Colin Forbes — Pe muchie de cutit

Pe muchie 
de cutit 


„ul f 


COLIN FORBES 


Pe muchie de 
cutit 


CUPRINS 


Nota: autorului cica acas sata ati cr a a a iai 
Prolog. 


MP OADU PUN 


pi 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


Ogia ga d A Ca decat Zara Al atatia 


2 
as 


Nota autorului 


Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei 
autorului şi nu au nicio legătură cu vreo persoană reală. 

De asemenea, toate reşedinţele, satele, apartamentele şi 
companiile, atât din Statele Unite, cât şi din Europa, sunt rodul 
fanteziei autorului. 


Prolog 


Era o noapte ceţoasă la Londra. Decembrie anunţa o vreme 
tipică pentru această perioadă a anului. Tweed şedea alături de 
inspectorul-şef Roy Buchanan, care conducea degajat un Volvo 
al poliției,  neînmatriculat, pe străzile aproape pustii. 
Ştergătoarele scârţâiau pe parbrizul curat. Aşezată pe bancheta 
din spate, asistenta de încredere a lui Tweed, Paula Grey, ar fi 
vrut să pună câteva întrebări, dar păstra tăcerea. 

— Cum ţi-ai dat seama că era cadavrul lui Adam Holgate, 
dacă n-avea cap? întrebă Tweed. 

— Simplu, îi răspunse Buchanan. Am deschis destul de mult 
fermoarul sacului în care fusese pus cadavrul, până am ajuns la 
haină. Avea la el o legitimaţie de liberă trecere, cu fotografie, 
pentru ACTIL, organizaţia aceea imensă la care a lucrat după ce 
te-a lăsat baltă. 

— Holgate nu deţinea cine ştie ce informaţii vitale despre noi, 
comentă Paula. Nu a intrat niciodată în sediul nostru din Park 
Crescent. Howard, cel puţin, a fost destul de inspirat să îl 
expedieze după aceea la Departamentul de Comunicaţii, 
departe de Crescent. 

— Bray, locul unde s-a descoperit cadavrul este în apropierea 
Tamisei, remarcă Tweed. Ce naiba căuta Holgate într-un loc atât 
de izolat? Presupun că a fost scos din râu, nu-i aşa? 

— Nu tocmai. Cadavrul a fost purtat de valuri într-un golfuleţ 
puţin adânc. L-a găsit un tip care îşi plimba câinele şi care a 
alertat imediat Scotland Yardul de pe mobil. 

— Şi ai aranjat să fie trimis acasă la profesorul Saafeld, în 
Holland Park. Pentru că, după cum se ştie, el este cel mai 
remarcabil patolog pe care-l avem. 

— Da, spuse Buchanan cu o voce posomorâtă. Avem de-a 
face cu o crimă extrem de brutală şi am vrut să se ocupe de 
autopsie cel mai bun om. Te-am sunat, apoi am trecut să te iau. 
Doar Holgate a lucrat pentru tine mai demult. 

— Nu are nicio logică, remarcă Bob Newman, corespondentul 
internaţional, care stătea în spate, lângă Paula. Decapitarea 
sugerează o încercare de a întârzia identificarea cadavrului. Cu 


toate astea, ucigaşul îi lasă legitimaţia de liberă trecere în 
buzunar. 

— Absolut nicio logică. Tocmai asta mă îngrijorează, îl aprobă 
Buchanan, care îi aruncă o privire fugară lui Tweed. 

Tweed era un bărbat de o vârstă incertă, nu prea înalt şi cu o 
construcţie robustă pe sub pardesiul de culoare deschisă. Cu 
părul lui des şi brun, cu obrazul proaspăt ras şi cu ochelarii cu 
ramă de baga cocoţaţi pe un nas puternic, mare lucru nu-i citeai 
pe faţă. Ai fi putut chiar să treci pe lângă el pe stradă fără să îl 
observi, şi calitatea asta îi prindea bine în funcţia de director 
adjunct al Serviciului Secret de Informaţii (SIS). 

Buchanan era mai înalt, uscăţiv şi deşirat, în jur de patruzeci 
de ani. Îşi lăsase o mustăcioară bine tunsă şi avea o privire 
severă care îi tulbura pe mulţi dintre subalterni. După Tweed, un 
tip viclean şi subtil, Buchanan era cel mai bun poliţist din ţară. 
Cei doi aveau încredere deplină unul în celălalt. 

— Aproape că am ajuns, spuse Buchanan. Holland Park este o 
zonă drăguță, cu câteva case bune. 

O coti pe un drum lateral şi trase în faţa unor porţi înalte din 
fier forjat. Vila se afla la capătul unei alei scurte, mărginite de 
tufişuri, şi era ascunsă de nişte brazi de un verde-închis. Tweed 
sări din maşină, se îndreptă spre interfonul montat într-unul din 
pilonii de piatră şi apăsă soneria. 

— Suntem noi, Tweed şi Roy Buchanan. 

— Era şi timpul, răspunse o voce aspră, în vreme ce porţile se 
deschideau. 

De o parte şi de alta, alte grilajuri înalte de opt picioare 
formau un zid scund. În ziua de azi, Londra a devenit o junglă a 
crimei, iar locuitorii şi-au instalat toate formele de protecţie 
posibile - de la senzori luminoşi care încep să semnalizeze 
îndată ce te apropii de prag şi grilaje solide la ferestrele de la 
parter, până la cele mai sofisticate alarme antifurt. Pare că 
marele oraş e sub asediu. Ceea ce, într-un fel, chiar este 
adevărat. 

Porniră pe alee, Buchanan luând-o cu paşi mari înaintea lor. 
Locuinţa şi totodată locul de muncă al lui Saafeld era o casă din 
piatră, arătoasă şi pătrată, cu trei etaje. Tweed observă că, de la 
ultima lui vizită, geamurile de la pivniţă fuseseră zidite. „Unde s- 
a ajuns?” se gândi el în timp ce se deschidea una dintre uşile 
duble. Lumina puternică dinăuntru aproape că o orbi pe Paula, 


făcând-o să-şi ferească ochii cu mâna. 

— Haideţi, intraţi odată, mormăi Saafeld. Ce staţi aşa? 

„E într-o pasă proastă”, se gândi Paula. Nu-l mai văzuse aşa 
până acum. Saafeld era un bărbat scund, foarte robust, trecut 
de cincizeci de ani. Incărunţea, dar era roşu în obraji şi iute în 
mişcări. Intrară într-un hol larg, cu parchet pe jos şi cu 
nenumărate uşi care dădeau în alte încăperi ale casei. 

Faţa lui Saafeld căpătă o expresie mai prietenoasă în clipa în 
care o îmbrăţişa pe Paula. O tinu de umeri, îndepărtând-o puţin, 
înaltă de aproape un metru optzeci, ea avea un păr negru, 
pieptănat cu grijă, lung până la umeri, o structură osoasă bine 
modelată şi o bărbie care insinua încăpățânare. Ochii ei albaştri 
nu scăpau nimic, iar când zâmbea, mulţi bărbaţi ar fi fost în 
stare să facă orice pentru ea. Zveltă, plăcută la înfăţişare, Paula 
purta un deux-pieces închis la culoare şi o eşarfă de mătase în 
jurul gâtului lung. Lăsând-o din braţe, Saafeld îşi întoarse 
privirea aspră pe sub sprâncenele stufoase către ceilalţi. 

— Pentru Dumnezeu, n-o să vă vină să credeţi! Am fost 
prădat. Să mergem la morgă... 

Traversă holul, scoase o cartelă de acces, cobori câteva 
trepte de piatră şi introduse cartela într-o uşă masivă. Intrară 
într-o încăpere protejată, din podea până în tavan, de geamuri 
securizate. Odată ajunşi aici, Saafeld închise uşa din afară, 
introduse cartela într-o altă fantă, şi ceilalţi îl urmară într-o 
încăpere spațioasă la subsol. Morga. 

Nările Paulei fură imediat invadate de un miros bine-cunoscut: 
formolul folosit pentru conservarea  specimenelor şi a 
cadavrelor. Pe un perete întreg se înşirau sertare metalice mari, 
în care erau păstrate cadavrele. In mijloc se afla o masă mare, 
acoperită cu tablă, acum goală. Deasupra ei atârnau camere de 
luat vederi prinse de tavan cu nişte braţe telescopice. Saafeld 
arătă spre masa goală. 

— Cadavrul era aici când au venit să-l ia - mă refer la cadavrul 
de la Bray, explică el, supărat. 

— Cine l-a luat? întrebă Tweed calm. 

— O delegaţie condusă de prietenul tău, afurisitul domn 
Nathan Morgan, de la Brigada Specială. 

— Din dispoziţia cui? întrebă din nou Tweed, reuşind să 
rămână calm. 

— Avea un document oficial de la şeful poliţiei locale, prin 


care se autoriza returnarea imediată a cadavrului la 
Maidenhead. 

Pe deasupra, răbufni el, era o scurtă scrisoare de confirmare de 
la ministrul de interne. A trebuit să-i las să ia cadavrul cu ei. Îţi 
spuneam că a fost o delegaţie întreagă: Nathan Morgan a sosit 
cu o echipă de paramedici, cu o ambulanţă, plus doi ofiţeri de la 
Departamentul Special cu mutre de bătăuşi, meniţi să-i ţină 
spatele. E de-a dreptul revoltător! 

— Şi sinistru, în acelaşi timp. De ce s-o fi implicat guvernul? 
Toată treaba miroase a muşamalizare. Ai avut timp să începi 
autopsia? 

— Nu. Examinasem cadavrul căutând fibre şi alte resturi. Am 
uitat să-i spun lui Morgan despre asta. Era pornit să descopere 
dacă făcusem fotografii. Saafeld rânji. l-am spus că nu am făcut, 
deşi am două rânduri de negative color. Apoi am tipat la el, să 
iasă dracului din casa mea, că altfel îi prind pielea în cui, pe 
perete. Asta nu i-a plăcut. A încercat să ia înapoi documentele, 
dar am refuzat să i le dau. 

— Ai făcut fotografiile? 

— Da. Din fericire, asistenții mei plecaseră acasă, aşa că le- 
am făcut chiar eu. Fără martori. lată-le! Un rând îl puteţi lua cu 
voi, dar să nu le ţineţi la vedere. 

Tweed începu să se plimbe de colo-colo, gânditor, prin 
încăperea spațioasă. Saafeld descuie un sertar din care scoase 
un plic cartonat. Paula întinse mâna după el. 

— Îmi dai voie? 

Saafeld ezită. 

— Sunt macabre. 

Ea zâmbi. 

— Dacă leşin, îţi dau voie să mă ţii, dar nu cred că vei avea 
plăcerea, îl tachină ea. 

Ca să nu îşi lase amprentele pe fotografii, Paula îşi puse mai 
întâi mănuşile de latex pe care i le dădu el, după care începu să 
extragă negativele cu foarte mare grijă, aranjându-le pe masa 
de autopsie. Newman se dădu mai aproape de umărul ei, 
ţinându-şi respiraţia. 

Trupul fără cap al lui Holgate fusese întins, cu braţele lipite de 
corp, pe o folie de plastic albă ce acoperea masa. Incă era 
îmbrăcat într-un costum albastru, mototolit, şi Paula îşi dădu 
imediat seama de ce. Saafeld nu dorise să rişte ca în primele 


fotografii partea superioară a corpului să pară deranjată. 

Pe deasupra gulerului şi a cravatei îi ieşea în afară partea cea 
mai consistentă din gât. În mod surprinzător, carnea, abia 
zdrenţuită acolo unde corpul fusese decapitat, era acoperită cu 
un strat de sânge maroniu, deja uscat. „Capul i-a fost tăiat chiar 
de sub bărbie”, deduse ea. 

Examină şi celelalte clişee. Saafeld îl luase din toate 
unghiurile. Uitându-se la prima fotografie, Paula avu o senzaţie 
de greață. Pentru ea, Holgate fusese doar o cunoştinţă 
îndepărtată. 

Se aplecă şi înghiţi în sec, astfel încât ceilalţi să nu-i 
ghicească reacţia. Îşi dădea seama că Buchanan stătea foarte 
aproape de ea. 

— Un pahar cu apă? şopti el. 

Ea clătină din cap şi reveni la prima fotografie la care se 
uitase. Era varianta cea mai detaliată. Se încruntă şi îşi îndreptă 
spatele, continuând să o privească fix. 

— Ai ajuns la vreo concluzie? îl întrebă Tweed pe Saafeld. 

— Da. Sunt sigur că arma crimei nu e un cuţit. Dacă gâtul ar fi 
fost tăiat cu un cuţit, ciotul ar fi rămas foarte zdrenţuit, ca să nu 
mai vorbesc de câtă muncă ar fi implicat asta. Cred că a fost 
folosită o secure, una cu un tăiş foarte ascuţit. Retezarea 
capului chiar sub bărbie este foarte precisă. Ucigaşul trebuie să 
fi fost foarte puternic ca să îl decapiteze dintr-o singură lovitură, 
după cum cred eu că s-a întâmplat. Am întors cadavrul, înainte 
să-l aşez din nou pe spate. Era acolo un şuvoi de sânge închegat 
de unde am dedus că primul gest al criminalului a fost să 
lovească victima cu putere în moalele capului, cu partea 
neascuţită a securii. De asemenea, cred că ucigaşul e dreptaci, 
dar asta e o supoziţie. 

— Profesore, spuse Paula întorcându-se spre el, v-ar deranja 
dacă aş examina această fotografie cu o lupă puternică? 

Saafeld nu o întrebă de ce. O conduse spre o altă masă, pe 
care se afla un instrument prevăzut cu un proiector mic, cu 
lupă, în formă de pistol. În apropierea acestuia se afla un scaun 
ergonomic. Paula se aşeză, se uită prin lentilă şi îşi potrivi 
înălţimea scaunului, iar Saafeld plasă o plăcuţă de metal pe o 
policioară în spate, dedesubtul lentilei, după care puse 
fotografia pe plăcuţă. 

— Asta o va ţine nemişcată, explică el. Rotiţa din dreapta e 


pentru reglarea imaginii. E foarte sensibilă. 

După ce termină ce avea de spus, se întoarse unde aşteptau 
ceilalţi, gest pe care Paula îl aprecie. E mult mai dificil să te 
concentrezi când îţi dă cineva târcoale. Rotiţa care controla 
mărirea imaginii era într-adevăr sensibilă, atât de sensibilă, 
încât îşi dădu jos mănuşa de latex ca s-o mânuiască mai bine. 

Învârti rotiţa foarte încet înainte, apoi puţin înapoi. 
Fragmentul cu gâtul trunchiat, pe care focalizase lentila, îi sări 
brusc în ochi, cu o claritate surprinzătoare. Cercetă ceea ce 
vedea, pentru a se convinge. Apoi se roti în scaun spre ceilalţi. 

— Profesore, sunt sigură că lama are o crestătură 
triunghiulară, îngustă spre bază şi lată înspre muchie. Presupun 
că deja aţi observat-o. 

— Nu, n-am observat-o. 

Saafeld se îndreptă spre ea cu paşi repezi. Paula se strecură 
de pe taburet, atentă să nu mişte rotiţa. In locul ei se aşeză 
Saafeld, îşi puse o pereche de ochelari cu ramă aurită şi începu 
să privească prin lupă. După aceea se ridică, îşi dădu jos 
ochelarii şi se uită fix. La Paula, apoi la Tweed. 

— Ţi-am mai spus şi înainte, Tweed, Paula este foarte isteaţă. 
Aş lua-o oricând în echipa mea, când o să se sature să mai 
slugărească pentru tine. Există o crestătură, într-adevăr... 

Următorul care se uită prin lupă fu Newman, apoi Tweed şi, în 
fine, Buchanan, care, din cauza înălţimii, fu nevoit să-şi regleze 
scaunul ceva mai jos. Rămase cel puţin un minut cu privirea 
pironită pe fotografie, apoi se ridică uşor de pe taburet şi îşi 
trecu un deget peste mustăcioara îngrijită. Era un tic pe care 
Paula îl mai observase, de fiecare dată când evoluţia unui caz 
lua o nouă întorsătură. 

— Acest lucru e foarte important, începu el. Dacă vreodată 
vom reuşi să găsim arma crimei, o vom identifica rapid cu 
ajutorul acelei crestături. Mă mir că ucigaşul nu a observat-o. 

— Poate c-a observat-o, dar nu-i pasă, spuse Paula. 

— Ar trebui să o luăm din loc, zise Buchanan uitându-se la 
ceas. 

Saafeld, care purta mănuşi de latex, descuiase din nou 
sertarul. Pescui de-acolo două plicuri cartonate. intr-unul puse 
negativele pe care le examinaseră deja, iar în celălalt, copiile. 
Un plic i-l înmână lui Tweed. 

— Bănuiesc că vrei să le ai, spuse el cu o voce aspră. Celălalt 


plic i-l dădu lui Buchanan: Acesta v-ar putea ajuta la continuarea 
anchetei. 

— Mulţumesc. S-ar putea dovedi de nepreţuit... 

— Vreau să vă duc într-un loc, spuse Buchanan, în timp ce 
ieşeau cu maşina din Holland Park. Ne ia vreo două ore. 

— Încotro? întrebă Tweed. 

— La Bray. Acolo unde a fost descoperit cadavrul. Ar putea fi 
ultima noastră şansă, de vreme ce acest şef de poliţie a înhăţat 
cazul. Nu se aşteaptă să venim în seara asta. 

— Atunci e momentul să mergem, încuviinţă Tweed. 

Niciunul nu scoase o vorbă până când ajunseră aproape de 
Windsor, când deja ieşiseră din suburbii. Nu mai ploua, cerul se 
luminase şi în lumina slabă a lunii noi, Paula văzu silueta 
impozantă a Castelului Windsor. Curând ieşiră din oraş, pe 
drumul mărginit de câmpuri şi de copaci negri, desfrunziţi, ca 
nişte schelete. 

— O să putem vedea ceva pe întunericul ăsta? se întrebă 
Paula cu voce tare. 

— Am patru lanterne puternice. Tweed, deschide torpedoul! 
Câte una pentru fiecare. 

Paula o încercă pe a ei luminând podeaua maşinii. Aruncă 
apoi o privire pe fereastră: tot câmpuri posace şi copaci golaşi. 

— Nu înţeleg un lucru, spuse ea cu voce tare. Saafeld a zis că 
prima mişcare a ucigaşului a fost să-şi lovească victima în 
moalele capului cu partea neascuţită a toporului. Cred că teoria 
asta ţine. Şi totuşi, cum, Doamne, iartă-mă, poate să-i reteze 
capul cu atâta precizie dintr-o singură lovitură? Trupul trebuie să 
fi fost întins pe spate, cu capul aşezat pe un fel de butuc de 
execuţie. 

— Şi eu m-am gândit la asta, fu de acord Tweed. E o enigmă. 
Buchanan tocmai virase la dreapta, ieşind de pe şoseaua 
principală într-un drum lateral îngust. 

— Ne apropiem de Bray, îi anunţă el. 

— Este aproape de râu? se interesă Tweed. 

— Cam la un kilometru şi ceva. Bray este ultimul sat autentic, 
cum vii spre Londra. Restul satelor vechi din susul râului au fost 
desfiinţate de aşa-zisele companii de dezvoltare. lar acesta este 
satul Bray. 

În luminile farurilor, Paula văzu nişte case mari şi frumoase, 
construite cu mult timp în urmă. Drumul făcea o curbă înapoi, şi 


apoi mergea tot înainte. Toate casele dădeau spre stradă. Se 
vedea lumină de la ferestre, în schimb, nici urmă de oameni. 

— Când vom fi aproape la ieşirea din Bray, ne abatem spre 
râu, către locul crimei, îşi continuă Buchanan comentariul. 

— N-am văzut niciun magazin, remarcă Paula. 

— Pentru că nu sunt. Ultimul s-a închis de secole. Localnicii îşi 
fac cumpărăturile cu maşina de la supermarketurile din 
Maidenhead. Ce să-i faci, astea sunt vremurile! 

Coti din nou la dreapta, luând-o pe un drum şi mai îngust, 
străjuit, de o parte şi de alta, de gard viu. Terenul deveni 
accidentat, iar Bray - o amintire îndepărtată. De ambele părţi - 
nesfârşite câmpuri cu iarba înaltă. Când opri maşina, parcând-o 
pe marginea drumului, Paula fu impresionată de liniştea care se 
lăsase. 

Cobori. Era o tăcere stranie, tulburată doar când şi când de 
picăturile de apă ce cădeau din copaci şi de zgomotul vag al 
râului învolburat. 

— Am s-o iau înainte, le spuse Buchanan în timp ce încuia 
maşina şi-şi aprindea lanterna. 

Înaintase binişor în lunca râului, unde era marcat locul crimei, 
când îşi făcu apariţia un poliţist în uniformă. In spatele acestuia, 
o suprafaţă destul de mare fusese împrejmuită cu bandă de 
protecţie, legată de nişte crengi înfipte în pământul mocirlos. 
Paula se felicită că-şi pusese cizme până la genunchi înainte să 
plece din Park Crescent. 

— Nu puteţi trece pe aici. Poliţia, le-o tăie cu obrăznicie, 
polițistul. 

— Ba putem, veni replica răstită a lui Buchanan. Sunt de la 
Scotland Yard şi am aranjat transportul cadavrului la medicul 
legist. Uite-te în dosarul acesta! 

Ţinea dosarul spre poliţist, luminându-l cu lanterna. Acesta se 
întinse să îl ia, dar Buchanan nu-i dădu drumul. 

— Nu m-a anunţat nimeni c-o să veniţi aici, obiectă polițistul. 

— Dă-te la o parte şi ridică banda aia, ca să poată trece 
asistenții mei. Timpul mă presează. Mişcă-te odată! 

Polițistul cu faţă tâmpă ridică banda, iar ei se lăsară conduşi 
de Buchanan, care înainta cu paşi mari. Zgomotul apei crescu. 
Râul inundase malurile. Cu mâinile în buzunarele vechiului său 
impermeabil, Tweed se alătură Paulei şi lui Buchanan la 
marginea râului. 


— Cine a descoperit cadavrul? întrebă el din nou. 

— Un tip pe nume Weatherspoon, care-şi plimba câinele. 
Locuieşte în Bray şi este pensionar. L-am verificat, şi sunt sigur 
că nu are nicio legătură cu crima. 

— Mai exact, unde anume a fost descoperit cadavrul? întrebă 
Paula în timp ce se lăsa pe vine lângă mal. 

— In vadul acela de lângă mal, din dreapta ta. Problema e că 
ar fi putut să-l arunce în apă undeva, în amonte, Dumnezeu ştie 
la ce distanţă de aici. 

— Vă deranjează dacă încerc un experiment? le propuse 
Paula, ridicându-se în picioare. 

— Dă-i drumul, spuse Buchanan cu un zâmbet cinic. 

Paula se uită în jur. Pământul gemea de bucăţi din trunchiuri 
de copac, tăiate probabil pentru lemne de foc. Merse puţin în 
susul râului, alese un trunchi mai mare, îl ridică să îi încerce 
greutatea şi decise că este bun pentru ce voia să facă. Nu la fel 
de greu ca trupul lui Holgate, dar pe-aproape. Il săltă cu ambele 
mâini, protejate de mânuşile afto, îl luă în braţe şi reuşi să 
ajungă cu el la marginea râului. Şi-acum, partea cea mai grea. 
Trase aer adânc în piept, îl săltă mai sus şi îl azvârli cât putu de 
departe în râu. 

Butucul ateriză la vreo şase paşi distanţă de mal. Fu luat de 
curentul puternic şi târât mai departe, la vale, până ce dispăru 
repede din vedere. 

Trecuse de golfuleţ fără să se oprească pe undeva pe- 
aproape. 

Cu spinarea şiroind de transpiraţie şi simțind încă durere în 
braţe după efortul depus, Paula se întoarse spre Buchanan şi 
Tweed, care se uitau fix la ea. 

— Cineva a ţipat la mine, spuse ea. 

— Eu am strigat: Să nu cazi, pentru Dumnezeu! zise 
Buchanan, privind-o cu asprime. 

— Scuză-mă, răspunse frecându-şi mănuşile ca să le şteargă 
de rumeguş, de resturile de scoarță, dar cred că greşeşti când 
bănuieşti că trupul a fost aruncat în apă undeva în amonte. Cu 
siguranţă a fost lăsat în apa golfuleţului, direct de pe mal, acolo 
unde, mai devreme sau mai târziu, avea să fie găsit. 

Butucul pe care l-am azvârlit a fost al naibii de greu, aproape la 
fel de greu ca trupul decapitat, şi cu toate astea nu s-a dus spre 
golf. 


— Să ştii că are dreptate, comentă Tweed. 

— Aşadar, crima s-ar fi putut comite pe undeva pe-aproape, 
constată Buchanan cu un aer gânditor. Dar unde? 

— Mă-ntorc într-o clipă, le spuse Paula. 

Plecă târându-şi picioarele; ridică banda de protecţie care 
stabilea aria de investigaţie a poliţiei. Continuă dincolo de 
această zonă, luminând câmpul cu lanterna aprinsă. Pe iarbă 
erau împrăştiate tot mai multe buturugi, unele profilându-se ca 
nişte nave spaţiale abia aterizate de pe Marte. Câteva minute 
mai târziu, în lumina lanternei îi apăru ceva deosebit: un cerc de 
iarbă strivită, care arăta de parcă ar fi fost călcată în picioare. In 
mijlocul cercului se afla o creangă cu o formă bizară, cu două 
braţe care se proiectau în afară, împreunate la bază printr-o 
porţiune netedă de lemn, lată de aproximativ şaisprezece 
centimetri, de pe care fusese jupuită scoarţa. 

Se apropie de ea încet, îndreptându-şi intermitent lanterna 
spre locul unde urma să păşească. Şi aici iarba era uşor strivită. 
Puse piciorul înăuntrul cercului, cu lanterna îndreptată ţintă spre 
porţiunea netedă care unea cele două braţe. Scoarța fusese 
jupuită de curând, aşa că ar fi trebuit să fie albă, dar avea pete 
de un maroniu-închis, culoarea sângelui uscat. 

— Am găsit butucul de execuţie, spuse ea, calm. 

Se grăbiseră spre ea când îi chemase. Buchanan şi Tweed se 
aşezară pe vine pentru a examina baza netedă a crengii. 
Newman scoase aparatul şi începu să fotografieze. 

— La naiba, exclamă Buchanan, în lemn a rămas o pană 
îngustă în locul unde s-a oprit toporul după ce i-a retezat gâtul 
lui Holgate. Dincolo de baza crengii e sânge, iar în partea asta 
sunt urme pe iarbă. 

— Şi, continuă Paula, gâtul bietului Holgate pare să se 
potrivească numai bine pe dimensiunea bazei. E o ghilotină 
improvizată, dar şi-a făcut treaba. 

— Şi-atunci ce s-a întâmplat cu capul? întrebă Buchanan, 
ridicându-şi privirea spre ea. A fost aruncat în râu, bănuiesc. 

— Poate, spuse Paula, dar poate că nu. Încep să am o 
presimţire înfiorătoare în legătură cu crima asta. 

— Va trebui să interzicem accesul în întreaga zonă, conchise 
Buchanan ridicându-se în picioare. 

— Mă întreb cine locuieşte în casa aceea mare de colo, spuse 
Paula arătând-o cu degetul. 


La mai puţin de jumătate de kilometru depărtare, în josul 
râului, se înălța singurul deluşor pe o suprafaţă de kilometri 
întregi în jur. În vârful lui se putea vedea în lumina lunii o vilă 
mare, veche, pe două niveluri, construită în stilul Tudor. O 
priviră îndelung. Niciun semn de viaţă. 

— Acum câteva clipe era lumină la o fereastră laterală, le 
spuse Paula. 

— Acum nu e nicio lumină, zise Buchanan, respingând ideea. 
Poate că ţi s-a părut. E goală. Am urcat până acolo mai 
devreme, când am fost aici. Porţile de fier forjat erau încuiate cu 
lacătul. M-am căţărat pe un perete, m-am dus la uşa din faţă şi 
am sunat de nu ştiu de câte ori. Nu era nimeni acasă. l-am dat 
un ocol. Obloanele, trase la toate ferestrele. Am avut senzaţia 
că e nelocuită. Se întoarse, îşi duse mâinile pâlnie la gură şi 
strigă din răsputeri: Gardian, vino imediat aici cât poţi de 
repede! Haide, e un ordin! 

Polițistul cu mutra tâmpă, peste care dăduse Buchanan când 
ajunseseră acolo, începu să alerge spre ei. La un moment dat 
căzu lat, cu faţa direct în iarbă. Paula ştia de ce - cizmele ei erau 
încărcate de nămol şi fusese nevoită să umble foarte atent când 
îşi începuse explorarea. Polițistul se ridică împleticindu-se când 
Buchanan urlă la el să se mişte mai repede. Când ajunse în faţa 
lui Buchanan, salută. Uniforma îi era plină de noroi. 

— Vreau ca toată zona asta, adică vreo patru metri şi 
jumătate începând de aici, să fie împrejmuită cu bandă de 
protecţie. Ai la tine? 

— O rolă întreagă. Sergentul mi-a lăsat-o când a plecat. Zicea 
că are şi-aşa destule de cărat. Şi mi-am încheiat serviciul. 
Tocmai mi-a sosit schimbul. 

— O să rămâi de serviciu până când termini de pus banda. O 
să te ajute colegul care te schimbă. 

Buchanan îi vorbi tăios. Polițistul repetă instrucţiunile primite. 

— Tweed, nu mai avem ce face aici pe întuneric. Să ne 
întoarcem la Londra. 

Porniseră deja, când Buchanan observă că Paula rămăsese în 
urmă. Se uita lung la casa cu aspect lugubru din vârful dealului. 

— Ce faci? strigă Buchanan. 

— Sunt sigură că am văzut lumină la fereastra aceea 
lăturalnică. 

— Eşti epuizată, nu-i de mirare. Hai înapoi la maşină! 


— Cui îi aparţine casa? întrebă ea alăturându-li-se. 

— Unei companii numite ACTIL. Şi eu am pus aceeaşi 
întrebare, mai devreme, în Bray. De fapt, e proprietatea unui 
miliardar care a fondat ACTIL. Unul pe nume Roman Arbogast. 

— ACTIL, repetă Tweed. Conglomeratul pentru care a lucrat 
Holgate după ce ne-a lăsat baltă. Curios! 


1 


În dimineaţa următoare, Tweed se afla la biroul lui spaţios de 
la etajul unu al sediului din Park Crescent. Pe ferestrele de pe 
peretele din faţa lui se profila, în depărtare, Regent Park. Acesta 
era adevăratul sediu central al Serviciului Secret de Informaţii. 
Clădirea modernă şi hidoasă de pe malul Tamisei era o „faţadă”, 
în cea mai mare parte ocupată de personalul administrativ. 
Activitatea era dirijată de la Park Crescent. 

Aşezată la biroul ei dintr-un colţ, cu faţa spre Tweed, Paula îşi 
înăbuşi un căscat exact când intra Newman. Strigă la Tweed: 

— Cum ţi se pare noul tău birou, sau ar trebui să-i spun mai 
degrabă vechiul, din moment ce e un obiect de anticariat? 

Sponsorizată de restul personalului, ea îi cumpărase biroul din 
Portobello Road. Era o piesă de mobilier georgian, cu piele verde 
pe deasupra. Pusese chiar să-i schimbe lacătele de la sertare cu 
unele noi. 

— Cred că încep să mă obişnuiesc cu el, zâmbi Tweed. Poate 
chiar o să-mi placă. 

— Aşa să faci, interveni ca un clopoțel vocea Monicăi. 

A costat bani buni. 

Monica era secretara lui de mulţi ani. Îşi purta părul grizonat 
strâns într-un coc la spate. Se lăsă brusc în spatele 
computerului, cu sentimentul că spusese ceva nepotrivit. 

— Vă sunt recunoscător tuturor, o linişti el. 

— Ai apucat să dormi vreun pic după ziua de ieri? o întrebă 
Newman pe Paula. 

Se uită la el. Avea în jur de patruzeci de ani, un metru optzeci 
înălţime, bine făcut, cu un cap semet, pe măsura trupului, cu 
părul blond, şi era întotdeauna proaspăt bărbierit. Fermitatea 
chipului îi descuraja pe bădăranii care ar fi cutezat să se apropie 
mai mult de el. Cel mai faimos corespondent internaţional din 
lume înainte ca Tweed să-l convingă să intre în SIS, el se 
dovedise o achiziţie straşnică pentru departament. 

— Nu prea, recunoscu Paula. M-am mirat şi eu. Când am ajuns 
acasă, m-am dezbrăcat şi m-am aruncat direct sub duş. Mi-a 
luat cu mâna toate durerile şi tot stresul. M-am trântit în pat şi 
am adormit foarte repede. Apoi am avut un coşmar îngrozitor, 


lucru care mie nu mi se întâmplă prea des. 

— Ce fel de coşmar? o întrebă Tweed. 

— Era noapte, eram lângă un râu şi priveam din spate o 

siluetă îmbrăcată în negru. Era aplecată peste Holgate şi-i tăia 
gâtul cu un ferăstrău cu lanţ. M-am trezit ţipând: „încetează, 
încetează”. 
Apoi mi-am dat seama că visasem urât. M-am uitat la ceas, ora 
trei dimineaţa. Mi-amintesc că m-am gândit că nu putea fi folosit 
un ferăstrău cu lanţ. l-ar fi sfărâmat gâtul. Nu s-a mai lipit 
somnul de mine. A fost o noapte grea... 

— Am vorbit cu Roy Buchanan la telefon chiar înainte să vii 
tu, îi spuse Tweed Paulei. Te-a felicitat pentru prestaţia genială 
de azi-noapte. A spus că te-ar lua oricând în echipa lui. 

— Asta e a doua ofertă pe care o primesc în mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore, răspunse Paula, dându-şi după ureche 
o buclă neagră. Trebuie să mă mai gândesc, îl necăji ea. 

— Anunţă-mă când te hotărăşti, ca să încep să caut un 
înlocuitor, i-o întoarse Tweed pe acelaşi ton. 

Ideea de-a o lăsa să plece i se părea la fel de îngrozitoare ca 
propria demisie din funcţia de director adjunct. Paula devenea, 
pur şi simplu, din ce în ce mai bună. 

— Buchanan mi-a mai spus, continuă el, că l-a sunat pe şeful 
poliţiei locale la ora trei dimineaţa. Nu a fost prea prietenos, dar 
i-a spus colonelului Crow, comandantul poliţiei locale, să facă 
bine să trimită o altă echipă de patrulare în cele două arii de 
investigaţie şi să examineze cu foarte mare atenţie terenul din 
jurul aşa-zisului bloc de execuţie. Crow a încheiat discuţia 
avertizându-l pe Roy că nu mai era cazul lui şi, ca atare, să nu 
se mai bage. Roy i-a spus că echipa lui va trebui să se bage 
peste tot ca să găsească indicii, după care i-a trântit telefonul în 
nas. A avut dreptate să-l amenințe pe Crow. Un idiot infatuat, l- 
am întâlnit odată. Genul de şef care întâi îşi terorizează 
subordonații şi apoi se gudură şi îi linguşeşte pe cei care îl pot 
ajuta să urce pe scara ierarhică. 

În afară de birouri, încăperea mai era mobilată cu trei fotolii 
pentru vizitatori, iar pe jos avea un covor imens, de culoarea 
ciupercii. Newman se întinse în fotoliul său favorit şi, în timp ce 
asculta cele ce se spunea, citea un număr din /nternational 
Herald 
Tribune. Ridică privirea. 


— Ciudat, ziarul ăsta e de acum două săptămâni. Eu le adun, 
şi apoi, când am timp, le citesc în ordine cronologică. Acum 
două săptămâni a avut loc o crimă similară undeva, în Pinedale, 
la sud de Portland, în Maine. Un cadavru decapitat, pus într-un 
sac de plastic, a fost adus de valuri pe ţărmul stâncos în timpul 
unei furtuni. Victima este un asistent social pe nume Foley. 
Capul nu a fost descoperit. 

— Nu prea văd vreo legătură, zise Tweed. Maine e la aproape 
cinci mii de kilometri, sau cam aşa ceva, dincolo de Atlantic. 

— Există ceea ce numim linii aeriene. 

— A, şi ştiai că vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii a 
sosit în ţara noastră acum două zile? 

— Câh! făcu Paula, unul ca Russell Straub ne mai lipsea! L-am 
văzut la TV vorbind întruna. Se crede şeful şefilor. 

— Se zice că Straub ar putea fi viitorul preşedinte la 
Casa Albă, o informă Newman. Deja îşi pregăteşte cu tam-tam 
campania. 

— Ei bine, eu, una, nu l-aş vota, zise Paula cu înverşunare, 
când începu să sune telefonul. 

Monica răspunse şi se încruntă în timpul scurtei conversații. 
Apoi astupă receptorul cu mâna şi se uită lung la Tweed. 

— N-o să-ţi vină să crezi. 

— Pune-mă la încercare! 

— George tocmai a avut o ceartă aprigă cu cineva care abia a 
sosit. Se întrerupse: Nathan Morgan, şeful Departamentului 
Special. A venit împreună cu doi dintre bătăuşii lui, a cerut 
insistent să te vadă şi o pornise încoace cu ei. George i-a forţat 
pe cei doi să intre în anticameră şi a încuiat uşa după ei. lar pe 
Morgan încă îl reţine în hol. 

— Inţeleg. Spune-i lui George să îl conducă pe Morgan aici. 
Newman se ridică în picioare. Se îndreptă spre uşă, o deschise şi 
rămase acolo. Morgan sosi şi încercă să îl împingă pe Newman 
la o parte. Newman zâmbi şi se dădu încet într-o parte. 

— Uşurel, spuse el, cu amabilitate. 

Vizitatorul intră ca o furtună în birou. Îmbrăcat într-un 
pardesiu elegant, cu revere largi, care îi dădea o înfăţişare 
milităroasă, mărşălui cu paşi hotărâți spre biroul lui Tweed. 
Morgan avea o constituţie robustă, un cap mare, colţuros, cu 
părul negru, sprâncene negre şi groase, un nas de boxer, buze 
subţiri şi fălci proeminente. „O brută”, îşi zise Paula în sinea ei. 


— Banditul acela pe care îl aveţi jos i-a luat prizonieri într-o 
cameră pe doi dintre oamenii mei şi i-a încuiat acolo, răcni el. 

— Ei bine, dacă vreţi să staţi de vorbă cu mine, nu e nevoie ca 
ei să fie de faţă, spuse, calm, Tweed. Şi normal e ca, înainte de 
a trece pe la mine, să vă faceţi o programare. 

— Ai fost la Bray noaptea trecută. Polițistul care urma să intre 
de gardă te-a recunoscut. 

— Mi s-a părut mie că-l cunosc de undeva, replică Tweed. 

— Aşadar, nu negi că ai încălcat teritoriul, locul în care s-a 
produs o crimă, aflat sub controlul forţelor locale de poliţie? 

— Unul dintre membrii echipei mele a reuşit să stabilească 
cum şi unde a fost decapitată victima. Lucru care i-a scăpat din 
vedere poliţiei locale. Dar ia loc, te rog. Nu pari prea în largul 
tău stând aşa, ca o figură de ceara în muzeul doamnei Tussaud. 

— Toată chestiunea asta e confidențială, i-o tăie Morgan pe 
neaşteptate. Nu o putem discuta de faţă cu toţi aceşti oameni 
care ard gazul pe-aici. 

— Atunci să-ţi fac cunoştinţă cu ei. Domnişoara din colţ este 
Paula Grey, asistenta-şefă. Intâmplător, ea este persoana care a 
elucidat modul în care a fost ucis Holgate. 

Morgan se întoarse şi abia acum o văzu pe Paula. Brusc îşi 
schimbă total atitudinea. Se îndreptă spre biroul ei, zâmbindu-i 
afectat în timp ce-i întindea o mână grăsulie. 

— Ce asistentă atrăgătoare! Ţine de cald noaptea. 

Paula îl privi uimită. În timp ce se holba la el, deschise cu o 
mână sertarul, din care scoase o sticlă cu apă de gură. O puse 
pe birou sub nasul lui, fără a-şi lua ochii de la el. 

— Poftim nişte Dettol, să vă spălaţi gura. 

Lui Morgan îi pieri graiul. Deschise gura, apoi o închise la loc 
fără să spună nimic. 

După aceea se întoarse brusc pe călcâie, îndreptând un deget 
butucănos spre Newman. 

— Pe tine te recunosc. Eşti Robert Newman, reporter de ştiri. 
Ultimele cuvinte sunară ca din canal. Lipsit de expresie, 
Newman se uita fix la el fără să spună nimic. Tweed vorbi din 
nou: 

— Domnul Newman a fost verificat în cele mai mici amănunte 
şi apoi antrenat la baza noastră din ţară. A absolvit cu succes 
cursurile SAS (Serviciul Special al Armatei), pe care puţini 
reuşesc să le facă. Lucrează cu mine de ani de zile. Ridică tonul. 


Pentru Dumnezeu, nu te mai face de râs! Stai jos sau cară-te! 

Lui Morgan îi zbură de pe faţă expresia amenințătoare de mai 
înainte. Privi în jur ca şi cum n-ar fi ştiut ce să facă, apoi se 
aşeză într-unul dintre fotolii. 

— De ce-aţi pierdut timpul, şi pe al dumneavoastră, şi pe al 
meu, venind până aici? îi ceru Tweed să-i explice. 

Tweed stătea ţeapăn, cu mâinile strâns împreunate pe birou. 
Se holba la Morgan, cu o privire dură. Paula se aştepta să 
izbucnească. Deşi în mod normal era extrem de calm şi de 
atent, existau momente când Tweed putea exploda, iar 
rezultatele erau devastatoare. Morgan îşi dibui buzunarul 
interior al hainei, după eforturi vădite de a-l nimeri pe sub 
fulgarin. În acel moment Marler intră pe uşă. 

Marler, care se apropia de patruzeci de ani, era zvelt, avea un 
metru şaptezeci şi patru şi era întotdeauna impecabil îmbrăcat. 
Purta un costum gri pal elegant, cu o cămaşa albă apretată şi o 
cravată Valentino. Avea părul îngrijit, de culoarea spicului de 
grâu, şi era proaspăt bărbierit. Printre multe alte talente era şi 
cel mai bun lunetist din Europa Occidentală. Traversă încăperea 
în linişte până în apropiere de biroul Paulei, după care luă 
poziţia obişnuită, rezemându-se de perete. Scoase dintr-o 
tabacheră aurită o ţigaretă king size pe care. O aprinse cu 
bricheta. Morgan se întoarse şi se uită lung la el. 

— Încă unul. Ăsta cine-i? 

— Marler, strigă Tweed, ţi-l prezint pe Nathan Morgan, de 
curând numit şeful Departamentului Special. Tocmai a dat 
buzna în sanctuarul nostru. 

— Am auzit eu, remarcă Marler pe tonul său aristocratic. 
Prospătură. 

Morgan deschise din nou gura, după care o închise fără 
replică. Încă se mai zbătea să îşi nimerească buzunarul de la 
haină, vizibil stânjenit de spectacolul pe care îl dăduse. Apoi 
scoase un plic şi din el o foaie cu antetul ministrului de interne. 

— S-a hotărât, începu Morgan pe un ton pe care el şi-l 
imagina oficial, să se creeze un sistem de strânsă colaborare 
între Departamentul Special şi Serviciul Secret. Noi vom numi un 
inspector care să rămână aici, în instituţie, aşa că va trebui să-i 
puneţi la dispoziţie un birou dotat cu toată aparatura de 
comunicaţii. 

Îi înmână scrisoarea lui Tweed. Acesta o citi rapid, după care 


o trânti într-un sertar şi se uită spre Paula. 

— Asta-i pentru maşina de tocat hârtie, ca toată 
corespondenţa inutilă. 

— Maşina de tocat hârtie! Morgan se simţea grav jignit; 
chipul i se întunecă. Nu puteţi face aşa ceva cu... 

— Din dispoziţia cui s-a ajuns la această idee absurdă? 

— A cui dispoziţie? Morgan turba. Tocmai ai citit scrisoarea de 
la ministrul de interne. 

Tweed se ridică încet şi-şi puse mâinile în buzunarele 
pantalonilor, începu să se plimbe calm în jurul biroului, dar în 
mişcările sale era ceva ameninţător. Stânjenit, Morgan sări de 
pe scaunul lui, aşa încât era deja în picioare când Tweed ajunse 
în dreptul său. În vocea lui Tweed, aflat la numai câţiva 
centimetri distanţă de vizitatorul său, era ceva extrem de dur 
când începu să vorbească. 

— În această clădire nu va fi infiltrat niciun aşa-zis observator. 
Dincolo de orice altceva, se pune problema securităţii. De 
asemenea, cred că încă nu vă daţi seama că eu răspund doar în 
faţa prim-ministrului... 

— Eu am cerut să vorbesc cu domnul Howard când am 
ajuns... 

— Nu mă mai întrerupeţi. Ceea ce am spus acum e valabil şi 
pentru Howard. Şi apoi, organizaţia din care faceţi parte se află 
în subordinea noului Scotland Yard. În caz că nu ştiaţi acest 
lucru... 

— Va avea loc o restructurare... 

— V-am spus să nu mă mai întrerupeţi. Nu am colaborat bine 
cu Bate, predecesorul dumneavoastră. Vă cam semăna. Credea 
că finesse este o specialitate de aluat franțuzesc. Înaintea lui, la 
conducerea Departamentului Special s-a aflat Pardoe, un om pe 
care l-am respectat şi cu care am colaborat din când în când. 
Pur şi simplu nu pot lucra cu un om ca dumneata. Ridică tonul. 
Aşa că, domnule Nathan Morgan, vă rog să părăsiţi imediat 
instituţia. Veţi fi condus jos de domnul Newman. 

Tweed se întoarse spre scaunul de la biroul lui. Newman se 
ridică şi deschise uşa, cu un zâmbet larg. 

— Pe aici, Nathan! 

În timp ce se îndrepta spre Newman, Morgan încerca să-şi 
potrivească fulgarinul. Se întoarse din uşa deschisă, să lanseze 
o ultimă remarcă usturătoare la despărţire. 


— Mai bine v-aţi obişnui cu ideea că nu aveţi absolut nicio 
legătură cu investigarea crimei comise lângă Bray. 

— La revedere, spuse Tweed, fără să ridice privirea dintr-un 
dosar. Paula, spuse el, închizând dosarul, după ce ieşiseră cei 
doi, peste o oră am programată o întâlnire cu Roman Arbogast 
la sediul central al ACTIL, în oraş. A acceptat cu amabilitate să 
mă primească, fiindcă Adam Holgate a făcut, mai demult, parte 
din personalul meu. Aş vrea să vii cu mine. Newman ne va duce 
cu maşina până acolo. 

— Bun, meritam o schimbare după ce l-am ascultat pe gunoiul 
pe care tocmai l-ai dat afară. Înţeleg că tot tu conduci ancheta, 
dar pari îngrijorat. 

— După formidabila acţiune a colonelului Crow - aceea de a 
fura cadavrul de la Saafeld - şi după intervenţia grosolană a lui 
Nathan Morgan, am senzaţia că guvernul ţine cu tot dinadinsul 
ca uciderea lui Holgate să nu fie elucidată. Lucru care, 
întâmplător, coincide cu neaşteptata sosire a vicepreşedintelui 
american, Russell Straub. 

— Eşti sigur că nu e o legătură între ele? 


2 


— Traficul e blocat şi mai e şi umezeală, bombăni Newman. 

— Aproape am ajuns, strigă Paula de pe bancheta din spate. 
Tweed, o să ai un şoc când ai să vezi clădirea ACTIL. E cea mai 
înaltă din Londra, mai înaltă decât clădirile din Canary Wharf. Și 
are forma unui cilindru uriaş. Nu prea vii prin partea asta a 
oraşului, nu? Mă gândeam eu. 

— Nu-mi plac canioanele astea din piatră şi ciment care te fac 
să te simţi ca într-un sendviş. Dumnezeu ştie în ce condiţii 
muncesc oamenii aici. 

— Ajungeam mai repede dacă o luam pe jos, bodogăni din 
nou Newman. 

înaintau centimetru cu centimetru. Chiar din marginea 
trotuarelor, se încovoiau abrupte spre cer zidurile groase ale 
clădirilor de birouri. „Parcă ar fi o junglă de ciment”, se gândi 
Tweed, care stătea în faţă, alături de Newman. Paula îl bătu uşor 
pe umăr. 

— lat-o! | se spune Conul. Se zice că Arbogast însuşi a schiţat 
proiectul şi că a importat mâna de lucru din Germania, ca s-o 
ridice în timp record. 

Tweed se uita lung la cilindrul imens care se ivea la 
intersecţie, un colos rotund şi atât de înalt, încât nu-i vedea 
vârful. Oamenii mişunau în toate părţile, ascunşi sub umbrele. 
Tot mai mulţi pietoni, ca o armată de conuri îmbulzindu-se la un 
loc. 

Şi te mai miri că termenul „stres” a venit tocmai din America 
până aici! 

— E o limuzină mare trasă în faţa intrării. Numai bine, ce să 
zic, mormăi din nou Newman. 

Paula trase cu ochiul înainte. Un bărbat zvelt, cu părul de 
culoare închisă, îmbrăcat într-o haină de păr de cămilă ieşise din 
clădire şi se oprise în capul scărilor de la intrare. Işi flutura 
braţele în dreapta şi-n stânga, iar lângă el stăteau mai mulţi 
bărbaţi în costume gri, cu o treaptă mai jos. 

— Acela e vicepreşedintele, strigă Paula. Russell Straub în 
persoană. Întotdeauna dă din mâini încolo şi-ncoace. Numai ce-a 


ieşit din sediul ACTIL. 

— Totuşi, ce înseamnă ACTIL, dacă înseamnă ceva? Întrebă 
Tweed. 

— A vine de la Armament, începu Paula. C - de la Chimicale, 

T e pentru Tehnologie, | - pentru Informaţii Secrete, iar L - 
pentru Lâncezeală. 

— De Informaţii se ocupa Holgate. Interesant. Lâncezeală... 
Asta nu înţeleg. 

— Deţine o reţea vastă de agenţi de voiaj, până şi în Rusia. 

— Armament sună sinistru, remarcă Newman, bătând 
darabana cu degetele pe volan. 

Maşina staţiona. 

— Când s-o urni limuzina vicepreşedintelui, se va debloca şi 
traficul, prevesti Paula. 

În timp ce ea vorbea, Straub coborî sprinten scările şi sări în 
limuzină. Portiera din spate fusese deschisă de un bărbat în 
costum gri, care o închise imediat ce Straub intră. Mai mulţi 
bodyguarzi urcară în maşină. Newman îi urmărea prin binoclu. 

— Bodyguarzii aceia sunt înarmaţi. Li se văd umflăturile la 
subraţ. Pun pariu că nu au autorizaţie pentru asta. Au şi o 
escortă a poliţiei. 

În faţa limuzinei, o maşină de patrulare a poliţiei înainta încet, 
iar în faţa acesteia, poliţişti în uniforme dădeau lumea la o parte 
din drum, întrerupând traficul ca să lase loc de trecere. 

Limuzina dispăru după un colţ de la baza Conului. 

— Sunteţi siguri că acela era Straub? întrebă Tweed. 

— El era, îl asigură Newman. L-am văzut şi eu la TV, iar acum 
am reuşit să-l ochesc destul de bine cu binoclul pe această 
Excelenţă Cenuşie. 

— Să înţeleg că eşti sarcastic, insinuă Paula. 

— Evident. Tipul face pe cocoşul. N-aş avea încredere în el 
niciun pic. E ceva nu tocmai drăguţ în spatele zâmbetului ăluia 
pe care îl arborează permanent, când sunt cameramani prin 
preajmă. 

Când traficul se urni, Newman făcu o manevră şi trase 
Mercedesul pe bordura din faţa clădirii ACTIL. Paula şi Tweed 
coborâră rapid din maşină, în timp ce un portar în uniformă 
alergă spre Newman, rugându-l să mute maşina câţiva metri 
mai în faţă. 

— la uită-te la femeia aia de pe partea cealaltă a străzii, care 


priveşte atent clădirea, spuse Paula. E atât de mică şi stă acolo 
nemişcată! Are cam şaizeci de ani, aş zice, iar mantoul verde 
pal şi căciula de blană verde-închis îi stau foarte bine. 

— Oameni de tot felul vizitează Londra, fu replica nervoasă a 
lui Tweed, care-şi întoarse capul şi privi lung în sus. Oh, 
Doamne, e gigantic! 

Se holba la peretele nesfârşit, vopsit în roz, care se înălța 
deasupra lui ca povârnişul unui munte rotund. Peste vârful 
îndepărtat, pluteau în derivă smocuri deşirate de nori, 
dezvelindu-i acoperişul conic, de culoarea bronzului. Niciodată 
nu mai văzuse ceva asemănător, nici măcar în New York. 

— Uluitor, nu-i aşa? zise Paula. 

Newman îi dăduse cheile de la maşină portarului, rugându-l să 
o parcheze până se întorc ei. Tweed şi Paula urcară treptele 
largi, de piatră, până la o uşă rotativă neobişnuit de mare. Paula 
îi făcu semn cu cotul lui Tweed, să intre el primul. Uşa se roti 
încet, apoi, când Paula vru să păşească înainte, se opri. In 
spatele ei, compartimentul de sticlă în care se afla Tweed îşi 
continuă mişcarea şi el intră în spaţiosul hol de recepţie. Paula 
îşi agită mâinile într-un gest de surprindere. De undeva, o voce 
îi spuse: 

— Acum puteţi intra, doamnă. A 

Uşa se roti din nou, iar ea păşi înăuntru. In spatele ei, 
Newman, care se prinsese de şmecherie, stătea cu braţele 
încrucişate. Se uită în sus, spre grilajul difuzorului de deasupra 
uşii. 

— Nu mă uita aici. Banii-s la mine. 

— Acum puteţi intra, domnule, îi răspunse vocea. 

Paula aştepta deja în hol. 

Intră şi rămase cu gura căscată. Holul era imens, pereţii şi 
podeaua erau îmbrăcate în marmură masivă. Tweed şi Paula se 
îndreptau spre biroul de la recepţie, în spatele căruia zâmbea o 
roşcată atrăgătoare. Inainte să apuce să le spună ceva, un 
bărbat înalt şi musculos, îmbrăcat într-un costum Armani, apărut 
ca din senin, îi tăie elanul. 

— Mă ocup eu, Clara. 

De sub părul său castaniu, se ivea un chip cioplit în piatră. Era 
un bărbat de vreo treizeci de ani, proaspăt bărbierit, cu un nas 
lung şi ascuţit, ochi duşmănoşi, buze subţiri şi o bărbie 
proeminentă. Paula se îndoia că omul zâmbise vreodată. Faţa lui 


spunea: 
„Nu te pune cu mine”. 

— Domnul Tweed? întrebă el. 

După accentul necizelat, era de undeva din centrul Angliei. 
Tweed încuviinţă din cap, câtuşi de puţin intimidat. 

— lar dumneavoastră sunteţi domnişoara Grey. Se întoarse. 
V-am recunoscut uşor. Sunteţi Robert Newman, corespondent 
internaţional. Am citit câteva dintre articolele dumneavoastră 
mai vechi. Sunt periculoase. 

— Asta a şi fost intenţia... 

— Şi aveţi o armă la subraţ, în stânga. Lăsaţi-o la 
recepţioneră. 

— Cum ar spune americanii, i-o întoarse Newman amabil, bag 
de seamă că şi dumneavoastră deţineţi una la purtător. 

— Eu sunt Broden. Şeful Securităţii. 

Newman se duse spre Clara, care îi ascultase încântată. Era 
pentru prima oară când auzea cum cineva îl ia de sus pe 
Broden. 

În timp ce Newman îşi scotea pistolul Smith & Wesson şi 
gloanţele din el, ea îl conduse în spatele biroului şi deschise cu 
cheia unul dintre multele sertare metalice de acolo. El lăsa arma 
şi muniţia înăuntru, îl închise, ea răsuci cheia, se întoarse şi îi 
întinse lui Newman rezerva. 

— Aşteptăm, strigă Broden. 

— Cu un sistem ca acesta, domnul Arbogast ar trebui să 
îngăduie un răgaz de cinci minute celor programaţi pentru 
întrevederi, îi spuse Newman. i 

— Aşa şi face. Luăm liftul acesta. Il foloseşte numai 
preşedintele. Şi-acum parcaţi-vă stomacurile afară, le spuse 
Broden fără nicio urmă de umor, înainte de a închide uşile. Liftul 
merge ca din puşcă. 

Paula se apucă zdravăn de una din balustradele aurite care 
împrejmuiau pe trei laturi liftul luxos. Într-adevăr, acesta ţâşni 
ca din puşcă. Urmări numerele de pe butoanele înşirate de-a 
lungul unei uşi: o sută cinci etaje. Măiculiţă! Licăreau atât de 
repede unul după altul, încât erau la 105 înainte să-şi dea 
seama. 

Ajunseră la destinaţie. Broden descuie o uşă din faţa liftului, 
folosindu-se de aceeaşi cartelă computerizată cu care deschise 
şi uşile din hol. Intrară într-o încăpere spațioasă, în care patru 


bărbaţi aşezaţi la birouri lucrau la maşini de scris electrice IBM 
Selectric. Nici vorbă de computere şi nici urmă de internet. La 
capătul încăperii, Broden deschise o uşă masivă de stejar şi se 
dădu într-o parte. 

— Asta e tot, Broden. Acum poţi pleca, gâlgâi o voce răguşită. 
Newman aruncă o privire fugară spre şeful Securităţii. Cum era 
posibil ca figura lui să fie şi mai glacială ca până acum? A cincea 
roată la căruţă. i 

Paula mai avea puţin şi-şi pierdea răsuflarea. Incăperea, cu 
pereţii şi cu ferestrele circulare, din podea până în tavan, 
semăna mai degrabă cu un salon. Pe jos era un covor cenușiu, 
gros, din perete în perete, peste care erau împrăştiate fotolii şi 
canapele de pluș. In spaţiile dintre ferestre erau agăţate nişte 
peisaje cu rame aurite. Intr-un capăt al camerei, la un birou 
masiv Regency, pe un scaun din lemn sculptat, ce părea 
confortabil, şedea un bărbat. 

Inalt şi durduliu, cu un cap foarte urât şi cu o faţă plinuţă, 
acesta părea să aibă în jur de şaizeci de ani, bănui ea, fără să-şi 
poată muta privirea de pe chipul lui. Ochii albaştri, îngheţaţi, 
erau pe jumătate ascunşi de pungile umflate, iar sub nasul scurt 
şi lătăreţ, buzele groase se răsfrângeau în părţi, deasupra 
fălcilor masive, lăsate peste costumul scump şi şifonat. Ochiul 
drept îi clipi de mai multe ori în timp ce se ridică încet, fluturând 
o mână rotofeie, cu degete scurte şi butucănoase. 

— Bine aţi venit în umila mea locuinţă. Ni se vor alătura unii 
membri ai familiei. Unul dintre ei este şi membrul-cheie al 
personalului şi într-o bună zi s-ar putea chiar să-mi fie succesor. 
Luaţi loc, vă rog! 

Se întinse moale peste birou, ca să dea mâna cu ei. Paula se 
miră să vadă cât de înalt era Roman Arbogast. Avea umerii 
foarte largi, şi simţi la el un anumit sentiment de putere. Nu 
aroganță, ci o aură de hotărâre uriaşă. 

Se aşezară, dar el rămase în picioare, aproape de ei, cu 
braţele mătăhăloase încrucişate, cu capul înclinat puţin într-o 
parte, privind în jos. 

— Ei, domnule Tweed, sunteţi unul dintre puţinii oameni pe 
care îi respect. Sunteţi foarte periculos. Vă fac un compliment 
acum! De ce aţi venit să mă vedeţi? 

— Adam Holgate a făcut parte din stafful meu înainte să vină 
aici. Sunt dator să aflu cine l-a ucis cu atâta sălbăticie. Când voi 


şti de ce, voi şti şi cine a făcut-o. 

— Ce aţi dori să beţi? 

Arbogast făcu un gest din cap pentru a-i include pe toţi în 
invitaţie. 

— Eu, nimic, mulţumesc, spuse Paula. 

— Inteligenta doamnă care este un detectiv înnăscut. Care 
face poliţiştii de ruşine, aşa cum o merită. 

— Pe ce vă bazaţi când spuneţi asta? întrebă ea repede. 

— Pe informaţiile primite. Orice reuşită de care m-am bucurat, 
poate, în lumea asta de idioţi, se bazează pe abilitatea mea de a 
şti ce se va întâmpla, se întâmplă sau s-a întâmplat. 

Vocea sa, deşi calmă şi gâtuită, era totuşi puternică. Rămas în 
picioare, deveni atent la Tweed, când acesta începu să 
vorbească. 

— Cu ce anume se ocupa Holgate aici, în mod concret? 

— Securitate. Nu l-am plăcut, însă Broden credea că e bun. 
Dar îşi băga nasul în toate, era foarte iscoditor. 

— În ce fel? întrebă Paula cu un zâmbet. 

— Căuta prin dosare care nu aveau nimic de-a face cu 
îndatoririle lui. Avea obiceiul să dea târcoale pe la uşi deschise 
şi să asculte conversații care nu îl priveau. Probabil că aflase 
prea multe. Motiv pentru care a fost executat. 

— Executat? 

Paula era şocată. 

Uşa se deschise, şi în încăperea spațioasă intrară, una după 
alta, două femei. Newman rămase cu ochii pironiţi pe prima din 
ele. Nu se putea abţine. 

— Ea este Marienetta, anunţă Arbogast. Nepoata mea. 

Ea îşi făcu intrarea unduindu-se elegant. Avea puţin peste 
treizeci de ani, gândi Paula în timp ce studia uimitoarea 
frumuseţe, înaltă şi zveltă, Marienetta avea un păr auriu, retezat 
până sub urechi, o structură osoasă excepţional de bună, un nas 
ce exprima putere, energie, buze stranii, cea de sus subţire, iar 
cea de jos plină, şi o gură largă. Insă Paula era hipnotizată de 
ochii ei verzui, cu irişii distingându-se clar sub pleoape, ceea ce-i 
făcea extraordinar de pătrunzători. 

Privirea ei uşor severă se dizolvă într-un zâmbet cald când se 
îndreptă spre Paula, cu mâna întinsă. Ţinu mâna Paulei în mâna 
ei subţire mai mult decât ar fi fost normal. 

— Strângerea dumneavoastră de mână sugerează un caracter 


puternic, domnişoară Grey. Am auzit multe despre tine. Speram 
că ne vom întâlni, şi nu sunt dezamăgită. 

— Eu sunt Bob Newman. 

La fel ca Tweed, acesta se ridică în picioare. 

— Corespondentul internaţional. Sunteţi cam insistent, nu? 
Domnule Tweed, continuă ea, întinzând din nou mâna. 
Bucuroasă să întâlnesc un bărbat atât de distins. Tonul ei era 
sincer. Sunteţi unul dintre acei oameni rari care ascund un 
intelect puternic în spatele unei atitudini pasive. Am senzaţia că 
pe dinăuntru sunteţi un vulcan de energie. 

— Încă mai sunt aici, în caz că toată lumea a uitat, spuse o 
voce iritată. 

— Fiica mea, Sophie, o prezentă Arbogast. 

Şi Sophie era înaltă şi zveltă, cu un păr des, dar de culoare 
închisă, cu fruntea înaltă şi nasul în vânt. Avea ochi cenușii, reci, 
trăsături ascuţite, aproape agresive. Prima impresie a Paulei a 
fost că ea venea întotdeauna pe locul al doilea, după nepoată. Şi 
nu pentru că Marienetta ar fi dominat-o, însă înfăţişarea şi 
personalitatea nepoatei o puneau întotdeauna în umbră pe fiică. 
Paula îi zâmbi lui Sophie prieteneşte, în timp ce Arbogast făcea 
prezentările. 

— Te-am văzut din clipa în care ai intrat în cameră, o asigură 
Paula pe Sophie. Aşază-te lângă mine! 

— Se schimbă lucrurile când eşti invitat, comentă Sophie 
aşezându-se. 

— Ne vom împrieteni cu toţii, Sophie, spuse Marienetta 
zâmbind. 

Purta o rochie verde, strânsă pe corp, cu o curea aurie în jurul 
taliei subţiri şi pantofi verzi, cu tocuri medii. Sophie purta un 
pulover de lână bej, pe gât, o fustă gri şters plisată şi pantofi 
roşii cu tocuri înalte. Între cele două femei era un contrast 
ţipător, şi nu mai încăpea îndoială care din ele avea un gust de 
primă mână la haine. 

— Am să fumez, declară Sophie. 

Paula îl văzu pe Arbogast deschizând gura şi o surprinse pe 
Marienetta aruncându-i unchiului o privire încruntată. Arbogast 
închise din nou gura fără să spună nimic. 

— Dă-i drumul, spuse Marienetta, cu condiţia să-mi dai şi mie 
una, te rog. Mersi. 

— Despre ce vorbeaţi când am intrat noi şi v-aţi oprit? vru să 


ştie Sophie. 

Arbogast stătea la birou privind-o lung pe Sophie. Ea trase un 
fum şi îşi cobori privirea când el începu să vorbească. 

— Vorbeam despre crimă, îi răspunse Arbogast direct. 

— Drăguţă temă de discuţie, rosti ea scurt, trăgând un fum 
adânc. Asta înseamnă că îl bârfeaţi pe bietul Adam. 

— Discutam cazul cu domnul Tweed. 

— Adam nu este doar un caz. E o fiinţă umană, protestă fiica 
sa. Sau a fost, se încruntă ea. Mă întreb oare ce a simţit când i- 
au tăiat gâtul. Vorbea de parcă era un subiect interesant: 
Probabil că te simţi foarte ciudat când ţi se rostogoleşte capul. 

— Mă îndoiesc că simţi ceva, spuse Marienetta cu gingăşie. 

— Tweed, îi întrerupse Arbogast, ai venit să mă întrebi ce 
impresie mi-a făcut Holgate - adică Adam -, şi cred că asta-i tot 
ce vă pot spune. In timp ce oaspeţii săi se ridicară să plece, el 
deschise un sertar. Astăzi este ziua lui Sophie, iar diseară o vom 
sărbători la un restaurant drăguţ, Tree Creeper. Se ridică în 
picioare cu trei invitaţii gravate în mână, întinzând fiecăruia câte 
una. Imi veţi face o mare onoare dacă veţi fi alături de noi. ŞI 
sunt sigur că Sophie va fi încântată. 

— Dacă vine Paula, spuse ea şi îi strânse mâna. Am să ţin un 
discurs. : 

— Poate vă interesează, continuă Arbogast. Il privea fix pe 
Tweed, clipind des din ochiul drept. Unul dintre invitați este 
prietenul lui Sophie, Black Jack Diamond. 

Părăsiseră biroul spaţios când Marienetta îşi strecură brațul 
pe sub cel al lui Tweed. Il privi lung, zâmbitoare. 

— N-a fost prea amuzant. Insist să veniţi să-mi vedeţi 
garsoniera, mai bine zis, cuibuşorul. Aici îmi place să mă simt 
bine ori de câte ori reuşesc să scap din rolul de administrator. 

— Administrator? întrebă Tweed cu o nuanţă de îndoială. 

— Asta este titulatura mea vagă. Unchiul a dorit ca eu să nu 
scap lucrurile din ochi pe aici, dar i-am spus că nu vreau o 
poziţie care să-mi restricţioneze influenţa asupra personalului 
superior. 

Administrator poate să însemne orice. Aşa că pot umbla de colo- 
colo, oriunde vreau să verific ceva. Inclusiv Securitatea, râse ea. 
N-are de ce să te mire că nu sunt tocmai favorita lui Broden. 

Paula privi înapoi în treacăt, în timp ce intrau în liftul special. 

Newman venea cu Sophie, vorbind, râzând prosteşte, glumind. 


Din câte îşi putea da seama, Sophie ţinea capul plecat şi nu 
spunea un cuvânt. 

Marienetta apăsă pe butonul etajului 103, răsucind cartela 
computerizată pe care o folosise pentru a deschide uşile. Paula 
se întoarse spre ea. 

— Unchiul tău nu pare să fi făcut o pasiune pentru aparatura 
modernă, cum ar fi computerul. Personalul din camera de 
trecere spre biroul lui lucra la nişte IBM Selectrics învechite. Nici 
urmă de internet. 

— Ai dreptate, încuviinţă Marienetta chicotind, în timp ce 
ieşiră din lift la etajul 103. Ştie cât de uşor le-ar fi companiilor 
rivale să recurgă la serviciile unor hackeri foarte buni ca să 
spargă un soft. Cât despre internet, las-o moartă! De fapt, eu 
sunt de acord cu el. lată-ne ajunşi la locul meu de tihnă. 

— Dar folosiţi cartele computerizate în loc de chei, arătă Paula 
în timp ce Marienetta scoase o altă cartelă pentru a deschide o 
uşă. 

— Cu astea a fost de acord, de altfel şi eu, cu condiţia ca ele 
să fie schimbate în fiecare seară. Ceea ce se şi întâmplă. Intraţi! 
Nu vă aşteptaţi la cine ştie ce. 

Intrară într-o încăpere spațioasă, cu un covor foarte moale, de 
un albastru luminos care dădea o plăcută senzaţie de căldură. 
Era împărţită în două printr-un compartiment despărțitor, 
căptuşit cu plăci. Zidurile erau rotunjite, iar Paula îşi aminti că 
se aflau încă în vârful Conului. Fotolii confortabile şi măsuţe erau 
împrăştiate peste tot. Marienetta se îndreptă spre o uşă din 
peretele despărțitor, iar din geanta aurită aruncată pe umăr 
scoase o nouă cartelă computerizată. 

— Aici, anunţă ea pe un ton de o falsă gravitate, este 
sanctuarul meu. Puţini vizitatori ajung să-l vadă. Am interzis 
accesul plicticoşilor. 

— Vreau ceva de băut, spuse cu insolenţă Sophie. 

Îşi ţuguia buzele şi îşi mângâia părul cu mâna. Stătea 
nemişcată, ca la expoziţie. 

— Poţi să-ţi iei un pahar cu apă, spuse Marienetta luând un 
pahar de pe un răcitor. Aici nu se bea alcool. 

— Nu vreau apă. Mă duc în biroul meu. Deschide uşa asta 
nenorocită! 

— Ai grijă cum vorbeşti de faţă cu musafirii, îi spuse 
Marienetta cu blândeţe, întorcându-se să deschidă uşa de la 


intrare. 

Newman spuse că speră să se revadă mai târziu. Sophie trecu 
în grabă pe lângă el, fără să-i arunce măcar o privire. 

— E prost dispusă... le spuse Marienetta pe un ton amabil, 
după ce încuie din nou uşa. Dar e un geniu în ce priveşte 
securitatea şi în materie de inventat arme. 

— Arme? întrebă Tweed. 

— Vă poate spune ce strategie a adoptat Mariborough în 
bătălia de la Ramillies şi cum funcţionează bomba cu hidrogen. 
Are un talent înnăscut pentru tot ce ţine de ştiinţă. Acum, 
haideţi să vă arăt ceva! 

Camera aflată dincolo de peretele despărțitor era o adevărată 
surpriză. Podea pardosită cu gresie albă, mese de lucru cu 
sculpturi pe jumătate terminate, vase de ipsos mari, moderne, 
diferite unelte. Mai încolo era un şevalet cu un portret neînrămat 
al lui Roman Arbogast. Foarte veridic. Alături, o paletă cu 
diverse culori amestecate, o cană mare de ceramică, plină cu 
pensule lungi. 

— Tu faci asta? întrebă Paula în vreme ce Marienetta îşi 
punea pe ea un halat alb, lung, pătat de vopsea. 

— Aici mă simt cu adevărat acasă. 

Luă un ciocan şi lovi cu putere umărul unei sculpturi în piatră 
care reprezenta un bărbat stând în capul oaselor. Se sparse tot 
braţul, Marienetta ridică din umeri, trântind ciocanul pe masa 
acoperită cu o folie de tablă. 

— S-a stricat, spuse ea. Trebuie s-o iau de la capăt. 

între timp, Tweed se îndreptase spre polita unui cămin pe 
care odihnea o machetă mică sau o sculptură miniaturală. O luă 
cu grijă, o privi admirativ şi se întoarse spre Marienetta. 

— Dumneavoastră aţi creat asta? 

— Aveţi un ochi artistic, domnule Tweed. Din păcate, nu-mi 
aparţine. Roman mi-a împrumutat-o ca să mă inspire. Este o 
machetă Henry Moore veritabilă, a costat o avere la licitaţie. 

Tweed puse cu grijă preţiosul obiect la locul lui, pe poliţa 
căminului, în timp ce Paula se duse agale spre şevaletul cu 
portretul lui Arbogast. 

— Îţi place să şi pictezi, îi spuse ea Marienettei, care venise 
după ea. 

— Mâzgălesc, dar mă ajută să-mi limpezesc mintea de alte 
probleme. 


— Asemănarea este extraordinară. L-ai surprins perfect. 

— Întoarce-l. Mai e o pictură pe partea cealaltă. 

Paula luă cu băgare de seamă tabloul de partea de sus. Era 
pictat pe lemn, nu pe pânză. ÎI întoarse şi îl puse din nou pe 
şevalet. Se dădu un pas înapoi, şocată. 

Era un alt chip al lui Roman, o versiune înfiorătoare a 
unchiului Marienettei. Figura era distorsionată, gura deschisă 
scoțând la iveală dinţi mici şi ascuţiţi, buzele răsfrânte mult într- 
o parte. Expresia era de o ură incredibil de ucigătoare, cu fălcile 
late şi încovoiate în sens invers decât buzele. Carnea era 
puhavă, capul lipsit de echilibru, cu ochiul bolnav mai coborât 
decât celălalt. Avu senzaţia că acel cap ar putea sări afară din 
tablou, spre ea, ca să-i sfâşie carnea cu dinţii. Inima începu să-i 
bată cu repeziciune. Tabloul era înspăimântător. 

— Era într-o pasă proastă când l-am pictat, spuse calm 
Marienetta, în timp ce întorcea tabloul pe partea cealaltă. 

— O fi mâncat ceva ce nu i-a priit, comentă Newman, care 
stătea lângă Paula. 

Marienetta chicoti, apoi izbucni în râs de-a binelea şi nu se 
mai putu opri. Scoase o batistă de mătase, şi-o duse la gură, 
întorcându-se spre Newman. 

— Bob, ai un simţ al umorului care îmi place la nebunie. Asta 
a fost chiar bună. 

Paula aruncă o privire în spatele lui Newman. Tweed stătea 
complet nemişcat. Avea cea mai lugubră mină pe care Paula i-o 
văzuse vreodată. 


3 


Marienetta îi însoţi în liftul special până jos. Când ieşiră, ea se 
opri să îi vorbească unui paznic în uniformă. Tweed mergea 
alături de Paula spre ieşire, iar Newman îşi recuperă revolverul 
şi gloanţele de la recepţie, când îşi făcu apariţia Broden. Dacă 
prima oară avusese un costum gri de afaceri, acum purta o 
jachetă sport, dintr-un material aspru, şi pantaloni din catifea 
cord, vârâţi în cizme de piele lungi până la genunchi... Paznicul 
de vânătoare! gândi Paula. 

— Sper că v-a plăcut întrevederea cu Ochi-de-Pisică, spuse el 
răstit. 

— Ochi-de-Pisică? întrebă Paula, nedumerită. 

— Aşa o poreclesc angajaţii pe Marienetta, pe la spate. Jasper 
s-a dus să vă aducă maşina, Newman. 

— Cred că nici nu îţi dai seama ce voce puternică ai, spuse 
Marienetta venind spre ei şi zâmbindu-i radios lui Broden. Acum, 
ai putea să mergi până afară să te asiguri că e liber. Domnul 
Tweed şi oamenii săi vor să plece. 

Broden strânse din buze şi se îndepărtă cu paşi mari. Un 
minut mai târziu, le făcu semn că totul este în regulă. La ieşirea 
din clădire, trecură din nou prin uşa rotativă. Broden se afla pe 
trotuar. Sus, pe trepte, Paula strânse cu putere braţul lui Tweed. 

— Doamna aceea bizară aşteaptă în continuare acolo, pe 
partea cealaltă a străzii. 

— Doamnă bizară? 

Gândurile îi erau aiurea. 

— Cea minionă, care stă acolo nemişcată. Cu haina verde pal 
şi căciula de blană verde-închis. 

— Ti-am mai zis că sunt tot felul de oameni care vizitează 
Londra. 

— Care femeie? vru să ştie Broden, care urcase în fugă înapoi 
pe scări. A, o văd. Era aici când aţi sosit? 

— Nu sunt sigură, spuse Paula repede. Las-o, nu contează! 

— Jasper, strigă el către portar, vezi ce-i cu căciula aia de 
blană de peste drum, de ce se învârte pe-aici de-atâta vreme. 

— Broden dispăru în clădire, iar ei coborâră treptele şi intrară 


în maşină. Tweed se aşeză în faţă, lângă şofer. Paula rămase cu 
privirea pierdută peste drum când Newman demară. 

— Sper că Jasper nu i-a ochit aparatul de fotografiat, zise ea. 

— Aparat de fotografiat? întrebă Tweed, întorcându-se. 

— Da, ţinea în mână unul micuţ, cam ca al meu. L-a folosit şi 
când am sosit, şi când am plecat. 

— Nu-i nicio crimă, replică Tweed. Ei, ce părere v-aţi format 
despre familia Arbogast? 

— Nu e deloc una obişnuită. Se simţea un aer de vrajbă în 
biroul lui Roman. 

— Sophie se simte cam nebăgată în seamă, spuse Newman. 
Mie mi-a plăcut de ea. Sub masca asta mai degrabă liniştită pe 
care o afişează, ascunde o minte straşnică. 

— Marienetta a fost drăguță cu ea. 

— Niciunul dintre voi nu a observat că lipseşte ceva, spuse 
Tweed. Roman nu a scos niciun cuvânt despre vizita 
vicepreşedintelui american. Şi sunt sigur că pe Roman s-a dus 
să îl vadă. Cu cine altcineva de aici să fi vrut el să vorbească? ŞI 
care este legătura dintre Roman şi Russell Straub? 

— Îmi închipui că Roman nu controlează prea multe voturi în 
alegerile din State, replică Newman. Şi voturile sunt singurul 
lucru care îi interesează pe politicieni. Poate facem prea mult 
caz. 

— Poate, spuse Tweed. 

Opriseră maşina. Inaintea lor, cât vedeai cu ochii, era un şir 
compact de maşini, bară la bară. De o parte şi de alta, clădiri 
îngrămădite, murdare de funingine. Trotuarele, înţesate de 
pietoni. Ora prânzului. Bărbaţi şi femei se înghesuiau, fiecare 
grăbindu-se undeva. Pe câte un prag, vedeai fete care mâncau 
ceva unsuros din pungi pătate de grăsime. 

Paula se strâmbă. 

— Nu văd ce poate fi hrănitor în chestiile alea. 

Inchise geamul pe partea ei. O umbră întunecată atârna greu, 
apăsătoare, deasupra oraşului. „Aerul” de pe stradă era un 
amestec de gaze arse de benzină şi de motorină, pe care norii 
umbroşi îl împingeau în jos. 

— Londra devine, încet-încet, un iad suprapopulat, constată 
ea. 

— Că veni vorba de iad, spuse Newman, cum ţi s-a părut cel 
de-al doilea portret al lui Roman pictat de Marienetta? L-a făcut 


să arate ca un căpcăun. 

— Un monstru, zise Paula. 

— Ca mulţi alţi pictori, explică Tweed, şi ea se află sub 
influenţa unor artişti celebri. În cazul ăsta, Picasso. lar în 
sculptură, Henry Moore. 

— Nici dacă s-ar fi dat de ceasul morţii Picasso n-ar fi reuşit să 
scoată un portret ca ăla pe care i l-a făcut ea lui Roman, 
comentă Paula. 9 

Traficul începuse să se urnească. In scurt timp ajunseră la 
Park Crescent. Pe treptele de la intrarea în clădire stătea un 
bărbat. Newman oftă adânc. 

— Ăsta mai lipsea! E Sam Snyder, reporter-şef la Investigaţii 
la Daily Nation. Ar trebui să-l cheme Snide!. E bun, trebuie să 
recunosc asta, dar nu are scrupule când vine vorba despre 
sentimentele oamenilor. Nu-l lăsaţi înăuntru! 

Tweed ieşise primul din maşină şi se grăbise să urce treptele, 
când fu acostat. Reporterul se ridicase şi vorbea repede: 

— Domnule Tweed! Mă gândeam că aţi vrea să ştiţi că, în 
ziarul de mâine, am un articol care va face furori. Legat de 
crima, din statul Maine. Tocmai m-am întors din America. 
CRIMĂ! 

Îl făcu pe Tweed să se oprească. Acesta stătu puţin înainte să 
apese pe sonerie şi să-l privească. 

— Care crimă? 

— Îngrijitorul care a fost decapitat într-o localitate de unde se 
agaţă harta în cui, Pinedale, la sud de Portland. Şi acolo lipseşte 
capul. Ca şi în cazul lui Holgate. 

— Şi vrei să vorbeşti cu mine despre asta? Vino sus! 

Tweed apăsă pe butonul soneriei. 

În timp ce îi urmau pe cei doi spre biroul lui Tweed, Paula se 
uită spre Newman. El ridică ochii spre ceruri, vrând parcă să 
spună: „Tweed a făcut-o de oaie”. Ea îl împinse încet cu degetul 
în braţ şi-i şopti: 

— Linişte. De obicei, Tweed ştie ce face... 

În birou, Monica scria ceva la computer. Tweed îl invită pe 
vizitator să ia loc într-un fotoliu, apoi se aşeză la biroul său. 

— Sunt Sam Snyder... 

— Ştiu. Mă tem că nu avem prea mult timp. Dumneata 
vorbeşti, eu ascult. 


1 josnic, mârşav. 


— În articol mai menţionez şi că vicepreşedintele are o 
dărâmătură de vilă chiar la ieşire din Pinedale. 

— O să-i placă asta la nebunie, comentă Tweed. Şi tocmai a 
sosit la Londra. 

— Eu pur şi simplu relatez faptele. Credeam că este 
interesant. Russell Straub soseşte aici în urmă cu trei zile. Acum, 
lângă Bray, este descoperit cadavrul decapitat al lui Holgate. 

— Faci vreo legătură între cele trei evenimente în articolul 
dumitale? 

Snyder zâmbi. Era un tip impresionant şi ciudat. Avea o faţă 
ca de vultur, prelungă şi cadaverică. Ochii erau închişi la culoare 
şi foarte ficşi, iar nasul lui îi amintea Paulei de prova unui 
spărgător de gheaţă. Vocea lui bine educată impunea respect şi, 
în plus, stătea foarte ţanţoş în fotoliu. Era greu să-i ghiceşti 
vârsta. Patruzeci? Cincizeci? Şaizeci? Mai târziu, Paula îl întrebă 
pe Newman. Şi el îi răspunse că Snyder părea fără vârstă şi că 
arăta aşa de când lumea. Deşi îi detesta aroganţa, Newman 
recunoscu: era o forţă formidabilă. 

— Să leg cele trei evenimente, domnule Tweed? Snyder 
zâmbi din nou în felul său neobişnuit. Sigur că nu. Faptele apar 
doar, în secţiuni diferite din articol. 

— Şi de ce ai zburat în America? 

— Am citit o relatare mai lungă în New York Times, acum 
câteva zile. Asta a fost înainte de uciderea lui Holgate. M-a 
frapat un paragraf în care se spunea că patologul - medicul 
legist, cum îi spun ei acolo - a fost adus de la Boston. De ce nu 
cel de pe plan local, din Portland? Am fost până acolo şi, după 
douăzeci şi patru de ore, m-am întors. leri, m-a sunat un 
membru FBI de pe lângă ambasada americană. Aşa m-am 
hotărât să scriu articolul. 

— Ce te-a întrebat tipul de la FBI? 

— Nu am vrut să mi se facă legătura. Legistul din Boston este 
un anume doctor Ramsey. O somitate în materie. 

— Ce ţi-a dat de bănuit în afacerea asta? Ai descoperit altceva 
în afară de faptul că a fost adus un legist din Boston? 

— La ieşirea din Pinedale există o casă de sănătate 
particulară, de fapt, un azil de nebuni. Hank Foley, infirmierul 
care a fost decapitat, lucra acolo. Azilul a ars până în temelii la 
câteva ore după ce el a fost ucis. Din fericire, în clădire nu se 
mai aflau pacienţi. Era acel gen de loc unde oamenii foarte 


bogaţi îşi parchează câte o rudă nedorită... Nedorită din cauza 
stării mentale. Instituţia era condusă de un cuplu, soţii Bryan. 
Nimeni nu ştie unde au dispărut. 

— Ciudat, comentă Tweed. 

— Ei, domnule, eu am fost deschis cu dumneavoastră. Aşadar, 
ce aţi descoperit noaptea trecută, când aţi fost la Bray cu 
inspectorul-şef Buchanan? 

— Dumneata ai auzit nişte zvonuri bizare, domnule Snyder. 

Sună telefonul, Monica răspunse, ascultă şi îi făcu semn lui 
Tweed că era pentru el. 

Acesta ridică receptorul şi îşi împinse scaunul mai înspre 
perete. Snyder se ridică în picioare, îl ignoră pe Newman şi o luă 
agale spre peretele de lângă biroul Paulei, studiind o fotografie 
înrămată. Ea rămase cu privirea pierdută la hainele lui. Avea o 
jachetă ordinară şi nişte pantaloni pe măsură. La gât purta o 
cravată imprimată cu nişte vulpi care sar de colo-colo. Era gătit 
mai degrabă ca un om de la ţară decât ca un reporter londonez. 

— Îmi place asta foarte mult. Este o reproducere după Turner. 
Dumneata ai ales-o? 

Zâmbi prietenos, atitudinea ei devenind acum plăcută. 

— Da, eu am ales-o. 

— Aveţi un gust excelent. E Perugia, nu? Ştiam eu. Turner a 
fost un adevărat geniu al redării atmosferei. Oraşul-fortăreaţă 
înălţat acolo sugerează o putere masivă. Vă felicit. 


— Mulţumesc. 
Tweed îşi încheiase scurta convorbire când Snyder se întoarse 
în fotoliul lui. II luase prin surprindere vocea guturală. Fusese 


Roman Arbogast. 

— Tweed, sper că tu şi prietenii tăi veţi veni la aniversarea lui 
Sophie. Vor mai fi acolo şi alţi oaspeţi distinşi. 

— Vom fi bucuroşi să venim... 

Şi telefonul muri. Roman nu era omul care să-şi piardă timpul 
cu o conversaţie fără rost. 

— Care este părerea dumitale despre modul înfiorător în care 
a fost ucis Holgate? îl întrebă Snyder. 

— Nu cred că mi-am format una. 

— Eşti la fel de dur ca piatra, remarcă Snyder, cu obişnuita sa 
atitudine arogantă. Mai bine aş pleca. Am primit o invitaţie 
neobişnuită la petrecerea unei zile de naştere, a lui Sophie, fiica 
lui Roman Arbogast. Presupun că vrea să scriu ceva despre ea. 


Tweed se juca cu pixul. 

— Se zvoneşte că unul dintre oaspeţi ar fi Russell Straub. M- 
am gândit să te avertizez. 

— Ziarul cu articolul meu nu iese până mâine. 

— Primele ediţii vor fi gata la miezul nopţii, îi aminti Tweed. 
Bănuiesc că Straub este genul căruia îi place să aibă cu el o 
echipă de ajutoare peste tot pe unde merge. Unul dintre acele 
ajutoare ar putea să audă despre articolul dumitale şi ar pleca 
imediat să facă rost de un exemplar. 

— Ei bine, dacă Straub va fi acolo, atunci voi fi şi eu. Se 
întrerupse. Presupun că ştiţi că v-au urmărit cu maşina când vă 
întorceaţi încoace. Se citea pe ei că sunt de la Departamentul 
Special. 

—E bine să fii protejat, replică Tweed, ascunzându-şi 
surprinderea la aflarea veştii. 

— Se întâmpla ceva foarte dubios. Snyder se ridică în 
picioare. Când eram în Maine, am observat că trebuia să 
străpung un înveliş de tăcere. Oamenii nu prea aveau chef să 
vorbească. S-aveţi grijă de voi! Păstrăm legătura, Tweed... 

Cu acest scurt bun-rămas, Snyder spuse că găseşte şi singur 
drumul şi ieşi. Preţ de câteva minute, niciunul nu scoase o 
vorbă. 

Paula rupse tăcerea, uitându-se urât la Newman. 

— Nu i-ai spus nimic, rosti ea, cu asprime. 

— Nu aveam ce să-i spun. Şi nici el mie. 

— Era oaspetele nostru. Nu ar fi stricat un salut politicos. 
Unde-ţi sunt manierele? Nu contează că nu-ți place de el, 
continuă ea nervoasă. Şi a fost foarte drăguţ cu mine în scurta 
noastră conversaţie. 

— Sper că ţi-a plăcut, îi spuse Newman cu acelaşi ton ironic- 
dojenitor. 

— Eşti imposibil, replică ea. 

Sună telefonul, Monica răspunse, apoi se uită la Tweed. 

— Inspectorul-şef Buchanan la telefon. Vrea cu tine. 

— Bună, Roy, spuse Tweed după ce ridică receptorul. Cum îţi 
merge? 

— Destul de prost. Mi-a fost luat cazul lui Holgate, mi-au spus 
că nimeni din echipa mea nu mai are de-a face cu el. Şi ghici de 
unde vine ordinul? De la comisar în persoană. A spus că este o 
problemă care ţine strict de poliţia locală din Berkshire. A fost 


destul de direct în privinţa asta - de parcă i s-ar fi cerut mai de 
sus. Mulţumit? 

— După cele ce mi-ai spus, sigur că da. Roy, ce se întâmplă? 

— Dintr-un motiv sau altul se tot pune o barieră în jurul 
uciderii lui Holgate. Cine o pune? Habar n-am. Dar e cineva 
destul de sus-pus, pentru că e evident că şi comisarul a fost 
strâns cu uşa. Cineva foarte puternic. Te caut daca aflu mai 
multe. Dacă vrei să vorbim, sună-mă acasă. Te las acum... 

Tweed le spuse celorlalţi ce aflase de la Buchanan. Paula era 
furioasă. 

— Buchanan este cel mai bun detectiv pe care îl au. 

— Probabil că acesta este şi motivul pentru care ei - aceşti 
misterioşi ej - l-au pus în carantină. Şi, ca să nu uit, nu-i 
momentul să vă certaţi între voi. Clar? 

— Scuze, spuse Paula. 

— Ditto, adăugă Newman, ce părere ai de Snyder? E limpede 
că spera să-ţi scape nişte informaţii folositoare. Bleguţul! 

— Dar cum de-a ştiut despre vizita noastră la Bray? se miră 
Paula. 

— Are atâţia informatori! explică Newman. Unii, în poliţie. Plus 
că i se aprobă nişte cheltuieli cărora nu le dai de fund. O fi 
fluturat două sute de bătrâne, şi vreunul dintre poliţiştii cu care 
ne-am întâlnit i-a zis şi despre laptele supt de la mă-sa. Lumea 
s-a schimbat mult. 

Tweed aduse în atenţie un alt aspect. 

— Paula, ţie cum ţi s-a părut Sam Snyder? Părerea ta o ştiu, 
Bob. 

— Cred că e foarte şiret, începu ea, tipul de om care ţine cu 
dinţii odată ce simte că a dat peste un subiect cu adevărat de 
senzaţie. Cred că îşi va continua investigația. 

— A spus câteva lucruri care mi-au atras atenţia, rosti Tweed 
gânditor, cu privirea pierdută pe fereastră. Un tablou foarte 
ciudat mi se conturează în minte. 

— Pe care încă nu ni-l dezvălui, spuse Paula, oftând. Se ridică, 
se uită atent pe fereastră prin draperiile groase. Ne-a urmărit o 
maşină de la sediul ACTIL, un Volvo maro, în care era doar 
şoferul. E încă acolo. 

— Probabil de la Departamentul Special, remarcă Newman. 
Harry Butler e prin preajmă? 

— Este, răspunse Monica. 


— Ai putea să îl chemi? Roagă-l să meargă şi să îl convingă pe 
şofer că e timpul să o întindă. 

— Cunoscându-l pe Harry, n-aş vrea să fiu în pielea şoferului, 
comentă Paula. 

Harry Butler nu era foarte înalt, dar era solid şi lat în umeri. 
Rareori se putea citi ceva pe faţa lui, dar niciun tâlhar nu se 
apropiase vreodată de el. Purta un hanorac gros, ponosit şi 
neîngrijit, nişte blugi la fel de uzaţi şi nişte cizme greoaie, care îi 
strângeau picioarele ca într-o menghină. 

leşi din clădire prin spate, apropiindu-se tiptil de Volvo. Îl văzu 
pe şofer ghemuit, uitându-se printr-un binoclu prin geamul din 
spate, spre ferestrele de la biroul lui Tweed. 

„Bravo, amice”, îşi spuse în gând. Afară se întuneca. Ocolind 
maşina spre locul şoferului, începu să bată uşor în geam. 
Bărbatul lăsă binoclul, îl privi duşmănos, cu ochi porcini, pe 
Butler care continua să bată în geam. Îl deschise. Imediat Butler 
îşi întinse braţele vânjoase peste geam, aşa încât să nu mai 
poată fi închis. Avea pumnul drept pregătit. 

— Ce mama naibii vrei? mârâi şoferul. 

— Asta-i o zonă liniştită, spuse Harry, pe un ton cordial. Nu e 
pentru maniaci. Cre' că salivai în timp ce spionai nu'ş'ce biată 
fată care face duş. Du-te înapoi în East End, de unde-ai răsărit, 
şobolanule. Şterge-o! 

Şoferul se aşeză pe locul lui şi apăsă pe buton să închidă 
geamul. Apăsarea braţelor puternice ale lui Harry îl ţinu însă 
deschis. Şoferul se dădu bătut, aruncându-i o privire cruntă lui 
Harry. 

— la-ţi labele de pe geamul meu! 

— Nu sunt un tip răbdător. Butler deschise pumnul, îi arătă că 
ţinea un mic spray cu duza îndreptată spre faţa şoferului, cu 
degetul gata să apese. 

— Vezi asta? E nucşoară. Apăs, şi vei avea o privelişte 
încântătoare, poate chiar două. Ultimul tip pe care l-am folosit n- 
a văzut aproape o săptămână. Foarte dureros. 

— E ilegal. 

Vocea şoferului deveni mai puţin agresivă în timp ce se uita la 
spray. Butler zâmbi amabil. 

— Ar fi cuvântul tău împotriva cuvântului meu. Ai urla în 
agonie. Aşa că, fii rezonabil! Cheia e în contact. Nu trebuie 
decât să porneşti motorul şi s-o ştergi. 


— Am să te ţin minte! se răsti şoferul. 

— Aşa să faci. Dar roagă-te să nu dai ochii cu mine pe o alee 
întunecată. Şi acum, dă-i bătaie băiete... 

Şoferul înşfăcă brusc cheia de contact, porni rapid, luă piciorul 
de pe frână, apăsă pedala acceleratorului până-n podea, cu 
intenţia să-l lovească pe Butler cu aripa maşinii când demară în 
trombă. Butler însă se aşteptase la asta, aşa că sărise deja din 
spatele maşinii pe trotuar. 

Aceasta pormi glonţ spre celălalt capăt al Crescentului, şterse 
lateral un Mercedes, şi ambele maşini se opriră. Butler, care se 
întorcea în clădire, îi văzu pe cei doi şoferi ameninţându-se cu 
pumnii. 

„Proşti şoferi mai circulă pe străzi în ziua de azi”, îşi spuse el. 

— Maşina aceea maro, Volvo, a plecat, s-a ciocnit cu o altă 
maşină, anunţă Paula, aşezându-se la biroul ei. 

— Normal, replică Newman. E mâna lui Harry Butler. 

Fiindcă veni vorba, mi-am dat seama că ne urmărea încă de la 
ACTIL. Am văzut-o în oglinda retrovizoare. Nu m-am gândit că 
merită atenţie. 

— Bob, i se adresă Tweed, Roman Arbogast a pomenit, când 
eram gata de plecare, că unul dintre invitaţii din seara asta este 
Black Jack Diamond şi că e prieten cu Sophie. l-am mai auzit 
numele, dar nu ştiu mai nimic despre el. 

— E o poveste întreagă. N-aş spune că mă dau în vânt după 
gusturile lui Sophie la bărbaţi. Arată bine, e un afemeiat de 
profesie, cândva a fost un jucător de blackjack de primă mână. 
De aici şi porecla. Juca la Templeton, clubul acela spilcuit din 
Mayfair. Versat, tipul. Câştiga sume imense. Intr-o noapte, 
clubul a fost nevoit să-şi trimită oamenii la bancă, să mai aducă 
bani. Îi curăţase. Aşa, s-a întors maşina blindată, iar el a câştigat 
tot. A ajuns atât de bogat, încât a făcut o ofertă clubului şi l-a 
cumpărat. Imediat după aia a încetat să mai joace. Acum el 
conduce clubul. E un tip atletic. Diamond e numele lui de botez. 
De aceea i se spune Black Jack Diamond. 

— Mă gândeam că Roman Arbogast n-ar fi de acord cu aşa 
ceva, remarcă Paula. Care este numele lui de familie? 

— Arbogast. E un văr. Cât despre acordul lui Roman, mă 
îndoiesc că acesta are de ales. La Sophie, m-a frapat 
încăpăţânarea; face numai ce vrea ea... 

— Nu l-am întâlnit încă pe Black Jack Diamond ăsta, spuse 


Paula cu o privire gânditoare. 

— Şi nici nu vrei să-l întâlneşti, o preveni Newman. E 
periculos. Genul tipic de băiat de bani gata, care crede că lumea 
trebuie să fie la picioarele lui. Tatăl lui Roman, adică unchiul lui, 
Alfred, a intrat în afacerile cu muniții. Când şi-a dorit o viaţă de 
huzur, Roman i-a cumpărat totul. De aici vine A pentru 
armament în sigla conglomeratului ACTIL. Fabrica e în America. 

— Cam pe unde în State? întrebă Tweed. 

— În Boston. 


4 


— Doamnelor şi domnilor, vicepreşedintele Statelor Unite ale 
Americii, distinsul Russell Straub. 

Toţi ochii celor aflaţi în jurul meselor din marea sală de la 
primul etaj al restaurantului Tree Creeper se întoarseră către 
uşă. Gărzile sale de corp, doi tipi duri în costume gri, stăteau de 
o parte şi de alta a uşii pe care Russell Straub, îmbrăcat de 
seară, îşi făcu rapid intrarea, fluturându-şi braţele. Izbucni un 
ropot de aplauze furtunoase. El rămase acolo, cu braţele 
ridicate, iar aplauzele se prelungiră. 

