Colin Forbes — Furia sangelui

„Furia 
Sinualui 


COLIN FORBES 


Furia 
sângelui 


rao international publishing company 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
FORBES, COLIN 

Furia sângelui/ Colin Forbes; trad.: Monica Nechiti. - 
București: RAO International Publishing Company, 2005 
ISBN 973-576-822-4 


I.Nechiti, Monica (trad.) 


821.111-31=135.1 
821.111-312.4=135.1 


COLIN FORBES 
Blood Storm 
© 2004 by Colin Forbes 


Traducere din limba engleză 
MONICA NECHITI 


noiembrie 2005 


Pentru Lydia 


PROLOG 


Tweed lua cina cu o femeie frumoasă, teribil de 
înspăimântată. li arunca o privire în timp ce degusta calcanul 
de Dover. Părul ei blond, bogat, îi cădea în valuri pe umerii 
dezgoliţi. Rochia scumpă, purpurie, strânsă pe corp, îi lăsa la 
vedere numai braţele subţiri. Tweed îşi ridică paharul de vin, 
dar nu sorbi din el. 

— Mi se pare că ai nevoie de protecţie, o îmboldi el. Ceva sau 
cineva te nelinişteşte. Am înţeles de la Bob Newman că ai vrut 
să ne întâlnim ca să-ţi dau un sfat. 

— Da, fiindcă ştiu că ai fost director adjunct la SIS! şi 
detectiv cu experienţă la Scotland Yard. Mă îngrijorează atenţia 
pe care mi-o acordă un om foarte puternic. 

— Cum îl cheamă? 

— Încă nu pot să-ţi dezvălui numele lui. S-ar putea să mă 
înşel. 

— În condiţiile astea, n-am cum să te ajut. 

Tweed le aruncă o privire celorlalţi clienţi din cel mai la 
modă restaurant din Londra - Mungano. Localul în formă 
ortogonală, cu vedere spre Tamisa, era aproape plin. Tweed 
ceruse o masă liniştită şi acum stăteau într-un colţ, departe de 
rumoarea din restaurant şi de clinchetul paharelor. 

Restaurantul, care purta numele proprietarului, fusese 
deschis cu numai cinci luni în urmă şi, pentru a putea obţine o 
masă, era deja necesar să fii o persoană cunoscută sau să faci o 
rezervare cu săptămâni înainte. Personalul era alcătuit în 
majoritate din bărbaţi, dar Mungano angajase de curând şi 
câteva chelneriţe, îmbrăcate elegant în rochii de seară. Nu 
existau uniforme. 

— Trebuie să mă gândesc bine, îi explică Viola. Sper că nu 
consideri că-ţi irosesc timpul. 

— Nici vorbă, dacă am ocazia să cinez cu o femeie atât de 
atrăgătoare. 

Tweed zâmbi, ridică paharul spre al ei şi o studie, sorbind din 
vin. Viola avea puţin peste 40 de ani şi o structură osoasă 
aproape perfectă. De sub sprâncenele blonde îl priveau doi ochi 
albaştri, mari; avea un nas roman, buze senzuale şi o bărbie 


1 Special Investigation Service (n.red.) 


care dovedea caracter. Vocea îi era blândă şi seducătoare. 
Tweed îşi aminti cum venise vorba de această întâlnire, în 
dimineaţa acelei zile, în biroul său de la sediul SIS, de la etajul 
întâi al unei clădiri vechi din Park Crescent. 


— Vreau să-ţi cer o favoare, îi spusese Bob Newman, un 
membru important al echipei SIS, de îndată ce Tweed se 
aşezase la birou. 

— Sper să merite, îl repezise Tweed. 

— O cunoştinţă de-a mea s-ar putea să aibă informaţii despre 
organizaţia Cabal. E o frumuseţe, Viola Vander-Browne. S-ar 
putea să fi auzit de ea. 

— Nu. 

— Are o educaţie deosebită. La Roedean, şi nu numai. Nu e 
genul acela de femeie mondenă care nu ştie să vorbească decât 
despre modă şi despre ultimii iubiţi pe care i-a avut. 

Organizaţia Cabal. Cele două cuvinte rezumau cea mai mare 
criză cu care se confruntase Tweed în întreaga sa carieră. Trei 
bărbaţi, toţi miniştri adjuncti, reprezentau forţa motrice a unui 
nou plan menit să unifice SIS, MIS, Poliţia şi Garda de Coastă 
într-o singură organizaţie de securitate care urma să fie 
cunoscută sub numele de Securitatea Statului. 

Însăşi denumirea îi făcea pielea de găină lui Tweed. El îşi 
exprimase deja opoziţia deschisă faţă de această idee. 
Considera că reprezintă un pas uriaş spre transformarea Marii 
Britanii într-un stat polițienesc. 

— Şi ce rol are Viola Vander-Browne în toată povestea asta? 

— Bănuiesc că îl cunoaşte pe unul dintre membrii 
organizaţiei, nu ştiu pe cine. Vrea să discute cu tine. N-am 
putut să scot nimic de la ea - insistă să vorbească numai cu 
şeful. Adică doar cu tine. 

— Nu ştiu dacă este o idee prea bună, îi răspunsese Tweed. 

— E o cunoştinţă de-a mea... începuse Newman. 

— Aşa le zice acum prietenelor lui, îl necăjise Paula Grey, 
care stătea într-un colţ, în faţa computerului. 

Paula era asistenta principală a lui Tweed şi un membru de 
bază al echipei SIS. O brunetă frumoasă, cu păr negru, 
strălucitor, ce-i cădea pe umeri. Tweed o considera cel mai 
apropiat colaborator şi îi admira inteligenţa. 

Newman, un bărbat de aproape 1,80 metri, cu trăsături bine 


definite, pe care femeile le găseau atrăgătoare, avea cu puţin 
peste 40 de ani, părul negru şi zâmbea aproape tot timpul. 
Remarca Paulei îl făcuse s-o înghiontească uşor, în glumă, în 
umăr, iar ea reacţionase dându-i un pumn sănătos. 

— După cum ziceam, continuase Newman, adresându-i-se lui 
Tweed, Viola are un apartament pe Fox Street, în Covent 
Garden. O duce foarte bine, căci a primit o moştenire de la 
părinţii ei, care au murit într-un accident de maşină. Dar uneori 
îi place să-şi sporească veniturile. 

Făcuse o pauză. 

— Cum? se interesase Tweed. 

— Nu înţelege greşit, dar uneori acceptă ca un bărbat bogat 
să rămână la ea peste noapte. Este foarte pricepută la „artele 
feminine” şi taxa ei este de 20 000 de lire. Bănuiesc că 
vizitatorii ei sunt bucuroşi să plătească. 

— Înţeleg, replicase Paula, este o damă de companie de lux. 

— Nu-i adevărat! izbucnise Newman, întorcându-se spre 
Paula. Ai o mentalitate de-a dreptul victoriană. 

— Ştii bine că nu-i aşa, îi replicase Paula. Mă adaptez 
împrejurărilor. Vezi că arunc computerul ăsta în tine! 

— Gata! Terminati, amândoi! sărise Tweed. Bob, mai ai alte 
informaţii despre Viola? Bănuieşti că unul dintre prietenii ei 
face parte din organizaţia Cabal? 

— Nu sunt sigur. Dar vrea să te întâlnească să-ţi spună ceva. 
Eram convins că o să consideri asta o idee bună. V-am rezervat 
o masă discretă la Mungano, noul tău restaurant favorit. 

— Fără să mă consulţi?! Bine, ai acţionat sub impulsul 
momentului. La ce oră e? 

— La şapte. Ea preferă să se culce devreme. Am reuşit să 
obţin rezervarea numai când i-am pomenit lui Mungano 
personal numele tău. 

— Bine, acceptase Tweed, brusc. 

Nu avea idee că tocmai se implicase într-una dintre cele mai 
îngrozitoare aventuri din viaţa sa. 

Informaţiile primite de la Newman trecură prin mintea lui 
Tweed în timp ce o studia pe Viola mâncându-şi desertul. Îşi 
dădu seama că şi ea îl cerceta cu privirea. Vedea un bărbat cu 
ochelari cu ramă de baga, fixaţi pe un nas bine conturat, cu 
nişte ochi albaştri care păreau a o străpunge până în adâncul 
sufletului, o gură fermă ce afişa un zâmbet slab şi un maxilar 


pronunţat. Emana şiretenie şi dinamism. Viola avea impresia că 
începuse s-o placă. 

— Cunoşti mulţi oameni - oameni importanţi şi puternici? o 
întrebă el. 

— Dacă te referi la celebrităţi, după cum în mod stupid li se 
spune în ziua de azi, nu. Mă feresc de ei ca de ciumă. Sunt 
nişte nimeni făcuţi importanţi de mass media. Oamenii pe care 
îi cunosc şi cu care am relaţii sunt inteligenţi. 

— Se poate să ştiu şi eu pe vreunul? insistă el. 

O chelneriţă apăru cu o tavă lângă masa lor, puse un pahar 
în faţa lui Tweed şi unul înaintea Violei. 

— Dumneavoastră aveţi Margarita, îi spuse lui Tweed, iar 
doamna, un pahar de şampanie. Din partea patronului, 
continuă, după care dispăru. 

Tweed o văzu cu coada ochiului - o femeie zveltă, cu rochie 
neagră şi cu părul brunet, lipit de cap, asemenea unei căşti 
întunecate. Se uită la băutură, apoi la Viola. 

— Ultima oară când am băut o Margarita, un bătăuş a 
încercat să mă arunce pe fereastră, la Lübeck, pe malul Mării 
Baltice. Localul avea o curte interioară. În final, eu l-am 
aruncat pe el de la etajul trei, pe asfalt. 

Sorbi încet din băutură, exact o cincime. Gustul îi păru 
ciudat. Viola întinse un deget cu manichiură perfectă şi dat cu 
ojă roz pal. Luă un pic din sarea care garnisea marginea 
paharului şi o gustă. 

— Sare! remarcă ea, surprinsă. 

— Face parte din reţeta unei Margarita adevărate. Ai băut 
vreodată? E foarte tare, dacă nu eşti obişnuit cu băutura. 

— Ţi-aş fi cerut să gust, dar trebuie să conduc. 

Aruncă o privire spre ceas. 

— Eu aş pleca, dacă nu te superi. Sper că nu eşti supărat că 
nu ţi-am spus prea multe, dar cred că trebuie să analizez 
lucrurile foarte bine. S-ar putea să mă înşel. 

— În legătură cu ceea ce te înspăimântă? 

— N-am nimic. Întotdeauna mă cam pierd cu firea când iau 
masa cu cineva pentru prima dată... 

„Nu-i adevărat, gândi Tweed. Ai stăpânirea de sine a unui 
diavol”. „Dar n-o forţa”, se avertiză singur. 

Tweed se simţea deja ameţit şi nu prea era în apele lui. Fu 
nevoit să se concentreze ca să poată semna nota de plată. 


Intenţionase să o conducă pe Viola la apartament, dar acum se 
întreba dacă o să fie în stare să şofeze până acasă la el. Făcu 
un efort deosebit să meargă drept în timp ce o urma pe Viola 
către ieşire. 

Afară, ea indică un Rolls-Royce Phantom, păzit de un angajat 
de la Mungano. Apoi se întoarse spre Tweed, îl cuprinse cu 
braţele pe după gât şi îl sărută. 

— A fost o seară minunată, iar compania pe care am avut-o a 
întrecut toate aşteptările. Mă simt de parcă ne cunoaştem 
dintotdeauna. După ce mă mai gândesc, ne putem întâlni din 
nou, te rog? 

Ţinea în mână o carte de vizită cu margini aurii pe care o 
vâri în buzunarul de la piept al hainei lui. 

— Numărul meu privat. Dar probabil că o să te sun eu. Am 
numărul tău de la Bob. Imi placi... 

Se îndreptă spre maşină, cu haina purpurie fâlfâindu-i în 
urmă, şi îi dădu un bacşiş angajatului localului. Un altul îi 
adusese şi lui Ford-ul la ieşirea din restaurant. Nefericit, Tweed 
se uită cum Viola îi face cu mâna şi se îndepărtează. Nu-i fu 
prea uşor să urce în maşină. „Ce naiba fac acum? Nu sunt în 
stare să conduc până acasă!” Îşi aduse aminte de o fundătură 
mărginită de depozite, aflată la numai câţiva metri depărtare. 
„O să parchez acolo, se gândi, până când îmi revin.” 

Cu un ultim efort de voinţă, băgă cheia în contact şi pormi 
motorul. Se uită în jur înainte să plece de pe loc. Nu se vedea 
nicio maşină, nu se auzea nimic. Deschise geamul şi aerul rece 
de martie se strecură înăuntru. Inspiră adânc şi se simţi un pic 
mai bine. Începu să se deplaseze, încet. 

Ajungând la intrarea pe drumul înfundat şi îngust, dădu cu 
prudenţă cu spatele până când maşina fu ascunsă privirilor şi 
opri motorul. O linişte desăvârşită învăluia străduţa. 

Începu să tremure, închise geamul şi încuie toate portierele. 
Acum se simţea şi mai rău, fiind pe punctul să adoarmă. Se uită 
la ceas. Limbile luminoase arătau 22.30. Ultimul lui gând fu la 
Viola. Era în siguranţă pe Fox Street? Apoi îşi pierdu 
cunoştinţa, căzând într-un somn adânc. 


Trosc... 

O scurtă pauză. 

Trosc... 

Pauză. 

Trosc... 

În dormitorul din apartamentul ei de pe Fox Street, Viola 
zăcea goală pe podea, cu un căluş în gură. Fusese atacată în 
clipa în care intrase în dormitor şi aprinsese lumina. Din spate, 
atacatorul nevăzut îi pusese la nas o batistă impregnată cu 
cloroform, după care cărase trupul pe jumătate amorţit spre 
piciorul patului. Fusese lăsată pe podea şi acum începea să-şi 
recapete cunoştinţa. O mână acoperită cu o mănuşă 
chirurgicală îi ridicase capul şi i-l izbise de podea - nu prea 
tare. Un căluş, improvizat dintr-un prosop, îi acoperea gura. 
Era vag conştientă că i se întâmpla ceva îngrozitor; brusc, 
mintea i se limpezi şi ea deschise ochii. 

O siluetă ciudată stătea aplecată deasupra ei. Purta un halat 
alb, avea pe cap o bonetă tot albă, o mască, albă şi ea, pe faţă, 
şi ochelari uriaşi pe ochi. Nu-şi putea da seama dacă era bărbat 
sau femeie. Groaza o cuprinse când văzu în mâna înmănuşată 
un satâr. 

Arma fu ridicată, apoi cobori cu forţă. Trosc... îi secţionă 
braţul stâng, chiar sub cot. Viola aproape leşină, dar durerea 
era atât de îngrozitoare încât o menţinu conştientă. Antebraţul 
alunecă la vreo câţiva centimetri depărtare de cot. 

Trosc... 

Satârul cobori din nou, rapid şi cu o putere imensă, şi îi tăie 
braţul drept de sub cot. Forţa fu atât de mare încât lama 
secţionă muşchii şi osul şi se înfipse în podea. Atacatorul trebui 
să tragă cu putere ca să o scoată din lemn. 

Trosc... 

Piciorul stâng fu tăiat exact de sub genunchi. Trupul Violei 
era cutremurat de spasme. Dinţii ei sfâşiau căluşul - nu mai era 
decât un gest reflex acum. 

Trosc... 

Gamba dreaptă fu despărțită de restul corpului. O baltă de 
sânge se întinsese pe podea. Silueta îmbrăcată în alb purta 
peste pantofii normali nişte  şoşoni de dimensiuni 


impresionante, făcuţi dintr-o pânză albă, groasă. 

Dinţii Violei reuşiră să rupă căluşul. Gura i se deschise larg, 
gata-gata să scoată un urlet înfiorător. 

Era timpul ca execuţia să ia sfârşit. 

Satârul cobori cu forţă spre gât şi separă capul de trup, chiar 
înainte ca Viola să lase să-i scape ţipătul de moarte. Lovitura îi 
secţionă carotida. Un val de sânge ţâşni, împroşcând ferestrele 
din sticlă mată ce dădeau spre stradă. 

Silueta în alb oftă, îşi ridică mâneca şi se uită la ceas. 23.15. 
Era timpul să facă ultimele pregătiri şi să plece rapid. 


2 


Prăbuşit în spatele volanului maşinii staționate, Tweed se 
mişcă uşor. Unde se afla? Amintirea cinei cu Viola îi invadă 
mintea, apoi felul ciudat cum se simţise la ieşirea din 
restaurant. Se îndreptă, îşi dezmorţi braţele şi descoperi că se 
simţea normal. Destul de normal ca să poată conduce. Aruncă o 
privire spre ceas: şase dimineaţa. Dumnezeule! Nu-i venea să 
creadă - dormise şapte ore şi jumătate. Porni încet, ieşind de 
pe drumul înfundat. Strada era pustie. Ştia că acum putea 
conduce în siguranţă. Chiar şi aşa, merse extrem de încet până 
la garajele de lângă apartamentul său, unde avea un loc 
închiriat contra unei mici averi. 

Încuie portiera şi aruncă o privire în jur. Nu era nici ţipenie 
de om. Tweed se simţea ceva mai bine; aerul rece al dimineţii 
era o binecuvântare. Cu paşi mari, începu să meargă rapid pe 
aleea de lângă garaje, spre ieşire. Mare greşeală - era încă 
ametit. 

Ajunse pe Bexford Street, o stradă mărginită de un rând de 
case vechi cu mai multe etaje, şi urcă scările până la uşa din 
lemn masiv. Un felinar de pe trotuarul pustiu răspândea 
suficientă lumină pentru ca Tweed să poată nimeri yala tip 
Banham. 

În timp ce se străduia să scoată cheia din buzunarul interior, 
Tweed se uită cu atenţie la încuietoare. În jurul ei se vedeau 
urme de daltă. Cineva încercase să intre în timpul nopţii. 
Tweed descoperi că nu putea învârti cheia - intruşii 
pătrunseseră în apartamentul lui. După mai multe încercări, 
reuşi totuşi să descuie şi deschise încetişor uşa. 

Odată intrat, închise uşa şi rămase locului cu urechile ciulite, 
fără a aprinde vreo lumină. Nu se auzea niciun zgomot. Se 
mişcă încet de-a lungul holului, numărând lambriurile de pe 
peretele din dreapta sa. La numărul patru se opri, apăsă cu 
degetul mare de trei ori într-un colţ, aşteptă, apăsă de două ori, 
apoi iarăşi de trei ori, şi lambriul alunecă într-o parte. Tweed 
băgă mâna înăuntru, apucă pistolul automat Walther, gata 
încărcat, puse lambriul la loc, trecu de birou şi începu să urce 
cu atenţie scările. Deşi era denumit apartament, toată locuinţa 
cu patru etaje îi aparţinea lui Tweed. Evită să calce pe treapta 
care scârţâia şi ajunse la primul etaj. Uşa de la dormitorul lui 


nu era complet închisă. Seara trecută se grăbise după ce se 
îmbrăcase pentru întâlnirea cu Viola, dar acum îşi luă totuşi 
măsuri de precauţie. Stând într-o parte a uşii, întinse mâna şi 
aprinse lumina. Intră rapid, cu mâna pe Walther, şi privi în jur. 
Nimic. Mintea îi juca din nou feste. Înjură, închise uşa, se 
împletici până la pat şi azvârli cuvertura pe jos. Era pe punctul 
să se prăbuşească. 

Cu un efort uriaş, îşi dădu jos pantofii, îşi scoase haina şi 
strecură arma sub pernă. Işi smulse cravata, îşi descheie 
nasturele de la gulerul cămăşii, se trânti pe pat, stinse lumina 
şi-şi pierdu cunoştinţa. 


Hotărâtă să-şi înceapă activitatea devreme, Paula o luă pe 
scurtătură, adică pe Bexford Street, şi parcă în faţa casei lui 
Tweed. Intenţiona să-i lase un bilet în cutia de scrisori în care 
să-i explice pe scurt ce avea de gând să facă. 

Urcând scările, observă imediat urmele de daltă din jurul 
yalei. Cineva încercase să intre în timp ce Tweed lua cina cu 
Viola. Scoase dublura de la cheie pe care i-o dăduse Tweed şi 
avu aceleaşi probleme cu încuietoarea. Înainte să intre, Paula 
îşi scoase Browning-ul automat de calibru 32 din tocul aflat sub 
haina lungă până la jumătatea coapsei. 

Inchise uşa cu grijă şi străbătu fără zgomot holul. Ajunse în 
living, ascultă cu atenţie, apoi se trase într-o parte în timp ce 
deschise larg uşa încăperii. Cu cealaltă mână apăsă 
întrerupătorul şi se repezi înăuntru, îndreptând rapid arma în 
toate direcţiile. Nimeni. Nicio urmă că spărgătorul ar fi fost 
acolo. pi 

Urcă scările, păşind peste treapta care scârţâia. Işi lipi 
urechea de uşa dormitorului lui Tweed şi auzi zgomotul unui 
sforăit sonor. Tweed nu sforăia niciodată. Scoţându-şi din 
buzunarul hainei lanterna cu lumină puternică, Paula deschise 
uşa şi cercetă rapid încăperea. Tweed zăcea întins pe spate, cu 
ochii închişi, ceea ce nu era normal, dar respiraţia era regulată, 
lucru încurajator. 

Indreptând lanterna spre partea din faţă a dormitorului, 
Paula îngheţă. Pe o măsuţă, un sfeşnic de argint zăcea 
răsturnat pe o cârpă de şters praful împăturită - ceea cea 
atenuat zgomotul căderii. Un sertar al unui scrin nu era bine 
închis. Paula ştia că Tweed era un maniac al ordinii în casă. Nu 


ar fi lăsat niciodată sfeşnicul să stea aşa, dacă l-ar fi prins 
înainte să cadă, şi n-ar fi lăsat unul dintre sertare puţin deschis. 
Se îndreptă spre capătul camerei, aprinse o lampă cu abajur, 
stinse lanterna şi se apucă de treabă. 

Şapte sertare, cel mai adânc fiind cel de jos. Paula începu cu 
cel de sus, îl deschise, căută cu atenţie printre teancurile de 
batiste şi cravate. Nimic. Nici sertarul lăsat uşor deschis nu 
conţinea nimic deosebit. De-abia când deschise sertarul cel 
mare, ultimul, găsi, sub un teanc de cămăşi, ceea ce fusese 
plantat acolo. 

O servietă mare, veche, care nu-i aparţinea lui Tweed, 
umflată de stătea să crape. Paula îşi puse o pereche de mănuşi 
de latex, ridică servieta şi deschise capacul. Ceea ce văzu o 
făcu să-şi ţină respiraţia: într-un plic transparent se afla un 
satâr cu lama plină de sânge uscat. Tot acolo mai era un plic 
transparent, mai mic, cu bucățele de carne uscată, murdare de 
sânge. 

Paula reacţionă prompt. După ce mai verifică o dată sertarul, 
se duse cu servieta la fereastră. Auzi o maşină oprind undeva în 
apropiere. Speriată de moarte, stinse lampa şi se uită pe geam. 
Range Rover-ul lui Bob Newman era parcat în faţă, iar el se 
pregătea să iasă din maşină, uitându-se în sus. Paula luă rapid 
lanterna, o aprinse, o ţinu cu bărbia şi făcu un semn de 
atenţionare cu ea. Bob sări din maşină în timp ce Paula se 
îndreptă spre scară. 

— Treceam prin zonă şi, cum Tweed se trezeşte de multe ori 
devreme... începu Newman. 

— Cineva încearcă să-i însceneze lui Tweed o crimă care, 
după aparenţe, este absolut înfiorătoare, îl întrerupse ea. 
Dovada e aici... 

Îi înmână servieta, iar el o luă fără să pună nicio întrebare. 
Alergă la maşina lui în timp ce ea închise uşa şi urcă grăbită 
scările, îngrijorată că Tweed s-ar fi putut trezi şi s-ar fi întrebat 
ce se petrece. Ajunsă înapoi în dormitor, descoperi că Tweed 
încă dormea profund. Se grăbi spre fereastră şi văzu că 
Newman fusese prins în capcană. 


Când Newman încercă să ascundă servieta sub scaun, o 
maşină neagră apăru de după colţ, luminându-l cu faza lungă. 
Maşina se opri, blocându-i drumul. Un bărbat înalt, îmbrăcat 


cu o haină lungă şi neagră, veni în fugă spre el. Pe braţul stâng, 
pe care-l pusese pe portiera cu geamul deschis a maşinii lui 
Newman, se afla o banderolă cu două cuvinte brodate cu alb: 
Securitatea Statului. 

— leşi din maşină! Acum! Mâinile pe umeri! ordonă el cu 
duritate. 

Cascheta îi era trasă în jos pe faţă, ca să-i ascundă 
trăsăturile, dar nu suficient să-i mascheze nasul coroiat, gura 
cu buze subţiri şi bărbia ascuţită. Cealaltă mână era în 
buzunar. 

— Nu face asta, îi zise Newman, ameninţându-l cu pistolul 
său Smith & Wesson. 

Newman îi smulse banderola de pe braţ - era o dovadă. 
Scoase ţeava lungă a pistolului pe fereastră şi îl lovi pe atacator 
cu putere în faţă, spărgându-i probabil maxilarul. Individul urlă, 
se dădu înapoi şi se împiedică de bordură, căzând pe asfalt. 

Newman dădea deja cu spatele, îndepărtându-se rapid de 
maşina neagră. Apoi băgă în viteză, apăsă pedala de acceleraţie 
la maximum şi ţâşni înainte. Bara de protecţie a maşinii, dintr- 
un oţel special, izbi maşina neagră, oprită încă într-o parte. 
Coliziunea extrem de puternică turti capota acesteia, 
distrugând motorul. In oglinda retrovizoare, Newman văzu o 
altă maşină neagră apropiindu-se din spate. Băgă în marşarier, 
accelerând la maximum. 

Bara de protecţie din spate, tot din oţel special, lovi noua 
ţintă în momentul când aceasta intra pe Bexford Street de pe o 
stradă laterală. De data asta avu mai mult spaţiu de manevră, 
deci şi o viteză mai mare. Impactul fu atât de violent, încât cea 
de-a doua maşină se răsuci într-un arc de cerc, eliberând 
intrarea în strada laterală. Newman luă curba şi se îndepărtă în 
viteză. 

„Trebuie să ies din Londra înainte să înceapă să se 
aglomereze traficul”, îşi zise. 

Ştia deja încotro trebuia să se îndrepte. 


3 


Organizaţia Cabal alesese ca loc de întrunire o clădire 
obscură de pe o stradă laterală de lângă Whitehall. Era formată 
din trei miniştri adjuncti tineri, care aveau o mare influenţă în 
eşaloanele superioare ale puterii. Cei trei bărbaţi colaborau 
bine - în cea mai mare parte a timpului. Faptul că erau fraţi, fii 
ai celebrului şi strălucitului general Macomber, erou al 
Războiului din Golf, le era de ajutor. 

— Până la această oră, Tweed trebuie să fi fost scos deja din 
joc, cu reputaţia distrusă pentru totdeauna. Este primul pas 
important pe drumul fuziunii, remarcă Nelson Macomber. 

— Ar trebui să primim un raport despre desfăşurarea 
operaţiunii, interveni Noel Macomber, cunoscut drept 
Strategul. Scandalul îl va distruge pe principalul nostru 
adversar. 

Pe chipul lui aspru şi sfrijit se citea satisfacția provocată de 
acest gând. 

Cei trei fraţi nu semănau deloc. Nelson avea peste 1,90 
metri, în jur de 40 de ani, era masiv, cu umeri laţi şi un cap 
mare, cu faţa proaspăt rasă. Ochii de un albastru glacial 
răsăreau de sub sprâncenele groase şi coama de păr negru. 
Nasul ferm era bine conturat, iar bărbia de sub gura largă 
degaja energie şi hotărâre. 

— Ar fi trebuit să avem afurisita aia de confirmare până 
acum, zise Benton, cu voce calmă, bătând darabana în masă cu 
degetele lui groase. 

Cel de-al treilea frate era, de asemenea, bine făcut, dar mai 
scund decât Nelson. Vorbea foarte rar, dar firea lui rezervată le 
atrăgea pe femei. Era cel mai prudent dintre fraţi, neluând 
nimic de bun până când nu vedea că era pus în practică. 

Cei trei bărbaţi stăteau aşezaţi pe scaune tapiţate, în jurul 
unei mese ciudate. Era triunghiulară, ca să accentueze faptul 
că niciunul dintre cei trei nu este şef. Telefonul sună. Degetele 
subţiri ale lui Noel ridicară în grabă receptorul. 

_ — Eşti sigur? întrebă el. A scăpat? Adică ai dat-o în bară. 
Intoarce-te imediat, prostănac nepriceput! 

Incheie conversaţia, punând uşurel receptorul în furcă. 

— Te-ai cam grăbit, Nelson, zise el, chipul lui triunghiular 
afişând o satisfacţie răutăcioasă. 


Între cei trei fraţi exista în permanenţă o oarecare 
competiţie. 

— Indiferent ce dovadă compromiţătoare i-a fost plasată lui 
Tweed, a fost îndepărtată din casă. 

— Îndepărtată? bodogăni Nelson. Sper că nu va trece anul 
până să spui ce s-a întâmplat! 

— Newman a venit şi a luat o servietă de la femeia aia, Paula 
Grey. 

— Iarăşi Newman! Nelson se aplecă în faţă: Omul ăsta a 
devenit la fel de periculos ca Tweed. Ce s-a întâmplat cu 
trupele trimise cu cele două maşini? 

— Newman avea o maşină mare, de teren - un adevărat tanc. 
A lovit ambele maşini şi apoi a fugit... 

— Ar fi trebuit să-l urmărească, replică Nelson cu asprime. 
Pentru asta au fost antrenati. 

— Cum ar fi putut? întrebă Noel cu un rânjet pe buze. 
Ambele maşini au fost serios avariate. 

— Aşadar, a început războiul, zise Benton calm. Care e 
următoarea mişcare? 

— Dacă n-a mers cu băţul, încercăm cu zăhărelul, sugeră 
Nelson, acum la fel de calm ca Benton. Îi voi face o vizită lui 
Tweed şi îi voi explica situaţia. O să-l invit să participe la 
fuziune. 

— N-o să accepte niciodată, izbucni Noel. 

— Aici e vorba de puterea de convingere. O să-i explic 
inevitabilul şi o să-i ofer postul de adjunct. Mă voi strădui să 
ajung pe la el în dimineaţa asta. Sunteţi de acord, domnilor? 

— În momentul de faţă este cea mai bună strategie, comentă 
Benton. 

— Nu-mi plac acţiunile făcute sub impulsul momentului, zise 
Noel, Strategul. 

— Nu ai nici spirit de observaţie, şopti Nelson. 

Îşi duse un deget la buze, se ridică fără zgomot şi se strecură 
spre uşa care dădea spre celelalte birouri. Uşa nu era însă 
complet închisă, ci stătea întredeschisă câţiva centimetri. 
Nelson ştia că o închisese înainte de începerea întrunirii. 

Deschise uşa încet şi se strecură în cealaltă încăpere - o 
cameră foarte spațioasă, dar fără confortul celuilalt birou. O 
fată zveltă, înaltă de cel puţin 1,70 metri, îmbrăcată complet în 
negru, ca într-o uniformă, stătea aplecată deasupra tastaturii 


unui computer. Nelson închise încet uşa şi se apropie de ea. 
Fata vorbi fără să se întoarcă: 

— Nu-mi plac oamenii care se strecoară în spatele meu. 
Care-i problema? 

— Tu ai deschis uşa de la biroul nostru? 

Fata îşi îndreptă spatele şi se răsuci, cu ochii căprui 
strălucind furioşi. Avea părul negru coafat cu grijă şi un chip 
atrăgător, cu buze pline. Nu zâmbea. 

— Mă acuzi că trag cu urechea, porc ce eşti! 

— Nu, desigur că nu. 

— Când mă mai scoţi în oraş, dacă tot veni vorba? întrebă ea 
şi-şi încolăci braţele în jurul lui, trăgându-l spre ea. 

Incepură să se sărute cu pasiune până când ea îl împinse la o 
parte. 

— Haide, răspunde la întrebare! încep să-mi pierd răbdarea! 

— Curând... 

— Curând? Ar fi bine să fie aşa! 

— Miss Partridge! strigă o voce prin uşa deschisă a camerei 
alăturate. 

Ea răspunse că va veni de îndată ce-şi termină treaba la 
computer. Răzgândindu-se, închise aparatul şi se duse în 
cealaltă încăpere, fără să-i mai arunce lui Nelson nicio privire. 
De-abia atunci el observă o fată micuță, aşezată într-un colţ, 
care se uita pe nişte dosare - Coral Flenton, o funcţionară care 
era asistenta lui Partridge, o roşcată cu ochi căprui deschis şi 
un zâmbet plăcut. Nelson se hotări să schimbe câteva vorbe cu 
ea, aşa că se apropie: 

— N-ai observat nimic cu câteva clipe în urmă, nu-i aşa? 

— Domnule Macomber... Se roti cu scaunul spre el. Nu s-a 
întâmplat nimic deosebit aici de ore bune. Doar Freaky-Deaky? 
se agită, ca de obicei. 

Freaky-Deaky. Nelson ştia că asta era una dintre poreclele 
universale ale Zenei Partridge, chiar şi în biroul lor. Era o 
maniacă a controlului - de aici, şi porecla - şi mai era 
cunoscută şi sub numele de Papagalul. Nelson flutură din mâini 
şi îi zâmbi fetei. 

— Uneori e cam dură. Are un milion de responsabilităţi, mai 
ales faţă de noi. Nu te da bătută... 

Întorcându-se în biroul unde avusese loc întrunirea, închise 


? „Ciudăţenia, monstrul” (n. tr.) 


uşa cu grijă, se aşeză şi îşi roti privirea în jurul mesei. Niciunul 
din fraţii săi nu rosti o vorbă. N-ar fi avut cum să audă discuţia 
lui cu Partridge. Faptul că găsise uşa întredeschisă îi stătea pe 
creier. 

— Am auzit o mulţime de date confidenţiale în timp ce uşa nu 
era bine închisă. Împrospătaţi-mi memoria! 

— Foarte confidenţiale, aprobă Noel, cu o voce ascuţită. 
Livrarea „explozivă” făcută la Harber's Yard, lângă Tolhaven. 
Pregătirea dură a echipei la Harber's Yard. Am discutat destul 
de amănunţit. De fapt, am atins cam toate punctele importante. 
Tu ai intrat ultimul aseară. Va trebui să fii mult mai atent pe 
viitor, frate. 

— Nu-mi spune „frate”, îl avertiză Nelson cu un calm 
ameninţător. 

— E timpul să schimbăm subiectul, zise Benton blând. 

— Eu m-am decis ce mişcare voi face în curând, afirmă 
Nelson cu hotărâre. De fapt, chiar în următoarea oră. 

— Adică? se interesă Noel, încruntându-şi faţa ascuţită. 

— Să trecem la atac, propuse Nelson degajat, ştiind că 
fratele său îşi dorea cu disperare să controleze fiecare mişcare. 
Nu eşti singurul care poate face planuri, băiete dragă! 

— Să nu-mi mai spui vreodată aşa, sări Noel în picioare, 
teribil de furios. Ai înţeles? strigă el în timp ce Nelson părăsi 
încăperea, ca şi când nu l-ar fi auzit. 

— Nu are sens să te înfurii, zise Benton calm. 

Îşi petrecuse jumătate din viaţă încercând să menţină buna 
înţelegere între fraţi şi începuse să se plictisească de rolul său 
de pacificator. 

— Mă duc să verific cealaltă uşă, izbucni Noel. 

Deschise uşa care dădea spre încăperea funcţionarilor. Nici 
urmă de Papagal. Într-un colţ, micuța Coral Flenton era 
aplecată asupra tastaturii computerului. Putea să vadă cine se 
apropie într-o oglindă plasată strategic pe biroul ei. Se prefăcu 
a nu-l observa pe Noel, care se apropie în grabă de ea. 

— Flenton, de când stai la birou? 

— De când am venit, domnule, răspunse ea după o pauză. 

— Eşti foarte sigură? întrebă el, afişând un rânjet răutăcios. 
Nu te-ai dus la toaletă sau n-ai fost ocupată cu vreo prostie 
care trece de obicei prin mintea îngustă a femeilor? 

— Tocmai v-am răspuns la întrebare, domnule. 


— E-n regulă, atunci. Du-te şi adu-ne nişte cafea şi prăjituri! 
Pentru două persoane. Dă-i drumul, fetiţo! 

Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre biroul central. Cum 
nu avea ochi la spate, nu putu vedea ura profundă care se citea 
limpede pe chipul lui Coral în timp ce se ridică de la birou. 


x 


„O să mă duc mai întâi acasă să mă schimb, îşi spuse Nelson. 
După aceea o să iau Mercedes-ul şi o să-i fac o vizită lui Tweed. 
E important să-i fac o demonstraţie de putere chiar în bârlogul 
lui de lângă Park Crescent.” 

— Mai întâi acasă, îi ordonă el şoferului, Jeff, care stătea cu 
bodyguardul în holul de lângă uşa de la intrare. 

Ajungând la apartamentul din Mayfair, Nelson sări din 
maşină, aproape înainte ca aceasta să oprească - un obicei care 
îl îngrijora întotdeauna pe Jeff. Dar nu puteai să-i spui nimic lui 
Nelson Macomber, care făcea totul după cum îl tăia capul şi îi 
ignora întotdeauna pe servitori. 

Intrând în apartament, după ce urcă scările sărind mai multe 
o dată, ca un şcolar de zece ani, Nelson descoperi enervat că 
soţia sa, Loelia, de familie nobilă, îmbrăcată în costumul ei de 
catifea, era pe picior de plecare. 

Loelia, o brunetă strălucitoare de 40 de ani, nu era încântată 
nici ea să-l vadă. Nelson îşi dădea seama de acest lucru după 
curbura dispreţuitoare a buzelor ei pline. Loelia spuse grăbită: 

— Nu închide uşa. Ai venit acasă în mijlocul programului. Ai 
fi putut să-mi telefonezi în prealabil. 

— De ce? întrebă el, îndreptându-se spre dormitor. Te duci 
să-i faci o vizită bunului tău prieten, Frederick? 

— Toată lumea îi spune Freddie... 

— Pentru mine, îngâmfatul ăla de playboy e Frederick. 

— Nu e îngâmfat, izbucni ea, accentuându-şi curbura 
dispreţuitoare a buzelor. Este mult mai manierat decât tine. 
Cine e târfuliţa de doi bani pe care o vizitezi azi? Bănuiesc că 
Jeanette. 

— Ca de obicei, n-ai nimerit-o. E vorba de afaceri. Unde îmi e 
costumul Armani? 

— Drept în faţa ta. Ai grijă să-l aranjezi pe scaun înainte să 
sari în pat. 

— leşi naibii de aici! îi strigă el. 


— Du-te dracului! urlă Loelia, trântind uşa dormitorului în 
urma ei. 

Nelson se îmbrăcă rapid. Făcea totul în grabă, dacă nu era 
vorba de un joc politic. Atunci vorbea încet şi nu prea des. 
Trebuia să ţină cont de asta şi să adopte această atitudine şi în 
confruntarea cu Tweed. 


4 


La primele ore ale dimineţii, Newman rula cu viteză pe 
autostradă, îndreptându-se înspre sud-est. De obicei 
zâmbitoare, fața lui avea acum o expresie sumbră. Cine 
încercase să-i însceneze asta lui Tweed? Şi de ce? Examinase 
conţinutul servietei în timpul unei opriri scurte, folosind mănuşi 
chirurgicale. „Nu-mi place povestea asta, absolut deloc”, îşi 
zise el, având exact aceeaşi reacţie ca Paula ceva mai devreme. 

Lumini orbitoare se apropiau de el în semiobscuritatea 
zorilor -farurile maşinilor de mare tonaj. Newman se gândise 
deja ce loc avea să folosească pentru a ascunde servieta. În 
timpul opririi, scosese din buzunar bucata de hârtie împăturită 
primită de la informatorul lui înainte să ajungă la casa lui 
Tweed, unde începuse show-ul. 

Harber's Yard, pe coastă, la sud de Tolhaven. 

Coti pe autostrada care ducea spre Tolhaven. O dată, într-un 
alt caz la care lucrase cu Tweed, făcuse o vizită la Buckler's 
Hard, lângă Beaulieu. Era şi această nouă locaţie acelaşi gen 
de loc secret? Urma să afle. Informatorul lui se înşela rareori. 

Ajungând la intrarea secretă a ascunzătorii, aflate aproape 
de autostradă, îşi parcă Range Rover-ul pe un teren viran, în 
spatele unor copaci. Nu era sigur că indivizii în uniforme negre 
îi pierduseră urma. 

Cerul era încă acoperit de nori cenuşii; Newman se îndreptă 
pe poteca acoperită de buruieni spre casă - o cabană cu 
acoperiş de stuf, fără etaj. Se apropie cu precauţie, înconjură 
cabana, oprindu-se să asculte cu atenţie. Nu se vedea nimeni 
prin preajmă. 

Se afla pe o culme, deasupra autostrăzii, şi putea vedea 
farurile camioanelor care se îndreptau unul după altul spre 
Londra. Era frig şi Newman scoase cheia de la uşa părăginită 
care scârţâi prelung când o deschise. Intră, cu pistolul Smith & 
Wesson în mâna dreaptă. Auzi un foşnet uşor de mişcare. 
Cabana nu avea niciun sistem de securitate - lucru care ar fi 
făcut-o să pară dubioasă - şi sunetul îl nelinişti pe Newman. 

Rămase lângă uşă, pe jumătate ascuns în spatele ei, îşi 
scoase lanterna şi ascultă din nou. Zgomotul se auzi din nou. 
Ţinând pistolul într-o mână, aprinse cu cealaltă lanterna. Nişte 
ochi uimiţi priviră drept spre el. Vulpea fugi, sări printr-o 


fereastră spartă şi dispăru. Newman îndrăzni să respire din 
nou. 

Se mişcă rapid. Ținând strâns servieta sub brațul puternic, 
apucă singurul scaun solid de la masa veche de lemn. Punându- 
l în mijlocul camerei, se aşeză în picioare pe el şi folosi lanterna 
ca să lumineze în jur. Se întinse spre grinzile care susțineau 
acoperişul şi împinse un panel din tavanul de lemn. Închise 
ochii ca să nu-i intre praful în ochi şi împinse panelul într-o 
parte, cu mâna acoperită de pânză de păianjen. Pipăind în 
partea dreaptă, ridică un cufăr antic cu haine vechi, strecură 
servieta sub el, lăsă cufărul la loc, închise panelul şi cobori de 
pe scaun. Înainte să deschidă ochii, scoase o Batistă şi se şterse 
de praf şi de pânza de păianjen. 

Plasă cu atenţie scaunul exact în locul în care fusese mai 
înainte. Deschise uşa care scârţâia şi se opri să asculte. 
Începuse să burniţeze. Înjură, ridică din umeri, ieşi rapid şi 
încuie uşa cu cheia ruginită. 

Din fericire, purta o haină impermeabilă cu glugă, pe care şi- 
o trase pe cap. Acum, Tolhaven - şi misterul de la Harber's 
Yard. 


x 


În apartamentul lui Tweed, Paula terminase cea de-a doua 
rundă de căutare a obiectelor incriminatoare, dar nu găsi 
nimic. Intre timp, Tweed făcuse un duş prelungit, se ştersese şi 
se bărbierise, apoi se îmbrăcase. Începea să-şi revină. Intră în 
dormitor, unde găsi lumina aprinsă şi pe Paula care arunca din 
când în când o privire furişă pe fereastră. 

— Ai un alt vizitator, îl informă ea. Cu o limuzină. E 
profesorul Saafeld, închipuie-ţi. Mă duc jos să-i deschid uşa... 

Tweed se plimba de colo-colo prin cameră ca să-şi verifice 
siguranţa mişcărilor, când auzi două perechi de paşi tropăind 
pe scări. Tweed era nedumerit. Profesorul Saafeld, prietenul 
lui, era cel mai cunoscut medic legist din Marea Britanie, 
solicitat de poliţie în majoritatea cazurilor importante. 

Micuţul profesor, cu o coamă de păr alb şi ochi vioi chiar şi la 
acea oră matinală, zâmbi când intră în încăpere, urmat de 
Paula. 

— Pe pat! îi ordonă el lui Tweed. Întinde-te! 

— De ce naiba? vru să afle Tweed. 


— Fă cum îţi spun! Paula mi-a relatat pe scurt aventurile tale 
de noaptea trecută. Bănuiesc că ai fost drogat - drogul a fost 
pus în băutură. Deşteaptă treabă! Băuturile maschează 
majoritatea drogurilor. O să-ţi fac o analiză a sângelui. Apoi o 
să pot să descopăr ce ţi s-a administrat. 

În timp ce vorbea, doctorul scoase o seringă hipodermică, iar 
Paula luă un prosop din baie şi îl întinse pe pat astfel încât 
Tweed să nu fie nevoit să se descalţe. Cu mâneca ridicată, 
Tweed se supuse la ceea ce considera a fi o bătaie de cap 
inutilă. Saafeld îi luă mostra de sânge într-o clipă, îi puse un 
plasture şi băgă seringa într-un suport alb de metal. 

— Ar trebui să pot să-ţi spun despre ce e vorba înainte de 
sfârşitul zilei, îi explică el, cu felul lui repezit de a vorbi. Acum 
mă duc spre locul unei crime deosebit de violente, fiindcă m-a 
chemat prietenul tău, comandantul Roy Buchanan. 

— Cine a fost omorât? întrebă Tweed. 

— O domnişoară Viola Vander-Browne, în apartamentul ei 
din Covent Garden. Pare să fi fost un psihopat. Capul şi toate 
membrele i-au fost secţionate. Cu adevărat odios este faptul că 
ucigaşul a aranjat membrele tăiate şi capul pe pat cam cum 
trebuie să fi arătat când era în viaţă. Trebuie s-o şterg înainte 
ca vreun poliţist neîndemânatic să distrugă vreo probă 
esenţială. Stai o zi în pat, îi recomandă el din prag şi plecă. 

Paula îl conduse, ca să se asigure că uşa de la intrare e bine 
închisă, apoi fugi înapoi pe scări, cu o expresie serioasă 
întipărită pe chip. 

Tweed stătea drept în faţa oglinzii, aranjându-şi cravata. Se 
întoarse şi îi zâmbi. Apoi începu să măsoare camera cu paşi 
rapizi, cu un surâs pe buze, încercând să-şi mascheze şocul 
suferit. 

— Te simţi mai bine? se interesă Paula, preocupată. 

— Credeam că tocmai am demonstrat asta. Aşadar, Saafeld 
se grăbeşte spre locul crimei. Roy l-a chemat, zise el, referindu- 
se la vechiul său prieten, Roy Buchanan. 

— Cu Viola Vander-Browne ai luat masa la Mungano seara 
trecută? întrebă ea, neliniştită. 

— Nu fi atât de îngrijorată! Nu eu am omorât-o... Dar n-o să- 
mi iert niciodată faptul că nu am condus-o acasă. 

Tweed deschise dulapul şi scotoci în buzunarul de sus al 
hainei pe care o purtase seara trecută căutând cartea de vizită 


pe care Viola o pusese acolo. 

— Locuieşte - sau locuia - pe Fox Street. 

— Ştiu strada. Am mers pe acolo într-o seară, iarna asta, 
când am făcut o vizită unei prietene din Covent Garden. E o 
scurtătură spre Covent Garden, din King Street - din partea 
asta a străzii. Nu mi-a plăcut noaptea. E îngustă, pietruită, 
foarte pustie. Era o atmosferă stranie. Am străbătut-o cât de 
repede am putut. Am să-ţi spun ceva cam neplăcut... 

li mărturisi că observase că uşa de la intrare fusese forţată, 
că se apucase să cerceteze dormitorul lui în timp ce el era 
inconştient şi îi descrise ce descoperise într-un sertar, într-o 
servietă pe care i-o predase lui Newman. li spuse de apariţia 
celor două maşini negre, a bărbaţilor cu haine lungi, închise la 
culoare, şi îi relată felul cum Newman se descurcase cu ei. 

— Haine lungi, negre, repetă Tweed. Cu caschete? Da, 
înţeleg. Şi cu banderole pe braţ. Nu-mi place deloc ce se 
întâmplă. Mergem la birou! 


În biroul său de la etajul întâi, cu ferestre largi care dădeau 
spre Regent's Park, Tweed stătea la masa sa de lucru veche şi 
valoroasă - un cadou de la subordonații săi -, când sosi un 
vizitator. Paula stătea la biroul ei din colţ. Monica, o femeie 
între două vârste, cu părul prins în coc, care era secretara 
credincioasă a lui Tweed de ani de zile, stătea la masa ei de 
lângă uşă, lucrând la computer. Ceilalţi doi membri de bază ai 
echipei sale erau şi ei prezenţi. Harry Butler, un londonez din 
Fast End, purtând un hanorac vechi şi pantaloni ponosiţi, 
stătea cu picioarele încrucişate pe podea. Partenerul lui, Pete 
Nield, era aşezat pe un scaun lângă biroul Paulei. 

Contrastul dintre personalităţile şi felul de a se îmbrăca ale 
celor doi parteneri era izbitor. Nield, un bărbat de aproape 40 
de ani, purta un costum elegant, o cămaşă impecabil călcată şi 
o cravată asortată. Ascultaseră în tăcere în timp ce Tweed le 
relatase ultimele evenimente. 

— Ți s-a înscenat toată povestea, mârâi Harry. Sincronizarea 
a fost pusă la punct de un strateg. A ales însă omul nepotrivit. 
O să dăm de el şi, dacă eu o să fiu prin preajmă, o să-i rup 
picioarele... 

Fu întrerupt de telefon. Monica răspunse, apoi se uită la 
Tweed. 


— N-o să-ţi vină să crezi, dar comandantul Roy Buchanan e 
jos şi cere să te vadă urgent. 

— Să vină sus, atunci! 

Auziră sunetul unor paşi care urcau rapid. Paula se uită 
uimită când Buchanan intră în încăpere. În locul costumului său 
obişnuit, acesta purta uniforma completă de comandant al 
Unităţii Anti- teroriste, o numire temporară, întrucât funcţia lui 
era de superintendent al Departamentului de Contrainformaţii. 

— Bună dimineaţa, Roy, îl întâmpină Tweed prietenos. Ce-i 
cu ţinuta asta elegantă? 

— Mă aflu aici în calitate oficială, răspunse Buchanan aspru, 
cu o expresie serioasă pe chip, în timp ce se aşeza pe scaun în 
faţa biroului lui Tweed. 

— Bună, Roy, îi strigă Paula, veselă. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Grey, replică el, aruncându-i 
o privire scurtă. 

— A, acum sunt „domnişoara Grey”, îi răspunse Paula, cu 
răceală în glas. Scuzaţi-mă că am uitat să mă ridic în picioare 
ca să vă salut! 

— Roy, ce înseamnă asta? întrebă Tweed, impasibil. 

— Trebuie să te întreb unde ai fost noaptea trecută între 
orele 23 şi 3 dimineaţa. 

— Nu, nu e firesc să procedăm aşa. Nu în condiţiile în care 
ne cunoaştem de o grămadă de ani, îi replică Tweed, neafectat. 
Despre ce e vorba? Relaxează-te, pentru numele lui Dumnezeu! 

Atitudinea convingătoare a lui Tweed avu efect chiar şi 
asupra unei persoane hotărâte ca Buchanan. Apucă cascheta pe 
care o pusese în poală şi îi dădu drumul pe podea, de parcă îi 
făcea silă; apoi inspiră adânc. 

— OK. A avut loc o crimă înfiorătoare. O domnişoară, Viola 
Vander-Browne. Saafeld estimează că momentul aproximativ al 
morţii a fost între ora unsprezece şi unu noaptea - mai 
probabil, în jur de ora unsprezece. Biata femeie a fost 
ciopârţită. Am primit un telefon anonim azi dimineaţă devreme 
în care se spunea că ar trebui să verificăm unde ai fost seara 
trecută. De caz se ocupă inspectorul şef Hammer. La Scotland 
Yard i se spunea Buldozerul. Voia să vină încoace, dar l-am 
oprit şi am venit chiar eu. Sergentul Warden, asistentul meu, va 
trece mâine pe aici pentru a-ţi lua o declaraţie. O cunoşti... o 
cunoşteai pe domnişoara Vander-Browne? 


— Nu dau nicio declaraţie în acest moment, răspunse Tweed. 
Cred că o să cercetez personal cazul ăsta. 

— Aş vrea s-o faci. Poziţia pe care o ai îţi dă dreptul acesta. 
Lui Hammer n-o să-i placă, dar nici eu nu-l plac pe el. Am ezitat 
să-ţi cer asta... din diferite motive. Se ridică. Mulţumesc pentru 
rapoartele de la agenţii din străinătate! Atmosfera pare liniştită 
pentru moment. E timpul să mă întorc. 

— Ţi-ai uitat cascheta, îi strigă Paula în timp ce el se îndrepta 
spre uşă. 

— A, mulţumesc! 

Se întoarse şi o ridică de jos. 

— O să-mi pierd şi capul, dacă starea asta de tensiune nu 
încetează. 

Se îndreptă spre ea cu mâna întinsă: 

— Îmi pare rău pentru atitudinea mea de mai devreme. Eram 
foarte nervos când am venit. 

Paula îi strânse mâna şi îi zâmbi larg. 

— Asta ni se întâmplă tuturor uneori. 

— Roy, cum era vocea care ţi-a dat pontul? întrebă Tweed. 

— De nerecunoscut. Răguşită, aspră. Mai ţinem legătura. 

Harry, aşezat încă pe podea, explodă în momentul când 
Buchanan părăsi încăperea: 

— Uniforma aia afurisită! Cine se crede acum? Amiralul flotei 
britanice? O flotă pe care n-o avem! 

Cincisprezece minute mai târziu, în timp ce Tweed studia 
rapoartele, telefonul sună din nou. Monica răspunse, apoi îl 
privi pe Tweed. 

— Nici asta n-o să-ţi vină să crezi. Ai un alt musafir. Nelson 
Macomber, unul dintre membrii cunoscutei organizaţii Cabal! 


5 


— Cred că acest domn ar prefera să stăm de vorbă între 
patru ochi, spuse Tweed înainte să-i ceară Monicăi să-l invite 
sus pe Macomber. Harry, dă drumul la casetofon - după aceea 
veţi putea asculta cu toţii discuţia. Nu, Paula, tu nu pleca. 
Vreau să rămâi. Te pricepi să faci o primă evaluare despre noul 
jucător din acest joc mortal. 

Monica părăsi încăperea şi se duse la etaj, urmată de Nield şi 
Butler. Abia atunci Tweed ridică receptorul şi îi spuse lui 
George, gardianul din hol, să-l lase pe vizitator să urce. 

Macomber intră în birou. Purta un costum Armani şi o 
cravată despre care Paula era convinsă că e de la Chanel. Avea 
mişcări agile şi un zâmbet întipărit pe buze. Înclină din cap 
spre Paula, tot zâmbitor. Paulei i se păru atrăgător. 

— Bună dimineaţa, domnule Macomber, îl salută Tweed 
calm. Luaţi loc, vă rog! 

— Mă scuzaţi, zise Macomber politicos, privind spre Paula, 
dar aş dori să vorbesc cu dumneavoastră, domnule Tweed, o 
chestiune confidențială. 

— Dacă aş fi plecat sau n-aş putea acţiona, domnişoara Paula 
Grey mi-ar ţine locul, îi explică Tweed. 

— Domnişoară Grey, scuzele mele! Nu cunosc ierarhia de 
aici. Nu este nicio problemă să auziţi ce am de spus. 

Ea îi strânse mâna întinsă, dar nu i-o reţinu prea mult. 
Macomber se întoarse la scaunul lui. Se mişca foarte rapid 
pentru un bărbat care, estimă Paula, avea 40 de ani. 

— Domnule Tweed, începu Macomber cu o voce blândă, am 
auzit că sunteţi un om căruia nu-i place să bată apa în piuă. La 
fel sunt şi eu. Am venit să discut cu dumneavoastră despre 
preconizata fuziune a tuturor forţelor de securitate sub o 
singură conducere. Este vorba de Departamentul de 
Contrainformaţii, M15, Poliţie, Garda de Coastă, Divizia 
Specială şi SIS, unde lucraţi dumneavoastră. Această nouă 
organizaţie va fi cunoscută sub numele de Securitatea Statului. 
Ne gândeam că aţi fi un excelent comandant adjunct. 

— Sub controlul cui se va afla organismul nou înfiinţat? 
întrebă Tweed, nonşalant. 

Ascultase explicaţiile privind acest plan revoluţionar cu o 
figură lipsită de expresie. Paulei i se tăiase respiraţia din cauza 


şocului. Era convinsă că Tweed nu va accepta niciodată o 
asemenea propunere. 

— Sub controlul unui ministru al Cabinetului pentru care se 
va crea un post guvernamental - acela de ministru al Securităţii 
Statului. 

— Mai înainte aţi folosit cuvântul „preconizată”. Ce înseamnă 
asta, mai exact? 

— Ei bine... se întrerupse Macomber, tot cu zâmbetul pe 
buze. Deocamdată, legea privind înfiinţarea acestei organizaţii 
este în stadiu de proiect, dar încă nu a fost prezentată 
parlamentului. 

— Toţi membrii Cabinetului au fost de acord? 

Vocea lui Tweed căpătă o notă dură. 

— Ei bine... Urmă o altă pauză. La momentul de faţă, 
aproape jumătate din ei au fost de acord. E doar o chestiune de 
timp înainte ca şi cei care se decid mai greu să facă acelaşi 
lucru. 

— Domnule Macomber... 

Tweed se aplecă spre el. 

— Te rog să-mi spui Nelson. 

— Am auzit că sunt implicaţi trei miniştri adjuncţi. Sunteţi 
unul dintre ei. Cine sunt ceilalţi? 

— Poate o să ţi se pară curios. Ceilalţi doi sunt fraţii mei. 
Suntem fiii faimosului general Lucius Macomber, renumit 
pentru geniul său în timpul Războiului din Golf. 

— Spuneţi-mi despre fraţii dumneavoastră şi despre rolul lor! 

Tweed îşi încrucişase braţele pe birou şi se sprijinea de ele. 

Ochii lui, pătrunzători şi de culoarea pietrei de lapislazuli, nu 
părăsiseră nicio clipă chipul lui Nelson Macomber. 

— Este vorba de Noel, fratele cel mic. Noi îi spunem 
Strategul. Apoi este Benton, cu un an mai mic decât mine. El 
joacă rolul de arbitru în rarele cazuri când există divergențe în 
privinţa politicii adoptate. 

— Voi trei... zise Tweed, gânditor. 

— Colaborăm îndeaproape în acelaşi birou... 

— Şi comunicațiile? îl întrerupse Tweed. 

— A, exclamă Macomber radios. Avem cel mai avansat sistem 
din ţară. Securitatea Statului va trebui să ştie ce se întâmplă 
pretutindeni. Interceptarea telefoanelor, un sistem CETV care 
să acopere întreaga ţară... 


— Este deja instalat? interveni iarăşi Tweed. j 

— Este pe cale să fie, îl asigură Macomber. In câteva 
săptămâni acest lucru va fi realizat. 

— Cine a autorizat acest lucru? 

Macomber râse şi îi aruncă o privire Paulei. 

— Începe să semene cu un interogatoriu. 

— Cu asta mă ocup eu, îi reaminti Tweed. Cine a autorizat 
instalarea? De vreme ce legea de care aţi pomenit nu a ajuns în 
parlament... 

— Trebuie să fim pregătiţi. Tonul lui Macomber deveni 
defensiv. Aşadar, ce părere aveţi? V-am spus cum stă treaba. 

— Trebuie să mă gândesc, nu-i aşa? Toată povestea asta este 
o surpriză pentru mine. 

„Nu-i deloc aşa, şmecher ce eşti, îşi zise Paula. Ştiai totul 
înainte ca Nelson Macomber să ajungă aici.” 

— Uite cum facem, continuă Tweed. In viitorul apropiat, aş 
vrea să fac o vizită la sediul vostru, să-i cunosc şi pe fraţii 
dumneavoastră. O să o iau şi pe Paula cu mine. 

— Grozav! Macomber sări în picioare. Mulţumesc pentru 
timpul acordat! Vă aşteptăm să veniţi cât mai curând. Suntem 
în criză de timp. Nu trebuie să vă mai spun că toate acestea 
trebuie să rămână strict confidenţiale. 

— Dar uniformele?! exclamă brusc Tweed. 

Macomber se oprise din drum ca să-şi ia rămas bun de la 
Paula. Păru luat prin surprindere. Tweed îi explică: 

— Tocmai mă întrebam dacă aţi propus ca, după fuziune, toţi 
cei din aceste organizaţii diferite să poarte aceeaşi uniformă. 

— Ei bine... 

Se afla destul de aproape de Paula ca aceasta să observe 
cum Macomber îşi încleşta degetele de la mâna dreaptă. 

— E un pic cam devreme să ne gândim la asta, continuă el 
vesel. Ne-am gândit la haine lungi, negre, caschete negre, o 
banderolă cu însemnele Securităţii Statului. Dar e cam 
devreme să ne decidem, repetă el. 

— Înţeleg. 

— Pot să-ţi spun Paula? întrebă Macomber, întinzându-i 
mâna. Eu sunt Nelson. 

— Dacă doreşti, zise ea calm, strângându-i mâna pe care, din 
nou, el şi-o retrase rapid. 


— Ce crezi? întrebă Tweed după plecarea lui Macomber. 

Paula privea pe geam. 

— O duce bine. A apărut aici într-un Merţan grozav, cu şofer. 
Se aşeză din nou. Sunt uluită, începu ea. M-am aşteptat să urli 
la el, să-i spui că tu crezi că întreaga idee este greşită, 
nebunească şi că nu vrei să ai nimic de-a face cu toată povestea 
asta! 

— E un politician versat, îi spuse Tweed. Pot să mă descurc 
cu astfel de oameni. Când le va raporta celorlalţi fraţi cum a 
decurs întâlnirea, nu vor fi siguri ce am de gând să fac. 

— Şi ce ai de gând? 

— Tot ce-mi stă în putinţă, indiferent cât de lipsit de scrupule 
ar fi, ca să-i zdrobesc, să distrug întregul plan. 

Vocea lui era un mârâit înfundat, iar privirea aprigă. 

— E ciudat că a venit să mă vadă la doar câteva ore după 
încercarea cuiva de a-mi înscena comiterea unei crime oribile. 
Şi deja au uniforme. Aşadar, a minţit. 

— Aşa că, probabil, a minţit în legătură cu multe alte lucruri. 

— Fără îndoială. Cheamă-i jos pe Monica, Pete şi Harry. 
Când îţi spun, dă drumul la caseta pe care e înregistrată 
întreaga conversaţie. Nu cred că i-a trecut prin minte că e 
înregistrat. 

Se uită la cornişa din tavan, deasupra biroului Paulei. Harry 
făcuse o treabă minunată când ascunsese dispozitivul de 
înregistrare. 

— L-ai fotografiat? 

— l-am făcut câteva poze. Nu m-a observat. 

Scoase la iveală un aparat foto miniatural cu obiectiv 
telescopic, care era ascuns când Paula apăsa un buton. 

Tocmai atunci uşa se deschise şi în cameră intră Monica, 
urmată de Nield şi Butler. Monica îi spuse repede lui Tweed: 

— In timp ce eram sus, ţi-a telefonat profesorul Saafeld. Are 
nişte date pe care vrea să ţi le arate. La locuinţa lui din Holland 
Park... 

— Sună-l după ce plec! Spune-i că mă îndrept spre el. În 
timpul ăsta, ascultați banda. 

Se uită la cei trei nou veniţi. 

— O să auziţi conversaţia mea cu Macomber - Nelson 
Macomber. Păstraţi numai pentru voi ceea ce auziţi. 

— Eu am fost mereu un tip generos, zise Harry, cu o faţă 


serioasă. 

Tweed îl privi furios şi continuă: 

— Nield, după ce asculţi banda, vreau să te pui în mişcare. 
Contactează-ţi informatorii! Vreau să aflu dacă ceilalţi fraţi, 
Noel şi Benton, sunt căsătoriţi. Dacă da, cu cine. Ştim că 
Nelson e însurat cu Loelia, fiica unui conte de ceva. Are vreunul 
o prietenă? Dacă da, cine este şi unde locuieşte. 

— Asta-i tot? îl întrebă Nield rânjind. 

— Mă duc la profesorul Saafeld. O să stau vreo două ore. Să 
am informaţiile când mă întorc. 

— Am la dispoziţie o groază de timp, rânji iarăşi Nield. Să nu 
te miri dacă nu sunt aici când te întorci. 

Tweed se întoarse spre Monica şi-i spuse grăbit: 

— Dacă vine sau telefonează un inspector-şef Hammer, 
spuneţi-i că am plecat în străinătate. Nu ştiţi unde şi când mă 
întorc. Acum trebuie să plec. 

— Vin cu tine, zise Paula, hotărâtă. 

Îşi luase deja o geacă pe ea. Tweed era nehotărât. 

— Am crezut că te grăbeşti, îl îndemnă Paula apucându-l de 
braţ. 

Harry îi urmă jos, vorbind în timp ce mergeau: 

— Am ajuns aici devreme. Am observat că prietenii noştri au 
montat camere de luat vederi pe stâlpii de iluminat de vizavi. 
Sunt greu de detectat şi sunt îndreptate spre intrarea de aici. 

— Unde? se interesă Paula. 

— Le-am acoperit cu vopsea neagră - de aceeaşi culoare ca şi 
camerele lor spion. O să aibă nevoie de lentile noi. 

— Nu-şi pierd vremea, nu-i aşa? comentă Tweed. 

— Dar nici Harry, replică Paula. 


Burniţa se oprise. Cerul era albastru şi frigul, muşcător. 
Tweed îşi pusese haina în timp ce cobora scările sărind 
sprinten. 

Se deplasau prin traficul aglomerat, apropiindu-se de 
Holland Park, când Paula se uită iarăşi prin lunetă şi înjură 
încet. 

— Încă suntem urmăriţi. O maşină mare, neagră se ţine după 
noi de când am plecat din Park Crescent. Se pare că sunt doi 
bărbaţi în faţă. Cu haine negre, cred, şi caschete la fel. 

— Uniforma despre care Nelson a spus că nu au stabilit 


nimic. O să scap de ei. 

Tweed încetini la apropierea de semaforul aflat pe culoarea 
verde. Aşteptă să se facă galben, acceleră şi trecu pe roşu. O 
maşină de poliţie era parcată lângă bordură. Tweed îl 
recunoscu pe şofer şi cu o mână arătă legitimaţia SIS. Polițistul 
îl salută. 

— Ăsta-i Ned, remarcă Tweed. Mă cunoaşte bine. 

— Ei, ai scăpat de prietenii noştri, zise Paula după ce privi 
înapoi. Au rămas la stop. 

La scurtă vreme după aceea, Tweed coti pe strada laterală 
unde se afla casa lui Saafeld. Merse până la capătul ei şi parcă 
maşina după colţ. Apoi se întoarseră rapid spre poarta de fier 
forjat care străjuia o alee şerpuită. Tweed apăsă pe butonul 
interfonului. 

— Da? Cine este? întrebă vocea clară a lui Saafeld. 

— Eu. Acel „eu” pe care-l aşteptai. 

Poarta acționată electronic se deschise şi cei doi străbătură 
grăbiţi aleea. 

Conacul elegant le apăru înaintea ochilor de îndată ce cotiră 
pe aleea mărginită de tufişuri verzi. Uşa masivă se deschise în 
timp ce urcau treptele. Saafeld, îmbrăcat cu un halat alb, 
încheiat până la gât, se uită ţintă la Paula în vreme ce închidea 
şi încuia uşa în urma lor. Se aflau într-un hol mare, placat cu 
marmură. 

— Paula, zise el blând, nu cred că vrei să vezi asta. 

Cunoscând procedura, Tweed şi Paula îşi scoaseră haina, 
respectiv geaca. Saafeld le puse pe umeraşe, într-un dulap, 
apoi, din altul, scoase halate şi bonete albe, precum şi două 
perechi de mănuşi chirurgicale. Cei doi şi le puseră rapid, în 
timp ce Saafeld continua s-o privească cu îndoială pe Paula. 
Aceasta reacţionă imediat cu asprime. 

— Am mai fost înăuntru şi altă dată. Nu mă mai trata ca pe o 
şcolăriţă! 

Saafeld ridică din umeri, se îndreptă spre o uşă metalică 
masivă şi scoase o cartelă magnetică pe care o introduse într-o 
fantă. Uşa se deschise şi Paula simţi mirosul de dezinfectant 
puternic. Coborâră câteva trepte spre o altă uşă de oţel pe care 
Saafeld o deschise. 

Aflaţi în subteran acum, cei doi îl urmară pe doctor într-o 
încăpere spațioasă cu mese de metal şi şanţuri pe margine care 


să capteze surplusul de sânge. Pe primele două mese se aflau 
cadavre, şi asistenţi în halate albe îşi desfăşurau activitatea lor 
sinistră. Aparate foto mari şi echipament cu raze X erau 
amplasate deasupra fiecărei mese, susţinute de braţe 
telescopice. Mai exista şi un alt miros pe care Paula îl 
recunoscu - mirosul trupurilor care nu aveau să se mai mişte 
vreodată. 

— E aici, biata femeie, zise Saafeld încet. 

Era un lucru neobişnuit ca doctorul să-şi exprime vreo 
emoție în legătură cu trupurile aduse la morgă. Paula stătea 
nemişcată şi palmele i se umeziseră. Trupul Violei Vander- 
Browne era întins pe masă. Capul tăiat, cenuşiu, era plasat la 
câţiva centimetri de corp, acoperit cu sânge închegat, de un 
maroniu închis. Paula strânse cu putere din dinţi în timp ce 
continua să studieze cadavrul. Braţul drept, secţionat, era şi el 
aşezat la doi-trei centimetri de cot, la fel şi cel stâng, iar 
gambele stăteau la o mică depărtare de genunchii sfărâmaţi. 
Intreaga scenă i se păru Paulei hidoasă. Saafeld păru să-i 
citească gândurile şi începu să vorbească pe un ton detaşat, 
profesional. 

