Colin Forbes — Fara Crutare

COLIN FORBES 


Fara 
cruţare 


PROLOG 


Dacă Tweed nu s-ar fi aflat într-un moment în care nu avea 
nimic de lucru - ceea ce se întîmpla rar - este foarte probabil că 
nu s-ar fi implicat niciodată în ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca 
faimosul caz Volkanian şi în evenimentele oribile care i-au urmat. 

Aşezat în spatele mesei de scris din biroul său de la primul 
etaj al clădirii din Park Crescent, cu ferestre înalte dînd spre 
Regent's Park în depărtare, Tweed mizgălea ceva pe un carneţel. 

Sprijinit de perete, Marler, un membru cheie al echipei 
sale de la SIS!, privea pe geam. In apropiere, Paula Grey, mîna 
dreaptă a directorului adjunct, stătea în spatele biroului ei şi se 
uita la Tweed. „E atît de plictisit, se gîndi ea, acum că a rezolvat 
cazul ăla de spionaj!" Cineva bătu grăbit la uşă. 

- Intră! strigă Tweed, întorcînd carneţelul cu faţa în jos. 

Era un bărbat de o vîrstă incertă, robust, purtînd ochelari 
cu ramă de baga. Ochii îi erau pătrunzători, iar reflexele - rapide. 

Vechiul său prieten, superintendentul Roy Buchanan de la 
Scotland Yard, îşi făcu grăbit apariţia, îi zimbi Paulei şi rămase în 
picioare în faţa biroului lui Tweed. Inalt şi slab, dar emanînd 
energie, şeful de la Yard avea în jur de patruzeci de ani, părul 
negru, o mustață tunsă scurt şi purta un costum albastru 
elegant. 

- Bine ai venit. la loc, Roy, îl invită Tweed. 

- N-am timp. M-am întîlnit cu colegul tău, Bob Newman, 
cînd alergam să-mi iau maşina din Victoria Street. Mi-a spus că 
ţi-ai luat o pauză. Imi eşti dator. 

- Ce ai de gînd să-mi spui? 

- Am o problemă cam ciudată. Aş vrea s-o preiei tu. Poate 
c-ai auzit c-am fost numit în fruntea Brigăzii Antitero. Sînt ocupat 
pînă peste cap. Acum am... 

- Care-i problema? îl întrerupse Tweed. 

- Cu ceva timp în urmă, am găsit un tip bizar care stătea 
pe treptele unei clădiri pe Whitehall. Nu spunea decit: „Am fost 
martor la crimă". Nimic altceva. Suferă de amnezie. Memoria îi e 
complet ştearsă. N-a mai rostit de atunci nici un alt cuvînt. 

L-am dus înapoi la Scotland Yard pentru interogatoriu. 


1 Secret Intelligence Service - Serviciul Secret de Informaţii al 
Marii Britanii (n.tr.) 
4 


Degeaba. N-a mai repetat niciodată declarația aceea 
neliniştitoare. L-am dus la Bella Ashton, unul dintre cei mai buni 
psihiatri, şi l-am lăsat la ea pentru nişte teste... 

- Roy, îl întrerupse din nou Tweed, ce vrei să spui cu asta? 

- Vreau să te ocupi tu de tipul ăsta, Michael, să vezi ce 
poţi scoate de la el. 

- Ai uitat, protestă Tweed, că sînt directorul adjunct al SIS? 

- Anul trecut, în cazul ăla cumplit care îl implica pe 
vicepreşedintele Statelor Unite, ai acţionat ca un detectiv. Ai 
dovedit că nu ţi-ai pierdut flerul, că nu ai uitat zilele petrecute la 
vechiul Scotland Yard înainte să accepţi slujba asta. 

- Şi, exclamă Paula, ai fost cel mai tare dintre toţi, 
rezolvînd trei cazuri de crimă cît te-ai aflat acolo. 

- Paula, i-o trînti Tweed, ai atît de multe talente! Unul 
dintre ele este că nu taci atunci cînd trebuie. 

- İl las, aşadar, pe Michael în mîinile tale, spuse Buchanan. 

Scoase din buzunar un plic şi o carte de vizită şi le lăsă pe 
amîndouă pe biroul lui Tweed. Asta-i tot ce-ţi trebuie. 

- De unde ştii că-l cheamă Michael, dacă n-a mai scos 
niciodată vreun cuvînt? 

- Nu ştiu. Trebuia să-i spunem cumva şi mie mi se pare că 
arată ca un Michael. A, nu avea acte de identitate asupra lui. Nici 
portofel, nici nimic. Etichetele de la hainele scumpe pe care le 
purta îi fuseseră tăiate. Trebuie să plec. 

- Să fiu al naibii, spuse Tweed, dînd cu pumnul în masă în 
timp ce se închidea uşa. 

- Ţi l-a lăsat pe cap cu mare clasă, observă Monica, 
aşezată lîngă uşă, în spatele calculatorului. 

Avea în jur de cincizeci de ani şi fusese dintotdeauna 
alături de Tweed. Avea păr şaten, pe care-l purta strîns într-un 
coc la spate. 

Tweed deschise plicul desfăcut pe care i-l lăsase Buchanan 
pe birou. lnăuntru se afla o scrisoare scurtă care îl prezenta pe el 
doamnei Arabella Ashton. Cartea ei de vizită cu adresa din 
Harley Street avea un chenar auriu. Tweed oftă şi uşa se 
deschise brusc. Buchanan îşi făcu din nou apariţia. 

- Trebuia să-ţi spun. Faţa lui Michael e neobişnuită. Asta 
aşa, ca să fii pregătit... 

- Mersi, răspunse Tweed, dar Buchanan dispăru iar. 

li arătă Paulei, care se îndreptase sprintenă spre biroul lui, 
scrisoarea şi cartea de vizită. Ea citi cu glas tare adresa din 
Harley Street. | 


5 


- Cred că mai bine am suna-o pe această Arabella Ashton 
înainte să trecem pe la ea. 

- Nu, ne vom face apariţia pur şi simplu, replică Tweed. E o 
zi perfectă pentru o excursie. 

Se uita afară pe fereastră. Era jumătatea lui februarie, iar 
vremea o demonstra cu prisosinţă. Un cer înnorat şi cenuşiu 
apăsa asupra Londrei şi era un frig cumplit. Paula era îmbrăcată 
adecvat pentru vremea asta, cu bocanci înalţi, un palton 
călduros, îmblănit şi blugi. In timp ce Tweed se chinuia să 
îmbrace un palton greoi, Paula îi dădea Monicăi detalii cu privire 
la destinaţia lor, dar descoperi că aceasta deja le notase atunci 
cînd ea le citise cu glas tare. 

Paula, de multă vreme mîna dreaptă a lui Tweed, avea 
treizeci şi ceva de ani, era subţire şi înaltă de un metru şaizeci şi 
cinci. Atrăgătoare, cu părul negru ca abanosul căzîndu-i pe 
umeri, avea ochi albaştri şi vioi, trăsături frumoase şi o bărbie 
hotărită. Energia ei era o legendă în întreaga organizaţie. 

Alergă spre un dulap şi scoase două valijoare în care se 
aflau haine de noapte, un schimb de lenjerie şi obiecte de toaletă 
pentru ea şi şeful ei. Tweed se încruntă. 

- Nu avem nevoie de astea. 

- Cine ştie unde o să ajungem? 


1 


Tweed parcă maşina aproape de capătul îndepărtat al 
Harley Street. Destinația lor era una dintre numeroasele case 
vechi cu terasă care costă o avere în zilele noastre. Construită 
din piatră, era înaltă de patru etaje, cu un şir scurt de trepte ce 
duceau la uşa masivă din față. Harley Street era pustie cînd 
Tweed şi Paula coborîră din maşină. Inainte să plece din Park 
Crescent, Paula azvîrlise valizele în portbagaj. 

- Pierdere de timp, comentase Tweed. 

- Poate... 

In capul scărilor, Tweed se opri şi se uită la plăcuța 
lustruită din crom, fixată de perete lîngă uşa din față. Citi printre 
dinți: „ARABELLA ASHTON", apoi o enumerare impresionantă a 
calificărilor ei. Paula se uită cu atenţie la plăcuță. 

- Buchanan a spus odată că era printre primii din domeniul 


6 


ei. 

Tweed apăsă pe butonul lustruit al soneriei. O tînără 
purtînd un costum de menajeră deschise uşa. 

- Cu ce vă pot ajuta? 

- Doamna Ashton ne aşteaptă, minți Tweed. 

li arătă legitimaţia de la SIS, care evident nu însemna 
nimic pentru menajeră, dar o impresionă. li invită înăuntru, iar ei 
o urmară de-a lungul unui coridor lung şi îngust, acoperit cu o 
mochetă albă. O masă veche şi îngustă era sprijinită de un 
perete, pe ea aflindu-se o imensă vază din sticlă suedeză cu 
trandafiri artificiali care păreau adevăraţi. Paulei, toate astea îi 
miroseau a bani. 

Fură conduşi într-o bucătărioară dotată cu cele mai 
moderne aparate. O femeie înaltă, blondă, de vreo patruzeci de 
ani, tăia morcovi cu o viteză uluitoare. Cuţitul pe care-l ţinea în 
mînă avea o lamă ascuţită ca de brici pe o parte şi zimţi pe 
cealaltă. 

- Dînşii ziceau că îi aşteptaţi, explică menajera cu voce 
tremurătoare. 

- Ei, pe naiba, bineînţeles că nu. Cine mai sînteţi şi voi? 
Arabella Ashton termină de tăiat un alt morcov cu aceeaşi viteză 
ameţitoare şi se întoarse cu faţa spre ei, ţinînd cuțitul pe lîngă 
corp. Purta un şorţ avînd un imprimeu cu trandafiri. Părul blond îi 
era tuns scurt şi ochii întunecaţi şi pătrunzători, care priveau 
lung la Tweed şi o ignorau pe Paula, erau cea mai frapantă 
trăsătură a ei. Pomeţii îi erau proeminenţi, nasul roman şi buzele 
senzuale. Nimic din ceea ce se aşteptase Tweed. li înmînă 
scrisoarea de la Buchanan şi îi arătă legitimaţia de la SIS. 

- Inţeleg. Ca şi Roy, un alt oficial guvernamental. 

- El este directorul adjunct, o informă Paula. 

- Ştiu să citesc, drăguță. 

- Ea e Paula Grey, sări Tweed, asistenta mea cea mai de 
încredere. 

- Aşadar, ce căutaţi aici? i-o trînti la rîndul ei doamna 
Ashton. 

- Vreau să vă pun citeva întrebări în legătură cu Michael. 

- Atunci mai bine am merge în cabinetul meu de 
consultaţii. 

Se întoarse şi-şi scoase şortul. Pe dedesubt, purta o rochie 
care-i punea în valoare silueta subţire. „E ceea ce-i trebuia lui 
Tweed, se gîndi Paula. Avem un caz şi jumătate aici.' Doamna 
Ashton îi conduse pe coridor, mergînd cu o ţinută foarte dreaptă 


7 


spre partea din spate a casei. Deschise o uşă şi îi pofti înăuntru. 

Paula cercetă cabinetul de consultaţii cu priviri rapide. In 
spate, ferestrele erau mascate complet cu draperii din tul, 
probabil pentru ca atenţia pacienţilor să nu fie distrasă de 
privelişte. 

Gazda le arătă o canapea lungă din piele cu un capăt 
înclinat. 

Canapeaua pacienţilor? 

- Luaţi loc aici. Vreţi să beţi ceva? Orice doriţi. 

Vocea îi era acum caldă şi mîngiietoare, plăcută. Tweed o 
refuză, la fel şi Paula, şi se aşezară. 

- Eu am nevoie de un scotch, spuse ea. Sînt trează de la 
cinci dimineaţa. 

Deschizind un dulap fixat în perete, cu rafturile pline cu 
băuturi de toate felurile, îşi turnă un păhărel plin şi îl dădu pe git 
din două sorbituri rapide. 

- Aşa-i mai bine. Se aşeză într-un fotoliu cu faţa spre ei şi 
îşi încrucişă picioarele. 

Rochia albă mulată pe corp se termina în dreptul 
genunchilor şi îi dezvăluia picioarele foarte frumoase. Se aplecă 
în faţă, uitîndu-se lung la Tweed cu un zîmbet fermecător. 

- Prietenii îmi spun Bella. Nu pot să suport numele de 
Arabella. Tot timpul mă certam cu maică-mea cînd îmi spunea 
aşa. Pînă la urmă am convins-o să renunţe. A murit, şi tata la fel. 

Ei bine, Tweed, ce vrei să ştii? 

- Aş vrea să ştiu mai întîi ce credeţi despre Michael. Pe 
urmă, aş fi foarte recunoscător dacă l-aş vedea. 

- Am să-ţi spun ce cred, dar nu ai cum să-l vezi. Nu mai stă 
aici. Am să-ţi explic mai încolo. Se lăsă pe spate în fotoliu, se uită 
la Paula, apoi îşi fixă privirea asupra lui Tweed. Michael suferă de 
amnezie totală. Nu-şi poate aminti nimic. Cine este cu adevărat, 
de unde vine. Cum a ajuns să stea pe treptele acelea pe 
Whitehall cînd l-a reperat Roy. Mintea îi e un gol imens. Ţi-a spus 
Roy de umflătura pe care-o are la cap în partea dreaptă? 

- Nu. 

- E ascunsă sub părul negru. Medicul de la Scotland Yard 
zicea că ar putea fi rezultatul unei lovituri aplicate de cineva sau 
că pur şi simplu s-a lovit de ceva contondent. Nu mă îndoiesc că 
asta i-a cauzat amnezia. 

- Dar mişcările? Se îmbracă singur cînd se scoală? 
Mănîncă singur? Face lucruri din astea simple? 

- Da, poate să le facă. Probabil că ţi se pare ciudat, dar 


8 


adesea deprinderile nu sînt afectate de amnezie. Am mai 
cunoscut şi alte cazuri ca ăsta. 

- Ca Michael? 

Bella încruntă din sprîncenele groase. Paula avu impresia 
că se temea să dea un răspuns precis. 

- Nu, nu chiar ca Michael. El e foarte ciudat. 

- E posibil ca Michael să se prefacă? 

- Să se prefacă? îşi dădu capul pe spate şi rîse. N-am putut 
să scot un singur cuvinţel de la el cît a fost aici. Era bizar. 

- Şi unde se află acum? Ştiţi? 

- Chiar după colţ. La Clinica Erevan. Eadley Street, 
numărul 72. Se află în grija unui alt psihiatru, Gregor Saxon. 
Mergeţi în sus pe Harley Street şi faceţi prima la stînga. Nu e mai 
mare decit o alee. 

- De ce se află acolo, şi nu aici? Dacă pot să întreb. 

- Tocmai ai întrebat. După două săptămîni de stat aici, am 
simţit că era timpul să plece. Nu făceam nici un fel de progrese 
cu el. 

- Banii, rosti Tweed şi făcu o pauză. Doamna Ashton 
deveni distantă. Sînt sigur că e foarte scump să ţineţi pe cineva 
aici, sugeră Tweed calm. 

- Două mii pe zi. 

- E destul de scump. Aş aprecia, doamnă Ashton... începu 
Tweed. 

- Bella, pentru prietenii mei. Se aplecă în faţă cu un alt 
zîmbet fermecător. Mă impresionezi, Tweed. Am putea să ne 
vedem din nou, să zicem, într-o seară. 

- Să mă mai gîndesc... Bella. Aşadar, chiar trebuie să aflu 
cine plătea pentru şederea lui Michael aici. 

- Nu ştiu. A fost o situaţie stranie. Am primit un telefon. 
Era o voce tare ciudată. Credeam că vorbeşte printr-o batistă de 
mătase. Putea să fie la fel de bine şi un bărbat, şi o femeie. Cînd 
i-am spus cît costă, a zis că va trimite plata în fiecare săptămînă 
printr-un curier, în bani gheaţă. Ceea ce a şi făcut. După două 
săptămîni, a sunat iar. Aceeaşi persoană, bănuiesc. M-a întrebat 
de un alt loc mai puţin costisitor. l-am sugerat Clinica Saxon, 
care percepe o taxă ceva mai mică. Cincisprezece minute mai 
târziu, aceeaşi persoană a sunat din nou şi mi-a cerut să-l 
pregătesc pe Michael pentru că o să vină un taxi să-l ducă la 
doctorul Saxon. A fost ultima dată cînd l-am văzut pe Michael. 

- Spuneai că s-a aflat în grija dumitale două săptămîni. De 
cît timp se află la doctorul Saxon? 

9 


- De nouă săptămîni. Sun acolo din cînd în cînd să văd 
cum evoluează Michael. Şi nu evoluează. 

- Din experienţa dumitale, Bella, cît timp durează pînă 
cînd îşi va recăpăta memoria? 

Bella îşi aprinse o ţigară şi făcu un semn cu mîna. 

- Dacă şi-o va recăpăta vreodată, poate să dureze o 
săptămînă, o lună, şase luni, răspunse. E imposibil să dai un 
pronostic. 

Se uită la ceasul de la mînă încrustat cu diamante. 

- Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru timpul acordat şi pentru 
vorbele dumitale. Cred că ar trebui să trecem pe la doctorul 
Saxon. 

Tweed se ridică împreună cu Paula. Bella căută după ceva 
în sertarul unei măsuţe. Scoase la iveală o carte de vizită. 

- Am o grămadă din astea. Nu o să-l previn pe Saxon că 
veniţi. Nu-mi face plăcere să discut cu el, dar e un doctor 
competent şi util atunci cînd preia pacienţii de care nu vreau să 
mă ocup. 

Tweed luă cartea de vizită. Era tipărită pe un carton mai 
ieftin decît cărţile de vizită ale Bellei. Aceasta se aplecă în faţă şi 
strecură una dintre cărţile ei de vizită în buzunarul de sus al 
costumului lui Tweed, în timp ce acesta îşi punea paltonul. Paula 
observă ceva scris de mînă pe verso. 

- Să vă conduc. Sper să ne mai întîlnim. Cum pot să dau 
de dumneata? întrebă ea afişind un zîmbet fermecător. 

Tweed scoase o carte de vizită din portofel. Pe ea scria 
General & Cumbria Assurance Co., numele de acoperire al SIS. 

Bella o vîrî în partea de sus a rochiei şi îi conduse din nou 
pe coridor. Continuă să vorbească în timp ce mergea lîngă 
Tweed, cu Paula în urma lor. 

- Un mic avertisment înainte să-l întîlniţi pe Michael. Faţa 
şi capul lui ar putea să vă sperie. Arată foarte ciudat. In ceea ce-l 
priveşte pe doctorul Saxon, nu cred că ăsta-i numele lui 
adevărat. 

Presupun că-i armean sau din vreunul dintre acele sătucuri 
misterioase din estul Turciei. Deschise uşa şi aerul îngheţat 
pătrunse în hol. Aveţi grijă la scări! strigă Bella veselă înainte de 
a închide repede uşa la loc. 

Tweed deschise portierele maşinii, alergă pînă la locul 
şoferului, în timp ce Paula se scufundă în scaunul de lîngă el. 
Porni motorul şi aprinse radiatorul, apoi stătu fără să se mişte. 

Paula îşi suflecă blugii, dînd la iveală un toc de revolver 


10 


legat de piciorul stîng. Înăuntru se odihnea pistolul ei Beretta 
automat. 

Scoase un Walther automat şi două încărcătoare de 
rezervă şi i le dădu lui Tweed. Acesta le băgă în buzunarul de la 
haină şi se uită lung la ea. 

- Doar trecem pe la Saxon, apoi ne întoarcem în Park 
Crescent. Îți închipui că mergem la război? 

- Am fost urmăriţi tot drumul de la Park Crescent. 

- Ştiu. Un Volvo mare şi albastru, cu geamuri fumurii. Cînd 
am parcat aici, a trecut pe lîngă noi. Erau cîţiva bărbaţi înăuntru, 
cred. A dispărut acum. 

- Ştiu. Nu cred că acest caz va fi unul simplu. Nu ride! Am 
o presimţire. Nimic nu pare normal. E aproape sinistru. 

-Cum zici tu... 

Eadley Street, străjuită de clădiri vechi de-o parte şi de 
alta, era doar îndeajuns de largă cît să treacă două maşini. Paula 
se gîndi că ar fi arătat oricum sumbru, chiar şi într-o zi însorită. 
Pe peretele murdar de lîngă uşa unde se oprise Tweed se afla un 
panou mare, pe care scria cu litere curbate, lucrate cu grijă, 
CLINICA EREVAN. Paula strimbă din nas. 

- Bella avea dreptate. Erevan este capitala Armeniei.- 

Sub literele de-o şchioapă scria: „DR. GREGORY SAXON. 
DIRECTOR". Paula observă, nedorind să părăsească deocamdată 
căldura maşinii: 

- Gregory. Bella l-a numit Gregor, aşa că mă aşteptam la 
vreun neamt. 

- Nu îl place. l-a pocit numele din răutate. 

Paula privi prin fereastră, pe lîngă Tweed. 

- Casa învecinată are gratii la toate geamurile. Şi la parter, 
şi sus. Oare face parte din clinică? 

- Mă îndoiesc. Locatarii se păzesc probabil de spărgătorii 
de care e plină Londra în zilele noastre. Mai bine am intra acum. 

- Şi să avem aceeaşi experienţă plictisitoare pe care am 
avut-o şi la Bella. Il înghionti pe Tweed. Nu că tu te-ai fi plictisit. 
O să iei cina cu acea doamnă atrăgătoare? rînji Paula. 

- Mai sînt cîteva întrebări pe care aş fi dorit să i le fi pus. 
Ce ai împotriva interogării lui Saxon? Trebuie să fie atmosfera de 
pe strada asta. Hai, sus! 

Paula n-ar fi putut să se înşele mai mult atunci cînd 
prevăzuse o altă experienţă plictisitoare. 


11 


A Tweed abia apăsase pe sonerie cînd uşa se deschise. 
incadrat de canaturile uşii, în faţa lor apăru un personaj grotesc. 
Ar fi avut în jur de 1,80 m dacă nu ar fi fost cocoşat, un bărbat 
masiv, cu burtă proeminentă, îmbrăcat într-un costum de culoare 
închisă, cu paltonul azvîrlit pe braţul stîng. Avea pungi sub ochii 
care nu clipeau şi nasul lătăreţ. Umerii îi erau largi. Işi îndesase 
pe cap, într-un unghi înclinat, o pălărie moale de fetru cu boruri 
largi, ca şi cum puţin îi păsa de cum arăta. 

- ÎI căutăm pe doctorul Saxon, spuse Tweed, arătîndu-şi 
legitimaţia. 

După o pauză: 

- Eu sînt. 

- Am dori să discutăm despre un pacient, aşa că poate mai 
bine am intra, sugeră Tweed. 

- Poate că da... urmă după o altă pauză. 

Saxon se uită apoi fix la Paula. Buzele i se strimbară într- 
un zîmbet lasciv care femeii nu-i plăcu deloc. Il fixă şi ea cu o 
privire inexpresivă. Apoi fură conduşi înăuntru, într-o încăpere ce 
părea a fi o sală de aşteptare. Teancuri de broşuri se aflau pe 
mese; de pereţi erau sprijinite scaune de lemn. Tweed îşi aruncă 
privirea pe cîteva broşuri. 

In timpul ăsta, Saxon închise uşa cu piciorul şi îşi lăsă o 
mînă neobişnuit de mare, de rece şi de umedă pe umărul Paulei, 
atingîndu-i gitul gol, ceea ce ei îi displăcu şi mai mult. 

- Pe aici, draga mea, şopti el, conducînd-o într-o încăpere 
mai mare, închizînd uşa cu piciorul. 

Paula bănui că se afla în sala de consultaţii a doctorului. 
Era foarte diferită de cea a Bellei Ashton. Un scaun masiv din 
piele trona în mijlocul încăperii, spre el fiind îndreptate cîteva 
reflectoare, după cum observară atunci cînd Saxon aprinse 
lumina. Înainte să-şi dea seama ce se întîmplă, Saxon o şi 
ridicase şi o aşezase pe scaun. Mişcările îi erau surprinzător de 
rapide pentru un om atît de masiv. Paula îşi rezemase automat 
mîinile pe braţele scaunului. 

- Ai înţeles greşit! izbucni ea. 

Numai atunci îşi dădu seama că avea curele ca nişte 
cătuşe legate de încheieturi. Nu se putea mişca. Respiră adînc şi 
strigă la el. 


12 


- Scoate-mi porcăriile astea de la miini! Ai înnebunit?! 

- Isterie, şopti el. Se afla în dreptul unei chiuvete, turnînd 
un lichid dintr-o sticlă într-un pahar de plastic. Asta o să te 
liniştească în timp ce am să mă uit la ochi... 

Uşa sălii de consultaţii se deschise brusc, trîntită cu 
zgomot de perete. Tweed năvăli înăuntru. Se repezi spre scaun, 
răsuci curelele de piele, descoperi modul de desfacere şi, în timp 
ce degetele i se luptau cu fiecare curea, o eliberă pe Paula. Ea 
sări din scaun, uitîndu-se fix la Saxon. 

- Care-i problema ta, porcule? 

- Am să iau asta pentru analize, mormăi Tweed, smulgînd 
paharul de plastic din mîna lui Saxon. Asta o să fie de ajuns. Luă 
un pahar de laborator de pe un raft, vărsă în acesta conţinutul 
paharului şi trînti capacul. 

- Nu înţeleg ce înseamnă această agitaţie. Saxon stătea în 
picioare şi părea uluit. In pahar se afla o mică doză de Valium ca 
să o liniştesc. 

- Nu sînt eu pacientul! strigă Paula la el. 

- Atunci cine? 

- Ai un pacient aici pe nume Michael, se răsti Tweed la el. 

De aceea ne aflăm aici. L-ai preluat de la doamna Ashton. 

- Mii de scuze. Saxon îşi întinse mîinile. Inţelegeţi 
desigur... g 

- Gura! i-o trînti Tweed. In timp ce Saxon se apropie de el, 
îl înşfăcă pe psihiatru şi îl împinse în scaunul în care stătuse 
Paula. Unde-i Michael? întrebă el. 

- In camera asta. Tocmai ne-am întors de la plimbare. Un 
astfel de pacient are nevoie de mişcare. 

- Ce diagnostic îi pui? continuă Tweed cu aceeaşi voce 
poruncitoare. Mi-ai văzut legitimaţia de la SIS. Ai putea să fii 
cooperant. 

- Tot ce are legătură cu pacienţii mei este confidenţial. 

- Atunci vom suna la Scotland Yard şi vei fi acuzat de 
obstrucţionarea justiţiei - de tăinuirea de informaţii vitale. Paula, 
ai mobilul la tine? 

- Da, vrei să-l sun pe superintendentul Buchanan? 

- Te rog. 

Saxon, stînd în picioare, era acum cît mai mieros cu 
putinţă, zîmbind afectat în timp ce arăta spre canapea. 

- Vă rog, întrebaţi, se grăbi el, instalîndu-şi trupul uriaş 
într-un scaun masiv de piele, care gemu sub greutatea lui. Sînt la 
dispoziţia dumneavoastră, domnule. 


13 


- Am întrebat deja, spuse Tweed rece. Diagnosticul 
dumitale cu privire la Michael. g 

- Un caz excepţional de amnezie extremă. Işi împreună 
mîinile, învîrtindu-şi degetele mari, butucănoase. Michael nu ştie 
unde se află, cum a ajuns la Londra, unde locuieşte. Are o 
umflătură în partea dreaptă a capului, probabil s-a lovit de un 
obiect contondent. Asta cred că i-a cauzat amnezia. 

- A spus vreo frază? 

- Nu, nimic, absolut nimic. Nici un cuvînt. Se poate 
îmbrăca şi se poate pregăti singur de culcare. Zîmbi afectat către 
Paula. Scuzaţi-mă, dar este de asemenea capabil să folosească 
toaleta şi să mănînce. Asta-i tot. Doriţi să-l vedeţi? 

- Da. Acum. 

- Pregătiți-vă... 

Paula îi aruncă o privire lui Tweed. Un avertisment 
asemănător remarcii finale a Bellei atunci cînd plecaseră de la 
ea. Ce oroare urma să li se arate? 

Saxon deschise o uşă din spate, făcu semn unei siluete 
înalte şi subţiri, de vreo treizeci şi ceva de ani, după cum socotea 
Paula. Ceea ce o şocă era modul în care acesta îşi ţinea capul 
ţeapăn şi drept, şi încă şi mai mult paloarea îngrozitoare a 
chipului său şi ochii spălăciţi care treceau pe deasupra ei ca şi 
cum n-ar fi existat. 

Michael purta o haină de culoare gri foarte scumpă şi 
pantaloni bine călcaţi. Cămaşa era de un gri-deschis cu o cravată 
asortată. „Totul e gri, se gîndi ea. Ca şi el, de fapt." Se uită la 
mîinile lui frumoase - întotdeauna se uita la miini. 

Michael avea părul închis la culoare, bogat, tuns îngrijit. 

Probabil că Saxon adusese un frizer. Poate că nu era chiar 
căpcăunul pe care şi-l închipuise. Psihiatrul îl luă pe Michael de 
braţ, îl conduse către scaunul de tratament şi îl roti cu faţa spre 
Tweed şi Paula. : 

Michael mersese ţeapăn, aproape milităros. In scaun 
stătea drept, privind fix în faţă. „E sinistru, se gîndi Paula, e ca şi 
cum aş privi un robot." Saxon îşi desfăcu o mînă şi arătă spre el. 

- Aşadar, acum l-aţi văzut pe Michael. 

- O întrebare personală, spuse Tweed, făcîndu-i semn lui 
Saxon să se îndepărteze de scaun. Banii. Se află aici de nouă 
săptămîni, cine plăteşte pentru el? 

- Nu ştiu. Saxon îşi strînse buzele în timp ce observă 
expresia lui Tweed. Cînd a ajuns aici de la doamna Ashton, m-a 
sunat cineva şi m-a întrebat cît costă pe săptămînă. l-am spus şi 


14 


mi-a zis că banii vor fi livraţi prin curier. Au venit în fiecare 
săptămînă. Curierul aduce un plic gros. Inăuntru, într-un plic din 
celofan bine înfăşurat în hirtie albă şi groasă, sînt banii. În 
bancnote. 

- Pentru ce firmă lucrează curierul? 

- Habar n-am. E un motociclist. De fiecare dată e altul. 

- Persoana care a sunat era bărbat sau femeie? 

- N-aş putea spune. Se auzea ca şi cum ar fi vorbit printr- 
un şerveţel. Se uită lung la Paula, care li se alăturase. Nu trebuie 
să vă feriţi. Michael nu înţelege nimic din ce aude. 

- Probabil că ai dreptate, fu de acord Tweed. Dar asta-i 
încă o presupunere. Nu vreau să risc. Vom pleca acum, doctore 
Saxon. 

Trecu prin faţa scaunului de tratament pentru a-şi lua 
paltonul, pe care îl lăsase pe un alt scaun. Incepu să se îmbrace 
chiar în faţa pacientului lui Saxon. Michael se ridică din scaun şi 
merse rigid pînă în camera sa, închizînd uşa. 

- Cel puţin se poate mişca, comentă Paula. 

Aproape imediat uşa se deschise din nou şi Michael intră. 

Purta un palton gri cu guler de astrahan. Se îndreptă apoi 
spre ieşirea care ducea către lumea de afară. Tweed se uită cu 
un aer întrebător la Paula. 

- Vrea să plece cu noi. 

- Nu! tună Saxon. Nu poate să facă asta. Nu puteţi să-l 
luaţi cu voi! Mă auziţi? 

- Nu am cum să evit asta dacă începi să urli ca un nebun. 

Tweed gîndea rapid. Saxon înainta spre el, scuturînd 
pumnul încleştat în timp ce continua să urle: 

- Este ilegal. Eu sînt răspunzător pentru el. 

- Aveţi o scrisoare de la o rudă apropiată care să vă 
autorizeze? Plus o scrisoare de la un medic? întrebă Tweed 
binevoitor. 

- Nu am nevoie de aşa ceva. 

- Ceea ce înseamnă că nu aveţi. De asemenea, cunoaşteţi 
prea puţin despre lege. El se află aici din propria voinţă. Acum e 
clar că s-a plictisit de moarte de dumneata şi de clinica dumitale. 
Poate face orice doreşte. 

işi croi drum pe lîngă Saxon şi se îndreptă spre uşă, pe 
care Michael o deschisese deja. 

- Scuză-mă, spuse Paula, aruncîndu-i psihiatrului zimbetul 
cel mai glacial cu putinţă. 

Cînd Tweed ajunse la uşa de la intrare, îl văzu pe Michael 

15 


stind pe trotuar lîngă maşină. Tweed deblocă portierele cu 
telecomanda. De îndată ce observă licărirea farurilor, care 
însemna că portierele maşinii erau descuiate, Michael deschise 
uşa din faţă din stînga, intră în maşină şi închise portiera. 

- Ce are de gînd Michael? întrebă Paula. 

- Vom afla, nu? Tweed deschise portiera din spate, Paula 
se sui în maşină şi se aşeză în spatele lui Michael. 

Tweed înconjură maşina, uitîndu-se la bara de protecţie 
din spate. Numai privirea lui ascuţită ar fi putut să detecteze 
micul disc argintiu ataşat de capătul barei de protecţie. Trebui să 
tragă cu putere, fiindcă discul era ataşat magnetic. Se duse 
înapoi la Paula, care cobori geamul. li arătă discul. 

- Aşa am ajuns să fim urmăriţi. E un disc electronic, care 
indică locaţia noastră pe un ecran pe undeva. Cei de la Divizia 
Specială au fost îndeajuns de proşti să utilizeze un model despre 
care ştiu că le aparţine. 

Merse cîţiva metri în suişul străzii, aruncă discul, îl zdrobi 
cu tocul bocancului, apoi împinse cu piciorul resturile într-un 
canal de scurgere din apropiere. 

Se întoarse la maşină, trecu în spatele volanului, lîngă 
Michael. Porni motorul şi aprinse radiatorul. In capul scărilor, 
Saxon făcea semne cu mîinile, strigînd. Paula îşi cobori din nou 
geamul. 

- Incă mai ai pălăria pe cap. 

Saxon îşi ridică o mînă, îşi pipăi pălăria boţită de fetru şi o 
smulse. Părul negru şi slinos îi stătea lipit de cap în şuviţe. Tweed 
întoarse şi se îndreptă înapoi spre Harley Street. 

Nici Tweed şi nici Paula nu îşi dădeau seama că se aflau la 
începutul celei mai ciudate călătorii de care avuseseră parte 
vreodată. 


3 


- Unde-i Tweed acum? mirii bărbatul cu voce aspră. 

Abel Gallagher stătea pe un scaun cu spătar tare la primul 
etaj al biroului său, situat pe o stradă obscură ce dădea spre 
Whitehall. Uşa din faţă a clădirii era din oţel ranforsat şi se 
presupunea că era rezistentă la explozii. Acesta era sediul 
Diviziei Speciale, organizaţia guvernamentală care se ocupa cu 


16 


probleme de securitate. 

Gallagher era noul şef. Un bărbat bine făcut cu privire 
sălbatică, temut de numeroşii săi angajaţi. Ochii lui albaştri şi 
reci priveau ţintă pe deasupra biroului la Jed Harper, subalternul 
său, un bărbat cu mină nemiloasă, agitat acum că Gallagher îi 
aştepta răspunsul şi ştiind că avea să-şi piardă apoi răbdarea. 

- Presupun că ai ataşat discul de localizare avansată de 
bara din spate a maşinii lui Tweed parcată în faţa cartierului său 
general? 

- L-am ataşat cu mîna mea, Abel, îşi asigură Harper şeful. 

- Atunci de ce naiba nu se vede pe ecran? 

Pe un perete lateral atîrnau două hărţi controlate 
electronic. 

Una a Marii Britanii şi cealaltă, mai detaliată, a Londrei. 
Discul electronic la care se referise Gallagher ar fi trebuit să 
apară ca un punct roşu, indicînd cu exactitate poziţia maşinii lui 
Tweed, fie oprită, fie în mişcare. Harper îşi umezi buzele şi 
respiră adînc. 

- Ai spus că era pe ecran atunci cînd Tweed şi-a parcat 
maşina pe Harley Street. În plus, l-am urmărit din Volvo. Cînd s-a 
oprit, am trecut pe lîngă el... 

- Oricine altcineva în afară de un idiot ca tine ar fi parcat 
mai sus pe nenorocita aia de stradă. 

- Strada aia e foarte liniştită. 

- Ştiu că strada aia e liniştită. Nu-ţi dai seama că Tweed 
este singurul om din SIS care stă în calea eforturilor mele de a 
spori influenţa Diviziei Speciale? Ei bine, ştii acum. Trebuie să-l 
localizezi pe Tweed. Foloseşte punctele de control cu cameră de 
la toate ieşirile de pe autostradă din Londra. Camera îl va 
detecta dacă a plecat din oraş. Nu te-ai gîndit la asta, nu, Jed? 

- Nu... 

- Şi cînd ai să mi te adresezi, să nu-mi mai spui niciodată 
Abel. „Domnule", aşa o să-mi spui. S-ar putea să fie nevoie să 
găsim un mod în care să-i punem bețe în roate lui Tweed, 
remarcă el, aprinzîndu-şi o ţigară. 

- Să-i punem bețe în roate? E directorul adjunct al SIS. 

Harper părea şocat. 

- Se află de asemenea în relaţii bune cu prim-ministrul, 
care ar putea foarte bine să-l consulte în legătură cu planul ce 
vizează o cooperare mai strînsă între Divizia Specială şi SIS. 
Tweed îl va convinge să se opună acestei idei. Nu putem permite 
să se întîmple aşa ceva, nu? 

17 


Tonul lui Gallagher deveni amabil. Zimbi chiar. 

- Mai bine aş verifica punctele de control, zise Harper, care 
abia aştepta să iasă din încăpere. 

- Cînd ai să-l localizezi, să mergi cu viteză pînă la punctul 
de control într-o maşină nemarcată, apoi urmăreşte-l oriunde s- 
ar duce. Vezi să nu cazi pe scări cînd ieşi. Urmăreşte-l pe 
nemernic. 

In clipa în care Harper ieşi pe uşă, Gallagher se aplecă sub 
birou şi acţionă o piîrghie. O treaptă aflată la jumătatea scărilor 
de lemn avea să se mişte atunci cînd Harper avea să păşească 
pe ea. Aşteptă, auzi un urlet şi zgomotul unui trup prăbuşindu-se 
pe scări. Chicoti, se ridică şi deschise uşa. 

Harper se aduna cu greutate de pe jos. Se lovise la umărul 
drept. Gallagher stătea în capul scărilor, pufăind din trabuc. 

Treapta care se rotise cu aproape nouăzeci de grade cînd 
piciorul lui Harper păşise pe ea revenise automat la poziţia sa 
iniţială. Un bărbat gras în salopetă stătea lîngă Harper, rînjind. 

- Jed, răcni Gallagher, pierzi timpul. 

- Am alunecat pe scări... 

- Doar te-am avertizat, nu? Hai, dă-i drumul, pentru 
numele lui Dumnezeu. 

Aşteptă pînă cînd Harper, ţinîndu-se de umărul rănit, 
părăsi clădirea. Apoi îl chemă pe bărbatul în salopetă. 

- Garson, mută mecanismul cu trei trepte mai sus. 

- Ar fi o distanţă mai mare pînă jos, domnule. Harper ar 
putea să-şi rupă gitul. 

- Ei, o să-l înlocuim. 


4 


Cînd Tweed ajunse cu maşina în capăt pe Eadley Street şi 
se pregătea să întoarcă pe Harley Street, Michael gesticula 
energic cu mîna dreaptă. „Fă la dreapta." Ceea ce avea şi Tweed 
de gînd să facă. Paula rămase cu gura căscată, apoi se gîndi că 
dr. Saxon îl adusese probabil pe aici pentru plimbarea lui zilnică. 

Rămase surprinsă cînd ajunseră în Oxford Street. În mod 
normal, Tweed ar fi urmat să facă stînga pentru a se îndrepta 
înapoi spre Park Crescent. Michael gesticula furios. „Fă la 
dreapta." Tweed semnaliză şi viră la dreapta. Paula era acum de- 


18 


a dreptul uluită - uluită de gesturile pasagerului lor şi de virajul 
ascultător al lui Tweed care se îndepărta de Park Crescent. Ce se 
întîmpla? 

O luară pe Autostrada 4, apoi pe Autostrada 25, şi din ce 
în ce mai departe. La intersecţii şi sensuri giratorii, Michael arăta 
drumul cu gesturi hotărite din miini. Paula îşi schimbă poziţia 
pentru a putea surprinde privirea lui Tweed în oglinda 
retrovizoare. „Ce naiba facem?" El ridică din sprîncene, de parcă 
voia să spună: „Hai, să vedem unde o să ne ducă ăsta". 

Apoi, pe Autostrada 3. Erau de-acum cu mult în afara 
Londrei, înconjurați de cîmpuri acoperite cu zăpadă. Paula văzu 
uriaşa fabrică Gantia şi Tweed trebui să oprească. Poliţia 
direcţiona traficul în jurul unui buldozer aflat în pană. Fabrica era 
aproape frumoasă, construită într-un cerc, vopsită într-o nuanţă 
de verde-deschis. Coloane de brazi mascau clădirea. Se aflau 
brazi chiar şi pe acoperişul amenajat ca o grădină. Cînd maşina 
se opri, Paula scoase un aparat şi fotografie fabrica. 

- Gantia e uriaşă şi atit de bine amenajată! remarcă ea. 

- Are supermarketuri în toată ţara, replică Tweed. 

- Cine? 

- Drago Volkanian, proprietarul. E originar din Armenia, din 
cîte am auzit. Miliardar. Produce şi armamente prin altă fabrică. 
Locaţia e secretă. Celor din City? le-ar plăcea să fie cotat la bursă 
ca să-i poată tranzacţiona acţiunile; se zice că ar urca incredibil 
de mult. Volkanian nu vrea să audă de nimic din toate astea. Işi 
ţine singur sub control uriaşa companie. E un personaj ieşit din 
comun. 

- L-ai întîlnit, deci? 

Poliţia îi făcu semn lui Tweed să înainteze. Acesta acceleră 
pe Autostrada 3, la limita legală de viteză, mergiînd din ce în ce 
mai repede. Paula se aplecă în faţă, repetîndu-şi întrebarea. 

- Nu, nu l-am întîlnit, îi răspunse Tweed. Dar am auzit de el 
de la persoane care l-au întîlnit. O personalitate copleşitoare. 

- Copleşitoare? în ce fel? 

- Scuză-mă... 

Se apropiau de Intersecţia 8. Michael îi făcea semne 
furioase lui Tweed să vireze. La intersecţie, făcu dreapta pe 
şoseaua 303. 

Se îndreptau acum spre sud-vest către îndepărtata West 


2 Centrul financiar şi comercial al Londrei (n.tr.) 
19 


Country’. Chiar înainte să iasă de pe Autostrada 3, Paula observă 
o maşină parcată cu semnalizatoare roşii care avertizau că 
staţiona. 

Aveau să urmeze nenumărate şosele cu patru benzi, iar 
Tweed chiar înghiţea kilometri după kilometri. Ocoliră Andover şi 
merseră tot înainte. 


Gallagher înşfacă telefonul imediat ce acesta începu să 
sune. 

Era Jed Harper. 

- Şefu', am dat de Tweed. Ultima cameră de pe Autostrada 
3 l-a reperat. Era numărul lui de înmatriculare, adăugă, încîntat 
de el însuşi. 

- Vasăzică îl urmăreşti? 

- Păi... am renunţat. Am avut o pană în mijlocul cîmpului. 
Aşa că... 

- l-ai dat de urmă, idiotule. Şi apoi l-ai pierdut. Repară 
maşina cît mai repede.. 

- Nu sînt mecanic... 

- Nu eşti nimic! urlă Gallagher. Prin urmare, nu ai nici o 
idee unde-i acum? 

- Ba da, pot să-ţi zic unde e. Am văzut maşina întorcînd pe 
şoseaua 303... 

- Şoseaua 303! Dumnezeule! Cîţi oameni erau în maşină? 

- N-aş putea să-ţi spun. A trecut ca vintul şi a ieşit pe 
şoseaua 303... 

Gallagher trînti telefonul. Şoseaua 303 ducea către West 
Country. Ce se putea întîmpla prin partea aceea de lume? 


Chiar înainte de orăşelul Wylye, Michael gesticulase din 
nou, făcîndu-i semn lui Tweed la un sens giratoriu să-şi continue 
mersul pe şoseaua 303. Paula îşi schimbase locul din maşină 
pentru a surprinde expresia lui Michael pe măsură ce acesta 
arăta pe unde s-o ia. Văzu acelaşi chip palid şi straniu, cu 
privirea inexpresivă fixată încontinuu pe drumul din faţă. Un chip 
tras, fără pic de sînge. Asemenea unui strigoi. În sinea ei, îl 
poreclise Strigoiul. 

Paula era de obicei calmă şi stăpînită, în special în situaţii 


3 Nume generic dat zonei de sud-vest a Marii Britanii (n.tr.) 
20 


de criză, cînd devenea rece şi extrem de vigilentă. Acum fierbea. 
Ce naiba îşi închipuia Tweed că face acceptînd instrucţiuni de la 
un om care-şi pierduse complet memoria?  Conducînd 
neîntrerupt, spre zarea sălbatică şi albastră. 

- Avionul acela uşor ne urmăreşte încă, izbucni ea în cele 
din urmă. L-am văzut prima dată la oarecare distanţă dincolo de 
fabrica Gantia. E încă în urma noastră - pe partea ta dreaptă. 

- Ştiu, răspunse Tweed nedindu-i atenţie. Sînt multe 
avioane uşoare prin jur. Provincia e plină de aerodromuri private. 
Toate avioanele arată la fel. 

- Dacă spui tu. 

Paula se dădu bătută pînă cînd se opriră lîngă Honiton 
pentru a lua o gustare la un bistrou destul de mizerabil. Paula se 
forţă să măniînce un ochi fiert moale şi piine prăjită. Pentru 
Michael, Tweed comandase două ochiuri, costiţă şi roşii, cu 
provizii generoase de piine prăjită. Acesta devoră tot ce avea în 
farfurie, bău trei căni de ceai, apoi se ridică şi dispăru în spatele 
uşii cu semnul TOALETA. Paula profită de ocazie. 

- Tweed, ce-ţi închipui că faci? Asta-i nebunie curată. 

- Îţi aminteşti ce-a spus Buchanan? Singura propoziţie pe 
care a rostit-o Michael a fost: „Am fost martor la crimă". Sublime 
cuvintele. Buchanan e foarte deştept. Sigur s-a uitat la Michael 
cînd a rostit propoziţia asta. A fost suficient de impresionat 
pentru a-l duce la un psihiatru, la unul bun. Buchanan l-a crezut 
în mod evident. 

- M-am gîndit la asta. Poate că Michael a spus în schimb: 
„Am fost martor la o crimă". 

- Cred că te înşeli. II cunoşti foarte bine pe Buchanan. Este 
foarte precis atunci cînd raportează ceva. Aşa că noi mergem 
acum să vedem unde ne duce Michael. Avem nevoie de o verigă. 

- Dar dacă-i total amnezic, cum de-şi poate aminti traseul 
pe care-l urmăm? încep să am bănuieli. 

- Nu e cu totul imposibil ca mai demult să fi trecut de- 
atitea ori chiar pe traseul ăsta, încît să fie singurul lucru pe care-l 
mai are întipărit în minte. Acum taci, se întoarce. 

- Bine am făcut că am plecat atunci, şopti ea. Va începe să 
se întunece în curînd. 

Mare parte din călătorie merseseră însoţiţi de cîmpii verzi 
şi monotone de-o parte şi de alta a drumului. Ici-colo se mai 
vedea cîte o fişie de pămînt maroniu unde lucraseră plugurile 
pregăti ndu-se pentru primăvară. 

- Am lăsat zăpada în urmă, exclamă Paula în timp ce se 

21 


apropiau de Exeter. 

Deasupra, o mare de nori cenuşii părea să atingă din loc în 
loc peisajul. Indicaţiile din ce în ce mai complexe ale lui, Michael 
îi conduseră pe şoseaua 38, ocolind oraşul Exeter. Nu era 
complet întuneric şi înspre nord Paula privi lung la nesfîrşitul 
ţinut Dartmoor. Acoperit de zăpadă, era alb şi părea să domine 
totul. 

- Ar fi trebuit să-mi ţin gura, comentă Paula. Cred că acolo 
pare a fi un strat zdravăn de zăpadă. 

- Poate fi înşelătoare, replică Tweed. Cînd eram detectiv şi 
mi-am luat o vacanţă împreună cu soţia mea, cutreieram deseori 
prin Dartmoor. Departe de iadul Londrei, puteam să gîndesc. 

Tweed continuă să meargă de-a lungul şoselei 38 pînă 
cînd, spre surprinderea lui, Michael făcu din nou un semn spre 
dreapta. Tweed ieşi de pe autostrada aglomerată spre nord, 
îndreptîndu-se direct spre Dartmoor. Intrase pe o stradă largă, 
mărginită pe ambele părţi de garduri vii de grozamă. Se uită la 
Paula prin oglinda retrovizoare. 

- Asta nu duce decit într-un singur loc. Post Lacey. Un 
sătuc la marginea ținutului Dartmoor. Mă îndoiesc că s-au 
schimbat prea multe de cînd am fost aici ultima oară. 

- Ce e dincolo de sătucul ăsta? 

- Dartmoor. 

Paulei i se păru ca o prevestire a sfirşitului lumii. 


5 


Post Lacey era un sătuc plin de căsuțe construite din 
granit de o parte şi de alta a străzii principale. Singura stradă, 
din cîte vedea Paula. Norii dispăruseră şi toată lumina venea de 
la lună pe măsură ce se lăsa seara. Trecuseră pe lîngă căsuţele 
vechi, cu ferestre luminate, cînd văzură un bar, Little Tor?. 
Michael bătu uşor în volan şi Tweed opri. 

Un bărbat scund şi chel, cu un zîmbet cald, ieşi din bar. 

intinse o mînă noduroasă spre Tweed, apoi se uită lung la 
Michael, care coborise din maşină şi stătea în picioare, 
întinzîndu-şi braţele şi îndoindu-şi mîinile. 

- Alf Garrier la dispoziţia dumneavoastră, îl salută patronul 


+ Micul Pisc (n.tr.) 
22 


barului pe Tweed. Pun pariu că nu vă aşteptaţi să iasă un 
cockney” de aici. Eu şi soţia am venit acu' zece ani. Să scăpăm 
de mizeria în care ajunsese Londra. l-am zis barului Brown Owl$, 
da' nu le-a plăcut localnicilor. Da' deloc. Aşa că am schimbat 
firma în Little Tor. Un nume care nu-i deranja. 

Tweed se uita acum la Michael, care începuse să meargă 
în susul străzii către un punct unde aceasta dădea într-un 
drumeag lat. 

- Unde duce drumul ăla? întrebă el. 

- Către mlaştină, răspunse Garner. 

- Deci nicăieri anume? 

- N-am spus asta, nu? Acum mulţi ani, cu multe secole în 
urmă, pe aici prin mlaştină se aflau mine de cositor, plumb şi 
cupru. Ai bogaţi aduceau metalul aici în căruţe trase de cai. 

Drumeagul încă-i acolo. 

- Prin urmare, nu duce cu adevărat undeva? 

-Ba da. In susul mlaştinii, la capătul drumeagului, 
locuieşte un om foarte bogat într-o casă nemaipomenită. Casa 
asta fusese o mănăstire în ruine. El a transformat-o într-un conac 
grozav. L-a numit Abbey Grange”. 

- Omul ăsta bogat are şi un nume? 

- Unul greu. Nu pot niciodată să-l zic bine. Ceva de genul 
Vulcan. 

- Drago Volkanian? 5 

- Da. Garner se plesni peste vesta de piele. Asta e. L-am 
văzut pe tipul ăsta acu' cîtva timp. 

Se uita la Michael, care mergea acum, ţeapăn, pe 
drumeag. 

Paula îl trase pe Tweed de mînecă. 

- O să-l pierdem. 

- Domnule Garner, trebuie să plecăm. Nu vrem să dispară. 

- Şi ar putea s-o facă. Mergeţi după el? Nu ieşiţi de pe 
drumeag. Dacă vă îndepărtați de el, vă veţi afunda pînă-n git 
într-un lac de mil verde. Sînt smircuri înşelătoare prin zona asta. 
Intraţi într-unul dintre ele şi nu veţi mai ieşi. Niciodată. 

-Cred că ar fi bine să ne grăbim, insistă Paula 
nerăbdătoare. 


5 Locuitor al cartierului East Enil din Londra, cu un dialect şi un 
accent specific (n.tr.) 
6 Bufnița Brună (n.tr.) 
7 Conacul Abației (n.tr.) 
23 


- Scuzaţi-ne, domnule Garner, spuse Tweed, strîingîndu-i 
din nou mîna. 

- Molly, ea e jumătatea mea mai bună, cea care stă în uşă 
- v-ar fi dat ceva fierbinte de băut, de mîncat... 

- Transmiteţi-i  mulţumirile noastre. Băiatul ăsta are 
talentul să se rătăcească. 

- Nu ieşiţi de pe drumeag. Atenţie la smiîrcuri! Mil verde, 
asta sînt. Uitaţi, luaţi asta... 

li dădu lui Tweed un baston. Tweed îi mulţumi şi o urmări 
pe Paula, care o luase pe urma lui Michael. Garner alergă după 
Tweed şi îl prinse de miînecă. 

- Incă un lucru. A plouat cu găleata zile întregi înainte de a 
da zăpada. S-ar putea ca pămîntul să se cutremure sub picioare. 

Mlaştina se scufundă şi-o să vi se pară ca un mic cutremur. 

- Mulţumesc încă o dată, strigă Tweed din nou. 

Era un frig cumplit, ca în Siberia. Tweed o văzu pe Paula 
bătînd din mîinile înmănuşate. Mulţumea Cerului că purta 
bocanci din piele şi un palton îmblănit. Michael se vedea ca o 
siluetă în faţa ei, mergînd cu paşi mari ca un soldat, neieşind de 
pe drumeagul cel lat. 

In curînd lăsară în urmă Post Lacey. Singurătatea mlaştinii 
era din ce în ce mai sinistră, pe măsură ce drumeagul urca 
mereu. 

Paula se uită de jur împrejur mergînd cu paşi grăbiţi să-l 
ajungă din urmă pe Michael. Michael nu se uită nici măcar o dată 
înapoi şi Paula avea impresia că lui nu-i mai păsa dacă mai erau 
cu el sau nu. In lumina lunii, văzu că drumeagul pe care-l urmau 
urca din ce în ce mai mult. Dartmoor părea să fie înclinat de la 
sud spre nord. In pustietatea de pe ambele părţi ale drumeagului 
se zăreau grozamă şi pilcuri de iarbă-neagră, în parte 
acoperite de zăpadă. Tweed o ajunse din urmă. 

- Cred că se topeşte zăpada, observă ea. Nu mai pare atît 
de frig acum. Cred că temperatura a urcat. 

- Asta-i şi impresia mea. Nici urmă de Abbey Grange încă. 

- Crezi că într-acolo se îndreaptă Michael? 

- Bătrînul Garner zicea că se află la capătul drumeagului 
ăstuia. 

- Spuneai că Drago Volkanian este armean. Tot armean e 
şi mizerabilul ăla de doctor Saxon, după spusele doamnei 
Ashton. 

Ar putea fi o legătură? 

- Habar n-am. Ne apropiem de capătul ținutului Dartmoor 

24 


pe unde cutreieram împreună cu soţia mea cînd eram la 
Scotland Yard. Ţi-am spus că a fugit cu un milionar, un magnat 
grec al transporturilor navale. Cum trece timpul! 

- Nu te-ai gîndit vreodată să divorţezi de ea? întrebă Paula 
cu blindeţe. 

- Prea multă bătaie de cap. Habar n-am pe unde-o fi acum. 
N-am mai auzit de ea de ani de zile. La început au fugit cu unul 
dintre iahturile cu motor ale grecului la Buenos Aires. Şi aşa s-a 
terminat povestea. 

Urcară pe o creastă înaltă. Dincolo de aceasta, drumeagul 
cobora în pantă înainte de a urca din nou în depărtare. Tweed 
arătă spre dreapta. 

- E o vale pe undeva pe acolo. 

- Uite, un om de zăpadă pe partea asta a drumeagului. Şi 
Michael a trecut pe lîngă el fără măcar să-i arunce o privire. Nu 
mi-aş fi închipuit că sînt copii care vin pînă aici. 

Cînd ajunseră la omul uriaş de zăpadă, Tweed lovi uşor 
capul acestuia cu bastonul. O bucată mare de zăpadă căzu de pe 
cap, dînd la iveală un craniu. 

- Dumnezeule! ţipă Paula, oripilată. 

Craniul era prins de git. Pămintul li se cutremură sub 
picioare. Craniul părea să stea undeva deasupra, rînjind la ei. 

Ceea ce-i sporea hidoşenia era faptul că de partea dreaptă 
atîrna o buclă de păr şaten năclăit. Tweed scoase o lanternă din 
buzunar şi lumină acea imagine macabră. 

Tweed lovi încă o dată omul de zăpadă, dezlipind şi mai 
multă zăpadă pentru a da la iveală bustul. O bucată de carne 
îngheţată atîrna de o parte a pieptului, ceea ce lui Tweed i se 
păru foarte ciudat. se aplecă în faţă, se strimbă, apoi se ridică. 

- Ce e? întrebă Paula. 

- S-a folosit un instrument pentru a tranşa pînă la 
jumătate prin şira spinării. De asta a rămas prins craniul. E 
nevoie de un medic legist pentru a-mi confirma impresia. Asta 
înseamnă că a fost... 

- O crimă, şopti Paula. 

- Trebuie să folosesc de urgenţă telefonul tău mobil. 

- Poftim, spuse ea nerăbdătoare. 

- Avem nevoie de un semn strălucitor care să poată fi 
văzut de sus. 

Paula îşi desfăcu de la git eşarfa roşie şi lungă, aproape de 
mărimea unui steag. Tweed strecură mobilul în buzunar, întinse 
eşarfa de-a lungul drumeagului, fixînd-o cu pietre pe care le 


25 


culese de pe marginea drumeagului. Se uită la Paula înainte de a 
forma numărul de telefon. 

- II sun pe Buchanan. Vreau să vină aici cu o echipă. Tu 
ţine-te după Michael, altfel îl pierdem. Ai o armă? întrebă el 
deodată. Da. Sigur că ai. 

Paula îşi scoase mîna dreaptă din geanta de umăr. Ţinea 
strîns în mînă Browning-ul de calibrul 32 pe care îl avea într-un 
buzunar special pentru a ajunge rapid la el. Viîrîndu-şi revolverul 
automat înapoi în buzunar, scoase un aparat de fotografiat. 

- Incă un lucru. Grozăvia asta poate să se prăbuşească 
pînă cînd ajunge Buchanan aici. 

Apăsă pe butonul aparatului de fotografiat special, fără 
bliţ, inventat de experţii din subsolul de la Park Crescent. 
Apăsînd butonul de zece ori, neplăcîndu-i ce vedea prin vizor, 
strecură din nou aparatul de fotografiat în geanta de umăr în 
timp ce Tweed se apucă să-l sune pe Buchanan. Se repezi după 
Michael, care nu mai era decit o siluetă micuță urcînd o pantă. 

Inainte să-l ajungă din urmă, verifică fotografiile, cu 
lanterna de buzunar între dinţi. Una dintre ele îi făcu greață. 
Acoperise cu mîna o parte a pozei aşa încît se vedea numai 
capul. Partea în care carnea îngheţată acoperea craniul cu dinţii 
rînjind. Le introduse înapoi într-un plic cu probe, respiră adînc şi 
începu să alerge după Michael. 

Atmosfera mlaştinii părea amenințătoare acum că zăpada 
se topea rapid, dîndu-i la iveală întinderile înspăimîntătoare, pe 
care Paula le simţea apropiindu-se îngrijorător în jurul ei. Se 
iveau acum stînci, ascuţite ca dinţii unor balauri. Era aproape o 
uşurare să aibă companie cînd încetini şi începu să meargă iute 
la vreo zece metri în urma lui Michael. Ştia că el trebuie să fi 
auzit zgomotul surd al paşilor ei care se apropiau. Nu se întoarse 
nici măcar o dată, continuîndu-şi marşul băţos de soldat. 

Paula se uită înapoi şi îl văzu pe Tweed apropiindu-se, în 
viteză. De curînd, amîndoi merseseră separat la centrul de 
antrenament din îndepărtatul Surrey. Un inspector-şef mai tînăr 
pe nume Nick preluase postul de la bătrînul sergent, plecat în 
vacanţă. 

- O să te ucid, urlase la ea în semn de salut. 

Nu glumise. Fusese dată jos din pat la şapte dimineaţa, 
fusese grăbită la duşuri, şi se acordaseră cinci minute pentru se 
îmbrăca şi zece pentru a lua micul dejun. Ilmbrăcată cu un 
echipament nou, era condusă spre zona de antrenament. 

- Ai la dispoziţie o oră pentru a termina întregul curs de 


26 


antrenament, o anunţase Nick. Acum aleargă un kilometru şi 
jumătate şi continuă apoi cursa cu obstacole. 

Fusese o experienţă diabolică, dar se întorsese la Park 
Crescent mult mai în formă. Urmarea extraordinară a acestui 
eveniment fusese faptul că Tweed trebuise să meargă acolo o 
săptămînă mai tîrziu să facă acelaşi curs. 

Nu era, aşadar, de mirare că prinsese acum viteză în urma 
ei. 

Paula se uită în josul unei pante abrupte şi văzu la poale 
un pîrîu lat, traversat de un pod cu trei travee construit din 
lespezi mari de piatră fixate pe stilpi de granit. Se opri să-l 
aştepte pe Tweed. 

- Asta e un pod construit cu secole în urmă din blocuri 
enorme de granit, spuse el. 

Michael trecuse rapid peste pod, în ciuda faptului că 
lespezile păreau alunecoase în lumina lunii. Asta nu-i inspiră prea 
multă încredere Paulei. Se uită la dreapta şi arătă. 

- Uite iar avionul acela. Ne urmăreşte încă. 

- Ţi-am spus că regiunea asta e plină de genul ăsta de 
avioane. 

- Tweed! izbucni ea. Sînt sigură că am văzut acelaşi avion 
zburînd la distanţă cu mult înainte de Exeter - şi după ce-am 
lăsat în urmă locurile acelea. Il prinse pe Tweed de braţ. 
Dumnezeule! Se va lovi de stînca uriaşă de pe creasta aceea. 

Se opriră, încremeniţi. 

- O să se prăbuşească, şopti Paula. 

- Pare cam riscant, fu de acord Tweed. Sper că pilotul nu 
e... 

Avionul continuă să zboare şi dispăru în spatele stîncii 
masive. Era clar că o văzuse de la înălţimea la care se afla. Paula 
continuă să meargă, uitîndu-se spre pod. „Nu-mi place asta", îşi 
spuse ea. Strîngînd din dinţi, păşi pe prima lespede. Traversă 
podul, se întoarse să-l vadă pe Tweed, cu inima în git. El păşea 
calm. Vorbea în timp ce-l urmau pe Michael, care încetinise. 

- Buchanan o să vină încoace cu un elicopter însoţit de o 
echipă tehnică. Aduce şi un medic legist, pe profesorul Saafeld. 
Zicea că a uitat să-mi dea un lucru şi că o să mi-l aducă. 

- Vorbeşte de parcă tu te-ai ocupa de cazul ăsta. Şi acum 
e vorba de crimă. 

- Sînt din ce în ce mai intrigat. Şi presupun că acela e 
Abbey Grange. 

Arătă undeva în apropiere, unde o ultimă creastă se 


27 


detaşa în lumina lunii. În vîrful acesteia, Paula distingea vag o 
casă mare, lungă, pe două niveluri, ce părea foarte veche şi avea 
un acoperiş cu mansardă. Refugiul lui Volkanian. Tweed arătă 
spre dreapta. N 

- Hook-Nose Tor$. Înalt de cinci sute patruzeci de metri. 

Panorama văzută din vîrf trebuie să fie magnifică. 

„Ei bine, poti să urci asta", îşi spuse Paula. Nu-i plăcea. 

Uitîndu-se în jur de-a lungul întinderilor nesfirşite ale 
ținutului mlaștinilor, rostogolindu-se, coborînd, apoi ridicîndu-se 
din nou, Paula începu să tremure. 

Cu cît mergeau mai departe, cu atît Dartmoor li se părea 
că se închide în jurul lor. Nici nu-şi putea scoate din minte 
imaginea scheletului, fotografia sărmanului om de la marginea 
drumeagului. Era aproape sigură că era bărbat. 

Abbey Grange era construit din granit şi probabil se 
folosiseră o parte din zidurile inițiale ale mănăstirii. Lumini 
străluceau dincolo de ferestrele chituite cu plumb. Un şir alb de 
trepte ducea pînă la o terasă, care se întindea pe toată lungimea 
conacului. Din cîte se putea vedea, conacul era bine întreţinut şi 
deasupra lor, în capul scărilor, se vedeau, pe fiecare parte, vase 
cu arbuşti pereni sub formă de semne de exclamaţie. 

Michael urcase în fugă scările şi bătea cu un inel de fier la 
uşa masivă de la intrare. Tweed alergă după el, cu Paula alături. 

De jos, Paula văzuse în stînga conacului silueta înaltă a 
unei clopotniţe de biserică. Uşa masivă se deschise. 

Incadrată de strălucirea luminilor aruncate de lămpile 
vechi de pe perete, se afla silueta înaltă a unui tînăr. Avea părul 
negru îngrijit şi zîmbea. Paulei îi plăcu la prima vedere. Zimbetul 
dispăru şi fu înlocuit cu o expresie de uimire. 

- Michael, exclamă el, ce naiba s-a întîmplat cu tine?! De 
data asta ai fost plecat mai bine de trei luni. 


6 


Tweed rămase țintuit locului. Cercetă cu atenţie holul 
spaţios cu tavan din biîrne de stejar şi acoperit cu mochetă. 
Michael merse drept pe lîngă bărbatul care deschisese uşa şi se 
îndreptă spre o scară lată şi dreaptă cu trepte de lemn, care urca 


8 Piscul nasului coroiat (n.tr.) 
28 


la etaj. 

La baza scărilor, Michael se opri. Îşi sprijini mîna dreaptă 

pe partea de sus a unui montant de lemn sculptat în formă de 
cap de bărbat. După ce stătu nemişcat un timp, o luă pe scări, 
ajunse sus, făcu la dreapta şi dispăru. Auziră un zgomot de cheie 
întoarsă în broască, scîrţiitul unei uşi deschizîindu-se, închizindu- 
se şi în cele din urmă încuindu-se la loc. Bărbatul mai tînăr - care 
arăta mai tînăr decît Michael - ridică din umeri, zimbind. 
j - S-a dus direct în dormitorul lui şi s-a încuiat pe dinăuntru. 
Intotdeauna se încuie înăuntru. Niciodată nu mi-a adresat vreun 
cuvint. Se uită la Paula. Scuzaţi-mă. Intraţi amîndoi. Asta da 
surpriză. Să vă iau hainele. 

In timp ce Paula schiţă un gest să-şi dea jos paltonul, el 
veni în spatele ei şi i-l luă. Paula se aştepta s-o atingă cu miinile - 
era un truc folosit atît de des de bărbaţi. Dar mîinile n-o atinseră. 

Apoi luă paltonul lui Tweed şi puse amîndouă hainele într- 
un şifonier. 

- Mă tem că deranjăm... începu Tweed. 

- Deloc. Mă numesc Larry Voles. Poate îmi veţi spune ceva 
despre Michael, dacă doriţi. 

- Am putea vorbi într-un loc mai liniştit? 

- In biroul meu. Vă este foame? Sînt sigur că da. Doamnei 
cel puţin cred că îi este. Un alt zîmbet binevoitor. Aţi picat la ţanc 
pentru o cină tîrzie. A 

O uşă în dreapta holului se deschise. Işi făcu apariţia o 
femeie scundă, bine făcută, cu o expresie dură. Era aproape 
grasă, dar se ghicea forţa în braţele dezgolite ce flancau, de-o 
parte şi de alta, şorţul de bucătărie. Femeia arunca priviri 
furioase. 

- Pregătesc cina, mormăi ea. Mai pun încă trei tacîmuri la 
masă? 

- Da, doamnă Brogan, răspunse Larry vesel. Cred că s-a 
nimerit la fix. 

- S-ar putea spune şi-aşa, mormăi ea din nou. 

Expresia ei era ostilă. „Probabil aşa e întotdeauna", îşi 
spuse Paula. Părul ei era grizonat, lung şi bogat, legat la spate cu 
o fundă neagră. Ochii îi avea mici şi pătrunzători, iar nasul, 
agresiv. Gura cu buze subţiri dădea la iveală nişte dinţi mici şi 
ascuţiţi. Avea miini mari şi pe sub şorţ purta o fustă neagră ce 
acoperea nişte picioare mari şi puternice cu ciorapi negri. Plecă, 
închizînd uşa cu zgomot. 

- Pe aici, îi invită Larry, deschizind o uşă pe stînga ce 

29 


dădea într-un birou confortabil în care ardea un foc de lemne. 

- Ar fi trebuit să ne prezentăm, spuse Tweed. li arătă lui 
Larry legitimaţia. Mă numesc Tweed. Ea e Paula Grey, omul meu 
de încredere. 

- Aş fi putut ghici asta. Emană competenţă. Aşadar, ce 
doriţi să beţi? Trebuie să fie urit de tot prin mlaştini. Vă ţin 
companie. 

- Vă mulţumim, domnule Voles... începu Paula. 

- Larry, vă rog. Aşadar, care e băutura dumneavoastră 
preferată? 

- Gin tonic pentru mine. 

- Cred că mi-ar prinde bine un coniac sec, se hotărî Tweed. 

Larry îi făcu semn Paulei să se aşeze într-un fotoliu 
confortabil lîngă foc, cu faţa spre Tweed. Paula îl studie pe Larry 
în timp ce acesta pregătea băuturile dintr-un bar amplasat pe 
perete. 

„Trebuie să aibă în jur de treizeci de ani", se hotărî ea. 
Bine făcut, dar subţire, avea în jur de un metru optzeci. Mişcările 
îi erau agile, iar chipul avea o culoare sănătoasă. Avea o frunte 
înaltă, ochi albaştri uluitori şi un nas proeminent bine 
proporţionat. 

Gura şi maxilarul îi erau puternice fără a sugera 
agresivitate. Le oferi băuturile, oprind pentru el un scotch tare şi 
sec, îşi trase un scaun şi se aşeză între ei. 

- Mai bine v-aş spune despre Michael, începu Tweed. 

Povesti cum un poliţist îl găsise aşezat pe treptele unei 
clădiri de pe Whitehall. Nu menţionă ce spusese în timpul 
interogatoriului de la Scotland Yard. Larry îşi aprinse o ţigară, 
ascultă fără întrerupere în timp ce Tweed continua să explice de 
ce Michael fusese transferat în grija unui important psihiatru. li 
spuse diagnosticul dat de doamna Ashton şi povesti că după 
două săptămîni ea îl mutase la o clinică din apropiere, dîndu-şi 
seama că nu îi mai putea fi de ajutor. Trecu repede la plecarea 
bruscă a lui Michael, cum acesta, din proprie voinţă, urcase în 
maşina lui Tweed, îi arătase drumul pînă la Post Lacey, apoi îi 
condusese pînă la Abbey Grange. Omise, de asemenea, 
descoperirea scheletului ascuns în omul de zăpadă. 

- Cam asta e, conchise Tweed, sorbind din coniac. 

- Amnezia asta, amnezia asta totală de care suferă. 
Explicaţi-mi, vă rog, din nou ce înseamnă, ceru Larry calm. 

- Inseamnă că în prezent nu îşi mai aminteşte nimic. Cum 
îl cheamă, cine este, şi de aceea, presupun, nu vorbeşte. 


30 


- Spuneaţi că poliţia de la Scotland Yard l-a poreclit 
Michael, numele lui adevărat. Mi se pare foarte ciudat. 

- Lumea e plină de coincidenţe ciudate. Cred că s-au gîndit 
că seamănă cu un Michael, sugeră Tweed nonşalant. 

- Mai e ceva ce nu înţeleg. Dacă şi-a pierdut complet 
memoria, cum de a fost în stare să vă conducă tot drumul pînă 
aici de la Londra? E un traseu complicat. 

- Aşa e. A mai mers pe traseul ăsta înainte? 

- De nenumărate ori. Pentru a merge la fabrica Gantia de 
lîngă Basingstoke sau la sediul administrativ. Biroul lui e în City. 

- Asta-i probabil explicaţia, răspunse Tweed binevoitor. 
Singurul lucru care îi este familiar, pe care şi l-a amintit, este un 
drum pe care a mers foarte des. Inclusiv mersul pe drumeagul de 
la Post Lacey pînă aici. Cum ajungea la serviciu? 

- li plăcea să meargă pe drumeagul ăla pentru a face 
mişcare înainte de a-şi începe ziua de lucru, care însemna o 
presiune enormă. Işi lăsa maşina la bătrînul care deţine barul 
Little Tor. 

- Pare a fi plauzibil, îi explică astfel acţiunile, în ciuda 
amneziei. 

- Sînt totuşi uluit. Poate după cină, am putea reveni aici 
pentru a vă pune mai multe întrebări. 

- Desigur. Spuneaţi că Michael are o slujbă de mare 
responsabilitate, îmi puteţi spune în ce consta aceasta? 

- Este unul dintre cei trei directori internaţionali de vinzări 
de la Gantia. E de departe cel mai strălucit şi mai de succes. 

Călătoreşte mult în străinătate pe perioade destul de lungi. 
Nu auzim nimic de el pînă cînd nu se întoarce cu o grămadă de 
comenzi noi. Îi place să ne ia prin surprindere, să ţină lucrurile 
pentru sine. Le ascunde chiar şi de mine. Eu sînt directorul 
general al fabricii. 

Se auzi o bătaie puternică în uşă. Auziră clar vocea 
doamnei Brogan mormăind: 

- Cina e gata. Il chem şi pe Michael. 

- Ar fi interesant de văzut dacă o să coboare, spuse Paula, 
vorbind pentru prima oară. 

Larry bău restul de scotch dintr-o singură înghiţitură. 

- Aveam nevoie de asta. Unchiul o să fie şocat cînd o să se 
întoarcă. 

- Unchiul? întrebă Tweed. 

- Drago Volkanian. Eu mi-am schimbat numele oficial în 
Voles. Cînd faci afaceri în Marea Britanie nu prea te ajută să ai un 


31 


nume ca Volkanian. Oricum, deşi fratele lui Drago era armean, 
mama mea era englezoaică. Zîmbi. Cred că semăn cu ea. 

Michael e fratele meu mai mic. Nu prea pare în acest 
moment, cu paloarea aceea îngrozitoare. 

- Cred că doamna Ashton, primul său psihiatru, a cerut să 
fie examinat de un medic, spuse Tweed cu dezinvoltură, 
inventînd. 

Era sigur că ea ar fi luat această măsură de precauţie. 

- Doar nu Bella Ashton, psihiatrul? 

- Ba da. O cunoaşteţi, deci? 

- Vag. Întâlnesc atît de mulţi oameni. Se ridică. Dacă nu vă 
deranjează, cred că ar trebui să mergem în sufragerie înainte ca 
doamna Brogan să spargă uşa. 

Intrară într-o sufragerie lungă, imensă, lambrisată. Din 
nou, lumina se răspîndea de la felinare vechi suspendate de 
pereţi, aruncînd o strălucire caldă. pe peretele din spate, în 
interiorul unei imense grote boltite, sfiriia un foc de lemne. 
Doamna Brogan stătea cu mîinile în şolduri, examinîndu-i. Larry 
îşi însoţi oaspeţii la locurile lor, apoi trecu lîngă menajeră. Paula 
era îndeajuns de aproape pentru a le auzi conversaţia. 

- Brogan, Michael şi-a pierdut memoria. Nu vrea să spună 
nici o vorbă nimănui. 

- Ştiu, zîmbi batjocoritor doamna Brogan. Şi-a lăsat-o la 
birou. 

- Ascultă-mă! Larry deveni dur şi o apucă de braţ. Vorbesc 
serios. N-ai să vorbeşti cu el acum, înţelegi? 

- Dacă spui tu, scrîşni ea. Cu cealaltă mînă i-o apucă pe a 
lui şi se eliberă. Ştii că nu suport să mă atingă careva, aşa că 
ţine-ţi mîinile acasă. Se uită la Paula şi îi făcu semn cu ochiul. 
Michael face mofturi. Băiat prostuţ. Impinse uşa bucătăriei şi 
dispăru în spatele ei. 

Paula era uimită. Expresia femeii cînd închisese ochiul 
fusese veninoasă, frizind răutatea. O străfulgera gîndul că 
menajerei nu-i plăceau bărbaţii. 

Se aşezaseră cu toţii cînd doamna Brogan îşi făcu din nou 
apariţia. Se repezi cu o viteză surprinzătoare spre singurul loc 
rămas liber. „Al lui Michael", presupuse Paula. Mută tacîmurile de 
la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga. Din nou, îi făcu cu 
ochiul Paulei, care îşi plecă privirea. „Oare Michael ar observa că 
totul era pus invers?" Acesta intră în aceeaşi clipă, îmbrăcat cu 
costumul elegant. Paula aproape că îşi ţinu respiraţia cînd 
doamna Brogan reapăru, ducînd o tavă enormă cu farfurii de 


32 


supă. 

Michael se uită fix spre locul său. Fără nici o ezitare, mută 
din nou tacîmurile în poziţia corectă. 

- Supă de ciuperci, anunţă doamna Brogan în timp ce 
servea cite o farfurie fiecăruia. Cui nu-i place să nu măniînce. Să 
aştepte felul principal. N-am chef de ceremonie aici. 

Michael aşteptă pînă cînd fu servită toată lumea şi Paula 
îşi ridică lingura, după care trecu la treabă, sorbind rapid lingură 
după lingură. Intre acestea, luă dintr-un coş două felii de piine 
făcută în casă, le rupse în bucățele şi le mîncă rapid, întinzîndu- 
se apoi să mai ia două felii. Işi termină supa înaintea tuturor. 
„Porcul ăla de Saxon, se vede că nu l-a hrănit foarte bine", se 
gîndi Paula. 

Doamna Brogan apăru cu un recipient mare cu şi mai 
multă supă. Stătu în spatele lui Michael şi aşteptă. Răbdarea îi fu 
de scurtă durată. 

- Mai vrei o porţie? Michael rămase tăcut şi nemişcat. Of, 
bine, începu doamna Brogan. Făr' pic de maniere... 

- Da! se răsti Larry. Ar mai dori o porţie. Ai uitat ce ţi-am 
spus mai devreme? Glasul îi era tăios. 

Menajera reumplu farfuria lui Michael. Se uită peste masă, 
la Paula, cu gura strîmbată într-un zîmbet batjocoritor. „Unii 
oameni nu au maniere", părea să spună din ochi. Paula îşi 
întoarse privirea. Larry trebuia să-i zică vreo cîteva. Din nou, 
Michael îşi devoră supa cu şi mai multă piine. 

- Avem plăcintă cu carne, strigă doamna Brogan prin uşa 
deschisă a bucătăriei. Şi cu verdeţuri. Cui nu-i place să aştepte 
desertul. 

- Spuneaţi că sînteţi fraţi, observă Tweed, adresîndu-i-se 
lui Larry. Dar ziceai ceva de un unchi. Părinţii dumneavoastră 
locuiesc în vecinătate? 

- Din păcate, nu. Ei nu mai trăiesc. Le-a venit ideea să 
călătorească în Armenia să descopere rădăcinile neamului 
Volkanian. 

Unchiul meu a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-i oprească, 
sfirşind prin a urla la ei că e prea periculos. Trebuiau să treacă 
prin Turcia. N-au vrut să asculte, şi în afara Istanbulului au fost 
atacați de turci şi măcelăriți. Asta s-a întîmplat cam cu cinci ani 
în urmă. Zîmbi strîmb. De aceea nu prea ne sînt nouă dragi 
turcii. 

Paula se uită la Michael să vadă dacă povestea îl 
emoţionase. 


33 


Bănui că nu. Acesta se uita fix la ca cu aceeaşi privire 
goală şi sticloasă în ochi. Paula avea senzaţia inconfortabilă că se 
uita prin ea la peretele din spate. 


7 


La sfîrşitul mesei, Paula se ridică şi începu să stringă 
farfuriile pentru a le duce în bucătărie. Poate că doamna Brogan 
ar reacţiona pozitiv la puţin ajutor. 

- Nu-i o idee bună, o avertiză Larry. Bucătăria este locul 
cel mai sfînt din lume. 

- Vom vedea... 

Luă o tavă de pe un bufet şi o umplu cu farfurii. Se folosi 
de umăr pentru a deschide uşa batantă dinspre bucătărie. Odată 
înăuntru, uşa se închise în spatele ei şi rămase singură cu 
menajera. Punînd tava pe o chiuvetă de metal, se sprijini de 
aceasta, cu braţele încrucişate, simțindu-se mai sigură cu spatele 
lipit de ceva. 

- O, Doamne. Doamna Brogan se uita la ea uimită. Sînteţi 
primul musafir care mi-a dat vreodată o mînă de ajutor. 

- Mă mir. 

- Ăsta ar fi un bun moment să vă previn. Femeia se 
apropie de ea. Despre cult. 

- Cult? Paulei începu să i se facă pielea de găină. 

-İs sute de ani de cînd a început, se spune. Un neam 
ascuns, asta îs. Ţin ritualuri la miezul nopţii. Bagă spaima-n tine. 
Fac sacrificii pentru nu'ş ce zeu de-i spun Wrangel. Se folosesc 
de biserică, nu glumesc, sacrifică pă vreunul, apoi îl mănîncă. 

- Vreţi să spuneţi, canibalism? întrebă Paula cu glas 
scăzut. 

O viziune îi trecu prin minte. Scheletul cu rămăşiţele de 
carne îngheţată mai jos de umăr. Işi reveni imediat - imaginaţia i- 
o lua razna. Doamna Brogan încuviinţă din cap ca răspuns la 
întrebarea ei. Se apropie, şoptind cu vocea ei guturală: 

- Reverendul Stenhouse Darkfield, vicarul, se miînie dacă îi 
zici ceva de cult. Bănuiala mea-i că şi el îi amestecat în asta. 