— Exploatează publicul la maximum, şopti Newman, aşezat 
lângă Paula. 

— Ssst, îl dojeni ea. Şi nu se bate aşa din palme. 

Newman, cu ambele mâini ridicate, bătea din degete cu o 
privire plictisită. Straub era încă sus, pe treptele care duceau 
spre mese, cu faţa-i slabă schimonosită într-un rânjet larg. 
Aplauzele continuau. 

— Îşi pictează rânjetul ăla pe faţă, doar-doar i s-o-ntipări, 
şopti din nou Newman. 

— Eşti imposibil, răspunse Paula, zâmbind. 

Straub era un bărbat slab şi înalt, cu părul închis la culoare, 
pieptănat pe spate, sprâncene întunecate, ochi strălucitori, un 
nas lung şi ascuţit, o gură răutăcioasă şi o bărbie obraznică. 
Când începu să coboare treptele, îşi deschise larg braţele de 
parcă i-ar fi cuprins pe toţi cei din încăpere într-o caldă 
îmbrăţişare. 

— Urmează să ne sărute pe toţi, comentă Newman. 

— Mai încet şi taci din gură! se răsti Paula la el. 

— Mi-e greu să le fac pe-amândouă deodată. 

În timp ce era condus la masa lui din capătul încăperii, Straub 
făcu un tur al sălii, dând mâna cu fiecare invitat, pentru că 
aproape toţi se ridicau în picioare la trecerea lui. Singura 
excepţie a fost Roman Arbogast, care doar s-a răsucit în scaun, 
ca să-i accepte strângerea de mână. Straub se aplecă spre el, îi 
spuse ceva, Arbogast doar aprobă din cap. Şi, în sfârşit, se 
aşeză în stânga lui Sophie. Îi întinse un pacheţel pe care îl luă de 


la un bodyguard. Era un cadou ambalat în hârtie imprimată cu 
steagul Statelor Unite. 

— Foarte subtil, spuse Newman. 

— Absolut de acord, adaugă persoana aşezată în stânga 
Paulei. Aceasta fusese uluită când văzuse pentru prima oară 
invitaţia pe care era scris numele domnului înalt şi bine făcut 
care stătea lângă ea: Black Jack Diamond. 

— Ar fi trebuit să fie steagul Marii Britanii, continuă el, dar la 
ce să te-aştepţi de la un politician ignorant?! 

— l-auzi, chicoti Marienetta, care stătea în faţa lui. Am înţeles 
că în meniu avem pui a la Maryland. Să sperăm că e proaspăt, 
după atâta drum. 

Chicoti din nou, Newman şi Black Jack amuzându-se şi ei. 

— N-a avut de stat în frigider mai mult de şase luni, răspunse 
Black Jack. Americanii sunt foarte mândri de frigiderele lor 
uriaşe. Acolo îşi depozitează politicienii cărora le-a expirat 
mandatul. Asta-i alternativa lor la muzeele cu figuri de ceară. 

Newman tocmai bea nişte vin, şi aproape că se înecă la auzul 
comentariului lui Black Jack. Paula se simţea stânjenită, prinsă 
acolo, între doi bădărani, după cum şi-i descrise în sinea ei. 
Marienetta ghici reacţia ei şi, când bărbatul din dreapta ei îşi 
ceru scuze fiindcă trebuia să plece, motivând că nu se simţea 
bine, ea îi făcu semn Paulei bătând cu degetele pe scaunul gol 
de lângă ea. 

Terminaseră deja felul doi şi, între intervalele lungi când se 
aducea mâncarea, invitaţii se duceau să danseze într-o altă 
încăpere, despărțită de cea cu mese prin nişte uşi batante. 
Orchestra cânta un foxtrot îndrăcit. Paula se ridică să se ducă 
spre Marienetta, dar în acelaşi moment se ridică şi Black Jack şi 
o apucă de braţ. 

— Vă rog, faceţi-mi onoarea, sugeră el. Mi-ar face o mare 
plăcere să dansez cu o femeie atât de atrăgătoare şi de 
deşteaptă. 

Paula ezită preţ de o secundă. Era într-o rochie neagră, până 
la genunchi, cu umerii goi. Din păcate, şi Marienetta se gătise cu 
o rochie negru-cărbune, însă cu mâneci lungi şi guler înalt. Paula 
ştia că nu putea să-l refuze, dar observase că Black Jack 
consumase o mare cantitate de vin. Când păşiră pe ringul de 
dans, el o prinse cu putere, punându-i o mână pe umărul gol şi 
cu cealaltă cuprinzând-o de mijloc. O trase mai aproape de el. 


În timpul dansului, ea îl studie. Avea o ţinută de fotomodel, 
dar faţa sa colţuroasă, parcă sculptată, nu se potrivea acestei 
impresii. Avea părul blond, des, cu chică, fruntea bine 
construită, nasul proeminent, dedesubtul ochilor neobişnuit de 
mari, abisali. Buzele lui groase îi confereau un aer de cruzime. 
Mâna lui îi mângâia umărul gol cu un entuziasm crescând. Ea 
zâmbi. 

— Sper că nu vă supăraţi, dar am o piele sensibilă, iar mâna 
dumneavoastră o apasă prea tare. 

El lăsă imediat mâna mai moale, mutându-şi faţa mai aproape 
de a ei. 

— Mai târziu am să-mi aduc aminte de asta, aşa că fii blândă 
ca un mieluşel. 

— Mai târziu? 

— Locu' ăsta începe să mă plictisească, replică el, stâlcind 
uşor cuvintele. E o ieşire prin spate mai încolo. Vino şi oferă-ţi o 
seară memorabilă în micul meu apartament din Eaton Square! 

— Nu prea cred. Imi place aici. 

— Hai să-ţi spun un secret. Mi ş-au oferit jece mii de lire să-l 
dau gata pe unu’, Tweed. Şefu' tău, ai? Eşti un fel de secre- tară 
a lui. 

— Cam aşa ceva. Ce-i cu gluma asta, să-l dai gata pe Tweed? 

— Stă-n calea unor oameni importanţi. Nu va fi-n stare să 
meargă vreo trei luni după ce-am schimbat eu o vorbă cu el. 
Hai, fii de treabă şi-arată-mi-l care e când ne întoarcem la 
zaiafet. 

Paula băuse numai un pahar de vin, dar simţea că tremură. 
Sistemul de alarmă interior începu să lucreze. Cum să rezolve 
situaţia asta nebunească? Oare vorbea serios? Se uită la el şi 
constată că ochii lui stranii o priveau intens, încercând să-i 
cântărească reacţia. 

— O să fac tot ce pot, spuse ea. 

În scurt timp se întoarseră în restaurant. Aruncă o privire 
înapoi şi văzu că o tânără blondă, îmbrăcată mai degrabă pentru 
a merge la culcare decât la un dineu, îl atrăsese pe Black Jack 
într-o conversaţie. Paula se grăbi spre masa ei. Nimeni, cu 
excepţia lui Newman, nu sesiză dibăcia cu care ea luă de pe 
masă invitaţia cu numele lui şi o dosi în podul palmei. Se aplecă 
spre ea. 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă cu o voce scăzută. 


Printre clinchete de pahare şi flecăreala care devenea din ce în 
ce mai zgomotoasă pe măsură ce inhibiţiile se topeau, nimeni 
nu-i putea auzi. Se aplecă spre urechea lui. 

— Black Jack mi-a spus că a fost plătit cu zece mii ca să-l facă 
praf pe Tweed. Nu cred că îl recunoaşte pe Tweed, aşa că am să 
te arăt pe tine. 

— Bine. Am să rezolv eu situaţia. 

După cum observase mai devreme, Tweed era aşezat la masa 
de onoare, lângă Arbogast. Tocmai bea o cafea, când ea se 
aplecă lângă el şoptindu-i: 

— Când pleci de aici, e vital ca Newman să fie lângă tine. 

O chestiune de siguranţă. 

Arbogast, care stătea de vorbă cu femeia încântătoare din 
stânga lui, se întoarse în scaun. Se aplecă peste Tweed, 
întinzându-şi laba spre Paula. Îi strânse mâna cu căldură, îi 
zâmbi şi îi spuse: 

— Dacă te saturi vreodată de compania acestui Einstein 
modern, sună-mă şi treci pe la mine, să stăm de vorbă. Foarte 
rar am ocazia să întâlnesc doamne încântătoare cu un 
asemenea intelect. 

— Aş putea accepta provocarea, zâmbi Paula şi plecă, 
strecurându-se înapoi, la locul ei. : 

Vicepreşedintele american se întinse peste masă. Incepu să 
vorbească, ochii săi reci fixându-l pe Tweed. Toţi ceilalţi 
ascultau la ceea ce avea de spus marele bărbat. 

— Înţeleg că dumneata eşti Tweed, mormăi Straub. Aşadar, 
care este rolul dumitale în viaţă? 

— Păi, dacă ştiţi cum mă cheamă... Tweed se întrerupse, 
înclinându-se în faţă. Avea o voce aspră. E clar că ştiţi şi care 
este rolul meu în viaţă. Şi-atunci, ce rost mai are să mă- 
ntrebaţi? 

Vorbise tare, aproape cu sălbăticie. Paula se înfiora - rareori îl 
auzise vorbind într-un mod atât de agresiv. Pentru o fracțiune 
de secundă, văzu o expresie răutăcioasă trecând ca un fulger pe 
faţa vicepreşedintelui, apoi politicianul din el se trezi. 

— Doamnelor şi domnilor, avem printre noi un leu, unul cu 
dinţi. Ei bine, toată viaţa am întâlnit astfel de oameni, şi încă n- 
am dat de unul care să mă deranjeze. Ridică paharul. Doresc să 
propun un alt toast, în cinstea frumoasei Sophie, care împlineşte 
treizeci de ani. Fii binecuvântată, draga mea... 


Paula se întoarse la masa ei, de data aceasta pe locul gol pe 
care Marienetta i-l oferise mai devreme. Nepoata lui Roman 
avea o voce blândă, aşa încât ea şi Paula puteau sta de vorbă 
fără ca cineva să audă ce-şi spun. 

— Şeful tău a nimerit la fix. L-am văzut pe Straub de multe ori 
la televizor, şi, de obicei, nimic nu-i stă în cale. 

— A căutat-o cu lumânarea. 

— Absolut. O, Doamne, Sophie are de gând să ţină un discurs, 
şi deja a băut foarte mult. Să-i ţinem pumnii. S-a întors din 

State cu avionul acum câteva zile şi cred că încă mai e cu 
capul în nori - în norii de alcool. 

— Şi tu mergi în vizită în America? 

— Destul de rar. Sophie merge mult mai des. Avem o firmă 
acolo. Începe... 

Sophie stătea în picioare lângă o glastră uriaşă, verde, din 
care se înălța o plantă agăţătoare mare. Flutură încoace şi-ncolo 
mâna în care avea paharul pe jumătate plin, de parca ar fi miruit 
audiența. Un „ssst” străbătu încăperea. Sophie începu să 
vorbească: 

— Vreau să vă mulţumesc tuturor... Vreau să vă mulţumesc. 
Vreau să vă mulţumesc... 

— S-a stricat placa, şopti Marienetta. 

— ... să vă mulţumesc pentru cea mai frumoasă anivs... 
aniv... 

— Aniversare, îi suflă Tweed, aplecându-se peste masă. 

— ... aniversare din viaţa mea. Sophie ridică paharul. De trei 
ori noroc pentru Tweed. Şi, mai presus de orice, mă simt foarte 
onorată să îl avem aici pe domnul vicepreşedinte, viitorul 
preşedinte al Statelor Unite ale Americii, cel mai distins oaspete 
la care aş fi putut spera. Voi deschide cadourile mai târziu, dar 
vă mulţumesc tuturor pentru generozitate. Dumnezeu să vă 
binecuvânteze pe toţi. 

In timp ce se lăsa la loc în scaunul ei de la masă, ca o floare 
ofilită, izbucniră ropote lungi de aplauze. Marienetta se aplecă 
spre Paula atât de aproape, încât aceasta îi putu mirosi 
parfumul foarte scump. 

— Tweed a salvat-o, a ajutat-o să meargă mai departe. 

Straub ar fi trebuit să-i sară în ajutor. Acum îi zâmbeşte afectat, 
nemernicul. 

— La fel ca mine, comentă Paula, ai un auz foarte fin. Abia am 


prins ce i-a spus Tweed. 

— Un orelist mi-a spus odată că aş putea auzi o minge de 
ping-pong aruncată în mare. O caracteristică a familiei. Te 
deranjează dacă fumez? Vrei şi tu una? 

— Da, te rog. Asta e una dintre rarele mele plăceri. 

în timp ce Marienetta îşi aprindea ţigara cu o bijuterie de 
brichetă, Paula o întrebă: 

— Sper că nu te superi că aduc vorba despre asta acum, dar 
ai cumva idee ce o fi căutat Holgate noaptea într-un loc atât de 
izolat cum este satul Bray? 

— Nu. Unchiul s-a gândit la asta, dar n-a ajuns la nicio 
concluzie. Adam nu era prea popular printre angajaţi, dar eu îl 
găseam fermecător. 

— Cineva mi-a spus că aveţi o casă veche, mare, lângă râu, 
aproape de locul unde s-a întâmplat. 

— Abbey Grange. Roman abia dacă trece pe-acolo. 

A cumpărat-o pentru conferinţe private, apoi a decis că nu-i 
place locul. Eu am fost acolo o singură dată, şi nici mie nu mi-a 
plăcut. 

— Aveţi pe cineva care are grijă de casă? 

— Acum, nu. Marienetta clătină din cap. Am avut mai mulţi 
îngrijitori, care au plecat, unul câte unul. În momentul de faţă nu 
e nimeni acolo. Casa e pustie. 

„Atunci cine era în casă, în camera aceea lăturalnică şi cu 
lumina aprinsă, în noaptea crimei?” se întrebă Paula. 

Straub, însoţit de bodyguarzii săi, plecase, iar cheful se 
spărgea. Mai devreme, Paula se tot învârtise pe lângă uşa care 
ducea spre ringul de dans. Când îşi făcu apariţia Black Jack, ea 
plecă agale, arătându-i-l pe Newman. 

Tweed, care stătuse de vorbă cu Arbogast, avea să plece 
printre ultimii. Newman i se alătură, iar Paula îl văzu pe Black 
Jack punându-şi haina şi luând-o după ei. Afară era o noapte 
răcoroasă şi stătea să burniţeze. Newman era singur, dar nu 
departe de Tweed, care aştepta să apară un taxi. 

Paula tocmai ieşea pe uşă când Black Jack îşi aprindea o 
ţigară. Era momentul ideal pentru ca un fost cartofor să-şi 
lanseze atacul. Spre surprinderea ei, o aşteptă până ieşi şi se 
apropie de ea. 

— Hai să bem un păhărel împreună. Am putea merge la 
Marino, dincolo de Piccadilly. 


— Mulţumesc, dar sunt prea obosită ca să mai merg 
altundeva decât acasă. 

— Poate în altă seară. Mâine? Poimâine? Hai, te rog! 

O apucă de braţ. 

— Nu cred că doamna e interesată, răspunse Newman, 
apropiindu-se de ei. 

— Ah, celebrul corespondent internaţional! pufni batjocoritor 
pe nas. Sunt de-a dreptul încântat să vă cunosc. 

Se apropie şi Tweed. 

— A avut o zi plină. De ce nu te duci singur acasă? 

— Am crezut că Paula ar vrea să audă o chestie pe care, 
întâmplător, o ştiu despre Adam Holgate. O chestie pe care 
nimeni altcineva nu o ştie. Nu a apărut în acest lung articol al lui 
Sam Snyder, în Daily Nation. Scoase din buzunar un ziar 
împăturit, îl deschise şi îi arătă prima pagină lui Tweed. 
Publicaţia titra cu litere de-o şchioapă: 


AL DOILEA CADAVRU DECAPITAT DESCOPERIT LA BRAY 
Vicepreşedintele SUA în vizită la Londra 


Black Jack avea o atitudine cordială şi nu dăduse niciun semn 
că ar urma să atace pe cineva. Tweed luă ziarul şi citi la 
repezeală câte ceva din articolul lung care urma. Apoi se uită la 
Black Jack. 

— Cum ai pus mâna pe acest exemplar? 

— Unul dintre oaspeţii din cealaltă încăpere a vrut să ia o 
gură de aer curat. Mi-a spus că văzuse un pachet de ziare, legat 
cu sfoară, undeva, lângă un chioşc. Este ziarul de mâine sau, 
mai degrabă, de azi. E trecut binişor de miezul nopţii. 

— Spuneai că ştii ceva despre Holgate? Tweed îl privi 
insistent. Glumeai, desigur! 

— În viaţa mea n-am fost mai serios ca acum. Trecuseră 
câteva minute de când îşi luase mâna de pe braţul Paulei, iar 
acum se întoarse spre ea. Oferta rămâne valabilă. leşim să bem 
ceva şi spun tot ce ştiu. Lucruri interesante, apropo de ce i s-a 
întâmplat pârlitului de Holgate. Reuşea să fie amabil fără să 
forţeze nota. Dă-mi numărul tău de telefon şi am să te sun eu. 

Din spatele lui Black Jack, Tweed îi făcu Paulei semn să 
accepte. Ezită, apoi scoase o carte de vizită din poşetă. Pe ea 
era scris: „Compania de Asigurări General & Cumbria”, adică 


numele de acoperire al SIS, plus numărul de la cel de-al doilea 
telefon de pe biroul Monicăi, folosit pentru apeluri din afară. 

— Să zicem poimâine, la şapte, hotărî Paula. La Marino. 

— Te sun eu, zise el şi dispăru, cu paşi mari, în ploaia 
mocănească. 

Newman oprise un taxi şi se înghesuiră cu toţii în maşină. 
Tweed îi dădu taximetristului adresa de la Park Crescent şi apoi 
închise geamul despărțitor, astfel încât acesta să nu audă ce 
vorbeau. Văzuse expresia de pe faţa Paulei. Aceasta se cocoţase 
pe scaunul pliant, cu faţa la el. 

— Cu cine naiba crezi că te joci? începu ea. E-adevărat, cu 
puţin înainte să se care, Black Jack a fost politeţea întruchipată, 
dar nu l-ai văzut când dansam. 

— Nu l-am văzut, admise Tweed calm. 

— Era beat, se purta ca un animal. Acum îmi ceri să ies cu el 
la un bar, eu singură cu el. lar povestea lui, că ştie ceva despre 
Adam Holgate, probabil că tocmai asta e: o poveste, un basm de 
adormit copiii. 

— Înclin să fiu de acord, spuse Newman. E cel mai mare 
mincinos din oraş. Apoi a fost aiureala aia cum că i-a oferit 
cineva zece mii să-l facă zob pe Tweed. A spus asta ca să-ți 
atragă atenţia. lar acum, la plecare, se poartă de să-ţi vină să-l 
mănânci, nu alta. 

— Pot să spun şi eu ceva? întrebă Tweed, încet. L-am urmărit 
când spunea că ştie ceva despre Holgate. Se zice că mă pricep 
să miros o minciună. De data asta nu cred că a fost o minciună. 
Chiar ar putea să deţină informaţii esenţiale pentru noi. E genul 
care se descurcă peste tot. Paula, dacă nu-ţi place ideea, o 
lăsăm baltă. Nu răspunzi la telefon, dacă te sună. 

Şoferul taxiului îşi dădu seama că în spate avea loc o 
gâlceavă. Newman îi întâlni ochii în oglinda retrovizoare şi îi 
întoarse o uitătură aspră. Şoferul privi în altă parte. Paula se 
calmase şi îl fixa, gânditoare, pe Tweed. 

— Cred că aş putea să merg cu ea la Marino, sugeră Newman. 

— Nu ţine, zise Paula. El vrea o femeie cu care să bea ceva. 
Atunci şi numai atunci ar putea vorbi. 

— Gândiţi-vă amândoi la asta, le propuse Tweed. Şi tocmai 
mi-am dat seama ce prostie am făcut spunându-i şoferului să ne 
ducă la Park Crescent. Prima oprire este la apartamentul Paulei, 
în Fulham. Întinse mâna în faţă să coboare din nou geamul 


despărțitor, să poată vorbi cu şoferul, când bâzâi telefonul mobil 
al Paulei. 

Aşteptă ca ea să răspundă. După scurta conversaţie avută, 
Paula puse mobilul în poşetă şi se uită la Tweed. 

— l-ai spus bine şoferului. Era Monica, ne-a rugat să mergem 
la birou. S-a întâmplat ceva, dar nu a vrut să-mi spună la 
telefon. 

Newman oftă, apoi se strâmbă cu un aer dezgustat. 

— O nouă criză? Ceva îmi spune că o s-avem parte deo 
noapte lungă. 

— A sunat profesorul Saafeld, îi spuse Monica lui Tweed în 
momentul în care intră în birou, flancat de ceilalţi doi. Te roagă 
să iei legătura cu el indiferent de oră. 

— Sună.-l, zise Tweed în timp ce Paula îi lua fulgarinul. 

— Tweed la telefon, începu el când auzi vocea adâncă a lui 
Saafeld. 

— Ştii că eu mai particip câteodată la o conferinţă a 
patologilor în America... 

— Da. 

— Şi că îmi cumpăr /nternational Herald Tribune. În numărul 
de azi este un articol lung despre crima de la Pinedale, în 
Maine... 

— Ştiu. Newman a adus vorba despre asta azi-dimineaţă. 
L-am citit. 

— Atunci poate ai observat că autopsia victimei, un bărbat pe 
care îl cheamă Hank Foley, a fost făcută de unul dintre cei mai 
buni medici legişti, adus de la Boston, doctorul Ramsey. 
Întâmplător, am fost buni camarazi. Asta se întâmpla acum 
câteva zile. Aşa că l-am sunat pe Ramsey să facem schimb de 
păreri. Ca urmare, mi-a trimis copii după fotografiile pe care le-a 
făcut el, plus nişte radiografii. Au sosit cu Fedex în seara asta. 
La schimb, i-am trimis lui Ramsey copii după fotografiile făcute 
de mine. 

— Şi? 

— N-aş putea fi foarte tranşant. Nu eu m-am ocupat de 
autopsia lui Hank Foley. Dar, după ce am studiat tot ce mi-a 
trimis Ramsey şi am comparat fotografiile lui cu ale mele, sunt 
foarte sigur că a fost decapitat cu un topor. O lovitură precisă, 
foarte puternică, aplicată chiar sub bărbie şi din acelaşi unghi. 

— Dar eşti convins că asta e concluzia finală? insistă Tweed. 


— Tăişul folosit, ascuţit ca o lamă de ras, are o crestătură în el 
- de aceeaşi formă şi în acelaşi loc ca acela folosit în cazul lui 
Holgate. Ai o lupă puternică? 

— Da. Una asemănătoare celei prin care am examinat 
fotografiile la tine. Jos, la demisol, în Ţara Morților. 

— Vrei să-ţi trimit prin Fedex materialul de la Ramsey? 

— Da, te rog. Şi... mulţumesc că m-ai sunat. 

Profesorul Saafeld închise telefonul. Nu era omul care să arunce 
vorbe în vânt. Tweed puse receptorul în furcă şi le spuse lui 
Newman şi Paulei ce aflase şi ce făcuse Saafeld. 

— Încă un criminal în serie, care ucide la întâmplare? spuse 
Newman nervos. Unul pe malul Tamisei, iar celălalt la mii de 
kilometri distanţă, peste Atlantic? Pare al naibii de greu de 
crezut. 

— Nu e vorba despre un simplu criminal în serie, îl contrazise 
Tweed. Am senzaţia că între aceste crime există o legătură. Că 
victimele trebuiau reduse la tăcere cu orice preţ, deoarece 
aflaseră un secret important. 


5 


În seara aceea, Tweed sosi la birou la ora şapte. În afară de 
Monica, îl aşteptau şi Paula, şi Newman. Pe biroul lui se afla un 
dispozitiv de mărire, cu lupe, şi un pachet trimis prin Fedex. 

— Am rezistat tentaţiei de a-l deschide, spuse Paula. 

— Sper că nu ai cărat tu aparatul de la subsol până aici. Are o 
tonă. 

— L-am pus pe Freddie să îl aducă sus. Ştii că are o putere de 
elefant. Vrea să se uite şi el la fotografii. Nu că ar avea habar 
despre ce e vorba. 

— Poţi să deschizi pachetul. Văd că mori de curiozitate. 

Se aşeză la biroul lui, în timp ce ea se lupta să deschidă 
repede pachetul cu o foarfecă. In cele din urmă, dădu peste o 
cutie de carton; îi scoase capacul. Tipic pentru el, Saafeld 
introdusese fotografiile în plicuri de plastic, radiografiile fiind şi 
mai bine ambalate. Tweed selectă cele mai bune fotografii cu 
gâtul retezat al lui Foley şi al lui Holgate. Rezultatul era 
macabru. Apoi o rugă pe Monica să-l cheme pe Freddie de la 
subsol. 

Acesta sosi foarte repede. Freddie era un bărbat cu o 
construcţie robustă, având peste un metru optzeci şi trei şi o 
expresie severă, de neşters. Tweed îi dădu două fotografii, una 
cu cadavrul lui Holgate şi cealaltă cu al lui Foley. A doua era 
imprimată pe hârtie mult mai bună decât cea folosită de 
Saafeld. 

— Freddie, e ceva ultrasecret. Să n-aud bârfe despre asta cu 
lumea de jos, de la subsol. 

— N-am să le suflu o vorbă. 

— Ştii cum se fixează placa metalică, să putem compara cele 
două fotografii? 

Freddie puse o placă mai mare în suportul de sub lentilă. Cu 
ajutorul unei alte lentile, aranjă cu grijă cele două fotografii, aşa 
încât să poată fi văzute în acelaşi timp, apoi se trase deoparte. 

— Freddie, ce zici? întrebă Tweed. Ai observat probabil că 
gâturile celor doi sunt tăiate foarte curat, dar cel puţin pe unul e 
o porţiune zdrenţuită. Ca şi cum lama care a făcut treaba ar fi 


fost ştirbită. 

— Domnule Tweed, vă sugerez să vă uitaţi şi dumneavoastră. 
Tweed se uită cu atenţie prin lupă. Cercetă fotografiile preţ de 
câteva minute. Apoi se întoarse spre Paula. 

— E rândul tău acum. 

— Pfui! fu prima ei reacţie, dar continuă să se uite prin lupă. | 
se strânse stomacul, dar se controlă şi îşi reluă examinarea. 

Când se ridică, dădu din cap aprobator spre Tweed, în timp ce 
Newman se uita prin lupă cu un aer sceptic. 

— Freddie, spuse deodată Tweed, părerea ta, te rog! 

— Se potrivesc perfect. Acesta - arătă spre fotografia cu ciotul 
lui Foley - avea gâtul mai subţire. Chiar şi aşa, trebuie să fie 
vorba despre lama unui topor. Şi, indiferent cine l-a mânuit, 
trebuie să fi fost extrem de puternic. Mai ales pentru a executa 
o tăietură atât de precisă. 

Pentru Freddie acesta era un discurs lung. Tweed îi mulţumi, 
iar el părăsi încăperea. Tot ce văzuse şi auzise avea să rămână 
închis în el ca într-un seif. 

Newman se ridică în picioare. 

— Înţeleg la ce te referi, recunoscu el. 

— Bravo ţie, se răsti Paula. 

Următoarea jumătate de oră o petrecură examinând 
radiografiile trimise de la Boston. Paula adusese de la subsol o 
lampă specială care modifica intensitatea luminii. Radiografiile 
confirmară prezenţa unei crestături în lama toporului, încă 
nedescoperit. Paula împachetase şi pusese totul la loc în cutie, 
când sună telefonul. 

— E tot inspectorul-şef Buchanan, raportă Monica. 

— Cu ce te pot ajuta, Roy? 

— Cu ce te pot ajuta eu pe tine? Sper că nu te superi, dar, 
dacă tot am fost scos din schemă cu atâta înverşunare, mă 
gândeam să-ţi las moştenire ţie nişte indicii de care, în mod 
normal, m-aş ocupa eu. 

— Te ascult. 

— Am stat de vorbă cu o femeie nemaipomenită, care mai 
demult m-a ajutat să identific un criminal. A simţit că era cineva 
la care eu nici măcar nu mă gândisem, şi a avut dreptate. O 
cheamă Elena Brucan. Îţi spun pe litere... 

— Pare a fi un nume străin, comentă Tweed în timp ce-şi nota 
numele ei. 


— E din România. A stat ieri mai mult pe lângă sediul 
ACTIL. A simţit că e ceva în neregulă. 

— E un medium? întrebă Tweed deloc entuziasmat. 

— Nu este. N-a făcut în viaţa ei şedinţe de spiritism. Simte 
foarte bine oamenii. Nu strică să te întâlneşti cu ea. Pot să-i dau 
adresa ta, mă refer, desigur, la Compania de Asigurări Cumbria 
& General? 

— E în Londra? 

— Da. Are un apartament închiriat prin zona în care locuiesc 
eu. Să zicem mâine-dimineaţă, adică azi, la ora unsprezece, îţi 
convine? 

— Da, îmi convine. 

— Şi-ţi mai pot trimite pe cineva care m-a ajutat, neoficial. 

— la zi, spuse Tweed mascându-şi exasperarea. 

— Doctorul Abraham Seale,  bine-cunoscutul psiholog 
criminalist. M-a ajutat odată într-un caz. A identificat un baron al 
drogurilor în persoana unui agent de bursă, pe care eu îl 
crezusem respectabil. Mâine după-amiază la trei, e bine? 

— De acord. Şi, Roy, îţi mulţumesc fiindcă încerci să mă ajuţi. 
Eşti acasă? 

— Da. Dacă aş suna de la Scotland Yard, ar exista toate 
şansele să fiu ascultat. 

— Ce?! nu-mi vine să cred, dată fiind poziţia ta. 

— Asta nu-i nimic. Buchanan chicoti fără nici cea mai mică 
urmă de veselie. Am ajuns acasă şi am observat că erau 
zgâriate amândouă broaştele de la uşa de la intrare. Asta m-a 
pus în gardă, aşa că m-am dus să verific telefonul. Cineva lipise 
acolo un microfon cât un ac cu gămălie. L-am scos înainte să vă 
sun. A fost o vizită de curtoazie din partea Departamentului 
Special, sunt sigur. Am „scanat” restul apartamentului şi era 
„curat”. 

— Asta-i samavolnicie! N-ar trebui să-l informezi pe comisar? 

— La ce bun? Ministrul de interne, adică persoana pe care el 
ar aborda-o dacă ar fi de acord, lucru de care mă îndoiesc, este 
geniul rău din spatele plasei pe care au ţesut-o în jurul meu. 
Poate că şi în jurul tău. Scuze că te-am deranjat atât de târziu... 
sau de devreme. 

— Incă o dată, Roy, îţi sunt recunoscător pentru ajutor. 

— Fii pe fază! Somn uşor. Dacă poţi... 

Tweed puse receptorul în furcă, apoi le povesti lui Newman şi 


Paulei despre cele două persoane care aveau să-l viziteze. 
Newman explodă. 

— O, Doamne! Asta ne mai lipsea: o spiritistă şi un psiholog 
criminalist. Ţie nu-ţi plac ăştia. 

— Nu, spuse Tweed, nu mă încântă aşa-zişii psihologi 
criminalişti. Îţi spun că ucigaşul are între douăzeci şi cinci şi 
patruzeci de ani, că e de sex masculin, alb şi că, probabil, are o 
slujbă umilă. lar toate astea nu mă ajută cu nimic. 

— Am audiat odată o conferinţă a doctorului Abraham Seale, 
interveni Paula. M-am dus acolo într-o stare de spirit sceptică, 
dar tipul a ajuns să mă impresioneze. Este subtil şi raţional, 
chiar dacă puţin cam ciudat. 

— Abia aştept să-l văd! i-o tăie Newman. 

Tweed le povesti apoi ce i se întâmplase lui Buchanan când 
intrase în apartament. 

Paula fu şocată. Newman izbucni din nou. 

— Ăştia au de gând să transforme Marea Britanie într-un stat 
polițienesc. Dar nu poliţia e de vină. E mâna celor de la 
Departamentul Special. Pute. 

În timp ce el spunea asta, intră Marler, în costumaţia lui 
elegantă. „Pare să nu doarmă niciodată”, se gândi Tweed. 
Marler se rezemă de peretele de lângă Paula şi-şi aprinse una 
dintre ţigaretele lui lungi. 

— S-ar putea să ai dreptate Bob, spuse acesta, pe obişnuitul 
său ton sacadat. Am umblat încolo şi-ncoace ca să iau legătura 
cu informatorii mei. Nu vor să vorbească pentru toţi banii din 
lume. lar prietenii lui Bob de la Departamentul Special nu-i ştiu 
pe oamenii mei, cu excepţia unuia. A fost abordat de unul dintre 
bătăuşii ăia în costum gri, dar el l-a trimis la plimbare. E un tip 
din partea de est a Londrei. Tot tipul ăsta mi-a zis că s-a dus 
zvonul că cine deschide gura o să intre la zdup pentru deţinere 
de droguri. 

— Una peste alta, mi-am întărit bănuiala că cineva foarte sus- 
pus este implicat sau cel puţin interesat de uciderea lui Holgate. 
Cam asta-ar fi, avem multe de făcut mâine. 

— Şi eu trebuie să mă întâlnesc la un păhărel cu Black Jack, la 
Marino, îi reaminti Paula. 

— Sper că nu te duci singură! spuse Marler. 

— Singură-singurică. 

— Am să vin eu cu tine, zise Marler. Adică voi fi acolo, voi 


păstra discreţia. Se ştie că Black Jack tratează femeile cu un fel 
de cruzime, atât mentală, cât şi fizică. 

Tweed surprinse pe faţa ei o dezaprobare făţişă. Ea se 
considera, pe bună dreptate, un ofiţer de rang înalt, capabil să- 
şi poarte singur de grija. Nu avea nevoie de babysitter. 

— Mulţumim pentru propunere, Marler, îi spuse Tweed, dar 
cred că Paula ar prefera să meargă singură. Monica, tu vii cu 
noi. 

— Mă simt în formă şi mai am o grămadă de lucruri de 
terminat. 

— Pot să mai aştepte până mâine, după un somn bun. E un 
ordin. 

Paula se ridicase şi se uită cu atenţie în întunericul nopţii, 
după ce dăduse puţin la o parte cele două perdele. Le trase 
repede la loc şi se întoarse. 

— M-am gândit că aţi vrea să ştiţi că jos e un Ford mare, gri, 
cu un tip la volan. Se uita insistent încoace printr-un binoclu. 

Newman se ridică brusc şi bătu din palme zgomotos. 

— Am chef de puţină mişcare, aşa că putem să-l expediem 
înainte de plecare. Voi ieşiţi prin spate, eu o iau pe uşa din faţă. 

întoarsă acasă, Paula adormi buştean. Avu un nou coşmar. Se 
făcea că Roman Arbogast înaintează spre ea, cu faţa 
schimonosită într-o mască hidoasă, ca în cel de-al doilea tablou 
pe care i-l făcuse Marienetta. Avea senzaţia că se dă înapoi din 
faţa lui, dar rămânea pe loc. Îşi pipăia Browning-ul 32 în 
buzunarul special al genţii aruncate pe umăr. Îşi dădu seama că 
arma nu era acolo. Când el ridica toporul cu dreapta, se trezi 
ţipând, lac de transpiraţie. Se uită la ceasul de mână cu cadran 
fosforescent: ora 3.00 a.m. Se sculă. 

„Pe toţi dracii! Am făcut un duş înainte de culcare. Şi acum 
trebuie să mai fac unul...” _ 

Tweed nici măcar nu încercase să adoarmă. Intins pe perne şi 
cu mâinile sub cap, trecu în revistă faptele. Fără teorie, faptele 
în sine. Avea sentimentul că se afla din nou în postul de şef de 
secţie la Criminalistică, la Scotland Yard, post pe care-l ocupase 
cu mult timp în urmă. Cele două decapitări înfiorătoare, a lui 
Hank Foley în Maine şi cea a lui Adam Holgate lângă Bray, 
fuseseră executate cu aceeaşi armă, probabil un topor. l-o 
dovedeau fotografiile şi radiografiile pe care i le trimisese 
Saafeld. Aşa că, logic vorbind, toporul fusese mânuit de unul şi 


acelaşi criminal. 

Familia Arbogast i se păruse ciudată. Roman părea echilibrat, 
dar dur. In schimb, Sophie părea să nu fi moştenit echilibrul lui. 
Era foarte labilă. Câteodată afişa o agresivitate ursuză, şi 
altădată, brusc, o vitalitate debordantă, cum se întâmplase la 
petrecerea de ziua ei. 

Marienetta: strălucitoare, avea inteligența lui Roman. 
Sofisticată, cu preocupări variate: pictează, sculptează, este 
administratorul  uriaşului  ACTIL. A avut impresia că o 
simpatizează pe Paula, că simpatia era reciprocă. Ar fi amuzant 
ca misterul acesta atât de încurcat să fie rezolvat de o femeie. 

Black Jack Diamond. Unde se potriveşte el în acest puzzle? 
Băiat de bani gata, oaia neagră a familiei. Dar a răzbit pe cont 
propriu. Un tip versatil în privinţa femeilor - să fie ăsta un factor 
important? Totuşi, cele două victime de până acum sunt bărbaţi. 

Un criminal în serie dezlănţuit? Tweed respinse din start 
ideea. Toate instinctele îi spuneau că între cele două crime 
există o legătură. La prima vedere, una puţin probabilă. Un 
infirmier în Maine şi un expert în probleme de securitate la 
Londra. Se agăța cu încăpățânare de ideea că între cele două 
cazuri exista o legătură. 

Russell Straub. Privirea răutăcioasă pe care i-o aruncase la 
petrecere, când au avut acea confruntare la masă. Un om 
periculos dacă i te pui în cale. Sigur că da! Tweed se aranjă mai 
sus pe pernă. Pe vicepreşedinte îl înfricoşa ceva, cineva. De ce? 
Cine? Din ce motiv? 

Broden. Despre el nu ştia prea multe. Broden păstra pentru el 
însuşi mai tot ce gândea. Cu ce se ocupase înainte de a lua 
postul ăsta gras de la ACTIL? „Trebuie să aflu”, îşi spuse Tweed. 
Cu ani în urmă, constatase nu doar o dată că este genul de 
persoană care se dă la fund, care trebuie cercetată. Câteodată 
rezultatele sunt surprinzătoare. 

Sam Snyder. Un om greu de citit. Ca reporter, e un vulpoi. Dar 
când s-a dus să se uite la tabloul de Turner de pe peretele din 
birou, a tratat-o pe Paula cu o curtoazie demnă de un 
gentleman. Faţa lui de vultur pleşuv s-a topit atunci într-o 
expresie de amabilitate, iar vocea i s-a îmblânzit. Se 
transformase într-o clipită. „Cât de complecşi sunt oamenii”, 
gândi Tweed. 

li scăpase cineva, oare, din această trecere în revistă a 


personajelor implicate în înfiorătoarea dramă neconsumată 
încă? Nimeni nu-i mai venea în minte. Se cufundă într-un somn 
adânc. 

A doua zi, cobori scările alunecoase şi umede până în stradă, 
în acelaşi timp cu noua lui vecină, doamna Champion, o văduvă 
atrăgătoare şi inteligentă. Era o dimineaţă umedă şi friguroasă. 
Ea se uită spre el din prag şi îi zâmbi călduros. 

— Ce păcat, domnule Tweed, că nu găsim niciodată timp să 
flecărim. Despre situaţia mondială sau despre ceva mai lejer. 
Acum mă grăbesc la lucru... 

— Da, mare păcat. Poate într-o seară... 

Se opri, pentru că venea un taxi liber căruia îi făcu semn 
pentru ea. Ea îi mulţumi cu încă un zâmbet, intră în maşină şi 
închise portiera. Tweed rămase în loc privind automobilul care 
demara în grabă. Fusese cât pe-aici să o invite la cină. Apoi văzu 
un alt taxi venind, îi făcu semn, urcă şi îi spuse şoferului să-l 
ducă la 
Park Crescent. Îşi aminti brusc şi că aştepta vizita a doua 
persoane necunoscute. Doamna Champion nu mai era decât o 
întâlnire întâmplătoare, dată deja uitării. 

— Probleme noi, îl anunţă Newman când intră în birou. 

— Mersi mult, spuse Tweed în timp ce Monica îi lua paltonul. 
Se aşeză la birou, aruncă o privire spre Paula, apoi întrebă: 
Despre ce e vorba? 

— A sunat profesorul Saafeld. Eu am vorbit cu el. Făcea 
spume. Toată noaptea o maşină a stat parcată în spatele casei 
lui. La volan era un singur tip. De dimineaţă, Saafeld s-a repezit 
la el şi l-a întrebat ce dracu’ pune la cale. Când l-a ameninţat cu 
poliţia, şoferul a scos în scârbă o _ legitimaţie de ofiţer la 
Departamentul Special. Apoi a plecat. 

— Chiar că ţes o plasă în jurul nostru, al tuturor, spuse Tweed, 
cu o mină satisfăcută. Se dau de gol în continuare. Ceva foarte 
serios dă bătaie de cap guvernului. Ai dormit bine, Paula? 

Ea ezită, apoi le povesti pe scurt coşmarul care o trezise. 
Motivă că e din cauză că se concentrează prea tare de la o 
vreme. 

— Chestia asta a fost declanşată de pictura aia dezgustătoare 
din atelierul Marienettei. A fost într-adevăr oribilă. Dar, în timp 
ce făceam al doilea duş, m-am mai gândit la ceva. Episodul 
acela când Sophie a ţinut discursul... 


— Era cam cherchelită, se băgă Newman. 

— Nu, spuse Paula. Tocmai asta e. Am fost foarte atentă la ea 
şi aproape că n-a băut nimic. Doar apă. 

— Trezeşte-te, protestă Newman. A băut pahar după pahar. 

— Dădea impresia că bea, insistă Paula. Dar când nu era 
atent nimeni de la masa ei a golit aproape tot vinul în glastra 
aceea imensă de lângă ea, în care era planta agăţătoare. E 
isteaţă. Apoi, când să ţină discursul, s-a prefăcut că este 
afumată. De ce? 

— Tu ştii. 

— A trăncănit tot timpul. Dar privirea ei cenuşie şi rece 
cerceta amănunţit încăperea, verificând cine era prezent. 

— Asta ne oferă o perspectivă destul de diferită, spuse 
Tweed, gânditor. Am stat lângă ea şi nu am observat şmecheria. 

Sună telefonul. Monica răspunse şi îl strigă pe Tweed: 

— O doamnă Brucan e jos, aşteaptă să o primeşti. 

— Trebuia să vină la ora 11.00. 

— Este deja 11.00, îi spuse Paula. Ai întârziat. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Doamna Champion, noua 
mea vecină, a ieşit din casă odată cu mine. Ea pleacă la birou 
de obicei la 10.30. E creatoare de modă. 

— Tweed, spuse Paula atentă la creionul pe care îl rotea între 
degete, asta e văduva aceea drăguță care ne-a făcut cu mâna 
într-o seară, când luam ceva de mâncare, nu? Aha, mă gândeam 
eu. Ar trebui s-o inviţi în oraş. 

— Astăzi, prima pe listă este doamna Brucan. 

— Doamna de jos, care poate vedea viitorul, spuse Newman 
la băşcălie. 

Între timp intră Marler, îmbrăcat într-un costum cenuşiu nou, 
cu carouri mărunte, cămaşă albă apretată, cravată Chanel. In 
timp ce mergea să se sprijine de peretele de lângă Paula, 
scoase o ţigară şi i se adresă lui Newman: 

— Dacă prezice viitorul, poate îmi spune şi mie numerele 
câştigătoare la loterie săptămâna viitoare. 

— Ne pierdem timpul cu ea, replică Newman dezgustat. 

— N-o judecaţi până nu stăm de vorbă cu ea, îi sfătui Tweed. 
Adu-o sus, Monica. 

Toţi ochii se întoarseră spre uşă când Monica ieşi, întrebându- 
se ce fel de arătare o să vină. 

Paula îşi înăbuşi un țipăt de uimire când intră Elena Brucan. 


Ea era doamna pe care o văzuse peste drum de sediul ACTIL, 
cea care privea atent clădirea. Vizitatoarea lor era micuță, nu 
părea să aibă mai mult de un metru şi jumătate, la vreo 
cincizeci şi cinci, şaizeci de ani. Se gătise tot cu paltonul acela 
de un verde pal şi cu căciula de blană verde. Lui Tweed mai 
degrabă îi stârni curiozitatea chipul ei. Deşi avea o faţă plină, cu 
pomeţii pronunţaţi, trăsăturile trădau un aer slav. Ochi mari, 
aproape negri, iscoditori, ieşeau de sub spâncenele negre şi 
dese, un nas puternic, gură mare şi o bărbie ce exprima o 
personalitate puternică. Zâmbetul cald şi luminos, vioiciunea din 
mişcări, ceva din prezenţa ei avură un efect liniştitor asupra 
celor din încăpere. 

Tweed şi Newman se ridicară în picioare şi îi făcură cunoştinţă 
cu Paula, din nou luată prin surprindere, de data aceasta de 
fermitatea strângerii ei de mână. 

— lar acesta este Marler. 

Ea se apropie de el şi îi pipăi costumul. 

— İl purtaţi pentru prima oară. 

— Într-adevăr. 

— Sunteţi un om deosebit de bun. 

Ceva mai retras, Newman îşi dădea ochii peste cap, în semn 
de totală neîncredere. 

Paula, în schimb, era de acord cu Elena. Ea ştia că Marler 
ajutase mulţi oameni la nevoie, însă pe ascuns. Nu voia să mai 
ştie şi alții. 

— Acolo, spuse Marler arătând spre Newman, este un 
gangster. 

Newman era în blugi, cu o cămaşă descheiată la gât şi un 
sacou pe care şi-l pusese în grabă, înainte ca oaspetele să-şi 
facă apariţia. Elena se duse să dea mâna cu el, zâmbind în 
continuare. 

Clătină din cap, întorcându-se spre Marler. 

— Ar putea fi un gangster reuşit. Are o personalitate 
nemaipomenită, dar este omenos şi foarte onest. Mi-aş pune 
viaţa în mâinile lui. 

— Vă rog, luaţi loc, o pofti Tweed după ce aceasta dădu mâna 
cu Monica. De-abia aştepta să vadă dacă avea ceva important 
de spus. Şi, vă rog, nu încercaţi să-mi analizaţi personalitatea. 
Ar fi stânjenitor de faţă cu subordonații mei. Aşa, inspectorul-şef 
Buchanan spunea că aţi avea ceva să ne povestiţi. 


— Mulţi nu cred, dar eu m-am născut cu darul de a citi 
oamenii. Mulţumesc, draga mea, îi spuse ea Monicăi când 
aceasta îi întinse o ceaşcă cu cafea. leri-dimineaţă, devreme, 
probabil înainte să fi ajuns cineva la sediul ACTIL, am văzut 
venind un individ care a descuiat uşile. Am simţit că trebuie să 
aştept acolo. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Eu doar ieşisem să-mi fac plimbarea de dimineaţă. 
Cred că m-a atras forma sa ciudată, ca o tobă uriaşă peste care 
e cocoţat un con. 

Tweed trecea printr-o experienţă bizară. Elena stătea în faţa 
lui, ochii ei luminoşi nedezlipindu-se de ai lui. Avea sentimentul 
că e în stare să vadă prin el. În timp ce continua să-i pună 
întrebări acestei femei simpatice, îi susţinea privirea. 

— Aţi văzut personalul sosind în clădire? 

— Da. Uneori în grupuri, alteori câte unul. Îmi amintesc foarte 
bine de o doamnă înaltă, îmbrăcată foarte elegant şi frumoasă, 
care mergea foarte repede, foarte dreaptă. 

„Marienetta”, se gândi Tweed. 

— Dar intrau atât de mulţi oameni acolo... 

— Scuzaţi-mă, spuse Paula, pe unii dintre ei i-aţi fotografiat cu 
aparatul pe care îl aveaţi la dumneavoastră. 

— Aveţi dreptate, domnişoară Grey, aprobă Elena, întorcându- 
se în scaun. Dar i-am fotografiat pe toți. 

— Inclusiv pe vicepreşedintele Americii? insinuă Tweed. 

— O, da, pe el l-am fotografiat de mai multe ori, şi când a 
venit, şi când a plecat. Am toate fotografiile în geantă. Am să vi 
le dau înainte să plec. Chiar în timp ce dumneavoastră eraţi 
acolo a venit la mine un paznic antipatic care mi-a spus să plec. 
Nu ştia de micul meu aparat de fotografiat ascuns în manşon. 

— Cum aţi reacţionat? întrebă Tweed zâmbitor. 

— l-am spus că aici suntem în Marea Britanie, că vizitatorii au 
permisiunea să stea pe stradă cu condiţia să nu comită vreo 
infracţiune. Aşa că l-am întrebat pentru ce infracţiune avea de 
gând să mă acuze? 

„E tupeistă”, îşi spuse Paula. 

— Asta l-a încurcat, continuă Elena, aşa că s-a întors în 
clădire, iar eu am rămas tot acolo. 

— Am înţeles că veniţi din România, aduse vorba Tweed. 

— Da. Am trăit acolo o scurtă perioadă sub dictatura nefastă a 


lui Ceauşescu. L-am întâlnit o dată, chiar înainte să pună mâna 
pe putere. A manifestat o aversiune spontană faţă de mine. ŞI 
m-a îngrijorat. Imediat ce a ajuns şeful statului, a trimis 
Securitatea la mine acasă. l-am văzut venind şi m-am strecurat 
pe scările din spate într-un labirint de străduţe. M-am ascuns la 
prieteni, apoi am fugit de la Bucureşti la Paris, iar de acolo aici. 

— Asta dorea Buchanan să-mi spuneţi? 

— Nu. Urmărind oamenii aceia care intrau în clădirea ACTIL, 
am simţit o prezenţă malefică, foarte puternică. 

— Este vorba despre un individ anume? întrebă Tweed într-o 
doară. 

— Nu ştiu. Am copii după fotografiile pe care vi le dau 
dumneavoastră. Vreau să mă mai uit peste ele. Şi-atunci poate 
că, mai devreme sau mai târziu, voi şti. Se aplecă înainte; 
vorbea pătimaş: Prezenţa aceea malefică a fost atât de 
puternică, încât îmi tremurau mâinile. Se întoarse spre Paula, şi 
îşi zâmbiră. Din fericire, nu atunci am făcut fotografiile. 

— Păreţi foarte sigură, îi spuse Paula. 

— Am fost absolut convinsă, zise ea cu vehemenţă. Ei, v-am 
răpit destul din timpul dumneavoastră. Scoase, din poşeta ei 
brodată, un plic mare pe care îl puse pe birou. Poftim 
fotografiile. 

— Nu cred că mi-aţi răpit deloc timpul, o asigură Tweed când 
se ridică să plece. Vom studia cu atenţie fotografiile pe care ni 
le-aţi oferit cu atâta amabilitate. Şi, poate, într-o zi vom lua 
ceaiul împreună la Brown. 

— Oh, da, vă rog şi vă mulţumesc. Îmi place la nebunie ceaiul 
de-acolo, e cel mai bun din lume. 

— Vă conduc până la ieşire. 

— Incă o dată, vă mulţumesc. A, în plic este o carte de vizită 
cu adresa mea şi cu numărul de telefon. Locuiesc aproape de 
Roy Buchanan... 


6 


— Paula, Bob, mâine vom lua avionul spre Maine, îi anunţă 
Tweed, întorcându-se în birou după ce o conduse afară pe 
doamna Brucan. 

— Maine? 

Paula crezu că n-aude bine. Aşa, din senin, porneau la drum. 
Tweed mai făcuse asta înainte - s-o ia din loc pe neaşteptate -, 
dar niciodată aşa de brusc. 

— Nemaipomenit, spuse ea aproape răstit. De ce? 

— M-am gândit mult noaptea trecută şi, până la urmă, am 
adormit. Dimineaţa m-am trezit hotărât. De ce? Pentru că vreau 
să văd unde a fost ucis infirmierul acela, Hank Foley. Vreau să 
văd locul, să întreb una, alta despre azilul acela, casă de 
sănătate, mă rog, ce o fi. La Scotland Yard mi se dusese faima 
că voiam să văd totul cu ochii mei, când aveam un caz. Dar 
trebuie să vă previn pe amândoi că va fi o treabă delicată, poate 
chiar periculoasă. 

— De ce? întrebă Newman de data aceasta. 

— Pentru că pornim în necunoscut. L-am sunat de acasă pe 
vechiul meu prieten de la CIA, Cord Dillon... 

— E tot director adjunct? vru Paula să ştie. 

— Este. Şi el îşi asumă un risc. Pornim spre tărâmul nimănui, 
fără autorizaţie. Cord mi-a dat numele unei persoane de contact 
în Portland. E vorba despre şeful poliţiei. Dar sunt sigur că sunt 
şi pe-acolo unii care nu vor să mă lase să-mi bag nasul. Va tre- 
bui, pur şi simplu, să-i păcălesc. 

— Mergem cu avionul spre Portland? întrebă Newman. 

— Nu, nu se poate. Am sunat-o pe Monica. A ajuns aici 
înaintea voastră, ca de obicei. Ea a stabilit singurul traseu 
posibil şi m-a sunat. Facem primul drum direct până la Boston, 
unde ajungem după lăsarea întunericului. Durează şase sau 
şase ore şi jumătate. La Boston, putem prinde, ca legătură, o 
cursă regulată internă spre Portland. Inchiriem o maşină, 
mergem până la Pinedale, ne întoarcem, ca să prindem o altă 
cursă aeriană regulată spre 


Boston şi de aici, luăm primul avion spre casă. Mă îndoiesc că 
ne ia mai mult de douăzeci şi patru de ore. 

— Trebuie să-mi fac bagajele, se hotărî Paula. 

— Va fi frig, îi atenţionă Tweed. Cord mi-a spus că e un frig de 
crapă pietrele. _ 

— Mă aşteptam la asta. Fir-ar să fie! In seara asta mă 
întâlnesc cu Black Jack Diamond. Văd eu cum le aranjez pe 
toate. Tweed, ar fi timpul să stai jos, îi propuse Paula. Te plimbi 
întruna de când a plecat doamna Brucan. 

— Biletele voastre de călătorie trebuie să apară, îl informă 
Monica pe Tweed. 

— Şi nu uita că ai întâlnire cu doctorul Abraham Seale la ora 
trei după-amiază, îi aminti Paula în timp ce el se aşeza la birou. 

— Ştiu. Aşa. Bob, ce impresie ţi-a făcut Elena? 

Tweed se uită la Marler, care stătea tot rezemat de perete, şi 
se pregăti pentru izbucnirea lui Newman. Marler îi făcu cu 
ochiul. 

— Mi s-a părut o doamnă foarte drăguță, începu Newman, dar 
m-au frapat vorbele ei. A lăsat aici o atmosferă ciudată. 

— Asta cu siguranţă, aprobă Marler. Pot să-i simt şi acum 
prezenţa, de parcă ar mai fi încă aici. 

— Şi eu am aceeaşi senzaţie ca Bob şi Marler, spuse Paula. 
Identică. 

— Atunci, să ne uităm la fotografiile pe care ni le-a lăsat, 
hotărî Tweed. 

Tweed deschise plicul şi umplu biroul cu fotografii 
împrăştiate, înarmaţi, ca şi Tweed, cu lupe, Paula şi Newman îşi 
traseră scaunele mai aproape. Marler era în picioare, în spatele 
lor. 

— Dumnezeu ştie câte filme o fi consumat, comentă Tweed. 

— Astea par interesante, spuse Paula, alegând un teanc de 
fotografii în timp ce Tweed le punea pe celelalte pe unde mai 
găsea loc. 

Trecu lupa peste o fotografie cu un grup care intra în Con. Se 
opri brusc, se aplecă şi mai mult şi îi dădu un cot lui Tweed. 

— lat-o. E Marienetta, care urcă în grabă scările. Hotărâtă să 
tragă la răspundere pe oricine i se pare ei că nu-şi face munca 
perfect. Broden o aşteaptă în faţa uşii ăleia nenorocite. 
Presupun că au reglat-o în aşa fel încât, în momentul acela, se 
învârtea tot timpul. 


— Altminteri, nu lasă pe nimeni înăuntru până la pauza de 
prânz, spuse Tweed aplecându-se spre fotografie. E frumoasă, 
chiar şi din spate. 

— Mai sunt multe de examinat, spuse Paula, alegând o altă 
fotografie. Oh, iată-l şi pe Salvatorul Lumii. Distinsul Russell 
Straub în persoană. Până şi la sosire, trebuie să-şi joace rolul. 

— Ce-i asta? întrebă Tweed, uitându-se din nou. 

Straub fusese surprins stând sus, pe trepte, cu faţa spre 
stradă, cu ambele braţe ridicate sus de tot pentru a răspunde la 
salutul mulţimii care se adunase jos. Lângă el era un bărbat, 
probabil un bodyguard, uscăţiv, cu o înfăţişare vioaie şi care 
rânjea prosteşte, cu gura până la urechi. Paula îl arătă cu 
degetul. 

— Îmi cam place cum arată ăsta. Mă întreb cine-o fi. Exprimă 
tărie de caracter. 

— Nu m-aş încrede în Straub nici cât negru sub unghiile lui, 
comentă Marler. 

— Nici eu, fu de acord Newman, care se uita atent prin lupă în 
timp ce Paula o întoarse în aşa fel încât fiecare să poată vedea 
clar. 

— lat-o pe Sophie, ursuză şi îndârjită, spuse Paula uitându-se 
la o altă fotografie. În seara asta, iau ceaiul în oraş cu 
Marienetta pe la şase sau chiar mai devreme, când se linişteşte 
ea cu treburile. 

— De când? întrebă Tweed. Parcă te invitase Black Jack să 
beţi ceva la şapte. 

— E foarte puţin de mers pe jos de la Brown la Marino, îmi fac 
eu timp pentru amândoi. A fost ideea Marienettei să ne vedem 
diseară. 

— Se pare că vă înţelegeţi bine, remarcă Tweed. 

— Am senzaţia că se simte în largul ei cu mine. Pentru că 
Roman a fost de părere că Securitatea este departamentul- 
cheie în ACTIL, Marienetta a lucrat întâi ca detectiv la Medford, 
şi după aia a luat-o la el. 

— La Medford? Tweed era impresionat! Cea mai bună agenţie 
particulară de detectivi din Londra! Aştia-s foarte pretenţioşi la 
angajări. 

— În oraşul ăsta mărişor, Marienetta e în stare să convingă pe 
oricine să-i dea aproape orice fel de slujbă... 

Continuara să studieze, în linişte, fotografiile aduse de 


Elena. Marler găsise şi el o lupă. După un timp, Tweed sparse 
brusc tăcerea: 

— Ce-i asta? Ce făcea ăsta acolo? 

Era Sam Snyder, suprins în timp ce intra în clădire. 

— la să văd, spuse Newman şi începu să examineze atent 
fotografia. Da, el e. Mă-ntreb cu cine avea întâlnire. Mă îndoiesc 
că ar fi vorba despre Roman Arbogast. Nu dă interviuri. 

— lată un lucru şi mai bizar, spuse Tweed împrăştiind pe birou 
cinci fotografii. E singurul pe care l-a fotografiat de cinci ori: o 
dată pe stradă, când venea, apoi urcând treptele, din nou la 
jumătatea lor, când se întoarce, încă o dată când se opreşte în 
faţa uşii şi când intră. De cinci ori Snyder. De ce oare? 


7 


Doctorul Abraham Seale a întârziat şi nici nu şi-a cerut scuze 
când Monica l-a poftit în birou. Paula simţi o antipatie spontană 
faţă de el. Nu prea mai semăna cu cel a cărui conferinţă o 
audiase ea mai demult. 

Foarte înalt şi slab, doctorul Seale purta o redingotă de un 
negru intens. La gât, sub un proeminent măr al lui Adam, ieşeau 
în afară capetele unui guler tare, victorian. Faţa sa lungă era 
colţuroasă, ochii reci, iar părul des închis la culoare, la fel ca 
sprâncenele. În mâna dreaptă avea un baston gros, negru, cu 
mâner de argint, în formă de şarpe. 

Se aşeză în fotoliul din faţa lui Tweed, drept ca un catarg. De 
o vârstă imposibil de ghicit, el avea o voce stridentă şi o 
atitudine condescendentă. Ţinând bastonul strâns de mâner cu 
ambele mâini mari şi puternice, mătură cu o privire fugară 
încăperea, apoi se întoarse spre Tweed. 

— Nu am prea mult timp liber. Sunt un om ocupat, dar 
Buchanan a insistat să vin să vă văd. Presupun că 
dumneavoastră sunteţi Tweed. 

— Da. 

— Aveţi un baston splendid, remarcă Newman şi întinse mâna 
după el. 

Doctorul Seale abia se-ndură să-i întindă bastonul, ţinându-l 
însă strâns în mână. Newman se apropie să cerceteze mânerul 
ciudat. Bastonul fu smuls rapid. 

— E din argint pur. N-aş vrea să se păteze. 

— Cu ce ne puteţi ajuta sau cu ce vă putem noi ajuta pe 
dumneavoastră? se interesă Tweed. 

— Căscaţi urechile! înţeleg că vă ocupați de uciderea 
infirmierului Hank Foley. Şi de crima similară, respectiv de 
uciderea lui Adam Holgate, la Bray. In ambele cazuri, 
semnificativ este că lipseşte capul victimei. 

— Al lui Foley ar fi putut fi aruncat în mare, iar al lui Holgate 
în Tamisa, interveni Paula. 

— Aiureli, i-o tăie Seale. Dacă ar fi s-o luăm aşa, atunci şi 


cadavrele ar fi putut fi făcute să dispară în acelaşi mod. Dar nu 
au fost. Un alt factor semnificativ este că avem de-a face cu un 
criminal anormal. Apoi se mai pune şi problema sexului 
acestuia. De-a dreptul anormal, repetă el, în maniera sa 
emfatică. 

— Atunci, ar trebui să fie uşor de dibuit, sugeră Tweed. 

— Dimpotrivă. Cea mai mare parte a timpului, poate să pară 

bine mersi o persoană normală. În general, nu conştientizăm 
faptul că, într-un fel, cu toţii suntem anormali. Facem ceva şi ne 
gândim: „De ce am făcut-o?” Asta ţine de anormalitate. 
E adevărat, sunt diferite grade. Când avem pe cineva care 
decapitează oameni, atunci vorbim despre ultimul grad. Dar 
imaginaţi-vă că puteţi sta la masă cu un specimen fără să vă 
daţi seama ce orori zac înăuntru. 

— Nu e un gând prea plăcut, comentă Tweed. 

— Este, sunt convins, foarte viclean şi perfid. Un adevărat 
expert în a se amesteca printre oamenii îndeajuns de normali, 
astfel încât ei să nu aibă nici cea mai vagă bănuială cu cine au 
de-a face. Bundy a fost în stare să violeze şi să ucidă atâtea fete 
în State, pentru că, atunci când aborda victimele, părea absolut 
normal. Metoda execuţiei este fascinantă, continuă el ca şi cum 
ar fi vorbit despre meritele unei specialităţi culinare. A 
perfecţionat o tehnică admirabilă - separarea capului de gât 
exact sub bărbie, astfel încât capul să se păstreze în perfectă 
stare. Concentraţi-vă asupra acestui aspect şi, într-o bună zi, 
veţi identifica specimenul. Sau poate că nu. 

— Alte ponturi mai aveţi? întrebă Tweed, cu ochii pe jumătate 
închişi, în timp ce se juca cu pixul. 

— Ponturi? Seale se simţea profund jignit. Stimate domn, în 
spatele fiecărui cuvânt pe care l-am pronunţat sunt ani grei de 
studiu pe numeroase astfel de specimene. Trebuie să faceţi un 
efort de gândire, să vă imaginaţi că sunteţi un specimen. Altfel 
cum aţi putea să cercetaţi aplicarea unei tehnici strălucite ca 
aceasta? îşi îndreptă privirea insistentă către Paula. Aţi auzit de 
Biblioteca Wychwood? 

— Da, răspunse Paula, privindu-l drept în ochii întunecaţi. Dar 
trebuie să fii înscris. 

— Eu sunt înscris, spuse Tweed, calm. 

— Atunci, zise Seale, cu privirea încă pierdută spre Paula, 
folosiţi legitimaţia lui Tweed şi împrumutaţi un exemplar din 


Istoria execuțiilor, a lui Jonathan Wylie. Studiaţi volumul. Privirea 
sa pierdută deveni severă. V-ar putea ajuta să înţelegeţi 
specimenul, vreau să spun, cum operează. Există acolo un 
factor de care nimeni nu a pomenit. Vă las pe dumneavoastră să 
descoperiţi despre ce este vorba. 

— N-ar fi mai uşor dacă domnişoara Grey ar şti ce să caute în 
carte? propuse Tweed. 

— Nu, nu ar fi, i-o tăie Seale. Trebuie să descopere singură ce 
conţine minunata carte a lui Wylie. lar bărbatul de colo, care stă 
rezemat de perete, spuse el referindu-se la Marler, adoptă 
poziţia aceea dintr-un motiv întemeiat. 

— Ce motiv? întrebă Tweed, câtuşi de puţin intimidat de 
aroganţa feroce a bizarului său vizitator. 

— E un luptător. Stând aşezat, s-ar afla într-o poziţie foarte 
dezavantajoasă în cazul unui atac. Aşa, în picioare, se găseşte 
într-o poziţie mult mai puternică, pentru a se confrunta cu orice 
situaţie ivită. 

Seale se ridică, îşi netezi bastonul, îşi mai roti o dată privirea 
prin încăpere, după care se întoarse spre uşă, fără să se uite la 
Tweed. 

— Asta este tot ce am avut de spus. Mi-am făcut datoria faţă 
de Buchanan. Bună ziua. 

— Ăsta e o figură şi jumătate, spuse Tweed meditativ, când 
rămaseră între ei. 

— Parc-ar fi scos dintr-un roman de Charles Dickens, comentă 
Newman. Din altă epocă. O nulitate cu ifose. 

— Totuşi, a spus ceva foarte interesant, zise Tweed. 

— De acum înainte, o să mă refer la criminalul ăsta maniac cu 
denumirea de specimen, declară Paula. Cred că expresia ne va 
ajuta să îi dăm de urmă. 

— De ce? o îmboldi Newman sceptic. 

— Deoarece, deşi arată uman, criminalul este inuman. Seale a 
confirmat-o. Dacă ne referim la el ca la un specimen, o să ne- 
aducem aminte să fim tot timpul cu garda ridicată. 

— Cred că Paula are dreptate. E o idee bună, fu de acord 
Tweed. 

— În privinţa unui lucru, a avut dreptate, interveni Marler. E 
adevărat că stau rezemat de pereţi ca să-mi protejez spatele. O 
observaţie fină din partea lui. 

— E un trăsnit, rosti scurt Newman. Mă întreb din ce trăieşte. 


Costumaţia aia ciudată pe care o purta era nouă, trebuie să-l fi 
costat bani buni. 

— Tocmai mi-am amintit, spuse Tweed. Seale merge în 
Statele Unite în turnee de conferinţe. Sunt sigur că face bani 
buni. Imbrăcat aşa, are un succes monstru la publicul american. 

— Crede în autoprotecţie. Sunt sigur că bastonul acela, pe 
care nu m-a lăsat să îl ating, are un şiş în mâner. O armă 
formidabilă. 

— Un baston cu şiş? interveni din nou Marler. Cu o astfel de 
armă, ai putea să retezi capul cuiva cu o tăietură foarte precisă? 

— E o idee, spuse Tweed. Seale e genul de personaj pe care îl 
vezi o dată în viaţă. 

— Nu sunt de acord, zise Newman. La petrecerea lui Sophie a 
fost îmbrăcat de seară. A stat la una dintre mesele din spate. 

— Ţie nimic nu-ţi scapă, este? comentă Paula. 

— Şi Sam Snyder a fost la petrecere, îi spuse Newman. Tot la 
o masă din spate. 


8 


Înarmată cu permisul lui Tweed, Paula o luă rapid pe strada 
Harley, spre bibliotecă. Întârzierea lui Seale îi dăduse peste cap 
tot programul. Căutase un taxi, dar, evident, exact când avea 
mai mare nevoie, nu găsi niciunul disponibil. Avu mult de mers 
pe jos până la Biblioteca Wychwood, dincolo de piaţa St. James. 
Cerul era plumburiu şi vremea destul de rece, aşa că înainte să 
plece din Park Crescent îşi pusese paltonul. 

Grăbită cum era, la un moment dat se pomeni uitându-se lung 
la oamenii pe lângă care trecea. Se gândea ea: „Arată normal, 
dar oare chiar sunt normali?” Personalitatea lui Seale i se 
întipărise în minte. În cele din urmă traversă piaţa Piccadilly. 
Toţi oamenii aceia care se înghesuiau pe trotuare începură să-i 
pară anormali. „Încetează!” îşi spuse în gând. 

Prima întâlnire cu recepţionera din holul bibliotecii, nu fu 
deloc promițătoare. Aceasta, o femeie între două vârste, palidă, 
îşi tot ridica ochelarii care îi alunecau de pe nas. Deloc zâm- 
bitoare, se uită cu neîncredere la legitimaţia pe care Paula i-o 
dăduse, apoi ridică încet ochii şi se uită îndelung la ea. 

— Sunteţi femeie, începu ea. Titularul acestei legitimaţii este 
un bărbat. 

„Ce spirit de observaţie ai!” Paula spumega în sinea ei. Oare o 
să dureze o veşnicie? 

îi displăcea total acest tip de femeie care o făcea să realizeze 
că este totuşi în faţa unui funcţionar de stat. Căută în geantă o 
carte de vizită cu Compania de Asigurări General & Cumbria, 
numele de acoperire al SIS. 

— Sunaţi la acest număr de telefon, şi domnul Tweed o să vă 
confirme cine sunt. Asistenta lui personală. 

— Sună ocupat, o informă femeia mohorâtă, după ce formase 
numărul. Dacă doriţi, luaţi loc acolo, voi încerca din nou când voi 
putea. 

N-avea niciun rost să-i spună babormiţei că se grăbeşte. Asta 
ar fi făcut-o să se mişte şi mai încet. Paula se aşeză pe 
canapeaua din faţa ghişeului, cu servieta alături. „Şi n-am nicio 


carte la mine, să treacă timpul, se gândi ea. Clar, azi nu e ziua 
mea noro- coasă.” Se uită la ceas. Văzu că mai avea timp să 
intre într-unul dintre restaurantele acelea care dau mâncare 
pentru acasă şi să ia ceva frugal. Nu mult însă, pentru că 
evenimentul major avea să fie ceaiul la Brown., Am timp 
suficient să ajung la hotel, hotărî ea. Trebuie să fiu acolo la fix - 
o socotea pe Marienetta un model de punctualitate -, dar n-o să 
mai am timp să mă schimb pentru păhărelul cu Black Jack. Puțin 
îmi pasă. De ce să mă agit atât pentru un tip ca ăsta?” 

în holul bibliotecii intrase un domn în vârstă, cu părul cărunt, 
care se lansă într-o lungă conversaţie cu doamna de la recepţie. 
Aşa că aceasta nu se mai grăbi să încerce să îl prindă pe Tweed 
la telefon. Cineva cobora scările spre ieşire. Era doctorul Seale, 
mergând înţepat ca un mareşal. Recepţionera îi ceru scuze dom- 
nului cărunt şi se ridică în picioare. 

— Sper că aţi găsit ce căutaţi, domnule doctor Seale! 

„Ce bine e să fii tratat ca un rege aici”, gândi Paula. Seale nici 
măcar nu o observă pe recepţioneră. In schimb, se întoarse spre 
dreapta, se înclină şi se aşeză pe canapea, lângă servieta 
Paulei. Rămase cu gura căscată, când îşi puse o mână peste a 
ei, strângând-o cu blândeţe. 

— Ce satisfacţie să văd că cineva nu numai că ascultă ce 
spun, dar, mai mult, dă rapid curs sugestiei mele. 

— Asta încerc. Călătoriţi mult, domnule doctor Seale? 

— Destul de mult, draga mea. De curând m-am întors din 
Statele Unite. 

— De unde din State? 

— New England. Am prins o vreme scârboasă. Ţurţuri de 
gheaţă atârnau de acoperişurile caselor lor din lemn. Şi mai 
pretind că fac lucrurile mai bine decât oricine altcineva. 
Mă-ntreb dacă au auzit de cărămidă. Dar sunt nişte oameni calzi 
şi prietenoşi. 

Chipul sever i se îmblânzi din nou. Se uită la ea zâmbindu-i 
lung. „Ce melanj ciudat eşti”, gândea ea. Normal şi anormal? EIl 
îi ură succes şi se ridică să plece. Recepţionera fu din nou în 
picioare, strigând ceva spre el. El ieşi fără să-i adreseze un 
cuvânt sau să arunce măcar o privire în direcţia ei. 

într-un sfârşit, domnul cărunt termină de vorbit şi începu să 
urce agale scările spre bibliotecă. Paula se îndreptă posomorâtă 
spre recepţionera care tocmai ridicase receptorul. De data 


aceasta avu noroc. Baba făcea în continuare pe cretina şi, mai 
mult, solicită o descriere a Paulei. La celălalt capăt al firului, 
Tweed ridică tonul. 

— Pentru Dumnezeu, femeie, este permisul meu! Dă-i voie 
domnişoarei Grey să intre... 

Paula urcă scările înainte ca recepţionera să apuce să-i spună 
ceva. Începu să caute cu ardoare tomul lui Jonafhan Wylie, /sto- 
ria execuțiilor. Nu văzu niciun bibliotecar prin apropiere care să 
o ajute. O luă dinspre secţiunea unde se aflau lucrările din 
dome- niul Istoriei naţionale, care nu erau aranjate în ordine 
alfabetică. 

Ghinion. Până la urmă, şi cu totul întâmplător, găsi volumul în 
secţiunea de Agricultură medievală. Cineva îl pusese din 
greşeala acolo. 

Cobori în fugă scările şi constată cu uşurare că nu era niciun 
client la recepţie. Puse legitimaţia şi preţiosul volum pe birou. 

— Ştiţi, acum chiar mă grăbesc, spuse ea cu amabilitate. 

O privire fixă. 

— Noi avem un sistem de fişare foarte meticulos. 

Recepţionera deschise Un registru legat în piele, mare şi greu 

ca o lespede. Îi explică, abia scriind cu stiloul, că trebuia notat 
totul: numele şi adresa celui care împrumută, numărul permisu- 
lui, data, numele autorului, titlul şi numărul de inventar al cărţii. 
Paula aştepta răbdătoare, dar îi chiorâiau maţele de foame. 
Şi ar fi dat orice pentru un pahar cu apă. In faţa ei, stiloul 
mâzgălea în continuare ceva, târându-se ca un melc. După un 
răstimp, care Paulei îi păru că durează ore întregi, recepţionera 
îi înmână volumul. 

— Nu trebuie să vă mai spun, îi zise aceasta sec, să aveţi 
mare grijă de carte. Ştiţi, este singurul nostru... 

— Doar aţi văzut că am pus-o în servietă! i-o tăie Paula, răstit. 
Se năpusti ca o furtună. Se întunecase. Merse până în 

Piccadilly, intră într-un snack-bar şi comandă două brioşe 
rumenite şi un ceai. Trebuia să-şi mai lase loc pentru orgia ce 
avea să urmeze la Brown. Înainte de a pune mâinile pe pră- 
jiturele, scoase volumul şi îl răsfoi rapid. Era plin cu texte vechi, 
pe care se simţea în stare să le descifreze, şi cu o grămadă de 
ilus- traţii îngrozitoare care arătau cum erau omorâţi oamenii pe 
vre- mea aceea, inclusiv execuţia lui Carol |. Când sosi ceaiul, 
strecură tomul înapoi în servietă. 


După masa aceasta frugală, se grăbi spre Brown, unde ajunse 
la 5.45 p.m. Nici urmă de Marienetta, aşa că intră la toaletă să 
se aranjeze puţin. O luase la punctualitate. Apoi reveni în 
vestibul. 

Un minut mai târziu, la 5.55 p.m., îşi făcu apariţia şi Marienetta. 
Purta un deux-pieces elegant, albastru, de afaceri, o bluză albă 
încheiată până la gât şi o pereche de pantofi Ferragamo. 

— De ce nu am colabora noi două la investigarea uciderii bru- 
tale a lui Adam Holgate? o întrebă Marienetta pe Paula în stilul 
ei direct. 

Se aşezaseră în cea de-a doua sală, unde se putea fuma după 
ora şase seara. Marienetta îşi aprinsese deja o ţigară, oferindu-i 
şi Paulei una, dar aceasta refuzase. Lângă ele nu era mimeni, 
aşa că puteau sta de vorbă pe îndelete. 

— Ar fi o idee bună să facem schimb de informaţii, spuse 
Paula precaută. 

— Bine, eu prima. Nu mi-a plăcut. Nu aveam încredere în el. 
Broden îl credea o bijuterie, însă Adam avea un fel anume de a 
se da pe lângă oameni. Chiar şi pe lângă o brută ca Broden. 

— Ce te-a făcut să nu ai încredere în el? 

— Te superi dacă mănânc în timp ce vorbesc? întrebă 
Marienetta în vreme ce li se aducea platoul cu patiserii. Prost 
crescută, ştiu, dar nu am mâncat de azi-dimineaţă. De ce n- 
aveam încredere? Am descoperit că Adam îşi băga nasul în 
departa- mente care nu aveau nimic de-a face cu îndatoririle lui. 
Odată, l-am prins fotografiind nişte dosare strict personale. 
Când şi-a dat seama că sunt pe-aproape, şi-a vârât repede 
aparatul în buzunar. 

L-am provocat şi a devenit foarte agresiv. Chestie de strategie. 
Se jura că văzusem de fapt un portţigaret metalic pentru tutun, 
într-adevăr, fuma pipă. Nu am mai făcut caz pentru că a intrat 
Broden, dar i-am ordonat paznicului de la uşă să îl controleze 
când iese. Se mai întâmplă. Ei bine, una, alta, isteţul ăsta nu 
avea aparatul la el. Probabil că îl ascunsese într-un sertar 
încuiat. Dar sunt al naibii de sigură că filmul îl avea la el, în 
şosete sau altundeva. 

— Crezi că spiona? 

— Sper că nu pentru voi, i-o-ntoarse Marienetta cu un zâm- 
bet fermecător. 

— Cu siguranţă, nu. Când lucra la noi, Tweed l-a exilat la 


Departamentul comunicaţii, într-o clădire mai jos de Crescent. 
Avu sentimentul că trebuia să contribuie şi ea cu ceva. 
Directorul nostru, Howard, l-a angajat când Tweed era plecat. 

Marienetta zâmbi din nou. 

— N-ar fi trecut niciodată de Tweed. Pe Howard l-am cunos- 
cut la o petrecere. Drăguţ, însă nu are nicio zecime din 
inteligenţa lui Tweed. 

— Se pricepe să-i potolească pe funcţionarii de stat de rang 
superior şi se simte ca la el acasă în Whitehall. 

— Dar, repet, nici cei de-acolo nu au nici măcar zece la sută 
din creierul lui Tweed. Noi existăm şi chiar prosperăm, în ciuda 
proastei guvernări. Odată vorbeam cu un diplomat din Ministerul 
de Externe despre Laos. Habar n-avea unde se află Laosul. 

Marienetta vorbea foarte repede şi chicotea tot timpul. 

— De ce crezi că se-nvârtea Holgate pe lângă Abbey Grange, 
casa de vacanţa a lui Roman de lângă Bray? întrebă Paula. 

— Nici prin cap nu-mi trece. Roman a recunoscut că s-a 
păcălit când a cumpărat căsoiul ăla dărăpănat unde voia să-i 
dis- treze pe oamenii de afaceri de-afară. E pustie. Eu îi tot spun 
că ar trebui să vândă, oricât ar lua în schimb. Zice că vinde. La 
momentul potrivit, când nu va mai fi atât de ocupat. Dar rezul- 
tatele autopsiei lui Holgate ce arată? 

— Habar nu am. Colonelul Crow nu ne-a lăsat să le vedem. 

— Colonelul Crow! Un porc infatuat! Se gudură pe lângă 
oricine i-ar putea fi de folos. L-am întâlnit odată. Mi-a făcut com- 
plimente pentru felul în care eram îmbrăcată, şi aveam pe mine 
o zdreanţă mai veche. Tweed încă mai investighează uciderea 
lui 
Holgate? întrebă ea repede. 

„Ai grijă ce răspunzi”, se avertiză Paula. 

— Are o mulţime de alte probleme de rezolvat, răspunse ea. 
Marienetta zâmbi cinic. 

— Acum înţeleg de ce eşti un membru-cheie al echipei lui 
Tweed. Cin' se-aseamână se-adună. 

— Unde locuia Holgate? 

— Într-o cocioabă, undeva, în Pimlico. Dar de când a luat-o el, 
i-a crescut valoarea. Mi se tot lăuda cu ea. Lui Adam îi plăceau 
banii la nebunie. M-am prins când îl intervievam pentru postul la 
Securitate de la ACTIL. Broden a trecut peste obiecțiile mele şi, 
oricum, postul era în departamentul lui. 


— Spuneai, la petrecere, că zbori spre America din când în 
când. De când n-ai mai fost acolo? 

— De câteva săptămâni, răspunse Marienetta prompt. 

— Ziceai că şi Sophie mai merge în State. Ea când a fost 
ultima dată acolo? 

— Acum câteva săptămâni. Nu am fost împreună, pentru că 
Sophie şi-ar fi închipuit că o supraveghez. 

— Şi unde anume în State ai fost acum câteva săptămâni? 

— La Boston. 

Despărţindu-se de Marienetta, care chemă un taxi, Paula 
pormi la drum cu paşi repezi, de data asta spre Marino. Era 
musai să se întâlnească cu Black Jack Diamond la 7.00 p.m. Şi 
ştia că va ajunge la timp dacă se grăbeşte. Incepeau s-o doară 
picioarele. 

Intră pe o străduţă slab luminată ce ducea spre Piccadilly şi se 
opri pe o alee să-şi netezească puţin sacoul sub mantou. Sin- 
gurul felinar aprins de pe stradă îi proiecta umbra înainte. Brusc, 
realiză că în spatele ei mai este o umbră, nemişcată, înaltă, cu 
pălărie. 

Pălăria, bărbătească, avea boruri largi, în genul celor spani- 
ole, împietri. Altminteri, strada era pustie. Apoi îşi aminti că 
auzise o maşină oprindu-se lângă bordură, chiar la capătul 
străduţei. Umbra o urmărea acum pas cu pas. O schimbare de 
rău augur. Oprirea ei bruscă pentru aranjarea ţinutei ar fi luat 
prin surprindere pe oricine ar fi urmărit-o. Acum conturul sinistru 
al 
Domnului Umbră stătea nemişcat, lângă umbra ei. Era foarte 
aproape de Paula. | se uscase gâtul de frică. 

Mintea începu să-i lucreze rapid. Avea servieta în mâna 
stângă şi geanta aruncată pe umărul drept. Cu o mişcare 
bruscă, vârf mâna dreaptă în geanta de umăr, apucând bine 
pistolul 
Browning 32 din buzunarul special. Cu stânga rezemă servieta 
de zid şi se-ntoarse ţinând pistolul strâns cu ambele mâini. 

Domnul Umbră dispăruse. Undeva, în josul aleii înguste. 
Numai într-acolo putea să se evapore atât de repede. „Nu trage 
cu ochiul după colţ!” îi veniră în minte avertismentele lui Sarge, 
cel care o antrenase la conacul din Surrey. 

Cu degetul abia atingând trăgaciul, sări înainte, se uită în 
josul aleii. Nimic. Aproape că se aşteptase la asta. O fi luat-o pe 


aleea scurtă şi întunecată de după colţ, pierzându-şi urma în 
noapte. N-avea de gând să o ia pe-acolo, aşa că se întoarse, luă 
servieta şi se îndreptă grăbită spre strada principală. Chiar 
vizavi de intrare era parcat un MG roşu strălucitor. Nou-nouţ. 
Dându-şi seama că are să întârzie la întâlnire, se întoarse din 
nou pe străduţa, cu Browning-ul în mână, ţinut ascuns sub 
mantou. 

Trecu repede de alee. Fir-ar să fie! Nu reţinuse numărul de 
înma- triculare al MG-ului roşu. Acum era prea târziu. 

Când intră la Marino, Browning-ul era deja la locul lui, în 
buzunarul special al genţii de umăr. Garderobiera îi luă paltonul, 
dar Paula păstră servieta. Chinul absurd prin care trecuse ca să 
obţină volumul dinăuntru o hotărâse să nu se despartă de ea 
nici în ruptul capului. 

Sala restaurantului Marino era mare, pătrată, cu un bar lung 
pe peretele din stânga. Singurul client era Black Jack, care 
stătea la o masă de lângă bar, cu ceva de băut în faţă. Probabil 
că vre- mea de decembrie, din ce în ce mai friguroasă, îi ţinea 
pe oameni în casă. 

Black Jack se ridică. Stătea pe culoarul dintre mese, cu braţele 
larg deschise, gata s-o îmbrăţişeze. Il evită zâmbind şi se 
strecură pe bancheta pe care stătuse el. El îşi flutură braţele 
într-un gest zadarnic, dezamăgit că ea păstrase distanţa, apoi 
se aşeză în faţa ei. 

— Nu credeam că ai să vii, spuse el cu un zâmbet larg. 

— Am fost reţinută. Ţi-am lăsat timp să bei ceva înainte. 

El ridică paharul, pe jumătate plin. „Whisky”, se gândi ea. 

— Paula, sunt la primul pahar. Tu ce iei? 

— Un pahar de Chardonnay, te rog. 

Barmanul o auzise şi într-o clipă îi aduse comanda. Ea ridică 
paharul şi ciocniră. 

Relaxează-te, îşi spuse ea. Doar vrei să-l faci să vorbească. 
Poate chiar are informaţii de preţ. Şi e treaz binişor.” 

— Investighezi uciderea răposatului domn Holgate, începu el 
pe un ton declarativ. 

— Ce Doamne iartă-mă te face să crezi asta? 

— Faima ta. Nu renunţi niciodată. La fel ca Tweed. 

— Da, dar numai dacă am început ceva, răspunse ea evaziv. 

— Scuză-mă o clipă, spuse el uitându-se spre uşă. 

leşi alergând şi, pentru că lăsase uşa deschisă, ea văzu tot ce 


se întâmpla afară. Îl înhăţă pe Nathan Morgan de gulerul hainei 
de astrahan. Dădu cu el de perete, strâmbându-i gulerul. 

— Ce dracu” faci, Nathan, mă spionezi? 

— Dă-mi drumu', bombăni Morgan. Pun să te aresteze... 

— O să fie un titlu pe cinste în ziare, ţipă Black Jack. „Gesta- 
poul operează în Marea Britanie” Parisul va fi încântat. Aşa că 
şterge-o de-aici! Acum! să nu-ţi mai văd mutra asta urâtă... 

Paula se întoarse. Dincolo de draperiile de plasă de la feres- 
tre îl putu vedea pe Morgan trăgându-şi gulerul şi pipăindu-şi 
gâtul, în timp ce se îndepărta, împleticindu-se. Când se aşeză 
din nou la locul lui, Black Jack era iarăşi calm. 

— Departamentul Special este într-adevăr puternic, îl aver- 
tiză ea. 

— La fel şi presa din străinătate. Americanii ar fi într-al nouă- 
lea cer să audă aşa ceva. Bob Newman al vostru i-ar putea pre- 
zenta în toată splendoarea lor pe cei de la Whitehall. In fine, 
unde rămăsesem? 

— Urma să-mi spui ceva important despre Adam Holgate. 

— Lua o grămadă de bani de undeva. Mult mai mult decât 
salariul pe care îl primea de la ACTEL. 

— De unde ştii? întrebă ea. 

— Se fâţăia prin cazinoul meu din Mayfair, la Templeton. 
Cumpăra jetoane cam în valoare de cinci sute de lire sau mai 
mult. Le juca pe toate, câştiga la început, apoi pierdea tot. Jocul 
era pentru el un adevărat viciu. După câteva seri, se întorcea cu 
şi mai mulţi bani, îşi cumpăra cota de jetoane, o juca pe toată, 
iar, în cele din urmă, o pierdea. Probabil că i-a secat sursa de 
fonduri, pentru că, într-o seară, a venit la mine şi mi-a cerut să îl 
împru- mut. L-am refuzat. Părea posomorât, a spus că face el 
rost de undeva. Asta s-a întâmplat chiar cu o noapte înainte să- 
şi piardă capul. Scuză-mă, e un un joc de cuvinte cam răutăcios. 

— Înţeleg. Paula sorbi puţin din pahar. Ai idee care să fi fost 
sursa? 

— Absolut niciuna, spuse el cu acel rânjet larg care le dădea 
pe spate pe cele mai multe femei. Mi-a trecut prin cap că poate 
şantajează pe cineva. Dacă e aşa, atunci poate că de aia a şi 
sfârşit-o aşa cum a sfârşit-o. 

— Ţie îţi plăcea tipul? 

— Nu. Uneori era obraznic. Când a pierdut la tripou, şi-a dat 
drumul la vorbă. A trebuit să îl avertizez că, dacă se mai 


întâmplă, n-o să mai aibă voie în club. 

— Îmi mai poţi spune şi altceva despre el? forţă ea. 

— Nu! rânji el din nou. După ce terminăm de băut, ar fi cazul 
să te relaxezi şi tu. Hai să luăm cina împreună la Santorini! Au o 
terasă cu vedere spre Tamisa. Sunt cunoscut acolo. Ne vor da 
cea mai bună masă. 

— Nu pot, am o altă întâlnire, minţi ea. 

Rânjetul îi dispăru de parcă s-ar fi şters cu buretele. Îşi bău 
paharul, privind înjur. „Se gândeşte ce să facă în continuare”, îşi 
spuse ea. 

— Te duc eu înapoi la Park Crescent, decise el, ridicându-se. 
Maşina mea e parcată afară. 

— Eşti foarte amabil, spuse ea gândind repede. „Maşina lui e 
parcată afară?” 

leşiră din local, o luară la stânga şi apoi pe aleea în care 
dispăruse mai devreme Domnul Umbră. Intrând pe strada prin- 
cipală, se îndrepta spre MG-ul roşu, pe parbrizul căruia era pus 
un tichet. În timp ce Black Jack îi deschidea portiera, Paula făcu 
semn unui taxi pe care-l văzuse venind. 

— Îţi mulţumesc pentru seara aceasta, strigă ea. M-am 
răzgân- dit. Cu taxiul ajung acolo una, două. 

— Femeile au obiceiul ăsta, îi răspunse el pe un ton sarcastic, 
să se răzgândească pe nepusă masă. 

Cu traficul foarte redus, taxiul lua viteză, iar ea se concentra, 
îşi amintea vag celelalte maşini parcate în susul străzii; oricare 
dintre ele putea să fie cea pe care o auzise mai devreme. E 
posibil ca umbra să fi fost a lui Diamond? să fi traversat în grabă 
strada, apoi să se fi ascuns pe o altă alee, pentru ca în cele din 
urmă să se strecoare rapid în restaurantul Marino? Puțin 
probabil, dar nu imposibil. Apoi, mai era şi Nathan Morgan. Oare 
era destul de înalt încât umbra aia sinistră pe care o văzuse să fi 
fost a lui? Nu îi era clar. Totul era confuz. 

Un Boeing uriaş, aparţinând companiei United Airlines, zbura 
deja deasupra Atlanticului. Tweed, Paula şi Newman aveau 
bilete la clasa business, unde stăteau confortabil în cabina pe 
jumătate goală, aşa că puteau vorbi liniştiţi, fără să rişte să-i 
audă careva. 

Ştiind că lui Tweed nu-i plăcea deloc să zboare, Paula in- 
sistase să-i dea o pastilă de Dramamină la plecarea din Londra. 
Cum afara era noapte, Paula se uita rar pe fereastra din dreptul 


ei. Acum avea prilejul să le povestească pe larg ce i se 
întâmplase cu o zi înainte., 

— Am împrumutat volumul despre care vorbea doctorul 
Seale. L-am luat cu mine. Chestia amuzantă a fost că, în vreme 
ce eu aşteptam de o veşnicie să intru în bibliotecă, cine credeţi 
că a coborât de acolo? N-o să ghiciţi. Doctorul Abraham Seale în 
persoană. A şi flecărit cu mine puţin. Foarte amabil. 

— Nu avea de ce să nu fie, remarcă Newman, vorbind peste 
Tweed. 

împărțeau o banchetă cu trei locuri. 

— In timpul ceaiului cu Marienetta, continuă, ea mi-a propus 
să colaborăm la investigarea uciderii lui Holgate. După cum ştiţi, 
este un detectiv cu şcoală. 

— Eu aş fi atent la asta, o avertiză Tweed. 

— E o femeie foarte deşteaptă, spuse Newman. 

— Tot aş fi atent. Da’ cu Black Jack Diamond cum a fost? 

îi povesti tot ce se întâmplase, tot ce vorbiseră de când ple- 
case de la Brown. Tweed păru tulburat când îi povesti despre 
Domnul Umbră. 

— Trebuie să ai mare grijă câtă vreme suntem implicaţi în 
rezolvarea acestui caz. De fapt, toţi trebuie să avem. Criminalul 
e nemilos şi viclean. 

— Acest caz? întrebă Paula. Cine te-aude ar zice că eşti din 
nou la Scotland Yard. 

— Într-un fel, sunt, în mintea mea. Surprinzător cum îmi aduc 
aminte, toată experienţa de acolo... Pot să rezolv cazurile fără 
probe ADN şi toate şmecheriile astea. Dacă eşti atent la ei, oa- 
menii îţi spun exact cum sunt, fără să-şi dea măcar seama. Asta 
se numeşte egocentrism. Şi e posibil ca deja să ne fi întâlnit cu 
ucigaşul. 

— Ai vreun suspect? îşi încercă Paula norocul. 

— Nu. E mult prea devreme. 

Vântul care bătea din spate îi ajută să aterizeze mai devreme 
decât era programat. Chiar şi aşa, de-abia avură timp să 
găsească cursa internă ce avea să-i ducă spre nord, la Portland. 

Mai devreme, Tweed îi prevenise pe amândoi să îl lase doar 
pe el să vorbească. Paula întrebă dacă era înţelept să 
călătorească folosindu-şi numele reale. Tweed îi spusese că 
mergeau într-o expediție foarte primejdioasă şi, în 
eventualitatea în care mai târziu avea să se afle despre excursia 


lor secretă la Pinedale, era mult mai indicat să călătorească cu 
paşapoartele adevărate. 

Când avionul decola de pe aeroportul din Boston, Paula scruta 
întunericul. Dedesubtul lor se vedea oraşul, ca o galaxie de 
lumini, şi siluetele câtorva nave se iţiră cu lumini la pupa şi la 
prova pe râul Charles, un şarpe imens şi negru, care înainta pe 
uscat. 

Zborul până la Portland dură mai puţin de o oră. Cu cât 
înaintau spre nord, se înmulţeau zonele acoperite de conifere, 
verdele lor părând mai degrabă negru în lumina lunii. Când 
începură să coboare, la dreapta se vedeau valuri albe 
spărgându-se de faleză. În port acostau mai multe vase de 
pescuit. 

— Cu cine luăm legătura? întrebă ea. 

— Prietenul meu de la CIA, Cord Dillon, mi-a spus la telefon 
că, imediat ce părăsim aeroportul, trebuie să dăm de şeful de 
poliţie, Andersen. Tâgâdâm-tâgâdâm şi-am ajuns. 

Andersen îi scoase din aeroport. Fiind foarte puţin de mers 
până la maşina de poliţie care îi aştepta, aruncase pe el o 
pufoaică ponosită. Paula înţelese de ce. Ca şi în Boston, aerul 
era rece şi umed, iar frigul muşcător îi îngheţa faţa, dar în 
Portland părea să fie şi mai frig. 

Niciunul dintre ei nu ştia că Monica le închiriase o maşină. 
Andersen spusese că nu e nevoie, avea el o maşină de poliţie, 
cu şofer, care îi putea duce până la Pinedale, dar la întoarcere 
tre- buiau să-şi caute singuri un mijloc de transport. 

— Am impresia, oameni buni, că aţi ales o perioadă proastă a 
anului ca să veniţi încoace, comenta el. lar la meteo s-a anunţat 
că vine o furtună mare dinspre Atlantic. 

— Aici, în oraş, totul pare aşa de liniştit! replică Paula. 

— Oamenii oblonesc ferestrele de furtună. 

Andersen era un tip uriaş, genul de om de afaceri, trecut 
binişor de un metru optzeci şi doi înălţime. li aşteptase la aero- 
port şi îi condusese fără pierdere de vreme până la maşina în 
care şoferul stătea pregătit de plecare. Erau puţini oameni prin 
preajmă, şi aceia bine înfofoliţi şi grăbiţi. 

Maşina care îi aştepta era un Ford rablagit. Pe capotă avea un 
girofar cu lumini roşii şi albastre şi o antenă ce avusese şi zile 
mai bune. Andersen făcu rapid prezentările: 

— Pe şofer în cheamă Sam. El vă va duce acolo. Şi cam atât. 


— Vă mulţumim, domnule căpitan Andersen, spuse Tweed. 

— Sam trebuie să se întoarcă aici foarte rapid. Avem o echipă 
care anchetează un jaf. E nevoie de el să le mai dea oamenilor 
câte un şut în fund să-şi facă treaba. Ridică ochii spre Paula. Mă 
iertaţi, doamnă! 

Tweed se aşeză în dreapta şoferului, în timp ce Paula şi New- 
man ocupară locurile din spate. Porniră la drum. Cum ieşiră din 
Portland, Sam apăsă pedala acceleratorului, farurile luminând 
asfaltul din faţa lor, în câmp deschis. 

Paula avu o tresărire de emoție. Trăia o aventură. Când să 
treacă vama din Boston, ea şi Newman îl lăsaseră pe Tweed să 
vorbească. 

— Cu afaceri sau de plăcere? întrebase impasibil ofiţerul. 

— Cu afaceri, îi răspunsese Tweed. 

— Ocupaţia? 

— Consilier pe probleme de securitate. 

Nimic în plus. Tweed se gândise ce contrast ca de la cer la 
pământ era între vama de aici şi cea de la intrarea în New York. 
Acolo îndurase o oră întreagă o coadă extrem de lungă de 
pasageri, care înainta ca melcul. Câteva întrebări posace puse 
de vameşi, şi apoi goana obositoare după un taxi. 