— Exact aşa am găsit cadavrul pe pat în Fox Street. 
Criminalul a trântit-o mai întâi goală pe podea, lângă pat. Cred 
că el... 

— De ce „el”? îl întrerupse Paula. Nu ar fi putut fi vorba de o 
femeie? 

— Ar fi putut fi, normal, fu de acord Saafeld. Numai că, după 
ce i-a pus căluş, criminalul a violat-o. A folosit prezervativ - nu 
există urmă de spermă. Asta nu exclude complet posibilitatea 
ca făptaşul să fi fost o femeie, dacă s-a folosit una dintre 
jucăriile acelea sexuale acoperite cu un prezervativ. După viol, 
criminalul a folosit un instrument cu lama ascuţită - un satâr, 
bănuiesc. A fost decapitată la sfârşit, secţionându-i-se carotida 
de unde a pornit jetul de sânge care a murdărit fereastra. 

— Scuză-mă că te întrerup, dar era vreo lumină aprinsă când 
ai intrat? 

— Da, lăsată de criminal când a plecat, aşa că fereastra 
pătată de sânge era foarte vizibilă când a sosit poliţia, înaintea 
mea. Aşa cum am spus mai înainte, corpul era aşezat pe pat. Pe 
podea erau urme adânci făcute de lamă, de aceea am ştiut cu 
siguranţă că acolo a fost ucisă. El - sau ea - a ridicat apoi 


părţile din corp şi a creat pe pat un aranjament, aşa cum l-am 
făcut eu pe masă. 

— Este îngrozitor, zise Paula după ce tuşi ca să-şi recapete 
vocea. 

— E unul dintre cele mai grave cazuri pe care le-am întâlnit 
în cariera mea - şi am văzut aproape orice sau, cel puţin, aşa 
am crezut. Acum cred că ar trebui să mergem în living. Soţia 
mea ne va oferi nişte răcoritoare. Putem discuta despre caz 
într-un ambient mai plăcut. 

Se întoarse spre un tânăr care se spăla pe mâini într-o 
chiuvetă adâncă. 

— John, ştiu că i-ai făcut fotografii şi radiografii doamnei de 
pe masă. Aş vrea să mai faci câteva, din toate unghiurile. 
Mulţumesc! 

În camera micuță pe care o traversaseră ceva mai devreme, 
îşi scoaseră halatele albe. In timp ce închidea uşile dulapului, 
doctorul se întoarse spre Tweed. 

— Sunt foarte meticulos. Hainele astea vor fi arse, în caz că 
aţi luat ceva periculos în timp ce eraţi la morgă. Hai să mergem 
acum să bem un ceai! 

Urcară în hol unde Saafeld închise uşa masivă fără să mai 
utilizeze cartela magnetică. Paula bănuia că uşa se încuie 
automat. 


Stăteau pe fotolii în biroul luxos şi confortabil, când o 
doamnă înaltă, cu păr cenuşiu, spre şaizeci de ani după cum 
bănuia Paula, apăru cu o tavă mare de argint, încărcată cu 
farfurii cu prăjituri, porţelanuri Wedgood, un ceainic şi un alt 
recipient plin cu cafea. 

Saafeld se ridică. 

— lau eu astea... E 

— Nu, Willy, răspunse ea, hotărâtă. Încă sunt în stare să mă 
descurc singură. 

Puse tava pe măsuţa dintre fotolii. 

— Bună, Paula. Mă bucur să te revăd. Şi pe dumneavoastră, 
domnule Tweed. 

— Nu trebuia să vă deranjaţi, zise Paula, zâmbindu-i cu 
căldură. 

— Pe mine mă scuzaţi, continuă doamna Saafeld. Avem 
musafiri la cină, aşa că locul meu e în bucătărie. 


— Avem...? începu Saafeld, dar se opri brusc când ea Îi 
aruncă o privire semnificativă, după care părăsi încăperea. 

„Ştie ce am văzut, gândi Paula, şi are tactul să ne lase 
singuri.” 

Paula luă o ceaşcă de ceai cu puţin lapte, fără zahăr, în timp 
ce gazda lor îi invită să se servească cu prăjituri. Se forţă să 
zâmbească atunci când refuză. Fusese flămândă la sosire, dar 
acum îi pierise pofta de mâncare. Tweed acceptă o cafea, dar şi 
el refuză invitaţia de a mânca ceva. 

— Am luat prânzul înainte de a veni aici, minţi Paula. 

— Ne poţi spune ceva despre criminal? întrebă Tweed. 

Saafeld se lăsă pe speteaza fotoliului şi privi în tavan, ca şi 
cum şi-ar fi ales cuvintele cu grijă. 

— Criminalul este neobişnuit de puternic, începu el. Lucrul 
ăsta e dovedit de faptul că, de fiecare dată când a coborât 
satârul - dacă asta a folosit, şi cred că aşa este - nu numai că a 
tăiat osul, muşchiul şi carnea dintr-o lovitură, dar a şi lăsat o 
urmă adâncă în podeaua de stejar. Trebuie să fi avut nevoie de 
şi mai multă forţă ca să scoată lama pentru următoarea 
lovitură. 

— Mai mult ca sigur că şi-a umplut hainele de sânge, nu? 
sugeră Tweed. 

— Nu şi dacă era îmbrăcat aşa cum aţi fost voi la morgă şi 
avea şi o mască precum cea de chirurg. După aceea şi-a scos 
probabil hainele albe şi le-a ascuns în vreo geantă pe care a 
luat-o cu el. 

— Era vreun semn de pătrundere forţată în casă? 

— Absolut niciunul. Ceea ce înseamnă că Viola Vander- 
Browne îl cunoştea pe ucigaş. O crimă atent premeditată, 
continuă Saafeld, după modul în care criminalul sau criminala - 
privi spre Paula - a sosit dotat cu tot echipamentul necesar - 
armă, halat. Bănuiesc că a venit îmbrăcat în haine de stradă. 
Spun asta pentru că în baie am găsit vată şi urme de pudră. Se 
poate ca vizitatorul lui Vander- Browne să fi sosit mai devreme 
şi să-şi fi pus echipamentul în timp ce ea era în baie. Asta-i tot 
ce vă pot spune. 

— Asta-i tot? îl presă Tweed. 

— Nu sunt psihiatru. S-ar putea să avem de-a face cu un 
psihopat, dar ăsta-i un termen cam vag. La anumite persoane 
cu un caracter diabolic şi extrem de nervoase începe să se 


acumuleze un fel de presiune. Procesul se accelerează într-o 
perioadă de câteva zile, poate chiar săptămâni, şi ating o fază 
când sunt gata să comită o crimă - şi găsesc o plăcere 
deosebită în ceea ce fac. 

— Sunt greu de detectat, murmură Tweed, ca pentru sine. 

— Eu denumesc faza asta furia sângelui, comentă Saafeld. 


6 


În vreme ce Tweed conducea spre Park Crescent, Paula privi 
în urmă de câteva ori, prefăcându-se că analizează traficul. 
Expresia de pe chipul lui Tweed era neobişnuită - gravă, 
deprimată. Şi nu rostise nicio vorbă de când se suiseră în 
maşină. 

— Te rog, opreşte maşina, îi ceru Paula. 

Tweed semnaliză, trase maşina pe marginea drumului şi o 
privi. Ea îi spuse să oprească motorul. El se conformă, apoi se 
prăbuşi în scaun. Ea îl apucă de braţ. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea cu blândeţe. 

— Nimic. Sunt bine. 

— Nu-i aşa, nici pe departe. Spune-mi! Te ajută să te 
descarci. 

Tweed bău jumătate din cantitatea de apă dintr-un recipient 
plat pe care ea îl scoase dintr-un buzunar lateral al maşinii. 
Tweed sorbi la început puţin, aşa cum sugerase ea, apoi bău cu 
înghiţituri mari, după care îi înapoie recipientul. 

— Mulţumesc. Mă simt mai bine acum. 

— Nu e adevărat, repetă ea, convinsă. Spune-mi! Vorbeşte cu 
mine! 

— Când eram la morgă, mă gândeam la felul cum arăta când 
am luat masa la Mungano. Tânără şi tulburător de frumoasă. 
Cred că mă plăcea. Dacă aş fi condus-o acasă, în loc să mă 
retrag pe aleea aceea şi să adorm, ar fi fost în viaţă acum. N-o 
să-mi iert asta niciodată! 

Se opri când telefonul mobil al Paulei sună. Ea răspunse, 
ascultă, puse câteva întrebări scurte, apoi strecură aparatul 
înapoi în buzunar. A 

— Era profesorul Saafeld, spuse ea calmă. Işi cere scuze, dar 
a uitat să-ţi comunice rezultatul analizei de sânge. A afirmat că 
Margarita conţinea Percodin. Rosti cuvântul pe litere. Nu 
Percodan, drogul american, ci ceva diferit. Percodinul 
amorţeşte sistemul nervos, îl neutralizează. Te scoate complet 
din funcţiune. l-ai spus că nu ai băut decât o cincime din 
băutură. Se strecoară în sistemul nervos, apoi îşi face brusc 
efectul. A mai spus că, dacă ai fi băut mai mult, mintea ti-ar fi 
fost afectată pentru 24 de ore. Deci cum ai fi putut s-o conduci 
acasă pe Viola? N-ai fi putut s-o faci. Te simţi mai liniştit acum? 


— Vreau să descopăr cine mi-a dat blestemata aia de 
băutură. 

Tweed se îndreptă de spate. Pe faţa lui se citea o expresie 
sumbră, hotărâtă, chiar feroce. 

— Îmi amintesc chipul chelneriţei care m-a servit. Mungano 
ar trebui să poată s-o identifice. Ar fi bine să pornim... 

Tweed nu rupse tăcerea până când nu sosiră în Park 
Crescent. „Slavă Domnului că m-a sunat Saafeld”, îşi zise 
Paula. 

Ajunşi în birou, văzură că Nield se întorsese, cu o expresie 
destul de mulţumită pe chip. Monica îi luă haina lui Tweed. 

— A sunat prietenul tău, inspectorul-şef Hammer, zise ea. 
Voia să vină să te vadă, a spus că e urgent. 

— Poate este urgent pentru el, replică Tweed sarcastic, în 
timp ce se aşeza la birou. 

— l-am spus că ai plecat şi că am impresia că eşti peste 
hotare. Nu, nu ştiu unde şi când o să te întorci. 

— Să fie sănătos! comentă Paula de la biroul ei. Unde e 
Harry? 

— A ieşit îmbrăcat şi mai şi ca o cocotă, dacă asta e posibil. A 
zis că are nişte prieteni în East End cărora vrea să le pună 
câteva întrebări. 

— Bravo lui! Tu ce ai făcut, Pete? Te-ai întors repede. 

— Doar mă ştii! zise Nield, cocoţându-se pe marginea 
biroului lui Tweed, cu braţele încrucişate. Nu-mi pierd vremea. 
Până acum am aflat că Benton Macomber este căsătorit cu o 
femeie pe nume Georgina. Are o casă de modă de succes. Are 
reputaţia că este foarte deştept şi popular. Benton are o casă în 
Hampstead. Am adresa şi numărul lui de telefon. Cu Noel, 
mezinul, este altă mâncare de peşte. li plac femeile, 
nenumărate. Are prietene pe care le părăseşte când se iveşte 
ceva mai de soi. Pur şi simplu le abandonează când are chef de 
o schimbare. Un adevărat crai. Îşi pune în funcţiune şarmul ca 
şi cum ar aprinde un bec. Foarte deştept. Toţi fraţii au fost la 
Oxford împreună. Noel era încă minor, dar a terminat în trei 
ani cu medii foarte mari, ceea ce se întâmplă destul de rar. Are 
un apartament pe o străduţă lângă Pall Mall. Ai totul acolo, 
adrese şi numere de telefon - în afară de Noel, care nu e în 
cartea de telefon şi are numărul dat la secret. 

— Te-ai descurcat remarcabil, spuse Tweed, uitându-se la 


blocnotesul pe care Nield i-l aruncase pe birou. 

— Mai e ceva, continuă Nield cu vocea sa educată. De 
Nelson, Benton şi Noel are grijă un funcţionar civil superior pe 
nume Zena Partridge, cunoscută şi ca Papagalul sau Freaky- 
Deaky. O maniacă a controlului, mi-a zis informatorul meu. 
Tatăl lor, generalul Lucius Macomber, are o cabană pe un teren 
mare într-un cătun - Peckham Mallet -, lângă graniţa dintre 
Surrey şi Sussex. Şi asta e în blocnotes. Cu asta am terminat. 

— Informatorul ăsta e o mină de aur, remarcă Tweed. Cum o 
cheamă? 

— Nu cred c-am spus că e o femeie. Şi nu mă întreba de 
nume! Ştii regula. Niciunul dintre noi nu dezvăluie ceva despre 
informatorii proprii. Asta-i tot. Plec imediat din nou. 

— Succes la vânătoare şi mulţumesc, îi zise Tweed, în timp 
ce Nield părăsea încăperea. 

— Nu cred că tu sau Paula aţi mâncat, spuse Monica, 
ridicându-se hotărâtă în picioare. Chiar înainte să sosiți v-am 
pregătit o masă caldă în bucătăria de la etaj. Mă întorc într-o 
clipă... 

— Mi-e foame, recunoscu Tweed. 

— Acum şi mie, exclamă Paula. Îmi plouă-n gură, cum se zice 
în nord. 

Amândoi goliră farfuriile cu musaca de cartofi, morcovi şi 
spanac, urmate de o plăcintă caldă cu mere, cafea şi ceai. Paula 
se ridică să strângă farfuriile. Monica i le luă din mână, le puse 
pe o servantă într-un colţ şi apăsă pe un buton ca să anunţe la 
bucătăria de la etaj să vină cineva să le ia. 

Paula, în picioare lângă fereastră, privea strada care pornea 
din artera principală. Se încruntă şi se întoarse, spunând: 

— Cred că mai ai un musafir. Unul care arată ciudat. 

Monica se duse lângă ea şi privi pe furiş printre draperiile 
groase. O siluetă înaltă şi subţire, cu pantaloni şi haină negre, 
purtând o pălărie moale de fetru trasă peste faţă, se apropia cu 
paşi mari şi ţepeni de intrare. Paula zări doar nişte ochelari 
mari, cu rame de baga, şi silueta urcă scările. 

— Vine aici, oricine ar fi, spuse Monica şi se aşeză aşteptând 
telefonul de la gardianul de jos. 

Acesta sună şi Monica ridică privirea. 

— O anume Zena Partridge vrea să te vadă. Acum! 

— Am crezut că e vorba de un bărbat, remarcă Tweed. 


— Aşa părea. 

— Nield mi-a raportat la timp ceea ce a descoperit. Trimite-o 
sus pe această persoană ciudată, cum ai descris-o tu. De ce 
Dumnezeu o fi venit aici? 

— O să aflăm în curând, nu? îl tachină Paula. 


Pe scări răsună sunetul unor tocuri grele, apoi uşa se 
deschise fără ca cineva să bată în prealabil şi vizitatorul intră. 

Paula se uită cu atenţie la apariţie, fără să dea impresia că 
face acest lucru. Scoţându-şi pălăria bărbătească, aceasta dădu 
la iveală o coamă deasă de păr castaniu care îi căzu pe umeri. 

Purta ochelari cu cele mai mari rame de baga pe care Paula 
le văzuse vreodată, cu lentile groase din spatele cărora ochii 
verzi-gălbui studiară rapid încăperea. Buzele erau date cu un 
ruj roşu-aprins şi privirea părea mai mult o căutătură furişată 
atunci când cercetă camera. Işi scoase haina şi o puse pe 
speteaza scaunului din faţa biroului lui Tweed. Purta o bluză 
largă, albă, cu trandafiri imprimaţi. 

Tweed se ridică şi deschise gura ca s-o invite să stea jos, dar 
vizitatoarea luă loc fără să aştepte invitaţia. Tweed se aşeză şi 
el, fără să spună nimic. 

— Eşti Tweed, începu ea. Aceea trebuie să fie Paula Grey, 
continuă, aruncându-i o privire scurtă Paulei. Eu sunt Zena 
Partridge, funcţionar civil superior. Rolul meu principal este să 
îndeplinesc sarcinile date de cei trei miniştri adjuncti, Nelson, 
Noel şi Benton Macomber. Am şi alte responsabilităţi, aşa că 
munca mea este foarte solicitantă, dar asta nu mă îngrijorează 
fiindcă sunt o persoană puternică. Am venit să cer un sfat în 
legătură cu obţinerea unei protecţii. 

„Doamne, altă femeie speriată”, îşi zise Tweed. Partridge 
continuă, cu o voce poruncitoare, de parcă se adresa unor 
soldaţi: 

— Motivul cererii mele este că sunt urmărită şi vreau ca 
acest lucru să înceteze. Se uită furioasă la Tweed, prin lentilele 
groase. Dar protecţia oferită trebuie să fie invizibilă. Sub nicio 
formă oamenii pentru care lucrez nu trebuie să afle ce se 
întâmplă. Nu pot să vă spun motivul, dar urmărirea trebuie să 
înceteze. Nu am duşmani şi nu cunosc oameni care mi-ar dori 
răul. Viaţa mea e muncă, muncă şi iar muncă... 

— Puteţi descrie... începu Tweed. 


— Este un pitic grăsan de aproape 50 de ani şi poartă 
întotdeauna un costum închis la culoare, o cravată roşie şi o 
cămaşă albă. În picioare are tenişi albaştri şi fumează în 
permanenţă un trabuc ieftin. Am o mostră. 

Scotoci în geanta mare de piele pe care o purta pe umăr şi 
scoase un plic mare, transparent, cu un trabuc pe jumătate 
fumat, pe care îl aruncă pe biroul lui Tweed. 

Acesta îi aruncă o privire, dar nu făcu niciun gest să-l 
examineze. Partridge continuă: 

— Poate conţine un indiciu - ADN din salivă sau alte chestii 
d-astea -, nu ştiu. Sunt dispusă să plătesc un onorariu rezonabil 
pentru timpul pe care îl vei petrece cu ancheta. Uite numărul 
meu de mobil. 

Zicând acest lucru, lăsă să cadă pe birou o carte de vizită pe 
care o scosese în acelaşi timp cu trabucul. 

— Ai toate datele aici. Nu am de gând să spun cuiva unde 
locuiesc. Ceea ce m-a făcut să iau măsuri a fost felul în care 
ziarele au relatat moartea brutală a Violei Vander-Browne. E un 
nebun în libertate pe străzi. Nu intenţionez să fiu eu 
următoarea victimă. 

Continua să pălăvrăgească fără oprire. Deschise gura să mai 
spună ceva, dar Tweed lovi în tăblia biroului cu pumnul strâns 
şi femeia îl privi indignată. 

— De unde aţi luat trabucul şi de când sunteţi urmărită? o 
întrebă. 

— L-am luat de pe Whitehall, îl lămuri ea. M-am întors şi m- 
am dus spre el să l întreb ce vrea şi tocmai atunci o maşină de 
poliţie a apărut în patrulare pe stradă. Grasul a aruncat 
trabucul pe o străduţă laterală şi a dispărut tot într-acolo. Şi-a 
făcut apariţia numai după ce maşina de poliţie a trecut, dar, 
când m-a văzut îndreptându-mă spre el, a plecat cu un taxi. 
După plecarea lui, am ridicat cu mâna înmănuşată trabucul şi l- 
am pus în plic. Am plicurile astea ca să pun batistele folosite 
înăuntru, căci viruşii umblă peste tot. Sunt urmărită de două 
zile, de fiecare dată când plec de undeva. Dacă mă gândesc 
bine, şi Paula Grey e în mare pericol. Nu mă întreba de unde 
ştiu, că nu pot să-ţi spun. E strict secret. 

— Medfords Security Agency, zise Tweed brusc. Pot să vă 
dau adresa şi numele persoanei de contact. Noi nu ne ocupăm 
cu probleme de genul ăsta. Imi pare rău. 


— Şi mie! izbucni ea, punându-şi haina. Şi ştiu unde se află 
firma asta. Mi-am pierdut vremea venind aici. Am plecat. Nu, 
păstraţi trabucul. 

După plecarea lui Partridge, Monica se ridică şi oftă adânc. 

— Pfui! A vorbit încontinuu timp de cinci minute. Nu-i de 
mirare că la serviciu îi spun Papagalul. Ca să nu mai vorbim de 
Freaky-Deaky. Pete ştia el ce vorbeşte. Cât despre duşmani, 
cred că are o mulţime printre subordonații ei. 

— Ai crezut ce a spus? o întrebă Tweed pe Paula. 

— Nicio vorbă. 

— Singurul lucru care m-a îngrijorat a fost avertizarea că eşti 
în pericol. Probabil ăsta e motivul pentru care a venit aici. Cred 
că organizaţia Cabal lansează o campanie împotriva noastră ca 
să mă convingă să nu mă mai opun planului lor nebunesc 
privind fuziunea. 

— Eu nu cred asta, replică Paula tocmai când începu să-i 
sune telefonul mobil. Alo! 

— Ştii cine e? întrebă o voce. Newman. 

— Da. 

— Am nevoie urgent de ajutorul tău. Sunt la motelul Monk's 
Head din Tolhaven, la vest de Dorset. Poţi să vii aici? 

— Am pornit deja. 

— Adu şi un aparat foto. Se întâmplă ceva foarte ciudat. Să 
vii înarmată! 

Convorbirea se întrerupse. Paula mâzgăli adresa într-un 
carneţel, apoi descuie un sertar, îşi scoase Browning-ul, îl 
verifică, îi puse încărcătorul şi îl băgă în tocul de pe umăr. 
După aceea luă un Beretta de 6,35 mm, îl verifică şi pe acesta 
şi îl vârî în tocul legat de picior. Îi dădu lui Tweed carneţelul cu 
adresa şi îi relată spusele lui Newman. 

— Lucrurile încep să se precipite, remarcă ea. Era şi cazul. 

— Vin cu tine, îi zise Tweed. Deşi situaţia de aici... 

— Bob nu a cerut să vii şi tu, îi răspunse ea cu un zâmbet 
obraznic. O să te ţin la curent cât de mult pot. la un mobil de la 
Pete Nield. Ne vedem mai târziu. 

— Nu lua Saab-ul, o avertiză Tweed. Lumea îţi ştie maşina şi 
duşmanul şi-a făcut temele. Ia Ford-ul meu cel vechi, care are 
motorul modificat. Asta s-ar putea să-i inducă în eroare. 

— Aşa o să fac. 

Era aproape de uşă, când se aplecă să ridice ceva de pe 


covor. Era o lentilă de contact de culoare verde-gălbui. I-o duse 
lui Tweed la birou. 

— Probabil că Papagalul a scăpat-o când a plecat furioasă. 

— Oare? făcu Tweed foarte gânditor, privind lentila. 

— Uite, aici e filmul, zise Paula, dându-i aparatul foto. l-am 
făcut două poze vizitatoarei noastre. 

Tweed o chemă pe Monica şi îi dădu aparatul. 

— Du asta la subsol şi spune-le să developeze filmul. De 
treaba asta ar trebui să se ocupe tipul ăla isteţ, Joel. Spune-i să 
vină sus. M-am mai folosit de talentul lui de a reconstitui chipul 
oamenilor. 


7 


Paula gonea pe autostradă, pe acelaşi drum pe care mersese 
şi Newman mai devreme. Înainte să plece din Park Crescent, 
căutase pe hartă amplasarea localităţii Tolhaven, un loc de care 
nu auzise niciodată. „Motorul modificat”, îi spusese Tweed. 
Trebuia să aibă grijă să nu exagereze cu viteza, aşa că trecu 
fără să observe de aleea care ducea spre casa folosită de 
Newman ca ascunzătoare. La scurt timp după aceea ieşi de pe 
autostradă pe un drum care ducea înspre sud. 

Era sfârşitul lui martie. Era o după-amiază frumoasă şi rece. 
Deschisese geamul puţin ca să nu o moleşească aerul cald 
dinăuntru. Se uita deseori în oglinda retrovizoare, dar nu se 
vedea nicio maşină neagră. Scăpase de Securitatea Statului - 
nu, Divizia Specială, după cum încă se numeau, în ciuda 
uniformelor negre, a hainelor lungi şi a caschetelor. 

Străbătea o zonă cu dealuri de ambele părţi ale drumului. 
Din când în când apărea un câmp cu brazde maronii. Aratul era 
în plină desfăşurare. Oftă de plăcere - era o uşurare să se afle 
la ţară, departe de străzile aglomerate şi de clădirile londoneze. 

Drumul era drept pe distanţe mari, aşa că riscă şi acceleră. 
În cele din urmă traversă Dorset Downs şi în faţă i se dezvălui 
priveliştea minunată. Drumul cobora, mărginit cu gard viu pe 
ambele laturi, iar în depărtare soarele strălucea pe imensitatea 
albastră a mării. Canalul Mânecii. Străbătu încet primul sat pe 
care îl vedea după o mulţime de ani şi observă un indicator 
spre 'Tolhaven. 

Nu se zărea nicio maşină. Paula se gândea la lentila de 
contact pe care i-o dăduse lui Tweed, odată cu aparatul cu care 
o fotografiase pe Papagal. Avea un aparat foto asemănător în 
buzunar. „Oare?” se întrebase Tweed şi îi ceruse Monicăi să-l 
ducă specialiştilor de la subsol, să developeze filmul şi apoi să i- 
l] trimită lui Joel, artistul. De ce rostise acea întrebare retorică? 
Ce gând îi trecuse prin mintea lui ascuţită? 

Tolhaven era o localitate mică şi anostă, cu clădiri din piatră. 
Majoritatea aveau la parter mici magazine. Zări motelul Monk's 
Head şi intră în parcare printr-o arcadă. Range Rover-ul lui 
Newman era parcat într-un colţ. 

La recepţie, o femeie de vârstă medie, cu o rochie gri 
şifonată, îi spuse că domnul Newman o informase că aşteaptă o 


vizitatoare. Camera lui era la numărul 25, a ei la 24, ambele la 
primul etaj. 

— Ai ajuns repede, o întâmpină Newman după ce Paula 
bătuse la uşă şi intrase în dormitorul mare, ale cărui ferestre 
dădeau spre strada principală. Eşti înarmată? 

— Da. Se pare că o să avem necazuri. 

— Da. Mulţumesc că ai venit. Am nevoie de cineva care să fie 
în stare să sesizeze o atmosferă ciudată. Ar trebui să plecăm. 
Pe jos. Se va întuneca în curând. 

— Te superi dacă îmi las geanta în cameră şi îmi iau ghetele? 
Poţi să vii cu mine... 

Observase că Newman deborda de energie, dar că expresia 
de pe faţa lui era sumbră, în ciuda zâmbetului cu care o 
întâmpinase. Era îmbrăcat cu un costum de camuflaj, cu 
pantalonii băgaţi în ghete. In camera ei, Paula se schimbă 
repede, în timp ce Newman se uita pe fereastra care dădea în 
parcare. 

— Nu-ţi scapă nimic, nu? zise el brusc. Ţi-ai parcat maşina la 
fel ca mine, cu faţa spre ieşire, în caz că trebuie s-o ştergem 
rapid. 

— Asta se preconizează? 

— Am plătit în avans pentru ambele camere pentru două 
nopţi. Dacă suntem nevoiţi, putem să plecăm urgent. 

— Te aştepţi să fie cazul? 

— Securitatea Statului se află aici de ore întregi, în 
echipament de luptă. Am fost în recunoaştere, aşa că pot să-ți 
arăt. Privi spre baie. S-ar putea să fim plecaţi pentru mult timp. 

— E-n regulă. Ce mai aşteptăm? 


— Ai mâncat? o întrebă Newman când ajunseră pe trotuarul 
din faţa hotelului. Ar fi trebuit să te întreb mai devreme. 

— Da. N-ar trebui s-o luăm din loc? 

Newman o conduse pe o stradă laterală de lângă hotel, spre 
capătul High Street. Ajunseră pe un teren viran, în afara 
oraşului. 

Drumul trecea peste un pod vechi. Paula aruncă o privire 
peste parapetul de piatră sfărâmicioasă. Dedesubt, un râu 
curgea iute spre mare. Pe un mal, un vechi doc de lemn cobora 
treptat în apă. 

— Cu zeci de ani în urmă, înainte ca apa din canal să se 


retragă, Tolhaven se afla pe ţărmul mării, îi explică Newman în 
grabă. În istoria oraşului au rămas vestite luptele dure ale 
traficanţilor cu aceia care, în prezent, ar reprezenta paza de 
coastă. 

— E ciudat de linişte, nu se aude decât clipocitul apei, 
remarcă Paula în timp ce se îndepărtau rapid de pod. 

— E un zgomot asurzitor în comparaţie cu ceea ce ne 
aşteaptă. 

— De-abia aştept... 

Drumul se transformă într-o potecă mărginită de păduri de 
brad. În dreapta, într-un luminiş, o altă potecă şerpuia spre o 
destinaţie marcată cu un indicator: „Feribot”. 

— Unde duce drumul? întrebă Paula. 

— Spre Black Island, replică Newman, nu departe de coastă. 
Am fost acolo într-un shufti rapid... 

— Ce-i asta? Parcă am mai auzit cuvântul. 

— Termenul arab pentru „cercetare”. Philip Cardon l-a folosit 
când ne-am distrat în Marsilia. 

— Ne-am distrat? Era cât p-aci să fim omorâţi. 

— Aia a fost o lună de miere în comparaţie cu ce ar putea ieşi 
acum. Vreau să păstrezi tăcerea şi să mergi ghemuit, după 
mine. 

Întreaga atitudine a lui Newman şi remarcile sale o făcură pe 
Paula să-şi verifice Browning-ul din tocul de la umăr. 
Pătrunseră în alt luminiş din pădure. Iarba şi crengile uscate 
fuseseră strivite de ceea ce păreau urme de roţi. Trei maşini 
mari erau parcate cu faţa spre urme. Newman le verifică pe 
fiecare cu un mic binoclu de teren. Lăsă în iarbă sacul de golf 
pe care îl cărase pe umăr. Îşi termină cercetarea ascuns în 
iarbă. 

— Nu-i nimeni, anunţă el în şoaptă. 

— Ce e în sacul de golf? Bănuiesc că nu crose. 

— O armă automată puternică şi muniţie din plin, îi răspunse 
el cu indiferenţă. Cred că o să riscăm şi o să luăm feribotul 
până la Black Island. Bandiţii au faruri montate la locul acţiunii, 
aşa că s-ar putea să continue şi noaptea. 

— Ce fac? 

— Asta vreau să vezi. Dacă îţi spun ceva de genul „la 
pământ”, să te conformezi în cea mai mare viteză. 

Se întoarseră pe unde veniseră şi ajunseră la indicatorul care 


arăta direcţia spre feribot. 

— Credeam că şi până acum m-am conformat. Doar am fost 
împreună la tabăra de pregătire din Surrey. Şi îmi aduc aminte 
că am nimerit exact la ţintă de mai multe ori decât tine pe 
terenul de tragere. 

— Aşa e, fu de acord Newman. Am spus asta fiindcă am 
impresia că bandiții din Securitatea Statului sunt şi ei foarte 
bine pregătiţi. Şi sunt şi înarmaţi... 


Pe cealaltă potecă, spre feribot, Newman se oprea deseori să 
asculte, apoi îşi relua mersul cu paşi mari. Paula trebuia să se 
grăbească pentru a putea ţine ritmul. La capătul pădurii era un 
teren deschis şi mirosul mării era şi mai pregnant. Feribotul 
semăna cu o barjă mare, cu o scară micuță la pupa, aproape de 
un motor uriaş. Un ţăran cu pielea tăbăcită, îmbrăcat cu o 
haină de ploaie, stătea pe mal, fumând o pipă curbată. 

— Traversaţi? le strigă el cu un accent din zona de vest. 
Marea e calmă astăzi, aşa că nu vă trebuie mantale de ploaie. 
Mă numesc Abe, se prezentă el când Newman îi dădu taxa 
pentru două persoane. 

— Mai sunt şi alţi pasageri? întrebă Newman cu un zâmbet. 

— Numai şase dintre ticăloşii ăia... scuzaţi-mă, domnişoară... 
cu uniforme negre. Au venit azi dimineaţă şi m-au întrebat dacă 
vechitura, cum mi-au numit feribotul, traversează şi noaptea. 
Le-am zis că ultima cursă e la 20.30. Când mă întorc, canalul 
ăsta este luminat. „Dacă pomeneşti cuiva de noi, ai încurcat-o”, 
mi-a zis unu' din ei. Aşa că n-am de gând să mai vorbesc cu 
oamenii ăştia. 

După ce se căţărară pe scara îngustă, Paula observă şirurile 
de scaune de pe fiecare latură a ambarcaţiunii. Newman o 
conduse spre zona din faţă unde se aşezară. Feribotul alunecă 
pe un canal mărginit de trestii înalte, apoi ieşiră pe mare. 

— Black Island are formă triunghiulară, îi explică Newman, 
cu un vârf îndreptat spre sud, în direcţia Canalului Mânecii. O 
să acostăm într-un sătuc numit Lydford. Are o crâşmă şi cam 
atât. 

— Nu sunt turişti? 

— Sunt o mulţime în capătul estic, unde există moteluri şi 
plaje bune. Mai există un feribot - unul care transportă şi 
maşini. În partea asta trăiesc localnici în locuri precum 


Lydford. Asta-i tot. 

În partea de vest nu se află nimic şi ciudaţii construiesc acolo 
într-un ritm infernal. E sinistru. De aceea am nevoie de 
fotografii. N 

Se întrerupse când Abe fixă cârma şi se îndreptă spre ei. În 
Lydford nu se observa nicio mişcare. Turla bisericii din sat le 
apăru înaintea ochilor. 

— Nu ştiu ce construiesc în partea de vest, începu Abe, 
vorbind cu pipa în gură. Am văzut cargoboturi care aduceau 
bare de metal şi Dumnezeu ştie câte alte materiale de 
construcţie. 

— Probabil că fac un alt centru de recreere, sugeră Newman. 

— Nu prea pare. O să acostăm în curând. Eu vin într-o oră să 
duc pasagerii. Vă întoarceţi? 

— Sper că da, şopti Paula ca pentru sine. 

Cu un sunet înfundat, barja se lovi uşor de docul de lemn. 
Aruncându-şi pe umăr sacul de golf, Newman o ajută pe Paula 
să urce pe mal. Rânji bătând uşor sacul cu mâna, în timp ce se 
îndepărtau de doc în satul micut. 

— Noroc că există terenuri de golf pe coasta de est, aşa că 
sacul nu pare ieşit din comun. 

— Nu-i nimeni prin preajmă ca să observe, remarcă Paula. 

Satul era foarte mic. De fiecare parte a drumului erau case 
fără etaj, cu acoperiş de lemn. Grădinile minuscule din faţa 
fiecăreia erau atent îngrijite. Biserica era şi ea de mici 
dimensiuni, construită cu mulţi ani în urmă din piatră neagră. 

— Nu pare prea ospitalier, comentă Paula în timp ce 
străbăteau satul. Piatră neagră. De ce? 

— Fiindcă insula are singurele cariere de granit care există 
în sud. Granit negru - de aici numele insulei. 

— Uite, acolo, sunt nişte case care par mai impunătoare, 
arătă Paula. Se văd printre brazi şi stejari. 

— O luăm pe strada asta, zise Newman, neinteresat de 
observaţia ei, dar uitându-se în toate direcţiile ca să descopere 
vreun semn de viaţă. De aici ar putea deveni periculos... 

Merseră o bucată de vreme spre vest, de-a lungul unei poteci 
şerpuite. Deasupra capetelor lor brazii îşi uneau crengile, 
creând un tunel. La o curbă văzură o cărare care o lua spre 
stânga, marcată de urmele late ale roţilor unor camioane grele. 
O santinelă cu haină neagră, lungă, caschetă şi banderolă cu 


însemnele Securităţii Statului era postată acolo, având pe umăr 
o armă automată. 

— Intoarceţi-vă de unde aţi venit! le ordonă el. 

De sub caschetă se vedea o faţă aspră şi urâtă. Lătră la 
Newman, care se apropia de el, cu Paula alături: 

— Inapoi în sat! Aici e zonă interzisă. Poţi s-o tăvăleşti în 
iarbă dincolo de canal. 

— Bunele maniere... începu Newman. 

Santinela se pregătea să-şi ia arma de pe umăr, privindu-l pe 
Newman. Paula îşi scosese pistolul, ţinându-l de ţeavă. Il pocni 
pe paznic la baza nasului. Santinela deschise ochii larg, apoi îi 
închise, prăbuşindu-se într-o parte. 

Newman se lăsă pe vine lângă el, verificându-i pulsul. Rânji 
la Paula, privind-o de jos. 

— Bună treabă. 

— Se uita la tine, nu era preocupat de o femeie. 

— E scos din funcţiune o bună bucată de timp. Acum trebuie 
să-l ascundem şi ştiu exact unde. Am descoperit locul când am 
venit aici azi dimineaţă. 

Ridică uşor corpul de 1,80 metri al bărbatului, îl aruncă pe 
umăr şi porni repede pe cărare. 

— Adu-i tu arma! 

La o cotitură, Newman se abătu câţiva paşi de la cărare. 
Paula îl prinse din urmă şi-l văzu privind în jos, într-o carieră 
părăsită. Panta nu era prea abruptă. Newman se aplecă, îl puse 
pe bărbatul inconştient pe margine şi îl împinse. Acesta 
alunecă în jos şi rămase nemişcat pe fundul gropii. Fără să i se 
ceară asta, Paula aruncă arma la câţiva metri de corpul inert. 

— Acum devine periculos, comentă Newman în timp ce se 
îndreptau spre cărare. 

Paula îl ajunse din urmă: 

— Atunci cum numeşti ceea ce tocmai am făcut? 

— Doar o lovitură de deschidere. 


Porțiunea împădurită se sfârşi şi ei ajunseră într-o zonă 
deschisă, deluroasă. La distanţă, înspre sud, văzu o pajişte, iar 
în fundal, de ambele părţi, se zărea marea albastră. Niciun 
semn de viaţă. 

— Ce-i dealul acela? întrebă ea. 


— Hog's Nose Down’. Un nume potrivit, dacă ne gândim ce 
fel de oameni au ocupat capătul de vest al insulei. 

Newman avea în mână arma automată, pe care o scosese din 
sacul de golf. La rândul ei, Paula îşi luase Browning-ul pe care 
îl ţinea lângă geanta de umăr, ca să poată să-l strecoare 
înăuntru dacă era cazul. Ajunseră la o culme lungă şi joasă. 
Newman se opri, se lăsă în jos şi îşi puse arma pe creastă. 
Paula se aşeză lângă el. 

— De ce facem asta? 

— Am studiat campaniile ducelui de Wellington din Peninsula 
Iberică. La Vimeiro, el şi-a amplasat trupele în spatele unei 
creste muntoase pentru a le feri de focul artileriei grele a 
inamicului. Când infanteria duşmană a pornit la atac, nu a 
putut să-i vadă şi au fost împuşcaţi cu sutele. E timpul să 
mergem... 

Traversară culmea şi coborâră pe partea cealaltă, pe o 
pajişte plină de iarbă, până ajunseră la o altă creastă. Cerul era 
albastru, fără nori; bătea un vânt rece, aproape îngheţat, aşa că 
Paula îşi încheie haina până la gât. 

Newman urcă dealul, ajunse în vârf, se lungi iarăşi pe burtă 
şi îşi puse arma automată în faţa lui. Paula nu-i urmă exemplul. 
Se simţea enervarea în tonul ei când îi spuse: 

— Putem să încetăm joaca asta de-a soldaţii şi să mergem 
mai departe? E groaznic de frig. 

— Aproape am ajuns, îi răspunse Newman cu un zâmbet şi 
sări în picioare. Ai adus aparatul foto? Bine. Putem face o 
mulţime de poze dacă e linişte. Inceputul statului închisoare... 

Doar pe jumătate construit, locul era o excavaţie întinsă. 
Newman îşi luă binoclul şi, rotindu-l împrejur, mormăi 
satisfăcut: 

— Nu-i nimeni prin preajmă. Toţi s-au dus să ia masa la 
cârciumă. Putem intra. Pregăteşte-te să ai un şoc! Asta e noua 
idee de închisoare. Fă cât mai multe fotografii! 

Erau mai multe construcţii începute - o serie de piloni înalţi 
din oţel, cu ziduri din blocuri de piatră în spatele lor. Newman 
o conduse pe Paula într-o clădire mare, terminată. Uşa de la 
intrare era din oţel masiv, dar nu exista încă o încuietoare. 

Paula se cutremură când pătrunse înăuntru. Podeaua era din 
beton. li mulţumi lui Dumnezeu că îşi luase ghetele. Coridorul 


3 „Porc cu nasul în jos” (din engl., aprox., n. tr.) 


drept şi lung era surprinzător de îngust. Paula se aştepta să 
vadă celule despărțite de coridor prin bare de metal. Nu exista 
aşa ceva. Newman deschise uşa de oţel a unei celule şi ea 
aruncă o privire înăuntru. 

Acolo de-abia ar fi încăput un câine mai mare. În podea 
exista o gaură care, îi explică Newman, urma să fie veceul. Pe 
un perete al celulei era fixată o placă de oţel. Newman i-o arătă 
în timp ce Paula poza. 

— Ala e patul. Inchipuie-ţi cum e să dormi pe el. Nu există 
saltele. Nici nu se compară cu condiţiile oferite de poliţia 
britanică. 

— Ce sunt obiectele alea ca nişte duşuri din tavan? îl întrebă 
Paula, continuând să fotografieze. 

— Dacă nu le place un prizonier, dau drumul la apă şi îl udă. 
Am verificat sistemul. Mai întâi apă rece, apoi apă fierbinte, 
fiartă probabil. 

— E inuman. 

— Aşteaptă să ajungem la camera de tortură. 

Paula numără cincizeci de celule pe o latură, în timp ce 
Newman o conducea spre capătul coridorului. Erau cincizeci şi 
de cealaltă parte. Acest iad înghesuit putea adăposti o sută de 
prizonieri. Aproape de capăt, Newman deschise o altă uşă 
masivă de oţel. Paula privi într-o celulă mult mai mare. 
Newman îi făcu semn să intre. 

O podea de metal cobora în pantă dinspre toate laturile spre 
un canal de scurgere central. Paula se uită la cârligele fixate în 
pereţi la o înălţime de circa doi metri. Pe un perete erau 
agăţate şase bice cu nouă corzi, fiecare având la capăt un ac 
ascuţit. Paula întrebă continuând să pozeze: 

— Astea pentru ce sunt? 

— Ca să-i convingă pe prizonierii recalcitranţi să coopereze. 
O să fie biciuiţi la sânge. De aceea a fost nevoie de canalul de 
scurgere. Drăguţi oameni, şleahta asta a mult doritei Securităţi 
a Statului. 

Newman se duse până la capătul încăperii, se aplecă şi apucă 
un mâner ataşat la un capac rotund, de circa un metru şi 
jumătate diametru. După ce îl ridică cu mare greutate, Paula 
văzu dedesubt o gaură circulară, adâncă. Sus pe perete erau 
boxe şi duşuri. 

— La ce folosesc boxele? se miră Paula. 


— Cred că, atunci când bagă un prizonier aici, dau drumul la 
duşuri şi la o muzică înfiorătoare, la volum maxim - suficient 
să-i spargă timpanele. 

Newman lumină cu o lanternă puternică interiorul celulei 
tubulare şi Paula făcu câteva fotografii, după care Newman 
aşeză capacul în poziţia iniţială. 

— E timpul să plecăm, îi zise, după ce vedem şi frigiderul 
gigantic, în stil american, de afară. 

— Oare de ce sunt plasate cârligele alea atât de sus pe 
perete? se miră Paula, arătând spre ele. 

Newman deschise un sertar de metal dintr-un dulap de oţel, 
ascuns în perete. Amândoi priviră înăuntru: era plin de cătuşe. 
Newman închise sertarul, cu o expresie sumbră pe faţă. 

— Au de gând să le pună prizonierilor cătuşe şi să-i agaţe în 
cârlige. Fiind atât de sus, nu contează cât de înalt e prizonierul, 
picioarele tot o să-i atârne în aer şi toată greutatea corpului o 
să fie ţinută de încheieturile mâinilor. Acum, frigiderul. 

leşiră pe coridor şi Newman închise încet în urma lor uşa 
camerei de tortură. Deschise frigiderul uriaş aflat la capătul 
culoarului. Funcţiona şi era plin de gheaţă. 

— M-am prins, explică el. Înainte să-l bage pe prizonier în 
celula tubulară, o umplu cu gheaţă. Bănuiesc că mai întâi o să-l 
îngheţe pe bietul nenorocit, apoi o să dea drumul la apă fiartă. 
Hai să ieşim de aici cât mai avem timp... 

Străbătură coridorul şi Newman deschise uşa cu grijă câţiva 
centimetri, făcu un semn din cap şi ieşi afară, cu Paula după el. 
O ceaţă umedă venise dinspre mare. Mergeau rapid, pe lângă 
peretele închisorii, când Newman o apucă pe Paula, o lipi de 
perete şi făcu acelaşi lucru şi el. 

— Stai nemişcată, îi şopti el. Mişcarea atrage atenţia. 

La o oarecare distanţă, estompaţi de ceaţă, patru bărbaţi în 
uniformă se îndreptau spre o clădire pe jumătate construită, 
asemănătoare celei pe care tocmai o cercetaseră ei. Doi dintre 
bărbaţi cărau bare de oţel, în timp ce ceilalţi doi din spatele lor 
împingeau un cărucior cu blocuri de piatră. 

La venire, Paula şi Newman văzuseră că întreaga zonă era 
înconjurată de sârmă ghimpată şi intraseră printr-o gaură unde 
un colac uriaş de sârmă fusese dat la o parte. 

— Să sperăm că nu ne-au blocat ieşirea, şopti Paula. 

— Dacă au făcut-o, o să dau eu colacul la o parte, o asigură 


Newman, scoțând din buzunar o pereche de mănuşi groase de 
grădinar. 

Ajunseră la ieşire şi văzură că nu fusese blocată. După ce se 
strecurară prin spaţiul larg, străbătură pajiştea cu iarbă. 
Ajunseseră la primul deal, când Paula îl apucă pe Newman de 
braţ. 

— Am fost zăriţi. Trei bărbaţi cu arme automate aleargă după 
noi. 

Newman aruncă o privire în urmă şi văzu trei siluete 
estompate de ceaţă fugind după ei. O luă pe Paula de braţ, o 
împinse peste culme, apoi începură să alerge spre următorul 
deal. Ajungând de cealaltă parte, Paula îi arătă lui Newman 
ceva în faţa lor: alţi trei bărbaţi în uniformă veneau spre ei. 

— Suntem prinşi la mijloc, şuieră ea. 

— Intinde-te la pământ! 

Se trânti pe jos, cu faţa în direcţia din care veniseră, iar 
Paula se puse lângă el. Cu o voce care nu lăsa drept de replică, 
Newman îi ordonă Paulei: 

— Orice-ar fi, nu te mişca! Să nu deschizi focul! 

Aruncă o privire peste umăr şi îi văzu pe cei trei bărbaţi 
apropiindu-se prin ceaţă ca nişte fantome, cu armele pregătite. 
Se uită înainte, peste coama dealului, şi îşi fixă puşca, 
calculându-şi timpul cu mare atenţie. Când cei trei din faţă 
apărură în vârful celuilalt deal, Newman ochi, trase şi îl lovi 
deliberat pe unul dintre bărbaţi în rotulă. Se auzi un țipăt în 
timp ce Newman trase alte două gloanţe peste capetele lor şi 
se lipi de pământ. 

Ceaţa îl ajută să-şi ducă la îndeplinire planul. Cei trei din faţă 
avură impresia că celelalte trei figuri învăluite în ceaţă 
deschiseseră focul asupra lor. O salvă de focuri se abătu asupra 
bărbaţilor din spatele lui Newman şi al Paulei, urmată imediat 
de răpăitul armelor automate. Cei trei bărbaţi de pe culmea din 
apropierea închisorii căzură la pământ, părând grav răniţi. 
Newman privi peste umăr. Cei trei din spatele lor se 
prăbuşiseră şi ei. Nu se mai vedea nicio mişcare. 

— Să plecăm de aici! zise Newman, grăbit. 

Alergară spre culmea din spatele lor. Newman se opri să 
verifice trupurile prăbuşite. Toţi erau morţi. „Dumnezeu să-l 
binecuvânteze pe ducele de Wellington”, îşi zise în gând. 

Alergară tot drumul de întoarcere după ce Paula, uitându-se 


la ceas, spusese că aveau să piardă cursa cu feribotul. 
Ajungând la doc, îl văzură pe Abe, cu motorul pornit, făcându-le 
semn cu mâna. Newman aruncă o privire înspre şalupa 
puternică amarată la celălalt capăt al debarcaderului. Vântul 
făcuse să zboare prelata de deasupra, care acum plutea pe apă. 
Newman zări ce se afla înăuntrul ambarcaţiunii. 

— Am reuşit, gâfâi Paula, aruncându-se la bordul feribotului. 

— N-aş fi prea sigur de asta, o preveni Newman. 


8 


Abe îndepărtă barja de doc de îndată ce Paula şi Newman se 
suiseră la bord. Sufla o briză puternică, făcând valuri la 
suprafaţa, până atunci lină, a apei şi îndepărtând ceața în unele 
locuri. Deasupra, cerul era de un albastru pur. 

— Slavă Domnului, oftă Paula, aşezându-se alături de 
Newman la pupa. Ceea ce am văzut a fost groaznic. 

— Principalul e că avem probe - pozele pe care le-ai făcut. De 
îndată ce ajungem la Park Crescent, du aparatul la subsol, căci 
vreau ca filmul să fie developat imediat şi să am cinci seturi de 
poze. 

— Cinci? 

— Aşa am spus, îi răspunse el tăios, apoi rânji. 

Se aflau la mijlocul canalului, la jumătatea distanţei de 
punctul de acostare de la țărm, când Paula se întoarse şi privi 
înapoi înspre Black Island. Newman se uită şi el în aceeaşi 
direcţie. Şalupa părăsise docul de la Lydford şi gonea înspre ei. 
Paula îşi scoase binoclul, încercă să se calmeze, apoi strecură 
binoclul înapoi în buzunar. 

— S-ar putea să nu mai ajungem la țărm, zise ea încet. 

Newman privea prin propriul binoclu. Inspiră adânc, apoi îl 
cobori. Se uită la Paula, care îşi scosese Browning-ul, ferindu-l 
de privirea lui Abe. Paula se uită şi ea la Newman. 

— Ai văzut ce ne urmăreşte, ca un diavol din iad? 

— Şalupa amarată la docul de unde am plecat. Am aruncat o 
privire în ea, şi acolo, aranjate frumos una lângă alta, erau cutii 
cu grenade. 

— Crezi că, dacă supravieţuim, ar putea scufunda feribotul? 

— N-am nicio îndoială în această privinţă. 

Când erau în pericol de moarte, Newman nu-i ascundea 
niciodată adevărul Paulei. Era destul de experimentată şi de 
stăpână pe sine ca să înfrunte adevărul. Paula privi peste umăr 
la Abe, care îşi făcea de lucru pe lângă motor, destul de 
departe ca să nu îi poată auzi. 

— În şalupă sunt trei dintre porcii ăia în uniforme negre, 
observă ea. Unul e la cârmă, iar ceilalţi doi au arme automate. 
Bănuiesc că pot să ne ciuruiască. 

— Vor folosi grenadele. 

Briza se oprise. Marea era acum o întindere liniştită, 


albastră. Mugetul motorului şalupei se auzea mai tare. 
Newman calculă că era o chestiune de minute până când 
ucigaşii o să-i ajungă. Se întoarse spre Abe. 

— Abe, orice ai face, nu mări viteza. 

— Ba chiar asta fac. Nu-mi place cum arată chestia aia 
rapidă care vine după noi. 

— Nu o face, dacă vrei să trăieşti, îi ordonă Newman. 

Ceva din tonul şi expresia acestuia avură efect asupra lui 
Abe. Fără tragere de inimă, Abe lăsă feribotul să meargă cu 
aceeaşi viteză, după care privi înapoi, chipul lui bătrân 
reflectând groaza. Newman strigă din nou: 

— Totul o să fie bine. Menţine viteza asta. 

— Sper că ştii ce faci, îi replică Abe. 

Paula îşi ridică arma şi sprijini ţeava de marginea 
ambarcaţiunii. Pe un ton liniştit, dar extrem de hotărât, 
Newman îi spuse: 

— Lasă porcăria aia deoparte şi stai nemişcată. 

— Dacă zici tu, răspunse Paula, supunându-se. 

Newman îşi întoarse iarăşi capul spre mare, estimând ce 
traseu va urma şalupa. Mai înainte se îndrepta spre pupa 
barjei, acum virase spre babord; era destul de aproape ca, 
atunci când se va afla paralel cu barja, urmăritorii să poată 
arunca grenadele în ţintă şi destul de departe ca să se ferească 
de urmările exploziei provocate. 

Şalupa îi prindea rapid din urmă. Mai aveau un minut şi s-ar 
fi aflat la distanţa optimă pentru ceea ce urmăreau. Newman 
băgă mâna în sacul de golf şi scoase ceva în pumnul strâns, 
arătându-i Paulei. Aceasta privi uimită grenada mare. 

— E uriaşă, comentă ea. 

— Una dintre specialităţile lui Harry. I le-a făcut un prieten 
care lucrează la o uzină siderurgică. Apoi Harry le-a umplut cu 
mâna lui cu explozibil de mare putere şi le-a pus un detonator 
de patru secunde. 

O ridică astfel încât Abe să poată vedea o parte din ea. Abe, 
care privise ţintă şalupa care se apropia, observă grenada şi 
strigă: 

— Ce-i aia? 

— Artificii, minţi Newman. Au rămas de la ziua Guy Fawkesf. 


4 Conspirator englez care a încercat să-i omoare pe regele James | și pe 
membrii parlamentului în cadrul Complotului Prafului de Pușcă, în 1605. Ziua 


— Că de mare folos o să ne fie... 

Se opri când Newman, văzând că şalupa ajunsese acum 
paralel cu ei, sări în picioare după ce scosese cuiul de la 
grenadă. Rămase ridicat numai câteva secunde, cât aruncă 
grenada. Paula o văzu cum zboară prin aer făcând un arc de 
cerc şi cade drept în şalupă. Newman se lipi de podeaua barjei 
şi o trase şi pe Paula lângă el, când primele gloanţe şuierară 
prin aer. 

Grenada explodă cu un bubuit asurzitor, dar care nici nu se 
compară cu explozia teribilă care aruncă în aer încărcătura din 
ambarcaţiunea urmăritorilor. Prora uriaşă pluti în aer, urmată 
de fragmente din babord. Abe fu şi el trântit de unda de şoc. 

Paula se ridică şi privi locul unde se aflase şalupa cu doar 
câteva clipe mai înainte. Marea clocotea agitată. Bucăţele din 
vasul inamic pluteau pe apă, apoi se scufundau. Când marea se 
mai linişti, la suprafaţă apăru o pată mare, roşie. Sânge. Nici 
urmă de ocupanţii bărcii. 

Abe se ridică în picioare cu greutate, cu o expresie uluită pe 
faţă. Deschise gura şi bălmăji ceva, apoi îşi recăpătă vocea: 

— Ce dracu' a mai fost şi asta? 

Newman se ridică, se duse la el, îi puse o mână pe umăr şi cu 
cealaltă îi arătă legitimaţia. 

— Serviciul Secret, înghiţi Abe în sec. Doamne! 

— Aşadar, să nu spui nimic despre prezenţa noastră aici. 
Absolut nimănui. Dacă cineva din Tolhaven a auzit explozia, să 
spui că a fost de la explozibilul folosit în cariera de pe Black 
Island. Ai înţeles? 

— Sigur că da. O să-mi ţin gura. Acum să vă duc la țărm... 

— Plecăm imediat spre Park Crescent, decise Newman când 
se apropiau de Monk's Head. Ia-ţi lucrurile, eu mi le iau pe ale 
mele şi ne vedem în parcare. 

Lăsară în urmă Tolhaven, Newman în Range Rover şi Paula 
în urma lui, cu Ford-ul, străduindu-se să controleze maşina. Se 
opriră pentru un scurt popas la o fermă veche, ca să bea un 
ceai, preferând să stea în grădină în ciuda frigului, astfel încât 
să nu-i audă nimeni. 

— Unde e Harber's Yard? întrebă Paula. Nu l-am găsit. 

— Iţi aminteşti de podul acela vechi pe care l-am traversat şi 
tu te-ai uitat la râu? Apa se lărgeşte şi se transformă într-un 


e comemorată anual pe 5 noiembrie prin focuri de tabără și artificii. (n.tr.) 


lac. Apoi, mai departe, îşi continuă drumul prin pădure, înspre 
mare. Am explorat zona înainte de venirea ta, apoi am luat 
feribotul şi am descoperit închisoarea. Era important să-ţi arăt. 

— Eşti mulţumit de rezultatele expediției noastre? îl întrebă 
ea. 

— Da, sunt. O cuprinse cu braţul. Mi-ai fost de mare ajutor 
făcând pozele acelea. Acum avem dovezi zdrobitoare cât de 
departe are de gând aşa numita Securitate a Statului să 
meargă cu comploturile sale pentru a transforma Marea 
Britanie într-un stat polițienesc. Să nu uităm şi lupta de pe 
dealuri când şase dintre ticăloşi s-au omorât între ei. Adaugă-i 
şi pe membrii echipajului de pe şalupă şi avem nouă nenorociţi 
mai puţin cu care să ne batem capul. Prima etapă a războiului a 
decurs bine. 

— Ai dreptate, fu de acord Paula, e un război. Mă întreb ce s- 
a întâmplat la Londra cât timp noi am fost în Dorset. 


9 


Organizaţia Cabal se afla iarăşi în şedinţă. Toţi cei trei 
bărbaţi erau aşezaţi la ciudata masă triunghiulară din lemn de 
trandafir. Afară se întuneca şi lumina era aprinsă în încăpere. 
Nelson, îmbrăcat tot cu costumul Armani, se juca cu stiloul. Ca 
de obicei, Noel perora: 

— Papagalul mi-a raportat despre informatoarea pe care a 
trimis-o să spioneze pe lângă biroul lui Tweed. Acesta e tot 
acolo, aşa că planul de a-l implica în crima oribilă din Fox 
Street nu a funcţionat. 

— Ce crimă oribilă? se interesă Nelson. 

— Evident, nu citeşti Daily Nation, mârâi Noel. S-ar putea să- 
ţi folosească dacă ai fi la curent cu ştirile. E un articol sinistru, 
scris de porcul acela de reporter de investigaţie, Drew 
Franklin. Ar trebui să facem ceva în legătură cu el, să-l scoatem 
din circuit... 

— Ai făcut deja două greşeli în numai câteva propoziţii, îi 
replică Nelson cu severitate. In primul rând, trebuie să-i spui 
lui Miss Partridge pe nume. Dacă te aude că foloseşti porecla, 
s-ar putea să pierdem loialitatea ei, care este atât de 
importantă pentru noi. În al doilea rând, să nu încerci vreo 
şmecherie cu Drew Franklin. Poate că reprezintă o bătaie de 
cap, dar are o mare influenţă. Ai grijă, Horlick! 

Noel, livid la faţă, sări în picioare, ocoli masa în fugă şi se 
repezi cu mâinile lui lungi spre gâtul lui Nelson. 

— Să nu-mi mai spui niciodată aşa! urlă el. 

Benton se ridică la timp ca să-l împiedice să ajungă la 
Nelson. Prinse mâinile întinse ale lui Noel şi îl forţă să şi le 
coboare pe lângă corp. Gâfâind, Noel îl privi furios pe Benton, 
care zâmbea. 

— Du-te la locul tău, Noel. Se uită apoi peste umăr. Nelson, 
cred că ar fi înţelept să-ţi aminteşti că numele său este acum 
Macomber. Ar fi indicat să-ţi ceri scuze - altfel întrerup şedinţa. 

— Scuzele mele sincere, Noel, spuse Nelson repede. Am 
făcut o gafă, dar poţi fi sigur că nu o să se mai repete. 

— Sper să ai grijă de asta, izbucni Noel. 

Se întoarse la locul său, ştergându-şi cu o batistă sudoarea 
de pe frunte. Ca să se calmeze îşi turnă apă dintr-o carafă în 
pahar, apoi bău cu sete. Aşteptă să-şi recapete stăpânirea de 


sine, în timp ce fraţii săi tăceau. Îşi reluă şirul cuvintelor: 

— După cum spuneam, informatoarea lui Miss Partridge l-a 
vizitat pe Tweed şi l-a găsit la birou, foarte calm. Ea, 
informatoarea, a observat o relaţie pe care am putea s-o 
folosim ca să ajungem la Tweed. Mă refer la asistenta lui 
principală, Paula. 

— Ce-i cu ea? întrebă Benton. 

— Ea e punctul slab al lui Tweed. Se pare că are o slăbiciune 
pentru ea. Dacă ar fi răpită... 

— Ce?! se răsti Benton. Cine ţi-a dat ideea asta? continuă el, 
cu un calm ameninţător. 

— Eu m-am gândit, replică Noel plin de sine, cu un râmjet. 

— În acest caz, se aplecă Benton peste masă, cu ochii fixaţi 
asupra lui Noel, poţi să şi scoţi gândul ăsta din mintea ta 
păcătoasă. 

— În orice caz, interveni Nelson, cine e informatoarea asta a 
lui Miss Partridge care a fost în stare să pătrundă în fortăreaţa 
lui Tweed? 

— E o informaţie secretă, replică Noel. Acest lucru nu va fi 
spus nimănui, în nicio împrejurare. 

— Înţeleg, insistă Benton. Şi te-ai gândit la cineva care ar 
putea duce la capăt nebunia asta periculoasă? 

— Ca să spun drept, continuă Noel cu aceeaşi îngâmfare, am 
exact omul potrivit pentru misiunea asta. 

— Cine e? De data asta trebuie să-mi spui, ceru Benton să 
afle. 

— Amos Fitch. 

Nu fu în stare să continue. Faţa rotundă a lui Benton se 
înroşi, ca aceea a unui om cu tensiune ridicată. 

— Oh, Doamne! îşi trecu mâna prin părul des, ce începuse să 
încărunţească. Amos Fitch. Ai înnebunit! Nu putem să avem de- 
a face cu o astfel de brută. Acum opt ani a fost acuzat că a 
înjunghiat un om până a murit. Verdictul de „nevinovat” s-a 
datorat unui avocat genial care a discreditat dovezile indirecte. 

— A fost doar o idee, zise Noel, zâmbind. S-o lăsăm baltă. Şi 
niciunul n-a observat că, tot timpul cât am vorbit, uşa spre 
camera alăturată a fost întredeschisă. Cine a plecat ultimul din 
încăpere? 

— De fapt, observă Nelson indiferent, ultima a ieşit Miss 
Partridge. 


— Mă duc să verific, şopti Noel. 

Se strecură până la uşă şi o deschise încet. Balamalele erau 
bine unse. O închise încet, verificând clanţa, apoi trase de ea. 
Era bine închisă. Se uită la ceilalţi doi. 

— Mă duc să văd dacă e cineva acolo. 

Deschise iarăşi uşa, se strecură în camera alăturată şi 
închise uşa după el. Rămaşi singuri, Benton îl privi pe Nelson. 

— A fost o scăpare gravă să-i spui Horlick. Ai văzut ce efect a 
avut asupra lui. 

— Am greşit, dar mi-am cerut scuze. 

Noel studie camera spațioasă de alături. Miss Partridge nu 
era la birou. Singura persoană aflată acolo era asistenta ei, 
Coral Flenton, aşezată cu spatele la el la biroul din colţ unde 
lucra la computer. Noel se apropie tiptil de ea şi îi puse o mână 
pe umăr. 

— Oh, te rog, nu mai face asta! 

Îşi mutase oglinda şi aproape că sări de pe scaun, lucru care 
îl amuză pe Noel. Coral se roti cu scaunul, privindu-l furioasă 
cu ochii ei căprui. Îşi ridică mâna şi îşi împinse spre spate o 
şuviţă de păr roşcat. 

— Ce e? izbucni ea. 

— Fără „domnule”? Sunt totuşi ministru, zise Noel cu 
blândeţe, şi îi zâmbi larg. 

Se cocoţă pe un birou alăturat, aplecându-se spre silueta ei 
micuță şi pusă la punct. Avea un zâmbet cuceritor şi ea îi 
răspunse cu un surâs slab, dar ignoră remarca referitoare la 
apelativ. Noel arăta încă tânăr şi ea avea sentimente 
amestecate în ceea ce îl privea. 

— Uşa de la biroul nostru era deschisă, nu fusese închisă 
cum trebuie, începu el. Nu că vreau să insinuez că asta are de-a 
face cu tine. Ai văzut-o pe Miss Partridge făcându-şi de lucru 
prin apropiere? 

— Nu cred. Şi, în orice caz, continuă ea, prinzând curaj, cum 
puteam să văd cine vine şi cine pleacă dacă am stat cu spatele 
la uşă? 

— Evident că nu puteai. Când îţi termini programul, nu vii să 
bem ceva? 

— Mulţumesc pentru invitaţie, replică ea pe un ton neutru, 
dar trebuie să merg la ziua de naştere a unei prietene. 

— Păcat. Noel se ridică, zâmbind. Poate altă dată. 


Străbătu încet camera spațioasă şi se îndreptă spre uşă, 
dând glas propriilor gânduri, aproape murmurând: 

— Paula e cheia. Şi Amos Fitch e omul potrivit pentru treaba 
asta. 


Amos Fitch era la cursele de câini. Stătea cu spatele la 
mulţime, încercând să iasă cât mai puţin în evidenţă. Avea 1,70 
metri înălţime, era îmbrăcat cu o haină cafenie şi purta, ca de 
obicei, o pălărie de fetru cu borul tras în jos, lăsând la iveală 
numai jumătatea inferioară a feţei, care, întâmplător, era mai 
puţin înfricoşătoare pentru cine îl privea. 

Ochii căprui, neliniştiţi, nu se opreau nicio clipă, cercetând 
împrejurimile. Pleoapele grele erau de cele mai multe ori pe 
jumătate lăsate, astfel încât nu se vedea decât o parte a ochilor 
scormonitori. Nasul acvilin de deasupra buzelor înguste adăuga 
o notă suplimentară înfăţişării viclene care era aproape o 
„Marcă înregistrată” a lui. Gura era ca o tăietură deasupra 
maxilarului masiv. În unele cercuri care nu prea iubeau legea 
era cunoscut sub numele de Vicleanul. 

Se gândea la mesajul scurt primit pe telefonul mobil în care 
Canal îl chema la o întâlnire la 21.30, într-un pub din East End 
- Pig's Nest. 

Tony Canal era un intermediar dubios, care nu dezvăluia 
niciodată identitatea patronului său. Acest obicei îl determinase 
pe Viclean să-l urmărească o dată pe Canal. Canal era un fost 
absolvent de Eton, care o luase pe căi greşite, cum spuneau cei 
de la Scotland Yard. Aşa că Vicleanul ştia că patronul adevărat 
al lui Canal era un grangur. Un grangur adevărat, pe nume 
Noel Macomber. 


10 


Tweed străbătea încet cu maşina zona de lângă graniţa 
dintre Surrey şi Sussex. Căuta Peckham Mallet, locul unde 
generalul Lucius Macomber, tatăl celor trei fraţi din 
organizaţia Cabal, avea căsuţa. Decisese că venise vremea să-l 
cunoască pe general, să aibă o mică discuţie cu el. 

Era începutul după-amiezii, cerul era de un albastru fără nori 
şi soarele lumina zona împădurită. Mergea de peste o oră în 
căutarea sătucului pe care nu-l găsise pe hartă atunci când se 
uitase, la Park Crescent. De-abia când Monica sugerase să 
caute numele la indice, reuşise să-l localizeze. Ar fi trebuit să se 
gândească la asta de la început. Oare drogul încă îi înceţoşa 
mintea? Percodin - aşa îi zisese Saafeld. 

Nu existau case în împrejurimi, nici cârciumi, nici vreun 
localnic căruia să-i ceară îndrumări. Continuă să meargă încet 
şi fu cât pe-aci să nu observe indicatorul aflat la intrarea pe un 
drum lateral. Peckham Mallet. 

O luă pe aleea respectivă, conducând cu atenţie, şi, după 
aproape un kilometru, văzu un moşneag îmbrăcat în haine de 
lucru care cosea iarba de la marginea drumului. Se opri, cobori 
din maşină, zâmbi şi se apropie de bătrânul cocârjat, probabil 
din cauza muncii. „Are cam şaptezeci de ani”, aprecie Tweed. 
Faţa îi era ridată, bărbia încreţită şi nu se mai bărbierise de 
zile întregi. 

— Poţi să mă ajuţi, te rog? începu Tweed. Mi s-a cerut să-i 
dau domnului general Macomber unele informaţii. Trebuie să 
vorbesc urgent cu el. 

— Şi cine oi fi mata? 

Tweed îşi scoase legitimaţia şi i-o ţinu sub ochi. Muncitorul o 
studie şi încercă să-şi îndrepte spatele, dar umerii îi rămaseră 
căzuţi. Se uită la legitimatie, apoi la Tweed. 

— SIS? Ăsta n-o fi Serviciu’ Secret, nu? 

— Ba chiar este şi te rog să mă ajuţi. 

— N-o să-l găseşti pă generalu’ Macomber p-aci. Vine la 
cabană când e în drum spre Londra, stă câteva zile acolo, apoi 
să întoarce acasă. Atunci dă p-aci ca să-mi dea salaru' şi vede 
ce-i pă la cabana d-acolo. 

Făcu un semn cu coasa şi Tweed fu nevoit să se dea repede 
înapoi ca să se ferească din calea lamei. Se uită de-a lungul 


potecii spre o cabană amplasată în mijlocul unui câmp. 

— Nu vrei să laşi deoparte coasa aia cât stăm de vorbă? 

— Aş trebui să m-aplec s-o iau iară. Dacă pot... 

— O să ţi-o ridic eu, zise Tweed repede. 

Fără să se aplece, bătrânul azvârli coasa la vreo jumătate de 
metru depărtare. „Ce groaznic să-ţi petreci astfel ultimii ani din 
viaţă”, gândi Tweed privind spre cabană. 

Era construită din cărămidă, cu acoperişul de ţigle refăcut şi 
cu o clanţă de alamă strălucitoare la uşa de la intrare din lemn, 
proaspăt vopsită. Era evident că generalul ţinea la aparente. 