- De cînd e vicar? 

- De ani de zile. Era aici cînd am venit io - acu' doi ani. La 
oamenii de prin partea asta a lumii li se spune despre cult de 


34 


mici. Aşa s-a transmis din moşi strămoşi, cred io. Alţii trăieşte pe- 
aici şi habar n-are ce se-ntîmplă. Credeam c-ar trebui să ştiţi. 

Buzele îi erau umede acum, şi îşi ţinea ochii pătrunzători 
pe jumătate închişi. Paulei i se păru prefăcută, iar în ochii ei 
vedea chiar o urmă de răutate. Doamna Brogan se întoarse şi 
trecu cu privirea peste vraful uriaş de farfurii murdare. Incepu să 
bombăne. 

- İs încă şi mai multe în sufragerie. Nu, e destul cît aţi 
făcut. N 

E timpul să vină Tarvin. În timp ce vorbea, o uşă închisă 
din capătul celălalt al bucătăriei începu să se deschidă foarte 
încet. Işi făcu apariţia un bărbat. 

- lată-l, spuse doamna Brogan. Tarvin, e vremea să strîngi 
vasele. Adu-le din sufragerie. N-o să folosim maşina de spălat 
vase pentru mizeria asta. O să le spălăm de mînă. 

Paula se uită lung. Nu se putea abţine. Tarvin era de 
înălţime medie; dolofan sub haina albă pe care o purta. Avea un 
cap mare, pleoape grele pe jumătate închise asupra ochilor de 
broască, un nas de boxer şi un maxilar prelungit şi rotund. Se 
mişca încet, aproape ca un robot. Infăţişarea lui i se păru 
neplăcută Paulei, care simţi un impuls să iasă cît mai repede din 
bucătărie, ceea ce nu-i stătea în fire. 

- Am să plec acum... 

Se simţi uşurată să iasă din atmosfera aceea. Ce anume în 
legătură cu Tarvin o deranja? Singura persoană rămasă în 
sufragerie era Larry, care se ridicase cu un zimbet cald. 

- Ceilalţi s-au dus în biroul meu. M-am gîndit să te aştept. 
Am impresia că ceva te-a deranjat. Doamna Brogan? 

- Nu, Tarvin! rosti ea impulsiv, regretînd imediat ceea ce 
spusese. 

- E un tip bizar. 

Işi puse braţul în jurul umerilor ei în timp ce ieşiră pe hol şi 
o opri. Işi aprinse o ţigară scoasă dintr-o tabacheră de argint. li 
oferi şi ei una. Ea dădu din cap că nu. 

- Avem o problemă aici, explică el. Personalul. E foarte 
dificil dacă nu chiar imposibil să găsim persoane care să rămînă 
la noi. De aceea doamna Brogan e atît de importantă. E capabilă, 
conduce întreaga casă şi e o bună bucătăreasă. 

- E excelentă. Trebuia să-i fi spus asta, dar a intervenit 
ceva şi am fost distrasă, observă Paula. 

- Tot aduce citeva fete de pe-aici, adesea din Post Lacey. 

Rezistă cîteva luni, apoi fug la Exeter. În drum spre 


35 


Londra, bănuiesc. 

- Se simt izolate, sugeră Paula. 

- Exact. De aceea am lăsat-o pe doamna B. să-l aducă pe 
Tarvin. || găsesc bizar; nu-mi place de el. Parcă-i dintr-un film de 
groază. Dar nu pot să risc s-o supăr pe doamna Brogan. li place 
Tarvin, se înţelege bine cu el, oricum. Ceea ce e mai mult decit 
fac eu. Apoi mai sînt şi vreo două fete de pe-aici. Asta-i seara lor 
liberă. N-o să reziste. Gata, destulă vorbărie pe tema asta. Hai să 
mergem la ceilalţi. 

Paula avu un şoc. Tweed stătea cocoţat într-un colţ retras, 
dincolo de şemineu. Larry îi şopti Paulei că Tweed dorea să-i 
vorbească lui între patru ochi, iar Michael urcase iarăşi în camera 
lui. Şocul era o blondă splendidă, naturală, care veni în fugă spre 
Paula după ce sărise de pe locul ei de lîngă şemineu. 

- Să mă prezint. Larry nu vrea s-o facă. Eu sînt Lucinda, 
sora lui. Am stat de vorbă cu şeful dumitale. Ei bine, e unul dintre 
cei mai remarcabili oameni pe care i-am întîlnit. Vino să şezi cu 
mine lîngă foc. Gata, acum stăm confortabil. Prefer bărbaţii mai 
în vîrstă - tinerii din ziua de azi au o singură idee în cap atunci 
cînd întîlnesc o femeie şi nici un pic de inteligenţă. Pot să-ţi spun 
Paula? Domnul Tweed mi-a vorbit despre dumneata. O, 
Dumnezeule! lar vine omul acela îngrozitor cu cafeaua. 

Tarvin se apropia de ei cu o tavă cu cești şi o cafetieră de 
argint. Se deplasa încet în haina lui albă, cu un prosop imaculat 
împăturit pe braţ. Inainta spre ei, cu ochii plecaţi, calculat. Paula 
găsi deranjant felul lui de a merge - semăna cu un animal care 
dădea tîrcoale. 

- Eu o vreau neagră, te rog, spuse Paula înainte ca acesta 
să apuce să vorbească. 

- Şi eu, interveni Lucinda cu glasul ei cristalin. 

In timp ce turna cafeaua, ochii lui Tarvin se fixară pe 
chipul Paulei. Îi aruncă o privire rece şi pătrunzătoare de parcă 
se holba la un zid de cărămidă, cîntărind-o din ochi pentru vreun 
scop oarecare. Lucinda scoase la iveală o tabacheră de aur, vîri o 
ţigară într-un portţigaret lung şi negru şi o aprinse cu o brichetă 
încrustată cu pietre preţioase, evitînd să-i arunce vreo privire lui 
Tarvin. 

- Omul ăsta mi se pare înspăimântător, spuse ea cînd 
rămaseră din nou singuri. De fapt, mi se pare că întreg 
personalul de aici e foarte ciudat. l-am cerut lui Larry să-l 
schimbe, dar el dă pur şi simplu din umeri şi spune că problema 
servitorilor nu-l pliveşte. 


36 


În timp ce-şi sorbea cafeaua, Paula o studie pe Lucinda. 

Avea vreo treizeci de ani şi o siluetă frumoasă, pusă în 
valoare de rochia de seară aurie mulată pe corp şi de cureaua 
albă din jurul taliei subţiri. Ochii ei erau de culoarea unui 
lapislâzuli, ceea ce îi dădea un aer şi mai frapant. Dar cel mai 
mult o intriga energia ei. 

- Nici mie nu-mi place Tarvin, comentă Paula. Aşadar, şi tu 
locuieşti aici? 

- Dumnezeule, nu. Am un apartament lîngă Baker Street. 
Se lăsă pe spate şi personalitatea i se schimbă radical. Işi ţinea 
gîtul drept, iar expresia îi deveni serioasă. Am o slujbă la fabrica 
Gantia de lîngă Basingstokc. Sînt directorul pe probleme de 
securitate. Asta-i doar o vizită fulger. 

Paula îşi dădu seama că o judecase greşit pe Lucinda. 

Crezîind că vorbeşte cu o fetiţă de bani gata al cărei 
interes principal era probabil un program nesfirşit de nopţi de 
petrecere, avea de fapt în faţă o femeie extraordinară care nu 
tolera nici o prostie. 

- Sînt impresionată, spuse Paula. 

- Nu, eşti surprinsă. Credeai că sînt o pipiţă. Ei bine, îmi 
place să mă distrez din cînd în cînd, dar slujba mea e pe primul 
loc. Drago, adică unchiul, a rîs cu gura pînă la urechi cînd mi-am 
depus candidatura pentru postul care devenise vacant. Aşa că i- 
am spus că am muncit pe rupte un an de zile la antrenament la 
Medford. După cum sînt sigură că ştii, Paula, Medford este cea 
mai mare agenţie de pază din Londra. Am prezentat o scrisoare 
de recomandare elogioasă din partea directorului, i-am vîrît-o 
sub nas lui Drago şi i-am spus: „Citeşte atunci asta - şi nu sînt 
genul de persoană care apreciază ridicolul". Mai pe scurt, m-a 
angajat pentru o perioadă de probă de şase luni. Asta a fost 
acum doi ani. 

- Bravo ţie. Am avut impresia că Drago este o persoană 
destul de copleşitoare. 

- Este. Dacă îl laşi. Eu nu-l las. 

Tweed, care vorbise cu Larry în colţul acela retras, îşi făcu 
apariţia. Puse o mînă pe umărul gol al Lucindei. Ea ridică privirea 
şi zimbi. 

- Da? 

- Am făcut schimb de cărţi de vizită pentru a şti cum să 
dăm unul de celălalt. Asta de îndată ce voi putea, după ce mă 
întorc la Londra. 

- Aşa să faci, răspunse Lucinda brusc. 


37 


- Cred că Paula ar trebui să meargă la culcare. A avut o zi 
destul de neobişnuită. La revedere, Lucinda. 

Larry veni să spună noapte bună. 

- Aveţi fiecare cîte o cameră în faţă cu vederea spre 
mlaştină. Domnul Tweed are numerele. Somn uşor. 

- Larry acceptă faptul că Michael are amnezie? întrebă 
Paula în timp ce mergeau amindoi pe culoarul pustiu. Şi Lucinda 
ştie? 

- Aşteaptă pînă ajungem sus. Larry a insistat să rămînem 
aici peste noapte. 

- Şi ce ai de gînd... cu Lucinda? Sau n-ar trebui să întreb? 

- Aşteaptă să ajungem în cameră. Sînt foarte îngrijorat în 
legătură cu toată povestea asta din Dartmoor. 


8 


Ajunşi în capul scărilor, o luară la dreapta, după cum îi 
spusese Larry lui Tweed. Culoarul lat era lung, slab luminat de 
cîteva felinare atîrnate pe pereţi. O atmosferă lugubră. Tweed îi 
dădu Paulei o cheie mare, ţinînd o alta în cealaltă mînă. 

- Stăm în camerele 16 şi 17. Unul lîngă celălalt. Mă bucur 
că ambele camere dau spre mlaştină. Putem vedea ce se 
întîmplă. 

- E cam rece aici sus. 

Cînd ajunseră la uşa de la camera Paulei, o uşă din lemn 
solidă cu cuie de fier, aceasta se deschise şi doamna Brogan ieşi. 

Expresia ei era absentă cînd li se adresă. 

- Am pus sticle cu apă fierbinte în amîndouă camerele. Nu 
vrea deloc să bage căldură aici sus. Vrea să păstreze aerul de 
mănăstire veche. Dumnezeu ştie de ce. 

Se îndepărtă pe hol, dădu colţul la stînga şi dispăru. Tweed 
făcu un semn cu mîna spre stînga. 

- Mai este o aripă care iese în afară - aşa cum era acum 
sute de ani. Camerele servitorilor. 

- Îți dai seama, spuse Paula de îndată ce intrară, va trebui 
să dormim în ce avem pe noi. Ne-am lăsat valizele în maşină. Nu. 
Uite! Valiza mea e la piciorul patului ăluia enorm. Cum a ajuns 
aici? 

Tweed închise uşa. 


38 


- Cînd am discutat între patru ochi cu Larry, el mi-a spus 
că am putea sta aici în noaptea asta - sau chiar şi mai mult dacă 
vrem. l-am spus că ne-am lăsat valizele în maşină la Post Lacey. 
A zis că o să-l trimită pe Tarvin pe motocicletă să le aducă, aşa 
că i-am dat cu împrumut cheia de la maşină. Sînt îndeajuns de 
uşoare, aşa că a fost în stare să le ducă. 

- Asta înseamnă că Tarvin a văzut scheletul. 

- Nu neapărat. S-a concentrat să-şi ţină motocicleta pe 
drumul ăla dificil. Şi i-am spus lui Larry despre schelet şi că va 
veni o echipă de poliţie de la Londra cu elicopterul cîndva în 
timpul nopţii. La sugestia mea, mi-a promis că nu va spune 
nimănui acest lucru. N-avea nici un sens să las să se afle din 
zvonuri pînă cînd Buchanan şi Saafeld nu îndepărtează 
rămăşiţele. 

- Cum a reacţionat Larry la veste? întrebă ea calm. 

- A fost şocat. Dar şi-a revenit rapid. Se controlează bine. 

M-a întrebat dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie. 
l-am spus că nu ştiu. Se afla într-un stadiu prea avansat de 
descompunere. 

- O să sting lumina. Mlaştina trebuie să se vadă grozav de 
la ferestrele astea stranii. 

Straniu era cuvîntul. Ferestrele erau curbate spre interior 
ca bolțile iniţiale ale mănăstirii. Tweed stătu în spatele ei în timp 
ce ea trase o draperie. In lumina lunii, priveliştea îţi tăia 
respiraţia. 

O întindere imensă de mlaştini întunecate rostogolindu-se 
ca valurile unei mări îngheţate. Paula scoase un monocular din 
geanta de umăr şi îl fixă asupra mlaştinii. i 

- Scheletul a căzut pe spate. li văd craniul. li întinse 
monocularul. Urmăreşte drumeagul. 

- Gata, îl văd. Probabil că din cauza mişcărilor terenului. 
Din fericire, eşarfa ta se vede clar. Elicopterul va aduce un 
proiector. 

Tweed întinse mîna către un alt întrerupător de pe perete 
şi aprinse lămpile cu lumină slabă în timp ce trase din nou 
draperia. Paula se aşeză pe un scaun tapiţat. Era obosită şi 
trebuia să se forţeze să vorbească clar. li spuse despre întîlnirea 
cu doamna Brogan din bucătărie. Povestea menajerei despre 


cultul care se punea în practică acolo. li povesti despre 
canibalism. 
Tweed zimbi. 


- Eu aş uita de asta în locul tău. Atît în Devon, cît şi în 
39 


Cornwall există familii vechi care au trăit în locurile astea de 
generaţii întregi. Ele transmit mai departe legende vechi de 
secole. Ca să nu mai vorbim că sînt şi unele cazuri de căsătorii 
mixte. Cred că mai bine ai dormi puţin. Dar cînd am să ajung în 
camera mea, am să încerc un experiment. Luă bastonul pe care 
i-l dăduse Alf Garner şi şi-l atîrnă de braţ. Pe peretele lambrisat, 
bătu un semnal. Voi repeta asta cînd am să ajung în camera mea 
pe peretele de legătură. Dacă o să-l auzi, repetă-mi-l şi tu. Ca să 
ştii că putem comunica. 

- Am adus şi două pene de cauciuc, spuse Paula. O să le 
prind sub uşă... 

După ce plecă Tweed, Paula îşi scoase bocancii. Cînd 
sosiseră, urmase exemplul lui Tweed, curăţindu-le cu grijă pe un 
grătar vechi de fier de pe terasă. Apoi se îndreptă către zidul 
alăturat şi auzi limpede semnalul convenit. Uşurată, repetă 
semnalul cu tocul bocancului. Se auzi o lovitură uşoară de 
cealaltă parte. 

Tweed o auzise. 

Prăbuşindu-se de oboseală, vîrî penele sub uşa care dădea 
în hol. Apoi se strădui să-şi revină, pornind să exploreze, 
deschizînd o altă uşă. Rămase surprinsă să descopere o imensă 
baie modernă cu toaletă. Deschizînd o uşă grea de sticlă, aruncă 
o privire spre duş. Ar fi dat orice să facă un duş, dar cădea din 
picioare. 

Se spălă în lavaboul de marmură, apoi se spălă pe dinţi, 
întorcîndu-se în dormitor, se uită la patul uriaş şi înalt. „Am 
nevoie de o scară ca să mă urc în el", îşi spuse. 

Tîrîndu-se pînă în pat, trase plapuma de puf şi cearşafurile. 

O sticlă mare de cauciuc plină cu apă fierbinte emana 
căldură. 

O testă cu un deget. Frigea. O rostogoli uşor pînă la 
piciorul patului, îşi scoase hainele, le împături şi le aşeză pe un 
scaun lîngă pat. Extenuată, întinse mîna spre un cordon ce atîrna 
de întrerupător şi trase. In cameră se făcu întuneric beznă. Capul 
i se prăbuşi pe perna moale şi căzu într-un somn adînc. 

Se afla în mlaştina rece ca gheaţa unde fusese descoperit 
craniul. O siluetă ciudată stătea aplecată asupra craniului, cu 
capul acoperit de o glugă. 

Coşmarul se adinci. Silueta cu glugă miînuia marginea 
zimţată a unei lame uriaşe de cuţit, ciopîrţind bucăţi de carne de 
pe o parte a craniului. Paula deschise gura să ţipe, dar o mînă în 
spatele ei o apucă de umăr. O mînă de schelet. 


40 


încercă să se dea înapoi. Picioarele nu i se mişcau, de 
parcă s-ar fi împotmolit în mlaştină. Dire de ceaţă albă îi pluteau 
peste faţă. Silueta cu glugă îşi încetase oribila lucrare asupra 
craniului. i 

Acum se întorcea încet spre ea. Iṣi aminti vag ceva despre 
gîtul scheletului care fusese tăiat pînă la şira spinării. Tot nu 
putea să vadă faţa siluetei. 

Auzi ceva asemănător sunetului unei păsări monstruoase 
care plana deasupra ei, bătînd din aripi. Silueta din spatele ei se 
uita în jur s-o vadă. Era faţa doamnei Brogan, de asemenea 
acoperită. 

Zîmbea cu răutate, arătîindu-şi dinţii mici şi ascuţiţi. Paula 
încercă să-şi ridice braţul şi să lovească în Brogan, dar îşi dădu 
seama că nu-l putea mişca. Deschise gura să ţipe. Dar nu ieşea 
nici un sunet. Işi aminti ce îi spusese doamna Brogan despre cult. 
Erau oare glugile „uniformele“ lor de fiară? Era îngrozită de 
neputinţa ei. Auzi un zgomot surd. 

Se ridică brusc şi descoperi că se afla în pat. Apoi auzi mai 
multe scîrţiituri furişe. De pe hol. Podeaua sciîrţiise cînd ea şi 
Tweed se apropiaseră de dormitoare mai devreme. 

intinse mîna, încercînd disperată să localizeze cordonul cu 
care se aprindea lumina. Mina i se strînse în jurul lui. Era destul 
de trează ca să nu tragă prea tare, să-l rupă. Trase de cordon şi 
luminile se aprinseră. Nu era nimeni în cameră. 

Se rostogoli cu grijă jos din pat. Apucă revolverul pe care îl 
pusese pe măsuţa de la capul patului şi merse în virful 
picioarelor pînă la uşă. Văzu imediat că uşa era deschisă cu doi- 
trei centimetri. Cineva încercase să intre şi se lăsase păgubaş 
după ce împinsese uşa şi aceasta se lovise de pene. Auzi mai 
multe scîrţiituri pe duşumelele din afară. Scoase penele cu 
piciorul şi deschise uşa cu mîna liberă. 

Tweed, complet îmbrăcat, stătea afară, uitindu-se la ea 
îngrijorat, îi făcu semn să intre. Inchise uşa în linişte. 

- Ce s-a întîmplat, Paula? Eşti palidă. 

- Am avut un coşmar. Nu contează. Ce faci? 

- A sosit poliţia cu ceva timp în urmă. Am auzit elicopterul 
aterizînd. Cobor să-l văd pe Buchanan - sînt sigur că-i acolo. Hai, 
treci înapoi în pat. 

- Nici nu mă gîndesc. Vin cu tine. 

In holul pustiu unde luminile erau încă aprinse, Tweed 
scoase cheia de la uşă de sub covoraş. li povesti că îl prevenise 
pe Larry că s-ar putea să iasă cînd avea să ajungă poliţia. Larry îi 

41 


arătase unde era ascunsă cheia şi îi spusese combinaţia de taste 
care forma codul alarmei. 

In ciuda faptului că-şi puseseră paltoanele, pe care le 
luaseră din şifonierul de lîngă uşă, frigul îi lovi de îndată ce 
ajunseră pe terasă. Tweed îi dădu o lanternă asemănătoare celei 
pe care o ţinea şi el. 

- Ai foarte mare grijă să nu ieşi de pe drumeag. 

- Pare a fi multă activitate acolo jos, spuse ea pe măsură 
ce coborau spre mlaştină. 

Peste zona în care fusese descoperit scheletul fusese 
azvirlită o pînză uriaşă. Dincolo de aceasta se aflau benzi întinse 
de poliţie. Un elicopter Sikorsky era staționat pe drumeag mai 
aproape de Post Lacey. Era un furnicar de poliţişti acolo, şi asta 
se vedea după lanternele pe care le ţineau în mînă. 

- Buchanan a adus o echipă numeroasă, comentă Tweed. 

Se aflau îndeajuns de aproape pentru a distinge detalii, 
cînd Paula îl văzu pe Warden, asistentul lui Buchanan. Avea un 
bandaj mare în jurul braţului stîng. Buchanan, cu profesorul 
Saafeld, medicul legist, în urma lui, le alergă în întîmpinare. 

- Avem veşti proaste. Am mai găsit un cadavru, deci asta 
ar fi a doua crimă. 

- Unde e? întrebă Tweed calm. 

- În primul rînd, explică Buchanan, care purta o pelerină 
de poliţist, scheletul pe care l-aţi găsit a fost luat de ambulanţă şi 
dus în laboratorul profesorului Saafeld din Holland Park pentru a i 
face autopsia. 

- Ambulanţa a venit repede de la Londra. 

- Am sunat la cartierul general al poliţiei din Exeter şi am 
cerut să fie trimise două ambulanţe aici imediat. Cei din Exeter 
nu au fost foarte încîntaţi. Credeau că ei ar trebui să se ocupe de 
caz. Le-am spus că fusese chemat Scotland Yardul. Asta a 
lămurit lucrurile. 

Saafeld, îmbrăcat în geacă sport şi purtind mănuşi din 
latex, apăru în spatele lui Buchanan. Avea în jur de cincizeci de 
ani şi o coamă bogată şi indisciplinată de păr alb. Era un bărbat 
bine făcut, de înălţime medie. Chipul bronzat avea trăsături 
ascuţite, iar ochilor nu le scăpa nimic. li zimbi Paulei. 

- Cînd am auzit că Tweed se afla aici, m-am gîndit c-ai să 
fii şi tu. Trebuie să fi avut un şoc atunci cînd aţi descoperit 
cadavrul. 

j - Face parte din meserie, spuse ea, zimbindu-i la rîndul ei. 
Il plăcea şi era sigură că sentimentul e reciproc. 


42 


- Al doilea cadavru? îl interogă Tweed pe Buchanan. 

- Warden a dat peste el din întîmplare. Inconjura zona cu 
bandă. L-am prevenit să se uite pe unde mergea. Apoi a păşit pe 
nişte scînduri de lemn, care au cedat. S-a trezit deodată atîrnat 
de miini deasupra unui gol adînc. Un vechi puț de mină. De aici şi 
rana de la braţ - s-a zdrelit rău de tot de o bucată de lemn 
ascuţit. 

Saafeld l-a dezinfectat după ce l-am tras sus. În fundul 
puţului mai era un schelet. g 

- Aproape schelet, îl corectă Saafeld. Incă are bucăţi de 
carne îngheţată prinse de el. Vreţi să-l vedeţi? Să păşiţi pe unde 
păşesc şi eu. 

Părăsiră drumeagul, mergînd încet de-a lungul unei cărărui 
înguste, cu lanternele luminîndu-le calea. Tweed o urma pe Paula 
doar la mică distanţă în spatele ei. Lanterna puternică a lui 
Saafeld lumină în adîncul puţului. Astfel, se putea vedea foarte 
clar un schelet întins pe jos, ca şi cum ar fi dormit. Numai 
orbitele craniului priveau fix spre Paula. Işi reprimă un frison. Era 
macabru. 

O scară telescopică era sprijinită de o latură a puţului. Pe 
latura îndepărtată, lîngă marginea hăului, se afla un lung leagăn 
pliat, învelit într-o pînză albă şi curată. O funie înfăşurată în jurul 
unei roţi centrale atîrna în jos în montantul improvizat. Saafeld 
arătă spre aceasta. 

- Intotdeauna iau cu mine în călătorii tot ce aş putea folosi 
la nevoie. Pliat, leagănul a încăput uşor în elicopter, ca şi scara. 
Am coborit acolo folosind scara. Am făcut fotografii, apoi am 
efectuat o examinare preliminară atentă. Vom folosi leagănul 
pentru a scoate afară cadavrul. Sub supravegherea mea. 

- Care sînt concluziile tale pînă acum? întrebă Tweed. 

- Eram sigur c-o să întrebi. Saafeld îi zîmbi Paulei. În mod 
normal, după cum bine ştiţi amîndoi, nu comentez niciodată pînă 
cînd nu termin autopsia. 

- Am nevoie de ceva, insistă Tweed. Anchetez cazul ăsta. 

Nefericitul ăla de jos. Bărbat sau femeie? 

- Asta-i femeie. Cel pe care l-aţi descoperit era bărbat. 
Dacă ar fi să ghicesc, amîndoi au murit acum patru-cinci luni. Işi 
scoase mănuşile din latex şi Paula observă urme a ceea ce părea 
sînge uscat. Am mai multe perechi, zise el, vîrindu-le într-un 
container transparent pentru probe, pe care îl îndesă într-un 
buzunar. 

- Ce pot să vă spun este că amîndoi au fost ucişi. Cu 


43 


bestialitate. Cu un cuţit cu lamă zimţată, criminalul le-a tăiat 
gîtul pînă la şira spinării, fără a-l desprinde de tot. Ar fi putut să 
fie şi o lamă cu două tăişuri. Ascuţită ca un brici pe o parte. 
Venind din spate, criminalul a tras spre el capul victimei, i-a tăiat 
gîtul, apoi a întors cuțitul şi s-a folosit de marginea zimţată 
pentru a tăia pînă la jumătatea şirei spinării. Astfel craniul a 
rămas prins de corp. 

- Cineva cu cunoştinţe de anatomie? întrebă Tweed. 

- Nu prea cred. După ce a terminat cu uciderea victimei, s- 
a folosit de cuţit pentru a sfişia carnea, tăind bucăţi la întîmplare. 

Lumină cu lanterna interiorul puţului. ingrămădite, într-un 
colţ se aflau nişte pungi transparente. Le vedeţi pe alea? 

- Ce-i în ele? întrebă Paula fără prea mare entuziasm. 

- Bucăţi de carne în descompunere. Dacă ar fi fost azvirlite 
oriunde în altă parte, nu ar mai fi rămas nici urmă de carne. 

- Şi atunci, de ce aici? interogă Paula. 

- Pentru că ăsta e Dartmoor. Saafeld îşi roti braţul 
deasupra peisajului. Aici e ca într-un frigider iarna - şi ultima 
iarnă a fost deosebit de rece. Am pus gheaţă în pungile alea la 
care vă uitaţi acum - pentru a păstra rămăşiţele pînă cînd mă 
întorc în Holland Park. 

Paula îşi dăduse seama că Buchanan stătuse tot timpul în 
apropierea lor. Nu se mişcase şi nici nu spusese vreo vorbă, ci 
ascultase doar. Acum puse o mînă pe braţul lui Tweed şi îi făcu 
semn să vină cu el. Paula rămase cu Saafeld, simțind că 
Buchanan voia să-i spună lui Tweed ceva ce nu voia să audă 
nimeni altcineva. 

- Cînd ţi-am lăsat pe cap povestea asta cu amnezia lui 
Michael, începu calm superintendentul, habar n-aveam că o să 
se ajungă aici. E o anchetă care s-ar putea să nu se sfirşească 
niciodată. E vorba de un maniac. 

- Poate chiar de un psihopat, replică Tweed. 

- Care-i diferenţa? 

- Ştii la fel de bine ca şi mine, Roy. Un psihopat poate să 
pară foarte normal perioade lungi de timp. Apoi e nevoie numai 
de o anumită stare de spirit şi de o ocazie pentru ca el să 
înceapă să omoare în dreapta şi-n stînga. 

- Ceea ce vreau să spun, Tweed, este că pot să mă 
interesez la Scotland Yard şi să predau cazul altcuiva. A 

- Nu prea cred, spuse Tweed calm. Cazul ăsta m-a prins. In 
plus, am informaţii, cunosc oameni din casa aia cocoţată pe 
creastă. Ştii a cui e? Mă gîndeam eu. A lui Drago Volkanian. 


44 


- Regele armelor şi al supermarketurilor? 

- Da. Bine că mi-am amintit, trebuie să încerc să localizez 
uzina în care se fabrică armele. Probabil că e bine ascunsă. 

- Vasăzică eşti hotărît să continui cu cazul ăsta? 

- Da, sînt. Am un avantaj asupra oricărui altcuiva care ar 
putea prelua cazul - cunosc pe cineva din familie. Un om nou s-ar 
putea să nu fie acceptat de ei. 

- In cazul ăsta, oftă Buchanan, o să-ţi dau singurul obiect 
pe care l-am găsit asupra lui Michael cînd l-am percheziţionat 
pentru a încerca să aflăm cine este. Scoase un plic, şi din plic, o 
foaie de hirtie împăturită, pe care i-o înmînă lui Tweed. 

- E doar o listă cu patru nume tipărite şi, fără îndoială, 
toate sînt prenume. Presupun că ar fi o treabă cumplită să 
încerci să le dai de urmă. Mă întreb ce înseamnă, reflectă Tweed. 

- Sînt de acord, rînji Buchanan. Ai preluat cazul, aşa că 
asta o să fie problema ta. Apropo, aia-i maşina ta parcată pe 
drum la Post Lacey. Doar nu vrei s-o tîrîi după tine pînă la casa 
aia. O să-l pun pe Warden să vă conducă. 

- Ne-ar fi de ajutor, fu de acord Tweed. 

Warden, evident bucuros că are ocazia să părăsească 
mlaştina şi ororile descoperite acolo, îl asigură pe Tweed că 
braţul rănit nu-i afectase capacitatea de a conduce. Tweed şi 
Paula se aşezară pe bancheta din spatele maşinii şi se relaxară. 

Dincolo de periferia sudică a sătucului Post Lacey, Warden 
o făcu la dreapta, departe de drumul care îi adusese la 
Dartmoor. 

Warden se uită la Tweed prin oglinda retrovizoare. 

- Cunosc drumul cel mai rapid pînă unde doriţi să ajungeţi. 

- Foarte bine. 

Tweed închise ochii şi părea să fi adormit. Şi Paula se 
simţea adormită, dar se ridică în scaun mai tîrziu, cînd Warden 
întoarse maşina spre dreapta pe un drum de ţară. Deschise gura 
să spună ceva, dar se abţinu cînd Tweed îi puse un deget peste 
buze. 

Curînd începură să urce şi îşi dădu seama că traversau din 
nou mlaştina. Ajungiînd la o şosea principală, Warden o traversă 
şi dădu într-un alt drum larg, mărginit de grozamă. Paula îl apucă 
pe Tweed de braţ şi-i şopti: 

- Tocmai a traversat şoseaua 3212. Abbey Grange nu e 
undeva prin apropiere? E cocoţat undeva la marginea şoselei. 
Credeam că zidul din spate al conacului e chiar dincolo de şosea. 

- Ai dreptate, şopti şi el. Nu spune nimic. 

45 


Stătea drept, privind fix prin parbriz. În lumina farurilor cu 
fază mare, se uita la bălțile negre de pe drum, se încruntă şi îl 
strigă pe Warden, cerîndu-i să tragă pe dreapta. 

- Ne-ar prinde bine să ne mai dezmorţim, explică el. 

Paula îl urmă pe Tweed în timp ce acesta mergea pe drum 
în lumina farurilor. Tweed se căută prin buzunare, scoase o foaie 
de hîrtie, se aplecă deasupra unei băltoace negre mai mari, trecu 
hîrtia peste pată şi o mirosi. Paula nu-şi putea da seama ce-i 
atrăsese atenţia. Tweed se ridică. 

- Motorină. Acum uită-te aici. 

Dincolo de băltoacele negre, se aplecă din nou, şi Paula îşi 
aprinse lanterna de buzunar. La lumina acesteia, dincolo de locul 
pînă unde băteau farurile maşinii, putea să vadă urma unui 
cauciuc foarte lat. Paula îşi scoase aparatul de fotografiat, 
apăsînd pe buton de mai multe ori. Tweed merse apoi spre 
partea cealaltă a drumului, lîngă şanţul care-l mărginea. O altă 
urmă de cauciuc lat. Paula o fotografie în timp ce Tweed îşi ridică 
privirea. 

- N-ai cumva o ruletă la tine? 

- Ai noroc. Am o trusă de cusut în geantă. 

- Vreau să măsor distanţa dintre urmele de cauciuc. 

Măsurară distanţa dintre urme, cu Paula ţinînd de un capăt 
al aţei, şi Tweed de celălalt, Tweed se ridică şi-şi notă ceva în 
carneţel. 

- Un vehicul de calibru greu a luat-o pe acest drum spre 
Dumnezeu ştie unde, explică el. Ce ampatament! Sînt curios. Să 
vedem unde ne duce drumul ăsta. 

Intorcîndu-se la maşină, îi ceru lui Warden să meargă în 
continuare pe acelaşi drum, la o viteză medie. Ca de obicei, 
Warden nu puse întrebări. Continuară să meargă prin zona de 
ţară fără să vadă nici o locuinţă nicăieri. Tweed stătea acum 
foarte drept, aplecîndu-se în faţă şi privind drumul dinainte. 

Din cînd în cînd, vedea tot mai multe urme de roţi şi din ce 
în ce mai multe pete de ulei. La o intersecţie în care drumeagul 
se bifurca, îi ceru lui Warden să se oprească şi să o ia cîţiva metri 
pe drumul din stînga. In lumina farurilor, văzu alte urme de roţi. 

- Fă la stînga aici, te rog. 

Paula era din ce în ce mai mirată în timp ce străbăteau 
kilometru după kilometru prin cîmp deschis. Un panou indicator 
arăta către Bideford la dreapta. Cînd trecură pe lîngă el, îi şopti 
lui Tweed: g 

- Ne-am îndepărtat ca naiba de Abbey Grange. În curînd o 


46 


să ajungem la Canalul Bristol. 

- Ştiu. Şi încă vedem urme de roţi din cînd în cînd. Un 
camion uriaş a trecut pe aici, spuse cu vocea scăzută. 

- Imi pare rău, zise Warden în cele din urmă, cînd coborau 
un drum abrupt cu vedere spre mare, o mare agitată strălucind 
în lumina lunii. Am ratat un drum undeva. Am ieşit cu mult de pe 
traseul cel bun. 

- Nu-ţi face probleme, îl asigură Tweed vesel. După 
experienţa noastră de la Dartmoor, asta e o uşurare, mă 
trezeşte. 

Continuă să-i dea instrucţiuni lui Warden, urmînd direle de 
ulei şi urmele de roţi. Apoi merseră spre est, de-a lungul coastei, 
cu drumul atît de aproape de mare încît puteau vedea valurile 
uriaşe izbindu-se de zid, ameninţind să inunde autostrada. 
Lăsară în urmă lumea drumeagurilor şi o luară pe o şosea 
asfaltată. Curînd, vederea de deasupra lor spre dreapta deveni 
spectaculoasă. 

- Ştiu zona asta de cînd mă plimbam pe-aici cu ani de zile 
în urmă, comentă Tweed. 

Faleza masivă se ridica perpendicular deasupra drumului, 
apoi cobora din nou. Paula îşi apăsă faţa de geam şi privi în sus. 

Cocoţat pe un versant, se afla un bolovan uriaş, ce părea 
să se mişte uşor. Trebuie să fi fost închipuirea ei. Tweed arătă 
spre el. 

- | se zice Toppling Rock?. 

- Ei bine, să sperăm că nu se răstoarnă acum, spuse ea 
cînd Tweed îi ceru lui Warden să oprească maşina. Acesta făcu 
întocmai şi aprinse luminile de avarie. 

- Nu se va răsturna, o asigură Tweed. E aşa de mai bine de 
o sută de ani. Deasupra se poate vedea Harmer's Head”. Se zice 
că odată cu trecerea vremii muntele a devenit instabil. Din nou, 
îmi închipui că se zice asta de vreo sută de ani. lnăuntrul acelei 
monstruozităţi, în vîrf, se află o peşteră. Am stat acolo înăuntru. 

- Bine că n-am fost şi eu, comentă ea. 

- Mergi mai departe fără viteză! ordonă Tweed. 

Warden abia se mişca. Drumul cobora, iar pe anumite 
porţiuni se vedea cum apa se retrage spre mare. Tocmai treceau 
pe lîngă o viroagă adîncă ce dispărea în munte, cînd Tweed 
strigă să oprească. Părea din ce în ce mai vesel. Paula se întreba 


° Stînca răsturnată (n.tr.) 
10 Capul Harmei (n.tr.) 
47 


de ce. 

ÎI urmă afară din maşină, iar el se întoarse şi intră în 
viroaga întunecată, luminînd cu lanterna. Se opri brusc. 

- Ce avem noi aici? 

Fascicolul de lumină era fixat asupra unei chestii ciudate. 

Paula îşi ţinea Browning-ul 32 în mîna dreaptă. | se părea 
că atmosfera era sufocantă şi avea impresia că o să rămînă 
îngropaţi pentru totdeauna în viroagă. Tweed cerceta ceea ce 
găsise. 

Era ceva ca o pasarelă lungă, cu podeaua construită din 
scînduri solide. Balustrade de lemn mărgineau fiecare latură şi 
părea montată pe roţi groase din cauciuc. Mai multe perechi de 
roţi erau fixate de diferite porţiuni ale aşa-zisei pasarele. Tweed 
se aplecă peste margine, luminînd cu lanterna îndeaproape. 
Mormăi. 

- Şi e construită recent. N-am văzut nici un debarcader. Tu 
ai văzut? 

- Nu. Îşi vîrî din nou revolverul în buzunarul special al 
genţii de umăr. Apoi îşi scoase aparatul şi fotografie rapid 
obiectul din diferite unghiuri. Acum, dacă tot te-ai lămurit, cred 
c-ar trebui să ne întoarcem la maşină. 

- Hai! Nu mai e nimic de văzut aici. 

- Atunci nu mai are sens să ne uităm. 

Se întoarseră la maşină şi Warden porni iar. Mări viteza, 
dar nu cu nesăbuinţă. Traversau o porţiune în care marea tocmai 
udase drumul. Warden făcu una dintre rarele sale remarci. 

- Bine că drumul urcă din nou. Marea a inundat zona 
aceea de drum cît aţi fost plecaţi. 

In timpul urcuşului spre coastă, Paula îşi căutase harta 
peste tot prin maşină, fără succes însă. Lăsîndu-şi lanterna, 
întinse mîna şi dădu peste hartă. Incepu s-o studieze cu ajutorul 
lanternei. 

- Harmer's Head este marcat, spuse. Pentru a ne întoarce, 
facem prima la dreapta în direcţia Bideford, apoi mergem tot 
înainte pe şoseaua 386, ceea ce ne va duce în cele din urmă 
aproape acasă. 

- Aţi spus tocmai la ţanc, domnişoară, răspunse Warden. 

Uitaţi panoul indicator. Imi pare rău că am dat rasol. 
Buchanan o să-mi sară în cap. O să am noroc dacă rămîn 
sergent. 

- Atunci, spuse Tweed binevoitor, ai să-i spui că ai urmat 
un traseu printr-o zonă sălbatică la ordinele mele exprese. Nu 


48 


menţiona nimic în legătură cu ieşirea noastră din maşină. 

- Vă mulţumesc, domnule. Vă sînt foarte recunoscător. 

Parcară lîngă zidul înalt din spatele conacului. Paula îi 
arătă lui Warden pe hartă cum să înconjoare Dartmoor pînă cînd 
să ajungă din nou în Post Lacey. Bărbatul zîmbi - era prima dată 
cînd ea îi arăta că îl credea în stare să facă asta. Tweed o 
conduse pe Paula pînă la intrarea din zid, văzu că poarta era 
deschisă şi o luă de braţ pentru a merge amîndoi de-a lungul 
zidului conacului pe marginea de iarbă. Arătă spre cărarea din 
dale pe care o evita. 

- Ştiind că locul este bine protejat, probabil că au pus 
perniţe presurizate sub dalele acelea. Vom intra urcînd treptele 
pînă pe terasă. Oficial, tocmai ne-am întors pe drumeagul care 
traversează mlaştina. 

Cînd ajunseră la piciorul scărilor, văzură că întreg parterul 
era luminat. Paula se uită la ceas: şase dimineaţa. Cînd se 
apropiară de uşa masivă, aceasta se deschise şi Larry stătea în 
cadrul uşii, îmbrăcat într-un capot gros şi colorat, zîmbind. 

- Intârziaţi şi murdari, îi salută el cu un zîmbet larg. E 
cafea fierbinte în cafetieră. In biroul meu. 

- Mi-ar prinde bine o ceaşcă, fu de acord Paula. 

O băură în picioare, în ciuda îndemnului lui Larry să ia loc 
şi să se facă confortabili. Cînd vorbi, expresia lui îi era gravă. 

- S-au ocupat de schelet? întrebă el. 

- De primul din ele, răspunse Tweed. 

- Primul! Larry sări din scaun. Ce înseamnă asta? 

- Au mai găsit unul. O să-ţi povestesc mai tîrziu. 

- Mă duc la fabrică devreme. 

- Atunci cînd o să ne revedem. 

- Puteţi sta aici cît doriţi. Luaţi masa aici. E la alegerea 
voastră. 

- Vom vedea. Tweed făcu semn cu mîna. Poate că întregul 
Dartmoor a devenit un uriaş cimitir. 

- A, nu începe! Mă duc la culcare acum înainte să cad din 
picioare, îi replică Paula. 


9 


Ken Lee Christine John 
Aşezată la masa unde lua micul dejun la Abbey Grange, 


49 


Paula studia lista cu nume pe care i-o dăduse Tweed. Mîncă 
restul de ou fiert pe care i-l pregătise doamna Brogan. Era 11 
dimineaţa cînd coborise din camera ei. Intrase în bucătărie cu 
prudenţă,  scuzindu-se pentru  întîrziere. Doamna Brogan 
sugerase imediat un ou atunci cînd ea nu ceruse decît piine 
prăjită, întorcîndu-se cu micul dejun în sufragerie, îl găsise acolo 
pe Tweed, gata îmbrăcat, aşezat la masă. li dăduse foaia de 
hîrtie cu cele patru nume. 

- Ce înţelegi din asta? Buchanan mi-a dat-o. Singurul 
obiect găsit asupra lui Michael cînd l-au percheziţionat la 
Scotland Yard. 

- E prost tipărită. Maşina de scris e una portabilă, veche, 
poate o Olivetti Lettera. E-ul sare din rînd de fiecare dată. Aşa că 
dacă am găsi-o vreodată - ştiu, e puţin probabil - ar constitui o 
probă. Nu sînt sigură însă la ce ne-ar folosi. E tipărită pe hîrtie de 
calitate. 

- Poţi cumpăra hirtie de calitate de la orice papetărie 
bună. Nu avem cum să ne dăm seama de unde provine. Nici 
măcar nu are filigran. Va fi o treabă a naibii de dificilă să 
identificăm numele astea, dar va trebui să ne dăm osteneala. 

- Nu e nici măcar un nume de familie care să ne ajute. 

- Ceea ce ar trebui să facă această căutare şi mai 
interesantă, spuse el, ironic. Să sperăm că nu e o listă a 
victimelor. 

- Patru. Cred că e puţin probabil. Unde-i Michael? 

- A coborit din camera lui mai devreme, a ieşit direct pe 
terasă, îmbrăcat cu un costum albastru. Apoi a mers pe drumeag 
pînă la Post Lacey, uitîndu-se înainte tot drumul. L-am urmărit 
din camera mea cu monocularul. Ajuns la Post Lacey, s-a oprit, a 
făcut stînga-mprejur şi s-a întors. Avea aceeaşi alură - cu spatele 
drept ca un mareşal - cu faţa mai palidă ca oricînd, fără expresie. 

- Omul-Strigoi, spuse Paula calmă. S-a uitat la benzile alea 
pe care le-au lăsat poliţiştii în jurul zonei cu morminte? 

- Nu. Nici măcar nu părea să le fi observat. Cînd s-a întors, 
a urcat în cameră, a intrat şi a încuiat uşa. 

- Ce naiba făcea? se întrebă ea cu glas tare. 

- Bănuiala mea e că vechiul obicei de a merge la fabrică la 
Gantia s-a arătat din nou. De aici, costumul. Ajunge la Post Lacey 
şi nu-şi găseşte maşina. Uită ce avea de gind să facă şi se 
întoarce. 

- Totul e bizar în partea asta a lumii. 

- Am făcut o plimbare cît timp tu te aflai pe tărîmul viselor, 


50 


îi spuse Tweed. M-am plimbat pe şoseaua 382 dincolo de zid, 
spre Moretonhampstead. Acum aş vrea să mă duc în partea 
cealaltă. Vrei să vii? 

- Nu mi-ar strica puţin aer proaspăt. Stai să-mi iau paltonul 
din hol. 

- Şi eu aş face la fel. De cînd s-a întors Michael, ceața a 
acoperit aproape totul. Vreme de Dartmoor! 

Deschizînd poarta din zid, Tweed o luă la stînga. O avertiză 
pe Paula să meargă numai pe marginea cu iarbă. Ceaţa era 
deasă şi într-o maşină care venea pe drum, şoferul putea să nu-i 
vadă la timp. In acea clipă, un clopot de biserică începu să bată 
cu putere, dangătul răsunînd prin ceața care învăluia chipul 
Paulei. 

Ceaţa şi clopotul răsunător creau o atmosferă 
tulburătoare. 

- Am putea vizita biserica atunci cînd ne întoarcem, 
sugeră Tweed cînd trecură pe lîngă vechiul edificiu cu ziduri de 
granit. 

Clopotnița se înălța la oarecare distanţă de biserică, 
asemenea unui turn de santinelă. Mai departe, pe drumul pustiu, 
trecură pe lîngă un şir de căsuțe acoperite cu paie, cu ziduri din 
piatră nouă. La toate ferestrele erau trase obloanele şi fiecare 
căsuţă era lipită de căsuţa învecinată. Paula arătă înspre ele. 

- E un bloc solid de căsuțe. Asta-i o tradiţie din Devon? 

- Dacă e, atunci n-am mai întîlnit-o pînă acum. Clopotul ăla 
e asurzitor. N 

Din nou, atmosfera era stranie. In ciuda ceţii care înăbuşea 
într-o oarecare măsură dangătul clopotului, era totuşi un zgomot 
tunător. Paula se uita la căsuțe, care nu arătau nici un semn de 
viață, cînd Tweed începu să îndepărteze cu picioarele nisipul 
care acoperea porţiunea aceea de drum. Curăţă o zonă mică sub 
care se afla o altă pată de ulei. 

-O luăm de la capăt, hotărî el. Am putea foarte bine 
explora mai întîi clopotnița. Păcat că nu am adus nişte dopuri din 
vată, să ne cruţăm timpanele. 

Deschiseră o uşă veche de la baza turnului şi intrară. Paula 
îngheţă. Un alt personaj ciudat. Bărbatul care trăgea frînghia ce 
punea în mişcare imensul clopot aflat mult deasupra lor purta un 
pulover gros cu miînecile suflecate pînă la coate. Musculos, avea 
aproape un metru optzeci şi purta pantaloni din catifea cord. 

Părul lui alb era bogat şi neînagrijit. Faţa lungă şi slabă era 
osoasă, şi Paula îi dădu vreo şaizeci de ani. Nasul îi era coroiat, 

51 


iar ochii marcați de cearcăne. Gura părea o capcană de şobolani, 
maxilarul fiind masiv şi agresiv. Il antipatiză pe loc. Bărbatul le 
aruncă o privire şi continuă să tragă din greu de frînghie. 

- Reverendul Stenhouse Darkfield? strigă Tweed. 

- Eu sînt. Am nevoie de exerciţiu. Ca să le amintesc 
enoriaşilor că biserica se află aici pentru ei, strigă bărbatul la 
rîndul lui. 

Stătură cîteva clipe în timp ce acesta îşi continuă treaba. 
Paula observă că din cînd în cînd se uita la ceas. Se cronometra? 
Tweed privi în sus spre clopotul care se legăna şi care părea 
enorm. 

- Acum trebuie să-l fi auzit, strigă el. 

- Domnul aşteaptă, zbieră Darkfield la rîndul lui. 

- Ne-am gindit să trecem să spunem şi noi bună 
dimineaţa. 

- La revedere! strigă Darkfield. 

Părăsiră clopotniţa şi se îndreptară spre vechea biserică. 
Era o uşurare să intri acolo. Zidurile păreau să înăbuşe dangătul 
aproape de tot. Merseră pe culoarul central spre altar. Paula 
începu să strige, apoi îşi cobori glasul. 

- Nu mi-a plăcut deloc de vicar. Era ceva sinistru în 
legătură cu el. 

Ajunsese aproape în dreptul altarului cînd rămase ţintuită 
locului. Culoarea îi pierise din obraji şi îl apucă pe Tweed de braţ. 
Şi acesta se opri, urmărindu-i privirea. Se uitau la altar. 

În vîrful acestuia se vedea o imagine îngrozitoare: capul 
tăiat al unui vițel. O execuţie recentă. Capul se afla cu faţa spre 
ei, iar sîngele se scurgea pe altar, picurînd peste marginile sale. 

- Cultul, şopti Paula. 

- Hai să ieşim de-aici, să ne strîngem lucrurile şi să 
mergem pe drumeag înapoi la maşină! ordonă Tweed, categoric. 

Paula nu îşi împachetase niciodată lucrurile mai repede, 
îngrămădindu-le în valijoară fără să-i pese de ordine. Coborînd 
scara, dădu peste Tweed, care-şi căra propria valiză în hol. 

- N-ar trebui să ne luăm rămas-bun de la doamna Brogan? 
sugeră Paula. 

- Nu. Ai avut parte de destule. Acum o s-o luăm din loc. 
Trebuie să ieşim cît mai repede din locul ăsta blestemat. 

- Clopotul nu mai bate, observă ea, în timp ce înaintau 
grăbiţi prin ceaţă pe drumeag, ghidaţi de lanterna cu lumină 
puternică a lui Tweed. Trebuie să fi fost un sacrificiu monstruos. 

- Istoria asta cu cultul nu-i decît o ocupaţie a oamenilor 


52 


simpli care n-au ce face, replică el. 

- Mă întrebam dacă reverendul Darkfield a intrat în 
biserică. Se poate să fie el cel care a tăiat capul viţelului? Pare să 
fie în stare să facă a.şa ceva. 

- Trebuie să ne concentrăm asupra unui caz de crimă 
dublă, îi spuse Tweed brusc, nerăbdător s-o facă să se gindească 
la altceva. 

- E posibil, insistă ea, ca persoana care a făcut asta unui 
vițel să poată să ucidă oameni şi să taie bucăţi de carne din 
trupurile lor. 

Tweed se opri. 

- Incetează, Paula! Am auzit destule despre subiectul ăsta. 
Şi tu la fel. Cum ai dormit? Ai mai avut coşmaruri? 

- Am dormit ca un bebeluş. Ceaţa se dispersase şi se 
opriră în locul în care poliţia împrejmuise cu bandă zona 
blestemată. Nu pot să înţeleg cum a putut Michael să treacă pe 
aici fără să vadă. 

- Eu pot, i-o întoarse el. l-am văzut privirea cînd se 
întorcea. Aceiaşi ochi goi, aceeaşi privire fixă, uitîndu-se mereu 
înainte. Acum o să ne întoarcem la maşină şi o să mergem la 
Londra. Dacă eşti de acord. 

Işi reluară mersul. Paula îşi dădu seama că îl enervase pe 
Tweed, un eveniment rar în viaţa lor. Incercă să se concentreze 
asupra unui subiect mai puţin controversat. Maşina lor era 
parcată în locul în care o lăsaseră, în faţa barului. Tăcu pînă cînd 
trecură cu mult de Exeter, apoi privi înspre Tweed, a cărui 
expresie era impasibilă. 

- Cred că ai fost foarte impresionat de seducătoarea 
Lucinda. E foarte inteligentă. 

- Nu mă interesează puterea ei de seducţie. Dar ar putea fi 
un element cheie care să mă ajute să aflu mult mai multe despre 
familia Voles şi servitorii ei. 

„Doamne, se gîndi ea, iar am dat-o în bară." Dar el 
continuă apoi: 

- Mă aflu în stadiul în care storc orice informaţie pot, 
sperînd să dau peste ceva important. 

- Ar fi o bună strategie, sugeră ea, să treci pe la fabrica 
Gantia unde lucrează. Trecem pe lîngă ea în drumul spre oraş. Și- 
ai să poţi în acelaşi timp s-o inviţi în oraş, adăuga Paula cu tact. 

- De fapt, chiar mă gîndeam la asta. 

Nici nu sfîrşise bine cînd văzură în faţă un buldozer parcat 
pe partea lor de drum. Un indicator roşu de pe drun avertiza că 


53 


vehiculul era avariat. Tweed se opri, aşteptind să-şi facă loc în 
siguranţă pe lîngă vehiculul uriaş. Se auzi un sunet de sticlă 
spartă. In geamul de lîngă Tweed, apăru o gaură de mici 
dimensiuni. 

- Un glonţ, zise Tweed rapid. 

Se strecură uşor în jurul buldozerului parcat, văzu că 
drumul era liber şi apăsă pe acceleraţie. Menţinu viteza asta o 
anumită distanţă, încetini, apoi opri la adăpostul unui mic 
restaurant de la marginea drumului şi se lăsă în scaun. 

- Ai păţit ceva? întrebă el. 

- Nici o zgirietură. Tu eşti bine, sper. 

- Da. 

- Acelaşi avion uşor care ne-a urmărit pînă la Dartmoor şi- 
a făcut din nou apariţia înainte să ocolim oraşul Exeter. 

- Ştiu. Ce te face să crezi că e acelaşi avion? 

- Are o bandă albastră ciudată pe coadă. 

- Atunci sînt de acord. Era acelaşi pilot. Staţionam atunci 
cînd a lovit glonţul. Presupun că puşcaşul a vrut să rateze, a fost 
un foc de avertisment. Cineva nu vrea ca noi să anchetăm cele 
două crime. Intrebarea este cine? 


10 


Într-o cabină telefonică retrasă de pe o stradă laterală din 
Hammersmith, Londra, Charmian verifica lista cu numere de 
telefon pe care i-o dăduse misteriosul său angajator. 

Charmian, francez de origine, era cel mai mare asasin din 
Europa. Necunoscutul angajator, M, dăduse de el făcînd cercetări 
discrete prin cercurile exclusiviste din Soho. Prima jumătate din 
imensul său onorariu îi fusese transferată în contul bancar secret 
din Zurich. Se uită la ceas. Toate apelurile către M erau 
cronometrate. 

Işi puse casca de pilot, ascunsă într-o pungă de hirtie, 
aflată pe podea. Se uită din nou la ceas şi formă numărul. La 
celălalt capăt, oriunde ar fi fost acela, receptorul fu ridicat 
imediat. 

- M? întrebă el într-o engleză aproape perfectă. 

- M de la moschee. 


54 


Codul convenit, care îi fusese de altfel sugerat, confirmă 
că vorbea cu angajatorul său necunoscut. Respiră adînc. Veştile 
pe care le avea de raportat nu erau bune. 

- Tocmai m-am întors, anunţă el. Am aterizat pe 
aeroportul din City. 

- Continuă. 

Charmian nu-şi putea da seama dacă vocea aceea ciudată 
era de bărbat sau de femeie. Probabil că vorbea printr-o batistă. 

- Am deturnat buldozerul, după cum am plănuit. l-am făcut 
semn să se oprească, apoi am folosit cloroform aşa cum aţi 
sugerat şi l-am ascuns pe şofer într-un boschet lîngă şoseaua 
303. 

Am preluat vehiculul şi l-am parcat în punctul ales de pe 
şosea. 

Pînă acum, totul e bine. 

- Nu-mi place cum sună asta. 

- Între timp, continuă Charmian grăbit, m-am întors la 
avion, pe care îl lăsasem pe un aerodrom din apropiere. l-am 
zărit pe Tweed şi pe femeia care era cu el cînd se întorceau de la 
Abbey Grange, aproape de punctul de ambuscadă. Vorbesc clar? 

- Continuă! ordonă M. 

- Maşina lui Tweed a ajuns la barajul rutier. S-a oprit, aşa 
cum ne aşteptam. Am tras o dată. Am ratat ţinta cu cîțiva 
milimetri. După care Tweed a luat-o la goană. 

- Ai dat rasol. 

Rasol? Charmian nu cunoştea acest cuvînt. Dar putea să 
înţeleagă ce înseamnă. Hotărî că era mai bine să nu zică nimic. 

- ÎI vei ucide pe Tweed cît mai repede. Numai atunci, îl 
avertiză M, va fi transferat şi soldul onorariului. 

Legătura se întrerupse. Charmian înjură grosolan pentru 
sine într-o franceză de căruţaş. M nu păruse încîntat. lar el nu 
avea cum să ştie dacă era îngrijorat. Aflat abia la începutul 
anchetei, Tweed se apropia prea mult de adevăr. Legătura cu 
Abbey Grange dovedea acest lucru. Se afla periculos de aproape. 


11 


Tweed hotărise că ar fi înţelept să mai rămînă un timp la 
micul restaurant de pe autostradă. lnăuntru, în localul bine 


55 


amenajat, nu mai erau alţi clienţi. Alese o masă în capăt, astfel 
încît să stea cu spatele la perete. 

O chelneriţă îmbrăcată impecabil le luă comanda cînd 
Paula arătă spre o prăjitură acoperită din belşug cu cremă aflată 
într-o cutie frigorifică pe tejghea. Nu era în mod normal alegerea 
ei, dar simţea nevoia de zahăr. Amîndoi ceruseră cafea neagră. 

- Vom aştepta un timp aici, explică Tweed după cîteva 
minute. Doar aşa, în caz că ne mai aşteaptă o ambuscadă în 
apropiere de Londra. O să creadă că am ieşit spre Guilford sau în 
altă parte. Se opri să soarbă din cafea. E excelentă. 

- Şi asta, spuse Paula, care îşi gustase prăjitura. Crema 
este foarte proaspătă. In ce stadiu ne aflăm cu acest caz oribil? 
Bine că ne îndepărtăm cît mai mult de Dartmoor. La Abbey 
Grange mă întrebam unde este Drago Volkanian. 

- Unul dintre lucrurile pe care sper să le aflu de la Lucinda. 
A fost o perioadă grea, aşa că nu te grăbi. 

In cele din urmă, părăsiră cafeneaua, iar soarele ieşi din 
nori, aruncînd o lumină veselă peste cîmpurile în care păşteau oi. 

Sosind la uriaşa fabrică de produse alimentare Gantia, 
descoperiră că înaltele porţi din fier erau închise. Tweed ieşi din 
maşină pentru a folosi interfonul. Cînd se întoarse, zimbea în 
timp ce porţile se deschideau. 

- la ghiceşte, spuse el pe cînd intrau cu maşina în incinta 
fabricii. Cînd i-am spus numele meu gardianului, acesta mi-a zis 
că domnişoara Voles îl anunţase că aş putea veni. 

- Ce femeie perspicace! 

Paula rămase cu privirea aţintită la grădinile stil Hampton 
Court din faţa clădirii cu o arhitectură interesantă. Arbuşti cu 
frunze perene, unii tunşi în formă de pasăre, alţii ca nişte sfere 
perfecte, mărgineau aleea. Volkanian era în mod clar un 
perfecţionist atunci cînd venea vorba de prezentare. 

După ce parcară maşina, urcară nişte trepte din piatră 
albă pînă la intrarea principală. Uşa se deschise înainte ca ei să 
ajungă în faţă şi fură întîmpinaţi de un gardian în uniformă 
elegantă, care îşi scoase cascheta. 

- Bine aţi venit la Gantia! Domnişoara Voles trebuie să se 
întoarcă dintr-o clipă într-alta. A, iat-o! 

Auziră zgomotul unei maşini cu mulţi cai putere 
apropiindu-se. Un Porsche roşu îşi făcu apariţia în viteză. Se auzi 
un scîrţiit de frîne cînd blonda de la volan îşi întoarse maşina şi 
intră pe poarta încă deschisă. Gardianul, un bărbat între cincizeci 
Şi şaizeci de ani, chicoti. 

56 


- Cam apasă pe acceleraţie. Pare să aibă un simţ anume 
pentru tot ce implică viteză. Va veni aici de îndată ce-şi va parca 
maşina în garaj. 

O uşă automată se ridicase, Porsche-ul se strecură 
înăuntru, după care uşa se închise încet. Tweed îşi dădu seama 
că trebuia să mai fie o ieşire care ducea direct în clădire. Pe cînd 
gardianul îi conducea într-un hol imens, decorat cu vaze scumpe 
pline de flori, Lucinda îşi făcu apariţia, zîmbind cald şi 
îmbrăţişîndu-i pe rînd pe Tweed şi apoi pe Paula. 

- Cred că aţi bătut un nou record, domnişoară Voles, spuse 
gardianul. 

- Vii de departe? întrebă Paula. 

- Niciodată nu spun cu cine mă întîlnesc. Ţine de 
securitate, răspunse Lucinda cu un alt zimbet. 

- Trebuie să vă verific înainte să intraţi, spuse gardianul 
apăsînd pe un buton. 

- Aşa-i procedura, explică Lucinda. 

„Arăţi minunat", se gîndi Paula. Lucinda era îmbrăcată într- 
o haină de piele, cambrată, şi o pereche de pantaloni de piele. La 
gît purta o eşarfă Chanel după cîte îşi putea da seama Paula. 
Cînd gardianul veni să-l cerceteze pe Tweed, acesta îşi scoase 
Walther-ul din toc să-l predea. 

- Lasă-l să-l păstreze, Ken, îi spuse Lucinda. Acest domn n- 
ar putea fi o ameninţare mai mare decît mine. 

O femeie gardian în uniformă îşi făcu apariţia. După ce Ken 
apăsase pe un buton, presupuse Paula. Işi scoase din geanta de 
umăr Browning-ul; din nou, Lucinda spuse că putea să-şi 
păstreze arma. Gardienii se pregăteau să plece cînd Lucinda 
vorbi deodată, cu un ton dur şi o expresie severă: 

- Ken! Nu ţi-am mai spus că toată lumea trebuie verificată 
înainte să intre în clădire? Chiar şi eu. Poate că am înnebunit şi 
vreau să aduc o bombă în fabrică. 

Ingrozită, femeia gardian merse la Lucinda şi o controlă cu 
atenţie. Ken părea la fel de îngrozit că nu se arătase la înălţimea 
aşteptărilor. Lucinda mai aruncă o săgeată înspre Ken, înainte 
să-i conducă pe cei doi oaspeţi spre lift. 

- Să nu se mai întîmple! Acum, incidentul e clasat. 

Paula ezita în timp ce Tweed o urma pe Lucinda în lift. 
Apoi vorbi: 

- Domnişoară Voles... 

- Lucinda, te rog. Zimbi. 

- Aş putea aştepta undeva pe aici? Cred că domnul Tweed 


57 


doreşte să-ţi spună ceva confidenţial. 

- In regulă. Nu m-ar fi deranjat, dar e foarte drăguţ din 
partea ta. Ken te poate conduce la restaurantul angajaţilor. Să iei 
o masă completă, negreşit. Va fi din partea casei. 

Liftul alunecă uşor pînă la primul etaj. Lucinda ieşi 
sprintenă, conducîndu-l pe Tweed în biroul ei. Incăperea care 
dădea spre 

Partea din faţă era mobilată cu gust, dar avea totuşi aerul 
unui birou. Pe pereţi erau atîrnate reproduceri color ale unor 
picturi de Gauguin, Matisse şi alţi artişti francezi. Arătă spre o 
canapea imensă şi îl întrebă dacă nu vrea cafea, dar el refuză. 

- Sînt dependentă de cofeină, explică ea, pe cînd umplea o 
ceaşcă dintr-o cafetieră, adăugînd apoi lapte. 

Avea porţelanuri Wedgwood. Se instală lîngă el, puse 
ceaşca şi farfurioara pe o masă, se întoarse spre el şi îi zimbi 
cald. 

- la zi! Presupun că acesta este un interogatoriu. 

- Prefer termenul „conversaţie". In primul rînd, ai putea să- 
mi spui unde se află în prezent Drago Volkanian? Sperasem să-l 
întîlnesc la Abbey Grange. 

- La New Orleans. Sau cel puţin acolo era. Cînd se va 
întoarce, va dori să te cunoască. E avid de orice noutate - dacă 
nu sînt prea insensibilă spunînd asta, ţinînd cont de faptul că a 
fost găsit un schelet în mlaştină. O, am fost să-l văd pe Michael 
în camera lui. O experienţă tulburătoare. Nu m-a recunoscut. Şi 
nici n-a spus vreo vorbă. Ochii îi arată ciudat, la fel şi faţa. Cît va 
dura această amnezie?. 

Vorbea repede, iar mintea îi sărea de la un subiect la altul. 

Pronunţia îi era perfectă şi lui Tweed îi plăcu din nou vocea 
ei dulce. se întorsese pe canapea pentru a fi cu faţa la el, cu 
genunchiul aproape atingînd coapsa lui. 

- In ceea ce priveşte amnezia, doi psihiatri s-au ocupat de 
el. Primul - şi cel mai bun - a fost Bella Ashton. Se căută în 
buzunarul de sus al hainei, scoase cartea de vizită a doamnei 
Ashton şi i-o dădu. Poţi să-i menţionezi numele meu. S-ar putea 
să fie de ajutor. 

Lucinda întinse mîna după un blocnotes şi un stilou Mont 
Blanc de pe masă. Notă rapid detaliile cu un scris elegant, îi 
înapoie cartea de vizită şi îi mulţumi. 

- Cît priveşte durata, Bella Ashton îţi va spune şi ea că 
acest lucru e imposibil de precizat. Apropo, sub păr, pe partea 
dreaptă a capului, are o rană veche. S-a sugerat fie că a fost lovit 


58 


puternic, fie chiar că a căzut pe cînd se afla în Londra. Ceea ce ar 
putea fi tocmai cauza pierderii complete a memoriei. 

- Un medic, spuse ea iute. Chiar un specialist. Nu ar trebui 
să contactăm unul? 

- Depinde de dumneata. Presupun că va fi o pierdere de 
timp. A fost examinat de un medic la Londra. Timpul - nu se ştie 
cît - va vindeca amnezia. 

- Unchiul meu, Drago, va dori să audă toate astea de la 
dumneata. 

- l-ai putea spune ceea ce ţi-am povestit. 

- In nici un caz. Işi dădu după ureche o buclă blondă ce-i 
cădea pe faţă. Drago va dori să audă chiar de la sursă. Zimbi 
larg. Drago nu va accepta informaţii din gura altcuiva. Nici măcar 
de la mine. Işi scoase eşarfa, dînd la iveală un şirag de mărgele 
colorate pe care îl luă de la gît şi-l puse pe masă. Mătăniile mele 
antistres. 

- Aşadar, eşti stresată? Chiar dacă nu o arăţi niciodată? 

- Numai uneori. Cînd sînt foarte presată. Ai să descoperi că 
Drago, continuă ea, are o personalitate formidabilă. Işi lăsă mîna 
peste a lui şi o strînse. Dar ai să faci faţă. 

- Ei bine, ăsta e depozitul de alimente. Unde este 
amplasată fabrica de armament? | 

- A! exclamă ea zimbind iar. Asta-i un secret pe care nu ţi-l 
pot spune. Dacă ţi l-aş spune, aş fi concediată imediat de Drago. 
Vorbesc serios. 

- Presupun că Larry este cel care conduce întreprinderea. 

- E director general. De doi ani. A fost o dilemă: el sau 
Michael. Dar Michael a zis că nu vrea postul ăsta. Lui îi place să 
fie director de vînzări, să călătorească în străinătate. 

- Cît timp e plecat în aceste deplasări de vinzări? 

- Cam pînă-n trei luni, chiar şi mai mult. Drago se plinge 
uneori că Michael nu trimite rapoarte. Aşteaptă pînă cînd are 
încheiate cel puţin două afaceri de proporţii. Adesea şi mai 
multe. Insistă că ăsta-i singurul mod în care poate lucra. 

- Deci, spuse Tweed încet, cînd nu ai auzit nimic de la el 
timp de aproape trei luni ai presupus că se afla în străinătate. 
Am dreptate? 

- Absolut. Mina ei se lăsă din nou peste a lui. Ştii, am 
impresia că acesta este un interogatoriu subtil. Te pricepi foarte 
bine la asta, domnule Tweed. Sper să luăm masa în oraş cît mai 
repede. 

- Ce-ai zice de Santorini, miîine-seară? sugeră Tweed. Pe la 


59 


opt? Cunogşti localul? 

- E un restaurant minunat deasupra Tamisei. 

- Fac eu cinste. 

- Voi fi acolo. La opt. Voi avea timp suficient să mă 
dichisesc ca să nu te fac de ruşine. Tonul ei era ironic. 

- Aştept cu nerăbdare compania dumitale într-un mediu 
mai relaxat. Făcu o pauză. Inainte să plec, vreau să te întreb 
dacă ai avut vizitatori neobişnuiţi pe aici în ultimele trei sau 
patru luni? Un vizitator pe care nu l-ai mai văzut pînă atunci sau 
de atunci? 

- Să mă gindesc, vine atit de multă lume aici. A, voiam să 
te întreb mai devreme. Un subiect macabru. Cum merge ancheta 
dumitale cu scheletul acela descoperit în mlaştină? Cine naiba 
era? 

- E prea devreme ca să pot spune. S-ar putea să dureze 
mult timp pînă să dezleg misterul. Dacă am să-l dezleg. 

-ÎI vei dezlega, spuse Lucinda încrezătoare. Tweed se 
ridicase, la fel şi ea. Mi-am amintit un caz ciudat al unei 
vizitatoare care n-a venit decit o dată. M-a sunat la telefon şi a 
apărut tîrziu într-o după-amiază. Avea o scrisoare de la Drago, 
semnată de el personal. li dădea voie să verifice conturile 
companiei. 

„Acordă-i toată cooperarea de care are nevoie", se cerea 
în scrisoare. „Toată" era subliniat insistent. Ceea ce am şi făcut. 
Am lăsat-o singură şi m-am gîndit c-o să stau aici toată noaptea, 
dar a fost surprinzător de rapidă. A plecat la ora şapte, imediat 
după ce s-a închis fabrica. Lucinda îşi luă agenda, merse la biroul 
ei şi căută printr-un Rolodex. lat-o! Notă rapid nişte date. Ce-i 
curios e că am primit un telefon de la sora ei, Anne. Imi amintesc 
numele deoarece era acelaşi cu al răposatei mele mame. Anne 
voia să ştie dacă sora ei fusese aici şi cînd plecase. O aştepta să 
se întoarcă şi îşi făcea griji. Mi-a dat adresa ei şi numărul de 
telefon. Am să le notez şi pe astea. 

li dădu o foaie de hirtie împăturită şi îşi strecură braţul sub 
al lui cînd îl conduse pînă la uşă şi apoi pe hol, pînă la lift. Il 
sărută pe obraz şi—l lăsă singur. Aşteptînd liftul, Tweed aruncă o 
privire asupra numelor de pe foaia de hirtie şi încremeni. 

Vizitatoarea se numea Christine Barton. Pe sora ei o 
chema Anne Barton. Ambele adrese erau din Londra. Cel de-al 
treilea nume de pe lista găsită în buzunarul lui Michael? 

Aşteptă să se instaleze la volanul maşinii alături de Paula 
înainte să-i spună. Paula studie foaia de hirtie pe care i-o dăduse 


60 


Lucinda lui Tweed. Acesta ieşi pe poarta pe care Ken, gardianul, 
o deschisese pentru el, apoi o luă din nou pe autostradă către 
Londra. 

- Problema e, comentă Paula, că Barton este un nume 
obişnuit. 

- Ceea ce mă intrigă este că, după spusele surorii ei, Anne, 
femeia aceasta nu a mai fost văzută de atunci. 

- Christine locuieşte pe Yelland Street. Se ajunge acolo 
luînd-o pe Fulham Road. Anne stă în Champton Place. Sînt sigură 
că e lîngă Gara Victoria. 

- Deci vom încerca mai întîi la adresa din Yelland Street, 
apoi mergem la Champton Place. 

- Sînt şanse mici. 

- Cînd lucram la Scotland Yard cu ani în urmă, tocmai 
şansele astea mici salvau situaţia. 


12 


Intrară pe Yelland Street ieşind de pe Fulham Road. Era o 
zonă de case înstărite cu terasă, toate bine zugrăvite, construite 
probabil înainte de Primul Război Mondial. Spre deosebire de 
străzile gituite de trafic prin care trecuseră pentru a ajunge, 
acolo era linişte. Un Rolls-Royce era parcat în faţa unei case. Nu 
zăriră pe nimeni pe drum pînă cînd ajunseră la numărul 158, 
locuinţa Christinei Barton. Puțin mai încolo, lîngă şirul de scări 
care ducea la uşa din faţă, era parcat un Ford albastru, iar în 
spatele volanului se vedea un bărbat fumînd. 

Tweed opri lîngă bordură şi ieşi împreună cu Paula. Tocmai 
urcase treptele cînd bărbatul din maşina parcată ieşi şi alergă 
pînă la ei, în timp ce Paula îl urma pe Tweed. Avea în jur de 
patruzeci de ani, purta un costum de culoare închisă, o cămaşă 
albă destul de murdară şi o cravată galbenă lucioasă. 

- Legitimaţi-vă! strigă el. 

Paula îl antipatiză pe loc. Avea o faţă osoasă, nasul rupt şi 
buzele agresive, care se potriveau cu tonul cu care strigase. 

Tweed cobori iute pe trotuar, urmat de Paula. 

- Cine naiba eşti dumneata? se răsti Tweed. 

Paula era intrigată. De la şedinţa de antrenament de la 
centrul din Surrey devenise mai feroce. Privirea lui arunca 


61 


fulgere către intrus. 

- Arătaţi-mi documentele de identitate acum şi lăsaţi 
flecăreala, ceru bărbatul cu voce aspră. 

- Nu, dumneata arată-mi-le! se răsti Tweed din nou. 

Nas-Rupt scoase o legitimaţie şi i-o vîrî lui Tweed sub nas. 

Tweed i-o smulse pentru a se uita la ea mai îndeaproape. 
Fotografia nu era reuşită, dar părea destul de apropiată de 
imaginea lui Harper. 

- Şi cine, zimbi bărbatul batjocoritor, e bucăţica de lîngă 
dumneata? Te costă mult serviciile ei, nu? 

Tweed îl lovi pe Nas-Rupt cu cotul în coaste. Apoi îi dădu 
un picior în tibie. Nas-Rupt urlă şi se dădu înapoi clătinîndu- 
se, cît pe ce să cadă. Tweed se duse după el şi îi vîrî legitimaţia 
în haină. Arătă către Ford-ul parcat. 

- Intră în maşină şi cară-te! Cei de sus o să audă cum se 
comportă oamenii lui Gallagher. Inclusiv cum ai acuzat un 
membru de virf al echipei mele că ar fi o prostituată. 

- Raportez... începu Harper, împiedicîndu-se şi încovoindu- 
se, pe cînd se întorcea la maşină. 

Aşteptară pînă cînd reuşi să deschidă portiera din faţă şi 
se strecură înăuntru. Stătea complet nemişcat. Tweed îi făcu 
semn cu mîna, arătîndu-i că trebuie să plece imediat. In cele din 
urmă porni motorul şi Ford-ul o luă încet pe lîngă ei spre Fulham 
Road. Paula oftă. 

- Ce gunoaie mai angajează şi Divizia Specială în ziua de 
azi. Îmi închipui că ăsta-i tipul de om cu care se simte bine 
Gallagher. 

- Uită de asta. 

Urcară din nou treptele. Pe o plăcuţă din crom de pe 
perete scria: „CHRISTINE BARTON, AEC" Paula se uită la plăcuţă. 

- Hm! Membru al Asociaţiei Experţilor Contabili, medita 
Tweed. Era foarte bine calificată pentru ceea ce făcea. Şi 
deopotrivă de bine plătită. De aceea locuia pe strada asta. 

- Ai vorbit numai la trecut, spuse Paula calmă. „Era." 

- Mi-a scăpat. Sper. Plăcuța a fost lustruită destul de 
recent. Să vedem ce se întâmplă. 

Apăsă pe sonerie. Nici un răspuns. Cînd apăsă din nou, 
Paula se aplecă să arunce o privire prin deschizătura pentru 
scrisori. 

Expresia îi era gravă cînd se ridică. 

- Soneria se aude în toată casa, aşa îmi închipui. Şi sînt 
pînze de păianjen pe hol. Nu-mi place deloc. 


62 


- Nici mie. O să mergem la Champton Place. Sper că sora 
ei, Anne, e acasă. 

- l-ai spus Lucindei despre buldozerul oprit în drum? 
întrebă Paula pe cînd îşi croiau drum dintr-un ambuteiaj într-altul. 

- Nu. Şi nici ea nu mi-a spus nimic despre vreun vehicul 
lipsă. 

- E ciudat. Dar despre declaraţia neobişnuită pe care a 
făcut-o Michael doar o dată - „Am fost martor la crimă"? 

- N-am să dezvălui asta nimănui pînă cînd nu-i trece 
amnezia lui Michael. Dacă îi va trece vreodată. 


Champton Place se afla cu mult mai jos pe scara socială în 
comparaţie cu Yelland Street: aici întîlneai cvartale de case mici 
cu patru niveluri, cu ziduri dărăpănate, perdele vechi, cu bucăţi 
de hîrtie plutind în aer în josul străzii în briza care se iscase. 

- Am ajuns, spuse Tweed, parcînd în faţă la numărul 187. 

Perdelele de la parter erau curate; cele cîteva trepte care 
duceau la uşa din faţă fuseseră spălate; butonul de sonerie din 
metal fusese lustruit recent. Tweed se uită în susul şi în josul 
străzii pentru a se asigura că nu fuseseră urmăriţi, apoi sună la 
uşă. 

Uşa abia vopsită în verde se deschise imediat. O femeie cu 
înfăţişare plăcută, de vreo treizeci de ani, cu păr roşcat îngrijit îi 
cercetă prin uşa întredeschisă, ţinînd încă prins lanţul masiv. 

Tweed se prezentă, apoi o prezentă şi pe Paula, ridicîndu- 
şi legitimaţia pentru ca gazda să o poată citi cu uşurinţă. Reacţia 
a fost instantanee: uşa se închise, auziră cum lanţul era scos şi 
uşa se redeschise. 

- Aveţi veşti despre Christine? Eu sînt Anne, sora ei. Vă 
rog, intraţi. 

Pusese întrebările dintr-o răsuflare. Cînd intrară într-un hol 
îngust, Paula observă că mocheta ieftină fusese curățată de 
curînd cu aspiratorul. Pe oglinda de pe perete nu se vedea nici 
un fir de praf. Anne îi conduse într-un salon micut, îi invită să ia 
loc, apoi trase un scaun aproape de ei şi se aşeză. Expresia ei 
era plină de speranţă amestecată cu îndoială. 

- Imi pare rău să vă spun că nu avem veşti bune, spuse 
Tweed repede. Facem tot posibilul să aflăm unde ar fi putut 
dispărea. Aveţi vreo idee cînd a fost văzută ultima oară - poate 
de dumneavoastră? 

- Azi se împlinesc patru luni. Lucra la domiciliul ei din 


63 


Yelland Street. Ea mi-a cumpărat vaza aceea frumoasă din sticlă 
suedeză de pe pervaz, uitaţi acolo. Trebuie să fi costat o avere, 
dar ea era întotdeauna atît de generoasă! Nu am mai văzut-o de 
atunci. 

Anne Barton avea aproape un metru şaizeci şi cinci, era 
subţire, cu ochi cenușii şi o faţă agreabilă, cu trăsături plăcute. 
Purta o rochie cu imprimeuri şi pantofi eleganţi cu tocuri înalte. 
Paula presupuse că nu avea prea mulţi bani, dar îi cheltuia pe 
toţi pe pantofi. Mobila din încăpere, de bun-gust, dar ieftină, îi 
susţinea teoria. Anne începu să vorbească. 

- Mă bucur aşa de mult să vă văd, să ştiu că face cineva 
ceva. 

Trebuia să se întoarcă în aceeaşi zi după ce s-a dus la un 
client important... 

- Scuzaţi-mă, interveni Tweed, cunoaşteţi numele 
clientului? 

- Habar n-am. Christine era întotdeauna atât de discretă în 
legătură cu munca ei. Mi-a spus că mare parte din ceea ce făcea 
era confidenţial. A fost întotdeauna mai deşteaptă decît mine. Nu 
că asta ar fi afectat prietenia strînsă dintre noi. Era auditor 
financiar. Unul dintre cei mai buni. O firmă era preocupată de 
situaţia propriilor conturi şi apelase la una dintre companiile alea 
mari care spusese că totul era în regulă. Firma nu a fost 
mulţumită, aşa că a chemat-o pe Christine. Dacă era ceva bine 
ascuns, ea îl găsea. 

- Aţi semnalat cuiva dispariţia ei? 

- Da. Anne se ridică în scaun şi Paula detectă o anumită 
indignare. Am mers la poliţie, am fost condusă la un 
departament special şi am dat de-un individ cu capul pătrat, nu 
glumesc. A deschis un registru şi a început să-mi pună întrebări. 
„Avea un iubit?" „Nu", i-am răspuns. „Dar părinţii? Poate că a 
plecat la ei." l-am spus că părinţii noştri au murit. Imi dădeam 
seama că nu-l interesa. Mi-a ţinut o predică despre numărul de 
oameni care dispar din varii motive şi care nu mai sînt văzuţi 
vreodată. Mi-a spus că notase detaliile şi că vor merge la dosar. 
Eram furioasă. lar cînd m-am întors aici, am devenit disperată. 

- Şi ce-aţi făcut după aceea? întrebă Tweed cu blîndeţe. 

- Sînteţi foarte perspicace. Am făcut ceea ce ar fi trebuit 
să fac de la bun început. Christine mi-a lăsat o cheie pentru ca 
atunci cînd trebuia să plece într-o deplasare să pot să am grijă şi 
de casa ei. Totul părea în regulă cînd am intrat. M-am dus direct 
la şifonierul ei şi m-am uitat la haine. Nu lipsea nimic. Cele două 


64 


valize de călătorie erau acolo. În baie, i-am găsit trusa de toaletă. 
Dacă era plecată pentru mai mult de o zi, nu ar fi lăsat-o acasă. 
Aş fi vrut să fac asta înainte să merg la poliţie. Apoi mi-am dat 
seama că nu ar fi însemnat prea mult pentru Cap-Pătrat. 

