuse despre telefonul lui Buchanan. 

— Oribil, comentă ea. Apoi se cutremură: Mă simt şi mai 
norocoasă că mai sînt în viaţă. 

— După cum i-ai descris, aceşti doi oameni erau al dracului de 
grăbiţi să plece. Intr-ade-văr norocoasă, aşa cum ai spus. 

Nici nu-i trecu prin minte să-i explice adevăratul motiv. Că a 
fost lăsată să se întoarcă la Londra pentru a-l descrie pe pretinsul 
doctor Goslar. Nu fusese nevoie ca Abel să-i folo-sească numele 
în faţa ei — doar dacă n-a făcut-o în mod deliberat. 

— De ce l-au omorît pe Sneed? întrebă ea. 

— l-am amintit şi lui Bob că Goslar ucidea întotdeauna 
mesagerul, cînd el — sau ea — lşi termina treaba. In acest fel, la 
interogatoriu nu putea nimeni să mărturisească ce instrucţiuni i 
s-au dat — chiar dacă Goslar era invizibil şi le transmitea prin 
telefon. In paranteză fie spus, le-am trimis analiştilor de la subsol 
înregistrarea telefonului său. Poate avem norocul să depisteze 
vocea reală. 

— Crezi că s-ar putea face asta? 

— Nu, nu cred. Sînt convins că Goslar a folosit cel mai 
sofisticat alterator de voce din lume. Trebuie totuşi să încercăm. 

— Şi acum, ce mai urmează? 

— Imediat ce putem, plecăm la Paris. 

— Plecăm? 

— Aşa că, toată lumea să aibă valizele pregătite pentru 
călătorie. Am să iau cu mine o delegaţie serioasă. Toţi cei de aici, 
cu excepţia Monicăi, desigur, care va păzi garnizoana. 
Contactează-i pe Butler şi pe Nield, care vor veni şi ei. Monica, fă 


48 


rezervări de locuri pentru noi la avionul de miine seară! 
Rezervări separate, să nu se vadă că sîntem îm-preună; şi nu 
folosi numele noastre adevărate. Numai Paula şi cu mine 
călătorim împreună. 

— lar eu vreau locul din spatele tău, interveni dîrz Newman. 
De asemenea, vom veni cu tine şi diseară, cînd îl vei vizita pe 
profesorul Saafeld. 

— Asta e cam exagerat. E vorba totuşi de Holland Park. 

— Era vorba de Fleet Street, unde Sneed şi-a pierdut capul. 

Marler părăsi Park Crescent, pentru a se duce în East End. 
Mergea să îl contacteze pe unul dintre acele personaje dubioase, 
despre care era convins că s-ar putea să ştie ceva, dacă s-ar fi 
auzit vreun zvon în legătură cu asasinarea lui Sam Sneed. 

— Probabil că la Paris aş avea mai mult succes, a comentat el 
la plecare. Acolo deţin o adevărată reţea subterană... 

Mai devreme, Tweed observase că avea nevoie de întăriri. Aşa 
că îl rugase pe Marler să-l găsească pe Alf, şoferul de taxi 
londonez, şi pe ceilalţi amici ai lui, tot şoferi pe taxiuri. Voia să-i 
pună să se învirtească pe lîngă Park Crescent, pentru a vedea 
dacă supraveghează cineva clădirea. 

Paula fu mirată de solicitarea lui şi se îndreptă spre fereastră, 
pentru a se uita prin perdelele de tul. Apoi, cînd se aşeză la locul 
ei, îşi exprimă îngrijorarea: 

— Nu te-am mai auzit niciodată pînă acum luînd astfel de 
măsuri de precauţie. Eşti îngrijorat din cauza doctorului Goslar? 
Crezi că am putea fi supravegheați? 

— Nu sînt îngrijorat, Paula, doar atîta că nu-mi subestimez 
vechiul adversar. Intotdeauna operează cu ajutorul unei vaste 
organizaţii. Are suficiente resurse - toţi banii obţinuţi de la 
americani şi de la ruşi în timpul Războiului Rece, plus cele zece 
milioane încasate cînd şi-a vîndut fabrica din New Jersey, înainte 
de a o arunca în aer, împreună cu toţi cei dinăuntru. 

— E atit de incredibil de brutal şi de diabolic! 

— Ceea ce nu trebuie să uităm este că e atit de perfect. 

Sună telefonul. Cînd răspunse, Monica păru uluită. Il rugă pe 
apelant să-şi repete numele, apoi acoperi receptorul cu mîna. 

— La telefon e o femeie ciudată. A spus că o cheamă Serena 
Cavendish. Nu, nu vrea să vorbească cu tine, e foarte grăbită. 
Vrea doar să te întîlneşti cu ea la hotelul Brown's, în salonul unde 
se serveşte ceaiul. Spunea că vei putea să-ţi dai seama care e 
masa ei, 


49 


după părul foarte negru. De asemenea, a mai spus că e ceva în 
legătură cu Appledore... 

Tweed merse cu taxiul. Paula insistă să-l însoţească. El fu de 
acord, cu condiţia să rămi-nă în umbră. Newman îi anunţă că-i va 
urma în maşina lui. Tweed hotărî că nu e timpul să se certe cu el. 
Pe scări, Newman se întîlni cu Harry Butler şi cu Pete Nield, şi-i 
chemă 
să vină cu el. 

Ajungînd la Brown's, Tweed plăti taxiul şi intră prudent în 
hotel. Salonul pentru ceai se afla în dreapta, despărţit de hol 
printr-un zid lambrisat înalt cam pînă la coapse şi conti-nuat în 
sus cu ferestre cu geamuri groase, care permiteau să-i vadă pe 
oamenii care-şi luau ceaiul. Un mare număr de femei elegante 
pălăvrăgeau, în timp ce-şi savurau faimoa-sa şi excelenta 
băutură. 

Paula luă în mînă o revistă, trecu de Tweed şi se aşeză lîngă 
intrarea în sufragerie, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. Tweed o 
depistă rapid pe femeia frapantă cu părul foarte negru. Stătea 
singură la o masă de două persoane, cu faţa la el şi cu picioarele 
lungi şi bine proporţionate încrucişate. Apoi văzu ceva insolit. 

Singur, cu spatele la Tweed, şedea un om cu părul blond. 
Aproape de patruzeci de ani, după estimarea lui. Foarte elegant 
îmbrăcat, într-un costum albastru-deschis. Citea un ziar, ridicat 
deasupra nivelului ochilor. Imediat după aceea, intră un alt 
personaj, tipul de afacerist descurcăreţ, care privi înjur, apoi se 
îndreptă spre eleganta doamnă cu părul negru. Se aplecă spre 
ea şi o întrebă ceva. Ea zîimbi, clătină din cap şi el plecă spre a 
doua încăpere în care se servea ceaiul. 

In timp ce se petreceau toate acestea, Blondul coborise încet 
ziarul, în aşa fel încît să poată arunca o privire spre 
fermecătoarea doamnă, care avusese acel scurt schimb de 
cuvinte cu afaceristul. Apoi, tot încet, ridică ziarul în poziţia 
iniţială. Şeful de sală intră în încăpere. Figura lui se lumină de un 
zîmbet plăcut. 

— Domnul Tweed! Ce mai faceţi, domnule? E ceva timp de 
cînd nu v-am mai văzut pe la noi. 

— Vreau să-mi faci un serviciu. Discret. O vezi pe doamna cu 
părul negru? Cea care stă singură. 

— Da, domnule. Nu cred că a mai fost pe aici vreodată. 

— Aceasta e pentru tine, continuă Tweed întinzîndu-i o 
bancnotă. Vreau să fi foarte discret, cum ţi-am mai spus. Du-te la 


50 


ea şi şopteşte-i că aştept aici şi doresc să vină la mine. Șopteşte- 
Í! Şi fă-i repede nota de plată. 

— A plătit deja, domnule. 

— Bine. Nu vreau ca altcineva din salon să te audă. 

— Mă ocup de asta chiar acum, domnule... 

Tweed se mişcă repede. Mai întîi îi făcu semn portarului de la 
intrarea principală, care tocmai apăruse. 

— John, am nevoie urgentă de un taxi. De fapt, chiar în acest 
moment. Dacă cineva te întreabă unde am plecat, nu ştii. 

— Oricum n-aş spune nimănui, domnule. Mă ocup imediat... 

Tweed o privi pe Paula, care auzise fiecare cuvînt. Clătină din 
cap, indicîndu-i că nu vrea să vină cu el. Femeia cu părul negru 
se înfăşură în haina ei de blană, apoi ieşi repede în hol. El o luă 
amabil de braţ. 

— Tu eşti Serena? o întrebă cu glas scăzut. 

— Da. Serena Cavendish. Tu eşti Tweed... 

— Scuză-mi graba. Plecăm repede de aici. Luăm ceaiul în altă 
parte. Urcă-te în taxi! 

II văzu pe Newman la volanul Mercedes-ului, oprindu-se lîngă 
taxi. Apoi, privind în urmă, nu văzu pe nimeni în afară de John, 
portarul. Se repezi la Newman, care coborise geamul. 

— Tipul cu păr blond, îmbrăcat elegant... 

Aruncîndu-se în taxiul lui, se aşeză lîngă Cavendish, care se 
afla deja înăuntru. Apoi îi indică destinaţia şoferului. 

— La Fortnum's. Sîntem grăbiţi. 

— Cine nu e, în zilele noastre? răspunse şoferul cu un rînjet. 

Şi demară imediat. Privind înapoi, prin geamul din spate, 
Tweed îl văzu pe Nield sărind jos de pe bancheta din spate a 
Mercedes-ului. Paula se strecură înăuntru şi-i luă locul lîngă 
Butler. 

— Ce se petrece? 

Apoi îl văzu pe Blond ieşind cu paşi repezi şi făcînd semn 
pentru a opri la rîndul lui un taxi. 

La intrarea în Brown's, Pete Nield, slab, cu mustaţa lui subţire 
şi îmbrăcat la patru ace, ţinea, de asemenea, mîna ridicată, în 
acelaşi scop. li dădu lui John două monede de o liră, în timp ce 
taxiul trăgea pe dreapta. 

— Eu am fost primul. E taxiul meu, se repezi Blondul cu glas 
dur. 

— Regret, bătrine, răspunse Nield cu mîna pe miînerul 
portierei, dar am fost înaintea ta. 

— Să fiu al dracului dacă ai fost! 


51 


— Vin o mulţime de alte taxiuri, zise Nield amabil, sărind 
înăuntru şi trîntind portiera. 

— Incotro, domnule!? întrebă şoferul. A 

— Urmăreşte Mercedes-ul acela, te rog, şopti Nield. Inăuntrul 
lui e o bancnotă de cinci lire pentru tine. 

Newman se încadrase deja în urmărirea taxiului lui Tweed. 
Butler îi arată Paulei micul aparat de fotografiat, pe care îl lăsase 
pe genunchi. Ea ridică o sprînceană. 

— l-am făcut o poză Blondului, o informă Butler. Cel puţin aşa 
sper. Tocmai îl fotogra-fiam, cînd s-a uitat la mine. S-ar putea să 
fi mişcat aparatul, dar sper că a ieşit bine. 

Paula se gîndi din nou la contrastul dintre cei doi bărbaţi, care 
acționau adesea împre-ună, formînd o echipă. Harry Butler nu 
dădea atenţie aspectului exterior. Puțin peste patruzeci de ani, 
înalt de 1,70 m, cu o constituţie robustă, purta un hanorac 
ponosit şi pantaloni marinăreşti de catifea cord, la fel de ponosiţi, 
iar pantofii lui nu fuseseră 
lustruiţi de ani de zile. Avea părul negru şi des, dar în 
permanentă nevoie de a fi pieptă-nat, iar pe faţa lată avea un 
nas îndărătnic şi fălci formidabile. 

De cealaltă parte, Pete Nield dădea tot atita atenţie 

îmbrăcăminţii sale ca Marler. Avea o figură frumoasă, prelungă, 
dar, ca la partenerul lui, ochii i se mişcau rapid, nescăpîndu-i 
nimic din vedere. Ca echipă, colaborau extrem de bine şi erau 
nemiloşi, cînd situaţia o cerea. 
__— Mă întreb ce au fost toate astea, cugetă Newman. 
Intîmplător, Blondul a reuşit să prindă un taxi, iar acum trei 
maşini şi o dubiţă se află între el şi noi. A auzit cineva unde se 
duce Tweed, însoţit de femeia lui fatală? 

— Fortnum's, răspunse prompt Paula. 

— Tu coboară, iar eu voi face ocolul blocului. Evident, pe aici 
nu există locuri libere de parcare. 

Restaurantul Fortnum's, de la ultimul etaj, era plin, dar Tweed 
reuşi să obţină o masă în capătul cel mai îndepărtat. Se aşeză cu 
spatele la perete. Această poziţie îi oferea posibilitatea să vadă 
perfect pe oricine intra în local. 

— Ei bine, de ce ai vrut să mă vezi atît de urgent? întrebă 
Tweed, după ce comandară ceaiul. 

— Lasă-mă întîi să-mi revin! Presupun că n-o să-mi spui ce s-a 
întîmplat la Brown's, remarcă musafira lui. 

— Ai avut vreo gardă de corp cu tine? întrebă Tweed, 
aranjîndu-şi şervetul. 


52 


— Categoric nu. 

Tweed îşi potrivi scaunul în aşa fel, încît să-i ofere întreaga lui 
atenţie. Cînd au intrat, a observat cum mulţi bărbaţi au privit-o 
cu nesaţ. „Nu e de mirare", gîndi el. inaltă cam de 1,67 m, avea 
o faţă rotundă şi era îmbrăcată într-o rochie verde, cu cordon 
îngust de aur. 
La git purta o eşarfă Hermes, deasupra căreia figura ei calmă 
avea o structură osoasă superbă. Ochii erau cei care i-au atras 
atenţia, verzi, degajau inteligenţă. Insă gloria ei era părul. Tuns 
în aşa fel încît atîrna într-o dezordine cu grijă studiată pînă 
deasupra gulerului rochiei. Cu mîna stingă îşi aranja mai bine 
haina de blană pe spatele scaunului. 

— Să ştii că există o speranţă şi pentru tine, zise ea zimbind. 

— Pardon? 

— Te-ai uitat la cel de-al treilea deget al miinii mele stîngi. Nici 
un inel. 

— Cred că ar trebui să-mi spui, domnişoară Cavendish. 

— Serena, te rog. 

— Cred că acum ar trebui să-mi spui, Serena, rosti el cu 
fermitate, de ce ai vrut să mă vezi. 

— Ar fi mai bine să te uiţi la asta. 

Din geanta Gucci scoase un exemplar bine împăturit din 
Evening Standard. El aşteptă răbdător, în timp ce ea îl despături 
şi i-l puse în faţă. Titlul de-o şchioapă îi sări în ochi: 

REPORTERUL „MARII OTRAVITE" ASASINAT 

Parcurse textul rapid. Descria descoperirea trupului decapitat 
al lui Sam Sneed, pe o alee care se ramifica din Fleet Street. Nici 
o menţiune a faptului că a fost găsit şi capul. Tweed era sigur că 
Buchanan a ţinut secretă această ştire, în speranţa de a-l depista 
pe asasin, ca apoi să-i întindă o cursă folosind informaţia 
nepublicată. li restitui ziarul. 

— Într-adevăr bizar, comentă el. 

Ceaiul fu servit, şi Serena mîncă un sandviş. Tweed sorbi din 
ceaşca lui, apoi o privi, făcînd un gest spre ziarul din poala ei. 

— Ai putea să-mi spui ceva? întrebă el zimbind. Cum ai obţinut 
numărul meu de telefon? 

Ea clătină din cap. Folosindu-şi şervetul, îşi şterse delicat 
buzele. 

Apoi mai bău puţin ceai. Sperase să o ia prin surprindere, dar nu 
mersese. 

— E secret, răspunse ea cu un zîmbet fermecător. 


53 


— În felul acesta se pare că nu vom ajunge nicăieri, remarcă el 
brusc. N 

— Răbdare, Tweed. li atinse brațul. Nu cred că ţi-ai dat seama, 
dar sînt moartă de frică. 

— De ce? 

— Pentru că am fost implicată în afacerea Appledore. 

— In ce sens? 

— Acum două săptămîni, un oarecare domn Charterhouse m-a 
rugat să merg la Appledore. Trebuia să fotografiez tot ce vedeam 
pe malul mării şi mai departe, în estuar — pînă unde se varsă în 
mare. Mi-a telefonat la apartamentul meu de aici din Londra, mi- 
a dat instrucţiunile necesare şi mi-a spus că mă va plăti cu 3 000 
de lire sterline. Mi-a mai spus că, dacă mă duc la uşa din faţa 
casei, voi găsi deja un plic cu jumătate din sumă înăuntru. Restul 
îmi va fi plătit imediat ce va primi fotografiile. Cînd am terminat 
de vorbit, m-am dus într-adevăr la uşa de la intrare şi am găsit 
într-un plic treizeci de 
bancnote de cincizeci de lire. 

— Trimis prin poştă, de unde? 

— N-avea ştampila poştei. Era clar că fusese adus de cineva, 
în timp ce vorbeam la telefon. Am nevoie în permanenţă de 
mărunţiş, aşa că am plecat cu maşina la Appledore şi mi-am 
îndeplinit misiunea. Cînd m-am întors, alt plic alb — cu 1 500 de 
lire sterline 
înăuntru — aştepta pe covoraşul din faţa uşii. 

— Domnul Charterhouse ai spus? L-ai întîlnit pe acest domn? 

— Niciodată. Singurul meu contact cu el a fost telefonul acela 
straniu. 

— De ce straniu? 

— Vocea nu părea voce umană. Semăna mai mult cu vocea 
roboților acelora pe care-i vezi la televizor. 

— Dar mă întreb de ce te-a ales pe tine pentru această 
misiune? _ 

— De fapt, îmi iei un interogatoriu! Dar nu te acuz. În fond, am 
apărut de niciunde. Pot totuşi să-mi închipui că m-a ales pentru 
că sînt fotograf profesionist. Nu foarte cunoscut, dar am făcut 
fotografii la diverse nunţi din înalta societate, pentru unele 
reviste. Am o reputaţie de lucrător de încredere. 

— Şi după ce ai făcut fotografiile acelea la Appledore, cum le- 
ai înmînat acestui evaziv domn Charterhouse? 

— Şi acest lucru a fost straniu. Am făcut ceea ce mi-a spus la 
telefon să fac. Două zile mai tîrziu, după ce am developat filmul 


54 


şi am făcut fotografiile, le-am pus într-un plic mare. Apoi, la ora 
10 seara, am lăsat plicul într-o cabină telefonică de pe Curzon 
Street, 

m-am urcat înapoi în maşină şi am plecat. 

— Ai văzut pe cineva pe Curzon Street? 

— Doar un om care se afla în cabina telefonică atunci cînd m- 
am îndreptat într-acolo. Am fost sigură că mă va aştepta în 
cabină pînă sosesc, dar a ieşit înainte de a ajunge eu, s-a urcat 
într-o maşină şi a plecat. 

— Ai putea să mi-l descrii? Şi maşina? Ţi-ai notat numărul de 
înmatriculare? 

— O, Dumnezeule, Tweed, care e prima întrebare? îi zimbi 
ademenitor. Omul din cabina telefonică era de înălţime medie, 
îmbrăcat cu un trenci închis la culoare şi purtînd o pălărie 
Borsalino. Nu i-am văzut faţa. Altcineva nu mai era. Am făcut ce 
mi s-a spus, 
am lăsat plicul în cabină, m-am urcat în maşină şi am plecat 
imediat. Sînt fată bună. Işi aruncă privirea prin restaurant, care 
era în continuare aglomerat. Scuză-mă, mă duc pînă la toaletă! 

— Încă o scurtă întrebare, ca să nu uit. De ce eşti moartă de 
frică? Cred că asta e fraza pe care ai folosit-o. 

— Ei bine, tu n-ai fi? Am îndeplinit o misiune la Appledore. 
Acest Sam Sneed şi-a îndepli-nit şi el misiunea în acelaşi loc şi a 
sfîrşit decapitat. 

Apucîndu-şi haina, îşi croi drum prin mulţime, spre toaletă. Uşa 
se afla pe peretele cel mai îndepărtat, opus mesei lor. Tweed 
plăti consumaţia, apoi rămase gîndindu-se la ea. Cînd veniseră, 
în timp ce ea mergea în faţa lui, observase nu numai mişcările 
elegante ale ei, dar şi că păşea foarte sigur. Nu părea o femeie 
uşor de înfricoşat. 

După ce aşteptă zece minute, începu să devină îngrijorat, 
gîndindu-se că i s-a făcut rău şi a căzut în baie. Privise tot timpul 
intrarea, dar o mulţime de lume a intrat şi a tot ieşit. O chelneriţă 
se apropie de el. 

— Scuzaţi-mă, domnule. O doamnă m-a rugat să vă dau acest 
mesaj. 

Luă plicul închis şi-l mirosi. Sesiză o undă din parfumul pe care 
îl folosea ea. Il deschise şi despături foaia de hirtie de bună 
calitate. Nici o adresă ca antet. Era doar mesajul, scris frumos de 
mînă, cu un caracter puternic. 

Tweed, mulţumesc pentru ceai. Regret că te părăsesc, dar am 
văzut pe cineva în restaurant. Cu dragoste, Serena. 


55 


Acum ştia de ce îşi luase haina de blană cu ea. Ridicîndu-se, 
privi în jur, apoi se îndreptă spre ieşire cu obişnuitul lui pas 
domol, continuînd să se uite prin sală. Nici urmă de Blond. in 
încăperea din spatele ascensoarelor, o văzu pe Paula, 
prefăcîndu-se că se uită la un obiect antic. Se îndreptă spre ea. 

— Unde este uluitoarea ta parteneră? îl întrebă ea. 

— Mi-a scăpat printre degete. Să mergem să-i întîlnim pe 
Newman şi Mercedes-ul lui. 

— Ce mai urmează acum? 

— Intîlnirea noastră de astă-seară cu profesorul Saafeld, din 
Holland Park. Atunci vom afla dacă într-adevăr ceea ce am văzut 
la Appledore este o furtună într-un pahar cu apă, consecinţele 
unei pete de ţiţei sau ceva extrem de periculos. 


CAPITOLUL 6 


Casa cea mare din Holland Park — de fapt, un mic conac — 
era retrasă de la stradă şi avea trei niveluri. Tweed şi cu Paula au 
ajuns la ea deschizînd o poartă înaltă de fier forjat şi parcurgind 
apoi pe jos o alee nu prea lungă. De fiecare parte a aleii se aflau 
tufe de smirdar, care asigurau o şi mai mare izolare a casei lui 
Saafeld. 

Urcară treptele spre uşa masivă din faţă, flancată de anticele 
felinare care o luminau. A 

— E foarte multă linişte, comentă Paula. Imi aduc aminte că la 
asta m-am gîndit şi cînd am fost aici ultima dată. 

Tweed apăsă pe butoanele dintr-o cutie aflată pe perete. 
Astfel, Paula putu să remarce cît de securizată era clădirea. 
Declanşate prin senzori, se aprinseră mai multe reflectoare, 
luminîndu-i. În mod normal, s-ar fi întors spre mica grădină, 
pentru a cerceta împrejuri-mile, dar ştia că Pete Nield, care îi 
urmărise de la plecare, era ascuns undeva printre tufişuri. 
Newman se afla pe stradă, la volanul Mercedes-ului său. Nu avea 
idee unde dispăruse Butler. O clapetă mascată în uşă alunecă în 
lături, apoi se închise la loc. 
După care auziră pe cineva răsucind cheile în cele două broaşte 
Banham şi Chubb. Uşa se deschise spre interior şi un bărbat solid 
îi invită să intre. Odată intraţi într-un hol mic, cu podeaua din 
plăci de lemn, uşa se închise şi siguranţele se traseră. 


56 


Charles Saafeld era o figură impozantă. Mai înalt decît Tweed, 
purta un halat alb, înche-iat pînă sub bărbie. Constituţia lui 
sugera un bon vivant, mare amator de mîncare şi de vin, ceea ce 
Tweed ştia că era foarte adevărat. Cam de şaizeci de ani, faţa lui 
rotundă şi 

dolofană avea tenul roz şi răspîndea un aer de autoritate. Se 
uită la Paula peste ochelarii cu lentile în formă de semilună. 

— Ce mai faci? Arăţi bine. Imi aduc aminte că nu ţi se face cu 
uşurinţă greață. Bun venit în Camera Ororilor! Hai să vedem ce 
avem noi acolo. Îl privi pe Tweed. Ceva într-adevăr bizar. 

Vorbea în izbucniri sacadate. Comportamentul lui era 
curtenitor, dar nu-i plăcea să piardă vremea. Cu mişcări rapide, îi 
conduse ime- diat spre o uşă mascată în peretele cel mai 
îndepărtat al holului, începu apoi să apese cu mîna dreaptă 
butoanele dintr-o cutie mică, asemănătoare celei de la uşa de la 
intrare. 

— Ai instalat o mulţime de mijloace suplimentare de 
securitate, de cînd n-am mai fost pe aici, remarcă Paula. Şi de 
ce-i spui „Camera Ororilor'? 

— Frază folosită odată de un tabloid. Cranks avea impresia că 
fac experienţe pe cadavre. Există o mulţime de proşti, cu idei 
trăsnite. Să coborîm! Atenţie la trepte! Ţineţi-vă de balustradă! 

Uşa se deschisese. Saafeld o luă înainte arătîndu-le drumul, 
urmat de Paula şi de Tweed, spre un subsol larg, o cameră 
realmente uriaşă, cu temperatură controlată. La prima vedere, 
arăta ca un laborator. Un sistem de ţevi de plexiglas se încrucişa 
pe tavanul lu- 
minat de tuburi fluorescente. De la ţevi se ramificau altele, 
ataşate la rîndul lor de retorte chimice şi alte echipamente se 
găseau pe mesele albe din plastic. Pe zidul cel mai înde-părtat, 
Paula văzu sertare mari de metal încastrate în pereţi, pentru 
cadavre. 

Un omuleţ, cu ochii ca mărgelele, agil şi cu fălci ca de 
spărgător de nuci, îmbrăcat, de asemenea, cu un halat alb, îi 
privea pe nou-veniţi ca şi cum ar putea fi nişte potenţiale 
specimene pentru experimente. 

— Acesta, zise Saafeld, este doctorul Fischer?, expert în toate 
formele de viaţă din mări şi oceane. Numele nu e un calambur. 


3 Pescar (n.red.) 


57 


— De cite ori idioţii nu s-au folosit de acest joc de cuvinte! 
interveni Fischer strîngînd din buze. 

— Vom începe cu cadavrul pescarului, continuă Saafeld. Un tip 
cu numele Gravely*, aşa mi-a spus Roy Buchanan. Şi nici aici nu 
e vorba de un calambur. Am terminat autopsia. Am aflat că a 
căzut peste bord de pe un vas de pescuit, dar era mort înainte 
de a atinge 
apa. 
— Atac de cord? întrebă Tweed. 

— Categoric nu. Pur şi simplu a încetat să mai respire. Lipsă 
de oxigen. 

— Presupun că s-a înecat, se aventură Paula. 

— Categoric nu. Nu avea apă în plămiîni. Singura concluzie la 
care am ajuns este că a fost asfixiat — sufocat, dacă vreţi. Lipsă 
de oxigen. 

— Sugrumat? sugeră Tweed. 

— Categoric nu. Nici un fel de urme pe gitul lui. 

— Nu înţeleg, continuă Tweed. 

— Bun venit în clubul nostru! Nici noi nu înţelegem. Atunci să 
vă arăt cadavrul. S-ar putea să vă pierdeţi pofta de mîncare. Am 
ales o mulţime de organe pentru o examinare mai amănunţită. 
Nu mă aştept să găsesc ceva mai mult decît pînă acum. 
Ascultaţi-l pe 
Fischer! Tot nu veţi înţelege. 

Se deplasară mai departe, în subsol. Fischer stătea la altă 
masă. Avea în jur bazine cu peşti care înotau şi canistre pline cu 
un lichid transparent. Paulei i se păru că le recu-noaşte ca fiind 
canistrele folosite la Appledore, pentru a preleva eşantioanele de 
apă de mare. 

— Dacă nu înţelegeţi ceva din ceea ce vă voi spune, să-mi 
ziceţi, începu Fischer,  adre-sîndu-şi remarca  Paulei. Voi 
reformula. E complicat, dar voi încerca să simplific. Ştiţi cum 
respiră peştii? 

— Prin branhii. 

— Corect. Peştii nu au plămîni. Respiră prin ceea ce numim noi 
branhii, un sistem complex de filtrare a oxigenului din apă. In 
apă există o cantitate mică de oxigen — mult mai puţin decît în 
aer, dar este tot ce au nevoie peştii pentru a supravieţui. Puneţi 
un peşte pe mal, şi va muri — deşi e înconjurat de o uriaşă 


4 în engleza, grave = mormînt (n.red. 


58 


cantitate de oxigen. Branhiile nu pot coopera, nu funcţionează. 
Aşa că, peştele moare. 

— Buchanan, interveni Saafeld, mi-a spus că au găsit tone de 
peşti morţi la Appledore. Atît de mulţi, încît au folosit 
excavatoare uriaşe pentru a curăța plaja. 

— M-aţi înţeles pînă acum? întrebă Fischer, evident plictisit de 
întrerupere. 

— Da, răspunseră atît Tweed cît şi Paula. 

— Cu alte cuvinte, continuă Fischer în maniera lui didactică, 
peştele a fost asfixiat. Nici un pic de oxigen în mare. 

— La fel ca pescarul, sugeră Tweed. 

— Da şi nu. Am explicat, aparatul respirator al oamenilor este 
foarte deosebit de cel al peştilor. Acum să trecem la focă, pentru 
că ea face ca totul să fie şi mai misterios. l-am făcut autopsia, să 
zicem... 

Ochii lui Fischer se fixară în ai Paulei, apoi în ai lui Tweed, ca şi 
cum încerca să le contro-leze puterea de concentrare, pentru a 
se asigura că au înţeles. 

— A fost o treabă serioasă, dar am reuşit s-o fac. 

— Ştii cum a murit foca? întrebă Tweed. 7 

— Ştiu de ce a murit, ceea ce e altă problemă. In primul rînd, 
ar trebui să ştiţi cum trăiesc focile, cum respiră ele. Spre 
deosebire de peşti, focile au plămiîni. Tot spre deose-bire de 
peşti, sînt acoperite cu blană şi au un aparat circulator cu sînge 
cald. Plămiînii le dau posibilitatea să stocheze oxigen, pe care 
apoi pot să-l folosească o vreme. Un fel de rezervă, dacă vreţi. 
De aceea pot rezista pe uscat. Saafeld, ai putea să le vorbeşti 
vizita-torilor noştri despre incidentul relatat de directorul 
Buchanan? 

— A existat un martor, începu brusc Saafeld. Un locuitor din 
Instow, cătunul de pe malul rîului, vizavi de Appledore. El a văzut 
o focă ieşind la suprafaţă şi începînd să se caţere pe stîncă, dar 
imediat a căzut înapoi în rîu. Aceasta cred că s-a petrecut înainte 
ca tu şi Paula să o vedeţi aruncată la țărm, explică el întorcîndu- 
se spre Tweed. 

— Şi ce semnifică asta? întrebă Paula. 

— Semnificație, acesta este cuvintul, fu de acord Fischer. Nu 
era doar oxigenul cel care lipsea din apă — de unde şi miile de 


peşti morţi —, dar nu exista oxigen nici în aerul de deasupra 
apei. De aceea a murit foca imediat — ieşise să-şi refacă provizia 
de oxigen din 


plămiîni şi n-a găsit nimic în aer. 
59 


— Ceea ce mi se pare foarte tulburător, interveni Saafeld. 
Cred că e timpul să le arătăm experimentul tău, Fischer. 

— Am avut noroc, zise acesta, că cineva s-a gindit să ia 
mostre de apă cînd peştii morţi au fost aruncaţi pe mal — şi apoi, 
puţin mai tîrziu, după ce valul a revenit. Vedeţi ce este pe 
această masă? 

— Bazine cu peşti — o mulţime pe care nu-i cunosc, apoi 
heringi. După care, două canis-tre care seamănă cu cele folosite 
la Appledore pentru a aduna apa, răspunse Paula. 

— Corect. 

Fischer apucă un căuş transparent cu miner lung şi capac de 
sită, pe care îl deschise apăsînd pe un arc. 

— lată cele două canistre ale voastre, continuă el, arătînd în 
jos pe bancă. 

— Cu etichete pe ele, dintr-un motiv oarecare, sublinie Paula. 

— Dintr-un bun motiv, continuă Fischer. Aceasta conţine apă 
luată după ce valul a revenit. Acum priviţi! 

Folosi căuşul cufundîndu-l în bazinul larg pentru a prinde un 
hering. Apoi îl ţinu deasupra canistrei şi, folosind arcul pentru a 
ridica uşor capacul de sită, îi dădu drumul în canistră. Aici, 
peştele începu să înoate repede, atingînd pereţii transparenţi şi 
conti-nuînd să înoate. 

— Pare destul de încîntat, comentă Paula. 

— Pentru că e în mediul lui natural. Apă de mare. Acum priviţi 
ce se întîmplă cînd facem acelaşi lucru cu cealaltă canistră — 
care conţine apa adunată în timp ce peştii morţi se îndreptau 
spre țărm. 

Paula apucă strîns cureaua genţii sale de umăr. O atmosferă 
tensionată cuprinse brusc laboratorul. Cu aceeaşi grijă, Fischer 
folosi alt căuş pentru a captura un hering din bazi-nul cel mare. 
Desfăcu şi capacul celei de a doua canistre şi dădu repede 
drumul peştelui 
înăuntru, înşurubînd la loc dopul. Peştele atinse apa, se zbătu o 
secundă, se răsuci cu burta în sus şi încet se duse la fund. 

— Mort de-a binelea, zise Fischer. Branhiile au încercat să ia 
aer— adică oxigenul dizolvat în apă — dar acolo nu exista aşa 
ceva.Moarte aproape instantanee. 

— E oribil, exclamă Paula. 

— Cred, zise Saafeld hotărit, că aţi stat suficient în atmosfera 
nefamiliară a unui labora-tor. Să ne întoarcem înapoi, în hol. Eu 
am să revin, Fischer... 


60 


— Nu-mi place deloc ce mi-aţi arătat, zise Tweed cînd Saafeld 
închise uşa mascată şi ei se opriră pe hol. 

— Şi mai departe o să-ţi placă şi mai puţin. Mai e ceva. 

Băgînd mîna în buzunar, scoase un plic transparent pentru 
mostre, de tipul celor folosite de poliţie pentru prelevarea 
probelor. Desfăcu mîna şi înăuntrul plicului Paula văzu un cilindru 
mic transparent. Aprecie că n-avea mai mult de o jumătate de 
centimetru în dia-metru şi poate puţin mai mult de un centimetru 
în lungime. Nu văzuse niciodată un reci-pient atît de mic. 

— A fost descoperit, aruncat intenţionat la mal printre 
grămezile de peşti morţi, de către un poliţist din Appledore. Cred 
că numele lui e Crake. Buchanan a cerut să-i fie trimis la Londra, 
apoi mi l-a dat mie ştiind că veniţi. 

— Crezi că acest recipient a conţinut otravă? sugeră Paula. 

— Nu folosi cuvîntul otravă. Cuvîntul corect e „un agent", i se 
adresă Saafeld. 

— Am auzit o barcă cu motor dispărîind pe mare, îşi aminti 
Tweed. Cineva de la bord a putut să golească conţinutul acestei 
mici fiole în apă. Oare ar fi posibil? 

— Sînt om de ştiinţă, zise Saafeld brusc. Nu fac niciodată 
speculaţii. 

— Dacă acest agent e suficient pentru a contamina apa luată 
în canistrele din laborator, cugetă Tweed, atunci, introdus în 
sursa de apă a unei ţări, ce efect ar avea? 

— Presupun că ar muri milioane şi milioane de oameni, 
răspunse Saafeld. lată că m-aţi prins pe picior greşit — făcînd 
speculaţii. 

— Există vreo şansă de identificare a agentului care a cauzat 
prăpădul? 

— Vreau să ştiţi că — Saafeld îl fixă pe Tweed încruntat - l-am 
analizat ore întregi. Folosind toate testele cunoscute pentru a-l 
identifica. Rezultatul? Nul. 

— Deci, Goslar a inventat arma absolută, zise Tweed mai mult 
pentru sine însuşi. Il privi apoi pe Saafeld. Dacă identifici agentul, 
sînt sigur că-mi vei da un telefon. Dacă nu mă găseşti pe mine, 
spunei-i Monicăi. Şi foloseşte doar un cuvînt: Progres. 

— Nu te aştepta să fi sunat deja pînă cînd ajungi tu la birou! 


CAPITOLUL 7 


61 


Următorul eveniment din cadrul acestei crize în creştere îl 
surprinse pe Tweed în momen-tul în care intră în biroul lui, urmat 
de Paula, Newman, Butler şi Nield. 

— Ai să fii încîntat, îl felicită Monica în timp ce-şi scotea haina. 

— Atunci, încîntă-mă! 

— Astă-seară, în timp ce eraţi plecaţi, a sunat Cord Dillon. Să- 
ţi comunice că miine se va urca în primul avion care va veni din 
Statele Unite ale Americii. Se aşteaptă să sosească aici înainte 
de prînz. De asemenea, a subliniat că e vorba de o vizită 
particulară şi ar aprecia dacă ai considera-o şi tu la fel. 

— Aşa... răspunse Tweed, arătînd oricum numai încîntat nu, în 
timp ce se aşeză comod în scaunul lui. 

— Nu arăţi prea încîntat, comentă Paula. Directorul adjunct al 
CIA e un vechi prieten al tău. Sînt tot mai derutată. Ce se 
întîmplă? 

— Ceea ce se întîmplă, zise Tweed încruntat, este că Goslar îşi 
orchestrează planul lui de maestru pas cu pas. Am spus-o şi mai 
înainte: e un organizator desăvîrşit. 

— Explicaţia, te rog, insistă Paula. 

— İn primul rînd, dacă ceea ce mi-a zis Serena Cavendish este 
adevărat, el a angajat-o să meargă să fotografieze scena 
viitoarei lui acţiuni de pe țărm. Pentru că ştia că el n-o va putea 
vedea decît de pe mare, de pe vasul pe care se afla. E o 
supoziţie. 

— Dar tu, de ce ai fost ademenit acolo? 

— Din două motive. Unu, ştia că voi aduce cu mine acel mare 
talent din poliţie — Buchanan. La rîndul lui, acesta îl va informa 
imediat pe ministrul de la Interne, care va informa Cabinetul. 
Uliul printre porumbei! Doi, e convins că mă va învinge din nou, 
aşa cum a făcut-o pînă acum. Asta îmi va distruge cariera. Eo 
chestiune personală. Şi este doar începutul show-ului. 

— Sînt toată numai urechi — de aceea arăt atit de nostimă, 
zise ea, încercînd în mod deliberat să mai reducă tensiunea din 
birou. Acum, dă-i drumul! 

— Următoarea mişcare a lui — elementul-cheie — a fost să-l 
angajeze pe Sam Sneed să înregistreze pe casetă video tot ce s- 
a întîmplat. Originalul e înmînat unui emisar al puternicului şi 
ostilului stat condus acum de musulmanii fundamentalişti. De 
asemenea, s-a trimis şi un exemplar din Daily Nation şefului 
statului aceluia, prin curier interna-ţional rapid. 

— De ce? întrebă Newman. 


62 


— Am să ajung şi aici, mai tîrziu. Apoi ucide mesagerul — 
tactica lui obişnuită. De data aceasta pe Sam Sneed, care 
sfirşeşte decapitat. Ştie că întîmplarea va arunca presa în aer. 
Evening Standaid, aşa cum am văzut cu toţii, a publicat articolul 
pe prima pagină. 
Normal — era o ştire de senzaţie. Moment în care show-ul lui 
Goslar ia amploare. 

— Dar, aşa cum a întrebat şi Bob, de ce? insistă Paula. 

— Toate la timpul lor. Rene Lasalle îmi telefonează de la un 
telefon public, atenţionindu-mă că Elysee e interesat de 
problemă. Preşedintele Franţei, nici mai mult nici mai puţin. Fac 
pariu că una dintre copiile lui Sneed de pe caseta video a fost 
trimisă la Elysee. Poate şi un exemplar din Daily Nation. 

— N-o să mai întreb încă o dată „de ce"? promise Paula. 

— Atunci n-o face! Acum, aflăm că Cord Dillon este în drum 
spre mine. Cu rugămintea ca vizita lui să rămînă secretă. Este 
ecoul cererii lui Lasalle de a nu raporta convorbirea telefonică 
avută cu el. Sunt sigur că o altă casetă video a fost trimisă cu un 
curier internaţional rapid şi Biroului Oval. Pentru preşedintele 
Statelor Unite. După cite 
îmi dau seama, alta va ajunge la Berlin, alta la Tokyo. Nu, la 
Tokyo nu — ei n-au bani. 

— Bani? întrebă Newman. 

— Da. Bani. Goslar e pe cale să dea lovitura — şi asta fără a 
face un calambur, după cum ar spune Saafeld. Banii primiţi 
pentru vinderea acestei arme absolute, care face ca bomba cu 
hidrogen să pară o joacă de copii. 

In timp ce toţi încercau să digere cele spuse de Tweed, în 
cameră se lăsase o linişte grea. Apoi el o rugă pe Monica să se 
ducă să-i aducă ceva de mîncare şi de băut de la magazi-nul cu 
delicatese de alături, deschis non-stop. După care îşi scoase 
ochelarii cu ramă de baga, luă din buzunar o batistă împăturită 
curată, îi şterse şi îi puse din nou la ochi. Apoi se aplecă înainte, 
cu mîinile încrucişate pe birou. 

— Oricare dintre ţările care ar cumpăra această armă 
blestemată ar deveni automat unica superputere de pe planetă. 
Poate ameninţa state mai mari, pe care să le supună voinţei sale, 
pe scurt, să conducă omenirea. Avem cam multe pe cap. 

— Care e următoarea mişcare? dori Newman să ştie. 

— N-am idee! încă. 

În timp ce vorbea, uşa se deschise şi Marler intră în birou. 
Paula clipi. Pentru moment nu-l recunoscuse. Pe nas avea o 


63 


pereche ciudată de ochelari, cu lentile mari pătrate şi rame 
subţiri. Împinşi pe nas, pentru a sta lipiţi de ochi, îi dădeau un 
aer agresiv, amenin-ţător. 
Era îmbrăcat cu un hanorac care părea adus din străinătate, cu 
fermoarul tras pînă sub bărbie, şi cu pantaloni marinăreşti şi 
pantofi tot cu aspect de lucru din altă ţară. 

— Unde naiba ai fost pînă acum? întrebă Paula. 

— Am fost la Paris şi m-am întors. Am prins un avion din zbor. 
Dar sînt lucruri care mai şi revin. Am închiriat o maşină pe 
Aeroportul Charles de Gaulle. Am condus înnebunindu-i pe şoferii 
francezi, pe unii scoţindu-i chiar de pe carosabil, pe alţii evitîndu- 
i la milimetru. Strigătele lor: Merde! Merde! s-au auzit cu 
siguranţă pînă în Marsilia. 

— Şi scopul acestei aventuri? întrebă Tweed. 

— Să-i fac o vizită celui mai important om de contact al meu 
din Paris, o perlă a lumii interlope. Va trebui să-l cunoşti foarte 
curînd. Vorbeşti tot atît de fluent franceza ca mine. Ceea ce am 
făcut a necesitat însă şi nişte ochelari. li scoase, suspină uşurat 
şi O privi pe 
Paula. Ultimul răcnet - făcuţi din Flexon, cu rame de metal foarte 
flexibile. Aceştia sînt Calvin Klein. l-am pus pentru a părea mai 
interesant. Şi am tras concluzia că îşi fac treaba foarte bine. 
Francezii pretind că le fac pe fete să le cadă în braţe. 

— Individul acesta pe care l-ai întîlnit, interveni Tweed 
nerăbdător, ţi-a dat vreo informa-ţie? 

— Da şi nu. Insistă să îl întîlnească pe şef. De aceea trebuie să 
te duci să-l vezi. 

— Mergem la Paris — după ce îl întîlnesc pe Cord Dillon, care 
soseşte miine cu avionul să mă vadă. In vizită neoficială. Aşa că, 
din punct de vedere oficial, el nici n-a venit vreodată la Londra. 
Acum, în privinţa persoanei tale de contact. Cum se numeşte? Ce 
face? Unde ne întîlnim? 

— Asta e o cruzime din partea ta, zise Marler cu prefăcută 
severitate. Ştii destul de bine că identitatea lor o ţin secretă, 
vreau să spun a tuturor persoanelor mele de contact. 

— Dar dacă mă întîlnesc cu el, va trebui să ştiu cine este şi 
unde se află. 

— Adevărat. Marler făcu o pauză, apoi se îndreptă spre 
peretele de lîngă Paula, se întoar-se şi se sprijini cu spatele de el: 
Sigur îţi aduci aminte de l'ile de la Cite!?! 


64 


—  Categoric. Am luat masa în localul acela minunat, 
Restaurant Paul, din Place Dauphine. Mincare excelentă. Mai 
departe! 

— De asemenea, îţi aminteşti de pasarela care leagă Cite de o 
altă insulă de pe Sena — l'ile St-Louis. 

— Treci şi peste asta! 

—  Anticariatul persoanei de contact se află pe o stradă 
laterală ce porneşte din Rue St-Louis en ile. 

— Numele lui? 

— Sînt la interogatoriu? 

— E în stare, comentă Paula. 

— Vallade. Etienne Vallade. Se ocupă de cărţi foarte rare. 
Aceasta îi permite să cunoască lume sus-pusă şi din serviciile de 
securitate, şi din guvern, dar, subliniez, va discuta doar cu tine. 

— Ai menţionat numele Goslar? 

— Da. In momentul acela s-a închis în el. Părea speriat. Apoi a 
spus — citez: „Voi discuta aceasta numai cu şeful tău, Tweed". 

— Interesant. Imi ştie numele! 

— Ţi-am spus că e o bijuterie. 

— Acum, Marler, îşi reluă Tweed tonul serios, ar fi bine să-ţi 
fac un rezumat a tot ceea ce s-a întîmplat pînă acum. Ceilalţi vor 
trebui să suporte să mai audă totul pentru a doua oară — dar 
poate că în felul acesta le va intra mai bine în cap. Ce s-a 
întîmplat este foarte 
important, dar mai întîi voi trece peste asta şi-ţi voi povesti 
despre întîlnirea noastră cu profesorul Saafeld... 

Marler aprinse o ţigară king-size, continuînd să stea sprijinit de 
perete. Atitudinea lui dădea impresia că nu asculta cu prea mare 
atenţie, dar Tweed ştia că memora fiecare cuvînt. 

— Aşa că, încheie Tweed, ai auzit despre Saafeld şi Fischer şi 
analiza mea privind felul în care Goslar a orchestrat toată 
afacerea, încă un lucru — deveni plin de emfază, ochii lui 
mutîndu-se de la un membru al echipei sale la altul — aceasta se 
pare că va fi cea mai periculoasă misiune pe care ne-am asumat- 
o vreodată. Avem de a face cu Goslar şi cu ampla lui organizaţie, 
dar, mai mult decit atît, sunt sigur că Bate şi Brigada Specială, o 
echipă de duri, vor apărea mai devreme sau mai tîrziu pe 
firmament, ca rivali ai noştri. Şi, ca şi cum aceasta n-ar fi de- 
ajuns, serviciile de securitate franceze, poliţia şi Dumne-zeu ştie 
cine altcineva în afară de ei ne vor fi, de asemenea, duşmani. 


65 


— Şi împreună, alergind cu toţii după Sfîntul Graal, remarcă 
Marler. Sfîntul Graal — nu prea reuşit nume pentru cea mai 
drăcească armă construită vreodată. 

— Avem nevoie de mai mulţi oameni, interveni repede Paula. 
Cred că s-a spus deja. 

Ca şi cum ar fi înţeles aluzia, uşa se deschise şi directorul 
Howard pătrunse în cameră. Un om cu faţa rotofeie, de peste 
1,80 m înălţime, avînd o constituţie ce sugera că îi plăcea să 
măniînce şi să bea bine — şi nu ezita să se înfrupte din ceea ce-i 
plăcea. Avea compor-tament de stăpîn şi o voce distinsă. 

— Veşti mari pentru tine, Tweed, anunţă el în timp ce se aşeză 
şi-şi puse piciorul drept peste braţul fotoliului. Am primit întăriri. 
Doi flăcăi — amîndoi scoşi acum din cele mai de sus sertare. Sînt 
sigur că cineva a auzit de primul. Căpitanul Alan Burgoyne, care 
a făcut parte din spionajul armatei, războiul din Golf şi toate 
celelalte. 

— Am auzit de el, zise Newman. Ceea ce a descoperit el în lrak 
a schimbat întreaga stra-tegie a aliaţilor. 

— A! Howard se întoarse spre Newman: Marele ticălos, 
corespondentul internaţional faimos în lumea întreagă. Era de 
aşteptat ca un individ ca tine să primească mesajul. 

— Un individ ca mine a transmis reportaje de la Războiul din 
Golf, replică Newman cu o expresie ce trăda dezgustul provocat 
de prezenţa directorului. 

Howard, cam de şaizeci de ani, avea părul cărunt, era complet 
ras şi, ca întotdeauna, impecabil şi scump îmbrăcat. Purta un 
costum Chester Barrie albastru în dungi de la Harrods, cămaşă 
crem, cravată albastră Chanel şi pantofi negri bine lustruiţi. 

— Burgoyne s-a săturat de armată şi recent s-a retras, la 
cerere. 

— Probabil, rosti tărăgănat Marler, era sătul să mai primească 
tot felul de comenzi trăsnite de la ofiţeri superiori cu voci de 
paradă. Howard se încruntă, îl privi urît pe Marler, ca şi cum nu i- 
ar fi plăcut comentariul. Marler îşi mută ţigara în mîna stîngă, iar 
cu dreapta îi făcu un semn batjocoritor lui Howard şi rînji. 

— In ciuda notorietății sale, interveni repede Tweed, nu pot să- 
| primesc pînă nu este verificat corespunzător. 

— S-a făcut deja, bătrîne, îl asigură Howard. De mine însumi. 
Şi să ştii că l-am supus la grele încercări. Apoi am verificat tot. 
Nu e felul în care ai fi procedat şi tu? 

— Ceva asemănător. 


66 


— Haideţi, băieţi şi fete, protestă Howard. Arătaţi un pic de 
entuziasm! Am dat lovitura... 

— Nu mai sînt fată, zise Paula cu răceală. Am peste treizeci de 
ani, în caz că ai uitat. 

— O, draga mea, se întoarse Howard spre ea. Nu mă refeream 
la tine. Era doar un fel de a spune. Ştiu prin ce iad ai trecut la 
Paris. Te bucuri de toată simpatia mea. 

— E deja poveste veche, zise ea. 

— Şi care e celălalt candidat? întrebă Tweed. 

— Candidat? Howard era indignat. L-am şi luat deja. 

— Eu nu. Încă nu. Cine e? 

— Evan Tarnwalk. De la Brigada Specială. Demisionar. 

— Pare cam complicat, atenţiona Tweed. De ce a demisionat? 

— Pentru că n-a mai putut să-l suporte pe Bate. Nimeni nu-i 
poate rezista lui Bate. Aşa cum face el pe grozavul, ca un 
sergent-major în faţa companiei, şi croindu-şi cu neruşi-nare 
drum spre vîrf, după ce şi-a înjunghiat subordonații pe la spate, 
dacă i se par potenţiali rivali. 

— Cred că vrei să spui că a trebuit să fie verificat pentru a se 
alătura Brigăzii Speciale, dar acest lucru nu e valabil pentru 
mine. Va trebui să verificăm şi noi. 

— S-a făcut deja. Tot de către mine personal. Doar nu-ţi 
închipui că l-am acceptat pe tip crezînd doar în ceea ce părea că 
e, nu-i aşa? 

— Va trebui să discut eu cu el. 

— E un maestru al deghizării, îl repezi Howard. 

— Atunci probabil că nici nu-l vom recunoaşte într-un moment 
crucial, sugeră Newman cu sinceritate. 

— Dumnezeule din cer! explodă Howard. Ţi se pare că e 
nostim? Apoi îi aruncă Paulei o privire. Scuză-mi ieşirea, draga 
mea! 

„Şi tare aş dori să încetezi odată să-mi mai spui «draga 
mea»", gîndi Paula. 

— Ce alte însuşiri mai are acest Tarnwalk, întrebă Tweed. 

— E un urmăritor minunat. Poate să fileze o ţintă ore întregi, 
fără a fi descoperit. De aici şi talentul lui de-a se deghiza. 

Howard se întoarse şi se uită la Newman, gata să facă un nou 
comentariu. Acesta studia un document şi nu ridică privirea. 
Tweed îşi încreţi buzele, apoi întinse braţele. Numai atit putea să 
admită din partea lui Howard. 

— Unde sînt cei doi candidaţi? 


67 


— Alan Burgoyne vine să mă vadă în aproximativ o oră. Să ţi-l 
trimit şi ţie? 

— Mai întîi telefonează-mi! S-ar putea să fiu ocupat cu altceva. 

— Unii oameni nu primesc niciodată mulţumiri pentru ceea ce 
fac, zise Howard resemnat şi părăsi încăperea. 

— Şi în felul acesta aţi distrus ceea ce spera el să fie o 
surpriză. E cît se poate de nemul-ţumit, comentă Monica. 

— Am să-i mulţumesc atunci cînd am să-l mai văd. Bob, l-ai 
întîlnit vreodată pe acest Burgoyne? 

— A fost întotdeauna un tip evaziv. Probabil că asta face parte 
din secretul succeselor sale, căci succese a obţinut, în mod cert. 
Şi să ştii că nu l-am întîlnit niciodată. 

Tweed îi privi pe Butler şi pe Nield. Aceştia stătuseră liniştiţi 
fără a scoate nici o vorbă. Butler îl ascultase pe Howard fără să 
reacționeze în nici un fel. Nield ridicase de cîteva ori ochii spre 
tavan, ca şi cum era pe punctul de a întreba cît de mult o să mai 
fie lăsat Howard să îndruge verzi şi uscate. 

— Voi doi ce credeţi despre cele spuse de Howard? îi întrebă 
Tweed. 

___— Imi păstrez aprecierea pînă după ce îl voi vedea pe individ. 
Imi trebuie ceva timp, pen-tru a accepta pe cineva care doreşte 
să intre în echipa noastră. 

— Şi mie, interveni rezervatul Butler. 

Tweed era conştient că amindoi puseseră degetul pe rană. 
Toţi cei aflaţi în încăpere ştiau cum reacţionează ceilalţi în 
momentele cruciale. Au existat situaţii cînd reacţia lor rapidă a 
salvat vieţile celorlalţi membri — sau chiar a lor înşile. Legăturile 
strînse de prietenie şi încrederea erau cuvintele-cheie. 

— Tweed, interveni deodată Paula. N-am avut ocazia pînă 
acum, dar pot să-ţi spun cîte ceva despre misterioasa Serena. 

— Poţi? Tweed îşi ascunse surpriza. Sînt foarte interesat de 
orice fel de lumină ai putea să arunci asupra trecutului ei. 

— M-am întors cu gîndul în timp, pînă în perioada adolescenţei 
mele, cînd eram o fiinţă tînără şi sălbatică. Asta pînă la un 
anumit punct, preciza ea. Aveau loc o mulţime de pe-treceri, la 
Londra şi în toate colţurile ţării, în castele aflate în proprietatea 
aristocraților sau a unor parveniţi dubioşi. Ne adunam în găşti, 
grupuri de fete care mergeam împre-ună de colo-colo. 

— Găştile astea se amestecau între ele? 

— Nici într-o viaţă de om! Sună ca şi cum ar fi fost un fel de 
bisericuțe, dar aşa era pe atunci. Surorile Cavendish erau un fel 
de şefe, dar nu în gaşca mea. 


68 


— Surorile? Unde e cealaltă acum? întrebă Tweed aşezîndu-se 
mai comod pe scaun. 

— Mi-e teamă că nu mai e printre noi. Aparent, Serena şi 
Davina erau foarte asemănă-toare. Nu erau gemene, dar puteau 
fi confundate. Erau ca nişte diavoliţe. Obişnuiau să-şi schimbe 
hainele între ele, să se machieze la fel, şi apoi să iasă una cu 
prietenul celeilalte. Prietenul arareori îşi dădea seama că e cu 
cealaltă soră. Aveau foarte mare grijă de asta -şi fără intimităţi. 
Doar de distracţie. 

— Vorbeşte-mi despre Davina! 

— Mi-e teamă că e moartă. Era cea mai deşteaptă dintre ele. 
O minte strălucită. Termina-se universitatea cu două diplome, în 
ştiinţă şi în biologie. A fost o tragedie cînd a murit. 

— Cum s-a întîmplat? N _ 

— Era singură la volanul unei maşini sport. In timpul nopţii. li 
plăcea să apese pe accele-raţie. Pe o şosea singuratică s-a izbit 
de un camion de mare tonaj. Faţa i-a fost desfigura-tă îngrozitor. 
A murit pe loc. Serena, care îi ieşise în întîmpinare, a văzut tot ce 
s-a întîm-plat. Paula făcu o pauză, cutremurîndu-se. Cu 
siguranţă, a fost teribil pentru Serena — şi nu mai era nimeni 
prin preajmă. Şoferul camionului n-a fost găsit niciodată. A fost 
înmor -mîntată la Steeple Hampton, în Hampshire. Serena a fost 
atit de îndurerată, încît a pă-răsit ţara, dispărînd ani buni. 

— Cu cît timp în urmă s-au petrecut toate astea? întrebă calm 
Tweed. 

— O, cu ceva ani în urmă. Nu sînt sigură cîţi. 

— Şi părinţii lor? 

— Ambii au murit cînd fetele erau adolescente. Ce ironie! Tot 
într-un accident de maşină. 

— Altceva despre Serena? 

— Undeva peste hotare a început să facă fotografii şi a 
devenit chiar bună. Nu vreau să rămii cu impresia că Serena nu e 
o persoană inteligentă. Este deşteaptă. Doar că era întotdeauna 
comparată cu Davina, care a fost atît de sclipitoare. Odată 
tutorele ei a spus că e pe cale să devină unul dintre marii oameni 
de ştiinţă ai lumii. 

— Ai cunoscut-o pe vreuna din ele — sau pe amîndouă? 

— Nu, nu ne-am întîlnit niciodată. Erau din alt grup. Cu mult 
mai sus pe scara socială decît mine. 

— Părinţii lor le-au lăsat bani? N 

— Nici un sfanţ. Tatăl era un inveterat jucător de cărți. In urma 
lui au rămas doar mari datorii. Un avocat, prieten al lor, a evaluat 


69 


moştenirea şi a găsit un mod de a le scăpa de aceste datorii, dar 
în felul acesta au rămas fără nici un ban. Apoi, un prieten bogat 
al Davinei i-a dat acesteia banii necesari pentru a-şi cumpăra 
amîndouă o mică vilă la Steeple Hampton. Asta e tot ce pot să-ţi 
spun. 

— Cînd a apărut Serena din nou în ţară? 

— Cred că trebuie să fie cam doi ani de atunci. S-a impus 
repede ca fotograf al înaltei societăţii. Are şi o personalitate 
strălucitoare, care a ajutat-o. Nu un al doilea David Bailey, dar 
foarte bună în ceea ce face. 

— Ai văzut-o cînd am luat ceaiul împreună la Fortnum's, ce 
impresie ţi-a făcut? 

— Eraţi cam departe de mine, dar părea plină de viaţă şi 
foarte încrezătoare în ea. De asemenea, foarte atrăgătoare. Nu 
eşti de acord? 

— Da. Tweed părea gînditor. Are cei mai neobişnuiţi ochi. De 
cîteva ori am avut impresia că priveşte prin mine. Cam 
stînjenitor. 

— Voia să te atragă de partea ei, zise Paula cu un zîmbet 
blînd. 

— Şi mai cred, hotărî Tweed, că e timpul să te duci acasă, dar 
nu singură. Newman te poate duce cu maşina. 

— Nu cred că e necesar. 

— L-ai uitat atit de repede pe Sarn Sneed? întrebă Tweed 
ameninţător. 

— Asta ar însemna să-mi las maşina aici, protestă ea. 

— Am să vin eu cu ea în urma lui Newman, interveni Butler. 
Dă-mi voie doar o secundă să-mi adun echipamentul. Nu 
călătoresc niciodată fără el, dacă se poate. 

— Echipamentul? întrebă Paula, după ce Butler părăsi 
încăperea. 

— E expert artificier, îi aminti Newman. 

Cînd ajunseră în faţa unei căsuțe, care făcea parte din 
grajdurile transformate în locuinţe de pe Fulham Road, unde la 
etajul superior se afla apartamentul ei, Butler parcă maşina în 
spatele Mercedes-ului lui Newman. Paula sări jos, cu Newman şi 
Butler urmînd-o înde-aproape. În timp ce urca scările din faţă, 
ţinea în mînă cheia de 
la uşa de la intrare. 

— Nu băga cheia în uşă! se repezi Butler. Duceţi-vă amîndoi 
înapoi în maşină, pînă con-trolez eu locul! 


70 


— Nu mă duc înapoi, protestă Paula. Mor să intru odată în 
casă. 

Dar Butler i se aşezase deja în faţă. Apoi, se uită la uşa de 
intrare, încuiată cu o broască Banham. După care îşi plimbă 
delicat degetele de jur împrejurul ei. Deveni brusc încruntat. 

— Inapoi la maşină, amîndoi! Şi fără proteste! Staţi acolo pînă 
am să vă spun eu! S-ar putea să dureze. 

Stînd în maşină, îl priveau pe Butler de la distanţă. Astfel îl 
văzură dispărind în spatele casei. Stătură de vorbă peste o 
jumătate de oră. Newman îşi aprinse chiar o ţigară. Butler nu 
apăru. lar următorul lucru pe care îl văzură fu o dubiţă de metal 
masiv care trase lîngă ei şi doi oameni în echipament de 
protecţie alergînd spre casă. 

— E brigada de genişti din Park Crescent, zise Paula. Nu pot 
să-mi închipui ce se întîm-plă. Cei doi oameni care au sosit cară 
cu ei o cutie grea de metal. 

— l-au adus-o lui Harry. El ştie ce să facă cu ea, o asigură 
Newman. 

Cîteva minute mai tîrziu, uşa de la intrare se deschise şi cei 
doi oameni ieşiră cărînd între ei cutia de metal. Ajungînd la 
dubiţă, deschiseră uşile din spate, băgară cutia înăuntru, 
închiseră uşile şi plecară. Apoi apăru Butler, ducînd propria trusă 
de scule, şi se îndreptă 
spre maşina lor. Newman lăsă geamul în jos. 

— Ce naiba se întîmplă? întrebă Paula. 

— Am să-ţi spun, se aplecă Butler mai aproape de ea. Cred că 
ai spus că mori să intri în casă. Ei bine, chiar asta s-ar fi întîmplat 
— ai fi murit. In momentul în care ai fi răsucit cheia în broască, o 
bombă mare plasată în spatele uşii ar fi explodat. Casa ar fi fost 
spulberată — şi bucăţi din ceea ce ar fi rămas din tine probabil 
că ar fi sfîrşit departe pe stradă. Am să mai controlez o dată, 
apoi mă întorc în Park Crescent. 

— Ar fi bine să venim şi noi, zise Newman. Tweed va dori să 
ştie cum s-au petrecut lucrurile. 


CAPITOLUL 8 


71 


— Ce s-a întîmplat cu bomba mea? întrebă Paula zîmbind trist 
şi privindu-l pe Tweed. 

— Bomba ta, o informă Tweed din spatele biroului, sigur a fost 
scoasă din Londra. La ora actuală, Autostrada A3 nu e prea 
aglomerată. Au dus-o la poligonul de instrucţie din Surrey. 

— Imi imaginez că acolo o vor demonta. 

— In timp ce Bob te aducea înapoi aici, mi-a telefonat Harry. 
Vor fotografia mecanismul în amănunţime, dar nu se va face nici 
o încercare de a o demonta. E un dispozitiv com-plet nou şi 
sofisticat. Imi imaginam că odată şi odată Goslar va apărea cu un 
astfel de mecanism de ultimă generaţie. După ce va fi 
fotografiată, va fi detonată în cariera de piatră. Probabil că va 
arunca în aer jumătate din deal, după părerea lui Harry. 

— Imi imaginez că-i vei spune şi lui Buchanan. 

— Numai după ce obiectul a fost detonat. Roy va fi furios, dar 
în loc de asta îi voi trimite copii de pe fotografii — pentru ca 
oamenii lui să le frunzărească. Ridică ochii spre uşa care se 
deschidea. Intraţi, Marler şi Pete Nield... 

Le povesti repede ce se întîmplase acasă la Paula. Marler 
scoase un fluierat uşor, se îndreptă spre Paula şi o strînse în 
braţe afectuos. 

— Ai o viaţă minunată! 

— Sînt obiceiurile mele de femeie virtuoasă, zîmbi ea. 

— Acum spune-mi, Nield, reluă Tweed, ne-a supravegheat 
cineva clădirea astăzi? 

— Da, răspunse Nield. Marler o să-ţi relateze. 

— Tocmai ne întorceam de la o discuţie pe care am avut-o cu 
Aîf, cel care face parte din mafia din East End, raporta Marler. Alf 
şi tovarăşii lui, şoferi de taxi, patrulaseră prin această zonă la 
diverse in- tervale. Şi au prins cîţiva peşti. 

— Spune-mi cum a fost! 

— Imediat după prînz, Alf a descoperit un individ suspect. Tip 
de englez bine îmbrăcat, învirtindu-se pe aici fără rost şi 
pretinzind că citeşte ziarul. La cel de-al doilea rond, cu o 
jumătate de oră mai tîrziu, omul care ne supraveghea era tot 
acolo. Alf a oprit lîngă el şi 
i-a spus că prin apropiere au avut loc o mulţime de jafuri, iar el a 
avut timp să citească ziarul în întregime de trei ori pînă acum, 
aşa că va informa poliţia de prezenţa lui. Tipul l-a înjurat şi a 
plecat. 

— Apoi a mai fost unul, interveni şi Nield. Imediat ce s-a lăsat 
seara. Aceeaşi tehnică — ochitorul stătea rezemat de un perete, 

72 


pretinzind, de asemenea, că citeşte ziarul. Englez şi tot elegant 
îmbrăcat. Bill, un alt coleg al lui Alf, l-a văzut plecînd. 

— Şi acum? 

— Nimeni. Marler şi cu mine tocmai am făcut un tur. Drumul e 
liber. 

— Interesant, cugetă Tweed, că folosesc englezi eleganţi. E 
tipic pentru Goslar să nu angajeze persoane neglijent îmbrăcate. 
Mă întreb de unde îi ia. Agenţii de detectivi parti-culari? Nu cred. 

— Alf are impresia, explică Marler, că aceşti supraveghetori ai 
noştri erau drogaţi. Cocaină, probabil. Omul lui era foarte nervos, 
ca şi cum avea mare nevoie de o nouă doză. 

— Cam aşa se pare. Acest gen de indivizi au o permanentă 
nevoie de bani — şi Goslar a fost întotdeauna generos cu 
mărunţişul, pentru serviciile aduse. Pînă cînd îi elimină. 

— Mă mir de asta, zise Paula. De acest obicei al lui Goslar, de 
a elimina întotdeauna mesagerul. S-ar putea să fi fost şi eu un fel 
de mesager. Doar am reuşit să vă fac des-crierea lui Goslar. 

— Paula, ai făcut descrierea unui bărbat care îşi zicea el însuşi 
Goslar — sau Abel îi spunea aşa. Dacă ai fi fost aruncată în aer 
de bomba aia, poate că m-aş fi gindit că descrierea ta era 
corectă. Sau că ai fost omorită, pentru a nu-l putea descrie, dar 
el mă cunoaşte — aşa că s-a asigurat că vei veni direct la mine şi 
mi-l vei descrie. 

— Vrei să spui că omul acela cu ochelari fără rame nu era 
Goslar? 

— Sînt sigur că nu era. 

— Ce minte diabolică are! 

— Ei bine, de fapt avem de a face cu diavolul în persoană. 
Monica, te rog, confirmă din nou rezervările pentru toţi, la ultimul 
zbor de miine spre Paris! Tîrziu, ca să mă pot vedea mai întîi cu 
Dillon. 

— lar eu voi veghea asupra ta, interveni hotărît Newman. 

— Apoi, continuă Tweed, rezervă-ne şi camere la hotelul Ritz 
din Paris — pe numele noastre reale! Nu vreau să pară că sîntem 
împreună, cînd vom sosi la hotel. 

— Atunci, sugeră Paula, ar fi mai bine să o ajut pe Monica. Ea 
face rezervările pentru unii dintre noi, eu pentru restul. 

— Deşteaptă idee, fu de acord Tweed. 

— Ai putea să ne spui de ce mergem la Paris? insistă ea. Ştiu... 

— Din trei motive, o întrerupse Tweed. Primul, cînd ajungem 
vreau să închiriez o maşină şi să mergem direct la La Defense. Ai 


73 


putea să identifici clădirea unde te-au ţinut seches-trată asasinii 
ăia? 

— Categoric că da! 

— Al doilea, îi vom face o vizită persoanei de contact a lui 
Marler, Vallade, vînzătorul de cărţi vechi din lille St-Louis. 

— Să o iei pe Paula cu tine, îl sfătui Marler. Voi fi şi eu acolo. 
Vallade poate că nu este la fel de tînăr cum a fost odată — dare 
încă sensibil la farmecul femeilor frumoase. 

— Mulţumesc. Al treilea, vreau să am o scurtă discuţie cu 
Lasalle, în legătură cu ceva. 

— Lasalle! exclamă Paula. Din ceea ce ne-ai spus, nu-ţi va 
acorda nici un minut. 

— René şi cu mine colaborăm de mult timp. Cred că-l pot 
convinge să-mi spună el după ce alerg. Aşa că vom fi foarte 
ocupați în acel frumos oraş. 

Sună telefonul. Monica ascultă puţin în receptor, apoi îl privi 
pe Tweed cu un zimbet răutăcios. 

— Ai o întîlnire! Howard spune că la el se află căpitanul Alan 
Burgoyne, care poate să te vadă chiar acum. 

— Presupun că trebuie să-l lăsăm să vină. 

Privindu-l pe omul care intră în încăpere, interesul Paulei se 
trezi brusc. Burgoyne era de înălţime medie şi musculos — ceea 
ce se vedea chiar şi pe faţa şi pe miinile lui. „Are cam patruzeci 
de ani", îşi spuse ea. Atletic, cu mers sprinten şi figură hotărită, 
cu o urmă de umor în expresie. În momentul în care intră, ochii 
lui albaştri inteligenţi îi studiară pe toţi cei din cameră. Paula fu 
convinsă că omul făcuse deja în minte fotografia fiecăruia dintre 
cei prezenţi. Purta o haină de camuflaj, şi pantalonii săi bej 
aveau o dungă ca o muchie de cuţit. Pantofii maro bine lustruiţi 
aveau talpă groasă de cauciuc. „Se mişcă la fel de silențios ca o 
pisică", se gîndi ea. Burgoyne o privi la rîndu-i şi bătu de două ori 
cu mîna lui bronzată peste haină. 

— Scuzaţi îmbrăcămintea. Mă face să arăt cam neglijent, ceea 
ce presupun că e adevărat, dar în zilele noastre mulţi umblă aşa. 
Îi zîmbi Paulei în timp ce vorbea. Mă ajută să mă pierd în 
mulţime. Şi, de fapt, ăsta e scopul principal, spuse el plin de 
speranţă. 

— Stai jos, te rog, i se adresă Tweed cu un ton neutru. 

— Mulţumesc. Presupun că tu eşti Tweed. 

— Da. Cum să-ţi spunem? Aici ne spunem toţi pe numele mic. 


74 


— Nu, Alan, te rog, zise Burgoyne. Nu mi-a plăcut niciodată 
acest nume. De ce să nu-mi spuneţi Chance” — porecla mea din 
armată. 

— De unde vine „Chance"? întrebă Paula. 

— Toţi obişnuiau să-mi spună aşa. Se întoarse pentru a o privi 
din nou. Din cauză că de multe ori mi-am încercat norocul, şansa. 
Acum, vă rog să nu vă faceţi o impresie greşită. Prin „şansă" 
înţeleg că îmi asumam un risc calculat cu sînge rece, adică 
treceam la fapte 
numai după ce cîntăream toţi sorții de izbîndă. 

— Din palmaresul tău reiese că ai cîntărit totul foarte bine, 
remarcă Tweed. 

— Cunosc un general care n-ar fi de acord. O nulitate cu ifose, 
de la cartierul general. Nu l-am văzut niciodată trăgînd un glonţ, 
la supărare. Dacă hotăriţi să mă primiţi, cred că va fi nevoie să 
semnez un document. 

— Ai semnat cîndva Legea privind secretul de stat? 

— L-am semnat. Burgoyne îl privi pe Newman rînjind. Aş putea 
chiar să citez pe dinafară din el — treabă ce ar avea mai mult 
sens. 

— S-ar putea să ai dreptate, îi înapoie Newman zimbetul. Nu 
in- trăm aici pentru a rezo-lva sarcini date de vreun document 
oficial fără valoare. A 

Paula îl studia pe Burgoyne îndeaproape. li plăcuse remarca 
„Dacă hotăriţi să mă primiţi" Descoperi la el multă încredere în 
sine — dar nici urmă de aroganță. Burgoyne se uită din nou în 
jur, la fiecare în parte, susţinîndu-le privirile. In spatele lui, 
Monica ridică în sus o 
bucată de hîrtie. Pe ea mizgălise „Paris?" 

Tweed dădu afirmativ din cap. Apoi îl privi pe Burgoyne cu o 
expresie foarte serioasă şi i se adresă calm: 

— Chance, există cineva în Ministerul Apărării cu care aş putea 
să vorbesc despre tine? 

— Colonelul Bernard Gerrard, dar să nu te aştepţi să aibă prea 
multe lucruri bune de spus la adresa mea. 

— İl cunosc. Am să-l sun. Fă-ţi un bagaj sumar! Şi să fii mîine 
dimineaţă aici, gata pentru un posibil voiaj. Acum îţi sugerez să 
te întorci la Howard... 

— Ce credeţi? îi întrebă el pe toţi, după plecarea lui. Voi 
sunteţi cei care va trebui să colaboraţi cu el. 


5 „Noroc, şansă" (n. red.) 


75 


— Îmi place, răspunse prompt Paula. 

— Mie mi se pare destul de rezistent, comentă Newman. 

— Am putea măcar să-l punem la încercare, sugeră Marler. 

— Eu nu sînt sigur, interveni Butler. Pare a fi un individ de 
neoprit, adăugă el, lucru cu care fu de acord şi Nield. 

Tweed o rugă pe Monica să vadă dacă-l poate prinde pe 
colonelul Gerrard la telefon. După cîteva minute, ea îi făcu semn 
cu telefonul, dînd din cap. 

— Bernard, aici Tweed. 

— De mult nu te-am mai văzut. Sînt sigur că vrei ceva de la 
mine. 

— Mă gindesc să-l folosesc la un moment dat pe căpitanul 
Alan Burgoyne. Tu ce crezi? 

— Ai pune mîna pe o carte mare. După o pauză: N-am mai 
primit de la el nici un semn de cînd s-a retras, acum un an. Un 
mod de operare cam neobişnuit la el, dar, am uitat ceva. Acum 
şapte luni a fost în Kuwait pe cont propriu. S-a dus să vadă ce 
punea la cale Saddam. Mi-a trimis un raport prin curier. Spunea 
că Saddam a ieşit pe piaţă pentru a cumpăra o armă de ultimă 
oră, ce o fi însemnînd asta... Eu am înregistrat doar afirmaţia. 

— Şi după aceea? 

— Am aflat că s-a retras într-un sat din Dartmoor, cu numele 
Rydford. Ceea ce se potri-veşte cu caracterul lui. Pensia îi e 
vărsată la o bancă din Londra. 

— Asta e tot? 

— Tweed, n-am fost destul de explicit? Burgoyne a dat cîteva 
lovituri uluitoare, genul de fapte pe care nimeni altcineva n-ar fi 
îndrăznit să le încerce. A fost deosebit de îndrăzneţ — şi eficient 
— In Războiul din Golf. Ne-a dat informaţii despre Garda 
Prezidenţială a lui Saddam, ceea ce ne-a schimbat complet 
strategia. Nu pot să-ţi dau alte amănunte. 

— De atunci ai mai auzit de el? 

— Nici un cuvinţel. Lucru la care, sincer să fiu, m-am aşteptat. 
E un singuratic. In regulă — am să sar puţin peste cal - a fost un 
ofiţer strălucit în cadrul spionajului. Gîndeşte-te puţin! Tu eşti 
genul de om de la care ar putea primi ordine — ceva în legătură 
cu perso-nalitatea ta. Hai să bem un păhărel împreună, într-o zi. 

— O s-o facem! 

Tweed se aşeză înapoi pe scaun şi le relată celorlalţi tot ce-i 
spusese Gerrard, cuvînt cu cuvînt. Newman îşi trecu mîna prin 
părul blond. 


76 


— Sînt impresionat. Tipii ăştia din Ministerul Apărării arareori 
spun ceva pozitiv despre unul de-ai lor. 

— Avem nevoie de încă o forţă alături de noi, insistă Paula. E 
dinamic şi cred că foarte deştept. 

— Sînt de acord, îi răspunse Tweed. Mă întreb unde naiba e 
Rydford ăsta? 

— L-am găsit, interveni Paula, care avea o hartă de la Serviciul 
Naţional Topografic desfăcută pe birou. Se pare că e o localitate 
foarte mică, pe o ramificaţie din şoseaua principală dintre 
Moretonhampstead şi Princeton. E situat chiar sub Hangman's 
Tor. 

— Foarte încurajator, comentă Butler. 

Telefonul sună din nou. Tweed ridică ochii spre tavan. 
Răspunse Monica, după care se uită la el. 

— N-ai să ghiceşti pentru nimic în lume cine e la telefon şi 
doreşte să vorbească urgent cu tine. 

— Nici n-am să încerc. 

— Serena Cavendish. Din străinătate. 

— Vreau să am o discuţie cu ea... Serena? Eşti gînd la gînd cu 
mine, zise el pe un ton rece. 

— Ai primit bileţelul? | l-am dat chelneriţei, cu un bacşiş bun. 

— L-am primit. Puteai să vii înapoi la masă şi să-mi spui 
personal. 

— Eram aşa de înspăimiîntată de omul pe care l-am văzut 
fixîndu-mă de la o altă masă. Am intrat în panică. 

— Deci, ai considerat că n-aş fi fost un protector destul de bun 
pentru tine. 

— Ţi-am spus. Am intrat în panică... 

— Descrie-l pe omul acela! 

— Nu acum. Sînt grăbită, dar am informaţii despre Appledore. 
Nu poţi să te repezi miine pînă la Paris? Am putea să aranjăm o 
întîlnire. 

— Miine e imposibil. Poate poimiine. Sau în ziua următoare. 
Cum aş putea să iau legătura cu tine — dacă reuşesc să vin? 

— Notează-ţi numărul acesta... Ai notat? Bine. Va răspunde un 
bărbat. E o cafenea micuță, vizavi de locul unde stau eu. Spune-i 
că te numeşti Maurice şi vrei să vorbeşti cu Yvonne. Asta sînt eu. 
Va fugi peste drum şi mă va chema. Nu va trebui să aştepţi mai 
mult de vreo două minute. Încearcă să suni la numărul acesta 
dimineaţa între 9 şi 12, ora locală. Vei fi mulţumit că ai făcut-o. 

— Acum de unde vorbeşti? 


77 


— De la Bruxelles. Pari atît de neprietenos. Vei fi încîntat că ai 
venit, cînd vei auzi ce am să-ţi spun. Acum trebuie să fug. Te 
salut... Tweed puse receptorul în furcă. Aşteptă un moment, apoi 
luă din nou telefonul şi o ceru pe operatoarea de la convorbirile 
interna-ţionale. 

— Tocmai am vorbit cu cineva care m-a sunat de pe continent. 
Mi-a dat un număr din Bruxelles. Din păcate convorbirea s-a 
întrerupt. Aţi putea să mă ajutaţi? Nu se auzea prea bine, de 
aceea trebuie s-o sun eu înapoi. 

— Aţi spus Bruxelles, domnule? 

— Cred că aşa mi-a spus, dar era mult zgomot. 

— Probabil că aşa a fost. Pentru că eu însămi am făcut 
legătura. S-a sunat din Paris. 

— Intr-adevăr a fost o legătură proastă. Mulţumesc foarte 
mult.... Tweed îi privi pe ceilalţi. Apoi le comunică pe scurt ce 
aflase în legătură cu telefonul. După care îi întrebă ce impresie 
au ei. 

— Serena e o prefăcută, reflectă Paula. Ciudat că se află la 
Paris, acolo unde am avut eu mica mea experienţă. Ce 
intenţionezi să faci? 

— Mai bine zis, ce intenţionam noi să facem. Dacă îmi aduc 
bine aminte, ai spus că surorile Cavendish au o vilă în Steeple 
Hampton. Asta e în Hampshire. Imi mai amintesc că am văzut un 
drum spre sat care pornea din Şoseaua A303, imediat după ce 
treci de Barton Stacey. 

— Aşa e. 

Paula îşi aruncase ochii pe harta încă desfăcută pe biroul ei. 

— Ai fost pe acolo? 

— Nu. Am observat semnul de pe şosea, cînd mă îndreptam 
spre vest, acum mai bine de un an. 

— Ai o memorie cu adevărat remarcabilă! 

— Am nevoie de aşa ceva. Mă bazez pe memoria mea — şi pe 
capacitatea de observare a detaliilor. Ai observat că Burgoyne 
şchioapătă uşor? De piciorul drept? 

— Nu, n-am observat. 

— Probabil, sechelele rănilor din război. Trebuie să-i telefonez 
mîine lui Gerrard de la Ministerul Apărării, să-l întreb dacă 
Burgoyne a fost rănit. Am scăpat asta din vedere. 

— Vine şi el cu noi la Paris? întrebă Paula. 

— Incă nu m-am hotărît. Vreau să mă mai gîndesc. O privi pe 
Monica. Putem să anulăm rezervările lui de la avion şi de la 
hotel, dacă mă hotărăsc să nu-l iau? Acum, Paula, vreau să vii cu 


78 


mine la Steeple Hampton miine dimineaţă devreme. O femeie 
observă lu- 
cruri pe care un bărbat le poate pierde din vedere. 

— Voi fi încîntată să te însoțesc, dar de ce ne ducem acolo? 

— Vreau să aflu tot ce se poate în legătură cu trecutul Serenei. 
Probabil că în sat există oameni care le-au cunoscut pe cele două 
surori. 

— Trebuie să fii înapoi cînd soseşte Cord Dillon, îl atenţionă 
ea. 

— Ştiu. Dacă pornim dis-de-dimineaţă, putem să rezolvăm 
uşor problema. Nu ne va lua prea mult timp pentru a ajunge 
acolo. 

— Cu tine şofînd ca un disperat, într-adevăr nu ne va trebui 
prea mult. 

— Da, aşa cred, răspunse Tweed. Tu trebuie să te duci acasă 
şi să te culci devreme. Am să te sun la ora şapte. Nu e prea 
dimineaţă? Bine. 

— O duc eu pe Paula acasă, hotărî Newman. Putem să ne 
oprim puţin în drum, să mîncăm ceva. Aş putea să o păzesc şi în 
timpul nopţii — avînd în vedere cele întîmplate. 

— Ţi-aş fi îndatorată pentru asta, Bob, fu de acord Paula. Şi 
poţi să dormi pe sofaua din salon. 

— Atunci să-i dăm drumul, zise Newman ridicîndu-se. Tweed, 
cred că aş putea să vin şi eu cu voi miine. 

— Nu va fi necesar. Poftă mare... 

Aşteptă pînă ieşiră, urmaţi de Marler, Butler şi Pete Nield, apoi 
o rugă pe Monica să-i noteze pe o bucată de hirtie numărul de la 
Ministerul Apărării. Ea se conformă şi i-o dădu. 

— Am să-l sun pe Bernard Gerrard de acasă, miine înainte de 
plecare. E un tip care se trezeşte cu noaptea-n cap. Intotdeauna 
e la birou, începînd cu ora 6 dimineaţa. 

— Ar trebui să lucreze la noi, comentă Monica, afişind un 
zîmbet răutăcios. 

— Ce peisaj cîmpenesc splendid! se entuziasma Paula în 
dimineaţa următoare, în timp ce Tweed conducea de-a lungul 
Autostrăzii A303. E minunat să pleci din oraş din cînd în cînd. 

Cerul era acoperit de nori cenuşii care alunecau spre răsărit şi 
adia o briză proaspătă. La volan, Tweed avea geamul deschis. De 
ambele părţi ale şoselei, cîmpia se întindea cît vedeai cu ochii. O 
mare parte fusese arată şi bulgării de pămînt cafenii erau 
acoperiţi 
cu o pojghiţă de gheaţă. Cînd o rază de soare pătrunse printre 

79 


A 


nori, cîmpia păru de cris-tal. Paula îşi îndreptă privirea spre 
Tweed. 

— Aş putea să jur că ai un pistol în tocul de la şold. 

— Aşa e. 

— E ceva foarte rar la tine, doar sîntem în Anglia. 

— Sam Sneed a fost decapitat tot în Anglia. De asemenea, 
suntem urmăriţi, zise el cu o gravitate prefăcută. 

— Ştiu. Ea privi din nou în oglinda retrovizoare exterioară, de 
pe partea ei. De către Newman, în Mercedes-ul lui şi împotriva 
ordinelor tale. 

— Cred că-şi va continua drumul depărtîndu-se de noi, cînd 
vom ajunge în Steeple Hampton. De altfel, sîntem foarte aproape 
de ramificaţie. Da, iat-o! 

Incetini şi, după ce trecură de indicator, ieşi de pe autostradă 
pe un drum îngust. Apoi încetini şi mai mult, mergînd aproape ca 
un melc. Paula îşi exprimă aprobarea. 

— Ei bine, explică el, niciodată nu poţi să ştii ce se află după 
următoarea curbă. Poate un tractor uriaş de la vreo fermă, care- 
şi închipuie că e stăpînul drumului. Şi presupun că aşa şi este — 
doar aparţine acestor locuri, spre deosebire de noi. a 

— Nu te-ai gîndit că am putea să sosim prea devreme? Imi 
imaginez că vrei să vorbeşti cu nişte localnici. A 

— Prea devreme? rise Tweed pe înfundate. In aceste sate 
izolate, locuitorii trăiesc cum trăiau înainte. Seara devreme — În 
pat, dimineaţa devreme — In picioare. Muncitorii agricoli vor să 
folosească lumina zilei cît mai mult posibil. Şi iată-ne — am 
ajuns. 

Steeple Hampton era format dintr-o singură stradă principală, 
mărginită de case vechi ţărăneşti. Aproape în capătul ei, o turlă 
de biserică ca o ţepuşă împărțea în două cerul, care acum era 
albastru şi fără nori. In faţa caselor şi în spatele zidurilor cu porţi 
de intrare se aflau grădini mici, bine întreţinute. Exista şi o 
cîrciumă cu numele Black Bull. In faţa ei, un bărbat cu părul alb 
mătura un spaţiu pavat. 

— lată tipul de care avem nevoie, zise Tweed oprind maşina 
lîngă el şi coborînd. Ce dimi-neaţă minunată! comentă el vesel. 

— Cu condiţia să dureze. 

— Şi bodega arată bine. 

— Nu deschidem pînă la douăsprezece - dacă o halbă e ceea 
ce doriţi. 

Avea miini noduroase, cu care stringea mătura de nuiele. 
Pielea îi era uscată de vînt, umerii încovoiaţi, iar vocea avea o 


80 


urmă din accentul local. Îi adresa un zîmbet Paulei, care coborise 
o dată cu Tweed. 

— Aţi greşit drumul, nu-i aşa? O mulţime de oameni greşesc, 
în special vara. Unde voiaţi să ajungeţi? 

— Sîntem chiar în locul unde am dorit să ajungem, răspunse 
Paula zimbind cald. Steeple Hampton. Aveam două prietene care 
stăteau pe aici, acum cîţiva ani. Surorile Caven-dish... 

— A! Davina şi Serena. Nişte domnişoare tare drăguţe, 
întotdeauna aveau o vorbă bună pentru mine, cînd veneau în 
sat. Făcu o pauză. Presupun că ştiţi de tragedie? Davina a murit. 

— Da, ştiu. A murit într-un accident de maşină. 

— Treabă şocantă. Se întorcea la vilă la ora trei dimineaţa şi a 
fost lovită de un TIR. Cred că era cît Catedrala Exeter de mare. 
Eu sunt aici de patruzeci de ani. Am venit din partea de apus a 
ţării. Şoferul camionului a fost genul loveşti-şi-fugi. Poliţia nu l-a 
găsit niciodată. Vila mai există încă. 

— Le cunosc de ani de zile, continuă Paula. Cineva mi-a spus 
că Serena încă mai locu-ieşte în vilă. Mi-ar plăcea s-o văd. 

— Vedeţi biserica aia? Vila se află chiar în spatele ei. E singura 
clădire de acolo. Se nu-meşte Hedgerow. Devenise foarte 
vorbăreţ. Serena încă mai e proprietară. Totuşi, e greu să o mai 
vezi. De casă are grijă doamna Grew, iar soţul ei întreţine 
grădina. In mod regu-lat soseşte un cec pe numele lor, dar pe 
Serena n-am mai văzut-o de ani de zile. Făcu un gest cu mîna 
liberă spre cîmpul deschis din spatele cîrciumii. Vedeţi această 
cîmpie? Cîndva i-a aparţinut tatălui lor, Sir Osvald Cavendish. A 
jucat-o la cursele de cai. Casa cea mare, terenul — totul s-a 
pierdut cînd i-au fost achitate datoriile. Presupun că de aceea au 
cumpărat surorile vila. Aproape de locul unde a fost averea lor 
pierdută. 

— Ai spus Sir Osvald? întrebă Tweed. 

— Da. Tatăl lor era neamţ. Se uită la ceasul vechi, pe care îl 
scosese din buzunăraşul de la pantaloni. Dacă vă duceţi acum la 
vilă, probabil că o veţi găsi pe doamna Grew acolo. Ea poate să 
vă spună mai multe. Surorile semănau atît de mult! Şi erau 
deştepte foc! Dar cea mai deşteaptă era Davina. Devenise om de 
ştiinţă. Cine ştie ce ar fi descoperit dacă ar fi trăit! Vă fac un ceai 
şi vă ofer un sandviş cînd vă întoarceţi — dacă vă e foame. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, zise Tweed. Să 
vedem cum o să ne simţim mai tîrziu... 


81 


Se urcară înapoi în maşină şi trecură cu viteză mică prin sat. O 
femeie bătrină stătea în genunchi în faţa scărilor de la intrarea 
unei case. Freca treptele cu peria. 

— Aştia într-adevăr muncesc, comentă Paula. 

— Aşa era Anglia odinioară, dar s-au petrecut destule 
schimbări — unele în bine, altele în rău. 

In timp ce discutau cu hangiul, Newman trecuse pe lîngă ei în 
Mercedes. Nu le aruncase nici măcar o privire. „Acum maşina lui 
se afla parcată pe un teren viran de lîngă biserică — In aşa fel 
încît, atunci cînd vom pleca, să poată s-o ia în orice direcţie", 
presupuse 
Tweed. Mercedes-ul avea capota ridicată, în aparenţă Newman 
încer- cînd să repare ceva. Tweed trecu încet pe lîngă el. 

— lată şi Hedgerow, zise Paula, arătînd spre o vilă puţin mai 
retrasă de restul satului. S-ar putea ca femeia aceea care 
pliveşte grădina să fie doamna Grew. 

— Există doar un singur mod de a şti, răspunse Tweed oprind 
maşina şi coborînd. Dacă este ea, poate că vei avea mai mult 
noroc să afli ceva, îi şopti el Paulei. 

— Bună dimineaţa, salută ea veselă. Sînteţi doamna Grew? 

— S-ar putea. 

Femeia de vîrstă mijlocie, cu părul cenuşiu şi îmbrăcată cu 
salopetă de grădinar, se ridică în picioare de pe rogojina pe care 
stătuse în genunchi, apoi îşi scoase mănuşile, după care îşi duse 
mîinile la spate, ca şi cum ar fi durut-o. 

— Mă numesc Paula. Cu ani în urmă, le-am cunoscut pe 
Serena şi pe Davina Cavendish. Ne-am întîlnit la o petrecere de 
la Londra. Zilele tinereţii! Pentru că treceam pe aici, m-am gîndit 
să mă opresc puţin, să flecărim despre vremurile de demult. 

— Davina a murit. Mormîntul ei se află în curtea din spatele 
bisericii. 

— Ştiu. M-am gîndit că aş putea să mă întîlnesc cu Serena. A! 
Dar poate că nu este aici. Am înţeles că Hedgerow încă îi 
aparţine. Mai trece pe aici din cînd în cînd? 

— Niciodată. Cel puţin eu n-am văzut-o. Cred totuşi că mai 
trece, dar întotdeauna numai noaptea. Eu fac curat în vilă, aşa că 
observ tot ce se întîmplă. Oricît ai vrea să pui lucrurile la loc de 
unde le-ai luat, o femeie îşi dă întotdeauna seama că au fost 
mişcate. Privirea ei tăioasă scînteia. Probabil că vine cu vreun 
prieten, aşa că sosesc aici după ce se întunecă şi pleacă foarte 
devreme. Odată n-am putut să dorm. Era o noapte caldă, aşa că 
m-am îmbrăcat şi am ieşit să fac o scurtă plimbare. In spatele 


82 


perdelelor trase ale vilei, toate luminile erau aprinse. Şi mai 
departe, pe marginea străzii, era parcată o maşină. Indreptată în 
cealaltă direcţie, ceea ce m-am gindit că e ciudat. Părea că au 
venit pe 
drumul obişnuit, apoi au întors maşina. Poţi să ajungi înapoi la A 
303 şi în felul acesta, dar faci un ocol mare. Ajungi mai repede 
pe drumul pe care aţi venit voi. Aşa că, mi-am dat seama că, de 
fapt, n-au vrut să-i audă cineva trecînd cu maşina prin sat. 

— Cu cît timp în urmă a avut loc acest incident? întrebă 
Tweed. 

— El e şeful meu, îl recomandă Paula. Lucrez pentru el la 
Londra. A fost amabil să se ofere să mă aducă aici cu maşina. 

— Şeful tău! Ochii doamnei Grew străluciră din nou. Inţeleg. 
Paula îşi zimbi ei înseşi. Doamna Grew o catalogase deja drept 
amanta lui Tweed. La sate se petreceau destule lucruri nostime. 

— Ai întrebat cu cît timp în urmă, reluă doamna Grew adresîn- 
du-i-se lui Tweed. Aş spune că trebuie să fi fost cam acum şase 
luni. însă de atunci au mai venit. Am găsit ştergarele de 
bucătărie umede, pentru că au fost folosite. Cele două surori 
semănau ca două boabe de mazăre dintr-o păstaie, continuă ea. 
Davina era cea mai deşteaptă. A obţinut o bursă la Oxford, 
pentru a studia ştiinţele şi biochimia. 

— Cred că vrei să spui biologia, interveni Tweed. 

— Cînd am spus biochimie, am înţeles biochimie. li aruncă o 

privire aspră. Mi-ar fi plăcut să am posibilitatea să merg şi eu la 
universitate. De aceea am citit mult. In fiecare lună mă duceam 
cu bicicleta la un anticariat din Andover. Ştiinţă, călătorii, 
biografii. 
Acum trebuie să-mi continuu treaba. Se aplecă să-şi ridice 
mănuşile, dar Tweed fu mai iute şi i le întinse el. Mulţumesc. Apoi 
îngenunche din nou pe rogojină şi-i privi. Dacă tot sînteţi aici, 
puteţi să vizitaţi mormîntul Davinei. Eu am grijă de el şi de piatra 
de la căpătii. 

— Mulţumesc, zise Paula. Ne-a făcut plăcere să stăm de vorbă 
cu dumneavoastră. 

Se îndreptară înapoi spre biserică. Cam la cincizeci de metri 
depărtare, Newman încă avea „neplăceri" cu motorul maşinii. lar 
pe ei îi trată ca şi cum nici n-ar fi existat. 

Paula împinse şubreda poartă de lemn şi intră în curtea 
bisericii. Tweed o urmă, pe cînd îşi croia drum pe lîngă zidurile 
acoperite cu iederă. O cărare plină de bălării din spatele bisericii 
conducea în cimitir. Găsi ceea ce căutau într-un loc mai depărtat. 


83 


Mormîntul  Davinei, spre deosebire de celelalte, era bine 
întreţinut. Piatra funerară fusese 
atit de atent îngrijită, încît părea aproape nouă. Stătură unul 
lîngă altul, citind modesta inscripţie: 

DAVINA 

Nu te voi uita niciodată SERENA 


CAPITOLUL 9 


Plecară înapoi spre Londra. Soarele lumina cerul albastru- 
verzui, de culoarea oului de rață. Trecînd pe lîngă cîmpurile 
arate, Paula observă că pojghiţa de gheaţă se topise, dînd la 
iveală bulgării cafenii de pămînt. Păsări planau în zbor deasupra 
lor. ÎI privi pe 
Tweed, care avea o figură preocupată. 

— Ce crezi despre mormîntul Davinei? întrebă ea. 

— E cam neobişnuit, răspunse Tweed. Doar cîteva cuvinte. Nici 
data naşterii, nici cea a decesului. Ciudat. 

— Şi eu m-am gindit la asta. Călătoria a meritat osteneala — 
avînd în vedere cele spuse de hangiu şi de doamna Grew? 

— Tatăl lor era neamt. Cred că la un moment dat şi-a 
schimbat numele în Cavendish, dar cine vizitează vila Serenei în 
toiul nopţii? Nu o văd luînd toate aceste măsuri doar pentru a 
ţine secretă escapada ei cu un prieten. Nu în zilele noastre. De 
ce ar da ea două parale pe ceea ce cred sătenii? Apoi tu mi-ai 
spus că Davina a studiat ştiinţele şi biologia. Doamna Grew 
părea convinsă că era vorba de biochimie. 

Paula îl privi din nou. Avea impresia că nu i-a răspuns la 
întrebare, ci mai mult gîndea cu voce tare, punînd cap la cap 
cele aflate şi încercînd să stabilească o ordine. Ca pe un fel de 
puzzle. 

— Profesorul Saafeld, continuă el, nu e numai un patolog de 
frunte, omul căruia i se adresează Buchanan pentru a face 
autopsia în cazurile dificile, e şi biochimist, biofizician, 
microbiolog clinician şi profesor de bacteorologie. Are nu mai 


84 


puţin de paisprezece 
diplome onorifice de la diverse universităţi de pe continent şi din 
Statele Unite. 

— Cum a reuşit asta? 

— Are un creier extraordinar. Şi nu se opreşte niciodată din 
lucru. Soţia lui mi-a spus odată că şi ea şi-a adaptat stilul de 
viaţă obi- ceiurilor lui. E foarte talentată în broderie şi în 
confecţionarea de cuverturi. De asemenea, citeşte mult; la fel ca 
doamna Grew. Ascultă 
emisiunile internaţionale ale BBC şi îşi ţine soţul la curent cu 
ceea ce se întîmplă în lume. Cel mai interesant lucru despre 
Saafeld este că are aceeaşi experienţă ca doctorul Goslar. 

— De unde naiba ştii asta? 

— Din fragmente de informaţii pe care le-am prins de ici şi de 
colo — Îndeosebi din America. Adu-ţi aminte de Goslar, stînd în 
umbră şi producînd în fabrica lui din New Jersey o armă de război 
modernă - un fel de gaz, sau aşa ceva, conform celor spuse de 
Dillon. 

— Aşadar, Saafeld e omul ideal, care ar putea descoperi 
secretul agentului folosit de Goslar. 

— Vrei să spui agentul — adică ingredientul — care a cauzat 
dezastrul din mare, la Appledore. Din păcate una e să inventezi 
un astfel de agent mortal, şi alta e să-l depistezi. In dimineaţa 
asta, l-am verificat din nou pe Burgoyne. Am luat iar legătura cu 
Gerrard de la Ministerul Apărării. 

