Colin Forbes — Navele Fantoma

NAVELE FANTOMA 


COLIN 
FORBES 


led Săptămâna» Financiară 


COLIN FORBES 


Navele Fantomă 


Traducere din limba engleză: 
DIANA MARIA ION 


CUPRINS 


NOŢA AUTORUL ien isien a AE E 5 
PROLOG. crimen Oil i it a it a i 6 
PARTEA INTAI Răpiţi - fără recompensă................ 17 
În cad ua dadea ot dada ur aa plan i oa 17 
Daiana te diana aaa a aa a bea ba be at 27 
e poiană lant e 0 AE 35 
Ed ob a tea taia piu ai i 3 a de pi a dă 48 
8 oa pă at dia i atipica al 54 
E E A E i ad aa A a oi a apa ant 67 
VP atasa ta pă 8 data lia ala a 76 
Eee eul i E EE S otet ci bei elada 86 
1 piei neteda 030 în E E cumnat ae A aa 97 
SD) ăia ea E indata eta a 102 
E ni la di Ei al dada 114 
În a ia pap aci ac na i i a aia acea 119 
2 ata pa bela nai ai paie ta ia a papa pacat 129 
5. EEEE E A TIR MEI BPI PRE JI APSA NOIR 139 
ALE idnedelcu d, aaa di i a 151 
i: FI AA RPR PS E RR PNR PNI PI NNE II EI PI RIN RIN IRC 162 
Za bei APG RAR PA ed edu ii 169 
e 5 ae id dou 0 e dc a aul de adela e da 178 
JO ia 7 ai a înalt a iai Pute 0 ta a iapa maia 188 
DU) icoana ta a i a in ia ta ai bă aaa 201 
2 pui aaa ali te rata o na a at dadu e all atit 211 
0 Dan E a cai aaa a ar 222 
E A RDI DID NR RIO N III DA RE E AA A PI NNE) POE N 235 
PE vietii el aa 003 d 80) a e ia at n ea 246 
E An 07) NNE DIDI OD EI RI PE II RIN ONE DEE DRE N INN SRR PU a PORC pe PRI 256 
2 E eo n a a pă na a e 266 
PARTEA A DOUA Ceaţa morţii... eee 274 
PE ANENE oratii plat snt (Dad ed nn aa ode baza apă 274 
A PE ni dota 55 Dobrea talia e 280 
ŽO aaa a na a E DOO Pi ăn i atăt ae nat 291 
230) a a ti ana ca aan aa A 299 
SI E E ba a aa ea aaa aa data al 307 
SA A 30 ata o ata aaa adulta aaa a aaa aa 319 
32) 7000 cadita cata ea atatea pa pile a 307 ala 330 


E E PR 9 AC de Ac o i A te RINA E A e A e n 364 
E iata bau N ae Dao Ruta late at 375 
Ep: EEA PM RIND e a RO pe E ele PM N Me 385 
3 0) eo) aaa aa ode (3 395 
P a ăia 90 a 00 aa eta 405 
PARTEA A TREIA. IN tanaisie nai aaa te pa aaa 418 
e e PENIS) N PIE EI E PRD E a Cea ae 418 
42 să adu poi so ii aaa ap a aa aaa a af eu 428 
TE DRP NV a PA Pta ce PN N OR A RR al e 440 
r E sl fa lada a T T 449 
it E 05 ot ta 8 9 oa a la 380 459 
E A I T a an Bea etala coala Jena 469 
72 RN SO A DRE E et e sa AAN A SIA o SNA 476 
CA ta plini E a aie Daia a al catea 484 
A ia aja E mai ui aie aci aa iaca dual Rue tată 491 
E 0 ui dat oala A aia adela a lt 499 
Înainte ada E eta i da asi 509 
Ziua uit da E isca aa ata alu a a da 520 
DE) cuib au a ANM iod aaa nada ata ata 522 
Asau ăi E E A ale ad 530 
EPILOG i socata ada ad ia iaa ap RAEE EE E o iii 537 


Pentru Jane 


NOTA AUTORULUI 


Toate personajele cărţii sunt create de imaginaţia autorului şi 
nu au nicio legătură cu persoane în viaţă. De asemenea, toate 
casele, reşedinţele, organizaţiile internaţionale şi companiile 
sunt invenţii. 


2 COLIN 
F ORBE S 


NAVELE FANTOM 


PROLOG 


Paula Grey nu observă nimic sinistru. La început... 

Ceaţa de noiembrie de deasupra îşi întindea alene degetele 
umede peste faţa ei. Stătea în picioare la marginea portului de 
ambarcaţiuni Lymington, de pe coasta de sud a Marii Britanii, cu 
faţa spre invizibila insulă Wight. Era ora opt şi era singură în 
întunericul serii. Atmosfera o înfiora pe măsură ce ceața se 
îndesea devenind o negură deasă. Se auzea doar zgomotul 
valurilor ce se rostogoleau peste peretele de stâncă de 
dedesubt şi pufăitul înăbuşit al micii bărci cu motor, care îl 
ducea pe bunul ei prieten, Harvey Boyd, din ce în ce mai 
departe în largul mării, pe Solent. 

Calculă că nu făcuse mai mult de o sută de iarzi de la malul la 
care se aflau acostate o sumedenie de iahturi particulare 
acoperite pentru iarnă cu plastic albastru. Din barca cu motor 
care înainta pe canal, nu mai rămăsese decât un contur neclar. 

Avuseseră o mică discuţie în timp ce beau un ultim pahar la 
Ship Inn. Paula încercase să-l oprească să se îmbarce pentru un 
voiaj atât de periculos. Voise apoi să-l convingă s-o ia cu el. 

— In niciun caz, îi răspunsese el scurt. 

— Dar tocmai ai spus că nu este deloc riscant. 

— Nu ştiu ce este acolo. O navă fantomă? Amicul meu George 
a dispărut îndreptându-se către insulă, pe când traversa canalul. 

Blond, bine făcut, înalt de vreo şase picioare, brunet, proaspăt 
bărbierit, fost membru SAS, clătinase din cap. Paula insistase. 

— Te contrazici. Nu e niciun risc. Acum vrei să insinuezi că e 
ceva ciudat acolo, pe Solent. 

— Mă întorc într-o oră sau chiar mai puţin. Te găsesc aici. 
Apoi vom lua o cină elegantă cu Tweed, la Passford House... 

Boyd nu era numai fost soldat al forţelor de elită: era şi un 
tehnician expert. El instalase radarul sofisticat din barcă. Deci 
totul ar trebui să fie în regulă, încercă Paula să se convingă, în 
timp ce se cocoţa pe marginea peretelui ce străjuia marea, 
strângându-şi canadiana în jurul gâtului şi aranjându-şi mai 
strâns eşarfa pe cap. Dar nu putea să-şi reprime un anume 
presentiment îngrozitor. 


Mâinile îi atinseră binoclul cu infraroşii încolăcit în jurul 
gâtului. Era prea strâns. Valurile din ce în ce mai mari se izbeau 
la baza peretelui, împroşcând în jur picături fine. „Harvey m-ar 
trimite la naiba dacă ar şti că stau aici singură”, reflectă ea. 
Apoi se încruntă. 

Ceaţa se răsucea în vârtejuri, stârnind forme de coşmar 
deasupra apei. Ar fi putut să jure că văzuse ceva mare 
mişcându-se uşor. Aerul rece începea să o pătrundă chiar prin 
haina de vânt. Îşi ridică ochelarii cu mâinile înmănuşate. Îşi 
scoase mănuşa dreaptă ca să potrivească focarul, când auzi un 
zgomot de paşi în urma sa. Intorcându-se, nu zări nimic altceva 
decât ceaţă. Ascultă. Imaginaţia îi jucase o festă. Se concentra 
să regleze binoclul. 

Valurile de ceaţă se mişcau, luând forme spectrale. Nimic 
concret. Nicio navă n-ar fi ieşit în larg într-o astfel de noapte. 
Undeva, la distanţă, un corn de ceaţă îngâna o tânguire funebră. 
Farul. Putea auzi încă pufăitul îndepărtat al navei lui Harvey, 
mişcându-se uşor, croindu-şi drum pe canal. Apoi avu primul 
presentiment autentic al dezastrului. 

Un zgomot scrâşnit, înfundat, totuşi strident. Un zgomot 
copleşitor, sfâşietor. Indreptă lentilele în direcţia din care credea 
că venise zgomotul, ştiind că ceața va împiedica localizarea a 
ceea ce păruse o coliziune îngrozitoare. Se străduia să ţină 
lentilele drepte. 

— Oh, Doamne! Nu! Nu, Harvey... Trecură câteva secunde 
până să-şi dea seama de absenţa a ceva. Dispăruse pufăitul 
motorului bărcii. Respira greu, sufocându-se în aerul rece ca 
gheaţa. Se lăsă o tăcere înfricoşătoare, punctată doar de 
loviturile valurilor ce se prăvăleau peste peretele de sub ea. 
Aşteptă. 


Părea că trecuseră ore. Dar numai după cincisprezece minute 
îşi verifică ceasul cu un gest automat. Instruirea făcută de 
Tweed o scoase din inerție şi îşi stăpâni groaza. Cincisprezece 
minute mai tărziu, fluxul aduse o formă întunecată acolo jos, la 
baza peretelui. Un corp. Inţelese imediat că era un cadavru, deşi 
nu-l putea vedea bine. 

Picioarele încălţate în ghete o purtară uşor înapoi, de-a lungul 
marginii peretelui, ţinând pasul cu obiectul plutitor. Paula se 


mişca asemenea unui robot. Marea împingea cadavrul dinspre 
canal spre perete. Apoi se îngrozi din nou. Marea începuse să se 
retragă. 

Dar o parte a curentului continua să împingă corpul spre 
țărm. De la marginea peretelui pornea spre fluviu o platformă 
pietruită - o rampă de unde erau lansate la apă navele. Numai în 
cazul în care curentul ar fi adus îngrozitorul corp plutitor în 
apropierea ei, Paula - era sigură - l-ar fi putut trage pe țărm. 

Işi grăbi paşii pentru a ajunge prima la platformă. Băgă 
binoclul în buzunar şi alergă aplecându-se spre piciorul rampei. 
Valurile se spărgeau şi apa se revărsa peste ghetele ei. 
Cadavrul plutea spre rampă sub linia apei. Orbecăi un timp şi 
prinse un braţ înfăşurat într-o mânecă familiară, acum îmbibată 
cu apă. 

Se forţă să tragă cadavrul, luptându-se cu marea 
acaparatoare ce părea că vrea să-şi tragă înapoi obscena 
captură. In ciuda frigului, o trecură năduşelile pe când îl sălta cu 
greu pe rampă, apoi îi dădu drumul gâfâind. 

Obosită şi udă până la piele, bâjbâi după lanterna de buzunar. 
Ezită înainte să o aprindă. „Trebuie să o faci”, îşi spuse cu voce 
tare, scrâşnind din dinţi. Raza luminii se opri pe faţa lui Harvey 
Boyd, care avea acum şuviţe de păr lipite de craniu. Ochii îi 
rămăseseră deschişi, fără vedere. Urechea dreaptă şi o fâşie de 
piele îi fuseseră retezate. 

inspiră o gură de aer înăbuşindu-şi senzaţia de greață. Era 
oribil. Işi spuse din nou cu voce tare. „Trebuie să telefonezi la 
Căpitănia Portului. Ai văzut doar un cadavru!” Parcă prinsese 
rădăcini în acel loc. Nu voia să-l lase descoperit în ceaţă şi frig. 
Şi se rugă lui Dumnezeu să-l găsească pe Tweed la Passford 
House. 


— Corpul a fost încărcat intr-o ambulanţă. Îl duc la morga din 
Southampton. Ne pierdem timpul aici, spuse căpitanul activ al 
portului. 

Se numea Walford, era solid, cu faţa bătută de vânturi şi cu o 
bărbie proeminentă. Tweed îl studie înainte de a-i răspunde. 
Tweed, director adjunct al SIS, era un tip de înălţime şi greutate 
medie. De o vârstă incertă, purta ochelari cu rame din os şi era 
genul de bărbat pe lângă care treci pe stradă fără să-l observi, o 


trăsătură pe care el o socotea folositoare în profesia sa. Se 
degaja însă din întreaga sa înfăţişare o forţă de atracţie. Walford 
îi găsi privirea tulburătoare. 

— Aş vrea să văd corpul acela acum, propuse Tweed. 

— Pentru ce? Cine sunteţi? N-aveţi niciun drept! 

Walford era agresiv. Stăteau în biroul corect mobilat dintr-o 
clădire mare, albă, situată în apropierea platformei şi în spatele 
portului. Paula îi telefonase lui Tweed în camera lui de la hotelul 
Passford House, iar el se afla, zece minute mai târziu, în maşină, 
îndreptându-se spre Lymington. 

Dinţii îi clănţăniseră în timpul scurtei sale convorbiri telefonice 
şi recunoscuse că era complet udă. Inainte de a pleca de la 
Passford House, Tweed aruncase un prosop pe radiatorul 
fierbinte, se dusese în camera ei, folosind cheia pe care ea i-o 
lăsase la plecare şi, deschizând rapid sertarele, strânsese 
câteva schimburi curate, un sveter, o fustă şi un trenci căptuşit. 
Îngrămădi prosopul într-o geantă izolantă pentru a-i menţine 
căldura. 

Bob Newman, celebrul corespondent străin, se întorsese pe 
neaşteptate chiar înainte ca Tweed să părăsească Passford 
House. El îl adusese pe Tweed cu Mercedes-ul său model 280E 
până la sediul Căpităniei Portului. Acum se afla afară, cercetând 
locul unde se petrecuse tragedia. _ 

— Totuşi, ar fi bine să arunc o privire asupra corpului. Il 
cunosc pe Harvey Boyd, insistă Tweed calm. 

— Prieten? Atunci îl puteţi vedea la morgă... 

— Pot să-ţi ordon să opreşti ambulanţa aceea. Pot chiar s-o 
aduc înapoi, aici, imediat, prin radio. Tweed începuse să se 
simtă agasat de Walford. Sunt în Serviciul Special... 

Scoase legitimaţia falsă în sala maşinilor de la cartierul 
general din Londra. Walford luă legitimaţia se uită lung la ea, iar 
gura i se strânse de ciudă. 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva pe aici... 

— Vezi acum. N-ar fi mai bine să te mişti şi să opreşti 
ambulanţa aceea? 

— Domnişoara Grey a identificat deja corpul, spuse Walford 
cu jumătate de gură în timp ce ieşeau în ceața îngheţată de 
afară. 

— O a doua identificare nu strică. 

În interiorul ambulanţei, la cererea lui Walford, unul din 


însoțitori trase deoparte cearşaful care acoperea cadavrul întins 
pe targa. Tweed privi corpul şi faţa răvăşită, cu o privire 
inexpresivă. Dar în sinea sa era şocat. 

Părăsind SAS, Harvey Boyd se pregătea să intre în SIS. 
Trecuse prin toate cursurile severe de antrenament menite să 
înfrângă un om sub presiune. Fuseseră teste de rezistenţă fizică. 
Mai târziu trebuise să facă faţă neînduplecatelor examene 
psihologice. Acum, când ar fi putut să-şi servească din nou ţara, 
se ducea să sfârşească pe o lespede mortuară îngheţată, 
ciopârţit de un patolog. 

— Este Harvey Boyd, spuse Tweed scurt. Aş dori să aleg chiar 
eu patologul. Pe Warn Southampton. Am această calitate... 

Sări pe neaşteptate din ambulanţă, lăsându-l în urmă pe 
Walford, şi intră în clădire. Paula deschise o uşă şi intră 
îmbrăcată în hainele aduse de Tweed; pe cele ude le băgase 
într-o geantă de plastic. Se aruncă în braţele lui Tweed, în timp 
ce Newman intrase cu câţiva paşi înaintea lui Walford. 

— Tweed, eşti atât de drăguţ, rosti ea pe nerăsuflate. Eram 
îngheţată. Prosopul acela cald a fost o adevărată fericire. Şi 
faptul că mi-am schimbat hainele... 

— Trebuie să fii încă în stare de şoc, spuse Tweed. O băutură 
caldă ţi-ar prinde bine, dar fără alcool. 

— Domnul Walford mi-a oferit ceva, pentru că l-am rugat. O 
ceaşcă de cacao aburindă. 

Cu spatele la ceilalţi doi bărbaţi, îşi lăsă capul pe umărul lui, şi 
Tweed îi surprinse licărirea ironică din ochii cenuşii. Numai un 
om ca Walford ar fi putut-o servi cu cacao, pe care n-o putea 
suferi. 

— Nu cred că avem nevoie de presă aici, mormăi Walford 
privind chiorâş spre Newman. 

— E un asociat apropiat de-al meu, îi răspunse Tweed sec. 

N-avea niciun sens să-i explice că Newman fusese răsverificat 
în anii din urmă şi că lucrase împreună cu Tweed la o serie de 
misiuni secrete. Dar căpitanul portului nu renunţase. Continua 
să se uite la corespondentul străin cu o privire scrutătoare. 

Văzu un bărbat de aproape patruzeci de ani, înalt de vreo 
cinci picioare, proaspăt bărbierit, atletic în mişcări, cu păr 
castaniu, privire ageră şi o faţă ce sugera tărie de caracter. 
Walford îi văzuse, în urmă cu câţiva ani, fotografiile în ziare, 
deasupra reportajelor despre diverse evenimente din întreaga 


lume. Bob Newman scrisese o carte, un best-seller-bombă, 
Kruger: The Computer That Failed. Îl adusese o avere, iar acum 
putea face tot ce dorea. Walford făcu o grimasă. 

— Poliţia va dori să obţină o relatare a cazului de la doamna 
Grey. Eu însumi am nevoie de unele detalii... 

— Şeful poliţiei, Mark Stanstead, îmi este prieten, interveni 
Tweed. Îi va povesti totul chiar lui. 

— Şi-apoi, continuă ezitând Walford, mai e şi problema 
informării rudelor... 

— Era văr de departe cu Sir Gerald Andover, de fapt unica sa 
rudă, îl informă Tweed. E întâmplător o cunoştinţă de-a mea. 
Locuieşte pe drumul spre New Forest. li ştiţi adresa? Bine. 
Spuneţi-ne cum se ajunge acolo şi mergem chiar acum. 

— Vreau să vă spun un singur lucru, domnule Walford, spuse 
deodată Paula. Chiar înainte ca motorul bărcii lui Harvey - a 
domnului Boyd - să se oprească, am văzut conturul vag al unui 
vas mare care venea prin ceaţă în amonte. Cel puţin aşa 
părea... 

— Presupun că e epuizată în urma celor întâmplate, zise 
Walford privind spre Tweed. 

— Atunci şi eu sunt la fel de epuizat. Las-o să termine, scrâşni 
Tweed. 

— Oricum, o formă vagă, continuă Paula. Dar am văzut ceva. 

— Nimic altceva nu se afla în această noapte pe fluviu, insistă 
Walford. Poate vi s-a părut. 

— O, chiar aşa? Paula era furioasă. Crezi că Harvey Boyd a 
tras cepul de la propria sa barcă şi apoi şi-a retezat o parte a 
capului? 

— A fost un prost şi un inconştient să se aventureze în larg pe 
o vreme ca asta... 

— Poate că a fost nebun, dar a fost unul brav, răcni ea. A 
ieşit, pentru că un camarad de-al său, George Stapleton, a 
dispărut acum o lună mergând spre insula Wight cu iahtul său. 
Pur şi simplu, a dispărut. Nu s-a găsit nicio urmă a epavei. 
Reţine că asta s-a petrecut acum o lună. Sau poate nu te ajută 
memoria? 

— Nu e nevoie să... 

— Şi pentru că tot veni vorba, câte vase au mai dispărut în 
zona asta anul trecut? 

— Nu sunt computer... 


— Deci au avut loc şi alte dispariţii misterioase? Aş vrea să 
ştiu câte. Vă rog. Aţi putea verifica documentele. 

— Presupun că aş putea... 

— Atunci faceţi-o imediat. Acum! interveni Tweed. 

— Sunt cinci toate, spuse Walford, nemulţumit că trebuia să 
admită faptul. Asta dacă poveştile prosteşti legate de o mulţime 
de navigatori de iahturi, care ne folosesc portul în căutare de 
taxe reduse de ancoraj, au vreo noimă... Proastă afacere. 

— O, Doamne! exclamă Newman vorbind pentru prima oară. 
Rău de industria turismului. Se reia vechiul sindrom Jaws. 

— Nu sunt rechini pe aici, îl întrerupse Walford. 

Se întinse după un registru vechi, roşu, dintr-un sertar şi 
începu să-l răsfoiască. Newman părea mânios. 

— N-or fi rechini, dar există teribilele meduze. 

— Din câte văd din dosar, nimic nu are de-a face cu cazul din 
această seară. 

— Dă-ne doar datele detaliate şi analizăm după aceea, îi 
spuse Tweed. 

— La mijlocul lui octombrie, începu Walford, un anume 
George Stapleton a plecat cu iahtul său spre Wight, pe o ceaţă 
foarte deasă. N-a mai ajuns la Yarmouth. Nu s-a găsit epava. 
Întoarse câteva pagini şi reluă: Ar trebui să luaţi legătura cu 
comandantul portului pentru o treabă ca asta. 

— Unde e? îl întrebă Paula. 

— În vacanţă în străinătate. Îi ţin doar locul până se întoarce. 
lată. La începutul lui februarie, anul acesta, doi puşti au navigat 
pe Solent, separat, la un interval de vreo două săptămâni. 
Niciunul din ei nu s-a mai întors. Nicio epavă. 

— Cum era vremea? interveni Tweed. 