- Am trecut pe la casa ei din Yelland Street înainte de a 
veni aici, explică Tweed. Plăcuța de pe perete a fost lustruită. 

- Eu am lustruit-o, răspunse Anne. N-am putut suporta s-o 
văd cînd a început să prindă mucegai. 

- Spuneaţi că deţineţi o cheie de la casa ei, îşi aminti 
Tweed. Dacă aţi dori să ne-o Împrumutați şi nouă, ne vom 
întoarce acolo pentru cercetări. Poate o să găsim ceva. 

- O, aţi vrea? 

O senzaţie de uşurare îi inundă faţa palidă. Căutînd în 
poşeta pe care o agăţase de spătarul scaunului, scoase o cheie 
Chubb, apoi una Banham şi i le înmînă. 

- Cînd aţi terminat, puteţi să mi le lăsaţi pe amîndouă în 
cutia de scrisori în plicul ăsta. Veţi economisi timp. Dacă m-aţi 
putea suna să-mi spuneţi pe scurt ce veşti aveţi, v-aş fi foarte 
recunoscătoare, îi dădu o carte de vizită. Uitaţi numărul de 
telefon. y 

- Vom suna, promise Tweed. li dădu şi el cartea de vizită. 
Dacă vi se întîmplă ceva, nu ezitaţi nici o clipă să mă sunaţi la 
numărul ăsta. Orice, oricît de banal. Vă vizitează un necunoscut, 
să zicem. Notaţi semnalmentele lui. 

- Nu am cuvinte să vă spun cît de recunoscătoare vă sînt, 
repetă ea. 

Plecaseră din Champton Place şi se urcau în maşină, cînd 
uşa de la intrare se deschise brusc şi Anne cobori alergind pe 
scări, ţinînd în mînă o poză înrămată de mici dimensiuni. Paula 
se afla din nou pe trotuar cînd Anne ajunse în dreptul lor. Zîmbi 
în timp ce-şi trăgea suflul. 

- Imi pare rău că vă rețin. Am aici o fotografie a lui 
Christine. Trebuia să mă gîndesc la asta în timp ce vorbeam. 

- Nu, exclamă Tweed, eu ar fi trebuit să mă gîndesc să vă 
cer o fotografie de-a ei - cred că am început să mă ramolesc. 

- Mă îndoiesc foarte mult de asta, domnule Tweed, 
răspunse Anne, zimbindu-i radios. Mai am una. Ţineţi-o atît cît 
aveţi nevoie. 

- Am să v-o dau înapoi cît de repede pot. 


Deşi amîndoi erau experţi în percheziţii, după două ore de 
65 


căutări la parter şi la subsol, în care se aflau dormitoarele şi o 
baie, nu găsiseră nimic. Tweed se folosise de un şperaclu pentru 
a deschide nişte dulapuri din oţel cu sertare dintr-o cămăruţă 
folosită în mod clar ca birou. 

Acestea erau pline de dosare cu hirtii şi fiecare dosar avea 
numele unei firme de care nu auzise niciodată. Scoţindu-şi 
carneţelul, notă toate numele pe care le întîlni. Nu credea că-i 
vor oferi vreo pistă. Erau doar dovezi că proprietara 
apartamentului era dependentă de muncă. 

Cînd ajunseseră acolo, Paula îşi scosese pentru a treia 
oară telefonul mobil pentru a o suna pe Monica, la Park Crescent, 
să-i spună unde se aflau. Echipa se îngrijora de fiecare dată cînd 
oricare din ei era plecat o perioadă mai lungă fără a se face 
auzit. Se duse după Tweed. 

- Ai găsit ceva? 

- Absolut nimic. i 

- Nici eu. A, bucătăria! Trebuia să fi început de-acolo. Asta- 
i locul în care o femeie ar putea ascunde ceva. 

Purtînd încă mănuşile de latex, încercă să deschidă uşa 
enormă a masivului frigider american. Fără succes: era blocată. 

Echipamentul era modern şi scump. Deschise mai multe 
sertare; unul dintre ele era înţepenit la jumătate. Incepu cu 
dulapurile, apoi găsi un dulăpior îngust pe colţ care avea două 
încuietori Banham. Existau dovezi că încercase cineva să-l 
deschidă cu forţa. Il strigă pe Tweed şi îi arătă ce găsise. 

- Nu s-au zbătut prea tare, comentă el. E un dulăpior 
foarte îngust, aşa că nu pot fi prea multe înăuntru. Am să-l chem 
pe Harry Butler încoace. El poate deschide orice fără să facă prea 
multe pagube. 

Se opri cînd mobilul Paulei începu să sune. Era Monica. 

Ascultă, îi spuse Monicăi să aştepte şi îi dădu telefonul lui 
Tweed. 

- Cred că ar trebui să auzi asta. 

- Tweed la telefon. 

- Bună, sînt Monica. Cred c-ar trebui să ştii c-am fost 
invadaţi. De Abel Gallagher. L-a împins la o parte pe George la 
intrare, după care a urcat pînă la biroul tău şi a dat buzna 
înăuntru. Acum se ceartă de mama focului cu Bob Newman. 

- Vin imediat. O să fiu acolo cam într-un sfert de oră - sau 
mai puţin. 

- Sertarul ăsta nu se deschide, spuse Paula cu glas tare în 
timp ce Tweed vorbea la telefon. 


66 


Mai încercă o dată. Din nou, se înţepeni la jumătate. Îşi 
puse degetele dedesubt şi împinse puţin sertarul. Atinse cu 
degetele un plic din hîrtie kraft, pe care-l scoase uşor. Scoase din 
el un teanc de hirtii, toate tipărite frumos cu un labirint de cifre. 
Unele erau încercuite cu cerneală roşie. Inclusiv cifra „400 mii." 

- Trebuie să ne întoarcem acum, spuse Tweed nerăbdător. 

- Vită-le aici. Era bine ascuns. Nu înţeleg o iotă din el. 
Pentru mine-s ca nişte hieroglife. Tu ce crezi că e? 

li luă teancul de hirtii, chiar înainte de a-şi da jos mănuşile, 
încruntîndu-se, studie îngrămădeala de cifre. Nu însemnau nimic 
pentru el. Paula îi luă înapoi documentele şi le vîri din nou în plic. 
Apoi întoarse plicul şi pe faţa cealaltă Christine începuse să scrie 
ceva, apoi se răzgindise: „Dr. 

Aşteptă pînă cînd se aflau din nou în maşină, Tweed 
conducînd spre Park Crescent pe străzi laterale. Cînd se opriră la 
un semafor care se făcuse roşu dintr-odată, ea îi arătă plicul. 

- Poate că voia să scrie Drago Volkanian. 

- Ar putea fi orice. Abel Gallagher a dat buzna în biroul 
meu după ce l-a dat la o parte pe gardian. Newman îl înfruntă 
acum. Abia aştept să-l înfrunt şi eu. 

Pe drumul de întoarcere, Tweed îi ceru Paulei să-l sune pe 
Keith Kent, prietenul său şi un contabil strălucit, pentru o favoare 
urgentă. Acesta urma să vină la Park Crescent imediat, apoi să 
aştepte jos, în camera de oaspeţi. Tweed avea să coboare să-l 
vadă cît mai repede. 

- A rîs, spuse ea după ce dăduse telefon. Zicea că, dacă nu 
vrei ceva ieri, ştie că nu e important. Vine direct încoace. Acum 
trebuie s-o sun pe Anne Barton. 

La Champton Place, receptorul fu ridicat imediat. „Trebuie 
să fiu foarte atentă cum formulez asta", se gîndi Paula. 

- Anne, sînt Paula. Am intrat în casa surorii tale. Am găsit 
un document ascuns care ar putea să ne indice o pistă după ce o 
să-l verifice un expert. Imi pare rău că nu am mai multe să-ţi 
spun. N 

- Principalul e că nu mă mai simt aşa singură. Iți 
mulţumesc mult de tot că m-ai sunat. Pentru tot ce aţi făcut pînă 
acum. 

- Ţinem legătura, promise Paula. 


- Sînt două lucruri la care cred că avem nevoie de ajutorul 
lui Harry Butler, îi reaminti ea lui Tweed. N-am putut deschide 


67 


frigiderul şi nici dulăpiorul ăla îngust cu cele două încuietori 
Banham. 

- Frigiderele alea uriaşe din State, bombăni Tweed. Oare 
chiar mănîncă americanii mai mult decît noi? Am sosit. Uite 
Volvo-ul cel mare şi maro al lui Gallagher. 

Paula se uită la Tweed cînd acesta opri lîngă trotuar - ţinea 
buzele strîns lipite şi ochii păreau măriţi. Era livid. Dar cînd 
George deschise uşa şi Tweed se uită la el, tonul îi era calm. 

- Imi pare foarte rău, George. Cum te simţi? 

- Voi supravieţui. Gallagher mi-a dat un cot în coaste 
înainte să se repeadă sus pe scări. Mă simt mult mai bine. 

- Cheamă un doctor să te vadă. Sună-l pe Westholme şi 
spune-i să vină acum. E un ordin. 

Urcă scările cîte două odată. Se auzeau voci prin uşa 
întredeschisă a biroului său de la primul etaj. Cea dintii era a lui 
Bob Newman, calmă, controlată, tăioasă. 

- Acum chiar va trebui să te dau afară. 

- Vrei să încerci? 

Tonul dispreţuitor al lui Gallagher. Tweed intră încet, 
urmat de Paula. În birou se afla întreaga echipă. Chiar în spatele 
uşii, pe stînga, Monica stătea la biroul ei, azvirlind fulgere din 
priviri. 

Marler stătea sprijinit de peretele îndepărtat, fumînd o 
ţigară, cu o expresie amuzată. Harry Butler stătea lîngă 
Newman, iar expresia lui nu era aşa amuzată. Musafirul nepoftit, 
de peste un metru optzeci, cu umeri largi ce se ghiceau sub 
costumul de culoare închisă, stătea cu spatele la ei şi cu faţa 
spre imperturbabilul Pete Nield, cocoţat pe biroul lui Tweed. 

- Domnule Gallagher, spuse Tweed încet şi calm, vreau să 
ieşi imediat din biroul meu, te rog. 

Şeful Diviziei Speciale se întoarse. Paula avu astfel ocazia 
să-l vadă bine pentru prima dată. O brută ignorantă şi 
răuvoitoare, ăsta era verdictul ei. Păr închis la culoare, în 
dezordine, ochi care emanau agresivitate, un nas de boxer şi un 
maxilar puternic. Păru deconcertat de tonul vocii lui Tweed, dar 
apoi îşi regăsi glasul, puţin mai scăzut. 

- Am venit să aflu ce puneţi voi la cale la Abbey Grange. 

Newman se strecură pe lîngă el şi îi dădu un exemplar din 

Daily Nation din ziua aceea. Era împăturit astfel încît titlul 
să-i sară în ochi. „DOUA CRIME LA DARTMOOR." Tweed îi dădu 
ziarul Paulei şi i se adresă din nou lui Gallagher pe acelaşi ton 
calm. 


68 


- Îţi sugerez, cînd pleci, ceea ce te sfătuiesc să faci chiar 
acum, să-ţi cumperi un exemplar al ziarului de azi. Nu pari să fii 
la curent cu ultimele evenimente. 

- Ce naiba înseamnă asta? 

- A, şi încă ceva, continuă Tweed, îndreptîndu-se spre 
biroul său şi aşezîndu-se. Pete Nield se dădu jos imediat şi 
rămase foarte drept lîngă Newman. S-ar putea să mă simt 
obligat să raportez ministrului de interne ce i s-a întîmplat 
gardianului meu. Ai putea, bineînţeles, să-i ceri scuze cînd ieşi. 
Bob, deschide-i, te rog, uşa domnului Gallagher! 

Gallagher, un bărbat obişnuit cu disputele verbale, era 
uluit, în timp ce Newman îi ţinea uşa deschisă, ieşi rapid şi o luă 
la fugă pe scări. Telefonul sună. Monica răspunse şi îl anunţă pe 
Tweed că tocmai sosise Keith Kent. 

- Splendid! zîmbi Tweed. Roagă-l să urce imediat. Se ridică 
să-l întîmpine pe Kent şi îi strinse mîna. Trebuie să fi venit cu un 
Concorde. lţi sînt recunoscător. 

- N-ai s-ajungi nicăieri cu linguşeala, răspunse Kent cu un 
zîmbet larg. 

Avînd în jur de vreo patruzeci de ani, Keith Kent purta un 
costum elegant, albastru cu picăţele, părul negru îi era tuns 
îngrijit şi chipul tînăr emana inteligenţă fără vanitate. Se aşeză 
pe scaunul pe care i-l arătă Tweed şi se uită în jur. 

- Bună, tuturor! Nu ştiu de unde aveţi atita energie să 
ţineţi pasul cu individul ăsta - mai ales după ultima perioadă de 
antrenament. Aşadar, ce s-a mai întîmplat de data asta? Luă 
plicul pe care i-l dădu Paula şi se uită în sus la ea. Trebuie să 
luăm cina împreună cîndva. Doar noi doi. 

- Spune cînd. 

- Diseară. La The Ivy. Ce zici de ora şapte? 

- Perfect. li puse o mînă pe umăr. Hai s-o lăsăm pe miine. 
Tweed va lua cina cu bomba blondă. 

- Nu cred că Lucindei i-ar plăcea să i se zică aşa, protestă 
Tweed, zîimbind. 

- Păi, e blondă şi are energia unei bombe. 

Kent examina teancul de hirtii acoperite cu labirintul de 
cifre, îşi ridică sprincenele negre, uitîndu-se la Tweed. 

- Dacă aştepţi un raport miine, uită de el. Asta-i 
contabilitate sofisticată. Cineva cu adevărat priceput, cu propria 
metodă de lucru. Sau e o ea? 

- E oea. 

- Nu cumva un auditor financiar? 


69 


- Ba da. 

- M-am gîndit eu. „400 mii." Patru sute de milioane. Cifra 
de afaceri a acestei firme e mult mai mare de atît. Mai mult de 
atit nu vă pot spune. Mai bine mă apuc de treabă. Se uită la 
Paula, acum aşezată la biroul ei din colţul îndepărtat. La şapte 
deci, la The Ivy? 

- Am o memorie foarte bună, Keith. S-ar putea să întîrzii 
puţin. 

- Femeile  întîrzie întotdeauna. Zîmbi iar. Femeile 
inteligente ca tine. 

După ce plecă, Harry Butler, scund şi solid, îmbrăcat, ca 
întotdeauna, într-un hanorac şi în blugi, traversă în fugă biroul 
pentru a ajunge în colţul Paulei, ridicînd un rucsac tip Gladstone, 
în care-şi ţinea sculele. 

- Paula mi-a şoptit cînd a trecut pe lîngă mine că ai o 
treabă urgentă pentru mine. Mi-am luat rucsacul şi sînt gata să 
plec. 

- Un monstru de frigider american pe care nu-l putem 
deschide. Şi un dulap îngust cu două încuietori Banham. O să te 
duc acolo. Bob, i se adresă Tweed lui Newman, ţine-mi locul pînă 
mă întorc! 

- Vin cu tine, spuse Paula pe un ton care nu admitea 
contradicții. 

Yelland Street era la fel de liniştită ca şi ultima oară cînd 
fuseseră pe acolo. În timp ce Tweed oprea lîngă trotuar, Paula 
scoase un aparat de fotografiat. 

- Am să fotografiez poza aceea a lui Christine, s-o putem 
înapoia lui Anne cînd ne întoarcem. Ştiu că a zis că mai are una, 
dar sînt sigură că ţine foarte mult la ea. 

Odată aflaţi înăuntru, Tweed îl conduse pe Butler în 
bucătărie, în partea din spate a casei. Paula intră în living. Tweed 
pusese poza înrămată pe pian. Cu aparatul ei ultramodern, fără 
blit, făcu rapid trei poze, luă originalul înrămat sub braţ şi li se 
alătură celorlalţi doi. 

- Cei de la Banham se pricep să facă încuietori, comentă 
Butler în timp ce opera cu o unealtă de mici dimensiuni şi 
introducea o cheie pe care o adusese cu el, deschizînd ambele 
încuietori. Apoi se dădu înapoi şi îi făcu semn Paulei să deschidă 
dulapul. 

Paula deschise uşa încet, se uită înuntru, apoi îngheţă, 
îngrămădite unul peste altul erau rafturi care, îşi dădu ea seama, 
erau grătare din frigider. Rînduri de pachete cu mîncare aranjate 


70 


ordonat erau stivuite pe podea. Se dădu cu un pas înapoi. 
Mirosul era foarte neplăcut. 

- Frigiderul nu-i blocat, strigă Butler. Minerul trebuie 
apăsat mai întîi şi apoi ridicat. 

Se dădu din nou înapoi. Paula îşi şterse mîinile umede de 
blugi şi se apropie de miner. Tweed verifica încă o dată 
dulapurile. 

Paula se strădui să urmeze instrucţiunile lui Butler. Apăsă 
mînerul, apoi se opri. Respiră adînc, apoi ridică mînerul, 
apucîndu-l cu mănuşile de latex pe care şi le pusese. Trase de 
uşa imensă şi o deschise. Mirosul de neconfundat se răspîndi 
imediat în bucătărie. 

- O, Doamne! ţipă ea. O, nu! 

Se uita fix la faţa lui Christine Barton, care avea gitul tăiat 
de la o ureche la alta, capul fiindu-i susţinut de o bară din 
frigider. O altă bară susţinea restul trupului gol, corpul fiind 
măcelărit cu sălbăticie, şi bucăţi de carne găsindu-se depozitate 
în pungi de plastic în partea de jos a frigiderului. 

- Isuse! exclamă Butler. 

Tweed, simțind deja mirosul oribil de descompunere, o 
dădu pe Paula la o parte şi închise uşa frigiderului. Mirosul 
îngrozitor se răspîndise în întreaga bucătărie. Tweed o apucă pe 
Paula de braţ. 

- Hai înapoi în living. Harry, închide uşa dinspre hol. 

In living, Paula se prăbuşi pe un scaun şi inspiră adînc vreo 
cîteva guri de aer curat. Tweed îşi ţinea mîna întinsă şi ea nu 
prea ştia de ce. A 

- Mobilul tău, te rog, ceru el. Il sun pe Buchanan. Să 
sperăm că poate să-l aducă pe profesorul Saafeld. li place să 
vadă un cadavru înainte să fie mişcat. 

- Mai... bine... se cutremură Paula, aş suna-o pe Anne. 

- Nu încă. Sper ca Saafeld să poată să-i acopere gitul după 
ce o duce la morgă. E îngrozitor că Anne va trebui s-o identifice. 


13 


O oră mai tirziu, Tweed se întorcea la Park Crescent, 
singur. 
Buchanan sosise înainte ca el să plece, însoţit de o echipă 


71 


de experţi tehnici. Din fericire, ca prin minune, profesorul Saafeld 
sosise cu citeva minute mai înainte. Insista să vadă cadavrul 
înainte ca „bădăranii ăia să strice toate probele", după cum 
afirmă el nepoliticos. 

Paula era cu Anne la Champton Place. Tweed îl sunase pe 
Pete Nield şi îi spusese să vină urgent. Decisese că Peter, un om 
calm şi înţelegător, ar fi cea mai bună companie pentru Anne 
cînd avea să se întoarcă de la morgă, unde fusese condusă de 
Saafeld. 

Mai mult se tîra, maşina lui înaintînd numai cu cîțiva 
centimetri. Nimerise într-o oră de virf. Ajungînd în atmosfera de 
linişte şi de tăcere din zona biroului din Park Crescent, parcă şi îl 
studie pe George, care deschise portiera. Stătea destul de drept, 
părînd să se mişte normal. 

- A venit să te vadă doctorul? 

- Da. Era prin zonă. După cite se pare, am o rană deschisă 
lîngă o coastă. Cînd m-a împins Gallagher, m-am lovit de 
marginea ascuţită a unui dulap. Mi-a dezinfectat rana cu 
antiseptic şi apoi mi-a pus un bandaj uriaş. A lăsat şi un raport 
despre asta. Uitaţi-l! 

- Am să-l pun bine. Probabil că Gallagher se întreabă deja 
dacă nu cumva a mers prea departe, dacă am să raportez 
incidentul. Să-l lăsăm să se întrebe. Te simţi bine? 

- İl aştept cu nerăbdare pe Gallagher să se întoarcă. N-o să 
mă mai prindă cu garda jos data viitoare. 

Tweed urcă în fugă pînă la biroul său. O parte din echipa 
sa era acolo. Monica lucra la calculatorul ei. Newman stătea jos, 
citind un ziar. Avea în jur de patruzeci de ani, era bine făcut, 
avea părul blond şi un maxilar puternic, şi toate femeile se uitau 
după el atunci cînd intra într-un restaurant. Bătăuşii de pe stradă 
îi aruncau doar o privire lui Newman şi se şi fereau din calea lui. 

Marler, cunoscut drept cel mai bun trăgător din Europa 
Occidentală, stătea în locul său obişnuit, în picioare, sprijinit de 
perete şi fumînd o ţigaretă lungă. Avea treizeci şi opt - treizeci şi 
nouă de ani, era înalt de un metru şaptezeci şi subţire, îmbrăcat 
cu un costum albastru elegant, o cămaşă albă ca scoasă din 
cutie şi o cravată Hermcs. Mişcările lui erau voit încete, precaute, 
chipul atrăgător, cu o expresie sardonică. 

Tweed îşi scoase paltonul, îl agăţă pe un umeraş şi se duse 
în spatele biroului. Succint, îşi puse la curent echipa, începînd cu 
cazul ciudat al amneziei lui Michael, continuînd cu drumul la Post 
Lacey, scheletele din Dartmoor, Abbey Grange şi melanjul de 


72 


personaje de acolo, inclusiv servitorii. Monica îl urmărea în timp 
ce continua să povestească. 

De înălţime mijlocie, cu o constituţie puternică, Tweed 
părea fără vîrstă, iar ochii îi erau vioi în spatele ochelarilor cu 
ramă de baga. Era genul de om pe lîngă care treci pe stradă fără 
să-l observi, o trăsătură care îi fusese de folos în munca sa. 
Acum, de cînd se întorsese de la cursul de antrenament ucigător 
de la centrul din Surrey, părea mai dinamic, iar tonul vocii, mai 
poruncitor. „Hotărit lucru, pare mai tînăr", îşi spuse ea. 

- Prin urmare, cam asta-i, pe scurt, încheie Tweed. 

- Ai mai omis unele lucruri, rosti tărăgănat Marler, cu 
vocea lui de aristocrat. Glonţul tras cînd tu şi Paula vă aflaţi la 
vest de fabrica Gantia. Cuiva nu-i place că anchetezi cazul ăsta. 

- Păi, da, a fost şi asta, admise Tweed. 

Marler aduse o hartă topografică, pe care o puse pe biroul 
lui, o desfăcu şi gesticula. 

- Ai putea să marchezi locul în care a avut loc ambuscada? 

- Da, de ce? 

- Fă-mi hatîrul ăsta, te rog. 

Tweed se aplecă deasupra hărţii, cu stiloul în mînă. 

N - Asta-i o hartă bună. Aş zice că era undeva pe-aici. 
Insemnă cu o cruce. O hartă foarte bună, repetă el. Am observat 
un deal singuratic la stînga, cam la vreo sută de metri în urma 
noastră, pe cîmp. Are un singur brad în vîrf. 

- Mi-ajunge. Acum plec. Ne vedem mai tîrziu, băieți. 

- Stai aşa! Newman se ridicase în picioare. Ai putea să ne 
spui şi nouă unde te duci. 

- Eşti curios, bătrîne? Oi fi fost tu un corespondent de 
presă faimos, dar nu trebuie să ştii totul. 

Tweed se lăsă pe spate, amuzat. Deşi buni prieteni, cei doi 
se luau adesea peste picior. Făcea parte din relaţia lor. 

- De acord, spuse Marler. Mă duc să cercetez locul în care 
era să-l pierdem pe directorul adjunct al SIS. E nevoie de un 
trăgător ca să-l identifice pe un altul. 

- N-ai să găseşti nimic, îl tachina Newman. 

- Nu mai suport să stau pe-aici degeaba. 

Marler plecă, închizînd uşa încet. Newman ridică din umeri 
şi luă un ziar să-i arate ceva lui Tweed. Sună telefonul. Monica se 
uită la Tweed şi îi spuse că era Paula. 

- Ascult, spuse Tweed. 

- În primul rînd, a venit Pete. Cred că Anne îl place. Eu sînt 
jos, în dormitorul principal de la subsol. L-a adus pe Butler, care 


73 


se ocupă acum cu sigilarea tuturor ferestrelor şi a uşilor. l-am 
spus lui Anne că mă ofer să gătesc ceva. S-a cutremurat, zicea 
că nu după „excursia" ei la morgă în Holland Park. După cum ştii, 
Saafeld a supravegheat deja trasportarea cadavrului lui Christine 
la morgă. 

- Atunci cred că asta-i tot. 

- Mi-a venit o idee, continuă Paula. Michael a stat la Bella 
Ashton două săptămîni şi apoi a fost transferat la clinica 
fermecătoare a doctorului Saxon. Care are taxele mult mai mici. 
Asta sugerează că misteriosul care suna la Bella Ashton - bărbat 
sau femeie - nu are prea mulţi bani. 

- Asta chiar că ne mai îngustează cîmpul de căutare, 
spuse Tweed ironic. Cite sute de mii de persoane nu prea au 
bani? 

- Am spus mulţi bani, insistă Paula încăpăţinată. 

- Plec acum. Să trec repede pe la Saafeld în Holland Park. 
E atît de eficient, încît cred că a tras deja nişte concluzii despre 
cele trei cadavre. Apoi mă întorc aici. Bob vrea să-mi arate ceva 
în ziar. 

- Atunci am să vin şi eu în Holland Park. Pete se descurcă 
de minune aici. 

- Chestia asta din ziar ar putea fi importantă, protestă 
Newman. 

- N-o să dureze mult. Cînd ai timp, află tot ce poţi despre 
amicul nostru, Abel Gallagher. 

Paula îl aştepta pe Tweed cînd acesta ajunse în Holland 
Park. Stătea în faţa imensei clădiri ascunse în spatele arborilor cu 
frunze perene ce mărgineau drumul. Burniţa şi se adăpostise sub 
o umbrelă. 

- Am ajuns aici cu taxiul, explică ea cînd Tweed îi spuse că 
nu se aşteptase s-o vadă acolo aşa de repede. 

Mai de mult puteau pur şi simplu să deschidă poarta şi să 
meargă pînă la uşa din faţă, pe aleea şerpuitoare. Acum, clădirea 
în care lucra Saafeld era dotată cu sisteme de maximă 
securitate. Porţile înalte din fier forjat erau închise şi prevăzute 
cu interfon. 

Tweed apăsă pe buton şi anunţă că erau el şi Paula. Vocea 
răguşită a lui Saafeld spuse că presupunea că va trebui să-i lase 
să intre. 

Porţile se deschiseră şi se închiseră imediat ce intrară. 
Paulei i se păruse întotdeauna deprimantă aleea mărginită de 
pîlcuri masive de rododendroni. Cu cerul mohorit şi înnorat, 


74 


burniţa şi picurii de ploaie scurgîndu-se de pe arbuşti, atmosfera 
părea încă şi mai deprimantă. Nu pentru că vizitase mai demult 
cea mai dotată sală de autopsie aflată la subsol. Se părea că 
Saafeld se simţea mai confortabil să se izoleze cît mai mult de 
lume cu munca lui sinistră. 

li întîmpină în vestibulul imens, mobilat cu obiecte vechi 
mici şi frumoase. Paşii lor răsunau pe podeaua lustruită din lemn, 
în timp ce Saafeld îi conducea într-un salon. Luară loc în nişte 
fotolii confortabile, cînd intră soţia lui Saafeld, aducînd o tavă 
argintie cu ceai şi prăjituri, pe care o puse pe o masă lîngă Paula. 
Femeia înaltă, cu păr alb şi un zîmbet plăcut, îi studie pe 
vizitatori. 

- Voi doi arătaţi mai tineri. 

- Asta nu-i decit linguşire scandaloasă, mormăi Saafeld 
binevoitor pe cînd soţia lui servea ceaiul. 

- Ei bine, începu el, criminalul vostru în serie, posibil de 
vîrstă mijlocie, fie mai în vîrstă, e puternic şi antrenat. Trebuie să 
fie, ca să poată miînui cuțitul aşa cum l-a folosit. 

- Criminal în serie? interveni Tweed. 

- Da. N-am nici o îndoială. Cele două schelete din 
Dartmoor şi cadavrul lui Christine din frigiderul ăla, toate arată 
acelaşi modus operandi, după cum v-am mai spus. Victimele au 
fost atacate pe la spate, criminalul le-a apucat de cap şi le-a tăiat 
gîtul cu un cuţit cu lamă ascuţită, apoi a întors lama şi cu 
marginea zimţată a tăiat pînă la jumătatea şirei spinării. 
Capetele au rămas încă prinse de schelet. Hălci de carne au fost 
ciopiîrţite cu partea fină a lamei. Momentul morţii, probabil acum 
trei sau patru luni. Aţi înţeles? 

Era un diagnostic tipic pentru Saafeld. Nici un cuvînt irosit. 
Evocase o imagine clară, fără nici o urmă de dramatism. Cel mai 
fioros avocat al apărării, interogîndu-l în boxa martorilor, se purta 
cu precauţie. Unul îi mărturisise lui Tweed că ar prefera să 
înfrunte orice alt medic legist, numai pe Saafeld nu. 

- Da, răspunse Tweed. Doar o părere. Avem de-a face cu 
un psihopat? 

- Intâlneşti un om pe stradă, bărbat sau femeie, şi ai crede 
că e perfect normal. Presupun că trebuie să fie o urmă de 
psihopat în criminalul ăsta. De ce să spintece bucăţi de carne? 

- Vreun semn de luptă din partea victimelor? întrebă 
Paula. 

- Nu pot să mă pronunţ asupra celor doi din Dartmoor. Cît 
o priveşte pe Christine Barton, nu cred. Unghiile îi erau intacte. 


75 


Nici urmă de piele de la altcineva sub ele. 

- Asta arată că îl cunoştea pe criminal, chibzui Tweed. 

- Asta-i treaba ta. 

- Faptul, continuă Tweed gîndind cu glas tare, că doi au 
fost găsiţi în Dartmoor şi unul în Londra mi-a dat peste cap unele 
vagi teorii pe care le creasem. Poţi să-mi spui ceva special în 
legătură cu tipul de cuţit folosit? 

- Nu prea. Saafeld mai luă o gură de ceai şi ridică din 
umeri. Poţi să găseşti genul ăsta de cuţit în orice bucătărie sau 
poate fi una dintre sculele unui tîmplar. Cine ştie? 

- ţi mulţumesc pentru datele pe care ni le-ai furnizat. 

- Nu prea mai am ce să spun. Saafeld înghiţi iute o 
prăjitură. Pe chip îi apăru unul dintre rarele lui zimbete. Cred că 
speraserăţi să vă pot spune să căutaţi un bărbat de un metru 
optzeci, cu părul negru şi încheieturi osoase. Nu vă pot face 
hatîrul ăsta. 

- Atunci mai bine am pleca. Mulţumeşte-i doamnei Saafeld 
pentru ceai. Prăjiturile erau de casă, sînt sigur. 

- Stai jos. Am găsit ceva care v-ar putea fi de ajutor. 
Scoase din buzunar un plic transparent cu probe. Tweed şi Paula 
văzură în interiorul acestuia un inel de aur cu un diamant uriaş în 
vîrf. 

Saafeld ridică plicul ademenitor. Era o manevră tipică a 
legistului, îi plăcea să ia oamenii prin surprindere. Cînd te întorci 
la birou, uită-te în interior cu lupa. Are o înscripţie. 

- Pot să te întreb unde l-ai găsit? 

- S-a întîmplat chiar înainte să mă hotărăsc că am făcut 
tot ce mi-a stat în putinţă. Ambulanţele luaseră cele două 
schelete, poliţia, inclusiv Buchanan, plecase cu elicopterul. Un 
poliţist local în uniformă a fost lăsat acolo să păzească zonele 
cheie înconjurate cu bandă. Un om nu prea inteligent. A început 
să fumeze o pipă şi a trebuit să-i spun să o stingă. Dacă ar fi 
lăsat să cadă cenuşă, ar fi putut dăuna probelor. A plecat apoi 
către Post Lacey. Aveam încă scara aia telescopică - puteam s-o 
iau cu uşurinţă în maşină. Ceva m-a făcut să cobor în interiorul 
puţului de mină în care a fost descoperit cadavrul femeii. Era 
ziua în amiaza mare. Am folosit un băț pentru a scormoni printre 
sfărimături şi am găsit inelul. 

- Crezi, aşadar, că se afla iniţial pe degetul scheletului de 
femeie? 

- Pare posibil. l-o fi scăpat criminalului. Şi poliţiei. 

- Şi ce scrie pe inscripţie? 

76 


- „De la Lee pentru Lucinda." 

- E ciudat, comentă Paula pe cînd Tweed o conducea 
înapoi la birou. Lee ar putea fi un nume de bărbat sau de femeie. 

- Ar putea fi. 

Tweed ţinea în buzunar plicul cu probe în care se afla 
inelul. Mai avea şi două foi, pe una scria „Scheletul vostru" şi pe 
cealaltă „Scheletul din puţul de mină". Pe prima scria evaluarea 
lui Saafeld privind înălţimea, greutatea şi vîrsta posibile ale 
scheletului pe care îl descoperiseră ei cînd mergeau în spatele lui 
Michael pe drumeag. Cealaltă foaie conţinea aceleaşi date 
despre femeia din puţul de mină. Era de asemenea indicată 
grupa de vîrstă posibilă. 

- Să nu uiţi de întîlnirea cu Lucinda de miine, îl tachină 
Paula. Va trebui să porţi ceva adecvat. Pentru Lucinda, ai nevoie 
de costumul ăla gri elegant. 

- Cam faci pe şefa. lar tu să nu uiţi de întîlnirea ta cu Keith 
Kent. Şi să fii acolo la timp. E maniac atunci cînd vine vorba de 
punctualitate. 

- Eu am vrut-o. Sărmana Christine trebuie să fi fost un 
auditor grozav. Nu l-am auzit niciodată pe Keith să spună că ar 
putea să dureze ceva timp pînă să rezolve o chestie. 

- Şi încă un lucru, îi spuse Tweed pe cînd se apropiau de 
Park Crescent, i-am cerut lui Newman să vină cu o biografie 
completă a lui Abel Gallagher. M-am alarmat cînd a lăsat să-i 
scape faptul că ştie că am fost la Abbey Grange. De unde naiba 
ar fi putut şti asta? 

- Se pare că are o persoană de contact aici. Mă întreb 
cine-o fi. 


Newman întinse mîna după ziarul împăturit în clipa în care 
intrară în birou. Aşteptă pînă cînd Tweed ajunse în spatele 
biroului, apoi despături ziarul. 

- II ştii pe Drew Franklin, cel mai bun corespondent politic 
de la Dai/y Nation? 

- Sigur că da, răspunse Paula. E aproape la fel de deştept 
ca tine, glumi ea. 

- Vorbesc serios, replică Newman. Sigur aţi auzit amîndoi 
de Angora, noul stat rebel din Mediterana. Washingtonul e foarte 
îngrijorat de cînd un guvern fundamentalist a preluat puterea 
acolo. Islamism extrem. Guvernul nostru, desigur, nu ia deloc în 
consideraţie ideea unei ameninţări. Citiţi asta! 


77 


RACHETE DIN ANGORA PENTRU LONDRA? 

Informatori demni de încredere relatează că Angora a 
primit din Coreea de Nord 100 de rachete cu o rază de 4 000 de 
kilometri. Acest lucru înseamnă că proiectilele ar putea ajunge cu 
siguranță la Paris, Berlin sau Londra. Rachetele aşteaptă acum 
livrarea focoaselor aflate pe drum din Coreea de Nord. 

Guvernul nostru închide ochii. 


Tweed citi articolul de două ori. Apoi se ridică şi se duse la 
fereastra prin care se putea vedea la distanţă Regent's Park. Dar 
nu îl vedea. Mintea lui trecea în revistă toate evenimentele la 
care fusese martor de cînd îl vizitase pentru prima dată pe 
Michael. 

Imagini distincte îi reveneau în minte. Călătoria stranie cu 
Michael la Dartmoor. Scheletele. Oamenii pe care îi întîlnise. 
Bucăţi de conversaţie. Glonţul tras asupra lui pe drumul de 
întoarcere. Gantia. Lucinda. Anne Barton. Al patrulea nume de pe 
lista din buzunarul lui Michael. Se întoarse. 

- instinctul îmi spune că acest caz de crimă este cu mult 
mai sinistru şi mai periculos decît ne-am închipuit noi. Forțe 
puternice şi invizibile lucrează aici. Momentul culminant se 
apropie cu o viteză nebună. Trebuie să rezolvăm cazul ăsta, un 
caz de o importanţă inimaginabilă. 


14 


Era întuneric afară cînd Marler intră în birou. Harry Butler 
se întoarse şi el în timp ce Marler puse ceva pe biroul lui Tweed. 

Newman se ridică şi, alături de Paula, se uită la obiectul 
metalic. 

Un tub imens de cartuş pe care nici unul dintre ei nu-l 
recunoscu. 

- Acum ştiu cine a încercat să te omoare pe şoseaua 303, 
spuse Marler dezinvolt. 

- Ce-i asta? întrebă Tweed. 

- Un cartuş special făcut pentru un imbatabil asasin 
francez, pe nume Charmian. Nimeni n-a fost în stare să-l 
identifice vreodată pe acest ucigaş plătit. In ciuda unor sume 


78 


serioase. lmense. 

- Eşti sigur? insistă Tweed. 

- Bineînţeles. De asemenea, îl ştiu şi pe cel care fabrică 
arme din astea la Paris. Era beat atunci cînd l-am vizitat ultima 
oară şi a lăsat să-i scape numele lui Charmian cînd a vîrît 
cartuşele astea într-un sertar. Asta-i neoficial. Dacă află 
Charmian, omul ăla e mort. 

- Şi unde l-ai găsit? 

- Într-o scorbură de brad pe dealul izolat de unde a tras în 
tine. Totul începe să devină foarte franțuzesc. Se duse la perete, 
se sprijini de el şi-şi aprinse o ţigaretă. 

- Ai de gînd să-mi spui ce înseamnă asta? 

- De ce nu? Pe drum încoace am avut o întîlnire cu Marin, 
cel mai bun informator al meu din Europa. 

- Aşa-l cheamă? întrebă Tweed. 

-Cîtă naivitate, îl luă în rîs Marler, binedispus. Bineînţeles 
că nu. Asta-i numele lui de cod. Ştii doar cu cîtă grijă îmi protejez 
informatorii. 

- Presupun c-o să auzim şi noi ce ţi-a spus înainte să ne 
prindă miezul nopţii, i-o întoarse Tweed. a 

- Zicea că o navă îşi adună echipajul din Ile des Oiseaux în 
apropiere de faimoasa insulă Chatcau d'If de lîngă coasta 
Marsiliei. Apoi pleacă să ridice rachete cu rază lungă de undeva 
din Europa. Angora devine din ce în ce mai agresivă. Deţine 
rachete cu rază lungă obţinute de la Coreea de Nord. Kim, 
dictatorul ăla nebun din Coreea de Nord, a fost şiret. Prea şiret. 
Aşa că rachetele alea au ajuns în Angora cu ceva timp în urmă. 
Apoi Kim a trimis proiectilele mai tîrziu cu altă navă - care s-a 
ciocnit cu un distrugător american în Marea Japoniei. Nava cu 
încărcătura de proiectile s-a scufundat şi a ajuns pe fundul mării. 
Kim a cerut Angorei să plătească pentru proiectilele pierdute şi 
pentru navă. Angora a refuzat şi a găsit o altă sursă. 

- Unde? întrebă Tweed grav. 

- Nu se cunoaşte sursa. Marin o să-mi trimită un semnal 
codat să-mi spună cînd ar trebui să mergi pe insulă. E foarte bine 
păzită. 

- Am fost o dată în Marsilia cu ceva timp în urmă. 

Tweed se ridică şi merse la fereastră, cu mîinile în 
buzunarele de la pantaloni. Paula cunoştea această atitudine. 
Tweed se concentra cu îndirjire. Se opri, privind în jos la 
Newman. 

- Vedeţi? Instinctul meu n-a dat greş. Simt că acest caz de 


79 


crimă e doar vîrful unui aisberg uriaş, o conspirație de proporţii. 
Am o grămadă de verigi pe care trebuie să le unesc pentru a 
forma un lanţ. Vreau să ştiu unde se află fabrica de armament 
Gantia. . 

- Intreab-o pe Lucinda la cină miine-seară, îi sugeră Paula. 

Mai spre sfîrşitul mesei. Keith Kent mi-a confirmat din nou 
că vom lua cina împreună miine-seară. Se luptă cu teancul ăla de 
conturi pe care l-am găsit în apartamentul lui Christine. 

- Mă duc acasă, se hotărî Tweed. Vreau să mă gîndesc în 
linişte. 

- Te conduc pînă la apartamentul tău, spuse Newman 
ferm. N-ai să mergi pe jos în seara asta. Nu şi după ce glonţul lui 
Charmian şi-a ratat ţinta cu doar cîţiva centimetri. 

- Mă înnebunesc după dădace, bombăni Tweed. 

- N-ai de ales, îi replică Newman. 


În mod neobişnuit, Tweed sosi la birou în ziua următoare, 
spre seară. Işi petrecuse după-amiaza cu Anne la Champton 
Place. Păruse mai liniştită, întîmpinîndu-l cu un zîmbet. 

- Vă sînt recunoscătoare că aţi trimis aici doi oameni din 
echipa dumneavoastră, începu ea. Pete - adică, domnul Nield 
face curat în bucătărie după ce mi-a pregătit masa. lar Harry 
Butler a transformat locul ăsta într-o fortăreață, ceea ce mă face 
să mă simt mult mai în siguranţă. 

Erau aşezaţi în salonul ei, în timp ce ea vorbea repede, 
aproape relaxată. Tweed evita orice trimiteri la vizita ei la morga 
lui Saafeld cînd trebuise s-o identifice pe Christine. Nield apăru 
cu o tavă cu ceai, apoi îi lăsă singuri. 

- Mă simt ca o proastă, continuă Anne. E ceva ce ar fi 
trebuit să vă spun mai devreme. Mi-a ieşit complet din minte din 
cauza... a ceea ce s-a întîmplat ieri. 

- Mai bine mai tirziu decit niciodată, o asigură Tweed 
vesel. Sînt numai urechi. 

- Asta s-a întîmplat cu peste trei luni în urmă, cînd am 
început să mă îngrijorez în legătură cu absenţa lui Christine. Mi- 
am sunat un fost iubit care era poliţist şi l-am întrebat dacă mi-ar 
putea recomanda un detectiv particular bun. Mi-a dat detalii 
despre unul, John Jackson. Spunea că fusese inspector, unul isteţ. 

Jackson îşi dăduse demisia fiindcă nu putea suporta 
politica, apoi şi-a înfiinţat propria agenţie. 

- Aţi spus John Jackson? întrebă Tweed. 

80 


John era cel de-al patrulea nume de pe lista găsită în 
buzunarul lui Michael. 

- Da, exact. Mi-a dat adresa şi numărul de telefon. Biroul 
lui e în Parson Street, Shadwell. „În zona docurilor", m-am gîndit 
eu. L-am sunat şi i-am spus despre ce era vorba. Presupun că îmi 
tremura puţin vocea. Cînd a ajuns aici, mi-a adus un bucheţel de 
flori minunate. Am fost foarte impresionată. l-am răspuns la 
toate întrebările şi i-am dat cincizeci de lire ca garanţie. Mi-a dat 
o chitanţă. Detaliile lui de contact sînt pe cartea asta de vizită. 

Tweed luă cartea de vizită, modestă, dar bine tipărită. 

Agenția John Jackson, detectiv particular. 

Parson Street, numărul 159, Shadwell, East London. 

Nu se acceptă probleme conjugale. 

- Pot s-o păstrez? întrebă Tweed. 

- Desigur. Mi-a trimis o confirmare scurtă că acţionează în 
numele meu. A fost ultima dată cînd am auzit de el. Mi s-a părut 
foarte inteligent şi sincer. Nu cred că ar băga în buzunar cele 
cincizeci de lire de la mine pentru ca apoi să dispară. Sper că n-a 
avut vreun accident. 

- Aţi sunat la biroul lui pentru a încerca să-l contactaţi? 

- De două ori. De ambele dăţi mi-a răspuns robotul. Urăsc 
lucrurile astea, N-am spus nici un cuvînt nici prima, nici a doua 
oară. Apoi am renunţat. Anne zîmbi stins. Uneori cred că renunţ 
prea uşor. 

- Totuşi, aţi încercat de două ori. Aşadar, Nield are grijă de 
dumneavoastră? 

- O, da. Imi este de foarte mare ajutor. O să-mi fie dor de 
el, dar înţeleg că aveţi nevoie de el. 

- Poate să mai stea încă o zi sau două, doar dacă nu dau 
peste vreo urgenţă. Vreau doar să schimb o vorbă cu el înainte 
să plec. 

- O, cît de mult vă datorez pentru toată munca domnului 
Butler? Am să vă dau un cec acum. 

- Nu e nevoie. Tweed se ridică. Avem un fond mare la 
dispoziţie exact pentru astfel de situaţii, minţi el. Nu ezitaţi să 
mă sunaţi în caz că apare ceva - sau vă îngrijorează ceva în 
vreun fel. 

Cînd Tweed se întoarse la Park Crescent, îmbrăcat în 
costumul gri şi îşi scoase paltonul, mare parte din echipa lui se 
afla deja acolo. Era ora şase. Paula îl măsură de sus pînă jos. 

- Lucinda o să leşine cînd o să te vadă. 

- Mă cam îndoiesc. Se uită la Paula îndeaproape. Purta un 


81 


deux-pi&ces albastru-electric cu o minunată broşa sub formă 
de petală încrustată cu pietre preţioase - un cadou de aniversare 
de la el. Keith Kent va fi cel care nu va mai putea să-şi ia ochii de 
la tine. 

- După ce voi doi o să terminaţi să vă mai admiraţi unul pe 
altul, începu Marler pe un ton arogant, poate mă lăsaţi şi pe mine 
să raportez ultimele evenimente. 

- Dă-i drumul, spuse Tweed din spatele biroului. 

- Marin, informatorul meu, a plecat acum către continent. 

- Foarte drăguţ, dar vag, comentă Tweed. 

- N-am terminat. Părerea lui e că va trebui să mergi la 
Marsilia cam peste o săptămînă, maximum zece zile. O să 
mergem cu trenul. Marin insistă asupra acestui lucru. Serviciul 
secret francez fotografiază toţi pasagerii care coboară din 
avioane - şi te-ar recunoaşte. S-ar putea chiar să ne 
urmărească. j 

- Nu sună chiar a vacanță. Tweed se uită la ceas. Intr-un 
minut plec la Santorini. Traficul e groaznic şi vreau să fiu acolo la 
timp. 

- Doar nu trebuie s-o laşi pe seducătoarea Lucinda să te 
aştepte, îl tachina Paula. Asta-i o descriere chiar foarte bună. 
Seducătoarea Lucinda. 

- Am plecat, răspunse Tweed, punîndu-şi paltonul din păr 
de cămilă. 

- Stai o secundă, îl opri Newman, care tăcuse cît timp 
stătuse în fotoliul său. Am avut treabă astăzi. Am fost în East End 
să mă întîlnesc cu un individ care conduce un lanţ de 
ambarcaţiuni de agrement - şi e un fan al curselor în timpul 
sezonului. Ştie tot ce se întîmplă. L-am întrebat despre Abel 
Gallagher. Şi-a azvirlit mîinile în aer şi mi-a zis că e vorba de un 
tip aflat în mare primejdie. Gallagher frecventează cursele în 
timpul sezonului. A făcut asta şi anul trecut. Informatorul meu îl 
cunoaşte pe agentul lui de pariuri. Gallagher îi datorează 
douăzeci de mii de lire sterline, întotdeauna îi alege pe cei care 
pierd. lar agentul începe să-şi piardă răbdarea. 

- Cum îl cheamă? 

- Nici torturat nu mi-ar dezvălui numele lui. Gallagher? E 
şeful Diviziei Speciale. Ar putea să însceneze oricui ciripeşte o 
captură de droguri. 

- Mă duc jos să vorbesc cu George. Tweed lăsă uşa pe 
jumătate deschisă. Mă întorc. 

- Bun, replică Newman. Pentru că o să te duc la 


82 


restaurant. Nu trebuie neapărat să te afli pe şoseaua 303 ca să 
primeşti un glonţ prin geam. 

Paula se duse la fereastră. Ceaţa invada străzile Londrei. 
Putea încă să vadă prin ea. Aşteptă, apoi se întoarse către 
Newman. 

- N-ai să-l duci pe Tweed nicăieri. Tocmai a dispărut cu 
maşină cu tot. 


Tweed sosi la Santorini cu cinci minute mai devreme. Un 
bărbat ieşi să-i parcheze maşina. Ospătarul-şef îl salută cu 
efuziune. 

- Vă aşteptăm la masa pe care aţi rezervat-o, cea mai 
bună masă a casei. 

- Aştept o doamnă blondă. 

- O s-o găsiţi la bar, domnule. 

Reţinut de cîteva ori în trafic pe drumul spre restaurant, 
Tweed meditase la ce i se spusese. Marsilia. Se lega asta de 
vreun loc - sau de cineva - pe care îl văzuse sau îl întîlnise? 

Simţea că îi scapă ceva. Apoi mai era şi Abel Gallagher. O 
datorie de douăzeci de mii de lire la un agent de pariuri. Ce 
agent ar lăsa pe cineva să acumuleze o datorie aşa de mare? 
Răspunsul era clar. Agentul ştia că ar putea avea nevoie de 
protecţia lui Gallagher într-o zi dacă s-ar afla într-o situaţie 
periculoasă. 

„Căutăm pe cineva care are nevoie de fonduri 
substanţiale", spusese Paula. Ceva de genul ăsta. 

La barul aproape gol la ora aceea, Tweed o găsi pe 
Lucinda cocoţată pe un scaun şi bînd şampanie. Arăta trăsnet. 
Purta o rochie verde, cu o crăpătură ce-i dezvăluia piciorul drept, 
iar culoarea se potrivea cu părul ei lung şi blond. Pe tejghea, se 
afla un al doilea pahar de şampanie, încă neatins. 

Îl văzuse intrînd în oglinda din spatele barului. Se îndreptă 
spre scaunul din stînga ei. Ea se întoarse cu faţa la el. 

- Ai întîrziat, Tweed. Stau aici de secole. Noroc! împinse 
paharul plin spre el. Tweed îl luă după ce se urcă pe scaun. 
Ciocniră. Ea sorbi jumătate din conţinutul paharului, pe care 
barmanul i-l umpluse. Tweed sorbi din şampanie. 

- Nu am întîrziat, îi spuse el. Am venit exact la timp. 
Aşadar, pentru ce bem? 

- Pentru noi! Fie ca relaţia noastră să fie lungă şi 
fructuoasă. 


83 


- Beau pentru asta. 

Tweed bea numai ocazional şi atunci cu moderație. Dar 
avea capacitatea de a bea mult - şi să rămînă totuşi treaz şi 
vigilent. Se întoarse cu faţa spre ea, zimbind. 

- Pot să-ţi spun că arâţi grozav? 

- Mulţumesc. Işi întinse mîna stingă şi îl trase uşor de 
mîneca de la costum. Costumul ăsta are un efect deosebit 
asupra mea. E atît de elegant! 

- Chelnerul mi-a spus că masa noastră este pregătită. 
Putem să luăm băuturile cu noi. 

Păşeau prin restaurantul spaţios şi decorat cu gust, urmaţi 
de chelnerul care ducea o tavă de argint cu o sticlă de Krug. 
Chelnerul apăru în timp ce se aşezau la o masă din colţ, puse 
alte două pahare de şampanie pe masă, destupă sticla de Krug şi 
turnă puţin într-un pahar. Tweed gustă din vin şi dădu din cap 
aprobator. Li se aduseră meniurile, le studiară, apoi comandară. 
Lucinda se aplecă în faţă şi spuse cu glasul scăzut, deşi se mai 
afla doar un alt cuplu în restaurant. 

- În ziua cînd ai venit să mă vezi la fabrică, unul dintre 
buldozerele noastre fusese deturnat dis-de-dimineaţă. Şoferului i 
s-a făcut semn să coboare, un bărbat mascat l-a ameţit cu 
cloroform şi l-a împins într-un boschet. Camionul a fost găsit pe 
Autostrada 3. Poliţia şi-a pierdut foarte repede interesul. Şoferul 
şi-a revenit rapid. N-au fost urmări. Ciudat. 

- Foarte misterios, spuse Tweed. 

Işi terminaseră aperitivele şi felurile principale cînd se 
hotărîră că aveau nevoie de o pauză. Lucinda îşi aprinse o ţigară. 

Sticla de Krug era acum pe jumătate goală, femeia fiind 
aceea care băuse cea mai mare parte. 

- Povesteşte-mi despre Larry, sugeră Tweed. Ce fel de tip 
e? 

- Un tip strălucit. O minte ascuţită. Hotărit. Nu poate suferi 
proştii. Poate fi dur. li place să călătorească în străinătate. E 
plecat adesea pentru perioade destul de lungi, pentru a se întîlni 
cu clienţi importanţi. Jumătate din timp nici nu ştiu pe unde e. E 
foarte independent. 

- Cum era Michael înainte de amnezie? 

- Gata, am început! îşi scutură portţigaretul înspre el. 
Ştiam eu c-o să virăm într-un interogatoriu. 

- Mă interesează oamenii. 

- OK, oftă ea şi îi zimbi. Michael e încă şi mai inteligent 
decît Larry. Un director de vînzări de top. Mai avem doi, care 

84 


menţin compania pe linia de plutire. Le lipseşte spiritul de 
iniţiativă al lui Michael. Supravieţuim, domnule detectiv. Acum 
spune-mi, ai identificat acele două amărite de schelete din 
Dartmoor? F 

Tweed îşi scoase o batistă de mătase din buzunar. li dădu 
inelul găsit în interiorul puţului de mină. li spuse să citească 
inscripţia de pe interior: „De la Lee pentru Lucinda". Rămase 
şocată. 

- O, Dumnezeule! Lee a încercat să-mi dea mie inelul ăsta. 
Vezi cît de mare e piatra? L-am refuzat. Era prea mult. Aşa că îl 
poartă ea. Unde l-ai găsit? 

- Cine e Lee? Care e numele ei de familie? 

- Nu te opreşti niciodată, nu? Din interogatoriu. Se 
prezintă cu numele ei de fată, Lee Charlton. E măritată cu unul 
dintre directorii noştri, Aubrey Greystoke. 

- Ce fel de director e? 

- Dumnezeule! exclamă, sorbind iarăşi din şampanie. E 
directorul financiar. Căsătoria lor e pe cale să se destrame. Ceea 
ce nu mă miră... se opri, uitîndu-se lung la intrarea în restaurant. 

Vorbind de lup, Greystoke vine încoace cu ultima lui iubită. 

Tweed se întoarse în scaun. Greystoke era un bărbat înalt, 
bine făcut, purtînd la git o cravată neagră. Avea vreo cincizeci de 
ani, radia mulţumire de sine, scrutînd restaurantul cu privirea, cu 
aere de stăpîn. Părul şaten şi bogat era aranjat cu grijă, avea o 
pereche de ochelari cu rame aurite pe nasul roman, buzele îi 
erau senzuale, bărbia ascuţită. Lucinda îşi plecase privirea, dar 
acesta o zărise şi se îndrepta spre ei. 

De braţul lui era agăţată o fată scundă şi slabă, cu părul 
negru ca abanosul căzîndu-i pe umeri. Nu împlinise încă treizeci 
de ani, aprecie Tweed. Vocea lui Greystoke era arogantă. 

- Măi, măi, măi, adunarea clanurilor, Lucinda. Ea e Martina 
Martello. 

- Ai vreo veste de la Lee? întrebă Lucinda cu o voită lipsă 
de tact, distantă. 

- Nici un cuvințel. Nici nu mă aşteptam. Ştii cum e ea, 
draga mea. 

- Nu. Cum îi mai este? i-o întoarse Lucinda. 

- Îşi caută norocul pe undeva prin lume, mă gîndesc. 

- Mă aflu încă aici, în caz că n-a observat nimeni, izbucni 
Martina. 

Tweed se ridică, se prezentă şi îi strînse mîna. Ea îi 
întoarse un zîmbet recunoscător. Greystoke îngheţă. 


85 


- Tweed? Domnul care anchetează nefericitele incidente 
din Dartmoor? 

- Da. Tonul lui Tweed era sever. Dacă puteţi numi două 
crime deosebit de violente incidente nefericite. 

- Mă bucur că v-am văzut pe amîndoi. Greystoke făcu un 
semn din mîna cu unghii îngrijite. Martina, e timpul să ne 
ocupăm masa pînă nu ne-o ia altcineva înainte. 

Erau un cuplu neobişnuit. In timp ce se îndreptau spre o 
masă din capătul celălalt al sălii, Tweed observă mîinile mari şi 
vînjoase ale lui Greystoke şi modul atent şi lent în care se mişca. 

- Cînd l-a părăsit Lee? întrebă el. 

- Trebuie să fie mai mult de trei luni de-atunci. l-a lăsat un 
bilet: „Du-te naibii, Aubrey". 

- Scris de mînă? 

- Nu. La calculatorul lui. 

- Şi Lee nu a mai fost văzută de atunci? De ce a încercat 
ea să-ţi dea ţie inelul? Trebuie să fi costat o avere. 

- Dacă vrei să ştii, aveam o dispoziţie proastă - Aubrey tot 
întîrzia să-mi dea nişte conturi. Lee se afla în sala de aşteptare. 
Stătuse acolo o oră. Soţul ei urma să ia prînzul cu ea. Am spus că 
poate o sună pe vreuna dintre pipiţele lui. Ceea ce a fost o mare 
greşeală din partea mea. Lee, care îmi era o prietenă apropiată, 
m-a încolţit şi mi-a cerut detalii. l-am făcut pe plac. Am simţit că 
era timpul ca Aubrey să fie pus la punct aşa cum merita. 

- Cum a reacţionat Lee? 

- Surprinzător de calm. Mi-a mulţumit şi mi-a zis că se 
duce la toaletă. Dacă avea să coboare Aubrey, aveam să-i spun 
că plecase. Ceea ce am şi făcut un minut mai tîrziu. 

- Şi cum a reacţionat el la asta? 

- Tu ai obţine informaţii şi de la un mut. O, Doamne! 
Uitasem de Michael. Am fost lipsită de tact. Aubrey a spus: „Bun. 
Mă scuteşte de cel mai plictisitor prînz". Aveam de gind să-i zic 
vreo două, dar a ieşit. Sfirşitul poveştii. Acum poate că vom avea 
şi noi o conversaţie plăcută. Doar de dragul variaţiei, Tweed. 

- Mai ai puţin răbdare. Incă două lucruri. Cum pot să-l 
contactez pe Larry aici, în oraş? Trebuie să am o discuţie cu el. 

- Poate un afurisit de interogatoriu, vrei să spui. Zîmbi, 
întinse un şerveţel de hîrtie pe masă, scoase un stilou, scrise 
repede cu majuscule, împături şerveţelul şi i-l dădu. Asta-i adresa 
sediului din Londra, din Turn şi numărul lui personal de telefon. 
Se aplecă spre el. Acum, domnule detectiv, care era celălalt 
lucru? 


86 


- Trebuie să discut cu Drago Volkanian extrem de urgent. 
Cum dau de el? 

- N-ai cum. Nu sînt sigură prin ce ţară se mai află. Se opri. 
Dar pot să-ţi spun că şi el doreşte să ia legătura cu tine. 

- Ştie despre Michael şi despre amnezia lui? 

- Habar n-are. Tweed, îţi mulţumesc pentru cina asta 
minunată. Eu stau pînă tîrziu. Hai la mine să bem un pahar. 

- Lasă-mă să mă mai gîndesc, te rog! 

Tweed plăti nota. În timp ce se îndreptau spre ieşire, 
aruncă o privire spre masa lui Greystoke. lubita lui, Martina, îl 
mîngiia pe obraz. Greystoke se uită la Tweed, apoi întoarse 
privirea fără a da vreun semn că l-ar recunoaşte. Ospătarul-şef le 
aduse hainele. 

- Maşina dumneavoastră vă va aştepta afară, domnule, în 
doar un minut, îi spuse el lui Tweed. Porsche-ul dumneavoastră, 
o anunţă apoi pe Lucinda, e parcat pe partea cealaltă a drumului. 
Un chelner l-a supravegheat. A pus şi bani în parcometru. 

- Mulţumesc, răspunse ea cu un zimbet, oferindu-i un 
bacşiş generos. 

Păşiră într-o noapte incredibil de rece. Maşina lui Tweed nu 
sosise încă. Lucinda îi spuse s-o urmeze şi traversă strada largă. 

Un BMW uriaş cu geamuri fumurii se opri în faţa ei. Totul 
se întîmplă foarte rapid. Portiera din faţă se deschise cu putere şi 
un bărbat uriaş îmbrăcat pentru cină sări din maşină şi o acostă. 

- Bună, drăguță. Eşti exact ce-mi trebuie. Mă duc la 
Scargo, un super club. Hai, sări în maşină! 

- Dispari! i-o trînti ea. 

Individul o apucă de braţ şi încercă s-o tragă în BMW. 

- Haide, insistă el. Toate vă lăsaţi atît de greu. 

Tweed se afla la jumătatea străzii, cu pumnul drept 
încleştat, cînd fu martorul extraordinarului spectacol. Mişcarea 
Lucindei fu prea rapidă ca el să poată vedea exact ce făcuse. ll 
apucase pe uriaş, îl învirtise şi-l împinsese înapoi. Acesta se lovi 
cu capul de partea de sus a portierei deschise şi se îndoi de 
mijloc. Ea îl ridică cu totul, îl împinse înăuntru cu faţa în jos, îi 
verifică pulsul în timp ce zăcea inert, întinse mîna, scoase cheia 
de contact şi o aruncă în rigolă. Apoi aceasta căzu într-un canal. 

- O să trăiască, îi spuse ea lui Tweed calmă. Pulsul e 
normal. Aşadar, ai să mă conduci ca să ajung cu bine acasă? 

- Sigur că da. 

Işi pusese în gînd să-i spună că trebuia să se întoarcă la 
Park Crescent. Acum nu avea de ales. Trecu la volanul maşinii 

87 


sale, care aştepta acum în faţa restaurantului. Auzi torsul 
motorului de la maşina Lucindei şi începu să ruleze în spatele 
Porsche-ului cînd ea se puse în mişcare. Spera să nu fie vreun 
echipaj de poliţie prin preajmă. 

Străbătând străzile goale, ajunseră în curînd în Park Lane 
şi o cotiră spre Mayfair. Lucinda viră pe o stradă lăturalnică, 
deschise cu telecomanda uşa unui garaj subteran şi îi făcu semn 
cu mîna să se grăbească înainte ca uşa să se închidă. Se strecură 
într-un loc de parcare liber, iar Tweed se opri lîngă ea. 

- Te-ai descurcat de minune cu gorila aia, remarcă el, cînd 
ieşiră din maşină. 

- Jujitsu. Zimbi. Nici o problemă, mă descurc cu gorilele. 

El o urmă de-a lungul mai multor ascensoare. Ea chemă 
liftul şi uşile se deschiseră, sări înăuntru, apăsă pe butonul 
„aşteptare" şi stătu înăuntru, cu faţa la el şi braţele încrucişate. 

- Mor după paharul ăla de băutură. Haide! Mişcă-te! 

Tweed era tentat. Fiecare fibră a trupului său îl îndemna 
să urce în lift. Respiră adînc. 

- Mi-ar plăcea foarte mult, spuse el. Chiar mi-ar plăcea la 
nebunie. Eşti o femeie cu adevărat irezistibilă. Dar trebuie să mă 
întorc la Park Crescent. Aştept informaţii vitale în legătură cu 
cazul pe care-l anchetez. 

- Tu şi afurisitul tău de caz. 

Ea ieşi în fugă din lift, îşi aruncă braţele în jurul lui şi îl 
sărută lung. El răspunse, luînd-o de mijloc, şi o împinse uşor 
înapoi în lift. Între timp, ea scoase o carte de vizită şi i-o vîrî în 
buzunarul de la haină. j 

- Acum ştii unde să mă găseşti. Iți mulțumesc pentru seara 
asta minunată. 

Tweed era pe punctul de a face un pas înainte cînd ea 
apăsă două butoane. În timp ce uşile se închideau, ea îi aruncă o 
bezea. 

Tweed se întoarse grăbit la maşină, dorind să fi rămas cu 
ea. Dar, printre multe altele, ea era încă suspectă într-un 
îngrozitor caz de crimă. Nu-şi putea scoate din minte modul rapid 
şi eficient în care scăpase de gorilă. 


15 


88 


Tweed îşi găsise biroul gol cînd se întoarse - cu excepţia 
Monicăi, ea părînd că nu pleacă niciodată de acolo. Pregătise 
uriaşul raport pe care i-l dictase Tweed pentru Buchanan. Era o 
relatare a tuturor lucrurilor care se petrecuseră pînă atunci, 
începînd cu prima lui vizită la Arabei la Ashton şi prima întâlnire 
cu Michael. Se încheia cu descoperirea conţinutului înfiorător al 
monstruosului frigider din apartamentul lui Christine Barton. 
Omisese cu bună ştiinţă anumite evenimente. 

Monica îi arătă biletul lăsat de Paula pentru el. 

Sper că ai petrecut o seară minunată. M-am distrat foarte 
bine cu Keith la Ivy. Am plecat la ora 10 de acolo. Keith încă se 
luptă să dezlege misterul foilor cu cifre ale lui Christine Barton. 
Cu drag, Paula. 

Se uită la ceas: era noaptea. Era timpul să se ducă acasă. 

Monica îl preveni să ia un taxi şi îi zise c-o să cheme ea 
unul. Nu era o idee bună să parcurgă pe jos cei aproape şapte 
kilometri pînă la apartamentul lui. Tweed fu de acord. 

Taxiul îl duse pe Drayford Street, destul de departe de 
Holland Park. Se forţă să facă un duş, care îl trezi. Nu dormi prea 
bine. Vedea întruna oameni pe care îi întâlnise în îndepărtatul 
Abbey Grange, apoi la Santorini. Chipul Lucindei îi tot revenea în 
minte. Se întrebă din nou dacă nu făcuse cumva o mare greşeală 
cînd nu urcase în lift cu ea în garajul subteran. Era o femeie 
fascinantă. 

„Oare ar trebui să...?" Căzu apoi într-un somn adînc. 


- Ai mîncat? îl întrebă Paula în clipa în care Tweed îşi făcu 
apariţia în birou în dimineaţa următoare. 

- Păi, nu... 

Paula ieşi şi se întoarse cu o jumătate de oră mai tîrziu de 
la fast-foodul din apropiere. Ridicînd capacul metalic, dădu la 
iveală o farfurie cu şuncă şi două ochiuri prăjite cu roşii la grătar. 

Intreaga echipă îl urmărea în timp ce devora micul dejun şi 
bea cafeaua pe care o făcuse Monica. Ştergindu-se la gură cu un 
şerveţel de hirtie, se simţea un om nou. Se uită în jurul lui prin 
birou. 

Newman stătea jos în timp ce citea absorbit ediţia de 
dimineaţă a ziarului Daily Nation. Marler stătea sprijinit de perete 
şi fuma. Lîngă el, Paula întocmea o listă, extrem de concentrată. 
Harry Butler verifica mecanismul Walther-ului său automat. Pete 
Nield citea nişte foi pe care i le dăduse Paula. 


89 


Tweed se ridică şi îşi puse paltonul. 

- Pleci undeva? întrebă Paula. 

- Amîndoi o să mergem. lţi aminteşti de detectivul 
particular John Jackson, pe care îl angajase Anne Barton? O să-i 
facem o vizită la birou. Parson Street, numărul 159, Shadwell. 

- Shadwell? Butler îşi strecură pistolul automat în tocul de 
la şold. In cazul ăsta, o să mergem mai mulţi cu tine. Tu o să 
mergi cu Paula în maşina ta. Noi o să te urmăm îndeaproape 
Pete, eu şi Bob Newman. 

- Chiar e necesar? 

- In Shadwell? E absolut vital. 

II lăsară pe Marler cu Monica să aibă grijă de birou. Era 
încă februarie, nori negri acopereau cerul şi afară burniţa 
groaznic. 

Cînd porniră, cu Tweed la volan, Paula îşi verifică 
Browning-ul de calibrul 32, asigurîndu-se că putea să-l scoată cu 
uşurinţă din buzunarul genţii. 

- Eu cred că Harry cam exagerează, mormăi Tweed. 

- Eu nu. Harry cunoaşte bine zona. 

În curînd, lăsară în urmă West Endul şi priveliştea se 
schimbă. Se zăreau cvartale de case murdare şi doar ici-colo cîte 
o clădire modernă de birouri. Işi croiră drum printr-o piaţă în aer 
liber, cu tarabele acoperite cu prelată pentru a proteja diversele 
mărfuri expuse spre vinzare. Mobilul Paulei sună. Răspunse. 

- Era Harry. Asta-i Shadwell. Zice să avem grijă. 

- Sînt încă aproape în urma noastră. Maşina lui Newman, 
cu Bob la volan, Harry lîngă el şi Nield în spate. Parcă am fi un şir 
de gangsteri care merg să lichideze o bandă rivală, remarcă 
Tweed cu o notă de amuzament. A 

- De obicei Harry ştie ce face, îl mustră Paula. Incetineşte 
şi ia-o la stînga cam peste o secundă, am văzut Parson Street. 

- Ce mizerabil arată locul ăsta, observă Tweed în timp ce 
făcea la stînga. Totuşi, chiar dacă are o agenţie de detectivi 
mică, îmi închipui că John Jackson trebuia să fie foarte atent cu 
cheltuielile. 

Parcă pe străduţa îngustă, lîngă o bordură sfărimată. La 
numărul 159 se afla o clădire în paragină. Pe o plăcuţă fixată cu 
şuruburi de zid scria: „AGENŢIA JOHN JACKSON, ANCHETE 
PRIVATE". Vitraliul din partea de sus a uşii era surprinzător de 
curat. Pe cînd Tweed şi Paula coborau din maşină, uşa se 
deschise. Tweed aruncă o privire în spate de-a lungul străzii şi se 
simţi uşurat să nu vadă nici urmă de escortă. 


90 


Un individ înalt şi solid, îmbrăcat cu un palton vechi, cu 
şapca bine trasă pe ochi, apăru lîngă Tweed. Vocea aspră era 
mai mult un mîrîit. 

- Domnu, tre' să plăteşti o taxă de cincizeci de lire ca să 
intri pe strada asta. Se cheamă protecţie... 

Tăcu atunci cînd simţi ţeava metalică a Walther-ului lui 
Harry apăsîndu-i ceafa groasă. Scăpă cuțitul pe care-l ţinea în 
mîna dreaptă. 

- Amice! mirii Harry. Ai greşit locul şi strada. Cară-te înapoi 
spre rîu! Acum! 

Zdrahonul o luă la goană spre capătul străzii şi dispăru 
după colţ. Harry împinse cuțitul cu piciorul de pe bordură în 
rigolă şi-şi vîrî din nou pistolul automat în tocul de la şold. 

Tweed se întoarse spre uşă, care era acum închisă. Apăsă 
pe sonerie, apoi insistă cînd nimeni nu-şi făcu apariţia. Uşa se 
deschise cîţiva centimetri, cu lanţul masiv încă pus. Prin 
crăpătură se zărea o fată cu părul creţ şi privire inteligentă. 
Părea speriată. 

- Am văzut un bărbat cu un cuţit... bîigui ea. 

- A plecat, îi spuse Paula ferm. Domnul Tweed are gardă 
de corp. 

- Domnul Tweed? 

- Eu, adică. Tweed îi arătă legitimaţia. Trebuie să vorbim 
cu domnul Jackson, vă rog. 

- Sînteţi de la poliţie? 

- Ceva de genul ăsta. Dacă ieşeai să iei prînzul... nu 
durează decit cîteva minute. 

- Plec de tot. Cred că mai bine aţi intra. Amîndoi, zise ea, 
uitîndu-se la Paula. 

Intrară într-un vestibul îngust cu un birou într-un colţ, pe 
care se afla o veche maşină de scris. Fata, de vreo douăzeci şi 
ceva de ani, îi conduse într-o altă cameră, mai mare. Paula se 
cutremură. Era un frig groaznic acolo. 

- Trebuie să vorbesc cu domnul Jackson, repetă Tweed. 

- A plecat. Cred că de tot. Am rămas în continuare pentru 
că mi-a plătit salariul pe o lună înainte. S-a tăiat curentul şi apoi 
apa. Facturile neplătite s-au tot adunat. Era un om cumsecade, 
domnul Jackson. N-am vrut să-l las baltă, aşa că am rămas mai 
mult decît mă plătise. Nu pot să pricep. Pur şi simplu s-a dus. 

- Vrei să spui că a dispărut? întrebă Tweed calm. De cînd 
nu a mai dat pe aici? 

- De mai mult de douăzeci de săptămîni. Am rămas cît am 


91 


putut, da' nu mai am bani. Am reuşit să obţin ieri o altă slujbă. l- 
am lăsat un bilet, în care i-am dat detalii despre cei doi clienţi 
care îl căutau. Arătă spre un plic de pe birou. E un om 
cumsecade, repetă ea. Am lucrat pentru el un an de zile. 

- Pot să văd şi eu mesajul să aflu numele clienţilor? sugeră 
Tweed. 

- S-or fi dus în altă parte acum. 

Îi dădu plicul nesigilat. Tweed citi biletul dactilografiat plin 
de greşeli. Numele nu îi spuneau nimic. li arătă hîrtia Paulei. 

- Am ajuns într-un punct mort, şopti ea. 

- Ăsta-i singurul loc pe care îl deţine domnul Jackson? 
întrebă Tweed. 

- Nu. Mai are şi o casă plutitoare în Wensford. Se ducea 
des acolo pentru o zi sau două să studieze detaliile vreunui caz. 

- Unde-i Wensford? 

- Pe undeva de-a lungul Autostrăzii 3. Casa plutitoare de 
pe rîul Ley, mi-a spus el. La confluenţa cu rîul Wey... 

- Scuză-mă, spuse Paula. Mă întorc într-un minut. 

Ţişni imediat ce luă cheia de la Tweed. Se întoarse repede 
după ce scotoci prin colecţia ei de hărţi topografice. Alegind 
harta comitatelor Surrey şi Sussex, o desfăşură pe birou. 

- Ai idee unde-i Wensford? o întrebă ea pe fată. Nu ştiu 
cum te cheamă, spuse şi zîmbi. 

- Jenny Oxton. Se aplecă deasupra hărţii. John mi-a arătat 
odată unde mergea. E pe lîngă Autostrada 3, apoi ieşi de pe 
autostradă aici, înspre Wensford. Casa plutitoare e pe lîngă un 
pod construit peste rîul Ley. 

- Ţineţi evidențe aici despre relaţiile domnului Jackson cu 
clienţii? întrebă Tweed. 

- Le lua mereu cu el în servietă. Nu a mai rămas nimic aici. 
Pot să plec cu dumneavoastră? 

- Sigur că da. Putem să te lăsăm la tine acasă. 

- Ar fi bine. lubitul meu, Jeff, o să mă aştepte la cafeneaua 
de la colţul Parson Street. 

Tweed îi dăduse plicul înapoi. Deschizind un sertar, ea 
scoase un alt plic, apoi luă cu ea o servietă uzată. Se uită la 
Paula. 

- Astea-s lucrurile mele. Cînd o să ies, o să încui uşa, o să 
pun cheia în plicul ăsta şi am să-l bag înăuntru prin uşă. E tot ce 
pot să fac. Sper că John e bine. 

Afară, îl văzură pe Harry sprijinindu-se de zidul de peste 
drum, prefăcîndu-se că citeşte un ziar. Newman îşi făcu apariţia, 

92 


venind cu maşina din celălalt capăt al străzii, cu Nield lîngă el. 
Harry urcă în spate. Tweed merse pînă la capătul Parson Street şi 
o lăsă pe Jenny Oxton la uşa cafenelei. li dăduse o bancnotă de 
zece lire chiar înainte să coboare şi respinsese mulţumirile ei 
uluite. Ea se repezi în cafenea şi se aşeză la o masă lîngă 
fereastră, în faţa unui bărbat tînăr cu chip grosolan. Se apleca 
spre el să-l sărute cînd plecară. 

- Unii oameni au o viaţă grea, comentă Paula. 

- O să supravieţuiască. Imi plac cockney. Valorează cît o 
sută de alde Aubrey Greystoke. Acum trebuie să găsim 
Wensfordul şi casa plutitoare. 

Oprindu-se în faţă la Park Crescent, Tweed avu o ceartă 
violentă cu Newman şi îi spuse să nu îi urmeze pînă la Wensford. 
Trebui să dea un ordin direct ca nimeni să nu-i urmeze sub nici o 
formă pe el şi pe Paula. 

Era vremea prinzului cînd Tweed conducea cu viteză 
maximă pe Autostrada 3 cu Paula lîngă el. Ajunseră foarte 
repede la punctul de ieşire de pe autostradă, luînd-o pe un drum 
de ţară. Puțin mai devreme, Paula insistase să se oprească 
pentru scurt timp în faţa fabricii Gantia. Făcu repede cîteva poze. 
Pentru prima dată de cînd ajunsese la birou de dimineaţă, Tweed 
se trezi gîndindu-se din nou la Lucinda, amintindu-şi scena din 
garajul subteran cînd ea încercase să-l convingă să urce în lift. 
„Trebuia să fi urcat cu ea", îşi spuse melancolic. Nu, luase 
hotărîrea care trebuia. Sau nu? 

- Aş da orice să ştiu la ce te gîndeşti atît de profund, spuse 
Paula în timp ce îşi punea aparatul de fotografiat la loc în geantă. 

- Mă gindeam doar că ar fi trebuit s-o previn pe Jenny 
Oxton să nu se mai întoarcă la casa lui Jackson. 

- Cum ar putea să se mai întoarcă? A băgat înăuntru cheia 
prin uşă. 

- A, sigur că da. Uitasem. 

- Chiar? 

li aruncă o privire neîncrezătoare. 

Nu după multă vreme, mergeau încet prin Wensford, un 
sat cu case modeste mărginind drumul. Nu existau magazine. 
Tweed încetini atît de mult, încît aproape se tîrau în timp ce se 
apropiau de un vechi pod încovoiat. Pe un pilon de cărămidă 
erau înscrise cuvintele „PODUL LEY". Parcă în faţa unui han 
mohorit de pe partea cealaltă. 

- Eu zic să coborim aici şi să o luăm pe jos, spuse el. 

Traversară drumul pustiu şi coborîră apoi pînă la poteca 

93 


edecului. Acostată la mal, se afla o ambarcaţiune de locuit 
vopsită în culori strălucitoare, iar o parimă de pe punte o lega de 
o stîncă masivă de pe mal. Numele, Mary Lou, era vopsit pe 
provă. 

O scîndură masivă şi lată lega malul de punte. Era foarte 
linişte, nici un zgomot de trafic, numai croncănitul a pustiu al 
ciorilor cocoţate într-un pom din apropiere. Paulei nu-i plăcu 
acest sunet. 

- Mă duc să verific barca, zise Tweed. Tu stai aici de pază. 

- Scuză-mă, sări Paula, cu miinile în şold şi pe un ton 
furios. 

Trăiam cu iluzia că fac parte din echipă. Dacă ai să cazi de 
pe nenorocita aia de scîndură, să ştii că eu n-am să te salvez, 
domnule Tweed. 

- Bine, bine. O să mergem amîndoi, spuse el după ce-i 
văzu expresia de pe chip. 

Traversă scîndura, care abia dacă se clătină. Paula îl urmă. 
Tweed rămase în picioare pe punte, căutînd urme de paşi. Işi 
pusese mănuşile din latex şi, cînd Paula îl ajunse din urmă, văzu 
că ea deja şi le pusese pe ale ei. 

- Cred că se intră pe uşa aceea, spuse ea. 

Tweed se îndreptă spre uşa închisă de la intrarea în 
cabină. Cînd trase de miner, nu putu să-l mişte. Uitîndu-se în jos, 
văzu o pană groasă de lemn înfiptă dedesubtul uşii. Cercetă 
puntea cu privirea şi văzu o daltă zdravănă înfiptă într-un suport 
de piele legat de babord. Apucînd-o, reuşi să o scoată şi observă 
imediat nişte pete maronii. Nu spuse nimic în timp ce o duse 
lîngă pană. Fu nevoie de cinci lovituri puternice pentru a disloca 
pana. 

- Aş vrea să rămii pe punte, îi spuse Paulei. 

- Nu începe iar! izbucni ea. 

Strîngînd din dinţi, Tweed trase de minerul uşii. Se 
deschise cu uşurinţă. Imediat fu izbit de un miros îngrozitor, 
despre care el ştia că nu înseamnă decît un singur lucru. Işi 
scoase o batistă, o înfăşură în jurul nasului şi trase de restul 
acesteia peste gură. Cînd se uită la Paula, văzu că îşi acoperise 
deja faţa. Avea în mînă lanterna ei cu lumină puternică, pe care o 
scosese din geantă. 

Era întuneric înăuntru, dar Tweed avea impresia că intra în 
cabina principală. Mirosul era irespirabil. Lanterna Paulei lumină 
o canapea din piele veche, goală, amplasată către tribord. Paula 
ţinea strîns lanterna în mînă şi roti fasciculul de lumină spre 


94 


partea cealaltă. O altă canapea de piele, de data asta ocupată. O 
siluetă scheletică era întinsă pe ea, iar pe puntea de lîngă ea se 
aflau punguţe transparente conținînd nişte forme decolorate. 

Carne. Tăiată de pe schelet. Tweed aproape se îneca din 
cauza mirosului. Paula îl trase de braţ. 

- Hai să ieşim de aici, zise ea, cu glasul înăbuşit din cauza 
batistei. 