— Aşa că, vrei să-mi spui şi mie care e rezultatul? Şi dacă 
Burgoyne vine cu noi la Paris? 

— Referitor la prima întrebare. Am vrut să aud cum 
reacţionează Gerrard după ce s-a gindit peste noapte la discuţia 
noastră de ieri. L-am rugat să mi-l descrie pe Burgoyne. L-a 
întîlnit doar o singură dată în fugă — cu mult timp în urmă, dar 
mi-a spus că descrierea mea se potriveşte cu ce ştie el, în special 


în ceea ce priveşte felul de 
a se comporta. Foarte plin de viaţă şi deschis. 
— Aşa că? 


— Mai încerc o verificare. l-am telefonat lui Marler. Se va duce 
la Rydford din Dartmoor, satul unde s-a retras Burgoyne. Să vadă 
dacă poate afla ceva acolo. 

— Deci, Marler nu va putea să fie la timp înapoi, pentru a 
prinde avionul nostru de diseară spre Paris, obiectă ea. 

— O, ba da. Marler poate conduce treizeci şi şase de ore fără 
odihnă. Şofează şi în timpul nopţii. Probabil că acum e deja la 


85 


Rydford. Va fi la timp înapoi, pentru a pleca la Paris — şi asta mi- 
a adus aminte de ceva. Am fost intrigat de ceea ce am auzit şi 
am văzut 

la Steeple Hampton. Aşa că am să încerc să mă întîlnesc cu 
Serena. Dar nu aşa curînd cum a sugerat ea. Nu vreau să creadă 
că doresc prea mult s-o văd. Sînt pe punctul de a realiza un 
tablou a ceea ce se întîmplă. Necazul este că e un tablou cam 
înceţoşat. Am nevoie de mai multe date, pentru a deveni mai 
clar. Şi sper din suflet să greşesc, în caz contrar, omenirea se va 
confrunta cu un dezastru înfiorător. 


Marler conducea de-a lungul şoselei pustii care traversa 
Dartmoor, între Moretonhampstead şi Princeton. Se lăsase ceața 
peste peisajul rural, dar ici şi colo deasupra lor apărea cîte un vîrf 
de deal. La vest de Moretonhampstead descoperi un indicator 
spre dreapta. „Rydford." 

leşi de pe şoseaua principală pe un drum mai îngust, care 
urca. Acum conducea mai încet. După o curbă, văzu satul în faţa 
lui. Era gata să meargă înapoi, spre un spaţiu liber înconjurat de 
o mulţime de tufe — pregătit să pornească imediat, dacă se 
dovedea necesar. Dar în acel moment în oglinda retrovizoare 
văzu o E maşină sport 
oprind chiar în spatele lui. In ea se afla doar şoferul — o fată 
atractivă cu părul negru tuns scurt. El cobori, se îndreptă încet 
spre ea şi se opri la cîteva zeci de metri pentru a nu o speria. 

— Scuze, tocmai voiam să parchez aici, de unde să pot pleca 
mai tîrziu. Cunoşti cumva Rydford-ul? 

— Da şi nu. Pe cine ai venit să vezi? 

In timp ce vorbeau, îşi dădu seama că ea îl analiza. Apoi îi 
aruncă un zîmbet şi el ştiu că trecuse proba cu succes. Avea un 
nas obraznic şi ochi calzi — dar totuşi privirea nu-i era 
seducătoare — precum şi o bărbie ascuţită care sugera hotărîre. 
„Are cam treizeci de ani", se gîndi el. j 

— II caut pe căpitanul Alan Burgoyne. Ințeleg că locuieşte pe 
aici. 

— Aşa e. Sînt o prietenă a lui. Coral Langley. 

Ea întinse mîna, şi el îşi dădu seama că mai trecuse încă un fel 
de test de încredere. li strînse repede mîna, cu grijă să nu i-o ţină 
prea mult. 


86 


— Pot să-ţi arăt unde locuieşte, sugeră ea. Parchează-ţi 
maşina şi te duc eu acolo! E un drum scurt. De fapt, tot satul e 
mic. 

— Mă numesc David Miller. Dacă aş putea să dau puțin maşina 
Înapoi... 

Se opri din vorbă. Ea se retrăsese deja. Dădu înapoi pe spaţiul 
liber, apoi scoase sacul de golf şi-şi încuie maşina şi se aşeză 
lîngă ea, punîndu-şi sacul între genunchi. 

— Sper să nu te deranjeze că iau astea cu mine. Crosele bune 
costă o avere în zilele noastre. Nu vreau ca cineva să-mi spargă 
maşina şi să plece cu ele. 

— Foarte înţelept — chiar şi aici. Trec tot timpul comis-voiajori, 
încercînd să vîndă tot felul de lucruri pentru întreţinerea 
locuinţelor. Il cunoşti pe Alan de mult? Refuz să-i folosesc porecla 
„Chance". Nu-mi place. Nu mi se pare potrivită. 

— Dacă-l cunosc? Ne-am întîlnit uneori. 

— Răspunsul e valabil şi-n cazul meu. 

Avea o voce dulce şi plină de farmec. Marler descoperi că 
descrierea satului Rydford care i se făcuse era adevărată. Strada 
bolovănoasă era scurtă şi abruptă. Pe ambele părţi, casele mici 
cu terase şi două niveluri erau construite din granit. Văzu un afiş 
care 
anunţa un tîrg. 

__— Pare foarte liniştit, remarcă el. Nu vezi ţipenie de om. 
Intotdeauna e aşa? 

— Nu. Presupun că toţi au plecat la tîrg. Aproape am ajuns. 
Lăsaseră în urmă satul, cînd Marler descoperi ameninţătorul 
Hangman's Tor conturîndu-se deasupra lor. Pe culme nu era 
ceaţă. Stînci ascuţite atîrnau ameninţător pe coastele lui. Marler 
se gîndi că 
nu pare prea sigur. Coral Langley păru că-i citeşte gîndurile. 

— Nu-ţi place piscul din spatele casei lui Alan! Intr-o zi o să se 
prăvălească peste el. l-am spus asta şi lui, şi n-a făcut decit să 
ridice din umeri. lată că am ajuns... 

Marler se pregăti să-şi atîrne sacul de golf pe umăr. Acesta 
conţinea puşca Armalite, dartmoor era un loc singuratic şi îi 
aminti de experienţa cumplită a Paulei de lîngă Gargoyle Towers. 
Casa ţărănească a lui Burgoyne era o replică a celorlalte case ale 
satului, dar mai mare, fiind şi mai departe de ele. De ambele 
părţi ale aleii, gră- 
dina din faţă era o mare de grozame pline de flori aurii. Coral se 
oprise lîngă maşina ei, privind fix casa. 

87 


— Uşa din faţă e întredeschisă. Ciudat. Alan întotdeauna o 
închide, chiar şi cînd se află înăuntru. Ca măsură de securitate. 

— Cînd l-ai văzut ultima dată? 

— Cam acum două luni. Rătăceşte mult de colo-colo. Un obicei 
moştenit de pe vremea carierei lui militare, presupun. 

— ţi sugerez să rămii aici, în timp ce eu voi controla locul. 

— Vrei s-o faci? E ceva foarte ciudat... 

Marler îşi aruncă privirea spre pisc. Parcă zărise o mişcare cu 
coada ochiului. Se opri pentru a se uita mai bine. O cărare 
abruptă îşi croia drum în sus, spre vîrf. Nici un semn de viaţă. Işi 
băgă mîna dreaptă sub hanorac şi apucă patul micului automat 
Beretta 6,35 
mm vârît în cureaua pantalonilor. Apoi se îndreptă spre uşă şi o 
deschise în lături cu piciorul, ascultînd. Nici un sunet. Nici un 
scîrţiit de paşi pe podeaua de scînduri. Işi folosi din nou piciorul 
pentru a îm- pinge uşa şi mai mult, pînă se lipi de perete. Nimeni 
nu aştepta în spatele ei. 

Intră într-o încăpere mare, modest mobilată, cu o masă şi 
cîteva scaune de lemn aşezate în jurul ei. Două fotolii acoperite 
cu creton de fiecare parte a căminului din colţ. Un dulap pentru 
cărţi înalt pînă în tavan, şi dincolo de el o uşă deschisă spre 
bucătărie. 

O scară de lemn îngustă în spirală ducea în sus, dispărînd din 
raza lui vizuală. Aruncă o scurtă privire prin bucătărie. Goală. Uşa 
din spate, întredeschisă. Străbătu bucătăria şi privi prin 
fereastră. Grădina din spate se termina într-o mlaştină. leşi 
afară, se uită în 
sus, la piscul ameninţător. Nici un semn de oaspete nedorit. 

Exploră apoi etajul, cercetă două dormitoare, o cameră de duş 
şi o toaletă, apoi cobori pe scări, cînd o văzu pe Coral stînd pe 
pragul uşii din faţă. Avea în mînă o bită, probabil luată din 
maşină. 

— Totul e în regulă, Marler? 

— Mi-e teamă că aici s-a dat o spargere. Cineva a spart 
broasca uşii de la intrare. Se văd zgirieturile din jur. Vino 
înăuntru! la vezi, lipseşte ceva? 

Coral cercetă camera de zi şi deschise cîteva dulapuri. O 
privea şi şi-ar fi dorit să nu aibă nici o legătură cu Burgoyne. Ar fi 
aşteptat momentul şi ar fi invitat-o la cină, la Londra. Ea intră în 
bucătărie. El închisese uşa din spate, folosindu-şi cotul. Fusese 
de mult antrenat să nu lase amprente, mai ales în locuri şi în 
situaţii dubioase. O auzi exclamiînd: 


88 


— Fir-ar al naibi! Au luat fotografia lui Alan. 

— Unde era? întrebă el, urmînd-o în bucătărie. 

— Pe raftul acesta. Intr-o ramă de argint. Lui Alan, la fel ca 
multor persoane, inclusiv mie, nu-i va plăcea că i-a fost luată. A 
ales una, a cumpărat o ramă de argint şi a pus-o pe raftul acela. 
Obişnuia să spună că-i oferea prilejul de a se uita la ceva drăguţ 
cînd îşi pregătea mîncarea. 

— Ce păcat! 

— Şi vechiul exemplar din Daily Nation, cu fotografia lui pe 
prima pagină, a dispărut. Presupun că a fost folosit pentru a 
împacheta rama de argint. 

— Hoţii mărunți iau orice. 

— Fără să se gindească la sentimentele celorlalţi. Obişnuiam 
să petrec mult timp aici cu el. 

„Şi probabil multe nopţi — norocosul de Alan", gîndi Marler. 

— Vrei să verifici şi sus? 

— Acolo nu e nimic. Deschise alt dulap. De asemenea, a luat şi 
vechiul lui carnet de notițe din armată. Ce lucruri bizare au luat! 

— Probabil că există o piaţă a carnetelor de notițe. 
Falsificatorii le folosesc. Ce ghinion pe tine, Coral! 

— Nu-i nimic. A dispărut şi fotografia, dar am să-i fac alta cînd 
voi putea. 

— Cum v-aţi întîlnit voi doi, pentru prima oară? întrebă Marler. 

— La un bal din Londra. Ne-am ataşat imediat unul de altul. 
Poate că a fost soldat, dar este un om atît de amabil! L-am sunat 
la aparta- mentul lui din Londra, înainte de a veni încoace. Nici 
un răspuns. Se întîmplă destul de des. 

Marler şi-ar fi dorit să-i dea şi lui numărul, dar nu i-l ceru - 
probabil că i s-ar fi părut ciudat că nu-l ştie. Apoi ea spuse că 
simte nevoia să ia puţin aer proaspăt. Se mişcă repede. Inainte 
ca el s-o poată opri, deschisese uşa din spate şi ieşise în grădină. 
Tocmai era gata s-o urmeze, cînd auzi împuşcătura. 

Din pragul uşii o văzu căzînd. Trase fermoarul sacului de golf, 
care ascundea puşca Armalite, privind spre piscul din spate. Un 
om se vedea în vîrful unei stînci, proiectat pe cer. Ţinea în mînă o 
armă. Cînd îl văzu pe Marler, o ridică, dar acesta îndreptă puşca 
Armalite, îl prinse în cătare şi apăsă pe trăgaci, expedindu-i un 
glonţ exploziv 
de mare putere. 

Omul se retrase spre muchia piscului, dar Marler trase din 
nou. Glonţul lovi stînca la bază, unde se înfigea în piscul stîncos. 
II văzu pe om rostogolindu-se şi ţipînd, în timp ce în cădere făcea 

89 


adevărate tumbe. Apoi toată stînca se deplasă, desprinzindu-se 
din piscul 
stîncos, şi tone de rocă se prăvăliră în jos. După care se lăsă o 
linişte apăsătoare. 

Marler alergă spre Coral. Căzuse pe spate. Nu avu nevoie decit 
de o privire pentru a-şi da seama că era moartă. Jumătate din 
faţă îi fusese smulsă. Nici nu-i mai luă pulsul. 

— Ticălosul! rosti el tare. A folosit un glonţ dum-dum. 

Alergă spre poala piscului. Se aştepta să descopere că se uită 
la Blond, individul pe care Tweed îl văzuse prin fereastra 
hotelului Brown's. Dacă mai exista vreo urmă vizibilă a 
asasinului. 

Exista. Se opri din alergare cînd ajunse lîngă stînca prăbuşită. 
Era vizibil doar capul asasinului, cu ochii aţintiţi spre cer. Restul 
trupului era strivit sub o lespede masivă care, Marler reflectă 
satisfăcut, cu siguranţă i-a sfărimat fiecare oscior. Avea părul 
negru, cu firul gros. Nici lui nu se mai obosi să-i ia pulsul. Trebuia 
să plece repede... 

Alergă pe lîngă casă, aruncîndu-şi din cînd în cînd ochii spre 
stradă. 

Tot pustie. Nimeni, pe nicăieri. Strecură puşca Armalite în 
interiorul buzunarului special al sacului de golf şi se îndreptă 
rapid spre maşină. Conducînd cu mare viteză, în curînd ajunse pe 
autostradă, gîndindu-se la norocul pe care l-a avut că sătenii 
erau 
plecaţi la tîrg. Apoi îi trecu prin minte că nici asasinul n-ar fi spart 
casa lui Burgoyne dacă ar fi fost lume în jur. 

Se simţea îngrozitor de prost că a lăsat-o pe Coral Langley 
zăcînd acolo, în grădină, dar Tweed subliniase de nenumărate ori 
că echipa lui nu trebuie să se implice niciodată în treburile 
poliţiei — În special în timpul unei acţiuni. 

În drumul de întoarcere de la Dartmoor, Marler opri la un 
telefon public aflat într-un loc mai izolat. Ceru de la informaţii 
numărul poliţiei din Exeter şi sună: 

— Vă fac cunoscut că o fată a fost asasinată. Veţi găsi 
cadavrul în Rydford, Dartmoor, în spatele unei case de lîngă deal. 
Am spus Rydford... 

Cînd polițistul care a răspuns îi ceru numele, agăţă receptorul 
în furcă. Apoi plecă mai departe — In limitele vitezei legale — 
Inapoi spre Londra. 


90 


CAPITOLUL 10 


Numai Tweed şi Paula se aflau în birou, cînd a sosit Marler, 
după căderea întunericului. Se aşeză într-un fotoliu şi-şi aprinse o 
ţigară king-size. Paula îi aduse o scrumieră şi o puse pe braţul 
fotoliului. 

— Nimic nu se întîmplă aşa cum te aştepţi să se întîmple... 
începu Marler pe un ton rece. 

Apoi se apucă să raporteze fiecare amănunt al călătoriei sale 
la Rydford. Tweed ascultă fără să-l întrerupă, sorbindu-i cuvintele 
şi imaginîndu-şi scenele pe care Marler le descria atît de plastic. 
Tocmai povestise moartea lui Coral Lengley, cînd făcu o pauză. 

— E vreo speranţă de băut ceva pe aici? 

— Brandy cu sifon? sugeră Tweed. 

Marler dădu afirmativ din cap, şi Tweed se aplecă, deschise 
sertarul lui cel mai de jos, de unde scoase un pahar, o sticlă de 
brandy bun şi un sifon. Punîndu-le lîngă Marler, îl lăsă să-şi 
prepare băutura. Acesta îşi turnă o porţie bună şi bău jumătate, 
punînd apoi paharul la îndemînă. Paula îl strînse de umăr. Elo 
privi clipind. 

— Acum e mai bine. Tocmai mi-a apărut în faţă imaginea feţei 
lui Coral, după ce a fost împuşcată. Şi să continui.... 

Termină, povestind despre mesajul telefonic pe care l-a 
transmis poliţiei. Aruncîndu-şi privirea spre Tweed, ridică din 
sprîncene. 

— Am simţit că nu pot s-o las acolo singură. Poate că n-ar fi 
fost găsită pînă miine dimineaţă. 

— Cred, interveni Tweed, că ai acţionat corect şi plin de com- 
pasiune. Şi ai avut dreptate. Dacă ai fi fost amestecat în 
cercetările poliţiei, probabil că ţi s-ar fi interzis să părăseşti ţara 
şi poate chiar te-ar fi considerat suspect. Pe cînd aşa mi-ai oferit 
o piesă importantă pentru tabloul pe care mă străduiesc să-l 
realizez de ceva vreme. |ţi sînt îndatorat. 

— Burgoyne vine cu noi la Paris? întrebă Paula. 

— Ţi-am spus azi-dimineaţă în maşină că l-am sunat din nou 
pe Gerrard la Ministerul Apărării. In timp ce vorbea, privea în 
tavan, ceea ce Paulei i se păru destul de curios. De asemenea, ti- 
am spus că a făcut o evaluare a lui Burgoyne foarte favorabilă 
lui. Se uită la ei. 
Deoarece este nou, eu voi fi singurul care îi va da ordine cînd 


91 


suntem în acţiune. Marler, ai putea să le comunici această 
informaţie tuturor celorlalţi, înainte de a pleca. 

— Aşa voi face. 

— Acum, trebuie să-ţi spunem ceva — despre vizita noastră la 
Steeple Ffampton... 

Descrise pe scurt fiecare amănunt al expediției lor. Marler 
asculta foarte liniştit, privindu l. Tweed încheie dînd din miini. 

— Paula crede că există ceva nefiresc în cele văzute şi auzite, 
con- tinuă el. Tu ce crezi? 

— Găsesc că inscripţia de pe piatra funerară a mormiîntului 
Davinei este insolită. Şi trag concluzia că Serena nu prea mai 
ajunge pe acolo — In afară de vizitele acelea secrete nocturne de 
la vilă. Deci, unde se duce ea de obicei şi ce face în realitate? 

— Aceasta a fost şi reacţia noastră. M-a sunat din străinătate, 
vrea să ne vedem cînd vom ajunge la Paris. Am să mă întîlnesc 
cu ea. Am să încerc să aflu cît mai multe despre ea; unde se 
duce, de unde are bani — toaletele ei sînt foarte scumpe. 

— Avea blană de zibelină, remarcă Paula. Unele întrebări pe 
care i le vei pune sînt destul de personale. 

— Ea a fost aceea care m-a contactat. Trebuie că se aşteaptă 
să-i pun cîteva întrebări. 

— Am impresia că mai e ceva ce nu ne-ai spus, zise Paula. 

— Are părul negru. Admite că a fost la Appledore, chiar mai 
de- vreme decît noi — cînd şi-a dus la bun sfîrşit misiunea de a 
fotografia regiunea. Buchanan a raportat că şoferiţa care 
conducea maşina cu diplomatul din Orientul Mijlociu, în noaptea 
în care am fost noi la Appledore, avea părul negru strîns sub o 
pălărie înaltă... 

Ridică ochii cînd Monica, cu faţa îmbujorată, intră grăbită în 
încăpere. Se aşeză la biroul ei şi se scuză: 

— Sper că n-a trebuit să răspundeţi la prea multe telefoane. 
Am fugit să mănînc repede ceva. N-am putut să mai rezist. 

— N-am primit nici un telefon, o asigură Tweed. Şi doresc să te 
duci să măniînci de cîte ori vrei. Ai nevoie să-ţi menţii toată 
puterea, avînd în vedere cît te folosesc eu. 

— Tocmai mi-am adus aminte de încă ceva din călătoria mea, 
raportă Marler. Cînd mă întorceam, de-a lungul unui cîmp pustiu 
pe A 303, un motociclist a venit în viteză din spate, apoi a 
încetinit. M-am gîndit că e ciudat. Tipii ăştia te depăşesc de 
obicei vijiind. 
Conduceam cu o mînă şi ţineam arma în cealaltă. Mi-am închipuit 
că s-ar putea să aibă vreun cadou pentru mine — adică să-mi 


92 


arunce o grenadă prin geamul deschis, dar chiar în acel moment 
a apărut o maşină a poliţiei în depărtare, venind spre noi. 
Motociclistul a trecut pe lîngă mine şi nu l-am mai văzut. 

— Poate că a lucrat mînă în mînă cu omul de la Hangman's 
Tor, zise Tweed. Şi după ce l-a lăsat la Rydford, s-a întors să-l ia. 
Şi astfel te-a văzut pe tine plecînd. 

— Atunci înseamnă că am avut noroc că nu m-a ajuns cînd mă 
aflam în cabina telefonică sunînd la poliţie. — Din ceea ce ne-ai 
spus, probabil şi-a descoperit tovarăşul de mirşăvii. Ceea ce sînt 
convins că i-a luat ceva timp. V-am spus eu că Goslar are o 
organizaţie foarte mare. 

— Am suficientă vreme să mă reped pînă acasă? întrebă 
Marler ridicîndu-se în picioare. 

— Ai destul timp, îi răspunse Monica. 

Marler tocmai ieşea cînd sună telefonul. Răspunse Monica, 
apoi îl atenţionă pe Tweed: 

— A sosit musafirul nostru de peste ocean. Cord Dillon e jos. 

— Spune-i să urce imediat. Sînt foarte intrigat de această 
vizită. De ce oare am senzaţia că tot ce ne aduce nu sînt decit 
veşti rele? 

Uşa se deschise şi Cord Dillon păşi înăuntru. Directorul adjunct 
al CIA era îmbrăcat cu o haină de sibir, încheiată pînă sub bărbie, 
o pereche de pantaloni de denim albastru şi mocasini. Capul lui 
mare şi ţuguiat îi amintea întotdeauna lui Tweed de unul dintre 
capetele acelea de preşedinţi sculptate în stînca de pe muntele 
Rushmore. Complet ras, avea părul des aproape alb. Cam de 
cincizeci de ani, dar se mişca asemenea unui om cu douăzeci de 
ani mai tînăr. 

— Bună, Monica, o salută el în timp ce ea îi lua haina. Paula, 
arăţi mai tînără ca oricînd, dar nu pot spune acelaşi lucru despre 
tine, Tweed, zise el cu un rînjet obosit. 

— Bine ai venit, Cord. Ce te-a făcut să întiîrzii? Te aşteptam 
mai devreme. 

— Pe Aeroportul Dulles am reuşit să scap de o codiţă. M-a 
pierdut, iar eu mi-am luat bilet pe un avion spre Canada, apoi am 
venit încoace. 

Stătea ţeapăn într-unul dintre fotolii. Refuză oferta făcută de 
Monica de a-i da ceva de băut. Mai devreme, Tweed pusese 
deoparte sticla de brandy şi sifonul, iar Paula luase paharul pe 
care-l folosise Marler. 

— Ai făcut tu asta? remarcă Tweed. Sper că nu eşti din nou 
indezirabil la Washington!?! 


93 


— Nici gînd! îi ţin locul lui Langley de săptămîni întregi. Şeful 
meu are puternice crize de gripă. Au mai fost şi altele, dar am 
fost ţinut deoparte. 

— Am impresia că îmi vei spune un secret. Te deranjează dacă 
Paula rămîne? 

— La dracu', nu. O privi. Ultima dată cînd am fost aici mi-a 
salvat viaţa. Povestea aia din Albemarle Street. In ce o priveşte 
pe Monica... Se întoarse pentru a rînji spre ea. E cu tine de mulţi 
ani. Dacă Bob Newman se întoarce, poate şi el să asculte, dar 
nimeni altcineva, dacă nu te superi. 

— Aşadar, care e secretul? 

— N-o să-ţi placă. Nu cred că o să-ţi placă absolut deloc. Şi va 
trebui să-ţi păzeşti spatele de acest Goslar. 

— Vorbeşte, Cord! Am să încerc să nu tremur. 

— Aceasta va fi ziua cînd „vei tremura" totuşi. Americanul făcu 
o pauză ca şi cum şi-ar fi adunat gîndurile. E vorba despre 
Unitatea Patru. Un organism format din agenţi cu înaltă pregătire 
profesională, care răspund doar în faţa lui Vance Karnow, mîna 
dreaptă a preşedintelui. Acesta e un tip dur cum n-a mai existat 
vreodată — ca subordonații săi, de altfel. lată o poză a lui 
Karnow. li înmînă lui Tweed o fotografie pe care o scosese dintr- 
un 
buzunar interior. Fotografia era protejată de o folie de plastic 
subţire. Tweed i-o restitui fără comentarii. Dillon i-o dădu apoi 
Paulei, braţul lui lung ajungînd pînă la biroul ei. 

— Mi-ar plăcea să aflu părerea ta, Paula. Tu te pricepi să-i 
analizezi pe bărbaţi. 

Ea studie poza, reţinind-o mai mult decît Tweed, apoi îşi 
strînse buzele. 

— Fotografiile pot fi atît de înşelătoare! 

— Cred că ţi-ai făcut totuşi o impresie, insistă Dillon. 

— E o figură ciudată. Poţi să-i vezi originea europeană. 
Probabil, nu cu multe generaţii în urmă. Oasele feţei 
proeminente. Figură lungă, nas lung, buze subţiri, bărbie 
ascuţită. Păr negru des, elegant pieptănat. Ochii ca nişte 
proiectile. Dur, crud, amoral. Aşa cred eu, încheie ea restituindu-i 
fotografia. 

— La fix, comentă Dillon aprobator. 

— Cu ce se ocupă Unitatea Patru, întrebă Tweed. 

— Treburi murdare, de care n-ar dori să se ocupe cei de la CIA, 
pentru că e o organizaţie prea mare. De asemenea, Unitatea 
Patru e mîndră că-şi îndeplineşte atribuţiile în secret. Se îmbracă 


94 


în costum, ca nişte afacerişti respectabili. Adesea chiar pozează 
în aşa ceva — In oameni de afaceri. 

— Lucrează sub ordinele directe ale preşedintelui? 

— Pentru nimic în lume. Oficial, el nici nu ştie că există. 
Ordinele vin întotdeauna de la Karnow, dar părerea mea este că 
preşedintele îi face lui Karnow o aluzie în legătură cu cineva 
care-i dă bătăi de cap. Rezultatul: Karnow şi oamenii lui au grijă 
ca acel cineva să nu mai circule pe pămînt. 

— Şi de ce ne spui nouă toate astea despre Unitatea Patru? se 
miră Tweed. 

— Deoarece un informator — foarte de încredere — mi-a spus 
că vor veni aici. 

— In ce scop? 

— Să vă sufle — dacă mă înţelegi bine — arma de război de 
ultimă generaţie inventată de doctorul Goslar. Informatorul meu 
mi-a spus că preşedintele vede în aceasta mijlocul de a se 
asigura ca America să rămînă cea mai mare putere mondială. 

— Cord... Tweed se aplecă înainte, peste birou. Tu şi cu mine 
ştim despre misteriosul doctor Goslar — dar cum se face că a 
aflat şi preşedintele? Dacă a aflat. 

— In mod cert a aflat. Foarte recent, Biroul Oval a primit o 
casetă video despre cele întîmplate la Appledore. De asemenea, 
a primit o casetă audio cu un apel telefonic de la Goslar. Inţeleg 
că vorbea cu acelaşi glas hîrfit şi nefiresc, asemănător unui 
robot. Spunea că studiază posibilitatea de a vinde Statelor Unite 
formula şi eşantioanele, contra sumei de trei sute de milioane de 
dolari. Pe preşedinte l-a apucat nebunia la gîndul că trebuie să 
plătească o asemenea sumă — chiar şi pentru a-şi asigura 
supremaţia mondială. De aici, folosirea Unităţii Patru. De 
asemenea, în Biroul Oval a ajuns şi o copie a articolului aceluia al 
lui Sneed din Daily Nation. S-ar putea ca Unitatea Patru să se afle 
deja aici — iată de ce am venit să vă pun în gardă. 

— Ar fi cam prea curînd. 

— Există Concorde. Ce înseamnă pentru ei? O călătorie de trei 
ore şi jumătate de la Washington la Londra. Unitatea Patru este o 
trupă de asasini de elită. Chiar şi Karnow ar putea să fie acum la 
Londra. 

— Cord, apreciez faptul că ai bătut tot acest drum pentru a ne 
avertiza. 

— Un serviciu imens merită altul. M-aţi ascuns în Romney 
Marsh, cînd o bandă de ticăloşi era pe urmele mele, dar trebuie 
să în- ţelegeţi că oamenii aceştia din Unitatea Patru nu sînt 


95 


cuţitari adunaţi din lumea interlopă, sînt educați, inteligenţi şi 
sofisticaţi. Mult mai periculoşi. Poate sînt o duzină, poate mai 
mulţi. Nu ştiu. 

— Ai timp să bem un păhărel într-un bar din apropiere? 

— Nu. Dillon se uită la ceas. Trebuie să prind avionul înapoi 
spre Washington. Il cunosc pe pilot. L-am lăsat pe Aeroportul 
Dulles, îmbrăcat ca un ofiţer al echipajului. 

— Ai vreo informaţie legată de Goslar, indiferent cît de vagă? 

— Ei bine... Dillon se aşeză din nou în fotoliu. M-am apucat să 
citesc un dosar despre el înainte de a veni încoace. Şi mai este 
un al doilea dosar, pe care trebuie să-l găsesc cînd mă întorc. Am 
să iau legătura cu tine, după ce am să-l descopăr şi am să-l 
citesc. 

— Dar ce poţi să-mi spui despre primul, cel pe care l-ai citit 
deja? îl încolţi Tweed. 

— Exista în el un raport ciudat, dar totul era bazat pe zvonuri 
— aşa că nu pot să garantez autenticitatea lui. 

— Totuşi, mi-ar plăcea să aflu despre ce e vorba. 

— Despre Insulele Galapagos — undeva în Pacific, pe coasta 
Ecuadorului. Aparţin chiar acestui stat. Mie mi s-a părut un fel de 
basm, Tweed. 

— Imi plac basmele. 

— Sînt sigur că ştii că în Insulele Galapagos trăiesc broaşte 
țestoase uriaşe. Din cînd în cînd, turiştii bogaţi se duc acolo să 
vadă aceste creaturi stranii. O privi pe Paula. Probabil că te 
întrebi unde vreau să ajung. 

— Atunci, hai să ajungem acolo, Cord! îl încurajă ea. 

— Sînt un fel de specii protejate — fiind unice în întreaga 
lume. În zonă s-a aflat un pescar ecuadorian. Acesta a văzut un 
hidroavion gigantic amarînd la țărm. Se pare că mai tîrziu a aflat 
că-i aparţinea unui oarecare doctor Goslar. Cu o mişcare a miinii, 
Dillon alungă un gînd supărător. Subliniez că nu sînt nimic 
altceva decit zvonuri. Eu 
însumi nu cred o vorbă din toate astea. 

— Să vedem dacă eu cred, sugeră Tweed. Dă-ne toate 
amănuntele pe care le ştii! 

— Vorbeai despre un pescar din Ecuador, îi aminti Paula 
americanului. 

— Acest pescar — dacă a existat vreodată — avea la el un 
binoclu foarte bun, pe care l-a folosit pentru a vedea ce se 
întîmpla. Pe plajă au fost trase nişte şalupe mari. Apoi a văzut un 
grup de pe uscat prinzînd două broaşte țestoase şi punîndu-le în 


96 


nişte tancuri cu apă. 
După care lăzile respective au fost încărcate în şalupele ce s-au 
în- dreptat imediat spre hidroavion. Pînza ambarcaţiei pescarului 
era deosebită. Acesta s-a dovedit mai tîrziu a fi un lucru extrem 
de important. Era o pînză roşie, cu o semilună albă pe ea. 

— Cu cît timp în urmă s-au petrecut toate astea? întrebă 
Tweed. g 

— Data e cam nesigură. In ultimul an. Pescarul se întoarce 
apoi la Guayaquil, portul ecuadorian. Povesteşte întîmplarea într- 
un bar plin de lume, de pe faleză. O povesteşte şi unui 
informator al nostru — care ne-a raportat-o imediat. O copie a 
raportului a ajuns şi în mîinile agentului nostru principal din 
Quito, capitala Ecuadorului. Acesta hotărăşte să controleze 
situaţia la faţa locului şi se duce la Guayaquil. Aici descoperă că 
atît pescarul cît şi informatorul nostru au fost asasinați. Aceasta 
e partea cea mai urîtă. Acum chiar trebuie să prind avionul. 

Tweed se dusese la fereastră. Dădu puţin la o parte perdeaua 
şi privi atent în noapte. Jos aştepta un taxi. Se întoarse şi îi 
strînse mîna lui Dillon. 

— Nu pot observa jos nici un urmăritor. Drum bun spre casă! 
A, cum au fost ucişi cei doi? 

— Decapitaţi. Loc periculos, portul acela. Ţinem legătura. Dacă 
vreodată vei pune mîna pe arma aceea de coşmar a lui Goslar, 
distruge-o! Şi distruge-l şi pe el... 

— Foarte încurajator ceea ce se întîmplă, comentă Paula. 

— Unitatea Patru să bată la noi la uşă? Aşa e, fu de acord 
Tweed. Uşa se deschise şi Newman intră, ducînd o geantă. 
Rezemînd-o de perete, se aşeză. Intîi o privi pe Paula, apoi pe 
Tweed. 

— Arătaţi amîndoi ca şi cum v-ar fi căzut o bombă în cap! 

— Şi chiar a căzut, răspunse Tweed. Unde sînt Butler şi Nield? 

— Jos, în sala de aşteptare, cu bagaje cu tot. Joacă pocher. 

— Monica, cheamă-i imediat sus! Il privi pe Newman. Ai vreo 
idee unde e Burgoyne? 

— Stă la taifas cu Howard, în biroul lui. 

— II lăsăm acolo pentru moment. Howard se pricepe foarte 
bine să-i introducă pe oameni în atmosfera în care lucrăm. 

Aşteptă pînă cînd Butler şi Nield apărură, fiecare purtînd cîte o 
geantă. Le lăsară alături de a lui Newman şi luară loc. Nield îl 
studie pe Tweed, înainte de a remarca: 

— Arăţi al naibii de serios! 

— Exact ceea ce am observat şi eu, fu de acord Newman. 

97 


— Fiţi atenţi cu toţii, începu Tweed. Cord Dillon a venit să ne 
vadă. A zburat pînă aici doar pentru acest lucru. Acum a plecat 
înapoi la Washington. Ne-a adus veşti interesante... 

Concis, în maniera gravă specifică lui, făcu rezumatul celor 
spuse de american. Rămaseră foarte liniştiţi în timp ce ascultau. 
Sosise şi Marler chiar înainte ca Tweed să-şi înceapă explicaţiile. 
Işi luase poziţia obişnuită — rezemat de perete. Tweed îşi încheie 
rezumatul. 

Nield fu primul care reacţionă: j 

— Totul începe să devină foarte nostim. Întiîi trebuie să fim 
gata să acţionăm împotriva invizibilului doctor Goslar, apoi, va 
trebui să-i ţinem sub strictă supraveghere pe Bate şi pe huliganii 
lui din Brigada Specială, care nu prea joacă după reguli. Serviciile 
de secu- 
ritate franceze şi poate poliţia ne vor fi şi ele ostile. Acum, peste 
toţi aceştia, ne mai vin pe cap şi yankeii din Unitatea Patru, 
porniţi în căutarea prăzii. Da, va fi o distracţie pe cinste! 

— Dacă aşa îţi place ţie să-i spui, remarcă Tweed. 

— Un lucru important, interveni Marler. Nu putem lua arme în 
avion, motiv pentru care m-am dus înapoi acasă, pentru a face 
nişte aranjamente personale. Am luat legătura cu un prieten din 
Paris, care vinde toate tipurile de arme — contra unui preţ bun. l- 
am spus că am să mă întîlnesc cu el la noapte şi mă va aştepta. 
Îl voi lua într-una dintre maşinile închiriate de Monica prin telefon 
care ne aşteaptă pe Aeroportul Charles de Gaulle. Toţi trebuie să 
ne înarmăm imediat, aşa că să stabilim unde ne vom întâlni! 

— La Madeleine, sugeră Paula. Cunoaşteţi restaurantul Valais? 
Mîncare elveţiană minunată. Lîngă el e un bar. In dreapta, cum 
staţi cu faţa spre Valais. Nu e prea bine luminat şi e deschis în 
permanenţă. Probabil că vom sta la o masă mai în spate. 

— In regulă, Marler? controlă Tweed. 

— Un loc de întîlnire perfect. Aproape de locul de unde voi 
veni eu. 

— Apoi ne vom îndrepta spre La Defense, să ne uităm puţin la 
clădirea în care ai trecut tu prin încercarea aceea îngrozitoare, 
Paula. 

— Vom ajunge acolo imediat, cu metroul. 

— Toată lumea are schimbaţi suficienţi bani? întrebă Tweed. 
Foarte bine. 

Descuie un sertar şi scoase un plic lung, alb şi gros. l-l dădu lui 
Marler. 


98 


— Traficanţii de arme din lumea interlopă au devenit foarte 
scumpi. Marler îl deschise şi se uită înăuntru. Plicul era burduşit 
cu bancnote de cinci sute de franci. Rînji. 

— Destui să pot cumpăra chiar şi un tun. 

— De care s-ar putea să avem nevoie, avînd în vedere cei cu 
care ne vom confrunta, comentă Nield zimbind. 

— Ce e cu sacul acela de pînză pe care l-ai adus drept bagajul 
tău? îl întrebă Paula pe Marler. 

— E plin de ziare şi reviste. Un sac gol ar putea crea suspiciuni 
la graniţă, atît de-o parte cît şi de cealaltă. Le voi lăsa prietenului 
meu, în schimbul armamentului. 

— Ar fi mai bine să porniţi odată, să prindeţi avionul ăla, îi 
îmboldi Monica. 

— Atunci spune-i lui Burgoyne să coboare pînă aici, tout de 
suite. 


CAPITOLUL 11 


Avionul de Paris era pe trei sferturi gol. Tweed stătea lîngă 
Paula, Newman ocupase un loc în spatele lor, mai departe şi mai 
în spate, Butler stătea împreună cu Nield şi, la sugestia lui 
Tweed, Burgoyne ocupase un loc separat, cîteva rînduri mai 
departe, în coada 
avionului. În ce-l privea pe Marler, acesta se aşezase în faţă, 
lîngă ieşire. Voia să fie primul care să părăsească avionul, pentru 
a putea lua maşina închiriată şi a pleca în goană către furnizorul 
lui de arme. 

— Nu-mi plac zborurile de noapte, remarcă Paula. Tot ce se 
poate vedea afară este bezna. 

— Din fericire, e un zbor scurt, răspunse Tweed. Mă duc în 
spate, să stau puţin de vorbă cu Chance Burgoyne... 

— Pentru că erai cu Howard, n-am avut timp să te informez, 
începu Tweed în timp ce se aşeza lîngă fostul ofiţer, acum în 
retragere. De la aeroport vom merge la Madeleine. Marler face 
rost de armament şi ne vom întîlni acolo. Ce armă îţi alegi? 

— Sună ca şi cum urmează să ne duelăm, zise Burgoyne cu un 
rînjet. Mi-ar plăcea un Smith & Wesson 38, cu tocul pe şold, dacă 
e posibil, precum şi multă muniţie. 


99 


— Am să-i comunic lui Marler. De la Madeleine — după ce ne 
întîlnim cu el — tu, Paula, Newman şi Butler, şi eu vom lua 
metroul şi vom merge la La Defense. Cunoşti locul? 

— Cunosc Parisul, dar n-am avut niciodată ocazia să vizitez La 
Defense. Este un cartier al afacerilor, nu-i aşa? Cu zgirie-nori 
uriaşi, în stil american. Pot fi văzuţi de departe, din anumite zone 
ale Parisului. 

— Ăsta e locul. Vrem să vizităm clădirea unde a avut Paula o 
experienţă îngrozitoare... Tweed descrise pe scurt ce i se 
întimplase acesteia. i-am povestit despre doctorul Goslar, 
atunci cînd am reuşit să ne facem puţin timp, în Park Crescent. 

— Un adevărat porc, dacă a existat vreodată unul, comentă 
Burgoyne. Mi-a plăcut privirea Paulei. Demonstrează că e o fire 
puternică, înainte de cele spuse de tine, o subestimam. Cred că e 
tot atît de rezistentă ca un nuc bătrîn. Chiar o admir. 

Tweed îi aruncă o privire. După ce abandonase jacheta de 
camuflaj, acum era îmbrăcat cu un trenci în stil militar. 
Schimbarea aspectului îl făcea să arate ca un soldat. 

— Va fi tîrziu cînd vom ajunge la La Defense, observă 
Burgoyne, privind prin hublou. 

— Tocmai asta e ideea. Sosim la aproximativ aceeaşi oră la 
care a fost acolo şi Paula. Acum te rog să mă scuzi; mă duc să-i 
comunic lui Marler ce tip de armă preferi. 

Mai devreme, în aceeaşi după-amiază, un individ mare, 
îmbrăcat cu un pardesiu gri cu guler de blană, stătea privind o 
cabină telefonică din lille de la Cite. Părul lui şaten tuns scurt era 
acoperit cu o beretă. Aceasta îi era necesară, pentru că un vînt 
tăios bătea de-a 
lungul fluviului Sena. 

La telefonul din cabină se afla un bărbat, care vorbea acolo de 
peste cincisprezece minute. Omul cu pardesiul gri îşi privi ceasul 
şi strînse din buzele subţiri. Cabina telefonică nu era departe de 
cartierul general al Poliţiei Judiciare, ceea ce-l amuza în mod 
deosebit. Işi privi ceasul pentru a treia oară. Aproape că sosise 
momentul. 

După ce scoase din portofel o bancnotă, păşi înainte. 
Deschizînd uşa cabinei, puse o mînă mare pe umărul bărbatului 
din interior şi-l trase afară. Victima lui se răsuci, înjurînd. Apoi 
remarcă gabaritul atacatorului. 

— Am nevoie de telefonul ăsta, zise uriaşul întinzîndu-i 
omuleţului bancnota de o sută de franci. 


100 


Bombănind, micul francez plecă. Apoi se uită lacom la 
bancnotă, ridică din umeri şi grăbi pasul. g 

In cabină, gigantul ridică receptorul rămas atîrnat de fir. Il 
puse înapoi în furcă şi aşteptă. Işi privi din nou ceasul. Era ora 
stabilită. Telefonul începu să sune. 

— Da. Cine e? întrebă el în engleză. 

— Recomandă-te! ceru o voce tăioasă în aceeaşi limbă. 

— Abel. Repet, Abel. 

— Aşteaptă o clipă şi apoi fii atent... 

In timp ce aştepta, Abel îşi roti ochii în jurul cabinei. Doi 
poliţişti în uniformă ieşeau din sediul Poliţiei judiciare. Nu-i 
aruncară nici măcar o privire. Cocoşindu-se din cauza frigului, 
ple- cară mai departe şi dispărură după colţ. Atunci, o voce 
bizară Şi 
hîrîită începu să vorbească: 

— Mă aştept ca Tweed, dacă i-am descifrat corect gîndurile, să 
viziteze clădirea pustie din La Defense. Aşa cum am mai vorbit, 
du-te acolo şi pregăteşte un salut de bun venit corespunzător. 
Acum! 

Abel puse receptorul la loc în furcă. Ştia că ascultase o 
înregistrare pe bandă magnetică, pusă în funcţie de omul care 
răspunsese prima oară. După ce ieşi din cabină, se mişcă destul 
de repede pentru un bărbat atît de mare. Echipamentul îl aştepta 
în interiorul clădirii. În timp ce mergea, îşi repetă lui însuşi 
succesiunea butoanelor pe care trebuia să apese pentru a forma 
combinaţia corectă a mecanismului fixat pe uşa exterioară a 
clădirii din La Defense. 


Aveau tot vagonul de metrou la dispoziţia lor, în timp ce 
garnitura se grăbea alergind prin tunel. Tweed stătea, avîndu-l 
pe Burgoyne de-o parte şi pe Paula de cealaltă. Faţă în faţă cu ei 
stăteau Newman şi Butler, acesta din urmă cărîndu-şi 
instrumentele într-o 
pungă luată din avion. A trebuit să deschidă punga la controlul 
de la vama aeroportului, unde a explicat că era instalator. 
Uneltele lui aveau aspectul exterior asemănător celor folosite de 
instalatori. 

Paula îşi strecură mîna într-un buzunar special al sacului de pe 
umăr. Se simţi sigură pe ea cînd prinse în palmă patul Browning- 
ului de calibru 32. Il întîlniseră pe Marler la barul de la Madeleine 
şi el le distribuise achiziţiile. 


101 


Newman şi Burgoyne îşi ţineau tocurile pe şold, fiecare cu un 
Smith & Wesson 38 înăuntru. Butler şi Nield fuseseră echipați cu 
automate Walther de 7,65 mm. Fiecare, cu excepţia lui Tweed şi 
a Paulei, mai avea şi alt armament, cum ar fi grenade fumigene 
şi 
unele cu efect paralizant. Marler deţinea o puşcă Armalite şi un 
pistol automat Colt 455. Numai Tweed nu era înarmat. 

După ce au părăsit barul de la Madeleine, Nield a condus 
automobilul închiriat pînă la hotelul Ritz. Marler l-a urmat într-un 
Renault. Tot cu maşina închiriată au fost transportaţi şi Tweed, şi 
cei care-l însoțeau de la aeroport la bar. În timp ce metroul 
gonea printr-un tunel lung, parcă fără sfîrşit — următoarea oprire 
fiind La Defense — Paula era conştientă de starea ei de 
nervozitate Şi de adrenalina care îi stră- 
bătea tot corpul, dar, după ce cobori din metrou, cu Burgoyne 
de-o parte şi Butler de cealaltă, urcă liniştită aceleaşi trepte pe 
care coborise în fugă nu cu mult în urmă, cînd a fugit de acolo. 

Apoi din beznă apăru părculeţul şi descoperi locul unde 
stătuse ea preţ de cîteva minute. Se uită la ceas. Era 10.30 seara 
— aproximativ aceeaşi oră ca aceea la care îndurase cumplitul 
coşmar. 

— Care dintre blocuri e? întrebă Burgoyne, cu ton hotărît. 

— Vă duc imediat acolo — dar întîi să ne asigurăm că nu e 
nimeni în jur... răspunse Paula. 

Aşteptară la adăpostul parcului. Paula privi în sus, la monştrii 
albaştri de sticlă de deasupra lor. Spațiile largi dintre blocuri erau 
nefiresc de _liniştite şi aparent pustii. Tweed, cu mîinile în 
buzunarele hainei, o privea la rîndul lui şi-i urmărea reacţiile. Era 
impresionat de privirea ei calmă şi hotărită. 

— Am descoperit clădirea, zise ea deodată. Să mergem! 

Pe sub hanorac purta un pulover în plus, deoarece îşi adusese 
aminte de frigul îndurat. De asemenea, în picioare avea cizme 
înalte cu talpă de cauciuc, care nu făceau zgomot. Burgoyne 
mergea alături de ea, iar Butler o escorta de cealaltă parte. In 
spatele lor îi 
urma Newman, cu pistolul Smith & Wesson în mînă, ascuns în 
trenciul pe care-l purta, asemănător cu al lui Burgoyne. Cînd 
ajunse la uşa prin care se intra în imensul hol, Paula o luă 
înainte. 

— Uşa e uşor întredeschisă, zise ea. Aşa era şi cînd am plecat. 

-Inapoi! comandă Burgoyne. 


102 


Aproape simultan strigă şi Butler acelaşi ordin. O apucă de 
unul din braţe, în timp ce Burgoyne o apucase de celălalt. 
Acţionînd la unison, o răsuciră şi o împinseră de acolo, spunîndu-i 
să se întoarcă în parc. 

— E ceva în neregulă? se auzi vocea calmă a lui Tweed. 

— Multe, răspunse Butler. Duceţi-vă cu toţii înapoi în parc! Şi 
tu, Newman! E un ordin. 

ÎI împinse pe Burgoyne în lături şi pipăi cu degetele lui 
sensibile canatul uşii, pînă sus, urmînd astfel traseul sîrmei 
albastre — exact nuanţa în care era vopsită clădirea. 

— Am văzut-o şi eu. lţi aminteşti? scrîşni Burgoyne. Am văzut 
o mulţime de astfel de capcane — chiar la timp. 

— Nu e nevoie de două persoane pentru a rezolva această 
treabă, se repezi Butler. De fapt, dacă se joacă doi cu această 
instalaţie, ar putea să sfirşească aruncaţi în aer. Pentru 
Dumnezeu, lasă-mă să mă concentrez! 

— Totul îţi aparţine, răspunse Burgoyne calm. Stau doar şi mă 
uit. Dacă vrei să-ţi dau o mînă de ajutor, spune-mi. 

— Rezolv singur situaţia. 

De la distanţă, stînd între Tweed şi Newman, Paula avu 
senzaţia ciudată de dăja vu. Işi aduse aminte cum, stînd în 
maşina lui Newman în faţa apartamentului ei, aşteptase tot aşa 
în timp ce Butler făcea cam ceea ce făcea şi acum, dar aici nu 
era Fulham Road — aici erau nişte zgirie-nori, iar ea fusese 
atirnată de la înălţimea aceea, cam la jumătatea drumului spre 
paradis. Nu. „Paradis" ar putea fi considerat cu greu cuvîntul 
corespunzător. 

— Trebuie să găsesc o modalitate de-a intra în clădire, zise 
Butler. Ridicîndu-şi trusa de scule, părăsi uşa şi se îndreptă spre 
cea mai apropiată fereastră de la parter. Cu o mică lanternă 
strînsă în dinţi, privi în interior şi văzu doar un hol uriaş, care 
părea că se întindea la infinit. După ce controlă tot geamul, 
scoase un instrument special de 
tăiat. Apoi trasă cu acesta o linie dreptunghiulară în partea de jos 
a ferestrei. În cealaltă mînă ţinea un sorb puternic, cu mîner de 
lemn la un capăt. Apăsă sorbul pe mijlocul bucății de geam 
secţionat. Foarte încet îl trase spre el, şi sticla se desprinse, iar 
sorbul fu eliberat. 

— Intru eu întîi, se repezi Burgoyne. 

— Nu cred. Ţine-te însă departe de blestemata aia de uşă! 
Butler se ghemui şi intră cu uşurinţă în clădire, ţinînd pistolul 
Walther strîns în mîna dreaptă. Aşteptă tot ghemuit pînă cînd 

103 


ochii i se obişnuiră cu întunericul din interior. În tot acest timp 
asculta. Parcă 
se afla într-un mormînt. Nici un zgomot. Nici o mişcare nicăieri. 

Mergînd încet spre uşă, ţinu în aşa fel lanterna încît lumină 
pardoseala. Găsi ceea ce se aşteptase să găsească în spatele uşii 
întredeschise, într-o poziţie în care, dacă uşa ar fi fost suficient 
de larg deschisă pentru a intra cineva, bomba ar fi explodat. 
Acelaşi dis- pozitiv ce fusese folosit şi la apartamentul Paulei din 
Londra. 

Acolo, în Surrey, după ce pirotehnicienii au ridicat 
mecanismul, au făcut mai multe fotografii. Acestea au fost 
examinate de un expert şi studiate cu grijă, după care individul 
şi-a asumat riscul şi a apăsat pe un întrerupător. Ceea ce a 
dezactivat bomba. 

— Intrerupătorul verde, nu cel roşu cum poate ţi-ai fi imaginat, 
i se comunicase lui Butler la telefon. 

— Ştii ce ai de făcut acolo? întrebă o voce calmă în spatele lui. 

— Te-ai ţinut după mine, răspunse Butler. Acum singurul lucru 
pe care poţi să-l faci, este să speri că ştiu. Unde sînt ceilalţi? 

— Totul e în ordine. S-au dus înapoi în parc. 

— Ţine-ţi respiraţia, Burgoyne! 

Butler se aplecă, lanterna lui luminînd interiorul mecanismului. 
Ridică din umeri şi apăsă pe întrerupătorul verde. Beculeţele din 
interiorul cutiei de metal se stinseră. Făcuse ceea ce trebuia. 

Apoi Butler secţionă sîrma aşezată de jur împrejurul uşii şi de- 
a lungul balamalelor pînă la bomba de care era conectată. După 
care luă cutia de metal şi o puse lîngă perete, mai departe de 
uşă. Nu voia s-o vadă Paula. leşind, le făcu semn celorlalţi cu 
mîna, înştiinţindu-i astfel că drumul e liber. 

— Chance, zise Paula cînd sosi, ne-ai salvat viaţa. Mulţumesc. 

— Harry a observat sîrma la o fracțiune de secundă după ce 
am văzut-o eu şi ne-a făcut atenţi. 

— Aşa că vă mulţumesc la amîndoi. Vorbea în şoaptă, la fel ca 
Burgoyne. 

— Nu pot înţelege ce se întîmplă. Aş jura că clădirea e pustie. 
Nici urmă de portar la biroul acesta cu telefon pe el. 

— Şi aparatul e mort de-a binelea, le comunică Butler după ce 
ridică receptorul. 

— Procedeul obişnuit al lui Goslar, îi explică Tweed lui 
Burgoyne. Inchiriază un loc unde îşi instalează baza, pentru o 
peri- oadă mult mai lungă decit crede că ar avea nevoie. Aşa 


104 


cum a făcut şi cu Gargoyle Towers, baza lui temporară din 
Dartmoor. Are o grămadă de bani la dispoziţie. 

— Aş vrea să merg sus, în camera unde am fost prizonieră, 
sugeră Paula. Poate că au lăsat vreo urmă. Etajul treizeci şi doi. 

— În acest caz, interveni Burgoyne, Harry şi cu mine vom 
merge cu alt lift la etajul treizeci şi trei. Il cercetăm rapid, apoi 
coborîm pe scările pe care le văd şi vă întîlnim. Asta, pentru orice 
eventualitate. De acord, Tweed? 

— Da, dă-i drumul! 

Newman puse o întrebare în timp ce el, Tweed şi Paula urcau 
cu liftul. Descoperise că ea părea din nou foarte tensionată. 

— Tweed, poate că vom mai găsi o pereche de mănuşi. Ce ai 
făcut cu perechea pe care am găsit-o la Gargoyle Towers? Goslar 
le lăsase acolo. S-ar putea ca un specialist din Park Crescent să 
le măsoare şi să ne ajute să ne facem o idee despre înălţimea şi 
greutatea celui carele-a purtat. 

— Le-am aruncat la coşul de gunoi. Ai uitat, Bob. Lui Goslar 
îiplace să lase în urma lui piste false, în speranţa că ne vom 
pierde timpul cu cercetări nefolositoare. Intru şi eu cu tine în 
cameră, Paula. Bob poate să ne păzească spatele... 

Asemenea lui Newman, cînd cobori din lift, Paula ţinea pistolul 
în mînă. Se îndreptă încet spre camera a cărei uşă era tot 
deschisă, aşa cum o lăsase. Tweed privi în jur, la holul spaţios, 
ţinîndu-şi în con- tinuare mîinile în buzunarele hainei. 

— Cred că locul acesta l-a costat o sumă considerabilă, 
remarcă el, dar chestiile astea nu-i dau bătăi de cap... : 

Paula se opri la uşa deschisă. Luminile erau tot aprinse. Işi 
strînse Browning-ul cu ambele miini şi privi înăuntru, îndreptîndu- 
şi automatul de jur împrejurul încăperii. Apoi păşi peste prag cu 
pas hotărit. 

— Locul este exact cum l-am lăsat. Acesta e patul pe care m- 
au aruncat — şi fereastra de care am atîrnat e încă deschisă. 
Nimeni n-a mai fost pe aici. 

— Cineva a fost totuşi, o corectă Tweed. Cel puţin la parter. 
Pentru a instala bomba-capcană. 

Se îndreptă spre fereastra deschisă, privi terenul luminat de 
lună, aflat cu mai mult de treizeci de etaje mai jos. Strînse din 
buze. Apoi se întoarse şi o privi pe Paula. 

— Prin ce momente îngrozitoare ai trecut! 

— Singurul lucru pe care mi l-aş dori este să nu fie nevoie să 
repet performanţa, răspunse ea cu un zîmbet slab. 


105 


— Am găsit ceva, raportă Newman care căutase pe sub pat. O 
ţigară nefumată. Goslar fumează? 

— Da. Mentolate. Marca St. Moritz. j 

— Ei bine, am găsit una care cred că s-a rostogolit sub pat. li 
dădu drumul într-o pungă transparentă pentru adunat probe. La 
timpul potrivit, putem să cercetăm amprentele. 

— Deci, omul acela cu ochelari fără rame, pe care l-am descris 
eu, ar putea să fie doctorul Goslar, interveni Paula. 

— Regret că trebuie să te dezamăgesc, i se adresă Tweed, iar 
tu Bob nu-ți pierde timpul! E încă o pistă falsă. Sînt sigur că tipul 
cu ochelari fără ramă a aruncat-o acolo, folosind mănuşi de 
latex, în timp ce Gorila o ţinea suspendată pe Paula dincolo de 
fereastra aceea 
blestemată. Ideea a fost că ea ar putea s-o găsească, după 
plecarea celor doi. 

— Atunci de ce şi-au dat atita osteneală să mă umple de 
groază şi să pună întrebări nefolositoare? 

— Sînt sigur că au intenţionat în permanenţă să te lase în 
viaţă. A fost unul dintre trucurile complicate ale lui Goslar, pentru 
a mă ispiti pe mine să vin aici şi să fiu aruncat în aer, 
transformat în bucățele. 

— Goslar e incredibil de subtil şi de prefăcut! 

— Ceea ce nu trebuie să uităm, dar într-o zi, întîmplător, va 
rămîne în urma lui o dovadă reală. Atunci voi putea să-i dau de 
urmă şi să găsesc drăceasca armă pe care a experimentat-o la 
Appledore. De asemenea, observ că repetă unele dintre trucurile 
folosite şi acum zece ani. iți aduci aminte, Bob? Şi aceasta poate 
duce la eventuala sa distrugere... 

Deveni tăcut. Newman se ghemuise pe pragul uşii deschise, 
cuSmith & Wesson-ul aţintit spre capătul scării care cobora de la 
etajul de deasupra. Auzise zgomot slab de paşi. 

— Nu ucide poştaşul! Face ce ştie el mai bine, strigă Butler 
apărînd în capul scărilor. 

— Nimic pe sus, raportă Burgoyne în timp ce intrau în cameră. 
Locul e curat lună. Nici mobilier, nici nimic altceva. Ca şi cum 
clădirea n-ar fi fost ocupată de săptămîni întregi. 

— Marca doctorului Goslar, zise Tweed privindu-l pe Burgoyne. 
E cel mai prudent om pe care l-am întîlnit vreodată. Deşi au fost 
ocazii cînd a riscat. Toujours l'audacite. Una dintre maximele lui 
favorite. A folosit-o de două ori, cînd a încercat să mă ironizeze 
— cu vocea aia a lui — sau a ei — contrafăcută. Vorbesc de 


106 


întîmplări pe- trecute cu ani în urmă. Şi a repetat-o la sfîrşitul 
celui de al doilea apel. Toujours /'aud aci te. 

— Interesant, zise Burgoyne ridicînd din sprîncene şi făcînd să 
apară astfel o cută pe fruntea lui înaltă. Napoleon, nu-i aşa? 
Napoleon a spus-o pentru prima oară. 

— Aşa e, răspunse Tweed. „întotdeauna cu îndrăzneală." Ori 
el, ori, mai curînd, unul dintre ticăloşii lui a fost, sînt sigur, în 
clădirea de vizavi. Cînd m-am uitat pe fereastră, luna a sclipit în 
geam şi am văzut o umbră în spatele unei ferestre neluminate. 

— Atunci hai să mergem acolo, zise Newman. 

— N-are rost. E o clădire uriaşă. Uşa de la intrare e, cu 
siguranţă, încuiată. Şi pînă acum, figura din umbră a plecat deja. 
Să luăm metroul şi să ne întoarcem la Ritz! 

— Am să dau un telefon anonim la poliţie, să le spun despre 
bombă, hotărî Newman în timp ce părăseau clădirea. 

A fost primul care a ieşit, urmat de Tweed şi de Paula, cu 
Butlerşi Burgoyne în urma lor. Tweed privi spre stînga şi văzu un 
paznic înuniformă şi cu şapcă venind tacticos dinspre clădirea 
alăturată. Paznicul, ieşit afară în mod evident pentru a lua o gură 
de aer, se 
întinse. Tweed se îndreptă repede spre el, cu Paula alături. | se 
adresăîn franceză: 

— Scuzaţi-mă. Am venit să mă întîlnesc cu cineva aici, dar 
clădirea e goală. Ştiţi cînd au plecat? 

— Acum aproximativ o săptămînă. A venit un şir întreg de 
dube mari, după ce s-a lăsat întunericul. Le-am văzut de la 
fereastră. Şi o echipă serioasă de oameni a petrecut jumătate din 
noapte cărînd afară mici containere şi încărcîndu-le în dube. Am 
putut să văd că pe unele dintre acestea se afla imprimat cuvîntul 
„fragile". Am fost 
curios, aşa că m-am apropiat de ei în timp ce încărcau. Numai 
unul vorbea franceză, aşa mi-a spus. Şi mi-a mai spus că a fost 
angajat pentru că vorbea fluent şi sîrbo-croata. 

— Deci, restul echipei era formată din croaţi? 

— Da. Ca, de altfel, toţi funcţionarii din clădire. Erau în 
permanenţă escortaţi şi ieşeau doar uneori, pentru a lua masa. 
Francezul mi-a spus că nu-i plăcea deloc să meargă la Annecy — 
era parizian —, dar fusese bine plătit. Apoi a apărut un bărbat 
foarte mare şi s-a dezlănţuit iadul. 

— Un bărbat mare? 


107 


— Mare cît un uriaş. Cînd mergea, păşea ca un animal. 
Mişcîndu-se, îşi ţinea umerii — care erau enormi — coboriţi mult 
în jos. Avea părul cafeniu-închis şi era tuns scurt. 

— Semăna cu o gorilă, interveni Paula în franceză. 

— Exact! Paznicul bătu din palmele înmănuşate. Tocmai mă 
întrebam de ce îmi amintea. 

— Aţi spus că s-a dezlănţuit iadul, îi aminti Tweed. 

— Uriaşul era furios pentru că francezul a vorbit cu mine. 
Practic l-a smuls de acolo. L-am auzit înjurînd îngrozitor. Cunosc 
destulă engleză pentru a recunoaşte o înjurătură. Rînji. Mai ales 
pe cele îngrozitoare. L-am auzit pe francez protestind şi 
pretinzînd că tot ce am discutat a fost despre vreme. Apoi a mai 
existat ceva... 

— Annecy, se auzi vocea lui Burgoyne în spatele lor. S-ar 
putea ca acest lucru să aibă vreo semnificaţie? 

Tweed îi făcu semn să tacă. Işi îndreptă atenţia din nou spre 
paznic. 

— Aţi spus că a mai existat ceva? 

— La un moment dat, a apărut o limuzină foarte mare. Apoi 
din clădire a ieşit o femeie îmbrăcată bărbăteşte, s-a îndreptat în 
grabă spre bancheta din spate a limuzinei, a izbit portiera 
închizînd-o şi maşina a demarat. 

— Cum poţi fi sigur că era femeie? îl descusu Tweed. 

— Era îmbrăcată cu pantaloni, pantofi bărbăteşti, un pardesiu 
bărbătesc lung şi o pălărie Borsalino cu borurile trase adînc pe 
ochi. 

— Pare să fi fost totuşi bărbat, insistă Tweed. 

— Eu sînt francez, rise paznicul. Un francez poate întotdeauna 
descoperi femeia. Limbajul trupului. 

— Desigur, chicoti Tweed. Ai vreo idee cine e proprietarul 
clădirii? 

— Şi asta a fost ceva straniu. Era închiriată de o companie din 
oraşul Luxemburg, dar, cînd locatarii au plecat, chiria era plătită 
anticipat pentru încă trei luni. Ar fi mai bine să mă duc înapoi la 
postul meu. Sper să vă găsiţi prietenul care a lucrat aici... 

— Annecy, repetă Burgoyne în timp ce paznicul dispărea. S-ar 
putea ca acest lucru să aibă vreo semnificaţie? 

— Poate. Haideţi să plecăm din locul acesta ciudat! Luăm 
metroul şi ne întoarcem la Ritz. 

Plecînd de la La Defense, au găsit tot un vagon de metrou gol, 
numai pentru ei. Paula stătea lîngă Tweed, iar Butler se aşezase 


108 


cu două locuri mai în faţă. Newman stătea cu Burgoyne, prinşi 
într-o discuţie, cei doi bărbaţi încercînd să se cunoască mai bine. 

— Chance a fost foarte rapid, îşi aminti Paula. Vreau să spun... 
cînd a descoperit sîrma din jurul uşii. 

— A fost într-adevăr, fu de acord Tweed. E un tip care promite 
mult. 

Paula îi aruncă o privire. Ceea ce tocmai spusese era cea mai 
frumoasă remarcă pe care o putea face el despre un nou-venit în 
echipă. 

— Celălalt om al lui Howard care trebuia să ne vină în ajutor, 
Evan Tamwalk, n-a apărut încă, remarcă ea. 

— Cel care a fost în Brigada Specială? Putem să ne descurcăm 
şi fără el. Ţi-ai dat seama că de la Heathrow am fost în 
permanenţă urmăriţi? 

— Nu. Era uluită. Ce te face să spui asta? 

— In avion cu noi au mai fost două persoane. Una, o femeie, 
stătea singură pe un loc cu mult în faţa noastră. Şi cu cîteva 
locuri în spatele ei, vizavi, de cealaltă parte a culoarului, era un 
bărbat, tot singur. S-au grăbit să intre în terminalul de pe 
Heathrow — separat — 
fluturîndu-şi biletele, cînd tocmai începuserăm noi să ne 
îmbarcăm. Cînd, la Madeline, Marler şi cu Nield s-au urcat la 
volanul maşinilor, pentru a pleca spre Ritz, am văzut-o pe femeie 
făcînd semn unui taxi şi urmîndu-l pe Marler. Apoi, cînd ne-am 
urcat în metrou 
pentru La Defense, l-am văzut pe bărbat sărind în ultimul vagon. 
După care, a coborit la La Defense, chiar înainte de a se închide 
uşile. g 

— Aceasta e o chestiune foarte serioasă. Alarmantă. Inseamnă 
că Goslar ştie unde sîntem. 

— Ceea ce îmi oferă încă o certitudine. Acum ştiu că ne aflăm 
unde trebuia să fim — adică pe urmele lui. Şi asta îl stresează pe 
Goslar. lar oamenii stresaţi, mai devreme sau mai tîrziu, greşesc 
undeva. Şi eu chiar asta aştept. 

— Eşti la fel de manipulator ca el, comentă Paula. 

— Sper că mai mult. Interesant e că perechea care ne 
urmăreşte o face în mod ostentativ. Nici o încercare de a 
ascunde faptul că sunt pe urmele noastre. 

— De ce ar face aşa ceva? 

Chiar în acel moment Burgoyne se întoarse. Făcu voios un 
semn spre Tweed şi rînji. Acesta îi făcu la rîndul lui semn cu 
capul să li se alăture. Se aşeză în faţa lor, privind-o pe Paula. 


109 


— Sînt convins că, după ce vom ajunge la Ritz, un somn bun 
nu-ţi va dăuna deloc. 

— Pare o idee bună, fu ea de acord. Tu însă arăţi ca şi cum ai 
putea să continui ore întregi. Cum reuşeşti? 

— Ducînd o viaţă curată. Riînji din nou. Asta este metoda 
aleasă de mine şi nu renunţ la ea. Trebuie să fii rezistent cînd 
adulmeci după pradă prin deşert. 

— Chance, interveni Tweed lăsîndu-se puţin în faţă, miine 
trebuie să merg să mă întîlnesc cu cineva. Vreau ca tu să rămii la 
hotel, împreună cu Nield. Staţi acolo toată ziua. Au destule 
restaurante. 

— Ce trebuie să facem — eu şi Nield? 

— Trebuie să vă uitaţi după toate persoanele neobişnuite — 
bărbat sau femeie. Am nevoie să ştiu dacă cineva începe să pună 
întrebări despre mine. Eu şi Paula îi vom da lui Pete Nield cheile 
de la camerele noastre. 

— De ce? 

— Pentru ca voi doi să puteţi să le controlaţi la intervale 
regulate. Cînd mă întorc, nu vreau ca deschizînd un dulap să 
arunc în aer întreaga cameră. 


CAPITOLUL 12 


După micul dejun de a doua zi dimineaţă, Tweed îl sună pe 
Lasalle. Pentru asta folosi un telefon dintr-o cabină telefonică de 
pe strada St-Honore€. Afară, pe ambele părţi ale străzii, la diferite 
distanţe, Paula, Newman, Butler şi Marler aşteptau — şi priveau 
înjur. 

Traficul orelor aglomerate se calmase şi strada era liniştită. 
Era prea devreme pentru ca doamnele bogate să iasă la 
plimbare, pentru a se uita la vitrinele magazinelor de lux. Pe 
alocuri, acolo unde vînzătorii de la magazin îl spălaseră cu 
furtunul, asfaltul era ud. Soarele strălucea pe un cer albastru fără 
nori, dar vîntul care bătea era rece. 
Totuşi, nu era decit sfirşitul lui martie. Cîţiva patroni optimişti 
trăseseră copertinele în dungi, dar mesele nu fuseseră încă 
scoase afară. 

— René, aici Tweed. Sînt la Paris. 

— Pleacă înapoi la Londra! 


110 


— Apreciez călduroasa ta urare de bun venit. Trebuie să te 
văd de urgenţă — s-ar putea să lucrăm la aceeaşi treabă. Un 
schimb de informaţii ne-ar ajuta pe amîndoi. Mi-o datorezi. Sînt 
pe strada St-Honore€. i 

— Ne întîlnim în treizeci de minute. In față la Madeleine există 
o braserie, un bar. Le Colibri. Doar noi doi. Nu veni cu toată 
echipa, pe care sînt sigur că ai cărat-o cu tine. In treizeci de 
minute! 

Legătura fu brusc întreruptă. Lasalle nu se obosise nici măcar 
să spună la revedere. „lată un om tensionat", îşi spuse Tweed. 
Există multă tensiune în unele cartiere ale Parisului. Cînd ieşi din 
cabină, Paula şi Newman traversară strada, alăturîndu-i-se de 
ambele părţi. 

— Marler şi Butler ne asigură spatele, zise Paula. 

— Presupun că e necesar, bombăni Tweed. 

— Nu e necesar, zise Newman cu înverşunare. E esenţial. Sau 
i-ai uitat pe Sam Sneed şi pe Coral Langley, căreia i-a fost 
desfigurată faţa în timp ce Marler vizita Rydford, sau bomba ce o 
aştepta pe Paula în Fulham Road şi bomba care te aştepta pe 
tine la La 
Defense? 

— Ai dreptate, cedă Tweed. 

Mergea încet, uitîndu-se la vitrine. La un moment dat întoarse 
brusc capul, dar nu se vedea nici urmă de Marler sau de Butler. 
Sigur erau acolo, era convins, dar amîndoi erau experţi — nu 
numai în filarea altora, ci şi în a rămîne invizibili pentru cei pe 
care-i 
urmăreau. Tweed le făcu Paulei şi lui Newman rezumatul con- 
vorbirii lui cu Lasalle. 

— Nu prea seamănă cu felul lui obişnuit de a fi, comentă 
Paula. 

— Goslar e strălucitor în crearea unei atmosfere de 
nesiguranţă şi tensiune. A reuşit şi acum. 

— De ce? fu nedumerit Newman. 

— Pentru a creşte nivelul licitaţiei pînă la cer. 

— Nivelul licitaţiei? 

— Da, licitaţia pentru achiziţionarea armei absolute pe care a 
inventat-o. Mai devreme sau mai tîrziu va primi nişte oferte 
uriaşe din partea Americii şi a Franţei. Totuşi, sînt convins că e 
hotărit să o vîndă fundamentaliştilor arabi. Acum ei au cele mai 
serioase resurse. 


111 


El — Goslar — va folosi ofertele celorlalte ţări pentru a ridica, 
aşadar, cît mai mult preţul cerut de la arabi. 

— Marea Britanie va face vreo ofertă? 

— Nu atita timp cit exist eu. De ce am intra în oribilul lui joc? 
Aşa cum am spus mai înainte, trebuie să-l găsim şi să-l 
distrugem pe ma- niacul ăsta şi creaţia lui. 

Cînd Tweed intră, văzu că, în partea stîngă, Le Colibri era 
dotat cu obişnuitul bar în formă de semicerc. În partea dreaptă şi 
mult în interior se aflau mese rotunde acoperite cu sticlă şi 
scaune de răchită. Nici o urmă de Lasalle. Tweed îşi privi ceasul 
şi-şi croi drum spre o zonă mai îndepărtată a barului, unde 
existau mese goale. Mai în faţă, 
cîteva grupuri de muncitori şi o pereche ciudată discutau 
neîncetat la un pahar sau la o cafea şi cornuri. 

Tweed venise singur şi mult mai devreme. Cînd sosi chelnerul 
cu şor scrobit, comandă un pahar de Pemod. O clipă mai tîrziu, 
Paula intră la rîndul ei, alese o masă din faţă, dar cu spatele la 
perete. Tweed strînse din buze. Cel puţin ceilalţi se împrăştiaseră 
pe undeva 
pe afară, prin apropiere. 

Chelnerul îi aduse Pernod-ul. Tweed gustă din el, pentru a 
salva aparențele. Paula nu aruncase nici măcar o privire în 
direcţia lui. Se prefăcea că citeşte un exemplar din Le Monde. 
Apoi comandă ceva. Probabil o cafea, presupuse Tweed. Işi 
scoase ochelarii cu ramă de baga, şterse lentilele cu o batistă 
curată şi îi puse la loc pe nas. 

In această clipă în bar intră un bărbat mic cu o mustață 
îngrijită. Pentru moment, Tweed nu-l recunoscu. Lasalle purta un 
hanorac ponosit, încheiat pînă sub bărbie, blugi tot ponosiţi şi 
pantofi. Avea pe cap o pălărie pătată, cu borul tras mult pe ochi. 

Lipsea pasul lui vioi obişnuit. Trecu greoi printre mese, privind 
în dreapta şi în stînga. „Cercetează pe fiecare dintre cei 
prezenţi", îşi dădu seama Tweed. Apoi alese un scaun de lîngă el, 
cu spatele la perete. Apăru chelnerul. 

— Am să iau şi eu la fel, zise el în franceză arătînd spre 
paharul din faţa lui Tweed. 

— Mulţumesc că ai venit, îl salută acesta cu voce scăzută. 

— Am riscat. Să nu uiţi asta, zise francezul în engleză. Şi de ce 
stă Paula la masa aia? 

— Are propriile idei. Eu i-am spus să rămînă afară. 


112 


— Te păzeşte. Asta e bine. Vorbeşte tu primul. Mulţumesc, i se 
adresă apoi chelnerului care revenise. Cît îţi datorez? Plătesc 
ambele băuturi... 

— Aş vrea să ştiu unde se află acum avionul Grumman despre 
care ţi-am vorbit la telefon, cînd eram la Londra. 

— Avionul acela particular cu reacţie m-a intrigat, aşa că am 
făcut cercetări. In primul rînd, după cum ştii, a zburat de la 
Exeter la Charles de Gaulle — unde îl aştepta o ambulanţă 
pentru a lua un pacient aflat pe targă. 

— Aşa-zisul pacient era Paula — care a fost răpită la Dartmoor, 
drogată, transportată pe Aeroportul Exeter şi apoi adusă aici cu 
avionul. A trecut printr-o experienţă îngrozitoare, în miinile 
asasinilor doctorului Goslar. 

— Slavă Domnului că acum arată la fel ca întotdeauna. Ca să 
continuu, pilotul a completat un plan de zbor spre Geneva, apoi l- 
a schimbat în ultimul moment. Avionul cu reacţie a zburat direct 
înapoi la Heathrow. 

— Ciudat. 

— Şi eu zic asta. Poate pentru a lua un pasager sau a lăsa unul 
la Londra, cine ştie? 

Lasalle bău jumătate din paharul de Pernod. 

De la Heathrow a zburat direct la Geneva. l-am contactat pe 
prietenii mei elveţieni. Mi-au spus că acum stă la sol pe un teren 
rezervat avioanelor particulare de pe Cointrin, aeroportul din 
Geneva. 

— Ai spus un avion cu reacţie particular. Ai vreo idee cui îi 
aparţine? 

— O companie denumită Poulenc et Cie, înregistrată în 
Liechtenstein, la Vaduz. Ştii că e imposibil să pătrunzi în locul 
acela. Deci, pista urmărită se termină aici. 

—Intre timp, avionul se odihneşte pe aeroportul din Geneva. 
— Da. 

Lasalle îşi scoase pălăria şi o puse pe un scaun. Părul lui închis 
la culoare era gras şi lins. Francezul văzu privirea lui Tweed. 

— Am folosit o mulţime de briantină — pentru a corespunde 
locului acestuia. 

— Eşti îmbrăcat ca un agent sub acoperire. 

— Da. Îngrozitor, nu-i aşa? 

— Schimbînd subiectul, continuă Tweed, bănuiesc că ai auzit 
de numele Goslar. Aşa e? 


113 


— A!!! Lasalle ridică din umeri şi făcu o pauză. Cred că acum 
am ajuns la ceea ce numeşti tu partea concretă a problemei. Ai 
menţionat numele acesta şi mai înainte. 

— Şi n-ai reacţionat defel, ceea ce mă face să cred că ai auzit 
de el. 

— Ştiu că eşti maestru în arta interogatoriului. Am trecut şi la 
asta, nu-i aşa? Ceea ce intenţionez să-ţi spun este atit de 
confidenţial, încît mi-aş pierde funcţia dacă ar afla cineva că am 
vorbit cu tine despre asta. Amîndoi ne referim probabil la 
incidentul acela 
nefiresc de la Appledore. Am pronunţat corect? 

— Da. Continuă, te rog. 

— Palatul Elysée a primit o casetă video cu toată această 
afacere. M-ai înţeles? 

— Perfect. 

Prin „Palatul Elysee", Lalsalle înţelegea „preşedintele Franţei”. 
Fusese cît de clar putuse. Inainte de a continua, scoase o batistă 
colorată şi-şi şterse fruntea. 

— De asemenea, Palatul Elysee a primit şi o casetă audio 
înregistrată de o persoană cu o voce atent prelucrată. Mesajul 
spunea că autorul lui intenţiona să trimită arma pe care o 
inventase — apoi a spus să o vîndă — Franţei, pentru opt mii de 
milioane de franci. 

— Ceea ce înseamnă aproximativ opt sute de milioane de lire 
sterline. Nu vrea mult, nu-i aşa? 

— Palatul Elysee a explodat de mînie la auzul cifrei. Serviciilor 
de securitate li s-a ordonat imediat să-l depisteze pe vorbitor şi 
să pună mîna pe dispozitiv, cît mai urgent posibil. Aşa că... 
Lasalle părea stînjenit. Mi-e teamă că sîntem rivali, că luptăm 
unul 
împotriva celuilalt. 

— Dar măcar să o facem în mod civilizat. 

— Trebuie să ai mare grijă. Noi credem că inamicul foloseşte 
un asasin foarte periculos. Blondul. Numit aşa pentru că se 
bănuieşte că are părul blond. 

Nimic din expresia lui Tweed nu trăda faptul că era surprins de 
această informaţie. Dădu din cap pentru a-l încuraja pe Lasalle 
să continue să vorbească. 

— Acum citeva luni un om foarte bogat, un prieten al prim- 
ministrului, a fost ucis în mod oribil, credem noi, de către Blond. 
Individul a fost găsit în apartamentul său, decapitat. 

— Cred că am citit în ziarele engleze. 


114 


— Acest asasin este atît de demn de încredere, încît lumea 
interlopă crede că a fost plătit cu un milion de franci pentru 
această misiune. 

— Ceea ce înseamnă aproximativ o sută de mii de lire sterline. 
Mulţumesc că mi-ai atras atenţia. Deci, în afacerea Goslar ne 
aflăm pe părţile opuse ale baricadei. 

— Mi-e teamă că aşa e, prietene. Nu te aştepta la vreun ajutor 
din partea Franţei. Ai grijă! 

Tweed îl privi pe Lasalle punîndu-şi pe cap pălăria cea veche şi 
trăgînd borul în jos. Apoi se îndepărtă greoi, cu capul plecat. 
Trecu pe lîngă masa Paulei prefăcîndu-se că n-o vede. Nici ea nu- 
şi ridică ochii, dînd impresia că citea în continuare ziarul. 

Pe bar exista un telefon. Tweed se ridică şi se îndreptă spre el. 
Formă numărul pe care i-l dăduse Serena. O voce grosolană îl 
întrebă în franceză cine naiba e. 

— Maurice, un prieten al lui Yvonne, răspunse Tweed în 
aceeaşi limbă. Cred că poţi să-mi faci legătura cu ea. Pot să 
aştept în timp ce tu... 

— Nu e disponibilă! 

| se trîntise telefonul în nas. leşi apoi agale. Merse cîţiva zeci 
de metri pe stradă, privind în jur, ca şi cum n-ar fi fost sigur 
încotro să se îndrepte. Cînd, un minut mai tîrziu, Paula i se 
alătură, apăru şi Marler de nu se ştie unde. 

— Acum să mergem să-i facem o vizită prietenului tău 
vînzătorul de cărţi rare, i se adresă Tweed. Ceilalţi unde sînt? De 
abia pro- nunţase ultimele cuvinte, cînd Butler şi Newman 
ajunseră lîngă ei. Nu e cazul să ne întoarcem înapoi după maşini, 
hotărî el. Luăm un taxi. 

Făcu semn spre unul. Şoferul opri cu scrişnet de frîne. 
Priveadrept înainte, lăsînd să se înţeleagă că pentru el pasagerii 
erau ceva foarte neplăcut. 

— Te rog, du-ne pe l'ille de la Cité. Sîntem grăbiţi. 

— Intotdeauna sînteţi, răspunse şoferul grosolan. Traficul de 
astăzi e îngrozitor. Vom ajunge acolo cînd vom ajunge.... 

— Cred că sîntem urmăriţi, comentă Paula după ce se uită în 
urmă. 

— Ar fi mai bine să ne obişnuim cu asta, răspunse Tweed 
calm. E cineva din celălalt taxi? şopti el. 

-Da. 

— Ai putut să-l vezi pe pasager? 


115 


— Mi-e teamă că nu, dar la Madeleine am observat cu coada 
ochiu- lui pe cineva oprind un taxi, în timp ce noi urcam în ăsta. 
In continuare, acelaşi taxi a urmat ruta pe care am luat-o noi. 

— Incearcă să vezi cine e înăuntru, dacă se opreşte acolo 
unde ne vom opri noi... 

In ciuda celor spuse de şofer, odată plecaţi de la Madeleine, 
traficul deveni acceptabil. 

Urmînd indicaţiile lui Tweed, şoferul traversă un pod peste 
Sena spre l'ille de la Cite, apoi opri în faţa Palatului de Justiţie. 
Paula cobori repede şi se uită în urmă. Astfel văzu că taxiul care-i 
urmărise opri la rîndul lui. După care, un camion uriaş se opri 
între ea şi taxi, blocîndu-i vizibilitatea. 

— lată-ne ajunşi, zise Tweed, dîndu-i francezului care-i 
adusese banii cuveniţi pe cursă plus bacşişul de rigoare. Şoferul 
rămase cu mîna întinsă şi cu banii în palmă. Il privea fix pe 
Tweed. 

— Asta e tot? 

— Cursa făcută şi bacşişul adecvat, îi răspunse Tweed. 

— Bacşiş? Atîta? Eşti un zgiîrcit! 

— Las-o moartă! îl repezi Paula în franceză. 

Şoferul o privi ca şi cum nu-i venea să creadă că aceea carea 
intervenit era femeie. Apoi ridică din umeri şi plecă. 

— N-am putut să văd cine a coborit din taxiul care ne-a 
urmărit, zise Paula. Un camion s-a interpus între noi. 

— Nu contează. Vom merge pe jos pe lîngă Notre-Dame. 

Cînd se apropiară de catedrală, Tweed o privi îndelung. De fie- 
care dată, de cîte ori o vedea, părea şi mai mare, şi mai masivă. 


In jur nu erau decit cîţiva turişti — din cauza sezonului şi a 
vremii. La capătul insulei Cite, văzură o insulă mai mică, lille St- 
Louis, Cu 


fluviul Sena răsucindu-se în jurul ei. 

Ajunseră la podul îngust care lega Cite de St-Louis. Era totuşi 
suficient de lat pentru a fi traversat cu maşina, dar o barieră 
interzicea traficul auto. În timp ce înconjurau bariera, Marler i se 
alătură lui Tweed. 

— Cînd ajungem în partea cealaltă a podului, ia-o la dreapta — 
de-a lungul cheiului. Vallade locuieşte pe una dintre străzile 
acelea înguste ce se ramifică spre stînga. 

— lar eu sînt sigură că sîntem urmăriţi, interveni Paula. 

— Ne-ai făcut atenţi la asta mai devreme, îi aminti Marler, dar 
nici Newman, nici Butler — şi nici eu, la drept vorbind — n-am 


116 


zărit pe nimeni. Dacă Paula are dreptate, trebuie să fie cineva 
foarte isteţ. 

— Paula are dreptate, zise ea cu încăpăţinare. Simt asta. 
Singura mea speranţă e să nu fie Blondul. 

Mai devreme, în timp ce traversau Cité, Tweed le-a vorbit 
despre ce-i spusese Lasalle în legătură cu deja faimosul asasin. 
Simţea că nu-şi spusese ultimul cuvînt despre acest subiect. Pe 
de altă parte nu repetă nici un cuvînt despre ceea ce Lasalle îi 
spusese despre Palatul Elysee. 

— Vom merge de-alungul cheiului, sugeră Marler. Şi am să vă 
spun care e strada lui Vallade, dar ar fi mai bine să ne continuăm 
drumul şi să trecem de ea. Aceasta le va oferi lui Newman şi lui 
Butler ocazia să ne păzească spatele. Pentru a se ţine după noi, 
urmăritorul Paulei trebuie să traverseze podul. 

— Doar dacă nu... apare un grup de turişti, zise Paula după ce 
aruncă o privire în urmă. Aceştia încep imediat să traverseze 
podul. lar asasinul poate cu uşurinţă să se amestece printre ei... 

Continuară să meargă de-a lungul cheiului. In dreapta, Sena 
curgea repede, un fluviu cu apa verde-închis. Un zid de piatră, de 
aproximativ un metru înălţime, îi separa de apa de jos. Pe partea 
stîngă, se ridicau clădiri vechi tot din piatră, cu cinci niveluri şi cu 
un aspect care te făcea să crezi că sînt locuite de oameni bogaţi. 

Pe măsură ce înaintau, Tweed era conştient că atmosfera de- 
venea din ce în ce mai tensionată. Ajunseseră să fie convinşi de 
teoria Paulei că erau urmăriţi. Rezistau totuşi tentaţiei de a se 
uita înapoi — ceea ce ar fi dăunat jocului. Aceasta era datoria lui 
Newman şi a lui Butler, care se aflau undeva în spate. Astfel 
ajun- seră la prima stradă la stînga perpendiculară pe cea 
străbătută de ei. Tweed privi încordat. 

— Nu e asta, se repezi Marler. 

— Dacă există un urmăritor, sublinie Tweed, faptul că eu mă 
uit la fiecare stradă la care ajungem nu-i va spune mare lucru. 

— Nu m-am gîndit la asta. 

Continuară să meargă, în timp ce vintul se înteţea. Cînd 
ajunseră la o altă stradă de pe partea cealaltă, Tweed o privi 
atent. Marler interveni repede: 

— Asta e! 

La fel ca toate străzile de pe St-Louis, şi aceasta era îngustă şi 
întunecoasă. „La parterul clădirilor se găsesc magazine, iar 
deasupra sînt apartamente", îşi închipui Tweed. Mai merseră încă 
puţin, după care cheiul coti în unghi ascuţit. lar în dreapta, în 
zidul parapet se deschidea un spaţiu larg, de unde o rampă lată 


117 


din piatră cobora pînă la 
malul apei. Tweed se opri. 

— Ce e? întrebă Paula. 

— O barcă modernă cu motor e acostată de o bară, acolo jos, 
unde se termină rampa. Şi nu se vede nimeni. Interesant. 

— De ce? 

— E mai bine să ne vedem de treabă, Marler. E timpul să-l 
vizităm pe Vallade şi să aflăm ce poate să ne spună. 

— Sper să mai fie încă în viaţă, zise Paula. 


CAPITOLUL 13 


În apartamentul său de la hotelul Crillon din Paris, Vancc 
Karnow, consilierul preşedintelui Statelor Unite, stătea pe un 
scaun sculptat şi-şi privea oaspeţii cu ochi duri. Inalt şi subţire, 
cu o faţă lungă şi oase proeminente, avea o gură mare şi buze 
strimbe. Mai jos de gură, bărbia era ascuţită. 

— Toată lumea e prezentă... şi la timp, zise cu vocea lui deza- 
greabilă. Ştiţi că pretind punctualitate, în rarele ocazii cînd vă 
convoc pe toţi. 

impreună cu Karnow, în luxoasa cameră de hotel se mai aflau 
unsprezece persoane. Toţi erau membri ai Unităţii Patru. Zece 
bărbaţi şi o femeie. Se răspîndiseră prin cameră, stînd în fotolii 
sau pe canapele. Femeia se aşezase tot pe un scaun sculptat, 
aproape de 
Karnow. 

— Ştim acum, continuă Karnow, că Tweed e la Paris şi că stă la 
Ritz. Pentru aceasta îi mulţumesc lui Trudy. Se întoarse spre ea. 
Arată-le fotografia! 

Trudy Warnowski era o femeie atrăgătoare, trecută mult de 
treizeci de ani. Cascada de păr mătăsos şi roşu era perfect 
aranjată, iar pe faţa ei luminoasă pusese suficient fard. Avea o 
figură frumoasă şi era îmbrăcată cu un costum negru, modern şi 
scump. N 

Dintr-un portvizit scoase o fotografie. Indreptîndu-se cu 
mişcări elegante spre unul dintre bărbaţi, i-o înmînă. 

— Dă-o mai departe tuturor, Brad, i se adresă ea. Trebuie să 
reţi- neţi trăsăturile lui Tweed. E foarte important. 

Cînd se întoarse la scaunul ei, Karnow îi dădu o palmă 
impersonanlă peste spate. 


118 


— Trebuie să ştiţi cu toţii că Trudy l-a urmărit pe Tweed în 
avionul de aseară spre Paris, apoi, cu o maşină închiriată, atunci 
cînd el a plecat din Charles de Gaulle. in timpul zborului, l-a 
văzut vorbind cu alt bărbat, care era în avion singur, stînd mai 
retras. După aceea, la Madeleine a trebuit să ia o hotărîre pe loc. 
Cînd l-a văzut pe omul 
cu care vorbise Tweed că urcă într-o maşină, a hotărit să-l 
urmărească, considerînd că o va conduce la locul unde vor sta cu 
toţii. Aşa că şi-a parcat maşina lîngă a lui, apoi a făcut semn unui 
taxi, vrîndsă-şi continue urmărirea cu alt vehicul, pentru a nu fi 
depistată. A procedat inteligent. Cînd au ajuns, a aşteptat la 
recepţia hotelului Şi mai 
tîrziu l-a văzut chiar pe Tweed sosind şi înregistrîndu-se. 

— N-a fost cine ştie ce, interveni Trudy cu glasul ei cald. 

Intre timp, fotografia trecuse pe la toţi cei din cameră. Un 
bărbat gras şi scund, cu o constituţie puternică şi faţa mare, se 
îndreptă agale spre ea şi-i restitui fotografia. Trudy îşi dădu 
seama că, în timp ce se apropia, se uita insistent la picioarele ei. 

— Ai făcut o treabă bună, zise el cu glas răguşit. 

— Tocmai am pierdut destul timp spunînd asta tuturor, 
interveni Karnow rece. Tu n-ai auzit, Bancroft? 

Grasul era singurul membru al Unităţii Patru căruia Karnow i 
se adresa întotdeauna pe numele de familie. Şi, de asemenea, 
ştia că acesta era singurul dintre bărbaţii prezenţi căruia nu-i era 
frică de el. 

— Cu toate astea, i-am făcut şi eu un compliment, replică 
Bancroft privindu-l fix pe Karnow. E ceva rău în asta? Dar Milt 
unde e? Nu-l văd. 

— Milt, răspunse Karnow printre buzele strînse, care aproape 
nu se mai vedeau, îi urmăreşte în acest moment pe Tweed şi 
compania. 

— Aşteptînd ocazia să-şi folosească cuțitul? 

— Nu ţi-a spus nimeni niciodată că vorbeşti prea mult? 

— Ba da, o mulţime de oameni. Şi totuşi fac asta mereu. Milt e 
gata să-l facă bucățele pe Tweed, dacă poate? 

Bancroft se referea la faptul că Milt Friedman îşi folosea 
întotdeauna cuțitul, pentru a-i convinge pe bărbaţi — sau pe 
femei — să vorbească. Odată a folosit o secure, pentru a ucide 
un suspect. 

— Milt are toată libertatea de acţiune. Subiect închis. Totuşi, 
dacă vreunul dintre voi pune mîna pe Tweed, trebuie să ştie că e 
un tip foarte, foarte incomod. 


119 


În traducere: ucideţi-l! Karnow folosea cîteva fraze atent alese 
pentru a explica ceea ce doreşte. Foarte incomod însemna că 
subiectul respectiv trebuia lichidat. Pierdeţi-/ însemna schilodiţi 
subiectul — bărbat sau femeie. 

Bancroft rînji privind-o pe Trudy, apoi o salută ironic, 
îndreptîndu-se agale spre locul lui. 

Ea îşi aminti că, în ciuda aspectului, avusese destule succese 
şi adesea pe lîngă doamne de primă categorie. Era ceva în 
legătură cu personalitatea lui. Apoi îşi mai aminti de bucata de 
sfoară subţire şi rezistentă pe care o purta la el. Avea unul din 
capete ataşat la curea, pe cînd celălalt atîrna în toată lungimea 
lui în interiorul cracului stîng 
al pantalonilor. Sugrumase două femei cu bucata aceea de 
sfoară. Scoase o batistă de dantelă şi-şi şterse palmele care i se 
umeziseră. 

— Sarcina voastră e simplă, începu din nou Karnow. După ce i- 
am identificat, am constatat că toţi membrii echipei lui Tweed 
sunt foarte, foarte incomozi. Invirtiţi-vă pe la Ritz, pe afară şi 
înăuntru, întîi stabiliţi cine face parte din echipa lui — eu 
suspectez că sunt destui. 

„Vor putea să facă asta, se gîndi el făcînd o pauză. Pentru că 
toţi sînt bine îmbrăcaţi, în costume elegante. Toţi sînt educați — 
chiar şi Bancroft." Pe oamenii aceştia din Unitatea Patru îi 
recrutase cu multă grijă. Nici un asasin din lumea interlopă a 
oraşului Chicago! g 

Unii dintre ei erau avocaţi. Işi dăduseră seama că ar fi fost ne- 
voie de ani întregi pentru a cîştiga bine de pe urma meseriei lor. 
Alţii urmaseră Harvard şi crezuseră că toată lumea e a lor, dar au 
fost şocaţi cînd au descoperit că nu puteau să obţină decit nişte 
funcţii destul de mici, prost plătite şi în care trebuiau să 
muncească ore nes- firşite, timp de ani întregi. 

Karnow fusese în căutarea unor oameni frustraţi. Dintre aceia 
care nu reuşeau să se orienteze spre nimic şi care au aflat 
aceasta în momentul în care au început să exploreze adevărata 
junglă a lumii înconjurătoare. Şi chiar şi printre ei, Karnow îi 
căutase doar pe cei care aveau o latură de imoralitate şi 
brutalitate. ŞI le-a oferit banii pe 
care nu i-ar fi putut obţine decît după ani întregi, în aproape 
orice profesiune, sume generoase, plătite în numerar — In aşa fel 
încît puteau să uite să mai scoată din buzunar vreun impozit. Se 
uită la Brad Braun, bărbat arătos de aproape treizeci de ani. 


120 


— Brad, închiriază un apartament la Ritz! Ţine-ţi ochii pe 
Tweed şi vezi cu cine se întilneşte! Apoi descrie-le tuturor celor 
din unitate tot ce ai văzut! 

— Un apartament la Ritz e foarte scump, remarcă Brad 
netezindu-şi părul negru, des şi frumos aranjat. 

— Aveţi cu toţii o mulţime de dolari. Cînd plăteşti, spune la 
recepţie că ţi-ai pierdut cartea de credit. Sînt francezi, continuă 
el cu o notă de dispreţ în glas; îţi vor înhăţa dolarii fără 
comentarii. A, era şi o femeie în avion, împreună cu Tweed. 

— Grozav! rînji Bancroft. Pot să am o descriere a ei? 

— Numai una aproximativă, îl informă Trudy. Păr negru, des şi 
lucios. O frumuseţe. Zveltă, trecută bine de treizeci de ani, 
presupun. De aproximativ 1,65 m înălţime. Cam atit. 

— E suficient, zise Bancroft cu un alt rînjet sugestiv. 

— Acum la treabă! ordonă Karnow. Toţi — cu excepţia lui 
Trudy. 

— O adunare liniştită, comentă Bancroft în timp ce părăsea 
încăperea împreună cu ceilalţi. 

Karnow îi prinse privirea şi faptul că încă mai rînjea. Expresia 
lui ar fi şters orice umbră de seninătate de pe figura oricăruia 
dintre ceilalţi membrii ai unităţii sale, dar Bancroft nu făcu decit 
să se îndrepte spre ieşire rînjind pînă cînd închise uşa şi dispăru. 

— E o figură, comentă Trudy aprinzîndu-şi o ţigară. 

— Trebuie neapărat să fumezi? o întrebă Karnow. 

— Nu sîntem în America, slavă Domnului! îmi place Europa. 
Cunosc un francez care mi-a spus că aici ei consideră că — din 
punct de vedere politic — cel mai corect este să tratezi o 
prietenă cu generozitate. 

— Crezi că mi-au înţeles mesajul — vorbesc de unitate? 

— E greu să le scape — cu tot modul extrem de diplomatic pe 
care l-ai folosit cînd l-ai comunicat. 

— Nimeni nu-mi răspunde aşa cum faci tu, comentă el cu o 
notă de admiraţie plină de ranchiună, dar să ştii că am avut 
dreptate cînd am spus că ai făcut treabă bună urmărindu-l pe 
Tweed. 

— Ştii, cred că mai era un bărbat împreună cu el. Militar. N-am 
putut fi sigură. Ar fi însemnat să întorc capul şi să-l privesc. 

— Ai scos maşina din parcare? 

— Am luat un taxi şi m-am întors să o iau, după ce a sosit 
Tweed la hotel. A fost un fleac. Rămase tăcută cîtva timp, apoi îl 
privi pe Karnow. Am crezut că scopul acţiunii lui e să-l localizeze 
pe Goslar şi să pună mîna pe noua lui armă. 


121 


— Chiar acesta şi este. 

— Atunci, cred că ai greşit cînd le-ai ordonat să-l elimine. Ai 
pus pe cineva să-l întrebe pe Cord Dillon despre Tweed. Şi Dillon 
i-a spus că este cel mai formidabil ofiţer de securitate din 
Europa. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Lasă-l să trăiască! Şi urmăreşte-l! Cred că pînă la urmă ne 
va con- duce la Goslar. Doar ăsta este țelul lui. 

— Ai putea să ai dreptate, cîntări el cele spuse de ea. Cred că 
ai dreptate. Am să anulez ordinul. Ridică receptorul şi ceru 
numărul unei camere. Brad, presupun că nici unul dintre 
coechipierii noştri n-a părăsit încă hotelul. Bine. Adună-i pe toţi 
din nou aici, în zece minute. 