Aplecat peste volan, Sam gonea pe întinderea de asfalt care 

se întindea, necuprinsă, în faţa lor, fără să-i adreseze un cuvânt 
sau măcar să-i arunce o privire lui Tweed. La un moment dat, 
intrară în pădure. Dintr-o parte şi alta a drumului îi împresurau 
ziduri înalte de brazi, atât de înalte, încât Paula nu le putea 
vedea vârfurile. Simţul aventurii îi pieri brusc, transformat într- 
un sen- timent de claustrofobie. Şoseaua, pustie, şerpuia în sus 
şi-n jos, aşa încât, până când suia în vârful pantei, nu vedeau 
altceva decât asfalt. Alte maşini nu erau pe drum. Pe alocuri, 
prin zidul de brazi, se vedea un drum forestier care se pierdea 
după o cotitură. 
„Oare nu locuieşte nimeni în această sălbăticie stranie?” se 
întreba ea. Apoi, pe partea ei, trecură de o porţiune 
neîmpădurită care se căsca printre brazi şi unde se zărea un 
hambar vopsit în roşu, lucind slab în razele lunii. Probabil că 
fusese vopsit de curând. Aşadar, pe-aici, pe undeva, locuia 
cineva. 

Vremea începuse să se schimbe. Un cârd de nori grei şi întu- 
necaţi vâăsleau dinspre mare. Sam se uită în sus, dar nu 


comentă. 
Avea o faţă ca de veveriţă, cu şapca de poliţist trasă pe frunte. 

Voia să întrebe cât mai e de mers, dar îşi aminti că Tweed o 
rugase să-şi ţină gura. 

Brazii începură să se rărească, iar Sam încetini viteza. Brusc, 
viră de pe autostradă, pe un drum de pietriş, ieşind la lumină. 
Cocoţată pe un deluşor, se vedea o clădire din lemn, cu două 
etaje, care avea neapărat nevoie de o zugrăveală. In faţă se 
întin- dea o verandă cu un grilaj de lemn, din care mai multe 
stinghii se prăbuşiseră. Bucăţi de şindrilă din acoperiş fuseseră 
smulse de vânt. La capătul treptelor de lemn ce duceau spre 
verandă, undeva, în spatele ferestrelor murdare de la parter, 
ardeau nişte lumini. „lată pe cineva care nu se sinchiseşte de 
musafiri”, îşi spuse Paula. Maşina se opri la câţiva metri de 
scările şubrede cu balustradă de lemn. Brusc, Sam deveni 
volubil. 

— Înăuntru este adjunctul şerifului, Parrish, spuse el cu un 
accent pronunţat. Mă îndoiesc c-o să fie foarte cooperant. Marea 
e acolo, în spatele postului de poliţie. Auziţi cum bate vântul? 

Paula îşi dădu seama că se auzea un zgomot ciudat, ca un fel 
de fâsâit. Uitându-se înapoi, spre marginea pădurii, văzu copacii 
imenşi legănându-se încet. Tulburătoare privelişte! 

— Se apropie furtuna, continuă Sam. Se spune că o să fie una 
uriaşă. O crimă al naibii de urâtă a avut loc pe-aici nu demult. 
Ucigaşul i-a retezat capul, corpul l-a azvârilit în ocean al dracu’ 
de-aproape. Încă n-au găsit capul. Scoase un zgomot ciudat, iar 
Paula îşi dădu seama că el chicotea. La ce i-o fi trebuit capu'? 
Poate că face colecţie. Acu' tre' să mă duc. Andersen e dur, dar 
cinstit. 

Aşteptă până ieşiră din maşină, apoi scoase capul pe fe- 
reastră. 

— Jed, ajutorul lui Parrish, vă poate duce înapoi până în 
Portland. 

„Să sperăm”, îşi spuse Paula, îngheţată până la oase. 

Sam îi aşteptă să ajungă la treptele de lemn ce urcau pe 
verandă. Între timp, vântul se înteţise ameninţător. Paula se 
întreba ce mai aşteaptă. Brusc, Sam ambală motorul şi făcu un 
viraj nebunesc de o sută optzeci de grade. Împroşcă pietrişul de 
sub roţi în toate părţile. Acum ea îşi dădu seama că el aşteptase 
ca ei să fie destul de departe când derapează. Cu sentimente 


con- tradictorii, Paula privi farurile de semnalizare ale maşinii 
până dispărură pe autostradă. O cuprinse o senzaţie deprimantă 
de izolare. 

— Să trecem la treabă! spuse Tweed pe un ton aspru, dar plin 
de energie. Balustrada e şubredă, îi avertiză el în timp ce urca 
treptele spre verandă. 

Ajunse în faţa uşii mari, apăsă pe clanţă şi intră sprinten. 
Paula se întrebă cum de reuşise asta. 

în spatele uşii era o încăpere spațioasă, cu podea de 
scândură. 

Cufundat în scaunul mare, de răchită, de la biroul vechi de lângă 
peretele din faţa uşii, zăcea un bărbat la vreo cincizeci de ani, 
care îşi odihnea picioarele încălţate în cizme pe un alt birou la 
fel de vechi. Avea capul mare acoperit cu un păr şaten în 
dezordine, fruntea brăzdată de riduri, ochii mici, porcini, şi un 
nas borcănat deasupra gurii şi a fălcilor încordate. Era gras, iar 
cămaşa roşie în carouri, veche şi soioasă, era suflecată până la 
coate, dezvelin- du-i şuncile; burţile i se revărsau mult peste 
cureaua din piele. 

Obrajii plini erau roşii ca soarele la apus. Tweed presupuse că 
roşeaţa îi venea de la berea pe care o ţinea în mâna dreaptă. 
Omul duse sticla la gură şi înghiţi de mai multe ori. 

— Ajutor de şerif Parrish? întrebă Tweed în timp ce Paula şi 
Newman se grăbeau să închidă uşa după ei. 

îi izbi un val de căldură amestecat cu un damf de bere. 
Parrish izbi tare sticla goală de birou, se mişcă, aşa încât acum îi 
putură vedea centura, cu revolverul ieşit afară din toc. La 
trecerea bruscă de la frigul îngrozitor de-afară la căldura 
înăbuşitoare din încăpere, Paula simţi că-i vine să leşine. Îşi 
scoase o mănuşă şi îşi înfipse unghiile în podul palmei. Durerea 
o ajută să-şi revină cât de cât. 

— Da, io-s Parrish. lo îs legea pe-aici. Singura lege care ie. 

Tu, Tweed? 

— Da, spuse el prezentându-i pe însoțitorii săi. 

Parrish îl ignoră pe Newman. Se uită lacom la Paula. Tweed 
începu să umble încoace şi încolo, iar Parrish vorbi din nou: 

— Când vii-ncoa', ai putea să mai pui o buturugă în sobă. 

Să-i ţină doamnei de cald la picioare, că ea deja m-a încălzit pe 
mine. 

— Fac eu focul, sugeră o altă voce. 


Tweed luase doi buşteni şi se aplecă să-i pună pe foc, în soba 
duduitoare. Ca să-i facă pe plac puşlamalei bătrâne, dar asta era 
cam tot ce avea de gând să facă. 

Paula îi zâmbea bărbatului, mult mai tânăr, care se oferise să 
dea o mână de ajutor. Cămaşa sa în carouri gri şi blugii arătau 
impecabil. Părea voinic şi-n putere, avea părul des, ca mătasea 
de porumb, trăsături ferme şi un zâmbet amabil. Parrish râgâi, 
apoi mormăi către cel tânăr: 

— Nu-i de nasu' tău, Jed. Mai întâi tre' să treci de Tweed şi de 
duru’ ăsta pe care l-a adus cu el. 

— Dacă nu vă supăraţi, domnule Parrish, i-o tăie Paula, aş dori 
să mă aşez până mă obişnuiesc cu căldura de aici. 

— Desigur! Parrish târî pe podea trei scaune de nuiele în faţa 
biroului său. Flutură către ea o mână cu degete butucănoase şi 
cu negru sub unghii, făcându-i semn să se aşeze. Jed, strigă el în 
timp ce se aşeza din nou, unde ne sunt manierele? 

Aplecându-se spre ea, îi puse o mână pe braţ, aşa încât Paula 
făcu mai îndeaproape cunoştinţă cu damful de bere. 

— Aşa, acu' staţi confortabil? 

îi înşfăcă mâna hotărâtă şi i-o dădu la o parte. Pe Parrish îl 
surprinse vizibil demonstraţia ei de putere. Tweed, aşezat deja 
pe scaun, consideră că circul durase destul. Se aplecă spre 
ajutorul de şerif care se întorsese la locul lui. 

— Eraţi aici când a fost găsit cadavrul lui Hank Foley? 

— Aţi putea spune că am supervizat operaţiunea. 

— Cum a fost descoperit? Presupun că ştiţi, de vreme ce 
crima s-a petrecut în jurisdicţia dumneavoastră. Am nevoie de 
date. 

— Ei bine, în cazu’ ăsta poate c-ar trebui să discutaţi o ţâră cu 
jed, aci dă faţă. Mai încolo. El a găsit hoitul. Totuşi, parcă n-a 
găsit capul, nu-i aşa, Jed? Sigur nu ţi-a căzut pe undeva când îi 
ajutai pe aia de la Poliţia din Portland să îl salte cu frânghiile? 

— Ştii foarte bine că nu, îi răspunse Jed pe un ton tăios. Şi să 
ştii că n-a fost de glumă. 

— Atunci du-i afară, să le-arăţi unde l-ai găsit pe Domnu'-fă- 
ră-Cap. 

— Anchetaţi crima? vru Tweed să ştie. Dacă da, cât de 
departe aţi ajuns? Am nevoie de amănunte. 

— Lucrurile astea cer timp, mormăi Parrish, în timp ce Paula, 
aruncând o privire prin încăpere, observă ce diferenţă era între 


biroul din colţ al lui Jed, pe care se afla o maşină de scris veche, 
marca Remington, şi nişte teancuri de dosare puse ordonat, şi 
dezastrul făcut de Parrish; biroul acestuia era plin de hârtii îm- 
prăştiate aiurea, pătate cu cercuri de la fundul sticlelor de bere. 

Mormane întregi de dosare, gata-gata să se răstoarne, se 
îngrămădeau de-a lungul pereţilor. 

Tweed se ridică. Îşi dăduse seama că domnul Parrish nu 
mişcase un deget în cazul Foley. 

— Aş dori ca Jed să ne ducă imediat acolo unde a descoperit 
cadavrul. Nu prea avem timp. 

— Vă pot duce chiar acum, spuse jed, deja în picioare, 
trăgându-şi până sus fermoarul canadienei. In cinci minute să 
fiţi afară. 

— Atunci, să mergem, spuse Tweed. 

Parrish se ridică în picioare împleticindu-se şi îi urmă. Jed ieşi 
repede, cobori înaintea lor treptele şi se duse în spatele casei. 
Frigul tăios îi pătrunse până la oase ca un cuţit. Din pragul uşii, 
Parrish strigă după ei: 

— O s-aveţi multişor de mers înapoi pân’ la Portland. 

Apoi se întoarse în casă şi apucă de gât o sticlă de bere 
proaspătă. Râdea de să-şi spargă plămânii, cât pe ce să se 
înece. 

— Maşina mea e în spate, explică Jed. Orice vreţi să ştiţi 
întrebaţi-mă pe mine. 

Maşina lui Jed, parcată în spatele casei, era un Chrysler 
rablagit. Dădu drumul la maximum la căldură şi rămase afară. 
Tweed se aşeză în faţă pe locul din dreapta, iar Paula şi 
Newman, în spate. În maşină începu să se încălzească. Jed trânti 
portiera din spate, spunându-le: 

— Mă întorc într-o clipă. Trebuie să iau ceva. 

Paula îl privi alergând să deschidă o uşă din spatele casei, 
apoi intrând. Se întoarse cu o valiză pe care o azvârli în portba- 
gaj. Se aşeză la volan. 

— Plecaţi undeva? întrebă Paula. 

— Păi da! Pornise maşina, iar acum se întorceau pe 
autostradă. Mi-am luat toate lucrurile. M-am săturat până în gât 
de Parrish ăsta. Andersen, din Portland, mi-a oferit în secret o 
slujbă mai bună şi ceva bani în plus. De fapt, ce m-atrage e că 
voi lucra în subordinea lui Andersen, un tip cu adevărat corect. 

Ajunse pe autostradă, o luă la stânga, distanţându-se şi mai 


mult de Portland, în direcţia îndepărtatului Boston. Se întoarse, 
zâmbăreţ, să se uite la Paula. 

— Abia acum începe să-mi placă meseria pe care o fac. Şi, 
oameni buni, am să vă duc şi înapoi la Portland. Dar numai după 
ce aţi văzut tot ce trebuie. 

— Parrish ştie asta? întrebă Paula, cu şiretenie. 

— Nici prin cap nu-i trece. Am să-l sun din Portland, să-i dau 
vestea cea bună. 

Peisajul se schimbase. De o parte şi de alta se întindeau 
bulgări de pământ uscat pe unde se araseră câmpurile. Undeva, 
în faţă, se vedeau copaci, dar pădurea se rărise. Jed fluiera ca 
pentru sine. 

— Unde este Pinedale? întrebă Tweed. 

— Acesta este. 

„Slavă Domnului!” gândi Paula. Ici şi colo, la o distanţă 
considerabilă una de alta, erau nişte căsuțe mizerabile din lemn, 
cu luminile aprinse în spatele perdelelor trase. „Oamenii îşi 
trăiesc aici toată viaţa”, se gândi ea. Londonezii oportunişti care 
merg în excursii ieftine, în Italia sau în Caraibe, habar nu au cum 
arată în realitate restul lumii. 

— Vedeţi clădirea aceea arsă de lângă autostradă, mai încolo? 
îl întrebă Jed pe Tweed. 

— Da. 

— Acela a fost azilul - ei îi ziceau casă de sănătate - unde 
lumea îşi parca rudele nedorite care aveau o ţăcăneală. 
Câteodată pacienţii erau aduşi numai la tratament şi după aia 
ieşeau. Îți tre- buia o cârcă de bani ca să intri aici. Discreţia era 
absolută. 

Brusc, ieşi de pe autostradă şi începu să urce un drum 
forestier. Când o cotiră mai aproape de ruinele arse, Paula auzi 
un zgomot ca un bubuit continuu. Furtuna le ciocănea în parbriz. 
Tweed se uită peste capul lui Jed, în stânga. 

— E departe azilul de locul unde aţi descoperit cadavrul lui 
Hank Foley? 

— Deloc. Am găsit urme care indicau că victima fusese târâtă 
de la azil spre coastă. Nişte pete de sânge. Toate au dispărut 
acum. Au fost ploi abundente pe-aici şi nu m-a crezut nimeni. 

— Cum aţi descoperit cadavrul? 

— Patrulam pe faleză, în caz că vreun vas s-ar fi îndreptat 
spre stânci. Era o noapte furtunoasă. Am chemat paza de coastă 


din 
Portland. Pe Parrish, desigur, l-a durut în fund. Scuzaţi-mă, 
doamnă! 

— Mi-e cunoscut cuvântul, îl linişti ea. De unde vine bubuitul 
ăsta continuu? 

— Sunt valurile imense care se sparg de stânci. lată-ne ajunşi, 
spuse el, oprind motorul. Nu ieşiţi încă, oameni buni! Şi, când o 
faceţi, aveţi grijă. Stânca este abruptă. Vântul bate în larg, asta-i 
bine, dar poate să vă ia pe sus ca pe nişte fulgi. 
Dumneavoastră, bărbaţii, vă descurcaţi, dar, continuă el 
uitându-se spre Paula, vă deranjează dacă vă ţin de braţ? 

— Gestul ar fi bine-venit, îi răspunse ea, zâmbindu-i când îi 
întâlni privirea în oglinda retrovizoare. 

Urmând sfatul lui Jed, ieşiră din maşină pe partea dreaptă, nu 
pe cea dinspre ocean. Inainte să coboare, Paula îşi încheie mai 
întâi nasturii la guler. Afară, se izbiră de vânt ca de un zid 
mişcător. Plecară capetele, Jed se agăţă de Paula şi brusc 
ajunseră pe buza prăpastiei. 

Valuri uriaşe se rostogoleau înverşunat, hotărâte parcă să 
inunde toată America. Se spărgeau de stâncile de dedesubt, 
împroşcându-le feţele cu spumă. Zgomotul era asurzitor. 
Ţinându-se de Paula, Jed arătă în jos, ţipând spre Tweed: 

— Cadavrul era înghesuit în crevasa aceea uriaşă. 

— Furtuna de atunci a fost mai puternică decât acum în 
noaptea când aţi descoperit trupul lui Foley? strigă Tweed. 

— Nu. Asta-i cea mai mare din anul ăsta. 

Tweed observase că valurile cele mai mari se spărgeau 

undeva, cam la şase metri sub crevasa adâncă, ascunsă sub 
stâncă. 
Aşadar, dacă trupul ar fi fost aruncat în mare, cum naiba l-a 
azvâr- lit înapoi, de vreme ce valurile oceanului nu ajungeau 
nicicum lângă crevasă? Trebui să urle la Jed când îi puse 
întrebarea. 

— Nu m-am gândit la asta, îi răspunse americanul după ce se 
uită în jos preţ de câteva clipe. 

— Aş vrea să explorez pe-acolo, ţipă Paula, arătând cu dege- 
tul panta cu arbuşti care ducea spre dărâmăturile azilului. Mă 
des- curc şi singură, dar, oricum, vă mulţumesc că-mi purtaţi de 
grijă. 

Apoi pormi la drum, scoţându-şi din geanta mare pe care o 


purta cu ea o lanternă puternică. Era o noapte cumplită: urletul 
vântului, mugetul surd al valurilor mării izbindu-se de stânci, în 
timp ce cobora, atentă unde pune piciorul, panta ce ducea spre 
azil, încerca să-şi imagineze care era calea cea mai scurtă pe 
care ar fi ales-o ca să târască un cadavru de la ruine spre stânci. 
Numai că se-ndoia că pe-atunci casa de sănătate era deja arsă. 

Se apropiase de ruină, când găsi ceea ce căuta. Mai devreme, 
pătrunsese într-o zonă cu iarbă înaltă, însă aici se vedea pămân- 
tul, ca şi cum pumni întregi de iarbă ar fi fost smulşi din 
rădăcină, în pământ se imprimase o formă dreptunghiulară. 

— Ce-i asta? întrebă Tweed, care venise după ea. Aici erau 
feriţi de vânt. 

— Locul unde a fost amplasată ghilotina. Aici a fost decapi- 
tat Foley. 

— Ţine-ţi ideea pentru tine. 

— Este o informaţie, nu o idee. 

Paula scoase micul aparat de fotografiat, cu rezoluţie bună şi 
fără blit. De cinci ori apăsă pe buton, după care, exact în 
momen- tul în care Newman şi Jed îi ajungeau din urmă, 
strecură aparatul la loc în geantă. Tweed se întoarse spre 
american. Mai devreme, acesta îi spusese când avea să plece 
cursa lor spre Boston. În cel mai fericit caz, de acolo aveau să 
prindă primul avion spre 
Heathrow. 

— Jed, mai avem timp să ne uităm la casa de sănătate sau la 
ce-a mai rămas din ea? 

— Sigur că da. Am s-o calc puternic la întoarcere. Vă duc 
direct la aeroport. Dar mai întâi să ne întoarcem la maşină. Nu-i 
departe. 

Drumul până la clădirea arsă era foarte scurt. Imediat după ce 
Jed parcă, Paula sări din maşină şi deschise poarta de fier for- 
jat, rămasă intactă. Se apropie încet de ruina acoperită de 
funingine. Ziduri de cărămidă stăteau încă în picioare. „lată că 
doctorul Abraham Seale s-a înşelat când a spus că americanii n- 
au auzit de cărămidă. Oare n-o fi fost aici? Ei, da' de ce îmi pun 
această întrebare?” îşi spuse ea. 

— Unde l-aş ascunde? se întrebă cu voce tare. 

— Ce să ascunzi? veni replica lui Tweed. 

Ea nu-i răspunse, pentru că acum era ocupată să se pună în 
pielea unui incendiator. În spatele clădirii se afla o zonă 


compactă cu tufe veşnic verzi. Fără să-şi scoată mănuşa de pe 
mână, luă un băţ carbonizat cu care începu să scormonească 
tufărişul. Tweed găsise şi el ceva cu care să scormonească pe- 
acolo. Spre deose- bire de Paula, el înaintă mult în tufe, 
măturând apăsat cu băţul lui gros încoace şi-ncolo. La un 
moment dat se auzi un clinchet, semn că dăduse peste ceva 
metalic. Se ghemui, ţinând băţul cu o mână, cu cealaltă căutând 
de zor la capătul de jos. Apoi se ridică apucând de mâner o 
canistră roşie de metal. 

— Asta căutai? Se întoarse şi-l strigă pe Jed. Puteţi identifica 
acest obiect? îl scutură. E gol. Aveţi idee ce ar fi putut conţine? 

— Benzină, spuse Jed. Extrem de inflamabilă. 

— Şi, continuă Tweed, dacă ar fi fost vărsată pe podeaua de 
la parterul casei, ce s-ar fi întâmplat în urma aprinderii? 

— Un adevărat iad. lar azilul avea o pivniţă cu nişte ferestre 
joase. Acolo se ţineau registrele. 

— Ce fel de registre? 

— Dosare amănunțite ale pacienţilor care stăteau sau au stat 
aici. 

Paula se strecură prudentă pe lângă un zid încă în picioare. 
Trase cu ochiul după colţ. Jed avusese dreptate. Aici era o 
pivniţă spațioasă, cu ferestruici boltite, care îţi permitea să vezi 
dinăuntru afară. 

— Ceva de genul ăsta căutam, comentă ea. Cineva abia 
aştepta ca dosarele acelea să fie distruse. Subsolul e plin până 
la genunchi de moloz ars. Scoase din mănuşă o bucăţică de 
hârtie vălurită pe margini, pe care i-o arătă lui Jed. Aveţi idee ce 
este aceasta? 

— O bucăţică din partea de jos a unui dosar medical, spuse el, 
examinând-o la lumina lanternei ei. Pot să descifrez semnătura 
lui Bryan. Millie, femeia de serviciu a azilului, mi-a arătat odată 
una dintr-astea, deşi n-ar fi avut voie s-o facă. 

— Ce fel de dosar medical? Şi cine e Bryan? 

— Un rezumat confidenţial al problemelor de care suferă 
pacientul, pe ce considerente a fost acceptat, tratamentul admi- 
nistrat, numele... Jed se uita fix în sus, încercând să-şi 
amintească mai detaliat ce anume văzuse când i se arătase în 
secret unul din- tre aceste documente... Aă, adresa, sexul, 
vârsta... Zâmbi larg. Şi numele celui care plătea factura. In ce-l 
priveşte pe Bryan, el era doctorul care conducea azilul, 


împreună cu soţia sa şi cu câţiva angajaţi. Familia Bryan a 
dispărut după incendiu. Nu am reuşit să dăm de ei, şi am 
renunţat să-i mai căutăm. 

— Victime au fost? în rândul pacienţilor sau al personalului? 
întrebă Paula. 

— Nu. Cu câteva zile înainte de incendiu, toţi pacienţii au fost 
trimişi în altă parte. Angajaţii au fost toţi puşi pe liber cu câte o 
primă. S-au împrăştiat prin ţară. Unul ştiu că a plecat în Ohio. 

— Curioasă sincronizare, remarcă Tweed. 

— Umbla zvonul că soţii Bryan se căpătuiseră şi apoi au ple- 
cat. Urmau să vândă locul, dar după incendiu... Jed îşi flutură 
mâinile într-un gest de resemnare. 

Tweed insistă: 

— Nu a mai rămas niciunul dintre angajaţi în Pinedale? 

— Mai e Millie. Locuieşte puţin mai jos, pe autostradă. La două 
minute de mers cu maşina de aici. 

— Am avea timp să ne duci s-o vedem? Aş vrea să-i pun 
câteva întrebări. 

— Sigur. Grăsanul de Parrish n-a mişcat un deget. Nu s-a sin- 
chisit, a declarat cazul închis. Poate că la mijloc au fost nişte 
bani. Să mergem! 

Merseră foarte puţin pe autostradă, dincolo de azilul în ruină. 
Copacii erau mai deşi, iar partea din mijlocul zonei era 
deluroasă, cu povârnişuri abrupte, puţin înalte, care urcau în 
pădure. Jed opri maşina în faţa unei căsuțe de lemn situate pe 
dreapta, la şosea. Casa avea două etaje, iar la ferestre erau 
trase obloanele, care atârnau în unghiuri bizare, ţinându-se, 
probabil, numai în balamalele de sus. Nu exista nicio verandă, ci 
doar o balustradă de lemn cu o parte lipsă care dădea spre uşa 
de la intrare, înăuntru, luminile erau aprinse. 

— Millie este acasă, remarcă Jed. Nici nu are unde să fie 
altundeva, pentru că, de când a avut loc crima, nu mai iese din 
casă după ce se lasă întunericul. Mai bine să o anunţ că sunt 
aici. 

Bătu de două ori, cu putere, în uşa de lemn, apoi strigă: 

— Sunt Jed, Millie! Jed! 

în timp ce aşteptau afară, în frigul crunt, Paula privi la 
sălbăticia din jur. Se întrebă din nou cum puteau oamenii să 
trăiască aici toată viaţa. Auziră cum se deschid două zăvoare şi 
se scoate un lanţ. Uşa se întredeschise şi Jed vorbi din nou. Işi 


vâri faţa mai aproape, şi uşa se deschise larg. 

Din gerul arctic de-afară, intrară direct într-o cameră de zi în 
care soba trosnea veselă, oferind o căldură copleşitoare. Millie 
avu grijă să încuie la loc, punând iarăşi lanţul. Paula observă pe 
un bufet o puşcă de vânătoare. Millie nu era genul care să rişte. 

Millie era o femeie mărunţică de-a binelea, trecută de treizeci 
de ani, cu părul castaniu, pieptănat cu grijă. Purta o rochie albă, 
imaculată, care semăna mai degrabă cu halatul unei sore medi- 
cale, şi-i cercetă curioasă pe vizitatorii ei. 

— Ăştia sunt englezi, explică Jed, vin de la Portland, din 
partea lui Andersen. 

Tweed îi era recunoscător pentru formulare. Le dădea un aer 
de autoritate. Lângă un perete se afla un televizor imens, ce 
părea nou-nouţ, dar care era închis. Pe o masă, erau un set de 
pahare de calitate şi patru sticle de whisky scump. Gazda lor 
avea trăsături aspre, dar ochii îi erau blânzi. Paula observă că pe 
mobilierul ieftin din încăpere nu vedeai pic de praf. Jed făcu 
prezentările. Millie îi pofti să ia loc pe nişte scaune solide din 
lemn, ea rezemându-se de un fotoliu vechi, aproape de whisky- 
ul de pe masă. Luă un pahar şi sorbi puţin. 

— Poţi să ai încredere în amicii tăi, îi spuse ea lui Jed. M-am 
uitat bine la ei. 

— Am băgat de seama, îi răspunse Newman. 

— Nu avem prea mult timp la dispoziţie, începu Tweed, cu 
blândeţe. Investighez crima aceea oribilă: Hank Foley. 

— Doamne-ajută că s-a găsit cineva ăia au încercat s-o- 
ngroape. 

Mă simt vinovată. M-au mituit ca să-mi ţin gura. Arătă spre tele- 
vizor. M-am trezit cu ăsta şi cu sticlele de whisky. De obicei io 
nu beau, da’ e o alinare după toate necazurile. 

— E de înţeles, interveni Paula cu un zâmbet. Şi eu mai beau 
câte un pahar de vin când simt nevoia să mă liniştesc. 

— Cine sunt ăia? întrebă Tweed. Cine v-a dat cadourile? 

— Mită? rosti ea scurt. Nu-ş' de unde-a apărut toate lucrurile 
astea. Le-a adus cu un camion, fără nicio foaie. Aia stau bine 
ascunşi. 

— Aţi observat ceva ciudat la casa de sănătate cât aţi lucrat 
acolo? 

— Avea între şase pân' la zece pacienţi. Nu era loc de mai 
mulţi. Şi aici intra şi celula. 


— Celula? întrebă Tweed. 

— Numai doctorul Bryan putea să intre. Avea ditai' uşa cu 
două încuietori şi geamuri speciale, cu zăbrele. Acolo îl ţineau 
pe unu', Mannix. Nu l-am văzut la faţă niciodată. Bryan îi ducea 
de mâncare. Nouă ne-a zis că pacientul e periculos. Odată, m- 
am uitat înăuntru când era goală. Dichisită ca la un hotel de lux 
din 
Boston, zău aşa. 

Acum, că-şi dăduse drumul, Millie devenise volubilă. Paula 
presupuse că era bucuroasă că are cu cine vorbi. 

— Cine-o fi fost ăl de platea, ere’ că era putred de bogat. 
Ultimu’ pacient care a plecat în noaptea cu incendiul, el a fost. 
Ceilalţi plecaseră de multe zile. 

— De unde ştiţi că el era domnul Mannix? întrebă Tweed. 

— Îi scria numele pe uşă, pă dinafară celulei. L-am văzut 
numai din spate când s-a suit în limuzină. Chestia ciudată e că- 
avea o haină neagră şi era înalt, şi-avea-n cap o pălărie 'aioasă, 
cu boruri mari. Faţa nu i-am văz't-o. N-am putut. 

— Pălăria, interveni din nou Paula, ascunzându-şi emoția. Era 
o pălărie spaniolă? Mă iertaţi, probabil că nu ştiţi la ce mă refer. 

— Ba da, îi spuse Millie. Merg rar la Portland, da' am văzt 
acolo un om cu o pălărie de-acelaş' fel. Cân’ am dat dă Jed, l-am 
întrebat pe el cine e ciudatul ăla. Mi-a zis că-i spaniol. 

— Aşa e, confirmă Jed. Mi s-a părut suspect, aşa că l-am luat 
la întrebări. S-a dovedit că era doar un turist. Il chema 
Rodriguez. 

Era în regulă. Nu era acelaşi tip pe care Millie l-a văzut părăsind 
azilul. Era scund şi gras, nu înalt. Mă refer la Rodriguez. 

Paula retrăi noaptea aceea din Londra, când lângă umbra ei 
se ivise încă una. Umbra purta o pălărie cu boruri largi, în stil 
spaniol. Millie începu să vorbească din nou. 

— Cum ziceam, domnu' Mannix a plecat ultimu' dintre 
pacienţi. Eram jos, în pivniţa în care se adunau registrele. Hank 
Foley era undeva mai departe în pivniţă, unde ţineam încuiat cu 
cheia. Acolo n-avea ce căuta. Nu ştia că sunt acolo. Nu'ş cum a 
făcut rost de cheie, că mereu se băga unde nu-i fierbea oala. 
Aşa era de fel. Am tăcut mâlc şi m-am vârât într-o firidă de 
lângă fe- reastra din faţă. Hank scotea dosarul unui pacient. 
Pesemne că era unu' nou. Odată, când făceam curat, am văzut 
datele. La ăia noi le ţinea dosarele în cabinetu' ăla cum vii pe 


uşă, adică unde era Hank acuma. 

— Şi după aceea? se interesă Tweed în timp ce ea mai sorbi o 
gură de whisky. 

Millie nu se poticnea deloc, de parcă ar fi fost complet trează. 

— Am tras cu ochiu' pe fereastră, l-am văzut pe domnu' Man- 
nix cum pleca cu limuzina care s-a dus cu el spre Boston. Da' nu 
s-a terminat aici. Peste un minut sau două, limuzina se-ntoarce, 
uşa din spate se deschide. Nu mi-a mirosit a bine. Am ieşit din 
pivniţă încet de tot, mi-am luat paltonul, m-am strecurat afară 
pe uşa din spate şi am şters-o acasă. 

— Nici atunci nu l-aţi văzut pe Mannix la faţă? îşi încercă 
norocul Tweed. 

— N-am mai stat de asta. Mi-a fost frică. Aveam o presimţire 
c-o să se-ntâmple ceva ciudat. Mă treceau fiori până-n măduva 
oaselor. La două ore după, am văzut focul de la azil. 

— Unde era doctorul Bryan în tot acest timp? 

— Plecase cu nevasta la Boston cam cu două ore înainte de 
ce v-am spus c-a fost acolo. Adică jos, în pivniţă. 

— V-au lăsat pe dumneavoastră şi pe Foley să strângeţi după 
ei? Probabil că se grăbea de mama focului să fugă cât mai 
repede de aici. Şi e ciudat că Mannix, un pacient periculos, a 
fost lăsat să plece singur. 

— Nu mi-a mirosit a bine. Millie părea înfricoşată. Am zis io 
că-i ceva ciudat. 

Jed se ridică. 

— Ar fi bine să o luăm din loc dacă vreţi să ajungeţi în Port- 
land la timp. 

îi mulţumiră lui Millie pentru ajutor. Se vedea că sperase că 
vor sta mai mult. Atmosfera de afară li se păru şi mai geroasă 
după ce stătuseră la căldură. In timp ce se îndreptau spre 
maşină, 

Jed îi spuse lui Tweed: 

— E ceva ce ar fi trebuit să vă spun mai devreme. Când m-am 

întors să-mi iau bagajul din sediul postului de poliţie, l-am auzit 
pe Parrish vorbind la telefon din birou. Sunase la Washington. 
O înjura pe centralistă. „încă trei sau patru ore până obţin 
legătura? E de-a dreptul ridicol!” Apoi a trântit telefonul în furcă, 
iar eu am ieşit închizând fără zgomot uşa din spate. Cred că îi 
telefonase fratelui său, care a ajuns mai bine decât el. Frăţiorul 
lucrează la Departamentul Justiţiei. 


Paula îi aruncă o privire lui Tweed. Se posomorâse. Oare vor 
reuşi să iasă de aici la timp? înainte să urce în maşină, ea arătă 
spre vila care se înălța pe vârful unui deal, dincolo de 
autostradă. 

Era o imitație a stilului Tudor, cu frontonul străpuns de grinzi 
puse de-a curmezişul. Drumul de acces era lung, în plus nu se 
vedea nicio lumină. 

— A cui este casa aceea? întrebă ea. 

— A unuia care mie nu îmi place deloc. Se crede Dumnezeu 
atotputernic. E vicepreşedintele, Russell Straub. 

Avionul Boeing al Companiei United Airlines zbura în noapte, 
deasupra Atlanticului, tot mai departe spre est. Parcursese deja 
aproape jumătatea distanţei de la Boston la Heathrow. 

Jed condusese iute, aşa că ajunseră la aeroportul din Portland 
exact la timp să prindă acea vitală cursă internă spre Boston. 
Totuşi, acolo trebuiră din nou să se grăbească pentru a se 
îmbarca la bordul transatlanticului. Acum erau deja aşezaţi la 
clasa busi- ness, pe rândul cu trei fotolii, Paula la geam, Tweed 
la mijloc, iar 
Newman înspre culoar. Doar o treime din locurile acestei 
secţiuni a avionului erau ocupate. Niciunul dintre ei nu avea 
chef de vorbă. Dispoziţia mohorâta a lui Tweed părea să-l fi 
redus la tăcere pe Newman. _ 

Paula era relaxată, bucuroasă că „evadaseră”. li plăcea în 
America, dar atmosfera de iarnă aşternută în Maine, mai cu 
seamă în împrejurimile oraşului Portland, o scosese din ritm. 
Poate din cauza evenimentului lugubru care se petrecuse acolo 
şi pe care acum, după ce vizitaseră locul, îl putea vedea atât de 
clar în minte. Îi aruncă o privire lui Tweed, care părea să fi aţipit, 
dar ea ştia că nu e aşa, ghicise din expresia lui că se afla într-o 
dispoziţie sumbră. Ce-o fi avut? 

După câteva minute îşi făcu apariţia copilotul. Se apropie de 
ei şi într-o clipă Tweed deveni vioi. 

— Domnul Tweed? 

— Da, eu sunt. Cu ce vă pot fi de folos? 

Dispoziţia i se schimbase într-o fracțiune de secundă. Când se 
uită în sus spre copilotul care se apleca spre el, zâmbea. Ba mai 
mult decât atât, era de-a dreptul prietenos. 

— Avem o problemă, domnule. 

— Spuneţi-mi despre ce este vorba, poate am cum să vă ajut 


— Tocmai am primit de la Washington un mesaj radio, destul 
de bruiat. Pare să spună că, dacă la bord se află un anume 
domn 
Tweed, avionul trebuie să fie imediat deturnat şi să se întoarcă 
la 
Boston. Ar putea fi de la Departamentul de Justiţie. Sunt o 
grămadă de interferenţe în aer, dar asta e tot ce-am reuşit să 
descifrăm din transmisiune. 

— Şi nu sunteţi siguri cum să procedaţi? 

— Sincer să fiu, asta-i situaţia. Avem o încărcătură mare. 
Gabarit maxim. În douăzeci de minute suntem trecuţi de 
jumătatea distanţei până la Heathrow. Căpitanului nu prea-i 
surâde ideea să ne întoarcem. 

— V-ar ajuta cu ceva dacă v-aş spune că am fost în misiune în 
State? Tweed îşi scoase legitimaţia SIS şi i-o dădu copilotului. Și 
că, urmă el, înainte să plec din Marea Britanie, am vorbit cu Rus- 
sell Straub? 

— Vicepreşedintele? Ah, înţeleg. 

— Mai am o propunere, ţinând cont că nici căpitanul n-are 
chef să se-ntoarcă de unde-a plecat. Aşteptaţi o jumătate de 
oră, şi trimiteţi răspunsul după. Spuneţi că mesajul primit a fost 
bruiat, nerecepţionat. 

— Cred că ideea o să-i placă şi căpitanului. Copilotul se prin- 
sese unde bătea Tweed. Până o să primim răspuns, o să trecem 
binişor de marcajul de la jumătatea drumului spre Heathrow. 
N-are cum să mai întoarcă atunci. Vă mulţumesc, domnule! îi 
voi pomeni căpitanului de vicepreşedinte. 

— Ţi-a mers capu’, spuse Newman după ce copilotul se făcu 
nevăzut Se uită la ceas. Să vedem dacă ţine figura. 

— A fost chiar super, comentă Paula. Aluzia aia fină la discuţia 
cu Russell Straub... 

— Să-i zicem mai degrabă un scurt schimb de cuvinte, 
remarca Tweed, dar mai târziu nimeni n-o să poată să m-acuze 
c-aş fi minţit. 

Trei sferturi de oră mai târziu, Newman îl înghionti pe 
Tweed, care din nou părea că moţăie. Deschise ochii imediat. 

— Am trecut deja de jumătatea drumului, şi pilotul nu s-a mai 
întors. A mers. 

— Pot să pun pariu cine şi-a vârât coada, spuse Paula. Jed ne- 
a spus că l-a auzit pe grăsanul de Parrish când îl suna pe frate- 


său de la Departamentul de Justiţie. Să-i dea raportul despre 
prezenţa noastră iscoditoare în Pinedale. Sunt sigură. 

— Cred că ai dreptate, zise Tweed. lar s-au dat de gol. De ce 
ar fi atât de preocupaţi, cei de sus, de uciderea lui Hank Foley? 
O putere enormă se teme de cazul ăsta. De uciderea unui infir- 
mier. Mă-ntreb de ce. Parcă-parcă aud cum zbârnie telefoanele 
între Washington şi ambasada americană din Londra. Probabil 
că Russell Straub stă acolo, în Grosvenor Square. 

— Şi domnu’ Straub, îi aminti Paula, are o vilă mare foarte 
aproape de locul unde se afla azilul. 

— Mă îndoiesc că a fost implicat în incendiu, însă faptul că 
vila e în apropiere poate să aibă o altă semnificaţie. 

— Am uitat să-ţi spun, îşi aminti Paula. Când Jed mă zorea 
spre avion pe aeroportul din Portland, l-am întrebat dacă ştiau 
de unde a izbucnit focul. Mi-a zis că un expert din cadrul Com- 
paniei de pompieri i-a spus că a izbucnit în subsol. 

— Adică acolo unde se ţineau dosarele pacienţilor, le reaminti 
Newman. 

— Ce părere ai de povestea bizară a lui Millie? stărui Paula. 
Tweed îl chemă pe însoţitorul de bord care mai devreme le 
servise o cină copioasă. Acesta veni în fugă. 

— Nu vă supăraţi, aveţi cumva un blocnotes, ca să scriu un 
mesaj pe care să-l transmiteţi prin radio? îl rugă Tweed. 

Acesta îi fu adus într-o clipă. Tweed începu să scrie îngrijit, cu 
litere de tipar. După ce termină, împături hârtia, îl chemă din 
nou pe însoţitorul de bord, căruia îi puse în mână mesajul 
împăturit, împreună cu un bacşiş gras. 

— V-aş ruga să trimiteţi acest mesaj urgent la adresa din Lon- 
dra pe care am notat-o aici. 

— Desigur, domnule! Şi vă mulţumesc foarte mult. 

— De ce-ai făcut asta? vru să ştie Paula. 

— Ca să evit posibilitatea de a fi întâmpinați de un comitet de 
primire ostil când ajungem la Heathrow... 

— Dumneavoastră veţi cobori primii, domnule, îl anunţă înso- 
ţitorul de bord pe Tweed. 

Uriaşul aparat avu o aterizare perfectă. Acelaşi însoțitor de 
bord îi conduse spre uşa avionului. Ceilalţi pasageri le trimiteau 
ocheade curioase, ba chiar indignate. Imediat ce coborâră, îi 
întâmpină inspectorul-şef Buchanan, slab şi deşirat în pardesiul 
lui ponosit. În spatele lui stătea Jim Corcoran, şeful securităţii 


aeroportului, prieten cu Tweed. 

— Ţi-am primit mesajul, spuse sec Buchanan în timp ce urcau 
pe rampa înclinată. Nişte oameni nu prea binevoitori vă 
aşteaptă. 

Paşapoartele, aici. 

Un oficial al aeroportului le luă paşapoartele, îi identifică 
rapid, apoi le returnă şi dispăru. Buchanan, care îl ţinea de braţ 
pe Tweed, îşi continuă explicaţia: 

— De vamă am trecut. l-am fentat. Călătoria a fost cu folos? 
Bun. Aici, în schimb, s-a dat alarma în ce vă priveşte. Howard 
trebuie să ţină piept unei întregi armate de birocraţi. Are o 
întrevedere cu prim-ministrul peste câteva zile. 

— Sunt sătul de birocraţi până-n gât, se răţoi Tweed. Numai 
să mi se-aşeze vreunul în cale şi-l fac praf. 

Paula tresări. Rareori asistase la asemenea demonstraţii de 
mânie. Îşi încleştă şi mai strâns mâna pe servieta în care avea 
cartea de la Biblioteca Wychwood. După un traseu complicat şi 
bizar pe coridoarele pustii, ieşiră brusc în burniţa rece a nopţii. 

— Mergem cu maşina mea. Urcaţi repede! 

Newman şi Paula se aşezară în spate, iar Tweed în dreapta, 
lângă Buchanan. Abia o luase încetişor din loc, când în stradă 
năvăli un bărbat, cu amândouă braţele ridicate, făcându-i semn 
să oprească. Era Nathan Morgan într-un palton închis la culoare. 
Buchanan fu obligat să încetinească, apoi să oprească. 

— Mă ocup eu de el, spuse Newman înainte ca Buchanan să 
apuce să facă vreo mişcare. Tu ai putea fi acuzat de conflict de 
autoritate. 

— Nathan, ce drăguţ din partea ta că ai venit şi... 

Newman vorbea în continuare, dar se lăsă cu toată greutatea pe 
piciorul drept al lui Nathan Morgan. Acesta urlă de durere, se 
încovoie, încercând să spună ceva, dar nu reuşi să scoată decât 
un sunet înăbuşit. Un bărbat sări dintr-o maşină parcată pe 
partea cealaltă a străzii şi traversă în fugă spre ei. 

— Eşti unul dintre oamenii lui? vru Newman să afle. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta. Da, sunt din echipa dom- 
nului Morgan. 

— A dat peste mine în timp ce mă plimbam liniştit. Mai bine l- 
ai duce undeva în aeroport să-i găseşti un loc să se aşeze. Hai, 
mişcă, blochezi circulaţia! 

Ajutorul îl luă de umeri pe şeful său, care acum şchiopăta rău, 


şi se îndreptă cu el spre îmbulzeala dinăuntru. Newman se 
urcase deja înapoi în maşină. 

Pe măsură ce se strecurau prin trafic, apropiindu-se de Park 
Crescent, Paula descoperi că tânjea după atmosfera misterioasă 
a pădurilor din Maine. Aproape că uitase ce iad poate fi Londra 
noaptea, cu trecători grăbiţi care se loveau unii de alţii, chirciţi 
sub umbrele. 

în timp ce parca lângă bordura trotuarului de la Crescent, 
Buchanan spuse că el nu urcă. Il aşteptau două zile grele de 
muncă de birou. Tweed îi mulţumi că reacţionase prompt la 
mesajul pe care i-l trimisese de deasupra Atlanticului. 

— Şi-altă dată, cu plăcere... spuse Buchanan şi demară. 
Intrând în biroul lui Tweed la primul etaj, descoperiră că 

Monica nu era singură la biroul ei, ca de obicei. Howard, 
directorul instituţiei, şedea într-un fotoliu în poziţia lui obişnuită, 
cu un picior îndoit peste braţul acestuia. Fuma tra- buc, un 
obicei nou. 

Howard avea cam un metru optzeci şi trei înălţime, o faţă 
grăsuţă şi rozalie şi corpul masiv al unui client experimentat al 
restaurantelor pentru gurmanzi. Gătit cu un costum gri, nou, 
făcut la comandă, o cravată Hermes şi pantofi lucraţi manual. 
Se ridică, o îmbrăţişă pe Paula, care-i adulmecă izul aftershave- 
ului, unul deloc pe gustul ei. Cu vocea şi cu manierele lui 
aristocra- tice, îl crezuse un infatuat. Totuşi, în perioade de 
criză, o sur- prinsese sprijinul total pe care i-l acorda lui Tweed. 

— Le-am ţinut piept tuturor conţopiştilor, dincolo de baricade, 
îl informă el pe Tweed, care îşi dăduse jos paltonul şi se aşezase 
la biroul său. 

— Ce fel de conţopişti? vru să ştie Tweed. 

— Idioţii de la Departamentul Special şi ministrul de interne. 

— N-are nicio autoritate asupra noastră, sublinie Tweed. 

— l-am spus asta într-un limbaj mai diplomatic. Pe îndelete, 
că ştiam cât de nerăbdător e. L-am ţinut zece minute la telefon, 
vorbindu-i egal şi monoton. l-am spus acelaşi lucru în zece mii 
de feluri. Până la urmă, am reuşit să-l obosesc, drept pentru 
care conversaţia s-a încheiat când el mi-a închis telefonul în nas. 

— Foarte bine. Nu-mi place tipul. Un ticălos făţarnic. 

— Cum a fost excursia voastră la Pinedale? 

Scurt şi la obiect, Tweed îi prezentă tabloul complet al 
întâmplărilor prin care trecuseră în Maine. Îi cită chiar pe Par- 


rish, Jed şi Millie. Pe măsură ce se depăna povestea, expresia lui 
Howard devenea tot mai gravă. 

— E ciudat că vicepreşedintele are o casă atât de aproape de 
locul crimei... 

Nu apucă să mai termine pentru că sună telefonul. Monica îi 
spuse că are un apel urgent pe linia lui. Plecă în grabă. In poziţie 
de drepţi, Paula se uita fix la Tweed. 

— Acum poate că-mi vei răspunde la întrebare. 

— Care dintre ele? Tu pui atât de multe, îi răspunse Tweed cu 
un zâmbet. 

— Cea pe care ţi-am pus-o în avion la întoarcere. Ce crezi 
despre Millie, femeia de serviciu de la azil? 

— Încearcă să priveşti cu ochii minţii. Ne-a oferit informaţii 
nepreţuite. 

Paula închise ochii de-a dreptul, vizualizând scena descrisă de 
Tweed în toată grozăvia ei. 

— Misteriosul pacient, domnul Mannix, se întoarce cu limuzina 
înapoi la azil. Din fericire, Millie a fugit deja pe uşa din spate, 
altfel, poate că şi-ar fi pierdut ea capul. Specimenul, cum ai 
sugerat să-l numim pe ucigaş, îl surprinde pe Hank Foley 
frunzărind dosarele din cabinet, poate chiar pe al său. Il izbeşte 
pe Foley în moalele capului cu partea neascuţită a toporului pe 
care îl are la el. Târăşte cadavrul afară şi traversează cu el 
povârnişul pe care Jed a descoperit urme şterse de sânge. Aşază 
blocul de execuţie acolo unde ai dat tu peste adâncitura aia 
dreptun- ghiulară din pământ, îl pune pe Foley pe spate, 
potrivindu-i gâtul în dispozitiv. Cu partea ascuţită a toporului 
desparte capul de corp dintr-o singură lovitură. Apoi trage 
cadavrul decapitat până la marginea stâncii şi îl aruncă în 
crevasă. Am observat că şi casa, şi drumul sunt ascunse privirii 
din amândouă punctele astea, aşa că şoferul limuzinei nu vede 
nimic. La întoarcere, specimenul ia cu el capul, îl pune într-un fel 
de container, se întoarce la limuzină şi pleacă. 

— Capul e posibil să-l fi aruncat în mare, sugeră Newman. 

— E posibil, dar nu prea cred, după mintea mea. 

— A fost îngrozitor, spuse Paula deschizând ochii. Am văzut 
totul aşa cum ai descris tu. 

— În Maine, continuă Tweed, cadavrul a fost împins încet în 
crevasă, unde urma să fie găsit. La Bray, cadavrul decapitat al 
lui 


Holgate a fost azvârlit într-un pârâiaş puţin adânc, unde, din 
nou, urma să fie găsit. Modus operandi este identic în ambele 
cazuri. 

O tăcere apăsătoare se lăsă în birou preţ de câteva minute 
bune. Cenuşie la faţă, Monica se opri din scrisul la calculator. 

— Dar tot n-are nicio logică, se împotrivi Paula, până la urmă. 
Dacă îl credem pe profesorul Saafeld, în ambele crime a fost 
folosit acelaşi topor. Nimeni n-ar fi îndrăznit să îl transporte cu 
avionul, pentru că trebuia să fie controlat. 

— Există un mod de a verifica acest lucru, hotărî Tweed. 

îi spuse Monicăi să încerce să îi facă legătura cu Roman 
Arbogast. 

— Sunt Tweed, zise când auzi vocea guturală. Mă întrebam 
dacă v-a abordat cineva în ultima vreme în legătură cu cazul 
Adam Holgate. 

— l-am cerut lui Broden să preia el astfel de solicitări. Doriţi 
să vorbiţi cu el? 

— Nu, mulţumesc. Scuze pentru deranj. 

— Aş vrea să ne întâlnim şi să stăm de vorbă, Tweed. Sună- 
mă când ai timp. 

Conversaţia se încheiase, iar Arbogast trântise telefonul. 
Tweed scoase un oftat de uşurare. 

— M-am răzgândit în ultima clipă. Manevră greşită. Fă-mi 
legătura cu Jim Corcoran, te rog, Monica... 

— Jim! Ştii tu vreo posibilitate ca Roman Arbogast să fi avut 
cum să zboare peste Atlantic într-o discreţie totală? 

— Sigur că ştiu. Are un Gulfstream parcat aici, într-o zonă mai 
retrasă. Tot ce au de făcut eventualii pasagerii este să-şi aducă 
paşaportul înainte de plecare. Fără verificare la vamă. Apoi îşi 
pot lua zborul. 

— O concesie ieşită din comun. 

— Intre noi fie vorba, dar există un motiv. Arbogast a scuipat 
o sumă enormă din cheltuielile pentru construcţia unei a cincea 
piste. Aşa că se-ajută unii pe alţii. 

— Ai vorbit mai devreme de pasageri, la plural. Ai vreun 
nume? După cum ştii, anchetez o crimă, una destul de urâtă. 
Probabil că Roy ţi-a suflat ceva despre asta. 

— Da. Nume? Stai să-mi aduc aminte. Sophie, fiica lui, a lui 
Roman. Marienetta, nepoata lui. Black Jack Diamond, cartoforul. 

Un oarecare doctor Abraham Seale. Ah, da, şi Sam Snyder, 


reporterul specializat în criminalistică. 

— Ai o memorie uimitoare. Ţi-aminteşti vreo dată când au luat 
avionul? 

— Îmi pare rău. Eu doar verific numele. Îmi aduc întotdeauna 
o listă semnată Roman A. 

— Aceste zboruri au avut loc recent? 

— Foarte. În ultimele două, trei săptămâni. De-aia mi le şi 
amintesc aşa de bine. Gulfstream-ul ăla n-a prea stat locului. 

— Vreo destinaţie anume? 

— Intotdeauna Boston. 

12 

— Alo, spuse Tweed la telefon. 

— Tweed, nu-i aşa? Ţi-am recunoscut vocea. 

Marienetta. Şi el îi recunoscuse felul deosebit de a vorbi. 

— Da, Marienetta, eu sunt. Vreo problemă? 

— Şi-ncă ce problemă! Pot să te rog să vii repede până aici? 
Sunt la o sală de gimnastică, Salonul Charlie. E la un subsol în 
Covent Garden, pe King Street. Vizavi de Ştrand, pe dreapta. 

A început un război. 

— Ajung într-o clipă. Să vin singur ori s-o iau şi pe Paula... 
poate şi pe Newman? 

— Aduceţi cavaleria! 

— Am plecat... 

în timp ce-şi punea paltonul, le povesti Paulei şi lui New- man 
discuţia şi le spuse că ar fi bine să vină cu el. Luară maşina lui 
Newman, şi acesta scurtă drumul pe străzi lăturalnice, înce- 
tinind mult când ajunse pe King Street. Paula ochi imediat sala 
de gimnastică. 

— Două clădiri mai încolo! strigă ea. Se vede panoul alb dea- 
supra geamurilor de la demisol. Şi, uite, maşina aia pleacă. Să 
punem mâna pe locul de parcare. 

Lăsându-l pe Newman să vâre nişte monede în contorul de 
parcare, Tweed cobori înainte pe o scară metalică la subsol, 
urmat de Paula. Dincolo de uşă era o sală de gimnastică 
spațioasă, bine dotată. Marienetta stătea în picioare, cu braţele 
încrucişate, într-un costum de fitness. Alături de ea, Sophie, pe o 
bicicletă medicală, pedala ca o disperată. Ceva mai încolo, 

Black Jack Diamond le urmărea pe cele două femei, în timp ce 
ridica nişte greutăţi. 

— Pacea fie cu voi, spuse Tweed amiabil. 


— Pe dracu”! ţipă Sophie. 

Se opri din pedalat, o luă la fugă şi apucă nişte haltere. Se 
întrerupse puţin, gâfâind. Tweed observă că Sophie, tot în cos- 
tum de fitness, era la fel de înaltă ca Marienetta, dar mai plină, 
începu să tipe, aruncându-i Marienettei priviri duşmănoase, 
pline de venin. 

— Mereu faci aşa, hoaţa dracului! Se uită la Tweed. Eu şi 
Black Jack vrem să ne căsătorim. Cum aude Marienetta, şi 
începe să se bage în seama cu el. A făcut-o şi mai demult cu alţi 
iubiţi despre care credeam că-s ai mei. Vocea îi devenise 
cumplit de ascuţită. De data asta nu mai scapă. O omor... 

Se repezi spre Marienetta, gata să o lovească cu halterele. 
Imediat, Black Jack a fost în spatele ei, cu o mână în jurul taliei 
subţiri, cu cealaltă smulgându-i halterele. Se zbătea, dar el o 
ţinea strâns. Scena dură cam o jumătate de minut, după care 
Sophie se prăbuşi brusc. In timp ce ea se aşeza pe podea, el luă 
halterele şi le duse mai încolo. Şi când Black Jack se depărtase, 
dintr-odată sări în picioare, ţipând din nou, cu faţa 
convulsionată. 

— Nimeni n-are voie să aibă un bărbat în afară de tine. Aşa că 
mi-i iei mie pe toţi. Fiindcă nu eşti altceva decât o târfă 
nenorocită! 

Marienettei îi sări ţandăra. Se apropie încet şi, pe 
neaşteptate, o plesni cu putere, ca un bici. Sophie se clătină. 
Tweed făcu o mişcare înainte cu o viteză care mai demult ar fi 
surprins-o pe 
Paula. Întinse un braţ spre pieptul Marienettei, celălalt spre al lui 
Sophie. Vocea îi deveni muşcătoare, aspră. 

— Încetaţi cu prostiile astea sau chem poliţia! Roman va fi 
încântat de ce-o să scrie în ziar. Cu fotografii, bineînţeles. 

Vocea puternică şi cuvintele lui avură darul să dezamorseze 
conflictul, deşi Paula observă că Marienetta era acum perfect 
calmă, cu o expresie neutră. Din fericire, în sala de gimnastică 
nu mai era nimeni. Sophie se dădu înapoi. Se întoarse şi-l strigă 
pe Black Jack: 

— la-ţi hainele şi să ieşim naibii de-aici! 

— M-aşteptaţi şi pe mine? îl întrebă Marienetta, calm, pe 
Tweed. Mă îmbrac repede. 

— Uşurel, nu e nicio grabă, o linişti el. 

— Te-ai descurcat bine, spuse Paula când în sală rămaseră 


doar ei trei, aşteptând-o pe Marienetta. Ai văzut ce privire avea 
Sophie? Era ca o adevărată criminală. 

— Păi, comenta Newman, a ameninţat-o cu moartea. 

— Am avut impresia că Marienetta voia să discute doar cu 
tine, îi spuse Paula lui Tweed. Dacă aţi fi numai voi doi, ar putea 
fi mai deschisă. 

— S-ar putea să ai dreptate, o aprobă Tweed. 

— Aşa că eu şi Bob trebuie s-ajungem la o întâlnire urgentă. 
Ne vedem la birou. 

La niciun minut după ce plecaseră, îşi făcu apariţia 
Marienetta, îmbrăcată într-un deux-pieces elegant, gri. Se 
încruntă. 

— Sper că nu eu ţi-am alungat prietenii. 

— Se grăbeau s-ajungă la altă întâlnire. Dar ţi-au transmis 
toate cele bune. Unde mergem? 

— Plini de tact, zise ea zâmbind. Mă îndoiesc că ar fi avut altă 
întâlnire. E o cafenea mai jos, pe stradă... 

Localul era foarte şic, cu mese din marmură neagră, scaune 
confortabile, din piele, cu tavanul arcuit, pictat cu peisaje în 
culori vii, reprezentând o pădure. Ambientul îl transportă pe 
Tweed înapoi în atmosfera din jurul localităţii Pinedale. 
Marienetta fu neobişnuit de tăcută până li se servi cafeaua. 
Paula observase că, de obicei, Marietta păstrează tăcerea până 
dispare chelneriţa. 

Celălalt client din local era o doamnă în vârstă, foarte bine 
îmbrăcată, care stătea la o masă mult mai în spate. 

— Cafeaua nu e rea, spuse Tweed. 

— Vreau să îţi mulţumesc că ai răspuns atât de prompt apelu- 
lui meu disperat, începu Marienetta. Domnule Tweed, altcineva 
nu ar fi putut s-o potolească. Tu ai reuşit, cu mare abilitate. Se 
încinsese, gata să aibă o criză de proporţii. Doctorul i-a prescris 
valium, dar bineînţeles că uită să-şi ia pastila. 

— De când suferă de accese de furie? întrebă Tweed. 

— Din fragedă copilărie. De obicei, reuşesc s-o calmez, dar, 
după cum ai văzut, are momente când se înfierbântă rău de tot. 
Şi mă îngrijorează ideea asta nebunească de-a se mărita cu 
Jack. 

Unchiul e vânăt de furie, însă a împlinit treizeci de ani, e cu cinci 
ani mai tânără decât mine, nu poate s-o oprească. 

— Mereu a fost geloasă pe dumneata? întrebă el mirat. De 


obicei cel mai mic e în centrul atenţiei. 

— Ştiu. Se opri şi bău puţină cafea. Mi-e penibil să îţi explic. 
Dar unchiul - Roman - a hotărât încă foarte devreme că eu am 
un intelect mai puternic decât al ei. L-am citat, aşa că să nu mă 
crezi îngâmfată. În ce îl priveşte pe Black Jack, e în stare ca, 
brusc, să-l lase baltă. Aşa a făcut cu încă doi bărbaţi pe care i-a 
cerut în căsătorie. Cum au avut altă părere decât a ei, le-a şi dat 
cu şutu-n fund. 

— Nu tu ziceai că se ocupă de armament la ACTIL? îşi aminti 
el. Explozibil. Nu-i prea inspirat. 

— Tocmai voiam să-ţi povestesc despre cealaltă latură a lui 
Sophie. E genială în domeniul ştiinţific. Broden stă cu ochii pe 
departamentul ăsta, aşa că nu e de capul ei. 

— Imi închipui că nu-l place pe Broden. Un necioplit, asta e. 

— E destul de ciudat, dar se înţeleg bine. M-am gândit să îl 
chem pe Broden când a început să devină isterică, dar soluţia lui 
ar fi fost să-i tragă un pumn lui Black Jack. 

— Diamond poate să-şi poarte şi singur de grijă. 

— M-am gândit la asta. Insă m-am convins că dumneata erai, 
de departe, cel mai potrivit pentru a rezolva treaba cu calm, dar 
sigur. Zâmbi. Şi am avut dreptate. Avea un zâmbet tulburător, 
însă fără cea mai mică urmă de flirt. Poate într-o seară cinăm 
împreună într-un loc drăguţ. Prefer bărbaţii mai maturi - mai 
nou, tinerii de azi sunt nişte macho. Când vine vorba de femei, 
au în cap un singur lucru. 

— Aşa e de când lumea, din epoca de piatră, bănuiesc. Da, ar 
fi interesant să luăm cina împreună - după ce scap de-un teanc 
de hârţoage. 

— Las-o-ncolo de muncă, încercă ea să-l convingă cu un ton 
de alint. Am impresia că munceşti ca un sclav. La dracu' cu Park 
Crescent! 

— Linişte, o avertiză Tweed. 

îşi făcuse apariţia o figură cunoscută. Intra maiestuos, iar pe 
chipul de vultur pleşuv i se putea citi o expresie de automul- 
tumire. Se îndreptă spre masa lor. 

Sam Snyder! 

Faţa lui Snyder părea şi mai osoasă, nasul proeminent, şi mai 
mare decât îşi amintea Tweed de la ultima lor întâlnire la Park 
Crescent, atitudinea, şi mai agresivă, ochii negri, şi mai pătrun- 
zători. Se aşeză nepoftit pe un scaun liber de la masa lor. Apăru 


şi chelneriţa. 

— lau ce au servit şi dumnealor, se răsti el. 

— De unde-ai răsărit, vierme? îl întrebă Tweed sec. 

— Nu m-ai prezentat porumbiţei tale, i-o-ntoarse el, cu un rân- 
jet neplăcut. 

— Ne-am mai întâlnit, spuse Marienetta cu răceală în glas, în 
timp ce încerca să-şi ia o pată imaginară de pe fustă cu batista 
de mătase, fără măcar să arunce o privire în direcţia lui. 

— Ar fi cazul să-ţi controlezi vocabularul... şi manierele, îi 
răspunse Tweed, cu o căutătură ursuză. 

— Din Salonul Charlie, am răsărit din sala de gimnastică de 
peste drum. Nu cred că m-aţi văzut. Stăteam sus, la galerie. 

— Ghemuit ca o fiară la pândă, spuse Tweed dispreţuitor. 

— Am asistat la un spectacol pe cinste. Draga de Sophie a 
ata- cat-o pe Marienetta. Işi scoase blocnotesul. „O omor” au 
fost întocmai cuvintele pe care le-a spus, dacă nu mă-nşel. Eu 
ţin o rubrică de bârfe, dar şi una de ştiri importante, continuă el, 
punându-şi carneţelul deoparte. Ar fi un subiect trăsnet pentru 
oricare, nu credeţi? 

Cu coada ochiului, Tweed observă încordarea Marienettei. 

Ştia că şi-ar fi dorit să-i dea o palmă zdravănă peste faţă lui 
Snyder. În schimb, se controlă foarte bine şi rămase cu privirea 
pierdută în tavan. Tweed se aplecă până ajunse la doar câţiva 
centimetri de nasul de prădător. li vorbi calm, aproape în 
şoaptă: 

— Îţi promit ceva, Sam. Ştii că Bob Newman te-a ajutat în tre- 
cut, fără nicio tragere de inimă, când a fost vorba despre un 
subiect pe care guvernul l-a clasat „Top secret”. Ţi-a arătat cum 
să scrii articolul astfel încât să nu poţi fi acuzat de dezvăluirea 
unor secrete de stat Dacă publici ceva în rubrica aia de bârfe, ți- 
| faci duşman, duşman de moarte. Una peste alta, ţi-ai făcut un 
nume în New York, până la un punct. Ei bine, Newman o să pu- 
blice un articol satiric la adresa ta în New York Times. Vei ajunge 
ciuca bătăilor şi-o să faci deliciul tuturor adunărilor mondene de- 
acolo. Şi s-a zis cu imaginea ta în State. 

Pasărea răpitoare schimbă feţe-feţe, niciuna convinsă. Snyder 
încercă să ridice ceaşca cu cafea, dar mâna îi tremura atât de 
rău, încât trebui să o pună la loc pe masă fără să bea din ea. 

— Pesemne-ai crezut că vorbeam serios, spuse el într-un 
sfârşit. Ai luat-o de bună. Eu, nu. Scuze pentru gluma cu porum- 


beii! A fost de prost gust. Gratuită. Mai bine mi-aş plăti cafeaua 
şi aş şterge-o. 

— Plătesc eu cafeaua. 

Glasul lui Tweed era la fel de ursuz ca şi chipul. Snyder se 
ridică, neştiind cum să dispară mai repede. Decise că era mai 
bine să nu mai spună nimic. Avu grijă să nu se uite la Marienetta 
când ieşi din local în stradă. 

— Nu ştiam că poţi fi atât de dur, spuse Marienetta când 
rămaseră singuri. Vocea ta suna de parcă s-ar fi crăpat cerul. Şi 
totuşi, foarte calmă. Te pricepi să protejezi o femeie. li sunt 
recunoscătoare. 

— N-ai pentru ce. 

Abia pronunţă aceste cuvinte, că sună mobilul Marienettei. 

Ea vorbi foarte calm, ascultă, vorbi din nou şi apoi închise. 

— A fost Roman. Ar dori să treci pe la biroul lui, să-ţi faci timp 
când poţi. 

— A spus de ce? 

— Da, ajungeam şi la asta. Zice că s-a ivit o situaţie de criză. 

— Încep să devin expert. La fel de bine pot să trec şi-acum, 
dacă tu crezi că i-ar conveni lui. 

— Sigur că i-ar conveni. Avea o voce cruntă, dar nu atât de 
dură cum poate deveni a ta. A mai spus că ar fi bine dacă ai 
putea s-o aduci şi pe Paula. 

— Pe bune? Fă-mi un serviciu, eu nu am mobil, sun-o tu pe 
Paula la Park Crescent şi explică-i cum stau lucrurile, te rog... 

în timp ce Marienetta vorbea la telefon, Tweed plăti con- 
sumaţia, apoi rămase privind în gol. Mintea îi lucra la capacitate 
maximă. Black Jack Diamond, Sophie şi Snyder. Totul se 
potrivea ca nuca în perete. Pe cine urmărise Snyder de ajunsese 
la sala de gimnastică unde adevărații „porumbei” făceau sport? 
în spatele acestor probleme domestice se conturau ameninţător 
la orizont cele două crime oribile: a lui Hank Foley şi a lui 
Adam Holgate. 

— Paula a spus că se îndreaptă glonţ spre ACTIL. Bob New- 
man a insistat să o însoţească, dar o s-aştepte în hol. Mergem? 
Eşti cu gândul în altă parte. 

— Mă întrebam unde o fi Russell Straub, ce mai învârte. Ai 
dreptate, ar fi bine s-o luăm la picior. 

Pierdură ceva timp până găsiră un taxi liber. Apoi, se aven- 
turară spre centru prin traficul îngreunat de nenumăratele 


ambuteiaje. Tweed închisese geamul ca să nu intre înăuntru 
gazele de eşapament. Deasupra lor era o pâclă violacee de la 
gazele acumulate. 

Când, într-un sfârşit, ajunseră la sediul ACTIL, o găsiră pe 
Paula aşteptându-i pe treptele de la intrare. Le făcu, în 
zeflemea, semn cu mâna. 

— De ce v-a luat atâta? 

— Unde e Newman? vru să ştie Tweed. 

— L-a rugat pe portar să-i parcheze maşina. Acum stă undeva 
după perdelele de tul la cafeneaua de peste drum. N-ar fi mai 
bine să o luăm din loc? 

— Paula, i-o întoarse Marienetta, pe acelaşi ton zeflemitor, am 
să te iau într-o zi într-un tur de două ore cu taxiul prin centrul 
Londrei. Şi-atunci poate îţi dai şi tu seama prin ce-am trecut. 

— Nu, Marienetta, mormăi Roman Arbogast când aceasta îi 
urmă pe Paula şi pe Tweed în biroul său, n-are nimic dacă rămâi. 

— Dacă nu vrei să fiu de faţă, n-ai decât să-mi spui. 
Marienetta vorbise pe un ton amabil. Stătea dreaptă, cu mâinile 
în şolduri. Roman o fulgeră cu privirea şi-i făcu un semn cu 
mâna să se aşeze, de parcă s-ar fi resemnat în faţa 
inevitabilului. 

„Nu e într-o pasă prea bună, îşi zise Paula în timp ce şi ea şi 
Tweed se aşezau în fotoliile din faţa biroului lui. Roman, cu un 
trabuc aprins într-o mână, se plimba încoace şi-ncolo - la fel ca 
Tweed, gândi Paula, dar ceva mai apăsat.” 

— V-a spus Marienetta, începu Roman, pe un ton violent, că 
proasta de fiică-mea, Sophie, şi-a pierdut capul... 

— Nu ca Adam Holgate, sper, spuse Marienetta. Vai, iartă-mă, 
a fost o glumă nesărată. Îmi cer scuze. 

— Poate, îi spuse Roman cu blândeţe prefăcută, faci şi tu un 
efort să-ţi ţii clanţa. Se întoarse spre Tweed şi spre Paula. 
Sophie şi-a pus în cap să se mărite cu derbedeul ăla de Black 
Jack Dia- mond. Ştiu eu ce vrea el: o porţie din acţiunile ACTIL, 
deţinute într-o companie privată. Îi dejoc eu planurile tâmpitului. 
Se crede deştept. 

— Ne puteţi spune cum veţi reuşi să faceţi acest lucru? îşi 
exprimă Tweed mirarea cu glas tare. Sophie este foarte 
încăpăţânată. 

— Dar este şi avidă după bani, ca toate rudele mele. E în Lon- 
dra un tânăr american care arată foarte bine. George 


Barrymore. 

Multimilionar. | s-ar potrivi lui Sophie ca o mănuşă. Voi aranja în 
aşa fel lucrurile, încât să se întâlnească la o petrecere, după ce 
pun pe cineva să-i spună lui Sophie cât e de bogat. O să-i lase 
gura apă la gândul de a pune mâna pe el. Şi-atunci o să scape 
de 

Black Jack ca de o măsea stricată. 

— Presupun, sugeră Tweed cu prudenţă, că e cu neputinţă să 
spere că, prin jocul său, Black Jack o să vă stoarcă de bani? Un 
pic de şantaj? 

— Sigur că nu! rosti Roman cu glas tunător. 

Chipul i se schimonosi într-o grimasă sălbatică. Paula avu un 
d&jă-vu. Îi amintise, brusc, de portretul acela îngrozitor pictat de 
Marienetta. 

— Dar nu mă cunoaşte răcni el. Sunt în stare să recurg la 
orice mijloace ca să-i tai elanul. N-o să reuşească! Orice 
mijloace exis- tente pe faţa pământului! 

— Hai, calmează-te, unchiule, spuse Marienetta pe un ton 
liniştitor. Puterea dumitale vine tocmai din faptul că poţi să-ți 
păstrezi calmul în orice situaţie. 

Vorbele ei, rostite în timp ce îl privea în faţă, avură o in- 
fluenţă uimitoare asupra lui Roman. Chipul păru că i se topeşte, 
că-şi recapătă expresia liniştită... Norma!” şi „anorma!”. Paula îşi 
aminti, mişcată, cuvintele pe care le folosise doctorul Seale. 

Roman îşi lăsa trupul masiv să alunece încet în scaunul de la 
birou. Îl privea fix pe Tweed, iar ochiul drept îi clipea des. Ridică 
o mână groasă şi vorbi politicos, blând: 

— În realitate, v-am chemat aici ca să vă întreb dacă mai 
anchetați crimele. 

— Crimele? se interesă Tweed. 

— Voiam să zic crima, adică uciderea lui Adam Holgate. 

— Pot să ştiu din ce motiv? 

— Da. În dimineaţa aceasta, devreme, la scurt timp după ce 
am ajuns aici, Nathan Morgan, de la Departamentul Special, a 
încercat să dea buzna cu forţa ca să mă vadă. A fost nevoie de 
toată puterea lui Broden ca să-l imobilizeze. Aproape că l-au dat 
afară din clădire. 

— Înţeleg. Tweed se întrerupse. Printre multe alte probleme 
care mă preocupă, îmi menţin interesul pentru acest caz. 

— Aveţi vreun suspect? 


Roman stătea cu amândouă mâinile împreunate pe birou, cu 
capul său ciudat răsucit spre dreapta, şi îl urmărea pe Tweed. 

— Nu, nu am. Este mult prea devreme să înţeleg motivele 
tuturor celor implicaţi. 

— Dacă vă îndreptaţi atenţia asupra unui individ anume, o să 
mă anunţaţi şi pe mine? 

— O să mă străduiesc. Tweed se ridică. Sunteţi un om ocupat, 
iar noi v-am răpit destul de mult timp. Păstrăm legătura... 

Marienetta îi însoţi prin biroul de la intrare până în hol. Intro- 
duse cartela computerizată, apoi apăsă butonul, să cheme liftul 
special, şi se întoarse spre Tweed. 

— Dacă nu vă supăraţi, eu vă las acum. Vreau să mă întorc şi 
să mă asigur că s-a liniştit de-a binelea. Işi face griji pentru 
Sophie. Şi mulţumesc foarte mult că m-ai ajutat şi cu una, şi cu 
alta... 

Ajunşi la parter, după ceea ce s-ar putea numi mai degrabă 
lansarea unei bombe decât o coborâre cu liftul, Broden îi 
aştepta să-i conducă la uşă. O reglase înainte, aşa că se rotea 
încontinuu. 

Newman ieşi din cafeneaua de peste drum, traversă spre ei şi 
aşteptă maşina pe trotuar. 

O siluetă bizară şedea undeva, la jumătatea scărilor, 
ghemuită peste un fel de cartuşieră din carton, parţial acoperită 
cu desenul unei diagrame complicate. Inveşmântat în straiele 
sale dicken- siene, doctorul Abraham Seale se uită în sus. 

— Bună dimineaţa, domnule Tweed. Iniţial, voiam să merg să 
îl rog ceva pe domnul Arbogast. Apoi m-am gândit că nu ar fi 
prea înţelept. Lucrez la arborele genealogic al familiei Arbogast. 
În timpul liber, studiez genealogia. La început, familia Arbogast 
s-a numit Arbogastini. Foarte incitant. 

— Din Italia? 

— Exact. Făcu sul diagrama şi o vâri în cartuşieră, apoi o puse 
sub braţ. Pesemne că e un loc periculos să mă răsfăţ cu o 
aseme- nea activitate. Am să plec. La revedere, Paula... 

— Familia Arbogast este una ciudată, comentă Paula. 

— Mă întreb de ce i s-o fi părut periculos să se afle aici, zise 
Tweed meditativ. 

13 

— Mă simt aiurea, spuse Paula. Nu-mi stă în fire. 

După un prânz frugal, Paula şi Tweed se întorseseră în biroul 


din Park Crescent. Cu tot cu Monica, aşezată la calculatorul ei, 
erau numai ei trei în încăpere. Newman şi Marler plecaseră „să 
bage groaza în nişte informatori”, cu cuvintele lui Marler, în 
speranţa să mai culeagă nişte informaţii legate de uciderea lui 
Holgate. ` 

— Aiurea? repetă Tweed. Nu mă miră. Intotdeauna ai fost 
hipersensibilă în privinţa oamenilor. Şi tocmai am asistat la un 
episod dramatic în sala aia de gimnastică, plus momentul când 
a izbucnit Roman Arbogast. 

— Nu cred că e vorba de niciunul dintre lucrurile astea. Nu 
contează, spuse şi îi făcu semn cu mâna să o lase baltă, 
regretând că a adus vorba despre asta. 

Ca şi al Paulei, biroul lui Tweed era tixit cu teancuri de dosare, 
multe dintre ele de la Howard, şi toate necesitau luarea unor 
decizii. In afară de dosare, mai aveau destule hârţoage de 
completat cât să le ajungă două zile. Tweed oftă adânc şi se 
puse pe treabă. Descoperi că era absorbit de întoarcerea la 
vechiul său rol de detectiv. 

— Jumătate dintre agenţii ăştia care operează în străinătate 
trimit materiale doar ca să-şi justifice existenţa, mormăi el 
nemulţumit. De-asta ne-a şi pasat Howard gunoiul ăsta. Preferă 
să flecărească la clubul lui, la un pahar, cu mandarinii de la 
Whitehall. 

— Dacă ar fi să plecăm pe neaşteptate, îi aminti Paula, atunci 
Howard ar prelua toată treaba şi chiar şi-ar da silinţa. 

— Nu mă mai bate la cap... 

Tweed se întrerupse la mijlocul propoziției pentru că Mo- nica 
tocmai răspundea la telefon. O preveni, făcându-i semn cu 
degetul. 

— Sunt plecat. Poate să fie şi de la Palat. 

— Eşti sigur? insistă Monica. Doamna Elena Brucan este jos. 
Pare îngrijorată. 

— Trebuie să o primeşti, îl îndemnă Paula. Este o femeie atât 
de plăcută! 

Tweed, care citea foarte repede, terminase de parcurs şase 
dosare, îşi pusese avizul pe ele, apoi le aranjase într-un teanc 
ordonat. Le dădu la o parte. Se încruntă spre Paula, dar fără 
urmă de supărare. 

— Câteodată mă întreb cine conduce unitatea asta. Bine, am 
s-o primesc. Dar, după ea, nu mai intră nimeni... 


Paula îi deschise uşa vizitatoarei. Elena Brucan purta tot 
paltonul acela verde-deschis şi căciula de blană verde. Îi strânse 
călduros mâna Paulei şi intră, iar Tweed se ridică în picioare, 
zâmbi, o invită să ia loc într-un fotoliu. Doamna din România 
întoarse capul spre Paula. 

— De fapt, pe dumneata voiam să te văd. 

Monica ieşi în grabă să-i facă o cafea. Lucru care, mormăi 
Tweed în sinea lui, va prelungi întrevederea. Se aşeză şi îi zâmbi 
din nou vizitatoarei. 

— Aşa, cu ce vă putem ajuta? 

— Eram din nou lângă sediul ACTIL azi-dimineaţă când v-am 
văzut plecând de acolo. Am luat un taxi, v-am urmărit, dar v-aţi 
oprit să luaţi prânzul. Aşa că am aşteptat, apoi am luat un alt 
taxi. Sper din suflet să nu vă supăraţi pe mine că mă port aşa. 

— Sigur că nu. Sunt convins că aţi avut motivele dumnea- 
voastră. Clădirea ACTIL pare să vă fascineze. 

— Sunt toţi acolo - toţi cei care au legătură cu uciderea lui 
Holgate şi probabil şi cu a celuilalt bărbat ucis în Maine. Şi de 
aceea aţi şi zburat acolo, bănuiesc. 

Îi luase pe nepregătite, îl zăpăcise de-a dreptul. Se uită în 
treacăt la Paula, care se aşezase la biroul ei. Avea un zâmbet 
larg. 
îşi întoarse privirea spre ochii luminoşi ai Elenei. | se părură din 
nou hipnotici. Aşteptă până ce Monica îi servi cafeaua şi ajunse 
la concluzia că ar trebui să bea şi el una. 

— Remarcabil, doamnă Brucan, începu Tweed, este că 
niciunul dintre noi, nici măcar eu, nu v-a văzut nici azi-dimineaţă 
pe lângă ACTIL, nici mai devreme un pic la Heathrow. Şi totuşi, 
aveţi o înfăţişare distinsă şi distinctă. 

— Mulţumesc pentru compliment. 

Paula era convinsă că Elena roşise. Mai bău puţină cafea. 

— V-am povestit o părticică din păţaniile mele mai vechi. 
V-am spus că dictatorul român, Ceauşescu, nu m-a plăcut, aşa 
că a trimis poliţia secretă - nişte brute - să mă aresteze. 
Experienţa aceea m-a obligat să-nvăţ cum să rămân invizibilă. 
N-ai încotro când este vorba despre o problemă de viaţă şi de 
moarte. La 
Heathrow, mă aflam prin mulţime când v-am auzit întrebând-o 
pe doamna de la informaţii despre zborul spre Boston. Apoi, 
sunt un cititor avid de presă, inclusiv americană. S-a scris în 


detaliu despre crima din Maine. Atât de asemănătoare cu 
uciderea bietu- lui Adam Holgate. A fost foarte simplu, credeți- 
mă! 

„Simplu? se gândi Tweed. Dacă aş fi întâlnit-o pe femeia 
aceasta cu ani în urmă, când lucram la Scotland Yard, aş fi 
anga- jat-o pe loc. Este cu totul ieşită din comun!” Paula studia 
un dosar, încă zâmbind în sinea ei. 

— Când aţi intrat, spuneaţi ceva despre Paula, îi aminti Tweed 
musafirei sale. _ 

— Simt că domnişoara Grey este în pericol. În mare pericol. 
Aş sugera să fie păzită oriunde merge. 

Tweed îi aruncă din nou o privire Paulei. Zâmbetul îi 
dispăruse. Ideea că ar trebui să fie păzită n-o încântase deloc. 

— Puteţi fi un pic mai exactă? Cine o pune în pericol? 

— Îmi pare rău. Habar n-am de unde vine primejdia. Dar sigur 
e în primejdie. 

— O să ţin minte şi vă mulţumesc. Se întrerupse. Am studiat 
fotografiile pe care ni le-aţi oferit cu atâta amabilitate. De ce 
doar într-un singur caz, al lui Sam Snyder, aţi făcut poze nu mai 
puţin de cinci ori? 

— Din cauza aparatului. Îi zâmbi larg, luminos. Eram con- 
vinsă că nu merge bine, aşa că l-am tot fotografiat. 

Asta era prima minciună gogonată. Tweed nu o crezu. 
Ascundea ceva. Poate fiindcă nici ea nu ştia încă pe ce se 
bazase. 

Apucându-şi geanta brodată, se ridică în picioare. 

— Văd cât aveţi de lucru. Sper că nu v-am răpit prea mult 
timp. 

— V-am mai spus, nu mi-aţi răpit nicio clipă. 

— Atunci, treceţi odată pe la mine? Aveţi adresa, numărul de 
telefon. 

— Ne vom întâlni din nou, îi răspunse Tweed cu amabilitate. 

Şi chiar vorbea serios. 

Musafira îi mulţumi Monicăi pentru cafea, spunându-i că e cea 
mai bună pe care a băut-o vreodată. Paula o însoţi până la 
ieşirea din clădire. 

— lar ne-a făcut-o, comentă Monica. A plecat, dar prezenţa ei 
încă mai stăruie. 

— E foarte ciudat. Chiar este o femeie deosebită. 

Paula se întoarse. Îi remarcase pe Newman şi pe Marler. 


Marler îşi luă poziţia lui obişnuită, rezemat de perete, lângă 
Paula. Îşi aprinse o ţigaretă king size, în timp ce Newman se 
trânti într-un fotoliu. 

— Cum a mers? întrebă Tweed. Arătaţi pleoştiţi amândoi. 

— Am interogat o grămadă de ciripitori, raportă Marler. Eu am 
stat deoparte cât a vorbit Bob cu unul dintre ai lui, şi el a 
adoptat aceeaşi procedură. 

— Şi rezultatul? stărui Tweed nerăbdător. 

— Vax. Zero. Nimic, spuse Marler posomorât. Ne-am lovit de 
un zid de tăcere. Mulţi dintre ei şi-au luat tălpăşiţa. N-am mai 
pomenit aşa ceva. Pân' la urmă, mi-a dat unul de înţeles că 

Departamentul Special a intrat în priză; au bătut toba în 
lumea interlopă că cine ciripeşte o să se trezească pus sub 
acuzare pen- tru deţinere de heroină. 

— Proştii naibii, se dau de gol până la capăt, comentă Tweed. 
La mijloc trebuie să fie un secret foarte mare, dacă guvernul e 
atât de îngrijorat, încât să dea astfel de ordine. O să-mi ia încă 
două zile să termin porcăriile astea de dosare ale lui Howard. 
Apoi o să văd ce-i de făcut ca să spargem buboiul ăsta. Sper să 
nu mai am parte de vizitatori până nu termin. 

Ajutat şi de Paula, Tweed se adânci în lucru. La capătul a două 
zile, se achitaseră de toate. Dar tot au avut un vizitator. 

Pe lângă Paula, Newman şi Marler, Tweed mai convocase la 
întâlnirea de a doua zi seara încă doi membri-cheie ai echipei. 
Harry Butler intră pe uşă urmat de Pete Nield. Contrastul dintre 
cei doi bărbaţi era izbitor, însă lucraseră deseori împreună, ca 
parteneri, fiecare acordându-i celuilalt o încredere totală în 
situaţii ce se dovediseră extrem de dificile. 

Harry Butler avea în jur de trezeci de ani, cam un metru 
cincizeci şi trei înălţime, trupul solid, un mod de abordare agre- 
siv. Capul său rotund ca o ghiulea de tun se transforma într-o 
armă mortală dacă împungea vreun adversar cu el. Purta nişte 
blugi uzaţi şi canadiana care văzuse şi zile mai bune. In East 
End, trecuse deseori ca unul de prin partea locului. 

Pete Nield, de o vârstă apropiată, era în contrast total. Bărbat 
bine, cu o mustață îngrijită, purta un costum elegant, albastru, o 
cămaşă nouă tot albastră şi o cravată de un albastru prăfos. Cu 
succes la femei şi întotdeauna elegant, nu avea, cu toate astea, 
flerul lui Marler la îmbrăcăminte. Înalt de un metru şaptezeci şi 
cinci, construcţia firavă a lui Nield îi încuraja de multe ori pe 


bătăuşi să şi-l închipuie o pradă uşoară. Respectivii sfârşeau 
întotdeauna laţi la pământ, în dureri. 

— Şi-acum, strategia în cazul ăsta ciudat, începu Tweed. 
Umblăm într-o ceaţă... 

Sună telefonul. Tweed înjură în barbă. Monica îi puse lui 
George, paznicul de jos, mai multe întrebări înainte să se uite la 
Tweed. 

— Un american, Ed Danvers, aşteaptă să îl primiţi. Nu vrea să 
zică de ce. Chipurile ar fi ultrasecret! 

— Spune-i să plece. 

— Şi mai zice că e de la FBI. l-a arătat lui George insigna. 
Tweed stătea neclintit. Paula aproape că putea să audă cum i se 
învârt repede rotiţele în creier, în vreme ce cântărea turnura 
asta foarte neaşteptată. Se uită în jur la toată lumea din 
încăpere, unii aşezaţi, alţii în picioare. 

— Rămâneţi cu toţii pe loc. Tipul ăsta de la FBI a venit sin- 
gur? o întrebă el pe Monica. Ea încuviinţă din cap. Foarte 
neobişnuit. Aştia aproape tot timpul vin lipiţi câte doi. Zi-i să 
urce! 

Paula fixă uşa. Ştia la ce să se aştepte: o faţă dură, îmbrăcată 
în costum gri. Uniforma lor. În schimb, îşi făcu apariţia un bărbat 
înalt, într-un costum de culoarea nisipului, care se asorta foarte 
bine cu părul său des, bine aranjat. „Treizeci şi ceva, se gândi 
Paula, şi arată bine.” O frunte frumoasă, ochi cenuşii sub 
sprâncenele nisipoase, un nas şi o gură puternice, faţa netedă i 
se destinsese într-un zâmbet blând. 

— Vă rog să luaţi loc, domnule Danvers, îl invită Tweed, pe un 
ton neutru. 

— Vă salut pe toţi. 

Zâmbetul lui era pentru toată lumea. [inea un fulgarin 
împăturit în braţe, Monica i-l luă, iar el se aşeză cu mişcări sprin- 
tene într-un fotoliu şi aruncă o privire lungă peste birou. 

— Domnul Tweed, presupun. 

— Presupuneţi corect. Abia-ntors din State? 

— Nici gând. Sunt din detaşamentul FBI staționat permanent 
la ambasada noastră. Am şase luni de când sunt aici. 

— Mă gândeam că poate sunteţi ataşat la stafful vice- 
preşedintelui. 

— l-am arătat oraşul vostru unic, dar nu mai mult. 

— De ce nu? 


— Domnul Straub a zburat în Europa acum două zile. 

— Pe unde anume în Europa? întrebă Tweed repezit. 

— Habar n-am. N-a spus. Aşa că n-am întrebat. 

— Sigur că nu, spuse Tweed cinic. 

— Chiar n-am nici cea mai mică idee încotro s-a dus. Denvers 
se aplecase înainte ca să sublinieze cele spuse; sesizase 
scepticis- mul din tonul lui Tweed. E major, treaba lui ce face. 

— Aşadar, nu ştiţi nimic despre Europa? continuă, brusc, 
Tweed. 

— În ce mă priveşte, domnule, am călătorit mult în Europa. 

Un continent măreț. 

— İn cazul ăsta, ar fi trebuit să vă ia cu el. Mă îndoiesc c-a mai 
fost vreodată acolo. 

— N-a fost. 

— Foarte curios! De ce aţi dorit să mă vedeţi? 

— E confidenţial, spuse el şi cuprinse cu privirea aglomeraţia 
din încăpere. 

— Absolut fiecare persoană din birou lucrează cu mine de 
multă vreme. Sunt profesionişti de încredere, de foarte mare 
încredere. Dacă aveţi ceva de spus, spuneţi acum sau voi fi 
nevoit să vă rog să plecaţi. 

— Auzisem eu că sunteţi dur... 

— De unde? 

— De la unii din ambasadă. Un singur om ştie că am venit aici 
să vă văd. 

— Şi acesta este... 

— Ambasadorul. Continuă în timp ce Tweed se holba pur şi 
simplu la el: N-am putea să ne relaxăm, domnule? Danvers se 
aplecă din nou înainte. Ambasadorul este foarte îngrijorat din 
cauza excursiei pe care aţi făcut-o pe şest în Maine. 

— Pe şest? Ce naiba vrei să spui? Dacă am fost în vizită în 
Maine, am făcut-o sub identitatea mea reală. Cuvântul ăsta 
aduce a insultă. 

— Imi pare rău, domnule. Serios, îmi pare rău. Aşa a zis 
ambasadorul. Eu, personal, nu aş fi spus aşa ceva. Imi pare 
sincer rău. 

Pentru că îi plăcuse cum arăta, Paula era de partea lui Dan- 
vers. Tweed fusese neînduplecat: îl bombardase cu întrebările. 
Dar fusese o prostie să folosească expresia „pe şest”. 

— Acum, că ne-am lămurit, rezumă Tweed într-o formulă 


genială, ce anume spera ambasadorul că îi veţi putea spune? 

— Că nu v-aţi implicat în investigarea uciderii lui Hank Foley, 
infirmierul asasinat într-un mod atât de bestial la Pinedale. 

— Cum să mă implic? Tweed zâmbi. Pinedale este în Maine? 
Şi cum îşi imaginează acest domn ambasador că aş putea să 
anchetez o crimă care s-a petrecut la mai bine de trei mii de 
kilo- metri depărtare, când eu stau în Londra? 

— Într-adevăr, depăşeşte imaginaţia. Danvers îi aruncă o 
privire Paulei şi zâmbi. În plus, ambasadorului nu-i stă în fire să- 
şi bage nasul în treaba organizaţiilor britanice, remarcă el, cu 
privirea pierdută peste birou, la Paula. 

— Russell Straub şi-a luat cu el bodyguarzi în excursie, pe bă- 
trânul continent? întrebă Tweed într-o doară. 

— Nu. Danvers se întrerupse. Ei bine, dacă tot aţi deschis 
subiectul... A plecat singur. În ciuda protestelor personalului 
nostru de securitate. A luat-o la picior pe continent ca să se 
fami- liarizeze cu personajele-cheie de pe-acolo. 

— Asta-i începutul campaniei electorale pentru prezidenţiale? 

— Aşa s-ar zice. Vă mulţumesc pentru timpul acordat, dom- 
nule. Cred că e timpul să decolez. 

— Paula, o strigă Tweed, n-ai vrea tu să-l conduci pe 
oaspetele nostru, până la uşă... 

Marler îi făcu cu ochiul lui Newman, care zâmbea larg, apoi 
începu să râdă atât de tare, încât fu nevoit să-şi scoată batista 
încercând să se ascundă. 

— Împărtăşeşte-ne şi nouă gluma, insinuă Tweed. 

— Te-ai prins că Paulei îi place de vizitatorul nostru american 
şi că nici domnul Danvers n-a fost indiferent la farmecele ei. Ai 
profitat de asta, în speranţa că Danvers îi va furniza, mai 
devreme sau mai târziu, nişte informaţii preţioase despre 
afacerile interne din ambasada americană. 

Paula se întoarse înainte să apuce Tweed să-i dea replica lui 
Newman. Închise uşa, se opri în dreptul biroului lui, cu braţele 
încrucişate. Nu avea o mină prea prietenoasă. 

— Ed... Danvers adică, m-a invitat să bem ceva împreună. 

— Bine, păi... Tweed era adâncit într-un dosar de pe birou. 

E manierat, are o personalitate plăcută, este atrăgător... 

— Eu sunt momeala, i-o tăie ea. Speri să scot de la el 
informaţii despre ce se-ntâmplă în ambasadă. Era furioasă. Eşti 
un vulpoi bătrân şi viclean! 


— Obiectez faţă de cuvântul „bătrân”, spuse Tweed cu 
delicateţe. 

— Am dreptate, fir-ar să fie! Uită-te la mine! Am dreptate? 

El se uită în sus, apoi o privi drept în ochi. 

— Ai nimerit-o la fix. Vocea îi deveni serioasă. Nu trebuie să te 
întâlneşti cu Danvers dacă nu vrei. Însă vizita lui aici spune 
multe. În mod normal, ambasadorul nu-şi vâră nasul în treburile 
unei organizaţii britanice. Aşa că i se cere lui să o facă. De către 
cine? Nu mă îndoiesc că la originea vizitei lui Danvers aici s-a 
aflat ideea vicepreşedintelui, care înainte să zboare în Europa a 
făcut presiuni asupra ambasadorului. Şi de ce-a zburat Russell 
Straub în Europa de unul singur? Ca să-şi vânture mutra pe- 
acolo? Dacă ăsta ar fi fost singurul motiv, ar fi putut să-şi ia cu 
el şi zece bodyguarzi. 

— Îmi pare rău că mi-a sărit ţandăra, spuse Paula, îndrep- 
tându-se spre biroul ei. Dar de vreo două zile încoace mă simt 
cam aiurea. E o tâmpenie, nu ştiu ce m-a adus în starea asta. Aş 
da orice să pot pune degetul pe rană. 

— Nu fi îngrijorată, îi spuse Tweed cu blândeţe. E adevărat că 
în ultimele două zile ne-au luat pe sus o grămadă de oameni şi 
de incidente neplăcute. 

Oftă când auzi din nou telefonul sunând. Monica răspunse, 
apoi îl chemă pe Tweed de urgenţă. 

— Inspectorul-şef Arthur Beck, de la Poliţia Federală 
Elvețiană vrea să discute cu tine. Părea foarte important şi 
urgent. 

Cred că s-a întâmplat ceva. 


| | 

— La Montreux a fost descoperit un al treilea cadavru fără 
cap. 
Tweed vorbise câteva minute bune la telefon cu vechiul lui 
prieten Arthur Beck. Îi pusese întrebările de circumstanţă, din 
care Paula încercase fără succes să înnoade firul unei 
conversații, şi acum era şocată de anunţul făcut de Tweed. In 
birou toată lumea tăcea. Paula fu prima care rupse tăcerea 
apăsătoare: 

— Acum în Elveţia. Mai întâi în Maine, apoi la Bray, iar acum 
în Elveţia. Distanţa este enormă. Al cui este cadavrul? 


— Încă nu l-au identificat. Beck vorbea repede, şi mi-am făcut 
doar o imagine generală. Am priceput că au găsit cadavrul pe 
malul unui lac. Apoi, ceva despre un pache... 

— E posibil să fi fost paguebot? întrebă Paula care vorbea flu- 
ent franceza. 

— Da, cam aşa suna. 

— Înseamnă că am văzut unul odată, când am fost la Mon- 
treux. E ca o barjă mai mare, fără punte. Cu marginile înclinate, 
coborâte până la bază. La bord erau doi oameni care îl foloseau 
ca să curețe lacul de gunoaie. Crengi, frunze, tot felul de 
porcării. Aveau unelte ca nişte greble mari, ca să-ncarce gunoiul 
la bord. 

— Aşadar, criminalul în serie operează pe diferite continente, 
comentă Newman. 

— Sunt sigur, spuse Tweed posomorât, că asta nu e opera 
întâmplătoare a unui criminal în serie. Există o legătură între 
vic- time. Şi, până nu identificăm cadavrul, nu se ştie dacă are 
de-a face cu cel din Maine sau cu celălalt, din Bray. Beck e la 
curent cu asasinatele din toată lumea; ştia şi de Mâine, şi de 
Bray. Vrea să luăm primul avion. Se uită la Monica. Putem să 
prindem vreo cursă aeriană spre Geneva în seara asta? Beck a 
zis că trimite o limuzină să ne aştepte şi să ne ducă la Montreux. 

— Da, puteţi. Monica era o adevărată enciclopedie ambulantă 
de orare. Dar asta-nseamnă că trebuie să pun osu' la treabă de- 
acum. Şi voi la fel - la făcut bagajele. Câte persoane? 

— Toţi ăştia de faţă. Echipa completă. Cu paşapoartele lor 
reale. Aruncă o privire prin birou. S-ar putea să fie frig, aşa că 
luaţi-vă haine groase. 