— Stă uneori aici peste noapte. Doarme şi apoi o şterge la 
Londra. 

— Când a fost ultima dată aici - şi la Londra? întrebă Tweed, 
aparent nepăsător. 

— Acu' o săptămână. A stat în oraş câteva zile, apoi a venit 
aci azi dimineaţă în drum spre casă. 

Asta însemna că generalul Lucius Macomber fusese în 
capitală în răstimpul când Viola Vander-Browne fusese 
omorâtă. „Interesant”, îşi zise Tweed; apoi se aplecă, ridică 
grijuliu coasa şi i-o dădu înapoi proprietarului. 

— Aşadar, unde este adevărata lui casă? întrebă Tweed. 
Ministerul Apărării a pierdut adresa lui permanentă, afirmă el, 
inventând asta pe loc. 

— La ceva distanţă d-aci. Are o casă mare pă Black Island, 
lângă Tolhaven. Iei feribotu', te dai jos la Lydford, treci dă sat, 
o iei pă primu' drum la stânga şi dai imediat dă ea pă stânga. Io 
merg acolo să îngrijesc dă grădină, că e cât un parc. Il mai 
ajută şi alţi oameni, da' îi place dă mine să-i îngrijesc gardu' 
viu. lo sunt Pat, adăugă el. 

— Mi-ai fost de mare ajutor, Pat. 

Tweed se opri. 

Vestea că generalul locuia exact în locul pe care Newman şi 
Paula plecaseră să-l cerceteze îl surprinsese. 

— A, unde duce drumul ăsta? 

— La Muntele High. Vezi d-acolo, dă sus, tot ţinutul din 
Sussex şi Surrey. lo aş lua maşina în locu' lu' mata. E cam 
multicel s-o iei pă jos pân-acolo. 


Tweed îşi continuă drumul pe cărarea care foarte curând 
deveni deosebit de abruptă; copacii dispărură, fiind înlocuiţi de 


iarbă verde pe toată întinderea pantei. Tweed îşi dădea seama 
cât de mult urca. Nu auzise niciodată de Muntele High. „E prea 
dificil de găsit drumeagul care duce spre el”, îşi zise. 

Avu o nouă surpriză când ajunse în vârf. Zona era întinsă şi 
plată ca o masă de biliard. O giruetă indica faptul că aici 
aterizau avioane particulare. Parcă la marginea terenului de 
aterizare, ieşi din maşină şi inspiră adânc minunatul aer curat. 
Era pe acoperişul lumii. 

Pat nu exagerase. Priveliştea panoramică în fiecare direcţie 
era uimitoare în lumina soarelui. Tweed vedea pe kilometri 
întregi şi în depărtare desluşi silueta unui mic avion sus pe cer. 
Se întoarse la maşină şi luă binoclul. 

Localizase deja cabana generalului care, din locul în care se 
afla acum, nu părea mai mare decât o căsuţă de păpuşi. Ceea 
ce îi atrase atenţia fu un camion acoperit, mare, care se 
îndepărta din spatele cabanei. Prin binoclu citi inscripţia 
pictată pe lateral: „Transporturi Windrush & Carne”. Luăm 
orice, doar un tanc nu”. 

Îl văzu îndreptându-se spre un hambar mare, cu uşile larg 
deschise, şi intrând înăuntru. Şoferul îşi făcu apariţia în spatele 
camionului şi Tweed văzu clar ce se afla în el: mobilă veche, 
masivă şi o cutie neagră de metal. Şoferul se sui în camion şi cu 
o cheie deschise capacul cutiei negre. Tweed prinse o frântură 
din ce era înăuntru: un păienjeniş de fire. Strânse din buze - 
explozibil de mare putere. 

Văzu clar figura şoferului şi, scoțând un blocnotes din 
buzunar, se apucă să deseneze cu un creion imaginea acestuia: 
o pălărie de fetru trasă pe frunte, pleoape lăsate pe jumătate, 
un nas coroiat, o gură cu buze subţiri, un maxilar masiv şi o 
înfăţişare şireată. Şoferul îşi întoarse capul în cealaltă direcţie. 
Tweed strecură blocnotesul înapoi în buzunar şi continuă să 
privească prin binoclu. 

Bărbatul sări cu agilitate din camionul de transportat mobilă 
şi închise uşile, apoi fixă un lacăt uriaş pe ele. Repetă 
procedura şi, după ce părăsi hambarul, alergă spre un Saab 
parcat în apropiere şi sări la volan. Tweed notă numărul de 
înmatriculare; maşina se îndepărtă rapid pe câmpul ce ducea 
către drumul spre Londra. 

Tweed se întoarse când avionul uşor pe care îl văzuse în 
depărtare se apropie, cobori şi ateriză pe pista improvizată. 


Când se opri, pilotul sări jos, îşi scoase ochelarii şi casca. Îi 
zâmbi lui Tweed. 

— Eşti prima persoană pe care am găsit-o vreodată aici. 

Era tânăr, cu o voce cultivată şi părea prietenos. Se îndreptă 
spre Tweed. 

— Ce zici de un tur? în jumătate de oră vei privi de sus 
frumuseţile acestei părţi de lume. Iubesc locul ăsta. 

— Mulţumesc, îi răspunse Tweed, dar trebuie să mă duc la o 
întâlnire urgentă la Londra. Mulţumesc pentru ofertă. 

— Poate cu altă ocazie. 

Tweed se îndreptă rapid spre maşină. „Câmpul de aterizare 
s-ar putea să ne fie de folos într-o zi, îşi zise el. Newman este 
un pilot experimentat. Ar putea să ne aducă aici într-o clipă.” 


Întrunirea organizaţiei Cabal se reluă după prânz. Nelson 
insista că era necesar să fie la curent cu evoluţia lucrurilor. 
Erau atât de multe aspecte care trebuiau să fie ţinute sub 
control. Benton i se adresă lui Noel cu o voce blândă, uitându- 
se în tavan: 

— Tot mai pierzi timpul alergând după fete, nu? 

— Desigur. Ştii alt mod de a-ţi petrece o seară liberă? I-am 
dat papucii Evei. Era prea sclifosită când era vorba de lucrul 
esenţial. Femeile nu-s bune decât pentru un singur lucru. N-are 
importanţă. Acum sunt cu una, Tina. E cam cu nasul pe sus, dar 
sunt sigur că ştie de ce are nevoie un bărbat. 

„E tânăr, îşi zise Benton. O să depăşească faza asta. Oare?” 
Îşi aduse aminte de alt lucru care îl preocupa. Îl privi ţintă pe 
Noel. 

— Sper că ai renunţat complet la ideea aceea de a o răpi pe 
Paula Grey. 

— Mi-a ieşit complet din minte, minţi Noel. Sunt multe alte 
lucruri de rezolvat. Unul ar fi închisoarea - cea de pe Black 
Island... A 

— Încă nu am văzut niciun plan, se răsti Benton. Înainte să 
începem să ne gândim la construcţie, vreau să văd planurile. La 
fel, sunt sigur, gândeşte şi Nelson. 

— Într-adevăr, fu de acord Nelson. 

— Încă nu s-a construit nimic, minţi iarăşi Noel. În ceea ce 
priveşte planurile, proiectul este atât de secret încât singurul 
plan se află la supervizorul de pe Black Island. Am considerat 


că e prea riscant să fac fotocopii care se pot pierde. 

— Oricum, insistă Benton, să nu se pună nicio cărămidă până 
când nu le-am văzut. Mă cam îngrijorează ideea. 

— Benton, interveni Nelson, dar avem nevoie de un loc în 
care să-i izolăm pe sabotorii sociali. 

— Şi ce vrea să însemne expresia asta sinistră? 

— Oricine încearcă să se opună noii societăţi pe care o 
construim. 

— E o definiţie prea vagă, se răţoi Benton. Dacă las o 
libertate prea mare angajaţilor Securităţii Statului, unii o să 
profite de ocazie să plătească diverse poliţe. Nu voi accepta 
una ca asta. 

— Ei bine, interveni Noel, hai să lăsăm problema asta pe mai 
târziu. Nu-i nicio grabă pe frontul ăsta. S-ar putea ca Benton să 
aibă dreptate. 

Noel juca un rol pe care îl pusese la punct în trecut: s-o facă 
pe pacificatorul rezonabil, ca să fie lăsat în pace. Se simţise 
strâns cu uşa de ceilalţi. 

— Când aplicăm planul terorist? tună Nelson. 

Se aşternu o tăcere de moarte. Nelson decisese că atmosfera 
trebuia să fie mai dură. Existau zvonuri în parlament că se afla 
foarte aproape de a deveni ministru - că urma să facă parte din 
Cabinet ca ministru al securităţii interne. Aşteptă izbucnirea de 
nemulţumire. Benton fu mai subtil. 

— Noel, spuse el studiind indiferent tavanul, ai analizat 
pericolele pe care le presupune planul terorist sugerat de 
Nelson? 

— Nu, nu încă, răspunse Noel, minţind din nou. Mă gândeam 
să pun pe cineva să ducă un camion în care se află o cantitate 
mică de explozibil la o intrare laterală a parcului Richmond, o 
zonă în care, în această perioadă a anului, nu se află oameni. 
Dar nu sunt sigur că e o idee bună. 

— Nu e? tună Benton. Dacă omori un civil, o să ajungem toţi 
în închisoarea Belmarsh. 

— Şi eu am spus că nu mi se pare o idee bună, îl asigură Noel 
cu blândeţe. Se uită la ceas. Nu e timpul să punem capăt 
întrunirii? Sunteţi de acord? Bine. 

Noel avea o întâlnire cu Tina, pe care o scotea în oraş. 


Tweed îşi parcă maşina, o încuie, merse prin întuneric spre 


Park Crescent, unde îşi găsi întreaga echipă reunită în birou. 
Bău cu sete cafeaua dată de Monica, apoi scoase din buzunar 
blocnotesul, unde desenase o caricatură a şoferului. 

— Am fost la Muntele High, îi anunţă el. 

— În Elveţia? îl tachină Paula de la birou. Te-ai mişcat rapid! 

Tweed rânji, apoi întoarse blocnotesul şi întrebă dacă 
recunoaşte cineva chipul. Newman se aplecă peste biroul 
Paulei, ridică blocnotesul şi se uită la el pentru câteva clipe. 

— Doamne! exclamă el. Ăsta-i Amos Fitch. Sper că nu te-ai 
aflat în apropierea lui, nu? 

Tweed se lăsă pe speteaza scaunului şi le relată succint 
excursia făcută. Harry, aşezat cu picioarele încrucişate pe 
podea, ridică privirea brusc atunci când Tweed aduse vorba de 
explozibilul de mare putere. Asta era specialitatea lui. Rămase 
tăcut atâta timp cât Tweed povesti. 

— Apoi am venit aici, încheie Tweed. Bob, acum vreau să aud 
ce aţi făcut tu şi Paula. 

Ascultă fără să intervină în vreme ce Newman îi relată ce se 
întâmplase în ziua respectivă. Când Newman îi descrise în 
detaliu închisoarea de pe Black Island, expresia lui Tweed se 
schimbă, devenind sumbră. 

— Înţeleg, zise el când Newman se aşeză. Asta pune capac la 
toate. Vom folosi orice metodă, oricât de neortodoxă ar fi, ca să 
tăiem organizaţiei Cabal orice contact cu politica. Orice 
metodă, oricât de nemiloasă. Nu mai jucăm cu mănuşi. Mă 
bucur că i-aţi omorât pe ticăloşii aceia din Securitatea Statului. 
S-ar putea să fim nevoiţi să mai eliminăm destul de mulţi. Din 
acest moment, nimeni nu mai părăseşte clădirea fără să aibă o 
armă. Şi vreau ca Paula să fie însoţită permanent, oriunde se 
duce. Ridică o mână să împiedice protestele ei. Am o presimţire 
că s-ar putea să fii una dintre ţintele lor principale - din felul 
cum te-a privit Partridge când s-a prefăcut că a venit aici de 
capul ei. 

— Crezi că organizaţia Cabal ştia? întrebă Paula. 

— Mă îndoiesc că ştiau ceva despre ceea ce ne-a spus ea, dar 
e prea deşteaptă să vină aici fără ştirea lor. 

— Pot să raportez ceva? întrebă Pete Nield. Cât timp ai fost 
plecat, am avut încă o discuţie lungă cu informatoarea mea 
care mi-a spus că Papagalul e topită după Nelson. Sau cel puţin 
era. Din nu ştiu ce motiv, acum îl urăşte. 


— Paula, ce sentiment este cel mai probabil să nască într-o 
femeie o furie criminală? întrebă Tweed. 

— Gelozia. 

— Se întrevede o nouă posibilitate. 

— Ei bine, răspunse Paula, când eram la profesorul Saafeld, 
nu l-am corectat când tot zicea că e un criminal? Am sugerat că 
s-ar putea să fie o femeie cea responsabilă de soarta cruntă a 
lui Vander-Browne. 

— O să ţinem seama de toate posibilităţile. 

— Ştii, remarcă Newman către Tweed, acum ai atât de multe 
responsabilităţi pe cap. Mai întâi, fuziunea dintre serviciile de 
securitate împotriva căreia lupţi. Apoi, investigația crimei din 
Fox Street. Două probleme separate. Nu-i prea mult? 

— Nu neapărat. Încep să mă întreb dacă nu există nicio 
legătură între cele două. 

Tweed scoase un desen dintr-un sertar încuiat şi îi invită pe 
ceilalţi să vină să se uite la el. 

Era o fotografie retuşată făcută de Joel, artistul de la subsol. 
Toţi se strânseră în jurul lui Tweed şi priviră rezultatul. Arăta 
bustul unei femei atrăgătoare. Părul negru era lipit de cap, ca o 
cască. 

— Joel a lucrat pe una dintre fotografiile făcute de Paula 
Papagalului, explică Tweed. Eu i-am făcut o descriere a cuiva. 
Acum vă uitaţi la imaginea aşa-zisei chelneriţe care mi-a pus 
Percodin în Margarita şi mi-a adus-o la masă. „Cu complimente 
de la domnul Mungano.” Când m-am întors de la Peckham 
Mallet, am trecut pe la restaurant şi am vorbit cu proprietarul. 
Ştiam că are de gând să angajeze şi câteva fete potrivite pentru 
personalul de servire. I-am arătat fotografia. 

— Haide, îl îndemnă Paula, ce-a zis? 

— Că nu a angajat pe nimeni care să semene nici măcar pe 
departe cu ea. 

— Lucru care o leagă direct de complotul care urmărea să 
facă legătura între tine şi crima din Fox Street, zise Paula, 
ascunzându-şi nerăbdarea. Acum putem să ne concentrăm 
asupra Papagalului. 

— Nu am eliminat-o niciodată dintre suspecţii pe care îi am - 
şi nu sunt puţini, replică Tweed. Ceea ce mi-a atras atenţia a 
fost lentila de contact pe care ai găsit-o pe podea. Chelneriţa 
falsă care m-a drogat avea ochi albaştri. O să mă întâlnesc în 


curând cu cei din organizaţia Cabal. Va fi interesant de văzut 
dacă Partridge îşi face apariţia, ca să văd ce culoare au ochii ei 
în realitate. 

— Pot să te însoțesc şi eu? întrebă Paula. 

— Oricum voiam să te iau cu mine. Tweed se uită la 
Newman. Bob, vreau să merg cu tine şi cu Paula pe Black 
Island, urgent. Am aflat că generalul Lucius Macomber 
locuieşte acolo. Nu departe de Lydford. Cred că trebuie să am o 
discuţie lungă cu el. El este tatăl celor trei care alcătuiesc 
organizaţia Cabal. 

— Şi ce facem cu explozibilul din camionul de mobilă? Aş 
vrea să mă duc să văd ce e cu cutia aceea neagră, poate chiar 
s-o „aranjez” puţin, zise Harry. 

— Fă asta. Dar Peckham Mallet este un loc al naibii de greu 
de găsit. Poate fiindcă nu prea există. O să-ţi fac o schiţă cu 
drumeagul până la cabana generalului, cu cabana şi cu 
amplasarea hambarului. Atât camionul, cât şi uşile hambarului 
au nişte lacăte masive. 

— E floare la ureche pentru mine. Harry se aplecă şi ridică 
trusa de scule pe care o căra aproape pretutindeni. Deja am 
localizat Peckham Mallet pe hartă. 

— Atunci să nu mai pierdem vremea, se hotări Tweed. Harry, 
tu vezi mâine ce e cu acel camion cu mobilă. 

— Scuzaţi-mă că intervin, spuse Monica. Am verificat numele 
de pe camion pe care mi l-ai dat. Nu există nicio firmă cu 
numele ăsta. Am verificat şi numerele de înmatriculare. Au fost 
furate de la o maşină aflată la o secţie de poliţie. 

— Fitch are tupeu, comentă Newman întunecat. În timp ce 
vorbeau, intră şi Marler în birou. 


x 


Marler era un membru de bază al echipei lui Tweed. Se 
îmbrăca întotdeauna cel putin la fel de elegant ca Pete Nield. În 
după-amiaza aceasta purta un costum Aquascutum albastru, o 
cămaşă crem şi o cravată albastră decorată cu bâtlani în zbor. 
În picioare purta pantofi făcuţi la comandă, având la vârf lame 
ascuţite, ascunse cu măiestrie. 

Depăşise vârsta de 40 de ani, dar arăta ca un bărbat de 30, 
era zvelt, avea în jur de 1,75 metri înălţime şi femeile îl găseau 
foarte atrăgător. Era blond, nu purta barbă, iar trăsăturile 


chipului său sugerau că se simţea superior, deşi manierele lui 
erau desăvârşite şi vocea educată. Era, de asemenea, cunoscut 
drept cel mai bun ţintaş din Europa. 

Se îndreptă spre colţul său obişnuit de lângă biroul Paulei, se 
sprijini de perete, îşi scoase o ţigară şi o băgă într-un muştiuc 
negru înainte să o aprindă. 

— Mi s-a părut că am auzit numele de Fitch, vechiul meu 
partener de antrenament, Amos. E ciudat că un asemenea 
criminal are un nume biblic. Ultima oară când ne-am întâlnit a 
încercat să mă înjunghie. A sfârşit pe podea, scos din circuit. 
De multe ori m-am gândit că ar fi trebuit să-l omor, afirmă el 
indiferent. Lumea ar fi fost un loc mai bun fără el. 

— Asta-i sigur, întări Paula cu răceală. 

Tweed remarcă tonul neobişnuit din vocea ei. Paula devenise 
o fiinţă mai dură. Tweed bănuia că acest lucru se întâmplase 
după ce văzuse trupul dezmembrat al Violei. Se ridică de pe 
scaun. 

— A fost o zi lungă, iar mâine ne mai aşteaptă una la fel. Aşa 
că propun să mergeţi cu toţii acasă şi să vă relaxaţi cum ştiţi 
mai bine. 

— Eu o să-mi scot prietena, pe Roma, în oraş la cină, anunţă 
Newman. E foarte deşteaptă şi amuzantă. Mai are puţin şi va 
absolvi Cambridge. Trebuie să fiu atent să ţin pasul cu ea. 

— Atunci profită cât mai poţi, fiindcă nu o să dureze, îl 
tachină Paula. 

— Ar trebui să fii mai politicoasă, căci te conduc acasă. 
Continuă văzând expresia de pe chipul ei: Nu ai de ales. Astea 
sunt ordinele lui Tweed. O să te sun mai târziu ca să mă asigur 
că eşti bine. 

— Adică pe la 4 dimineaţa, spuse ea răutăcioasă. După ce o 
să reuşeşti să te desprinzi de Roma. Are un nume ciudat. 

— S-a născut la Roma, era fiica ambasadorului britanic. S-a 
născut la ambasadă, aşa că e tot atât de englezoaică precum 
eşti şi tu. Eşti gata de plecare? 

— Nu în următoarea jumătate de oră, poate chiar mai mult. 
Am de făcut un raport. Dacă asta îţi încurcă planurile cu 
Roma... 

— Deloc. Ne întâlnim de-abia la ora opt. 

— Mă duc să dau o raită prin East End, îi anunţă Harry în 
drum spre uşă. 


— Plec şi eu, zise Marler. Mă întâlnesc cu vreo câţiva membri 
ai parlamentului, ca să văd dacă au auzit de Securitatea 
Statului şi, dacă da, ce părere au despre asta. Salutare... 

Nield spuse că are şi el ceva de făcut. leşi din clădire şi se 
sui în maşină. Îl aştepta pe Tweed să plece ca să-l poată urmări 
până acasă. Nu avea rost să-i spună, fiindcă ar fi sărit în sus. 

— Plec şi eu, decise Tweed. Să sperăm că o să avem parte de 
o seară liniştită. 

Avea să regrete mai târziu această propoziţie. 


11 


În acea după-amiază, Fitch îl contactase pe mobil pe 
complicele lui, Tony Canal, şi aranjaseră să se întâlnească la 
21.30 la Pig's Nest, în East End. Fitch mai folosise şi înainte 
această tactică. Era important să arate cine e şeful, să-i facă pe 
acoliţii lui să nu mai înţeleagă nimic. Il sună iarăşi pe Canal 
după o oră. 

— Ne întâlnim la depozit, acum! mârâise el şi închisese 
înainte ca acesta să-i poată răspunde. 

Fitch se afla la depozitul abandonat. Podeaua veche de lemn 
era încă solidă, dar din luminator lipseau câteva ochiuri de 
geam. Încăperea spațioasă, folosită cândva de o companie de 
transporturi pentru depozitarea mărfurilor, fusese închiriată de 
Fitch pe o nimica toată. Bineînţeles, sub un nume fictiv. 

În timp ce aştepta, măsura camera nerăbdător, sunetul făcut 
de bocancii lui răsunând pe scândurile podelei. Fuma un 
trabuc, o havană. Numai ce era de calitate era suficient de bun 
pentru Amos Fitch, care avea un cont gras într-o bancă micuță 
- rezultatul acţiunilor sale criminale. 

Când Canal intră, după ce urcase scara şubredă, Fitch îi suflă 
fumul în faţa ciudată. Tony Canal era un fost boxer care 
participase la lupte private unde nu existau lovituri nepermise. 
Nasul rupt şi falca strâmbă erau mărturii ale vieţii sale în 
lumea interlopă. 

— Să-ţi arăt ceva, mormăi Fitch. 

Se aplecă, apucă un mâner din podea şi ridică un capac gros 
de lemn cu un diametru de circa jumătate de metru. Canal auzi 
bolborositul unei ape care curgea la adâncime. Cu brutalitate, 
Fitch îl apucă de braţ şi cu cealaltă mână aprinse o lanternă. 

— Uită-te bine, cap pătrat! 

Canal aruncă o privire în jos. Lanterna lumină un put de oţel, 
cu un cârlig aflat la aproximativ treizeci de centimetri mai jos. 
Raza de lumină era destul de puternică să ajungă la curentul de 
apă neagră aflat la fundul puţului. Lui Canal nu-i plăcu ce văzu. 
Se retrase şi Fitch puse la loc capacul, spunând: 

— Acolo o s-o băgăm după ce punem mâna pe ea. 

— Pot să întreb pe cine? se interesă Canal. 

— Poţi, băiete dragă, răspunse Fitch, imitând în bătaie de joc 
accentul de şcoală bună al lui Canal. Poţi al dracu' de bine, 


rosti apoi normal, cu vocea lui aspră, răguşită. Miss Paula Grey 
o să intre. 

Ridică de jos un colac de sfoară care, la un capăt, avea un fel 
de lat, însă fără nod mobil. Fitch i-l arătă lui Canal, care părea 
îngrijorat. 

— Cu asta în jurul gâtului, îi explică el, cu un surâs sadic. 
După ce o aducem aici, o să-i punem un fular în jurul gâtului şi 
pe deasupra, sfoara. Apoi o băgăm în puț şi legăm celălalt 
capăt de la sfoară de cârligul din perete. 

— Mi-e teamă că nu înţeleg, protestă Canal. 

— Nici nu mă mir. Ai observat că sfoara pe care o să i-o 
legăm în jurul gâtului e roasă? OK. Se întâmplă şi minuni. E 
suspendată în puț. Va încerca să-şi scoată sfoara. Şi o să tot 
încerce până când porţiunea roasă o să se rupă. Şi aşa o să 
cadă preferata lui Tweed în apă şi o să fie dusă în râu. Sfârşitul 
doamnei. 

— Sună îngrozitor - şi ciudat de complex. 

— Dumnezeu să ne ajute! Nu pricepi? Corpu' o să fie dus de 
râu spre baraj. La un moment dat cadavru' o să fie văzut şi scos 
din apă - sau o să ajungă pe malul râului. Autopsia poliţailor o 
să arate că nu există niciun semn de strangulare. Fularul o să-i 
protejeze gâtul şi n-o să rămână semne de la sfoară. Sfoara şi 
fularul o să fie luate de apă. O să aibă plămânii plini cu apă. 
Verdict? S-a înecat. Nu există niciun pericol să pară o crimă, 
înţelegi? 

— Cred că da. Dar trebuie să facem asta? 

— Maimuţoiule, suntem bine plătiţi s-o răpim pe Miss Paula 
Grey. Ca să-i aplicăm o lovitură lui Tweed. Gândeşte-te cât de 
tare o să-l lovim când o să fie scoasă din apă, moartă. Ai 
priceput? 

— Cred că da. Nu sunt însă bucuros că trebuie să moară. 

— Cine ţi-a cerut să fii bucuros? Asta-i o afacere. Acum tre' 
să mergem să punem laba pe ea. Ai şparlit o maşină şi i-ai pus 
plăcuţe furate? 

— Desigur. Am parcat-o în spatele depozitului. 

— Bine. O să punem mâna pe ea diseară şi o s-o aducem aici. 

— Doar n-ai de gând să o bagi în puţul ăla îngrozitor? 

— Ascultă, amice, mârâi Fitch, treaba ta e să faci ce-ţi zic eu. 
Şi da, o să ajungă în râu, mâncare la peşti mai devreme de 
mâine dimineaţă. Mi-am făcut temele. De cele mai multe ori 


soseşte acasă în Fulham Road pe la nouă seara. Aşa că noi 
ajungem acolo mai devreme, parcăm mai departe pe Fulham 
Road şi o să stăm s-o aşteptăm. 


12 


Newman insistă s-o însoţească pe Paula acasă, în ciuda 
protestelor ei. Nu era încântată de ordinul dat de Tweed ca 
Newman s-o urmărească în propria maşină până la 
apartamentul ei. 

— Trebuie să iei masa cu Roma, protestă ea în timp ce 
coborau scările. 

— l-am telefonat şi am stabilit o oră mai târzie. 

— Grozav, probabil că a fost încântată. 

— Ştie că sunt foarte ocupat şi a spus că o să telefoneze la 
restaurant ca să le spună să păstreze masa. E foarte 
înţelegătoare. 

— Tot nu-mi place. 

În timp ce oprea la intrarea curţii mari unde îşi parca de 
obicei maşina, Paula nu observă Ford-ul vechi oprit ceva mai 
departe pe stradă. Aflat înăuntru, Fitch mormăi cu satisfacţie, 
ridică o cutie de pe podea şi scoase punga etanşă în care se afla 
o cârpă îmbibată cu cloroform. 

— Am prins-o, murmură el încântat. 

Apoi văzu cum o altă maşină trage în spatele Saabului ei. Un 
bărbat sări afară şi merse pe lângă Saab, în timp ce Paula intra 
în curte. Fitch băgă cârpa înapoi în cutie. 

— La dracu”, zise el către Canal, aflat în spatele lui. Asta-i 
Newman, un ticălos al naibii de afurisit. Porni motorul. O să 
trebuiască să ne întoarcem pe la patru dimineaţa. O să ne ia 
ceva vreme să facem ce trebe cu ea, comentă el răguşit. Ar fi 
bine s-o ştergem d-aci. 

Trecu cu o viteză normală pe lângă maşina lui Newman şi îşi 
continuă drumul spre Fulham Road. 

Newman cercetă cu mare atenţie apartamentul Paulei, aflat 
la etajul întâi. Paula, simțindu-se vinovată, îi oferi ceva de băut. 

Newman se afla pe coridor, privind un panou din tavan. O 
strigă pe Paula care îşi punea haina pe un umeraş şi i-l arătă. 

— Ce-i acolo? 

— Doar podul. Nu-l folosesc niciodată. Unii îşi pun tot felul 
de vechituri acolo - eu, nu. Acum du-te şi distrează-te cu Roma! 
Sunt sigură că o să te simţi bine. 

Newman refuzase băutura. Paula îl sărută pe obraz, apoi îl 
îmbrăţişă zâmbindu-i în timp ce se desprindea de el. Nu avea 


rost să-i pomenească despre faptul că podul avea un luminator 
uriaş. 

— Mulţumesc că ai avut grijă de mine! Destrăbălează-te la 
noapte! 

— Cu ea sunt de-abia la începutul relaţiei. 


Se întâlni cu Roma la Santorini, un restaurant luxos cu o 
terasă suspendată deasupra Tamisei. Nu se afla nimeni în acea 
zonă - era prea frig acolo. 

Roma era o femeie atrăgătoare de 35 de ani, cu un păr 
negru, perfect coafat. Avea ochi albaştri, mari, un profil frumos, 
un simţ al umorului maliţios şi obiceiul de a râde mult, gutural. 

Tatăl ei era bogat, deţinând un lanţ extins de magazine cu 
amănuntul pe care îl moştenise de la tatăl lui. Urmase o şcoală 
privată la Benenden, dar nu-şi dădea aere şi nu avea o atitudine 
superioară. Lui Newman îi făcea plăcere să discute cu ea. 

— Lucrezi în asigurări, după câte mi-am dat seama, remarcă 
ea mai târziu, când îşi luau cafeaua şi terminau vinul. Ceva mai 
special, am auzit. 

— The General & Cumbria Insurance, spuse Newman, citând 
numele aflat pe plăcuţa de la intrarea în sediul SIS din Park 
Crescent. 

Era o acoperire pentru activităţile pe care le desfăşurau. 

— E ceva mai special. Încheiem asigurări numai pentru 
oameni bogaţi şi familiile lor, împotriva răpirilor. Pentru 
cererea de răscumpărare. 

— Şi pur şi simplu plătiţi, Bob? Nu prea îmi vine să cred că 
întotdeauna acţionaţi aşa. 

— Eşti o doamnă deşteaptă. Îi zâmbi din nou. Suntem 
renumiţi pentru faptul că dăm de urma răpitorilor. Uneori 
afacerea asta poate deveni chiar riscantă. 

— Duci o viaţă periculoasă... 

— Cred că aşa e, din când în când. 

Remarca ei îl făcu să se uite discret la ceas, pe sub masă. Era 
ora patru dimineaţa şi Roma tocmai îşi înăbuşise un căscat. 


După ce o conduse pe Roma la apartamentul ei, aflat în 
apropiere, Newman rămase o clipă în maşină. Îşi aminti de 
vechiul Ford parcat pe Fulham Road, pe care îl văzuse când 
sosise cu Paula. În mod reflex îşi întorsese capul şi îl văzuse 


fugitiv pe şofer. Chipul i se păruse familiar. Acum în minte 
începu să i se aprindă un beculeţ - un semnal de alarmă. 

Fitch. Văzuse pozele făcute de poliţie ticălosului. Newman 
goni cât putu de repede către Fulham Road. La câţiva metri de 
intrarea în casa Paulei era parcat acelaşi Ford. Pe locul din 
dreapta faţă stătea un bărbat. 

Newman trase lângă bordură, opri motorul şi sări pe trotuar. 
Apoi se îndreptă, aparent nepăsător, către Ford. Geamul 
dinspre şofer era deschis. Newman încercă clanţa portierei. 
Uşa se deschise şi el se aplecă înăuntru. j 

Pasagerul strecurase ceva în buzunarul lateral al hainei. Il 
privi pe Newman nervos şi nu zise nimic, ceea ce era foarte 
ciudat. 

— De ce ai parcat aici în mijlocul noptii? întrebă Newman pe 
un ton neprietenos. 

— Eu... am băut... cam mult. Şi aştept acum... până când o să 
pot conduce în siguranţă. 

— Nu zău? Newman se apropie şi mai mult de celălalt. Nu se 
simţea deloc miros de băutură în respiraţia lui. Unde-i şoferul? 
lătră el. 

— A trebuit să... 

— M-ai minţit că tu eşti şoferul. Ce se-ntâmplă aici? 

— Nimic. Ţi-am zis că... 

Newman sări în maşină, pe locul şoferului, îl apucă de gât pe 
bărbatul speriat şi cu degetul mare îi apăsă traheea. Ochii lui 
Canal ieşiră din orbite, în timp ce acesta începu să se sufoce. 

— Cine-i şoferul, întrebă din nou Newman cu o voce 
amenințătoare, şi unde e acum? 

Îşi luă mâinile de pe gâtul lui Canal şi acesta începu să 
vorbească. Newman ascultă. Canal recunoscu faptul că aveau 
de gând să o răpească pe Paula. Când auzi asta, Newman îl 
pocni în falcă, destul de tare ca să-l facă să-şi piardă 
cunoştinţa. Îl lăsă pe Canal, al cărui nume îl ştia acum, prăbuşit 
pe jumătate pe podeaua maşinii. 

Newman alergă spre apartamentul Paulei. Nu se vedea nici 
urmă de Fitch. Merse grăbit şi pantofii lui cu tălpi de cauciuc 
nu scoteau niciun zgomot pe pietrele din pavaj. Aruncă o 
privire spre ferestrele de la apartamentul Paulei. Nu se vedea 
nicio lumină. Dădu colţul clădirii şi văzu burlanul solid. Fitch 
ajunsese aproape pe acoperiş. Newman îşi aminti că în cazierul 


lui Fitch erau trecute, printre numeroase alte infracţiuni grave, 
şi faptul că fusese specializat în astfel de efracţii. 

— Dă-te jos, amice! îi strigă Newman, având în mâna dreaptă 
pistolul Smith & Wesson. Doar dacă nu preferi să primeşti un 
glonţ în dos. 

Fitch, surprins, aproape că-şi pierdu echilibrul. Şi-l recăpătă 
şi îl privi furios pe Newman, cu ochii ca de şarpe, apoi cobori 
repede când văzu revolverul. Newman îşi băgă pistolul la loc în 
toc, când Fitch ateriză ca un expert pe pavaj, îndoindu-şi 
genunchii. Se pregătea să se întoarcă şi atunci Newman îl 
apucă de ambii umeri, îl împinse prin curte şi îl izbi de un zid. 
Capul lui Fitch se lovi de perete cu un zgomot puternic. Dar era 
un tip dur. Se prefăcu o clipă că e ameţit, se ghemui şi apucă 
un cuţit pe care îl avea prins de picior. 

Newman îşi ridică piciorul drept şi îl lovi cu putere în vintre. 
Fitch mugi, scăpă cuțitul şi îşi duse ambele mâini la locul lovit. 
Newman îl apucă de păr, îl ridică de jos şi îl duse spre maşină 
pe strada pustie. Inainte să deschidă uşa din spate, îl izbi cu 
putere pe Fitch cu capul de capotă. Fitch îşi pierdu cunoştinţa 
şi Newman îl trânti pe podea în partea din spate a Fordului. 

După cum sperase Newman, Canal îşi revenise şi privea 
scena ca şi cum nu-i venea să-şi creadă ochilor. Newman se sui 
în spate şi-şi puse un picior pe faţa lui Fitch. 

— Canal, poţi să conduci acum, nu-i aşa? zise el sumbru. 

— Cred că da. 

— Nu mai crede, fă-o! Treci la volan, apoi mergi la depozitul 
despre care mi-ai vorbit. 


Era încă întuneric. Pe drumul de întoarcere spre depozit, 
Canal se descurcase mai bine decât se aşteptase Newman. East 
End era cufundat încă în tăcere când opriră maşina în faţa 
intrării în clădire. 

La ordinul fără drept de apel al lui Newman, Canal ieşi din 
maşină, descuie lacătul şi intră, urmat de Newman care ducea 
pe umăr trupul inconştient al lui Fitch. Intrară în încăperea 
mare şi goală. Newman zări mânerul capacului rotund, 
îngropat în podeaua murdară de lemn. Îl aruncă jos pe Fitch, 
apoi se întoarse spre Canal. 

— Ascultă, faţă palidă, de unde ai venit? Nu eşti din East 
End. 


— Din Blackpool. 

— Ai cunoştinţe pe aici? 

— Sora mea are un apartament unde stau. 

— Atunci ia primul tren înspre nord şi nu te mai întoarce 
niciodată. Dacă o faci, o să-i dau de ştire comandantului 
Buchanan de la Scotland Yard şi o să-i spun că ai fost implicat 
într-o încercare de răpire. Cred că ai să capeţi cinci ani la 
răcoare. Poate mai mult. Aşa că ar fi mai bine să-ţi ţii clanţa. 
Acum, şterge-o! 

— O să-i spui lui Fitch unde am plecat? 

— O să-i spun că te ascunzi prin preajmă. Îţi dai seama ce o 
să-ţi facă dacă pune vreodată mâna pe tine? 

— Am şters-o. 

Rămas singur cu Fitch, care începuse să se mişte încet pe 
podea, Newman îşi puse o pereche de mănuşi de latex. Nu voia 
să lase amprente. Înălţă capacul, lumină cu lanterna puţul de 
metal şi văzu apa care curgea cu viteză spre râu. Când îşi 
aminti relatarea bolborosită de Canal în legătură cu ceea cei 
se pregătise Paulei, Newman simţi că îi vine să strângă de gât 
pe cineva. 

Ridică de jos colacul de sfoară, îl verifică, văzu laţul făcut 
pentru gâtul Paulei şi porţiunea roasă care nu ar fi rezistat prea 
multă vreme. Scoase un cuţit, îndepărtă bucata respectivă, apoi 
formă bucla fără nod mobil, astfel încât să ţină. 

Folosind fularul de lână luat din spatele maşinii (Fitch era un 
ticălos foarte bine organizat), îl înfăşură în jurul gâtului lui 
Fitch, nu prea strâns ca să-l lase să respire cu uşurinţă. Apoi 
puse deasupra laţul cu nod fix pe care îl pregătise. Fitch îşi 
recăpătă brusc cunoştinţa. 

— Ce dracu” faci acu’? O să plăteşti pentru asta, Newman! 

— Nu mai spune! 

Îl apucă pe Fitch de ambele picioare şi îl duse la puț. Fitch 
amesteca acum cele mai groaznice înjurături cu rugăminţi 
fierbinţi pentru îndurare. Newman băgă sfoara prin cârlig şi o 
legă la mică distanţă de suprafaţă, apoi îl cobori încet pe Fitch 
în cavitatea de metal. Capul lui ajungea aproape de cârlig. 
Vocea răsuna straniu în tubul de metal: 

— Pentru Dumnezeu, Newman, nu-mi face asta. Am o 
grămadă de bani. Totul e al tău... 

Restul rugăminţii bolborosite se pierdu când Newman puse 


capacul la loc. Viaţa lui era acum în voia sorții. Newman nu 
avusese inima să folosească sfoara roasă. Ar fi fost o crimă cu 
sânge rece. Nu era stilul lui. 


13 


Era încă întuneric. Newman mersese pe jos o distanţă bună 
înainte să facă semn unui taxi căruia îi spusese să-l lase în faţa 
unui bloc de pe Fulham Road. Nu dorise să existe martori care 
să poată spune unde se urcase şi unde coborâse din taxi. 

Zorii unei zile promițătoare începeau să strălucească în timp 
ce Newman se îndreptă spre locuinţa Paulei. Avea de gând să-şi 
ia maşina şi să plece în linişte. Paula, complet îmbrăcată, apăru 
la geamul dormitorului şi îl strigă. 

— Vino sus! Uite cheia de la uşa din faţă... 

Newman o prinse, intră şi se îndreptă spre apartamentul ei. 
Locuinţa de la parter aparţinea unei femei care petrecea foarte 
puţină vreme acolo. Paula îl aştepta în capul scărilor, îl luă de 
braţ şi îl conduse înăuntru. Era îmbrăcată cu ceea ce ea numea 
„costumaţia de bătălie” - pantaloni albaştri băgaţi în cizme 
până la genunchi şi o jachetă călduroasă, tot albastră. Avea 
părul bine periat, ca şi cum de-abia fusese la coafor. 

— Am fost îngrijorată când ţi-am văzut maşina parcată tot 
acolo... 

— N-am dormit în ultimele 24 de ore. 

— Aşadar, ai petrecut o noapte grozavă cu Roma, zise Paula 
zâmbind insinuant. Nu o să-ţi cer detalii. 

— Pot să ţi le dau. Am plecat cu Roma de la Santorini la 
patru dimineaţa, am dus-o acasă, apoi am venit direct aici. Şi 
datorită acestui lucru mai eşti încă în viaţă. 

Decisese să-i spună parţial adevărul despre întâlnirea lui cu 
Fitch, căci trebuia ca ea să înţeleagă pericolul real al acestei 
misiuni. Încheie povestirea spunând că îl băgase pe Fitch, lipsit 
de cunoştinţă, în partea din spate a maşinii şi îi ordonase lui 
Canal să dispară şi să nu se mai întoarcă niciodată. 

— Se suia pe burlan, zise Paula neliniştită. 

— Ce e în pod? O cale de intrare? 

— E un luminator mare. 

— Fitch trebuie să fi fost în recunoaştere în prealabil. Avea 
de gând să intre pe acolo şi să pună mâna pe tine. Avea o 
pungă în care era o cârpă îmbibată în cloroform. Ai fi ajuns în 
râu. . 

— Încerci să mă sperii? Dacă da, te descurci de minune. Şi 
pari epuizat. Trebuie să dormi. Treci în dormitorul mic. Acum! 


— Tweed vrea să mergem pe Black Island să discutăm cu 
generalul. Apoi mai e şi întâlnirea cu membrii organizaţiei 
Cabal. 

— Taci odată şi culcă-te! 

Newman se împletici; Paula îl apucă de braţ şi îl conduse în 
dormitor. La vederea patului făcut, ideea de a trage un pui de 
somn i se păru brusc foarte atrăgătoare; capul îi zvâcnea. În 
timp ce îşi scotea pantofii, Paula reveni în cameră cu o carafă 
cu apă. Newman înghiţi cu lăcomie apa din paharul pe care ea 
i-l umpluse, apoi mai bău o jumătate. Işi scoase haina, îşi dădu 
jos cravata şi îşi descheie primul nasture de la cămaşă. 

— O să-l sun pe Tweed şi o să-i explic ce s-a întâmplat, îl 
asigură Paula. 

Newman se aruncă în pat şi adormi înainte ca ea să-i 
potrivească perna sub cap. Paula se duse în bucătărie, pregăti 
două termosuri, unul cu cafea, altul cu ceai, o cană cu lapte, 
două ceşti şi farfurioare, o farfurie cu fursecuri cu stafide, le 
puse pe o tavă şi le duse pe măsuţa de lângă pat. Newman era 
nemişcat, respirând liniştit, desprins de lumea reală. 


* 


Când Paula ajunse în Park Crescent, nu sosise nimeni cu 
excepţia Monicăi. li telefonase lui Tweed înainte să plece de 
acasă. Toată lumea sosi mai târziu, inclusiv Marler, care îşi 
ocupă poziţia favorită, sprijinit de perete, şi îşi puse o ţigară în 
muştiuc. 

După ce se aşeză la birou, Tweed îi adresă prima întrebare 
Paulei: 

— Ce face Bob? 

— Doarme ca un prunc. Cred că a avut o noapte mai grea 
decât ţi-am spus la telefon. 

— Bănuiam eu. Marler, tu urma să-ţi contactezi amicii din 
parlament să vezi ce au auzit. 

— Nu-s amicii mei, răspunse Marler cu vocea lui tărăgănată, 
ci contactele mele. l-am umplut cu băutură în „camera 
vizitatorilor” sau cum i-o zice - şi au spus tot. Unul dintre 
personajele cele mai luminate auzise zvonuri despre formarea 
Securităţii Statului. Nu-i place absolut deloc. Zicea că acest 
tărâm al libertăţii o să fie transformat într-un stat polițienesc. 
Şi alţii au fost de acord cu el. O parte dintre miniştrii din 


Cabinet nu se opun ideii, dar nu în asemenea măsură încât să 
fie de acord cu prezentarea proiectului de lege în parlament. 
Totul e pe muchie de cuţit. 

— Aşadar, ne putem aştepta la stimulente suplimentare care 
să bage groaza în toată lumea - huligani care să provoace 
distrugeri în zonele sărace din centrul oraşului, Dumnezeu ştie 
ce alte ticăloşii... 

Tweed se opri când Newman năvăli în birou. Paula se uită la 
ceas - Newman nu dormise mai mult de patru ore, dar părea 
pus pe fapte mari. 

— M-am gândit, începu el. Nu ne mişcăm destul de repede. 
Tweed are de rezolvat un caz de crimă înfiorătoare, apoi 
trebuie să distrugem Securitatea Statului. Oricine are scrupule 
referitoare la utilizarea unor metode neortodoxe ar fi bine să se 
trezească la realitate. Pentru început, eu sunt gata să merg cu 
Tweed şi cu Paula la Black Island. 

Paula era uimită de rapiditatea cu care Newman îşi revenise 
din oboseală, de vitalitatea lui. lInfăţişarea lui era 
înfricoşătoare. Era îmbrăcat într-o haină de camuflaj, cu 
pantalonii băgaţi în ghete, iar pe deasupra părului răvăşit îşi 
pusese o beretă neagră. „Ca în trupele de comando”, îşi zise 
Paula. La un moment dat se antrenase cu SAS pentru a putea 
scrie un articol despre ei. Experienţa aceea implicase 
efectuarea unui marş, împreună cu potenţialii recruți, prin 
munţii galezi. Spre uimirea tuturor, inclusiv a comandantului 
SAS, Newman trecuse al doilea linia de sosire. 

— Pete, interveni Tweed, care intenţiona să-i dea o sarcină 
dificilă astfel încât acesta să nu se simtă umilit de Newman, 
vreau să faci o şmecherie în timp ce noi o să fim în sud. Vreau 
să le faci poze celor trei membri ai organizaţiei Cabal când 
pleacă de la sediul lor central. Ai grijă să nu te vadă ce faci. 

„Ce misiune afurisită”, îşi zise Paula. 

— Mai e ceva, continuă Newman pe acelaşi ton. Având în 
vedere ce s-a întâmplat când am fost acolo cu Paula, avem 
nevoie de o forţă de intervenţie rapidă. Aşa că aş vrea ca Harry 
şi Marler să vină cu noi. Înarmaţi până-n dinţi. 

— Începi un război, comentă Paula. 

— Numai dacă partea adversă trage prima. Eşti de acord, 
Tweed? 

— Da. Şi vine şi Paula. 


— Aşadar, decise Newman, vom merge cu vechiul Bentley cu 
motorul modificat, mulţumită lui Harry. 

— Aşadar, ce mai aşteptăm? întrebă Tweed în timp ce-şi 
verifica Walther-ul pe care îl băgă apoi în tocul de la umăr. 


Parcară maşina în apropierea feribotului, unde era ridicat un 
catarg în dungi. Tweed îi dădu unui localnic un bacşiş generos 
ca să aibă grijă de maşină. 

Drumul spre Dorset fusese o plăcere, căci soarele strălucea 
pe cerul senin. Pe măsură ce se apropiau de mare, vremea era 
tot mai frumoasă. De data asta, nu Abe conducea feribotul. 
Înlocuitorul lui, un localnic pe nume Judd, le explicase că Abe 
plecase în concediu. Newman zâmbi în timp ce se aşezau - erau 
singurii pasageri de la bord. 

— Bietul Abe a fost speriat de moarte de şalupa care a sărit 
în aer, remarcă el. 

Traversarea spre Black Island fu ca traversarea unui lac. 
Paula se bucură de călătorie, aşezată astfel încât să aibă 
vizibilitate maximă spre Lydford. Coborâră la doc. Străzile erau 
pustii atunci când traversară satul şi o luară pe drumul ce 
ducea la stânga. Era foarte linişte. Paula mergea în faţă, iar 
Harry încheia plutonul. 

— E prea linişte, remarcă el uşor neliniştit. _ 

Ascunsă într-o husă lungă de piele, avea o armă automată. În 
buzunarele încăpătoare ale hainei de camuflaj avea o întreagă 
colecţie de grenade de mână. Tweed mergea alături de Paula 
pe drumul împădurit. Intrările spre aleile ce duceau spre casele 
mari aveau nume, dar nu exista niciun indicator spre 
Lockwood, locuinţa generalului. Cu o seară înainte, un prieten 
de la Ministerul Apărării îi dăduse lui Tweed acest nume. Se 
opri în faţa unor porţi închise de fier forjat. Plăcuța indica 
simplu numele proprietarului: Macomber. 

Nu se vedea niciun semn de viaţă de-a lungul aleii şerpuite 
din spatele porţilor şi nici vreun interfon. Tweed ridică din 
umeri. 

— Îi place intimitatea, observă el. Să mai mergem puţin! 
Trebuie să fie cineva pe aici... 

Paula îl apucă de mânecă. De fiecare parte a porţilor înalte 
era un stâlp masiv de piatră. Arătă spre vârful stâlpului din 
dreapta şi spuse cu o voce plină de dezgust: 


— Uită-te la vârful stâlpului. E de-a dreptul îngrozitor. 

Cocoţată sus pe pilon era o sculptură din piatră reprezentând 
o pisică ghemuită, dar cu capul întors nefiresc, la 180 de grade. 
Era ceva oribil în această desfigurare. 

Ajungând la o curbă a aleii, Paula se opri. Pe un indicator de 
curând reparat se putea citi: „Crooked Village”. Ceea ce se afla 
mai departe era extraordinar. Cu puţin spaţiu între fiecare 
căsuţă fără etaj, într-un stil foarte neenglezesc, era o scenă 
care îi reaminti lui Tweed de Provence. 

Pereţii şi acoperişurile ascuţite erau vopsite în strat gros cu 
alb. Unele aveau grinzi ascuţite la vârf care depăşeau linia 
acoperişului. Fiecare cabană avea doar câteva ferestre mici, iar 
uşile erau vopsite în albastru. 

Tweed rămase cu privirea aţintită asupra lor. Lumina 
soarelui făcea culorile strălucitoare să lucească aproape 
orbitor. Numeroşi cactuşi erau plantați lângă zidurile din faţă. 
După o cotitură a aleii văzură că latura cealaltă a acoperişurilor 
ascuţite era vopsită în roşu. Într-adevăr, nu era un lucru 
obişnuit pentru Anglia. Se simțeau de parcă fuseseră 
transferati în altă lume. 

— Cuiva de pe aici îi place foarte mult Van Gogh, observă 
Tweed. Satul ăsta pare desprins din tablourile sale. 

— Uite pe cineva care lucrează acolo, arătă Paula. 

— Haide să întrebăm de general, propuse Tweed şi intră în 
cabană, urmat de Paula. g 

Acolo îi aştepta o altă surpriză. Incăperea spațioasă era 
atelierul unui olar care lucra la roată. Era un bărbat scund, dar 
vânjos, cu o faţă de bandit şi o parte a maxilarului mai joasă 
decât cealaltă. Se opri din lucru şi îi aruncă Paulei cel mai 
amabil zâmbet de care era în stare. Mâinile sale noduroase 
erau enorme. Era îmbrăcat cu un halat alb, pantaloni de lână şi 
papuci de piele întoarsă, murdăriţi cu vopsea albă. 

— Bine aţi venit în Franţa, îi întâmpină el. Eu sunt Francois. 
Sper să vă placă satul nostru. Generalul a achitat toate 
cheltuielile. Generalul Lucius Macomber. lubeşte Franţa. 

Se aşeză pe un scăunel cu trei picioare şi îi invită să ia loc pe 
nişte fotolii de răchită. Tweed se aşeză cu grijă, dar scaunul era 
solid construit. Se prezentă şi profită de ocazie să facă referire 
la general: 

— Am fost intrigat de sculptura care reprezintă o pisică şi 


este aşezată pe unul din stâlpii de la poarta casei sale. Pisica 
are capul răsucit extrem de ciudat. Foarte neobişnuit. 

— Şi povestea care stă la baza ei este neobişnuită, chiar 
macabră. Generalul are trei copii - Nelson, Benton şi Noel. 
Întâmplarea s-a petrecut pe vremea când aceştia erau băieţi, 
aproape de adolescenţă. Generalul avea o pisică pe care o 
adora, botezată Tommy - o poreclă cunoscută pentru soldaţii 
din armată. Generalul o hrănea personal, nimeni nu avea voie 
să-i dea lapte sau s-o hrănească. Mai bine v-aş arăta... 

Francois ridică o bucată mare de argilă de pe masă. Paula 
privi, fascinată, cum, cu mâinile lui mari, modelă cu pricepere 
argila până când aceasta căpătă, brusc, forma unei pisici. O 
ridică şi le arătă modelul, după care făcu ceva ce o îngrozi pe 
Paula. Apucă capul pisicii şi îl răsuci la 180 de grade. 

— Asta, zise el încet, este ceea ce a făcut pisicii unul dintre 
băieţi. 

— Ce bestie! exclamă Paula. 

— Generalul aproape că şi-a ieşit din minţi de durere şi de 
furie. A făcut tot ce i-a stat în putinţă să afle care dintre băieţi a 
comis atrocitatea, dar nu a reuşit. Aşa că, pentru a-l pedepsi pe 
vinovat, mi-a cerut să fac sculptura din piatră şi s-o fixez pe 
vârful stâlpului. Ideea lui a fost ca, de fiecare dată când 
vinovatul iese afară, să vadă ce grozăvie a făcut. 

— Cred că şi ăsta este un lucru oribil, murmură Paula. 
Aşadar, nu a aflat niciodată cine a fost responsabil de cumplita 
faptă? 

— Niciodată. 

— În ce relaţii se află acum cu fiii lui? întrebă Tweed. 

— Aparenţele pot fi înşelătoare. 

— Nu înţeleg. 

— Generalul este un om viril, chiar şi acum când are optzeci 
de ani. Soţia lui a murit acum trei ani. Cu ani buni înainte de 
asta a avut o aventură cu o femeie pe nume Horlick, care a 
rămas însărcinată. El i-a spus soţiei lui - o femeie remarcabilă. 
Ea a fost de acord să spună vecinilor că e însărcinată şi a plecat 
de pe insulă. 

După ce doamna Horlick i-a dat naştere lui Noel, soţia 
generalului a revenit cu copilul şi toată lumea a crezut că este 
al ei. 

— Aşadar, Nelson şi Benton nu au ştiut adevărul? 


— Atunci nu. Au aflat când au crescut, dar nu sunt sigur cum. 

— Şi cum au reacţionat când au aflat că au un frate vitreg în 
loc de unul bun? Bănuiesc că nu au fost prea încântați. 

— Greşiţi, îi răspunse Francois. La început, Noel s-a dovedit 
a avea o minte strălucită, mai ales în ceea ce priveşte 
planificarea. A făcut şi lupte la o sală specializată, aflată în 
cealaltă parte a insulei. Nelson e destul de puternic, dar nu s-ar 
pune cu Noel. Dacă ar face-o, ar sfârşi cu un braţ rupt. Când 
niciunul nu a vrut să recunoască faptul că i-a sucit gâtul pisicii, 
generalul s-a răzbunat. 

— Cu sculptura, vrei să zici? sugeră Tweed. 

— Mai mult. Generalul e bogat - tatăl lui era miliardar şi i-a 
lăsat totul moştenire. Generalul a folosit un avocat de renume 
şi a creat trei depozite - unul pentru fiecare fiu. În fiecare an, 
băieţii obţin o sumă frumuşică, şi asta le permite să trăiască 
bine -, dar nu e vorba de o avere. Asta i-a înfuriat teribil. Au 
devenit lacomi. Generalul nu se întâlneşte cu niciunul când 
merge în vizitele lui de trei zile la Londra. 

— Ai spus, începu Tweed cu blândeţe, că generalul este un 
om viril. Îl mai interesează femeile? În aceste călătorii la 
Londra, vreau să spun. 

Francois se opri din lucru. Se ridică brusc şi Tweed fu 
surprins să vadă că stă drept ca bradul. 

— Asta-i ceva personal. Viaţa particulară a generalului îl 
priveşte doar pe el. 

Îl privi ţintă pe Tweed şi îşi înclină capul într-o parte, ca şi 
cum nu-şi putea da seama ce să creadă despre Tweed. Se aşeză 
iarăşi pe scăunel, cu privirea fixată asupra celuilalt. 

— Ce-i cu dumneata, domnule? îţi spun lucruri pe care nui 
le-am mai spus nimănui altcuiva. Bănuiesc că nu vei repeta 
absolut nimănui ce am vorbit acum. Numele meu adevărat este 
Frank. Generalul îmi spune Francois ca să mă integrez în 
atmosfera din Crooked Village. 

— Îţi dau cuvântul că nu vom repeta nimic din ce mi-ai spus, 
zise Tweed hotărât, cu privirea ţintă în ochii lui Frank. 

— Nu m-aţi prezentat acestei doamne încântătoare, spuse 
Frank, privind-o pe Paula. 

— Îmi pare rău, sări Tweed. Unde îmi sunt manierele? Ţi-o 
prezint pe Miss Paula Grey, asistenta mea principală. 

— Pot să-ţi spun Paula? întrebă Frank, scoţându-şi mănuşa 


de lucru şi întinzându-i mâna. 

— Desigur, răspunse ea zâmbind, strângându-i mâna. 

— Pot să-mi dau seama, continuă Frank, că este o persoană 
demnă de încredere şi ştie să fie discretă, sunt convins. 

Păru să nu-i acorde nicio importanţă lui Newman, care stătea 
la o oarecare distanţă, lângă uşa masivă, deschisă, de la 
intrare. Newman privea cu atenţie în jur. Il postase pe Harry, 
înarmat, la intrarea în sat, ca să-l avertizeze de apariţia unor 
intruşi. Avea însă un auz foarte fin şi auzise tot ce se discutase. 

— Plecaţi deja? întrebă Frank în momentul în care Tweed îi 
întinse mâna. Voiam să vă ofer nişte răcoritoare. 

— Mulţumim, dar trebuie să stau de vorbă cu generalul. Este 
în regulă dacă îi spun că am fost aici şi că am vorbit despre 
olărie şi despre sat? 

— Desigur. Este foarte mândru de sat. Când a fost construit, 
a adus arhitecţi şi muncitori din Franţa care m-au sfătuit ce 
vopsele să folosesc. Culorile sunt intenţionat exagerate - 
lumina din Provence e mult mai puternică decât aici. Mergeţi 
cu bine... 


14 


Ameţită, Paula se întoarse să mai privească o dată satul pe 
care tocmai îl părăsiseră. Efectul uimitor al acestei incursiuni 
în Franţa părea mai puternic ca niciodată. Îşi scoase aparatul 
de fotografiat şi făcu trei poze. 

— A fost o experienţă uimitoare, îi zise ea lui Tweed, cu o 
voce blândă. Mi-a plăcut de Frank. 

— Şi lui i-a plăcut de tine. Altfel nu ne-ar fi spus atât de 
multe. Un bătrân şmecher. Şi unul dintre cei mai fericiţi 
oameni pe care i-am întâlnit. 

Mergeau repede, cu Harry în frunte, care îşi rotea ochii în 
toate direcţiile. Lângă el, Newman ţinea pasul la fel de iute, şi 
el foarte atent. Era îngrijorat pentru Paula. Spera că nu vor mai 
avea parte de încă o experienţă sumbră. Spre surpriza lui 
Tweed, porţile care dădeau spre moşia generalului se 
deschideau. Se opri şi ascultă. 

Trosc... 

Trosc... 

Trosc... 

Sunetele veneau dinspre o curbă de pe aleea largă. Fără un 
motiv anume, Tweed se gândi la drumul până la morgă şi la 
ceea ce îi spusese profesorul Saafeld despre uciderea Violei 
Vander- Browne. 

Se îndreptară spre sursa zgomotului - Tweed în frunte, Paula 
imediat în spatele lui. Tweed se opri brusc şi Newman veni 
lângă el. 

— Ceva probleme? Pari preocupat. 

Tweed privea ţintă aleea care ducea spre conacul elegant din 
cărămidă roşie, în stil georgian, cu o terasă mare la care se 
ajungea pe nişte trepte de piatră. 

Zgomotul era provocat de un bărbat înalt şi agil care 
manevra un topor cu ajutorul căruia tăia buştenii în bucăţi mai 
mici, folosind ca suport un trunchi de copac. 

Generalul, care purta o caschetă ca să-l protejeze împotriva 
aşchiilor de lemn, lăsă toporul, îşi scoase mănuşile şi se 
întoarse să-l întâmpine pe Tweed. Îşi scoase cascheta şi Tweed 
văzu o faţă bronzată, un nas mare, acvilin, ochi albaştri, 
pătrunzători, o gură hotărâtă şi o falcă puternică - toate 
reamintindu-i de chipul ducelui de Wellington înfăţişat în 


picturi. 

— Domnul Tweed, bănuiesc, cu Miss Paula Grey şi 
formidabilul Robert Newman, exclamă el cu o voce 
răsunătoare. 

Nici urmă din îngâmfarea tipică unui ofiţer superior, ci genul 
de voce căpătată de-a lungul anilor în discursurile ţinute în faţa 
ofiţerilor. În pofida vârstei, pielea lui era mai degrabă uscată 
decât ridată şi se mişcă cu agilitate atunci când veni în 
întâmpinarea lor - drept ca un stâlp de telegraf. 

— Vă aşteptam, continuă el, cu mâna întinsă. Prietenul 
dumneavoastră Allenby de la Ministerul Apărării mi-a telefonat 
ca să-mi spună că s-ar putea să-mi faceţi o vizită. 

„În ziua de azi nu mai poţi avea încredere în nimeni c-o să-şi 
ţină gura”, îşi zise Tweed. Era pregătit ca generalul să-i 
cuprindă mâna ca într-o menghină, însă degetele care i le 
strânseră pe ale lui erau puternice, dar nu agresive. După ce se 
salutară în acest fel, generalul se întoarse imediat spre Paula şi 
îi strânse mâna cu blândeţe, înclinându-se uşor. 

— Tweed este un om iscusit, altfel nu aş fi deschis poarta, îi 
spuse el. Dar fără dumneata probabil că ar avea o viaţă mult 
mai dificilă. Iscusinţă şi şarm - nu e o combinaţie pe care o 
întâlnesc de prea multe ori. 

— Mă supraapreciaţi, replică Paula. Dar aţi făcut o evaluare 
corectă a şefului meu. 

— Iar acesta este tânărul cel dur, Robert Newman. Nu e un 
om pe care l-aş trata cu superficialitate. 

Newman se aştepta la o strângere de mână zdrobitoare şi 
exact asta primi. Răspunse cu aceeaşi monedă, păstrându-şi 
zâmbetul pe buze. Expresia de pe faţa generalului se schimbă 
pentru o clipă - simţise forţa celuilalt. 

— Desigur, Newman, eşti mai tânăr, aşa că ai un avantaj în 
faţa unei materii îmbătrânite. Ar trebui să începi să mai scrii şi 
alte articole despre situaţia mondială. Le-am citit pe toate şi 
consider că eşti cel mai bun ziarist pe care l-am citit vreodată. 
Desigur, mai este şi Drew Franklin. E bun, dar îi lipseşte 
agerimea, care este unul dintre punctele tale forte. 

Il observă pe Harry, aflat la câţiva paşi în urma celorlalţi. Se 
îndreptă spre el, cu mâna întinsă. 

— Dumneata trebuie să fii Harry Butler, un alt membru de 
bază al uimitoarei echipe a lui Tweed. Specialitatea dumitale 


sunt explozibilii. Strângea mâini şi continua să vorbească: Ai o 
slujbă periculoasă. Dacă tai firul greşit la o bombă cu ceas... 

— Dacă n-aş fi sigur pe care să-l tai, aş lăsa blestemăţia aia 
în pace, replică Harry pe un ton emfatic. 

— Şi ăsta-i motivul pentru care eşti încă printre noi. Îi 
cuprinse umerii cu braţul. Haideţi cu mine! O să servim ceva 
înăuntru, ca să sărbătorim vizita de curtoazie pe care mi-aţi 
făcut-o. Un păhărel înainte de cină, cum se zice în Orientul 
îndepărtat. Ştiu asta fiindcă scriitorul meu preferat este 
Somerset Maugham. Era un om care ştia ce ştia... 

Il urmară pe general pe treptele de piatră şi Tweed puse 
întrebarea pe terasă, înainte să intre în vilă: 

— Mă intrigă un lucru. Cum de aţi ştiut că venim? Porţile s- 
au deschis automat. 

— Vedeţi obiectul acela fixat pe copacul de la cotitura aleii? 

Tweed se uită în direcţia indicată de general. Prinsă de o 
creangă mai joasă se afla o oglindă. Generalul chicoti: 

— Văd în oglindă cine se află afară, lângă poartă. Dacă e 
cineva interesant - ca dumneata şi echipa dumitale -, acţionez 
o manetă aflată în spatele trunchiului unde tăiam buşteni. 
Noaptea, becuri puternice luminează intrarea şi drumul de 
afară. Trebuie să fii organizat în vremurile astea tulburi. Acum, 
să intrăm în casă! 

Uşile duble de stejar dădeau într-un hol spaţios. Podeaua era 
acoperită cu un covor persan gros. Tweed nu fu surprins să 
descopere pe un perete un portret al ducelui de Wellington. Pe 
un altul, un autoportret al lui Van Gogh, culorile lui amintind 
atât de bine de Crooked Village. 

O uşă vopsită în alb dădea într-un living confortabil, cu 
ferestre pe trei părţi. Apăru o fată, evident servitoarea, şi, după 
ce generalul întrebă ce preferinţe are fiecare, îi spuse în 
franceză: 

— Celeste, oaspeţii noştri ar dori ceva de băut... 

Şi turui ceea ce i se ceruse. Intr-un interval uimitor de scurt, 
fata apăru cu băuturile pe o tavă de argint, îi servi şi părăsi 
încăperea. Paula, intrigată de servitoarea franţuzoaică şi 
înțelegând limba, puse o întrebare: 

— Domnule general, tot personalul dumneavoastră este 
francez? 

— Da, aşa este. În ziua de azi, britanicii consideră că este sub 


demnitatea lor să fie servitori. Am patru fete care se ocupă de 
această casă destul de mare. Şi un balaur de menajeră. Toate 
locuiesc în cabanele din Crooked Village. Par să se simtă ca 
acasă acolo. Se uită la Tweed. Uciderea doamnei Vander- 
Browne pare un lucru cumplit. Involuăm spre barbarism. 

— Cum aţi auzit despre asta? se interesă Tweed. 

— Primesc în fiecare zi Daily Nation. Îmi place să fiu la 
curent cu tot ce se întâmplă. Drew Franklin a scris un articol 
amplu despre asta. Pare înspăimântător. 

— Înţeleg că aşa a şi fost, replică Tweed. 

— Şi acum, continuă generalul, avem Cămăşile Negre, 
fasciştii, aşa-numita Securitate a Statului care pune stăpânire 
pe vârful de vest al insulei şi construieşte clădiri ciudate. Ştiţi, 
nu m-ar mira - făcu o pauză, trecându-şi un deget pe buza 
inferioară - dacă într- o noapte clădirile acelea şi cine lucrează 
la ele ar fi aruncaţi în aer. Ceea ce am spus e neoficial şi nu m- 
aţi auzit niciodată rostind una ca asta. 

— Ce anume? întrebă Tweed, cu o expresie nevinovată pe 
chip. 

— Eu nu am fost atentă, remarcă Paula. 

— Iar eu am asurzit, zise şi Newman. 

— Aşa-mi place, zâmbi generalul şi se ridică. Acum, că v-aţi 
terminat băuturile, poate vreţi să vă arăt micul meu Versailles. 

Îi conduse în hol, apoi de-a lungul unui coridor spre partea 
din spate a casei. Deschise o uşă şi o lăsă pe Paula să iasă pe o 
terasă spațioasă care se întindea pe toată lungimea casei. Paula 
se opri uluită şi ceilalţi o urmară. La terasa de piatră albă se 
ajungea pe nişte trepte late, care duceau spre acest mic 
paradis - deşi nu chiar mic: moşia se întindea de ambele părţi, 
cu pajişti verzi ca un teren de golf. Erau pergole şi arcade de 
piatră, aranjamente florale şi tufişuri de plante veşnic verzi, aşa 
cum nu mai văzuseră niciodată, toate tunse ireproşabil. În 
depărtare, dincolo de lacul în formă de lebădă, era un labirint 
din gard viu. Generalul rămase lângă ea. 

— Dacă intri în labirintul acela fără hartă, te rătăceşti pentru 
totdeauna. Şi asta nu-i tot. 

Se îndreptă spre o roată de crom de lângă balustradă şi o 
întoarse. În întregul parc izbucniră în înalturi jeturi de apă, 
fiecare creând o formă diferită. Generalul le explică faptul că 
sursa era îngropată în pajişte. 


— Niciodată n-am văzut aşa ceva, exclamă Paula 
entuziasmată, complet fascinată. 

— E mai frumos decât la Versailles, comentă şi Tweed, care e 
prea mare după gustul meu. Asta e o adevărată bijuterie. 

— N-aveţi cumva nevoie de un grădinar? glumi Harry. 

— Am 12 dintr-un sat din est, dar nu refuz niciodată o mână 
de ajutor, chicoti generalul, prinzându-se în joc. 

— Priveliştea îţi taie respiraţia, comentă Newman, punându- 
şi mâna pe balustradă. Aţi adus oameni din Franţa ca să 
realizeze asta? 

— Da. Experţi de lângă Paris. 

Mai zăboviră un timp, neputând să se desprindă de acolo. 
Apoi Tweed se uită la ceas. 

— Dorim să vă mulţumim pentru ospitalitate, domnule 
general, dar trebuie să plecăm acum ca să prindem feribotul de 
întoarcere. Se uită la gazda lor. Arătaţi foarte în formă. Cum 
reuşiţi? 

— Mă trezesc devreme, beau un pahar cu suc de portocale, 
apoi fac jogging până la Hog's Nose Down. Se spune că de 
acolo poţi vedea înspre est Insula Wight, dar eu nu am reuşit 
niciodată. Nici măcar în zilele senine. 

Îi însoţi până la capătul aleii, apoi se întoarse, în timp ce 
porţile se închiseră automat în urma lui. 