— Ceaţă deasă. ldioţii... ridică privirea, dar văzând privirea 
Paulei schimbă maniera relatării. Niciunul dintre aceşti 
navigatori n-a ţinut seama de condiţiile vremii. Asta este valabil 
şi pentru cel de-al cincilea care este Harvey Boyd al vostru. Un 
tip de vârstă mijlocie numit Benton, prieten de-al lui Sir Gerald 
Andover, spuse el privindu-l pe Tweed. A ieşit pe la începutul lui 
februarie într-o mică barcă cu motor. Şi - înainte de a mă mai 
întreba - era, de asemenea, ceaţă deasă. Nu s-a mai auzit nimic 
nici despre el când a ieşit pe fluviul Beaulieu. 

— Cinci ambarcaţiuni dispărute într-un an? Tweed accentua 
nota de neîncredere. În mod sigur s-au făcut investigaţii? S-au 


pus întrebări? 

— Se repetă. Walford închise cu o pocnitură dosarul, păstrând 
pe chip aceeaşi expresie încăpăţânată. 

— In anii precedenţi, mult timp n-am avut nici un singur 
accident. Cam mulţi puştani îşi pot permite iahturi în zilele 
noastre. 

— Benton n-a fost un puştan, sublinie Tweed. 

— Pentru că tot mi-aţi amintit. N-ar trebui să-i daţi un telefon 
lui Sir Gerald Andover, având în vedere că e singura rudă a lui 
Boyd? 

— Nu se transmit prin telefon astfel de ştiri când eşti destul 
de aproape s-o faci personal. Şi dumneata ai să ne arăţi cum 
putem ajunge la el acasă. Bănuiesc că se vor face cercetări 
pentru a se găsi epava bărcii lui Boyd. 

— Paza de coastă a fost deja informată. O privire triumfătoare 
apăru în ochii lui Walford. 

— Desigur că nu vor putea ieşi în noaptea asta. Ceaţa se 
înrăutăţeşte. Şi uite, am aici o hartă pe care am să vă însemn 
locul unde îl veţi găsi pe Andover. Nu e uşor să te descurci în 
pădure. 

Puse la loc dosarul şi scoase o hartă pe care o întinse pe 
masa de lemn. Luă un pix şi se uită surprins la Paula care stătea 
în picioare lângă el. 

— Sunt o bună navigatoare. Pe pământ, cel puţin, îi explică 
ea. 

— Vă întoarceţi la Lymington şi o luaţi spre Brockenhurst... 

Pixul său urmări traseul destul de încâlcit, avertizând-o că ar 
putea rătăci uşor drumul. Ea îi mulţumi şi luă harta. 

— Poliţia... continuă el în timp ce musafirii săi se grăbeau spre 
ieşire. 

— Ţi-am spus că o să iau legătura cu comandantul-şef, îi 
aminti Tweed. Îţi mulţumesc pentru sprijin. În faţa clădirii mari 
se vedea o maşină parcată în ceaţă. Tweed îi împrumutase Ford- 
ul Paulei ca să-l aducă pe Harvey Boyd la Lymington. Lângă 
maşina sa se afla maşina lui Newman. Un Mercedes. Walford îi 
petrecu până la uşă unde rămase privindu-i. 

— Domnule Tweed, strigă el, aţi spus Secţia Specială... ce 
căuta de fapt Boyd? 

— Aşa e, răspunse Tweed ambiguu. Trebuie să plecăm. Mă 
grăbesc să-i spun lui Andover cele întâmplate. Apoi cobori 


vocea. Paula, ştii drumul. De ce nu iei Ford-ul meu? Noi ne ţinem 
după tine. 

Ea descuie uşa maşinii şi se furişă înăuntru în timp ce 
Newman deschise uşa de la Mercedes-ul său şi Tweed luă loc 
repede lângă el. În depărtare se auzea sirena maşinii de patrulă. 

— De aceea erai grăbit s-o ştergi, remarcă Newman. 

Înainte de a porni motorul, Paula cobori geamul. Îi făcea bine 
aerul curat, chiar dacă era foarte rece. De undeva, de aproape, 
auzi ţipătul unui pescăruş. Ţipătul pătrunzător venit din ceaţă 
suna la fel de funebru ca şi cornul de ceaţă pe care îl auzise pe 
digul din port. Un recviem pentru morţi. 

— Un lucru e sigur, spuse Newman în timp ce ieşeau pe urma 
luminilor roşii de la maşina Paulei, orice ne-ar mai aduce 
noaptea asta nu poate fi nicicum mai rău decât şocul care l-a 
avut Paula aici, în port. 

Era un comentariu pe care avea să-l regrete în mai puţin de o 
oră. 


PARTEA ÎNTÂI 
Răpiţi - fără recompensă 


1 


Spre bucuria Paulei, ceața se ridicase la periferia Lymington- 
ului. Cu harta desfăcută pe scaunul de alături, înainta în viteză 
de-a lungul autostrăzii A337, ale cărei margini pustii erau 
năpădite de ierburi. Mulţumea cerului pentru putinţa de a fi 
singură: avea astfel şansa să-şi revină la normal. Faptul că se 
concentra asupra volanului îi îndepărta gândul de la oribila 
întâmplare. 

Apropiindu-se de Brockenhurst, văzu la timp şoseaua ce 
ducea spre Beaulieu, semnaliza şi coti spre drumul de ţară 
B3055, care ducea spre prima aşezare umană din regiune, 
Beaulieu. 

Walford o avertizase că urma să întâlnească liziera a ceea ce 
el numise sălbăticie - New Forest. În oglinda retrovizoare, văzu 
farurile Mercedes-ului lui Newman, care o urma la o mică 
distanţă. Acum trebuia să fie atentă să nu depăşească Prevent, 
locuinţa lui Sir Gerald Andover, care era, după spusele lui 
Walford, îngropată în pădure. 

In Mercedes, Newman menținea aceeaşi viteză ca şi Paula, 
dar avea grijă să păstreze o distanţă rezonabilă între ei. Bănuia 
că s-ar putea să întâmpine dificultăţi în găsirea casei şi trebuia 
să fie pregătit să îi lase loc în eventualitatea unei opriri bruşte. 

— Crezi că a fost o idee bună s-o laşi să conducă singură pe 
aici după un asemenea şoc? întrebă el. 

— Am făcut-o dinadins, răspunse Tweed. Are nevoie să-şi 
revină în cel mai scurt timp posibil. O să vrea să-mi arate că 
poate s-o facă şi singură... 

— Dacă spui tu... M-am uitat la Boyd în ambulanţă... 

— Cum ai reuşit? Doar nu lăsau pe oricine să examineze 
cadavrul, remarcă Tweed. 


— Oh, am spus: „Nu-l lăsaţi pe fratele lui să-l vadă?” Şi mi-au 
dat voie imediat înăuntru. Te rog să remarci că n-am spus că eu 
eram fratele lui. Asta au crezut-o ei... 

— Unul dintre trucurile tale de reporter. Ce impresie ţi-a 
făcut? Bănuiesc că nu a fost o privelişte prea plăcută. 

— Ca şi cum un imens satâr însângerat, mânuit de un zeu 
nordic, i-ar fi tăiat ţeasta în felii. Nicio ambarcaţiune obişnuită n- 
ar fi putut să producă o tăietură atât de curată. S-ar fi izbit mai 
înainte de carenă, explică Newman. 

— lar Paula n-a auzit niciun alt zgomot de barcă prin 
apropiere. Doar zgomotul bărcii lui Boyd şi asta până s-a oprit şi 
el. E un mister. 

— Un alt mister este de ce ai venit la hotelul Passford House? 
E un loc minunat, dar nu stă în obiceiul tău să-ţi iei vacanțe. 

— Am primit un telefon de la Sir Gerald Andover, care mi-a 
cerut să vin aici, să stau un timp şi să aştept până mă caută el, 
răspunse Tweed. 

— Şi te-ai grăbit s-o faci. În timp ce Paula şi Boyd se îndreptau 
spre acelaşi loc. Ce se întâmplă de fapt? 

— Şi eu aş vrea să ştiu. lată un alt mister. 

Newman reduse viteza. Şoseaua, a cărei suprafaţă era mai 
denivelată decât s-ar fi aşteptat, făcea o curbă. Pe ambele părți 
ale drumului farurile măturau trunchiuri goale de copaci cu 
crengi ce se ridicau spre cer ca nişte mâini scheletice. Erau o 
mulţime de stejari şi pe alocuri pâlcuri de arbuşti. Burniţa ce 
cădea peste pădure îi acoperea parbrizul. Porni ştergătoarele; 
stopurile de la maşina Paulei apărură mai clar. 

— Cine e acest Sir Gerald Andover? 

— Un fel de geniu. Ani în şir a fost şeful secţiei de cercetare în 
consiliul de conducere al uneia dintre cele mai mari companii 
petroliere. Principala lui ocupaţie era prezicerea viitorului: cum 
se va dezvolta lumea la nivel mondial. A prevăzut criza de petrol 
din 1973 cu mult înainte ca ea să se fi întâmplat. A trimis chiar 
prim-ministrului din vremea aceea un raport, avertizându-l că 
şeicii arabi vor forma un cartel şi vor şantaja Vestul prin 
creşterea spectaculoasă a preţului țițeiului. Nimeni nu i-a dat 
atenţie atunci. După un timp, după cum bine ştii, totul s-a 
adeverit. E un tip destul de straniu. 

— Straniu în ce sens? 

— Încrezut în cel mai mare grad. Niciodată n-a putut suferi 


proştii. 

— Nici eu nu pot suporta prostia. Descrie-mi-l. 

Pe măsură ce înaintau în pădure, burniţa începea să se 
transforme într-o ceaţă groasă. Newman fixă ştergătoarele la 
viteză maximă. Odată cu lăsarea ceţii, atmosfera devenea din 
ce în ce mai apăsătoare, copacii începeau să se unească pe 
marginea drumului. Nu mai circula nimeni pe şosea. 

— Andover e un tip înalt, cu ţinută frumoasă, trecut de 
cincizeci de ani. Are o mustață cochetă şi e destul de autoritar 
în comportament. Un bătrân vulpoi chinez. 

— Cum adică? întrebă Newman. 

— A fost o exagerare. A vizitat Hong Kong-ul de mai multe ori, 
dar niciodată nu s-a stabilit acolo. În urmă cu trei, patru luni, s-a 
întâmplat ceva ciudat însă. Într-un moment de vârf al carierei 
sale, s-a retras peste noapte de la compania petrolieră şi din 
alte funcţii publice pe care le deţinea. S-a retras. Lucru care nu-i 
stă defel în caracter. Şi apoi, telefonul ăsta ciudat pe care mi l-a 
dat. 

— De ce ciudat? 

— Nici nu i-am recunoscut vocea la început... suna de parcă 
ar fi îmbătrânit cu zece ani. Şi doar am vorbit cu el acum vreo 
cinci luni la clubul său. M-a rugat să vin să-l văd. Mi-a interzis să- 
| sun acasă... casă pe care n-am văzut-o până acum. L-am 
întrebat de unde sună şi răspunsul a fost straniu. 

— Nu mă mai fierbe. 

— A spus că de la un telefon public. De ce nu m-a sunat de 
acasă? Nu l-am întrebat. Părea neliniştit. Oricum, total deosebit 
de omul calm şi controlat pe care îl ştiam. 

— Ţi-a sugerat măcar de ce era atât de disperat să te vadă? 

— Nu. Nu l-am întrebat. Mi s-a părut prea nervos, de parcă ar 
fi fost nerăbdător să iasă din cabina telefonică. Intr-adevăr, ceva 
nu e în ordine la Prevent. 

— Un nume neobişnuit pentru o casă, comentă Newman. 

— Tipic pentru Andover. El recunoaşte că pasiunea vieţii lui 
este să privească în viitor, după cum ţi-am spus. Speră că prin 
avertizarea oamenilor cu influenţă şi putere va putea preveni 
viitoare catastrofe. Şi subliniez, poate gândi la nivel mondial. 

— Care e viaţa lui de familie? Dacă are una. 

— A divorţat de nevastă-sa cu mulţi ani în urmă pentru 
adulter. Are o fiică, Irene, care trebuie să aibă optsprezece ani 


de acum. Au mers mai departe împreună, aşa cum fac orice tată 
şi fiică din zilele noastre. Trăieşte la Prevent şi e înnebunită 
după călărie. 

— E şi locul ideal pentru asta... Dar ce are Paula de gând? 

In faţa lor, în Ford - o maşină mică în comparaţie cu 
Mercedes-ul uriaş al lui Newman - Paula simţi amplificându-i-se 
teama de singurătate în timp ce trecea printr-un tunel de copaci 
luminaţi doar de farurile maşinii. Urmă o curbă. 

După câteva secunde încetini pentru a-l avertiza pe Newman. 
La lumina farurilor desluşi un drum acoperit cu smoală ce-o lua 
la stânga prin pădure. La intrare, drumul era flancat de doi stâlpi 
din piatră. Două porţi mari de fier forjat erau deschise. Opri şi se 
aplecă în faţă pentru a citi numele. Leopard's Leap!. Era altă 
casă. 

intre timp, în spatele ei, Newman opri maşina şi micşoră 
lumina farurilor. In vârful fiecărui stâlp de piatră se afla postată 
câte o sculptură neagră, extraordinar de „vie”, a unui leopard 
încordat, gata să sară asupra prăzii. 

Paula era sigură că trecuse de intrarea de la Prevent. Puțin 
mai devreme, zărise, cu coada ochiului, o alee laterală. În acel 
punct însă curba drumului îndreptase lumina farurilor în cealaltă 
parte. 

Porni semnalizatorul şi întoarse maşina cu faţa în direcţia din 
care venise. Prin fereastra deschisă făcu un semn cu mâna lui 
Newman s-o urmeze. Merse câţiva metri şi dădu de un drum 
acoperit cu zgură care se pierdea între copaci. Nu erau porţi, ci 
doar un bloc De ciment lipit cu pământ pe care scria cu litere 
mari: PREVENT. Se cutremură şi se întrebă de ce. 


Tweed hotărî să urce alături de Paula în Ford. Îi ceru lui 
Newman să aştepte în Mercedes-ul său pe care să-l ascundă în 
tufele de subarboret cât putea mai bine, chiar în faţa intrării. 

— S-ar putea ca Andover să nu fie încântat de o delegaţie, 
explică el. La telefon m-a sfătuit să vin singur. 

— Şi nu va obiecta în ceea ce priveşte prezenţa mea? 

— Uneori eşti mai stăruitoare decât mine. Poţi să-i faci pe 
bărbaţi să spună mai multe. Şi am avut impresia că Andover e 
un bărbat înspăimântat... 


1 Leopard's Leap - săritura leopardului (n.tr.). 


Tweed porni încetişor maşina de-a lungul drumului şerpuit. 
Paula se înfiora. De ambele părţi ale drumului, tufe dese de 
rododendroni, înalte de peste nouă picioare, alcătuiau un perete 
compact. Aveau un aspect sălbatic, de parcă n-ar mai fi fost 
îngrijite de ani de zile. li spuse asta lui Tweed. 

— Asta nu mă surprinde deloc. Andover e genul de om pe 
care nu-l interesează împrejurimile. 

— Casa confirmă asta, comentă ea. 

După altă curbă, farurile poposiră pe un stâlp victorian fără 
prea multă valoare arhitectonică. Era o casă mare cu trei 
frontoane largi şi cu un aspect neîngrijit. Tweed era surprins de 
dimensiunile neaşteptate ale casei. Trase în faţa scării şi roţile 
scrâşniră pe zgură. 

— Uşa din faţă e larg deschisă, observă încet Paula. Işi scoase 
mănuşa dreaptă şi o băgă în geantă, de unde scoase arma. 

— Nu-mi place cum arată, spuse ea. 

— Ce te-a făcut să iei Browning-ul? 

— Harvey a insistat atâta că există ceva periculos pe Solent... 
Speram să pot merge cu el cu şalupa. Şi voiam să fiu pregătită 
în caz de necazuri. Puteau să fie... 

— Uşa aia deschisă, pe o noapte ca asta, e într-adevăr ceva 
ciudat, acceptă Tweed. Vom acţiona cu prudenţă... 

— Să mă duc prin spate? 

El deschise uşa Ford-ului. Se opri şi-o privi în lumina care-i 
cădea direct pe chip. Părul negru îi strălucea punând în evidenţă 
chipul puternic, dar plăcut, şi bărbia proeminentă. Simţi că face 
un mare efort să-l convingă că depăşise şocul trăit în port. Incă 
o experienţă traumatică în aceeaşi seară ar fi fost puţin prea 
mult pentru ea. 

— Nu. Mergem împreună. Şi-o să intrăm prin faţă. Vorbim cât 
mai puţin. Stinse farurile, cobori, încuie maşina şi porni spre cele 
două şiruri de scări, care se terminau în faţa uşii printr-o 
verandă uriaşă. Uşa masivă de la intrare era făcută dintr-un 
lemn greu şi în jumătatea superioară avea un geam de sticlă 
mată. Dincolo de ferestruică se întrezărea o perdea. Intr-o parte 
a uşii era un vizor rotund. Andover îşi luase precauţii împotriva 
musafirilor nedoriți. Dar de ce era uşa larg deschisă? 

Tweed apucă mânerul lanţului de la sonerie. De undeva din 
casă se auzi un clopoțel. In spatele uşii era un hol larg, cu o 
podea acoperită cu dale de lemn. Mai trase o dată de lanţ şi din 


nou se auzi clopoţelul. Nu apăru nimeni. 

— E ceva în neregulă, şopti Paula. 

— Nu pot spune că-mi place prea mult cum arată. La ora asta. 

— Deci, ce facem? 

— Intrăm în hol şi-l strig pe Andover. Dar mai întâi să 
ascultăm. Poate că i-a spart cineva casa. Mai bine dă-mi mie 
arma. 

— Pot s-o folosesc şi eu dacă trebuie. E a mea, spuse ea cu 
fermitate. El ridică din umeri resemnat. Era o trăgătoare de elită 
şi părea să fie foarte hotărâtă. Dacă ar fi insistat, ea ar fi putut-o 
lua ca pe o lipsă de încredere. 

— Andover, strigă el după ce intră încet în holul pustiu. 

Ridică o mână oprind-o să vorbească. O scară largă de tip 
vechi, de stejar, ducea la un palier în spatele holului, apoi se 
întorcea ca să urce sus. La primul etaj era o galerie împrejmuită. 
Tweed privi în sus cu atenţie. Atât de des oamenii uită că 
pericolul se poate afla la etaj. 

Holul mirosea a fum care se risipea prin uşa deschisă. Paula 
găsi atmosfera, lipsa totală de mişcare, tăcerea, de-a dreptul 
fantomatice. O rază de lumină se strecura printr-o uşă deschisă 
din fundul holului. O altă rază venea de la o altă uşă din 
dreapta. Complet întunecat, holul cu lambriuri de stejar era plin 
de umbre derutante. 

— Andover! strigă Tweed mai tare şi aşteptă. 

Făcu Paulei un semn cu mâna să cerceteze camera din spate, 
iar el intră în camera din dreapta. Purtau pantofi cu talpă de 
cauciuc, care nu făceau niciun zgomot. 

Tweed se opri în uşă şi aruncă o privire prin încăperea care 
părea să aibă aspect de birou sau de bibliotecă. Lumina 
provenea de la o veioză mare de pe un birou vechi. Observă 
draperiile lungi din tavan şi până în podea, care erau trase peste 
geamuri. Erau nişte draperii ponosite din catifea purpurie care 
ar fi trebuit scuturate. 

Trei pereţi erau căptuşiţi în întregime de sus până jos de 
biblioteci cu geamuri de sticlă. O scară de lemn era agăţată de 
una din ele şi Tweed ghici că scara avea rotile. Ce era în 
neregulă în camera goală? 

Biroul era curat. O sugativă cu rama de piele, un carneţel cu 
un stilou cu rezervor, gata pregătit pentru scris. Telefonul de pe 
colţul biroului, la care era uşor să ajungi de pe scaunul încăpător 


de la masă, îi aminti lui Tweed că Andover telefonase dintr-o 
cabină telefonică. De ce? 

Păşi încet pe covorul de Axminster, îşi scoase ochelarii şi 
începu să-i şteargă cu batista. O ceaşcă de ceramică smălțuită 
era aşezată pe o farfurie şi era plină cu un lichid maro. Ceaşca 
era rece. Îşi scăpă ochelarii. Băgă batista în buzunar şi se aplecă 
să-i ridice. Îi puse pe nas, dar rămase aplecat. Când se ridică, 
zări ceva în vârful cadrului de sârmă al abajurului lămpii. Se uită 
la micul obiect ascuns. Semănând cu un mic ochi de sticlă, era 
acoperit cu un grătar minuscul. Un microfon. 


Tweed se mişcă cu repeziciune. Ridică receptorul şi desfăcu 
capacul microfonului. Înăuntru era un alt aparat de ascultare. 
Era un model foarte modern şi sofisticat. Căută în toată camera, 
acum ştiind după ce să se uite. 

Se urcă pe un scaun şi descoperi alt microfon ascuns între 
cristalele candelabrului. Puse scaunul la loc şi se apropie de 
scară; urcă şi se uită de-a lungul balustradei. Nimic. 

Cobori repede, luă scara şi o mută cu grijă spre uşă. Scara era 
bine unsă şi nu scoase niciun sunet. Tweed se căţără până în 
vârf. Cercetă bagheta din colţul tavanului lângă uşă şi descoperi 
un alt microfon de acelaşi tip. Încruntat, cobori şi puse scara la 
loc. Toată camera era împânzită. Să fi descoperit Andover 
microfonul de sub veioză? Auzi o mişcare în spate, se întoarse şi 
înţepeni. Paula stătea în uşă. Muşchii feţei îi erau încordaţi, tot 
trupul îi era tensionat. 

Dar ce-i atrase în mod special atenţia era Browning-ul. Ea 
ţinea pistolul cu ambele mâini, cu ţeava aţintită spre podea 
pregătită să tragă imediat. Ce naiba descoperise? 