Bătu din palmele sale nemiloase cu degete lungi, privind-o pe 
femeia de lîngă el cu ceea ce părea a fi un zîmbet. 

— Ce părere ai dacă luăm cina împreună diseară? 

— Vance, cînd m-ai angajat, am spus ceva foarte clar, anume 
că re- laţiile noastre trebuie să rămînă strict de serviciu. Şi ai fost 
de acord. Acordul mai e încă valabil. Acum trebuie să plec. 

— Cum vrei tu, răspunse el în timp ce ea părăsea încăperea. 
Rămase meditînd. A întîlnit-o prima oară pe Trudy la o petrecere, 
la Washington. E englezoaică, ceea ce adăuga farmec aspectului 
ei exterior, şi ştia că majoritatea bărbaţilor americani ar fi 
constituit nişte adversari neînsemnaţi pentru ea. Căutase o 
femeie cores- punzătoare pentru a se alătura Unităţii Patru, iar 
ea întrunise toate calităţile. Tocmai terminase de vorbit despre 
aceasta cu Bancroft, cînd a întîlnit-o. 

l-a spus că e văduvă. El i-a comunicat că e mîna dreaptă a 
preşedintelui. Ceea ce n-a părut s-o impresioneze. Apoi a luat 
cîteva prînzuri cu ea — perioadă în care printr-un intermediar a 
angajat o agenţie de detectivi să o verifice. Vance Karnow era un 
şef prudent. 

Detectivii au confirmat ceea ce îi spusese ea în timpul meselor 
luate împreună. Era angajata unei agenţii importante de 
securitate, unde a rezolvat în mod strălucit sarcini dificile. 
Avusese o perioadă de probă de doi ani la New York. După 
transfer, a locuit singură într-un apartament din Washington. 
Singurul lucru pe care agenţia 
de detectivi n-a putut să-l afle a fost identitatea fostului ei soţ. Şi 
la un moment dat, la un prînz, a întrebat-o şi despre acesta. 


122 


— Am locuit în cu totul altă parte a Statelor Unite, i-a răspuns 
ea. Apoi privindu-l în ochi, a continuat: E un subiect dureros şi n- 
aş vrea să vorbesc despre el. Nu mă mai întreba... 

Lui nu i-a prea plăcut acest lucru. Totuşi, următoarea mişcare 
a fost să-i ofere o poziţie foarte bine plătită în organizaţia sa, a 
cărei ac- tivitate nu era prea diferită de a celei în care lucrase ea 
pînă atunci. Apoi i-a subliniat că diferenţa constă doar în faptul 
că munca lor e strict secretă. 

— Dacă pînă acum nu ţi-ai dat seama că pot să-mi ţin gura, s- 
o lăsăm baltă, i-a spus ea. 

A angajat-o cu un salariu de trei ori mai mare decit cel cu care 
o plătea agenţia de securitate. Şi ea a acceptat, dar a refuzat 
categoric să semneze orice fel de contract. In silă, el a fost de 
acord şi cu această condiţie — atît de impresionat fusese de 
personalitatea ei. 

Treptat i-a dezvăluit sarcinile Unităţii Patru: de a proteja 
secrete de stat. Nu i-a spus totuşi că şi Biroul Oval era implicat, 
pentru că aceasta ar fi pus-o, într-un fel, la acelaşi nivel cu 
preşedintele. 

La început, cînd lui Kamow i-a venit ideea, n-a avut nimic 
altceva de făcut decît să-i sugereze preşedintelui cum ar opera 
Unitatea Patru, dar, vorbind cu el, a fost destul de evaziv. Mai 
întîi trebuia stabilită baza de lucru. 

— Nici unuia dintre noi nu-i plac scurgerile de informaţii care 
provin din activitatea FBI şi a CIA, a afirmat el. Cred că avem 
nevoie de un grup mic şi dur, format din oameni de elită, care să 
rezolve situaţiile cele mai delicate... 

— Vrei să spui că „eu" am nevoie, nu „noi", l-a corectat 
preşedintele. 

— Da, asta am vrut, fu de acord Karnow. Mi-a scăpat fără să 
vreau. 

— Ceva foarte neobişnuit la tine, Vance. Am atît de multe pe 
cap, încît las hotărtrile de felul acesta în sarcina ta. 

Apoi preşedintele i-a făcut cu ochiul. 

Karnow tocmai îşi amintea acest semn, cînd în apartament 
intră Brad Braun, urmat de Bancroft şi de ceilalţi. Cei nouă 
bărbaţi se aşezară pe aceleaşi locuri pe care le ocupaseră şi 
înainte. 

— Trudy, îi informă Bancroft, nu vine. A spus că nu e nevoie de 
ea la această şedinţă. 

— Trebuie să se ducă în altă parte, improviză Karnow. 


123 


În gînd îi dădu nota zece. S-a gîndit că e mai înţelept să stea 
deoparte, pentru a-i lăsa lui terenul liber. 

— Am reflectat la ceea ce v-am spus mai devreme în legătură 
cu Tweed, începu el. Să-l lăsăm totuşi să se mai plimbe pe 
suprafaţa acestei planete. Mi-am dat seama... 

Cu mult timp în urmă, Karnow învățase să profite de pe urma 
ideilor celorlalţi. Aceasta îl ajuta să scoată în evidenţă cît de 
inteligent era. 


CAPITOULUL 14 


Tweed şi Paula reuşeau să meargă unul lîngă altul pe trotuarul 
îngust. Marler mergea alături de ei, dar pe stradă, care era tot 
atit de îngustă. Locul era pustiu şi Paula avea o senzaţie de 
claustrofobie, pentru că vechile clădiri de pe ambele părţi erau 
atit de apro-piate, încît păreau gata să-i înghită. Era prea linişte 
şi nu bătea nici vintul. 

— lată magazinul, zise Marler. 

— L-am văzut, îi răspunse Tweed. Arată destul de prăpădit. 

De abia se putea vedea numele, pictat cu litere aurii scorojite, 
pe firma de deasupra vitrinelor murdare. Numele, „Vallade", nu 
fusese re- împrospătat de ani de zile. O faţadă destul de îngustă 
şi o uşă de lemn cam strimbă, cu geamuri rotunde în partea de 
sus. Tweed se opri la prima vitrină. In ea se vedeau vechi volume 
uzate, legate în piele. 

— Omul vorbeşte engleza, îi informă Marler. Voi doi intraţi, 
pentru a vedea care este atmosfera. Eu vin după ce studiez puţin 
strada. 

Cînd Tweed răsuci mînerul de modă veche, uşa sciîrţii şi el 
trebui s-o ridice şi apoi s-o împingă pentru a o putea deschide. 
Intră îm- preună cu Paula şi imediat fură izbiţi de un miros de aer 
închis. Prăvălia era lungă şi îngustă, chiar mai adincă decit se 
aşteptase. Pe 
tejghea se afla un clopot uriaş de sticlă, care găzduia în interior o 
bufniţă mare împăiată. Paula se uită la peretele din stînga, din 
faţa tejghelei. De la podea pînă în tavan se aflau dulapuri pentru 
cărţi, închise în faţă cu geamuri şi tixite de cărţi vechi, una lîngă 
alta. 


124 


Tweed continuă să se îndrepte spre tejghea. În spatele 
acesteia se afla un om mic şi grăsuţ. Totul era rotofei la el. Faţa 
bucălată avea 

O surprinzătoare culoare roz, sănătoasă, iar părul cenuşiu era 
piep- tănat lins spre spate. Purta o jachetă ponosită de catifea, 
cu nasturi aurii şi o pereche de pantaloni de pluş-cord care 
văzuseră şi zile mai bune. Cocoţată pe nasul lui scurt se afla o 
pereche de ochelari cu lentile sub formă de semilună. Ridică 
ochii şi-şi examină atent vizitatorii, pe deasupra ochelarilor. 

— Aveţi un exemplar din Eroii timpului meu de Hogarth? 
întrebă Tweed. 

— Nu, domnule. Şi nu are nimeni. Pentru că nici nu există o 
astfel de carte. 

— Am vrut să verific, continuă Tweed cu un suris. 

— Mă pricep la cărţi, domnule, răspunse Vallade cu un zîmbet 
îndreptat şi spre Paula. 

— Seamănă cu Magazinul de curiozități, îi şopti Paula lui 
Tweed. 

— Charles Dickens, rosti Vallade. 

Atunci realiză Paula că francezul avea un auz extraordinar. 
Cînd zimbea, obrajii săi bucălaţi păreau şi mai grăsuţi. In clipa 
aceea intră Marler. 

— A! exclamă Vallade. Cînd apare Tweed, Marler nu e mult 
mai departe. 

— De unde îmi ştii numele? întrebă Tweed. 

— Presupun că aţi venit la mine după informaţiile pe care aş 
putea să vi le dau. Inseamnă că ştiu cîte ceva despre jungla 
aceasta în care trăim — inclusiv despre existenţa domnului 
Tweed. 

— Ce e obiectul acela care arată atit de fioros, atîrnat pe 
peretele de lîngă uşă? întrebă Paula. 

Se uita la o sabie orientală, lungă şi încovoiată. Avea un miner 
mare şi decorat cu desene ciudate. De asemenea, pe lamă se 
vedeau nişte simboluri la fel de ciudate. 

— E japoneză... Vallade făcu o pauză — era gata să spună 
„sabie de călău", dar, pentru că vorbea cu o doamnă, schimbă 
numele în „sabie de ceremonie". Japonezii dau o mulţime de bani 
pe astfel de obiecte, însă, în zilele noastre, nu prea vedem mulţi 
japonezi pe aici — economia lor s-a prăbuşit. Il privi pe Tweed. 
Am spus că lumea e o junglă. Recent, americanii au aruncat 
peste Serbia bombe de 1 000 de kilograme, de la 4 500 de metri 
înălţime — omorînd o mulţime de femei şi de copii. Acesta e 


125 


asasinat în masă. Mi-e teamă că guvernul vostru urmează 
direcţia pe care a luat-o Washingtonul.  Scuză-mă, 
m-am cam abătut de la subiect. Cu ce aş putea să vă ajut? 

— Sper că poţi să-mi spui cîte ceva despre un om căruia i se 
zice doctorul Goslar. 

— E un client al meu. Nu l-am cunoscut personal. Mi-a 
telefonat cu o voce hirfită şi mi-a cerut să-i fac rost de o carte 
despre Insulele Galapagos din Pacific, patria broaştelor țestoase 
uriaşe. E o carte medicală rară despre aceste creaturi stranii. 

Făcu o pauză şi păşi afară prin spaţiul gol existent în 
tejgheaua după care stătuse. O observase pe Paula privind 
atentă dulapurile cu geam de pe peretele opus. Scoţind o 
legătură de chei, deschise un dulap, luă o casetă mică şi neagră 
şi i-o întinse. 

— S-ar putea să găseşti interesant acest obiect... 

Tweed interveni repede, dîndu-şi seama că n-o prezentase pe 
Paula anticarului. Vallade îi strînse mîna şi zimbi din nou. 

— In această casetă se află prima ediţie ilustrată a /u; Peter 
Pan de J.M. Barrie. Cred că-ţi va plăcea. 

Işi tîrşii picioarele intrînd înapoi în spatele tejghelei. Vizitatorii 
observaseră că purta papuci. Apoi îl privi pe Tweed. 

— Scuză întreruperea! l-am spus acestui Goslar că am un 
exemplar, dar e foarte scump. M-a întrebat cît şi mi-a cerut să-l 
păstrez pentru el. 

— A venit el însuşi să-l ia? întrebă Tweed. 

— Nu. Aşa cum am aranjat prin telefon, a trimis pe cineva. O 
doamnă foarte arătoasă, cu părul roşu. 

— Şi-a spus numele? întrebă Tweed ca din întîmplare. 

— Nu. Mi-a spus doar că a venit să ia cartea pentru care m-a 
sunat doctorul Goslar, mi-a plătit şi a luat-o. 

— Poţi s-o descrii? 

— Aproape tot atît de înaltă ca domnişoara Grey. Tot o 
doamnă frumoasă. Avea ochi albaştri-cenuşii. Pe cap purta un 
şal. Am văzut ce minunat păr roşu avea cînd a deschis uşa să 
plece şi vîntul i-a ridicat şalul la spate. Avea părul lung. 

— Cît de mult este de cînd a luat cartea? 

— Memoria mea nu e prea grozavă zilele acestea în privinţa 
scur- 
gerii timpului. Aş spune că acum zece zile. Poate mai mult. 

— Incă o întrebare, Etienne, interveni Marler, ştii ceva despre 
Blond? 


126 


— O, Doamne! Pentru prima oară expresia lui Vallade deveni 
gravă. Asasinul acela teribil! A ucis deja trei personalităţi: un 
bărbat în Germania, altul în Elveţia şi un om bogat de aici, care 
locuia într-o casă mare chiar pe chei. Se spune că primeşte un 
milion de franci 
pentru fiecare asasinat. E teribil de eficient, dar nimeni nu l-a 
văzut vreodată. Unii informatori de elită, pe care-i cunosc din 
lumea interlopă, mi-au spus că se zvoneşte că are părul blond. 
Din această cauză e numit Blondul. 

— Vreo pistă privind domiciliul lui? sugeră Marler. 

— Nici una. Alt zvon este că ar fi englez, dar e invizibil. Vă rog 
să nu spuneţi nimănui ce v-am zis eu. 

— Nici nu ne-ar trece prin minte să menţionăm vreodată 
numele tău, îl asigură Tweed. Şi să ştii că realmente ne-ai fost de 
mare ajutor. 

Tweed ezită căutindu-şi portofelul, cînd Marler îi dădu 
unghiont. Tweed îşi retrase mîna. Vallade nu se aştepta la nici un 
fel de răsplată. Omuleţul rotofei îşi tîrşii din nou papucii prin golul 
existent în tejghea şi se îndreptă spre Paula, care admira 
volumul 
Peter Pan. 

— E realmente frumoasă, zise ea restituindu-i-o după ce o 
pusese cu grijă înapoi în casetă. 

— E pentru tine, domnişoară Grey. 

— Dar e prima ediţie, n-aş putea... 

— E un cadou. Apoi îi strînse mîna. Nu poţi refuza un cadou din 
partea lui Vallade. 

După care se întoarse spre Tweed şi-i strînse şi lui mîna. 

— Să te uiţi în permanenţă după Blond. Ai mare grijă! 

— Mulţumesc foarte mult pentru cadoul acesta magnific, inter- 
veni Paula. Vorbeşti o engleză perfectă. Unde ai învăţat-o? 

— Mulţumesc! îi răspunse Vallade aruncîndu-i un zîmbet. Cînd 
eram tînăr, mi-am făcut ucenicia pe lîngă un negustor de carte 
rară de pe o stradă din Piccadilly. Cînd pot, mă duc din nou la 
Londra, pentru a-i asculta cum vorbesc astăzi engleza. Limba se 
schimbă. Să ai mare grijă şi tu! Eşti o doamnă aşa drăguță... 

După ce ieşiră în stradă, închise amabil uşa în urma lor. Marler 
se uită în dreapta. 

— Sîntem aproape de capătul străzii. Am putea să mergem pe 
aici pînă la drumul principal, strada St-Louis en lille. 


127 


— Nu, hotărî Tweed, mergem înapoi, pe acelaşi drum pe care 
am venit. Sînt grăbit şi e calea cea mai directă spre Restaurantul 
Paul, din Cité. O să luăm o masă excelentă acolo. 

Apăru şi Newman. Cînd ajunseră pe chei, el începu să meargă 
încet alături de Tweed. Ţinea o mînă la gură, ca şi cum ar fi 
încercat să-şi aprindă o ţigară. 

— Malul pare să fie pustiu. Nici Butler, nici eu n-am văzut pe 
nimeni care să ne urmărească, dar e greu să fii sigur. O mulţime 
de indivizi au rătăcit pe aici, cînd eraţi înăuntru. 

— Au trecut prin faţa magazinului? 

— Unii da, alţii au dispărut în casele din jur. Mă duc înainte. 
Harry ne păzeşte spatele... 

Cînd ajunseră în capătul străzii şi erau gata să cotească la 
dreapta pe chei, Tweed se uită înapoi, se opri, ezită, apoi îşi 
continuă drumul. Ţinea capul plecat şi mîinile în buzunarele 
pardesiului cenuşiu. Paula era tăcută. Işi dăduse seama că 
Tweed analiza în minte tot ceea ce auzise de la Vallade. 

Dar cînd au ajuns la pod, s-a oprit din nou. Privea atent fluviul 
Sena, care nu mai era atît de învolburat. Paula ar fi vrut să 
continue să meargă, îi era îngrozitor de foame. După un minut 
sau două, el o privi. 

— Ne întoarcem la magazinul lui Vallade. La capătul străzii lui 
cred că am zărit — cu coada ochiului — pe cineva care a intrat 
într-una dintre clădirile învecinate. S-ar putea să fi fost chiar 
anticariatul lui Vallade. 

— E ceva în neregulă? întrebă Newman care revenise lîngă ei. 

— Tweed crede că a văzut pe cineva intrînd la Vallade, îl 
informă Paula. 

— Să ne ducem înapoi, hotărî Tweed. Vederea mai poate să te 
înşele uneori, dar eu cred că am zărit un păr blond. Acceleră 
pasul. Haideţi mai repede! 

Erau cam la jumătatea străzii, cînd Tweed se opri. Privi înapoi 
şi ascultă. Se auzea zgomotul îndepărtat al unui motor. 

— Sună parcă ar fi barca aceea cu motor pe care am văzut-o 
acostată, zise el. Nu-mi place... 

Butler trecu în faţa lor. Mîna dreaptă era băgată în hanorac, 
ţinînd strîns Walther-ul. Ajunse la magazinul anticarului. Paula, 
urmîndu-l alături de Tweed, era gata să intre, cînd Butler o prinse 
de braţ şi o trase înapoi. 

— Stai afară cît cercetez eu locul! 


128 


Deschise încet uşa şi intră. Tweed se afla chiar în spatele lui. 
Newman rămăsese pe trotuar, ţinînd-o de braţ pe Paula, care 
protesta, îşi întări strînsoarea, privind strada în sus şi-n jos. 

— Sarcina noastră este să ţinem ochii deschişi pentru a 
descoperi eventualii urmăritori. 

Butler, cu Walther-ul în mînă, intrase în magazin înaintea lui 
Tweed, dar brusc se opri. Intorcîndu-se, îl privi pe Tweed. 

— Ar fi mai bine să fiţi pregătiţi, şopti el. 

— Ce e? 

— Stai unde eşti, în timp ce eu controlez fundul prăvăliei! 
Tweed aşteptă unde se afla. Nu putea să vadă interiorul prea 
bine. Butler alerga în continuare plecîndu-şi spatele. Incercă o 
uşă din fundul magazinului şi descoperi că era încuiată. Cînd 
reveni, 
avea o figură încruntată. Apoi Tweed intră şi el în magazin şi se 
opri. Pentru cîteva secunde rămase țintuit, în stare de şoc. 

Bufnița cea mare împăiată nu se mai afla sub clopotul de 
sticlă. Era pusă pe podea, lîngă tejghea. In locul ei, se trezi 
uitîndu-se la capul lui Etienne Vallade, aşezat drept, sub clopot. 
Ochii erau deschişi şi avu senzaţia stranie că anticarul îl privea. 
Alături, pe 
tejghea, era pusă sabia japoneză, cu lama pătată de sînge. ŞI 
mai mult sînge se strînsese în jurul marginilor interioare ale 
clopotului. Ochelarii anticarului, cu lentile în formă de semilună, 
erau cocoţaţi pe nasul lui ca un fel de sfidare grotescă. 

— înăuntru nu mai e nimeni, raportă Butler. Restul trupului se 
află pe podea, în spatele tejghelei. Cel care a făcut asta sigur a 
intrat, a văzut sabia, a smuls-o de pe perete şi l-a decapitat pe 
Vallade, cu o singură mişcare sălbatică. Apoi a ridicat clopotul de 
sticlă, a scos bufnița şi a înlocuit-o cu capul lui. Există pe lume 
oameni foarte 
drăguţi... 

Tocmai terminase de vorbit, cînd Paula se smulse din 
strinsoarea lui Newman şi năvăli înăuntru. Tweed încercă să-i 
ferească privirea de obiectul din interiorul clopotului, dar era 
prea tirziu. Rămase nemişcată, dar tot sîngele din obraz îi 
pierise. „E în stare de şoc", îşi dădu seama Tweed. 

— leşiţi afară de aici! ordonă Butler. Toţi! Dacă poliţia franceză 
ne descoperă, vom fi interogaţi zile de-a rîndul. 

Tweed se întoarse să plece, trăgînd-o pe Paula, dar ea nu se 
mişcă. Butler o prinse de celălalt braţ şi amîndoi o traseră înapoi 
spre uşă. Reacţia ei îl surprinse peste măsură pe Tweed. Ea se 


129 


opri în uşa deschisă şi-şi smulse Browning-ul din geanta de pe 
umăr. Cuvintele îi ieşiră din gură şuierind, pe cînd ceilalţi o 
priveau. 

— Dacă-l voi întîlni vreodată pe cel care a făcut asta, voi goli 
în el tot încărcătorul meu cu nouă gloanţe. Vallade era o 
persoană atît de simpatică, continuă ea stăpînindu-şi lacrimile. 

— Pune afurisitul ăla de pistol în geantă! mirii ameninţător 
Butler. Dacă cineva de pe stradă te vede în această postură... 

Ea lăsă Browning-ul să alunece înapoi în buzunarul din geantă 
şi porni pe stradă cu mişcările unui robot. Tweed îi comunică 
rapid lui Newman că Vallade fusese ucis. Acesta o cuprinse pe 
Paula cu braţul, în timp ce Butler îi ajungea din urmă. Tweed ştia 
ce avea de făcut. Scoase o batistă, şterse amprentele de pe 
mînerul uşii de pe ambele părţi, apoi o închise cu mîna înfăşurată 
în batistă. 

— O luăm la stînga, înapoi pe chei, reluă el calm şi hotărît. La 
capătul străzii ne întoarcem tot la stînga. Vreau să mă mai uit o 
dată la rampa unde era acostată barca aceea cu motor. Nu ne 
grăbim. Mergem cu pas normal. Bob, rămii lîngă Paula! Să ne 
răspîndim puţin! 

Paula respira greu, dar refuză braţul lui Newman. Mergea cu 
picioarele înţepenite, punind un pas înaintea celuilalt ca un 
robot. La capătul străzii trase adînc în piept aerul Senei. Tweed, 
după ce îşi aruncă privirea în dreapta şi în stînga, o luă repede 
spre stînga. Paula 
şi cu Newman trebuiră să se grăbească pentru a ţine pasul cu el. 
In spatele lor, cîţiva metri mai departe, Butler încheia grupul. 

Ajungînd la despărţitura din parapet, unde rampa cobora spre 
fluviu, Tweed privi în jos. Nici urmă de barcă. Parcă nici n-ar fi 
fost vreodată acolo. Se uită în jur după un martor, dar nu era 
nimeni. El îşi aduse aminte dintr-o vizită precedentă că, în mod 
normal, oameni înarmaţi cu undiţe pescuiau de pe această 
rampă. Probabil că erau ple- 
caţi la masă, sau - şi mai probabil — In dimineaţa aceasta nu 
ieşiseră la pescuit din cauza vîntului rece. 

— Mergem să luăm masa la Restaurantul Paul, hotărî el. Sînt 
ne- răbdător să plecăm din St-Louis şi să ajungem în l'ille de la 
Cite. 

— A fost Blondul, zise Paula calmă. 

— Aşa cred şi eu. După care s-a îndreptat spre capătul străzii, 
apoi de-a lungul străzii St-Louis en lille şi a cotit pe altă stradă 


130 


laterală, spre rampa unde îl aştepta barca. Şi-a stabilit dinainte, 
cu multă grijă, calea de scăpare. 
— Blondul, repetă Paula aproape numai pentru ea. 


CAPITOLUL 15 


Restaurantul Paul din Lille de la Cite era amplasat destul de 
ciudat. Pornea din piaţa triunghiulară Dauphine, invizibilă de pe 
Sena, avînd un coridor larg care dădea spre o stradă de pe malul 
său.Era foarte aglomerat, dar directorul găsi o masă pentru cei 
cinci, j 
chiar aproape de chei. In timp ce ei traversau podul care lega 
cele două insule, apăruse şi Marler de nu se ştie unde. 

— Nu vreau nimic de mîncare, zise Paula, punînd meniul jos. 

— Totuşi, am să comand ceva pentru tine, replică Tweed. 
Trebuiesă te menţii în formă. 

— Chiar dacă îmi comanzi, n-am să mănînc... 

Cînd chelnerul le aduse comenzile, începură toţi să măniînce, 
în afară de Paula. Nu vorbeau nimic important, pentru că erau 
încon- juraţi de ceilalţi meseni. Deodată, Paula luă în mînă cuțitul 
şi furculiţa şi atacă peştele de pe farfurie, mîncîndu-l cu poftă. 
Tweed 
îl privi peste masă pe Newman, care zîimbi şi-i făcu pe furiş un 
semn cu degetul. 

— Ne întoarcem la hotel, zise Tweed în timp ce plătea 
consumaţia. Poate cineva va avea ceva de raportat. 

Se referea la Burgoyne şi la Nield, pe care-i lăsase acolo 
pentru a-i supraveghea pe ceilalţi oaspeţi. Pe drum, Newman îi 
spuse taxi- metristului să oprească pe o stradă lăturalnică. 
Observase acolo o cabină telefonică mai izolată. Cu spatele spre 
taxi, scoase o batistă 
de mătase şi o puse la gură pentru a-şi schimba vocea, apoi 
formă nu- mărul poliţiei. li înştiinţa despre un asasinat care a 
avut loc la anticariatul lui Vallade şi puse brusc receptorul în 
furcă atunci cînd fu întrebat cum se numeşte. 

Apoi, în timp ce taxiul îşi continua drumul spre Ritz, îi 
comunică în şoaptă lui Tweed ce făcuse. Acesta dădu din cap 
aprobator. Newman îi transmise aceeaşi informaţie şi Paulei. 
Părea mai uşurată. Gîndul la ceea ce rămăsese din Vallade în 
magazin o revolta. 


131 


Primii oameni pe care îi văzură cînd intrară în hotel au fost 
Nield şi Burgoyne, aşezaţi în hol departe unul de celălalt. Tweed 
ceru cheia de la recepţie şi, cu o mică fluturare de mînă, le indică 
amîndurora să-l urmeze. Marler îşi scoase haina, o împături şi o 
puse pe 
braţ, după care începu să se plimbe tacticos pe la parterul 
hotelului. 

— Presupun că nu s-a întîmplat nimic, începu Tweed în 
momentul în care intrară în apartament. 

— Şi totuşi s-a întîmplat. 

Paula îi aruncă o privire lui Burgoyne, care zîmbi aprobînd din 
cap spusele lui Nield. Aşezat într-un fotoliu, Newman îşi aprinse o 
ţigară. Butler se dusese direct în camera lui. 

— Au sosit americanii, anunţă Burgoyne. In forţă. Aici, la hotel. 
Pete mi-a vorbit despre Unitatea Patru. Se pare că avem o 
companie foarte distinsă. Pete, te las să spui tu restul. 

— Primele indicii pe care le-am avut legate de faptul că ei se 
află în drum spre noi, n-au fost totul, începu Nield. Un american 
bine îmbrăcat — Intr-un costum scump — a venit şi a reţinut aici 
un apartament. Un tip cu numele Brad Braun. 

— Cum ai aflat asta? îl întrebă Tweed. 

— Am auzit accentul lui american, cînd la sosire a vorbit cu 
portarul. Apoi s-a îndreptat spre recepţie, aşa că m-am apropiat 
de el cît am putut de mult. Şi i-am văzut numele cînd s-a 
înregistrat. După care a urcat în apartament, dar curînd a coborit 
din nou şi a luat un mic dejun întîrziat. Am intrat şi eu în 
sufragerie, m-am aşezat la o 
masă aproape de el şi am comandat cel de al doilea mic dejun al 
meu pe ziua de azi, constînd din cafea şi cornuri. Apoi lui Braun i 
s-a alăturat alt american, un tip scund şi gras, cu umeri largi şi 
mîinile mari. Zîmbea şi rîdea mult, deşi ochii lui nu zîmbeau 
niciodată. In timp ce vorbea, îi cerceta pe ceilalţi oaspeţi aflați 
acolo. l-am auzit nu- 
mele cînd Braun i-a spus Bancroft. Un tip dur, Bancroft ăsta, aş 
zice. 

— Chance, interveni Tweed adresîndu-i-se lui Burgoyne, ai 
vorbit despre o foarte distinsă companie. Cine sînt ăştia? 

— Fii atent să nu cazi. Nimeni altcineva decît Vance Karnow, 
consilierul şef al preşedintelui Statelor Unite. l-am văzut 
fotografia cîndva într-un ziar. Un tip remarcabil. 

— Care şi-ar vinde şi mama, dacă prețul ar fi suficient de 
mare, adăugă Nield. 

132 


— Mă întreb cine conduce Biroul Oval în absenţa lui, cugetă 
Tweed. Din cele auzite de mine, Karnow e cel care rezolvă toate 
situaţiile spinoase, îl sfătuieşte pe preşedinte cum să reacționeze 
sau cum să nu reacționeze. 

— Se pare că Biroul Oval a luat foarte în serios ceea ce s-a 
întîmplat la nord de Dartmoor, comentă Burgoyne. 

— Da, fu de acord Tweed, dacă a trimis aici un armament aşa 
greu! 

Inainte de a părăsi Park Crescent, îi făcuse personal lui 
Burgoyne un rezumat privind aspectele a ceea ce numea el 
„trăgaciul" de la Appledore. Stătea tăcut, bătînd darabana pe 
braţul fotoliului cu degetele miinii drepte. 

— Trebuie să găsesc un mod de a-i da jos din spinarea 
noastră, atit pe francezi cît şi pe americani. Acum cred că ştiu 
unde se află sediul principal al lui Goslar. Ceva ce mi-a 
comunicat Lasalle. 

— Deci, unde e? întrebă Burgoyne. 

— S-ar putea totuşi să greşesc. Am nevoie de mai multe in- 
formaţii. Unde sînt în momentul acesta prietenii noştri de peste 
ocean? 

— Ultima oară cînd i-am văzut erau la bar, îi răspunse 
Burgoyne. Cred că ar trebui să cercetez străzile din jur — să văd 
dacă au şi alte întăriri care aşteaptă în maşini sau în altă parte. 

— Bună idee. Nield, tu verifică din nou hotelul! 

Burgoyne stătea relaxat într-un fotoliu. Paula îl privi cu interes. 
Prinzîndu-i privirea, el îi făcu cu ochiul, iar ea îi zimbi. Chiar cînd 
erau gata să părăsească încăperea, Burgoyne urmîndu-l pe Nield, 
se auzi un ciocănit în uşă. Era Marler, care intră şi apoi se 
rezemă de 
perete. 

— Probabil că aţi aflat că yankeii se află aici. 

— Am aflat, răspunse Tweed. 

Sună telefonul. Paula fu cea care răspunse, apoi se încruntă şi 
acoperi receptorul cu mîna. 

— Avem o vizită. La telefon e Lasalle. Sună de jos. Vrea să te 
vadă de urgenţă. „Acum", a spus el. 

— Roagă-l să urce. 

— Eu cred, hotărî Marler, că am să mă ascund în baie. Altfel, 
cu noi toţi aici, Lasalle se va simţi stînjenit. 

— Bună idee... 

Newman tot mai aştepta la uşă. Paula strînse din ochi în 
momentul în care Lasalle intră însoţit de un alt bărbat. Lapin, 


133 


ajutorul lui. Mic şi slab, avea o faţă ca de maimuţă. Purta un 
trenci de culoare nedefinită, blugi şi pantofi cu talpă de cauciuc. 
Newman se încruntă. 
îl văzuse de curînd pe acest om. 

— Staţi jos! Simte-te ca acasă, René! îi salută Tweed pe 
vizitatori. 

— Sînt în vizită oficială, zise Lasalle scorţos. 

— Stai jos, rămii în picioare — cum doreşti. 

Se aşezară amîndoi pe marginea unei canapele. Ochii ca de 
dihor ai lui Lapin se mutară de la un ocupant al camerei la 
celălalt. Avea un ten pămiîntiu şi arăta ca şi cum ar fi venit la 
treabă, după ce avusese o ceartă cu nevasta. Tweed nu mai 
spuse nimic. Aştepta. 

— Ai fost în l'ille de la Cite în dimineaţa asta? întrebă Lasalle. 

— Sincer vorbind, am fost. De ce? 

— Şi apoi în l'ille St-Louis? 

— Despre ce e vorba? întrebă Tweed calm. Presupun că 
tovarăşul tău, Lapin, a avut un motiv de ne-a urmărit. 

— Cunoşti un comerciant de cărţi rare cu numele Vallade? 

— Cum se pronunţă acest nume? 

— Vallade e prieten cu tine? Cineva pe care l-ai cunoscut mai 
de mult? 

— Nu, răspunse Tweed la ultima întrebare. 

— De ce ai fost în l'ille de la Cite în dimineaţa asta? Te rog, nu- 
mi spune că te-ai dus să respiri aer proaspăt. 

— Am vrut să vedem dacă sîntem urmăriţi, indiferent încotro 
mergem. In mod evident, am fost. De către Lapin. 

Ajutorul cu faţă de maimuţă avea buna-cuviinţă să privească 
în podea. işi mişca picioarele, simțindu-se cît se poate de 
stînjenit. 

— Aşa că nu ai nici o informaţie să-mi dai. Lasalle se ridică, în 
mod evident plictisit. In cazul acesta, plecăm. 

Newman descuie uşa şi o deschise larg. Lapin ieşise pe 
coridor, cînd Tweed vorbi: 

— René, am totuşi o informaţie, dar e confidențială. 

Lasalle trînti uşa, lăsîndu-l pe Lapin afară, pe coridor. Purtarea 
sa rigidă se schimbă brusc, devenind aşa cum era de obicei. Apoi 
se îndreptă spre Tweed, dar nu se mai aşeză. 

— Ascult, zise el. 

— S-ar putea să doreşti să ştii că locul acesta — hotelul acesta 
— e în- ţesat de americani. Sînt sigur că au aceeaşi misiune pe 
care o avem şi noi doi. Din ceea ce am auzit, sînt o echipă de 


134 


asasini sofisticaţi - bine îmbrăcaţi şi care vorbesc frumos. lar 
argumentul decisiv este că şeful lor e un anume Vance Karnow, 
care probabil că se mai află şi acum jos la bar. 

— Karnow? Lasalle era uluit. Americanul care guvernează Casa 
Albă? Probabil că al doilea de pe lista celor mai influenţi oameni 
din lume? Aici la Paris? 

— Tocmai ţi-am spus asta — şi e jos la bar. Cu cîţiva dintre 
tovarăşii lui cei mai duri şi mai dichisiţi. Unul dintre ei, Brad 
Braun, a închiriat chiar un apartament aici. Americanii au o 
groază de bani. Nici unul dintre noi n-ar vrea ca ei să ajungă 
primii la Goslar. 

— Adevărat. Persoana cu care am stat de vorbă înainte de a 
ne întâlni - cineva căruia i-a fost trimisă caseta video şi mesajul — 
va fi furioasă. 

Tweed ştia că făcea aluzie la preşedintele Franţei. Aşa că 
sugeră într-un mod cît se poate de indiferent: 

— N-ar fi în interesul Franţei dacă i-ai goni de aici pe 
americanii ăştia? Scoate-i din ecuaţie, ca să spun aşa! Ai putea 
chiar să-i acuzi de vreun delict. 

— Mă ştii doar. Mă voi gîndi eu la ceva. Acum e cazul să mă 
mişc. Şi mulţumesc pentru informaţie... 

— Care este planul? întrebă Paula, în timp ce Marler ieşea din 
baie. 

— Pînă în clipa în care Lasalle a venit să ne vadă, începu 
Tweed, luptam cu o mulţime de organisme. Vasta organizaţie a 
lui Goslar. În afară de asta, serviciile de securitate franceze. Şi, în 
afara acestora, contingentul american. Cu cîteva cuvinte 
adresate lui Rene, am sim- plificat situaţia. Serviciile de 
securitate franceze vor acorda cea mai mare atenţie disputei cu 
americanii. Sînt sigur că atunci cînd preşedintele de la Elysee va 
auzi ce-i va spune Lasalle, va da ordin ca întreaga lor putere de 
foc să se îndrepte spre America. Aceasta îi va înlătura pe Karnow 
şi pe oamenii lui din calea noastră. De asemenea, concentrează 
atenţia serviciilor de securitate franceze în altă direcţie, 
nu spre noi. Ceea ce ne va permite nouă, la rîndul nostru, să ne 
concentrăm eforturile asupra a ceea ce contează cu adevărat — 
descoperirea şi distrugerea lui Goslar. 

— E o mişcare inteligentă, comentă Newman. 

— Doar o idee care mi-a venit acum. O mişcare tactică. 

— Eun adevărat plan de luptă, fu de acord Paula. Nota zece. M- 
am gîndit că e ciudat că Lasalle nu ne-a spus ce i s-a întîmplat 
sărmanului Vallade. Nici măcar nu ne-a spus că e mort. 


135 


— Încearcă să ţină povestea departe de presă cît de mult va 
putea. Imaginează-ţi panica din Paris cînd se va afla. Vallade n-a 
fost un politician faimos şi puternic, în ochii publicului el era un 
om obişnuit — aşa că fiecare se va simţi la rîndul lui vizat. Mă 
întreb dacă Blondul are într-adevăr păr blond. Am fost la cîţiva 
metri de el în hotelul Brown's din Londra. M-a izbit ce păr bogat 
avea. S-ar fi putut oare să fie perucă? 

— Sper că nu. Pentru că în acest caz nu-l vom recunoaşte 
niciodată. De ce crezi că l-a ucis Goslar pe Vallade? se minună 
Paula. 

— Cred că din cauză că şi-a folosit numele, Goslar, cînd l-a 
sunat pentru a-i cere să-i facă rost de cartea despre broaştele 
țestoase din Galapagos. Inainte, în timpul Războiului Rece, avea 
arareori obiceiul să facă asta. lţi aduci aminte, Bob? Acum a fost 
un mod de a 
brava. Apoi a regretat că a făcut-o. Aşa că a ucis mesagerul, ca 
să spun aşa. 

— De ce avea nevoie de o carte despre ţestoasele uriaşe din 
Galapagos? 

— N-am idee, admise Tweed, dar îţi aduci aminte de aşa-zisa 
poveste pe care Dillon ne-a relatat-o la Londra? Un pescar pe o 
ambarcaţie cu o pînză deosebită, roşie cu semilună. Deci, uşor 
de descoperit, după ce a tras la țărm, în Ecuador. Şi a fost ucis - 
la fel ca agentul liber profesionist cu care a vorbit. Ambii, 
decapitaţi. Umbra Blondului? 

— Ciudat, zise Paula cu voce tare. Şi acum ce mai urmează? 

— Eu, tu şi Bob coborîm la bar, să vedem dacă americanii se 
mai află acolo. Marler ne va urma, dar va rămîne afară. In caz că 
apar alte neplăceri. 

Se aflau într-adevăr tot la bar. Vance Karnow stătea ţeapăn, 
cu spatele la perete. Lîngă el era o roşcată atrăgătoare. De 
cealaltă parte se afla un bărbat arătos, despre care Tweed crezu 
că ar putea fi Brad Braun, americanul care rezervase un 
apartament în hotel. Cel de al patrulea membru al grupului era 
scund, cu umeri laţi şi un rînjet întipărit pe figură. „Grasul acesta, 
gîndi Paula, probabil că e Bancroft." 

Tweed alese o masă nu prea aproape de ei, dar care îi oferea 
o privire generală bună. In timp ce se îndrepta spre ea, îl văzu cu 
coada ochiului pe Karnow uitîndu-se după el. Se aşeză, în timp ce 
Karnow îi făcu semn roşcatei să se uite şi ea la Tweed. 

Tocmai îşi comandaseră băuturile, cînd Braun le aruncă la 
rîndul lui o privire. Imediat după aceea, Bancroft fu cel care îi 


136 


observă pe îndelete. Luînd o sorbitură din paharul cu vin, Tweed 
se uită la rîndul lui la americani, fără să încerce să se ascundă. 
Karnow îl privi din nou cu o căutătură încruntată. Tweed îi 
întoarse hotărît privirea. Americanul fu primul care îşi îndreptă 
ochii în altă parte. 

— li cunosc pe toţi, remarcă Tweed, dar, ia uitaţi-vă cine e în 
colţul din stînga noastră! 

In timp ce gusta vinul din pahar, Paula privi pe deasupra 
ochelarilor. Stînd singur şi pretinzînd că citeşte Figaro, se afla 
Lapin. Chiar atunci, în bar intră un francez mult mai solid, se în- 
dreptă spre masa lui, îi strînse mîna şi se aşeză. Imediat ce nou- 
venitul 
şi-a comandat băutura, cei doi bărbaţi se angajară într-o discuţie 
aprinsă. 

— Lasalle nu-şi pierde vremea, observă Paula. 

— Adevărat, admise Tweed. Şi impresia mea este că în acest 
moment are oameni care supraveghează fiecare ieşire, inclusiv 
pe cea din strada laterală. Oameni echipați cu motociclete, în caz 
că vreun american vrea să plece cu maşina sau cu taxiul. Şi 
acum, iată că Lapin şi-a scos telefonul mobil şi vorbeşte. Probabil 
îl descrie pe fiecare bărbat — şi femeie — de la masa aceea. 

— Imi place cum arată ea, comentă Newman, după ce mai luă 
o gură din scotch-ul lui dublu. Ce vîrstă presupui că ar avea? 

— Intre treizeci şi patruzeci de ani, răspunse Paula. 

— Cred că este interesată de altcineva, reluă Newman visător. 

În timp ce Karnow era cufundat într-o discuţie cu Braun, 
femeia îşi îndreptă privirea spre Tweed. La rîndul lui, şi el o privi 
insistent, iar ea îi susţinu privirea. Avea impresia că îl cîntăreşte. 
În timp ce o privea, ea îşi aruncă ochii spre Karnow, văzu că 
acesta se uita în altă parte, după care îşi întoarse din nou 
privirea spre Tweed şi îi zimbi. 

— Ai dat lovitura, îl tachină Paula. De ce oare o femeie atit de 
bine se amestecă cu o astfel de adunătură de americani, care 
arată ca şi cum tocmai au înhăţat bănuţul de la un cerşetor? 

— Poate că voi avea ocazia să aflu, glumi Tweed. 

— Ar fi mai bine să-ţi îndrepţi atenţia spre scopul pentru care 
sîntem noi aici, îl tachină ea din nou. 

— Tocmai de aceea am spus ceea ce am spus. 

— Dar chiar e o idee bună să fim aici? se întrebă Paula. Astfel 
le-am dat lor ocazia să ne identifice. 


137 


— E o chestiune valabilă în ambele sensuri, zise Tweed. Acum 
ne cunoaştem şi noi inamicul. Deci, dacă toată lumea e gata, 
cred că trebuie să plecăm... 

Achită nota de plată, adăugă numărul apartamentului său, 
apoi plecară din bar. Nimeni de la masa americanilor nu le 
aruncă nici măcar o privire. Afară îl găsiră pe Marler, stînd pe un 
scaun, cu o revistă pe genunchi. Acesta li se alătură. 

— Vreau să încerc să-l contactez pe Cord Dillon, hotărî Tweed. 

— Mi-am aruncat ochii prin uşă, raportă Marler. l-am văzut 
foarte bine. Simpatici oameni! 

— Grasul arată chiar grozav, remarcă Paula. Ce zîmbet frumos 
are! 

— Bancroft, zise Newman. Probabil că toate fiinţele acelea au 
crezut că arată grozav şi că are un zîmbet frumos. Vorbesc de 
precedentele lui victime. Cred că aşa au gîndit. După care, totul 
a fost prea tîrziu. E cel mai periculos dintre ei. Cred că am să fac 
un tur în jurul hotelului. 

— Am făcut şi eu asta, remarcă Marler. Vezi dacă mi-a scăpat 
ceva. Cineva... 

Tweed şi Paula tocmai ajunseseră în apartamentul lui, cînd 
sună telefonul. Fiind cel mai aproape, Tweed ridică receptorul. 

-Da? 

— Domnul Tweed? întrebă o voce dulce feminină. 

— La telefon. 

— Sînt Trudy Warner. Ne-am uitat unul la altul destul de multă 
vreme, în bar. Am putea să ne întîlnim, să stăm puţin de vorbă? 
Ştiu care e numărul apartamentului tău. 

— Atunci de ce să nu urci chiar acum? Vii singură? 

— Promit, dar tu vei fi singur? Sincer, aş dori să vorbesc numai 
cu tine. 

— Chiar acum, cînd vorbim, nu se mai află nimeni aici. Tweed 
spunea adevărul. In baie, Paula tocmai se aşezase pe closet şi 
uşa era închisă. 

— Deci, pot să vin acum? N-o să mai am multe ocazii ca 
aceasta. 

— Da, vino... 

Paula ieşi din baie. El îi relată rapid discuţia avută la telefon. Şi 
adăugă că Trudy Warner insista să-l vadă singur. Paula păru 
îngrijorată şi zise repede: 

— Nu-mi place deloc. Nu vezi cîte s-au întîmplat?!? Uciderea 
lui Sam Sneed la Londra, experienţa mea de la La Defense, 
asasinarea lui Coral Langley, vizita lui Marler la reşedinţa lui 


138 


Chance de la Rydford — şi Vallade. Pot să mă ascund în baie. Nu. 
Pentru că s-ar putea să vrea s-o folosească. Se îndreptă spre un 
dulap înalt şi deschise uşile. Dacă nu te superi, am să mă ascund 
aici. E destul spaţiu, pe lîngă hainele tale. 

— Atunci fă-o repede! Va fi aici într-o clipă. 

Scoase cheia şi, cu geanta de umăr în mînă, intră în dulap. 
Apoi în- chise uşile pe dinăuntru şi privi prin gaura cheii. Putea 
să-l vadă foarte bine pe Tweed stînd pe canapea. Deschise din 
nou uşile. j 

— Spune-i să se aşeze lîngă tine. In felul acesta pot să vă văd 
pe amîndoi. 

In mai puţin de treizeci de secunde se auzi o bătaie uşoară în 
uşă. Tweed sări imediat în picioare. Se aşeză în partea dinspre 
balamale a uşii, întinse mîna şi o descuie, lăsînd doar lanţul. Nu i 
se părea o idee prea bună să stea în faţa uşii, pentru că prin ea i 
se puteau expedia nişte gloanţe. 

— Cine e? 

— Eu, Trudy. 

Incetişor, trecu în partea cealaltă a uşii şi o deschise, atit cît 
permitea lanţul. Stătea afară, singură. Părea nervoasă. În timp ce 
scotea lanţul, ea se uită în sus şi-n jos de-a lungul coridorului, 
apoi intră repede, iar el încuie la loc uşa şi puse lanţul. 

— Vino şi stai lîngă mine, zise el. Spune-mi despre ce este 
vorba. 

Urmînd sugestia Paulei, el ocupa acelaşi loc pe canapea, şi ea 
se aşeză lîngă el. Privită de aproape, era într-adevăr foarte 
atrăgătoare. Părul lung şi roşu îi ajungea pînă pe umeri, 
încadrind o faţă cu un ten frumos şi cu sprincene pensate 
deasupra ochilor albaştri-cenuşii, care priveau direct în ochii lui, 
aşa cum făcuseră şi la bar. El îşi dădu seama că nu prea era 
sigură cu ce să înceapă, aşa că aşteptă. 

— Te cunosc, domnule Tweed, zise ea. 

— Adevărat? De unde? 

incă mai era prudent. In misiunile precedente, întîlnise 
destule. Numărul acestora părea să fie în creştere. 

— Am ascultat o discuţie telefonică între Vance Karnow şi Cord 
Dillon, directorul adjunct al CIA. Karnow voia să ştie cine e cel 
mai tare om din serviciile de securitate londoneze. Dillon a fost 
foarte categoric cînd i-a răspuns. Pot să-i citez exact cuvintele: 
„Un om cu 
numele Tweed. Cel mai formidabil dintre toți. Şi, Karnow, să ştii 
că e cinstit cît e ziua de lungă — o zi foarte lungă. Aşa că n-ai să 


139 


poţi să-ţi foloseşti şmecheriile cu el". Şi Dillon a închis, iar eu am 
pus jos receptorul în acelaşi moment, să nu poată auzi Karnow că 
mai ascultase cineva. 

— Pot să te întreb de ce e Karnow aici? Şi de ce eşti tu 
împreună cu el? 

— Lasă-mă să-ţi spun povestea în felul meu, te rog. Am stat 
cinci ani în Statele Unite... 

— Eşti englezoaică, nu-i aşa? 

— Da, dar m-am căsătorit cu un american cu numele Walt 
Jules Baron. Jules se pronunţă acolo ca jewe/s*. Era contabil şi 
mi-a spus că lucrează pentru un organism de securitate din 
Washington. A fost o căsătorie fericită şi sînt sigură că ar fi durat. 
Eram căsătoriţi de optsprezece luni, cînd, într-o noapte, Walt a 
băut cam mult, ceea ce 
era ceva neobişnuit pentru el. Şi mi-a explicat că e îngrijorat în 
le- gătură cu organizaţia pentru care lucra. Mi-a spus şi numele. 
Işi dăduse seama că fusese folosit pentru a spăla uriaşe sume de 
bani care o finanţau. De aceea se gindea să contacteze FBl-ul. 

— A făcut-o? : 

— Aşteaptă, te rog. Işi ținea mîinile încrucişate pe geantă, dar 
încheieturile îi erau albe. Seara următoare... În seara următoare, 
după ce s-a lăsat întunericul, afară s-a oprit o maşină. Locuiam 
într-o casă la marginea unui orăşel din Virginia. Singura 
proprietate mai apropiată era casa de alături. Walt a privit afară 
prin perdelele de dantelă, 
apoi mi-a poruncit să ies din cameră. M-am dus în bucătărie. 
Aceasta avea o fereastră ovală, care dădea spre camera de zi şi 
care era acoperită de o perdea grea, tot de dantelă. Vizitatorul 
era un bărbat gras, pe care nu-l văzusem niciodată. l-a spus lui 
Walt să stea jos. El s-a supus. Grasul n-a vorbit prea mult. 

— Poţi să-ţi aminteşti ce a spus? 

— Fiecare cuvînt, răspunse Trudy încordată. „Walt, ai verificat 
nişte declaraţii bancare, care sînt confidenţiale. Deschide gura — 
am să-ţi pun pe limbă o tabletă de cianură." Walt era peste 
măsură de surprins şi i-a spus că era cel mai ridicol lucru pe care 
îl auzise vreodată, în acel moment, grasul i-a băgat ţeava 
pistolului în gură şi a apăsat pe trăgaci. Am intrat în stare de şoc. 

— Vrei să bei ceva? Cafea? Apă? 

— Apă, te rog. 


€ bijuterii" (n. red.) 


140 


Bău paharul pe care Tweed i-l umpluse dintr-o carafă, îi 
mulţumi şi continuă să vorbească: 

— Grasul purta mănuşi. Luă mîna dreaptă a lui Walt, o apăsă 
pe patul pistolului şi apoi îi dădu drumul. Eram ca în transă, dar 
ştiam că trebuia să fug — pentru ca mai tîrziu să-l pot identifica 
pe asasin. M-am dus în spatele casei, am ieşit, am închis uşa 
încet şi am fugit pînă la casa vecinilor. Perechea care locuia 
acolo era plecată, dar soţia îmi dăduse cheia. Am intrat înăuntru, 
am încuiat uşa şi n-am aprins nici o lumină. Cîteva minute mai 
tîrziu, l-am auzit pe gras zgilţiind clanţa uşii din faţă, pe care o 
încuiasem. Era ca într-un coşmar. Apoi l-am auzit plecînd cu 
maşina. 

— Poţi să-l descrii pe omul acela gras? o întrebă blind Tweed. 

— Aşteaptă. Se uită la ceas. Trebuie să-ţi povestesc restul mai 
tîrziu. l-am spus lui Karnow — e şeful organizaţiei pentru care 
lucrez — că mă duc la hotelul Crillon, unde locuim, pentru a face 
un duş. Trebuie să fiu înapoi cînd se întoarce el. Aş putea să vin 
din nou să te văd, între orele şapte şi opt, în seara aceasta, cînd 
ei vor lua cina la hotelul 
Crillon? 

— Da, cred că e în regulă. 

— Acum trebuie să plec. Se sculă în picioare şi Tweed o însoţi 
pînă la uşă. Ea îşi puse mîna pe a lui, pentru a-l opri să o descuie. 
Să ştii că sînt pe urmele tale — iniţial au vrut să te ucidă, dar 
acum Karnow a hotărît să n-o facă. Incă. Numele omului care l-a 
ucis pe 
soțul meu este Bancroft. Am să-l omor cu prima ocazie. Acum, 
poţi să mă laşi să ies, te rog... 


CAPITOLUL 16 


— Ce crezi despre ea? întrebă Tweed cînd Paula ieşi din dulap. 

— La început am avut unele suspiciuni. Mă gindeam că se 
încearcă introducerea unui spion în echipa noastră. Apoi, mi-am 
schimbat părerea. Tu ce zici? 

— Am avut aceeaşi reacţie la început. Ceea ce m-a convins că 
ar putea să fie sinceră a fost ultima ei remarcă, chiar înainte de a 
pleca. Faptul că l-a numit pe Bancroft. 

— Din felul cum s-a exprimat, părea foarte îndurerată şi foarte 
hotărită. 


141 


— Şi eu am aceeaşi impresie. Nu i-ai văzut expresia din ochi, 
cînd a spus asta. Ochii i s-au îngustat şi erau plini de o reală ură. 

— Deci, putem presupune că e o afirmaţie plină de 
sinceritate? 

— Incă nu, spuse Tweed prevăzător. Să auzim ce mai are de 
spus cînd va veni înapoi astă-seară. 

— Eu trebuie să iau cina cu Chance Burgoyne. M-a invitat, în 
timp ce ne aflam jos. Şi am fost de acord. A 

— Insist să-ţi ţii promisiunea în legătură cu cina. lţi va oferi 
ocazia să-l cunoşti mai bine şi să-l ajuţi să se integreze în echipa 
noastră. E o condiţie pe care ţi-o pun. Am să-l rog pe Nield să se 
ducă să ia şi el cina acolo unde mergeţi voi. Fiind singur, va 
putea să fie mai atent — cînd voi veţi fi cufundaţi în discuţie. 
Mîncaţi aici? 

— Nu. Chance a sugerat să mergem la Maxim's. 

— Şi mai bine. Am să-i spun lui Nield să-şi rezerve şi el o 
masă. Va fi greu să-l recunoaşteţi. 

— Totuşi, nu sîntem prea siguri în legătură cu Trudy. N-ar fi 
mai bine să rămîn aici, să mă ascund din nou în dulap? 

— ţi va lua locul Newman. 


Blondul stătea într-un scaun pivotant din apartamentul său de 
la mansarda unei clădiri vechi, cu vedere spre Bastille. li plăcea 
ascunzătoarea. Bastille nu se afla în zona comercială a Parisului. 
Mesajul primit mai devreme de la Goslar prin telefon era clar: 

— La telefon domnul Danton? a întrebat o voce în engleză. 

— Nu, a răspuns el, e Marat. 

— Atunci fi bun, te rog, şi ascultă cu atenţie. 

A trebuit să aştepte, în timp ce necunoscutul care l-a sunat a 
dat drumul la bandă. Era obişnuita voce hiriită: 

Următoarea ta sarcină este s-o elimini pe ajutoarea lui Tweed, 
Paula Grey. Atrage-o într-un loc liniştit. Aceasta îl va înnebuni pe 
Tweed şi-l va face să-şi piardă minţile. Momentul îndeplinirii e la 
alegerea ta. Am depus jumătate din suma obişnuită în banca ta 
din Elveţia. Poţi să verifici. Restul se plăteşte după rezolvare. 

— Cred că Tweed s-a apropiat prea tare de ţintă, îşi zise 
Blondul după ce ascultă încă o dată înregistrarea. Petrecea atit 
de mult timp singur, încît adesea vorbea cu voce tare: Acest mic 
dispozitiv trebuie să rezolve treaba. Tuturor femeilor le plac 
bijuteriile, comentă el în continuare. 


142 


După primirea mesajului a cumpărat un şirag de perle de la un 
giuvaergiu din Rue St-Honore. Intorcîndu-se în mansarda lui, a 
scos perlele de pe aţă şi le-a înşirat cu grijă pe o sîrmă lungă şi 
ascuţită ca o lamă. 

Sîrma era flexibilă. Ţinînd-o ridicată în lumina unei lămpi de 
birou din mansarda întunecoasă, admira modul în care se 
înşiruiau perlele una lîngă alta. Apoi prinse ambele capete de o 
agrafă mare, care ţinea loc de închizătoare. Cu degetele ţinînd 
ferm agrafa, trase puternic de sîrmă. O mare parte din lungimea 
ei fu descoperită. Era 
destul pentru el, ca să o înfăşoare strîns în jurul gitului şi să tragă 
— mai tare şi mai tare. Pînă cînd capul se rostogolea pe stradă. 

Se privi apoi într-o oglindă aşezată pe birou şi zimbi într-un 
mod neplăcut. Peruca închisă la culoare pe care o purta îi 
acoperea în întregime părul. Deşi era cam pe la prînz, îşi puse o 
cravată neagră şi un costum pentru cină. Se sculă şi se privi cu 
ochi critic într-o oglindă înaltă. Imaginea era a unui bărbat 
modern, ieşit seara în oraş pentru 
a se distra. 

Strecură perlele într-un buzunar al hainei de la costum. Acum 
tot ce trebuia să facă era să privească şi să aştepte. Işi puse un 
fular de lînă, care îi acoperea cravata neagră, şi pe deasupra un 
trenci de aceeaşi culoare. Acum era echipat de zi. Ceea ce 
trebuia să facă 
atunci cînd venea vremea era să-şi scoată fularul de lînă. Era 
convins că Tweed şi cu Paula vor cina diseară la Ritz. 

Părăsindu-şi mansarda, merse de-a lungul unui coridor scurt, 
deschise o uşă spre o veche scară de incendiu şi cobori treptele 
metalice cu grijă, pînă în piaţa Bastille. Făcu semn unui taxi gol, 
destul de rare în acest district, dar Blondul fusese întotdeauna 
norocos. li dădu indicaţii şoferului să-l lase în strada Rivoli, 
aproape de Ritz. 

După ce îi spuse Paulei că Newman o va înlocui în dulap, cînd 
va sosi Trudy pentru a doua ei vizită, Tweed se sculă şi se 
întinse. Apoi se uită la ceas. 

— Cred că Burgoyne a avut o idee foarte bună să se ducă să 
vadă ce se întimplă pe afară, i se adresă el Paulei. Şi eu simt 
nevoia unei guri de aer proaspăt. Hai să mergem, să vedem noi 
înşine ce se mai petrece. 

În foaier l-au întîlnit pe Newman, îmbrăcat cu un trenci, care 
tocmai se înapoia dintr-un control rapid de rutină. Vorbi calm 
cînd îi văzu pe amîndoi îmbrăcaţi pentru a ieşi: 

143 


— Ce credeţi că faceţi voi venind pe aici? 

— Vrem să luăm o gură de aer proaspăt. 

— Atunci am să vin cu voi. Fără discuţie. Paula poate merge 
între noi. 

— Incep să mă simt superprotejată, glumi ea. 

— Dintr-un motiv foarte întemeiat, comentă Newman îndirjit. 
Totuşi, trebuie să vă spun că n-am descoperit încă nici un spion, 
nici un american. 

Petrecură o bună bucată de vreme plimbîndu-se. 

Tweed mergea încet. Se oprea mereu, privea în jur, se uita la 
clădiri, ca un turist, dar nu văzu pe nimeni — şi nimic — suspect. 
La un moment dat, întîlniră un bărbat şi o femeie care mergeau 
grăbiţi, în mod evident funcţionari care încercau să realizeze cît 
mai multe în timpul orei libere de masă. Apoi străzile deveniră 
liniştite. Cu greu puteai să vezi pe cineva. 

După ce făcură un ocol mare pe străzile din jurul hotelului Ritz, 
se înapoiară la intrare, unde Tweed se opri cîteva minute. „Pare 
cufundat într-un vis", se gîndi Paula. 

— Trebuie să fie pe undeva pe aproape, zise el mai mult 
pentru el însuşi. Hai acum să mergem spre Operă. 

— Ce trebuie să fie aproape? întrebă Paula. 

Dar Tweed pornise deja, îndreptîndu-se către strada care 
ducea spre Operă. Paula se simţea frustrată. Oare ce-i trecea lui 
Tweed prin cap? Intrară pe strada Operei. Tweed se opri din nou. 

— lată vulpea care adulmecă. 

— Ce?!? se minună Newman. 

— In faţa noastră. Venind spre noi. Chance Burgoyne. 

Atunci îl văzură şi Paula, şi Newman. Burgoyne era îmbrăcat 
cu un trenci de ploaie ponosit, ţinea miinile înfundate în 
buzunare şi se plimba tacticos. Pe măsură ce se apropia, privea 
în dreapta şi în stînga. Inainte de a ajunge la ei, Tweed se oprise 
din nou. Privea insistent spre una din laturile străzii. Burgoyne îşi 
scoase mîinile din 
buzunare şi le depărtă de corp într-un gest de resemnare. 

— Sînt derutat, zise el. Nici-un semn de la inamic, nici 
santinele de gardă, nici trăgători. 

Paula se gîndi că pentru el era ceva tipic să revină mereu la 
folosirea termenelor militare. Burgoyne observă privirea fixă a lui 
Tweed, care continua să se uite spre una din laturile străzii. Privi 
şi el în aceeaşi direcţie. 

— Chance, i se adresă Tweed în mare viteză. Vezi dubiţa 
aceea pentru transportat mobilă? Cei doi oameni n-au scos decit 


144 


un scaun pivotant modern, pe care l-au pus înăuntru. Încearcă să 
afli unde se duc. Şi cine i-aangajat. Repede, că pleacă... 
Burgoyne o luă la goană ca o rachetă. Picioarele lui înaintau în 
salturi, ca ale unui tigru care şi-a descoperit prada. Porniră şi ei 
în urmărirea lui şi astfel văzură că totuşi a ajuns prea tîrziu. 


Dubiţa — fără nici un nume inscripţionat pe ea — plecase. 
Chance s-a întors spre ei şi şi-a depărtat din nou miinile, în 
acelaşi gest de resemnare. Cînd 


au sosit la clădirea în faţa căreia stătuse dubiţa, imobil ce avea 
nevoie urgentă de un strat proaspăt de zugrăveală, o femeie 
ieşea pe uşa din faţă şi agăţă de un grilaj un afiş scris grosolan 
pe o bucată de carton. A Lover. 

— Bună dimineaţa, i se adresă Tweed în franceză, zimbind. 

— E după-amiază, scuipă ea cu dispreţ. 

Era grasă şi purta o rochie care fusese foarte mult spălată. 
Avea ochi lacomi şi strîingea din buzele-i subţiri. Il studie pe 
Tweed din cap pînă în picioare. 

— Aşa e. E după-amiază. Ai dreptate, zise el zimbind din nou. 

— Oamenii nu sînt zdraveni, se repezi ea. Plătesc chiria unei 
camere pentru o lună şi după douăzeci şi patru de ore pleacă. 
Vrei să închiriezi o cameră? N 

— Sînt de la poliţie, o lămuri Tweed. Işi scoase cartea falsă de 
identitate a Brigăzii Speciale, o flutură în faţa ochilor ei şi o puse 
la loc. Spera să n-o ceară să o examineze mai îndeaproape. Şi 
nici n-o făcu. Trebuie să ne uităm prin camera care tocmai a fost 
eliberată. L-aţi văzut pe chiriaş? 

— Numai o dată. De fapt, nu l-am văzut sau n-am văzut-o, cu 
adevărat. 

— De ce spuneţi asta? întrebă Tweed în timp ce urca scările. 

— In dimineaţa asta, foarte devreme, chiriaşul a urcat scările 
spre cameră — la etajul trei. Eu mă aflam în hol. L-am văzut 
numai din spate. Era îmbrăcat cu pantaloni negri, o pelerină 
neagră şi o pălărie model spaniol, cu boruri late, bine trase pe 
ochi. L-am strigat şi mi-a şuierat un „mulţumesc" fără să întoarcă 
capul. Apoi a dispărut. 

— Trebuie să văd camera, repetă Tweed. Dubiţa aceea de 
transportat mobilă care tocmai a plecat a luat cu ea doar un 
scaun de birou pivotant. A mai fost şi altceva? 

— Nimic. Scaunul a fost adus aseară tîrziu. De ce, nu pot să-mi 
dau seama. Camera e mobilată. Uşa e încă deschisă. Nu mai urc 
încă o dată scările astea. Luaţi cheia şi încuiaţi-o, după ce aţi 
văzut ceea ce doriţi. 

145 


— Mai e cineva acolo sus? întrebă Tweed. 

— V-am spus deja. Chiriaşul a plecat. 

— Nu vorbeam de apartamentul lui. Spuneam de celelalte 
camere. Sau nu sînt ocupate? 

— Sînt plecaţi la treabă. Oamenii trebuie să muncească pentru 
a trăi. Sau nu ştiţi asta? Cu meseria uşoară pe care o aveţi... 

Tweed ridică din umeri. Burgoyne trecu în frunte, cu Newman 
urmîndu-l îndeaproape. Imediat ce cotiră după un colţ, în afara 
pri- virilor supărăcioasei bătrine, ambii bărbaţi îşi scoaseră 
revolverele. Tweed îi urma, lăsînd-o pe Paula în spate, pentru a 
încheia coloana. Scara era îngustă, cu o fişie de covor mîncată 
de molii aşternută pe mijlocul treptelor. Balustrada era şi ea 
îngustă. Cînd au ajuns la etajul al doilea, fişia de covor dispăru. 
Urcară ultimul şir de trepte şi în faţa lor descoperiră o uşă larg 
deschisă. Foarte încet, Burgoyne, cu pistolul la nivelul pieptului, 
privi înăuntru, apoi intră. 

— Nu e nimeni, după cîte pot să văd, zise Newman. Doar 
cîteva piese de mobilier, numai bune de pus pe foc. j 

Paula fu de părere că descrierea era foarte reală. Işi plimbă 
degetele înmănuşate de-a lungul marginii unei comode de lîngă 
perete. Era acoperită de praf. Camera era dreptunghiulară. Lîngă 
unul dintre pereţi, sub o fereastră murdară, se afla o masă de 
lemn cu un scaun de nuiele sub ea. 

— Unde duce uşa asta? întrebă Paula. 

— Să vedem, zise Burgoyne. 

Deschise uşa cu atenţie şi un miros neplăcut de latrină 
pătrunse în camera cît o celulă. Burgoyne se uită prin uşa 
deschisă, apoi făcu doi paşi şi se trezi înăuntru, dar ieşi repede, 
ţinîndu-se de nas. 

— Closetul şi un duş ruginit. Cu greu ai putea să ţii uşa închisă 
cînd te afli înăuntru. Ce mai duş - şi nu mă refer doar la cel 
dinăuntru. 

Cred că patul e încastrat în perete, zise Newman. Apoi apucă o 
manivelă care se vedea în partea de sus, pentru a-l trage afară. 

— Fii atent! îl atenţionă Burgoyne. S-ar putea ca înăuntru să 
fie un cadavru. 

Paula era foarte tensionată, dar îşi menţinu expresia neutră. 
Ţinînd somiera ferm cu mîinile, Newman cobori încet patul. 
Acesta ocupa complet lăţimea camerei, ajungînd pînă în peretele 
opus. Indiferent cu ce lenjerie era aşternut, pe deasupra era 
acoperit cu 9) 
cuvertură murdară, pătată. 


146 


— N-a dormit nimeni aici, remarcă Tweed. 

— Acum ce ai intenţia să faci? îl întrebă Paula. 

Tweed trase afară de sub masă scaunul de nuiele şi se aşeză, 
dar fu gata să cadă, pentru că scaunul se dezechilibră. Un picior 
era mai scurt decit celelalte trei. Se strimbă răsucindu-se. 

— Naiba să-l ia! zise el calm. 

— Am să-l fixez eu, se oferi Paula. Ridică-te o clipă! 

Luînd un carnet de notițe din geanta de pe umăr, rupse din el 
cîteva foi de hîrtie goale. Impăturindu-le, se aplecă şi introduse 
pana astfel improvizată sub piciorul mai scurt. Tweed se aşeză 
din nou pe scaunul acum stabil. 

— Mulţumesc, zise el. 

Apoi începu să execute o pantomimă ciudată, în timp ce Paula 
îl privea fascinată. Işi dusese pumnul drept pe gură, adunat într-o 
pîlnie, ca şi cum ar fi sunat în trompetă. Cu mîna stîngă se sprijini 
în echilibru pe o parte a mesei, prefăcîndu-se că formează un 
număr de telefon. 

— Ce naiba faci acolo? întrebă Burgoyne. 

— Demonstrez pentru ce a avut nevoie Goslar de această 
cameră şi cum a folosit-o. In mîna dreaptă ţin o formă foarte 
avansată de alterator de voce. Cu cea stingă tocmai manevrez 
un magnetofon. In praf se vede o dungă lungă, acolo unde a stat 
acesta. Apoi vorbi în franceză, prefăcîndu-se că e proprietăreasa: 
Acest apartament a fost folosit pentru a înregistra — cu un glas 
hîriit — un mesaj sau mai multe. Apoi totul s-a luat de aici, 
inclusiv caseta sau casetele. Au fost apoi ascunse într-o 
ascunzătoare pregătită dinainte, poate o cărămidă desfăcută cu 
un spaţiu în spatele ei, pentru ca un complice să o ridice mai 
tîrziu, gata să fie pusă pentru a fi ascultată la telefon. 

— Aşadar, Goslar e încă la Paris? sugeră Burgoyne. 

— N-aş miza pe asta, acum. Se mişcă destul de mult. 

— Uitaţi-vă ce am găsit — pe podea lîngă uşa de la baie, zise 
deodată Burgoyne. 

— Nu atinge nimic! îl avertiză Tweed. Bob, foloseşte o pensetă 
pentru a ridica ce e acolo şi pune totul într-o pungă pentru probe. 

Newman se aplecă, folosi o pensetă scoasă dintr-o cutiuţă pe 
care o avea la el şi cu grijă luă ceea ce descoperise Burgoyne. 
Ridicîndu-se în picioare, ţinu penseta în lumina palidă care pă- 
trundea în cameră prin fereastră. 

— Sînt fire de păr, raportă Newman. Păr blond. 

— Blondul, murmură Paula încet. 


147 


— Goslar a greşit-o de data aceasta, remarcă Newman. Îl privi 
pe Tweed. Ai spus tu că o va face, mai devreme sau mai tîrziu. 

Tweed se ridică în picioare. Paula adună de pe jos pana impro- 
vizată de ea din hirtie şi o băgă înapoi în geanta de pe umăr. 
Niciodată să nu laşi nimic în urma ta, care să dovedească că ai 
trecut pe acolo, era una din regulile pe care i le predase Tweed, 
cu mult 
timp în urmă. 

— Aceasta explică scaunul pivotant care părea atit de scump, 
le spuse el. Goslar a venit pregătit. Avea nevoie de o poziţie 
fermă pentru a-şi face înregistrările. Nimic altceva nu mai e pe 
aici. Haideţi să coborîm scările! Mirosul aproape că m-a dat gata. 
Şi în Londra 
există o mulţime de locuri ca acesta. Apoi, mai vreau să vorbesc 
ceva cu doamna Veşnic-veselă. 

Propietăreasa stătea la picioarele scării, cu mîinile în şold şi cu 
o expresie sarcastică, în timp ce-i privea coborînd ultimele 
trepte. 

— Aţi terminat să-mi daţi casa peste cap? întrebă ea. 

— Doar cîteva întrebări înainte de a pleca, îi zimbi Tweed. 
Cum vă numiţi? 

— Antoinette Markov, dacă vreţi să ştiţi. Bunicii mei au fugit 
din Rusia la revoluţie. 

— Bravo lor. Şi bravo dumneavoastră. Acum, în legătură cu 
chiriaşul acela misterios. In ce fel v-a achitat chiria anticipată pe 
o lună? 

— Intîi mi-a telefonat, nu-i aşa? Cu o voce nefirească. Apoi mi- 
a trimis chiria pe o lună, în numerar, într-un plic alb. Şi, înainte 
de a mă mai întreba ceva, trebuie să vă spun că banii mi-au fost 
trimişi printr-un curier pe motocicletă. Nu ştiu de la ce firmă. 

— Sînt sigur că aţi putea să ne faceţi o descriere mai bună a 
celui pe care l-aţi văzut urcînd scările, insistă Tweed. 

— V-am spus mai înainte tot ce-am văzut. 

— Şi aceasta a fost realmente singura dată cînd l-aţi zărit? 
Tweed stătea aproape de Markov, aşa că aburii de gin îi luară cu 
asalt nările. Destul de devreme pentru a începe cu sticla. 
Probabil că era bine făcută încă din după-amiaza precedentă. 
Aşa că răspunsul 
ei nu fu deloc surprinzător: 

— V-am spus deja că aşa a fost. De cite ori trebuie să repet 
pentru a vă intra în cap? 


148 


— Multumesc, doamnă Markov. Acum vă lăsăm în pace. 
Ajunseseră deja în stradă, cînd ea strigă după Tweed, cu o voce 
care era în parte linguşitoare, în parte sarcastică. 

— Deci, nu vreţi apartamentul ăla? Sînt două minute de mers 
pe jos pînă la Ritz. 

— Dacă eşti alergător olimpic, comentă Newman sotto voce. 

— Nu înţeleg, îi şopti Paula lui Tweed, în timp ce Burgoyne 
mergea înaintea lor, iar Newman în urmă. Ai spus că Goslar a 
folosit apartamentul, dar Chance a descoperit firele acelea 
galbene de păr. Goslar a lucrat repede. Atunci cum se leagă 
aceasta de Blond? 

— N-am idee. Am să-l sun pe Lasalle, cînd ajungem în 
apartamentul meu. li trimit firele acelea blonde găsite de 
Burgoyne pe duşumeaua din apartament, să le analizeze. Butler 
poate să le ducă în strada Des Saussaies. 

— Ţi-ai construit deja în minte tot eşafodajul? 

— Mai am nevoie de cîteva piese. Poate că le voi găsi după ce 
mai vorbesc cu Trudy Warner, astă-seară la şapte. De asemenea, 
am să încerc să o contactez din nou pe Serena Cavendish, pe 
care, de fapt, nu te poţi bizui, dar, se încadrează şi ea undeva în 
peisaj. 

Cînd intrară pe strada care ducea în direcţia opusă Operei, 
Newman şi Burgoyne mergeau în urma lor. Newman se uită 
brusc înapoi şi se opri. Mîna dreaptă îi alunecă în pelerină şi se 
încleştă de patul pistolului Smith & Wesson. Acţiunea nu-i scăpă 
lui Burgoyne, care se opri la rîndul lui şi privi înapoi. 

Cam la două sute de metri în spatele lor, un gigant în pardesiu 
de culoare închisă venea bălăbănindu-se spre ei. Capul său uriaş 
era acoperit cu păr şaten tuns scurt. Se potrivea perfect 
descrierii detaliate făcute de Paula, cînd vorbise despre gorila 
care o răpise în 
Dartmoor. Acesta se opri, făcu semn unui taxi care se îndrepta 
spre Operă şi urcă. Taxiul plecă mai departe. 

— Cine era muntele acela de carne? întrebă Burgoyne. 

— Am să-ţi spun mai tîrziu. Hai să-i ajungem pe Tweed şi pe 
Paula... 

Erau aproape de intrarea la Ritz, cînd un om se îndreptă spre 
capătul străzii Castiglione, care oferea o vedere bună spre 
intrarea de vizavi de pe strada St-Honore şi spre piaţa din jur. 
Purta un pardesiu închis la culoare, avea un fular de lină 
înfăşurat în jurul 
gîtului, iar părul era bogat şi negru. Se opri pe bordură, 


149 


balansîndu-se înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi aşteptat ca traficul 
să înceteze. Cu mîinile în buzunare, se uita la Paula, care, 
împreună cu Tweed, se apropia de intrarea la hotel. 

— Ei bine, cel puţin n-am văzut pe nimeni ameninţător, 
remarcă Paula. 

— Poate că doar n-am reuşit să vedem. 


CAPITOLUL 17 


Vance Karnow stătea pe o parte laterală a mesei lungi din 
apartamentul său de la hotelul Crillon. Singura persoană care se 
mai afla în cameră era în faţa lui. Bancroft, ca de obicei, rînjea. 
Miinile lui grase erau încleştate pe tăblia mesei. 

— Ce e? Ai vreo treabă pentru mine, şefule? 

— Da. Tweed s-a întors la Ritz. Aşteaptă să se întimple ceva, 
bănuiesc eu. Insă nu cred că acest Goslar se află în Paris. Aş vrea 
să-i văd pe Tweed şi compania mişcîndu-se odată, pentru a-i 
putea urmări. 

— Şi cum am putea să-i facem să plece? 

— Vreau să o sperii pe Paula Grey, ziua în amiaza mare. Cred 
că aceasta ar putea fi şmecheria. Singura problemă e că ai putea 
fi cu uşurinţă recunoscut — te-a văzut în barul de la Ritz. 

— Pot să-ţi folosesc baia un minut? îl întrebă Bancroft. 

— Grăbeşte-te! 

Expresia lui Karnow era sumbră; buzele lui nu formau decit o 
linie subţire. Fusese la ambasada americană, pentru a răspunde 
la un telefon primit de la Casa Albă. Ajutorul pe care-l lăsase 
pentru o vreme în locul lui i-a comunicat că preşedintele doreşte 
un raport 
privind evoluţia lucrurilor. L-a cerut ieri. Karnow i-a spus că se 
aştepta ca, în foarte scurt timp, să se întîmple unele evenimente 
— orice pentru a-şi da jos din cîrcă Biroul Oval. Tocmai reflecta 
posac la această convorbire telefonică, cînd Bancroft, care luase 
cu el o 
sacoşă mare de cumpărături cînd ieşise din cameră, apăru din 
baie. Karnow se holbă la el. 

Acum era îmbrăcat cu un fulgarin franțuzesc bleumarin, o 
beretă şi ochelari mari cu rame de baga şi lentile de sticlă 
transparentă. Cînd se aşeză din nou în faţa lui Karnow, ţinea în 


150 


gură o ţigară. Buzele lui groase o stringeau atît de tare, încît 
obrajii dolofani se scofilciseră. 

— Nu e rău. Nu e rău deloc, comentă Karnow, întotdeauna 
zgiîrcit cu laudele. 

Adevărul era că, dacă n-ar fi fost această vizionare, nu l-ar fi 
recu- 
noscut pe Bancroft dacă l-ar fi întîlnit pe stradă. Stătea drept pe 
scaun, privindu-şi fix adjunctul. 

— Urmăreşte-o, zise el în cele din urmă. Aşteaptă ocazia, apoi 
speri-o de moarte. Dă-o puţin peste cap! 

— Vrei să spui — Bancroft se aplecă înainte cu o privire plină 
de speranţe — că vrei să merg cu ea pînă la capăt? 

— Dumnezeule, nu! explodă Karnow. Şi nici măcar n-o băga în 
spital. Fă asta, şi niciodată n-o să mi-l mai pot da jos pe Tweed 
din spinare. Nu se va lăsa pînă cînd nu ne va face bucățele. 

— Tweed te îngrijorează? întrebă Bancroft dulce, dar rînjind. 

— Sigur că nu. Şi şterge-ţi grimasa aia de pe faţa ta urită. 
Adevărul era însă că Tweed îl îngrijora pe Karnow. Mai întîi, Dillon 
îi spusese că Tweed era formidabil. În al doilea rînd, Karnow, care 
se pricepea să evalueze oamenii, fusese impresionat şi speriat 
cînd l-a studiat pe Tweed la barul de la Ritz. Sub comportamentul 
său aparent paşnic detectase o aură de putere, de vitalitate 
imensă. N-ar fi admis-o niciodată faţă de nimeni, dar lui Karnow 
nu i-ar fi plăcut pentru nimic în lume să aibă o dispută faţă în 
faţă cu Tweed. : 

— Fii atent! atenţionă el. Inspăimînt-o doar. Se aplecă mai 
aproape de subalternul său. Bancroft, m-ai înțeles? 

— Perfect. E o treabă uşoară — trebuie s-o fac să dorească să 
părăsească Parisul, cu speranța că şi Tweed va fi de acord. Apoi 
noi îi vom urmări. 

— Acum, ieşi dracului afară din apartamentul meu... 

După ce a făcut cîțiva paşi prin holul hotelului, Tweed se opri 
privindu-l pe bărbatul înalt şi cu un comportament agresiv care-i 
apăruse în faţă. Jarvis Bate, şeful executiv al Brigăzii Speciale de 
la Londra. 

„O, nu! Nu tu", murmură Paula pentru sine. 

— Tweed, dragul meu băiat. Ce plăcere să te întîlnesc din nou! 

Bate întinse o labă pentru a-i strînge mîna, dar Tweed o ignoră 
şi rămase privindu-l pe acest nou-venit neaşteptat, care zîmbea 
ironic. Era probabil singurul fel în care putea el să zimbească. 

— Urmează-mă! i se adresă Tweed. Există un holişor mai 
liniştit unde putem sta de vorbă. Paula, vino, te rog, cu noi! 


151 


La această indicație a lui Tweed, Paula îl văzu pe Bate 
încruntîndu-se. Avea impresia că le considera pe femei o specie 
inferioară. Nu avusese nici măcar amabilitatea de a se preface că 
a luat act de prezenţa ei. li urmă pe cei doi bărbaţi, fiind obligată 
să 
meargă în spatele lor. Tweed urcă vreo cîteva trepte şi descoperi 
că nu era nimeni altcineva în micul hol. Se aşeză pe o canapea şi 
bătu cu palma pe locul de lîngă el, indicîndu-i astfel Paulei să se 
aşeze acolo. Bate luă un scaun sculptat şi îl tîrî pînă în faţa 
canapelei, pentru a se putea uita direct la ei. 

— De unde ai ştiut că sîntem aici? întrebă Tweed. 

— Pură coincidenţă. 

— Coincidenţă, pe dracu'! E vorba de bărbatul sau de femeia, 
care se afla la bordul avionului nostru cu care am plecat de pe 
Heathrow? Cred că era femeia. La Madeleine a oprit un taxi şi l-a 
urmărit pe unul dintre oamenii mei pînă aici. 

— Trebuie să discutăm toate astea în faţa unui subaltern al 
tău? Fii discret, Tweed! Sînt probleme de politică internă care 
ajung pînă sus de tot. 

— Ea se întîmplă să fie unul din membri de bază ai echipei 
mele. Şi rămîne cu noi. Sau discuţia noastră se încheie în această 
clipă. 

— M-am gîndit doar că, fiind cel mai de seamă om din SIS... 

— E adevărat. Strig-o de pe acoperiş! 

Paula ştia că nu i-a plăcut faptul că Bate s-a referit la SIS. Bate 
înghiţi în sec şi-şi aranjă partea vizibilă a batistei de mătase, 
aflată în buzunarul de sus al hainei. 

— Scuze, zise el mai calm. Poate că am cam dat-o în bară. 

— De ce te afli aici? repetă Tweed întrebarea. 

— Ei bine- Bate se aplecă spre ei coborînd vocea. Presupun că 
ai fost la Appledore în partea de nord din Devon. 

— Am fost acum şase sau şapte ani. Tweed făcu un gest larg 
cu braţul. Am hoinărit pe acolo într-o vacanţă, dar mi-am dat 
seama că locul e destul de plictisitor, aşa că am plecat după o 
oră sau cam aşa ceva. 

— Eu mă refer la povestea care a apărut în Daily Nation. 
Relatată de un oarecare Sam Sneed, dacă îmi aduc bine aminte. 
Harrington, ministrul Securităţii Externe, e foarte interesat de 
ceea ce s-a întîmplat în locul acela — cînd pe țărm a fost aruncat 
un pescar mort şi bancuri de peşti tot morţi. 

— Nu lucrez pentru Harrington. Tu însă, da. Nu mai am alte 
comentarii, Bate. 


152 


— De fapt, răspunse Bate zîmbind din nou, eu sînt Jarvis Bate. 
Jarvis. În mod sigur că putem să discutăm spunîndu-ne pe 
numele mic. 

— Nu avem nimic ce să discutăm, sublinie Tweed ridicîndu-se 
în picioare. 

— Ei, nu poţi să pleci chiar aşa, mormăi Bate. 

— Există nişte activităţi la care trebuie să particip. Unde stai? 

— Într-un mic hotel de pe strada St-Honore. Gura i se strimbă 
într-un surîs batjocoritor. N-avem fondurile pe care le ai tu... 

Apoi se opri. Urmat de Paula, Tweed cobora cele cîteva trepte 
spre vestibul, străbătîndu-l în toată lungimea, pentru a ridica 
cheile de la camere. In partea cealaltă a vestibulului, la piciorul 
scării principale, un om mic, cu aspect de netrebnic, stătea pe un 
scaun. Îşi ferea ochii, privind covorul de pe jos, avînd grijă să nu 
se uite la ei. 

— L-ai observat pe omuleţul acela care stătea pe scaun? Şopti 
Paula. Mîna dreaptă a lui Bate, prăpăditul pe care l-a cărat cu el 
cînd ne-a vizitat la Londra. Mervyn Leek. Stînd cu urechile ciulite, 
pentru a prinde ceva din conversaţia noastră, îmi imaginez. 

— Da, l-am văzut. Işi luară cheile de la recepţie. Acum să 
mergem sus, în apartamentul meu. Există o mulţime de lucruri la 
care să ne gîndim... 

— Aşa că, acum avem şi mai mulţi rivali de supravegheat, 
începu Tweed. Bău puţin din cafeaua comandată de Paula, puse 
cana jos şi numără pe degete. In primul rînd americanii, care au 
fost — sau poate n-au fost — anihilaţi de Lasalle. Apoi serviciile 
de securitate franceze, care şi-au îndreptat — sau poate nu — 
Intreaga atenţie spre yankei. 
Acum, în fruntea tuturor, îl avem pe Bate şi gangsterii lui din 
Brigada Specială. Sînt sigur că Bate a adus o întreagă echipă cu 
el, nu numai pe Mervyn Leek. 

— lar noi trebuie să ne concentrăm întreaga atenţie asupra lui 
Goslar, completă ea. 

— Ceea ce într-adevăr vom face, dar, cînd poţi, atenţionează-i 
pe toţi în legătură cu intrarea în scenă a domnului Jarvis Bate. Eu 
trebuie să-l contactez pe Lasalle şi să-l rog să analizeze firele de 
păr blond găsite în apartamentul doamnei Markov. Newman mi-a 
strecurat în buzunar plicul cu mostra aceea, imediat ce am 
părăsit locul. Ai putea să-l găseşti pe Harry Butler, să vină aici să- 
i dau plicul? 

Apoi îl sună pe Lasalle. Imediat ce-l menţionă pe Blond, 
francezul fu de acord să coopereze. Paula se înapoie împreună 


153 


cu Butler, căruia îi dădu plicul. Ea îi spusese deja care era 
situaţia. Butler plecă imediat cu plicul cu mostra... 

De-abia ieşise, cînd sună telefonul. Tweed se cocoţase pe 
marginea patului uriaş. Era convins că, dacă nu se aşeza pe 
scaun, va putea să gindească mai bine. La telefon răspunse 
Paula, după care acoperi receptorul cu mîna şi i se adresă lui 
Tweed: 

- E pentru tine. 

Tweed ridică receptorul telefonului de lîngă pat, în timp ce 
Paula asculta la celălalt aparat. Şi prinse ultimele cuvinte spuse 
de vocea unei persoane educate: 

— ... un mesaj important pentru tine. Aşteaptă o clipă, te rog. 
„Şi acum interlocutorul dă drumul la magnetofon", gîndi Tweed. 

Intr-adevăr, următorul lucru pe care-l auzi fu glasul hîrĵit al lui 
Goslar: 

Deduc că n-ai progresat foarte mult în misiunea ta, Tweed. Te 
învîrteşti în jurul cozii. Cred că vei aprecia un impuls din partea 
mea. Aniseed. Repet, Aniseed. Mult noroc. 

Tweed puse receptorul jos. Inregistrarea se terminase. Se 
răsuci pentru a o privi pe Paula. 

— Ei bine? 

— Aniseed. Seamănă foarte mult cu Annecy. Oraşul unde 
paznicul de la La Defense ne-a spus că cineva din echipa de 
transportatori de mobilă i-a comunicat că se duc. Sau eo 
capcană? 

— O să mergem acolo — după ce vom lua unele măsuri de 
precauţie. Am nevoie să discut asta cu Marler. In seara asta tu te 
duci la masă cu Burgoyne. lar miine plecăm din Paris şi ne 
îndreptăm spre sud. 

Se opri din vorbă, cînd la uşă se auzi un ciocănit. Paula 
deschise uşa cu prudenţă, apoi larg. Burgoyne intră cu trenciul 
pe braţ, zimbind. 

— Sper să nu fie un moment nepotrivit! Am tot stat în picioare, 
umblînd prin împrejurimi, aşa că mi-ar plăcea să stau puţin jos. 
Există oare şi ceva de băut pe aici? 

— Da, există, răspunse Paula luîndu-i fulgarinul şi punîndu-l pe 
un fotoliu. 

Tweed privea amuzat. Aceştia doi acționau ca într-o casă în 
flăcări. Paula scoase o sticlă de votcă, un pahar şi gheaţă. 
Burgoyne, aşezat comod într-un scaun, îi rînji. 

— la te uită ce treabă! Aveţi un bar secret? 


154 


— Nu. Chelnerul care ne-a adus cafeaua ne-a adus şi astea. 
Cred că era pentru altcineva, dar am reţinut tot. Pentru orice 
eventualitate. 

— Pune-l plin, te rog. Ridică paharul, iar ea îl umplu. Noroc! Şi 
blestemaţi fie inamicii noştri! 

In timp ce stăteau pălăvrăgind, Tweed folosi telefonul pentru a 
o suna pe Monica. Ea răspunse imediat: 

— Tweed, e minunat să te aud... 

— Te sun din apartamentul meu de la Ritz, o atenţionă el. 

— Am înţeles. Saafeld n-a telefonat, aşa că nici un progres. 
Nici cercetătorii ştiinţifici care se ocupă de vocea aceea bizară n- 
au reuşit să descopere nimic. Regret, astea sînt toate noutăţile 
pe care le am. Şi nici una bună. 

— Nu-ţi face griji! Monica, s-ar putea să părăsim Parisul în 
următoarele cîteva zile. Am să te contactez de acolo de unde 
vom ajunge. A fost o plăcere să-ţi aud vocea... 

— S-a întîmplat ceva? întrebă Paula. 

— Două lucruri negative. Ceea ce m-am aşteptat, de fapt. Nici 
o veste de la Saafeld. Şi nici cercetătorii, care încearcă să 
extragă vocea reală a lui Goslar de pe banda înregistrată, n-au 
avut succes. 

Se auzi un ciocănit în uşă. Cînd Paula o deschise, Newman 
intră în cameră, arătînd la fel de proaspăt ca atunci cînd îşi 
începea ziua. „Ce vitalitate are acest om!" gîndi Tweed. 

— Am dat o raită, zise Newman făcînd semn cu capul spre 
Burgoyne, în timp ce se trîntea într-un scaun. M-am gîndit că 
vreţi să atacați hiena aceea pe cont propriu — vreau să spun pe 
contul vostru propriu, tu împreună cu Paula. 

— Ai gîndit foarte înţelept. 

— Ei bine, nu cred că Goslar se va mai întoarce vreodată în 
apartamentul doamnei Markov, spuse Newman. Aşa că, pe acolo 
n-a mai fost cazul să mă duc să controlez. Mai ales... 

— Doamna Markov! sări Tweed în picioare înhăţindu-şi din 
mers pardesiul. Trebuia să mă fi gîndit la ea. Dumnezeule! Sper 
să nu ajungem prea tîrziu. Mergem imediat acolo. 

Odată ajuns în stradă, Tweed începu să meargă atit de 
repede, încît aproape alerga. Era gata să cotească pe o stradă 
lăturalnică, cînd Paula îl prinse din urmă. 

— Care e problema? 

— Mă rog Cerului să nu mai fi ucis pe cineva... 


155 


CAPITOLUL 18 


În timp ce intrau grăbiţi în strada laterală, Burgoyne îi ajunse 
din urmă, alergînd din nou în salturi, ca un tigru. Se opri la 
picioarele scării din faţa casei lui Markov, pentru a le da timp 
celorlalţi să-lajungă din urmă. Cînd îl ajunse, Tweed se opri la 
rîndul lui. Paula era 
lîngă el, iar Newman, care stătuse ultimul, se afla în spatele lor. 

— Uşa de la intrare e întredeschisă, observă Tweed. Sînt sigur 
cădoamna Markov o ţinea întotdeauna încuiată. Trebuie să avem 
grijă. Blondul poate fi înăuntru. 

Burgoyne urcă treptele, cu revolverul ascuns sub pulover. 
Tweed fusese singurul care reuşise să-şi înhaţe haina, înainte de 
a pleca. Newman îl urmă pe Burgoyne, cu revolverul Smith & 
Wesson în mînă. Burgoyne se opri în faţa uşii întredeschise, o 
împinse spre interior fără să facă zgomot, pînă se lipi de perete. 
Newman ştia de ce a luat o astfel de măsură de prevedere — In 
caz că cineva se ascundea în spatele ei. Fostul ofiţer de spionaj 
îşi cunoştea meseria. 

Holul era pustiu. In timp ce Burgoyne, urmat de Newman, se 
furişa în sus pe scara în spirală, Tweed încercă uşor mînerul 
celeilalte uşi care se mai afla pe hol. Era sigur că era camera de 
zi a doamnei Markov. Paula stătea cu Browning-ul în mînă, în 
timp ce el continua să răsucească de miner, pînă cînd acesta se 
opri, apoi împinse uşor de 
uşă. 

— E încuiată, zise el. A făcut asta înainte de a urca, pentru a 
controla apartamentul unde am fost noi. Acum să mergem sus! 

— Urc eu prima... 

— Nu, în nici un caz. 

— Atunci ia Browning-ul meu. 

Pentru a-i face plăcere, Tweed luă revolverul şi îl verifică în 
mod automat, apoi începu să urce scările. La etajul al treilea uşa 
apartamentului era tot deschisă. Paula trecu pe lîngă el şi intră, 
dar se opri brusc. 

— O, nu! 

Newman se răsuci pe călciie, o apucă de braţe şi o împinse 
blînd înapoi pe coridor, dar ea avusese deja timp să arunce o 
privire înăuntru. Patul din perete era lăsat în jos. Şi pe el se afla 
cadavrul doamnei Markov, întins pe spate şi cu o pernă care îi 
acoperea capul 


156 


şi gitul. Cînd ea ajunse lîngă Tweed, Newman îi dădu drumul, dar 
continua să blocheze intrarea în apartament. 

— A fost sufocată, zise ea cu glasul gituit, dar de ce se vede 
atita sînge pe pernă? E în întregime roşie. 

— Stai cu ea! îi ordonă Tweed lui Newman. 

El intră în încăpere. In afară de pat şi de ceea ce se afla pe el, 
totul arăta exact aşa cum lăsaseră ei mai înainte. Pe faţa lui 
Burgoyne se vedea încruntarea. || prinse pe Tweed de braţ şi-l 
duse în partea cealaltă a mesei, pe care Tweed o folosise pentru 
a-şi executa pantomima. 

— In coşul metalic de hirtii, îl atenţionă Burgoyne. 

Tweed înconjură capătul mesei şi se opri. Intr-o cutie de metal 
se afla capul doamnei Markov, cu ochii larg deschişi. Părul îi era 
răvăşit. Pentru a-l băga în cutie, asasinul ridicase capul ţinîndu-l 
de păr. Era sînge peste tot. Tweed se întoarse, şi astfel văzu dîra 
de sînge care marcase spaţiul dintre pat şi cutie. 

— Nu atingeţi nimic, îi puse el în gardă. Nu vrem să vedem ce 
e sub pernă. Pentru că ştim. Hai să ieşim repede de aici. 

Pe palier, Newman se oferi să o ajute pe Paula să coboare 
scara, sugerîndu-i să-l ţină de braţ. 

— N-am nevoie de nici un nenorocit de ajutor, se înflăcăra ea. 
Nu sînt aşa de slabă. Şi să nu mă atenţionezi să nu las amprente, 
pentru că port mănuşi. 

Newman nu răspunse, în timp ce ea cobora hotărită treptele, 
cu o mînă sprijinindu-se de balustradă. Cînd ajunse în hol, se 
îndreptă direct spre stradă. Tweed o urmă şi se uită în dreapta şi 
în stînga. Strada era pustie. 

— Inapoi la hotel, zise el. 

Paula nu răspunse, dar mergea alături de el. Newman venea în 
spatele lor, în timp ce Burgoyne o luase înainte. Mergînd, 
Burgoyne se uita la toate ferestrele pe lîngă care treceau. Tweed 
îşi dădu seama că încerca să se asigure dacă au fost sau nu 
observați de vreun vecin mai băgăcios. 

— Acum sînt bine, zise Paula cînd părăsiră strada laterală. 
Burgoyne se întorsese pentru a vorbi cu Tweed. Nu mai zîmbea. 

— Rămîn aici o vreme, pentru a ţine locul sub observaţie. 
Lîngă Operă există o prăvălioară de unde pot să-mi cumpăr un 
ziar. Acoperire bună. Am să fiu înapoi în curînd. 

— Ne vedem! răspunse Tweed cu o voce ciudată. 

In timp ce Burgoyne îi părăsea, Paula îl privi pe Tweed. 
Expresia acestuia era ca a unui om în transă. Obrazul îi era 
cenuşiu. İl înconjură cu braţul şi-l strînse. 


157 


— Te simţi bine? 

— Sigur că da. 

Newman auzise schimbul lor de cuvinte. Veni lîngă ei, 
privindu-l atent pe Tweed, apoi se uită în lături. Nu zise nimic, 
pînă cînd nu fură pe punctul de a intra în hotel. 

— Mă duc la mine în cameră să mă spăl. Poate că fac chiar un 
duş. Am să vin mai tîrziu şi eu. 

— Eu mă duc să iau cheile, zise Paula cînd ajunseră în hol. 
Cînd se întoarse cu cheile, i se putea citi pe figură o expresie 
furioasă. Tweed fusese oprit de un bărbat înalt, cu zîmbet ironic. 
Bate. Şi auzi scurtul schimb de cuvinte: 

— Tweed, dragul meu prieten. Am cîteva întrebări pe care pur 
şi simplu trebuie să ţi le pun. Sîntem aici în misiune oficială, dacă 
mai trebuie să-ţi amintesc. O să fim serviţi cu sanvişuri şi 
băuturi, în bar. 

— La dracu' cu tine, Bate, se repezi Tweed. Şi la dracu' şi cu 
întrebările tale tîmpite! 

— Ai alungat hiena, zise Paula cu un zîmbet cînd intrară în 
apartamentul lui Tweed, după care închise uşa. 

— Bate e o persoană de care pot oricînd să mă lipsesc. Şi mai 
ales acum. 

— Eşti zguduit de ceea ce i s-a întîmplat doamnei Markov, 
observă Paula. N-ai fi putut să previi asta pentru nimic în lume. 

— AŞ fi putut, dacă mi-aş fi dat seama mai devreme ce aveam 
de făcut. Să-l rog pe Lasalle să trimită un paznic. 

— Pe care probabil ea nu l-ar fi acceptat pe proprietatea ei. 

— Cineva corespunzător îmbrăcat ar fi putut să stea afară. 

— Tweed, încetează! încetează să te simţi vinovat! Cînd am 
plecat de la hotel, ai spus că sperai să nu mai fi ucis pe cineva, 
dar tu n-ai ucis pe nimeni! 

— Dar Vallade? Bietul amărit! 

— EIl ar fi fost ucis oricum — chiar şi dacă nu l-am fi vizitat noi 
la magazin. Ai spus tu însuţi că Goslar îşi omoară mesagerii — şi 
de data aceasta pentru că şi-a folosit propriul nume cînd a 
comandat cartea aceea despre broaştele țestoase... 