La bordul feribotului, Paula se aşteptase să-şi amintească de 
şalupa care gonea după ei şi de explozia care avusese loc când 
grenada uriaşă a lui Harry aterizase în ea. În schimb, îşi lăsă 
imaginaţia să zboare spre Crooked Village şi spre uluitoarea 
grădină din spatele casei generalului. 

Luară rapid o gustare la barul din Monk's Head şi se 
întoarseră la Bentley. Soarele încă ardea când Newman apăsă 
cu putere pedala de acceleraţie. Îi spuse lui Marler, care 
rămăsese în Tolhaven: 

— Ai ratat nişte experienţe extraordinare. 

— Am stat de vorbă cu barmanul. Oamenii ăştia sunt deseori 
adevărate mine de informaţii. A numărat cincizeci de bărbaţi 
din divizia aceea specială infernală - scuze, Securitatea 
Statului - ducându-se şi venind dinspre feribot. Aşadar, au o 
mică armată care să construiască închisorile acelea diavoleşti 
pe care le-am văzut în pozele făcute de Paula. 


— Atât de mulţi? sări Paula. Se înmulţesc ca iepurii. 

— E o informaţie prețioasă, comentă Tweed. Acum ştim cu 
cine ne confruntăm. Trebuie să fie opriţi şi asta cât mai repede. 

— Dar cum? întrebă Paula. 

— O să mă gândesc eu la ceva, o asigură Newman cu un 
zâmbet larg. 


Se apropiau de Park Crescent, târându-se prin traficul 
infernal, când Paula îi spuse lui Tweed ceea ce-i trecuse prin 
minte: 

— Ai observat că generalul nu a pomenit nicio dată că tu eşti 
cel care se ocupă de investigarea crimei? Mi s-a părut ciudat. 

— Am observat, replică el. Şi mie mi s-a părut extrem de 
ciudat. Sunt sigur că ştia acest lucru. 

Paula deschise un exemplar din acea zi a Daily Nation pe 
care Newman tocmai îl cumpărase. Se uită la articolul lui Drew 
Franklin, întins pe prima pagină. 


CRIMĂ ORIBILĂ LA LONDRA 

Cu numai două zile în urmă, Viola Vander-Browne, o 
frumuseţe a societăţii londoneze, a fost violată, apoi trupul 
i-a fost ciopârţit, aşa cum un măcelar taie în bucăţi carnea 
cu satârul. Poliţia nu ne-a pus la dispoziţie poze, pe motiv 
că sunt mult prea înfiorătoare pentru a fi puse în 
circulaţie. Este de înţeles de ce acest caz a fost 
încredinţat, în mod excepţional, unui ofiţer superior al SIS, 
un om care a fost anterior detectiv de frunte la Scotland 
Yard şi care a rezolvat trei cazuri de crimă rămase un 
mister pentru toţi ceilalţi lucrători ai serviciului. 
Londonezi, nu ieşiţi după căderea nopţii! Verificaţi-vă uşile 
şi geamurile! Psihopatul poate lovi din nou şi preferă să-şi 
aleagă victimele dintre femei. 


Paula oftă şi îi înmână ziarul lui Tweed, exprimându-şi în 
acelaşi timp părerea despre cele citite: 

— Drew a nimerit-o de data asta. Generalul părea să ştie atât 
de multe despre atât de multe lucruri, inclusiv despre noi, încât 
aş fi crezut că a aflat şi cine este investigatorul şef în acest caz. 
Adică tu. 

— Şi eu credeam asta, replică Tweed, parcurgând rapid 


articolul plin de amănunte şocante. Drew numai că nu-mi 
pomeneşte numele, în rest spune tot. 

— O să-i fac o vizită cât de curând şi o să-l fac să vorbească, 
chiar dacă pentru asta va trebui să-l strâng de gât, zise 
Newman. 

Paula, care stătea lângă el, îi aruncă o privire şi se convinse 
încă o dată, văzându-i expresia, că Newman era mai hotărât şi 
mai înverşunat ca niciodată. 


Ajunşi la birou, găsiră acolo două persoane: Monica, în faţa 
calculatorului, ca întotdeauna, şi Pete Nield, care măsura 
încăperea cu o expresie îngrijorată întipărită pe chip. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă Tweed. 

— Întorc lucrurile pe toate părţile. 

De îndată ce Tweed se aşeză la birou, Monica se ridică 
repede, cu un plic mare în mână. Purta mănuşi şi aşeză cu grijă 
plicul pe biroul lui Tweed. 

— Asta a fost pus în cutia poştală la prânz. 

— Cine l-a pus? 

— Nu ştim. Tocmai fusesem să-mi iau ceva de mâncare. N-am 
lipsit decât vreo douăzeci de minute. Cred că persoana 
respectivă şi-a ales cu mare grijă momentul. 

— Dar George? întrebă Tweed, referindu-se la fostul sergent- 
major de armată care era gardianul lor şi care avea un birou 
lângă uşa de la intrare. Numai cineva foarte puternic şi agil ar 
fi putut să se pună cu George. 

— A fost la veceu pentru cinci minute. A venit şi a găsit asta 
pe jos, lângă cutia de scrisori. George a deschis uşa, dar n-a 
văzut nimic deosebit printre trecătorii care umplu la prânz 
drumul. A luat plicul folosind mănuşi. 

— Aşa voi proceda şi eu. 

Tweed îşi puse o pereche de mănuşi de latex şi cântări plicul 
în mână. Nu era greu. Era un plic de calitate, care putea fi 
cumpărat de la orice papetărie mai bună. Clapeta era băgată în 
plic, în ciuda faptului că avea lipici pe care majoritatea 
oamenilor îl umezeau cu limba pentru a sigila plicul. Aşadar, nu 
exista salivă, deci nici ADN. Tweed trase clapeta cu grijă şi 
scoase ce era înăuntru. 

O fotografie color de mari dimensiuni, făcută noaptea, arăta 
un bărbat din spate, îmbrăcat cu o haină cu gulerul ridicat, 


astfel încât nu se putea vedea dacă avea ceafa groasă sau 
subţire. Nu era decât silueta unui om masiv, pe o străduţă 
îngustă, cu macadam, iar o fereastră de la primul etaj al unei 
case din stânga era mânjită cu ceva de un roşu strălucitor. Un 
felinar vechi, suspendat de un suport înfipt într-un zid, 
împrăştia o lumină slabă. 

Tweed se uită înspre Paula. 

— Ce este? întrebă ea şi veni grăbită spre el, aducând lupa 
pe care o folosise să studieze o hartă a Black Island. 

Tweed ridică privirea spre ea,” în timp ce Paula se apleca 
peste umărul lui. 

— Tu să-mi spui. 

— Sunt sigură că e Fox Street, zise ea. Oh, Doamne, pe 
fereastra aceea mată pare să fie sânge. 

Cu lupa examină fereastra, apoi îl privi pe Tweed cu o 
expresie sumbră. 

— E sânge proaspăt, nu a avut timp să-şi schimbe culoarea în 
cafeniu. Nu a spus Saafeld că, atunci când ucigaşul i-a tăiat 
Violei capul, a secţionat principalele artere, ceea ce ar fi făcut 
ca jetul puternic de sânge să se împrăştie prin cameră? A lovit 
fereastra şi a lăsat dâre groase. Asta trebuie să fie locuinţa 
Violei. Pe Fox Street. 

— Întoarce-o, îi indică el. 

Paula întoarse fotografia. Pe spate, cu litere de tipar 
neîngrijite, era scris: „Portretul unui ucigaş”. Tweed îi arătă 
plicul, adresat lui „Mista? Tweed”, cu aceleaşi litere neglijent 
scrise. 

— Nu-mi dau seama ce scrie, zise Paula, fără să vrea. 

— Crezi că nu? Eu aş zice că persoana care a scris asta şi a 
trimis plicul este un om bine educat. Ortografia şi literele 
neîngrijite sunt menite să ascundă acest lucru. 

— E un bărbat masiv, dar e dificil de apreciat ce înălţime are. 

— Nu e neapărat masiv, nici neapărat bărbat, aşa cum îmi 
spui mereu. O persoană care poartă trei impermeabile şi o 
haină pe deasupra poate părea masivă. Poate fi o femeie sau un 
bărbat. Întrebarea esenţială este cine a făcut fotografia - şi 
cum a ajuns acolo exact la momentul oportun? 

— Ucigaşul a fost urmărit mai devreme. 

— Şi care ar fi motivul? 


5 Ortografiere greșită a cuvântului mister, „domnul” (n. tr.) 


— Înţeleg unde baţi, îşi dădu ea seama. Gelozie? 

— Aşadar, tot ce trebuie să facem e să identificăm fotograful, 
răspunse Tweed cu ironie. 

— Eu bănuiesc că Papagalul ar fi persoana în cauză, zise 
Paula. 

— În timpul unei investigaţii nu putem pune bază pe bănuieli. 
Şi am rămas cu impresia că Papagalul se afla în fruntea listei 
tale cu posibili criminali. 

— E cam confuz totul... 

— Când ai timp, du fotografia la laboratorul de la subsol. 
Vreau trei copii şi originalul. 

În timpul acestei conversații, Newman se dusese spre Pete 
Nield. Arătă cu capul spre uşă. 

— Vreau să discut cu tine ceva confidenţial. Cel mai potrivit 
loc ar fi camera vizitatorilor de jos. 

Paula avea capacitatea extraordinară să poarte o conversaţie 
şi, în acelaşi timp, să fie atentă şi la ce spun ceilalţi. Alergă la 
parter înaintea lui Newman şi Nield. 

În camera vizitatorilor - o încăpere mobilată cu strictul 
necesar aflată vizavi de postul lui George - Newman şi Nield se 
aşezară faţă în faţă la masă. Newman începu să vorbească pe 
un ton serios: 

— Trebuie să discut cu informatoarea ta urgent, şi asta 
înseamnă cât mai curând posibil. Nu diseară - acum! 

— Nu-mi place chestia asta, protestă Nield cu hotărâre. E o 
regulă de fier ca niciunul dintre noi să nu le dezvăluie 
celorlalţi... 

— În situaţia asta diabolică în care se găseşte Tweed - 
precum şi noi toţi - regulile se duc pe apa sâmbetei. Tonul lui 
deveni sarcastic, lucru care nu-i stătea în fire: Dacă nu cumva 
aştepţi cu nerăbdare să porţi o haină lungă, neagră şi o 
caschetă, precum şi o banderolă cu inscripţia Securitatea 
Statului. Poliţia Secretă ar descrie mai bine instituţia asta. Să 
ciocăneşti la uşile oamenilor în miez de noapte şi să-i târăşti 
afară din casă pentru un interogatoriu brutal. Care-i numele 
informatoarei? 

— Coral Flenton, îi răspunse Nield foarte încet. 

— Aşa mai merge. Nu mă face să scot cuvintele cu cleştele de 
la tine. Cine e? Unde lucrează, dacă lucrează? 

— E o funcţionară, asistenta Papagalului, care o tratează sub 


orice critică. Papagalul e foarte dominatoare, o pândeşte în 
permanenţă pe Carol în speranţa că o va prinde pe picior 
greşit. Şi, Newman... Nield ridică vocea: E o fată sensibilă, aşa 
că nu vreau s-o necăjeşti. În ultima vreme, ai început să te porţi 
ca un ticălos. 

— Asta aşa e, recunoscu Newman, aprinzându-şi o ţigară, 
lucru pe care îl făcea foarte rar. Dar când ai de-a face cu 
personaje precum Fitch, care era pe punctul de a o răpi pe 
Paula din propria casă, regulile marchizului de Queensberry$ 
devin cam inutile. 

— Poţi s-o întâlneşti peste o jumătate de oră, îi spuse Nield, 
după ce-şi consultă ceasul. M-am înţeles cu ea să ne vedem la o 
cafenea din Covent Garden - Popsies. O să te prezint şi o să mă 
fac nevăzut. 

— Ţi-aş fi foarte recunoscător dacă ai face asta, replică 
Newman, ridicându-se. 

Ceea ce nu ştia Newman era faptul că Paula bănuise ce 
punea el la cale şi acest lucru o frământa. După ce lăsă 
fotografia la geniul de la laborator, părăsi grăbită clădirea. 
Alese Fiat-ul lui Harry, găsind cheia de rezervă sub covoraşul 
ieftin din maşină. Era tipic pentru Harry să nu-şi schimbe 
covoraşele. 

Paula împinse scaunul în spate, cu privirea aţintită asupra 
intrării în Park Crescent, şi lăsă capul în jos ca să se ascundă 
când îl văzu pe Newman ieşind din clădire cu Pete. 


6 Reguli instituite de John Sholto Douglas, al nouălea marchiz de 
Queensberry, care se aplică în boxul modern. (n. tr.) 


15 


Paula urmări cu grijă maşina lui Newman. Acesta se pricepea 
să depisteze dacă avea sau nu vreo „coadă”, dar şi Paula era o 
adevărată expertă în a rămâne nevăzută. Newman se dovedi 
foarte iscusit în alegerea traseului spre Covent Garden, pe 
străduţele secundare de la Leicester Square, rută folosită de 
taximetriştii experimentați. Ajuns acolo, conduse foarte încet, 
aruncând o privire pe geam înspre o cafenea. Paulei îi veni 
greu să citească scrisul elaborat, dar în cele din urmă desluşi 
numele: Popsies. 

Majoritatea oamenilor se îndreptau spre casă, aşa că 
Newman găsi rapid un loc de parcare. Paula trecu pe lângă el 
şi găsi un alt loc liber. Băgă fisele pentru taxa de parcare în 
aparatul de taxat, în timp ce Newman şi Nield intrau în 
cafenea. 

Dacă informatorul lui Nield ar fi fost un bărbat, Paula nu şi- 
ar fi făcut probleme. Dar din moment ce era femeie, spumega 
de furie. Newman nu era în dispoziţia necesară pentru a fi 
subtil. Paula înţelegea motivul. Se ascunse repede la intrarea 
unui magazin când îl văzu pe Nield apărând din nou şi plecând 
în direcţia pieţei. 

Paula îşi scoase umbrela de soare din maşină, unde o 
aruncase după ce o luase din birou. Tweed, slavă Domnului, era 
atunci absorbit într-o discuţie telefonică. Ar fi făcut infarct dacă 
ar fi ştiut că Paula are de gând să meargă de capul ei. 

Paula se plimbă încet, ascunsă sub umbrela de soare, deşi 
era aproape de înserat. Trecând pe lângă intrarea la Popsies, îl 
văzu pe Newman aşezat cu spatele spre fereastră, stând drept, 
şi cu faţa spre o tânără minionă şi atrăgătoare. Paula îşi scoase 
aparatul de fotografiat, făcu rapid două poze şi îşi văzu de 
drum. 


x 


— Aşadar, eşti prieten cu Pete, zise Coral Flenton cu o 
oarecare răceală în glas. 

— Da, aşa e. Colaborăm îndeaproape... 

— La asigurările speciale. Luaţi taxe lunare de la bogaţii care 
se tem să nu fie răpiti. 

În gura ei, asta suna de parcă ei erau nişte racheţi fiindcă 


făceau asta. Ochii săi mari şi căprui erau aţintiţi în permanenţă 
asupra lui Newman. El ştia că e suspicioasă, ostilă. Păcat, 
fiindcă o plăcea. 

— Aşa este, îi răspunse el. Dar ne-a căzut pe cap investigarea 
unei crime odioase. Pot să te întreb cu ce te ocupi? 

— Sunt funcţionar civil. Dar cred că ştii asta. 

Newman sorbi din cafeaua pe care o comandase. Era foarte 
bună. Ar putea veni cu Roma aici într-o seară, înainte de a lua 
masa în oraş. 

— Am înţeles că lucrezi pentru Papagal. 

— Pentru Miss Partridge, vrei să spui. 

Expresia ei era impenetrabilă şi ochii aceia pătrunzători nu-i 
părăseau nicio clipă privirea. Newman începea să nu mai ştie 
cum să o abordeze. O plăcea cu adevărat, dar în felul acela nu 
ajungeau nicăieri. 

— Ai de-a face cu Nelson, Benton ori Noel Macomber? o 
întrebă, forţându-se iar să zâmbească. 

— Nu, ei lucrează în altă încăpere. 

— Şi cine se ocupă de ei? 

— Miss Partridge. 

— Ai auzit vreodată de Securitatea Statului? 

— Cum? 

— Securitatea Statului. 

— E prima oară când aud despre aşa ceva. 

Newman se strădui să se relaxeze pe scaunul confortabil. El 
continua să zâmbească, iar ea continua să-şi păstreze aceeaşi 
atitudine impenetrabilă. Dar Newman nu se dădea uşor bătut. 

— S-ar putea ca o altă viaţă să se afle în pericol după acea 
crimă oribilă şi de aceea îţi pun toate întrebările astea. 

— Îmi pare rău să aud una ca asta. 

— Mă refer la uciderea Violei Vander-Browne. A scris şi în 
ziarele de astăzi. 

— Mă faci să-mi piară pofta de mâncare în seara asta. Am 
citit despre ea. 

— Pot să te invit la masă? Promit să nu-ţi mai pun întrebări. 

— Sigur că nu. Am deja stabilită o întâlnire, domnule 
Newman. 

— Atunci cred că ar fi mai bine să plecăm. 

Newman se ridică şi îi făcu semn chelneriţei să vină cu nota 
de plată. 


— Nu plăti şi pentru mine, îi spuse Coral strângând din dinţi. 

Newman ieşi în stradă şi, când îl văzu pe Nield apropiindu- 
se, îşi desfăcu braţele în semn de frustrare. Aşezată în Fiat, cu 
capul cât mai jos, Paula văzu şi înţelese gestul, dar nu fu 
surprinsă. Aşteptă până când Newman, cu Nield alături, se 
îndepărtă cu maşina, apoi cobori, mai băgă nişte fise în 
parcometru şi se îndreptă spre intrarea la Popsies. 


În cafenea nu se mai afla nimeni în afară de Coral Flenton, 
care mai comandase o cafea, în încercarea de a-şi alunga 
enervarea. Paula se opri, se uită fără ţintă împrejur, prinse 
privirea lui Coral şi se îndreptă încet spre masa ei. 

— Scuzaţi-mă, dar, dacă nu aşteptaţi pe cineva, am putea bea 
cafeaua împreună, fiindcă nu-mi place să stau singură la masă! 

— Luaţi loc, o invită Coral cu un zâmbet larg. Cafeaua e chiar 
foarte bună aici. 

Îi făcu semn chelneriţei şi comandă încă o ceaşcă. 

— V-am indus puţin în eroare, îi mărturisi Paula. Sunt 
prietenă cu Pete Nield, lucrez îndeaproape cu el. 

— Serios? Coral deveni precaută. Şi sunteţi prietenă şi cu 
domnul Bob Newman? 

— Sunt şefa lui. Paula făcu o pauză. Prietenă nu este cel mai 
potrivit cuvânt, continuă ea, dând de înţeles că nu prea îl 
plăcea. Este un om foarte abil, dar trebuie să aibă grijă cum se 
comportă cu mine, altfel dau cu el de pământ - verbal. 

— Aşadar, lucraţi pentru aceeaşi firmă de asigurări, insistă 
Coral. 

— Da, aşa e... Paula făcu o pauză. Rareori spun asta, fiindcă 
sună foarte egoist, dar sunt adjuncta şefului celui mare. L-am 
auzit pe Pete spunând că merge în Covent Garden, aşa că m-am 
gândit să-l caut să-i spun să-şi ia liber restul zilei. 

„Doamne, sunt îngrozitoare, îşi zise Paula, să inventez una ca 
asta - dar femeia asta ar putea fi importantă.” O văzu pe Coral 
relaxându-se când Paula îi vorbi pe un ton atât de animat şi de 
prietenos. 

— Apoi l-aţi văzut pe Newman şi aţi aşteptat până a plecat. 
Dacă vă pot fi de folos în rezolvarea acelei crime oribile, vă voi 
ajuta. Ştiţi, o cunoşteam pe Viola, adică pe Miss Vander- 
Browne. 

— ÎI cunoşteaţi cumva şi pe vreunul dintre prietenii ei? 


— Nu. Ştiu doar că Papagalul - adică şefa mea, Miss 
Partridge - era teribil de furioasă şi m-am întrebat dacă nu 
cumva are ceva de-a face cu crima. 

— De ce ar fi aşa? Furioasă, adică. 

— Fiindcă Viola era o femeie de lume. Nu vreau să-i vorbesc 
de rău pe morţi, dar Viola, o fiinţă foarte drăguță de altfel, îşi 
petrecea nopţile cu bărbaţi bogaţi pentru sume mari de bani. 
Cheltuia atât de mult pe haine, încât moştenirea generoasă pe 
care o avea nu acoperea întotdeauna necesităţile ei. Nu cred că 
Viola ar fi avut ceva împotrivă să vă spun toate astea, dacă 
acest lucru ar ajuta la depistarea criminalului. 

— Făcea deseori chestia asta? 

— Numai de vreo trei ori pe an, după câte mi-a spus mie. 
Eram prietene bune, fiindcă am fost împreună la acelaşi 
internat. Eu sunt mică de înălţime şi ştiţi cât de rele pot fi unele 
fete. Viola mă apăra. 

— Aşadar, cunoaşteţi Fox Street? 

— Destul de bine. Mergeam la ea în vizită şi obişnuiam să 
luăm masa în apartamentul ei. Ştia să gătească extraordinar. 
Nu merg la poliţie pentru că, dacă poliţiştii vin la birou, 
Papagalul ar putea să profite de ocazie ca să mă dea afară. 
Ştiţi, eu am nevoie de slujba asta. 

— Atunci nu mergeţi la poliţie. Cazul este investigat de un 
om extrem de capabil, care nu mai lucrează acum în poliţie. Aş 
putea să-i comunic lui ce mi-aţi spus. Depinde de 
dumneavoastră. 

— Aş avea nevoie de sprijin. Coral îşi termină cafeaua. Am 
încredere în dumneavoastră, aşa că, dacă aveţi încredere în 
acest anchetator - şi probabil că aşa este -, atunci eu n-am 
nimic împotrivă să-i transmiteţi toate astea. Apartamentul meu 
e puţin mai jos. Aş putea să vă arăt unde. 

— Mi-ar face plăcere, zise Paula cu un zâmbet pe buze. 

Coral insistă să achite mica notă de plată. În timp ce ieşeau 
din cafenea, care începea să se umple, Coral scoase din geantă 
o carte de vizită simplă şi i-o strecură în palmă Paulei. 

— Aici e adresa, numărul de telefon şi de mobil, continuă 
Coral în vreme ce o luară în dreapta, spre zona principală a 
Covent Garden. Ipoteca a fost îngrozitoare, dar mi-a plăcut 
locul. E mai retras. Am ajuns. 

Se opriră în faţa unei clădiri elegante cu două etaje, 


construită recent după demolarea câtorva mici magazine, după 
cum bănui Paula. Ridică privirea spre locul indicat de Coral şi 
avu un şoc. 

— Fereastra aceea de acolo, de la etajul întâi, este de la 
livingul meu, îi explică în continuare Coral. Geamul este opac, 
pentru intimitate. Nici nu aş avea, oricum, la ce să mă uit. 

Paula rămase cu privirea aţintită asupra ferestrei înalte. 
Semăna îngrozitor de bine cu fereastra plină de sânge din Fox 
Street, unde Viola fusese măcelărită. Se forţă să zâmbească în 
timp ce Coral continua să vorbească: 

— Nu există prea mult spaţiu, cu excepţia livingului. 
Înţelegeţi acum de ce o suport pe Papagal - am nevoie de bani. 

— Uitaţi cartea mea de vizită, spuse Paula, dându-i varianta 
cu General & Cumbria Assurance - firma fictivă care se afla la 
intrarea în sediul SIS. Dacă eu nu sunt acolo, vorbiţi cu Monica 
şi spuneţi-vă numai prenumele. Dacă aveţi vreo problemă, voi 
veni cât pot de repede. 

— Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă, îi zise Coral în timp 
ce dădeau mâna. Sper să ne mai vedem cât de curând. 


— Am o fotografie cu ucigaşul lui Vander-Browne, spunea 
Tweed când Paula intră în birou. 

Newman şi Nield stăteau jos, faţă în faţă, ca nişte adversari. 

Tweed acoperi receptorul cu palma şi-i spuse Paulei: 

— Vorbesc cu inspectorul-şef Hammerhead. Îşi luă mâna de 
pe receptor şi continuă: Da, o fotografie a ucigaşului... 

— Ce?! 

Toţi din cameră auziră izbucnirea poliţistului. 

— M-ati auzit bine, replică Tweed calm. O să o trimit prin 
curier, la Scotland Yard, în atenţia dumneavoastră. Nu, n-am 
idee cine a pus plicul în cutia poştală de aici. Menţiunile de pe 
plic şi de pe spatele fotografiei sunt scrise în mod deliberat 
neîngrijit, cu litere de tipar. Da, le-am examinat pe ambele 
pentru amprente. Nu există, aşa cum era şi de aşteptat. 
Trebuie să plec, îmi pare rău. La revedere! 

— E originalul? întrebă Paula. Şi, oricum, de ce i-l trimiţi? 

— Fiindcă, la fel ca mine, şi el se ocupă de investigarea 
cazului. Nu-mi place omul, dar vreau să joc cinstit, atunci când 
e necesar. Nu se ştie niciodată, poate dă peste ceva. 

— Singurul lucru peste care o să dea o să fie propriile 


picioare, replică Paula. 

— Tu ce-ai făcut? întrebă Tweed, uitându-se la Newman. 

— A fost o greşeală de la un cap la celălalt, izbucni Newman. 
Pete m-a prezentat informatorului de la care n-am putut să scot 
nicio vorbă. Cred că am abordat persoana în cauză într-un fel 
total eronat. I-am cerut scuze lui Pete. 

Paula admiră faptul că Newman îşi recunoscuse greşeala. 
Observă, de asemenea, că nu dăduse niciun amănunt care ar fi 
putut, cât de vag, să ducă la identificarea lui Coral. Tweed îi 
citi probabil gândurile, cum făcea de multe ori, aşa cum şi ea i 
le citea deseori pe ale lui. 

— Femeie sau bărbat? vru să afle el. 

— Nu-mi amintesc, replică Newman, privindu-l sfidător pe 
şeful lui. 

— Aşadar, un eşec total, fu de părere Tweed. 

— Absolut. Cred că mi-a prins bine. M-a adus cu picioarele pe 
pământ. O să-l scot pe Pete să bem ceva. 

— Am o idee, începu Paula. 

Toţi ochii se îndreptară spre ea. Paula se ridică, se îndreptă 
spre capătul biroului lui Tweed şi îşi încrucişă braţele. 

— Nu-mi pot scoate din minte pisica aceea cu capul răsucit la 
180 de grade. A fost un act sadic şi crud - făcut de o persoană 
care mai târziu, peste ani, ar fi putut s-o ciopârţească pe Viola 
doar ca distracţie. 

— Interesant, se încruntă Tweed. Cred că ai descoperit un 
indiciu important referitor la ucigaş. Problema este că nu ştim 
care dintre cei trei adolescenţi a maltratat pisica în felul ăla 
înfiorător. 

— Doar dacă nu a făcut-o chiar generalul, remarcă ea. 

— Oh, Doamne. Tweed se luă cu mâinile de ceafă. Asta ar fi o 
răsturnare de situaţie foarte interesantă. 

— Şi, continuă Paula, ştim de la Frank că generalul face 
călătorii de trei zile la Londra. Frank a spus că „e viril”. E doar 
un gând care mi-a trecut prin minte. 

— Aş putea telefona la fiecare hotel mai de Doamne-ajută din 
Londra şi să-i conving să-mi spună dacă a stat acolo - şi dacă 
da, când, se oferi Monica. 

— Fă-o, fu de acord Tweed. 

„Doar că, îşi zise Paula întorcându-se la birou, fără să 
împărtăşească acest gând şi celorlalţi, generalul e deştept. 


Probabil a stat la vreo pensiune sărăcăcioasă, sub un nume fals, 
şi niciodată de două ori în acelaşi loc.” 

Când Tweed începuse să vorbească la telefon cu inspectorul- 
şef Hammer, Marler se strecurase afară din cameră. Omul 
Invizibil, după cum fusese poreclit la birou, o urmărise pe 
Paula, îşi parcase maşina în Covent Garden şi îi văzuse pe toţi 
cei care intraseră şi ieşiseră de la Popsies. Acum anunţă: 

— Plec în patrulare. Nu se ştie niciodată ce pot să văd. 

— Dar abia te-ai întors, zise Paula, cu un zâmbet. 

El o strânse de umăr. 

— Şi plec din nou. Salutare! 

Nu considera ca necesar să le dezvăluie că destinaţia lui era 
Covent Garden. 


16 


Pe Tamisa, Mugger Morgan se apropia cu ambarcaţiunea sa 
de doc. Era singura persoană de pe vasul uriaş, şi asta din 
cauza pachetului pe care îl purta în buzunar - un pachet mare 
de cocaină care urma să-i aducă o mică avere după ce avea să-l 
predea dealerului care îl aştepta. 

Injură când telefonul mobil începu să sune - ultimul lucru de 
care avea nevoie acum era să-i solicite cineva să facă ceva. 
Ştiind că, dacă nu răspunde, se va întreba în permanenţă cine a 
sunat, scoase cu o mână aparatul în timp ce cu cealaltă 
manevra vasul. 

— Da, mormăi el. 

— Mugger, Fitch la telefon. Tre' să mă ajuţi al dracu' de 
repede sau am băgat-o pe mânecă. 

— Care-i treaba? 

— Mugger, am fost vârât într-un put la depozit. Sunt atârnat 
cu o frânghie de gât. M-am proptit cu picioarele de pereţii 
puţului, dar nu mai rezist mult. Pentru Dumnezeu... 

— Cât? 

— Ce?! 

— Cât îmi iese dacă vin şi te scot? Eu sunt om de afaceri. Ar 
fi trebuit să ştii chestia asta până acum. 

— Cinci sutare. Bani gheaţă. Pentru Dumnezeu, Mugger! 

— Vin acu'. Rezistă”! 

Mugger chicoti şi închise telefonul. Era chiar amuzat de 
umorul replicii sale. 

Prova bărcii se lovi de chei. Mugger manevră ambarcaţiunea 
astfel încât să fie aşezată lângă chei, opri motorul şi sări pe 
mal. Legă barca de un bolard şi se uită împrejur căutându-l pe 
dealer. Nu se vedea nicăieri. Intotdeauna întârzia şi apoi 
încerca să obţină o reducere de preţ. Îl făcea să-şi piardă 
timpul. O să meargă mai întâi să capete cele cinci sute de lire. 

Porni grăbit pe strada aglomerată. Dacă nu ajungea la timp, 
Fitch avea să cadă în puț. Lucrul acesta nu-l îngrijora pe 
Mugger la fel de mult ca faptul că, odată cu el, se vor duce şi 
cele cinci sute de lire. 


7 joc de cuvinte intraductibil: în original, Hang on! Verbul to hang are şi 
semnificaţia de „a spânzura”. (n. tr.) 


Mugger era un bărbat masiv, înalt de 1,85 metri şi cântărind 
95 de kilograme, cu o faţă de brută. Avea în jur de 40 de ani şi 
îşi căpătase porecla de Mugger? în adolescenţă, fiind botezat 
astfel de poliţiştii care nu reuşiseră niciodată să-l aducă în faţa 
justiţiei. În acea perioadă, tehnica lui era să dea târcoale prin 
Mayfair şi pe Regent Street, în căutarea femeilor bine 
îmbrăcate cărora le smulgea geanta, după care dispărea. 
Făcuse o mulţime de bani în felul acesta, dar renunţase în 
momentul când echipaje de poliţie începuseră să patruleze în 
zonele respective. 

Îşi cumpărase o barcă mare şi intrase în comerţul cu droguri. 
Lua pachetele de cocaină dintr-un loc aflat în aval, naviga 
înapoi spre East End şi îşi vindea marfa dealerului de trei ori 
mai scump decât o cumpărase. 

Ajungând la intrarea încuiată a depozitului, scoase o legătură 
de chei printre care se afla şi un şperaclu. În mai puţin de un 
minut era înăuntru. Deschise uşa care dădea spre încăperea în 
care se afla puţul, se aplecă şi apucă mânerul, deschizând 
capacul. Îl găsi pe Fitch, cu o frânghie în jurul gâtului înfăşurat 
cu un fular. Cu agilitate şi o forţă deosebite, acesta reuşise să 
găsească poziţia cea mai potrivită în puţul vertical. Ambele 
picioare îi erau fixate în pereţii puţului şi cu ambele mâini se 
ţinea de frânghie. Dar ştia că nu avea cum să mai reziste mult 
timp. Privi în sus. 

— Întinde-te, apucă frânghia şi ridică-mă! îi ordonă el. 

— Am nevoie de cele cinci sute de lire înainte să mişc un 
deget, îl anunţă Mugger cu un rânjet hidos. 

— Ticălosule, murmură Fitch. 

Luă o mână de pe frânghie şi, cu toate că era destul de 
periculos, reuşi să scotocească în buzunar după teancul de 
hârtii de 20 de lire prinse cu o bandă elastică. Îl aruncă în sus 
şi răsuflă uşurat când acesta ateriză pe podeaua depozitului. 

Mugger ridică teancul şi numără rapid banii, apoi strigă la 
Fitch: 

— Nu sunt decât 240 aici. Ai zis cinci sutare. 

— Restul banilor îi am în buzunar şi îi capeţi după ce mă 
scoţi de aici. Dacă nu faci asta imediat, o să cad - cu tot cu 
bani. 

Mugger reacţionă rapid. Îngenunche, întinse braţul şi apucă 


8 „Tâlhar”. (n. tr.) 


frânghia. În ciuda poziţiei incomode şi a greutăţii lui Fitch, 
reuşi să-l ridice. Fitch se prăbuşi pe podea, îşi dezmorţi 
picioarele înţepenite şi se ridică. 

Se întrebă dacă nu ar fi bine să-l ia pe Mugger prin 
surprindere şi să-i facă vânt în puț. Se răzgândi şi îşi şterse cu 
o batistă murdară transpiraţia de pe frunte şi de pe faţă. Îi 
trecuse prin minte că Mugger ar putea să-i fie de folos. 

— Banii. Acum! 

Mugger întinse o palmă uriaşă, frecându-şi degetele în 
semnul universal pentru bani. Fitch scoase din buzunar un 
pachet de ţigări mototolit şi îşi aprinse una cu o brichetă 
încrustată cu pietre preţioase. Îl privi ţintă pe salvatorul lui. 

— Vrei să capeti mai mult? Cum ar fi două miare? 

— O să vorbim după ce capăt alea 260 pe care mi le datorezi. 

Fitch băgă mâna în celălalt buzunar şi scoase alt teanc de 
bancnote de 20. I-l dădu lui Mugger, care numără banii cu 
atenţie. In acest timp, Fitch puse capacul la loc deasupra 
puţului. Nu o să-l azvârle pe Mugger în adâncimile sclipitoare. 
Se decisese că putea să-i fie de folos. 

— Care-i treaba? întrebă Mugger, agresiv. 

— Să scoţi din circulaţie - permanent - o femeie şi un bărbat. 
Foloseşte ce metodă vrei, dar amândoi trebuie să dispară. 

— Pentru două miare? Cred că glumeşti, ticălosule. Pentru 
cinci miare, mă mai gândesc. 

— Patru... 

— Am zis cinci! zbieră Mugger. 

— OK, fu de acord Fitch, după o pauză prelungită. Cinci. 

— Şi cine-s oamenii? întrebă Mugger. 

— Un bărbat şi o femeie. 

— Aş putea să mă distrez un pic cu femeia înainte să-i 
terminăm... 

— Nu! urlă Fitch. 

Sări la Mugger, îl apucă de gât cu ambele mâini, îl împinse şi 
căzu pe el, neslăbind strânsoarea. Mugger rămase uluit. Nu-şi 
dăduse seama ce forţă avea Fitch. 

— Nu! ţipă iarăşi Fitch. Trebuie să termini treaba rapid. 
Acum poţi să te ridici. 

Fitch sări în picioare. Mugger se ridică mai încet, frecându-şi 
gâtul cu mâna. Acum era speriat. Fitch îşi dădu seama de asta 
şi încercă să-l facă să uite ce se întâmplase. 


— Cinci miare, repetă Fitch. În cât timp i-ai fi câştigat din 

droguri? 
_ — Ín ceva timp, recunoscu Mugger. Vând doar cantităţi mici. 
În felul ăsta, chiar dacă sunt oprit de poliţia fluvială, n-o să 
găsească nimic, chiar dacă întorc vasul cu fundul în sus. Îşi 
recăpătă duritatea. Cum îi cheamă pe indivizi? 

— Tweed şi Paula Grey. O să fiu cu tine când punem mâna pe 
ei. O să-i punem în maşina mea, în spate - nu, în portbagaj. 

— Şi o să-i aruncăm în râu? O să avem nevoie de lanţuri 
zdravene. 

— Nu, nu o să procedăm aşa, rânji Fitch sadic. O să-i ameţim 
cu cloroform, apoi o să facem o excursie până la cuptor. 

— La cuptor? 

— Am un amic în est care se ocupă de o turnătorie de metal - 
şi are un furnal uriaş. O să o şteargă o vreme dacă îi zic eu. O 
să creadă că vreau să scap de nişte bani falşi. 

— Nu sunt sigur că înţeleg... 

— Tâmpitule! Luăm corpurile şi le aruncăm în furnal. Putem 
să ne uităm la ei cum ard. Nu durează decât un minut. OK? 

— Cred că da. 


17 


Marler era „la vânătoare”. Se întorsese în Covent Garden şi 
stătea pe trotuarul de vizavi de clădirea unde o văzuse pe 
femeia minionă luându-şi rămas bun de la Paula Grey şi apoi 
intrând în apartament. 

Ceva mai devreme fusese martorul eşecului lui Newman în 
încercarea acestuia de a se înţelege cu Coral, îl văzuse ieşind şi 
ridicându-şi mâinile în semn de frustrare. Apoi Paula intrase la 
Popsies. Trecând prin faţa localului, Marler o zărise pe Paula 
stând cu spatele spre el şi discutând cu cealaltă femeie. 

Marler era un tip şiret. Ghicise că femeia trebuie să fie 
informatorul secret al lui Nield. El, personal, nu avusese 
niciodată încredere în informatori, acelaşi lucru fiind valabil şi 
în ceea ce privea jumătate din propriile surse. Acum stătea 
supraveghind uşa clădirii, de sub copertina în dungi aflată la 
intrarea într-un bar, ţinând în mână o cană mare cu cafea din 
care sorbea din când în când. Avea astfel un motiv să 
zăbovească acolo. 

Era deja întuneric în momentul când o femeie înaltă, cu o 
siluetă frumoasă, având părul castaniu coafat cu grijă, 
îmbrăcată cu gust într-o rochie de mătase şi purtând pantofi 
scumpi sună la soneria apartamentului. Marler puse cana de 
cafea pe un pervaz din apropiere, scoase un aparat foto 
miniatural fără blit şi apăsă pe butonul care permitea 
fotografierea în condiţii de întuneric, întrucât se făcuse deja 
noapte. 

Prietena Paulei de la Popsies apăru în prag, zâmbi şi dădu 
mâna cu vizitatoarea. Aceasta îşi întoarse capul şi Marler 
profită de ocazie să facă rapid trei poze ambelor femei. Apoi le 
urmări până când intrară într-unul dintre restaurantele bune. 
Se întoarse la clădirea de unde plecaseră, şi Marler verifică 
inscripţia de lângă soneria la care sunase vizitatoarea. Pe o 
carte de vizită era trecut numele proprietarei: C. Flenton. 

Marler îşi continuă patrularea. Opri un taxi şi ceru să fie dus 
în East End. Cobori în apropierea unui local numit Pig's Nest, 
care nu era unul dintre cele mai salubre locuri din Londra. 
Amestecându-se în mulţime, se îndreptă încet spre intrarea în 
local, când se opri brusc. Instinctul şi experienţa îl salvaseră. 
Îşi continuă plimbarea. 


Marler era uimit, lucru care nu i se întâmpla de multe ori. 
Motivul acestei reacţii se apropie în grabă de el, apoi intră la 
Pig's Nest. Înainte să facă asta, Marler îi făcu rapid două poze. 
Ţinta lui era Amos Fitch, omul de care Newman „se ocupase”. 


În Park Crescent, Newman încă nu se împăcase cu Pete 
Nield. Monica era de părere că trebuie să fi fost ceva foarte 
serios. Harry plecase, spunându-i că se duce în Paradise. 

— Unii îi mai spun şi East End, adăugă el în drum spre ieşire. 

Paula se duse la Tweed, se aplecă peste biroul lui şi îi şopti o 
propunere: 

— Am ceva să-ţi spun, dar trebuie să rămână numai între noi. 
Ce-ar fi să ne vedem la tine acasă? 

— Eu plec chiar acum, aşa că e o idee bună. 

Paula îl urmă în propria maşină, oprindu-se de câteva ori să 
facă unele cumpărături. Ajunse după lăsarea întunericului şi 
constată că la uşa de la intrare erau acum două încuietori noi. 
Un Banham şi un Chubb. Tweed apăru imediat ce ea sună de 
trei ori, apoi de două. 

Luându-i din mână două dintre cele trei pungi, urcă rapid 
scările. Paula îl urmă, observând că încuietorile se închid 
automat după ea. Tweed o aştepta aşezat la birou, studiind 
nişte dosare. Paula intră şi ridică cele două plase. 

— Astăzi n-ai mâncat, observă ea. O să pregătesc ceva pentru 
amândoi. Ficat, şuncă, ouă ochiuri - şi cremă de zahăr ars. 

— Mulţumesc, zise el fără să-şi ridice privirea. 

Paula se duse în bucătărie şi închise uşa. Ştia unde se găsesc 
toate cele necesare. Îşi puse un şorţ şi se apucă de treabă. 
Când termină de pregătit mâncarea, observă că el pusese deja 
masa. Paula se încruntă. 

— Asta era treaba mea. Hai să mâncăm înainte să se 
răcească ce am pregătit. Pot să-ţi povestesc între timp cum mi- 
am petrecut după-amiaza... 

Tweed se repezi, mort de foame, asupra mâncării, după care 
o felicită pentru minunata masă pe care o pregătise. O privi fix 
în ochi şi o întrebă: 

— Ai vreo informaţie? 

Paula îi povesti despre cum îi urmărise pe Newman şi pe 
Nield, despre întâlnirea lor la Popsies cu Coral Flenton, cum 
Newman, frustrat, plecase cu Nield; apoi despre cum o 


cunoscuse şi ce discutase cu Coral. 

— Aşadar, Coral şi Viola Vander-Browne erau prietene, se 
cunoşteau de mult, remarcă Tweed. E o întorsătură ciudată a 
lucrurilor. Mi se pare straniu. 

— Şi eu am remarcat ceva ciudat la Coral, dar încă nu-mi pot 
da seama ce. Ținea să tot sublinieze cât de departe e biroul ei 
în camera alăturată de bârlogul organizaţiei Cabal... 

Paula se întrerupse auzind soneria de la intrare care sună de 
trei ori, apoi de două - semnalul că era cineva din Park 
Crescent. Prudent ca întotdeauna, Tweed îşi scoase Walther-ul 
şi alergă la parter. Un plic mare, cartonat fusese băgat prin 
fanta pentru corespondenţă. Pe el era scris, cu grijă:” Domnului 
Tweed, de la Domnul Marler”. 

Tweed luă cu el plicul şi se cufundă în fotoliul favorit. Paula 
se aşeză pe braţul fotoliului şi îi urmări expresia în timp ce el 
scoase un teanc de fotografii şi le ţinu astfel încât ea să nu le 
poată vedea. Reacţia lui la vederea primei poze nu-i dădu 
Paulei niciun indiciu. Tweed mai privi două, apoi se uită la 
Paula şi i le dădu pe toate trei. 

— Cine sunt femeile astea? Ai idee? Cea micuță este Coral 
Flenton - Marler i-a scris numele pe spatele fotografiei. 

— Ia te uită, asta-i chiar ciudat! exclamă Paula. Femeia care 
a venit la Coral e Papagalul, sunt sigură de asta. Era deghizată 
când ţi-a făcut vizita aceea, dar sunt sigură că e ea. 

— Şi Coral ţi-a spus la Popsies că o urăşte. Nu văd nicio urmă 
de ură aici. Par să fie cele mai bune prietene. 

— Ce naiba se întâmplă? 

— Lucrurile încep să se lege. Mai întâi, Coral o cunoştea pe 
biata Viola. Acum vedem că e prietenă cu Papagalul. 

— M-ai pierdut, recunoscu Paula. 

— Ei bine, ştii că eu n-am încredere în nimeni. Informatoarea 
lui Nield a jucat pe două fronturi - dar cum? 

— Sunt uluită - după toate cele ce mi-a spus Coral... Acum 
mi-am dat seama ce mi s-a părut ciudat la ea. În timp ce vorbea 
se uita ţintă la ceaşca de cafea, de parcă voia să-mi evite 
privirea. 

— Mai sunt încă patru poze color făcute de Marler. De data 
asta, în East End. Fitch e iarăşi liber. 

li dădu poza în care Fitch se îndrepta spre Marler, apoi încă 
trei. Într-una se vedea firma de la Pig's Nest, în alta Fitch era 


în cârciumă şi stătea de vorbă cu un alt bărbat. Încă două 
fotografii prezentau aceeaşi imagine. Probabil că Marler 
stătuse în cadrul uşii ca să le facă. „A avut tupeu, nu glumă”, îşi 
zise Tweed, înmânându-i Paulei ultima poză. 

— Îl recunosc pe Fitch la bar, spuse Paula, dar nu şi pe 
banditul cu care stă de vorbă. 

— Bandit e un cuvânt prea blând. Ăsta-i Mugger Morgan, un 
individ foarte periculos. Buchanan mi-a arătat o dată o poză de- 
a lui în timp ce părăsea tribunalul. Încă o dată, avocatul lui l-a 
făcut scăpat de acuzaţia de omor deosebit de grav. Printr-un 
detaliu de procedură. Newman l-a surprins în timp ce încerca 
să intre la tine în casă. S-ar putea să încerce asta din nou. 
Oriunde te duci, cineva din echipă trebuie să te însoţească. 

— Cred că ai dreptate. 

— Şi ar fi bine să te conduc acasă. 

— N-aş putea să stau la noapte în celălalt dormitor, cum am 
mai făcut? Mi-am adus cele necesare cu mine. 

— Bună idee. Somn uşor! 

Paula se aplecă şi îl sărută uşor pe obraz, apoi se îndreptă 
spre cel de-al doilea dormitor. Tweed continuă să cerceteze 
dosarele despre agenţii care operau în străinătate şi ultimele 
rapoarte. Nu găsi nimic despre Philip Cardon - putea fi 
oriunde. 

Paula reapăru îmbrăcată în pijama şi halat. 

— Ai idee cât e ceasul? 

— Am crezut că dormi. 

— M-am tot gândit la pozele alea şi la ce s-a întâmplat în 
ultima vreme. E două noaptea. Stând în spatele fotoliului, îşi 
puse mâinile pe umerii lui. Gata, du-te la culcare! 

— Cred că ai dreptate, răspunse Tweed, înăbuşindu-şi un 
căscat. Trebuie să fiu odihnit mâine dimineaţă, adică în această 
dimineaţă. 

— De ce? 

— Avem întâlnire cu membrii organizaţiei Cabal la sediul din 
Whitehall. Amândoi. Vreau să-i studiezi pe cei trei fraţi. 

— Doi fraţi buni şi un frate vitreg. Îl strânse şi mai tare de 
umeri. Vreau să văd cu ochii mei că te duci la culcare. 


Ca să nu trezească suspiciuni, Paula plecă devreme şi îşi luă 
maşina parcată în spatele celei a lui Tweed, în garajul în care 


avea un loc de parcare închiriat. Când Tweed sosi, trei sferturi 
de oră mai târziu, întreaga echipă era strânsă în birou. Monica 
i se adresă imediat ce îl văzu intrând pe uşă: 

— E cineva pe fir cu care o să vrei să vorbeşti. 

— Alo, zise Tweed. 

— Mă întreb dacă îmi mai recunoşti vocea, începu celălalt. 

— Philip! Unde naiba eşti? Sau mai degrabă... 

— Taci şi ascultă! Trebuie să ajungi azi în Aix en-Provence. 
Cu următorul zbor. Uite cum procedezi: aterizezi la aeroportul 
Marignane, care e la mama naibii. O să trimit o maşină să te 
aştepte şi să te ducă la hotelul tău din Aix, din nordul oraşului. 
Ar fi bine să aduci şi doi membri ai echipei. 

— Paula şi Newman? 

— Perfect. Aici se întâmplă ceva extrem de ciudat. Un anume 
Noel Macomber va sosi diseară târziu ca să se întâlnească 
mâine seară cu un personaj foarte dubios. În 24 de ore o să ne 
lămurim. OK? 

— Da. 

Legătura se întrerupse. Tweed îi privi pe ceilalţi. Paula putea 
să-şi dea seama că era încântat. Tweed le spuse şi lor ce aflase. 

— Aşadar, comentă Newman, prietenul nostru rătăcitor 
Philip Cardon a ieşit iar la iveală. Pun pariu că ştie ce se 
întâmplă acolo. E ciudat că Noel Macomber se duce la Aix. Cu 
cine urmează să se întâlnească? 

— Asta avem să aflăm, nu-i aşa? îi răspunse Tweed. Cea mai 
neplăcută parte din toată afacerea asta este Heathrow. Toate 
cozile acelea din motive de securitate... Urăsc asta! 

— Nu-ti face griji, îi spuse Monica. O să-l sun pe vechiul tău 
prieten, Jim Corcoran, şeful pazei aeroportului. O să vă 
scutească de statul la coadă. 

— Bună idee, fu de acord Tweed. Acum eu şi Paula trebuie să 
ne întâlnim cu cercul magic. Toată familia Macomber. Abia 
aştept să văd care-i şeful. 

Tweed găsi un loc de parcare, căci o maşină tocmai pleca. 
Străbătură pe jos restul drumului pe Whitehall şi pe străduţa 
laterală care ducea spre bârlogul lupilor, cum îi zicea Tweed. 

— Cred că eu o să-mi dau seama prima care e lupul-şef, îl 
tachină Paula. 

Străduţa laterală era îngustă şi pustie. Tweed se opri în faţa 
clădirii care avea pe perete o plăcuţă indicatoare cu „Divizia 


Specială” şi i-o arătă. 

— Să sperăm că nu o să ajungă vreodată să fie schimbată cu 
Securitatea Statului. Au şi transformat locul într-o fortăreață. 

Ferestrele de la parter fuseseră acoperite cu folii de oţel. La 
etajul întâi toate ferestrele aveau bare de fier cu plasă de 
sârmă între ele. Ca să ajungă la interfon, Tweed trebui să se 
urce pe o lespede de piatră acoperită cu un covor de cauciuc. 

— Cum putem să intrăm în Fort Knox*? întrebă el după ce 
apăsă pe butonul interfonului. 

— Identificaţi-vă! ceru o voce metalică. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, doar ştiaţi că venim. 
Tweed - şi nu uita de Paula Grey. Acum deschide, dacă vrei! 

Tweed se pregătea să adauge ceva şi mai caustic, când Paula 
îl trase de mânecă. Îşi duse degetul la buze şi îl făcu să coboare 
de pe lespede. 

— Probabil nu se va deschide cât timp stai pe covorul acela 
de cauciuc, îi şopti ea şi zâmbi cu subînţeles. 

Continuară să aştepte. Tweed îşi puse servieta, în care nu se 

aflau decât foi goale de hârtie, în faţa obiectivului camerei 
video montate într-o uşă mare de metal. Paula se încruntă şi îl 
trase înapoi. 
__ Se auzi un băzâit electronic şi uşa alunecă în sus, dispărând. 
În cadru apăru Noel Macomber, zâmbind şi măsurând-o din 
ochi pe Paula. Ea îi susţinu privirea până când îl obligă să-şi 
lase ochii în jos. 

— Bine aţi venit, începu Noel cu o voce cultivată. Hai fuguţa 
înăuntru! 

„Fuguţa?” se miră Tweed. 

— Aveţi dispozitive electronice? Şi ieşirea în caz de incendiu 
e deschisă tot de şmecherii d-astea? În cazul ăsta, dacă 
izbucneşte un incendiu, o să ardeţi ca şobolanii. 

„Dacă o să continue tot aşa, îşi zise Paula, nu o să ajungem 
nicăieri.” 

Păşiră pe o scară rulantă care îi duse silențios la etajul întâi. 
Noel apăsă un buton şi, cu un bâzâit, uşa de la intrare se 
închise la loc. 

— Ne-am luat toate măsurile de precauţie, le explică Noel în 


? Tabără militară în Kentucky unde guvernul american păstrează rezerva de 
aur. De aici a derivat sensul de loc foarte bine păzit, în care este aproape 
imposibil de intrat. (n. tr.) 


timp ce ieşeau din lift. 

— Aşadar, dacă cineva ar vrea să vă distrugă, replică Tweed, 
un camion încărcat cu explozibil ar putea străbate străduţa 
îngustă doar dacă ar merge cu roţile pe trotuar. 

Paula simţi nevoia să-i dea un cot lui Tweed, dar se răzgândi 
când Noel deschise o uşă de mahon care dădea spre o încăpere 
mare, zugrăvită în crem, al cărei mobilier consta în masa 
triunghiulară din lemn de trandafir, cu un scaun pe fiecare 
latură. Ceva mai departe se afla o altă masă pătrată, la care 
erau aşezaţi doi bărbaţi. Aceştia se ridicară şi veniră cu mâna 
întinsă să-i întâmpine pe vizitatori. 

— Eu sunt Nelson, zise cel mai în vârstă dintre fraţi. Tatăl 
meu era un mare admirator al faimosului general. După ce 
dădu mâna cu Tweed, se întoarse spre Paula, cu un zâmbet larg 
pe faţă în timp ce îi strânse mâna. E un pic de ironie a sorții 
aici - eu, dacă merg cu barca pe lac, am rău de mare. 

— Şi tatăl dumneavoastră nu şi-a dat seama de acest lucru 
mai târziu? îl întrebă ea, tot cu un zâmbet. 

Nelson râse. 

— Era puţin cam prea târziu să mai poată face ceva. Nu că ar 
fi încercat... Acesta este Benton, fratele meu. 

— Mă bucur să vă cunosc. Era mai scund decât fratele lui, 
dar tot la fel de bine făcut. Haideţi să ne aşezăm. Avea o voce 
plăcută, blândă, spre deosebire de glasul plin de forţă al lui 
Nelson. 

— Şi mai este un membru la fel de important al micului 
nostru grup, poate cel mai important, bubui vocea lui Nelson. 
Noel este strategul nostru. Mintea lui este făcută să dea atenţie 
detaliilor, lucru care, mă tem, mie îmi lipseşte. 

Se apropiaseră de masa pătrată, mare. Noel îi zâmbi Paulei - 
un zâmbet larg, încântător, în timp ce o studia. 

— Mă bucur că aţi venit cu domnul Tweed. Veţi avea un rol 
important în noua organizaţie. Cunoaştem câte ceva despre 
capacităţile dumneavoastră remarcabile. 

Îi trase un scaun invitând-o să se aşeze. Paula îl privi, îi 
zâmbi şi îi mulţumi. 

Tweed, lăsat oarecum deoparte, era amuzat. Toţi ceilalţi se 
concentrau asupra Paulei. Tweed ştia motivul. După ce se 
aşezară cu toţii, Nelson îi întrebă dacă doresc ceai sau cafea. 
Amândoi oaspeţii optară pentru cafea. Fără zahăr. 


Nelson apăsă pe un buton de sub masă. Se deschise o uşă şi 
apăru Papagalul. Tweed o privi fix, fără să dea vreun semn că 
ar fi recunoscut-o. Cafeaua fu adusă imediat, dar de o fată 
roşcată, care nu-i aruncă nicio privire Paulei - Coral Flenton. 

— Presupun, începu Benton, că domnul Tweed a auzit câte 
ceva despre propunerea noastră. Pot să vă întreb, domnule, ce 
părere aveţi? Aveţi drept de veto. 

— De veto? întrebă el, neîncrezător. 

— Da, răspunse Nelson cu o voce răsunătoare, de veto. Dacă 
nu vă place vreun aspect al noului sistem, îl eliminăm... 

— Încă nu am terminat, interveni Benton, zâmbindu-i acum 
Paulei. Şi dumneavoastră veţi avea un rol important, aşa cum a 
spus şi Noel. Vă admirăm pentru faptul că puteţi lua rapid 
decizii şi pentru curajul dovedit. Veţi putea fi adjuncta 
domnului Tweed, aşa cum sunteţi şi acum. 

Atitudinea lui era foarte persuasivă, iar zâmbetul - 
permanent, cald. Paula nu reacţionă în niciun fel, privind ţintă 
în ochii lui verzui de sub părul blond. Era foarte convingător. Îi 
aruncă o privire lui Tweed, care începu să vorbească: 

— Avem nevoie de detalii. Cum va funcţiona această aşa-zisă 
Securitate a Statului? 

Se auzi o ciocănitură la uşa dintre cele două încăperi şi 
Nelson strigă: 

— Intră! 

Apăru Papagalul, care se uită la Benton. 

— Un telefon pentru dumneavoastră, domnule Macomber. 

— Cred că ar fi bine să răspund, aşa că vă rog să mă scuzaţi. 
O să mă asigur că nu durează mult. 

— Vreau detalii, repetă Tweed. 

Vizitatorii aveau întâietate. 

Nelson începu să prezinte cum vedea el funcţionarea 
serviciilor de securitate în urma fuziunii. 


18 


— Mai întâi, explică Nelson, sunt sigur că sunteţi de acord că 
Marea Britanie este în acest moment plină de cetăţeni 
înspăimântați. În suburbii oamenii şi-au instalat reflectoare 
care luminează pe oricine se apropie de casele lor. Dorm cu 
uşile şi ferestrele zăvorâte cu tot felul de încuietori. Femeile nu 
mai au curaj să meargă singure pe străzi după lăsarea 
întunericului. Trăim astăzi într-o atmosferă de teroare. Am 
dreptate? 

— Continuati! 

— Sunteţi de acord cu ceea ce am spus? 

— Da. 

— Şi din ce cauză se întâmplă toate astea? îşi deschise 
Nelson brațele. Pentru că am permis ca prin Dover să pătrundă 
în ţară forțe străine de pe continent, din Africa, din Orient. 
Guvernul măsluieşte cifrele ca să ascundă adevărul. Suntem 
inundaţi de un val de criminali din toată lumea. De aici derivă 
atmosfera de teroare. lşi ridică vocea: Ne propunem 
deportarea acestor gunoaie - gunoaie periculoase - înapoi de 
unde au venit. Fără comentarii. Nu o să permitem unor 
tribunale stupide să analizeze argumentele lor pentru a rămâne 
aici. O să ne ducem la aceşti oameni în miez de noapte, o să le 
batem la uşă, o să-i înşfăcăm şi o să-i ducem la cea mai 
apropiată staţie de deportare... 

Benton se întoarse la timp să audă o parte din toate acestea. 
Se îndreptă spre scaunul lui şi se aşeză. 

— Mă opun, izbucni Tweed. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? bubui vocea lui 
Nelson. 

— Pentru că seamănă prea mult cu metodele KGBului. Să 
baţi la uşile oamenilor în miez de noapte, să înhaţi oamenii şi 
să-i duci de acasă. Preşedintele Rusiei, Putin, un fost ofiţer 
KGB, se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Veto! 

Benton interveni: 

— Nelson, cred că ai dramatizat, în stilul tău caracteristic, 
ceea ce ne-am propus, zise el cu vocea lui calmă. 

— Vom transforma Marea Britanie într-o ţară a britanicilor, 
continuă Nelson, acum în plin avânt. Sabotorii sociali vor fi 
adunaţi... 


— Ce este un sabotor social? vru să afle Tweed. 

— Oricine nu este de acord cu guvernul, îi răspunse Nelson. 
Nu sunteţi de părere că întreaga structură morală a societăţii e 
la pământ? Că tinerii sunt derutaţi, că nu au reguli care să le 
ghideze comportamentul? 

— In parte, da, aşa e, fu de acord Tweed. 

— Vedeţi, interveni Benton, domnul Tweed este realist. Un 
realist foarte îngrijorat, Nelson, dacă am înţeles eu bine. Ai 
exagerat atât de mult ceea ce trebuie să facem, că ne-a 
comparat cu KGB-ul. Nu suntem monştri, domnule Tweed. 
Uneori Nelson sare peste cal. Noi suntem democrați. Poate că 
veţi observa, domnule Tweed, masa specială, cu trei laturi, de 
acolo, unde au loc, în mod normal, discuţiile noastre. 

— Şi cine e şeful? se interesă Tweed. Cine e cel mai 
important om de aici? 

Tweed se uită ţintă în ochii mici şi verzui ai lui Benton. 
Acesta se înroşise, de parcă rămăsese brusc fără aer. „Din 
cauza efortului de a avea răbdare cu fratele lui, Nelson?” se 
întrebă Tweed. 

— Nu există niciun şef, îi replică Benton. V-am spus că 
suntem democrați. Stăm la acea masă şi colaborăm. Masa 
aceea este simbolică pentru relaţia noastră. 

— Asta ar trebui să vă convingă, spuse Noel, vorbind pentru 
prima oară. 

Vorbea cu uşurinţă şi zâmbea. Paulei îi făcu o impresie bună. 
Atât de stăpânit, atât de încântător... Chipul său ascuţit sugera 
un caracter puternic. 

— Şi ce e cu uniformele pentru Securitatea Statului? întrebă 
Tweed brusc. 

Urmă o lungă tăcere. Nelson îi aruncă lui Benton o privire de 
parcă ar fi vrut ca acesta să răspundă la întrebare - ceea ce şi 
făcu. 

— Noel a creat o uniformă distinctă, explică Benton. Credem 
că aceasta va da populaţiei un sentiment de siguranţă - să-i 
vadă pe membrii Securităţii Statului patrulând zi şi noapte pe 
străzi. Un simbol că protecţia e la îndemâna lor, lucru care, 
evident, nu este valabil în prezent. 

— Eu i-am văzut deja pe câţiva. Şi asta înainte ca legea să fie 
votată - chiar înainte să fie prezentată în parlament. Asta-i 
ilegal. 


— Aveţi dreptate, fu de acord Benton. Comandantul lor 
probabil că a făcut exces de zel. Unde i-aţi văzut, domnule 
Tweed? 

— Lângă casa mea din Londra - în toiul nopţii. 

— Atunci cineva a făcut o greşeală, interveni Noel. O să 
investigăm acest lucru şi o să ne asigurăm că nu se va mai 
întâmpla una ca asta. Sunt surprins de ce-mi spuneţi. 

— Construirea unei organizaţii noi, începu Nelson cu o voce 
calmă, implică şi erori. 

— Erori grave, replică Tweed. Veto. 

Benton îşi termină cafeaua. Nici Tweed, nici Paula nu se 
atinseseră de ceşti. Tweed se ridică, şi Paula, uşurată, îi urmă 
exemplul. Cu o voce cât se poate de prietenoasă, Tweed le 
spuse că erau nevoiţi să plece, le mulţumi pentru explicaţii şi le 
comunică faptul că trebuia să se gândească bine la conversaţia 
avută înainte să întocmească raportul pentru prim-ministru. 

— Prim-ministru? 

Nelson sărise în sus, cu o expresie de frustrare şi furie. Se 
duse spre Tweed şi îl apucă de braţ. 

— Nu văd niciun motiv pentru care să trimiteţi un raport în 
Downing Street. Această întâlnire a fost confidențială şi absolut 
neoficială. 

— Dar nu aţi spus asta de la început, nu-i aşa? replică Tweed 
cu un zâmbet. 

— Desigur că domnul Tweed poate reacţiona după cum crede 
de cuviinţă, spuse Benton calm. 

— Am dori să vedem o copie a raportului înainte să-l trimiteţi 
prim-ministrului, interveni Nelson cu duritate. 

— Vă voi trimite o copie la momentul potrivit, îi răspunse 
Tweed. 

— Ne-am uitat bunele maniere, spuse Noel întorcându-se 
spre Paula. Reacţia dumneavoastră este la fel de importantă. 
Ce părere aveţi despre propunerile noastre? i 

— La fel ca Tweed, şi eu am nevoie de un timp de gândire. li 
zâmbi ca răspuns la zâmbetul lui. Sunt atât de multe lucruri de 
luat în considerație. 

— Da, aşa este. Îi conduse spre ieşire. Nelson este fratele cel 
mare şi uneori se lasă purtat de val. O să vă conduc. Scara 
aceea afurisită trebuie făcută să meargă şi mai e şi uşa 
acționată electronic. Cred că au luat-o razna cu totul când au 


proiectat sistemul de securitate de aici. Vreau să vă mulţumesc 
şi în numele fraţilor mei pentru că ne-aţi acordat atât de mult 
timp. Păstrăm legătura? 

— Desigur, replică Paula. 


— Mi s-a părut că l-am văzut pe Marler acum o clipă, spuse 
Paula în timp ce străbăteau străduţa îngustă. Plimbându-se pe 
cealaltă parte a Whitehall. 

— Trebuie să ţi se fi părut. De ce să fie aici? 

Merseră în tăcere până la maşină. Ajunşi înăuntru, Tweed 
porni motorul şi dădu cu grijă înapoi, revenind în traficul 
intens, care nu părea să se mai oprească. Abia când se aflau în 
drum spre Park Crescent, Tweed puse o întrebare: 

— Ce părere ai despre teatrul pe care l-au jucat pentru noi? 

— Teatru? 

— Doar nu crezi că am văzut adevărata faţă a organizaţiei 
Cabal? înainte de sosirea noastră, au stabilit ce rol va juca 
fiecare. Ce crezi despre ei? 

— Ei bine, cel mai politicos şi, se pare, cel mai civilizat, a fost 
Noel. 

— Te-a cam cucerit, nu-i aşa? o întrebă Tweed rânjind. 

— Bineînţeles că nu, îl repezi ea. 

— Şi ceilalţi? Cine e şeful? Fiindcă trebuie să fie unul. 

— Habar n-am. La început am crezut că este Nelson - era 
atât de dominator. Apoi m-am gândit la Benton. E o adevărată 
enigmă, un pacificator, din modul în care îl calma pe Nelson în 
momentul când i se părea că acesta sare peste cal. A fost foarte 
împăciuitor. 

— Şi Noel? întrebă Tweed. O fi el cel mai mic, dar am 
impresia că e foarte deştept. Şi el a fost cel care a vorbit despre 
uniformele pentru Securitatea Statului. Ar putea fi oricare 
dintre ei. 

Maşinile din coloană fie înaintau în ritm de melc, fie se 
opreau cu totul. Când nu avea puterea să facă ceva în legătură 
cu o problemă, Tweed era răbdarea întruchipată. 

— Ai mai observat ceva în timp ce îi studiai? 

— Încercam să-mi imaginez care pereche de mâini a 
strangulat pisica într-un mod atât de înfiorător în urmă cu 
atâţia ani. Unul dintre ei era extrem de crud în acele vremuri. 

— Şi probabil că mai este şi acum. Ceea ce ar putea face 


legătura cu uciderea Violei. Asta e numai o teorie, o preveni el. 

Ajunseră în cele din urmă la Park Crescent, unde fură 
întâmpinați în birou de Marler, care îi înmână un plic lui 
Tweed. 

— Uite şi alte fotografii pentru albumul foto. Am aşteptat 
lângă intrarea în sediul Diviziei Speciale. V-am văzut pe 
amândoi când aţi plecat, apoi trei bărbaţi au ieşit unul după 
altul, la un oarecare interval de timp. l-am fotografiat pe toţi. 

— Ăsta-i Nelson, zise Tweed, arătându-i Paulei, care se 
grăbise să se apropie dinspre biroul ei. Acesta e Benton. Şi 
uite-l şi pe Noel. I-ai şi urmărit, nu? întrebă el, privindu-l pe 
Marler. 

— Desigur. Au plecat pe rând şi s-au întâlnit la un restaurant 
lângă Trafalgar Square. Foarte şmecheri. Nu au vrut să fie 
văzuţi plecând la masă împreună. 

— Atunci cum Dumnezeu, se miră Paula, ai reuşit să ajungi 
aici înaintea noastră - şi să ai timp să dai fotografiile la făcut? 

— Cu motocicleta. Am trecut pe lângă maşina voastră oprită, 
care de-abia se târa în trafic. Ştiam că nu mă puteţi vedea. Nu 
cu casca şi vizorul lăsat. Sunt bune de ceva? Pozele adică. 

— Excelente, zise Paula, ridicându-le din nou. Le-ai prins 
foarte clar trăsăturile. Le dădu apoi lui Pete şi lui Harry, 
spunându-le cine era fiecare. În caz că vă întâlniți cu vreunul 
dintre ei. 

— Poate pot să spun şi eu ceva? interveni Monica. Aduse un 
plic gros şi îi dădu drumul pe biroul lui Tweed. Biletele de 
întoarcere pentru tine, Newman şi Paula. Până la Marignane, în 
drumul vostru spre Aix. L-am sunat pe Jim Corcoran. O să vă 
aştepte ca să vă treacă de sistemul de securitate. 

— La clasa economic, spuse Tweed. Mulţumim! 

— Ei bine, am aflat de la Newman că Philip ne-a avertizat că 
Noel Macomber se pregăteşte să meargă la Aix. Dacă întârzie, 
s-ar putea să fie în acelaşi avion. Pun pariu că, dacă se va 
întâmpla asta, o să se ascundă la clasa economic. 

— Deşteaptă fată. Ce m-aş face fără tine? 

— Ai reuşi să-ţi ţii documentele într-o dezordine totală. 

— Aşadar, unde-i Newman? întrebă el. 

— Bănuiesc că e în pat cu Roma. A rezistat mai mult decât 
oricare dintre predecesoarele ei. 


Cei trei membri ai organizaţiei Cabal aşteptaseră până la 
întoarcerea de la masă ca să discute despre vizitatori, iar acum 
erau aşezaţi la masa triunghiulară. Nelson fu cel care porni 
discuţia. 

— Nu cred că o să reuşim să-l facem pe Tweed să ni se 
alăture... 

— Nu există nicio îndoială în privinţa asta, fu de acord 
Benton. Aşa că următorul punct de pe agendă este să găsim o 
modalitate de a-l opri? 