Mai înainte, Paula se îndreptase încet spre uşa deschisă din 
spatele holului. Când ajunse se opri şi ascultă. Liniştea 
înfricoşătoare îi amintea de aşteptarea din port. Era şi mai rău 
acum, când mirosul cetii pătrunse înăuntru odată cu frigul. 

Lângă peretele din hol găsi un calorifer vechi, împărţit în 
compartimente. Îl pipăi. Abia călduţ. Cum putea să trăiască 
Andover într-o morgă ca asta? 

Se uită în încăpere, dar atmosfera nu i se păru diferită. Era o 


bucătărie victoriană cu podeaua din piatră. Un şir de încăperi 
largi şi vechi, înşirate una după alta alcătuiau bucătăria. Trebuie 
să fi fost construită în epoca victoriană ca muzeu. Făcu câţiva 
paşi în încăperea singuratică. Paşii răsunau înăbuşit pe dalele de 
piatră. 

Singura concesie făcută modernităţii era neonul care, 
suspendat în tavan, lumina întreaga încăpere. Acesta şi un 
congelator mare lângă frigider. O masă mare de lemn ocupa 
centrul camerei. Paula se încruntă 

Pe masă se găseau câteva farfurii. Pe una era o pâine cu 
câteva felii tăiate. Pe alta era o bucată de brânză Cheddar. O 
untieră chinezească cu capacul deasupra conţinea o bucată 
dreptunghiulară de unt. Cuţitul, cu care fusese tăiată pâinea, 
era pe masă. 

Totul sugera că proprietarul tocmai îşi pregătise o cină frugală 
şi fusese întrerupt înainte să mănânce. In faţa ei, de cealaltă 
parte a mesei, erau ferestrele acoperite cu perdele, peste care 
era lăsată pe jumătate o draperie albă, care ar fi avut nevoie de 
o spălătorie. 

Deschise bufetul fixat în perete şi se uită înăuntru. Apoi 
deschise o uşă din perete şi se pomeni în faţa unei cămări cu 
rafturi pe care se găseau provizii cumpărate recent. 

Deschise frigiderul, care era plin cu alimente. Când să iasă din 
bucătărie, se opri privind spre lada frigorifică uriaşă. Ar fi bine să 
controleze totul. Atinse capacul, îl ridică şi aproape îl scăpă din 
mână. 

„Nu te lăsa, pentru numele lui Dumnezeu!” îşi spuse ea. 

Înăuntru era, de asemenea, un mare stoc de provizii. Dar 
deasupra acestora se afla o cutie adâncă de plastic, largă de 
vreo două picioare şi fără capac, cu un bloc de gheaţă. Şi sub 
primul strat - se vedea atât de bine prin gheaţă - se afla un braţ 
uman tăiat de la cot şi acoperit cu un bandaj mânjit de sânge 
peste partea retezată. Era mâna dreaptă a unei femei, care 
avea un inel cu smarald pe al treilea deget al mâinii. Rămase în 
uşa bibliotecii cu pistolul în mâini pregătită să tragă în orice 
intrus, în oricine ar fi comis actul acela barbar. 

Tweed duse un deget la buze, avertizând-o să nu vorbească. 
Veni spre ea, o luă de braţ şi o conduse la birou unde îi arătă 
lampa cu microfonul. Îl arătă printr-un gest că erau mai multe, 
pretutindeni. 


Ea dădu maşinal din cap, apoi îl luă la rândul ei de braţ şi 
strângându-l automat de mână îl conduse ca pe un somnambul 
în bucătărie. Se opri în faţa congelatorului şi-l deschise. El clipi 
scurt, apoi se înclină deasupra să examineze membrul retezat. 
După aceea închise capacul. Apucându-l din nou de braţ, îl 
împinse afară spre ieşire, unde îi spuse: 

— Călăul e încă aici. Am văzut pe cineva în grădina din spate, 
prin geamul de la bucătărie... 


2 


— Du-te înapoi la Newman, îi spuse Tweed Paulei. Spune-i pe 
scurt ce s-a întâmplat. Apoi vino cu el. Şi, mai bine, lasă-mi 
arma. 

— Mai bine ne-am duce chiar acum să vedem cine se furişa în 
spatele casei. Altfel, poate să plece... 

Tweed îi găsi logica ireproşabilă. Nu-şi puteau permite să 
piardă timpul contrazicându-se. Îi făcu semn să-l urmeze şi se 
îndreptă spre drumul cu zgură, păşind prin iarba prost tăiată 
care creştea într-o parte a casei. 

Nu era nicio barieră, nicio poartă. Jalnică pază. Se părea că 
Andover nu simţise nevoia să se apere. La ferestrele din stânga 
nu se vedea nicio lumină. În partea dreaptă, un perete imens de 
plante verzi delimitau proprietatea de alături. 

Când ajunse în spatele casei, Tweed îşi dădu seama că 
Prevent avea o suprafaţă destul de mare. In spatele copacilor 
îndepărtați se întindea o câmpie. Era întuneric beznă. Se opri şi 
întinse mâna pentru a o opri pe Paula. Avusese dreptate. In 
mijlocul pajiştei, apropiindu-se de casă, venea încet un bărbat. 

— Vorbeşte singur, şopti Paula. 

— Cred că-i recunosc mersul. Pare a fi chiar Andover, spuse 
Tweed încet. 

În acel moment, silueta din umbră intră în raza de lumină ce 
venea de la fereastra bucătăriei. Tweed avu atunci imaginea 
clară a persoanei care se opri. Se îngrozi. In aerul îngheţat din 
pricina curenților înceţoşaţi ce se învârteau neîncetat, Andover 
purta doar o pereche de pantaloni marinăreşti şi o cămaşă. Dar 
ceea ce îl şocă pe Tweed era înfăţişarea lui Andover. Tras la 
faţă, pământiu, slăbit şi cu umerii aduşi. Lui Tweed îi veni în 
minte expresia „un suflet pierdut”. Nimic asemănător cu 
Andover pe care-l cunoscuse la Londra: hotărât, mândru şi 
categoric. Omul acesta era o epavă fizică. 

— Cine-i acolo? tresări el în timp ce Tweed apăru în lumină 
urmat de Paula, care avea Browning-ul ascuns sub trenci. 

— Ah, tu eşti, Tweed... Ce naiba faci aici?... Ti-am spus clar să 
aştepţi la Passford House până te sun eu... şi să vii singur... 

Vorbea încâlcit cu o voce răguşită. Doar ultima propoziţie o 


spuse cu vocea sa obişnuită. _ 

— E foarte frig aici, spuse încet Paula. lţi aduc o haină. Cred 
că am văzut un dulap cu haine în hol. 

— Eşti amabilă, draga mea, spuse el din nou schimbat, 
politicos, recunoscător. Într-adevăr, e un dulap cu haine. 

Ea se întoarse şi porni spre casă strecurând în geanta de pe 
umăr pistolul. Rămas singur cu gazda sa, Tweed îl întrebă 
testându-i reacţiile: 

— De ce nu intrăm să discutăm... 

— Nu! Nu! Andover îl apucă pe Tweed de reverele hainei. Aţi 
fost înăuntru, nu-i aşa? Aţi vorbit cumva în timp ce iscodeaţi pe 
acolo? 

Era foarte agitat, tremurând în timp ce-l smucea pe Tweed de 
haină, încercând să-i smulgă un răspuns. Tweed rămase 
neclintit, fără a încerca să îndepărteze mâinile care-l scuturau. 

— Îţi voi răspunde când ai să-ţi revii. 

Paula apăru de după colţ ţinând un fular de lână şi un palton. 
Andover îi dădu drumul lui Tweed, ruşinat parcă, pentru că-l 
văzuse Paula. Dându-se înapoi, luă fularul, îl înfăşură în jurul 
gâtului şi-şi vâri braţele în mânecile paltonului pe care i-l ţinea 
Paula. 

— E foarte drăguţ din partea ta, spuse el cu vocea obişnuită. 
Aerul e un pic cam rece în noaptea asta. 

— De-a dreptul siberian... sau poate că eşti obişnuit cu frigul, 
continuă Paula pe un ton de conversaţie. Eu sunt Paula Grey, 
asistenta domnului Tweed. 

— E mai mult decât atât, adăugă Tweed privindu-l fix pe 
Andover. E înlocuitoarea mea când lipsesc. O avansare recentă. 
Folosim din ce în ce mai multe femei în organizaţia noastră. Ştie 
la fel de multe ca şi mine. 

— Femeile, spuse Andover, sunt mai meticuloase. Sunt mult 
mai loiale şi au o mare putere de concentrare. 

— Singurul motiv pentru care am fost în casa ta - iscodind 
după cum ai spus - a fost pentru că uşa era larg deschisă. E 
prudent să o laşi aşa? 

— Am lăsat-o deschisă, interveni repede Paula, simțind noi 
semne de agitaţie în atitudinea lui Andover. E o greşeală lipsită 
de importanţă. 

— Presupun că da, spuse Andover calm. Scotoci sub haină în 
buzunarele pantalonilor. Cheia este aici. Prost mai sunt. Ar 


trebui să-mi dau seama de ceea ce fac. 

— Şi, continuă Tweed, să ştii că n-am discutat nimic cât am 
fost înăuntru. Am strigat doar de două ori după tine, iar apoi am 
încercat să te găsim. 

— Înţeleg. Andover părea vizibil uşurat. 

— Fiica ta Irene este dreptace? întrebă Tweed deodată. 
Andover reacţiona ca un nebun. Il înşfacă pe Tweed de gât cu 
ambele mâini. 

— Ce dracu' te face să-mi pui această întrebare? răcni el. 
Tweed rămase ferm. Îl apucă de încheieturile mâinii strângându- 
| cu putere. Avea mult mai multă forţă decât s-ar fi crezut. 
Simţind că slăbeşte încleştarea. Îi îndepărtă mâinile şi-şi apropie 
faţa de Andover. 

— E destul de brutală purtarea ta. 

Mâinile lui Andover erau neputincioase. Tremura ca o frunză 
în vânt când Paula interveni pe un ton neutru. 

— Venind încoace, Tweed şi cu mine discutam dacă sunt mai 
mulţi stângaci decât dreptaci. Pălăvrăgeală inutilă ca să mai 
treacă timpul. 

— Oh, înţeleg, zise Andover şi-şi trecu o mână prin părul 
blond. 

— Tweed, îmi pare îngrozitor de rău. E de neiertat ce-am 
făcut. Nu ştiu ce m-a apucat. Am avut un acces de nevralgie. Te 
face teribil de nervos. 

— Ştiu că poate fi foarte dureros, aprobă Paula cu blândeţe. 

— Pentru că tot veni vorba, spuse Andover, care acum se 
adresa Paulei ca şi cum ar fi uitat de existenţa lui Tweed. lrene 
este stângace. În urmă cu cinci luni i-am oferit un inel cu 
smarald. 

O umbră de durere trecu peste faţa lui osoasă, proaspăt 
bărbierită. 

— La a optsprezecea aniversare. 

— Mi-ar plăcea s-o cunosc cândva, continuă prudentă Paula. 
Dar la vârsta asta nu stă prea mult pe acasă. 

— Aşa e, draga mea... E plecată într-o vacanţă mai lungă... cu 
iubitul e francez, Louis... Bun băiat, Louis al ei... Ţi-ar fi plăcut... 

„lar tu minţi”, gândi Tweed. Avu impresia că Andover se 
retrăgea treptat într-o lume a sa şi-l întrebă repede: 

— Mi-ai cerut să vin aici. Acum, că tot am sosit, pot să te 
întreb de ce? 


— Bineînţeles, se încruntă Andover. 

Paula îl studie. Era înalt de aproape doi metri, suplu, avea o 
frunte înaltă şi o figură inteligentă. Avea o atitudine aproape 
arogantă. Nu, nu era arogantă, mai degrabă un fel de rigiditate. 
Avu impresia pentru scurt timp că era acel Andover pe care îl 
cunoscuse Tweed la Londra. 

— Desigur, repetă el. Am un dosar în casă pe care vreau să-l 
studiezi. Este foarte serios. S-ar putea să ne confruntăm cu un 
nou duşman - mult mai rău decât Hitler sau Stalin, atâta timp 
cât e vizată Europa de Vest. Tocmai când Europa se simte în 
siguranţă şi fără griji. Dacă nu te deranjează să aştepţi în faţa 
casei până îl aduc... Nu e genul de lucru pe care să-l încredinţezi 
poştei... E dezastru, Tweed. Catastrofă, poate, ar fi un cuvânt 
mai potrivit... 

Porni vioi spre casă cu umerii drepţi, dar brusc se răsuci pe 
călcâie. 

— Tweed, îmi pare într-adevăr rău. Apropo de felul în care te- 
am tratat. Am fost o companie de-a dreptul detestabilă. De ce 
nu te duci alături, la vecinul meu, să bei ceva cu el? 
Comandantul de brigadă Maurice Burgoyne, un alt tip care a 
fost în China. El e civilizat, oricum mult mai civilizat decât am 
fost eu... 

Inainte ca Tweed să-i poată răspunde, Andover plecase. Îl 
urmară încet. In faţa casei aşteptară în tăcere lângă maşină, 
amândoi cutremuraţi de macabra lor experienţă. 

Andover ieşi după cinci minute. Ducea sub braţ un plic mare 
de cânepă maro. Când i-l înmâna lui Tweed, Paula văzu că are 
înscrisă o adresă şi într-un colţ un timbru. Andover îi surprinse 
privirea. 

— Camuflaj, îi explică el. Un nume fictiv, o adresă şi un timbru 
pentru expediţie. Nimeni nu va ghici ce conţine. Poţi să-i spui 
comandantului de brigadă că ai fost aici. Îşi duse mâna la frunte. 
Am o idee. Spune-i că am un acces de nevralgie şi că te-am 
trimis prin vecini pentru o companie agreabilă. În timpul celor 
cinci minute de aşteptare, Tweed se frământase dacă să-i spună 
de moartea lui Harvey Boyd. Nu părea a fi momentul potrivit, 
dar oricum poliţia l-ar fi căutat... şi probabil curând. 

— Mulţumesc, îi spuse el strecurând plicul în interiorul 
jachetei sport de sub trenci. Mai trebuie să-ţi spun ceva înainte 
de a pleca. Şi este o veste foarte proastă. 


Andover deschise gura să vorbească, apoi o închise fără să 
spună ceva. Paula putea să jure că buzele lui pronunţaseră 
numele Irene. Andover se stăpâni şi încuviinţă din cap. 

— Ei bine, dă-i drumul. 

— E în legătură cu Harvey Boyd, care cred că ţi-e rudă 
îndepărtată. Paula observă că în acest timp emoţii diverse 
brăzdau faţa lui Andover. Alinare. Apoi regret, pentru că 
încercase acea senzaţie. Dădu iar din cap şi aşteptă. 

— Harvey Boyd e mort, îi spuse Tweed. 

Îi explică în câteva cuvinte cele întâmplate. Privind spre gazda 
lor, Paula văzu o expresie îngândurată. 

— ... aşa că, în curând, conchise Tweed, poliţia va veni să te 
informeze. 

— Nu aici! Nu voi lăsa ca o mulţime de poliţişti să-mi tropăie 
prin toată casa tulburându-mi liniştea. 

Tonul lui Andover era brutal. Privind la vizitatorii săi, el se 
încruntă. 

— Să-ţi spun ce fac, continuă el repede. Rover-ul e în garajul 
ăla... Arătă două uşi de lemn dintr-o parte a casei. Mă duc chiar 
acum la colonelul Stanstead. E şeful poliţiei şi ne cunoaştem. 

— E o idee bună, aprobă Tweed. 

— O să-i telefonez pe drum să-i spun că mă duc. Da, asta fac. 
Făcu o pauză. Harvey era un tip de treabă. Acum câteva luni a 
ieşit din SAS. Unii spun că generaţia mai tânără se lasă pe 
tânjală. Nu ştiu ce spun. _ 

— E mai bine să plecăm acum, decise Tweed. Imi pare rău că 
am fost purtătorul unei veşti atât de triste. 

— Mai bine s-o aflu de la tine decât de la altcineva. Se apropie 
de Tweed, îl luă de braţ şi-l conduse spre ieşire, îndepărtându-se 
de Paula. 

— Deci ei l-au lichidat şi pe Harvey! 

— Cine sunt „ei”? întrebă repede Tweed. 

— E timpul să mergeţi la comandantul de brigadă. Dacă nu 
este acasă, încercaţi la Willie Fanshawe. Locuieşte în spatele 
casei comandantului, Leopard's Leap. Casa lui Willie este The 
Last Haven. Un alt tip din China. 

Se opri din nou şi privi spre Paula care urca în maşină. 

„Încearcă să-şi amintească ceva”, gândi Tweed. 

Andover îi şopti: 

— N-a fost cerută niciun fel de recompensă... 


Se întoarse înainte ca Tweed să spună ceva şi porni încet spre 
casă. [inea capul plecat, iar umerii îi tremurau. Tweed auzi 
zgomotul uşii de la intrare care se închisese, apoi urcă în 
maşină, la volan. Paula aştepta pe locul din faţă. 

— Ai văzut? întrebă ea. Nenorocitul plângea în drum spre 
casă. Un bărbat puternic ca el. Cred că trece printr-un adevărat 
iad. N-ar trebui să informăm poliţia? 

— Nu încă. Este evident că lrene este victima unui complot de 
răpire hidos. Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus Andover au 
fost: „Nu s-a cerut nicio recompensă”. Am găsit chestia asta 
sinistră. Plus afacerea macabră cu braţul ei amputat, care i-a 
fost trimis. 

Porni motorul, nerăbdător să se îndepărteze înainte ca 
Andover să iasă să se ducă la colonelul Stanstead. La ieşire se 
opri. Din dreapta apăru Newman, care îi făcu un semn cu mâna 
pentru a-i arăta locul unde îşi ascunsese Mercedes-ul. Tweed 
întoarse la dreapta şi părăsi drumul care era mai îngust chiar 
decât o alee largă. Maşina lui Newman era parcată, fără a putea 
fi văzută de pe drum, în spatele unui crâng din plante perene. 
Când Tweed opri motorul, urcă în spatele Escort-ului. 

— Dosarul acesta nu e în siguranţă, comentă Tweed. 

II scoase de sub jacheta sa sport. Paula spuse că îl va ţine în 
servieta sa. Tweed i-l înmâna şi ea strecură plicul înăuntru, apoi 
încuie servieta subţire. 

— Să nu-i dai drumul din mână, o preveni Tweed. 

— De parcă aş face-o, îl mustră ea. 

— Şi, Bob, continuă Tweed, ne aşteptăm ca în curând Andover 
să plece să-i facă o vizită lui Stanstead, şeful poliţiei. Ţine 
urechea deschisă la sunetul maşinii lui, apoi urmăreşte-l. 
Stanstead are o casă undeva pe lângă Brockenhurst. 

— Vrei să mă asigur că se duce acolo? întrebă Newman. 

— Parţial. Nu-mi place câtuşi de puţin treaba asta. Cealaltă 
sarcină a ta este să te asiguri că nu ştie că e urmărit, dar mai 
ales să vezi dacă îl urmăreşte altcineva. 

Continuă să-i spună pe scurt lui Newman despre vizita lor la 
Prevent, inclusiv despre macabra descoperire a Paulei în 
congelator, despre descoperirea de către el a microfoanelor şi 
despre întâlnirea cu Andover. 

— Un braţ drept retezat, repetă încet Newman. Şi crezi că era 
al lui lrene? 


— Nu mă îndoiesc de asta, spuse Tweed concis. Andover a 
vorbit despre inelul cu smarald pe care i-l dăruise cu doar 
câteva luni în urmă. Ceea ce mă îngrijorează este menţiunea sa 
că nu s-a cerut nicio recompensă. Răpitorii au ceva de-a dreptul 
diabolic în minte. 

— N-ar trebui deci informată poliţia? insistă Newman, 
repetând sugestia de mai înainte a Paulei. Indiferent de faptul 
că, din cine ştie ce motiv aiurit, nu vrea să le spună. 

— În niciun caz. l-am dat cuvântul meu fără rezerve. N-avem 
idee de ceea ce se întâmplă. S-ar putea să ştiu mai multe când 
voi citi acel dosar pe care mi l-a încredinţat. Se aude cumva 
zgomotul unei maşini care se apropie? 

Newman ieşise deja din maşină. Alergă în drum, privi spre 
capătul crângului şi alergă înapoi. În drum spre Mercedes, se 
opri o clipă în dreptul lui Tweed care coborâse geamul. 

— Rover-ul tocmai a ieşit în drum. Andover a pornit. Şi eu... 
Tweed aşteptă până ce Newman porni, bătând cu degetele în 
volan, singurul semn care arăta cât este de tulburat. Paula 
rămase tăcută câteva minute, ghicind că Tweed era pe cale dea 
lua vreo decizie. 

— Şi acum? 

— Cred că ar trebui să urmăm sugestia lui Andover şi să-i 
facem o vizită lui Maurice Burgoyne, o altă mână chinezească, 
după cum a spus. 

— Eu nu-i sunt un străin. L-am întâlnit de câteva ori la dineuri 
la Londra. Exact cum l-am întâlnit şi pe vecinul său, pe Willie 
Fanshawe. Amândoi fac parte dintr-un club cu circuit închis, 
unde am fost şi eu invitat ca oaspete de câteva ori. 


Tweed intră pe drumul de acces spre casa comandantului de 
brigadă şi deodată se opri. Mai departe, de-a lungul bordurii de 
iarbă ce înconjura proprietatea, se afla depozitată, lângă o 
betonieră, o grămadă mare de cărămizi. 

— Comandantul de brigadă are ceva de lucru, observă Paula. 
Tweed trecu printre porţile de fier forjat deschise şi o luă de-a 
lungul altui drum cotit. Dar această suprafaţă fusese de curând 
acoperită cu bitum. Ca nişte santinele din loc în loc, arbuşti 
ornamentali aranjaţi cu dibăcie după arta grădinăritului îi 
mascau marginile. 