Cabina fusese răscolită. Sertarele fuseseră scoase, iar 
conţinutul lor împrăştiat pe punte. Tweed se clătină. Paula îl 
trase de braţ. leşiră pe puntea exterioară. 

Pe punte, Tweed trînti uşa în urma lui. Respiră adînc. Paula 
mergea repede spre tribord. Tweed era sigur că o să vomite. 
Apoi Paula îşi reveni, îşi scoase mănuşile, le aruncă pe punte, 
înşfăcă o sticlă de apă minerală din geantă, îi smulse capacul şi 
bău mult. 

Apoi îi dădu sticla lui Tweed, căruia începea să i se facă 
greață. Acesta dădu pe git cîteva înghiţituri mari şi simţi că 
stomacul i se mai linişteşte. 

- Ne întoarcem pe poteca edecului, spuse Tweed cu glasul 
răguşit. 

- Ai grijă cum calci pe scîndură aia. 

Tweed făcu cîţiva paşi pe punte înainte şi înapoi, întărindu- 
şi picioarele, apoi traversă repede scîndura. Paula îl urmă în timp 
ce el o privea neliniştit. Se prăbuşiră amîndoi pe potecă. 

- Dă-mi mobilul, spuse Tweed. Il sun pe Buchanan. 

Paula se plimbă de colo pînă colo pe potecă în timp ce el 
comunica detaliile la telefon, spunînd în încheiere că aveau să 
aştepte la hanul de peste drum de partea podului în care era 
acostată casa plutitoare. li dădu telefonul înapoi. 

- Vine încoace. L-am prevenit, fără sirene sau girofaruri în 
Wensford. Nu avem nevoie de public. 

- Nu ar trebui să ne întoarcem şi să mai cercetăm? Cred că 
am văzut ceva plutind pe rîu pe partea cealaltă. 

- Nu, n-ar trebui. Asta-i treaba lui Buchanan. 

O femeie cu obraji rumeni şi zîmbet plăcut le deschise uşa 
de la han. Tweed îi mărturisi şi că nu mai mîncaseră de ceasuri 
întregi. Femeia le răspunse că prînzul tocmai se terminase, dar 
avea să vină peste un ceas ora ceaiului. Apoi se uită din nou la 
ei. 

- Chiar că  arătaţi înfometați. Ce-aţi zice de nişte 
sandviciuri cu şuncă? 

- E bine, spuse Tweed. Vă sîntem recunoscători. Ne 


95 


aduceţi, vă rog, şi nişte cafea şi apă? 

- Imediat. Să vă conduc în salonul de ceai. 

Acesta se afla în partea din spate a hanului, o încăpere 
mică plină de mese puse pentru ceai, cu halbe de bere aşezate 
pe o poliţă şi draperii din tul ascunzînd grădina din spate. Nu mai 
era nimeni acolo. 

- Nu sînt sigură că pot face faţă unor sandviciuri cu şuncă, 
spuse Paula. 

- Atunci nu le mînca. Bea apă dacă eşti în şoc. 

- Nu sînt în şoc, protestă ea. Am văzut destule crime din 
astea pentru a simţi că aproape fac parte din peisaj. 

Fu adusă miîncarea, după care femeia îi lăsă singuri, 
închizînd uşa. Tweed luă un sandvici cu şuncă. După cum 
sperase, Paula îl devoră pe al ei. Erau consistente şi se simţi mult 
mai bine. 

- Asta trebuie să fie Jackson, sărmanul de el, spuse ea. 

- L-am identificat deja. 

- Unde sîntem acum? întrebă ea. 

- In Wensford. 

- Pentru Dumnezeu, ştii ce vreau să spun. Lista aia din 
buzunarul lui Michael. Sînt toţi victime ale acestui criminal odios? 

- Cadavrul femeii găsite în puţul de mină din Dartmoor ar 
putea fi al lui Lee Greystoke, soţia directorului financiar de la 
Gantia. Am aflat aseară în timpul cinei cu Lucinda că aceasta îl 
părăsise, după cîte se pare, cu mai mult de trei luni în urmă. 

Mariajul lor se destrăma. Lucinda a identificat inelul ăla 
scump cu diamant ca fiind un cadou pe care Lee a încercat să i-l 
dea. Ea l-a refuzat. Am să-ţi spun de ce mai tîrziu. 

- Şi „Christine", reflectă Paula, ştim că este Christine 
Barton, auditor financiar. Dar cum rămîne cu scheletul bărbatului 
ăluia din Dartmoor? 

- Habar n-am cine era ăla. Va trebui să aflăm. 

- Şi John Jackson, continuă ea, e peste drum, sînt sigură. 
Aşa că ne mai rămîne doar „Ken". 

- Aşa se pare, căzu de acord Tweed. 

- Şi atît Christine, cît şi Jackson au foarte mare legătură cu 
Anne Barton, medita ea. Nu poate fi ea. Nu-i destul de puternică. 

- Nu poţi să presupui asta, o preveni Tweed. In timp ce ne 
aflam în apartamentul ei, am văzut-o ridicînd un scaun masiv cu 
spătar tare pentru a se aşeza. L-a ridicat ca pe-un fulg. 

Tăcu atunci cînd se întoarse gazda. li puse întrebarea în 
timp ce plătea nota modestă, lăsînd un bacşiş generos. 


96 


- Am venit să vedem un amic care are o casă plutitoare pe 
rîu de partea cealaltă a podului. L-aţi văzut vreodată? 

- Nu. Nici eu şi nici bărbatu-meu. Işi lăsa maşina în 
parcarea din sat, apoi cred că mergea pe jos pînă aici. Soţul meu 
vedea lumina aprinsă pe barcă noaptea tirziu. N-a mai văzut-o de 
ceva vreme. 

- Ştiţi cumva cam de cînd n-aţi mai văzut luminile? 

- Trebuie să fie cu vreo trei sau patru luni în urmă... 
Scuzaţi-mă, sună la uşă. 

- Cred că a sosit poliţia, comentă Paula. 

- Cred că ai dreptate. Am auzit vehicule oprindu-se. 

Tăcu, fiindcă uşa se deschise şi gazda îl pofti în încăpere 
pe superintendentul Buchanan. Trăgîndu-şi un scaun, acesta se 
aşeză lîngă ei. 

- Am adus o echipă tehnică completă. Şi o ambulanţă. Am 
primit ordin să nu atingem cadavrul. Profesorul Saafeld trebuie 
să sosească dintr-o clipă într-alta. Ştiţi ce cîrcotaş e. 

- Cineva ar trebui să cerceteze rîul în zona tribordului, 
sugeră Paula. Am văzut ceva plutind pe apă, ar putea fi un 
document de identitate. 

- Scheletul poate fi al lui John Jackson, detectiv particular, 
spuse Tweed. 

- Jackson! Buchanan păru şocat. A fost un inspector 
strălucit la Scotland Yard. Mi-a plăcut. Ar fi ajuns departe. Şi-a 
dat demisia în ciuda tuturor protestelor mele. Era sătul de 
birocraţia cu care ne bombardase guvernul. Spunea că mai 
degrabă ar lucra pe cont propriu, ajutîndu-i pe oameni. Mai bine 
m-aş duce acolo acum. 

- Tocmai plecam şi noi. [i-am trimis un raport cu 
majoritatea lucrurilor pe care le-am descoperit pînă acum. 

- Mersi. Trebuie să fug acum. 

Tweed abia plecase împreună cu Paula înapoi spre Londra, 
cînd un Rolls-Royce trecu pe lîngă ei pe Autostrada 3, mergînd în 
sens invers. Saafeld îi claxona de două ori. 

- Buchanan şi echipa lui au sosit foarte repede, comentă 
Paula. 

- Probabil că au mers pe autostradă cu o sută cincizeci la 
oră cu sirenele urlînd şi girofarurile pornite. Bine că nu era oră de 
vîrf. 

- Unde mergem acum'? 

- Direct la Park Crescent. Am putea avea noutăţi, deşi mă 
îndoiesc foarte mult. 


97 


Tweed se înşela în presupunerea lui. 

- Am făcut cercetări în privinţa trecutului dur al lui Abel 
Gallagher, îl întîmpină Newman. 

- Dur? 

Monica stătea la calculatorul ei, bătînd cu viteză la 
tastatură. Butler stătea pe podea, jucîndu-se cu o grenadă de 
mînă. Paula se strimbă. 

- Chestia aia nu e amorsată, sper. 

- Ba bineînţeles că da, o tachină el. 

Nield stătea pe celălalt scaun, studiind o hartă a Londrei. 
Ridică privirea cînd Tweed îl întrebă: 

- Văd că te-ai întors de la Champton Place, Pete? Ce face 
Anne? 

- Şi-a revenit surprinzător de repede. Am avut impresia că 
nu era chiar aşa de apropiată de sora ei, chiar simţea că fusese o 
influenţă dominantă. Asta i-a scăpat în timp ce vorbeam, dar s-a 
grăbit să mascheze ce spusese. 

- Eu n-am avut impresia asta. Tweed se aşeză gînditor la 
biroul lui. Tu ai stat acolo mult mai mult şi îi făcea probabil 
plăcere compania ta, aşa că a fost mai puţin prudentă. 

- Chiar păream să ne înţelegem bine, observă Nield. 

- Dacă e să te iei după Pete, rise Butler, nu trebuie decit 
să se uite la o femeie, că ea şi leşină după el. 

- Să-mi aduci aminte să-ţi pocesc mutra aia de fraier, i-o 
întoarse Nield, 

- Aţi terminat? protestă Newman. Voiam să vă povestesc 
ce am aflat în legătură cu Abel Gallagher. Nu-i o persoană 
cumsecade. La şcoală era şeful unei găşti care bătea alţi elevi. 
Mai tîrziu, s-a înrolat în serviciul cel mai nasol din armată - a 
cerut să se înscrie în poliţia militară şi ăştia l-au acceptat. Avea o 
reputaţie foarte dură cînd l-au făcut sergent intendent. Dacă era 
vreun cadet care nu-i pica bine, găsea el o scuză să-l bage în 
„groapa cu lei". 

- Cum adică? întrebă Paula. 

- Asta-i o zonă bine păzită şi îngrădită unde sînt trimişi 
băieţii răi. Instrucţia e criminală, fără glumă. Li se spune să 
alerge înainte şi înapoi ore întregi cu raniţe grele în spate. 
Gallagher îi făcea pe favoriţii lui să alerge pînă cădeau laţi. Unii 
au trebuit să fie trimişi la spital. 

- Ce sadic, comentă Paula. 

- Unul notoriu. Cînd a plecat din armată, s-a dus la un 
interviu pentru o slujbă la Medford, agenţia aia mare de 


98 


securitate. 

Poate să se şi tîrfie în patru labe, dacă-i iese ceva din asta. 
A fost angajat la Medford şi a ajuns sus înjunghiindu-şi colegii pe 
la spate. Poate să fie şi viclean şi să facă pe gentlemanul cînd îi 
convine. Rezultatul? Obține cel mai înalt post cînd predecesorul 
său iese la pensie. Se zice că avea influenţă politică. Asta-i Abel 
al nostru. A, atunci cînd joacă darts, azvirle cu cuțite în planşetă 
în loc de săgeți. Mă gîndeam că asta spune multe despre el. 

- Ce mai, e un fermecător, observă Paula. 

- Mai mult, e cunoscut a fi periculos pentru doamne, 
încheie Newman. 

- Se pare că ar putea fi în stare de orice, hotărî Tweed. lar 
cruzimea îi face o plăcere deosebită. 

- Prin urmare, avem un suspect în ancheta noastră, sugeră 
Paula. Dar care ar putea fi mobilul? 

- Fie că e el, fie că e altcineva, reflectă Tweed, presupun 
că banii reprezintă mobilul. 

- lată explicaţia, spuse Butler. Ştim cu toţii că e vîrît pînă-n 
gît în datorii uriaşe către un agent de pariuri. 

- Adevărata problemă, îi preveni Tweed, e cum să legăm 
victimele una de alta. Buchanan insistă că sînt omoruri la 
întîmplare ale unui psihopat. Eu cred că e ceva mai mult la 
mijloc. Poate ceva cu adevărat periculos. 

Se uită la Monica; ea tocmai răspunsese la telefon şi îi 
făcea semne disperate. Tweed o întrebă fără entuziasm cine era. 

- O secretară care zice că Drago Volkanian vrea să discute 
cu tine acum. 

Vocea care îi răspunsese lui Tweed era tunătoare, fără a fi 
autoritară. O voce cu multă personalitate. 

- Domnule Tweed, trebuie să ne vedem de urgenţă. Cînd 
vă convine dumneavoastră - e bine miine după-amiază? în 
Jermyn Street. 

- Şi care ar fi subiectul discuţiei? 

- Aha! Un hohot răsunător. Vă consider, domnule, un om 
de o inteligenţă excepţională şi de o perspicacitate rară. De 
asemenea, nu mă folosesc niciodată de linguşeli, pe care le 
consider semne de ipocrizie. Dumnezeu ştie că am avut parte de 
multe la viaţa mea. Un alt hohot răsunător. Am auzit-o pe 
asistenta dumneavoastră rostindu-mi numele. Aţi putea să 
remediaţi asta, domnule? Nu doresc să ştie nimeni că am sunat 
şi că o să veniţi să mă vizitaţi. 

- Asta se poate rezolva uşor, spuse Tweed repede. 

99 


- Sînt convins că puteţi, domnule. Cu  tactul 
dumneavoastră obişnuit. V-aş fi foarte recunoscător dacă v-aţi 
asigura că nimeni nu va şti că veniţi să mă vizitaţi. Adresa este 
Jermyn Street, numărul 490, mult după Floris, bătrînul parfumier. 
Deci, v-ar conveni miine la ora patru după-amiaza? Dacă nu, am 
putea... 

- Da, ar fi foarte bine, îl întrerupse Tweed. 

- Stimate domn, cooperarea dumneavoastră neîntârziată e 
un răspuns care mă îndatorează. Incă ceva - puteţi să veniţi cu 
extraordinara Paula Grey. Siînteţi cu adevărat norocos că 
beneficiaţi de serviciile unei doamne atit de deosebite. Un alt 
hohot asurzitor. Deci miine la ora patru. Vă transmit cele mai 
calde urări. Aveţi mare grijă, domnule. Trăim într-o lume 
periculoasă. 

Telefonul se închise înainte ca Tweed să poată răspunde. 
Se aşeză privind în gol. De mult nu mai auzise o voce care radia 
atita forţă şi bunăvoință. 

Tweed se plimba încet prin biroul lui de mai bine de zece 
minute, după calculele Paulei. Uneori se oprea să se uite pe 
geam înspre Regent's Park. se lăsase noaptea, o seară 
posomorită cu burniţă licărind pe trotuare. Navetiştii se grăbeau, 
ghemuiţi sub umbrele, pregătindu-se să înfrunte coşmarul 
călătoriei spre casă cu numai cîteva trenuri care circulau, strada 
înfăţişîndu-se ca o masă compactă de autobuze şi maşini 
nemişcate. Nefericire. Numai Paula îşi dădea seama ce se 
întâmplă. Tweed urma să ia o decizie importantă. 

Uşa se deschise şi intră Marler, îmbrăcat într-un costum 
bej elegant pe care Paula nu-l mai văzuse pînă atunci. 

- Mmm! exclamă ea cu glas tare cînd acesta se apropie de 
ea. 

- Pentru asta, îi spuse el, o să te invit la cină la Savoy Grill. 

- Nu încă, se răsti Tweed. Eşti cel de-al cincilea anchetator 
de care am nevoie. 

Merse repede în faţa biroului, se sprijini de el şi-şi cuprinse 
cu privirea întreaga echipă. „Acum e acum", îşi spuse Paula. 

Vocea lui Tweed era aspră, poruncitoare. 

- Nu mai avem mult timp. După cum ştiţi, probabilitatea 
de a descoperi criminalul ăsta odios scade de la o zi la alta. Şi 
Saafeld mi-a confirmat că persoanele ale căror cadavre au fost 
găsite pînă acum au fost ucise cu trei sau patru luni în urmă. 
Astăzi, cuvîntul de ordine este „acţiune". Fiecare dintre voi va 
trebui să viziteze un personaj cheie şi să-l interogheze la sînge. 


100 


Folosiţi-vă de legitimaţiile de la SIS pentru a putea intra, dacă 
încearcă cineva să vă oprească. Gata, am terminat cu tatonările. 
Newman, ţinta ta este Larry Voles, directorul general de la 
Gantia. 

- L-ai interogat deja? dori să ştie Newman. 

- Nu. Poţi să fii şi dur - fă orice e nevoie. Monica vă va da 
fiecăruia cîte o copie a raportului meu pentru Buchanan. Sînteţi 
înarmaţi pînă-n dinţi cu date. 

- Abia aştept să aflu pe cine voi vizita, spuse Paula. 

- Va trebui să aştepţi. O să iau ţintele într-o anumită 
ordine. Nield, tu o s-o vizitezi pe Lucinda Voles şi o să faci 
presiuni asupra ei. 

- Dacă nu te deranjează, spuse Nield calm, o să mă 
descurc eu cu ea în felul meu cînd am s-o văd. 

- Orice, numai să obţineţi rezultate, spuse Tweed răstit. 
Butler, tu te duci la Anne Barton. Ştiu că ai întîlnit-o, dar numai 
pentru scurt timp. N-o lăsa să te prostească cu temperamentul ei 
aparent sfios. 

- Am s-o prind eu cu anumite detalii, ai să vezi. 

- Marler, ţinta ta e Abel Gallagher. O să încerce să te 
refuze folosindu-se de poziţia lui de la Divizia Specială. 

- Mă tem că asta n-o să mă impresioneze, rosti Marler 
tărăgănat. 

- Paula, se răsti Tweed, enervat de întreruperea ei de mai 
devreme, tu ai să vii cu mine miine-dimineaţă cînd am să mă duc 
să-l interoghez pe Aubrey Greystoke, directorul financiar de la 
Gantia, adăugă el pentru toată lumea. Şi încă o descoperire pe 
care să n-o dezvăluiţi nimănui. Sînt sigur că femeia găsită în 
puţul de mină din Dartmoor este Lee, soţia dispărută a lui 
Greystoke. 

- Aş vrea să am şi eu propria ţintă... începu Paula. 

- Şi încă ceva care să vă ajute pe voi toţi, continuă Tweed, 
ignorînd cea de-a doua încercare a Paulei de a interveni. După 
cum am spus mai devreme, aveţi cu toţii cîte o copie xerox a 
raportului meu detaliat pentru Buchanan. Dar uimitorul profesor 
Saafeld mi-a furnizat o descriere a vîrstei, a înălţimii şi a greutăţii 
probabile a scheletelor pe care le-a examinat. Monica vă va da 
cîte o copie şi după acel raport înainte de a pleca. 

Newman deschise gura să întrebe: „Cînd?", dar Tweed 
ghici întrebarea. Trecu într-un vîrtej în spatele biroului, rămînînd 
în picioare. 

- Mai sînteţi încă aici? Hai, la treabă! Aveţi ceva urgent de 

101 


făcut! 

După ce se termină foiala oamenilor care plecau, fiecare 
luînd de la Monica cîte o copie după raportul lui Saafeld, Paula se 
hotărî să spună ceea ce gîndea. Intreaga postură şi dispoziţia lui 
Tweed se schimbaseră. Mişcările iuți, tensiunea, severitatea 
expresiei dispărură în timp ce se relaxa în scaunul din spatele 
biroului. 

- Am voie să vorbesc? îl întrebă Paula tăios. 

- Nu fi prostuţă. Vino să vorbim. Intotdeauna mă linişteşte 
compania ta. 

Paula ridică scaunul cu spătar din spatele biroului lui 
Tweed, îl aduse în faţă, îl întoarse şi se aşeză cu faţa spre el. 

- Să presupun că ţintele alese pentru interogare îi includ 
pe toţi suspecţii? 

- Nu neapărat. Eu caut informaţii. Şi repede. 

- Nu sînt sigură că ai ales de fiecare dată omul potrivit 
care să meargă şi să discute cu aceste persoane. Harry e potrivit 
pentru Anne Barton? 

- E perfect. In primul rînd, ea e aparent rezervată. De 
asemenea, am bănuit că nu prea are mulţi bani. Dacă-i adevărat, 
atunci şi Harry vine dintr-un mediu sărac, plus faptul că a întîlnit- 
o deja. Cred că s-ar putea să se deschidă în faţa lui. 

- Ştii ce, zise ea pe un ton plin de regret, cred că mai bine 
m-aş înscrie la nişte cursuri de psihologie. 

- Eşti cea mai perspicace femeie pe care am întîlnit-o. Aşa 
că uită de cursuri, decît dacă nu vrei să le ţii tu. 

- O să tac cînd o ne întîlnim miine cu Greystoke. 

- Nu şi dacă doreşti să-i pui o întrebare, să-l provoci. Are o 
slăbiciune pentru femeile atrăgătoare. De cînd soţia lui, Lee, a 
dispărut - din nou, acum trei sau patru luni - are mînă liberă. 

- Ar putea fi un mobil. 

- Pentru uciderea lui Lee, dar cum rămîne cu toţi ceilalţi? 

-A fost o mişcare deşteaptă să-l trimiţi pe Marler să-l 
prăjească pe Gallagher. Animalul ăla o să aibă surpriza vieţii lui 
dacă încearcă să-l ducă pe Marler. Şi Newman a fost o alegere 
bună pentru Larry, din ceea ce am văzut la el. Dacă stau şi mă 
gîndesc bine, cred că ai făcut alegerile potrivite. Imi pare rău 
dacă am fost agresivă. 

- Să nu-ți pierzi niciodată agresivitatea. 

O oră mai tîrziu, sună telefonul. Era Nield. 

- Cum te-ai descurcat? întrebă Tweed. Te-ai mişcat 
repede. 

102 


- Asta pentru că nu m-am descurcat. Lucinda n-a vrut să 
mă lase să intru în apartamentul ei. Zicea că, dacă ai nevoie de 
mai multe informaţii, poţi să vii foarte bine şi singur. N-am putut 
să-i schimb hotărîrea. 

- Nu-ţi face griji! Unde ţi-ai parcat maşina? 

- In garajul subteran de sub locuinţa Lucindei. E lăsat 
deschis în timpul zilei. Sînt acolo acum. 

- Îţi cunoaşte maşina? Ai vreun mod în care să te deghizezi 
în cazul în care coboară dacă rămii acolo? 

- Am o pălărie de fetru caraghioasă, o pereche de ochelari 
cu lentile fără dioptrii şi o eşarfă galbenă. De ce? 

- Vin acolo să mă întîlnesc eu cu ea. Dacă pleacă, vreau s- 
o urmăreşti. Ştii numărul Paulei? Bine. Stai acolo dacă nu iese. 
Asta-i tot. 

Se întoarse spre Paula, care îi întindea telefonul. 

- Mă duc pînă la Lucinda, zise el. 

- E timpul să-ţi iei şi tu un telefon, îi aruncă ea. 

- Mersi. Ne vedem mai tîrziu. Tu şi Monica rămîneţi aici să 
păziţi fortăreaţa. 

Cînd Tweed cobori în garajul subteran, majoritatea 
spaţiilor de parcare erau goale. Oare nu mai trăia nimeni 
altcineva acolo? Probabil că majoritatea oamenilor erau plecaţi la 
muncă. Găsi Ford-ul albastru al lui Pete şi verifică numărul de 
înmatriculare pentru a fi sigur. Nici urmă de Pete. Ce se 
întîmplase? 

Parcă, ieşi din maşină şi se apropie cu prudenţă de Ford. 
Pete lăsase pe spate scaunul şoferului. Se întinsese pe el şi nu se 
mai vedea. Pălăria de fetru era într-adevăr caraghioasă, dar, în 
combinaţie cu ochelarii şi cu eşarfa, Pete era greu de recunoscut 
chiar şi de către Tweed. Se ridică în capul oaselor şi cobori 
geamul. 

- Nu a coborit, aşa că trebuie să mai fie încă acolo. 
Singură, îmi închipui. 

- Rămii pe poziţie. Mă duc sus. 

Urcă în liftul deschis, apăsă pe butonul pentru etajul trei, 
unde se oprise atunci cînd îl lăsase ea după cina de la Santorini. 
Nu, acolo unde o lăsase el pe ea. 

Holul de la etajul trei în care intră era mobilat somptuos. 
Mochetă, oglinzi pe pereţi, o măsuţă stil Regency lipită de 
peretele de lîngă uşă. Se văzu în oglindă şi îşi întoarse privirea. 
Niciodată nu-i plăcuse să se vadă în oglindă. Apăsă pe sonerie şi 
uşa masivă se deschise imediat, atît de repede încît tresări. 

103 


Lucinda stătea în cadrul uşii, făcîndu-i semn să intre. 

Se gîndi imediat că făcuse o greşeală venind. Lucinda 
purta un pulover alb şi pantaloni albi, o curea aurie în jurul taliei 
subţiri şi o pereche de papuci aurii în picioare. Inchise uşa după 
ce intră el şi o încuie. 

- Să-ţi iau haina, spuse ea cu vocea ei caldă, pe care 
Tweed o considera atît de atrăgătoare. Şi nu mai trimite pe 
altcineva de acum încolo. Vino tu, indiferent ce ai dori, continuă 
ea cu un zîmbet galeş. Ce-ai zice de un coniac? 

- Un pahar de Chardonnay ar fi bun. 

- Vine imediat. la loc pe scaunul de lîngă canapea. 

Scaun? Văzu că ea pregătise mobila pentru vizita lui. 
Tăblia scaunului era foarte lungă, iar spătarul era înclinat. Fusese 
amplasat foarte aproape de o canapea imensă. Aducea mai mult 
a pat. Ea aduse băuturile în timp ce el încerca să se aşeze pe 
scaun şi să rămînă cu picioarele pe podea. Era imposibil. Punînd 
băuturile pe o masă de alături, ea se lăsă să alunece pe canapea, 
cu spatele lîngă al lui, sprijinită de o pernă uriaşă. El îi dădu 
coniacul. Ciocniră paharele. 

- Pentru noi, zise ea cu un zîmbet fermecător. Ar trebui să 
facem asta mai des. 

- Lucinda, începu el ferm, am venit să-ţi pun cîteva 
întrebări în legătură cu ancheta pe care o desfăşor. 

- E timpul să te relaxezi. l-ar prinde bine creierului tău 
prolific. 

- O ştiai pe Lee Greystoke destul de bine, bănuiesc. Poţi s- 
o descrii? lnălţime, greutate, chestii de genul ăsta. Culoarea 
părului. 

N - Nu-mi place cum sună asta. Dar mă conformez. 
Inălţimea: un metru şaizeci şi cinci, aş zice. Greutatea: vreo 
cincizeci de kilograme. Părul, de un şaten minunat. 

Tweed aproape îşi goli paharul cu Chardonnay. Descrierea 
pe care i-o furnizase se potrivea cu ce sugerase Saafeld pentru 
scheletul femeii găsite în puţul de mină din Dartmoor. Ea îşi dădu 
de pe faţă o buclă blondă şi-i puse o mînă pe genunchi. 

- De ce? întrebă ea. 

- E un exerciţiu pe care-l facem în legătură cu orice 
persoană implicată în vreun fel în cazul ăsta. Pentru evidenţele 
noastre. 

- Sper că Lee e bine, zise ea încet. 

- Aubrey e cel care ar trebui să ştie asta. Cînd l-a părăsit? 

- Credeam că ţi-am spus. Acum trei sau patru luni. E o 


104 


presupunere. Poate că a plecat în State. Avea o prietenă în 
Richmond, Virginia. 

- Ce legătură avea ea cu Gantia? insistă el. 

- Eşti foarte insistent. Ştii asta? îl mîngiie pe obraz cu 
arătătorul. Eşti perfect ras. Pentru mine? Legătura lui Lee cu 
Gantia? Era apropiată de Drago. Din nu ştiu ce motiv, el o plăcea 
şi avea o încredere oarbă în ea. 

- În ce fel? întrebă Tweed. 

- In afară de directorii principali - adică eu, Michael, Larry 
şi neiubitul ei soţ, Aubrey - Lee era singura persoană care mai 
avea o cheie de la fabrică. Sosea în toiul nopţii, îi spunea 
gardianului să rămînă la post, apoi verifica birourile conducerii 
pentru a se asigura că erau încuiate. 

- Nu cred că venea la ora aia numai să facă asta. 

- Ştiu. Stătea un timp. Poate că răscolea prin biroul soţului 
ei - căutînd dovezi ale numeroaselor lui infidelităţi. Aşa presupun. 

- Dar cum era ea? Personalitatea ei? 

- Veselă. Foarte inteligentă. Poate puţin cam băgăreaţă, 
dar îmi plăcea. Era plină de viaţă. 

„Nu şi acum, dacă am dreptate", îşi spuse Tweed, grav. 
Expresia de pe chip trebuie să i se fi schimbat pentru scurt timp. 
Lucinda îşi puse mîna pe mîneca lui. Tweed aşteptă. 

- Arăţi îngrijorat. Eşti aici ca să te simţi bine. Sînt sigură că 
nu prea te distrezi. 

- Nu m-am gîndit niciodată cu adevărat la asta. Sări de pe 
scaun şi se uită la ceas. Scuză-mă, dar trebuie să plec. 

Acum, chipul ei nu mai avea o expresie plăcută. Tweed 
dorea să iasă din încăpere. Dorea să rămînă. Dar nu avea 
intenţia să se implice afectiv într-o relaţie cu cineva - oricît de 
atrăgătoare ar fi fost această persoană - care se afla pe lista sa 
de suspecți. Se îndreptă grăbit spre uşă, îşi înşfăcă paltonul, se 
îmbrăcă rapid, deschise uşa şi păşi pe hol, închizînd-o în urma 
lui. 

Apăsase pe buton şi păru să dureze o veşnicie pînă cînd 
sosi liftul. O parte din el se aştepta să audă uşa de la 
apartamentul din spatele lui deschizindu-se. Lucinda era o 
femeie hotărită. Uşile liftului se deschiseră, iar el păşi înăuntru, 
apăsînd cu degetul pe buton. Cu o senzaţie de uşurare, simţi 
liftul cum coboară. 

Uşile se deschiseră şi intră în garajul subteran. Pete stătea 
în maşina parcată, cu ochii ţintă la lift. Făcu semn cu mîna. 

- Ai obţinut ce-ai vrut? îl întrebă acesta. 


105 


Tweed dădu din cap că da şi îi spuse lui Pete că se 
întoarce la Park Crescent. Pete îl urmă. Tweed conducea pe Park 
Lane cînd un imens Volvo maroniu cu geamuri fumurii îi tăie 
calea, întoarse volanul pentru a-l evita, dar descoperi că se 
îndrepta spre un trotuar înţesat de pietoni. 

Groază absolută. O femeie împingînd un cărucior cu un 
copil înăuntru. Trei adolescente ţintuite locului. Un cuplu de 
vîrslnici, holbîndu-se la el îngroziţi. Tweed avu o viziune cu 
cadavre întinse pe trotuar. Sînge peste tot. Invirti disperat 
volanul spre dreapta, semnalizind. Avea să se izbească în Volvo. 
Aşa spera. Drumul din faţă era liber. Nici urmă de Volvo. Sunete 
de claxoane în spatele lui. Continuă să meargă încet pe Park 
Lane, uitîndu-se după Volvo. Dispăruse, pierdut în vreun alt 
ambuteiaj. Respiră adînc şi se uită în oglinda retrovizoare. 

Automobilul lui Pete Nield era în spatele lui. Se întoarse în 
Park Crescent, 

- Asta a fost cu intenţie, mormăi Nield în timp ce se 
îndreptau spre intrarea în clădirea SIS. Inchipuie-ţi procesul, 
titlurile ziarelor. Cariera ta ar fi fost distrusă. Cineva nu prea te 
place. 

- Cineva nu vrea să-i stau în cale, medita Tweed calm. Am 
declanşat cele mai rele temeri ale cuiva. Prin ceea ce am spus 
sau am văzut. Nenorocirea e că nu ştiu ce a declanşat asta. 

- Trebuie s-o sun pe Lucinda, continuă Tweed în timp ce 
intra în birou. 

- Şi doar ai stat cu ea o veşnicie! exclamă Paula. 

- Am uitat s-o întreb ceva esenţial, îi spuse în timp ce 
ridica receptorul. 

- Bună, Lucinda, Tweed la telefon. 

- Nu poţi să stai departe de mine? 

- Am uitat să te întreb unde locuieşte Lee Greystoke. Abia 
se abţinuse să nu zică „locuia". 

- Are o casă la ţară. Ai un pix şi o foaie de hîrtie? lată 
adresa: Ivy Cottage, Boxton, Heel Lane. O iei pe şoseaua 355 de 
la Beaconsfield spre Amersham. Cam la jumătatea drumului la 
dreapta se desprinde Heel Lane. Casa este retrasă, foarte 
izolată. Aşa-i plăcea lui Lee. Ivy Cottage e pe dreapta. 

- Mulţumesc. Apropo, ce mai face Michael? 

- După spusele lui Larry, e la fel. La opt dimineaţa, după 
micul dejun, merge pe drumeag pînă în sat, se întoarce, intră din 
nou în casă, apoi se duce direct în dormitorul lui. Citeşte o 
grămadă. 

106 


- Ce fel de cărţi? 

- Habar n-am. Nu am mai fost pe la Abbey Grange în 
ultima vreme. Intreaga poveste e ciudată. N-o înţeleg deloc. 

- Amnezia e ciudată. Trebuie să închid acum. 

Telefonul sună în clipa în care încheie convorbirea. Monica 
spuse că era Newman pe fir. 

- Cum te-ai descurcat, Bob? 

- Nu m-am descurcat. Prima dată am fost refuzat. Larry 
are o asistentă nemiloasă. Atrăgătoare dar, după ce l-a contactat 
pe Larry, s-a întors şi mi-a spus că nu e disponibil sub nici o 
formă. Cînd am insistat, mi-a trîntit uşa în nas. 

- Bine. Care-i adresa lui Larry? 

- Marlow Street, numărul cinci. Dincolo de Pal Mall. Pe 
partea cu St James Square. 

Tweed repetă adresa şi îi spuse lui Newman să se întoarcă. 

Cînd se ridică în grabă, Paula îi şi aducea paltonul, ajutînd- 
ul să se îmbrace, apoi luîndu-şi-l pe-al ei. Tweed se uită la ea. 

- Marlow Street, numărul cinci, zise ea. Adresa lui Larry? 
Atunci vin cu tine. li plac femeile. 

- De unde ştii? o întrebă el în timp ce coborau în fugă 
scările. 

- Am văzut cum se uita la mine la Abbey Grange. Nu e 
genul libidinos, dar m-a observat. 

In timp ce se îndreptau către destinaţie, se întuneca din 
nou. 

Nu din cauza orei înaintate, ci a norilor grei care coborau 
ameninţători asupra Londrei. Tweed găsi un loc, parcă, apoi 
merseră în grabă spre Marlow Street. Sediul personal al lui Larry 
avea o uşă neagră masivă, cu o cameră video deasupra. Tweed 
apăsă cu degetul mare pe sonerie şi îl ţinu acolo. 

O fată subţire cu o expresie agresivă, îmbrăcată elegant 
într-un deux-picees negru, deschise uşa şi rămase cu braţele 
încrucişate, uitindu-se la ei furioasă. 

- Chiar trebuie să ţineţi apăsat pe sonerie? O dată e... 

- Am venit să-l văd pe domnul Larry Voles. Tweed îi vîrî 
legitimaţia sub nas. Avem o întîlnire urgentă. 

- Nu prea cred. 

- Nu ştii să citeşti? mormăi el. [i-ai lăsat ochelarii pe 
birou? Cînd vin eu înseamnă că am o întîlnire. Hai, mişcă-te - du- 
te şi spune-i. II cunosc, pentru Dumnezeu! 

- Asta nu înseamnă că... 

- Hai, nu-mi mai pierde timpul, c-o să te arestez pentru 

107 


obstrucţionarea serviciilor secrete. Vom aştepta înăuntru. 

- Nu puteţi... 

- Scuză-mă. Uşor, dar ferm, se strecură pe lingă ea, urmat 
de Paula. Inchise uşa şi se uită la ceas făţiş. Am spus să-l anunţi 
că am venit. Nu am toată ziua la dispoziţie! 

Fata deschise gura să zică ceva, apoi o închise fără a rosti 
un cuvint. De-acum era îngrijorată, aproape intimidată, şi se 
grăbea. 

- Nu trebuie să sperii fata aşa tare, spuse Paula calm. 

- Nu am chef să mi se pună beţe-n roate. Simt că timpul 
nu e de partea noastră. 

Fata bătu la o uşă şi dispăru înăuntru. Larry ieşi, zimbindu- 
le. Purta un costum albastru elegant cu dungi albe. 

- Intraţi, îi invită el. Şi îmi pare bine să te revăd, Paula. 

li întinse mîna şi o apucă pe a ei, dar nu trase de timp aşa 
cum fac unii bărbaţi. Biroul spaţios era bine mobilat fără a etala 
bogăţie. Larry trase trei scaune de piele în faţa biroului său din 
lemn de cedru şi le făcu semn să i se alăture. Le oferi băuturi. 
Amîndoi refuzară. Tweed îşi păstră de asemenea paltonul cînd 
Larry se oferi să i-l ia. Paula îl studia în timp ce se aşeza în cercul 
de scaune, cu faţa la amindoi. 

Ochii săi albaştri o priviră pentru scurt timp, exprimînd 
interes, dar fără să o stingherească. Maniera lui sugera un 
director general care se purta politicos cu angajaţii săi, dar nu 
ezita să-şi arate şi latura mai dură cînd avea de-a face cu 
ineficienţa. 

- Cum pot să te ajut, domnule Tweed? întrebă el zîmbind. 

- Cred că v-aţi purtat cu asistentul meu de bază, Robert 
Newman, destul de neprietenos. De unde şi venirea mea aici în 
persoană. 

- Asta a fost greşeala mea, nu a lui Cherry, asistenta mea. 
Cînd am auzit că se află aici, m-am gîndit imediat: un ziarist, 
presa. Newman este celebru ca reporter. Cînd a plecat, m-am 
gîndit: „O, Doamne, era cineva din echipa lui Tweed". Transmite-i 
scuzele mele. Zîmbi din nou. Paula observă că zimbea mult. 
Acum, cu ce pot să vă ajut? 

- Sînt un pic încurcat în legătură cu relaţiile din familia 
Voles. 

„Ba nu eşti. E un şiretlic", îşi spuse Paula. 

- Ei bine, Michael este fratele meu mai mic, după cum ştiţi. 
Nu sînt decît vreo doi ani între noi. Se află în aceeaşi stare 
îngrijorătoare. Mă reped acolo de cîte ori pot, să văd cum îi mai 


108 


merge. Nici un cuvînt pînă acum. Mi se pare îngrijorător. Dacă nu 
pot să ajung la Dartmoor, o sun pe doamna Brogan. Nu că ar fi 
ea de prea mare ajutor, după cum vă puteţi închipui, pentru că 
aţi văzut-o. Zîmbi din nou. Lucinda e sora mea. 

- Şi ştii unde se află Drago acum? 

- Habar n-am. Ar putea fi în America, Franţa, Suedia. 
Oriunde. Trimit rapoarte codate la o adresă poştală din New 
Orleans. Asta nu înseamnă că-i acolo. Doar că a fost acolo. Apoi 
apare pe neaşteptate fără nici un avertisment. E o figură! 

- Ce înseamnă asta? 

Larry rise. Gesticula cu ambele miini într-o mişcare 
circulară. 

- E tot ce am dori cu toţii să fim. Nu pot să descriu un 
asemenea personaj fabulos. Va trebui să-l întîlneşti ca să înţelegi 
asta dacă o să se întîmple vreodată. 

- O întrebare personală, domnule Voles... 

- Larry, te rog. 

- lată deci. O întrebare personală. Eşti căsătorit? 

- Am o soţie minunată. Aia a fost ziua mea norocoasă cînd 
am întîlnit-o pe Evelyn cu zece ani în urmă. Face parte din 
familie, dar nu se amestecă prea mult cu ceilalţi. Avem şi un 
apartament la ultimul etaj al clădirii în care locuieşte şi Lucinda. 
Cu un etaj deasupra ei. 

- Chiar? Deci poate că Evelyn e prietenă cu Lucinda? Cum 
locuiesc aşa de aproape una de alta... 

- Cred că ai putea spune şi aşa. Larry îşi frecă bărbia cu 
mîna ca şi cum încerca să se hotărască cît de mult poate să mai 
dezvăluie. In rarele ocazii în care se întîlnesc, sînt ultrapoliticoase 
una cu cealaltă. 

- Ceea ce înseamnă, sugeră Paula calm, că se tolerează 
una pe cealaltă cînd se întîlnesc, dar că nu sînt pe aceeaşi 
lungime de undă. 

Larry se aplecă spre ea şi atinse uşor mîna Paulei sprijinită 
de braţul scaunului, dar îşi retrase mîna rapid. 

- Doar o femeie poate detecta relaţiile dintre femei. Nu aş 
fi putut să mă exprim mai bine. Lucruri din astea se întîmplă în 
cele mai bune - ca şi în cele mai rele - familii. Lucinda este o 
femeie foarte independentă. Se duce la sală regulat. Printre alte 
plăceri, face box cu instructorul. Odată l-a făcut knockout. O 
femeie aprigă şi eficientă, Lucinda noastră. 

- Aprigă? 

- E o tigroaică. Nu mi-ar plăcea să mă pun cu ea - fizic, 

109 


vreau să spun. 

- Larry, spuse Tweed, ridicîndu-se, îţi mulţumesc pentru 
timpul pe care ni l-ai acordat. Ne-ai fost de un mai mare ajutor 
decit îţi dai seama probabil. 

In timp ce se tîrau prin West End spre City, Paula îşi încuie 
geanta de umăr cu dispozitivul special inventat de experţii de la 
subsolul clădirii din Park Crescent. Tweed îi spusese că ultima 
întîlnire stabilită pentru acea zi era cu Greystoke, directorul 
financiar de la Gantia. Luă mobilul Paulei pentru a verifica dacă 
Aubrey se mai afla în clădirea cunoscută şi sub numele de Turn. 

Ea bănuia că securitatea avea să fie strictă. 

Tweed se tot uita în oglinda retrovizoare pentru a vedea 
dacă nu erau urmăriţi. Paula îl întrebă de ce era îngrijorat. 

- Doar ca măsură de precauţie. 

Nu îi spusese de incidentul cu Volvo-ul maroniu din Park 
Lane. Nu voia să-şi amintească de un incident care îl îngrozise. 
Traficul era un blocaj compact uneori. Nu se tiîrau; stăteau pe loc. 
Intr-o asemenea situaţie, un Jaguar se opri în spatele lor. Şoferul 
sări afară din maşină. Marler. Alergă la geamul deschis al lui 
Tweed şi vorbi cu glas scăzut: 

- Moment de criză. Marin vrea să mergem la Marsilia 
mîine. Mergem cu Eurostar-ul, apoi luăm TGV-ul!!. Am nevoie 
de cîteva ore la Paris numai eu singur. Pentru arme. După- 
amiaza tîrziu, vom fi la Waterloo. 

Apoi plecă. 

- Marsilia, venim, zise Paula cu entuziasm. 

- Ai putea să-ţi revizuieşti atitudinea, spuse Tweed, 
Marsilia este cel mai periculos oraş din Europa. 


16 


În cele din urmă ajunseră la Turn. Paula se uita afară, 
apăsîndu-şi faţa de geam. Turnul era foarte înalt, în formă de 
torpilă, cu un con în vîrf. În timp ce Tweed parca maşina la baza 
scării rulante care ducea la intrarea monstrului, îşi făcu apariţia 
un gardian. 

- Nu puteţi parca aici. 

-Nu ştii să citeşti, omule? îi zise Tweed, arătîndu-i 


1 Train á grande vitesse - tren de mare viteză (n.tr.) 
110 


legitimaţia. 

- Bine, cred că aveţi autoritatea, domnule. 

- Ştiu prea bine că am. 

Tweed ura maniera pompoasă adoptată de unii oficiali 
modeşti, în capul scărilor, reuşiră cu ajutorul legitimaţiei să 
treacă de un gardian înarmat cu o puşcă automată. lnăuntru, o 
fată cu înfăţişare severă se uită fără amabilitate la Paula din 
spatele unui ghişeu. 

- Nu puteţi lua geanta asta cu dumneavoastră în clădire. 

- Şi de ce nu mi-o ţineţi dumneavoastră? spuse Paula, 
punîndu-şi geanta pe tejghea. 

- E încuiată, se răsti fata în uniformă. Trebuie să văd ce-i 
înăuntru. Ar putea fi o bombă. 

- V-am arătat anume legitimaţia ca s-o puteţi citi. Citiţi ce 
scrie pe ea şi spuneţi-ne unde îl găsim pe Aubrey Greystoke. 

- Puteaţi să mi-o arătaţi mai devreme, se plînse fata după 
ce se uită cu atenţie la legitimaţie. 

- Am ţinut-o ridicată ca s-o vedeţi de cînd am intrat în 
această monstruozitate arhitectonică. Vreau să-mi încuiaţi 
geanta în unul dintre dulapurile acelea din oţel din spatele 
dumneavoastră. Vreau şi o chitanţă. 

- Domnul Greystoke se află în camera 750. Etajul şapte. 
Luaţi al doilea lift de acolo. Bine aţi venit în Turn. A obţinut un 
premiu pentru arhitectură. 

Aşteptară liftul numai cinci minute în mult lăudatul turn al 
secolului XXI. Camera 750 se afla vizavi de uşile liftului cînd 
acesta ajunse la etajul şapte. Nerăbdător, Tweed apăsă pe 
sonerie. Uşa se deschise şi o fată îmbrăcată elegant cu zîmbet 
plăcut rămase în cadrul acesteia. 

- Cu ce vă pot ajuta? în agenda mea de programări nu sînt 
înregistraţi vizitatori. Alt zîmbet. Poate sistemul meu se 
defectează. p 

- Mă numesc Tweed. li arătă legitimaţia. Nu e nimic în 
neregulă cu sistemul dumneavoastră, dar trebuie să vorbesc de 
urgenţă cu domnul Greystoke. Ne-am mai întîlnit. 

- O, Doamne, spuse ea, holbîndu-se la legitimaţie. Domnul 
Greystoke a ieşit din clădire acum zece minute pentru o masă de 
afaceri. Am să-i spun că aţi trecut pe aici. 

- Nu vă deranjaţi, replică Tweed, zimbind. Am să-l sun cînd 
am să pot. Poate că nu foarte curînd. 

Pe cînd se întorceau, tîrîndu-se prin traficul blocat, Paula 
întrebă, în timp ce stăteau, fără a se îndrepta nicăieri. 


111 


- Ce crezi despre Larry? 

-In afară de Greystoke, cred că am acum imaginea 
întregii familii Voles. 

- Şi asta-i important? 

- Sînt convins că, în cele din urmă, vom găsi rezolvarea 
acestor crime de lîngă Abbey Grange. De aceea fiecare frântură 
de informaţie pe care pot s-o obţin despre ei - şi relaţiile dintre ei 
- poate fi cheia masacrului. 

- Ei bine, mai avem şi întîlnirea cu Drago Volkanian. Cred 
că va fi interesantă. 

- Numai că, din cîte se spune, este un maestru în arta de a 
dezvălui numai ceea ce doreşte el. Intrebarea vitală pe care am 
să i-o pun este unde se află fabrica de armament. 

- Crezi că asta-i cu adevărat important? 

- Este probabil adevărata cheie a tuturor evenimentelor. 
Mai bine ne-am petrece restul zilei pregătindu-ne pentru 
călătoria la Marsilia. 

- Abia aştept. 

- Cînd o să ajungem acolo, s-ar putea să-ţi doreşti să te fi 
gîndit mai bine înainte. 


Marler îi aştepta cînd se întoarseră la Park Crescent. Ca de 
altfel toată lumea. Marler îşi aprinse o ţigară. 

-Am instruit echipa cu privire la ceea ce avem de 
înfruntat. Şi trebuie să mergem cu toţii. Vom avea nevoie de 
fiecare om, după spusele lui Marin. 

- Ce ţi-a spus? îl întrebă Tweed calm. 

- O iau de la început, zise Marler liniştit. Cargobotul pe 
care vrem să-l inspectăm - care vine din Angora - soseşte în Ile 
des Oiseaux peste două zile. 

- Nu putem lua avionul? întrebă Paula. 

- Hei, te rog frumos! sări Marler. Nu luăm avionul, 
deoarece serviciile secrete franceze fotografiază toate sosirile 
atit pe aeroportul Charles de Gaulle, cît şi pe cel din Orly. Omul 
de la vîrf sigur l-ar zări pe Tweed cînd s-ar uita la poze. Aşa că 
vom lua Eurostar-ul. Am nevoie de două ore la Paris pentru a 
cumpăra arme - pentru toată lumea. Apoi ne îmbarcăm în TGV 
pentru Marsilia. Am rezervat camere pentru noi la un hotel cu 
vedere către Vieux Port. 

- Am stat acolo o dată, interveni Tweed. Era unul bun de-a 
lungul promenadei. 


112 


- Marin mi-a spus de locul din Vieux Port, spuse Marler 
ferm. Acolo o să închirieze o barcă să ne ducă pe insulă. O barcă 
cu motor puternic care să se mişte repede. 

- Sună minunat, zise Tweed, care ura marea. 

- Marin zice că s-ar putea ca insula să fie liniştită, dar se 
îndoieşte. Trebuie să identificăm cargobotul pe care îl folosesc ei, 
apoi să ne întoarcem în Vieux Port şi de acolo la gară. Prindem 
TGV-ul înapoi pînă la Paris, apoi Eurostar-ul către casă. Făcu o 
pauză. Marin sublinia faptul că pe insulă am putea da peste cei 
mai răi criminali din lume. Algerieni şi marocani. Dacă se 
întîmplă ceva, nu luăm prizonieri. Ei n-o vor face. 

- Exact ce-mi place, spuse Harry. 

Tweed se întoarse spre Newman. 

- Bob, ai să stai aici, să ai grijă de birou. Am nevoie de 
cineva cu tărie de caracter şi autoritate. S-ar putea ca Gallagher 
să vină iar peste noi. Tu te-ai mai descurcat cu el. Văzu expresia 
lui Newman. Bob, ceea ce ţi-am spus e un ordin. 

- Spuneau că Gallagher e plecat cînd am trecut, spuse 
Marler. Se uită la Paula. Inainte să poată deschide gura, ea sări, îl 
apucă de git cu amîndouă mîinile şi îşi apropie faţa de a lui. 

- Indiferent ce aveai de gînd să spui, mai bine taci. Decît 
dacă nu vrei să te strîng de git. Merg la Marsilia. 


17 


întrevederea din după-amiaza aceea cu Drago Volkanian 
fu una dintre cele mai neobişnuite de care avusese vreodată 
parte Tweed. impreună cu Paula, ajunse în Jermyn Street, 
numărul 490 şi sună la ciudata sonerie pătrată. 

- Am dorit să-l cunosc pe Volkanian de cînd am aflat că 
există, îi spuse el Paulei pe cînd aşteptau. Prezenţa lui invizibilă 
pluteşte asupra acestui caz ca un nor uriaş. 

Uşa se deschise şi Paula rămase cu privirea aţintită asupra 
unuia dintre cei mai impozanţi bărbaţi pe care îi întâlnise pînă 
atunci. Avea peste un metru optzeci, umeri foarte largi, un cap 
imens, aristocratic şi părul alb. Faţa lui avea trăsături dominante, 
nasul era lung şi ascuţit, iar ochii verzi aruncau priviri grăbite. 
Proaspăt ras, avea o gură largă, iar maxilarul exprima putere şi 
voinţă. 


113 


- Bine aţi venit amîndoi! Vă rog, intraţi. Sînteţi atît de 
punctuali! Eu, domnule, apreciez punctualitatea. Volkanian 
întinse o mînă neobişnuit de mare. Domnişoară Grey, sînteţi atît 
de drăguță că aţi venit! Domnule Tweed, sînteţi o persoană pe 
care mi-am dorit foarte mult să o cunosc. Strîngerea miinii sale 
era puternică. O să mergem în biroul meu. Inchise uşa, apăsînd 
două comutatoare de pe perete. 

In timp ce intrau în biroul lui trecînd prin holul cu carpete 
orientale atârnate pe pereţi, simțeau că păşeau într-o altă lume. 

Biroul spaţios era mobilat cu obiecte vechi englezeşti, 
amplasate cu grijă lîngă pereţi. Era cea mai rafinată colecţie pe 
care Paula o văzuse vreodată. 

- Pot să fac un comentariu cu privire la securitate? întrebă 
Tweed în timp ce o fată drăguță cu trăsături orientale şi un 
zîmbet strălucitor le lua hainele. 

- Sigur că puteţi, domnule, spuse Volkanian cu glasul lui 
profund.  Chicoti. Doar dumneavoastră sînteţi expertul în 
chestiuni de genul ăsta. 

- Dumneavoastră înşivă aţi deschis uşa. Londra este un loc 
periculos în zilele noastre. Ar fi putut fi oricine. 

- Aha! Un alt chicotit. Vă mulţumesc pentru preocuparea 
dumneavoastră pentru siguranţa mea, dar nu v-aţi uitat în sus. 
Există o oglindă deasupra uşii de la intrare cu o deschidere de o 
sută optzeci de grade. Imi permite să văd cine vine - şi dacă 
vreun individ cu intenţii ostile stă la pîndă în vecinătate. Acum, 
ce v-aş putea oferi ca întăritor? Eu voi bea un scotch excelent. 
Sau aţi prefera cafea sau altceva? Sasha, spuse el, făcînd semn 
spre fata cu zîmbet strălucitor, vă va aduce orice doriţi. 

- Cred, spuse Tweed spre surprinderea Paulei, că mi-ar 
prinde bine şi mie un scotch. 

- Şi eu, se hotărî Paula în timp ce gazda lor se întoarse 
spre ea cu mîna deschisă. 

Volkanian îi însoţi pînă la nişte scaune confortabile aşezate 
în cerc, aşteptă pînă cînd se aşezară, apoi îşi instală trupul masiv 
într-un fotoliu imens în care abia încăpea. Cînd sosiră băuturile, 
Volkanian îşi ridică paharul, zimbind. 

- Pentru distrugerea duşmanilor noştri. 

- Beau pentru asta, zise Tweed. 

- Domnişoară Grey, dumneavoastră locuiţi într-un agreabil 
apartament la etajul unu într-o fundătură din Fulham Road, 
remarcă Volkanian. Dar poate ar fi mai sigur să-l trimit la Park 
Crescent? Da, cred că da. 

114 


„Pare să ştie totul despre noi", îşi spuse Paula. 

Paula rezistă tentaţiei de a întreba ce i-ar putea trimite. 
Era curioasă, dar nu ar fi fost politicos să întrebe. Tweed vorbea. 

- Domnule Volkanian... începu el. 

- M-aş simţi onorat dacă amindoi mi-aţi spune Drago. 
Domnişoară Grey, pot să îndrăznesc să vă spun Paula? 

- Vă rog. 

Paula era descumpănită. Nu se mai aflase niciodată în 
prezenţa unui bărbat cu o personalitate atît de puternică. Aura 
lui părea să umple încăperea cu căldură, dar fără nici o urmă de 
agresivitate. Era îmbrăcat cu un costum gri, cu haina descheiată 
peste burta lui generoasă. O cravată cu dungi, de tip militar se 
întindea peste o cămaşă albastră cu guler apretat. Era sigură că 
la un moment dat el avusese o legătură cu armata. Nu era un 
bărbat care să poarte o astfel de cravată decît dacă avea dreptul 
s-o facă. 

- Drago, începu Tweed, mi-ar fi de mare ajutor dacă aş şti 
unde se află fabrica dumitale de armament. 

Drago izbucni într-un rîs răsunător, cutremurîndu-se din tot 
corpul. Îşi scoase o batistă să se şteargă la ochi. Chicoti din nou. 

- Eşti un om pe gustul meu, domnule. Mergi direct la 
jugulară. Asta-i un secret pe care nu ţi-l pot divulga, domnule. 
Numai cinci persoane - în afară de mine - ştiu unde se află. 

- Michael, Larry şi Lucinda, spuse Tweed repede. Şi Aubrey 
Greystoke. Pe a cincea persoană nu o cunosc. Pot doar să 
presupun. 

Drago lăsă să-i scape un alt hohot de ris şi se uită la Paula: 

- Şeful dumitale e un om foarte şiret. Expresia îi deveni 
serioasă. În acest moment, înţeleg că trebuie să-l uităm pe 
Michael. Amnezia lui mă supără. O să-ţi spun un singur lucru 
despre fabrica de armament, Tweed. Mai demult, producea atit 
proiectile, cît şi obuze pentru piese de artilerie, pentru Ministerul 
Apărării. Concepţia era a mea proprie. Am fost inginer odată. Pur 
şi simplu răsuceam o manetă şi maşinile treceau de la producţia 
obuzelor de artilerie la proiectile. Apoi am văzut un film despre 
efectele proiectilelor. Se presupune că sînt extrem de precise. 
Dar nu sînt. In filmul ăsta, un proiectil care trebuia să ţintească o 
bază militară a ratat şi a lovit în schimb o şcoală plină de copii. 
Am interzis imediat producţia de proiectile. Cel puţin, artileria 
ţinteşte armele duşmanului. Măcar aşa pot să trăiesc fără 
mustrări de conştiinţă. Presupun că tot ce vorbim la întâlnirea 
asta atît de plăcută este neoficial. 


115 


- Absolut, spuse Tweed categoric. Şi poţi să ai tot atâta 
încredere în Paula cît şi în mine. 

- Ştiu. Drago rise din nou şi sorbi din whisky. Altfel, nu aş fi 
acceptat să vină şi ea aici. 

- Pari să ştii destul de multe, îndrăzni Paula. 

- Draga mea. se aplecă spre ea. Informaţiile valorează mai 
mult decît aurul. 

- Ceva ce am ţinut minte întotdeauna. 

- Tweed, spuse Drago deodată, cu ochii imobili. Ai deja un 
suspect pentru aceste patru crime îngrozitoare? 

- Patru? 

- Ei, haide, domnule, nu mă subestima! Mă refer la 
răposata Christine Barton, auditor financiar strălucit, la biata Lee 
Greystoke, al cărei schelet l-ai găsit chiar dumneata în puţul de 
mină din Dartmoor; la John Jackson, detectivul angajat de sora lui 
Christine, Anne. A patra victimă este un bărbat al cărui schelet |- 
aţi găsit în Dartmoor - care, din cîteştiu pînă acum, nu a fost încă 
identificat. 

- Dacă găseşti dumneata suspectul, mi-ai putea spune şi 
mie, glumi Tweed, pentru a mai înveseli atmosfera. lar acum 
cred că a cincea persoană care ştia unde se află fabrica de 
armament era Lee Greystoke. 

Un hohot de rîs tunător, Drago cutremurîndu-se iarăşi din 
tot corpul. 

- Bravo, domnule, nu-i de mirare că ai aşa o reputaţie de 
detectiv. Da, a cincea persoană era Lee. Mi-e un dor teribil de ea. 
Prin urmare, cine e suspectul dumitale? 

- Dacă aş avea vreun suspect, ţi l-aş spune. Tweed dădu 
pe git ce-i mai rămăsese din băutură. Cred că am răpit destul din 
timpul dumitale. iți mulţumim pentru timpul pe care ni l-ai 
acordat. 

- Vă rog, mai staţi puţin. Spune-mi părerea dumitale 
despre Larry. 

- Foarte competent, simpatic, excelent în relaţiile cu 
angajaţii. 

- Dar Lucinda? Drago se aplecă din nou spre ei. 

- Extrem de competentă. Exact persoana potrivită pentru 
slujba pe care o are. Dură cu angajaţii, dacă nu-şi fac treaba cum 
trebuie. 

- Michael? 

- N-a rostit niciodată nici un cuvînt. Cum aş putea să spun? 
Am fost martor la crimă. „De ce, se gindea Paula din nou, nu 


116 


spunea nimănui aceste cinci cuvinte cheie? Nu le menţionase 
nimănui după ce le auzise de la Buchanan." Tweed se îndrepta 
spre uşa dinspre hol cînd îl întrebă pe Drago: 

- Mi se pare corect ca acele cinci persoane care ştiu - sau 
ştiau - unde se află fabrica de armament să aibă cheile de la 
fabrică. Inclusiv Lee. 

- Deducţia dumitale inteligentă este corectă. Mai este un 
element care ar putea fi de ajutor. Tuturor le curge sînge armean 
prin vene. Armenii au supravieţuit de-a lungul veacurilor datorită 
vicleniei lor instinctive. Nu poţi să ai întotdeauna încredere că o 
persoană cu sînge de armean spune adevărul. 

- Cu excepţia dumitale, spuse Tweed politicos, cred că 
toată lumea mă minte în legătură cu un lucru sau altul. 

- Aşadar eşti prevăzător. Eşti un om înţelept, prietene. Sînt 
sigur c-o să ne mai întîlnim. Drago îi dădu lui Tweed o carte de 
vizită. Dacă doreşti să iei legătura cu mine, sună la numărul ăsta 
şi spune-ţi numele. Va dura puţin, apoi vei fi transferat pe o altă 
linie. 

Se aflau în hol. Paula observă că Sasha stătea lîngă uşa de 
la intrare. Inchise cu zgomot un capac aflat pe perete. Drago o 
luă pe Paula de braţ. 

- Te-am văzut admirînd carpetele de pe perete. Care ţi-a 
atras atenţia cel mai tare? 

- Asta. Desenul e splendid. Cu adevărat unic. 

Sasha ridică iar capacul cînd ajunseră la uşa închisă de la 
intrare. Pe un ecran se vedea o imagine clară a Jermyn Street, 
probabil cîte cincizeci de metri în fiecare direcţie. Se întoarse 
spre Drago. 

- Am ţinut sub observaţie maşina domnului Tweed. Nu s-a 
apropiat nimeni de ea. Maşina e în siguranţă. _ 

- Foarte drăguţ din partea dumitale, îi spuse Tweed. |ţi 
mulţumesc. 

Drago acţionă cele două comutatoare pentru a debloca 
uşa, o deschise, le strînse mîinile şi închise la loc în timp ce ei 
păşiră în stradă. 


18 


În după-amiaza următoare se aflau în Franţa, la bordul 


117 


TGV-ului care gonea spre sud ca un avion Concorde zburînd la 
sol. În vagonul de clasa întîi nu se aflau decît doi dintre ei: Tweed 
aşezat lîngă Paula. 

Era luna martie şi o zi cu un soare strălucitor. Paula se uita 
pe fereastră la o linie dreaptă de plopi din depărtare, ca o 
cavalcadă de mături uriaşe, zbirlite. Era prea devreme să aibă 
frunze. Bănuia că mergeau pe lîngă o autostradă - zărise din cînd 
în cînd maşini gonind cu viteză ameţitoare. Lîngă ea, Tweed 
stătea nemişcat, neobservînd peisajul. Marler stătea de pază la 
intrarea în vagonul lor. La capătul celălalt, Nield făcea acelaşi 
lucru, dar nevăzut. 

- Pui tu ceva la cale, îi spuse în cele din urmă Paula lui 
Tweed. 

- İntorc pe-o parte şi pe alta tot ce-am văzut, mă gîndesc 
la toți oamenii pe care i-am cunoscut. Ştiu că-mi scapă ceva. 
Am avut un vis ciudat. Dangăte de clopote îmi răsunau în minte. 
Vicarul, reverendul Stenhouse Darkfield, înainta spre mine, ţinînd 
în mînă un cuţit uriaş ascuţit pe o parte şi zimțat pe cealaltă. 
Apoi m-am trezit şi n-am mai putut dormi. Ştii cum e. 

- Visele pot să însemne ceva - pot să-ţi aducă aminte ceva 
ce n-ai observat la momentul respectiv. Crezi că ar putea fi 
suspectul? Mai ştii povestea aia cu sacrificiile? 

- Uită de asta! Crezi că un cult s-ar putea extinde din 
Dartmoor pînă la Champton Place? 

- Acolo stă Anne Barton. Te gindeşti la Christine, sora ei. 

- A, da, desigur. Sînt obosit fără doar şi poate. Crezi că un 
cult s-ar extinde pînă la Wensford, unde a fost făcut fişii Jackson, 
detectivul? Puțin probabil. 

- Încă nu am identificat scheletul pe care l-am descoperit 
în mlaştină - ăla acoperit cu zăpadă. Cred că-i important. 

- De acord, spuse Tweed. Ar putea fi cheia pe care o 
căutăm. Nu mă întreba cum o să-l identificăm. Dar asta-i o 
prioritate cînd ne întoarcem. Şi lui Keith Kent îi ia o grămadă de 
timp să verifice foile alea cu cifre pe care le ascunsese Christine 
sub sertar. g 

Modul în care a codat datele trebuie să fie complex. Ințeles 
numai de cine a angajat-o. 

- Ai vreo idee cine ar putea fi ăla? 

- Nici una. 

Expresul gonea acum atît de rapid încît imaginea de la 
fereastră se estompă. Se înclină spre dreapta în timp ce lua o 
curbă lungă. 

118 


- Chestia asta o să iasă pînă la urmă de pe şine, mormăi 
Tweed. 

- Nu mai vorbi prostii din astea. Mă nelinişteşti. Ai luat o 
masă pe cinste în vagonul-restaurant. Încearcă să dormi puţin. 

Abia vorbise, cînd îşi făcu apariţia un controlor în uniformă. 
Avea o geantă mare de piele aruncată pe umăr. Virîndu-şi mîna 
în geantă, mormăi: 

- Billets... 

Işi scoase mîna din geantă ţinînd un cuţit uriaş. Ţinti spre 
pieptul lui Tweed. Un pat de pistol lovi cu forţă în craniul 
individului. Pistolul era al lui Marler, care apăruse pe nesimţite. 
Falsul controlor începu să se clatine. Nield îşi făcu apariţia de la 
celălalt capăt al vagonului. Marler făcu semn cu capul spre Nield 
să se grăbească. Cu amîndouă mîinile apucase de subsuori trupul 
care se prăbuşea. 

Cu o mănuşă din latex, Nield luă cuțitul de jos. Marler 
trăgea corpul individului înapoi spre intrarea din spate. Nield îşi 
puse cuțitul la centură şi se aplecă să-i ridice picioarele. 
Dispărură în grabă. 

Paula era şocată. Cu mîna dreaptă, îşi apucase Browningul 
de calibru 32 din geantă. li dădu drumul, cu mîna tremurînd. 
Incercă să-şi revină. Simţea că trebuia să prevadă ce avea să se 
întîmple, trebuia să-l fi apărat pe Tweed. 

- Chiar am dat-o în bară. Imi pare foarte rău. Totul s-a 
întîmplat aşa de repede! N-am nici o scuză. Şi sînt complet 
trează... 

Tweed îşi dădea seama că era şocată - ea nu prea vorbea 
aşa. O apucă de braţ şi o strînse. 

- Nu mai vorbi tîimpenii, o linişti el. Eu stăteam pe scaunul 
dinspre culoar, tu stăteai la fereastră. Trebuia să-l fi văzut. Tu 
eşti prea în spate. Aşa că nu mă mai bate la cap. Stai calmă. 

Işi ridică privirea cînd Marler îşi făcu apariţia. Butler era 
lîngă el. Marler se duse în mijlocul vagonului şi se aşeză pe un 
loc cu faţa spre ei. Butler avea o cutie de vioară. 

- Ce s-a întîmplat cu asasinul? întrebă Tweed calm. L-ai 
omorît? 

- Bineînţeles că nu. E în toaleta de lîngă uşă. Nield a întors 
cu o unealtă plăcuţa cu OCUPAT de la uşa WC-ului. l-am verificat 
pulsul. Bate foarte bine. E îmbibat cu coniac. 

- Vorbeşti serios? 

- Cînd o să ajungem la următoarea staţie, explică Marler, 
doi dintre noi o să stea lîngă uşi, ţinîndu-l în picioare pe beţiv. 

119 


Chiar înainte să se închidă uşile automate, o să-i dăm drumul pe 
peron. O să găsească un beţiv îmbibat cu coniac după ce pleacă 
trenul. 

- Bine lucrat. 

- Partea proastă e că ei ştiu că sîntem în trenul ăsta. 

- Şi? 

- Ne putem aştepta la un comitet de primire la scurt timp 
după ce ieşim din gara din Marsilia. 

- Şi Harry o să-i dea pe spate cîntîndu-le la vioară? sugeră 
Paula care îşi revenise pe deplin. 

Harry ridică cutia şi o ţinu lîngă Tweed pentru ca Paula să 
poată vedea ce era înăuntru. Ridică capacul. Ea se uită cu 
neîncredere la vioara aşezată pe o pînză din catifea, apoi la el. 

- Nu sînt în cea mai bună formă în dimineaţa asta, dar nu 
văd cum o să ne ajute chestia asta dacă o să ne aştepte inamici 
în afara gării. 

- Ridică puţin catifeaua. 

Paula o dădu la o parte încet. Dedesubt se afla un Sten şi 
cîteva magazii de rezervă. Se uită la Marler care stătea în 
picioare ţinînd un sac de golf. Se întrebă ce-o fi înăuntru. În cele 
două ore cît schimbaseră trenurile de la Gare du Nord din Paris, 
după ce coboriseră din Eurostar, Tweed o dusese cu taxiul la 
Gare de Lyon. Işi petrecuseră timpul aşteptînd restul echipei şi 
bînd cîte un espresso cu lapte la bufetul din gară. Destul timp, îşi 
dădea ea seama acum, pentru Marler să-şi viziteze omul de 
legătură. De aceea îi dăduse el un Browning de calibru 32 vîrît 
acum în geanta de umăr şi un Beretta ascuns în tocul legat de 
glezna dreaptă. 

- Aveţi idee cine era falsul controlor? întrebă Tweed. 

- Eu cred, spuse Marler, că l-a prins pe adevăratul 
controlor la gară. L-a înjunghiat, probabil - ca să nu facă zgomot. 
l-a luat hainele, echipamentul, inclusiv geanta şi carnetul de 
bilete. l-a aruncat documentele de identitate. Te-a văzut urcat în 
TGV şi s-a urcat şi el în ultimul moment. Mă aşteptam la ceva de 
genul ăsta. 

- De ce? întrebă Paula. 

- Pentru că ne-a urmărit cineva pe motocicletă de la Park 
Crescent pînă la Waterloo. Expresia îi deveni serioasă. Marin m-a 
prevenit cum să ne pregătim sosirea la Marsilia. Există un vagon 
de clasa a doua puţin mai în spate. Cum ajungem la Marsilia, ne 
repezim în vagonul ăla. 

- De ce? întrebă din nou Paula. 


120 


- Ca să ne amestecăm cu ceilalţi călători cînd coborîm din 
tren. Tweed, tu şi cu Paula o să vă urcați pe locurile din spate ale 
unui Citroen care o să vă aştepte afară. Primul. O să mai fie un al 
doilea automobil, aceeaşi marcă, aceeaşi culoare, puţin mai în 
spate. Eu o să urc în ăla, împreună cu Pete şi Harry. Marin va 
conduce taxiul vostru. Amîndouă autovehiculele au fost 
prevăzute cu ranforsări foarte rezistente. 

- Pentru ce sînt astea? insistă Paula 

- Dacă o să avem necazuri în drumul spre hotel, o să vezi 
de ce. 

Marler plecă, urmat de Harry. Nield îşi reluă poziţia iniţială 
dincolo de intrarea în vagon. „Toată tensiunea asta, se gîndea 
ea, în ziua asta splendidă." Privind pe fereastră, văzu şiruri 
nesfirşite de podgorii răspîndite pe cîmpurile înclinate. Se gîndi 
că începeau deja să dea muguri sub razele orbitoare ale soarelui 
strălucitor. 

Mintea îi hoinărea. De ce avusese Tweed visul acela cu 
dangătele de clopot pe care le auziseră în clopotniţa din 
Dartmoor dc lîngă biserică? Apoi vicarul, Stenhouse Darkfield, 
înaintînd spre el cu un cuţit. Il considerase pe vicar un om 
sinistru din prima clipă în care îl văzuse. Se uită la Tweed, care 
părea să se bucure de un pui de somn. TGV-ul începu să 
încetinească. Apărură case şi fabrici cu pereţi albi, mărginind 
calea ferată de ambele părţi. Locuinţe sărace cu pereţi soioşi. 
Apropierea obişnuită de orice punct terminus important. 

Tweed era treaz cînd apăru Marler şi îi făcu semn lui Pete. 

- E timpul să ne mişcăm. 

Dădu jos bagajele de pe raft, inclusiv geanta lui mare şi 
plată. Paula se întrebă ce se afla înăuntru. Işi spuse că pusese 
deja prea multe întrebări. 

- Eu o s-o iau înainte, îi informă Marler. Amestecaţi-vă în 
mulţime - nu vă grăbiţi. 

Se apropiau de vagonul cu călători destul de numeroşi 
cînd peronul începu să alunece pe lîngă ei. Tweed mormăi. 

- Am ajuns, zise el. Marsilia. Groapa de gunoi a Europei. 

Expresul se opri lin. Paula îşi întinse picioarele, înţepenite 
de la prea mult stat jos. Uşile automate se deschiseră. Călătorii 
începură să coboare. Un amalgam de oameni de afaceri şi femei 
îmbrăcate sărăcăcios cu baticuri pe cap. Era o atmosferă diferită 
de freamătul Parisului, avea o nuanţă de brutalitate. Uită de 
treptele abrupte şi fu cît pe ce să cadă. Marler o susţinu. Zîmbi. 

- Treptele de la tren sînt făcute aici ca pentru uriaşi. 


121 


Continuă să o susţină, conducînd-o spre ieşirea pentru 
călători, urmaţi de Tweed, cu Harry şi Pete asigurînd ariergarda. 

Paula se uită pe peron în ambele direcţii. Părea să se 
continue la nesfirşit. Marler ajunsese la nişte uşi duble. Erau 
închise. Ridică mînerul uneia dintre ele şi o deschise. 

- Nu puteţi ieşi pe aici, le strigă în franceză un funcţionar 
în uniformă scund şi corpolent. Acolo-i pentru bagaje. 

- Poliţia, miîrîi către el Marler în franceză. Vorbeşte mai 
încet! Este o operaţiune a poliţiei. Ţine-ţi fleanca sau am să 
aranjez să te retrogradeze. 

Franceza Paulei era destul de bună pentru a înţelege 
fiecare cuvînt. Funcţionarul de la căile ferate deschise gura, apoi 
o închise la loc ca un peşte. Fusese complet intimidat de 
izbucnirea lui Marler. Paula păşi repede pe un trotuar şi văzu un 
Citroen galben parcat peste drum. Şoferul, un arab, îi făcu semn 
să se grăbească. Ducîndu-şi într-o mînă valijoara - prevăzuse că 
era puţin probabil să cineze într-un restaurant de lux - traversă 
strada în soarele orbitor. 

- Asta e? îi şopti ea lui Marler, care ducea valiza neobişnuit 
de plată într-o mînă, o altă valiză în cealaltă şi sacul de golf 
aruncat pe umăr. 

- Da, treci în spate. 

Paula zări ranforsările masive ataşate de partea din faţă şi 
din spate a maşinii. Căldura o moleşea. Instalîndu-se înăuntru, îşi 
puse valijoara pe genunchi şi se uită prin lunetă în timp ce 
Tweed se urca lîngă ea. Marler sărise în cel de-al doilea Citroen 
la volanul maşinii, cu Harry alături şi Pete cocoţat în spate. 

- Pregăteşte-te pentru o călătorie dură, Paula, îi spuse 
şoferul cu un zîmbet şi într-o engleză perfectă. 

- Credeam că eşti arab, spuse Paula uimită. 

- Asta-i şi ideea. Şoferul zimbi din nou şi porni motorul. 
Stau pe-aici de îndeajuns de multă vreme să mă bronzez ca unul 
adevărat. Asta, plus hainele, mă ajută să mă amestec în peisaj. 
Şi în afară de asta vorbesc fluent şi araba. 

- El, spuse Tweed, e Philip Cardon. Am ştiut de la bun 
început că el şi Marin erau una şi aceeaşi persoană. A lucrat 
pentru mine. Şi făcea bine ce făcea. Era cel mai bun. Apoi i s-a 
întîmplat o tragedie. 

- A murit iubita mea soţie, spuse Cardon, uitîndu-se în 
oglinda retrovizoare pentru a vedea dacă echipajul din cel de-al 
doilea Citroen era pregătit. Cu mult timp în urmă, zise oarecum 
detaşat. Incă mai am zile proaste. Ziua ei, aniversarea căsătoriei 


122 


noastre, ziua în care a murit. Vocea i se schimbă, deveni grăbită. 
V-aţi pus centurile de siguranţă? S-ar putea să merg cu viteză şi 
să opresc foarte brusc. 

Demară cu o viteză moderată. Paula se uita pe fereastră. 
Pînă acum Marsilia nu o impresionase: o mulţime de magazine la 
parterul unor clădiri albe dărăpănate, cu două niveluri. Copii 
furînd cauciucurile unor maşini parcate, deja nişte epave în 
paragină. 

- Intrăm pe strada principală, îi informă Cardon. Nu prea 
seamănă cu Champs-Elysees. 

„Nici nu prea are cum", îşi spuse Paula. Gunoaie erau 
împrăştiate peste tot. Magazinele erau înţesate cu vechituri. 
Cardon dădu din cap în ambele părţi. 

- Vedeţi agenţia aia de voiaj pe stînga şi casa de schimb 
valutar de vizavi? Un turist american a vrut să schimbe o 
grămadă de dolari în euro şi s-a dus la agenţia de voiaj. 
Proprietarul i-a spus că nu ţine niciodată bani lichizi în sediu - era 
prea periculos. l-a arătat casa de schimb la doar cîțiva metri 
peste drum. L-a prevenit să fie extrem de precaut. Americanul o 
ia spre casa de schimb, e înjunghiat pe la spate, i se fură 
portofelul, e dus apoi de urgenţă la spital. Moare pe drum. Asta-i 
Marsilia. 

- Fermecător, comentă Paula. 

- Ne apropiem de hotelul vostru. Un sfert de milă. La naiba 
cu kilometrii! Ţineţi-vă bine! Pornim. 

Paula privi înapoi. Erau urmăriţi de un Renault negru cu 
geamuri fumurii. Nici urmă de celălalt Citroen. Cardon apăsă pe 
acceleraţie. Ţişniră înainte ca o maşină de curse la Le Mans”. 

Paula îşi luă inima în dinţi, se prinse de mînerul de la 
portieră, dar nu se putu abţine să nu se uite înapoi. Şi Renault-ul 
se deplasa cu viteză mare. Zări cel de-al doilea Citroen venind în 
urma acestuia. 

- Acum! strigă Cardon. 

Frînă brusc. Renault-ul se lovi de ranforsările din partea 
din spate a maşinii lui Cardon. In urma acestuia, cel de-al doilea 
Citroen se izbi cu ranforsările de partea din spate a Renault-ului 
care oprise şi se făcuse acordeon între cele două Citroen-uri. 

Azvirlită înainte, Paula fu salvată de centura de siguranţă, 


12 Oraş în nord-vestul Franţei la vest de Paris, faimos pentru 
cursele sale anuale de 24 de ore, de maşini sport, care au loc 
începînd cu anul 1906. (n.tr.) 

123 


ca şi Tweed de altfel. Se uită din nou înapoi. Comprimat între 
ranforsările celor două maşini aflate la viteză maximă, Renault-ul 
abia putea fi recunoscut şi arăta mult mai mic. Parbrizul era 
făcut ţăndări. Nici o mişcare. Marler dădu înapoi cîţiva metri, sări 
din maşină, se uită înăuntrul vehiculului zdrobit şi alergă la 
Tweed care coborise geamul. Marler i se adresă lui Philip Cardon. 

- Sînt toţi morţi. Arme automate sînt împrăştiate peste tot 
înăuntru. Mergem mai departe? 

- Da. 

Cardon mări turaţia. Paula auzi scrişnetul ranforsărilor 
Citroen-ului desprinzîndu-se de radiatorul Renault-ului, cotiră 
apoi după un colţ şi Tweed văzu pentru a doua oară în viaţă 
Vieux Port. 

Vechiul port în formă de stridie era înţesat cu ambarcaţiuni 
de agrement - bărci mici cu motor, nave mari, iahturi şi tot felul 
de vase mai mici. Lui Tweed nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

- Unde sînt vasele de pescuit? Obişnuiam să mă uit de la 
fereastra mea de la hotel cum plecau în larg în orice moment al 
zilei să prindă peşte. 

- Nu mai sînt aici, explică Philip Cardon. Acum trebuie să 
folosească alt port. Vieux Port este strict pentru ambarcaţiunile 
de agrement ale bogătaşilor. Sînt multe bărci scumpe pe-aici. 

La mică distanţă mai încolo, întoarse maşina pe o alee în 
curbă şi opri la intrarea unui hotel situat mai sus de port. 

- Renault-ul zdrobit n-o să pună poliţia pe urmele noastre? 
se întrebă Tweed. 

- În nici un caz, rînji Cardon. O să găsească patru arabi în 
maşina avariată şi o să presupună că e rezultatul unui război 
între bande. Doar o să-l remorcheze de pe cîndva faimoasa 
Canebiere. 

- Cîndva faimoasa? întrebă Paula. 

- Cu ani în urmă, Canebiere era o stradă cu magazine de 
lux. 

Femeile pariziene veneau aici să cumpere ce era mai bun. 
Ca şi Marsilia, a ajuns acum o mahala murdară. 

Tweed reuşi să primească aceeaşi cameră pe care o 
ocupase la prima lui vizită cu ani în urmă. Privea în jos pe 
fereastră cînd Paula ciocăni la uşă şi el îi strigă să intre. Se duse 
lîngă el. 

- Locul ăsta nu e chiar Ritz, dar cred că o să ne 
descurcăm. 

- Arăţi nostalgic, observă ea. 


124 


- Trebuia să prevăd asta. Totul se schimbă şi nu 
întotdeauna în mai bine. Cînd am fost ultima oară aici, îmi plăcea 
la nebunie să privesc bărcile de pescuit intrînd în port sau ieşind 
în larg adesea seara tîrziu. Era foarte frumos. Acum l-au distrus. 
Uită-te la ororile alea plictisitoare. Pe-atunci nu erau aici. 

Arătă de-a lungul portului spre uscat, unde se aflau una 
lîngă alta clădiri de birouri şi blocuri uriaşe şi urîte. Putea să fie 
orice alt loc. „Progresul“ se instalase şi aici cu salturi de uriaş. 

- Mă întreb de ce a ales Cardon locul ăsta, medita Paula. 