— E bocnă, spuse Paula. Acolo, iarna a început devreme. 

A căzut zăpadă pe creste. Chiar foarte devreme. 

— Eu mi-am făcut valiza, aia pentru cazuri de urgenţă, ca 
ăsta. 

Făcu semn spre un dulap mare, din colț. Tu, Paula, cum stai? 

— Sunt gata. Şi a ta, Bob, nu-i aşa? 

— Am şi costumul de ski acolo, tot în dulap, aşa că sunt OK. 

— Eu nu, interveni Marler. Trebuie să dau o fugă până acasă. 
Cât timp mai avem? 

Aşteptă să termine Monica de vorbit cu fata de la Heathrow. 
Când încheie lunga conversaţie, ridică degetul mare în sus şi se 
uită la Tweed. 


— V-am făcut rezervări pentru zborul din seara asta. Pentru 
toată lumea. Nu era mai bine dacă-l sunam pe Beck ca să-i spun 
la ce oră ajungeţi, tot vă trimite o maşină să vă ia de la Geneva? 

— Ba da, asta în primul rând. Se duse la biroul ei şi îi dădu o 
bucăţică de hârtie pe care era scris numărul lui Beck. Cât timp 
mai avem? 

— Trei ore în care să vă întoarceţi aici, gata de plecare. 
Comand nişte taxiuri. Daca e să luaţi maşinile voastre, o să 
întârziaţi mult la Heathrow, în parcarea pe termen lung. 

— Trei ore? repetă Marler. M-am cărat. 

Se îmbulziră la ieşire, care mai de care să-şi aducă haine 
groase. Tweed spuse că dă o fugă până la Howard, ca să-l pună- 
n temă, şi se făcu nevăzut. Numai Paula şi Newman rămaseră în 
birou, cu Monica. Deja îl suna pe Beck. Paula îşi dădu brusc 
seama că nu se mai simţea aiurea. Perspectiva acţiunii o revigo- 
rase. Descuie un sertar, scoase /storia execuțiilor, de Wylie, şi o 
aşeză cu grijă în valiză. „De citit seara, în pat, se gândi ea. Deşi 
n-aş prea crede!” 

— O, Doamne, spuse cu glas tare. Trebuie s-o sun pe 
Marienetta. 

— De ce? întrebă Newman. 

— Trebuia să fixăm o întâlnire pentru cină. Trebuie să o anunţ 
că o vreme n-o să fiu disponibilă. 

Newman ridică din umeri. Ea vorbea la telefon în timp ce el 
răsfoia ultimul număr din Herald Tribune. Nicio vorbuliţă despre 
asasinatul lui Hank Foley. Tweed se întoarse când Paula închise 
telefonul şi începu să vorbească: 

— Ciudat. 

— Ce anume? întrebă Tweed îndreptându-se spre dulap, ca 
să-şi verifice geamantanul. 

— Am sunat-o pe Marienetta, şi secretara mi-a spus că a ple- 
cat în străinătate acum câteva zile. La fel şi Sophie. La 
insistenţele mele, sugerând că, în acest caz, aş dori să vorbesc 
cu domnul Arbogast, secretara mi-a spus că ele nu călătoresc 
nicio- dată împreună. Apoi fata îmi zice că nici Arbogast nu e în 
ţară. 

A plecat fiecare, separat, de vreo două zile. 

— Adică, constată Tweed de la biroul lui, cam în acelaşi mo- 
ment în care Russell Straub a pornit spre zări albastre. O coinci- 
denţă? M-ar mira. 


— Ce-ar fi să-i dai un telefon doamnei Brucan şi să-i spui că 
trebuie să plecăm? sugeră Paula. Poate o scutim de-un drum - 
nu e în stare să reziste fără să treacă pe-aici. 

— Cred că ar fi bine. 

Tweed căută numărul de telefon pe care şi-l notase în 
carneţel. Ridică receptorul, formă numărul, aşteptă. Gândindu- 
se că, probabil, formase greşit, încercă din nou. Aşteptă un timp, 
apoi renunţă. 

— Sună, dar nu răspunde nimeni. Oamenii ăştia... Parc-au 
dispărut cu toţii. E ca un omor prin absenţă. Pe Howard l-am pus 
în temă, va prelua el treburile aici cât voi fi plecat. L-au şocat 
foarte tare veştile pe care i le-am dat. l-am spus că ar putea să 
fie oricine. 

— Oricine? întrebă Paula. 

— Mă refer la al treilea cadavru fără cap descoperit în 
Montreux. 

— Să ne rugăm să nu fie cineva cunoscut. 

15 

Zborul până la Geneva dură o oră şi un pic. De data asta, au 
stat lângă cabina pilotului. Paula la mijloc, Tweed la fereastră, 
iar 
Newman spre culoar. Avionul era pe jumătate gol, aşa că puteau 
vorbi liniştiţi, fără să-i audă altcineva. La câteva rânduri în 
spatele lor îşi aveau locurile Butler şi Nield, iar undeva şi mai în 
spate, Marler, singur. Preferase să-i aibă sub ochi pe ceilalţi 
mem- bri ai echipei. 

Afară era întuneric, aşa că Paula se scotoci în servietă după 
cartea ei îndrăgită. Insemnase unele pagini cu bucăţi de hârtie 
ca semne de carte. Îi aruncă o privire lui Newman. 

— E macabră. Sper să te ţină stomacul. 

— Mă ajută asta, spuse el, ridicându-şi paharul de whisky. Dă 
tot ce-i mai rău în tine! Desfăşoară-te! 

— O luau metodic cu execuțiile, începu ea. Prima fază - 
condamnatul urcând pe eşafod, cu mâinile legate. 

Tweed îşi miji ochii să privească imaginea, care i se părea a fi 
un desen în cărbune. Pe podium aştepta călăul, o brută mare şi 
înaltă, cu capul acoperit de o cagulă de lână, cu găuri pentru 
ochi. 

Morbid. In mâna dreaptă ţinea o secure cu coada lungă. Victima 
era apoi aşezată pe spate, gâtul fiindu-i aranjat cu grijă pe un 


lemn curbat. Gâdele ridica securea deasupra capului acesteia. În 
următorul desen era înfăţişată căzând. Apoi tăişul reteza gâtul, 
capul cădea rostogolindu-se, pe o bucată mare de pânză de sac. 
Sânge negru băltea peste tot, curgând din ciotul sfârtecat. 

— Bine că nu le-au făcut color, comentă Newman. 

Călăul ridica de păr capul retezat şi îl arăta mulţimii adunate. 
După aceea, îl arunca în pânza de sac, pe care o aduna, 
înfăşurând-o în jurul capului, şi o azvârlea în căruţa de lângă 
eşafod. 

— Acum devine important, spuse Paula. 

— Bănuiesc că pentru amărâtul căruia i-au luat capul a fost 
important, remarcă Newman. 

Paula îl înghionti tare în coaste. 

— Fii serios. Ăsta este un lucru extrem de serios. 

— Ce anume? întrebă Tweed. 

Ea dăduse înapoi pagina în care se vedea pânza aceea de sac 
întinsă dincolo de buturuga de execuţie, în faţa călăului care 
aştepta cu securea ridicată. 

— Pânza asta de sac, sublinie Paula. Capul lipsea şi în cazul 
lui Hank Foley, şi în cel al lui Adam Holgate. Cred că speci- 
menul a folosit o pânză, pe care a pus-o în spatele ghilotinei 
improvizate, iar atunci capul s-a rostogolit în voie pe această 
pânză. Cu asta ar fi putut să ia capul de acolo şi să îl pună apoi 
într-un fel de container. 

— Am să mai iau un whisky, spuse Newman făcându-i semn 
unuia dintre însoțitorii de bord. 

Paula tinu cartea închisă până când acesta aduse băutura şi 
plecă. 

— Şi în ce fel de container ar încăpea un cap de om? întrebă 
Newman. 

— Cred că Paula are dreptate, decise Tweed. Ar fi trebuit să 
ne gândim la asta mai demult. Am văzut odată, după o 
autopsie, un cap de om conservat în formol. Păstrat într-un 
borcan mare de laborator şi cu un capac de sticlă deasupra. 
Dacă am dreptate, în ce ar pune un borcan mare de laborator, 
ca să îl ia de-acolo? 

— Într-o valiză din acelea pe roţi, de care tot trag oamenii 
după ei când călătoresc, mai nou, răspunse ea. 

— Trebuie să fi curs o grămadă de sânge din capul acela, 
sublinie Newman. 


— Aşa că specimenul ţine capul de păr până când nu mai cad 
decât câteva picături, explică Paula. 

— Pe bune că trebuia să ne fi gândit la asta, spuse Tweed. La 
Pinedale, ar fi trebuit să mai căutăm. Trebuie să fi existat o zonă 
unde pământul a fost îmbibat cu sânge. La fel şi la Bray. 

— Mai aveţi delicatese de-astea? întrebă Newman. 

— Şi la ghilotină vezi acelaşi sistem. Paula deschise cartea la 
un alt semn. Vedeţi, şi aici, în spatele blocului de execuţie e o 
pânză de sac care îşi aşteaptă capul. 

— Uită-te la ciot, spuse Newman. Şi acum întoarce-te la 
exemplul de dinainte! 

Ea găsi imediat pagina respectivă. Newman se uită atent la 
desenul hidos. Puse degetul pe el. 

— Vezi? Gâtul este şi aici zdrenţuit. În schimb, Foley şi Hol- 
gate aveau gâturile tăiate precis, exact sub bărbie. Niciun fel de 
zdrenţuire. 

— Probabil că a exersat pe ceva lipsit de viaţă, spuse gânditor 
Tweed. Poate pe un manechin. 

— Nu sunt deloc sigură că a fost un manechin, obiectă Paula. 

— Atunci ce? întrebă Tweed. 

— Nu ştiu. Va trebui să aprofundez problema. Acum coborâm. 

închise cartea şi o puse cu grijă la loc în servietă. Apoi, ca să- 
şi elibereze mintea de imaginile studiate, se uită lung pe 
fereastră. 

Niciun nor pe cerul nopţii. În vreme ce avionul îşi continua 
coborârea, Paula se uită spre munţii Jura, care se înălţau dincolo 
de întinderea vastă şi netedă, de un albastru şters, a lacului 
Geneva sau Leman. Când avionul schimbă direcţia deasupra 
lacului, era zăpadă peste tot, peisajul era de o frumuseţe rară, 
apa părea o uriaşă farfurie întinsă, nemişcată în lumina lunii. 

După aceea aterizară, şi roţile avionului loviră lin pista. 

leşind din galeria aeroportului Cointrin din Geneva, Tweed şi 
Paula avură plăcuta surpriză să vadă că erau aşteptaţi chiar de 

Arthur Beck, şeful poliţiei federale. În spatele lui, mai mulţi 
poliţişti în uniformă formau un cerc de protecţie. Beck veni în 
fugă spre ei, o îmbrăţişă pe Paula, dădu mâna cu Tweed şi cu 
Newman şi îi conduse spre două limuzine. 

Beck era înalt, zvelt, la vreo patruzeci de ani, cu părul 
încărunţit şi o mustață scurtă. Avea capul prelung, cu o frunte 
bine conturată, nasul roman, gură şi fălci puternice. Tweed îşi 


considera prietenul cel mai eficient şi mai energic poliţist de pe 
bătrânul continent. 

Beck luase valiza Paulei, deşi ea insistase să nu se despartă 
de ea. Afară era un frig înţepător, dar genul ăsta de climă îi pria 
lui Tweed. În scurt timp, şedeau deja în partea din mijloc a 
primei limuzine, în spatele şoferului, lângă care mai erau doi 
poliţişti. Newman şi Marler se aşezară în spatele lor, iar Nield şi 
Butler se suiră în cea de-a doua limuzină. leşiră încet din aero- 
port îndreptându-se spre est, când Beck, care stătea lângă 
Tweed, luă cuvântul: 

— Mă tem că am veşti proaste pentru voi. După ce că v-am 
adus aici aşa, pe nepusă masă. 

— Aţi pierdut cadavrul? 

— Temporar, numai, sunt sigur. Era lângă pachebot când a 
venit, brusc, furtuna dinspre lac. Cadavrul a fost luat de apă. Nu 
vă faceţi griji, furtuna va trece în seara asta, şi cadavrul va fi din 
nou adus la mal. 

— Aţi avut timp să vă faceţi vreo idee despre cum arăta? 

— Ştim doar că n-are cap. Era băgat într-un sac - sau pungă 
pentru cadavre cum îi zic americanii - cu fermoarul închis. Unul 
din cei doi oameni de pe vasul de dragare a ajuns până la el, a 
deschis fermoarul, a văzut ce era înăuntru şi i s-a făcut rău 
prostului, aşa că i-a dat drumul. 

— Nu c-ar fi o privelişte prea plăcută, spuse calm Paula. 

— Colegul lui n-a fost de mămăligă. S-a mişcat repede, l-a 
fotografiat cu Polaroidul, apoi s-a aplecat peste bord şi a închis 
la loc fermoarul exact înainte să-l ia apa. Am fotografia la mine. 

Îi aruncă Paulei o privire derutantă. Ea pricepu imediat de ce. 

— Nu îţi face probleme, îl linişti. Am văzut deja cadavre 
decapitate în Maine şi la Bray. N-am să leşin, îi spuse ea 
zâmbind. 

— Atunci, poftim! 

Dintr-o servietă de piele scoase un plic transparent cu 
fotografia color. l-o întinse Paulei, iar Newman se aplecă spre ei 
din spate. Mai devreme, înainte să-nceapă discuţia, Beck 
ridicase geamul despărțitor, aşa că şoferul şi însoțitorii n-auzeau 
nimic. 

— E o fotografie bună, comentă Newman, chiar dacă a privit 
în jos, spre gât. 

Paula se uită de aproape la ea, la lumina din maşină, pe care 


o aprinsese Beck. O întoarse încet când aşa, când invers, 
încercând să găsească ceva prin care să identifice cadavrul. 
Nicio şansă. O masă de sânge uscat, care îţi punea nervii la 
încercare. 

— Nu văd nici măcar dacă tăietura este netedă sau 
zdrenţuită. Asta-i important. 

— De ce? întrebă Beck. 

Tweed îi relată ce descoperiseră în celelalte două decapitări, 
a lui Foley şi a lui Holgate; tăietura precisă a lamei şi poziţia şi 
forma crestăturii din lamă. 

— Am să-i spun doctorului Zeitzler. El e patologul pe care l-am 
adus de la Ziirich. L-am convins să nu plece până nu punem 
mâna pe cadavru. 

— Ce caută aici doctorul ăsta de la Ziirich? se miră Paula, 
înţelegeam să fie chemat unul din capitală, din Berna. 

— Ah! Beck chicoti. Insist ca în toate cazurile pe care le 
anchetez să lucrăm cu vârfurile din fiecare domeniu. Cel mai 
bun medic legist din toată Elveţia este, de departe, doctorul 
Zeitzler. 

Foarte autoritar, dar ştie despre ce vorbeşte. Şi pe el, şi pe voi 
v-am cazat la Le Montreux Palace. Tu şi Paula o să staţi în 
apartamente. 

— Câtă generozitate, spuse Paula. Mi-amintesc de Le Mon- 
treux Palace. E cel mai bun hotel din oraş. 

— Lui Newman i-am rezervat un loc la mansardă, spuse Beck 
într-o doară. 

— Mersi mult, mormăi Newman din spatele lor. 

— Glumeam, spuse Beck într-o engleză fluentă. Şi pe tine te- 
aşteaptă o cameră drăguță... 

în timp ce ei discutau, limuzina avansase binişor pe 
autostrada care îi ducea spre Montreux, lângă cel mai mare lac 
din Elveţia. Paula se uită pe fereastră, pe unde se întrezăreau 
crestele ondulate ale munţilor Jura, tivite cu zăpadă. Pe partea 
cealaltă a autostrăzii, văzu, în lumina lunii, aracii viilor întinse, 
care aveau să înfrunzească mai târziu. Ici şi colo, erau aranjate 
în forme dreptunghiulare, ordonate, sate mici şi curate, 
construite în piatră. Fiecare era dominat de cupolele ca nişte 
cepe, ale turlelor de bisericuțe. Atât de elveţian! Atât de liniştit! 

Se uită în partea cealaltă, în spatele lui Tweed şi a lui Beck, 
unde ştia ea că se întinde lacul. In depărtare, pe malul francez, 


se înălţau piscurile mohorâte ale munţilor. Brusc, începură să se 
prelingă pe parbriz stropi de ploaie alungiţi, ca nişte ace. Beck 
arătă spre ele. 

— În curând vom trece prin Ouchy, unde autostrada este 
foarte aproape de lac, spuse el. Se adună nori de furtună în 
partea asta a lacului Leman. Prognoza meteo spune că va trece 
până mâine-dimineaţă devreme. Atunci sperăm să se-ntoarcă şi 
cadavrul. 

Paulei i se făcuse somn. Se aşeză mai confortabil, reze- 
mându-şi capul de tetieră. Limuzina torcea lin, continuându-şi 
drumul pe superba autostradă. Adormi imediat. 

O trezi Tweed, scuturând-o uşor de braţ. Se ridică în capul 
oaselor, clipind, conştientă de două lucruri. Limuzina încetinea şi 
avea să se oprească. Încă ţinea mâna dreaptă încleştată pe 
mânerul servietei din poală. Înăuntru era preţioasa carte. 

— Am ajuns la Montreux, îi spuse Tweed în timp ce limu- zina 
se opri. 

Ea se uită atent pe fereastră. Undeva, în sus, se ivi hotelul, un 
colos galben-auriu ce părea că se întinde la nesfârşit de-a lungul 
întregii Grand Rue. Multe dintre camere aveau balcoane, dar 
niciunul nu era deschis în seara asta, din cauza ploii. Câţiva 
portari, în uniforme elegante, ieşiră din hotel cu nişte umbrele 
uriaşe în mână, apoi le deschiseră uşile. Îngrămădindu-se sub 
umbrele, Paula şi 
Tweed se grăbiră înăuntru, urmaţi de Beck şi de restul echipei. 

La recepţie, scoaseră paşapoartele, iar Beck rămase mai deo- 
parte. În timp ce îi înscria în registru, recepţionerul le ură un căl- 
duros bun venit. 

— Presupun că hotelul nu este ocupat în perioada aceasta a 
anului, remarcă Tweed. 

— Nu, domnule. Dar tocmai aţi ratat vizita în hotelul nostru a 
unui alt oaspete de onoare. 

— Cine anume? 

— Vicepreşedintele Statelor Unite. 

16 

— Ghinionul meu, îi spuse Tweed recepţionerului. Am stat de 
vorbă cu Russell Straub la Londra, cu mai puţin de o săptămână 
în urmă. 

Pe Paula o umflă râsul. Sigur, Tweed sărise exact ce era mai 
important din scurta confruntare pe care o avusese cu 


vicepreşedintele la petrecerea lui Sophie. 

— Chiar aşa, domnule? comentă recepţionerul, impresionat. 
A plecat de aici cam de o oră. După lăsarea întunericului. 

— Cu trenul, bănuiesc. 

— Oh, nu, domnule. Conducea chiar el un Ford mare. 

— Spre Berna, presupun, spuse din nou Tweed, alegând 
primul oraş care îi veni în minte. 

— Nu am nici cea mai vagă idee încotro a luat-o. A fost mai 
mult plecat din hotel, mai mult retras. 

— Vom urca în camerele noastre. La ora aceasta se mai 
serveşte cina? 

— Desigur, domnule. 

Paula fu condusă spre camera ei într-o direcţie, iar Tweed, 
însoţit de Beck, fu invitat într-altă parte. | se rezervase un 
aparta- ment spaţios, cu balcon şi vedere spre lac. După ce îi 
plăti pe hamali, se întoarse spre Beck. 

— Din balconul ăsta se poate vedea unde a fost descoperit 
cadavrul prima oară? 

— Dacă nu te deranjază să te uzi un pic, deşi bag de seamă 
că au lăsat oblonul. leşi în balcon şi arătă în depărtare. Se vede 
greu de aici din cauza brazilor. E undeva acolo, jos, lângă chei. 

— Deci, nu ne rămâne decât să sperăm, spuse Tweed, intrând 
din nou în cameră. 

— Am trimis acolo un vas de patrulare cu o dragă uriaşă, să 
vadă dacă îl pot găsi. Acum plec. Luă un carneţel cu antetul 
hotelului, pe care mâzgăli în grabă un număr de telefon. Mă 
găseşti la numărul ăsta până dimineaţă. Este de la sediul 
poliţiei, nu departe de chei. 

După o baie rapidă, Tweed pormi în căutarea Paulei. Pe drum, 
dădu nas în nas cu Newman, angajat în aceeaşi expediţie. 
Hotelul era imens, dar până la urmă găsiră camera. Tweed bătu 
la uşă. 

— Cine este? întrebă precaută Paula. 

— Tweed. 

Descuie uşa, iar ei intrară într-un apartament de acelşi tip cu 
al lui Tweed. Paula se schimbase deja pentru cină, într-o rochie 
bleumarin fără mâneci şi cu guler înalt. Tweed făcu câţiva paşi 
şi privi atent pe fereastră. 

— E cam izolată partea asta, remarcă el. 

— Aşa ziceam şi eu, îl aprobă Paula. Dacă vreunul din voi are 


nevoie de mine, să bată la uşă de patru ori, să facă o pauză 
scurtă şi apoi să mai bată o dată. Dacă nu răspund, repetaţi 
sem- nalul, fiindcă după cină cred că o să adorm buştean. Dar 
acum sunt lihnită. 

La intrarea în restaurant, Tweed se opri, spunându-i şefului de 
sală că ar vrea să arunce mai întâi un ochi. In timp ce el şi 
Paula cercetau locul cu priviri iscoditoare, Newman tropăia 
nerăbdător. Paula scoase un țipăt de uimire. 

— O, Doamne, nu-mi vine să cred! 

— Acum ce mai e? întrebă Newman. 

— Vită-te la masa aceea de lângă fereastră, pe jumătate 
ascunsă! Marienetta cu Sophie. Şi cu Black Jack Diamond! Ce 
dracu' se întâmplă? 

— De ce nu te duci să-i saluţi? propuse Tweed. Eu şi Bob luăm 
o masă mai încoace, ca să fim departe de ei. N-ai decât să stai 
la taclale cu Marienetta. Doar vă înţelegeţi bine. 

Paula îşi croi drum printre mese. Era abia la jumătatea dis- 
tanţei, când Marienetta o văzu şi sări de pe scaun. Purta o 
rochie fără bretele. Cum ajunse la masa lor, o îmbrăţişă. 

— Acum am şi eu cu cine să vorbesc. Cât mă bucur că te văd! 

— Ce, Doamne iartă-mă, cauţi în partea asta a lumii? strigă 
Black Jack, sprijinindu-se mai bine în scaun. 

— Aş putea să te întreb acelaşi lucru, i-o întoarse Paula. 

— Ne urmăreşte, spuse Sophie pe un ton antipatic. 

— Din moment ce habar n-aveam că sunteţi tocmai în Elveţia, 
mi-ar fi fost greu să mă îndeletnicesc cu-aşa ceva, îi răspunse cu 
amabilitate Paula. 

— Tocmai s-au ciondănit, spuse Marieneta, luând-o pe Paula 
de braţ. Hai să mergem noi două la bar. Am chef să beau un 
pahar de Cointreau. 

„Eu am chef să mănânc”, se gândi Paula, dar se lăsă dusă la 
bar. Ceru un păhărel mic de Chardonnay. Marienetta comandă 
lichiorul şi admiră entuziasmată toaleta Paulei. 

— Ce faceţi aici? întrebă Paula. 

— Unchiul are la Vevey o fabrică foarte modernă de mase 
plastice, la capătul lacului, către Ouchy. A venit neanunţat să 
vadă ce progrese s-au făcut. Mi-a cerut să vin cu el, fiindcă ştie 
că sunt mai bună în domeniul administrativ. De fapt, fabrica 
asta e copilul lui Sophie. Ea e creierul, ştiinţific vorbind. 

— Roman e cazat aici? 


— A fost. Acum vreo două ore a plecat de unul singur cu ma- 
şina. Nu mă întreba unde. E aşa de secretos... Din experienţa 
primilor ani în mediul de afaceri s-a ales cu o manie să ţină totul 
secret. Înainte de cină, am văzut nişte maşini de poliţie trecând 
în viteză spre lac. 

— De ce? se miră Paula. 

— N-am idee. Înainte să plecăm din Londra, Roman i-a pre- 
zentat-o pe Sophie milionarului american pe care i-l alesese el 
ca să o îndepărteze de Black Jack. Se pare că ăsta a luat-o pe 
Sophie cu taxiul la masă, undeva în oraş. Când au ajuns la 
restaurant, ame- ricanul s-a trezit că nu avea bani englezeşti la 
el şi a încercat să împrumute de la Sophie pentru plata taxiului. 
Atât i-a trebuit! L-a dat afară din maşină şi i-a spus şoferului s-o 
ducă înapoi la ACTIL. 

— Îi sare muştarul din orice, nu-i aşa? 

— Da, dacă e prost dispusă. A aflat că zburăm încoace şi s-a 
hotărât să vină şi ea, dar pe cont propriu, adică, cu Black Jack. 

— De ce? 

— Ca să i-o plătească unchiului pentru că a încercat să o 
arunce în braţele americanului. Se ambalează pentru orice 
mărunţiş. Unchiul s-a-nvineţit de furie când l-a văzut aici pe 
Black Jack. A refuzat să stea cu ei la masă. 

— Când aţi venit? întrebă Paula într-o doară în timp ce ronţăia 
covrigei. 

Orice numai să ţină demonul foamei în frâu. 

— Îmi permiţi să te-ntreb ce cauţi aici cu formidabilul Tweed 
şi cu durul ăla de Robert Newman? 

— Ne-am implicat până peste cap în cazurile acelor crime 
înfiorătoare. O a treia victimă - încă un cadavru decapitat - a 
fost descoperit plutind pe lac. Incă mai e pe-acolo, pe undeva. 

— Oh, Doamne! Aşa se explică roiul maşinilor de poliţie. 

Făcu o pauză. Al cui e trupul găsit? 

— Nu ştim. Sper că nu te superi că aduc vorba, dar n-am 
mân- cat de-o veşnicie. 

— Dumnezeule, dar ar fi trebuit să deschizi gura mai 
devreme. Hai, înapoi la masă! Draga de tine! 

„Ciudat, gândi Paula în timp ce se îndreptau spre masă, toată 
lumea a venit aici acum două zile. Şi familia Arbogast, şi 
vicepreşedintele. Tweed n-o să creadă în veci că a fost o coinci- 
denţă. Mai ales că s-a comis a treia crimă.” 


17 

în timp ce mânca din pastele comandate, Paula fu cucerită de 
tonul raţional şi foarte doct cu care vorbea Sophie, că nu-i venea 
să creadă că e vorba de una şi aceeaşi femeie de mai înainte. 
Sophie, omul de ştiinţă. 

— Avem o fabrică de mase plastice ceva mai încolo, care a 
fost ideea mea. Eu am inventat - şi brevetat - o nouă tehnică de 
producere a plasticului. li va aduce tatălui meu încă o avere. 

— Povesteşte-mi, spuse Paula cu gura plină. 

— Este mai dur şi, în acelaşi timp, mult mai flexibil decât 
toate formele de plastic existente. Am muncit luni de zile la teo- 
ria asta, dar acum s-a intrat în producţie... 

— Las-o pe Paula să termine de mâncat, o întrerupse 
Marienetta. E moartă de foame. 

— Aşadar, continuă Sophie, ignorând sugestia Marienettei, îl 
poţi încălzi şi apoi turna, cu mâinile tale, în orice formă vrei. 
Numeroase linii aeriene au încheiat deja contracte. Flexibilitatea 
lui poate fi reglată - manual sau mecanic - la orice grad de duri- 
tate sau formă, pur şi simplu prin turnare, şi, când se răceşte, îşi 
păstrează forma şi e dur ca piatra. Am studiat chimia şi fizica la 
Universitatea Durham şi le-am terminat pe ambele cu zece. 

— Pe bune? 

Paula se opri din mâncat şi rămase cu privirea pierdută în 
ochii mari ai lui Sophie. O impresionase. Doamna avea o minte 
clasa-ntâi, lucru care-i scăpase până atunci. 

— Cred că tatăl tău te admiră foarte mult pentru realizările 
tale. 

— O, probabil că da. Se întunecă la faţă. Se duce la Vevey cu 
Marienetta şi se concentrează asupra banilor. Marienetta zboară 
încoace fără să-mi spună, ca să organizeze administraţia. Eu am 
inventat drăcia aia, şi nu sunt nici măcar director. Ei sunt, 
amândoi. 

— Da, interveni Black Jack cu un surâs dispreţuitor, dar tu eşti 
omul de ştiinţă. Pentru intelectul tău limitat, o balanţă contabilă 
nu e departe de nişte hieroglife. 

— Paula, zise Sophie calmă, luând o furculiţă, pot să gust din 
spaghetele tale? 

— Dă-i drumul, o îndemnă Paula. Pentru mine e oricum prea 
mult. 

Sophie îşi umplu furculita, se întoarse brusc spre stânga ei şi îi 


dădu drumul în poala lui Black Jack. 

— Faci mizerie când mănânci, comentă obraznic un glas. 
Sam Snyder apăruse ca din pământ. 

Reporterul cu chip de pasăre răpitoare se apropiase de Dia- 
mond când le făcu cu mâna celorlalţi comeseni. Purta un sacou 
de seară şi arăta cu totul altfel faţă de data trecută, când îşi 
făcuse apariţia în cafeneaua aceea de pe King Street, din 
îndepărtata Londră. 

— Bună seara, doamnelor! 

Black Jack se ridică în picioare, se împiedică, răsturnându-şi 
scaunul. ÎI fulgeră pe Snyder cu o privire sălbatică. Îşi încleştă 
pumnul stâng şi mărâi: 

— Te bag în spital, secătură-mpuţită ce eşti! 

„Hai că-ncepe”, îşi zise Paula. Black Jack avea de gând să-l 
facă chisăliţă pe reporter. Îşi luă elan, pentru ca pumnul să fie şi 
mai violent, trase, dar Snyder se mişcă atât de repede, încât 
Paula nu prea avu cum să vadă ce s-a întâmplat. Snyder îi 
prinsese ca în cleşte braţul lui Black Jack şi i-l răsucise atât de 
tare, că-l întorsese cu totul. Paula fu surprinsă de puterea lui 
Snyder. 

— Au! urlă Black Jack. Îmi rupi mâna. 

— Ţi-o rupi singur, amice, dacă te mişti. Aşa că stai cuminte, 
fiindcă altfel ajungi tu la spital. 

Pentru câteva clipe, amândoi stătură nemişcaţi, ca persona- 
jele dintr-un tablou. Oameni de la alte mese se holbau la ei. Pe 
Paula o izbi aerul crâncen al reporterului. Îi trecu prin minte că 
Snyder chiar e în stare să-şi pună în practică ameninţarea. 

— Acum ai de gând să te linişteşti, amice? întrebă el. Dacă 
da, îţi dau drumul. Trebuie să te cureţi. 

— Dă-mi drumul, spuse răguşit Black Jack. Mă duc la toaletă. 
Snyder îi dădu drumul, Jack se ridică încet, pipăindu-şi braţul 
stâng cu mâna dreaptă. Se îndepărtă încet. Apoi se opri, se 
întoarse şi se adresă celor de la masă. 

— Pe curând, oameni buni, spuse el într-o tardivă încercare de 
bravură. Făcu vânt unui chelner care se grăbise spre el cu un 
şerveţel în mână, ca să-l ajute să se curețe. Apoi o întinse. 

— Scuze pentru cele întâmplate, spuse Snyder. Dacă tot aveţi 
un scaun liber aici, nu văd de ce nu m-aş putea aşeza. Dacă nu 
aveţi ceva împotrivă. 

Se aşeză în scaunul lăsat liber de Black Jack fără să mai 


aştepte vreun răspuns. Chelnerul îi puse un pahar curat în faţă. 
Marienetta îi turnă nişte vin roşu şi-şi sprijini mâinile împreunate 
sub bărbie, uitându-se fix la el. 

— Ce vânt te-aduce la Montreux? îl întrebă Paula. 

— l-am urmărit pe Sophie şi pe Black Jack. Am călătorit în 
acelaşi avion până la Geneva, numai că eu am avut loc în spate. 
Apoi am pus un taxi să urmărească maşina care îi aştepta. E cât 
se poate de simplu. 

— Nu cred că mi-ai răspuns la întrebare, insistă Paula. 

— Crima m-a adus aici. Snyder gustă vinul, se uită la 
Marienetta. Mulţumesc, este excelent. Foarte drăguţ din partea 
dumitale. 

— Crimă? Paula era total nedumerită. N-aveai cum să fi auzit 
despre vreo crimă în Montreux. Nici n-avusese loc când dum- 
neata ai luat avionul de la Heathrow, acum două zile. 

— E adevărat, nu avusese. Eu mă refeream la uciderea lui 
Adam Holgate la Bray. Familia Arbogast are o vilă acolo, Abbey 
Grange. Acum membrii acestei familii sunt aici, şi iată că pe 
lacul acela pluteşte un cadavru. Aşa că bănuiala mea a fost 
bună. 

Adeseori bănuielile mele merg la ţintă. 

— Nu-mi plac insinuările dumitale, spuse Marienetta cu 
răceală în glas. 

— Nu e nicio insinuare, Marienetta. 

Snyder îi oferi un zâmbet atât de cald şi de plăcut, încât o 
surprinse pe Paula. Era o altă faţă a acestui reporter. 

— Absolut nicio insinuare, continuă Snyder. Cred însă că 
cineva din cercul Arbogast poate deţine informaţii vitale fără să- 
şi dea seama de asta. 

„Mai e şi mieros, decise Paula. Un maestru în alegerea 
cuvintelor.” 

— Ce vrei să zici cu informaţii vitale? întrebă Marienetta pe 
acelaşi ton rece. 

— Ei bine, la sediul ACTIL din Londra, domnul Roman 
Arbogast a fost de acord să mă vadă. Apoi te-am văzut pe dum- 
neata, şi rezultatul a fost total negativ. Ca şi cum ar fi ceva 
impor- tant de ascuns. Vizita mea s-a sfârşit când dumneata l-ai 
chemat pe Broden să mă dea afară. Snyder se întoarse spre 
Paula. Ştiai că Broden e aici? În momentul de faţă stă la bar şi 
ne urmăreşte în oglinda din spatele acestuia. 


— Nu, n-am ştiut că este aici, îi răspunse Paula. Dar asta e 
treaba familiei Arbogast. 

— Paula! Marienetta se aplecase înainte. Broden se află aici 
ca bodyguard. Al unchiului. Au venit încoace cu acelaşi avion. 

— Dar mi-a zis cineva că Roman a ieşit din hotel acum câteva 
ore şi că a plecat cu maşina lui, singur. 

— Ai perfectă dreptate. Unchiul a aflat de cadavrul decapitat 
din lac şi l-a lăsat pe Broden să aibă grijă de noi, de Sophie şi de 
mine. Era îngrijorat. 

— Deci Broden e aici de două zile, remarcă Paula. 

— Aşa e. 

— Voiam să mă conving de-un lucru, spuse Snyder, uitându- 
se la Marienetta. Care erau, mai exact, îndatoririle lui Adam Hol- 
gate la ACTIL? Chiar îşi băga nasul peste tot? 

— Încearcă să-ţi vezi de treburile dumitale! 

De data aceasta, tonul Marienettei devenise glacial. 

— Pot să vă spun eu, începu, cu o voce piţigăiată, Sophie, 
supărată că n-o băgase nimeni în conversaţie. Adam îşi băga 
coada tot timpul. Avea grijă s-aştepte până pleca Broden... 

— Sophie, o avertiză Marienetta. 

„A făcut o mare greşeală, îşi spuse Paula, o va întărâta şi mai 
tare pe Sophie.” Şi chiar aşa se şi întâmplă. 

— Eu cred că Adam îşi făcuse dubluri după cheile de la cabi- 
netele în care erau dosare secrete. Probabil că a învăţat 
şmecheria asta când a lucrat la voi, spuse ea uitându-se la 
Paula. Odată, l-am prins încercând să fotografieze nişte 
documente. Habar n-am ce conţineau. 

— Interesant, comentă Snyder. 

— Cred că ar fi bine să luăm cafeaua în hol, sugeră Marienetta 
ridicându-se, şi atunci chelnerii vor putea să debaraseze. Poţi să 
iei sticla cu dumneata, domnule Snyder. Am auzit că reporterii 
sunt amatori de alcool, le stimulează imaginaţia bogată... 

Paula se duse spre Tweed şi spre Newman, care îşi beau 
cafeaua. Îi povesti lui Tweed tot ce se vorbise, citând dialogul 
din memorie. La fel ca Marienetta şi Sophie, Snyder părăsise 
restau- rantul. Tweed îşi aprinse o ţigară; fuma rar şi se lăsă pe 
spătarul scaunului în timp ce o asculta pe Paula. 

— Asta e, spuse ea, în cele din urmă. Ţi-am spus grosul. 

— A meritat să stai cu ei, comentă Tweed, căzut pe gânduri. 
Informaţia aceea cum că Holgate fotografia documente ar putea 


fi importantă. 

— Broden se uită la noi în oglindă, observă Newman. E ceva 
în neregulă cu ăştia din familia Arbogast. Interesant e că Sophie 
e mult mai deşteaptă decât am crezut 

— Un element-cheie ar putea fi fabrica asta de mase plastice, 
remarcă Tweed, visător. 

— În ce fel? întrebă Paula. 

— E timpul s-o luăm din loc, îi răspunse el. Paula, vreau să mă 
ajuţi să-l păcălesc pe recepţioner, să-l întreb ceva şi să-i dis- 
trag cumva atenţia. 

— Născocesc eu ceva. 

începură să se plimbe lejer prin hol şi observară că 
recepţionerul e la locul lui. Afară, în dreptul uşii de la intrare, 
trăsese o maşină din care coborau noi turişti. Tweed se grăbi 
spre recepţie. 

— Scuzaţi-mă, începu el, când m-am înregistrat cred că mi- 
am completat greşit adresa. Aş putea să o corectez? 

Recepţionerul deschise registrul şi îl împinse spre Tweed. 
între timp, oaspeţii începură să intre. Paula îl întrebă, la rândul 
ei, dacă are un mers al trenurilor. Acesta îi întinse unul, şi apoi 
se ocupă de nou-veniţi. Tweed scană pagina de sus până jos, 
apoi scoase un pix şi scrise aceeaşi adresă peste cea pe care o 
notase mai devreme. 

Se îndreptă spre Newman, care stătea la taclale cu Paula, şi-i 
vorbi încet: 

— Bob, lăcătuşul ăla de la baza de antrenament din Surrey te- 
a învăţat cum să spargi o uşă. Te-ai descurca cu una din hotelul 
ăsta? Ai văzut cum arăta cea de la camera ta. 

— Cred că aş putea. De ce? 

— Am văzut în registrul hotelului că acum două zile a sosit 
aici un anume domn Mannix. Mai ţii minte numele pacientului 
din azilul de lângă Pinedale? Ăla misterios din celulă, cum a 
numit-o Millie. 

— Mannix. N-are cum să fie acelaşi, nu-i aşa? se miră Paula. 

Coridorul de la etajul al treilea era pustiu. După perioada de 
instrucţie cu lăcătuşul, Newman avea tot timpul la el instrumen- 
tul necesar, aşa că îi luă foarte puţin timp să opereze. Inainte să 
descuie uşa, apăsase de trei ori pe sonerie. Nicio reacţie. 

Paula îi şopti lui Tweed: 

— Cred că Bob ar trebui să rămână afară. Ne-ar putea aver- 


tiza dacă vine vreo cameristă. Să stea de şase şi să sune de trei 
ori dacă e să se-ntâmple ceva. 

— Am auzit, spuse Newman. Rămân de pază. Hai, înăuntru cu 
voi! 

Tweed intră primul, urmat de Paula. În cazul că ar fi fost 
cineva în cameră, plănuia să zică: „îl cunosc pe domnul Mannix 
şi credeam că e el”. 

Tweed exploră camera de zi, iar Paula verifică dormitorul. 
Patul fusese desfăcut şi pe o pernă erau aşezate frumos două 
bomboane de ciocolată, împachetate. Se apucă să deschidă 
dula- purile şi descoperi că înăuntru erau haine bărbăteşti. Când 
îl deschise pe următorul, scoase un țipăt de frică. Tweed fu 
lângă ea într-o clipă. 

— Cee? 

— Uită-te aici! O haină lungă, neagră, şi pălăria aceea cu 
boruri largi. Sunt exact precum cele purtate de persoana care 
m-a urmărit în noaptea aceea pe străduţa lătuiralnică, dincolo 
de 
Piccadilly. Ţi-am spus. Când m-am întors, silueta care arunca 
acea umbră dispăruse, probabil pe o alee întunecată. 

— Domnul Mannix este înalt, şi toate hainele lui par a fi noi. 
Deducem că are o grămadă de bani. Am verificat baia, am găsit 
o perie de păr, dar nu e niciun fir de păr în ea. E ceva foarte ciu- 
dat aici. În camera de zi sunt două valize goale nou-nouţe. 

— Hai să ieşim de aici! Am văzut tot ce se putea şi e 
înfiorător... 

Afară, Newman închise uşa, care se încuie automat, iar Paula 
făcu o propunere: 

— Este aproape de apartamentul meu. Aşteptaţi puţin, dau o 
fugă până acolo să verific ceva. 

Nu după mult timp se întoarse alergând. Le vorbi pe un ton 
calm: 

— Exact cum mă aşteptam. Patul meu încă nu a fost desfăcut. 
Nu cred că Mannix a dormit în patul acela. 

— Mergem jos să discutăm cu recepţionerul. 

Tweed se apropie de recepţie. De serviciu era recepţionerul 
din tura de noapte. Tweed se uita fix la el în timp ce-i explica ce 
îl frământa. 

— Am un prieten, domnul Mannix, care stă aici. Am vrut să-l 
iau la bar. Nu reuşesc să dau de el în cameră, parcă nici n-ar sta 


aici. 

— Da, domnule, aşa pare. Am discutat şi noi despre asta. De 
când l-am cazat, acum două nopţi, nu l-a mai văzut nimeni. Nici 
măcar în restaurant. 

— Poate că nu-i el. Mi-l puteţi descrie? 

— Eram foarte ocupați când s-a cazat. Recepţionerul se 
încruntă. Totuşi, îmi amintesc că era un bărbat înalt, într-un pal- 
ton lung, negru. Purta o pălărie neobişnuită, cu boruri foarte 
mari, trase peste ochi. Avea şi nişte ochelari mari, negri. 

— Nu contează, spuse Tweed, de parcă n-ar fi avut nicio 
importanţă. Nabokov, cel care a scris Lolita, a stat aici cinci- 
sprezece ani, ultimii ani ai vieţii sale. 

— Şaisprezece ani, îl corectă recepţionerul. 

— Probabil înainte de a te naşte dumneata, remarcă Newman 
răutăcios, în timp ce se îndepărta de recepţie. 

— Nu i-a plăcut asta, şopti Paula. Nabokov a murit în 1977, iar 
ăsta pare să aibă cel mult treizeci de ani. 

— Ştiu. Poate c-ar trebui să mergem la culcare. 

— Pic de somn, spuse Paula. Dacă se întâmplă ceva, mă 
treziţi cu semnalul patru bătăi scurte în uşă, pauză, apoi încă 
una. 

Când treceau pe hol, Paula se gândea: „Presupun că trupul 
găsit în lac n-are cum să fie al misteriosului domn Mannix. Stra- 
niu gând”. 

Chiar dacă nu mai avea chef, Paula făcu un duş şi se băgă în 
pat. În câteva minute adormi. Credea că se va bucura de un 
somn adânc, cum nu avusese în ultimul timp. Brusc însă, 
coşmarul puse stăpânire pe ea. 

Se făcea că e singură. Căuta prin pământul moale de lângă 
azilul din Pinedale. Era o linişte adâncă şi spre ea pluteau nori 
de pâclă. Căuta un loc cu mult sânge, acolo unde trebuie să fi 
fost ţinut de păr capul lui Foley. Azilul era încă în picioare, o 
formă vagă învăluită în rotocoalele de ceaţă. Unde erau Tweed 
şi New- man? Habar n-avea. 

Auzi vag paşi grei şi rari venind spre ea. Cu mâna dreaptă, 
începu să caute în geantă. Atunci îşi aminti, cu un fior de teamă, 
că nu îşi aduseseră arme cu ei, în Maine. Nu avea la ea pistolul 
Browning 32. Se uită în jur după ceva cu care să se apere, o 
creangă mai mare. Nimic. Se întoarse în direcţia din care 
veneau paşii. 


O siluetă umbrită se mişca în ceaţă. Ceva înalt, cu o haină 
lungă, neagră. Purta o pălărie cu boruri largi, înfundată pe cap în 
aşa fel încât ea nu-i putea vedea faţa, ci doar o albeaţă voalată, 
încercă să fugă, dar nu-şi putea mişca picioarele, parcă erau de 
plumb. 

Silueta înainta spre ea, haina neagră şi lungă fluturând în rit- 
mul mersului. Apoi o văzu mai clar şi simţi că se sufocă. Nu 
bătea vântul, şi cu toate astea pălăria îi zbură de pe cap, 
dezvăluindu-l. Vru să ţipe, dar nu putu scoate niciun sunet. Sub 
pălăria zburată de vânt era o faţă înfiorătoare, schimonosită 
într-o grimasă de ură, cu un ochi clipind des. Era chipul lui 
Roman 
Arbogast, aşa cum îl pictase Marienetta „când el era cuprins de 
turbare”. 

în mâna dreaptă ţinea un topor cu coadă lungă. Când se 
apropie foarte mult, ridică toporul. Ea simţi că are picioarele 
lipite de pământ. El ridică toporul cu partea neascuţită în faţă. 
Urma să-i zdrobească ţeasta înainte să o decapiteze. Ţipă. 
Cineva, undeva, bătea în ceva. Se trezi lac de transpiraţie. Cu 
mintea înceţoşată azvârli cearşaful, ieşi din pat şi se îndreptă 
împleticit spre uşă. Descuie uşa cu degete tremurătoare. Era 
Tweed, îmbrăcat într-un halat de casă. 

— Ai ţipat, începu el. Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? 

— Nu. Am avut un coşmar. Cred că a fost din cauza hainelor 
pe care le-am văzut în camera lui Mannix. 

— Eşti sigură că acum ţi-e bine? Bea multă apă! 

— O să beau. De ce ai venit? 

— Tocmai m-a sunat Beck. Au găsit cadavrul. Vasul de patru- 
lare l-a scos şi l-a lăsat lângă paquebot. Aşa se spune, nu? 

— Franceza ta e perfectă. Lasă-mă zece minute. 

— Te las. 

Făcu un duş scurt. Pijamaua era leoarcă. Duşul o trezi şi o 
învioră. Era gata când Tweed, pe jumătate îmbrăcat, se întoarse 
cu Newman la uşă. Le dădu drumul, punându-şi sacoul. Se 
uitară la ceas, era şapte dimineaţa. Afară era întuneric şi 
probabil foarte frig. 

— Ţi-ai revenit după coşmar? o întrebă Newman. 

— Complet. O să ţi-l povestesc mai târziu. Eu sunt gata. 

— la o lanternă, o sfătui Tweed. 

— Şi micul meu aparat de fotografiat, adăugă ea. 


Nu era mişcare în hotel când ei se îndreptară spre ieşire. 

Newman îşi puse în grabă paltonul pe el şi plecă într-o scurtă 
recunoaştere pe stradă, apoi se întoarse în hotel şi le-o luă 
înainte. 
Aerul rece al dimineţii îi răcori faţa, în vreme ce traversau Grand 
Rue ca să coboare un şir abrupt de trepte spre promenada de 
pe malul lacului. Paula văzu nişte frunze de toamnă lipite pe un 
zid de piatră. Unele erau portocalii, altele de un roşu-sângeriu. 
In hotel fusese linişte, însă atmosfera se schimba pe măsură ce 
se apropiau de cordonul instalat de poliţie. 

O grămadă de oameni se îmbulzeau pe promenadă. Bărbaţi şi 
femei în halate de casă peste care îşi puseseră în grabă şaluri şi 
paltoane. Deasupra lor luminau proiectoarele unor uriaşe 
camere de luat vederi ale posturilor de televiziune. Veştile care 
circulaseră aduseseră acolo roiuri de jurnalişti. Trei poliţişti în 
uniformă barau drumul, dând din cap că nu se poate trece şi 
împingându-i cu mâinile lor înmănuşate. Îşi făcu apariţia Beck. 

— Lăsaţi-i pe aceşti trei oameni să treacă, ordonă el în limba 
franceză. 

Mulțimea de gură-cască era tăcută. Paula auzea zgomotul 
valurilor mici care se spărgeau de dig. Furtuna trecuse. Tweed 
observă că Beck se organizase bine. 

Ceva mai încolo, pe chei, se afla un camion mare, tras cu 
spatele la apă, pe care era montată o macara. Macaraua lăsă în 
jos o targă. „Cadavrul, realiză Paula, pluteşte pe undeva, pe 
lângă pachebot.” Vasul acesta straniu era aşa cum şi-l amintea 
ea, ca o barjă lungă de tablă, cu laturi basculante şi cu fundul 
plat şi încăpător. Cei doi membri ai echipajului stăteau într-un 
capăt, fumând. Uneltele lor se odihneau pe platformă - un fel de 
greblă cu coadă lungă, cu care trăgeau resturile, şi o lopată 
mare, cu care ridicau gunoaiele pe vas. 

— S-au gândit că ar putea fi de ajutor, explică Beck. N-au la 
ce să ajute, după cum vedeţi. 

Targa, mare, fu purtată prin aer deasupra lacului de către o 
macara. Doi scafandri începură să ridice în ea un sac lucitor. 

— Incet, nu vă repeziţi aşa, strigă în franceză o voce 
stridentă. 

Nu deranjaţi sub nicio formă sacul în care se află cadavrul. 
Încet! 
Umblaţi cu el ca şi cum ar fi în viaţă. M-aţi auzit? 


Responsabil cu ordinele era un bărbat scund şi durduliu, 
îmbrăcat într-un fulgarin închis până la gât. N-avea stare, se 
fâţâia fără să-şi ia ochii de la corpul ridicat şi pus pe targă. 

— Acesta este doctoml Zeitzler, patologul din Ziirich, explică 
Beck. Ţine morţiş ca nimic să nu fie deranjat până nu face 
autop- sia. Are dreptate, bineînţeles. 

Sacul cauciucat în care se afla cadavrul era acum pe targă. 
Macaraua o ridică foarte încet, pe deasupra lacului, rotindu-se şi 
depunând-o cu grijă pe promenadă, lângă ambulanţa parcată cu 
spatele la bordură. 

— S-ar putea să recunoaştem cadavrul, spuse Paula încet. 
Dacă vreţi o identificare imediată. 

— Voi trei veniţi cu mine, spuse Beck, luând-o pe Paula de 
braţ. 

— Domnule doctorul Zeitzler, spuse Beck în limba engleză, pe 
un ton milităros, avem aici pe cineva care ar putea identifica 
victima. Şi am nevoie de identificare cât mai rapid cu putinţă ca 
să deschid ancheta. 

— Sunt dispus să desfac sacul doar câţiva centimetri, replică 
Zeitzler, tot în engleză. Ea oricum o să leşine dacă, într-adevăr, 
cadavrul este decapitat. 

— Nu, n-am să leşin, îi răspunse Paula. 

Patologul îşi puse mănuşile de latex, în timp ce dădu ocol 
sacu- lui în care se afla cadavrul. Apoi, aruncându-i o uitătură 
ursuză, se aplecă, apucă fermoarul şi-l trase uşurel câţiva 
centimetri. 

Brusc, scena a fost luminată de reflectorul foarte puternic al 
unei camere TV, cocoţate pe un car. Beck îşi puse mâinile pâlnie 
la gură şi strigă un ordin în franceză: 

— Stinge lumina aia afurisită acum, altfel vin eu s-o sting! 
Reflectorul nu se stinse. Beck şopti nişte instrucţiuni unui poliţist 
înarmat cu o carabină. Ofiţerul ridică arma, ţinti cu grijă şi trase 
un singur foc. Lumina puternică dispăru. Se mai auzi sunetul 
surd al sticlei care se făcea ţăndări. 

— Aştia nu se-ncurcă pe-aici, comenta Tweed către Paula. 
Mi-aş fi dorit să fi avut noi poliţia lor în Marea Britanie Rata 
crimelor ar scădea urgent. 

Paula se îmbărbăta singură. Cadavrul nu avea cap. Apoi 
observă reverele, altădată scrobite, acum fleşcăite şi pline de 
apă, ale unui guler de modă veche. Scoase un țipăt. Işi duse o 


mână la gât ca să poată vorbi clar: 

— Acesta este... a fost... doctorul Abraham Seale, renumitul 
criminalist. L-am cunoscut la Londra. 

18 

— Am nevoie urgent de un telefon neascultat, spuse Tweed. 

— Vino cu mine la sediu, propuse Beck. Şi eu trebuie să ajung 
acolo. E foarte puţin de mers. 

Ambulanţa care îl ducea pe doctorul Abraham Seale la Ziirich 
plecase deja. Doctorul Zeitzler însoțea cadavrul, în mod clar 
dorind să nu-l piardă din ochi până n-avea să-i facă autopsia. 

Beck o luă înainte, urmat de Tweed, Paula şi Newman. 

Picături de apă se prelingeau din frunzişul stufos al copacilor. 
Paula îşi amintea un Montreux ca o oază luxuriantă şi liniştită. 
Nu şi de data asta. În timp ce urcau în grabă dealul, Tweed îi 
povestea lui Beck tot ce ştia despre Seale. Cum au ajuns la 
sediu, 

Beck le-a dat o cameră şi i-a lăsat singuri să vorbească la 
telefon. 

Tweed se aşeză şi formă numărul de la Park Crescent. 

— Monica, nu pot să vorbesc mult. Deocamdată suntem în 
Montreux. După câte ştiu, pasiunea ta este să reconstitui arbori 
genealogici. 

— Da, aşa este. Am petrecut mult timp pe urmele rădăcinilor 
familiei mele. M-au plimbat prin toată lumea. Apoi am des- 
coperit că descindeam dintr-un pirat celebru, mâna dreaptă a lui 
Sir Henry Morgan. Şi-am renunţat... cine ştie peste ce mai dă- 
deam dacă insistam. 

— Familia Arbogast. Vreau să le trasezi arborele genealogic, 
dacă poţi. 

— Pot. Mi-am păstrat toate legăturile de când îmi căutam pro- 
priile origini. 

— Doamne-ajută! Cred că e foarte important. Familia Arbo- 
gast îşi are originile în ltalia. Asta-i tot ce pot să-ţi spun. Pe- 
atunci se numea Arbogastini. Să ţi-l spun pe litere? 

— Nu, am priceput. lar una dintre legăturile mele este chiar în 
Roma. E o expertă în documentare. O să încep de-acolo. 

— In State cunoşti pe cineva? Da, e bine. Am auzit că unul 
dintre ei a emigrat în America, s-ar putea acum câteva 
generaţii. 

Cred că îl chema Vicenzo, probabil şi l-a schimbat în Vincent. 


Cam cât timp îţi ia? O săptămână? înţeleg. Când e gata, tri- 
mite-mi-l prin curier. Te ţin la curent cu mişcările mele... 

Paula stătuse jos, ochi şi urechi. Ascultase şi urmărise toată 
discuţia. O fascinase schimbarea de personalitate a lui Tweed. 
Devenise de-a dreptul electrizant. 

— Păreai atât de hotărât, aproape incitat, comentă ea când el 
termină de vorbit. 

— S-ar putea să fi avut o mare şansă. S-ar putea. Vă amintiţi 
că ultima oară l-am văzut pe Abraham Seale pe treptele clădirii 
ACTIL. Lucra la un arbore genealogic. A zis că ar putea fi peri- 
culos. De ce? Peste ce-o fi dat? Orice a fost, asta pare să fi con- 
dus la uciderea lui. 

Intră Beck. Avea o înfăţişare severă de om de afaceri. 

— Am aflat unde stătea Seale. Am avut noroc dintr-a doua 
încercare. Am fost la Montreux Palace mai întâi. Degeaba. Apoi, 
la Eurotel, un hotel mare, modem, tot pe Grand Rue, dar mai 
jos, cocoţat pe faleza lacului. A sosit acolo acum două zile şi a 
fost mai tot timpul plecat din hotel. 

— Tot acum două zile, spuse Paula meditativ. Toţi au sosit aici 
acum două zile. Trebuie să însemne ceva. 

— Am trimis nişte oameni la Eurotel, continuă Beck. 

Vor percheziţiona camera şi îi vor aduce lucrurile aici. Poate 
găsim ceva. 

— Poate că nu, Arthur. Tweed se ridică în picioare. lţi mulţu- 
mesc că m-ai lăsat să folosesc telefonul tău. Cred că ne- 
ntoarcem la hotel. Sunt sigur că Paula oftează după micul dejun. 

— Newman la fel, spuse Newman. Mic dejun, cafea şi nişte 
apă. 

— Eu plec la Ziirich, le zise Beck. Până mâine, Zeitzler va fi 
gata cu raportul autopsiei. Tu ce faci? 

— Vin şi eu, dacă pot. Raportul ăla o să fie foarte important. 
Pot să mai dau un telefon de aici? Vreau să îl sun pe profesorul 
Saafeld, patologul care a făcut autopsia cadavrului lui Adam 
Holgate. Are filme şi fotografii. Le-a mai primit şi pe cele cu 
cadavrul lui Hank Foley, descoperit în Maine, fiindcă îl cunoaşte 
pe legistul din Boston. Dacă-mi dai adresa sediului de poliţie din 
Ziirich, pun să ţi le trimită prin curier... 

Plecaseră când Beck veni după ei în fugă. 

— Încă un amănunt, înainte să plec la Ziirich. S-ar putea să 
vedeţi doi bărbaţi în halate albe, care cercetează promenada. 


Doctoral Zeitzler i-a lăsat, în speranţa că vor găsi urme de sânge 
şi locul în care a fost executat Seale. Poftim cartea mea de 
vizită, în caz că vreţi să-i luaţi la întrebări! Am mâzgălit o 
explicaţie pe verso. 

— Mai rezişti un pic? o întrebă Tweed pe Paula. Dacă poţi, 
mergem să vedem ce-au descoperit „hainele albe”. Dacă au 
des- coperit ceva. 

— Dacă trebuie... 

în timp ce coborau spre promenadă, se iviseră zorii, soarele 
răsărise, iar acum se înălța o pată ceţoasă în pâclă. Lacul - 
încre- menit, o întindere netedă şi cenuşie ce se pierdea 
undeva, departe, spre ţărmul francez. Acum, că mulţimea se 
împrăştiase, era linişte. Când îi arătară cartea de vizită de la 
Beck, polițistul ridică imediat banda protectoare. 

„Ce frumos e şi, în acelaşi timp, ce tragic”, gândi Paula. De-a 
lungul promenadei erau copaci şi tufişuri, iar apa clipocea lângă 
diguri. Ca în rai, dar îşi băgase diavolul coada îi găsiră pe cei doi 
oameni în alb plimbându-se încet şi oprindu-se din când în când 
să cerceteze suprafaţa aleii cu nişte lanterne puternice. Tweed 
le arătă cartea de vizită lăsată de Beck şi îi întrebă în franceză: 

— Aţi găsit urme de sânge? 

— Numai pe paquebot. Trebuie să fi avut foarte mare putere 
să bage corpul în sacul cauciucat. 

— Şi să reteze capul, adăugă Newman. 

— Vă deranjează dacă ne grăbim? rosti scurt Paula, moartă de 
foame. 

Mai aruncă o ultimă privire spre lac, căruia soarele îi dădea 
acum un luciu rozaliu, colorând ceața. Era ca-ntr-un vis, ca într- 
un tablou de Monet, o simfonie de culori. Apoi îi veni în minte 
visul, coşmarul pe care îl avusese. Astfel încât, atunci când 
intrară, avu un şoc. În holul hotelului silueta înaltă a lui Roman 
Arbogast, îmbrăcat într-un costum elegant, negru, nemişcat, cu 
mâinile împreunate la spate, părea că pe ei îi aşteaptă. 

— Am crezut că aţi plecat din Montreux, spuse Tweed. 

— Chiar am plecat. Roman era extrem de amabil; le oferi 
chiar o încercare de zâmbet. Am fost la Vevey, să-mi vizitez fa- 
brica de mase plastice. Aruncă o privire rapidă în jur. Lui Sophie 
nu i-ar plăcea să audă asta. Crede că este fabrica ei. Am 
descoperit că are o cameră acolo, fără ferestre şi cu două lacăte 
la uşa masivă. Numai ea are voie să intre. Eh, are şi ea capriciile 


ei! Poate că v-ar face plăcere să veniţi cu noi într-o excursie 
spec- taculoasă după micul dejun. 

— Unde? 

— Cu trenul spre vârful muntelui Rochers de Naye. La o mie 
opt sute treizeci de metri altitudine. De-acolo se vede splendid 
lacul de dedesubt. 

— Da, am fi bucuroşi, hotărî Tweed. Mulţumim de invitaţie. 
Luase decizia sub influenţa convingerii că Paula era într-o stare 
de semişoc. Mai întâi coşmarul, după aceea descoperirea 
profesorului Seale. Excursia o s-o ajute să uite de chestiile prin 
care trecuse. 

în restaurant, Paula, care stătea cu Tweed şi cu Newman, îi 
invitase la masa lor pe Marler, pe Butler şi pe Nield. Nu prea se 
băgaseră în evenimente. Ea devoră două ouă cu şuncă, patru 
cor- nuri şi trei ceşd de cafea. După ce mâncă, simţi că învie, în 
formă şi gata de orice. Tweed observă că îi revenise culoarea în 
obraji, iar acum discuta aprins cu Marler, Butler şi Nield. 

— Deşi am cam fost lăsaţi la o parte, începu Marler, 
tărăgănat, am aflat despre treaba aia de pe chei. Un subiect 
tabu deocam- dată, adăugă când Tweed se încruntă la el. Am 
colindat prin 
Montreux. Ştiai că a reapărut vicepreşedintele? 

— Nu, nu ştiam. Tweed era surprins şi tulburat. Şi-atunci 
unde-a fost? Cum ai aflat? 

— Am spirit de observaţie, spuse Marler zâmbind. Era la 
volanul Mercedesului său şi s-a strecurat în hotel azi-dimineaţă 
devreme. Cu mult înainte de răsărit. Ştii că mă trezesc devreme. 
S-a dus direct în camera lui, cine ştie unde-o fi în mândreţea 
asta de clădire. Avea cu el o valiză mare. 

— Deci a fost plecat undeva? 

— Te gândeşti că putea să aibă valiza cu el şi din alt motiv? 

— E peste tot când e în campanie electorală. Da' când e sin- 
gur, parcă e o fantomă. Normal şi anormal. 

Paula ridică imediat ochii când auzi ultimele trei cuvinte. 
Tweed îi întoarse privirea cu un zâmbet cald. Apoi şi-o mută 
ceva mai încolo, spre masa mare la care era aşezată familia 
Arbo- gast. Roman zâmbea mult şi, cu auzul lui ascuţit, Tweed îl 
auzi felicitând-o pe Sophie pentru măreaţa realizare din Vevey. 
Plin de tact, nu pomeni nimic despre camera încuiată. Sophie 
stătea dreaptă, ascunzându-şi cu modestie bucuria. Marienetta, 


de lângă ea, se aplecă şi o sărută pe obraz. Black Jack se îndopa 
de parcă asta ar fi fost ultima zi din viaţa lui. De obicei atât de 
vorbăreţ, de data asta nu scotea un sunet. Lui Tweed i se păru 
că arăta obosit, de parcă ar fi avut o noapte istovitoare. 

Tweed le povesti celor de la masă despre invitaţia în excursie 
cu trenul până sus, la Rochers de Naye, şi zise că ar vrea ca 
toată lumea să vină. Newman se încruntă. Căuta motivul pentru 
care 

Tweed voia să îi cocoaţe pe toţi pe munte. 

Paula glumea cu Pete Nield, când îşi făcu apariţia un bărbat 
înalt, atletic, care se îndreptă spre masa lor. Era uimită. Ed Dan- 
vers, tipul de la FBI ataşat la ambasada americană din Londra, 
care le făcuse o vizită la Park Crescent. 

— Sper că nu v-am întrerupt, oameni buni, spuse el amabil. 
Dacă da, imediat dispar în proverbialul nor de fum. E un truc pe 
cinste. 

— Sigur că nu, replică Paula. Ai un loc lângă mine. Chelnerul 
te-a auzit şi îţi aduce un scaun. 

Danvers se aşeză între Paula şi Tweed. Zâmbi. Era îmbrăcat 
într-o jachetă sport americană şi în blugi. Avea o înfăţişare 
sănătoasă şi atletică, dar pe faţă i se putea citi exasperarea. Luă 
o cafea şi bău puţin din ea. 

— Eşti ultima persoană din lume pe care mă aşteptam să o 
văd aici, remarcă Paula. 

— M-au luat repede. Mi s-a ordonat să îl însoțesc pe vicepre- 
şedinte oriunde merge, explică el vorbind foarte încet. Acum 
două zile mergeam cu avionul spre Geneva, şi de acolo încoace, 
cu limuzina care ne-a aşteptat la aeroport. Straub se duce în ca- 
mera lui şi îmi spune să mă distrez. Eu protestez, dar el îmi 
trânteşte uşa în nas şi nici că l-am mai văzut până azi-dimineaţă 
devreme, când s-a întors în hotel. Două zile am patrulat prin 
Montreux căutându-l. la-l de unde nu-i! Când am întrebat la 
recepţie, cheia de la camera lui era acolo, ceea ce însemna că el 
nu mai era în hotel. Asta până azi-dimineaţă, când s-a întors. De 
ce vă spun toate astea? Pentru că amicul dumneavoastră, dom- 
nule Tweed, Cord Dillon, este şi amicul meu. Pe amândoi v-a 
vorbit de bine. Aşa că, atunci când voi simţi nevoia să mă plâng 
cuiva, voi apela la dumneavoastră cu toată încrederea. 

— De ce se poartă Straub aşa? întrebă, încet, Tweed. 

— Al naibii să fiu dacă ştiu! Zice că este într-o misiune diplo- 


matică secretă. A lăsat să-i scape - ori s-a prefăcut - că a fost la 

Paris. Şi-atunci de ce n-am zburat mai întâi acolo? Nu mă 
întrebaţi pe mine. Sunt un simplu sol. Numai că n-am nicio solie. 

— După micul dejun urcăm la Rochers de Naye, îi zise Paula. 

— Şi Straub la fel. Probabil că l-a invitat Roman Arbogast. 
N-am de unde să ştiu. Mi-aş fi dorit să fiu la ambasadă, în 
Grosvenor Square. 

— Roman ne face cu mâna, îi anunţă Tweed. Cred că-ncepe 
excursia. 

— Ei, nimic nu se poate întâmpla pe vârful unui munte, spuse 
Danvers. 

Toată trupa plecă spre gară în limuzinele închiriate de 
Roman, deşi ar fi putut merge pe jos până acolo. Urmau să ia 
trenul spre Rochers de Naye dintr-o mică staţie de cale ferată, 
aflată peste drum de gara principală. Trenul a fost o adevărată 
surpriză. Avea o formă aerodinamică foarte moderna, o replică 
în miniatură a TGV-ului franțuzesc, iute ca glonţul. Localnicii 
veniţi la cumpărături se îngrămădiră în vagonul din faţă, cel din 
spate rămânând liber pentru grupul lui Arbogast. 

Loc era destul. Tweed şi Newman se aşezară în spate, iar 

Paula undeva, în faţa lor, singură, pe partea cealaltă a 
culoarului. 
Newman îi dădu coate lui Tweed şi îi făcu un semn din cap spre 
un loc mai din faţă. Russell Straub apăruse ca din pământ şi îşi 
aşezase bagajul lângă el. Lucru care îl obligă pe Danvers să ia 
loc în spatele lui. 

Trupa Arbogast era împrăştiată care pe unde. Când uşile se 
închiseră automat şi trenul porni lin, Paula îi şopti lui Tweed: 

— Black Jack a adormit deja. Cred că a muncit din greu azi- 
noapte. 

— Trăgând la bare. Tweed făcu o pauză. Sau la altceva. 

— Mă întreb cum oare a ajuns doctoral Seale la Montreux. 

— Nu poţi să ştii niciodată. 

— De ce este atât de important arborele genealogic al familiei 
Arbogast? Erai foarte concentrat când ai vorbit cu Monica. 

— Am o bănuială. 

începeau să urce. Montreux rămăsese undeva, în spate, nu se 
mai vedea. Paula, care venise la ei ca să stea de vorbă cu 
Tweed, se duse înapoi la locul ei. Priveliştea pe care o vedea de 
la fe- reastră era mult mai interesantă. Sătucurile elveţiene se 


înălţau chiar dincolo de peron, în apropierea haltelor unde oprea 
trenul. 

Din vagonul din faţă se dădeau jos femeile încărcate cu sacoşe 
de cumpărături. Newman trase concluzia că localnicii făceau 
naveta cu trenul la Montreux ca să-şi cumpere cele necesare 
traiului. Paula admira gospodăriile îngrijite, cu plante agăţătoare 
garnisind zidurile albe ale caselor. Opriră în mai multe sate, apoi 
trenul începu să urce o pantă din ce în ce mai abruptă. 

Satele rămaseră în urmă; trenul înainta fără oprire. Pe măsură 
ce 

TGV-ul urca anevoios panta tot mai abruptă, relieful devenea tot 
mai arid. Paula vedea pe fereastră, undeva, în faţă, şinele trenu- 
lui ondulându-se ca doi şerpi metalici într-o nesfârşită 
succesiune de curbe periculoase. Avu senzaţia că se îndreptau 
spre acoperişul lumii. 

Tweed se aplecă spre Newman şi îi vorbi clar, chiar dacă abia 
şoptit: 

— Acesta este un ordin direct. Sus, când vom cobori din tren, 
să nu te dezlipeşti de Paula. Indiferent ce se întâmplă. 

— Înţeles. 

— Bob, strigă Paula, te superi dacă schimbăm locurile? 

Sunt egoistă, dar priveliştea de pe partea ta este mult mai spec- 
taculoasă. 

— Poftim... _ 

Tweed îi oferi locul lui de la geam. In timp ce luau iarăşi o 
curbă strânsă, urcând în continuare, sus de tot apăru un vârf 
imens. 

Un ciot de piatră, uriaş, ameninţător. Tweed arătă cu degetul. 

— Ăsta este cel mai înalt vârf din creasta Rochers de Naye. 

Pe ăla n-ai cum s-ajungi. Numai un alpinist profesionist s-ar 
încumeta la aşa ceva. 

— E o altă lume, spuse ea. 

— Şi mă întreb de ce-a organizat Roman Arbogast această 
excursie. Nu-i stă în fire. 

Nu mai spuse nimic. Paula privea cum ceața se adună în nori 
deşi învăluind piscul. La un moment dat acesta aproape că 
dispăru. 

Black Jack se trezise; îşi trecu mâinile prin părul negru şi des 
şi îşi dezmorţi braţele ca şi cum s-ar fi pregătit pentru un efort 
fizic susţinut. În spatele lui, Roman Arbogast, care stătea singur, 


se îndreptă în scaun. Se apropia ultima staţie. g 

— Cu pâcla asta, o să fie frig, remarcă Tweed. Işi dădu jos 
pardesiul şi îl puse pe umerii Paulei, ca o mantie. Asta o să-ți 
ţină de cald. 

Se ridică înainte ca ea să aibă timp să protesteze. Când se 
ridică şi ea, Arbogast aruncă o privire în jur. Ochiul drept îi cli- 
pea des. Tweed se convinsese că pleoapa care i se zbătea 
involuntar indica faptul că el se află sub tensiune. De ce? Ce îl 
mai frământa acum? Sau îşi făcea doar curaj? 

Trenul opri lin în ultima staţie, uşile se deschiseră automat, iar 
pasagerii se îmbulziră afară pe micul peron. Tweed încercă 
zadarnic să vadă care încotro o ia. Paula îşi îndesase părul lung 
sub o şapcă de baseball cu mot. Când se dădu jos, Newman o 
luă de braţ. 

— Am nevoie de companie, spuse el. Nu-mi plac înălțimile. 

Să rămânem împreună. 

— N-am ştiut până acum că ai rău de înălţime. 

— Suntem la peste o mie opt sute de metri altitudine. E cam 
mult pentru mine. 

Tweed o luă singur în sus pe povârnişul stâncos care ducea 

spre marginea prăpastiei. In unele locuri vedea clar câţiva metri 
înainte. Apoi intră într-un nor de ceaţă şi o luă în direcţia cea 
bună din instinct. Restul grupului dispăruse în timp ce el se 
căznea să urce. Se mişca încet prin ceața deasă, apoi mărea 
pasul când apărea câte un petic de soare. Se opri o dată sau de 
două ori ca să asculte. Era o linişte desăvârşită, aproape rău 
prevestitoare. 
Avea încredere că ştie drumul spre creastă. Cu câţiva ani în 
urmă fusese aici pe o vreme însorită, fără nori, şi admirase 
priveliştea de pe marginea prăpastiei. Era decis să repete 
experienţa. Işi dădu jos haina grea care îl stânjenea în mişcări şi 
şi-o aruncă pe umeri ca pe o pelerină. 

Acum se mişca şi mai încet, nefiind prea sigur unde se află. 
în faţa lui, ceața dispăru brusc. Se opri, şi în lumina soarelui 
văzu că până la margine mai are vreo cincisprezece metri. 
Razele scânteiau în lacul care se vedea jos, în depărtare, 
deasupra unei fantastice panorame a văii. Merse până la câţiva 
metri de buza prăpastiei şi se uită în hăul imens, ca altădată, pe 
vremuri. Hăul se căsca abrupt, în gol, la nesfârşit. 

Brusc, îl învălui ceața şi nu mai văzu nimic. Era în mijlocul 


norului, nu mai vedea nici valea, nici prăpastia. Debusolat, 
începu să-şi piardă simţul orientării. „Stai nemişcat până trece 
norul”, îşi spuse el. Apoi simţi că-l împinge o mână în spate, la 
fix pe mijlocul coloanei vertebrale. La fix să-i dea un brânci, şi s- 
ar fi prăbuşit în abisul nesfârşit. Avea doar o fracțiune de 
secundă să reacționeze. Se răsuci spre stânga, îndepărtându-se 
de văgăună. Îşi încleştă pumnul stâng şi lovi cu toată forţa. 
Pumnul tăie ceața, lovind în gol. Se retrase încet spre povârniş. 
Sfidase moartea. Ceaţa risipită dezvălui ca printr-un culoar 
halta, undeva departe, la poalele povârnişului. | se umeziseră 
mâinile, dar nu din cauza cetii. 

19 p 

Uşor, uşor, ceața se risipea. In timp ce se chinuia să coboare, 
Tweed încerca să-i localizeze pe ceilalţi. Undeva, spre dreapta 
lui, păşea greoi Roman Arbogast. In stânga, mult mai jos, Black 
Jack avea un ritm de jogging, susținut. Mai aproape de el, tot în 
stânga, Marienetta mergea în pas de plimbare alături de Sophie. 
O văzu când o apucă de mână pe Sophie, însă aceasta şi-o 
smulse imediat, îndepărtându-se hotărâtă, cu capul sus. Avea 
părul cas- taniu legat într-o coadă de cal. Atitudinea ei exprima 
frustrare şi supărare în acelaşi timp. 

încă şi mai jos, Newman mergea cu Paula, îndeplinindu-şi 
ordinul. Tweed trase aer în piept, aruncă un ochi spre haina pe 
care şi-o pusese pe umeri. Culoarea ei semăna mult cu cea a 
pardesiului pe care i-l dăduse Paulei şi pe care ea încă îl purta 
pe umeri, ca pe o mantie. 

„Oh, Doamne, se gândi el. Acolo, pe marginea prăpastiei, nu 
eu am fost ţinta. Văzut din spate ca o formă înceţoşată în pâclă, 
m-ar fi putut confunda cu Paula. Ea era ţinta. Să-i spun? Prin 
câte a trecut! Oroarea din Bray, a doua oroare din Maine, ce a 
simţit acolo, pe chei, când l-a recunoscut pe Abraham Seale. 
Coşmarurile. O să vorbesc întâi cu Newman.” 

Nu prea-i venea să-şi creadă ochilor. Sam Snyder coborând 
panta cu paşi mari! Nu-l văzuse în tren, poate şi pentru că 
vagonul fusese tixit. Şi apoi, e posibil ca Snyder să fi stat ghe- 
muit pe locul lui. Apropiindu-se de peron, îi văzu pe Pete Nield la 
un capăt al trenului şi pe Harry Butler la celălalt capăt. 
Rămăseseră în spate ca să fie siguri că nu există riscul ca trenul 
să fie sabotat. Rareori le scăpa ceva. 

— Nu ştiam că şi tu eşti cu grupul, Sam, îi spuse el lui Snyder 


când îl prinse din urmă. 

— Sunt peste tot. Faţa de vultur pleşuv se încreţi în rânjetul 
său straniu. Asta mi-e meseria. Am făcut câteva poze bune când 
mă uitam în hăul acela înfricoşător. Bătu uşor peste aparatul de 
fotografiat azvârlit pe umăr. Şi încă una, mai devreme, care face 
o grămadă de bani dacă e vândută la mai multe ziare odată. 

— Şi care să fie aceea? 

— L-am luat dintr-un unghi perfect pe profesorul Seale, 
decapitat, în sacul pentru cadavre. Chiar înainte ca polițistul să 
tragă în reflectorul ăla de televiziune. Zău că e o frumuseţe de 
poză. 

— Fermecător! 

— O să mergem la vagonul din faţă acum, strigă Arbogast cu 
glasul său gutural. Ne-a costat destul să ajungem până aici. 
Dacă mai urcă vreo gospodină, poate să stea şi în vagonul din 
spate. 

— In cazul ăsta, spuse Paula când Tweed îi ajunse din urmă, 
am să iau eu locul din faţă. Straub o fi el vicepreşedinte, dar nu 
poate să monopolizeze cel mai bun loc tot timpul. 

Intra în primul vagon exact când uşile se deschiseră. Atunci 
cobori şi Russell Straub de pe munte. Ed Danvers stătea pe 
peron cu mâinile în şolduri, nemulţumit. Tweed şi Newman erau 
destul de aproape când Denvers îşi exprimă insatisfacţia: 

— Fir-ar al naibii, domnule, v-am pierdut în ceaţă! la-l de unde 
nu-i! 

— Ed - Straub îi oferi unul dintre faimoasele sale zâmbete 
destinate electoratului -, mai trebuie să-ţi reamintesc că nu-i 
nevoie să te ţii scai de mine zi şi noapte?! Şi vezi că s-a aşezat 
cineva pe locul meu. 

— Alegeţi altul, se răţoi Denvers, după toate aparențele, 
extrem de iritat. 

Cu toată lumea la bord, trenul începu să coboare lin. Paula 
era încântată să vadă în faţă prin geamul conductorului 
şerpuirea nesfârşită a şinelor pe care înaintau cu viteză redusă. 
Tweed îl condusese pe Newman într-un loc mai izolat. Nu era 
nimeni nici în faţa, nici în spatele lor. Îi povesti încet ce se 
întâmplase, îi vorbi despre asemănarea dintre haina lui şi ţoala 
pe care i-o împrumutase Paulei. 

— Spune-i! îi zise ferm Newman când Tweed termină de 
povestit. 


— Nu sunt sigur... 

— Spune-i! Se ţine tare. E datoria ta să o avertizezi. 

— Nu sunt sigur, dar, dacă aşa spui tu... 

— Păi spun. 

Tocmai când Tweed şi Newman ieşeau din limuzină în faţa 
hotelului Le Montreux Palace, cineva îl apucă de braţ pe 
Tweed şi îl trase din mulţime înspre promenadă. Arthur Beck, 
şeful poliţiei. 

— Am auzit că ai fost plecat. Am aşteptat să te întorci. Am 
percheziţionat camera lui Abraham Seale, de la Eurotel. Intr-o 
cutie, am descoperit colecţia asta de hârtii de desen. După cum 
vei vedea, sunt rupte în partea de sus. 

Tweed recunoscu hârtia pe care lucra Seale când îl găsise 
stând pe treptele clădirii ACTIL, la Londra. Tocmai ieşeau de- 
acolo când Tweed îl observase pe Seale şi se oprise să schimbe 
o vorbă cu el. li povesti lui Beck incidentul. „E un loc prea 
periculos să mă complac într-o asemenea activitate.” 

îl cită pe Seal, îi spuse că acesta le-a explicat că pasiunea sa 
era genealogia, alcătuirea de arbori genealogici. Beck îi întinse 
sulurile de hârtie, să le examineze. Tweed le luă şi se uită 
îndeaproape la partea de sus a hârtiei. 

Soarele strălucea cu putere, deşi era o dimineaţă răcoroasă. 

— Văd aici o diagramă complexă de linii drepte, spuse el 
meditativ. Se pare că Seale şi-a dat toată silinţa cu diagrama 
arborelui familiei Arbogast, pe care voia să îl alcătuiască. Dar 
cineva a rupt partea de sus a foii pe care erau numele. Se vede 
că marginea e distrusă. Păcat că nu se văd şi numele. 

— Am observat şi eu asta, spuse Beck. Familia Arbogast? 
Aşadar, se pare că este implicat un membru. Abraham Seale 
este în ambulanţă, curând o să ajungă la Ziirich pentru autopsie. 
Zici că Seale a folosit cuvântul „periculos”. Acum e decapitat. 

A folosit cuvântul potrivit. 

— Da, aşa e, spuse Tweed dându-i înapoi sulul de hârtii. 

Şi poate că ar fi bine să ştii că Black Jack Diamond e văr cu 
Arbogastii. 

Tweed intră în hotel şi urcă direct în camera Paulei. Bătu la 
uşă, şi îi deschise Newman, care îi făcu cu ochiul. Işi luase foarte 
în serios ordinul de a o păzi pe Paula. 

— Am plecat, spuse Newman şi ieşi. . 

Paula se pieptăna în faţa oglinzii. li zâmbi larg, puse peria 


alături şi se întoarse. Îi făcu semn să se aşeze pe un scaun, dar 
el preferă să rămână în picioare, dându-şi jos haina de pe umeri. 

— Trebuie să-ţi spun ce s-a întâmplat sus, pe Rochers de 
Naye. 

— A, da, ce anume? întrebă ea aşezându-se pe un scaun 
tapiţat. 
îi povesti totul, începând cu scena de la marginea prăpastiei. 

Ea se încruntă şi, pe când el îşi termina povestea, se ridică în 
picioare. Reacţia îl luă pe nepregătite. Se repezi la el. 

— Eşti un prost! Cum ai putut să-ţi asumi un asemenea risc? 
Auzi, să stai pe marginea prăpastiei! De ce? Doar pentru că ai 
mai făcut asta pe vremuri? A naibii performanţă de repetat! 
Ştiu, tu te-ai gândit că aş fi putut fi eu. Dar, pentru Dumnezeu, 
ai fi putut fi tu! După ce i s-a întâmplat lui Foley, lui Holgate şi 
acum lui Seale! Acum erai terci pe fundul prăpastiei, o halcă de 
carme şi oase zdrobite. Cum ai putut? 

Se repezi la el lovindu-l încet în piept cu pumnii încleştaţi. 
Izbucni într-un plâns cu sughiţuri. O strânse la pieptul lui. Paula 
plângea în hohote, de ţi se rupea inima. Il luă de gât. Elo 
mângâie pe păr, şoptindu-i cuvinte liniştitoare. Se pregătea să-i 
ofere o batistă mare, când, brusc, ea îşi reveni, luă batista, 
mormăi un mulţumesc şi începu să-şi şteargă lacrimile de pe 
obraji. Apoi se desprinse din îmbrăţişare şi aruncă o privire în 
oglinda de pe perete. Se mai şterse o dată pe faţă cu batista. 
Schiţă un zâmbet. El îi umplu un pahar cu apă, iar Paula se 
aşeză, zâmbi din nou, de data asta mult mai firesc. 

— Aş vrea să te aşezi, îi spuse ea. Stai acolo în picioare ca o 
santinelă. Mă întorc într-o clipă. 

Se duse la baie să se spele pe faţă. Tweed se aşeză. Era 
supărat că o întristase atât de tare. Se simţea vinovat. Nu 
fusese o idee bună. Dar trebuia să-i spună, să o avertizeze. 
Când reveni în cameră, Paula se schimbase într-o bluză şi o 
fustă. 

— Mi-e prea cald cu pantalonii aici, explică ea. Am oprit 
căldura, dar durează până se mai răcoreşte. 

Se duse spre minibar, scoase de acolo un pahar pântecos în 
care turnă nişte coniac. L-I întinse lui Tweed. 

— Arăţi jalnic. Bea asta, te va întrema. 

El luă o înghiţitură şi apoi încă una. Ea se aşeză în fotoliu, 
lângă el. Avusese dreptate, ca întotdeauna. El începuse să se 


simtă mai bine. 

— Îmi pare rău că am clacat, îi spuse ea cu o voce calmă, 
firească. Nu mi s-a mai întâmplat până acum. In orice caz, nu în 
halul ăsta. Acum sunt OK. Ai făcut bine că mi-ai spus că eu eram 
ţinta. Foarte bine. lţi sunt recunoscătoare. Putem conta întot- 
deauna unul pe celălalt. 

— Adevărat, spuse el sperând că tonul îi este firesc. Să vor- 
bim despre altceva. Beck m-a agăţat când am ieşit din maşină. 
Acum e în drum spre Ziirich. 

îi povesti ce găsise Beck la Eurotel. Ea aproba din cap, în timp 
ce el îi explica în detaliu conversaţia avută cu şeful poliţiei. 

Ea se aşeză picior peste picior şi îşi puse cotul peste genunchi, 
bărbia în palmă şi nu mai scoase un cuvânt până termină el de 
vorbit. 

— Poate că au sosit informaţii de la Monica la secţia de poliţie 
din Ziirich. l-ai spus să-ţi lase mesaj la Beck. 

— Ştiu. Cred că următoarea mişcare e să mergem toţi cu 
trenul la Ziirich. 

— AŞ zice că e cea mai bună idee. 

— Numai să-mi aduci aminte, o rugă el, câte cunoştinţe de-ale 
noastre au călătorit în America. Am mai auzit noi câte ceva pe 
ici, pe colo. _ 

Era atât de uşurat că vorbeau din nou normal. În plus, îşi 
dăduse seama ce mult ţine la Paula. Il surprinse însă faptul că 
afecțiunea părea să fie reciprocă. Acum ea îi număra pe degete 
pe cei care plecaseră în America. 

— Fără nicio ordine anume, Marienetta, din când în când. 
Sophie merge mai des. Roman a fost şi el acolo. Imi imaginez c- 
a luat Gulfstream-ul pe care îl ţin pitit la Heathrow. Black Jack se 
mai repede într-acolo, când îl apucă dorul de ducă. Parcă-l văd 
cum aduce lumină asupra New-Yorkului - sau a Bostonului. Mai 
ştim că Sam Snyder merge în State. Bietul Abraham Seale 
călătorea destul de mult în turneele sale de conferinţe. Desigur, 
Russell Straub este acolo cea mai mare parte a timpului. Acum e 
aici, de zile întregi. Nimeni nu pare să ştie de ce. 

— Şi se fereşte destul de mult de Ed Danvers, garda lui. De ce 
oare, mă întreb? 

— N-am idee. Paula se încruntă. Oare Danvers s-o fi întor- 
când în State din când în când? 

— Habar n-am. 


— Ştiai că Broden, şeful securităţii lui Roman, a fost pe 
munte? 

— Evident că nu. Eşti sigură? 

— Absolut. A fost undeva în tren, purta o haină de blană, 
căciulă de blană şi ochelari mari, negri. A coborât ultimul. L-am 
zărit când ieşea din ceaţă. L-am recunoscut după mers. Ştii, lim- 
bajul trupului. Ah, detest sintagma asta. 

— Era undeva pe lângă Roman? 

— Nu. Broden a coborât de pe munte la mult timp după ce 
Roman era deja în staţia de tren. Aşa că nu făcea pe 
bodyguardul şefului. Întocmai ca Ed Danvers. Ne conduc undeva 
toate astea? 

— Aştept un semnal, poate o observaţie, care să scoată pe 
cineva în relief. Pe măsură ce înaintăm, aflăm tot mai multe. 

— Sper că s-a terminat cu crimele. 

— Nu conta pe asta! 

Ziirich, centrul de putere al Elveţiei. În curând aveau să ateri- 
zeze. În Montreux, Tweed se răzgândise: nu mai luau trenul, 
pen- tru că nu aveau unul direct. Verificând orarul curselor 
aeriene, calculă că limuzinele de la hotel i-ar putea aduce înapoi 
la 
Geneva şi ar avea timp să ia şi prânzul în aeroportul Cointrin, 
după care ar lua o cursă internă Swissair până la Ziirich. Marler 
se aşeză lângă el, iar Paula şi Newman, în spatele lor. La un 
moment dat, după ce urcaseră în avion, ea îl bătu uşor pe umăr 
pe Tweed. 

— Uită-te pe fereastră! Cred că am văzut Rochers de Naye. 

— N-ai cum, îi răspunse Tweed, uitându-se pe hubloul lui. 

La sud, se înălța maiestuosul lanţ al celor mai înalţi munţi din 

Europa, Bemese Oberland. Sus, pe creste, munţii erau 
acoperiţi de zăpadă. Văzu vârful Jungfrau, i-l arăta şi Paulei. 
Bemese Ober- land arăta ca un uriaş zid muntos, ceea ce era, 
de fapt. Razele soarelui scânteiau în albul zăpezii. Paulei i se 
păru una dintre cele mai copleşitoare privelişti pe care le 
admirase vreodată. 

— Rochers de Naye, îi explică Tweed peste umăr, este 
proiecția sudică a acestui şir de munţi. Şi oricum, nu atât de 
înalt ca să poată fi văzut de aici. 

— Slavă Domnului că nu era zăpadă pe Rochers de Naye! 
zise Paula în şoaptă, venindu-i în minte Tweed pe marginea 


prăpastiei. 

Avionul zbura din ce în ce mai jos. Când viră spre stânga, 
înainte de aterizare, Tweed văzu mai clar aeroportul Kloten. Se 
aplecă peste Marler şi privi atent. Paula îl apucă de umăr şi îl 
întrebă pe un ton scăzut: 

— Ce este? 

— Într-un loc mai izolat, spre ieşirea din aeroport, am văzut 
un Gulfstream mare. S-ar putea să fie al lui Arbogast. Dacă-i 
aşa, ce caută aici? 

— Beck o fi ajuns? se întrebă ea. 

— Da, răspunse Marler. A zburat încoace cu elicopterul. Am 
văzut o chestie interesantă când eraţi voi sus pe munte. 

O fotografie făcută de amicul lui Newman, Sam Snyder. 

— Nu-i prietenul meu, bombăni Newman din spate. 

— Tu nu ştii cum să îl iei pe Snyder, îi spuse Marler. In ce mă 
priveşte, Snyder ştie că nu-i tolerez nicio porcărie, aşa că nici nu 
încearcă. 

— Cu ce era fotografia? întrebă Paula. 

Marler scoase din buzunarul hainei un plic gros pe care i-l 
dădu ei, în spate. Paula îl deschise, scoase mapa şi fotografia 
dinăuntru. Se uită mută de uimire. 

— Unde a fost făcută? Parc-ar fi în Montreux, pe undeva, 
lângă chei. 

— Aşa e. Arată-i-o şi lui Tweed! 

Acesta luă fotografia şi fu de două ori mai uluit decât Paula. 
Studie imaginea unei femei cu un zâmbet înfiorător şi lugubră, 
de parcă ar fi vrut să spună că avusese dreptate. Era Elena 
Brucan. 

Fotografia era color. Purta acelaşi palton verde şters şi 
aceeaşi căciulă de blană verde cu care fusese îmbrăcată când îl 
vizitase pe Tweed la biroul din Park Crescent. Işi aminti că Mar- 
ler fusese şi el de faţă atunci. 

— De ce crezi că a fotografiat-o Snyder? întrebă Tweed mirat. 
Am senzaţia că era prin mulţime şi se uita la cadavrul lui Abra- 
ham Seale.. 

— Aşa e, confirmă Marler. Pe Snyder l-a frapat înfăţişarea ei 
neobişnuită, s-a gândit că ar ieşi o poză bună, şi a ieşit. S-a dus 
la ea, s-a prezentat, iar ea i-a spus că o cheamă Elena Brucan şi 
că urmăreşte un criminal. El a crezut că-i puţin dusă cu pluta. 
Voi v-aţi întors, cu toţii, la Montreux Palace, iar eu v-am ţinut 


trena, în faţa mea - atunci nu văzusem fotografia -, în timp ce 
voi vă îndreptaţi spre camerele voastre, am văzut pe cineva 
intrând în hotel. Era doamna Elena Brucan. 

— Aşadar, stătea la hotel? întrebă Tweed. 

— Nu. 

— Marler, spuse Paula nerăbdătoare, vorbeşti mult mai mult 
decât de obicei. Am impresia că altceva s-a întâmplat. Dă-i 
drumu-odată! 

— Răbdare, draga mea. Eram curios, aşa că am mai zăbovit 
prin hol, chipurile, răsfoind o broşură. Recepţionerul avea în 
mână două bilete de avion. L-a chemat pe unul dintre curieri, 
spunându-i să ducă urgent cele două bilete Geneva-Zurich în 
camera domnişoarei Sophie Arbogast, iar, în caz că nu era 
acolo, să le lase la camera domnului Diamond. 

— Deci plecau împreună la Ziirich, tot cum au călătorit şi 
încoace, spuse Tweed gânditor. 

— Nu s-a terminat, continuă Marler. În timpul ăsta, doamna 
Brucan se prefăcea că admiră o pictură de pe perete. De fapt, 
trăgea cu urechea. Când tipul cu biletele a plecat, ea s-a întors 
şi m-a văzut. M-am îndreptat spre ea, m-a recunoscut, aşa că m- 
am prezentat şi am invitat-o la o plimbare. A fost încântată şi 
mi-a spus că merge înapoi la hotelul ei. Era vorba despre 
Eurotel. 

— Acolo unde stătea şi Abraham Seale, aminti Tweed. 

— Este vreo legătură? speculă Paula. 

— Om trăi şi-om vedea. 

— Încă n-am terminat, rosti Marler tărăgănat. În holul de la 
recepţie, am vrut să-i ofer o cafea. Ea mi-a arătat în ce parte s-o 
iau, apoi a mai stăruit pe lângă recepţie. Am lăsat-o singură, dar 
am rămas înăuntru, lângă intrare. De acolo am auzit-o rugân- 
du-l pe recepţioner să-i rezerve un loc pentru primul zbor 

Geneva-Zurich. Apoi s-a dus repede în camera ei şi mi-a tras 
clapa. 

— Se grăbea să-şi facă bagajul ca să plece la Geneva, spuse 
Paula. 

— Aşa zic şi eu, încuviinţă Marler. 

— Toate astea trebuie rumegate bine, spuse Tweed gânditor. 
Urmărea un criminal. Sunt exact cuvintele pe care i le-a spus lui 
Snyder. 

— Aşa că, decise Newman, pare să fie ori Sophie, ori Black 


Jack. 

— Poate că da; poate că nu, îi dădu replica Tweed. Poate că-i 
urmăreşte pe cei din clanul Arbogast. 

Avionul cobori lin pe pistă, o aterizare perfectă. Când aştep- 
tau semnalul de coborâre, Buder şi Nield se apropiară din spate. 
Locurile lor fuseseră spre capătul culoarului. Tweed ridică 
privirea spre ei şi le spuse, şoptit, dar clar: 

— Mai întâi luăm nişte taxiuri şi mergem direct la Beck, la 
sediul poliţiei. După care, vom merge la hotelul Baur au Lac. 
înainte să plecăm din Montreux, am rezervat camere acolo pen- 
tru toată lumea. 

Paula se îndrăgosti de Zurich. Rămase cu privirea pierdută pe 
fereastră în timp ce maşina îi ducea spre oraşul vechi, dincolo 
de podul de peste râul Limmat, care despărţea oraşul în două. 
Treceau tramvaie mari, albastre şi foarte moderme, iar 
circulaţia era mai rapidă în locurile mai deschise. 

Nield şi Butler preferară să nu mai urce în sediul poliţiei, o 
clădire impunătoare de piatră. Beck îi aştepta în biroul lui, cu 
vedere spre clădirea masivă a universităţii de pe celălalt mal al 
râului. 

— Bine aţi venit, spuse el zâmbind prieteneşte şi o îmbrăţişă 
din nou pe Paula. Englezoaica mea preferată! Anna, cafea pen- 
tru toată lumea, îi spuse el unei fete în uniformă. Cu frişcă, 
pentru Robert Newman. 

— Pe Nield şi pe Butier i-am lăsat afară, spuse Tweed. 

— Mă voi ocupa şi de ei după aceea, răspunse Anna, 
aruncându-i lui Tweed un zâmbet seducător. 

— Anna te place, zise Beck după ce aceasta ieşi. Cred că îţi 
face avansuri. Acum, la treabă! Luaţi loc, vă rog. Saafeld a 
reacţionat rapid. Azi-dimineaţă am primit un plic de la el, prin 
curier. Îi dădu lui Tweed un plic gros. Ţie îţi este adresat. Pare că 
e burduşit cu filme şi fotografii. 

Beck avea o masă nouă. Dreptunghiulară, mare, cu tăblia de 
sticlă îmbinată la mijloc şi cu marginile rotunjite, ca să nu te tai 
în ele. În timp ce Tweed deschidea cu grijă pachetul bine 
ambalat, Beck bătea darabana cu palma în masă. 

— Asta costă o avere. Pot să ridic jumătate din ea şi să o pun 
peste cealaltă jumătate. E bine că se poate pune material sub 
sticlă. Contabilul nostru din Berna aproape că a înnebunit când a 
văzut factura. Trebuie să am grijă. 


Tweed scosese mănuşile de latex din buzunar şi le puse 
înainte de a scoate filmele şi fotografiile din plic. Saafeld îi trimi- 
sese nu numai filmele şi fotografiile cu cadavrul lui Adam Hol- 
gate, ci şi materialul cu Hank Foley, fost infirmier la azilul din 
Pinedale, trimis de prietenul său din Boston, medic legist. Beck 
adăugă şi el fotografiile şi radiografiile de la autopsia făcută de 
Zeitzler. 