— Miroase a bani, comentă Paula. Oare comandantul de 
brigadă va fi bucuros de oaspeţi străini la ora asta? 

După ce trecură de o altă curbă, le apăru înainte o superbă 
vilă în stil iacobin. Spre deosebire de întunecimea de la Prevent, 
aici lumina puternică era asigurată de o baterie de proiectoare 
fixate pe fronton. Pe perete, se vedea sistemul de alarmă contra 
hoţilor. 

— Sistemul de securitate e mai bun decât la Andover, 
comentă Tweed. 

— lar mie îmi miroase chiar a mai mulţi bani. 

Vila era construită din piatră; deasupra se înălţau în noapte 
hornurile tipice acestui gen de construcţie. La un colţ se vedea 
un turn ascuţit ca pălăria unei vrăjitoare. In ciuda luminii 
puternice, Paula se cutremură. Ceva din aura casei o neliniştea. 

— Să sperăm că e acasă, spuse Tweed, în timp ce parcă 
maşina la poalele scărilor de piatră ce conduceau spre intrarea 
impozantă. Se văd lumini înăuntru. 

Urcară scările spre o verandă spațioasă care punea şi mai 
bine în valoare edificiul. Când Tweed sună, Paula privi în urmă. 
La marginea aleii se afla o pajişte cu brazde de flori bine 
întreţinute. Deasupra verandei se aprinse o lumină orbitoare. 
După un moment, uşa se deschise şi în acelaşi timp se stinse 
lumina. O siluetă înaltă şi subţire se întrezări în spatele uşii. 

— Tweed! Chiar tu eşti! Ce surpriză plăcută! Şi ce 


încântătoare doamnă mi-ai adus! N-am mai văzut de mult timp 
un păr negru ca pana corbului atât de frumos. 

Vocea bărbatului era blândă, dar Paula ghici că ascundea 
multă voinţă, putere şi caracter. În mod normal, ar fi găsit 
complimentul ieftin şi de circumstanţă, dar acum încercă un 
sentiment de mulţumire. 

— Este adjuncta mea, Paula Grey, o prezentă Tweed. Paula, ți- 
| prezint pe domnul comandant de brigadă Maurice Burgoyne. 

— Intraţi, nu staţi în frig şi în ceaţă, zise comandantul de 
brigadă. Sper să vă facă plăcere o băutură bună. Mergeţi drept 
înainte, în timp ce eu încui uşa. 

Intrară într-un hol imens cu o podea din scânduri solide de 
stejar. Era bine luminat de un candelabru atârnat de tavan, iar 
camera în care ajunseră era mobilată cu gust, ca un salon 
spaţios. 

O femeie blondă între treizeci şi patruzeci de ani se ridică de 
pe o canapea şi veni în întâmpinarea lor, în timp ce Burgoyne îi 
ajunse din urmă. Flutură o mână osoasă. 

— Ea e Lee Holmes, camarada mea, anunţă el. El o prezentă 
pe Paula şi apoi pe Tweed. Bem şampanie, continuă el, luând 
braţul Paulei. Crezi că un pahar te-ar scăpa de frigul ăsta arctic? 

— Arctic este cuvântul, îl aprobă femeia blondă ţinând încă 
mâna Paulei. Eşti îngheţată. Vino şi aşază-te lângă foc. 

Burgoyne o ajută să-şi scoată haina, o luă şi pe a lui Tweed, 
dispăru în hol, se întoarse şi ridică o sticlă din frapieră. 

— Musafirii sunt întotdeauna bineveniţi aici la „mama naibii”. 
Mai ales în această perioadă a anului... 

Turnă şampanie într-un pahar înalt şi subţire pentru Paula, în 
timp ce sporovăia, dându-i ocazia să-l studieze. Burgoyne avea 
o faţă alungită ca de vulpe, nas puternic şi o bărbie 
proeminentă. Vocea sa era impresionantă, iar mişcările aveau 
graţia controlată a felinelor. Părul său des era negru, bine 
pieptănat şi dedesubtul nasului avea o mustaţa lungă şi subţire. 

Burgoyne purta cizme de călărie ce străluceau de lustruite, cu 
pantaloni de călărie gri, vărâţi în cizme. Vesta albă de polo era 
imaculată. Dar ceea ce-i atrase atenţia fură ochii. Intunecaţi şi 
ageri, sub sprâncenele dese, ochii lui o priveau iscoditor, în timp 
ce-i turna băutura. 

Era ceva aproape hipnotic în privirea aceea insistentă. 

— Mulţumesc, spuse ea. După asta totul va fi în regulă. Apoi 


ridică paharul... Noroc! Tuturor! 

— Mie nu, spuse Tweed repede. Conduc. 

Paula observă un semnal rapid între Lee şi Burgoyne, în timp 
ce căutau locuri să se aşeze. Un gest scurt spre Tweed, o 
înclinare aproape imperceptibilă a capului. „Camarada” lui 
Burgoyne reacţiona îndată. Zâmbindu-i lui Tweed, netezi locul 
de pe canapea şi el se aşeză alături de ea, iar Paula se scufundă 
într-un fotoliu care aproape o înghiţi cu totul. Lee începu să 
vorbească cu Tweed, în timp ce Paula o examina discret. 

Lee Holmes o făcea să se simtă demodată în hainele pe care 
le purta. De un blond natural, părul i se revărsa peste umerii goi 
şi perfect modelaţi. Purta o rochie purpurie mulată, care îi punea 
excelent în evidenţă frumuseţea. 

„Eşti o frumuseţe, lua-te-ar naiba”, gândi Paula. Rareori avea 
astfel de reacţii răutăcioase. 

— Spune-mi, te rog, Lee, se adresă ea lui Tweed în timp ce se 
apropie mai mult de el. Se aşeză picior peste picior, manevră 
care îi deschise şliţul lung al rochiei expunându-i piciorul stâng 
aproape în întregime, îmbrăcate în ciorapi de culoarea pielii, 
picioarele ei bine făcute păreau goale. Luă mâna dreaptă a lui 
Tweed. 

— Îmi plac bărbaţii cu mâini puternice, se destăinui ea. 

Tweed îi strânse mâna şi rămase uimit când văzu cu câtă 
forţă îi răspundea Lee. li eliberă cu delicateţe mâna. 

— Sunteţi destul de puternică. Cum vă petreceţi timpul aici? 

— Călăresc. Îl depăşesc chiar pe Maurice, deşi nu-i place s-o 
recunoască, îl înţepă ea. 

— Păi, nici nu-i greu, replică Burgoyne sprijinindu-şi braţul de 
fotoliul Paulei. Calul ei duce o povară mai mică. Îşi mută privirile 
spre Paula. Sper că nu vă deranjează apropierea? 

— De ce m-ar deranja? Aveţi o casă încântătoare. Nu e nici pe 
departe ceea ce m-aş fi aşteptat să găsesc în New Forest. 

— E construită de mult, presupun. Apă minerală, Tweed? 

— Poate mai târziu. Cum ai făcut să pui mâna pe o astfel de 
perlă? 

— Trebuie să-i mulţumesc lui Sir Andover pentru asta. Când 
eram în Hong Kong şi mă pregăteam să mă întorc acasă după 
atâţia şi atâţia ani, am ieşit la un pahar... eu, Willie Fanshawe, 
care locuieşte alături, şi Andover. L-am întrebat dacă a auzit de 
vreo proprietate potrivită şi dacă e atât de bun să-mi trimită 


detalii. Au trecut trei luni. Nimic. Fanshawe voia şi el un loc. Apoi 
am primit de la Sir Andover un teanc de prospecte, în care am 
găsit şi casa asta. Am încheiat afacerea imediat. 

— Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, interveni Lee cu 
un zâmbet bizar. 

— Cam aşa ceva. Tweed prinse ocazia. 

— Andover m-a trimis aici. Bietul om arăta de parcă ar fi avut 
o depresiune nervoasă. 

Aşteptă reacţia. 

Paula îl privi pe Burgoyne. Salonul era, de asemenea, luminat 
de aplice de perete care aruncau o lumină estompată. In 
penumbră, faţa comandantului de brigadă era întunecată. Părea 
că se gândeşte ce să răspundă. 

— Andover este un bun prieten, după cum am mai spus, dar 
un vecin rău. Stă mereu închis în dărăpănătura aia veche şi 
oribilă. Era mult mai bine când Irene, fiica lui, era pe-aici. 

— Maurice se îndrăgostise de lrene, interveni Lee. Vrea să 
spună că era mult mai bine pentru el când lrene era aici. 

— E o prostie, i-o reteză Burgoyne fără ranchiună. Cu 
aproximativ trei luni în urmă, Irene s-a tot fâţâit încoace şi-n 
colo pe Riviera cu amicul ei francez, Louis Renard. Nu pot spune 
că mi l-aş face prieten. 

— Maurice, interveni din nou Lee, l-ai întâlnit doar o singură 
dată. 

— Şi a fost de-ajuns. Un soi de golănaş. Dar se pare că unele 
femei agreează genul. Atinse umărul Paulei. Musafirii se exclud. 
De altfel, păreţi a avea capul pe umeri. 

— Cam pe vremea când a demisionat Andover de la Institut şi 
a renunţat la funcţiile sale directoriale? insistă Tweed revenind. 

— Stai să mă gândesc... cam în acelaşi timp. Da, cam trei luni 
în urmă. Ce prostie! Fiică-sa îşi face mendrele - ca în zilele 
noastre - iar taică-său părăseşte tot ceea ce îl interesa. l-am 
spus că greşeşte, dar, bineînţeles, nu m-a ascultat. 

— Văd că aţi adus Estul aici cu dumneavoastră, spuse Paula 
repede, simțind că Tweed insistase suficient pe subiect. 

Privi în jurul său prin încăpere. Cocoţat pe un sipet oriental, 
într-o nişă cu draperii lungi, trona un mic Buddha care părea să 
o fixeze cu ochii săi întredeschişi. Pereţii erau decoraţi cu picturi 
chinezeşti pe pergamente de mătase. In spatele unui birou 
oriental se afla agăţată de perete o hartă la scară mare a Hong 


Kong-ului. Înainte de a răspunde, Burgoyne zâmbi. 

— Mi-am petrecut acolo cei mai frumoşi ani din viaţă. Şi am 
venit aici înapoi să găsesc o Anglie văduvită de vechile şi bunele 
ei maniere. Nu mai poţi deosebi un gunoier de un lord în zilele 
noastre. Societatea declasată a năruit tot ceea ce odinioară 
constituia mândria Angliei. De aceea m-am înconjurat de 
această ambianţă orientală. Nostalgie prostească, probabil. O 
privi din nou pe Paula. Nu vreţi să-mi daţi servieta aceea s-o pun 
lângă haine? _ 

Paula strânse servieta pe care o păstra pe genunchi. li zâmbi. 

— Nu, mulţumesc. E plină cu hârtii ce reprezintă rezultatul 
cercetărilor mele la care lucrez de trei săptămâni. Mă simt mai 
bine cu ele în mână. Şi-apoi, nu le uit la plecare. 

— Fumaţi? îl întrebă Lee pe Tweed. 

— Nu, am renunţat, dar îmi place încă mirosul. 

Paula o urmări în timp ce Lee deschise o poşetă de seară 
lungă şi neagră, cu o încuietoare împodobită cu diamante. 
Scotoci înăuntru şi scoase un portţigaret subţire acoperit cu 
pietre preţioase, îşi puse o ţigară, dar nu făcu niciun efort să o 
aprindă, ceea ce o intrigă pe Paula. Lee îşi rezemă picioarele de 
ale lui Tweed, ca şi cum s-ar fi aşezat mai confortabil. 

— N-am cunoscut-o pe Irene, remarcă Tweed ca din 
întâmplare. A plecat pe neaşteptate? 

— Aşa cred, răspunse Burgoyne. O noapte aici, următoarea 
aiurea. Tinerii sunt atât de nerăbdători... 

— Apropo de plecare, spuse Tweed consultându-şi ceasul. 
Andover ne-a sugerat să-l vizităm şi pe Willie Fanshawe, dacă 
tot suntem aici. Se culcă devreme? 

— După miezul nopţii. Sunt sigur că va fi bucuros să vă 
revadă. 

— Tweed, spuse Lee repede, deschizându-şi din nou geanta. 
Merg adesea la Londra. Poate am reuşi să luăm masa împreună? 
Îţi telefonez înainte. lată cartea mea de vizită. Am un birou în 
oraş. Maurice mi-a spus că lucrezi la Asigurări. Chiar ieri mi-a 
vorbit de dumneata. 

— Mi-ar plăcea, răspunse Tweed. 

— lată cartea mea de vizită. Mai bine să sunati mai întâi aşa 
cum aţi sugerat. Sunt plecat mai tot timpul din birou. 

Îi dădu o carte de vizită pe care scria Gerald&Cumbria 
Assurance - numele de acoperire pentru SIS. Erau înscrise doar 


numele şi telefonul. Nicio adresă. Se ridică şi îi strânse mâna. 

— Mi-a făcut multă plăcere. 

Rămase un moment în faţa ei, aparent admirând-o. Ochii lui 
studiau însă portţigaretul acoperit cu pietre preţioase, pe care îl 
ţinea cu atâta eleganţă în mâna stângă. 

Burgoyne se ridică cu mâinile în buzunarele pantalonilor săi 
de călărie. Era încruntat, ca şi când gândurile i-ar fi rătăcit 
aiurea la mile depărtare. 

— Nu l-am mai văzut pe Andover de câtva timp. Credeţi că a 
făcut o depresiune nervoasă... aţi folosit această expresie, 
parcă? 

— Am spus că se reface după surmenaj, replică Tweed 
degajat. Vă mulţumim pentru plăcuta jumătate de oră. 

— Vă aduc hainele... 

După ce plecă, Paula se întoarse spre Lee. Atrăgătoarea 
blondă o examina cu un ochi critic. 

— A fost o experienţă interesantă să vă cunosc, îi spuse Paula 
zâmbind. 

— Sunt o femeie cu experienţă, replică Lee. 


— E moartă după tine, spuse Paula după ce Burgoyne închise 
uşa de la intrare şi se urcară în Ford. 

— Se întâmplă nenorociri şi mai mari, o tachina Tweed. 

Ea îl înghionti în coaste. Apoi, apucându-şi servieta privi 
înainte drumul, pe care îl urma maşina ieşind din raza 
proiectoarelor. După ce trecură de porţi, viră la stânga şi opri 
lângă grămada de cărămizi din faţa betonierei. 

— Ce crezi despre ăştia doi? întrebă el. 

— E ceva neclar în relaţia dintre ei. Burgoyne are toate 
atuurile, este un caracter puternic. Dar Lee Holmes este o fiinţă 
ciudată. N-a ezitat să-l contrazică şi nu-mi vine să cred că o 
femeie ca asta i-ar putea fi amantă. O femeie deşteaptă, da, dar 
poate mai puţin înţelegătoare. Am avut impresia că asist la o... 

— Şaradă pusă în scenă pentru noi, completă Tweed. Şi e 
greu de crezut că nu l-a mai văzut pe Andover de trei luni sau 
cam aşa ceva. E un mister în casa asta. Hai să mai facem o 
vizită şi să îl vedem şi pe Willie Fanshawe. Ai să vezi că e cu 
totul altă mâncare de peşte. 


The Last Haven nu avea porţi şi drumul acoperit cu pietriş 
ducea drept la casă. Nu era nici pe departe ceea ce-şi închipuise 
Tweed. Era o casă dintr-un singur corp cu un fronton larg. Asta îi 
amintea de casele văzute în Scandinavia, cu cărămizile lor mici 
şi subţiri, şi acoperiş ţuguiat acoperit cu smoală. 

— Arată foarte modern, comentă Paula. Nu seamănă deloc cu 
celelalte case din New Forest... 

Lumina de deasupra uşii de lemn de la intrare era foarte 
puternică, iar în spatele perdelelor de la geamuri se zăreau mai 
multe lumini. Tweed şi Paula tocmai coborau din maşină, când 
uşa se deschise. Un bărbat masiv, cu un cap mare şi păr alb 
tepos, le ieşi în întâmpinare. Paula se gândi că are în jur de 
şaizeci de ani şi că e genul de unchi favorit. Capul îi era aplecat 
în faţă şi avea un zâmbet larg pe buze. Tweed îi ieşi în cale 
prezentându-i-o pe Paula. 

— Ce surpriză minunată, începu Fanshawe. Chiar Tweed în 
persoană. Ce mai faci? La vânătoare de răpitori de copii aici, în 
inima pădurii? 

Paula aproape tresări. Cu mare efort îşi păstră o expresie 
neutră. Apoi îşi dădu seama că Fanshawe se referea probabil la 
faptul că Tweed era cunoscut în rolul său fictiv de şef al 
investigaţiilor la General Cumbria. Anumitor persoane ştia să le 
dea impresia că era implicat în negocierea eliberării unor 
victime răpite, în schimbul recompenselor. Acest fapt explica şi 
motivul deselor sale călătorii în străinătate. 

Faţa lui Tweed nu exprima nimic altceva decât plăcere. O 
prezentă pe Paula şi Fanshawe o plăcu imediat, evident. 

— Hai să intrăm din ceaţă, o conduse el înconjurându-i umerii 
cu braţul. Bestială noapte, continuă, dar înăuntru e cald şi bine. 
Sistemul suedez de încălzire centrală merită toate paralele... 

O ajută să-şi scoată trenciul, după care îl agăţă într-un cârlig 
deasupra caloriferului. Dincolo de uşa de la intrare se afla un 
salon spaţios în formă de L, mobilat în stil scandinav. 

— Suedez? întrebă Paula în timp ce se lăsă condusă spre o 
canapea lungă. 

— Da. Am fost foarte norocos să obţin această locuinţă. O 
însoţi până la sofaua confortabilă şi Paula se aşeză într-un colţ. 
Fanshawe se întoarse spre Tweed care îşi agăţase haina peste a 
Paulei. la loc în fotoliul din faţa noastră şi ne vom simţi 


confortabil. Nu credeţi că un pahar de sherry ne-ar face să ne 
simţim mai bine? 

— Am băut nu de mult, spuse repede Paula. 

Observase sticla sub braţul lui Fanshawe în timp ce acesta lua 
câteva pahare de pe un raft de sub măsuţa de cafea rotundă 
care îi despărţea de Tweed. Sherry de Cipru. Aruncă o privire în 
încăpere: nici urmă din opulenţa ostentativă de la Leopard's 
Leap. 

— Atunci pentru tine, Tweed? 

— Mulţumesc, Willie, dar sunt cu maşina. De cât timp eşti 
aici? Vecinul tău, comandantul de brigadă Maurice Burgoyne, 
mi-a sugerat în treacăt să vin să te văd. 

— Zdravăn bărbat, Maurice. A cucerit MC-ul în timpul 
războiului din Coreea, pe când era tânăr ofiţer... 

In timp ce pălăvrăgea, adresându-i-se lui Tweed, Paula îşi 
studie gazda. Faţa mare şi rotundă avea un aer angelic. Sub 
sprâncenele stufoase avea ochi albaştri care iradiau o notă de 
umor. 

„Da, asemenea unui unchi favorit”, gândi ea din nou, în timp 
ce Willie se întoarse către ea. 

— Scuză-mă că te-am neglijat. M-a absorbit discuţia. Da, 
suedez. Locuinţa a fost construită pentru un suedez, după ce au 
demolat un conac vechi aproape dărăpănat. Spuneam că am 
fost norocos. In timp ce eram în Orient, tatăl meu a jucat la 
Bursă şi a pierdut vechea noastră proprietate din Berkshire, 
unde eu am crescut. Dar locul acesta se potriveşte perfect 
veniturilor mele limitate. După cum vezi, nicio cheltuială de 
întreţinere. Tocurile ferestrelor sunt făcute dintr-un lemn 
special, care nu are nevoie niciodată de vopsea. Doar din când 
în când se aplică un ulei pentru lemnărie. Şi asta, bineînţeles, o 
fac singur. Işi îndreptă atenţia spre Tweed. Dar nu ţi-am răspuns 
la întrebare. Cred că ştii că Sir Gerald Andover locuieşte la două 
uşi de aici? 

— Da, de fapt, pe el l-am văzut mai întâi. 

— Bun băiat. A fost la Hong Kong într-una din călătoriile sale. 
Odată, când beam ceva împreună cu Burgoyne, i-am spus lui 
Gerald că mă pregătesc să părăsesc curând Orientul. Imediat s- 
a oferit să-mi caute o locuinţă. Nici n-am visat că-mi va propune 
un loc în apropierea propriei lui case. Preţul era rezonabil - se 
spune chiar că e o casă ieftină pentru locul ăsta - iar suedezul 


voia să se stabilească în Statele Unite. Locuiesc aici de mai bine 
de doi ani; comandantul de brigadă a sosit aproximativ acum 
trei ani. 

— Am fost surprins să găsesc trei vechi camarazi din China în 
acelaşi loc, comentă amabil Tweed. 

— Aşa că acum ştii de ce... 

Se întrerupse. Se deschise o uşă. Paula aruncă o privire spre 
bucătăria modernă. A 

In cameră intră o femeie. Inaltă, subţire, o brunetă frapantă, 
căreia Paula îi dădu aproximativ treizeci de ani. Peste bustul 
frumos modelat purta o bluză mulată de culoarea florii-soarelui 
cu o eşarfă mandarin. Se mişca elegant apropiindu-se de ei. 
Fusta plisată crem se oprea deasupra genunchilor descoperind o 
superbă pereche de picioare. 

Fanshawe sări de pe scaun. Pentru un tip atât de masiv, se 
mişca uşor şi era destul de rapid în reacţii. 

— Vino să faci cunoştinţă cu musafirii noştri, Helen, o 
întâmpină el entuziast. Helen Claybourne, secretara mea şi în 
acelaşi timp facto-tumul meu. Pune totul în ordine, inclusiv pe 
mine... 