— Vai, şi mai e cineva la care ar fi trebuit să mă gîndesc! 
Exclamă Tweed. Roagă-te lui Dumnezeu să nu fie prea tîrziu. 

Se aşeză din nou pe marginea patului. Luă în mînă telefonul şi 
formă din memorie numărul lui Roy Buchanan de la Yard. Paula îl 
privea neliniştită. 

— Roy? Slavă cerului! Aici Tweed, vorbesc de la Ritz, din Paris. 
Cred că domnişoara Sneed, sora lui Sam Sneed din Appledore, se 


158 


află în pericol de a fi ucisă. Crede-mă pe cuvînt. Ai putea să iei 
legătura cu inspectorul acela — Crake, nu-i aşa? — şi să-l rogi să 
afle imediat dacă e în siguranţă? Spune-i să o trimită imediat de 
acolo, undeva departe. Poate are rude sau prieteni în vestul ţării. 
Nu trebuie să rămînă în casa aceea nici un minut mai mult decit 
este necesar. Ai putea să mă suni după ce afli care e situaţia? 
Numărul camerei mele şi cel al telefonului sînt... 

— ÎI sun imediat, apoi iau legătura cu tine. 

Buchanan închise înainte ca Tweed să fi pus receptorul în 
furcă, în momentul acela, Paula avea ceva în minte şi se hotărî 
să vorbească, pentru a-l determina astfel pe Tweed să se 
gîndească la altceva: 

— Poţi să spui că sînt nebună, dar m-am tot gîndit la ceva şi 
cred că trebuie să-ţi comunic şi ţie. Făcu o pauză. Cît de multe 
ştii tu despre trecutul, despre viaţa de pînă acum a lui Bate? 

— Nu prea multe. Ce ştiu este doar ceea ce mi-a spus Howard. 
Bate face parte din Brigada Specială de doi ani. A ajuns foarte 
repede în poziţia lui actuală. Evident, călcînd peste ceilalţi. Mai e 
cineva care mi-a spus această birfă, dar, înainte de brigadă, a 
făcut 
parte dintr-o organizaţie internaţională de securitate. Presupun 
că aceasta l-a ajutat să primească serviciul din echipa lui Pardoe, 
şeful bri- găzii, care acum e în vacanţă. Am auzit că experienţa 
trecută a lui Bate a fost căpătată mai mult în Statele Unite. Chiar 
şi acum, nu prea stă la cartierul general al Brigăzii Speciale, 
deoarece călătoreşte mult. 
Asta e tot. 

— Ai avut dreptate, nu e prea mult, comentă Paula. Bate. 
Bate, repetă ea. 

Cîteva minute mai tîrziu, Cord Dillon se afla la telefon, sunînd 
din State. j 

— Vorbesc de la un hotel, îl atenţionă repede Tweed. Imi pare 
bine să te aud. Cum ai reuşit să dai de mine? 

— L-am sunat pe Howard. E vorba despre subiectul de care 
eşti tu cel mai interesat la ora actuală. Tweed ştia că se referea 
la Goslar. Am hotărît să răsfoiesc cîteva dosare vechi. S-ar putea 
să-ți placă să afli că subiectul nostru a petrecut vreo doi ani sau 
cam aşa ceva, în Marea Britanie. 

— Aşa!?! Făcînd ce anume? Ştii cumva? 

— Ştiu. Conducea o organizaţie de securitate foarte profitabilă 
din Germania. Nici un fel de descriere, desigur. In legătură cu 
subiectul, vreau să spun. Cred că asta era un fel de evaziune 


159 


fiscală — să fii proprietarul unei companii în străinătate şi să 
locuieşti în Marea Britanie. 

— Care au fost cei doi ani? 

— Nu există nici o informaţie despre asta. 

— Trecînd la alt subiect, ai auzit vreodată de Jarvis Bate? 

— Banditul ăla? L-am întîlnit o dată. Tehnica lui e să se 
servească de oameni şi de minţile lor trăsnite. „Ce oameni 
minunaţi sînteţi voi americanii! Meritaţi să conduceţi lumea! Atîta 
dmamism! Atîta pricepere, atita putere de realizare. Imi place 
fraza asta." Şi aşa mai 
departe — etc. Stîrnea adevărate furtuni. Tinea în mînă oameni- 
cheie, oameni duri. 

— Unde era stabilit? 

— În New Jersey. Doar că abia îl găseai acolo. Zbura de colo- 
acolo ca un blestemat de ţînţar. Dispărea de pe faţa pămîntului 
perioade lungi. La un moment dat, m-am gîndit că e doar o 
invenţie a cuiva. 

— Mulţumesc. Am aflat ce spuneai tu că te intrigă. 

— Oricînd la dispoziţia ta. Asta e tot? 

-Da. 

Într-un mod tipic american, Dillon încheie brusc conversaţia. 
Tweed o privi pe Paula, care tocmai punea jos receptorul celuilalt 
telefon. 

— Sper că nu te deranjează, i se adresă ea. Am ascultat şi eu. 

— Sînt încîntat că ai făcut-o. 

— Pari obosit. Cite ore ai dormit noaptea trecută? 

— Nu prea multe. M-am sculat şi m-am plimbat prin cameră, în 
timp ce treceam în revistă tot ce s-a întîmplat şi încercam să pun 
faptele cap la cap, dar nu prea se potriveau. Aş putea să dorm, 
dacă aş bea ceva. 

— O votcă ar fi bună? 

— Sună tentant, dar să nu fie prea tare. 

Era gata să se ridice de pe pat, cînd sună din nou telefonul. 
Amîndoi ridicară receptoarele, în aceeaşi clipă. 

— Da? răspunse Tweed. 

— La telefon Roy. Totul e în ordine. Am avut noroc. Crake 
tocmai m-a sunat şi mi-a spus că o maşină de patrulare a trecut 
nu cu mult timp în urmă pe lîngă casa domnişoarei Sneed. Totul 
e în ordine. Şi a fost de acord să se ducă să stea cu o mătuşă, în 
altă localitate. Crake spune că a început deja să împacheteze. Va 
trimite o maşină neinscripţionată, cu poliţişti în civil, să o ia. lar 


160 


acum, unul dintre subalternii lui se află în casă, cît îşi face ea 
bagajul. 

— Mă simt foarte uşurat. Nu pot să-ţi mulţumesc destul... 

— Atunci nu încerca... 

Tweed se ridică de pe pat, se duse spre un fotoliu şi se 
cufundă în el. Paula îi prepară băutura şi cînd i-o dădu îi spuse: 

— lat-o! Nu mai trebuie să-ţi faci griji în legătură cu 
domnişoara Sneed. Şi, apropo, Chance mi-a comunicat că n-a 
putut să găsească o masă corespunzătoare la Maxim's. Totul era 
rezervat, aşa că mergem la Sandolini's. Noul local la modă, a 
spus el şi a chicotit. Cel puţin din ultimii doi ani — aşa am auzit. 

— Şi unde e asta? întrebă Tweed sorbind din pahar. 

— Pe o stradă ce leagă partea asta de strada St-Honore. A 
făcut rezervarea pentru ora 8.30, deci plecăm de aici cu taxiul la 
8.15. 

— Cred că a fost o idee bună să te desprinzi puţin de toate 
astea, măcar pentru o seară, şi să ieşi în oraş. Distracţie plăcută! 

— Aşa sper. Chance e nostim. Cînd termini băutura, îţi sugerez 
să te pui să tragi un pui de somn. 

— Trebuie să vină din nou Trudy Warner să mă vadă. 

— Asta de abia la ora şapte. Şi nu uita să-l chemi pe Newman 
să se ascundă în dulap. Crezi în povestea lui Trudy? 

— Am să-ţi spun după ce ascult şi capitolul doi. Apoi trebuie să 
telefonez la numărul acela pe care mi l-a dat Serena Cavendish. 
Ar trebui să iau legătura cu ea înainte de venirea lui Trudy. 

— Doar după ce ai dormit puţin. Ai terminat de băut. In pat, 
înainte ca eu să plec să fac un duş! Apoi voi încerca să mă 
hotărăsc pe care din cele două rochii o voi îmbrăca. S-ar putea 
ca asta să dureze ore întregi. 

Tweed se ridică şi se îndreptă încet spre marginea patului, cea 
cu telefonul. Nu-şi mai bătu capul să scoată altceva de pe el 
decît haina şi pantofii. Paula îi luă haina şi o atîrnă în dulap. 
Tweed se întinse în pat sub cuvertură, dar nu voia încă să 
adoarmă. 

— Poţi să-l suni tu pe Newman — dacă e în cameră. Va sosi 
într-o clipită. 

— E pe drum, îl anunţă ea, după ce vorbi la telefon. Somn uşor 
— ai timp destul. Foloseşte-l bine! Nu arăţi prea grozav. Se 
îndreptă spre el şi îi aranjă perna. Aştept doar să apară Newman. 

Acesta ajunse repede la ei. Paula se încruntă, semnalîndu-i cu 
ochii că Tweed e sleit, apoi ieşi. Newman, făcuse un duş şi era 


161 


proaspăt bărbierit — primele sale acţiuni rapide din fiecare 
dimineaţă. | se adresă amabil în glumă: 

— Ce pot să fac pentru dumneavoastră, sir? 

— Sir? Nu ştiu să fi apărut pe Lista Onorifică din Noul An. 

— Aţi primi, dacă vi s-ar oferi un titlu de onoare? 

— Nu. Nu e genul meu. Bob, ţi-a spus Paula că Trudy Warner 
revine la ora şapte diseară, pentru o nouă discuţie cu mine? 

— Da şi nu-mi place — nu-mi place povestea ei lacrimogenă. E 
omul lui Karnow. 

— Poate. In timp ce Trudy a venit aici data trecută, Paula s-a 
ascuns în dulapul acela. Ai vrea să faci şi tu acelaşi lucru? Paula 
a insistat mult să faci asta. 

— Bravo ei! Newman se îndreptă spre dulap, îl deschise, dădu 
la o parte hainele, apoi închise uşa la loc. Sînt mai mare decit 
Paula. Nu pot încăpea acolo. Locul cel mai bun e baia. 

— Dar dacă va vrea s-o folosească? 

— Spune-i că-i defectă! Conducerea hotelului va trimite pe 
cineva s-o repare. S-o folosească pe cea de la parter. 

— Ei bine, sînt de acord. Voi afla dacă e sinceră în seara 
aceasta, cînd am să aud ce mai are de spus. Inainte de a pleca, 
sună-l pe Nield şi roagă-l să vină pînă aici, chiar acum. Şi nu l-am 
văzut nici pe Harry Butler, de ore întregi! 

— Deoarece biîntuie pe aici prin jur, pe o motocicletă. Mi-a 
spus că s-a uitat atent în bar, în timp ce eram noi acolo. Şi l-a 
văzut pe Vance Karnow aruncîndu-ţi priviri pline de ură. Aşa că i- 
am comunicat cine e. Acum cîteva minute, Harry a apărut din 
nou şi m-a informat că Vance Karnow e cazat în hotelul Crillon. 

— Harry a acoperit o arie destul de mare. O, dar pe Bate l-ai 
văzut pe undeva? îl suspectez că e însoţit şi de alţii, în afara lui 
Mervyn Leek. O echipă de şase-şapte persoane, presupun. 

— Am văzut doi dintre ei la parter. Uşor de identificat. 
Amatori. 

— Cum i-ai recunoscut? 

— Intotdeauna poartă costume cenuşii şi pantofi negri bine 
lustruiţi. Şi nu se învîrtesc pe aici ca nişte vizitatori normali. les 
clar în evidenţă. 

— Am auzit că s-ar putea să fie destul de duri. 

— Noi sîntem şi mai duri. Îl sun pe Nield. Te superi dacă îl las 
cu tine? Vreau să-i ţin sub observaţie pe piticii lui Bate. 

— Cînd soseşte Nield, poţi pleca. 

Dîndu-i drumul lui Nield înăuntru, Newman îşi puse un deget 
pe buze, atenţionîndu-l astfel să nu rămînă mai mult decit e 


162 


nevoie. Nield aprobă din cap. Apoi, după ce Newman ieşi, se 
îndreptă spre marginea patului lui Tweed şi ridică mîinile, într-un 
gest de ce-aş- 
putea-eu-să-fac? 

— Pete, a intervenit o schimbare de plan. Chance Burgoyne n- 
a putut să obţină o masă bună la Maxim's, aşa că o duce pe 
Paula să cineze la Sandolini's. E undeva... 

— Ştiu unde e. Am să mă duc şi eu acolo, să-l secondez pe 
Burgoyne şi să am grijă de Paula. Pentru ce oră e rezervarea? 
8.30 p.m.? Un fleac. Am să sun din camera mea să-mi fie 
rezervată şi mie o masă. 

— Ar putea să fie cam nepotrivit să stai la masă de unul 
singur, reflectă Tweed. 

— N-am să fiu singur. Găsesc eu o doamnă drăguță să-mi ţină 
companie. Nu de pe stradă, desigur. Işi folosi degetul arătător 
pentru a-şi netezi mustaţa. Va fi destul de uşor. Acum plec, dar 
cu uşa ce fac? 

— Incui-o pe dinafară şi ia cheia cu tine. Mai am una, în 
sertarul de la noptieră. Ai grijă de Paula! 

— Nu se va întîmpla nimic... 

În timp ce-şi aranja perna, Tweed se gîndi că ultimele cuvinte 
au sunat ca o prevestire, apoi căzu într-un somn adînc, chiar în 
momentul în care-şi aşeză capul pe pernă. 


CAPITOLUL 19 


— Pornim la luptă, anunţă Bate cu glasul lui autoritar. 

Stătea pe un scaun înalt, cu speteaza tare, în camera de la 
hotelul de pe strada St-Honore, pentru moment cartierul lui 
general, şi se adresa celor patru membri ai echipei sale, care 
stăteau pe canapele, pentru că la Ritz grupul lui nu fusese primit. 

— Ce înseamnă asta? întrebă un om subţire, de aproape 
patruzeci de ani. 

Vorbea cu glas aristocratic. 

— Clive, făcu Bate o pauză, cu ochii lui albaştri de gheaţă 
privindu-l fix, dacă ai fi aşa amabil să asculţi fără să mă întrerupi, 
poate că vei afla cîte ceva. 

Clive Marsh, aproape tot atît de înalt ca Bate, era rebelul 
echipei, îşi aranjă cravata şi îi întoarse şefului său privirea 


163 


ridicînd din sprîncene. Poate că Bate era superiorul lui, dar el îl 
va întrerupe de cîte ori va simţi nevoia s-o facă. N 

— Ne vom face simțită prezența, continuă Bate. II vom hărțui 
pe Tweed. La ora actuală, Leek şi Prendergast sînt la Ritz, ambii 
înarmaţi cu telefoane mobile, pentru a-mi comunica momentul în 
care îi vor vedea pe Tweed & Co. că se mişcă. 

— Şi după aceea? întrebă Clive. 

— Avem şase maşini, aşa că toţi aveţi cu ce să vă deplasaţi, 
tună Bate ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea. Am ajuns la 
concluzia că Tweed se va îndrepta ori spre est, spre Germania, 
ori spre sud, spre Provence — poate şi mai departe. Il veţi ajunge 
din urmă pe rînd, în acest fel nu va realiza că e urmărit. Aţi 
priceput? 

— Totul a fost foarte clar, răspunse Wilbur Jansen, un om mic 
şi gras cu o mustață ca peria. Foarte clar, repetă el mieros. 

— Leek v-a înarmat pe toţi. El a obţinut armele de aici din 
Paris, de la o sursă pe care nu vreau s-o cunosc, dar sub nici un 
motiv să nu vă angajaţi într-un schimb de focuri, decît atunci 
cînd aceasta devine inevitabil. 

— Şi cînd devine inevitabil? întrebă Clive înăbuşindu-şi un 
căscat. 

— Dumnezeule! Uneori cred că eşti bătut în cap. Dacă — sau 
cînd — încep ei să tragă primii în voi. 

— Ne-ar fi de mare ajutor dacă am şti cînd va fi asta, comentă 
Clive. Şi avem această autorizaţie, de acasă? Să tragem, vreau 
să spun. 

— Incă o întrerupere din partea ta, mirii Bate aproape gata să 
urle de furie, şi te trimit înapoi acasă. 

Ştia totuşi că n-ar face-o niciodată. Din păcate, Clive Marsh 
era cel mai eficient şi mai de încredere om al său. Il privi urit 
înainte de a continua. Acesta îşi aranja iar cravata. Toţi bărbaţii 
prezenţi purtau costume cenuşii şi pantofi negri bine lustruiţi. 

— Eu plec de unul singur în cîteva minute, îi informă Bate. In 
absenţa mea, Mervyn Leek preia comanda. Veţi primi ordinele de 
la el, în schimb, el va rămîne în strînsă legătură cu mine. S-ar 
putea ca o vreme să nu auziţi de mine, dar repet, în absenţa mea 
Leek va dirija reprezentaţia. De asemenea, nici unul dintre voi nu 
veţi părăsi acest 
hotel fără aprobarea primită de la Leek. Mîncaţi aici, dormiţi aici, 
staţi locului. Inţeles? 

— Foarte clar, zise micul grăsan Wilbur Jansen. Am înţeles. 


164 


— Atunci, duceţi-vă în camerele voastre! le ordonă Bate 
ridicîndu-se şi îmbrăcîndu-şi pardesiul din păr de cămilă. 

Rămas singur, Bate îşi luă dintr-un dulap geanta, apoi, 
coborînd la recepţie, completă un cec şi, împreună cu un card 
bancar, îl înmînă funcţionarului de la birou. 

— Acesta va acoperi toate cheltuielile. Dacă se vor face mai 
multe de atît, asociatul meu Mervyn Leek se va ocupa de tot ce 
trebuie plătit în plus. Acum, dacă portarul mi-ar aduce Renault-ul 
de oriunde a fost pitit, aici în faţă... 


Paula bătu la uşă, deschise şi intră în apartamentul lui Tweed, 
rămînînd apoi surprinsă. 

Tweed era complet îmbrăcat, cu privirea şi mişcările în alertă. 
Paula mai văzuse odată genul acesta de transformare. Nu mai 
era epuizat, era o adevărată acumulare de energie. 

— Newman va fi aici într-o clipă, i se adresă el plin de viaţă. 
Chiar atunci se auzi o bătaie în uşă şi, cînd ea deschise, Newman 
intră. Tweed stătea cu mîinile la spate. 

— Cei doi copoi, slugile lui Bate, sînt tot aici? 

— Da, stau în hol, unde pot supraveghea atît uşa de la intrare 
cît şi ascensorul. 

— Vreau să fie scoşi afară. Pete Nield e pe aici? Bine. Găsiţi-vă 
amîndoi nişte locuri vizavi de ei, cît de aproape puteţi. Staţi acolo 
şi holbaţi-vă la ei! Priviţi-i insistent! Enervaţi-i! E o tactică pe care 
am mai folosit-o. 

— Am plecat. 

— Inainte de a ieşi spune-mi dacă Bate tot mai patrulează pe 
jos. 

— Nu. Se pare că a dispărut. Cu cîtva timp în urmă. Nici un 
semn că s-ar fi înapoiat. 

— Interesant. Incepeţi acţiunea cu holbatul. Burgoyne e pe 
aici? Bine. Rugaţi-l să vină sus cît mai repede posibil. 

După plecarea lui Newman, Paula zîmbi. Se aşeză pe un scaun 
sculptat şi îşi aranjă imediat fusta — lungă pînă la gambe. 

— Ai stat şi te-ai gîndit, comentă ea. Şi acum, deodată, totul 
funcţionează. 

— Nu pot să mă învirtesc pe loc, pentru totdeauna. La ora 
actuală, Goslar poate fi la sute sau mii de kilometri. Probabil 
chiar aşa şi e. 

Paula tresări cînd se auzi o altă bătaie în uşă. Burgoyne 
pătrunse în cameră, îi rînji Paulei şi-l privi pe Tweed. 

165 


— Ai înviat. Nu te-am mai văzut aşa de cînd am plecat de pe 
Heathrow. 

— Chance, cred că trebuie să ne îndreptăm spre Annecy. Am 
vorbit cu Marler şi s-a înhămat el la organizarea unei plecări cît 
mai grabnice. La miezul nopţii. 

— Aş putea să fac o sugestie? întrebă Burgoyne încrucişindu-şi 
braţele. 

— Fă-o! 

— Cred că trebuie să merg înaintea voastră... 

Se opri cînd sună telefonul. Tweed, care se plimba în sus şi-n 
jos fără odihnă, răspunse: 
-Da? _ 

— La telefon Serena. Cred că ai avea chef să mă împuşti. Imi 
cer mii de scuze, dar nu pot veni să te văd în după-amiaza 
aceasta. S-a ivit ceva şi trebuie să mă duc să rezolv. Aş putea să 
vin miine după- amiază la ora patru? Trebuie să te văd. Ceea ce 
am să-ţi spun este foarte important, dar nu la telefon. Poţi să mă 
primeşti miine? 

— Da, dar să vii neapărat. 

Puse jos receptorul, apoi luă un scaun sculptat şi îl aşeză lîngă 
Burgoyne, care stătea pe o canapea. 

— Ce spuneai? 

— Cred că ar trebui să merg cu maşina înaintea voastră, 
desigur după cina din seara asta, pe care o voi lua împreună cu 
Paula. Vreau să merg în recunoaştere pe drumul pe care îl veţi 
urma. 

— De ce? 

— Pentru a împiedica posibilitatea unui atac surpriză. Voi 
verifica toate locurile unde asasinii lui Goslar ar putea să 
organizeze o ambuscadă. 

In spatele lui Burgoyne, Paula dădu aprobator din cap, apoi 
mimă un „da". 

— Ar fi ceva înţelept, fu de acord Tweed după ce se gîndi o 
clipă. 

— Ce rută veţi urma? 

— De aici ne vom duce întîi la Geneva, apoi mai departe, la 
Annecy, traversînd graniţa. Cunoşti zona aia? 

— Da. Nu cu mult timp în urmă am îndeplinit o sarcină pe aici 
pentru Ministerul Apărării. M-am dus pînă la Aix-en-Provence, un 
oraş fortificat. Căutam un agent arab. L-am găsit. 

— Un arab? întrebă surprinsă Paula. 


166 


— Treaba a fost făcută, aşa că nu strică să ţi-o povestesc. 
Acolo există un scrib, un arab. El ocupă o baracă, un spaţiu mic 
unde îşi desfăşoară activitatea. Există — sau au existat — o 
mulţime de arabi refugiaţi din nordul Africii. Aceştia vorbesc 
numai araba Şi uneori 
doresc să trimită o scrisoare rudelor lor din Algeria, Constantine 
sau de oriunde din altă parte, dar nu pot scrie un cuvînt. Atunci îi 
spun scribului ce vor să comunice în scrisoare şi el o scrie pentru 
ei, dar nu după scrib am umblat eu. 

— Annecy e mai spre nord, comentă Tweed. 

— Cunosc locul. La ce te gîndeşti? 

— Vei conduce noaptea. E mai puţin trafic. Sînt de acord, dar 
cum comunicăm cu tine? 

— Prin telefonul meu mobil. 

Burgoyne scoase un carnet, notă un număr şi-i întinse hirtia lui 
Tweed. 

— Poţi să mă contactezi la orice oră din zi şi din noapte. Dacă 
aflu ceva suspect, iau eu legătura cu voi. Marler crede că eo 
idee bună. Am numărul lui de mobil. Acum, ar fi mai bine să-mi 
string lucrurile — pentru a fi gata să plec cît mai repede, la 
noapte tîrziu. După ce o voi aduce pe Paula sănătoasă înapoi, 
desigur... 

Cînd Burgoyne plecă, Tweed îşi reluă plimbarea prin cameră. 
Ţinea capul plecat şi medita. 

— E o idee bună, zise el în cele din urmă. Paula, de ce aprobi 
cu atita entuziasm? 

— Chance este obişnuit să opereze de unul singur. Urmărind 
prada prin deşert. E o măsură de precauţie bună... 

Se îndrepta spre uşă, cînd cineva bătu. Marler intră tacticos 
înăuntru şi se rezemă de perete. 

— Burgoyne vrea să o ia înaintea noastră, la noapte. Cred că e 
o mişcare înţeleaptă. 

— Doar că noi nu plecăm decît miine noapte, i se adresă 
Tweed. O privi pe Paula. Telefonul acela a fost de la Serena. Nu 
poate veni decît miine după-amiază la patru. In felul acesta ne 
întîrzie, dar vreau să aud ce are să-mi spună. Ea a fost în 
legătură cu Goslar, la o aruncătură de băț, cînd a angajat-o să 
fotografieze regiunea Appledore, cu 
două săptămîni înainte de noaptea în care marea a fost otrăvită. 

— Dacă a fost într-adevăr în legătură cu el, comentă Paula. 

— Tu suspectezi pe toată lumea. 


167 


— Tu m-ai învăţat să fac asta. N-ar fi mai bine să-i spui lui 
Marler care e ruta spre Annecy? 

— Tocmai voiam s-o fac. Marler, vom merge via Geneva, apoi 
trecem graniţa îndreptindu-ne spre Annecy. 

— De ce Geneva? întrebă Marler. 

— Am nevoie să verific ceva. Nu pari prea încîntat. 

— Mă gindesc doar. De la Geneva vom trece printr-un punct 
de control elveţian. Asta poate fi în regulă, dar urmează apoi 
punctul de control francez. Trebuie să fim foarte atenţi cu 
armamentul pe care-l avem. Voi aranja eu într-un fel sau altul. 
Am închiriat o a treia maşină. 

— De ce? 

— Vom călători în convoi pînă la Annecy. Mi-a fost teamă de o 
am- buscadă, încă înainte de a formula Burgoyne această 
posibilitate. 

Dacă va fi un atac, inamicul se va aştepta ca tu să călătoreşti 
în maşina din mijloc, dar nu va fi aşa. Vei merge în ultima 
maşină. 

— Dacă insişti! Tweed se uită la ceas. Aştept un vizitator. 
Vreau să mă întîlnesc cu el singur. 

— lar eu vreau să studiez în amănunţime această a treia 
maşină... 

În timp ce Marler îl părăsea pe Tweed, afară se lăsase 
întunericul. Pe o stradă lăturalnică, care lega strada St-Honore cu 
strada Rivoli, un om foarte solid apăsă pe un buton de interfon. 
Lîngă buton un carton dezvăluia numele locatarului. Serena 
Cavendish. 

Cînd văzu că nu răspunde nimeni, privi strada în sus şi-n jos. 
Oamenii treceau grăbiţi. Nimeni nu-i acorda nici o atenţie. 
Francezii, terminîndu-şi plictisitoarele ore de serviciu, erau în 
drum spre casă. Omul era gata să apese din nou pe buton, cînd 
văzu o perdea de la parter ridicîndu-se, apoi coborînd la loc. 
Aşteptă. 

Uşa de la intrare nu era încuiată şi fu deschisă larg. 
Portăreasa, o femeie înaltă şi subţire cam de şaizeci de ani, cu 
părul de un roz strălucitor, stătea în prag privindu-l. N-ar fi 
deschis uşa, dar era oră de vîrf. O mulţime de lume trecea pe 
acolo. 

— Ce doriţi? întrebă ea în engleză. 

A putut să vadă că namila era englez, după aspectul hainelor 
lui. Un pardesiu lung, închis la culoare şi mănuși din piele de porc 
trase pe mîinile mari. 


168 


— Am venit s-o văd pe prietena mea, Serena Cavendish, dar 
nu răspunde la interfon. 

— Atunci nu-i acasă. 

— Mă aşteaptă. Ce cameră are? 

— Apartamentul doi de la primul etaj. Vino mai tîrziu... 

— Am spus că mă aşteaptă. Probabil că e în baie. 

După ce o împinse deoparte, se opri în hol, apoi urcă scările, 
în timp ce portăreasa striga după el în franceză. Atunci se 
întoarse şi aruncă o bancnotă peste balustradă. Ea o ridică. O 
hîrtie de o sută de franci! Se uită în sus, dar el plecase. Ridicînd 
din umeri, îndesă bancnota în punga ascunsă sub şort. 

Uriaşul merse de-a lungul unui coridor îngust de la etajul întîi. 
Văzu cifra „2" pe o uşă. Următoarea avea fixat pe ea un „3"- 
Scoţind un pătrat de metal cu o margine crestată, îl introduse 
între broască şi cadrul de lemn al uşii. Răsuci puternic şi astfel 
strică rama, dar uşa se deschise. Intră. 

După ce studie camera de zi, micuța bucătărie şi baia şi-şi 
dădu seama că apartamentul era gol, auzi pe cineva în spatele 
lui. Portăreasa se holba la el, cu o mînă osoasă ciocănind în 
cadrul stricat al uşii. Se uita la el cu atenţie, imprimîndu-şi în 


memorie felul 
în care acesta arăta. Dacă ar fi trebuit, l-ar fi descris fără nici o 
problemă. 


— Să plăteşti stricăciunile! îl repezi ea. Costă o mulţime de 
bani. Şi o nouă broască. Şi totul nou. Cine eşti? 

El se îndreptă spre fereastra camerei de zi în care intrase 
direct din coridor. Jos se vedeau rturi-riuri de oameni, care se 
grăbeau mergînd pe trotuar. Traficul era în continuare intens, dar 
nici o urmă de maşină de poliţie. De unde era, o privi pe 
portăreasă. 

— Cine eşti? repetă ea. Chem poliţia! 

Atunci el scoase un portvizit. Din acesta extrase trei bancnote 
de cinci sute de franci şi le ţinu în mîna înmănuşată. Nehotărită, 
ea îşi linse buzele şi se îndreptă spre el şi spre bancnote. O 
treime din suma aceasta va acoperi repararea stricăciunilor. 

— Sigur că plătesc, zise el cu vocea lui răguşită. Am împins 
prea tare în uşă. Nu mi-am dat seama ce puternic sînt. 

Ţinea bancnotele sus. Cînd ea întinse mîna, el lăsă una să 
cadă. Se scuză, iar ea se aplecă pentru a o culege, dar în 
momentul în care se ridica, o mînă mare o înşfăcă de git şi 
cealaltă îi apăsă violent ceafa. Mişcarea constă într-o răsucire 
rapidă. Gitul se rupse, apoi, pentru a fi sigur, o apucă cu ambele 


169 


mîini şi e) strînse de git ca într-o 
menghină. Ea se încovoie, şi el îi dădu drumul. 

Apoi se opri, luă bancnota pe care o lăsase să cadă, după care 
le scoase şi pe cele două, pe care ea încă le mai strîingea între 
degetele crispate. Privi din nou pe fereastră, se îndreptă spre 
uşă, apoi se uită iar înapoi. 

— Sînt Abel. Şi n-ar fi trebuit să-mi deschizi uşa. 


Newman se afla în baia apartamentului, cu uşa aproape 
închisă şi cu piciorul în deschizătură, cînd Tweed îi dădu drumul 
lui Trudy Warner înăuntru. La sugestia lui, ea se aşeză pe o 
canapea, în timp ce el stătea într-un fotoliu în faţa ei. Işi scosese 
haina de blană şi o lăsase pe spătarul canapelei. 

— Pot să-ţi ofer ceva de băut? întrebă Tweed imediat. 

— Nu, mulţumesc. 

Cea de a doua impresie pe care ţi-o faci despre o persoană 
este uneori mult mai puternică decît prima. „Trudy e o femeie 
extrem de frapantă, reflectă Tweed. Splendidul ei păr roşu se 
odihnea pe umeri, dar nasul fu cel care-i atrase atenţia. Era 
puternic, dar nu atit 
de proeminent încît să altereze simetria perfectă a feţei. Trudy 
era o femeie frumoasă şi era convins că sucise capetele a 
numeroşi bărbaţi, dar în spatele acestei faţade detecta o mare 
forţă interioară. 

— Am să continui de acolo unde am rămas, începu ea. 
Asasinarea brutală a soţului meu, contabilul Walt — de către 
Bancroft, atunci cînd i-a băgat pistolul în gură şi a apăsat pe 
trăgaci, apoi Bancroft a plecat, după ce mai întîi a încercat să 
intre în casa de alături unde eram eu ascunsă. Ştiam că trebuia 
să plec Şi eu imediat. In mod sigur 
Bancroft avea să revină. După ce mi-am împachetat lucrurile de 
care eram mai ataşată, am plecat spre New York — maşina 
fusese încuiată în garaj. Am lăsat Virginia în urmă pentru 
totdeauna. Pentru a scurta lunga mea poveste, am găsit de lucru 
la o organizaţie mare de securitate din New York. Faptul că eram 
englezoaică m-a ajutat. 

— Ce fel de lucru? 

— Să descopăr — să urmăresc — bărbaţi şi femei care 
delapidaseră mari sume de la firmele unde lucrau, ca după aceea 
să cadă sleiţi pe un pat de celulă. Am fost atît de bună în această 
muncă, încît am fost promovată să conduc Divizia de 


170 


Supraveghere. Şi am fost trimisă la Washington — ceea ce 
urmărisem de fapt. 

— De ce? 

— Pentru că ştiam că Vance Kamow şi organismul lui secret, 
Unitatea Patru, are sediul acolo. Sînt convinsă că de aceea l-au 
asasinat pe Walt. Aflase prea multe despre modul cum a fost 
finanțată Unitatea Patru şi avea intenţia să ia legătura cu FBI. 
Odată stabilită la Washington, am participat la o mulţime de 
reuniuni — speram să dau peste Karnow. Aproape că-mi 
pierdusem speranţa, cînd într-o seară acesta a apărut la o 
petrecere la care participam şi eu. Prima oară cînd l-am văzut, 
vorbea chiar cu Bancroft. Eram uluită. Mai tîrziu, Karnow a venit 
la mine şi mi-a spus că a auzit multe despre eficienta 
Trudy Warnowski. Şi a sfîrşit prin a-mi oferi o slujbă. M-am 
prefăcut că nu pot primi şi totodată i-am spus că sînt văduvă, 
apoi am acceptat doar cînd el m-a rugat, cu ocazia celui de al 
treilea dejun luat împreună. Şi uite aşa am intrat în Unitatea 
Patru. 

— Dar ce e cu numele tău? Sigur ştia că bărbatul tău a avuto 
soţie. 

— Nu e numele meu adevărat. Imediat ce am ajuns la New 
York, m-am dus la un om despre care-mi vorbise Walt, un expert 
în crearea de noi identități. Aveam destui bani să-mi cumpăr 
carnet de conducere pe un nume nou inventat de mine, 
asigurare socială, paşaport şi toate celelalte hîrţoage. Am făcut 
aceasta încă înainte de a 
face cererea de angajare. 

— Aş putea să te întreb care e numele tău real, numele tău de 
la căsătorie? 

— Petula Baron. Pe soţul meu îl chema Walter Baron. Prietenii 
mei din Anglia îmi spuneau Pet — după numele unui cîntăreţ. 

— Dar în mod cert — tonul lui Tweed era sceptic — oamenii 
din Unitatea Patru te-au văzut în perioada în care soţul tău a fost 
contabilul lor. 

— Niciodată. Walt avea îndoieli cu mult timp înainte în 
legătură cu treaba în care se băgase. Le-a spus că sufeream de o 
formă moderată de agorafobie, că mă pierd cînd e vorba să fiu în 
mulţime, aşa că nu am fost solicitată niciodată să merg la 
Washington. Şi nici unul dintre ei nu m-a văzut vreodată. Walt a 
considerat că ar fi mai sigur pentru mine să mă ţină ascunsă în 
orăşelul din Virginia. Şi a avut dreptate. Inghiţi în sec. Eram 
îngrozită. N-am îndrăznit să particip nici la înmormîntarea lui, 


171 


lucru pe care continui să-l regret îngrozitor, însă nu eram în 
siguranţă. 

— Dar numele de fată? 

— Petula Pennington. Fetele de la şcoala din Surrey obişnuiau 
să-mi spună Pippy. Cu doi „P" — unul singur nu-mi plăcea. Poţi să 
verifici toate aceste afirmaţii. Am învăţat la Ramstead. 

— Şi de ce ai vrut să te alături Unităţii Patru? întrebă Tweed ca 
din întîmplare. 

— Ti-am spus. Vocea ei era calmă, sigură, dar în ochii ei 
cenuşii- albaştri observă o sclipire. Am să-l ucid pe Bancroft cînd 
am să-l prind singur. L-am iubit pe Walt foarte mult, adăugă ea 
încet. 

— Bancroft — l-am văzut — e un tip dur. 

— Eu sînt şi mai dură. Ceea ce s-a întîmplat m-a făcut aşa. 
Vrei să ştii ce plănuieşte Karnow în privinţa ta? 

— M-ar interesa. 

— La început a vrut să te omoare, apoi şi-a schimbat părerea. 
Te vrea viu — ca să-l poţi conduce la doctorul Goslar. 

— Doctorul Goslar? 

— Ştii cine e. Se aplecă puţin, şi pe Tweed îl învălui o undă din 
parfumul ei scump. E Omul Invizibil care a inventat o armă care 
poate distruge omenirea. Americanii vor face totul să pună pe ea 
mîinile lor murdare. Se pare că nimeni nu ştie nici măcar cum 
arată. 

— Aşa că Vance Karnow are intenţia să mă urmărească? 
Remarcă Tweed, continuînd să se prefacă indiferent. 

— Are oameni în hotelul acesta care aşteaptă să faci prima 
mişcare. Unul, Milt Friedman, a închiriat şi un apartament aici. E 
înalt, complet ras, aproape de patruzeci de ani şi cu ochi ciudati. 
Apoi mai au pe unul aici, tot într-un apartament. Brad Braun — 
care 
vorbeşte germana. Are părul negru des şi acordă multă atenţie 
aspectului său. Are, de asemenea, un nas lung şi un tic atunci 
cînd se enervează. Da, intenţionează să te urmărească. E 
convins că vei pleca din Paris şi că Goslar nu se află în oraş. 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Din cauza celor pe care le-am auzit de la Cord Dillon despre 
tine. Ţi-am spus cînd am fost aici prima oară. Am încredere că 
vei distruge Unitatea Patru. Vreau să te ajut — pentru a putea 
ajunge la Bancroft. 

— Dacă aş pleca din Paris, cum am putea să ţinem legătura? 

— Ai putea să-mi dai numărul mobilului tău? 


172 


— Imediat ce mi-l vei da şi tu pe al tău. 

FR lată-l. 

Il avea deja pe un carton pe care i-l înmînă. Numărul era scris 
cu o grafie elegantă. 

— Dacă atunci cînd mă vei suna, am să fiu împreună cu alţi 
oameni, am să-ţi răspund „greşeală". Şi tu vei hotărî dacă vei 
încerca din nou, mai tîrziu. Cînd voi fi singură, voi putea să-ţi 
spun unde ne aflăm. 

— Mi-e teamă că te bagi într-o chestie riscantă, o atenţionă 
Tweed. 

— Nu dau două parale pe asta. Voi coopera. Sînt antrenată 
pentru aşa ceva. Pot să mă bazez pe tine? Verifică-mă la fosta 
mea şcoală, Ramstead! 

— Aş putea ca, în mod discret, să te verific şi la agenţia de 
securitate la care ai lucrat în New York? sugeră el privind-o 
îndeaproape. 

— Informaţii şi Securitate Naţională, Inc. Cunoscută mai bine 
sub prescurtarea NISI. Nu uita, acolo am lucrat sub numele Trudy 
Wamowski. 

— O să am grijă. Întîmplător, cînd ai plecat din Virginia, nu 
cumva ai lăsat în urmă fotografii? 

— Nu. Am luat cu mine toate fotografiile personale şi cele 
împreună cu Walt şi le-am depus în seiful meu de la bancă. li 
sunasem şi pe vecinii mei, care s-au întors chiar în seara aceea. 
Ne înţelegeam foarte bine. Le-am spus ce s-a întîmplat, că Walt a 
descoperit 
că lucra pentru Mafia şi de aceea a fost ucis. Urmam eu, aşa că 
am plecat înapoi, în Anglia. 

— Mai e cineva în State pe care Unitatea Patru să-l fi putut 
contacta? 

— Da. Zîmbi cu tristeţe. l-am telefonat surorii mele, tot 
văduvă, care locuieşte în San Francisco, şi i-am descris situaţia, 
precum şi faptul că ar putea fi contactată. lar ea mi-a spus că le 
va comunica că am vizitat-o, după care am plecat în Seattle. 
Dacă îi vor cere să mă descrie, le va spune să se ducă dracului şi 
le va trînti telefonul în nas. 

— Le-ar fi putut cere vecinilor tăi să te descrie. 

— Am prevăzut şi asta. Dacă ar fi făcut-o, ar fi descris-o peo 
prietenă a lor, doamna Cadwallader care trăieşte în Richmond. 
Făcu o pauză. M-a durut faptul că l-am lăsat pe Walt în camera 
aceea — dar ştiam că mi-ar fi spus chiar el să fug, dacă ar fi 
putut. 


173 


Tweed o privi şi ea îşi şterse nasul fără jenă. Era plin de 
admiraţie pentru modul cum s-a descurcat într-o situaţie în care 
nu mulţi ar fi reuşit. Ea se uită la ceas. 

— Ar fi mai bine să mă întorc la hotelul Crillon. Karnow are 
obiceiul să controleze tot timpul unde-i sînt oamenii. Voi folosi 
mobilul, pentru a primi mesajele de la tine. Dacă e posibil - cînd 
voi fi singură — voi face şi eu acelaşi lucru, ţinîndu-te la curent 
cu toate mişcările Unităţii Patru. Acum trebuie neapărat să plec. 

— Dacă Milt Friedman şi Brad Braun stau aici, nu există riscul 
să te vadă? Acum cînd pleci, vreau să spun. 

— VUită-te la mine! Se ridică şi scoase o beretă pe care o 
ascunsese sub haină. Privindu-se într-o oglindă de pe perete, îşi 
aranjă bereta pe cap, îşi ascunse părul sub ea, apoi îşi puse un 
voal de dantelă neagră pe jumătatea de sus a feţei. După care se 
strecură în blană. M-am deghizat, i se adresă ea din nou. Ce 
părere ai? 

— Nu te-aş fi recunoscut, confirmă Tweed ridicîndu-se pentru 
a-i da drumul. Acum, ai mare grijă! Nu risca! Ai de-a face cu 
asasini. 

Ea îi aruncă un sărut din zbor, apoi plecă. 


CAPITOLUL 20 


— Ei bine, ce părere ai despre Trudy Warner? îl întrebă Tweed 
pe Newman cînd acesta ieşi din baie. 

— Pariez pe ea. Newman rînjea. Ce privelişte! Să mă uit la ea 
prin gaura cheii. Expresia îi deveni serioasă. Prin ce infern a 
trecut — să-şi vadă soţul împuşcat în gură de ticălosul acela de 
Bancroft. Frumoasă misiune mi-ai încredinţat! Am putut să 
urmăresc fiecare 
cuvînt. Şi felul cum şi-a şters urmele! Am putea să o folosim în 
echipa noastră — chiar am putea. 

— Ei bine, poate că se află deja în echipă, dar trebuie să fie 
verificată. Aş vrea să iei legătura cu agenţia din New York la care 
a lucrat — Ser- viciul Naţional de Informaţii şi Securitate. Ai 
putea să le spui că ţi-a fost recomandată să o angajezi într-o 
acţiune de securitate şi că le ceri părerea despre ea. 

— Mă duc în camera mea. Am nevoie de cîteva minute de 
linişte, să mă concentrez asupra metodei pe care am s-o 
folosesc. 


174 


Deschise uşa şi o descoperi pe Paula pe coridor. Aceasta îl 
întrebă în şoaptă: 

— S-a eliberat terenul? 

— Da, tocmai plecam. 

— Ce acorduri bine orchestrate. Unul iese, altul intră. 

— Am uitat să-i spun ceva lui Tweed. Newman se întoarse şi 
intră în apartament o dată cu ea. Le-am făcut vînt celor doi copoi 
ai lui Bate, îi raportă el lui Tweed. 

— Foarte bine. Cum ai reuşit? 

— Pete şi cu mine am stat de cealaltă parte a holului şi ne-am 
uitat fix la ei tot timpul. Asta nu le-a plăcut deloc, apoi s-a întors 
Butler — avusese bunul-simţ să-şi dezbrace echipamentul de 
motociclist şi să-l lase pe undeva prin spate. Dedesubt purta un 
costum de zi. Şi-a dat imediat seama ce făceam noi acolo. Aşa că 
s-a trîntit pe un scaun de lîngă mine şi a început să se holbeze şi 
el la Mervyn Leek. Cred că trucul a ţinut — pentru că întotdeauna 
cînd Harry se uită insistent la cineva e suficient pentru ca acesta 
să nu se simtă deloc în largul lui. 

— Au plecat din hotel? 

— Da. A fost nostim să-i vedem cum încearcă să simuleze 
nepăsarea şi să dea impresia că stăteau acolo doar pentru a se 
odihni. Totul a fost o adevărată porcărie. Nu cred ca 
antrenamentele Brigăzii Speciale să se asemene cu ale noastre, 
nici pe departe. 

— Bună treabă! 

— Acum mă duc în camera mea, să văd cum pot s-o verific pe 
Trudy. 

— Despre ce verificare e vorba? întrebă Paula după ce ieşi 
Newman. M-am întors mai devreme, pentru că m-am hotărît 
repede cu ce să mă îmbrac diseară, la întîlnirea cu Chance. Imi 
pun rochia neagră. Am renunţat la treaba cu volănaşe — puţin 
cam prea exotică. Acum, ce e de verificat la Trudy? 

Tweed îi relată cum s-a desfăşurat cea de a doua întîlnire. Din 
me- morie îi repetă fiecare cuvint rostit. Paula se aplecase 
înainte cu o mină serioasă, înmagazinînd în minte fiecare detaliu. 

— Newman crede că a trecut cu succes proba, trase Tweed 
concluzia, dar eu l-am rugat să facă o cercetare la agenţia de 
securitate din New York unde spune ea că a lucrat. Asta face 
acum. Ai auzit cumva de Ramstead din Surrey, şcoala la care 
pretinde ea că a învăţat? 

— Asta e ca şi cum ai întreba dacă am auzit de Roedean. 


175 


— Aş vrea să dai un telefon la Ramstead, să încerci să intri în 
legătură cu directoarea şi să o verifici peTrudy cît mai amănunţit 
poţi. S-ar putea să fie greu. 

— Nu, nu va fi. Voi pretinde că am un copilaş, o fetiţă, căreia 
vreau să-i găsesc un loc la Ramstead cînd va împlini vîrsta 
necesară. O prietenă a mea, Petula Pennington, mi-a recomandat 
şcoala lor. Am să văd dacă numele stîrneşte vreun ecou. N-am să 
întreb ce taxă se plăteşte. Dacă faci asta, înseamnă că nu-ţi poţi 
permite Ramstead. Mă apuc de treabă chiar acum. 

In timp ce Paula obținea numărul şi apoi începu să discute cu 
directoarea, Tweed scoase din geantă un carnet cu foi albe şi 
începu să scrie pe el nume, încercînd să vadă ce legătură există 
între ele. Bate, Kamow, Mervyn Leck, Milt Friedman, Brad Braun, 
Lasalle, Bemcroft, Goslar, Blondul... îi fu uşor să lege printr-o 
trăsătură de unire pe Blond de Goslar. 
Mai erau şi alte persoane, dar în dreptul lor pusese semne de 
întrebare. Intre timp, Paula termină convorbirea telefonică şi veni 
să se aşeze lîngă el, cu un blocnotes în mînă. 

— Am avut noroc. Am discutat cu directoarea, care iese în 
curînd la pensie. De aceea lucrează pînă tîrziu. Şi-a amintit foarte 
bine de Petula Pennington. Am pălăvrăgit o vreme. Şi astfel am 
aflat că Petula se înţelegea bine cu cea mai mare parte dintre 
fete, apoi di- 
rectoarea a chicotit. Şi mi-a relatat că una, care nu o plăcea, a 
poreclit-o Pippy. 

— Sună ca şi cum fata noastră ar fi trecut examenul. 

Paula se îndreptă spre uşă şi-l introduse pe Newman, care 
intră dînd din cap. Tweed îl întrebă ce înseamnă acest gest, că 
doar măgarii fac aşa. 

— Am acţionat iute, raportă Newman. Am intrat în legătură cu 
agenţia şi l-am găsit pe omul care a angajat-o pe Trudy 
Waniowski. Este începutul după-amiezii la New York. Mi-a spus că 
era foarte bună şi că ar fi înţelept din partea mea dacă aş pune 
mîna pe ea. 

— Aşadar, verificarea s-a făcut pe ambele fronturi, comentă 
Paula. Acum mă duc să mă schimb. 

— Ai trecut printr-o perioadă grea, i se adresă Tweed. 
Distrează-te! |ţi doresc să petreci o seară plăcută. Trebuie să te 
bucuri de ea în pace, măcar cîteva ore. 

Un bărbat bine făcut, cu un păr bogat şaten-închis, intră la 
Sandolini's. li dădu pardesiul negru fetei de la garderobă, în timp 
ce managerul îi ura bun venit. 


176 


— Pierre Martin. Am rezervat o masă pentru două persoane. 

— Nu găsesc înregistrarea rezervării, îl informă managerul 
după ce îşi controlă registrul. 

— Atunci am să iau masa aceea din colţ, în fund. Managerul 
era gata să spună că a fost rezervată, cînd bărbatul îi strecură 
discret în mînă o bancnotă. „Pot să mai aranjez puţin mesele", îşi 
zise directorul în gînd, apoi îl conduse pe oaspete spre cea 
indicată. Cînd se aşeză, omul cu părul închis la culoare îl privi. 

— Am să încep să mănînc chiar acum. Ea întîrzie întotdeauna, 
însoţitoarea mea... 

Cînd dădu comanda, o şuviţă de păr îi căzu pe unul dintre 
obraji. El o lăsă acolo. Pipăind buzunarul hainei, mîna atinse 
şiragul de perle, terminate la capăt cu sîrma tăioasă ca o lamă. 
Scoase din alt buzunar un exemplar din Marcel Proust şi începu 
să citească. Din cînd în cînd îşi arunca privirea în partea cealaltă 
a restaurantului, unde Paula stătea de vorbă cu Burgoyne. 

La bar, Pete Nield stătea pe un scaun înalt lîngă o femeie 
atrăgătoare, cu un aspect rafinat. Intinzîndu-se să ia meniul, îi 
răsturnă paharul. 

— Mii de scuze, doamnă. Trebuie să-mi daţi voie să comand 
altul, zise el cu un zîmbet, în timp ce barmanul ştergea 
tejgheaua. Sînt singur. Afaceri la Paris. Sînt aproape convins că 
nu sînt chiar atît de norocos încît dumneavoastră să fiţi tot 
singură. 

— De fapt, chiar sînt, răspunse ea după ce se uită bine la el. 
Mi-am găsit prietenul într-o situaţie compromiţătoare. De aceea 
tocmai am pus capăt relaţiei. Am venit pentru a fi printre 
oameni. 

— Şi chiar sînteţi. Vă aflaţi cu mine. Cred că o cină aici v-ar 
învesseli... 

La masa lor, Paula găsea că Burgoyne era foarte însufleţit şi 
amuzant. Acesta îi spunea glume, dintre care unele o făcură să 
izbucnească într-un ris strident, apoi ea îl întrebă despre 
experienţele lui din deşert, după care luă o gură de şampanie. 

— A trebuit să mă deghizez odată într-un pui de cămilă, zise el 
serios. Foarte greu să-ţi faci braţele şi picioarele să se mişte ca 
ale unei cămile. Cu degetele imită mişcarea pe faţa de masă. 
Arabii se holbau la mine, apoi îşi mutau privirea în altă parte. A 
fost o treabă 
grea — să le mişc pe toate patru deodată, timp de ore întregi. 

— Eşti un idiot, îl tachină ea distrîndu-se de minune. 

— Apoi am băut o cafea cu Saddam. 


177 


— Saddam Hussein? Cum ai reuşit asta? 

— Saddam Aii, un om al meu de legătură din bazar, răspunse 
el. 

Foarte gras. Cu braţele descrise un cerc larg. Se mişca neîncetat 
pe banchetă, apoi îşi umflă obrajii, imitîndu-l pe grăsan. Mi-a 
spus unde erau ascunse rachetele secrete. 

— Şi le-ai găsit? 

— Cînd am sosit la locul indicat, deghizat în arab, fuseseră 
deja mutate pe transportoare. Rămăsese doar o adunătură de 
tunuri medievale. Astea erau singurele arme pe care le avea, 
zise el solemn. Motiv pentru care am cîştigat Războiul din Golf. 
Tot armamentul cu 
care s-a tras în trupele noastre a fost format din nişte bile de tun. 

— Nu cred un cuvint din toate astea, chicoti ea. Să ştii că eşti 
pur şi simplu nebun. 

— Ştiu, fu el de acord împăciuitor. Cînd am fost în Kuwait... 
Stînd la o masă dintr-o nişă, Nield putea să-i aibă pe Paula şi pe 
Burgoyne în raza lui vizuală. Ea era atît de absorbită, atît de 
încîntată de seara aceasta veselă, încît nu-l observase nici pe el, 
nici pe prietena lui de ocazie. 

Omul cu părul închis la culoare privea atent desfăşurarea 
cinei. Cînd ei au terminat de băut cafeaua, şi-a plătit nota şi a 
ieşit calm afară. 

— Te deranjează o scurtă plimbare, înainte de a intra în hotel? 
sugeră Burgoyne. 

— Chiar aş vrea să iau puţin aer proaspăt. Şi am văzut nişte 
magazine interesante vizavi, pe o stradă lăturalnică. Vitrinele 
sunt luminate. 

— Şi închise, sper. Diamantele costă o avere... 

Strada era îngustă şi foarte slab luminată, cu excepţia 
magazinelor care aveau lumini orbitoare în vitrinele protejate cu 
grilaje. Paula mersese o bună bucată de drum, cînd un american 
rătăcit îl întrebă pe Burgoyne cum să ajungă la Concorde. 
Burgoyne a F trebuit 
să-i descrie de trei ori care e direcția. Intre timp, Paula ajunsese 
la un colț, de unde se deschidea un mic scuar, aflat chiar în 
direcția care era sigură că-i va conduce la Ritz. Foarte slab 
luminat, avea cîteva alei pe care se putea ieşi din el. Într-o firidă, 
un om cu părul închis la culoare aştepta. 

Paula se opri în fața unei vitrine luminate, pentru ca Burgoyne 
să o poată ajunge. Atunci gura rotundă a unei ţevi de revolver îi 


178 


fu înfiptă în coaste. În spatele ei, un om scund şi cu faţa rotofeie, 
purtînd pe cap o beretă, vorbi cu accent american: 

— Nu mişca, dacă nu vrei să te expediez pe loc în fundul 
iadului, îl simţi cum îşi bagă o mînă în părul ei şi o trage de 
ceafă. 

Bancroft rînji. Acesta era genul de sport pe care-l savura din 
plin. Apoi, simţi la rîndul lui un pistol împungîndu-i spatele. 

— la-ţi mîna din părul ei! ordonă Nield. Ori îţi arunc şira 
spinării în aer, în mici fărime. 

— Pleacă de aici, mirii Bancroft fără să întoarcă capul. Fă ce ai 
spus şi, din reflex, o ucid la rîndul meu. 

— Atunci singurul lucru care ne rămîne de făcut, reluă Nield 
calm, e ca amîndoi să aruncăm armele jos, pe trotuar. Cît număr 
pînă la trei. 

Bancroft se îndepărtă puţin de Paula. Revolverul însă îi era 
îndreptat în continuare direct spre ea. Cînd el s-a retras, Nield a 
făcut acelaşi lucru, dar ţinea Walther-ul proptit în spinarea lui. 

— Să începem deci, zise el cu aceeaşi voce calmă. Unu.. .doi... 
trei. Bancroft dădu drumul armei şi aceasta se lovi de pavaj, cu o 
milionime de secundă înainte ca Nield să dea şi el drumul 
pistolului. Americanul se răsuci, îşi lăsă umerii în jos şi-l atacă pe 
Nield, 
încercînd să-l împungă cu capul în piept. Acesta se azvirli într-o 
parte. Bancroft o luă la fugă şi dispăru după colţ, exact înainte ca 
Burgoyne să-şi facă apariţia. 

Umbra omului cu părul închis la culoare se strecură afară din 
firidă. Burgoyne ridică revolverul Smith & Wesson şi trase. 
Glonţul muşcă piatra dintr-unul dintre colţurile firidei. Burgoyne 
mai trase o dată şi mai multă piatră se sparse, din colţul care 
dădea spre aleea pe care omul cu părul închis la culoare 
dispăruse deja. Burgoyne se 
lansă în urmărirea lui, alergînd ca un ogar, dar se opri la intrarea 
pe alee şi se întoarse. 

— A plecat. Aleea continuă după colţ. Se putea să mă fi 
aşteptat pe mine. Paula, te simţi bine? 

— Sugerez să o însoţim imediat pînă în strada St-Honore, 
interveni Nield ferm. Opreşte primul taxi şi să mergem înapoi la 
Ritz! 

— Ai avut o seară plăcută? întrebă Tweed cînd îi dădu drumul 
Paulei în apartamentul lui. 

— Super. Pînă în clipa în care doi asasini au vrut să mă 
elimine. Tonul ei era şovăielnic. Tweed o ajută să se aşeze, după 


179 


ce îşi aruncă haina pe o canapea. Cineva bătu în uşă. Cînd Tweed 
deschise, Burgoyne era în prag. 

— Paula are să-ţi spună ce s-a întîmplat. Eu trebuie să şofez 
nu glumă, pe ruta pe care o vei urma tu miine seară. Mai întîi 
Geneva, apoi spre Annecy. Am să iau legătura cu voi — cînd am 
să pot... 

— Pari zdruncinată, rosti Tweed după ce Burgoyne plecă. 
Putem să cerem să ni se aducă în cameră nişte ceai, cu mult 
zahăr. 

— Nu vreau ceai. 

Dar Tweed îl comandase deja. Paula stătea foarte liniştită şi 
dreaptă, aşa că Tweed nu mai zise nimic pînă cînd sosi chelnerul. 
Apoi îi turnă o ceaşcă de ceai şi adăugă mult zahăr. Ea încercă să 
ridice ceaşca şi farfurioara, dar mîna îi tremura. Injură, apoi 
încercă 
din nou, ţinînd ceaşca cu amîndouă mîinile. După ce o goli, şi el 
fu gata să i-o umple din nou, ea dădu din cap, apoi începu să 
povestească totul cu mult calm, descriind în amănunt ceea ce se 
întîmplase. In timp ce asculta, expresia lui Tweed deveni 
fioroasă. 

— Aşa că, încheie ea, Nield a oprit un taxi şi am sosit cu toţii 
aici. 

— Aşadar, Bancroft a fost cel care ţi-a pus pistolul în coaste, 
înainte ca Pete să-i vină de hac. Şi criminalul din firidă îmi 
închipui că era Blondul. Păcat că Burgoyne n-a reuşit să-l 
împuşte. 

— A încercat, dar totul s-a petrecut atît de repede! 

— Cum te simţi acum? 

— Foarte obosită. Ceaiul a fost o idee bună. M-a liniştit. Şi tu 
eşti livid. 

— Am o idee cum să-i înlăturăm pe americani. Du-te la tine în 
cameră şi încearcă să dormi! Nu vom pleca pînă miine la miezul 
nopţii. Poţi să dormi toată ziua. 

— Minunată idee... 

Se aplecă şi-l sărută pe obraz. Tocmai ieşise, cînd sună 
telefonul. Tweed răspunse. Era Trudy. 

— Intreaga unitate a plecat de la Crillon la un alt hotel luxos 
din apropiere. Nu ştiu de ce. Eu sînt acum în baie, cu duşul în 
funcţiune. lată amănuntele, inclusiv în ceea ce priveşte 
apartamentul lui Karnow, unde seara la ora nouă cinează cu 
toţii... 


180 


— Stai şi tu la masă cu ei? o întrebă Tweed după ce îşi notă 
datele. 

— Nu. E o treabă numai între bărbaţi. Eu mănînc singură în 
sufragerie. 

— Sub nici o formă să nu cinezi cu ei miine seară! 

— Să fii sigur. Acum trebuie să plec. Bancroft continuă să mă 
plictisească, încercînd să intre în camera mea. Intotdeauna pun 
lanţul cînd deschid uşa, pentru a-l opri. 

— Să nu-l laşi niciodată să intre. E pur şi simplu un sălbatic — 
dar tu ştii asta... 

Imediat ce termină convorbirea cu Trudy, Tweed îi convocă pe 
Newman şi pe Marler la el în apartament. Aceştia ascultară 
atenţi, în timp ce el le dădea datele comunicate de Trudy, apoi 
schiţă un plan, la care Marler aduse cîteva îmbunătăţiri. Tweed îl 
întrebă dacă ar putea să facă rost de echipamentul necesar 
operaţiunii. 

— Cu uşurinţă, răspunse Marler. Am un om de legătură care a 
sustras de la poliţie o grămadă de echipamente. Cred că am 
putea să-i invităm şi pe Nield, şi pe Butler la această mică 
petrecere. 

— De acord, răspunse Tweed. Şi cînd Paula apare în cele din 
urmă, îi voi cere să bată la maşină documentul. Să-i izbim cu 
forţă. Aţi auzit prin ce a trecut Paula în seara asta? _ 

— Ne-a spus Pete acum citeva minute, răspunse Newman. li 
vom izbi cu mare forţă. Va fi o adevărată plăcere. Jos Dungile şi 
Stelele! 

Cînd Paula intră în apartamentul lui Tweed în după-amiaza 
următoare, el o informă că toţi membrii echipei îşi făcuseră deja 
bagajele şi erau gata de plecare. 

— Şi eu am împachetat. Am dormit dusă. Acum sînt gata de 
orice. 

— Atunci ai putea să baţi pentru mine ceva la maşină, pe o 
foaie de hirtie. 

— Cei de la Ritz ne pun totul la dispoziţie. Am să-i rog să ne 
trimită o maşină de scris. Ce trebuie să scriu? 

— Sus pe pagină cui îi e adresată: Direction de la Surveillance 
du Territoire. Şi între paranteze D.S.T. 

O întrebă apoi dacă nu dicta prea repede, în timp ce ea lua 
note pe un carnet. Dădu din cap negiînd. 

— lar pe rîndul următor: Directorului René Lasalle, apoi, 
Asistentului Lapin, între paranteze: prenume necunoscut. După 


181 


care, pe celălalt rînd: Funcţia Organizaţiei — Contraspionaj. Şi 
apoi, adresa — strada Saussaies... 

Tweed continuă să dicteze. Cînd termină, zîmbi, dar fără urmă 
de veselie. 

— Cînd Lasalle va primi aceasta, îşi va ieşi din minţi. Îi va 
aresta pe americani şi probabil va ordona imediat expulzarea, 
după ce se va consulta cu Elysee. Preşedintele francez va sări în 
sus. Cînd termini, pune scrisoarea într-o filă albă. Şi mizgăleşte 
pe ea „Vance 
Karnow. Top Secret“, apoi dă-i-o lui Newman. 

— Pui tu la cale ceva. Imediat cer să ne trimită sus maşina de 
scris. N-o să dureze prea mult timp. 

— Eun tip nou de bombă, îi spuse Tweed. 

La ora 20.55, Marler bătu la uşa apartamentului lui Vance 
Karnow de la hotelul în care se mutase. Purta o jachetă albă, 
luată de la un chelner pe care-l lăsase inconştient în liftul de 
serviciu. Brad Braun, americanul înalt şi cu părul negru, descuie 
uşa şi o deschise larg. 

— Room service, anunţă Marler. 

— S-a adus deja, începu Braun. 

Dar nu-şi mai termină niciodată propoziţia. Marler îi trase un 
genunchi între picioare. În timp ce Braun se chirci gemînd, Marler 
se dădu deoparte. Trei bărbaţi cu măşti de gaze şi cu pistoale cu 
gaze lacrimogene în miini dădură năvală în apartament. Opt 
membri ai 
Unităţii Patru îşi mîncau cina de jur împrejurul mesei. Cei trei 
atacatori deschiseră focul. Apartamentul se umpluse de o ceaţă 
deasă formată din gaze lacrimogene, cînd intră Marler, care 
purta la rîndul lui mască de gaze. Americanii, şocaţi, nu mai 
vedeau nimic, unii dintre ei căzînd chiar cu capul în farfurie. Cei 
patru intruşi se 
mişcară cu viteză. După ce făcură înconjurul apartamentului, 
dădură fiecărui american inconştient cîte o lovitură cu patul 
pistoalelor. Marler închise uşa, pentru a opri gazele să iasă pe 
coridor. Newman scoase hirtia scrisă de Paula, privi în jur şi o 
ascunse sub mapa de piele de pe birou. Toţi cei patru bărbaţi 
părăsiră camera, închizind uşa în urma lor. Butler şi Nield 
alergară spre liftul de serviciu şi se urcară în el. Imediat ce şi 
Newman fu înăuntru, Marler apăsă pe buton şi ascensorul cobori 
spre parter. Newman se aplecă şi băgă o bancnotă de cinci sute 
de franci între degetele liftierului inconştient, 
care era lungit într-un colţ. 


182 


Şi înainte ca uşa să se deschidă, îşi scoaseră măştile de gaze 
şi, împreună cu pistoalele, le băgară în nişte pungi rezistente 
inscripţionate cu numele unui magazin londonez bine cunoscut. 
Pînă afară au avut de parcurs doar o scurtă distanţă, apoi se 
aruncară într-o 
maşină care îi aştepta, pe care tot ei o parcaseră mai înainte. Pe 
drumul spre Ritz, se mai opriră o dată pe o stradă laterală. 
Newman alergă la o cabină telefonică şi-l sună pe Lasalle pe 
numărul particular. Nici măcar nu încercă să-şi schimbe vocea. 

— Lasalle, ar fi mai bine să mergi la hotelul acela însoţit de o 
echipă puternică. S-a întîmplat o adevărată mizerie. Americanii 
din apartament... Părea alarmat şi aproape a rupt-o la fugă, 
înainte ca eu să întrerup legătura, i se adresă apoi lui Nield, care 
se afla la volan. 


CAPITOLUL 21 


Cu cinci minute înainte de miezul nopţii, trei automobile 
plecară din faţa hotelului Ritz. Primul vehicul era condus de 
Marler, care îl avea pe Butler ghemuit pe locul de lîngă el. Cel de 
al doilea era condus de Pete Nield, care călătorea singur. In a 


treia maşină, la 
volan, se afla Newman, iar Tweed şi Paula stăteau pe bancheta 
din spate. 


Traficul era atit de redus, încît, după ce au lăsat în urmă 
Parisul, maşinile s-au distanțat, dar nu prea mult una faţă de 
alta, doar atit cît fiecare să vadă maşina din faţă. Era o noapte 
rece, cu stele stră- lucitoare şi o lună care arunca o lumină 
puternică peste peisajul rural care se desfăşura în dreapta şi în 
stînga lor. 

— Îmi pare rău că v-am luat în ultimul minut, zise Newman, 
dar a trebuit să verificăm maşinile cu grijă. 

— O măsură de precauţie excelentă, răspunse Tweed. 

— Mă întreb dacă îl vom găsi pe Goslar, cugetă Paula cu voce 
tare. 

— Sigur că da, pînă la urmă, o asigură Tweed. A început să 
facă greşeli. Să-şi lase în urmă semnătura. 

— Semnătura? 

— Da. S-a repetat. La Gargoyle Towers din Dartmoor a 
închiriat locul pentru trei luni, apoi, după două sau trei săptămîni, 


183 


a plecat, în La Defense a închiriat întreaga clădire pentru o 
perioadă îndelungată şi a părăsit-o după numai o lună sau aşa 
ceva, apoi, ştim 
că a închiriat apartamentul doamnei Markov pentru o lună, şi a 
plecat în douăzeci şi patru de ore. 

— De ce l-a pus pe Blond să o ucidă pe biata doamnă Markov? 

— Pentru că l-a văzut urcînd scările spre apartament. Silueta 
cu pelerină. Nu vrea să rişte nimic, doctorul nostru Goslar. Cînd 
tu dormeai, m-a sunat Lasalle în legătură cu părul blond pe care 
Burgoyne l-a găsit pe duşumeaua din apartamentul ei. Mi-a spus 
că analistul lui i-a comunicat că în mod cert e păr de femeie. 

— Ciudat, comentă Paula. 

— Altă pistă falsă. Ca mănuşile lăsate la Gargoyle Towers, apoi 
altă pereche la La Defense. Intotdeauna făcea aceasta în timpul 
Războiului Rece, pentru a ne deruta. 

— Doar dacă silueta cu pelerină, pe care doamna Markov a 
văzut-o pe scară, n-a fost într-adevăr o femeie. 

Paula deschise sacul de voiaj, care era împărţit în 
compartimente. Conţinea o întreagă varietate de grenade. Marler 
intrase în camera ei de la Ritz chiar înainte de a pleca şi dintr-un 
sac de pînză mare scosese o mulţime de grenade. 

— la astea. Sînt bombe incendiare. 

— Am deja şrapnele şi grenade paralizante, protestă ea. 

— Şi acum mai ai şi bombe incendiare. 

— Ce ai zice de un pistol-mitralieră? glumi ea. Doar îl păzesc 
pe Tweed. 

— Ai aici tot ce vrei, zise el dîndu-i sacul cel adînc. 

Inăuntru găsi într-adevăr un pistol-mitralieră şi toată muniţia 
necesară. Acum se afla pe podea, la picioarele ei. In timp ce 
Marler pleca, ea îi mai spusese tot în glumă: 

— Probabil că te aştepţi să aibă loc un fel de bătălie a 
bătăliilor. 

— Chiar mă aştept, răspunse Marler fără să zimbească. 

Acum, în timp ce convoiul celor trei automobile grăbea în 
noapte de-a lungul autostrăzii, înaintînd cu viteza maximă legală, 
creierul ei lucra intens. li făcu semn cu cotul lui Tweed. 

— Serena Cavendish nu şi-a dat încă arama pe faţă. A venit să 
te vadă? 

— Da, în timp ce dormeai. A vrut să-mi spună că l-a văzut pe 
mesagerul care i-a livrat acasă partea a doua a plăţii. Iți 
aminteşti? A fost plătită să fotografieze Appledore şi 
împrejurimile, cu două săptămîni înainte ca Goslar să otrăvească 


184 


marea. Jumătate din sumă i-a fost dată înainte de a-şi îndeplini 
sarcina, iar restul după ce a lăsat 
fotografiile într-o cabină telefonică de pe Curzon Street. 

— Şi cum arăta mesagerul? 

— S-a întîmplat să se uite prin perdeaua de dantelă, cînd i s-au 
adus banii. Se lăsase întunericul, dar l-a văzut bine la lumina 
unui felinar de pe stradă. Un om foarte mare, cu părul tuns 
periuţă. Ea a plecat cu avionul înaintea noastră, aşa că voi putea 
s-o întîlnesc cînd ajungem la Geneva. 

— Poţi să o suni, să o avertizezi unde sîntem? Poate chiar 
acum? 

— Da. Am numărul ei de mobil, dar n-o sun încă. Din ceea ce 
mi-ai spus, continuă el adresîndu-i-se lui Newman, se pare că ai 
făcut curăţenie în noul hotel al americanilor. 

— Şi mie mi-a plăcut treaba asta, zise Paula extrem de 
încîntată. Cel puţin ăştia au ieşit din peisaj. 

— Nu chiar, Newman făcu o pauză, ştiind că informaţiile lui nu 
vor fi bine primite. Trudy nu se afla acolo, slavă cerului! Dar nici 
Vance Kamow — şi nici Bancroft. 

— Înseamnă că Bancroft încă mai bîntuie prin împrejurimi, 
comentă calmă Paula. 

— Da. Pe undeva pe aici. 

Paula simţi un fior de nelinişte. Şi pentru a-şi alunga gîndurile, 
privi afară pe fereastră. Noaptea, în lumina lunii, peisajul francez 
plin de pace era ca de vis. Pe cîmp se întindea, coborînd de pe 
dealul din depărtare, o uriaşă plantație de vie. Vinul de toamna 
viitoare era pe drum. Pe autostradă traficul era foarte redus, cele 
mai multe autovehicule fiind uriaşele autocamioane de mare 
tonaj care se îndreptau spre sud şi pe lîngă care treceau 
depăşindu-le, precum şi cele care mergeau spre nord, spre 
îndepărtatul Paris. 

— Ai încercat să dai două telefoane, i se adresă ea lui Tweed. 

— Da. Lui Burgoyne, dar nu răspunde. Tu ştii că nu am 
încredere în nenorocitele astea de telefoane mobile. Nu 
funcţionează întotdeauna. 

— Probabil că n-a descoperit încă nici o zonă unde ar putea să 
aibă loc o ambuscadă. Asta ar putea să fie o veste bună. De fapt, 
el trebuia să ne sune pe noi. Aşa că, înseamnă că n-a găsit nimic. 
Cred că a trecut deja prin Geneva şi acum se află în drum spre 
Annecy. Nu ştiu exact ce anume din descrierea făcută de Serena, 
despre mesagerul 


185 


care i-a adus restul sumei de bani care i se cuveneau, îmi 
aminteşte de Gorilă? 

— Cred că ar trebui să ştiţi, îi anunţă Newman întorcîndu-se 
spre ei, că sîntem urmăriţi. Din clipa în care am părăsit hotelul 
Ritz. Mă aşteptam la asta, dar mă întreb cine sînt prietenii ăştia 
ai noştri. 

Acum cîtva timp m-am înscris într-o curbă largă şi sînt sigur că 
am văzut nu o maşină, ci două, agăţate de coada noastră. Au 
rămas puţin în urmă, dar am impresia că încă mai sînt pe aici. Mă 
întreb din care grup fac parte. 

Şi mai exista şi un pilot, care conducea un elicopter deasupra 
autostrăzii şi care putea să vadă traficul care se desfăşura jos. In 
faţă, cu mult înainte, era convoiul format din cele trei maşini ale 
lui Tweed, rulînd aparent destul de încet, cu toate că mergeau pe 
autostradă. 

Dar, la o anumită distanţă în spatele lor, mai văzu o maşină. 

La volanul acesteia era Abel, Gorila, cu ochii lipiţi de stopurile 
din spate ale maşinii lui Tweed din depărtare. Era singur. La Paris 
aşteptase într-o cafenea deschisă toată noaptea, bînd cafea, iar 
maşina o lăsase parcată afară. De la fereastra la care se 
aşezase, vedea bine uşa de intrare la Ritz. II văzuse pe Tweed 
plecînd cu Paula şi cu Newman, dar nu-şi dăduse seama care 
este semnificaţia faptului că Marler şi Butler se îndreptară 
tacticos spre maşina lor parcată pe strada care ducea la Operă. 
Nici nu observase cînd Nield îi urmase, pentru a se urca în 
propria maşină. 

Mai devreme, într-un mesaj primit de la Goslar, cu vocea 
aceea hirîită, lui Abel i s-a dat numărul de mobil al unui oarecare 
Gustav Charles. | se spusese să-i raporteze acestui Charles 
fiecare mişcare a lui Tweed, la intervale regulate. Goslar nu îi 
dăduse nici o idee 
despre locul unde se afla acest misterios Charles. Cînd îl sunase, 
după ce îşi spusese numele, acesta ascultase mesajul, apoi 
rostise un singur cuvint: 

- Mergi. 

Gorila, acţionind adesea de unul singur, avea obiceiul să 
vorbească tare. Aşa făcu şi acum. 

- Ai ajuns la capătul liniei, Tweed. Undeva, în faţă, o trupă de 
asalt e gata să te trimită în iad. 

Abel aştepta cu nerăbdare desfăşurarea evenimentelor. 
Singurul lucru care-l supăra era convingerea că el era urmărit. 


186 


In maşina care-l îngrijora pe Abel se aflau doi bărbaţi. Şofer 
era Mervyn Leek. Lîngă el, cu o hartă deschisă pe genunchi, se 
afla Bate. 

Informaţia că Tweed pleca îi parvenise de la un om al lui 
postat în hotelul Ritz. Au sosit într-un loc de lîngă hotel, exact în 
momentul în care maşina lui Tweed pleca. 

— Ar trebui să fim mai mulţi, comentă Leek nervos. 

— Tu stai cu ochii pe şosea! îl repezi Bate, apoi deschise 
torpedoul şi scoase de acolo un revolver. Cînd, în cele din urmă, 
ne vor conduce la Goslar, o vom folosi pe prietena lui, Grey, ca 
ostatică, pentru a-l căpăta în schimb pe Goslar. Am hotărît că 
prea mulţi de-ai 
noştri ar fi putut să fie descoperiţi. 

— Dacă aşa spui tu. 

— La dracu', Leek, chiar aşa spun. 

In ultima maşină pe care o vedea pilotul se afla Vance Karnow. 
Alături de el, Bancroft conducea cu miinile încleştate pe volan. 
Karnow ţinea desfăcută pe genunchi o hartă a şoselelor. Era un 
observator excelent şi ştia exact unde se afla. 

Bancroft, purtînd o beretă şi un hanorac, aşteptase în aceeaşi 
cafenea deschisă toată noaptea pe care o folosise şi Gorila, dar 
nu-l observase pe uriaş. Cafeneaua era plină de francezi, prinşi în 
ritualul savurării băuturii şi fumînd Gauloises. 

Bancroft fusese mai inteligent decît Gorila. Din privirea rapidă 
pe care o aruncase în barul de la Ritz, îl identificase imediat pe 
Marler. Aceasta se petrecuse cînd Tweed, împreună cu Paula şi 
Newman, se uitau la Karnow şi la acoliţii lui bînd alături de Trudy. 
Părăsind cafeneaua, Bancroft văzuse prima maşină. Intorcîndu-se 
apoi, cu umerii căzuţi şi o sticlă în mînă, îl zărise şi pe Nield 
urcînd în cea de a doua maşină. Atunci, la telefonul mobil, îl 
anunţase pe Karnow, chiar în clipa în care Tweed, împreună cu 
Paula şi cu Newman, se grăbea să urce în maşină. 

Mai devreme, Karnow aşteptase într-un club de noapte din 
apropiere. Foarte plictisit, le privea pe franţuzoaicele sumar 
îmbrăcate care dansau, gîndindu-se că fetele de la Vegas îşi 
făceau meseria mult mai bine. De fapt, totul se făcea mult mai 
bine în State, 
după părerea lui. | se alătură lui Bancroft, imediat ce acesta îl 
sună, mulţumit să iasă din clubul acela. 

Mai înainte, cam pe la ora zece, sunase în apartamentul lui de 
la hotel, să le spună subalternilor că va întîrzia la cină, dar a 
răspuns un chelner: 


187 


— În apartamentul dumneavoastră a avut loc o descindere. 
Toată lumea a fost arestată... 

Apoi, altă voce a preluat conversaţia: 

— Cine e la telefon? Lasalle punea întrebarea, furios pe 
chelner. Identifică-te, te rog! 

Dar Karnow a pus receptorul în furcă, apoi i-a spus lui Bancroft 
că vor lua masa într-un mic restaurant de lîngă Ritz. Abia mai 
tîrziu, Bancroft s-a mutat în cafeneaua deschisă toată noaptea, 
iar Karnow a intrat în clubul de noapte, după ce a plătit o taxă de 
intrare 
exorbitantă. 

In timp ce continuau să ruleze pe autostradă, Karnow studie 
din nou harta. Bancroft era aplecat peste volan, urmărind 
stopurile roşii ale maşinii din faţă. 

— Mai sînt două automobile în spatele primelor trei, raportă el 
din nou. 

— Şi vor mai apărea şi alte întăriri, zise Karnow cu răceală, dar 
cînd va veni vremea, cînd Tweed îl va contacta pe Goslar, nu ne 
vor deranja prea tare. 

— li vom arunca pe toţi în aer, mirii Bancroft. 

— Vrei să spui că tu îi vei arunca, i se adresă Karnow. 

— Noi — eu — avem o mare putere de foc, zise Bancroft 
anticipînd totul cu cruzime. 

Avea dreptate. O ladă solidă aşezată pe podeaua maşinii 
conţinea o varietate incredibilă de arme. Plus cele trei pistoale 
automate ascunse în tureatca bocancilor. Cîndva împuşcase 
cincisprezece oameni deodată. 


Doctorul Goslar era îmbrăcat într-un halat alb, asemănător 
celui purtat de profesorul Saafeld, cînd a fost vizitat de Tweed la 
conacul lui din Holland Park, în Londra. Halatul lui Goslar se 
atinse de o masă, cînd acesta se îndreptă spre fereastra în stil 
normand prin care privi atent afară în noapte. 

Era zăpadă abundentă pe versantul abrupt care cobora de la 
vechiul castel pînă la lacul de dedesubt. Lumina lunii se reflecta 
pe gheaţa care se formase de-a lungul malurilor. Nici un licăr de 
lumină în satul îndepărtat, aflat de partea cealaltă a lacului. 
Goslar se 
întoarse la lucru, în camera din vîrful castelului. 

Laboratorul nu semăna cu o scenă dintr-un film de science 
fiction. Şi de asemenea, era total diferit de cel dintr-un film 


188 


despre Frankenstein. În ciuda frigului intens de afară, de pe 
munte, camera era bine încălzită. In mijlocul ei se afla o 
structură asemănătoare 
unui cuptor vechi, ale cărui margini se ridicau deasupra podelei 
cam pînă la înălţimea coapselor. În partea de sus, avea o 
deschizătură cu un diametru de aproximativ doi metri şi era 
descoperit. Cam cu zece metri mai jos de nivelul podelei, ardea 
un foc uriaş. Era atît de puternic, încît încălzea şi camera de 
deasupra. 

Acesta avea un dublu scop. Nu numai să încălzească camera 
cu pereţii din piatră, ci era folosit pentru a se arunca înăuntru 
materialele nefolositoare. Focul era de o asemenea ferocitate, 
încît consuma imediat orice se arunca în el. lar căldura era atît 
de intensă, 
încît o mare parte din pardoseala de deasupra era fierbinte. 
Goslar îşi ţinu halatul strîns cu mîna, pentru a nu atinge cuptorul. 

Deasupra capului lui se aflau o multitudine de tuburi de sticlă 
transparentă, care făceau legătura de la un container sub formă 
de glob mare la altul. Cînd lichidul ieşea dintr-un glob, pe drumul 
său din tuburi, pînă la celălalt, trecea printr-un filtru. Acest 
proces 
continua pînă cînd, în final, lichidul astfel tratat se scurgea într-o 
canistră mare plasată pe una dintre mesele laboratorului. 
Canistra era plină pe sfert. Va mai fi nevoie de ceva timp pentru 
a se umple. 

Pe altă masă erau aşezate două canistre pline deja cu lichid. 
Acestea erau făcute dintr-un plexiglas foarte rezistent, ca acela 
folosit la construcţia carlingii pilotului unui elicopter. Aproape 
incasabil. Fiecare canistră era astupată cu un capac bine răsucit. 
In ele se afla 
destul lichid pentru a ucide pe loc cel puţin cincizeci de milioane 
de oameni, dacă ar fi fost vărsat în rezerva de apă a unei ţări 
foarte populate — sau spulberat de către o rachetă, sub formă 
de spray. 

In esenţă, laboratorul era o distilerie uriaşă, care distila lichidul 
transformîndu-l în starea letală finală. Silueta în halat alb îşi privi 
ceasul de la mînă. Era timpul să plece. Mai verifică apoi o uşă 
aflată pe un zid care dădea spre o scară de incendiu. Era 
încuiată. Goslar mai aruncă în jur o ultimă privire. Pe una dintre 
mese zăceau rămăşiţele unei broaşte țestoase, de cel puţin un 
metru şi un sfert lungime. Intr-un stadiu precedent, fusese 
injectată cu o siringă hipodermică şi murise imediat. Carapacea a 


189 


fost apoi înlăturată cu grijă, expunînd interiorul, de unde Goslar a 
extras un ingredient rar, 
elementul-cheie pentru producerea armei inventate de el. 

Mulţumit că a treia canistră va avea nevoie de suficient timp 
pentru a se umple, Goslar părăsi laboratorul, păşind cu grijă pe o 
scară de piatră în spirală care ducea spre etajul inferior. Camera 
în care ajunse era mobilată confortabil. Goslar petrecu un timp în 
baie, 
apoi ieşi îmbrăcat cu haine groase. 

Coborînd o altă scară, doctorul deschise uşa spre un garaj care 
găzduia o maşină echipată cu cauciucuri de zăpadă. Era gata să-l 
poarte pe drumul greu care ducea la oraş. Toate luminile erau 
aprinse, astfel încît sătenii din cătunul din depărtare să-şi dea 
seama că în castel încă se mai afla cineva. 

Lumina lunii sclipea pe stratul gros de zăpadă care acoperea 
muntele nu prea înalt care se ridica mai sus de castel, dar cu 
cîteva sute de metri mai jos, virful se proiecta ca un pisc 
monstruos pe ceva ce semăna cu o platformă uriaşă. Şi cu greu 
ai fi putut să găseşti 
zăpadă în peştera aflată dedesubt. 


CAPITOLUL 22 


Motociclistul, cu casca de protecţie îndesată pe cap şi cu 
vizorul lăsat ce-i ascundea figura, rula în viteză pe autostradă. 
Depăşi maşina cu Bate şi Leek înăuntru, continuîndu-şi cursa. 
Trecu în goană pe lîngă maşina Gorilei, dar reduse viteza cînd se 
apropie de următoarea. Tweed, aşezat în dreapta, cobori 
geamul. Paula apucă Browning-ul şi-l îndreptă în afară, prin 
fereastră. 

— Stai liniştită, o atenţiona Tweed. Nu face nimic, dacă nu 
face el întîi vreo mişcare dubioasă. 

Apoi se uită afară, în timp ce motociclistul conducea paralel cu 
ei. Pe mîna stingă, acesta nu purta mănuşă. Şi astfel Tweed putu 
să-i vadă degetul mare, cu unghia vopsită cu ojă, făcînd un gest 
spre spate, apoi ridicînd trei degete, după care motociclistul 
acceleră. 

Paula se încruntă, în timp ce Tweed ridică geamul, pentru a nu 
lăsa aerul îngheţat al nopţii să pătrundă prea mult în maşină. 


190 


— A fost vorba de un gest grosolan — cel pe care l-a făcut 
tipul? întrebă ea. Sau era o tipă? 

— Ai avut dreptate, îi strigă Tweed lui Newman, trei maşini 
continuă să ne urmărească. 

— Şi de unde ai aflat acum asta? întrebă Newman. 

— Increde-te în spusele mele! răspunse Tweed. 

In faţa lor motociclistul mergea acum pe lîngă maşina lui 
Nield, apoi îşi continuă drumul spre cea dintii maşină. Butler îl 
văzu venind în oglinda retrovizoare. Cu agilitate, se întinse spre 
bancheta din spate, apucă un pistol automat de pe podea şi cu 
mîna stingă 
cobori fereastra, proptind ţeava armei pe marginea ei. 

Motociclistul văzu ţeava strălucind în lumina lunii. Incetinind, 
zări o staţie de benzină apărîndu-i în faţă. incetini şi mai mult, 
intră în staţie şi apoi făcu ocolul acesteia prin spate. Cînd apăru 
din nou, se îndreptă spre toaleta doamnelor. 

Trudy îşi aruncase casca de protecţie în şanţul unde îşi 
abandonase şi motocicleta. Repede se pieptănă, îşi dădu cu ruj şi 
ieşi. Fusese lung şi obositor drumul de la Paris. Stînd în umbră, 
numără maşinile care treceau pe lîngă ea, întîi a lui Nield, apoi a 
lui Tweed. 
După aceea trecu Gorila şi după un minut îi urmă vehiculul lui 
Bate, pe aceeaşi rută, apoi Trudy ieşi din umbră şi rămase într-un 
loc unde putea să fie văzută cu uşurinţă, îmbrăcată în 
echipamentul ei de motociclist, din piele. Acum avea mănuşi pe 
ambele mîini. 

Bancroft reduse viteza, apoi opri la ordinul lui Karnow. Trudy 
deschise portiera din spate şi urcă, trîntind-o. Cînd maşina 
demară din nou, se simţi bine în ambianța plăcută oferită de 
căldura din interior. Lăsă să-i scape un suspin de uşurare. 

— Ce raportezi? întrebă Karnow. 

— Tweed se află în maşina numărul cinci din faţa noastră, 
minţi ea. 

— Aşa că, atunci cînd va sosi momentul, aceasta va fi cea pe 
care o vom arunca în aer, interveni Bancroft entuziasmat. 

— Ai făcut o treabă bună, comentă Karnow într-o izbucnire 
surprinzătoare de apreciere. 

„Da, am făcut, se gîndi Trudy. Maşina cu numărul cinci era pe 
departe cea mai periculoasă. lnăuntru se aflau doi bărbaţi, unul 
înarmat cu un pistol-mitralieră. Intră în ea, Bancroft! Intră în ea!" 


191 


— Trudy a făcut treabă bună şi în State, îşi aminti Karnow. l-a 
pus pe cei trei oameni pe care-i urmăream noi într-o situaţie 
compromiţătoare. 

— E bună la orice, zise Bancroft, lingîndu-şi buzele cu o privire 
lacomă. 

Pe bancheta din spate, Trudy reuşi să-şi stăpînească furia 
provocată de remarca dezgustătoare a lui Bancroft. Incepu să-şi 
scoată cizmele şi le înlocui cu nişte pantofi căptuşiţi cu blană. 

— De fapt, îl corectă Karnow pe Bancroft, ea nu face ceea ce 
insinuezi tu. Pur şi simplu a rămas singură cu indivizii aceia în 
camera de hotel, lucru de care aveam noi neapărată nevoie 
pentru a-i încolţi, dar toţi erau însuraţi. 

— Asta pretinde ea, rise batjocoritor Bancroft. 

— Bancroft! tonul lui Karnow era aspru în timp ce-l privea pe 
cel de la volan. Te îndoieşti de ceea ce spun eu? Exista o cameră 
video de luat vederi în fiecare cameră de hotel. N-a făcut absolut 
nimic din ceea ce înţelegi tu prin „orice". li subapreciezi 
inteligenţa, rahat 
cretin ce eşti! 

— Scuze, şefule, mormăi Bancroft. 

Puțin mai tîrziu, urmîndu-l pe Nield care îl avea pe Marler 
înaintea lui, au ieşit cu toţii de pe autostradă şi au trecut prin 
Belfort, mergind de-a lungul unui drum de ţară mărginit de 
copaci. Astfel, con- ducînd încet, au trecut prin mai multe 
sătuleţe franceze neluminate. 

Aceasta era una dintre regiunile cele mai plăcute ale Franţei, 
cu terenuri mari cultivate care se întindeau dincolo de copacii de 
pe ambele părţi ale drumului. Satele erau formate din case 
vechi, construite cu mult timp în urmă, cu pereţii acoperiţi cu 
tencuială CoO- 
lorată în diverse tonuri pastelate. Se minunau de numele lor, ca 
Ranspach Bas şi Chavannes sur l'Etang. 

In unele locuri, drumul prezenta o serie de schimbări bruşte de 
direcție, în alte locuri, acesta se desfăşura în linie dreaptă, pe 
spaţii întinse. Newman fluiera în surdină, bucurîndu-se de 
schimbarea intervenită, în comparaţie cu autostrada fără sfîrșit. 

— Ne aflăm pe Autostrada D419, care ne duce direct la 
Geneva, anunță el. 

Tocmai terminase de vorbit, cînd mobilul lui Tweed începu să 
sune. Acesta răspunse precaut: 
-Da? 


192 


— La telefon Serena. Încîntată să-ţi aud glasul. Mă aflu într-un 
motel de la marginea Genevei. Am închiriat o maşină. Voi unde 
sînteţi acum? 

— Ne apropiem de suburbiile Genevei. Vom fi în oraş cam în 
douăzeci de minute. Cel mult o jumătate de oră. Traficul nu e 
prea intens. Ne întîlnim la gara principală. 

— Atunci mă îndrept într-acolo. Am să vă aştept la bufet. 
Trebuie să vă anunţ că a căzut teribil de multă zăpadă pe aici. 
Din ceea ce pot eu să văd, munţii din spatele Genevei sînt 
acoperiţi în întregime. Elveţienii spun că e ceva foarte neobişnuit 
pentru această perioadă 
a anului. 

— Ai avut un zbor liniştit cu avionul? întrebă Tweed. 

— Cît se poate de lin, dar, sosind aici, am avut un şoc. Cînd 
am trecut peste munţi, am văzut zăpada. Parcă erau miliarde de 
diamante care sclipeau în lumina lunii. Acum ar fi mai bine să 
închid. La revedere... 

— Era Serena, îi informă Tweed. Ne va aştepta în gara 
principală, la bufet. 

— Am crezut că e Burgoyne, zise Paula dezamăgită. 

— Nici o veste de la el, nici o ambuscadă, încă.. .interveni 
Newman vesel. 

— Aţi mai vorbit şi despre altceva, cînd te-a vizitat Serena la 
Ritz? întrebă Paula. In afară de identificarea Gorilei? 

— Am avut o discuţie destul de lungă. Mi-a vorbit o vreme 
despre biochimie. Asta ne-a făcut să ne amintim de Appledore. E 
realmente strălucitor de inteligentă — cel puţin din ceea ce am 
putut să constat eu, cu limitatele mele cunoştinţe despre acest 
subiect, cugetă Tweed. 

— Dar eu credeam că Davina, sora ei, era omul de ştiinţă. 

— Surorile îşi împărtăşesc între ele unele lucruri. Era foarte 
relaxată şi băuse cîteva pahare de vin. Specula pe tema ce 
ingredient cheie putea să conţină soluţia care a otrăvit marea. 
Insă n-a putut găsi un răspuns. Cite ceva din ceea ce-mi spunea 
era prea tehnic pentru mine. 

— Imi dau seama că seamănă mai mult cu ceea ce se spune 
despre Davina, care era strălucitoare în această problemă, 
observă Paula. 

— Aşa cum am spus acum o clipă, surorile împrumută mult 
una de la alta — In special cînd seamănă aşa de bine. Am aflat 
astfel că Serena e mult mai inteligentă decît mi-am închipuit. 
Tweed privi pe fereastră, în timp ce treceau printr-un sat, apoi îşi 


193 


consultă harta. Am vrut să te întreb, te-ai distrat bine cu 
Burgoyne aseară, înainte ca 
totul să se transforme în ceva oribil? 

— Minunat. Tot timpul mi-a spus poveşti vesele. Am să-ţi dau 
un exemplu...Cînd termină, strînse din buze. N-ai cum să 
realizezi cît de nostim a fost din felul în care ţi-arn povestit eu — 
el însă are acest dar de a mima tot ce descrie. Asta face ca totul 
să fie atît de haios. E un actor înnăscut. 

— Probabil că vom auzi de el curînd. 

—  Intîmplător, interveni Newman, să ştiţi că sîntem în 
continuare urmăriţi - maşina din spatele nostru a fost nevoită să 
se apropie mai mult de noi, din cauza drumului ăstuia. Va fi 
interesant de văzut ce vor face cînd vom ajunge la gara 
principală. Nu va exista nici un loc unde să se ascundă în centrul 
Genevei. l-am sunat pe Nield şi pe Marler să le comunic să se 
îndrepte spre gară. 

Mai devreme, în timp ce se mai aflau încă pe autostradă, 
Paula auzise de cîteva ori zgomotul motoarelor unui elicopter. li 
menţionase aceasta lui Tweed, întrebîndu-se totodată dacă nu 
cumva se afla acolo pentru controlul vitezei din trafic. 

— Aproape sigur că are în vizor vreun autocamion de tonaj 
mare, pe care-l suspectează că se duce după droguri, dincolo de 
graniţa cu Spania. Acolo, mici ambarcaţii ancorează în golfuleţe 
izolate, livrează drogurile şi ridică banii, apoi se întorc la vasul- 
mamă aflat la 
mare distanţă de țărm, după care acesta pleacă înapoi în 
Columbia. 

In realitate, la bordul elicopterului, în cabină alături de pilot, se 
afla un bărbat bine făcut şi cu părul des de culoare închisă. Ţinea 
lipit de ochi un binoclu echipat pentru vizibilitate nocturnă, cu 
care urmărea maşina lui Tweed. Nu înceta să-l atenţioneze pe 
pilot să menţină aceeaşi distanţă de ei. 

A continuat să supravegheze automobilul lui Tweed tot drumul 
pînă la Geneva, apoi pînă la gara principală. Numai atunci şi-a 
luat binoclul de la ochi. a 

— Aterizează urgent pe aeroport! ordonă el. In plus faţă de 
onorariul cu care am căzut de acord, îţi voi mai da un bonus, 
dacă mă laşi pe pămînt în trei minute. 

Aproape de gara principală, merseră o scurtă distanţă în 
lungul promenadei de pe malul stîng al fluviului Ron. Paula privi 
îndelung valurile învolburate şi noroioase ale apei. 

— E o culoare cam nefirească, remarcă ea. 


194 


— După cum ştii, răspunse Tweed, Ronul izvorăşte cu zeci de 
kilometri mai sus spre est, din ghețarul de lîngă Andermatt. 
Probabil că în regiunea aceea temperatura a crescut, topind 
zăpada. Asta explică şi debitul excepţional al fluviului. Culoarea 
vine de la zăpada 
topită... 

Sosiră la principala staţie de cale ferată, Cornavin, exact la 
timp pentru a o vedea pe Serena intrînd, înfofolită ca să se 
protejeze de frigul îngrozitor. În faţa gării se întindea un teren 
larg deschis, un scuar înconjurat de clădiri. Trecură de intrarea 
într-un garaj mare de la subsol. 

— Văd că Marler, Butler şi Nield şi-au parcat deja maşinile, 
remarcă Tweed. Noi ne ducem la bufet să o luăm pe Serena. 

— Eu am să rămîn afară, hotărî Newman. Vreau să văd ce se 
întîmplă cînd sosesc urmăritorii noştri. Nu vor şti ce să facă. 

— Cred că rămîn şi eu cu tine, fu de părere Tweed. Paula 
poate să se ducă singură să caute bufetul. Vei putea să o 
depistezi cu uşurinţă pe Serena — cu părul ei bogat şi negru. Ai 
văzut-o la hotelul Brown's, apoi la Fortnum's cînd am luat ceaiul 
cu ea. Spune-i cine eşti şi ţine-i companie. Vin şi eu în cîteva 
minute. 

Tweed, care ascultase informaţiile meteo pentru continent 
cînd era în apartamentul de la Ritz, îi atenţionase pe toţi să se 
îmbrace cu haine călduroase. Newman, cu cizmele căptuşite cu 
blană, cu două pulovere şi canadiana de deasupra, se felicita că-l 
ascultase. În timp ce aştepta, îşi cuprinse trupul cu braţele. 

Apăru o maşină. Întunericul din interior făcea imposibil să vezi 
cine e înăuntru. Şoferul reacţionă rapid — probabil după ce 
văzuse cine stătea în faţa gării. Astfel încît conduse direct spre 
intrarea în parcarea subterană. Newman reuşi să zărească marca 
Şi culoarea 
vehiculului, în timp ce acesta dispărea jos, pe rampa înclinată. 

— Asta a fost unul dintre ei, comentă Newman. Un Citroen 
verde foarte deosebit; l-am văzut şi în urma noastră, pe 
autostradă, cînd am luat o curbă mai largă. Nu mă întreba care 
dintre ei este. 

— Garajul acesta subteran e imens, i se adresă Tweed. L-am 
folosit şi eu odată. Se întinde sub aproape tot scuarul din faţa 
gării. 

— lată Numărul Doi. Un Renault, tot de o culoare neobişnuită. 
Maşina se opri în umbră. 


195 


— Nici o posibilitate să vezi cine — sau cîţi sînt înăuntru... În 
timp ce vorbea, maşina se avintă brusc înainte, îndreptîndu-se 
tot spre rampă, apoi încetini şi dispăru la fel ca precedenta. 
Tweed îşi întoarse privirile în altă direcţie. 

— Caut intrarea pentru pietoni. N-a ieşit nimeni de acolo, încă. 
Mai aşteptară cîteva minute în frigul îngrozitor. Nimeni nu se 
vedea. In spatele lor, gara era pustie. „Elveţienilor, gîndi Tweed, 
e clar că nu le place să iasă din casă." Apoi îşi cercetă ceasul. Era 
aproape unsprezece noaptea. Geneva se dusese la culcare. 