— Îl eliminăm, decise Noel. În drum spre Aix o să mă 
gândesc care este cea mai bună metodă să ne ocupăm de ei - şi 
Paula trebuie să fie scoasă din joc. Cel mai bine ar fi ca 
amândoi să dispară pentru totdeauna. Să nu le mai fie găsite 
trupurile niciodată. Deja am pus la cale planul, în caz că se 
ajunge la aşa ceva. 

— Sper că nu este implicat şi Fitch, se arătă Benton 
preocupat. 

— Eu sunt Strategul, izbucni Noel, privindu-l furios pe 
Benton. Aşa că lasă-mă pe mine să mă ocup de asta! Nu vrei să 
ştii ce se întâmplă. 


19 


Tweed se grăbea. Monica îl prevenise că ar trebui să plece 
curând, altfel ar putea să piardă cursa Air France. Tweed îi 
ordonă lui Pete Nield să se întâlnească din nou cu Coral 
Flenton, să încerce să scoată mai multe informaţii de la ea - 
despre Papagal şi despre prietenia cu Viola din timpul şcolii. 

— Harry, îl strigă el. Diseară tu vii cu noi în Aix. E o cerinţă 
de ultimă oră a lui Philip. 

— Acum e aprilie, e cald, îi spuse Paula. M-am interesat în 
Provence. Acolo e încă şi mai cald. Aşa că în geanta aia o să 
găseşti haine subţiri. 

Monica se îndreptă spre Harry şi îi înmână un plic. 

— Uite şi un bilet de întoarcere pentru tine, îi spuse ea. Vezi, 
ai grijă să te întorci. 

Câteva minute mai târziu, se aflau cu toţii în Range Rover-ul 
lui Newman, în drum spre Heathrow. Tweed îi spuse lui 
Newman să oprească în parcarea pentru staţionări de scurtă 
durată. Pe pasarela dinspre parcare înspre aeroport, fură 
întâmpinați de Jim Corcoran. 

— Urcaţi la bord mai întâi, le spuse el. Haide, grăbiţi-vă! O să 
vă însoțesc până vă suiţi în avion... 

În timp ce stătea pentru controlul biletelor, Paula observă în 
spatele ei un pasager care părea să fi suferit un accident de 
maşină. Era un bărbat înalt, îmbrăcat elegant, dar cu capul 
acoperit de bandaje şi cu ochelari de soare cu lentile oglindă la 
ochi. În timp ce Paula îşi prezenta biletul la control, el 
murmură ceva de genul: „Nu aici trebuia să stau...” 

Şi Newman, şi Paula îl priviră cum se îndepărtează. Victima 
bandajată se opri lângă ieşire şi începu să vorbească la un 
telefon mobil sofisticat. Newman mormăi şi zâmbi. 

— Un spion care îi informează cu ce cursă plecăm. Poate că 
ne va aştepta un comitet de primire. 

— Ăsta era Mugger Morgan, zise Harry. A uitat să-şi 
bandajeze şi falca - i-am spart-o eu odată. 

Se aşezară pe locurile lor şi imediat motoarele porniră. 
Avionul se îndreptă spre locul de plecare, rulă pe pistă şi se 
ridică de la sol. 

Newman găsi două perne, strecură una în spatele Paulei, 
aflată în faţa lui, şi una sub ceafa ei. Ea îşi sprijini capul de 


pernă şi adormi imediat. Era aproape întuneric, dar Tweed, 
aşezat lângă ea, rămase treaz - nu suporta să doarmă în timpul 
zborului. 

Paula se trezi brusc şi privi pe fereastră. Luna arunca o 
lumină strălucitoare asupra pantelor îndreptate spre sud, pline 
de şiruri de araci. Viile începeau să-şi facă apariţia. Avionul 
cobora cu rapiditate. Paula dormise pe durata întregii curse. 

— Omul ăla de la aeroport... îi şopti ea lui Tweed. Mă întreb 
ce se va întâmpla pe aeroportul din Aix. 

— Probabil că Philip a prevăzut o asemenea posibilitate. E 
uns cu toate alifiile. Nu înţeleg de ce a cerut în ultimul moment 
să vină şi Harry. 

Vorbise foarte încet, întrucât Harry era aşezat de cealaltă 
parte a culoarului dintre scaune. 

— Trebuie să aibă el un motiv, replică ea, privind pe 
fereastră. 

În depărtare se vedeau câteva clădiri noi, dar dincolo de ele 
nu era nimic în afară de o câmpie nesfârşită. Marignane era în 
mijlocul pustiului. „Nici măcar nu avem arme, dacă apar 
necazuri, îşi zise Paula. Totul depinde de Philip.” 

Coborâră pe scara avionului şi se îndreptară spre clădirea 
aeroportului. Paula observă imediat că era mult mai cald. Philip 
îi întâmpină când intrară, fiind însoţit de un francez micuţ 
îmbrăcat într-o uniformă sofisticată. 

— Armand, îl prezentă Philip. Chef du Security. Trebuie să 
pornim. Aţi călătorit bine? 

— Probabil, zise Paula, aproape alergând ca să ţină pasul cu 
cei doi bărbaţi. 

Tweed era alături de ea, iar Newman şi Harry mergeau în 
spatele lor. Armand descuie o uşă şi îi conduse pe un coridor 
lung, evitând astfel holul de sosiri. Afară, Philip dădu mâna cu 
Armand şi îi grăbi spre un microbuz cu ferestre mici. Nimeni nu 
le controlase biletele sau bagajele pe care le aveau asupra lor. 

Philip Cardon îi zâmbi Paulei din spatele volanului. Conducea 
cu viteză pe un drum îngust şi, când ajunse la o autostradă, 
apăsă pedala de acceleraţie până la podea. Acum chiar se 
deplasau cu viteză. Tweed, care o lăsase iarăşi pe Paula să stea 
pe locul de lângă geam, mormăi: 

— Când o să ne oprim undeva, o să pot şi eu să-mi trag 
sufletul. 


— În curând o să facem o scurtă oprire, îi strigă Philip peste 
umăr. Atunci o să vă dau „tacâmurile” - armele cu care sunteţi 
obişnuiţi. 

— Aşadar, e genul ăsta de călătorie, interveni Harry din 
spatele Paulei. M-am gândit eu că despre asta e vorba când am 
fost luat pe sus în ultimul moment. E clar... 

Paula se uita în continuare pe fereastră. Viile dispăruseră, 
fiind înlocuite de păduri dese de conifere. Printre luminişuri se 
zăreau dealurile rotunde, strălucind în lumina lunii. Philip 
încetini, aruncă o privire în oglinda retrovizoare, apoi ieşi de pe 
drumul principal şi intră printr-o deschizătură între copaci, 
ajungând în faţa unui zid circular de beton. Îl ocoli, opri maşina 
şi motorul şi stinse farurile. 

După ce le spuse tuturor să rămână pe loc, Philip apăsă pe 
un buton. Poarta se deschise şi apăru un omuleţ gras cu o armă 
automată atârnată de umăr. Philip îi vorbi în franceză şi Paula 
pricepu în mare despre ce e vorba. 

— Pierre, totul e în regulă? Nu pare nimic dubios. 

— Nu vezi niciun cadavru. În seara asta încă n-am împuşcat 
pe nimeni. 

— Toată lumea afară! ordonă Philip în engleză. 

Când toţi se strânseră în jurul lui, el scotoci într-o geantă 
mare şi scoase cu atenţie ceea ce i se păru Paulei că seamănă 
cu nişte clătite de metal. 

— Mine aderente, speciale, explică Philip. O să avem nevoie 
de ele mai târziu, la Paris. 

„La Paris?” se miră Paula. 

— Sunt dezactivate? întrebă Harry luând una dintre ele. 

— Desigur, îl repezi Philip. Mută pârghia aceea spre dreapta 
şi le-ai activat! 

li mai arătă lui Harry încă trei mine, apoi le puse înapoi în 
geanta de piele, fiecare învelită în cârpe groase. Din următorul 
container scoase un Browning, un toc de umăr, un Beretta, un 
toc pentru picior, încărcătoare de rezervă şi i le înmână pe 
toate Paulei, rânjind. 

— Te simţi mai bine acum? 

— Da. Sunt înregistrate? 

— Nu-ţi face griji. Dolarii sunt pe placul multor oficialități. 
Aşa cum s-a întâmplat cu Armand la aeroport. Şi acum, 
Tweed... 


În urma împărţirii „tacâmurilor”, Harry mai căpătă o armă 
automată cu încărcătoare de rezervă, ascunse într-un sac de 
golf, iar Newman intră în posesia iubitului său Smith & Wesson 
cu toc şi muniţie. Philip îi înmână lui Pierre două plicuri groase 
pline cu bancnote - după cum bănui Paula -, apoi îşi strânseră 
mâinile. 

— Haide, îmbarcarea! Trebuie s-o luăm din loc. 

Nici nu se aşezaseră bine pe locurile lor, că Philip era deja în 
drum spre autostradă. Paula savura aroma unei plante care i se 
impregnase în haine. Inspiră profund. 

— Vom ajunge în curând în Aix, le strigă Philip. Tweed, nu 
vei sta la Violette, care ştiu că e favorita ta. E un loc mult prea 
cunoscut şi e probabil ca prietenii lui Noel să te caute acolo. Ţi- 
am rezervat o cameră la un hotel foarte elegant - Negre-Coste, 
în faimoasa Cours Mirabeau. Nu se vor aştepta să alegi un 
astfel de loc. Şi tu, şi Paula aveţi camere cu vedere spre 
bulevard. O adevărată încântare. Mâncarea e excelentă. 

— Noel a ajuns deja? întrebă Tweed. 

— Acum câteva ore. Stă la o pensiune mică şi neconfortabilă 
din oraşul vechi. Crede că astfel o să rămână în umbră. Dar nu 
e deloc aşa. 

— Şi cine sunt prietenii lui Noel? întrebă Paula. 

— Nişte persoane cu care nu ţi-aş recomanda să stai la masă. 
Un fel de combinaţie, continuă el indiferent. Arabi şi slovaci. 
Trebuie supravegheați cu mare atenţie. Ţi-ar tăia gâtul pentru 
treizeci de arginţi - sau echivalentul lor în dolari. 

— Abia aştept să-i întâlnesc, spuse Paula. 

— Roagă-te să n-o faci. Acum intrăm în vechiul Aix, construit 
prima dată de romani. Apropo de slovaci, prietenii lui Noel vin 
din Munţii Tatra, din Slovacia. Am fost acolo, în timpul iernii. 
Tweed, au acolo o tabără de antrenament pentru cei selectaţi 
să facă parte din corps delite ale Securităţii Statului, 
preconizate de Noel. 

— Ce fel de tabără de antrenament? Nu-mi place cum sună 
chestia asta, comentă Tweed. 

— Nici nu e cazul. Este foarte bine organizată şi a fost 
înfiinţată cu vreo câteva luni în urmă. Oamenii sunt învăţaţi 
cum să ucidă fără zgomot. li mai învaţă şi engleză. Noel are 
cincizeci dintre ei infiltraţi în Aix. Am auzit că speră să-i 
introducă în Marea Britanie mâine. Ştiu şi ruta. Am ajuns. 


Cours Mirabeau. 

Paula se uita când pe fereastră, când prin parbriz. Era 
impresionată. Vedea un bulevard larg, drept, cu platani de-a 
lungul trotuarelor de pe ambele laturi. Căldura făcuse frunzele 
să înmugurească. Era un bulevard minunat, cu case mari şi 
vechi pe partea dreaptă. Philip o observă că le priveşte. 

— Odinioară aici stăteau familiile bogate. Acum majoritatea 
au fost transformate în birouri. Zona este perla Aixului. 

„Perlă e un cuvânt potrivit”, îşi zise Paula. Traficul era foarte 
lejer la acea oră şi localnicii se plimbau admirând clădirile, cele 
mai vechi amintind de vremuri măreţe. Philip parcă lângă 
bordură, în faţa unei clădiri impunătoare. 

— Sfârşitul călătoriei, anunţă el. Hotelul Negre-Coste unde 
am rezervat pentru Tweed şi Paula camere care dau spre 
bulevard. Foarte scump. Haide să-l vedem! 


Camerele erau uriaşe. Deşi fuseseră remobilate - după cum 
le explică Philip -, păstraseră ceva din caracterul construcţiei 
originale. În camera sa de la etajul întâi, Paula se bucura de 
luxul ce o înconjura în timp ce-şi desfăcea rapid bagajul sumar, 
în care avea şi o rochie de seară, protejată de o husă. 

Se duse spre fereastră şi privi piaţa. Avea geamuri duble, 
probabil pentru a înăbuşi zgomotul traficului din timpul zilei. 
După ce făcu un duş, se îmbrăcă rapid şi, aşezată în faţa 
oglinzii elegante, se fardă foarte discret. Auzind o bătaie la uşă, 
se duse şi descuie, iar Tweed, îmbrăcat într-un costum elegant, 
intră în cameră. 

— Arăţi grozav, spuse el şi o sărută pe ambii obraji. Ce noroc 
că avem cu toţii câte un bagaj pregătit în Park Crescent în 
cazul când trebuie să plecăm rapid. Ai bani? 

— Un teanc de dolari. l-am dat un bacşiş tipului care mi-a 
adus bagajul şi a fost de-a dreptul încântat. Nu-i plac euro, 
zicea că nu sunt buni decât să aprinzi focul cu ei. 

— Philip mi-a dat asta pentru tine, spuse el, luând un plic din 
buzunar. Ia uită-te! 

Paula scoase o fotografie şi se strâmbă dezgustată. 

— Nu-mi place cum arată. Cine e? 

— Radek, şeful celor cincizeci de slovaci pe care Noel speră 
să-i strecoare în Marea Britanie. li place să ucidă cu cutitul. 

Paula studie din nou fotografia. Un bărbat scund, dar bine 


făcut, cu trăsături slave, pomeţi proeminenţi, ochi cu o privire 
inexpresivă, un nas şi o bărbie ascuţite. Avea părul negru, des, 
o mustață cu vârfurile întoarse şi o expresie sarcastică 
întipărită pe chip. 

— Păstreaz-o în caz că te întâlneşti cu el. Am şi eu o copie, la 
fel şi Newman şi Harry. Philip se gândeşte la toate. Acum e 
timpul să mergem la masă... 

Restaurantul era spaţios şi numai câteva dintre mesele mari 
erau ocupate, fiind încă extrasezon. Philip o complimentă 
pentru rochie şi pentru felul cum arăta şi îi sărută mâna. Paulei 
îi displăcea în general acest gest, dar la Philip nu o deranja. 
Băură câte un aperitiv în timp ce studiau meniul extrem de 
bogat. 

Se aşezaseră la o masă aflată într-un colţ astfel încât, atunci 
când chelnerii nu erau prin preajmă, puteau discuta în timp ce 
mâncau. Tweed fu cel care începu discuţia: 

— Philip, cum ai reuşit să obţii informaţiile acestea valoroase 
despre tabăra de antrenament din Tatra? 

— O, foarte simplu. Am un informator foarte de încredere, 
care cunoaşte bine Munţii Tatra. Am schiat foarte mult 
împreună în acea zonă. Informatorul meu are o mamă slovacă 
şi un tată francez. Informaţiile m-au costat două mii de dolari - 
o parte din fondurile pe care mi le-ai trimis cu luni în urmă. 
Intâmplător, numele ticălosului de şef nu este Radek. Nu se ştie 
numele lui adevărat - şi nici nu contează. 

După masă, Philip, aşezat lângă Paula, îi sugeră să facă o 
scurtă plimbare, întrucât era încă destul de cald afară. 

— Ciudată vreme, remarcă el. O să mergem puţin înspre 
nord, continuă el în timp ce se plimbau pe bulevard. În acea 
zonă încă mai există case originale. 

— Îmi plac fântânile mari, spuse Paula privind bulevardul. 

— O să fie şi acolo unde mergem noi. Nu-i mare lucru, dar 
mie sunetul apei care curge mi se pare liniştitor. 

O luară pe o străduţă laterală şi pătrunseră într-o altă lume: 
străzi înguste, întortocheate, cu felinare vechi care aruncau o 
lumină slabă, lăsând umbre lungi între ele. Paula începea să se 
întrebe dacă era o idee chiar atât de bună. Câte un arab în 
haine albe, lungi, trecea uneori pe lângă ei. 

Ajunseră într-o piaţă pustie şi se auzi din nou sunetul apei 
curgătoare. Paula se îndepărtă de Philip ca să privească o mică 


fântână a cărei apă ţâşnea dintr-un puț de piatră aflat într-un 
colţ al pieţei. 

Paula nu-l auzi apropiindu-se şi nici nu văzu unde fusese 
ascuns. Un braţ o cuprinse de la spate peste piept şi un cuţit 
uriaş îi fu lipit de gât. Ridică privirea şi văzu un arab care avea 
doar un ochi şi care rânjea înspăimântător la ea. Paula era 
îngrozită. Nu avea nicio şansă să ajungă la Browning-ul aflat în 
tocul de sub braţ, şi cu atât mai puţin la Beretta prinsă de 
piciorul drept. La cea mai mică mişcare, animalul acela avea 
să-i taie gâtul. Unde naiba era Philip? 


Philip apăru în faţa lor parcă din neant. În mâna dreaptă 
avea un pistol cu amortizor. Cu arma îndreptată spre ei, Philip 
spuse ceva în arabă. 

Răspunsul atacatorului fu să apropie şi mai mult cuțitul de 
gâtul Paulei, care simţi lama ascuţită ca un brici atingându-i 
pielea. Dintr-un motiv total inexplicabil îi veni să strănute, dar 
reuşi să se abţină. Philip spuse iarăşi ceva în arabă. Arabul îi 
răspunse pe un ton plin de cruzime. 

Philip zâmbi şi dădu din ambele mâini, ca şi cum accepta 
faptul că nu putea face nimic. „Oh, Doamne”, oftă Paula în 
sinea ei. Următoarea mişcare a lui Philip fu atât de rapidă, că 
Paula nici nu văzu ce se întâmplă. Într-o clipă, Philip îşi aţinti 
arma în ochiul sănătos al arabului şi mârâi ceva în arabă. Paula 
îl simţi pe arab cutremurându-se, apoi cum îndepărtează cuțitul 
de la gâtul ei şi se dă înapoi. 

Era mult mai mică decât atacatorul ei, aşa că, din locul în 
care stătea, Philip era cu un cap mai înalt decât ea. Pfff! Philip 
îl împuşcă pe arab în cap şi bărbatul căzu pe spate, rămânând 
nemişcat pe pavaj. 

— Ar fi bine să-i iei deocamdată arma, zise Philip, vorbind 
încet, dar rapid. Trebuie să arunc corpul în containerul de 
gunoi de acolo. Să fii pregătită în caz că apar şi amicii lui. 

— Sunt înarmată. 

Îşi scosese deja Browning-ul şi i-l arătă lui Philip. Acesta 
dădu aprobator din cap, se aplecă, apucă trupul fără viaţă de 
mijloc şi se îndreptă grăbit spre container. Paula îl urmă şi, fără 
să i se ceară, ridică repede capacul. Era greu, dar reuşi să îl 
ţină deschis. 

Un miros pestilenţial se ridică din interiorul lăzii pline pe 


jumătate cu gunoi. Philip aruncă înăuntru cadavrul greu. Paula 
lăsă capacul la loc, încet, ca să nu facă zgomot. Philip se şi 
dusese să arunce o privire rapidă prin piaţă. Paula alergă după 
el, nedorind să mai rămână singură nicio clipă. Apucând lama 
lungă cu mâna înmănuşată, Philip azvârli cuțitul într-o rigolă 
din apropiere, apoi o apucă de braţ. 

— Haide înapoi pe bulevard! 

— Cum ai reuşit să faci asta? îl întrebă ea în timp ce mergeau 
repede de unde veniseră. 

— Mai avea un singur lucru preţios - ochiul sănătos. Fără el, 
s-ar fi aflat la mâna celorlalţi arabi. Gândul ca un glonţ să-i 
treacă prin el l-a făcut să-ţi dea drumul imediat. 

— Bună judecată, slavă Domnului, replică ea. Mi-ai salvat 
viaţa. 

— Nu, ţi-am pus-o în pericol cu ideea mea stupidă de a-ți 
arăta cartierul vechi. N-am să mi-o iert niciodată. Uite, am 
ajuns la bulevard. Stai numai puţin. 

Philip deşurubă amortizorul, îl aruncă într-un canal şi îşi 
puse arma în toc. Paula era uimită. Intrară înapoi pe bulevard 
şi în civilizaţie - după cum i se păru ei. 

— De ce l-ai aruncat? întrebă ea. 

— Amortizoarele pot să-ţi joace feste. Să tragi o dată e OK. A 
doua oară s-ar putea să-ţi blocheze arma. Mai am de rezervă. 
Hai înapoi la hotel! Trebuie să-i spui lui Tweed ce s-a întâmplat. 

— Nu aveam de gând să-i suflu o vorbă... 

— Insist. Promite-mi! E şeful meu, are încredere în mine. Aşa 
că are dreptul să ştie tot ce se întâmplă. 


x 


Tweed stătea pe un fotoliu lângă holul principal unde se afla 
recepţia. Philip o trimise pe Paula să-l pună la curent, în timp 
ce el îşi comandă o băutură la bar. Paula începea să se resimtă 
în urma experienţei şi nervii îi erau întinşi la maximum. 
Cunoştea această reacţie. Când arabul îi ţinuse cuțitul la gât, 
fusese speriată de moarte, dar se controlase, rămânând 
nemişcată. Când nu mai exista pericolul pumnalului, nervii 
începeau să-i cedeze. 

Tweed dădu din cap în vreme ce ea se aşeză pe un scaun din 
apropiere şi aşteptă până când paharul de Chardonnay pe care 
i-l comandase îi fu pus în faţă. Nu mai era nimeni în încăpere. 


Tweed o privi fix, apoi o întrebă pe un ton extrem de serios: 

— Ce s-a întâmplat cât aţi fost plecaţi? 

— Nimic tragic. De ce întrebi? 

— Fiindcă ştiu să observ, continuă el cu acelaşi ton, fără să 
zâmbească. Ştiu că s-a întâmplat ceva, fiindcă ţi-a pierit tot 
sângele din obraji. Ca să nu mai adaug că Philip s-a dus la bar 
astfel încât tu să poţi sta de vorbă cu mine. 

— Philip mi-a salvat viaţa, începu ea cu ceea ce spera să fie 
un aspect pozitiv. 

Apoi îi povesti incidentul. Tweed o privea ţintă, cu aceeaşi 
expresie pe faţă. Când Paula termină, Tweed bău şi restul 
vinului din pahar. 

— Aşadar, ţi-a salvat viaţa după ce te-a pus într-un pericol 
îngrozitor. Am crezut că o să faceţi o plimbare pe bulevard. 
Acum ştiu că te-a dus în zona de nord, care trebuie evitată cu 
orice preţ. Ştii că am mai fost aici cu mai mulţi ani în urmă şi 
am stat la hotelul Violette din partea de nord. Şi pe vremea 
aceea erau câţiva arabi. Aşa că, atunci când străbăteam zona, 
aveam mereu în mână un pistol şi orice arab care mă vedea 
dispărea imediat - din cauza pistolului. Acum sunt mult mai 
mulţi arabi. 

— Doar n-ai de gând să te cerţi cu Philip? 

— Sigur că nu. Avem nevoie de el cât timp suntem aici. În 
plus, este cel mai valoros agent pe care îl avem în străinătate. 
Uite-l că vine. Tweed se ridică în picioare. Salut, Philip! Am 
putea face toţi trei o plimbare pe bulevard? 

Paula admiră extraordinarul autocontrol al lui Tweed. Îşi 
dăduse seama că era teribil de furios, dar acest lucru nu 
răzbătu din felul prietenos cu care îl întâmpină pe Philip. leşiră 
din hotel şi se plimbară pe bulevard. Tweed stătea la mijloc, cu 
Paula în dreapta şi Philip în stânga. Paula admira atmosfera 
faimosului bulevard. Tweed le împărtăşea gândurile care-i 
treceau prin minte. Atât de multe fuseseră modernizate, 
inclusiv Negre-Coste. Era încă un hotel magnific, dar îi lipsea 
ceva din farmecul cunoscut. Până şi baia din cameră fusese 
„imbunătăţită”. Francezii fuseseră influenţaţi de fetişismul 
american pentru instalaţiile moderne. Tweed mai fusese în Aix 
când se întâlnise cu un om de legătură. 

— E de vis, se entuziasmă Paula. 

— Unic, spuse Tweed. 


— Am achitat camerele la hotel, zise Philip dintr-o dată. Vom 
pleca mâine - s-ar putea să fie o zi palpitantă. 

— Cât de palpitantă? întrebă Tweed. 

— Mâine Noel îi mută pe cei cincizeci de slovaci la Paris, în 
drum spre Marea Britanie. O să călătorească cu două autocare 
gri. Am vorbit mai devreme cu Harry. Îţi aminteşti de podul 
acela vechi, de piatră, pe care l-am traversat - acolo unde 
drumul era prost? 

— Eu, da, răspunse Paula. Era foarte abrupt, apoi cobora 
brusc de cealaltă parte. Era peste un râu. 

— O să eliminăm jumătate din ei la pod, zise Philip cu 
indiferenţă. Pe ceilalţi 25, din celălalt autocar, îi lichidăm la 
Paris. Ne vedem mâine la ora şase la micul dejun. S-ar putea să 
nu fie o călătorie de plăcere. 


20 


Era întuneric când părăsiră hotelul îndreptându-se spre zona 
sudică a oraşului. Mergeau pe jos, conduşi de Philip. Paula 
observă că zona era mai modernă. Ajunseră pe o alee şi Philip 
deschise uşa automată de la un garaj. Înăuntru era parcată 
camioneta lor. 

Philip le zise în timp ce urcau în vehicul: 

— Am uitat să vă spun că toate geamurile sunt antiglonţ, iar 
părţile laterale şi tavanul au fost dublate cu plăci armate. Aşa 
că puteţi sta liniştiţi în privinţa drumului spre Paris... 

Harry apăru de sub maşină şi îi făcu un semn lui Philip că 
totul e în regulă. 

— Nu există explozibil dedesubt. Am verificat şi motorul. 

— Eşti un tip foarte atent, îi mulţumi Philip. 

— Sunt un tip al naibii de bănuitor, îi replică Harry, urcându- 
se şi el în maşină. 

Philip ieşi de pe alee, oprindu-se în prealabil să închidă uşa 
garajului cu telecomanda, apoi făcu la dreapta. Paula oftă 
nostalgică în momentul când pătrunseră în câmp deschis. Şi 
Tweed oftă - dar de uşurare. „Locul ăsta a ajuns o capcană 
mortală în ziua de azi”, îşi spuse în gând. 

— Suntem cu mult înaintea primului autocar cu slovaci, 
spuse Philip. Abia acum se pregătesc de plecare. Cel de-al 
doilea îl va urma la o oarecare distanţă. Ambele cu câte 25 de 
ucigaşi la bord. Pe cei din al doilea autocar îi eliminăm la Paris, 
le reaminti el. 

— Cum de ştie toate astea? se miră Paula cu glas tare, 
întrebându-l pe Tweed. 

— Am contacte, îi replică Philip. Îşi frecă degetele de la mâna 
dreaptă de parcă număra un teanc de bancnote. Dolarii deschid 
multe uşi. 

— Şi Noel unde a fost în tot acest timp? se interesă Paula de 
pe locul ei din spate. 

— A stat incognito într-o speluncă din zona de nord, îi 
răspunse Philip. Şi a primit vizita simpaticului domn Radek. 

— Radek? 

— Şeful bandiţilor slovaci, îți aminteşti? Ţi-am dat o poză de- 
a lui. Un tip foarte simpatic, cu condiţia să-l vezi înecându-se. 
Noel se îndreaptă spre Paris cu un Citroen închiriat, la o 


oarecare distanţă în spatele celui de-al doilea autocar. Îi ţine 
companie Radek şi un unchi ceh care l-a învăţat limbi străine, 
astfel încât Radek vorbeşte fluent destul de multe. In curând 
vom ajunge la pod. 

Tweed observă că Harry îşi puse în poală o geantă mare de 
piele din care scoase cu grijă o mină de teren şi o mistrie. 
Paula, cu ochii pe fereastră, nu văzu această mişcare. Era încă 
întuneric şi farurile maşinii luminau cu putere în timp ce Philip 
conducea pe un drum cu serpentine. Întrucât drumul era 
abrupt, Philip încetini, apoi cobori panta pe partea cealaltă. 
Stinse farurile şi, împreună cu Harry, ieşi din camionetă şi se 
îndreptară spre podul aflat în apropiere. 

Dorind să nu piardă nimic din ce se întâmplă, Paula se mută 
în faţă, pe scaunul şoferului. Prin parbriz, vedea bine ce se 
petrecea, căci ochii i se obişnuiseră cu întunericul care începea 
să fie străpuns de primele semne ale zorilor. 

Philip apăru iarăşi lângă maşină şi îi dădu lui Tweed un 
binoclu pentru vedere pe timp de noapte. 

— Uită-te după primul lor autocar şi dă-mi de ştire dacă îi 
vezi farurile! 

Harry săpa o groapă mare în pământul moale de pe pod. 
Lucră rapid şi, când termină, puse înăuntru mina de teren. La 
fel de repede, aşeză deasupra pământ, ca s-o ascundă. In 
momentul când se ridică, Tweed strigă de la piciorul podului: 

— Se văd lumini în depărtare. Pare să fie autocarul. Cam la 
vreun kilometru şi jumătate. E dificil de spus în lumina asta. 

Philip şi Harry se urcară în camionetă şi închiseră uşa în 
urma lor. Harry se întoarse la locul lui, la fel şi Paula. Philip îi 
spuse lui Tweed că poate să ţină binoclul. 

— Aşa nu o să pierzi nimic din toată distracţia. 

Sări din nou la volan, aprinse farurile pe faza scurtă şi 
parcurse o mică distanţă. Întoarse spre dreapta, părăsind 
drumul, spre aceeaşi fundătură unde parcase pe drumul de 
venire, ca să le împartă armele. 

Ajuns la micul cerc de beton, îl ocoli, astfel încât maşina era 
îndreptată spre ieşire. Le propuse tuturor să coboare din 
maşină. Paula fu surprinsă să vadă cât de bine se vedea podul, 
acum că fâşiile argintii ale zorilor se ridicau pe cer dinspre 
răsărit. Philip luă binoclul de la Tweed, se uită spre est şi i-l 
dădu înapoi. 


— Autocarul se apropie prea repede. Dacă şoferul e slovac, 
atunci conduce ca un nebun... 

Era frig. Paula, îmbrăcată în blugi şi geacă, îşi încheie haina 
până la gât. Autocarul gonea pe drum, cu farurile pe faza 
lungă. Paula aproape că se aştepta să intre în parapet şi să 
cadă de pe pod. În ultimul moment, şoferul încetini şi maşina se 
mişcă încet pe pod. 

Explozia care urmă fu devastatoare. O flacără orbitoare şi un 
zgomot asurzitor izbucniră simultan. Vehiculul sări în aer, rupt 
în două. Bucăţi de corpuri zburară în toate părţile. Prin binoclul 
luat de la Tweed, Paula văzu un picior, apoi un trunchi fără cap 
prins în infernul de foc care lumina rămăşiţele podului. Lumina 
zorilor era roşie din cauza flăcărilor. O jumătate din vehicul 
căzu în râu şi Paula auzi un sfârâit rapid când apa înghiţi 
metalul încins. Apoi, brusc, tăcerea învălui totul. 

— A mers destul de bine, comentă Philip. 

— Cred că la mare distanţă se întrevăd alte faruri. E oare al 
doilea autocar? sugeră Paula, având brusc gura uscată. 

— Probabil, fu de acord Philip. Au şi ei binocluri cu vedere pe 
timp de noapte, aşa că vor vedea ce s-a întâmplat. Vor trebui să 
facă un ocol mare ca să ajungă la autostradă. Asta înseamnă că 
putem ajunge la Paris înaintea lor şi să fim pregătiţi să sortăm 
şi celălalt transport. 

„Să sortăm?” Paula, cu mintea încă invadată de imaginea 
masacrului de pe pod, se întrebă cum o să reuşească Philip una 
ca asta. Întotdeauna părea atât de calm, de natural, chiar şi în 
faţa celor mai mari pericole. 


După ce parcurseră o bună bucată din autostradă, Philip opri 
într-un refugiu izolat, apoi se ridică şi le spuse: 

— Acum aş vrea să-mi predaţi cu toţii armele, căci am putea 
fi opriţi de o maşină de poliţie. 

Luă chiar şi cele trei mine de la Harry şi totul fu ascuns într- 
un compartiment special din partea laterală a maşinii. Harry 
era indignat. 

— Am crezut că o să le folosesc ca să îi aranjez pe ticăloşii 
din al doilea autocar. 

— Nu, nu o să faci asta, îi răspunse Philip hotărât. S-a produs 
o schimbare de plan. M-am gândit mai bine. O să mă ocup 
singur de asta. Din Ile St-Louis o să plece un velier mare pe 


Sena, prin mijlocul Parisului. Au de gând să-i transporte pe 
slovaci la bordul velierului Yvette cu ajutorul unor bărci mici cu 
motor. Apoi vor să meargă în amonte, spre un port de la gura 
râului. După care o să transfere această încărcătură inumană 
pe un vas de transport mai mare şi o s-o ducă spre o zonă 
pustie a coastei britanice. Eu voi avea grijă să nu plece vii din 
Paris. 

Rămase tăcut la volan, aşteptă până când pe autostradă nu 
se mai văzu nicio maşină, apoi îşi reluă drumul în viteză spre 
Paris. 


În momentul când intrară în suburbiile Parisului, Tweed făcu 
o sugestie: 

— Philip, aş putea să-l sun pe Loriot, şeful de la Direction de 
la Surveillance du Territoire, care mi-e prieten vechi. Să-i spun 
ce se întâmplă şi unde să se ducă. 

— Nu! îi strigă Philip peste umăr. Până acum trebuie să fi 
auzit despre explozia de pe podul de lângă Aix şi despre 
trupurile ciopârţite împrăştiate pe câmp sau care plutesc pe 
râu. O să sune la toate hotelurile în căutarea de nume 
cunoscute. 

— Am avut paşapoarte false, obiectă Tweed. Ţi-am zis asta 
mai devreme. 

— Nu are importanţă, spuse Philip cu un glas autoritar. O să- 
şi concentreze atenţia asupra celor care au stat puţin şi va cere 
o descriere a lor. Unii recepţioneri sunt foarte buni observatori. 
Acum aveţi la dispoziţie o oră să vă distraţi - o să vă las lângă 
Place Vendôme şi Ritz. Luaţi apoi un taxi până la Gare du Nord. 
Veţi ajunge la timp să prindeţi Eurostarul. Nu cred că Noel o să 
aleagă aceeaşi rută - el o să se întoarcă mai mult ca sigur cu 
avionul, aşa cum a venit... 

Lângă Place Vendôme, Philip îl împinse efectiv jos pe Tweed, 
care voia să-i mulţumească pentru tot ce făcuse. De pe trotuar 
Tweed îi strigă lui Philip, aflat la volan, cu motorul pornit: 

— Ai grijă de tine! Şi sună-mă... mai des. 

— Dacă am ceva de raportat. Ai grijă de tine, Paula. 

Uşa se închise automat şi rămaseră privind maşina care se 
îndepărta. Spre Île St-Louis. 


Străbătură Rue St-Honore, strada centrală cu magazine 


extrem de scumpe. Era începutul amiezii şi cerul era acoperit 
cu nori joşi, ameninţători. 

Tweed şi Paula mergeau în faţă, urmaţi de Newman cu 
Harry, care încă jucau rolul de gărzi de corp. Tweed îi conduse 
într-o cafenea, unde comandară cafea şi mâncară nişte prăjituri 
delicioase. Paula era moartă de foame. 

— Plec pentru câteva minute, le zise Newman, ridicându-se. 
Am trecut pe lângă un magazin unde am văzut în vitrină nişte 
eşarfe nemaipomenite. Mă duc să cumpăr una pentru Roma. 

— Lucrurile devin serioase, nu? îl tachină Paula. 

— E drăguță şi foarte inteligentă. Mă întorc în câteva minute. 

Ceilalţi se pregătiră să plece din cafenea şi să-l aştepte afară 
pe Newman. Paula ieşi prima şi se opri o clipă să se uite în 
ambele direcţii. În clipa următoare dădu înapoi, ciocnindu-se de 
Tweed şi împingându-l. Îl apucă de braţ şi îl conduse înapoi la 
masă, aflată pe o latură a cafenelei, cu vedere spre uşă. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Tweed. 

— Radek. Venea pe stradă înspre noi. 

— Eşti sigură? 

— A naibii de sigură. I-am studiat poza. O să-l vedem într-o 
clipă. Să dea Domnul să nu intre aici - nu avem nicio armă... 

Harry sări în picioare, ascunzând o bâtă scurtă îmbrăcată în 
piele. Se duse rapid spre o masă aflată în cealaltă parte a 
cafenelei, comandă o cafea şi insistă s-o plătească pe loc. Erau 
singurii clienţi. Chelneriţa puse cafeaua în faţa lui Harry, zâmbi 
văzând bacşişul şi dispăru pe o uşă din spate. 

Atunci intră Radek, îmbrăcat într-o haină neagră şi cu o 
pălărie la fel. În vreme ce se îndrepta direct spre masa lor, 
trăsăturile lui slave erau schimonosite de un rânjet, sub 
mustaţa cu vârfurile întoarse. O mână şi-o ţinea în haină, iar cu 
cealaltă îşi scoase pălăria. Se înclină scurt spre Paula. 

— Îmi veţi spune, domnule Tweed, unde sunt ceilalţi şi ce 
plănuiesc să facă, altfel o s-o împuşc pe Miss Gray. 

Vorbea foarte repede, într-o engleză excelentă, dar cu 
accent. Pentru prima dată în viaţă Tweed nu era sigur ce să 
facă. Deschise gura să spună ceva - orice ca să tragă de timp. 
Exact atunci Harry apăru în spatele slovacului şi îl izbi puternic 
cu bâta în ceafa descoperită. 

Radek făcu ochii mari, apoi se prăbuşi pe spate. Harry îl 
prinse şi îl aşeză uşor la podea, când apăru chelneriţa. Paula se 


ridică şi spuse repede în franceză: 

— Bietul domn a leşinat. Ar putea să fi suferit un atac de 
cord. Chemaţi o ambulanţă. Noi trebuie să plecăm, dar ne vom 
întoarce. 

leşiră în fugă din cafenea în timp ce chelneriţa se grăbea să 
dea un telefon. 

Afară se întâlniră cu Newman, care avea în mână un pachet 
frumos ambalat. Se uită la ei, mirat de graba lor. Paula făcu 
semn unui taxi care se apropia. 

— Gare du Nord, vă rog, zise Tweed, dându-i şoferului un 
bacşiş substanţial. Şi grăbiţi-vă, altfel pierdem trenul. 

Paula repetă solicitarea în franceză când văzu că şoferul îi 
priveşte nedumerit. Se înghesuiră cu toţii în spate, Tweed şi 
Paula pe mijlocul banchetei, iar Harry cu Newman pe părţile 
laterale. Taxiul se puse în mişcare. 


La Gare du Nord, Tweed găsi un compartiment liber. 
Eurostarul era pe punctul de a pleca. Abia se aşezară pe 
scaune, că trenul şi ieşi uşor din gară. 

Tweed îi povesti lui Newman ce se întâmplase. Newman se 
ridică şi puse cu grijă cadoul împachetat alături de puţinele 
bagaje pe care le aveau. Se aşeză şi spuse: 

— Cum naiba a ajuns Radek atât de repede la Paris? 

— Mergând cu o viteză nebunească pe autostradă, bănuiesc, 
răspunse Tweed. Când am oprit în refugiu şi i-am înapoiat 
armele lui Philip, am observat o maşină care se deplasa cu 
viteză. Erau doi oameni înăuntru - şoferul şi un pasager. A 
trecut însă prea repede ca să pot identifica pe cineva. 

— L-ai omorât pe Radek? îl întrebă Newman pe Harry. 

— Sigur că nu. Asta ne-ar fi adus poliţia pe cap. O să fie 
leşinat vreo oră, două, apoi îşi va reveni - cu o durere de cap 
îngrozitoare. 

— Ceea ce mă miră pe mine, zise Paula, este cum de m-a 
detectat şi m-a identificat. 

— Noi le-am făcut lor fotografii, îi reaminti Tweed. De ce să 
nu fi făcut şi vreun membru al organizaţiei Cabal acelaşi lucru? 
Apoi Noel, supereficientul Noel, a luat pozele cu el. 

Nimeni nu mai spuse nimic până la ieşirea din tunel, în Kent. 
Paula aruncă o privire pe fereastră, apoi scoase un oftat din 
adâncul sufletului. 


Spre deosebire de Paris, soarele strălucea cu putere pe cerul 
azuriu, fără niciun nor. lInspiră aroma câmpurilor care 
începuseră să înverzească şi a livezilor îmbrăcate într-un puf 
verzui. 

— Mă bucur că am scăpat de Franţa şi ne-am întors la 
liniştea din Anglia, zise ea. 

— Nu te baza prea mult pe linişte, o avertiză Tweed. Trebuie 
să investigăm o crimă odioasă şi să înăbuşim în faşă fuziunea 
tuturor serviciilor de securitate. 

— Las-o în pace! îi zise Newman. A avut o călătorie dificilă. 
Problema ta este că nu apreciezi niciodată lucrurile frumoase 
din viaţă. 

— Îmi pare rău. Ai dreptate, Bob. Paula a trecut prin nişte 
experienţe dure în ultima vreme. Îmi dau seama de asta. 

— Vreau doar să mă duc acasă şi să dorm câteva ore în patul 
meu. Dimineaţă o să fiu gata de luptă. 


21 


Tweed ajunse la birou în mijlocul unei situaţii de criză. Îşi 
scoase haina, se aşeză pe scaun şi privi în jur. Monica se ridică 
şi veni spre el cu o expresie sumbră pe chip. Pete Nield stătea 
în picioare cu braţele încrucişate, fără nicio urmă de zâmbet pe 
faţă. Marler, care se sprijinea de perete, jucându-se cu 
portţigaretul gol, îl privi pe Tweed. 

Paula intenţiona să plece, dar se răzgândi şi se aşeză la 
birou. Newman stătea lângă uşă, analizând expresiile celorlalţi. 
Tweed rupse în cele din urmă tăcerea: 

— Ei bine, ce s-a întâmplat în lipsa mea? Arătaţi cu toţii de 
parcă a explodat o bombă. 

— Într-un fel, asta s-a şi întâmplat, îi răspunse Monica, stând 
ţeapănă în faţa biroului lui. Mai întâi, generalul Macomber a 
telefonat şi mi-a spus că, sub nicio formă, Tweed nu trebuie să 
meargă neînsoţit. A mai adăugat că tocmai s-a întâlnit cu 
membrii organizaţiei Cabal. Apoi Benton Macomber a dat 
buzna aici şi a cerut să te vadă urgent, dar i-am răspuns că nu 
eşti disponibil. „E plecat din ţară?” m-a întrebat el. l-am zis că 
habar n-am unde eşti. A spus că trebuie să-l suni imediat ce 
ajungi, apoi a plecat în grabă. Pete, continuă ea întorcându-se 
către Nield, poate vrei să spui chiar tu ce ţi s-a întâmplat. 

— Ceva de-a dreptul sinistru, începu Nield. La începutul 
după-amiezii am văzut o furgonetă albă, mare, cu semnul TV 
pictat pe partea laterală, oprindu-se vizavi. Câteva persoane au 
început să fotografieze clădirea, aşa că am ieşit şi am traversat 
strada până la furgonetă. Atunci aceasta s-a pus în mişcare şi n- 
a lipsit mult să mă calce. M-am ferit suindu-mă pe trotuar şi 
maşina s-a oprit. Am deschis portiera şi golanul de la volan m-a 
înjurat. Am cerut să aflu ce naiba fac acolo şi cine sunt. 
Pasagerul a încercat atunci să mă lovească cu piciorul în faţă. 
L-am apucat de picior, l-am scos din maşină şi am repetat 
întrebările. Şoferul a scos o armă automată, a îndreptat-o spre 
mine şi mi-a ordonat să-i dau drumul colegului său - ceea ce am 
şi făcut. Apoi furgoneta s-a îndepărtat. 

— Acţiune de intimidare, zise Tweed. Dar dacă ei joacă dur, 
şi noi trebuie să răspundem pe măsură. Marler, gândeşte-te la 
un plan! 

— Am făcut asta deja. Am nevoie de ajutorul lui Harry. 


Acum... 

Amândoi bărbaţii ieşiră din încăpere. Tweed, calm, luă un 
creion şi un blocnotes şi începu să tot mâzgălească. Ceilalţi 
aşteptară în tăcere ca el să spună ceva. 

— E interesant că Benton a întrebat dacă sunt plecat din 
ţară. Ştia cu certitudine că sunt. Voia doar să-ţi vadă reacţia, 
Monica. Te-ai descurcat bine. 

— Cum ar fi putut să ştie? se întrebă Paula cu glas tare. 

— De la Radek. Acesta i-a raportat lui Noel despre prezenţa 
noastră în Franţa, acolo unde se afla, departe de orice violenţe. 
Noel le-a telefonat atunci celorlalţi din organizaţia Cabal ca să 
le spună vestea. Benton a venit aici cam pe la cinci după- 
amiază, nu-i aşa? o întrebă el pe Monica. 

— Cam aşa ceva. 

— Noi eram atunci în Eurostar. Noel a ajuns probabil 
înaintea noastră cu avionul, însoţit de Radek. Şi apropo de 
asta... Tweed scoase fotografia pe care i-o dăduse Philip şi i-o 
înmână Monicăi. Du-o jos la laborator şi cere-le să facă cinci 
copii. Urgent! Apoi dă una la fiecare. 

— Ce brută oribilă, comentă Monica. 

— Diavolul întruchipat, fu de acord Paula. Radek. 

— Crezi că a ajuns deja în Anglia? întrebă Newman. 

— Sunt sigur de asta. A venit cu avionul împreună cu Noel. 
Acum trebuie să ne ferim de doi criminali. Fitch, iar acum şi 
Radek. Se uită la Paula şi continuă: Tu du-te acasă, împreună 
cu Newman. Te deranjează dacă o să doarmă în noaptea asta în 
dormitorul de oaspeţi? 

— Absolut deloc, dar asta când o să mă duc acasă. Acum nu 
mi-e somn deloc şi trebuie să ne ocupăm de toate problemele 
astea. Mi se pare foarte ciudat că generalul Macomber a vrut 
să ne avertizeze. 

— S-ar putea să nu-i placă prea mult organizaţia Cabal. Sau 
ar putea ca gestul să facă parte din campania de intimidare. 

— Nu poţi să-l bănuieşti pe general de una ca asta, protestă 
Paula. 

— Până nu zdrobim organizaţia Cabal o să bănuiesc pe toată 
lumea. Mă întreb de ce oare le-a făcut o vizită progeniturilor 
lui, atâta vreme cât se presupune că nu-i sunt nicicum dragi? 
Mi se pare că toată lumea minte. 

— Pot să-ţi povestesc despre întâlnirea pe care am avut-o ieri 


cu informatorul meu? întrebă Nield. 

— Întâlnire? se miră Tweed. Da, dă-i drumul! 

— Nu eram prea încântat de ceea ce se întâmplase, aşa că 
am sunat-o şi am invitat-o la masă în oraş. A acceptat imediat, 
spunându-mi că e îngrijorată. Uite cum s-a întâmplat... 


Nield sosi prompt acasă la Coral. Când deschise uşa, aceasta 
era îmbrăcată extrem de seducător. Părul roşu ca focul era 
strâns în vârful capului şi purta o rochie albă, scurtă şi strânsă 
pe corp, care îi sublinia formele apetisante. 

— Intră să bem ceva, Pete, îl invită ea, cu un zâmbet 
strălucitor. 

— Din păcate, nu avem timp, replică el, acţionând repede. 
Am rezervat o masă la un restaurant în apropiere. Dacă nu 
mergem imediat, o să fie dată altcuiva. 

— Bine. Stai să-mi iau haina. 

— De ce eşti îngrijorată? o întrebă el în timp ce mergeau 
spre restaurant. 

— Povestea poate să aştepte până când ne luăm ceva de 
băut. Eu chiar am nevoie. De un brandy. 

Aşezaţi la o masă în colţ, departe de mulţimea dinspre care 
se ridica murmur de voci şi clinchet de pahare, începură să stea 
de vorbă fără să se teamă că ar putea fi auziţi. 

— Mmm, e bun, zise ea în timp ce mânca aperitivul - o 
combinaţie de pepene, portocale şi banane stropite din belşug 
cu brandy. Brandy-ul este băutura mea favorită, îi spuse ea. 

— De ce eşti îngrijorată? o întrebă el din nou. 

— Din cauza Papagalului. M-a invitat azi la masă şi m-a dus 
la un restaurant foarte elegant. Am văzut mai târziu şi nota de 
plată - astronomică. 

— Am crezut că voi două sunteţi la cuțite. Aşa mi-ai spus 
ultima dată când ne-am întâlnit. 

— Ştiu, Pete. Şi eu am crezut la fel. Acum mă copleşeşte cu 
atenţii. Nu pot să fac nimic în neregulă la serviciu. În timpul 
prânzului mi-a spus că o urmăreşte cineva din organizaţia 
Cabal. Nu a vrut să spună despre cine e vorba. Nu e pregătită 
să le facă pe plac, aşa că este îngrijorată că o să-şi piardă 
slujba din cauza lor. 

— A lor? _ 

— A celor din organizaţia Cabal. Se susţin unii pe alţii. In 


plus, pun ceva la cale împotriva lui Tweed şi a echipei lui. Am 
considerat că trebuie să ştii. 

— Dar cum ai aflat toate astea? Biroul lor e în altă încăpere. 

— Ştiu. Clipi cochet din gene. O să mă consideri o fată rea. 
Balamalele de la uşa care dă spre biroul principal au fost unse, 
iar uşa nu se închide bine dacă nu eşti atent. Când Papagalul 
nu e prin preajmă, mă strecor până acolo şi ascult ce vorbesc. 

— E periculos. _ 

— Am mare grijă. Ţin mereu un dosar sub braţ. In biroul 
nostru, în apropiere de uşa respectivă se află un fişet. 

— Revino la ceea ce spuneai mai înainte, o îndemnă Pete, 
oprindu-se din vorbă când chelnerul le aduse mâncarea. 
Spuneai ceva de o acţiune agresivă împotriva lui Tweed. 
Cunoşti şi amănunte? 

— Numai că Noel, care e plecat acum, a pus totul la cale. 
Benton a spus că speră că Noel n-o să se înfurie. Apoi m-am 
strecurat înapoi la biroul meu, exact la timp. Unul din ei a 
închis uşa. 

— Noel e plecat. Unde? 

— Habar n-am... 

Până la sfârşitul mesei pălăvrăgiră despre alte lucruri. După 
ce plecară din restaurant, Nield o conduse până la uşa 
apartamentului. Coral scoase cheile, descuie uşa şi îşi petrecu 
braţul după al lui. Se întoarse spre el şi ridică din sprâncene, 
invitându-l să mai bea împreună un pahar. 

— Mi-ar plăcea foarte mult, minţi el, dar chiar înainte de a 
veni aici a apărut o problemă şi cei din Park Crescent o să vrea 
să ştie cum s-a rezolvat. Trebuie să dau nişte telefoane chiar în 
seara asta. Rămâne pe altă dată? 

Coral se strâmbă nemulțumită, în timp ce el o sărută pe 
ambii obraji. Se vedea că nu era foarte încântată de cum se 
încheia seara. Îi spuse noapte bună, intră şi îi închise uşa în 
nas. 


22 


— Aşadar, îşi încheie Nield povestea, am scăpat fără să fiu 
compromis. Coral părea foarte furioasă. 

— Nu cred o iotă din ceea ce spune femeia aia, interveni 
Paula. De ce prezintă în toate felurile situaţia de acolo? 

— E posibil să acţioneze la ordinele unuia dintre membrii 
organizaţiei Cabal, spuse Tweed gânditor. Dar mă îndoiesc. 

— Care dintre membri? întrebă Paula. 

— N-am idee. Nici eu nu prea cred în teoria asta. Nu-mi dau 
seama ce urmăreşte. 

— Poate nu e în toate minţile, sugeră Newman. Cine a 
omorât-o în felul acela îngrozitor pe Viola trebuie să fi fost 
nebun. 

— E prea mică de înălţime ca s-o fi făcut ea, spuse Nield. 

— E ca un puzzle, gândi Tweed cu glas tare. Fiecare element 
se potriveşte undeva. Dar nu ne dăm seama cum arată 
imaginea de ansamblu. 

— O, Doamne! izbucni Newman. Am pierdut cadoul acela 
scump. Am lăsat eşarfa pentru Roma în Eurostar. 

— Nu, nu l-ai pierdut, îl linişti Paula. Deschise geanta aflată 
pe podea lângă ea, scoase pachetul cu eşarfa şi i-o dădu lui 
Newman. Întotdeauna mă asigur că nu am uitat nimic atunci 
când cobor din tren sau din avion. 

— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, îi răspunse Newman cu 
o uşurare vizibilă pe chip. Mă simt mult mai bine acum. 

— Romantism pentru Roma, râse Paula de el. 

— Şi, în timp ce voi doi vă prostiţi, interveni Tweed 
morocănos, eu mă întreb ce pun la cale Marler şi Harry. 


Cu feţele acoperite de măşti, Marler şi Harry aşteptau cu o 
răbdare infinită. Harry stătea sprijinit de peretele de lângă uşa 
metalică a intrării în sediul Diviziei Speciale. Marler adoptase 
aceeaşi poziţie, de partea cealaltă. 

Se postaseră în aşa fel încât să nu poată fi văzuţi de 
videocamerele care baleiau încet, aflate deasupra lor, pe 
perete. Din când în când Harry îşi întindea picioarele ca să nu 
amorţească. Marler stătea nemişcat ca o statuie. Se uită la ceas 
- stăteau de veghe de peste o oră. Răbdarea e o virtute. 

Străduţa laterală pe care se aflau era atât de întunecată şi de 


prost luminată, încât, dacă ar fi trecut cineva pe acolo, nu ar fi 
putut să le vadă feţele şi cu atât mai puţin măştile. Marler 
ridică mâna în care ţinea o grenadă. Auzise ceva. Harry se 
strâmbă - credea că lui Marler i se păruse. 

Uşa de oţel se ridică încet, fără zgomot, glisând în locaşul ei 
de deasupra intrării. Marler aruncă o scurtă privire înăuntru. 
Scara rulantă se deplasa încet. Nelson stătea nemişcat, 
aşteptând ca scara să-l aducă jos. Câţiva paşi în urma lui, 
Benton, purtând pardesiu, studia un raport. În spatele lui, Noel 
nu făcea nicio mişcare. Aşadar, Noel se întorsese din Franţa, 
ceea ce însemna că Radek se afla la Londra. 

În momentul când treapta pe care stătea Nelson se apropie 
de parter, Marler îi făcu lui Harry un semn din cap. Amândoi 
acţionară la unison. Prima grenadă lacrimogenă aruncată de 
Marler ateriză la picioarele lui Nelson şi răspândi un nor 
înecăcios de gaz. În aceeaşi clipă Harry aruncă alta - o 
aruncare perfectă, grenada căzând în faţa lui Benton şi 
răspândind alt nor de gaz. 

Nelson se sufoca şi ochii îi ardeau în timp ce se clătina, 
neştiind ce să facă. Marler aruncă în sus o nouă grenadă 
lacrimogenă care îl lovi pe Noel în genunchi, după care 
explodă. 

Cei trei bărbaţi de pe scară tuşeau, se înecau din cauza 
fumului şi orbecăiau în jur. Papagalul apăru la etaj, privi uluită 
ce se întâmplă şi, când mirosi gazul, alergă înapoi în birou să 
cheme o ambulanţă. Marler şi Harry îşi dădură jos măştile şi 
dispărură. 


Tweed discuta cu Nield, când Marler şi Harry ajunseră la 
sediu. Observă că Harry părea mulţumit de sine, în vreme ce 
chipul lui Marler era la fel de inexpresiv ca de obicei. 

— Pete, continuă Tweed, ce joc crezi că face Coral Flenton? 

— N-am idee. Sunt însă sigur că joacă un rol. Însă aş prefera 
să nu mai am de-a face cu ea prea curând. 

— Atunci o să mă duc eu mâine, interveni Paula. M-am 
înţeles bine cu ea şi a rămas stabilit să ne întâlnim în curând. 
Fiindcă sunt femeie, o să-i vină mai greu să mă manipuleze. 

— Bună idee, fu de acord Tweed. Marler, Harry, voi ce aţi 
făcut? 

Marler îi povesti pe scurt ce făcuseră la sediul organizaţiei 


Cabal. 

— I-am învăţat minte să mai trimită furgonete cu sigle false 
ca să încerce să fotografieze locul ăsta. 

— Cred că o să mă distrez niţel, zise Tweed. Monica, poţi să 
obţii numărul lor de telefon? O să preiau imediat legătura. 

— Aş putea vorbi cu Miss Partridge? întrebă el de îndată ce 
Monica îi făcu legătura. Miss Partridge? Bine. Tweed la telefon. 
Am înţeles că Benton Macomber a cerut să-l contactez. 

— Sunt bolnavi, izbucni ea. Sunt la spital. 

— Sper că nu e ceva grav. li aşteptaţi să vină mâine la birou? 
Ştiu că au fost multe cazuri de toxiinfecţii alimentare. 

— Da, aşa este, răspunse ea, regăsindu-şi stăpânirea de sine. 

— Ei bine, transmiteţi-le urarea mea de însănătoşire 
grabnică. Nu mâncaţi la restaurante dubioase. 

— Eu gătesc acasă, replică ea, înţepată. 

— Unde locuiţi? 

— În Hammersmith. Într-un apartament mare pe care l-am 
cumpărat cu ani în urmă. După o pauză continuă: Poate veniţi 
să-mi faceţi o vizită într-o zi şi putem lua cina împreună. Adresa 
mea este... 

Tweed notă în grabă adresa, numărul de telefon fix şi mobil. 

— Aştept cu nerăbdare momentul, îi spuse el. Poate o să 
avem ocazia să ne întâlnim curând. 

— Cât de repede doriţi, replică ea pe un ton seducător, de 
care Tweed nu o credea în stare. Mulţumesc de telefon. Pe 
curând... 

— Cred că eşti nebun de fericire, glumi Paula. 

— Aş vrea să am un asemenea efect asupra ei. Dar şi ea eo 
piesă din puzzle-ul pe care îl construim. S-ar putea să lase 
garda jos, odată ce nu mai e în preajma celor din organizaţia 
Cabal. 

— O să le spună ce aţi vorbit. 

— Părerea mea e că n-o să le spună, replică Tweed. Acum e 
timpul ca Newman să te ducă acasă. Văd că deja caşti. Trebuie 
să fii epuizată. 

— Ar fi plăcut să mă bag în pat. 

Newman porni cu maşina în faţă şi Paula îl urmă. Traficul era 
mai degajat şi, când se apropie de Brompton Road, Newman 
încetini, abia târându-se. Paula se întrebă care o fi motivul. 
Newman parcă, se întoarse şi îi făcu semn să oprească şi ea. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Paula, aşezându-se lângă el. 

— Nu puteam face o greşeală mai mare. 

— De ce? 

— Vezi Ford-ul acela vechi aflat la intrarea în curtea blocului 
tău? Sunt doi oameni pe scaunele din faţă, iar şoferul îi arată 
tovarăşului său apartamentul tău. Recunoşti pe vreunul? 

— Oh, Doamne. Nu ştiu cine e şoferul, dar celălalt e Radek. 

— Şoferul e Fitch. În vehiculul ăla se află cea mai periculoasă 
maşină de ucis din oraş. Acum îţi supraveghează apartamentul. 
Nu a avut dreptate Tweed să-mi ceară să am grijă de tine? I-aş 
putea ucide pe amândoi, continuă el. În poală avea revolverul 
Smith & Wesson. E o ocazie perfectă. 

— Nu face asta! Paula îl prinse de mână. Ar fi o crimă. Nu 
cred că poliţia va ţine cont de cine sunt ei. 

— Asta nu e arma mea obişnuită, protestă el. E una pe care 
mi-a dat-o Harry. Nu a mai fost folosită. Seria ei nu e 
înregistrată. Verificarea gloanţelor nu va duce la niciun 
rezultat... 

— Nu! repetă ea, cu mai multă hotărâre. Mi-ar plăcea să-i 
omor cu mâna mea, dar e prea periculos. Şi e chiar în 
apropierea apartamentului meu. Aş fi prima pe lista 
suspecţilor... 

Disputa se încheie când Ford-ul plecă pe Fulham Road. 
Newman aşteptă un timp, ca să îi lase să se îndepărteze, apoi 
porni maşina, străbătu strada şi parcă în curtea din spatele 
clădirii, ca să nu lase maşina la vedere. Paula se întoarse la 
maşina ei, apoi îl urmă. 

— Nu o să dorm în camera de oaspeţi în noaptea asta, decise 
Newman în timp ce Paula încerca să descuie uşa. O să dorm pe 
canapeaua din living, ca să pot să văd şi să aud dacă se apropie 
cineva. 

— O să o transform în pat, îi promise ea. E extensibilă. O să 
am grijă să stai confortabil. 

— Sunt sigur de asta. Şi o să am la îndemână revolverul. Nu, 
nu vreau să mănânc nimic. Adu-mi doar o cană cu apă. 

Paula pregăti patul din living - aduse perne, pături şi 
aşternuturi. Apoi căscă obosită şi îi spuse noapte bună. Făcu 
rapid un duş, se şterse, se băgă în pat şi adormi imediat ce 
puse capul pe pernă. 

Dimineaţa, Paula se trezi când încă era întuneric, dar 


descoperi că Newman tot nu dormea. Se duse la fereastră şi 
vru să tragă draperiile. 

— Nu face asta, se opuse el. Vreau să pot vedea strada. Arăţi 
de milioane, remarcă el în timp ce îşi punea pantofii şi haina. 
Bănuiesc că ai dormit bine. 

— Absolut minunat. N-am visat nimic. Acum o să luăm micul 
dejun, apoi ne vom întoarce la birou. Mă întreb cum de a ajuns 
Radek atât de repede aici. 

— E simplu. Radek vine cu avionul de la Paris împreună cu 
Noel. Apoi Noel îl duce cu maşina pe care a lăsat-o la aeroport 
la bârlogul lui Fitch. 

— Care este unde? întrebă ea în timp ce spărgea cu agilitate 
nişte ouă în tigaie în bucătăria aflată lângă living. Sper că ţi-e 
foame. 

— Aş mânca şi un cal, zise Newman. 

— Îmi pare rău, dar n-avem aşa ceva în meniu. Ce spuneai? 

— Harry ştie că Fitch are un depozit în East End. Nu a fost 
înăuntru, dar un prieten de-al lui care a fost i l-a descris. Fitch 
doarme într-o cămăruţă în care totu-i vraişte. Cel mai important 
spaţiu este o încăpere mare, goală, cu podeaua de lemn. Noel 
cunoaşte locul. 

— De ce Noel? 

— Pentru că el e Strategul. Fitch este doar genul de ticălos 
pe care Noel îl foloseşte pentru treburile murdare. L-am 
cântărit eu bine pe Noel, în ciuda accentului căpătat în şcoli 
scumpe. 

— Stai jos şi mănâncă... 


La insistenţele lui Nelson şi în ciuda sfaturilor doctorului, cei 
trei bărbaţi fură externaţi după ce promiseră să bea multă apă. 
Coborau pe scări, îndreptându-se spre ieşire, sub privirea 
atentă a doctorului, când Nelson se poticni şi se apucă de 
balustradă ca să-şi recapete echilibrul. 

— Vă aştept curând pentru control, îi avertiză doctorul. 

— Suntem oameni de afaceri, strigă Nelson. Nu doctori care 
pierd vremea câteva ore pe zi prin spital. 

— Taci din gură, îi spuse Benton cu vocea lui stăpânită. 

Limuzina pe care Nelson o chemase de pe telefonul mobil îi 
aştepta afară. Un şofer în uniformă le deschise portierele. Se 
aşezară şi Nelson îi spuse cu duritate şoferului: 


— Ne grăbim să ajungem la sediu, aşa că nu te opri până 
acolo... 

În apropiere de Trafalgar Square limuzina se opri într-un 
blocaj rutier. Noel se uită pe fereastră şi văzu un stand cu 
ziare. Deschise portiera şi cobori în grabă. Şoferul ridică 
exasperat ochii spre cer - ar fi putut porni când Noel era pe 
jumătate ieşit din maşină. La standul de presă Noel ceru ultima 
ediţie din Daily Nation, plăti, se urcă în limuzină şi începu să 
studieze ziarul. 

— Aştepţi ceva veşti bune? îl întrebă Benton caustic. 

— Nu se ştie niciodată... 

Se întrerupse brusc şi începu să înjure încet, folosind cele 
mai vulgare cuvinte. 


Newman plecă primul din apartament, iar Paula îl urmă 
îndeaproape în propria maşină. Se aflau aproape de Park 
Crescent, când Paula îl claxonă. Newman se uită în oglinda 
retrovizoare şi o văzu că opreşte şi aleargă spre un stand de 
ziare. Se întoarse repede, cu ultima ediţie din Daily Nation, 
despre care vânzătorul îi spuse că de-abia o primise. 

Azvârli ziarul pe scaunul din dreapta, claxonă din nou şi 
amândoi porniră spre Park Crescent. De cum se aşeză la biroul 
ei, Paula începu să studieze ziarul, concentrându-şi atenţia 
asupra rubricii lui Drew Franklin. Zâmbi şi îşi flutură mâna în 
aer în semn de victorie. 

— Ce-i atât de grozav? o întrebă Tweed. 

— De trei ori „ura” pentru Philip Cardon. Harry, mai ştii 
ambarcaţiunea aceea de pe Ile St-Louis? Tu trebuia să-l ajuţi pe 
Philip să facă ceva. Ce anume? 

— Mie mi s-a părut o idee cam ciudată. Philip mi-ar fi dat un 
costum de scafandru şi s-ar fi îmbrăcat şi el cu unul. Apoi am fi 
aşteptat până când cei 25 de slovaci din cel de-al doilea autocar 
ar fi fost transportaţi la bordul vasului cu nişte bărci mici, de la 
un doc de pe Ile. Am mai fi aşteptat puţin până ce ar fi fost 
ascunşi în cală. Eu aş fi avut două mine magnetice, Philip una. 
Apoi am fi intrat în apă, nevăzuţi, de la acelaşi doc. Eu aş fi 
prins cele două mine de fiecare parte a prorei, în timp ce Philip 
ar fi pus mina lui la pupa, după care am fi înotat spre celălalt 
mal. Philip ar fi avut cu el un aparat radio de mare putere. Ar fi 
apăsat pe un buton şi minele ar fi explodat. De ce întrebi? 


— Vrei să-mi dai şi mie ziarul?! îi ceru Tweed Paulei. 

Paula traversă încăperea în grabă şi îi dădu ziarul îndoit spre 
prima pagină. Titlul relatării lui Drew Franklin era scris cu 
litere mari: 


SABOTORI IMIGRANŢI 
UCIŞI PE SENA 

Un plan ingenios de a infiltra în Marea Britanie sabotori 
slovaci a fost dejucat ieri seară la Paris. Nava care trebuia 
să se îndrepte spre Marea Britanie era staționată vizavi de 
Ile St-Louis, când o explozie uriaşă a smuls cala vasului, 
care s-a scufundat rapid. Poliţia franceză a raportat că 

încă se află în căutarea cadavrelor în Sena. 


— Aşadar, Philip şi-a dus la bun sfârşit planul de unul singur, 
comentă Tweed. Chiar ar fi trebuit să-i trimit mai multe 
fonduri. Acest lucru a eliminat şi restul armatei de ucigaşi a lui 
Radek, având în vedere explozia de pe podul de lângă Aix. 
Nimeni nu-l întrece pe Philip. 


La sediul organizaţiei Cabal, Noel ar fi fost în stare să ucidă 
pe cineva cu mâna lui. Se întâlni cu Papagalul, care făcu 
greşeala să-i spună: 

— Arătaţi mult mai bine. Am fost foarte îngrijorată de 
urmările pe care le-ar fi putut avea gazul lacrimogen. Arătaţi 
grozav. 

— Serios? zbieră el. Dacă e aşa, asta nu are nimic de-a face 
cu faptul că tu eşti prima persoană dintre toţi oamenii cu care 
dau ochii imediat ce am ajuns aici. Vaco! 

— Cum mi-ai spus? urlă ea. 

— Vaco! Vaco! Vaco! Mişcă-te odată! Avem nevoie de o tonă 
de cafea. 

Avea o figură amenințătoare, cu pumnii strânşi pe care îi 
flutura în faţa ei. „Drace, îşi zise ea, o să mă lovească.” Se 
strecură în camera alăturată şi trânti uşa în urma ei. Nelson se 
aşeză la masa triunghiulară privindu-l furios pe Noel şi spuse 
cu o voce adâncă: 

— Dacă trebuie să-ţi reamintesc, este un membru important 
al echipei noastre. Ea se ocupă de toate documentele. 

— Nu, nu este, îl repezi Noel. Ea doar le duce dincolo şi i le 


trânteşte pe birou lui Coral Flenton. 

— Mă contrazici? întrebă Nelson, aplecându-se în faţă şi 
fixându-l cu o privire aprigă, rea. După cum ştii, nu eşti total 
indispensabil. 

— Mi-am pierdut cumpătul, dădu înapoi Noel, regăsindu-şi 
stăpânirea de sine. Scuze, amândurora. De-abia m-am întors 
din Franţa. Probabil că sunt obosit. 

— Şi cum a fost în Franţa? mârâi Nelson. 

— În parte bine, în parte prost. Nu poţi să ai succes pe toate 
planurile. 

— Şi cumva asta ar avea de-a face cu „în parte prost”? 
întrebă Benton cu blândeţe. 

Împinse spre el, peste masă, articolul lui Drew Franklin 
decupat din ziar. Noel îl citi din nou, ca şi cum l-ar fi văzut 
pentru prima dată, apoi dădu aprobator din cap. 

— Cineva s-a ocupat de asta. Oamenii aceştia urmau să fie 
nucleul echipei noastre speciale. Zâmbi cuceritor. Partea bună 
este că Radek e la Londra. E genial. Dur ca oţelul, dar cu o 
minte ascuţită. 