După prezentări, trase un scaun pentru ea lângă Paula. Ţinea 
în mână un pahar cu un lichid gălbui; privirea ei rece se opri 
asupra Paulei în timp ce se aşezară din nou cu toţii. Vocea, 
plăcut modulată, era la fel de rece ca întreaga ei persoană. 

— Apa minerală, remarcă ea, îmi face sete pe o vreme ca 
asta. Ar trebui să servim băuturi domnului Tweed şi domnişoarei 
Grey. 

— Oh, i-am rugat, i-am poftit, dar rezistenţa lor e implacabilă. 

— Poate că vor ceda puterii tale de convingere mai târziu, 
sugeră Helen, apoi sorbi cu înghiţituri mici băutura din pahar. 

Ochii ei cenuşii, pătrunzători o priveau încă pe Paula 
amintindu-i de privirea hipnotică a lui Burgoyne. Se pomeni 
comparându-le în gând pe Helen şi pe Lee. Dacă ar intra într-o 
încăpere plină de bărbaţi, Lee ar deveni pe loc centrul atenţiei, 
în timp ce Helen s-ar opri în tocul uşii privind în jur. Şi în curând 
toţi ochii s-ar îndrepta spre ea. Două femei destul de 
neobişnuite. 

— Andover m-a surprins. Părea cu totul rupt de realitate, 
remarcă Tweed. Cred că fiica lui e plecată. 

Willie îşi redobândi zâmbetul bonom. 


— Andover e un tip de treabă, zise el ridicând puţin vocea. 
Dar îşi păzeşte cu stricteţe proprietatea. Şi acum, dacă mă 
gândesc bine, cred că ai dreptate. Irene a plecat. A plecat într-o 
lungă vacanţă în Mediterana cu actualul ei iubit. N-are pic de 
odihnă. E vârsta - a ei şi a epocii - vreau să spun. 

— Cam de când a plecat? întrebă Tweed pe un ton indiferent, 
cu ochii pe jumătate închişi. 

— Poate de trei luni şi mai bine, n-aş putea spune exact. Nu, 
Helen? 

— Cam aşa ceva. Cam de când Andover a renunţat la 
preşedinţia INCOMSIN - Comitetul Internaţional de Inteligență 
Strategică? Şi la celelalte directorate? 

Willie îşi ţuguie buzele. 

— Stai să mă gândesc. Cred că ai dreptate. Până acum nu m- 
am gândit la asta. 

— De la ce spuneai - acum o clipă - că i se trage această 
izolare? Este un solitar? 

— Mă tem că da. Helen, întreţine, te rog, pe oaspeţii noştri 
pentru o clipă în timp ce dau un telefon... 

Dispăru pe o altă uşă în bucătărie. Helen Claybourne îşi 
concentra atenţia asupra lui Tweed. 

— După cum îmi spunea Willie, activaţi într-o formă destul de 
periculoasă de asigurări? 

— Nu chiar. Sunt rare ocaziile când se tensionează un pic 
negocierile unele situaţii ambigue. Oricum, nu e vorba de ceva 
periculos, o asigură el. 

Ea se întoarse spre Paula. 

— Lucraţi în aceeaşi ramură? 

— Da. Cel mai adesea mă ocup de întocmirea poliţelor de 
asigurare. De fapt, mi-ar plăcea o muncă de răspundere. Dar 
dumneavoastră? 

— Oh! Duc o viaţă plăcută şi liniştită. Pun lucrurile în ordine. 
Mai fac unele excursii în străinătate cu Willie. Fac prăjituri cu 
cireşe... _ 

Continuă să vorbească până se întoarse Willie. Işi frecă 
mâinile şi se aşeză din nou lângă Paula. 

— Observaţia ta în legătură cu izolarea lui Andover m-a 
alarmat. l-am telefonat ca să-i propun să vină aici. Dar n-a 
răspuns. 

— Te-aş fi putut scuti de efort, spuse Tweed ridicându-se. A 


ieşit imediat după ce am plecat noi de la el. 

— La ora asta din noapte? Ei bine, el totdeauna a avut 
propriile sale legi. Chiar trebuie să plecaţi atât de curând? 

— Mă tem că da. Locuim la Passford House şi aştept acolo un 
telefon. Văd că cineva construieşte pe aici. Cărămizile alea din 
iarbă par să înainteze... 

— Sunt ale lui Burgoyne, spuse Willie, repezindu-se să le 
aducă hainele. Comandantul de brigadă are întotdeauna câte 
ceva de modificat. Presupun că e unul dintre scopurile vieţii 
sale. Mi-a făcut multă plăcere să te revăd. Trebuie să ţinem 
legătura, adăugă el în timp ce-o ajuta pe Paula să se îmbrace. 
Vin din când în când în oraş. Vă telefonez înainte de a ieşi data 
viitoare. Un prânz la Brown ar fi grozav... 

Paula spuse noapte bună lui Helen care îi însoţi până la uşa 
pe care o deschise. Tweed observă că aveau două încuietori; 
securitate mai bună decât la Andover. 

Erau în maşină şi o luară la dreapta pe drumul ce ducea la 
Lymington, când Paula îi puse întrebarea: 

— Ce crezi despre ei? Toţi trei atât de aproape? 


4 


Betoniera apăru în spatele lor cu mult înainte de a ajunge la 
drumul principal spre Lymington. 

Cu câteva minute mai devreme, Tweed, cu mâinile relaxate 
pe volan, se-ntreba ce voia ea să spună. Noaptea fără lună 
părea se devină chiar mai întunecată, datorită luminii farurilor 
ce se izbea de copacii din jur. Pe drum nu mai circula nimeni. 
Undeva, în urma lor, era un drum singuratic spre Beaulieu. 

— Ai trei chinezi bătrâni, explică Paula. Se cunosc între ei de 
la Hong Kong - în cealaltă jumătate a lumii. îlinclud şi pe 
Andover, pentru că se pare că a vizitat şi el adeseori Hong Kong- 
ul. Ce sens au toate astea? Mi se pare ciudat şi aproape straniu 
că locuiesc doar la o uşă unul de altul, la marginea pădurii New 
Forest. 

— Ni s-a explicat de cum am ajuns. Găseşti ceva ciudat în 
asta? 

— Da. În primul rând, Andover n-a pomenit niciodată că el le- 
ar fi găsit case. Era aşa de agitat, din motive evidente, încât nu 
mai e nimic de zis. Burgoyne a spus că ei - el şi Willie Fanshawe 
- au băut la Hong Kong împreună cu Andover, iar Burgoyne i-a 
cerut lui Andover să găsească, dacă poate, o proprietate - ceea 
ce a şi făcut. Willie ne-a spus o altă poveste, din care a reieşit 
clar că Andover s-a oferit să-i găsească locuinţă. 

— Deci, ai prins firul? 

— Eşti imposibil, izbucni ea cu mânie prefăcută. Ai vrut să 
vezi dacă am observat contradicţia? 

— Dar ai observat că avem companie? Una din acele 
betoniere mobile uriaşe se apropie din spate. 

— Tocmai voiam să te-ntreb. Am văzut-o în oglinda laterală. O 
blestemată brută portocalie cu un mixer imens ne dă târcoale. 

— Şi cimentul e gata să fie folosit. Ciudat să vezi un astfel de 
vehicul circulând noaptea, la ora asta. 

— Dacă continuă cu viteza asta, urmează să intre prin geamul 
din spate. 


„Ceea ce e adevărat”, gândi încruntat. Monstrul portocaliu era 
la câţiva inch de Ford, conturându-se ameninţător ca un enorm 
tanc militar. Apăsă piciorul pe acceleraţie. Viră brusc spre 
cealaltă bandă în mare viteză, lăsând în urmă, pentru scurt 
timp, betoniera. 

încordat, Tweed apăsă şi mai tare pedala accelerației. 
Mulţumi cerului că nu plouase şi că suprafaţa drumului nu era 
alunecoasă. Colosul îi ajunse din nou. Paula îl văzu năpustindu- 
se spre ei. 

— Şoferul trebuie să fie ori nebun, ori beat, scrâşni ea. 

— Sau are scopuri criminale. 

— Dar de ce? protestă ea. 

— Să scăpăm mai întâi... Tweed roti volanul spre curba 
următoare, recâştigă controlul asupra maşinii şi păstră talpa 
apăsată pe pedală. Depăşiră un stâlp solitar care marca probabil 
intrarea la o altă reşedinţă izolată. Privind în oglinda 
retrovizoare, Tweed îl zări pe şofer care purta ochelari negri şi 
stătea aplecat deasupra volanului. Se-ndrepta spre ei ca o 
rachetă. Era din nou la câţiva inch în spatele Ford-ului. Era doar 
o chestiune de secunde până ar fi simţit izbitura masivei 
greutăţi nimicindu.-i. 

Tweed riscă mărirea vitezei la o nouă curbă. Distanţa se mări. 
Dar pentru scurt timp. Betoniera se năpustea din nou asupra lor. 
Tweed îşi imagină greutatea maşinii, combinată cu grămada de 
ciment din rezervor revărsându-se deasupra lor. 

— Încearcă să ne preseze, spuse Paula calmă. Unde am spus 
ceva care a deranjat atât de mult, încât să încerce să ne 
omoare? 

— Ne gândim mai târziu. Problema e acum să scăpăm cu 
viaţă. 

Tweed se blestema că o luase pe Paula cu el. Dar cine ar fi 
putut să prevadă că vizita la Andover va avea ca rezultat o luptă 
disperată pe viaţă şi pe moarte? Nu se îndoia că odată ce 
betoniera îşi va fi atins scopul, nu va rămâne din ei nimic, în 
urma coliziunii, decât o masă amorfă. 

Lumina farurilor se roti odată cu trecerea prin curba strânsă şi 
se proiectă pe o porţiune îngustă de drum ce o lua la stânga. Se 
pregăti de manevră, calculându-şi şansele de scăpare. 

— Să rezistăm de dragul vieţii! strigă el. 

Într-o viteză nebună, ieşi din drumul principal şi apucă pe cel 


lateral, chiar mai îngust decât o alee. Simţi cum derapează 
spatele maşinii şi Paula se pregăti de izbitură. Din fericire, după 
cum observase Tweed, în partea exterioară a intrării pe alee era 
o denivelare acoperită cu frunze uscate. 

Când spatele maşinii alunecă spre şanţ, Tweed reduse viteza. 
Ford-ul se redresa. Apăsă din nou pe accelerator, lăsând în urmă 
un vârtej de frunze. Se-ndreptă în viteză în josul aleii mărginite 
de copaci şi subar-borbet. Paula privi prin oglinda laterală. 
Manevra  neaşteptată luase prin surprindere pe şoferul 
vehiculului ucigaş. 

Depăşise indicatorul, întorsese mergând cu spatele şi pornise 
din nou să-i urmărească. Tweed zărise un indicator rutier în 
capătul aleii, dar nu avusese timp să citească ce indica. Spera 
că Lymington. Dar putea fi o fundătură. În acest caz... 

— Incotro indica panoul? întrebă Paula cu voce încă liniştită. 

— Habar n-am. Vom afla pe parcurs. 

In urma lor, betoniera lua viteză. Ar fi putut să-i ajungă în mai 
puţin de un minut, după calculul Paulei. Când avea să se 
termine coşmarul acesta? Privi spre Tweed. Expresia feţei îi era 
încruntată, dar nu dădea niciun semn de nervozitate. Adesea 
ridica privirile spre oglinda retrovizoare pentru o fracțiune de 
secundă. 

— Să sperăm că nu vom întâlni niciun tractor, spuse ea. 

— Aşa-mi placi. Optimistă, glumi el. 

Aleea începea să semene cu un tunel, copacii foarte apropiaţi 
de pe ambele părţi ale drumului se uneau deasupra. „Oh, 
Doamne!” gândi Paula. Urmă o curbă ce lăsa în urmă drumul 
drept. Se înlănţuiau viraje nesfârşite şi cotituri oarbe care îl 
sileau pe Tweed să reducă viteza. Privi din nou în oglinda 
laterală. Monstrul portocaliu se apropia în viteză, luând fiecare 
viraj în trombă, imprudent. Avea o greutate enormă, şi ştia asta. 

— Măcar de-am da de un sat, comentă Paula. 

— Nu pare a fi un drum umblat. N-am trecut pe lângă nicio 
căsuţă. 

O nouă privire în oglindă îl avertiză că betoniera se afla în 
spatele lor cu sfera turnantă ca un ceas care le măsura destinul. 
Tweed mergea cu viteză maximă, fixându-şi în minte imaginea 
aleii şerpuite de ţară. Farurile maşinii ce-i urmărea se vedeau în 
oglindă. Trebuia să facă ceva şi, fir-ar al naibii, cât mai repede 
posibil. 


Luă altă curbă, cu zgomotul betonierei şi al mixerului său în 
ureche. Paula îşi scoase Browning-ul din geanta de pe umăr, 
pregătindu-se să tragă. 

— Bagă-l la loc! se răsti Tweed. 

— L-aş putea termina cu o împuşcătură prin geamul din 
spate... 

— Am spus să-l pui la loc. La viteza asta n-ai să-l nimereşti 
niciodată. Mai degrabă mă-mpuşti pe mine. 

Strecură arma la loc cu un sentiment de frustrare, dar 
recunoscând că obiecţia lui Tweed era îndreptăţită. Ford-ul se 
balansa acum dintr-o parte în alta a drumului, ca şi cum ar fi 
aşteptat - din voia Domnului -o altă curbă diabolică. Brusc, 
drumul se-ndreptă. 

Lumina farurilor se vedea clar, iar efectul de tunel continua. 
Tweed se holbă înainte, unde două trunchiuri vechi de stejar se- 
mpreunau formând un arc, se îndreptau unul către celălalt ca 
într-o îmbrăţişare pasională. Betoniera se afla la câţiva inch în 
urma lor vuind ca o bombă. 

Tweed apăsă pe acceleraţie, smulgând motorului său o 
fracțiune de secundă. Distanţa dintre cele două autovehicule se 
mări din nou. Pe sub stejari, Tweed văzu drumul drept şi privi în 
oglindă. 

Betoniera se apropia într-o viteză nebună. Ghici că şoferul 
intenţiona să-şi termine treaba. De aceea nu văzuse arcul. 
Maşina intră pe sub el, dar era prea lată ca să poată aluneca aşa 
cum făcuse micuțul Ford. Tweed tocmai se uita în oglindă şi 
văzu ce se întâmplă. 

— Uită-te în oglinda laterală, spuse el repede. 

Paula văzu uriaşul vehicul oprit cu o bruscheţe înfiorătoare. 
Arcul era prea mic. Betoniera era prinsă în bolta îngustă. Urmă 
un cumplit scrâşnet de roţi. Se auzi în acelaşi timp uruitul 
asurzitor al metalului izbindu-se de copaci. Rezervorul de ciment 
continua să se învârtă, dar o făcea la o sută optzeci de grade. O 
avalanşă de ciment se revărsă. Un trunchi de stejar se prăbuşi 
strivind acoperişul cabinei. Toba se-nvârtea uşor acum de parcă 
ar fi fost mânată de o mână nevăzută. Apoi se opri. Zgomotul 
motorului încetă. Tweed opri şi el motorul şi o linişte funestă se 
aşternu pe drumul de ţară. 

— Dă-mi pistolul, zise răstit Tweed. 

Era un ordin. Paula se supuse fără nicio ezitare, dându-i 


Browning-ul. Tweed sări din maşină şi se-ndreptă încet spre 
arcul zdrobit, mergând pe lângă bordura de iarbă, spre 
întunericul de la marginea drumului, cu pistolul ascuns. 

Paula îl urmă la distanţă. Culese de pe jos ca armă o creangă 
groasă. Mai bine decât nimic. Tweed se apropie cu grijă. Pantofii 
cu talpa de cauciuc nu făceau niciun zgomot prin iarbă. Pe 
măsură ce se apropia, strângea pistolul cu ambele mâini. 

Un far era zdrobit. Celălalt se bălăbănea în jurul unei ramuri 
solide smulse din stejarul doborât. Printr-o ciudată întâmplare 
mai funcţiona încă, iar lumina pâlpâitoare cădea pe cabina 
zdrobită. Dintr-o privire, Tweed văzu capul şoferului, înfundat 
între umeri, cu gâtul rupt, cu ochelarii negri încă la locul lor. 

Capul era acoperit cu o grămadă de ciment; se mai vedea 
doar faţa. Tweed înţelese că în aerul rece al nopţii cimentul se 
solidifica rapid. Şoferul era înmormântat într-un strat gros din 
propriul său ciment. Tweed nu-l invidia pe cel care ar fi încercat 
să scoată cadavrul. 

— E mort, spuse Tweed, auzind-o pe Paula alături. 

— Observaţie evidentă, m-am gândit eu. Oricum, ori el, ori 
noi, spuse ea cu răceală. 

— N-are niciun sens să încercăm să-l identificăm. Corpul e 
acoperit complet. lar maşina nu are niciun semn de reper. 

— Raportăm? întrebă ea. 

— Nu. Avem de răspuns la prea multe întrebări incomode. Pe 
care tocmai ni le-am pus şi noi. O privi şi o cuprinse după talia 
zveltă, simțind că tremură. 

— Ştii, cred că e destul pentru ziua de azi. Un somn bun la 
Passford House este exact ce-ţi trebuie. 

— Pic de somn, recunoscu ea. 


5 


În dimineaţa următoare, Tweed convocă un „consiliu de 
război”. 

Erau adunaţi în dormitorul lui spaţios, care era practic un 
apartament la primul etaj. Fereastra celei de-a doua camere 
dădea spre o pajişte verde, în dreapta căreia se afla parcată o 
maşină. Tweed rămase în picioare uitându-se pe fereastră, în 
timp ce Paula se aşeză într-un fotoliu confortabil, iar Newman se 
căţără pe unul din braţele acestuia. 

— lmi place locul ăsta, reflectă Tweed. Serviciu excelent. Şi 
un extraordinar mic dejun englezesc. Personalul e îndatoritor, 
cadrul luxos. E atâta linişte şi totuşi ne aflăm doar la două mile 
de Lymington. 

— După ziua de ieri era exact ce-mi trebuia, spuse Paula cu 
un sentiment de bucurie. 

— Deci, când vom discuta despre evenimentele din seara 
trecută? întrebă Newman impacientat. 

— Acum, spuse Tweed smulgându-se din visare. Se aşeză într- 
un fotoliu, în faţa lor. Spune-ne ce ţi s-a întâmplat, Bob. Noi ți- 
am povestit prin ce-am trecut. 

— L-am urmărit pe Andover care s-a dus direct la casa şefului 
poliţiei, aproape de Brockenhurst. O maşină de patrulare era 
deja pe drum. A stat acolo exact o oră. 

— Timp în care, fără îndoială, a auzit totul despre moartea lui 
Harvey Boyd, medita Tweed. Pentru că e el însuşi o ţintă vie, i-a 
scutit de a-l mai vizita. 

— Apoi s-a dus direct acasă. Atunci mi s-a confirmat ceea ce 
bănuisem pe drumul spre Brockenhurst. Era urmărit de cineva 
într-un Land Rover. Înainte de a-mi pune tu întrebarea, nu, n-am 
putut uita la numărul maşinii. Era acoperit de noroi. - E ciudat, 
reflectă Tweed. Chestia asta sugerează că Andover se află sub 
totala supraveghere a cuiva. Cel din Land Rover te-a reperat? 

— Crezi că ai de-a face cu un amator? spuse Newman. Sigur 
că nu. Nu m-am luat după el chiar atât de repede. l-am dat de 
urmă de la distanţă, pentru că era pe drumul spre Brockenhurst. 


Land Rover-ul l-a urmărit de îndată ce a plecat de la Prevent. La 
întoarcere, l-a condus până la intrarea pe domeniu. 

— Şi deja întreaga casă e supravegheată, remarcă Paula. 

— De aceea am folosit expresia o supraveghere totală, îi 
spuse Tweed. Acum să recapitulăm ce s-a întâmplat. Oh, Bob, 
de ce-ai venit aici să mă întâlneşti? Eşti binevenit, dar de ce? 

Newman păru stingherit. Evită cu grijă privirile Paulei când 
răspunse. 

— Am auzit că Harvey Boyd intenţiona s-o ia pe Paula cu el 
într-un soi de investigare a dispariţiei prietenului său, George 
Stapleton, pe Solent. M-am gândit că ar putea fi periculos şi de 
aceea am venit de la Lymington. Asta-i tot. 

„Nu chiar atât de simplu”, gândi Tweed păstrând pe chip o 
expresie impasibilă. Se amuza: Newman era, evident, gelos pe 
prietenul Paulei. 

— Şi acum să adunăm factorii dispersaţi, continuă Tweed. 
Unu: Boyd, de asemenea, a avut ceea ce Walford a numit un 
accident pe vreme de ceaţă. Unul fatal, din nefericire. 

— N-a fost accident, protestă Paula. Am văzut ceva mare 
mişcându-se prin ceaţă chiar înaintea coliziunii. Şi, după cum 
ştiţi, am o vedere excepţională. 

— Linişteşte-te, o tempera Tweed. Am spus „ceea ce a numit 
Walford accident”. Asta-i factorul numărul unu. Doi: l-am găsit 
pe Andover îmbătrânit cu zece ani, un om distrus. Inainte de a-l 
întâlni bântuind pe afară, am descoperit ceva cu totul macabru 
în răcitor - braţul îngheţat, probabil, al lui Irene. 

— Probabil? sări Paula. Amândoi am văzut inelul de pe deget. 
lar mai târziu, Andover ne-a povestit că-i dăruise un inel cu 
smarald la a optsprezecea aniversare. 

— N-avem decât mărturia lui Andover despre acest lucru, 
sublinie Tweed. A ghicit că descoperisem braţul îngheţat şi era 
în disperare de cauză. Poate te gândeşti că era tulburat din 
pricina membrului congelat - ceea ce desigur e adevărat. Dar 
cred că era mai degrabă afectat, pentru că noi l-am descoperit. 
Un lucru total diferit. 