In scuar intră cea de a treia maşină, un Audi. Şoferul acesteia 
fu foarte hotărît. N-avu nevoie decit să-i vadă pe cei doi bărbaţi 
din faţa gării, că imediat mări viteza şi ieşi din raza lor vizuală, 
coborînd rampa care ducea în garajul subteran. Nici acum 
Newman nu putuse să vadă ciţi oameni erau înăuntru. 

— Aceasta e Numărul Trei, anunţă el. Imi amintesc că am 
văzut un Audi printre cele trei maşini care ne-au urmărit — cînd 
eram pe drumul îngust de ţară, pe care l-am urmat cînd am 
trecut prin satele franceze, dar nu mă întreba care a fost 
succesiunea lor, pentru că eram absorbit de şofat. 

Newman se concentrase atit de mult pentru a urmări intrarea 
în scuar, de unde apăreau vehiculele, încît pierduse total ceva 
din vedere. Un Renault închiriat, care aşteptase la aeroport, 
intrase în scuar din altă direcţie. La volan se afla un om cu părul 
des şi de 
culoare închisă. Acesta se îndreptă spre o stradă laterală, îşi 
parcă maşina, cobori şi introduse cîteva monede într-un automat. 

Apoi Blondul pătrunse tacticos în scuar, se îndreptă spre un 
hotel şi ceru o cameră cu vederea spre gară. Plăti camera 
anticipat, folosind bani lichizi. Nu-i plăceau cărţile de credit — 
acestea puteau să lase urme, care puteau să fie apoi depistate. 

— Se pare că a nins destul de mult, i se adresă cu amabilitate 
recepţionerului de noapte. 

— Teribil de mult. Niciodată nu s-a mai întîmplat aşa ceva. Pe 
munţi au căzut tone întregi de zăpadă. Dacă temperatura creşte 
brusc, se vor declanşa avalanşe... 

— Ciudat, comentă Newman stînd în faţa gării. Te-ai fi 
aşteptat ca măcar unii dintre cei care au fost în maşinile alea, ori 
să iasă prin intrarea pietonală, ori să iasă afară cu tot cu maşini. 

— N-am nici cea mai vagă idee ce se întîmplă, răspunse 
Tweed. Mă duc la cabina aia telefonică să-l sun pe Arthur Beck. 

— Dar el e la Berna! 


196 


Newman ridică din umeri. Tweed era deja în cabină. Marler şi 
Nield coboriseră din maşinile lor după ce le parcaseră şi acum se 
îndreptau spre el. 

— Dar ce se întîmplă? întrebă Marler. 

— N-am idee. Aţi recunoscut vreunul dintre voi pe cineva din 
cele trei maşini? 

— Nu, răspunseră ei la unison. 

— Toţi se află acum într-un garaj subteran uriaş — imens, cum 
spunea Tweed. Nu pot să-mi imaginez ce se petrece înăuntru. 

— Mie mi se pare un loc ideal pentru a încerca să-i scoatem 
afară pe toţi, sugeră Marler. N 

— Nu facem nimic pînă nu se întoarce Tweed. Îl sună pe Beck 
la 
Berna. Nu-mi imaginez de ce... 

Cîteva minute mai tîrziu, Tweed sosea cu paşi mari dinspre 
cabina telefonică. Işi ţinea mîinile în buzunarele pardesiului. 

— Sîntem norocoşi. Beck a fost plecat — la o conferinţă despre 
securitate, la Chicago. Acum e aşteptat să se întoarcă, în orice 
moment, dar am luat legătura cu ajutorul lui principal, o femeie 
care mă cunoaşte. Mi-a dat numărul căpitanului Charpentier, 
care se află în sediul poliţiei de aici, o clădire ciudată cu pereţii 
ca din : plastic. 
Exact de partea cealaltă a rîului Ron. Îl cunosc bine pe 
Charpentier şi i-am explicat situația de aici. A auzit şi el de 
doctorul Goslar. Acum toată lumea îl cunoaşte. Aceasta e opera 
lui — Işi face publicitate, ca să primească cea mai mare ofertă 
pentru marfa lui. 

— Aşadar, ce intenţii are Charpentier? întrebă nerăbdător 
Newman. 

— Trimite dincoace de fluviu o întreagă flotilă de maşini de 
patrulare. L-am atenţionat să nu vină cu sirenele şi luminile de 
avertizare pornite. În afară de acestea, mai vin şi alţi oameni în 
civil — În aşa fel încît să poată să coboare în garaj şi să vadă ce 
se întîmplă. 

— ŞI, la urma urmei, ce se întîmplă? 

— Vom afla destul de repede. 

Atmosfera părea încărcată de primejdii. Şi liniştea din spaţiul 
din faţa gării era neliniştitoare, apoi maşinile de patrulare 
începură să pătrundă în scuar din toate direcţiile. Unele se 
opriră, luînd poziţie în faţa rampei de intrare, altele înconjurară 
rampa de ieşire. Un bărbat într-un costum business cobori şi se 
îndreptă spre rampa 

197 


de intrare în garaj. Mai tîrziu, Charpentier îi relată lui Tweed ce 
se întîimplase după aceea. 

Omul în civil, sergentul Davril, rămăsese în picioare la capătul 
de jos al rampei, privind maşinile parcate în aproape tot spaţiul 
subteran. Charpentier explică faptul că, în această perioadă a 
anului şi cu această vreme, turişti nu existau. Deci, 
autoturismele parcate acolo aparţineau afaceriştilor elveţieni, 
dintre care unii dormeau în apar- 
tamentele lor din apropiere, în timp ce alţii, cei mai mulţi, erau 
bancheri veniţi să-şi viziteze amantele. 

Davril pătrunse şi mai mult în interiorul garajului. Şi, fără nici 
un avertisment, un pistol automat începu să răpăie. Un glonţ îl 
atinse în braţ, un al doilea trecu direct prin umărul lui stîng. Se 
lăsă în jos între două maşini, scoţindu-şi automatul şi trăgînd şi el 
de mai multe ori, în direcţia în care avu impresia că zăreşte o 
figură. Şi astfel se 
dezlănţui iadul. 

Toate armele deschiseseră focul în întregul garaj. Cel puţin 
două pistoale automate ţăcăneau întruna. Alte revolvere răpăiau 
la rîndul lor. Un glonţ lovi rezervorul de benzină al unei maşini 
parcate acolo. Aceasta explodă cu un bubuit, aprinzînd şi maşina 
de lîngă ea, care la rîndul ei făcu explozie, apoi altă maşină sări 
în aer. Flăcările se 
avîntau pînă în tavan. Fumul începu să acopere ceea ce se 
întîmpla, răspîndindu-se în nori uriaşi. Poliţişti în uniformă şi 
înarmaţi se grăbiră să coboare pe ambele rampe. Intregul garaj 
era gata să explodeze. Sosi o brigadă de pompieri, care 
desfăşurară furtunurile uriaşe ca nişte şerpi şi inundară întregul 
interior. Haosul şi confuzia 
domneau peste tot. Multe maşini se transformară în nişte 
rămăşiţe calcinate. Se dezlănţuise Infernul lui Dante. 


CAPITOLUL 23 


Realizînd că n-ar putea interveni în nici un fel, Tweed le spuse 
lui Marler şi lui Nield să urce în maşinile lor şi să aştepte acolo, la 
căldură, apoi să raporteze tot ce văd. Impreună cu Newman, 
intră în gară şi găsi bufetul. Singurele cliente erau Paula şi 
Serena. 


198 


Paula pălăvrăgea întruna cu Serena, nespunîndu-i, de fapt, 
nimic, cînd intrară Tweed şi Newman. Singura chelneriţă de acolo 
le întreba dacă mai doreau cafea. 

— Cred că am ajuns să înotăm în ea, mulţumesc, îi zîmbi Paula 
chelneriţei. De asemenea, îţi sînt recunoscătoare că ne-ai lăsat 
să rămînem aici pînă la ora asta. 

Se uită apoi la Tweed şi la Newman. 

— Această amabilă doamnă a ţinut deschis barul numai pentru 
noi. Cred că din pricină că sîntem englezoaice. 

— Sînteţi bine venite, răspunse chelneriţa cu un zîmbet cald. 

— Bună Serena, salută Tweed repede. Regret că trebuie să vă 
grăbesc pe amîndouă, dar rămînem o noapte la hotelul 
Richemond. Aşadar, putem vorbi mai tîrziu. O, acesta e Bob 
Newman, protectorul meu credincios. Bob, ea este Serena 
Cavendish. Cred că ar fi bine să plecăm. 

Paula îi dădu chelneriţei un bacşiş generos, mulţumindu-i încă 
o dată, apoi toţi se grăbiră spre ieşire. Aici Paula se opri. Văzuse 
o mul- ţime de maşini de poliţie. lar de jos se auzea bubuitul 
armelor de foc. îl privi ţintă pe Tweed. 

— Ce se întîmplă? Pare sfîrşitul lumii. 

„Şi chiar aşa va fi pentru unii", îşi spuse Newman. 
Charpentier, un bărbat înalt şi frumos, cam de patruzeci de ani, 
se recomandă scurt. Dădu din cap, strînse miini şi se întoarse 
spre Tweed. 

— E o idee foarte bună să plecaţi la hotel. Am să vin şi eu mai 
tîrziu să stau de vorbă cu tine. 

Paula şi Serena au ocupat bancheta din spate a maşinii lui 
Newman, în timp ce Tweed se aşeză în faţă, lîngă el. Acesta 
conduse pe distanţa scurtă pînă la hotelul Richemond. Cînd 
intrară în luxosul interior, managerul din tura de noapte îi 
aştepta. Şi în timp ce se în- registrau, acesta le dădu vestea cea 
bună: 

— Căpitanul Charpentier a telefonat să vă comunice că va veni 
şi el. Bucătarul a fost de acord să aştepte, pentru a vă oferi o 
masă deli- cioasă. După ce vă faceţi comozi în camere, vă rog să 
poftiţi jos, la cină. Puteţi alege orice meniu doriţi... 

Tweed era gata să se alăture celorlalți în drumul lor spre 
camerele rezervate, cînd auzi un zgomot. Intorcîndu-se o văzu pe 
Trudy, aproape ascunsă după un colţ. 

— Vă urmez şi eu imediat, li se adresă el celorlalţi. După ce 
plecară toţi, se întoarse spre ea. 


199 


Părul îi era răvăşit, nemaiarătind deloc la fel cum era aranjat 
de obicei. Hainele îi erau mototolite şi de un braţ îi atîrna geanta 
de umăr. 

— Ce faci aici? Arăţi ca şi cum ai fi fost la război. 

— Chiar am fost. Vino la bar! Am să-ţi povestesc... 

— Drăguţ din partea voastră că aţi ţinut deschis, îi spuse 
Tweed barmanului cînd le aduse băuturile. 

— Ştiam că veniţi, domnule, răspunse barmanul cu un zîmbet, 
după care plecă. 

— Am fost în garajul de la subsol, începu Trudy. De asta arăt 
în halul ăsta. 

— In ce mă priveşte, arăţi foarte bine. Machiajul e perfect. 

— Am intrat repede la baie, imediat ce am sosit, apoi am ieşit 
iute pentru a te putea prinde. Am noroc că mai sînt încă în viaţă. 

— la-o încet! începe cu începutul! 

— Ai înţeles ce avertisment ţi-am dat, cînd ţi-am făcut semn 
cu mîna, pe autostradă? Eu eram motociclistul. Aşa am venit tot 
drumul de la Paris. 

— Cred că eşti epuizată. Eşti sigură că vrei să-mi vorbeşti 
chiar acum? 

— Nu voi putea dormi dacă nu discut cu tine. Vance Karnow 
mi-a sugerat să călătoresc în felul acesta. Voia să ştie ciţi aţi 
plecat la drum şi în ce maşini. Am fost de acord. Orice altceva, 
decît să merg împreună cu Bancroft la volan. Eram doar noi trei. 
Ceva s-a în- 
timplat cu păduchioşii ăia de americani, la hotelul din Paris. După 
ce am verificat toate maşinile, mi-am lăsat motocicleta în spatele 
unei benzinării şi am urcat în maşina lor, apoi omenirea a sărit în 
aer, în garajul acela de la subsol. 

— Vrei să-mi spui cum s-a-ntîmplat? 

— Cu mintea aia nenorocită a lui, Karnow nu a fost în stare să 
ho- tărască ce era de făcut în continuare. Aşa că am rămas în 
garaj. Cînd un om îmbrăcat într-un costum business a coborit pe 
rampă şi a intrat, Bancroft a crezut că e Newman — semăna 
puţin cu el. Atunci l-au apucat furiile, şi-a înhăţat mitraliera, a 
ieşit din maşină şi a deschis focul, trăgînd în toate direcţiile. 
Aceasta a declanşat holo- caustul, dacă pot folosi acest cuvînt. 
Trăgînd astfel, gloanţele zburau prin toată hala aceea uriaşă. 
Maşinile au explodat, iar eu am reuşit să plec, alergînd ghemuită 
printre ele... 

— Ce s-a întîmplat cu Karnow? Dar cu Bancroft? 


200 


— Karnow era încă în maşină cînd s-a declanşat focul. Era 
foarte mult fum. O fracțiune de secundă am zărit o siluetă 
căţărîndu-se pe o scară de lîngă un perete. Am alergat şi eu într- 
acolo. Într-o scurtă pauză a zgomotului aceluia îngrozitor, am 
auzit un sunet metalic. 
Era o scară oarecare din aluminiu. Cred că a fost coborită trăgînd 
de o pîrghie de pe perete. M-am căţărat pe ea — cel care urcase 
înaintea mea dispăruse deja. În virful ei mi-am dat seama că era 
un puț de ventilaţie. Capacul de deasupra, de pe pămînt, era 
deschis. M-am căţărat afară şi te-am văzut pe tine vorbind cu un 
bărbat înalt şi arătos. Acesta tocmai ridicase vocea, pentru a se 
face auzit în tumultul ce izvora de dedesubt. Astfel l-am auzit 
spunînd ceva despre faptul că mergeţi la hotelul Richemond. 
Cunosc Geneva, aşa că am venit aici, evitind gara. Încă nu-mi 
vine să cred că am scăpat. 

— Totuşi, acesta e adevărul. Tweed o strînse în braţe şi ea era 
gata să izbucnească în lacrimi, dar se abţinu cît putu. Mai bea 
ceva, zise el făcîndu-i semn chelnerului. 

— Am să mă îmbăt. 

— Nu contează. 

In mod normal, i-ar fi sugerat un ceai bine îndulcit, dar îşi dădu 
seama că nu era în stare de şoc. Faptul că i-a relatat ceea ce s-a 
întîmplat acolo o calmase. Cînd cea de a doua băutură a fost 
servită, el a întrebat-o: 

— Cînd ai părăsit maşina, Bancroft mai era înăuntru? 

— Nu. Nu ştiu unde era. El a declanşat totul, deschizînd focul 
asupra omului care credea că e Newman. Cînd m-am tîrît de 
lîngă maşină, el dispăruse în fum. 

— Poţi să iei avionul spre Londra rnîine dimineaţă. 

— N-aş putea să rămîn cu voi? Continuaţi să-l căutaţi pe 
Goslar, nu-i aşa? Aş vrea să fiu şi eu de faţă cînd se termină totul 
— adu-ţi aminte că eu am fost motociclistul care a încercat să vă 
atenţioneze. Ai înţeles semnele mele? Te-am întrebat şi mai 
devreme, dar 
nu mi-ai răspuns. 

— Regret. Ar fi trebuit s-o fac. Da, le-am înţeles. Mi-ai indicat 
că mă urmăresc trei maşini. Mulţumesc pentru... 

— De asemenea, l-am minţit pe Karnow — spunîndu-i că te afli 
în prima dintre cele trei maşini ale voastre. În aceea zărisem doi 
oameni şi o ţeavă de pistol scoasă pe fereastră. Bancroft avea 
intenţia să-ţi arunce maşina în aer, cînd va sosi momentul. Eu am 
considerat că, atunci cînd va încerca să-şi pună în aplicare 


201 


ameninţarea, cei doi vor putea să-i ţină piept, chiar şi unuia ca 
Bancroft. Sînt hotărită să asist la rezolvarea situaţiei, Tweed. 

El căzu pe gînduri privind-o, apoi se uită într-o parte. Era pu- 
ternică şi, în ciuda încercărilor prin care trecuse, acum era 
realmente calmă. El sorbi o înghiţitură din băutură, înainte de a 
vorbi: 

— Hai să tragem un somn bun, după ce cinăm. Nu-mi dau 
seama, eşti înarmată? 

Ea aruncă o privire în jur. Barmanul stătea cu spatele la ei, 
ştergînd nişte pahare. Strecurîndu-şi mîna în interiorul jachetei, 
scoase din tocul de pe umăr un automat de 6,35 mm. 

— Ştiu să-l folosesc. Cînd eram la New York, în timpul meu 
liber am făcut antrenamente de tragere la ţintă. N-ar trebui s-o 
spun, dar eram un bun ţintaş. Şi m-am menţinut în formă, în caz 
că-l voi întîlni vreodată pe Bancroft. Cînd am reuşit s-o fac însă, 
n-am avut ocazia să-l folosesc. 

— Ascunde-l! Echipa mea coboară imediat la masă. Toţi sunt 
lihniţi - şi sînt sigur că şi tu. O să te prezint tuturor drept Trudy 
Warner, dacă eşti de acord. 

__— Mi-ar plăcea să continui să-mi spui Trudy. Zimbi. 
Intotdeauna m-ai cunoscut drept Trudy, cu ocazia scurtelor 
noastre întîlniri. Şi aş vrea să vin cu voi oriunde veţi merge. 

— Am să-ţi comunic hotărîrea mea miine dimineaţă. Acum, hai 
să mergem în sala de mese. Trebuie să mă întîlnesc cu căpitanul 
Charpentier din poliţia elveţiană, care vine să mă vadă. Vreau să 
mănînc înainte de sosirea lui. 

După o cină măreaţă, toţi şi-au dat seama că erau încă destul 
de în formă şi nu simțeau nevoia să meargă la culcare. Deci, 
Tweed îi invită în apartamentul lui, la o cafea. Tocmai luase 
prima înghiţitură din ceaşca lui, cînd sună telefonul. Jos se afla 
căpitanul Charpentier. 
Tweed îl rugă să urce. 

Cînd intră, Charpentier se încruntă cuprinzind cu privirea 
întreaga adunare — ochii lui întîrziind mai mult pe Paula şi pe 
Trudy. Cele două stăteau împreună pe o canapea. În timpul cinei, 
se înţeleseseră foarte bine amîndouă. Tweed îl invită pe ofiţerul 


elveţian de 
poliţie să se aşeze şi îi oferi o cafea. Charpentier rămase în 
picioare. 


— E ceva în neregulă? întrebă Tweed. 
— Aveam intenţia să-ţi descriu ce am găsit în garaj, începu 
vizitatorul într-o engleză impecabilă. Unele aspecte sînt oribile. 
202 


— Te gindeşti probabil la doamne. Tweed i-o prezentă pe 
Trudy. Pot să-ţi confirm că amîndouă au văzut în viaţa lor lucruri 
mai mult decît oribile. La fel ca noi, ceilalţi, vor să afle şi ele 
totul. 

— Dacă spui tu. 

Charpentier îşi scoase pardesiul şi se aşeză, apoi acceptă o 
ceaşcă de cafea, din care bău cu plăcere. 

— In cazul acesta, nu voi scăpa din vedere nici un amănunt. 

Am descoperit mai multe cadavre, arse şi chircite. La volanul 
unui Citroen era un individ mare, uriaş. A avut loc ceva destul de 
neobişnuit. Trupul îi era îngrozitor de ars, dar virful capului era 
intact. 
Noi credem că, în timp ce ardea, brigada de pompieri a vărsat 
peste el spumă, după care a fost stropit cu furtunul. Avea părul 
şaten tuns foarte scurt, ca nişte ţepi. Focul nu l-a ajuns. Cred că 
aşa se tundea el. 

— Gorila, murmură Paula pentru ea însăşi, dar destul de tare. 

— L-ai cunoscut? întrebă Charpentier. 

— Da. Foarte puţin şi cu o ocazie extrem de neplăcută. Un 
asasin monstruos. 

— Ai putea să-mi spui numele lui? 

— Abel. Sînt sigură că acesta era prenumele. N-am idee care 
să fi fost numele lui de familie. 

Paula nu simţi nici un regret la auzul veştii. După experienţa 
ei, cînd o ţinuse suspendată dincolo de fereastra de la etajul 
treizeci, simţi doar o uşurare că individul dispăruse de pe faţa 
pămîntului. Tweed o privea atent pe Trudy, dar nici ea nu arăta 
vreo urmă de durere auzind descrierea. In loc de aceasta, se 
aplecă puţin uitîndu-se insistent la elveţian. 

— Ca să continuu, începu Charpentier. Într-un Renault, destul 
de departe de Citroen, am găsit pe locul din faţă de lîngă şofer 
ceea ce părea să fi fost un bărbat înalt. Era ca un par carbonizat. 
Portiera din dreptul lui era deschisă. Credem că a încercat să 
scape. Pe podeaua de ciment a garajului, lîngă portiera deschisă, 
i-am găsit paşaportul, îşi consultă carneţelul de note. Jarvis Bate. 
Ofiţer în Brigada Specială. 

— Mai era cineva în maşina aceea? întrebă Paula. 

— Da. La volan era un om mult mai scund. Ars aproape pînă la 
os. 

— Mervyn Leek, interveni Tweed. Tot ofiţer în Brigada 
Specială. Asta pentru dosarele tale. 


203 


— Mulţumesc, domnule. Charpentier îşi notă în carneţel. În 
sfîrşit, a mai fost un cadavru în a treia maşină, mai depărtată de 
celelalte două vehicule. Un Audi... 

„Maşina mea, se gîndi Trudy aplecîndu-se şi mai mult. Oare ce 
mai urmează?" 

— In legătură cu aceasta, continuă Charpentier, sînt bucuros 
că şeful meu, Arthur Beck, a sosit la Geneva acum o oră venind 
din America, cu un avion care a avut întîrziere. Vor exista 
implicaţii internaţionale extrem de delicate. Cadavrul de pe locul 
din faţă era 
carbonizat de la mijloc în jos. Din nou, brigada de pompieri 
pompase spumă peste el, ceea ce a salvat jumătatea superioară 
a trupului. După care l-au spălat cu furtunul. Trăsăturile erau 
arse, dar clare. Un pompier i-a golit buzunarul de la piept şi mi-a 
dat conţinutul. Exista şi un paşaport. Posesorul lui, mort acum, se 
numea Vance Kamow,figură proeminentă la Washington. 

— Mai era şi alt cadavru în maşina aceea? întrebă Trudy. 

— Nu. După tot ce le spusese, Carpentier păru surprins de 
întrebare. De ce? 

— Pentru că nu mă aşteptam ca un om de importanţa acestuia 
să călătorească singur. Ai spus că trupul se afla pe locul din faţă 
al maşinii, continuă ea, dar ce ne poţi spune de şofer? 

— Nici urmă de acesta. Insă două persoane au scăpat din foc. 

Trudy era concentrată să netezească o cută de pe pantalonii 
costumului ei. Cînd se uită la Tweed, ochii ei erau ca ai unei 
statui de marmură. Amîndurora le trecuse prin cap acelaşi gînd. 

„Bancroft." 

— Două persoane au scăpat? întrebă Tweed. Cum au putut să 
facă asta? 

— S-au căţărat printr-unul dintre puţurile de ventilaţie, au dat 
la o parte capacul şi s-au evaporat. l-am văzut alergînd. 

Tweed şi Trudy schimbară din nou o privire. Ştia la ce se 
gîndea ea. Şi nu era prea departe de adevăr. Işi amintise de 
silueta pe care o văzuse dispărind înaintea ei. Dacă ar fi ştiut 
cine era, ar fi putut să-l împuşte pe Bancroft în spate, cu Beretta. 

— Vreo urmă lăsată de cineva care a tras? întrebă Tweed 
pentru a-i distrage atenţia elveţianului de la puţul de ventilaţie. 
Vreau să spun, vreun semn în legătură cu armele? 

— Da. În Renault, Bate avea un automat încleştat în ceea ce 
rămăsese din mîna lui dreaptă. In primul Citroen — cel cu omul 
pe care l-aţi numit Gorila — exista pe podeaua maşinii o 
mitralieră. Cu ambele arme s-a tras. 

204 


— Aşadar, a fost o adevărată canonadă, comentă Tweed. Ceea 
ce a înrăutățit însă lucrurile a fost faptul că gloanţele au lovit 
rezer- voarele de benzină, care au explodat pe loc. 

— Acesta se pare că e adevărul. Charpentier se sculă în 
picioare. Cred că e destul pentru noaptea asta. Vom şti mai 
multe după ce se fac autopsiile. Nu-i invidiez pe medicii patologi 
cînd îşi fac meseria. Beck va veni să te vadă la ora opt miine 
dimineaţă, domnule Tweed. 
Eu ar fi mai bine să plec. Vă sugerez tuturor să încercaţi să mai 
apucaţi un somn bun în noaptea asta... 

Tweed se uită din nou la Trudy. Cînd văzu privirea ei rece ca 
de oţel, nu mai avu nici o îndoială că va veni cu ei la Annecy. 


CAPITOLUL 24 


De la fereastra lui, Blondul privea totul plin de interes. Avînd 
grijă să nu aprindă nici una dintre luminile dormitorului, îşi trase 
un scaun în spatele perdelelor groase de dantelă şi se aşeză în 
mînă cu binoclul cu vizibilitate de noapte. 

li văzuse pe Tweed şi pe Newman stînd în faţa gării, apoi 
sosirea unui detaşament de maşini de patrulare, care formaseră 
un cordon în jurul intrărilor şi ieşirilor din garaj. Curînd auzi 
sunetul înăbuşit al focurilor de armă din interiorul parcării de la 
subsol, dar aceasta nu conta pentru el. 

Mai tîrziu, îşi îndreptă binoclul spre Paula şi o altă femeie, care 
se alăturară lui Tweed şi lui Newman. Cu mîna liberă pipăi şiragul 
de perle de pe sîrma ascuţită ca o lamă şi-şi imagină cum ar 
arunca-o în jurul gitului Paulei, pe la spate. 

După aceea se duse la culcare, potrivindu-şi alarma de la ceas 
să-l trezească devreme. Folosind room service-ul, pentru a-şi lua 
micul dejun la ora 6 dimineaţa, părăsi hotelul mergînd pe străzile 
pustii şi îndreptîndu-se spre automobilul lui. Maşinile de patrulare 
erau tot acolo, blocînd intrările şi ieşirile din garajul subteran. 

Urcînd în vehiculul său parcat pe o stradă laterală, îşi scoase 
cos- tumul şi rămase într-o uniformă bleumarin, apoi îşi scoase 
peruca neagră de pe cap. Şi o înlocui repede cu o şapcă înaltă, 
aşezată peste părul lui. După care conduse pînă la scuarul din 
faţa gării şi parcă acolo, de unde putea să vadă intrarea în 
hotelul Richemond. Inainte 
de a-şi fi părăsit camera, telefonase la mai multe hoteluri şi 


205 


întrebase de Tweed, ajungînd ca un recepţioner de serviciu să-l 
informeze că acesta era cazat la Richemond. Intrerupsese 
legătura, înainte ca acesta să-i poată spune mai multe. 

Nesatisfăcut de poziţia în care se afla, trase maşina mai 
aproape de hotel şi parcă. Prăbuşit în scaun, prefăcîndu-se că 
citeşte ziarul, arăta ca un şofer care îşi aştepta pasagerul care 
trebuia să apară. 

Aşa cum se hotărise cu o noapte înainte, Paula sosi în 
apartamentul lui Tweed, la timp pentru a lua micul dejun 
împreună cu el. | se păru că Tweed arăta foarte în formă. lar el 
se gindea că ea părea obosită. Tocmai terminaseră masa, cînd 
sosi Beck. 

După ce intră în cameră, şeful poliţiei federale o strînse pe 
Paula în braţe. Se plăcuseră întotdeauna unul pe altul. Beck, 
aproape de cincizeci de ani, era de înălţime medie, subţire, cu 
părul încărunţit şi cu o mustață îngrijită. Sub braţ ţinea un ziar, 
pe care i-l dădu lui Tweed. 

—Le Monde. Venit în dimineaţa asta prin curier de la Paris. 
Titlul principal e interesant: 

AMERICANI EXPULZAȚI ACUZAȚI DE SPIONAJ 

Tweed citi rapid textul de dedesubt. Pe scurt, se spunea că au 
fost descoperite documente incriminatorii în apartamentul unui 
hotel de primă categorie, unde stătea o delegaţie americană. Era 
im- plicat Vance Karnow, care acum era dat dispărut. 

— Aşa cum ai spus, e interesant, fu Tweed de acord, 
înmînîndu-i ziarul Paulei. 

— Unde a fost ultimul tău popas? întrebă Beck aşezîndu-se 
într-un fotoliu. Asta înainte de a veni aici. 

— La Paris. 

— Aşa că nu ştii nimic despre Rene Lasalle şi echipa lui, care i- 
a găsit pe americani imobilizaţi de gaze lacrimogene, încercînd 
să-şi revină. 

— N-am fost acolo. 

— Ca de obicei, un răspuns ocolit, comentă Beck afişind o 
expresie sarcastică. 

— Ai auzit de un oarecare doctor Goslar? schimbă Tweed 
subiectul. 

— Să aud de el! Toate serviciile de securitate din Europa de 
vest — şi din State — nu vorbesc despre nimic altceva. 

— Aceasta e reţeta lui Goslar — să răspîndească informaţii, ca 
un preludiu înainte de a ridica pînă la ceruri preţul cerut pe noua 


206 


lui armă infernală. A apărut ceva în presă despre ceea ce se 
întîmplă în realitate? 

— Nici o vorbuliţă. Oamenii din securitate care ştiu sînt atit de 
speriaţi, încît îşi ţin gura în afara cercului lor intim. Asta i-a făcut 
să producă o adevărată minune, pentru moment — ţinerea unui 
subiect departe de ochii presei. Desigur, aici mai avem şi altceva 
la care să ne gindim şi care va fi cu litere de-o şchioapă în toate 
ziarele de mîine. 

— Dezastrul din garajul subteran? 

— Da. Beck făcu o pauză. Presupun că n-ai fost implicat în nici 
un fel nici în asta? 

— indirect, am fost. De la Paris, tot drumul ne-au urmărit trei 
maşini. lar Newman, stînd în faţa gării, a văzut cum toate trei au 
intrat în garaj, la diverse intervale de timp. 

— Tweed, de ce cînd soseşti tu într-un loc, tot oraşul sare în 
aer? 

— În mod evident, pentru că mă încurc cu nişte oameni răi. 

— Tot timpul faci asta. Pentru a fi cinstiţi, asta este 
profesiunea ta, mai degrabă decît ocupaţia mea. Washingtonul 
urlă deja în legătură cu ceea ce i s-a întîmplat lui Vance Karnow. 

— Lasă-l să urle! Arthur... Era rîndul lui Tweed să facă o pauză. 
Pot să-ţi cer o favoare? 

— Ştiam că vom ajunge şi aici. Exact cînd sînt băgat pînă la git 
în problemele mele. Spune-mi vestea cea rea. Despre ce e 
vorba? 

— Cînd se mută, Goslar are obiceiul să lase în urmă ceea ce eu 
numesc semnătura lui. E o mare greşeală. Are nevoie de un 
sediu, oriunde s-ar întîmpla să aterizeze. Aşa că închiriază o 
proprietate mare, cu un contract pe termen lung, apoi, cînd îşi 
termină treaba, părăseşte locul închiriat mai devreme cu cîteva 
săptămîni — sau luni — 
şi dispare. Are tone de bani, aşa că acționează în acest mod. 
Astfel poate oricînd s-o zbughească mai departe, exact în 
momentul în care vrea s-o facă. Am fost destul de clar? 

— Da, dar ce vrei să fac eu? 

— Cu autoritatea ta, ai putea să iei legătura cu principalii doi 
agenți imobiliari din Geneva? Vreau să ştiu dacă recent — să 
zicem în ultimele trei luni — a fost închiriată de către cineva o 
proprietate scumpă. 

— O, asta e uşor, zise Beck sarcastic. Doar sîntem în Elveţia. 

— Incă n-am terminat. Proprietatea trebuie să fie imensă, dar 
nu chiar Palatul Blenheim. Şi, mai înainte de orice, trebuie să fie 


207 


un loc izolat şi la o distanţă de aproximativ o oră cu maşina de 
Geneva. Subliniez, trebuie să fie un loc izolat. Şi de sine stătător. 
Fără vecini. 
S-ar putea să fi fost închiriată pe numele Charterhouse, dar mă 
îndoiesc. De asemenea, la o distanţă medie de mers cu maşina 
de aero- portul din Geneva. 

— Ar putea fi oriunde. Crezi că Goslar se află aici? 

— Nu am încă dovada. E o treabă de cursă lungă. Cred că 
totuşi Charpentier ar putea să contacteze aeroportul, să-i întrebe 
dacă un avion cu reacţie particular înregistrat în Liechtenstein — 
sub numele companiei Poulenc et Cie — mai aşteaptă încă acolo. 
Un avion cu reacţie Grumman Gulfstream. 

— Şi asta e uşor. Pot să-ţi telefonez înainte de plecare. Cînd 
pleci — şi unde? Dacă nu e secret de stat, ceea ce e destul de 
probabil. j 

— Imediat ce va fi posibil, plecăm spre Annecy. În mod sigur în 
dimineața aceasta. Tweed luă un carnet de notițe al hotelului. 
Rupînd o foaie, o puse pe spatele cartonat şi scrise ceva pe ea, 
după care i-o dădu lui Beck. lată numărul mobilului meu. Vreau 
să ţinem strîns legătura. 

— Am crezut că nu-ţi plac telefoanele mobile. 

— Nici nu-mi plac. N-am încredere în ele. Pot fi interceptate, 
dar e singurul mod în care putem păstra legătura, la ora actuală. 
Toată echipa mea e dotată cu aşa ceva. 

— Ce te aştepţi să găseşti la Annecy? mai întrebă Beck. 

— Poate pe Goslar. 

— Nu-i aşa că e minunat? i se adresă Beck Paulei, întorcîndu- 
se spre ea. Imi cere să-i contactez pe agenţii imobiliari de aici, 
apoi îmi spune că Goslar s-ar putea să se ascundă la Annecy. 

— In plus, continuă Tweed, nici măcar nu ştim dacă Goslar e 
bărbat sau femeie. Există dovezi în ambele sensuri. 

— Cauţi o fantomă! comentă Beck ridicîndu-se. Am să mă 
ocup eu însumi de problema agenţilor imobiliari. In după-amiaza 
aceasta zbor înapoi pe Belp, aeroportul din Berna, apoi mă voi 
încuia în sediul meu. Ai numărul? 

— Intotdeauna. In memorie. 

— ţi urez călătorie frumoasă şi liniştită spre Annecy. Vremea e 
mai bună acolo. Eu trebuie să plec. 

— Mă aştept ca această călătorie să fie oricum, numai liniştită 
nu. Ai grijă de tine, Arthur! 

— Voi doi trebuie să aveţi o grijă mai mare. Bănuiesc că Goslar 
e cel mai periculos om din lume... 


208 


Curînd după plecarea lui Beck, sosi Marler, cărînd o sacoşă de 
pînză, şi se îndreptă spre Paula. 

— Vreau Browning-ul tău pentru colecţia mea, te rog. Vom 
trece prin unul dintre punctele de frontieră franceze. Mulţumesc, 
continuă el, în timp ce Paula îi dădea revolverul, tocul şi muniţia, 
împotriva voinţei ei. Am avut necazuri cu Trudy Warner, cînd a 
trebuit să-i iau automatul. A trebuit să-i promit solemn că i-l dau 
înapoi imediat ce 
trecem frontiera. La revedere. 

— Bună, Bob, salută el deschizîndu-i uşa lui Newman. Nu-i aşa 
că te simţi gol fără pistolul tău Smith & Wesson? Eu aşa cred. Am 
plecat... p 

Paula se ridică şi-şi luă şalul de pe un scaun. Imbrăcîndu-se, le 
mărturisi: 

— Biata Trudy! Toate lucrurile ei se aflau într-o valiză, în 
portbagajul maşinii Audi carbonizate. Ne ducem la cumpărături, 
să luăm ceva cu care să se îmbrace. Aseară, după ce am plecat 
de aici, i-am împrumutat o cămaşă de noapte şi încă vreo cîteva 
lucruri. 

Serena vine cu noi. 

— Să nu întîrziaţi prea mult! le atenţionă Tweed. 

— De ce fac bărbaţii întotdeauna acest comentariu cînd 
femeile merg la cumpărături? 

— Ce crezi despre Serena? întrebă deodată Tweed. 

— Femeia misterelor, fu reacţia Paulei. 

Newman îşi aruncă pardesiul pe un scaun şi-şi lăsă geanta 
alături, apoi se aşeză într-un fotoliu şi aprinse o ţigară. 

— Care mai e situaţia? întrebă el, după cele întîmplate aseară. 

— S-a simplificat, fu de părere Tweed. Pînă la un punct. Nu mă 
considera fără inimă, dar Goslar a rămas singura noastră ţintă. 
Bate a fost înlăturat din calea noastră. Nu ne mai urmăreşte, deci 
un inamic mai puţin la care să ne gîndim. Acelaşi lucru se aplică 
şi 
fostei Gorile. Nu trebuie să ne mai preocupe decît Goslar — şi 
uriaşa lui organizaţie. Mai există şi un alt pericol extrem de 
mortal. Bancroft. Cînd l-am văzut la barul de la Ritz din Paris, mi- 
a lăsat impresia unui asasin, dar un asasin foarte periculos, cu 
creier. 

— Poate că a luat avionul înapoi spre State. 

— Nu. E încă pe aici, răspunse Tweed cu un aer sinistru. 

— Tot nici un cuvint de la Burgoyne? mai întrebă Newman. 
Asta mă îngrijorează. 


209 


— Nu trebuie. Burgoyne obişnuieşte să acţioneze pe cont 
propriu. Şi nu e omul care să-şi piardă timpul contactîndu-ne 
degeaba. Cînd va afla ceva, vom auzi de el. 

— Să sperăm că la timp. Cînd plecăm? 

— Imediat ce se întorc doamnele. Sper că Marler a ascuns bine 
armamentul. 

— Da. L-am ajutat să-l pună sub banchetele automobilului său. 
Vrea să conducă din nou înaintea grupului — zice că atunci cînd 
oamenii de la punctul de control francez văd trei maşini, sînt pre- 
dispuşi să o lase pe prima să treacă, fără a le păsa prea mult de 
ea. 

— Să sperăm că are dreptate. 

Newman petrecuse deja ceva timp explicînd planul de 
manevră al lui Marler — In caz că vor fi implicaţi într-o 
ambuscadă —, cînd uşa se deschise. In apartament pătrunseră 
Paula, Serena şi Trudy, încărcate cu sacoşe de cumpărături. 

— Văd că aţi cumpărat jumătate din Geneva! li se adresă 
Tweed. 

— De ce fac bărbaţii întotdeauna acest comentariu cînd 
femeile merg la cumpărături? repetă ea remarca de mai 
devreme. 

— Şi după inscripţiile de pe sacoşe, probabil că aţi cheltuit o 
avere, continuă Tweed. 

— Aceeaşi observaţie ca aceea pe care tocmai am făcut-o, 
răspunse Paula, dar acum Trudy s-a pus la punct. După cum vezi, 
am reuşit să-i găsim ceva de îmbrăcat. Şi o căciulă frumoasă de 
blană. Nu o scoate încă, Trudy! întoarce-te, lasă-i să te admire! 

— Aş spune, comentă Newman cu entuziasm, în timp ce Trudy 
se învîrtea încet, că arăţi mai mult decît grozav. 

— Mulţumesc, amabile domn, răspunse Trudy cu o reverență. 

— Şi Serena are cîteva lucruri noi — inclusiv o haină cu 
adevărat călduroasă, sublinie Paula. 

— Şi cizme noi foarte la modă, observă Newman. Şi ea mă 
face să doresc să rămînem în Geneva. In felul acesta, aş putea 
să vă scot pe toate trei în oraş. 

— Poţi să-ţi iei gîndul de la aşa ceva, zise Tweed cu severitate. 
Avem o treabă de rezolvat. 

Tocmai terminase de vorbit, cînd sună telefonul. Ridică 
receptorul Şi se aşeză. 
-Da? Ş 

— Am toate răspunsurile, se auzi vocea lui Beck. In primul 
rind, despre avionul cu reacţie particular de pe Cointrin. 


210 


Charpentier are postați acolo doi oameni în permanenţă, la 
aeroport — pentru a-i supraveghea pe cei care sosesc. Ei ne-au 
informat că Grumman e 
ţinut cu rezervorul plin cu combustibil, gata oricînd pentru 
decolare. Mai mult, există trei echipaje pe trei ture de opt ore, 
care acoperă în permanenţă un interval de douăzeci şi patru de 
ore şi care iau în primire carlinga atunci cînd le vine rîndul. Acest 
avion poate să decoleze în orice clipă, spre orice destinaţie, oricît 
de îndepărtată. Ceva 
foarte neobişnuit, şi foarte costisitor. 

— Atunci s-ar putea să am dreptate în legătură cu Geneva. 

— S-ar putea. De asemenea, i-am contactat pe principalii doi 
agenţi imobiliari de aici. Au verificat ce proprietăţi de tipul 
descris de tine au fost închiriate, începînd de acum trei luni. Mai 
tîrziu, Charpentier le va primi rapoartele. l-am dat numărul tău 
de mobil. Sper că nu te superi. 

— E în regulă. Şi mulţumesc că ai acţionat atît de rapid. Cred 
că am intrat într-o cursă contra cronometru. 

— Ai mai avut astfel de acţiuni şi în trecut, şi te-ai descurcat. 
Acum eu trebuie să plec, să prind avionul spre Belp. Incă o dată, 
ai mare grijă... j 

Toţi cei din apartament stăteau jos. In timpul conversaţiei 
telefonice păstrară tăcerea, ceea ce Tweed aprecie mult. Se 
vedea că sunt nişte femei cu capul pe umeri. 

— Cursă contra cronometru? întrebă Paula. 

— Da. Am plătit factura la hotel. Vă dau cinci minute să vă 
organizați, apoi plecăm. 

— Pari foarte înverşunat, remarcă Newman cînd rămaseră 
singuri. 

— Chiar aşa mă simt. 

— Vechiul tău adversar, de acum mulți ani! Atunci a reuşit să- 
ti scape. N-am vrea să repete performanţa. 

— Vechiul meu adversar, repetă Tweed. 


Cu mult înainte, Blondul se aşezase la volanul Mercedes-ului 
închiriat, cînd uşa hotelului în faţa căruia parcase se deschise. Un 
om de afaceri scund, purtînd o haină de astrahan, cobori vioi 
treptele. 

Asasinul îşi îndreptă spatele şi-şi aranjă şapca. Cînd „şoferul“ 
cobori geamul, omul de afaceri i se adresă: 


211 


— Eşti maşina comandată de mine pentru Stuttgart? Am 
coborit mai devreme, ştiu asta. 

— Da, domnule! Blondul coborî din automobil şi deschise 
portiera din spate cu un gest ceremonios, apoi plecă puţin capul, 
cînd omul de afaceri, după ce îi dădu geanta, urcă în spate. li 
închise portiera, după care deschise portbagajul, puse geanta 
cea mare 
înăuntru şi închise capota. 

Intorcîndu-se pe locul lui de la volan, prinse privirea omului de 
afaceri. Acesta purta ochelari fără rame şi degaja un aer de 
bogăţie şi succes. Vorbea engleza cu accent. 

— Ştiu că am coborit cu trei ore înainte de program, de aceea 
am telefonat firmei tale în dimineaţa aceasta, dar n-a răspuns 
nimeni. 

— Lumea vine la serviciu mai tîrziu, domnule, răspunse 
Blondul. 

— Întîlnirea de la Stuttgart a fost decalată puţin. Aş dori să ne 
oprim undeva pentru micul dejun. Unul foarte rapid. 

— Se poate aranja cu uşurinţă, domnule. 

Blondul scană strada. Era pustie la ora aceea. Porni motorul şi 
înaintă încet o scurtă distanţă, apoi opri. După care cercetă 
strada în oglinda retrovizoare interioară, în cea exterioară şi privi 
înainte. Mîna îi alunecă sub ziarul aruncat pe locul de lîngă el, 
apoi se 
întoarse. 

— Am impresia că n-am închis prea bine capacul 
portbagajului. Trebuie să protejez... 

In timp ce vorbea, ridică pistolul dotat cu amortizor pe care-l 
avea în mînă. li trase pasagerului un singur glonţ. O pată roşie ca 
o floare apăru pe pieptul omului de afaceri, în timp ce se 
prăbuşea. Blondul sări afară din maşină, descuie portbagajul şi 
scoase geanta cea grea, apoi deschise portiera din spate şi puse 
geanta alături de 
mort. După care înfăşură eşarfa albă de mătase pe care o purta 
cada- vrul, în aşa fel încît să ascundă gaura de glonţ. 

Ridicînd uşor corpul pentru a sta drept, îl sprijini de spătar. 
Cadavrul arăta ca şi cum omul dormea, cu capul sprijinit de 
spetează. Lipi după aceea geanta de el foarte strîns, pentru a 
împiedica trupul să alunece într-o parte. Satisfăcut de rezultatul 
efor- 
turilor sale, se aşeză din nou la volan, apoi conduse maşina pînă 
cînd ajunse aproape, dar nu chiar vizavi, de Richemond. 


212 


Opri şi aşteptă. 

Cînd, în cele din urmă, Newman îşi parcă maşina în faţa intrării 
hotelului, Blondul porni motorul. Şi continuă să aştepte. Astfel, îl 
văzu pe Tweed, împreună cu trei femei, ieşind din hotel şi urcînd 
în maşină. Două femei se aşezară în spate împreună cu Tweed. 
Cea de 
a treia — o recunoscu pe Paula Grey — se aşeză lîngă Newman. 

Cînd Newman porni, asasinul se luă după el. 

In oglinda retrovizoare văzu o limuzină trăgînd în faţa hotelului 
de unde ieşise omul de afaceri. Blondul zîmbi cu cruzime. 
Părăsise locul exact la timp. 


CAPITOLUL 25 


În timp ce lăsau Geneva în urmă, îndreptîndu-se spre graniţa 
franceză, Tweed stătea avindu-le pe Trudy în dreapta şi pe 
Serena în stînga. Planul iniţial fusese ca Serena să călătorească 
în maşina lui Nield, pe locul de lîngă el, dar Serenei nu i-a plăcut 
deloc ideea. 

— Vreau să merg cu tine, i s-a adresat hotărită lui Tweed. Aşa 
am să mă simt mult mai în siguranţă. 

— De ce n-ai fi la fel de în siguranţă şi cu Nield? o întrebă el. 

— După cele întîmplate aseară în garajul subteran, mă simt 
mai în siguranţă cu tine, repetă ea. 

— Atunci, eu am să stau în faţă lîngă Newman, hotărî Paula. 

Se uită la Serena şi văzu cît de încruntată era, precum şi 
expresia hotărită de pe figura ei. Se minună cit de insistentă e. Şi 
seara trecută o privise, atunci cînd se întîlniseră cu toţii în 
apartamentul lui Tweed, şi observase că Serena nu dăduse nici 
un semn de teamă — sau de durere — cînd Charpentier 
descrisese cu detalii sîngeroase situaţia în care fuseseră găsite 
cadavrele din interiorul garajului. Mai curînd arăta ca şi cum 
considera că aceasta făcea parte din treburile ei zilnice. 

Intinzînd mîna în spate, peste spătarul scaunului, i se adresă 
lui Tweed: 

— AŞ putea să am şi eu harta aceea pe care ai studiat-o tu? 
Faptul că stau aici mă pune în poziţia ideală de a acţiona drept 
copilot. 


213 


— Ai dreptate, fu Tweed de acord înmînîndu-i harta. În orice 
caz, acum eu am ruta în cap. Privi spre stînga. Stai confortabil, 
Serena? 

— Cred că avem destul loc. 

— Mă simt foarte bine, îl asigură Serena cu un zîmbet cald. 
Sper ca Nield să nu aibă impresia că-l evit. 

— Nu, nici într-un caz. De fapt, acum pot să-ţi spun — el 
preferă să fie singur. Dacă intervine vreun necaz, nu va trebui să 
aibă grijă şi de tine. 

— Inseamnă că te aştepţi să avem necazuri? întrebă ea ca din 
întîmplare. 

— E greu de spus. Depinde dacă Goslar ştie unde ne aflăm. 

— Cum ar putea să ştie asta? 

— N-am nici o idee, minţi Tweed. 

Se gîndea la straniul apel telefonic de la Goslar, cînd îi dăduse 
o „pistă". „Aniseed". Cuvint pe care Paula l-a interpretat drept 
Annecy. 

Era aproape sigur că se îndreptau spre o capcană — o 
ambuscadă. Dar Marler schiţase deja cum vor trebui să 
reacționeze într-o astfel de eventualitate, iar el şi Newman 
fuseseră de acord. De aceea, era important ca pe porțiunile mai 
drepte ale şoselei, să poată vedea 
maşina lui Marler, care deschidea drumul. Urmată de vehiculul 
lui Nield şi apoi de al lui însuşi. Acesta era singurul mod de a se 
confrunta cu oamenii lui Goslar — şi de a-l captura pe unul dintre 
ei. Dacă reuşeau, Harry Butler l-ar putea convinge pe prizonier să 
vorbească — şi aceasta fără să apeleze la metodele brutale de 
tortură folosite atît de frecvent în zilele noastre. 

— Mergem la Annecy, nu-i aşa? întrebă Serena. Paula mi-a 
spus că ea are impresia că acolo trebuie să ajungem, dar nu era 
sigură. 

„Bravo Paula, gîndi Tweed. Un răspuns foarte prudent." Paula 
nu avea încredere în nici o persoană, din afara echipei. 

— Care e modul tău de a acţiona, cînd pui mîna pe un om ca 
Goslar? întrebă Serena. 

— Ei bine, cînd ducele de Wellington s-a luptat în Războiul 
Peninsulei cu Portugalia şi Spania a spus că metoda lui e să taie 
nodul de-a lungul funiei. Inţelegea prin asta că va acţiona pe 
măsură ce se va desfăşura acţiunea. Metoda mea e similară. 
Desigur, e un 
drum lung pînă să devii ducele de Wellington de pe vremea 
aceea. 


214 


— Mie mi se pare că, de fapt, nici n-ai vreun plan, zise ea cu o 
urmă de umor. 

Tweed fu salvat, nemaifiind nevoit să răspundă, în momentul 
în care Newman privi din nou în oglinda retrovizoare şi le strigă: 

— M-am tot întrebat de ce oare sîntem urmăriţi de o limuzină 
cu şofer la volan. Nu mi se pare deloc potrivit. Are şi un pasager 
în spate. Şi tot timpul între noi şi ei se mai află o maşină. Acum 
au dispărut. Nu va trece mult şi vom ajunge La graniţă. 

Mintea iute ca argintul viu a Blondului funcţionase de minune 
atunci cînd îl împuşcase pe omul de afaceri de pe bancheta din 
spate a maşinii lui. Acţionase astfel pentru că îi fusese teamă că, 
după evenimentele devastatoare din garaj, în dimineaţa 
următoare O 
groază de maşini de patrulare vor mişuna prin zonă. 

Şi un şofer singur conducînd un Mercedes ar fi putut să fie 
oprit şi luat la întrebări. In schimb, dacă avea un pasager în 
spate, imaginea era mult mai firească. Şi a avut dreptate. 

Urmărind maşina lui Tweed prin oraş, au apărut numeroase 
maşini ale poliţiei, dar nici una dintre ele nu a făcut decit să-i 
arunce o privire trecătoare cînd l-au văzut pe pasagerul 
„adormit". Acum însă avea o problemă serioasă. Ştia că la 
frontieră va da peste un punct de control francez. Nu putea să 
rişte să ajungă acolo cu un 
cadavru pe bancheta din spate. 

Cunoscînd traseul pe care mergea, îşi aruncă privirea în 
oglinda retrovizoare, dar nu văzu pe nimeni în urma lui. Aşa că 
brusc părăsi şoseaua şi intră pe un drum pavat cu pietre mici. 
Conducea încet şi astfel trecu pe lîngă un semn de avertizare 
care avea scris pe el, cu litere mari şi roşii, cuvîntul „PERICOL". 

Ajunsese într-un loc unde nu putea fi văzut de pe şosea şi opri 
maşina la marginea unei cariere de piatră abandonate. Mişcîndu- 
se încet, ieşi din maşină, dar lăsă motorul pornit, apoi deschise 
portiera din spate şi, fiind suficient de puternic, scoase afară pe 
braţe, fără nici o greutate, cadavrul omului de afaceri. Il tîrî apoi 
mai aproape de buza carierei şi îl azvirli în hău. Acesta se 
rostogoli cam pînă la jumătatea peretelui stîncos şi se opri pe o 
margine. După care Blondul luă valiza, apucînd-o cu mîinile 
înmănuşate, şi o aruncă şi pe aceasta. Ultima operaţiune a fost 
aruncarea în carieră atit a 
pistolului cît şi a amortizorului, pe care le folosise. 

Pierderea armei nu-l îngrijora. Mai avea două revolvere 
ascunse sub aripa maşinii. Urcîndu-se la loc la volan, reuşi să 


215 


întoarcă maşina descriind un cerc larg şi se întoarse pe şosea. 
Era convins că va putea să ajungă din urmă maşina lui Tweed, în 
curînd. 

Paula era îngrijorată pentru Marler, cînd îi văzu maşina 
oprindu-se în depărtare, la punctul de graniţă. Ştia că vorbeşte 
fluent franceza — dar ceea ce nu ştia era că, înainte de a părăsi 
hotelul, a dat fuga şi şi-a cumpărat un costum franțuzesc şi o 
pereche de pantofi. 

Cînd poliţiştii francezi s-au apropiat de el, a oprit motorul. 
Avea geamul din dreptul lui lăsat, ceea ce-i permise poliţistului 
să se uite înăuntru pentru a controla interiorul gol al maşinii. 

— Unde mergeţi? întrebă el. 

— La Annecy. Sper că acolo vremea e mai bună decit la 
Geneva, răspunse Marler în franceza lui perfectă. 

— Pentru afaceri sau de plăcere? 

— Oficial pentru afaceri, spuse Marler privindu-l pe poliţist 
drept în ochi, dar sigur, cum aş putea să refuz puţină plăcere 
oferită de o doamnă atrăgătoare? _ 

Polițistul îi aruncă un suris încrezut. li făcu semn să plece şi se 
pregăti să întimpine maşina următoare, unde se afla Nield, tot 
singur. 

De la distanţă, Paula văzu cum mai întîi Marler, apoi Nield fură 
lăsaţi să treacă. Răsuflă uşurată. Sub banchetele maşinii lui 
Marler se afla o cantitate de armament capabilă să declanşeze 
un adevărat război. Cînd opriră, Tweed lăsă în jos geamul din 
dreptul lui. Aşa 
cum anticipase, polițistul se uită atent în spate. 

— O scurtă vacanţă, explică Tweed în engleză. Elveţia e aşa 
de sufocantă! în ţara voastră totul e mult mai relaxant. Dacă 
vremea e bună, vom petrece un timp mult mai plăcut. 

— Vremea e mult mai bună, îl informă polițistul. Nimic din 
zăpada pe care Elveţia pare s-o iubească atît de mult, deşi neagă 
asta. Aşa că, zimbi el cu un aer de superioritate către Trudy şi 
Serena, bucuraţi-vă de vacanţă! 

Le făcu apoi semn să treacă, cu un gest teatral al miinii. 
Continua să zimbească. 

— Ce om antipatic! se repezi Serena. 

— Are o ocupaţie plictisitoare, explică Tweed calm, aşa că o 
mai înveseleşte cu ceea ce îşi închipuie el că e o glumă. 

— Cred că a fost cam ciudat modul în care am trecut prin 
punctul de control elveţian, cu numai o sută de metri în urmă, 


216 


comentă Paula. Bariera era ridicată şi n-a apărut nici un 
funcţionar. 

— Există o diferenţă. Am plecat din Elveţia, aşa că de ce şi-ar 
face griji pentru noi. Să intri însă într-o ţară e cu totul altă 
problemă. 

— Ei bine, mulţumesc Cerului că Marler a reuşit să treacă cu 
bine. Şi polițistul ăla impertinent a avut dreptate. Vremea e mult 
mai bună, deşi cred că trebuie să fi plouat mai devreme. 

Se referea la două lucruri: deasupra lor soarele strălucea pe 
un cer albastru fără nori, dar şoseaua era udă, probabil de la o 
ploaie, recentă. Acum se aflau în Franţa, cu dealurile ei rotunjite 
din depărtare, ca o mare uriaşă şi verde. Ici-colo copacii purtau 
pe crengi 
frunzuliţe abia îmbobocite. Venea primăvara. 

Mergeau de-a lungul unei cîmpii foarte netede, cu dealuri care 
se ridicau în depărtare, de o parte şi de alta a drumului, cînd 
Tweed văzu maşina lui Marler oprindu-se. Nield se apropie mai 
mult, apoi opri şi el. Newman privi din nou în oglinda 
retrovizoare. 

— Nu vine nimeni. Cred că şoferul acela care conducea 
limuzina a întors la un moment dat. Ştiu de ce s-a oprit Marler. 
Intenţionează să ne dea înapoi armele. Cred că mă duc să-i dau 
o mînă de ajutor. 

— Aş vrea să-mi dezmorţesc picioarele, zise Paula. Se întoarse 
spre Tweed şi-i aruncă o privire semnificativă. Te deranjează 
dacă te rog să mă însoţeşti? 

— Bună idee. Hai să urcăm coasta acestui deluşor. Nu cred că 
va fi prea mult de mers. 

Cînd începură urcuşul, le auziră pe Trudy şi pe Serena 
începînd să stea de vorbă. larba de sub picioarele lor era scurtă 
şi deasă. Sosind pe creastă, în faţa lor se deschise o vastă 
vedere panoramică, în depărtare, în văile adînci se înghesuiau 
satele. Era un peisaj care 
emana o pace desăvirşită. 

— Ştii, începu Paula în timp ce admirau peisajul, m-am tot 
gîndit la ceva. În trecut îi cicăleai pe membrii echipei, cînd nu 
observau ceva anume. Ei bine, eu mi-am dat seama de ceva ce 
mi se pare ciudat. 

— Dă-i drumul! 

— Ai spus că Goslar şi-a ucis întotdeauna mesagerii. Elimină 
pe oricine a avut vreo legătură cu el, chiar şi mai depărtată. Aşa 
a fost cu reporterul acela de la Appledore, Sam Sneed, ucis pe o 


217 


alee din Fleet Street. Parcă ar fi trecut ani întregi de atunci! Apoi 
bietul Vallade, vînzătorul acela de cărţi rare de pe lille St-Louis, 
a fost la rîndul lui decapitat. In sfîrşit, capul doamnei Markov a 
sfîrşit într-un coş de gunoi din apartamentul de lîngă Operă. Un 
obicei al asasinului cu adevărat oribil! 

— Ce vrei să subliniezi de fapt? 

— Că n-a existat nici o încercare de a o ucide pe Serena 
Cavendish. Deşi a făcut fotografii pentru el la Appledore, apoi, a 
văzut-o pe Gorilă cînd i-a pus în cutia poştală restul de bani pe 
care trebuia să-i primească pentru acest serviciu. 

— Am constatat şi eu acest aspect... 

— lată, elicopterul a apărut din nou! exclamă ea. Se răsuci pe 
călcîie. Uite-l! E mai departe şi la aproximativ 150 de metri 
înălţime. a 

O dată cu ea, se întoarse şi Tweed. intr-adevăr, elicopterul 
zbura paralel cu drumul, dar în depărtare. Prea departe pentru a 
vedea ce era inscripţionat pe fuzelaj. 

— Nu-mi place deloc, continuă Paula. Cînd am părăsit 
Richemond, l-am auzit dînd tîrcoale, cam pe deasupra scuarului 
sub care era garajul subteran. 

— L-am auzit şi eu. Probabil că acela aparţinea vreunui post 
de televiziune şi filma imagini ale locului aceluia, pe care voiau 
să le introducă în următorul lor program de ştiri. Cel de aici ar 
putea să aibă o misiune diferită. O mulţime de oameni de afaceri 
folosesc elicoptere în zilele noastre pentru a merge dintr-un loc 
în altul. 

— Dar a mai fost şi elicopterul pe care l-am auzit cînd 
mergeam pe autostrada Paris—Geneva, insistă ea. 

— Nu-ţi face griji! Privi în josul pantei. Cred că Newman are 
nevoie de noi. E timpul să ne întoarcem la maşini. 

Newman îi întîmpină la jumătatea drumului de coborire. Cu 
spatele la maşina parcată jos, îi înmînă Paulei Browning-ul şi 
muniţia necesară. Ea le ascunse repede în geanta ei de pe umăr. 

— E ciudat că n-am mai aflat nici o veste de la Burgoyne, 
remarcă Newman cînd ajunseră mai aproape de şosea. 

— Ne va suna el dacă va avea ceva de raportat, răspunse 
Tweed. Erau cam la zece metri de maşină, cînd mobilul lui începu 
să sune. Îl privi pe Newman ca şi cum i-ar fi spus: „Ti-am zis eu". 

— Alo? rosti el în receptor oprindu-se. 

— Monica la telefon. Mulţumesc lui Dumnezeu că am dat de 
tine! Am mai primit un mesaj cu vocea aceea hirîită a lui Goslar. 
Destul de scurt. Ne-a transmis, citez: „Tweed, dacă vrei să ne 


218 


întîlnim, încearcă la Chăteau de l'Air". Asta a fost tot. Ştii unde e 
asta? 

— N-am idee. E posibil ca tu să-mi fi comunicat vestea chiar la 
timp. Totul e în regulă. Nu ezita să mă contactezi din nou. Ai 
grijă! 

— Tu să ai grijă... 

Fiind încă mai sus de şosea, Tweed le făcuse semn lui Marler şi 
lui Nield să i se alăture. 

Cînd se adunară cu toţii în jurul lui, le comunică mesajul 
Monicăi, apoi îi aminti lui Marler să-i spună şi lui Butler, care 
rămăsese în maşină. 

— Am distribuit armamentul tuturor, îi informă Marler. lată şi 
auto- matul lui Trudy, împreună cu muniţia. E în stare să 
declanşeze un adevărat dezastru dacă nu le primeşte înapoi. 

— Cred că trebuie să-i dăm drumul, ordonă Tweed. 

— Sînt sigur că ai văzut elicopterul, comentă Marler. 

— Da, l-am văzut. Paula mi l-a arătat. Se pare că s-a îndreptat 
spre sud. În direcţia în care mergem şi noi. Prudenţă! 

Marler îi dădu Paulei o geantă de pînză. O desfăcu în aşa fel 
încît ea să se poată uita înăuntru şi îi arătă cele trei 
compartimente în care era împărţită. 

— Acolo sînt grenade paralizante, aici bombe incendiare şi în 
acesta, şrapnele. Se uită la Tweed. Intr-adevăr, prudenţă e 
cuvintul de ordine. De la plecarea din Geneva a fost prea multă 
linişte şi nu-mi prea place. 

În elicopterul care zbura spre sud, spre Annecy, Bancroft 
stătea lîngă pilot. Noaptea trecută, cînd se căţăra prin puţul 
ventilatorului pentru a scăpa de infernul din garajul subteran, nici 
nu şi-a închipuit că mai venea cineva în urma lui. 

După ce a ridicat capacul de la suprafaţă, a ieşit în noapte. S-a 
ghemuit cît a putut de mult, rămînînd în umbră, şi astfel a părăsit 
scuarul, nu înainte de a-i zări pe Tweed şi pe Newman stînd în 
faţa gării. S-a repezit apoi pe o stradă laterală şi a aşteptat după 
colţ, de 
unde putea să-i vadă pe cei doi. 

Imediat după aceea, a zărit o siluetă neclară, care se căţăra 
afară din puţul din care tocmai ieşise el. Deoarece Trudy era 
îmbrăcată în pantaloni, n-a putut să îşi dea seama dacă era 
vorba de un bărbat sau de o femeie, apoi silueta de-abia vizibilă, 
ţinîndu-se mereu în umbră, a dispărut. 

Bancroft încă mai stătea după colţul străzii laterale, cînd i-a 
văzut pe Tweed, Newman, Paula şi o altă femeie urcînd într-o 


219 


maşină. De teamă să nu-i piardă, cu mult curaj, a alergat după 
ei. Şi aproape i-a ajuns din urmă, la timp pentru a-i vedea 
dispărînd prin 
uşile hotelului Richemond. 

După aceea, s-a îndreptat spre alt hotel din apropiere şi a 
închiriat o cameră pentru o noapte. În brîul plin de bani, înfăşurat 
în jurul mijlocului pe sub haină, avea sute de dolari. Singura 
asemănare dintre Vance Karnow şi Tweed era că şi unul, şi 


celălalt îşi 
dotau membrii echipelor lor cu o groază de bani. Hotelul — tipic 
elveţian — i-a pus la dispoziţie o trusă de bărbierit, periuţă de 


dinţi şi o pijama. 

In dimineaţa următoare s-a trezit devreme, dar, cu toate 
astea, cînd a trecut pe lîngă un magazin, a observat că era 
deschis. De acolo şi-a cumpărat o haină de piele, mănuşi de 
motociclist şi o căciulă de blană, model rusesc. Părăsind 
magazinul, a făcut semn unui taxi şi i-a cerut şoferului să-l ducă 
la aeroport. Acolo a găsit o companie care împrumuta elicoptere 
cu pilot. 

Bancroft a fluturat în faţa ochilor acestuia o carte de identitate 
care se dovedise eficientă mai înainte. Pe ea erau tipărite cu 
litere mari cuvintele „Securitatea Statului”. 

— Colaborez cu poliţia federală elveţiană, i-a comunicat el 
pilotului. Sîntem pe urmele unor terorişti care noaptea trecută au 
aruncat în aer garajul subteran. 

O putere mare de convingere a avut teancul de dolari pe care 
Bancroft a fost de acord să-l plătească. Pilotul i-a urmat 
instrucţiunile, descriind cercuri largi deasupra garajului o bună 
bucată de vreme. Şi ochii lui Bancroft aproape i-au ieşit din 
orbite cînd, folosind binoclul pe care-l cumpărase, a văzut-o pe 
Trudy Warner părăsind hotelul Richemond împreună cu Tweed şi 
cu Paula. 

„Aşa că acum am trei obiective, hotărî el. Trădătoarea Trudy, 
Paula Grey şi Tweed." 

De asemenea, în mintea lui încă mai persista amintirea 
cadavrului lui Karnow, pe care l-a văzut ucis de două gloanţe pe 
bancheta din faţă a maşinii, în timpul canonadei. Acum se putea 
folosi de ocazie pentru a-l lăsa pe Tweed să-l conducă pe el la 
Goslar şi a pune astfel mîna pe arma secretă, pentru 
Washington. 

Acum el va fi noul şef al Unităţii Patru. 


220 


Şi chiar în acest moment privea prin binoclu cum Tweed şi 
Paula urcau în vîrful colinei, dar nu putea să vadă nimic din ceea 
ce se întîmplă jos, pe şosea. 

In timp ce Newman conducea maşina în urma celorlalte două, 
aflate mai departe în faţă, Tweed se gîndea la mesajul primit de 
Monica. Unde era Chăteau de l'Air? Bănui că trebuie să fie o 
capcană, dar mai devreme sau mai tîrziu Goslar va comite o 
eroare 
majoră. Şi cînd va face asta, atunci va fi momentul să-l înhaţe în 
gheare — cu ferocitate. Nimic nu-l va mai reţine. 

Stînd alături de Newman, Paula studia harta, dar ridică ochii, 
cînd şoseaua începu brusc să şerpuiască, apoi rămase cu ochii 
aţintiţi. La picioarele dealului, unde ştia că şoseaua face o curbă 
strînsă, se ridica un văl de piclă albă. Işi dădu seama că era din 
cauza soarelui puternic care încălzea suprafaţa udă a şoselei. 
Totuşi, semăna mai mult cu o perdea de fum. 

Mobilul lui Tweed sună. Il apucă şi-l duse la ureche. 

— Alo? 

— Marler la telefon. Sînt gata să aplic manevra stabilită. A fost 
atenţionat şi Nield. 

In mod evident, picla aceea deasă îl enerva pe Marler şi-l 
făcea suspicios. Tweed îi comunică şi lui Newman mesajul. 

Cînd se apropiară de perdeaua de fum, telefonul sună din nou. 

-Alo? 

— Tweed? 

— La telefon. 

— Aici Burgoyne. Un posibil loc de ambuscadă la capătul 
şoselei, lîngă Choisy. Pericol de ambuscadă... 

— Ambuscadă! îi anunţă urgent Tweed prin mobilul său, întîi 
pe Marler, apoi pe Nield. 

Newman oricum aflase. Totul se petrecu atît de repede, încît 
părea un film rulat cu viteză mărită. Marler ţişni de pe şosea pe 
un refugiu şi întoarse maşina cu faţa spre sensul de unde venise. 
Nield dădu în marşarier, apoi întoarse vehiculul într-o parte, 
coborînd geamul. Newman dădu şi el înapoi şi intră pe drumul de 
acces al unei ferme, doborînd o poartă. Lăsă partea din faţă a 
maşinii la vedere şi cobori geamul în acelaşi moment în care 
Paula îl cobori pe al ei şi-şi înhăţă geanta de pînză. 

Paulei i se tăie răsuflarea cînd văzu ce apărea de după 
perdeaua de piclă. Tweed le înconjură pe Trudy şi pe Serena cu 
braţele, împingîndu-le în jos, în timp ce şoptea: 

— Lăsaţi-vă capetele în jos, cît de jos puteţi! 

221 


Din perdeaua de ceaţă apăruse o mică armată de oameni 
ciudaţi. Feţele şi braţele lor goale erau foarte bronzate. În jurul 
capetelor purtau bentiţe verzi. Fiecare om era înarmat cu cîte un 
pistol-mitralieră îndreptat spre cele două maşini — a lui Nield şi a 
lui Tweed. Nu observaseră maşina lui Marler parcată pe refugiu. 
Vocea lui Tweed 
era dură: 

— Fundamentalişti arabi... 

Grupul venea repede de-a lungul terasamentului din dreapta 
al şoselei. Ignorară maşina lui Nield aparent fără pasageri, apoi o 
rafală izbi şoseaua din faţa maşinii lui Newman, după care se 
transformă într-o ploaie de gloanţe. Imediat, patru oameni 
ajunseră foarte 
aproape. Atunci, Paula aruncă o bombă incendiară. Aceasta 
explodă la picioarele atacatorilor. O pălălaie de flăcări îi acoperi. 
Ţipară, alergînd în toate direcţiile, cu hainele aprinse, torţe 
arzînde ce se rosto- goleau pe pămînt, apoi continuînd să alerge 
mai departe pe marginea şoselei, înainte de a se prăbuşi. 

O altă trupă, mult mai mare, se ivi de după cortină. Pistolul- 
mitralieră al lui Marler deschise focul, oprindu-i. Cădeau ca 
popicele. Paula aruncă cea de a doua bombă incendiară, de data 
aceasta mai departe. Flăcările consumară ceața, dînd la iveală 
un ca- mion cu remorcă, aşezat cu spatele la ei. Pe platforma 
deschisă, un om stătea în picioare ţinînd în miini o bazuka, 
îndreptată spre maşina lui Newman. Nield se ridică şi trase de 
trei ori. Arabul cu bazuka se clătină, arma i se ridică în sus şi se 
descărcă, declanşată 
din reflex. Discul zbură în aer şi explodă fără să rănească pe 
nimeni. 

Marler trăgea în continuare cu pistolul-mitralieră, fără să 
ţintească, în ceea ce mai rămăsese din piclă, gloanţele trecînd 
prin ea pe măsură ce apăsa pe trăgaci. Se auziră ţipete 
stridente, apoi linişte. Citeva clipe mai tîrziu, înarmat cu un 
pistol-mitralieră, apăru un arab uriaş care se îndreptă spre 
maşina lui Newman. Acesta trase în 
el şi-l izbi, dar arabul continua să înainteze. Atunci Newman des- 
chise brusc portiera, sări afară şi-şi goli pistolul Smith & Wesson 
drept spre el. Arabul păru surprins, mai merse puţin 
bălăbănindu-se, apoi căzu cu faţa peste arma cu care nici nu 
avusese timp să tragă. 


222. 


Se lăsă o linişte grea, în timp ce Newman schimbă rapid 
încărcătorul. Ceaţa se ridicase, mici particule ce mai rămăseseră 
din ea strălucind în soare ca nişte diamante. 

Parcate după cotitura care acum devenise vizibilă, se aflau 
mai multe camioane — vehiculele care-i transportaseră pe 
asasini pînă aici. Marler sări din maşină, ţinîndu-şi pistolul- 
mitralieră în poziţie de tragere, în timp ce înainta încet controlînd 
fiecare camion. Toate erau goale. Pe podeaua acestora erau 
împrăştiate arme. Se întoarse şi 
strigă cu voce calmă: 

— Nu mai e nimeni! 

— A fost o treabă bună, zise Paula repede. Burgoyne ne-a 
atenţionat la timp. 

— Doar că Marler a fost primul care a mirosit pericolul, îi 
aminti Tweed. 

— Sînteţi bine? le întrebă el pe femeile aflate de ambele părţi. 

— Eu sînt bine, răspunse Serena ridicîndu-se şi îndreptîndu-şi 
dunga pantalonilor. 

— Nici mie nu mi s-a întîmplat nimic, răspunse şi Trudy, 
strecurînd automatul pe care-l ţinea în mînă înapoi sub haină. 

Din spate, Marler apăru şi se aplecă prin geamul deschis. Se 
uită repede la fiecare. La rîndul lor îl priviră şi ei, cum le adresa 
un salut elegant: 

— E timpul să ne mişcăm! Nu călcaţi nimic din ceea ce e pe 
şosea. 

— Asta se întîmplă des? întrebă Serena foarte calmă. 

—  Nield tocmai ne-a spus că se pare că asta e prima 
ambuscadă. 

— Ura pentru Pete! zise Paula ironică. Ce mult îi iubesc eu pe 
optimişti! 


CAPITOLUL 26 


Rulau de-a lungul unei alte porţiuni de şosea de provincie, cu 
hecatomba de arabi lăsată mult în urmă. N-a fost nici o 
dificultate să treacă pe lîngă platforma unde stătuse arabul cu 
bazuka. Acum, Paula îşi dădea seama că atmosfera tensionată 
din maşină dispăruse. De ambele părţi ale şoselei, peisajul era 
minunat şi soarele era strălucitor şi cald. 


223 


— Mă întreb unde e acum Burgoyne, medită Paula cu glas 
tare. „Probabil localizind locul următoarei ambuscade", cugetă 
Newman, dar îşi păstră gîndul doar pentru el. Va fi timp suficient 
de îngrijorare, cînd va sosi momentul. 

— Probabil undeva în faţa noastră — poate fi la orice distanţă 
de noi, zise Tweed răspunzind întrebării Paulei. Vom primi veşti 
de la el, cînd va fi pregătit să ni le dea. 

— Trebuie să fim cu ochii în patru după acest Chăteau de l'Air, 
le aminti Newman. 

— Eu am început să mă uit după el din momentul în care am 
primit telefonul Monicăi, replică Paula. 

— lartă-mă că m-a luat gura pe dinainte! 

— Te aştepţi să-l găseşti pe doctorul Goslar în acest Chăteau 
de l'Air? Ultimul cuvînt seamănă cu englezescul Jair". 

— Se potriveşte de minune, comentă Tweed. lar în legătură cu 
găsirea lui acolo... tot ce se poate. Inaintau pe o şosea neobişnuit 
de dreaptă în aceeaşi formaţie — In 
frunte se afla Marler, cu Nield în urma lui — cînd Newman îşi 
aruncă privirea în oglinda retrovizoare. In spatele lor venea un 
automobil, în mare viteză. Cînd ajunse mai aproape, îi trecu prin 
minte că probabil era Mercedes-ul pe care îl văzuseră mai 
devreme, condus de un şofer în uniformă. 

— Omul şi-a înţepenit piciorul pe acceleraţie, remarcă el. 

Maşina, alergînd ca o rachetă, îi depăşi şi-şi continuă drumul 
cu aceeaşi viteză. Newman reuşi să zărească doar umbra 
conducătorului auto, dar îi fu suficient pentru a-şi da seama că 
nu era şoferul văzut cu ceva timp în urmă. În locul şeprcii, 
descoperi că omul de la volan purta o beretă. In continuare, cu 
aceeaşi viteză, îl depăşi şi pe Nield, 
apoi trecu de Marler. 

Mai devreme, cînd Blondul se afla în vîrful unei coline, se 
oprise descoperind ce se afla la poalele dealului. Pentru moment, 
nefiind nimeni în faţa lui, dăduse repede înapoi. Astfel, zărise 
dintr-o ochire vălul des de piclă, convoiul de maşini al lui Tweed 
împrăştiat şi 
figurile care apăreau din ceaţă, apoi auzise primele împuşcături. 

Parcîndu-şi maşina pe un refugiu cu iarbă, aşteptă timp 
îndelungat, în cele din urmă, se urcă prudent pînă în virful 
deluşorului şi privi din nou în jos. Totul dispăruse. Ceaţa, maşinile 
lui Tweed. Rămăseseră doar cadavrele presărate de ambele părţi 
ale şoselei. 
Apoi porni din nou, cu speranţa că nu îl pierduse pe Tweed. 


224 


La poalele dealului, de abia aruncă o privire cadavrelor. Totuşi, 
avu mare grijă să nu treacă peste nici unul. Nu din compasiune 


— astfel de emoţii îi erau străine Blondului —, dar nu voia să 
rămînă nimic lipit de cauciucuri, ce ar fi putut atrage atenţia 
poliţiei. 


Inainte de a porni mai departe, îşi scoase şapca de şofer şi o 
azvîrli într-un desiş, apoi o înlocui cu bereta pe care o purtase în 
scuarul întunecos din Paris, cînd fusese atît de aproape de ao 
ucide pe Paula. După ce se descotorosi de şapcă, se gîndi că ar fi 
bine să 
scape şi de automobil. 

Respiră uşurat cînd văzu în faţa lui maşinile lui Tweed rulînd 
de-a lungul şoselei drepte. Aplecîndu-se deasupra volanului, 
apăsă puternic pe acceleraţie. Maşina lui Marler tocmai dispăruse 
din oglinda retrovizoare, cînd ajunse la intersecţia spre Choisy. În 
acest 
punct, un vechi şi impresionant pod, încă intact, traversa un 
defileu adînc. Nu făcea parte din autostradă — noua şosea 
fusese construită peste un pod nou, dar, din aceasta, drumul 
cotea în unghi ascuţit. 

Cînd se apropie de acest punct, văzu o maşină parcată pe o 
latură a şoselei. Era orientată în direcţia Genevei şi lîngă ea 
stătea în picioare un bărbat, cu mîinile în şolduri. Avu impresia că 
omul se uita foarte atent să vadă cine se află la volanul maşinii 
lui. Acceleră. 
Putea să fie pieirea sa. 

Dar cînd apăsă mai tare pe acceleraţie, pentru a evita privirea 
omului, intră în curba strînsă a şoselei. Şi simţi maşina patinînd, 
dar îşi păstră calmul, trecu de locul derapării şi continuă să 
înainteze de-a lungul şoselei, spre depărtatul Annecy. 

Conduse cu viteză maximă timp de aproximativ cincisprezece 
minute. Pe şosea nu se mai vedeau şi alte vehicule, cînd trase pe 
dreapta şi-şi parcă maşina pe marginea a ceea ce ştia că eo 
pantă abruptă. Cobori din maşină şi ridică uşor capota, 
prefăcîndu-se că în- 
cearcă să-şi repare motorul care se stricase. 

Fu depăşit de un camion uriaş şi de mai multe maşini. Aştepta 
să apară o maşină cu o singură persoană înăuntru. Astfel văzu un 
Peugeot venind spre el cu aproximativ 50 de kilometri la oră. La 
volan se afla un om cu părul alb, îmbrăcat elegant. Atunci îşi 
îndreptă 


225 


spatele şi-şi flutură ambele miini într-un gest disperat. 
Conducătorul auto opri şi vorbi prin geamul deschis. 

— Vorbeşti engleza? 

— Sînt englez, răspunse Blondul cu o urmă de zîmbet, 
mulţumit că-şi lăsase bereta sub ziarul de pe bancheta din 
maşină. Şi nu sunt mecanic. 

— Lasă-mă să mă uit puţin, zise omul coborînd din maşină. 
Conduceam o agenţie de vînzări de automobile marca Rover, 
înainte de a mă retrage la Annecy. 

Asasinul rămăsese în picioare, în spatele englezului care se 
aplecase pentru a se uita la motor. Privind în susul şi-n josul 
şoselei pustii, scoase un cuţit dintr-o teacă ascunsă sub haină. 
Lovitura fu atît de puternică şi de sălbatică, încît îşi îndeplini 
instantaneu 
misiunea, apoi ridică de păr capul retezat şi-l aruncă într-un pilc 
de arbuşti. 

Purta mănuşi de piele şi nu avu nici o greutate să ridice 
cadavrul şi să-l pună în spatele volanului Mercedes-ului, avînd 
grijă să lase portiera deschisă. Haina îi era plină de sînge, dar 
acest lucru nu-l îngrijora. Căută rapid prin buzunarele victimei, 
scoase un _ portofel 
dintr-un buzunar şi cîteva scrisori din altul. Indesă scrisorile în 
portofel, apoi, privind din nou şoseaua în ambele direcţii, se 
îndreptă spre marginea pantei abrupte, aruncă portvizitul în rîpă, 
privindu-l cum zboară prin aer şi cade într-o încîlceală de tufe 
sălbatice. 

După care se asigură că, aşa cum observase, bătrînul şofer 
lăsase cheile de contact în Peugeot. Intorcîndu-se la Mercedes, 
făcu în aşa fel încît roţile să se poată învirti fără probleme, apoi 
izbi portiera şi o închise, şi începu să împingă maşina. Aceasta îşi 
începu mersul înapoi. În acest timp asasinul îşi scoase mănuşile 
pătate de sînge, folosind una care era mai puţin murdară pentru 
a-şi şterge cuțitul. După care îl băgă la loc în teacă. 

Maşina continua să meargă încet înapoi, în timp ce îşi scoase 
haina de piele — care oricum era prea călduroasă pentru vremea 
de aici. Inghesuind-o într-o sacoşă, băgă alături de ea mănuşile, 
avînd grijă să nu-şi păteze mîinile de sînge, apoi luă cîteva pietre 
pe care le băgă înăuntru, pentru a îngreuna sacoşa. După care 
ridică din nou privirea şi se uită în jur. 

Mercedes-ul ajunsese pe marginea riîpei şi se oprise acolo, cu 
roata din spate proptită într-o piatră. Se uită din nou în susul şi în 
josul şoselei, apoi îşi băgă degetele miinii stîngi în gură şi se 

226 


încruntă. Era una dintre puţinele ocazii din viaţa lui cînd se 
simţea 
nervos. 

Scoţindu-şi degetele din gură, se îndreptă în grabă spre 
maşină. Apoi cu piciorul drept dădu la o parte piatra care fusese 
gata să zădărnicească întreaga operaţiune. Odată piatra 
înlăturată, Mercedes-ul începu să meargă din nou repede cu 
spatele, pînă trecu de marginea pantei. Astfel se prăvăli ajungînd 
într-o pădure aflată jos şi fu pierdut din vedere, ascuns în tufişul 
des. 

— Data viitoare e cazul să te descurci mai bine, rosti el cu 
voce tare, în timp ce urca la volanul Peugeot-ului. 

Işi aminti că trebuia să arunce şi capul în pădure. 


CAPITOLUL 27 


Continuau să se îndrepte spre Annecy, cînd Paula văzu 
maşinile lui Marler şi a lui Nield oprite una lîngă alta. Ei 
coboriseră din vehicule şi vorbeau cu un om care stătea foarte 
drept, cu miimile în şold. Purta un echipament tropical — 
pantaloni bej, cu jachetă şi că- 
maşă de aceeaşi culoare. Gulerul cămăşii era descheiat. 

— E Burgoyne! strigă ea foarte încîntată să-l vadă. 

Butler, care călătorise împreună cu Marler, stătea puţin mai 
deoparte. Lîngă el, pe jumătate ascuns în iarbă, se afla un pistol- 
mitralieră. Butler nu-şi lăsa niciodată garda descoperită. 

— Imi dau seama că ai supravieţuit ambuscadei, i se adresă 
Burgoyne Paulei rînjind. 

— Ne-ai atenţionat la timp. 

— Tocmai era gata să încetez să mai sper, îi zise el lui Tweed. 
Am încercat să vă sun de cîteva ori. Nici un răspuns. 

— Telefoanele mobile! răspunse Tweed cu o expresie de 
dezgust. N-am avut niciodată încredere în ele. După cum vezi, 
am adus cu noi în voiaj două doamne frumoase. Le prezentă pe 
Trudy şi pe Serena lui Burgoyne, care le strînse mîinile şi le privi 
admirativ. Bun sosit la petrecere, spuse Tweed în loc de 
concluzie. 

— Voiaj! rise zgomotos Serena. Bun sosit la petrecere! Ce 
voiaj, ce petrecere? Ne-a ieşit în întîmpinare o adorabilă 
delegaţie de arabi. 


227 


— Arabi? se miră Burgoyne. 

Tweed relată succint amănuntele întîlnirii lor din aşa-zisa 
ceaţă. Evită cîteva detalii sîngeroase, pentru că nu-şi închipuia că 
Trudy sau Serena ar aprecia o descriere prea realistă. 

— Eu am condus pînă la Annecy şi înapoi, îi informă Burgoyne. 
Dar n-am văzut şleahta aia de tăietori de gituri. Părerea mea e 
că trebuie să se fi adunat la Choisy, numai la cîţiva kilometri mai 
sus de drumul acela lăturalnic. Arătă spre un drum care ieşea din 
autostrada principală. Cred că de acolo au apărut, imediat ce am 
trecut eu. Pot chiar să ghicesc de unde vin. 

— De unde anume? întrebă Paula. 

— Un număr de fundamentalişti arabi traversează în mod 
regulat Mediterana venind din Algeria şi intră ilegal în Franţa. Vin 
noaptea la bordul unor mici ambarcaţii de pescuit şi acostează în 
goifuleţele izolate de lîngă Marsilia. Diverse mijloace de transport 
îi aşteaptă 
acolo să-i ia. Goslar are legături în toată lumea, aşa am auzit. li 
plăteşte bine, iar ei sînt obişnuiţi să ucidă. Dumnezeu ştie că au 
făcut aşa ceva de multe ori, acolo în Algeria. 

— Găsesc acest lucru interesant, zise Tweed. 

— Găsesc acest lucru interesant, repetă Trudy. 

Privea insistent dincolo de Burgoyne, spre un pod vechi, arcuit 
peste un defileu. Şi Paula se uita într-acolo. O cale de acces 
pavată cu pietre conducea la un arc care străjuia intrarea pe 
pod. De ambele părţi ale arcului, piloni uriaşi de piatră de cel 
puţin un metru diametru se ridicau la mare înălţime. Cablurile de 
susţinere, ancorate în terenul 
de lîngă piloni, se înălţau înclinate şi dispăreau în interiorul unor 
mari cavităţi de lîngă turnuleţele din vîrf. Turnuleţele aveau 
creneluri şi dădeau impresia că păzesc calea de acces spre un 
castel uriaş. Arătau ca şi cum se aflau acolo de la începutul 
veacurilor. 

— Acesta este Pont de la Caille, explică Burgoyne. E un pod 
suspendat, peste care odată se pătrundea în vale — de aici şi 
cablurile lui uriaşe. 

Trudy merse rapid pe drumul de acces pavat şi, cînd păşi pe 
pod, simţi o uşoară ezitare. Continuă să meargă, privind în jos la 
incredibila adîncime a defileului, pe fundul căruia şerpuia o mică 
şuviţă de apă - a cărei albie părea că se află cu kilometri mai jos 
de ea, aşa cum stătea acolo, continuînd să se uite. 

— Ceea ce mă interesează pe mine este acesta, rosti Tweed 
cu hotărîre. 


228 


— Ce anume? întrebă Paula. 

— Acest vechi indicator de dincolo de şosea, aflat la intrarea 
pe o cărare păzită de nişte porţi vechi şi ruginite, larg deschise. 

— Chăteau de l'Air, rosti ea mai mult pentru sine. E posibil 
oare ca Goslar să mai fie înăuntru? la uitaţi-vă acolo, unde se 
ridică dea- lul acela din spatele copacilor! 

Stăteau la mai puţin de o sută de metri de locul unde cărarea 
care pornea din marginea şoselei îşi croia drum în sus, prin 
porţile ru- ginite, apoi, la o cotitură, dispărea. Tweed înaintă şi se 
opri în mijlocul şoselei. Părea că se uită la scîndura mucegăită 
fixată pe un stilp, pe care numele castelului de-abia putea fi 
descifrat. De fapt se uita la alt indicator, cel al unei agenţii 
imobiliare, care stătea aruncat jos în iarbă, dar cu faţa în sus. 

„A vendre. De vînzare. Sub cuvinte se afla numele agentului 
imobiliar. C. Periot, Annecy." Apoi un număr de telefon. Soarele 
aproape că-i ardea ceafa. Paula i se alătură, apoi continuă să 
meargă mai departe pentru a explora cărarea, dar brusc fu 


prinsă de braţ şi 
trasă înapoi şi, cînd privi în jur, văzu că Burgoyne fusese cel care 
o oprise. 


— Du-te înapoi şi stai împreună cu ceilalţi lîngă pod! Nu 
protesta! Tweed, du-te cu ea! Acum! 

— Mi se pare că a devenit cam îngîmfat, bombăni Paula. 

— Mai bine să facem ce ne-a sugerat, zise Tweed. 

Se opriră lîngă Marler, Newman şi Nield, care stăteau de vorbă 
cu Serena. Trudy era mult mai departe — ajunsese aproape la 
jumătatea podului. Se aplecă peste balustradă, privind în jos, 
spre eternitate. Pe marginea cu iarbă era aşezat Butler, care 
părea că ați- pise, dar ochii lui cercetau în permanenţă 
împrejurimile. O maşină trecu încet pe lîngă ei din direcţia 
Annecy, apoi se opri lîngă capătul cel mai îndepărtat al podului 
suspendat. 

— E ca din basme, remarcă Paula, din nou calmă. Se uita la 
frumosul pod vechi, care acum nu mai era folositor. Păcat că nu 
l-au inclus în autostradă. Imi place foarte mult. 

— Ce face Burgoyne? întrebă Newman. 

Paula se întoarse brusc pentru a privi în direcţia în care se 
uitau toţi. Burgoyne mergea pe marginea cărării care ducea în 
sus spre castel. Se mişca încet, cu atenţie, mai sus cu cîţiva 
metri de cărare, călcînd pe iarbă. Aplecîndu-se, ridică o piatră, 
apoi intră din nou pe spaţiul pe care tocmai îl părăsise. Intoarse 
capul şi strigă către ei: 

229 


— Staţi unde sînteţi! Nu vă apropiaţi nici un centimetru! 

Rămaseră pe loc liniştiţi, urmărindu-l pe Burgoyne care 
traversă cărarea, apoi se ghemui la pămînt, continuînd să ţină 
piatra în mîna dreaptă, după care îşi balansă braţul înainte şi- 
napoi şi o aruncă, piatra descriind un arc de cerc. Şi în aceeaşi 
clipă, se aruncă la pă- 
mînt. Piatra căzu pe cărare. Se auzi o detunătură puternică! Mari 
cantităţi de pămînt şi iarbă săriră în aer deasupra locului unde 
căzuse piatra, apoi o mare parte din ele se răspîndiră ca o ploaie 
înapoi pe şosea — amestec de pietre sfărimate şi pămînt. 

Burgoyne se ridică şi se îndreptă spre locul unde ceilalţi 
stăteau şi-l priveau, apoi le zîmbi. 

— Mină antipersonal. Am văzut o rază de soare reflectîndu-se 
în ea. Probabil că ploaia a scos-o la vedere. Nu e un loc propice 
pentru plim- barea de dimineaţă, nu sînteţi de aceeaşi părere? 

— Şi eu care mă pregăteam să urc pe cărare, zise Paula după 
ce înghiţi cu greutate. Tot ce pot să spun, Chance, este: 
„Mulţumesc că mi-ai salvat viaţa". 

— Am văzut aşa ceva în deşert, explică Burgoyne cu 
indiferenţă. 

Vîntul spulbera nisipul şi soarele se reflecta în ele, exact ca aici. 

Deodată se opri din vorbă. Butler trecu pe lîngă ei alergînd ca 
un cîine de vînătoare şi intră pe pod. Cînd Paula se întoarse, i se 
tăie respiraţia de oroare. Un om scund şi îndesat, care a coborit 
probabil dintr-o maşină venită dinspre Annecy, o înhăţase pe 
Trudy de mijloc şi o ridicase mult în sus, astfel încît talia ei se 
afla acum la nivelul balustradei care o despărţea de imensa 
prăpastie de jos. Ea privi faţa cafenie şi gura larg deschisă din 
care i se zăreau dinţii şi-i văzu hotă- rîrea sălbatică din ochi. Mîna 
ei dreaptă scoase automatul şi apăsă pe trăgaci. Glonţul 
pătrunse în coapsa asasinului. Acesta se strimbă de durere, dar 
nu-i dădu drumul, ci o ridică şi mai sus, dar miinile lui Butler îi 
înconjurară gitul şi-l traseră înapoi. La rîndul ei, Trudy alunecă în 
jos, ajungînd astfel cu picioarele pe pod. Butler apăsă cu putere 
capul asasinului peste balustradă, după care îl ridică pe arabul 
îmbrăcat în costum de stradă şi-l expedie peste marginea hăului, 
în timp ce Paula alerga spre ei cu Browning-ul în mînă, apoi se 
opri, privindu-l pe arab rostogolindu-se din ce în ce mai jos şi 
dînd din miini şi din picioare. Părea că a trecut o groază de timp 
înainte de a ajunge pe fundul viroagei, şi Paula nu putu să audă 
nici un sunet, în timp ce trupul cel mic rămase nemişcat sub o 


230 


stîncă uriaşă, de pe 
partea dinspre Annecy. 

— Nici măcar n-a ţipat, zise Trudy. Nu înţeleg. 

— Fiind arab, deci musulman, explică Burgoyne care stătea 
acum lîngă Trudy, era convins că se afla în drum spre versiunea 
arabă a paradisului. De aceea n-a scos nici un sunet. 

— Cît de departe e pînă acolo în fund? întrebă Paula, care 
stătea acum pe pod, împreună cu ceilalţi. 

— E o adîncime de două sute de metri sau două sute de iarzi, 
sau şase sute de picioare. 

— Se pare că l-ai expediat acasă la el, comentă Serena. Nici 
nu-l mai văd. 

— E undeva acolo jos, interveni repede Tweed. Putea să vadă 
forma aceea minusculă, dar consideră că e mai bine să nu le-o 
arate şi lor. Acum, cred că avem nevoie de puţină mişcare 
înainte de a ne în- drepta spre Annecy. Bob, Paula, vreţi să veniţi 
cu mine? 

In timp ce se întorceau de-a lungul podului, acesta se legăna 
uşor, dînd o vagă senzaţie de dezechilibru. Privind în urmă, 
Tweed văzu că Burgoyne o prinsese de braţ pe Trudy. Aşadar, 
avea cu cine să stea de vorbă, după oribila experienţă prin care 
trecuse. 

— Mai e şi castelul, zise Paula cînd părăsiră podul. Crezi că 
trebuie să-l cercetăm? 

— Nu. Tweed duse la ochi binoclul pe care-l luase mai 
devreme de la Marler. Toate obloanele sînt închise. Sînt sigur că 
nu e nimeni acolo. Şi dacă am forţa uşa sau vreun geam, ar 
putea să ne explodeze în faţă. Adu-ţi aminte ce ne aştepta la 
intrarea în clădirea lui Goslar de la La Defense. Acum ce credeţi 
că ar trebui să facem? întrebă el în timp ce se plimbau liniștiți pe 
şosea. 

— Să-l căutăm pe doctorul Goslar! 

— Ceva mai mult decit atît. Trebuie să mergem la Annecy, să 
ne asigurăm dacă Goslar nu joacă la cacialma. Principalul lucru 
este însă că ştiu că n-a reuşit încă să fabrice o cantitate 
suficientă din otrava aceea oribilă — destulă pentru a nimici 
cincizeci, o sută, două sute de milioane de oameni. Cine ştie cîţi? 

— De unde ştii că încă n-a făcut-o? 

— Deoarece, dacă ar fi reuşit, nu şi-ar fi bătut capul să 
organizeze un atac atit de feroce împotriva noastră, precum 
acela al arabilor răsăriţi din ceaţă. Incă îl mai deranjează faptul 
că trăiesc. 

231 


— Aşadar, mai avem timp, interveni Newman. 

— Nu, nu mai avem. Şi-ar putea termina treaba în orice 
moment. Este un fel de cursă contra cronometru. Acum hai să ne 
îndreptăm spre Annecy! 

La sugestia lui Tweed, schimbară succesiunea maşinilor. 
Automobilul lui Newman rămase ultimul, să închidă convoiul. 
Paula stătea tot lîngă el, în timp ce Trudy şi cu Tweed erau pe 
bancheta din spate. 

Nield conducea în faţa lui Newman. Singur atît de mult timp, 
acum o avea în dreapta lui pe Serena ca pasageră. 

Burgoyne preluă conducerea, în fruntea tuturor. El conducea o 
maşină închiriată. Pe locul de lîngă el se afla pistolul-mitralieră 
pe care i-l dăduse Marler. 

— Nu pot să mă mai gîndesc la podul acela ca la ceva de 
basm, se adresă Paula celor din spate. Imi imaginez că nici tu, 
Trudy. 

— Ei bine, cel puţin am băgat un glonţ în ticălosul ăla, 
răspunse Trudy cu duritate. A fost ca o competiţie. Ori el, ori eu. 
Sînt bucuroasă că a fost el. 

— Ştiu. Ştiam asta înainte de a pleca din State, comentă 
Trudy. Am 
citit informaţia într-un ziar din Washington. A devenit apoi o 
istorie de prima pagină, cînd cineva a făcut să transpire reacţia 
Casei Albe. Scuză-mă, cred că te-am întrerupt. 

— Nu-i nimic. Voiam doar să spun că atunci cînd vom ajunge 
la Annecy, în primul rînd trebuie să-l contactez pe agentul acela 
imo- biliar cu numele Periot. El deţine dreptul de vînzare sau de 
închiriere a acestui castel. Vreau să văd dacă Goslar foloseşte 
aceeaşi tehnică pe care a folosit-o de atitea ori înainte, închiriind 
pe termen lung şi apoi evacuînd locul mult mai devreme. 

— Nu va fi greu de găsit, comentă Newman. Nu avem nevoie 
decit de o carte de telefon dintr-o cabină publică. 

— Mai există doi factori, pe care nu trebuie să-i pierdem din 
vedere, continuă Tweed. Pe undeva, Blondul încă mai biîntuie... 

Îi explică lui Trudy cine era Blondul. Se întoarse pentru a o 
privi în faţă şi descrise în amănunt felul cum opera asasinul. Ea 
asculta cu o expresie serioasă, dar nu arăta nici un semn de frică 
sau repulsie faţă de cele auzite. „E o femeie realmente 
puternică", se gîndi el. 

— Şi celălalt factor? îl îndemnă Paula. 


232 


— Domnul Bancroft cel dispărut. L-am studiat în barul de la 
Ritz. Nu numai că este rău şi crud, dar e şi viclean şi dă dovadă, 
cred eu, de tenacitate. 

— El era cel mai rău dintre toţi, zise Trudy. N-am să uit 
momentul cînd l-am văzut băgînd pistolul în gura soţului meu 
Walt şi apăsînd pe trăgaci. Am un automat plin de gloanţe 
rezervat pentru el, continuă ea înverşunată. Voi putea să uit 
acea scenă teribilă 

petrecută în casa mea — cînd m-am simţit atît de neajutorată 
— doar atunci cînd va fi mort. 