- Marler spunea că a insistat să stăm aici. 

Se opri deoarece cineva bătu la uşa pe care Paula o 
încuiase cînd intrase. Ţinîndu-şi la îndemînă Walther-ul 
automat, Tweed se duse la uşă, întrebă cine e, apoi descuie uşa 
şi Philip Cardon intră. Paula îl privi surprinsă. Cardon era acum 
îmbrăcat într-un elegant costum crem cu cămaşă descheiată la 
git. 

- Ce s-a întîmplat cu costumul tău de arab? întrebă Paula. 
Chiar arăţi schimbat. 

- După ce v-am lăsat aici, am mers pe o alee liniştită din 
apropiere, mi-am dat jos hainele cu care eram îmbrăcat şi mi-am 
pus costumul ăsta. Nu-i recomandat să te plimbi prin locul ăsta 
îmbrăcat ca un arab. l-am cerut fetei ăleia băgăreţe de la 
recepţie numerele de la camerele voastre. Continua să se 
încăpăţineze pînă cînd i-am arătat legitimaţia mea falsă de la 
DST” - serviciul francez de contraspionaj - apoi i-am spus că 
Franţa spera să încheie afaceri comerciale profitabile cu voi. 

l-am întors registrul spre mine şi am văzut unde staţi. Am 
observat că Marler şi Nield sînt cazaţi în camerele alăturate. 
Bună strategie. 

- De ce trebuie să stăm în hotelul ăsta? întrebă Paula. 

- Imi aduc aminte că tu puneai întotdeauna întrebarea- 
cheie, zise el mijind. Vezi cel de-al doilea debarcader de aici? 
Acum numără trei ambarcaţiuni de la țărm. 

- Gata. 

- Aia-i o barcă cu motor destul de puternică, observă 
Tweed. N 

- Cargobotul suspect ajunge în Ile des Oiseaux miine. O să 
fim acolo să vedem ce-are de gînd. 

- De ce suspect? întrebă Tweed. 

- A plecat din Alger cu numele de Baugie. Undeva în larg 


'3 Direction de In Surveillance du Territoire (n.tr.) 
125 


şi-a schimbat numele în Orem. În plus, transportă un echipaj 
prea numeros pentru un cargobot de 15.000 de tone. Un echipaj 
foarte rudimentar - unii fără experienţă pe mare. 

- Aşadar, dimineaţă o să mergem cu barca aia pe insulă? 
întrebă Tweed. 

- Într-un singur cuvînt, da. Acum, dacă vreţi, am să vă duc 
într-un loc de unde puteţi avea o panoramă clară asupra insulei. 

Merseră cu un Citroen diferit de versiunea cu ranforsări. In 
timp ce Cardon ieşea cu grijă pe poarta hotelului, un tînăr arab 
sări în faţa maşinii, fluturînd o cîrpă murdară în virful unui băț. 

Cardon se aplecă pe fereastră. 

- Yallah! strigă el, aruncînd destul de departe o bucată 
mototolită de hirtie. 

- Ce înseamnă asta? vru să ştie Paula. 

- Cară-te - nu foarte politicos. l-am aruncat o bancnotă 
mototolită de un euro. Asta l-a îndepărtat - ca să nu ne 
murdărească parbrizul cu cîrpa aia soioasă. 

- Cred că sărmanul băiat tot s-a ales cu ceva, răspunse 
Paula. 

- Ascultă, o avertiză Cardon, în zilele noastre să nu treci 
niciodată la est sau la sud de Canalul Suez. In Asia sau Africa. 
Decit dacă nu e vorba de Africa de Sud. 

- Sînt de acord, strigă Marler. iți iau gitul pentru nişte 
mărunţiş - şi îţi iau şi hainele. 

- Terorişti? întrebă Paula. 

- Nu neapărat, strigă Butler, aşezat lîngă Marler. O faţă 
albă înseamnă pradă. 

leşeau din Marsilia de-a lungul unei promenade largi, cu 
marea albastră şi calmă sclipind în dreapta lor, şi un perete alb 
de stîncă în stînga. Cardon arătă în sus, deasupra peretelui de 
stîncă. 

- Acolo mergem. Vedeţi biserica aia? Notre-Dame de la 
Garde. E o privelişte superbă de pe platoul din faţa ei. 

Ridicînd privirea, Paula văzu, cocoţat foarte sus, un vechi 
edificiu care părea destul de mare pentru a fi o catedrală. Cardon 
roti volanul şi începu să urce pe un drum abrupt şi şerpuitor, care 
făcea vehiculul să se zdruncine în timp ce el ţinea piciorul pe 
acceleraţie. 

Deodată ajunseră în vîrf. Paula îşi schimbă părerea despre 
Marsilia cînd ieşi din maşină. Pe uscat, la doar cîțiva kilometri 
depărtare, o creastă imensă de calcar se arcuia la nesfirşit. 

Copleşitoare, părea cel mai mai mare amfiteatru al lumii. 


126 


Paula îşi ţinu respiraţia. Cardon o aşteptă să admire priveliştea, 
apoi îi conduse pe lîngă bătrîna Notre-Dame pe un vast platou 
plan, care se întindea în direcţia mării. 

Ajungiînd la zidul înalt pînă la coapsă, Paula se uită în jos la 
promenada care se afla cu mult sub ei. Apoi privi întinderea 
vastă a Mediteranei - o pînză albastru-turcoaz punctată din loc în 
loc de dungile albe ale valurilor. Culoarea, imensitatea mării, o 
fascinau. Rămase nemişcată, absorbindu-i vastitatea pentru a 
putea să şi-o amintească mai tîrziu. Cardon, care stătea lîngă 
Tweed, îi arăta ceva în timp ce se uita prin binoclu. 

- Acolo sînt insulele. O vezi pe aia pe care soarele se 
răsfrîinge în ceva? E faimoasa Chateau d'If, miezul celebrului 
roman al lui Alexandre Dumas, Contele de Monte Cristo. 

li dăduse binoclul lui Tweed care îşi concentra atenţia 
asupra insulei, o bucată uriaşă de stîncă de calcar ridicîndu-se 
din mare. 

- Ai văzut-o? Bun, spuse Cardon. Ţine obiectivul fixat pe 
ea. Acum mişcă-te încet spre dreapta, puţin mai încolo. Uită-te 
după o insulă în formă de triunghi cu faleze abrupte din calcar. 

- Am văzut-o. 

- Ei bine, acolo o să mergem astăzi cînd o să primesc 
semnalul că Oran a acostat. 

- A acostat? 

- E un mic port în capătul îndepărtat al insulei pe care nu 
poţi să-l vezi de aici. Dar noi o să debarcăm pe partea asta. Intr- 
un singur punct se află o viroagă îngustă care duce în vîrf. 

- Cred că am văzut-o. Nu pare mai mare decit o crăpătură 
în stîncă. 

- Pe-acolo o să urcăm pînă-n virf, să avem o vedere bună 
asupra portului - din vîrful insulei coboară o pantă pînă la port. 

Trebuie să vă previn că s-ar putea să nimerim direct într- 
un schimb de focuri. Au nişte paznici arabi duri cu arme 
automate. 

Să sperăm că sosirea cargobotului Oran o să-i atragă pe 
toţi în partea vestică. 

Paula fu cuprinsă de emoție cînd Tweed îi dădu binoclul. 

Zări imediat lle des Oiseaux prin obiectiv. Studie viroaga 
cu atenţie. Era abruptă, dar ici-colo se aflau bucăţi masive de 
calcar care o mărgineau. Posibile ascunzători. 

Apoi mută binoclul spre mare şi îngheţă. La mare distanţă 
în larg, zări fum şi silueta nedesluşită a unei nave îndepărtate 
care se îndrepta spre insulă. li dădu binoclul lui Cardon. 


127 


- Se apropie o navă, dar e încă la mare distanţă. Ar putea 
fi Oran? 

- Da, îi spuse Cardon. Nici o altă navă nu s-ar îndrepta 
spre insulă de la o aşa mare distanţă. Cred că o să ajungă la lle 
des Oiseaux în vreo două ore. Să ne întoarcem acum în Vieux 
Port. 

Intorcîndu-se, Paula îl văzu pe Marler postat cu mult în 
spate, lîngă biserică. Sacul de golf, nedesfăcut, era sprijinit de 
zid. În capătul celălalt al platoului, Butler stătea în picioare cu 
geanta uriaşă deschisă la picioare. Păzeau spatele lui Tweed şi al 
tovarăşilor lui. Aceasta era Marsilia. 


19 


Merseră direct la barca lui Cardon din port. Era o 
ambarcaţiune mai mare decit îşi închipuise Paula. Pe covertă, o 
tolă plată de oţel era bine fixată de punte. Ajungea aproape pînă 
la gitul Paulei şi abia putea vedea peste ea. 

- Pentru ce-i asta? întrebă ea. N 

- Pentru protecție, rînji Cardon. Impotriva unei ploi de 
gloanțe de mitralieră. 

- Atunci ar putea fi palpitant. 

- Mă îndoiesc că o să avem nevoie de ea. 

In timp ce vorbea, verifica părţi ale vasului care nu aveau 
nici o însemnătate pentru ea. Işi dădu seama ca ambarcaţiunea 
se legăna în locul de ancorare, mişcîndu-se în jos şi în sus. Valuri 
mari măturau intrarea în port, dar soarele încă ardea, scăldîndu-i 
gîtul şi braţele. 

- Se schimbă vremea? se întrebă ea. 

- Căldura din perioada asta a anului este un fenomen care 
nu se întîmplă decît aproximativ o dată la zece ani. E adesea 
însoţit de o briză puternică. O să bată cu rafale mai mari cînd o 
să ieşim din port. 

- Scuză-mă, vreau să-l găsesc pe Tweed. A coborit. 

- Prima cabină pe dreapta, la capătul scărilor. 

II găsi pe Tweed întins pe o cuşetă, părînd nefericit şi 


128 


întunecat. Reuşi să zimbească atunci cînd ea închise uşa. 

- Chiar şi cînd e în port, chestia asta ţopăie în toate părţile, 
comentă el acru. 

- O să fie mai rău cînd o să ajungem în larg. 

- Îţi mulţumesc foarte mult. 

Tweed nu fusese niciodată fericit pe mare, o dată chiar se 
plînsese că nu putea suporta marea. Nu voia în ruptul capului să 
stea nemişcată. Paula luă o sticluţă din geanta de umăr, puse o 
pastilă în palmă şi i-o dădu, cu o expresie neînduplecată. 

- Dramamină. Luă o sticlă deschisă de apă minerală. Nu 
face nazuri cu mine! Înghite-o! 

- Pare o timpenie să sufăr de rău de mare în hula asta 
blîndă. 

- Nu eşti singurul. Hula asta n-o să mai fie aşa blindă 
odată ce-o să ajungem în largul Mediteranei. la-o! ordonă ea. 
Cred că o să plecăm în curînd. 

Tweed luă pastila cu o strimbătură, înghițind apoi multă 
apă. 

Paula se aşeză lîngă el pe cuşetă, zimbind veselă. 

- Dacă îţi faci griji că Marin - Cardon, adică - o să afle, să 
ştii că n-o să spun nici un cuvînt. Acum relaxează-te. O să 
cercetez restul navei. 

li găsi pe ceilalţi membri ai echipei, cu excepţia lui Cardon, 
în spaţioasa cabină principală. Erau extrem de ocupați. Marler îşi 
cercetă puşca Armalite, apoi o încărcă. Sacul de golf în care o 
ascunsese se afla pe o canapea. Butler îşi testa Sten-ul, ochind şi 
trăgînd fără muniţie. Nield avea un pistol Glock, pe care îl băgă 
în tocul de la centură, sub hanorac. Butler scotoci prin sac şi 
scoase ceva pe care i-l dădu Paulei. 

- Un ou. Ar putea fi de ajutor. 

„Oul" era o grenadă de mînă. Ea o privi cu atenţie, apoi o 
vîri cu hotărîre în geantă. In timpul recentului său curs de 
antrenament, noul instructor o pusese să arunce trei grenade 
amorsate peste un zid, nu fusese mulţumit şi îi dăduse şi mai 
multe, în total, o pusese să arunce treizeci de grenade amorsate. 

„Merge" fusese comentariul lui final. Mai tîrziu auzise de la 
sergent, antrenorul pe care-l înlocuise acesta şi care se întorsese 
înainte să plece ea: „Asta-i cel mai mare compliment pe care-l 
face vreodată". 

- Unde ai fost, Pete? îl întrebă ea pe Nield. Nu ai venit cu 
noi. 

- Tweed mi-a spus să rămîn la hotel să ţin sub observaţie 

129 


toate camerele noastre. Am patrulat. 

- Nu mi-am dat seama că era aşa de neliniştit. 

- Nu neliniştit. Pete o strînse de umăr. Prevăzător. Cineva 
ar fi putut pune o bombă în lipsa voastră. 

- Nu-i scapă nimic. 

- De aia şi supravieţuim. 

Motorul porni deodată, făcînd  ambarcaţiunea să 
vibreze.Paula se hotărî să-l viziteze pe Tweed, să vadă cum îi mai 
merge.Cînd intră în cabină, acesta era în picioare, plimbîndu-se, 
mişcîndu-şi braţele în jurul corpului. li făcu cu ochiul. 

- Te simţi bine? 

- Urc pe covertă. Capulet e pe punctul de a ieşi din port. 

- Aşa se cheamă? 

- Da, am observat cînd am urcat la bord. Cardon are 
slăbiciune pentru Romeo şi Julieta. Vrei să vii cu mine? 

Ajungînd pe covertă, îl văzură pe Harry pe debarcader, 
dezlegînd parîmele, mai întîi la prova şi apoi la pupa. Sări la bord 
cu agilitate, în timp ce nava îşi croia drum spre mijlocul portului. 
Paula era întotdeauna uimită de cît de agil putea fi Harry cu 
silueta lui robustă. 

- Căpitanul portului ne-a dat permisiunea să plecăm şi a 
confirmat că avem culoar de ieşire liber, le spuse Cardon, cu 
mîinile pe timonă. Cu o mînă, luă două haine de ploaie galbene şi 
le azviîrli spre Tweed. Dacă aveţi de gînd să staţi aici, mai bine v- 
aţi pune astea pe voi. Marea e cam agitată. 

Pe cînd ieşeau în larg, Paula văzu valuri mai mari decît se 
aşteptase. Tweed se ţinea de o balustradă, uitîndu-se peste tola 
de oţel. Părea să se simtă în elementul său, în ciuda mişcărilor 
de balans ale ambarcaţiunii. Luă o pălărie de marinar de pe un 
raft şi şi-o puse pe cap. Stropi îi împroşcau acum pe punte în 
timp ce nava plonja într-un val. Tweed îşi scoase ochelarii cu 
ramă de baga şi îi viri în buzunarul de la costum, sub 
impermeabil. Ca şi în alte ocazii de pînă atunci, descoperi că 
putea să vadă foarte bine şi fără ei. Uneori se întreba de ce îşi 
mai bătea capul cu ei. 

Căutînd într-un buzunar, îşi găsi monocularul. Cardon 
mărise viteza şi se îndepărtau rapid de uscat. 

Uitîndu-se în urmă, Paula era fermecată de privelişte. 
Acum vedea limpede vastul amfiteatru de calcar care împrejmuia 
oraşul de la distanţă. Lumina orbitoare a soarelui se răsfrîngea 
atit de puternic în stînca de calcar, încît îi venea să clipească 
încontinuu. 


130 


O vedere panoramică pe care n-avea s-o uite niciodată. 

- Măresc viteza, explică Philip Cardon, deoarece mi-a 
trecut prin minte faptul că Oran ar putea să ajungă la lle des 
Oiseaux mai devreme - pentru a se ascunde în spatele insulei. 

- Trebuie să ne aşteptăm la necazuri cînd o să ne 
apropiem de viroagă pe partea asta, îi preveni Marler. Sigur o să 
păzească al doilea loc de debarcare. Dacă este posibil, ar trebui 
să evităm să se audă focuri de armă, îi spuse el lui Butler şi lui 
Nield, care li se alăturaseră. Lăsaţi treaba asta pe seama mea, 
dacă puteţi. 

- Sigur aşa n-o să te audă, spuse Harry sarcastic. 

Marler îi arătă puşca. Paula observase că ţeava părea mai 
lungă decit îşi amintea ea. Marler lovi uşor ţeava armei. 

- Ăsta-i un amortizor avansat inventat de experţii de la 
subsolul clădirii din Park Crescent. L-am adus cu mine prin 
punctul de control de la Waterloo. După cum sperasem, învelit 
într-un material special, a trecut neobservat de detectorul de 
metale. Aşa că, dacă funcţionează, lăsaţi împuşcăturile pe seama 
mea. N 

Paula se uita la lle du Chiteau d'if, pe cînd treceau prin 
nordul insulei la o distanță apreciabilă. O stîncă avînd o înfăţişare 
sălbatică - exact locul în care puteai să-l ţii pe prizonierul lui 
Alexandre Dumas ascuns ani de zile. Dincolo de aceasta, se 
zărea lle des Oiseaux, iar forma triunghiulară era acum foarte 
vizibilă. Tweed se uita prin monoclu la viroaga de care se 
apropiau. 

Cardon încetinise, pentru a face mai puţin zgomot. Erau 
acum foarte aproape, iar viroaga îngustă şi sălbatică se vedea 
bine cu ochiul liber. Tweed o studie cu monocularul de la baza 
plană care se prelungea în mare, pînă la vîrf, de-a lungul 
urcuşului sinuos. 

- Nici urmă de viaţă, semnală el. Cîteva stînci răzlețe de 
calcar care ar putea fi utilizate ca platforme de tragere. 

- Le-am văzut de acolo de sus de la Notre-Dame, îşi aminti 
Paula. Să sperăm că tilharii nu ne aşteaptă ascunşi în spatele lor. 

Tensiunea creştea la bordul navei. Nimeni nu o arăta pe 
faţă, dar Paula o simţea. Cardon explicase că nava va trebui 
amarată de cheiul de stîncă cu nişte cîrlige uriaşe pe care le 
prinsese de un alt set de cabluri de ancorare. 

Harry sări pe țărm cu o parimă, în timp ce Marler, aflat la 
prova, luă o altă parimă prevăzută cu cîrlig. Inelele ruginite 
afundate în chei fură folosite pentru a fixa nava. 


131 


- Acţionaţi cu mare prudenţă, îi preveni Tweed înainte să 
sară pe chei, cu Walther-ul într-o mînă. 

Părea să fie ciudat de multă linişte şi pace pe cheiul puţin 
folosit, o atmosferă care nu-i plăcea deloc lui Tweed. 
Ghemuindu-se, ţişni spre intrarea în viroagă împreună cu Marler, 
privind în sus. Continuă să se mişte urmat de ceilalţi. Suprafaţa 
viroagei era abruptă. Stînci micuţe împrăştiate peste tot, cu 
pereţi înconjurindu-i din toate părţile. In continuare, nici un 
sunet, nici urmă de viaţă. 

Marler era acum în faţă, urmat de Tweed alături de Paula. 

Ajungînd în dreptul unei stînci masive de calcar de 
mărimea unei căsuțe, Marler se uită în jurul ei. Nu văzu decit o 
pantă abruptă a viroagei urcînd deasupra lui. Incepu să se mişte 
mai repede, ţinînd puşca la îndemînă. 

Urcară cu greu pe o potecă lată cît să treacă o singură 
persoană o dată, pe lîngă o altă stîncă masivă de calcar, Marler 
se oprea deseori pentru a asculta, pentru a privi în sus. Singurul 
sunet era zgomotul valurilor izbindu-se de cheiul aflat acum cu 
mult sub ei. 

Deodată ajunseră în vîrf - fu atît de neaşteptat, încît Marler 
lăsă capul în jos. Tweed şi Paula priviră peste creastă. Rămaseră 
împietriţi de ce văzură sub ei, dincolo de culmea care cobora în 
pantă abruptă. 

- A fost aici, dar a şi dispărut! exclamă Paula. 

- Au ajuns mai repede decit credeam, spuse Cardon, care 
îi urmase pînă sus, riscind să lase  ambarcaţiunea 
nesupravegheată. Şi au lăsat încărcătura. De ce? 

Aveau vedere către rampa de descărcare de la ţărmul 
mării. Era plină de baloturi mari, unele desfăcîndu-se şi 
împrăştiindu-şi conţinutul. Tweed îşi folosi monocularul pentru a 
cerceta cargobotul Oran. Nu se vedea decit flancul uriaşei nave 
în timp ce se îndrepta spre larg. 

- Nava are un mare semn de lovitură lîngă proră, observă 
el. 

Probabil că s-a izbit odată de zidul unui port. Sînt, de 
asemenea, şi o mulţime de arabi pe punte - mult mai mulţi decît 
mi-aş fi închipuit că ar fi nevoie pentru echipajul unei nave. 

- Dar de ce au lăsat încărcătura? insistă Cardon. Par a fi 
produse din fibre utilizate în mîncarea musulmanilor, amestecate 
cu alte ingrediente. 

- Au fost încărcate la bord în Alger pentm a oferi un motiv 
legitim pentru a pleca din port, îi spuse Tweed. Presupun că 


132 


obiectivul său real este de a ridica altceva de la altă destinaţie. 
Paula, uită-te la rampa aia uriaşă pe roţi desprinsă de țărm. E 
vizibilă numai fiindcă apa e atît de limpede. 

O briză puternică îşi înteţea rafalele. Valurile inundau 
rampa, trăgînd baloturile înapoi în mare. Tweed îşi puse 
monocularul în buzunar şi se întoarse spre Cardon. 

- Vreau să ne întoarcem de urgenţă la barcă. Trebuie să 
urmărim cargobotul pe o anumită distanţă. Vreau să ştiu ce curs 
urmează cînd ajunge în canalul principal. 

- Sugerez să ne întoarcem cît mai repede, îi preveni Paula. 
Au lăsat paznici în urmă pe insulă. 

Toate privirile se întoarseră spre locul în care se uita ea. 
Şase arabi înarmaţi cu arme automate apăruseră la o oarecare 
distanţă în stînga lor. Se grăbeau spre echipa lui Tweed. Cardon 
ordonă: 

- Fugiţi mîncînd pămîntul spre viroagă! Trebuie să 
ajungem la barcă şi să ne cărăm naibii de-aici cît mai repede. 

Harry, cu pistolul Sten în mînă, era în frunte, iar picioarele 
sale scurte se mişcau ca nişte pistoane pe cînd dispărea în 
viroagă. Tweed îl urma, împreună cu ceilalţi. Coborîrea văii largi 
era mai grea decit urcarea ei. Picioarele le alunecau pe bolovani 
mici de calcar. Marler rămase în urmă cînd Paula trecu pe lîngă 
el. 

Nield era în faţa ei şi amîndoi îl pierdură din vedere pe 
Cardon, care ţişnise prin viroagă ca o vulpe vinată de ogari. 
Marler se întinsese acum de tot pe jos, în spatele unei stînci 
micuţe. 

Cei şase arabi se împărţiseră în două grupuri a cîte trei 
oameni fiecare. Se mişcau mai repede decit s-ar fi aşteptat 
cineva. Marler ochi cu puşca în mîna dreaptă grupul de arabi 
aflat cel mai aproape. Trase de trei ori rapid. Trei focuri şi trei 
arabi se prăbuşiră la pămînt. Al doilea grup îl zărise. Ploua cu 
gloanţe de mitralieră periculos de aproape de el. 

Sări în picioare, alergă şi dispăru în viroagă. Se mişca atît 
de repede, încît nu observă că Paula alunecase, sucindu-şi 
glezna, în spatele unei stînci masive de calcar. Era pe cont 
propriu acum. 

Paula se uită în jurul blocului de calcar care îi oferea 
priveliştea părţii de jos a viroagei. Echipa era împrăştiată într-un 
singur şir în punctul în care se întindea poteca îngustă. Auzi 
scriîşnetul bocancilor coborînd de sus. 

Trei arabi uriaşi cu pistoale automate în braţe se mişcau 


133 


rapid în josul viroagei. Trebuiau doar să treacă pe lîngă stîncă în 
spatele căreia stătea ea, să mai coboare puţin, apoi ar fi putut să 
se oprească şi să tragă o salvă de focuri mortale, ucigînd fiecare 
membru al echipei ei. 

Işi vîrî mîna în geantă şi scoase „oul" pe care i-l dăduse 
Harry. O grenadă de mare putere, era sigură. Tirîndu-se în 
spatele stîncii, se umpluse de praf de calcar din cap pînă-n 
picioare. Işi dădu seama că se făcuse una cu solul pe care stătea 
întinsă. Glezna aproape că o ucidea de durere. Strînse din dinţi, 
cu grenada în mînă. 

Cel mai înalt dintre cei trei arabi dădu un ordin în arabă. 
Nu înţelese nici un cuvînt. Dar înţelese gestul celor trei care îşi 
ridicaseră armele la acelaşi nivel, cu ţevile ţintind undeva în jos. 

Urma să aibă loc un măcel. 

Paula apăsă butonul roşu, după cum îi explicase Harry. Cu 
un ultim efort, ieşi uşor din spatele stîncii, îi văzu pe cei trei arabi 
stînd nemişcaţi, cu mitralierele ochind ţinta. Intreaga echipă. 

Aruncă în sus grenada şi o văzu aterizînd la picioarele 
arabului celui mai înalt. se trase înapoi. 

Explozia, închisă între pereţii viroagei, fu asurzitoare. Un 
obiect rotund în formă de minge, acoperit cu sînge, trecu în 
viteză în susul viroagei pe lîngă stîncă după care se afla ea. Era 
capul celui mai înalt arab. Uitîndu-se din nou în jur, văzu o masă 
oribilă de trupuri fărîmiţate. leşind uşor de după stîncă, scoase 
din geantă o sticlă de apă şi eşarfa. După ce înmuie eşarfa în 
apă, şi-o îndesă în bocanc. Uşurarea fu de nedescris. 

Ridicîndu-se cu greu în picioare, descoperi că putea să 
meargă. 

Cobori viroaga şchiopătând, trecu pe lîngă trupurile 
zdrobite ale arabilor şi continuă să coboare pînă cînd ajunse la 
cheiul de care era priponită barca. 

- Unde-i Paula, pentru Dumnezeu? striga Tweed. 

- Biata Paula e aici, strigă şi ea înapoi. Ce-i asta - femeile 
şi copiii sînt lăsaţi în urmă? 

- Credeam că eşti înaintea noastră, răspunse Tweed, 
repezindu-se spre ea. 

- Nici măcar nu v-aţi gîndit, nu-i aşa? se burzului ea. 

- Ce a fost explozia asta? întrebă Harry. 

- „Oul" tău exploziv detonat. A omorît trei arabi cu cîteva 
secunde înainte să vă împuşte şi să vă trimită pe toţi pe lumea 
cealaltă. N 

- O, Doamne! Îmi pare atît de rău, spuse Tweed, luînd-o de 


134 


braţ pentru a o ajuta să urce şchiopătând în barcă. 

- N-o să vă iert pe nici unul o bună bucată de vreme de 
acum încolo, strigă ea. Cardon, mai bine ai pune odată în 
mişcare drăcia asta. Tweed vrea să verifice direcţia navei Oran. 

Marler se repezi spre locul unde stătea ea pe punte. Avu 
intuiţia să nu spună nimic. Cu o trusă de prim ajutor sub braţ, îi 
scoase cu grijă bocancul şi îi examina glezna după ce-i scosese 
cu blîndeţe eşarfa. O examină şi îi puse dintr-un tub unguent 
peste ea. 

Paula oftă de plăcere cînd simţi răcoarea unguentului, se 
aplecă şi îl sărută pe Marler. Acesta se uită în sus şi îi făcu cu 
ochiul. Apoi îi înfăşură încet un bandaj în jurul gleznei şi îi spuse 
să-l lovească dacă doare. Folosi o singură fişie de bandaj, îi 
spuse că poate să-şi încalţe din nou bocancul şi că asta o s-o 
susţină. Paula nu se uită la Tweed, care verifica ruta pe care o 
urma barca. 

intre timp, Cardon mărise turaţia, îndreptând barca 
departe de chei şi ocolind capătul insulei spre larg. Marler viri 
încet piciorul Paulei în bocanc, apoi făcu un semn cu mîna. 
Credea că e mai bine ca ea să vadă dacă îi intra piciorul. Ea se 
aplecă şi trase bocancul centimetru cu centimetru. Nici o durere. 
Ţinîndu-se cu mîna de balustradă, se ridică, păstrîndu-şi 
echilibrul. 

Tweed se tot întorcea să se uite la ea, dar ea nu-l privi nici 
măcar o dată. Marler clătină din cap, iar Tweed, înţelept, nu 
spuse nimic. Trebuia să-i acorde timp să-i mai treacă furia. 

Insula se afla acum în urma lor, iar Capulet gonea spre 
îndepărtatul Oran. Marea era acum calmă, o pînză de safir. 
Distanţa dintre cele două nave se micşora în timp ce Oran îşi 
schimba direcţia. Tweed se apleca peste tabla de protecţie, 
privind cu atenţie. 

- A ieşit cu mult în larg acum, strigă el pentru a acoperi 
zgomotul motorului, şi şi-a schimbat direcţia spre sud-vest. Asta 
înseamnă că se îndreaptă spre strimtoarea Gibraltar şi spre 
Oceanul Atlantic. O va lua spre nord. Europa este obiectivul său. 

Deci acum ştiu. 

- Avem necazuri, îi preveni Cardon. Ne-au zărit şi coboară 
o barcă mare cu motor peste bord. Studia nava cu ajutorul 
binoclului. Sînt mulţi oameni la bord cu arme. Vin înspre noi. 

- E timpul pentru clătite, strigă Marler, ridicîndu-şi valiza 
plată. 

- Clătite? spuse Paula cu neîncredere. 

135 


- Ultima descoperire în materie de mine marine. 

Marler rînji. Deschizîndu-şi valiza, scoase la iveală un 
obiect subţire de metal, de formă circulară. Mai scoase unul, îl 
puse pe punte între picioare şi privi la ambarcaţiunea care venea 
spre ei. 

O barcă mare cu motor, cu prora din oţel ranforsal. Dacă i- 
ar fi lovit pe flanc, i-ar fi tăiat în două. Viteza ei era alarmantă, 
despicînd valurile ca o torpilă. Arabii de la bord trăgeau deja cu 
armele automate. O ploaie de gloanţe loviră în tabla de metal 
protectoare. Ghemuit în spatele acesteia, Tweed puse o mînă 
fermă pe umărul Paulei şi o făcu să se aplece. Barca cu motor 
inamică se apropia cu viteza unui TGV. 

- Nu ripostaţi, orice-ar fi! strigă Marler. Vreau să-şi 
păstreze direcţia actuală. 

- O să intre drept în noi, strigă şi Cardon, uitîndu-se printr- 
o mică gaură acoperită cu sticlă blindată. 

Paula nu se putu abţine să nu privească peste umărul lui 
Tweed. In timpul unei pauze de bombardament, Marler se ridică 
în picioare. Intr-o mînă ţinea o mină „clătită", în cealaltă, una de 
rezervă. Aruncă mina circulară peste apă, ca un băieţel care 
aruncă pietricele într-un iaz. Apoi aruncă şi a doua mină. 

Prora de oţel a navei atacatoare era atît de înaltă, încît 
indiferent cine ar fi stat la cîrmă nu ar fi putut vedea ce făcea 
Marler. 

Cardon se tîrî repede spre Paula, o apucă de braţ şi o trase 
de-a lungul punţii în poziţia lui iniţială. 

- Uită-te prin ferestruica de observaţie. Nu-ţi face griji, e 
din sticlă blindată... j 

Paula nu-şi făcea griji. Işi lipise ochiul de ferestruica de 
observație. Barca cu motor se afla mai departe decît se 
aşteptase ea, dar venea înspre ei cu viteză. Zări pentru o clipă o 
mină plutind pe un val mic. Prora vasului inamic lovi drept în ea. 

Explozia fu fantastică. Prora de oţel ţişni spre cer, carcasa 
se despică în două, o secţiune răsturnată scufundîndu-se adînc în 
mare, pînă nu se mai zări. Cealaltă bucată era în flăcări. 
Echipajul, în flăcări din cap pînă-n picioare, se aruncă în mare 
într-o încercare disperată, dar zadarnică, de a se salva. Apoi 
vasul dispăru, lăsînd în urmă o pată întinsă de ulei pe albastrul 
de safir. 

- „Spre casă, James"!“, îi ordonă Tweed lui Cardon. 


14 Replică din serialul de comedie cu acelaşi nume (n.tr.) 
136 


Se întoarseră la Vieux Port, coboriră pe debarcader şi se 
grăbiră spre hotel. Tweed, care avea mersul trenurilor în cap, îi 
anunţă că vor prinde un TGV care să-i ducă înapoi la Paris dacă 
se grăbesc. 


Plătise nota la hotel şi îşi luă valiza, cînd Paula cobori în 
fugă, urmată de ceilalţi. Cînd Tweed, care calculase suma, 
împinsese un teanc de bancnote de euro pe ghişeu, fata care 
ţinea locul recepţionerei numărase banii rapid, scoţind zece euro 
şi vîrîndu-i în buzunar. Cînd îi spusese lui Tweed că nu plătise 
destul, acesta îi zise să adune şi bacşişul pe care-l furase. 

Afară, în soarele arzător, Tweed îi conduse către un taxi 
vechi şi ponosit cu un arab la volan. Paula se opri şi îl trase de 
mînecă. 

- Taxiul ăla nu pare prea sigur. 

- Cu Cardon în deghizarea lui de şofer arab? 

La gară, coboriră. Paula rămase ultima şi îi şopti lui 
Cardon: 

- Tu rămii aici, Philip? 

- Nici gînd, îi şopti şi el. Mă îndrept spre est, să mai tai 
cîteva capete. 

Se urcară în TGV-ul care aştepta cu doar un minut înainte 
ca acesta să pornească uşor din St Charles, mărind viteza odată 
ce suburbiile fură lăsate în urmă. Echipa găsise un vagon de 
clasa întîi gol. In timp ce Tweed se aşeză pe un loc, Paula veni 
lîngă el. Marler şi Nield îşi reluară posturile de santinelă la fiecare 
capăt al vagonului. 

Mintea Paulei era încă plină de marea cea albastră, de 
imensul amfiteatru de calcar care încercuia oraşul, de căldura 
soarelui, de prima imagine a frumoasei lle des Oiseaux, un 
triunghi de calcar ivit în albastrul de safir. Il strînse pe Tweed de 
braţ. 

- Vreau să-ţi cer scuze. Pentru lucrurile îngrozitoare pe 
care le-am spus cînd am coborit din viroagă. Mă simt groaznic - 
îmi amintesc fiecare lucru oribil pe care l-am rostit. 

Tweed îşi puse braţul în jurul mijlocului ei, o îmbrăţişa şi i 
se uită fix în ochi. 

- Eu trebuie să-ţi cer scuze - şi să-ţi mulţumesc modest 
pentru că ne-ai salvat viaţa. M-am uitat înapoi cu o milisecundă 
înainte ca grenada ta să explodeze. Am văzut trei arabi uriaşi pe 
punctul să tragă în noi. Am fi murit cu toţii. Greşeala mea a fost 


137 


să cred că tu ai coborit înaintea noastră. Cînd mi-am dat seama 
că nu eşti cu noi, m-am îngrozit, copleşit de îngrijorare. În 
această excursie sinistră au fost trei jucători de vîrf- tu, Marler şi 
Cardon. li dădu o batistă curată. Nu trebuie să plingi. Sau poate 
că o să te facă să te simţi mai bine... 

Cînd Paula îşi reveni, îl întrebă: 

- Ai aflat ce voiai să ştii? 

- Da. Cargobotul ăla, Oran, se îndreaptă spre strîmtoarea 
Gibraltar. Odată ajuns în Atlantic, se poate îndrepta spre Europa 
să ridice ceva care sînt sigur că e extrem de diabolic. 


20 


Echipa îşi petrecuse noaptea la un hotel din Paris, apoi 
luase un Eurostar de dimineaţă spre Waterloo. Apropiindu-se de 
Waterloo, Tweed se întoarse spre Paula şi rosti cu glasul scăzut: 

- Tu ai să vii cu mine. Vocea îi era energică. E timpul să-i 
interoghez pe toţi suspecţii, să încep odată vînătoarea 
ucigaşului. 

Prima mea ţintă este Aubrey Greystoke, directorul 
financiar de la Gantia. 

- Deci şi el e pe lista ta de suspecți? 

- Toţi sînt. 

La Waterloo, îşi împărţiră bagajele cu Marler şi Nield, şi 
luară un taxi spre Turn, în oraş. În timp ce acesta abia se tîra, 
Paula descoperi că imaginile ei despre Mediterana păleau în 
umbra experienţelor abia trăite. 

Ciudatul drum cu Michael la Dartmoor, cele două schelete, 
Abbey Grange, servitorii neobişnuiţi de acolo - doamna Brogan şi 
Tarvin - descoperirea înfiorătoare a cadavrului lui Christine 
Barton în frigiderul din bucătărie, călătoria la Wensford şi 
descoperirea la fel de înfiorătoare a cadavrului în descompunere 
al detectivului particular John Jackson în casa plutitoare, totul 
devenise o panoramă a ororii. 

Era o dimineaţă rece, cu o pătură de nori joşi acoperind 
cerul. 

Ridicînd privirea spre vîrful conic al Turnului, Paula îl văzu 
învăluit în ceaţă. Aceeaşi recepţioneră stătea în spatele 
ghişeului. Avea aceeaşi expresie severă. Paula i-o luă înainte. 


138 


- Ştiu că nu pot să iau geanta asta cu mine. Aşa că puneţi- 
o într-unul dintre dulapurile alea. 

- Geanta e încuiată. Vreau să văd ce e înăuntru. 

- Pentru că ar putea să conţină o bombă? 

- Nu ştii să citeşti? Tweed îi vîrî legitimaţia sub nas. Nu te 
mai prosti! Am venit să-l vedem pe Aubrey Greystoke. 

- E în... 

- În camera 750. Etajul şapte, completă Tweed. Trebuie să 
luăm al doilea lift. „Bine aţi venit în Turn. A primit un premiu 


pentru arhitectură", continuă Tweed, imitind discursul 
recepţionerei de la prima lor vizită cînd îl găsiseră pe Greystoke 
plecat. 


Fata rămase uitîndu-se la el, fără grai, în timp ce se 
îndreptau spre grupul de ascensoare. Cînd se deschiseră uşile la 
etajul şapte, holul era gol. Tweed merse la camera 750, aflată în 
faţa liftului. Tweed era pe punctul de a apăsa pe sonerie cînd uşa 
se deschise. O blondă subţire ieşi, trăgînd uşa după ea, cu haina 
pe braţ. 

Tweed se întoarse şi o urmări cu privirea pînă la lift, 
observînd că fermoarul de la rochie era închis doar pînă la 
jumătatea spatelui ei armonios. Se duse la ea înainte să poată 
chema liftul. 

- Scuzaţi-mă, dar e frig afară, iar  fermoarul 
dumneavoastră nu este bine închis. Daţi-mi voie. Cu o mişcare 
rapidă, trase fermoarul pînă sus. Pot să vă ajut cu haina? O să 
aveţi nevoie de ea afară. k 

Femeia nu rămase ciîtuşi de puţin deconcertată. In timp ce 
o ajuta cu haina, ochii ei verzi îl studiau. Tweed apăsă pe buton 
pentru parter şi se întoarse lîngă Paula, în timp ce femeia intra în 
lift. Uşile se închiseră. 

- Ultima cucerire, remarcă Paula. Puţin cam devreme, aş 
putea spune. 

- „Caut pe cineva robust şi puternic", comentă el apăsînd 
pe sonerie. 

Trebuiră să aştepte. Apoi uşa se deschise, iar Greystoke 
rămase uitîndu-se la ei, clipind. Fără cravată şi cu cămaşa 
descheiată la git. Era îmbrăcat cu o vestă şi pantaloni de costum, 
îşi vîri piciorul drept într-un mocasin. Un miros de whisky pluti 
spre ei. 

- Aţi fi putut... să stabiliţi o întîlnire înainte, mormăi el. 

- Anchetăm un caz cu patru crime. 

- Patru? Se uită la Paula. Dumneata eşti Petula Grey. 


139 


- Paula, îl corectă ea. Intrăm. 

- Dacă zici dumneata. 

Se dădu înapoi, în timp ce ei intrară, apoi închise uşa, 
conducîndu-i într-o cameră spațioasă. Lîngă peretele îndepărtat 
se afla un birou masiv, cu toate „porcăriile" tehnologice care-i 
displăceau atît de mult lui Tweed: un fax şi un calculator de 
ultimă generaţie conectat la internet. Se mai aflau acolo şi un 
scaun ergonomic îmbrăcat în piele şi un ecran pe perete, 
deasupra biroului. 

In zona livingului se afla o sofa lungă de piele - Paula 
observă că pernele fuseseră puse în grabă una peste alta în 
dezordine. Se uită printr-o uşă deschisă. Acolo era bucătăria şi pe 
o tejghea, pus la spălat, se afla un pahar cu urme de ruj pe 
margine. 

Pe o măsuţă joasă de mahon, lîngă sofa, se afla un pahar 
asemănător, pe jumătate plin cu scotch. O sticlă de scotch de 
cea mai bună calitate se afla lîngă pahar. 

- Acum că aţi dat buzna, aţi putea foarte bine să luaţi şi 
loc, propuse Greystoke. 

Se clătină puţin în timp ce aranja trei fotolii în cerc, unul 
dintre ele aproape de sticla de scotch şi de pahar. Făcu un semn 
cu mîna şi se încruntă spre Paula. 

- Acolo e bucătăria. Aşa faci dumneata în mod normal, îţi 
bagi nasul în locuinţele oamenilor? 

- Voiam să mă asigur că sîntem singuri, spuse ea politicos. 

- Tocmai am terminat una dintre şedinţele de afaceri. 

Oamenii au avut nevoie de băutură să-şi ungă aşa-zisele 
lor creiere. 

„O întîlnire de afaceri blondă", ar fi vrut să spună Paula, 
dar se abţinu. 

- OK, începu Greystoke în timp ce se aşezară, alegîndu-şi 
fotoliul aflat cel mai aproape de sticla de băutură. In onoarea cui 
e vizita asta? 

- Anchetez patru crime deosebit de oribile, îi spuse Tweed, 
în care toate cadavrele au fost mutilate cu un cuţit în modul cel 
mai sălbatic. Au fost tăiate bucăţi de carne şi păstrate în pungi. 

Greystoke se întinse după o carafă cu apă, îşi umplu un 
pahar şi-l dădu pe git, reumplu paharul şi repetă procedura. „S-a 
hotărît că ar fi mai bine să se trezească", îşi spuse Paula. 

- Pare a fi un maniac nenorocit, spuse Greystoke. 

- Atunci cînd face treaba asta îngrozitoare. Dar eu cred că 
este cineva care în cea mai mare parte a timpului pare perfect 


140 


normal. Ar putea fi un director de companie. Tweed se aplecă 
spre el. Am înţeles că soţia dumitale, Lee, a dispărut acum trei 
sau patru luni. 

- Ea are viaţa ei, eu pe a mea. Aşa că, în cele din urmă, 
avut ideea de a trăi pe cont propriu - fără mine. Nu m 
deranjează. 

- Domnule Greystoke, începu Tweed cu o voce sumbră, 
aplecîndu-se din nou spre el, unul din scheletele descoperite în 
Dartmoor e al lui Lee. 

Paula rămase surprinsă. Nu-l văzuse niciodată pe Tweed 
să conducă un interogatoriu într-un mod atît de brutal. 

- Lee? Nu se poate. Sînteţi sigur? 

- Am un martor care a identificat cadavrul. Purta o 
anumită bijuterie pe care martorul o recunoaşte ca fiind a lui 
Lee. Nu există nici o îndoială. Lee e moartă de-a binelea. 

- Cine e martorul? Greystoke îşi turnă scotch în pahar. Am 
nevoie de întăritor, explică el după ce dădu pe git conţinutul 
paharului. 

- Nu pot dezvălui identitatea martorului, i-o trînti Tweed. 

Tweed îl studia pe suspect, amintindu-şi cum arătase 
Greystoke la Santorini, cînd cinase el acolo cu Lucinda. Inalt, un 
bărbat la vreo cincizeci de ani, purtînd ochelari cu rame de aur 
pe nasul său roman, cu părul şaten acum zburlit - fără îndoială 
din cauza recentei sale vizitatoare. Atrăgător pentru un anumit 
gen de femei, Aubrey ştia prea bine acest lucru. Deci ce era 
schimbat? Ca şi la Santorini, avea un aer de mulţumire de sine 
cînd sosiseră. Acum totuşi arăta nesigur, cu buzele senzuale 
strînse. Ca un om care abia se abţinea cu mari eforturi. 

- Sînt şocat, spuse el deodată. 

„O reacţie destul de întîrziată", îşi spuse Paula. 

- Lee avea duşmani? Avea o prietenă în Statele Unite, să 
zicem în Richmond, Virginia? 

- Mai întîi de toate, spuse Greystoke, replicile fiindu-i acum 
prompte, nu avea duşmani pe care să-i cunosc eu. În al doilea 
rînd, am dus-o acum zece ani în Statele Unite şi nu i-a plăcut 
deloc. Nu am fost niciodată nici măcar în apropiere de Virginia. 

- Cred că asta-i tot - deocamdată, se hotărî Tweed, 
ridicîndu-se în picioare. O să mă întorc după ce aflu mai multe. 

Paula îl însoţi pe Tweed în timp ce se îndrepta spre uşă. 

Greystoke îi urmă. Inainte să deschidă uşa, Greystoke 
spuse cu o voce emoţionată: 

- Eu chiar am iubit-o pe Lee... 


141 


a 
ă 


Tweed se întoarse. 

- In cazul ăsta de ce nu ai anunţat niciodată poliţia de 
dispariţia ei? 

- Păi... Aproape se bilbiia. Nu am vrut să se răspîndească 
zvonurile printre angajaţii de la Gantia. E o cloacă de birfe acolo. 
Eram atît de sigur că ea... 

- ţi mulţumesc pentru timpul acordat, spuse Tweed cu 
asprime. 

Deschise singur uşa. Nu o auziră închizîndu-se, dar Tweed 
nu se uită nici măcar o dată înapoi cînd apăsă butonul de la lift. 
Odată înăuntru, cu uşile închise, putură să vorbească. 

- Ce părere ai? întrebă Paula. 

- Mint cu toţii, mormăi el. Cred că pînă şi Greystoke a fost 
infectat de viclenia armenilor. Ascundea ceva, în cel mai bun caz. 

- Cred că toate reacţiile lui au fost anapoda. Şi te-ai fi 
aşteptat de la el să întrebe ce să facă în legătură cu 
înmormiîntarea soţiei lui. 

- Sigur că da. 

- Unde mergem acum? întrebă Paula în timp ce se 
îndepărtau de Turn într-un taxi. Cine-i următorul pe lista neagră? 

- Lucinda. 

- Şi o luăm din nou pe Autostrada 3 pînă la fabrica Gantia? 

- Nu, spuse Tweed. Mergem la apartamentul ei din Londra. 
Dacă avem noroc, acolo o s-o găsim. Cred că începe lucrul mai 
tîrziu pentru a evita orele de vîrf, apoi stă pînă mai tîrziu după ce 
toţi angajaţii au plecat acasă. 

- Ceea ce i-ar da mînă liberă prin fabrică? 

- M-am gîndit deja la asta. 

- Crezi că Aubrey - îi pronunţă numele cu un accent 
afectat - e capabil de aceste crime înfiorătoare? 

- Caut pe cineva care să mi se pară că e în stare să apuce 
un bărbat - sau o femeie - de la spate, să le tragă capul pe spate 
apucîndu-i de păr, apoi să le taie gitul cu o lamă ascuţită. Apoi, 
schimbînd poziţia cuţitului pentru a se folosi de marginea 
zimţată, să taie gitul pînă la jumătatea şirei spinării şi să 
mutileze mai apoi cu acelaşi cuţit restul trupului. 

- Sună atit de oribil cînd o spui! 

- Este oribil. 

Tăcură pînă cînd ajunseră la Park Crescent, de unde luară 
maşina lui Tweed. Merseră pînă la Mayfair şi intrară în garajul 
subteran de sub apartamentul Lucindei. Parcînd în unul dintre 
nenumăratele locuri goale, Tweed ieşi din maşină, grăbindu-se 


142 


spre lifturi în timp ce Paula alerga să-l prindă din urmă. 

- E o idee bună să vin cu tine? se întrebă ea. Sau ai nevoie 
de mine pentru protecţie? îl tachina ea. 

- Vino cu mine. O să ştie atunci că e o treabă serioasă. 

În timp ce ieşeau din lift, uşa de la apartamentul Lucindei 
se deschise şi ea ieşi, îmbrăcată în pantaloni şi geacă de piele de 
motociclist. Paula avea paltonul pe ea, dar simţea totuşi frigul 
umed al Londrei - contrastul neaşteptat cu căldura Marsiliei. 

- Tocmai plecam spre fabrică, spuse Lucinda grăbită şi îşi 
dădu la o parte o buclă blondă de pe faţă. 

- Poţi să te duci mai tîrziu, spuse Tweed sever. Anchetez 
un caz de crimă în serie. Asta are prioritate. 

- Cum spui tu. Intraţi. 

„O să fie interesant, se gîndi Paula. E într-o dispoziţie 
proastă." Trîntind uşa după ce intrară, Lucinda îşi scoase geaca 
şi o aruncă pe un scaun. Fără să fie rugat, Tweed îşi scoase 
paltonul, în timp ce Paula şi-l scoase pe-al ei. Tweed agăţă haina 
sa şi pe-a Paulei pe un şir de cuiere de pe perete. 

Lucinda se aşeză în spatele unui birou, scoase o ţigară şi o 
introduse în portţigaretul ei lung, apoi o aprinse. Tweed trase trei 
fotolii într-un cerc, cum făcuse şi Greystoke. 

- Te vreau mai aproape, îi spuse el Lucindei. 

- Da? Cu Paula aici de faţă? spuse ea cu un zîmbet 
maliţios. Se ridică, veni lîngă ei şi se aşeză într-unul dintre fotolii. 
Lăsîndu-se pe spate, făcu inele de fum în aer. 

- De fapt, mă bucur că ai venit, spuse ea brusc cu vocea ei 
caldă, atrăgătoare. 

- De ce? întrebă Tweed. 

- Am mai avut un vizitator, nu chiar un prieten - sau 
prietenos. Domnul Abel Gallagher, şeful Diviziei Speciale. A fost 
agresiv, nepoliticos, s-a servit dintr-o sticlă de scotch din bar, şi-a 
turnat un pahar şi l-a dat pe git dintr-odată. Va trebui să 
înlocuiesc geamul de sticlă al barului cu panouri solide de lemn. 
Asta dacă o să mai vină bădărani ca ăla la mine. 

- Cînd s-a întîmplat asta? întrebă Tweed. 

- Ceva mai devreme. 

- Şi ce a vrut să ştie? întrebă Tweed, cu o voce mai blîndă. 

- Cît de mult a înaintat ancheta ta. l-am spus tot. l-am 
spus că nu sînt angajata ta. Şi i-am mai spus să vină să te 
întrebe. Nu i-a plăcut asta. M-a ameninţat. 

- Cum? 

- A zis că sînt implicată în cazurile de crimă pînă-n git, că, 

143 


dacă nu cooperez, o să trimită o maşină să mă ducă la sediul lui. 
A zis că trebuie să ştiu unde a dispărut Lee Greystoke, că eram 
foarte apropiată de ea conform informaţiilor pe care le-a primit 
el, apropiată în orice fel aş vrea să interpretez asta. Eram cît pe 
ce să iau sticla de scotch şi să arunc cu ea după el, dar mi-am 
păstrat calmul. 

- A mai spus ceva? 

- Voia să ştie unde e Michael. l-am spus că n-am nici cea 
mai vagă idee. Mă săturasem. Am izbucnit. M-am ridicat şi i-am 
spus să se care naibii din apartamentul meu sau îl dau afară. E o 
matahală şi asta l-a făcut să rînjească batjocoritor. 

- Şi ce s-a mai întîmplat după aceea? 

- A, spuse ea calm, m-am ridicat şi i-am aplicat o figură de 
jujitsu. L-am împins pînă la uşă, am deschis-o şi l-am zvîrlit astfel 
încît să cadă lat cu faţa în jos, am închis uşa şi am încuiat-o. 
Asta-i tot. 

Tweed se afla în încurcătură. Intenţionase s-o treacă pe 
Lucinda prin furcile caudine cu interogatoriul său. Nu era o 
tactică prea bună după ce tocmai povestise ea. 

- M-a deranjat foarte mult, începu el calm, cînd mi-am dat 
seama că m-ai minţit. 

- Te-am minţit? Lucinda rămase surprinsă. Despre ce 
vorbeşti? 

- Mi-ai dat ca motiv posibil pentru dispariţia lui Lee faptul 
că avea o prietenă în Richmond, Virginia. Că ar fi putut să se fi 
dus acolo. Am vorbit recent cu Greystoke. Zicea că soţiei lui nu i- 
a plăcut în Statele Unite cînd a dus-o acolo acum zece ani. 

De asemenea, nu au mers niciodată în Virginia. Mă tem că 
n-o să-ţi aminteşti de dimineaţa asta ca una dintre cele mai bune 
dimineţi ale tale. Lee e moartă, spuse el blînd. Cadavrul ei a fost 
găsit într-un puț de mină în Dartmoor. 

- O, Dumnezeule! Lucinda stătuse foarte calmă înainte să 
reacționeze. E pur şi simplu îngrozitor. Se ridică. Am nevoie de 
un scotch tare. Se întoarse cu un pahar şi se aşeză. 

- Poate ar fi mai bine să bei apă mai întîi, o sfătui Paula. 

Lucinda îşi turnă în pahar apă dintr-o carafă, îl dădu pe git, 
reumplu paharul şi înghiţi din nou. Respiră adînc, apoi îşi turnă 
un scotch tare în acelaşi pahar. Sorbi din el. 

- Aubrey minte despre Lee şi America, spuse ea. 

- Cineva minte, răspunse Tweed. 

- Atunci va trebui să hotărăşti care din noi minte. Se ocupă 
el de înmormîntare? 


144 


- Nu cred. 

- Atunci o să mă ocup eu. Unde e sărmana Lee acum? 
Tweed scoase din buzunar o carte de vizită a profesorului 
Saafeld şi i-o dădu. 

- Spune-i numele meu. Domnul acesta trebuie să ştie. 
Aubrey călătoreşte mult? Mă gîndesc la, să zicem, acum trei sau 
patru luni. 

- Da, cu orice scuză. Şi în perioada pe care ai menţionat-o 
a fost plecat în Statele Unite, aparent să se consulte cu furnizorii 
asupra costurilor. 

- Şi tu ai fost plecată în perioada asta? N 

- Cred că da. Da, am fost. Tot în Statele Unite. Imi place să 
fiu la curent cu ultimele progrese în materie de securitate. 
Americanii pot fi foarte buni - dar şi foarte nepricepuţi - la 
descoperiri. Pot să plec? Ar trebui să fiu la fabrică. N 

- Da. Imi pare rău că a trebuit să-ți spun despre Lee. lţi 
multumesc pentru răbdare, spuse Tweed ridicîndu-se. j 

- Mai bea nişte apă înainte să conduci, o sfătui Paula. In 
cazul în care te opreşte poliţia. 


- Ce părere ai? îl întrebă Paula în timp ce coborau cu liftul. 

- Elementul cel mai important e cît de uşor s-a descurcat 
cu Gallagher, un individ extrem de masiv şi de vînjos. 

- Şi chiar înainte să ajungem la apartamentul Lucindei 
spuneai că eşti în căutarea cuiva capabil să apuce fie un bărbat, 
fie o femeie pe la spate şi să-i omoare. Te face să te întrebi, 
medita Paula. 

Mobilul ei sună în timp ce se apropiau de garajul subteran. 
Tweed descuie maşina şi se instală la volan, aşteptînd-o pe Paula 
să urce lîngă el. 

- Următorul în programul meu de interogări este Larry 
Voles, spuse Tweed. Ştiu că ne-am văzut de curînd cu el, dar 
acum cunosc mult mai multe. 

- Aşteaptă... Paula îşi puse mîna pe a lui în timp ce acesta 
o întindea spre schimbătorul de viteze. A sunat Monica. A venit 
Keith Kent la Park Crescent şi vrea să te vadă de urgenţă. 

- Atunci mai bine ne-am întoarce mai întîi la birou. 

Kent era aşezat cînd intrară, cu o mapă subţire de piele pe 
genunchi şi un dosar albastru deasupra. Imbrăcat la costum, 
dădu să se ridice cînd o văzu pe Paula. Ea îi puse o mînă pe umăr 
şi îl făcu să se aşeze la loc pe scaun. 


145 


- Nu mai face pe ceremoniosul cu mine, Keith. Eşti 
întotdeauna atît de politicos! 

- Ai rezolvat ceva cu cifrele alea de bilanţ? întrebă Tweed. 
Sînt convins acum că mobilul acestor crime înfiorătoare îl 
reprezintă banii şi puterea. Christine Barton a descoperit poate 
ceva esenţial. 

Keith se ridică în timp ce Tweed se aşeza la birou şi întinse 
în faţa lui cîteva foi. Cele mai multe conţineau cifre, dar două 
dintre ele erau raportul dactilografiat al lui Kent. Zîmbi. 

- E ciudat că spui asta. Am spart codul lui Christine. 
Conform calculelor ei, Gantia valorează două sau trei miliarde - 
şi Drago e proprietarul deplin al acesteia. Dar au dispărut patru 
sute de milioane. 

- Patru sute de milioane! Paulei i se tăie respiraţia. Vrei să 
spui patru sute de milioane de lire sterline? 

- Exact. O sumă uriaşă după standardul oricărui milionar. 

- Cum s-a întâmplat asta? întrebă Tweed, cu ochii 
strălucind. Poţi să-mi spui? de unde proveneau banii? 

- Din enormele rezerve ale fabricii Gantia. Ştiu că suma 
asta uriaşă a fost transferată unei companii, a cărei activitate 
fusese suspendată, denumită Livingston, Antiles, Cockeroft şi 
Keyforf - LACK pe scurt. Cineva a cumpărat în secret LACK - care 
nu valora doi bani, apoi a trimis banii acolo. La puţin timp după 
ce banii au ajuns în conturile LACK, au fost retraşi prin transfer 
electronic şi au dispărut. Pentru asta trebuie să utilizezi un 
număr de referinţă, care era AB200017 X. Nu pot să-mi dau 
seama al cui este numărul ăsta de referinţă. 

- Cînd s-au întâmplat toate astea? întrebă Tweed grăbit. 

- Datele sînt puţin încurcate, dar s-a întâmplat cu ceva 
timp în urmă. 

- Şi uciderea a patru persoane a avut loc aproximativ cu 
trei sau patru luni în urmă, după spusele lui Saafeld. Tweed 
sărise în picioare şi se plimba de colo pînă colo nervos. Şi cine a 
fost ucis? Christine Barton, auditorul financiar care a produs 
cifrele pe care tocmai le-ai descifrat, Keith. A fost angajată de 
cineva care bănuia că lucrurile nu erau în regulă... 

- Drago Volkanian, care se afla în străinătate? sugeră 
Paula. 

- Foarte probabil. Apoi detectivul John Jackson este 
angajat de sora ei, Anne Barton, ca s-o găsească. Detectivul este 
ucis. Şi apoi Lee Greystoke, în care cred că avea încredere 
Drago, începe să spioneze noaptea tîrziu pe la Gantia. Şi ea e 


146 


ucisă cu bestialitate, începe să se creeze un tipar. 

- Ce-i aia o companie fără activitate? întrebă Paula. 

- E o companie, explică Kent, care a dat faliment sau a 
ieşit din afaceri. Poţi să cumperi o astfel de companie foarte 
ieftin. Oamenii de afaceri fac asta pentru a înfiinţa o nouă 
companie. Apropo, foile alea - arătă spre biroul lui Tweed - pe 
care le-a găsit Paula ascunse în apartamentul lui Christine sînt 
originalele. Nu cred că au fost vreodată trimise persoanei care a 
angajat-o. 

- Drago, repetă Paula. 

- Cred că s-ar putea să ai dreptate, fu de acord Tweed. 

- Şi ce facem acum? întrebă ea. 

- Imi aduc aminte de rampa aia de debarcare abandonată 
pe care am văzut-o scufundată în apa limpede din jurul lle des 
Oiseaux. 

- Acum m-ai încurcat, protestă Paula. 

- Numai pe tine. 

- Mersi, îl repezi ea. 

- Trebuie să restrîngem lista la anumiţi suspecți. Tweed 
încă se plimba ca un leu în cuşcă. Trebuie să identificăm 
persoanele cu cunoştinţe de contabilitate care ar fi putut face 
chestia asta. 

- Doar dacă nu sînt două persoane care au lucrat 
împreună, îi spuse Paula. Criminalul şi persoana cu cunoştinţe de 
contabilitate. 

Odată ce treaba e realizată, criminalul îşi omoară 
colaboratorul. 

- Asta-i o slabă posibilitate. Trebuie să identificăm cine 
avea nevoie urgent de patru sute de milioane de lire sterline. Am 
simţit că ucigaşul se afla într-o situaţie disperată - cineva care 
trebuia să elimine pe oricine ar fi putut da în vileag mobilul. 

Kent se uită la ceas şi se ridică. 

- Am făcut tot ce-am putut şi faptul că m-am concentrat 
asupra acestui lucru m-a făcut să rămîn în urmă cu clienţii 
obişnuiţi. O să-ţi trimit nota. 

- Chiar te rog, îi spuse Tweed. 

- O să fie una substanţială. Am muncit nopţi la rîndul la 
chestia asta. 

- Felicitări că ai reuşit, Keith! O să merite fiecare bănuţ. 

- Onorariul meu nu include bănuţi, spuse Kent. Se duse la 
Paula, o sărută şi o îmbrăţişă. Ai toată compasiunea mea - îmi 
dau seama că Tweed e acum ca un vinător neîndurător. 


147 


- Deci, repetă Paula exasperată, ce facem acum? 

- Mergem la Gantia. Am nevoie de mai multe informaţii de 
la Larry. 

- Pot să spun şi eu ceva acum, zise Monica, înainte să 
fugi? Am primit un telefon de la profesorul Saafeld. Vrea să-ţi dea 
nişte date ţie personal. Spunea că ar putea fi importante. Ar 
trebui să-l suni acum. 

- Bine. Tweed, cu paltonul deja pe el, oftă nerăbdător. 
Prinde-mi-l la telefon. 

- Alo, Saafeld, sînt Tweed, spuse el, aşezindu-se pe 
marginea biroului. Am înţeles că m-ai sunat. 

- Îţi datorez scuze. Mă tem că nu sînt infailibil. Cînd m-ai 
sunat din apartamentul tău, mi-ai spus că ai dori să identificăm 
cel de-al patrulea cadavru, cel al bărbatului găsit în zăpadă la 
Dartmoor. 

- Da. 

- M-am hotărît să examinez eu însumi cadavrul, continuă 
Saafeld. Cea mai mare parte a muncii la acesta din urmă a fost 
făcută de un asistent de-al meu. Trecuse cu vederea glezna 
dreaptă. Într-un anumit punct, victima şi-o rupsese. Cineva a 
făcut tot ce i-a stat în putinţă să i-o pună la loc, dar nu mă 
îndoiesc că şchiopăta cînd mergea. 

- Inţeleg. Asta-i o informaţie valoroasă. Nu trebuie să-mi 
ceri scuze. Trebuie să plec acum. 

- Stai! N-am terminat încă. Am pornit de la zero. Am găsit 
o bucăţică mototolită de hîrtie prinsă sub degetul cel mare de la 
piciorul drept. Era umedă. Lucrînd împreună cu un tip care se 
pricepe la genul ăsta de lucruri, am uscat-o cu grijă, apoi am 
reuşit s-o îndreptăm şi să citim la microscop o notație: Jacko 
Kenwood, agent de bursă, Haldon Street. 

- Eşti un geniu. O să-ţi fac cinste la cel mai bun restaurant 
din oraş. O să te sun cînd o să fiu mai liniştit. Se ridică. Află unde 
e Haldon Street, îi spuse Monicăi, deschizind uşa. Locul în care 
lucrează agenţii de bursă. Acţiuni şi titluri şi aşa mai departe. 

- Ştiu ce e un agent de bursă, îi spuse ea sarcastic. 

- Unde pleci? strigă după el singurul care mai rămăsese în 
birou în afară de Monica, Harry Butler. 

- Nu pot să mă duc nicăieri fără să raportez? îl repezi 
Tweed. 

Monica se ridică, furioasă. 

- Ştiu că tu eşti şeful, dar aici lucrăm ca o echipă. Asta în 
caz că ai uitat. 


148 


- O luăm pe Autostrada 3, le spuse Tweed, să-l vedem pe 
Larry Voles şi să-i iau un interogatoriu. Şi pe oricine altcineva 
care îmi sare în ochi pe-acolo. 

Paula aşteptă pînă cînd merseră o bună bucată de vreme 
pe Autostrada 3 înainte să vorbească. Se apropiau de fabrica 
Gantia. 

- Ar trebui să ţii minte că fiecare membru al echipei ştie de 
glonţul care a trecut pe lîngă tine doar la cîţiva centimetri chiar 
pe drumul ăsta puţin mai încolo. Sînt preocupaţi pentru siguranţa 
ta. 

- Ştiu. Ai dreptate. Dar încerc să mă concentrez să dau de 
urma criminalului ăstuia odios. Prin ceea ce a făcut el - sau ea s- 
a arătat fără milă. Vreau să pun mîna pe el. 

Porţile fabricii erau închise. Tweed mormăi: N-o să-mi 
pierd timpul cu interfonul ăla idiot. 

incepu să claxoneze încontinuu. Paula făcu o mutră 
dezaprobatoare. Uitîndu-se spre faţada clădirii, văzu pe cineva 
uitîndu-se pe fereastră la etajul întîi. Puse o mînă pe braţul lui 
Tweed. 

- Cred că ne-a văzut Lucinda. O să deschidă ea porţile. 

Abia terminase de vorbit cînd porţile se deschiseră 
automat. 

Tweed apăsă pe acceleraţie, împrăştiind pietricelele de pe 
alee şi frînă brusc în faţa terasei de lîngă uşa de la intrare. Paula 
fu aruncată înainte, dar o tinu centura de siguranţă. Işi ridică 
exasperată privirile spre cer. 

Uşa se deschise şi Lucinda îi întîmpină cu un zîmbet. 

- Incep să mă obişnuiesc cu apariţia voastră pe 
nepregătite. Bine aţi venit la Gantia! 

- Vreau să-l văd pe Larry, spuse Tweed. E urgent. 

- Devine din ce în ce mai urgent de fiecare dată, îl mustră 
ea. O să vă duc sus. Larry e în biroul lui. O să vă las singuri cu el. 
- iți mulţumesc, spuse Tweed în timp ce intrau în lift. 

Işi scoase paltonul. lnăuntrul clădirii era cald. Lucinda i-l 
luă şi se uită la Paula, care dădu din cap că nu. Merseră pe un 
coridor lung. Pereţii erau decoraţi cu o selecţie de reproduceri 
după Van Gogh. 

- Imi place Van Gogh, remarcă Tweed. Cine a ales 
reproducerile? 

- Larry, bineînţeles. 

Oprindu-se în faţa unei uşi închise, ciocăni uşor. Cu vocea 
lui distinctivă, Larry strigă: 

149 


- Intră, te rog! 

„Nu doar intră”, îşi spuse Tweed, căruia îi displăcea 
invitaţia dintr-un singur cuvînt. Trăda aroganță, cineva care se 
credea cel mai tare din parcare. Lucinda introduse o cartelă într- 
o fantă, roti mînerul, deschise uşa şi îi conduse înăuntru. 

Larry se îndrepta deja spre ei să-i întîmpine, după ce 
sărise sprinten de la biroul lui masiv aflat dinaintea ferestrelor ce 
dădeau spre partea din faţă a clădirii. Imbrăcat într-un pulover 
alb pe git şi pantaloni albi, era imaginea familiarităţii. „Arată 
bine", îşi spuse Paula. Avea un zîmbet atît de drăguţ, şi totuşi 
avea un aer oarecum impunător. Directorul general perfect. 

- V-am văzut venind, zise el sărutind-o pe Paula pe 
amîndoi obrajii. Speram că aţi venit să mă vizitaţi. Luaţi loc. Ce 
vreţi să beţi? Cafea, ceva mai tare, avind în vedere că se 
întunecă deja? 

Cerură amindoi cafea şi Lucinda dispăru să le aducă 
băuturile. Larry îi conduse spre o sofa imensă şi trase un scaun 
cu faţa la ei. „O manieră foarte firească", se gîndea Paula. 

- Cum pot să vă ajut? întrebă Larry în timp ce Lucinda îşi 
făcu apariţia cu cafeaua pe o tavă, o puse pe o măsuţă şi apoi 
plecă. 

- Aceasta a devenit ancheta unor cazuri de crimă extrem 
de grave, începu Tweed sumbru. Aşa că trebuie să-ţi pun cîteva 
întrebări personale. De exemplu, unde erai acum trei sau patru 
luni? 

- Ceea ce înseamnă că sînt suspect, replică Larry cu un 
zîmbet. 

- Avem mai mulți suspecți, îl asigură Paula. 

- Nici nu trebuie să-mi consult agenda ca să vă răspund la 
întrebare, spuse Larry zîmbind din nou. Făceam un tur al Statelor 
Unite. li vizitam pe unii dintre cei mai importanți clienți ai noştri. 

Am simțit că e important să păstrez contactul cînd cel mai 
bun director de vînzări al nostru, Michael, a dispărut. Mai avem 
doi directori de vînzări, dar nici unul de calibrul lui. Jumătate din 
oamenii pe care doream să-i întîlnesc erau plecați - turnee de 
golf. Vă vine să credeţi? Dar lăsam un bilet, aşa că ştiau că 
încercăm să avem grijă de ei. 

- Deci nici un alibi? 

- Sînt de acord. Aş putea să vă dau o listă. 

- Nu e necesar, spuse Tweed brusc. O altă întrebare. Cine 
are chei pentru a intra în birouri noaptea? 

- Eu, Lucinda şi Michael avea una - dar cred că toate 


150 


lucrurile i-au fost luate de cine l-o fi lăsat să stea pe treptele de 
pe Whitehall. Superintendentul Buchanan a trecut să mă vadă. 

- Altcineva? i-o întoarse Tweed. 

- Da. Aubrey Greystoke are nevoie de una. Şi... Se opri. 

Asta e trist. Lee Greystoke avea o cheie, pe care presupun 
că o obținuse de la Drago. Nimeni altcineva. Lucinda e foarte 
neînduplecată cînd vine vorba de securitate. 

- Care dintre directori are cunoştinţe de contabilitate? 
Larry se lăsă pe spate în scaun şi se încruntă. 

- Asta-i o întrebare neobişnuită. N-o să întreb de ce mi-ai 
pus-o. În primul rînd, eu am cunoştinţe vaste despre bilanţuri. 
Trebuie, datorită funcţiei mele. Dar nu am calificări. Aubrey, 
bineînţeles, este expert contabil calificat. Un director financiar 
trebuie să aibă o asemenea pregătire. Lucindei nu-i plac cifrele, 
dar are calificări. A, şi Michael e expert contabil. Nui plăcea 
materia, dar a învăţat-o în jumătate din timpul normal. 

Tipic pentru mintea lui ascuţită. Nu-i plăcea materia aşa că 
a devorat-o. 

Tweed sorbi din cafea, apoi vorbi mai calm. 

- Ce mai face Michael? 

Nici o schimbare pînă acum, îmi pare rău s-o spun. Nu 
rosteşte nici un cuvînt. Mi se pare curios şi supărător. 

Şi cum îşi petrece zilele? E tot la Abbey Grange, presupun? 

- Tot timpul, din cîte ştiu. Foarte prompt, la ora opt în 
fiecare dimineaţă merge pe drumeag pînă la Post Lacey aşa cum 
făcea cînd lucra pentru noi. Apoi se întoarce la conac. şi petrece 
o grămadă de timp în camera lui, citind tot felul de cărţi ciudate. 

- Ciudate? 

Neobişnuite. Anatomia lui Grey pare să fie cartea lui 
favorită. 

- Ce părere aveai despre Lee Greystoke? 

Paula zîmbi pentru sine. Mai trecuse prin asta şi mai 
înainte cînd Tweed era dezlănţuit. Trecerea neaşteptată de la un 
subiect la altul, destul de diferit. 

- Lee? îmi plăcea. Se ridică. Cred că am nevoie de un 
scotch. 

Vreţi şi voi? 

- Nu, mersi, spuseră amîndoi. 

Larry se întoarse cu un pahar mare de scotch. Bău 
jumătate şi puse jos paharul. 

- Imi plăcea Lee, repetă el. N-o cunoşteam prea bine, dar 
odată am avut o lungă discuţie cu ea. Am fost surprins de 


151 


inteligenţa ei excepţională. Ştiţi, bineînţeles, că Aubrey nu-şi 
poate ţine miinile departe de o femeie atrăgătoare şi doritoare. 

Tragic. Pentru Lee. Aşa că atunci cînd a dispărut am crezut 
cu toţii că l-a părăsit în sfîrşit. O poveste cumplită. 

- Intr-adevăr. Tweed se ridică. Cred că asta-i tot. 
Deocamdată, îţi mulţumesc pentru timpul acordat. 

- Dacă mai vreţi să aflaţi şi altceva, nu trebuie decît să mă 
contactaţi. 


Puțin mai devreme, Charmian, abilul asasin francez, 
coborise de pe motocicletă, ascunzînd-o în spatele unui boschet. 
Apoi, după ce verifică locul acela izolat pentru a se asigura că nu 
se afla nimeni prin preajmă, intră într-o cabină telefonică publică. 

Ataşă un mic dispozitiv de metal pe aparat înainte de a da 
telefonul programat către M. Cu ajutorul dispozitivului, se asigura 
că în cazul în care convorbirea ar fi fost interceptată, numărul 
care ar fi apărut ar fi fost acela al unei anumite doamne Wilson. 
Acea doamnă nevinovată locuia în Hammersmith, la mare 
distanţă de cabina telefonică. Charmian obținuse numărul printr- 
o metodă foarte simplă, căutînd în cartea de telefon a Londrei. 

Telefonul sună la ora convenită. Era imposibil să-şi dea 
seama dacă vocea care vorbea acum era a unui bărbat sau a 
unei femei. 

- M la telefon. 

- M? întrebă Charmian. 

- M de la moschee. Ai dat de urma lui Tweed? 

- A luat-o pe Autostrada 3 împreună cu femeia aia a lui. Se 
îndreaptă spre fabrica Gantia, bănuiesc. 

- Ucide-l pe Tweed! Imediat! Se apropie prea mult. 

- Depinde unde-şi parchează maşina. Se va întuneca în 
curînd, aşa că nu văd să fie vreo problemă. 

- Dacă vrei şi cealaltă jumătate a onorariului tău, mai bine 
ai reuşi de data asta. 

- Reuşesc întotdeauna. 


Se întuneca atunci cînd Tweed şi Paula îl lăsară pe Larry, 
ieşiră pe coridor şi dădură peste Aubrey Greystoke, stînd suspect 
de aproape de uşa biroului lui Larry. 

- Bună seara, Aubrey, spuse Tweed politicos. Trăgeai cu 
urechea? 


152 


- Nu ştiu... ce vrei să spui. Veniţi în biroul meu. E aici pe 
coridor. 

Greystoke îi conduse, mergînd încet, punînd cu atenţie un 
picior înaintea celuilalt. Tweed îşi aminti de acest obicei 
neobişnuit de cînd îl văzuse pe Greystoke  îndepărtîndu-se de ei 
la Santorini atunci cînd luase masa în oraş cu Lucinda. 

- E beat, şopti Paula. Mi-a mirosit a whisky din clipa în care 
am dat cu ochii de el. 

- Şşt! şopti şi Tweed. 

Nu era convins că Aubrey era beat. Bănuia că se prefăcea, 
pentru a prosti lumea. Felul încet de a merge era puţin prea 
vădit. 

Cînd intrară în biroul lui Aubrey amplasat în partea din faţă 
a clădirii cu vedere spre intrarea principală, nu rămase surprins 
să vadă o sticlă de scotch şi un pahar pe jumătate plin lîngă 
aceasta pe birou. Recuzita? 

- Luaţi loc, drăguţilor. 

Se cufundă într-un fotoliu, îşi şterse fruntea înaltă cu o 
batistă şi zîmbi prosteşte. 

- V-am văzut pe fereastră, venind cu ceva vreme în urmă. 
Se întunecă. 

Ridicîndu-se anevoios în picioare, se duse şi apăsă pe un 
comutator. Trase jaluzelele automate chiar înainte ca Tweed să 
se uite afară după maşina lui.  Intorcîndu-se, puse două pahare 
pe un bloc de sticlă pătrat, care, presupunea Paula, trecea drept 
masă, şi se prăbuşi din nou în fotoliu. 

- Băuturi pentru toată lumea. Să sărbătorim. 

- Să sărbătorim ce? întrebă Paula. 

- Orice scuză e suficientă. Din nou zimbetul acela 
prostesc, îşi umplu paharul, îl ridicăşi sorbi. Paula observă că 
partea din faţă a cămăşii lui, descheiate la git, avea un petic 
umed. Unde vărsase scotch pentru a crea mirosul unui alcoolic? 

- Călătoreşti vreodată în Statele Unite? întrebă Tweed 
deodată. 

- Mai tot timpul. Dacă nu verific eu costurile pe care le 
percep americanii ăia, nimeni altcineva n-o face. Se ridică drept 
în fotoliu. Eu sînt directorul financiar. 

- Dar acum trei sau patru luni? întrebă Tweed. 

- Mă aflam în Statele Unite atunci. 

- Deci ai putea să ne dai o listă cu firmele pe la care ai 
trecut? 

- N-o să vă ajute cu nimic. Sînt atît de cunoscut, încît 


153 


recepţionerele nu-şi bat niciodată capul să-mi înregistreze 
sosirea. 

-Cred că asta-i tot. Deocamdată, declară Tweed, 
ridicîndu-se. 

Se uită înapoi cînd ajunseră la uşă. Lucinda se ocupă de 
înmormiîntarea lui Lee. 

- Mă simt foarte bine şi fără să fac asta. 

„Ticălos nenorocit", îşi spuse Paula. 


Charmian îşi încheiase misiunea. La adăpostul nopţii, 
introdusese puternica bombă în maşina lui Tweed. În clipa în 
care Tweed avea să pornească motorul, automobilul avea să 
explodeze. 

In timp ce se îndrepta spre partea din spate a clădirii, se 
aprinseră luminile orbitoare care luminau faţada. Pentru o clipă, 
umbra i se proiectă pe peretele din faţă, sub ferestre, apoi 
dispăru. 

Pentru Charmian fusese uşor să evite sistemele de 
securitate. 

Sosind pe motocicletă, pe care o parcase în apropiere, 
lîngă Autostrada 3, îşi scosese scara telescopică pliată din coş. 
Sîrma electrică amplasată de-a lungul părţii de sus a gardului nu 
reprezenta un obstacol. Scara era acoperită cu cauciuc. 

Croindu-şi drum spre partea din spate, descoperise zona 
nesupravegheată. Găsea întotdeauna o zonă nesupravegheată, 
de data aceasta cu faţa spre o secţiune din zidul din spate, fără 
ferestre. Ajungînd în partea de sus a gardului, apăsase pe un 
buton. 

O nouă secţiune de scară se extinsese în sus. Răsucise un 
mîner, apoi extensia căzuse pe partea cealaltă a gardului 
formînd un unghi care-i asigurase accesul spre fabrică. 

După plasarea bombei, se întoarse la scară. Era un bărbat 
cu faţă osoasă, arborînd o mustață neagră şi subţire, curbîndu-se 
în jos spre marginile gurii sale crude. Ochii îi erau de gheaţă. 

Ajungînd în vîrful scării, trecu în partea cealaltă, răsuci din 
nou mînerul şi aşteptă ca extensia să intre din nou în secţiunea 
pe care stătea el. Ajunse jos într-o secundă. 

Apăsînd un alt buton, privi cum prima secţiune se micşoră 
pînă formă un pătrat compact. O viri în geanta de piele atîrnată 
de umăr. În geanta aceasta transportase iniţial bomba. Se uită la 
acele luminoase ale ceasului său. Cincisprezece minute. Timpul 


154 


pe care şi-l acordase pentru misiunea asta. 

Pentru a se întoarce la motocicleta parcată, făcu un 
înconjur de la gard peste zonele cu iarbă. Purta pantofi cu talpă 
de cauciuc, fără vreun model identificabil pe suprafaţa lor. 
Ajungind la marginea autostrăzii, se opri şi ascultă. Nici un 
zgomot de trafic. 

Traversă grăbit şi intră în cîmp pe partea cealaltă. Apoi se 
întoarse repede la motocicletă. Ca un profesionist desăvirşit, nu 
aştepta niciodată să explodeze bomba. Politica lui era să fie cît 
mai departe posibil de locul dezastrului. 


Mergînd pe coridor spre lift, pregătiţi să iasă din clădire, 
Tweed şi Paula fură opriţi de Lucinda, care tocmai ieşea din 
birou. 

- Doar nu plecaţi fără să vorbiţi şi cu mine? Şi eu care 
credeam că mă plăceţi amîndoi. 

li conduse în biroul ei. jaluzelele erau trase la geamuri, o 
lumină strălucind în spatele lor. Turnă apă dintr-o carafa în trei 
pahare, apoi cafea dintr-o cafetieră în trei ceşti Wedgwood. 

- Simţiţi-vă ca acasă, îi invită ea, aşezîndu-se pe un scaun 
ergonomic şi încrucişîndu-şi picioarele lungi. Luaţi loc, spuse ea. 

Se aşezară în fotolii lîngă ea. Tweed se întinse să-şi ia 
cafeaua şi luă o înghiţitură zdravănă. Se simţi mai vioi. Paula bău 
nişte apă. 

- Ei bine, Tweed, îl interpelă Lucinda cu un zîmbet, pe cine 
ai pus la zid cu vorbe? Spune tot. Avea o dispoziţie jucăuşă. 

- Am avut o discuţie lungă şi interesantă cu Larry. Un om 
foarte capabil. 

- In multe feluri. Michael, fie că mă crezi sau nu, este chiar 
şi mai capabil. Asta înainte să aibă criza asta de amnezie. Mă 
întreb ce-o fi cauzat-o. 