— Doar nu vrei să spui că Andover este implicat într-o 
conspirație, protestă Paula. 

— În acest stadiu, nu-mi imaginez nimic. Pur şi simplu, 
însumez faptele. Trei: fiica sa pare să fi fost răpită. Mă bizui pe 
strania sa remarcă din ultimul minut: Nu s-a cerut nicio 


recompensă. Lucru care mi s-a părut destul de curios, dacă e 
adevărat. 

— Andover este înstărit? întrebă Newman. 

— Presupun că are peste o jumătate de milion moştenire de la 
tatăl său. 

— Şi locuieşte în casa aceea înspăimântătoare, lipsită de orice 
confort, îşi aminti Paula. 

— E un vechi elev al şcolilor publice, explică Tweed. Am 
observat că mulţi dintre ei sunt destul de indiferenți la condiţiile 
în care trăiesc. Totul începe în copilărie, în şcolile publice cu 
internat, atât de rigide. Dormitoare şi săli de clasă prost 
mobilate. Nu dau nicio şansă formării gustului. 

— Şi factorul patru? întrebă Newman. 

— Retragerea bruscă a lui Andover din viaţa publică, 
autoizolarea sa asemenea unui pustnic. Nu-i stă în fire. A fost 
omul de bază de la INCOMSIN. 

— N-am auzit niciodată de această organizaţie, remarcă 
Paula. 

— Pentru că nu trebuia să auzi. Opera în mare secret. Un 
creier de excepţie şi unul dintre puţinii care munceau cu 
adevărat. Înfiinţată la Londra, organizaţia făcea prin membrii săi 
prognoze asupra dezvoltării mondiale ulterioare. Am participat 
la câteva dintre adunările lor secrete. Ca şi Burgoyne şi 
Fanshawe. 

— Şi ce sens are izolarea lui Andover? insistă Newman. 

— Pare să coincidă cu data dispariţiei lui Irene. 

— Poate fi una dintre acele stranii coincidenţe, comentă 
Newman. 

— Să nu crezi în ele. Cinci: Am dat de trei bătrâni chinezi, 
după cum li se spune, la o distanţă de câţiva iarzi unul de altul 
în adâncimile pădurii New Forest. Nu pot crede că e o 
coincidenţă. 

— Burgoyne şi Fanshawe ne-au dat o explicaţie în acest sens, 
îi aminti Paula. 

— Pe care n-am crezut-o nicio clipă. Şase: pe cine am 
deranjat atât de mult, încât să ia măsuri ca o betonieră să ne 
omoare pe amândoi? 

— Willie ne-a lăsat un timp singuri pentru a-i telefona, 
chipurile, lui Andover, sugeră Paula. Dar îmi place de el. 

— Şi, îi aminti Tweed, ne aflam la Willie, deci suficient de 


departe, pentru ca Burgoyne să organizeze atacul. 

— Trebuie să fie unul din ei. Cumplită idee. Dar nu e exclus să 
fie una din cele două femei, spuse Paula. 

— Ceea ce înseamnă, începu Tweed privind spre Newman, că 
Paulei nu i-a plăcut niciuna din ele. 

— Este ceva bizar în relaţiile ambelor femei, care locuiesc cu 
aceşti bărbaţi, insistă Paula. Doar o altă femeie ar putea 
observa asta. Lipsa unui sentiment real de afecţiune. 

— Dar ai uitat un suspect, continuă Tweed. Andover însuşi. 
Ne-a sfătuit să-i vizităm vecinii, ca să ne ţină la o distanţă 
suficientă pentru a pune la cale crima. 

— Nu e posibil să-l suspectezi pe el, protestă Paula din nou. 

— Pentru moment, orice este posibil. Andover s-a 
înspăimântat când a aflat că fusesem în casă. Pur şi simplu, s-a 
înfuriat de-a binelea. Mai ales când i-am sugerat să cheme 
poliţia. Este chiar posibil să fi căutat o soluţie ca să ne oprească 
cu orice chip. 

— Dacă spui tu... Te-ai uitat prin dosarul lui Andover? 

— L-am răsfoit în pat azi-noapte. Tweed se opri. Nu ştiu dacă 
îmi spune prea multe. E destul de subţire. Un document ciudat. 
Cred că am prea puţine date pentru a-i aprecia semnificaţia, 
dacă există vreuna. 

— Mă gândeam la Burgoyne şi la Willie Fanshawe, spuse 
Paula încruntându-se. Tipuri atât de diferite. Comandantul de 
brigadă, după spusele lui Willie, este întruchiparea ideii mele de 
comandant strălucit. Un tip hotărât, aş zice, cu o minte ca 
briciul. Dar era ceva de-a dreptul straniu în zâmbetul său 
întunecat. Willie este exact opusul său. Foarte asemănător unui 
unchi generos de-al meu, cel pe care l-am îndrăgit. Plin de 
importanţă - mi-o imaginez pe Helen Claybourne trebăluind cu 
spor în toată casa - şi bine dispus. 

— O descriere corectă a celor doi bărbaţi, spuse Tweed, 
privind-o în timp ce-şi ştergea ochelarii cu o batistă. 

— Şi o mare deosebire în ce priveşte averea, cred, reluă ea. 
Brigadierul m-a copleşit cu opulenţa, pe când Willie trebuie să-şi 
numere băânuţii. 

— Altceva? insinua Tweed. 

— Da. Burgoyne trăieşte în trecut. Ai văzut cum şi-a 
împodobit Leopard's Leap - un nume caraghios - cu amintiri din 
anii petrecuţi în Orientul îndepărtat. În schimb, Willie nu are 


niciun obiect din trecut, de parcă ar dori să-l uite. 

— Numai deosebiri, observă Tweed. 

— Oh, au şi un lucru comun. Am greşit spunând că Willie a 
lăsat totul în urmă. N-ai observat că ambii păreau să fi rămas 
înţepeniţi în trecut? Mă refer la limbă. Burgoyne s-a referit la 
iubitul lui lrene ca la un golănaş. Nimeni nu mai foloseşte acest 
termen. Cu excepţia hoinarilor care continuă să stea la Hong 
Kong. Acelaşi lucru cu Willie. A folosit expresia prieten 
credincios, vorbind despre Burgoyne. E atât de arhaic. Amândoi 
sunt legaţi mental de China şi de vechile lor obiceiuri din 
Extremul Orient. 

— Dacă spui tu, remarcă Tweed distrat. 

Paula sări enervată în picioare. Fără să-şi dea seama, Tweed 
repetase cuvintele ei de mai înainte. lritată de experienţele 
trăite în ziua precedentă, crezu că o imită. 

— Bine, spuse printre dinţi, vorbesc prea mult. Dar ţinând 
cont că era să fim aproape ucişi ieri noapte, nu uita de 
cărămizile şi de mica betonieră de pe gazonul lui Burgoyne. Este 
deci în legătură cu un constructor... şi poate de acolo provine 
monstrul portocaliu. Am nevoie de aer. les să fac câţiva paşi... 

Ea închise uşa încet şi plecă agasată. Tweed îşi puse la loc 
ochelarii. 

— De fapt, Paula a spus ceva foarte important. Ceva care se 
poate lega de raportul din dosarul pe care mi l-a dat Andover. 

— Şi n-ai de gând să-mi spui despre ce este vorba? încercă 
Newman. 

— E prea devreme. Trebuie să fiu sigur. După cum am mai 
spus, am nevoie de multe date. 

— Îmi amintesc, spuse Newman neliniştit. Deci când începem 
să obţinem datele? 

— Oh, am început deja. M-am sculat mai devreme decât voi 
azi-dimineaţă. Am adunat mult mărunţiş de-aici din birou, apoi 
m-am dus la Lymington să găsesc un telefon public. 

— Continuă. 

— l-am telefonat colonelului Stanstead, şeful poliției. 
Rămăşiţele bietului Boyd sunt acum în drum spre Londra într-o 
ambulanţă. L-am căutat pe Sir Rufus Rabin, eminentul patolog la 
care apelăm uneori. Rabin va examina corpul şi-mi va face un 
raport. Am sunat-o pe Monica La Park Crescent, continuă el 
referindu-se la sediul general al SIS. Henry Butler şi Pete Nield 


sunt pe drum spre noi şi vor supraveghea casa lui Andover, 
Prevent. Dacă vrei să fii de folos, du-te şi întâlneşte-l pe 
comandantul portului, Walford. Foloseşte-te de înfumurarea lui. 
Află dacă Burgoyne şi Fanshawe, sau măcar unul din ei, au bărci 
ancorate pe acolo. Dacă da, ce tipuri de nave au... 

— Trebuia să-mi închipui, oftă Newman. |n timp ce eu 
călătoream în ţara viselor, tu acţionai ca un dinam. 

— Am cerut, de asemenea, Monicăi să verifice datele şi să-mi 
spună tot ce se ştie despre existenţa celor doi, Burgoyne şi 
Fanshawe, în toţi aceşti ani petrecuţi în Orientul îndepărtat. Plus 
o scurtă schiţă biografică a lui Andover. Va lucra toată noaptea 
Monica noastră. 

— Energie de bărbat, comentă Newman. A, şi pentru că mi- 
am amintit, spuse el într-o doară, Paula a fost foarte afectată de 
moartea lui Boyd? 

Tweed arboră o mină sobră. 

— Bineînţeles că a fost şocată. Dar nu erau foarte apropiaţi. 
Păreau doar să se simtă bine împreună. Nimic serios. 

— Mă bucur că n-a fost o pierdere devastatoare. Dar de ce iei 
toate aceste măsuri? 

— Pentru că am citit dosarul lui Andover şi câteva elemente 
mi-au revenit în memorie în timp ce vorbea Paula. M-am grăbit 
să mă duc la Lymington, pentru că Paula susţine că a văzut ceva 
prin ceaţă în port, noaptea trecută. Are într-adevăr o vedere 
excepţională. Şi-apoi, nu-mi place ca oamenii mei - chiar şi cel 
mai nou recrut - să fie ucişi în circumstanţe dubioase. 

— Vrei să spui că Harvey Boyd, ex-SAS, era... 

— Aproape să intre în SIS, după ce ar fi trecut de cursul de 
antrenament... 

— N-am ştiut de asta, zise dojenitor Newman. 

— Nici n-am avut timp să-ţi spun. Bob, sunt realmente 
îngrijorat. Sunt aici câteva mistere aparent disparate. Încep să 
cred că am dat peste ceva cu adevărat straniu. 

— Atunci, mai bine mă duc să discut cu încântătorul domn 
Walford. Te întorci la Londra? 

— Nu încă. Poate mai găsesc ceva interesant pe aici. Mă duc 
la Lymington. Poate intru într-una sau două cârciumi. Acolo poţi 
afla oricând câte ceva despre localnici... 


Tweed se urcase în Ford-ul parcat în faţă la Passford House, 
când Paula apăru din spate. Se postă la geam în timp ce el îşi 
punea centura de siguranţă. 

— Îmi pare rău că m-am purtat aşa. Presupun că nu te pot 
însoţi? 

— Urcă... 

Trecură de poarta hotelului şi se îndreptară spre Lymington 
pe drumul de ţară, răvăşit de vânt. Crengile îngheţate ale 
copacilor străluceau, iar aerul era rece şi curat. Tocmai intrau în 
drumul principal când Paula remarcă: 

— Asta e vremea ideală pentru Bob Newman. Spune că 
lucrează şi gândeşte mai bine când e frig. 

— Să sperăm că le face pe amândouă în acest moment. 

— În timp ce mă plimbam, mă întrebam ce-aş putea face... 
voi ceilalţi sunteţi atât de activi! Mi-ar plăcea să cercetez viaţa 
celor două femei, Lee Holmes şi Helen Claybourne. Simt că sunt 
ceva mai mult decât aşa-zise menajere ale celor doi bărbaţi. 

— Verifică-le. Îmi închipui că nu va fi prea uşor. Şi fii foarte 
atentă. 

— Deci şi tu crezi că e ceva ciudat în ce le priveşte? 

— Ţi-am cerut doar să ai grijă... 

Câteva minute mai târziu, intră într-o parcare publică din 
spatele supermarketului Waitrose. Opri maşina în zona de 
şedere prelungită, unde nu se plătea. Recepţionerul de la 
Passford House îi spusese de ea. 

Se întoarseră pe jos în strada principală şi, pe la unsprezece şi 
Ceva descoperiră vechea faţadă de la Gregorian şi o serie de 
magazine. Tweed se opri la Pier 68, un bar-restaurant, unde 
intră însoţit de Paula. 

— Barmanii îi cunosc foarte bine pe localnici, îi şopti el. Caut 
nişte informaţii. Vasele acelea care au dispărut... 

Înăuntru, o încăpere plăcută, se afla o tejghea de bar şi 
scaune de-a lungul peretelui. În spate, printr-o uşă deschisă, 
Tweed zări mesele aşezate pentru prânz. Se urcă pe un taburet 
înalt lângă un bărbat ce purta o şapcă băţoasă, de culoare 
albastră, cu cozoroc proeminent, şi fuma o havană. Comandă 
câte un pahar de vin alb franțuzesc sec pentru el şi Paula. 
Barmanul era un tip vesel cu o bărbuţă ascuţită. 

— Am auzit nişte poveşti despre unele bărci care au dispărut 
la scurt timp după ce au plecat din Lymington, remarcă Tweed. 


— Poveşti marinăreşti. Barmanul scutură din cap. Am auzit 
unele zvonuri vagi. 

— Cinci bărci se pare că au dispărut anul acesta, observă 
Paula. 

— Vorbe, barmanul clătină din cap. Mai înviorează localitatea, 
presupun... 

Se mută mai departe, lustruind tejgheaua. Omul cu şapca cu 
cozoroc îşi puse jos paharul cu bere şi se trase mai aproape de 
Tweed. 

— Sunteţi reporter? 

— Nu, doar mă intrigă. Tweed se învârti în scaunul său şi-şi 
îndreptă atenţia spre om. Ar putea constitui material pentru 
cartea pe care o scriu. 

— Atunci miza dumneavoastră norocoasă se află jos, pe malul 
apei. Căutaţi-l pe Ned, barmanul de la Ship Inn. El e mai 
informat cu ceea ce se petrece acolo, jos. 

— Mulţumesc. Oricum, mergeam într-acolo. 

Îşi lăsă paharul pe jumătate băut şi după ce-l salută pe 
barman, ieşiră. Traversară High Street şi în curând coborau un 
dâmb abrupt îngrădit de pavaj înalt. Paula aruncă o privire prin 
magazine, cercetă trecătorii. 

— Pare un loc destul de paşnic. 

— Poate fi doar o impresie înşelătoare. 

La intersecţie, traversară drumul şi continuară să coboare pe 
o stradă pavată, foarte scurtă şi povârnită, închisă traficului. Nu 
după mult timp, drumul o lua brusc la dreapta spre Quay Street, 
o altă stradă pavată. Se aflau aici cele mai multe magazine de 
calitate pentru turişti; Tweed observă şi uşi ce păreau să 
reprezinte intrarea în case particulare. După un colţ, descoperiră 
o pădurice de stejar şi hanul Ship Inn. 

Paula se opri, respiră adânc şi îşi reluă mersul. 

— Preferi să mă aştepţi aici, în timp ce mă duc să aflu ce s-a 
întâmplat astă-noapte? o întrebă Tweed. 

— Nu. Aici am băut ultimul pahar cu Harvey, dar nu vreau să 
mă las stăpânită de asta. 

Un val de căldură îi întâmpină pe când urcau scările. Din nou, 
Tweed se duse direct la bar şi comandă două pahare cu vin. In 
timp ce plătea, îi puse barmanului aceeaşi întrebare. 

— M-am întâlnit ieri, întâmplător, cu comandantul portului. Mi- 
a spus ceva despre nişte accidente stranii pe aici. Parcă nu mai 


puţin de cinci bărci, care au ieşit în larg în perioade diferite ale 
anului, n-au mai revenit. A, dumneata eşti Ned? 

— Eu sunt. 

Nu mai erau alţi clienţi în bar, dar barmanul, aplecându-se 
spre Tweed şi Paula, le spuse cu o voce coborâtă: 

— Încearcă să ţină asta sub tăcere. Idioţi! Dispare o barcă, 
Două. Se poate. Dar nu cinci. Ar trebui să se facă cercetări. 

— Şi toate au dispărut de la Lymington, nu? 

— Nu, domnule. Nu e aşa. Trei dintre ele, inclusiv cea a 
domnului Benton - primul accident - au fost văzute navigând în 
amonte pe Solent pe vreme de ceaţă. Presupun că veneau spre 
gura fluviului Beaulieu. 

— Corectează-mă dacă greşesc, dar fluviul acela nu curge 
aproape paralel cu fluviul Lymington, numai că ceva mai la est? 

— Exact, domnule. E o zonă mai sălbatică în care trăiesc doar 
câţiva oameni. Mai e un alt port mare în susul fluviului, Buckler's 
Hard. Unii preferă să acosteze acolo decât să vină aici. Destul de 
caraghioşi barcagii ăştia. 

— Cum adică? 

— Ei bine, aţi putea s-o numiţi snobism. Există aici Clubul 
Regal de lahting Lymington, despre care unii zic că are cel mai 
bun port pentru navigaţie. Un alt grup, mai mic, are alte idei. 
Cred că adevărata elită se duce la Buckler's Hard. Acolo îşi are 
iahtul cu motor comandantul de brigadă Burgoyne. N-ai să-l vezi 
aici nici mort. Eu personal însă nu văd nicio diferenţă. 

— Spuneai că zona de lângă fluviul Beaulieu este foarte 
singuratică Vrei să zici că nu locuieşte nimeni pe lângă Buckler's 
Hard? 

— Ei bine, da, şi nu, domnule. Mulţi oameni ciudaţi locuiesc la 
Moor's Landing. Malul de vest al lui Beaulieu, aparţine lordului 
Montagu. lar cel de vest - sau cea mai mare parte a lui - este 
proprietatea lordului Rothschild. Moor's Landing este, după câte 
ştiu, un teren pe care l-a închiriat. Era acolo un mic sat chiar 
lângă fluviu. Acela e Moor's Landing. 

— De ce ai spus „era”? Nu mai există? 

— Nu v-am explicat foarte bine. Nişte întreprinzători au 
cumpărat toate casele vechi, le-au renovat şi le-au făcut 
vilişoare clasa întâi. Apoi au vândut parcela în câteva zile. 

— Ziceai că era un grup ciudat, îl încuraja Tweed. Asta pare 
şocant. 


— Ei bine, ţineau mult la grupul lor. Profesionişti, presupun. N- 
am văzut pe niciunul dintre ei pe aici. Le place să-şi păstreze 
locul doar pentru ei. Snobism curat, presupun. 

— Moor's Landing are acces la fluviul Beaulieu? 

— Desigur. E acolo un debarcader mare care tocmai a fost 
modernizat. L-au reparat cu grijă şi l-au vopsit. Lucru care mi s-a 
părut totuşi curios, pentru că, din câte am auzit, niciunul dintre 
tipii ăia nu au bărci. Simbol al condiţiei sociale, cred. Şi toate 
astea durează de mai bine de un an. 

— Scriu o carte despre locurile retrase, zise Tweed, 
perseverând în aceeaşi poveste, pentru a evita nedumeririle 
ulterioare ale lui Ned cu privire la aceste întrebări. Se poate 
naviga în jos pe Beaulieu de la Buckler's Hard? 

— Luna trecută aţi fi putut face o croazieră pe un mic 
catamaran care plimba turiştii în josul apei. Dar, acum, e prea 
târziu... ultima zi din octombrie a încheiat sezonul. Aţi putea 
angaja o barcă cu motor cu tot cu echipaj, dar v-ar costa mult 
mai mult decât cu catamaranul. 

— Mă voi gândi la asta. Tweed îşi termină băutura şi privi la 
Paula. Acum stomacul meu se gândeşte la un prânz. 
Restaurantul de acolo arată ispititor. 

— Servesc o mâncare acceptabilă, domnule... 

După prânz se-ndreptară spre chei. Ajunseră la timp să vadă 
un tren format din patru vagoane colorate în roşu, alb şi 
albastru, traversând un pod spre ultimul doc. In acelaşi timp, 
apăru un feribot care acostă' la chei» întorcându-se de pe insula 
Wight. 

— Mă-ntreb care dintre prietenii lui Harvey urmează să 
cerceteze cum s-a sfârşit ultima sa excursie spre insula Wight, 
spuse Tweed mai mult pentru sine. 

— Probabil nu vom şti niciodată, răspunse Paula. De ce te 
interesează atât de mult Buckler's Hard şi Moor's Landing? 

— Caut ceva ieşit din comun. Ar fi mai bine să ne întoarcem la 
Passford House. 

Paula înţelese că nu i se va mai spune nimic, aşa că rămase 
tăcută pe tot parcursul drumului spre hotel. Nici n-ar fi visat ce-i 
aştepta. 


Pete Nield, căruia Tweed îi ceruse să supravegheze casa lui 


Sir Gerald Andover împreună cu Harry Butler, stătea lângă 
maşina sa Ford Sierra, în faţa hotelului. Înalt şi subţire, era 
îmbrăcat sportiv şi-şi aranja mustaţa mică şi cochetă ca un 
tăciune. Se grăbi spre Tweed şi Paula, înainte ca aceştia să 
coboare din maşină. 

— Harry este la Prevent. Eu am venit să vă spun. Casa a fost 
spartă. Andover a dispărut... 


— Ai văzut cumva vreun Land Rover, Pete? întrebă Tweed în 
timp ce conducea Ford-ul apropiindu-se de Prevent. Chiar că ar 
fi trebuit să te previn. 

— N-a fost nevoie, replică Nield din spatele maşinii. Harry l-a 
descoperit când venea. Era parcat printre tufe. A plecat aproape 
imediat ce am trecut de el. Imi pare rău că n-am putut ajunge 
aici mai devreme. Monica a dat greu de noi. 