Marler îşi puse şi el mănuşile de latex şi scoase dintr-un 
buzunar o lupă de bijutier, pe care o împachetase în catifea. 
Beck fu încântat. 

— Ah! Avem de-a face cu un profesionist! 

Marler alese rapid filmele şi fotografiile cu gâturile celor trei 
victime. Îşi puse lupa pe un ochi şi le examină îndeaproape una 
câte una. Dădu jos lupa şi mormăi printre dinţi: 

— E acelaşi ucigaş. Crestătura din topor e evidentă în toate 
trei cazurile. Suntem pe urmele unui criminal în serie. 

— Dar ăsta nu ucide la întâmplare, sunt convins, spuse Tweed 
cu hotărâre. Între cele trei victime este o legătură. 

— Tocmai din Maine la Londra şi apoi în Elveţia? întrebă Beck. 

— Da, repetă Tweed pe acelaşi ton ferm. Tot ce avem de 
făcut e să dăm de urma firului. Se pierde pe undeva. 

Două maşini neînmatriculate ale poliţiei îi duseră până la 
hotelul Baur au Lac. Şoferii erau în civil. În maşina din faţă Paula 
şi Tweed şedeau pe bancheta din spate, iar Marler stătea lângă 
ei. Newman, Butler şi Nield veneau din urmă cu cea de-a doua 
maşină. 

Paula era fascinată pentru că o mare parte a drumului trecea 
prin Bahnhofstrasse, cea mai faimoasă şi mai bogată stradă din 
lume. Numai bănci şi magazine de lux. Legenda spune că strada 
aceasta e pavată cu aur. De fapt, trezoreriile băncilor, adică 
locurile unde se depozitează aurul, se află sub Bahnhofstrasse. 
Pe trotuare, se plimbau femei elegante, în pas domol. 

— Aşadar, acum ştim că acelaşi criminal i-a ucis pe Foley în 
Maine, pe Holgate la Bray şi pe Seale în Montreux, cumpăni 
Paula cu voce tare. Ce gând înfricoşător! 

— Extrem de înfricoşător, încuviinţă Tweed. 

— De ce ai ales Baur au Lac? 

— Pentru că, dacă familia Arbogast vine la Zurich, ăsta ar fi 
genul de hotel la care ar trage. Ca să nu mai vorbesc despre 
ceilalţi actori din drama asta hidoasă, cum ar fi Black Jack. 


— Care e tot un Arbogast, îi reaminti ea. Un văr. 

în faţa lor, la mică distanţă, se zăreau lumini oglindite în apa 
lacului Zurich, Zurichsee. Trecuseră din partea de sud a Elveţiei, 
în care se vorbea franceza, în cea de nord, în care se vorbea 
ger- mana. Maşina o luă la dreapta de pe Bahnhofstrasse, 
traversă încă o stradă şi trecu prin intrarea largă spre 
ultraluxosul Baur au 
Lac. Coborâră şi intrară în hotel, lăsând bagajele în grija şoferu- 
lui şi a unei armate de portari îmbrăcaţi impecabil. Paula îl 
înghionti pe Tweed să ajungă la recepţie. Se vedea până în 
vestibulul spaţios al hotelului. 

— Ai avut dreptate, zise ea. 

Undeva mai departe, în hol, stătea Roman Arbogast, singur la 
masă şi cu ceva de băut în faţă. Se uita fix la ei. 

— Ar fi bine să începem de aici, fu de acord Tweed. 

Nici nu termină bine de vorbit că, dinspre lift, îşi făcu apariţia 
Marienetta. Purta un deux-pieces verde, şi părul auriu era lăsat 
pe spate. Se apropie de ei cu un zâmbet prietenesc, înaltă, cu 
ges- turi elegante - „ca o zeiţă”, se gândi Paula. 

— Ei, bine aţi venit şi la Zurich, îi salută ea. 

Tweed o sărută pe amândoi obrajii, îi simţi parfumul, iar ea îi 
strânse mâna, apoi se întoarse spre Paula şi o îmbrăţişă. 

— M-am plictisit aşa de tare de oamenii de pe-aici. Slavă 
Domnului că aţi venit! Paula, sper că iei ceaiul cu mine în hol. 
Nu mă refuza! 

— Bine, dar trebuie să mă aranjez puţin. Mă duc până sus, în 
cameră, şi vin imediat. 

— Am să prind o masă mai retrasă. 

— Ritmul începe să se încingă, spuse Tweed în timp ce se 
îndreptau spre recepţie, pentru a completa registrul de cazare, 
întotdeauna vine un moment când se întâmplă asta. 

— Nu te-nţeleg. 

în timp ce Tweed se înregistra, tânărul de la recepţie începu 
să flecărească: 

— Mai avem un oaspete de seamă, domnule Tweed. Domnul 
Russell Straub, vicepreşedintele Statelor Unite, este cazat în ho- 
telul nostru. 

— Serios? Când a sosit? 

— La prânz. De fapt, e foarte amuzant. Dumnealui are un 
bodyguard, un domn Danvers. Dar domnul Straub nu îl lasă să îl 


însoţească. Toată după-amiaza a fost plecat, de unul singur. 

— Eşti de mult aici? se interesă Tweed zâmbitor. Nu s-a mai 
auzit ca personalul de aici să fie atât de indiscret încât să dea 
informaţii despre un alt oaspete. A 

— Nu, domnule. Eu lucrez aici doar temporar. Intr-o 
săptămână plec. Am obţinut un post la un hotel în Geneva. 

Paula şi Tweed constatară că primiseră camere bune, care 
dădeau spre intrare, unde era parcat un Rolls-Royce. Tweed 
tocmai îşi deschisese valiza, când sună telefonul. Era şoferul 
care îi adu- sese de la poliţie până aici. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule. Şeful meu, cu care 
aţi vorbit mai devreme, ar vrea să vă vedeţi din nou. E urgent. 
În cazul în care puteţi şi dumneavoastră. Pot să vă duc înapoi, 
când veţi fi disponibil. 

— Acum sunt disponibil. 

Şoferul fusese discreţia întruchipată. Nu pomenise niciun 
nume. Tweed ştia că trebuie să fie ceva important dacă Beck 
voia să stea de vorbă din nou cu el atât de repede. Bătu uşor la 
uşa 
Paulei. Îi deschise, înfăşurată într-un prosop. 

— Beck vrea să mă întâlnesc din nou cu el. N-am habar de ce. 
Ţie, în orice caz, îţi va ţine companie Marienetta. 

După ce plecă, Paula se spălă rapid şi îşi scoase din valiză 
lucrurile absolut necesare. În timp ce-şi punea un taior albastru, 
se întreba pentru ce o fi vrut Beck să îl vadă pe Tweed. Părea să 
fie ceva urgent. 

în hol nu era aglomeraţie. Paula îl văzu pe Roman Arbogast 
ridicându-se de la masă şi plecând. La o altă masă, la o oarecare 
distanţă de cea la care se aşezase Marienetta, era Sophie, 
singură, cu un ceai în faţă. „Ciudat”, îşi spuse ea. 

— Ţi-am comandat un ceai, îi zise Marienetta când Paula se 
aşeză la masă. Îmi place costumul tău. 

— Şi mie al tău. Foarte şic. 

— Vai, Doamne! chicoti Marienetta. Începem să ne trans- 
formăm într-o societate de admiraţie reciprocă. Asta ar putea fi 
şi o bună ocazie să vedem ce a mai aflat fiecare. Doar am căzut 
de acord să colaborăm. 

— Bună idee. 

în hol intră un bărbat. Era Russell Straub, într-un costum ele- 
gant cafeniu-deschis, cu o cravată de culoarea scorţişoarei, care 


se potrivea perfect cu cămaşa albă, apretată. Vicepreşedintele 
avea gust. Mergea cu pas hotărât, privind drept înainte, şi urma 
să treacă pe lângă masa lor. 

— Noroc vere, strigă Marienetta spre el. A 

El se opri, rămase nemişcat preţ de câteva secunde. In 
treacăt, ochii lui mari, negri şi răi îi aruncară Marienettei o 
privire duşmă- noasă. Aceeaşi privire pe care i-o aruncase lui 
Tweed, la Londra, în timpul scurtei lor harţe de la petrecerea de 
ziua lui Sophie. 

Apoi, fără un cuvânt, îşi continuă drumul şi se făcu nevăzut. 

— Ei, ce am zis? o întrebă Marienetta pe Paula. Britanicii 
obişnuiesc să-i strige pe americani cu apelativul „vere”. Am un 
prieten la Externe care îl foloseşte des. 

— Cred că are un temperament schimbător, îi răspunse Paula. 

— Ciudat. La petrecerea de ziua lui Sophie am băut cu el un 
pahar şi am stat la taclale înainte de a servi masa. Probabil că 
avusese o după-amiază proastă. În fine, să trecem la crimele 
astea oribile! Aţi ajuns la vreo concluzie în ce priveşte 
identitatea ucigaşului? 

— Întâi tu. Eu mă concentrez la mâncare. Sunt lihnită. Dar te 
pot asculta. 

— Bine. Mai întâi, reporterul ăla ciudat, Sam Snyder. Mi-amin- 
tesc când a venit prima oară să îl vadă pe Roman. l-a arătat un 
articol critic la adresa ACTIL, pe care îl descrisese ca fiind un 
gigant global. Lui Roman nu i-a plăcut deloc. l-a propus lui Sny- 
der să folosească Gulfstream-ul nostru, când e disponibil, pentru 
călătoriile în State, cu condiţia să mai îndulcească tonul articolu- 
lui. Articolul n-a apărut niciodată. Roman e şiret, chicoti 
Marienetta. 

— Şi Snyder a folosit avionul vostru ca să zboare încoace şi- 
ncolo, spre State? Voiam să zic invers. 

— Da, l-a folosit. A fost o ofertă de vis. Dacă se întâmpla ceva 
important în State, Snyder se lua la întrecere cu ceilalţi ziarişti 
britanici, rivalii lui, şi-ajungea primul. Mi se pare curios că mese- 
ria lui e de reporter specialist în criminalistică. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Scuză-mă că te-ntrerup, dar de ce 
Sophie îşi bea ceaiul singură? 

— Mă evită. Marienetta zâmbi dezgustată! Din când în când 
avem aceste mici crize, sau mai degrabă ea le are. Câteodată, 
mai ales atunci când nu-mi iese o sculptură, mai iau cina cu 


Black 

Jack. Nu am încredere în el, dar e plin de viaţă. Încerc să mă 
asigur că Sophie nu află despre asta. Dar şi când află, înne- 
buneşte de furie. Ar fi în stare să mă omoare. 

— Vorbeşti retoric? 

Marienetta făcu o pauză. 

— Sigur că da, spuse ea după câteva clipe. Are câteodată 
nişte stări... Uneori e hotărâtă să se căsătorească cu Black Jack. 
Apoi, slavă Domnului, îl respinge. E o relaţie confuză. Dar mă 
abat de la subiectul discuţiei. Mă gândeam la Abraham Seale. 
Un per- sonaj atât de neobişnuit! Dar acum, bietul de el, a căzut 
victimă lamei ucigaşe. Aşa că încă n-am ajuns nicăieri. Tu? 

Ochii ei de pisică se uitau fix la Paula. Oare spera să fi avut 
mai mult noroc colaboratoarea ei? 

— Mă tot gândesc la faptul că a început în Maine. Când l-ai 
întâlnit pe Russell Straub pentru prima oară? 

— La o petrecere. La New York. Se dădea pe lângă mine, voia 
să luăm avionul să mergem în California. N-am făcut-o. 

— E căsătorit? Ar fi trebuit să ştiu, dar habar n-am. 

— A fost, dar soţia lui a divorţat. Nu s-a vorbit despre asta. 

— Ea de ce a luat hotărârea asta? 

— Mi-a spus că se săturase până peste cap de reuniunile 
politice din sufrageria ei. Zicea că e fanatic şi că ar face orice ca 
să ajungă preşedinte. Ceea ce se va întâmpla, pentru că are 
spri- jinul unor personalităţi şi grupuri-cheie. 

— Fanatic? repetă Paula. 

— Chiar aşa zicea soţia lui. 

Mai discutară despre una, alta, când, la un moment dat, Paula 
îl văzu pe Tweed care se întorsese în hotel şi se îndrepta spre 
lift. 
îi mulţumi Marienettei pentru ceai şi stabiliră că se vor întâlni 
mai târziu. 

Paula se duse întâi să-şi ia haina de la garderobă, unde o 
lăsase - se gândise că Marienetta ar fi putut s-o invite la o 
plimbare după ceai. Se opri o clipă când îl văzu pe Roman, 
îmbrăcat într-un palton lung, negru, ieşind din hotel. 

îşi puse repede paltonul şi ieşi şi ea. Afară era întuneric. „Se 
întunecă devreme în perioada asta a anului”, îşi spuse. Luând-o 
rapid pe aleea largă din faţa hotelului, reuşi să-l zărească pe 
Arbogast făcând la stânga, pe Bahnhofstrasse. Avea cu el o 


valiză diplomat ce părea destul de grea. 

Când ajunse în Bahnhofstrasse, îşi dădu seama că silueta 
greoaie merge întins, pe strada principală. Se luă după el, obser- 
vând că, altfel, strada era pustie. Mulţumi Cerului pentru 
becurile de pe stâlpi, care luminau puternic strada din loc în loc. 
Auzi în spatele ei nişte paşi rapizi. Aruncă o privire exact când 
Newman o ajunse din urmă. 

— Ce naiba faci? leşi singură noaptea? 

— Urmăresc pe cineva. In faţa noastră e Roman Arbogast. Te 
rog să nu-i spui lui Tweed. 

— Mă mai gândesc. 

Brusc, Roman dispăru. O luase pe prima străduţă la stânga. 
Unde Dumnezeu s-ar putea duce? Aşa de târziu, noaptea? New- 
man o apucă de braţ şi o întoarse din drum. 

— Înapoi la hotel! Nu e nimeni pe-aici... 

Intrară în hotel şi se despărţiră la lift. Ajunse în camera ei, îşi 
lăsă paltonul în dulap, apoi se duse spre camera lui Tweed. Bătu 
uşor. li deschise, era negru la faţă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea aşezându-se pe un scaun. 

— M-a sunat Beck din nou, pentru că îl sunase Monica. 

Voia să vorbească urgent cu mine, la un telefon sigur. Am dat 
imediat de ea. 

— Şi de ce te-a sunat? 

— Monica, sunt sigur, n-a dormit de mai bine de douăzeci şi 
patru de ore. A sunat peste tot în lume ca să întocmească 
arborele genealogic al familiei Arbogast. Sub nicio formă nu l-a 
termi- nat, dar mi-a dat nişte date foarte importante. 

— Să-mi iau o hârtie? Vreau să-mi notez. Aşa. Sunt gata. 

— Familia Arbogast este originară din Italia. Numele adevărat 
era Arbogastini. Cu trei generaţii în urmă, au fost doi fraţi, Be- 
nito şi Vicenzo. S-au născut la Roma. Când au crescut, s-au 
mutat la Milano. Probabil că nu le-a reuşit acolo, aşa că Benito s- 
a mutat la Londra, iar Vicenzo la New York. Aştia au avut copii. 
Vicenzo şi-a schimbat numele de familie în Arbogast, ca să evite 
orice apropiere cu Mafia. A devenit o personalitate importantă în 
sistemul politic democrat din Memphis, statul Ten- nessee, care 
era controlat de unul, Boss Crump. Am auzit de el citind ceva 
istorie americană. 

— Ne apropiem de generaţia asta, spuse ea. 

— Da. Vicenzo şi-a schimbat şi numele de botez în Vincent. 


Aici intervine elementul politic. Fiul mai mare al lui Vincent şi-a 
schimbat din nou numele de familie, în Straub, în aşa fel încât 
nu era posibilă nici cea mai mică legătură cu Mafia. Numele de 
botez şi l-a schimbat în Russell. A fost crescut într-o atmosferă 
impregnată de politic. 

— Să înţeleg că în America am ajuns în prezent? 

— După cum ştii, Russell Straub stă în hotelul acesta. Dar 
Vincent a mai avut şi alţi copii. Până acum nu ştim nume. Între 
timp, Benito, care locuia la Londra, a devenit Alfred Arbogast. 
Urmează a doua generaţie. Fiul lui cel mare este Roman. Bănu- 
iesc că şi-au dorit să nu rupă total legăturile cu Italia. Această 
ramură a familiei nu a intrat niciodată în politică. Au făcut 
diferite afaceri. Roman e cel care a avut ideea să construiască 
imperiul ACTIL, alcătuit ca un sistem global. A izbutit în afaceri, 
a făcut un copil, pe Sophie. Şi în State, şi aici au mai fost alţi 
fraţi, fiecare cu familia lui. Deocamdată, nu ştim nimic despre ei. 
Tweed se ridică, începu să se plimbe prin cameră. Până la urmă, 
se întrezăreşte o structură vagă. Eu am o teorie, însă nu se 
bazează pe nimic. Când găsesc ceva, îţi zic. De un singur lucru 
m-am convins acum. Toate aceste oribile crime sunt legate de 
putere, putere şi iar putere... 

— Nu sunt sigură că am priceput astea, spuse Paula, cu 
privirea pierdută la notițele de pe hârtie. 

— Simplifică! Citeşte-o de jos în sus. Astăzi, generaţia mai în 
vârstă e reprezentată de Roman Arbogast. El are o fiică, pe 
Sophie. Mai are şi-o nepoată, Marienetta, care trebuie să fie 
odrasla unui frate, care a venit şi el în Marea Britanie încă n-am 
găsit fratele. 

— Da, acum îmi dau seama cum stau lucrurile. 

— In State, Russell, fiul lui Vincent Arbogast, şi-a schimbat 
numele în Straub. Tatăl lui era implicat în maşinăria politică din 
Memphis, condusă de Boss Crump. Aşa a devenit Russell politi- 
cian şi, în cele din urmă, vicepreşedinte. 

— Urmând să devină preşedinte de îndată ce actualul ocupant 
al Biroului Oval se va retrage. lar preşedintele în exerciţiu îl 
susţine pe Russell ca succesor al său. 

— Te-ai prins. lar pe ăsta eu îl bănuiesc a fi un factor impor- 
tant în crimele astea îngrozitoare. De-asta am şi subliniat cuvân- 
tul putere. Sunt convins că Russell Straub ar merge până în 
pânzele albe ca să fie sigur că nimic nu-i stă în calea satisfacerii 


ambiţiei. 

— Mi-ai dat de gândit, spuse Paula. 

— Asta şi intenţionam. Ca să te fac să înţelegi că tot ce inves- 
tigăm noi ar putea pune în pericol, în viitor, securitatea lumii. 

— Atunci e posibil să ne opunem unor forţe imense, spuse ea. 

— Chiar asta facem. Aşa se explică intervenţia lui Nathan 
Morgan şi a Departamentului Special. Fac tot ce le stă în putinţă 
ca să oprească ancheta. Sunt sigur că preşedintele american i-a 
cerut o favoare premierului nostru. lar el vrea, desigur, să 
rămână în grațiile Washingtonului. De aici, presiunea cu care ne 
con- fruntăm. Nu trebuie ca eu să descopăr marele secret. 

— Crezi că prim-ministrul ştie despre ce este vorba? 

— Nicidecum. În plus, bănuiesc că nici preşedintele nu ştie 
despre ce este vorba. 

— Deci, insinua ea, ţie ţi se pare ciudat că Russell Straub tot 
apare pe neaşteptate? 

— Foarte ciudat. 

— Nu ţi-am povestit despre discuţia pe care am avut-o cu 
Marienetta cât am luat ceaiul. 

Tweed s-a tot plimbat prin cameră în timp ce i-a explicat ce 
aflase de la Monica. Acum se aşeză în faţa Paulei, cu o expresie 
concentrată. 

— A, înainte să încep, am impresia că ar putea să fie impor- 
tant faptul că, până acum, toate victimele au fost bărbaţi. 

— M-am gândit şi eu la asta. Şi-acum, se pare că ai aflat ceva 
interesant de la Marienetta. 

— Am aflat. 

Se opri din povestit când auzi bătăi puternice în uşă. Tweed 
sări în picioare, crăpă puţin uşa, fără a-i da jos lanţul, apoi o 
deschise larg. Intră Beck. 

— S-a mai comis o crimă. In apropiere de hotel. 

Era o noapte foarte friguroasă. Conduşi de Beck, Paula şi 
Tweed ieşiră pe uşa principală a hotelului, apoi o luară imediat 
la stânga, pe strada paralelă cu Bahnhofstrasse. La o oarecare 
dis- tanţă în spate veneau doi detectivi în civil, care îl escortau 
pe şeful lor. 

— Aţi identificat victima? întrebă încet Paula. 

— Nu încă. Aştept să sosească doctorul Zeitzler. Insistă ca 
nimic să nu fie atins până când nu face el o examinare rapidă. 
Are dreptate, bineînţeles. A, iată-i maşina... 


O luară din nou la stânga, şi Paula îşi dădu seama că mergeau 
pe o prelungire a străzii pe care dispăruse Roman Arbogast mai 
devreme, după ce o cotise din Bahnhofstrasse. Parcă trecuse o 
veşnicie de-atunci. 

— La capătul acestei străzi este pârâul Sihl, le explică Beck. 
Este un mic afluent al Limmatului, şi puţin mai jos de-aici se 
varsă din nou în lac. 

Era o stradă îngustă şi întunecată, ca un tunel. Pe măsură ce 
se apropiau, Paula zări reflectoarele poliţiei cocoţate pe 
trepiede, o mulţime de maşini de poliţie parcate şi banda de 
protecţie care limita accesul în capătul străzii. 

— Roman Arbogast are cumva vreun birou pe-aici? întrebă ea. 

— Acolo! zise Beck şi îi arătă o clădire de pe partea cealaltă a 
străzii, prin dreptul căreia tocmai treceau, şi unde, la etajul al 
doilea, în spatele unor jaluzele, era o lumină aprinsă. Acela este 
sediul de unde îşi administrează fabricile din Elveţia şi din anu- 
mite ţări vecine. Are foarte mulţi angajaţi. 

— lar acum ne apropiem de acest râuleţ, Sihl? întrebă ea. 

— O să-l vedeţi dintr-o clipă într-alta. Proprietarii de ambar- 
caţiuni îşi ancorează vasele aici pe timpul iernii. Unele sunt 
foarte scumpe. Se opri brusc, se întoarse spre Paula şi spre 
Tweed. Este cam macabru. Nu sunt sigur că Paula ar vrea să-l 
vadă. Nu mă îndoiesc de curajul ei, dar e o chestie stranie şi de- 
a dreptul îngrozitoare. 

— Am văzut lucruri şi mai rele, se răsti ea cu încăpățânare. 
Beck îşi ridică mâinile într-un gest de resemnare. Când ajunseră 
la colţul străzii, Paula văzu pârâul îngust, aproape negru în 
întuneric, cu mici pete luminoase de la reflectoarele poliţiei. 
Brusc îşi făcu apariţia doctorul Zeitzler. Când o văzu, îi strânse 
mâna şi-i vorbi în engleză, pe un ton amabil, oarecum 
compătimitor: 

— Fraulein Grey, vă rog să nu mai înaintați niciun pas. 
Aceasta este o escaladare - cred că ăsta este cuvântul cel bun - 
în oroare. 

— Apreciez sentimentele dumneavoastră, doctore Zeitzler, 
dar am mai văzut cadavre decapitate. Vă rog, nu-mi staţi în 
cale! 

Zeitzler se uită la Beck, schiţând un gest ce părea să spună: 
„Am făcut tot ce-am putut”. 

Paula dădu colţul. Din loc în loc erau ancorate ambarcaţiuni 


acoperite cu prelate verzi, pentru a fi protejate pe timpul iernii. 
Când o văzură, poliţiştii se opriră din sporovăială. Pe promenada 
râuleţului Sihl se lăsă o linişte macabră. Un singur reflector pu- 
ternic lumina o ambarcaţiune de pe care prelata fusese dată la 
o parte. La pupa vasului era un loc acoperit, ca un fel de 
umbrar, iar acolo stătea cineva. 

Era o femeie, rezemată de spătar. Căciula de blană verde îi 
stătea pe o parte. Avea ochii deschişi. Paula se opri, rămase 
nemişcată, neputându-şi lua ochii de la ea. 

— Oh, Doamne, nu! spuse ea cu respiraţia întretăiată, 
încleştându-şi mâna pe gură ca să nu izbucnească. Se propti pe 
picioare, se încordă. Oh, Doamne Dumnezeule, nu, îşi zise ea în 
palmă. 

Silueta care stătea acolo, în barcă, atât de nemişcată, era 
Elena Brucan. Dincolo de imobilitatea aceasta izbitoare, părea 
firească, de parcă s-ar fi odihnit. Smucindu-se din mâna doctoru- 
lui Zeitzler, care o apucase din nou de braţ, Paula înainta încet 
pe aleea îngustă. Tweed era lângă ea, iar Newman, care venise 
în fugă de la hotel, stătea acum în spatele ei. 

— Cel puţin nu a decapitat-o, spuse pe un ton ferm, apro- 
piindu-se de barcă. 

în spatele ei, Zeitzler îi aruncă o privire alarmată lui Beck. 
Şeful poliţiei făcu un gest de resemnare. Nu avea niciun rost s-o 
mai oprească acum. Trebuia să vadă singură. 

Primul lucru pe care Paula îl observă, oarecum nelămurită, şi 
care treptat se contura într-un presentiment, fu băltoaca 
maronie de pe alee, lângă barcă. In mijloc era o porţiune dis- 
tinctă, o suprafaţă dreptungiulară, de forma celei pe care o 
văzuse imprimată în iarbă, lângă azilul din Pinedale. Locul unde 
se aflase blocul de execuţie. Se apropie de silueta imobilă a 
Elenei 
Brucan, rezemată de tetieră. La câţiva centimetri sub bărbie, de 
jur împrejurul gâtului era o dungă maronie, de sânge închegat. 

— A fost decapitată, spuse ea, încet. De-asta căciula îi e încli- 
nată pe o parte. 

— Şi-apoi, continuă Tweed, a ridicat capul de unde a căzut 
ţinându-l de păr şi l-a pus la loc pe gâtul retezat. 

— Este de-a dreptul dezgustător! ţipă ea. Am să-l găsesc, şi, 
când îl voi găsi, am să-l omor... 

Tremura când Tweed o luă de braţ şi o conduse înapoi la 


hotel. Şi el, şi Newman se gândeau că tremura din cauza şocului 
înspăimântător provocat de cele văzute. Se înşelau. Tremura de 
furie. 

— Era o doamnă atât de drăguță! spuse Paula într-un târziu, 
când se apropiau de intrarea în hotel. De data asta, vocea îi 
tremura de necaz. Nu voia răul nimănui. De ce? 

— Probabil din cauză că a vorbit cu cine nu trebuia, îi spuse 
Tweed. Şi-a dat seama că Elena îl suspectează. 

— Ne putem opri aici o clipă? întrebă Paula. 

Se opriră. Ea inspiră adânc de câteva ori aerul rece ca gheaţa, 
se calmă, apoi se întoarse spre Tweed şi spuse: 

— Acum e-n regulă. Pot să-mi controlez furia. Să nu mai vor- 
bim despre asta cu nimeni. 

Exact când intrară în hotel, Marienetta ieşi din lift. Se uita fix 
la Paula, apoi se îndreptă spre ei cu o atitudine îngrijorată. 

— Eşti galbenă la faţă. Ai păţit ceva? 

— Nu. Când ne-am întors de la plimbare, am luat-o cam repe- 
jor. De fapt, am cam mărit pasul. Nu mai am suflu. 

— Mai bine te-ai duce sus şi te-ai întinde puţin. 

Paula se Uita pe lângă Marienetta. Într-un scaun de lângă 
intrare stătea Sophie, îmbrăcată în palton, şi o privea pierdută. 
Avea o figură extrem de bizară şi un zâmbet straniu, de parcă 
toc- mai îi reuşise, un lucru care îi făcuse mare plăcere. 

— Nu te simţi prea bine, Paula, strigă ea. 

— Mă întrebam de ce pari aşa de mulţumită de tine. 

— L se mai întâmplă câteodată, răspunse Marienetta. 

— Marienetta se crede aşa de deşteaptă! rosti pe un ton 
batjo- coritor Sophie. 

— Ajunge! i-o reteză Marienetta. 

— Crede că ea e regina în ACTIL, continuă Sophie, în bătaie 
de joc, ridicându-se. Ar fi trebuit să se facă actriţă. De fapt, a 
încercat, în provincie, dar producătorul a dat-o afară, i-a spus 
să-şi caute o slujbă de dactilografă. 

Marienetta se răsuci pe călcâie şi se îndreptă calm spre 
Sophie. Îi trase cu atâta putere o palmă peste faţă, încât 
aceasta se clătină, gata-gata să cadă. 

— Aproape că i-a zburat capul de pe umeri! şopti Newman. 
Scuze, abia acum mi-am dat seama ce-am spus. Să mergem 
sus! 

Nu ne interesează chestiile astea. 


Abia termină de vorbit, când în holul hotelului intră Black 
Jack, îmbrăcat într-un palton. Avea o geantă mare de piele. 
Paula se gândi că poate e băut, deoarece zâmbea prosteşte la 
toată lumea. Exuberant, strigă cât îl ţinea gura: 

— Eu iau primul lift. E-al dracu’ de frig afară. Următorul punct 
pe agenda mea e un duş fierbinte. Sigur nu vă deranjează. 

Newman se gândi că nu îl văzuse niciodată atât de vesel. lată 
un om foarte încântat de cum îi ieşiseră lucrurile. Îi blocă drumul 
lui Black Jack. Avea chef să dea cu el de pământ. 

— Liftul e ocupat. Pentru tine nu mai e loc. Şi-aşa s-a făcut 
destul de cald aici. 

— Nu-mi place tonul tău, bătrâne. 

— Eu nu m-am dat niciodată în vânt după al tău. 

Tweed şi Paula erau deja în lift şi aşteptau cu uşile deschise, 
în spatele lor, Newman şi Black Jack îşi aruncau priviri crâncene. 
Până la urmă, Black Jack cedă. Strigă spre Marienetta, care încă 
stătea în picioare lângă Sophie: 

— Cred că niciuna din voi nu mai trebuie să aibă de-a face cu 
nenorocitul ăla. E doar un reporter de doi bani. 

— Ba mie-mi place, spuse Sophie. 

Restul conversaţiei nu-l mai auziră pentru că uşile se 
închiseră şi liftul începu să urce. 

— Un coniac mic pentru tine, Paula, zise Newman după ce 
intrară în camera lui Tweed. 

— Nu coniac, spuse brusc Tweed. Un pahar cu apă. Apoi, 
eventual, încă unul. 

— Da, mulţumesc. 

Paula îşi scosese paltonul şi se prăbuşi într-un fotoliu. Luă 
paharul pe care i-l întinse Tweed şi bău apa cu înghiţituri mari, 
apoi mai ceru unul. Preţ de câteva minute rămase acolo cu 
genunchii strânşi, cu mâinile pe scaun, cu privirea pierdută 
undeva departe. Tweed duse un deget la gură, avertizându-l pe 
Newman să nu scoată vreun sunet. După trei pahare de apă se 
simţi relaxată şi începu să vorbească. 

— Ca să revin la cele întâmplate jos, trebuie să fi fost ceva 
acolo. Sophie şi Marienetta îşi săriseră la beregată. 

— Sophie a căutat-o cu lumânarea, comentă Newman, care 
stătea pe un scaun în faţa ei. 

— După aia intrarea aceea ciudată pe care şi-a făcut-o Black 
Jack, foarte nerăbdător să scape de noi. 


— Familia Arbogast în acţiune, constată Tweed. Mai puţin 
Roman. 

— L-am văzut pe Roman plecând - eram cu Bob - acum mai 
bine de o jumătate de oră. Cred că se afla în birourile de lângă 
pârâul Sihl, locul unde s-a întâmplat grozăvia. Era o lumină 
aprinsă la etajul al doilea, la o fereastră cu storurile trase. Se 
încruntă. Dar asta nu înseamnă că în încăpere era cineva. Indife- 
rent cine s-a dus acolo, probabil că a tras jaluzelele, a aprins 
lumina şi apoi a plecat. 

— Iţi merge capul, spuse Tweed. 

— S-ar putea să stea în hotelul acesta, continuă ea, părând că 
mintea îi e în cu totul altă parte. Specimenul. Cine-o fi comis 
atrocitatea asta odioasă. Mârşăvia întruchipată. De ce nu a luat 
capul, aşa cum a făcut cu celelalte? 

Cineva bătu la uşă. Newman deschise. Intră Arthur Beck. 

Era îngrozitor de posomorât, cum Tweed nu-l mai văzuse până 
acum. Paula se ridică şi îl privi drept în ochi. 

— De ce n-a luat capul de data asta? 

— Cred... Beck se întrerupse şi o studie atent pe Paula pentru 
a-şi da seama în ce stare e. Atitudinea ei firească îl surprinse. 
M-am gândit la asta, începu el din nou. Părerea mea este că, dat 
fiind că a făcut-o în mijlocul unui oraş mare, oricine ar fi 
răspunzător de asta s-a gândit că ar fi prea riscant să ia capul. 
La 
Montreux era încă întuneric, nu avea să fie nimeni pe malul 
lacu- lui timp de câteva ore bune. Presupun că la Bray, în Marea 
Britanie, şi la Pinedale, din statul american Maine, au prevalat 
condiţii de izolare similare. 

— Aşa este, confirmă Tweed. 

— Parc-ar fi iadul pe pământ în Elveţia, spuse din nou 
Beck, cu un glas mohorât. Doi europeni decapitaţi în doar 
câteva zile. Presa o să-nnebunească. Cruzimea cu care au fost 
ucişi va face să crească panica. Zeitzler va lucra toată noaptea 
la cea de-a doua autopsie. Vom avea rezultatele mâine-dimi- 
neaţă. Avem deja datele - filme şi fotografii - ale celorlalte 
crime, pentru comparaţie. Tweed, te voi ţine la curent. Acum 
însă trebuie să fug. 

Exact când plecă Beck, în cameră intră Marler. Tweed se uita 
fix la el în timp ce acesta îşi dădea jos haina de ploaie. 

— Ai dat vreo tură pe-afară? 


— Şi nu degeaba. Marler se rezemă de un perete, scoase o 
ţigară şi o aprinse. Ştia vreunul dintre voi că Sam Snyder este 
aici, în Zurich? 

— Nu, nu ştiam, îi răspunse Tweed. 

— Ciudat cum tot apare el pe neaşteptate ori de câte ori se 
produce o crimă de-asta bestială, spuse Paula încet. 

— Snyder, continuă Marler, stă chiar pe Bahnhofstrasse, la 
hotelul Baur en Viile. Am dat o raită prin barul lor, în care se 
intră direct din stradă şi - ce credeţi? - era acolo. Işi luase ceva 
de băut. 

— L-ai întrebat ce caută aici? vru să ştie Newman. Ce naiba 
făcea? 

— Nu chiar în termenii ăştia, continuă Marler în stilul lui tără- 
gănat. Ar fi tăcut ca peştele. Am băut ceva cu el. L-am ascultat. 
Cică urmăreşte familia Arbogast. S-a luat după Sophie şi Black 
Jack până la Ziirich, a venit în acelaşi avion cu ei. La fel cum le-a 
dat de urmă şi la Heathrow. 

— l-ar fi plăcut la nebunie să-i facă o poză bietei doamne 
Elena Brucan în barca aia, începu Paula. 

în vocea ei era un iz de furie. 

— Cum era Snyder îmbrăcat când l-ai găsit tu în bar? îl întrebă 
Tweed pe Marler. 

— Într-o haină cu guler de blană, de parcă atunci venise de- 
afară. Sub masă era o cutie de piele dintr-acelea pentru 
aparatele de fotografiat. 

— Aşa că poate chiar a făcut fotografii, comentă Newman. 

E posibil să fi venit pe promenada îngustă de-a lungul pârâului 

Sihl din sens opus. Asta ar fi cel mai scurt drum de la Baur en 
Viile. 

— În cazul în care cutia aceea o avea cu el doar ca să-şi pună 
acolo aparatul, observă Paula. 

— Ei bine, zise Tweed vrând să schimbe subiectul, cred că 
Paula e pregătită pentru un coniac mic. Bob, fă tu onorurile! lar 
tu, Paula, tocmai îmi povesteai despre ce-ai discutat cu Marie- 
netta la ceai. 

Cu memoria ei uimitoare, Paula îşi aminti fiecare cuvânt din 
conversaţie. Tot ce spusese ea, tot ce spusese Marienetta. De 
ase- menea, nu uită nici de mica răbufnire pe care o avusese 
Marie- netta cu Russell Straub când acesta intrase în vestibul. 
Tweed asculta privind-o în ochi, înregistrând fiecare detaliu. Ea 


luă o înghiţitură de coniac şi făcu un gest cu mâna. 

— Asta e tot. Nu cred c-am lăsat ceva pe dinafară. 

— Şi, interveni Tweed, Straub părea furios când ea l-a strigat: 
„Vere”. 

— Arăta de parcă ar fi putut s-o omoare. 

— lar Marienetta a citat-o pe fosta soţie a lui Straub care 
spunea că e fanatic? Acesta a fost cuvântul exact pe care l-a 
folosit ea? 

— Da. L-a folosit de două ori. 

— O soţie trebuie să ştie, chiar dacă e pe punctul de a-i da 
papucii. Asta ne dă o perspectivă interesantă asupra lui 
Russell Straub. 

— Probabil că v-am mai spus asta, zise Newman respingând 
ideea. Orice politician cu o grămadă de bani şi cu o maşinărie de 
partid care îl susţine nu face mofturi la nimic când e vorba s- 
ajungă preşedinte. 

— Mă intrigă cuvântul „fanatic”, spuse Marler. 

— Apoi, mai e şi toporul, interveni cu vehemenţă Paula. Arma 
crimei. Nu ne-am concentrat destul asupra acestui lucru. Dacă - 
şi asta pare să fie cert - acelaşi topor a fost folosit dincolo de 
Atlantic, în Maine, cum l-a transportat încoace? 

— L-ar fi putut aduce din Europa într-o servietă, învelit în fibră 
de sticlă, sugeră Newman. Valiza rămâne în compartimen- tul 
pentru bagaje. 

— Şi atunci cum l-a adus înapoi pentru comiterea a încă trei 
crime hidoase? vru Paula să ştie. Biroul de vamă de la Heathrow 
poate cere oricui să deschidă o valiză. Ucigaşul nu şi-ar asuma 
în veci un asemenea risc. 

— Atunci nu ştiu, se dădu bătut Newman. 

— Paula, spune-mi care sunt cei care au călătorit spre Ame- 
rica, o rugă Tweed. 

— lar începem cu-asta. Marienetta, Sophie, Roman Arbogast, 
Black Jack Diamond... 

— Şi de ce zboară el într-acolo? insistă Tweed. 

— Din câte am auzit, să se distreze, să dea un tur prin cluburi, 
să-şi facă prietene, îmi imaginez. E stilul lui. 

— Cine altcineva a mai fost acolo? 

— Sam Snyder, care, în urma aranjamentului cu Roman, are 
dreptul să folosească Gulfstream-ul când e disponibil. Pe altci- 
neva nu mai ştiu. 


— Nu vezi pădurea din cauza copacilor, interveni Marler. 
Vicepreşedintele, Russell Straub. Un om ca el poate merge 
oriunde fără să fie verificat. 

— Mai este unul, adăugă Newman. Broden, şeful securităţii 
ACTIL. E în hotelul acesta, veghind probabil asupra lui Roman. 
Cu autoritatea lui, poate merge oriunde doreşte. 

Tweed stătuse până atunci într-un scaun tapiţat. Se aplecase 
în faţă, cu mâinile împreunate. Brusc, îşi dădură seama că el nu 
spusese nimic de ceva timp. Privea în gol. Acum, începu să vor- 
bească atent şi fără grabă: _ 

— Aş putea restrânge lista asta. Incet-încet, încep să-nţeleg, 
dar îmi lipseşte o piesă mare din puzzle-ul ăsta. Paula, cum te 
mai simţi? 

— Normal, după cum obişnuia să spună bietul Abraham 
Seale, răspunse ea prompt. Gata de orice. 

— Atunci, ai putea să mergi până jos să vezi dacă Sophie mai 
e acolo? Când am venit noi, era şi avea paltonul pe ea. Aş vrea 
să stai de vorbă cu ea. Fără Marienetta. E ora cinei. Vom merge 
şi noi în restaurant după ce discuţi tu cu ea. E important. 

Paula o găsi pe Sophie stând singură în holul cam gol. Pal- 
tonul şi-l pusese pe un alt scaun. Un chelner tocmai îi adusese 
un pahar de whisky.. Probabil că nu era primul”, se gândi Paula 
în timp ce se îndrepta spre ea. 

— Bună, Sophie, te deranjează dacă mă aşez lângă tine să-mi 
iau ceva de băut? 

— Incă un whisky dublu, strigă Sophie spre chelner înainte ca 
acesta să dispară. Aşază-te, Paula! Mă simt neglijată. 

— E numai vina mea, îi spuse Paula instalându-se în scaunul 
din faţa lui Sophie. 

O cercetă rapid pe unica fiică a lui Roman. Sophie era atrăgă- 
toare. Nu în modul acela fascinant al Marienettei, ci într-unul 
mult mai confortabil. Avea trăsături frumoase, ochi cenuşii care 
o priveau deschis pe Paula. Nasul - cârn, însă bine conturat şi o 
bărbie ce sugera hotărâre. li stătea foarte bine cu părul castaniu 
prins în coadă de cal. Purta o rochie de seară, albastră, cu 
mânecă lungă şi guler înalt. Când sosi băutura Paulei, ciocniră. 
Sophie zâmbi, aruncă o privire în jur ca să fie sigură că sunt 
singure şi îşi trase scaunul mai aproape de Paula. 

— Sunt sigură că părerea pe care o ai despre mine ţi-ai for- 
mat-o din ce ţi-a povestit Marienetta. Nu ne înţelegem prea 


bine. 

Poate din vina mea. Am unele perioade în care sunt foarte 
obosită, apoi sunt din nou plină de energie şi gata să mut munţii 
din loc. Dintotdeauna am fost aşa. Odată, m-au vrăjit să merg la 
un psihiatru. Eu credeam că e un simplu doctor. Asta zicea că 
sunt agitată. Amuzant cuvânt, dar mi-a spus să nu mă îngrijorez, 
că ţine de temperament. 

— Cine te-a „vrăjit”, cum ai spus tu, să mergi la acest medic? 

— Marienetta. Ea credea că stările mele sunt periculoase. Am 
auzit-o spunându-i asta tatălui meu. Am avut impresia că e cam 
dezamăgită când psihiatrul a spus că sunt doar agitată. 

— Consultaţia asta ai făcut-o la Londra? 

— Nu, când am fost în State. 

— Unde anume ai fost? Probabil că asta te-a deranjat. 

— La Boston. Sophie mai bău puţin whisky, dar acesta nu 
părea să aibă vreun efect asupra ei. Tatăl meu are acolo o uzină 
care produce explozibili, pe unde mai trec şi eu din când în 
când. 

De data asta, Marieneta a sărit într-un avion în ultimul moment. 
Ceea ce mi-a dat de bănuit. 

Se hlizi ca o şcolăriţă. Transformarea neaşteptată a persona- 
lităţii ei o surprinse pe Paula. Mai înainte fusese atât de matură 
şi de logică! 

— E din cauza whiskyului, explică Sophie, revenindu-şi. Mă 
face să văd partea amuzanta a vieţii. Mi-o şi imaginam pe 
Marienetta urcând la bordul Gulfstreamului în ultima clipă. Apoi 
a început să vorbească de doctorul ăsta care nu era doctor. 

— Ai mai fost altundeva în State? întrebă Paula ca din 
întâmplare. 

— La New York. Cu Black Jack. E ceva ciudat la el; vorbeam 
despre stările mele. Stai să le vezi pe-ale lui! 

— Cum e când trece într-o astfel de stare? întrebă Paula. 

— Nebun. În stare să facă orice în public. Odată, când eram 
într-un club din New York, a sărit pe o masă goală şi a început să 
danseze nebuneşte. O femeie atrăgătoare s-a oprit să se uite. 
S-a aplecat spre ea şi a ridicat-o, plesnindu-i o bretea de pe 
umăr. 

O înşfăcase bine: la început ea a părut deranjată, după care a 
început să-i placă. El a început să cânte cât îl ţinea gura 
America, the Beautiful! Are voce! Probabil că ar fi fost dat afară, 


dar toată lumea i-a ţinut isonul. A venit şi patronul şi s-a alăturat 
veseliei generale. Ce mai, are o personalitate extraordinară! 

— Aşa se pare. Paula se uită la ceas. Mi-a făcut plăcere 
conversaţia noastră, dar acum trebuie să merg să mă schimb 
pen- tru cină. 

îndepărtându-se, mai aruncă o privire în direcţia lui Sophie. 
Aceasta râdea prosteşte, fluturându-şi paharul gol în semn că ar 
mai dori de băut. 

Barul Vigliano se află pe o străduţă ce dă în bulevardul 
Bahnhofstrasse, nu departe de hotelul Baur au Lac. E undeva în 
Altstadt - oraşul vechi - şi are mai multe încăperi, separate una 
de alta. E construit în piatră, cu tavanul în arcade. Lângă intrare, 
vizavi de bar, este o cabină telefonică. 

în seara aceea, târziu, din această cabină telefonică s-a dat 
un telefon. A răspuns un oarecare Luigi Morari, genul de om cu 
care n-ai vrea să ai de-a face. Ridicând receptorul, Luigi 
reacţionă cu prudenţă. 

— ŞI? 

— La telefon este Luigi Morad? 

Vocea suna bizar. Nu-ţi puteai da seama dacă e a unui bărbat 
sau a unei femei. Luigi se prinse imediat. Apelantul folosea un 
dispozitiv de distorsionare a vocii. 

— Probabil, răspunse el în engleză. Despre ce este vorba? 

— Despre o sută de mii de dolari. _ 

Asta îi atrase atenţia, însă nu lăsă jos garda. In „profesia” lui, 
trebuia să fie prudent dacă voia să supravieţuiască. 

— Cine v-a dat numele meu? 

— Nu am voie să vă spun asta. Sunteţi interesat sau nu? 
Vocea se ascuţise, devenise nerăbdătoare, de parcă apelantul 
ar fi fost gata să-i închidă telefonul în nas. Luigi trase adânc aer 
în piept. 

— Ce trebuie să fac pentru a câştiga cei o sută de mii de 
dolari? 

— Să omori pe cineva. În următoarele douăzeci şi patru de 
ore. 

— Dă-mi detalii. Am nevoie de o descriere, unde poate fi 
găsit.. 

— Gura! Numele ei este Paula Grey. Stă la hotelul Baur au 
Lac. Tocmai ţi-am strecurat un plic sub telefonul public din barul 
Vigliano. Cât timp îţi ia să ajungi acolo? 


— Cinci minute. 

— În plicul cu cei o sută de mii de dolari, în bancnote uzate, 
vei găsi şi o fotografie a Paulei Grey. Dacă iei banii şi nu faci 
treaba, eşti mort. 

— Mu vorbi aşa cu mine! Sunt o persoană de încredere. Repu- 
taţia mea este viaţa mea. Acum plec. 

22 

Era linişte în Ziirich la ora aceea târzie când Broden, cu o 
şapcă pe ochi şi încheiat până la gât, o luase în jos pe Bahnhof- 
strasse. Putea fi luat drept oricine. Şapca îndesată pe cap îi 
ascun- dea părul tuns periuţă, iar haina închisă până la gât îi 
acoperea jumătate din faţă. 

O coti de pe Bahnhofstrasse pe o străduţă laterală spre sediul 
ACTIL. La capătul străzii se vedea cordonul protector care 
împrejmuia zona şi farurile maşinilor de poliţie. Scoase cheia de 
la intrare, descuie, intră fără să aprindă lumina şi încuie la loc. 
Urcă scările spre biroul lui Roman, unde observă că lumina e 
aprinsă. Bătu la uşă. Niciun răspuns. Deschise uşa încet. Roman 
şedea la biroul lui de lângă fereastra cu jaluzelele trase, 
cufundat într-un dosar. 

— Eu sunt, spuse Broden încet. 

— De ce dracu nu baţi la uşă? întrebă Roman. 

îi aruncă lui Broden o privire fulgerătoare. Ochiul drept îi clipi 
de mai multe ori. Semn că era stresat. Broden îşi dădu jos şapca 
şi haina. În birou era cald de-a binelea, în comparaţie cu frigul 
siberian de afară. 

— Am bătut, dar nu m-aţi auzit. S-a întâmplat ceva? 

— Da, lipsesc bani. Am verificat şi răsverificat. E Dorf. 
Mâine-dimineaţă îl dai afară. 

— Am putea să depunem plângere... 

— Nu vrem ca poliţia să-şi facă de lucru pe lângă noi. Ce-i în 
valiza aceea? 

— Haine mai groase. Mai devreme am găsit un magazin care 
tocmai închidea. Nu ştiu dacă aţi auzit: a avut loc o nouă crimă. 

— Ce?! 

Roman se roti cu scaunul. Ochiul începu să-i clipească din 
nou. Broden aşteptă ca şeful lui să spună ceva, însă acesta con- 
tinua să tacă. Puse dosarul într-o servietă mare. Se ridica, 
luându-şi paltonul şi servieta burduşită. 

leşiră din clădire, dar Roman nu aruncă nici măcar în treacăt o 


privire spre dreapta, unde cordonul poliţiei bara strada. O luară 
la stânga. Roman mergea cu capul plecat, cu servieta burduşită 
în mână. Pe Broden nu-l suprinse atitudinea şefului său. Ştia că 
remarcabilul creier al acestuia se concentra întotdeauna asupra 
înălţării conglomeratului ACTIL şi asupra modului în care să 
măture din cale orice i-ar putea afecta expansiunea. Sau pe 
oricine. 

Se apropiau de intrarea în Baur au Lac atunci când Roman 
vorbi din nou. Se uită spre Broden, ochiul drept clipindu-i iar. 

— Asta ar fi cea de-a patra crimă. E cineva cunoscut? 

— Da. 

După excelenta cină pe care o serviseră, Tweed, Newman şi 
Paula îl găsiră pe Marler în hol, aşteptând. Era îmbrăcat într-o 
haină de ploaie, iar în mână avea o servietă. Clătină din cap. Nu 
dorea să discute în public. Ajunseră cu toţii în camera lui Tweed 
şi încuiară uşa; el puse valiza pe raftul de bagaje şi o deschise. 
Abia atunci vorbi: 

— Am făcut o vizită unui cunoscut de-al meu din Ziirich. Am 
cheltuit o grămadă de bani. Asta e pentru tine.. 

îi întinse Paulei un Browning 32 automat şi mai multe 
încărcătoare. Ea verifică imediat arma şi puse un încărcător. 
Apoi strecură pistolul în buzunarul special al genţii ei de umăr. 

— Mulţumesc, Marler. Mă simţeam în pielea goală fără el. 

El scoase un revolver Smith & Wesson 38, pe care i-l întinse lui 
Newman, împreună cu o cutie de gloanţe. li dădu şi lui Tweed un 
Walther automat de calibrul 7,65 mm. Mai toată viaţa, 

Tweed refuzase să poarte armă, însă de data aceasta acceptă. 
Era convins că atunci când se va afla faţă în faţă cu criminalul 
va fi nevoit să tragă. După crimele pe care le-a comis, asta ar fi 
cea mai bună soluţie. Marler mai scoase un Walther. Il ţinea în 
mână când Newman le deschise uşa lui Butler şi lui Nield. 
Îndrep- tându-se spre Marler, Nield întinse mâna. 

— Dă-mi! 

— Îmi pare rău. Furnizorul meu nu mi-a putut oferi decât 
patru arme uşoare. A trebuit să-l conving ca să le pot obţine şi 
pe cele pe care li le-am dat deja Paulei, lui Tweed şi lui Bob. E 
din cauza celor două crime comise aici, în Zurich. Tipul era 
îngrijo- rat că acest lucru va determina poliţia să-i facă o vizită. 

— Nicio problemă, zise Butler. Oriunde ai fi, întotdeauna se 
găseşte ceva pe care să-l poţi folosi ca armă. 


— Voi doi unde aţi fost până acum? întrebă Tweed. 

— Am hoinărit prin Zurich, răspunse Nield. E un oraş com- 
plicat, în caz de urgenţă, trebuie să îl ştim ca pe propriile 
buzunare. Eu am fost în Altstadt, pe malul celălalt al râului Lim- 
mai. Harry a explorat partea asta. 

— Cu motocicleta, spuse Harry. Am cumpărat o Yamaha la 
mâna a doua. Merge ca vântul. Leagă-mă la ochi şi lasă-mă 
oriunde pe partea asta a Limmatului, dezleagă-mă şi-ţi spun 
exact unde sunt. 

Newman se uită la ceas. 

— S-a făcut târziu. Deja mi-e somn. E timpul să mergem la 
culcare. Cine ştie ce ne mai aduce şi ziua de mâine? 

— Dumnezeu ştie. Hai, duceţi-vă! 

Paula aşteptă să iasă ceilalţi, apoi veni spre Tweed şi îi şopti 
ceva la ureche. Newman, ultimul care părăsea încăperea, se 
întoarse din uşă şi îi spuse Paulei: 

— Ne vedem dimineaţă. 

— Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu tine, îi spuse ea 
lui 
Tweed când rămaseră singuri. 

Sună telefonul. Răspunse Tweed. Era Monica Ea vorbi într-un 
limbaj codificat, conştientă că legătura se făcea prin centrala 
hotelului. Tweed ascultă, îi mulţumi, iar când puse receptorul în 
furcă, ridică ochii spre Paula 

— A fost Monica. A mai descoperit doi fraţi care au emigrat 
cam în acelaşi timp când Roman s-a mutat la Londra, iar 
Vicenzo - Vincent - în State. E vorba despre un Silvio, care a 
venit la Londra, unde s-a căsătorit, şi despre unul Mario, care a 
plecat în State. Şi acesta e căsătorit. Asta înseamnă că, proba- 
bil, există mai mulţi copii în Marea Britanie şi în State. Incă nu le 
ştie numele. 

— E un pas înainte. Paula se întrerupse, privindu-l pe Tweed 
drept în ochi. Pari îngrijorat. Se vede. Ţi se întâmplă foarte rar. 

— Ei bine, mergem de la A la B, apoi la C. Fiecare sosire a 
noastră e punctată de noi crime. Cred că-l văd, însă nu-i pot 
pune un chip specimenului. 

— Frustrant, zise ea plină de înţelegere. Ştii că pot simţi cum 
sunt de-adevăratelea oamenii pe sub mâăştile pe care le poartă 
în public. Astăzi, când am ieşit cu Newman, am intrat într-o 
librărie, în vitrină era o carte de Abraham Seale. Titlul, Norma! şi 


Anor- mal. Fragmentele pe care le-am citit până acum mi s-au 
părut fascinante. Vreau să-mi dai voie să stau de vorbă singură 
cu toţi oamenii pe care i-am întâlnit până acum, inclusiv cu Sam 
Sny- der. Fără Newman după mine. Ştiu că mă protejează, şi îi 
sunt recunoscătoare. Dar mi-ar sta în drum. Te rog. 

— Bine, dar... 

— Şi-acum am şi Browning-ul, insistă ea. 

— Poate că ai dreptate. Bine, fă-o! 

— Mersi. 

îl sărută pe amândoi obrajii şi plecă. _ 

Rămas singur, Tweed îl sună imediat pe Nield. Işi formulă 
cererea cu mare precauţie: 

— Pete, Paula vrea să umble brambura de una singură, adică 
fără Newman. Mâine-dimineaţă. Ai putea să o urmăreşti discret, 
fără ca ea să se prindă? Trebuie să fii foarte isteţ. 

— Nu-i greu. Voi fi Omul Invizibil. 

Într-un apartament dintr-o clădire veche din Altstadt, undeva 
pe lângă râul Limmat, Luigi Morati îşi ungea pistolul Glock, o 
armă de temut. Puțin mai devreme luase plicul pe care misterio- 
sul personaj i-l lăsase în cabina telefonică din barul Vigliano. 

în plic găsise o sută de mii de dolari în bancnote uzate şi o 
fotografie a Paulei Grey. În timp ce-şi verifica arma, se tot uita la 
fotografia prinsă cu un bold de masa la care lucra. O femeie 
care arată bine. În alte împrejurări, nu i-ar fi displăcut să o 
cunoască mai bine. 

Se privi în oglinda de pe perete. Păr negru gras, ochi reci, un 
nas încovoiat, pentru că şi l-a rupt cu mult timp în urmă într-o 
luptă care s-a încheiat când ţeasta adversarului său a fost zdro- 
bită de un perete. Finito. 

Se gândise să folosească un amortizor, dar respinse imediat 
ideea. Amortizorul putea să blocheze arma. Aşa că decizia 
esenţială era drumul de scăpare. Cu multă vreme în urmă, când 
locuia la Roma, un ucigaş plătit experimentat îl învățase să se 
gândească în primul rând la asta. 

Soluţia îi veni în timp ce-şi gresa arma cu o grijă aproape 
afectuoasă: va lua motocicleta. Acum o ţinea legată cu lanţul pe 
una dintre aleile de lângă intrarea în imobilul vechi în care 
locuia. 

Apartamentul lui nu se afla prea departe de sediul poliţiei de pe 
malul celălalt, o ironie care îl amuza. 


Mulţumit de felul în care se prezenta pistolul său, se ridică şi 
tinti, cu el neîncărcat, spre fotografie. Apăsă pe trăgaci. Mic, dar 
agil şi puternic, capabil să ucidă dintr-o singură încordare a 
mâinii. Dacă mâine-dimineaţă Paula Grey iese din Baur au Lac, e 
ca şi moartă. Până acum, nu ratase niciodată. 

23 

Fără niciun avertisment din partea meteorologilor, în dimi- 
neaţa următoare temperatura scăzuse la -26 de grade Celsius. 
Paula, îmbrăcată cu o haină de piele, ieşi singură din hotel, 
devreme. O luă în sus pe Bahnhostrasse, apoi la stânga. 
Decisese deja care era primul ei obiectiv. 

Un lucrător municipal mătura rigolele. Mâinile îi erau doar pe 
jumătate protejate de mănuşi. Vârfurile degetelor, lăsate afară, 
se învineţiseră de frig. Oamenii se grăbeau spre serviciu 
îmbulzindu-se unii  într-alţii.  Vitrinele magazinelor erau 
îngheţate. 

Puțin mai sus, staţiona o maşină de poliţie cu doi poliţişti în 
uniforme. 

în părculeţul mai degrabă neîngrijit de la intrarea în Baur au 
Lac, Luigi Morati o recunoscu imediat şi trase o înjurătură. 
Prezenţa acelei maşini de poliţie însemna că deocamdată 
acţiunea nu era posibilă. Işi scoase motocicleta în stradă şi 
începu s-o împingă. 

Pete Nield, care mai devreme fusese la cumpărături, stătea 
undeva mai încolo, pe stradă. Purta o haină pe care ea nu i-o 
văzuse până acum şi o pălărie abia achiziționată. Nield nu purta 
niciodată pălărie. Ascuns sub firida din faţa unui magazin, o 
urmărea cum depăşeşte maşina de poliţie. Pe lângă el trecu un 
motociclist îmbrăcat elegant în piele şi cu cască de protecţie pe 
cap. Îşi împingea motocicleta. 

Soarele strălucea cu putere, dar fără căldură. Paula îşi dădu 
seama că trebuie să fie atentă pe unde merge. Pe porţiuni, 
pava- jul era acoperit de gheaţă. Nu-şi făcea griji, deoarece 
purta nişte cizme până la genunchi şi cu tălpi de cauciuc. Un 
tramvai albas- tru hurui pe lângă ea, ca un tanc ce pornise la 
atac. 

Traversă Bahnhofstrasse exact înainte de Parade-Platz, unde 
întorceau tramvaiele. Erau câteva acolo, unul în spatele 
celuilalt, în care urcau şi coborau oameni. Elveţienii încep 
serviciul devreme, aşa că Zurichul era deja animat. 


Intrarea în barul hotelului Baur en Viile nu se face din holul 
principal, în care se află recepţia. Câteva trepte semicirculare 
duceau spre nişte uşi mari, de sticlă, ce se deschideau automat. 
Imediat ce intră, Paula constată că a avut noroc. 

Aşa cum sperase, Sam Snyder stătea la o masă, singur, în 
partea de jos a barului, şi lua micul dejun. li făcu semn cu fur- 
culiţa, iar cu cealaltă mână o pofti la masă. Când se aşeză, era 
prea concentrată asupra lui ca să-l mai observe pe bărbatul în 
haină din păr de cămilă şi cu pălărie elveţiană, care trecuse pe 
lângă ea încet, adus de spate. Acesta urcă scările spre nivelul 
de sus şi se aşeză undeva, în spate. Nield purta acum nişte 
ochelari cu lentile fumurii. Alese o masă de unde o vedea foarte 
bine pe Paula. 

— Ce plăcere neaşteptată! Reporterul cu faţă de vultur o 
salută cu un zâmbet cald. Imi place să am companie când iau 
masa. 

Imediat apăru o chelneriţă. 

— Aveam nevoie de o cafea, să mă încălzească, îi explică 
Paula după ce comandă. 

— Mie-mi place frigul. Dar nu am pretenţia ca toată lumea să 
fie de acord cu mine. 

— Cine-a făcut-o, Sam? 

îl luase pe sus cu întrebarea asta fără niciun fel de avertis- 
ment, înainte să-i răspundă, el îşi termină omleta. Paula aproape 
că putea auzi cum i se-nvârt rotiţele creierului. 

— Cine-a făcut ce? întrebă el într-un târziu. 

— Hai, scuteşte-mă! Ai investigat uciderea lui Hank Foley la 
Pinedale, în Maine. Apoi pe cea a lui Holgate, la Bray. Erai în 
Montreux când s-a petrecut o altă crimă hidoasă, şi acum, aici, 
când iată că e ucisă Elena Brucan. 

— Era o doamnă drăguță. 

— Ai cunoscut-o? 

— S-a apropiat de multă lume. Era şi genul de personalitate în 
stare să facă asta. A dat peste mine în Montreux, pe chei, după 
ce făcusem câteva fotografii ale răposatului doctor Abraham 
Seale. M-a întrebat dacă îl cunoşteam. 

— Şi îl cunoşteai? 

— Nu. 

Paula sesiză ezitarea lui înainte de-a răspunde. Snyder mai 

bău puţină cafea şi îşi înfipse ochii negri într-ai ei. Nu-i plăcuse 


întrebarea. Gura i se schimonosi într-un rânjet. Prietenia se ter- 
minase. Totuşi, ea insistă! 

— Ai reuşit să faci nişte poze bune cu Elena Brucan? 

— Cine te-a trimis să mă interoghezi? Tweed? Newman? 

Se lăsă în scaun, cântărind-o din priviri. Devenise ostil. Mai 
mult de-atât n-avea să scoată de la el. Insinuarea lui o enervă 
însă. Puse cu zgomot pe masă ceaşca de cafea. 

— Nu m-a trimis nimeni, dacă tot m-ai întrebat pe un ton atât 
de politicos. Am venit aici din proprie iniţiativă. Nu sunt o ma- 
rionetă. Să-ţi intre bine asta în ţeasta aia groasă! 

— Oho, doamna e aprigă! Asta-mi place. De ce nu urci la mine 
în cameră? Putem continua discuţia în linişte şi pace. 

Zâmbea, dar tot cu un iz insinuant. Nu prea era un băiat de 
nota 10 la capitolul autocontrol. Ea îi făcu semn chelneriţei şi îşi 
plăti consumaţia. 

— Doar nu ai de gând să mă abandonezi, nu-i aşa? Nicio 
femeie nu-mi face asta. 

Ea se uita fix la el, studiindu-i expresia feţei. Aşa se face că nu 
îl observă pe bărbatul în haina din păr de cămilă care cobora 
încet, de parcă ar fi avut ceva la picioare. Nield se opri o clipă la 
uşă şi îşi aranjă gulerul hainei, ca să fie sigur că ea într-ade- văr 
pleacă. 

— Probabil că gustul tău la femei nu e prea sofisticat, se răsti 
Paula la Snyder la plecare. 

Acestuia îi dispăru zâmbetul. Se aplecă spre ea, mâna 
dreaptă încleştându-i-se şi descleştându-i-se ritmic. Ochii lui 
păreau mai întunecaţi ca niciodată. Norma! şi anormal. A doua 
parte a sin- tagmei o tulbura. „leşi odată! îşi spuse. N-ai pierdut 
timpul degeaba.” 

Când se ridica de la masă, el o apucă de mâna dreaptă cu o 
putere surprinzătoare. Faţa lui de vultur era la câţiva centimetri 
de a ei. Ea îi vorbi calm: 

— Dacă nu iei mâna de pe mine, îl chem pe şeful localului. 

— Îmi cer scuze dacă te-am jignit. Avea din nou o expresie 
normală, iar zâmbetul lui părea neprefăcut. Se aşeză din nou, ca 
pentru a o linişti în legătură cu cele spuse. Ca să-ţi arăt că nu îţi 
sunt duşman, dă-mi voie să te binedispun. Umblă zvonul că eşti 
în mare pericol. Ai devenit ţintă. 

— Serios? A cui? 

— A unui profesionist de mâna întâi. Identitate necunoscută. 


— Pare puţin probabil. 

Paula se îndreptă spre uşile automate, apoi cobori cu grijă 
scările, atentă la gheaţă. Acum se afla în siguranţă. 

Luigi Morati îşi găsise un loc bun undeva în Para-de-Platza. 
Era ascuns printre nesfârşitele convoaie de tramvaie care tot 
veneau şi plecau. Fuma o ţigară, rezemat de motocicletă. Când 
o văzu coborând scările, îşi aruncă ţigara. Porni motocicleta şi 
băgă mâna în portbagaj, după Glock. Un glonţ rapid acum, şi 
treaba era făcută. 

Maşina de poliţie care mai devreme era parcată pe Bahnhof- 
strasse trecea acum încet spre Parade-Platz, după care parcă 
din 
nou, lângă trotuar, de data aceasta mult mai aproape de el. 
Luigi înjură. Nu se poate să-l fi observat. 

Odată, intrase prin efracţie într-o secţie de poliţie din Berna 
exact când toată lumea se grăbea să răspundă la un apel de 
urgenţă. A găsit imediat încăperea în care se ţineau registrele şi 
l-a sustras pe al său. li puseseră numele de cod Bull. Probabil o 
prescurtare de la bullet (glonţ). Asta l-a amuzat teribil. Niciun 
nume în registru, nici măcar o descriere a lui, niciun fel de date 
despre naționalitatea lui. Doar o listă cu asasinatele atribuite lui 
Bull. Trei dintre ele erau corecte, dar cu celelalte cinci nu avu- 
sese de-a face. 

Pormi din nou în jos, pe Bahnhofstrasse, în direcţia în care o 
luase Paula. Acum era linişte în zonă. 

Temperatura extrem de scăzută îi alungase de pe străzi pe 
localnici, în general căliţi cu astfel de ierni. Femeile bogate, ahti- 
ate după cumpărături, rămăseseră şi ele în casă, iar cei care 
munceau erau la birouri la ora asta. O situaţie ideală pentru 
Luigi 
Morati. Dar îi merse rău. 

Paula, care întotdeauna îşi ascultase instinctul, avea senzaţia 
că fusese urmărită. Nu observase nimic care să-i dea de bănuit, 
însă instinctul ei era foarte puternic. Iniţial, se gândise să 
meargă la sediul ACTIL. Spera să îl găsească pe Roman la birou, 
lucrând. 

Se opri pe bordură, se uită în dreapta, apoi în stânga. 

„Invers, bleago, doar eşti pe continent.” Traversă strada pustie, 
apoi se întoarse pe unde venise. Luigi abia avu timp să schimbe 
direcţia şi s-o ia din nou spre Parade-Platz. Nici de data asta nu îl 


observă. 

Harry Butler fusese mai precaut şi rămase pe loc. Aşezat pe 
motocicletă, stătea într-un loc ferit în talmeş-balmeşul de tram- 
vaie care se intersectau în Parade-Platz, majoritatea goale. 
Răbdător, aşteptă ca Paula să se hotărască în ce direcţie s-o ia. 

Pete Nield se speriase când ea se oprise pe bordură, uitându- 
se mai întâi în direcţia greşită. O s-o tachineze el pentru 
greşeala asta mai târziu. Se vârâse într-un loc discret la intrarea 
spațioasă a unui magazin, de unde studia atent mărfurile 
expuse când ea trecu pe lângă el. 

Paula apucă Browning-ul din buzunarul special al genţii de 
umăr. Nu vedea ce ar putea să-i stea în cale. Vizavi de Parade- 
Platz o luă la dreapta, de parcă ar fi vrut să se întoarcă la bar. 
Trecu de el, continuându-şi drumul pe o străduţă unde se afla o 
biserică ciudată, de formă triunghiulară. Lăsă biserica în urmă şi 
îşi dădu seama că intră în Oraşul Vechi cu labirintul său de 
străduţe. 

Luigi îşi râse în barbă. Altstadt era terenul ideal pentru a 
ucide. Nu va fi nimeni prin apropiere pe aşa o vreme. Traversă 
strada. Era prea devreme să mărească viteza. Mergând repejor 
şi savurând din plin impulsul pe care i-l dădea frigul muşcător, 
Paula ajunse în zona deschisă. In spate, auzi pornind un motor 
de motocicletă. Aruncă o privire scurtă în urmă. Motociclistul 
acela îi stârni îngrijorarea. Luigi deja înşfăcase pistolul din 
portbagaj şi şi-l vârâse la centură. Un camion mare, care venea 
încet de pe o străduţă din dreapta, era la un pas de a-i bloca 
dru- mul femeii. 

Şoferul camionului opri, îşi scoase şapca spre femeia 
atrăgătoare şi-i făcu semn să treacă. Ea îi zâmbi amabil, îi mul- 
tumi cu un gest al mâinii şi începu să traverseze. Camionul îşi 
continua drumul înainte, blocând complet ieşirea. 

Luigi trase o înjurătură. Asta ar fi fost locul perfect. Cum tra- 
versezi podul, chiar cu faţa spre acest spaţiu deschis era aparta- 
mentul lui. Aşteptă nerăbdător, sperând că va vedea în ce 
direcţie se îndreaptă ţinta. Era atât de absorbit, încât abia îl auzi 
pe moto- ciclistul care se apropia în spatele lui. Harry devenise 
bănuitor. 

Când Pete Nield îşi făcu apariţia lângă el, pe trotuarul îngust, îi 
arătă cu degetul motocicleta din faţă. 

în timp ce camionul traversa piaţa, îndreptându-se spre pod, 


Luigi o zări pe Paula dispărând pe Schlussel-Gasse, o stradă 
îngustă, pietruită, ce ducea în inima Altstadtului. Perfect! Doar 
el mai cunoştea zona atât de bine. Femeia avea să intre într-o 
cap- cană mortală. 

Şi Paula cunoştea Schlussel-Gasse, explorase zona aceasta cu 
ocazia unei excursii pe care o făcuse mai demult la Zurich. De 
aici încolo, pavajul era de macadam. Era bucuroasă că-şi pusese 
cizmele cu tălpi gumate. Înaintase destul de mult pe aleea 
îngustă când auzi motocicleta apropiindu-se cu viteză. In faţa ei, 
aleea devenise o pantă abruptă, numai bună pentru o capră. In 
capătul aleii, pe dreapta, zări Vetliner Keller, unul dintre cele 
mai bune restaurante din centru unde Tweed spusese că vor lua 
masa în seara aceea. Se uită în spate, îl văzu pe motociclist 
mânuind cu greu ghidonul cu o singură mână, în cealaltă părând 
că ţine ceva. 

O armă! Intră repede într-un magazinaş. Un glonţ şuieră pe 
lângă ea. Tinea Browning-ul cu ambele mâini. ` 

Motociclistul asasin trecu huruind prin dreptul ei. Il auzise pe 
Harry venind după el cu viteza fulgerului. Paula nu avu nicio 
şansă să folosească Browning-ul. Motocicleta trecuse ca o 
rachetă. Acum Luigi mărise viteza, iar motorul lui se împleticea 
îngrozitor în timp ce urca panta pietruită. Sus, ajunse într-o 
piaţă largă. Încercă să se întoarcă cu pistolul aţintit spre 
urmăritorul lui. N-avea cum să tragă şi-n acelaşi timp să ţină 
motocicleta sub control. Harry era mult prea aproape şi continua 
să se apropie văzând cu ochii. 

începu să dea ture în jurul pieţei, înconjurate de case vechi - 
una dintre ele data din 1673 - şi de o biserică în depărtare. 
Turele se transformară rapid într-o luptă de gladiatori, 
motocicletele ur- mărindu-se în cerc, clătinându-se, sărind încolo 
şi-ncoace, din cauza pavajului pietruit. Harry era foarte aproape, 
când Luigi întoarse. Se opri lângă un zid şi făcu un viraj strâns 
ca să tragă cu arma. Mare greşeală! Motorul lui Harry intră ca 
un berbece într-al lui Luigi. Îl izbi în plin cu roata din faţă. 
Motocicleta asasi- nului fu azvârlită în zid. Luigi reuşi să sară în 
lături cu mare agili- tate şi fugi la timp, altfel propriul motor l-ar 
fi ucis. Se căţără pe zid şi dispăru exact când apăru Paula, cu 
Browning-ul în mână. 

Harry căzuse de pe motocicletă şi zăcea pe pavaj. Ştia că el e, Îi 
recunoscuse silueta încovoiată când trecuse ca fulgerul pe lângă 


magazinul în care se adăpostise ea. Cu respiraţia întretăiată 
după fuga la deal, Paula făcu un efort să nu se oprească până la 
Harry, care zăcea lat, când apăru Pete Nield. 

Lui Harry îi curgeau firişoare de sânge pe obraji de la o 
tăietură în frunte. Se aplecă spre el, scoase mica trusă de prim 
ajutor pe care o purta întotdeauna cu ea. Harry deschise ochii. 
Spuse: 

— A sărit... peste zidul acela... Prindeţi-l! 

Paula îi dădu lui Pete trusa de prim ajutor, ştiind că el nu avea 
armă, apoi se repezi spre zid. Fu însă atentă să nu scoată nasul 
în partea cealaltă. Cine ştie, poate o aştepta dincolo. Când 
aruncă totuşi o privire precaută peste zid, o surprinse înălţimea 
de la care sărise Luigi. Şi mai mult o surprinsese că acolo nu era 
nimeni. O alee pustie. Alergă înapoi la Harry. 

— Cred că nu e decât ametit, îi spuse Pete. 

îi pusese deja un plasture peste tăietură, iar acum îi ştergea 
urmele de sânge de pe faţă. Harry clipea des. Paulei îi era 
teamă ca nu cumva să fi fost rănit grav. Se aplecă spre el şi îi 
vorbi încet: 

— Cum te simţi, Harry? Plin de vânătăi? 

— Ajută-mă să mă ridic. 

— Nu cred că e o idee bună, îl avertiză ea. Cel puţin nu 
înainte să te vadă un doctor. 

— Lasă-mă cu doctorii... 

îşi propti ambele mâini în pământ şi începu să se ridice sin- 
gur. Paula îl apucă de un braţ, Pete de celălalt, iar Harry se săltă 
încet până ajunse în picioare. Făcu un pas, apoi încă unul, 
renunțând la sprijinul lor. Merse normal câţiva paşi, dând din 
mâini, îndoindu-şi coatele. Apoi îşi dădu jos mânuşile de moto- 
ciclist şi-şi pocni degetele. 

— Sunt OK. Paula, dacă l-ai vedea, l-ai recunoaşte? L-ai văzut 
în partea cealaltă a zidului? 

— Nu. Dispăruse. Şi nu l-aş mai recunoaşte dacă l-aş vedea. 

— Nici eu. 

îşi ridică motocicleta, se aşeză în şa şi apăsă pe buton. Moto- 
rul mergea normal. Îl opri, se întoarse spre ei şi rânji. Obrajii lui 
rotunzi recăpătară culoarea. Se duse spre motocicleta asasinului 
şi rânji din nou. 

— Cu asta n-o să mai poată merge, porcul! A tras în tine, nu-i 
aşa, Paula? Nenorocitul! 


Privi cu satisfacţie spre motocicleta zdrobită de perete. Ghi- 
donul se îndoise într-un unghi neobişnuit. Roata din faţă era 
desprinsă de rest, iar şaua zăcea ceva mai încolo, pe pavaj, 
înainte să-l mai poată opri, ridicase deja piedica propriei moto- 
ciclete, iar acum se îndrepta spre pantă. 

— Ciudat că n-a ieşit nimeni să vadă ce se întâmplă, comentă 
Paula, privind lung piaţa pustie. Dar am văzut cum a zvâcnit o 
perdea groasă. 

— Elveţienii cred în vorba aia cum că e bine să te fereşti de 
primejdii, îi răspunse Pete. Deh, oameni pragmatici. 

— Aş bea ceva, spuse Harry. 

— Mai întâi apă, a fost replica fermă a lui Pete. Apoi, poate, o 
bere. Am putea merge la barul acela unde i-am dat de urmă lui 
Snyder. 

— Mai întâi bere, răspunse Harry, şi-apoi apă, pentru tine. 
Paula şi Nield se pregăteau să îl ia de braţ pe Harry, dar el porni 
încrezător pe panta desfundată. La vale, Paula o şterse 
englezeşte, luând-o pe o altă străduţă. Inadins nu-i întrebase ce 
căutau atât de aproape de ea. Acum mergea să îl intervieveze 
pe următorul ei „client”: Roman Arbogast. 

într-un contract pe care îl avusese de îndeplinit mai demult, 
Luigi fusese nevoit să părăsească în grabă apartamentul țintei, 
de la etajul al cincilea, pe o frânghie atârnată pe fereastră. 
Ştiind acest lucru, se antrenase serios înainte. Mai întâi s-a 
aruncat de la o înălţime de patru metri jumătate, dând drumul 
frânghiei. După mai multe încercări reuşite, şi-a dat drumul de 
la şase, apoi de la nouă metri. Picioarele sale puternice şi foarte 
flexibile îl ajutaseră când fusese nevoit să sară peste zid în 
oraşul vechi al Zurichului. 

Apoi se întoarse pe un traseu ocolit în apartamentului lui ce 
dădea spre râul Limmat. Era sigur că atunci când o va ucide pe 
Paula Grey n-o să fie recunoscut. La prima încercare purtase 
casca de protecţie. Acum îşi schimbă radical înfăţişarea. 

Era foarte atent la detalii. Îşi vopsi părul roşu în negru. Apoi 
descuie dulapul de haine. Lucrurile pe care le avea acolo i-ar fi 
surprins şi pe puţinii oameni care îl cunoşteau în Italia. 

îşi schimbă lenjeria de corp cu una de mătase, care, deşi n-o 
vedea nimeni, îl făcea să-şi între mai bine în rol. Apoi îmbrăcă o 
cămaşă albă, scrobită, foarte scumpă, iar costumul, şosetele şi 
încălţările - negre. O cravată gri, modestă, dar scumpă se asorta 


perfect cu restul. 

După aceea luă o pereche de ochelari cu rame aurite şi lentile 
fără dioptrii şi se dădu un pic înapoi, urmărind în oglindă impre- 
sia pe care ar fi făcut-o aranjat aşa. Acum se numea Aldo 

Moldano şi era bancher elveţian. Ar putea intra lejer în Baur 
au 
Lac, fără să stârnească bănuieli. 

în final, îşi completă transformarea cu o servietă diplomat 
asemănătoare cu cele pe care bancherii le aveau întotdeauna 
cu ei. In ea îşi puse pistolul Glock. Singurul lucru care îi mai 
lipsea era o limuzină luxoasă. Dar, aşa cum se prezenta acum, 
va putea închiria una. 

Paula avu o tresărire bruscă în momentul în care intră pe 
străduţa unde era sediul ACTIL, la vederea benzii de interdicţie 
de la capătul ei. Incă se simţea oripilată de uciderea lui Hank 
Foley, Adam Holgate şi Abraham Seale. Cu toate astea, îi dădea 
putere să continue furia controlată pe care o resimțea gândindu- 
se la uciderea bestială a Elenei Brucan, la nota specifică de 
cruzime şi bestialitate pe care o dădea capul retezat pus la loc 
pe umerii cadavrului. 

Ajunse în faţa clădirii şi se opri. Uşa grea, de la intrare, nu era 
chiar închisă. Băgă repede mâna dreaptă în geanta de umăr şi 
apucă Browning-ul. Împinse uşa încet, fără zgomot. Bala- malele 
erau bine unse. lnăuntru, imediat după prag, era un preş mare 
de cauciuc. Păşi cu grijă peste el, direct pe podea. Nu era prea 
multă lumină înăuntru. 

începu să urce încet scările vechi de lemn din faţa uşii. 

A cincea treaptă scârţâi Când ajunse la etajul al doilea, se 
îndreptă spre uşa care, presupunea ea, ar da în încăperea din 
faţă de unde zărise lumină noaptea trecută. Ascultă, dar nu auzi 
nimic. Era prea linişte. 

Cu mâna stângă, înmănuşată - cealaltă mănuşă îi alunecase 
când luase pistolul din geantă -, apucă repede clanţa. Apăsă 
încet şi trase uşurel. Prin crăpătură pătrunse lumina zilei. Ar fi 
preferat să aibă pistolul pregătit, dar, dacă Roman era înăuntru, 
nu i-ar fi plăcut Nu e cel mai bun mod de a începe o conversaţie. 
Deschise uşa larg. Roman nu era acolo. 

în schimb, la biroul lui era Broden, adâncit în dosarele 
răvăşite. Stătea nemişcat, uitându-se fix la ea, cu un pistol 
militar 


Mauser, de 7,63 mm calibru, cu ţeava lungă aţintită drept spre 
ea. 

— Intraţi, vă rog, domnişoară Grey, spuse el pe un ton neutru. 
Aţi evitat preşul cu senzori de presiune de la uşa din faţă, dar 
treapta a cincea scârţâie. 

— Da, aşa este, spuse ea cu un glas nesigur. 

— Scoateţi mâna din geantă, uşurel. Sper că nu aveţi nimic 
acolo, continuă el pe acelaşi ton neutru. 

Ea se supuse ordinului. Broden zâmbi şi puse Mauserul pe 
birou. Dintotdeauna făcuse impresia că e un tip ursuz şi pericu- 
los, dar figura lui de acum, îmbrăcat în acest costum de velur, 
cu fermoarul tras până sus, zâmbind larg şi tuns periuţă, îi 
amintea mai degrabă de un ursuleţ de pluş. El îi oferi cafea, dar 
ea refuză. Zâmbind în continuare, Broden îşi puse mâinile mari 
în jurul gâtului gros. Paula îşi dorea să fi pus pistolul înapoi într- 
un sertar. Mauserul era de concepţie mai veche, însă de o 
calitate extraordinară. Ştia şi ea că în încărcător încăpeau zece 
gloanţe. 

— Sunteţi tare, remarcă Broden. Aţi văzut până acum nişte 
privelişti destul de sinistre, dar pot spune că vă controlaţi foarte 
bine. 

Paula nu avea de gând să se lase dusă de nas de această 
observaţie. Se uită fix în ochii lui când îi vorbi: 

— Cred că paza dumneavoastră e jalnică. Oricine poate să 
intre aici. 

— De acord, dar aşa am primit ordin. Trebuie să vină 
Roman. Îl enervează să piardă timpul cu cele două încuietori. 
Am încredere în preşul cu senzori de presiune. Zâmbi rău- 
tăcios, însă, cu oameni ca dumneata, mă avertizează cea de-a 
cincea treaptă. 

— Am venit să-l văd pe Roman. Acum, că tot sunt aici, poate 
stăm de vorbă. 

— Cu plăcere. 

— L-aţi cunoscut pe Russell Straub, vicepreşedintele? 

întrebarea l-a dat gata. Ea îşi dădu imediat seama de asta 
după felul în care el îşi încreţi sprâncenele stufoase. Broden 
reuşi să scoată un pachet de ţigări, îi oferi una, dar ea îl refuză 
din nou. 
îşi aprinse o ţigară şi trase un fum lung, cu privirea pierdută în 
tavan. 


— Roman ne-a făcut, odată, în trecere, cunoştinţă. El ce 
amestec are? 

— Oricine s-a aflat prin preajmă când s-au comis crimele de- 
vine suspect. 

— Ei bine, eu, unul, nu mă aflam la Pinedale când a păţit-o 
Hank Foley. 

— Ba poate vă aflaţi. 

Paula încerca să-şi croiască drum cumva. „Nu ceda în faţa 
încăpăţânării ăstuia. Asta nu dă doi bani pe cei care renunţă.” 

— Cum adică? 

— Zburând mai întâi la Boston, cu Gulfstream-ul care, sunt 
sigură, este la dispoziţia dumitale. 

— Chiar că sunteţi tare. 

începu să învârtă cu arătătorul Mauserul de pe birou, aşa 
încât, la un moment dat gura era aţintită spre ea. Îl tot învârti, 
până ajunse cu ţeava îndreptată spre perete. 

— Sunt sigur că nu ştie nimeni că sunteţi aici. Vă asumaţi 
nişte riscuri. 

— Cunoaşteţi vreun ucigaş plătit? întrebă ea de-a dreptul 
întărâtată. 

— Am cunoscut odată unul. L-am angajat să îl ucidă pe 
colonelul meu. Juca pocher şi pierduse o sumă mare de bani pe 
care refuza să o plătească. 

— Halal colonel! 

— Rangul nu te face neapărat şi onest. Am învăţat asta când 
eram în DIS. 

— DIS? 

Ştia ce este, dar se gândea că reuşise să-l surprindă în defen- 
sivă, vorbind despre el. Se îndoia că Broden ar face asta prea 
des. 

— Departamentul de Investigaţii Speciale. SIS-ul armatei, 
până la un punct. Investighează crimele din cadrul armatei. 

— Ce s-a întâmplat cu ucigaşul? 

— l-am rupt mâna, cea în care avea arma. Şi-acum e în 
puşcărie pentru tentativă de omor. 

— Ce v-a determinat să ieşiţi din armată? insistă ea. 

— Se încheiase stagiul. Roman auzise cumva de mine şi m-a 
chemat la un interviu. Se pricepe la asta. l-am ţinut piept, şi 
asta i-a plăcut, pentru că nu mulţi au curajul să-l înfrunte. M-a 
anga- jat ca şef al securităţii ACTIL. 


— Cum e ca şef? 

— În regulă, câtă vreme nu începi să-l linguşeşti. Pe 
dumneata te place, chiar îl interesezi. Probabil că i-ai zis vreo 
două. Acum, dacă nu te superi... 

— Cred că ar fi bine să plec, i-o luă ea înainte. Nu sunteţi 
chiar ce am crezut că sunteţi, îi spuse în timp ce se ridica. 

— Şi ce aţi crezut că sunt? o întrebă el cu un zâmbet, 
ridicându-se în picioare. 

— Nu vreţi să ştiţi. 

La plecare, sări şi peste treapta a cincea, ca să-l amuze pe 
Broden, şi peste preşul cu senzori de presiune de la uşă. Abia 
ieşise pe trotuar, când o siluetă înaltă şi greoaie, înfofolită într- 
un palton şi cu un fular gros, o apucă uşor de braţ. Era Roman 
Arbogast. 

— Ce puneţi la cale? mormăi el. 

— Am urcat până în biroul dumneavoastră, sperând să vă 
întâlnesc. Când colo, am dat peste Broden. 

— N-a fost prea distractiv să purtaţi o discuţie cu chipul acela 
de piatră din Insula Paştelui, este? 

— De fapt, eu venisem să stau de vorbă cu dumneavoastră, 
dar şi Broden a fost interesant. 

— Interesant? Nu se poate să vorbim despre aceeaşi 
persoană. 

Vă întoarceţi să stăm de vorbă, să zicem pe la ora trei după- 
amiază? 
Dar să nu întârziaţi. Apreciez punctualitatea. 

— Ăsta ar fi singurul lucru pe care îl avem în comun. Atunci, 
ne vedem la trei. 

Paula plecă înainte ca el să mai apuce să-i răspundă. Avea un 

chef nebun de o cafea. Sprungli, cel mai cunoscut magazin de 
cafea şi dulciuri din Zurich, era chiar în capătul străzii. 
Absorbită să-şi deruleze în minte confruntarea pe care o 
avusese cu Broden - pentru că asta fusese, în ciuda amabilităţii 
lui con- stante -, intră pe Bahnhofstrasse şi o luă la stânga, când 
cineva o apucă de braţ. 

îşi înfundă cealaltă mână în geantă şi se întoarse, cu arma pe 
jumătate scoasă din buzunarul special, când auzi o voce 
cunoscută: 

— Eu sunt. N-ai de gând să tragi, nu? spuse Newman pe un 
ton glumeţ. 


— De unde-ai răsărit? 

— Veştile circulă repede, continuă el, mergând alături de ea 
pe Bahnhofstrasse. Pete Nield l-a sunat pe Tweed şi i-a povestit 
că a încercat cineva să te omoare în Oraşul Vechi. Aşa că el m-a 
trimis să te găsesc cât mai repede posibil. Ar fi trebuit să fiu cu 
tine. Dar sunt acum. 

— Uite ce e, Bob, mă duc la Sprungli. Aş vrea să fiu singură. 
N-am nimic cu tine. Am de făcut o treabă, iar tu mă încurci. 
Crede-mă, nu e nimic personal. Tweed a zis că e-n regulă. 

— După ce s-a întâmplat în Altstadt, Tweed zice că trebuie să 
stau lipit de tine ca marca de scrisoare. 

— Bob, nu-mi pot face munca dacă tu te ţii întruna de poalele 
mele. Nici măcar nu încerc. Dar am de gând să-mi fac treaba. 

Mergeau foarte repede, pentru că Paula, furioasă, grăbise 
pasul. Tweed nu avea dreptul să nu respecte înţelegerea lor 
ante- rioară! Aşa o să-i spună când o să-l vadă. 

— N-am putea ajunge la un compromis? sugeră Newman. 

— Nu cred. Eşti prea cunoscut. La ce te gândeşti? întrebă ea, 
dându-şi seama că fusese prea rigidă. 

Totuşi, Bob îi salvase viaţa de câteva ori. 

— Tu intri la Spriingli, începu el, calm. Să zicem că eu rămân 
afară. Undeva ferit privirilor? 

— Cred că putem să-ncercăm... 

Erau chiar peste drum de intrarea în Spriingli. Paula intră 
glonţ, iar Newman mai făcu vreo câţiva paşi şi-şi puse nişte 
ochelari fumurii. Nu sărea în ochi, pentru că era un soare 
orbitor. 

Paula se gândea că singurul inconvenient la Spriingli era 
scara pe care trebuia să o urci pentru a ajunge la etaj. La parter 
era magazinul. Dar scara în spirală care ducea spre cafenea era 
atât de curbată într-o parte, încât treptele deveneau foarte 
înguste. 

Se întrebă cum reuşeau să urce femeile pe tocuri înalte. 
Evident, păşind pe vârfuri. 

Cum ajunse sus se opri şi observă că în stânga e casa. „Nu 
sunt prea mulţi clienţi în dimineaţa asta. Din cauza vremii 
geroase.” Porni spre o masă liberă, dar încremeni. O clipă nu 
reuşi să se mişte. La o masă, cu spatele la ea, era aşezată o 
femeie cu o căciulă de blană pe cap. Aceeaşi culoare şi acelaşi 
tip de căciulă pe care o purtase Elena Brucan. Acelaşi palton. 


Aceeaşi talie. 

îşi simţea picioarele ca de plumb, în timp ce se îndrepta spre 
masă. Rămase aşa, în faţa unui scaun gol, uitându-se lung la 
femeia aceea. Avea binişor peste optzeci de ani, buzele subţiri şi 
o faţă suptă, mascată cu greu de stratul de fard. Îi aruncă Paulei 
o privire duşmănoasă şi-i vorbi în germană, dar ea înţelegea 
limba. 

— Aceasta este masa mea. Aştept o prietenă. Şi-apoi, sunt o 
grămadă de mese libere, spuse ea răstit. 

— Din spate, semănaţi cu cineva cunoscut. 

Paula nu-şi ceru scuze. Atitudinea femeii şi felul în care îi 
vorbise fuseseră de-a dreptul agresive. Una din acele grandes 
dames care vin aici zilnic să stea la taclale cu vreo prietenă. Işi 
alese o masă destul de departe de ea. Imediat apăru o 
chelneriţă, iar Paula comandă o cafea. Brusc, simţi o mână 
puternică pe umăr. Se cam săturase să tot fie abordată la modul 
acesta, de unii şi alţii. Se întoarse, cu o mină deprimată. Era 
Marienetta. 

— Ah, bună, îngăimă ea. 

Marienetta avea pe mână o haină de culoarea nisipului şi 
ţinea două farfurii cu câte o prăjitură cu frişca. Una i-o întinse 
Paulei şi se aşeză în faţa ei, rugând-o pe chelneriţă să mai aducă 
o cafea la masă. 

— Ai avut un şoc, la fel ca mine, când ai sosit, spuse ea, cu o 
voce caldă. Ai crezut că femeia aceea e Elena Brucan, nu-i aşa? 

— Da, pentru o clipă. Paula observă că Marienetta avea un 
ziar împăturit sub braţ, dar se gândi că e prea bun momentul 
pen- tru a-l rata, aşa că o întrebă: Dar tu cum de te-ai gândit că 
e ea? 

Marienetta nu fusese de faţă când ea văzuse cadavrul, iar 
poliţia ţinuse lumea la distanţă de oroarea aceea. 

— Simplu. Marienetta zâmbi, despăturind ziarul. Pe prima 
pagină a cotidianului Neueziircherzeitung de azi e un titlu care 
te înfioară. Şi nici nu-i greu de tradus: 

AL DOILEA CADAVRU DECAPITAT - DESCOPERIT 
ÎN ZURICH 

Dedesubt, un text destul de lung. Articolul e semnat de Sam 
Snyder. Nu uitase nici faptul că, după ce fusese retezat, capul 
fu- sese pus la loc. Era şi un desen mare, foarte exact, ce 
reprezenta capul Elenei Brucan, cu căciula de blană aşezată aşa 


cum trebuie. 
Paula se uită la Marienetta. 

— De aici ştiu, îi explică aceasta. Am văzut-o din spate, la fel 
ca tine, când am intrat aici, cu puţin înaintea ta. Inainte, la Lon- 
dra, a venit să îl vadă pe Roman, la Con. Spunea că are nişte 
informaţii esenţiale pentru el. A stat puţin de vorbă cu ea, s-a 
gândit că e cam ciudată şi m-a chemat pe mine să o conduc. 
Purta aceleaşi haine ca femeia asta. 

„O explicaţie foarte curgătoare”, se gândi Paula. Dar tot 
aflase ceva din sporovăiala cu Marienetta. Legăturile pe care 
Tweed le căuta cu disperare începeau să iasă la iveală. 

— Te-ai dus şi te-ai uitat la ea? întrebă Paula. 

— Da, şi am observat că e vorba despre altcineva. 

— Atunci îmi explic de ce a fost atât de ţâfnoasă cu mine. Se 
săturase să se tot aşeze oamenii pe locul rezervat de ea. Ce 
infor- maţii esenţiale avea Elena pentru Roman? 

— Să mor dacă ştiu. Nu-ţi place cum arată prăjitura? Pot să 
mă duc să-ţi iau alta. 

— lartă-mă! Ziarul mi-a distras atenţia. Văd că dă detalii şi 
despre tragedia de la Montreux. Prăjitura asta pare să fie deli- 
cioasă. Luă furculiţa şi gustă din ea. Chiar este delicioasă! Cred 
că am să-mi mai iau una la pachet. 

— Stai acolo, nu te mişca, îi ordonă Marienetta. 

Apoi sări de la masă şi se duse spre tejghea, unde erau 
expuse foarte multe feluri de prăjituri. Trebuia doar să alegi ce-ţi 
place şi să plăteşti la una dintre vânzătoare: Nu după mult timp, 
Marienetta se întoarse cu încă o prăjitură, împachetată într-o 
cutie de carton, pe care o puse pe masă. 

— Pentru asta trebuie să-ţi plătesc, spuse Paula pe un ton 
ferm. 

— Nu fi ridicolă! Nu costă decât câteva mărci. Ce planuri ai 
pentru dimineaţa asta? întotdeauna ai planuri. Ai mai făcut ceva 
progrese cu ancheta? 

— Câteodată, chiar am noroc, trâmbiţă o voce veselă în timp 
ce Paula simţi că îi pune cineva mâna pe umăr. 

„Şi ăsta tot aşa”, se gândi ea. 

Se uită în sus. În spatele ei era Black Jack Diamond, îmbrăcat 
într-un echipament complet de călărie. Pantaloni cu vipuşcă, 
impecabili, băgaţi în cizmele strălucitoare. In mâna dreaptă 
ţinea o cravaşă. Paula se uită urât la el. 


— Fii amabil şi ia-fi mâna transpirată de pe umărul meu. 

— Transpirată? îşi retrase mâna. Acum cinci minute m-am 
spălat. 

— Mai spală-te o dată. 

El trase un scaun liber de la o altă masă şi se aşeză între ele. 
Tenul sănătos îi era îmbujorat de frig. Îi făcu semn chelneriţei, 
pocnind din degete. 

— O cafea pentru domnul, dragă. Eu sunt domnul. 

— Suntem la Sprungli, nu la cine ştie ce bar ieftin, îi spuse 
Paula 

— Se văd efectele, nu? Zâmbi prosteşte. Am călărit în aerul 
proaspăt. La ieşirea din oraş e o şcoală de călărie. Te simţi de 
milioane. 

— Nu se vede, i-o întoarse Paula. 

— Dumneavoastră, doamnelor, păreaţi foarte serioase când 
am intrat. Întinse mâna după ziar. Nu ştiţi ce-i frumos în viaţă. 

— Dă-mi mie ăla, spuse Paula smulgându-i ziarul. După ce s-a 
întâmplat ieri, nu cred că e momentul potrivit pentru 
exuberanţă. 

— Ei, haide, viaţa e făcută pentru cei vii. 

— Ai văzut vreodată nişte cadavre? îl întrebă Paula. 

— De ieri n-am mai văzut. 

Paula se ridică în spatele acestei fanfaronade, simţi un iz de 
ameninţare. Probabil glumise, dar tonul fusese cam ciudat. Luă 
de pe masă prăjitura împachetată şi se uită spre Marienetta. 

— Hai să ne întâlnim în împrejurări mai plăcute. Acum tre- 
buie să plec. 

— Aşa vom face, strigă Black Jack după ea. Diseară la cină, îţi 
convine? 