- A avut o umflătură urită la cap. Medicii cred că asta a 
fost cauza. Poate a fost lovit la cap de cineva. 

- Asta-i sinistru. 

- Intreaga poveste este extrem de sinistră, dacă aşa s-a 
întîmplat cu adevărat. 

- Pari sceptic. 

- In momentul ăsta al anchetei, Lucinda, nu presupun 
nimic. Cu excepţia faptului că toţi par să mintă. Şi că toţi sînt 
suspecți. 

- Şi care este mobilul? 

155 


- Banii şi puterea, explică Tweed aplecîndu-se spre ea. 

- Nu cred că înţeleg, spuse ea după o pauză. Se întinse să- 
şi ia cafeaua şi sorbi din ea, uitîndu-se fix la Tweed. Nu ai de gind 
să mă lămureşti? 

- Nu. Se apropie şi mai mult de ea. Am indentificat acum şi 
ultimul cadavru. Numărul patru. Bărbatul găsit pe marginea 
drumeagului din Dartmoor. 

- Şi cine era? 

- Nu dezvălui asta nimănui deocamdată. 

- Crezi că el ar putea fi cheia misterului tău? întrebă ea. 

~ Da, ar putea fi. Acum ştiu mult mai multe decît atunci 
cînd am fost în vizită la Abbey Grange. Cînd l-am văzut pe 
reverendul Stenhouse Darkfield trăgînd clopotele neîntrerupt în 
clopotniţa bisericii. 

- Şi crezi că asta are vreo însemnătate? întrebă ea cu o 
expresie nedumerită. 

- In momentul ăsta totul ar putea avea însemnătate. Eu şi 
Paula am trecut pe lîngă o serie de căsuțe cu acoperiş de paie 
lipite una de alta. Un cătun, presupun. Cum se numeşte? 

- A, spuse ea degajat, e un loc al nimănui fără nici un 
nume. Incă mai există chestii din astea prin Dartmoor. 

Tweed îşi termină cafeaua şi se ridică. 

- Se face tîrziu. Imi închipui că fabrica s-a închis. N-am 
văzut niciodată ce-i înăuntru. 

- Am să-ţi arăt. Luă o haină de nurcă din cuier, se îmbrăcă 
şi mîngiie blana. Am cumpărat-o la un preţ de nimic dintr-un 
magazin care-a dat faliment pe Bond Street. Vin cu voi. 

Mergînd înaintea lor de-a lungul coridorului, se opri brusc. 

Cu o cheie, descuie un panou lat din perete, care glisa într- 
o parte. Le făcu semn să se uite dincolo de el. 

Se uitau în jos la o hală uriaşă cu coridoare late care 
separau şiruri lungi de rafturi albe şi curate. Luminile erau încă 
aprinse, dar nici urmă de angajaţi, iar rafturile erau pline de 
recipiente în culori strălucitoare. Un aer rece pătrunse pe coridor 
şi Paula îşi dădu seama că întreaga fabrică avea aer condiţionat. 

Privi în jos la un coridor străbătut de şine de cale ferată, 
aflat la şase metri sub ei. O locomotivă cu motor staţionară se 
afla pe şine în faţa unui convoi de vagoane albe din plastic, 
deschise, în spatele ei. Arătă spre trenul acela ciudat. 

- Ce-i aia? 

- E ideea strălucită de-a lui Larry. Vagoanele încărcate cu 
marfă merg în spate, pe o distanţă lungă, după cum vedeţi. Mai 

156 


demult, angajaţii trebuiau să care marfa pînă la rafturi. Acum ei 
o încarcă în cărucioare, iar locomotiva o cară de-a lungul şinelor 
pînă în locul de descărcare. Inchise panoul şi-l încuie. Nu trebuie 
să lăsăm panoul ăsta deschis prea mult timp. 

- Trebuie să plecăm acum, sugeră Tweed. 

Ea se întoarse şi se apropie atît de mult, încît el prinse o 
adiere de parfum scump. Vocea îi era caldă. 

- Acum Spune-mi identitatea celui de-al patrulea cadavru. 
Ştii că poţi să ai încredere în mine. Se apropie încă şi mai mult de 
el. Tweed rămase ferm pe poziţie. 

- Identitatea lui e strict confidențială. 

- Of, bine, am încercat şi eu. Se întoarse spre biroul ei. 
Tocmai mi-am dat seama că nu pot să cobor cu voi. Am uitat să 
verific dacă sînt încuiate uşile din spate. 

La parter, un gardian în uniformă le deschise uşa de la 
intrare şi le ură noapte bună. Era răcoare cînd traversară terasa 
şi coborîră treptele de la intrare, iar Tweed debloca portierele 
maşinii cu telecomanda. În timp ce Paula se instala în locul de 
lîngă şofer, Tweed ocoli maşina, sări la volan, închise portiera şi 
vîri cheia în contact. 


21 


Cineva bătea grăbit la geamul Paulei. Se uită afară, văzu 
chipul lui Harry Butler şi cobori geamul. Acesta îşi băgă capul 
înăuntru. 

- Eu n-aş întoarce cheia în contact, dac-aş fi în locul tău, îi 
spuse el lui Tweed cu un zimbet. 

- De ce nu? 

- Ai uitat ceva. 

Aplecîndu-se, Harry apucă o cutiuţă neagră de metal şi o 
puse pe marginea geamului dinspre Paula. Desfăcind un 
dispozitiv de închidere, ridică apoi capacul. Dădu la iveală o 
încîlceală de fire răsfirate, unul roşu, unul albastru şi unul negru. 
Paula se uită înăuntru. La capătul fiecărui fir se afla o fişă şi sub 
ele o grămadă de fire ondulate. O trecu un fior. 

- Arată fix ca o bombă. 

- Chiar este o bombă, răspunse Harry. Cu o putere de 
explozie enormă - îndeajuns nu numai pentru a face maşina 


157 


bucățele, ci şi să dărime jumătate din zidul clădirii din spatele 
meu. Un mecanism foarte sofisticat. Zimbi către Paula. Nu-ţi face 
griji, am scos amorsa. Frumuseţea asta fusese virită foarte 
inteligent sub pedala pe care ar fi apăsat-o Tweed mai devreme, 
cînd a pornit contactul. 

Paula îşi şterse miinile umede de blugi. Tweed se aplecă 
să-l vadă mai bine pe Harry. 

- Cum de te afli aici? 

- Te-am urmărit. Cineva trebuie să aibă grijă de voi doi. 

- Spune-mi! 

Harry puse pe pămînt bomba dezamorsată. 

- Ţi-am văzut maşina parcată singură în spaţiu deschis. 
Nu-i o idee bună. Eram în faţa porţilor cînd am auzit o 
motocicletă venind dinspre Londra. S-a oprit la cîteva sute de 
metri în susul drumului, apoi s-a întors şi-a plecat. Nu s-a 
întîmplat nimic un timp. Era întuneric, deci nu părea prea uşor să 
supraveghez maşina. Apoi s-au aprins luminile alea orbitoare. 
Am văzut o umbră pe zid a cuiva care dispărea în spatele clădirii. 
Nu prea mi s-a părut a bună. 

- Hai, nu ne ţine în suspans! îl îndemnă Paula. 

- M-am dus la interfon şi i-am spus gardianului că sînt de 
la SIS. A deschis porţile şi am fugit spre alee. l-am arătat 
gardianului legitimaţia şi i-am spus c-o să aştept afară să păzesc 
maşina. El s-a întors. Cu o lanternă, m-am tîrît mai întîi sub 
maşină, să verific sub şasiu. Locul favorit pentru plasarea unei 
bombe. Nimic. 

- Ai fost foarte meticulos, comentă Tweed. 

- Te rog, lasă-l să continue! izbucni Paula. 

- Aşa că după aia am luat lanterna şi m-am uitat în 
interior. 

Ştiu o mulţime despre maşini. Am văzut ceva sub pedala 
de acceleraţie care nu trebuia să fie acolo. Am descuiat cu un 
şperaclu portiera din stînga în cîteva secunde, m-am tîrît 
înăuntru şi am găsit bomba. Noroc că sînt expert în explozibili. 
Mi-am scos cleştişorul de metal şi am tăiat firele - după ce am 
respirat adînc şi m-am rugat. Nu trebuie decît să ştii ordinea 
corectă. 

- Ai ghicit bine, deci, conchise Paula. 

5 - Nu rezolvi nimic cu ghicitul, dacă vrei să supravieţuieşti. 
Asta-i un dispozitiv nou din Franţa. Recent, unul dintre 
informatorii lui Marler i-a trimis poze detaliate în legătură cu 
bomba asta. M-am dus la experţii de la subsol cînd le analizau. 


158 


Au descoperit cum funcţionează. Am avut noroc. 

- Noi am avut noroc, spuse Tweed. Noroc că ne-ai urmărit. 
Mii de mulţumiri pentru că ne-ai salvat viaţa. 

- Toate fac parte din munca mea. Vă întoarceţi la Park 
Crescent? Atunci o să vă urmez. Mai întîi o să mă bag în spate, 
să vă spun unde să opriţi. Maşina mea e parcată pe un cîmp 
chiar lîngă Autostrada 3. 

- Criminalului pare să-i placă zona asta, spuse Paula dusă 
pe gînduri în timp ce porţile se deschiseră automat şi Tweed o 
luă pe autostradă. Glonţul care a intrat prin geam a fost tras 
dintr-o zonă aflată nu departe de aici. 

- Asta nu ne ajută, spuse Tweed oprindu-se la cererea lui 
Harry. 

- Am observat, continuă Paula în timp ce aşteptau, că 
Lucinda s-a simţit obligată să ne explice de ce nu a putut să 
coboare şi să plece şi ea odată cu noi. Cine l-o fi angajat pe 
asasin trebuie să fi ştiut despre bombă. 

- Mi-a trecut şi mie prin cap acelaşi lucru, fu de acord 
Tweed. 


Cargobotul Oran trecuse acum prin strimtoarea Gibraltar şi 
se îndrepta, la 240 de kilometri în largul coastei Portugaliei, spre 
nord. Vremea era neobişnuit de caldă pentru anotimpul ăsta 
noaptea, iar marea, incredibil de calmă, licărea ca un imens lac 
albastru în lumina lunii. 

Abdul, un arab uriaş, se uita peste babord. O scară din 
sfoară era atiîrnată peste bord, cu doi arabi cocoţaţi pe ea. 
Acoperiseră cu vopsea numele Oran. Cu puţin noroc, se gîndi 
Abdul, aveau să scrie noul nume înainte să pornească spre 
marea agitată a golfului Biscaya. 

Sus, deasupra navei, un alt pavilion atîrna de catarg. Cît 
traversaseră Mediterana, arboraseră steagul liberian. Acum 
fusese ridicat un alt pavilion, unul panamanez. 

In ciuda faptului că Abdul manevrase cargobotul pe 
culoare de navigaţie comerciale puţin uzitate, postase totuşi 
santinele atît la babord, cît şi la tribord. Incepu să facă turul 
navei. In dreptul babordului se opri brusc. Una dintre santinele se 
sprijinea de corpul navei, cufundat într-un somn adînc. Buzele 
subţiri i se strânseră într-un rictus. 

Chemă uşor încă doi arabi care alergară către el. Arătă 
spre santinela adormită şi dădu un ordin cu un glas rece. Aceştia 


159 


îl ascultară imediat, se aplecară, luîndu-l fiecare pe arabul 
adormit de braţe şi ridicîndu-l în picioare. 

- Ali, şuieră Abdul în arabă, eşti o ruşine în faţa lui Allah. 
Nu avem nevoie de nătîngi ca tine la bord. 

Dădu din cap spre ceilalţi doi. Aceştia îl ridicară pe Ali şi 
mai sus, astfel încît să stea aplecat cu umerii peste corpul navei, 
deasupra mării. Abdul îşi scoase cuțitul încovoiat, se aplecă spre 
el şi îi tăie gîtul de la o ureche la alta. 

- Fără sînge pe carenă, vă rog, spuse el blind. 

Cei doi bărbaţi reacționară rapid. Ridicară trupul din care 
se scurgea sînge ţinîndu-l la distanţă de coca navei şi îl azvîrliră 
cît mai departe în mare. Abdul le ordonă să se întoarcă la 
posturile lor. Căpitan experimentat, ştia că valurile aveau să 
împingă cadavrul departe de coasta Portugaliei, tocmai pînă spre 
curentul rece ca gheaţa al Atlanticului. 

Se uită la ceas. Avea să ajungă la destinaţie după lăsarea 
întunericului, după cum era planul. La timp. Işi scoase din 
galabaieh!” o foaie de hirtie. Instrucţiunile angajatorului său 
necunoscut erau foarte clare, aşa cum îi fuseseră înmiînate de un 
intermediar. 

Trebuia să ajungă în portul din Angora în zece zile. Pînă 
atunci cargobotul avea să fie încărcat cu proiectile care vor fi 
lansate din rachetele cu rază lungă aflate deja în posesia lor. 
Ţinta aleasă avea să fie anihilată. 


Tweed şi Paula se apropiau de Park Crescent. Destul de 
aproape în urma lor venea Harry în Peugeot-ul lui, gata să-i 
depăşească în caz de urgenţă, cu arma automată ascunsă sub 
paltonul aflat pe locul de lîngă el. 

- Ne apropiem de criminal? întrebă Paula. 

- Cred că-i posibil să-l fi întîlnit deja pe ticălos. 

- Aşadar, ţi-ai mai restrîns lista suspecţilor? 

- Nu, nu încă. Ai obosit deja? 

- Deloc. Presimt o altă vizită după ce trecem pe la birou. 

- Ivy Cottage, Heel Lane, Boxton, Berkshire. Cum ieşi de 
pe şoseaua către Amersham. 

- Cine naiba locuieşte acolo? 

- A locuit, din păcate. Lee Greystoke. Cred că se poate să 


15 Haină lungă şi amplă (n. tr.) 


160 


fi găsit ceva important în timpul vizitelor ei nocturne la fabrică. 
Ca femeie, tu ai mai multe şanse să descoperi unde l-o fi ascuns. 

- Ce să fi ascuns? 

- Habar n-am. . 

j - Abia aştept. lţi dai seama că o să fie întuneric, nu? 
intuneric cînd o să încercăm să găsim casa asta. Întuneric cînd o 
să ajungem acolo. Nu pot să-mi închipui că, după cel puţin trei 
luni, încă nu a fost tăiat curentul electric. 

- Mai ai şi alte obiecţii? spuse Tweed iritat. Pot întotdeauna 
să iau pe altcineva cu mine. Ai obosit? Dacă da, nu cred că ar 
trebui să vii. 

- Ţi-ai pierdut memoria? izbucni ea. Acum o clipă ţi-am 
spus că n-am obosit încă. lţi sugerez totuşi să o pui pe Monica să 
ne aducă nişte gustări de la fast-foodul non-stop înainte de a 
pleca. N-am mai mîncat de ceasuri întregi. Tu n-ai mîncat. 

- Bună idee. Tweed era calm acum. Aş prefera să vii tu cu 
mine. Cu fiecare zi care trece, urma criminalului în serie se 
şterge tot mai mult. In plus, presimt că trebuie să ne mişcăm 
repede. 

- Am să scot o hartă să caut traseul spre Berkshire - şi o 
să-ţi arăt drumul. Rînji la el. Mă descurc mai bine ca tine. 

- Cu siguranţă. 

intreaga echipă se afla în birou cînd intrară. Monica 
trăsese draperiile peste întunericul de-afară. Harry se lansă 
imediat în relatarea poveştii cu bomba. Efectul asupra lui Marler 
a fost ca o undă de şoc. Acesta se ridică, cu expresia neobişnuit 
de îndirjită. 

- Asta-i atunci. Harry, spuneai că bomba e de construcţie 
franceză? Bun. Asta înseamnă că Charmian a lovit din nou. 

incepu să se plimbe încolo şi-ncoace, în stilul lui Tweed. 
Trebuie să-l lichidăm pe individul ăsta cît mai repede. Eu cred că 
se ascunde pe undeva prin Londra. Trebuie să-l fi urmărit pe 
Harry cînd nenorocitul l-a văzut pe Tweed plecînd de aici. 

- Nu mi-am dat seama că eram urmărit, spuse Harry 
scuzîndu-se. Era un trafic groaznic pe Autostrada 3 pînă cînd ne- 
am apropiat de Gantia. 

Marler nu asculta. 

- O să vorbesc cu cît mai multe dintre informatoarele mele 
prostituate. Ele sînt foarte atente, aud o grămadă de lucruri. Pa! 

Marler luă o husă lungă din piele neagră pe care scria 
„Slazenger" şi o azvîrli pe umăr. Paula îl strînse de braţ să-i ureze 
noroc. 


161 


- Nu cred că e pentru sport ce-ai tu acolo în chestia aia. 

- E o puşcă Armalite. 

Marler plecă, închizînd uşa fără zgomot. Paula ridică din 
sprîncene uitîndu-se la Tweed. 

- Nu l-am văzut niciodată atît de îndîrjit. 

- Nici eu. Vînătorul s-a transformat în vînat. 

Newman se ridică, îşi puse pardesiul şi-l lăsă descheiat ca 
să poată ajunge rapid la Smith & Wesson-ul său de calibru 38. Se 
îndrepta spre uşă cînd vorbi: 

- Mă duc după Marler. Eu am alţi informatori decit ai lui. 

Peter Nield se îndreptă şi el spre uşă. Aruncă o privire prin 
birou înainte să plece. 

- Marler o să se ducă în Soho. Ca şi Harry, cunosc 
persoane din East End. Trebuie să fi observat cineva un francez 
venit de curînd. O să punem noi mîna pe el diseară... 

- Eu nu merg cu ei, îi anunţă Harry. Presimt că Tweed şi 
Paula o să plece undeva - Paula tot studiază o hartă a ținutului 
Berkshire. O să fiu chiar în urma lor. Paula, poţi să-mi dai şi mie 
un sandvici? Am auzit c-ai trimis-o pe Monica la fast-food. 

- Şi am bănuit c-o să vii şi tu cu noi. Am comandat pentru 
toţi trei. 

Tweed era surprins de aglomeraţia din trafic la acea oră 
tîrzie. Se oprea oare vreodată? Mişcarea aceea lentă, nesfirşită, 
bară la bară? Numai cînd fură dincolo de Beaconsfield se 
schimbă vremea. Dacă la Londra era întuneric şi burniţa, aici era 
un cer limpede, fără nori, peisajul strălucea ca un cristal în 
lumina lunii şi se simţea un frig cumplit. 

-E atit de multă linişte acum, comentă Paula. Apropo, 
sîntem pe şoseaua 355, aşa că mai bine am fi cu ochii în patru. 
Şi mi-ai fi de mare ajutor dacă ai încetini. Ţinea harta desfăcută 
pe genunchi. Tweed şi Paula erau vioi acum după ce mîncaseră 
sandviciurile de la fast-food. Se face un drum la dreapta, ţi-a 
spus Lucinda? 

- Da. Am trecut pe lîngă cîteva fără nume. Foarte folositor! 
Încetini în timp ce se apropiau de o altă bifurcaţie, un drumeag 
de ţară mărginit de-o parte şi de alta de o pădure de conifere. 
Paula îl bătu uşor pe braţ. Incetini la treizeci de kilometri la oră. 

- Asta e, spuse ea repede. Heel Lane, Boxton. 

- Acum nu trebuie decit să găsim Ivy Cottage, spuse el. Şi 
Lucinda spunea că e izolată. 

- Deci mergi mai departe. 

Pădurea care mărginea drumul de ambele părţi era deasă 


162 


şi ceața începu să plutească deasupra drumeagului. Tweed 
mormăi, concentrîndu-se asupra luminii proiectate de faruri în 
timp ce luau curbă după curbă. Paula privea la dreapta. Nici 
urmă de vreo locuinţă, nici urmă de viaţă sau de circulaţie. Se 
uită înapoi la nesfirşitul drum drept. Nimic. 

- Cred că Harry a ratat bifurcația, îl preveni ea. Sîntem pe 
cont propriu. 

- Am Wather-ul cu mine, îi spuse Tweed. 

- Şi eu Browning-ul, ca şi Beretta vîrîtă în bocanc - şi asta. 

Şi scoase un cuţit dintr-un toc legat de piciorul drept. 
Tweed aruncă o privire rapidă spre acesta şi se încruntă. 

- Asta de unde-a mai apărut? 

- Mi l-a dat tipul ăla nou cînd am fost la antrenament la 
centrul din Surrey. M-a învăţat să-l folosesc făcînd proba pe un 
manechin din piele. Nu a fost mulţumit pînă nu l-am vîrît pînă-n 
plăsele de şase ori la rînd. 

- Şi mie mi-a oferit unul, spuse Tweed. Dar l-am refuzat. 

- Cînd eşti atacat pe nepregătite de aproape, un cuţit 
poate fi singura soluţie. 

Abia vorbise cînd auziră o motocicletă venind din sens 
invers. Venea în viteză şi farul aprins pe fază lungă lumina de-ţi 
lua ochii. Tweed semnaliza din faruri, dar fără efect. Paula apucă 
să zărească un motociclist îmbrăcat în piele cu o cască uriaşă şi 
o vizieră enormă. Era imposibil de spus dacă era bărbat sau 
femeie. Apoi dispăru. 

Paula clipi de cîteva ori să vadă mai bine. Apoi se uită la 
dreapta ei pe lîngă Tweed. Acesta conducea încă maşina cu 
viteza melcului. Il prinse de braţ. 

- Stop! Cred că am găsit-o. 

- Eu n-am văzut nimic, răspunse el apăsînd pedala de 
frînă. 

- Atunci hai să ieşim să ne uităm. 

Blocă uşile şi o urmă. O poartă şubredă de lemn stătea pe 
jumătate deschisă, înclinată. Poteca de dincolo de ea, luminată 
de lanterna Paulei, era îngustă şi acoperită cu noroi întărit şi 
pietricele. Uitîndu-se în faţă văzu că avea dreptate - era o veche 
căsuţă cu acoperiş de paie şi ferestre cu şipci verticale. Trebuia 
vopsită. Brazi uriaşi înconjurau casa şi era o linişte mormîntală. 

- Asta e, şopti Paula. 

Lumină cu lanterna o plăcuţă murdară lipită de latura 
casei: „IVY COTTAGE". Tweed se uită peste ochelari. Plăcuța nu 
fusese curățată de secole. 


163 


- Ce loc aiurea să pui plăcuţa, mormăi el. Nu poate fi 
văzută de fel de pe drum. Mi se pare că Lee nu prea voia să 
găsească cineva locul ăsta cît timp se afla aici. 

Paula stătea nemişcată, cu o mînă la ureche. Avea un auz 
ascuţit. La distanţă, apropiindu-se din aceeaşi direcţie din care 
veniseră, auzea sunetul unei motociclete. Acum îl auzea şi 
Tweed. Se apropia din ce în ce mai mult, apoi, cam la o sută de 
metri de intrarea în căsuţă, se opri. Tweed îi făcu semn să stingă 
lanterna, ceea ce şi făcu. In acelaşi timp, Paula apucă mînerul 
pistolului Browning şi îl trase afară. 

- E aceeaşi motocicletă care a trecut pe lîngă noi, şopti ea. 

Atmosfera claustrofobă a căsuţei îngropate între pereţii de 
brazi o făcea să vorbească încet. 

- De unde ştii? o întrebă Tweed sceptic. Probabil sînt mai 
mulţi oameni care merg pe motocicletă prin colţul ăsta de 
pădure. 

- Avea un motor tunat care păcănea uşor. La fel ca 
motocicleta care s-a întors. 

- Am fi mai în siguranţă înăuntru dacă am putea intra, 
sugeră Tweed. 

Paula se întoarse, ridică zăvorul din fier ruginit şi îşi dădu 
seama că uşa fusese întredeschisă, în timp ce împingea scîndura 
masivă de lemn vechi. Păşi cu prudenţă înăuntru pe o podea din 
scînduri. Nu se întrevedea nici urmă de lux acolo. Tweed o urmă 
grăbit, închise uşa lăsînd o deschizătură de aproximativ treizeci 
de centimetri. Nu voia să se înţepenească atunci cînd trebuiau să 
plece. 

Un miros de mucegai îi întimpină cînd păşiră peste un 
teanc de plicuri care fuseseră împinse prin cutia de scrisori din 
fier. 

Paula îşi aprinse lanterna, acoperind cu mîna fascicolul de 
lumină. Îl preveni pe Tweed să nu aprindă încă nici un bec. 

Orbecăind printre scaune şi mese din lemn, Paula merse 
de la o fereastră la alta, trăgînd draperiile care trebuiau smucite 
uşor. Apoi îi strigă lui Tweed să găsească întrerupătorul de 
lumină. Spre surprinderea lui, luminile se aprinseră şi văzură 
nişte vechi lămpi de muncitor atîrnînd de pereţi în cîrlige, genul 
de lămpi folosite cîndva pentru a-i avertiza noaptea pe 
automobilişti asupra obstacolelor. 

Aruncau o lumină roşiatică în interior. Cînd le cercetă, 
Tweed descoperi un cablu continuu ataşat de fiecare dintre ele. 
In clipa în care acţionase întrerupătorul, auzise sunetul unui 


164 


generator portabil care torcea uşor. 

- Lee era foarte deşteaptă, spuse el. Şi-a dat seama că n-o 
să vină aici perioade lungi, că utilităţile vor fi tăiate, aşa că ce 
face? Cumpără lămpile astea vechi şi un generator portabil, apoi 
pune un cablu care leagă lămpile de generator. Trebuie să fi fost 
un as în ale tehnicii. 

- Ai văzut în ce hal se află locul ăsta? 

Tweed observase deja. Parterul era alcătuit dintr-o singură 
încăpere uriaşă, iar bucătăria dădea într-un alcov. Dulapuri vechi 
de lemn erau aşezate lîngă pereţi, cu sertarele scoase şi 
conţinutul împrăştiat pe podea. Cutii de conserve şi borcane de 
sticlă fuseseră deschise şi golite sub zona de gătit. Impins lîngă 
un perete lateral se afla un pat de o singură persoană, cu 
salteaua tăiată şi aruncată pe podea. 

- E răscolit, ca şi casa plutitoare a detectivului particular, 
remarcă Tweed. Ei bine, o femeie locuia aici pentru perioade 
scurte. Deci unde ar ascunde ea ceva important? 

- Mă întrebi asta după ce a distrus cineva locul ăsta?! 
exclamă indignată Paula. N 

- Presupun că cine a făcut asta nu a găsit ce căuta. Intre 
timp, mă duc afară să mă asigur că nu se văd luminile. 

Se furişă repede afară, făcu înconjurul casei, uitîndu-se pe 
unde mergea pentru a evita rugii de mure. Lee fusese deşteaptă. 

Draperiile erau groase, aşa că lumina roşiatică a lămpilor 
nu se vedea de afară. Lee fusese o persoană cu totul deosebită. 
Ar fi vrut s-o fi putut întîlni. 

Se întoarse la intrarea din faţă, se împiedică de marginea 
de lemn şi se întinse pe podea în timp ce primul glonţ trecu pe 
lîngă el, spulberind un geam cu şipcă verticală pe mijloc din 
spatele casei. 

Tweed rămase la podea în timp ce alte gloanţe pătrundeau 
prin uşa deschisă pe deasupra lui. Ţinea deja Walther-ul în mînă 
şi văzuse acum gura ţevii fulgerând. incepu să tragă înspre locul 
în care trebuia să stea întins asasinul ascuns în spatele unui brad 
înalt. Paula se afla deja întinsă pe burtă lîngă el, după ce se tîrîse 
pe podea. Văzu şi ea gura ţevii fulgerând, aşteptă pînă cînd 
Tweed îşi goli magazia, apoi ochi şi trase, mai întîi spre dreapta, 
apoi spre stînga, apoi din nou spre dreapta şi spre stînga 
copacului. Calculase că asasinul avea să se mişte într-o parte sau 
cealaltă a bradului pentru a-şi continua avalanşa de gloanţe. 

Tocmai îşi reîncărca arma cînd îşi dădu seama că nimeni 
nu mai trăgea înspre casă. Aşteptă. La fel şi Tweed, care gîndea 


165 


ca ea. Linişte mormiîntală. Gloanţele se opriseră. 

Rămaseră perfect nemişcaţi pe podea, unul lîngă altul. 
Cîteva minute mai tîrziu, auziră sunetul motocicletei demarână, 
cu scheunatul ciudat al motorului. Se îndepărta de ei, întorcîndu- 
se pe drumeag spre şoseaua către Beaconsfield sau oriunde în 
altă parte. 

- A fost cît pe-aci, spuse Paula cînd se ridicară. Mă duc să- 
mi continui căutarea. 

- iți urez mult noroc. 

După cîteva minute, se afla în faţa unui mic frigider aflat în 
apropierea bucătăriei, cu conţinutul împrăştiat pe podea. 

Deschise frigiderul, se aplecă şi privi înăuntru. Un miros 
extrem de respingător de mîncare stricată o asalta. Il ignoră, 
întinse mîinile goale înăuntru şi apucă ceva în spate. Culoarea 
frigiderului era crem, dar partea din spate i se păru mai deschisă 
la culoare. 

Degetele-i stăruitoare îndepărtară un panou subţire lipit de 
peretele din spate. In spatele acestuia se afla un plic de culoare 
crem. || scoase, se ridică şi-l strigă pe Tweed. 

- Asta căutai? 

Punîndu-şi mănuşile din latex, Tweed deschise plicul şi 
scoase o foaie acoperită cu cifre bătute la calculator. Se uită la 
Paula şi zîmbi larg. 

- Acesta este documentul cheie care confirmă tiparul 
crimelor pe care mi l-am construit încet în minte. Confirmă faptul 
că patru sute de milioane de lire sterline au fost trimise prin 
transfer electronic de la Bone în Angora cuiva din Marea Britanie 
Numărul de referinţă este la fel cu cel de pe foile pe care mi le-a 
descifrat Keith Kent. Acesta trebuie să fie printul tranzacţiei, 
trimis prin poştă sau curier persoanei care a primit cele patru 
sute de milioane. 

- De ce? 

- Pentru a linişti persoana care a fost capul afacerii cu 
Angora. 

- Dar cine a primit suma asta uriaşă trebuie să fi ştiut că a 
pus de-acum mîna pe ea, obiectă Paula. 

- Expeditorul din Bone trebuie să fi fost nerăbdător să se 
asigure că aşa stau lucrurile, aşa că a urmărit tranzacţia cu 
confirmare. Asta e ceea ce trebuie să fi găsit Lee căutînd prin 
birourile directorilor de la Gantia. O femeie deşteaptă. Speriată 
că asasinul avea să încerce să-l recupereze, l-a ascuns aici în 
căsuţa asta - gata să i-l înmîneze lui Drago cînd avea să se 


166 


întoarcă din străinătate. 

- Deci X, să-l numim aşa pe beneficiarul acestei averi, a 
găsit o cale să devină putred de bogat furmizînd ceva de mare 
valoare Angorei? 

- Da, spuse Tweed. Dar presimt că nu a fost aşa de simplu, 
înainte să se întîmple toate astea, cred că X jecmănise Gantia, să 
spunem aşa, de suma de patru sute de milioane. Apoi a pierdut 
toată averea asta. Aşa că, pentru a reîntregi rezervele fabricii - 
înainte să descopere Drago că suma asta lipseşte - X, aflat într-o 
situaţie disperată, a pus la cale afacerea asta cu Angora. 

- X a furat din casă patru sute de milioane, i-a pierdut, 
apoi a găsit o cale să obţină aceeaşi sumă pentru a o pune la loc 
în casă. 

- Ai înţeles, Paula, fu de acord Tweed. 

- Deci acum ştii cine este criminalul? 

- Nu. Pentru că nu ştiu al cui este numărul ăsta de 
referinţă. 

Se auzi un scîrţiit în podea lîngă uşa din faţă. Paula îşi 
apucă Browning-ul cu amîndouă mîinile şi ţinti. 

- Nu trageţi în bodygard, deşi poate că o merit, se auzi 
vocea lui Harry Butler. 

Stătea chiar în uşă, cu ambele miini deasupra capului şi o 
mitralieră Uzi de mici dimensiuni prinsă la spate. Avea o expresie 
abătută în timp ce-şi lăsa miinile în jos şi se îndrepta spre ei. 

- Ce tot spui tu acolo, întrebă Paula, cînd spui că o meriţi? 

- V-am urmat de la Park Crescent la o distanţă de o 
maşină între noi. Apoi, pe drumul spre Beaconsfield, mi-a tăiat 
calea un automobil. M-am oprit la fix. Pînă cînd s-o iau pe 
şoseaua 355 eram cu mult în urma voastră şi n-am văzut unde 
aţi făcut la dreapta. Eram aproape în Amersham cînd m-am 
întors. Am găsit Heel Lane. Chiar înainte să ajung aici, un 
motociclist a trecut glonţ pe lîngă mine, gonind înapoi spre 
Londra. Se opri brusc, uitîndu-se pe lîngă ei. Hei, ce s-a 
întîmplat? Alea sînt găuri de gloanţe în geamurile din spate. 

Tweed îi povesti pe scurt recenta lor experienţă. Reacţia 
lui Butler a fost să se repeadă la uşa din faţă, s-o închidă, apoi să 
înşface un scaun înalt, masiv pe care-l înclină şi-l fixă în uşă. Se 
întoarse la ei. 

- Ştiţi ceva? Nenorocitul ăla de motociclist trebuie să mă fi 
urmărit după ce v-a văzut plecînd de la Park Crescent. Şi eu nu l- 
am observat deloc în traficul ăla aglomerat. Nu prea mă descurc, 
nu? 

167 


- Stop! Paula îl îmbrăţişa pe Harry. Nu uita că ne-ai salvat 
viaţa pe Autostrada 3 cînd ai găsit bomba aia. Şi eu era să ratez 
Heel Lane cînd am ieşit de pe şosea. 

- Mi se pare, medita Harry, că Newman, Marler şi Pete îşi 
pierd timpul. Tot bătînd Soho, East End şi pe unde o mai fi 
hoinărind Pete căutîndu-l pe cum îl cheamă ăsta. 

- Charmian, spuse Paula. 

- Mai întîi de toate, explică Harry, am auzit un motociclist 
pe Autostrada 3 cînd franţuzul ăsta v-a pus o bombă în maşină. 
In al doilea rînd, tot un motociclist a încercat să vă împuşte aici. 
Corect? Mă gîndeam eu. Nu prea s-a luat în calcul asta. Asasinul 
stă cu ochii pe birou şi îşi ascunde probabil motocicleta în 
tufişurile de peste drum de strada principală, dincolo de Park 
Crescent. 

- Pare plauzibil, fu de acord Tweed. Acum că Paula a găsit 
ce ne trebuia, o să ne întoarcem acolo. 

- Ceilalţi n-o să-l găsească niciodată pe franţuzul ăsta, 
conchise Harry în timp ce plecau. 

Marler era neobosit. Trecuse bine de miezul nopţii şi el 
încă mai colinda prin Soho. Contactase peste o duzină din 
informatoarele lui, dar nu ajunsese nicăieri. Charmian fie nu se 
afla nicăieri în apropiere de Soho, fie găsise o ascunzătoare 
secretă. 

Intră într-un alt „club" deocheat. Era greu să scrutezi 
interiorul prin norii de fum. Fete profesioniste stăteau la mese 
ieftine, prefăcîndu-se că sorb dintr-un pahar plin cu apă colorată, 
negociind preţul cu un bărbat. 

Un individ solid cu mînecile de la cămaşă suflecate şi 
bretele îl apucă pe Marler de braţ. Expresia de pe chip era 
neplăcută, amenințătoare. 

- Te costă cincizeci de lire să intri aici, amice. 

- Nu prea cred, spuse Marler calm, vîrîndu-i legitimaţia sub 
nasul pătat. Dacă îmi faci necazuri, o să-ţi trimit inspectorii 
sanitari pe cap. 

Păşi în ceaţă şi zări o fată cu părul blond care arăta cît de 
cît inteligentă. Se aşeză în faţa ei. Ea îi cercetă hainele şi chipul 
înainte să vorbească. 

- Nu eşti poliţist. Imi dau seama. Ai putea fi de la Divizia 
Specială, cred. Şi nu ai venit aici pentru mine. 

- S-ar putea să ai dreptate. Caut un bărbat pe care nu pot 
să-l descriu. Nu e de prea mult timp pe-aici şi e cam secretos. 
Vorbeşte engleza, probabil cu accent franțuzesc. Are o 


168 


motocicletă, probabil una bună. Îţi sună cunoscut? 

- Informaţiile costă bani. Imi placi. Nu mă înţelege greşit. 
Dar informaţiile costă bani. 

Marler se căută în buzunarul de la pantaloni, scoase patru 
bancnote de cîte cincizeci de lire şi le ţinu în mînă. Le scosese 
din portofel mai devreme. Nu era o zonă în care să-ţi arăţi 
portofelul. Işi stinse ţigara pe care o fuma într-o scrumieră 
minusculă şi-şi mai aprinse una. A 

- Motocicleta îmi spune ceva. Se uită la mîna ei goală. Incă 
n-am văzut nici un ban. 

- Spune-mi, o să hotărăsc eu dacă tot ce-mi spui îmi e de 
folos. Dacă îmi e foarte de folos, o să primeşti ce ţin eu în mînă. 

- Există o doamnă Hogg!f. Asta e ea, o puşculiţă pentru 
bani. Eu n-aş sta niciodată acolo. Uite aici adresa... 


După ce plecă din Heel Lane în goană, Charmian se 
întoarse la Londra. Nu era fericit. O dăduse în bară pentru a treia 
oară. Nu exista un precedent - întotdeauna reuşea să-şi ducă 
pînă la capăt misiunea din prima. 

Se mişca repede cu motocicleta lui, Harley Davidson, 
foarte atent pentru cazul în care ar fi văzut o maşină a poliţiei. La 
naiba cu viteza limită! Arma cu care încercase să-l ucidă pe 
Tweed prima oară, o armă cu numerele şterse, se afla acum 
azvirlită pe un cîmp. 

Înainte să pornească în misiunea asta, îşi răsese mustaţa 
arcuită. Părul negru era ascuns sub o şapcă de baseball. Scara 
telescopică pe care o folosise să escaladeze gardul de sîrmă de 
la Gantia se afla pe fundul unui lac la o distanţă de cîțiva 
kilometri. Puşca cu care trăsese în Tweed la Ivy Cottage era 
îngropată în milul unui lac pe lîngă care trecuse. Charmian era 
un profesionist. 

Ajungînd în cele din urmă la Londra, cutreierase prin Soho, 
unde fusese în recunoaştere mai devreme. Avind chef să bea 
ceva, intrase în mai multe „cluburi", inclusiv în cel frecventat de 
blonda platinată a lui Marler. Acolo făcuse singura lui greşeală. 
Abordat de o femeie, Charmian o repezise. Remarca lui nu fusese 
una măgulitoare: „M-aş descurca mult mai bine ca tine în altă 


16 joc de cuvinte: în engleză Hog înseamnă „porc", deci 
prin extensie „puşculiţă", (n.tr.) 


169 


parte..." 

De aceea blonda îl urmărise să vadă în ce clădire intra. 
Cea a doamnei Hogg. Asigurîndu-se că nu-l vedea nimeni, îşi 
împinsese motocicleta pe aleea din spatele localului acesteia şi 
văzuse scara de incendiu care urca pînă la o cameră de la primul 
etaj. Punîndu-şi mănuşile, îşi dezafectase motocicleta, care a 
doua zi avea să sfirşească în Tamisa. Apoi se întorsese pe 
străduţa îngustă care ducea către intrare. 

Pe o plăcuţă scria afară: „CAMERE DE INCHIRIAT - CU ORA 
SAU CU ZIUA". O invitaţie ostentativă pe care doamna Hogg o 
ţinea acolo mituindu-i pe poliţiştii locali. N 

Dincolo de intrare se afla o mică recepție. In spatele unei 
tejghele de lemn, era postată o femeie grasă cu ochi lacomi. 
Purta o rochie ieftină şi îl aştepta să vorbească. 

-Am nevoie de o cameră pentru trei zile, începuse 
Charmian. La primul etaj. Lîngă scara de incendiu - mi-e frică de 
foc. 

- Costă cinci sute de lire. Unde-i fata? 

- Fără fată. Charmian se aplecase deasupra tejghelei. 
Doamnei Hogg nu-i plăcuse asta. Se dăduse înapoi, neliniştită. 
Nu cred că ar plăti cineva cinci sute pentru asta, spusese el 
calm. 

- Trei sute, reuşise ea să îngaime. Nu cobor mai jos. Nu 
cred c-ai să poţi să strecori fata pe scara de incendiu. E încuiată 
cu un lanţ în partea dejos. 

- Am nevoie să dorm. Işi scosese deja portofelul, pusese 
trei sute de lire în bancnote de cincizeci pe tejghea. Englezoaică 
proastă, continuase el. Am zis că am nevoie să dorm. 

- Poţi să te duci oricînd în altă parte, strigase doamna 
Hogg, după ce apucase banii. Camera 10. Primul etaj. Pe scări, 
risese ea batjocoritor. 

- Taci naibii din gură! 

Luînd cheia pe care i-o dăduse ea, urcase pe la mijlocul 
scărilor care scîrţiiau. Camera 10 era micuță, avea un pat dublu - 
ghici de ce - şi o toaletă mică. Aprinsese lumina, un bec de 
patruzeci de waţi, dăduse cearşafurile şi salteaua jos de pe pat şi 
le scuturase. Nu erau microfoane. Făcuse din nou patul în grabă, 
stinsese lumina şi mersese la fereastră. 

Trăsese draperiile cu prudenţă şi se uitase în jos. Scara de 
incendiu se afla chiar lîngă fereastra lui. Aleea de sub el era o 
mare de întuneric. Cînd reuşise să vadă din nou în întuneric, îşi 
văzuse motocicleta. lIncercase apoi să ridice geamul. Era 


170 


înţepenit. Respirase adînc, trăsese din toate puterile şi îl smucise 
în sus. Aşa avea să plece a doua zi dimineaţă. Plata pentru trei 
zile era doar ca s-o facă pe doamna Hogg să creadă că avea să 
stea acolo mai mult timp. 

Îşi scosese şapca, geaca de piele şi pantalonii. Pe 
dedesubt avea un costum albastru-deschis pe care îl ţinuse pe 
el. Îşi scosese bocancii, îşi dusese mîna la spate şi îşi scosese 
cuțitul vîrît în teaca de la curea. Avea o lamă uriaşă cu margini 
ascuţite. 

Punîndu-l pe o masă lîngă pat, adormise repede, lăsînd 
lumina aprinsă. 


Un Marler de nerecunoscut intră în micul vestibul în care 
doamna Hogg stătea în spatele tejghelei, pe care era aşezată o 
plăcuţă veche, la vedere: „DOAMNA DINA HOGG". 

Marler se schimbase într-o toaletă din spatele „clubului" în 
care fata cea blondă îi dăduse adresa. Scoţindu-şi geaca neagră, 
o întorsese pe dos şi o îmbrăcase. Purta acum o geacă de 
culoare albastru-deschis cu carouri galbene - foarte sportivă. 
Apoi îşi puse o şapcă pe cap, ascuzîndu-şi părul. Scoţind o 
pereche de ochelari cu rame mari, pătrate, îi puse la ochi şi se 
uită în oglinda de deasupra chiuvetei. Un alt om se uita acum la 
el. Işi aruncă pe umăr husa neagră cu puşca Armalite în ea. 
Nimeni dintre cei din „club" care o observaseră nu a considerat 
înţelept să pună întrebări. 

După ce ridică drugul de la uşă, dispăru în lumea de-afară. 

Zece minute mai tîrziu, intra în micul vestibul unde stătea 
de veghe doamna Hogg. 

- Şi tu eşti de capul tău? se răsti ea. 

- Divizia Specială, şuieră Marler peltic. Ai vreun oaspete 
care vorbeşte engleza cu accent franțuzesc? Spera să fi ghicit 
corect. 

- Şi ce dacă am? 

- M-ai auzit cînd am spus Divizia Specială? Nu vreau să fiu 
nevoit să aduc o echipă care să răstoarne locul ăsta cu susul în 
jos, o preveni el, cu o nuanţă de ameninţare în glas. 

- Da... da... am, se bilbii ea. Camera 10. O cameră pe colţ 
cu scară de incendiu. 

- Să nu faci greşeala să-l suni cît urc eu sus. 

Nu-i plăcea cum arătau scările vechi din lemn uzat. Păşi 
încet, ţinînd picioarele cît mai depărtate. Fără scîrţiituri. Făcu la 


171 


stînga pe un palier îngust şi se opri în faţa camerei 10. Camera 
din capăt, cea cu scară de incendiu şi fereastră. Era prea 
periculos să umble la încuietoare. 

Se întoarse jos în acelaşi fel în care urcase. Silueta grasă a 
doameni Hogg tremura din toate încheieturile. Işi ştergea mîinile 
asudate pe rochie. Marler dădu din cap şi mai spuse un singur 
lucru înainte să iasă. 

- Nu merită să-l suni pentru nimic în lume. E un criminal 
periculos... 

Afară, se grăbi de-a lungul străzii laterale pustii şi se 
întoarse pe alee. Avea o problemă. Nu putea să tragă cu 
Armalite-ul. 

Doamna Hogg ar fi auzit împuşcătura. 

Pe alee era întuneric beznă. Aprinse o lanternă şi se 
asigură că nu se aflau cutii de bere prin preajmă. Dacă ar fi dat 
cu piciorul într-una, l-ar fi trezit pe Charmian. Işi puse o mănuşă 
în mîna stîngă şi scoase un şperaclu cu dreapta. Era un lacăt 
uriaş. Astea se deschideau întotdeauna cel mai uşor. Tinînd 
lacătul cu mîna înmănuşată, îşi făcu puţin de lucru cu şperaclul şi 
îl deschise în cîteva secunde. Îl ţinea cu mîna stingă pentru a nu 
exista nici un risc de a cădea cu zgomot pe alee. 

Puse jos lanţul şi lacătul şi se uită în sus. Ochii i se 
obişnuiseră de-acum cu întunericul. Fu surprins să vadă că 
fereastra camerei era larg deschisă într-o noapte aşa de 
răcoroasă. Nu-i plăcea nimic ce părea nefiresc. Urcă pe treptele 
ruginite de fier cîte două odată, păşind cu atenţie. Ţinea puşca 
Armalite gata de acţiune, în ambele miini. Se opri în faţa ferestrei 
deschise, apărate de o draperie. 

Incerca să prindă orice zgomot - sforăit, respiraţia adincă a 
unui om dormind dus, scîrţiitul arcurilor patului în timp ce acesta 
se ridica în tăcere. Nimic. Trebuia să folosească ţeava puștii, 
preferabil să o coboare fixînd rădăcina nasului sau rotula. 

Dădu uşor la o parte draperia, îndeajuns cît să privească 
înuntru. O veioză slabă era aprinsă lîngă pat, cocoţată pe o 
masă. 

Lumina îndeajuns cît să-şi dea seama că dormitorul era 
gol, iar lenjeria de pat era aruncată pe podea. Sări peste pervaz 
şi se tîrî pînă la toaleta micuță. Uşa era deschisă. Goală. Pasărea 
zburase din cuib. 

Işi aminti că podeaua scîrţiise uşor cînd păşise pe palier. 

Foarte uşor, dar destul cît să-l alerteze pe Charmian. 
Reputația lui de profesionist de mare clasă se dovedise încă o 


172 


dată. Marler verifică şi uşa care dădea în hol şi o găsi încuiată. 

Se întoarse la fereastră, se uită cu prudenţă afară, apoi 
alergă în jos pe scări, vîrîndu-şi Armalite-ul la loc în husă. Fluiera 
nepăsător cînd intră în recepţie. Doamna Hogg stătea în aceeaşi 
poziţie ca şi mai devreme. Femeia asta se mişca oare vreodată? 

- Oaspetele dumitale care stătea în camera 10... începu el. 

- A plecat. Şi-a luat toate hainele, şi-a pus geanta pe umăr 
şi a spus că voia să bea ceva. 

- Mulţumesc, spuse Marler. 

- O să se întoarcă, strigă ea după el cînd ieşi în stradă. A 
plătit pentru trei nopţi. 

„N-o să se întoarcă", îşi spuse Marler înverşunat. Ceea ce 
însemna că Charmian se afla încă la pîndă, Dumnezeu ştie unde. 
Mai însemna şi că avea să încerce pentru a patra oară să-l 
asasineze pe Tweed. Marler nu putea decit să spere că avea să 
fie acolo să împiedice acest lucru. 


22 


Activitatea la Park Crescent, în toiul nopţii, era frenetică. 
Paula şi Tweed se întoarseră de la Ivy Cottage găsind întreaga 
echipă adunată în păr. Marler le spuse imediat de încercarea lui 
nereuşită de a-l ucide pe Charmian. 

- O să mai încerce, conchise el. 

- Atunci, spuse Newman, trebuie să ne asigurăm că sînt 
destui oameni alături de Tweed în orice moment. 

- Nu! izbucni Tweed. Trebuie să operez singur sau 
împreună cu Paula. 

- În cazul ăsta, insistă Harry, va trebui să-ţi schimbi 
maşina. 

- Nu! izbucni din nou Tweed. Asta ar însemna că Charmian 
îmi dictează viaţa. M-am obişnuit cu maşina mea. 

- Bine, stărui Harry, eu sînt cel mai mic. O să merg peste 
tot cu voi, ascuns în spate. O să fac asta fie că-ţi place, fie că nu. 

- Nu uita, îi aminti Paula şefului ei, că Harry ne-a salvat 
viaţa cînd cu bomba aia. Trebuie să-l asculţi. 

- Da, trebuie să-l asculţi, mîrîi Marler. 

- O să-l asculţi, adăugă Nield. 

- În regulă. Tweed îşi ridică braţele exasperat. Ca să vă fac 


173 


pe toţi fericiţi, sînt de acord. 

- Chiar şi cînd te întorci acasă la apartamentul tău, insistă 
Paula. N-ai să mai mergi pe jos pînă acasă decit atunci cînd 
Charmian o să ajungă la morgă. 

- Acum trebuie s-o sun pe Lucinda, se hotărî Tweed. Vreau 
să se ducă la Abbey Grange să vadă ce face Michael. 

- Michael? De ce? întrebă Paula. A 

Fără să răspundă, o sună pe Lucinda. li ştia numărul pe de 
rost. O voce somnoroasă îi răspunse. 

- Bună, sînt Tweed. Sper că nu te-am trezit. 

- Nu m-ai trezit. Nu pot să dorm. Mă tot gîndesc la crimele 
alea oribile. Aş vrea să am ceva de făcut. 

-O să ai. Miine-dimineaţă vreau să te duci la Abbey 
Grange să vezi ce mai face Michael. 

- Pot să plec şi-acum, să ajung acolo dis-de-dimineaţă. Nu 
a rostit încă nici un cuvînt. Am sunat-o pe doamna Brogan. Aşa 
că, dacă sperai c-o să stea de vorbă cu mine... 

- Nu. Vreau să fii cu ochii pe el fără să-şi dea seama de ce 
ai de gînd să faci. Apoi spune-mi şi mie impresiile tale. 

- Plec chiar acum... 

- Stai puţin, am fost la Ivy Cottage, în Boxton. Locul a fost 
răscolit. Ca şi casa plutitoare în care a fost găsit John Jackson, 
detectivul. 

- Plec chiar acum... repetă ea. 

- Nu i-ai spus de plicul pe care l-am găsit în casă, comentă 
Paula. 

- Nu? 

- Şi de ce o trimiţi pe Lucinda să stea cu ochii pe Michael? 

- Toată lumea în afară de mine a uitat de el. Vreau să văd 
cum prezintă ea situaţia de acolo. 

- Aşa-i. Paula zîmbi întristată. Hai, fă pe misteriosul cu 
mine! 

- Acum să vedem dacă pot să obţin cooperare sau măcar 
puţină înţelegere de la Ministerul Apărării. Din nou, formă 
numărul pe telefonul lui demodat. Alo, Ministerul Apărării? Aici 
Tweed, directorul adjunct de la SIS. Trebuie să vorbesc urgent cu 
comandantul David Wells. El e de obicei de serviciu noaptea. 
Codul meu? Hai, nu-mi mai pierde timpul sau o să-ţi pierzi slujba. 
Dă-mi-l imediat pe comandantul Wells! 

- Cine-i la telefon? întrebă o voce distinsă după o pauză 
lungă. 

- Tweed. David, trebuie să ştiu... 

174 


- Nu ţi-ai dat codul. 

-La naiba cu codul! Imi cunoşti doar vocea. E o linie 
sigură? 

- La capătul ăsta, da. Nu ştiu dacă şi la capătul tău e... 

- Vreau ca navele - şi avioanele - voastre de căutare să 
cerceteze ruta la nord de Gibraltar în căutarea unui cargobot. O 
navă veche cu tonajul de cincisprezece - şaisprezece mii de tone. 
Cu un singur coş. Numele vasului este Oran. Arborează un 
pavilion liberian. 

- Asta-i confidenţial. Avem nave de căutare deja în larg 
concentrate în strâmtoarea Dover şi pe coasta Angliei. In ceea ce 
priveşte Marea Mediterană, americanii au trimis nave de căutare 
de la baza lor uriaşă din Napoli concentrate în estul Mediteranei. 
Eşti fericit acum? Tonul lui David devenea plictisit. 

- O zonă a naibii de proastă, izbucni Tweed. Ţi-am dat o 
descriere foarte precisă. lar echipajul e format în întregime din 
arabi. 

- Chiar? Atunci ar fi oprit automat şi cercetat de o corvetă 
la strâmtoarea Dover. 

- Şi presupunînd că nu asta e destinaţia sa? 

- Există o limită a zonelor pe care le putem acoperi. lar cei 
de la Napoli nu ar aprecia sugestiile din partea noastră. 

- Grozavă colaborare! Incă o întrebare. Ştim că Angora a 
obţinut o livrare importantă de lansatoare de rachete cu rază 
lungă din Coreea de Nord, dar nu şi proiectile. Cam cît ar costa 
proiectilele de care ar avea nevoie? 

- Nu pot să-mi închipui de ce te interesează asta. Un 
proiectil ar costa în jur de un milion de lire sterline. 

- Un milion de lire sterline un proiectil? repetă Tweed. 

- Da. Paranoicul ăla de dictator nord-coreean, Kim, a trimis 
lansatoarele pe o navă de avangardă, urmată apoi de o altă navă 
cu proiectile care s-a ciocnit imediat cu un distrugător american 
în Marea Japoniei. Tokyo a relatat că scafandrii japonezi au găsit 
patruzeci de proiectile armate la bordul navei scufundate. 

Armate! Trebuie să fi fost nebuni să le fi trimis armate. Dar 
Kim chiar e nebun. 

- Deci Angora e acum disperată că nu are proiectile şi că 
nu le poate încă lansa împotriva unui oraş mare ales ca ţintă din 
Europa? 

- Aşa cred. Comandantul Wells făcu o pauză. Tweed, nu 
prea eşti în toate minţile. Ziarele sînt pline de relatări potrivit 
cărora anchetezi un caz înfiorător de crimă. Nu văd nici o 


175 


legătură între ceea ce mă întrebi şi criminalul în serie. 

- Eu o văd acum. Tweed îşi reprimă dorinţa de a trînti 
receptorul. David, îţi mulţumesc că mi-ai fost de ajutor. 

-Oricînd, bătrîne... 

- Nu închide încă, vreau să te întreb dacă este vreo şansă 
să trimiţi nave de căutare să cerceteze apele de coastă ale 
Portugaliei, ale Spaniei şi ale Franţei? 

- Nici una. Nu mai am nave disponibile. 

In timpul convorbirii lor, Paula adusese un carneţel în caz 
că Tweed avea nevoie. Auzise ultima parte a discuţiei şi se 
cocoţase pe marginea biroului lui cu braţele încrucişate. 

- Am auzit fără să vreau despre legătura dintre scheletele 
găsite şi cargobotul ăsta, Oran. Eu nu văd nici o legătură între 
cele două elemente. 

- De aceea eu stau aici, iar biroul tău e acolo. 

- Inţeleg, spuse ea simplu. 

Se dădu jos de pe biroul lui, dar Tweed veni spre ea şi o 
apucă de braţ. 

- Imi pare rău. Am fost nedrept, de neiertat. 

- Nu trebuie să-mi ceri scuze. Paula zimbi cu căldură. Ştim 
cu toţii că sînt mari presiuni asupra ta. Sîntem doar surprinşi că 
nu ne-ai înjurat pe nici unul încă. Zimbi din nou, se întoarse la 
biroul ei şi se uită pe geam printre draperii, după ce le trase 
cîţiva centimetri. Chiar s-a întunecat afară, spuse ea aşezîndu-se. 
Luna a intrat în nori. Nu ar trebui să verifice cineva dacă 
Charmian nu aşteaptă undeva afară - cum a făcut şi înainte ca 
eu şi Tweed să mergem în Boxton? 

- Trebuia să mă gîndesc la asta, spuse Marler. Mă duc pîn- 
afară s-arunc un shitfti. Văzu expresia Paulei. Aşa se zice în 
arabă la „privire". 

- Vin cu tine, sări Harry. 

Ca dovadă că atmosfera era tensionată, Marler scoase un 
Walther şi şi-l vîrî sub haina de ploaie cu care se îmbrăcase. 

Harry îşi puse un box peste degetele de la mîna dreaptă. 

În ciuda felinarelor de pe stradă, afară era întuneric beznă 
în zonele neluminate. Marler observă primul o siluetă ghemuită 
pe trotuar, pe partea cealaltă a străzii principale. Se despărţiră, 
Marler apropiindu-se din stînga, iar Harry din dreapta. Silueta 
rămase nemişcată. de aproape văzură că era un vagabond, cu 
un palton vechi, mototolit şi murdar. 

- Ce faci aici? întrebă Marler. 

- E aici de ceva vreme, spuse Harry, dîndu-şi cu părerea. 


176 


- Aveţi cinci lire, domnule? întrebă vagabondul. N-am 
mîncat de ore întregi. 

Marler se încruntă. Era uimit de cît de distinsă era vocea 
vagabondului. Ce se întîmpla? 

- Pentru un vagabond vorbeşti destul de bine, spuse el 
sever. Cum te cheamă? 

- Ken. Urmă o pauză. Ken Millington. Sau Lord Ken 
Millington odată, acum aproape o mie de ani. 

Numele stîrni o amintire în mintea lui Marler, amintirea 
unuia dintre articolele mai slabe ale ziaristului de primă clasă 
Drew Franklin despre unele „personaje". 

Îşi aprinse lanterna şi lumină faţa vagabondului. Avea în 
jur de patruzeci de ani, faţa îi era acoperită de ţepi, iar nasul îi 
era lung şi foarte ascuţit. In mod clar, nu se bărbierise de zile 
întregi, în miini avea mănuși vechi de lînă găurite. Pantofii îi era 
vechi, foarte uzaţi şi legaţi cu sfori în loc de şireturi. 

- Dacă eşti un lord, spuse Harry agresiv, de ce eşti în 
starea asta? N-am văzut niciodată un vagabond cu o voce ca a 
ta. Spune adevărul, dacă nu, am să te bat măr. Cine te-a angajat 
să fii cu ochii pe clădirea noastră? 

- Stai puţin, Harry, spuse Marler. Mai bine ai da explicaţii 
acum, înainte ca prietenul meu să treacă la treabă. 

- Mai sînt şi alţii ca mine, explică Millington. Cît mă 
priveşte, m-am plictisit de moarte de viaţa pe care voia s-o ducă 
nevastă-mea. Petreceri în fiecare noapte. O groază de idioţi. Apoi 
m-a părăsit pentru un milionar. Am decis că vreau libertate, 
libertatea de a-mi trăi propria viaţă. Fără responsabilităţi. Aşa că 
mi-am părăsit familia lacomă - după ce mi-am lăsat prin 
testament toată averea unei instituţii de caritate. Imi place viaţa 
asta. E libertate, repetă el. 

- Pentru cincizeci de lire, poate şi mai mult, ai face o 
treabă pentru noi? sugeră Marler. 

- Pentru cincizeci m-aş duce şi pe Lună. O treabă cinstită, 
vrei să spui? întrebă el suspicios. 

- Şeful meu, continuă Marler, a fost cît pe-aci să fie ucis de 
un criminal. Angajat de un om de afaceri rival. Criminalul 
vorbeşte engleza cu accent franțuzesc. Nu pot să-ţi dau o 
descriere, dar şi-a ras recent mustaţa neagră care se arcuia în 
jurul colţurilor gurii. E francez şi e periculos. Dacă vezi pe cineva 
dînd tîrcoale pe-aici, cu ochii pe clădirea noastră... 

- Compania de asigurări din Crescent? 

Se referea la plăcuţa de pe zid de lîngă intrarea în sediul 


177 


SIS. 

Pe aceasta scria GENERAL & CUMBRIA ASIGURĂRI. Era 
numele de acoperire al SIS. Harry avea încă suspiciuni. 

- Cum de-ai observat-o de aici? 

- Mă plimb puţin prin zonă înainte să mă instalez undeva 
pentru noapte - să găsesc locşorul cel mai confortabil. In seara 
asta s-a întîmplat să dorm aici cu o pernă sprijinită de 
balustradă. 

- Uite cele cincizeci de lire, îl întrerupse Marler nerăbdător. 
Dacă vezi pe cineva suspect dînd tîrcoale pe-aici, îndreaptă-te 
încet către clădirea companiei de asigurări, apasă pe sonerie de 
trei ori, lung. Gardianul te va lăsa să intri şi mă va chema pe 
mine. 

- Sînt prea mulţi bani, protestă Millington. O să iau zece şi 
apoi restul dacă vă pot fi de folos. 

- Ţine-i pe toţi... 

li explicară lui Tweed ce se întâmplase, cînd se întoarseră 
în birou. Tweed fu mai impresionat decit se aşteptase Marler. 

- A fost o idee bună. Avem nevoie de un strop de noroc. 

- Mie mi s-a părut a fi un escroc, comentă Harry 
nemulţumit. 

- Există astfel de oameni, îi spuse Paula. Ajung să se 
sature de bogății şi tânjesc după libertatea de a-şi trăi propria 
viaţă. Aparent, acest Millington a spus acelaşi lucru. 

- lar Lucinda, reflectă Tweed, e acum pe drum spre Abbey 
Grange. Sînt curios cum o să-şi formuleze relatarea. 

- Tot nu înţeleg, spuse Paula tăios. 

- Am fost absorbiți de atît de multe alte aspecte, explică 
Tweed, încît aproape că am uitat de existenţa lui Michael. Şi 
totuşi, totul a început cu el. „Am fost martor la crimă." 
Presupunînd că suferă într-adevăr de amnezie. 

- Nu-i crezi pe psihiatri? medita Paula. r 

- Nu cred nici un cuvînt din ce mi-a spus cineva. In ceea 
ce-i priveşte pe psihiatrii de care vorbeşti, într-o biografie a lui 
Winston Churchill am citit că el îi numea „ciclişti acrobați". 

- Dar ar putea Michael să continue să nu spună un cuvînt 
în tot acest timp? insistă Paula. 

- Puțin probabil - dar nu imposibil. lar în timpul cînd au 
avut loc crimele, se afla, chipurile, undeva în Statele Unite. Din 
nou, ca şi în cazul celorlalți, nici un alibi. Plus faptul că ne 
confruntăm cu viclenia armenilor. Modul lor de viaţă. Larry, 
Lucinda, Michael, toţi au avut acelaşi tată armean, deşi o mamă 


178 


englezoaică. 

- Deci putem să-l scoatem din calcul pe Aubrey Greystoke, 
zise Paula. 

- Nu, nu putem. A lucrat cu armenii destul de mult timp ca 
să se fi molipsit de felul cum gîndesc ei. 


Cargobotul naviga acum la 380 de kilometri de coasta 
franceză. Studiind cu atenţie o hartă, Abdul îşi dădea seama de 
importanţa de a conduce vasul la o distanţă mare de vasta 
peninsulă Bretagne şi de insula Ushant. Schimbă direcţia, 
navigînd mai departe spre nord-vest. 

Fusese noapte, dar acum, înspre răsărit, se zărea un 
amestec de lumină argintie şi rozalie. Zorile. Cu totul împotriva 
legilor mării, Abdul naviga fără lumini. Privind în faţă, văzu mica 
ambarcaţiune de pescuit franceză. Dădu rapid ordinul de a mări 
viteza. Ambarcaţiunea aceea putea să raporteze prezenţa navei 
sale cînd s-ar fi întors în port. 

Primul avertisment pe care-l avu echipajul francez de la 
bordul vasului de pescuit asupra pericolului veni atunci cînd văzu 
prora cargobotului conturîndu-se ameninţător aproape deasupra 
lor. Prora se izbi cu putere de ambarcaţiune, tăind-o în două. 
Cele două secţiuni ale corpului vasului începură să se scufunde 
în acelaşi timp. Abdul văzu un singur francez aruncîndu-se peste 
bord. 

Luîndu-şi megafonul, se întoarse şi ordonă ceva în arabă 
către doi dintre oamenii de dedesubt. Aceştia se aruncară peste 
bord, apărură la suprafaţă, dădură din cap şi îl văzură pe francez 
înotînd spre coasta îndepărtată, în speranţa de a da peste un alt 
vas de pescuit. Unul din arabi era un înotător rapid. Apăru în 
spatele francezului, îşi scoase de la centură un uriaş cuţit 
încovoiat, îl învîrti prin aer şi tăie gitul pescarului. 

Pe punte, Abdul dădu din cap a satisfacţie. Cei doi arabi 
înotau acum înapoi către cargobot, de unde fusese aruncată 
peste bord o plasă de căţărat pentru ei. Abdul văzu o băltoacă 
sîngerie colorînd suprafaţa apei unde dispăruse francezul. Un val 
mic mătură băltoaca roşiatică dizolvînd-o. Totul revenise la 
normal. 

Abdul observase, de asemenea, că un curent puternic 
ducea rămăşiţele vasului de pescuit naufragiat spre Atlantic. 
Avea să îndepărteze şi cadavrele, precum şi capul decapitat 
plutind la suprafaţă. 


179 


- Lăudat fie Allah, spuse el cu glas tare, închinîndu-se spre 
răsărit. Fie ca El să ţină marea calmă atunci cînd ne-om întoarce. 


- O să mergem să-l vedem pe Drago Volkanian, îi spuse 
Tweed Paulei. 

- Cînd? Se ridică şi trase draperiile cu prudenţă. Abia s-au 
ivit zorile. 

- Acum. Jermyn Street, numărul 490, nu e departe de aici. 

- Dar Drago nu doarme încă? N-o să fim chiar bine-veniţi. 

- Ca şi mine, nu cred că are nevoie de prea mult somn, iar 
el e foarte îngrijorat. Ştie că se petrece ceva, dar sînt sigur că nu 
ştie ce anume. 

- Şi tu ştii? 

- Da, va fi o cursă contra cronometru. Avem un termen 
limită care se apropie. 

Amîndoi îşi puseseră paltoanele cînd sună telefonul. 
Monica răspunse şi îşi ridică privirea spre Tweed. 

- N-o să-ţi vină să crezi cine e jos şi vrea să te vadă. 

- O să cred dacă-mi spui odată. 

- Abel Gallagher, şeful Diviziei Speciale, mirii ea, imitîndu-l 
pe Gallagher. 

- Jos paltoanele! ordonă el. Acum roagă-l să urce. 

Tweed studia un dosar aşezat la biroul său, iar Paula se 
întorsese la biroul ei, cînd uşa se deschise. Zdrahonul de 
Gallagher intră ca o vijelie. Tweed îl invită să se aşeze. 

- Cui datorez onoarea asta? întrebă el sarcastic. 

- Sîntem îngrijorați în legătură cu tine. Guvernul e 
îngrijorat în legătură cu tine. Se presupune că anchetezi o serie 
de crime. Ziarele dezvăluie tot felul de detalii cu titluri mari de-o 
şchioapă. Publicul se îngrijorează. Şi tu ce faci? Pleci din ţară, te 
duci naibii în străinătate. Locul tău e aici! 

- Cine zice asta? 

- Eu! 

- Şi ce-i cu această presupusă plecare în străinătate? 

- Un agent de-al meu de la Waterloo te-a zărit urcîndu-te 
în Eurostar. Următoarea oprire, Paris - şi Dumnezeu mai ştie 
unde. Cu ce naiba crezi că te joci? 

- Ai terminat cu aberaţiile şi urletele, Abel? întrebă Tweed 
calm. În primul rînd, ancheta mea nu are nimic de-a face cu tine. 
În al doilea rînd, departamentul tău nu are nici o autoritate 
asupra SIS. În al treilea rînd, cine din guvern îşi pierde cumpătul? 


180 


- Ministrul de interne, anunţă Gallagher triumfător. 

- Atunci o să-i spun prim-ministrului să stea de vorbă cu el, 
după ce-o să-i divulg sursa mea de informaţii, adică tu. 

- Trebuie să-mi fac datoria, spuse Gallagher plîngător. 

- Atunci du-te şi fă-ţi-o, sugeră Tweed nepoliticos. Şi lasă- 
mă şi pe mine să mi-o fac pe-a mea. Uşa e acolo. 

Gallagher ieşi ca un cîine uriaş cu coada între picioare. 

- Te-ai descurcat foarte bine cu el, spuse Paula, ridicîndu- 
se şi punîndu-şi paltonul. S-a prăbuşit cînd i-ai spus de prim- 
ministru. 

- Urmează Jermyn Street, spuse Tweed. 

Plecară în lumina dimineţii cu Harry ascuns în spate, cu 
Walther-ul în mînă. Paula se uită afară în timp ce se îndreptau 
spre Jermyn Street. 

- Millie e încă aici, raportă ea. 

- Millie? întrebă Tweed. 

-E un diminutiv de la Ken Millington. Gallagher a pus 
probabil oameni de-ai lui să ne urmărească. Ştim că are o datorie 
de douăzeci de mii de lire sterline la un agent de pariuri. 
Presupun că nu-i un suspect, nu? E vorba de patru sute de 
milioane de lire dispărute. 

- Acum s-au întors în rezerva uriaşă a fabricii, îi spuse 
Tweed. Am văzut documentul ăla pe care l-ai găsit în Ivy 
Cottage. E o fotocopie a mesajului de la Bone, Angora. AB200017 
X este numărul de referinţă. Acelaşi ca şi cel de pe documentul 
pe care l-ai găsit în apartamentul lui Christine Barton. Cred că 
Lee Greystoke a fost o femeie deşteaptă. Tot umblînd prin 
Gantia, a găsit originalul pe biroul vreunui director şi l-a 
fotocopiat, pentru ca directorul răspunzător să nu ştie că a fost 
ea pe-acolo. 

- Şi deci cine e nenorocitul de criminal? 

- Nu ştiu încă. Trebuie să facem legătura între numărul de 
referinţă şi persoana în cauză... 

- Sîntem încă în derivă. 

- Ca şi Oran. De unde şi termenul limită. 

Drago le deschise el însuşi - fără îndoială după ce se uitase 
în oglinda de siguranţă de deasupra capetelor lor. Uriaşul 
armean era îmbrăcat într-un costum gri aproape pocnind pe 
umerii lui imenşi. 

Zîmbea cu căldură cînd îi invită să intre. Nici urmă de fata 
cu chipul smead pe care o văzuseră în timpul primei lor vizite. 
Fură poftiţi în salon, în timp ce Drago vorbea cu glas tunător. 


181 


- Domnule, îmi plac oamenii care se trezesc devreme. 
Aceştia sînt oamenii care conduc lumea în timp ce alţii dorm. 
Doriţi ceva de băut? Cafea? Bănuiam eu. 

Cea mai înaltă cafetieră pe care o văzuse Paula vreodată 
ocupa măsuţa în apropierea căreia se aşezaseră, alături de cele 
mai scumpe porţelanuri de Rosenthal. Cite trei ceşti, farfurioare 
şi farfurii. Chifle albe aşa cum Paula nu mai văzuse pînă atunci. 

Muşcă dintr-una. „Fabuloasă." Drago le turnă cafea. 

- Acum, domnişoară Paula, şi dumneata, domnule, 
spuneţi-mi, cum vă pot fi de folos? Un om pe gustul meu nu se 
opreşte niciodată. Ziarele se dedică în întregime acestui caz 
oribil de crimă pe care-l anchetezi. 

Din nou, personalitatea lui părea să umple imensa 
încăpere, atit era de dinamică şi de puternică. Tweed se servi cu 
o chiflă, bău din cafea, fără să se grăbească. Se uită dintr-odată 
la gazda sa, susţinîndu-i privirea. 

- Vreau să verific încă o dată. Cite persoane au chei pentru 
a intra în fabrica dumitale de armament? 

- Larry, bineînţeles, apoi Lucinda, Michael şi Greystoke. Şi 
sărmana Lee avea o cheie. Mi-e tare dor de ea. 

- De ce Greystoke? se întrebă Tweed. Nu-i decît un 
contabil. 

- Exact. Eşti foarte perspicace. Ţi se pare ciudat că Aubrey 
a fost inclus în cercul acesta magic. Sub supravegherea mea, au 
fost aduse modificări - foarte costisitoare, de altfel - întregului 
sistem. Aşa că au fost necesare devize. Aubrey a verificat 
costurile în timpul desfăşurării lucrărilor. Sînt foarte atent cu 
banii. 

- Presupun, continuă Tweed calm, ca şi cum ceea ce avea 
să spună nu avea mare importanţă, că un fel de manetă face ca 
maşinile să treacă de la producţia de obuze de artilerie la cea de 
proiectile. 

- Asta, domnule, e foarte corect. E o manetă codată. 

- Codată? 

- Eu însumi am conceput-o. Un cod simplu, dacă ştii ce 
înseamnă asta. Drago îşi ridică arătătorul uriaş pe verticală, îl 
mişcă transversal în unghiuri drepte, apoi îl lăsă în jos pe 
verticală şi-l mişcă brusc înspre dreapta. Asta, bineînţeles, nu-i 
codul, dar îţi arată cum funcţionează. 

- Cine cunoaşte codul? 

- Aceleaşi persoane care deţin şi cheile de la fabrica de 
armament. Lucinda, Larry, Greystoke şi Michael. 


182 


- Şi acum ceva timp, ai hotărît să nu se mai producă 
proiectile, iar fabrica să producă numai obuze de artilerie. 

- Absolut. Am interzis complet producţia de proiectile. 
Pentru totdeauna. 

- Inţeleg. Tweed făcu o pauză şi îi luă ceva timp pînă să 
continue, bîndu-şi restul de cafea. Deci te-ar deranja să afli că a 
acţionat cineva maneta codată şi a produs recent proiectile pe 
scară largă? 

Efectul acestei presupuneri asupra lui Drago fu unul 
dramatic, întreaga sa personalitate se schimbă. Chipul său în 
mod normal binevoitor se transfigură într-o stare de furie 
sălbatică. Maxilarul masiv i se încleşta, gura i se strînse pînă cînd 
buzele aproape îi dispărură cu totul, structura sa osoasă deveni 
proeminentă, iar ochii i se îngustară sălbatic. Tweed aşteptă. In 
cele din urmă, Drago îşi regăsi glasul, un tunet feroce. 

- De unde ştii că se comite o astfel de atrocitate? 

- Din diverse surse de informaţii culese din diferite locuri. 
Acestea nu duc decit la o singură concluzie. Au fost - sau sînt 
produse în jur de patruzeci de proiectile. Tweed mai azvirli o 
săgeată. Şi ştii că pentru o anumită perioadă suma de patru sute 
de milioane de lire sterline a lipsit din rezervele dumitale? 

- Patru sute de milioane? 

Expresia lui Drago devenise acum furibundă. Paula îşi 
spuse că acum îl vedeau pe adevăratul Drago, bărbatul care 
scăpase din infernul Armeniei, rănind sau ucigînd probabil pe 
oricine i-ar fi stat în cale. Tweed se întinse după cafetieră, 
reumplu ceaşca Paulei, pe a lui, apoi se oferi să reumple şi 
ceaşca lui Drago. 

Reacţia acestuia fu un semn brutal cu mîna uriaşă, 
refuzînd invitaţia. Aşteptară, sorbind din cafea. 

Era clar că Drago se lupta să-şi recapete autocontrolul. 
Treptat, se lăsă pe spate mai liniştit în fotoliul masiv. Se uită la 
Tweed şi-şi sprijini mîna tremurîndă pe braţul fotoliului înainte să 
vorbească cu un glas normal. 

- Ştii cine dintre cei patru e răspunzător pentru acest act 
de trădare? 

- Nu încă. Următoarea mea vizită s-ar putea să mă 
lumineze. 

- Atunci o să plec imediat la... fabrică. 

- La Dartmoor? 

- Destinația e treaba mea. 

- Acum. Tweed se aplecă spre el. Am să-ţi spun ce o să 


183 


faci. Vei rămîne aici, în Jermyn Street, pînă cînd o să auzi veşti de 
la mine. E clar? spuse el sever. Există factori - factori 
internaţionali periculoşi - despre care nu ştii nimic. Intervenţia 
dumitale ar putea să-mi ruineze ancheta. Tweed se ridică brusc, 
cu tonul încă sever. Mă bazez pe dumneata să faci exact ce ţi-am 
sugerat. Nu te clinti de aici. Nu ştii destule. Eu da. lţi mulţumesc 
pentru ospitalitate. Trebuie să plec. Timpul nu e de partea 
noastră. 

Paula se ridicase şi ea şi era pe cale să-l urmeze, cînd 
Drago o apucă uşor de braţ. li şopti astfel încît numai ea să audă 
ce spunea. 

- Ştii, draga mea, dacă Tweed ar fi disponibil, l-aş angaja 
pe o sumă uriaşă să preia controlul fabricii Gantia. 

În timp ce se urcau în maşină, un Harry invizibil îi strigă 
încet din spate. 

- Nimeni nu s-a apropiat de maşină cît aţi fost plecaţi. 
Entuziaştii disperaţi abia încep să-şi facă apariţia, grăbindu-se pe 
jos spre serviciu. 

- Entuziaştii disperaţi? întrebă Paula, nedumerită. 

- Cei ai căror şefi sosesc la opt dimineaţa la serviciu. Să-şi 
verifice angajaţii. 

- De unde naiba ştii asta? se întrebă ea. 

- Am un prieten de pahar care lucrează la o firmă mare. 
Mi-a spus că face asta. Zicea că viaţa a devenit ca o oală sub 
presiune, că peste cîţiva ani, în ritmul ăsta, jumătate din ei vor 
sfirşi într-un spital sau într-un azil. 

- Are dreptate, spuse Paula în timp ce treceau pe strada 
pustie. Calitatea nu mai contează. Viteză, viteză, viteză, numai la 
asta se gîndesc. 

- Şi, încheie Harry, unii dintre ei merg pe jos kilometri 
întregi acum că metroul şi trenurile sînt într-o stare atît de 
jalnică. 

- Mergem la agentul ăla de bursă? întrebă ea. Cel al cărui 
nume l-a găsit profesorul Saafeld scris pe un ghemotoc de hirtie 
mototolită sub unghia de la piciorul primului schelet pe care l-am 
descoperit în Dartmoor? 

- Eşti foarte perspicace. 

- O să caut pe hartă, spuse ea cu un ghid complet al 
Londrei deschis pe genunchi. In Haldon Street se ajunge printr-o 
bifurcaţie din Threadneedle Street. 

- Oare o fi deschis deja? E foarte devreme, se întrebă 
Harry. 


184 


- Dacă e închis, o să găsim un loc de parcare şi o să 
aşteptăm. 

- E clădirea aceea pe dreapta, spuse ea în timp ce Tweed 
conducea încet pe Haldon Street. 

Trebuia oricum să meargă încet. Chiar şi la ora aceea a 
dimineţii, traficul devenise aglomerat, iar maşinile se deplasau 
cu opt kilometri la oră. Tweed opri şi semnaliză la stînga, cînd 
văzu un Buick ieşind în marşarier dintr-un loc de parcare. În 
spatele lui, un şofer care hotărise că locul era al lui claxona 
încontinuu. 

- Isteria se manifestă de dimineaţă, medita Paula în timp 
ce Tweed parca în locul acum liber. 

Şoferul din spatele lui strigă o în jurătură şi făcu un semn 
obscen cu degetul cînd trecu pe lîngă ei. Tweed îl ignoră în timp 
ce cobora în faţa clădirii cu uşi duble şi o firmă inscripționată pe 
geam: „DORTON, KENWOOD & SMYTHE, AGENŢI DE BURSA". O 
lumină era aprinsă în spatele geamului. Stătea probabil aprinsă 
toată ziua - Haldon Street era îngustă, mărginită de blocuri 
înalte. Soarele nu pătrundea niciodată în acest canion dosnic. 

- O să ne-ntoarcem cît de repede putem, îl informă Tweed 
pe Harry înainte să închidă portiera. 

Paula apăsa deja pe un imens buton de sonerie vechi. 
Trebui să aştepte, cu Tweed lîngă ea, pînă cînd uşa dinspre 
stînga se deschise, cu balamalele scîrţiind. Un bărbat scund se 
uita lung la ei ca şi cum ar fi fost ultimii oameni de pe pămînt pe 
care ar fi vrut să-i vadă. 

- Sînteţi investitori? întrebă el într-un efort de a fi politicos. 

- Sîntem investitori în informaţii, spuse Tweed cu un 
zîmbet plăcut, arătîndu-i legitimaţia. 

- SIS? N-aţi venit unde trebuie. 

- Ba da. Imi puteţi spune numele dumneavoastră? Arătă 
spre numele gravate în geam. Sînteţi mai mulţi. 

- Eu sînt Smythe, singurul rămas. Cred că mai bine aţi 
intra. Doamnele mai întîi. Staţi jos - va trebui să luaţi mai întîi 
hîrtiile de pe scaune. 

Tweed nu-i putea recunoaşte accentul. Nu era cockney, 
dar avea nuanţe asemănătoare felului în care vorbea Harry. |n 
acelaşi timp, era foarte educat. Smythe nu constituia 
reprezentarea publicului larg despre un locuitor al suburbiei 
înstărite din Surrey. 

Purta o cămaşă descheiată la git, nu se bărbierise, 
pantalonii negri erau bine călcaţi, iar pantofii negri fuseseră 


185 


lustruiţi. O amestecătură ciudată de veşminte. 