— Ar fi bine să-l ţii foarte din scurt, sugeră Benton. Am auzit 
ce reputaţie are. 

— Lucrurile sunt foarte diferite pe continent de cele de aici. 

Noel îşi recăpătase siguranţa de sine. Era timpul să-şi spună 
punctul de vedere. Le zâmbi celor doi fraţi, apoi vorbi emfatic, 
pentru ca mesajul să fie bine înţeles: 

— Ar fi trebuit să spun că lucrurile erau diferite pe continent. 
Uitaţi-vă ce s-a întâmplat noaptea trecută. Tuturor, inclusiv ţie, 
Benton. Plecam din clădire, când am fost atacați cu sălbăticie 
cu gaze lacrimogene şi am fost băgaţi în spital. Cine credeţi că 
e de vină? Tweed, desigur. Iar acum trebuie să ripostăm. Să-i 
distrugem reputaţia lui Tweed, o dată pentru totdeauna. Apoi 
să ne ocupăm cu mai multă duritate de restul echipei. Să-i 
scoatem din joc. Sau cel puţin să-i băgăm în spital pentru multă 
vreme. Sau chiar ceva mai radical dacă se opun. Sunteţi de 
acord? 

— Cred că ai dreptate, zise Nelson. Spune mai departe! 


23 


Tweed era vestit în cercurile serviciilor de securitate pentru 
intuiţia sa remarcabilă şi pentru abilitatea de a anticipa 
următoarea mişcare a adversarului. Tocmai ascultase relatarea 
lui Marler privind atacul cu gaze lacrimogene pe care acesta îl 
organizase împreună cu Harry. După aceea Marler sunase la 
spitale şi aflase că toţi cei trei membri ai organizaţiei Cabal 
erau supuşi unui tratament medical. 

— Bătălia dintre noi şi inamicii noştri se va înteţi. Sunt 
convins că nu vor accepta ceea ce li s-a întâmplat fără să 
riposteze. Trebuie să ne pregătim pentru un contraatac dur. De 
aceea este imperativ să lovim primii. Vreau ca aceşti trei 
indivizi să fie compromişi şi daţi afară din posturile pe care le 
ocupă. Marler, Newman gândiţi-vă la o strategie! Eu o să 
continuu să lucrez la cazul Violei. 

— Eu propun să-i fac o vizită lui Coral în seara asta, s-o 
descos, spuse Paula. O femeie poate reuşi să facă altă femeie să 
vorbească mai bine ca un bărbat. Nu e o aluzie la tine, Pete. 

— Bine, fu de acord Tweed. Încearcă să afli mai multe despre 
Viola. Avem nevoie de informaţii. 

— Dar eu? întrebă Nield. 

— Şi eu? mârâi Harry. 

— Vreau ca amândoi s-o păziţi pe Paula. Supravegheaţi-o, dar 
în aşa fel încât Coral să nu observe. Consider că Paula ar putea 
deveni o ţintă importantă. 

— La fel şi tu, mârâi din nou Harry. 

Paula sări în picioare şi acţionă o manetă. Obloanele 
exterioare de oţel, proiectate să reziste exploziei unei grenade, 
fură lăsate astfel încât nu se mai zărea decât o fantă subţire de 
lumină. 

— Acum suntem în mai mare siguranţă, spuse ea. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai devreme, 
recunoscu Newman. Şi mai cred că George, gardianul nostru 
de jos, ar trebui să fie înarmat. Se pricepe foarte bine să 
mânuiască o armă - doar a fost la infanterie. 

— De acord, zise Tweed. Acum o să-l contactez pe Benton. 
Sunt curios de ce a vrut să mă vadă cât am fost plecat. 


O oră mai târziu, Noel, având pe cap o şapcă veche, purtând 


nişte haine ponosite, cu pantofi scâlciaţi, se afla la depozit, fiind 
singur cu Fitch şi Radek în încăperea goală. 

— A început un război deschis cu Tweed şi întreaga lui 
echipă, zise el folosind un limbaj pe care în Whitehall l-ar fi 
îndulcit. Personajele cheie sunt Tweed şi târfa lui, Paula. 

— Să-i omorâm? sugeră Fitch. 

— Am o idee mai bună, interveni Radek. Avea un accent 
pronunţat, deşi stăpânea la perfecţie limba engleză. O să-i 
facem să-şi piardă minţile, să nu-şi mai revină niciodată. Lucrul 
ăsta o să-i bage în sperieţi pe cei din echipă când vor constata 
că au rămas fără şef. 

— E o idee originală, fu de acord Noel cu un zâmbet sadic. 
Îmi place. Dar cum propui să facem asta? 

Radek deschise valiza mare pe care o adusese cu el şi scoase 
din ea câteva ecrane şi patru proiectoare. Prinse în cuie câte un 
ecran pe fiecare dintre cei patru pereţi de lemn. Ochii îi 
străluceau când se întoarse spre ei. 

— În felul acesta, indiferent în ce direcţie privesc, nu o să 
poată să nu vadă ceea ce apare. Ne trebuie nişte inele de fier 
pe care să le fixăm în podea. Tweed şi această Paula vor fi 
legaţi de inele. În cel mult o oră o să-şi iasă din minţi. 

— Încă nu înţeleg, protestă Noel. 

— O să înţelegi. S-ar putea să simţi că-ţi vine să vomiţi după 
această scurtă demonstraţie, dar o să-ţi treacă. Ar fi bine să vă 
puneţi în urechi dopurile astea, dacă nu vreţi să surziţi. 

Fixă proiectoarele astfel încât fiecare să fie îndreptat spre un 
ecran. Apoi scoase un alt dispozitiv, pe care îl plasă în spatele 
lor. Cei doi îl priviră în timp ce Radek puse un film în aparat, 
apoi aprinse o lanternă, după care stinse luminile. 

Noel începuse să fie neliniştit. Ce aparatură diavolească 
pregătise Radek? Radek îi observă nervozitatea când îndreptă 
brusc raza puternică de lumină a lanternei exact în faţa lui 
Noel. 

— Întoarce blestemăţia aia din faţa mea! urlă Noel. 

Radek rânji - îi plăcea să-i vadă pe ceilalţi pierzându-şi 
cumpătul. Îndreptă raza lanternei asupra proiectoarelor, se 
aplecă, apăsă patru butoane şi stinse lanterna. Se ridică, 
pregătindu-se să se distreze, şi îşi puse dopurile în urechi. 

Pe fiecare dintre cele patru ecrane începură să ruleze nişte 
filme. Noel rămase cu privirea fixată asupra imaginilor 


prezentate. Era undeva la munte. Zăpadă pe jos. Stâlpi de lemn 
groşi, de care era legat câte un om, aproape dezbrăcat. Lângă 
fiecare stâlp se afla un bărbat având în mână un topor uriaş. 
Noel se uita ţintă, cu faţa ca o mască. 

li atrase atenţia primul stâlp. Omul cu toporul făcu o mişcare 
largă şi tăie un picior deasupra gleznei. Sângele ţâşni. Toporul 
se înălţă şi cobori din nou - al doilea picior fu secţionat. Gura 
prizonierului era larg deschisă, scoțând, fără îndoială, un urlet 
de agonie neauzit. Toporul fu ridicat din nou şi coborât cu forţă 
asupra umărului drept al prizonierului, tăind jumătate de umăr 
şi braţul. 

Noel se forţă să privească alt ecran. O scenă asemănătoare, 
numai că toporul ţinut de alt bărbat căzu asupra capului unui 
prizonier, crăpându-i ţeasta în două, până la gât. 

Radek umblă la butonul celeilalte maşinării şi o puse în 
funcţiune, cu un zâmbet şi mai sadic întipărit pe faţă. Fitch îşi 
băgase mai devreme dopurile în urechi, dar Noel omisese să 
facă acest lucru. Un sunet diabolic umplu încăperea. 

Disperat, Noel îşi băgă dopurile în urechi, scăpându-i unul 
din ele, aşa că zgomotul parcă venit din iad îl izbi cu toată 
forţa. Reuşi să şi-l bage într-un final în urechi şi inspiră adânc. 

În cameră se dezlănţuise nebunia - imaginile bestiale, urletul 
ascuţit, pătrunzător, ridicându-se şi coborând neîncetat. Noel 
auzea zgomotul chiar şi cu dopurile în urechi. Se uită la Fitch, 
care stătea pe podea, privind când la un ecran, când la altul. 

Noel nu vedea niciun motiv pentru care să mai rămână acolo. 
Acum ştia cum avea de gând să procedeze Radek cu Tweed şi 
cu Paula. Urlă la Radek să aprindă lumina. Slovacul aprinse 
lanterna şi o îndreptă spre uşa spre care bănuia că Noel avea 
să se îndrepte. Bănuiala lui fu confirmată. 

Pe Radek îl amuză felul cum Noel se duse repede spre uşă, o 
deschise, ieşi şi o închise în urma lui. „Nu e potrivit pentru 
Tatra”, îşi zise Radek. Nu considerase necesar să-i spună lui 
Noel că îi dăduse nişte dopuri mai puţin eficiente decât cele pe 
care i le dăduse lui Fitch, care stătea nemişcat. Se aplecă şi 
apăsă pe butoane - imaginile dispărură de pe ecrane. 

— Gândeşte-te ce efect o să aibă asta asupra lui Tweed şi 
asupra Paulei, îi zise lui Fitch, care îşi scosese între timp 
dopurile. Doi oameni odată normali, acum nebuni, care o să-şi 
petreacă toată viaţa într-un azil. 


24 


— Ia loc, Benton, îl întâmpină Tweed pe vizitatorul său. 
Doreşti o ceaşcă de cafea sau de ceai? 

— Aş vrea o cafea, mulţumesc, îi răspunse Benton. 

Tweed îi telefonase lui Benton la domiciliul acestuia din 
Hampstead şi îl invitase să-i facă o vizită. Membrul organizaţiei 
Cabal acceptase imediat. 

Numai Paula şi Monica erau prezente. Tweed se gândise că 
vizitatorul lui avea să vorbească mai pe şleau dacă nu era de 
faţă şi restul membrilor echipei. Se lăsă tăcerea, în timp ce 
Tweed îşi studie oaspetele. 

Mai scund decât Nelson, Benton avea cu puţin peste 40 de 
ani, aşa cum bănuise Tweed încă de când îi vizitase la sediu 
împreună cu Paula. Acum avea o ocazie mai bună să evalueze 
înfăţişarea şi personalitatea celuilalt. Benton avea un cap 
rotund, cu un început de chelie în creştet. Ochii mici erau 
verzui şi şireţi, cu pleoape grele. Era îmbrăcat cu un costum 
gri, clasic, care nu părea a fi scump. Işi ţinea mâinile 
încrucişate în poală. Monica aduse cafeaua neagră pe care o 
ceruse Benton şi acesta îi mulţumi. 

— Îmi pare rău că nu am fost aici când aţi sunat şi aţi vrut să 
mă vedeţi, începu Tweed, amabil. Care era problema? 

— Sunteţi foarte perspicace, observă Benton cu vocea sa 
calmă. Pot să vă întreb dacă aţi trimis raportul prim- 
ministrului? 

— Încă nu. S-ar putea să-l trimită directorul meu, Howard, 
care tocmai s-a întors dintr-o vizită în străinătate. 

— Înţeleg. Benton sorbi din cafea, apoi se uită la Paula. Mi- 
am uitat bunele maniere. Îmi cer scuze că nu v-am salutat când 
am venit! 

— Nu-i nimic, replică Paula zâmbind. Bine aţi venit! 

— Sunt îngrijorat, continuă Benton întorcându-se spre 
Tweed, de conflictul aproape deschis care s-a declanşat între 
departamentele noastre. E supărător şi periculos. 

— Şi este alimentat în principal de Horlick, fratele vitreg, 
spuse Tweed, apelând la o tactică şoc. 

— A, văd că ştiţi adevărul despre Noel. Benton chicoti şi îi 
aruncă iarăşi o privire Paulei. Sunt impresionat de sursele de 
informaţii pe care le aveţi. N-ar trebui să fiu. Reputația 


dumneavoastră este bine cunoscută. Noel este cel mai tânăr 
dintre noi şi uneori e cam nestăpânit. 

— Destul de nestăpânit încât să sucească la 180 de grade 
capul pisicii? întrebă Paula încet, urmând aceeaşi tactică şoc 
începută de Tweed. 

— Pot să vă întreb cum aţi aflat acest lucru? replică Benton, 
acum evident tulburat. 

— Cineva ne-a trimis o fotografie a stâlpului de la intrarea pe 
proprietatea tatălui dumneavoastră, minţi Tweed, iar altcineva, 
de aici din Londra, ne-a povestit misterioasa întâmplare, 
continuă el. 

— Misterioasă e cuvântul potrivit, zise Benton repede. Nu am 
identificat niciodată vinovatul. 

— Aici este un proiect al raportului meu pentru domnul 
Howard, continuă Tweed, scoțând din sertar un teanc gros de 
pagini dactilografiate. E numai un proiect, care trebuie periat, 
sublinie el, înmânându-i hârtiile. 

Celălalt scoase o pereche de ochelari fără rame şi începu să 
studieze raportul. Paula remarcă faptul că ochelarii îi schimbau 
cu totul înfăţişarea, dându-i un aspect sinistru. 

— E doar o copie, dar trebuie s-o păstrez, continuă Tweed. 

Benton citi cu atenţie raportul, apoi îl privi pe Tweed. 

— Sper din toată inima că va fi periat. 

— Vom vedea. 

Paula observă cum Benton, scos din starea sa obişnuită de 
calm, răsuci încet teancul de foi într-un sul pe care îl strânse 
apoi, fără să conştientizeze gestul, cu ambele mâini. Fu 
străbătută de o undă de şoc: răsucirea raportului îi aduse în 
minte imaginea cuiva care suceşte gâtul unei pisici. Ca şi cum 
gândul i-ar fi fost trimis cumva telepatic, Benton întoarse brusc 
ochii spre ea. Privirea din spatele ochelarilor fără ramă era 
deconcertantă. Paula se gândi imediat la Dr Jekyll şi Mr Hyde. 

— Oh, Doamne, îmi pare rău, spuse Benton, adresându-i-se 
iarăşi lui Tweed. Eram cu gândul în altă parte şi v-am stricat 
raportul. 

Incepu să-l desfacă, netezindu-l cu degetele lui groase 
înainte de a i-l da lui Tweed peste birou. 

— Nu contează, îi răspunse Tweed. Nu e decât o copie. 
Aşadar, cum propuneţi să detensionăm relaţiile dintre cele 
două organizaţii, relaţii care se înrăutăţesc pe oră ce trece, ca 


să zic aşa? 

— Cum propuneţi dumneavoastră să facem lucrul ăsta? 

— Touche! Tweed îşi ridică braţele în aer. Suntem într-un 
cerc vicios. Aţi putea vorbi cu colegii dumneavoastră. 

— A, sigur că voi face acest lucru. Benton îşi scoase ochelarii. 
Să presupun că şi dumneata vei face acelaşi lucru?! 

— Depinde de evoluţia ulterioară a lucrurilor. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Benton, terminându-şi 
cafeaua, după care se întoarse spre Monica. A fost cea mai 
bună cafea pe care am băut-o în ultima vreme. Mulţumesc! 

— Vreau să spun că trebuie să înceteze orice încercare de 
atac asupra echipei mele. 

Se opri când un obiect azvârlit de afară lovi obloanele de 
metal pe care Paula le coborâse. Obiectul ricoşă, căzu în stradă 
şi explodă. Paula sări în picioare şi se uită pe geam exact în 
momentul în care un bărbat într-o haină lungă şi neagră se 
aruncă într-un Ford care demară imediat şi ieşi în viteză pe 
strada principală, care, din fericire, era liberă în momentul 
respectiv. 

— O grenadă. Tweed se ridică în picioare. Despre asta e 
vorba. 

— Noroc că n-a fost nimeni pe trotuar pe Crescent, izbucni 
Paula. Ar fi fost omorât. 

— Desigur, începu Benton, ridicându-se la rândul lui, că nu 
vă închipuiţi că noi avem ceva de-a face cu asta. 

— Îmi închipui că ar trebui să vă întoarceţi la sediu şi să 
aveţi o discuţie serioasă cu colegii dumneavoastră, replică 
Tweed cu o voce sumbră. Apropo, Nelson sau Noel ştiau că 
aveaţi de gând să veniţi aici? 

— Nu, amândoi erau plecaţi... 

Benton ezită ca şi cum ar fi făcut o greşeală. Implicaţia era 
că grenada n-ar fi fost aruncată dacă ceilalţi ar fi ştiut că 
Benton se va afla la sediul din Park Crescent. 

— De fapt, le-am pomenit mai devreme că voi veni să vă văd, 
adăugă el repede. 

— Când mai devreme? vru să afle Tweed, neslăbindu-l. 

— Cred că ar fi bine să plec. Făcu o pauză şi continuă: Facem 
pace? 

Îi întinse mâna lui Tweed, care păru să nu observe gestul, 
căci se strecură din spatele biroului şi se duse să deschidă uşa 


pentru ca Benton să poată ieşi. 


25 


Seara, Paula se ducea la întâlnirea cu Coral Flenton. Îi 
telefonase în prealabil şi Coral păruse încântată să o 
primească. Tweed pusese la cale un plan pentru protecţia ei şi 
Paula acceptase fără niciun cuvânt de protest. Grenada 
aruncată în oblonul de metal nu rămăsese fără efect. Protecţia 
urma să fie foarte strictă. 

— Ne confruntăm cu oameni cruzi, capabili de orice, o 
avertizase Tweed. Întâlnirea cu Benton nu m-a liniştit deloc... 

Era o seară ceţoasă şi Paula conducea încet prin Covent 
Garden. Întunericul era şi mai adânc din cauza plafonului jos de 
nori. În spatele ei, Newman o urma îndeaproape, iar la rândul 
lui era supravegheat de maşina lui Nield. Un motociclist îi 
depăşi - era Harry, care opri la câţiva metri mai departe de 
intrarea în apartamentul lui Coral. 

Paula observă că spaţiul de parcare pe care îl ocupase la 
ultima ei vizită făcută lui Coral era liber. Parcă acolo, ieşi, 
încuie maşina şi băgă fise în parcometru. Nield şi Newman îşi 
găsiră şi ei locuri de parcare. Stabiliseră în prealabil unde o să 
stea fiecare. Newman îşi adusese cafea şi un ziar, prefăcându- 
se că-l citeşte, undeva peste drum de apartamentul lui Coral. 
Imaginea geamului mai, luminat al locuinţei lui Coral îl tulbură 
pe Newman, aducându-i aminte de fotografia pe care o primise 
de la o persoană anonimă şi care surprindea fereastra pătată 
de sânge de la apartamentul Violei. De îndată ce Paula apăsă 
pe butonul soneriei, uşa se deschise şi în prag apăru Coral, 
zâmbitoare. Paula intră şi Coral o îmbrăţişă cu căldură. Paula 
închise uşa cu piciorul. 

— Sunt atât de uşurată să te văd, zise Coral în timp ce o 
conducea pe un hol lung şi pe nişte scări. 

Intrară în livingul modest, dar mobilat cu gust. 

— S-a întâmplat ceva care te-a tulburat? o întrebă Paula, 
aşezându-se pe canapea. 

— Cred că da. Nu ştiu cum naiba stau. 

Coral ridică paharul şi sorbi din băutură. După miros, Paula 
îşi dădu seama că era brandy. Apoi văzu sticla de pe măsuţa de 
lângă canapea. Când Coral îi oferi un brandy, Paula îi spuse că 
preferă un pahar de vin. 

— Care e problema? se interesă Paula după ce primi paharul 


de vin. 

— Papagalul. Nu ştiu în ce relaţii sunt cu ea. Timp de 
săptămâni întregi m-a tot călărit, iar acum este aşa de 
prietenoasă... Mă duce la un restaurant elegant - s-ar putea să- 
ti mai fi pomenit de asta -, ba chiar mi-a propus să facem front 
comun împotriva celor trei brute de la birou. Merg pe un teren 
minat. Şi sunt pe punctul de a fi promovată în alt departament. 
Nu vreau ca Papagalul să devină iar afurisită cum era, să 
găsească vreo scuză să mă dea afară. Am nevoie de bani. 

— Te mai preocupă şi altceva? Deşi cele ce mi-ai spus sunt 
un motiv suficient de îngrijorare. 

— Mă tot gândesc la biata Viola. Ţi-am mai spus că ne 
cunoşteam din şcoală. Am citit transcrierea a ceea ce i s-a 
întâmplat şi nu prea mai reuşesc să-mi găsesc liniştea. Am 
coşmaruri. Mă întreb ce face Marina, sora ei geamănă. 

— Marina? repetă Paula. Nu ştiam că are o soră geamănă. 
Cum se înțelegeau? 

— Tocmai, că nu se înțelegeau. Coral făcu o pauză, ca să-şi 
umple paharul. Vezi tu, amândouă se comportau la fel. 

— Vrei să spui cu bărbaţii? sugeră Paula. 

— Da. Ştiu că sună îngrozitor, dar se aflau mereu în 
competiţie. 

— În ce sens? 

— Preţul. Ceea ce solicitau pentru serviciile lor, dacă înţelegi 
ce vreau să spun. Bău o gură de brandy. Cel puţin aşa era 
Marina. Viola, nu. Ceea ce îi cereau unui bărbat pentru ştii tu 
ce. 

— Înţeleg. Paula sorbi la rândul ei din pahar. Lucrurile luau o 
întorsătură neaşteptată. Şi unde locuieşte Marina? 

— Are un apartament luxos pe o stradă lângă Mayfair. Vrei 
adresa? 

— Dacă nu te deranjează să mi-o dai... 

Paula o studie pe Coral în timp ce aceasta mâzgălea ceva pe 
o foaie. Mişcările îi erau repezite. Oare era nervoasă? Poate că 
era din cauza băuturii, dar Paula se îndoia. Coral era îmbrăcată 
fără pretenţii, în blugi şi o bluză albă încheiată până la gât. [i 
dădu Paulei foaia de hârtie. Paula avu confirmarea că scrisul 
era ordonat, dar nervos. Împături hârtia şi o puse în geantă, 
într-un buzunar cu fermoar. 

— Mulţumesc! 


— Ţi-am dat adresa, numărul de telefon şi numărul de mobil. 

— Presupun că ştii toate astea de la Viola, spuse Paula cu 
blândeţe. . 

— Aşa e. Într-o seară am mers acasă la ea, pe Fox Street, ca 
să bem ceva. M-a întrebat dacă aş vrea să-i fac o vizită Marinei, 
să încerc să le împac. Nu m-am dus pentru că nu-mi plăcea 
ideea. 

— O decizie probabil foarte înţeleaptă. Ţi-e foame? Cred că 
mie a început să-mi fie. 

Paula se decise că era momentul să meargă la restaurant 
înainte ca gazda ei să-şi mai toarne ceva de băut. Ajunse lângă 
uşă şi Paula remarcă yala simplă. 

— În vremurile astea, prin Covent Garden se perindă tot felul 
de oameni. M-aş simţi mai liniştită dacă ţi-ai monta o 
încuietoare mai bună. Poate un Banham & Chubb... 

— Ce drăguţ din partea ta să te gândeşti la siguranţa mea... 

— Te vizitează vreunul dintre cei trei? o întrebă Paula înainte 
să iasă pe uşă. 

— N-am nicio problemă cu Nelson. Uneori nu-mi place felul 
cum mă priveşte Benton atunci când poartă ochelarii aceia fără 
ramă. Cel de care trebuie să mă feresc e Noel, dar mă descurc. 
Mi-e teamă că nu am ţinuta potrivită pentru o masă în oraş. 

Paula o privi - părul superb al lui Coral era ridicat în vârful 
capului. Paula o strânse uşor de mână şi îi spuse: 

— Arăţi minunat! Nici eu nu sunt tocmai îmbrăcată pentru 
Ritz. Nici unele dintre celelalte femei nu o să fie aranjate ca 
pentru o paradă a modei. 

Afară, Paula simţi imediat frigul, însă Coral îşi pusese o 
jachetă. Paula aruncă o privire nepăsătoare în jur. Ingerii săi 
păzitori nu se vedeau nicăieri, dar Paula ştia că erau prin 
preajmă. 


— Marina? O soră geamănă? 

Vocea lui Tweed trăda o surprindere evidentă. 

Era foarte târziu şi Paula tocmai se întorsese de la întâlnirea 
cu Coral. Singurii prezenţi în birou erau Marler şi Monica. 

— Şi unde sunt cei trei pe care i-am trimis să te 
supravegheze? întrebă Tweed mânios. 

— Nu-ţi face griji, replică Paula de pe marginea biroului lui, 
unde era cocoţată. Newman m-a urmat cu maşina până aici, m- 


a condus înăuntru, apoi a spus că se întoarce la maşină. Cred 
că s-a dus să-i întâlnească pe Pete şi pe Harry. Bănuiesc că au 
de gând să supravegheze intrarea în apartamentul lui Coral, 
acum că eu sunt în siguranţă. Ceea ce cred că e o mişcare 
deşteaptă. Poate că şi altcineva m-a văzut plecând. 

— În cazul ăsta sunt deştepţi. Acţionează conform sfaturilor 
pe care m-am străduit să vi le bag în cap. Gândiţi singuri! Acum 
povesteşte-mi ce s-a întâmplat în seara asta. 

— Înainte să încep, uite datele despre Marina. Adresa şi 
restul. 

Tweed îi dădu hârtia împăturită Monicăi şi îi ceru s-o 
înregistreze. Monica desfăcu hârtia, se uită la ea şi i-o dădu 
înapoi lui Tweed. 

— Am memorat totul. O să transfer datele în repertoarul 
codificat. 

Paula avea multe de spus. Rememoră fiecare cuvânt din 
conversaţia cu Coral, adăugând şi propriile gânduri pe măsură 
ce înainta cu povestea. Era conştientă că, în spatele ei, Monica 
stenografia fiecare detaliu - era în stare să scrie 132 de cuvinte 
pe minut. 

După cum se aştepta, Tweed se transformă într-un adevărat 
Buddha, stând nemişcat, cu ochii ţintă asupra ei. Puterea lui de 
concentrare era legendară. Paula încheie cu o fluturare de 
mână. 

— Acum ai toate informaţiile. [i se par interesante? 

— lar eu am reţinut tot, spuse Monica. O să scriu un raport. 
Câte exemplare? 

— Cinci, te rog, răspunse Tweed. O copie pentru fiecare 
membru al echipei. Este foarte important ca toată lumea să 
aibă informaţiile din acest caz. Dacă sunt interesante, Paula? 
Cred că decizia ta de a-i face o vizită lui Coral este vitală. 
Extrem de importantă, mai bine zis. 

— De ce? întrebă Paula. 

— Pentru că Papagalul joacă un joc diabolic. Şi pentru că am 
aflat de existenţa Marinei. Va trebui să-i fac o vizită. 

— Vrei să vin cu tine? sugeră Paula cu ironie. Să te protejez? 

— Până acum am reuşit destul de bine să mă apăr de femeile 
provocatoare şi periculoase. Şi, mulţumesc, Paula, pentru că ți- 
ai făcut treaba cu atâta profesionalism. Acum voi face ceea ce 
trebuia să fac mai de mult, dar am fost ocupat până peste cap. 


— Ce anume? 

— Am de gând, zise el după ce-şi consultă ceasul, să merg la 
scena crimei de pe Fox Street. Dacă plec acum, o să ajung în 
jurul orei la care Saafeld a estimat că a avut loc odioasa crimă. 

— Vin şi eu, desigur, interveni Marler. 

— Bine, fu de acord Tweed, fără tragere de inimă. 

Nu avea cum să refuze. Nu acum când îi bătea pe toţi la cap 
despre necesitatea siguranţei. Se ridică şi Paula se dădu jos de 
pe marginea biroului. Tweed o apucă de umeri şi îi spuse cu o 
voce în care se citea o hotărâre de neclintit: 

— Nu ai voie să părăseşti clădirea până când nu se întoarce 
careva - Newman, Pete sau Harry. Ei o să te conducă acasă, o 
să verifice fiecare colţişor din apartament înainte să intri, apoi 
o să doarmă pe canapeaua din living sau în dormitorul pentru 
oaspeţi... 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni Monica. Oricum 
ar face asta. Ce ai, suferi de paranoia? 

Tweed nu răspunse, ci îşi luă haina, se îmbrăcă şi cobori 
scările urmat de Marler. Afară aerul nopţii era rece şi proaspăt. 
Tweed descuie maşina şi se urcă la volan, în timp ce Marler 
intră în spate. 

Când porni motorul, uşa pasagerului se deschise şi Paula se 
aşeză lângă el, trântind portiera. Tweed deschise gura să 
protesteze, dar Paula i-o luă înainte: 

— Fără discuţii! Ai spus că eu trebuie să preiau conducerea 
acţiunii dacă tu păţeşti ceva. In plus, sunt în siguranţă alături 
de voi. Şi, mai ales, vom merge în apartamentul unde biata 
femeie - femeie! — a fost ucisă cu sadism. Eu sunt femeie. Aş 
putea sesiza ceva ce un bărbat ar trece cu vederea. 

Tweed, îndepărtându-se de Park Crescent, deschisese gura 
de două ori, dar o închisese fără să spună nimic. „Ca un peşte”, 
îşi zise Marler, privindu-l în oglinda retrovizoare. Rotiţele din 
mintea lui Tweed se învârteau cu repeziciune în timp ce 
continua să conducă, îndreptându-se spre Covent Garden. 

„ «Paranoia», spusese Monica. Oare avea dreptate? Era pe 
punctul să exagereze cu avertismentele?” Paula făcuse o treabă 
bună aflând informaţiile de la Coral, iar unele dintre ele ar 
putea, în cele din urmă, să-i conducă spre criminalul psihopat. 

— Ai dreptate, recunoscu el în final. 

Paula nu arătă nicio urmă de uşurare sau de triumf. Privea 


pe geam în timp ce se apropiau de destinaţie. Fox Street - un 
nume care va rămâne în analele criminalisticii. 

Nu era nimeni pe stradă la acea oră din noapte. Maşina se 
zgâlţâia pe pavajul din macadam. Intrară pe Fox Street, iar 
Tweed încetini. Era o străduţă îngustă, slab luminată de lămpile 
antice agăţate de ziduri cu tije de metal. 

— Aproape am ajuns, zise Paula. Mai sunt câţiva metri... 

Cerceta numerele caselor, vizibile datorită becurilor de sub 
ele. 

Tweed parcă la marginea drumului. Vedeau acum casa, 
înconjurată de banda galbenă de protecţie a poliţiei. Când se 
apropiară, uşa se deschise; Marler îşi scoase instantaneu 
pistolul. 

— E inspectorul-şef Hammer, îi avertiză Tweed. 

Polițistul masiv, îmbrăcat cu un pardesiu, stătea cu mâinile 
în buzunare. „E o mare greşeală să iei poziţia asta, într-o 
asemenea zonă”, îşi zise Tweed. Dacă Hammer ar ataca, nici n- 
ar avea timp să-şi scoată pistolul automat. Tweed se îndreptă 
spre Hammer, care îi privea cu neplăcere evidentă. 

— Cam târziu vii pentru cazul ăsta, nu crezi? Locul a fost 
cercetat de profesionişti. Nu s-a găsit nimic. 

— Vreau să-mi dau seama de atmosfera din momentul când s- 
a întâmplat. Nu erau prea mulţi oameni pe stradă. Şi, dacă nu 
cumva ai uitat, eu răspund de investigatia asta. 

— Şi fata asta de ce-şi bagă nasul? 

— Fata asta e o femeie. Va cerceta strada în eventualitatea 
că ucigaşul a scăpat ceva. Voi aţi făcut asta? 

— E o pierdere de vreme. Uşa de la intrare era închisă când 
am ajuns. Ceea ce sugerează că îl cunoştea pe ucigaş. Nu-i aşa? 

— E posibil. Pe de altă parte, dacă ea îl aştepta - sau o 
aştepta -, ar fi coborât să-i deschidă uşa. Nu te-ai gândit la 
asta, nu? 

Hammer mormăi. Îl ignoră pe Tweed, fiind atent la Paula, 
care cerceta strada cu lanterna. Aceasta se aplecă atunci când 
raza de lumină se reflectă în ceva. Un inel cu diamant se 
strecurase într-o crăpătură din pavaj. Paula îşi puse mănuşile 
de latex şi îl ridică. 

— Sunt sigur că nu are nicio importanţă, zise Hammer cu 
agresivitate. 

Paula se îndreptă spre Tweed şi îi arătă inelul la lumina 


lanternei. Tweed îl recunoscu - era inelul pe care Viola îl avea 
pe degetul mijlociu al mâinii drepte când luaseră masa 
împreună la Mungano. În timpul vizitei la morga lui Saafeld, 
Tweed observase urma de pe degetul pe care fusese inelul. 
Ucigaşul îl smulsese probabil de pe mâna secţionată şi trebuie 
să-l fi scăpat când părăsise clădirea. 

Hammer mormăi din nou şi se îndepărtă cu paşi mari spre 
maşina parcată în întuneric. Tweed scoase un plic transparent 
de plastic, băgă inelul în el şi îl puse în buzunar. 

— Ar putea fi important? întrebă Paula. Halal cercetare 
atentă a mai făcut şi inspectorul! E de-a dreptul sinistru aici, 
adăugă ea. Mă trec fiori pe şira spinării. 

— Atunci propun să intrăm în această casă a groazei. Am 
cheia de la Hammer. Un adormit - nu mai e cel mai bun 
inspector-şef pe care îl cunoşteam... 

Intrară în casă şi Paula observă yala - Banham. Nu era 
simplu să se între prin efracţie. Tweed pipăi şi găsi 
întrerupătorul în timp ce Marler închise uşa. Se aflau într-un 
hol spaţios, tapetat cu gust. In faţă se vedea o scară de mahon, 
cu balustrada din acelaşi material. La primul etaj, Tweed, cu 
mănuşi de latex în mâini, deschise o uşă spre dreapta. 

— Dormitorul, zise Marler. Aici s-a întâmplat, adăugă el 
încet. 

Găsi întrerupătorul şi văzură că se aflau într-o cameră mare, 
mobilată cu gust. 

Paula îşi îndreptă instinctiv privirea spre ferestrele cu geam 
mai care dădeau spre stradă. Mai erau urme de sânge şi Paula 
bănuia că unul dintre tehnicienii lui Saafeld luase probe pentru 
analiza ADN. Pierdere de vreme. Comandantul Buchanan îi 
spusese lui Saafeld că tot sângele îi aparţinea Violei. 

În centrul camerei se afla un pat dublu, acoperit cu un 
cearşaf alb. Paula ridică un colţ. Dedesubt se afla doar 
salteaua.  Cearşafurile şi păturile fuseseră luate pentru 
examinare. Salteaua nu era pătată de sânge, dar asta nu era de 
mirare. Pe podea, la capătul patului, semne făcute cu creta 
indicau locul în care Viola fusese omorâtă şi trupul ei secţionat. 
Se vedeau câteva pete de un maro şters, acolo unde sângele se 
impregnase în lemnul podelei. Paula continuă să se plimbe 
încet în jurul camerei. i 

— Probabil e inutil, remarcă Tweed. Incăperea a fost 


examinată de experţi. 

— Niciodată n-am avut încredere în experţi, spuse Marler, 
aflat lângă uşa închisă. 

Tweed deschidea sertarele, apoi le închidea pe rând. Paula se 
oprise, ţinându-şi împreunate mâinile pe care îşi pusese mănuşi 
chirurgicale. Unde ar ascunde ceva o femeie? Inălţă capacul 
unei cutii muzicale. Sunetul melodiei romantice care răsună o 
tulbură. Oare de câte ori ascultase Viola această melodie? 
Paula se întristă. 

În cutie se aflau mai multe bijuterii scumpe. Paula goli 
conţinutul cutiei într-o mână şi puse totul pe măsuţa de toaletă 
unde se aflase cutia. Tweed se uită la bijuterii în timp ce Paula 
spuse: 

— Ei bine, sigur motivul nu a fost jaful. Nu că ne-am fi gândit 
la asta. Bijuteriile astea sunt foarte scumpe. 

— N-ar fi trebuit să fie lăsate aici, zise el şi se întoarse să-şi 
continue cercetarea. 

În interiorul cutiei se afla o pernuţă albastră pe care 
stătuseră bijuteriile. Paula scoase din geantă o pilă de unghii şi 
cu vârful ei ridică uşor pernuţa albastră. Dedesubt se afla o 
foaie de hârtie împăturită. Paula o deschise şi citi conţinutul: 
„Marina. Sun-o şi încearcă să te împaci cu ea”. Apoi urmau 
adresa şi numerele de telefon pe care i le dăduse Coral 
Flenton. Paula îi arătă hârtia lui Tweed, iar acesta o studie 
strângând din buze. 

— Am găsit ceva ce i-a scăpat poliţiei, îi zise el lui Marler. 

— Ţi-am spus eu că nu am încredere în aşa-zişii experţi. 

Tweed îi arătă biletul. Marler ridică din sprâncene. 

— E o urmă proaspătă, afirmă Tweed. O să-i fac o vizită când 
plecăm de aici. 

— La ora asta? se miră Marler. 

— Cred că Marina, la fel ca Viola de altfel, e o pasăre de 
noapte. Dacă iei oamenii prin surprindere, poţi afla multe. 

— Atunci vin cu voi, zise Marler. N-o să vă las să mergeţi 
singuri la ora asta. 

— Bine. Dar trebuie să rămâi nevăzut. N-o să scoată niciun 
cuvânt dacă se trezeşte pe cap cu trei oameni. Hai să mergem! 


26 


Paula avea un sentiment ciudat să meargă cu maşina prin 
Mayfair la ora aceea - nu era nici ţipenie de om prin jur. O 
linişte stranie învăluia totul când Tweed intră pe străduţa 
înfundată. Parcă lângă trotuar şi se dădură jos. Tăcerea grea 
părea apăsătoare. 

Apartamentul Marinei se afla într-una dintre casele cu etaje 
retrase care mărgineau ambele laturi ale străzii. Paulei i se 
păru că atmosfera seamănă cu un decor pregătit pentru o piesă 
sinistră. Tweed urcase treptele şi se pregătea să apese pe 
butonul în dreptul căruia se afla numele Marina Vander- 
Browne, când Marler îl trase de mânecă. 

— Uşa de la intrare e deschisă, şopti el. 

Era genul de stradă unde vorbeai în şoaptă fără să-ţi dai 
seama. 

În spatele uşii grele de la intrare se afla un hol îngust şi nişte 
scări la fel de înguste care duceau la etaj. 

— Urmaţi-mă, şopti Tweed. Conform indicaţiei de la intrare, 
Marina locuieşte la etajul trei. 

Începură să urce treptele acoperite cu mochetă roşie. Ajunşi 
la etajul trei, Tweed ridică privirea - deasupra se mai afla un 
etaj. Marler îi dădu lui Tweed un fluier ciudat, după care îşi 
băgă în ureche o cască al cărei fir dispărea pe sub haină. 

— Eu şi Paula te aşteptăm aici. Dacă ai vreo problemă, 
fluieră. Ea nu te va auzi, eu însă da. 

Tweed se apropie de interfonul de lângă uşa masivă şi apăsă 
pe buton. Aşteptă. Nimic. Mai apăsă o dată. Pe uşă, la nivelul 
feţei unui om, se afla o clapetă închisă care acoperea o vizetă. 
Un chip de femeie apăru în deschizătură, iar Tweed îi arătă 
legitimatia. 

— Investighez uciderea Violei, zise el aspru. Pot să intru să 
discutăm? 

— La ora asta? Prin barele vizetei, Tweed putea să vadă că 
femeia era complet îmbrăcată şi fuma o ţigară. Cine eşti, de 
fapt? 

Vocea era ca de gheaţă. Repetă întrebarea, de data asta mai 
puţin politicos. 

— Se vede de pe legitimatie cine sunt. Tweed, de la SIS. 

— A, tu. Noroc că nu mă culc devreme - nu mă trezesc 


dimineaţa la prima oră. N-ai cum să le-mpaci pe amândouă: să 
te culci târziu şi să te scoli cu noaptea-n cap. 

În timp ce ea vorbea, Tweed o auzi cum descuie trei yale şi 
scoate patru lanţuri. Locul era o adevărată fortăreață. În cele 
din urmă, Marina deschise uşa şi Tweed se strecură înăuntru. 
Fu uşurat să vadă că încuie doar o dată şi că lasă cheia în yală. 

— Hai, intră să bem ceva, sugeră ea măsurându-l din cap 
până în picioare. Şi poţi să fumezi dacă vrei. 

Tweed era uimit să observe cât de mult semăna Marina cu 
sora ei. Asemănarea era izbitoare - avea acelaşi păr blond des, 
deşi al ei era tuns ceva mai scurt -, însă avea o duritate care 
Violei îi lipsea. 

Era îmbrăcată cu o rochie albă, scurtă, care îi scotea în 
evidenţă formele. Avea ochi tot albaştri, dar ai ei erau foarte 
reci. Îl conduse într-un living mobilat flamboaiant, se aşeză pe o 
canapea şi îi făcu semn să se aşeze lângă ea. Tweed preferă un 
scaun aflat la o distanţă mai mare. Marina îşi puse picior peste 
picior şi începu să şi-l legene pe cel drept. Pe o măsuţă de sticlă 
din faţa ei se afla ceea ce Tweed ar fi denumit un bar bine 
dotat, încărcat cu sticle şi pahare. 

— Băutură. Era aproape ca un ordin, însoţit de un zâmbet 
sclipitor. Scotch cu gheaţă, gin, brandy? Haide, doar nu vrei să- 
ti înşir tot ce am. 

— Nu beau în timpul serviciului. 

— În timpul serviciului! Vii să-mi faci tocmai mie o vizită la 
ora asta şi spui că eşti în timpul serviciului?! Hai, las-o baltă! 

Continua să-şi balanseze încet piciorul. Tweed nu-şi putea 
lua ochii de la el. În felul ei obraznic, era la fel de atrăgătoare 
cum fusese şi biata Viola. Tweed decise că o prefera pe sora ei 
geamănă. 

— În misiune oficială, sublinie el. 

— A, înţeleg. Nu o faci când eşti în misiune oficială. Ei bine, 
la ora asta nu mai eşti în timpul serviciului. Vrei să vezi 
dormitorul? 

— Nu, mulţumesc. Mă simt bine aici. 

— Atunci ar trebui să folosim canapeaua. Este suficient de 
lungă şi de lată. Am aflat asta până acum. 

— Miss Vander-Browne... Vocea lui Tweed avea acum o notă 
de răceală. Credeam că vei avea un şoc când vei auzi de 
moartea îngrozitoare a surorii dumitale. 


— Sunt sigură că a căutat-o cu lumânarea. 

Lui Tweed i se tăie respiraţia. Sângele ei rece îl ului, în ciuda 
anilor de experienţă pe care îi avea. Vorbi pe un ton şi mai dur: 

— După ce a fost violată. De un bărbat - sau de o femeie. 
Picioarele i-au fost secţionate de la genunchi, braţele de la 
umeri, apoi capul... 

— A, termină odată! Strici ceea ce ar fi putut fi o seară 
plăcută pentru tine. Nu te mai gândi la asta! Deveni sfioasă, 
ceea ce lui Tweed i se păru şi mai dezgustător. Presupun că ai 
cinci sute de lire la tine. Plata se face întotdeauna înainte. 

— Sora dumitale te-a contactat în ultima vreme? întrebă el. 

— De ce ar fi făcut-o? 

— Fiindcă am dovezi că spera să vă împăcaţi. 

Marina ezită pentru prima oară. Îşi turnă o băutură şi înghiţi 
jumătate din ea. Apoi îşi aprinse o ţigară - mâna nu-i tremura. 
„Are o inimă de piatră”, îşi zise Tweed. Dar pentru prima dată 
observă un semn de nervozitate. 

— Te-a sunat, nu-i aşa? insistă el neîndurător. 

— Da, a făcut-o. Cu vreo zece zile în urmă. Era toată numai 
lapte şi miere. „N-am putea să ne întâlnim ca să stăm de 
vorbă?” l-am răspuns: „Pentru ce?” şi i-am trântit telefonul în 
nas. 

— Ce drăguţ din partea ta, având în vedere ce s-a întâmplat 
de atunci. Aţi avut amândouă vreodată aceiaşi clienţi? 

— Se poate. Nu sunt sigură. 

— Am nevoie de nişte nume. 

— Ce fel de nume, pentru Dumnezeu? 

— Nume ale clienţilor comuni. 

— Tweed, ţi-am spus că nu ştiu. Se poate ca ea să le fi 
pomenit unora numele meu, sperând să obţină un comision 
gras. 

Tweed bău din paharul cu vin pe care ea i-l turnase - simţea 
nevoia să-şi curețe gustul amar provocat de cuvintele ei. 

— Aţi fost surori, continuă el sumbru. Cum era ea? 

— Era Cea-Atât-de-Deşteaptă, răspunse Marina sarcastic. A 
absolvit Oxfordul prima din promoţie, cu dublă specializare. Eu 
am plecat de la Cambridge fără nimic, în afară de contactele 
utile cu bărbaţi, care mi-au folosit până în ziua de azi. Toţi 
bărbaţii sunt la fel - asta e ceva ce am învăţat la Cambridge... 

— Te înşeli! izbucni Tweed. Recunosc că unii aşa sunt, dar 


mulţi nu se dau în vânt după activităţile tale nocturne. De ce ai 
nevoie de bani? 

— Asta e o întrebare a naibii de personală. Se întinse, apoi îşi 
trase mai bine rochia peste piept, în caz că Tweed nu observase 
ce are de oferit. Bine, continuă ea cu răutate, amândouă am 
avut un unchi bogat care ne-a lăsat fiecăreia o moştenire. 
Suficientă pentru a duce o viaţă normală, dar nu îndeajuns 
pentru a face cumpărături la Escada. Imi place să-mi cumpăr 
haine de firmă. Fac toată diferenţa când vine cazul să fii 
ocazional în compania unui bărbat bogat. 

— Ocazional? 

— Viola mi-a dat ideea. 

Tweed îşi pierdu cumpătul. 

— Mincinoasă nenorocită! îmi trece prin minte să te duc la 
sediu pentru un interogatoriu ca la carte. 

— Am şi acolo prieteni. 

Întinse o mână înspre el, dar Tweed se feri. Reuşi să-şi 
recapete stăpânirea de sine. Spuse liniştit: 

— Nu ai chiar niciun regret faţă de felul cum a murit sora ta? 

— Absolut niciunul. De ce aş avea? Pentru mine a însemnat 
reducerea competiţiei. 

Din nou Tweed fu şocat de inumanitatea acestei femei. Ea îl 
privea, sperând să se desfete cu şocul provocat de vorbele ei. 
Insă expresia lui rămase normală, neutră. Tweed scoase un 
carneţel şi un creion. Marina se încruntă, apoi îşi strânse 
picioarele sub ea şi se întoarse cu un zâmbet seducător spre el. 

— Trebuie să-mi spui numele întreg, numărul de fix şi de 
mobil. Aştept. 

Marina se încruntă din nou, enervată probabil de faptul că el 
nu părea impresionat de atitudinea prin care cucerise alţi 
bărbaţi. Fără niciun cuvânt, se întinse spre o cutiuţă de aur, 
scoase o carte de vizită şi i-o întinse. Tweed o luă cu grijă de 
margine. Avea pe ea amprentele ei. După aceea se ridică. 

— Probabil ne vom mai vedea. 

— Sunt sigură de asta. li zâmbi lasciv. Ştiu că vei mai veni. 
Când o să te gândeşti la mine. Sări în picioare. Mă întorc 
imediat. Trebuie să fug la baie. 

Rămas singur, Tweed turnă restul de vin din pahar într-un 
ghiveci mare din apropiere. Scoase o batistă şi o înmuie în 
paharul ei, îşi puse o mănuşă de latex şi şterse paharul lui de 


amprente. Se mişcă foarte rapid. Marina se întoarse îmbrăcată 
cu o cămaşă de noapte transparentă, până deasupra 
genunchilor, cu o curea la mijloc. 

Tweed se îndreptă spre uşă, mască mănuşa de latex stând cu 
spatele la ea, întoarse cheia în broască şi ascunse mănuşa în 
buzunar după ce descuie uşa. Marina strigă ceva în urma lui, 
dar Tweed se afla deja pe palier, pregătindu-se să coboare 
scările. Apoi se opri şi ridică privirea spre ea. 

— Ai grijă pe cine laşi să-ţi intre în casă. Nu uita ce i s-a 
întâmplat Violei... 

În acel moment Marina trânti uşa, iar Tweed îi văzu pe Paula 
şi pe Marler privindu-l pe furiş de la etajul patru. Îl ajunseră 
din urmă când Tweed descuie maşina şi se urcă la volan. Tweed 
ridică privirea spre clădire. 

— Paraşuta nu poate să ne vadă, îi spuse Paula. Singura 
fereastră care dă spre stradă are geam mai. Presupun că 
întâlnirea nu ţi-a făcut prea mare plăcere. 

— E un şarpe cu sânge de gheaţă. 


Tweed mergea încet ca să nu-i trezească pe cei care dormeau 
la acea oră. Intră pe strada principală şi văzu o bătrână în 
zdrenţe ridicându-şi capul din containerul de gunoi în care 
scormonea. Tweed opri lângă bordură, ieşi din maşină şi îi 
spuse pe un ton prietenos: 

— Mă îndoiesc că o să găseşti acolo ceva de valoare. 

— Nu se ştie niciodată, sir. O pretenă d-a mea a găsit odat’ 
un colier de perle adevărate. Da' l-a dus la poliţie, continuă ea 
cu un accent puternic de Cockney. Şi io aş face la fel. Chestii d 
astea te bagă la zdup dacă-ncerci să le vinzi. Ai fost la Lady 
Muck? Ai fost dăştept că ai luat o femeie ş-un bărbat cu 
dumneata. Dacă stă o oră cu un bărbat plin dă bani, îi cere o 
avere. Şi să crede aşa dă grozavă. 

— Ai văzut bărbaţi ducându-se la ea? se interesă Tweed. 

— O mulţime. Da' când vine vorba dă oameni care n-o duce 
prea bine, e zgârcită ca naiba. D-aia îi zic Lady Muck. 

— Se pare că ai cunoscut-o. 

— Aşa e. A ieşit odat’ şi io eram pă drojdie. I-am cerut un ban 
să-mi iau şi io ceva dă haleală. Ştii ce mi-a zis? 

— Spune-mi, te rog. 

—,„Ar trebui să munceşti, ca toţi oamenii cinstiţi.” Mai că nu 


i-am râs în nas. Cinstiţi? Şi cân’ te gândeşti cum câştigă ea 
banii! Îţi vine să borăşti. 

— Aşadar, vezi cine intră uneori acolo? 

— Da, dacă scotocesc în lădoiul ăsta mare. Unu” a ieşit odată 
trăgându-şi pantalonii. Nu putea să îi închidă peste burtă. Am 
auzit ceva că cade şi am strigat la el: „Domnu”, cre’ că ţi-a 
căzut ceva”. Da' el a fugit la maşina care iera ascunsă pă aleie. 
Deci io m-am dus şi ce crezi c-am găsit pă trotuar? 

— Ce? întrebă Tweed zâmbind. 

— Un portofel. Iera d ăla care-şi ţine portofelu' în buzunaru' 
dă la spatele dă la pantaloni. Înăuntru iera trei sute dă bătrâne. 
Io am alergat în stradă şi l-am fluturat la el, da’ nenorocitu’ mai 
să mă calce. Şi atuncea mi-am zis: „Bine, frate”. Aşa că am 
păstrat biştarii. Am făcut rău, sir? 

— Cred că ai procedat corect. li vezi de multe ori pe bărbaţii 
care o vizitează pe doamnă? 

— Pă doamnă? N-ai prea înţeles, nu? Da, am văzut vr'o câţiva 
noaptea pă la ora asta. Tipu' care i-a căzut portofelu' era pitic 
şi gras. 

— Aş vrea să te întreb ceva dacă se poate. Tweed scoase 
pozele celor trei membri ai organizaţiei Cabal pe care Marler le 
făcuse în Whitehall. Il recunoşti pe vreunul dintre bărbaţii 
ăştia? 

Bătrâna scoase o pereche de ochelari antici, cu un braţ 
îndoit, îşi înclină capul într-o parte ca să se uite la fotografii. Le 
studie cu atenţie, fără să se grăbească. 

— Nu, ăsta nu. Nici ăsta. Făcu o pauză. Bingo! Ştiu că ăsta a 
vizitat-o. Cum mă vezi şi cum te văd. 

li înapoie fotografiile lui Tweed. El se răsuci şi se uită la 
străduţa de pe care tocmai plecaseră. Întunecată ca noaptea, 
cu excepţia felinarului aflat vizavi de intrarea în blocul în care 
locuia Marina. Se întoarse din nou spre femeia din Cockney, 
care îşi scosese ochelarii. 

— Eşti convinsă că ai putut vedea bine de la distanţa asta? Aş 
vrea să fiu sigur, te rog. 

— Io văd bine dă la distanţă, fără ochelari. Şi felinaru' ăla dă 
pă stradă dă dăstulă lumină. El ierea. 

— Îţi mulţumesc foarte mult că ai acceptat să discuţi cu noi. 
Tweed îşi scoase portofelul şi îi dădu o bancnotă de zece lire. 
Ia-ți ceva de mâncare. Nu din locurile tale obişnuite. 


— Dumnezeu să-ţi dea sănătate, sir. Sunt lefteră. Zău că 
sunt. Nu ştiu ce să zic. 

— Nu spune nimic. Pot să te întreb cum te cheamă, în caz că 
sunt prin zonă şi vreau să te întreb ceva? 

— Dă ce nu? Annie 'iggins. Asta-s io. Ai grijă, sir. 

Tweed rămase tăcut în timp ce mergeau spre apartamentul 
Paulei. Aşteptă până ce Marler luă cheia de la Paula şi inspectă 
locuinţa. Acesta se întoarse în câteva minute. 

— Totul e în regulă. Canapeaua din living pare îmbietoare. 
Aşa că o să dorm acolo, în timp ce Paula va trage un pui de 
somn bun. 

Paula se dădu jos din maşină, dar nu închise portiera. Se 
aplecă şi se uită la Tweed. 

— Aşa, bravo, ţine-ne cu sufletul la gură. Pe cine a identificat 
Annie Higgins ca fiind vizitatorul Marinei? 

— Pe Noel Macomber. 


27 


Tweed se îndrepta spre Park Crescent, când telefonul mobil 
pe care Paula îl lăsase pe scaunul de lângă el începu să sune. 
Tweed înjură şi opri maşina. Probabil că Paula era foarte 
obosită dacă îl uitase. 

— Alo, răspunse el. 

— Ai o musafiră. E foarte nerăbdătoare să îţi vorbească... 

Legătura se întrerupse. Tweed era nedumerit. O musafiră? 

Nu-şi dădea seama despre care dintre femei era vorba. 
Interveniseră atât de multe pe parcursul investigaţiei. Coral 
Flenton, Marina Vander-Browne, Papagalul. Rămase nemişcat o 
clipă, apoi închise mobilul. La ora asta? Se uită la ceas: era ora 
2. Nu exista decât o singură modalitate de a afla. 

Mintea îi lucră cu febrilitate pe tot restul drumului. Era cel 
mai dificil caz cu care avusese vreodată de-a face, inclusiv în 
perioada când lucrase la Scotland Yard. Pur şi simplu nu-şi 
dădea seama care era suspectul principal. 

Parcă maşina lângă Crescent, apăsă pe sonerie în secvenţa 
cunoscută şi intră după ce George descuie şi deschise uşa. Îşi 
scoase haina şi urcă grăbit scările. Toate simţurile îi erau treze. 
Deschise uşa biroului şi găsi două persoane înăuntru. 

Monica lucra la computer. Papagalul era aşezată pe un scaun 
din faţa biroului lui, cu o ceaşcă de cafea la îndemână. Se 
întoarse şi îi zâmbi călduros. Tweed îşi dădu seama că era încă 
îngrijorată, chiar înspăimântată. Aşa cum fusese în timpul 
primei vizite, care părea să fi fost cu foarte multă vreme în 
urmă. 

— Sper că mă iertaţi că vin la o asemenea oră inumană, 
începu ea cu o voce răguşită, dar am nevoie de un adăpost 
sigur. M-a urmărit cineva dintr-o maşină în timp ce mergeam 
spre casă, în Hammersmith. Nu mai era nimeni prin preajmă... 

Se întrerupse şi Tweed dădu din cap, aşezându-se la birou, 
cu faţa spre ea. 

— Unde vă aflaţi şi ce marcă de maşină era? o întrebă el, pe 
tonul unui poliţist preocupat. 

— Eram pe Whitehall când am văzut-o pentru prima dată. Nu 
i-am acordat prea mare atenţie până când am observat că 
urmează traseul meu, aşa că am venit aici sperând că mai e 
cineva la birou. Cât priveşte marca maşinii, sunt total 


neştiutoare în acest domeniu. 

— Ce v-a făcut să credeţi că vă urmărea pe dumneavoastră? 

— Avea farurile pe faza lungă şi mergea în urma mea. Uneori 
farurile ei mă orbeau prin oglinda retrovizoare. 

— Nu erau Nelson, Benton sau Noel? 

— Nu am idee. Nici măcar nu ştiu dacă era un bărbat. Nu am 
putut să-l văd pe şofer. Pot să-mi scot haina? E cald aici. 

— Sigur că da. 

În acel moment, Howard, şeful lui Tweed, deschise uşa. Avea 
în jur de cincizeci de ani şi purta întotdeauna un costum scump 
Chester-Benie, cenuşiu cu dungi subţiri, o cămaşă albă 
imaculată şi o cravată Valentino elegantă. Manşetele cămăşii se 
vedeau de sub mânecile hainei, împodobite cu butoni de aur. 

Obrazul bărbierit avea o nuanţă roz. La fel ca Marler, avea o 
voce baritonală şi emana autoritate. Când o văzu pe vizitatoare 
se opri, uitându-se la Tweed, apoi la Papagal. 

— Îmi pare rău dacă vă întrerup. La ora asta nu mă aşteptam 
s-o găsesc decât pe Monica. 

— Howard, directorul SIS, făcu Tweed prezentările. Aceasta 
este Miss Partridge, care a venit să mă pună la curent cu 
anumite lucruri. 

Papagalul nu-şi luase încă privirea de la Howard. Tweed avu 
sentimentul ciudat că-i poate citi gândurile: „Ar fi oare o 
partidă bună? Probabil e plin de bani. Oare e însurat?” 

„Opreşte-te! îşi zise el. Imaginaţia ta a luat-o razna.” 
Papagalul continua să-l fixeze pe Howard cu un zâmbet 
cuceritor. Acesta dădu din cap spre ea în semn de salut, apoi se 
întoarse spre Monica şi o rugă: 

— Ai putea să-mi dai primele douăzeci de pagini din raport? 
Vreau să verific ceva. 

Prinzându-se repede, Monica strânse douăzeci de pagini şi i 
le dădu. El îi mulţumi, apoi plecă. Howard avea deja o copie a 
întregului raport în birou. Se folosise de acest pretext ca să 
plece din încăpere în timp ce Tweed era ocupat cu musafira sa. 

— Cred că directorul este un bărbat foarte impresionant, 
remarcă Papagalul. 

În timpul acestui interludiu, Papagalul îşi scosese haina. 
Purta o rochie albastră, cu bretele subţiri, care îi lăsa braţele 
complet dezgolite. Îşi dădu cu mâna la o parte de pe faţă o 
buclă din părul castaniu, des. 


— Acum mi-e teamă să mă duc acasă. Ar fi un deranj prea 
mare dacă v-aş ruga să mă conduceţi în Hammersmith? Ştiu că 
e destul de departe, dar la ora asta din noapte... având în 
vedere prin ce am trecut... 

— Nu-i nicio problemă. Tweed se ridică, uşurat să scape de 
ea. Dumneavoastră mergeţi cu maşina proprie, iar eu o să vă 
urmez. 

— Nu pot să vă spun cât vă sunt de recunoscătoare... 

Îşi întinse braţele ca şi cum dorea să-l îmbrăţişeze. Tweed se 
prefăcu a nu observa gestul şi se duse spre Monica, după ce îi 
ceru Papagalului adresa. Aceasta îi înmână o carte de vizită 
simplă, albă - fără chenar auriu sau roşu. Tweed îi dădu pe 
furiş drumul pe biroul Monicăi, în timp ce Papagalul era 
întoarsă cu spatele. Monica o ridică şi îi trebuiră numai câteva 
secunde să memoreze datele, apoi i-o înapoie lui Tweed. 

Papagalul se ridică şi Tweed o ajută să-şi îmbrace haina, 
ferindu-se să-i atingă braţele goale. 

— Poftim şi haina ta, sări Monica, dându-i lui Tweed haina pe 
care o pusese pe un umeraş. 

— Cam într-o oră mă întorc, zise Tweed deschizând uşa 
pentru musafira lui. 


Străzile pe care cele două maşini le străbăteau în miez de 
noapte erau pustii. În Hammersmith, Papagalul o luă în faţa 
maşinii lui Tweed, conducându-l pe o străduţă laterală îngustă, 
mărginită de case cu etaje. Tweed observase deja în oglinda 
retrovizoare o maşină familiară. 

Papagalul parcă, Tweed opri şi el în spatele maşinii ei şi ieşi 
să o conducă spre casă. Uşa de la intrare nu prezenta niciun fel 
de siguranţă - o încuietoare obişnuită şi nimic altceva. În timp 
ce descuia, Papagalul îi spuse: 

— Intraţi, vă rog, ca să pot să mă revanşez pentru ajutor cu 
ceva de băut. Nu accept să mă refuzati. 

În acel moment, o a treia maşină opri în spatele celei a lui 
Tweed. Paula cobori urmată de Marler şi strigă veselă: 

— Bună, Miss Partridge. Aţi stat în oraş până târziu. Dar şi 
noi la fel. Nu departe de aici este un restaurant care ne place. 
Tocmai plecam, când am zărit maşina lui Tweed. 

— Ne-a invitat să bem ceva, zise Tweed zâmbind. 

— Eu prefer o cafea, căci conduc, mormăi Marler. 


— Un pahar de Chardonnay ar fi excelent, exclamă Paula 
exuberantă. 

Papagalul rămase nemişcată. Făcu un efort uriaş să-şi 
mascheze furia şi enervarea cu un zâmbet slab în timp ce 
deschidea uşa. 

— Sunteţi bine veniţi, zise ea printre dinţi. 

Înăuntru era un hol îngust, cu uşi pe fiecare parte. Papagalul 
se îndreptă cu paşi repezi pe scările din fundul holului, 
acoperite cu mochetă roşie. Sus continuă să meargă în acelaşi 
ritm grăbit pe palier, până ajunse la o uşă, dincolo de care se 
afla un living surprinzător de mare. 

Paula privi în jur. Mobila nu era veche, ci comodă şi 
modernă, alcătuită din mai multe canapele, scaune şi dulapuri. 
Paula îl apucă pe Tweed de braţ şi îl conduse spre o canapea, 
unde se aşezară amândoi. Chiar şi aici Marler preferă să stea 
într-un colţ al camerei. 

Papagalul dispăru în bucătărie, iar Paula o urmă. Aici se 
făcuseră investiţii serioase - totul era nou-nouţ şi scump. 
Papagalul scotea pahare şi sticle dintr-un dulap, când o observă 
pe Paula. 

— M-am gândit să vă dau o mână de ajutor, zise Paula cu un 
zâmbet. 

— Nu e nevoie. Tonul ei era lipsit de amabilitate. Mergeţi 
înapoi şi faceţi-vă comodă! Mă descurc singură aici. 

Paula se întoarse la locul ei de pe canapea şi la scurtă vreme 
apăru şi Papagalul cu o tavă de argint pe care se aflau 
băuturile. Le împărţi, după care se aşeză oftând şi se relaxă. 

— Pentru ce bem? 

— Pentru rezolvarea rapidă a uciderii îngrozitoare a Violei, 
sugeră Tweed ridicând paharul. 

— Ăsta e un toast cam macabru, comentă Papagalul, dar, 
dacă asta vă doriţi, sunt de acord. 

Paula observă că paharul cu scotch simplu al Papagalului 
tremură uşor când aceasta îl ridică spre buzele ei pline. Tweed 
îşi puse paharul pe tăblia de sticlă a mesei şi spuse: 

— Miss Partridge, cum e să lucrezi cu cei trei Macomber? 
Mie îmi fac impresia unor oameni cu nişte caractere foarte 
diferite - chiar dacă sunt fraţi. i 

— A, exclamă ea fluturând din mână, mă descurc. In orice 
funcţie de la acest nivel există probleme neaşteptate. 


— Ce fel de probleme? 

— Persoanele de faţă se exclud, zise ea aruncându-i o privire 
lui Marler, a cărui atitudine retrasă părea să o deranjeze, dar 
starea de spirit a bărbaţilor se schimbă foarte mult de la o zi la 
alta. 

— Sunt de acord, insistă Tweed, dar acelaşi lucru este valabil 
şi pentru femei. Există mitul că bărbaţii şi femeile sunt foarte 
diferiţi unii de ceilalţi. Eu nu sunt de acord. Deseori au aceleaşi 
griji şi nesiguranţe. 

În timp ce Tweed continua să vorbească, Paula sări în 
picioare şi se îndreptă spre bucătărie, spunându-le peste umăr: 

— Scuzaţi-mă, dar mi-am pierdut un cercel. L-am auzit 
căzând pe podea când eram în bucătărie. 

Ceva mai devreme, când intrase în hol, Paula îşi scosese un 
cercel şi îl strecurase în buzunarul hainei. Ascultă, îl auzi pe 
Tweed vorbind, apoi pe Papagal răspunzând. 

Se apucă rapid de treabă, căutând un satâr. Toate sertarele 
se deschideau silențios. Ajunse însă la unul încuiat. De ce? Nu 
cercetase dulapurile pentru veselă, unde era puţin probabil să 
ţină cineva un satâr. Îşi scoase cercelul din buzunar şi şi-l puse 
în ureche. 

Paula o considera pe Papagal unul dintre suspecţii principali. 
Când luase masa cu Coral Flenton, aceasta îi spusese că odată 
o surprinsese pe Papagal într-o îmbrăţişare pasională cu unul 
dintre fraţii Macomber. Paula o întrebase despre care anume 
era vorba, dar Coral clătinase din cap şi îi spusese că asta o 
putea costa slujba. 

Paula intră din nou în living, întâlnindu-se cu Papagalul, care 
venea să vadă ce făcea în bucătărie. O privi pe Paula şi îi zâmbi 
slab. 

— Văd că ai ambii cercei. Aşadar, l-ai găsit. 

— Da, slavă Domnului, căci de-abia l-am zărit. Alunecase 
lângă un dulap. 

Când se întoarseră în living, Tweed se ridică. Marler se 
îndreptă spre uşa de la intrare. 

— Mă bucur că am stat de vorbă, zise Tweed. 

— Vă mulţumesc foarte mult că m-aţi însoţit până acasă. 

Papagalul se îndreptă grăbită spre Tweed, dar se împiedică 
de o măsuţă rotativă masivă, plină cu teancuri de cărţi. Se 
aplecă, o ridică fără efort şi o duse cu paşi rapizi în celălalt 


capăt al încăperii. Apoi se duse iarăşi spre Tweed, îl îmbrăţişă 
şi îl sărută pe ambii obraji. 

— Vreau să ştiţi că vă sunt foarte recunoscătoare pentru 
ceea ce aţi făcut, îi spuse ea. 

Marler cobori primul scările, urmat de Tweed şi de Paula, iar 
Papagalul venea în urma lor. În timp ce străbăteau holul, gazda 
lor bătu într-o uşă închisă. 

— Aici e dormitorul meu. Fereastra dă spre stradă, aşa că 
dimineaţa devreme pot să stau în pat şi să mă uit cum pleacă 
oamenii la serviciu. 

— Bănuiesc că are o yală, zise Paula, oprindu-se. O 
încuietoare adevărată. 

— A, eu dorm cu geamul întredeschis. Am nevoie de aer 
proaspăt. 

Părăsiră apartamentul, ieşind în întunericul nemişcat. Tweed 
o prinse pe Paula de braţ şi o conduse spre maşina lui. Marler 
se îndreptă spre maşina cu care venise împreună cu Paula. 

Străbăteau străzile pustii spre apartamentul Paulei, când 
aceasta îi spuse lui Tweed motivul pentru care se prefăcuse că 
îi lipseşte un cercel. 

— De ce să ţină un sertar încuiat? întrebă ea. 

— Din zeci de motive - cuțite ascuţite la care să nu ajungă un 
copil venit în vizită care ar scotoci pe acolo, orice. Cum de ai 
venit cu Marler? N-aveai de unde să ştii adresa. 

— Ba o ştiam. Marler a sunat-o pe Monica să o întrebe ceva 
şi ea i-a spus că ai plecat cu Papagalul şi i-a dat adresa. 

— Aşa că aţi venit să mă salvaţi? Ăsta e motivul? 

— Nu, nu e ăsta. Nu ne plăcea ideea să vii înapoi cu maşina 
neînsoţit. Asta-i tot. 

Tweed o lăsă pe Paula în faţa apartamentului ei, în vreme ce 
Marler opri în spatele lor. Plecă apoi, neluând în seamă 
propunerea lui Marler, care venise lângă geamul lui deschis şi 
îi sugerase să doarmă în noaptea aceea în dormitorul pentru 
oaspeţi al Paulei. 

Mintea îi lucra neîncetat în timp ce conducea încet. Era ora 
din noapte când şoferii beţi presupun că nu mai e nimeni 
altcineva pe drum. Continua să fie frământat de gânduri când 
îşi parcă maşina în garajul din apropiere. Nu-şi putea lua 
gândul de la Papagal, care dormea în camera de la parter ce 
dădea spre stradă. Cu geamul deschis. 


28 


Tweed ajunse dimineaţa devreme la birou. Nu dormise prea 
mult, dar era în mare formă. Il salută pe George şi începu să 
urce scările în fugă, când gardianul strigă după el: 

— Vă aşteaptă un domn... 

— Cine? 

— Nu şi-a spus numele. Nu e genul de om care să stea la 
taclale cu cineva. A zis că are întâlnire cu dumneavoastră. 

Când Tweed intră în birou, Monica îşi ridică braţele 
neajutorată. Aşezat foarte drept pe scaunul din faţa biroului lui 
Tweed şi îmbrăcat cu un costum elegant se afla generalul 
Lucius Macomber. 