S-a ridicat şi el, apoi ea auzi în spate un scaun căzând. Când 
aruncă o privire înapoi, îl văzu aplecându-se să îl ridice. Era 
nesigur în mişcări şi, în timp ce stăteau la masă, ea simţise un 
damf de alcool. Oare ce îl determinase să bea atât de devreme? 

Paula ieşi din Sprungli cu ziarul împăturit la subraţ şi se opri, 
uitându-se după Newman. Acesta apăru ca din pământ. Ea îi 
întinse ziarul. 

— Ştii germană, nu? Mă duc la barul acela pe care îl frecven- 
tează Sam Snyder. Mi-ar prinde bine artileria grea în excursia 
asta 

— Adică eu. Stai puţin. Aruncă o privire rapidă peste ştirile de 


pe prima pagină a ziarului. Cred că trebuie să îi punem dom- 
nului Snyder câteva întrebări serioase. Pe Beck o să-l oripileze 
detaliile. Sam n-are pic de respect pentru nimeni când e vorba 
despre o ştire de senzaţie... 

— După aceea ne întoarcem la Tweed. Am făcut o treabă 
bunicică. l-am prins cu garda jos pe câţiva dintre cei implicaţi. 

Intrară în bar, unde Sam Snyder stătea la aceeaşi masă la 
care îl găsise ea mai devreme, cu ziarul deschis în faţă şi cu un 
pahar de bere alături. Paula o luă înainte încet după ce Sam 
Snyder îi salută, aparent încântat. Se aşezară în faţa lui. 

— Mi-aţi văzut articolul? 

— Da. L-am citit pe nerăsuflate. O lectură interesantă. Are un 
stil alert. 

— Mulţumesc, stimată doamnă. Ce beţi? 

— Nimic. Sunt curioasă, aş putea spune chiar tulburată. Tot 
Zurichul o să se panicheze după ce îl va citi. 

— Reporterii de prima mână, începu el cu un zâmbet, chiar 
asta fac. Creează poveşti care, la rândul lor, creează panică. Îl 
privi strâmb pe Newman care se uita prin el. Poveşti pe care toţi 
aşa-zişii cetăţeni respectabili pur şi simplu trebuie să le 
citească. 

De ce? Pentru că le dau secreta satisfacţie că ei încă îşi au 
capetele pe umeri. 

— Ai fost nevoit să foloseşti un desen cu Elena, observă calm 
Paula. 

— N-am putut să fotografiez. Blitzul i-ar fi avertizat pe poliţişti 
că sunt prezent. Dar am întotdeauna la mine un carnet de 
schiţe. Am mai făcut un desen când Zeitzler - aşa îl cheamă, nu? 
- i-a ridicat capul de pe umeri ca să arate că fusese retezat. Am 
sperat să-l folosească pe ăla, dar n-au avut curaj. Duse mâna la 
buzunarul de la spate. Sunt sigur că aţi vrea să-l vedeţi. 

— Păstrează-l în izmene, acolo unde îi şi e locul, se răţoi 
Paula. 

— Cred că doamna nu are o părere prea bună despre mine. 

— Crede că eşti un împuţit, izbucni Newman. Şi eu la fel. 

— Stai calm, Bob, îl sfătui Paula. Aşa, domnule Snyder, cum ai 
reuşit să pui mâna pe acest material? Eu am fost acolo, şi nu te- 
am văzut nicăieri. Şi nici poliţia, evident. 

— Ah! Snyder îşi duse arătătorul gros la nas. Unul dintre 
secretele meseriei. Dar dacă tot m-a întrebat aşa de frumos - 


Newman, ar trebui să-i studiezi tehnica -, vi-l spun. Pe malul 
celălalt al râuleţului Sihl este o alee umbrită. Acolo am stat, 
nemişcat. Auzeam chiar şi ce se vorbea. Râul e destul de îngust. 
A trebuit să fiu atent să nu mă agit prea mult în timp ce 
desenam. 

Editorul ziarului era plecat, îi ţinea locul un tip. Norocul meu. Se 
vedea că voia să-şi facă un nume înainte să plece de la redacţie. 
Cred că am văzut criminalul când am ajuns acolo, înainte să 
apară poliţia. 

— Cum arăta? întrebă Paula, aprinzându-şi o ţigară - lucru 
care nu se-ntâmpla prea des. 

— Înalt, purta o haină neagră, foarte lungă şi o pălărie 
haioasă. 

Avea un mers ţeapăn. Băgaţi la cap că l-am văzut în trecere, aşa 
că nu luaţi descrierea asta de bună. S-a evaporat înspre Baur en 
Viile, unde ne aflăm noi acum. 

— N-ai scris asta în articol, remarcă Paula. 

— Nu. Snyder rânji. Dacă aş fi făcut-o, Beck m-ar fi interogat 
ore întregi. Am preferat să mă lipsesc de asta. 

— Ai mai văzut vreodată pe cineva care să semene cu acea 
siluetă? întrebă ea. 

— Nu îmi dau seama. 

— Eşti sigur? 

Snyder ridică paharul, luă o înghiţitură bună de bere şi îl puse 
la loc pe masă plescăind de plăcere. Era atât de mulţumit de 
sine, că lui Newman îi venea să-i tragă un pumn în faţă. Lăsă 
însă ostilitățile în seama Paulei, care se descurca de minune. 

— Domnule Snyder, spuse ea încă stăpânindu-se, silueta 
aceea căra ceva? 

— Parcă, o servietă foarte mare sau ceva asemănător. Făcu 
un gest vag cu mâna. Dar nu sunt sigur. 

— lar toate astea s-au întâmplat înainte de descoperirea 
cadavrului... şi înainte ca dumneata să îl observi pe ucigaş? 

Snyder scoase un trabuc scurt. Il aprinse pe îndelete, apoi 
trase mai multe fumuri, uitându-se atent prin bar. Era o 
încăpere spațioasă, mobilată luxos, cu pereţi de mahon, iar pe 
culoarul din dreapta, care ducea spre barul în formă de 
semicerc, erau mai multe taburete din piele neagră pe care 
stăteau câţiva clienţi. În mijloc era un pian negru, mare, iar 
lumina venea de la nişte aplice încastrate în tavan. 


— Nu mi-ai răspuns la întrebare, îl împunse Paula. 

— Ştii ceva? Snyder mai trase un fum din trabuc. Cre' că am 
răspuns mai mult decât suficient la întrebările dumitale. 

— Îţi mulţumesc pentru sprijin, Bob, spuse Paula în timp ce se 
întorceau spre Baur au Lac. 

— N-am zis nimic, cu excepţia acelei mici răbufniri. 

— La asta m-am referit când am pomenit de sprijinul tău. 

îi aruncă o privire lui Newman, care îşi ţuguie buzele. Nu era 
foarte mulţumit de atitudinea ei, dar nu-i păsa, îşi făcuse treaba. 

— Ce părere ai despre descrierea asta vagă a celui despre 
care el a insinuat că ar putea fi criminalul? întrebă ea. 

— Vagă, ăsta e cuvântul. 

— Mi se conturează în minte o nouă teorie, ţinând cont că ne- 
a spus-o, deşi nu era nevoit. Sam Snyder a fost la locul potrivit 
la momentul potrivit. Mai devreme, e posibil să se fi plimbat pe 
aleea de pe malul opus faţă de locul unde a stat şi a făcut 
schiţele. 

El ar putea să fie specimenul - ucigaşul pe care-l urmărim. 

25 

— Alo, răspunse Tweed la telefonul din camera lui. 

— Ed Danvers la telefon, rosti abrupt vocea de la celălalt 
capăt al firului. Domnul Straub doreşte să vă vadă. Noi suntem 
la camera... 

— lar eu sunt la camera... 

— Ştim unde sunteţi. Vicepreşedintele doreşte să vă vadă 
imediat. 

— Atunci să coboare la mine. E bine-venit. Îl aştept. 

Tweed închise telefonul. Se duse spre bufetul cu băuturi. Era 
bine aprovizionat. Da, avea whisky, băutura preferată a ameri- 
canilor. Dacă într-adevăr va veni cineva la el. A venit. Nişte bătăi 
puternice în uşă. Tweed deschise, iar Straub dădu buzna. 

Acum era îmbrăcat într-un costum alb, o cămaşă roz şi o cra- 
vată cu drapelul american. Culorile nu se potriveau deloc, însă 
nu-l puteai trece cu vederea. Refuză invitaţia lui Tweed de a lua 
loc şi începu să se plimbe agitat prin încăpere. Expresia feţei 
sale nu se potrivea cu îmbrăcămintea. Chipul său prelung era 
crispat de furie. 

— Eu sunt vicepreşedintele, în caz că aţi uitat. Oamenii vin la 
mine să mă vadă când îi chem. 

— Eu nu sunt ca toţi oamenii. 


— Nu veţi mai avea pentru multă vreme slujba asta după ce 
mă voi întoarce la Washington. 

— Şi când plecaţi acasă? se interesă Tweed pe acelaşi ton 
calm. 

— Deocamdată nu plec. Se calmă brusc atunci când zări sti- 
da de whisky. Am să iau puţin dintr-ăsta, spuse el răstit, aşe- 
zându-se într-un fotoliu. 

— Cu plăcere. Sunteţi un om foarte îngrijorat, domnule 
Straub, remarcă Tweed în timp ce punea whisky în două pahare. 
Apoi se aşeză în faţa oaspetelui său şi ridică paharul: Noroc! 

— Ce vă face să credeţi că sunt îngrijorat? întrebă Straub. 

— V-aţi făcut remarcat ca un om care zâmbeşte tot timpul. 
Ţineţi piept oricărui auditoriu şi răspundeţi cu amabilitate chiar 
şi celor mai ostile întrebări. Şi, cu toate astea, aţi venit aici de 
parcă vi s-ar scufunda corabia. Nu-i aşa? 

— Ciudată coincidenţă! Straub se uita fix în ochii lui Tweed. 
Aceste crime în serie ţin prima pagină a ziarelor în Statele Unite. 
Şi peste tot se menţionează prezenţa mea. 

— Pentru că întotdeauna se întâmpla să fiţi prin preajmă când 
loveşte din nou? Şi daţi-mi voie să nu fiu de acord cu dumnea- 
voastră. Expresia „crime în serie” sugerează ucideri la întâm- 
plare. Eu cred însă că între ele există o legătură. 

— Legătură? Chipul lui Straub, de obicei roşiatic, păli brusc. 
Făcu o pauză înainte să răspundă. Ce, Doamne iartă-mă, vreţi 
să spuneţi? 

— Vreau să spun că, atunci când îl vom identifica, vom 
descoperi un motiv personal în spatele acestor atrocități. 

— Pe cât e de incredibil, pe atât e de ridicol, izbucni Straub cu 
sălbăticie. 

— Reacţia dumneavoastră sugerează că tocmai acest lucru vă 
îngrijorează. Eraţi la Pinedale, la conacul dumneavoastră de 
lângă azil, când acesta a ars? 

— Nu am venit aici ca să fiu interogat. 

— Nu, aţi venit aici ca să descoperiţi cât de mult am progre- 
sat în mersul anchetei. Bine, vă voi spune. De când am sosit la 
Zurich, am început să pun cap la cap verigile dintr-un lanţ. In 
plus, apariţia familiei Arbogast este foarte importantă. Cred că îi 
cunoaşteţi. 

— Credeţi greşit. Şi aş mai bea un pahar. 

Tweed îl servi. Îl urmări pe Straub când acesta ridică din nou 


paharul. Îi tremura mâna. Reuşi să se domolească apăsându-şi 
paharul pe buze. Înghiţi jumătate din conţinut. 

— Dacă aţi fi la tribunal, iar eu aş fi avocat pledant, urmă- 
toarea întrebare pe care v-aş pune-o ar fi legată de vizita pe 
care i-aţi făcut-o lui Roman Arbogast la Con, în Londra. Şi aş 
aduce şi dovezi în sprijinul întrebării mele. 

Cu tonul său în continuare calm, Tweed îi venise de hac 
oaspetelui. Scoase un plic pe care îl strecurase sub pernă 
înainte ca Straub să sosească. Alese o fotografie în care Straub 
era înfăţişat urcând treptele spre intrarea în Con. O puse pe 
masă, în faţa vicepreşedintelui. 

Straub se holba la fotografia în care se putea vedea, lângă 
tro- tuar, şi limuzina care îl adusese acolo. Zăbovi îndelung 
asupra imaginii, după care îşi îndreptă privirea spre Tweed. 

— E normal să îl cunosc, cât de cât, pe Roman Arbogast. Are o 
fabrică în Boston, unde lucrează câteva mii de oameni. Incercă 
să zâmbească. Oamenii politici trebuie să se gândească la 
voturi. 

La fel ca unii dintre americani, Straub vorbea foarte repede. 
Văzându-l în câte o intervenţie televizată adresată publicului 
american, Tweed constatase că e destul de greu să urmăreşti 
ceea ce vrea să spună. 

— Şi la Pinedale? întrebă Tweed calm. 

— Nu l-am cunoscut în viaţa mea pe Hank Foley... 

Se opri brusc. În mod clar îi părea rău că răspunsese atât de 
prompt. Bău restul de whisky, ţinând strâns paharul. 

— Mă surprinde că vă amintiţi numele unui îngrijitor, remarcă 
Tweed. lar fotografia aceea a fost făcută de Elena Brucan, al 
cărei cadavru a fost descoperit aseară în apropierea acestui 
hotel. Vor- bea calm, dar foarte hotărât. Mă refer la biata Elena 
Brucan, căreia i-a fost retezat capul şi apoi - o tuşă de-a dreptul 
sca- broasă - pus la loc. 

— N-am auzit de ea. 

Se întrerupse din nou. Regretă din nou că a reacţionat atât de 
repede la auzul numelui. 

— Ca politician, dumneavoastră nu citiţi presa? 

— Ba da, cum să nu. Dar nu înţeleg germana. 

— Nu-mi amintesc să vă fi spus că articolul e în limba 
germană. 

Straub o scrântise din nou. Faptul că un politician experi- 


mentat făcea atâtea greşeli una după alta îi dădea de înţeles lui 
Tweed că subestimase presiunea sub care se află Straub. 

Vicepreşedintele se aşeză mai confortabil în fotoliu, încer- 
când, evident, să se relaxeze. Să-şi recapete stăpânirea de sine. 
Ori de câte ori se confrunta cu un adversar periculos, recurgea 
la această tehnică şi-şi revenea. Atacă: 

— Tweed, am venit aici să vă propun să lăsaţi baltă ancheta. 
E o nebunie. De ce nu vă întoarceţi voi acasă, lăsând ancheta în 
seama elveţienilor? 

— Deoarece cooperez cu ei. Două dintre aceste crime oribile - 
atât de asemănătoare cu cele din Marea Britanie şi din State - 
au fost comise pe teritoriul elveţian. 

— Vreţi să spuneţi că nu acceptaţi propunerea mea? 

— Nu. N-o accept. 

Straub sări din fotoliu. Se îndreptă cu paşi mari spre uşă, o 
deschise şi, înainte să plece, se întoarse. Mimica lui de obicei 
amabilă se transformase într-una cruntă, plină de ură. Îl făcu pe 
Tweed să-şi amintească de tabloul pe care i-l arătase 
Marienetta, înfăţişându-l pe Roman când era „într-o pasă 
proastă”. Straub mârâi printre dinţi: 

— Jigodie! 

leşi, trântind uşa după el. 

26 

La recepţie era aglomeraţie când Paula şi Newman intrară în 
holul hotelului. Mai mulţi turişti aşteptau să stea de vorbă cu 
şeful recepţiei, iar alţi trei voiau să se cazeze. Puțin panicat, 
recepţionerul care lucra temporar la hotel o zări pe Paula şi îi 
flu- tură un plic gros. Ea îl luă, nedumerită, apoi funcţionarul fu 
asaltat de turişti. Îi făcu semn lui Newman şi se îndreptară spre 
canapeaua de lângă intrare. Se gândea că e vorba despre vreo 
comandă de-a lui Tweed. Plicul nu fusese lipit. 

Se aşezară pe canapea, şi ea scoase din plic un teanc gros de 
bilete de tren la clasa întâi, locuri pentru fumători. Erau patru 
bilete, pentru a doua zi la Expresul Ziirich HB Lugano, cu ple- 
care la ora 13.07. Paula se încruntă, apoi se uită pe plic. Era 
pen- tru Herr Roman Arbogast. Idiotul de recepţioner îi dăduse 
ei plicul adresat lui Roman. Se uită la Newman. 

— Acum ştim, şopti ea. 

El chemă un chelner. 

— Ce bei, Paula? 


— Cafea şi o apă plată. Trebuie să scap de plicul ăsta... 
Recepţionerul se chinuia să-i explice unui turist conţinutul 
facturii. Alţi doi turişti aşteptau nerăbdători încheierea disputei. 
Paula trecu pe lângă ei şi trânti plicul pe tejgheaua de la 
recepţie. 

— Nu e pentru mine. Uitaţi-vă ce scrie pe plic! 

Recepţionerul împinse plicul mai încolo şi îşi continuă discuţia cu 
turistul nemulţumit. Ea se întoarse şi se aşeză lângă 

Newman. Comanda sosise. Newman îşi luase un whisky mare. 
Paula sorbi puţină apă şi aruncă o privire prin vestibul. 

Singur la o masă de lângă intrare stătea un bărbat, genul tipic 
de bancher. Obişnuitul costum negru, cămaşă albă, geantă 
diplo- mai şi nişte coli A4 în mână. Tinerel, o privise îndelung 
prin ochelarii cu rame aurite. Apoi se uită brusc în altă parte. „A 
naibii neobrăzare, se gândi ea, doar vede că sunt cu cineva.” 

— Patru bilete, şopti Newman. Roman, Marienetta, Sophie şi 
Broden. 

— Sau Black Jack. După ce îţi termini paharul, mergem sus la 
Tweed să-i spunem ce am aflat. Nu te grăbi! 

— Mâine, de la Ziirich la Lugano, zise Newman. Expresul de 
13.07 din Hauptbahnhof. Aşa... 

Se opri brusc. Paula se uită la el. Oare ce-i venise? îşi bău 
rapid paharul şi se îndreptară spre lift. Intâmplător era gol, cu 
uşa deschisă. Indată ce începură să urce, Newman spuse: 

— L-ai observat pe bancherul acela care stătea singur? 

— Da, părea interesat de mine. Sau poate că imaginaţia 
mea... 

— Poate citi după buze. Probabil rumega ceea ce vorbeam 
noi. 

— Are vreo importanţă? spuse ea neîncrezătoare în timp ce 
ieşeau din lift. 

Paula ştia că Newman făcuse un curs la Surrey unde învățase 
şi cum să depisteze pe cineva care citeşte pe buze. De obicei 
aceştia ţin ochii larg deschişi şi se uită fix la ţinta lor, cu o 
anume intensitate. Se gândi că acum lui Newman îi juca feste 
ima- ginaţia. Tweed deschise uşa şi îi conduse înăuntru. Marler 
stătea rezemat de perete şi fuma o ţigară. li salută. 

— Ai fost plecată destul de mult timp, îi spuse Tweed Paulei, 
dar sunt bucuros că Newman a dat de tine. 

— A fost foarte de treabă, nu mi-a stat în drum. Am multe să 


vă spun. 

— Inclusiv, interveni Marler zâmbind, despre vizita ta la sediul 
ACTIL. Curios e că uşa nu era încuiată. Ai intrat pur şi simplu. 

— Aşadar, sunt spionată din toate părţile, se răsti ea. 

— Fii recunoscătoare, îi zise Marler tărăgănat. Au încercat să 
te ucidă în Altstadt. Nu te aşteptai ca Tweed să ia măsuri de 
pro- tecţie în ce te priveşte? Şi nici măcar nu m-ai zărit. 

Ea îşi scoase paltonul, eşarfa şi mânuşile. Afundându-se într- 
un fotoliu, acceptă cu plăcere paharul de apă pe care i-l întinse 
Tweed. 

— Îmi cer scuze, spuse ea. N-ar fi trebuit să spun ce am spus 
adineaori. Ştiu că lucrăm în echipă. Vă sunt recunoscătoare pen- 
tru protecţie. Am avut o dimineaţă plină. Ceea ce mă deranjează 
e că din nou am starea aceea de nervozitate şi nu descopăr 
cauza. 

Auziră o bătaie uşoară în uşă. Newman deschise. Intrară But- 
ler şi Nield. Butler avea încă bandajul pe frunte. Nield aruncă o 
privire prin încăpere. 

— Poate că ar trebui să vă lăsăm singuri? 

— Nu, zise Tweed. Paula a fost să adune nişte informaţii. Pre- 
supun că s-a descurcat destul de bine. Aşa că aşezaţi-vă, 
ascultați şi reţineţi. 

— Voiam să intervievez mai mulţi oameni, pe rând, începu 
Paula. Înainte de larma din Altstadt m-am dus să vorbesc cu 
Sam 
Snyder la barul acela... 

Se făcu linişte cât ea povesti prima conversaţie avută cu 
reporterul. În timp ce le repeta dialogul cu acesta, Tweed le 
aduse tuturor pahare cu apă. Butler se încruntă şi arătă spre 
bar. Tweed încuviinţă din cap şi îi aduse o sticlă cu bere. Se 
gândea că Paula, cu talentul ei de a pune întrebări, ar fi fost un 
avocat de mâna întâi. În plus, îi plăcu felul în care ea îşi asuma 
riscurile, redat foarte firesc. 

— Aşa e el, spuse ea după un timp. 

— Aşadar, rezumă Tweed, Snyder nu a negat că a fost la 
Pinedale şi că a investigat celelalte crime. E important. 

— Dacă nu cumva el a comis crimele, sugeră Newman. 

— Acum Ştim şi că o cunoştea pe Elena Brucan. Mă frapează 
faptul că îi ştie pe prea mulţi dintre cei implicaţi în această 
tragedie. Şi, în final, te-a avertizat că ai devenit ţintă. /nainte de 


atacul din Altstadt. 

— Asta e posibil, interveni Marler. La fel ca Bob sau ca mine, e 
normal să aibă o grămadă de contacte în lumea interlopă. Doar 
a spus că „umblă zvonul”. 

— Doar dacă nu cumva el a fost cel care a angajat pe cineva 
s-o aranjeze pe Paula şi s-a acoperit dinainte, speculă Newman. 

Privirea pe care i-o aruncă Paula îi spunea clar: „Taci odată”. 
Apoi ea trecu la vizita pe care i-a făcut-o lui Roman. 

— Când m-a văzut fantomaticul Marler, a rânjit îmbufnat. 

Le descrise şocul pe care-l avusese când îl găsise pe Broden 
aşezat la biroul lui Roman. Apoi le relată cu aşa o însufleţire 
discuţia cu acesta, încât aproape că avură senzaţia că fuseseră 
acolo cu ea. Încheie cu întâlnirea avută cu Roman şi spunându- 
le că rămăsese să se ducă să discute cu el la ora trei după- 
amiază. 

— Broden e un tip dur, remarcă Newman. DIS? Departamen- 
tul de Investigaţii Speciale. Am cunoscut pe cineva de-acolo. Pot 
fi foarte grosolani, de obicei le place ce fac. 

— Şi, observă Tweed, Broden a admis, practic, că a fost nu 
doar o dată în Maine. Important. 

Paula mai ceru nişte apă. | se uscase gâtul vorbind întruna. 
Bău tot paharul pe care i-l aduse Tweed şi apoi reîncepu 
analizarea situaţiei. Apoi le povesti cele întâmplate la Spriingli. 
Din nou avură senzaţia că sunt martorii scenei pe care ea o 
relata. 

Femeia despre care crezuse că e Elena Brucan, sosirea 
Marienettei, conversaţia cu aceasta şi apoi apariţia lui Black 
Jack. 

Tweed se aşezase pe un scaun tapiţat fără să-şi ia ochii de la 
ea. Paula avu impresia că el prinsese ceva ce ei îi scăpase, ceva 
important. Ce putea să fie? în încheiere scoase un oftat. 

— Aşadar, comentă Tweed, Marienetta a cunoscut-o pe Elena 
Brucan la Londra. 

— Aşa am înţeles şi eu, zise Paula. Doamne! Am uitat de 
prăjitură. Scoase pacheţelul din geanta încăpătoare şi i-l întinse 
lui Newman. Bob, asta-i pentru tine. Cine ştie în ce stare el 

— E frig, n-are ce să fi păţit. Newman scoase prăjitura, 
intactă, din cutie şi începu să molfăie zgomotos. Minunat! Chiar 
îmi era foame. 

— Păi, ai putea să-mi mulţumeşti povestind tuturor despre 


confruntarea mea cu Snyder la a doua întâlnire cu el. Doar erai 
acolo, iar pe mine mă lasă vocea... 

Tweed ascultă, fără să-l întrerupă, relatarea lui Newman 
despre întâlnirea cu Sam Snyder. Evocarea lui nu a fost nici pe 
departe la fel de însufleţită ca a Paulei. Dar şi-a amintit toată 
con- versaţia cu precizie. 

— După care am ieşit, lăsând acolo nevăstuica, conchise 
Newman. 

— Aţi descoperit că Snyder a cunoscut-o pe Elena înainte de a 
veni încoace. De fapt, de la Londra. Ar putea fi important. Se 
între- rupse şi se uită, pe rând, la fiecare. Poate vă nedumereşte 
avalanşa de informaţii pe care tocmai le-aţi auzit. Simplific, dacă 
e nevoie. 

— Că bine faci, zise Nield. 

— Paula a reuşit să facă într-o zi mai mult decât ar fi reuşit 
alţii într-o săptămână întreagă. S-a întâlnit cu Broden, iar 
discuţia cu el mi se pare interesantă. După mine, Broden e un 
om miste- rios, şi mă îndoiesc că i-a spus Paulei totul despre el. 
să nu-l uităm pe tipul ăsta. Apoi, Elena Brucan este un personaj- 
cheie. 

Acum ştim că îi cunoştea pe toţi. Şi-atunci, pe care dintre ei l-a 
neliniştit într-atât de rău încât să fie ucisă? 

— Ar putea fi oricare, comentă Nield. 

— Probabil. Ei bine, în timp ce s-au petrecut aceste lucruri, eu 
am avut o confruntare cu domnul Russell Straub, vicepreşedin- 
tele. Povesti ce se întâmplase, apoi spuse: Mi se pare interesant 
că Straub a fost prezent în locurile în care s-au petrecut toate 
cele patru crime. Şi, în plus, este un om foarte îngrijorat. De ce? 
Am să-i povestesc lui Beck de duelul meu cu Straub. Cred că 
Beck va dori să stea de vorbă cu el. Acum propun să ne 
despărţim şi să luăm prânzul mai târziu. 

— Şi eu trebuie să-i dau bătaie, spuse Paula uitându-se la 
ceas. 

Nu mi-e foame, iar la trei am întâlnire cu Roman Arbogast. 

Luigi Morati, care acum poza în Giani Vorano, bancher, îşi 
rezervase o cameră la Baur au Lac cu un paşaport fals. Era încă 
în vestibul când o văzu pe Paula grăbindu-se spre lift. Işi puse 
repede actele în geanta diplomat, se duse la lift şi aşteptă să 
vadă la ce etaj merge Paula. Apoi o luă la fugă pe scări, se opri 
sus, o zări ieşind din ascensor şi îndreptându-se sprintenă spre 


camera ei. O urmări cu precauţie. De după un colţ, o văzu 
folosind cheia-cartelă şi dispărând în cameră; o luă pe coridorul 
respectiv şi memoră numărul camerei ei. Pentru el, cheia- 
cartelă, care se presupunea că asigură un grad înalt de 
siguranţă - deoarece com- binaţiile erau schimbate imediat ce 
un turist părăsea hotelul -, nu ridica absolut nicio problemă. 
Avea un dispozitiv american cu care putea deschide uşa aceea 
în mai puţin de un minut. Se întoarse în camera lui. 

Luigi învățase de mult că răbdarea este cea mai importantă 
trăsătură pe care trebuie să o posede un ucigaş profesionist. 
Ratase într-un mod jalnic în Altstadt, iar lucrurile se sfârşiseră 
dezastruos. Atunci şi-a dat seama că era o idioţenie să încerce 
să o omoare pe străzile din Ziirich. O tactică proastă. Ar fi mult 
mai sigur dacă ar elimina-o în camera ei. La primele ore ale 
dimineţii. 

Ruta de scăpare? leşirea de incendiu de la capătul coridorului. 
O să verifice asta mai târziu. 

Când închiriase camera pentru o lună, plătise în avans cu 
banii jos. li explicase recepţionerului că e posibil să fie nevoit să 
plece, cu afaceri, până în Germania şi că nu va fi acolo în 
noaptea aceea, dar voia să fie sigur că are unde să se întoarcă. 

O măsură de prevedere înţeleaptă. In Elveţia, unul dintre 
delictele cele mai scandaloase era să pleci dintr-un hotel fără să 
achiţi nota de plată. Se hotărî să ia prânzul în oraş, probabil la 
barul de la Baur en Vdle. 

Paula se grăbise în camera ei pentru a se aranja puţin înainte 
de întâlnirea cu Roman. In timp ce descuia uşa, avu impresia că 
văzuse cu coada ochiului o umbră pe coridor exact când cotea 
spre camera ei. Când aruncă o privire rapidă în direcţia aceea, 
nu văzu nici urmă de umbră, nici picior de om. „Revino-ţi”, îşi 
spuse ea. 

Când să iasă, la parter îl văzu pe Newman vorbind cu şeful de 
la recepţie. Făcea rezervări pentru şase bilete la clasa întâi la 
expresul de Lugano, pentru a doua zi. 

înainte de a ieşi din camera lui Tweed, Paula îl auzise pe 
acesta când îi spusese lui Newman să rezerve biletele. Tweed 
reacţionase astfel după ce-i povestise despre biletele găsite în 
plicul adresat lui Arbogast. 

— E doar o măsură de precauţie, adăugase Tweed. Cred că 
am ajuns în faza în care duşmanul, încă necunoscut, recurge la 


operaţiuni de disimulare ca să ne îndepărteze de pistă. 

Paula ieşi din hotel şi o luă pe Bahnhofstrasse. La ora aceasta 
a zilei, strada era pustie. lar afară se făcuse şi mai frig. 
Atmosfera era de-a dreptul siberiană. Deasupra, nori întunecaţi, 
ameninţători păreau că formează un plafon gros. 

înainte de a o lua pe strada ce ducea la sediul ACTIL, se opri. 
Era complet pustie şi aproape la fel de întunecată ca noaptea. 
Se vedea cordonul de interdicţie la capătul străzii, dar nu era 
nicio maşină a poliţiei, niciun semn că acolo ar fi poliţia, nici 
urmă de poliţist. Deloc promiţător. 

înainta, însă pe partea opusă clădirii. Se uita în sus. Nicio 
lumină în biroul lui Roman. Nicio lumină în toată clădirea. Ciu- 
dat! Se uită la ceas: ora trei fix. 

Traversă rapid strada, scrâşnind din dinţi. Uşa era închisă. 
Apăsă pe sonerie de mai multe ori. Niciun răspuns. Puse încet 
mâna pe mânerul uşii de la intrare, apăsă şi împinse. Incuiat. 

Paula era nedumerită, oarecum tulburată. Îşi aduse aminte că 
Roman insistase în privinţa punctualităţii. Afară, părea că se 
întunecă tot mai mult. Decise că nu ar fi prea înţelept să mai 
piardă vremea pe strada aceasta izolată. O luă înapoi pe Bahn- 
hofstrasse. Nu-l văzu pe Nield strecurându-se după un prag. 

O urmărise încă de la hotel. 

„Oare ce s-a întâmplat cu Roman?” se întreba Paula în timp 
ce intra în hotel. Observă că idiotul acela de recepţioner nu mai 
era acolo. În locul lui, un alt bărbat pe care nu-l mai văzuse până 
acum. Se apropie de recepţionerul-şef. 

— Aţi putea, vă rog, să daţi un telefon la camera domnului 
Arbogast? Vrea să stea de vorbă cu mine. 

— Nu este aici, spuse acesta, observând cheia la locul ei, la 
recepţie. E plecat. 

— Văd că aveţi un angajat nou, constată ea. 

— Da. Recepţionerul-şef îşi ţuguie buzele, apoi zâmbi. 

Celălalt era doar temporar angajat la noi şi a plecat la alt post. 

„Şi-au dat seama că nu era bun”, se gândi ea în lift. Tweed 
era în camera lui, împreună cu restul echipei. În timp ce ea le 
povestea de întâlnirea ratată cu Roman, îşi făcu aparifia Nield. 

— Foarte ciudat, comentă Tweed. La Roman m-a impresionat 
tocmai punctualitatea de care dă dovadă. Ce putea să i se 
întâmple? 

— Orice, răspunse Newman posomorât. Luând în consideraţie 


ceea ce altora deja li s-a întâmplat. 

Paula îşi scoase haina şi se aşeză într-un fotoliu aşa încât să 
vadă pe toată lumea. Avea o mină serioasă şi simţea că ăsta era 
momen- tul să le împărtăşească tuturor ce anume credea ea 
despre unii fac- tori-cheie, având în vedere prin ce trecuseră 
până în acel moment. 

— Toporul folosit la decapitarea celor patru victime, începu 
ea, probabil că este transportat de specimen, indiferent cine ar 
fi, dar cum o face? Adus tocmai din Maine până în Marea 
Britanie, şi apoi aici... 

— Daţi-mi voie să vă spun ceva, repede, interveni Tweed. 
Beck tocmai mi-a dezvăluit că patologul lui, Zeitzler, a declarat 
că el crede că şi Elena Brucan a fost ucisă cu aceeaşi armă. Şi-a 
comparat radiografiile cu materialul trimis de legistul din 
Boston. 

Aşa că ai dreptate. Într-un anume fel, o armă, care de bună 
seamă e stânjenitoare, a fost transportată cu succes dintr-un loc 
într-altul. 

— Mie mi se pare înfricoşător, continuă Paula, dar poate să ne 
dea un indiciu. Şi blocul de execuţie este cărat în acelaşi 
recipient. 
l-am descoperit urmele pe pământ, lângă azdul din Pinedale, 
apoi din nou în iarbă, la Bray, lângă Abbey Grange, unde a fost 
ucis 
Adam Holgate. Şi am văzut aceeaşi formă în balta de sânge de 
pe aleea paralelă cu râul Sihl, unde a fost măcelărită Elena 
Brucan. 

— Recipientul ăsta, ce-ar putea fi? întrebă Nield. 

— Probabil o valiză căptuşită sau o servietă diplomat mai 
mare. Paula se aplecă înainte, ca pentru a sublinia ceea ce 
spunea. 

Probabil că specimenul - adică, ucigaşul - cară cu el un lucru 
care pare inofensiv, deloc ieşit din comun. Apoi, mai sunt şi 
capetele care lipsesc. 

în cameră se lăsă liniştea, fiecare gândindu-se la perspectiva 
înfiorătoare pe care o evocase Paula. Tweed, care rămăsese în 
picioare, îşi împreună mâinile şi o întrebă: 

— Foarte ingenios cum ai conceput lucrurile. Ce crezi tu 
despre capete? De ce lipsesc? Ce face cu ele? 

— Să nu mă credeţi nebună, zise ea, dar eu cred că ele sunt 


trans- portate în acelaşi recipient. Nu mă întrebaţi de ce, că n- 
am idee. 

— Să nu uit, Zeitzler vrea să meargă cineva la morgă să iden- 
tifice capul Elenei, îi spuse Tweed. Ştiu că ai văzut grozăvia de 
pe malul râului Sihl, însă Zeitzler este foarte pedant. Zice că tre- 
buie să aibă o identificare care să nu mai poată fi pusă la 
îndoială. 

— Atunci voi merge la morgă, spuse Paula calm. 

— Nu singură, zise Newman pe un ton ferm. 

— Voi merge eu cu Paula, veni replica lui Tweed. Amândoi am 
stat de vorbă cu ea faţă în faţă. Sau ar putea merge Newman cu 
mine. _ 

— Vin şi eu, insistă Paula cu încăpățânare. li datorez asta. 

La morgă îi duse Beck în persoană. În timp ce trăgea în faţa 
clădirii, îşi ceru scuze că-i supusese la asemenea chin. Tweed 
făcu un gest, vrând să spună că nu e nicio problemă. Beck îşi 
ceru din nou scuze, de data aceasta Paulei, şi iarăşi sugeră că 
prezenţa ei acolo nu era obligatorie. 

— Face parte din munca mea, îi răspunse ea cu severitate. 
Sunt membru cu normă întreagă al acestei echipe. Să mergem! 

Era întuneric, ceea ce făcea ca atmosfera să fie şi mai 
apăsătoare. Unul dintre angajaţii lui Zeitzler le deschise uşa şi îi 
conduse într-o sală cu gresie pe podele. De acolo îi luă Zeitzler, 
care îi duse spre o altă uşă, o deschise şi coborâră o scară atât 
de lungă, de piatră, încât Paula avu senzaţia că se îndreaptă 
spre măruntaiele pământului. 

După încă o uşă, intrară într-o încăpere puternic luminată de 
tuburi fluorescente montate în tavan. Aici, tot echipamentul era 
moderm: mese cu tăblii metalice, dezinfectate, cu camere de 
luat vederi suspendate deasupra lor, dotate cu cabluri 
telescopice care se puteau potrivi în orice unghi, la orice 
înălţime. 

Ajunşi aici, Paula trebui să-şi scoată haina, Tweed la fel, iar un 
elveţian tras la faţă le dădu un echipament special: halate albe 
care se închideau până la gât, mânuşi de latex, nişte papuci de 
cauciuc care trebuiau traşi peste încălțări şi măşti chirurgicale, 
prevăzute cu un dispozitiv de respiraţie şi cu orificii pentru ochi. 

Paula trase adânc aer în piept când doctorul Zeitzler descuie 
o uşă masivă. Îşi aranjă masca, iar un miros bine cunoscut îi 
intră în nări - bine cunoscut pentru că şi-l amintea din morga 


spațioasă a profesorului  Saafeld, din Holland Park. 
Inconfundabilul miros de formol, utilizat la conservarea 
cadavrelor. 

Se ținu tare când doctorul Zeitzler o conduse într-o încăpere 
mai mică. Pe toţi pereţii erau sertare mari în care, ştia şi ea, se 
aflau cadavre. Îl urmă hotărâtă pe Zeitzler spre o masă unde se 
afla ceva ascuns sub o pânză mare, albă. Ceva lat de aproape 
trei- zeci de centimetri şi la fel de lung. Zeitzler se uită la ea. 

— Sunteţi gata? Dacă aveţi nevoie la toaletă, este chiar după 
uşa aceea. 

Se aştepta ca Paulei să i se facă rău şi dorea ca, dacă va fi 
nevoie, ea să poată da fuga la toaletă. Ea se uită la el şi clătină 
din cap. Zeitzler dădu pânza la o parte, iar Paula simţi cum 
brusc i se încleştează mâinile. 

Avea în faţă capul Elenei Brucan, retezat chiar de sub bărbie. 
Ochii ei sticloşi o priveau lung din formol. Capul se afla într-un 
bor- can de sticlă, rotund, mare, închis cu un capac, tot de 
sticlă, cu mâner. Se uita fix la rămăşiţa aceea înfiorătoare, exact 
în ochii 
Elenei, ce păreau că încearcă să-i transmită un mesaj. Pură 
fantezie! 

— Acesta e ceea ce în Marea Britanie se cheamă borcan de 
laborator, spuse ea, arătând spre recipient. 

27 

Beck îi lăsase cu maşina la intrarea în hotel, dar ei aleseseră 
să facă o plimbare prin parcul din spate. Tweed era într-o stare 
contemplativă. 

— Nu ai ce să găseşti printre lucrurile Elenei, îi spuse el 
Paulei. Şi, oricum, oamenii lui Beck - inclusiv doctorul Zeitzler, 
desigur - trebuie să le fi examinat minuţios. 

Chiar înainte de a pleca de la morgă, Paula ceruse să vadă 
hainele. Tweed îi făcuse pe plac, deşi ştia că era o pierdere de 
timp. Acum, îşi ridică gulerul hainei, pentru că noaptea devenise 
rece şi umedă. 

— N-am găsit nimic, recunoscu Paula, adăugând: Dar tot am 
găsit. 

— Nu-mi vorbi în ghicitori! 

— Tu tot timpul faci asta. 

— Şi ce vrei să spui? întrebă el, iritat. 

— Am descoperit că lipsea ceva. Ţi-aminteşti de eşarfa aceea 


brodată pe care o purta tot timpul? Ei bine, nu era acolo. 

— Probabil că i-a fost dată jos înainte... înainte ca ucigaşul să- 
şi facă treaba mârşavă, spuse Tweed alegând cuvintele cu grijă. 
Poate că îl încurca, dacă înţelegi la ce mă refer. 

— Atunci ce s-a întâmplat cu ea? 

— Probabil că a fost aruncată în râul Sihl. 

— Nu cred. L-am întrebat pe Beck dacă au căutat capul în râu. 

— Capul nu lipsea. 

— Scuze, mă simt cam obosită. L-am întrebat dacă au căutat 
în râu după unele indicii. Au căutat. Au trimis chiar scufundători 
să exploreze sub apă. lar eşarfa nu era în râu. 

— Dacă stai să te gândeşti, cred că ucigaşul are o slăbiciune 
pentru apă, remarcă Tweed. În Maine, crima a fost comisă lângă 
Atlantic. Până şi cadavrul a fost găsit într-o crevasă, acolo unde 
nu sunt valuri nici chiar dacă e furtună. La Bray, cadavrul lui 
Holgate a fost azvârlit într-un golfuleţ al Tamisei. Apoi la Mon- 
treux, cadavrul lui Seale plutea pe suprafaţa lacului. Prea multe 
coincidenţe, care nu pot fi trecute cu vederea. 

— Şi, spuse Paula gânditoare, cadavrul Elenei era într-o barcă 
pe malul râului Sihl. Ce înseamnă asta? Ştim pe cineva căruia 
să-i placă apa? 

— Până acum, nu. 

— O vreme, am avut senzaţia că a fost făcută o remarcă sem- 
nificativă de către unul dintre cei pe care îi cunoaştem. Dar pur 
şi simplu nu-mi pot aminti cine a fost sau ce a spus. Sau cel 
puţin când a fost spus. Oricum, a fost cu puţin timp în urmă. 

— Nu mai încerca să îţi aminteşti. Goleşte-ţi mintea şi s-ar 
putea să-ţi vină înapoi din subconștient. 

— Sunt convinsă că este ceva foarte important, insistă ea. 

E vorba despre una dintre acele remarci întâmplătoare. lar 
acum stau şi mă întreb dacă acela care a făcut-o şi-a dat seama 
de gafă. 

Poate că de aici porneşte şi atacul asupra mea, în Altstadt. De 
ce eu? Pentru că ştiu prea multe. Dar eu nu ştiu ce este. 

— Scoate-ţi asta din minte! 

în timp ce vorbea, Tweed cerceta în continuare locurile 
întunecate ale parcului. Era sigur că văzuse o mişcare. Avea 
mâna pe Walther, sub palton, în buzunarul jachetei. Cel mai 
bine ar fi să se întoarcă în hotel cât mai repede. 

— Mergem înapoi la hotel. Chiar acum. 


Luigi se plimbase prin parc, verificând terenul, când şi-au 
făcut apariţia Tweed şi Paula. Preţ de o clipă, se întrebă dacă 
era momentul potrivit să acţioneze şi îşi scoase pistolul. Apoi îl 
văzu pe Tweed uitându-se spre locul unde era ascuns el. Nu, ar 
fi prea riscant. „Aşteaptă până la miezul nopţii şi fă-ţi treaba în 
camera femeii, în timp ce ea doarme. Apoi ia-ţi valiza şi ieşi din 
hotel pe uşa de incendiu.” 

După aceea o să plece din Zurich cu maşina pe care o închi- 
riase pe un alt nume, în direcţia Austria. Cu puţin noroc, o să fie 
deja dincolo de graniţă până se descoperă cadavrul. 

în Austria o să stea câteva săptămâni şi o să-şi lase barbă, 
ceea ce îi va schimba complet înfăţişarea. Luigi era foarte pri- 
ceput la planuri de viitor. Aşa reuşea să rămână în viaţă. 

— Singura persoană căreia încă nu am avut ocazia să-i pun 
câteva întrebări este Sophie, remarcă Paula în timp ce intrau în 
hotel. 

— Nu pot să-mi imaginez c-ar putea avea vreun amestec, 
comentă Tweed. 

— Şi în câte cazuri fi s-a întâmplat ca ultima persoană la care 
s-ar fi gândit cineva să fie criminalul? 

— Destul de multe, recunoscu el. 

— Te las acum, spuse ea dintr-odată. lat-o pe Sophie. Stă sin- 
gură, în hol. Locul e cam aglomerat. 

în timp ce Paula se îndrepta spre ea, Sophie ridica paharul, ca 
să bea. Pe masă avea o sticlă de gin aproape goală. Să se fi 
ameţit? Sophie o văzu şi, în loc să bea, ridică paharul spre ea. 

— Simt nevoia să fiu cu cineva, începu Paula în timp ce-şi 
scotea paltonul. Sau poate că ai prefera să rămâi singură? 

— O, nu, şi eu la fel. Sophie aruncă o privire prin hol. Nu 
putem discuta ca lumea aici. Să urcăm la mine în cameră! 

Merseră cu liftul până la etajul al doilea, fără să vorbească. 

Sophie avea o cameră ce dădea spre intrarea în hotel. Când 
intră, 
Paula aruncă o privire în jur, plină de uimire. Peste tot erau va- 
lize, unele foarte mari. Două, pe poliţa de bagaje, erau deschise. 
Tot ce era în ele era împachetat cu grijă - o nouă surpriză pentru 
Paula. Avusese impresia că Sophie este neatentă şi 
dezordonată. 

— Dă-ţi jos haina, spuse Sophie. 

Deschise un dulap. lnăuntru erau zeci de umeraşe cu haine pe 


ele. „Lui Sophie îi plac hainele”, se gândi Paula în timp ce se 
aşeză într-un fotoliu. Observă, de asemenea, cât de vioaie era 
Sophie, în ciuda cantităţii de alcool pe care trebuie să o fi con- 
sumat. Era o femeie înaltă, iar mişcările ei erau atletice. 

— Eu îmi pun ceva de băut, spuse ea de parcă ar fi fost vorba 
de primul ei pahar pe ziua de azi. Tu ce vrei să bei? 

— Un pahar de Chardonnay, dacă nu e vreo problemă. 

— Problemă? Nu există niciuna pe lumea asta cu care să nu 
mă descurc. 

Dispăru în baie, de unde se întoarse cu două pahare sub braţ. 
într-o mână avea o sticlă de Chardonnay şi-n cealaltă una de 
whisky. Turnă băuturile şi se aşeză în fotoliu în faţa Paulei. 
Ridică paharul şi ciocniră. 

— Pentru crimă. 

— Eu cred că mai degrabă aş bea pentru rezolvarea crimelor 
la care am asistat în ultima săptămână şi ceva. 

— Te-am adus aici ca să nu se bage Marienetta peste noi. 
Deşi nu prea cred. A dispărut. 

— Pe bune? La fel, se pare, şi tatăl tău. 

— Să sperăm că e pentru totdeauna. Şi, dacă nu i-aş mai 
vedea niciodată, tot va fi prea devreme. 

Chicoti şi goli jumătate din pahar. 

— Vorbeşti serios? întrebă Paula. 

— Cum să nu, spuse ea, imitând un perfect accent american. 
Sophie era complet diferită de cum o văzuse Paula înainte. 

Avea o voce plăcută, iar în vorbă, niciun pic de răutate. 
Aproape indiferentă. Purta o rochie neagră de catifea, cu bretele 
subţiri peste umerii bine modelaţi. 

îşi desfăcuse coada de cal. Părul castaniu despletit îi atingea 
omoplaţii, în valuri de mătase. Sophie era o femeie atrăgătoare, 
bine făcută. Cum stăteau ele la palavre, Paula se simţi atrasă de 
privirea ei cenuşie, care câteodată se însufleţea, apoi devenea 
sti- cloasă. Avu sentimentul ciudat că ochii lui Sophie au ceva 
hipnotic în ei şi că e pe cale să cadă sub vraja lor. Intoarse 
privirea, clipi şi se uită prin cameră. 

— Da’ ştiu că ai o tonă de bagaje. 

— Îmi plac hainele. Ar trebui să vezi colecţia Marienettei. 
Nişte cufere uriaşe. Cu toate astea, e în stare să care vreo două 
de parcă ar duce mape de hârtie. E viguroasă şi sprintenă. 

— Vă ciondăniţi des? întrebă Paula, amintindu-şi de scena în 


care Marienetta îi trăsese lui Sophie o palmă pe cinste. Cum era 
când eraţi mai mici? 

— Parcă eram câinele cu pisica. Ea era „sora” mai mare, iar 
eu, un bagaj inutil. Până într-o zi, când n-am mai putut să-nghit 
şi aproape că i-am spart falca. 

— Cum ai reuşit? 

— Am făcut rost de o rozetă de la prietenul meu. Mi-am pus 
rozeta pe degete şi deasupra, mânuşi. Când i-am tras una, a 
căzut pe spate. Chicoti. A stat în spital o săptămână. După 
aceea m-a lăsat în pace. 

Se hlizi iar. Ochii ei deveniră sticloşi, şi din nou Paula avu 
sentimentul că se îneacă în adâncul lor. Senzaţia o tulbură. 

în timp ce sorbea din Chardonnay, Sophie îşi umplu din nou 
paharul cu whisky. Până acum stătuse aplecată, cu coatele pe 
genunchi. Acum se afundă în scaun, rezemându-şi capul de 
spătar şi uitându-se în tavan. Oare băutura îşi făcea efectul? 

— Cine crezi că a comis aceste crime oribile? i-o aruncă, într-o 
doară, Paula. 

— Poate că George Karazov. Am citit odată o carte care se nu- 
mea /mitatori. Era despre Karazov. Obişnuia să-şi taie victimele 
de parcă erau hălci de carme, deşi nu părea să fie necesar. 
Odată s-a strecurat într-o morgă unde, pe o lespede, zăcea una 
dintre ultimele lui realizări. A făcut o grămadă de fotografii, 
după care a dispărut. Apoi a trimis fotografiile la FBI cu o notă 
bătută la maşină: „Din partea mea. Nu mă veţi prinde 
niciodată”. Şi nu l-au prins. Poate că a reapărut. 

Paula ştia totul despre cazul Karazov, însă era curioasă să afle 
cum reacţionase Sophie la el. incepu să nu se mai simtă în 
largul ei, dar insistă: 

— Ai folosit sintagma „nu părea să fie necesar”. Ce-ai vrut să 
spui prin asta? 

— Avea cuţit. De ce nu l-a înfipt, pur şi simplu, în gâtul lor şi 
gata? 

— De asemenea, ai folosit cuvântul „realizări”. Nu am înţeles 
la ce te-ai referit. 

— Ei bine, cred că îi plăcea de fapt ceea ce făcea. 

Brusc, Sophie se îndreptă în scaun. Se uită fix în ochii Paulei. 

— Cine crezi că-i tipul? 

— E greu de spus în faza asta. 

— Dar trebuie să aveţi dovezi până acum. Aşadar, în ce 


direcţie se îndreaptă toate astea? întrebă Sophie cu vehemenţă. 

— În nicio direcţie anume. Trebuie să aşteptăm. Va face o 
greşeală. 

— Până acum n-a făcut, nu-i aşa? 

— Nu sunt sigură. Trebuie să aşteptăm, repetă ea. 

— Dacă s-a întors Karazov, veţi aştepta toată viaţa. E prea 
deştept şi a acumulat mult prea multă experienţă. 

— E-adevărat. Paula se întrerupse. Numai că nu cred că este 
Karazov. Acum trebuie să mă duc, altfel se vor întreba ce s-a 
întâmplat cu mine. Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă, minţi 
ea. 

„Normal? Sau anormal?” se întreba ea în timp ce se ducea să- 
i dea raportul lui Tweed. În privinţa răspunsului, avea foarte mici 
îndoieli. 

Mercedesul acela era una dintre puţinele maşini de pe stradă 
în Zurich, noaptea. La volan, Ed Danvers, parcă cu faţa spre 
lacul neted şi lucios, ca o oglindă neagră. În faţa lor, undeva, 
departe, nu era nimic altceva decât peretele plat, care intra 
perpendicular în apă. Pe locul pasagerului stătea Russell Straub, 
drept, încordat. 

— Tweed începe să devină o problemă, spuse el posomorât. 
Trebuie oprit din continuarea anchetei. 

— De ce, domnule? 

Tipului de la FBI îi plăcea să fie informat. 

— Pentru că, dacă îl localizează pe ucigaş, cazul va ajunge de 
notorietate mondială. N-am nevoie de aşa ceva. 

— Vă gândiţi la uciderea lui Hank Foley? 

Straub întoarse capul, uitându-se pe geamul fumuriu, acoperit 
de gheaţă. Nu exista niciun risc să vadă cineva cine e înăuntru. 
Pufăi din trabucul pe care îl ţinea între degetele groase şi 
puternice. 

— Nu uita că eu nu fumez niciodată în public. Foarte mulţi 
alegători provin din clubul antifumat. 

— Vă faceţi griji pentru uciderea lui Hank Foley? insistă Dan- 
vers. Faptul că, întâmplător, aveţi o casă în Pinedale, în 
apropiere de locul unde s-a întâmplat, nu va ieşi la iveală, chiar 
dacă presa o să creeze senzaţie. 

Instinctele lui de agent FBI îi spuneau că nu acesta era ade- 
văratul motiv al îngrijorării lui Straub. 

— Vorbeşti de parcă ai şti tu totul despre presă. Cei de la 


Washington Post nu mă plac. 

— Dacă mai e vreun motiv pentru care vă îngrijorează Tweed, 
ar fi bine să ştiu despre ce este vorba. Altfel, acţionez în ceaţă. 

— Nu există niciun alt motiv, fir-ar al naibii! se răsti Straub. 

Şi nu uita că, atunci când voi deveni preşedinte, îl voi da afară 
pe 

Cord Dillon din funcţia de director adjunct. Te-aş putea pune pe 
tine în locul lui, la fel de uşor cum aprind trabucul ăsta. Pe de 
altă parte... Tonul lui devenise ameninţător. Te-aş putea lăsa să 
putrezeşti la Londra pentru restul carierei tale. 

— Îmi sugeraţi să angajez nişte pistolari să îl dea la o parte 
din cale pe Tweed? 

— Mi-aş putea asuma un asemenea risc, Ed? 

Se întoarse spre agent şi zâmbi răutăcios. Tonul acestuia nu 
fusese convingător. 

— Cu experienţa mea, spuse Danvers încet, aş putea exercita 
o presiune diplomatică asupra elveţienilor. Care să-l determine 
pe Tweed să părăsească Elveţia. 

O siluetă într-un pardesiu şi o pălărie moale de fetru, trasă 
mult pe faţă, se plimba de-a lungul zidului. Când trecu prin drep- 
tul maşinii, aruncă o privire prin parbrizul pe care îl dezgheţase 
Danvers. Apoi dispăru în noapte. 

— Cine naiba a fost? mârâi Straub. S-a uitat fix la mine. 

— Probabil vreun elveţian ieşit la plimbare. Vreţi să vă duc 
înapoi la hotel? 

— Da. Şi nu uita că până acum asocierea noastră a mers bine. 
Până acum, repetă el întorcându-se spre Danvers şi rânjind 
maliţios. 

Omul în pardesiu îşi continuă plimbarea de plăcere până ce 
Mercedesul dispăru. Apoi Marler se întoarse spre motocicleta pe 
care şi-o cumpărase din Zurich. Fusese în faţa hotelului exact 
când Danvers scotea Mercedesul din parcare. Imediat apăruse 
vicepreşedintele, care intrase în maşină lângă şofer. 

Contrariat, Marler încălecase pe motocicletă şi urmărise 
Mercedesul la o distanţă apreciabilă, până când acesta se oprise 
lângă lac. Acum avea de gând să-i dea raportul lui Tweed. 

Când telefonul sună, Paula se afla în apartamentul lui Tweed. 
Era Monica. După o scurtă discuţie cu Tweed, ea i-l dădu pe 
Howard, directorul lor. Convorbirea cu acesta a fost mai lungă, 
de unde Paula trase concluzia că nu erau veşti bune. Mai înainte 


îi povestise despre întâlnirea cu Sophie. Tweed puse receptorul 
în furcă. 

— Necazuri? întrebă Paula. 

— Aşa s-ar zice. 

înainte să sune telefonul, i se păruse că Tweed era îngrijorat. 
Acum însă era aproape dezinvolt. O luă de braţ şi o invită să ia 
loc într-un fotoliu, iar el se aşeză în faţa ei. 

— Monica s-a întrecut pe ea însăşi. În strădania ei de a alcătui 
arborele familiei Arbogast, a descoperit că Vicenzo, unchiul lui 
Roman, care s-a stabilit în State, a avut trei copii: doi băieţi şi o 
fată. Un alt frate, Mario, care de la Roma a emigrat tot în State, 
a avut şi el un fiu şi o fiică, ultima născută în Marea Britanie încă 
nu a aflat numele copiilor. Arborele ăsta de familie începe să fie 
din ce în ce mai complet. Apoi Howard mi-a spus că a fost 
chemat de două ori să discute cu premierul. Nathan Morgan, 
noul şef al Departamentului Special, a plecat încoace să mă 
escorteze înapoi acasă. 

— Ai să te duci? 

— Bineînţeles că nu, dar presiunea care se exercită asupra 
noastră e în creştere. Ce-mi place e că se dau de gol. Dovadă că 
factorul esenţial în investigația noastră este puterea. Şi din nou 
mă întreb: care este marele secret pe care ei încearcă să îl 
ascundă? O putere enormă, în cel mai adevărat sens al cuvântu- 
lui, este implicată în ceea ce prim-ministrul a numit „Cazul Hol- 
gate”. Observi cum încearcă să reducă la una o serie întreagă 
de crime oribile. 

— Dar ai un ton optimist. 

— Şi, datele transmise de Monica încep să se potrivească cu 
bănuielile mele. În sfârşit, ne urnim. 

— Presupun că deocamdată nu trebuie să te întreb care sunt 
bănuielile tale? spuse ea zeflemitor. 

— E prea devreme. 

— Atunci ce crezi despre discuţia bizară pe care am avut-o cu 
Sophie? 

— Edificatoare. Interesant că ea pare să fie de obicei atât de 
liniştită încât avem tendinţa să o ignorăm. 

— Şi Abraham Seale spunea că, adesea, oamenii dezechili- 
braţi par normali cea mai mare parte a timpului. Sau ceva de 
genul acesta. 

— Ajungem şi acolo. Arăţi cam obosită. 


— Aproape că mi se închid ochii. Cred că mă duc direct în 
camera mea şi-am să pic într-un somn de moarte. Of! Nefericită 
formulare. 

Când trecea pe coridor spre camera ei, apăru Marienetta. Era 
într-o haină de ploaie îmblănită, iar viteza cu care-şi mişca 
picioarele lungi o făcu pe Paula să se simtă şi mai obosită. 

— Te-am dat dispărută, zise Paula. 

— Am cutreierat cârciumile. Făcând pe detectivul, cum ne-am 
înţeles. Am o grămadă de lucruri să-ţi spun. O luă pe Paula de 
braţ. Nu te mai las să faci niciun pas. Aici e camera mea, aşa că 
hai să bem ceva! Fără discuţie. Am atât de multe să-ţi spun... 

Paula îşi înăbuşi un căscat. Poate că ar fi bine să rămână să o 
asculte. Marienetta părea triumfătoare. Când intrară, Paula 
aruncă o privire prin încăperea mare. Nu era prea diferită de a 
lui 
Sophie. Valize mari peste tot, unele aşezate în teancuri. 

— Chardonnay pentru tine, zise Marienetta binedispusă. 
Whisky pentru mine - ca să nu le-amestec. Ghici cu cine am 
fost! Black Jack. A îndrugat verzi şi uscate. 

După ce turnă în pahare, Marienetta se cocoţă pe o canapea 
în faţa Paulei, care se topea pe canapeaua ei. Ciocniră încet, iar 
Marienetta luă o duşcă zdravănă, golindu-şi pe jumătate paha- 
rul. Purta o rochie aurie care se potrivea de minune cu părul ei 
lung. În jurul taliei subţiri avea o curea verde, închisă cu o 
cataramă-bijuterie. Se aşeză picior peste picior. 

— Am bântuit prin şase baruri. Black Jack era în mare formă. 
Pun pariu că acum zace îmbrăcat în pat. Deşi, când l-am ajutat 
să-şi deschidă uşa şi i-am spus noapte bună, voia să-mi scoată 
el mie hainele. 

— Probabil că era deja cherchelit. Dacă nici nu mai putea să-şi 
deschidă singur uşa... _ 

— Nu mă prosteşte el pe mine. E ca un butoi fără fund. Insă, 
după ce bea mult, spune lucruri pe care în mod normal nu le-ar 
zice. 

— la s-auzim! 

— La un moment dat, discuţia se încinsese pe tema pedepsei 
cu moartea. Jack a zis că e în favoarea ei. Apoi a spus că în 
lumea asta sunt oameni care mai bine n-ar fi. Dar că, în privinţa 
unora, treaba a fost deja rezolvată. 

— Eşti sigură că aşa a spus? 


— Ţi-am citat exact vorbele lui. Zicea că are el o listă de 
oameni care nu vor mai face umbră pământului pentru multă 
vreme. L-am întrebat cine-i pe listă. A-nceput să facă pe timidul, 
zicea că ar spune, dar că ultimul lucru pe care ni l-am dori ar fi 
publicitatea. L-am întrebat de ce se referă la „noi” când spune 
asta? 

— Zi-i mai departe! 

— A zis că la lume, în general, ceea ce nu prea are sens. Să- 
mi umplu din nou paharul. Tu mai vrei? 

Paula scutură din cap. În timp ce Marienetta îşi turna un 
whisky mare, ea născocea ce să spună mai departe. Aceasta se 
aşeză şi o privi insistent. Ochii ei ca de pisică erau 
incandescenţi. 

— Spune-mi, zise Paula încet, a recunoscut el, în mod con- 
cret, că a ucis vreuna dintre victime? 

— Doar d-am zis ce-a spus. Şi am o memorie bună la 
dialoguri. 

— Atunci, înseamnă că el practic nu a mărturisit că a ucis pe 
cineva anume, nu? 

— Poţi să interpretezi cum vrei. Marienetta ridică din umeri. 
Toate astea au fost după ore întregi de alte discuții- La un 
moment dat, îi tot dădea înainte cu cât de mult îi plăcea lui să 
navigheze, că m-ar lua la plimbare pe lacul Zurich. l-am zis că 
altă dată. Ei, ce zici, mă descurc ca detectiv, colaboratoare a ta? 

— Cred că te-ai descurcat foarte bine. 

— Şi-o să-i spui toate astea lui Tweed? Ar trebui să ştie. 
Poate-am dat lovitura. Doar Jack călătoreşte mult. A fost şi la 
Boston cu Gulfstream-ul, prin bunăvoința unchiului meu. 

— Apropo, unde e Roman? Se pare că a dispărut. 

— Habar n-am. E de capul lui. E foarte secretos în ceea ce ÎI 
priveşte. 

— Tu te gândeşti să pleci undeva? întrebă Paula, uitându-se la 
mormanul de valize. 

— A, acelea! îmi place să fiu pregătita de plecare în orice 
moment. Şi chiar trebuie să fiu, dacă Roman are de gând să 
plece undeva. 

— Cred că am să merg la culcare, dacă nu te superi. Am avut 
o zi plină, spuse Paula, ridicându-se. 

— Nu ţi-ai băut nici jumătate din pahar, ce naiba! Vocea i se 
asprise. Şi voiam să aud ce-ai mai făcut tu cu ancheta. 


— Dimineaţă, dacă nu te superi, răspunse Paula îndreptându- 
se spre uşă. Şi am băut destul, dar îţi mulţumesc pentru 
ospitalitate. 

Marienetta se ridică. Ochii ei luceau acum ca nişte licurici. 

Se îndreptă spre Paula, care era cu mâna pe clanţa uşii. 

— Eu îţi spun tot ce aflu, şi tu mie, nimic. 

— Dimineaţă. Noapte bună, Marienetta. 

Se îndreptă cu paşi grăbiţi spre camera ei, îngrijorată ca nu 
cumva Marienetta să o urmărească, lucru care nu s-a întâmplat 
însă. Cu efort, făcu un duş rapid. Incă se simţea extenuată, dar 
asta n-o împiedică să facă exact ce avea de făcut. 

Dimineaţa, la ora trei fix, Luigi părăsi camera în ţinuta sa de 
„bpancher”. Verifică uşa de incendiu, să fie sigur că se deschide. 
Apoi, în mână cu geanta diplomat în care avea pistolul Glock, 
pormi pe coridoarele pustii spre camera Paulei. 

După un somn adânc cum nu mai avusese de mult, a doua zi 
dimineaţă, Paula se trezi, îşi puse halatul de casă peste pijama 
şi rămase cu ochii ţintă spre uşă. Inainte să meargă la culcare îşi 
luase două măsuri de precauţie. Mai întâi, luase un scaun cu 
spătarul tapiţat, îl înclinase puţin şi îl proptise bine în uşă, sub 
mânerul clanţei. Apoi scosese din valiză o pană groasă de cau- 
ciuc, pe care o lua cu ea peste tot, şi o împinsese sub uşă, 
înţepenind-o bine. 

Acum însă uşa era întredeschisă vreo patru centimetri. 
Mânerul fusese forţat, după cum arăta spătarul îndoit al 
scaunului, dar rezistase. Totuşi, pana de cauciuc a fost cea care 
a salvat-o. Oricine încercase să intre cu forţa în camera ei împin- 
sese cu foarte mare putere. Cu cât ar fi împins mai tare, cu atât 
uşa s-ar fi blocat din cauza penei. 

Paula îşi luă Browning-ul de sub pernă, se apropie de uşă şi 
aruncă o privire prin crăpătură, ascultă. Dădu cu grijă scaunul la 
o parte şi se aruncă cu toată greutatea în uşă. Pana ieşi, iar uşa 
se trânti cu zgomot. Suspină uşurată. 

După ce făcu un duş, îşi puse rapid o bluză şi o fustă de lână, 
iar în picioare, nişte pantofi comozi. Îşi azvârli geanta pe umăr, 
cu Browning-ul la locul lui, în buzunarul special, şi se îndreptă 
spre camera lui Tweed. Avea deja musafiri. 

Când deschisese uşa, Tweed dăduse cu ochii de Nathan Mor- 
gan. Imbrăcat într-o haină de blană de urs şi cu o căciulă de 
blană pe cap, acesta arăta ridicol şi părea şi mai gras decât de 


obicei. 
Tweed îl invită înăuntru, dar nu-i propuse să mai ia şi loc. 

— Cărui fapt îi datorez plăcerea? îl întrebă pe Nathan cu un 
zâmbet ironic. 

Atunci bătuse Paula la uşă, iar Tweed îi deschisese. Ea îi 
aruncă o privire lui Nathan, apoi se instală într-un fotoliu. Tweed 
repetă întrebarea. 

— Această misiune, răspunse Nathan în stilul lui pompos, este 
secretă. Privi spre Paula. Trebuie să fim singuri. 

— Credeam că ţi-ai dat seama până acum că domnişoara 
Grey este asistenta mea personală, cu care lucrez de ani de zile. 
Şi ea este pe punctul de a-l identifica pe acest ucigaş în masă 
care călătoreşte de pe un continent pe altul. 

„Chiar sunt?” îşi spuse Paula. 

— Ce? explodă Nathan. 

— Nu am chef să repet întruna tot ce spun, îi răspunse Tweed 
pe cel mai suav ton posibil. 

— Este îngrozitor de frig aici, spuse Nathan. Mai rău decât 
acasă. 

Faţa împietrită începu să-i transpire. Tânjea să-şi dea jos 
haina aceea grea, însă deocamdată nimeni nu se oferise să i-o 
ia. 

Oftă din greu şi începu din nou: 

— Vin direct de la aeroport. Misiunea mea este să te escortez 
imediat înapoi în Marea Britanie. 

Scoase din haină un plic pe care i-l întinse lui Tweed. După ce 
citi hârtia dinăuntru, acesta îi dădu drumul pe masă, dar, ca din 
întâmplare, plicul alunecă şi căzu pe podea. 

— Aceasta este autorizaţia mea, continuă Nathan, declarativ. 
Auziră o bătaie în uşă, urmată de câteva bătăi uşoare şi rapide. 
Tweed deschise, iar Beck intră grăbit în cameră, cu aceeaşi 
expresie cruntă pe faţă. Îi aruncă o privire lui Nathan. 

— Să vă fac prezentările, continuă Tweed pe acelaşi ton ama- 
bil de mai înainte. Dumnealui este Nathan Morgan... 

— Director al Departamentului Special, sublinie Nathan. 

— Temporar director al Departamentului Special. A fost numit 
de probă. Susţine că a venit aici ca să mă ducă înapoi în 
Marea Britanie A, iar acesta este Arthur Beck, şeful Poliţiei 
Federale. 

— Exact omul care-mi trebuie, spuse Nathan cu nerăbdare, 


întinse mâna lui urâtă să dea noroc cu Beck, dar acesta ignoră 
gestul. M-aţi putea ajuta în misiunea mea, îi dădu el înainte, 
punându-mi la dispoziţie o escortă până ajung cu Tweed la aero- 
port ca să prindem primul zbor spre Marea Britanie. 

— Singura problemă este că eu nu intenţionez să mă întorc 

acasă cu acest domn, spuse Tweed. Se uită spre Nathan. 
Constat că trebuie să-ţi explic structura serviciilor noastre de 
securitate. 
SIS se află sub controlul direct al prim-ministrului. Departamen- 
tul Special este în subordinea comisariatului Poliţiei. Pe jos, con- 
tinuă el întorcându-se spre Beck, se află o scrisoare stupidă de 
la ministrul de interne, despre care Nathan pretinde că este 
autori- zaţia sa. Nu face nici măcar cât hârtia pe care a fost 
imprimată. 

— Protestez! Nathan deja transpira abundent, mai cu seamă 
că în cameră era cu mult mai cald decât afară, datorită încăl- 
zirii centrale. Domnule Beck, vă solicit cooperarea în această 
problemă. 

— Se pare că nu deţineţi prea multă autoritate în Marea Bri- 
tanie, îi spuse Beck sumbru. În orice caz, în Elveţia nu deţineţi 
niciuna. Dacă domnul Tweed este de acord, vă sugerez să vă 
întoarceţi acasă singur. 

— Da' este revoltător! 

— Venirea ta aici cu siguranţă este, îi spuse Tweed, blând. 
Nathan, care-şi ţinea mănuşile sub braţ, scoase o batistă şi se 
şterse pe frunte şi pe faţă. Batista era udă leoarcă încă înainte 
să încheie operaţiunea. Paula se ridică, umplu un pahar cu apă 
şi i-l întinse. 

— Bea asta înainte să pleci, altfel te deshidratezi complet. 

— Mulţumesc, reuşi Nathan să îngaime. 

Paula îi deschise uşa. Nathan se holbă buimac în jur. Băuse 
tot paharul cu apă. Pesemne căldura îl ajutase să se hotărască. 

Se îndreptă spre uşa deschisă şi, chiar înainte de a ieşi, îi 
aruncă o privire duşmănoasă lui Tweed. 

— Să fii sigur că voi întocmi un raport detaliat cu privire la 
acest incident. 

— Aşa să faci, îi răspunse Tweed. 

După ce „oaspetele” lor plecă, Paula încuie uşa. Tweed îi luă 
paltonul lui Beck, care se aşeză apoi într-un fotoliu. Bău paharul 
cu apă pe care i-l întinse Paula, apoi începu să-şi învârtă 


degetele lungi în jurul paharului. 

— Tweed, am venit cât am putut de repede încoace, deoarece 
s-a ivit pe neaşteptate o problemă legată de prezenţa dumitale 
în 
Elveţia. Nu-ţi face griji, spuse el, ridicând un deget. Am aranjat 
eu totul. Doar că e posibil ca omul acesta stupid care tocmai a 
ieşit să fie implicat în treaba asta, deşi mă îndoiesc. M-a sunat 
ministrul, de la Berna, şi mi-a sugerat, într-o convorbire destul 
de lungă, că ar fi bine să fii mai discret în anchetarea crimelor. 

— Scuzaţi-mă, spuse Paula, dar de unde a aflat că Tweed este 
aici, în Zurich? 

— Voi ajunge şi la asta. L-am lăsat să spună vrute şi nevrute, 
apoi am explodat. l-am spus că Tweed este şansa noastră în elu- 
cidarea crimelor, că e vorba despre ceva la nivel internaţional, 
care a început în Maine, unde dumneata ai fost deja. Apoi că a 
doua crimă s-a produs în Marea Britanie şi că ai anchetat cazul 
de acolo. l-am zis că acum avem încă două aici, în Elveţia, şi că 
autopsiile sugerează că ar fi vorba despre acelaşi criminal. După 
aceea, am început să îndrug vrute şi nevrute, l-am întrebat câţi 
turişti ne-ar mai vizita anul acesta dacă s-ar afla că un criminal 
internaţional umblă liber şi-şi decapitează victimele. Ori nu con- 
tează sumele pe care industria turismului le aduce în ţară? A dat 
imediat înapoi când i-am spus iarăşi că, după părerea mea, 
dum- neata eşti speranţa noastră în rezolvarea cazului. In cele 
din urmă, a încheiat convorbirea urându-ţi succes. 

— Ai avut o zi grea, dar deja încununată de succes, îi spuse 
Tweed. 

— Să revin, continuă Beck, Paula a întrebat de unde ştia el că 
eşti în Zurich. Răspunsul este: Roman Arbogast. A fost la Berna. 

— Deci de-aia dispăruse, comentă Paula. 

— Roman tocmai s-a întors. Pe de altă parte, când a fost la 
Berna, i-a cerut ministrului să-ţi mai potolească entuziasmul în 
această anchetă. De ce? Nu pot să-mi dau seama. 

— Eu, da, spuse Paula, dar deocamdată nu mă stresaţi. 

— Mai mult, după ce am explodat eu, el a cedat, explică 
Beck, invocându-mi aceleaşi motive pe care i le dădusem eu 
mai devreme. 

— Puterea, spuse Tweed accentuând cuvântul. Aceasta este 
forța motrice care stă în spatele întregului caz. Puterea - 
emanată de la Washington. 


— Destul de înfricoşător, spuse Beck. Trebuie să fie ceva 
foarte important. 

O linişte apăsătoare se lăsă în încăpere. O vreme meditară 
toţi asupra celor spuse. Paula rupse tăcerea povestindu-le ce se- 
ntâmplase cu uşa dormitorului ei în cursul nopţii. Tweed şi 
Beck ascultară serioşi, până la capăt. 

— Ceea ce-mi confirmă că eu ştiu ceva ce nu ar trebui să ştiu, 
adăugă ea. Of, Doamne, cât aş vrea să-mi amintesc despre ce 
este vorba... 

Tweed îi explică lui Beck că, într-o discuţie avută cu cineva pe 
care ea nu şi-l amintea, a fost făcută o remarcă importantă şi că 
nu-şi amintea nici care fusese această remarcă. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, îi zise Beck Paulei. Odată, am 
avut un caz grav, a cărui rezolvare atârna de câteva cuvinte 
spuse de cineva. Multă vreme nu am putut să-mi amintesc 
despre ce era vorba, însă am ştiut imediat cine este criminalul 
în clipa în care mi-am adus aminte. 

— L-am rugat pe Newman să rezerve bilete la clasa întâi la 
expresul de Lugano, îi spuse Tweed lui Beck. Pentru astăzi. Apoi 
îi povesti că familia Arbogast pleacă într-acolo, după cum aflase 
Paula, din întâmplare. lţi spune ceva Lugano? 

— Doar că Roman Arbogast are şi acolo un birou. E aproape 
de graniţa cu ltalia. Roman câştigă mulţi bani din exportul de 
materiale explozibile, lucru care ne dă motive de îngrijorare. De 
fapt, acesta este motivul real pentru care s-a dus la ministru cu 
documente detaliate privind ultimul transport. A pornit deja spre 
sud, cu un tren de marfă. 

— Explozibili? Departamentul acesta este în subordinea lui 
Sophie, spuse Paula. De ce sunteţi îngrijoraţi? 

— Pentru că nu ştim care este destinaţia finală a încărcăturii. 
După cum reiese din documente, marfa trece de graniţă cu 
trenul, până în portul Genova. Acolo este transferată pe un vas. 
Am verificat fără vâlvă traseul. În acte au fost trecute tuburi de 
oxi- gen, iar vasul este Saturn, înregistrat în Liberia. Roman a 
încheiat tranzacţia printr-un intermediar italian, foarte 
respectabil. Şi de aici i-am pierdut urma. 

— Şi-atunci, în ce constă îngrijorarea? insistă Paula. 

— Dacă am presupune că unele dintre aceste tuburi conţin 
armament? 

— ACTIL, spuse Paula. „A” este pentru armament. 


— Exact. Şi, dacă aşa stau lucrurile, care este destinaţia lor? 
Odată ajunse la bordul vasului Saturn, pot fi duse oriunde. Cine 
anume din ACTIL se ocupă de explozibili sau de orice tip de 
armament? 

— Sophie, spuse Paula, aproape în şoaptă. 

29 

— Mannix, spuse Tweed. În hotelul acesta e cazat un anume 
domn Mannix. 

— Ce!? exclamă Paula. O fantomă cu numele de Mannix a stat 
în acelaşi hotel cu noi şi la Montreux. Doar i-am verificat 
împreună camera şi nu am găsit nimic. 

— Am pomenit despre asta tocmai pentru că eşd de faţă, îi 
spuse Tweed lui Beck. Mă gândeam că l-ai putea convinge 
cumva pe managerul hotelului să ne dea voie să aruncăm o 
privire prin camera lui. 

— Da, se poate. Beck sări sprinten în picioare. Acum ar fi cel 
mai bine. 

Cinci minute mai târziu, cu aprobarea şi menţiunea lui Beck 
că este în legătură cu investigarea crimei care avusese loc în 
apropierea hotelului, asistentul directorului de hotel veni cu ei în 
camera respectivă, bătu întâi la uşă, apoi o descuie cu cheia 
administraţiei hotelului. Camera era spațioasă, cu vedere spre 
intrarea în hotel. Asistentul directorului de hotel chemă apoi o 
cameristă, care spuse că nu se dormise în acel pat. 

Paula începu să deschidă dulapurile. Avu senzaţia că scena se 
repetă aidoma ca în Montreux. Văzu aceleaşi lucruri: haina 
neagră, lungă, agăţată pe un umeraş, iar alături un costum 
negru, despre care Beck aprecie că este al unui bărbat de circa 
un metru optzeci înălţime. 

Istoria se repetă şi în baie. Pe poliţa de deasupra chiuvetei era 
un pămătuf scump, nefolosit, un săpun de bărbierit şi o lamă, 
care păreau a fi nou-nouţe. Săpunul de la hotel era încă în 
amba- lajul lui original, iar peria de păr, tot nouă, nu avea niciun 
fir de păr în ea. 

Paula căută peste tot, dar nici urmă de vreo pălărie sau de 
mânuşi. Avu impresia că în cameră plutea un aer ciudat, ce-ţi 
dădea fiori, de parcă nu ar fi locuit nimeni acolo. Îşi puse nişte 
mănuşi de latex şi deschise o valiză mare, neagră. Era goală. 

— Acum două zile, domnul Mannix a închiriat această cameră 
pentru o săptămână, le spuse asistentul şefului de hotel. A plătit 


în avans. Cu bani gheaţă. 

— Mi l-aţi putea descrie? întrebă Beck. 

— După câte se pare, a sosit aici odată cu alţi oaspeţi. Aşa că 
recepţionerul de serviciu, cel care l-a cazat, a fost foarte vag în 
ce priveşte descrierea înfăţişării sale. | se pare totuşi că ar fi 
vorba despre un bărbat înalt, îmbrăcat într-un palton negru şi cu 
o pălărie cu boruri largi, îndesată pe cap, aşa încât îi ascundea 
aproape toată faţa. Hamalul care i-a dus bagajele este încă şi 
mai vag. Zice că oaspetele nu a scos nicio vorbă. l-a întins, pur 
şi simplu, o bancnotă de cincizeci de franci, dar nu i-a răspuns 
când l-a întrebat dacă mai doreşte ceva. 

— O fantomă, spuse Paula. La fel ca în Montreux. Ce se 
întâmplă? 

— Dacă se întoarce în hotel, sunaţi-mă imediat, îi spuse Beck 
funcţionarului de la hotel, îmtinzându-i o carte de vizită. Fiţi 
ama- bil şi lăsaţi-ne puţin singuri, vom avea grijă să închidem 
noi uşa la plecare... 

După ce acesta plecă, Beck le spuse: ` 

— Altceva am să vă spun. Poate o să vă şocheze. Intr-unul 
din- tre buzunarele paltonului pe care îl purta Elena Brucan am 
găsit un pachet mare de cocaină. E posibil ca ea să fi fost un 
curier? 

— Nu, răspunse Tweed respingând vehement ideea. Şi nu vă 
obosiţi să mai căutați amprente în camera aceasta, pentru că nu 
veţi găsi. Paula a folosit cuvântul „fantomă”. E viclean şi foarte 
deştept. Toate astea sunt o diversiune, pentru a ne distrage de 
la ancheta noastră. Domnul Mannix nu există, dar el este crimi- 
nalul. La fel stau lucrurile şi cu pachetul de cocaină. O altă 
mişcare menită să ne distragă atenţia, să ne trimită după 
potcoave de cai morţi. De data asta, ca să ne facă să ne gândim 
la un trafi- cant de droguri. Ne înfruntăm cu o minte de-a dreptul 
diabolică. 

îl însoţiră pe Beck până la ieşirea din hotel. Paula, care 
mergea înaintea lor, o zări pe Sophie stând pe un scaun în hol, 
înconjurată de valize. Sophie sări şi-o îmbrăţişă pe Paula. 

— Plecăm la Lugano, dar mai spre prânz. Imi place să am 
totul pregătit din timp. Ne cazăm la Splendide Royal. Am înţeles 
că e un hotel încântător şi că are vedere spre lacul 
Lugano, înconjurat de nişte munţi superbi. De ce nu vii cu noi? 
Luăm expresul de 13.07 din Hauptbahnhof. Ai timp să-ţi faci 


bagajele. În plus, tata e foarte binedispus. Hai, vino! Voi avea şi 
eu cu cine sta de vorbă. 

Sophie era în plin avânt, turuia un cuvânt după altul. Paula se 
uită insistent la ea. Ochii ei păreau fireşti şi plini de viaţă. Oare 
care era adevărata Sophie? Şcolăriţa care se hlizea prosteşte 
sau femeia matură care conducea două departamente-cheie în 
ACTIL? 

— Mă mai gândesc, îi răspunse Paula cu un zâmbet. S-ar 
putea să avem treabă în Zurich. 

— Oh! Mie-mi place Zurichul, dar deja l-am văzut. Vreau ceva 
nou. Se spune că Ticino - ăsta-i cantonul elveţian în care se 
vorbeşte italiana - e numai palmieri şi distracţie, iar mâncarea e 
total diferită de restul ţării. Abia aştept să ajung acolo. 
Marienetta o ia ca pe ceva obişnuit, deşi n-a fost niciodată 
acolo. De-abia aştept! Şi trenul, cică e o minune. Merge ca 
vântul. Ai să vii, nu-i aşa? 

— Dacă pot, vin. 

Se întoarse să-şi ia rămas-bun de la Beck şi constată că 
acesta plecase. Tweed vorbea cu Newman, care era cu paltonul 
pe el de parcă urma să iasă. Ceea ce şi făcu când Paula se 
îndreptă spre ei. 

— Voiam să-i spun la revedere lui Beck, dar cred că am ratat 
ocazia, zise ea. 

— Aşa e, îi spuse Tweed. Dar ţi-a transmis complimente, şi 
crede că eşti un detectiv înnăscut. Acum să mergem sus! 

în momentul acela îşi făcu apariţia Black Jack, îmbrăcat 
ţipător într-un costum galben şi cu o cravată violet, iar în 
picioare cu nişte pantofi albi, lucraţi de mână. Avea cu el două 
valize foarte mari, pe care le puse alături de ale lui Sophie. 

— Draga mea Paula, o salută el cu un zâmbet ademenitor. 
Parc-au trecut ani de când nu ne-am văzut! Hai să bem ceva în 
hol! Hai, nu mă refuza! 

— Bine, dar nu stăm mult, sunt în criză de timp. 

în timp ce se îndreptau spre o masă, Paula se întoarse să-i 
facă cu mâna lui Sophie. Avu un şoc. Aceasta îşi schimbase 
com- plet atitudinea. Chipul ei era ca un nor de furtună, atât de 
schi- monosit, încât cu greu o mai puteai recunoaşte. Işi răsuci 
capul şi îşi întoarse privirea în altă parte. Mai schimbătoare ca 
vremea. 

Oare ce o înfuriase de data asta? Să fi fost faptul că o văzuse 


alături de Black Jack? 

în vreme ce se aşezau la o masă într-un colţ al holului, în 
mintea Paulei se învălmăşeau tot felul de lucruri. Pachetul de 
cocaină găsit în buzunarul bietei Elena. Confruntarea cu Nathan 
Morgan. Oare părăsise Zurichul? Apoi fantoma Mannix. Să fie 
acesta, într-adevăr, o fantomă? Pe patul din camera lui 
observase - dar nu a avut timp să le spună şi celorlalţi - o pătură 
mare moto- tolită rău. Ca şi cum ar fi dormit cineva pe ea. 

în ţinuta sa de bancher, întregită de ochelarii cu rame aurite, 
Luigi ieşi din hol la timp pentru a o auzi pe Sophie oferind detalii 
despre excursia lor la Lugano, inclusiv despre trenul cu care 
aveau să călătorească. 

Se strecurase prin spatele Paulei şi apoi în curtea din dos a 
hotelului. În mâna dreaptă avea servieta diplomat în care, 
printre haine, ascunsese pistolul. Noaptea trecută trăise un 
sentiment cumplit de frustrare. 

Descuiatul uşii de la camera Paulei nu fusese o problemă, 
ţinând cont de experienţa lui. Insă, când încercase să o împingă 
încet, avusese un şoc. Uşa nu se deschidea! Insistase cât 
putuse, cu grijă să nu facă vreun zgomot, împingându-se 
repetat în ea, pentru a o face să cedeze. În scurt timp, îşi 
dăduse seama că era blocată. Incercase cu toată puterea lui - şi 
avea destulă - să învingă obstacolul care bloca uşa. La un 
moment dat, îşi dăduse seama că este fixată în ceva, aşa că se 
întorsese în camera lui, înjurând în gând. Ce noroc că se cazase 
şi plătise pentru o lună întreagă! 

Luigi era obişnuit să se confrunte cu neprevăzutul, să 
întâmpine obstacole, aşa că rămăsese în hotel. Acum, nu avea 
decât să închirieze o maşină, pe care să o parcheze la intrare. 
Apoi decise că ar fi înţelept să-şi rezerve un loc la clasa întâi la 
expresul de 13.07 care pleca spre Lugano. Sună din cameră la 
Hauptbahnhof, îşi făcu rezervare şi spuse că va plăti cu bani 
gheaţă la plecarea trenului. Ţinta lui părea să nu fie sigură că va 
călători cu acel tren. Nu contează, el va aştepta în maşina pe 
care, dacă totul va merge bine, o va lăsa la gară, iar mai târziu 
va da un telefon companiei care i-o închiriase şi le va spune că o 
pot lua de acolo. 

Tweed era singur în cameră când sună telefonul. Era 
Beck. Vocea lui, de obicei atât de calmă, de data aceasta părea 
tensionată. 


— Vreau să ieşi din hotel, să cauţi o cabină telefonică şi să mă 
suni înapoi de acolo. Bine? 

— Acum plec. 

Curios, Tweed îşi puse din nou paltonul şi cobori. Probabil că a 
intervenit ceva foarte important în evoluţia lucrurilor. Beck s-a 
ferit să stea de vorbă cu el la telefonul din cameră, pentru că 
legătura era prin centrala hotelului. Tocmai ieşea, sprinten, pe 
uşă când, din neant, îşi făcu apariţia Harry Buder. 

— Te superi dacă vin cu tine? propuse Harry. 

— Sigur că nu. Dar de ce? 

— Am aflat cu toţii că azi-noapte cineva a încercat să intre cu 
forţa în camera Paulei. Probabil că a fost a doua încercare deao 
ucide. Nu uita că eram de faţă când s-a tras în ea în Altstadt. 
S-ar putea ca şi tu să fii în pericol. 

— Apreciez grija ta. Mă duc doar să sun pe cineva de lao 
cabină telefonică. E o convorbire privată. 

— Şi ce dacă, te aştept afară până vorbeşti. 

— leri-seară, Marler a urmărit o maşină la volanul căreia se 
afla Ed Denvers, iar alături de el era Russell Straub. Au parcat la 
ieşirea din Zurich şi apoi au stat de vorbă ceva timp. Sunt 
curios, pentru că e clar că a fost o întâlnire secretă. Nu durează 
mult. 

Soarele strălucea cu putere, dar era un frig cumplit. Când 
intră în cabina telefonică, Tweed aruncă o privire înapoi. La 
capătul străzii, valurile mici de pe suprafaţa lacului Zurich scli- 
peau ca mercurul, oferind o privelişte veselă, dar puţinii 
trecători erau încotoşmănaţi şi mergeau cât mai aproape unul 
de altul, din cauza frigului. Introduse în aparat monedele pe care 
le schimbase la recepţie şi formă numărul lui Beck. 

— Eu sunt, spuse el când îi răspunse şeful poliţiei elveţiene. 

— Bine că nu ai stat pe gânduri, slavă Domnului! Am veşti 
proaste. Ministrul m-a sunat din nou, de la Berna. Ţine morţiş să 
părăseşti Zurichul astăzi. Am încercat să discut cu el, dar a fost 
foarte încăpățânat. 

— Ai idee de ce s-a răzgândit? leri ai lăsat să se înţeleagă că l- 
ai potolit. 

— Russell Straub, vicepreşedintele american, a luat între timp 
legătura cu el şi s-a plâns că îl hărţuieşti, că îi compromiţi vizita. 
Cei de la Berna vor să rămână în bune relaţii cu America, din 
motive economice. Presupun că Straub a luat foc, a ameninţat 


că va lua legătura cu Washingtonul. A trebuit să-mi folosesc 
toată puterea de convingere ca să-i smulg această informaţie. 

— Mulţumesc pentru avertizare. 

— Sper că vei pleca astăzi la Lugano. Pentru că, dacă mă va 
suna din nou ministrul, îi voi putea spune că ai dispărut din 
Zurich, că probabil ai părăsit ţara. 

— Vom pleca cu toţii dacă clanul Arbogast va lua acel tren. 
Ceea ce cred că va face. Am văzut-o pe Sophie în holul hotelu- 
lui cu o grămadă de bagaje. După cum ţi-am spus, Newman ne- 
a luat bilete la expres. 

— Le-a solicitat prin recepţia hotelului? 

— Nu. Le-a luat de la o agenţie de voiaj. M-am gândit că ar fi 
bine să dispărem pur şi simplu. 

— E bine aşa! M-am liniştit. 

— De ce? 

— Situaţia devine incendiară şi e posibil ca ministrul să trimită 
nişte ofiţeri la Zurich, să vadă dacă mai eşti aici. 

— Parcă n-am fi în Elveţia. 

— Eh! oftă Beck. E pentru prima oară când cei de la Berna 
reacţionează aşa. E condamnabil, dar s-ar putea ca de data asta 
să nu-i mai pot ţine la distanţă. Era să uit. La ce hotel o să staţi? 

— Tot acolo unde şi-au rezervat camere cei din familia Arbo- 
gast, dar ei încă nu ştiu asta. Se numeşte Splendide Royal. 

— Mulţumesc. S-ar putea să vin şi eu până acolo cu un eli- 
copter. La Lugano e aeroport. Păzeşte-d spatele... 

Când intră din nou în hotel, Tweed o văzu pe Paula la o masă 
din hol. Stătea la taclale cu Black Jack Diamond., Adună întruna 
informaţii, se gândi Tweed. E formidabilă!” 

— Dragul meu Tweed, ce plăcere să vă revăd, îl salută o voce 
cu accent american. 

Uitându-se în stânga, Tweed dădu cu ochii de Russell Straub, 
care-i zâmbea cu gura până la urechi. Avea zâmbetul acela de 
campanie electorală când încerca să smulgă voturi. Tweed se 
opri, iar Harry rămase în urmă, la o oarecare distanţă. 

— Arătaţi mulţumit, de parcă tocmai aţi obţinut o victorie, îi 
răspunse Tweed. 

| - Oh, când mi-am pus ceva în cap, mai devreme sau mai 
târziu ies întotdeauna victorios. Vitalitate, hotărâre, dorinţa de a 
avea putere. Asta e. 

— Cu accentul pus pe putere, i-o întoarse Tweed, fără nicio 


expresie pe chip. f 

— Implicit, răspunse Straub, care nu era deloc pe fază. Insă 
cheia succesului în politică este personalitatea. 

— Şi un trecut absolut fără pată. 

întreaga atitudine a lui Straub se schimbă brusc. Zâmbetul îi 
pieri de pe chip. Cu gura încremenită într-o grimasă feroce şi cu 
ochii negri ca noaptea, arăta de parcă ar fi fost în stare să 
omoare pe cineva. Îşi reveni însă foarte repede, nerăbdător să 
com- penseze această scurtă lipsă de autocontrol. 

— Sunt absolut de acord. Aruncă o privire în jur, după care 
spuse pe un ton scăzut: Se zice că sunteţi cel mai deştept 
detec- tiv din toată Europa. 

— Oricine v-ar fi spus asta exagerează. Vă rog să mă scuzaţi. 
Am o zi de lucru în faţă. 

— Nu m-aş încrede în sconcsul ăsta nici de-aici până la colţ, 
comentă Harry când intrară în lift. L-am văzut eu la televizor. 
Rânjeşte întruna ironic. 

— Ceea ce ai auzit, Harry, a fost cea mai mârşavă perfidie, 
spuse Tweed. 

La masa din vestibul, Paula începuse să se cam plictisească 
de sporovăială lui Black Jack. Gătit în costumul lui nou-nouţ, era 
foarte mulţumit de sine. Până acum însă Paula nu auzise nimic 
care să merite atenţia, aşa că decise că e momentul să-l sâcâie 
puţin. 

— Am înţeles că eşti un susţinător fervent al pedepsei cu 
moartea. 

Dacă până atunci el fusese relaxat, stând lungit pe spătarul 
scaunului, picior peste picior, şi o desfătase cu isprăvile sale, 
acum parcă îl arsese cu ţigara aprinsă. Se îndreptă brusc în 
scaun, zâmbetul de automulţumire îi dispăru de pe chipul 
devenit dur, iar ochii îi scânteiau de furie. 

— Presupun că ai stat de vorbă cu Marienetta. Javra aia adoră 
să răsucească cuțitul în rană. Sub frumuseţea aia care-ţi ia ochii 
se ascunde un monstru. 

— Ce limbaj dur, Jack! Şi-apoi, unul dintre oamenii noştri se 
afla, din întâmplare, în acelaşi bar noaptea trecută, când 
stăteaţi voi doi la taclale. 

— O, spuse el bătând-o uşor pe genunchi, ceea ce ei nu-i făcu 
deloc plăcere. Atunci, izbucnirea mea a fost absolut 
nejustificată. 


Am depăşit măsura la micul dejun şi acum am o indigestie care- 
mi provoacă din când în când crampe. Alcoolul ăsta ce mă mai 
linişteşte. 

— Atunci, ar fi bine să mai iei unul. 

Ea încă nu-şi terminase paharul de Chardonnay pe care-l 
comandase când se aşezaseră la masă. 

— Cred că aşa am să fac. Minunată idee! Pocni din degete. 
Chelner! Aici, vă rog. Încâ un scotch mare. 

Se întoarse spre Paula, care scutură din cap. 

— Să şdi că nu mă şochează ce-ai zis, îl asigură ea. Există pe 
lumea asta unii oameni care sunt mai degrabă bestii. De exem- 
plu, specimenul care a decapitat oameni aici, în Europa. Şi în 
Maine. 

— Crezi că au meritat-o? întrebă el încet. 

— Nu, nu cred. Şi mă refeream la specimenul ăsta, care a co- 
mis aceste crime, pentru că om nu e. Mă întreb dacă îl vom 
prinde vreodată. 

— Ai vreo idee privind identitatea lui? întrebă el în treacăt. 

— Trebuie să fie cineva care obţine uşor accesul să zboare în 
America, aproape neobservat, spuse Paula, uitându-se fix la el. 

— O grămadă de oameni de afaceri zboară acolo, răspunse el 
după o pauză. Unii se duc, îşi fac treaba pe care o au de făcut şi 
iau avionul înapoi în aceeaşi zi. Ce crezi? 

Ea îşi sorbi vinul încet, ca şi cum s-ar fi concentrat la ceea ce 
îi sugera el. 

— Dar dar ăştia nu trec foarte neobservaţi, nu-i aşa? îi 
răspunse în cele din urmă. Şi-apoi, mai este şi arma folosită în 
comiterea acestor atacuri brutale. Medicii legişti sunt de părere 
că este vorba despre acelaşi tip de topor. 

— Zău? întrebă şi bău jumătate din cel de-al doilea pahar pe 
care i-l adusese chelnerul. „Aveţi ceva de declarat, domnule?” 
„Numai un topor mare”, zise el râzând, dar fără să izbucnească 
în hohote ca de obicei. 

— Eu vorbesc foarte serios, îi spuse ea. 

— Sigur că da, draga mea. O mângâie din nou pe genunchi. 
Mi-am dat seama de asta. Incercam doar să destind atmosfera. 
E greşeala mea. 

— Ţi se întâmplă deseori? 

— Ce? întrebă el. 

— Să faci greşeli. 


— Până acum... Se juca cu degetele în jurul paharului. Am 
evitat să fac greşeli majore. În definitiv, am izbutit să cumpăr 
cazinoul Templeton, din Myfair. Asta chiar a fost o lovitură de 
maestru! 

— Care probabil că-ţi asigură un venit convenabil. 

— Convenabil! Izbucni într-un hohot de râs. Cred că poţi folosi 
termenul ăsta. E uimitor cum aşa-zişii oameni inteligenţi îşi 
pierd averea într-o seară. Trebuie să avem doar grijă să aflăm 
dacă ei îşi pot permite să piardă asemenea sume. 

— Şi cum te asiguri de asta? 

— Am o reţea foarte bună de informaţii pe sub mână. Ştim 
care cine e şi cât îşi permite să piardă. E ceva asemănător cu 
reţeaua voastră SIS. Ai nevoie de surse. 