Paula se aşeză la o masă mare de abanos, după ce 
îndepărtase cu grijă un teanc de hirtii, îngrămădindu-le în ordine 
pe un bufet. g 

Pregătise un scaun şi pentru Tweed. In timp ce acesta se 
aşeza, Smythe ridică un alt teanc de pe un scaun şi îl aruncă pe 
podea. i 

- Vechituri, spuse el. Intorcînd scaunul, se aplecă în faţă 
sprijinindu-se de spătarul acestuia, cu ochii vicleni privind ţintă la 
ei. 

- Dumneata eşti Smythe, începu Tweed. Ce s-a întâmplat 
cu Dorton? 

- S-a retras cu o grămadă de bani la apogeul carierei. S-a 
dus în Bahamas cu o pipiţă. A fost şmecher în unele privinţe, 
prost în altele. Pipiţa i-a păpat probabil deja jumătate din avere. 

- Şi domnul Kenwood? 

- A dispărut peste noapte acum trei sau patru luni. Pur şi 
simplu a plecat. Nu-i stătea în fire. N-am mai auzit nici o veste 
despre el de-atunci. 

- L-ai putea descrie pe domnul Kenwood? Înălţime, 
greutate, vîrstă - genul ăsta de descriere? 

Ascultă în timp ce Smythe îi furniza date surprinzător de 
precise. Se potriveau în fiecare detaliu cu descrierea pe care o 
dăduse profesorul Saafeld primului schelet descoperit la 
Dartmoor, lîngă drumeag. Tweed ştiu că, în sfîrşit, identificase 
cel de-al patrulea cadavru. 

- Ai putea să-mi spui cîte ceva despre munca şi despre 
clienţii lui? 

- E confidenţial. Smythe rînji. Nu-mi mai flutura legitimaţia 
aia. Se ocupa de nişte investitori importanţi şi era foarte discret 
în ceea ce priveşte identitatea lor. Ceea ce era şi indicat. Fiecare 
lucram cu clientela noastră. 

- Cînd spui importanţi, cît erau de importanţi? 

- Ei bine, el era singurul care şi-a aruncat clienţii în 
dezastrul dotcom” -urilor. N-am formulat bine. Întotdeauna îi 
avertiza că ar putea fi victimele unui uriaş crah financiar, dar unii 
dintre ei insistau să investească enorm. 

- Adică patru sute de milioane de lire sterline? 

- Dumnezeule! Smythe îşi zvîrli mîinile în aer. Asta ar fi 
cam prea mult. Işi aprinse o ţigară. A existat un client care a 


17 Companie care îşi desfăşoară activitatea pe internet (n.tr.) 
186 


investit în dotcom-uri de parcă în companiile astea banii ar 
creşte în copaci. Woody - aşa-i spuneam noi lui Kenwood - a lăsat 
să-i scape la o băută faptul că spera ca un client de-al lui de fapt, 
cel mai important - să nu se împuşte. 

- Deci era un bărbat - nu o femeie? 

- Dacă stau bine şi mă gîndesc, spunea că spera ca acest 
client al lui să nu-şi ducă un pistol la tîmplă. Deci putea să fie şi-o 
femeie. Da, presupun c-ar fi putut să fie. Ken era un Don Juan. 
Dacă venea o investitoare la noi la firmă, îl lăsam pe el să se 
ocupe de ea. 

- Trebuie să aveţi o evidenţă a clienţilor pentru cei de la 
fisc, sugeră Tweed. 

Smythe bău din cafeaua rece din cana încă destul de plină. 
După ce o puse pe marginea mesei, se duse lîngă Paula, trase un 
sertar, scoase un registru mic legat în piele şi îl flutură. 

- Detaliile sînt aici. Strict confidentiale. 

- Trebuie să împrumutăm asta, domnule Smythe. E o 
anchetă într-un caz de crimă. 

- Aveţi mandat de percheziţie? întrebă Smythe cu un 
zîmbet superior, încrezător că era unu-zero pentru el. 

- Nu, recunoscu Tweed. 

- Atunci n-o să-ţi bagi nasul în viaţa clienţilor noştri, care 
sînt acum ai mei. Puse registrul la loc în sertar, îl închise şi se 
întoarse în locul în care stătea Tweed. Intre timp, Tweed se uită 
la Paula. Ea dădu din cap în semn că înţelesese. Tweed mişcă din 
cot şi lovi cana aproape plină cu cafea rece care căzu pe podea. 
Cana se sparse şi lichidul se vărsă pe jos. 

- Imi pare rău. 

Tweed luă o farfurie de pe masă, se aplecă şi începu să 
culeagă cioburile de porțelan spart, punîndu-le pe farfurie. 

Smythe se lăsă pe vine şi începu să strîngă şi el cioburile 
în timp ce Tweed îşi ceru din nou scuze. 

Paula deschise sertarul fără zgomot, înşfăcă registrul legat 
în piele, îl vîri în geantă şi închise sertarul cu grijă. Era un truc la 
care mai apelaseră şi altă dată în rare ocazii pentru a obţine 
dovezile de care aveau atita nevoie. Se uita la ceas cînd cei doi 
se ridicară, iar Smythe îşi aţinti privirea spre ea. 

- Acum o să am nevoie de un mop să curăț mizeria asta de 
cafea, bombăni el. 

- Imi pare foarte rău, repetă Tweed. Cred că ar fi mai bine 
ca noi să plecăm. 

- Şi eu cred la fel, se răsti Smythe. 


187 


- S-ar putea să avem acum cheia misterului, spuse Paula, 
cu o notă de nerăbdare în glas, în timp ce se apropiau de 
maşină. 

- Dacă în caietul ăsta scrie cine a investit patru sute de 
milioane într-un dotcom care a dat faliment, ai dreptate, fu de 
acord Tweed cînd ajunseră la maşina parcată. Dacă scrie, 
adăugă el. 


23 


Paula se oferi să preia volanul maşinii în timp ce Tweed 
examina registrul de evidențe. Fu de acord. In timp ce se 
instalau, o voce din spate, a lui Harry, le şopti: 

- E în regulă. Nimeni nu s-a apropiat de maşină. 

- Ştii unde ne aflăm, Harry? întrebă Tweed. 

- Cred şi eu. Unul dintre barurile mele preferate se află la 
capătul străzii ăsteia. De ce? 

- Pentru că ai s-o faci pe curierul să returnezi acest 
registru în locul pe care tocmai l-am vizitat. Pur şi simplu, 
returnează-l, nu răspunde la întrebări şi ieşi din zonă. 

Paula conducea spre vest la ieşirea din City, pe un alt 
drum. 

Lîngă ea, Tweed îşi pusese mănuşile de latex înainte să 
deschidă registrul pe care ea i-l pusese pe genunchi. Fără 
amprente. Era deja un trafic şi mai intens, aşa că erau multe 
opriri, care îi ofereau lui Tweed posibilitatea să examineze cu 
atenţie paginile. 

Datele erau precise: numele clientului, data achiziţiei de 
acţiuni, numele companiei în care se investea, preţul la care erau 
cumpărate acţiunile, preţul la vînzare, profitul - sau pierderile, 
data vînzării, inițialele agentului de bursă care intermediase 
tranzacţia, comisionul cîştigat de agent. li citi Paulei cîteva detalii 
din conţinutul registrului. 

- E o mină de aur, exultă ea. 

- Nu încă. E pus în ordine alfabetică după numele de 
familie al clientului. Am încercat V de la Voles. Nimic. Acum G de 
la Greystoke. Nimic. Răsfoi toate paginile, uimit la cîteva nume 
bine cunoscute care apelaseră la agentul respectiv. O luă apoi 
din nou de la început. Conducînd pe străzile dosnice de lîngă 


188 


Covent Garden, Paula înaintase considerabil cînd el mormăi: 

- Ai găsit ceva? întrebă ea nerăbdătoare. 

Ajunsese la litera X şi găsi. O investiţie de 400 de milioane 
de lire sterline, acţiuni cumpărate la 500 de lire fiecare într-un 
dotcom de care-şi amintea că citise prin toate ziarele, deoarece 
personifica dimensiunea prăbuşirii dotcom-urilor. 

- Numele clientului este X, o anunţă el. 

- Al naibii ce ne mai ajută, comentă ea. 

- Stai puţin. Iniţialele agentului care a intermediat 
tranzacţia sînt A.IK. Asta trebuie să fie Jacko Kenwood, acum 
mort. Patru sute de milioane au fost investite în Orlando Xanadu. 

- Nu-mi spune nimic. 

- Imi amintesc că am citit despre asta. Cu acţiuni emise la 
trei sute de lire fiecare, X a băgat patru sute de milioane la cinci 
sute de lire acţiunea. Orlando a urcat pînă la un maximum de opt 
mii de lire pe acţiune. X, ca mulţi alţi optimişti, nu a vîndut. Apoi 
Orlando s-a prăbuşit vertiginos şi nu a mai rămas cu nimic. Un 
preţ nominal de doi penny pe acţiune, dar a încetat să mai 
tranzacţioneze. 

- Şi X a pierdut totul. Numai patru sute de milioane. Nu-mi 
pot închipui cum s-ar putea duce pe apa simbetei o sumă atit de 
uriaşă de bani. A 

- Nici eu. Mai sînt cîteva date. Inainte de X, mai este scris 
un număr de referinţă interesant. AB200017 X. 

- Asta-i numărul de referinţă de pe hirtiile pe care le-am 
găsit în sertarul din apartamentul lui Christine şi mai tîrziu pe 
documentul tras la xerox descoperit în spatele frigiderului lui Lee 
Greystoke din Ivy Cottage. 

- Exact. Deci am făcut progrese. Asta leagă tranzacţia de 
cineva de la Gantia. Toate astea s-au petrecut cu ceva vreme în 
urmă, dar X avea nevoie de timp să găsească o cale pentru a 
recupera cele patru sute de milioane pe care să le verse în 
rezervele fabricii. 

- Smythe trebuie să ţină şi alte evidențe ale tranzacţiilor 
lor. Sînt sigură că mai deţine şi alte documente. 

- Şi eu cred la fel; Dă-mi mobilul, te rog. ă 

- Le urăşti, dar îl iei întotdeauna pe al meu. Il căută în 
geantă cînd traficul staţiona şi i-l dădu. 

- Noroc că am văzut numărul lui de telefon în antet. Formă 
numărul. Domnule Smythe? Tweed la telefon. Imi pare rău să vă 
deranjez din nou, dar a avut loc o spargere la sediul 
dumneavoastră? 


189 


- Sigur că da. Cu mult timp în urmă. Am intrat şi-am găsit 
locul complet dat peste cap. Dosare ale clienţilor împrăştiate pe 
podea, dulapurile, forţate. Mi-au trebuit săptămîni pînă am reuşit 
să pun totul la loc. Nu ştiam destule despre tranzacţiile lui 
Kenwood ca să mai insist. Doar am îngrămădit lucrurile la locul 
lor şi le-am lăsat aşa. Vocea enervată i se schimbă, deveni 
politicos. Ştiţi ceva despre asta? 

- Mă tem că nu. Vă mulţumesc din nou pentru cooperare, 
închise telefonul în timp ce Smythe continua să trăncănească şi i- 
| înapoie Paulei cu un oftat. Se uită la el. 

- Ei bine? 

- Ca şi celelalte locuri în care am fost, inclusiv casa 
plutitoare a lui Jackson, biroul lui Smythe a fost răscolit. Pentru 
documentele lui X. Şi, dacă stau bine şi mă gindesc, mă tem că 
detectivul a fost torturat înainte să fie ucis. 

- În! Paula se cutremură. Deci încă nu ştim cine e acest 
monstru X. 

- Dar acum ştim cu siguranţă că totul se învirte în jurul 
fabricii Gantia şi a edificiului de la Abbey Grange. 


La bordul cargobotului, Abdul, care dormea rareori, se afla 
pe punte. Vasul lui naviga acum cu mult în vestul insulei Ushant. 

Cu ajutorul unor baghete triunghiulare subţiri, calcula 
distanţele. 

Se uită de asemenea la ceas. Era esenţial să ajungă la 
destinaţie cu mult după lăsarea întunericului. 

incepu să schimbe direcţia. In curînd cargobotul se 
îndrepta încet spre nord-vest. Mergînd pînă în celălalt capăt al 
punţii, privi în jos spre adunătura de arabi care nu aveau 
îndatoriri cu privire la conducerea navei. Îşi strigă ordinele către 
ei în arabă. 

Trebuiră să se întindă pe sacii de dormit şi să se 
odihnească, îi voia odihniţi pentru sarcina grea de a încărca 
cargobotul cînd avea să ajungă la destinaţia pe care o cunoştea 
doar el. 

Abdul se uită din nou pe hartă. Verifică viteza cargobotului 
şi estimă distanţele. Marea devenea mai agitată. Trebuia să 
ajungă acolo cu mult după lăsarea întunericului, aproape la ora 
22.00. Nava era acum pe direcţie, avea să treacă în curînd de 
îndepărtatul Land's End şi apoi s-o continue în sus pe Canalul 
Bristol în largul coastei de nord a Devonului. 


190 


24 


- Vagabondul ăla e încă aici, remarcă Paula cînd viră spre 
Park Crescent. Mai bine i-aş mai duce nişte mîncare de la fast- 
Ibod. Şi nişte ceai fierbinte. 

- Nu! porunci Tweed. Pune-o pe Monica să-i ducă ceva. Ea 
are darul să se mişte prin jur fără să-şi bată cineva capul s-o 
observe. 

Plouase cu găleata pe drumul de întoarcere dinspre City, 
dar acum doar burniţa slab. Pe străzi nu erau pietoni. Tweed ieşi 
din maşină în clipa în care Paula opri motorul, luînd-o la fugă pe 
scări, apăsînd pe sonerie, dînd buzna pe lîngă George după ce se 
deschise uşa şi urcînd în goană scările. Paula şi Harry îl urmară, 
minunîndu-se de această vioiciune regăsită. 

- Văd că toată lumea e aici, observă Tweed zvirlindu-şi 
paltonul şi aşezîndu-se la birou. Nici unul dintre voi nu va ieşi 
fără permisiunea mea. S-a înţeles? Harry, Pete, vreau să se 
verifice cele două Land Rover-uri ale noastre pentru a ne asigura 
că sînt în perfectă stare de funcţionare - cu rezervoarele de 
combustibil pline. Inainte să se sfirşească ziua, vor rula pe teren 
accidentat. 

- Sînt în stare bună, îi spuse Newman. Mi-am petrecut ziua 
verificînd toate mijloacele de transport. De ce tocmai Land 
Rover-urile? 

- Ţi-am spus deja! se răsti Tweed. Pentru că sînt vehiculele 
perfecte pentru a traversa terenuri accidentate. 

- Unde? insistă Newman. 

- In West Country. Acum lasă-mă să dau un telefon de 
maximă importanţă. De fapt, două telefoane. 

Tweed era atit de absorbit încît nu observase că Paula se 
apropiase de Monica. Aceasta care vorbea încă la telefon, 
discutînd aprins cu superintendentul Buchanan. Pentru a cincea 
oară, spunea răbdătoare: 

- Tweed nu este disponibil. E la cel de-al doilea telefon. Şi 
nu, nu deţin informaţii cu privire la cum decurge ancheta. 

Paula plecase, după ce scrisese în grabă un bileţel: „M-am 
dus la fast-food să iau mîncare pentru vagabond". 

Tweed formă numărul pe care-l memorase automat cînd îl 


191 


văzuse pe un antet în biroul lui Smythe. 

- A, nu din nou, se răsti Smythe cînd Tweed se recomandă. 
Sînt tocmai în mijlocul unei tranzacţii delicate. Sunaţi într-o altă 
zi, dacă trebuie. 

- Smythe, partenerul dumitale, Kenwood, care a dispărut, 
e mort. 

- Ce? Unde? Cînd? Cum s-a...? 

- Avea vreun handicap fizic? 

- Păi... Da. Acum cîțiva ani şi-a rupt glezna cînd schia în 
Alpii Dolomiţi. Fractură multiplă. A fost o operaţie complicată. 

- Şi care a fost rezultatul? Vreau un răspuns precis. Cum 
mergea? 

- Şchiopăta. Unii dintre aşa-zişii lui amici îl porecliseră 
Şchiopătilă. Dar vreau să ştiu... 

- O să te mai sun. Sună celălalt telefon. 

Se uită în jur după Paula şi presupuse că se dusese la 
toaletă, îi anunţă pe toţi cu o anumită mulţumire de sine: 

- În sfîrşit am identificat cel de-al patrulea cadavru. Cel pe 
care l-am descoperit eu şi cu Paula în Dartmoor. Un agent de 
bursă pe nume Kenwood. Asta e de asemenea şi veriga finală din 
lanţul de evenimente catastrofice pe care mi-l construisem în 
minte.-Harry, o să plecăm toţi înainte să se întunece. Prevăd o 
luptă sălbatică cu adversari nemiloşi. Trebuie să călătorim 
înarmaţi pînă-n dinţi. 

- Ai spus destul. Harry era deja în picioare, îndreptîndu-se 
spre uşă. Pot să pun armele în Land Rover-uri dacă stau şi le 
păzesc? O să fie un adevărat arsenal. 

- Chiar s-ar putea să fie nevoie de asta. Da, stai şi păzeşte- 
le în spate. 

- Ne-ar fi de folos, rosti Marler tărăgănat, dacă ne-ai da 
mai multe detalii. 

- Mai tîrziu. Trebuie să dau un alt telefon acum. 

Folosi cea de-a doua linie - Monica încă se conversa cu 
Buchanan pe prima linie. Din nou formă un număr din memorie, 
cel de la Abbey Grange. Răspunse Lucinda. 

- Bună, sînt Tweed. 

- Ce surpriză! Mă verifici? Tonul ei era sarcastic. 

- Pari încordată. 

- A fost un drum lung. Un trafic nebun tot drumul. Mi-a 
tăiat calea un macho nebun. A trebuit să opresc de urgenţă. Cu 
un malaxor de ciment în urma mea. Noroc că şoferul a oprit la 
tanc. 


192 


Vocea i se îmblînzi. Cum pot să-ţi fiu de folos? 

- În primul rînd, chiar voiam să mă asigur că ai ajuns cu 
bine. Şi ce mai face Michael? 

- Se comportă ciudat. In afară de mese, stă tot timpul 
încuiat în cameră. Am bătut la uşă şi m-a lăsat să intru. Pe o 
planşă de desen, copia figuri din Anatomia lui Gray, dacă-ţi poţi 
închipui. Oribil! 

- Alte noutăţi? A, presupun că Michael nu a spus nimic 
încă? 

- Nici un cuvinţel. Noutăţi? Larry e pe drum încoace, 
trebuie să pice dintr-o clipă-ntr-alta. Şi, colac peste pupăză, 
Aubrey vine el însuşi. 

- Greystoke? Ce naiba ar putea să facă acolo? E o chestie 
obişnuită? 

- Nu chiar. Vine din cînd în cînd. Am presupus că o să 
avem o şedinţă. Dar secretara lui Larry spunea că nu ştie nimic 
de vreo şedinţă cînd am vorbit cu ea. 

- Ea te-a sunat - să-ţi spună că Larry vine? O pauză. 

- Nu, n-a sunat ea. Am sunat-o eu în legătură cu o livrare 
importantă despre care uitasem s-o previn. l-am spus să stea 
toată noaptea dacă trebuie pînă soseşte. Nu a fost încîntată - are 
un nou iubit. l-am dat ordin să rămînă. Cînd o să mă întorc în 
oraş, ai vrea să ne întîlnim, să stăm şi noi la un pahar de vorbă? 
Să zicem... In apartamentul meu? 

- Mulţumesc. Sînt sigur că o să ne întîlnim curînd. 

Puse receptorul jos şi se aşeză la loc, dîndu-şi seama că 
stătuse drept ca un stîlp. Se uită prin încăpere. 

- Ce ciudat! Toţi cei patru suspecți se vor afla la Abbey 
Grange în seara asta. 

- Toţi patru? întrebă Newman. 

- Larry Voles, Lucinda, Michael şi contabilul, Aubrey 
Greystoke. Ciudat! Foarte ciudat! 

- Monica e încă prinsă, ţinîndu-l pe Buchanan în aşteptare, 
remarcă Nield, dînd din cap spre locul în care Monica se lupta 
încă la telefon. 

- De ce naiba? 

- Probabil din cauza asta. Newman flutură ultimul număr 
din Daily Nation. Reporterul vedetă al ăstora, Drew Franklin, iar 
şi-a dat în petic în obişnuitul său stil excentric. 

li dădu lui Tweed ziarul, deschis pentru a scoate în 
evidenţă un articol. Titlul era alarmant, după cum fusese şi 
intenţia. 

193 


AL PATRULEA ASASINAT AL CRIMINALULUI CELOR PATRU 
SCHELETE 

Poliția în impas 

Descoperirea a două schelete mutilate în Dartmoor a fost 
urmată de apariția unui al treilea schelet într-o casă plutitoare 
din Wensford, nu departe de Autostrada 3... Londra se află acum 
în pericol. (...) Cadavrul-schelet al unui auditor financiar a fost 
găsit în apartamentul său din zona Fulham... Poliţia aflată în 
impas predă cazul lui Tweed, directorul adjunct al SIS, şi 
avertizează: „Incuiaţi toate ferestrele şi uşile. Nu deschideţi uşa 
vizitatorilor nocturni. Aţi putea fi scheletul numărul 5". 

- Franklin ar trebui împuşcat, explodă Tweed. Răspîndeşte 
panică pretutindeni. Şi a încurcat ordinea în care au fost 
descoperite victimele. Fulham a fost victima cu numărul trei. 

- A, asta-i intenţionat, spuse Newman cinic. Asta face ca 
povestea să fie mai suculentă. Toată Londra va fi acum îngrozită. 

Drew ştie ce-i aia un reportaj bun, chiar dacă asta 
înseamnă să denatureze faptele. 

- Unde-i Paula? spuse Tweed, dîndu-şi brusc seama că n-o 
mai văzuse de ceva timp. 

- S-a dus la fast-food să ia de mîncare pentru vagabond, îi 
spuse Monica. Nu m-am putut duce eu pentru că mă luptam 
cu Buchanan care voia să discute cu tine. El... 

- Cu cît timp în urmă? întrebă Tweed, ridicîndu-se de la 
birou. 

- Cred că a fost cu ceva timp în urmă, îi zise Monica, acum 
îngrijorată şi ea. A plecat acum mai bine de trei sferturi de oră. 
Poate şi mai mult. 

- Duceţi-vă pe stradă după ea şi găsiți-o! strigă Tweed cu 
nelinişte crescîndă. Cu toţii. Acum! Mă ocup eu de telefon. 


25 


Mai devreme, Paula ieşise din clădire şi se îndrepta spre 
fast-food în direcţia Baker Street. Se uită în jur, nu văzu pe 
nimeni altcineva în afară de silueta inertă a vagabondului dincolo 
de strada principală. Ploaia puternică îi alungase pe oameni în 
case pentru scurt timp. 

Geanta de umăr îi atîrna neglijent cînd dădu colţul. 


194 


Mergînd cu pas vioi, îşi duse mîna să-şi ridice cureaua de la 
geantă mai bine pe umăr exact cînd trecu pe lîngă o fundătură în 
stînga ei. 

Se întîmplă atit de repede, încît nu avu timp să 
reacționeze. O mînă se întinse, o înşfăcă de braţul stîng şi o trase 
de pe strada principală. Geanta îi alunecă de pe umăr şi căzu cu 
zgomot pe trotuar. Simţi o adiere de cloroform, îşi feri capul şi 
respiră adînc. 

O bucată de pînză îi fu apăsată pe nas. Strînsoarea de pe 
braţul stîng era foarte puternică. Afurisitul de Browning se afla în 
geantă, undeva pe trotuar. 

O pînză albă, mare şi groasă o înfăşură ca un cocon. Un 
obiect dur o lovi în cap şi alunecă pe o parte. Se lupta să iasă din 
pînza care o înfăşură cu totul, năucită parţial de lovitura de la 
cap. 

O frînghie fu înfăşurată cu repeziciune în jurul pînzei de 
cîteva ori. Îi imobiliza braţele pe lîngă corp. Apoi fu înfăşurată în 
jurul picioarelor şi strînsă bine. Cineva o ridică şi o aruncă pe 
bancheta din spate a unei maşini prin portiera deja deschisă. Un 
trup se lăsă peste al ei. O pereche de miini începură s-o pipăie pe 
sub pînză în sus spre coapse. Se gîndi că era un viol. Miinile i le 
apucară pe ale ei şi i le împreună cu forţa. Incheieturile îi fură 
prinse cu cătuşe din plastic care se închiseră cu zgomot. Miinile o 
apucară şi o rostogoliră de pe banchetă pe podea. Stătea 
nemişcată, sperînd ca atacatorul să creadă că adierea de 
cloroform îşi făcuse efectul. 

Miîinile îi atinseră faţa. Deschise gura să ţipe. O greşeală. 
Un căluş de pînză îi fu introdus cu forţa între buze şi legat la 
ceafă. Acum nu mai putea striga. 

In fine, ceva ca o plapumă de puf fu aruncat deasupra ei. 

Ghici că asta avea s-o ascundă dacă s-ar fi uitat cineva în 
maşină. 

Greutatea trupului de bărbat se ridică de pe ea. Se auzi o 
portieră trîntindu-se. Cît ai clipi, motorul maşinii porni şi vehiculul 
se puse în mişcare. Simţi că acesta viră spre Baker Street. In loc 
să încerce în van să se lupte, îşi scoase capul într-o parte pentru 
a putea respira mai uşor. 

In timp ce maşina prindea viteză, îşi dădu seama cît de 
nefericit era momentul. Nu era încă ora de virf. Şoferul putea 
conduce la viteză convenabilă. Se luptă cu încheieturile legate. 
Cătuşele o ţineau strîns. Cunoştea cătuşele din plastic, o invenţie 
relativ recentă, erau imposibil de rupt ca să-ţi eliberezi 


195 


încheieturile. 


O jumătate de oră mai tîrziu, Newman se întoarse la birou 
ţinînd în mînă ceva la vederea căruia i se făcu rău lui Tweed. 

Geanta de umăr a Paulei. 

- Unde ai găsit-o? întrebă el încet. 

- În apropiere. Am ieşit din Crescent, am făcut la stînga, 
apoi am trecut pe lîngă o stradă rezidenţială liniştită care se 
înfunda. Era pe trotuar, aproape de intrarea în strada principală. 

- A văzut cineva ce s-a întîmplat? întrebă Tweed cu o voce 
care părea prea stăpînită. 

- Nu. Am încercat la casele de lîngă intrarea în fundătură. 
De la una dintre ele nu am primit nici un răspuns. Am traversat 
strada. O bătrină mi-a deschis uşa. Spunea că văzuse mai 
devreme o maşină albastră parcată. Am întrebat-o de marcă. 
Habar n-avea. Nu ştie nimic despre maşini. 

- Şi bineînţeles nu a reţinut numărul de înmatriculare? 

- Nu. Paula a fost răpită. Nu-ţi trebuie multă imaginaţie să 
ghiceşti cine e răpitorul. 

- Charmian, spuse Marler, care tocmai se întorsese şi el. 

- O, Dumnezeule, spuse Tweed. Ce vrea? 

- Pe tine, probabil, spuse Marler întunecat. Aşteaptă să te 
sune. 

Cu o seară înainte, Charmian îl sunase pe M după cum 
fusese stabilit. Nu îi spusese necunoscutului său angajator 
despre fiascoul de la Ivy Cottage. Avea întotdeauna grijă să aibă 
un aer optimist, să omită orice tentative de asasinare eşuate. 

- M la telefon, îi răspunsese vocea de femeie-bărbat. 

Charmian renunţase să mai încerce să identifice sexul 
angajatorului său. Presupunea că M vorbea printr-o batistă de 
mătase înfăşurată în jurul receptorului. 

- M? întrebase el. 

- M de la moschee. Ce e? 

- Ce preţuieşte Tweed mai mult decit pe propriul succes? 

- Pe asistenta lui apropiată, Paula Grey. Subţire, păr negru 
ca abanosul, cam un metru şaizeci şi cinci înălţime. Ea... 

- Acum ştiu, îl întrerupsese Charmian. Am văzut-o. O să 
raportez peste cîteceva zile. 

Pînă acum tentativele lui de a-l ucide pe Tweed dăduseră 
greş. Glonţul tras în maşina acestuia de pe cîmpul care mărginea 
şoseaua 303. Tentativa de a provoca un accident cînd trecuse cu 


196 


Volvo-ul prin faţa lui. Bomba de la Gantia. Atacul lui de la Ivy 
Cottage. Era timpul să schimbe tactica. Acum ar putea deţine 
soluţia. S-o răpească pe Paula Grey. 

Petrecuse nişte ore groaznice ascuns în tufişuri nu departe 
de locul în care se afla vagabondul, stînd de veghe. Plouase, dar 
Charmian purta o haină de ploaie impermeabilă şi rezistentă şi o 
pălărie de pescar. 

Avea o răbdare infinită. Putea să aştepte oricît într-o 
anumită poziţie, oricît de incomodă, să-i apară ţinta. Apoi, în 
după-amiaza zilei următoare, îşi făcuse apariţia, singură. 
Azvirlindu-şi haina de ploaie şi pălăria, înşfăcase sacul de gunoi 
care conţinea pinza de cort şi acţionase. 


În biroul lui Tweed tensiunea era insuportabilă în timp ce 
aşteptau să sune Charmian. Marler nu avea nici o îndoială că 
asasinul avea să sune. O răpise pe Paula ca momeală pentru a-l 
ademeni pe Tweed spre propria distrugere. 

Tweed era aparent cel mai calm. Stătea la birou cu mîinile 
încleştate. Expresia lui, greu de citit, îi amintea lui Marler de un 
chip de piatră. Mai devreme, în ciuda neliniştii îngrozitoare care îl 
rodea, Tweed dăduse instrucţiuni echipei sale. 

- Cînd se întunecă - sau se înserează - plecaţi cu toţii cu 
Land Rover-urile către West Country. V-am arătat drumul pe 
hartă, acelaşi pe care l-am urmat eu şi cu Paula cînd am vizitat 
Abbey Grange. Pînă cînd vă apropiaţi de Exeter... 

Aşteptă în timp ce Marler şi Newman desfăcură din nou 
harta şi se aplecară asupra ei. Marler se folosi de un mic 
indicator, urmărind traseul în timp ce vorbea. 

- O luăm pe Autostrada 3 pînă cînd ajungem la Intersecţia 
8. Apoi ieşim şi o luăm pe şoseaua 303, îndreptîndu-ne direct 
spre West Country. K 

- Exact, îi spuse Tweed. În apropiere de Exeter, lucrurile se 
cam complică, dar o să vă conduc eu. 

„Dacă vei fi cu noi, dacă vei fi în viaţă", se gîndi Marler, 
dar îşi ţinu gîndul pentru el. 

- Presupun, continuă Tweed calm, că Land Rover-urile sînt 
acum dotate cu toate armele de care vom avea probabil nevoie. 

- Ai mai întrebat asta, îi spuse Harry. 

- Aşa e, şi răspunsul a fost afirmativ. 

Sună telefonul. Toată lumea, cu excepţia lui Tweed, 
îngheţă. Cu toţii simțeau o profundă afecţiune faţă de Paula. 

197 


Monica ascultă şi-i dădu telefonul lui Tweed. 

- E pentru tine, spuse ea grav. 

- Cine e? 

- El e. Sînt sigură. 

- Tweed la telefon. 

- După cum probabil ţi-ai dat seama deja, o am pe Paula. 

- Dă-mi-o la telefon să vorbesc cu ea. Atunci am să ştiu că 
e... 

- Taci naibii din gură şi ascultă, şuieră vocea. Avea o urmă 
de accent franțuzesc şi era amenințătoare. Ai să vii s-o iei tu 
singur. Cu maşina ta obişnuită. Dacă e cineva cu tine sau lîngă 
tine, ea moare pe loc. Cu ţeava puştii mele în gură. 

- Dacă îi faci vreun rău, îţi promit o moarte lentă. 

-Nu mă ameninţa! urlă vocea. Ai să vii singur la 
destinaţie. La Stonehenge. Ştii unde e? 

- Da. 

- Ai să pleci imediat cu maşina ta. Singur! Dacă văd pe 
oricare din echipa ta, Paula va muri în cîteva secunde. Vocea 
deveni sarcastică. Nu ţi se pare că pierzi timpul? Haide. Ai să vii 
pe la intrarea principală. 

- Poarta va fi încuiată după lăsarea întunericului. Şi în 
perioada asta a anului... 

- Va fi descuiată. Pierzi timpul... 

Legătura se întrerupse. Tweed îi dădu încet receptorul 
înapoi Monicăi. Se uită în jur la chipurile îngrijorate. 

- O ţine la Stonehenge. 

- Ce?! exclamă Marler. 

- Da, la Stonehenge. Dintre toate locurile, tocmai acolo. 
Dar există un avantaj. Pe traseul pe care trebuie să-l urmaţi voi, 
ceilalţi, o să treceţi pe lîngă Stonehenge... 

- O să-i venim de hac nenorocitului o dată pentru 
totdeauna, mîrîi Harry. 

- N-o să faceţi nimic de genul ăsta. Charmian a fost foarte 
clar cînd mi-a spus să vin cu maşina mea şi singur. Dacă vede pe 
altcineva, o s-o omoare pe Paula imediat. Plecaţi înaintea mea şi 
nici măcar să nu vă uitaţi spre Stonehenge cînd o să treceţi pe 
lîngă el. În apropiere de Wylye, chiar dincolo de şoseaua cu patru 
benzi, aşteptaţi într-o parcare. O să vin şi eu mai tîrziu. Făcu o 
pauză. Dacă totuşi cineva nu-mi ascultă ordinele va fi dat afară. 

Monica era îngrozită. Nu-l mai auzise niciodată pe Tweed 
să vorbească aşa. Sări repede de pe scaun. 

- O ceaşcă de ceai repede, înainte să plecaţi cu toţii. 

198 


leşi din cameră, în timp ce Marler sări în picioare. Se 
repezi spre biroul lui Tweed. Tonul vocii lui era poruncitor. 

- Dă-mi numărul personal de la Paris al lui Loriot. 

Tweed, cu mintea concentrată asupra amintirilor lui despre 
Stonehenge şi dispunerea acestuia, notă numărul. Marler smulse 
bucăţica de hirtie, se repezi la biroul gol al Monicăi, se aşeză şi 
formă numărul. Spera din tot sufletul ca Loriot să fie în biroul lui. 

- Cine e, vă rog? întrebă Loriot în franceză. 

- Marler. Mă mai ţii minte? 

- Dragul meu prieten, sigur că da. Cînd o să avem şi noi 
plăcerea...? 

Şeful serviciului francez de contraspionaj trecuse pe o 
engleză perfectă. Marler sări peste salutări. 

- Ascultă. E de extremă urgenţă. Trebuie să-mi spui tot ce 
ştii despre Charmian, asasinul. 

- Criminal plătit, cu sînge rece. Cel mai bun. Nu avem încă 
nici un fel de semnalmente ale lui. E ca o vulpe. 

- E o persoană religioasă? întrebă Marler în grabă. 

- E catolic. Dar nu practicant. Dar credem că, deşi nu 
merge frecvent la biserică, se duce la confesional. Credem că se 
află în Marea Britanie. 

- Ar ucide un preot pentru o sumă convenabilă? 

- A, nu! Loriot părea îngrozit. Nici măcar pentru tot aurul 
din lume. 

- Mulţumesc. Trebuie să plec. Nu mai am timp. 

- Despre ce era vorba? întrebă Newman. 

Marler îl ignoră. işi puse în grabă haina de ploaie, se 
îndreptă spre uşă, spunîndu-i lui Tweed în timp ce o lua la fugă: 

- Am nevoie de un sfert de oră, Tweed. Aşteaptă pînă mă 
întorc. O să te aştepte. Pe tine te vrea. 

Odată ajuns afară, în burniţă, Marler cobori treptele din 
faţă pînă la subsol, scoase lanţurile de la motocicleta sa Harley 
Davidson, o trase în sus pe scări cu o forţă aproape sălbatică şi 
ieşi în trombă din Park Crescent. 

Se îndreptă spre un costumier de teatru din apropiere, 
care se lăuda că ar putea îmbrăca un actor în orice haine ar dori. 
Intră cu un sac de gunoi într-o mînă şi un teanc de bancnote de 
douăzeci de lire în cealaltă. 

li spuse proprietarului ce dorea şi întrebă dacă putea să 
aibă costumul în cinci minute, incluzînd şi probatul. Omul îşi ştia 
marfa, ştia unde se afla fiecare lucru. Marler îşi scoase haina de 
ploaie şi probă ce comandase. Se potrivea perfect. Intrebă de 


199 


preţ şi aruncă mai multe bancnote de douăzeci de lire pe 
tejghea. Işi puse costumul în sacul de gunoi. Apoi ieşi din 
magazin, îndesîndu-şi sacul în portbagaj şi se întoarse la Park 
Crescent. 

Cînd sosi, scoase sacul şi îşi duse motocicleta la locul ei 
obişnuit. Intrînd în clădire, se repezi prin spate, mizgăli un bileţel 
pentru Harry şi îl lipi de primul Land Rover, apoi trecu la volanul 
celui de-al doilea. 

Tweed îşi sorbea ultima înghiţitură de ceai cînd Harry dădu 
buzna în birou, într-o stare de agitaţie neobişnuită, fluturând o 
bucăţică de hirtie. Se opri în faţa biroului lui Tweed, încercînd să- 
şi recapete suflul. 

- Marler a luat unul din Land Rover-uri şi a plecat. Ticălosul 
mi-a lăsat biletul ăsta. 

Tweed ridică biletul pe care Harry îl pusese pe birou. Se 
vedea că era scris în mare grabă, dar încă lizibil: „Imi pare rău, 
Harry. Urmăresc un indiciu. Marler". 

- Nici măcar nu spune despre ce indiciu e vorba, continuă 
Harry înfuriat. Şi acum nu mai avem decit un singur Land Rover 
să ne ducă pe toţi la Wylye... 

- Calmează-te, spuse Tweed liniştit, adaptîndu-se rapid la 
noua situaţie. Harry, tu ai să conduci. Mai e destul loc pentru 
Newman şi Nield. Mai ai încă destule arme în Land Rover, nu? 
Bine. Cînd o să treceţi pe lîngă Stonehenge, toată lumea cu 
excepţia ta se va ghemui şi se va acoperi cu o prelată. Puteţi 
pleca acum? Atunci plecaţi. Acum! 

Monica vorbi după ce întreaga echipă ieşi în goană din 
birou, cu o expresie uluită pe chip. 

- Am văzut că ai luat mobilul Paulei înainte să plece 
Marler. 

Ce nevoie ai de el dacă echipa ta e la kilometri distanţă la 
Wylye? M-am uitat pe hartă. 

- Nu se ştie niciodată, spuse Tweed în timp ce îşi puse 
paltonul. Incă un lucru. E puţin probabil, dar dacă sună Charmian 
şi îţi cere să discute cu mine, să-i spui că am plecat spre o 
destinaţie necunoscută cu ceva timp în urmă. Fii vagă. 

- Mult noroc, îi ură Monica cu un tremur în voce. 

Mintea lui Tweed era un talmeş-balmeş de diferite scenarii 
cînd ieşi din Londra şi o luă pe Autostrada 3. Se părea că ratase 
ora de virf doar cu cîteva minute, deşi era întuneric de-acum. 

Oare Paula mai era încă în viaţă? îşi înăbuşi şuvoiul de 
emoţii care ameninţa să-i inunde creierul. Vizitase Stonehenge 


200 


cu cîţiva ani în urmă şi memoria lui excelentă putea vizualiza 
extraordinarul şi vastul cerc preistoric de pietre megalitice, 
cunoscut a fi fost odată, cu mii de ani în urmă, un loc de 
venerare a unor zei stranii. 

Pietre? Erau de fapt nişte blocuri imense aflate în poziţie 
verticală, unele dintre ele înalte de cel puţin douăzeci şi patru de 
metri. Pentru a ţine la distanţă vandalii, fusese ridicat un gard 
înalt de sîrmă în jurul întregii zone. Se aflau pe un deal chiar 
dincolo de locul în care se bifurcau două drumuri. Cel din 
dreapta, şoseaua 344 mergea spre nord-vest, în timp ce 
şoseaua 303 continua spre sud-vest. 

Singura cale de acces era cea de pe şoseaua 344, o poartă 
masivă unde trebuia să plăteşti ca să intri. La ora aceea, după 
lăsarea întunericului, avea să fie închisă - deşi probabil era 
închisă oricum în acel moment al anului. Totuşi, Charmian îi 
ceruse să folosească intrarea asta. Probabil că spărsese deja 
lacătul. „Dacă intru pe acolo, îşi spuse Tweed, o să mă aştepte 
cu un glonţ." 

Amintindu-şi asta înainte să plece în goană din Park 
Crescent, obținuse de la George, gardianul, o foarfecă rezistentă 
din metal. Era sigur că Charmian avea să-i spioneze sosirea, 
cocoţat pe un deal. Aşa, avea să creadă că Tweed a făcut o 
greşeală dacă, ajungînd la bifurcaţie, ar continua să mai meargă 
un pic pe şoseaua 303. N 

Avea să parcheze la mică distanță de bifurcaţie. Işi aminti 
de asemenea că pe partea asta o pantă abruptă cu iarbă urca 
spre vîrf, unde se înălţau megaliții. Cu ajutorul foarfecii de metal, 
avea să facă o gaură în gard, avea să se tirască prin ea şi să-şi 
croiască drum spre vîrf. 

Opri la un service de pe Autostrada 3, verifică mecanismul 
de funcţionare al pistolului Walther şi puse la loc magazia plină. 

Se gîndi că avea să moară probabil dacă avea să-şi facă 
apariţia în vîrful dealului, dar spera să tragă un glonţ mortal în 
Charmian în aceeaşi clipă în care asasinul avea să tragă în el. 

Mai tîrziu, ieşind de pe Autostrada 3 la intersecţia 8, văzu 
un drum liber în faţă şi acceleră. Deja se gîndea la cum evoluau 
lucrurile în West Country. Mai devreme, la birou, sunase un 
prieten care era un expert în marină pensionat. Fără a intra în 
prea multe detalii, îl rugase să calculeze înaintarea probabilă a 
navei Oran. Cu detalii precum tonajul cargobotului, viteza 
probabilă, data şi ora aproximativă cînd trecuse prin strimtoarea 
Gibraltar, specialistul calculase ora probabilă la care nava avea 


201 


să ajungă în West Country. 

Cîndva în acea seară, fusese previziunea aproximativă a 
expertului. Ceea ce-i dăduse lui Tweed şi mai multă încredere în 
prognoza acestuia erau informaţiile auzite de la Lucinda: că toţi 
directorii de la Gantia aveau să vină la Abbey Grange. 

Larry, Lucinda, Michael şi Aubrey Greystoke. Unul dintre ei, 
era sigur, era criminalul în serie. Şi aceeaşi persoană se afla în 
spatele complotului proiectilelor. Avusese nevoie de 400 de 
milioane de lire pentru a-şi recupera pierderile înregistrate cu 
Orlando Xanadu, pentru a înlocui uriaşa sumă pe care o 
transferase din rezervele fabricii, pe care o furase de fapt. 

Tweed îl inclusese pe Michael printre suspecți, deoarece 
nu fusese niciodată pe deplin convins că suferea de amnezie. 
Profesorul Saafeld, acum cel mai bun expert legist din ţară, îi 
spusese odată lui Tweed ce credea despre oamenii pe care 
Churchill îi numise „ciclişti acrobaţi". „Am cunoscut mulţi oameni 
dintr-ăştia. Sînt cu toţii săriţi. De ce? Pentru că petrec atît de 
mult timp ocupîndu-se de pacienţi dezechilibraţi, încît sfîrşesc ca 
ei. Nebuni." 

Absorbit de viîrtejul acesta de gînduri, încercînd să-şi 
şteargă din minte îngrozitoarea nelinişte în legătură cu Paula, 
Tweed îşi pusese maşina pe pilot automat. Fu surprins cînd văzu 
indicatorul către Andover la dreapta lui. Se afla la mai puţin de 
treizeci şi trei de kilometri de Stonehenge. 


26 


La Stonehenge, cei douăzeci şi ceva de megaliţi se înălţau 
masivi în lumina lunii ca nişte santinele dintr-un film de groază. 

Dimensiunea lor uriaşă părea să spună că aveau să fie 
acolo pentru totdeauna. Ciţiva se prăbuşiseră şi zăceau pe 
culmea acoperită cu iarbă pipernicită a dealului ca nişte imense 
scaune. Un vînt rece bătea dinspre apus. 

Paulei nu-i plăcea liniştea de rău augur care învăluia locul 
acela straniu, ameninţător. Era recunoscătoare că îşi pusese 
paltonul înainte să iasă în fugă din Park Crescent în drum spre 
fast-food. Era încă îngheţată de frică, de frig. 

Cînd ajunsese acolo, Charmian îşi parcase maşina în 
spatele unui gard viu, la mică distanţă, mai sus pe şoseaua 344. 


202 


Apoi o cărase pe Paula, cu mîinile şi picioarele legate, cu un 
căluş la gură, pînă la poarta de la intrare. Cu un glonţ tras din 
Glock-ul său de 5 mm rezolvase problema lacătului. Apoi, 
ridicînd-o din nou, găsise locul perfect de care s-o lege. 

După ce o aşezase pe unul dintre megaliţii prăbuşiţi, luase 
mai multă frînghie pentru a o lega de piatră. Paula stătea în 
capul oaselor, iar picioarele ei abia atingeau pămîntul. Charmian 
voia ca Tweed s-o vadă înainte să-l ucidă cu un prim glonţ. Apoi 
avea s-o omoare şi pe ea. 

Din poziţia în care se afla, Paula putea vedea foarte bine 
drumul dinspre Londra pînă cînd Charmian, nerăbdător s-o 
ascundă de automobiliştii care treceau, ridică o piatră mare şi îi 
blocă vederea. Ea ştia că Tweed avea să vină s-o salveze şi 
aceasta era de fapt şi cea mai mare teamă a ei. Răpitorul 
domina întreaga zonă din virful dealului. 

Vîntul, care urlase mai înainte ameninţător, se domolise 
acum, lăsînd doar liniştea înspăimîntătoare care îi împrejmuia, 
întreruptă numai de sunetul vreunei maşini sau al vreunui 
camion greu care trecea. Motorul unui vehicul mare făcu un 
asemenea zgomot, încît Paula profită de ocazie şi se sprijini cu 
toată greutatea de stînca masivă. Piatra căzu de pe megalit fără 
să scoată un sunet, prăbuşindu-se pe iarba pipernicită. Acum 
putea vedea foarte bine drumul. Charmian, absorbit de binoclul 
lui cu vedere nocturnă, verificînd fiecare maşină care trecea, nu 
observă căderea stîncii. 

Pentru a nu deveni la fel de înţepenită ca şi megaliţii din 
jur, Paula îşi mişca des picioarele, legate la glezne, în sus şi-n jos. 
Işi mişca braţele şi încheieturile cît de mult putea. Işi dădu 
seama în curind că nu avea cum să se elibereze. Era 
înspăimîntată, frustrată, îngheţată. Işi umezi căluşul cu salivă, 
dar din nou îşi dădu seama că n-avea cum să scape de el. Auzi 
un vehicul apropiindu-se încet, văzu că era un Land Rover, dar 
şoferul, singur, era imposibil de văzut deoarece parasolarul era 
tras mult în jos. Acesta merse încet pe lîngă Stonehenge şi 
continuă apoi pe şoseaua 303. De ce? 

Charmian, sigur că Paula era neajutorată, nu-i aruncă nici 
măcar o privire. Stînd în apropierea unui megalit gigantic, se 
concentra să privească prin binoclul cu vedere nocturnă. Mai 
trecură alte cîteva automobile şi camioane, cele mai multe pe 
şoseaua 303, apoi un alt Land Rover îşi făcu apariţia, deplasîndu- 
se mult mai repede. Uitîndu-se atent prin binoclu, Charmian văzu 
un şofer şi pe nimeni altcineva în maşină. Partea din spate a 


203 


vehiculului era acoperită cu o prelată, fără îndoială ascunzînd 
vederii nişte produse care trebuiau livrate. 

N Timpul trecea şi Paula ştia că se afla la capătul puterilor. 
işi forţă trupul să se relaxeze, respiră de cîteva ori adînc şi 
învinse ameninţarea isteriei. 

Charmian era bine îmbrăcat pentru vremea aceea. Purta 
un pulover pe git sub hanoracul căptuşit cu lînă. Nu avea 
mănuşă în mîna dreaptă cu care îşi ţinea Glock-ul - o armă 
diabolică în stare să smulgă capul unui om de pe umeri. Pe cap 
avea o pălărie de lînă şi din cînd în cînd bea apă dintr-o sticluţă 
din buzunar. Nu-i dădu nici măcar o dată să bea Paulei, pe care o 
considera doar un obiect cheie în îndeplinirea misiunii sale. 

Paula strînse din dinţi. În depărtare, venind pe drumul 
dinspre Londra, văzuse maşina lui Tweed. Se uită disperată 
împrejur după ceva care să producă zgomot. Apoi privi în jos 
spre locul în care picioarele ei abia atingeau pămîntul. O bucată 
ruptă de megalit stătea pe marginea unei mici pante. 

Charmian se întoarse brusc deoarece surprinse o mişcare 
cu colţul ochiului. Rămase uitîndu-se nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. Urcînd spre vîrful pantei din direcţia şoselei 303, venea o 
siluetă înaltă, înaintînd încet. Felul în care era îmbrăcată silueta îl 
cutremură pe asasin. Era îmbrăcată complet în negru. O haină 
lungă şi neagră îi ajungea pînă la glezne. Pe cap avea o „pălărie 
neagră cu boruri largi. În jurul gitului avea un guler alb. În mîna 
stîngă ţinea un vas în formă conică la capătul unui lanţ subţire. ÎI 
legăna uşor de la stînga la dreapta, apoi invers. Din vas picura 
apă. Charmian era şocat. Un preot. 

Ştia cîte ceva despre Stonehenge. Cu cîţiva ani mai 
înainte, coborise dintr-un tren la Salisbury. Misiunea: să 
asasineze un fost prim-ministru. Imediat ce intrase în oraş, ştiu 
că se afla în pericol. Cineva dăduse de ştire despre intenţia lui. 
Locul era împiînzit de forţe ale poliţiei - pe jos, în maşini care 
circulau încet. Se strecurase în cel mai apropiat bar pentru a 
evita să fie detectat. Acolo cunoscuse un fermier care îi spusese 
despre Stonehenge şi originea sa de acum mii de ani ca vechi loc 
de rugăciune. Se oferise să-l conducă pe Charmian să-i arate 
straniul complex care se afla în drumul său spre casă. 

Charmian acceptase oferta uşurat, văzînd astfel un mod 
de a scăpa în siguranţă din Salisbury. Un singur om mergînd pe 
jos ar fi părut suspect. Doi bărbaţi într-o maşină nu ar fi însemnat 
nimic. Pe un drum singuratic din apropiere de Stonehenge, 
Charmian îşi exprimase nevoia de a se uşura. In clipa în care 


204 


maşina oprise, îl strânsese de git pe şofer, aruncase cadavrul 
într-un iaz adînc şi îi luase maşina pentru a ajunge la Ncwhaven. 
Acolo luase feribotul spre Franţa. 

Toate acestea îi reveniră în minte în timp ce se uita, 
nevenindu-i să creadă, la silueta îndepărtată care mergea încet, 
legănîndu-şi vasul, împrăştiind în jur apă. Probabil că sfinţea 
pămîntu! Dintr-un motiv ciudat, Paula se uita şi ea la silueta 
aceea care i se părea oarecum familiară. 

Maşina lui Tweed sosi şi Charmian îşi întoarse privirea de 
la preot. Spre uimirea lui, în loc s-o ia pe bifurcația din stînga pe 
şoseaua 344, vehiculul trecu încet mai departe pe şoseaua 303. 
II auzi oprindu-se. Işi ridică arma şi ţinti spre culmea dealului. 

Tweed se dădu jos din maşină, înăbuşindu-şi un amestec 
de groază şi de furie. Detaşindu-se în lumina lunii, zărise silueta 
singuratică a Paulei pe megalitul prăbuşit. Măcar era în viaţă. Se 
uită o clipă nedumerit la Land Rover-ul parcat mai în faţă, cu 
lămpile de avarie clipind intermitent. Incepu să urce panta, cu 
capul în jos, aplecat înainte şi cu Walther-ul în mîna dreaptă. Ştia 
că atunci cînd va ajunge pe culme va fi momentul critic. Urma să 
aibă o singură şansă, dacă acea şansă exista cu adevărat. 

Paula ghici că Tweed se afla pe drum spre vîrful dealului. 

Nervii îi erau întinşi la maximum. Respiră adînc aerul rece 
şi îşi înăbuşi teama. Trebuia să ghicească momentul corect. 
Chipul îi era îngheţat într-o expresie de hotărîre. Işi întinse 
piciorul drept cît de jos putea. Frînghia din jurul taliei îi intră 
adînc în carne, aşa cum era legată de megalitul prăbuşit. 

Numără, încercînd să-şi imagineze cîţi paşi trebuia să facă 
Tweed pentru a ajunge în vîrf. 

Charmian stătea complet nemişcat sprijinit de megalitul 
gigantic. Ţinea arma cu amîndouă mîinile. O roti înainte şi înapoi 
într-un mic arc. Incerca să ghicească de unde avea să apară 
Tweed. Liniştea ce domnea în Stonehenge părea şi mai 
apăsătoare. Nu trecea nici o maşină în clipa aceea. 

Piciorul drept al Paulei atinse bucata de stîncă atîrnînd 
deasupra micii pante. Respiră din nou adînc. Totul se întîmplă 
atit de rapid încît părea că fusese sincronizat. Paula lovi cu 
piciorul bucata de stîncă. Aceasta se rostogoli înainte pe panta 
cea mică şi se opri. Sunetul îi distrase atenţia lui Charmian 
pentru mai puţin de-o secundă. Intoarse capul spre direcţia din 
care venea sunetul, apoi din nou spre culme. Tweed sărise ultimii 
cîţiva metri ai culmii şi se afla deasupra acesteia. Apăsă pe 
trăgaci. In aceeaşi clipă, „preotul" scosese un Armalite de sub 


205 


sutană, ţinti, luă chipul asasinului în cătarea puştii şi trase 
glonţul exploziv. 

Exact în aceeaşi clipă, cu o milisecundă înainte ca asasinul 
să tragă cu Glock-ul, glonţul tras de Tweed îi intră în stomac, în 
timp ce glonţul tras de Armalite îl lovi în rădăcina nasului, 
sfărimîndu-i capul, împroşcînd megalitul cu sînge şi carme, oase 
şi creier. Trupul decapitat se prăbuşi la pămînt. Marler, cu puşca 
Armalite încă în mînă, îşi smulse haina cea neagră şi lungă şi îşi 
aruncă pălăria. Paula deschise gura să vorbească, dar nu ieşi nici 
un cuvint, şi se lăsă la pămînt, conştientă încă, dar istovită de 
încordare. 

Tweed se repezi spre Paula, dar Marler ajunsese deja la 
ea. 

Cu un cuţitaş de buzunar, tăie fringhia care o lega de 
megalitul prăbuşit, tăie frînghiile din jurul încheieturilor şi al 
gleznelor. 

Paula alunecă de pe piatră, încercă să se ridice în picioare, 
dar se prăbuşi. Tweed o prinse de talie. Ea îşi îngropa capul la 
pieptul lui, încercînd să articuleze cu o voce sugrumată, apoi 
Marler îi scoase căluşul. 

- Doamne! Mi-a fost atît de frică pentru tine... atît de frică, 
încît am simţit că o... iau razna. 

- Mie mi se pare că eşti perfect normală, spuse Marler vioi. 
Vrei nişte apă...? 

- O, da, te rog, imploră ea cu voce răguşită. 

Marler deşurubă capacul unei sticluţe pe care o scosese 
din buzunar. O ţinu la distanţă cînd Paula se întinse după ea şi îi 
spuse sever: 

- Ascultă-mă! Să iei numai cîteva înghiţituri, apoi te 
opreşti. Apoi alte cîteva înghiţituri. Şi iar te opreşti. O să poţi să 
bei mai mult în curînd. 

Dădu din cap arătînd că înţelesese, luă sticla şi se forţă să 
se limiteze la cîteva înghiţituri. Apa i se prelinse pe gitul care i se 
părea pirjolit. Tuşi, aşteptă şi mai luă cîteva înghiţituri. Acestea îi 
coborîră pe git fără ca ea să mai tuşească. Aşteptă. Apoi, treptat, 
începu să bea normal. Viaţa părea să-i revină în fiecare fibră a 
corpului. 

- Mulţumesc, spuse ea cu vocea ei obişnuită, dîndu-i sticla 
înapoi. Aveam mare nevoie. 

Stînd nemişcată, îşi îndoi uşor picioarele de cîteva ori şi,în 
curînd simţi că acestea puteau s-o susţină. Păşi înainte şi înapoi, 
cu Tweed într-o parte şi Marler în cealaltă, vorbind: 

206 


- Felul în care mergeai, Marler, mi se părea cunoscut, dar 
nu mi-aş fi închipuit că ai putea fi tu. 

- De unde şi pînă unde costumaţia asta fantezistă? întrebă 
Tweed, introducînd intenţionat un element de umor. 

- Am sunat la Paris. Loriot mi-a spus că Charmian era 
catolic. Nu era practicant, dar mergea la confesionale. Am mizat 
pe faptul că n-o să tragă într-un preot. Mi-a ieşit. Acum să facem 
curat, să scăpăm de probe. 

- Cum? întrebă Tweed. 

- Vino cu mine! Marler se uită la Paula şi se hotări că avea 
nevoie de ceva cu care să-şi ocupe mintea, oricît de oribil. 
Scoase o bucată mare de pînză albă de sub palton şi i-o dădu. 
Crezi că ai putea să cureţi mizeria de pe megalitul ăla? Dacă o să 
cadă pe cadavru, cu atît mai bine. 

Psihologia lui era bună. Revenindu-şi din şoc, Paula primi 
cu bucurie o sarcină cu care să-şi facă de lucru. Aruncă doar o 
privire scurtă către cadavru cînd păşi peste el, şi cu bucata de 
pînză şterse megalitul. Ştia că acea creatură hidoasă avusese de 
gînd s-o ucidă şi pe ea după ce l-ar fi omorit pe Tweed. 

Tweed îl urmă pe Marler pe o scurtă distanţă de-a lungul 
culmii spre locul în care se oprise acesta, arătînd în jos. Un grilaj 
mare de metal cu bare de oţel subţiri acoperea o gaură pătrată 
în pămînt. Era încuiat cu un lacăt la un capăt. Marler se aplecă, 
scoase un şperaclu pe care-l avea întotdeauna la el. Punîndu-şi 
mănuşile, apucă lacătul cu o mînă, ca să nu alunece printre bare 
şi îl deschise. 

- Un canal de scurgere, explică el. Probabil că plouă cu 
găleata aici, iar făgaşele duc apa spre canalul ăsta de scurgere. 

- Nu plouă, toarnă, fu de acord Tweed. Care-i planul? 
Marler nu răspunse imediat. Luînd o piatră mare, o aruncă în 
canal după ce ridicase capacul, prins în balamale. Ascultară. 

După un timp care li se păru un ceas, auziră un plescăit 
îndepărtat. 

- Destul de adînc. Acum mă duc s-aduc cadavrul. 

Ridică haina mare şi neagră pe care o azvirlise. Mai 
devreme, scosese etichetele costumierului. Ducînd-o pînă în locul 
în care îşi făcea de lucru Paula, descoperi că deja curăţase 
megalitul de rămăşiţele lui Charmian. Părea calmă cînd Marler îi 
luă pînza murdară şi o aruncă peste corpul decapitat din gitul 
căruia se scurgea sînge. Îl ridică şi Paula puse haina neagră sub 
el, ascultîndu-i ordinele. Infăşură haina în jurul cadavrului şi înveli 
gitul în mai multă pînză. Apoi îl ridică de mijloc şi îl duse pînă la 


207 


canalul de scurgere, urmat de Paula. 

- Ce-i aia? întrebă ea, uitîndu-se la gura de canal pătrată. 

- Un canal de scurgere, răspunse Marler. Probabil că duce 
la o canalizare. 

- Un loc perfect de odihnă pentru el, conchise ea. 

Ridicîndu-l în poziţie verticală, avînd grijă să ţină întreg 
corpul înfăşurat în haina cea neagră, îi dădu drumul. Aşteptară. 
Din nou li se păru că durează o veşnicie pînă să audă un plescăit 
îndepărtat. Era un drum lung pînă jos. Marler luă pălăria neagră, 
îndesă în ea lanţul şi vasul din care picurase apă şi le dădu 
drumul în gaura cea neagră. Se ridică. 

- Asta-i tot. 

Tweed trecuse în capătul celălalt şi, punîndu-şi mănuşile, 
ridicase capacul greu al gurii de canal. Il puse înapoi în poziţia 
iniţială. Marler fixă lacătul imens, îl încuie cu un zgomot şi se 
ridică. Se uită în jurul pădurii de pietre uriaşe, pentru a se 
asigura că nu scăpase nimic. se întoarse spre Tweed. 

- A mai rămas sînge pe pămînt la baza megalitului, dar o 
să se facă în curînd maro. 

- Mai degrabă cred c-o să fie spălat de ploaie. Acum 
trebuie să ajungem repede la Wylye, unde ne aşteaptă ceilalţi. 
Tu ai să mergi cu Marler, Paula. Eu o să-mi parchez maşina lîngă 
Wylye şi o să trec în Land Rover. Trebuie să ne mişcăm repede. 
Ne aşteaptă o noapte cumplită. 


27 


Tweed o luă înainte pe şoseaua 303 pînă la Wylye, în timp 
ce Paula mergea în maşină cu Marler. Uitîndu-se la ea, Marler 
văzu că abia-şi putea ţine ochii deschişi. Opri într-o parcare. 

După ce-şi scoase paltonul, îl împături şi-i spuse să treacă 
pe bancheta din spate, unde aranjă paltonul sub formă de pernă 
improvizată. 

- Întinde-te cu capul pe pernă şi dormi! îi ordonă el. 

- Mulţumesc, răspunse ea cu un zîmbet. 

Dormea adînc înainte să o pornească din nou la drum. La 
Stonehenge, cerul fusese senin, iar luna strălucea. Acum vremea 
era în schimbare. O armată de nori întunecaţi, venind dinspre 
apus, acoperise luna. Marler se întreba dacă aceste condiţii se 


208 


potriveau cu planul lui Tweed, oricare ar fi fost acesta. Spusese 
c-o să explice următoarea mişcare cînd aveau să ajungă din 
urmă restul echipei. 

In faţa lor, Tweed încetini cînd se apropie de zona oraşului 
Wylye. Opri într-o parcare cînd văzu un Land Rover staţionînd. 

Gol. Nu se vedea picior de om. Cu prudenţă, ieşi din 
maşină, cu Walther-ul în mînă. 

- Nu trageţi în prieteni, strigă o voce bine cunoscută. Era 
vocea lui Harry. 

Işi făcu apariţia lîngă Tweed, ţinînd un mic pistol automat 
Uzi. Era urmat de Newman şi de Pete Nield. Tweed se uită lung la 
ei - toţi aveau arme. Ce naiba se întâmplase? 

- Am hotărît să fim foarte precauţi în timp ce te aşteptam, 
explică Newman. Două maşini de poliţie pline de sticleţi au 
apărut de pe un drum lateral. Le-am văzut în spatele nostru 
tocmai la timp ca să accelerăm pînă aici şi să parcăm Land 
Roverul fără să semnalizăm. Nu au văzut vehiculul, au mers pur 
şi simplu înainte spre Exeter cu blestematele lor de sirene urlînd 
şi cu farurile aprinse. 

- Ce se întîmplă? spuse Tweed mai mult către sine. 

In acel moment, Marler sosi şi el cu Land Rover-ul. Paula 
se trezise, simțind că Marler încetinise. Tweed îi explică ce-i 
spusese Newman. Paula avea ochii înceţoşaţi, dar se învioră în 
timp ce asculta. 

- Despre ce-i vorba? întrebă ea. 

Tweed era cît pe ce să răspundă cînd mobilul Paulei din 
buzunarul lui începu să sune. În jurînd în barbă, îl duse la ureche 
şi vorbi calm: 

- Cine e la telefon? 

- Superintendentul Buchanan, tună o voce. Unde eşti? Am 
numărul ăsta de mobil de la Monica. l-am spus că ai probleme... 

- Ce-ai făcut? 

- Numai aşa puteam s-o fac să-mi dea numărul ăsta. Prin 
urmare, unde eşti? repetă el, agresiv. 

- Pari agitat, Roy. De ce? 

- Nu ai citit titlurile incendiare din ziare? Insinuează că 
poliţia nu-şi face treaba în legătură cu crimele alea oribile. Că 
sîntem în impas. În impas, pentru Dumnezeu. Şi că tu te ocupi de 
caz, dar nu ai ajuns nicăieri. Am hotărît să preiau eu ancheta. 

- Nu poţi face asta. Vocea lui Tweed deveni dură. Mi s-a 
dat mînă liberă în cazul ăsta - pentru că tu eşti pînă-n git implicat 
în manevre antiteroriste. 


209 


- Unde naiba eşti acum? urlă Buchanan. 

- Pe punctul de a descoperi identitatea celui de-al patrulea 
cadavru găsit în Dartmoor, minţi Tweed, furios. 

- Am citi rapoartele tale privind progresele - dacă le poţi 
numi aşa - de pînă acum. Pe baza datelor tale, am trimis o 
echipă să-l aresteze pe Michael pentru prezumție de crimă. 

- Anulează ordinul imediat! Retrage-ţi echipele acum! Te 
pricepi de minune să strici totul. Şi de cînd iei tu decizii 
importante pe baza relatărilor din presă? Operezi o arestare doar 
ca să-ţi acoperi spatele. iți ordon să nu te mai interpui în mersul 
anchetei mele. 

- Am sprijinul ministrului de interne. 

- El a dat ordinul să-l aresteze pe Michael? El? 

- Ei bine, m-a lăsat pe mine să hotărăsc, aşa că... 

- Buchanan! Tonul vocii lui Tweed era înverşunat. Dacă nu 
anulezi ordinul de a-l aresta pe Michael şi nu-ţi retragi echipele, o 
să-l sun imediat pe prim-ministru. 

Urmă o pauză lungă. Buchanan ştia că Tweed putea obţine 
întotdeauna sprijinul prim-ministrului în caz de urgenţă. Paula, 
stînd cu mîinile în buzunarele hanoracului, urmărea expresia lui 
Tweed cu încîntare. Intr-o luptă cu instituţiile oficiale, îşi spunea 
că ştie cine o să cîştige. 

- Mai eşti încă acolo, pentru Dumnezeu? strigă Tweed. 

- Da. Nu trebuie să fii aşa dur. In regulă, am să transmit un 
mesaj radio echipelor şi am să le spun că ordinul de a-l aresta pe 
Michael a fost anulat şi că trebuie să se întoarcă la bază. Tu vei fi 
considerat responsabil! 

- Pentru ancheta asta am fost întotdeauna considerat 
responsabil! Am cuvîntul tău de onoare? Am nevoie de un 
răspuns direct, neechivoc. 

- In regulă, răspunse Buchanan. Ţi-am spus c-o să anulez 
întreaga operaţiune imediat. Sper doar că ştii ce faci. 

- Cel puţin unul din noi ştie... N 

Tweed îi trînti telefonul în nas. Intreaga echipă era 
adunată în jurul lui în timp ce explica pe scurt ce se întîmplase. 
Cînd încheie, Paula comentă într-o doară: 

- Şi presupunînd că Buchanan are dreptate în legătură cu 
Michael? 

- Asta o să aflăm pînă la urmă, probabil mai tîrziu în seara 
asta. Ea le povesti apoi pe scurt despre teroarea de la 
Stonehenge şi despre sfîrşitul lui Charmian. Harry se încruntă şi 
se uită la Paula, îngrijorat. 


210 


- Cînd ai mîncat ultima oară, Paula? 

- Drept să spun, mor de foame, dar o să supraviețuiesc. 

- Aş putea să te ajut, spuse Harry. Dispăru în locul în care 
era parcat cel de-al doilea Land Rover. Se întoarse cu sufertaşul 
Monicăi, îl deschise şi scoase pachete de sandviciuri învelite, o 
punguţă cu fructe şi o sticlă de apă. In care Rover ai să mergi? 

- O să meargă cu mine! ordonă Tweed. Vom sta în spate 
ca să pot să mă gindesc. 

- O să conduc eu, îi spuse Marler. 

- Atunci am să-l conduc eu pe celălalt, anunţă Harry, iar 
Pete şi Newman o să meargă cu mine. 

- O să aşteptăm aici cîteva minute, spuse Tweed, luînd 
sufertaşul cu mîncare de la Harry şi însoţind-o pe Paula către 
vehicul. 

- Am crezut că se grăbea, observă Marler. 

Pe bancheta din spate a Land Rover-ului, Paula devora un 
sandvici după altul, de parcă nu mai mîncase de zile întregi. 

Tweed se uită la ceas. 

- O să le dăm zece minute, se hotărî el. 

- Cui? întrebă Paula în timp ce muşcă dintr-un fruct după 
ce bău multă apă din sticlă. 

- Ai să vezi, dacă o să vină. 

Cîteva minute mai tirziu, văzu maşinile de poliţie 
apropiindu-se. Două maşini trecură în viteză în direcţia 
Autostrăzii 3. 

Tweed zimbi întunecat. 

- Buchanan m-a ascultat. Şi-a chemat înapoi echipa pe 
care o trimitea la Abbey Grange. Acum putem pleca. Marler, ia-o 
înainte, iar Harry o să ne urmeze. Eu o să-ţi spun pe unde s-o iei - 
devine complicat în apropiere de Exeter. Ne îndreptăm spre 
şoseaua 30, apoi o facem la stînga pe şoseaua 382 pînă al 
Moretonhampstead unde vom face din nou la dreapta pe drumul 
care ne va duce în cele din urmă lîngă Abbey Grange. 

- Aşadar, nu mergem la Post Lacey? întrebă Paula. 

- Nu. O să facem un prim tur ca să pot cerceta Abbey 
Grange. Să văd cine-i acolo. Şi să mă uit la locul pe care Lucinda 
l-a numit „Satul Nimănui". In cel de-al doilea tur, mai tîrziu, s-ar 
putea să avem mare nevoie de arsenalul greu al lui Harry. 

- Şirul ăla de căsuțe vechi cu acoperiş din paie lipite una 
de alta? întrebă ea. 

- Exact. se uită din nou la ceas. Acum cu toţii. Mişcaţi-vă! 
Marler mergea cu viteză, în special cînd conducea pe 


211 


nenumăratele şosele cu patru benzi, cu Harry la o distanţă 
considerabilă în urmă. Traficul nu era aglomerat, iar noaptea îi 
înconjura neagră ca smoala deoarece nori grei pluteau deasupra 
lor. 

- Ştiu ce voiam să te întreb, spuse Paula, înăbuşindu-şi un 
căscat. Pari să crezi că toţi armenii sînt vicleni. De ce? 

- Unii dintre ei, o corectă el. E de înţeles dacă e să ne 
amintim istoria lor, pe care puţini oameni o cunosc. În toiul 
Marelui Război, cam între 1915 şi 1916, turcii, care-i urăsc pe 
armeni, au lansat o teribilă campanie de masacrare. O formă de 
genocid. Au măcelărit peste un milion de armeni. Cei care au 
supravieţuit au reuşit asta devenind foarte vicleni. Era singurul 
mod în care puteau rămîne în viaţă. Lumea a uitat însă oroarea 
aia. Se uită la Paula. Era clar că abia putea să-şi ţină ochii 
deschişi, îşi împături şi el paltonul sub formă de pernă, îl puse pe 
scaunul dintre ei şi îi spuse să se ghemuiască şi să doarmă. Il 
auzise pe Marler povestindu-i lui Harry în parcare că făcuse 
acelaşi lucru. 

Paula căzu imediat într-un somn adînc. Fu trezită numai de 
un coşmar. Visă că nişte megaliţi gigantici veneau spre ea şi 
erau cît pe ce s-o strivească sub greutatea lor. Clipi din ochi, se 
ridică în capul oaselor şi se uită pe geam. Spre deosebire de 
călătoria anterioară, imensitatea ținutului Dartmoor, ca o 
primejdie amenințătoare, nu mai era albă de zăpadă. Acum era 
neagră şi se contura ameninţător în stînga lor. 

- Unde sîntem? întrebă ea. 

- Am trecut cu mult de Exeter, pe şoseaua 30, sîntem pe 
punctul de a face la stînga pe drumul către Moretonhampstead. 
După aceea nu va mai dura mult pînă cînd o vom lua pe drumul 
spre Abbey Grange. l-am spus lui Marler să parcheze cam la o 
sută de metri pe partea asta a conacului. Astfel putem sosi pe 
neaşteptate. 

- S-ar putea să fie cam greu, comentă ea. 

- Ba nu. O să vedem imensul Hooked Nose Tor, acum că 
luna străluceşte. Piscul acela e aproape de partea dinspre răsărit 
a conacului. 

- Deci vezi, Paula, glumi Marler, noi tot am complotat în 
timp ce tu te aflai pe tărîmul viselor. 

Ajunseră în curînd la vechiul orăşel Moretonhampstead. 
Paula se uită afară. Străzile erau pustii la ora aceea, iar 
magazinele, toate închise. La ferestrele caselor era lumină. 

- E drăguţ, spuse ea. Are multă personalitate. Arată de 


212 


parcă e aici de secole. 

- Chiar e, îi răspunse Tweed în timp ce o luau pe drumul 
spre Abbey Grange. 

leşiră curînd din oraş, cu Dartmoor înconjurîndu-i din toate 
părţile. Chiar şi în lumina lunii, părea ameninţător şi mohorit. 

Paula privi în faţă în timp ce Marler încetini şi parcă. 
Silueta uriaşului Hooked Nose Tor se distingea clar în strălucirea 
lunii. 

Neobişnuita asemănare cu capul unui bărbat părea 
sinistră, privit din profil. Land Rover-ul lui Harry parcă la vreo 
zece metri în spatele lor. Tweed ieşi din maşină şi alergă spre el. 

- Staţi cu toţii aici pînă cînd mă întorc. Puteţi ieşi să vă mai 
dezmorţiţi, dar nu vă apropiaţi de Abbey Grange. 

Alergă înapoi, dar Paula îl aştepta pe drumul liniştit, lîngă 
zidul înalt care înconjura conacul. Marler îşi scoase capul pe 
geam şi spuse încet: 

- Vrei să rămîn aici să stau cu ochii pe vehicul? Bine. Ne 
vedem mai încolo... 


28 


- E prea multă linişte, spuse Paula cînd se apropiară de 
poarta dublă de la intrare. Nu e nimeni. |ţi dă fiori. 

- Aşa e Dartmoor, răspunse Tweed deschizînd poarta din 
stînga care ducea la poteca din jurul conacului pînă pe terasă. 

Ajunseseră la capătul potecii cînd Lucinda îşi făcu apariţia 
pe terasă. Era îmbrăcată foarte elegant, într-o pereche de 
pantaloni albi cu pliuri şi un pulover alb şi gros de lînă, pe git. 

- Măi, măi, măi, strigă ea, zîmbind, marele detectiv s-a 
întors. Ai venit să mai descoperi o crimă? 

- Sper să nu. Unde-i toată lumea? Lucinda îi numără pe 
degete: 

- Michael umblă pe undeva prin mlaştină; Larry a sosit, nu 
sînt sigură unde e; iar directorul Aubrey e probabil înăuntru şi 
bea un pahar - şi nu e la primul, sînt sigură. 

li îmbrăţişă pe amîndoi, iar Paula observă că părul ei blond 
şi lung era perfect pieptănat, ca o cascadă aurie. Cum ajunseră 
la uşile de sticlă ce dădeau spre interior, doamna Brogan îşi făcu 
apariţia cu obişnuita ei expresie dezaprobatoare. 


213 


- Şi mai mulţi, mirii ea. Vasăzică pentru cîtă lume trebuie 
să gătesc? Fără să mă prevină nimeni, bineînţeles. 

- Noi n-o să mîncăm, o asigură Tweed. Eu o să mă duc la o 
plimbare singur... se uită de-a lungul terasei şi dincolo de ea. 

Există vreo cărăruie pînă sus la Hooked Nose Tor? 

- Chiar două! se răsti doamna Brogan. Una la urcat, una la 
coborit. Nu te sfătuiesc să urci acolo. Purta un şort şi, ridicîndu-şi 
un braţ cărnos, arătă spre pisc. Cărările îs înguste. Dacă urci 
acolo, poţi să aluneci din vîrf, apoi cazi sute dă metri şi te faci 
piftie cînd ajungi jos. 

- Vă mulţumesc pentru avertisment, spuse Tweed cu un 
zîmbet. Am făcut ceva alpinism mai demult. i 

- Ai nevoie la baie, Paula? o întrebă Lucinda. In vîrful 
scărilor, apoi a treia uşă pe stînga. 

- Mi-ar prinde bine un duş scurt, recunoscu Paula. 

- Nu te grăbi, o îndemnă Tweed. Nu sînt sigur cît o să-mi ia 
să mă caţăr pe chestia aia. 

Cobori treptele terasei. Ferestrele care dădeau spre 
mlaştină erau luminate. Işi ţinu privirea departe de ele pentru a 
putea vedea mai bine pe întuneric, apoi îşi scoase lanterna. 
Ajunse la baza gigantului, dădu de cele două cărărui şi o alese pe 
cea din stînga, care părea mai puţin abruptă. 

Îşi ţinu lanterna în mîna stîngă, pentru ca dreapta să fie 
liberă să pipăie suprafaţa de stîncă abruptă. Cărarea era îngustă 
şi şerpuia în jurul stîncii masive. Avea un motiv să urce pe care 
nu-l menţionase. Bănuia că vederea de sus din vîrf avea să fie 
panoramică, cu mult deasupra acoperişului conacului, şi avea să- 
i ofere o imagine clară a clopotniţei, a bisericii - şi a „Satului 
Nimănui" de dincolo de ea, după cum îl numise Lucinda. 

Ridicîndu-şi privirea, văzu deasupra potecii o linie albă 
care bănuia că era cea de-a doua cărăruie care cobora. O adiere 
uşoară bătea dinspre apus şi aerul te înviora. Fără să se bazeze 
pe strălucirea lunii, lumină drumul cu lanterna. La dreapta lui, 
peretele de granit se înălța abrupt. Acum se afla la mare 
înălţime. Uitîndu-se în jos, văzu departe, sub el, la nivelul solului, 
nişte stînci masive şi ascuţite. Inţelese acum remarca doamnei 
Brogan despre „piftie". 

Sprijinindu-se cu spatele de stîncă, îşi scoase monocularul 
şi îl focaliză asupra clopotniţei. O lumină era aprinsă la o 
fereastră arcuită. Era ciudat, la ora aceea. Privi din nou în jos. 
Înălţimea ameţitoare pe care o atinsese nu-l îngrijora. Afectat de 
orice călătorie pe mare, Tweed nu avusese niciodată rău de 


214 


înălţime. 

Uriaşul nas coroiat al piscului se afla doar la cîţiva metri în 
faţa sa. işi îndreptă monocularul spre biserică. Nu era nici o 
lumină. Apoi îşi mută privirea spre „Satul Nimănui", apoi către 
drumul din faţa primului şir de case. Văzu pete mari, întunecate, 
de ulei, pe două rînduri, la distanţă mare una de alta şi recente. 

Se încruntă. 

Deveni vag conştient de o formă albă aflată în spatele lui 
cînd o mînă puternică îl lovi în spate, dezechilibrîndu-l, 
împingîndu-l spre marginea prăpastiei. Se forţă să înainteze 
clătinîndu-se, căutînd să apuce cu mîna dreaptă ceva de care să 
se poată agăța. Mîna înmănuşată se prinse de partea inferioară a 
nasului de piatră proeminent, dar se simţea ameţit. Işi sprijini 
trupul de peretele piscului, cu mîna încă prinsă de stîncă. Se 
simţi neajutorat, dezarmat. Walther-ul era vîrît în tocul de la şold 
pe partea stîngă. Nu avea cum să ajungă la el cu mîna dreaptă, 
care era singura lui şansă de a-şi recăpăta echilibrul şi de a nu 
cădea de pe margine. 

Se concentra să repete literele alfabetului de la A la Z. 

Durerea provocată de lovitura în spate slăbea. Picioarele, pe care 
le simţea ca de gelatină, i se întăreau. Se hotărî să-şi testeze 
picioarele, stînd mai întîi pe piciorul drept şi îndoindu-l pe stîngul 
de la genunchi. Apoi repetă procesul invers. Picioarele îi erau 
ferme. Işi dădu seama că nu prea voia să dea drumul nasului. 
j - Nu pot să stau aici toată noaptea, îşi spuse cu glas tare. 
Incleştîndu-şi maxilarul, îşi luă mîna dreaptă de pe punctul de 
sprijin şi începu să facă paşi mici pe cărăruia care şerpuia în jurul 
piscului. Paşii deveniră mai mari, dar numai cu cîţiva centimetri. 
Ameţeala dispăruse, se simţea mai bine. Ocoli un colţ. 

Cărăruia se despărţea în două, una o lua în sus - probabil 
către vîrf - cealaltă cobora. Alese să coboare. 

Coborîrea era surprinzător de  înşelătoare.  Muşchii 
gambelor se arcuiră de încordare. Incă îşi ţinea trupul sprijinit de 
peretele piscului pentru a-şi păstra echilibrul. Nu privi în jos nici 
măcar o dată. Nu era o idee bună în faza asta a concentrării. 
Trebuia doar să fie atent să nu facă vreo greşeală. 

Fu o surpriză cînd ajunse la nivelul solului. Se aşeză pe o 
piatră mare şi plată, şi trecu în revistă ce văzuse. Era bucuros 
acum că făcuse încercarea asta. De sus zărise lumină în 
clopotniţă, ceea ce i se păruse ciudat. Era timpul să acţioneze 
din nou. 

Mergea pe sub terasă către trepte cînd îşi făcu apariţia 


215 


Larry, care arăta de parcă tocmai ar fi venit de pe drumeag. 
Tweed îl privi lung. Lany era îmbrăcat într-un elegant costum alb: 
haină albă, pantaloni albi, cămaşă albă, cravată albă şi pantofi 
albi lucraţi manual. 

- Tweed, tocmai dumneata, îl salută Larry cu obişnuitul lui 
zîmbet cald. Poţi să te alături petrecerii noastre, continuă el în 
timp ce urcau treptele una cîte una. Eşti bine-venit. O să am 
pe cineva inteligent cu care să vorbesc, în loc să fiu plictisit de 
moarte de Aubrey. 