— Când aţi ajuns aici? îl întrebă Paula care stătea în faţă, 
lângă Tweed. 

— La ora zece, azi-dimineaţă. Am făcut o recunoaştere pe 
lângă casă şi am descoperit imediat că a fost spartă. N-am intrat 
înăuntru, continuă el laconic. Am aşteptat afară în cazul că 
intruşii ar fi apărut. N-a fost aşa. Apoi am venit la Passford 
House să-ţi spun. Te-am sunat de la un telefon public, dar erai 
plecat. 

Tweed dădu din cap şi încetini. Părăsi drumul şi parcă maşina 
lângă crângul unde aşteptase Newman cu o seară înainte. leşi 
din maşină, ceilalţi doi ţinându-se anevoie după el. Harry Butler 
răsări din spatele unor tufe. 

— Nu e nimeni pe aici, raportă el. 

Un bărbat care vorbea puţin, Butler era mai solid decât Nield. 
Proaspăt bărbierit, era îmbrăcat în pantaloni de doc şi o geacă 
de vânt, care contrasta cu costumul impecabil al lui Nield. 

— De unde ştii că Andover a plecat? întrebă Tweed încet. 

— Nu mai e maşina în garaj - clădirea de afară - dar sunt 
urme de ulei pe podeaua de ciment şi pe rampă. 

— Dar poate fi încă înăuntru, nu? 

Numai dacă e mort. M-am apropiat de uşă şi l-am strigat din 
răsputeri. Niciun răspuns. Stai să-ţi arăt. 

— Mai întâi cred că ar trebui să verificăm puţin terenul din 
spatele casei. Sunt destul de multe urme... Andover a fost afară 
aseară, bântuind ca o fantomă. 

— Am verificat deja, răspunse Butler scurt. Nimic. 


— Ai informat poliţia, Harry? 

— Nu. Mă gândeam să vii tu mai întâi. 

— Ai dreptate, hai să vedem... 

Spargerea casei fusese făcută fără menajamente. Uşa din faţă 
era deschisă. Butler îi arătă unde a fost forţată ca să se 
deschidă - în acel loc era ruptă o bucată din tocul uşii. 

— Asta ca să ai idee ce urmează, îl avertiză el. 

Cu Paula alături, Tweed îl urmă pe Butler înăuntru, în holul 
spaţios de la intrare. Pete Nield rămăsese afară să 
supravegheze. Tweed se îndreptă spre birou. Uşa era deschisă 
şi înăuntru parcă fusese un măcel. Geamurile de la bibliotecă 
erau sparte, iar uşile trase în lături. Toate cărţile erau trântite pe 
podea. _ 

— Aşa e şi sus, comentă Butler. In dormitor, salteaua e 
răsturnată, covoarele ridicate, plapuma ruptă. 

— Ceea ce mă face să mă întreb dacă au găsit ce căutau, de 
au făcut asemenea ravagii, mormăi Tweed. 

Rămase în picioare în mijlocul camerei. Sertarele de la biroul 
lui Andover erau trântite pe jos, cu conţinutul răvăşit. Până şi 
perdelele şi draperiile fuseseră smulse şi zăceau în falduri în 
mijlocul harababurii. 

— N-o să ştim niciodată ce-au căutat, remarcă Paula făcându- 
şi loc să treacă. Ce este? 

Tweed stătea nemişcat, cu mâinile în buzunare, gândindu-se 
la Andover. Îi căzură ochii pe o carte care stătea deschisă cu 
copertele rupte. Se aplecă şi-o ridică. Edgar Allan Poe: Tales of 
Mistery and Imagination. Răsfoi paginile şi se opri la o filă cu 
colţul întors. l-o arătă Paulei. 

— Ai citit-o? 

— Îmi pare rău. Nu l-am citit niciodată. 

— Ar trebui s-o faci. A fost un geniu. Vezi titlul povestirii la 
care era îndoită pagina? 

— „The Purloined Letter”. Nu-mi spune nimic. 

— Nici n-are cum - dacă n-ai citit-o. Andover e un tip 
inteligent. Poate că mi-a lăsat un semn. 

— Ce semn... 

Tweed se duse la polita mare cu aspect învechit de deasupra 
căminului cu o grămadă de butuci rânduiţi. Singurele obiecte de 
pe consolă erau un ceas victorian care se oprise la 
douăsprezece fără cinci şi două sfeşnice. Pipăi de-a lungul 


ceasului lângă perete şi găsi un plic obişnuit - On Her Majesty's 
Service. O comunicare de la autorităţile financiare. Ridică plicul 
şi în spatele lui, lipit de înveliş, era un alt plic. Era făcut din 
hârtie de bună calitate şi era adresat lui Sir Gerald Andover. 
Avea timbru belgian. 

— Doar n-au răvăşit casa căutând asta, protestă Paula. 

— Depinde de ce conţine... 

Tweed scoase două foi împăturite, de aceeaşi calitate. 
Parcurse repede cele două pagini. Când se întoarse spre Paula, 
părea neliniştit. 

— E o scrisoare foarte grăitoare de la Gaston Delvaux, din 
Liege -Am mai auzit acest nume. Dar nu ştiu de unde să-l iau. 

— Delvaux are o fabrică de armament şi este unul dintre cei 
mai mari cercetători ai lumii în acest domeniu. Nu numai tancuri 
şi arme, ci şi vapoare, şi avioane. Reţine ultimul aspect. 

— Vrei să spui că s-ar putea să ştie ceva despre vasul ăla 
fantomă, pe care pot să jur că l-am văzut înainte de a muri 
Harvey? 

— N-am spus asta. Dar Delvaux a fost, de asemenea, membru 
al INCOMSIN despre care ţi-am mai spus. 

— Grupul consultativ de experţi preocupaţi de evoluţia 
mondială. 

— Delvaux, ca şi Andover, este un astfel de expert. L-am 
întâlnit când am fost invitat să iau parte la una dintre şedinţele 
secrete. 

— Ce spune scrisoarea? 

— Discutăm mai târziu, răspunse Tweed băgând scrisoarea în 
buzunar. S-ar putea să însemne că trebuie să facem în curând o 
călătorie în Belgia. Şi nu mă îndoiesc că tocmai asta au căutat 
spărgătorii. 

— Dar de unde naiba ai ştiut unde să cauţi? 

— Din povestea lui Poe. Este vorba despre o scrisoare care 
dispare dintr-o cameră. Au căutat-o pretutindeni, apoi au plecat, 
dar se vede că n-au căutat cu prea multă atenţie. Ideea e că 
scrisoarea era ascunsă într-un loc la vedere: pe cămin, într-un 
plic. Era prea la îndemână, aşa încât nimeni nu s-a gândit s-o 
caute acolo. De aceea Andover a îndoit pagina acelei cărţi. 
Probabil cartea era pe birou, ca s-o văd. Acum, ar trebui să dăm 
un telefon anonim la poliţie, de undeva, de la un telefon public 
şi să-i anunţăm. Avem însă până atunci o sarcină neplăcută, 


dacă putem s-o îndeplinim. 


— Fii tare, Harry, îl preveni Tweed înainte de a sălta capacul 
de la congelator. 

— Suficient să dai afară tot prânzul, comentă flegmatic Butler. 

— Bine că mai e încă aici, adăugă Tweed, uitându-se la cutia 
de plastic umplută cu gheaţă şi care conţinea braţul retezat. Nu 
ştiu unde vom rezolva treaba asta. Aş dori ca acest membru să 
fie transportat la Londra, la prietenul meu patolog doctorul 
Rabin. Dar nu-l putem duce până acolo într-o maşină. 

— Ba da, îl asigură Butler. Neştiind cât va trebui să stăm pe 
aici, am luat un răcitor portabil plin cu mâncare. E în maşină. 
Stai doar cinci minute... 

Pentru Butler era aproape un discurs. Dispăru şi se întoarse 
repede cu o geantă tip frigider. 

— Sper că intră aici. 

Paula se aşezase pe un taburet cât mai departe posibil de 
congelator. Nu era sensibilă, dar, dacă nu era nevoie, nu simţea 
nicio plăcere să se uite din nou la braţul retezat de la cot şi 
acoperit cu un bandaj însângerat. 

Butler desfăcu fermoarul genţii. Îşi puse mănuşile şi scoase 
încet cutia din congelator, care intră perfect în geantă. Trase 
fermoarul, lăsă capacul şi privi spre Tweed, care scria ceva pe 
spatele unei cărţi de vizită. l-o dădu lui Butler. 

— Ai aici adresa. Doctorul Rabin te va aştepta. Îl sun eu după 
ce pleci. 

— Am pornit... 

Paula aşteptă până rămaseră singuri. Apoi îi puse întrebarea 
care o frământa: 

— De ce un patolog? Şi încă unul de frunte? 

— Pentru că, îi explică Tweed, deşi am puţine cunoştinţe 
medicale, se pare că un chirurg foarte bun a putut să facă 
această treabă - să amputeze atât de curat un braţ. Dacă îl pot 
găsi pe ticălosul care a făcut-o, am să fiu aproape şi de cel care 
se află în spatele întregii maşinaţiuni. 

Paula încuviinţă din cap. Se pregătiră de plecare. Tweed 
folosea rar cuvinte dure: asta arăta cât de tare resimțea 
brutalitatea acestui act. Nici nu se mai uită în urmă când 
părăsiră casa răvăşită. Pete Nield apăru ca din senin şi-l salută. 


— E liber. N-a trecut nicio maşină pe aici. Harry e în drum 
spre Londra, iar eu am îngropat mâncarea într-un şanţ. Acum ce 
facem? 

— Trebuie să vedem ce e cu Andover. Prima prioritate. N-are 
sens să-ţi continui supravegherea. Aşa că plecăm. Ne înapoiem 
la Passford House... 


Primul lucru pe care îl văzură pe când intrau în parcarea 
hotelului, fu Mercedes-ul lui Newman parcat într-o splendidă 
izolare. Imediat după aceea, îl văzură pe Newman însuşi ţinând 
în mână o cârpă de lustruit. Veni la maşină şi ascultă în timp ce 
Tweed făcu un rezumat a ceea ce se întâmplase. 

— Ai aflat de la Walford dacă Fanshawe sau Burgoyne au o 
barcă? încheie el. 

— Desigur. Am fost reporter cândva. L-am dus pe amicul 
Walford la o cârciumă şi i-am dat câteva scotch-uri. A devenit 
foarte vorbăreţ. Comandantul de brigadă cum îi spune el, are un 
luxos iaht cu motor, pe care îl ţine într-un loc numit Buckler's 
Hard. 

— ÎI ştiu, spuse Tweed. 

— Stai să vezi. Şi Willie Fanshawe are un iaht cu motor, dar 
este în portul Lymington. Amândoi par să fie înnebuniţi după 
mare. Sir Gerald Andover are şi el iahtul său, Seahorse IlI... 

— Asta e important, sări Tweed. Unde se află ancorat? 

— La Lymington. Stai să termin. Andover a părăsit ţărmul. 
Walford l-a văzut la bordul lui Seahorse lll dimineaţă devreme 
luând-o pe Solent. Chiar în zori. 

— Ce bine era să fi ştiut unde se duce, îşi spuse Tweed. 

— Ştiu, continuă Newman. L-a informat pe Walford că se 
plimbă puţin în jurul insulei Wight, apoi spre Devon pentru 
câteva zile. Chestia i sa părut suspectă lui Walford, pentru că 
Andover nu i-a mai spus niciodată unde pleacă. L-a descris pe 
Andover ca pe un tip foarte discret în ce priveşte călătoriile sale 
pe mare. 

— Ceea ce înseamnă, spuse Tweed încruntat, că Devon e 
ultimul loc unde s-ar duce. De data asta, a fost mai mult decât 
discret. Mai târziu va trebui să-i dăm de urmă. 

— Paza de coastă? sugeră Newman. 

— N-are rost. Andover e deştept. Bănuiesc că de acum a ieşit 


bine în larg, îndreptându-se spre destinaţie, oricare ar fi ea. 

— Deci, e şah mai, spuse Paula. Ce facem acum? Ne 
întoarcem la Londra? 

— Nu încă. Vreau să mai cercetăm puţin zona. Sunt sigur că 
se întâmplă ceva ciudat aici - începând cu ce-am găsit în casa 
lui Andover. 

Tweed rămase cu privirile aţintite asupra pajiştii, care avea 
culoarea creme-de-menthe. Chiar şi la ora aceea temperatura 
era în jur de zero grade. Ceilalţi tăceau. II cunoşteau. Mintea lui 
Tweed lucra rapid, încercând să pună cap la cap cele 
întâmplate. 

— Nu înţeleg ce se întâmplă, spuse el deodată. Aşa-zisa răpire 
a lui lrene este un mister. Prezenţa celor trei bătrâni chinezi atât 
de aproape unul de altul este mai mult decât pură întâmplare. 
Paula a spus ceva interesant nu de mult. Problema este că nu- 
mi pot aminti ce. Se îndreptă. Mai avem nevoie de date... 

— Mi-a mai spus ceva Walford, acum mi-am amintit, îl 
întrerupse Newman. N-a fost prea precis noaptea trecută. Mi-a 
spus azi-dimineaţă că cele trei vase au dispărut la începutul 
anului, undeva la gura de vărsare a fluviului Beaulieu. Printre cei 
dispăruţi a fost şi Benton. Nu a prietenul lui Andover? 

— Ba da, răspunse Tweed. Ceea ce spui se leagă de cele 
aflate de la barmanul de la Ship. După ce mâncăm, mergem să 
aruncăm o privire la Buckler's Hard şi la Moor's Landing. Paula, 
uită-te, te rog, pe hartă. Cât de aproape de Solent este satul pe 
care ni l-a descris barmanul? 

Se plimba încet aşteptând ca Paula să cerceteze harta pe care 
o luase din Ford. Tweed era nedumerit. Zona aceea părea atât 
de liniştită şi totuşi descoperiseră un braţ retezat în casa unui 
om distrus. 

— Moor's Landing este la vreo milă de Solent, raportă Paula. 

— E aproape de locul unde au dispărut cele trei vase, la gura 
fluviului Beaulieu. Da, cred că merită să mai facem o vizită... 


Cu Newman la volan, o luară pe acelaşi drum pentru a ajunge 
la Buckler's Hard, ca şi cu o seară în urmă. Paula şedea lângă el 
pe post de copilot, iar Tweed era singur pe locul din spate. 

La mică distanţă în urma lor, conform instrucţiunilor lui 
Tweed, Pete Nield îi urma, ca şi cum ei îi erau necunoscuţi. Se 


apropiau de intrările la Prevent, Leopard's Leap şi Last Haven, 
când Tweed vorbi pentru prima dată: 

— Bob, vreau să încetineşti acum. Mergi cu treizeci de 
kilometri la oră. 

— Dacă trebuie, protestă Newman, dar Mercedes-ul n-o să fie 
prea încântat. 

— De ce, dacă pot să te întreb? interveni Paula. 

— Tocmai ai făcut-o, replică Tweed şi se cufundă în tăcere. 

În timp ce treceau de intrări, Tweed privi în treacăt în lături. 
Tocmai ajungeau la locuinţa lui Andover. Dimineaţă, sunase la 
poliţie anunțând spargerea. Ca şi înainte, casa era de 
neobservat. Porţile de fier forjat de la Leopard's Leap erau încă 
deschise. Niciun semn de viaţă. 

Paula îngheţă când văzu betoniera şi cărămizile de pe peluză. 
Îşi aminti de experienţa din noaptea trecută când era cât pe ce 
să fie omorâţi. 

Tweed privi drumul acoperit cu pietriş ce ducea la locuinţa în 
stil suedez a lui Willie Fanshawe. Storurile trase la ferestre 
dădeau casei un aspect şi mai pustiu. După un timp, vorbi din 
nou. 

— Ai putea să opreşti la marginea drumului. Vreau să discut 
ceva cu Pete şi nu e nimeni pe aici... 

Nield, în Ford Sierra, apăru după câteva minute. Tweed îl 
aştepta în picioare lângă maşină şi-i făcu semn să oprească. 
Nield sări din maşină lăsând motorul mergând. 

— Necazuri? 

— Nu încă, zâmbi Tweed. Pete, o milă sau două în urmă e 
undeva pe stânga un drum unde am avut aseară mica întâlnire 
cu betoniera mobilă. Trebuie doar să te întorci câteva mile. 
Vreau să te duci să vezi ce s-a întâmplat - dacă s-a întâmplat 
ceva. Cred că ai văzut harta Paulei cu traseul spre Buckler's 
Hard. După ce termini, vino imediat după noi şi încearcă să ne 
ajungi. 

— Am înţeles. Ştiu drumul. Ne vedem în curând. 

Înainte ca Tweed să închidă uşa Mercedes-ului, Nield întoarse 
maşina şi porni înapoi. 

— Sunteţi amândoi înarmaţi? îi întrebă Tweed. Ar fi trebuit să 
vă întreb mai devreme. 

— Am în centură Smith&Wesson-ul meu de 38, răspunse 
Newman în timp ce acceleră. 


— Şi eu am pistolul în geantă, îl asigură Paula. lar Pete are un 
Walther. Te temi că s-ar putea să dăm de ceva periculos? Asta e 
New Forest. 

— Şi era cât pe-aci să fim ucişi ieri seară. 


leşiră din pădure şi lăsară în urmă o zonă întinsă de pământ 
sterp când o maşină de teren, Bentley, trecu pe lângă Mercedes 
într-o viteză diabolică. Coborau acum un deal din apropierea 
micului oraş Beaulieu cu fluviul pe partea stângă. Deodată, din 
spatele lor, apăru maşina de tip vechi, de culoare verde care îi 
depăşi ca un fulger. 

La volan se afla un şofer ce purta cască şi ochelari de 
protecţie. Dintr-o singură privire, Paula zări o  eşarfă 
strălucitoare care îi acoperea partea de jos a feţei, probabil ca 
să-l protejeze de frig. 

— Ce nebun, mormăi Newman. 

— O luăm la dreapta în curând, îl avertiză Paula. Nu trecem 
prin oraş. Doamne! Uite la nebunul ăla! 

— Îl văd, răspunse nonşalant Newman. 

— Se îndreaptă spre Buckler's Hard... dacă mai ajunge în 
viaţă. 

— De fapt, e un şofer experimentat, chiar dacă e puţin cam 
spectaculos, remarcă Newman. 

Pentru a întoarce spre celălalt deal abrupt ce ducea spre 
Buckler's Hard, şoferul de pe Bentley trebui să vireze la un 
unghi de vreo sută cincizeci de grade. Abia reduse un pic viteza 
după ce ieşi din drumul principal, când acceleră în susul dealului 
şi dispăru din vedere. 

Din spatele maşinii, Tweed nu observă această demonstraţie 
de îndemânare în arta conducerii. Stătea întors şi privea pe 
geamul din spate, apoi îşi întoarse privirile spre geamul lateral, 
când Newman viră pe acelaşi drum sinuos. 

— E un elicopter care zboară pe deasupra noastră, le spuse 
el. Un aparat particular, fără niciun semn. Ciudat. _ 

Maşina urca dealul povârnit şi bătut de vânturi. In vârf, se 
strecură printr-o serie de curbe de-a lungul unei pajişti ce se 
întindea pe ambele părţi ale drumului. Erau singuri. Bentley-ul 
dispăruse, cu toate că drumul era drept acum ca în palmă. 


— Doamne! comentă Paula. Dar ştiu că goneşte. 

— Motor îmbunătăţit, îi spuse Newman. 

— Elicopterul acela merge paralel cu noi acum, anunţă Tweed 
din spate. 

— Mi se pare că eşti foarte intrigat de asta, spuse Paula 
privindu-l peste umăr. 

— Dă-mi harta, zise Tweed. 

După câteva minute, în ţinutul singuratic cu câmpii ce se 
întindeau până departe, Newman ajunse pe un drum particular 
ce ducea spre Buckler's Hard. Tocmai se pregătea să vireze, 
când Tweed strigă din nou: 

— Elicopterul acela aterizează undeva în faţa noastră. După 
hartă, aş spune că o să coboare undeva pe malul de vest, în 
zona al cărei proprietar e lordul Montagu. 

— Este doar un elicopter, spuse Newman în timp ce începu să 
o ia la stânga. 

— Oare să mergem acolo? întrebă Paula. Cred că au acces 
doar posesorii de bărci. 

— Atunci avem şi noi o barcă, se repezi Newman. Seahorse 
IV, dacă întreabă cineva. Îl văd pe Nield care se apropie din 
urmă. Mă întreb ce bucurii ne mai aduce şi el? 


Pe la jumătatea drumului spre port, apărură docurile. Soarele 
strălucea şi bazinul cu apa albastră sclipea ca diamantele. 
Semăna cu un mic lac, dar spre Solent se ramifica în mai multe 
braţe. Spre nord, unde venea dinspre Beaulieu, făcea o curbă 
dublă în formă de S. Newman opri şi întrerupse motorul. 

— ÎI aştept pe Pete... Tweed, urmat de Paula, cobori din 
maşină ca să se dezmorţească. Pe fluviu, bărci cu motor şi 
iahturi acoperite cu prelate de plastic albastru, pregătite pentru 
iarnă, erau amarate de balize. Tabloul era pitoresc, dar nu 
exista niciun semn de activitate. Sfârşit de sezon. Nield opri 
Ford-ul Sierra în spatele Mercedes-ului şi cobori. 

Paula, care se învârtise pe chei, uitându-se la locul de 
ancorare, Se îndreptă spre Tweed. 

— Hai, Pete, nu mai sunt o şcolăriţă, spuse ea scurt. Vreau să 
aud detaliile îngrozitoare. 

— Chiar că sunt îngrozitoare. Betoniera mai e încă acolo - 
blocată între doi copaci. Poliţia mi-a spus că drumul e închis. 