— Trebuie să plec. Am de dat un telefon. Şi vreau să vorbesc 
şi cu Marienetta. N-am văzut-o în dimineaţa asta. 

— Nu mă miră. A plecat cu primul tren. 

— Pe bune? Şi-acum pe unde mai umblă? 

— Mai bine-ai întreba-o pe ea. Şi nu mi-ai răspuns la între- 
bare. Ai nevoie de surse? 

— Am crezut că era o afirmaţie. Toţi avem cunoştinţe cărora 
le place bârfa la nebunie. 

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Apropo, aţi descoperit 
ceva în ancheta aia care nu se mai termină? 

— Să nu crezi nicio clipă că îţi va răspunde, rosti o voce ener- 
vantă. Sam Snyder se strecurase până la ei. Îmbrăcat într-o 
haină de ploaie stil manta militară, reporterul se holbă la Black 
Jack, aruncându-i un zâmbet cinic şi-i turui înainte: A smulge 
infor- maţii de la Paula Grey e ca şi cum, vorba aceea, ai încerca 
să scoţi ursul din bârlog. Aşa, unde vă grăbiţi cu toţii? Am trecut 
pe lângă drăgălaşa de Sophie în hol, era înconjurată de 
suficiente bagaje cât pentru o excursie în insula Mauricius. 

— Adică exact acolo unde mergem noi, îi răspunse Black 
Jack, uitându-se răutăcios la Snyder. In Mauricius. 

— Aşadar, şi tu mergi. Interesant! Probabil că întregul clan 
Arbogast o ia din loc. 

— Hai, şterge-o, copoiule, mârâi Black Jack, furios pe el însuşi 
că lăsase să-i scape că şi el urmează să plece. 

— Asta mi-e meseria: să adulmec, i-o întoarse reporterul 
rânjind. 

Poate din cauza acestui rânjet sau, mai degrabă, fiindcă-l 


luase gura pe dinainte, Black Jack izbucni. Sări în picioare să îi 
tragă un pumn în falcă lui Snyder. Sau, cel puţin, asta 
intenţionase. Reporterul anticipă mişcarea şi făcu o săritură 
agilă înapoi, aşa că pumnul avântat al lui Black Jack lovi în gol, 
făcându-l să-şi piardă echilibrul. 

— In timp ce voi continuaţi cu baletul, eu am şters-o, îi anunţă 
Paula şi se îndreptă spre lift. 

Avea noutăţi pentru Tweed, unele chiar importante. 

30 

Când intră în camera lui Tweed, Paula constată cu sur- 
prindere că întreaga echipă se adunase deja acolo. Cu excepţia 
lui Marler, care stătea rezemat de perete, Newman, Butler şi 
Nield stăteau pe fotolii, aşezate într-un semicerc larg. Aşa că se 
aşeză şi ea în cel rămas liber, lângă Newman. Tweed era în 
picioare, mai în spate, cu mâinile încordate pe spătarul unui 
scaun tapiţat şi cu o mină foarte gravă. 

— Ai ajuns la timp, îi zise Tweed. Ai ceva de spus? 

— Tocmai am aflat că şi Black Jack merge la Lugano. Şi acum 
ştie şi Sam Snyder. 

Le povesti, succint, întâmplarea din hol. Newman zâmbi rău- 
tăcios când le spuse despre lupta ratată. 

— Păcat că Black Jack nu i-a spart falca lui Snyder. Tipu' ăsta 
şi-a făcut un obicei din a apărea exact când poate pune mâna 
pe o informaţie. 

— Acum, începu Tweed pe un ton sever, riguros, vreau să ştiţi 
cu toţii cum stau lucrurile, pentru că situaţia e proastă. Oameni 
foarte influenţi din Londra şi din Washington fac tot ce le stă în 
putinţă să ne oprească ancheta. Vom pleca de aici să luăm 
expre- sul spre Lugano numai când vom vedea că familia 
Arbogast a plecat. Şi, ca pentru a mări tensiunea, Beck mi-a 
telefonat acum câteva minute să-mi spună că un detaşament de 
nu mai puţin de patru agenţi FBI tocmai a sosit la Zurich cu 
avionul. Probabil speră să ne urmărească şi să încerce să ne 
intimideze. 

— Sau mai rău! insinuă Newman. 

— E puţin probabil, dar nu imposibil, fu de acord Tweed. 
Toata afacerea asta a început la azilul din Pinedale, în Maine. 
Cheia ar putea fi persoana înaltă, misterioasă, în negru, care a 
plecat de acolo cu o limuzină şi apoi s-a întors. Şi a cărei identi- 
tate ne este complet necunoscută. 


— Acolo au început crimele, interveni Paula. 

— Întocmai, spuse Tweed. Apoi, în ultimul timp, tot mai mulţi 
oameni s-au interesat care e mersul anchetei noastre, dacă am 
descoperit vreun indiciu. Am speriat pe cineva, şi asta poate să 
însemne că pericolul e şi mai mare. Când spun pericol, am în 
minte o persoană anume, care, de acum înainte, va trebui 
păzită zi şi noapte, discret, dar eficient. Mă refer la Paula, spuse 
el, uitându-se spre ea. 

— În felul ăsta nu voi putea acţiona, protestă ea. În niciun caz 
nu cu o grămadă de gărzi după mine peste tot pe unde merg. 

— Am spus discret, îi reaminti Tweed. 

— lar când te-am urmărit în Altstadt, interveni Nield, nu m-ai 
văzut şi nici mai târziu când te-ai dus să-l vizitezi pe Roman, dar 
nu l-ai găsit. 

— Iţi sunt recunoscătoare, zise ea apăsat. 

— Ce înţeleg eu de-aici, continuă Tweed pe-acelaşi ton, este 
că următoarea ţintă e Paula. Cineva a încercat să intre cu forţa 
în camera ei în timp ce dormea. Bănuiesc că, în ambele situaţii, 
agresorul era un asasin plătit. A ratat deja de două ori, aşa că... 

— Deci tu crezi că ucigaşul care decapitează oameni, indife- 
rent cine e, va veni după mine. 

— Da, încuviinţă Tweed. Şi are un considerabil palmares de 
succese. Aşa că, Paula, te vei supune ordinelor mele. Se între- 
rupse. E cea mai critică situaţie din toate cele cu care ne-am 
con- fruntat până acum şi cu siguranţă şi cea mai periculoasă. 
Toată presiunea asta exercitată de Londra şi de Washington 
aproape că se intensifică de la o oră la alta. Chiar şi Beck, până 
acum de neînvins, a recunoscut că s-ar putea să aibă probleme. 
Nu mai poate să ţină multă vreme lucrurile în frâu. A răsuflat 
uşurat auzind că plecăm la Lugano. 

— Nu l-am mai văzut niciodată aşa, comentă Marler. 

— Ceea ce, continuă Tweed, ne indică gradul de presiune care 
se exercită. Sunt convins că şi Abraham Seale, şi Elena Brucan 
au simţit cine este ucigaşul, poate chiar au pus vreo întrebare 
greşită, prin care s-au trădat. 

— Aşadar, criminalul e foarte isteţ, diabolic de isteţ, observă 
Newman. 

— Mă intrigă blocul de execuţie pe care îl foloseşte, spuse 
Paula. Trebuie să fie foarte greu şi foarte dificil de transportat 
dintr-un loc în altul. Totuşi, ceea ce am descoperit în iarba de la 


Pinedale, apoi în solul de lângă Abbey Grange - conacul lui 
Roman de lângă Bray - şi, de asemenea, pe promenadă la Sihl, 
la mai puţin de zece minute de aici, este urma a ceva care are 
aceeaşi formă şi mărime. In plus, mai e şi toporul. 

Brusc, Tweed se îndreptă spre fereastră. Se uită în jos câteva 
clipe, după care se întoarse la locul lui. 

— Tocmai i-am văzut pe Roman Arbogast şi pe Sophie urcând 
într-o limuzină. Se încarcă tone de bagaje. Deci acum ştim: 
pleacă la Lugano. 

— E timpul să ne mişcăm, spuse Paula ridicându-se, dar 
Tweed îi făcu semn să se aşeze la loc. 

— Mai am să vă spun un lucru extrem de important, şi anume, 
adevăratul motiv pentru care sunt atât de îngrijorat. Trebuie să 
ştiţi cu toţii cu ce aveţi de-a face, care este adevărata sa natură. 

— Despre ce e vorba? întrebă Marler. 

— Despre demenţă. 

31 

Ca majoritatea trenurilor în Elveția, expresul Cisalpino, de 
13.07, părăsi lin gara din Zurich exact la ora şi minutul afişate în 
orarul de plecări. Trenul, de formă aerodinamică, ca un glonţ 
uriaş, luă rapid viteză şi, în scurt timp, Zurichul rămăsese mult 
în urmă. 

Era o vreme întunecată, rău prevestitoare, iar cerul era 
acoperit cu o perdea joasă de nori negri. Familia Arbogast ocu- 
pase locuri în partea din faţă a primului vagon. Roman stătea în 
faţă, singur, ţinând strâns o valiză de piele aşezată pe locul de 
lângă el. Vizavi era Broden. Ceva mai în spate stătea Sophie, 
toată plasa pentru bagaje de deasupra ei fiind tixită de valize, 
iar în faţa ei era Black Jack, care făcuse mai multe încercări 
nereuşite de a o antrena într-o conversaţie. Inchisă în sine, 
Sophie îl ignorase, privind lung pe fereastră cu un aer posac. 

La mijlocul  vagonului de clasa întâi, împărţit în 

compartimente, 
Paula stătea cu faţa la Tweed, în dreapta având culoarul. Era 
foarte tăcută şi privea pe fereastră. „Demenţă.” O mişcase 
cuvântul rostit de Tweed înicamera de hotel. | se perindau prin 
minte imagini cu toţi cei implicaţi. Oare cum detectezi demenţa? 
îşi aminti că Seale făcuse o remarcă despre astfel de oameni 
care în cea mai mare parte a timpului par normali. Era profund 
tulburată. 


Tweed studia orarul în care erau trecute cele câteva staţii pe 
care le făcea expresul până la Lugano. 

— Avem o oprire la Zug în curând, îi spuse el Paulei. 

Urmează o localitate obscură, însă destul de mare, Arth-Goldau, 
după care vom trece ca vântul prin Goschenen, la intrarea în 
faimosul tunel Gotthard. Ne ia zece minute să trecem pe sub 
lanţul Bernese Oberland, iar la ieşire este o aşezare numită 
Airolo. Nu oprim, însă de acolo intrăm într-o lume complet 
diferită şi nu ne mai oprim până la Lugano. 

— Cât timp durează? întrebă Paula. 

— Avem destul de mult de mers până la Lugano. 

Newman deschise uşa compartimentului, intră şi se aşeză lângă 
Paula. Îi zâmbi larg lui Tweed. 

— O călătorie care a meritat osteneala. Am verificat în tot 
trenul. Familia Arbogast e în faţă. Roman, Sophie şi Black Jack, 
care pare că nu vrea să-i lase singuri. Mă întreb de ce. 

— Şi Marienetta? întrebă Tweed. 

— Ah! îşi aminti Paula. Am uitat cu desăvârşire să vă spun. 
Marienetta a plecat cu primul tren. Bănuiesc că e singură. 
Zâmbi. 

Eu cred că nu a vrut să călătorească împreună cu Sophie. Am 
auzit că nu s-au împăcat bine niciodată. 

— Surpriză! continuă Newman. Într-un compartiment chiar la 
coada trenului, cu perdelele dinspre coridor lăsate, se află 
cineva. 

Ghiciţi cine? Vicepreşedintele Russell Straub. Ed Danvers stătea 
afară, aşa că am glumit puţin cu el. „Veghezi în continuare 
asupra viitorului preşedinte al Statelor Unite, nu-i aşa?” Mi-a 
spus că 

Luminăţia Sa - cuvintele-s ale mele - nu vrea să fie deranjat. 

— Oare de ce se ţine după Arbogasti? întrebă Tweed gânditor. 
Pentru că sunt sigur că o să ne trezim că destinaţia lui e Lugano. 

— Şi probabil că va sta la Splendide Royal, spuse Paula sigură 
pe ea. 

— lar eu, continuă Newman, am luat tichete pentru prânz la 
vagonul-restaurant, care este în direcţia asta. 

— Chiar că nu-ţi scapă nimic, comentă Tweed. 

De data asta se înşela amarnic. 

De la Baur au Lac, Luigi urmărise echipa lui Tweed, care luase 

două taxiuri până la gară. Îşi parcă maşina închiriată, apoi îi 


urmări în incinta gării şi observă că se îndreptau spre peron. 

Afişajul din gară îl ajută să afle destinaţia expresului: Lugano, 
apoi Milano. 

Dădu fuga la casa de bilete şi cumpără unul dus-întors la 
Milano, în caz că ei ar fi călătorit până la capăt. Cu valiza în 
mână, Luigi se urcă în partea din spate a expresului cu doar trei 
minute înaintea plecării. Printre haine, în valiză, avea şi pistolul 
Glock, gata încărcat. 

Un tinerel bine făcut stătea în faţa unui compartiment care 
avea perdelele lăsate. Se apropie de el, iar când acesta vorbi, 
Luigi îşi dădu seama imediat că este american. 

— Acest compartiment este rezervat, îi spuse tânărul pe un 
ton agresiv. 

— Vreau doar să trec, îi răspunse Luigi când americanul se 
înghesui în geamul acoperit al compartimentului, făcându-i loc. 

Trecu în vagonul următor. Încetini pasul, aruncând câte o 
privire în fiecare compartiment. Alese unul în care două femei, 
genul „tipă bine”, stăteau faţă în faţă şi discutau. Observă, în 
plasa pentru bagaje, că valizele lor aveau etichete pe care era 
scris Heathrow. Gândi că probabil sunt englezoaice, şi nu greşi. 

— Mă scuzaţi, spuse el politicos, sper că nu vă deranjează 
dacă mă aşez aici. Trenul este cam aglomerat. Avu grijă să 
aleagă un loc în colţ, cât mai departe posibil de ele. 

— Sigur că nu. Doamna impunătoare şi cu părul alb care îi 
vorbise îi examina ţinuta elegantă şi bunele maniere. Noi 
mergem până la Lugano. 

— Şi eu tot acolo. 

Se aşeză, deschise cu grijă valiza din care scoase aceleaşi 
hârtii pe care, în holul hotelului Baur au Lac, se prefăcuse că le 
verifică. Cu toate acestea însă, în câteva minute se angajase 
deja într-o conversaţie animată cu cele două doamne, după ce 
le spu- sese că este director de bancă. Ştia că asta le va face să 
se simtă în siguranţă. 

Aşa se face că, ceva mai târziu, când Newman aruncase o 
privire în compartimentul său, văzuse un bancher tipic elveţian, 
cu ochelari cu rame de aur, care discuta aprins cu două 
doamne. 

Trecuse mai departe, spre coada trenului. 

Expresul oprise deja în Zug, unde staţionase două minute, iar 

acum gonea ca vântul spre sud. Newman, care stătea acum 


lângă 
Paula, părea mulţumit de prestaţia lui. Ea îi aruncă o privire şi-i 
observă mimica. 

— Pari cam ursuz, Bob. 

— Mai am o noutate, aşa pentru final. N-o să vă vină să 
credeţi. 

— la încearcă-ne, rosti scurt Tweed. 

— Mai este cineva în acest tren. L-am localizat undeva, la 
jumătatea distanţei dintre noi şi coada trenului: Sam Snyder. 

— Asta mai lipsea! comentă Paula. 

— Te-a văzut? vru Tweed să ştie. 

— Da. A ridicat privirea când am aruncat un ochi înăuntru. 
Apoi a întors capul şi a continuat să mâzgălească ceva în 
carneţelul pe care îl ţinea pe picioare. 

— Butler şi Nield unde sunt? întrebă Tweed. 

— Plasati strategic: Harry e undeva, în spate, stă pe coridor şi 
se uită pe fereastră, iar Pete face acelaşi lucru, dar în partea din 
faţă a trenului. Am vorbit cu amândoi. Din când în când, vor face 
câte o plimbare de-a lungul întregului tren. Când vor trece prin 
dreptul nostru, se vor purta ca şi cum nu ne-ar cunoaşte. 

— Atunci înseamnă că am făcut tot ce-am putut, zise Tweed. 
Restul e de-acum în mâinile sorții. 

— Vorbeşti de parcă te-ai aştepta la vreun atac, spuse Paula. 

— Poate. Nu cumva s-a făcut timpul să mergem în vago- nul- 
restaurant? 

Vagonul-restaurant era aproape gol. Familia Arbogast stătea 
la capătul celălalt, aşa că Tweed alese o masă imediat lângă 
intrare. Roman, cu faţa spre ei şi cu Sophie alături, bea vin. l-a 
zărit peste ramele ochelarilor, însă nu a făcut niciun gest care să 
sugereze că i-ar fi cunoscut vreodată. Sophie, cu aceeaşi mină 
posacă, se holbă, apoi se uită în altă parte. In faţa ei stătea 
Black 
Jack, care se prinse imediat că văzuse pe cineva. Se roti cu 
scaunul, le zâmbi larg, apoi le făcu vesel semn cu mâna. Paula îi 
răspunse. 

— Cel puţin, cineva pretinde că ne place, zise ea. 

— Roman, începu Tweed, e nemulţumit de prezenţa noastră. 
Mă întreb care este motivul. E viclean şi bănuiesc că ştie deja că 
şi noi mergem spre Lugano. 

— O să leşine când o să vadă că stăm la acelaşi hotel, spuse 


Paula cu satisfacţie. De ce se-ngrijorează atâta? O fi încercând 
să ascundă ceva? 

— O seamă de oameni încearcă să ascundă câte ceva, îi 
spuse 
Tweed. A, iată-l şi pe chelnerul nostru... 

La recomandarea lui Tweed, luaseră un prânz uşor, pe care 
să-l poată mânca repede. Era nerăbdător să se întoarcă în com- 
partiment înainte ca trenul să intre în tunelul Gotthard. Expresul 
făcuse o nouă oprire de două minute la Arth-Goldau, un oraş 
destul de mare. Newman îi părăsise un pic ca să tragă cu ochiul 
pe uşa automată de lângă intrarea în vagonul-restaurant. Se 
întoarse după scurtă vreme, raportând că nimeni nu a coborât şi 
nimeni nu a urcat. 

Masa, excelentă, le-a fost servită foarte repede, aşa că n-au 
pierdut timpul mâncând, iar în loc de vin au luat apă. Paula 
mesteca uitându-se întruna pe fereastră. Treceau ca vântul pe 
deasupra frumoaselor văi ale Elveţiei. Îi plăceau casele 
elveţiene, din lemn şi piatră, cu acoperişuri ascuţite, cu 
balcoane la primul etaj şi ghivece cu flori la ferestre. Aspectul 
lor solid îi dădea senzaţia că fuseseră construite în urmă cu 
generaţii întregi. Vre- mea se înseninase. Cerul era albastru de 
cobalt, iar soarele se reflecta pe partea cealaltă, în apele unui 
lac care se întindea până la poalele unui munte cu vârful 
acoperit de zăpadă. 

— Uite lacul Luzern, îi spuse Tweed, şi cred că vârful acela 
splendid care se vede în depărtare este Pilatus. 

— E un peisaj minunat, totul inspiră linişte şi pace, spuse ea. 

Tweed plăti nota şi tocmai părăseau vagonul-restaurant, când 
Black Jack o luă rapid pe culoar după ei. Tweed mergea înainte, 
urmat de Paula, cu Newman în coadă. Black Jack îi ajunse şi o 
strigă pe Paula, peste umărul lui Newman. 

— Mă bucur să te revăd, Paula. Ce coincidenţă că eşti în 
acelaşi tren cu noi. Stăm în Lugano, la hotelul Splendide Royal, 
pe care vi-l recomand. Chiar ar fi minunat dacă destinaţia ta ar 
fi 
Lugano! spuse el, clocotind de entuziasm. 

— Om trăi şi-om vedea, strigă ea. 

— Atunci sper să am dreptate. Ai grijă... 

Black Jack se întoarse apoi în vagonul-restaurant, unde familia 
Arbogast îşi continua prânzul. Când ajunseră în compar- 


timentul lor, Newman bombăni: 

— Presupun că Roman l-a trimis să spioneze. Să afle unde 
mergem. 

— Nu cred, zise Paula. Roman nu ar vrea să se vadă că-l de- 
ranjăm. În orice caz, Black Jack nu e genul care să facă pe solul. 

Abia se instalară pe locurile lor, când Pete Nield trecu încet pe 
culoar prin dreptul compartimentului, continuându-şi drumul 
spre vagonul-restaurant. Aruncă o privire înăuntru, dar nu făcu 
niciun semn că i-ar cunoaşte. 

— În curând vom trece prin gara Goschenen, apoi intrăm în 
tunelul Gotthard, le spuse Tweed. Dacă ieşi pe unul din tam- 
poane şi cobori la Goschenen, după aia poţi să traversezi linia şi 
să iei un tren de tip vechi, care urcă printre stânci până la 
Ander- matt, o staţiune de schi. 

Paula asculta doar pe jumătate. Cu faţa lipită de geam, 
urmărea atentă priveliştea. Imenşii pereţi verticali de piatră ai 
lanţului Bemese Oberland erau atât de aproape, încât avea 
senzaţia că-i poate atinge. Curând însă nu mai văzu crestele 
înzăpezite. Erau atât de sus, încât dispăruseră din cadru. 

— Urmează Goschenen, îi atenţionă Tweed. 

Trecură ca fulgerul prin gara micuță. Atât de repede, că nici n- 
avură timp s-o vadă; apoi se afundară în tunelul Gotthard. 

Lumini slabe se aprinseră în compartiment, dar Paula era 

absolut conştientă de tunelul negru de-afară. Imaginaţia ei 
sensi- bilă începu s-o ia razna şi în curând deveni agitată. Ura 
tunelele. 
Se gândea la ce era peste ei: masivul imens al celui mai înalt 
lanţ muntos din Europa. Îşi imagina ce incredibilă presiune, de 
mi- liarde de tone de rocă, se exercita asupra tunelului. Făcu tot 
posi- bilul să-şi ascundă nervozitatea şi întrebă ca într-o doară: 

— Cât durează până ieşim din tunel? 

— Numai zece minute, o linişti Tweed. Într-o fracțiune de se- 
cundă, vom fi din nou la suprafaţă. Observase că are pumnii 
încleştaţi şi continuă să vorbească: Imediat ce vom ieşi, adică 
într-o clipă, vom trece prin orăşelul Airolo, iar de-acolo va începe 
o cu totul altă lume. 

„într-o clipă?” Paula avea senzaţia că sunt prinşi în acest tunel 
de-o veşnicie. „Oare a avut loc vreodată vreun accident aici?” se 
întrebă ea, dar avu grijă să n-o spună cu voce tare. 

Cineva trecea pe coridor spre partea din faţă a trenului, se opri 


în dreptul compartimentului lor şi deschise uşa. Un bărbat zvelt, 
cu părul negru, într-o cămaşă albă apretată, cu costum şi 
cravată negre. Purta ochelari cu rame aurite şi o servietă mare. 
„Genul tipic de bancher elveţian”, gândi Newman. 

— Mă scuzaţi, spuse intrusul, caut restaurantul. 

— Intr-acolo, îi răspunse Newman, făcând semn în faţă cu de- 
getul mare. 

— Vă mulţumesc foarte mult. 

Aşa-zisul bancher închise încet uşa şi o luă în direcţia indi- 
cată de Newman. Luigi ştia acum că, atunci când va veni 
momentul, uşa se va deschide uşor. Paula se încruntă. Simţise 
că în timpul acestui scurt incident, Tweed se mişcase. Acum 
rămăsese cu mâna dreaptă vârâtă în veston. 

— Parcă l-am mai văzut pe tipul ăsta, spuse ea. 

— Sunt o grămadă identici cu el, spuse Newman respingând 
ideea. li vezi dimineaţa, la opt, când bancherii se grăbesc spre 
serviciu. 

Ea se uită insistent la Tweed. Stătea în continuare cu mâna 
vârâtă în haină. Îl tachină zâmbind. 

— În poziţia asta, parcă ai fi Napoleon. 

— Ca să semăn, îi răspunse el, mi-ar trebui şi o pălărie din aia 
ciudată, care se punea invers pe cap. 

Paula se uită din nou pe fereastră: străbăteau în continuare 
întunericul tunelului. Când naiba mai ieşeau din cavoul ăsta? 
Trebuia să se fi uitat la ceas când Tweed spusese că sunt doar 
zece minute. Paula nu suferise niciodată de ameteli, însă claus- 
trofobia era punctul ei slab. Spaima ei cea mai mare. „Parcă ar fi 
zece ore”, gândi ea. 

leşiră, în sfârşit, la lumină. Expresul încetinise şi începu să 
coboare. Nu era soare. Cerul părea o mare de nori. Se aşteptase 
la altceva. Unde sunt palmierii, chiparoşii, plantele exotice, sim- 
fonia de culori anunţată? în orice caz, nu aici. 

— In curând trecem de orăşelul Air6lo, îi spuse Tweed. 

De când încetinise trenul, ca pentru a cădea la înţelegere cu 
panta abruptă pe care o avea de coborât, ea reuşea să vadă 
totul mult mai clar. Parcă erau în pustiu. Terenul arid şi pietros 
cobora în pantă dinspre înălțimile munţilor Bemese, pe care le 
lăsaseră în urmă. Air6lo era un orăşel cu străzi înguste şi alei 
printre clădirile din lemn şi piatră. Niciun semn de viaţă însă. 
Apoi 


Paula rămase cu privirea aţintită într-un punct. 

La aproape un kilometru dincolo de oraş, unde trenul înce- 
pea să urce, se ridicau două turnuri de pază înalte, legate între 
ele printr-un zid. De sus, cobora o pâclă slabă, de un cenuşiu 
şters. 

Continua să se uite fix la turnurile acelea cu aerul lor 
ameninţător, începu să se simtă stânjenită. O cărare lată ducea 
din oraş până sus, la ele. Un alt drum, mult mai îngust, urca 
înspre sud, dincolo de drumuri, pentru ca apoi să dispară după 
creasta unui munte, şi începea de la capătul uneia dintre alei. 
Privea pierdută, transpusă parcă, la cele două turnuri. Pâcla se 
târâse până la ele, dar nu îndrăznea să le învăluie, de parcă 
drumurile ar fi putut-o împrăştia. 

De ce o tulburau atât de tare drumurile acelea? 

— Dincolo de Airolo, spuse Tweed, cu mult timp în urmă, se 
exploatau minereuri speciale sau piatră. S-au săpat căi ferate 
sub- terane, pentru transport. Când minereul s-a terminat, au 
închis liniile care duceau înăuntru. 

Expresul îşi continua coborârea, aşa că Paula închise ochii şi 
îşi lăsă capul pe spătar. Chiar şi cu ochii închişi, vedea siluetele 
celor două turnuri gemene. Tweed spuse ceva, dar, ea nu-i 
acordă atenţie. O atinse uşor pe genunchi. 

— Te simţi bine? 

— Da. Paula deschise ochii şi-i zâmbi cald. Cred că sunt 
somnoroasă din cauza tunelului, minţi ea. 

— Ei, bine, acum suntem într-o lume diferită. Mediteraneană. 
Lumea latină, cu totul altfel decât cea nordică, în care ne-am 
aflat în ultima vreme. Aici, în acest canton unic, în sudul 
îndepărtat al 
Elveţiei, se vorbeşte italiana. Gata cu gasthof, acum vom spune 
ristorante. Doar suntem în cantonul Ticino. 

— Mă aşteptam la mai mult E aşa de sinistru, de pietros, de 
arid. 

— Aşteaptă până mai coborâm puţin. La Lugano vei vedea o 
transformare: e un paradis semitropical, cu toate că acum nu e 
sezon, aşa că va fi destul de liniştit. 

— Abia aştept! 

Abia ce termină de vorbit, că şi sună mobilul lui Newman. 
Răspunse imediat şi i-l întinse lui Tweed. 

— E Beck. 


— Bună ziua, Tweed. Tocmai am aterizat pe eliportul Sikorsky 
la Airolo. N-am putut să te sun mai devreme. Chestia asta n-a 
vrut să funcţioneze din pricina munţilor. 

— Nu îmi inspiră încredere dracule astea, drăcovemi, ce-or fi, 
mă rog. Hai să fim discreţi! 

— Absolut de acord. Beck era mândru, în sinea lui, de cunoş- 
tinţele sale de engleză. Imediat ce terminăm convorbirea, zbor 
spre aerodromul din Lugano. Ajung înaintea ta. Am pus să mă 
aştepte o maşină care să mă ducă la Bellinzona, şi ne vom 
întâlni acolo. 

— Compartimentul nostru este foarte aproape de uşa din faţă. 
în vagonul trei, după restaurant. 

— Am reţinut. Ai grijă de tine. 

Tweed îi dădu mobilul înapoi lui Newman. Nu voia să mai aibă 
de-a face cu el. Le spuse ce hotărâse Beck. 

— Bellinzona? spuse Paula, întinzându-se după mersul 
trenurilor. 

— Este ultima şi singura oprire până la Lugano, zise Tweed. 
Cu aproximativ douăzeci de minute înainte de Lugano. 

— Şi-atunci de ce se mai chinuie să ajungă la Bellinzona cu 
maşina? se miră Paula. Puteam să ne-ntâlnim la Lugano. 

— Bănuiesc că e ceva care îl îngrijorează. O să ţi se pară inte- 
resant orăşelul Bellinzona, chiar dacă stăm acolo doar două 
minute. E înconjurat de castele. 

Paula îşi lăsă din nou capul pe spate şi căzu într-un somn 
adânc. Tunelul o epuizase. O trezi Tweed, apăsând-o pe ge- 
nunchi. Deschise brusc ochii şi privi dezorientată în jur. 

— Am ajuns? 

— Ajungem la Bellinzona în zece minute. Vreau să vezi şi tu. 
Paula se uită pe fereastră. Totul se schimbase. Acum erau la o 
altitudine mult mai joasă. De o parte şi de alta se întindeau 
câmpuri arate. Ici şi colo mai zări câte un brad. Expresul, care 
acum mergea pe teren neted, prinsese din nou viteză. Tweed îşi 
scoase de mai multe ori mâna din sacou, şi-o frecă de genunchi 
şi-apoi o puse la loc. Când repetă gestul, Paula îl întrebă 
îngrijorată: 

— Ai păţit ceva la mână? 

— Nu, zâmbi el glumet. Doar că-mi place să-l maimuţăresc pe 
Napoleon. 

Trenul începea să încetinească. Paula aruncă o privire pe fe- 


reastră în direcţia în care mergeau. Castele uriaşe se iviră peste 
tot, cocoţate pe înălțimile din jurul oraşului. Nu mai văzuse 
nicăieri până acum o atmosferă de fortăreață ca aici. Se pregăti 
să se ridice. 

— Am să mă duc să văd dacă îl zăresc pe Beck, sugeră ea. 

— Toată lumea rămâne exact în poziţia în care se află acum. 
Tweed avu un ton dur, poruncitor. Paula nu înţelegea de ce 
dispoziţia i se schimbase brusc. Stătea pe locul lui, într-o poză 
foarte marţială, cu privirea fixată pe uşa ce dădea spre coridor. 
În compartiment se insinua o atmosferă extrem de tensionată. 
Paula nici nu îndrăznea să-şi ia Browning-ul din geanta de umăr. 
Ordinul lui Tweed interzisese orice mişcare. Apoi totul se 
întâmplă nedesluşit de repede. 

Trenul tocmai oprise. Paula auzi uşile automate deschizân- 
du-se pe coridor. Uşa compartimentului lor se deschise cam de 
vreo treizeci de centimetri. În dreptul crăpăturii apăru tipul 
acela cu înfăţişare de bancher, cu un pistol Glock adntit asupra 
Paulei. 

Gura armei arăta ca o ţeavă de tun. Se traseră două focuri. 
Bărbatul în costum negru se scurse pe podea, cu jumătate din 
faţă distrusă. Sânge şi creieri împrăştiaţi pe coridor. Tweed îşi 
puse din nou Walther-ul în toc, iar Newman se întoarse spre 
Paula. 

— Ai păţit ceva? 

— Mai bine el decât eu. Şi uite-l şi pe Beck! 

32 

Au intrat fără să fie văzuţi în sala de aşteptare a gării şi au 
stat acolo până când clanul Arbogast, apoi vicepreşedintele şi 
Ed 
Danvers au plecat. O jumătate de oră mai târziu, Beck deschise 
uşa şi rosti hotărât: 

— Acum puteţi merge la hotel. Pe Arbogaşti şi pe vicepre- 
şedinte i-au luat nişte limuzine. Tweed, îmi dai o declaraţie mai 
târziu. Din fericire, am fost martor. L-am văzut pe criminal cu 
pistolul aţintit spre compartimentul vostru. Deocamdată, ţine-ţi 
bine automatul. Ai fost al naibii de iute. Dar criminalul în serie e 
încă pe-aici, pe undeva. Trec mai târziu pe la voi. 

Se îndreptau spre cele două taxiuri pe care Beck le chemase 
pentru ei. Tweed se gândi că nu e necesar să mai spună că 
aproape toată ziua stătuse cu mâna pe pistol. Incă din clipa în 


care, în tunel, Luigi deschisese uşa compartimentului lor între- 
bând de vagonul-restaurant. Mai lua mâna de pe pistol din timp 
în timp şi o punea pe genunchi, ca să şi-o şteargă de 
transpiraţie şi să-şi dezmorţească degetele. 

Paula mergea în acelaşi taxi cu Tweed, Marler şi Newman. 
Butler şi Nield veneau în spate, cu cel de-al doilea taxi. Paula 
privea cu interes pe fereastră, încercând să-şi înăbuşe şocul 
avut. 

„Aşa mai merge”, îşi spuse. 

Soarele strălucea pe cerul albastru senin, iar printre clădiri 
Paula zărea, când şi când, scânteierile verzi-albăstrii ale lacului. 
Drumul cobora în serpentine spre Lugano. Nu departe, pe 
ţărmul celălalt, se proiectau munţi maiestuoşi. Erau într-adevăr 
palmieri, chiparoşi, iar în ghivecele din ferestre - plante roşii ca 
sângele. 

Aceasta era atmosfera mediteraneană! 

După o serpentină, ajunseră la nivelul lacului Lugano, pe 
drumul care mergea paralel cu acesta. Triunghiurile albe, mici, 
care se vedeau în depărtare, erau iahturi care pluteau pur şi 
sim- plu pe suprafaţa apei, pentru că nu era nicio adiere de 
vânt. Ta- xiul luă o curbă strânsă pe lângă lac, apoi începu să 
urce pe un drum abrupt. Ajunseseră la luxosul hotel Splendide 
Royal. 

Paula urcă în lift împreună cu un hamal care îi duse bagajul 
până la etajul unu, într-o cameră mare, cu pat dublu. Îi deschise 
apoi ferestrele largi, iar ea ieşi în balconul care avea o 
panoramă splendidă. Undeva, în depărtare, era lacul, apoi văzu 
şi două creste muntoase ca două uriaşe triunghiuri ascuţite. 
Hamalul aruncă şi el o privire şi spuse: 

— ltalia acolo. Dincolo de munţi. 

— Mulţumesc. 

Paula îi dăduse un bacşiş generos şi fu bucuroasă să rămână 
singură. Avea nevoie de puţină intimitate. Mai aruncă o privire 
spre priveliştea spectaculoasă şi apoi se puse pe treabă. După 
ce descuie şi desfăcu valiza, începu să se uite prin diferitele 
dula- puri şi sertare. Avea suficient loc unde să-şi pună lucrurile. 
Despachetă rapid totul şi îşi duse obiectele de toaletă în baia 
somptuoasă. 

Deşi încerca să se concentreze pe ceea ce avea de făcut, tot 
nu-şi putea scoate din minte episodul scurt, dar foarte violent, 


din tren. Newman scosese pistolul său Smith & Wesson, dar 
prea târziu. În schimb, Tweed fu într-o clipă cu Walther-ul în 
mână, ca într-o scamatorie. Se pare că dintr-o singură mişcare a 
şi tras două focuri de armă. Apoi chipul asasinului a dispărut, cu 
tot cu o parte din frunte - definitiv. Imediat a apărut Beck, cu 
automatul în mână, dar nu mai era nevoie să îl folosească. Şi el 
ar fi sosit prea târziu, doar abia urcase în tren la Bellinzona. 

Abia terminase de despachetat, când auzi o bătaie uşoară în 
uşă. Deschise, iar în uşă era Tweed, cu zâmbetul pe buze. In 
spatele lui stătea un chelner cu o frapieră plină de gheaţă, din 
care ieşea gâtul unei sticle de şampanie. 

— Intră, te rog... 

Chelnerul deschise sticla, turnă în două pahare, iar în alte 
două turnă apă plată. Când acesta ieşi, Paula se repezi spre 
Tweed şi îl îmbrăţişă. Izbucni în plâns, iar el o strângea în braţe, 
încercând să o liniştească. Revenindu-şi, Paula se trase înapoi, 
scoase o batistă şi începu să se şteargă la ochi. 

— lartă-mă, spuse ea cu o voce tremurătoare. Nu-mi stă în 
fire să clachez aşa. 

— Reacţie întârziată. E inevitabilă după cele întâmplate. Eu 
zic să bei mai întâi nişte apă şi apoi să guşti şampania. 

— Am băut deja aproape un litru dintr-o sticlă pe care am 
găsit-o lângă pat. Hai să-mi vezi balconul! 

îl luă de braţ, în cealaltă mână având paharul cu şampanie, şi 
îl conduse afară. | se făcu frig. 

— E mai rece decât la Zurich, şi nu înţeleg de ce. 

— Aşa era şi când am fost eu ultima dată aici. Când se lasă 
noaptea, temperatura scade brusc, chiar şi când e soare, ca 
acum. 

Ciocniră. Paula mai întâi gustă, apoi luă o înghiţitură bună. 
Simti cum şampania îi pătrunde în trup ca focul. Stând acolo, pe 
balcon, la braţul lui Tweed, se simţea din ce în ce mai puţin ten- 
sionată, începea să se relaxeze. Observă că Tweed este în 
costum şi se scuză pentru o clipă, lăsându-şi paharul pe masa 
din balcon, îşi scoase repede jacheta, luă alta mai călduroasă şi 
se întoarse în fugă. Tweed se aşezase la masă, cu paharul în 
mână. Îi auzise paşii rapizi şi îşi dăduse seama că îşi revine 
destul de repede. 

Paula se aşeză lângă el. 
— Acolo, începu el, arătând spre piscul din stânga, este Monte 


Bre! La poalele lui este un funicular care te duce până în vârf. 

E oarecum dezamăgitor. Când cumperi un bilet până în vârf, nu 
ţi se spune că, de fapt, faci drumul cu două funiculare. Prima 
jumătate a drumului urci într-o cabină spațioasă, apoi te dai jos 
şi continui urcarea într-alta, cam cât o cutie puţin mai mare. 

M-a supărat atât de tare treaba asta, încât, în loc să urc în cutia 
aceea, am luat înapoi funicularul spre poalele muntelui. 

— Vârful din dreapta cum se numeşte? 

— Nu ştiu. Dar de aici, undeva după colţ, în dreapta, este 
muntele San Salvatore. Pe-acolo poţi să urci cu funicularul chiar 
până în vârf. Priveliştea care ţi se oferă de-acolo în jos, spre 
lacul care se iveşte de după colţul sudic, de aici, e uluitoare. Pur 
şi sim- plu îţi taie respiraţia. _ 

— Nu trebuie să uit totuşi că nu suntem aici în vacanţă. Incă 
nu m-am lămurit de ce le ia capetele - toate, mai puţin cel al 
bietei Elena. 

— Aşa cum a explicat şi Beck, ea a fost ucisă în mijlocului 
unui oraş mare, mai mult, în toiul după-amiezii. E adevărat că 
pe lângă pârâul Sihl e o zonă liniştită, dar criminalul n-avea cum 
să fie sigur că nu apare, brusc, cineva. Mai că n-a spus „trebuia 
să fie o treabă rapidă”, asta pentru că a vrut să abată discuţia 
de la unele detalii oribile. 

— În plus, pur şi simplu nu-mi pot aminti care a fost acea 
remarcă esenţială pe care mi-a spus-o cineva. Sunt convinsă că 
e foarte importantă. Nici măcar nu-mi amintesc cine anume a 
spus-o. 

— Ţi-am mai spus deja, nu te forţa să-ţi aduci aminte. Mai 
încape puţină şampanie? 

— O picătură. Mă răsfeţi- Am văzut sticla, e Krug. 

— Meriţi tot ce-i mai bun, zise el umplându-i din nou paharul. 

— Beck a fost drăguţ cu noi, spuse ea gânditoare. A luat totul 
asupra lui. lar când am ieşit din sala de aşteptare, am observat 
că trenul deja plecase. 

— A organizat totul foarte bine. Am schimbat o vorbă cu el 
după ce ai urcat tu în taxi. A aşteptat să coboare toţi pasagerii şi 
să se golească peronul. l-au oprit să intre pe pasagerii de la 
Lugano cu un pretext absurd. Apoi a sosit ambulanţa pe care o 
chemase mai devreme. Imediat infirmierii şi medicul legist din 
zonă au urcat în tren, l-au pus pe asasin pe otargă şi au plecat. 

Legistul însă nu e nici pe departe Zeitzler. Nici măcar nu a 


făcut fotografii la faţa locului. Ti-ar surâde un ceai? 

Paula băuse cel de-al doilea pahar de şampanie şi era 
surprinsă cât de uşoară se simţea. Mai aruncă o privire spre 
peisajul minunat. 

Culoarea se schimba, munţii fiind învăluiţi acum de o ceaţă 
uşoară, trandafirie spre violet. Temperatura scăzuse şi mai mult. 

— Îmi surâde ideea, hotărî ea. Lasă-mă cinci minute să mă 
schimb. Nu-i nevoie să pleci, mă aranjez în baie. Nu fac duş 
acum, m-am spălat înainte să vii tu. Chicoti, apoi se uită la el - 
ochii lui albaştri-cenuşii o priveau cu interes. Mă întreb cu cine 
ne vom întâlni jos. O să fie interesant. 

Când ieşiră din cameră, îşi făcu apariţia Newman şi intră cu ei 
în lift. Îşi pusese un costum elegant, nou, în carouri mărunte gri. 
Tweed îi aruncă o privire şi se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine 
să se schimbe şi el. 

— V-am lăsat destul timp, porumbeilor, îi tachină el. 

— Pardon? spuse Paula cu o severitate prefăcută. Ce ai spus? 

— Am şi uitat, îi răspunse Newman uitându-se fix în tavanul 
ascensorului. 

Tweed ieşi primul în holul spaţios al hotelului, iar după câţiva 
paşi se opri. Paula se uită atent peste umărul lui să vadă ce Îl 
determinase să se oprească. Intr-un fotoliu mare, cu faţa spre 
ei, stătea Roman Arbogast, care tocmai voia să muşte dintr-o 
prăjitură cu frişca. Rămase, brusc, cu prăjitura în mână, iar 
ochiul începu să-i clipească des. In timp ce Tweed îşi continua 
drumul, el puse prăjitura la loc în farfurie şi se ridică greoi. 

— Dragul meu Tweed, ce neaşteptată şi plăcută surpriză! 
Dumneata eşti ultimul om pe care mă aşteptam să-l întâlnesc 
aici. 

Se întrerupse şi zâmbi, dar zâmbetul său părea mai degrabă o 
gri- masă. Un cinic s-ar întreba dacă nu cumva ne urmăreşti. 

— Eu sunt un cinic. 

Replica îl zăpăci pe Roman. Căuta un răspuns când cineva îi 
atinse mâneca lui Tweed. Se întoarse, iar Marienetta îi zâmbi cu 
căldură. Îl încolăci cu braţele şi îl sărută lung pe amândoi obrajii. 

— Acum încep să mă simt bine. Ochii de pisică se uitară fix 
într-ai lui, plini de subiînţeles, iar Tweed se simţi obligat să-i 
întoarcă îmbrăţişarea plină de căldură. Hai să mergem undeva 
singuri, îi şopti ea. Imediat ce va fi posibil. 

— O idee tentantă, căreia mi-ar fi greu să-i rezist. 


Paula, care stătea alături, calmă, auzi fiecare cuvânt. Marie- 
netta se răsuci spre ea. Nepoata lui Roman purta o rochie 
mulată, verde, foarte elegantă, cu bretele subţiri. O prinse pe 
Paula cu braţele ei zvelte, apoi o strânse la piept. 

— Cred că am prins o pistă în investigația mea, îi spuse cu 
vocea sa caldă, astfel încât nimeni altcineva să nu audă. Pentru 
Dumnezeu, hai să ne întâlnim odată, doar noi două, imediat ce 
scăpăm de plicticoşii ăştia! 

— Minunată idee, îi răspunse Paula când aceasta îi dădu 

drumul. 
Tweed îi conduse pe Newman, Paula şi Marler la o masă mai 
retrasă, lângă perete. În timp ce se aşeza, Paula îşi dădu 
imediat seama de ce o alesese pe aceasta: de acolo puteau 
observa întreaga familie Arbogast, aflată la o oarecare distanţă. 
În plus, cum era aşezat acum, Tweed îl avea în faţă pe Roman, 
pe care îl vedea din profil. Acesta însă nu îl putea vedea fără să 
se întoarcă. 

La masa lui Roman se aflau Marienetta şi Sophie. Conver- 
saţia încetase şi parcă era un aer încordat în hol. După ce li se 
aduseră ceai şi prăjituri, când ridică uşor ceaşca, Paula observă 
că Sophie se uită fix la ea. Spre surprinderea ei, aceasta îi zâmbi 
radios, cu chipul întreg luminat de bunătate. Părul lung, castaniu 
îi era strâns într-o coadă de cal. 

în hol intrară Nield şi Butler, se opriră, apoi se aşezară la o 
masă de lângă uşă, astfel încât să poată vedea pe toată lumea. 
Nield privi în treacăt peste masa lui Tweed, de parcă ar fi fost 
străini. 

— Am impresia că le-am stricat pofta de ceai celor de la masa 
familiei Arbogast, şopti Paula. 

— Asta şi intenţionez, răspunse Tweed pe un ton ursuz. 

A sosit clipa în care noi trebuie să exercităm presiuni asupra lor. 
Suntem în criză de timp. 
— De ce? 
— Pentru că am primit un telefon în cameră de la Beck. 
A aflat că prietenul nostru Nathan nu a părăsit Zurichul. Dacă a 
intrat panica în guverne, sunt în stare să recurgă la orice 
metodă. 
Nathan se află la aeroportul Kloten. Beck crede că aşteaptă 
întăriri. 
— N-au de unde să ştie că suntem aici. 


— Ba da, dacă le-a spus Roman. Acum însă cred că vei aveao 
companie interesantă. 

Tocmai îşi făcu apariţia Black Jack, îmbrăcat în costumul său 
de călărie şi cu cravaşa în mână. Aruncă o privire rapidă prin 
încăpere şi se îndreptă spre Paula. Se aplecă spre ea şi-i vorbi 
foarte încet: 

— După ce termini, ai vrea să vii până mai încolo, spre 
recepţie? Am aflat o chestie pe care trebuie să ţi-o spun. 

— Am terminat deja. Vin într-o clipă, îi răspunse ea. 

Pe chip i se putea citi orice, mai puţin jovialitatea sa 
obişnuită. Arăta foarte serios, şi în tonul cu care vorbise era 
ceva precipitat. Când se îndepărtă, făcu un semn cu mâna spre 
masa familiei Arbogast. Nimeni nu-i răspunse la salut. 

— Să nu uiţi un lucru, îi spuse Tweed pe acelaşi ton ursuz. 
Când eram la Baur au Lac şi stăteai de vorbă cu Marienetta, în 
hol, ea l-a strigat pe vicepreşedinte „vere”. lar tu ai spus că el s- 
a uitat la ea de parcă ar fi vrut s-o omoare. Când te ridici de la 
masă, uită-te mult în spate, în colţul din stânga. 

Paula se ridică încet şi, în timp ce îşi aranja geanta pe umăr, 
aruncă o privire spre colţul îndepărtat din stânga. La o masă, 
stăteau Ed Danvers şi Russell Straub. Acesta o privea insistent. 
Expresia lui întunecată îi aminti de cele spuse de Tweed. Straub 
arăta de parca ar fi fost în stare s-o omoare. 

îi măsură încet cu privirea pe toţi cei din încăpere. „Oh, 
Doamne! îşi zise ea. E posibil ca specimenul să fie în acest 
hotel.” 

Ajunse în zona recepţiei, iar Black Jack veni drept spre ea. 

— Afară e foarte frig. 

— Atunci, scuză-mă o clipă. Mă reped până sus să-mi iau 
paltonul. 

Când deschise uşa camerei, pe jos găsi un plic ce-i fusese 
strecurat pe sub uşă. Se încuie pe dinăuntru, deschise plicul şi 
găsi o bucăţică de hârtie pe care recunoscu scrisul de mână al 
lui 
Nield:, Am închiriat maşini pentru toată lumea. A ta e un 
Peugeot roşu, cu numărul de înmatriculare...” Alături era o 
cheie, lipită cu scotch de hârtie. Luă cheia şi o puse în geantă. 

înainte să-şi pună paltonul, Paula scoase Browning-ul 32 din 
buzunarul special. Îl verifică cu atenţie, îl încărcă şi îl puse la loc. 
Luă paltonul pe ea, apoi geanta de umăr, astfel încât să fie la 


îndemână, şi se întoarse în holul de la recepţie. 

Acolo nu era decât Black Jack, care studia preocupat o pic- 
tură în ulei cu rame aurite, agăţată pe unul dintre pereţi. Tabloul 
reprezenta o casă veche, cu două niveluri, cocoţată pe malul 
lacu- lui. Lucarnele din acoperişul ascuţit aveau ceva de rău 
augur. 

Acest tablou pictat la lumina lunii avea în el ceva ce o tulbură pe 
Paula. Black Jack arătă spre el. 

— E foarte ciudat, dar, când am ajuns aici, cineva mi-a spus 
că proprietarul acelui loc este Roman. Explicau chiar cum se 
ajunge acolo. Am desenat o hartă. Scoase o foaie împăturită, i-o 
întinse şi, aplecaţi asupra ei, umăr la umăr, începu să-i explice: 
Cum ieşi de aici pe şosea, o faci la dreapta, apoi continui drumul 
în paralel cu lacul până când vezi un semn de circulaţie care 
indică direcţia spre Finero, un sătuc, după câte am auzit. 
De-acolo începi să urci muntele. Aşa! Treci prin Finero şi fii 
atentă că la un moment dat se face un drum îngust la stânga, 
care coboară către casă. Dacă o ţii înainte prin Finero, ajungi 
într-alt sat, numit Intragna, şi înseamnă că ai greşit drumul. 

Pe Paula o izbi faptul că el îi descria drumul de parcă ar mai fi 
fost cândva până la casa aceea sinistră. Se uită din nou la 
tablou, şi nici acum nu o încântă deloc perspectiva unei vizite. 

— Vii cu mine? întrebă ea pe un ton neutru. 

— Aş fi vrut eu. Dar Roman ar putea remarca absenţa mea, şi 
asta ar fi riscant. Dacă eu mă întorc la masă, el va crede că ai 
ple- cat în cameră. Ce ciudat! Tabloul ăsta pare să fie destul de 
vechi. 

Ai maşină, nu-i aşa? 

— Da. 

— Mă gândeam eu. L-am văzut pe Nield afară vorbind cu 
şoferii care i-au livrat un adevărat parc de maşini. 

„Al naibii să fii tu, nu-ţi scapă prea multe”, zise ea în gând. 
Cineva tocmai ieşise din hotel pe uşa principală, însă ea studia 
atât de absorbită harta aceea, încât nu observă cine era. Black 
Jack o lăsă şi dispăru înapoi la masă. Paula încă nu era sigură 
dacă trebuia să plece în călătoria asta ciudată. Apoi Newman 
începu să se plimbe prin hol, luă câteva broşuri şi se uită spre 
ea. 

Paula dădu din cap şi ieşi în parcare să caute Peugeotul. 
Deşi era îmbrăcată bine, frigul de-afară o izbi. Când intră în 


maşină, o altă maşină, un Audi, o luă din loc. Persoana de la 
volan avea pe cap un fel de şal gros, pus ca o glugă. Nici măcar 
nu îşi dădea seama dacă era bărbat sau femeie. In oglinda retro- 
vizoare îl văzu pe Newman care se îndreptă cu paşi mari spre un 
alt Audi, deschise portiera şi se aşeză la volan. Nu mai stătu pe 
gânduri. Acum avea protecţie. 

Porni motorul şi o luă pe strada îngustă. Văzu automobilul 
Audi, la volanul căruia era persoana aceea cu glugă pe cap. 
Acesta o luă la dreapta, exact direcţia în care mergea ea. Sin- 
gurele lumini care mai înveseleau puţin noaptea neagră ca 
smoala erau de la stâlpii de pe stradă şi de la farurile maşinii ei. 
Mergea în continuare în spatele automobilului Audi, cu viteză 
medie. Păstra distanţa regulamentară faţă de acesta şi mai 
arunca, din când în când, câte o privire în oglinda retrovizoare 
să vadă dacă Newman apare în spate. Nici urmă. 

în parcarea din faţa hotelului, Newman încerca cu disperare 
să pornească motorul. Zadarnic, era mort. Încercă iar şi iar. Pro- 
babil că bateria se descărcase. leşi din maşină şi se întoarse 
fuga în hotel să-i ceară lui Nield cheia de la o altă maşină. 

Când ajunse la uşa hotelului, se opri din fugă şi intră la pas 
lejer. Avea în mână o ţigară neaprinsă. O lăsă să-i cadă lângă 
scaunul lui Butler, care era singur. Când se aplecă după ea, îi 
şopti: 

— Harry, unde-i Pete? 

— La toaletă. 

Newman înjură în gând. Probabil că deja pierduse urma Peu- 
geotului. Şi n-avea nici cea mai mică idee încotro se îndrepta 
Paula. Îl încercau sentimente amestecate - de frustrare, în ceea 
ce-l privea, şi de teamă, pentru Paula. 

Paula conducea netulburată; acum avea în stânga o alee cu 
pomi. Păstra distanţa dintre ea şi Audiul din faţă. Nu era sigură 
ce o făcea să se comporte astfel, dar se obişnuise să-şi urmeze 
instinctul. 

Circulaţia era foarte redusă. Maşinile, câte erau, mergeau 
spre Lugano. Era conştientă de faptul că ieşea din oraş. Când 
părăsise hotelul, luna era pe cer; acum însă dispăruse. Privi în 
treacăt spre promenada din stânga şi observă că devenise tot 
mai vagă din cauza ceţii dense şi alburii de deasupra lacului, 
care se furişa încoace. „Exact ce-mi lipsea”, se gândi ea. 

Paula fusese atentă la fiecare din semnele de circulaţie, dar 


până acum niciunul nu indica intrarea în Finero. Observă apoi că 
stopurile automobilului Audi pe care-l avea în faţă nu se mai 
văd. O luase la dreapta. Paula încetini. Pe un indicator vechi, din 
lemn, era gravat „Finero”. Aruncă o ultimă privire în oglinda 
retrovizoare şi-apoi învârti de volan. Nici urmă de Newman. 

Drumul pe care mergea acum era îngust, dar bine pietruit, 
imediat începu să urce o pantă abruptă, cu multe serpentine. 
Mai zărea din când în când stopurile maşinii Audi, care acum 
mergea mult mai repede, în ciuda numeroaselor curbe foarte 
strânse, abrupte şi extrem de înşelătoare. Urcau din ce în ce 
mai sus. Nici urmă de case sau de oameni. Numai piatră, pe 
ambele părţi ale drumului. lar pâcla plutea peste şosea. 

Când şi când, drumul se vedea clar, după care intra iarăşi în 
ceaţă. După un suiş deosebit de abrupt, drumul se netezi. În 
faţă văzu un sat vechi, dar luminile roşii ale Audiului 
dispăruseră. 

„Probabil că apăsase zdravăn pe accelerator”, îşi spuse ea. Apoi 
îşi dădu seama că se gândeşte la cel din Audi ca şi cum ar fi 
vorba despre specimen. 

Conducea cu prudenţă pe şoseaua din sat. Nicio lumină la 
nicio casă, nicăieri. In curând înţelese de ce. Şi de-o parte, şi de 
cealaltă erau doar clădiri cu un singur nivel, iar unele dintre ele 
aveau geamurile sparte. De pe acoperişurile povârnite alune- 
caseră ţiglele. „Fir-ar să fie! Pe-aici nu mai locuieşte nimeni. 

E un sat părăsit. Foarte încurajator!” 

Pâcla se împrăştiase pe drum; Paula apăsă pedala accele- 
ratorului cu slabe speranţe că va prinde din urmă automobilul 
Audi. Nu avea pe unde să o ia decât înainte. Scrâşni din dinţi. 
Satul ăsta ţinea la nesfârşit. Nu cumva intrase într-o capcană? 
Lăsă în urmă satul, cu un sentiment de uşurare. Turnura pe care 
o lua întreaga excursie începea s-o îngrijoreze. De ce nu venise 
Black Jack cu ea? Oare acţiona la ordinele lui Roman? 

Se bucură atât de tare când în sfârşit părăsi Finero, încât era 
să rateze bifurcația. Finero? Finito? „Ei, hai că devii mor- bidă”, 
se mustră ea. Frână brusc. În stânga ei, văzu în lumina farurilor 
un drum larg pavat cu piatră. Viră într-acolo. Şoseaua pietruită 
cobora în pantă abruptă, aşa că fu nevoită să încetinească mult. 
Se încruntă. În locurile în care drumul era mai îngust, observă 
urme de roţi mari şi dâre de ulei. Avu impresia că pe-acolo 
trecuseră nişte camioane. Dar de ce şi spre ce? 


Coborârea era deja incredibil de abruptă. Probabil acesta era 
şi motivul pentru care, cu mult înainte ca ea să se fi aştep- tat, 
ajunsese la capăt. In farurile maşinii se vedea lacul. Intoarse 
uşor spre dreapta, pe lângă lac. Luna apăru din nou. Opri 
maşina. Chiar în faţa ei se afla casa mare şi veche din tablou. 
Ghemuită pe faleză ca un animal la pândă, şi mai bizară decât în 
tablou. 

înainte de a cobori din maşină, privi atent, căutând vreun 
semn de viaţă. Nu era nicio lumină nicăieri. Casa părea şi mai 
sinistră din cauza acoperişului mansardat, dărăpănat. Deschise 
geamul şi ascultă. Liniştea era atât de tulburătoare, încât 
aproape că spera să audă ceva. Ceaţa făcu însă ca totul să 
dispară. 

Aruncă un ochi pe locul din dreapta ei. Când plecase de la 
hotel, înhăţase o umbrelă mare, cu vârf metalic, dintr-un rastel 
de lângă ieşire. Nu înţelegea ce anume o determinase să facă 
asta. Acum, cel puţin, avea ceva care să o apere de ceața asta 
umedă şi stranie. Aşa! A sosit momentul să exploreze casa 
întunericului. 

Luă cu ea umbrela, lanterna, ieşi şi încuie maşina. Înainte de 
a deschide umbrela, simţi cum ceata i se prelinge încet pe faţă, 
senzaţie care îi displăcu teribil. Drumul pavat ducea până spre 
intrarea în casă. Apoi, urma o scară înaltă, cu trepte largi, de 
lemn, cu balustradă pe ambele părţi. Lemnul părea foarte vechi. 

Ajunsese aproape la capătul ei când o treaptă cedă, se rupse 

şi căzu. Se sprijinea de balustrada, care părea că ţine. Oare 
treaba asta fusese o idee bună? N-avea nimeni habar unde e, 
oricum, nu prietenn. Era ceva ciudat cu locul acesta, dar nu vru 
să renunţe. 
După veranda de la capătul scării, îi bară drumul o uşă din lemn 
masiv. În lumina lanternei, văzu un lacăt mare, moderm. Proba- 
bil că n-o să intre niciodată. Întinse încet mâna, apucă de 
mânerul clanţei, apăsă şi împinse. Uşa se deschise înăuntru. 

Asta nu-i dădu încredere. Deloc. Să fie cineva înăuntru? Nu 
era decât o singură cale de a afla. Işi vâri lanterna sub braţ, 
închise umbrela şi scoase Browning-ul. Impinse uşa până la 
perete, în caz că ar fi stat cineva ascuns acolo. Apoi pipăi cu 
mâna liberă peretele, lângă tocul uşii. Găsi întrerupătorul şi 
apăsă pe buton. Lumina inundă un hol spaţios, care era absolut 
gol. 


Podeaua era din scânduri de lemn, iar în stânga ei, o uşă 
deschisă ducea spre o altă încăpere. Stinse lumina, pentru a 
evita riscul de a fi văzută de cineva de afară. 

De când cedase treapta aceea, la intrare, devenise neîncre- 
zătoare în structura casei. Ascultă. Liniştea grea aproape că 
devenise un zgomot în sine. Înaintă cu grijă spre uşa deschisă 
din stânga ei. Înainte de a păşi, dibuia locul cu vârful ascuţit al 
umbrelei. Mergând în felul acesta, ca un căţel, cu lanterna sub 
braţ pentru a-şi lumina calea, Paula reuşi să străbată holul igra- 
sios şi să ajungă în încăperea următoare. Deseori se oprea să 
asculte. 

Din când în când auzea scârţăituri, şi se gândi că de vină era 
vechimea casei. Se sperie brusc când întregul loc începu să se 
legene, ca un vas pe o mare liniştită. Continuă să meargă pe 
mijlocul camerei, înfiorător de întunecată în afara razei 
lanternei. 

Bătu tare în podea cu vârful umbrelei, şi aceasta cedă. Se opri, 
îndreptând lanterna în jos. 

O bucată mare din podea, exact unde urma să pună piciorul, 
se prăbuşise pur şi simplu, lăsând în loc o gaură mare, pătrată. 
Ca un fel de trapă. Înghiţi în sec, apoi îndreptă raza lanternei în 
jos. Se vedeau pereţii de piatră ai unei piviniţe mari şi adânci. 
Două diamante roşii se reflectau în lumină. Apoi încă două. Mări 
raza lanternei, şi în lumină îi apărură doi dintre cei mai mari 
şobolani pe care îi văzuse vreodată. „Diamantele” erau ochii lor 
care se uitau fix în sus. Aveau nişte cozi hidos de lungi. Dacă ar 
fi căzut acolo... 

„Asta ca să termine pe cineva ca mine, care explorează pe 
aici”, se gândi ea. Oare ce era de ascuns acolo? Şobolanii 
goneau înnebuniţi încolo şi-ncoace de parcă ar fi simţit miros de 
carme proaspătă. Îşi croi drum pe lângă trapă, încercând mai 
întâi podeaua cu umbrela. Nu-i plăcuse locul ăsta de la bun 
început. 

Când se opri, auzi pietrişul alunecând afară. Ca un scârţâit de 
paşi. Fără să se grăbească, se întoarse la uşa de la intrare, cu 
lanterna aprinsă, ca să vadă pe unde calcă. Nu renunţă nici la 
întoarcere la încercatul podelei cu vârful metalic al umbrelei, cu 
încă şi mai mare atenţie, mai ales după ce văzuse şobolanii 
aceia imenşi uitându-se în sus la ea din gaura înfricoşătoare. 
Până la podeaua de piatră a pivniţei trebuie să fi fost cel puţin 


şase metri, în cel mai bun caz, ar fi rămas acolo inconştientă, 
dacă n-ar fi murit. Îşi imagina cum ar muşca din ea şobolanii ăia 
hămesiţi. 

Ajunse aproape de uşa de la intrare, pe care o lăsase larg 
deschisă, când observă că ieşise din nou luna. Stinse lanterna, 
se uită atent în jur şi-şi luă inima în dinţi. Sub verandă şi dincolo 
de ea se vedeau umbre de ceaţă purtate spre Peugeotul ei. 
Ceva se mişca în ceaţă chiar pe lângă maşină, o siluetă înaltă şi 
neclară. 

Paula nu reuşi să vadă cu ce era îmbrăcată. De fapt, acolo, în 
ceaţă, părea mai degrabă o fantomă. 

Se cam săturase de toate astea. Scoase Browning-ul şi ţinti cu 
grijă pe deasupra acelei figuri aproape invizibile şi trase. 
Aceasta dispăru. Paula îşi vâri umbrela sub braţ; în stânga ţinea 
lanterna, gata să o aprindă, iar în dreapta, pistolul. 

în timp ce cobora încet scara şubredă, trecând cu grijă peste 
treapta lipsă, se lăsă din nou liniştea aceea înfiorătoare. După 
ce ajunse la capătul scării, se opri din nou, ascultând. Liniştea 
depri- mantă fu spulberată de zgomotul unui motor care 
porneşte şi apoi accelerează nebuneşte. Nu reuşi să vadă cine 
e, pentru că maşina demară în trombă cu o viteză foarte mare, 
înapoi, pe drumul pe care coborâse până aici. 

Apoi, pentru o secundă îi zări stopurile pe spate când aceasta 
se avântă pe serpentinele ce urcau aproape vertical, după care 
dispăru învârtindu-se după o curbă. Zgomotul urcuşului său ne- 
bunesc se stinse într-o clipă. Paula ajunse la maşina ei şi, după 
ce lumină cu lanterna înăuntru, urcă la volan. Încuie portierele, 
vâri cheia în contact şi o întoarse. Nimic! Mai încercă o dată. Tot 
nimic. Motorul murise. Era abandonată în locul acesta dezolant, 
iar afară era un frig crunt. 

Descuie din nou portiera, deschise capota, ieşi din maşină şi-i 
mulţumi lunii că e încă acolo. Săltă capota, se uită cu atenţie 
înăuntru, la lumina lanternei. Înjură. Cineva îi smulsese un 
cablu. 

Dură câteva minute până îl puse la loc în poziţia corectă. Când 
să se întoarcă în maşină, găsi un bileţel pe iarbă şi îl luă. Apoi 
urcă la volan. 

Când să pornească motorul, îi căzură cheile din mână. Din 
cauza frigului, avea mâinile îngheţate. Of, Doamne! Cu portie- 
rele încuiate, îi luă aproape jumătate de oră până le găsi. Alune- 


caseră sub scaunul ei. Când întoarse cheia în contact şi pormi 
motorul, Paula respiră uşurată. Îşi vâri Browning-ul în fustă, să-l 
aibă la îndemână. Cine ştie peste ce-ar putea da odată ce va 
începe să urce, încet, panta aceea diabolică. 

Luna dispăruse din nou, iar când, în sfârşit, o luă pe drumul 
spre Finero, era ceaţă groasă. Conducea prudent prin satul 
întunecat şi apăsător, aşteptându-se în orice clipă la o 
ambuscadă, încordarea îi scăzu oarecum abia când ajunse din 
nou pe şoseaua paralelă cu lacul, care ducea spre Lugano. 

„Am să-l fac pe Tweed să-l ia la întrebări pe Black Jack până i- 
or clănţăni dinţii”, îşi spuse ea. Licheaua asta o trimisese într-o 
capcană. Era teribil de înverşunată când ajunse pe străduţa ce 
ducea spre hotel. Atât de tare, încât se întrebă mai mult din 
reflex ce o fi cu maşinile de poliţie parcate în apropiere cu giro- 
farurile aprinse. 

în faţa hotelului erau şi mai multe maşini de poliţie, încât cu 
greu găsi un loc de parcare. leşi din maşină, o încuie, apoi o opri 
un poliţist în uniformă şi îi spuse ceva în italiană. Paula dădu din 
mâini ca să-i arate că nu înţelege. 

— Sunt englezoaică. 

— Nu aveţi voie să parcaţi aici. Hotelul este închis. 

— Nu fi prost, îi spuse ea clocotind de furie. Aici stau. Mă 
numesc Paula Grey. 

— Lăsaţi-o să intre, strigă o voce cunoscută. 

Imediat apăru Beck, îmbrăcat într-un trenci. 

— Tweed este în hol, îi spuse el, cu o expresie gravă. Şi-a 

făcut griji pentru dumneata. lar aici a avut loc încă o crimă. 


Paula îşi dezlănţuise toată frustrarea şi încordarea când 
polițistul de la uşă încercase să o oprească, dar imediat ce intră 
în hol îl zări pe Tweed. Pe chipul lui se putea citi un amestec de 
mânie şi de uşurare totodată. Ştia că fusese îngrijorat la culme 
de absenţa ei. 

— Unde ai fost? Întrebă el. l-am trimis pe Butler, Nield şi 
Newman să ia maşinile şi să te caute prin împrejurimi... 

— Dar n-am plecat singură, îi dădu ea peste nas. Newman 
urma să vină în spatele meu, dar până la urmă n-a mai apărut. 
Am o grămadă de lucruri să-d spun după ce te calmezi. 

Era atât de preocupată de experienţa prin care tocmai 
trecuse, încât nu conştientizase ceea ce-i spusese Beck. Tweed 


o luă de braţ şi intrară în lift. Ea începu din nou: 

— Şi mai vreau să te rog un lucru: interoghează-l pe Black 
Jack până-i sar fulgii. M-a ademenit în cea mai oribilă capcană. 

Tweed nu-i răspunse. Între timp ea căută cheia, deschise uşa 
camerei şi intrară. Pe masă erau trei sticle nedesfăcute - una de 
scotch, una de apă şi una de Chardonnay. Se calmă când îşi 
dădu seama că Tweed le comandase pentru când avea să se 
întoarcă. 

— O gură de scotch ţi-ar prinde bine, sugeră Tweed. Dar nu 
sunt sigur. Poate mai întâi apă şi apoi Chardonnay? 

— Apă şi apoi Chardonnay, silabisi ea, în timp ce se afunda 
într-un scaun. 

El aşteptă până ce bău două pahare cu apă şi luă o înghiți- 
tură de Chardonnay. Se aşeză cu faţa spre ea. Avea o mină 
foarte serioasă. 

— Mă bucur că te-ai întors cu bine. lartă-mă pentru tonul de 
mai înainte. Şi ştiu că Newman trebuia să vină după tine. Pro- 
blema a fost că nu-i pornea maşina. A sunat apoi la firma de la 
care a închiriat-o şi i-a făcut albie de porci. Deja i-au înlocuit-o. 

— Vreau ca Black Jack să fie supus unui interogatoriu extrem 
de sever, repetă ea. 

Apoi îi povesti pe-ndelete tot coşmarul acelei excursii în 
munte pe urmele automobilului Audi urmat de întâmplarea din 
oroarea aceea de casă de lângă lac, pomeni de tabloul de pe 
peretele din holul hotelului. Scoase harta pe care i-o desenase 
Black Jack. Tweed o luă, se uită la ea şi o puse pe masă. 

— Am veşti nasoale. 

— Oh, Dumnezeule! Abia acum îi pică fisa: Beck mi-a spus că 
a mai avut loc o crimă. 

— Da, aşa este. Şi pe Black Jack nu mai am cum să-l iau la 
întrebări. Cadavrul lui a fost descoperit la staţia de funicular de 
la poalele muntelui San Salvatore, care e închisă noaptea. E 
puţin mai încolo, după colţ. Acum te simţi mai bine? întrebă, iar 
ea încuviinţă din cap, zâmbind. Specimenul a fost din nou la 
lucru, continuă el, încet. Cadavrul e decapitat. 

— Îngrozitor, spuse ea după ce-şi reprimă şocul. Tipul ăsta era 
un amestec foarte bizar. Câteodată îmi plăcea, era atât de plin 
de viaţă. Altă dată însă mă călca pe nervi. Când s-a întâmplat? 

— Din câte pot spune în faza asta incipientă, cam cu o 
jumătate de oră în urmă. Tocmai am fost să văd cadavrul. 


— Atunci, putea să fie silueta-fantomă care mi-a sabotat mie 
maşina în faţa casei ciudate de lângă lac. Creierul îi zbârnâia. 
După ce mi-am reparat maşina, mi-a luat o veşnicie să mă 
întorc, iar asta în timp ce sabotorul mâna cu viteză, ca un pilot 
în cursa de la Le Mans. 

— Ai vreo idee, cât de vagă, cum arăta silueta asta învăluită 
în ceaţă? 

— Nici cea mai mică! Parcă vedeam o stafie, şi-atunci doar 
pentru câteva secunde. E cumva un Audi parcat afară? Ar fi tre- 
buit să mă uit, să pun mâna pe capota motorului. 

— N-ai fi aflat nimic. Pe frigul ăsta cumplit, motorul se răceşte 
într-o clipă. 

— Dar putem afla măcar al cui este. 

— Eu ştiu. E al lui Sophie. lar ea e înaltă. 

Paula se uită fix la Tweed, total neîncrezătoare. Băgă mâna în 
buzunarul de la palton, după o batistă, şi scoase un blocnotes. 
Era exact precum cele din care se găseau prin tot hotelul; avea 
şi numele acestuia tipărit pe fiecare foaie. Işi ţuguie buzele, 
întrebându-se dacă nu cumva îşi pierduse minţile. L-I întinse lui 
Tweed. 

— Am uitat de ăsta în graba cu care am plecat din casa aceea 
veche. L-am găsit în iarbă, chiar în dreptul portierei din faţă, 
când am descoperit că nu porneşte maşina. Probabil că i-a căzut 
celui care mi-a umblat la motor, poate când i-am tras un glonţ 
pe lângă urechi. Eu tind să cred că ne confirmă faptul că 
specimenul e cazat aici, la hotel. 

Tweed studie prima foaie. Pe ea era scris CH—-. l-o arătă 

Paulei şi o întrebă ce crede că ar putea să-nsemne. 

— Păi, CH e pe toate plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor 
din ţara asta. E sigla de la Confederation Helvetica. N-am idee 
ce înseamnă liniuţele acelea. 

Tweed luă înapoi blocul de foi, de data aceasta cu mânuşi de 
latex, în caz că ar exista amprente pe foi. Intoarse prima pagină 
şi rămase cu privirea aţintită pe cea de dedesubt. La cotor se 
mai vedeau resturi dintr-o altă hârtie, ce fusese ruptă. O ţinu în 
drep- tul veiozei de pe masă. O răsuci pe o parte şi pe alta. 

— Pe hârtia ruptă era scris altceva. Pe pagina de dedesubt, 
abia se distinge urma vagă a unui alt cuvânt care a fost scris pe 
cea care lipseşte. Al naibii să fiu dacă pot să-mi dau seama ce 
este. Dar ai dreptate - asta confirmă faptul că specimenul stă în 


acest hotel, ceea ce restrânge mult aria de cercetări. 

— N-ar fi mai bine să verificăm cine a fost plecat din hotel în 
timp ce eu încercam să nu mă las mâncată de imensităţile alea 
de şobolani? 

— A avut Beck o tentativă, după ce l-au găsit pe Black Jack, 
dar n-a scos-o la capăt. Multă lume a fost plecată din hotel. lar 
cei care erau înăuntru au spus că nu mai ieşiseră din camere 
încă de la ceai. 

— Atunci cred că ar fi bine să mergem şi s-o abordăm pe 
Sophie. La urma urmei, maşina ei a fost folosită. 

Tweed ştia unde este camera lui Sophie. La acelaşi etaj cu a 
Paulei, şi dădea tot spre lac. „Şi, se gândi Paula, spre parcarea 
de lângă intrarea în hotel.” Tweed ciocăni încet la uşă, aşteptă, 
apoi bătu mai tare. O voce înfundată strigă din spatele uşii 
închise: 

— Cinee? 

— Eu, răspunse Paula. Sunt cu Tweed. Putem sta puţin de 
vorbă? 

îmbrăcată într-un halat de casă, Sophie descuie uşa fără să 
scoată lanţul şi îi privi cu atenţie. Apoi scoase lanţul şi îi pofti 
înăuntru. Se vedea că se spălase pe cap şi încă nu i se uscase 
părul. Cu peria în mână, le făcu semn spre scaune. 

— E o harababură aici! remarcă ea. Tocmai am ieşit de sub 
duş. Va trebui să mă luaţi aşa cum sunt. 

— Arăţi bine, spuse Paula. 

— Dar nu mă simt. Mai ales după vestea îngrozitoare despre 
Black Jack. 

— Înţeleg că ţineai la el, o compătimi Paula. 

— Nu-mi plăcea deloc tipul, răspunse Sophie în timp ce se 
aşeză pe fotoliul din faţa canapelei pe care stăteau musafirii. Nu 
puteai avea încredere în el nici cât negru sub unghie. 

Reacţia ei i se păru Paulei surprinzător de dură. Sophie se 
machiase, iar pe chip i se putea citi orice, mai puţin supărarea. 
Ce fel de femeie e asta? Pare mai degrabă nerăbdătoare să 
scape de musafirii nepoftiţi. 

— Am ajuns să mă întreb cine va fi următorul, continuă ea. 

— Îţi înţeleg reacţia, spuse Tweed amabil. Am vrea să-ți 
punem câteva întrebări. Doar ca să lămurim unele aspecte care 
ne încurcă. 

— Ce aspecte? rosti Sophie, mijindu-şi ochii. 


— Maşina ta este un Audi. Ai mers undeva cu ea de când am 
sosit aici? 

— Cum dracu’ să fac asta? strigă ea, cu ochii scânteind şi 
roşie la faţă de furie. Cineva mi-a şutit cheile! Se ambală şi mai 
tare. Spune-mi tu, cum să fac asta? Se întoarse spre Paula şi 
rosti sarcastic: Marienetta zice că eşti o detectivă grozavă. Aşa 
că, rezolvă tu problema! 

Paula încă nu ştia ce să creadă despre izbucnirea aceasta, 
când Sophie se întinse spre sticla de lângă masă. Işi turnă un 
pahar plin de gin, bău jumătate din el, după care trânti paharul 
la loc pe masă. Paula îi vorbi foarte calm: 

— Ajută-ne să înţelegem. Când ţi-au fost furate cheile de la 
maşină? Ar putea fi un amănunt important. 

— În timpul ceaiului, când eram în holul ăla nenorocit. Mi-a 
plăcut prăjitura. Poate că am mâncat prea mult. Trebuie să am 
grijă cu silueta. Dar o aşa prăjitură bună n-am mai mâncat de 
ani de zile! M-am îndopat cu lăcomie. Pe chip îi trecu un zâmbet 
de satisfacţie. Câteodată trebuie să te laşi dus de val. Am şi eu 
nevoie de distracţie în viaţă. Se aşteaptă atâtea de la mine la 
com- panie! Eu fac cea mai multă treabă acolo, în schimb, de 
aprecieri se bucură Marienetta. 

— Nasol, continuă Paula, calm, încercând s-o aducă din nou 
spre ceea ce voiau să afle. Deci cum au dispărut cheile? 

— De pe masa din hol. Prietenul tău foarte apropiat, spuse ea 
insinuant, Bob Newman, mi le-a dat când am început să bem 
ceaiul. Le-am pus pe masă, care era destul de aglomerată. Când 
m-am ridicat să plec, ia-le de unde nu-s! 

— Deci când ai terminat ceaiul ai şi plecat din hol? o întrebă 
Paula pe un ton stăruitor. Probabil că a fost un şoc. 

— Am plecat când mi-am terminat prăjitura. 

Avu impresia că personalitatea lui Sophie se transformă 
brusc. Acum era ca o fetiţă bosumflată. 

— Cine mai era în hol când ai plecat? 

— Nimeni. Eu am plecat ultima. M-am ciondănit cu 
Marienetta, dar asta mult mai devreme. Se îndreptă în fotoliu, 
ţâfnoasă. Nu-mi place de ea. 

— E posibil ca Russell Straub şi escorta lui, care stăteau mai 
în spate, să fi rămas acolo? 

— Paula! izbucni din nou Sophie. Acum ţi-am spus că nu mai 
era nimeni în hol când mi-am dat seama că dispăruseră cheile. 


Uneori, oamenii mă cred proastă. Sunt cu mult mai isteaţă decât 
îşi închipuie lumea. Acum avea o căutătură şireată. Poate că tu 
mă crezi proastă. S-ar putea să ai o surpriză. 

— Aşadar, continuă Paula exersându-şi răbdarea, nu era 
nimeni în hol. Bănuiesc că le-ai căutat, cum aş fi făcut şi eu. 

— Am căutat în tot holul ăla nenorocit. M-am aşezat în patru 
labe, am dat la o parte mobilierul... Se aplecă înainte. Paula, 
cheile nu mai erau. Le-a şterpelit cineva. 

— Te cred. 

— Pe bune? Sophie se holbă la Tweed, cu ochii încă scân- 
teind. Ai auzit-o? Acum mă crede. E un miracol. 

Tweed se ridică şi, cu mâinile în buzunarele de la pantaloni, 
se îndreptă spre fereastra care se deschidea în balcon. Aruncă o 
privire în jos. Se ridică şi Sophie şi se luă încet după el. 

— Minunată privelişte, spuse el. Chiar şi noaptea, cu luminile 
de pe Monte Bre! Vezi şirul acela care urcă muntele? 

— Da, presupun că trebuie să fie un drum care merge până 
sus, spuse ea, zâmbind. Dispoziţia i se schimbase din nou. Şi îmi 
imaginez că de-acolo se vede o altă privelişte minunată, care dă 
încoace. 

— Aşa este, încuviinţă el. Şi sunt sigur că şirul de lumini se 
află, de fapt, pe drumul funicularului care merge până pe vârful 
muntelui. Se uită în jos. Presupun că Audiul ăla, parcat acolo, 
este pentru tine. 

— Da. Şi n-am avut nicio şansă să urc la volanul lui. 

— Sophie, cheia care lipseşte s-ar putea să apară. In caz con- 
trar, îl voi ruga pe Newman să îi sune pe cei de la firmă mâine- 
di- mineaţă, ca să-ţi trimită dublura. 

— Mulţumesc. De fapt, l-aş putea ruga pe Black Jack să 
meargă acolo să mi-o aducă. Oh, adică nu, n-aş putea, continuă 
pe tonul ei indiferent, pentru că el nu mai e prin preajmă. 

Se uită la Tweed. Acesta avea o mină buimacă, de parcă nu-i 
venea să creadă că auzise bine. 

— Eu sunt un om de ştiinţă. Noi privim altfel viaţa. Contabi- 
lizăm chiar cam cât are un om de trăit sau de câte ori îl vom mai 
vedea până ce ducem la îndeplinire ceea ce ne-a fost dat. 

— Cred că ar trebui să mergem, spuse el cu o atitudine 
rigidă., 

Mai sunt atâtea lucruri de rezolvat! 
— Atunci poate mai vorbim la cină... 


— Ce sânge rece are drăcuşorul ăsta de fată, spuse Paula pe 
un ton uşor forţat, când erau deja pe coridor, iar Sophie 
închisese uşa în urma lor. lar relaţia cu el a fost un fel de uite-o, 
nu e. Dacă încearcă să stea cu noi la masă, gândeşte-te cum să 
o împiedici, nu cred că i-aş putea adresa vreo vorbă. 

— Trebuie să recunosc, spuse Tweed calm, că, pentru o clipă, 
a reuşit să mă lase cu gura căscată. E vorba despre felul 
nonşalant în care a spus-o. 

— Ce ciudaţi sunt cei din familia Arbogast! spuse Paula 
gânditoare. 

— Şi, într-un fel, în miezul acestei afaceri, ei sunt. După tot ce 
mi-ai povestit, sunt convins că la volanul automobilului Audi pe 
care l-ai urmărit până la casa veche de lângă lac era speci- 
menul, în plus, bănuiesc că l-a momit pe Black Jack să-ţi bage pe 
gât povestea aia care te-a determinat să mergi acolo. Apoi a 
fost nevoit să vină foarte rapid înapoi ca să îl elimine pe Black 
Jack, astfel încât acesta să nu poată dezvălui cine i-a cerut să-ţi 
dea harta aceea. 

— Eu cred că nici măcar o grămadă de bani nu l-ar fi putut 
convinge. 

Ajunseseră la camera ei. Paula tocmai descuia uşa, când se 
deschise liftul şi apăru Beck. Părea abătut, dar mulţumit că îi 
vede. Intrară toţi trei în cameră. 

— Nu o să vă deranjez, dar trebuie să vă arăt nişte fotografii. 
Nu sunt prea plăcute. 

— E nevoie să merg să identific cadavrul? sugeră Tweed. 

— Mulţumesc, dar am făcut-o deja. Am dat peste Marienetta 
în hol ceva mai devreme şi s-a oferit ea să identifice cadavrul. 
Am fost cu ea. Era cutremurată, dar s-a ţinut bine. După identi- 
ficare, a dorit să părăsească imediat staţia de funicular. 

— Dar cum putea fi aşa sigură că e el? întrebă Paula. Doar era 
decapitat, nu? 

— După hainele pe care le purta şi un inel cu sigiliu pe mâna 
dreaptă. Nu avea sens să mai căutăm după ceva prin buzunare. 
Fuseseră golite. L-am necăjit pe legistul local cu insistenţele 
mele de a trimite cadavrul cu avionul la Zurich. Numai unul e 
Zeitzler! Aşa, sunteţi gata? Poate ar fi bine să ne aşezăm la 
masa aceea. 

Scoase din servieta pe care o avea cu el un plic mare. Se 
aşezară la masă, şi el împrăştie mai multe fotografii ale 


cadavru- lui, multe dintre ele cu gâtul tăiat. Paula aduse o lupă, 
le studie pe îndelete, apoi ridică privirea! 

— E aceeaşi metodă oribilă... şi aceeaşi armă folosită şi 
înainte: toporul ştirbit. Şi sunt sigură că am văzut o mică 
porţiune puţin zdrelită, în ciuda tăieturii extrem de curate a 
lamei, exact sub bărbie. 

— Şi eu sunt de acord, spuse Tweed. Şi-ţi arăt într-o clipă 
dovada pe care a găsit-o Paula şi care confirmă faptul că 
ucigaşul stă în acest hotel. 

— Am remarcat un lucru când am fost în camera lui Sophie, 
interveni Paula. În fiecare cameră din hotel, lângă telefon, există 
câte un blocnotes cu antetul hotelului scris pe el. In camera lui 
Sophie nu era aşa ceva. 

— Neconcludent, dar interesant, zise Tweed. 

Se auzi o bătaie în uşă. Beck puse repede fotografiile la loc în 
plic. Tweed deschise uşa, pomenindu-se cu Sam Snyder, 
îmbrăcat într-un costum de afaceri, scump, cu zâmbetul lui de 
pişicher pe buze. 

— Am adus nişte fotografii cu victima - ultima - la funicu- larul 
de după colţ. M-am gândit că aţi vrea să le vedeţi. 

— Invită-l, te rog, înăuntru, rosti Beck din spate. 

Tweed, care era cât p-aci să îl trimită pe Snyder la plim- bare, 
îl pofti în cameră. Acesta intră ţinând strâns în mână un dosar, 
aruncă o privire prin încăpere, zâmbi din nou şi i se adresă 
Paulei: 

— Ah, cu noi este şi cea mai atrăgătoare doamnă din Elveţia! 
Acesta-i un bonus. 

— Să nu te-apropii de mine, îi spuse ea. Nu vreau să mă 
molipsesc. 

Se auziră din nou bătăi în uşă. De data aceasta era Newman. 
încremeni când îl văzu pe Snyder. Se aşeză lângă Paula. 

— Zice că putem să ne uităm la fotografiile astea, spuse 
Beck calm. 

— De asta am şi venit, i-o-ntoarse Snyder. Ce bine că suntem 
mai mulţi! Am putea bea ceva după aceea, ca să sărbătorim 
lovi- tura pe care am dat-o cu pozele astea. 

Rânjetul lui deveni obraznic. 

Nimeni nu reacţionă când deschise dosarul cu fotografii, iar 
Tweed se aşeză din nou la masă. Cu gesturi bombastice, Snyder 
scoase fotografie după fotografie, lăsându-le să cadă pe masă. 


Beck şi Paula se aplecară asupra lor. Nu erau nişte prim-planuri, 
ca acelea pe care le adusese Beck mai înainte, în schimb aveau 
o încărcătură dramatică absolut înfiorătoare, arătând foarte clar 
cadavrul decapitat al lui Blak Jack. 

— Cum ai reuşit să le faci? îl întrebă Beck pe acelaşi ton egal. 
Poliţia n-ar fi trebuit să-ţi dea voie. 

— Ah! Vampirii locali erau deja acolo, o mică gloată. Eu am 
stat în spatele lor şi am folosit un aparat fără bliţ. 

— Foarte isteţ din partea ta, comentă Beck. Fotografiile le 
confisc ca probe. Îţi tai chiar şi o chitanţă în acest sens. 

— M-am gândit eu că aşa o să se întâmple, zise Snyder, 
râzând răguşit. Aşa că am făcut copii la un laborator de aici. 
Le-am trimis deja prin curieratul rapid la New York Times, la 
revista Time, la Le Monde în Paris, la Derspiegel în Germania şi 
la alte publicaţii de renume. Împreună cu articolul pe care l-am 
scris la laptopul meu. Rânjetul lui deveni şi mai respingător. 
Vreţi s-auziţi titlul? „încă trei cadavre decapitate în Elveţia.” 
Scoase un nou râs răguşit. lar asta o să facă teribil de bine 
industriei voastre turistice. Le-am cerut tuturor publicaţiilor să- 
mi trimită oferte. O să câştig o avere. 

— Pe care sper să o cheltuieşti pe băutură, se răţoi Newman. 
Şi să-ţi stea-n gât. 

— AŞ putea obţine un mandat de deportare pe numele tău, 
spuse Beck, deşi era conştient că avea puţine şanse s-o facă. 

— Şi libertatea presei unde mai e? zbieră Snyder. 

— Cred că e timpul să pleci, îi spuse Tweed, ridicându-se în 
picioare. 

Se ridică şi Newman. Se îndreptă încet spre Snyder, cu pum- 
nul drept încleştat. Însă fu strigat de Beck, care îi ordonă să ia 
loc. Apoi Beck se întoarse spre Snyder, care se grăbea spre uşă, 
unde aştepta Tweed. 

— Domnule Snyder, începu Beck, în continuare reţinut, pot să 
te întreb unde erai când a fost comisă crima? 

— În camera mea... până să aflu de crima asta mai proas- 
pătă. Vestea circula în tot hotelul. Personalul numai despre asta 
vorbeşte. 

— Dar n-ai întrebat când a fost comisă crima, continuă Beck. 
Puteai să fii oriunde. La funicular, de exemplu. Ai vreun martor 
care să confirme că erai unde spui că erai în momentul critic? 

Lui Snyder îi dispăruse atitudinea aceea arogantă. Lângă uşa 


închisă, Tweed încă aştepta, cu cheia în buzunar. Pentru câteva 
clipe, care părură foarte lungi, se lăsă o tăcere adâncă, toată 
lumea din cameră uitându-se ţintă la reporter. Acestuia îi 
apărură broboane de transpiraţie pe frunte. 

— Am fost în camera mea, repetă el nervos, până când am 
auzit ce s-a întâmplat. Îmi închipui că şi alţi oaspeţi ai hotelului 
sunt în aceeaşi situaţie. 

— Să nu părăseşti ţara fără să îţi anunti intenţia, conchise 
Beck. 

Tweed descuie uşa, iar Snyder se grăbi să dispară. 

— Niciodată nu m-am gândit serios la ipoteza că Snyder ar 
putea fi criminalul, constată Paula. Pare mai puţin suspect ca 
alţii. 

— Şi oare de câte ori nu s-a dovedit că acela care părea cel 
mai puţin suspect era, în final, nemernicul? observă Newman. 

— Aşa o fi, continuă Paula, construind o nouă teorie, din 
moment ce e reporter-şef la Criminalistică, a tot cochetat cu 
ideea de a comite mai multe crime - din alea, cu adevărat 
hidoase - despre care să relateze apoi, câştigând astfel o avere. 
Chiar a spus că asta o să facă - o avere. 

— Uiţi de pacientul care a fost tratat la azilul din Pinedale, îi 
reaminti Newman. E foarte puţin probabil ca acela să fi fost 
Snyder. 

— Doar dacă nu e nebun, insistă Paula. Dacă e, nu ar vrea să 
fie găsite registrele care atestă că a fost acolo. De aici şi ideea 
incendierii azilului. Mai târziu îşi dă seama că Abraham Seale a 
sesizat ce e cu el, aşa că trebuie să-l elimine. Ulterior, din 
acelaşi motiv, o decapitează pe Elena Brucan. 

— Atunci cum rămâne cu Adam Holgate, ucis la Bray? Care să 
fi fost mobilul în cazul lui? 

— Snyder investiga conglomeratul ACTIL, ştim că a fost în 
clădire din fotografiile făcute de Elena. Probabil că Holgate l-a 
surprins când umbla prin dosarele lor. Atunci Snyder se 
gândeşte că va fi dat în vileag. Lucrurile se leagă între ele. 

— E ciudat! spuse Newman cu convingere. 

— S-au comis mai multe crime ciudate, interveni Beck. Noi 
anchetăm, de fapt, o serie de crime care sunt, în mod esenţial, 
stranii şi sunt comise într-un mod bizar. 

Tweed rămăsese în picioare în timpul conversaţiei. Se plimba 
între masă şi balcon meditând la teoria Paulei. 


— Şi mai ştim, le reaminti el, că Snyder a vizitat în secret 
Statele Unite la bordul Gulfstream-ului pus la dispoziţie de 
Roman. Dar mai sunt şi alţii în joc. Se întoarse spre Beck. Ai vreo 
idee unde era Russell Straub când a fost ucis Black Jack? 

— l-am pus câteva întrebări, răspunse Beck. E un om dificil de 
interogat. M-a ameninţat că mă reclamă la minister. l-am spus 
că n-are decât. Apoi mi-a zis că a fost singur în cameră toată 
după-amiaza. În încăpere erau împrăştiate de-a valma hârtii cu 
numele celor care îi sponsorizează campania. La toate 
întrebările pe care i le pusesem anterior a răspuns cu un singur 
cuvânt: „nu”. 

— Sigur are şi el un amestec, spuse Tweed convins. lar Paula 
a avut parte azi de o experienţă înfricoşătoare. Spune-i lui 
Arthur cum a fost. 

Ea îi descrise, pe scurt, dar fără să omită vreun detaliu, ce se 
întâmplase de când începuse să urmărească Audiul. Beck se 
uita la ea şi asculta. Când termină, o întrebă când anume 
observase că i-a fost sabotată maşina. 

— Cine ar fi vrut să se întoarcă aici şi să-l ucidă pe Black Jack 
ar fi avut suficient de mult timp. Mi-era teamă să nu m-aştepte 
pe mine specimenul, aşa că am condus foarte încet la 
întoarcere... 

— Specimenul? se interesă Beck. 

— Aşa îi spun eu criminalului. Pentru că nu poate fi om, adică 
normal, dacă face lucrurile astea îngrozitoare. 

— Înţeleg. Un nou amănunt pe care trebuie să îl aflaţi: fami- 
lia Arbogast pleacă spre sud mâine după-amiază. Mi-a spus 
omul meu pe care l-am lăsat să supravegheze ghişeul de bilete 
din gara Lugano. 

— Spre Chiasso, completă Tweed. 

— Da. Beck era uluit. Cum de-ai ghicit? 

Tweed scoase carneţelul cu antetul hotelului pe care îl găsise 

Paula în iarba din faţa casei de lângă lac: „CH—-”. L-l arătă lui 
Beck. 

— Iniţial, am crezut că CH sunt literele cu care încep 
numerele de înmatriculare ale maşinilor din ţara aceasta. Apoi, 
din senin, mi-a picat fisa: Chiasso. 

— E la graniţa dintre Elveţia şi Italia, le explică Beck. Umblă 
un zvon cum că transportul acesta al lui Roman, de tuburi de 
oxi- gen, are ca destinaţie Orientul Mijlociu şi că tuburile nu ar 


conţine, de fapt, oxigen, ci gaz toxic. Roman ştie că îl vom veri- 
fica şi a spus că ar vrea să fie de faţă. Mâine, la graniţă, s-ar 
putea întâmpla lucruri tragice. Acum trebuie să plec, vreau să 
însoțesc ambulanţa care duce cadavrul lui Black Jack la 
aeroport. Voi doi, ce-aveţi de gând acum? Paula, dumneata nu 
trebuie să mergi nicăieri fără o escortă de încredere. Acesta 
este un ordin. Din diverse motive, dumneata eşti următoarea 
ţintă a ucigaşului. 

— Ştiu ce voi face în continuare, spuse ea când rămaseră sin- 
guri. Am de gând să sar peste cină, să fac un duş, după care am 
să dorm, şi am să dorm, şi am să dorm... 

— De data asta, fără vise! o avertiză Tweed. 

34 

Coşmar. 

înainte de a se băga în pat, Paula făcu un efort de 
concentrare să-şi alunge din minte aventura tulburătoare din 
casa aceea veche, gaura din podea şi pivniţa locuită de şobolani 
imenşi. 

Când stinse veioza de pe noptieră, era convinsă că reuşise. 
Adormi foarte repede. Mintea-i începu să brodeze. 

Mai întâi, se făcea că era singură pe o pantă aridă. Din senin, 
rotocoale înăbuşitoare de ceaţă începură să o învăluie încet. 
Abia târându-şi picioarele ca de plumb, îşi continua anevoie dru- 
mul la deal. Era întuneric. O îngrijora faptul că habar n-avea 
unde se află. 

După aceea, ceața cenuşie care i se încolăcise în jurul gâtle- 
jului îşi schimbă culoarea. Se făcu rozalie, apoi trandafirie. Se 
apropiau zorii. Mâinile îi erau atât de reci, încât, când încercă să- 
şi îndepărteze ceața de pe gât, parcă s-ar fi atins cu gheaţă. 

Era o linişte de mormânt. Prea linişte! Nu-şi auzea nici măcar 
cizmele când păşea pe panta pietroasă. Apoi auzi un huruit ciu- 
dat, ca şi cum nişte uriaşi greoi ar fi coborât încet panta spre ea. 
încercă să se întoarcă, să o ia în jos, dar picioarele nu i se urniră, 
erau prea grele să le mişte. 

„Paula, dumneata nu trebuie să mergi nicăieri fără o escortă 
de încredere.” Ordinul lui Beck îi răsuna în cap ca un ecou. 
Unde-i Newman? De ce a lăsat-o să urce singură pe panta asta 
pustie? Huruitul uriaşilor se auzea din ce în ce mai aproape. 

Acum putea să-şi mişte puţin picioarele, dar ele o duceau în 
sus, înspre uriaşii care coborau să se întâlnească cu ea. 


în faţa ei, dar mai sus, ceața se subţia, transformându-se într- 
un spectru de nenumărate culori. Pentru Dumnezeu, de ce nu se 
iveau odată zorii, ca să vadă şi ea pericolul? Ceaţa de deasupra 
ei se risipea încet; începea să zărească siluetele masive, 
nemişcate, ca nişte zeități veghind asupra Olimpului interzis 
muritorilor. 