Lucinda îşi făcu apariţia la uşa deschisă, cu un pahar de 
şampanie în mînă. 

- Tweed o să se alăture petrecerii noastre, strigă Larry 
voios. 

- E minunat... rosti Lucinda. 

- Mă tem că nu, spuse Tweed hotărît. Am o altă întîlnire. 

- Ai făcut-o? vru să ştie Lucinda. 

- Ce să facă? întrebă Larry în timp ce Lucinda îi dădea un 
pahar de şampanie pe care îl luase de pe o tavă aflată pe o masă 
înăuntru. 

- Să urce pe Hooked Nose Tor, bineînţeles, spuse Lucinda 
veselă, adresîndu-i-se lui Tweed. 

- Da, tocmai am reuşit, răspunse Tweed. 

- Ce?! Larry păru îngrozit. Să urci chestia aia ziua e al 
naibii de periculos! Noaptea e sinucidere curată. 

- Eu am reuşit, repetă Tweed. 

Paula apăru cu un pahar de şampanie, care, observă 
Tweed, era aproape plin. De dragul aparenţelor doar sorbea din 
el. Era strălucitoare, ochii îi erau vioi, dar cînd îl văzu mai bine pe 
Tweed, expresia i se schimbă. Punîndu-şi paharul pe masă, sări 
pe terasă. 

- Mîneca ta dreaptă e acoperită cu praf de stîncă. 

incepu să-l scuture cu mîna după ce-şi puse o mănuşă. 
Capul ei îl apăra pe Tweed de Lucinda, iar el se încruntă la ea, 
prevenind-o să nu pună întrebări. Larry sări vioi în salon, apoi se 
întoarse. 

- Haideţi şi voi la petrecere, spuse el vesel. Distraţi-vă. Mă 
scuzaţi. Trebuie să mă duc sus să mă aranjez. 

- Ce idee grozavă, întoarse Lucinda. Pot să stau între voi la 
masă. 

- Te rog, mulţumeşte-i lui Larry pentru invitaţie, răspunse 
Tweed, dar aşa cum i-am spus şi lui, chiar am o altă întîlnire. 
Pot să întreb ce sărbătoriţi? 


216 


- Vino pe terasă o clipă, sugeră Lucinda, luîndu-l de braţ. 
Şi tu, Paula, o strigă ea peste umăr. Spuse cu glas scăzut: Se 
numeşte „Petrecerea Albă". De aceea sîntem cu toţii îmbrăcaţi 
aşa. 

Din cînd în cînd, Larry are ideea asta enervantă de a dao 
petrecere pentru toţi directorii ca să-i recompenseze pentru 
munca lor devotată. Sînt cuvintele lui, nu ale mele. Larry insistă 
să existe un element tematic, aşa că asta e Petrecerea Albă. 
Data trecută, a fost Petrecerea de New Orleans, care a ieşit ca 
naiba. A trebuit să mă chinui să aflu cum se îmbracă ăia în 
Cartierul Francez, după cum i se spune pe-acolo. 

- Unde-s ceilalţi? întrebă Tweed ca din întîmplare. 

Auziră paşi domoli urcînd pe terasă dinspre mlaştină. Era 
Michael, îmbrăcat în ceea ce părea un costum de seară, numai 
că purta pantofii lui obişnuiţi. Lucinda strigă: 

- Unde-ai fost? Apoi înjură încet. Incă mai fac greşeala asta 
din cînd în cînd, spunîndu-i ceva şi uitînd că n-a rostit încă nici un 
cuvînt. Amnezia asta îngrozitoare! 

Tweed îl urmărea pe Michael. Mergea în felul lui ţeapăn, cu 
spatele drept, singurul fel în care-l văzuseră Tweed şi Paula 
mergînd, plecînd de la clinica de psihiatrie din Londra şi intrînd în 
maşina lui Tweed, şi apoi mai tîrziu în mlaştină. Se uită de-a 
lungul terasei şi Paula văzu aceeaşi privire îngheţată, 
inexpresivă. Nu arătă nici un semn că ar recunoaşte pe cineva 
cînd intră în conac. Tweed îşi aprinse una dintre rarele lui ţigări, îi 
dădu şi Lucindei cînd ceru şi ea una şi i-o aprinse. 

- Mă întreb şi eu, remarcă el nonşalant, cum de ştie 
Michael cu ce haine să se îmbrace. 

- Cred şi eu, răspunse Lucinda. l-am întins eu toate hainele 
pe cel de-al doilea pat din camera lui. Altfel, sînt sigură că ar fi 
complet încurcat. 

- Trebuie să plecăm. Am pierdut pe cineva? întrebă el. 

- Cea mai straşnică prezenţă dintre toate, spuse ea cu 
sarcasm, îl luă din nou de braţ. Hai înăuntru, trebuie să vezi 
asta... 

Intrînd în salonul spaţios, văzură masa imensă întinsă 
pentru cină. Patru locuri. Vaze cu trandafiri albi - care trebuie să 
fi fost din mătase, îşi spuse Paula. Tolănit într-un fotoliu, cu o 
sticlă de scotch pe o măsuţă alături, se afla Aubrey Greystoke. 

- Trebuie să bei şampanie albă, se răsti Lucinda. Larry o să 
fie furios cînd o să vadă scotch-ul. 

- Tocmai am golit... sticla de şampanie, draga mea. Vezi, 


217 


uite-o colo, goală. Ce, n-am dreptul şi la un pahar de whisky 
între două de şampanie? Am crezut că-i o petrecere. 

Işi dădu brusc seama de prezenţa lui Tweed şi a Paulei şi 
sări cu agilitate în picioare. În această mişcare, lovi cu cotul 
paharul gol de şampanie care căzu de pe masă. Inainte să cadă 
pe podea, îl prinse cu mîna în aer. Il puse din nou pe masă. 

„Reflexele tale nu au nimic, oricît de mult ai fi băut", îşi 
spuse Paula. 

- Grozav! îi salută Aubrey. Ce distracţie! Voi doi 
alăturîndu-vă orgiilor. Minunat! Am să mă duc s-o avertizez pe 
doamna Brogan. Încă doi la cină. Rînji. O să mă iubească muierea 
aia bătrînă, dar nu-i decit o servitoare. 

Făcu să sune de parcă s-ar fi referit la o ţărancă. Fu oprit 
de Tweed. 

- Mulţumesc, Greystoke, dar nu putem rămîne. Trebuie să 
ajungem în altă parte. 

- Foarte urit, dar în fine, aveţi şi voi responsabilităţile 
voastre. Poate data viitoare. 

Lucinda îi îmbrăţişă din nou pe amîndoi după ce Tweed o 
asigură că aveau maşină. Coborîră treptele, auzind în spatele lor 
zgomotul îndepărtat al unei discuţii aprinse între Lucinda şi 
doamna Brogan. Paula aşteptă pînă cînd dădură colţul şi 
mergeau pe poteca de lîngă conac pînă la poartă. 

- Acum, zi-mi, ce s-a întîmplat? Cînd te-am văzut prima 
oară pe terasă, erai la fel de alb la faţă ca afurisita lor de 
petrecere. S-a întîmplat ceva pe pisc? De unde tot praful ăla de 
stîncă pe mîneca ta? Trebuie să ştiu. Sînt îngrijorată. 

- A fost un episod de maximă importanţă. De acolo de sus 
am putut să văd o lumină slabă în clopotniţă - şi încă una în şirul 
ăla de case. O să mergem să ne uităm acum la ambele locuri 
înainte să ne pregătim pentru marele eveniment. 

- Asta nu explică paloarea chipului tău. Imi ascunzi ceva. 

- Ei bine, îi spuse Tweed cînd ajunseră la poartă, a mai fost 
şi o tentativă de a mă ucide. Cineva a apărut în spatele meu 
acolo sus şi m-a împins. Ar fi fost o cădere aproape fatală. 

- O, Dumnezeule! N-ar fi trebuit să urci acolo. 

- Ba da. Mi-a dat confirmarea finală unde să-l caut pe 
criminalul în serie. 

- Nu înţeleg. 

- Chiar înainte să încerce cineva să mă împingă de pe 
stîncă şi să ajung „piftie", ca să citez expresia plastică a doamnei 
Brogan, am zărit ceva alb în spatele meu. N-am văzut cine era, 

218 


dar cînd ajung jos, ce găsesc? Patru persoane, toate îmbrăcate în 
alb. 

Larry, Lucinda, Aubrey şi Michael. Unul dintre ei e 
criminalul. 

O siluetă întunecată apăru lîngă partea îndepărtată a 
zidului cînd ajunseră pe şosea. Din felul în care arăta şi după 
cum stătea, Tweed o identifică imediat. 

- Ne păzeşti, Harry? 

- Mi-am zis să stau cu ochii la pîndă, răspunse Harry, cînd 
se apropie de ei. Se întîmplă ceva palpitant acolo? 

- Nimic din ce nu mă aşteptam, răspunse Tweed repede, 
înainte ca Paula să poată spune ceva. O să mergem acum spre 
un şir de căsuțe aflate mai încolo, pe drum. S-ar putea să am 
nevoie de trusa ta de scule ca să intru. 

- Ţi-o aduc într-un minut... 

Trecură pe lîngă clopotniţă, care avea o lumină aprinsă 
înăuntru, apoi pe lîngă biserică, aflată într-o beznă totală. Paula 
pipăi înăuntrul genţii de umăr pe care Marler i-o adusese tocmai 
din fundătura de unde fusese răpită şi apucă patul Browning-ului. 

- E ceva în zona asta care mă face să fiu agitată, spuse ea. 

- lar instinctul tău a avut dreptate în atitea rînduri, 
remarcă Tweed. 

Ajungînd în dreptul şirului de căsuțe întunecate - nici o 
licărire de lumină în spatele obloanelor trase de data asta -, 
Tweed o luă cu prudenţă înainte, prin spate. Ascultă. Lumină cu 
raza lanternei o uşă masivă închisă. Era încuiată cu două lacăte 
Banham imense, unul deasupra celuilalt. Incercă clanţa şi trase. 

Nu se mişcă. 

- Cred că asta-i treaba mea, spuse vocea lui Harry din 
spatele lor. Avea în mînă o trusă de scule, pe care o puse pe 
pămînt, deschise capacul şi scoase o întreagă colecţie de chei. 
Puţină linişte, vă rog. 

Linişte? Tăcerea mlaştinii o irita deja pe Paula. Newman îşi 
făcu apariţia, o strînse pe Paula de braţ, făcînd-o aproape să sară 
în sus de spaimă. Tweed îşi duse un deget la buze. 

Cea de-a treia cheie pe care o încercă Harry deschise 
ambele lacăte. Mormăi de satisfacţie, se dădu înapoi şi făcu un 
semn cu mîna: 

- Sesam, deschide-te! Ar putea fi o idee bună să intrăm 
înarmaţi, şopti el. 

Tweed îşi ţinea deja Walther-ul în mînă cînd apăsă încet pe 
clanţă. Uşa se deschise fără zgomot. Balamalele erau bine unse. 

219 


Simţi un miros de maşini bine întreţinute cînd făcu cîțiva 
paşi înăuntru, ascultă, apoi îşi aprinse lanterna. 

Căsuţele erau goale, dînd una într-alta şi întinzîndu-se pe o 
distanţă destul de mare. Erau în cea mai mare parte ocupate de 
o bandă nesfirşită de transportor care unea nişte maşinării 
complexe. In mijloc se afla un tub lung de metal cu roţi de 
acţionare pentru a mări viteza a ceea ce transportau. Newman 
se dusese, cu lanterna în mînă, la capătul din stînga lor, apoi 
înconjură punctul de pornire al bandei de transportor şi continuă 
să meargă spre capătul îndepărtat al maşinii. 

Tweed îl urmă împreună cu Paula şi Harry, şi se opri în 
punctul din care începea banda transportorului. Îşi fixă lanterna 
pe un dispozitiv de metal aflat la înălţimea capului, o combinaţie 
de manete mici de metal răsucite în diferite unghiuri. Îşi aminti 
descrierea lui Drago care se folosise de semne pentru a 
demonstra cum putea trece fabrica de armament de la producţia 
de obuze de artilerie la cea de proiectile. 

- Veniţi aici fără zgomot, spuse vocea îndepărtată a lui 
Newman, şi uitaţi-vă pe unde mergeţi. 

Vocea lui avea un ecou sinistru înăuntrul ciudatei fabrici. 

Tweed se uită în spate spre uşă. Ori Paula, ori Newman, 
poate Harry, o închisese. În şir indian, unul în spatele celuilalt, cu 
lanternele fixate pe podea, merseră destul de mult pînă să 
ajungă în dreptul lui Newman. Acesta ridică o mînă să-i oprească. 

- Ajunge. N-o să-ţi placă asta, Tweed. 

Lanterna lui Newman se mută de la banda transportorului 
la un cuzinet masiv cu protecţie din cauciuc, de un metru 
douăzeci înălţime, sprijinit de perete. Pe acesta, lucind argintiu în 
raza de lumină a lanternei lui Newman, se afla un obiect metalic 
lung şi îngust de forma unui cîrnat foarte subţire. 

- Un proiectil? spuse Tweed încet. 

- Exact. Şi e armat pentru detonare instantanee cînd virful 
atinge ţinta. 

„Dumnezeule!" îşi spuse Paula, stringîndu-i-se stomacul. 

- De ce? întrebă Tweed. 

- Cred că ştiu ce s-a întîmplat. Dumnezeu ştie cît de multe 
proiectile au mai produs. Şi recent - de unde şi mirosul slab de 
oţel răzuit. Asta se întîmplă în timpul primei treceri pe bandă. Aţi 
observat o firidă care duce spre bandă cu cîţiva metri mai încolo? 
Da. Acolo se ataşează virful cu explozibil puternic. Ori aveau 
destule cînd a sosit ăsta de aici, ori nu a trecut testul şi nu a fost 
aprobat. Aşa că vreun nebun l-a luat de pe bandă, l-a pus pe 


220 


cuzinet şi l-a lăsat acolo fără să-i scoată virful exploziv. 

- Mai bine am ieşi de-aici, sugeră Harry. A 

- leşiţi cu toţii, în afară de mine, le spuse Newman. In 
timpul războiului din Afganistan, cei de la Ministerul Apărării mi- 
au arătat un film despre proiectile, după ce am semnat Legea 
privind Secretele Oficiale. Apoi am scris articolul acela pentru 
Daily Nation, în care explicam de ce era necesar războiul. 

- Îmi aduc aminte, spuse Tweed. Şi de ce rămii? 

- Trebuie, răspunse Newman calm. Ştiu cum să 
dezamorsez chestia asta. A fost o neglijenţă criminală din partea 
lor să-l lase armat. Dacă intră vandali aici şi se joacă cu chestia 
asta, ar putea să arunce în aer locul ăsta şi întreg drumul de 
afară. Din toate maşinile care ar trece, n-ar mai rămîne decit 
nişte rămăşiţe de metal. Chiar ştiu cum s-o fac. Deci, plecaţi cu 
toţii şi nu vă opriţi pînă cînd nu ajungeţi la biserică. 

- Nu-mi place ce faci, protestă Paula. 

- Gura şi căraţi-vă odată! se răsti Newman, intenţionat 
nepoliticos pentru a-i face să plece. _ 

Harry o luă înainte, urmat de Paula şi de Tweed. Inainte să 
închidă uşa, Tweed îi strigă lui Newman: 

- Ai grijă. Noi am plecat... 

La insistenţele lui Tweed, merseră repede înapoi, de-a 
lungul drumului. Ajungînd în faţa clopotniţei, Tweed îl trimise pe 
Harry înapoi la restul echipei, ordonîndu-le să rămînă acolo unde 
sînt pînă cînd avea să vină şi el. Harry întrebă dacă ar trebui să 
le spună ce se întîmplă, dar Tweed îi replică să-şi ţină gura. 

- Noi o să intrăm să explorăm, spuse Tweed după plecarea 
lui Harry. 

Împinse uşa masivă a clopotniţei şi se uită înăuntru. Intră 
împreună cu Paula şi privi în jur, căutîndu-l pe reverendul 
Stenhouse Darkfield. Nici urmă de acesta. Se încruntă şi se uită 
prin colţuri. Nimeni. 

Frînghia cu care se trăgea uriaşul clopot de deasupra lor 
era nemişcată. Atîrna moale şi nu părea să fi fost trasă recent. 
Tweed se uită lung la ea. 

Cînd ieşiră şi ajunseră din nou în drum, Paula îşi luă arma 
în mînă. Din direcţia fabricii de armament, auziră un vijiit 
constant de maşini puse în mişcare. Era destul de puternic, apoi 
se opri. 

- Ce-a fost asta? întrebă Paula, speriată. 

- Cred că e de bine. Newman a dezamorsat proiectilul. 
După aceea, a pus maşinile în mişcare să vadă ce se întîmplă. 

221 


Cred că e semn bun. Acum, spre biserică. Poate că vicarul e 
înăuntru. 

- Pe întuneric? 

- Intru eu primul, spuse Tweed cu hotărîre. 

Deschise una din uşile duble, se opri şi ascultă. Nici un 
sunet. Expresia lui era gravă în timp ce căuta pe pipăite 
întrerupătorul pentru a aprinde lumina. Interiorul fu dintr-odată 
inundat de lumină. Înainta pas cu pas. Ignorîndu-i ordinul, Paula îl 
urmă, apoi îngheţă în mers. 

Pe altar, cu faţa la ei, reverendul Darkfield îi privea. Cel 
puţin, capul lui despărţit de trup. Amplasat în locul în care 
găsiseră odată capul viţelului. Tweed se apropie. Sîngele picura 
pe marginea altarului. Ochii era deschişi - cineva pusese bețe de 
chibrit pentru a-i ţine aşa. 


29 


Paula ieşi în fugă din biserică. Se gîndi că avea să vomite. 

Căutînd în geantă o batistă, mîna ei atinse sticla de apă. O 
înşfăcă, îi smulse capacul şi o duse la gură, gilgîind în timp ce 
înghiţea. Apa îi potoli greaţa din stomac. Puse din nou capacul 
sticlei, o vîrî în geantă şi începu să se plimbe încoace şi-ncolo pe 
drum, respirînd adînc aerul rece. Mina lui Tweed o prinse de braţ. 

- De ce? întrebă ea în cele din urmă, stînd pe partea 
cealaltă a drumului, cît mai departe de biserică. 

- M-am întrebat şi eu, spuse Tweed. Am auzit dangăte de 
clopote cînd am sunat-o pe Lucinda. Tocmai ai auzit zgomotul pe 
care îl face fabrica de armament cînd e în funcţiune. Cineva l-a 
plătit pe vicar să bată clopotul încontinuu pentru a acoperi 
zgomotul maşinilor cînd funcţionează fabrica. 

- Dar de ce să-l omoare? 

- Era ultimul martor rămas în viaţă căruia ar fi putut să-i 
scape ce se întîmplă. 

- Şi cum naiba au scăpat de restul corpului? 

- Intorcîndu-mă pe poteca de lîngă Abbey Grange, am 
observat urmele unei singure roţi. Bănuiala mea e că ucigaşul s-a 
folosit de o roabă pentru a transporta cadavrul în mlaştină, apoi 
a aruncat cadavrul şi roaba într-una dintre acele mocirle miloase 
pentru care e celebru Dartmoorul. 


222 


- Ar fi putut fi povestea aia cu cultul, spuse ea cu voce 
tremurîndă. 

- Uită de cult. Asta-i o poveste răspîndită de criminal 
pentru a ne induce în eroare. 

- Ce se întîmplă? strigă vocea lui Newman. Am scos virful 
proiectilului, am găsit un seif căptuşit cu oţel şi l-am pus acolo. 
Probabil a fost construit în scopul ăsta. S-a întîmplat ceva? 

- Intră în blestemata aia de biserică şi ai să afli, izbucni 
Paula, încă nevenindu-şi în fire. 

Newman, evident surprins de atitudinea ei, se uită la ea, 
apoi se întoarse şi intră în biserică. Stătu înăuntru mai mult decit 
s-ar fi aşteptat Tweed. Cînd ieşi, ţinea în mînă Smith & Wesson-ul 
său de calibru 38. Merse spre Paula. 

- Inţeleg acum de ce eşti supărată. E oribil. Am verificat 
fiecare colţ al bisericii în cazul în care fiara care a făcut asta se 
mai afla încă înăuntru. Locul e pustiu. 

- Probabil că e aşa de ceva timp, comentă Tweed. 

- De ce era lumină în clopotniţă, întrebă Paula, şi întuneric 
în biserică? A 

- Criminalul e viclean, îşi dădu Tweed cu presupusul. În 
caz că venea cineva - cum am făcut noi -, ar fi explorat mai întîi 
clopotniţa, ar fi văzut că reverendul Darkfield nu era acolo şi ar fi 
plecat. Cum în biserică era întuneric, nu s-ar fi gîndit să intre. 

- Dar tu te-ai gîndit, spuse Paula. 

- Da, dar eu aveam anumite date. Dargo Volkanian mi-a 
spus că e un adept al conservării. Acest lucru a fost dovedit de 
depozitul de pe Autostrada 3. Arată mai mult ca Wisley Gardens 
decît ca o fabrică. Căsuţele lipite una de alta m-au intrigat, în 
cele din urmă, m-am întrebat dacă nu acolo se afla cumva atit de 
misterioasa lui fabrică de armament. Ar fi trebuit să obţină 
permisiunea consiliului local pentru amplasare. Ideea de a 
construi fabrica sub forma unui şir de case cu acoperiş de paie 
tipice ținutului Devon ar fi părut atrăgătoare consiliului. 

Dar nu voiau zgomot, nici un fel de zgomot industrial. Aşa 
că l-a convins cineva pe reverendul Darkfield să tragă clopotele 
cînd fabrica funcţiona. Criminalul îi plătea în secret sume mai 
mari de bani cînd linia de producţie a început să fabrice în secret 
proiectile. 

- O teorie plauzibilă, fu de acord Newman. 

- Chiar şi mai plauzibilă cînd am observat pete de ulei de 
la vehicule mari care au trecut pe aici foarte recent. Şi-acum sînt 
şi mai multe. Paula, îţi aduci aminte cînd asistentul lui Buchanan, 


223 


Warden, părea să ne ducă la Abbey Grange, dar apoi s-a rătăcit 
şi ne-a dus din greşeală tocmai pînă pe coasta de nord a 
Devonului? L-am lăsat să continue s-o ia pe acolo cînd am 
observat urme de ulei de la vehicule mari ce marcau drumul pe 
care-l urmam. Îţi aduci aminte? 

- Da. 

- Şi mai tîrziu, cînd am mers pe o promenadă, cu marea la 
stînga noastră? L-am pus pe Warden să oprească exact după 
faleza de la Harmer's Head şi am explorat o viroagă adîncă în 
peretele de stincă. lnăuntru, am descoperit ceva ciudat care 
fusese ascuns - o rampă de descărcare lungă cu balustrade şi 
roţi pentru a uşura deplasarea. Unde în altă parte am mai văzut 
ceva foarte asemănător? 

- Doamne! Gata, ştiu! Pe insula din Mediterana - unde, 
dincolo de marginea platformei de descărcare pe care o folosise 
Oran, se afla o rampă foarte asemănătoare sub apă. 

- Deci ştii care e următorul nostru obiectiv? 

- Să mergem pe acelaşi drum pe care ne-a dus Warden din 
greşeală. Pentru că acela ar putea fi punctul de debarcare al 
navei Oran în drumul dinspre Angora pentru a lua proiectilele 
necesare pentru echiparea rachetelor cu rază lungă obţinute de 
la dictatorul ăla nebun, Kim, din Coreea de Nord. 

- Şi fabrica de armament a lui Drago de aici a produs 
foarte recent un număr mare de proiectile de care aveau nevoie. 

- Pentru a trage în ce ţintă? întrebă Newman. 

- Pot numai să ghicesc. Paris, Londra, Berlin? Se uită la 
ceas. Acum trebuie să ne mişcăm repede înspre Harmer's Head 
şi să sperăm c-o să ajungem la timp... 

In timp ce se întorceau în grabă spre locul în care erau 
parcate Land Rover-urile, o întrebare îi veni în minte Paulei. O 
puse în timp ce se grăbeau: 

- Ai spus „următorul nostru obiectiv" de parcă va mai 
urma apoi şi un ultim obiectiv. Care-i acela? 

- Să ne întoarcem la Abbey Grange ca să încerc să 
identific cine e cel pe care ziarele, în felul lor sumbru, l-au numit 
„Criminalul celor patru schelete”. 


30 


224 


Tweed, Paula şi Newman alergară fără zgomot spre locul 
unde se aflau cele două Land Rover-uri împreună cu restul 
echipei. _ 

- Asta-i planul, le spuse Tweed. Vom pleca acum spre 
coasta de nord a Devonului. Trecem puţin pe lîngă şirul de 
căsuțe, apoi facem la dreapta pe drumul larg şi accidentat care 
traversează mlaştina. 

- Cine şi ce vehicul conduce? întrebă Harry. 

- Ajungeam şi la asta. Eu o să conduc primul Land Rover 
cu Paula lîngă mine şi Marler în spate. Harry, tu ai să-l conduci pe 
cel de-al doilea în spatele meu. Ai să mergi împreună cu 
Newman şi Nield. O să fie o călătorie dificilă pe un teren 
accidentat şi o să conduc cît mai repede. S-a înţeles? 

- O să fie vreun schimb de focuri? întrebă Harry. 

- Tot ce-i posibil. Dacă da, atunci o să fie unul sîngeros. 

Depinde de ce se va întîmpla atunci cînd o să ajungem la 
Harmer's Head. 

Sări la volanul Land Rover-ului cu Paula lîngă el, în timp ce 
Marler se urcă în spate. Marler avea puşca Armalite la el. O 
adusese ascunsă sub haina de la Stonehenge. 

Tweed trecu încet pe lîngă Abbey Grange, pe lîngă 
clopotniţă şi biserica avînd oribila ei piesă de altar. Apăsă pe 
acceleraţie de îndată ce trecură de căsuțe. Aprinse farurile în 
faza lungă. 

Pe drumul din faţă se vedeau urme clare de ulei de la 
camioane cu ampatament mare. 

- Stau foarte prost la capitolul întreţinere, comentă el. Din 
fericire, putem să-i urmărim. 

În punctul în care, în apropierea unui drum lateral, urmele 
dispăreau, Land Rover-ul viră pe drumeagul pe care Warden îi 
dusese din greşeală. Fusese un alt strop de noroc. Petele de ulei 
continuau să apară pe drumul lăturalnic, care era puţin mai mare 
decit o alee lată mărginită de tufe de grozamă pe ambele părţi. 

In oglinda retrovizoare, văzu vehiculul lui Harry foarte 
aproape în urma lui, dar nu atît de aproape încît să nu poată opri 
dacă Tweed ar fi frînat brusc. Tweed cobori geamul şi aerul rece 
pătrunse în maşină. Deşi se simţea acum foarte înviorată, Paula 
primi cu bucurie noul stimul. li aruncă o privire lui Tweed, a cărui 
expresie era foarte întunecată. 

- Speri că Oran va fi aici să-şi ridice uriaşa colecţie de 
proiectile? 

- Da. Din nou, vom avea nevoie de noroc. La Park 

225 


Crescent, am sunat un expert în marină şi i-am dat destule date 
cît să facă un calcul. Dacă a calculat bine, diseară proiectilele 
alea vor fi îmbarcate. Repet, avem nevoie de mult noroc. 

- Ai spus că ne îndreptăm spre Harmer's Head. Nu acolo 
am găsit rampa de încărcare. 

- Nu, dar ne oferă cel mai bun punct de unde putem vedea 
ce se întîmplă, dacă se întîmplă ceva. 

- Şi după aia ce facem? 

- Habar n-am. O să văd eu cînd ajungem acolo. 


Mai devreme, cargobotul sosise pe ţărmul de nord al 
Devonului. Abdul semnalizase codul convenit - patru semnale 
luminoase, urmate de alte trei, urmate de ultimele patru. 
Căpitanul aşteptă apoi cu încordare pe punte, privind la falezele 
măreţe de deasupra punctului de debarcare. 

Respiră uşurat cînd acelaşi semnal, aceeaşi secvenţă de 
semnale luminoase fu repetată de pe coastă. Acum putea să-şi 
manevreze în siguranţă nava către dificilul punct de ancorare. 

Cîrmi cu nouăzeci de grade, îndreptîndu-se spre țărm. 

Merse apoi spre pupa şi se uită în jos la oamenii lui 
înghesuiți pe punte. Le strigă ordinele. Pentru a-i încuraja, îi 
ameninţă că le va tăia capul dacă aveau s-o dea în bară. 

Toţi oamenii lui se aflau pe punte cu excepţia celor de care 
era nevoie să aibă grijă de sala maşinilor de sub punte. 

Un grup restrins aştepta pe țărm cu camioanele imense 
care transportau încărcătura de proiectile. Erau hamalii, oamenii 
care transportaseră proiectilele de la fabrica din Dartmoor la 
camioane. 

Un bărbat, comandantul, vorbea o engleză perfectă cu o 
uşoară nazalizare americănească. Cu un paşaport fals perfect, 
trecuse graniţa pretinzînd că venea din Liban. Urmase un curs de 
genişti într-o anumită instituţie din Maryland. La fabrica din 
Dartmoor, specificase materialele de care era nevoie pentru a 
trece banda de transportor de la producţia de obuze de artilerie 
la un sistem care fabrica proiectile. 

Cînd proiectilele aveau să fie încărcate, camioanele goale 
aveau să fie duse pe o distanţă scurtă de-a lungul drumului de 
coastă. In acel punct, şoferii aveau să le împingă peste margine 
în mare. De-a lungul acestei părţi a coastei, marea devenea 
imediat adîncă, după cum arătau hărţile lui Abdul. Nu aveau să 
lase nici o urmă din operaţiunea lor. Apoi aveau să urce la bordul 


226 


cargobotului. 


Tweed ajunsese la bifurcația drumeagului celui lat. 
Warden o luase pe drumul din stînga, care-i dusese pînă la urmă 
la drumul de coastă. De data asta, Tweed o luase pe drumul din 
dreapta, unde un indicator arăta spre Harmer's Head. 

Pe acest drum mersese încet. O cercetare atentă a hărților 
în casa lui din Londra îi arătase un drumeag mai mic care se 
deschidea la stînga - înspre Harmer's Head. 

Mergea încet, cu grijă să nu rateze bifurcația. Paula se 
încruntă şi îl privi. Expresia lui trăda maximă concentrare. Incepu 
să se îngrijoreze. 

- Ştii unde ne aflăm? Am trecut cu puţin timp în urmă de 
drumul pe unde a luat-o Warden. 

- Ştiu. Acum caut o alee îngustă care coteşte la stînga. Mă 
îndoiesc că o să vedem vreun indicator care să ne ajute. Ne 
aflăm în mijlocul sălbăticiei. 

: - Şi eu care credeam că ne aflăm deja în sălbăticie. 
Intinderi sumbre de ţinut mlăştinos cu arbuşti, cîteva stînci ici şi 
colo, grozamă bătută de vînt. Nu cred că trăieşte cineva pe-aici. 

- Cine ar vrea'? 

- Vă deranjează dacă fumez şi eu o ţigară? strigă Marler 
din spate. Aici e capătul lumii. 

- Nu, răspunse Tweed automat. Am geamul deschis. 

Paula auzi zgomote mecanice slabe şi se întoarse să vadă 
de unde veneau. Marler, cu o ţigară încă neaprinsă în gură, 
verifica mecanismul armei sale. Văzind-o că se uita, îşi vîri mîna 
în buzunar şi scoase un obiect pe care Paula îl recunoscu 
imediat. Marler rînji. 

- Un glonţ exploziv. De acelaşi tip cu cel care a făcut 
fărîme capul lui Charmian la Stonehenge. 

- Care a făcut murdărie, îi reaminti Paula. Eu am curăţat 
megalitul. 

- Şi, spuse Marler serios, ţi s-a dat acea sarcină pentru a 
nu te gîndi la îngrozitoarea experienţă prin care tocmai trecuseşi. 

- Ei bine, a funcţionat, spuse ea, uitîndu-se la el. Pentru că 
era o creatură aşa de animalică, nu m-a deranjat deloc să curăâţ 
ce mai rămăsese din el... Stai! Fă la stînga! strigă ea uitîndu-se 
prin parbriz. 

- L-am văzut, o asigură Tweed. Şi uite şi un indicator. Spre 
Harmer's Head. 


227 


Semnaliză la stînga pentru a-l avertiza pe Harry din 
spatele lui, apoi viră încet pe un drumeag îngust cu un perete de 
grozamă căzută la pămînt pe ambele părţi. Abia era loc să se 
strecoare Land Rover-ul. Spera doar ca drumeagul să nu se 
îngusteze şi mai mult înainte de a ajunge la obiectivul lor. 

Paula deschise radioul după ce dădu volumul mai încet. 
Tocmai începea un buletin meteo. O furtună puternică se apropia 
dinspre sud-vest. Vînt cu viteză de pînă la 130 km pe oră. Vintul 
începea deja să bată în parbriz, dar pînă atunci nu plouase. Cînd 
mai făcu un viraj, Tweed văzu o uşoară ridicătură în faţă. Merse 
încet pe culme şi frînă. Ajunseseră în vîrf. 

Harmer's Head, paznicul acestui punct de mai bine de o 
sută de ani, se afla la mai puţin de cincizeci de metri distanţă. 

Era masiv, mare şi înalt cît patru case puse una peste alta, 
cea mai mare bucată de granit pe care o văzuse vreodată Paula. 
Privit de jos, cînd îl văzuseră de pe drumul de coastă, nu-şi 
imaginaseră imensitatea sa. Era aproape pătrat ca formă, cu o 
latură destul de plată înspre ei. Nici urmă de mare încă. Harmer 
o ascundea privirii. Tweed mai merse puţin înainte pe un teren 
sterp şi parcă în spatele stîncii. Harry îi urmă exemplul, parcînd 
alături. 

Marler ieşi primul, urmat repede de Paula, în timp ce 
Tweed oprea motorul. Luna strălucea, încă neascunsă de armata 
de nori negri şi joşi plutind deasupra mării. Marler se uită de o 
parte a stîncii, în timp ce Paula făcu acelaşi lucru de cealaltă 
parte, asistată apoi de Tweed. 

Harry, ajutat de Pete Nield, scotea din maşină genţile grele 
conținînd arsenalul său. Merseră clătinîndu-se sub greutatea 
acestora, la adăpostul stîncii. Paula era uimită de ceea ce vedea 
jos de tot, sub ea, prin monocular. 

Chiar şi de la distanţa aceea, cargobotul părea uriaş. Era 
ancorat destul de aproape de platforma care se proiecta pe 
distanţă scurtă în afara drumului. O rampă de debarcare, cu 
balustrade şi roţi, lega cargobotul de platforma de pe uscat. 
Cargobotul se ridica şi cobora deja pe măsură ce fluxul creştea. 

- Nu e nava care trebuie, se sperie ea. Oran avea arborat 
steagul Liberiei, iar asta arborează steagul panamez. Şi nu e 
Oran - e Constantine! 

— Deci căpitanul e viclean, comentă Tweed, uitîndu-se şi 
el prin binoclu. Căpitanul a fost viclean, cînd a schimbat 
pavilionul în Atlantic şi şi-a pus oamenii să acopere numele 
original şi să scrie în loc Constantine, numele unui oraş din 


228 


Algeria, în Munţii Atlas. 

- Dar... Incepu ea. 

- Nu mai comenta, o mustră el. Observă. Cargobotul pe 
care l-am văzut părăsind lle des Oiseaux din largul coastei 
Marsiliei avea o urmă mare pătrată la prora înspre babord. Ca şi 
nava asta. Trebuie să se fi izbit într-un zid de port pe undeva. E 
acelaşi cargobot. 

- Şi va pleca în curînd, spuse ea. Uită-te la coş. 

Avea dreptate. Spre vîrf plutea un fum negru, prins apoi de 
vînt şi încolăcindu-se în rotocoale care erau apoi împrăştiate în 
toate părţile. Se uită de-a lungul peretelui de stîncă şi îl văzu pe 
Marler făcîndu-le semn să vină repede spre el. A 

Alergară pînă la el, sub acoperirea stîncii. In spatele lor, 
Harry îşi agăţase de umăr cureaua unei genţi, urmat de Nield, la 
fel de încovoiat de greutate. Amîndoi se grăbiră să vină lîngă 
Marler. 

- Se vede perfect de aici, le spuse Marler. E o activitate 
intensă. Echipajul e format în întregime din arabi, cu baticuri pe 
cap. Sînt o mulţime de lăzi pe punte. Cred că au terminat cu 
descărcatul. O ladă s-a spart şi s-au împrăştiat proiectile pe 
punte. Proiectile armate. Un popor nepăsător, arabii ăştia. 

li dădu binoclul Paulei. Tweed se uita şi el prin binoclul lui. 

Harry lăsase jos încărcătura, scoase o grenadă şi dădu din 
cap. 

- Nu ştiu cum o să ajungem la indivizii ăia. Sînt prea 
departe. Ce-i bolovanul ăla imens de acolo? 

- Toppling Rock, îi spuse Tweed. E o chestie uriaşă. Se 
spune că, dacă te sprijini de ea, stînca se clatină, dar nu-şi 
schimbă poziţia. 

- Chiar? Harry era fascinat. Trebuie să încerc şi eu... 

O luă din loc înainte ca Tweed să-l poată opri, prevenindu-l 
că nu trebuie să fie observată nici o mişcare de pe cargobot. Dar 
Harry era deştept. Cobori tîrîndu-se în miini şi în genunchi printr- 
o viroagă, aproape la fel de repede ca un iepure. Paula îl 
urmărea fascinată. Apărat de stîncă, Harry se ridică atunci cînd 
ajunse la ea, sprijinindu-se cu toată greutatea de peretele stîncii. 

Aceasta începu să se mişte înspre mare. Paula îşi duse 
mîna la inimă cînd stînca se deplasă cu treizeci de centimetri. 
Expresia lui Harry era o poză de neuitat. O imagine de 
neîncredere amestecată cu teamă. Se smulse de lîngă stîncă, iar 
ea reveni în poziţia în care stătea de Dumnezeu ştie cînd. 

Paula era cît pe ce să izbucnească în rîs. Işi duse mîna la 


229 


gură pentru a-şi înăbuşi hohotul. Tweed se mai uita încă prin 
binoclu. 

Marler, ascuns lîngă Harmer, scruta fiecare centimetru al 
cargobotului prin vizorul telescopic al puştii sale Armalite. 

- Atitea arme şi degeaba, strigă Harry frustrat. De ce naiba 
nu m-am gîndit s-aduc lansatoare de rachete? Ar fi atins ţinta. 

- Ai făcut tot ce-ai putut, spuse Paula, strîngîndu-l de braţ. 

- Trebuie să fie o cale, insistă Tweed. 

- Spune-mi care, zise Newman. 

Norii de furtună se aflau foarte aproape dar nu căzuse nici 
o picătură de ploaie pînă atunci. Atmosfera mohorită nu ajuta 
moralului echipei. Tweed urmărea pasarela de debarcare 
mişcîndu-se în sus şi în jos odată cu legănatul din ce în ce mai 
turbulent al hulei. 

Puşca lui Marler rămase dintr-odată nemişcată. Se uită 
lung prin vizorul telescopic. Oare îl înşelaseră ochii? Nu. Se uită 
din nou şi îşi reglă uşor ţinta. 


La bordul cargobotului, Abdul intrase în camera hărților. 

Studia ruta ocolită pe care trebuia s-o urmeze pentru a 
ajunge la micul port din Angora unde avea să-şi ducă 
încărcătura. Erau foarte bine organizaţi cei care-i aşteptau la 
destinaţie. 

Aveau să-i aştepte camioane în port. Proiectilele aveau să 
fie transferate în camioane. Constantine avea să fie andocat 
după lăsarea întunericului, iar încărcarea camioanelor avea să se 
termine cu mult înainte de sosirea zorilor. 

Fusese chiar aranjat ca acele camioane să plece unul cîte 
unul, cu intervale mari între plecări - ca să nu lase impresia de 
convoi. Era un amănunt crucial. Un satelit american trecea 
regulat pe deasupra Angorei, fotografiind întreaga zonă. 
Imaginea unui camion singuratic mergind prin deşert nu avea să 
însemne nimic pentru experţii americani care aveau să analizeze 
fotografiile făcute. 

Camioanele care transportau proiectilele din port fuseseră 
stropite cu o substanţă lipicioasă şi apoi cu nisip. Văzute din aer, 
aveau să devină una cu deşertul. 

Abdul ieşi din camera hărților şi se enervă văzîndu-i pe 
şoferii de pe țărm urcîndu-se leneşi în cabine. Voia să fie cît mai 
departe de coastă înainte să izbucnească furtuna. Strigă, folosind 
un limbaj cît mai dur: 


230 


- Spuneţi-le şoferilor camioanelor să-şi mişte fundul mai 
repede! Trebuie să le arunce în mare puţin mai încolo. Apoi 
trebuie să se întoarcă repede aici şi să se urce imediat la bordul 
navei. Dacă întîrzie plecarea, am să le tai capul. 


Marler se mai uita încă prin vizorul telescopic. Deja 
introdusese glonţul exploziv. Acum era sigur. Un arab de pe 
punte căra din nou un container vopsit în galben care era evident 
greu. 

Avea să-l mişte cîţiva metri, apoi avea să se oprească, să- 
şi mai tragă sufletul. Marler se mai uită o dată. Nu avea nici o 
îndoială. 

Vopsit cu litere mari, un cuvînt de avertisment în limba 
engleză acoperea întreaga suprafață a  containerului: 
INFLAMABIL. Arabul, trăgîndu-şi sufletul, pusese containerul jos 
în apropiere de lada deschisă, de unde se împrăştiaseră 
proiectile pe punte. Proiectile armate, ca şi cele din multe alte 
lăzi de pe punte. 

Alţi arabi duceau încet cîte o ladă înspre o platformă, care 
era în mod evident un lift ce cobora în cală. Probabil cala era 
deja plină cu alte asemenea lăzi. 

- Cred că şoferii camioanelor sînt pe punctul să plece. Fără 
îndoială, ca să le arunce în mare un pic mai încolo de pe drumul 
de coastă, spuse Tweed sumbru. 

- Vrei să fac să dispară totul? îl întrebă Marler pe Tweed. 

Prin asta vreau să spun proiectile, camioane, cargobotul şi 
toţi arabii ăia? 

- Şterge-i pe toţi de pe suprafaţa pămîntului! ordonă 
Tweed cu un glas tăios. 

Sprijinindu-se de peretele stîncii pentru a avea un echilibru 
perfect stabil, Marler ochi. Luase în cătare containerul atunci cînd 
arabul care îl ducea se aplecă să-l ridice din nou. Marler, calm ca 
stînca de care se sprijinea, apăsă pe trăgaci. Echipa se adunase 
în spatele lui, privind în jos. 

Containerul explodă într-o imensă flacără care se 
răspîndea atingînd proiectilele expuse. Arabul dispăru în flăcările 
uriaşe care înghiţiră tot ce le stătea în cale. Auziră o explozie 
înfundată. Proiectilele împrăştiate săriră în aer cu un zgomot 
răsunător, detonînd alte zeci de lăzi pline de proiectile. 

Lumea deveni un iad. Unda de şoc masivă se izbi cu forţă 
titanică de faleză. Sprijiniţi de peretele solid al stîncii Harmer, 


231 


simţiră pămîntul cutremurîndu-li-se sub picioare. Tweed începu 
să spere că se aflau îndeajuns de departe. 

Stînca răsturnată se desprinse de pe piedestalul ei, 
rostogolindu-se cu o viteză din ce în ce mai mare. Ajungînd la o 
creastă, săltă în aer, căzu vertical şi ateriză cu imensa sa 
greutate pe partea din faţă a punţii cargobotului. Se prăbuşi prin 
punte şi dispăru, iar în aceeaşi clipă prora vasului Constantine se 
desprinse şi se scufundă în adîncul mării. Deja un număr din ce 
în ce mai mare de lăzi explodau, azvirlind spre cer ce mai 
rămăsese din punte. 

Un alt zgomot, cu mult mai asurzitor, ce părea să anunţe 
sfîrşitul lumii, se izbi de faleză sub ei. Bucăţi imense de stîncă 
căzură, distrugînd ce mai rămăsese din camioanele de pe drumul 
de coastă. Norii de pe cerul negru erau luminaţi de o strălucire 
roşie monstruoasă, care-i amintea lui Tweed de /nfernul lui 
Dante. Partea din mijloc şi pupa vasului se aplecară spre tribord, 
dezvelind partea inferioară a corpului navei, acum doar o gaură 
uriaşă prin care năvălea apa mării. 

Rampa de debarcare, care lega vasul de țărm, destul de 
ciudat, părea să fi supravieţuit cînd fu azvîrlită în sus, apoi se 
sparse în bucăţi şi se scufundă în marea clocotind. Valuri uriaşe 
măturau rostogolindu-se cargobotul ce stătea să se scufunde, 
spărgîndu-se de drumul de coastă plin de bucăţi de stîncă şi 
rămăşiţe din camioane. Retrăgîndu-se, valurile duceau înapoi în 
mare orice urmă de camioane şi bucăţi de trupuri mutilate. Cu 
cîteva secunde mai devreme, coşul de fum se desprinsese 
singur, ridicîndu-se în aer ca o rachetă, zburînd deasupra mării 
înainte să se scufunde şi să dispară cu totul. Nu mai rămăsese 
nici urmă din cargobot, epava scufundîndu-se în mormîntul său 
de apă. O altă bucată uriaşă din faleza de sub ei se desprinsese, 
prăbuşindu-se pe drumul de coastă, unde se sfărimă şi toate 
bucăţile săriră peste margine, sfîrşind în mare. 

Nu mai era nici urmă de viaţă, de supraviețuitori nicăieri. 
Un singur glonţ tras de Marler, lansat cu dibăcie înspre o ţintă 
despre care ştia că avea să servească drept amorsa îngrozitoare, 
distrusese totul, pe toţi. 

„Şterge-i pe toţi de pe suprafaţa pămîntului!" ordonase 
Tweed. Dar nici nu visase măcar că ordinul lui avea să fie 
îndeplinit cu urmări atît de devastatoare. 


232 


31 


Tweed le ordonă tuturor să se întoarcă la Land Rover-uri, 
dar să nu plece pînă nu avea s-o facă el însuşi. Le studiase feţele 
şi nu fusese surprins să vadă că unii dintre ei erau în stare de 
Şoc. 

Puţini oameni văzuseră vreodată o distrugere atit de 
teribilă şi de apocaliptică. 

Harry, acel cockney dur, părea cel mai puţin afectat. Se 
întoarse fără un cuvînt de la vehiculul său la cel al lui Tweed. 

Aducea încăpătorul sufertaş, pe care îl aşeză pe iarba 
pipernicită. 

- E timpul să ne hrănim niţel şi să bem nişte cafea, spuse 
el. 

- Mulţumim, Harry, spuse Paula cu glas răguşit. Eşti un 
înger. 

- Sînt cîţiva oameni care te-ar putea contrazice, îi 
răspunse el cu un rînjet. 

Paula deschise sufertaşul, turnă cafea dintr-un termos şi fu 
uimită să constate că era încă extrem de fierbinte. li dădu o 
ceaşcă lui Tweed şi sorbi recunoscătoare din propria ceaşcă. 

Apoi împărţi sandviciurile, punîndu-le pe farfurii şi dîndu-i 
lui Tweed un şerveţel. 

- Pare cam stupid, începu ea, să-mi bat capul cu 
şerveţelele după ce... 

- Nu vrem să facem firimituri pe jos, o întrerupse el cu 
vocea sa obişnuită. 

- N-o să înceapă poliţia locală să facă cercetări cînd o să 
vadă drumul de coastă? M-am uitat un pic prin binoclu înainte să 
plecăm de la Harmer's Head. Drumul e plin de găuri şi bucăţi din 
el sînt în mare. 

- Din fericire, va fi doar poliţia locală, replică el. Şi toate 
dovezile au dispărut. O să presupună că, după atiţia ani, stîncile 
falezei au devenit instabile şi s-au prăbuşit. 

- Deci acum mai avem o singură treabă de făcut. Ştii cine 
e „criminalul celor patru schelete"? 

- E cineva care, acum ceva timp, a crezut că şi-a văzut cu 
ochii visul de a deveni putred de bogat. Aşa că a deturnat în mod 
inteligent patru sute de milioane de lire sterline din rezervele 
firmei, apoi, nu la fel de inteligent, a cumpărat un număr uriaş de 


233 


acţiuni într-un dotcom. A sfîrşit fără nici un ban - şi cu o nevoie 
disperată de a acoperi ceea ce făcuse. Firma de care se folosise 
pentru a pretinde că acolo se duseseră banii avea trecută în 
conturile măsluite o achiziţie de acţiuni ale unei companii extrem 
de profitabile în valoare de patru sute de milioane de lire. Adu-ţi 
aminte de Enron din Statele Unite. Au transferat datorii uriaşe în 
firme cu nume ciudate şi le-au numit profituri. Cînd compania 
dotcom Orlando Xanadu s-a prăbuşit, a declanşat inevitabil un 
lanţ de evenimente teribil. 

- Ce vrei să spui? 

- Oricine putea să descopere că acea sumă uriaşă lipsea 
din casă trebuia eliminat. Mai întîi, Lee Greystoke, care-şi tot vira 
nasul prin contabilitate, trimisă, sînt sigur, de Drago. Apoi, 
trimisă tot de Drago, care se afla la mare distanţă în străinătate, 
a fost Christine Barton, auditor financiar, să cerceteze lucrurile. 
Aşa că trebuia să dispară şi ea. 

- Cît sînge rece îngrozitor! 

- Intr-adevăr. Următoarea etapă din această oribilă 
vînătoare a fost uciderea detectivului, John Jackson, în casa lui 
plutitoare. 

Sora lui Christine, Anne Barton, se îngrijorase în legătură 
cu absenţa ei îndelungată. Aşa că l-a angajat pe detectiv. 
Criminalul a aflat cumva de asta, aşa că l-a lichidat şi pe el. 

- Un fel de lanţ al slăbiciunilor. 

- Exact. In cele din urmă, agentul de bursă Kenwood ştia 
prea multe. Tranzacţionase în secret dezastruoasa investiţie în 
dotcom. Aşa că trebuia eliminat. El a fost cel de-al patrulea nume 
de pe listă. „Ken" nu era un prenume - ci prescurtarea de la 
Kenwood. 

- Prin urmare, ce fel de persoană căutăm? 

- Cineva ros de lăcomie. Cineva cu un creier bun la 
planificări. Cineva sadic - aşa se explică mutilarea cadavrelor. 

- Nu pot să-mi închipui pe nimeni dintre cei de la Abbey 
Grange care să se potrivească descrierii tale, spuse ea. 

- Încă nu, o preveni el. Cu ani de zile în urmă, cînd lucram 
la Scotland Yard, am rezolvat trei mari cazuri de crimă. 
Căpătasem o reputaţie oarecum prea umflată de detectiv 
strălucit. Asta-i unul dintre motivele pentru care am venit la SIS. 
Dar niciodată n-am scos de pe lista suspecţilor pe cineva care 
părea normal, obişnuit. Un alt detectiv, care a fost obligat să-mi 
predea mie cel de-al treilea caz, pretindea că o anumită 
persoană nu era suspectă. Era normală şi obişnuită. S-a dovedit 


234 


că tocmai acea persoană era criminalul. Porni motorul. O să 
plecăm acum. Nu-mi place furtuna asta care se apropie. 

Se temea că ar putea fi surprinşi de furtună pe drumeagul 
îngust şi şerpuit care pornea din drumul principal. Drumeagul 
putea deveni un adevărat rîu. 

Land Rover-ul lui Harry venea în urma lor, în timp ce 
Tweed, cu farurile aprinse pe faza mare, claxonînd de fiecare 
dată cînd se apropiau de o cotitură, mergea cît de repede putea. 

Se aflau pe drumul principal cînd furtuna izbucni în toată 
furia ei. Fulgerele brăzdau cerul, tunetele se succedau cu 
repeziciune, ploaia cădea în averse. Continuară să meargă cu 
ploaia inundînd șanțurile de pe fiecare parte a drumului. 

- Şii, cugetă Paula, o să ajungem foarte tîrziu sau foarte 
devreme miine-dimineaţă. Petrecerea s-o fi terminat şi o să-i 
găsim pe toţi dormind. 

- Ba nu. Sînt sigur că Larry e tipul de individ căruia îi place 
ca o petrecere să continue la nesfirşit. Dacă e cazul, şi pînă-n 
zori. _ 

- Îți ţin pumnii strînşi. 

Se apropiau de drumul spre Moretonhampstead - şi Abbey 
Grange - cînd furtuna încetă dintr-odată sau se îndepărtă. Cînd 
trecură pe lîngă şirul de false căsuțe, pe lîngă biserică şi 
clopotniţă, Paula privi în altă parte. 

- Nu ar fi trebuit să sesizăm poliţia de aici asupra capului 
de pe altar? sugeră ea. 

- M-am gîndit la asta atunci şi am decis să mai aşteptăm. 
Avînd pe cap problema asta a cargobotului, nu am vrut să fim 
reţinuţi de poliţia locală. Şi nici acum nu vreau. O să-i chem după 
vizita noastră de la Abbey Grange. 

Tweed şi Paula merseră fără zgomot pe lîngă zidul 
conacului şi parcară unde staţionaseră mai devreme Land Rover- 
urile. 

Harry opri în spatele lor. Înainte să coboare, Tweed se 
întoarse spre Marler şi-i spuse: 

- O să te las aici. Numai eu şi cu Paula o să intrăm. Mai 
multe persoane nu m-ar ajuta să creez atmosfera de care am 
nevoie. 

- Nu-mi place asta, protestă Marler. Numai cîte tentative 
au fost la viaţa ta. 

- iți mulţumesc pentru grijă. Dar ăsta-i un ordin. Ai făcut 
mai mult decît destul la Harmer's Head. Aşa că aşteaptă-ne aici. 

Coborînd din maşină împreună cu Paula, le dădu acelaşi 


235 


ordin şi celorlalţi, care săriseră din maşină să li se alăture. Se 
confruntă cu aceleaşi proteste şi le dădu acelaşi ordin hotărît. 
Apoi, împreună cu Paula, se îndreptă spre intrare. Paula îl trase 
de braţ. 

- Aş fi putut să jur c-am văzut o maşină a poliţiei parcată 
puţin mai în spate. 

- Chiar ai văzut. Nu-mi pot închipui cine-o fi, dar nici nu-mi 
pasă. Nu poate să aibă vreo legătură cu monstruozitatea de pe 
altar. Lumina e încă aprinsă în clopotniţă, iar în biserică e în 
continuare întuneric. Am ajuns. 

Mergînd pe drumeagul ce înconjura conacul, văzură, 
atunci cînd dădură colţul, luminile aprinse la toate ferestrele de 
la parter care dădeau înspre mlaştină. Se auzea de asemenea 
muzică. 

Smooth Operator al lui Sade. 

- Se potriveşte, spuse Tweed întunecat. Asta căutăm noi. 
O persoană abilă. 

Urcară treptele terasei şi uşile se deschiseră, inundînd 
terasa cu lumină. Lucinda purta acum o lungă rochie albă. Ţinea 
în mînă un pahar de şampanie, aproape gol. Ridică paharul, bău 
ce mai rămăsese în el, ţinînd uşa în timp ce se clătina uşor. 

- E ameţită, şopti Paula. 

- Bine aţi revenit! Petrecerea tocmai... se încălzea. O să 
facem o noapte albă. Intraţi, copoilor. 

II îmbrăţişă lung şi pasional pe Tweed cînd acest ajunse 
lîngă ea, lipindu-şi trupul de al lui. „E dusă bine de tot", îşi spuse 
Paula, cînd Lucinda se întoarse spre ea s-o îmbrăţişeze, apoi le 
luă paltoanele şi le azvirli pe marginea unei sofale. 

Tweed zîmbea cînd intră în salon, scrutînd rapid locul. 

Diverse baloane colorate atîrnau de grinzi; un imens tort 
alb trona în mijlocul mesei, netăiat încă. Aubrey stătea tolănit pe 
o canapea, cu cămaşa pe jumătate scoasă din pantaloni. 
Renunţase la absurda şapcă de marinar şi ţinea un pahar cu 
whisky înclinat într-un unghi periculos. Rînji prosteşte la Tweed şi 
îşi ridică paharul. 

Larry, zîimbind cald, stătea încă la un capăt al mesei. La 
celălalt capăt stătea Michael, ţeapăn ca un băț, cu privirea 
îngheţată aţintită în gol. Nu păru să-i observe pe cei doi musafiri. 

Toţi cei patru suspecți erau prezenţi. 

- la-l! 

Lucinda, reuşind să ţină dreaptă o tavă de argint, îi oferi 
lui Tweed un pahar de şampanie. Acesta îl luă în timp ce Paula se 

236 


aşeză pe un scaun liber de la masă, cu faţa spre toţi. Tweed se 
aşeză lîngă ea. Lucinda îi dădu şi ei un pahar, apoi merse pe 
partea cealaltă a încăperii şi se aşeză într-un fotoliu. 

Tweed îşi ridică paharul, zimbind încă. 

- Pentru trei dintre invitaţi. Făcu o pauză. Cel de-al 
patrulea e un criminal în serie care a ucis cel puţin cinci 
persoane. Noroc! continuă el pe acelaşi ton degajat, apoi sorbi 
din pahar. 

Paula rămase consternată. Nu-l văzuse niciodată pe Tweed 
să înceapă o conversaţie atît de nonşalant, de brutal. In timp ce 
sorbea, Tweed se mai uită o dată prin încăpere. Aubrey reacţionă 
primul. Se ridică în picioare cu o agilitate surprinzătoare. 

- Ce naiba a fost asta? O glumă? în orice caz, una foarte 
proastă. 

- Nu-i nici o glumă, continuă Tweed binevoitor. Criminalul 
este un lacom şi un sadic care mutilează cadavrele victimelor. 

- Imi place simţul tău al umorului, răspunse Larry. E foarte 
original. Noroc! 

- Cred că a vorbit serios, protestă Aubrey, apoi dădu pe git 
o duşcă destul de mare de whisky. Intinse mîna după sticlă, îşi 
reumplu paharul şi mai luă o duşcă. Ochii săi bulbucaţi aruncau 
fulgere înspre Tweed. 

- Da, Aubrey, continuă Tweed cu voioşie, am vorbit foarte 
serios. Pare să te tulbure acest lucru. 

- Păi eşti invitat la Petrecerea noastră Albă şi tu vii şi... 

- Aubrey, îl întrerupse Larry zimbind, tu nu-l cunoşti pe 
Tweed, aşa că îl iei prea în serios. O mare greşeală tocmai cînd 
sîntem pe punctul de a tăia tortul. O porie mare pentru 
dumneata? întrebă el, adresîndu-i-se lui Tweed. 

- Da, te rog. O porţie foarte mare, dacă se poate. 

- Şi la fel şi pentru tine, Paula, sînt sigur, sugeră Larry 
ridicîndu-se, luînd un cuţit şi începînd să taie tortul. A fost 
preparat şi decorat de doamna Brogan, care poate fi o femeie 
dură uneori, dar e totodată un geniu în bucătărie. 

li întinse Paulei o felie de tort, apoi încă una lui Tweed. 

Lucinda se ridică în fotoliu şi îşi trase cu mîna rochia peste 
piciorul dezgolit. 

P - Dar pe mine cui mă laşi, Larry? Sînt înnebunită după tort. 
Asta arată pur şi simplu divin. 

- Vine acum, draga mea, o asigură Larry, mînuind cuțitul 
ca un expert, tăind o felie excepţional de mare şi dîndu-i-o pe o 
farfurie. Mai tăie o felie pentru Aubrey care se aplecase spre el. 


237 


- Asta-i pentru mine sper. Aş putea să-l mănînc pe tot. 

- Dar Michael? întrebă Paula. 

Larry dădu din cap. 

- Nu-i place tortul. Tocmai a mîncat o porţie uriaşă de 
somon cu piure de cartofi. Nu cred că se mai poate mişca acum. 
Poftim, Aubrey, nu-l îndesa pe tot în gură. 

- Manierele mele la masă sînt impecabile. lau foarte des 
masa la restaurantul Savoy. Ospătarul-şef mă cunoaşte şi îmi 
păstrează o masă specială. Tweed o să stea mult aici? 

- Doar atit cît trebuie să-mi finalizez ancheta, replică 
Tweed cu un alt zîmbet. 

- Mă irită foarte mult aluziile dumitale extraordinare 
despre... Aubrey avea gura plină cu tort şi împroşcă pe masă 
jumătate din ce tocmai mesteca. 

- Ei poftim! îl admonesta Larry. Dacă te porţi aşa şi la 
Savoy, ai să descoperi că nu mai ai nici o masă disponibilă, spuse 
el cu un rînjet. 

- Şi cum mai merge ancheta ta? întrebă Lucinda, lăsîndu- 
se pe spate în fotoliu, clipind des din gene în timp ce se uita la 
Tweed. 

- Cred că aproape i-am dat de capăt, răspunse el, cu o 
expresie meditativă, pe cînd cerceta din nou încăperea. La urma 
urmelor, totul a început în apropiere de Abbey Grange, cînd eu şi 
Paula am descoperit scheletul pe drumeagul care traversează 
mlaştina, în spatele meu. 

Paula observă dintr-odată o siluetă înaltă nedesluşită stînd 
afară pe terasă, ascunsă de draperiile din tul. O uşă era uşor 
întredeschisă. Paula îşi desfăcu imensul şervet pe genunchi, se 
uită la toţi invitaţii, apoi îşi scoase încet Browning-ul din geanta 
atirnată de spătarul scaunului şi ascunse arma sub şervet. 
Deveni agitată. Cine putea sta atit de imobil pe terasă? 

- De ce să dovedească asta... incepu Aubrey. 

In acea clipă, Lucinda îşi schimbă poziţia. Aubrey se holbă 
la ea ca hipnotizat. Nu termină ce începuse să zică. 

- Dovedeşte, continuă Tweed binevoitor, că persoana care 
l-a ucis pe agentul ăla de bursă trebuia să acţioneze rapid, aşa 
că a riscat să comită oroarea nu departe de conac. Ceea ce mi se 
pare sugestiv. 

- Agent de bursă, zici? întrebă Larry, punînd jos felia de 
tort pe care se pregătea s-o mănince. Care agent de bursă o fi 
fost acela? 

- Un individ pe nume Kenwood care lucra pe Haldon 


238 


Street, agentul care s-a ocupat de investirea a patru sute de 
milioane de lire furate din rezervele fabricii şi transferate unei 
companii, care dăduse faliment. Suma asta uriaşă a fost adusă 
înapoi prin transfer electronic. Dacă lăsăm deoparte oroarea care 
a urmat, a fost un exerciţiu chiar amuzant, spuse Tweed vesel, 
apoi mai sorbi din şampanie. 

Paula înţelese în cele din urmă comportamentul ciudat al 
lui Tweed. În loc să-şi interogheze suspecţii în modul lui obişnuit, 
exploata atmosfera suprarealistă a acelei petreceri absurde, 
deconcertîndu-şi ascultătorii. 

- Suma asta uriaşă, continuă el, a fost apoi investită într-o 
companie de pe internet, Orlando Xanadu, în timpul crahului 
financiar petrecut acum ceva timp. In cele din urmă, aceasta a 
dat faliment, urmînd soarta tuturor dotcom-urilor, aşadar, cele 
patru sute de milioane furate s-au dus pe apa sîmbetei pentru 
totdeauna. Nimic bun pînă acum. Ceea ce a urmat după aceea a 
fost o serie de crime cu adevărat îngrozitoare. 

- De unde ştii toate astea? izbucni Aubrey. Pare un basm. 

- Nu zău? N 

Paula observă că dispoziția de petrecere se evaporase. In 
locul acesteia, o atmosferă tensionată invada încăperea. Larry nu 
mai zîmbea, chipul îi împietrise. Lucinda, de obicei nemişcată 
cînd stătea jos, nu mai avea astimpăr, tot mutind pernele, 
căutînd parcă o poziţie confortabilă. Aubrey devenise neliniştit şi 
îşi tot încrucişa picioarele. Doar Michael, stînd imobil în capul 
mesei spre dreapta ei, rămăsese acelaşi. Ochii îi erau goi şi 
îngheţaţi. 

O uşă din spatele lor se deschise brusc. Drago Volkanian 
intră ca o furtună. Uriaşul purta un costum elegant care îi stătea 
fix pe piept, forţînd nasturele cu care era încheiat la haină. Toată 
lumea părea uimită, cu excepţia lui Tweed. Sperase că aluziile lui 
la proiectile aveau să-l aducă pe miliardar la Abbey Grange. 

- Al naibii de fascinant, tună Drago. Deci cît am fost plecat 
în străinătate, cineva şi-a vîrît mîna în casă şi a furat o avere. Am 
stat pe terasă de ceva vreme şi am auzit ce-a spus Tweed pînă 
acum. Să revenim la trădare şi la oribilele crime. 

Larry se ridică respectuos în clipa cînd îşi făcu apariţia 
patronul său. Aubrey se ridică şi el cu greutate. Numai Lucinda 
rămase aşezată, dîndu-şi o buclă după ureche. 

- Bine ai revenit, Drago, îl salută ea. 

- Ce mai bun-venit! se răsti el la ea. 

Mergea cu paşi mari în jurul mesei pe partea unde stătea 


239 


Tweed. Se aşeză cu greutate pe un fotoliu în apropierea lui 
Michael. Paula se gîndi că fotoliul avea să se despice cu totul 
cînd acesta încercă să se ridice. Dispoziţia lui Drago se 
schimbase dramatic. Impreunîndu-şi mîinile în poală, vorbi calm. 

- Cred, domnule Tweed, că ar fi de mare folos să continui 
basmul dumitale, după cum l-a numit Aubrey. 

- Mulţumesc, fu de acord Tweed. Şi cred că e esenţial să 
auziţi şi restul. Hoţul care a creat o gaură neagră în finanţele 
firmei deşi cred că Drago e îndeajuns de bogat încît acest lucru 
să nu afecteze compania - şi-a imaginat că existenţa unei 
companii fără activitate avea să muşamalizeze pierderea pentru 
un timp. Dar Lee Greystoke, care, cred eu, era foarte deşteaptă, 
a fost pusă de Drago, din străinătate, să verifice bilanţurile. Se 
uită la Drago, care dădu din cap afirmativ. Aşa că Lee reprezenta 
o ameninţare şi a fost ucisă foarte repede, iar trupul i-a fost 
mutilat cu acelaşi cuţit cu care ucigaşul îi tăiase gitul. Nu-i o 
mare pierdere, Aubrey, avînd în vedere haremul tău... 

- Vrei să spui că eu am ucis-o? protestă Aubrey, sărind în 
picioare. 

- Pînă acum, nu am spus decit că nu ţi-a frînt inima 
uciderea ei. 

- Nu sînt de acord cu îngrozitoarea ta... Incepu să strige 
Aubrey. 

- Stai jos, îi porunci calm Drago, şi nu te mai ridica! 

- Cadavrul lui Lee a fost azvinlit într-un puț de mină, 
continuă Tweed, în timp ce Aubrey se prăbuşi în scaun. Foarte 
aproape de Abbey Grange, explică Tweed, deoarece, ca şi 
agentul de bursă Kenwood, ar fi fost prea periculos să transporte 
cadavrul în altă parte. 

- Pare îngrozitor de plauzibil, comentă Lucinda, care fuma 
o ţigară pe care şi-o vîrîse în portţigaretul ei negru. 

- Destul de ciudat, continuă Tweed, criminalul a descoperit 
că Christine Barton, auditor financiar, din nou probabil angajată 
de Drago... - făcu o pauză şi Drago dădu din nou din cap că da - 
verifica toate documentele contabile. Uciderea ei în propriul 
apartament din Londra şi apoi ascunderea cadavrului în frigider a 
fost un răspuns clar. Criminalul trebuie să se fi întrebat cînd avea 
să se termine totul, observă Tweed. Apoi - asta-i doar o 
presupunere - după uciderea lui Christine, criminalul s-a apucat 
să verifice obiectele din apartamentul ei, a găsit un raport şi o 
chitanţă pentru un onorariu plătit din partea unui detectiv 
particular, Jackson, cu o adresă la o casă plutitoare din Wensford. 


240 


Aşa că şi Jackson trebuia ucis - şi mutilat de plăcere. Criminaul 
ăsta se delectează cu ciopiîrţirea cadavrelor, această activitate 
îngrozitoare îi face plăcere. 

- Ce oribil, comentă Lucinda, strimbîndu-se. 

- Sînt perfect de acord cu tine, răspunse Tweed. Eu m-am 
gîndit că trebuia să fie cineva care avea legătură cu Abbey 
Grange şi care lucra de asemenea la Gantia. Altfel de unde ar fi 
ştiut despre Christine - sau Lee? Nu eşti de acord cu mine, 
Aubrey? 

- De ce mă întrebi pe mine? bolborosi Aubrey, lăsînd să-i 
curgă whisky pe cămaşă. 

Exact în aceeaşi clipă Michael, care, după cîte se părea, nu 
ascultase nimic din deducţiile lui Tweed, se ridică să iasă din 
încăpere. Se îndreptă, ţeapăn, spre scările care duceau la 
dormitorul lui. 

La baza scărilor, se opri, atingînd cu mîna dreaptă capul 
de bărbat sculptat care decora partea de sus a stilpului situat cel 
mai jos. Cînd începu să urce încet, Paula observă că nu era 
încheiat la şireturi. Tîrîndu-se pe podea, acestea amenințau să-l 
împiedice. Paula deschise gura să zică ceva, apoi o închise, 
dîndu-şi seama că nici măcar n-ar auzi-o. Michael ajunse la 
ultimele trepte înainte de palier. Piciorul drept i se încurcă în 
şireturile dezlegate, îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli cu capul 
înainte pînă jos, izbindu-şi ceafa de figurina sculptată. 

Aproape toţi săriră de la locurile lor. Drago dădu să se 
ridice şi el, dar nu se putea ridica din fotoliu, aşa că rămase să 
înjure în barbă. 

Lucinda ajunse prima la Michael, care stătea întins pe jos, 
şi îi luă pulsul. Se întoarse cu faţa spre ceilalţi. 

- Trăieşte. Pulsul îi bate normal. 

In spatele ei, Michael se ridică în picioare cu greu în timp 
ce Lucinda alerga spre telefon. Paula fu prima care observă că 
privirea îngheţată şi inexpresivă îi dispăruse. Se uită în jurul lui în 
încăpere. Acum mergea normal. Cum tăcuse atît de mult timp, fu 
un şoc atunci cînd vorbi, articulînd cuvintele clar şi cu 
amărăciune: 

- Am fost martor la crimă. 

- Ce? se sperie Aubrey. 

Michael mai rosti un cuvînt. 

- Tu. Braţul îi era ridicat, cu degetul arătător îndreptat 
spre cineva. 


241 


32 


Toată lumea îngheţă pentru cîteva clipe. Cu excepţia lui 
Michael, care înainta încet, cu degetul arătător îndreptat 
acuzator spre cineva. Acel cineva îngheţă şi el, dar pentru scurt 
timp. Lucinda lăsă jos telefonul, pe care nu apucase să-l 
folosească. 

Privi fix la degetul îndreptat spre ea ca o armă, ridică din 
umeri, după care se întoarse la fotoliul ei, se aşeză şi, dînd la o 
parte o pernă care-i ascundea poşeta, o deschise şi îşi vîri mîna 
înăuntru. 

- E nebun, zise ea. Mai întîi a fost amnezia după ce s-a 
lovit la cap căzînd pe scări prima dată. Acum a luat-o complet 
razna. 

- Te-am văzut, spuse Michael, cu vocea clară şi echilibrată. 
M-am întors mai devreme de la serviciu. Mi-am parcat maşina pe 
marginea drumului chiar în faţă la Post Lacey. Intotdeauna merg 
pe jos de acolo. De aceea nu m-ai auzit venind... 

- Eşti nebun... 

- Nu, tu eşti nebună. Am luat-o pe drumeag în lumina lunii. 
Am văzut cum ai înşfăcat-o pe Lee de la spate, o ţineai de păr, 
apoi i-ai tăiat gitul cu cuțitul, l-ai întors şi din nou ai folosit 
cuțitul. Am rămas năucit. Tăiai bucăţi din carnea ei şi le puneai 
într-o pungă. Apoi ai tîriît ce mai rămăsese din Lee şi i-ai dat 
drumul în puţul de mină. 

- Trebuie să te consulte un doctor, spuse ea şi-şi aprinse o 
ţigară. 

- Te-ai speriat cînd m-ai văzut, continuă el. M-ai apucat de 
braţ şi ne-am dus spre casă. Tu vorbeai neîncetat, ceva despre 
cum te atacase Lee. M-ai împins înăuntru şi nu puteam să mă 
hotărăsc care era adevărul. M-ai dus în sus pe scări. Aproape de 
capul scărilor, mi-ai spus că ţi-ai sucit glezna. Apoi ai apărut în 
faţa mea, pe treapta de sus. Te-ai întors şi m-ai îmbrîncit cu 
amîndouă mîinile. Am căzut pe nenorocitele astea de scări pînă 
jos, ca şi acum cîteva minute. M-am lovit la cap de stîlpul de jos 
şi totul s-a făcut negru în mintea mea. 

- Sîntem salvaţi, spuse Tweed, stînd încă jos. Avem nevoie 
de un singur martor la o singură crimă. Michael este martorul. 

Lucinda sări de la locul ei. In mîna dreaptă ţinea cuțitul pe 


242 


care-l scosese din poşetă. Se repezi spre Michael. Toţi fură luaţi 
prin surprindere. Toţi, în afară de Paula. 

- Fără martor, ţipă Lucinda, cu o voce care nu mai părea 
normală, fără martor, strigă ea din nou, nu puteţi face nimic! 

Îşi ridică cuțitul uriaş, gata să-l împlînte în Michael. Paula 
se afla deja lîngă ea, cu Browning-ul pe care-l înşfăcase de sub 
şervet în amîndouă mîinile. Strigă un avertisment: 

- Lasă jos cuțitul, Lucinda, sau trag. 

Lucinda se întoarse spre ea. Expresia ei o şocă pe Paula, 
aproape o îngheţă. Ochii i se îngustaseră. Privirea îi era plină de 
răutate şi de ură. Gura i se schimonosise într-o grimasă de 
animal feroce. Nu mai avea nimic uman în ea. Se repezi spre 
Paula. Ridică din nou cuțitul să lovească. 

Automat, Paula observă că acesta avea două tăişuri. Unul 
ascuţit şi fin ca de brici, celălalt zimţat. Avea pete maronii pe el. 

- Trag, îi strigă Paula. 

Strigătul ei n-o opri pe Lucinda. Se repezi spre ea cuo 
viteză uluitoare. Ţinea strîns în amîndouă mîinile miînerul 
cuţitului. Respiră adînc, pregătindu-se sufleteşte să-l împlînte 
pînă-n plasele în corpul adversarei sale. 

- Intotdeauna mi-ai stat în cale, ţipă ea, curgîndu-i salivă 
din gură. 

Paula trase o dată. Glonţul intră în pieptul Lucindei. Ţişni 
sînge. Surprinzător, asta nu reuşi să oprească aviîntul Lucindei. 

Paula mai trase o dată şi încă o dată. O expresie de uimire, 
de neîncredere, apăru pe chipul Lucindei. Apoi căzu, lovindu-se 
cu capul de podea, complet nemişcată. 

Tweed îi verifică pulsul, privi în sus la Paula şi dădu din 
cap. 

Cineva intrase în fugă venind dinspre terasă. Tweed 
rămase cu privirea aţintită. Era superintendentul Buchanan, 
îmbrăcat la costum. Tweed sărise mai devreme de la locul său, 
cu Walther-ul în mînă. Nu îndrăznise să se folosească de armă, 
deoarece Paula se afla în cale. Buchanan înainta autoritar. 

- E cazul tău încă, Tweed, deci consideră că am venit cu 
întăriri. Am văzut şi am auzit tot ce s-a întîmplat. Domnul Drago 
Volkanian a fost foarte cooperant cînd i-am făcut semn să mă 
ignore afară, pe terasă. 

- Am ucis o femeie, spuse Paula liniştită. Am ucis o femeie. 

Paula era într-o stare de cădere nervoasă. Apogeul atitor 
eforturi din ultima vreme, al atîtor orori, îi slăbise rezistenţa. 
Tweed îşi puse braţul în jurul ei, îi luă cu mîna stîngă Browning- 

243 


ul, apucîndu-l de capătul ţevii şi-i dădu drumul în sacul cu probe. 

- Va trebui să fiu judecată, spuse Paula cu aceeaşi voce 
liniştită. 

- Prostii! zise Buchanan, cu asprime voită. Ai tras ca să te 
aperi. Încăperea asta e plină de martori care vor susţine asta sus 
şi tare, inclusiv eu. N-o să fie nici un proces, prezise el. Poate o 
declaraţie de la tine mai tîrziu. Asta-i tot. 

- Ar trebui să chemăm o ambulanţă, sugeră Tweed. 

- E pe drum. Buchanan flutură un mic telefon mobil. 

Tweed se uită la Drago Volkanian. Miliardarul nu făcuse 
nici o încercare să se ridice din fotoliu. Probabil pentru prima 
oară în viaţa lui părea năucit. După ce o instală pe Paula 
confortabil într-un fotoliu, evitindu-l pe cel în care stătuse 
Lucinda, Tweed se duse la Drago. 

- Te simţi bine? 

- Deci ea, Lucinda, era responsabilă pentru crimele alea 
odioase? 4 

- Fără doar şi poate. In zilele noastre şi femeile ucid. 
Citeşte ziarele. Este epoca egalității între sexe, conchise Tweed 
ironic. 


EPILOG 


Trei săptămîni mai tîrziu, membrii echipei se adunaseră în 
biroul din Park Crescent. Erau cu toții acolo să-i ureze bun venit 
Paulei, acum aşezată la biroul ei şi părînd din nou ea însăşi, din 
nou energică. Buchanan trecuse mai înainte pe acolo pentru 
scurt timp, refuzînd invitaţia lui Tweed de a lua loc. 

In schimb, se duse direct la biroul Paulei, cu chipul luminat 
de un zîmbet. Ea se uită la el îngrijorată. 

- Totul s-a terminat, îi spuse el. Ţi-ai dat declaraţia, iar o 
copie a fost trimisă împreună cu relatările celorlalţi martori 
procurorului general. S-au întors toate însoţite de o notă 
obraznică: „De ce mi-ai trimis porcăriile astea? E limpede că nu 
avem ce judeca aici. Nu-mi mai pierde timpul". 

- iți mulţumesc că ai venit să-mi spui asta, răspunse ea, cu 
vocea ei obişnuită. Ce e ciudat e că mie chiar îmi plăcea de 
Lucinda. Era atît de plină de viaţă! 

- Dar nu şi victimele ei, ucise cu sălbăticie, îi reaminti el. 


244 


Trebuie să plec acum. 

- Am găsit ceva aseară în buzunarul de la haină, raportă 
Marler. Imi pare rău, dar totul a fost aşa pe grabă. Inainte să fi 
azvirlit cadavrul lui Charmian în canalul de scurgere de la 
Stonehenge, l-am percheziţionat rapid, am găsit un portofel şi l- 
am pus bine. 

- Ceva interesant? întrebă Tweed. 

-Un paşaport falsificat de un expert, pe un nume 
englezesc şi o grămadă de bani englezeşti. Făcu o pauză. Şi un 
certificat temporar care îi permitea să piloteze avioane uşoare 
aici în ţară. 

- Avionul pe care l-am văzut atunci! exclamă Paula. Mai 
întîi ne-a urmărit în timpul vizitei noastre la Abbey Grange cînd 
ne-a condus Michael. Apoi, mai tîrziu, în timp ce mergeam pe 
şoseaua 303 şi a trebuit să oprim deoarece un buldozer furat de 
la Gantia ne bloca drumul. Aşa că glonţul care a trecut prin geam 
şi nu ne-a atins... 

- A fost în mod clar tras de Charmian, spuse Marler 
tărăgănat. N-a fost cea mai bună performanţă a lui, din fericire. 

- A fost cît pe-aci, remarcă Tweed. 

Normau flutura un exemplar din Daily Nation din ziua 
aceea pe care-l citea. 

- Nu ştiu dacă a auzit vreunul dintre voi ultimele ştiri. 
Noaptea trecută patru bombardiere americane B52 au zburat 
deasupra Angorei şi au distrus instalaţia lor de rachete cu rază 
lungă din deşert. 

- Mai bine mai tîrziu decît niciodată, observă Tweed 
sarcastic. Sînt trei săptămîni de cînd am distrus cargobotul acela 
şi încărcătura lui mortală. Dacă ar fi scăpat, ar fi ajuns într-un 
port din Angora, iar proiectilele ar fi fost duse urgent la acea 
instalaţie şi lansate. 

- Trebuie să întorc o favoare, spuse Marler. Care-i numărul 
personal al lui Loriot? 

Tweed scrise din memorie numărul şefului serviciului 
francez de contraspionaj. In timp ce-i dădea foaia de hirtie, se 
întrebă ce avea de gînd să facă Marler. 

- Alo, Loriot? întrebă Marler după ce formă numărul. 

- Oui. Şi tu eşti Marler. lţi recunosc vocea dintr-o mie. 

Loriot se mîndrea cu cunoştinţele lui de limba engleză. 

- Am sunat, spuse Marler, doar ca să-ţi spun să nu-ţi mai 
faci griji în legătură cu Charmian. Ne-am ocupat noi de el aici. 
Noroc! 


245 


În biroul lui din Paris, Loriot chicoti şi se întoarse spre 
asistenta lui, Marianne. 

- Dă de veste: Charmian nu mai există. Ştii ce mi-a spus 
Marler? „Ne-am ocupat noi de el." Ah, ador felul eufemistic de-a 
vorbi al britanicilor! 


NOTA AUTORULUI 

Toate personajele descrise sînt creatii ale imaginaţiei 
autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană aflată în viață. 

Autorul şi-a luat anumite libertăţi în ceea ce priveşte 
geografia din West Country, iar satele sau reşedințele care apar 
în carte nu există în realitate. Acelaşi principiu se aplică tuturor 
companiilor, străzilor şi locuinţelor, care sint, de asemenea, pur 
imaginare. 


246