— Nu mă aşteptam să-mi faceţi o vizită, zise Tweed scoţându- 
şi haina pe care Monica i-o luă. Sunteţi foarte matinal, domnule 
general. 

— Aşa am fost toată viaţa. Tocmai am avut o întâlnire cu 
afurisitele mele de odrasle. 

— Văd că şi ei s-au trezit devreme, spuse Tweed surprins, 
aşezându-se la birou în faţa musafirului său. 

— N-au avut încotro. Le-am telefonat şi le-am spus să vină la 
sediul lor într-o oră. Aşa au şi făcut, desigur. 

— Sper că v-a făcut plăcere întâlnirea. 

— Mie mi-a plăcut. Lor nu. Generalul îşi dezveli dinţii într-un 
rânjet. Numai eu am vorbit. Ei doar au ascultat şi şi-au ţinut 
gura. Aşa cum este normal să se întâmple. 

— Pot să vă întreb ce le-aţi spus? 

— Desigur. Eşti un tip deştept, Tweed. Ştii ce se întâmplă. 
Le-am zis că sunt o gaşcă de nebuni. Să unească forţele de 
securitate într-un dinozaur uriaş! Nu le-a plăcut ce le-am spus. 
Se opri şi scoase un mârâit amuzat. Eşti de acord cu mine. 

— Cred că este o nebunie. 

— Bravo! Noi o să-i oprim. N-am nicio îndoială. 

Plesni tăblia biroului cu palma cu atâta putere încât Monica 
tresări speriată. Generalul se întoarse spre ea şi o privi. 

— Asta te-a trezit, nu? Pari să fii o adevărată achiziţie pentru 
biroul ăsta. 

Se întoarse iarăşi spre Tweed şi schimbă subiectul: 

— Lucrurile se precipită pe Black Island. Localnicii sunt 
foarte îngrijoraţi în legătură cu clădirile care au apărut în zona 


de vest. Nu e suficient doar să fii îngrijorat. Trebuie să faci 
ceva, ăsta e mottoul meu. Când s-a construit vechea rafinărie, 
s-au răsculat de-a dreptul. Cred că ai văzut-o când ai fost acolo. 

— Nu, n-am văzut-o. 

— Înseamnă că era perioada fluxului. Tipul care conduce 
feribotul face un ocol spre est. N-aveaţi cum s-o vedeţi. Dacă 
nimeriţi acolo în perioada refluxului, feribotul vă duce în linie 
dreaptă spre  Lydford. Atunci aţi putea să vedeți 
monstruozitatea. 

— O să încerc să o văd data viitoare când vin acolo. 

— Mi-a părut bine să stăm de vorbă. Generalul se ridică. 
Trebuie să plec. Timpul costă bani... Am de cumpărat nişte 
echipamente. 

— Staţi mult în oraş? 

— Nu. Doar trei sau patru zile. Trebuie să mă relaxez un pic 
dacă tot sunt aici. Îi întinse mâna. Suntem implicaţi amândoi în 
asta. Aşa e? 

— Da, zise Tweed ridicându-se şi strângând mâna întinsă. 

— Am plecat. Se întoarse zâmbind spre Monica. Nu-l lăsa pe 
tiranul ăsta să te exploateze la maximum! Ştii ce a spus odată 
răposatul preşedinte Reagan? 

— Nu, domnule. Mi-e teamă că nu ştiu. 

—” Se zice că munca grea nu a omorât pe nimeni, dar de ce 
să rişti?” Un tip grozav, Ronald Reagan. 

După care generalul plecă - parcă ar fi fost un uragan care a 
apărut şi a dispărut în câteva clipe. Tweed rămase nemişcat 
câteva minute, apoi i se adresă Monicăi: 

— A lăsat vreo adresă unde putem să-l contactăm? 

— Nu. Monica îşi depărtă iarăşi braţele în acelaşi gest de 
neputinţă. Când a năvălit aici, l-am întrebat dacă pot să aflu 
adresa, dar s-a întors spre mine, a zâmbit şi mi-a răspuns: „Nu, 
nu poţi”. 

— Mă întreb ce a vrut să spună cu „să mă relaxez un pic”? 

Tweed puse întrebarea cu un aer neliniştit. Se uita pe 
fereastră cu privirea pierdută, aşa cum făcea când se gândea la 
ceva periculos. 


La scurtă vreme după aceea sosi Marler, urmat de Newman, 
de Harry şi de Pete Nield. 
— Oare ce fel de echipamente are de gând să cumpere din 


Londra? 

— Cine a fost aici? se interesă Marler. 

Tweed le relată pe scurt conversaţia pe care o avusese cu 
generalul, ceea ce nu dură foarte mult. 

— Care o fi fost adevăratul motiv pentru care a venit? se 
întrebă Paula gânditoare, aşezată la biroul ei. 

— Nu sunt sigur, îi răspunse Tweed. Mintea lui funcţionează 
cu viteza fulgerului şi are energia a trei bărbaţi tineri. Mi-aduc 
aminte că era să fie implicat într-un scandal la sfârşitul 
Războiului din Golf. Un căpitan împotriva căruia fusese nevoit 
să ia măsuri disciplinare îi spusese unui reporter că generalul 
ordonase împuşcarea unui grup de arabi care urcaseră pe o 
culme cu mâinile ridicate. 

— Şi aşa a făcut? întrebă Paula. 

— Da. Din fericire, un reporter de televiziune care însoțea 
armata filma totul. Filmul a arătat clar că generalul spusese 
adevărul în legătură cu cele întâmplate. Chiar la începutul 
războiului, nişte arabi înşiraţi în linie traversaseră culmea, cu 
mâinile ridicate. Dar erau urmaţi de încă două şiruri de militari 
arabi cu arme automate. Era o capcană. Dacă trupele 
generalului ar fi înaintat ca să-i preia pe arabii care „se 
predau”, ar fi fost seceraţi de ceilalţi arabi. Şi mai erau şi alţii 
care veneau în spatele lor. În consecinţă, generalul a fost 
considerat un erou, aşa cum era şi normal. Problema e că în 
presă apăruseră deja primele rapoarte. Oamenii au tendinţa să- 
şi amintească lucrurile rele şi să uite adevărul care iese mai 
târziu la iveală. 

— Generalul e deştept, comentă Marler. Şi viril. 

— Cum ai spus că e? izbucni Tweed, sărind în picioare. 

— Viril. 

— Acelaşi cuvânt l-a folosit şi Frank, administratorul de la 
Crooked Village de pe Black Island. 

Tweed se îndreptă spre fereastră, unde rămase cu privirea 
pierdută în depărtare. Monica îşi dădea seama că era iarăşi 
preocupat de ceva important. 


Pe Fulham Road, ceva mai în spate de locul unde se afla 
apartamentul Paulei, era parcat un Ford vechi. La volan stătea 
Fitch, care  privise prin binoclu când Paula părăsise 
apartamentul însoţită de Marler. 


— Ea e, îi zise el lui Radek, aflat alături. 

— Văd şi eu asta, mormăi Radek, şi fără să mă uit cu 
binoclul. E bine păzită, aşa cum era şi când a venit acasă azi- 
noapte. Va trebui să aşteptăm. 

— Pentru ce? întrebă Fitch cu agresivitate. 

— Să se întoarcă singură acasă - sau, şi mai bine, împreună 
cu Tweed. Atunci o să putem pune mâna pe amândoi. 

— Asta ar putea să dureze la nesfârşit. 

— Eu am aşteptat în acelaşi loc timp de trei săptămâni ca să 
pot să omor pe cineva. Răbdarea e cheia succesului. Sau am 
putea declanşa un incendiu ori un scandal în East End, ceea ce 
ar face ca mai toată echipa să plece într-acolo şi ea să rămână 
singură. 

— Chestia cu scandalul e cam periculoasă. $mecherul ăla de 
Harry locuieşte pe undeva prin apropiere şi s-ar putea să ne 
prindă. Dar cum ai de gând să declanşezi incendiul? 

— Am merge într-un bar cu câteva sticle de bere ascunse în 
care am pune benzină. Am comanda ceva de băut şi ne-am 
aşeza într-un colţ întunecos. Am vărsa benzina pe jos, am 
aprinde o brichetă şi am fugi când s-ar crea panică. Pig's Nest 
ar fi un loc potrivit. 

— S-ar putea să meargă, zise Fitch. Trebuie să ne gândim la 
asta. 


Harry plecase din Park Crescent fără să spună nimănui o 
vorbă. Dar nimeni nu-şi făcu probleme. Harry beneficia uneori 
de independenţă în deciziile pe care le lua. Se întoarse la 
începutul după-amiezii, având cu el trusa cu „scule”. 

— Putem să te întrebăm unde ai fost? se interesă Tweed cu 
blândeţe. 

— Puteţi. In timp ce voi toţi stăteaţi bine mersi şi pierdeaţi 
vremea, eu m-am ocupat de ceea ce mi-ai spus să fac atunci 
când o să pot. Am fost cu maşina până la Peckham Mallet. Am 
găsit locul pe hartă. Paula mi-a zis mai devreme cum să-l 
găsesc. 

— Şi? insistă Tweed, în vreme ce Harry bău apă dintr-o sticlă 
pe care o primi de la Paula. 

— Camionul pe care l-ai văzut parcat în plin câmp, răspunse 
el, e tot acolo. Nu era nimeni prin preajmă, nici măcar un 
paznic. 


— Ce era în camion? se interesă Paula. 

— O mică încărcătură de Semtex, cu fire care duceau spre un 
detonator. Aşa că am umblat la ele. Când au fost ataşate la 
detonator, ceasul era pus pe 0. Acum e la 60 de secunde. Am 
mai găsit şi o hartă care indică drumul spre Richmond Park. 

— O, Doamne! exclamă Newman. O explozie acolo ar provoca 
un adevărat măcel. 

— Nu, nu e chiar aşa, îl contrazise Harry. Ruta marcată 
ducea la o intrare laterală aflată foarte departe de râu, pe care 
nu o foloseşte aproape nimeni. Am verificat pe drumul de 
întoarcere - nici ţipenie de om. 

— Şi ce se va întâmpla când şoferul va ajunge la locul unde e 
parcat camionul? 

— Se va urca în maşină şi va porni motorul. Vibraţiile vor 
declanşa pornirea ceasului, apoi vor acţiona detonatorul. Mă 
îndoiesc că va apuca să meargă vreo câţiva metri înainte ca 
încărcătura să explodeze în plin câmp fără să rănească alţi 
oameni. Gata cu camionul, gata cu şoferul. 

— Ei bine, măcar am scăpat de o grijă, comentă Tweed. Mii 
de mulţumiri, Harry! 

— Face parte din îndatoririle mele. 

După o clipă apăru George, cu un plic trimis recomandat prin 
poştă, pe care i-l dădu Paulei. 

— Pentru dumneavoastră, zise el şi părăsi repede biroul 
pentru a se întoarce la postul lui. 

— Recunosc scrisul, zise Paula. E de la Coral... 

— Stai! sări Tweed în picioare. Nu-l deschide! Du-l jos ca să 
fie scanat cu raze X. 

— Cred că exagerezi un pic cu măsurile de securitate, 
mormăi ea nemulțumită, dar ieşi din cameră ca să ducă plicul 
la specialişti. Se întoarse rapid. E în regulă. Conţine o cheie şi o 
foaie de hârtie îndoită. Dacă nu te superi, aş vrea să-l deschid. 


Dragă Paula, 
Am ceva să-ţi spun. Sunt atât de emoţionată. Poţi să 
treci pe aici într-o seară? Cât mai repede! 
Cu drag, Coral. 


Se pregătea să ducă foaia să i-o arate lui Tweed, când 
Newman i-o smulse din mână, spre profunda ei nemulţumire. 


Newman o citi şi i-o dădu înapoi. 

— Ai obiceiul să citeşti corespondenţa personală a celorlalţi? 
se răsti ea. 

— Da, în situaţia actuală - atât de periculoasă. 

Ea îl privi furioasă, apoi îi dădu scrisoarea lui Tweed, în timp 
ce Newman continuă: 

— Se pare că are un nou prieten. 

— Sunt de acord, zise Tweed, dându-i înapoi scrisoarea 
Paulei. Ar fi bine să treci pe la ea când ai timp. 

— Când pot, spuse Paula, întorcându-se la birou. E plăcut să 
ştiu că are atâta încredere în mine. Ridică cheia de la uşa din 
faţă. Dar asta va trebui să aştepte câteva zile. Am de întocmit 
raportul pe care mi-ai cerut să-l fac pentru Howard, plus o 
duzină de alte lucruri. 

Uşa se deschise şi intră Howard în persoană. În mod obişnuit 
era foarte prietenos, dar acum avea o expresie sumbră. Se 
aşeză pe fotoliul lui preferat şi adoptă postura obişnuită, cu un 
picior peste braţul acestuia. Tweed aşteptă ca el să spună ceva. 

— Tweed, am citit propunerea de raport asupra 
evenimentelor actuale care ar trebui prezentat prim- 
ministrului. Situaţia e mai gravă decât am crezut. Sper că nu te 
superi, dar am accentuat anumite pasaje. 

— Am crezut că o să le mai „periaţi”. 

— Trebuie să-i provoc un şoc ca să acţioneze în Cabinet - 
spunându-i adevărul. Aş vrea să mai aştept câteva zile înainte 
să-l prezint, dacă nu ai nimic împotrivă. Voi avea astfel timp să 
discut cu anumiţi parlamentari şi funcţionari de stat importanţi. 
Apoi o să aruncăm bomba în poala prim-ministrului - după ce 
terenul va fi pregătit. 

— Las în seama dumneavoastră alegerea momentului 
oportun. 

Howard, care, de altfel, nu ar fi fost în stare să rezolve 
sarcinile lui Tweed, era un diplomat abil când venea vorba să 
se descurce în jungla din Whitehall. Avea de-a face cu oameni 
pe care Tweed nu dorea să-i întâlnească. Howard era pompos, 
dar intra în contact cu astfel de oameni. Îl studie pe Tweed. 

— Ai atât de multe probleme pe cap, totuşi arăţi atât de 
odihnit. Această idee nebunească de fuziune a serviciilor de 
securitate! Apoi investigarea acelei crime atât de brutale. E 
greu. 


— Mă descurc, zise Tweed. 

— Vreau să vă mulţumesc tuturor, spuse Howard ridicându- 
se. Ştiu că aveţi multe talente şi astfel îi sunteţi de mare ajutor 
domnului Tweed. lar un element cheie în soluţionarea oricărei 
probleme eşti tu, Paula. Multe mulţumiri! 

Cu acestea părăsi încăperea. Paula era şocată. Howard nu 
fusese niciodată atât de amabil cu personalul. Era un semn că 
îşi dădea seama de tensiunea în care lucrau toţi. 

— Mă duc în Whitehall, îi anunţă Marler. Să ţin sub 
observaţie organizaţia Cabal. Ne mai vedem... 

— lar eu am plecat la moşia mea, spuse Harry sărind în 
picioare. Simt că se întâmplă ceva în East End. Mă întorc mai 
târziu. 

— Paula, te deranjează dacă mă duc să-i fac o vizită lui 
Coral? întrebă Nield. Pot să-i spun că ai primit plicul de la ea? 
Că o să treci pe la ea, dar că acum ai foarte multă treabă? 

— Fă cum doreşti! Mă scuteşti de un telefon sau poate chiar 
de mai multe, până aş da de ea când se întoarce de la serviciu. 

— Am plecat. 

Telefonul sună la scurt timp după plecarea lui Nield. Monica 
răspunse şi se strâmbă semnificativ spre Tweed. 

— Jos este comandantul Buchanan. Vrea să te vadă de ieri. 

— Cred că ar trebui să-l primesc. 

Tweed se ridicase de la birou ca să-l întâmpine pe vechiul 
său prieten. Buchanan, îmbrăcat în uniformă, deschise brusc 
uşa şi năvăli cu o expresie fioroasă întipărită pe chip. 

— Bine ai venit, Roy, îi spuse Tweed cu un zâmbet. Ia loc. 
Care-i problema? 

— Tu eşti. 

— Ia zi-mi despre ce e vorba, replică Tweed calm, aşezându- 
se pe scaun. 

— Inspectorul-şef Hammer vrea să dai o declaraţie. Inclusiv 
despre ce ai făcut în noaptea când Viola Vander-Browne a fost 
ucisă. Ştie că ai luat cina cu ea la Mungano în acea seară. Apoi 
ea s-a dus singură acasă. După aceea nici urmă de tine, nici de 
alibi. 

— Fiindcă nu am niciun alibi, îl informă Tweed liniştit. 

— Ei bine, eşti principalul suspect al lui Hammer, lătră 
Buchanan. 

— Domnule comandant, vă rog să nu mai tipati, interveni 


Paula. 

— Vă întrerup din gânduri, nu? replică Buchanan întorcându- 
se spre ea. 

— Da, aşa e, răspunse ea. 

— Îmi pare rău, n-am vrut să fac asta. 

Buchanan se calmă puţin datorită intervenţiei Paulei. Tweed 
aşteptă, cu mâinile împreunate deasupra biroului. 

— 'Ţi-am făcut o vizită a doua zi după crima aceea oribilă şi 
am spus că o să vin în ziua următoare. Nu erai aici şi nimeni nu 
a putut să-mi spună unde te aflai. Ce părere ai despre 
declaraţia aceea? întrebă Buchanan mai calm. 

— Eu sunt anchetatorul-şef. Nu voi da nicio declaraţie. 

— Of, Doamne. Comandantul îşi scoase cascheta şi îşi şterse 
transpiraţia de pe frunte. Poate am exagerat un pic. A fost o 
alertă teroristă şi lucrăm încontinuu, fără să avem speranţa că 
o să avem timp de odihnă. 

— Roy, ne cunoaştem de mulţi ani, îi reaminti Tweed. 

— Ştiu, dar inspectorul-şef Hammer... 

— Ticălosul de cap sec, murmură Paula pentru sine. 

— Poftim? întrebă Buchanan, întorcându-se iarăşi spre ea. 

— Nimic. 

Buchanan o privi cu asprime. Ea îi întoarse privirea, extrem 
de grăitoare. În cele din urmă, Buchanan se uită în altă parte şi 
se ridică având cascheta în mână. 

— Ei bine, am făcut tot ce am putut, se răsti el. 

— De mulţi ani, repetă Tweed. 

Buchanan deschise gura de parcă ar fi vrut să-şi ceară scuze, 
dar nu spuse nimic, după care ieşi pe uşă. 

— Ce zici de asta? întrebă Monica indignată. 

— E epuizat, zise Paula. Avea o privire goală. Mă îndoiesc că 
a dormit în ultimele zile. 

— Şi lui Tweed i s-a întâmplat asta de multe ori, insistă 
Monica, dar niciodată nu şi-a pierdut controlul. Poate că o să 
avem parte de puţină linişte pentru restul zilei şi al serii. 

Dar se dovedi că se înşela amarnic. 


Mult mai târziu telefonul sună. Monica răspunse şi îl strigă 
pe Tweed: 

— E profesorul Saafeld la telefon. 

— Alo? spuse Tweed ridicând receptorul. 


— A mai fost una. 

— Înţeleg. Tweed făcu o pauză. Cine? Unde? 

— O anume Marina Vander-Browne. Pot să-ţi dau adresa. 

— O ştiu. 

— Acelaşi mod de operare. Îţi sugerez să n-o aduci pe Paula. 
Dintr-un anumit punct de vedere, de data asta este şi mai oribil. 

— Vin acum. 


29 


Mergeau iarăşi prin noapte, pe aceleaşi străzi pustii. Paula se 
aşteptase ca traficul să fie mai aglomerat, aşa că liniştea i se 
păru ciudată. Îl privi pe Tweed. 

— Ce oră e? 

— În jur de două noaptea. 

— Nu se poate să fie atât de târziu. 

— Ba e. Ai lucrat fără întrerupere; şi eu la fel. Timpul a 
trecut fără să ne dăm seama. Mă bucur că am reuşit să o 
conving pe Monica să plece măcar o dată mai devreme. 

— Poate că o s-o vedem prin preajmă pe bătrâna aceea care 
scotocea prin gunoaie, Annie Higgins. E posibil să fi văzut ceva. 

— N-o văd, răspunse Tweed în timp ce parca pe strada 
principală. 

Considera că nu era prea înţelept să intre pe străduţa 
laterală unde locuia Marina. 

— De ce coborâm aici? întrebă Paula. 

— Fiindcă am fost aici noaptea trecută. 

Străbătură rapid strada întunecată, cu clădiri cu etaje 
retrase pe ambele laturi şi cu un singur felinar în faţa blocului 
unde locuia Marina. Mai bine zis, unde locuise. 

— A fost ucisă la fel ca Viola? întrebă Paula. 

— După câte spune Saafeld. O să ştim mai multe când 
ajungem în apartament. 

Intrarea era barată de o bandă galbenă, legată de 
balustradă, şi era păzită de un poliţist în uniformă care îi privea 
cum se apropiau şi care ridică o mână ca să-i oprească. Tweed 
şi Paula îi arătară legitimaţiile cu poză şi acesta ridică banda 
galbenă ca să le permită să treacă. 

— Etajul trei, zise el. 

— Mulţumesc. 

Tweed se opri la timp să nu zică: „Ştim”. 

Intră şi începu să urce foarte încet treptele spre primul 
palier, cu privirea aţintită în jos. Paula simţi că se enervează - 
în ritmul acela nu aveau să ajungă niciodată. 

— De ce ne târâm? 

— Azi-noapte a plouat; la fel şi astă seară. Aşa că un intrus ar 
fi trebuit să lase urme pe trepte. Uită-te şi tu! 

— Ar fi trebuit să mă gândesc şi eu la asta. 


— Ai observat, întrebă el în timp ce continua să urce încet, că 
la parter, în hol, există un intrând fără ferestre? 

— Da. Am văzut. 

— S-ar putea să fi fost un element vital pentru ucigaş. Stai 
să-l întrebăm pe Saafeld câteva lucruri. 

Continuară să urce în acelaşi ritm până aproape de etajul 
trei. Tweed nu găsi nicio urmă de paşi şi îi atrase atenţia 
asupra acestui lucru şi Paulei. 

— Ar putea fi ceva important. Chiar foarte important. 

— In ce sens? 

— Aşteaptă până când ne întâlnim cu Saafeld. M-am gândit 
foarte mult la prima crimă. M-am pus în locul ucigaşului, cum 
aş fi procedat. Acum să lăsăm asta... 

O altă bandă galbenă bloca intrarea în apartamentul Marinei, 
păzit şi el de un poliţist. Amândoi îşi arătară legitimaţiile, dar 
polițistul nu ridică banda pentru ei, aşa că Tweed făcu singur 
acest lucru. Fură întâmpinați de Saafeld, care se încruntă la 
vederea Paulei; aceasta spuse însă cu fermitate: 

— Am văzut-o pe cealaltă. Am fost la morga ta. Încep să mă 
obişnuiesc. 

— Aşa credeam şi eu, zâmbi Saafeld. E-n regulă. Urmaţi-mă! 
E în dormitorul de pe coridor. Saafeld bătu la o uşă închisă şi 
spuse: Aici e livingul. Am ajuns. 

Îi conduse printr-o uşă deschisă. Dormitorul era spaţios. 
Paulei nu-i plăcu mobila - evidenția scopul pentru care era 
folosită. Un pat foarte mare cu draperii suspendate de bare de 
alamă, cu un baldachin sub tavan. Mai erau o canapea uriaşă, 
lungă şi lată, cu perne, şi o masă de toaletă cu trei oglinzi înalte 
care se roteau astfel încât puteau fi văzute din pat. Tavanul de 
deasupra canapelei era acoperit cu o oglindă uriaşă. 

Dar ceea ce văzu pe pat o făcu pe Paula să se îngrozească. La 
fel ca în cazul Violei, capul decapitat al Marinei era amplasat la 
câţiva centimetri deasupra gâtului măcelărit. Şi de data asta 
braţele îi fuseseră tăiate chiar sub cot, iar gambele desprinse 
de sub genunchi. Totul fusese aşezat astfel încât Marina părea 
ca o uriaşă păpuşă ruptă în bucăţi. 

Tweed se întoarse spre inspectorul-şef Hammer, care se 
alăturase grupului - el, Paula şi Saafeld. Hammer nu părea 
deloc tulburat de macabra scenă. 

— Domnule inspector-şef, vreţi să ne lăsaţi singuri? îi ceru 


Tweed calm. 

— De ce? sări Hammer ameninţător. 

— Fiindcă v-am cerut eu. 

— Mă duc să verific livingul. 

— Vă sugerez, domnule inspector-şef, să mergeţi jos şi să 
cercetaţi cu atenţie strada. S-ar putea ca ucigaşul să fi scăpat 
ceva. 

— Dacă insişti... 

Hammer ieşi, cu o expresie furioasă pe chip, şi îl auziră 
bocănind rapid pe scări. Tweed închise uşa şi se întoarse spre 
Saafeld. 

— După urmele de cretă pe care le-am văzut de cealaltă 
parte a patului, presupun că ucigaşul a folosit o tehnică 
similară cu aceea din cazul Violei. 

— Cred că da. A azvârlit trupul gol pe podea şi a lovit-o 
puternic în ceafă ca s-o ameţească. Apoi el a violat-o - sau ea, 
adăugă el, aruncându-i o privire Paulei. Nu putem recolta 
spermă pentru analiza ADN întrucât a fost folosit un dispozitiv 
utilizat uneori de femei. 

— Credeţi că era în viaţă când a fost violată? întrebă Paula. 

— Probabil că era. Saafeld scoase un plic transparent din 
geantă şi i-l arătă. Când am sosit eu, avea căluşul ăsta în gură. 
Dar, în acest caz, care ar putea fi motivul? 

— Gelozia, replică Paula. 

— S-ar putea să ai dreptate. Saafeld băgă înapoi în geantă 
plicul cu proba. Şi în acest caz arterele au fost secţionate, dar 
jetul de sânge a ţâşnit pe oglinzi, nu pe geam. 

Paula se uită din nou împrejur şi văzu ceea ce îi scăpase mai 
înainte: fiecare oglindă era pătată de sânge. Saafeld îi văzu 
privirea. 

— Au fost recoltate deja probe de sânge, dar mă îndoiesc că 
ne vor fi de ajutor. Tot sângele îi aparţine, probabil, Marinei, 
aşa că nu avem ADN-ul ucigaşului. 

— Ceea ce mă nedumereşte, zise Tweed, deşi bănuia care era 
adevărul, este că hainele ucigaşului trebuie să fi fost pline de 
sânge. Nu putea să plece pur şi simplu în felul acela. 

— Cred că, înainte de a comite fapta, s-a îmbrăcat cu un 
echipament chirurgical, răspunse Saafeld încet. Halat, bonetă, 
mănuşi, mască, ochelari mari ca să-şi ferească ochii. După 
aceea le-a scos, le-a îndesat într-o geantă şi a plecat îmbrăcat 


în costum. De îndată ce va avea ocazia, va arde hainele pătate. 
Ce a făcut cu satârul - consider că asta a fost arma crimei în 
ambele cazuri - nu pot să ştiu. 

— Vrei să spui că e vorba de o persoană care are legătură cu 
domeniul medical? îl întrebă Tweed. 

— Nu neapărat. Genul acela de echipament poate fi 
cumpărat de la orice furnizor pentru spitale. Probabil că nu a 
cumpărat toate articolele dintr-un singur loc. 

— Dar nu putea să apară la uşa victimei îmbrăcat aşa, 
obiectă Paula. 

— Probabil că a sosit la parter, apoi şi-a sunat victima 
spunându-i: „Trec pe la tine într-o clipă”, sugeră Tweed. După 
care s-a schimbat în echipamentul de criminal înainte să urce. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, fu de acord Saafeld. 

— Nici de data asta nu există niciun semn de intrare prin 
forţă? se interesă Tweed. 

— Absolut niciunul. Ceea ce înseamnă că victima îl cunoştea 
pe ucigaş - îl aştepta, sublinie Saafeld. 

— Aşadar, a folosit interfonul ca să poată intra, remarcă 
Paula. Apoi probabil că şi-a pus echipamentul de criminal - ca 
să folosesc expresia dumneavoastră, domnule profesor -, în 
acel intrând de lângă uşa de jos. Ar trebui să cercetăm cu mare 
atenţie acel spaţiu. 

— Am făcut asta deja, îi spuse Saafeld. L-am trimis jos pe 
Hammer cu un poliţist despre care a zis că e expert. Firkins, mi 
se pare că-l cheamă. Nu au găsit nimic. 

— Poate că lui Hammer i-ar fi scăpat ceva, dar lui Firkins nu, 
sublinie Tweed. E foarte bun. 

— Femeile trebuie să fi fost rude, speculă Saafeld. Au acelaşi 
nume şi, destul de ciudat, o înfăţişare foarte asemănătoare. 

— Erau surori gemene, îl informă Paula. Am aflat asta de 
curând. 

Se forţă să privească iarăşi capul secţionat. Era o copie 
aproape identică a Violei, dar nici măcar acum faţa Marinei nu- 
şi pierduse expresia dură. 

— Şi în jurul cărei ore s-a întâmplat? întrebă Tweed. 

— Încă nu s-a instalat rigor mortis. Este doar o speculație, 
dar undeva între miezul nopţii şi ora 2. După efectuarea 
autopsiei o să vă pot spune mai exact. Asta chiar mă 
îngrijorează, continuă Saafeld, întorcându-se spre Tweed, care 


nu-l auzise niciodată spunând una ca asta. 

— De ce? 

— Ţi-am mai spus de furia sângelui. Este foarte probabil ca 
fiinţa care comite aceste crime să simtă nevoia să lovească din 
nou în curând. Vedeţi, Viola a fost ucisă în urmă cu zece zile. 
Intervalul de timp dintre dorinţa de nestăvilit de a ucide din 
nou se va scurta considerabil. Următorul impuls de a ucide şi 
de a mutila ar putea apărea la trei sau patru zile de acum 
încolo. Este un proces care se accelerează. 

— Cine a descoperit-o? se interesă Tweed. 

— O doamnă Gaskin, o adevărată băgăreaţă, care a venit 
târziu acasă şi care locuieşte la etajul patru. Televizorul era dat 
la maximum. 

— Ceea ce ar fi acoperit tipetele Marinei în timp ce i se 
punea căluşul. Probabil el a dat volumul tare. 

— Exact. Saafeld se întoarse spre Tweed. Paula se prinde 
foarte repede. Ei bine, femeia asta a auzit zgomotul infernal al 
televizorului când a ajuns la etajul trei. Uşa de la apartamentul 
Marinei era deschisă, aşa că a intrat ca să protesteze că nu 
poate să doarmă. A intrat direct aici. Fiul ei e funcţionar la 
Scotland Yard, aşa că l-a sunat şi a vorbit din întâmplare cu 
inspectorul-şef Hammer. Acesta a avut destulă minte să mă 
sune înainte să vină aici. 

— Ce s-a întâmplat cu femeia? întrebă Paula. 

— Era încă aici când am sosit eu. În living. Avea un atac de 
isterie, bolborosind încontinuu. Am sunat la un spital particular 
şi le-am spus să-i dea o rezervă cu o asistentă dură. Ambulanţa 
a sosit rapid şi a luat-o. M-am gândit că ai dori să hotărăşti tu 
momentul în care crima este dată publicităţii. Ai aici adresa 
spitalului. 

— Mulţumesc! Acum cred că e timpul să plecăm. 

— De acord. Toţi cei din echipa de criminalişti de la poliţie au 
venit şi au plecat. Aştept o ambulanţă cu targa. Trebuie s-o 
transport pe biata femeie respectând amplasarea pe care o are 
acum. 

— Amplasare, repetă Paula în timp ce coborau cele trei etaje. 
Oribil cuvânt. 

Ajunseră la parter şi Paula îi ceru lui Tweed să aştepte o 
clipă, îşi puse mănuşile de latex şi cu o lanternă puternică 
studie intrândul. Tweed rămase în aşteptare, sperând că Paula 


n-o să întârzie prea mult. Era o pierdere de vreme. N 

După câteva minute, Paula ieşi ținând ceva în mână. li arătă 
lui Tweed. Era un medalion. Îl lumină cu lanterna şi îl deschise. 
Pe fiecare jumătate se afla fotografia în miniatură a unei femei. 
Viola în stânga, Marina în dreapta. 

— L-am găsit la intrarea într-o gaură de şoarece, ascuns pe 
jumătate înăuntru. Criminalul trebuie să-l fi scăpat când se 
schimba cu hainele de stradă. 

— Mă întreb de unde l-a luat. 

— L-a furat. Drept trofeu al realizărilor sale. Ticălosul! 

Cea mai mare parte a drumului de întoarcere spre 
apartamentul Paulei o străbătură în tăcere. În cele din urmă, 
Tweed spuse ceea ce îl frământa: 

— Aşadar, conform teoriei lui Saafeld, s-ar putea să 
dispunem de numai trei sau patru zile ca să identificăm 
ucigaşul înainte ca altă femeie să fie măcelărită. Ar fi cazul să 
ne mişcăm repede. 


30 


Mergeau cu viteză moderată spre apartamentul Paulei. 
Străzile erau pustii. Începuse să cadă burniţa. Tweed era foarte 
obosit - ceea ce nu i se întâmpla prea des. Paula ridică o mână 
să-şi ascundă un căscat. Şi ea era epuizată. Avusese o zi lungă, 
iar descoperirea  sinistră din apartamentul Marinei 
reprezentase picătura care umpluse paharul. 

Pe Fulham Road, Tweed intră în curte şi se opri la intrarea în 
clădire. leşi să vadă dacă apartamentul e sigur şi lăsă cheia în 
contact - un lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată în condiţii 
obişnuite. Paula îl urmă. 

Nu se vedea nicio lumină în apartamentul de la parter, 
ocupat de o femeie pe care Paula o credea plecată acum în 
străinătate. De obicei aceasta era o pasăre de noapte şi 
luminile străluceau întotdeauna când era acasă. Brusc simţi că 
în spatele ei este cineva şi sesiză un miros vag de cloroform. 
Trase adânc aer în piept, ţinându-şi apoi respiraţia. O cârpă 
înmuiată în lichid îi fu apăsată peste faţă şi un braţ o înconjură 
de la spate. 

Tweed nu-şi dădu seama de nimic. Şi faţa lui fu acoperită de 
o cârpă cu cloroform, dar el inspiră întreaga doză şi se prăbuşi 
în braţele vânjoase care îl cuprinseră. Fură târâţi înapoi şi 
împinşi pe bancheta din spate a unei maşini. 

Paula inspirase numai puţin cloroform, suficient s-o 
imobilizeze pentru scurtă vreme. Un bărbat se aplecă, trase 
braţele inerte ale lui Tweed, i le puse la spate şi le legă cu nişte 
cătuşe de plastic. 

Paula, acum vag conştientă de ceea ce se întâmplă, îşi ţinu 
braţele depărtate câţiva centimetri, în poală. Cătuşe de plastic 
îi cuprinseră şi ei încheieturile. Mintea începea să i se 
limpezească din ce în ce mai mult. Auzi două voci bărbăteşti. 

— la maşina lui Tweed, zise Radek. Prostul naibii a lăsat 
cheia în contact. Ascunde-o unde am parcat-o pe a noastră. 

„Bun, îşi zise Paula. Fitch şi Radek.” 

— Nu! mârâi Fitch. O să lăsăm maşina noastră în spate. E 
furată, la fel şi plăcuţele de înmatriculare. E un Ford - la fel ca 
al lui Tweed. O să dureze ore întregi până când cineva o să-şi 
dea seama că e ceva ciudat. 

— De ce să mutăm corpurile dintr-o maşină în alta? Suie-te la 


volan, Fitch, şi s-o luăm din loc! 

— Cred că ai dreptate. Acoperă-i cu pătura aia. La ora asta 
patrulează maşini de poliţie. Apoi ne îndreptăm direct spre 
depozit... 


La un moment dat în timpul călătoriei, care îi păru Paulei că 
nu se mai sfârşeşte, se opriră pentru scurt timp în East End, 
pentru ca Radek să arunce cârpele îmbibate cu cloroform într-o 
ladă de gunoi, apoi îşi continuară drumul. 

La momentul oportun, Paula îşi întinse mâinile încătuşate pe 
sub pătură ca să-i ia pulsul lui Tweed. Bătea regulat. Era doar 
inconştient. În cele din urmă maşina se opri şi Fitch cercetă 
zona ca să vadă dacă nu cumva era cineva prin preajmă. Se 
întoarse la maşină. 

— Am descuiat lacătul şi am deschis uşile. Radek, ia-l pe 
Tweed, iar eu o s-o iau pe iubita lui, zise el cu o voce răguşită. 

Paula fu azvârlită pe umărul lui Fitch şi cărată în urma lui 
Tweed, pe scările largi de lemn, într-o cameră mare. Fitch se 
opri să apese întrerupătorul. Lămpile de pe pereţi răspândiră o 
lumină slabă în fiecare colţ al încăperii goale. 

— Ce facem cu maşina? vru să ştie Radek. 

— Las-o acum. Toată lumea ştie că eu conduc un Ford şi tot 
timpul schimb maşinile. Aşază-i pe jos! 

Fitch lăsă corpul moale al Paulei să cadă pe podea. Aceasta 
simţi că brusc toate simţurile îi sunt în alertă. Radek îl trânti 
fără menajamente pe Tweed pe podea, se ridică şi se îndreptă 
spre Paula. 

— Vreau s-o controlez să n-aibă armă. Tu ocupă-te de Tweed. 

— Să nu te prind că tragi de timp cu chestia asta, îl avertiză 
Fitch apropiindu-se de Tweed. Te ştiu eu cum eşti cu muierile, 
aşa că ai grijă! 

Paula rămase nemişcată în timp ce Radek începu s-o 
controleze. Mâinile lui îi pipăiră mai întâi partea de sus a 
corpului, zăbovind asupra sânilor, apoi continuară să coboare 
încet spre restul trupului, savurând momentul. Paula se 
îmbrăcase în grabă. Tocul subţire în care îşi ţinea Beretta la 
picior era de data asta prins pe partea interioară a gambei. În 
cele din urmă Radek începu să-şi plimbe mâinile încet de-a 
lungul picioarelor ei, dinspre coapsă spre gleznă. Atunci Paula 
îl scuipă cu sălbăticie în faţă. Radek tresări. 


— Asta s-a trezit! strigă el, apoi o pocni cu forţă peste obraz, 
smucindu-i capul într-o parte. 

Sări în picioare şi o scuipă şi el, atât de furios încât uită să-şi 
continue verificarea. Fitch găsise Walther-ul lui Tweed, prins în 
tocul de sub braţ, şi îl aruncă în celălalt capăt al încăperii. 
Arma ateriză în apropierea peretelui. 

— N-o să mai ai vreodată nevoie de el, amice, zise el rânjind. 

Ochii lui Tweed erau deschişi acum şi îl priveau ţintă pe 
Fitch, care, în pofida cruzimii lui caracteristice, găsea acest 
lucru neplăcut. 

— Foarte bine, mârâi el. Cască ochii ca să vezi spectacolul 
mai bine! 

Paula, în poziţie şezândă acum, prefăcându-se ameţită, se 
uită cum Radek se aplecă spre cele patru proiectoare 
îndreptate fiecare în direcţii diferite. Semănau cu aparatele 
care pot fi întâlnite într-un studio din Hollywood. Apoi observă 
patru ecrane, prinse de perete. Ce naiba era asta? 

— Acum poţi să te descurci şi singur, zise Radek, pe un ton 
ce nu admitea contrazicere. Eu mă duc să iau nişte bere. Nue 
atât de bună ca aceea din Bratislava, dar merge. OK? 

— Şterge-o! îi răspunse Fitch brutal. 

Era aplecat asupra unui mâner din podea aflat în apropierea 
lui Tweed. Ridică un capac mare, rotund, din lemn şi îl azvârli 
într-o parte. Paula auzi sunetul îndepărtat al unui curent de apă 
care curgea în adâncul deschizăturii şi asta îi dădu un 
sentiment neplăcut. 

— De ce dracu’ ai nevoie de asta? 

— Dacă vreunul din ei n-o ia razna pentru totdeauna, o să fie 
azvârlit în puț. Când o să mă cunoşti mai bine, Radek, o să ştii 
că mă gândesc la toate. Acu' hai, dă drumu' la maşinărie şi 
valea, du-te şi îneacă-te în bere! 

Paula îl văzu pe Fitch cum îşi pune dopuri în urechi. Era 
complet derutată. Cu colţul ochiului îl zări pe Radek aplecându- 
se peste aparat. 

— Dacă vrei, poţi să stai şi să priveşti, îi strigă Fitch. 

— Am mai văzut asta de suficiente ori. Începe să-i prelucrezi 
pe ăştia, că eu am plecat după bere. 

Apăsă pe manetele proiectoarelor şi focaliză imaginea în 
vreme ce filmele începură să ruleze pe ecran. „Imagini de 
coşmar”, îşi zise Paula. Tweed reuşise să se ridice de pe podea, 


cu mâinile la spate, prizonier. 

Radek umblă la celălalt aparat şi întoarse pe jumătate un 
comutator. Un sunet ascuţit, ce-ţi spărgea urechile, umplu 
încăperea. Cu nervii întinşi la maximum, Paula îşi depărtă cât 
putu mâinile în poală. Imaginile de pe ecran îi întorceau 
stomacul pe dos. O vacă priponită pe câmp. Un bărbat cu un 
topor uriaş apăru, îl ridică şi tăie capul animalului. Ţâşni un jet 
de sânge, iar picioarele bietei creaturi, chiar şi desprinse de 
corp, începură să zvâcnească spasmodic, după care aceasta se 
prăbuşi. O altă imagine, pe un alt ecran: o ţărancă legată de un 
bloc de piatră. Apăru un bărbat mic şi gras, tot cu un topor 
uriaş, pe care îl aşeză uşor pe gâtul femeii. Gura ei era larg 
deschisă - probabil ţipa. Omul ridică toporul şi îl cobori cu o 
mişcare puternică, secţionându-i gâtul. Capul se rostogoli pe 
pământ şi bărbatul îi dădu un şut către ecran. Imaginea 
dispăru. Paula se uită la toate ecranele şi pe fiecare văzu câte 
un masacru inimaginabil filmat în direct. 

Se strădui să-şi învingă greaţa care începea s-o copleşească. 
Trei femei legate de o stâncă uriaşă; de ele se apropiau trei 
bărbaţi cu topoare. Execuţiile aveau să fie sincronizate. 

Paula simţi că i se opreşte respiraţia când văzu că burţile 
femeilor erau dezgolite - aceasta era ţinta topoarelor. Fitch 
trecu pe lângă ea şi se aplecă spre urechea ei: 

— Cred că nu se aude destul de bine. O să dau sonoru' mai 
tare. 

Apoi îi chicoti în ureche, şi asta declanşă furia Paulei. 

Fitch întoarse şi mai mult comutatorul şi pereţii părură să 
vibreze din cauza sunetului diabolic care invadă urechile 
Paulei. Fitch se aplecă şi chicoti din nou în urechea ei. Apoi se 
îndepărtă, aşezându-se cu spatele spre ea, pe scăunelul aflat în 
apropierea lui Tweed. Paula se întoarse într-o parte, întinse cât 
putu mâna dreaptă înspre partea interioară a gambei şi, în 
ciuda durerii provocate de cătuşe, reuşi să scoată Beretta din 
toc. 

Ţinti înspre spatele lui Fitch. Primul glonţ îl lovi în umăr. 
Paula trase din nou. Al doilea îl nimeri în mijlocul spatelui, 
aproape de şira spinării. Paula se răsuci şi îşi goli încărcătorul 
în proiector şi în sistemul de sonorizare. Imaginile dispărură şi 
o tăcere nepământească se aşternu în încăpere. 

Totul se petrecu extraordinar de repede. Paula se întoarse şi 


îl văzu pe Tweed că se aruncase cu toată greutatea asupra 
scaunului, răsturnându-l pe Fitch într-o parte. Nenorocitul se 
rostogolise la marginea puţului şi picioarele îi alunecaseră 
înăuntru în timp ce încerca cu disperare să se agaţe de 
marginea cavităţii. 

Tweed se ridică cu greutate, îşi dezmorţi picioarele şi rămase 
deasupra lui Fitch, care îl privea îngrozit. Paula se apropie 
clătinându-se de ei, în timp ce Fitch începu să tipe. „Dar nici nu 
se compară cu tipetele pe care bietele femei din film trebuie să 
le fi scos”, gândi Paula. 

— Ajută-mă! Te rog! Ajută-mă! 

Tweed ridică un picior şi călcă cu putere pe una din mâinile 
lui Fitch. Acesta nu mai putu să se ţină şi se prăbuşi în puţul 
metalic, zgâriind pereţii într-o încercare disperată de a găsi un 
punct de sprijin - dar în zadar. Tweed şi Paula auziră un 
pleoscăit slab când Fitch fu înghiţit de torentul care curgea cu 
viteză spre Tamisa, după care rămase doar sunetul apei. 


31 


Tweed o însoţi pe Paula înapoi la apartamentul ei. Îi spuse că 
va dormi pe canapeaua din living şi Paula îi mulţumise uşurată. 
Amândoi resimţeau urmările experienţei prin care trecuseră, 
dar mai rămăsese ceva de făcut. Ca să o păzească, Tweed o luă 
pe Paula cu el. 

Ajunşi la locuinţa ei, amândoi îşi puseră mănuşi şi se suiră în 
Ford-ul pe care Fitch îl parcase în spatele casei. Din fericire, 
Fitch lăsase cheia pe scaunul din faţă, în caz că se întorcea şi 
trebuia să plece rapid de acolo. Tot un noroc fusese că, la 
plecarea de la depozit, găsiseră cheia de la maşina lui Tweed în 
acelaşi loc. Fitch nu dorise să piardă vremea în niciunul din 
cazuri. 

Tweed conducea maşina lui Fitch în vreme ce Paula mergea 
cu a lui, ţinându-se aproape. Tweed găsi o stradă pustie în East 
End, lăsă Ford-ul acolo, se urcă la volanul propriei maşini şi o 
duse înapoi în locul ferit din spatele blocului Paulei. Mai 
devreme îşi scoseseră unul altuia cătuşele. 

După toate astea erau foarte obosiţi. Paula îi prepară lui 
Tweed o gustare înainte să se ducă la culcare. Tweed era sigur 
că Paula o să doarmă ca un prunc. La rândul lui, se întinse pe 
canapea, cu o cafea şi cu Walther-ul alături. 

Orice teamă că ar putea adormi dispăru după ce îşi scoase 
blocnotesul în care notase numele fiecărei persoane care avea 
legătură cu crima - şi al oricui apăruse în cadrul investigaţiilor. 

Nu se luminase bine când, spre surprinderea lui, Paula intră 
în cameră complet îmbrăcată. 

— Credeam că o să dormi până la prânz, o întâmpină el. 

— Am avut un vis ciudat. Nu ştiu de ce. Eram singură în 
birou, când s-a deschis uşa. A intrat un bărbat care avea în 
mână un satâr. Eram speriată de moarte când se apropia de 
mine. Ochii lui stranii mă priveau ţintă prin nişte ochelari 
ciudaţi. Am încercat să tip, dar n-am putut scoate niciun sunet. 
După care m-am trezit. 

— Cine era bărbatul? 

— Benton Macomber. Cu ochelarii aceia ciudati. 

Tweed nu trebuia să-şi consulte însemnările ca să vadă că pe 
lunga listă de suspecti se afla şi numele lui Benton Macomber. 
Îi spuse că visele reprezintă un substitut nereuşit pentru fapte 


şi Paula fu de acord. Apoi Paula îi zise că a pregătit micul dejun 
şi că după aceea trebuie să se ducă să se întâlnească neapărat 
cu cineva. 

— Cu cine? E foarte devreme. 

— Cu Coral Flenton. Ştiu că se trezeşte la ore matinale şi voi 
ajunge probabil la timp ca să bem împreună o ceaşcă de cafea. 


Ceva mai târziu, Tweed o conduse pe Paula în Covent Garden 
la întâlnirea cu Coral. Tweed parcă maşina cu grijă înainte să 
ajungă la blocul în care locuia Coral, dar într-un loc de unde 
putea vedea intrarea. Paula intrase cu câteva minute înainte ca 
Tweed să vadă că apare cineva pe stradă. 

Papagalul, îmbrăcată cu o haină lungă şi cu părul acoperit de 
o pălărie cu boruri largi, se ivi brusc şi se opri pe trotuarul aflat 
vizavi de intrare. Deschise un ziar, prefăcându-se că îl citeşte. 
Era evident pentru Tweed că supraveghează intrarea în 
apartamentul lui Coral. De ce? 

Când îi deschise uşa Paulei, Coral era deja îmbrăcată şi se 
arătă încântată de sosirea musafirei ei. Intrară în living, şi 
Coral îi oferi o cafea pe care Paula o acceptă. 

— Vrei să mănânci ceva? întrebă Coral. 

— Mulţumesc, am mâncat deja. Dar tu? 

— Am terminat acum o jumătate de oră. Mă bucur tare mult 
să te văd. Ai primit biletul meu? 

— Tocmai voiam să-ţi mulţumesc pentru el, îi răspunse Paula, 
aşezată într-un fotoliu în faţa gazdei sale. Păreai atât de 
emoţionată. E vorba de un prieten nou? Sau n-ar trebui să 
întreb? 

— E secret. M-am răzgândit, îmi pare rău, dar nu mai pot să- 
ţi spun acum, însă o s-o fac dacă iese cum vreau eu. Acum o să- 
ţi arăt şi restul cuibuşorului meu. 

De cealaltă parte a holului se afla o uşă care dădea într-un 
dormitor destul de mare. Un pat dublu cu tăblie la capăt ocupa 
cea mai mare parte a spaţiului. Pe jos era parchet, acoperit de 
fiecare latură a patului cu un covor. O toaletă elegantă se afla 
lângă un perete. 

— Uită-te la debarale! o îndemnă Coral. Ar fi trebuit să spun 
dulapuri, dar o să vezi de ce am preferat acest termen. 

Paula deschise cu ceva efort una din uşile duble, cam ţepene, 
şi rămase surprinsă de lăţimea şi adâncimea „dulapului”. Intră 


înăuntru, ca într-o micuță încăpere. Atenţia îi fu atrasă de trei 
haine agăţate pe umeraşe. Una era din păr de cămilă, a doua 
era o haină elegantă de seară, iar a treia era un trenci de 
ploaie. Coral chicoti şi închise încet uşa. Imediat se aprinse o 
lumină. Coral deschise iarăşi uşa. 

— Instalaţia a fost montată greşit. Lumina ar trebui să se 
aprindă când deschizi uşa. O să chem pe cineva s-o repare. 

— Frumoase haine, remarcă Paula ieşind din debara. 

— Scumpe. 

— Noul prieten? o provocă Paula. 

— Încă nu! Mătuşa mea s-a măritat cu un bărbat bogat cu 
vreo câteva luni în urmă şi mi-a trimis cu generozitate un cec 
foarte gras, pe care l-am cheltuit pe hainele acelea. 

— Înseamnă că eşti în al nouălea cer. 

— Nu chiar. 

Expresia lui Coral se schimbă. 

— De ce? S-a întâmplat ceva? 

— Mă îngrijorează un bărbat care mă urmăreşte. Când merg 
pe o stradă, ştiu că se află în spatele meu. Mă uit în urmă şi nu- 
l văd. E neliniştitor. 

— Cum arată? 

— Nu l-am văzut niciodată. Dar ştiu că e acolo. Probabil că 
pare ceva prostesc. Poate că imaginaţia îmi joacă feste. Uneori 
femeile au idei de-astea. Probabil că e o chestie de vanitate, 
râse ea. 

Paula o studie. Papagalul era o femeie atrăgătoare, dar mai 
în vârstă. Unele femei ar putea fi deranjate de lucrul ăsta. Coral 
era mai tânără şi era uluitor de frumoasă. Avea cam 1,60 metri 
înălţime, era zveltă şi, cu părul adunat în vârful capului, era 
chiar seducătoare. Trăsăturile îi erau perfect modelate: o 
frunte fină, ochi mari, un nas frumos şi o gură cu buze pline. 
Da, unele femei mai în vârstă puteau ajunge s-o urască. 

— Ştii ceva despre trecutul Papagalului? 

— A crescut în Midiands, într-un loc numit Walkhampton. Un 
mic orăşel industrial, cred. A urmat o şcoală particulară, apoi 
un liceu teoretic. A plecat din Walkhampton când avea 20 de 
ani, a venit aici şi a luat examenul pentru intrarea în serviciul 
public. Părinţii ei au murit într-un accident de maşină la puţină 
vreme după sosirea ei la Londra. După ce a trecut prima 
examenul, s-a apucat de treabă - aşa mi-a spus -, ca să 


avanseze rapid, dându-i pe alţii la o parte din calea ei. 

— Dar acum a devenit prietenoasă cu tine? se interesă Paula. 

— Da. Ţi-am spus despre asta. Acum a devenit iar nesuferită. 
Mă umileşte. Coral imită felul rapid de a vorbi al Papagalului: 
„Miss Flenton, ţi-am dat să ascuţi creioanele astea. Vârful e 
bont. Mie îmi trebuie foarte ascuţite. Mai încearcă o dată. Nu 
poţi să faci cum trebuie nici măcar o treabă atât de simplă? 
Problema ta e că eşti leneşă. Cred că jumătate din timp te 
gândeşti la bărbaţi. De ei să te ocupi când pleci din această 
clădire. Asta dacă eşti în stare să-ţi găseşti vreunul. Haide, nu 
sta să mă asculţi! Ascute afurisitele alea de creioane!” A 
început să-mi găsească nod în papură pentru orice, încheie 
Coral. 

— Îşi cam schimbă starea de spirit, nu? 

— O prietenă care lucrează în alt departament consideră că e 
nebună. Eu cred totuşi că exagerează. Bănuiesc că are părerea 
asta din cauza schimbărilor bruşte de atitudine ale Papagalului. 
Scuză-mă că te înnebunesc cu toate astea! Data viitoare n-o să 
mai pomenim de slujba mea. 

— Ar fi bine să plec acum, zise Paula ridicându-se. Adevărul e 
că e mereu interesant să stau de vorbă cu tine. O să mai vin, 
dacă nu te deranjează. 

— Chiar te rog! Şi nu uita că ai o cheie de la apartament, aşa 
că poţi să vii când vrei şi să mă aştepţi să sosesc de la serviciu. 

Afară, ghemuit în maşină, Tweed văzu cum uşa se deschide şi 
Paula şi Coral se îmbrăţişează. Apoi Paula, cu capul plecat, 
gânditoare, se îndreptă încet spre el. 

În momentul când cele două femei apăruseră în prag, 
Papagalul plecase grăbită în cealaltă direcţie. Tweed îi deschise 
Paulei uşa şi aceasta intră în maşină. li povesti tot ceea ce 
discutase cu Coral şi îi descrise apartamentul. Tweed aşteptă 
să termine, apoi îi spuse despre pânda Papagalului. 

— Nu pot să înţeleg nimic din toate astea, comentă Paula. 

— Eu pot, îi răspunse Tweed pornind la drum. Faptul că a 
plecat de îndată ce aţi apărut îmi spune foarte multe. 

— Cum ar fi? 

— Se aştepta să iasă un bărbat, unul care şi-a petrecut 
noaptea la Coral. 

— Cine? 

— Şi eu aş vrea să ştiu. Faptul că femeile astea sar una la 


gâtul celeilalte nu mă ajută să rezolv cele două crime. Se 
încruntă. Sau poate că mă ajută... 


x 


Membrii organizației Cabal erau reuniți în jurul ciudatei 
mese cu trei laturi. Nelson se juca încontinuu cu sugativa şi îşi 
tot aranja creioanele, ceea ce dovedea o stare de nervozitate 
care nu îl caracteriza. Ceilalţi doi îl aşteptară să vorbească. 

— Cred că trebuie să acţionăm cumva extrem de repede ca 
să-i determinăm pe cei câţiva miniştri nehotărâţi să susţină 
proiectul nostru de lege privind fuziunea serviciilor de 
securitate. 

— Poate că a sosit timpul să le băgăm frica în oase, sugeră 
Noel. Dacă în Londra va avea loc o explozie - mâna teroriştilor, 
desigur -, problema se va rezolva. 

— În Londra? Unde în Londra? Nelson avea o expresie 
şocată. Nu putem risca să existe pierderi de vieţi omeneşti. 

— În Richmond Park. 

— Cred că ai înnebunit, mârâi Benton, privindu-l furios prin 
ochelari. 

— Ai înnebunit de-a binelea, urlă Nelson. 

— Intermediarul meu, începu Noel cu o voce blândă, a găsit o 
zonă din Richmond Park, la mare distanţă de râu. Există o 
intrare care nu e folosită în perioada asta a anului, la marginea 
oraşului. Singura victimă, dacă se va întâmpla asta, o să fie un 
copac sau doi. Poliţia o să creadă că şoferul folosea o rută 
ocolitoare spre o zonă populată a parcului, dar bomba a 
explodat pe neaşteptate. O să se creeze panică, dar nimeni nu o 
să fie rănit. 

— Ai încredere deplină în intermediarul ăsta? vru să afle 
Nelson. 

— Deplină. 

Era tactica lui Noel să inventeze aşa-zişi intermediari, astfel 
încât nimeni să nu ştie că el era cel care se afla în legătură 
directă cu executanţii. 

— Ce părere ai? întrebă Nelson. 

— Avem într-adevăr nevoie de ceva care să-i trezească din 
amorţeală pe miniştrii ăia, fu de acord Benton. 

— Cred că da. Faţa lată şi cărnoasă a lui Nelson era imaginea 
perfectă a nehotărârii. Dacă toţi vom vota în favoarea acestei 


idei, o s-o punem în aplicare, decise el. 

Toţi ridicară mâna stângă. Noel se ridică, având grijă să îşi 
ascundă zâmbetul de satisfacţie. 

— Atunci ar fi bine să mă duc să dau un telefon. 


Tweed şi Paula sosiră la Park Crescent şi găsiră întreaga 
echipă reunită în birou. Marler îşi băgă costumul de zbor într-o 
geantă mare, încercând mai întâi casca, să vadă dacă îi vine. 

— Ce se întâmplă? întrebă Tweed în timp ce Monica îi luă 
haina. 

Harry fu cel care răspunse. Era îmbrăcat cu haina de 
camuflaj şi în fiecare buzunar îşi pusese câte o grenadă. 

— Eu şi Marler ne-am hotărât să vedem ce e cu acel camion, 
să fim siguri că mai e acolo. Marler o să mă ducă acolo cu 
avionul. Zice că i-ai spus că e un teren de aterizare pe vârful 
dealului. 

— Pe Mountain High, îşi aminti Tweed. Vreau să vă ocupati 
de orice e dubios. Şi asta repede. 

— Apoi, dacă mai găsim camionul şi nu e nimeni prin 
preajmă, aş putea să-l arunc chiar eu în aer, se oferi Harry. 

— Fă-o! Eu şi Paula ne-am ocupat de un alt aspect periculos 
în dimineaţa asta. Presupun că ştiţi cu toţii că a mai avut loc o 
crimă oribilă. O altă femeie, ucisă prin aceeaşi metodă bestială. 

— Scrie în ultima ediţie a Daily Nation, zise Newman. La 
rubrica lui Drew Franklin. Are, într-adevăr, o reţea uluitoare de 
contacte. 

— Şi asta neoficial - bănuiesc că portofelul unui anumit 
inspector-şef e mai bogat cu două sute de lire, izbucni Tweed. 
Pot să văd relatarea? 

— Noi am plecat, zise Marler, ieşind împreună cu Harry în 
timp ce Tweed citea: 


O ALTĂ CRIMĂ ÎNFIORĂTOARE 
ASUPRA UNEI VANDER-BROWNE 

Acum la Londra există o altă Casă a Morţii. 

Trupul oribil mutilat al Marinei Vander-Browne a fost 
descoperit azi dimineaţă în locuinţa ei din Mayfair, la fel ca 
al surorii ei, Viola, care a fost tăiată în bucăţi cu numai o 
săptămână în urmă. Inspectorul-şef Hammer a declarat că 
se înregistrează progrese în investigaţii. 


— Da, fac „progrese” înapoi, exclamă Tweed cu dispreţ, 
înmânându-i ziarul lui Newman. 

Se ridică în picioare şi îşi plimbă privirea asupra restului 
echipei. După expresia lui, aceştia îşi puteau da seama că avea 
să urmeze ceva sumbru. 

— Trebuie să ştiţi cu toţii că profesorul Saafeld crede că 
făptaşul - bărbat sau femeie - ar putea să mai ucidă în 
următoarele câteva zile. Timbrul vocii sale trăda seriozitatea. 
Saafeld denumeşte fenomenul „furia sângelui”. Ucigaşul simte 
dorinţa de nestăvilit de a ucide şi, cu cât această dorinţă devine 
mai puternică, cu atât intervalul dintre crime scade. Avem la 
dispoziţie numai câteva zile ca să-l identificăm. Vreau să aflăm 
cât mai multe de la toţi membrii organizaţiei Cabal. Newman, o 
să faci tot posibilul să îl descoşi pe Noel, să-l fierbi la foc mic. 
Nield, ţinta ta e Benton. Paula, tu vorbeşti cu Papagalul. 

— Pot să fac asta peste câteva ore? ceru Paula. Trebuie să 
merg undeva înainte să mă întâlnesc cu ea. 

— Bine, zise Tweed scurt. Eu o să mă ocup de Nelson, dar s- 
ar putea ca asta să trebuiască să aştepte până la sfârşitul zilei. 
Howard vrea să îi prezint eu raportul prim-ministrului. 
Alegerea momentului în care să-i arăt documentul este vital. 
Marler şi Harry o să primească însărcinările când se întorc de 
la Peckham Mallet. Apoi s-ar putea să fiu nevoit să fac un drum 
ca să mă întâlnesc cu generalul Macomber. O să mă întorc mai 
târziu, în după-amiaza asta. 

— O să te duci acolo singur? întrebă Paula neliniştită. 

— Da. Şi nu vreau să aud discuţii pe tema asta. Generalul 
pune ceva la cale. Vă dau un pont care ar putea să vă fie de 
folos tuturor: căutăm o persoană - bărbat sau femeie - care 
este capabilă de cea mai sadică cruzime. 

— Care a răsucit capul pisicii cu 180 de grade, sugeră Paula. 

— Posibil. Ţineţi minte, s-ar putea să avem la dispoziţie 
numai două zile ca să împiedicăm o a treia oroare. 


După-amiază, Tweed se îndrepta spre Tolhaven să ia 
feribotul spre Black Island când Marler şi Harry se întoarseră 
la birou din misiunea lor. Zburaseră acolo împreună, cu Marler 
pe post de pilot al avionului uşor, şi Harry tremura acum din 
toate încheieturile. 


— Nu mi-ar strica un pahar mare de brandy, şopti Harry. 

Făcea un efort uriaş ca să meargă drept. Monica sări în 
picioare, deschise un dulap, apucă o sticlă de brandy şi un 
pahar în care turnă o porţie zdravănă. Harry înghiţi jumătate 
din ea şi oftă uşurat. Goli paharul şi se ridică din poziţia 
ghemuită în care Monica îl găsise când intrase în birou. 

Marler, cu un zâmbet sardonic pe faţă, îl urmase în birou. 

Harry îşi reluă poziţia favorită, aşezat pe podea cu picioarele 
încrucişate. Marler trecu pe lângă el, se sprijini de perete şi îşi 
băgă o ţigară în muştiucul de fildeş şi o aprinse. 

— Am trecut prin câteva aventuri, spuse el tărăgănat. 

— A fost un afurisit de coşmar, izbucni Harry. 

— O să-ţi povestesc ce s-a întâmplat, începu Marler. Monica, 
ar fi bine să notezi ce spun. Ca o declaraţie pentru Tweed... 


32 


Marler şi Harry se duseseră la un aeroport particular din 
afara Londrei, unde se găsea hangarul în care era adăpostit 
avionul. Proprietarul le spusese oamenilor lui să scoată 
aparatul pe pistă. 

Marler îi dădu lui Harry o cască dotată cu microfon şi îi 
spuse că în felul acela puteau comunica între ei în timpul 
zborului fără să fie deranjaţi de zgomotul rotorului. Harry îşi 
puse casca fără tragere de inimă. 

Harry, care ura zborul şi era îngrozit de perspectiva 
călătoriei, se aşeză lângă Marler şi imediat aparatul decolă. Era 
o zi însorită, luminoasă, foarte caldă pentru luna aprilie. Pe cer 
nu se zărea niciun nor. 

— Se zgâlţâie îngrozitor, se plânse Harry. 

— De fapt, amice, zburăm foarte drept. Uită-te pe fereastră 
ce privelişte! E minunat. 

— Serios? 

Harry privea cu încăpățânare drept înainte, în timp ce Marler 
studia harta, verificând ruta spre Mountain High de lângă 
Peckham Mallet, în apropiere de cabana generalului 
Macomber. Aruncă o privire spre chipul cenuşiu al lui Harry. 

— Nu mai e mult până ajungem acolo. 

— Deja mi se pare că mergem de o veşnicie. 

— Relaxează-te! Odată am zburat cu avionul ăsta până în 
Provence, în sudul Franţei. 

— Slavă Domnului că nu am fost cu tine. 

— Harry, ia asta - ai apă în sticla pe care ţi-am dat-o. Este o 
pastilă de Dramamine. Paula le foloseşte când traversează 
Atlanticul - un zbor de 11 ore până la San Francisco. 

— Aşa face? întrebă Harry privind neîncrezător micuța pilulă 
galbenă. 

Marler aşteptă până când Harry înghiţi pastila înainte să 
răspundă: 

— De fapt, nu Paula o ia. Dar îl convinge pe Tweed să înghită 
una dacă merge cu avionul sau cu vaporul. 

— Şi are efect? 

— Da. De fiecare dată. 

— Ei bine, eu nu simt nimic. 

— Aşteaptă câteva minute ca să-şi facă efectul. 


Harry stătea nemişcat, sumbru de tăcut. Marler privea în jos, 
admirând priveliştea minunată, scăldată în soarele unei zile 
limpezi precum cristalul: dealuri ondulate ca nişte valuri verzi 
îngheţate, păduri dese şi maşini minuscule, ca de jucărie, care 
se târau de-a lungul şoselelor. Traversaseră limita dintre 
Surrey în Sussex. 

— S-ar putea să dăm peste nişte turbulenţe ceva mai încolo, 
îl avertiză Marler. 

— Ce sunt astea? 

— S-ar putea ca avionul să fie zgâlţâit puţin dintr-o parte în 
alta şi de sus în jos. 

— Du-mă înapoi acasă! 

— Noi ne ducem întotdeauna misiunea la bun sfârşit, spuse 
Marler hotărât. 

— Avioanele astea se prăbuşesc vreodată? întrebă Harry 
şoptit. 

— Nu, dacă le pilotez eu. 

Avionul se legănă brusc dintr-o parte în alta, apoi cobori şi 
urcă iarăşi. Marler îi aruncă iarăşi o privire lui Harry. Acesta 
părea tare ameţit şi privea afară, spre sol. Acum avionul zbura 
la un nivel constant. 

— Ne-a cam zgâlţâit un pic adineauri, comentă Harry. 

Marler se uită din nou la Harry şi observă că acestuia 
începea să-i revină culoarea în obraji. Pastila îşi făcuse efectul. 
Harry părea acum interesat de peisaj. Arătă un punct în faţă şi 
întrebă: 

— Ce e dealul ăla mare de acolo? O păşune alpină? 

— Aşa ceva găseşti numai în Elveţia. E Mountain High... 

— Văd un camion mare pe câmpul acela pustiu. S-ar putea să 
fie ceea ce căutăm. Un om se îndreaptă spre el. Nu mai mişca 
drăcia asta! 

Harry scoase binoclul şi îl focaliză. Putea să vadă destul de 
clar o siluetă masivă, îmbrăcată în blugi şi cu geacă. Zări faţa 
bărbatului de sub şapca cu cozoroc. Începu să înjure foarte 
colorat. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Marler. 

— Il vezi pe individul care se îndreaptă spre camion? E 
Mugger Morgan, un adevărat ticălos. A fost arestat pentru 
două crime pe care într-adevăr el le-a comis, dar a scăpat din 
cauza unor vicii de procedură. E prieten cu Fitch. Acum se uită 


exact la noi. 

— O să-l păcălim. Ne prefacem că suntem turişti. Ţine-te 
bine! 

Marler făcu un looping. Harry se trezi cu privirea spre cer, 
apoi spre pământ. Urlă îngrozit. 

— E OK, îi strigă Marler. 

Făcu iarăşi un looping. Harry privea din nou spre pământ - 
se prăbuşeau. Ştia că aveau să se prăbuşească. Avionul se 
stabiliză şi priveliştea reveni la normal. Harry, care îşi ţinuse 
respiraţia, răsuflă uşurat. 

— De ce naiba ai făcut asta? 

— Ca să-l induc în eroare pe Mugger Morgan. O să creadă că 
suntem nişte turişti nebuni. 

„Nebuni” e cuvântul potrivit. 

— Uită-te la el! Ce face acum? 

— Nu se mai uită la noi. S-a urcat în cabină şi are de gând să 
plece. Ne-am îndepărtat de el. 

Amândoi priviră în jos înspre camion, care părea foarte mic 
de la înălţimea aceea. Nu se vedea nimeni în jur. 

Camionul se deplasă vreo trei metri, după care explozibilul fu 
detonat. Vehiculul fu ridicat în aer, se zări o flamă orbitoare şi 
un bubuit surd. Partea de sus a camionului se înălţă spre cer, 
ruptă în două, iar părţile laterale fură aruncate pe câmp. 
Cabina în care se aflase Mugger Morgan se dezintegră. Pe 
câmp se formă un mic crater şi începu să plouă cu resturi din 
camion. 


x 


În biroul din Park Crescent, Marler îşi încheie raportul pe 
care Monica îl consemnă exact în momentul în care Tweed îşi 
parca maşina lângă Tolhaven. 

De data asta feribotul care îl duse spre Black Island pe 
marea calmă era condus de alt marinar. Şi ruta folosită era 
diferită de cea spre est pe care mersese Împreună cu echipa, 
aşa că Tweed putu să vadă structura rotundă şi urâtă a 
rafinăriei de lângă vârful vestic al insulei. 