— Cred că-ţi va plăcea Annecy — cel puţin oraşul vechi, 
interveni Paula, pentru a o face să se gîndească la altceva. Am 
petrecut doar puţin timp acolo, dar să ştii că e ceva unic. Clădiri 
vechi şi ciudate, şi cursuri de apă peste tot. Cred că pînă la urmă 
totul se va vărsa în lac. 

— Sună destul de interesannt, fu de acord Trudy. E ca un 
labirint de vizuini făcute de iepuri? 

— Da, cu excepţia faptului că eu mă îndoiesc că iepurii îşi pot 
găsi drumul în locul acela. 

Trudy chicoti şi-i zimbi lui Tweed. El îi întorcea zîmbetul, cînd 
sună mobilul. Işi închipui că probabil era ori Monica, ori Beck. 

— Alo? 

— Aşteptaţi un moment, domnule, i se adresă o voce într-o 
engleză impecabilă, cineva vrea să vă vorbească. Tweed strînse 
telefonul cu putere. lată, zise vocea în engleză, vă rog, ascultați 
cu atenţie! Cuvintele nu vor fi rostite decit o dată... 

Şi auzi vocea aceea hirîită. Tweed apăsă telefonul mai tare pe 
ureche, încercînd să-şi dea seama dacă era glasul unui bărbat 
sau al unei femei. 

Bun sosit la Annecy, domnule Tweed. Aş vrea să-ţi sugerez să 
traversezi Pont Perriere, pentru a intra în oraşul vechi. Pe 
balustrada din dreapta, la intrarea pe pod, vei vedea o reclamă 
pentru un hotel de trei stele. Hôtel du Palais de l'Isle. Dincolo de 
pod, vei găsi un restaurant — Les Corbières. Intră acolo şi vei 
afla un mesaj care te aşteaptă. Ai mare grijă. H. Goslar. 

Tweed continuă să aştepte, dar legătura fu întreruptă. Le 
repetă celorlalţi tot ce auzise, cuvînt cu cuvînt. Pentru scurt timp 
se lăsă tă- cerea, întreruptă apoi de Newman: 

— Unde dracu' e doctorul ăsta Goslar? se enervă el exasperat. 

— A reapărut elicopterul, îi atenţiona Paula. 


233 


CAPITOLUL 28 


Cînd Tweed îl caracterizase pe Bancroft drept viclean, nu 
fusese departe de adevăr. Şezind lîngă pilotul elicopterului, 
Bancroft era adîncit în gînduri. Era o combinaţie neobişnuită de 
talente. Inainte să-l fi recrutat Karnow ca membru în Unitatea 
Patru, fusese avocat cu oarecare succes. 

Acţionase ca apărător într-un număr de procese. Adesea 
reuşise să obţină pentru clienţii lui verdictul „nevinovat", 
indiferent dacă erau cu adevărat nevinovaţi sau nu. Studiase 
istoria dreptului, con- centrat pe cazurile legale precedente. 
Aşadar, nu era ceva neobişnuit pentru el să influenţeze cu succes 
hotărîrea judecătorului, doar citind 
vechi procese legale, de care omul legii nici nu ştiuse vreodată 
să fi existat. 

Incet-încet, aceasta a făcut din el, în general, un bête noire al 
judecătorilor. Aşa că amînau procesul, făcîndu-i zile negre cu 
orice ocazie posibilă. Deseori, cînd s-a aflat într-o situaţie limită, 
judecătorul i-a respins obiecțiile. Şi astfel abilitatea lui Bancroft 
de a 
obţine verdictul „nevinovat" a început să pălească. 

Aşa că, atunci cînd Kamow i-a oferit ocazia de a se alătura 
Unităţii Patru, Bancroft, sătul de tot ce era legislaţie, a acceptat. 
Mărimea salariului oferit a fost, de asemenea, un factor decisiv. 

Stînd în elicopter, încerca acum să-şi folosească mintea 
ascuţită pentru a estima ce se întîimplase şi cum trebuia să 
procedeze în con- tinuare. De asemenea, crescînd pe străzile 
sordide ale Brooklyn-ului, nu chiar cel mai sigur cartier al New 
York-ului, schilodise trei 
cuţitari care-l atacaseră în diverse ocazii. Antrenamentele din 
Unitatea Patru i-au ascuţit talentul înnăscut de luptător — de 
bătăuş. 

„Tweed şi echipa lui se află în drum spre Annecy, îşi spunea 
el. Aşa că, doctorul Goslar încă n-a fost descoperit — altfel n-ar fi 
acum pe autostradă, îndreptîndu-se spre Annecy", un loc de 
niciunde, despre care nu auzise niciodată înainte. „în primul rînd, 
trebuie g să 
ajung înaintea lor. În al doilea rînd, voi avea nevoie de un mijloc 
de transport pentru a-i putea urmări..." 

Se opri din meditaţie şi studie harta desfăcută pe genunchi. O 
cumpărase de la un magazin din Geneva, după ce se îmbrăcase 


234 


cu haine noi. Amintirea celui care părea că-i urmărise de-a lungul 
autostrăzii, încă de la Paris, îi sugerase ideea de a închiria un 
elicopter. 

— Cît mai e pînă ajungem la Annecy? îl întrebă el pe pilot. 

— Cinci minute. Poate şi mai puţin. Aş putea chiar să încep să 
cobor. 

— Aşteaptă un minut! Bancroft îşi duse binoclul la ochi şi 
scrută cele patru maşini ce înaintau pe autostradă şi care de la 
această alti- tudine păreau nişte jucării. Există undeva aproape 
de Annecy un loc unde ai putea să mă laşi? 

— In Oraşul Vechi sau în sectorul modern? 

— Oraşul Vechi, răspunse Bancroft bazindu-se pe instinct. 

— Atunci e uşor. Există un parc mare pe malul lacului. E foarte 
aproape de oraşul vechi. Acolo aş putea să aterizez. 

— De asemenea, am nevoie să închiriez o maşină... pentru a-i 
urmări pe terorişti, adăugă el repede, continuînd să mintă. 

— Există un loc unde se închiriază maşini, la o mică distanţă 
pe jos de locul unde voi ateriza eu. Am să ţi-l arăt. După aceea, 
vei mai avea nevoie de mine pentru a te întoarce la Geneva? 
întrebă pilotul. 

— Foarte posibil, răspunse Bancroft, neavînd pentru moment 
idee dacă într-adevăr va avea nevoie din nou de serviciile lui. 
Aceasta înseamnă că va trebui să aştepţi pe undeva, aşa că iată 
nişte bani în plus. 

II plătise deja pe pilot cu o sumă mare, totuşi scoase din 
portofelul aflat în buzunar un teanc de bancnote de o sută de 
dolari. Avea în continuare grijă să-şi ţină cea mai mare parte a 
banilor ascunşi în centură. li dădu pilotului cinci bancnote. 
Aşadar, N încă cinci 
sute de dolari. Intotdeauna considerase că banii pot cumpăra atît 
loialitatea cît şi siguranţa. 

— Am să te aştept, zise pilotul. Elicopterul are încă suficient 
combustibil. Să cobor? 

— Nu. Continuă să zbori! 

În maşină, Paula îşi regla binoclul luat de la Newman, apoi îşi 
sprijini cotul de marginea geamului deschis, pentru a avea mai 
multă stabilitate. Voia să afle cine era la bordul elicopterului. La 
fel ca Bancroft, care continua să urmărească cu privirea cele 
patru maşini, descoperi că distanţa dintre ei era prea mare. Ceea 
ce _ putea Să vadă 
era foarte vag. li dădu înapoi binoclul lui Newman, care îl agăță 
cu grijă după git. 

235 


— Ai avut noroc? o întrebă el. 

— Nu pot să văd cine e înăuntru. Mă îngrijorează modul cum 
continuă să zboare, în paralel cu noi. 

— Nu-i da atenţie, o sfătui Tweed. Cînd vom ajunge la Annecy, 
voi avea nevoie de o hartă a oraşului, pentru a-l localiza pe 
agentul imobiliar Periot. 

— S-ar putea ca Burgoyne să aibă deja una, îi spuse Newman. 
Cred că sîntem foarte aproape de Annecy. Aş putea să-l 
depăşesc, pe Burgoyne şi să-l întreb dacă n-are o hartă. 

— Chiar aşa să facem, fu de acord Tweed. 

— Elicopterul ăla zboară exact înaintea noastră, observă 
Paula. Presupun că nu aterizează undeva aproape de Annecy! 
Dar iată, acum pierde din înălţime. 

Bancroft lăsă elicopterul închiriat pe o pajişte mare cît un parc, 
din partea de nord a Oraşului Vechi, apoi se îndepărtă repede 
prin iarbă, după care se uită din nou în urmă. Pilotul stătea cu 
spatele la el şi mînca din pachetul cu merinde pentru prînz. 
Bancroft se îndreptă spre agenţia care închiria automobile 
indicată de pilot. 

Simţea în spate soarele încălzindu-i ceafa groasă şi-şi dădu 
seama că i se făcuse foame. Imprăştiate prin parc se aflau 
diverse aparate de joacă pentru copii: un carusel, o scară scurtă 
care urca în vîrful unui tobogan. Copiii probabil că ţipau de 
plăcere, cînd 
vreunul dintre prietenii lor aluneca în jos pe el, ca apoi să 
aterizeze pe o pernă uriaşă de cauciuc aflată la picioarele lui. 
Bancroft se strimbă. 

Strigătele şi joaca copiilor îi aduceau aminte de copilăria lui 
din Brooklyn, doar că acolo copiii erau altfel. Creşteau mai 
repede şi mînuiau cuțitul de la o vîrstă fragedă. Aceştia de aici 
erau copii mult mai educați, totuşi ţipetele lor îi aminteau de cîte 
ori se lipise cu spa- 
tele de zid în poziţie de apărare, cînd alţi doi sau trei năvăleau 
asupra lui, cum îi ţinea la respect cu o bită lungă, şi apoi cum îi 
bătea măr. Era modul cel mai indicat de a supravieţui. 

Au existat momente cînd s-a întrebat dacă n-ar fi fost mai bine 
să se stabilească în Europa, idee pe care o alunga întotdeauna 
imediat. In State se cîştigau cei mai buni bani. Acum, departe de 
oricine altcineva, se opri pentru a hotărî pe care din cele două 
paşapoarte să-l folosească. Cel pe care-l alese nu purta numele 
Bancroft. In timp ce 


236 


traversa strada şi intra în agenţia de închiriat maşini, îl mai ţinea 
încă în mînă. 

Apropiindu-se de bruneta nostimă din spatele ghişeului, îşi 
păstră pe figură un zîmbet cald. li înmînă paşaportul. Aruncîndu- 
şi ochii pe el, tînăra îl privi pe Bancroft cu interes. 

— Nu prea vin mulţi americani în partea aceasta a lumii. Poate 
cîţiva în timpul sezonului, dar numai cîțiva. Ce pot face pentru 
dumneavoastră, domnule? 

— Am nevoie să închiriez o maşină pentru cîteva zile, începu 
Bancroft. Tocmai am aterizat aici, la voi. 

— V-am văzut elicopterul coborînd. Veniţi de departe? 

— De la Paris. 

Mintea lui lucra febril. Hotărise că ar fi lipsit de înţelepciune să 
fie asociat în vreun fel cu Geneva. Nu acum, după cele întîmplate 
în garajul subteran. 

— E un zbor destul de lung. Ea răsfoi paşaportul, scrise ceva 
pe un formular, vorbind în acelaşi timp: Domnule Conroy, văd că 
prenumele dumneavoastră e August, la fel ca luna în care v-aţi 
născut. 

— De aceea am şi primit acest nume de botez, minţi el. Aş dori 
un Peugeot, dacă e posibil. Şi prefer să fie de culoare cenuşie. 

— Avem disponibile două maşini Peugeot. Una e cenuşie, 
cealaltă — roşie. 

— Categoric cea cenuşie, vă rog. 

Bancroft considera că cenuşiul e o culoare ce nu sărea prea 
mult în ochi. Plăti în dolari. Era imposibil să iei urma cuiva care 
folosea bani lichizi. Işi pusese în gînd să nu întrebuinţeze cărţi de 
credit cît timp se afla în Europa. Cînd formalităţile fură 
îndeplinite, ea îl conduse printr-o uşă din spate într-un mic garaj 
şi-i arătă maşina. El se 
declară mulţumit, primi cheile, apoi se opri. 

— Vorbeşti bine englezeşte. 

— Am petrecut doi ani la o firmă de închiriat maşini din 
Londra. Mulţumesc pentru compliment. g 

— Eu am făcut o greşeală la Paris, continuă el codindu-se. Intr- 
un bar am întîlnit un american care nu mi-a plăcut deloc. Voia să- 
i împrumut bani. Am scăpat de el venind la Annecy. La rîndul lui, 
spunea că s-ar putea să vină şi el aici. lar eu cred că va avea 
nevoie să închirieze un automobil. Deci, dacă apare cineva care 
întreabă dacă 
mai e vreun american la Annecy, ar fi drăguţ din partea ta să-i 
spui că n-ai mai întîlnit nici unul. 

237 


— A încercat să împrumute bani! Ce şocant! Zîmbi cu căldură. 
Am să-mi ţin gura. Puteţi să aveţi încredere în mine. 

In realitate, Bancroft nu credea că ar putea fi urmărit, dar, la 
fel ca în State, îşi ştergea întotdeauna urma. Ea aşteptă pînă cînd 
urcă la volan, dar el păru că-şi aminteşte ceva: 

— Sper să mă întîlnesc cu un prieten care va veni cu maşina 
astăzi de la Geneva. Există pe aici vreun loc unde aş putea să-l 
aştept? Işi privi ceasul. Trebuie să sosească în curînd. 

Ea scoase o hartă locală dintr-o gentuţă de piele care-i atîrna 
la brîu. Folosind capota drept masă, sublinie o rută care începea 
chiar din locul unde se aflau, apoi se aplecă, îi arătă harta şi-i 
explică: 

— Cel mai bine ar fi să urmaţi această rută. Nu e prea departe. 
Vă va conduce la locul unde autostrada dinspre Geneva ajunge la 
periferia oraşului Annecy. Prietenul dumneavoastră va trebui să 
treacă prin acest punct. 

— Bravo ţie! Ar trebui să ai un anunţ pe vitrina din faţă. 
Oferim servicii însoţite de zîmbete! 

— Mulţumesc, domnule. 

Inainte de a demara, observă că tînăra roşise. Privi înspre parc 
şi văzu lacul de dincolo de el strălucind în soare, iar în depărtare 
se puteau vedea munţii acoperiţi cu zăpadă. Deasupra lor 
pluteau nori negri ameninţători. Vremea, mai departe spre sud, 
părea foarte 
diferită de atmosfera din Annecy. 

Calea pe care a trebuit s-o urmeze era uşoară. Tocmai 
părăsise periferia oraşului Annecy, cînd văzu autostrada care 
ducea la Geneva — un indicator stradal îi confirmă aceasta. De 
asemenea, văzu un drum lat de ţară, care o lua la stînga. Fără 
nici o ezitare, părăsi auto- 
strada şi intră pe drum, apoi întoarse Peugeot-ul, opri şi cobori. 
Ridicînd capota maşinii, se aplecă peste motor, ca şi cum se 
stricase ceva şi el trebuia să repare. După care aşteptă. Era 
foarte priceput în astfel de acţiuni. Şi făcu o evaluare a 
convoiului lui 
Tweed, care trebuia să treacă prin acest punct. 

Mai devreme, ajungînd la Annecy, Blondul trecu de indicatorul 
Vieille Viile — Oraşul Vechi — şi continuă să şofeze, pînă cînd 
foarte curînd descoperi o cabină telefonică. Respiră uşurat. 
Trebuia să dea de urgenţă un telefon. Sosise ora. Parcîndu-şi 
automobilul, deschise carneţelul de însemnări şi formă numărul, 


238 


aşa cum fusese instruit. Nu avea idee cui îi telefonează, dar 
recunoscu prefixul Elveţiei. 

— Bună ziua. Cine sînteţi? întrebă o voce într-o engleză cultă. 

— Hobart. Oscar Hobart. 

— Şi de unde sunaţi, domnule Hobart? 

— La dracu'! explodă Blondul. Ce dracu' mai contează de unde 
sun? 

— Contează, domnule Hobart, explică politicoasă vocea. Pot 
da drumul la magnetofon doar dacă vă aflaţi într-un anumit loc. 

— Tîmpenii! Ei bine, sînt la Annecy. Asta înseamnă Franţa, în 
caz că nu ştii. 

— Ştiu, domnule Hobart. Vă rog să aşteptaţi o clipă. Am un 
mesaj pentru dumneavoastră... 

Blondul respiră zgomotos, apoi aşteptă ca vocea hiriită să-şi 
înceapă discursul. Nu trebui să aştepte prea mult. Lipi telefonul 
mai strîns pe ureche, pentru a nu pierde nici un cuvînt. 

Eşti La Annecy. Mergi imediat în Oraşul Vechi. Du-te la Pont 
Perriere, un pod peste care trebuie să treci pentru a ajunge în 
Oraşul Vechi. Dincolo de pod, e un restaurant - Les Corbieres. Am 
să-ţi spun literă cu literă... Tweed va merge şi el acolo. Tu să 
ajungi înainte. Caută-l pe patron. Spune-i că te numeşti Francis. 
iți va da o cutie lungă sigilată, cu o etichetă pe care scrie „piese 
auto". Conţine o puşcă cu lunetă şi muniţie. Ucide-o pe Paula 
Grey! H. Goslar. 


CAPITOLUL29 


După ce îl depăşi, Newman îi făcu semn lui Burgoyne să 
oprească, apoi parcă maşina pe marginea şoselei. Cobori o dată 
cu Tweed şi Paula, în timp ce Burgoyne încetini şi opri. Nu 
departe, un om cu pălărie panama era aplecat peste motorul 
Peugeot-ului său ce- 
nuşiu. Trăsese maşina în afara autostrăzii, pe un drum de ţară. 
Purta ochelari mari închişi la culoare şi nu-şi scoase capul de sub 
capota ridicată. 

— Maşinile astea franţuzeşti se defectează în permanenţă, 
comentă Newman. Nu are nici o legătură cu calitatea lor — totul 
se datorează felului în care conduc francezii. 


239 


— Am nevoie de harta oraşului Annecy, i se adresă Tweed. Ai 
vreuna? Trebuie să-l găsesc pe agentul acela imobiliar, Periot. 

— E o treabă uşoară, îi răspunse acesta rînjind. De altfel, îmi 
amintesc că i-am văzut numele cînd am fost, nu cu mult timp în 
urmă, în Annecy. E lîngă Oraşul Vechi. Urmaţi-mă! Aştept pînă vă 
urcați în maşină... 

Din cauza căldurii, mergeau încet. Tweed ţinea capul plecat, 
cu o expresie de concentrare pe figură. Paula îl atinse cu cotul. 

— Pui ceva la cale! 

— Da, aşa e. Am senzaţia că ne îndreptăm într-o direcţie 
greşită. La ora actuală nu putem decît să urmăm marcajul în 
cursa asta cu obstacole — dar sînt sigur că Goslar ne-a pregătit 
ceva. Mai devreme sau mai tîrziu sper să primesc un telefon, 
care să stabilească cu precizie unde va trebui să ne ducem. 

— Eşti iar plin de mistere, îl mustră Paula. 

Cînd ajunseră la maşină, Trudy tocmai bea apă dintr-o sticlă, 
pe care o obținuse de la bucătăria hotelului Richemond înainte 
de a pleca din Geneva. Cînd Paula se opri lîngă geamul deschis 
din dreptul ei, ridică privirea şi cu grijă şterse gura sticlei cu o 
batistă 
curată. 

— Nu prea se potriveşte cu nişte doamne, zise Trudy zîmbind. 
Apoi îi oferi Paulei sticla. Insă pe căldura aceasta ai putea să te 
deshidratezi. 

— E bine să ai tovarăş de drum un bun samaritean. Paula 
ridică sticla la gură şi bău cîteva înghiţituri. E mult mai bine aşa. 

— Poate că şi Tweed, şi Newman ar dori puţină apă, sugeră 
Trudy. Mai am două sticle în sacoşa mea de pînză. Am dat doar o 
sută de franci pe una, continuă ea în timp ce Tweed îi dădu sticla 
lui Newman, după ce se servi el însuşi. 

— Ce chilipir! replică Newman. |ţi rămîn dator. 

După ce urcară în maşină, Burgoyne porni încet mai departe. 
Newman scoase mîna pe fereastră şi le făcu semn lui Marler şi lui 
Nield să-l urmeze. În timp ce-i depăşea, Marler îi salută. Butler 
privea atent pe geam, iar Nield demară în urmărirea lui Marler. 

— Nu-mi prea place Pălăria Panama, bombăni el în momentul 
în care trecură pe lîngă Peugeot-ul defect, parcat pe drumul 
lateral. 

— Tu vezi asasini peste tot, glumi Nield. 

— Ei bine, i-am reţinut totuşi numărul de înmatriculare, zise 
Butler cu încăpăţinare. 


240 


Începură să treacă pe lîngă primele case, retrase de la stradă. 
Apoi ajunseră în oraş. Burgoyne încetini şi mai mult cînd trecu de 
un indicator ce arăta către Vieille Viile, apoi parcă, fără să-i pese 
dacă avea voie sau nu. Newman rămase împreună cu Trudy, în 
timp 
ce Tweed şi Paula coborîră şi traversară strada. 

Periot et Cie avea o vitrină modernă de sticlă, dar era aproape 
acoperită de fotografiile color ale diverselor proprietăţi. Tweed le 
privi atent, dar nu descoperi nimic care să semene cu clădirea 
mare pe care o văzuse aşezată pe versantul muntelui, lîngă 
vechiului pod, atunci cînd Trudy era gata să fie aruncată în hău. 
Intrară. 

— II caut pe domnul Periot, zise Tweed în franceză, cînd un 
bărbat înalt şi arătos cam de treizeci de ani veni spre ei, pentru 
a-i întîmpina. 

— L-aţi găsit, domnule. Eu sînt. 

— S-ar putea să fiu interesat de un castel de lîngă Choisy. Poţi 
să-l vezi de pe Pont de la Caille. Aşezat pe vîrful unui povîrniş. La 
intrare, era o pancardă pe care scria „De vînzare". 

— A, da. Periot se încruntă, apoi zimbi imediat. Este însă o pro- 
blemă, domnule. Pentru moment, e închiriat pe o perioadă de un 
an. Dar între timp chiriaşul a plecat brusc. N-am putut lua 
legătura cu el. Ca să vă spun drept, nu sînt sigur care mai e 
situaţia acum. Se va întoarce englezul, domnul Masterson, sau 
nu? Recent am fost în control. Proprietatea a fost închiriată 
nemobilată. Şi cînd am sosit eu, nu mai era nimic acolo. Chiar şi 
giurgiuvelele ferestrelor fuseseră curățate cu grijă. Şi nu exista 
nici un obiect personal în castel. Se pare că a plecat pentru 
totdeauna — deşi chiria e plătită pe încă şapte luni. 
Totul s-a plătit anticipat. 

— Domnul Charterhouse, Gargoyle Towers, acum domnul 
Masterson, Chăteau de l'Air, bombăni Tweed mai mult pentru 
sine. Paula însă prinsese cuvintele. 

— Scuzaţi, domnule, ce-aţi spus? întrebă Periot. 

— Regret, mi-am dres doar glasul. Aş putea să ştiu cînd a fost 
închiriat locul pentru prima oară de acest domn Masterson? 

— Acum cinci luni, dar nici unul dintre noi nu l-a văzut 
vreodată. Şi — n-ar trebui s-o spun —, dar chiria pentru tot anul a 
fost plătită cu bancnote de cinci sute de franci, înmînaţi într-un 
ambalaj oficial, pentru care a trebuit să semnez. 

— Dar încă mai există inscripţia „De vinzare". 


241 


— Adevărat. Periot părea încurcat. E un mod de a ne asigura, 
în caz că nu vom mai auzi nimic de el. 

— Inţeleg, zîmbi Tweed. În acest caz, probabil că va trebui să 
iau din nou legătura cu tine mai tîrziu. Intre timp, poate reuşeşti 
să dezlegi misterul. 

— Imi pare foarte rău, domnule... 

Tweed aşteptă pînă cînd ajunseră afară. Periot îi însoţise pînă 
la uşă, pe care o închise apoi, continuînd să se scuze. 

— Goslar a fost, zise Tweed cu înverşunare. Aceeaşi tehnică ca 
la Gargoyle Towers, la clădirea de la La Defense, la apartamentul 
unde a fost ucisă doamna Markov. Poate să-şi permită să arunce 
banii ca pe nişte confeti. Inchiriază un loc pentru mai mult timp 
decît are nevoie şi în felul acesta poate să-l părăsească chiar şi 
noaptea, ca să zic aşa, fără nici un martor. Bănuiala mea este că 
a realizat arma lui drăcească la Chăteau de l'Air, apoi s-a mutat 
tocmai la Gargoyle Towers, în Dartmoor. Aceasta a constituit 
baza de unde putea „să se facă cunoscut". Să demonstreze în 
mod clar puterea invenţiei sale. Ar fi mai bine să mergem acum 
în Oraşul Vechi, dar cu prudenţă. 

— Cu prudenţă? Ce te îngrijorează? îl întrebă Paula. 

— Sînt convins că telefonul acela ciudat de la Goslar, prin care 
m-a invitat să iau un nou mesaj de la restaurant, nu poate fi 
decît o capcană. 

Pălăria Panama (cum îl poreclise Butler), adică Bancroft, hotărî 
că iniţial a procedat foarte inteligent, după care a făcut o mare 
greşeală. Pălăria o cumpărase de la o dugheană de lîngă agentul 
imobiliar,  Periot. Şi alți oameni  cumpăraseră pălării 
asemănătoare, pentru a se proteja de căldură, aşa că Bancroft îşi 
dădu seama că în felul acesta putea să fie luat drept localnic. 

Greşeala a fost însă că a parcat acolo unde a făcut-o. 
Aşteptînd convoiul lui Tweed să-şi continue drumul, a considerat 
că patru automobile sînt uşor de urmărit. Acum însă, constată că 
toţi au parcat pe şosea, la doar cîteva sute de metri de locul 
unde pretindea el că-şi repară motorul. Şi ceva şi mai rău, 
maşina lui Newman a dat înapoi pînă la intrarea unei case, după 
care a revenit. Mai devreme o văzuse pe Paula arătînd 
indicatorul care îi îndruma spre Oraşul Vechi. Aşadar, trebuia să 
se mişte repede. 

Izbind capota pentru a se închide, se urcă la volan, porni 
motorul şi dădu înapoi pînă la autostradă, după care se îndreptă 
spre Oraşul Vechi. Cînd ajunse acolo, descoperi că era interzis să 
se intre cu maşina pe Pont Perriere. Oprindu-se, se uită în jur şi 


242 


văzu lîngă un 
zid vechi de piatră un teren pe care erau parcate două maşini. 
Erau la umbră. Parcurse cu automobilul mica distanţă şi parcă 
lîngă celelalte două vehicule. 

Coborînd, se grăbi să traverseze podul peste rîu şi intră într-un 
mic restaurant, Les Corbières. Inainte ca el să intre, de acolo ieşi 
un om înalt şi solid cu o beretă pe cap. Tinea în mînă o cutie 
lungă de carton, pe care scria „piese auto". Bancroft intră, se 
aşeză şi comandă ceva de băut şi un pahar cu apă. Părea că în 
acest moment se afla în 
avantaj faţă de Tweed şi echipa lui, în caz că aceştia s-au 
îndreptat spre Oraşul Vechi. 

Cu puţin timp înainte, Blondul, cu bereta trasă adînc pe ochi, 
in- trase la Les Corbières şi ceruse să-l vadă pe patron. Îşi făcu 
apariţia un francez foarte tînăr cu un şervet pe braţ. 

— Doriţi o masă, domnule? Pentru o persoană? 

— Numele meu este Francis. Francis. Un mesager a lăsat o 
cutie pentru mine, pe care s-o ridic de la tine. 

Blondul ţinea între degete o bancnotă de o sută de franci. 
Managerul se uită la bancnotă şi deveni volubil: 

— Ce plăcere să întîlnesc un englez. Am petrecut o vreme în 
Bournemouth, făcînd ucenicia acolo. Un oraş încîntător. Localnicii 
erau de înaltă clasă. Desigur, turiştii erau altă mîncare de peşte, 
cel puţin unii dintre ei. Odată doi indivizi au intrat în restaurant la 
ora prînzului şi au cerut să li se servească o ceaşcă de ceai. Aţi 
putea să credeţi aşa ceva? Restaurantul era plin de clienţi care 
luau masa de prînz, mulţi dintre ei a /a carte. M-am uitat la ei... 

— Cutia pe care o ai pentru mine, interveni asasinul, făcînd 
efort să pară politicos. 

— Desigur, domnule. Am păstrat-o după tejghea, să nu fie 
văzută. Are scris pe ea „piese auto". Şi e într-adevăr destul de 
grea pentru a conţine flori... 

— Mulţumesc, zise Blondul apucînd cutia. Aici ai ceva pentru 
deranjul tău. 

leşi afară, chiar înainte ca omul cu pălăria panama să intre în 
restaurant, apoi imediat o luă la stînga, pe strada Perriere. Spera 
să nu fie prea greu să găsească un punct strategic, de unde să 
poată vedea podul şi să tragă, apoi, curînd descoperi că un astfel 
de loc convenabil nu exista şi plecă mai departe, continuîndu-şi 
cercetările. 

Burgoyne pătrunse în Oraşul Vechi, urmat de celelalte trei 
maşini. In timpul vizitei precedente, aflase că era interzis să se 


243 


intre cu maşina pe pod. Aşa că parcă alături de celelalte trei 
automobile, aflate în umbra unui perete de piatră. 

Cînd Newman parcă în acelaşi loc şi cobori, urmat de Tweed, 
Paula şi Trudy, îl văzură pe Burgoyne stînd la intrarea pe pod, cu 
mîinile în şold. Se uita rapid în jur. Tweed şi Paula se opriseră la 
rîndul lor şi, cînd Butler îi ajunse, Burgoyne cobori vocea: 

— Am putea să dăm de belea. Maşina Pălăriei Panama e 
parcată lîngă ale noastre. 

— Pălăria Panama? se miră Tweed. 

— Chiar înainte de a ajunge la agentul acela imobiliar, Periot, 
am văzut o maşină parcată în afara şoselei. Un om cu o pălărie 
panama meşterea la motor, cu capota ridicată. l-am spus lui 
Nield că nu-mi place cum arată. Acum, maşina lui e parcată 
alături de ale noastre, lîngă zidul acela. Mai înainte, îi notasem 
numărul de înmatriculare. 

— Ar putea fi un localnic, zise Tweed ascultind doar pe 
jumătate. 

— Atunci de ce motorul lui a început brusc să funcţioneze, 
după care a sosit aici înaintea noastră? 

— Care dintre ei ar putea să fie? întrebă Paula. 

— Care dintre ei? întrebă Butler. 

— Da. Blondul sau Bancroft? Ambii sînt încă pe aici, pe 
undeva. Ridică din umeri. 

Unul trebuie să fi fost în elicopter, celălalt poate că a fost în 
auto- mobilul care a trecut ca vintul pe lîngă noi pe autostradă. 

Ochii lui Tweed priveau cu atenţie dincolo de rîu. Nicăieri nu 
reuşi să vadă nimic ce ar fi putut să pară suspect. Burgoyne 
trecuse deja cu pas iute peste pod. Cînd Tweed fu gata să-l 
urmeze, Newman şi Nield îl flancară unul de-o parte şi celălalt de 
alta. 

— Podul ăsta e prea expus, avertiză Nield. 

— Poate că e, replică Tweed, totuşi n-am să fug. 

Newman şi Nield continuau să-l păzească de ambele părţi, în 
timp ce Tweed înainta tacticos de-a lungul podului. Paula se afla 
în spatele lor. Ea se uita în jur, minunîndu-se de frumuseţea 
stranie a oraşului Annecy. Pe partea dreaptă a podului, o clădire 
triunghiulară bizară se înălța acolo unde rîul se despărţea în 


două braţe, curgîndu-i 
astfel pe ambele părţi. Clădirea avea aspectul ca de castel şi 
părea că se afla acolo de la începutul lumii — ca, de altfel, şi 


celelalte trei sau patru edificii cu etaj care se mai vedeau. 


244 


— Astea seamănă cu ceea ce vezi în picturile Evului Mediu, 
comentă ea. 

Tweed era mai preocupat de intrarea la Les Corbieres. 
Restaurantul cuprindea un bar din lemn lustruit şi cîteva mese. 
Unele erau ocupate, altele - libere. Intrebă de patron. 

Apăru un tînăr francez, cu şervetul pe braţ. Aruncă o privire 
asupra membrilor echipei lui Tweed, care se înghesuiau în 
spatele lui. Ridicînd din sprîncene, îi întrebă ce doreau. 

Bancroft, şezînd singur la o masă din fund, îngheţă cînd îl văzu 
pe Tweed la capătul podului, pe care-l traversa venind spre res- 
taurant, îşi scoase pălăria şi o ascunse sub scaun. Unii dintre ei 
sigur i-au văzut pălăria mai devreme, cînd se prefăcea că-şi 
repară 
motorul maşinii. 

Era încîntat că mai făcuse şi alte cumpărături în dugheana 
aceea de unde-şi luase pălăria. Acum purta o pereche de 
ochelari mari, în- chişi la culoare şi cu rame de metal, care îi 
ascundeau aproape complet jumătatea de sus a feţei. Inainte de 
a intra în restaurant îşi văzuse imaginea reflectată în geamul 
strălucitor al vitrinei. Aşa că-şi 
îndreptase repede nodul cravatei de sub fălcile ca de taur. 
Recunoscuse cu greu imaginea care-l privea din fereastră. Acum 
luă în mînă un exemplar al unui ziar franțuzesc, pe care cineva îl 
lăsase pe scaunul lui. Desfăcîndu-l, îl plasă în spatele farfuriei. 
Dacă inten- 
ţionau să mănînce aici, îi va fi greu să plece neobservat. 

— Numele meu e Tweed, i se adresă patronului. Cred că 
cineva ţi-a lăsat un plic pentru mine. 

— Cerule! exclamă directorul. Doar nu sîntem oficiu poştal! 

— Regret, răspunse Tweed, dar de ce spui asta? 

— N-au trecut nici zece minute de cînd a mai venit cineva, 
după o cutie care fusese lăsată aici ca să i-o dau. 

— O cutie? Newman îşi dădu seama ce omisese Tweed. Aşa că 
tinu în mînă o bancnotă de cincizeci de franci, pe care o învirtea 
printre degete. Ai putea să descrii persoana aceea? Era un 
bărbat? 

— Să presupunem că cineva ar veni aici după ce aţi pleca voi 
şi mi-ar cere să vă descriu. V-ar plăcea s-o fac? îi înmînă lui 
Tweed un plic. Pentru dumneavoastră, domnule. 

— Bănuiesc că nu mi-ar plăcea deloc, răspunse Newman. 
întinse mîna cu bancnota. Proprietarul acţionă ca un scamator. 


245 


Mîna i se mişcă uşor, ca o umbră, şi bancnota dispăru. 
„Practica te duce la perfecţiune", gîndi Newman. 

— Cit de lungă zici că era cutia aceea? interveni Marler. Şi 
batista ta fantezie nu e bine pusă. Aranjă delicat batista din 
buzunarul de sus al jachetei patronului, strecurind o nouă 
bancnotă de cincizeci de franci lîngă ea. 

— Cam atita, răspunse directorul prompt. 

îşi ţinea braţele larg deschise, apoi le depărtă şi mai mult. 

— Puşcă de lunetist! şopti Marler în urechea lui Tweed. Ar 
putea să fie chiar o Armalite, ca a mea. 

— Bun venit în restaurantul meu! le ură patronul cu un zîmbet 
larg. Sînt doar patron temporar, pe timp de o lună. Cînd 
adevăratul patron se întoarce din vacanţă, plec. Pot să vă 
servesc prînzul? 

— Da, am vrea, zise Tweed. 

Se aşeză la o masă de patru persoane, unde i se alăturară 
Burgoyne, Paula şi Trudy. Newman alese o masă mai mare 
pentru el, Serena, Nield, Butler şi Marler. Cu toţi comandară un 
prînz uşor şi apă în loc de vin. 

Bancroft răsuflă uşurat cînd Trudy se aşeză cu spatele la el. 
Nu-şi putea aminti numărul de întâlniri la care Trudy stătuse faţă 
în faţă cu el. În tocul de la subsuoară avea un revolver Walther. 
işi dădu rapid seama că ar putea să împuşte opt dintre ei — 
adică atitea gloanţe cîte avea automatul —, dar nu rămînea glonţ 
şi pentru Serena. Imediat 
respinse ideea. După aceea, n-ar mai putea ajunge la elicopter — 
oamenii din restaurant l-ar urmări, strigînd la pilot. Incercarea de 
a pleca cu Peugeot-ul ar prezenta acelaşi risc. Acum nu dorea 
decît o diversiune, pentru a putea pleca repede, fără a fi 
remarcat. 

— Mă tot gindesc la ceva, Chance, i se adresă Paula lui 
Burgoyne după ce comandară. Arabii aceia care ne-au atacat, 
începu ea cu voce scăzută, aveau costume de stradă, dar toţi 
purtau bentiţe verzi pe cap. De ce? 

— Pentru că erau musulmani şi, în religia lor, martirii care mor 
pentru cauza Islamului se duc direct în rai. 

— Ceea ce-i face să fie formidabili, comentă Tweed. 

La masa lui, din spatele ochelarilor închişi la culoare, Bancroft 
o văzu pe Serena privind exact în direcţia lui, apoi se întoarse şi 
începu să discute cu Newman. 

Terminaseră masa şi plătiseră consumaţia, cînd Butler se 
ridică i spuse că va reveni într-un minut. Trebuia să aducă ceva 


246 


din aşină. Părăseau restaurantul, cînd Tweed îi dădu Paulei plicul 
pe are-l deschisese mai devreme. Ea scoase foaia împăturită 
dinăuntru 

şi citi o scrisorică. Era scrisă de mînă, cu o caligrafie uşor 
înclinată pre dreapta. 

Dragul meu Tweed, scuză-mă că nu te pot întîlni la Annecy. 
Sînt în întîrziere. In loc de aceasta, dă-mi voie să-ţi sugerez să ne 
întîlnim la Talloires, dincolo de lac. H. Goslar. 

Directorul, care primise un bacşiş foarte bun pentru masa 
oferită, îi însoţi pînă la uşă. Le mai oferi unul dintre zimbetele lui 
largi. 

— Sper că totul a fost satisfăcător, domnule. 

— O masă excelentă, răspunse Tweed. Ştii ceva despre un loc 
de dincolo de lac denumit Talloires? 

— Ajungeţi acolo conducînd pe partea cea mai îndepărtată — 
malul de est al lacului, dar nu vi-l recomand. Staţiunea e în 
extrasezon. Totul e închis. Doar cîţiva localnici schiază pe acolo, 
ceilalţi, aproape toţi aleg, în schimb, Grenoble sau Chamonix. 
Acum e sezon mort. 

— Mulţumesc, zise Tweed ieşind afară, timp în care Butler 
revenise. Căra cu el o geantă supradimensionată pentru rachete 
de tenis. Ce ai acolo? p 

— Un pistol-mitralieră, şuşoti Marler. In mod evident, Harry se 
aşteaptă la necazuri. 

— Cred că ar fi bine să explorăm puţin Annecy înainte de a 
pleca. Hai să mergem pe jos spre stînga, pe malul lacului. 

Bancroft aşteptă pînă cînd dispărură din vedere, apoi se sculă 
şi părăsi în grabă restaurantul. 

Blondul găsise locul poziţionat strategic de care avea nevoie. 
Spera doar ca Tweed şi echipa lui să vină de-a lungul străzii 
Perriere. Ghemuit sus deasupra drumului, care sperase că era o 
prelungire a străzii Perriere, luă în mînă pușca Armalite. 

O scară de lemn, flancată de ambele părţi de un grilaj tot de 
lemn, dar descoperită sus spre cer, urca pe o parte a unui tum 
vechi dé piatră, care avea deasupra un acoperiş înclinat. La 
capătul scării, acolo unde se ghemuise, se afla o cabină 
asemănătoare unui amvon. De aici avea o vedere clară spre 
strada îngustă de jos. Şi astfel începu aşteptarea. 


CAPITOLUL 30 
247 


— Strada aceasta e Perriere, comentă Paula. Se simţea cît se 
poate de bine după masa luată. Acesta e realmente un loc 
extraordinar de frumos. Parcă eşti în rai. 

— E o încîlceală de riuleţe şi alei, cu mici podeţe aruncate 
peste braţele de apă, descrise locul Burgoyne, care mergea în 
urma ei. Şi se întinde din ce în ce mai departe, încîntîndu-te de 
fiecare dată cînd dai colţul. 

— Imi plac şi felinarele astea arhaice care atîrnă de pe ziduri, 
se entuziasma Paula. Noaptea locul cred că arată foarte 
misterios şi minunat. Ar fi trebuit să iau cu mine aparatul de 
filmat. 

— Asta nu e călătorie de plăcere, atenţiona Tweed mergînd 
agale. 

— Nu fi ţifnos! îl tachină Paula. 

Burgoyne rămăsese în urmă. Acum o însoțea pe Serena, care 
era la fel de încîntată de ceea ce vedea. Cu nasul în vînt, îi arăta 
lui Burgoyne diverse locuri care o atrăgeau. Acesta o prinse de 
mînă şi ea nu dădu nici un semn că ar avea ceva împotrivă. 

Cărîndu-şi sacul de „tenis", Butler se alătură Paulei şi lui 
Tweed. Ea observă că deschise-se fermoarul genţii. Pentru că era 
dreptaci, îşi căra acum geanta cu mîna stîngă. Cu umerii împinşi 
înainte, ochii lui erau tot timpul îndreptaţi în sus. 

— Nu fi chiar atît de serios, îl aţiţă ea. Se uită în urmă la 
Newman, care mergea alături de Trudy. Nu-i aşa că totul e 
minunat? Mi-ar plăcea să văd cum arată locul noaptea. 

— Fără o hartă te-ai rătăci repede, îi strigă Burgoyne, apoi, 
unele dintre alei sînt foarte întunecoase. 

— Cînd ai fost aici ultima dată? îl întrebă ea peste umăr. 

— Acum un secol. Cînd m-am dus la Aix-en-Provence. V-am 
povestit despre călătoria aceasta mai de mult. 

— Da, aşa e. Povestea cu scribul arab cel straniu. 

— Cu scribul arab cel ingenios. . 

Nu era nici un vehicul în zonă. În locul unde ajunseră, singurul 
sunet era zgomotul apei rîului. Acesta crea o atmosferă 
liniştitoare, chiar hipnotică. Raţe albe, cu penele ude reflectînd 
soarele, pluteau leneşe pe oglinda apei. 

— Nimic nu e modern, observă Paula. Totul e la fel de vechi ca 
dealurile. Nu cred să mai fi rămas în lume multe locuri ca acesta. 

Văzuse rațele cînd traversaseră podul prima dată, îndreptîndu- 
se spre restaurant. Acum se opri lîngă o balustradă şi aruncă 


248 


bucăţi de piine în apă. O jumătate de duzină de rațe se grăbiră 
spre bucăţile plutitoare luate de la Les Corbières şi se înghesuiră 
una în alta, în hotărîrea lor de a fi primele care ajung la trofeu. 

— Nu credeam că mă voi simţi vreodată atît de liniştită, reluă 
Paula. Nostim că trebuie să spun asta — cu toate că avem cu noi 
pe cineva cu numele Serena”. 

— In străfundurile ei s-ar putea să nu fie chiar atit de senină 
cum crezi tu, replică Tweed. 

— Prin urmare, nu-ţi prea place? 

— In această expediţie, nu se pune problema de a-ţi plăcea 
sau a-ţi displăcea cineva. 

— Aşadar, o nouă enigmă. N-am să te întreb ce înţelegi prin 
asta — ştiu că nu-mi vei spune. 

Ajunseră aproape de capătul străzii Perriere. Erau singurii care 
se plimbau pe acolo. Paula îşi dădea seama că, din cauza căldurii 
de afară, oamenii rămăseseră în case. Probabil că era răcoare în 
interiorul acestor clădiri de piatră! 

_ — De ce crezi că Goslar continuă să ne lase mesajele alea? 
Intrebă ea. 

— Pentru a ne ţine departe de cu totul altceva. 

— Ce ar putea fi acest altceva? 

— Am să aflu cînd am să primesc telefonul acela pe care îl 
aştept. 

Sper să se întîmple destul de curînd. Pierdem timp preţios şi nu 
pot face nimic în legătură cu asta. Bentiţele acelea verzi, de care 
ne-a vorbit Burgoyne, au mare semnificaţie. 

Sosiră la un colţ unde strada cotea în unghi ascuţit spre 
stînga. Tocmai dădeau colţul, cînd Paula simţi că i-a intrat o 
pietricică în pantof. Privind în sus, văzu un turn înalt cu 
acoperişul înclinat aruncîndu-şi umbra amenințătoare peste 
restul porțiunii de drum. 

Blondul îi ţinea capul în ţinta lunetei. Pentru maximum de 
stabilitate, îşi sprijinise puşca de marginea micii cabine sub 
formă de amvon unde stătea. lar degetul îi era înţepenit pe 
trăgaci. În momentul în care Paula s-a oprit, capul a rămas 
nemişcat, chiar în 
centrul mortal al vizorului. Atunci apăsă pe trăgaci. 

Intr-adevăr, Paula se oprise, dar s-a şi aplecat pentru a-şi 
scoate piatra din pantof. Aşa că glonţul trecu peste capul ei şi 
lovi apa din spatele balustradei. Butler dădu drumul din mînă 


7 „calm, senin, liniştit", (n.red.) 


249 


husei de tenis, apucă patul pistolului-mitralieră şi trase o ploaie 
de gloanţe care distruseră amvonul. Aşchiile de lemn căzură de-a 
lungul zidului de piatră, pînă jos în stradă. Butler se ridică şi 
alergă pe o cărare şerpuită, apoi printr-un arc din zid şi în 
continuare în spatele acestuia. Astfel ajunse la picioarele scării 
care ducea sus, spre cabina amvon ce se aflase acolo cu mai 
puţin de un minut în urmă şi privi în sus, cu pistolul-mitralieră în 
poziţie de tragere, dar nu era nici urmă de cadavru. Injură. 

Apoi făcu repede ocolul turnului. Aleile se îndreptau în toate 
direcţiile. Ascultă să audă vreun zgomot de picioare fugind. 
Nimic. Numai liniştea grea. Oftînd, se întoarse pe drumul pe care 
venise. 

Tweed îi strigase Paulei să se ascundă după colţ, pentru a nu fi 
văzută din turn. Acum îl privi întrebător pe Butler. 

— Lunetistul a scăpat. Cred că era iute de picior. Doamne, ce 
aproape a fost! 

— Mă simt cît se poate de bine, îi informă Paula liniştită. 
Mulţumesc. Am să-ţi fac un cadou. 

— Nu vreau nici un cadou. Acum ce facem? 

— Ne îndreptăm spre Talloires, hotărî Tweed. Să verificăm, să 
vedem ce ne oferă acest oraş. Inapoi la maşini! E ceva de mers, 
din cîte îmi aduc eu aminte de pe hartă. 


CAPITOLUL 31 


Imediat după ce plecară din Annecy, convoiul se formă din 
nou. La fel ca înainte, în maşina sa Burgoyne conducea grupul. În 
spatele lui, Marler îl avea pe Butler pe bancheta de alături. 
Înainte de a pleca, Serena îl întrebase pe Tweed în modul cel mai 
politicos dacă ar putea să călătorească împreună cu el. Trudy se 
oferi imediat să-şi părăsească locul pentru a i-l da ei, declarînd 
că va merge împreună cu Nield. Aşa că Newman, la volanul 
maşinii lui o avea pe Paula alături şi în spate pe Serena şi pe 
Tweed. 

Trecură de parcul în care erau aparatele de joacă pentru copii 
şi elicopterul aterizat pe pajişte. In acest punct se aflau la 
începutul lacului. Cercetînd harta, Tweed estimă că lacul are 
aproximativ şaisprezece kilometri lungime şi se îndreaptă spre 


250 


sud. Era ca un şarpe care se întinsese cît era de lung, ondulîndu- 
se ici şi colo, pe măsură ce înainta din ce în ce mai departe. Era 
cam la mijlocul după-amiezei cînd porniră spre Talloires. 

In partea superioară a lacului, cîteva iahturi îşi continuau fără 
entuziasm croaziera. Pînzele le atîrnau, din cauza lipsei vîntului. 
După aceea, pe măsură ce înaintau spre sud, suprafaţa apei 
rămase pustie. Şi peisajul era aproape lipsit de viaţă. In stînga, 
se ridicau culmi prăpăstioase şi doar ici şi colo se vedea cite o 
casă izolată. Paula avea sentimentul că se află într-o ţară a 
nimănui. 

— l-am spus lui Burgoyne, începu Tweed, că ar fi mai bine să 
ne grăbim. În curînd se va lăsa seara şi poate vom dori să ne 
înapoiem la Geneva, pentru a ajunge acolo înainte de a se face 
noapte, dacă s-ar putea. A fost de acord, dar mi-a spus că ruta e 
nesigură. 

— Cred că ne pierdem timpul! sări deodată Serena. Nu văd ce 
ar putea să ne aducă nou vizita asta la Talloires. 

— Exceptînd faptul că în felul acesta eu am devenit ţintă, i se 
adresă Paula calmă privind în urmă. 

— Dar glonţul te-a ratat, zburînd la kilometri distanţă. 

— Să ştii că a fost mult mai aproape decit crezi, îi răspunse 
Paula în continuare calmă. 

— Am sperat să îl căutăm pe Goslar, se repezi din nou Serena. 
Cine e Goslar? Unde este? N-am găsit absolut nimic la Geneva. 
Simt că îmi pierd degeaba timpul meu preţios. 

— In acest caz, întrebă Tweed, de ce mai vii cu noi? 

— Am crezut că ai aflat. Pentru a fi protejată. Toţi ceilalţi care 
au avut vreo legătură cu acest diavol au fost ucişi. 

— Este singurul motiv pentru care ai venit cu noi? o întrebă 
din nou Tweed. 

— De ce ar mai exista şi un alt nenorocit de motiv? întrebă ea 
ridicînd din nou glasul. 

Tweed o privi. Işi ţinea profilul îndreptat spre el. Şi astfel 
descoperi trăsătura dominantă a caracterului ei, pe care o 
ascunsese cu grijă pînă acum. Era frumoasă, dar pe nasul ei 
roman descoperi riduri de duritate şi observă că avea buzele 
strînse. Intorcîndu-şi capul pentru o clipă, se uită la el atentă, 
apoi îşi mută privirea. 

— Pentru că eu simt că ar mai fi şi alt motiv, explică el. 

— Al şaselea faimos simţ al lui Tweed, strigă ea, apoi rise 
strident. 


251 


— Serena — Paula se răsucise pe locul ei pentru a o privi — 
cred că ar fi timpul să te linişteşti. Văicăreala ta ar putea să-l 
distragă pe şofer. 

— Văicăreală! Ce vulgar! E în ordine. Mai e un motiv. Goslar - 
dacă îl veţi prinde vreodată — va deveni faimos în lumea 
întreagă. Ei bine, eu sînt fotograf. Dacă îi voi face cîteva poze, le- 
aş putea vinde în toată lumea şi aş cîştiga o avere. Am nevoie 
disperată de bani. 

— Atunci unde ţi-e aparatul? dori Tweed să ştie. 

— Mă faci mincinoasă? Aparatul e în valiza pe care am luat-o 
din portbagajul lui Nield şi am pus-o în al nostru. Vocea ei 
începuse să sune sarcastic. Dacă vrei să opreşti maşina, mă duc 
să-l scot şi să ţi-l arăt. E un Nikon. Opreşte, Newman! 

— Primesc ordine doar de la Tweed, răspunse Newman cu 
blîndeţe. 

Paula stătea tot întoarsă, privind-o pe Serena. Avea impresia 
că aceasta juca teatru. De ce? 

— Deci, asta e, zise Serena de data aceasta cu voce distantă. 
Cînd ne vom întoarce la Annecy, am să închiriez personal o 
maşină. Şi mă duc înapoi la Geneva. 

Tweed o privi din nou. La rîndul ei, Serena întoarse capul şi se 
uită la el. Nu mai era duşmănoasă. Ochii de culoare deschisă 
aveau o expresie stranie, ca şi cum s-ar fi retras într-o carapace 
proprie, dintr-o altă lume. 

— Deodată, temperatura a scăzut foarte mult, zise Paula. Şi 
vremea se schimbă. Dumnezeule, uitaţi-vă ce se află în faţa 
noastră! 

Tweed observase cu cîteva minute înainte. Soarele dispăruse. 
O pătură grea şi joasă de nori cenuşii şi ameninţători îl 
ascunsese vederii, în faţa lor, pe malul lacului, se înălţau munţi 
prăpăstioşi, acoperiţi cu un strat gros de zăpadă. Intraseră într-o 
altă zonă climaterică. 

— Tweed, îl strigă Paula, ai putea să-mi dai şalul de lină? E 
împăturit pe locul de lîngă tine. 

— lată-l! 

Paula se înfăşură în şal, fiind atentă să nu-l stînjenească pe 
Newman cu mişcările ei. După care scoase din buzunare o 
pereche de mănuşi îmblănite şi le trase pe miini. Se rezemă apoi 
de spătar, deschise torpedoul şi luă binoclul lui Newman. De 
cîtva timp drumul urma malul lacului, aflat cam la şase metri mai 
jos, sub ei. Ridică 


252 


binoclul, potrivi distanţa şi privi atent prin lentile timp de 
aproximativ un minut, înainte de a-l cobori de la ochi. 

— Cred că ne apropiem de Talloires. Un orăşel mohorit! Nici un 
semn de viaţă pe nicăieri. 

— Cît de mult mai e pînă acolo? întrebă Serena cu glas 
obişnuit. 

— Cam un kilometru şi jumătate, poate mai mult. Burgoyne 
deja a încetinit puţin. 

— Tweed, continuă Paula, la Annecy ai spus că vom afla ce ne 
rezervă Talloires. Sau ceva în genul acesta. In curînd vom şti 
răspunsul. 

— Bun venit în staţiunea plină de viaţă Talloires, începu 
Newman îngînind o melodie. Bijuteria Franţei. Impodobit cu 
steaguri atîrnate de-a lungul Căii Bucuriei, cu oamenii dansînd pe 
străzi şi fete la ferestre aruncîndu-le flori trecătorilor. O, ce 
încîntător, ce oraş viu e Talloires! n 

— Burgoyne a oprit, îl atenționa Paula. lţi sugerez să faci 
acelaşi lucru, în spatele lui Nield. Şi taci odată! 

— Doamna nu-mi apreciază talentele muzicale, comentă 
Newman. 

— Ei bine, uitaţi-vă puţin la locul ăsta! 

Toţi priviră afară, apoi, fără tragere de inimă, coboriră din 
maşină şi se alăturară celorlalţi. Burgoyne, care părea insensibil 
la frig, stătea cu braţele încrucişate, îmbrăcat doar în haină şi cu 
nişte pantaloni largi. Tweed privi împrejur, apoi li se adresă: 

— Să ne răspîndim, cu toţii! Aşa adunaţi, sîntem o ţintă 
perfectă. 

— Nu-i aşa că e incredibil de deprimant? comentă Paula, stînd 
alături de Tweed şi de Burgoyne. 

Pe drum se aşternuse zăpada. Pe pantele care se ridicau de la 
marginea drumului drept în sus căzuse un strat gros de zăpadă. 
Din loc în loc se vedeau case cu acoperişuri poviîrnite, unele cu 
zidurile tencuite la parter, iar primul etaj din lemn închis la 
culoare. Toate aveau obloanele închise la ambele niveluri. Pe 
uşile de la intrarea în două mici hoteluri atîrnau plăcuţe care 
anunțau: Fermé. „închis." 

— Aş spune că întregul oraş e fermé, pufni Paula şi se depărtă 
de ei pentru a se alătura Serenei, în speranța ca aceasta să se 
afle într-o dispoziţie mai bună. 

Tweed stătea împreună cu Burgoyne sub un brad uriaş. Nu se 
auzea nici un zgomot. Liniştea era apăsătoare. Aveai senzația 
sinistră că toți erau morți sau că locuitorii îşi luaseră zborul spre 


253 


Bahamas. Tweed se gîndi că nu fusese niciodată într-un loc unde 
liniştea era elementul dominant, într-o atmosferă greu de 
suportat. Işi dădu seama că întunericul putea să se lase în orice 
moment. 

— Ce ai intenţia să faci, cînd toate acestea se vor termina? 
întrebă el. 

— lată o întrebare bună. Pe faţa bătută de vint a lui Burgoyne 
se lăţi un zîmbet trist. Presupun că am să mă întorc înapoi, la 
casa mea ţărănească din Rydford, să văd dacă prietena mea, 
Coral Langley, mai e interesată de mine. Probabil că la ora 
actuală a fugit cu altcineva. 

Tweed se gîndi că nu era momentul să-i spună lui Burgoyne că 
iubita lui nu mai exista pe această planetă. 

— Rydford e o aşezare mică? mai întrebă el. 

— Mică e puţin spus. Burgoyne îşi făcu rnîna căuş. Aş putea 
să-l ţin în palmă. Locul unde nu se întîmplă niciodată nimic. 

— Pot să mi te imaginez cutreierînd dealurile. 

— Rough Tor e la mică distanţă cu maşina. Cred că o să mă 
obişnuiesc şi apoi am să încep să hoinăresc prin lume. Să văd 
toate priveliştile insolite ale acestei bizare planete pe care trăim. 

Işi ridică braţele în sus şi începu să le rotească, mişcîndu-şi 
ritmic coapsele şi abdomenul, apoi se înţepeni pe picioare şi se 
răsuci încet, privindu-l pe Tweed cu ochii lui negri şi ţuguindu-şi 
buzele îmbietor. Era un fel de teatru de înaltă măiestrie şi Tweed 
o auzi pe Paula chicotind, aşa cum îl privea de la distanţă. 


Burgoyne se opri Şi, cu 
braţele încrucişate, luă o poziţie de statuie, ca a coloşilor de la 
Stonehenge. 


— Acesta se numeşte dans din buric, ca la Istanbul, explică el, 
deşi Tweed înţelesese. Puțin mai grosolan presupun, adăugă 
privind-o pe Paula, dar, în zilele noastre, lumea e plină de 
grosolănii. Întreaga structură a planetei se prăbuşeşte sub ochii 
noştri. Nu mai există onoare, nu mai există oameni care să-şi 
respecte cuvîntul, deşi ti-au 
strîns mîna. Toate au zburat pe aripile vîntului, cum ar spune o 
roman- cieră care a scris despre Războiul Civil din America. 

— Ai fost în America? 

— Eu? Burgoyne îşi aruncă braţele în lături şi, ţopăind, 
descrise un cerc strîns. Am fost în toată lumea. Şi întotdeauna 
singur. Iniţial, am optat să mă alătur Serviciului de Informaţii al 
Armatei, apoi am de- venit spion. In armată n-am putut să mă 
supun unor ordine tîmpite, primite de la nişte paiaţe cretine, care 


254 


nici măcar nu ştiau pe ce lume se 
află. 

— Activitatea asta are să-ţi lipsească, spuse Tweed. 

— Crezi? Dar cine spune că am să mă aşez la casa mea şi am 
să îmbătrinesc frumos? Aş prefera să îmbătrinesc urit. li rînji 
Paulei, care-l privea fascinată. Niciodată să nu te ataşezi de 
mine, doamnă! Te-aş antrena într-un dans drăcesc. 

Neobosit, Burgoyne schiţă cîţiva paşi de dans, după care se 
opri lîngă masivul trunchi de brad ce-şi întindea ramurile 
deasupra lor. Tweed auzi un zgomot şi cu coada ochiului prinse 
mişcarea. In dreapta lor drumul făcea o curbă. De după colţ 
apăru un bătrîn. 

Şchiopăta. În mîna stîngă ţinea un baston, cu care se ajuta să 
meargă. Mîna dreaptă o ţinea la spate. In jurul capului avea 
înfăşurat un bandaj lat alb, care îi acoperea atît ţeasta cît şi o 
parte din frunte. Faţa îi era acoperită cu cremă albă, probabil 
medicinală. 

— Arată ca şi cum ar fi scăpat dintr-un război, remarcă 
Burgoyne. Probabil că a avut loc vreun accident de maşină. Cînd 
va ajunge lîngă noi, am să-l întreb dacă a mai văzut pe cineva 
prin aceste locuri sumbre. 

Bătrînul continua să înainteze spre ei, înfigînd bastonul în 
asfalt pentru a-şi păstra echilibrul. Ce s-a întîmplat după aceea a 
fost rapid şi nedesluşit, ca într-un vis. Deodată, bastonul fu 
aruncat, iar mîna de la spate apăru ţinînd un pistol-mitralieră. 
Apucă arma ferm şi cu cealaltă mînă şi o îndreptă spre locul 
unde se afla Paula, împreună cu 
Serena. 

Se auzi o împuşcătură, ce stîrni ecoul în munţi. Urmată atît de 
repede de a doua, încît numai o ureche foarte fină putea să 
spună că au fost trase două focuri. Omul cu capul bandajat 
rămase o clipă ne- mişcat, apoi se prăvăli în faţă cît era de lung, 
izbind şoseaua cu o bufnitură puternică. Bandajul îi alunecă de 
pe cap. 

Tweed alergă spre el, se aplecă şi-i luă pulsul, apoi se ridică 
dînd din cap. Paula lăsă în jos Browning-ul cu care fusese tras cel 
de-al doilea foc şi înaintă spre el. Tweed o privi, în timp ce restul 
se adunară în jurul ei. 

— Aceasta a fost una dintre cele mai rapide reacţii pe care am 
văzut-o vreodată. Ce te-a făcut să-l suspectezi? 

— Pentru Dumnezeu, priviţi ce poartă în jurul frunţii! 


255 


Sub bandajul alb, căzut acum de pe cap, omul lungit pe şosea 
avea o bentiţă verde. Paula se uită la Burgoyne. 

— Mi-am adus aminte de ce ne-ai spus despre musulmanii 
fanatici care, atunci cînd se duc la luptă, îşi leagă pe frunte 
bentiţe verzi — aşa cum aveau şi cei care au ieşit din ceața de 
pe şoseaua dinspre Geneva. Şi că sînt fericiţi să devină martiri ai 
cauzei lor. Ei bine, am zărit o dungă subţire verde ieşind de sub 
bandaj, aşa că asta m-a pus 
în alertă şi, cînd a dat la iveală pistolul-mitralieră ascuns la 
spate, mi-am înhăţat şi eu Browning-ul. 

— Ai văzut mai bine decît mine, comentă Marler. 

— Aş fi putut să te folosesc în Războiul din Golf, comentă calm 
Burgoyne. 

— Inlăturaţi cadavrul şi arma de pe şosea, ordonă Tweed. 

Burgoyne îşi luă această obligaţie. Ca şi cum era o treabă 
obişnuită, făcută zilnic, luă bandajul alb şi-l înghesui în buzunarul 
hainei asasinului, apoi scoase bentiţa verde şi o puse în acelaşi 
loc unde ascunsese bandajul. Lipsit de elementele de deghizare, 
cînd Newman îl întoarse, faţa mortului nu mai era a unui om 
bătrîn. Era figura unui 
bărbat nu mai în vîrstă de treizeci de ani. 

Folosindu-se de ambele miini, Burgoyne ridică arma şi 
cadavrul cu îndemînare. Rămasă în picioare, Paula fu izbită de 
faptul că, nu de mult comediant, Burgoyne devenise acum 
soldat, în adevăratul înţeles al cuvîntului. Cărîndu-şi povara pe 
braţe, se îndreptă spre marginea drumului şi privi în jos. Malul 
lacului forma acolo un fel de 
ripă adîncă. Aruncă înăuntru cadavrul şi arma. Se auzi un 
plescăit scurt, după care liniştea sinistră se instala din nou. 

— O, Doamne, zise Serena cu mîna încleştată la git, nu e de 
mirare că lucrezi cu Tweed. Eu am văzut ce s-a întîmplat de-abia 
după ce totul se întîmplase deja. N 

Paula scoase încărcătorul din revolver. Îl aruncă şi pe acesta în 
lac, după care-l înlocui cu unul nou, apoi băgă arma înapoi în 
geanta de pe umăr. 

— Ar fi trebuit să fi fost eu mai rapid, îşi spuse Butler lui însuşi. 

— Acum poţi într-adevăr să cînţi Bun sosit la Tailloires, îl 
tachină Paula pe Newman. 

— Există momente — Newman îşi frecă obrazul cu palma — 
cînd aş vrea să-mi fi ţinut închisă gura asta mare a mea. 


256 


— De după colţ, mai vine cineva, îi atenţionă Paula 
strecurîndu-şi din nou mîna în geanta de pe umăr şi apucînd 
patul Browning-ului. 

Spre ei venea tacticos ultimul om din lume pe care Tweed s-ar 
fi aşteptat să-l vadă în această sălbăticie. Inalt şi slab, era 
îmbrăcat într-un costum Savile Row, cravată Hermes prinsă sub 
gulerul apretat al cămăşii albe şi pantofi de comandă. Pe scurt, 
imaginea englezului tipic, pe care te-ai fi aşteptat să-l vezi doar 
în City, legăna în 
mîna dreaptă o umbrelă pe care o ţinea strîns. 

Celălalt braţ şi-l balansa înainte şi înapoi. 

— Drace! Nu-mi vine să-mi cred ochilor, rosti Butler. 

— Şi nici să nu credeţi, îi atenţionă Tweed. 

Nou-venitul se opri la cîţiva metri de ei. Era cam de înălţimea 
lui Newman şi acum rămăsese cu virful umbrelei înfipt în asfalt 
lîngă unul din pantofi, în timp ce braţul cu care ţinea miînerul era 
întins departe de trup. Complet ras, avea părul cafeniu închis şi 
cu grijă pieptănat, dînd impresia că tocmai ieşise de la frizer. 

— Bună ziua tuturor! strigă el cu o voce impresionantă. 
Trebuie să vă spun că e o adevărată plăcere să întîlneşti pe 
cineva din aceeaşi zonă ca tine, nu-i aşa? Pe aici, locul seamănă 
puţin cu regiunile nepopulate ale Australiei. 

— Ce glas elegant, nu-i aşa? îi şopti Paula lui Tweed. 

— Imi aduce aminte de vocea care face introducerea la 
benzile lui Goslar, îi răspunse Tweed tot în şoaptă. Chiar de asta 
îmi aminteşte. 

— Am fost rugat să-i predau un mesaj unui domn Tweed. 
Scuze, trebuia să mă fi reco-mandat mai întîi. Sînt Voiajorul 
Arbuthnot. 

__— Pot să te întreb cum ai ajuns pînă aici, domnule Arbuthnot? 
II întrebă Tweed. Eu sînt Tweed. 

— Ce plăcere să vă cunosc, domnule! Cum am ajuns aici? Am 
venit cu maşina pe drumul riveran, din partea cealaltă a lacului. 
Am parcat Jaguar-ul puţin mai în spate şi am hotărît să parcurg 
restul drumului pe jos. Aşa că, iată-mă! 

— Mesajul, interveni Newman cu voce dură apropiindu-se mai 
mult de el, însoţit de Butler. Nu mai pierde vremea şi dă-mi 
mesajul! 

— Aş aprecia puţină amabilitate din partea dumneavoastră, 
domnule. De fapt, mesajul e adresat domnului Tweed, care am 
înţeles că este cel de colo. 


257 


— Şi sper că nu eşti înarmat, îl repezi Newman, ajuns acum 
foarte aproape de el. 

— Inarmat? Aş zice că ai nişte idei foarte curioase. Şi trebuie 
să insist ca... 

Dar nu îşi mai termină propoziţia. Butler se strecurase în 
spatele lui şi îi băgase ţeava unui Walther în coaste. In timp ce 
Arbuthnot începu să protesteze, Newman îşi strecură mîna în 
haina lui, în locul unde se vedea o umflătură, şi-l deposeda de 
ceea ce se putea numi o dotare ireproşabilă. Astfel, dintr-un toc 
de pe umăr scoase un automat Beretta de 6,35 mm şi-l ţinu în 
palmă. De aproape, Arbuthnot era mult mai bine clădit decit i se 
păruse lui la început. 

— Asta numeşti tu o idee curioasă? întrebă Newman cu glas 
mieros. 

— Aici sîntem aproape ca în sălbăticie. Oricine are nevoie de 
un mijloc de protecţie. 

— Şi acest oricine l-a minţit în faţă pe celălalt care l-a întrebat 
dacă e înarmat, continuă Newman, dar de data aceasta cu voce 
plină de duritate. 

— Doreşte Tweed să cunoască nenorocitul ăsta de mesaj sau 
nu? se repezi Arbuthnot cu pojghiţa de accent cult acum 
dispărută. Şi n-o să-l afle dacă asasinul din spatele lui nu-şi ia 
pistolul din coastele mele. 

— Dă-mi mesajul, zise Tweed care se alăturase celorlalţi. 

— Eu aş face ce spune el, îl ameninţă Marler sosind atît de 
silențios lîngă ei, încît nimeni nu-şi dădu seama de apropierea lui. 
Domnul Tweed reacţionează înfricoşător cînd cineva are intenţia 
să-şi bată joc de el. 

— Am încercat să transmit mesajul într-un mod civilizat. Şi de 
aceea aş aprecia şi din partea voastră un oarecare semn de 
respect. 

— Mesajul, repetă Tweed încruntat. 

— Dacă ai avea amabilitatea să le spui imbecililor ăstora să se 
depărteze — mesajul e doar pentru urechile tale. 

— Lasă-mă să-l duc în spatele copacului ăluia, insistă 
Newman. Sînt sigur că nu mi-ar lua prea mult timp să-i smulg 
nenorocitul acela de mesaj. 

— Dă-i drumul, fu de acord Tweed, dînd dezgustat din miini. 
Newman îl apucă pe Arbuthnot de cravată, trăgîndu-l în spatele 
bradului sub care Tweed stătuse împreună cu Burgoyne. 
Prizonierul încercă să se folosească de unul din braţe pentru a se 
smulge din mîinile lui Newman, dar eforturile lui nu dădură nici 


258 


un rezultat. Cu cealaltă mînă continua să arate spre gură. O 
clipă, Newman îşi slăbi strînsoarea, realizind că Arbuthnot dorea 
cu disperare să vorbească. 

— Tweed! Tweed! gifii el. 

— Sînt aici, răspunse acesta. 

— Vreau să-ți transmit mesajul... 

— Lasă-l să vorbească! ordonă Tweed. Dacă spune iar 
baliverne, în iad cu el! 

— O clipă, te rog... O clipă. Arbuthnot îşi duse mîna La git şi-şi 
masă uşor bărbia stilcită. lţi predau mesajul acum. 

Tweed întinse mîna, aşteptînd să primească încă un plic cu 
vreo hirtie mizgălită înă-untru, dar Arbuthnot dădu din cap, şi 
Newman era aproape gata să-l apuce din nou, cînd vorbi încet, 
îndurerat. 

— E un mesaj verbal. Am nevoie de umbrelă să-ţi arăt... 
Butler, care stătuse tot timpul lîngă Newman, se întoarse şi ridică 
umbrela căzută pe şosea, dar, mai întîi o examină cu grijă — 
pentru a se asigura că nu ascunde vreo armă, că în interior nu se 
află vreo 
spadă, apoi i-o dădu lui Arbuthnot. 

— Sus pe munte. Arbuthnot făcu cu grijă cîţiva paşi spre 
partea opusă a şoselei, în locul de unde putea să vadă mai bine. 
Cabana aceea. Indreptă umbrela într-acolo. O vezi? 

Tweed observase mai de mult o cabană foarte mare de lemn, 
cocoţată cam la două sute de metri mai sus, pe coasta abruptă 
acoperită de zăpadă. De-a lungul întregii faţade care dădea spre 
lac se afla o verandă. Obloanele de la ferestre erau toate închise. 
Nici un semn de viaţă nu anima locul. 

— O văd, confirmă Tweed. Ce e cu ea? 

— Doctorul Goslar aşteaptă acolo. Pentru a se întîlni cu tine. 
Doar cu tine. Membrii echipei tale pot să te însoţească, dar 
numai pînă la uşa care se vede în stînga. 

— Cum ţi s-a dat acest mesaj? întrebă Tweed. 

— A trebuit să sun la un număr de telefon, dintr-o cabină 
publică din Annecy. lată ce mi-a zis: „Spune-i lui Tweed că mă 
voi întîlni cu el în cabana de pe munte, la Talloires. Are în faţă o 
verandă. Putem să rezolvăm problema în timpul unei discuţii 
paşnice". Acesta a fost mesajul. A terminat spunîndu-mi să nu-l 
mai sun din nou la acel număr, pentru că se afla într-o casă 
închiriată, în care nu va mai reveni. Asta e tot. 

— Şi cît te-a plătit pentru acest serviciu? 

— Douăzeci de mii de franci elveţieni. 

259 


— Aproximativ zece mii de lire, calculă Tweed. Scump mesaj. 
De unde ai ridicat banii? 

— Din cabina telefonică pe care am folosit-o. Erau într-un plic 
impermeabil. 

— Arată-mi-l! 

— Dar sînt banii mei. 

Arbuthnot scoase din buzunarul de la piept un plic alb gros şi i- 
| dădu lui Tweed. Uitîndu-se înăuntru, Tweed văzu într-adevăr un 
teanc de aproximamtiv douăzeci de mii de franci în bancnote, 
bancnote elveţiene, 10 000 de lire sterline. Goslar pur şi simplu 
arunca într-o parte şi-n alta cu banii. li înapoie plicul. 

— Cum arăta doctorul Goslar? 

— Cum arăta? Arbuthnot fu şocat. Nu l-am văzut niciodată. 
Nimeni nu l-a văzut vreodată... 

— E un el sau o ea? 

— De unde dracu' să ştiu eu? Am ascultat o voce hiriită, 
înregistrată pe bandă de magnetofon. Nu pot să spun dacă era 
de bărbat sau de femeie. 

Tweed îl crezu. Se întoarse din nou să se uite la cabana cea 
izolată. Avea doar parter. Pe acoperiş zăpada se aşezase în strat 
gros. Îl privi pe Newman. j 

— De aici, preiau eu comanda, zise Newman ferm. Işi scoase 
pardesiul din păr de cămilă şi-l privi încruntat pe Arbuthnot. Pune 
asta pe tine! Nu protesta. Fă-o! Te duci pînă sus la cabană, 
pentru a te asigura că doctorul Goslar aşteaptă înăuntru. Dă-i 
drumul! 

— E zăpadă pe poviîrniş, protestă Arbuthnot indignat. Nu sunt 
echipat pentru aşa ceva. 

— Nu eşti echipat pentru nimic din ce se găseşte pe o rază de 
sute de kilometri în jur. lţi dau zece secunde pentru a-ţi începe 
ascensiunea. 

— Altfel, interveni Marler, spune la revedere paradisului ăstuia 
terestru. 

Ridicînd puşca Armalite, Marler îi vîri lui Arbuthnot ţeava sub 
bărbie. inta lui făcu un pas înapoi şi aproape căzu peste 
Newman, care-l ţinu ferm. 

— Nu-mi vine să cred c-ai putea dobori un om cu sînge rece, 
bîigui Arbuthnot. 

— Din păcate, i se adresă Marler fără să zîmbească, sînt un tip 
cu sînge fierbinte. Aşa că mişcă! Şi, în timp ce urci, adu-ţi aminte 
că spatele tău se află în vizorul meu. 


260 


CAPITOLUL 32 


Arbuthnot începu să urce povirnişul, prin zăpadă. Picioarele i 
se afundau pînă la glezne, udîndu-i manşetele pantalonilor. Cînd 
se opri pentru a privi înapoi, îşi flutură umbrela exprimîndu-şi 
furia care-l stăpînea. Marler ridică ţeava puştii. Ameninţind cu 
pumnul, 

Arbuthnot continuă să urce, fiind încă departe de cabană. 

— Nu-mi place asta deloc, zise Burgoyne. Ar putea să fie altă 
adu- nătură de arabi înăuntru. Aici sîntem foarte expuşi. Pot să 
ţişnească brusc dinăuntru şi să ne secere. Cred că trebuie să ne 
apucăm să urcăm în grabă coasta, pînă la crîngul acela de brazi. 

— Sînt de acord, aprobă Tweed. la-i pe toţi cu tine! Eu aştept 
aici cu Paula şi cu Newman. In caz de risc, putem să ne 
ascundem după trunchiul masiv al acestui brad. M-aş duce chiar 
acum... 

Burgoyne îi adună pe toţi ceilalţi şi începură să urce, 
îndreptîndu-se spre crîngul care se afla cam la aceeaşi înălţime 
cu respectiva cabană şi la aproximativ o sută de metri depărtare 
spre dreapta. Burgoyne era deschizător de drum, ţinind-o pe 
Serena de 
braţ, pentru a o ajuta să înainteze. Trudy urca singură în urma 
lor, călcînd energic. În spatele ei, Nield şi cu Butler încheiau 
coloana. 

Serena se uită înapoi şi o văzu pe Trudy singură, aşa că îşi 
des- prinse braţul din mîna lui Burgoyne, îi spuse ceva şi 
continuă să urce. Deşi porniseră mult mai tirziu, cîştigară 
înălţime mai repede decît Arbuthnot, care îşi tîra picioarele iritat, 
păşind încet, apoi se 
opri din nou şi privi în jos. Atunci Marler ridică iar ţeava puștii 
Armalite, şi Arbuthnot continuă să urce. 

— Crezi într-adevăr că Goslar aşteaptă înăuntrul cabanei 
aceleia? întrebă Paula. 

— N-am idee, răspunse Tweed. Goslar foloseşte tot felul de 
subterfugii. Poate fi aproape de noi, dar totodată poate fi şi la 
kilometri depărtare. 

— Nu pot simţi nici o compasiune pentru Arbuthnot, zise ea 
privind figura solitară care se tira avansînd. Tu pari sigur că 
vocea lui e aceea care face introducerea la glasul hiîrîit de pe 


261 


bandă. Arbuthnot trebuie să fi observat că unii dintre 
colaboratorii lui Goslar sfîrşesc prin a fi ucişi. 

— Probabil că şi-a scos din minte acest aspect — de dragul 
banilor. Paula îşi îndreptă privirea spre celelalte cinci persoane 
care dispăreau în crîng. Il apucă pe Tweed de braţ. El se uită la 
ea. 

— Ce este? 

— Fotografia pe care o porţi tot timpul la tine, cea cu Goslar 
dispărînd după Cortina de Fier, La est de Liibeck, acum cîţiva ani. 
Imaginea ştearsă — felul cum îşi ţinea braţele departe de trup. 
Tocmai am zărit asta. 

— Eşti sigură? 

— O! dădu ea drumul aerului din piept. Am greşit. Era Trudy 
îmbrăcată în costumul ei bărbătesc. Tocmai a apărut din crîng 
pentru o clipă. 

— Fac pariu că Arbuthnot găseşte cabana goală, afirmă 
Newman. Şi probabil încă un mesaj de la ticălosul de Goslar. 

— S-ar putea, murmură Tweed. 

— Pe de altă parte, sugeră Paula, Chance ar putea să aibă 
dreptate. E soldat cu multă experienţă. Dacă înăuntrul cabanei 
aşteaptă nişte arabi, cred că ar fi bine să găsim adăpost după 
trunchiul bradului. 

Se ascunseră în spatele bradului masiv, privind de după el 
figura solitară cu umbrela lui ridicolă ajungind mai aproape de 
uşa din stînga. Marler folosi o ramură scurtă şi groasă pentru a-şi 
sprijini puşca. 

Paula îşi dădu seama din nou de liniştea care domnea în jur. 
Nici un zgomot. Nici o mişcare — cu excepţia figurii care înainta 
cu greu, apropiindu-se de cabană. Această tăcere începuse să o 
calce pe nervi, accentuînd izolarea lor de restul lumii. Strînse 
pumnii în interiorul mănuşilor şi inspiră adînc, avînd 
presentimentul unui mare pericol. 

Incercă să descopere motivul pentru care era atit de 
îngrijorată. Grupul lui Burgoyne devenise invizibil, ascuns adînc 
în crîngul de brazi, apoi privirea i se fixă pe mişcările lui 
Arbuthnot, care în- cetinise paşii. Tocmai ajunsese la capătul 
verandei şi se oprise 

aproape de ceva din partea aceea a cabanei. „E o uşă", îşi 
dădu ea seama. 

Liniştea care-i apăsa nervii fu întreruptă de sunetul unui glas 
îndepărtat. El striga ceva, dar ea nu putu să înţeleagă cuvintele. 
Ghici doar că probabil întreba dacă doctorul Goslar este înăuntru 


262 


sau poate că-i spunea acestuia că Tweed a venit să îl întîlnească. 
Arbuthnot făcu o scurtă pauză, apoi se mişcă şi întinse mîna, 


probabil pentru a 
apuca buşonul uşii. După care intră încet, dispărînd din vedere. 
Şi 


atunci lumea sări în aer. 

Bubuitul sparse tăcerea, însoţit de o flacără strălucitoare. 
Explozia asurzitoare ridică în aer întreaga cabană. Şi tot în aero 
transformă în mici fărime, împrăştiind bucăţi de lemn pe tot 
povîrnişul şi aruncînd spre cer aşchii ca de şrapnel, după care 
totul izbucni în 
flăcări. Tweed o trase pe Paula în spatele copacului, deoarece 
sfări- măturile ajunseseră şi pe şosea. Cînd acestea încetară să 
mai cadă, ea privi de după trunchiul bradului. O coloană de fum 
negru se formase ca o ciupercă deasupra locului unde cîndva 
fusese cabana, care însă dispăru repede dusă de vintul îngheţat 
care se stîrnise. Şi 
liniştea grea cobori din nou peste Talloires. 

Butler, cu pistolul-mitralieră în miini, fu primul care apăru din 
crîng. Cu prudenţă se apropie de ceea ce nu mai era decit un 
morman de cenuşă incandescentă. Paula realiză că el se temea 
de o nouă explozie, apoi continuă să se apropie, folosind ţeava 
armei pentru a împrăştia cenuşa. 

Paula urcă în grabă poviîrnişul, însoţită de Newman, cu Tweed 
urmîndu-i în pas domol. Trudy apăruse la rîndul ei din crîng, 
avîndu-l pe Nield de o parte şi pe Burgoyne de cealaltă. Ultima 
figură care venea era Serena. Cînd Paula şi Newman îl ajunseră, 
Butler ridică privirea. 

— N-a mai rămas nimic din Arbuthnot. Nu pot găsi nici urmă 
de el. 

— Nu sînt deloc surprins, zise Burgoyne. Am simţit şocul 
exploziei pînă în crîng. A fost o încărcătură serioasă. 

— Declanşată cînd Arbuthnot a deschis uşa, zise Paula. 

— Aşa cred, fu de acord Burgoyne. 

— Ar fi aruncat tot grupul nostru în aer, completă calm Tweed, 
dacă Bob n-ar fi avut ideea de a-l trimite pe Arbuthnot înainte. 
Incă o capcană tipică lui Goslar. 

— Presupun că Arbuthnot era omul lui, remarcă Serena, apoi 
îşi aprinse o ţigară. Nu cred că e nevoie să ne pierdem timpul 
jelindu-l. 

Paula îi aruncă o privire. Tonul vocii Serenei fusese rece, 
frizînd indiferența. „Tu fetiţo, gîndi ea, eşti făcută din rocă dură, 


263 


mult mai dură decit pretinzi că eşti." Tweed îşi băgă mîinile în 
buzunarele pardesiului. Tonul lui fu hotărît: 

— Acum cred că vom merge cu maşinile pînă la coada lacului 
şi ne vom întoarce înapoi la Annecy pe drumul de pe partea 
cealaltă. Trebuie să stau urgent de vorbă cu agentul acela 
imobiliar, Periot. Aşa că, să încercăm să ajungem înainte ca 
acesta să plece acasă. 

— Despre ce să vorbeşti? şopti Paula cînd începură să coboare 
panta. 

— Despre Chăteau de l'Air. Cred că ceva mi-a scăpat din 
vedere. 


CAPITOLUL 33 


Marler îi aştepta pe marginea şoselei. Tweed ghici că aştepta 
acolo, în caz că ar apărea altă ameninţare, în timp ce ei erau atit 
de expuşi pe povîrniş. După cîteva minute, rulau pe drumul de pe 
marginea lacului. Paula mai aruncă o ultimă privire spre locul 
unde 
fusese cabana. Cenuşa tot mai ardea mocnit, dar îşi dădu seama 
că în curînd va ninge iar, îngropînd astfel pentru totdeauna rugul 
funerar al lui Arbuthnot. li scăpă un suspin de uşurare cînd 
Talloires rămase în urmă. 

Trecură pe lîngă citeva case vechi care fuseseră construite 
mai departe de şosea. La toate, obloanele erau închise, atît la 
parter cît şi la etaj. Părea un orăşel pe care locuitorii îl 
abandonaseră, fugind din calea vreunei molime. Copacii 
întunecaţi, care creşteau pe marginea şoselei, nu puteau să facă 
nimic pentru a înveseli atmosfera. 

Inainte de a pleca, la sugestia Serenei, îşi schimbară locurile 
din maşini. Acum în maşina din spate, condusă de Newman, 
Paula se afla alături de el. lar în loc de Serena, Tweed o avea 
lîngă el pe Trudy. Fusese uimit de cererea Serenei — aceasta 
stătea acum lîngă Nield, în maşina din mijlocul convoiului. În faţa 
lui Nield, Marler conducea îm- 
preună cu Butler, iar Burgoyne ajunsese din nou în frunte. 

— Îmi închipui că ai găsit de-a dreptul înfricoşătoare această 
experienţă, i se adresă Tweed lui Trudy. 


264 


— Un şoc brusc — zgomotul exploziei bombei —, dar nu mai 
mult. După ce am trăit alături de Unitatea Patru, mi-ar trebui 
foarte mult pentru a mă speria. 

— Asta pot să înţeleg. Mai ales după moartea soţului tău. 
Apropo, cum îl chema? 

— Ei... Trudy ezită. Tweed îi aruncă o privire. Se numea 
Walter Baron, zise ea apoi. Incă o ezitare. A treia generaţie de 
americani. Trăiam unul pentru altul. Nu, asta sună mult prea 
poetic. Cum aş putea să mă exprim? Ne potriveam foarte bine. 

Paula îi remarcase ezitările. De pe locul din faţă, se întoarse şi- 
| privi pe Tweed. 

— De ce crezi că Goslar încearcă în continuare să ne ucidă? 
Există ceva neînduplecat, chiar disperat în aceste încercări. 

— Disperat, acesta e cuvintul, replică Tweed. Sînt convins că e 
aproape gata să livreze oribila lui armă celui mai bun ofertant, şi 
e înnebunit că într-un fel oarecare îi voi pune bețe în roate, în 
ultimul moment. 

— Aşadar, tu crezi că nu mai dispunem de prea mult timp 
pentru a-l opri? 

— Asta mă îngrijorează cel mai mult. S-ar putea să mai avem 
la dispoziţie doar cîteva ore. 

Conversaţia luă sfîrşit. Acum rulau de-a lungul celui mai 
îndepărtat mal al lacului, pe drumul de întoarcere spre Annecy. 
Paula analiza situaţia. Sesizase la Tweed o hotărîre îndiîrjită de a-l 
găsi pe Goslar la timp, apoi îi veni în minte altceva. 

— N-am văzut şi n-am auzit nimic, nici despre Blond, nici 
despre Bancroft. Mă întreb unde or fi oare acum. 

— N-am nici o idee, dar parcă aud un elicopter apropiindu-se! 

— Şi acum că sîntem aproape de Annecy, mi se pare că văd 
pe lac o barcă cu motor. 

După tentativa nereuşită de a o ucide pe Paula, Blondul 
scăpase de încercarea lui Butler de a-l ucide, luînd-o pe o cărare 
ocolită, pînă ieşise din reţeaua de străzi a oraşului Annecy, apoi 
se înapoiase pe strada Perriere — la timp pentru a vedea 
maşinile lui Tweed plecînd. 
Alergînd spre maşina lui parcată tot acolo, îi urmărise o scurtă 
distanţă, pînă cînd realiză că se îndreptau spre capătul cel mai 
îndepărtat al lacului. 

Parcîndu-şi Peugeot-ul lîngă firma de închiriat maşini, traversă 
în grabă parcul spre un mic port. Aşa cum sperase, găsi un 
debarcader unde erau bărci cu motor de închiriat. A trebuit să 
aştepte o vreme, ca una dintre ele să se întoarcă din croazieră. 


265 


Între timp îşi 
folosise binoclul de cîmp pentru a urmări înaintarea convoiului de 
maşini de-a lungul şoselei de pe malul lacului, pînă cînd acestea 
dispărură din vedere. 

— Cît de mult trebuie să mai aştept? întrebă el. 

— Pînă cînd se înapoiază cel care a închiriat-o înainte. Nu mă 
întreba cît va dura, răspunse neputincios proprietarul. Mi-a spus 
că are nevoie de ea doar o oră — şi asta se întîmpla chiar acum o 
oră. 

— Nu poţi să-l chemi printr-un telefon mobil? 

— Spune-mi cum. Eu am unul, dar el n-are. O clipă. Cred că 
tocmai se apropie... 

In febra nerăbdării, pe care lupta să şi-o controleze, Blondul 
privi cu invidie cum un om sprinten alerga spre un elicopter care 
se afla în parc. Ar fi putut să închirieze chiar el acest aparat, 
pentru a-l urmări pe Tweed, apoi avu o idee. A 

— Mă întorc într-un minut, i se adresă el proprietarului. Imi 
promiţi să păstrezi pentru mine barca aceea care vine? 

— Pentru cît timp ai nevoie de ea? întrebă omul cu nepăsare. 
Taxa e de o sută de franci pe oră. 

— Ţine asta! 

Blondul scoase din buzunar un teanc de franci francezi. 
Numără şase bancnote de cincizeci de franci şi le îndesă în mîna 
pro- prietarului. Convins că o astfel de sumă îi va asigura 
rezervarea bărcii, alergă repede spre maşina lui. Cînd se 
întoarse, purta cu el o 
geantă mare de pînză. Inăuntru erau patru grenade. 

Acum, barca îl aştepta, legată la chei. Proprietarul, cu cei trei 
sute de franci în buzunar, devenise mult mai îndatoritor. Il ajută 
pe Blond să urce pe vas şi se oferi să-i arate cum funcţionează 
apa- ratura de la bord. 

— Am folosit destul de des astfel de bărci, comentă Blondul şi 
porni motorul. 

Inainte de a porni, îşi trăsese bereta adînc pe ochi, apoi se 
îndreptă cu viteză mică de-a lungul malului de vest — opus celui 
pe care convoiul lui Tweed rula pe şosea. In acest fel era mai 
puţin probabil să fie remarcat. 

Mai înainte, cînd Tweed şi echipa lui părăsiseră restaurantul 
Les Corbieeres din Annecy, Bancroft ieşise şi el imediat după ei. 
Hotărîse că putea să-şi pună din nou pălăria panama şi astfel 
intră într-un bar din apropiere. Mai devreme sau mai tîrziu, 


266 


Tweed şi oamenii lui trebuiau să se întoarcă pentru a-şi lua 
maşinile. 

Nerăbdător din fire, Bancroft nu băuse nici jumătate din 
băutura comandată, cînd hotărî că făcuse încă o greşeală. Cînd 
Tweed şi echipa lui se vor înapoia pentru a-şi lua maşinile, el va 
trebui să aştepte să plece ei, înainte de a îndrăzni să iasă din 
bar. Era convins că sosirea lor La Annecy era doar o etapă, că, 
imediat ce vor veni înapoi 
după plimbarea făcută, vor conduce spre autostrada spre 
Geneva. 

Părăsi de urgenţă barul, se urcă în maşină, dădu înapoi de 
lîngă zid şi se îndreptă spre autostradă. Acum avea nevoie de un 
loc unde să poată parca, pînă cînd va vedea convoiul plecînd. 
Întorcînd pe autostradă, conduse o scurtă distanţă în direcţia 
Genevei şi îşi parcă maşina pe un refugiu cu iarbă. Işi scoase 
pălăria panama, dar îşi 
reţinu ochelarii uriaşi cu ramă de metal. De data aceasta nu făcu 
nici o încercare de a se preface că se ocupa de repararea 
motorului. Se lungi cît putu pe locul de la volan, ca un om carea 
adormit. Şi aşteptă. 

Mişcîndu-se neîncetat pe locul lui, continuă să aştepte, să 
aştepte, să aştepte. In cele din urmă, nu mai putu să suporte 
lipsa de activitate. Se întoarse înapoi în Oraşul Vechi. In 
momentul în care văzu locul de parcare, fu îngrozit. Toate 
maşinile aparţinînd echipei lui Tweed dispăruseră. Parcă din nou 
lîngă acelaşi perete, sări din maşină şi traversă în fugă parcul, 
spre locul unde aştepta elicopterul cu pilotul pregătit, care privea 
în jur. 

— Am pierdut urma teroriştilor, se repezi el, în timp ce se 
căţăra lîngă pilot. Aceştia se află într-un convoi de patru maşini... 

Descrise maşinile, în timp ce pilotul asculta. După care se 
încruntă şi dădu din cap. 

— Pentru Dumnezeu, le-ai văzut? scrişni Bancroft. 

— Da. S-au îndreptat spre est, pe şoseaua de acolo. Au 
continuat să meargă pe şoseaua de lîngă lac, îndreptîndu-se spre 
sud, spre Talloires. 

— Atunci, hai să-i găsim! Am să te plătesc bine... 

Pilotul porni motorul, cele două rotoare începură să se 
înviîrtească — cel mic de la coadă stabilizind aparatul, iar cel 
mare ridicîndu-l de la pămînt. Zburară deasupra lacului, urcînd în 
permanenţă. Pilotul nu voia să primească plingeri din partea 


267 


localnicilor în legătură cu zgomotul pe care-l făceau. Avusese 
experienţe de felul acesta şi înainte. 

Puținele iahturi care se aflau pe lac se micşoraseră ca nişte 
jucării. În acea clipă, îndreptă aparatul spre sud. 

— Zboară mai aproape de malul vestic! îi ordonă Bancroft. Aşa 
e mai puţin probabil să ne audă sosind. i 

Avea aparatul de comunicare fixat pe cap. In urechi avea 
căşti, iar în dreptul gurii un mic microfon, pe care-l folosea 
pentru a vorbi cu pilotul, care la rîndul lui avea pe cap propriul 
aparat de comunicare. i 

— De ce nu-i arestezi pur şi simplu pe teroriştii ăştia? Intrebă 
pilotul. 

— Nu putem — fără dovezi. Ca un reflex, mintea de 
cunoscător al legilor a lui Bancroft improviza pe loc răspunsul. 
Trebuie să-i prindem în flagrant delict în momentul în care 
primesc armele de la unul dintre furnizorii lor. Pot să adun 
întregul CRS folosindu-mă de mobil. 

— CRS? Sînt o echipă serioasă. Exact de ce ai nevoie pentru a 
face faţă teroriștilor. 

— Unde duce şoseaua aceea de pe malul lacului, pe care 
rulează ei acum? 

— Numai pînă la Talloires, apoi ocoleşte capătul lacului şi se 
în- 
toarce pe partea cealaltă din nou la Annecy. Nu poți să-i pierzi... 

Pilotul zbura cu o viteză medie. Lui Bancroft i-ar fi plăcut să-i 
spună să se grăbească, dar hotărî să nu-l mai agaseze. Ridică 
binoclul pe care îl purta totdeauna atîrnat de git şi îl îndreptă pe 
şoseaua de-a lungul malului de est, dar nu văzu nimic. Renunţă 
să se mai uite. 

Puțin mai tîrziu, auzi un buumi! slab în depărtare, apoi, pe 
malul estic, apăru o coloană de fum care se ridică la o înălţime 
apreciabilă. Cînd ajunseră mai aproape, îşi duse binoclul din nou 
la ochi şi văzu patru maşini parcate la poalele muntelui acoperit 
de zăpadă. 
Oamenii tocmai se urcau în ele şi imediat acestea demarară. 

— Cred că ei sînt, i se adresă pilotului. Maşinile continuă să se 
îndrepte spre sud. 

— In acest caz, curînd se vor afla pe şoseaua de pe malul 
acesta al lacului. 

— Atunci ar fi mai bine să ne menţinem la această înălţime şi 
să traversăm lacul — pentru a zbura cît mai departe de ei. În 
locul tău, aş schimba direcţia chiar acum. 


268 


— În faţa noastră, aproape de acest țărm, se află o barcă cu 
motor, în această perioadă a anului, bărcile nu ajung prea des în 
capătul de sud al lacului, atît de departe. Probabil că acolo jos e 
destul de frig... 

Nevrînd să ajungă prea aproape de Tweed, care avea cu el o 
echipă atît de mare, Blondul ţinea barca lîngă malul de vest al 
lacului. Trebuia să lanseze un atac surpriză. Opri motorul şi privi 
în sus. Necazul era că deasupra apei se ridica o stincă de 
aproximativ 
şase metri înălţime. Se uită spre geanta cu cele patru grenade. 
In acest punct, ar fi dificil să arunce grenadele spre maşini cînd 
acestea îl depăşeau pe şosea. 

Privea echipa lui Tweed prin binoclu, în clipa în care Arbuthnot 
se apropie de cabana de lemn. Sosise prea tîrziu pentru a-l 
vedea pe Burgoyne aruncînd cadavrul arabului în lac. Acum 
copacii împiedicau vederea spre cele ce se întîmplau pe 
povîrnişul acoperit de ză- 
padă. Şi prima dovadă că se întîmplă ceva cu adevărat fu cînd 
auzi explozia. 

Apoi văzu rămăşiţele ridicîndu-se în aer şi revenind pe pămînt. 
Fusese indus în eroare, lucru care-l neliniştea. Mai tîrziu văzu 
cele patru maşini rulînd mai departe pe şoseaua de pe malul 
lacului. Cînd scăpase de Butler, după ce încercase s-o ucidă pe 
Paula, îşi 
cumpărase o hartă a regiunii. Acum o studia, observind că 
şoseaua înconjura coada lacului şi se îndrepta înapoi spre 
Annecy, dincolo de locul unde era el. 

Porni motorul, privi elicopterul ce acum ocolea coada lacului şi 
întoarse barca cu motor ce începu să pufăie dînd înapoi pe 
suprafaţa liniştită a apei. Era aproape de mal, căutînd un loc 
unde şoseaua era mai expusă vederii. Opri din nou motorul. 
Putea să audă maşinile venind. 

li era îngrozitor de frig şi-şi înfăşurase un fular în jurul 
jumătăţii inferioare a feţei. Pornind motorul, se îndreptă spre 
mijlocul lacului, căutînd un loc adecvat pentru a-şi folosi 
grenadele. Acum mergea cu viteză, pulberea de stropi plesnind 
prova vasului şi izbindu-l peste faţa pe jumătate acoperită. 

Cînd se uită înapoi spre mal, văzu cele patru maşini alergînd 
de-a lungul lui şi realiză că va fi aproape imposibil să arunce 
grenada şi să lovească maşina din frunte. Atit această 
descoperire cît şi frigul teribil îl făcură să ia o nouă hotărîre. Va 


269 


depăşi maşinile şi va ajunge la Annecy înaintea lor. Deschise 
supapa de admisie. 

Barca ţişni deasupra apei. Valul uriaş stîrnit se prăvăli în 
spatele lui. Privi din nou înapoi şoseaua. Maşinile erau acum la o 
bună distanţă, în urmă. Cînd va ajunge la Annecy, va trebui să le 
aştepte. 

Era atît de concentrat asupra convoiul lui Tweed, încît pierdu 
din vedere cealaltă acţiune. Elicopterul schimbase şi el ruta. La 
rîndul lui, acum se îndrepta în mare viteză spre Annecy. 


CAPITOLUL 34 


Cînd ajunseră la Annecy, era încă ziuă şi se făcuse din nou 
cald. Traseră maşinile în apropierea agentului imobiliar, unde 
văzură că era lumină. Tweed sări din maşină, urmat de Paula şi, 
în timp ce se în- dreptau spre el, Periot le ieşi în întîmpinare. 

— Ce surpriză să vă văd din nou, domnule! Tocmai închideam, 
dar dumneavoastră sînteţi bine veniţi. Amîndoi. Făcu o 
plecăciune în faţa Paulei. Ce pot să fac pentru dumneavoastră? 