Inima îi era cât un purice când picioarele-i prinseră viaţă, 
ducând-o unde ea n-ar fi vrut să meargă. Incerca să le forţeze să 
se oprească. Dar picioarele nu o ascultau, ci o duceau mai 
departe, spre siluetele acelea imense. In spatele lor, soarele 
încă nu-şi făcuse apariţia, dar văpaia lui multicoloră devenea tot 
mai puternică. 

„Nu vreau să urc acolo!” protestă, plină de teamă, vocea din 
mintea ei. 

Picioarele continuau să meargă, fără îndurare, în sus. Pier- 
duse controlul asupra lor. Zgomotul giganţilor în mişcare se 
stinse. Reveni, în schimb, liniştea aceea înfricoşătoare. Deschise 
gura să ţipe, şi nu ieşi niciun sunet. Liniştea era atât de 
apăsătoare, atât de amenințătoare! O cuprindea nebunia? 

Apoi lumina dinaintea zorilor, atât de strălucitoare, creştea. 
Ceaţa continua să se risipească de parcă ar fi tras-o cu ea, în 
sus. 

Acum se gândea că aude dangătul lent şi înfundat al unui clopot 
de biserică, iar sunetul acesta îi displăcuse încă din copilărie. 
Intre două dangăte de clopot era o pauză destul de lungă, şi, 
chiar în momentul în care credea că a încetat să mai bată, 
auzea din nou dangătul slab repetându-se. 

Văpaia aceea de roz, şi portocaliu, şi verde, şi trandafiriu se 
transformase într-o fâşie de lumină. Dintr-odată, siluetele pe 
care le zărise mai devreme îi apărură clar în faţa ochilor. 
Picioarele o purtau în sus şi mai repede. Rămase cu privirea 
pironită, hipno- tizată, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

Sus, pe o creastă, se ridicau două turnuri de piatră masive, 
legate între ele printr-un zid înălţat până la jumătatea lor. Parcă 
le mai văzuse undeva. Acum ştia unde e. Cum de ajunsese aici, 
tocmai de la Lugano, care era atât de departe? Acestea erau 
cele două turnuri străvechi pe care le văzuse din expres când 
ţâşniseră din tunelul Gotthard. Dincolo de Airolo. 

Apoi se trezi, cu amândouă mâinile încleştate pe cearşa- ful 
răvăşit. 


Tweed încă nu se culcase, lucra la masă, în pijama, cu o 
carafă de apă alături. Se lupta cu o sarcină delicată. Avea în faţă 
blocnotesul găsit de Paula pe jos, lângă maşina ei, când fusese 
la casa aceea veche. 

Cu scris ca de copil deştept, prima pagină apărea cu litere de 
tipar, pătrăţoase, CH—-, ceea ce cu siguranţă era începutul 
cuvântului Chiasso, adică numele localităţii de la graniţa Elveţiei 
cu Italia. Întoarse pagina. O întoarse şi pe-a doua, unde cineva 
mâzgălise apăsat peste ceea ce fusese scris iniţial. Lucra asupra 
acestei a treia pagini, pe care detectase o urmă foarte vagă 
care ieşise la iveală, de sub cuvântul şters de pe cea de-a doua 
foaie. 

Luă un creion şi haşură urma aceea vagă, sperând să iasă cu- 
vântul scris iniţial. Haşură, fără să apese creionul, iar munca lui 
părea să dea rezultate. Se abţinea să nu apese prea tare, deşi 
era nerăbdător să descopere mai repede cuvântul respectiv. 

La ora patru dimineaţa puse creionul jos, uitându-se insistent 
la cuvântul pe care reuşise să-l scoată la iveală din urma impri- 
mată pe cea de-a treia foaie. N-avea niciun sens! îşi aprinse una 
dintre rarele lui ţigări şi încercă să găsească o legătură între 
acest cuvânt şi toate evenimentele petrecute. Mai aruncă o 
privire spre foaie, străduindu-se să pătrundă taina cuvântului 
apărut: Airolo. 

35 

La ora şapte, când ieşi din cameră, Paula de-abia aştepta să-i 
povestească lui Tweed coşmarul. Mergea pe coridor şi, la un mo- 
ment dat, se deschise uşa prin dreptul căreia trecea. In uşă 
apăru 
Marienetta. O înhăţă cu putere de braţ şi aproape că o târî 
înăuntru. 

— Noi două trebuie să stăm de vorbă. Să facem schimb de 
informării, să vedem dacă am avansat, şi, dacă da, cât. 

— Bine, dar numai câteva minute. Am treabă. 

— Nişte cafea vrei? Eu mi-am făcut una. Arăâţi de parcă n-ai 
dormit bine. Îmi place toaleta ta. Îți vine foarte bine albastrul 
prăfuit. Te rog, ia loc. Cred că ai aflat că eu am fost cea care l-a 
identificat pe bietul Black Jack. Beck m-a rugat. Auzise că ne 
cunoşteam destul de bine. M-am descurcat, dar nu pot spune că 
a fost cea mai plăcută experienţă a vieţii mele. li întinse Paulei o 
ceaşcă de cafea. Ucigaşul are o minte diabolică. Black Jack 


zăcea întins acolo şi încă avea cravaşa în mână. Probabil că i-a 
pus-o la loc după cele întâmplate. 

— E tipic pentru mintea asta dereglată cu care avem de-a 
face. 

Văd că eşti îmbrăcată. Pleci undeva? 

— Da. Trebuie să prindem trenul de cinci după-amiază spre 

Chiasso. Ne ia mai puţin de o jumătate de oră s-ajungem acolo. 
Roman are o comandă mare la export, iar cei de la vamă 
verifică transportul. Cunoscându-l pe Roman, ştiu că trebuie să 
fie acolo ca să se asigure că totul este împachetat la loc în mod 
corect. Am auzit că e un loc care-ţi provoacă un senzaţie de 
claustrofobie. 
Cu ameţeala n-am probleme. Pe drumul din Alpi, există un loc 
de unde, când te uiţi în jos, ai o privelişte de-a dreptul 
înfiorătoare. Acum să trecem la investigația noastră! Ai găsit 
ceva interesant? 

— Tu prima. Eu abia acum mă trezesc. 

— Mmm, bine... 

Marienetta se întrerupse, deşi mai înainte meliţase ca o 
moară stricată. 

„Câtă vitalitate!”, se gândi Paula. 

— Incepusem să mă întreb dacă nu cumva ucigaşul e Black 
Jack. Amărâtul de el e minat, ştii. Mai bine zis, era. Aşa se face 
că, acum, suspectul meu principal a ieşit din calcul. Începu să-i 
tremure vocea. Era un tip aşa de treabă! Speram să mă înşel... 
şi m-am înşelat. Oh, Doamne, dar în ce mod infect mi-am dat 
seama că nu era el criminalul! 

Deschise o sticlă de apă minerală. În timp ce turna, gâtul sti- 
clei zdrăngănea pe marginea paharului. Paula nu încercă să o 
ajute;  înţelesese de mult că, sub masca aceasta de 
personalitate extravertită, Marienetta era, de fapt, o solitară 
care prefera să facă totul de una singură. O femeie foarte 
puternică! 

— Aşa mai merge, spuse ea când lăsă jos paharul gol. Bătu 
uşor cu mâna pe canapeaua pe care se tolănise. Vino şi stai 
lângă mine, ca să putem vorbi. 

— Mă uimeşte, începu Paula, să aud că Black Jack era falit. 
Doar era proprietarul Templetonului, un cazinou foarte 
profitabil, în Mayfair. 

— Problema e că a investit sume uriaşe în acele companii de 


tranzacţii electronice când urcau acţiunile. În plus, a şi ipotecat 
cazinoul, ca să investească şi mai mult. După aia, acţiunile au 
scăzut dramatic, şi el s-a trezit lefter. Templetonul urma să fie 
vândut la licitaţie, iar suma obţinută se împărțea între două 
bănci. 

Nu mai avea nimic. 

— A păstrat bine secretul. 

— Era mândru de reputaţia lui de bărbat care transformă în 
aur tot ce atinge. Însă eu mai am un suspect. 

— Pe cine? 

— Broden. E înalt, masiv şi foarte barbar. Are o personalitate 
ca de piatră, dar sub masca aceasta am detectat un fel de furie 
re- primată, înainte ca Roman să îl angajeze, conducea o 
cunoscută agenţie privată de detectivi. Aşa că avea calificările 
necesare pen- tru a deveni şef al Departamentului de securitate. 

— Agenţie de detectivi? Paula nu mai înţelegea nimic. Mie mi- 
a spus că înainte a fost în armată, în cadrul Departamentului de 
investigării speciale. 

— Şi tu l-ai crezut? Marienetta puse o mână pe braţul Paulei şi 
se întoarse spre ea cu un zâmbet straniu. Broden îşi schimbă 
biografia în funcţie de cel cu care stă de vorbă, câteodată chiar 
din capriciu. E un om ciudat. 

— Acum chiar trebuie să plec, spuse Paula uitându-se la ceas. 

— Nu înainte să-mi spui ce-ai mai descoperit tu. Doar jucăm 
cinstit, nu? 

— Cu cât aflu mai multe, despre lucruri cum ar fi, de exem- 
plu, relaţiile de familie, cu atât sunt mai confuză. Acum mă con- 
centrez pe cine ar fi putut avea un mobil. 

— Mobil? înseamnă că nu credeţi că e vorba despre nişte 
crime la întâmplare? 

— Nu, nu credem. Problemele încep când e să facem legătura 
între victime. Nu e uşor. Cât despre crime la întâmplare, nu! La 
concluzia asta am ajuns deocamdată. O să dăm peste ceva pe 
neaşteptate. Norocul joacă un rol important în soluţionarea unei 
crime. Acum chiar trebuie să plec, te rog să mă ierţi. 

— Cum să nu. Ai grijă de tine, îi spuse ea Paulei aruncându-i 
în treacăt o privire cu ochii ei de pisică. Sophie e cel mai puţin 
afectată. Nu se gândeşte decât la afaceri. Nici nu mai ştiu de 
câte ori a fost la fabrica noastră din Boston. Dar face o treabă 
minu- nată. A reuşit chiar să convingă un general de la 


Pentagon să încheie un contract uriaş cu noi. 

— Bravo ei, zise Paula când se ridică să plece. 

Se grăbea spre camera lui Tweed, când drumul îi fu blocat de 
un tip înalt şi solid, îmbrăcat cu un pulover de lână şi pan- taloni 
marinăreşti, care deschise uşa camerei lui. 

— Aş vrea să schimb o vorbă cu dumneata, te rog, îi spuse 
Broden. 

Paula ezită, dar se gândi că nu mai stătuseră prea mult de 
vorbă după discuţia aceea avută la sediul ACTIL din Zurich. 
Chipul său, care de obicei nu exprima nimic, era acum zâmbitor. 
O invită să ia loc şi o întrebă ce ar vrea să bea. 

— Cafea, dacă se poate, mulţumesc. 

— Ibricul ăsta mi l-au adus acum câteva minute. Lapte, zahăr? 

— Nu, neagră. 

— Neagră ca dracul, cum preferă doamna, îi spuse el în timp 
ce-i turnă şi-i întinse ceaşca. Dumnezeu ştie că sunt destui draci 
prin preajmă. M-a surprins uciderea lui Black Jack. Se aşeză şi el 
pe un scaun lângă ea. La Abraham Seale şi la doamna aceea, 
Brucan, care l-au vizitat pe Roman, nişte personaje destul de 
bizare, m-aş fi aşteptat să sfârşească aşa. Eram de faţă când l- 
au întâlnit pe Roman - la cererea lui, pentru că nu voia ca 
vizitele lor să se prelungească. Dar Black Jack era genul de om 
care mă aşteptam să trăiască până la adânci bătrâneţi. Un băiat 
de treabă, dacă ştiai să i-o întorci, iar eu ştiam. 

— Dar cum rămâne cu Hank Foley, la Pinedale? 

— Probabil că asta nu va fi elucidată. Te superi dacă fumez? 
Scoase un trabuc scurt dintr-o tabacheră de pe masa de alături. 

— Nu, deloc. 

Paula îl studia în timp ce îşi aprindea ţigara. După faţa ridată 
şi arsă de soare, Broden părea a fi un om care petrecuse mult 
timp afară. Ochii sticloşi nu trădau nicio clipă ceea ce gândea cu 
adevărat, pleoapele grele se închideau ca nişte obloane. Avea 
nasul, buzele şi maxilarul ca ale unui fost boxer. 

— De ce credeţi că nu îl vor descoperi niciodată pe cel care l-a 
ucis pe Hank Foley? întrebă ea. 

— Polițistul acela, Parrish, cu care am băut câteva beri, e atât 
de greu de cap, că nici dacă i-ai ţine dovezile sub nas nu le-ar 
vedea în ce priveşte FBl-ul, un prieten de-al meu din Boston mi- 
a spus că au închis cazul ca nerezolvat. O ţară de vis! 

— Aveţi cumva vreo idee privind identitatea ucigaşului? 


întrebă ea, ridicându-se să plece. 

— Cineva din hotelul ăsta. 

— Nu, încă nu putem cobori la micul dejun, îi spuse ea lui 
Tweed, după ce intră în camera lui. Am atât de multe să-d 
spun... 

El se aşeză şi nu mai scoase o vorbă până ce Paula u termină 
de povestit discuţia avută cu Marienetta, apoi întâlnirea cu Bro- 
den. Când ea termină de povestit despre neaşteptata întâlnire 
cu şeful Securităţii, Tweed făcu o singură remarcă: 

— Ştii, cred că nu i-am acordat suficientă atenţie domnului 
Broden. 

— Am avut un coşmar oribil, continuă ea. Era atât de real şi 
de-a dreptul înspăimântător... 

O ascultă din nou, fără să scoată un cuvânt, uitându-se în 
ochii ei. Ea îi relată atât de viu totul, încât Tweed avu sentimen- 
tul că e implicat şi el în acel coşmar. Paula, care nu gesticula de 
obicei, acum stătea cu mâinile împreunate în poală şi îşi 
frământa degetele. Inchise ochii de câteva ori, pentru a-şi aminti 
mai bine detaliile. Răsuflă uşurată când termină de povestit. 

— Imi pare rău că a trebuit să treci prin aşa ceva, comentă 
Tweed, dar ai pomenit de mai multe ori despre cele două turnuri 
gemene care te bântuiau din când în când. 

— Probabil că e o prostie, decise ea. 

— In după-amiaza asta vom pleca spre Chiasso. Am de gând 
să mă ţin scai de coada acestei ciudate familii Arbogast până 
rezolvăm cazul. lar tu ar trebui să ştii că unele dintre lucrurile pe 
care le-ai auzit în dimineaţa asta se potrivesc cu schema care 
mi se conturează în minte. Presimt că ne apropiem de punctul 
culminant. 

— Mă bucur că lucrurile despre care ţi-am povestit ţi-au fost 
de folos. Absolut din întâmplare am avut acele discuţii. 

Se ridică, se îndreptă spre ferestrele deschise şi ieşi pe bal- 
con. Tweed veni şi el. Afară era soare. Dincolo de aleea care 
începea jos, cele două creste triunghiulare de pe partea cealaltă 
a lacului sclipeau în lumina soarelui. Lacul era de un splendid 
albastru de cobalt. 

— E atâta frumuseţe şi atâta pace! remarcă Paula. Nu-i un loc 
în care să se petreacă lucruri îngrozitoare. Cantonul în care l-au 
găsit pe Black Jack se numea Paradiso. 

— Ce ironie diabolică! zise Tweed. 


La uşă bătu cineva. Intră Newman, îmbrăcat într-un costum în 
carouri vesele. Venind spre ei, în balcon, îi salută cu un zâm- bet 
larg. Trase aer adânc în piept şi admiră priveliştea. 

— Chiar e magnific! se entuziasmă el. Îi aruncă o privire 
Paulei, care era foarte solemnă. Relaxează-te şi bucură-te! 
Asta-i raiul. 

— Tocmai asta-i spuneam adineaori, zise Tweed mohorât. 

O luă pe Paula de braţ şi o conduse înapoi în cameră. Îi spuse 
să se aşeze într-un fotoliu. Ea îl privi recunoscătoare. 

— lar mă simt aiurea. Dumnezeu ştie de ce, spuse ea cu o 
voce tremurândă. 

— Visul... 

— Uită-l! Nu vom mai vorbi despre el. Sunt sigură că am avut 
halucinaţii. 

— Poate că nu. Azi-noapte m-am zbătut să descifrez urmele 
cuvântului tăiat. Pe a treia pagină. Cu insistenţă şi răbdare, l-am 
scos la iveală. 

Scoase carneţelul, îl deschise la pagina a treia şi i-o arătă. 
Paula rămase cu privirea aţintită pe bucata de hârtie. Nu-i venea 
să-şi creadă ochilor:. Airolo”. 

36 

Au luat prânzul târziu, la Sayonara, un bar cu un restaurant 
bun. Tweed alesese cu grijă locul, în centrul oraşului Lugano, nu 
departe de staţia de unde pasagerii erau transportaţi cu funicu- 
larul la gară. Newman cumpărase deja patru bilete dus-întors 
până la Chiasso. 

— Serviciile şi mâncarea sunt excelente aici, constată Tweed, 
care terminase primul farfuria cu paella comandată. 

Paula era aşezată lângă Tweed, care stătea cu faţa spre New- 
man şi Marler. Pentru că ora prânzului trecuse, în restaurant nu 
prea era lume. Tweed planificase cu grijă plecarea lor de la 
Splendide Royal. Mai întâi, se duse Newman cu un taxi, să 
închirieze un microbuz. Se întoarse cu acesta la hotel, îl parcase 
pe o stradă din apropiere, nu departe de staţia de funicular 
unde fusese descoperit cadavrul lui Black Jack. Locul respectiv 
era încă izolat de cordonul poliţiei, iar poliţişti în uniformă 
făceau în continuare fotografii. De-acolo se dusese până la 
hotel. 

— Transportorul de persoane e deja parcat, îl informă el pe 
Tweed când intră în camera acestuia. 


— Transportor pe dracu’, protestă Tweed. Tu ai închiriat un 
microbuz. Transportor de persoane e o sintagmă stupidă. Toate 
maşinile, fie ele mici, medii sau mari, transportă oameni... 

Pe la mijlocul după-amiezii părăsiseră hotelul unul câte unul, 
luând-o pe alee în pas de plimbare până ajunseră în Lugano. 
Niciunul dintre ei nu se întâlnise cu vreun membru al familiei 
Arbo- gast la plecarea din hotel. 

Aşa că aveau timp berechet să ia masa. Paula, care se simţea 
cam încordată, termină ultima de mâncat. Mai bău puţin din 
paharul de Chardonnay pe care îl comandase şi apoi întrebă 
gân- ditoare, pe un ton scăzut, deşi nu era nimeni lângă ei: 

— Ce credeţi că se va întâmpla la Chiasso? 

— Habar n-am, îi răspunse Tweed. Când mă duceam să iau 
micul dejun, după cum ştiţi, am dat nas în nas cu Roman. Părea 
relaxat şi încrezător. 

— Oare s-ar mai comporta aşa dacă în tuburile de oxigen se 
găseşte gaz toxic? Şi, dacă se găseşte, unde le trimite? 

— Spre Orientul Mijlociu. La fundamentaliştii musulmani. Ar fi 
dispuşi să plătească o avere ca să pună mâna pe gaz toxic. 
Bănuiesc că din Chiasso tuburile sunt transportate cu vagoanele 
de marfă până la Milano, iar de-acolo spre portul Genova. Acolo 
pot să le încarce pe vas. 

— Roman, comentă Newman, ar fi relaxat şi încrezător şi dacă 
l-ai ameninţa cu arma. E un tip foarte dur. 

— Dar oare şi-ar asuma acest risc? întrebă Tweed gânditor. 

A făcut din ACTIL un conglomerat de nivel mondial, şi până 
acum nimeni nu l-a acuzat de afaceri dubioase. Vom vedea în 
curând. Beck mi-a spus că vine cu o echipă de specialişti care va 
verifica fiecare tub. Intre timp, dacă reuşim, nu vreau ca Roman 
să ştie că suntem în acelaşi tren. 

Totul s-a petrecut destul de rapid. Tweed se uită la ceas şi 

spuse că e timpul să plece. leşiră din bar, apoi o luară la 
dreapta. 
Intrară într-o piaţă mare, pustie, cu clădiri vechi, dar bine 
conser- vate, un fel de Mayfair al oraşului Lugano. Drumul era 
pavat, însă caldarâmul era mult mai neted aici decât în varianta 
bri- tanică. Se făcuse întuneric, dar piaţa era luminată de 
lampadare agăţate de nişte console prinse în zidurile clădirilor. 

Funicularul tocmai coborâse în staţie. Când intrară în cabină, 
uşile se închiseră automat, şi acesta începu să urce pieptiş 


panta abruptă. La un moment dat, trecură printr-un mic tunel. 

Cum ieşise din restaurant, Paula simţise frigul pătrunzător, în 
funicular, se aşezase, strângându-şi în continuare haina de 
blană în jurul gâtului. Şi de data aceasta Tweed planificase totul 
dinainte. Funicularul opri lin în staţie, uşile se deschiseră, iar 
Newman dispăru afară. Era îmbrăcat într-o haină groasă, cam 
purtată, şi-şi pusese o bască şi ochelari fumurii. Paula aşteptă 
până când Tweed, apoi Marler ieşiră din cabină, după care 
cobori şi ea şi păşi pe peron. In momentul acela apăru o 
limuzină, care parcă nu departe de microbuzul lor. 

Din ea ieşi Roman, încotoşmănat într-o haină de blană, iar pe 
cap cu o căciulă de blană rusească. După el urmară 
Sophie şi Broden. Nici urmă de Marienetta. Obsefvându-i din 
ascunzătoarea ei de după un stâlp de fier, Paula se gândi că 
poate Marienettei i se păruse c-ar fi o călătorie plictisitoare. 

Sau poate că voia să se ţină la distanţă de cine ştie ce desco- 
perire fatală. 

Trenul intră încet în gară. Cei trei se îndreptară spre vagonul 
din faţă, care era de clasa întâi. Apăru Newman, greu de recu- 
noscut. Le făcu semn să se urce în cel de-al doilea vagon. Paula 
se aşeză pe un loc la geam, iar trenul pormi. Stătuse doar două 
minute în gară. Tweed se aşeză pe locul de la geam din faţa ei, 
iar Marler, în stilul său bine-cunoscut, se plasă undeva în spate. 
Newman ocupă un loc dincolo de culoar, pe diagonală faţă de 
Paula. Trecură rapid prin zona mai înaltă a oraşului Lugano, iar 
acum traversau o regiune sălbatică. 

— Până aproape de Chiasso, spuse Tweed în felul său relaxat, 
acesta este peisajul care poate fi admirat ziua... Şi chiar şi 
noaptea. Dacă te aşezi lângă Bob, vei vedea în curând vârful 
muntelui San Salvatore. 

Ea cerceta harta zonei, pe care o luase de la hotel. Se uită la 
Tweed. 

— Lacul Lugano e ca o caracatiţă cu braţele întinse în toate 
direcţiile. 

— Bună comparaţie, încuviinţă el. 

Paula privea atent pe fereastră şi, când trenul făcu o curbă, 
văzu luminile oraşului Lugano, şiruri de lumini spiralate, 
strălucitoare ca diamantele, care se răspândeau până sus spre 
ce îşi închipuia ea că trebuie să fie Monte Brel Se mută vizavi de 
Newman, care îi arătă cu degetul un pisc semeţ de calcar. li 


aducea aminte de intrarea în tunelul Gotthar, dar de-aici se 
vedea vârful, şi pe el, o lumină roşie de avertizare pentru 
aparatele de zbor. Tweed o strigă să vină înapoi la locul ei. 

Paula se mută, fascinată de lumina pe care o proiecta luna pe 
lacul de culoarea mercurului. Avu senzaţia că o poate atinge cu 
mâna. Suspină de plăcere. Părea atât de ireal totul, ca într-un 
vis frumos! 

— Ce romantic! comentă ea. 

— O bună parte din drum de aici încolo, calea ferată e para- 
lelă cu lacul, îi explică Tweed. Se uită la ceas. lar în curând vom 
traversa lacul pe un pod mare, care are şi şosea. În depărtare, 
vei vedea din nou Monte Bre) 

Nici nu termină bine, că trenul o luă la stânga şi intră pe pod. 
Paula se uită chiar deasupra lacului şi văzu, în depărtare, 
luminile scânteietoare ale Muntelui Bre, întinzându-se până sus, 
în vârf. 

Era fermecată. Îşi scoase paltonul, bucurându-se de căldura din 
tren. Prea devreme, i se păru ei, trenul ieşi de pe pod şi o luă la 
dreapta, iar magnificul peisaj lacustru dispăru. 

— De aici încolo, o avertiză Tweed, e cam plictisitor. Şi să nu 
te-aştepţi la nimic în Chiasso. E doar un nod feroviar, dar unul 
mare. 

Lacul se mai vedea încă pe fereastra lui Newman. Dar la un 
moment dat dispăru. De parcă ieşise special doar pentru ei, luna 
intră în nori. Paula se rezemă de scaun. 

— Dacă vor fi probleme la Chiasso, presupun că Beck le 
rezolvă, îi spuse ea lui Tweed. 

— Mi-a zis că, în afară de specialişti, a mai trimis acolo încă 
jumătate din forţele locale de poliţie. Mai bine pune-ţi haina. 

O să tragem în gară. Trenul a încetinit. 

Paula se uită lung pe geam când trenul opri. Pe panoul mare 
din staţie scria: „CHIASSO”. Se gândi că nu văzuse niciodată un 
peron atât de mohorât şi de pustiu. Nu înţelegea de ce oare, 
după ce fusese în al nouălea cer, se simţea dintr-odată 
nervoasă. 

37 

Rătăcind pe peronul ce părea că nu se mai termină, Paula se 
gândi că nu mai văzuse niciodată o staţie de tren mai jalnică şi 
mai deprimantă ca asta. Chiar şi acoperişul de deasupra era de 
un cenuşiu murdar. În curând îşi dădu seama că marele nod 


feroviar era vârât într-o mica albie de torent. De o parte şi de 
alta a staţiei, se înălţau nişte dealuri joase, anoste, iar prin văile 
dintre ele era un talmeş-balmeş de pădure tânără şi copaci 
piperniciţi, parcă opriţi din creştere. La mică distanţă în spatele 
ei, Newman se plimba, măsurând totul cu privirea. 

Nu zărise niciun ceferist până la un moment dat, când pe- 
ronul o cotea într-o parte. Atunci văzu nişte tuburi de oxigen 
scoase pe peron şi nişte oameni îmbrăcaţi în alb, cu măşti pe 
faţă, aplecaţi asupra lor. Unul ţinea într-o mână ceva 
asemănător cu o pipetă de sticlă, în timp ce cu cealaltă 
deschidea un robinet. Când lua probe din tub cu pipeta, se 
auzea un şuierat. Apoi închidea rapid robinetul şi ridica pipeta 
ca să-i verifice conţinutul. 

Roman, în haină de blană şi cu mâinile în buzunar, urmărea 
procedura. Paula se aşteptase ca el să fie furios, pentru că 
numărul mare de tuburi aranjate în lăzi mari de şipci indica 
faptul că le vor verifica pe fiecare. El, din contră, părea să fie 
amuzat. 

— Şi ăsta-i limpede precum cristalul, remarcă el. Se întoarse 
şi îi zâmbi Paulei. În cazul în care conţinutul şi-ar fi schimbat 
culoarea, ar fi însemnat că acolo e altceva. 

— Gaz toxic, se răsti Broden, care stătea lângă el. Un om cu 
judecată n-ar mai încurca lucrurile şi ar lăsa transportul să 
treacă. 

— Elveţienii sunt foarte meticuloşi, îi spuse Roman în timp ce 
Beck apăru ca din pământ. Foarte meticuloşi, repetă el, uitându- 
se fix la Beck. De-asta le şi ia atât de mult timp să facă un ceas 
Cu Cuc. 

— Noi trebuie să verificăm orice încărcătură suspectă, îi răs- 
punse Beck. 

— Şi de ce sunt aceste tuburi suspecte? întrebă Roman cu o 
notă de sarcasm în voce. Din cauza unui zvon răspândit de vre- 
unul dintre concurenţii mei. De asta încă nu v-aţi dat seama? 
Potrivit unui alt zvon, dumneavoastră aţi fi şeful poliţiei federale. 

— Ceea ce, întâmplător, chiar sunt. Se presupune că 
destinaţia acestor tuburi cu oxigen este Cairo. 

— Se presupune? izbucni Roman plin de furie, apropiindu-se 
de Beck. Acum vă rog să mă ascultați, pentru că e evident faptul 
că în ce priveşte comerţul internaţional sunteţi un ignorant. 
Egiptenii au nevoie de aceste tuburi în spitale, pentru că 


oxigenul pe care îl fac ei nu este pur. Tipic pentru arabi, dar 
acum s-au luminat. Aşa că înţelegeţi cum stau lucrurile, 
domnule şef al poli- ţiei federale? 

îndată ce-şi termină tirada, Roman se dădu înapoi de parcă 
apropierea de Beck i-ar fi produs o senzaţie insuportabilă. Işi 
ridică mâneca hainei să se uite la ceas, apoi începu din nou: 

— Domnule Beck, cu precizia dumneavoastră tipic elveţiană, 
aţi putea calcula cam cât va mai dura această farsă? 

— Aproximativ o jumătate de oră, poate câteva minute peste. 
Beck se uita la Roman. Pe faţa lui nu se putea citi nimic. Nu 
reacţionase în niciun fel la insultele şi la atitudinea neobrăzată a 
acestuia. În timpul disputei, specialiştii verificaseră încă trei 
tuburi de oxigen, pe care apoi nişte muncitori le puneau cu grijă 
în lada aproape plină. Între tuburi, împachetate cu un fel de folie 
de polistiren, puseseră o mare cantitate de paie. 

Paula avea impresia că echipa elveţiană proceda foarte 
eficient. 

începuse să plouă, şi, după cum lucea metalul de pe 
vagoanele de marfă trase pe linia cealaltă, ghiceai că mai 
stropise pe aici ceva mai devreme. „Cel puţin încă o jumătate de 
oră în depoul ăsta”, îşi zise ea. Incepu să se plimbe pe peron, 
întor- cându-le spatele. Apoi o zări pe Sophie cuibărită pe 
singura banchetă din raza ei vizuală. Lângă ea, erau trei valize 
mari, puse una peste alta. 

— Bună, Sophie, spuse ea aşezându-se pe locul umed. Afară-n 
ploaie sau aici e totuna. 

— Curge apă prin acoperiş, dar ăsta-i singurul loc unde poţi 
sta jos, murmură ea nemulțumită. 

Avea pe ea un fâş căptuşit, aşa că nu o deranja umezeala. Pe 
cap purta o pălărie de ploaie, cu boruri mari. Nu se arătă deloc 
încântată de venirea Paulei. „lar e într-o pasă proastă”, se gândi 
Paula. Îi dădu un ghiont şi încercă să o înveselească. 

— Măcar tu eşti bine îmbrăcată pentru vremea asta. Eu, nu 
prea. 

— Nu mă atinge! Nu-mi place să mă atingă oamenii. Şi nu te-a 
rugat nimeni să te-aşezi aici. 

— Chiar tu spuneai că acesta e singurul loc unde te poţi 
aşeza... 

— Nu, n-am spus. Probabil spui că ăsta e singurul loc pe care 
poţi sta jos fiindcă nu mai vezi altul. Ei bine, aşa e, adăugă ea 


răutăcios şi râse prosteşte. 

— De ce ai mai făcut efortul să vii până aici? Doar îi suprave- 
ghează Roman. 

— Pentru că sunt om de ştiinţă. Eu am fost de faţă când 
aceste tuburi au fost umplute, la Londra. Bineînţeles, după 
efectuarea controlului de calitate. Când am coborât din tren, mi- 
am dat seama imediat că fac verificarea aşa cum trebuie. Tata 
crede că, dacă stă pe capul lor, lucrurile se mişcă mai repede. Îi 
doresc succes. 

— N-am văzut-o pe Marienetta. 

— Nimic neobişnuit. A spus că nu vine şi s-a cărat în camera 
ei. Ceea ce probabil înseamnă că o să apară cu primul tren. E 
aşa o mincinoasă... Nu poţi să crezi un cuvânt din ce-ţi spune. 

Paula îşi înfăşurase fularul pe cap. O picătură de apă căzu pe 
borul pălăriei neobişnuite a lui Sophie. Se ridică în picioare, îşi 
scoase pălăria şi o scutură, aşa încât o împroşcă cu apă pe 
Paula. 

Avea părul prins în coadă de cal, băgat sub gulerul hainei. Îşi 
puse din nou pălăria şi se trânti la loc. 

— Se pare că vă iubiţi foarte tare, spuse Paula vrând să fie 
amuzantă. 

— Nu, deloc. Niciodată nu ne-am iubit. Şi nici nu ne vom iubi 
vreodată. 

Paula auzi un huruit de locomotivă pe linia din spatele lor, iar 
după scurt timp un clinchet puternic, care o făcu să sară în 
picioare. Se uită în direcţia respectivă, dar locomotiva cu pricina 
se afla dincolo de o curbă. 

— Ce Dumnezeu a fost asta? întrebă ea. 

— Garează vagoanele pe liniile de manevră din spatele nos- 
tru, ca să formeze o garnitură. 

— Puteau să fluiere mai întâi. 

— O să te obişnuieşti. Asta chiar că mă distrează, mormăi ea. 
Paula înclina să-i dea dreptate. Continua să plouă, cu picături 
mici, diafane, ca un văl de apă. Era aşa de linişte când stăteau 
acolo, până când s-a auzit acel „clang”. „Cred că ăsta e unul 
din- tre cele mai singuratice locuri de pe pământ, se gândi 
Paula. Şi când te gândeşti că Lugano, lacul şi luminile de pe 
Monte Bre sunt la o distanţă de doar treizeci de minute spre 
nord!” 

Aruncă o privire în dreapta şi la vreo patru metri mai încolo îl 


văzu pe Newman stând rezemat de unul dintre stâlpii urâţi de 
fier care susțineau acoperişul. Terminase o ţigară, iar acum o 
stinse şi-o aruncă în coşul de gunoi. li făcu semn cu degetul 
mare în sus. 

— Ce elveţieni proşti! se înfurie Sophie. Oare ei chiar cred că 
am exporta gaz toxic în Orientul Mijlociu? Pe ăia îi costă o avere 
oxigenul. Eu am negociat contractul, la telefon. Am vorbit cu 
unul care s-a tocmit tot timpul. Până la urmă, i-am spus tipului 
că, dacă nu e de acord cu preţul nostru, poate să cumpere un 
mate- rial de calitate inferioară din altă parte. Apoi i-am trântit 
telefonul în nas. După zece minute a sunat din nou, să-mi spună 
că acceptă preţul nostru. L-am făcut pe nemernic să plătească 
în avans. 

lată o latura a lui Sophie pe care Paula n-o sesizase până 
acum. Era expertă, un negociator dur. Se hotări să rişte şi să 
pună o întrebare periculoasă. 

— Presupun că, dacă Roman se retrage, una din voi - adică tu 
însăţi sau Marienetta - va prelua conducerea întregului ACTIL. 

— Ne priveşte, răspunse prompt Sophie. Marienetta îi 
linguşeşte tot timpul, ceea ce eu cred că e o greşeală. Eu îmi 
văd de munca mea. 

îşi scoase mânuşa de pe mâna dreaptă ca să-şi aranjeze 
gulerul hainei. Paula observă pe degetul inelar un inel cu o 
piatră mare, de rubin. „Nu cred că l-am mai văzut”, îşi zise ea. 
Se ridică, gândindu-se că o suportase destul pe Sophie. Pe locul 
unde stătuse rămase un petic uscat. 

— Mă duc să mă plimb, îi spuse lui Sophie. Dacă stau prea 
mult, devin agitată. 

— Mor de plictiseală, îi răspunse aceasta căscând. Am să aţi- 
pesc puţin. 

Bătea un vânt puternic dinspre nord. Sophie închise ochii şi se 
ghemui şi mai mult în haina călduroasă. Paula îşi ridică gulerul şi 
traversă peronul care continua după o cotitură. In faţa ei, o 
siluetă familiară se plimba fără rost. Era Russell Straub. 

El ce dracu’ căuta în Chiasso? Oare nu izbutea să stea fără 
Arbogaşti? Care să fie legătura? Un candidat la preşedinţia SUA 
şi un om de afaceri din Londra, puternic şi plin de succes? N-are 
niciun sens! 

Ceva mai încolo, în spatele ei, auzi, slab, sunetul de alipire a 
unui alt vagon de marfă. Trebuie să fie acolo un nod de şină 


unde întoarce locomotiva ca să ajungă în continuarea garniturii 
de tren. 

Ce stresant trebuie să fie pentru oamenii care lucrează aici! 
Poate că unii au muncit aici toată viaţa. 

Paula dârdâia. Vântul bătea şi mai tare, trecându-i prin haină, 
îşi flutură braţele şi începu să se bată cu palmele peste corp, să 
se încălzească. Nu prea avea efect. Oricum, mai bine în picioare 
decât nemişcată pe locul acela cu nefericita de Sophie. 

Totuşi, ceva tot aflase. Dacă, într-o bună zi, Roman avea să se 
retragă, conducerea giganticului conglomerat va reveni _ 
Marienettei sau lui Sophie. Pe care o va alege? Habar n-avea. In 
plus, n-ar fi băgat mâna în foc că Roman ar avea vreo intenţie 
să se retragă peste câţiva ani. Poate că nu voia să se retragă 
deloc. 

Pe măsură ce se apropia de garnitura de vagoane, văzu că 
fuseseră deja legate între ele. E clar că la un moment dat, când 
spre convoi era împins încă un vagon, trebuie să vină un acar şi 
să-l conecteze la restul convoiului. Apropiindu-se de capătul gar- 
niturii, îşi încrucişă braţele, încercând să se încălzească. Se opri 
mai încolo, pe marginea peronului. Se uita la ceva. 

Un ghiont cu degetele încleştate, chiar pe mijlocul coloanei 
vertebrale, o îmbrânci cu putere. Işi desfăcu braţele în timp ce 
plana în faţă. Ateriza pe şine în cea mai incomodă poziţie, cu 
picioarele până la genunchi rămase sus, pe peron, şi cu restul 
cor- pului în jos. În cădere, mâinile înmănuşate i se proptiseră în 
pietrişul dintre şine, iar şocul aproape că o năucise. Incercă să 
se ridice, dar îşi simţea mâinile ca nişte bucăţi de gheaţă. Partea 
de sus a corpului părea ancorată pe peron, nu şi-o putea mişca. 
li vâjâia capul. _ 

Reuşi, cu greu, să se uite în dreapta. Ingrozită, văzu un vagon 
care venea drept spre ea. Işi dădu seama că stătea cu gâtul pe 
şina dinspre peron. Văzu roata imensă a vagonului rostogolindu- 
se spre gâtul ei, mai aproape şi mai aproape. Oh, Doamne! 
Urma să-i taie capul! Vedea chiar un defect imperceptibil în 
cercul roții care se apropia cu încetinitorul de ea. Făcu un efort 
suprem să se sprijine în mâini. Nu avea nicio putere şi o dureau 
braţele. Nicio- dată nu se mai simţise paralizată de frică. Roata 
se rostogolea necruțătoare la câţiva metri de ea. 

38 

Nişte mâini puternice o înşfăcară, o săltară şi, cu aceeaşi miş- 


care, o întoarseră spre stânga, evitând astfel izbitura cu 
vagonul. 

Era Newman, îngenunchiat pe marginea peronului, de altfel sin- 
gurul mod în care ar fi putut ajunge la ea. Sări ca din praştie în 
picioare cu ea cu tot, trăgând-o înspre el. Un zdrăngănit asurzi- 
tor se auzi şi tampoanele vagonului care venea se loviră 
puternic de restul convoiului. 

Newman o ridică în picioare şi se îndreptă cu ea spre unica 
banchetă de pe peron. Exact când făcea acest lucru, o voce cu 
accent american începu să strige din răsputeri: 

— Urgentă! Urgenţă! Urgenţă... 

Paula avea ochii deschişi şi îl văzu pe Russell Straub stând la 
doar câţiva metri distanţă de locul unde se cuplaseră va- 
goanele. Cu mâinile căuş, tot repeta, înnebunit, acest apel. 

— Taci odată! mârâi Newman. 

Când ajunseră lângă banchetă, Paula o văzu pe Sophie 
deschizând ochii şi clipind. Văzu, de asemenea, un petic uscat 
alături, ca şi cum Sophie îşi schimbase locul. In timp ce dormea? 
Newman nu fu deloc politicos cu ea. 

— Dă-te dracu’ la o parte! Am nevoie de el pentru Paula. Hai, 
mişcă-te odată! 

Strategia funcţionă. Sophie se indigna atât de tare, încât sări 
în picioare şi plecă de-acolo, scoțând flăcări pe nas. Newman o 
lăsă uşurel din braţe pe banchetă. Pe chip avea întipărită o 
expresie înfricoşată şi vinovată. Aşezată pe spate, Paula îşi 
întinse, unul câte unul, picioarele. N-avea nimic. Repetă figura 
cu braţele. 

Rezultatul, la fel de bun, slavă cerului. 

— Ai păţit ceva? o întrebă Newman cu o voce sugrumată. 

— Voi supravieţui, spuse ea calm. | se uscase gâtlejul. 

— Dumnezeule, îmi pare atât de rău, rosti el cu sufletul la 
gură. Nu reuşeam să-mi aprind o ţigară. Din cauza vântului. 
Eram cu spatele la tine. Eu, care trebuia să te păzesc, să am 
grijă de tine! Am făcut-o de mântuială. Zău, îmi pare rău. 

— Nu fi prost, murmură ea dogit. Tu ţi-ai făcut treaba. M-a 
împins cineva peste linie. 

— Cine? 

Pe chipul lui se citea acum o ură de nestăvilit. Paula simţi că, 
dacă ar fi fost în stare să-i spună vreun nume, ar fi ucis 
persoana respectivă fără să mai stea o secundă pe gânduri. 


— N-am idee. Mi-e groaznic de sete. Aproape că nu mai pot 
vorbi. 

O grămadă de funcţionari ai gării şi unii dintre experţii în 
halate albe, cu măştile în mână, se grăbeau deja spre bancheta 
pe care era aşezată Paula. Un paznic, care o auzise, scoase din 
bu- zunar un termos. 

— Ce-i acolo? întrebă Newman răstit. Îi trebuie apă. 

— E apă. 

Amabil, acesta scoase şi o batistă împăturită, curată, cu care 
şterse cu grijă gâtul termosului, apoi i-l întinse lui Newman. 

— Acum bea, îi spuse Newman. Să sorbi încet, să nu te îneci. 

Cu câteva minute mai devreme, pe partea cealaltă a peronu- 
lui oprise un expres ce venea dinspre Lugano, cu destinaţia 
Milano. Tweed, care nu auzise strigătele lui Straub, stătea în 
dreptul unei uşi deschise a trenului. Din expres coborâră câţiva 
călători, apoi Marienetta. 

— Bine ai venit în Chiasso, o salută Tweed cu ironie. 

— Mă bucur că te văd. Îl îmbrăţişă şi îl strânse cu putere. Nu 
voiam să vin, apoi m-am răzgândit. Mi-am zis că e mai bine să 
mă asigur că Roman face treaba cum trebuie, spuse ea, zâm- 
bindu-i cu căldură. Cât gaz toxic au descoperit? 

— Nimic. Absolut nimic. 

— Elveţieni proşti. Vai, Doamne! îşi duse mâna la gură când 
Beck veni în grabă spre ei. 

— Vino cu mine, îi spuse el lui Tweed pe un ton repezit. Paula 
era cât pe ce să aibă un accident oribil. Acum e bine, adăugă el 
repede observând cum se schimbă Tweed la faţă. 

Merseră în grabă de-a lungul peronului, trecură de specialiştii 
care terminaseră verificările, apoi de muncitorii care. Încărcau 
pe nişte motostivuitoare cutiile mari cu tuburi de oxigen. Tweed 
o luă înainte, mărind pasul. Newman încerca să-i împrăştie pe 
oamenii care se îmbulzeau lângă banchetă. Paula era deja în 
picioare, cu Newman alături. Începu să umble încolo şi-ncoace, 
dând din braţe. 

— Gata, mi-ajunge, spuse ea, aşezându-se din nou. 

Tweed ajunse la ei. 

— Ai păţit ceva? întrebă, aplecându-se spre ea. Pe faţă i se 
citea îngrijorarea. Am auzit că ai avut un accident. 

— Accident pe dracu'! se inflamă ea. Băuse toată apa din ter- 
mosul paznicului şi vocea-i era din nou normală. Stăteam pe 


marginea peronului şi mă uitam cum se cuplează vagoanele. 
Cineva a venit în spatele meu şi mi-a făcut vânt pe linie. Şi toc- 
mai venea un vagon. Nu puteam să mă mişc. Roata vagonului 
m-ar fi tăiat în două, chiar peste gât. Bob m-a salvat la timp. 

— Arată-mi exact locul unde s-a întâmplat, îi ordonă Beck. 
Paula încercă să se ridice, însă Newman îi puse mâna pe umăr 
şi-o împinse la loc. Îi spuse lui Beck că îi arată el locul. 

După ce se uită, Beck se întoarse, mergând ca un general în 
frun- tea trupelor sale. Îşi scoase legitimaţia şi i-o vâri sub nas 
paznicu- lui care îi oferise apă Paulei. 

— Nu urcă rumeni în expres până nu verificăm fiecare călător. 
Paznicul se îndepărtă în grabă, iar Beck îl observă pe Russell 

Straub mai încolo. Se duse direct la el. 

— Unde eraţi când a avut loc această tentativă de crimă? 

— Dumneavoastră ştiţi cine sunt, îi răspunse acesta băţos. 

— Şi dumneavoastră ştiţi cine sunt eu, i-o întoarse Beck, 
vârându-i sub nas vicepreşedintelui legitimaţia sa. Aşadar, unde 
eraţi? 

— Cred că eram chiar mai jos, pe peron, după curbă. 

— Singur? De obicei aveţi cu dumneavoastră un bodyguard, 
pe Ed Danvers. A 

— Singur, sigur că da, spuse Straub degajat. Imi plănuiam 
următoarea mişcare în campania din State. 

— Aşa este, răsună vocea lui Ed Danvers din spatele unor 
funcţionari ai gării. Îi place să fie singur când se concentrează la 
treburile politice. În ce mă priveşte, eram pe peron exact acolo 
unde a sosit expresul. 

— Dacă domnul Beck nu are nimic împotrivă, puteţi pleca 
amândoi, spuse Newman. 

Când plecară, Marienetta se aşeză pe banchetă, lângă Paula. 
Cu o mână îşi ţinea strâns gulerul de blană, iar cu cealaltă o 
atinse cu blândeţe pe Paula. Îi spuse cu o voce scăzută: 

— Sigur te simţi mai bine după calvarul ăsta înfiorător? 

— Mult mai bine, mulţumesc. 

— Ştii cumva unde era Sophie când s-a întâmplat asta? 

Paulei i se păru foarte ciudată întrebarea. Işi roti ochii spre 

Marienetta, care avea o mină foarte serioasă. De ce o interesa 
aşa de mult unde fusese Sophie? 

— Când m-am ridicat de aici, am lăsat-o pe bancheta asta. 
Zicea că vrea să tragă un pui de somn. 


— A, înţeleg... 

— E timpul să părăsim depoul ăsta, se auzi vocea mormăită a 
lui Roman. A fost o farsă. Şi tocmai a sosit un tren de la Lugano. 
Se întoarce în curând acolo. Ar trebui să urcăm. Vorbea din 
spatele lui Ed Danvers. O bato uşor pe Marienetta pe umăr. Hai! 
să mergem! 

Tweed, Paula şi Newman se urcară şi ei în acelaşi tren. 
Observând că familia Arbogast alesese din nou vagonul din faţă, 
ei intrară în cel de-al doilea, ca să fie singuri. Paula se tolăni 
uşurată în locul de la geam lângă Newman. Se săturase de 
familia Arbogast, şi cu atât mai mult de Chiasso, pe care nu voia 
să-l mai vadă vreodată. 

Când trenul traversă podul de peste lac, ea rămase cu 
privirea pe locul gol din faţa ei. Nu o mai atrăgeau scânteierile 
lacului 
Lugano. Tweed, care stătea pe partea cealaltă a culoarului, îi 
înţelegea atitudinea. În acel moment, se deschise uşa dinspre 
vagonul din faţă şi apăru Marienetta. Newman o salută din cap. 
Ea îi răspunse în aceeaşi manieră, zâmbi şi dispăru. 

— Nu-mi pot imagina cine a încercat să mă arunce sub roţile 
trenului, spuse pe neaşteptate Paula. 

— Cercul de suspecți e foarte restrâns, îi zise Newman. Vrei 
să iei cina când ne întoarcem? 

— Tot ce vreau e nişte apă minerală şi un somn bun. 

— Atunci, asta va primi doamna. 

— Îmi cer scuze dacă am fost nesociabilă de când am plecat 
din Chiasso. Acum am chef de vorbă. 

— În cazul acesta, zise Tweed de la locul lui, poate ai putea 
să-mi spui cu exactitate unde anume ai găsit blocnotesul cu 
ante- tul hotelului, pe care erau scrise cuvintele Chiasso şi 
Airolo. 

— Chiar afară, la vedere lângă maşina mea, în dreptul uşii 
şoferului. L-am văzut imediat după ce am tras un foc spre stafia 
din ceaţă, cine-o fi fost. De ce? 

— Pentru că acum îmi dau seama că intenţionat a fost lăsat 
acolo ca tu să îl vezi şi să-l iei. Specimenul se pricepe foarte 
bine să facă planuri. Ceea ce îmi dă de gândit. 

— De gândit? Ce? întrebă ea nedumerită. 

— Încă mai rumeg. 

— Ce să zic, al naibii secretos! îl tachina ea, iar Tweed 


înţelese că Paula îşi revine din starea de şoc. 

îi veni inima la loc. După câteva minute, observă că Paula 
stătea cu capul pe umărul lui Newman, cu ochii închişi. 
Adormise. 

O trezi când ajunseră la Lugano. Coborâră din tren cu grijă, 
primul Tweed, care le făcu semn de pe peron că pot veni. Era 
întuneric beznă în parcare, dar, la o oarecare distanţă, îl zăriră 
pe 
Roman urcându-se într-o limuzină. După el urmă Sophie, care îşi 
căra singură bagajele, apoi Marienetta. 

— Sophie pare să fie foarte puternică, observă Paula. Şi inde- 
pendentă. 

în limuzină intră apoi Russell Straub, urmat de Ed Danvers. 
Mai târziu, când farurile limuzinei dispăreau la vale pe şoseaua 
spre hotel, Tweed spuse: 

— Mi se pare foarte curios faptul că Straub călătoreşte tot 
tim- pul împreună cu familia Arbogast. Poate că aici e cheia. 

Paula era prea obosita să-l mai întrebe ce vrea să spună cu 
asta. Când urcară în microbuz, îi spuse din nou lui Tweed că, 
după ce vor ajunge la hotel, o să meargă direct în pat, cu multe 
sticle cu apă minerală lângă ea. 

Când ajunseră, Tweed şi Newman o conduseră pe Paula până 
în camera ei. Avu un sentiment de uşurare auzind propunerea 
lui Tweed. 

— Dacă nu te superi, în noaptea asta vom face de pază aici, 
pe canapea. 

— Dimpotrivă, mă bucur. Aşa, sunt sigură că o să dorm mult 
mai bine. 

Pete Nield spuse că lui nu-i e foame şi se oferi să facă primul 
de gardă. Aşteptă pe balcon până când ea făcu un duş rapid, îşi 
puse pijamalele şi se băgă sub cearşaf. Nu reuşi să adoarmă 
imediat. Prin minte i se succedau rapid imagini clare cu Roman, 
aşa cum arăta în portretul acela feroce pe care i-l făcuse 
Marienetta la Londra; apoi Sophie, aşezată pe bancheta de pe 
peronul din Chiasso, locul uscat de lângă ea când se întorsese 
acolo, după calvarul prin care trecuse; privirea fos- forescentă 
de pisică a Marienettei când o luase de mână, tot acolo; Straub, 
care spusese că el s-a plimbat pe peron, mai departe; Danvers, 
distant şi ursuz, în spatele paznicului. Normal sau anormal? Toţi 
păreau anormali... în cele din urmă, se adânci într-un somn 


profund. ` 

După cină, Tweed îşi adună echipa în camera lui. li spuse lui 
Harry Butler să-i transmită mai târziu lui Nield ce au discutat. 
Urma ca Newman să preia schimbul de pază. 

— Pe Paula cine o anunţă? întrebă Marler. 

— Nimeni. lar ăsta-i un ordin. Îi privi pe rând pe Newman, 
Butler şi Marler. Înainte de a vă chema aici, am fost până afară, 
la o cabină telefonică, să vorbesc cu Monica. Mi-a dat nişte 
informații interesante, care aproape că ne completează arborele 
genealogic al familiei Arbogast. Ştiţi că lucrează intens la el, şi 
nu e o sarcină uşoară. A fost nevoită să apeleze la toate relaţiile 
pe care şi le-a făcut în acest domeniu în ani de zile. Cu toate 
astea, tot a trebuit să fie foarte convingătoare, pentru că e 
vorba despre date la care ar trebui să aibă acces numai membrii 
familiei. 

— Bravo ei, spuse Butler. Monica e o comoară. 

— Acum ştim, continuă Tweed, că tatăl lui Roman a avut un 
frate, Vicenzo, care a emigrat în State şi şi-a schimbat numele în 
Vincent. Ştim, de asemenea, că un alt frate, Mario, care a 
emigrat tot în State, s-a căsătorit şi a avut o familie. Mai târziu, 
fiul lui, Aldo, şi-a făcut şi el o familie şi-a avut un fiu şi o fiică. 
Am ajuns acum la generaţia lui Sophie. Monica speră că vom 
avea în curând numele lor. Cred că aceste date sunt deosebit de 
importante. 

— De ce? întrebă Marler. 

— Pentru că suntem pe urmele unui monstru. Unul foarte 
deştept. Dar trebuie să fim tot timpul pe fază. Am luat în calcul 
tot felul de ipoteze privind mobilul acestor crime îngrozitoare. 
Cred că m-am prins care e. În toata afacerea asta înfiorătoare 
este vorba despre putere. O putere enormă. Aşa că, gândiţi-vă 
bine la ce v-am spus! 

— De ce să nu-i spunem şi Paulei toate astea? insistă Marler. 

— În primul rând, pentru că a trecut prin nişte încercări teri- 
bile, în al doilea, deoarece cred că ea ştie adevărul. Şi de aia 
mâine mergem cu toţii la Airolo. 

— Airolo? se miră Marler, parcă luat prin surprindere. Dar asta 
e undeva înapoi, aproape de Gotthard. 

— Când ne-am întors aici astă-seară, m-am dus până jos să-l 
întreb ceva pe recepţionerul din tura de noapte. După cum ştiţi, 
pot citi invers. Pe tejghea era o notă pe plată pe numele Arbo- 


gast, şi am reuşit să o citesc înainte să o ia recepţionerul. Pe 
notă era trecut şi micul dejun pentru mâine-dimineaţă. Vor să 
dispară discret. 

— Discret? se miră Marler. Probabil că deja şi-au cumpărat 
biletele de tren. 

— Nu, nu şi-au cumpărat. L-am sunat pe Beck, care are un om 
la ghişeul de bilete din gara Lugano, şi mi-a comunicat că nu. 

— Poate că Roman a lăsat-o pe mâine-dimineaţă, insistă 
Marler. 

— Nu, n-a lăsat-o. E un organizator de mâna întâi. Până acum 
şi-ar fi cumpărat biletele, dacă intenționau să ia expresul de- 
aici. 

— Şi-atunci cu ce pleacă? 

— După cină, când m-am întors de la cabina telefonică de 
unde am vorbit cu Beck, am observat că limuzina a rămas par- 
cată pe alee. Erau şi nişte mecanici acolo, care îi făceau o 
revizie. 

Ceea ce înseamnă că de data asta au de gând să meargă cu 
maşina. Aşa că-i urmărim cu microbuzul. 

— Unde naibii crezi că se duc? întrebă Marler. 

— La Airolo. 

— Ştii sigur? 

— Mă bazez pe instinctele Paulei, care şi altă dată s-au 
dovedit demne de încredere. Au bântuit-o turnurile gemene de 
pe muntele care se înalţă în spatele localităţii Airolo. In plus, mai 
e blocnotesul pe care l-a găsit când părăsea casa aceea stranie 
de lângă lac. Sunt sigur că ăla a fost lăsat acolo special ca să îl 
găsească ea. Pe o foaie era scris Chiasso, unde a fost la un pas 
de moarte. Pe următoarea, fusese mâzgălit grosolan un alt 
cuvânt, pe care ucigaşul era sigur că îl voi descifra. Ei bine, 
domnilor, acolo scria Airolo. 

— Ce ar putea să fie în capătul ăla de lume? întrebă nedu- 
merit Butler. 

— Cheia tuturor misterelor. Motivul pentru care doi dintre cei 
mai puternici oameni ai lumii se arată din ce în ce mai 
îngrijoraţi. 

— Roman Arbogast şi Russell Straub? insinuă Marler. 

— Exact. Aşa că mâine vom recurge la aceeaşi metodă de 
inducere în eroare pe care am folosit-o astăzi şi vom pleca din 
hotel pe rând. Il voi ruga pe Newman să facă plinul la microbuz 


şi să-l parcheze tot acolo unde l-a lăsat şi înainte. 

— Mersi mult, zise Newman care până acum nu scosese nicio 
vorbă. Poliţia probabil că încă mai scotoceşte locul unde a fost 
descoperit cadavrul lui Black Jack, adică prin jurul staţiei de funi- 
cular. l-am păcălit o dată. Acum s-ar putea să fie mai dificil. 

— Te descurci tu, îl linişti Tweed. 

— Încă o dată, mii de mulţumiri. La ce oră crezi că o-ntind 
Arbogaştii? 

— Bănuiesc că după prânz. A, tocmai mi-am adus aminte. Pe 
nota de plată era trecut, de fapt, şi prânzul de mâine. 

— Cred că îţi dai seama, spuse Newman pe un ton grav, că 
asta ar putea fi o nouă cursă. Cum s-a întâmplat la Chiasso. 

— Sunt conştient de asta. Şi simt că ne apropiem de actul 
final. A sosit momentul să pice în groapa pe care au săpat-o. 

39 

A doua zi dimineaţă, Tweed, care făcuse ultimul de gardă, era 
cam înţepenit după orele petrecute pe canapea. Se întinse şi 
observă că Paula încă doarme adânc. Se uită la ceas: 9.30. Se 
ridică în picioare. 

Lumina pătrundea în cameră prin perdelele trase. Observă că 
strecurase cineva un plic pe sub uşă. El nici măcar nu auzise 
asta. _ 

Era un plic cu antetul hotelului pe el, nelipit. Il deschise, scoase 
o hârtie şi rămase cu privirea pironită pe ea. Nu scria decât un 
singur cuvânt:, Airolo”. 

Băgă hârtia la loc în plic, iar plicul în buzunarul hainei lui 
împăturită cu grijă pe spătarul unui scaun. „Aşadar, e o cursă. 

A avut dreptate Newman.” Se încălţă, îşi puse haina pe el, se 
uită în oglindă, îşi încheie nasturii de la cămaşă până sus şi se 
pieptănă. 

— Scularea, îi zise el Paulei încet, zgâlţâind-o uşor de umăr. 

— Cât e ceasul? întrebă ea, trezindu-se brusc şi încercând să- 
şi înăbuşe un căscat. Are ceva dacă am dormit atât? A fost 
excelent 
Dă-mi şi mie halatul ăla! 

Făcu rapid un duş, se îmbrăcă în baie, după care se întoarse 
în fugă în cameră. Îi revenise culoarea în obraji şi vitalitatea 
obişnuită. Mai bău câteva pahare cu apă în timp ce el îi spuse 
care era planul. Paula reacţionă foarte bine, aproape cu 
nerăbdare. 


— Airolo! în sfârşit! De la o vreme, simţeam că trebuie să 
mer- gem acolo. Face parte din joc, sunt sigură de asta. Ce bine 
că nu ne-am luat multe bagaje. Eu am doar o valijoară de scos 
pe furiş afară, până la microbuz. Cum facem cu nota? Pentru 
elveţieni, să nu-ţi plăteşti nota la un hotel e o infracţiune gravă. 

— Am închiriat camerele astea pentru o săptămână, îi spuse 
Tweed. Prind eu ocazia să plătesc tot ce am mâncat aici când va 
fi linişte la recepţie. Îi spun recepţionerului că ne întoarcem să 
ne completăm sejurul. Ce e, pari agitată?! 

— Chiar sunt. Vreau să scap odată de fantoma asta din Airolo, 
care nu-mi dă pace. Doamne, ce bine am dormit! Şi mi-e o 
foame... 

Coborâră în hol. Acolo nu era decât Newman, îmbrăcat gros, 
şi cu o mină veselă la ideea că vor trece la acţiune. 

— Am plecat să fac plinul, îi spuse el lui Tweed. Marler a luat 
un mic dejun copios şi acum aştept să apară. S-a oferit să 
rămână el la hotel şi să mă anunţe pe telefonul mobil când 
pleacă familia 
Arbogast. Eu mă-ntorc aici cu microbuzul, îl parchez după colţ şi 
vă aştept să mergem să luăm prânzul la Sayonara. 

— AŞ fi vrut să am puţin timp să mă uit prin magazinele din 
Piazza Cioccaro, de lângă staţia de funicular, se rugă Paula. 

— Nu, spuse Newman. Se uită urât la ea. Vorbesc serios. 

De acum încolo, nu te mai dezlipeşti de restul echipei. Hai, poftă 
bună! 

Câteva ore mai târziu, îşi savurau prânzul la restaurantul din 
centru. Soarele bătea cu putere. Paula mâncase cu poftă, dar 
acum abia aştepta să plece din Lugano. Era pe la mijlocul după- 
amiezii, când sună Marler să-i anunţe că e; au plecat şi că vine şi 
el într-o clipă. 

Marler îşi făcu apariţia pe o motocicletă. Tweed, care aştepta 
afară, ridică din sprâncene. Era o motocicletă robustă. Newman 
îi dădu o mână de ajutor lui Marler să o urce în microbuz şi să o 
aranjeze în spate. 

— Care-i şmecheria? îl întrebă el pe Marler. 

— Poate avem nevoie de ea. În împrejurimile localităţii Airolo 
sunt drumuri de ţară. Ai şi tu una la Londra, tot ca asta, nu? 

— Mda. Să mergem! 

La Londra, Tweed lua motocicleta doar atunci când pleca 
devreme de-acasă şi se întorcea târziu, seara, ca să evite 


blocajele din trafic. Se aşeză în faţă, pe locul din dreapta, de 
lângă Newman. 
în spatele lui Newman stătea Paula, lângă ea, Marler, iar şi mai 
în spate erau Buder şi Nield. O luară spre nord, şi în curând 
ieşiră din 
Lugano. Paula, cu o hartă pe genunchi, încerca să se orienteze. 
leşiră pe autostradă, trecând de castelele care încercuiesc 
Bellinzona. Nu după mult timp, începu urcuşul spre Bemese 
Ober- land. Şi în dreapta, şi în stânga, Paula nu vedea decât 
pante aride, de parcă mergeau prin pustiu. Adio palmieri, adio 
lac exotic. Nu-i părea rău că lăsa toate astea în urmă. Important 
era ce avea să vină. 
Brusc, îşi aminti chipurile care-i trecuseră prin faţa ochilor 
înainte să adoarmă. Unul singur lipsea: cel al lui Sam Snyder. 

Deja se întuneca, ceea ce făcea ca pustietatea prin care tre- 
ceau să pară şi mai înfiorătoare. Când se lăsă noaptea de-a 
bine- lea, ei continuau să urce. Singura lumină de pe drum 
venea de la farurile microbuzului. Paula îi spuse lui Tweed: 

— Presupun că ai închiriat camere la hotel pentru noi, nu? 

— Nu. În Airolo sunt doar două hoteluri, Supremazia şi 
Grandezza. Încă nu ştim la care din ele se vor caza Arbogaştii, 
iar eu vreau să stăm în celălalt. 

— Sună de cinci stele: Supremazia înseamnă „supremaţie”, 
iar Grandezza - „grandoare”. 

— Eu, unul, nu mi-aş face prea mari iluzii în ce priveşte 
Airolo, o avertiză Tweed. 

— Pari foarte convins că Arbogaştii se îndreaptă spre Airolo, 
comentă Marler. 

— Chiar sunt. Tweed scoase din buzunar hârtia care îi fusese 
strecurată pe sub uşă Paulei în cursul nopţii. E acelaşi scris, cu 
litere mari, de tipar, ca şi pe celelalte două pe care le-ai găsit tu 
când te distrai la casa aia veche. 

— Şi ce înseamnă? întrebă Paula. 

— Înseamnă că ucigaşul vrea să ajungem acolo. Aşa să fie! 
în microbuz se aşternu o tăcere care dură destul de mult. 

Acum urcuşul era şi mai abrupt. Ajunseră într-un punct de 
unde autostrada cobora brusc într-o curbă extrem de 
periculoasă. 

De-acolo se vedea, în jos, drumul din faţa lor. 
— Nişte stopuri în faţă, zise Newman. E o limuzină mare, 


neagră. Să-mi dea cineva un binoclu de noapte. Daţi-i şi Paulei 
unul. La următoarea curbă opresc, ca să ne uităm în jos, spre 
limuzină, să vedem cine e înăuntru... 

Newman încetinise mult viteza, ca să nu prindă din urmă 
vehiculul din faţa lor. Tweed îi puse un binoclu în poală, iar pe 
celălalt i-l întinse Paulei. Asta, cu mult înainte să ajungă la curba 
următoare. Newman opri, luă binoclul şi-l duse la ochi în acelaşi 
timp cu Paula. Era o serpentină extrem de periculoasă, aşa că 
limuzina se târa ca melcul. 

— Ai avut dreptate, îi spuse Newman lui Tweed. Ai avut fler. 
La volan e Marienetta, iar lângă ea, Roman. În spatele lor sunt 
Snyder şi Sophie, care se uită în altă parte - tipic pentru ea. 
Probabil că n-au schimbat o vorbă până acum. 

— Şi în spate, spuse Paula, sunt Russell Straub şi, lângă el, Ed 
Danvers. l-am văzut clar. 

— Mergi mai încet, îi ordonă Tweed. Nu vrem să-i ajungem din 
urmă. Dar vezi să nu-i pierzi din ochi. 

— Nu pot şi una, şi-alta, îi spuse Newman. 

— Când ajungem la Airolo, continuă Tweed, vreau să văd ce 
hotel aleg fără ca ei să ne observe pe noi. 

— Floare la ureche, îi răspunse Newman sarcastic. Poate că 
vrei să treci la volan? 

— La ce altitudine e Airolo? întrebă Paula ca să împiedice o 
ciorovăială. 

— La peste o mie o sută de metri, îi răspunse Tweed. 

— Se face frig, comentă ea. 

— Dau drumul la căldură, zise Newman. Şi poate că de-acum 
încolo veţi face linişte. 

leşise luna. Raza ei poleia dezolantul Airolo. Familia Arbo- 
gast se cazase la hotelul Supremazia, situat pe strada 
principală, la mică distanţă de Grandezza. Spre uimirea Paulei, 
mai multe magazine erau încă deschise, unul chiar lângă hotelul 
lor, cu motoscutere de vânzare parcate afară. Fascinată, se 
duse până acolo cu Marler şi se aşeză pe unul. Marler îi arătă 
cum se porneşte şi cum se schimbă viteza. Proprietarul, un tip 
mic de statură şi oacheş, ieşi din magazin şi zâmbi. Le spuse cât 
costă să îl închirieze pentru o zi şi pentru o săptămână, plus 
garanţia. Ea îi zise că se mai gândeşte. 

— Au camere pentru toată lumea, îi spuse Tweed când intră 
în holul hotelului, însoţită de Nield. 


Marler rămăsese să se mai uite la scutere. 

— Hotelul e gol, continuă Tweed. Nu e sezon. 

— Dar oare e vreodată sezon aici? îi şopti Nield. 

Coridoarele erau înguste, iar mobilierul văzuse şi vremuri mai 
bune. Însă proprietarul, care părea să fie fratele celui de la 
maga- zinul de scutere, îi asigură că pot servi cina oricând li se 
face foame. 

Paula auzi cum porneşte motorul motocicletei apoi se opreşte. 

— Am scos motocicleta din microbuz, ca s-o verific, spuse 
Marler când intră. Am parcat-o pe caldarâm, în spatele 
microbuzului. N-avea sens să mă chinui s-o urc din nou în 
maşină. Sunt sigur că nu se fură pe-aici. N-am văzut pe nimeni 
prin preajmă. 

— Mie îmi este foame, îl informă Paula pe proprietar, dar aş 
putea să-mi văd camera mai întâi? 

îşi duse singură valiza, refuzând ajutorul acestuia. Simţea că 
are nevoie de ceva antrenament. Proprietarul o conduse pe o 
scară îngustă şi întortocheată, descuie o uşă şi-i făcu semn cu 
mâna să intre. Ea îi zâmbi, îi mulţumi, iar el plecă Paula exploră 
încăperea. 

Ridică oblonul şi rămase aşa, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 
Jos, pe partea cealaltă a străzii întunecate, începea o alee care 
cobora într-un unghi abrupt, terminându-se într-un drum de ţară 
îngust, care urca panta muntelui. Era drumul pe care fi văzuse 
din tren. Înghiţi în sec. Pe pantă, mai sus, zări turnurile gemene 
legate între ele printr-un zid. Turnurile care o bântuiau încă de 
când le văzuse prima oară! O trecură fiorii. Aveau acelaşi aer 
ameninţător, apocaliptic. 

40 g 

Paula se trezi odată cu ivirea zorilor. Inainte de culcare, 
făcuse un duş cu apă călie şi uitase să închidă oblonul şubred de 
la fereastră. Cineva tocmai îi încercase mânerul uşii. Sărise ime- 
diat din pat, încă îmbrăcată în hainele pe care şi le pusese după 
duş. În cameră era aproape la fel de frig ca afară. 

în cămăruţa asta, nu era posibil să mai stea cineva cu ea ca 
să o păzească. Recursese, în schimb, la tactica anterioară, 
blocând uşa cu pana de cauciuc şi cu un scaun cu spătarul fixat 
sub mânerul clanţei. 

Şi acum, încă un plic strecurat pe sub uşă! Plicul era identic 
cu cel de la Splendide Royal. Il deschise. lnăuntru era o hârtie, 


cu antetul hotelului din Lugano pe ea. Nu scria nimic nici pe o 
parte, nici pe cealaltă. Ce Dumnezeu se întâmplă? 

Apoi auzi zgomotul unui motor de maşină care se înde- 
părtează. Alergă spre fereastră şi văzu microbuzul urcând panta 
muntelui spre cele două turnuri. Avea mult de mers până acolo, 
înşfăcă binoclul pe care îl luase cu ea în cameră şi se uită spre 
microbuz. Înăuntru erau patru oameni. Îi văzu pe Butler şi pe 
Nield pe locurile din mijloc, Newman era la volan, iar lângă el 
Marler. „Ce naiba se întâmplă?” se întrebă ea din nou. 

Tweed se hotărâse după ce ea se dusese la culcare şi îi 
adunase în camera lui să le comunice instrucţiunile. 

— Pe Paula par să o îngrijoreze foarte mult cele două turnuri 
care se află cam la jumătatea drumului spre vârful muntelui. 
Mâine-dimineaţă devreme, înainte de ivirea zorilor, vreau să 
mergeţi cu toţii până acolo, cu microbuzul. Să vedem şi noi ce-i 
acolo. 

— Nu văd la ce bun, obiectă Newman. 

— Ca să o liniştim pe Paula o dată pentru totdeauna. Excursia 
asta a fost un iad pentru ea. Aşa că, la treabă! 

Paula stătea nedumerită, pe marginea patului. Ca să-şi facă 
de lucru, îşi scoase pistolul Browning 32, îi verifică mecanismul 
şi îl încărcă. Abia terminase operaţiunea, când auzi pârâitul unui 
motor puternic de scuter care ambala, apoi pomi cu viteză. 

Să fie ăsta Tweed, care s-a hotărât să se alăture echipei? 
Dacă da, însemna că e singură în orăşelul acesta ca vai de 
lume! Ei, dacă-i vorba de-aşa, se descurcă ea. Se duse înapoi la 
fereastră, aruncă o privire afară şi, pentru o fracțiune de 
secundă, îngheţă. 

Scuterul deja parcursese două treimi din aleea ce ducea spre 
drumul care urca muntele. Motociclistul era înalt, purta o haină 
lungă, neagră, cizme negre şi o pălărie cu boruri largi îndesată 
bine pe cap. 

Paula puse Browning-ul la locul lui, în buzunarul special al 
genţii, îşi azvârli geanta pe umăr, deblocă uşa şi o luă la goană 
pe scara întortocheată şi nesigură. Proprietarul, care stătea la 
recepţie, o salută zâmbind. Ea îi flutură plicul prin faţă. 

— Ştiţi ceva despre ăsta? 

— Da, signorina. Vine un bărbat şi întreabă de numărul 
camerei dumneavoastră ca să vi-l înmâneze. li spun că vi-l dau 
eu, că scrie 11 afară, pe uşa camerei... Un bărbat înalt într-o 


haină neagră, cu o pălărie ciudată... 

Paula ieşi în fugă din hotel şi se îndreptă spre magazinul de 
alături. Era deschis, iar scuterele fuseseră deja aranjate afară, 
pe caldarâm. Scoase o bancnotă elveţiană mare, ceea ce 
însemna mai mult decât suficient pentru închirierea pe o 
săptămână plus garanţia. Îi întinse bancnota proprietarului. 

— E prea mult... 

încălecase deja pe scuter, recunoscătoare că Marler îi reamin- 
tise cum se manevrează. Îi spusese chiar că „italienii fac cele 
mai bune scutere din lume”. 

Se simţea confortabil în şa şi pormi motorul, ca în ado- 
lescenţă, când avusese şi ea un scuter. O luă în viteză pe aleea 
pietruită şi abruptă. Era plină de hârtoape, dar îşi menținea 
echili- brul. De o parte şi de alta a aleii se îmbulzeau case vechi, 
din piatră, cu două etaje. „Probabil că proprietarul magazinului 
se scoală foarte devreme, merge la culcare şi mai devreme, ca 
să economisească electricitatea. Se uită şi la ultimul bânuţ ăştia 
de pe-aici!” 

La capătul celălalt al aleii, între două case, drumul începea să 
urce muntele. De acolo înaintă, viră la dreapta şi intră pe o mică 
albie de torent. Aruncă o privire în sus. Nici urmă de speci- men. 
Probabil că deja e cu câţiva kilometri mai sus. Se opri pen- tru o 
clipă şi strigă spre microbuzul care se vedea în depărtare: 

— Aţi greşit drumul! Sunteţi pe un drum greşit! 

Ecoul îi răspunse de pe coasta muntelui. Microbuzul con- tinua 
să urce, tot mai mic şi mai îndepărtat. Nicio şansă s-o fi auzit! 
Paula începu să escaladeze viroaga. 

Tot mai sus. Îşi aminti cum se menţine echilibrul - era şi cazul. 
Drumul, plin de piatră sfărâmată, era totuşi destul de lat pentru 
manevre. Înainte să plece din cameră îşi luase mânuşile auto, 
dar era un ger crunt. Trecu de piscul de calcar pe care îl văzuse 
din tren şi mână înainte, spre un platou, după care drumul intră 
într-o altă viroagă. Se opri o clipă, uitându-se înapoi şi în sus. 

Se iveau zorii, iar siluetele celor două turnumuri se proiectau 
pe o fantastică combinaţie de roz aprins, trandafiriu, portocaliu 
şi roşu. Exact aşa cum îi apăruseră ei în vis! 

„Mişcă-te, îşi zise ea, altfel îţi va scăpa.” 

Trecu vâjâind peste platou, iar când intră iarăşi pe un torent, 
micşoră viteza, pentru că acesta era mult mai abrupt. Acum 
trebuia să fie foarte atentă, pentru că scuterul dădea în 


hârtoape şi din când în când mergea în zigzag. Reuşi să-şi 
menţină echilibrul. Deşi avea mănuşi, o dureau mâinile tot 
strângând ghidonul. „Unde naiba eşti? se întrebă ea. De data 
asta n-ai să-mi scapi, jivină!” 

Tweed urmărise din hotel plecarea microbuzului spre munte, 
în pijama şi cu halatul de casă peste, se aşeză mulţumit să-şi 
bea cafeaua pe care o comandase încă de cu seară 
proprietarului, înainte să urce să dea ordine echipei. 

în acel moment, auzise motorul unui scuter. Se repezise la 
fereastră exact la timp pentru a vedea cum o siluetă îmbrăcată 
într-o haină lungă, neagră şi cu o pălărie cu boruri largi dispare 
în sus, după o culme, pe cărarea de munte. Apoi văzuse scuterul 
Paulei gonind pe alee spre aceeaşi cărare. 

Blestemându-se că îşi pusese pijamaua pe el, se dezbrăcase 
rapid şi îşi trăsese pe el nişte haine, la nimereală. Inainte să-şi 
pună paltonul, îşi verificase pistolul Walther de 7,65 mm, care 
era deja încărcat. Pentru un astfel de risc, l-ar fi pedepsit aspru 
pe orice alt membru al echipei sale. Vârâse arma în tocul de la 
şold, îşi pusese paltonul, descuiase uşa şi o luase la fugă pe 
scări. 

Proprietarul îi zisese ceva, dar Tweed trecuse în goană pe 
lângă el şi ieşise în stradă. Spre uşurarea lui, motocicleta lui 
Mar- ler era acolo, sprijinită în cric. Sărise în şa, apăsase butonul 
de pornire şi demarase rapid pe aleea îngustă ce dădea în 
drumul forestier. Era însă exact cât trebuia de larg ca să poată 
manevra motocicleta. Mări viteza, conştient că Paula trebuia să 
fi ajuns deja departe. 

„Mai ajung vreodată în vârf? se întrebă Paula. Dacă o fi vreun 
vârf!” Urca de o veşnicie. Niciun indiciu, nicio urmă care să 
sugereze încotro ar duce drumul, dar ştia că ajunsese foarte 
sus. Frigul îi intra prin mânuşi, ceea ce însemna că trebuia să 
strângă şi mai tare ghidonul. 

„Când voi da ochii cu specimenul, o să am destulă putere să 
mă lupt cu el?” se întreba ea, îngrijorată. Se aplecă înainte, 
străduindu-se să-şi menţină echilibrul, fiindcă erau numai gropi. 

Apoi răsuflă uşurată. Cărăruia se lărgea pe un mic platou în 
formă de cupolă. Încetini şi, când observă urmele, opri motorul. 

Piatră netedă, un scuter aruncat neglijent, pe o parte. Nimeni. 
Ridică scuterul şi văzu ce se află sub el: o trapă. ŞI-I propti pe al 
ei în piedică, ascultă, îşi întinse picioarele amorţite de mai multe 


ori, încercând să-şi recâştige puterea, mobilitatea. Se îndreptă 
spre marginea domului larg, cu Browning-ul în mână, aruncă o 
privire în jos, în râpa abruptă şi văzu departe, spre nord, Airolo, 
care arăta ca un orăşel de jucărie. Se răsuci rapid, ridicând pis- 
tolul. N-avea de gând să se lase împinsă în prăpastie, aşa cum i 
se întâmplase în Chiasso pe linia de cale ferată. 

în depărtare, cele două turnuri scăldate în lumina soarelui 
păreau mult mai mici decât în realitate. Apoi auzi ceva ce nu-i 
plăcu deloc. Ecoul vaierului îndepărtat al unui clopot. Se duse 
spre trapă şi se aplecă să ridice capacul de mâner. Doamne, 
greu mai era! 

Atentă pe unde calcă, intră în gaura mare care până atunci 
fusese acoperită. Riscă şi aprinse lanterna mică, dar puternică, 
pentru a-şi lumina calea în întunericul absolut care o înconjura. 
Era o scară mare şi veche, de fier, care cobora în galerie. 
Treptele erau ruginite şi avea balustradă numai pe partea 
stângă. Îşi aminti ce îi povestise Tweed despre exploatările 
miniere de altădată, despre reţeaua feroviară folosită la 
transportarea minereului. 

Ascultă din nou. Nimic altceva decât o tăcere înfiorătoare. 

„Hai, până la capăt!” se îndemnă ea. _ 

Îi era incomod să coboare cu spatele. Îşi puse lanterna 
aprinsă sub centură. Într-o mână ţinea Browning-ul, iar cu 
cealaltă se ţinea de scară. Cu cât cobora mai mult, cu cât se 
îndepărta de lumina zilei, simţea, tot mai puternic, un miros pe 
care îl ştia de undeva. Din morga profesorului Saafeld, din 
Holland Park. Din morga lui Zeitzler de la Zurich. Formol. Folosit 
pentru conservarea cadavrelor. 


41 


Înainte de a începe coborârea aceea exasperantă, Paula îşi 
dăduse jos mănuşa de pe mâna dreaptă, în care acum ţinea 
strâns Browning-ul. Lanterna nu-i era de mare ajutor; trebuia să 
caute cu piciorul treapta următoare a scării. La un moment dat, 
aruncând o scurtă privire în jos, observă, în lumina lanternei, că 
ajunsese la baza unui tunel, prin care trecea o linie de cale 
ferată, însă mai îngustă decât cele moderne. Păşi, pe 
neaşteptate, pe piatră. Ajunsese la capăt. 

Roti încet lanterna în jur, apoi o îndreptă în sus. Da, era un 
tunel vechi, cu cale ferată, săpat în piatră, cu acoperiş boltit. În 
dreapta ei, şinele se terminau brusc, în dreptul unui zid de 
beton, acoperit cu pământ. Galeria fusese sigilată. In stânga, 
şinele dispăreau după o curbă. Pe acolo o va lua. 

Era mai mult de mers până la curbă decât îşi imaginase ea. 
încercă să meargă fără zgomot, dar pietricelele dintre şine îi 
scârţâiau sub picioare. Păşi peste şine, pe lângă peretele de 
piatră. Mirosul de formol era din ce în ce mai puternic. Ridică 
lanterna şi era cât pe ce să-i cadă din mână. 

În lumina ei, Paula văzu un fel de raft săpat în peretele din 
faţă, cam la un metru şi jumătate distanţă de pământ. Se uită la 
un borcan de laborator, mare, rotund, cu un capac deasupra. 
Borcanul nu era gol. Înăuntru era capul cuiva pe care ea nu-l 
văzuse niciodată, acoperit până peste creştet de un lichid 
transparent. Era capul unui bărbat în jur de cincizeci de ani, cu 
obrajii supţi şi căzuţi şi cu ochii deschişi, sticloşi. „Hank Foley, 
infirmierul din Maine, de la Pinedale”, îşi închipui ea. 

Îndreptă raza lanternei spre vasul aşezat alături şi aproape că 
se sufocă. Pe ăsta îl ştia, era Adam Holgate, cu ochii ceţoşi, pe 
jumătate închişi, de parcă ar fi dormit. Încleştându-şi dinţii, trecu 
la următorul borcan, şi era cât pe ce să scape un țipăt. Nasul de 
bufniţă al lui Abraham Seale, ochii deschişi, uitându-se insistent 
la ea de parcă ar fi încercat să-i transmită un mesaj. Ca şi 
celelalte, capul fusese tăiat chiar de sub bărbia ascuţită. 

Ştiind deja ce avea să vadă în următorul borcan, îşi încleştă 
din nou dinţii. Raza lanternei căzu exact pe eşarfa Elenei 


Brucan. Cea care nu fusese găsită la gâtul cadavrului decapitat, 
descoperit în barca aceea, pe pârâul Sihl. Un detaliu de o 
obscenitate josnică. Eşarfa brodată a Elenei fusese înfăşurată cu 
grijă mai spre fundul borcanului, sub partea în care ar fi trebuit 
să fie capul. 

Ce grotesc! _ 

Acum deja mergea din reflex. Intregul corp îi înţepenise de 
repulsie la gândul că fusese cineva în stare să facă toate astea. 
În următorul borcan se afla capul lui Black Jack. Buza de jos îi 
era puţin răsfrântă. Arăta de parcă s-ar fi uitat lacom la ceva. 
Asta i se părea mai cumplit decât tot ce văzuse înainte. 

Îşi vârî pistolul la centură. Îi transpirase mâna dreaptă în care 
îl ţinuse strâns atâta timp. Şi-o şterse repede de pantaloni şi 
apucă din nou arma. Atunci simţi mişcare în spatele ei. Cineva 
se ascunsese într-una dintre nişele pe lângă care trecuse. 
Aplecă puţin capul în dreapta - Saafeld spusese că Holgate 
primise în partea stângă o lovitură ca de măciucă. Chiar şi aşa, 
partea groasă a toporului îi atinse capul, ea se împiedică, se 
întoarse şi căzu pe spate. Cu mâna dreaptă se lovi de şina de 
cale ferată şi scăpă pistolul. _ 

Îi căzu şi lanterna, dar nu se sparse. În lumina ei, văzu o 
siluetă înaltă, îmbrăcată într-o haină neagră, lungă şi cu o 
pălărie cu boruri largi îndesată pe cap, în aşa fel încât să-i 
ascundă chipul. Năucită, Paula reuşi totuşi să-şi dea seama că îi 
este ridicat capul şi aşezat pe ceva neted. Aruncă o privire într-o 
parte şi-n cealaltă şi văzu o suprafaţă albă, curbată, de jur 
împrejurul ei. Căzuse pe blocul de execuţie. Silueta înaltă, în 
negru, era deasupra ei, cu toporul ridicat în mâna dreaptă. In 
lumina lanternei, 

Paula îi văzu marginea ascuţită ca o lamă de ras. Venea spre ea. 

Se rostogoli cu tot corpul spre stânga, făcu o rotaţie întreagă 
şi se izbi surd de peretele tunelului. Începu să pipăie cu mâna 
dreaptă. Găsi Browning-ul. Îl înhăţă, ţinti şi trase cu sânge rece. 
O cuprinsese o furie cumplită. Avea de gând să ucidă, să ucidă, 
să ucidă. Trase nouă focuri fără să ia degetul de pe trăgaci. 

S-au mai auzit încă două focuri de armă. Tweed, agăţat de 
scară într-o poziţie incomodă, trăsese de două ori. Silueta înaltă, 
îmbrăcată în negru, rămase în picioare, ca o statuie, apoi căzu 
pe spate şi încremeni. 

Paula se chinuia să se ridice, când Tweed ajunse la baza scării 


şi veni spre ea. Se aplecă asupra siluetei în negru, îi puse mâna 
la gât să-i verifice pulsul şi ridică privirea. 

— E mort de-a binelea. 

— Dar cine e? 

Auzi zgomotul îndepărtat al unui elicopter care aterizează, 
apoi paşi coborând pe scară. Cineva striga cât îl ţinea vocea: 

— Nu mişcă nimeni că trag! 

Era glasul inconfundabil al lui Beck. Tweed, încă aplecat 
asupra cadavrului, strigă înapoi, repetând mesajul: 

— N-ai să tragi deloc. Sunt eu aici, cu Paula. Gura! 

Paula ridica lanterna şi o îndreptă spre cadavrul deasupra 
căruia era aplecat Tweed. Acesta întinse o mână şi ridică cu 
grijă pălăria aceea ciudată. Lumina îi căzu pe faţă: Marienetta. 
Cu ochii de pisică larg deschişi. Privind-o pe Paula cu ură. 


Epilog 


STRAUB ANUNŢĂ RETRAGEREA SA DIN CURSA PREZIDENŢIALĂ 
„din motive de sănătate” 

VERIŞOARA SA MARIENETTA, CRIMINALA ÎN SERIE 

Pe biroul lui Tweed era ultimul număr din Daily Nation. 

Săreau în ochi titlurile răsunătoare. Dedesubt, urma un articol 
lung despre crimele prin decapitare, semnat de Robert Newman. 

Tweed stătea în scaunul său în biroul din Park Crescent şi se 
uita la toţi membrii echipei sale. La patru zile după ce plecaseră 
din Airolo, se duseseră la Zurich, şi de-acolo luaseră avionul 
înapoi spre casă. 

Era seară, iar pe străzile Londrei ploua torențial. Aşezată la 
biroul ei, Paula fu cea care deschise discuţia. 

— Felicitări, Tweed! l-ai dat de capăt, ca-ntotdeauna. 

— Acesta a fost cel mai dificil caz pe care l-am avut de 
rezolvat până acum, recunoscu el. Dar felicitările sunt pentru 
tine, pentru că, în ciuda încercărilor într-adevăr îngrozitoare prin 
care ai trecut, tu ai rezolvat cazul. 

Toată lumea o îmbărbăta şi o ovaţiona. Părea stânjenită, se 
uita fix la ceva de pe birou. Până la urmă vorbi calm, simțind că 
trebuie să spună ceva: 

— A fost cât pe ce... Acolo, jos, în galeria aceea veche de 
mină. Lucrul cel mai absurd este că am ştiut că e ea înainte ca 
tu să-i tragi pălăria de pe cap. Îmi amintisem, târziu, în ziua 
aceea, cuvintele pe care nu mi le-aduceam aminte şi nici cine le 
spusese. „Mie-mi place să creez muzee.” Noi nu înţelegeam de 
ce lipsesc capetele. Marienettei i-a venit ideea să creeze un 
muzeu al morţii. A fost ceva mai rău decât asta, chiar şi mai 
grotesc. Tweed, îţi aminteşti că, înainte să ieşim din galeria de 
mină, am mai mers puţin înăuntru şi i-am găsit atelierul, cu un 
set complet de materiale pentru sculptură. Urma să sculpteze 
folosind drept modele capetele din borcane. 

— lar Beck mi-a explicat secretul blocurilor de execuţie, le 
spuse Tweed. El a vizitat uzina de mase plastice de la Vevey. 
Marienetta îşi făcuse o dublură după cheia de la camera secretă 
a lui Sophie, care inventase acolo noul tip de plastic, foarte 
flexibil, rezistent şi uşor. El a descoperit apoi o matriţă din metal 


de mărimea blocului de execuţie din galerie. Sophie lăsase 
instrucţiuni de fabricare la uzină. Marienetta a amestecat 
plasticul, l-a turnat în matriţă şi apoi l-a încălzit. Bingo! Avea un 
bloc de execuţie foarte puternic, dar uşor de transportat. Beck a 
mai găsit două în galeria de mină de la Airolo. 

— Dar cum naiba transporta capetele? întrebă mirat Nield. 

— Beck, continuă Tweed, a descoperit în galerie o valiză 
Bloomingdale's, căptuşită pe dinăuntru cu încă un strat de piele. 
E destul de mare încât să intre în ea un borcan de laborator, cu 
un cap înăuntru şi un topor alături. Tot acolo erau şi haine noi, 
ca să mascheze adevăratul conţinut. Tot în galeria aceea a găsit 
o a doua valiză Bloomingdales, asemănătoare celeilalte. 

— Cred că Marienetta m-a împins pe calea ferată la Chiasso, 
spuse Paula, nu foarte convinsă. Deşi ea a sosit mai târziu, cu 
expresul. 

— Asta-i un truc vechi, u explică Tweed. La Splendide Royal a 
spus că nu vine şi s-a dus în camera ei. Apoi a luatun tren mult 
mai devreme şi te-a aşteptat. După ce încearcă să te ucidă, 
fuge, urcă în expres când se deschid uşile, trece printr-un 
vagon, două, şi coboară din tren în braţele mele de parcă abia 
ar fi sosit. Cu câteva zile înainte, a aplicat aceeaşi tactică - a 
plecat din Zurich foarte devreme cu un tren care oprea în Airolo. 
Are cu ea trofeele, coboară la Airolo şi le duce în galerie ca să-şi 
facă minunatul muzeu. Apoi prinde un alt tren spre Lugano. 

— Şi probabil că Bob a avut dovezi din care reieşea că eae 
verişoara lui Straub, sugeră Paula, aruncând o privire spre ziar. 

— Când ne-am întors la Zurich, îi spuse Tweed, l-am sunat pe 
Roy Buchanan. A făcut rost de un mandat de percheziţie şi a 
pornit cu o echipă întreagă la sediul central al ACTIL, din Londra, 
într-un cabinet blindat, unde-au trebuit să spargă uşa ca să 
intre, au dat peste certificatul de naştere al Marienettei. S-a 
născut în America, tatăl era unul din fraţii tatălui lui Straub, Vito, 
iar mama, englezoaică. Asta înseamnă că era verişoară primară 
cu Russell Straub. Asta e. Doar am spus că mobilul este puterea. 
Newman subliniază, în articolul lui, acest aspect, distrugându-i 
pentru totdeauna ambițiile lui Straub. Cine ar alege pentru 
funcţia de preşedinte al SUA o persoană în a cărei familie există 
cazuri de demenţă? 

— Tu crezi că Straub ştia ce face ea? 

— Acum am aflat. Marienetta a fost misteriosul pacient încuiat 


în cameră la azilul din Pinedale. Doctorii, soţii Bryan, care 
conduceau azilul, au ieşit la suprafaţă în Ohio, s-au îngrijorat 
când numărul crimelor a început să crească. Ei au recunoscut, la 
FBI, că Straub plătea facturile uriaşe. Când aşteptam să ne 
întoarcem acasă de la Zurich, l-am sunat pe Cord Dillon, vechiul 
meu prieten de la CIA. El mi-a spus asta. 

— A, deci de-aia Straub îi urma peste tot pe Arbogaşti, ca un 
căţel în lesă. Era înnebunit din cauza Marienettei, când a văzut 
că se înmulţesc crimele. Ştia că în joc e cariera lui. Şi chiar a 
fost, pentru că acum e terminat ca om politic. Dar cine e 
Mannix? 

— Marienetta, spuse Tweed. Diabolic de deşteaptă. A fost o 
diversiune cu care spera că mă va trimite pe o pistă greşită. 
Mannix de fapt nu există, e o creaţie a Marienettei. 

— Bine, dar de ce l-a omorât pe Adam Holgate? întrebă 
Butler, care îl cunoscuse. 

— Noi ştim că Holgate a fost prins vârându-şi nasul prin 
dosarele ACTIL. Bănuiesc că Marienetta a crezut că el i-a văzut 
certificatul de naştere, ceea ce ar fi însemnat un scandal de 
proporţii. Aşa că îl ademeneşte la Bray şi... jap! Se mai alege cu 
un cap pentru muzeul ei. 

— E de-a dreptul îngrozitor! exclamă Paula. Şi mă rugase să 
ne jucăm împreună de-a detectivii! 

— Pentru că se temea de tine. Trebuia să ştie cât de aproape 
de adevăr ai ajuns. 

— Bine, dar asta îi scoate din joc pe Seale, Brucan şi Black 
Jack, remarcă Nield. 

— Seale era şi profiler. Probabil că i-a scăpat, din greşeală, 
faptul că o suspecta de demenţă. Acelaşi motiv şi în cazul Elenei 
Brucan, care era foarte sensibilă la prezenţa răului. In ce îl 
priveşte pe Black Jack, ea l-a ales pe el să o atragă pe Paula într- 
o capcană la casa aceea de lângă lac. In timp ce Paula se 
străduia să nu pice în pivnita şobolanilor, Marienetta a gonit 
repede înapoi să îl elimine pe Black Jack, de teamă că el i-ar fi 
putut spune Paulei ce se întâmplase. Probabil că, fiind minat, l-a 
cumpărat. 

— Şi Hank Foley, îngrijitorul din Maine? 

— Ca şi Holgate, era cam băgăcios. Asta ne-a spus-o Millie, 
femeia de serviciu de la azil. Probabil că exista un dosar cu 
numele Marienettei şi tratamentul prescris pentru accese de 


nebunie. Marienetta nu-şi putea asuma riscul ca el să ştie ce-i 
cu ea, aşa că atunci când a părăsit azilul... jap! 

— Aş vrea să nu mai foloseşti cuvântul ăsta, spuse Paula. E 
atât de descriptiv. Ultima mea întrebare: Cum a reuşit să 
transporte toate capetele la Airolo? 

— Nu-ţi aminteşti? Lua un tren mai devreme, un personal, 
sunt sigur. Coboară, îşi pune comorile în „muzeu”, apoi ia un alt 
tren spre Lugano, care ajunge după noi. Totul se potriveşte. 

— Ce nu se potriveşte e că Sam Snyder a trimis mai demult 
un material la toate marile ziare şi încă nu a apărut. 

— Aici intru eu, râse Newman pe-nfundate. Snyder a făcut 
atât de multe chestii murdare în trecut, încât m-am gândit că 
acum e rândul meu. Am sunat la toate ziarele şi revistele, 
avertizându-i că urmează să primească un articol de senzaţie şi 
că respectivul caz încă nu a fost rezolvat. Şi chiar aşa stăteau 
lucrurile. Aşa că avocaţii i-au sfătuit pe editori să stea deoparte. 
Mai târziu, au fost chiar mulţumiţi de articolul meu. 

— Acum ştiu de ce mă simţeam agitată şi nervoasă, spuse 
Paula. Mi se întâmpla asta întotdeauna după ce stăteam cu 
Marienetta. Subconştientul meu îmi trimitea semnale disperate 
de alarmă... Cred că mai bine m-aş duce acasă. 

— Să nu faci asta, o mustră Tweed. Am rezervat o masă mare 
la Santorini, pe terasa spre Tamisa. M-au asigurat că au destulă 
şampanie. Hai, toată lumea în picioare! Şi tu, Monica! Ai făcut o 
treabă minunată cu arborele genealogic al familiei Arbogast! 


RAO 
rao international publishing company 
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
FORBES, COLIN 
Pe muchie de cuţit / Colin Forbes; trad.: Flavia lustina Bosnari. - Bucureşti: RAO International 
Publishing Company, 2007 
ISBN 978-973-103-151-4 
|. Bosnari, Flavia lustina (trad.) 
821.111-312.4=135.1 
RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda 117-119, Bucureşti, ROMÂNIA 
www.raobooks.com www.rao.ro 
COLIN FORBES 
The Vorpalblade 
© Colin Forbes 2002 
Toate drepturile rezervate 
Traducere din limba engleză 
FLAVIA IUSTINA BOSNARI 
© RAO International Publishing Company, 2003 
pentru versiunea în limba română septembrie 2007 
ISBN 978-973-103-151-4