Dar era total nepregătit pentru ceea ce se întâmplă când 
trecu pe lângă satul Lydford. 


33 


În loc să facă la stânga spre casa generalului Macomber şi 
Crooked Village, Tweed merse spre dreapta, pe drumul care 
ducea spre locul în care închisoarea sinistră era construită de 
slovaci. Printre copaci zări că fuseseră înălțate opt corpuri ale 
închisorii. Tweed era îngrozit. 

În partea dreaptă, printr-un luminiş, se vedea rafinăria. 
Tweed se opri şi duse binoclul la ochi. Un bărbat zvelt şi înalt, 
îmbrăcat în costum de camuflaj, cu şapcă pe cap, desprinse un 
furtun de la o pompă. Mâna acoperită cu o mănuşă ignifugă 
verifică dacă pompa era deschisă. Bărbatul avea o puşcă 
aruncată pe umăr. Silueta în costum de camuflaj începu să se 
îndrepte spre Tweed. 

La câţiva metri de locul în care se afla, Tweed văzu un furtun 
gros de cauciuc care ducea spre închisoare. O rază de soare se 
reflectă în suprafaţa lucioasă. Tweed simţi miros de benzină şi 
se dădu câţiva paşi înapoi. 

Silueta se apropiase acum, mergând cu pas vioi. Arma se afla 
în mâna bărbatului, îndreptată spre Tweed. Acesta îşi scoase la 
rândul lui Walther-ul din toc şi îl îndreptă spre bărbatul care se 
apropia. 

— Domnule general, dacă ne împuşcăm unul pe celălalt, nu 
cred că o să rezolvăm ceva, începu Tweed. 

— Ai dreptate, replică generalul Macomber, coborându-şi 
arma. Momentul sosirii tale este cât se poate de prost, dar 
perfect. 

— Perfect? 

— În ceea ce te priveşte. 

— De-abia am sosit cu feribotul. 

— Care era condus de alt bărbat decât prima dată. Perfect. 

— De ce? 

— Fiindcă nu o să te recunoască atunci când te întorci. 
Feribotul pleacă spre malul celălalt peste zece minute. Du-te 
apoi spre Londra! Până atunci o să poţi vedea artificiile. 

— Artificiile? _ 

— Închisoarea aceea diabolică trebuie să dispară. În plus, am 
anulat alocaţiile lunare pentru progeniturile mele ticăloase. 
Sunteţi gata, domnule? 

— Pentru ce? 


— Pentru focurile de artificii. 

Spunând asta, generalul scoase o brichetă, se aplecă, o 
aprinse şi cu o mişcare rapidă atinse furtunul care se îndrepta 
spre închisoare. Flacăra urmă traseul furtunului care se 
pierdea în depărtare. Generalul se ridică, se dădu înapoi lângă 
Tweed şi îşi puse bricheta în buzunar. 

— Inăuntrul închisorii există o conductă plină cu benzină, 
explică el. La un moment dat, pentru o scurtă perioadă, am 
lucrat în armată la trupele de genişti. 

Tweed privi aproape hipnotizat cum linia subţire de foc se 
strecura înspre închisoare. Generalul se uită la ceas. 

— Mai ai cinci minute ca să prinzi feribotul. Mai stai puţin. 

— Slovacii nu au explozibil, nu-i aşa? 

— Am observat că sunt cam neglijenţi cu stocarea 
grenadelor. 

— Caz în care... 

— Vor exploda. 

— Presupun că slovacii care au construit locul ăsta vor fi 
plecaţi la masă? 

— Au căpătat obiceiul să mănânce la închisoare. Cam pe la 
ora asta. 

— Aşadar... 

— Se află acolo. 

— [i urăşti pe slovaci? 

— Pe cei din munţii Tatra, da. În Bratislava am întâlnit câţiva 
care mi-au plăcut. 

Tweed se uita cum avansează flacăra - acum se apropia de 
închisoare. Nu se vedea nici urmă de paznici. Incepuseră să 
devină neglijenţi. 

— S-ar putea ca grenadele să-i rănească pe câţiva, remarcă 
Tweed. 

— A, mai e ceva, spuse generalul pe un ton nepăsător. Am 
cercetat puţin locul azi-noapte. Slovacii dorm într-o tabără 
aflată la o oarecare depărtare. Înăuntru am găsit un depozit de 
Semtex. 

— O, Doamne! 

— Cred că acum ar fi cazul să te duci să iei feribotul. N-ai 
fost niciodată aici. Eu trăgeam un pui de somn acasă. Noroc în 
găsirea animalului de criminal! Sunt sigur că vei reuşi. Focul a 
ajuns la conducta de benzină. Acum du-te! 


Tweed văzu cum conducta explodează într-o coloană înaltă 
de foc - ajunsese în interiorul închisorii. Se îndreptă grăbit spre 
feribotul care se pregătea de plecare. Se sui repede la pupa, 
apoi se duse la prova, ca să poată cobori repede când se opreau 
pe celălalt mal. Curând ajunseră la mijlocul canalului. 

Tweed se uită înapoi. Dincolo de rafinărie, totul era în flăcări. 
Limbi uriaşe de foc se înălţau spre cer. Black Island devenise 
Red Island. Marinarul, aflat la pupa, se uita fără să-i vină să 
creadă la infernul care creştea în intensitate. Apoi se auzi o 
explozie devastatoare şi Tweed îşi dădu seama că focul 
ajunsese la Semtex. 

Bucăţi mari de metal erau azvârlite în aer în vreme ce 
exploziile distrugeau oribila închisoare. „Şi pe slovacii care o 
construiseră”, îşi zise Tweed. Era oare numai imaginaţia lui sau 
chiar văzuse o jumătate de trup cuprins de flăcări aruncat în 
aer şi apoi dispărând din vedere? 

— Străini idioţi! strigă marinarul. 

Tweed ridică din umeri şi nu-i dădu niciun răspuns în timp ce 
ambarcaţiunea aluneca înspre doc. Tweed cobori pe mal şi se 
îndreptă spre Tolhaven. Întrucât fusese prevăzător şi îşi 
cumpărase biletul de întoarcere, putu să plece imediat de pe 
feribot. 

Strada principală din 'Tolhaven era, ca de obicei, pustie. Când 
ajunse la maşina parcată în afara orăşelului, Tweed îşi scoase 
bereta pe care o avusese pe cap. Era uimitor cât de mult putea 
un articol atât de simplu să schimbe înfăţişarea unui om care, 
în mod obişnuit, nu purta nimic pe cap. 

Se opri pe vârful dealului şi privi în urmă. Vârful vestic al 
Black Island, dincolo de rafinărie, era acoperit de o perdea de 
flăcări. 

În timp ce se îndrepta înapoi spre Park Crescent, Tweed îl 
tăie în gând pe generalul Macomber de pe lista suspecţilor de 
crimă. 


34 


În timp ce Tweed se îndrepta spre Tolhaven, Newman îi 
urma ordinele şi îl interoga pe Noel Macomber. li telefonase în 
prealabil. 

— Sunt Robert Newman de la SIS. Cred că trebuie să ne 
întâlnim imediat. 

— De ce? şopti vocea calmă. 

— Ca să ajungem la o înţelegere paşnică. N 

— Înţeleg, veni răspunsul după o lungă pauză. Între timp îşi 
consultase colegii. Unde? Când? 

— Acum. Pot ajunge la sediul vostru la ora 12. Ştiţi vreun bar 
discret prin apropiere? 

— Da. Vom pleca de la birou la 12. 

În curând Newman stătea împreună cu Noel într-un separeu 
îmbrăcat în piele, într-un bar exclusivist de pe Victoria Street. 
Stăteau faţă în faţă. Noel era aşezat cu spatele spre perete şi 
degusta al doilea pahar de scotch. 

Când îl văzuse prima dată coborând scările clădirii unde îşi 
avea biroul, Newman fusese uimit. Noel purta un costum alb, 
elegant, o cămaşă roz, o lavalieră colorată şi pantofi în două 
nuanţe. Acum, în barul liniştit, fiecare îl aştepta pe celălalt să 
vorbească primul. 

Newman studiase chipul adversarului său. Era ciudat, cu o 
formă triunghiulară, vârful reprezentându-l bărbia ascuţită. 
Totuşi, avea o frumuseţe masculină pe care multe femei o 
găseau atrăgătoare. Ochii parcă lipsiţi de pleoape aveau o 
nuanţă gălbuie şi păreau imobili. Newman decise că era 
momentul să treacă la atacul decisiv. 

— Unde ai fost în nopţile astea? îl întrebă împingând în faţă o 
foaie de hârtie cu datele când avuseseră loc cele două crime. 
Între orele 23 şi 3 dimineaţa? 

— E un mod cam ciudat de a începe o discuţie paşnică. 

— Tweed are o listă lungă de suspecti. Te eliminăm de pe 
listă şi trecem la următorul nume. E logic. 

— Chiar este de aşteptat să-mi aduc aminte unde am fost în 
două date pe care mi le-ai spus aşa, din senin? 

— Da. Fiindcă în ambele cazuri - Viola şi Marina - crimele au 
fost relatate pe prima pagină a ziarelor de a doua zi. 

— Ai dreptate, fu de acord Noel. In fiecare noapte m-am 


îmbătat, m-am dus acasă la ora 22 şi m-am culcat. 

— Poate să confirme cineva? 

— Nu în acele nopţi, rânji Noel ca un lup. Nu am avut nicio 
femeie în pat. Eram prea beat. 

— Le cunoşteai pe ambele victime? 

— l-am făcut o vizită Marinei pe la miezul nopţii, cu vreo lună 
în urmă. Un alt rânjet ca de lup. Ea lucra numai la ore mici, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Şi pe Viola? 

— Nici nu ştiam de existenţa ei până nu am citit în ziar 
despre nefericita întâmplare. 

— Pentru ea a fost mai mult decât o întâmplare nefericită. 

— Bănuiesc că ai dreptate. 

Noel îşi goli paharul, chemă chelnerul să i-l reumple şi ridică 
întrebător din sprâncenele subţiri înspre Newman, care refuză 
clătinând din cap. Încă nu îşi terminase primul scotch. 

— Newman, poţi să păstrezi un secret până în această după- 
amiază? 

— Cred că da. 

— Nelson urmează să fie numit în Cabinet. Pe postul de 
ministru al securităţii interne - un post nou. Noel ridică iarăşi 
din sprâncene, expunându-şi şi mai mult ochii gălbui, ceea ce îi 
dădu un sentiment ciudat lui Newman. Aşadar, n-o să dai fuga 
să-l suni pe amicul tău Drew Franklin? j 

— Puțin probabil, de vreme ce nu e amicul meu. In ceea ce 
priveşte o înțelegere paşnică, nu ar fi bine, ca un prim pas, să 
dezafectezi închisoarea aceea oribilă pe care ai ridicat-o pe 
Black Island? 

— La naiba! explodă Noel, înroşindu-se la faţă. Complotaţi 
toţi să distrugeţi un sistem pentru care ne-au trebuit luni de 
zile ca să-l punem la punct! 

Sări în picioare pregătindu-se să plece, nu înainte însă de a 
da pe gât cel de-al treilea pahar plin cu scotch. 

— Acum că Nelson se va afla în Cabinet începând cu această 
după-amiază, o să am grijă să fii primul aruncat în închisoarea 
de la Black Island, ca sabotor social. 

leşi din separeu şi se îndreptă spre uşă, în pas vioi, după cum 
observă Newman. Apoi reveni la masă, aruncă o bancnotă de 
douăzeci de lire şi trecu în goană pe lângă bar, aproape 
dărâmând un chelner înainte să dispară în mare viteză pe uşă. 


— Cred că l-a scos din sărite ceva, îi zise Newman cu un 
zâmbet chelnerului uimit în timp ce ieşea agale pe uşa barului. 

Adâncit în gânduri, Newman se îndreptă înapoi spre 
Whitehall, acolo unde îşi parcase maşina. 


35 


Nield, care aştepta pe Whitehall în apropiere de sediul 
organizaţiei Cabal, fu uimit de reacţia lui Benton Macomber la 
vederea lui. Nield se aşteptase să fie întâmpinat cu ostilitate. 
Se îndreptase spre Benton de îndată ce îl văzuse coborând 
scara din faţa clădirii. 

— Sunteţi Benton Macomber? 

— Da. Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunt Pete Nield de la SIS, zise el arătându-i legitimaţia. Aş 
dori să stăm puţin de vorbă. Mă ocup de investigația în cazul 
uciderii Violei şi a Marinei Vander-Browne. 

Benton avea în jur de cincizeci de ani, aprecie Nield. Era 
bine făcut, cu umeri neobişnuit de laţi, ceea ce îl făcea să pară 
adus de spate. Faţa osoasă era bine bărbierită, avea ochi 
verzui, alerţi, ten cu o nuanţă roşiatică şi o gură cu buze pline, 
senzuale. Emana o energie stăpânită. 

— Tocmai mergeam să iau masa, explică el. Doar un sendviş 
şi ceva de băut la un bar de pe Victoria Street. Vreţi să mă 
însoţiţi? Mai târziu se aglomerează, dar acum e linişte acolo. 

Benton mergea cu paşi mari şi Nield, fiind mai scund, trebuia 
să se grăbească pentru a putea ţine ritmul. „Are o condiţie 
fizică excelentă”, îşi zise Nield în timp ce intrau în bar. Niciunul 
nu mai spuse nimic până când nu se aşezară la masă şi Benton 
comandă pentru amândoi, după ce îl consultă şi pe Nield. 

Amândoi preferară scotch. Benton sorbi din pahar, apoi îl 
împinse la o parte şi îi zâmbi prietenos lui Nield. 

— Eu beau cu moderație, spre deosebire de Nelson, dar asta 
nu pare să-i afecteze capacitatea de a gândi şi de a acţiona. Ce 
e asta? aruncă o privire spre foaia de hârtie pe care erau notate 
datele ambelor crime şi o împinse de lângă el. Cred că datele 
astea sunt importante. 

— Prima este data când Viola Vander-Browne a fost ucisă cu 
sadism. lar cea de a doua, când a fost omorâtă sora ei, Marina. 
Nield fu luat prin surprindere. Benton era atât de diferit de 
ceea ce-şi imaginase. Era ca şi cum stătea de vorbă cu un unchi 
favorit. Totuşi insistă: Unde aţi fost în nopţile respective între 
orele 23 şi 3 dimineaţa? Aveţi o memorie remarcabilă, adăugă 
el. ă 

— O memorie fenomenală. Înnăscută sau moştenită, cine 


ştie? Dar să-mi amintesc anumite ore din două nopţi diferite, 
asta e puţin cam prea mult. Aşteptaţi un moment. 

Benton scoase din buzunar un carneţel, apoi o pereche de 
ochelari fără rame pe care şi-i puse la ochi. Transformarea îl 
şocă pe Nield. Benton îi aruncă o privire, apoi se uită în 
carneţel înainte să-l privească din nou. Ochelarii fără rame îi 
dădeau lui Benton o înfăţişare sinistră. Ochii verzui îl 
străpungeau pe Nield. Sinistru nu era un cuvânt suficient de 
expresiv. 

— În noaptea în care a murit Viola eram cu o fată, Patsy, într- 
un apartament pe care l-am închiriat pe o străduţă de lângă 
Mayfair. A plecat pe la 22.30. M-a epuizat, remarcă el, cu un 
zâmbet ciudat. M-am dus la culcare şi am dormit până 
dimineaţa. Nu e un alibi foarte serios, domnule Nield. 

— Şi la a doua dată? insistă Nield. 

— Mi-am petrecut toată seara şi noaptea în apartamentul din 
Mayfair. Singur. De data asta chiar nu am niciun alibi. Îşi 
scoase ochelarii şi îşi recăpătă înfăţişarea normală. V-aş fi 
recunoscător dacă nu aţi pomeni nimic de Patsy sau, cel puţin, 
dacă nu i-aţi menţiona numele. Sunt în divorţ de soţia mea, 
care acum se află în vizită la iubitul ei din Canada. 

— O să uit de Patsy - asta dacă precizarea numelui ei nu va fi 
ceva esenţial. Trebuie să vă pun toate aceste întrebări pentru 
că numele dumneavoastră se află pe lista de suspecți a lui 
Tweed. 

— Atunci va trebui să-i spuneţi lui Tweed să nu-mi scoată 
numele de pe listă. 

Benton zâmbi amabil, apoi mai sorbi o înghiţitură din paharul 
cu scotch. i 

Nield îşi termină băutura. li persista încă în minte imaginea 
sinistră a lui Benton cu ochelarii fără rame. Care era 
adevăratul Benton? 

— Cine credeți că le-a ucis pe femeile acelea? întrebă acesta 
brusc. 

Nield fu pe moment uimit de îndrăzneala întrebării. Benton 
trebuie să fi ghicit că toți cei din organizația Cabal se aflau pe 
lista suspecţilor. Işi reveni rapid şi îi răspunse privindu-l drept 
în ochi: 

— Cineva puternic. Cineva care locuieşte la Londra. Cineva 
pe care Tweed îl va identifica în următoarele 24 de ore. 


— Înţeleg. Benton făcu o pauză. Acum era rândul lui să fie 
uimit. Sunteţi foarte sigur de asta... 

— Cineva care a lăsat un indiciu la una din scenele crimei, îşi 
continuă Nield contraatacul. 

Benton ceru nota, plăti rapid şi se ridică cu o expresie 
sumbră. Colţurile gurii îi erau întoarse în jos şi înfăţişarea de 
unchi binevoitor dispăruse cu totul. Fără să spună niciun 
cuvânt, ieşi din bar şi se îndepărtă repede. 

Nield rămase zâmbind şi comandă un alt sendviş. Reuşise să 
străpungă zidul de aparentă nevinovăție care ascundea 
adevărata imagine a organizaţiei Cabal. 


36 


Paula se întoarse din călătoria pe care o făcuse în afara 
capitalei şi îşi parcă maşina într-un loc pe care tocmai îl 
eliberase un om de afaceri îmbrăcat într-un costum negru - 
„uniforma” adoptată în acea perioadă de cei care lucrau în City. 

O apucă pe o străduţă laterală şi merse în spatele lui Benton, 
care părea să se grăbească foarte tare. Acesta spuse ceva la 
interfon, uşa masivă se ridică, şi ea îl urmă pe scara rulantă. El 
era atât de absorbit de ceea ce îi preocupa gândurile, încât nici 
nu o observă. Sub braţ Paula ducea două exemplare îndoite cu 
grijă din ediţii diferite ale Daily Nation. 

Paula intră în biroul particular al membrilor organizaţiei 
Cabal, în spatele lui Benton. Doi bărbaţi erau aşezaţi la masa 
triunghiulară - Nelson şi Noel. Nelson sări în picioare când o 
văzu. 

— Nu poţi intra aici! se răsti el. 

— Am venit să vă felicit, răspunse ea veselă, fluturând ediţia 
specială pe care se vedea titlul scris cu litere uriaşe: „NELSON 
MACOMBER - MINISTRU AL SECURITĂŢII INTERNE”. Şi, 
continuă ea, îndreptându-se spre uşa care dădea în următoarea 
încăpere, Miss Partridge are ceva să-mi spună. 

Intră în cealaltă cameră şi închise uşa în urma ei înainte ca 
Nelson, care sărise în picioare, să poată s-o ajungă din urmă. 
Înăuntru, Coral Flenton se ridică în picioare cu un zâmbet larg 
pe faţă, flutură din mâini, apoi făcu vreo câţiva paşi de dans. 

—E o lume minunată, cântă ea, imitându-l pe Louis 
Armstrong şi continuând să danseze. 

Papagalul stătea la o oarecare distanţă de ea, cu braţele 
puternice încrucişate la piept. Avea o înfăţişare de parcă ar fi 
fost în stare să ucidă pe cineva. Brusc îşi dădu seama de 
prezenţa Paulei şi expresia ei deveni şi mai sumbră. Se întoarse 
iarăşi spre Coral. 

— Tacă-ţi fleanca! urlă Papagalul din nou la ea. 

— Am martori dacă mă ataci. 

Coral dădu din cap înspre Paula şi apucă o linie masivă. Pe 
biroul ei se afla un exemplar din Daily Nation, îndoit la titlul 
care anunţa noua numire în Cabinet. 

— O să te strâng de gât! ţipă Papagalul iarăşi la Coral. 

— Ba nu o să faci asta, zise calm o voce autoritară. 


Nelson apăruse în uşă - evident auzise ţipetele Papagalului. 
Bărbatul masiv traversă rapid încăperea. Papagalul îngheţă. 
Nelson îi ordonă în timp ce trecea pe lângă ea: 

— Să m-aştepţi exact unde eşti acum până mă întorc! 

Continuă să meargă până ajunse la Paula, care se afla lângă 
biroul lui Coral. Atitudinea lui era calmă, dar hotărâtă. O apucă 
pe Paula de braţul drept şi continuă să meargă. 

— Nu aveţi ce căuta aici, domnişoară Grey. Vă rog să plecaţi 
prin uşa din spate. Să nu mai veniţi aici vreodată! 

Ţinând-o în continuare strâns de braţ, o conduse spre o uşă 
aflată în peretele din spatele încăperii. Cu cealaltă mână apăsă 
o manetă de siguranţă. În timp ce deschidea uşa de metal, 
Paula reacţionă. 

— a-ţi mâna de pe mine! Mă doare. 

El continuă să o ţină de braţ, în vreme ce deschidea uşa. Cu 
vârful pantofului stâng, Paula îl lovi cu putere în fluierul 
piciorului. Nelson se strâmbă, scoase un sunet înfundat de 
durere şi îi dădu drumul. Paula ieşi pe palierul de la capătul 
scărilor de metal care duceau în stradă. 

— Domnişoară Grey, o strigă Nelson, pe un ton prietenos de 
data asta. 

— Ce e? îi răspunse ea, privindu-l furioasă. 

— În nerăbdarea mea de a calma lucrurile, am apucat braţul 
altei femei decât intenţionam. Imi cer scuze dacă v-am rănit. N- 
am vrut. 

li zâmbea cu căldură. Chiar o salută ducându-şi mâna la 
frunte, ca să sublinieze schimbarea stării de spirit. Incă 
nemişcată, Paula îl privi încă o dată cu furie, refuzând oferta lui 
de a cădea la pace. 

— Poate ar fi bine să înveţi să te controlezi mai bine înainte 
de a te instala în fotoliul de ministru. 

Paula cobori scările în continuare fără să se uite în urmă, aşa 
că nu văzu expresia extrem de furioasă care apăru în ochii lui 
albaştri. Auzi totuşi uşa de metal trântindu-se când se sprijini 
de perete să-şi potrivească pantoful. Nu îşi luase nişte pantofi 
comozi şi mersese mult pe jos până să ajungă la locul de 
destinaţie - în afara Londrei. 

Simţindu-se mai bine acum, Paula o luă spre stânga de-a 
lungul aleii, simţul ei de orientare ducând-o spre capătul 
străduţei laterale care dădea în Whitehall. Se opri o clipă când 


văzu cine se îndrepta spre intrarea sediului organizaţiei Cabal. 
Tweed. 


37 


— Ce faci aici? îl întrebă Paula. 

— Ţi-am spus mai devreme. Vreau să stau de vorbă cu 
Nelson Macomber. 

Se întrerupse când uşa de oţel se ridică şi Nelson păşi în 
stradă, îmbrăcat într-un costum negru, cu o floare la butonieră. 
Paula văzu tot personalul adunat la capătul scărilor rulante, 
aplaudând. Radios, Nelson se răsuci spre ei ca să le facă semn 
cu mâna, apoi se întoarse spre Tweed. 

— Ţi-am auzit glasul prin interfon. Tocmai coboram - sunt în 
drum spre Cabinet. 

Făcu un gest spre capătul aleii. La marginea trotuarului de 
pe Whitehall se afla o limuzină neagră. Lângă ea, în poziţie de 
drepţi, aştepta un şofer în uniformă. 

— Aşadar, trebuie să te felicit, spuse Tweed. 

— Dragul meu Tweed... Nelson îşi aruncă braţele în jurul lui 
şi îl îmbrăţişă. Şi, desigur, atractiva şi foarte eficienta ta 
asistentă, Paula. 

Aceasta se dădu înapoi, temându-se că Nelson ar putea s-o 
îmbrăţişeze şi pe ea. Era un bărbat masiv şi gândul ca acele 
două braţe puternice s-o lase fără suflare nu i se părea nicicum 
atrăgător. 

— Ei bine, continuă Tweed amabil, ai acaparat unul din cele 
două titluri senzaţionale din ziare. 

Scoase un ziar împăturit, pe care îl ţinuse până atunci sub 
braţ, pe cel de al doilea păstrându-l însă tot acolo. Îl deschise 
ca să-i arate titlul care anunţa numirea lui Nelson în Cabinet. 
Nelson îl luă şi îl studie, ca şi cum îl vedea pentru prima oară. 

— E un pic exagerat, nu-i aşa? zise el cu un zâmbet plin de 
îngâmfare. 

— A, nu ştiu, replică Tweed. Păcat că va fi trecut cu vederea 
din cauza celei de-a doua ediţii pe care au scos-o cu o viteză 
incredibilă. 

Luă cel de al doilea ziar de sub braţ, şi acesta îndoit în 
dreptul unui titlu scris cu litere şi mai mari, aflat în fruntea 
unui articol al lui Drew Franklin. 


ÎNCHISOAREA TORTURILOR 
DE PE BLACK ISLAND 


ARUNCATĂ ÎN AER 


Paula se aplecă peste umărul lui Tweed, în timp ce acesta îi 
înmâna ziarul lui Nelson, după care studie figura noului 
ministru. Toată bucuria de pe faţa lui Nelson dispăru ca prin 
minune. Rămase nemişcat în vreme ce citea articolul în care 
erau date detaliile. O frază se referea la „părţi din corpul 
constructorilor slovaci care zburau prin aer...” O alta la 
„odioasa cameră de tortură, asemănătoare celor ale KGB-ului, 
pregătită pentru aşa-zişii «sabotori sociali», adică pentru 
oricine îndrăznea să protesteze împotriva acțiunilor 
guvernului...” 

— Asta e pur şi simplu o aiureală, chiţăi Nelson. 

— Sunt tipărite şi poze ca mărturie, remarcă Tweed. 

— Aici e mâna ta, mârâi Nelson. 

— Nu vorbiţi prosti... domnule ministru. Drew Franklin are 
contacte peste tot. 

— Mă aşteaptă maşina, zise Nelson, îndreptându-şi spatele. 
Poţi să păstrezi mizeria asta. 

Păstră însă „mizeria” de Daily Nation în care se relata 
numirea sa în Cabinet. Înainte să ajungă la limuzină, îl auziră 
tipând la şofer: 

— Pe viitor vreau să-mi deschizi afurisita aia de uşă imediat 
ce mă vezi venind... 

— Iar noi o să ne întoarcem în Park Crescent, fiindcă vreau 
să aud cum s-au desfăşurat întâlnirile celorlalţi, zise Tweed 
liniştit. 

— Eu am fost la Walkhampton în Midiands, unde Papagalul 
şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, îi spuse Paula. 

— Povesteşte-mi când ajungem la birou ca să audă toată 
lumea. 

Se îndreptau încet cu maşina spre Park Crescent. Paulei i se 
părea că erau nevoiţi să străbată tot traficul din lume. Rămase 
tăcută. Aproape că putea să audă cum Tweed gândea cu 
febrilitate. 

— Sper că vreunul dintre cei interogaţi a făcut o greşeală, 
zise el în cele din urmă. Dar n-aş conta pe asta. Oftă. Dacă 
Saafeld are dreptate, nu ne-a mai rămas prea mult timp. 


Atunci când sosiră, văzură că întreaga echipă îi aştepta. 


Marler decisese să-i relateze pe scurt călătoria făcută împreună 
cu Harry la Peckham Mallet. Pe Monica păru să o deranjeze 
acest lucru, de vreme ce redactase deja raportul privind cele 
întâmplate. Tweed păru uşurat când Marler termină de vorbit. 

— Aşadar, bomba a explodat pe câmp. Bună treabă, Harry. 
Mă bucur că una dintre probleme a fost rezolvată. Acum vreau 
să aud cum au decurs întâlnirile pe care fiecare le-a avut cu 
diferiţi membri ai organizaţiei Cabal. 

Păru să asculte extrem de atent, cu privirea aţintită asupra 
persoanei care vorbea. Totuşi Paula avea impresia că era cu 
gândul în altă parte. Întâlnirea care îi suscită cel mai mare 
interes fu cea a lui Nield. 

— Benton este un om ciudat, comentă el. 

— Te preocupă ceva? îl întrebă Paula. 

— Da. Toată lumea s-a descurcat bine. Dar nu mă aflu mai 
aproape de identificarea posibilului criminal. Acum am de gând 
să propun o abordare diferită, întrucât timpul este îngrozitor de 
scurt. Făcu o pauză. Uitaţi de identitatea criminalului; în 
schimb, gândiţi-vă cine ar putea fi următoarea victimă! 

Cuvintele lui surprinseră pe toată lumea. Se uitară unii la 
alţii, apoi înapoi la Tweed. Chiar nici Paula nu putea înţelege ce 
se întâmplă. 

— Înainte să continuăm, vreau să-ţi spun ce am descoperit 
despre Papagal în Walkhampton, interveni Paula. Nu era foarte 
populară nici când era mică. Motivul? Era extrem de inteligentă 
şi ştia lucrul acesta, aşa că avea tendinţa să domine pe toată 
lumea. După şcoală a mers la un liceu umanist şi a terminat 
mereu prima. A, şi tatăl ei avea un magazin. Era măcelar. 

— Măcelar! exclamă Newman. 

— Următoarea victimă, repetă Tweed cu emfază. Dacă am şti 
cine va fi următoarea victimă, am putea s-o supraveghem şi să 
aşteptăm apariţia ucigaşului cu o geantă mare în care să aibă 
echipamentul... 

— Înţeleg ce vrei să spui, zise Paula. O abordare diferită. 
Doar că mă întreb cine ar putea fi următoarea victimă. 

— Papagalul, desigur, afirmă Tweed. Lucrează în biroul 
alăturat celui în care îşi desfăşoară întrunirile organizaţia 
Cabal. Ea este persoana cu cele mai mari şanse să le fi auzit 
planurile. Este periculoasă pentru organizaţia Cabal. Dacă ar fi 
ucisă în acelaşi fel ca Marina şi Viola, nimeni n-ar face legătura 


cu datele pe care le deţine despre organizaţia Cabal. 

— Cred că ai dreptate, exclamă Newman. 

— Pe deasupra, continuă Tweed, ştim unde locuieşte. 
Apartamentul ei se află pe străduţa laterală din Hammersmith. 
O să ne deghizăm, ca să ne potrivim în peisaj, şi vom folosi 
telefoane mobile pentru a comunica. 

— Am o idee grozavă, interveni Harry. La ce oră trebuie să 
ajungem acolo? 

— Inainte de ora 22, îi răspunse Tweed. 

— Am timp să iau legătura cu un amic care are un taxi şi îmi 
e dator. O să mi-l împrumute şi o să fac pe şoferul prin zonă. 
Poate că o să vă iau pe toţi, pe rând, pe post de clienţi. 

— Asta e o idee grozavă, fu de acord Tweed. 

— Eu aş putea să fac pe gunoierul, zise Newman. Acum 
gunoierii lucrează deseori noaptea, fiindcă străzile sunt atât de 
aglomerate în timpul zilei. 

Paula căscă fără să se ferească pentru a doua oară. Îi aruncă 
o privire lui Tweed, care o studia. Se ridică de parcă ar fi vrut 
să-şi întindă membrele amorţite. 

— O să vă descurcaţi fără mine? îşi înăbuşi un alt căscat. 
Sunt moartă de oboseală după ce am mers prin oraşul ăla 
îngrozitor. 

— Nu poţi să te duci acasă! protestă Newman. 

— Ştiu. Nu e nimeni care să mă protejeze. De aceea o să 
rămân aici cu Monica şi o să vă aştept să vă întoarceţi. 

— De acord, spuse Tweed. Monica, du-te acum la magazin cu 
Newman şi cumpără ceva de mâncare! 

— Mulţumesc. 

Paula se prăbuşi pe scaunul ei şi închise ochii. Ştia că de 
data asta Tweed se înşela amarnic. 


38 


— Domnul ministru Nelson Macomber este jos şi ar dori să te 
vadă. 

Tweed îşi ascunse surpriza. Restul echipei, cu excepţia 
Paulei, se dusese la sugestia lui Tweed să mănânce ceva. Avea 
să fie o noapte lungă - supravegherea apartamentului 
Papagalului nu avea să fie uşoară. 

— Spune-i domnului ministru că m-aş bucura să-mi facă o 
vizită şi îi stau la dispoziţie. 

Tweed se ridică şi se îndreptă spre uşă, să-şi întâmpine 
musafirul. Era 20.30 şi afară se întunecase. Monica îi transmise 
mesajul lui George şi apoi se grăbi spre fereastră, dând la o 
parte una dintre draperii. În faţa intrării era parcată o limuzină 
mare, neagră, iar pe trotuar stătea un şofer în uniformă. Tweed 
deschise uşa când auzi paşii grei ai vizitatorului urcând rapid 
scările. 

— Bine ai venit, domnule ministru, zise Tweed zâmbind şi 
întinzându-i mâna. 

Nelson i-o strânse şi îi răspunse cu zâmbetul radios pe care îl 
arbora întotdeauna când în preajma lui se aflau fotografii din 
presă. La biroul ei din colţ Paula se ridică, având un dosar sub 
braţ. 

— Vă las să discutati în linişte, zise ea. 

— Nu, nu. Te rog să stai. Nelson dădu drumul mâinii lui 
Tweed şi îi făcu semn Paulei să se aşeze la loc. Eşti una din cele 
două persoane de importanţă maximă din această organizaţie. 
Aşa că vei dori să afli de ce am venit. 

Nelson se schimbase într-un alt costum, albastru cu 
dunguliţe subţiri. Părea mai masiv ca niciodată şi se aşeză în 
faţa biroului lui Tweed în timp ce acesta ocupă scaunul lui 
ergonomic. Refuză politicos când i se oferi cafea, ceai sau orice 
altceva de băut, apoi îi zâmbi lui Tweed. 

— De la numirea mea, eşti prima persoană pe care o vizitez, 
domnule Tweed. 

— Mă bucur să aud asta, domnule ministru. 

Paula îşi zise că nu-l văzuse niciodată pe Tweed atât de calm 
şi de relaxat. Stătea cu ambele coate pe birou şi cu mâinile 
împreunate sub bărbie, iar ochii nu slăbeau nicio clipă chipul 
vizitatorului său. 


_ — Spune-mi Nelson, te rog, dacă tot urmează să colaborăm. 
li aruncă o privire Paulei, care dădu din cap, fără să 
zâmbească. Acum haide să intrăm direct în miezul problemei! 
Structura morală a Marii Britanii e la pământ. Totul se duce de 
râpă. La televizor vedem filme mizerabile, cu scene de sex fără 
niciun fel de limită. E adevărat, multe sunt difuzate noaptea 
târziu, dar nu întotdeauna. Dar, indiferent de oră, această 
mizerie trebuie controlată, interzisă. Oare câţi copii sub, să 
zicem, 12 ani nu se uită pe furiş la porcăriile astea în timp ce 
părinţii sunt plecaţi la vreo petrecere dezmăţată? Sunteţi de 
acord cu mine până la acest punct? 

— Desigur, aprobă Tweed. 

— Această otravă imorală se infiltrează în întreaga ţară. La 
Londra, după lăsarea întunericului, poţi vedea acuplări 
petrecându-se lângă un perete. E Sodoma şi Gomora fără 
perdea. Vocea lui căpătă un timbru puternic. Femeile decente 
nu mai pot merge pe jos liniştite până acasă - nici măcar în 
timpul zilei. Anumiți judecători dau pedepse uşoare când 
bărbatul care este adus în faţa lor este condamnat pentru viol. 
Acei judecători trebuie îndepărtați din funcţie şi înlocuiţi cu 
judecători mai severi. Felul în care văd eu problema te 
deranjează? 

— Până acum, absolut deloc. Sunt de acord cu ceea ce spui, 
replică Tweed. 

— Pedofilii sunt condamnaţi, băgaţi la închisoare şi eliberaţi 
de unii psihiatri care îi declară „nepericuloşi”. După câteva 
săptămâni, uneori chiar zile, pedofilul comite iarăşi aceeaşi 
infracţiune. Dacă au avut un comportament deviant o dată, ar 
trebui ţinuţi după gratii timp de mulţi ani, poate chiar pentru 
totdeauna. 

— Şi cum propui să eliminăm această putreziciune morală? îl 
întrebă Tweed. 

— O metodă este să antrenăm sute de persoane, bărbaţi şi 
femei, selectate anume, care să patruleze pe jos noaptea, pe 
străzi. Ca să arătăm că pretutindeni există o supraveghere. 
Noaptea şi ziua. Mulţi vor trebui să fie pregătiţi să aibă simţ 
moral. Trebuie să schimbăm întreaga atmosferă morală a ţării - 
să fie una a bunului simţ. Este necesar să fie numiţi alţi oameni 
care să controleze programele de televiziune. Va fi o muncă 
titanică, dar trebuie să insistăm până când nu vom mai fi într-o 


hazna. Mă mai urmăreşti, domnule? 

— Pe deplin, până acum. Şi ce se întâmplă cu noul sistem 
propus privind Securitatea Statului? 

În atitudinea lui Tweed nu se schimbase nimic; absolut nimic 
nu arăta că stătea cu toată atenţia încordată aşteptând 
răspunsul. 

— Am cam exagerat în această privinţă, îi spuse Nelson. 
Vrem să mai temperăm propunerile. S-ar putea chiar să 
abandonăm ideea cu totul. 

— Şi Noel? insistă Tweed. 

— Bună întrebare. O să se supună dorinţei celorlalţi. Dacă nu 
o va face, o să scăpăm de el. 

Nelson se uită la ceas şi se ridică, după care întinse mâna. 

— Mi-e teamă că trebuie să plec acum ca să nu întârzii la o 
întâlnire plicticoasă, dar la care sunt nevoit să particip. 
Mulţumesc că m-aţi ascultat. Trebuie neapărat să păstrăm 
legătura. 

Încheie cu aceste cuvinte şi plecă imediat. 


— Ei bine, Paula, ce părere ai de toate astea? 

— Pe de o parte am fost descumpănită. A prezentat nişte 
puncte de vedere la care tu ţii mult. Dar este politician. Nu ştiu 
ce să zic. 

De-abia termină Paula de vorbit, că şi apărură şi ceilalţi în 
frunte cu Newman, care ducea o cutie mare de carton. 

— E timpul să mergem la Hammersmith, îi avertiză Newman. 
Noi am mâncat - aici e porţia ta. O să conduc eu, aşa că o să 
poţi mânca. Sendvişuri, multe fructe, cafea. OK? 

— Grozav, zise Tweed. Mulţumesc mult. 

— Ei bine, cu puţin noroc o să rezolvăm şi ultima problemă în 
noaptea asta şi o să-l prindem pe criminal, spuse Newman 
vesel. 

— Mai este o problemă, îl corectă Tweed. Radek, şeful 
slovacilor. Am luat legătura cu Înterpolul. Radek este căutat în 
patru ţări din Europa pentru crimă. Este foarte periculos. Se 
mândreşte cu faptul că întotdeauna îşi merită sumele uriaşe cu 
care este plătit. Până acum nu a dat greş niciodată. 

— Probabil că deja a şters-o peste graniţă. 

— Nu cred, îl contrazise Tweed sumbru. Iar ţinta lui sunt eu. 
Sunt convins că încă se află la Londra şi aşteaptă o ocazie 


potrivită să-şi ducă treaba la bun sfârşit. 

— O să stăm cu ochii în patru, atunci. Noi suntem gata, dacă 
eşti pregătit. 

— Eu sunt taximetristul, zise Harry. Taxiul aşteaptă afară. Iar 
tu eşti pasagerul. 

— Cred că o să-mi iei o avere pentru cursa asta, glumi Tweed 
ca să însenineze atmosfera apăsătoare din birou. Hai să 
mergem! 

— Nu-ţi uita cina, îi spuse Newman în timp ce ieşea din birou 
urmat de Marler şi de Harry. 

Pe sub birou, Paula îşi încrucişă degetele, sperând în secret 
că avea dreptate să nu fie de acord cu decizia lui Tweed. 


În timp ce Newman părăsea clădirea şi păşea pe Crescent, 
văzu la câţiva metri spre dreapta un motociclist oprit lângă 
bordură, complet echipat şi aplecat asupra motocicletei. 
Bărbatul îşi înălţă capul şi ridică vizeta căştii câţiva centimetri 
ca să strige: 

— Sper că nu vă supăraţi că am parcat aici cât timp mă uit ce 
s-a întâmplat cu motorul meu. E periculos să efectuezi parcarea 
pe marginea şoselei. 

— E-n regulă, îi strigă Newman. Sper s-o repari repede. 

Motociclistul dădu din mână în semn de răspuns, îşi cobori la 
loc vizeta căştii şi continuă să umble la motor. 

Newman se îndreptă spre maşină în timp ce Harry se sui în 
taxiul lui. Era întuneric şi frig - o noapte tipică de aprilie. 
Singura sursă de lumină era un felinar aflat la mijlocul distanţei 
dintre intrarea în sediul SIS şi motociclist. 

Newman se aşeză la volanul maşinii parcate vizavi de intrare. 
Cobori geamul şi îl văzu pe Nield care cobora scările ducând, la 
fel ca toţi ceilalţi, geanta de scule plină cu armament. În 
oglinda laterală Newman îl zărea şi pe motociclistul care încă 
meşterea la motor. Acum numai Tweed mai rămăsese să vină. 

„... E periculos să efectuezi parcarea pe marginea şoselei?” 
Mai mult ca sigur că majoritatea oamenilor ar fi spus „e 
periculos să parchezi”. Avea pistolul Smith & Wesson în poală, 
căci îi făcuse o verificare rapidă, aşa cum obişnuia întotdeauna 
înainte de orice acţiune. Tweed apăru, având într-o mână cutia 
cu mâncare, şi cobori cu grijă scările. 

Newman surprinse mişcarea cu coada ochiului - 


motociclistul îşi ridică brusc vizeta şi îşi îndreptă spatele, cu 
picioarele depărtate. Avea ambele braţe întinse şi ţinea strâns o 
armă îndreptată spre Tweed. 

Mâna lui Newman, ţinând bine pistolul Smith & Wesson, era 
aţintită asupra bărbatului, prin fereastra deschisă. Apăsă pe 
trăgaci. Mâinile motociclistului căzură pe lângă corp; acesta se 
clătină o clipă, apoi se prăbuşi pe spate, ca o marionetă rămasă 
brusc fără sfori. 

Tweed, cu Walther-ul în mâna dreaptă şi cu cutia de mâncare 
strânsă sub braţul stâng, alergă spre cadavru şi ajunse la el cu 
o secundă înaintea lui Newman. Ţinând încă arma îndreptată 
spre bărbatul căzut, se aplecă, îi verifică pulsul şi se ridică. 

— Mort de-a binelea. Mulţumesc, Bob, pentru că mi-ai salvat 
viaţa. Am fost total neglijent. L-am văzut şi mi-am scos arma. 
Cu două secunde prea târziu. E Radek. 

George ieşise în fugă din postul lui de gardă, cu arma în 
mână. Instinctiv, Tweed se uită în sus. Văzu chipul neliniştit al 
Paulei la fereastră, privindu-i de la etaj. Îi zâmbi şi îi făcu semn 
cu mâna. Apoi îi dădu instrucţiuni rapide lui George: 

— Ia legătura cu comandantul Buchanan! Spune-i că a 
încercat cineva să mă împuşte în timp ce părăseam clădirea, 
dar Newman, care era afară, a tras primul şi l-a împuşcat pe 
asasin. Numele lui e Radek. Să nu-i spui nimic inspectorului-şef 
Hammer. Trebuie să vorbeşti cu Buchanan... 

— Sunteţi bine? 

Era Paula, care coborâse scările în cea mai mare viteză şi 
acum tremura, dar nu din cauza frigului. Tweed îi repetă 
instrucţiunile, adăugând şi altceva: 

— Adu o pânză şi acoperă corpul lui Radek. Ai grijă să nu-l 
mişti. Spune-i lui Buchanan când ajunge aici că a trebuit să 
plec de urgenţă din cauza unui lucru care are legătură cu 
investigarea crimelor. Nu ştii unde. Acum trebuie să plec. Ne 
mai vedem... 


Paula îl lăsă pe George să acopere cadavrul şi îi spuse să 
rămână în uşă să-l supravegheze, apoi alergă sus pe scări, îl 
sună pe Buchanan şi îl găsi imediat pe mobil. 

— Am înţeles, Paula. Sunt în East End. Plec chiar acum. 

Paula îşi luă haina şi îi spuse pe scurt Monicăi ce s-a 
întâmplat. Îşi pusese haina şi îi explicase totul rapid. 


— Mă duc la ceilalţi. Newman mă aşteaptă, minţi ea. 

Se uită la ceas şi văzu că se făcuse târziu. Cobori în grabă 
scările, se opri în hol să verifice dacă Browning-ul ei era 
încărcat, apoi se uită la Beretta din tocul de la picior. Afară îi 
spuse lui George aceeaşi poveste, că se duce la ceilalţi, alergă 
la maşina ei şi se urcă la volan. La acea oră pe Park Crescent 
nu erau oameni care să se strângă să vadă ce s-a întâmplat - 
toată lumea se dusese acasă. Porni motorul şi plecă în viteză - 
cât de repede putea - pe străzile pustii, îndreptându-se spre 
destinaţie. 

Spre Covent Garden. 


39 


Era trecut de ora 21 când Paula parcă pe strada pe care 
locuia Coral. Felinarele plasate din loc în loc pe stradă 
răspândeau o lumină plăcută în noaptea fără lună. Câteva 
cupluri se plimbau agale, oprindu-se să stea de vorbă, 
îmbrăţişându-se. 

La primul etaj, deasupra intrării în apartament, o fereastră 
cu geam mai era iluminată de o lampă roz. Părea aproape roşie, 
şi Paula îşi stăpâni un fior. Cu cheia pe care i-o dăduse Coral, 
deschise uşa din faţă. Scârţâitul balamalelor o înfioră. Păşi în 
holul larg, luminat de o plafonieră. 

Paula închise uşa încet în urma ei, reuşind să evite un nou 
scârţâit. IÎntârziase foarte mult şi se întrebă dacă nu cumva, în 
spatele ferestrei cu geam mai, Coral făcea baie. Pantofii ei cu 
talpă de cauciuc nu scoaseră niciun sunet în timp ce urcă 
scările de la capătul holului. 

Uşa de la sufragerie era deschisă. Paula aruncă o privire 
înăuntru, apoi intră în dormitor, unde uşa era, de asemenea, 
larg deschisă. Patul dublu era foarte scund, numai la câţiva 
centimetri de podea. Pe jos era parchet, acoperit ici şi colo cu 
diverse covoraşe. 

Paula se mişcă foarte încet, cu grijă. Pe peretele îndepărtat 
zări o uşă de sticlă întredeschisă. Putea acum să audă zgomotul 
puternic făcut de jetul duşului. Profitând de acest lucru, Paula 
se duse rapid spre a doua debara, în care se aflau hainele lui 
Coral. Nu credea că aceasta ar avea motiv să deschidă uşa, 
dacă nu intenţiona să iasă din casă - ceea ce părea puţin 
probabil. În cameră se aflau o sticlă de şampanie într-un vas cu 
gheaţă şi două pahare pe o masă. 

Paula încercă să deschidă încet uşa debaralei. La început, 
aceasta păru înţepenită, apoi cedă cu un scârţâit prelung. Paula 
aruncă o privire spre baie, dar sunetul duşului înăbuşi 
zgomotul uşii. Dincolo de geamul mai al băii, Paula întrezări 
silueta lui Coral. Se uită rapid în altă parte. 

De-abia păşise în debaraua spațioasă, dând hainele la o 
parte, când duşul se opri. O auzi pe Coral vorbind la telefonul 
mobil, cu voce joasă, excitată: 

— Bună. Mă bucur să te aud. Ce-a fost asta? 

Probabil că celălalt spusese ceva, apoi Coral replică: 


— Sigur că voi fi gata pentru tine. Chicoti. De fapt, sunt gata 
pentru tine acum. 

Urmă din nou, probabil, un răspuns de la interlocutor. 

— Nu, nu sunt. Nu fi obraznic... 

Altă pauză în timp ce Coral asculta ce spunea celălalt. 

— N-am spus că te iubesc. Că îmi placi mult, asta am spus. 

Altă pauză. 

— E în regulă. Vino când poţi. Alt chicotit. Nu plec nicăieri. 
Pa. 

Paula, în spatele hainelor, era încordată. Dacă intra în 
debara... Puțin probabil, având în vedere că aici erau numai 
trei haine pentru purtat afară, dar totuşi... 

Paula îşi aminti că văzuse un teanc de lenjerie împăturită cu 
grijă pe un scaun din dormitor. De asemenea, o rochie era 
aşezată cu atenţie pe spătarul unui alt scaun. 

Uşa debaralei părea masivă, dar Paula auzi distinct 
clinchetul unui pahar. Coral nu se îmbrăca pentru vizitatorul 
său. Stătea şi bea şampanie. Goală. 

Paula îşi dori să-şi fi scos haina de pe ea - în debara era cald. 
Se hotări să nu rişte nimic. Ar fi putut face un zgomot, să 
lovească unul dintre umeraşele agăţate de barele de alamă de 
deasupra capului. 

Se pregăti pentru o lungă aşteptare. 


40 


Aşezat în taxi pe locul din spate, Tweed verifică harta zonei 
din vecinătatea locului unde se găsea apartamentul 
Papagalului. Era ocupat cu schimbarea câtorva dintre poziţiile 
sugerate de Newman pentru cei care supravegheau zona. 

— l-am zis că n-o să fii de acord cu posturile pe care le-a 
fixat, îi strigă Harry peste umăr. 

— Cât de aproape suntem? îl întrebă Tweed. 

— La maximum cinci minute. Dup’ aia ajungem la capătul 
străzii laterale pe care hibernează Papagalul. Deja am ajuns în 
'"Ammersmith. 

— Vreau să dai un tur foarte încet, ca să verificăm poziţiile 
celor din echipă. 

— Se vede apartamentu' Papagalului. 

Tweed se uită pe geam. Apartamentul Papagalului, de la 
primul etaj, se afla la colţul dintre strada principală şi cea 
laterală. Cele două ferestre spre drumul principal erau complet 
luminate. Tweed putu pentru o clipă să vadă şi geamurile ce 
dădeau spre străduţă - şi acestea erau luminate. Papagalul era 
acasă. 

Tweed zări un bărbat cu înfăţişare ponosită măturând 
trotuarul. Era înalt, cu o pălărie cu boruri largi trasă pe ochi. 
Îşi dădu brusc seama că era Newman. 

Harry trecu atât de încet de intrarea pe străduţa laterală, că 
maşina aproape nu se mai mişca. Tweed zări un vagabond 
sprijinit de peretele aflat peste drum de intrarea în 
apartamentul Papagalului. O sticlă de bere i se bălăngănea în 
mâna stângă, ţinută de gât. 

— Ăla e Pete Nield, îl informă Harry. 

— Şi Marler unde e? se interesă Tweed. 

— Nu l-am zărit. De ce crezi că i se spune Omul Invizibil? 

— Vreau să ştiu acum unde se află Marler, îi ceru Tweed. E 
un ordin, Harry. 

— OK. E ascuns în umbra clădirii de lângă cea în care stă 
Papagalul. Nimeni nu poate să intre fără ca Marler să fie prin 
preajmă. Cât de departe crezi că poate să ajungă un intrus - 
sau un vizitator? 

— Mulţumesc, Harry. Asta înseamnă că locuinţa Papagalului 
e înconjurată - ceea ce şi doream. Acum mergi încet prin zonă, 


ca şi cum cauţi un client. Eu o să mă las în jos să nu mă vadă 
nimeni. O să apar dacă vrea cineva să te cheme. 

— Nu o să se întâmple asta. Lumina de pe taxi e stinsă, semn 
că sunt ocupat. Îţi propun să te relaxezi şi să-ţi iei liniştit cina. 


Tweed mâncă încet şi bău apă din sticlă, în timp ce 
supraveghea cu atenţie străzile tăcute şi continuă să se 
gândească. 

Trecea în revistă detaliile rapoartelor pe care membrii 
echipei i le dăduseră în urma întâlnirilor avute. Undeva se afla 
o cheie. Nimeni nu putea să nu scape ceva atunci când se afla 
sub presiunea unui interogatoriu. 

Brusc îi veni o idee. li ceru lui Harry să-i dea telefonul mobil, 
apoi aprinse lumina din maşină. Din buzunarul de la piept 
scoase cartea de vizită pe care generalul Macomber o pusese 
acolo şi sună la numărul de pe ea. O femeie, care după glas 
părea a fi menajera, răspunse rapid. 

— Locuinţa generalului Macomber. Cu cine vorbesc? 

— Tweed de la SIS. Sunt sigur că generalul ţi-a spus că ne- 
am întâlnit azi dimineaţă... 

— Da, domnule. Ştiu cine sunteţi. 

— Atunci aş putea, te rog, să vorbesc o clipă cu generalul? 

— Mi-e teamă că nu. A plecat la începutul acestei după- 
amieze la Londra şi nu mi-a spus când se întoarce. 

— Mulţumesc. Poate voi reveni mâine cu un telefon. Noapte 
bună! 

Tweed era neliniştit. Oare ce treabă avea generalul acum, să 
umble prin Londra? Unde? De ce? Il scosese din minte de pe 
lista suspecţilor după exploziile de pe Black Island care 
distruseseră închisorile. Oare îl judecase greşit? 

Benton. Era un personaj ciudat, dificil de înţeles. Aparent, 
era pacificatorul din cadrul organizaţiei Cabal. Aparent? Cu 
toate acestea, scosese la iveală un temperament periculos la 
sfârşitul întâlnirii cu Nield. 

Noel. Violent din multe puncte de vedere. Strategul 
întregului sistem atât de cumplit. Era oare nebun? Dacă da, în 
ce măsură? 

Nelson. În unele privinţe părea să aibă puncte de vedere 
asemănătoare cu Tweed în ceea ce priveşte starea de lucruri 
actuală din Marea Britanie. Avea o mare stăpânire de sine şi 


era inteligent. În timpul ultimei vizite din Park Crescent 
aruncase oare o perdea de fum pentru a-l induce în eroare pe 
Tweed? Ca să-l facă să tacă? 

Papagalul. Harry se îndrepta acum spre zona din spate a 
clădirii unde locuia. Toate acele lumini aprinse începură să-l 
neliniştească pe Tweed. Oare fuseseră aprinse automat de 
dispozitive de temporizare? Era cu adevărat Papagalul în 
apartament? 

Undeva, în subconştient, începu să fie iritat de acordurile 
unui cântec. What a Wonderful World. Ce lume minunată... 

În mintea lui preocupată se ivi descrierea scenei ce avusese 
loc în camera de lângă biroul fraţilor Macomber. Ziarul 
împăturit care lăsa la vedere titlul cu litere mari de pe biroul 
lui Coral. Iar aceasta dansa şi cânta What a Wonderful World. 
Papagalul care urla la ea să tacă... 

— Harry, strigă el. Dă-mi mobilul tău! 

Formă numărul care avea să-l pună direct în legătură cu 
Monica în Park Crescent. 

— Dă-mi-o imediat pe Paula la telefon! 

— Nu e aici. 

— Ce? 

Tweed îngheţă. 

— Acum ceva vreme, îi explică Monica, Paula a plecat să se 
alăture echipei. Dar a fost cam ciudat ceea ce a făcut... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce a fost ciudat? 

— M-am uitat pe fereastră şi am văzut-o plecând cu maşina. 
Mă aşteptam să facă la stânga pe Baker Street dar ea a făcut la 
dreapta, spre est. Nu am înţeles de ce... 

— Mulţumesc. Trebuie să închid acum. 

Tweed rămase împietrit, înspăimântat. Dar numai pentru 
câteva secunde. Formă numerele din memorie, cât de repede 
putu, şi dădu fiecărui membru al echipei un ordin urgent, 
disperat. 

— Urgenţă! Abandonaţi misiunea actuală! Plecaţi cât de 
repede puteţi, cu viteză maximă! Urgenţă! Îndreptaţi-vă spre 
Covent Garden! 


41 


În debaraua din apartamentul lui Coral, Paula începea să 
simtă încordarea pândei prelungite. Musafirul lui Coral încă nu 
apăruse. Paulei i se părea că stătea în picioare şi aştepta de 
secole. 

Nu îndrăznea să se uite la ceas, ca nu cumva în mişcare să 
atingă una dintre haine şi umeraşul să se deplaseze pe bara de 
metal. Din acelaşi motiv nici nu îndrăznea să se aşeze jos, aşa 
că rămase nemişcată ca o statuie. Picioarele începuseră să o 
doară din cauza menţinerii aceleiaşi poziţii atât de mult timp. 
Bine că măcar avea pantofi comozi, cu tălpi de cauciuc, aşa că, 
din când în când şi cu mare atenţie, îşi mişca uşor picioarele în 
ei. 

Faptul că, în dormitor, Coral pusese un CD cu melodia lui 
Louis Armstrong, What a Wonderful World, care se repeta la 
nesfârşit, nu sporea deloc confortul Paulei. Ajunsese să se 
sature de melodie şi de Louis Armstrong, care, la un moment 
dat, chiar îi plăcuse. Din când în când se auzea clinchetul unui 
pahar şi, bănuia Paula, Coral continua să bea şampanie. 
Sunetul îi provoca Paulei o sete tot mai puternică. În debara 
devenea insuportabil de cald. 

Singurul lucru care îi mai aducea puţină alinare era că putea 
să soarbă din sticla cu apă pe care o adusese cu ea, în 
perioadele când se auzea muzica, astfel încât nu se temea să fie 
auzită. 

O altă problemă era că Paula considera că e vital să ţină în 
permanenţă în mâna dreaptă Browning-ul, dar palma i se tot 
umezea. Să încerci să ţinteşti şi să tragi cu un pistol când ai 
mâna umedă nu e o idee prea grozavă. Aşa că, la intervale 
regulate, Paula băga pistolul în buzunarul hainei şi cu o batistă 
îşi usca mâna. De fiecare dată când îşi lua această precauţie 
esenţială, Paula se temea ca nu cumva pistolul automat să nu-i 
alunece din buzunar şi să cadă cu zgomot pe podea. 

Aşteptarea nesfârşită era un adevărat chin. Paula îşi dorea să 
se fi gândit să-şi sprijine de perete spatele care începuse să o 
doară. 

Acum nu îndrăznea să facă nicio mişcare. Hainele acelea 
afurisite! Dacă ar fi ştiut cât e ceasul, i-ar fi fost de ajutor din 
punct de vedere psihologic - să ştie cât timp a petrecut în 


această celulă în care intrase de bunăvoie. Pierduse cu totul 
noţiunea timpului. Putea să se afle acolo de două ore, de o oră, 
chiar şi de jumătate de oră. Pur şi simplu nu-şi dădea seama. 

Ca să contracareze căldura şi să-şi păstreze mintea trează, 
Paula îşi înfipse unghiile în palma mâinii stângi. Începuse să 
urască lumina care se aprinsese şi rămăsese aprinsă când 
intrase în debara. Ar fi fost oare mai confortabil dacă ar fi stat 
pe întuneric? Nu putea să se hotărască. Acum ştia cât de 
chinuitor trebuie să fie în închisoare, când puşcăriaşii sunt 
trimişi la carceră şi lumina rămâne aprinsă, ca să-i împiedice să 
doarmă. 

Îşi mai şterse o dată palma dreaptă, apoi apucă iarăşi, cu 
mare grijă, Browning-ul, când auzi o voce înăbuşită venind din 
hol. 

Nu putea să-şi dea seama ce se spune, dacă era o voce de 
bărbat sau de femeie. Dar auzi clar răspunsul lui Coral când 
opri CD-ul: 

— Bine ai venit! Ştiu că plouă. Scoate-ţi hainele astea ude şi 
pune-le în cuierul de acolo. Nu te grăbi. O să găseşti acolo un 
prosop ca să te ştergi. 

O auzi pe Coral mişcându-se - zgomotul tocurilor ascuţite pe 
podea. Probabil că nu era îmbrăcată cu nimic, dar avea pantofi. 
„Foarte sexi”, îşi zise Paula nemiloasă. 

Foarte încet şi cu atenţie se apropie de uşa închisă a 
debaralei. Era convinsă că s-ar putea să nu aibă prea mult timp 
la dispoziţie să o salveze pe Coral dacă ucigaşul sosise. S-ar 
putea să aibă foarte puţin timp să reacționeze. Pe de altă parte, 
nu trebuia să apară prea repede. Dacă făcea asta, se putea ca 
persoana care urca scările, nevăzută, să aibă timp să coboare 
rapid în hol, să iasă pe uşa deschisă şi să se piardă în noapte. 
Îşi aminti că, atât în cazul Violei, cât şi al Marinei, uşile de la 
intrare fuseseră găsite deschise. 

Se auzi sunetul unor paşi grei urcând cu un sunet înăbuşit pe 
scări. Saafeld spusese ceva despre faptul că ucigaşul purta 
pantofi de pânză, un număr foarte mare, probabil căptuşiţi, ca 
să dea impresia că avea picioare mari, în eventualitatea în care 
călca în sânge şi lăsa urme... 

— Vrei să bei ceva? 

Paula o auzise pe Coral umplând paharele cu şampanie. 
Acum aştepta probabil cu un pahar în fiecare mână... 


— Oh, Doamne! Nu! Nu! Nu! 

Coral urla în timp ce sunetul pantofilor căptuşiţi ajunse în 
dormitor. Un urlet de groază adevărată. 

Paula se împinse în uşa debaralei. Oh, Doamne, se 
înţepenise! Auzi sunetul făcut de tocurile lui Coral, care alerga 
de cealaltă parte a patului scund. Paula se împinse cu umărul, 
cu toată forţa, în uşa debaralei, care zbură în afară. Paula 
aproape că îşi pierdu echilibrul, dar şi-l recăpătă imediat. Coral 
fu împinsă la o parte, căzu pe spate şi se lovi cu ceafa de podea. 

Paula avu un şoc când văzu apariţia în alb: un halat lung de 
chirurg, alb, o bonetă care îi acoperea capul în întregime, 
mască chirurgicală de la rădăcina nasului pe toată faţa, 
ochelari enormi, ochi reci care o priveau ţintă prin ei şi în mâna 
dreaptă un satâr uriaş. Doamne, ce repede se mişcase! Gura lui 
Coral era acoperită cu o eşarfă pe post de căluş. Ochii ei erau 
larg deschişi. 

Apariţia în alb o văzu pe Paula, ocoli rapid patul zvâcnind 
spre ea, cu satârul ridicat, pregătit să lovească, să-i despice 
craniul. Paula rămase pe loc, cu Browning-ul ţinut cu siguranţă 
în ambele mâini. Trase o dată, de două ori, dar criminalul încă 
venea spre ea. Poate că purta o vestă antiglonţ. Paula ridică 
arma mai sus şi trase de trei ori în cap. Celălalt se opri, rămase 
nemişcat câteva secunde, ţinând încă satârul în mâini, şi se 
prăbuşi la podea. _ 

Lama satârului se înfipse câţiva centimetri în lemn. În 
încăpere năvăliră oameni - Tweed primul, urmat de Buchanan 
şi de echipă, în frunte cu Newman. 

Paula rămăsese în aceeaşi poziţie, dar ţeava Browningului 
tremura acum. Tweed îi luă arma cu blândeţe şi o introduse 
într-un plic pentru probe. Apoi se aplecă şi cu mâna acoperită 
cu mănuşa de latex smulse masca şi ochelarii cu o mişcare 
atentă. Capul şi chipul lui Nelson Macomber ieşiră la iveală, cu 
ochii îndreptaţi în sus şi cu pielea roşie, ca soarele la apus într- 
o zi de vară. 

Paula alergă la celălalt capăt al patului, unde Coral începuse 
să se mişte. Apucă un halat de pe un scaun, o ajută pe Coral să 
se ridice şi să-şi pună halatul, apoi îi scoase căluşul. În ciuda 
protestelor ei, o scoase din dormitor conducând-o în living şi 
închise uşa. li dădu desuurile, apoi hainele. O opri pe Coral 
când aceasta se întinse după un pahar plin cu şampanie. 


— Multă apă întâi. Apoi cafea... 


EPILOG 


După patru săptămâni 


Tweed se afla în birou împreună cu Paula şi Bob Newman. 
Avuseseră loc alegeri generale. În Park Crescent era un aer de 
uşurare generală. Guvernul căzuse, opoziţia preluase puterea. 

— Care a fost principalul motiv pentru care au pierdut? se 
întrebă Paula. 

— Acesta. 

Tweed ridică un exemplar din Daily Nation vechi de o lună. 
Titlul aflat deasupra primului articol dintr-o serie scrisă de 
Drew Franklin era enorm: „PROASPĂT NUMIT MINISTRU ÎN 
CABINET - UCIGAŞ ÎN SERIE” 

Dedesubt, textul descria în culori vii scena care avea loc în 
apartamentul lui Coral Flenton în momentul când Paula îl 
împuşcase mortal pe Nelson Macomber atunci când acesta era 
pe punctul să o ciopârţească pe Coral. Articolul făcea legătura 
între această tentativă şi modul înfiorător în care fuseseră ucise 
Viola şi Marina Vander-Browne. Un raport al poliţiei, redactat 
de comandantul Buchanan, nu lăsa nicio îndoială că Nelson 
Macomber era ucigaşul ambelor femei. 

— Şi asta, continuă Tweed ridicând un exemplar din acelaşi 
ziar, tipărit două zile mai târziu. 

„ORGANIZAŢIA CABAL A LUI NELSON MACOMBER PUNEA 
LA CALE STATUL-ÎNCHISOARE” 

Textul descria în detaliu închisorile construite pe Black 
Island, cu fotografii ale camerei de tortură. Se mai relata şi 
infiltrarea în Marea Britanie a slovacilor din Munţii Tatra, 
ilustrată cu o fotografie a brutalului lor şef, Radek. 

Câteva zile mai târziu, acelaşi ziar, cu un comentariu al lui 
Drew Franklin, publicase raportul nimicitor pe care directorul 
lui Tweed, Howard, îl înmânase acum demisionarului prim- 
ministru. Mai era inserată şi o copie a propunerii de lege 
privind crearea Securităţii Statului, propunere care fusese 
distrusă. 

— Mă întreb cum a obţinut Drew toate aceste informaţii, 
inclusiv fotografiile făcute de Paula, se miră Newman cu un 
zâmbet cinic. 

— N-am nici cea mai mică idee, replică Tweed cu privirea în 


tavan. 

— Ştii, continuă Newman, când spui o minciună sfruntată, 
întotdeauna stai cu privirea în tavan. 

— Urmăream un păianjen. Tweed îi aruncă o privire Paulei. 
Ce mai face Coral? 

După împuşcarea lui Nelson, Paula o dusese pe Coral acasă 
la ea. De acolo îl sunase pe profesorul Saafeld care, după ce 
examinase cadavrul lui Nelson Macomber, se grăbise spre 
apartamentul Paulei. 

După ce o consultase cu atenţie pe Coral, Saafeld propusese 
să fie internată într-o clinică particulară unde să rămână până 
când îşi revenea. 

— La dracu’! Nu vreau la nicio clinică, mersi, izbucnise 
Coral. 

— Ar putea rămâne aici, cu mine, sugerase Paula cu 
hotărâre. Pot să am eu grijă de ea. 

— Poate e o idee mai bună, fusese Saafeld de acord. Acum 
este într-o stare de şoc destul de uşoară. Tinerii îşi revin 
repede, aproape din orice fel de experienţă. O las sub 
supravegherea ta, Paula. 


x 


Ca la un semnal, în timp ce Paula îşi amintea această scenă, 
Coral intră în birou în pas vioi. Purta un pulover alb, strâmt, şi 
o fustă tot albă. Ținuta îi scotea în evidenţă părul roşu ca focul. 
Zâmbi neliniştită privindu-l pe Tweed. 

— Este vreo problemă dacă plec într-o scurtă vacanţă cu Pete 
Nield? E un bărbat atât de drăguţ, care vrea să mă ducă la un 
hotel fabulos de lângă mare, în Dorset. 

— În ultima vreme practic s-a mutat în apartamentul meu, 
comentă Paula sec. 

— Poate să-şi ia concediu două săptămâni, îi răspunse 
Tweed. 

Coral străbătu în fugă încăperea, vorbind din mers, şi o 
îmbrăţişă pe Paula: 

— Ai fost o adevărată prietenă şi ai avut grijă de mine. Vreau 
să păstrăm şi în continuare legătura. 

— Atunci îmi rămâi datoare cu o cină bogată, când te întorci. 
Pun pariu că Pete este jos, în sala de aşteptare. 

— Da, aşa este. Dar înainte de asta... 


Alergă spre Tweed şi îl îmbrăţişă atât de tare încât aproape 
că îl lăsă fără suflare. După ce îi administră acelaşi tratament şi 
lui Newman, dispăru cu o fluturare din mână. 

— Până la urmă mi-am dat seama, îi zise Tweed Paulei, 
împreunându-şi degetele la ceafă. Ziarul de pe biroul lui Coral 
în care era anunţată promovarea lui Nelson, Coral care dansa 
de încântare. Ucigaşul avea farmec şi Coral a fost cucerită, aşa 
că ea avea să fie următoarea victimă, nu Papagalul. 

— Lucru de care eu mi-am dat seama mai devreme, se 
încruntă Paula. i-a luat ceva timp să ajungi la aceeaşi 
concluzie. _ 

— Ştiu. Eu am greşit, iar tu ai avut dreptate. Imi pare rău. Pe 
viitor să-mi spui când o dau în bară. Să nu uiţi asta! 

— Nu o să uit. O să te plictiseşti de câte ori o să-ţi amintesc. 


NOTA AUTORULUI 


Acţiunea acestui roman se petrece într-un viitor apropiat. 

Toate personajele înfăţişate aici sunt imaginare şi nu au nicio 
legătură sau asemănare cu vreo persoană reală. 

Acelaşi principiu al invenţiei pure se aplică şi în cazul 
clădirilor, sediilor, reşedinţelor, hotelurilor, satelor, instituţiilor 
şi apartamentelor din Marea Britanie şi din Franţa.