— Am hotărît că sînt interesat de Chăteau de l'Air, explică 
Tweed. Ar fi posibil să-mi împrumuţi cheile? Vom trece puţin pe 
acolo. 

— Sigur că pot să vă dau cheile, zîmbi Periot. Va fi întuneric 
atunci cînd veţi ajunge acolo, dar lumina electrică funcţionează 
încă. Scuzaţi-mă un moment! N 

Se înapoie repede cu o legătură de chei. In timp ce i le înmîna, 
îi arătă care era de la uşa din față, de la intrarea din spate şi de 
la salonul principal. De asemenea, îi dădu lui Tweed un plic gros 
cu o adresă pe el. 

— Pentru a mă scuti de un drum destul de lung, vă rog să-l 
puneţi dumneavoastră la poştă. 

— Mulţumesc. Tweed se întoarse să plece, apoi se răsuci. Mi 
se pare că aţi spus că recent aţi cercetat locul. Cît de mult e de 
atunci? 

— la să vedem... Cel puţin două luni. Poate mai mult. Dacă 
sunteţi interesaţi să-l cumpăraţi, am putea să încercăm să 
ajungem la un aranjament cu domnul Masterson. 

— O, atunci înseamnă că poţi lua legătura cu el? 

— Da. La o adresă post-restant din Grenoble. Aş zice că e o 
metodă cam ciudată de comunicare, dar, aşa cum v-am spus, pe 


270 


domnul Masterson nu l-am întîlnit niciodată, un caracter cu 
adevărat excentric, îmi dau eu seama. 

— Mulţumesc. 

Burgoyne îi aştepta afară. Cobori vocea, astfel încît ceilalţi de 
vizavi să nu-l poată auzi. 

— Cred că ar fi înţelept s-o iau singur înainte. Să verific din 
nou şoseaua. Nu putem să avem încredere că Goslar a renunţat 
la încercările sale mirşave de a te elimina. 

— Bună idee, fu de acord Tweed. 

— Voi verifica tot drumul pînă la Geneva. Dacă descopăr ceva 
ce nu-mi place, am să te sun de pe mobil. Lipsa veştilor de la 
mine înseamnă, de fapt, veşti bune. 

— Unde vom putea să luăm din nou legătura? 

— AŞ zice că la Richemond. E un hotel foarte bun. La 
revedere... 

— Militarul cel dur îşi intră în rol, observă Tweed în timp ce-l 
priveau pe Burgoyne plecînd. 

_ — Mi-ar plăcea să mai arunc o privire prin Annecy, zise Paula. 
In ciuda episodului cu împuşcătura, cred totuşi că locul e 
încîntător. 

— Şi vom avea ocazia să bem cite ceva, remarcă Newman, 
care li se alăturase. Ce zici, Marler? 

— Dacă spui tu. 

Tweed îl privi fix. | se păru că sesizează o notă de îndoială în 
felul cum răspunsese. In acel moment, Serena traversă şoseaua 
şi veni lîngă ei. Ochii ei deschişi la culoare îl fixau pe Tweed. 

— Am auzit eu bine? Ai spus că vom mai pierde puţin timp prin 
Annecy? 

— Doar puţin. E un oraş atît de frumos! 

— Atunci vin cu voi pînă la podul acela vechi. Cînd ne-am în- 
dreptat spre Talloires, am observat un loc de unde se închiriază 
ma- şini. Am să închiriez una şi am să plec singură la Geneva. 

— De ce? 

— Trebuie neapărat să am un motiv? Mi se pare lucrul cel mai 
potrivit pe care pot să-l fac. Eu cred că nu-l veţi găsi niciodată pe 
Goslar. Şi la Geneva mai am un angajament pentru a face 
fotografii. Unul destul de bănos — chestiuni din lumea modei. 
Dacă ajung acolo în seara asta, pot să iau legătura cu directorul, 
pentru a-mi spune exact ce trebuie să fac. Puteţi să mă găsiţi 
oricînd la Richemond. 


271 


— E decizia ta, zise Tweed. ÎI privi pe Nield care traversase 
şoseaua. Poate o conduci tu pe Serena pînă la firma de închiriat 
maşini. 

— Nu e nevoie, interveni Serena cu vocea ei autoritară. Dacă 
mă lăsaţi lîngă pod, îmi mai rămîne o mică distanţă de mers prin 
parc. 

— Cum vrei! 

Urcară în maşini. Nield, singur, îl urma acum pe Marler, care 
era tot singur. Nu le luă prea mult timp să ajungă la podul 
Perriere şi să-şi parcheze maşinile lîngă zid. Serena cobori 
repede, le făcu apoi cu mîna şi se îndepărtă în grabă. Tweed o 
urmări cu privirea cum traversează grăbită parcul şi văzu că 
luminile erau aprinse la agenţia care 
închiria maşini. De asemenea, observă elicopterul aterizat acolo 
şi pe pilot stînd în carlingă. După care, se întoarse chiar în 
momentul în care Paula intra pe pod. 

Dar Butler fu cel care o depăşi în goană, cu Walther-ul în mînă. 
O împinse pe Paula deoparte şi ridică automatul, trăgind 
totodată un glonţ într-o siluetă care stătea în umbră, la intrarea 
pe o alee. Umbra dispăru. Clienţii de sub umbrelele din faţa 
restaurantului Les Corbières, care-şi sorbeau tacticos băuturile, îl 
urmăriră surprinşi cu privirea. 

— Ce e? întrebă Tweed agitat. 

— Un om cu un revolver era gata să o împuşte pe Paula, 
răspunse Butler repede. l-am văzut părul blond timp de o 
secundă, la lumina unui felinar. E Blondul. Mă duc după el. 

— Aşteaptă! ordonă Tweed. 

— E timpul să curăţim locul acesta, zise Newman. 

— Am spus să aştepţi. Tweed ţinea în miini harta oraşului 
Annecy. Trasă rapid pe ea o cruce, împărțind oraşul în patru 
părţi. Butler, asta e zona ta — unde l-ai văzut pe pistolar. 
Newman, Marler, aceasta e partea voastră, Nield... 

— Eu mă duc cu Nield, strigă Trudy. 

— Atunci acesta este sectorul vostru. Paula împreună cu mine 
îl vom lua pe acesta. Curăţaţi locul! Vinaţi-l! Nu vreau să 
părăsească viu oraşul Annecy. Controlaţi aleile întunecoase. La 
treabă! 

Paulei îi trecu prin minte că nu-l văzuse niciodată pe Tweed 
atit de furios. Butler dispăruse deja pe aleea pe care zărise 
umbra. Trudy şi Nield se grăbeau de-a lungul malului celui mai 
apropiat al rîului. Paula observă că Trudy îşi ţinea mîna dreaptă 
ascunsă sub şalul de lînă. Ştia că era încleştată pe automat. 


272 


Newman strecură un Walther şi muniţie în buzunarul hainei lui 
Tweed, apoi plecă împreună cu 
Marler. Tweed şi Paula traversară podul împreună. Directorul 
temporar al restaurantului Les Corbières ieşi afară şi i se adresă 
lui Tweed: 

— Aş putea să întreb şi eu ce dracu' se-ntîmplă? 

— Tocmai ai făcut-o. E un joc, pe care-l jucăm folosind pistoale 
de jucărie — iar învin-gătorul cîştigă o groază de bani. 

— Cred că aceasta e cea mai ciudată zi pe care am petrecut-o 
eu de cînd am venit la Annecy. 

— Mai înveseleşte puţin locul! Unul dintre clienţii tăi din 
restaurant ar vrea să achite nota de plată... 

Incepură să înainteze pe strada Perriere, aceeaşi rută pe care 
o urmase Paula cînd un glonţ trecuse pe lîngă ea la doar cîţiva 
centi- metri distanţă. Cînd se apropiară de colţul cu pricina, 
Tweed o trase pe Paula înapoi. Cu Walther-ul într-o mînă şi o 
lanternă luată din maşină în cealaltă, privi atent după colţ, apoi 
aprinse lanterna. O rază 
puternică lumină „amvonul" avariat, aflat pe una dintre laturile 
neobişnuitului turn. Nici urmă de fiinţă omenească. li făcu semn 
Paulei să vină lîngă el. 

— Cred că Serena se poartă foarte ciudat, începu Paula. Graba 
ei bruscă de a ajunge la Geneva! Nu-mi pot imagina că vreun 
director de casă de modă poate fi disponibil la ora la care ajunge 
ea acolo. 

— Intr-adevăr, părea foarte grăbită. 

— Ce mai una-alta, mi se pare tare ciudată. Ochii ei! 

— Nu-i subestima extraordinara inteligenţă. Acum, ţine-ţi ochii 
deschişi — pentru orice mişcare neprevăzută... 

Elicopterul care-l transporta pe Bancroft zbura încet peste 
capătul de nord al lacului, aproape de parcul copiilor, cînd 
Bancroft îi dădu pilotului o nouă dispoziţie: 

— Rămii la altitudinea asta! Şi roteşte-te de cîteva ori pe 
deasupra! Pot să văd cele patru maşini oprite în afara Oraşului 
Vechi. 

Ţinea binoclul strîns lipit de ochi, cînd îi văzu pe Tweed şi pe 
Paula ieşind din biroul lui Periot. Următorul lui pas era să se 
convingă dacă aceştia se întorceau la Annecy sau se îndreptau 
spre nord, către Geneva. Nu intenţiona să se lase din nou 
descoperit. In momentul în care văzu trei dintre maşini 
încadrîndu-se pe şoseaua către Oraşul Vechi, îi strigă pilotului un 
nou ordin: 


273 


— Aterizează în parc - unde ai mai făcut-o! Cît de repede 
poţi... 

Aparatul cobori imediat pe peluză. Bancroft smuci portiera din 
dreptul lui şi sări în iarbă, apoi aşteptă nerăbdător să se 
oprească motorul, pentru a se face mai bine auzit: 

— Aşteaptă-mă aici! S-ar putea să dureze ceva vreme. 

Apoi traversă grăbit parcul în diagonală şi trecu strada, privind 
spre pod. După care alese cel mai bun loc. Se strecură în umbra 
unui magazin închis la ora aceea şi îşi duse binoclul la ochi. Ceea 
ce văzu îl lăsă cu gura căscată. Un om voinic, gata să traverseze 
podul în apro- pierea Paulei şi a lui Tweed, scoase un revolver şi 
trase doar un glonţ. Restul se petrecu destul de neclar, doar că la 
un moment dat Tweed şi echipa lui plecară în direcţii diferite. 

Işi luă binoclul de la ochi. Nu voia să mai facă nici o greşeală, 
de aceea se hotărî imediat. Mergînd repede în lungul şoselei spre 
Oraşul Vechi, trecu de zidul unde ei îşi parcaseră maşinile, apoi 
intră în acelaşi bar în care intrase mai devreme pentru cîteva 
minute. 

Aşezindu-se singur la o masă, comandă ceva de băut. 

„De astă dată e în ordine, îşi zise în gînd. Ei trebuie să revină 
aici, pentru a-şi lua maşinile. Şi atunci, eu mă duc înapoi la 
elicopter şi-i urmăresc din văzduh." 

Paula şi Tweed mergeau încet de-a lungul unei străzi înguste. 
Se lăsase seara. Oraşul Vechi era luminat de felinare arhaice, 
unele agă- ţate de braţele de fier fixate pe ziduri, altele cocoţate 
în vîrful unor stilpi. Sticla felinarelor era de culoarea 
chihlimbarului şi acum, aprinse fiind, acestea aruncau din loc în 
loc pete de lumină misterioasă, alternînd cu porţiuni de umbră. 

— Oraşul ăsta e raiul pe pămînt, zise Paula, apoi se uită 
Tweed. Pari foarte furios. _ 

— Furios? Nu. Furia — la fel ca supărarea — Inceţoşează 
mintea unui om. 

— Atunci ce încerci să faci aici? 

— Să folosesc aceeaşi strategie pe care am adoptat-o de cînd 
am părăsit Anglia. Să-i elimin pe toţi inamicii, care s-ar putea 
interpune în încercarea noastră de a-l descoperi pe Goslar. La 
Paris, l-am folosit pe Lasalle să mă scape de americani — 
punîndu-l pe Newman să plaseze documente false în 
apartamentul lui Karnow. La Geneva, 
l-am folosit pe şeful poliţiei elveţiene, Charpentier, să mă scape 
de urmăritori, dar, în mod categoric, n-am intenţionat ca totul să 
se sfirşească atît de brutal în garajul acela subteran. Ideea 


274 


a 


inițiala a fost să fie arestaţi şi expulzați din Brigada Specială atît 
Karnow 
cît şi Bate. 

— Totuşi, în felul acesta au fost eliminaţi. 

— Da, mi-e teamă că da. Acum, aici la Annecy, sînt sigur că se 
află atit Bancroft cît şi Blondul. Trebuie să-i elimin pe amîndoi — 
fără prea multe scrupule, avînd în vedere cine sînt ei — pentru a 
ne putea concentra în final asupra doctorului Goslar. 

— Cred că ai procedat foarte inteligent. 

— Dacă spui tu... 

Cotiră pe altă stradă îngustă, cu lumini de chihlimbar. Aceasta 
îi conduseră la un drum lat, pietruit, de pe malul rîului. Liniştea 
de pînă atunci a străzii dispăruse. Acum Paula asculta cu plăcere 
zgomotul apei care se revărsa peste un mic stăvilar. Cu mîna 
stingă arătă spre florile ce împodobeau un grilaj de fier de pe 
stăvilar. O revărsare de 
culori galbene, verzi, albe, o adevărată frenezie de culori. 

— Ce minunat! Flori timpurii în plină inflorescenţă. De vină 
trebuie să fie soarele şi căldura răspîndite aici primăvara. Locul 
acesta este de vis. Priveşte zidurile astea de aici, sub lumina 
felinarelor! 

Se uita la vechile case ale căror ziduri coborau direct pînă la 
rîu. Tencuiala lor nu mai fusese refăcută de multă vreme, aşa că 
erau un fel de mozaic de ocru şi brun. Toate jaluzelele erau larg 
deschise. Dinspre una dintre ele răzbăteau acorduri de vioară. 

— Aş putea să rămîn aici pentru totdeauna, zise ea plină de 
entuziasm. 

— Numai să nu uiţi pentru ce ne aflăm aici, o atenţiona el. 
Ochii lui Tweed se îndreptau în toate direcţiile, supraveghind 
strada în ambele sensuri. De asemenea, continua să ţină sub 
observaţie ferestrele deschise. Cînd se uită la Paula, îi văzu mîna 
dreaptă 
băgată în geanta de pe umăr şi-şi dădu seama că mai devreme o 
subestimase. Mina ei, ţinînd strîns Browning-ul, putea să apară 
într-o fracțiune de secundă. 

— In continuare, hai să vedem ce e şi pe aici, zise el. 

Mai departe, în lungul străzii, mai spre interiorul oraşului, la un 
bar mesele erau aşezate afară. Cînd se apropiară, văzură 
localnici stînd la ele şi savurindu-şi băutura şi aperitivele. 
Trăncăneala veselă a vocilor — oameni care se bucurau de viaţă 
— era o uşurare. Paula începu să vorbească, demonstrînd că 
mintea ei era tot în stare de alertă: 


275 


— Blondul a fost cel în care a tras Butler pe pod, nu-i aşa? 

— Harry aşa a spus şi înseamnă că aşa a fost. De asemenea, a 
mai spus că i-a zărit pentru o clipă culoarea părului. 

— Nu ştiu cum vom reuşi vreodată să-l găsim în acest labirint 
de străzi. 

— Răscolind totul stradă cu stradă — pînă cînd vom reuşi. 

Trudy şi Nield mergeau unul lîngă altul explorind propria 
porţiune de oraş. Ea găsea confortabilă prezenţa însoţitorului ei. 
Acesta nu făcea nici o încercare de a vorbi numai de dragul 
conversaţiei. Era ca şi cum s-ar fi cunoscut unul pe altul de ani 
întregi şi n-aveau 
nevoie să vorbească întruna, fără să-şi spună nimic. Mergeau de- 
a lungul unui trotuar pietruit, despărţit printr-un perete de piatră 
de un curent rapid de apă — o parte din reţeaua de canale care 
se inter- sectau peste tot în bătrînul Annecy. 

Inaintea lor se afla un pod pietonal cu un stăvilar ruinat sub el. 
Nu mai era nimeni în această parte a oraşului şi, cînd se lăsa 
amurgul, totul devenea un amestec chinuit de lumină şi 
întuneric. Ajunseră la pod şi se opriră. Nield o privi. 

— Hai să-l trecem! Studie harta împărţită în patru, pe care 
Tweed i-o dăduse pentru că aveau de parcurs o porţiune mai 
dificilă. Rămînem tot pe terenul repartizat nouă. 

La jumătatea podului, Trudy se opri şi se aplecă peste 
balustradă să privească stăvilarul de jos. Avea asupra ei un efect 
hipnotic. Aruncîndu-şi înapoi vilvătaia de păr roşu, contemplă 
apa care se repezea la vale şi vîrtejurile pe care le forma. Nield 
stătea lîngă ea, sprijinit la rîndul lui de balustradă. Continua să 
ţină sub observaţie ambele maluri ale torentului, mulţumit că o 
putea lăsa să guste din plin bucuria de a privi, apoi ea se ridică. 

— Presupun că ar fi mai bine să ne continuăm drumul. Scuze 
că te-am reţinut! 

— După toate cele pe care le-ai văzut astăzi, cîteva minute de 
contemplare odihnitoare sînt bine venite pentru tine. De partea 
cealaltă a podului spre care ne îndreptăm se află o alee îngustă 
şi întunecoasă. O iau eu înainte, cu lanterna. 

Păşiră pe podul îngust. La capătul lui, înainte de a se aventura 
pe alee, Nield se opri. Voia să-i ofere lui Trudy o ultimă ocazie de 
a privi torentul de apă, care-i stîrnise atît de mult imaginaţia. Se 
aflau împreună pe strada paralelă cu apa, de pe malul celălalt. 
Trudy mai 
aruncă o privire stăvilarului. 


276 


Şi totul se petrecu atit de repede, încît amîndoi fură luaţi prin 
surprindere. La un moment dat, ei erau singurele persoane din 
jur. Şi atunci apăru Blondul, alergînd din cealaltă parte a podului. 
Trudy fu uimită cît era de înalt. Acesta înainta pe pod, direct spre 
ei. Nield îşi ridica Walther-ul, în momentul în care Blondul se 
lansă cu capul înainte şi-l izbi în piept. Nield căzu pe spate, 
conştient că acolo se afla un zid de piatră. Căzînd îşi smuci capul 
înainte, pentru a evita ca ţeasta să i se izbească de zid. Intre 
timp, Trudy îşi îndreptase automatul ei spre asasin, dar acesta 
dispăruse deja în fugă pe aleea 
întunecoasă. 

Apoi apăru Butler în mare viteză. Traversînd podul ca un taur 
furios, se opri o clipă la intrarea pe alee, cu Walther-ul strîns în 
ambele miini. Cînd asasinul trecu pe sub o lampă agăţată de zid, 
trase. Glonţul îl izbi în piciorul drept. Blondul se poticni, apoi îşi 
recă- 
pătă echilibrul şi fugi mai departe, urmărit de Butler. 

Nield îl urmă pe acesta îndeaproape, cu Trudy în spatele lui. 
Blondul trecea în zigzag de pe o alee pe alta. Trudy pierdu simţul 
direcţiei, dar auzi paşi alergînd în spatele ei. Riscă o privire în 
urmă şi-i văzu pe Newman şi pe Marler venind pe acelaşi drum. 

Înaintînd în viteză şi mergînd şi el tot în zigzag, Butler refuza 
să-şi piardă ţinta din vedere. Deodată, Tweed şi Paula apărură de 
partea cealaltă a aleii şi se alăturară convoiului urmăritorilor. 

Nerăbdarea lui Bancroft nu-i dădea pace. leşi din bar şi 
traversă parcul spre elicopter. Ajunsese la concluzia că din aer va 
avea o vizibilitate mai bună asupra întregii echipe a lui Tweed. 
Ajunse la elicopter. 

— Ce mai e de făcut în continuare? întrebă pilotul, după ce îi 
deschise pasagerului său uşa. 

— Plecăm. Vom zbura cît de jos ai curajul, pe deasupra 
Oraşului Vechi. Vreau să-i localizez repede pe teroriştii ăia. 

— Există nişte regulamente care limitează înălţimea la care 
pot zbura deasupra unei zone locuite, îl atenţionă pilotul. 

Bancroft îşi puse pe cap aparatura de transmisie, ceea ce făcu 
şi pilotul. Acum puteau să comunice între ei, în ciuda zgomotului 
motorului. Şi cum Bancroft n-avea chef de discuţii, scoase un alt 
teanc de bancnote de o sută de franci şi le îndesă în mîna 
pilotului. 

— Fir-ar al naibii! mirii el în microfon. Vreau să văd fiecare 
stradă, fiecare alee de acolo de jos. Cît de mult mai trebuie să te 
plătesc pentru a face ceea ce-ţi spun? 


277 


Pilotul porni motorul. Elicele rotorului începură să se 
învîrtească — atît ale rotorului din coadă, cît şi ale celui principal. 
Erau cu spatele la Oraşul Vechi, aşa că nici unul din ei nu văzu ce 
se întîmpla sau ce se întîmplase. 

Blondul ţîşni dinspre Oraşul Vechi intrînd în parcul copiilor. 
Butler se afla la aproximativ două sute de metri în spatele lui. 
Cam la aceeaşi distanţă în urma lui Butler apărură şi ceilalţi, 
alergînd de-a curmezişul parcului. 

Zărind elicopterul, asasinul îşi dădu seama că descoperise 
modul de a scăpa de urmărritori. Respira întretăiat, dar 
puternicele lui picioare continuau să alerge. Ajuns lîngă eli- 
copter, îl ameninţă pe pilot cu revolverul Smith & Wesson pe 
care-l ţinea în mînă, pentru a-l face să-l ia la bord. 

Singura lui teamă era Butler. Ticălosul se ţinuse după el ca o 
lipitoare prin labirintul de alei. Se uită în urmă pentru a vedea cît 
de mult se apropiase acesta — Butler continua să alerge în mare 
viteză peste iarba moale. In clipa în care se uită înapoi, Butler 
lansă gre- nada pe care o scosese din buzunar. Bomba descrise 
un arc de cerc prin văzduh şi ateriză chiar în spatele țintei. 

Blondul nu se putu abţine să nu privească. Pentru prima oară 
în viaţa lui plină de monstruozităţi înţepenise de teamă. Cînd 
grenada va detona, probabil că va fi destul de aproape pentru a-l 
ajunge. Şi grenada căzu, dar nu explodă. Blondului nu-i venea să 
creadă cit era de norocos. 

Şi atunci, se întoarse cu faţa spre botul elicopterului şi 
deschise gura pentru a striga. Astfel că elicele rotorului principal 
îl izbiră exact sub bărbie, retezîndu-i capul. Acesta zbură prin aer 
ca un bostan, un bostan însîngerat. Trunchiul Blondului căzu în 
faţă, ştergind una dintre părţile laterale ale fuzelajului 
elicopterului, în momentul 
în care aparatul lua înălţime. 


CAPITOLUL 35 


Se îndreptau spre nord pe Autostrada N201 în direcţia 
Genevei. Convoiul era format de data aceasta doar din trei 
automobile. Vehiculul din frunte era al lui Marler, care era însoţit 
de Butler. In spatele lui venea Nield, singur. In cea de a treia , şi 
ultima maşină, la 


278 


volan se afla Newman, cu Paula aşezată pe scaunul de alături. 
Pasagerii de pe locurile din spate erau Tweed şi Trudy. 

— Nici un mesaj de la Chance, le strigă Paula în urmă. 

— Incă nu, fu de acord Tweed. Totuşi, e undeva pe şosea, între 
noi şi Geneva. 

După „executarea" Blondului, aşa cum numea Newman 
întîimplarea, Tweed dăduse ordinul să plece cu toţii imediat 
înapoi, spre maşinile din parcare. li grăbea, fără ca el să pară 
grăbit de a ieşi din parc. Nu mai fusese nimeni altcineva care să 
fi asistat la cele petrecute, şi Paula fu aceea care făcu 
observaţia: 

— Slavă Cerului că n-au fost copii la joacă prin parc! 

— Din fericire, toţi erau plecaţi acasă pentru cină, remarcă 
Tweed la rîndul lui. 

leşeau din Oraşul Vechi, cînd Newman le făcu o sugestie, 
exact înainte ca Tweed să emită aceeaşi idee. Newman opri 
maşina lîngă cabina unui telefon public, căută numărul secţiei 
locale de poliţie şi, cînd primi legătura, vorbi la receptorul 
acoperit cu o batistă de 
mătase — raportînd că în parc a fost văzut un cadavru. Cînd i se 
ceru numele, închise. De asemenea, fusese precaut şi vorbise în 
franceză. 

Acum era aproape întuneric şi Paula se trezi privind în lumina 
farurilor, în timp ce înaintau la limita vitezei legale. După o 
vreme, se întoarse pentru a se uita la Trudy să vadă cum se 
simţea. Aceasta păru că îi citi gîndurile. 

— Totul e în ordine, o informă cu un zîmbet. Cîtor oameni le-a 
retezat omul acesta îngrozitor capetele? Mi-ai vorbit de el cînd ai 
venit să mă vezi în camera mea de la Richemond. 

— Unul la Londra, un reporter cu numele Sam Sneed. Doi la 
Paris — unul era anticar, celălalt, o doamnă nevinovată. De fapt, 
nici anticarul nu avea vreo vină, dar au mai fost şi alţii. Era 
cunoscut ca asasinul profesionist cel mai eficace din Europa. 

— Şi ce ironie, comentă Trudy, să sfirşească el însuşi 
decapitat, printr-un accident. 

— Ceea ce demonstrează că există dreptate pe lume, 
interveni Newman. 

— Vom şti vreodată cine era? se întrebă Trudy. 

— Ştim chiar acum, răspunse Tweed. Scoase din buzunar un 
paşaport britanic. Nici o grijă — Butler i l-a luat din haină înainte 
de a fi pătat. Se referea la sînge. la priviţi! 


279 


— Darcy Stapleton, citi ea tare. Născut la Manchester. De 
patruzeci şi doi de ani. A fost în State. Din viza de pe paşaport 
acor- dată de ambasada din Londra reiese că nu era imigrant. l-l 
dădu înapoi. Fotografia e autentică. L-am văzut bine cînd fugea 
pe podul 
acela pietonal şi cînd l-a împuns cu capul pe bietul Pete Nield. 

— Cînd ne vom întoarce, vom putea să aflăm şi unde a locuit, 
adăugă Tweed. Am un prieten care e persoană importantă la 
Scotland Yard, asta dacă paşaportul e original, ceea ce mă 
îndoiesc. i 

— Aşa că a mai rămas Bancroft, comentă Trudy calmă. In 
afară de doctorul Goslar, bineînțeles. 

— Incă nici o veste de la Beck? întrebă Paula. 

— Nici un zvon, răspunse Tweed. Şi am nevoie de acest 
telefon pînă ajungem la Geneva, dar mai întîi trebuie să 
cercetăm Chăteau de l'Air. 

— Te aştepţi să găseşti ceva acolo? întrebă Newman cu 
scepticism. 

— Trebuie să încercăm. Să nu lăsăm piatră pe piatră, ca să 
spun aşa. La un moment dat, Goslar trebuie să facă o gafă. 

— Acum zece ani n-a făcut, îi aminti Newman. 

— Ceea ce a fost ceva foarte important, după cite îmi 
amintesc. Cînd ajungem acolo, nu trebuie să riscăm să mergem 
cu maşinile pînă la intrarea principală — nu, după ce Burgoyne a 
detonat mina aceea antipersonal. Am mai observat o cărare care 
urcă spre creastă, lîngă conacul unde am fost azi-dimineaţă. 
Aşadar, trebuie să căutăm o altă intrare — de orice fel. Bob, ar fi 
mai bine să-l atenţionezi pe Marler în legătură cu asta. Cel mai 
bun mod este să rişti să-ţi foloseşti mobilul... 

— Cel puţin nu există nici o dovadă că Bancroft ne urmăreşte, 
comentă Paula. Şi nu mai văd nici elicopterele, slavă Domnului! 
N-am auzit nici unul de cînd am plecat din Annecy. 

Paula nu putea să se înşele mai mult făcînd o asemenea 
presupunere. 

Cînd elicopterul decola din parcul copiilor, nici pilotul, nici 
Bancroft nu îşi dădură seama de acţiunea violentă săvirşită de 
aparatul de zbor. În timp ce luau înălţime, priveau atent spre 
malul de est al lacului, apoi, cînd elicopterul îşi schimbă direcţia, 
la ordinul lui Bancroft, acesta îşi folosi binoclul, la timp pentru a 
vedea cele trei automobile părăsind Annecy-ul. 

— Teroriştii se întorc la Geneva, comentă el. Va fi uşor să-i 
urmărim după farurile maşinilor. Vreau să iei înălţime mai mare 


280 


şi să te îndepărtezi puţin de autostradă, pentru a nu se putea 
auzi zgomotul motorului. 

— Dar ne pot vedea poziţia după luminile de la tribord. 
Acestea sînt obligatorii, cînd se zboară noaptea. Nu vreau să risc 
să-mi pierd licenţa. 

— Fir-ar al dracului! De aceea ţi-am spus să iei înălţime. Nu 
par să ne poată vedea, din nici una dintre maşini. Fă exact ce-ţi 
spun! Te plătesc destul de bine. Şi în orice minut e gata să se 
lase întunericul. 

— Dar va fi lună plină. 

— Nu-mi plac oamenii care mă contrazic. Fă exact ce ţi-am 
spus! 

Intr-adevăr, foarte curînd se lăsă întunericul. Pilotul luase 
înălţime, aşa cum i se ceruse. De asemenea, schimbă şi ruta, 
zburînd destul de departe de autostradă. Se dovedi că Bancroft 
avusese dreptate. Prin binoclu, putea să urmărească fără 
probleme convoiul 
lui Tweed după farurile automobilelor. Se dedică acestei 
activităţi, bănuind că vînatul lui se înapoia la Geneva. Şi continuă 
să ţină cele trei maşini sub observaţie. 

— Cred că tuturor ne e foame, remarcă Tweed la un moment 
dat. Vom putea să ne îndestulăm stomacurile cînd vom ajunge la 
Richemond. 

— Eu pot să merg ore în şir fără să mănînc, îl asigură Trudy, 
atita timp cît am luat un mic dejun consistent, ceea ce s-a 
întîmplat. E un obicei american pe care l-am adus cu mine în 
Europa, dar curînd mă voi lecui de el. 

— De ce? o întrebă Paula. 

— Pentru că urăsc tot ce e american. SUA e o ţară de barbari. 
După care continuară călătoria o bună distanţă în tăcere. Tweed 
se relaxase, rezemat de spătarul scaunului. Poate chiar 
adormise, dar, cînd Trudy se uită la el, ochii îi erau larg deschişi. 
Ea continuă să păstreze tăcerea, simțind că era profund adîncit 
în gînduri. Paula privi 
încordată pe geamul din dreptul ei şi căscă ochii mari. 

— Văd o luminiţă care clipeşte foarte sus şi la distanţă de noi, 
spre dreapta. Doar nu e unul din elicoptere! Oare s-ar putea? 

— Te gîndeşti la Bancroft, sublinie Newman. 

— Şi eu, interveni Trudy. N-am încetat o clipă să mă gîndesc la 
el. Tonul ei trăda îndirjirea. Paula hotărî că n-ar fi cel mai bun 
lucru să înceapă o conversaţie cu ea pe acest subiect. 
Continuară să meargă în acelaşi ritm. Apăruse şi luna, aruncînd o 


281 


lumină strălucitoare peste peisajul rural prin care treceau. Cobori 
geamul şi un aer rece pătrunse înăuntru. Íl închise repede la loc. 

— Mi se pare că s-a făcut foarte frig, remarcă ea. 

— Acesta e vintul Bise care bate dinspre Mont Blanc, explică 
Newman. Uneori face să îngheţe această parte a Franţei. Mi-l 
amintesc de demult. Am fost pe aici cînd mi-am vizitat o 
prietenă. O umbră din trecut. 

— Exact ceea ce urmărim noi, interveni Tweed. O umbră 
foarte întunecată din trecut. Doctorul Goslar. Cel mai diabolic 
om, pe care aproape am pus mîna. 

— Să sperăm că de data aceasta ne vom confrunta cu acest 
ticălos, faţă în faţă, adăugă Newman. 

— Dacă nu a dispărut deja din nou, spre est. Şi acum într-un 
alt fel de est — Orientul Mijlociu... 

Tocmai terminase de vorbit, cînd Newman se aplecă, uitîndu- 
se fix la ceva din faţa lor. In acelaşi timp reduse viteza destul de 
mult. Paula privi stăruitor prin parbriz şi-şi dădu seama ce văzuse 
el. O ceaţă densă şi albă se învălătucea deasupra autostrăzii. Işi 
aduse 
aminte de întîlnirea cu fanaticii arabi din acea dimineaţă, pe 
drumul de la Geneva. 

— N-am primit nici un avertisment de la Burgoyne în legătură 
cu vreo ambuscadă, remarcă ea. 

— Dacă n-a căzut şi el în cursă şi n-a mai avut cum să ne 
avertizeze, zise Trudy liniştită. 

— Nu cred că Burgoyne e omul care ar putea să cadă în ceva, 
comentă Tweed cu ton neschimbat, dar de ce ne-am oprit, Bob? 

— Pentru că şi Marler s-a oprit. Şi Nield s-a oprit. Şi amîndoi 
vin spre noi, pe jos. 

— Să coborîm, să vedem ce s-a-ntimplat. 

— Tweed, şopti Paula, ai putea să-mi dai şalul de lînă? Pariez 
că afară e ca în Siberia. 

Cînd coborîră, ceata îi înconjură, apoi îi văzură pe Marler şi pe 
Nield. Marler vorbi primul cu tonul lui normal — calm, concis, mai 
rece decit ceața care plana peste tot: 

— Cred că sîntem aproape de vechiul pod suspendat. Am 
observat o poartă de fermă în spatele căreia începea un drum 
acoperit cu asfalt deteriorat. Sînt sigur că acesta e drumul care 
duce pînă în spa- tele castelului. Nu fiţi surprinşi - în curînd veţi 
auzi scrişnetul unui motor. Butler a descoperit în spatele porţii un 
excavator uriaş, Cu (0) 
cupă mare în față. Utilajul era încuiat, dar mi-a spus că o să-l 

282 


pună în funcţie într-o clipită — mai ales că indicatorul de 
combustibil arăta că rezervorul era plin. la ascultați, îl auziţi? 

Intrebarea era de prisos. Toţi auziseră scrişnetul utilajului greu 
punîndu-se în mişcare. Porni, se opri, porni din nou, apoi motorul 
intră în rotația normală şi acum zgomotul se transformase într-un 
bîzîit stabil, întrerupt la intervale regulate de izbiturile grele ale 
metalului care lovea pămîntul. 

— Pot să întreb ce se întîmplă? interveni Tweed. Face atita 
zgo- mot, că ar putea scula şi morţii. Dacă în castel se află 
cineva, treaba asta e ca un sol care ne anunţă sosirea. 

— Chiar te aştepţi să găseşti pe cineva înăuntru? întrebă 
Marler. 

— Ei bine, nu prea. Goslar a plecat în altă parte. Se mută în 
permanenţă. 

— A fost ideea lui Butler, explică Marler. Aţi uitat mina aceea 
pe care Burgoyne a aruncat-o tocmai la timp, la intrarea 
principală? în tinereţe, Harry a lucrat pentru o firmă de 
dezamorsări. Şi obişnuia să opereze cu astfel de utilaje. Testează 
terenul din faţa noastră, în timp ce noi vom înainta în urma lui cu 
maşinile. În realitate, a fost o mină antipersonal cea pe care a 
detonat-o Burgoyne. Dacă uriaşa cupă a excavatorului, pe care 
el o izbeşte de sol, se loveşte de aşa ceva, noi vom fi avertizaţi. 

— Nu-mi place deloc, zise Paula cu hotărîre. Ar putea să-l 
ucidă pe Harry. 

— El susţine că nu. Poate să distrugă cupa, dar el e aşezat 
mult mai în spate, în cabina şoferului. Cred că ar fi mai bine să-i 
dăm drumul. Eu voi conduce imediat în spatele utilajului, Nield 
va merge în urma mea, apoi Bob poate să încheie convoiul, cu 
Tweed, Paula şi Trudy ca pasageri. Totul funcţionează... 

Paula privea prin parbriz, în timp ce treceau de poarta acum 
doborită la pămînt şi intrau pe drumul plin de hirtoape şi gropi. 
Brusc ceața se ridică. Astfel putu să vadă că la un moment dat 
drumul făcea o curbă şi urca pe un deal abrupt, cu terenuri 
acoperite cu iarbă de o parte şi de alta. Luna răspîndea o lumină 
puternică, astfel că acum se putea vedea şi castelul, cocoţat 
solitar în vîrful unei stînci. 

Era o construcţie mare dreptunghiulară, cu patru niveluri. 
Avea acoperişul înclinat şi mansarda presărată cu lucarne dotate 
cu ferestre micuţe ovale, care păreau gata să alunece de acolo în 
orice moment. Paula observă că unele ferestre aveau obloanele 
închise, iar la altele acestea atîrnau stricate, în diverse unghiuri. 
Era o matahală, pe care 


283 


de mulţi ani nimeni nu-şi bătuse capul să o repare. Scări de 
piatră conduceau sus la o terasă care se întindea pe toată 
lăţimea fațadei castelului. 

— Nu e o capodoperă arhitectonică, îşi dădu ea cu părerea. 

— Nu cred că Goslar e interesat de arhitectură, răspunse 
Tweed. Gargoyle Towers din Dartmoor era o clădire hidoasă. Are 
nevoie doar de spaţiu şi izolare pentru a-şi pune la punct arma. 
Acum ce face Harry? 

Butler ajunsese cu utilajul pe care-l conducea dincolo de 
jumătatea drumului care urca spre castel. Brusc părăsi calea 
plină de gropi şi trase utilajul pe iarbă. Coborînd din cabină, veni 
în fugă spre automobilul lui Nield, care opri pentru a-i permite să 
se urce pe locul din faţă. A 

— Harry, explică Newman, a hotărît — În mod corect, sînt 
sigur — că n-au pus nici o mină pe această cale de acces. In 
curînd, Tweed, vei ajunge să deschizi uşa de la intrare. Ce-ar fi 
să punem pariu că nu vom găsi nimic înăuntru? 

— Repet, sînt convins că Goslar va face cîndva o greşeală. Prin 
urmare, cel mai bun lucru e să-i cercetăm locaţiile. 

— Mă întreb unde s-a dus elicopterul acela, murmură Paula. 

De pe locul copilotului, Bancroft observase totul de la distanţă. 
Văzu cu uimire convoiul oprindu-se la întîlnirea cu un val de 
ceaţă. Dar îşi imagină că o făcuseră doar din prudenţă. Însă cînd 
ceața se des- trămă, fu şi mai uimit văzînd un utilaj mare, a cărui 
cupă se tot ridica şi cobora, în timp ce-şi croia drum în sus, pe 
cărarea care ducea la un castel. Cînd văzu că şi automobilele îl 
urmează, se hotări imediat. 

— Cred că utilajul ăla face un zgomot infernal. Astfel va 
acoperi zgomotul motorului tău. Vezi platoul acela, la jumătatea 
drumului de pe coasta abruptă care coboară dintr-o parte a 
castelului? Ai putea să aterizezi acolo, să mă laşi să cobor şi apoi 
să aştepţi să mă întorc. 

— Tot ce doreşti, fu de acord pilotul, plictisit. 

Incă la distanţă de castel, începu să piardă altitudine, zburînd 
acum la aproximativ treizeci de metri deasupra solului, apoi lin, 
lăsă elicopterul pe platou şi opri motorul. 

— Aşteaptă un minut! îl avertiză el. Nu cobori pînă nu-ţi spun 
eu! Elicele rotorului sînt periculoase. 

__ Cînd i se permise, Bancroft deschise uşa şi sări pe platou. 
Inainte de a-şi începe urcuşul prăpăstios pe restul povirnişului, 
scoase din toc pistolul Smith & Wesson. Era înarmat cu un 


284 


automat de calibru 22, cu un încărcător cu zece gloanţe. Mai 
mult decît suficient, pentru a-i ucide pe toţi. 

„Voi încerca să-l împuşc pe Tweed ultimul, îşi spuse el. Să-i 
îndes ţeava în gură şi să-l întreb unde e Goslar, înainte de a 
apăsa pe trăgaci. Dacă Goslar e înăuntru, voi folosi aceeaşi 
tehnică pentru a-l face să-mi spună unde e arma aceea 
distrugătoare. În momentul acela am cîştigat bătălia, apoi mă 
întorc la Washington. Karnow e mort, deci, eu voi fi viitorul şef al 
Unităţii Patru." 

Cu aceste gînduri triumfătoare în minte, Bancroft mări pasul în 
dificila ascensiune a poviîrnişului. In scurt timp ajunse în vîrf. Una 
dintre laturile castelului se afla în faţa lui. 


CAPITOLUL 36 


În acest timp, cele trei automobile parcaseră mai jos de terasă 
şi opriseră motoarele, o dată cu pilotul elicopterului invizibil de 
deasupra lor, care făcuse acelaşi lucru. Cobori o linişte 
nefirească, o linişte întreruptă doar de paşii lor urcînd pe terasă. 

Ceva în legătură cu atmosfera o nelinişti pe Paula. Privi în sus 
obloanele închise, care nu invitau la vizite. Tweed avea în mînă 
legătura de chei pe care i-o dăduse Periot, cea mai mare dintre 
ele fiind cheia uşilor duble înalte şi late din faţă. Strînse din buze, 
privi în 
lături şi prinse căutătura lui Butler. 

— Nu cred, zise el. 

— Nu văd nici o sîrmă de jur împrejur, răspunse Butler, cu 
lanterna din mîna stîngă luminînd conturul uşilor de la intrare, pe 
toate părţile, sus, lateral şi jos, dar consider în continuare că nu 
acesta este locul propice pentru a intra. 

— Şi ce sugerezi? 

— O fereastră laterală, răspunse ferm Butler, arătînd spre 
dreapta. 

— Văd că ţi-ai adus trusa cu scule. 

— Nu-mi va lua nici măcar un minut pentru a găsi o cale dea 
intra. Hai să încercăm în felul acesta — dacă eşti de acord. 

— Sînt. 

— Şi eu, îi şopti Paula lui Tweed, în timp ce Butler pleca grăbit 
de lîngă ei. Fără şalul meu m-aş fi transformat într-o statuie de 
gheaţă. Dumnezeule, dar e tare frig pe aici! 


285 


— Şi ceața ne ajunge din urmă. Cum îi spuneai vîntului ăluia 
de care ne-ai vorbit, Bob? întrebă Tweed. 

— Bise. Vine direct de pe Mont Blanc. 

— O, nu ne mai aduce aminte! îl mustră Paula în timp ce-l 
urmau pe Butler, care dispăruse după colţul castelului. Ţie ţi-e 
destul de cald, Trudy? 

— Cu mine totul e în regulă, o asigură Trudy cu un zîmbet. La 
New York, temperatura poate să scadă de să n-o mai vezi, în 
ianuarie, februarie şi chiar în martie, dar haina mea e căptuşită 
cu blană — şi la fel şi cizmele. Ai putea să-mi spui ce face Butler? 

Cotiră şi ei după colţul de la capătul castelului. O rampă de 
piatră conducea de la terasă în jos pînă la nivelul solului. Puțin 
mai departe îl văzură pe Butler ghemuit, alături de Nield, care-i 
venise în ajutor. Deschiseseră unul dintre obloanele de la o 
fereastră şi îl împinseră pînă-l lipiseră de perete. Butler se ocupa 
acum de o bară lungă de fier, care traversa oblic fereastra, 
încuiată la un capăt cu un lacăt. 

— Ce fel de unealtă e asta? întrebă Trudy. 

— Cred că i se spune şperaclu, o informă Newman. Te ajută să 
deschizi un lacăt, adesea fără să lase nici o urmă. 

In vreme ce vorbea, Butler apucă tocul de jos al ferestrei şi-l 
ridică pînă cînd aceasta se deschise complet. Intre dinţi ţinea o 
mică lanternă asemănătoare unui creion. Aplecîndu-se puţin, 
privi atent înăuntru, apoi dădu din cap pentru el însuşi. 

— Caută o sîrmă conectată la vreo bombă, explică Newman. 
Sau orice alt dispozitiv de securitate suplimentar. Se pare că 
totul e în ordine. 

Butler îşi strecură trupul voinic prin deschizătura ferestrei şi 
dispăru. Ţinînd în mînă un Walther, Nield cel subţire! îl urmă cu 
uşurinţă. Aşteptară o vreme, apoi aprinseră luminile din 
încăpere. Se purtau aşa cum îi instruise Tweed mai devreme, pe 
terasă. 

— Aprindeţi luminile din toată casa, din toate camerele, una 
după alta. 

Trudy cercetă atentă interiorul. II văzu pe Butler, cu revolverul 
în mînă, stînd la una dintre uşile laterale ale camerei celei mari, 
în timp ce Nield stătea lîngă alta. După ce priviră dincolo de ele, 
Butler dispăru. În treizeci de secunde, Nield îl urmă. Era o acţiune 
care se repetase de sute de ori în conacul din Surrey, unde îşi 
făcuseră antrenamentele. 

— Acum intru şi eu, zise Trudy. 


286 


Paula intră la rîndul ei, urmată de Newman, care intenţionase, 
de fapt, să fie primul. Tweed rămase singur un moment, 
ascultînd. Ceaţa ajunsese acum la castel şi se vălă-tucea peste 
tot în jurul lui. Pe faţa lui Tweed se condensaseră mici picături 
reci, apoi se căţără şi el înăuntru şi o găsi pe Paula aşteptîndu-l. 

— Uită-te aici! exclama ea. Curăţenie lună. Chiar şi ramele 
ferestrelor acestora largi au fost spălate. 

— Incă o chestie specifică lui Goslar, mirii Tweed. 

— Şi camera aceasta era... Incepu Paula. 

— Probabil sufrageria. Cu ferestrele astea luminoase din 
spate, cred că ziua este o prive-lişte minunată. Ai observat în 
peretele opus des- chizătura aceea de modă veche din tăblia 
uşii, pe unde se servea masa? 

— Da. Aşa că în spatele peretelui trebuie să fie bucătăria. 
Tweed se întoarse spre fereastra deschisă. Aplecîndu-se în afară, 
apucă oblonul şi trase, apoi îi dădu drumul, şi acesta se deschise 
larg. Rise uşor forţat. 

— Se pare că nu putem face nimic în legătură cu asta. 

— Dar în felul acesta avem mai multă lumină. Hai să explorăm 
locul! 

Se întoarse, ridicînd Browning-ul cînd auzi un zgomot dincolo 
de fereastra deschisă. Apăruse Marler, ţinînd puşca Armalite cu 
mîna dreaptă, iar cu stînga schiţind un salut. Rînjea. 

— Nu trage. Eu sînt băiatul cu laptele. De fapt, am fost în 
control de jur împrejurul casei. O adevărată excursie. Toate 
obloanele sunt închise ermetic, iar uşa din spate e încuiată. 

— M-ai speriat, îl mustră Paula. Niciodată să nu mai faci aşa 
ceva! 

— Mie nu-mi place că trebuie să las fereastra asta deschisă, 
dar nu putem să-i facem nimic, interveni Tweed. Hai să vedem 
unde au ajuns ceilalţi. 

Marler dispăruse deja, în urma lui Butler şi a lui Nield. Privind 
cu prudenţă dincolo de uşa deschisă, aşa cum învățase la 
antrenamente, Paula îl văzu pe Butler lipit de perete şi uitîndu-se 
atent în sus. Intră în ceea ce îşi dădu seama că era un hol imens, 
care 
la mijlocul celui mai depărtat zid avea nişte uşi duble ce dădeau 
spre o terasă. Nield stătea ghemuit la cîţiva metri mai încolo de 
Butler, privind tot în sus. Atunci o văzu şi pe Trudy, cu privirea 
îndreptată tot spre Butler, care se ghemuise şi el. 


287 


Se uitau toţi la scara mare şi curbă, care la jumătate se 
împărțea în două direcţii. Pe nicăieri — nici un covor. Nici măcar 
o piesă de mobilier. Şi nici o urmă de praf. li şopti lui Tweed: 

— E de-a dreptul ciudat. E incredibil de curat! Fără pic de praf. 
Ca o casă biîntuită. 

— Marca Goslar, repetă el. Aş putea să pariez că nu există nici 
măcar o singură amprentă în tot acest spaţiu. In ce priveşte 
praful, locul este prea sus şi prea departe de traficul de pe 
străzile aflate la kilometri mai jos în vale. 

— Şi paşii noştri nu fac nici măcar cel mai slab zgomot. Chiar 
şi acest lucru mi se pare sinistru. 

Se referea la faptul că fiecare avea cizmele dotate cu tălpi de 
cauciuc. Chiar şi ale lui Trudy aveau tălpi de cauciuc. Newman 
deschise o uşă, intră în încăpere şi aprinse lumina. Aşa cum 
ghicise Paula, era bucătăria, o sală mare fără nici un fel de 
mobilă. Tweed arătă spre crestăturile din duşumea. 

— Obiecte ca frigiderul, congelatorul şi cuptorul au stat aici — 
dar au fost îndepărtate. Goslar nu lasă în urmă nimic din ceea ce 
ar putea să ne dea vreun indiciu. 

Tweed făcu un tur al încăperii privind în sus şi-n jos. Newman 
ridică din umeri exasperat. 

— Pînă cînd vom găsi o altă pereche nenorocită de mănuşi 
nefolositoare. 

Explorară apoi un salon uriaş de recepţie care era alături de 
hol şi care avea duşumea de lemn lustruit. Aici pe pereţi erau 
fixate lămpi — vechi aplice care aruncau o lumină blîn-dă în 
toată camera. În timp ce studiau şi alte încăperi, Marler se opri la 
poalele somptuoasei scări, fără a-şi lua ochii de la galeria curbă 
care înconjura încăperea, aflată 
în partea de sus. 

— Oho! exclamă Tweed cînd mai deschiseră o uşă şi aprinseră 
lumina. Aş putea să spun că aceasta a fost biblioteca. In mod 
clar. 

Se uita la dulapurile de cărţi de pe lîngă pereţi, înalte din 
podea pînă în tavan. Toate erau dotate cu uşi cu geam, şi Tweed 
făcu rapid înconjurul camerei, aruncîndu-şi privirea atentă în 
toate dulapurile, cu Paula în spatele lui. Ea oftă cu zgomot. 

— Au curăţat cu grijă chiar şi rafturile. Sperai să găseşti ceva 
aici, nu-i aşa? 

— Da — şi nu. Unde ai fost, Newman? 


288 


— Să mă distrez — cercetînd toaletele. De modă veche, dar 
foarte curate. Ar fi mai bine să ne uităm şi la etaj, deşi va fi o 
pierdere de vreme. 

— Aşteaptă în hol, în timp ce Pete şi cu mine vom arunca o 
shufti îi ordonă Butler, folosind ciudatul cuvînt de origine arabă 
pentru „privire". 

Trudy, stînd cu ceilalţi în hol, era fascinată de ceea ce se 
întîmpla. Nield urcă primul, încet şi cu mîna stîngă sprijinită de 
balustradă. Cu cîteva trepte mai jos de el urma Butler, ţinîndu-se 
pe lîngă perete, dar privind tot timpul în sus, la fel ca Nield. 
Ambii bărbaţi îşi ţineau revolverele în mînă. 

Ajungînd la galerie, care din loc în loc avea stilpi de piatră, 
deschiseră cîteva uşi şi aprinseră luminile, apoi le făcură 
celorlalţi semn să-i urmeze. Trudy urcă în salturi nenumăratele 
trepte, ca o căprioară. Impresionată de agilitatea ei, Paula o 
urmă şi intră într-un dormitor uriaş. Trudy tocmai ieşea şi 
comentă trecînd pe lîngă ea: 

— Nici măcar un singur prăpădit de obiect. Uşa din perete 
duce la baie. In caz că o poţi numi baie. 

Rămasă singură, Paula înainta încet privind podeaua, 
cercevelele geamurilor imense şi candelabrul suspendat din 
tavan. Deschise o uşă laterală şi înţelese de ce comentase Trudy. 
Era o toaletă cu o cadă enormă de modă veche, cu picioare în 
formă de 
gheare de leu. Se întoarse în dormitor şi începu să facă 
înconjurul încăperii, pe lîngă pereţi. Şi cu piciorul atinse ceva. 

Aplecîndu-se, văzu că duşumeaua coborise puţin desprinsă din 
şipca de pe margine, astfel rămînînd acolo o adîncitură. Uşor 
proiectat în afară strălucea ceva, acel ceva de care se 
împiedicase cizma ei. Îl scoase cu uşurinţă şi rămase în picioare, 
cînd intră Tweed. Se uită la el. 

— Am găsit ceva. S-ar putea să fie prima greşeală a lui Goslar. 

-Ce e? 

— Pare o bucată de carapace de broască ţestoasă. Uită-te şi 
tu! Tweed o luă în mînă şi se aşeză pe marginea ferestrei. Punînd 
obiectul pe care i-l dăduse ea pe genunchi, îşi scoase ochelarii cu 
ramă de baga, îi şterse cu o batistă curată şi-i aşeză din nou pe 
nas. Apoi ridică în aer descoperirea, o studie şi o ţinu în lumină. 

— Nu arată ca o carapace de broască ţestoasă normală. Iți 
aminteşti ce mi-a spus Cord Dillon? Despre zvonurile în legătură 
cu Goslar vizitind Insulele Galapagos şi furînd de acolo cîteva 
broaşte țestoase uriaşe. E o bucată foarte neobişnuită. Broaşte 


289 


țestoase, 
repetă el, apoi pescarul cu vasul cu pînza aceea foarte uşor de 
distins care l-a văzut. Mai tirziu acesta a fost găsit asasinat în 
Guayaquil, portul din Ecuador, ţară de pe continentul sud- 
american. 

- Eu cred că Dillon nu ţi-a spus decit nişte zvonuri. Tweed 
ridică mostra pe care o descoperise Paula. 

- Asta sigur nu e un zvon. 

Cînd Bancroft ajunse în vîrful poviîrnişului, văzu chiar în faţa lui 
fereastra deschisă, cu obloanele date în lături. Ascultă cu atenţie, 
înainte de a intra în camera luminată. Mîna lui dreaptă ţinea 
revolverul Smith & Wesson. Rămase neclintit, ascultind în 
continuare. 

Astfel auzi lemnul trosnind deasupra lui. 

„Măi, al dracului! gîndi el. Dacă sînt la etaj - risipiţi în diverse 
camere — toţi constituie nişte ţinte perfecte..." 

Privi atent holul cel mare. Pustiu. In linişte, studie toate 
camerele de la parter. Goale. Pentru a doua oară privi în sus, la 
scara uriaşă care ducea pînă la galerie. Goală. Incepu să urce 
încet marea scară dublă, cu revolverul lipit de trup. Mai avea 
două treimi din distanţa pînă sus, cînd avu inspiraţia să se uite 
din nou spre galerie. Trudy se 
ivise din spatele unui stîlp de lîngă capătul scării, cu automatul în 
mînă. 

Privi în jos la Bancroft, cu faţa ca o mască de gheaţă. Bancroft 
o privi la rîndul lui. În mod normal ar fi ridicat arma imediat, dar 
era şocat. Vocea îi sună răguşită cînd rosti foarte încet: 

- Trudy! Ce dracu' faci tu aici, cu oamenii ăştia? 

- Ţi-l aminteşti pe Walter Jewels Baron? întrebă ea în şoaptă. 

-Cine?!? 

- Te-ai dus într-un orăşel din Virginia, la două case aflate puţin 
mai departe, în afara oraşului, cu o misiune. Să-l ucizi pe Walt 
Baron, contabil la Unitatea Patru. L-ai salutat amabil, apoi i-ai 
băgat ţeava revolverului în gură şi ai făcut să-i explodeze capul. 
Am fost 
soţia lui. Sînt văduva lui... 

Bancroft ridică încet revolverul, dar ea fu aceea care trase 
primul glonţ. Acesta îl izbi în umărul drept. Scăpă arma din mînă; 
aceasta căzu zdrăngănind în jos, pe scări. Mina stingă i se 
încleştă de balustradă. Atunci ea trase din nou. Glonţul îi 
pătrunse în stomac. Intră în agonie, gemînd. Mai trase şase 
gloanţe în succesiune rapidă, golind încărcătorul. Braţele i se 


290 


mişcară convulsiv. Mort, se rostogoli pe spate în josul scărilor, 
alunecînd pe ultimele cîteva trepte. Cînd cadavrul ajunse pe 
podeaua holului, apărură în galerie şi ceilalţi, în fugă. 


CAPITOLUL 37 


Newman conducea de-a lungul drumului plin de hiîrtoape, 
depărtîndu-se de castel, după care opri aproape de poarta 
doborită ce dădea în autostradă. Paula, care discutase cu Marler 
înainte de a părăsi terasa, stătea lîngă el. Acum aşteptau ca şi 
celelalte două 
automobile să-i ajungă. 

— Ce s-a întîmplat cu el? întrebă Trudy. 

— A fost pus într-un loc unde nimeni nu-l va găsi nici peste ani 
de zile; probabil niciodată, răspunse calm Tweed. 

Prin „el", Paula ştia că Trudy înţelegea cadavrul lui Bancroft. 
Marler îi spusese că descoperiseră locul ideal — o fosă septică în 
grădina din spate, care avea capacul aproape acoperit de iarbă. 
Butler l-a dat la o parte şi cu ajutorul lui Nield au aruncat 
cadavrul înăuntru, înainte de a pune capacul la loc. Paula se 
gîndi că nici nu se putea 
un loc de odihnă mai potrivit pentru Bancroft. 

— Nu vei mai auzi niciodată nici un cuvînt despre el, o asigură 
Tweed pe roşcata lui însoţitoare. 

Miîinile lui Trudy tremurau. Le încleşta strîns una într-alta. Faţa 
îi era cenuşie. Aple-cîndu-se, Tweed luă de la picioare o mică 
geantă de pînză şi-i trase fermoarul, scoţind din el un termos, o 
linguriţă şi o cutie cu zahăr. Deşurubînd paharul care ţinea loc de 
capac, turnă cu grijă ceai, mulţumit să constate că era încă 
fierbinte. Termosul 
fusese înfăşurat în pînză, pentru a menţine conţinutul cald — iar 
temperatura din Annecy fusese şi ea de ajutor. 

Folosi linguriţa pentru a pune în ceai zahăr din cutie. 
Amestecă şi apoi se întoarse spre Trudy. 

— Bea puţin din asta. Ceaiul îndulcit este cel mai bun leac 
atunci cînd eşti în stare de şoc. 

Ea apucă paharul de plastic cu ambele miini. Acesta se clătina. 
Tweed puse mîna sub el, pentru a o ajuta să nu-l verse. La 
început a gustat puţin, apoi începu să bea cu înghiţituri mari. Goli 
paharul şi i-l dădu înapoi. 


291 


— Mulţumesc foarte mult. Mă simt într-adevăr mult mai bine. 

— Ai ţinut totul secret, îl acuză Paula răsucindu-se pe locul din 
faţă. De unde au apărut toate astea? 

— Chiar înainte de a părăsi Richemond i-am făcut o vizită 
bucătarului-şef. A fost foarte binevoitor. Mi-a dat chiar şi geanta 
de pînză. Le-am păstrat pentru cazuri de urgenţă. 

— Cred că m-am încadrat în acest calificativ, „caz de urgenţă", 
afirmă Trudy întorcîndu-se spre el cu o umbră de zimbet pe 
figură. Nu mai ai nimic pentru acest bolnav închipuit? 

El îi mai dădu un pahar. De data aceasta a fost în stare să se 
ocupe singură de ceaiul oferit. Paula văzu cum obrajii ei 
începeau să se coloreze. Trudy îi făcu cu ochiul şi ea fu surprinsă 
cît de repede îşi revenea la starea normală. 

— Părul meu e un dezastru, hotărî Trudy. 

incepu să cotrobăie prin geantă. Paula îi dădu un pieptene şi o 
oglindă de buzunar. Inainte de a-şi începe treaba, Trudy se uită 
la Tweed care stătea lîngă ea. 

— Scuză-mă. De obicei nu fac asta în public. 

— Dar noi nu sîntem public, răspunse Tweed. Sîntem prietenii 
tăi. 

— Ştiu asta — şi apreciez foarte mult faptul... 

Işi folosi mîna şi pieptenele pentru a face ordine în coama ei 
de un roşu-aprins. Restituindu-i Paulei obiectele împrumutate, 
oftă din adîncul sufletului. 

— Mulţumesc. Acum mă simt ca făcînd şi eu puţin parte din 
rîndul oamenilor civilizaţi. Şi iată că a revenit şi ceața. 

O piclă albă învăluia automobilul. Cîteva minute mai tîrziu, 
auziră celelalte maşini care se tîrau la rîndul lor dinspre castel, 
oprind în spatele lor. Marler sări afară şi Tweed lăsă în jos 
geamul din dreptul lui. Privind-o pe Trudy, Marler întoarse capul 
în aşa fel 
încît doar Tweed putu vedea mişcarea, apoi făcu un semn cu de- 
getul mare în jos. Se rezolvase problema cadavrului. După care 
băgă capul înăuntru. 

— Şi acum ce mai urmează? 

In acel moment telefonul mobil al lui Tweed începu să sune. 
Tocmai îl scotea din buzunar, cînd Newman întrebă repede: 

— Burgoyne? 

— Alo, începu Tweed. 

— Arthur la telefon, răspunse o voce familiară. Era Beck. Sunt 
puţin cam nervos, ştiind ce aparat foloseşti. Vorbesc din cabina 
unui telefon public. Cît va mai dura pînă cînd te vei întoarce aici? 


292 


— Cred că în jur de o oră. 

— Foarte bine, îl vei găsi pe Harrington, ministrul Securităţii 
Generale, aşteptîindu-te la Richemond. Ştie că te-ai cazat acolo. 
L-am auzit spunînd la recepţie că prietenul lui, Tweed, stă aici şi 
întrebînd care e numărul camerei tale. Recepţionerul fiind 
începător i-a spus. 
M-am plins directorului din această cauză. Se pare că 
recepţionerul ăla a dispărut de aici, apoi directorul a început să 
dea ordine. Richemond e mîndru de discreţia sa. 

— „Prieten"! pufni Tweed. Cînd a sosit ticălosul? 

— Cu un avion de seară de la Londra. N-ar trebui s-o spun, dar 
nu-mi place deloc tipul. 

— E omul pentru care s-a inventat cuvîntul „arogant. 
Mulţumesc că m-ai avertizat. Altceva? 

— Da. De fapt ar fi trebuit să încep cu asta. Am trei 
prospecţiuni privind diverse proprietăţi care te-ar interesa. N-aş 
vrea să ţi le spun la telefon. Tu ai avut ceva noroc pe acolo? 

— Unul sau două evenimente interesante. Am să ţi le relatez 
mai tîrziu. Unde voi putea să te întîlnesc? 

— Am să aştept în holul hotelului Richemond pînă veţi sosi. 
Aveţi grijă de voi! 

Tweed îşi băgă telefonul înapoi în buzunar. Newman se 
întoarse spre el. 

— Cine e ticălosul despre care vorbeaţi? 

— Onorabilul Aubrey Courtney Harrington, care a sosit la 
Geneva şi aşteaptă să mă vadă. De care aş putea să mă lipsesc 
în această situaţie de viaţă şi de moarte. De fapt, aş putea să mă 
lipsesc de el oricînd. 

— Mă întreb de unde a ştiut că vei fi la Geneva, rosti Paula. 

— Eu cred că Bate, din garajul acela subteran, înainte de a fi 
ucis, i-a telefonat Excelenței sale să-i raporteze unde se află el — 
şi unde mă aflu şi eu. Cînd vom ajunge, prima mea obligaţie va fi 
să-l scot pe Harrington din Geneva. In orice direcţie. Spre 
Singapore ar fi cea mai bună idee. 

— Altceva? mai întrebă Newman. 

— Da. Un lucru important. Beck a localizat trei proprietăţi, 
dintre care fiecare ar putea fi ocupată de Goslar. 

— Cum poţi hotărî care dintre ele e cea reală? 

— Sincer, n-am idee. 

Rămas lîngă fereastră, Marler ascultă fiecare cuvînt. Se muta 
de pe un picior pe altul, izbindu-şi palmele înmănuşate, apoi 
vorbi: 

293 


— Am sentimentul că nu e ceva în regulă cu drumul înapoi 
spre Geneva. Ştiu că n-am primit nici un semn de la Burgoyne, 
totuşi s-ar putea ca el să se fi băgat într-o chestie care să-i fi 
scăpat de sub control. Aşa că sugerez aceeaşi succesiune a 
automobilelor. Eu merg înainte — cu Butler alături —, iar la 
volanul maşinii din spatele meu, Nield. Tu vei încheia convoiul. 
Pînă acum a funcţionat. 

— De acord, interveni Tweed, dacă asta îţi convine şi ţie. 

— Marler are dreptate, fu Newman de aceeaşi părere. Puteţi 
să treceţi cu maşinile pe lîngă mine, apoi să continuăm în 
această formaţie. Haideţi, să înceapă spectacolul! 

— Doar nu crezi şi tu că vom mai da de vreun necaz?! sări 
Paula. 

— N-am nici o garanţie, iar instinctul lui Marler în ce priveşte 
depistarea pericolelor nu a dat greş pînă acum. Incă n-am ieşit 
din junglă. 

Cînd cele două maşini trecură de ei îndreptîndu-se spre 
autostradă, Newman le urmă. Trebuiau să meargă foarte încet. 
Ceaţa devenise deasă şi farurile puternice ale maşinilor 
pătrundeau prin ea doar cîţiva metri. Paula se uită în spate. 
Trudy căzuse într-un somn 
greu, cu capul sprijinit pe umărul lui Tweed. Acesta se uită la 
Paula şi îi zîmbi uşor, ridicînd din sprîncene, ca şi cum i-ar fi spus: 
„Crezi că am de ales?" 


CAPITOLUL 38 


Continuară să se tirască mai departe, şi aproape brusc 
descoperiră că ajunseseră La vechiul pod suspendat şi că se mai 
destrămase şi ceața. Paula privi străvechea structură care părea 
ireală — cu fuioarele de piclă învălătucite în jurul cablurilor de 
susţinere. Se uită în spate. Trudy deschisese ochii şi tocmai 
realiza unde se aflau. Acolo unde un arab fusese gata să o 
arunce în depresiunea fără fund a viroagei. Paula putea să jure 
că umerii eleganţi ai lui Trudy fuseseră zguduiţi pentru o clipă de 
un fior, după care aceasta închise 
ochii şi adormi din nou. „Nervi de oţel", îşi zise Paula pentru sine. 

După cîteva minute, ceața dispăru complet. Luna strălucea, 
luminînd clar autostrada, pustie din faţa lor. Cele trei automobile 
măriră viteza. Tot ce avea de făcut Newman era să se ţină după 


294 


luminiţele roşii ale stopurilor maşinii lui Nield. Îşi îndreptă 
spatele. 
Şofatul devenise un gest automat. 

Călătoriseră astfel o bună bucată de drum, dar mai era destul 
pînă să ajungă la Geneva, cînd brusc se întîmplă ceva. 

In maşina lui Marler din faţă, Butler se apucase să studieze o 
hartă, pentru a afla unde se găseau. Scoase un toc de ochelari, 
luă din el o pereche cu rame de baga şi-i puse pe nas. Marler îl 
privi surprins, apoi decise să-şi exprime nedumerirea: 

— Nu ştiam că ai nevoie de ochelari. 

— Doar pentru literele mici, răspunse Butler stînjenit. l-am luat 
recent, înainte de a pleca din Londra. Pot să citesc cu uşurinţă o 
carte sau un ziar şi fără ei, dar cu literele mici de pe hartă, mi-e 
foarte greu. 

— Aşa că a fost foarte înţelept să-i iei cu tine. 

— Nu-mi place să merg la afurisiţii ăştia de oftalmologi. Fac 
atita tam-tam în legătură cu meseria lor! îmi imaginez că pentru 
a-şi justifica onorariile grase. Doctoriţa care m-a văzut mi-a spus 
că literele de pe hartă au patru puncte ca mărime. Foarte mici. Şi 
mi-a mai spus că publicaţiile sînt tipărite cu litere de zece sau 
douăsprezece. 

O îndrăcit de mare diferenţă! 

— Prin urmare, unde ne aflăm? 

— N-am idee. Se pare că satul prin care am trecut nu are 
nume. 

— Pe aici însă nu e nici un sat. Nici urmă de suflare 
omenească. Ai crede că un meteorit a şters toată omenirea de 
pe faţa planetei. 

Remarca lui Marler corespundea exact adevărului. Tocmai 
urcau o pantă lină. In partea stingă, autostrada era mărginită de 
un gard viu, iar dincolo de acesta cîmpia se întindea cît vedeai cu 
ochii. În partea dreaptă, se înălța un versant abrupt de deal. La 
cîţiva metri de autostradă o pădurice neagră de brazi se cocoţa 
pe deal, părînd gata să alunece la vale şi să-i acopere. Luna 
lumina bine autostrada şi automobilele, care continuau să ruleze 
de-a lungul ei. Marler conducea cu viteză medie, amintindu-şi că 
pe acolo puteau oricînd să le apară brusc în faţă curbe strînse. 

Ajunseră la una dintre acestea, motiv pentru care încetini şi 
mai mult. Tocmai era gata să treacă de ea, cînd ceva ca un 
animal destul de mare le tăie calea. Incetini, gata să oprească. 
Animalul dispăru pe sub gardul viu din stînga. Şi în acel moment, 
glonţul izbi capota maşinii, ricoşind în afară. Dacă Marler n-ar fi 


295 


încetinit pentru a nu lovi 
animalul, Butler ar fi fost mort. 

Marler opri motorul şi stinse farurile, apoi apucă puşca 
Armalite şi sări din maşină, în timp ce Butler făcea acelaşi lucru 
pe partea dreaptă. Marler îi spuse repede ce intenţii are: 

— Un lunetist. Printre copaci. Mă duc acolo. 

— Eu fac un ocol larg şi încerc să-i cad în spate. 

Al doilea glonţ zbură pe lîngă umărul lui Marler, chiar înainte 
ca acesta să fi dispărut printre copacii de pe deal. In urma lor, 
Nield, dîndu-şi seama de cele întimplate, trase lîngă maşina lor, 
opri motorul şi stinse farurile. 

Şi Newman s-a oprit, luînd aceleaşi măsuri de precauţie. Pe 
bancheta din spate Trudy se trezise, fiind gata de confruntare. 
Avea deja în mînă automatul. Tweed o privi atent. 

— Am auzit un glonţ lovind ceva metalic, probabil maşina lui 
Marler, zise ea. Mă duc să le dau o mînă de ajutor. 

— Te rog să rămii exact acolo unde eşti, i se adresă Tweed cu 
un ton amabil. Se pot descurca şi singuri. 

Pentru a doua oară îl uimi reacţia ei extraordinar de promptă. 
Prima dată se întîimplase cînd el era în galeria din holul 
castelului. Cadavrul lui Bancroft ajunsese pe podeaua holului, 
căzut acolo într-o grămadă informă. In mod evident, mort de-a 
binelea, dar Trudy, în capătul scării, scotea deja încărcătorul gol 
şi introducea altul plin. Profesionistă pînă în măduva oaselor! 

— S-au îndreptat spre terasamentul din dreapta, îi atenţiona 
Newman. Să coborîm din maşină şi să ne ascundem după ea, cît 
mai ghemuiţi posibil. Tweed, Paula, nu ieşiţi pe partea voastră! 
Croiţi-vă drum încoace, spre stînga, şi alăturaţi-vă nouă. 

Marler, care observase un licăr de lumină în pădure, în 
momentul cînd a fost tras primul glonţ, urca încet printre 
trunchiurile copacilor. Işi ţinea automatul Armalite la nivelul 
pieptului, pregătit pentru momentul cînd ar fi fost necesar să 
tragă. Butler dispăruse 
undeva în dreapta. 

Acesta, în timp ce urca, făcu un ocol mare. Pete de lumină 
pro- venite de la razele de lună străluceau pe pămînt printre 
copaci. Evită să păşească pe frunzele uscate - zgomotul 
sfărimării lor putînd să-l dea de gol. in loc de aceasta, păşea cu 
grijă pe patul de muşchi, silențios ca o fantomă. Astfel, în 
dreapta lui, auzi zgomotul făcut de o apă curgătoare şi se 
îndreptă spre ea. 


296 


Un pîrîu îngust se revărsa săltîind peste pietre, dintre care 
unele erau plate, fiind posibil să calci pe ele. Traversă pîrîul pe 
malul celălalt, apoi continuă să urce de-a lungul lui. Susurul apei 
înăbuşea zgomotul provocat de paşii lui care urcau în ritm vioi. 
Intenţia era 
să ajungă în vîrful dealului, cu Walther-ul în mînă. 

Cu cît se apropia de virf, cu atît lumina lunii devenea mai 
puternică. Îşi acceleră urcuşul, privind mereu spre stînga. Era 
îngrijorat în legătură cu Marler, care trebuia să urce direct, 
aproape faţă în faţă cu lunetistul. Era cam frig în pădurea umedă, 
dar binecuvîntă 
frigul — pentru că îi menținea atenţia trează. Fu încîntat cînd 
pîrîul devie spre stînga, mai aproape de locul unde bănuia că se 
ascundea lunetistul. 

Pe neaşteptate, ajunse în vîrf. Dincolo de pădure, panorama 
zonei rurale franceze se întindea pe kilometri întregi. Tot aplecat, 
începu să-şi croiască drum pe creastă, apoi se opri. Cu coada 
ochiului prinsese o mişcare mai jos, sub el. 

Pitită în spatele unui brad înalt se afla umbra unei siluete 
aşezate pe vine. Ţinea o puşcă îndreptată cu ţeava în sus. Acum 
Butler se mişca foarte încet, coborînd şi continuînd să păşească 
doar pe muşchi. Era aproape de silueta ghemuită, cînd ceva îi 
atrase atenţia. 
Marler urca încet, în mod evident neputînd să-l vadă pe lunetistul 
ghemuit, dar nu intră în panică. Continuă să coboare, atent la 
locul unde punea fiecare pas. Deodată lunetistul se însufleţi, 
ridică puşca la umăr şi o ţinu nemişcată. Butler ghici că îl avea 
pe Marler în 
cătarea armei. 

Indreptă ţeava pistolului Walther la cîţiva zeci de centimetri de 
ceafa lunetistului şi apăsă pe trăgaci. Omul ghemuit căzu în faţă, 
cu jumătate din cap lipsă, iar din ceea ce rămăsese din cealaltă 
jumătate atîrnîndu-i o bucată de panglică. Butler se aplecă, 
apucă de capătul ei care nu era murdărit de sînge şi trase. Era o 
bentiţă verde. 

— De ce îi pasionează atît de mult culoarea verde n-am să ştiu 
niciodată, remarcă Butler. 

— Mi-ai salvat viaţa, i se adresă Marler. Nu puteam să-l văd. 
Acum încotro ne îndreptăm? 

Butler, ţinînd încă în mînă capătul bentiţei de pe capul 
arabului, se îndreptă spre piîrîu şi o aruncă în apă, apoi o urmări 


297 


cum fu prinsă de un virtej şi dusă la vale, pînă dispăru din 
vedere. După care îşi îndreptă spatele şi-l privi pe Marler. 

— Şi toate astea într-o singură zi de muncă. Trebuie să ducem 
cadavrul undeva? N 

— Nici gînd. Marler făcu o pauză. iți dai seama că şi-a închipuit 
că trage în Tweed, cînd primul glonț a lovit capota? 

— De ce crezi că şi-a închipuit asta? 

— I se făcuse o vagă descriere a lui. lar tu stăteai lîngă mine, 
purtînd ochelarii aceia cu ramă de baga — ca ai lui Tweed. 

— Va trebui să le schimb ramele, medită Butler. Am luat ce 
era mai la îndemînă, pentru a pleca de acolo cît mai repede. 

Cînd ieşiră din pădure, fură întimpinaţi de Newman, singur. 
Avea o privire încruntată. Ascultă cu atenţie explicaţiile celor 
întîmplate, făcute de Marler în cîteva cuvinte. 

— Nu cred că am să spun cuiva că a fost vorba de un arab, 
hotărî el. Trudy se ţine surprinzător de bine, dar a trecut deja 
prin prea multe, pentru o singură zi. Vom spune doar că a fost 
vorba de „un lunetist" şi aşa să rămînă. 

— Cred că o subestimezi, interveni Tweed, care apăruse în 
spatele lui. Acum, ar fi mai bine să ne ducem la Geneva. Am 
nevoie de o băutură tare, înainte de a-l duce cu vorba pe 
Harrington. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă Trudy, cînd Newman urcă la volan, 
iar Tweed se aşeză lîngă ea. 

— Un lunetist, răspunse Tweed. Numai unul. Goslar e dibaci. 
De dimineaţă am fost atacați în masă. N-a mers. Aşa că de data 
aceasta a folosit un lunetist solitar. Marler şi cu Butler s-au 
ocupat de el. 

— Aşadar, a fost tot un arab, îi încolţi ea. 

Newman se întoarse şi o privi. Tweed îi surprinse zimbetul de 
pe faţă, înainte de a răspunde: 

— Da, un arab. 

— Mi se pare că Goslar a hotărît deja că preţul cel mai bun 
pentru arma lui îl poate obţine de la statul acela arab, unde 
fundamentaliştii au pus mîna pe putere, remarcă ea. De aici şi 
uşurinţa cu care poate să-i determine pe arabi să ne atace. 

— S-ar putea să ai dreptate. In sinea lui, Tweed admira modul 
în care pusese ea punctul pe i. Presupunerea ei se potrivea exact 
cu evaluarea situaţiei făcută de el. Newman începuse deja să 
conducă, ţinîndu-se după Nield, care apăsase pedala de 
acceleraţie pînă la podea. 


298 


— N-am primit nici un avertisment de la Burgoyne, continuă 
Trudy. 

— Nu mă surprinde, explică Tweed. Lunetistul a fost probabil 
informat că ne aflam în trei automobile. Probabil că pe mine mă 
viza. Aţi văzut cum conduce Burgoyne. Lunentistul a văzut 
maşina lui venind în viteză — mă îndoiesc ca pe atunci să se fi 
lăsat deja ceața. 
Aşadar, Burgoyne nu era ţinta lunetistului — presupunînd că ar fi 
avut norocul chior de a-l putea nimeri. 

— Imi imaginez că pînă la ora actuală Serena a ajuns la 
Richemond, continuă Trudy. Presupun că ea şi cu Burgoyne vor 
sosi acolo cam în acelaşi timp, fiecare în maşina lui. 

„işi ascunde neliniştea, gîndi Paula aprobînd-o. Mă aşteptam 
să fie epuizată, după ceea ce s-a întîmplat la castel." 

— Eu cred că Serena va sosi înaintea lui Burgoyne, comentă 
Tweed. Presupun că atunci cînd conduce merge ca vintul. In 
orice caz, ea nu trebuie să controleze eventualele puncte de 
ambuscadă — ceea ce-l încetineşte mult pe Burgoyne. 

— N-ar fi bine să-i telefonăm? Cred că nu era într-o dispoziţie 
prea bună cînd ne-a părăsit. 

— Bună idee, fu de acord Tweed. 

A trebuit să formeze numărul de trei ori, înainte de a obţine 
legătura cu Richemond. Paula privi în spate. Trudy adormise din 
nou, cu capul pe umărul lui Tweed. „Cel mai bun medicament 
pentru ea", gîndi Paula. N 

— Vorbesc cu recepţia hotelului Richemond? In ordine. Şi eu 
stau la voi. La telefon Tweed. Poți să-mi spui dacă un alt oaspete, 
Serena Cavendish, a sosit deja? îşi drese glasul. A sosit! Aş putea 
să vorbesc cu ea? Poftim? Spuneţi că şi-a rezervat apartamentul 
pentru şapte săptămîni? Aşa!!! Şi acum nu se află în hotel? 
Mulţumesc. 

— Acest aranjament, interveni calmă Paula, îmi stîrneşte în 
minte amintiri ciudate. Nu poate avea nevoie de un timp atît de 
îndelungat pentru a face nişte fotografii de modă. Da, categoric 
îmi aminteşte de ceva. 


CAPITOLUL 39 


În laboratorul rotund, cu acoperişul conic, doctorul Goslar era 
îmbrăcat cu un halat alb. Cea de a treia canistră, care se 


299 


umpluse încet timp de multe ore cu picăturile ce cădeau din 
tubul de sticlă suspendat deasupra ei, era acum gata. O mînă 
înşuruba cu grijă capacul ermetic. In cele trei canistre se afla 
destul lichid mortal pentru a ucide şaptezeci şi cinci de milioane 
de oameni. Poate şi mai mulţi. Două miini, purtînd mănuşi 
chirurgicale, apucară ultima canistră, o ridicară şi o aşezară 
alături de celelalte două canistre pline, care se aflau pe o masă 
acoperită cu plăci de faianţă. Se aflau la o distanţă apreciabilă de 
structura aceea arhaică, asemănătoare cu un cuptor rotund 
deschis, al cărei parapet se ridica de la pardoseală pînă la nivelul 
coapsei. Era necesar ca lichidul din cea de a treia canistră să se 
răcească puţin, înainte de a se face transportul. Procesul de 
răcire va dura ceva vreme. 

Picioarele siluetei erau încălţate în papuci din poliester strînşi 
pe picior, protejaţi de un fel de husă igienică din acelaşi material 
ca mănuşile chirurgicale. Picioarele încălţate în papuci se tîrşiiră 
înapoi, acolo unde stătuse cea de a treia canistră, şi o mînă puse 
un capac pe capătul tubului de sticlă din care picurase lichidul. 

Apoi picioarele se îndreptară spre locul unde o fereastră în stil 
normand era încastrată în piatra din care era făcut marele turn. 
Goslar privi atent afară, în noaptea cu lună plină. Căzuse şi mai 
multă zăpadă. De partea cealaltă şi mai jos de stratul de zăpadă 
luna lu- 
mina versantul abrupt care cobora pînă la lacul din depărtare. 
Gheaţa care se formase la mal se extinsese acum şi mai departe, 
şi în punctul acela suprafaţa lacului semăna cu un geam jivrat. 

Goslar se îndepărtă încet de fereastră, apropiindu-se de gura 
înaltă a cuptorului ce încălzea încăperea. Căldura puternică se 
ridica de la flăcările care ardeau trosnind cam cu zece metri mai 
jos. Scoţîndu-şi mănuşile chirurgicale, Goslar se aplecă spre locul 
unde 
trei buşteni mici erau rezemaţi de parapet. Buştenii fură ridicaţi 
unul cîte unul şi aruncaţi jos, în interiorul cuptorului, a cărui gură 
avea o deschidere cam de doi metri în diametru. Focul se înteţi. 

Băgînd mănuşile, pe care le ţinuse pînă atunci sub braţ, în 
buzunarele halatului, Goslar părăsi încăperea, după ce deschise 
o uşă grea, şi, închizînd-o La loc, cobori cu grijă treptele de piatră 
ale unei scări în spirală care cobora, ajungînd astfel în camera de 
zi de la nivelul inferior. 

Aici se cufundă într-o canapea, cu picioarele încrucişate, 
privind ecranul luminos al televizorului ce funcţiona în 
permanenţă. In curînd se va comunica buletinul meteoro-logic. 


300 


Silueta îşi privi ceasul. Trebuia să respecte riguros orarul. De 
asta depindea un lucru important — calcularea timpului necesar 
pentru a ajunge la aeroport cu toate canistrele ambalate cu grijă 
în conteinere speciale. 


CAPITOLUL 40 


Tweed şi echipa lui sosiră la Geneva fără a mai întîmpina nici 
un alt eveniment neplăcut. Luminile felinarelor stradale se 
reflectau în apele liniştite ale Ronului. Oraşul era tăcut, cu foarte 
puţin trafic. Sosiră în faţa hotelului Richemond. 

— In momentul acesta pacea a luat sfîrşit, îi anunţă Tweed. 
Avea dreptate. Cînd intră în holul larg, împreună cu Paula şi cu 
Newman, un bărbat slab, înalt de peste 1,80 m, îmbrăcat 
impecabil, într-un costum foarte scump, se ridică de pe o 
canapea şi se îndreptă spre ei, urmat de un bărbat mai scund. 
„Aşa e corect, gîndi Tweed, ţine-te la un pas în urma stăpînului!" 

Onorabilul Aubrey Courtney Harrington, care-l depăşea în 
înălţime pe Tweed, îşi îndreptă nasul său lung spre el. Părul 
grizonat era frumos pieptănat, manichiura impecabilă, faţa 
lungă, parcă de om înfo- metat, perfect rasă. Paula simţi miros 
de pudră emanînd de pe 
obrajii săi bosumflaţi. Obrazul lung şi îngust avea întipărită pe el 
o expresie mohorită. 

— Pe aici, Tweed. Făcu un gest ca şi cum s-ar fi adresat unui 
copil. Am rezervat o cameră numai pentru noi. Doar Adrian 
Diplock, asis- tentul meu, va mai participa la întîlnire. Mai făcu un 
gest către omul mai scund, cu ochi de copoi, din spatele lui. 
Harrington îi ignoră total pe Paula şi pe Newman. Foarte ţeapăn, 
se îndreptă spre o uşă închisă. Tweed însă plecă în altă direcţie, 
spre scări. Diplock alergă şi-l prinse de mînă. 

— Ministrul doreşte să te vadă acum. 

— Dă-i drumul, interveni Newman. 

— Unde dracu' ai impresia că te duci? întrebă Harrington 
ajungîndu-i din urmă. 

— Mă duc la mine în apartament, începu calm Tweed, 
continuînd să meargă. Vreau să fac un duş, să beau ceva şi să 
iau o gustare înainte de a coborî. Am avut o zi pe cinste! 

— Eu am aşteptat ore întregi, în timp ce tu umblai haihui, 
Dumnezeu ştie pe unde, se repezi Harrington. 


301 


— Nu cred că ţi-ar fi plăcut ceea ce numeşti tu haihui, îl 
informă Tweed. Sînt sigur că te-ai fi speriat îngrozitor. 

— Ministrul aşteaptă să ai o întrevedere cu el imediat, explică 
Diplock cu vocea sa dulce, aristocratică. Işi puse o mînă pe braţul 
lui Tweed. Eu, dacă aş fi în locul tău, m-aş conforma dorinţei lui. 
Newman îi aruncă brutal mîna de pe braţul lui Tweed. Era foarte 
furios. 

— Mai atinge-l o dată şi-ţi rup miinile, mirii el. 

Diplock făcu un pas înapoi. Era speriat şi nu-şi dădea seama 
cum ar putea să rezolve situaţia. lar Harrington realiză neputinţa 
lui. 

— Peste aproximativ o oră, zise Tweed. Acum, am plecat! 

In timp ce Tweed intra în apartament, Beck apăru de nu se 
ştie unde. Tweed îl îndemnă să intre şi el, indicîndu-le Paulei şi 
lui Newman că pot să li se alăture, apoi, după ce îi consultă pe 
toţi, apelă la room service. 

— Vrem să ne aduceţi trei porţii de ouă jumări, un scotch 
dublu, două whiskyuri şi sifon. Dacă aţi putea să veniţi cu 
băuturile şi mîn- carea cît se poate de repede, aş aprecia foarte 
mult. Puse telefonul jos. la loc, Arthur. Regret că am întîrziat aşa 
de mult. Şi mulţumeşte ste- lelor tale norocoase că nu prea aveţi 
şefi pe aici, prin Elveţia. 

— M-am izbit deja — da, acesta e cuvintul — de ministrul 
vostru, explică Beck din poziţia confortabilă în care stătea, pe o 
canapea. Dar să începem cu începutul. Se ridică în momentul în 
care Paula era gata să se aşeze, o îmbrăţişă şi o sărută pe 
amîndoi obrajii. Bun venit la Geneva! 

— Mulţumesc, Arthur. E întotdeauna o plăcere să te revăd. 
„Aceştia doi s-au înţeles întotdeauna foarte bine, gîndi Tweed. 

Chiar din momentul în care s-au întîlnit pentru prima oară, 
ceea ce e minunat." O privi pe Paula. 

— Ce e cu Trudy? N-am avut timp să schimb nici o vorbă cu 
ea, din clipa în care ursul ăla s-a îndreptat spre mine. 

— Eu însă, da. E foarte obosită. Spunea că s-ar putea să se 
bage imediat în pat. l-am zis că e cea mai bună idee. Are moralul 
ridicat. 

— Mă simt uşurat. Tweed îl privi pe Beck. Arthur, ai cuvîntul! 
Beck, zvelt şi de aproximativ aceeaşi înălţime cu Newman, avea 
părul cărunt şi o mustață îngrijită. Era în permanenţă cu ochii-n 
patru, ca de obicei, dar comportamentul îi era curtenitor. Avea o 
frunte înaltă, şi personalitatea lui emana o energie plină de dina- 


302 


mism. Şeful Poliţiei Federale era un om în prezenţa căruia toţi se 
simțeau foarte bine. 

— Primul lucru, începu el în engleza lui fluentă, va fi şocant. 
Există un zvon — care cred eu că e demn de încredere — că Aii, 
cel care a pus la cale lovitura de stat ce a avut loc într-o 
importantă ţară arabă, îi dă lui Goslar trei sute de miliarde de lire 
sterline pentru arma lui. 

— Miliarde? repetă Paula. Eşti sigur că n-ai vrut să spui 
milioane? 

— Miliarde, repetă Beck. Şi lire sterline — nu dolari. S-ar putea 
ca preţul petrolului să fi scăzut, însă el are atita petrol, încît îi 
ţişneşte şi prin urechi. Poate să-şi permită cu uşurinţă o 
asemenea sumă extravagantă. 

— Aşa că arma, remarcă Tweed, s-ar putea să fie gata de 
livrare — sau aproape gata. 

— Cred că ai dreptate. S-a scurs destul timp. Şi mai e ceva. 
Ştiu din surse confidenţiale că o sută de miliarde au fost deja 
depuse la Zuricher Kredit Bank — pentru a fi disponibile în 
momentul în care arma ajunge la Aii. 

— Aşadar, timpul continuă să se scurgă. 

— Eu aş spune că s-a scurs deja. 

— Avionul ăla cu reacţie Grumman mai e pe Cointrin? Cînd 
Tweed puse întrebarea, Paula a observat o urmă de îngrijorare în 
vocea lui. Vreau să spun că tot mai aşteaptă pe pistă? 

— Da. Este. Continuă să aştepte, complet alimentat pentru a fi 
gata oricînd. Şi echipajul e împărţit în ture, gata să decoleze în 
orice moment. 

— N-ai putea să-l opreşti? Să invoci vreun regulament? Insistă 
Tweed. 

— Regret, dar după cum ştii, Elveţia este o ţară neutră. Nu 
există nici o prevedere de care să mă folosesc pentru a pune 
mîna pe aparat. Dumnezeu ştie că am încercat. 

— Inţeleg, Arthur. Am putea să trecem la alt subiect? Mi-ai 
spus la telefon că ai descoperit trei proprietăţi care ar putea fi 
închiriate de Goslar. 

— A trebuit să-i strîng cu uşa pe cîţiva agenţi imobiliari, şi i-am 
strîns bine. Beck apucă o geantă diplomată, pe care o adusese 
cu el. Scoase din ea trei dosare, dintre care pe unul i-l înmînă lui 
Tweed. înăuntru ai să găseşti un pliant privind această 
proprietate. E un conac mare şi vechi, chiar la marginea oraşului 
Montreux. Inchiriat 
pentru un an de o americancă, doamna Jefferson. 


303 


— De cît timp se află acolo? 

— De unsprezece luni. Soţul ei e un bancher milionar din New 
York. Am verificat. Există într-adevăr la New York un bancher cu 
numele Jefferson. 

— Nu pare să fie ceea ce căutăm. Montreux e prea departe de 
aeroportul de aici. Şi nu descopăr nici vreun gest specific lui 
Goslar. 

— Acesta, continuă Beck dîndu-i alt dosar, priveşte o vilă 
somp- tuoasă din Vevey, nu prea departe de Montreux, sînt 
convins că ştii unde. Inchiriată de un profesor, Gastermann. Un 
presupus deţinător al unui lanţ de supermagazine de mare 
succes din Orientul îndepărtat. N-am putut să descoperim prea 
multe date despre el. 

— Inchiriată pentru cît timp? 

— Pentru doi ani. Locuieşte acolo de optsprezece luni. 

— Nu prea aş crede, zise Tweed răsfoind pliantul. Tot prea 
departe de aeroport. Şi, de asemenea, nici o marcă tip Goslar. El 
închiriază pentru perioade lungi, apoi dispare peste noapte — cu 
mult înainte de termen. 

— Atunci, iată ultimul. Chăteau Rance. Construit acum cîțiva 
ani de un excentric bancher elveţian. Un loc ciudat, continuă el 
înmînîndu-i lui Tweed dosarul. Arată ca un castel — dar nu e 
ceea ce ţi-ai imagina tu despre aşa ceva. E sus în munţi, dincolo 
de Geneva, închiriat pentru doi ani de un domn Arnold Aspinall. 
Chiria a început de acum două luni. Foarte izolat. Dincolo de un 
sat numit Le Brassus 
— la unul din capetele lacului Joux. 

— Charterhouse, Gargoyle Towers, Materson, Chăteau de l'Air, 
acum Aspinall, rosti Tweed mai mult pentru sine. 

— Ce spui? se impacientă Beck. 

— Vorbeam cu mine însumi. Cît e de mers cu maşina de la 
Chăteau Rance pînă la aeroport? à 

— Aproximativ trei sferturi de oră. In acest moment s-ar putea 
să fie şi mai mult. A nins destul. 

— Imi place cum arată castelul ăsta, Arthur. Tweed examina 
atent broşura. Arată straniu, după cum spui şi tu. Are un turn 
mare la un colţ. Bizară arhitectură! L-a văzut cineva vreodată pe 
domnul Aspinall? 

— l-am telefonat unui prieten de-al meu din Le Brassus. Şi mi- 
a spus că nimeni n-a dat ochii vreodată cu chiriaşul castelului, 
dar, după ce se lasă întunericul, toate luminile sînt aprinse. Chiar 
şi acum. 


304 


— El e! Pot chiar să-l adulmec, zise Tweed cu o emoție pe care 
Paula n-o constatase niciodată la el. Tu ce crezi, Bob? 

— Pare să fie omul nostru, fu de acord Newman. Izolat. N-a 
fost văzut niciodată. La o distanţă rezonabilă cu maşina de 
aeroport. 

Chiar în acel moment sosiră mîncarea şi băuturile. La cererea 
lui Tweed, chelnerul puse cîte o măsuţă pentru fiecare. Tweed îi 
dădu un bacşiş generos. Imediat începură să mănînce. În cinci 
minute farfuriile fură golite. 

— Acum, care ar fi următorul pas? întrebă Newman. 

— Pentru început, ne descotorosim de Harrington, apoi ne 
vom în- drepta spre Le Brassus. Ai putea să ne conduci pînă 
acolo, Arthur? 

— Categoric. Cu mare plăcere. Cobor să-mi aduc maşina mai 
aproape. Voi aştepta pînă sînteţi gata. Nu vă grăbiţi! Un lucru pe 
care nu l-am menţionat: Am postat cîte un om la fiecare dintre 
cele trei proprietăţi. La orice semn că cineva ar pleca de acolo, 
sînt înştiinţat 
pe mobil. Aşa că luaţi-o la drum încetişor... 

— Am să fac cel mai rapid duş din viaţa mea... hotări Tweed. 
Vorbind, scoase haine curate din valiză. Daţi-mi şapte minute. 

— Fac şi eu acelaşi lucru, zise Paula în timp ce Tweed dispărea 
în baie. 

— Şi eu, adăugă Newman, părăsind încăperea. Paula era gata 
să-l urmeze, cînd sună telefonul. 

In timp ce ridica receptorul, putea să audă duşul lui Tweed 
curgînd în spatele uşii închise. Spera să primească ea mesajul. 

-Alo. 

— Aveţi un apel urgent din Statele Unite, i se adresă 
operatorul. De la un domn Cord Dillon. 

— Fă-mi legătura... Alo, Cord. Paula la telefon. Tweed e sub 
duş. Pot să-i transmit eu mesajul. 

— Vocea seamănă într-adevăr cu a ta, zise glasul aspru şi 
familiar. Unde eram cînd mi-ai salvat viaţa, la Londra? 

— Pe Albemarle Street. Tocmai ieşisem de la Brown's... 

— In ordine. Regret că a trebuit să-mi iau această măsură de 
precauţie. Tweed m-a rugat să o verific pe Trudy Warner. Şi aşa 
am făcut. Povestea ei este identică cu ceea ce mi-a spus el. A 
fost căsătorită cu un individ pe nume Walter Jewels Baron. 
Contabil la 
Unitatea ştii-tu-care. Soţul ei a fost ucis în casa lor. Undeva prin 
Virginia. Asasinul n-a fost descoperit niciodată. Ea a plecat peste 


305 


noapte la New York şi şi-a găsit de lucru la o agenţie mare de 
securitate. Pînă acum e bine? 

— Se potriveşte. 

— Am vorbit cu şeful agenţiei de securitate. A lucrat la ei doi 
ani. Şeful i-a apreciat abilităţile pînă la cer. Pe Vance Karnow l-a 
întîlnit la o petrecere. Şi el a fost impresionat şi a angajat-o ca 
membră a Unităţii Patru. A fost un bun de preţ pentru ei. A, să 
mă întorc puţin înapoi, în Virginia. Are o soră la San Francisco. 
Am vorbit cu ea. 
Trudy o rugase pe sora ei, dacă cineva întreabă de ea, să spună 
că a trecut pe la ea, apoi a plecat în Seattle. Mi se pare că mai e 
ceva cu ea. A, e englezoaică. S-a aflat în State doar din cauză că 
a întîlnit un tip care i-a devenit bărbat. E în regulă? 

— Se potriveşte în continuare. 

— Acum, Karnow e mort. Se pare că a fost surprins în explozia 
de acolo de la Geneva, provocată de terorişti. Karnow luase cu el 
la Paris o echipă serioasă. Sper că Trudy e OK. 

— Da, este, Cord. Doarme într-o cameră din hotelul în care mă 
aflu şi eu. 

— Am verificat-o sută la sută. E în regulă? Acum trebuie să 
închid. 

— Mulţumesc foarte mult, Cord. 

Însă ultimile ei cuvinte se pierdură. Intr-un mod tipic american, 
el întrerupsese brusc legătura. Incruntîndu-se, Paula puse 
receptorul jos. Ce se întîmpla? De ce a verificat-o Tweed pe 
Trudy? 


CAPITOLUL 41 


Din două motive a uitat Paula să-l informeze pe Tweed despre 
telefonul lui Dillon. Primul, pentru că, atunci cînd Tweed a ieşit în 
grabă din baie complet îmbrăcat, a spus că trebuie să-l sune pe 
Burgoyne. Al doilea, pentru că atunci cînd el a terminat 
convorbirea, 
au sosit toţi ceilalţi, umplind apartamentul. Newman, Marler, 
Butler, Nield şi — spre marea ei surpriză — Trudy. 

— Sînteţi recepţia? a întrebat Tweed la telefon. Aţi putea să-mi 
fa- ceţi legătura cu un prieten al meu, care locuieşte tot aici, Alan 
Burgoyne. 


306 


— Regret, domnule, a răspuns recepţionerul, dar domnul 
Burgoyne a plecat de mult. A spus că se duce în Oraşul Vechi, de 
partea cealaltă a Ronului. 

— Mulţumesc. 

Tweed puse receptorul jos, privi în jur şi le mulţumi că 
fuseseră gata atit de repede, apoi le comunică informaţiile 
despre Burgoyne. 

— Pot să ghicesc unde s-a dus, zise Marler, apoi următoarele 
cuvinte le rosti cu mare grijă, probabil pentru că se afla şi Trudy 
în cameră. S-a dus să se întilnească cu prietenul meu, cel care 
mă aprovizionează cu cele necesare. Recent, prietenul meu şi-a 
schimbat adresa. 

Toţi, cu excepţia lui Trudy, ştiau ce voia să spună. Se referea 
la elveţianul care se ocupa cu livrarea ilegală de arme — pentru 
un preţ exorbitant — sub acoperirea manage-mentului unui 
magazin de anti- chităţi. Spre lauda sa, Trudy n-a întrebat la ce 
s-a referit Marler cînd a vorbit despre „cele necesare". 

— Aşadar, acum ştim unde e, zise Tweed cu un ton aspru. E 
timpul să coborîm şi să ne confruntăm cu Inimă de Leu, stăpiînul 
Tuturor Celor Cercetaţi. Paula, Bob, mi-ar plăcea să veniţi 
amîndoi cu mine. Ceilalţi încercaţi să vă deconectaţi! Nu vom sta 
prea mult. 

Cînd ajunseră la parter, îl găsiră pe Diplock păşind nervos în 
sus şi-n jos în faţa unei uşi închise, cu mîinile încleştate la spate. 
Cînd se apropiară, îşi îndreptă spatele şi îi deschise uşa lui 
Tweed, care se oprise la intrare. 

Diplock încerca să-şi ia un aer autoritar, dar nu reuşi; Tweed 
observă că avea sprîncene groase şi negre, care nu se potriveau 
cu părul de culoare deschisă. „Tipul nu poate avea mai mult de 
douăzeci şi cinci de ani", gîndi el. 

— Mi-e teamă că nu poţi să intri, domnişoară, i se adresă 
Diplock Paulei. 

Ridică o mînă pentru a o prinde de braţ şi a o reţine. Atunci 
surprinse expresia de pe faţa lui Newman şi-şi aminti ce se 
întîmplase cînd, mai înainte, atinsese braţul lui Tweed. Işi retrase 
mîna, ca ars. 

— Vin amîndoi cu mine, zise Tweed şi pătrunse într-o încăpere 
mare. 

Ministrul stătea pe un scaun înalt cu spătarul tare, acoperit cu 
o tapiserie care s-ar fi potrivit reginei Elisabeta I. In faţa lui se 
afla un birou vechi şi masiv, lîngă care era un singur scaun 


307 


obişnuit cu spătarul tare şi care părea destul de lipsit de confort. 
„Despotic", fu cu- vîntul care-i trecu prin minte lui Tweed. 

Harrington nu se sculă în picioare. In loc de aceasta, îşi 
îndreptă ochii întunecaţi spre Paula şi Newman. Pentru o clipă îşi 
strînse buzele subţiri ale gurii sale mari, apoi luă cuvintul cu 
emfază, ca şi cum ar fi fost la tribuna Camerei Comunelor. 

— Te-am aşteptat să apari singur. Şi, în realitate, ai adus cu 
tine o întreagă delegaţie. Trebuie să discutăm între patru ochi. 

Tweed se uită în urmă. Paula şi Newman se aşezaseră pe o 
canapea. Aproape de ei, Diplock era căţărat pe un scaun cu 
spatele tare, dar confortabil — Insă atît de mult aplecat în faţă, 
încît nu tre- buia să se mişte decit cîţiva centimetri pentru a 
ateriza pe covorul de pe duşumea. 

— Atunci, Diplock de ce e aici? întrebă Tweed, continuînd să 
stea în picioare. 

— Adrian e asistentul-şef şi confidentul meu. 

— Newman şi domnişoara Grey sînt asistenţii-şefi şi confidenţii 
mei. Ori rămîn şi ei, ori ies şi eu din cameră, imediat. Şi nu-mi 
place scaunul ăsta. 

Spunînd aceasta, Tweed mută neplăcuta piesă de mobilier şi o 
înlocui cu un fotoliu conf-ortabil, apoi se aşeză în el foarte drept, 
îşi scoase ochelarii şi începu să-i şteargă cu batista. 

— Dumnezeule! exclamă Diplock. Am uitat să încui uşa. 
Regret, domnule. 

Sărind în picioare, scoase o cheie din buzunar şi încuie uşa. 
Era gata să o strecoare înapoi în buzunar, cînd se trezi cu 
Newman lîngă el. 

— Ţin eu cheia asta, fiule. 

Şi i-o luă din mînă, înainte ca Diplock să fi putut reacţiona, 
apoi se întoarse spre canapea şi se aşeză din nou. 

— Ar fi mai bine să-i dăm drumul, indiferent despre ce e vorba, 
începu Tweed. Nu am de pierdut decît cinci minute. 

— Cinci minute! 

Ministrul împinse scaunul înapoi, se sculă cît era de înalt şi 
începu să se plimbe înainte şi înapoi prin spatele biroului. În timp 
ce vorbea, îşi aruncă braţele în sus, apoi făcu un gest circular 
larg, ca şi cum ar fi încercat să liniştească o adunare de fiinţe 
care-l bombardau cu întrebări. 

___— ţi dai seama cu cine vorbeşti? N-ai înţeles ce rang deţin eu? 
In ce mă priveşte, întil-nirea asta poate dura şi o jumătate de 
noapte. Avem de discutat probleme de stat foarte importante, de 
depistat şi de studiat în amănunţime toate situaţiile neprevăzute 


308 


care s-ar 
putea ivi. 

Terminîndu-şi discursul, Harrington îşi împinse scaunul în 
poziţia de mai înainte, se aşeză şi-l privi fix pe Tweed, apoi se 
aplecă pe spate şi-şi încrucişă braţele. 

— Am aflat dintr-o sursă confidențială, care va rămîne 
anonimă, că un anumit stat i-a oferit doctorului Goslar pentru 
arma lui suma de trei sute de miliarde de lire sterline. 

— Informaţiile acestea sînt doar zvonuri de pe stradă, comentă 
Tweed. 

— Şi apoi, dacă pot îndrăzni să te întreb, ce faci, de fapt, la 
Geneva, cînd informatorii mei mă asigură că doctorul Goslar se 
ascunde undeva în regiunea Parisului? 

— Drumul spre Paris trece uneori prin Geneva. 

In sinea lui, Tweed se amuza. Introducerea pe care o căutase i 
se oferise pe tavă, dar rămase necunoscută ministrului. Şi acesta 
fu momentul în care Harrington observă că Diplock părea extrem 
de ne- fericit. Paula, privindu-l pe asistent, îşi dădu seama că 
Diplock îi aminteşte de un copil căruia i s-au luat bomboanele. 

— Ceva nu e în regulă, Diplock? întrebă ministrul. Ceva în 
legătură cu ceea ce tocmai am spus? 

— Se presupune că eu sînt deţinătorul oficial al cheilor, se 
plînse asistentul. 

— Ei bine, am schimbat rolurile, nu-i aşa Didlock? spuse 
Newman cu amabilitate. 

—  Diplock. Adrian Diplock, îl corectă furios asistentul. 
Didn'tLock*, îşi zise Paula în gînd. li era greu să-şi păstreze 
expresia feţei indiferentă. 

— Acum, Tweed, continuă ministrul cît de emfatic putu, ce zici, 
doctorul Goslar are vreo legătură cu Parisul? în capitala franceză 
crezi că avem cele mai mari şanse de-a pune mîna pe el? 

— La Defense. Goslar a închiriat pe termen lung un bloc, pe 
care localnicii îl cunosc sub numele de „Clădirea Goslar". 
Inchirierea a fost făcută în numele unei companii denumite 
Poulenc et Cie, înre- gistrată în Liechtenstein. 

— Pentru Dumnezeu, în Liechtenstein! Harrington zîmbi pentru 
prima oară şi Paula observă că zimbetul era şi mai dezgustător 
decît comportamentul obişnuit, de gheaţă, al individului. Se pare 
că ne îndreptăm spre un consens. Ceea ce, de fapt, este modul 
în care trebuie tratate toate aceste înalte probleme de stat, sînt 


8 N-a încuiat." (din Ib. engl.) (n.red.) 


309 


sigur că eşti de acord. 
Liechtenstein — e terenul unde îşi ţine Goslar socotelile. Nu crezi, 
Diplock? 

— Da, domnule. Sînt în mod categoric de acord, răspunse 
asistentul lui, înclinîndu-se de parcă ar fi fost în prezenţa unui 
paşă. 

— Aşa că vinătoarea se desfăşoară bine — ne apropiem de 
vulpe. Ce zici, Tweed? 

— Să sperăm că aşa e. 

— Acum, hai să facem un rezumat! Ministrul se lăsă pe spate, 
cu mîinile încleştate la ceafă. Goslar îşi are biîrlogul la Paris. Sub 
nasul securităţii franceze, care e foarte inteligentă. De ce? 
Pentru că serviciile de securitate franceze nu sînt recunoscute să 
fi repurtat mari succese. Uită-te cum au cîrpăcit afacerea Carlos. 
Au permis să le fie 
împuşcaţi propriii oameni trimişi să-l aresteze. Carlos însă a 
dispărut în eter — cel puţin pînă la această oră, apoi Goslar 
închiriază unul dintre aceşti zgîrie-nori faimoşi. Braţele i se 
ridicară în aer. Ca ale minunatului New York, dar nimeni nu l-a 
văzut vreodată. De ce? 
Pentru că probabil el e portarul. Spunînd acestea, Tweed, să ştii 
că am o echipă nouă care soseşte la Paris. 

intenţionat, Tweed îşi privi ceasul pentru a doua oară. Acum, 
gata să-şi ia zborul, îşi împinse scaunul mai departe de birou. 

— Intîmplător, zise el, de unde ai ştiut că mă aflam pentru o 
vreme în această parte a lumii? 

— Mi-a telefonat Bate. Bietul de el! Probabil chiar din garajul 
acela subteran de aici, înainte ca teroriştii să-l ucidă. 

— Aşa că cine-l va înlocui? 

— Pardoe. Buzele ministrului se încreţiră. Cinstitul Caspar 
Pardoe. Tocmai întors de la o absurdă convenţie despre 
securitate desfăşurată în SUA. Se aplecă puţin, acum cu un aer 
sever. Aşa că, aştept ca miine dimineaţă să fii în avionul de Paris. 
Eu mă voi afla la bord. 

— Toate treburile liniştindu-se, răspunse Tweed şi se ridică, 
voi fi mîine în avion. 

„Miine în avion" — numai Paula îşi dădu seama de fraza 
ambiguă a lui Tweed. Omisese cuvîntul Paris. 

— Inainte de a pleca, interveni ministrul, presupun că doctorul 
Goslar e bărbat. In unele cercuri au circulat cele mai incredibile 
zvonuri, la care mi-am aplecat şi eu urechea. 

— Goslar e bărbat — sau femeie, răspunse Tweed. 


310 


CAPITOLUL 42 


— Ce neghiob, zise Paula după ce Diplock închise uşa, dar am 
admirat felul în care l-ai manipulat. A început delirînd şi l-am 
lăsat liniştit. Sau, mai curînd, tu ai realizat minunea. 

— Principalul lucru, zise Tweed în timp ce se îndreptau spre 
apar- tamentul lui, este că i-am distras atenţia de la Geneva, 
îndreptîndu-i-o spre Paris. 

— Şi fără să spui nici măcar o minciună. Pur şi simplu l-ai 
păcălit pe idiot. 

Intrară în apartament şi-i găsiră pe ceilalţi ascultînd-o pe 
Trudy, care le vorbea despre America. Se opri cînd Paula veni să 
se aşeze lîngă ea, înainte de plecare. Tweed ridică receptorul. 

— Recepţia? Am o prietenă care stă în acest hotel. Doamna 
Serena Cavendish. Aţi putea să-mi faceţi legătura cu ea? 

— Mi-e teamă că nu e în hotel, domnule. Văd cheile aici, 
raportă recepţionerul de noapte. 

— Aveţi idee cînd ar putea să revină? Cînd a plecat, a lăsat 
vreo vorbă? 

— Cred că prietena dumneavoastră era grăbită, domnule. 

— Dar şi-a lăsat bagajele în cameră? insistă Tweed. Am ceva 
acolo, pe care ea l-a adus pentru mine. 

— Inţeleg că în camera ei a fost dusă o geantă, dar, nu mult 
mai tîrziu, după ce a urcat pînă sus, a plecat, domnule. Insă nu 
vă faceţi griji! Se va întoarce. 

— Multumesc. Recepţionerul de noapte e un tip discret, 
continuă Tweed, apoi le relată ce i se spusese. Deşi recepţionerul 
n-a zis chestia asta, îmi dau totuşi seama că ea nu se va întoarce 
înapoi în noaptea aceasta. 

— Eşti foarte interesat de mişcările ei, observă Paula plină de 
curiozitate. 

— E cu noi de puţină vreme. Tweed îşi fixă ochii în depărtare, 
ca şi cum ar fi văzut ceva. Da, a fost împreună cu noi. Şi acum 
trebuie să pornim la drum. Il privi pe Marler, care ţinea alături 
sacoşa lui lungă, pentru rachete de tenis. Nu e prea greu să 
ghicesc ce e înăuntru. 

— Puşca Armalite, arătă Marler spre sacoşa de pînză, mare şi 
umflată. Plus o mare varietate de grenade. Pe unele dintre ele le- 
am experimentat deja. 


311 


— Am şi eu cîteva, zise Trudy cu un zîmbet. Înăuntru. Bătu cu 
palma peste geanta ei de umăr. Bandiţii din Unitatea Patru m-au 
învăţat cum să le mînuiesc, la orele de antrenament. 

— Vii cu noi? întrebă Tweed surprins. 

— Am încercat să-i scot această idee din cap, interveni Paula. 
A trecut prin destule pentru o zi. Ca şi cum aş vorbi la pereţi. 

— Şi pereţii iată că vin cu voi, adăugă Trudy, continuînd să 
zimbească. 

— Atunci ar fi mai bine să pornim chiar acum, hotărî Tweed. 
Trebuie să stau puţin de vorbă cu bietul Beck. Aşteaptă de o 
veşnicie. Paula, vino cu mine! Şi tu, Bob! 

Cînd ieşeai din hotel era ca şi cum ai fi intrat într-un 
congelator uriaş. Paula îşi strînse şalul în jurul gitului. Beck 
stătea într-un Mercedes, studiind o hartă. Cînd ajunseră la el, 
cobori şi rămase pe trotuar, cu harta desfăcută pe capota 
maşinii. 

— Mii de scuze, Arthur, zise Tweed. Blestematul de ministru 
ne-a reţinut o groază, pentru a-şi rosti observaţiile. 

— Intr-adevăr asta face, fu de acord Beck. Şi de la mine a 
încercat să obţină informaţii despre tine. Şi a sfirşit prin a mă 
numi „Gură- sigilată-ca-o-cutie-de-sardele-nedesfăcută". l-am 
spus că nu-mi plac sardelele. Acum, înainte de a vă continua 
drumul, cred că voi trei trebuie să priviţi această hartă. 

— Unde este Chăteau Rance? întrebă Paula. 

— Aici. Marcat cu o cruce. leşim din Geneva şi urcăm pe 
şosea, spre munţi. Astfel sosim în partea cea mai îndepărtată a 
unei creste înalte, după care coborîm în Vallee de Joux. Vom da 
peste un orăşel, Le Brassus, unde am un prieten pe care vreau 
să-l sun. El cunoaşte bine locurile, pentru că e proprietarul unui 
hotel. De acolo vom conduce mai departe pînă la un lac mic şi 
frumos — mic după standardele elveţiene — Lac de Joux. 
Chăteau Rance e cocoţat izolat sus pe muntele care domină lacul 
de sub el. Sosind în Vallee, vom pă- trunde într-o lume tainică — 
invizibilă pentru oricine altcineva. 

— Foarte promiţător, comentă Tweed, dar, aduce a doctorul 
Goslar. 

— Pentru a ajunge la castel fără să fim văzuţi, continuă Beck, 
trebuie să evităm drumul principal care duce într-acolo. În loc de 
aceasta, vom urca pe un drum foarte abrupt, pe marginea 
căruia, de fie- care parte, se ridică nişte terasamente înalte, apoi, 
vom intra pe alt drum asemănător de pe creastă. Aici se află un 
loc natural de parcare, unde puteţi să vă lăsaţi maşinile. Tot în 


312 


acest punct, eu mă voi despărţi de voi. Mi-e teamă că va trebui 
să coboriţi pe jos povîrnişul muntelui, dar apoi, nu mult după 
aceea, vă veţi afla chiar deasupra castelului. Vă aşteaptă un 
drum serios, dar asta e. Văd că aveți cizme. 
Foarte bine. Ce se întîmplă cu restul echipei voastre — inclusiv 
cu frumuseţea aceea cu părul roşu? 

— Toată lumea e încălţată cu cizme, îl informă Paula, apoi 
chicoti. Inclusiv frumuseţea aceea cu păr roşu. Intotdeauna ai 
avut o privire plină de admiraţie pentru doamne. 

— In calitate de poliţist, trebuie să am spirit de observaţie, 
răspunse Beck cu un zîmbet ironic. Vă sfătuiesc pe toţi să vă 
băgaţi pantalonii în cizme. A căzut ceva zăpadă pe aici. Cred că 
nu vreţi să fiţi uzi, cînd veţi ajunge să vă atingeţi obiectivul. 

— Ai putea să ne arăţi doar intrarea pe drumul acela de 
munte, îi sugeră Tweed, după care vom urca singuri cu maşinile. 
Ţi-am provocat destule neplăceri. 

— Nu. Deloc. Şi, dacă printr-un concurs de împrejurări, îl 
descoperiţi pe Goslar, serviţi, de fapt, şi interesele Elveţiei. De 
asemenea, vreau să-mi consult prietenul din Le Brassus, Gilbert 
Berger. Poate că l-a văzut pe Goslar — dacă acest Aspinall e 
Goslar. 

— Mă îndoiesc foarte mult să fi reuşit, comentă Tweed. Nimeni 
nu l-a văzut, niciodată. 

— Aşa că, am să vă arăt locul acela natural de parcare şi apoi 
vă părăsesc. Din păcate, nu am nici un motiv oficial să vin cu voi 
la castel. Şi, în această ţară, e un delict grav să încalci o 
proprietate privată. Să aveţi grijă! Să pornim! 

Urmînd Mercedes-ul lui Beck, plecară cu maşinile în aceeaşi 
formaţie ca înainte. Marler se afla în automobilul din faţă, chiar în 
spatele lui Beck. In urma lui, conducea Nield, cu Butler pe 
scaunul din dreapta. Newman se aşezase la volanul ultimei 
maşini, cu Paula 
lîngă el, în timp ce Trudy şi Tweed ocupau bancheta din spate. 

După ce lăsară în urmă oraşul şi începură să urce pe un drum 
abrupt din munte, Paula fu cuprinsă de un amalgam de 
sentimente. Era emoţionată, adrenalina răspîndindu-i-se prin 
organism, dar era şi neliniştită. Ajunseseră atit de departe, 
trecuseră prin atitea experienţe — aşa că, ce ar fi dacă această 
expediţie s-ar transforma într-un eşec? 

Se întoarse pentru a-i privi pe pasagerii din spatele ei. Tweed 
era rezemat de speteaza banchetei, cu ochii închişi, aparent 
adormit. Trudy, pe de altă parte, cu partea de jos a pantalonilor 


313 


introdusă în cizme, privea afară pe fereastră şi fredona în 
surdină. „Trudy, eşti cu adevărat o tipă cu sînge rece", se gîndi 
Paula. 

Conduceau cît de repede îndrăzneau. Privind înainte, în timp 
ce drumul îngust coti din nou, Paula zări lumina lunii reflectată 
pe un petic de gheaţă de pe drum. „Cel puţin cei patru şoferi ai 
noştri sunt de prima mînă", se linişti ea. Urcau din ce în ce mai 
sus, şi stratul de zăpadă de pe marginile drumului devenise şi 
mai mare. Oare cum va 
fi lîngă Le Brassus? 

Brusc, ajunseră în vîrf. Printr-un loc unde terasamentul de pe 
partea ei era întrerupt, Paula reuşi să zărească depărtatul lac 
Geneva, strălucind în razele lunii, ca o bucată de sticlă, apoi 
dispăru. Coborau acum o pantă înclinată. Incepu să caute Lac de 
Joux, apoi îşi aduse aminte că Beck le spusese că se găsea după 
ce treceau de Le Brassus — şi fir-ar al naibii! Trezeşte-te! Doar l- 
ai văzut tu însăţi pe hartă! 

— Coborîm în Vallee, anunţă Tweed. 

— Ce prefăcut eşti! îi zise ea privind în spate, spre el. Am 
crezut că ai adormit. 

— Am simţit schimbarea de direcţie. 

— Şi acum eşti deja pe poziţie, i se adresă Trudy cu asprime. 
Mai bine ţi-ai băga pantalonii în cizme. 

— Intotdeauna fac ce mi se porunceşte, răspunse Tweed cu un 
ton resemnat. Se aplecă şi făcu ceea ce-i sugerase ea. Poftim! 
Eşti mulţumită? 

— Nu prea. 

intinse mîna şi băgă în cizma lui stîngă o parte din manşeta 
pantalonilor rămasă afară. 

— Trebuie să stau tot timpul cu ochii pe tine. 

In faţă, Paula îşi reţinu cu greu un chicotit. Nu ştia că Tweed ar 
fi fost în stare să accepte vreodată atît de supus instrucţiunile 
cuiva. 

Coborirea abruptă continua, drumul cotind întruna. Tocmai 
intraseră într-o curbă, cînd maşina începu să patineze. Paula se 
agăţă de miînerul uşii. Newman se lăsă în voia mişcării, apoi 
preluă controlul volanului, exact înainte ca automobilul să intre 
în parapetul de zăpadă din stînga. 

— A fost o dovadă de măiestrie deosebită, comentă Paula 
punînd o mînă liniştitoare pe braţul lui. 

— A fost o timpenie, replică el. Mi-am dat seama cu cîtva timp 
în urmă că trebuie să fiu atent la stratul subţire de zăpadă care 


314 


ascunde gheaţă sub el. Trebuia să mă concentrez asupra ceea ce 
fac, dar eu mă gindeam la Burgoyne, cum ar fi condus el pe 
acest drum. Ca scăpat din iad, presupun. Şi iată ce s-a întîmplat! 

— Asta îmi aduce aminte, zise Paula întorcînd capul, că, exact 
înainte de a pleca, Tweed, te-ai repezit înapoi în hotel. Despre ce 
a fost vorba? 

— l-am lăsat lui Burgoyne un bilet, prin care îi comunicam 
ruta. Aşa că atunci cînd se va înapoia, încărcat de bunătăţi, va 
putea să ne urmeze. 

— Fac pariu că ne va prinde din urmă. 

Acum drumul devenise mai drept şi conduceau în lungul văii 
Vallee. In dreapta lor se înălța povîrnişul muntelui peste care 
tocmai trecuseră şi pe care se vedea ici şi colo o adevărată 
armată de brazi înalţi pudraţi cu zăpadă. Vallee îţi provoca o 
senzaţie de claustrare, de lume izolată, astfel că Paula deveni 
deodată încordată. Reacţia lui 
Trudy fu cu totul diferită. 

— Ce oază de pace! exclamă ea. 

— Pacea ta ar putea fi spulberată, cînd vom ajunge la Chăteau 
Rance, o atenţiona Tweed. 

— Doamne fereşte! 

Aplecîndu-se, Paula de-abia putu să descifreze literele de pe 
indicatorul acoperit de zăpadă. „Le Brassus." Case moderne 
apărură de fiecare parte a drumului, case cu acoperişuri 
înclinate, pentru a lăsa zăpada să alunece, şi cu obloane verzi la 
parter, unele dintre ele larg deschise. Ghici că ferestrele aveau 
probabil geamuri duble sau 
existau chiar două rînduri de ferestre. Parcară într-un mic scuar, 
şi ea descoperi firma de pe o clădire mare şi frumoasă. Hotelul 
Blanc. La toate ferestrele strălucea lumina, iar celelalte case din 
jurul terenului deschis aveau magazine la parter, acum închise. 

Cînd Paula cobori din maşină, Beck stătea de vorbă cu un 
bărbat în faţa hotelului. Acesta veni în grabă spre ea, păşind cu 
mare atenţie, apoi întinse mîna. 

— Sînt Gilbery Berger. Fii atentă! E multă gheaţă pe aici şi încă 
n-am împrăştiat sare. Toate acestea în engleză. Bun sosit la Le 
Brassus, domnişoară Grey. 

Berger era de înălţime medie, bine făcut, cam de patruzeci de 
ani şi cu un zîmbet cald. li strînse mîna. 

— Acum, veniţi în hotelul meu! Să mîncaţi ceva cald. Şi poate 
o băutură sau două? sugeră el cu o mică sclipire în ochii şireţi. 
Aşadar, acesta e domnul Tweed, continuă el în timp ce Beck 

315 


făcea prezentările. Am auzit lucruri grozave de la Arthur despre 
tine, domnule Tweed! 

— Cu mult exagerate, sînt sigur. Şi mulţumesc pentru amabila 
invitaţie, dar trebuie să ne grăbim spre castel. 

— OK! Poate, cînd vă întoarceţi. La sugestia lui Arthur, vă duc 
eu să vedeţi Chăteau Rance. Ce persoană ciudată e cel care 
locuieşte acolo! Aspinall. Nu l-am văzut niciodată. Nici măcar nu 
ştim dacă e bărbat sau femeie. 

— Cred totuşi că Aspinall are nevoie să se aprovizioneze de 
aici, nu-i aşa? Alimente plus toate obiectele de care ai nevoie 
pentru a supravieţui. 

— Asta s-o crezi tu! Berger îşi dădu capul său mare pe spate, 
rizînd. Nu e bun de afaceri Aspinall ăsta! Un camion soseşte de la 
Geneva. Nici şoferul nu l-a văzut. Alimentele sînt depozitate într- 
o cămară din pivnita cea mare. Plata în numerar — da, în bani 
gheaţă! — e trimisă la magazinul din Geneva prin intermediul 
unui motociclist. Foarte mult 

mister. Acum, vreţi să pornim? Eu sînt gata. Am să deschid 
drumul în marele meu Volvo... 

Paulei îi părea rău că pleca din Le Brassus atît de repede. l-ar 
fi plăcut să vorbească mai mult cu Berger, care era atît de 
drăguţ. Şi îi plăcea să privească orăşelul acesta. Case cu aspect 
solid, unele din lemn, unele cu pereţii din zidărie, se vedeau de-a 
lungul drumului, 
avînd totuşi spaţii mari între ele. Şi, pe măsură ce continuau să 
meargă, descoperi case şi mai impresionante căţărate pe 
povîrnişul muntelui, cu drumuri care porneau din Le Brassus 
ajungînd pînă la ele, apoi orăşelul fu lăsat în urmă. 

— Îmi place cum arată locul, zise Trudy. Mă gîndesc că într-o zi 
poate voi reveni pe aici. 

— Şi eu, fu de acord Paula. 

Cu Le Brassus devenit o amintire, conduceau acum prin săl- 
băticie. Versantul muntelui se ridica abrupt, presărat ici şi colo cu 
brazi izolaţi. Luna strălucea jos în valea îngustă, răcoroasă şi 
singuratică, căldura luminilor oraşului fiind dată uitării. Cînd se 
aşteptă 
mai puţin, Paula văzu Lac de Joux ca într-o carte poştală, un lac 
mai mare decit îşi închipuise, cu un strat de gheaţă la mal. 
Cîteva minute mai tîrziu, maşinile se opriră, iar Berger veni în 
fugă spre ei, avertizîndu-le totodată pe Paula şi pe Trudy că 
drumul era alunecos şi puteau cu uşurinţă să cadă. 


316 


Paula înaintă cîțiva paşi. Cizmele ei aveau striaţii adinci pe 
talpă şi se prindeau bine de suprafaţa gheții. li mulţumi lui 
Berger pentru grija pe care le-o purta şi-l asigură că se vor 
descurca foarte bine. 

— Sînt sigur că veţi reuşi, zise el cu zîmbetul lui larg. V-am ur- 
mărit pe amîndouă mergînd şi v-am văzut că sînteţi foarte sigure 
pe voi. Eu am parcat lîngă porţile de intrare, într-o zonă în care 
maşina nu poate fi văzută. Veniţi cu mine să vă arăt Chăteau 
Rance! Domnul Tweed merge cu paşi mari, ca un sportiv. 

Tweed o luase înainte pe lîngă maşinile parcate, pentru a se 
alătura lui Marler, Butler, Nield şi Newman. Se aflau într-un punct 
unde zăpada înaltă de pe margini, care pînă acum blocase 
vederea, era mult mai mică. Beck, care ţinea la ochi un binoclu, 
i-l dădu lui Tweed. 

— la-l! E un binoclu de teren dintre cele mai performante — de 
la firma Zeiss din Germania. Excelent şi noaptea. 

Tweed ajustă uşor focarul, apoi studie nu numai castelul, ci şi 
îm- prejurimile. Astfel observă pe drumul care cobora de pe 
creasta muntelui, probabil cu cîteva sute de metri mai sus de 
castel, o stîncă uriaşă ieşită mult în afara versantului. Sub 
aceasta se vedea o gaură mare şi întunecată. Castelul se afla tot 
pe versantul muntelui, la o oarecare distanţă de stincă, pe 
drumul plin de cotituri, marcat de pietre mari, care ducea sus 
spre el şi care probabil pornea de la această intrare unde se 
aflau ei. li dădu binoclul Paulei. 

— II văd clar şi fără binoclu, zise Trudy care li se alăturase. E 
într-adevăr straniu. Are un turn uriaş în colţul din dreapta, cu o 
fereastră, iar în partea stingă, nimic care să restabilească 
echilibrul. Un edificiu gotic — mai bine zis pseudogotic. Il privi pe 
Berger. Sper că n-am fost prea dură. 

— Nu, deloc. Rise. Am ascultat cum îl descriai. Tabloul pictat 
de tine e perfect. Se poate spune aşa, nu? 

— E cam poetic spus, îl asigură Trudy. Mi se pare o clădire 
care-ţi dă fiori. 

— Şi mie, fu de acord Paula luînd binoclul de la ochi. 

— Ai observat că toate luminile sînt aprinse, i se adresă Beck 
Paulei. Adesea se poate vedea o licărire chiar şi în spatele 
obloanelor închise. La toate nivelurile — ceea ce e ciudat, dacă 
acolo locuieşte doar o singură persoană. Sau dacă e cineva 
înăuntru. 

— Unde e uşa principală de intrare? întrebă Nield. 


317 


— Imediat sub balconul acela urit de la etajul întîi, îi răspunse 
Berger. Nu ştiu ce intenţionaţi să faceţi. 

— Nici eu, pînă cînd nu vom ajunge acolo din spate, admise 
Newman. 

— Drumul de munte, pe care Beck îmi spune că-l veţi urma, va 
amortiza zgomotul motoarelor, comentă Berger. Trece printre 
nişte taluzuri strimte şi foarte înalte. 

— În spatele castelului se află o stîncă gigantică, remarcă 
Tweed. Sub ea e o peşteră? 

— Da, răspunse Berger. Una foarte adîncă, după cîte am auzit. 
Pe aici localnicii îi spun „Peştera Diavolului". N-am idee de ce... 

— Un lucru nu-mi place, zise Beck scanînd din nou muntele, şi 
e ceva pe care ar trebui să-l luaţi în consideraţie înainte de a 
urca cu maşinile pe drumul acela de munte: atît de multă zăpadă 
căzută recent — şi asta în afara sezonului — face să existe 
pericolul ava- 
lanşelor. Am un instrument în maşină care înregistrează 
temperatura de afară, aşa că am observat că aceasta a început 
să crească, ceea ce măreşte pericolul. 

— Uită-te în urma noastră, zise Paula. Nu mi-am dat seama că 
lacul e imediat dincolo, de partea cealaltă a drumului. Stratul de 
gheaţă care-l acoperă pare foarte gros. 

— Eu n-aş patina pe el, comentă Beck pe jumătate în glumă. 
Nu după ce m-am uitat la termometrul din maşină. Patinezi pe 
ea, gheaţa se rupe, şi tu cazi înăuntru, după care stratul de 
gheaţă se închide brusc la loc, deasupra ta. 

— Atunci n-am să patinez în noaptea aceasta, răspunse Trudy 
tot în glumă. 

— Castelul ăsta, interveni Newman, care-şi luase ochelarii de 
la ochi, este unul dintre cele mai sinistre aşa-zise castele pe care 
le-am văzut vreodată. E ceva în atmosfera de aici. 

— E biîntuit — ca într-un film de groază, remarcă Paula. 

— Inainte de a vă îngrozi în mod prostesc, li se adresă Tweed, 
cred că trebuie să începem să urcăm imediat pe drumul de 
munte. Se întoarse spre Berger şi-i strînse mîna. Vreau să te 
asigur de cît de recunoscători îţi sîntem, pentru că ne-ai adus 
pînă aici. 

— Nici o problemă! Berger dădu din miini apărindu-se: Vei 
putea să-mi mulţumeşti mai tîrziu, dacă vei avea timp, la 
întoarcerea în hotelul meu. N-ar trebui să spun, dar sînt un 
bucătar excelent. Veniţi înapoi să luaţi masa ca oaspeţi ai mei. 
Nu contează cît de tîrziu. 


318 


— Încă o dată, mulţumesc. Tweed îi privi pe Marler, Nield şi 
Butler care stăteau în grup. Sînteţi gata? 
— Am înregistrat tot, comentă Marler. 


CAPITOLUL 43 


La invitaţia lui Beck, Paula călători alături de el în maşină. Întti 
merseră înapoi o scurtă distanţă pe drumul pe care veniseră, 
după care o luară la stînga pe drumul de munte. Beck aprinsese 
faza lungă şi în curînd Paula îşi dădu seama de ce. 

Drumul de munte era numai atît de lat încît să poată 
Mercedes-ul să urce. De fiecare parte a lui, taluzurile încărcate 
de zăpadă erau înalte cum fuseseră aproape pe toată lungimea 
drumului de pînă atunci. Semăna cu o cărare făcută de iepuri, 
dar înclinată la un unghi de peste treizeci de grade. Nici o rază 
de lună nu pătrundea pînă pe drum. 

— Puțin cam dificil, dacă vom întîlni pe cineva care coboară, 
afirmă ea. 

— N-ai grijă. La această oră nu sînt şanse să întîlnim alte 
maşini. De asemenea, mai există o derivație pe un drum mai 
lung care ajunge la micul oraş Le Pont, de pe partea cealaltă a 
lacului. Tot traficul se desfăşoară de-a lungul malului. 

— Conduci foarte bine, dacă pot să spun aşa. E gheaţă sub 
zăpadă? 

— Cu cît urcăm mai sus, cu atît e mai multă gheaţă. De aceea 
nu conduc ca şi cum aş fi pe circuitul de la Le Mans. Privi din nou 
în oglinda retrovizoare. Sînt încîntat să văd că Marler e cel mai 
raţional. Un bărbat formidabil. Vorbeşte puţin, dar face mult. 

— Absolut adevărat. Cu marginile drumului atît de înalte, nu 
pot să văd castelul. 

— Dar nici cei care sînt în castel nu ne pot vedea sau auzi. 
Simt că Tweed a luat friiele în mînă — ce zici? 

— Chiar aşa. Şi ai dreptate. Vine un moment cînd Tweed nu 
mai poate fi oprit. Am ajuns în acel moment. 

Beck nu mai scoase nici un cuvînt cîteva minute, pe măsură ce 
panta creştea. Paula se gindea că era un miracol că maşina nu 
aluneca înapoi. Beck purta mănuşi de motociclist şi ea observă 
că ţinea volanul destul de lejer. Nu simţi nici un fel de tensiune 
emaniînd dinspre el. Tensiunea se afla în ea. Intotdeauna i se 
întîmpla aşa cînd se apropia pericolul. 


319 


— Sper că Tweed şi-a dat seama că, dacă cel pe care-l găseşte 
acolo nu e Goslar, se va afla într-o situaţie foarte dificilă. 
Locatarul poate să aducă acuzaţii grave împotriva lui. Legea 
elveţiană e foarte drastică. 

— Tweed a reuşit să se sustragă unor situaţii mult mai dificile, 
însă pe mine mă îngrijorează mult gîndul că acela pe care-l vom 
găsi să nu fie Goslar. Atunci înseamnă că ne-am jucat ultima 
carte. 

— Hai să sperăm deci că am tras cartea cea mare. 

Tot mai urcau incredibilul drum asemănător unui tunel. Paula 
continua să privească spre stînga, sperînd că va zări castelul. 

Era dezamăgită. Erau complet încorsetaţi între taluzurile 
înalte. Avea impresia că stratul de zăpadă devenise şi mai gros. 
Probabil că Beck îi citise gîndurile. 

— Sînt foarte îngrijorat, zise el. Aş putea să-ţi cer o favoare? 

— Desigur. 

— Ştiu că ai mare influenţă asupra lui Tweed. Căderile de 
zăpadă care au avut loc recent au fost mult mai abundente decit 
am crezut. Ai putea să încerci să-l convingi pe Tweed să 
abandoneze această tentativă? Să-l faci să se întoarcă la hotelul 
Blanc din Le Brassus. 

— Mai curînd ai putea să te iei la ceartă cu Statuia Libertăţii. 
Nu mi-am închipuit că vei sugera să ne retragem. 

— Acesta e cel mai bun sfat al meu. Am putea să rămînem 
peste noapte la hotelul Blanc. S-ar putea să avem condiţii mai 
favorabile miine dimineaţă. 

— Uiţi că un avion particular cu reacţie aşteaptă pe Cointrin. 
Dimineaţă s-ar putea cu uşurinţă să-şi ia zborul, împreună cu 
încărcătura lui diabolică. Chiar tu ai spus că ar fi un serviciu adus 
Elveţiei dacă îl descoperim pe Goslar la timp. 

— O, draga mea, chicoti Beck. Eşti mai îndirjită decît Tweed. 
Pot să-mi dau seama de ce se bazează el atît de mult pe tine. Să 
mergem spre necunoscut... 

Cîteva minute mai tîrziu, drumul făcu o cotitură spre stînga şi 
deveni mai puţin adînc. Totuşi, se mai afla încă îngropat sub 
marginile înalte, dar era mult mai lat. Beck scoase un oftat, 
privind-o pe Paula. 

— Am reuşit. Acum mergem pe creasta muntelui. Restul 
echipei voastre este foarte aproa-pe, în spatele nostru. Aşa că nu 
ştiu ce anume ar trebui să strigăm. 

— Aleluia! Am să-mi aduc aminte multă vreme drumul acesta. 


320 


— Numai dacă nu vei avea alte evenimente pe care va trebui 
să ţi le aminteşti. 

— Nu renunti deloc, nu-i aşa? Nu-i spun nimic lui Tweed. Puțin 
mai departe, pe o mică porţiune, drumul deveni şi mai lat. 

Apoi se făcu o cărare la dreapta şi, cînd Beck intră pe ea şi 
merse pînă la capăt, oprindu-se acolo, Paula ştiu că ajunseseră în 
parcare. 

— Totul poate lua o altă întorsătură, zise Beck zimbindu-i în- 
curajator. 

Ea cobori, păşind cu grijă. Sosiră şi celelalte maşini şi în cîteva 
clipe ocupanţii lor se aflau toţi grămadă. Butler îşi căra trusa cu 
scule în mîna stîngă, iar Walther-ul îi era vîrit sub cordonul cu 
care îşi strînsese pardesiul. Pe faţa lui se citea hotărîrea unui om 
gata să înhaţe trei asasini deodată. Nield se purta ca de obicei, 
afişind o expresie aproape nepăsătoare. Tweed îşi pusese pe cap 
o căciulă rusească, pe care o împrumutase de la recepţionerul 
hotelului Richemond. Paula se gîndi că arăta ca un preşedinte de 
la cîrma Rusiei. 

— Mulţumesc, Arthur, zise Tweed. Unde ne vom întîlni, după 
ce treaba asta va fi terminată? 

— Am să aştept în maşină pe drumul de pe malul lacului - la o 
oarecare distanţă de porţile de intrare. Ai mobilul la tine? Bine. Şi 
eu îl am pe al meu. Dacă daţi de necaz — şi găsiţi acolo alt 
locatar — poţi să mă suni imediat. Am încropit o poveste care să 
justifice acţiunea. Am aflat că teroriştii care au aruncat în aer 
garajul acela subteran se ascund în acest castel. E cel mai bun 
subterfugiu la care am putut să mă gindesc. 

— Nu cred că va fi necesar, dar mulţumesc totuşi. Cum putem 
să pătrundem la parterul castelului? 

— Urmaţi-mă! 

Merse cu paşi mari pe drumul care pornea din parcare, apoi se 
opri şi, cînd îl ajunseră şi ei, le arătă o poartă ţărănească veche, 
care bara o deschizătură din taluz. Poarta avea un aspect ciudat. 
Cadrul ei era acoperit cu gheaţă. Semăna mai mult cu un arc de 
triumf dintr-un film inspirat de povestirile fraţilor Grimm. 

Butler luă un instrument din geanta lui de scule şi încercă să-l 
introducă în lacătul acoperit de gheaţă. Lacătul se desfăcu şi 
căzu. întinse o mînă înmănuşată şi apucă partea de sus a porţii. 
Aceasta se desprinse cu totul şi căzu la pămînt, parcă ar fi fost 
un grătar aşternut în zăpadă, îngropat aproape în totalitate în 
aceasta Şi gata să nu mai 
poată fi zărit. 

321 


— Atenţie, îi puse în gardă Beck, zăpada e mai afînată decit 
am crezut. 

Tweed făcu un pas mare, aproape trecînd peste poarta pe 
jumătate îngropată în zăpadă. Cînd ceilalţi îl ajunseră, rămase 
nemişcat. Departe jos, se vedea castelul, cu turnul cel mare şi 
pătrat aflat acum în stînga, aşa cum era privit din spate. Spre 
munte n-avea ferestre. 
Clădirea masivă de piatră era plină de zăpadă şi peste obloanele 
închise ale ferestrelor atîrnau perdele de ţurţuri de gheaţă, ca 
nişte zăbrele făcute din pumnale. Văzut din vîrful muntelui şi 
luminat de lună, arăta ca un castel de cristal. 

— Hai să mergem acolo, zise Tweed deschizînd drumul. 

Era încîntat că Beck îi avertizase să-şi bage partea de jos a 
pantalonilor în cizme. Picioa-rele i se înfundau în zăpadă cam 
treizeci de centimetri. Alături de el, înaintînd cu greu, Paula 
părea că se descurcă totuşi mai bine, probabil pentru că era mai 
uşoară. 

Nu se simţea nici o adiere de vînt, lucru pentru care Tweed era 
recunoscător, fiindcă la această altitudine un vînt siberian le-ar fi 
tăiat feţele. Se uită în stînga, apoi în dreapta. Echipa lui era răs- 
pîndită, în felul acesta devenind nişte ţinte mult mai greu de 
atins. Îl văzu şi pe Beck stînd pe drum şi făcîndu-le semne cu 
mîna, după care dispăru. În curînd trebuia să se urce în maşină şi 
să se întoarcă pe cărarea croită de iepuri pe care veniseră, dar 
nu auzi zgomotul motorului. Işi dădu seama că tot aşa se 
apropiaseră şi ei, în linişte. 

— Paula, zise el încet. Vreau să te uiţi puţin la această stîncă. 
înaintaseră surprinzător de repede, cînd Paula se opri mai jos de 
uriaşa lespede care atîrna deasupra lor. Tweed i se alătură 
privind în sus. 

— Arată ca şi cum ar fi aici de la începutul lumii, comentă el. 


— Şi grota pare enormă — iar zăpada n-a pătruns înăuntru. 
Mai avem puţin timp? Mi-ar plăcea să intru. 
— Vin cu tine! 


Alături de ei sosiră Newman şi Trudy, care studiară marea 
grotă, pe cît de lată, pe atît de adîncă. Tweed aprinse o lanternă 
şi o în- dreptă spre pămînt, unde descoperi că pardoseala de 
piatră era netedă, deci se putea merge uşor pe ea. Avansară mai 
mulţi metri, înainte de a îndrepta fasciculul de lumină în sus. 
Peştera era uriaşă, iar tavanul — la aproximativ zece metri 
deasupra lor. 


322 


— Ar putea să găzduiască o întreagă armată, zise Trudy cu 
uimire. Şi nu există nici un indiciu că am putea să-i dăm de 
capăt. 

— Am văzut ceea ce am vrut, anunţă Tweed. Trebuie să 
continuăm să mergem spre castel. 

Cizmele lui înalte pînă la genunchi, la fel ca acelea purtate de 
ceilalţi, făceau ca zăpada să nu-i intre în ele, în timp ce înaintau 
cu gre- utate, din ce în ce mai aproape de clădirea care se vedea 
mai jos. Observă că Butler era acum în frunte, înaintînd repede, 
uşor aplecat în faţă. „Arată ca un vînător, gîndi Tweed — de fapt 
se pare că e exact ceea ce sîntem toţi." Era gata să-i atenţioneze 
că, atunci cînd vor ajunge, să rămînă aproape de zidurile uriaşei 
matahale, cînd descoperi că ei chiar asta făceau. Ferestrele de la 
parter, cu obloanele închise, se aflau la o înălţime de un stat de 
om şi acum puteau vedea clar lumina dinăuntru pătrunzînd prin 
crăpături. 

— Linişte ca într-un mormiînt, şopti Trudy. 

— Putem să ne facem treaba şi fără astfel de comparații, mul- 
tumesc, răspunse Paula. 

— la uitaţi-vă în sus, zise Tweed. Locul ăsta a fost proiectat de 
un arhitect dement. 

îşi îndreptară privirile într-acolo şi văzură la ce se referea. La 
inter- vale regulate, sus de tot, ieşeau în afară gargoi sub formă 
de vulturi fioroşi, gata să se repeadă asupra prăzii. Erau acoperiţi 
cu mantii de gheaţă. 

— Cred că a fost acelaşi tip care a proiectat şi castelul regelui 
Ludwig din Bavaria, observă Trudy. 

— Fiţi atenţi cum mergeţi! îi avertiză Tweed. Faceţi cît mai 
puţin zgomot posibil! 

Problema era că, pentru a rămîne nevăzuţi, erau nevoiţi să se 
li- pească de zid, dar terenul de dedesubt era acoperit de 
zăpadă, care scîrţiia cînd puneai piciorul pe ea. Ajunseră la un 
colţ. Tweed le dădu de înţeles că trebuiau să păstreze liniştea, 
punîndu-şi degetul pe buze, apoi arătînd în sus. Pentru prima 
oară, Paula, concentrată asupra mersului, realiză că se aflau 
chiar sub turnul uriaş care se ridica deasupra lor. Se strimbă şi se 
depărtă puţin de zid, păşind în zăpada moale. Tweed şi Trudy o 
urmară. 

In timp ce treceau după colţ, uitîndu-se adesea în sus, îi 
văzură în capătul îndepărtat al peretelui pe Butler, Newman şi 
Marler, apoi Butler reveni spre ei, pentru a li se alătura. In loc de 
a se mai uita în pămînt, Paula ridică privirea şi i se opri brusc 

323 


respiraţia. Peisajul care se desfăşura mai jos de castel era 
hipnotizant. 

La poalele înaltului versant abrupt şi dincolo de drumul care 
ducea la Le Brassus, lacul se întindea departe spre est, cît vedeai 
cu ochii. Era ca şi cum ai privi într-o oglindă uriaşă, aşternută pe 
jos şi spartă pe margini, acolo unde stratul de gheaţă înconjura 
malul. In lumina lunii, apa era perfect liniştită, de parcă nu s-ar fi 
mişcat niciodată. „Aş vrea să am un aparat de fotografiat", 
reflectă Paula preţ de o secundă, apoi alungă acest gînd, 
aducîndu-şi aminte unde se aflau şi cu ce ar putea să se 
confrunte foarte curînd. 

Ajungînd la colţ, se uitară în jur şi astfel descoperiră un şir 
impre- sionant de trepte care urcau spre intrarea principală. 
Butler se afla în virful lor, studiind o uşă uriaşă ţintuită în fier. 
Cînd Tweed ajunse la el, scoase din buzunar o legătură de chei 
pe care I-O dăduse Butler. 
O alese pe cea mai mare, dar Butler întinse mîna şi-l trase înapoi. 

— Să ştii că aveam intenţia să aştept pînă cînd verifici tu, îl 
asigură Tweed. 

— Aşa şi trebuie. 

— Crezi că ar putea să fie şi aici bombe? 

— Nu. Nu cred, dar s-ar putea să existe un sistem de alarmă. 
Am nevoie de puţin ajutor pentru a-l neutraliza. Bob, i se adresă 
lui Newman, tu eşti mai înalt decît mine, dar mai întîi, uită-te ce 
fac eu! 

Butler ţinea în mîna dreaptă un tub mare foarte asemănător 
unui tub de pastă de dinţi. Se uită sus, mişcînd încet capul şi 
cercetînd cu privirea tot canatul uşii uriaşe. 

— Există o sîrmă cenuşie, aproape de culoarea pietrei, pusă în 
jurul cadrului uşii şi deasupra, şopti Trudy. 

— Doamnă, ai o vedere foarte bună, îi zise Butler. Acum 
trebuie să întrerup — să neutralizez circuitele electrice. Bob, 
uită-te atent La mine! 

Ţinea tubul aproape de una dintre balamalele de jos, arătînd 
cu cealaltă mînă contactul cu sîrma, apoi apăsă pe tub, iar din 
acesta ţişni o pastă cafenie pe care o întinse chiar pe locul 
contactului, dar fără a permite tubului să-l atingă. Repetă 
operaţia la balamaua de la mijloc, apoi îşi îndreptă atenţia spre 
contactul făcut cu broasca nouă de 
metal, după care înşurubă capacul tubului şi i-l dădu lui Newman. 


324 


— Adică vrei să mă ocup de balamaua de sus şi de contactul 
din centrul sîrmei care se vede în partea de sus a uşii, sublinie 
Newman. 

— Exact, prietene, dar nu permite ca tubul să atingă vreun 
circuit. Acum, hai să spunem cu toţii o rugăciune, glumi el, 
afişînd un zîmbet rece. 

— Te-am văzut făcînd asta şi înainte, îţi aminteşti? îl repezi 
Newman. 

— Doar atit, nu fi prea încrezător! îi replică Butler. 

Nimeni nu mai scoase o vorbă, în timp ce Newman se ocupa 
de circuitele rămase intacte, apoi îi înapoie tubul lui Butler. 

— Ai vreo reclamaţie, Harry? 

— N-a fost rău deloc pentru un începător. 

— Aşadar, acum pot să încerc cheile? întrebă Tweed. 

— In timp ce noi ne vom ruga din nou, zise Butler cu acelaşi 
zimbet rece pe figură. 

— Inainte de a descuia uşa, vreau să clarific ceva, li se adresă 
Tweed. Eu intru primul, iar voi toţi rămiîneţi afară, de ambele 
părţi ale uşii. 

„Aşa că, dacă cineva aşteaptă înăuntru cu un pistol, tu vei fi 
primul doborit, se gîndi Paula încruntîndu-se. Ce minunat e să fii 
şef!" 

El introduse cu grijă în yală cheia cea mai mare, ţinînd-o drept 
şi pipăind cu ea orice piedică simţea, pentru a evita vreun unghi 
greşit. Aceasta îi amintea lui Newman de cum îl privise odată pe 
un ofiţer din Brigada de genişti dezamorsînd un obiect suspect. 
Spera ca asemănarea să n-aibă nici o relevanţă. 

Tweed avu aceeaşi grijă cînd ajunse să învîrtă cheia. Trebuia 
să se asigure că dinţii cheii intraseră exact în locurile 
corespunzătoare. Broasca se descuie cu un pocnet uşor, care 
Paulei i se păru ca explozia unei bombe. 

Tweed apucă buşonul şi-l răsuci uşor. Se opri, apoi încet 
începu să împingă canatul uşii masive de lemn, depărtînd-o de 
el. In orice clipă, anticipă el, ar putea să se producă un zgomot — 
toţi aşteptau ca uşa veche să trosnească, dar aceasta se depărta 
încet, rămînînd sub controlul lui. Astfel, îşi dădu seama că 
balamalele au fost bine unse. Impinse din ce în ce mai mult, şi 
lumina din interior i se revărsă pe figură. Castelul era deschis în 
faţa lor. 

— Eu rămîn afară, şopti Butler. 

— Unde te duci? îl întrebă Paula. 

— Să cercetez împrejurimile acestei Case Pustii. 


325 


CAPITOLUL 44 


— Seamănă cu Chăteau de l'Air, rosti Paula cu glas scăzut. 

Dar nu era la fel. Marele hol pustiu care se întindea în faţa lor 
era mult mai larg şi nu avea podeaua din scînduri de lemn. Aici 
holul era luminat de aplicele de pe pereţi şi era pardosit cu dale 
de piatră brută. „Seamănă mai mult cu o închisoare", gîndi 
Tweed. A 

Nu se supuseseră ordinului său. În momentul în care uşa se 
deschise, Newman şi Nield, după cum hotăriseră dinainte, 
trecură în faţa ui, aşezindu-se fiecare lipit de pereţii de piatră 
dinăuntru, de-o parte i de alta a uşii, cu revolverele în mînă. De 
asemenea, Trudy şi Paula ntrară înaintea lui Tweed, amîndouă 
înarmate. 

— Ai lui Goslar au făcut iar curăţenie, observă Paula. E gata de 
plecare. 

— Dacă n-a plecat deja, gîndi Tweed cu glas tare. 

Marler intră în hol, cu puşca Armalite gata de a intra imediat în 
acţiune. Dintr-o aruncătură de ochi îşi dădu seama de situaţie. 
Uşile tuturor camerelor de lîngă hol erau larg deschise, iar 
luminile aprinse peste tot. Marler traversă în fugă holul, cu 
cizmele cu talpă de cauciuc nefăcînd nici un zgomot pe dalele de 
piatră. Se uită rapid în fiecare 
cameră, trecînd de la una la alta, apoi se întoarse spre locul unde 
se afla Tweed. 

— Absolut nimic. Nimeni. Peste tot curat. 

Tweed, cu Walther-ul în mînă, se îndreptă repede spre un colţ 
mai întunecat, un colţ unde lumina nu prea ajungea. Se uită în 
sus spre o scară în spirală, cu trepte de piatră, care ducea la 
etajul superior. Aici nu mai exista o scară somptuoasă ca dincolo. 
incepu să urce treptele, cu mîna dreaptă ţinînd revolverul şi cu 
stînga alunecîndu-i pe 
balustrada de piatră. Ceilalţi îl urmau, necăjiţi că nu observaseră 
mai devreme această cale şi astfel Tweed era acum în frunte. 

La etajul întîi, se afla o galerie îngustă. Uşile spre diversele 
camere erau tot deschise şi luminile - aprinse. Tweed se opri 


326 


ascultînd. Apoi urcă al doilea rînd de scări în spirală. Paula 
încercase la un moment dat să treacă înainte, dar n-avusese loc 
din cauza lui Tweed, care-i bloca înaintarea. 

Aceeaşi poveste şi la etajul al doilea. Şi mai multe uşi 
deschise, şi mai multă lumină în camerele goale. Tweed se opri 
un moment, ascultind. Nici nu-şi dădu osteneala să cerceteze 
încăperile. Nield însă, care venea în urma lui, le verifică pe toate, 
pentru a evita un atac din spate. N 

Tweed realiză înainte de Paula — Inainte de oricare dintre ei - 
că se aflau în turnul uriaş din colțul clădirii. Ajungînd la al treilea 
etaj, se opri. Paula trase uşor de paltonul lui îmblănit, dar el n-o 
simţi. Ea trase din nou şi-i vorbi în şoaptă: 

— Unde mergem? Nield studiază toate camerele. 

— Nu va găsi nimic, decît spaţii goale. Urcăm sus în turn. Şşşt! 

— E cineva pe aici. E aşa de cald! încălzirea funcţionează. 

— E plăcut, nu-i aşa? 

La etajul al patrulea rămase din nou nemişcat şi îi făcu semn 
lui Newman să i se alăture, apoi îşi apropie gura de urechea lui. 

— ţi ordon să rămii aici. Să nu dai voie nimănui să urce pe 
scara asta pînă nu ajung eu la etajul cinci. Repet, e un ordin. 

în ciuda căldurii, Paula simţea cum o treceau fiori de gheaţă. 
Tonul dur al lui Tweed o făcu să-şi dea seama că erau foarte 
aproape de punctul culminant şi terifiant al tuturor peregrinărilor 
lor. Existau trei uşi deschise — mai puţine decit la nivelurile 
inferioare. Tweed intră în prima cameră. Paula, urmîndu-l, îşi 
reţinu un suspin de surpriză. 

încăperea, mare şi spațioasă, era plăcut mobilată: pe podea, 
de la un perete la altul, un covor, canapele şi fotolii erau 
răspîndite peste tot. Un mare birou vechi se afla lîngă un perete, 
cu toate sertarele trase afară şi goale, apoi un scaun pivotant din 
piele scumpă în faţa lui. Pereţii erau decoraţi cu rame aurite, dar 
tablourile fuseseră scoase. 

Ceea ce îi atrase în mod deosebit atenţia fu o sobă imensă 
aşezată în mijlocul camerei, cu diametrul de vreo doi metri şi 
jumătate. Uriaşa sobă rotundă se prelungea în sus, dispărînd 
într-o gaură din tavan. „Nebunul de arhitect a fost inteligent", 
gîndi ea. Probabil că soba se prelungea în interiorul camerei de 
deasupra lor. Arhitectul a creat o sobă imensă şi înaltă, care 
încălzea camerele de la mai multe niveluri. Chiar şi de la această 
distanţă, putea să simtă fierbinţeala îngrozitoare pe care o 
degaja. Un televizor era deschis, dar sonorul era dat la minimum. 
Mirosi aerul din jur şi se  încruntă. Mirosea a 


327 


petrol, apoi văzu un şir de bidoane aliniate în spatele unei 
canapele, departe de sobă. N 

Tweed ieşise din cameră. Îl găsi în încăperea următoare, 
mobilată ca un dormitor. Un pat uriaş cu baldachin se afla lîngă 
un perete. Pe podea era un morman de foi de hîrtie mototolite şi 
tipărituri. Patul nu avea aşternuturi. 

Tweed deschisese sertarele unei măsuţe de lîngă pat. Dintr- 
unul scoase un carneţel legat în piele. Răsfoi încet paginile. În 
partea de sus a fiecăreia era o indicație — Etapa întii, Etapa a 
doua etc. In josul paginii erau grupuri de formule, scrise cu o 
grafică înclinată. l-I dădu Paulei. 

— Ce să facem cu ăsta? 

— Nimic, răspunse ea după ce-l frunzări şi i-l înapoie. 

— Scrisul e al lui Goslar. 

— Ai văzut bidoanele? 

— Da. Goslar e încă aici. Sus. 

Pe o măsuţă de cafea Paula observă un obiect mic, sub forma 
unui glonţ. Arăta ca tubul unui ruj. Tweed ieşise şi pătrunsese în 
cea de a treia cameră, aşa că îl urmă repede. Newman continua 
să stea de gardă la picioarele porțiunii aceleia de scară, unde 
fusese lăsat. Işi ţinea mîna ţintită în sus — iar mai jos, înghesuiți, 
se aflau Trudy, Nield 
şi Marler. Intră şi Paula în cea de a treia încăpere. Era ocupată de 
o cadă de baie masivă din marmură, cu robinete aurii. Intr-un 
colţ, după o perdea de duş dată la o parte, se afla duşul, iar 
dincolo de o uşă cu geam transparent, un closet. Se grăbi să 
ajungă înapoi în galerie, pentru a i se alătura lui Tweed. 

El era deja pe scară, urcînd încet treptele de piatră spre etajul 
de deasupra - al cincilea. In mîna dreaptă ţinea Walther-ul, iar 
stînga se afla pe balustrada de piatră, care-i dădea stabilitate în 
ascensiunea atît de dificilă. Newman se dădu la o parte pentru a 
o lăsa să-l urmeze pe Tweed. Trudy venea în urma ei, apoi, 
ceilalţi. Tweed se opri în faţa unei uşi masive. 

Uşa ţintuită avea drept clanţă un mîner mare şi rotund. Tweed 
îl apucă cu o grijă infinită şi-l răsuci centimentru cu centimetru. 
Spera ca şi aici balamalele să fie tot atît de bine unse ca acelea 
de la uşa principală, prin care intraseră în hol. Paula privi într-o 
parte şi aproape că o luă ameţeala. Prin mijlocul spiralei scării 
putea să l vadă pînă jos, 
pînă la podeaua holului. Işi luă privirea de acolo. 

Tweed simţi că mînerul se oprise din răsucire. Impinse uşor. 
Nici un zgomot. Deschise uşa larg, apoi, aşa cum intenţionase, 


328 


păşi în camera din vîrful turnului. Ceilalţi îl urmară, înghesuiți 
unul într-altul. Cu spatele la ei se afla o siluetă în halat alb. 
Aceasta se întoarse încet şi Tweed o privi direct în faţă. 


CAPITOLUL 45 


Alan „Chance“ Burgoyne se holba la Tweed. Expresia lui era 
total diferită de celelalte expresii ale lui Burgoyne pe care Tweed 
le văzuse pînă atunci. Ochii îi erau îngustaţi, iar privirea era grea 
ca izbitura unui glonţ. În mîna dreaptă ţinea un revolver Magnum 
îndreptat spre Paula şi Trudy. Cînd vorbi, vocea îi era şi ea altfel, 
o voce calmă şi amenin-ţătoare, cu o urmă de accent străin. Și 
gura îi era diferită — cu buzele strînse, haină, brutală. 
Tweed îşi aminti de un film vechi pe care-l văzuse odată la 
televizor — Dr. Jekyll şi Mr. Hyde. Transformarea lui Burgoyne era 
de-a dreptul înfiorătoare. 

— Nimeni nu mişcă un deget! Aveţi două secunde pentru a 
arunca armele. După care împuşc mai întîi femeile, apoi vă arunc 
pe toţi în aer. A fost o nebunie să intraţi cu toţii grămadă. 

Imediat Tweed dădu drumul Walther-ului din mînă. Auzi şi 
celelalte arme căzînd pe pardoseala de piatră, apoi un sunet mai 
puternic, care ştiu că provine de la puşca Armalite a lui Marler. 
Mai încercă să facă doi paşi înainte, spre interiorul camerei. 

— Destul! ordonă Burgoyne cu aceeaşi voce calmă, complet 
diferită de felul lui de a vorbi folosit de el pînă atunci — ca al 
unui militar din armata britanică. Dacă încearcă vreunul ceva 
isteţ, femeile vor cădea primele. 

— Văd că în curînd vei fi gata să pleci la aeroport, remarcă 
Tweed. 

Se uita la masa aflată la o oarecare distanţă în spatele lui 
Burgoyne, care, la rîndul lui, era cam la doi metri de marginea 
cup- torului. Pe masă se afla o ladă mare din şipci de plastic, 
asemănătoare celor pe care le folosesc lăptarii pentru a căra 
sticlele de __ lapte de pe 
cărucioarele lor electrice. In interior, lada era despărțită în 
compartimente. O canistră cu capac se afla într-una dintre cele 
trei despărţituri ale lăzii. Un conteiner de polistiren puţin mai 
mare era aşezat lîngă ladă. Tweed îşi dădu seama că acesta va fi 
un fel de pro-tecţie pentru lada care va fi plasată în el. 

— Aeroportul după, scrişni Burgoyne aspru. 


329 


— Unde ai un avion cu reacţie de cursă lungă Grumman 
Gulfstream, care te aşteaptă gata pentru decolare. E drum lung 
pînă în capitala statului fundamentalistului Aii. 

— Intotdeauna te-am considerat cel mai periculos duşman al 
meu, Tweed. 

— Motiv pentru care ai avut ideea strălucită de a te alătura 
echipei mele, în calitate de fost ofiţer englez. Mi-am tot pus 
întrebări în privinţa ta încă de la început, dar nu eram sigur. 

— Toţi! miîrîi Burgoyne. Puneţi-vă imediat mîinile pe cap! în 
două secunde! 

Tweed îşi împreună mîinile pe cap. Toţi ceilalţi îi urmară 
exemplul. Paula privea înlemnită în ochii lui Burgoyne. 
Neliniştită, dar fascinată, simţea puterea care emana din acest 
om rău. O mira capacitatea lui de a planifica totul în mod 
meticulos, flerul lui de a sesiza dinainte orice variantă posibilă. 
„Cum se face că nu l-am suspectat niciodată?" se 
întreba în sinea ei. 

— Spui că te-ai tot întrebat în privinţa mea de la început, i se 
adresă Burgoyne lui Tweed, a cărui remarcă îl intrigase. De ce 
te-ai întrebat atit? 

— Toujours 1' audacite, răspunse Tweed, maxima ta favorită. 
Cînd ţi-am repetat-o în Park Crescent, ai ezitat, apoi în mod 
corect i-ai atribuit-o lui Napoleon. Pauza aceasta făcută de tine, 
Burgoyne — am avut chiar atunci o umbră de îndoială în sinea 
mea. Din cauza ezitării aceleia, apoi a fost incidentul de la La 
Defense — cînd ne-ai atenţionat în legătură cu sîrma care se afla 
în jurul uşii de la intrarea în clădire. Ne-ai spus despre sîrmă cu o 
secundă înainte ca Butler să ne anunţe existenţa ei. Eu însă n- 
am putut s-o văd — şi mă aflam chiar în spatele tău. Butler are o 
vedere excepţională, dar tu a; ştiut că se afla acolo. Făcea parte 
din exerciţiul tău de a cîştiga încrederea noastră — pentru ca noi 
să căpătăm o încredere deplină în tine. Incă o dată, mi-am pus 
întrebări, dar tot nu puteam fi sigur. 

— Aşa că, domnule Tweed, n-ai vrea să mai enumeri şi alte 
aşa-numite greşeli pe care le-am făcut? 

Paula începuse să se uite ca din întîmplare de jur împrejurul 
laboratorului. Sesiză reţea-ua de tuburi de sticlă şi retortele, 
dîndu-şi seama că acesta era modul în care Burgoyne îşi 
fabricase lichidul ucigaş, adunat acum în cele trei canistre. Ştiu 
că avea dreptate cînd 
văzu tot sistemul terminîndu-se cu un tub vertical cu capătul 
astupat, care era suspen-dat cam la treizeci de centimetri 


330 


deasupra mesei unde se aflau canistrele, apoi deveni conştientă 
că Tweed continua să-l ţină pe Burgoyne de vorbă, încercînd să 
cîştige timp. De ce? Işi aruncă privirea în jurul pereţilor care 
înconjurau cuptorul circular şi brusc zări ceva. Imediat întoarse 
privirea, înainte ca Burgoyne să observe. Văzuse încă o uşă grea 
pe zidul din spatele lui Burgoyne. Ceea ce o surprinse era faptul 
că vedea miînerul uşii răsucindu-se încet, din exterior. De ce mai 
exista o uşă în perete? Apoi îşi aminti. Cînd se apropiaseră de 
castel, fusese atit de tensionată încît conştientizase ceva doar 
preţ de cîteva secunde, apoi uitase totul. Scara de incendiu cu 
trepte din metal care-şi croia drum pe turn în sus! 

— Da, au mai fost şi alte incidente care mi-au stîrnit 
suspiciunea, explică Tweed susţi-nînd privirea lui Burgoyne. 
Paula îşi dădu seama că şi Tweed zărise răsucirea înceată a 
mînerului. Ai mers întotdeauna cu maşina înaintea noastră, 
spunînd că ne vei anunţa în 
legătură cu cei care ne pîndesc, dar atenţionarea ta a venit o 
dată cu ceata aceea de arabi care au apărut din ceaţă. Fără 
îndoială, ai sperat să fie suficient de tîrziu, dar organizator 
extraordinar cum eşti, ţi-ai asigurat o acoperire, în caz că totuşi 
supravieţuiam. Au mai fost şi alte greşeli. 

Paula îşi înfipse unghiile în palmă, pentru a atenua tensiunea 
care creştea în ea. Riscă şi aruncă o nouă privire spre uşă şi o 
văzu cum se deschidea foarte încet, împinsă din afară. „Să nu 
scîrţii!" înălţă ea o rugă. 

— O altă mişcare pe care am găsit-o suspectă, continuă 
Tweed, a fost la Talloires, cînd i-ai grăbit pe membrii echipei 
mele să-şi găsească adăpost în crîngul de brazi. Aceasta pentru a 
te proteja pe tine. Ştiai că acea cabană de care se apropia 
Arbuthnot va sări în aer în mii de bucăţi. M-am întrebat din nou. 
Şi apoi a mai fost ceva. 

— Erai periculos în duelul nostru din timpul Războiului Rece, şi 
văd că nu ţi-ai pierdut îndemînarea. Păcat că nu vei supravieţui 
acestei nopţi. Spui că a mai fost ceva. Ce anume? învăţ multe de 
la tine, domnule Tweed. intr-un fel cred că poate ai fi putut 
cîştiga, dar... 

Burgoyne nu-şi mai termină fraza. Uşa era acum pe jumătate 
deschisă. Butler alunecă prin deschizătură, analizind rapid 
situaţia. Imediat îşi aduse aminte de ceea ce se întîm-plase La 
Annecy cînd îl urmărise pe Blond de-a lungul podului şi văzu cum 
se ocupase el de Pete Nield, trăgîndu-i un cap în piept. 


331 


Burgoyne prinse însă mişcarea din spate cu coada ochiului. Şi 

se întoarse, gata să tragă cu Magnum-ul, cînd Butler lovi. După 
ce se ghemuise, Butler ţişni ca un obuz tras dintr-un tun. Capul 
lui rotund izbi pieptul lui Burgoyne cu o forţă uriaşă, aruncîndu-l 
înapoi. 
Acesta îşi pierdu echilibrul, scăpă revolverul din mînă şi ajunse 
cu spatele pe marginea lată a cuptorului. Bătu aerul cu braţele, 
cînd partea de jos a trupului lui alunecă şi ea în deschizătură. 
Mîinile puternice se agăţară cu disperare de margine, pe cînd cea 
mai mare 
parte a trupului nu se mai vedea, atîrnînd acum în interiorul 
cuptorului. Era suspendat, stînd acolo datorită miinilor încleştate 
pe margine şi avînd numai capul la vedere. 

— Ajutor! ţipă el. 

Tweed făcu repede un pas înainte. Luă de pe masă un dosar 
din piele verde, se uită înăuntru şi văzu coli de hîrtie acoperite cu 
formule, îl flutură, privind în jos spre faţa oripilată a lui Burgoyne. 

— Inainte de a ne gîndi să te salvăm, am unele întrebări de 
pus. Vei răspunde la ele corect — şi eu îmi voi da seama dacă e 
adevărul — sau te vei prăvăli în focul iadului. 

— Acolo se află o sută de miliarde de lire sterline. Da, miliarde. 
Acest preţ îl dă Aii pe armă. Am putea să le împărţim... 

— Fii amabil şi taci din gură! 

Paula observă că pe mîinile lui Burgoyne începuseră să apară 
băşici. Marginea cuptorului de care se agăţase era, cu siguranţă, 
foarte fierbinte. Cît mai putea să reziste? 

— Dosarul acesta verde, zise Tweed, conţine formule. Ce 
reprezintă ele? 

— Modul de fabricare a armei. Am putea să împărţim... 

— Există fotocopii? 

— Nu, ţipă Burgoyne. Doar că... 

— Dar ce e cu broaştele țestoase? Aveai nevoie de ceva din 
ele pentru a produce lichidul? 

— Da. Ingredientul-cheie. Le-am dat sedative pentru a le 
ucide. Apoi cu o seringă am extras elementul vital. Galapagos... 

— Ştiu de unde vin. Ai furat cel puţin două. Unde sînt? 

— Pe prima am făcut-o praf şi am aruncat-o aici înăuntru. Doar 
două. j 

Paula văzu pentru prima oară la ce se referea Tweed. In 
interiorul unui enorm container de plastic aflat pe o masă mai 
joasă se vedeau rămăşiţele unei broaşte țestoase, care avusese 
probabil o lun- gime de aproximativ un metru şi jumătate. O 


332 


parte din carapacea ei fusese desprinsă, expunind vederii 
interiorul. 

— Unde sînt celelalte canistre conținînd arma? 

— Sînt numai trei. În lada de plastic. Ucide şaptezeci şi cinci 
de milioane de oameni. Aii plăteşte trei sute... 

— De miliarde de lire sterline, îl repezi Tweed. Am mai vorbit 
despre asta. De ce altceva mai e nevoie pentru a produce arma? 

Paula îşi apropie foarte mult gura de urechea lui Tweed. Modul 
în care-i vorbi trăda nerăbdarea. 

— Nu cred că mai rezistă multă vreme agăţat. 

— Ai totul, susţinu Burgoyne. Vom împărţi banii. Picioarele 
mele ard. Trage-mă afară! Te rog! Repede! Re... 

Nu mai termină ultimul cuvint. Miinile i se desprinseră din 
încleştarea de pe margine. Şi căzu în cuptor, dispărînd. Se auzi 
un urlet teribil. Groază. Agonie. Care fu brusc întrerupt. Tweed 
privi peste marginea cuptorului şi văzu doar un infern de flăcări 
şi nişte miini roşii ridicîndu-se spre el. Îşi îndreptă spatele. 

— S-a sfîrşit. Imi imaginez că n-a mai rămas nimic din el. 
Există pe lume oameni care trebuie eliminaţi. Ce e zgomotul 
ăsta? 

Se îndreptă în fugă spre fereastră, o deschise şi se aplecă în 
afară, apoi reveni şi dădu din cap, zîmbind. 

— N-am putut să văd nimic. Cred că a fost imaginaţia mea. 
Sau, mai degrabă, focul care urlă acolo jos. Acum, avem treabă! 
Nimeni pe lume — nici măcar Marea Britanie — nu-şi va pune 
mîinile lacome pe această armă diabolică. Aşadar, ce ne rămîne 
de făcut? S-o 
distrugem! 


CAPITOLUL 46 


— Ai lăsat fereastra aia larg deschisă, se plînse Paula. 

— intenționat, o informă Tweed. Aerul care intră o să 
răcorească locul. E ca în infern aici. Se uită la ea, la Trudy, apoi 
la ceilalţi. Dacă aş fi în locul vostru, mi-aş scoate hainele. Veţi 
avea nevoie de ele cînd vom pleca de aici, în cele din urmă. 

Tweed îşi începu imediat treaba. Luă dosarul verde şi, fără 
ezitare, îl aruncă în cuptor, unde fu urmat de carneţelul din 
buzunar. Paula chicoti, la ideea amuzantă care-i trecuse prin cap. 

— Dacă ar vedea asta Harrington, ar înnebuni. 


333 


— Harrington n-are decit să se arunce de pe o stîncă. Aş fi 
fericit să-i arăt drumul pînă la Beachy Head. Acum, în ceea ce 
priveşte broasca ţestoasă. E moartă. Cred că am nevoie deo 
mînă de ajutor să arunc conteinerul în foc, cu tot ce e înăuntru. 

Se aplecase peste măsuţa joasă, cînd Newman îl împinse de 
acolo cu blindeţe. Bănuise că broasca ţestoasă era destul de 
grea. Aşa că şi Nield îi veni în ajutor. Fiecare apucă de una din 
părţile conteinerului care conţinea broasca şi reuşiră să-l mişte. 
Parcă avea o tonă. Íl ridicară, îl săltară pe marginea cuptorului, 
apoi amindoi îi dădură un brînci. Conteinerul şi conţinutul lui 
dispărură. Tweed continua să dea ordine: 

— Marler, vreau să păzeşti uşa dinspre scara pe care am venit. 
Urcă-te pe palierul de sus, pentru a avea o vedere mai bună, caa 
unui vultur! 

— Nici unui vultur nu i-ar plăcea această privelişte, comentă 
Paula aducîndu-şi aminte de clipa în care îşi aruncase şi ea ochii 
în golul scării în spirală. 

— Harry, îi ordonă Tweed lui Butler, tu păzeşte uşa dinspre 
scara de incendiu! Sînt sigur că Burgoyne era singur, dar să fim 
totuşi prudenţi. 

Tweed se îndreptă spre lada care conţinea canistrele cu 
lichidul mortal. Luă o pereche de mănuşi chirurgicale de pe o 
poliţă, văzu că sînt prea mari, dar totuşi şi le trase pe miini. 

Apoi privi în jur, la toţi cei din turn. După care se uită din nou 
la canistre. Ridică din umeri — un gest rar La el, recunoscu 
Paula. Făcea aceasta numai atunci cînd era pus în faţa unei 
situaţii foarte periculoase. Se întoarse şi îi privi în faţă pe toţi 
membrii echipei sale. 

— Vreau să ieşiţi cu toţii pe palier şi să închideţi uşa. Cred că 
totul se va desfăşura cum trebuie, dar nu sînt absolut sigur. 

— Ce crezi că ar trebui să se întîmple? întrebă Paula. 

— Sînt gata să arunc canistrele în cuptor, una cîte una. Cred 
că temperatura foarte mare va distruge conţinutul — pentru că 
această armă funcţionează numai cînd e aruncată în apă. Aşa 
cum s-a întîmplat la Appledore, care acum mi se pare la milioane 
de kilometri depărtare. Dar pentru că nu sînt sigur, vreau ca toţi 
să ieşiţi de aici. 

— Nici să nu te gîndeşti, zise Trudy. 

— Poţi să dai ordine pînă n-ai să mai poţi, noi tot rămînem, se 
repezi şi Paula. 

— Susţin moţiunea, zise Newman la rîndul lui. 

— Bravo, bine zis! strigă Nield. 


334 


Stăteau privindu-l fix, şi Tweed realiză că era în minoritate. 
Privindu-le expresiile, văzu că nimic nu le-ar putea schimba 
hotărîrea. Marler, care auzise totul de afară, prin uşa deschisă, 
intră ţinînd în mînă puşca Armalite. 

— Atunci-să nu vă ţineţi respiraţia, zise Tweed. Deşi, dacă mă 
gîndesc bine, poate că tocmai acest lucru ar trebui să-l faceţi. îşi 
trase mai bine mănuşile pe miini şi-şi îndoi degetele, pentru a 
verifica astfel cît de bine putea apuca. Mai privi o dată echipa 
care-l 
înconjura. Aceştia îi susţinură privirea cu feţele împietrite. „E 
pentru prima oară cînd se revoltă împotriva mea", se gîndi el. Cu 
mare grijă, introduse ambele miini în ladă, scoţind capacul de pe 
prima canistră, apoi, aplecînd-o într-o parte, reuşi să-şi bage o 
mînă sub ea, pentru a o prinde cît mai bine. O ridică încet şi o 
cără spre cuptor. Işi aruncă întîmplător privirea spre Paula şi o 
văzu că zimbea, cu mîna ridicată şi cu degetele încrucişate în 
semn de succes. Reuşi să-i întoarcă zîimbetul, apoi ţinu canistra 
cît de 
departe putu deasupra gurii cuptorului şi îi dădu drumul. în 
timpul căderii avu impresia că aude un scurt sfirîit. Fără să mai 
piardă timpul, se ocupă în acelaşi fel şi de celelalte două canistre 
rămase. Toţi erau încă în viaţă, dar îşi dădu seama că auzise un 
suspin de uşurare al cuiva. Işi scoase cu grijă ambele mănuşi şi 
le aruncă în flăcări. 

In momentul acela, prin fereastra deschisă, auzi în depărtare 
un zgomot crescînd. De această dată nu mai era imaginaţia lui. 
Reacţionă instantaneu: 

— S-a stîrnit avalanşa. Afară cu toţii din această clădire oribilă! 
Pe scara de incendiu ar fi mai repede... 

— Nu, n-ar fi! strigă Butler. Treptele de metal sînt acoperite cu 
gheaţă. Am trecut prin infern pînă am reuşit să ajung aici fără să 
alunec. 

— Atunci jos, pe scara pe care am venit! ordonă Tweed. Cît de 
repede puteţi, dar fără să fugiţi. Nu vreau nici un picior rupt. 

După ce-l împinse pe Butler să coboare primul, aşteptă pînă 
cînd toţi plecară înaintea sa. Şi în ciuda faptului că era ultimul 
care părăsea locul, Tweed, încălcînd propria regulă, fugi după ei, 
dar, ajungînd în hol, îi depăşi pe toţi şi ieşi primul afară, prin uşa 
din 
faţă. Se întoarse în direcţia turnului, făcîndu-le semn celorlalţi să- 
| urmeze. Trecînd pe sub el, nu rezistă tentaţiei de a privi în sus 
şi văzu că prima secţiune fusese trasă în jos — ca dispozitivul 


335 


acela de siguranţă folosit adesea la scările de incendiu din 
America. Dumnezeu ştie cum reuşise Butler să-l tragă la pămînt. 
Ajungînd în spatele clădirii, Tweed se opri, aşteptind să vină şi 
ceilalţi. Privea uluit la înfricoşătorul fenomen. 

La aproximativ două sute de metri spre est, avalanşa era în 
plină desfăşurare, alunecînd în jos ca un val uriaş. Nu credea în 
nici un caz că aceasta era lăţimea ei totală. 

— In grota de sub stîncă! zbieră el. 

Apoi începu să înainteze cu greu prin zăpadă. După care, simţi 
o mînă apucîndu-l de braţul stîng şi alta de braţul celălalt. Trudy 
era la stînga şi Paula la dreapta, încercînd să-l susţină. 

— Aveţi grijă de voi înşivă! le repezi el. S-ar putea să n-avem 
decît un minut pentru a ajunge acolo în siguranţă. Se smuci 
eliberîndu-se şi fu surprins cît de repede putu să urce panta — 
ceea ce era mult mai dificil decît atunci cînd coboriseră 
versantul. Cu un efort uriaş, se menţinu pe aceeaşi linie cu cele 
două femei. Stînca părea că se află la kilometri depărtare 
deasupra lui. Marler, Butler şi Nield erau împrăştiaţi pe cealaltă 
parte a pantei. Tweed era sigur că se mişcau mai încet decit era 
nevoie — În caz că ar fi trebuit să mai dea şi o mînă de ajutor. 
Rezistă tentaţiei de a verifica unde ajunsese valul care aluneca 
spre est şi refuză să analizeze şi situaţia de pe muntele din 
spatele stîncii. Trebuie să se concentreze numai asupra modului 
în care puteau ajunge acolo. Unu... doi... trei paşi, apoi continuă 
să numere, iar şi iar. 

— Aproape am ajuns, ţipă Trudy. 

— Adevărat? 

Tweed se uită în sus şi văzu stînca atîrnată în afară, la doar 
cîţiva metri distanţă. De asemenea, văzu că muntele din spatele 
lui se fărîmiţa. Se gîndi că poate zăpada îngrămădită de-a lungul 
drumului ascunde nişte garduri vii, dar nu era aşa. Totul era 
numai zăpadă, acum complet în mişcare, sub forma unui alt val 
uriaş. 

Apoi toţi se treziră sub stîncă şi înăuntrul grotei uriaşe. Tweed, 
aproape fără suflare, se aşeză jos cam la zece metri în interior. 
Trudy căzu la rîndul ei de-o parte a lui, iar Paula se aşeză greoi 
de cealaltă. Newman era pe aproape şi Marler, de asemenea. 
Butler şi Nield se aflau mai departe în interiorul grotei. Aşteptau, 
priveau. Primul indiciu care îl făcuse pe Tweed să-şi dea seama 
că era o ava- lanşă dublă, că un amestec de nenumărate tone de 
zăpadă şi piatră aluneca la vale, fu atunci cînd un bolovan uriaş 
izbi stînca de dea- supra lor, după care alunecă în jos pe pantă, 


336 


cu o viteză incredibilă. 
O Niagara de zăpadă se scurgea peste buza stîncii, care în curînd 
avea să blocheze orice posibilitate de a vedea ceva. Marler avea 
la ochi binoclul pentru noapte. 

— E gata să acopere castelul! strigă el. 

Densa perdea de zăpadă se rări, înlocuită de huruitul unor 
bolovani uriaşi care se repezeau în jos pe versant cu o viteză 
înspăimîntătoare. Tweed privi cu uimire cum valul imens de 
zăpadă şi armata de bolovani mai mari decît o casă se 
prăbuşeau peste castel. 
Văzu turnul bălăbănindu-se, sfărimîndu-se şi prăbuşindu-se în 
bucăţi, măturat în josul versantului. Pentru un scurt moment, 
valul de zăpadă întunecă priveliştea asupra clădirii, apoi trecu de 
locul unde acum nu mai exista nici un castel. 

Fusese pur şi simplu ras de pe fundaţie, transformat în bucăţi 
şi cărat în jos pe versantul muntelui. Stînca de deasupra lor se 
cutremură sub un nou atac violent, şi Tweed se uită în sus 
îngrijorat. Va rezista? Un al doilea val de zăpadă şi mai mare, 
care căra cu el bolovanii prăbuşiţi, tună deasupra lor, dar stînca 
rămase neclintită. 

— Acum pot să spun şi eu că Burgoyne a dispărut pentru 
totdeauna! strigă Marler. Am văzut o bucată mare din cuptorul 
acela prinsă de zăpadă şi călărind pe creasta valului. 

Finalul fu dramatic — chiar mai impresionant decit ceea ce se 
întîm- plase pînă atunci. Torentul de zăpadă - şi pietre — ducînd 
cu el rămăşiţele castelului, traversă drumul şi mătură gheaţa de 
pe malul lacului. Tweed putea să jure că a zărit o jumătate din 
turn 
cufundîndu-se în apă. Suprafaţa lacului se învolbură o vreme, 
apoi se lăsă o linişte adîncă, şocantă din cauza ivirii ei atit de 
neaşteptate. Muntele era din nou nemişcat. 


EPILOG 


— S-a terminat, zise Paula cufundîndu-se în scaunul din 
spatele mesei ei de lucru, aflate în biroul lui Tweed din Park 
Crescent. 

— Nu, încă nu s-a terminat, o preveni Tweed din spatele 
propriului birou. 


337 


Cînd ieşiseră din grota de sub stînca aceea care-i protejase, se 
în- dreptaseră greoi şi obosiţi în sus pe versantul dealului, 
întrebîndu-se dacă maşinile lor mai existau. Era un urcuş greu, 
pe zăpada care îngheţase din nou, pe zăpada plină de pietre. 


Ajungînd în vîrf 
descoperiseră că drumul era tot acolo — la fel şi maşinile din 
parcare. 


Următoarea lor grijă fusese în legătură cu Beck. Oare 
supravieţuise? L-au găsit stînd lîngă maşina lui, la intrarea pe 
drumul de munte. Tweed a plecat înapoi la Le Brassus, împreună 
cu Beck, în maşina acestuia, şi i-a explicat prin ce trecuseră. 

— Aşa că Goslar — sau Burgoyne — e de domeniul trecutului. 

— E mort. Şi, aşa cum ţi-am explicat, arma lui a fost distrusă 
în totalitate. Explicaţia mea la toate acestea — pe care trebuie să 
i-o dau lui Howard şi mai tîrziu prim-ministrului — va fi că Butler 
a intrat prin uşa de incendiu şi l-a împuşcat pe Goslar, înainte ca 
acesta să ne poată ucide pe toţi, apoi a trebuit să fugim, pentru 
a ne salva vieţile din calea avalanşei. După ce Goslar ne spusese 
că era gata să trimită arma cu avionul în Orientul Mijlociu. 

— Simplu şi clar, comentă Beck. 

Apoi luaseră o masă copioasă la hotelul Blanc, înainte de a 
porni înapoi spre Geneva. După ce petrecuseră ce mai rămăsese 
din noapte încercînd să doarmă la hotelul Richemond, luaseră 
avionul spre Londra. 

— Care a fost ultima greşeală pe care a făcut-o Burgoyne, 
adică Goslar? întrebă Paula. N-ai mai avut timp să-i spui. 

— Cea mai mare dintre toate. Burgoyne cel adevărat se 
retrăsese din armată. li privi pe toţi cei aflaţi în biroul lui - Marler, 
Newman, Butler, Nield şi Trudy. Inainte de a părăsi Parisul, i-am 
telefonat din nou prietenului meu din cadrul Ministerului Apărării, 
întrebîndu-l la ce bancă era depusă pensia lui Burgoyne. După ce 
am reuşit să-l con- 
ving să-mi spună, mi-a dat numele băncii şi mi-a promis că o să 
vorbească el cu directorul şi că mă va suna. A, curînd vom avea 
un vizitator! i 

— Şi ce era cu respectivul cont bancar al lui Burgoyne? Il 
îndemnă Paula. 

— După pensionare, acesta a sunat la bancă la intervale 
regulate şi şi-a ridicat banii lunari de pensie, apoi n-a mai făcut- 
o. O lungă perioadă n-a mai sunat la bancă şi astfel s-a adunat o 
anumită sumă — desigur, nu ştiu cît. Şi n-a mai apărut deloc. Mi 
s-a părut un lucru foarte ciudat. 

338 


— Şi totuşi, i-ai permis falsului Burgoyne să ni se alăture, 
comentă Paula. 

— Pentru că încă nu puteam fi sigur, dar toujours /'audacite, 
aşa că m-am gindit că, dacă acesta era Goslar care ne ţinea sub 
strictă supraveghere, îi voi face şi eu jocul — ţinîndu-mi, la rîndul 
meu, privirea aţintită asupra lui. 

— Dar cum naiba a ajuns Goslar să-l aleagă pe Burgoyne drept 
omul care să îi joace rolul? 

— Nu pot decit să ghicesc. Cunoscînd incredibila tendinţă spre 
per- fecţiune a lui Goslar, îmi imaginez că a răscolit toată Europa 
pentru a găsi un candidat corespunzător. Nu uita că adevăratul 
Burgoyne a avut un moment scurt şi nedorit de notorietate, în 
timpul Războiului din Golf. De asemenea, îmi imaginez că, atunci 
cînd Goslar a obţinut o fotografie a lui Burgoyne — Dumnezeu 
ştie cum -, a constatat că seamănă destul de bine cu el. Marler, 
relatează-le ce mi-ai spus mie în avionul cu care am venit, cînd 
te-am rugat să-mi spui cu lux de amănunte ce s-a întîmplat cînd 
ai vizitat casa lui Burgoyne de la 
Rydford, din Dartmoor. 

— Cei mai mulţi dintre voi ştiu că, atunci cînd am sosit la casa 
de ţară a lui Burgoyne de lîngă Hagman's Tor, am întîlnit-o pe 
prietena lui, Coral Langley. Am relatat cum a fost împuşcată de 
către un om de pe un pisc stîncos, un om pe care eu l-am ucis cu 
puşca mea Armalite, cum i-am găsit cadavrul aproape îngropat 
sub o grămadă de pietre care s-au prăvălit, cum am alergat 
înapoi pe porţiunea dintre pisc şi casa lui de ţară — trecînd astfel 
pe lîngă un alt morman de pietre, drep- tunghiular. Mai tîrziu, m- 
a izbit ideea că acestea se aflau la prea mare distanţă de piscul 
stîncos, de unde s-ar fi putut desprinde. 

— Şi, interveni Tweed, dreptunghiul de pietre avea forma unui 
mormiînt, mi-a mai spus Marler în avion. Imediat i-am telefonat 
lui Roy Buchanan de la Yard. El a sunat la rîndul lui poliţia locală, 
şi aceştia sapă acum sub pietrele acelea. Cred că ştiu ce vor 
găsi. 

— Cadavrul adevăratului Burgoyne, zise Paula cu glas calm. 

— Sînt sigur că asta vor descoperi. Şi Goslar, prefăcîndu-se că 
e Burgoyne, a mai făcut o greşeală. La un moment dat, l-am 
întrebat dacă a urcat vreodată pe un pisc stîncos. Mi-a răspuns 
că a urcat pe Rough Tor, care se află la kilometri depărtare de 
Rydford. M-am întrebat de ce a făcut asta — cînd Hanging Tor se 
afla la uşa lui. Era o îngrămădire de mici greşeli, care mă făceau 
din ce în ce mai suspicios. 


339 


Telefonul începu să sune. Secretara, care pînă atunci 
ascultase cu nesaţ, se grăbi să răspundă: 

— Serena Cavendish aşteaptă jos. 

— Vizitatorul pe care-l aşteptam! Roagă-l pe George să o 
aducă sus. Tweed se uită la Paula. Nu vrem să pierdem nimic din 
vedere, nu-i aşa? 

Serena intră foarte ţeapănă, elegant îmbrăcată într-un costum 
alb şi o eşarfă Hermes, legată sub bărbie. Le zîmbi bărbaţilor, le 
ignoră pe Paula şi pe Trudy, şi acceptă invitaţia lui Tweed de a se 
aşeza, cu pi- cioarele ei bine proporţionate încrucişate. Paula ştia 
că era conştientă de privirile bărbaţilor. 

— Regret, începu Tweed, că te-am tirit pînă aici. Te-am 
descoperit în studioul tău fotografic de la celălalt capăt al lui 
Bond Street. : 

— Afacerea merge. Merge chiar bine. În curînd voi putea să-mi 
cumpăr un micuţ conac. Işi folosi o mînă pentru a-şi împinge spre 
spate părul ei negru şi lucios. Aş prefera ceva proiectat de 
Lutyens. 

— Felicitări, Davina! 

— Mulţumesc. 

Apoi îşi duse mîna la gură. Şi o lăsă imediat să-i cadă înapoi în 
poală. 

— Vrei să spui Serena. 

— Nu. Vreau să spun Davina. Inspectorul-şef Roy Buchanan de 
la Yard Scotland a redeschis dosarul accidentului de maşină care 
ţi-a ucis sora geamănă. Davina, ai fost prima care ai ajuns la 
locul accidentului - mi s-a spus că s-a petrecut la miezul nopţii. 
Buchanan tocmai e gata să obţină un ordin de exhumare a 
cadavrului. 

— O, Doamne! Nu! Ar fi un sacrilegiu. Oribil. Cu adevărat 
oribil. 

— Atunci spune-mi adevărul despre ceea ce s-a întîmplat în 
noaptea aceea, Davina. 

— Aţi putea să îmi daţi un pahar? Ezita. Am la mine un mic 
flacon cu gin. Sînt momente cînd am nevoie de aşa ceva — 
tensiunea muncii. 

Monica îi aduse un pahar curat. Ea scoase un mic recipient din 
geanta de pe umăr şi turnă în pahar o porţie bună. Tweed 
aşteptă, în timp ce ea o înghiţi din două sorbituri, apoi continuă: 

— Am nevoie să ştiu exact ce s-a întîmplat. Cît mai exact 
posibil, te rog. 


340 


— Nu puteam să dorm. M-am gindit să ies să mă plimb — 
poate că aveam să mă întîlnesc... 

— Nu te opri! interveni Tweed liniştit. 

— Să mă întîlnesc cu Serena. Ea se întorcea foarte tîrziu, dar 
nu era ceva neobişnuit. li plăceau petrecerile. Stăteam la poartă, 
pe marginea drumului. Serena a sosit pe banda ei, ca o rachetă. 
In acel moment, din cealaltă direcţie a apărut un camion uriaş, 
condus tot în mare viteză. Ea a patinat, TIR-ul a izbit-o, a 
răsturnat-o şi a plecat mai departe. Eu eram atit de zguduită, 
încît nici măcar nu i-am luat numărul de înmatriculare; şi n-avea 
inscripţionat pe el nici un nume. Serena era moartă, mutilată 
îngrozitor. Faţa ei... a fost ceva oribil. 

— Şi ce s-a întîmplat mai departe? o întrebă Tweed, mizgălind 
într-un carneţel. 

— Pe vremea aceea, eu aveam o nevoie disperată de a 
dispărea. Mă temeam pentru viaţa mea. Aşa că, brusc, am 
realizat că aş putea să schimb locul cu ea, să devin Serena. Am 
strîns din dinţi, i-am scos lucrurile personale din geanta de pe 
umăr — paşaportul, carnetul de conducere — alte hirtii, apoi am 
pus înăuntru lucrurile mele — din geanta mea de pe umăr. 
Scutură din cap. Era moartă, aşa că m-am gîndit că n-ar fi nici o 
diferenţă. 

„Micuţă doamnă cu sînge rece", gîndi Paula. 

— Şi, desigur, continuă amabil Tweed, erai atît de îngrozită, 
pentru că-l ajutaseşi pe doctorul Goslar într-un fel oarecare. Nu-i 
aşa, Davina? N 

— Eşti un om inteligent. Intotdeauna m-ai uimit. Da. Pentru că 
eram cunoscută ca un biochimist remarcabil. Goslar — care avea 
unele probleme pe care intenționa să le rezolve repede — mi-a 
dat telefon cu vocea lui hîrfită şi mi-a spus ce voia de la mine, 
promiţindu-mi o groază de bani. Aceasta a fost cu ceva timp 
înainte ca Serena să fie ucisă de TIR-ul acela. Am aflat soluţia şi 
am depus-o într-un plic dintr-o cabină telefonică de pe Mayfair, 
aşa cum mi se indicase. Două zile mai tîrziu, tot după ce s-a lăsat 
întunericul, un om enorm mi-a adus banii — puşi într-un plic în 
cutia mea poştală. 

— Aşa că tu l-ai ajutat pe Goslar să-şi producă arma, sublinie 
Tweed cu nonşalanţă. 

— Nu e adevărat! protestă vehement Davina. Problema pe 
care mi-a dat-o s-o rezolv nu putea să reprezinte mai mult de 
unu la sută din întregul proiect. N-am idee ce altceva mai implica 
acesta. Jur. 


341 


— Mi-e greu să iau pe bune cuvintele unei femei care i-a luat 
locul surorii sale moarte. Cu cît te-a plătit? Ar putea să se apuce 
de exhumare în următoarele două zile — In caz că nu-i opresc 
eu. 

— Zece mii de lire sterline... 

— Aşa că, aştept să depui cele zece mii de lire în numerar, în 
această clădire, miine dimineaţă la ora zece. Acum poţi să pleci. 

O expedie ca şi cum ar fi fost vorba despre o slujnică. Roşind, 
ea se sculă în picioare şi se îndreptă repede spre uşă. In 
momentul cînd dădu să iasă, se întoarse brusc. 

— Cum ai ghicit că nu eram Serena? 

— Cuvintele de pe piatra funerară din Steeple Hampton. Erau 
atit de puţine şi lipsea exact esenţialul, care e scris de obicei. 
Miine dimineaţă la zece — cel tîrziu. Dădu din cap şi plecă, 
închizînd uşa în urma ei. 

— Ce vei face cu banii? întrebă Paula. 

— Am să-i ard. Nu există nici un motiv ca ea să profite de pe 
urma a ceea ce a făcut. Nu e o femeie simpatică. A fost chiar o 
fiinţă a naibii de neplăcută. A existat o vreme cînd am crezut că 
ea ar putea să fie Goslar. Zîmbi. Acum, toţi aveţi nevoie de un 
somn bun, aşa că vă sugerez să mergeţi acasă. Aş aprecia dacă 
Paula şi Trudy ar mai rămîne cu mine cîteva minute. Era singur 
cu ele — cu excepţia Monicăi, acum foarte ocupată cu treburile 
ei. Se uită la Trudy. 

— Am fost foarte impresionat de felul cum te-ai descurcat, de 
duritatea ta, de resursele tale, de sîngele rece cu care ai 
reacţionat în situaţii limită. Ai fi interesată să devii membru al 
echipajului meu? Subiect de gîndire, desigur. 

Faţa lui Trudy se lumină. Strălucea. li era greu să-şi afle 
cuvintele pentru a răspunde, apoi zimbi. Şi Paula zîimbea cu 
satisfacţie. După care îşi dădu seama că uitase să-i comunice lui 
Tweed mesajul primit la telefon de la Cord Dillon — cînd Tweed 
se afla sub duş, la hotelul Richemond. Acesta o verificase pe 
Trudy în State. 

— N-am cuvinte, rosti Trudy, în cele din urmă. Mi-ar plăcea să 
lucrez cu voi. Subiect de gîndire. Ridică o mînă pentru a-şi aranja 
cascada de păr roşu, apoi o lăsă repede în jos. Nimic de făcut. 
Voi face tot ce îmi va sta în putinţă pentru a justifica încrederea 
ta în mine. Asta, dacă e de acord şi Paula. 

— E o idee extraordinară, o asigură Paula. 

— A fost un val ucigaş, spuse Tweed ca o concluzie. 


342 


— Te referi la Appledore — valul care purta pe creastă 
pescarul, foca şi peştii morţi. 

--Da, şi la asta, dar mai mult la valul ucigaş care s-ar fi 
revărsat peste întregul Occident — dacă fundamentaliştii 
musulmani ar fi intrat în posesia armei lui Goslar. 


343