Ridicaseră un cearşaf în jurul vehiculului, dar vântul l-a dat la o 
parte. Şoferul care a încercat să vă omoare e încastrat în beton. 
Foloseau perforatoarele pneumatice ca să-i scoată haina de pe 
el. 

— Mai bine că este el şi nu voi, comentă Newman. Şi, acum, 
ce urmează? 

— Eu şi Paula vom împrumuta Mercedes-ul tău. Tu şi Pete o 
luaţi înainte cu Sierra. Încercaţi să închiriaţi o ambarcaţiune care 
să ne ducă în josul fluviului, propuse Tweed. 

— Am şi plecat... 


Tweed parcă maşina în spatele cheiului, la umbra unui iaht 
mare legat deasupra de două stinghii de lemn. Mercedes-ul era 
ascuns privirilor. 

— De ce ne ascundem? îl întrebă Paula. 

— Un Mercedes ar fi lesne de observat. Mă interesează 
maşina Bentley care ne-a depăşit. Şi elicopterul ăla care ne-a 
urmărit. Miroase a pericol. 

— Din ce direcţie? 

— Nu ştiu. Dar am trecut pe la casa lui Andover. Se poate ca 
hoţii care i-au spart casa să ne fi văzut printre tufe. 

— Nu trebuia ca poliţia să fie acolo după telefonul tău? 
întrebă ea. Nu prea am văzut nicio maşină de patrulare. 

— Au fost şi au plecat acum câteva ore. Pentru ei n-a fost 
decât o altă spargere. Andover n-a fost acolo să-i informeze. Au 
adus probabil un lăcătuş care a încuiat uşa din faţă şi au lăsat-o 
aşa. 

— Altcineva? 

— Am trecut, de asemenea, pe la casele celor doi vecini ai lui 
Andover, Willie şi Burgoyne. Ar fi putut să ne repereze acolo, 
apoi să fi decis să ne urmărească pentru a afla încotro ne 
îndreptăm şi ce avem de gând. Cineva încearcă să facă tot 
posibilul ca să ne împiedice... după cum am aflat deja aseară. 

— Şi vrei să-i depistezi, oricare ar fi, constată Paula. 

— Aş vrea să ştiu care este identitatea duşmanului. Pe unul îl 
ştiu din dosarul lui Andover şi din scrisoarea trimisă de Gaston 
Delvaux, de la Liege. 

— Şi n-ai de gând să-mi spui nimic despre asta? 

— Nu încă. 


Mergeau pe un drum noroios, acoperit cu prundiş. Când 
ajunseră la un colţ, lângă un pâlc de copaci şi de subarboret, o 
luară pe malul apei. Newman venea în întâmpinarea lor cu un 
bărbat în jur de vreo treizeci de ani. 

înalt şi suplu, străinul avea un mers atletic. Era prezentabil, 
proaspăt bărbierit şi avea un nas acvilin. Purta blugi şi o jachetă 
de trening. Paula se gândi că, din fericire, era îmbrăcată 
adecvat: avea blugii băgaţi în cizmele lungi până la genunchi şi 
o geacă căptuşită. 

— Arată bine, îi şopti ea lui Tweed, şi ştie asta. 

— Am avut noroc, le strigă Newman. E o veche cunoştinţă de- 
a mea. Mordaunt, ziarist corespondent. A acceptat să ne ducă 
într-o plimbare pe fluviu. 

Tweed făcu prezentările, folosind doar numele mici, omiţând 
să se prezinte şi pe sine. Mordaunt făcu o plecăciune spre Paula 
şi-i întinse o mână mare şi puternică. Avea o voce plăcută. 

— AŞ zice că ziua a devenit chiar agreabilă. Bun venit la 
Buckler's Hard, Paula. Tocmai îmi dusesem ambarcaţiunea la 
culcare. E un iaht mic. Îmi petrec aici, primăvara şi vara, cat mai 
mult timp posibil. Am o cârciumioară la Londra. Toţi banii mei, 
atâţia câţi sunt, se duc pe barcă. Sunt lucruri costisitoare, 
bărcile. 

— Îmi poţi da drumul la mână? îl întrebă Paula cu un zâmbet 
sec. 

— Scuză-mă. N-am vrut să te supăr. Ai o mână atât de mică şi 
de fină. Nu mă poţi învinui. Şi acum să revenim la excursia pe 
fluviu. Am împrumutat o barcă pneumatică cu motor. Fără 
plată... mă bucur să vă pot ajuta. Astfel... 

— Nu e nicio altă barcă disponibilă mai stabilă? întrebă 
Tweed. 

— Mă tem că nu. N-ai de ce să te îngrijorezi. Apa e netedă ca 
mătasea. Niciun vălurel. O să vă placă. 

În timp ce se îndepărta alături de Newman, Paula îi observă 
părul des, negru, spulberat de vânt. Un amestec ciudat de idol 
de matineu om practic de acţiune. Îi aruncă o privire lui Tweed 
care îi urma fără nicio tragere de inimă... 

— Ţi-ai luat Dramamin-ul la hotel, îi aminti ea. De fapt, nu 
ieşim pe mare. 

— M-a ferit sfântul. Apa se mişcă întruna şi tot ce e pe ea se 
mişcă şi mai tare. Sper că voi supravieţui. 


— Poţi să mă ţii de mână, îl tachina Paula. Ce baftă ca acest 
Mordaunt să fie aici. 
— Sau e tot de domeniul coincidenţelor stranii... 


Tweed îi urmă pe ceilalţi pe scara de pisică ce ducea spre 
docul principal. În spatele său se afla o clădire lungă cu un 
singur etaj, care era un amestec de magazine pline cu 
suveniruri pentru turişti şi oficiul unde se vindeau bilete pentru 
croaziera cu catamaranul. Totul era închis până la noul sezon, 
care se deschidea primăvara. 

Paula simţi că Tweed se oprise. Se uita undeva spre nord 
unde, lângă țărm, se afla o serie de vase de diferite mărimi. 
Surprinsese chipul unui om care se ascunsese imediat după 
carcasa unui iaht enorm. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă Paula. 

— Am avut impresia că recunosc pe cineva. Lasă, nu mai 
spune şi celorlalţi... 

Mordaunt îşi pusese şapca de marinar, pe care o ţinuse sub 
braţ, pe o ureche, cu un aer dezinvolt. Stătea în picioare într-o 
barcă, în care Newman şi Nield se aşezaseră la pupă. Asta 
însemna că Tweed şi Paula trebuia să ocupe locurile de la prova, 
care lui Tweed nu-i erau nici pe departe favorite în astfel de 
împrejurări. - Toată lumea s-a îmbarcat? întrebă Mordaunt în 
felul său plin de siguranţă. Toată lumea e gata pentru croazieră? 
Dar unde mergem? Aveţi vreo preferinţă? 

— Asta-i tot ce-mi lipsea, şopti Tweed. 

— Am vrea să vizităm Moor's Landing, îi şopti Newman în timp 
ce gazda lor dezlegă odgoanele de ancoraj, sări în barcă şi trecu 
la cârmă. 

— N-o să fiţi prea bine primiţi acolo, îi avertiză Mordaunt. Este 
un grup foarte izolat. Nu se amestecă cu tipi plebeeni ca noi. Aţi 
putea fi primiţi cu ostilitate. 

— Riscăm, spuse Newman ferm. 

Mordaunt porni motorul. Tweed strânse din dinţi când barca 
începu să se clatine, îndreptându-se spre canalul principal. Nu 
era vânt, dar era un frig teribil pe fluviu. În timp ce se deplasau 
în aval, Tweed începu să studieze malurile. 


— Drace! Sper că nu m-a văzut. 

Maurice Burgoyne stătea în picioare în spatele iahtului, cu o 
pereche de ochelari atârnaţi de un lanţ în jurul gâtului. Se afla în 
marangozerie, şi lângă el era o macara mare folosită la 
transportul vaselor de pe uscat pe apă. Blonda Lee Holmes îl 
privea cu un zâmbet echivoc. 

— Cine speri că nu te-a văzut? 

— Tweed, cred. Era pe pasarelă şi se uita spre mine. O să 
verific... 

Burgoyne purta o geacă de piele şi pantaloni de cavalerie. 
Vechea maşină Bentley era ascunsă într-un şopron, cu casca şi 
ochelarii de protecţie pe locul şoferului. Inălţă o scară, sprijinind- 
o de carcasa iahtului, şi-şi puse ochelarii. 

Şalupa se îndepărtă de mal. Îl recunoscu pe Tweed ghemuit la 
prova, în timp ce se întorcea să-i spună ceva fetei de lângă el. 
Paula Grey. Cobori în grabă scara. 

— Am avut dreptate. Era Tweed. Şi femeia de alături, Paula 
Grey. Asta e periculos. Ar putea strica totul. Trebuie să aflăm 
unde au pornit. 

— Cum? 

— Chiar trebuie să mă gândesc la tot? la şalupa cea mică şi 
urmăreşte.-i. 

— M-ar putea recunoaşte, îl preveni ea. 

— Cerule! se răsti el. Deghizează-te. Pune-ţi ochelarii ăia 
negri. Hai, Pune.-i. 

— Ochelari negri, acum? larna? Ştiu că soarele străluceşte. 
Nu, nu mai străluceşte. Am să le atrag atenţia. 

— Puneți-i! Fetele pot purta oricând ochelari negri. Cred că le 
fac să arate mai sexy... Porneşte odată după oamenii ăia. Vreau 
să ştiu ce au de gând. Mişcă-te mai repede! 

Lee acţiona imediat. Îşi strânse părul ei lung şi blond într-un 
coc Scoase o eşarfă de mătase din geanta încăpătoare şi şi-o 
puse pe cap aşa încât îşi acoperi tot părul. Işi puse apoi ochelarii 
negri şi cobori pe malul apei, unde urcă într-o şalupă mică. Un 
minut mai târziu porni în urmărire. 


De îndată ce şalupa cea mare ajunse în larg, soarele intră în 
norii cenușii care formau o masă compactă. Lumina se diminua. 
In ciuda neplăcerii drumului, Tweed privi în jur şi rămase pe 


gânduri. 

Între cele două braţe de apă era o mulţime de insule pustii şi 
nicio cale nu arăta locul de ieşire spre mare. Paula se 
cutremură. 

— Neplăcută atmosferă, şopti ea. 

— Putea fi mai îmbietoare, aprobă Tweed. 

Mordaunt părea că ştie ce face în timp ce strecura barca 
printre insulițe spre un canal mai mare. Dar, în timp ce mergeau 
în josul fluviului Beaulieu, senzaţia de apăsare crescu şi mai 
mult. 

După un colţ lăsară în urmă Buckler's Hard. Paula privi în 
urmă şi văzu că micul port dispăruse. Dispăru orice semn de 
civilizaţie. Pe ambele părţi ale apei se vedeau smocuri de ierburi 
de un verde aprins, care cuprindeau canalul de parcă ar fi vrut 
să-l stranguleze. lerburile se intercalau cu bălți cu aspect 
mlăştinos. Chiar şi braţul principal al fluviului era de un verde 
închis, apăsător. 

— Începe să devină apăsător, spuse Paula. Parcă totul se 
închide deasupra noastră. 

„Are dreptate”, gândi Tweed. În spatele bancurilor înşelătoare 
creştea o pădure deasă ca o junglă încâlcită, un păienjeniş de 
brazi pitici şi stejari care îşi înlănţuiau coroanele. Trecură pe 
lângă un doc, în spatele căruia văzu o casă în stil Tudor mascată 
de frunziş. Dintr-unul din hornuri fumul se înălța pe verticală 
spre cerul cenuşiu. Ici şi colo, pe fluviu, câte un iaht singuratic 
era ancorat de geamanduri. Nu era nimeni la bord. Şalupa lor 
urmă un cot larg al fluviului. leşiră la un luminiş verde - o mică 
bucată de pământ. Tweed privi repede în dreapta. Soarele făcu 
să strălucească ceva între ierburi. Erau oare urmăriţi prin vreun 
binoclu? Cam ăsta era locul unde calculase că aterizase 
elicopterul. Soarele intră din nou în nori. Paula privi în urmă şi 
înţepeni: 

— Mai e o şalupă - una mai mică, după noi. Cred că este o 
femeie în barcă. 

— O fi ieşit să ia o gură de aer. Presupun. Şi încă ce aer, 
arctic! 

Trecură pe lângă o serie de docuri, unele dintre ele păreau 
părăsite. Apoi Mordaunt strigă: 

— Acolo e! Docul din faţa noastră. Acela-i locul de acostare 
pentru Moor's Landing. Sunteţi siguri că vreţi să coborâţi? Este 


proprietate particulară. 

— Tot satul? pufni Newman. E ridicol. 

— Să nu zici că nu ţi-am spus... 

Indreptă şalupa spre un doc lung. Proaspăt vopsit, lustruit, 
plăcile de lemn păreau a fi fost de curând înlocuite. O firmă 
mare purta inscripţia: INTRUŞII ÎŞI ASUMĂ RISCUL. PARTICULAR. 
Mordaunt trase şalupa lângă trepte. Primul urcă Nield. Ca şi 
când s-ar fi împiedicat, în timp ce urca, se agăţă de placa cu 
inscripţia şi o smulse cu putere. Când reuşi s-o scoată, Nield o 
aruncă în apă, o urmări cum pluteşte şi apoi cum se scufundă 
într-o mlaştină de un verde închis. 

— Se mai întâmplă astfel de accidente, remarcă Newman 
frecându-şi mâinile înmănuşate. 

„Pe dracu', gândi Paula. Ai distrus scândura dinadins. lar 
remarca a fost ca să-l duci pe Mordaunt.” 

Era gata să coboare sprintenă din barcă, dar cineva îi prinse 
braţul cu putere pentru a-i reda echilibrul. 

— Uşurel, spuse Mordaunt cu zâmbetul lui larg. 

— lţi mulţumesc, replică Paula. 

Tweed păru că se dezechilibrează în timp ce trecea de la 
prova la pupa. Se agăţă de un capăt al docului plutitor. 
Scândura pe care o smulsese Nield fusese prinsă numai în două 
şuruburi. Tweed se apucase de partea lemnoasă a punţii, pe 
care un vas mai mare şi-ar fi debarcat pasagerii. Privi suprafaţa 
netedă, acoperită cu lemn proaspăt, nevopsit. Ceva foarte 
puternic şi foarte ascuţit tăiase, mai curat decât ar fi făcut-o un 
fierăstrău cu lanţ, o bucată din lemn. Le spuse celorlalţi 
ajungându-i din urmă fără a le comunica ce observase: 

— Cred că am ajuns la locul potrivit. 

— Eu rămân la barcă, strigă Mordaunt. Cineva trebuie să o 
păzească. Chiar şi pe fluviu mai sunt hoţomani care abia 
aşteaptă să înşface bărcile nepăzite. Am să vă aştept, desigur... 

Cu Newman în faţă, începură să traverseze podul ce ducea 
spre ţărmul îndepărtat. Paula rămase alături de Tweed, mai în 
spate. 

— Şalupa aia micuță din spatele nostru a oprit în mijlocul 
fluviului Cred că fata de la bordul ei se uită la noi prin binoclu. 

— Curiozitate, presupun. 

— Totuşi, am impresia că o cunosc. Ceva din mişcările ei îmi 
aminteşte de cineva. Şi de ce ai spus că am venit la locul 


potrivit. Nu văd nimic care să sugereze asta. 

— Numeşte-l al şaselea simţ, răspunse Tweed, stingherit. 

— Bine, fii enigmatic, se răsti ea şi porni cu paşi grăbiţi spre 
invizibilul sat Moor's Landing. 


8 


În aparenţă Moor's Landing părea a fi un sat de genul celor pe 
care le întâlneşti adesea pe ilustratele poştale. Urcară pasarela 
şi se îndreptară apoi în jos pe un drumeag ce ducea chiar la 
capătul străzii principale. 

— E atât de pitoresc, spuse Paula. 

— Nu mi se pare, zise Tweed pe un ton indiferent, revenind la 
primul său gând. Era convins că impresia iniţială era corectă. 

Stăteau lângă o fântână veche din piatră, situată în mijlocul 
unei străzi pietruite, drepte. Pe ambele părţi ale drumului erau 
aliniate căsuţele de ţară cu acoperişuri de stuf şi mici grădini: 
împrejmuite la intrare. Tweed numără paisprezece case, câte 
şapte pe fiecare parte. Apoi satul se termină la fel de brusc cum 
începuse. 

— Niciun magazin, nici măcar un magazin general, remarcă 
Nield. Doar un agent imobiliar cam pe la mijlocul străzii, pe 
dreapta. Ciudat sat. Şi nici ţipenie de om. 

Prinsese şi el ceva din ciudăţenia atmosferei care îi atrăsese 
atenţia mi Tweed. Toate ferestrele caselor aşezate faţă în faţă 
aveau perdele. Aşadar, păreau locuite, dar nu se vedea niciun 
locuitor. 

— Nu-mi prea place locul ăsta, comentă Newman. E ca o 
faţadă minuţios pregătită ca să ascundă ceva. 

„Are dreptate”, gândi Paula. 

Toate căsuţele aveau pereţii proaspăt vopsiți în alb. Stuful de 
pe acoperişuri era într-o stare perfectă. Fiecare uşă era vopsită 
în altă culoare, iar deasupra fiecărei uşi se afla o lampă de 
trăsură ce lumina de undeva de sub acoperiş, făcând să pară 
totul şi mai ireal. 

— Nu-mi inspiră încredere acest loc, hotărî şi Paula în cele din 
urmă Ce facem? 

— Barmanul de la Ship Inn spunea că un întreprinzător a 
cumpărat acest loc şi l-a renovat, le aminti Tweed. Următoarea 
noastră mişcare este să ne ducem până la agentul imobiliar, 


pretinzând că suntem în căutarea febrilă a unei case. 

— Deci, tu şi cu mine suntem acum domnul şi doamna 
Gulliver, hotărî Paula. 

Îşi răsuci inelele pe care le avea pe inelarul mâinii stângi. 
Newman îşi desfăcu trenciul ca să ascundă umflătura făcută de 
pistol. 

— Vin cu voi, pentru orice eventualitate. Sunt sfătuitorul 
vostru în privinţa caselor. 

— lar eu rămân aici să mai arunc o privire, spuse Nield. Vreau 
să fiu sigur că Mordaunt nu pleacă şi nu ne lasă aici de 
izbelişte... 

Se îndreptară spre a patra casă pe dreapta. Tot nu zăriră 
niciun semn de viaţă. Până şi pavajul i se părea lui Tweed 
proaspăt făcut. Se opriră la intrare. Pe o placă atârnată pe un 
perete, o inscripţie cu culori scorojite: A. Barton. Agent imobiliar. 

Tweed deschise poarta de fier forjat şi o lăsă pe Paula să 
treacă înainte pe alee. Se pregăteau să apese pe butonul 
soneriei, când uşa se deschise şi un bărbat de vreun metru 
nouăzeci, solid, cu o privire distantă şi total lipsită de 
amabilitate, li se adresă: 

— Da? Ce este? Ce doriţi? 

— Sunteţi domnul Barton? întrebă Paula. 

— Eu sunt. 

— Agent imobiliar? 

— După cum scrie pe firmă. 

— Suntem domnul şi doamna Gulliver. Căutăm o locuinţă şi 
satul ăsta pare ideal. Domnul este avocatul nostru. Putem intra? 

— Da, dacă vreţi. Dar vă pierdeţi vremea. Intrară în încăperea 
din faţă, sumar mobilată cu o masă cu nişte picioare ca de capră 
şi un scaun pliant în spatele ei. Cam atât se afla pe podeaua 
simplă din scânduri. Pe pereţi se aflau câteva fotografii încreţite 
pe margini, dar înrămate. Erau imagini ale mai multor 
proprietăţi; unele dintre ele erau evident case din Moor's 
Landing. Toate aveau însă lipite câte un bilet cu inscripţia 
VÂNDUT, cu excepţia uneia. Paula aruncă o privire spre reclama 
înrămată, în timp ce Tweed şi Newman o urmară înăuntru. 

O adevărată matahală, Barton purta un costum gri elegant şi 
destul de scump, o cămaşă cu dungi, cravată de mătase şi 
pantofi de comandă. Toate astea contrastau în mod ciudat cu 
aerul sărăcăcios al camerei. Rămase tăcut în timp ce Paula se 


întoarse. 

— Este chiar genul de căsuţă care ne place. Am vrea s-o 
vedem. Presupun că la un preţ bun oricine va fi dispus să se 
mute. Putem lua loc? 

Barton, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor, 
clătină din cap. Fără prea mult entuziasm, aduse două scaune 
pliante de pânză groasă pentru prelată şi le deschise pentru 
clienţii săi, punându-le lângă masă. În timp ce Tweed şi Paula se 
aşezară, Barton îşi ocupă cu grijă locul pe scaunul său. Tweed 
avu impresia că nu era obişnuit cu acel scaun şi nu avea 
încredere în rezistenţa lui. Newman se apropie de perete şi 
începu să studieze fotografiile. 

— Nu puteţi lua o casă aici pentru dragoste sau bani, o 
informă Barton în maniera sa dură. 

— De ce? îl întrebă încet Tweed. 

— Pentru că nu e niciuna de vânzare, îi răspunde privindu-l. E 
destul de clar? 

— Nu, nu e. Soţia mea a decis că vrea să locuiască aici. Nue 
vorba de bani. Meseria dumneavoastră este să vindeţi casa 
pentru a încasa comisionul. Am impresia că aveţi un fel 
neobişnuit de a face afaceri. 

— Vă spun doar ce ştiu. Il cunosc pe proprietar, se răsti 
Barton. Nu va vinde nimeni şi pentru niciun preţ. 

— Sunt cu toţii milionari? întrebă Tweed politicos. 

— Pur şi simplu, s-au stabilit aici. Stabilit! înţelegeţi? 

— Atunci, cum de te menţii în afaceri? întrebă Newman, 
întorcându-se să-l privească pe omul din spatele mesei. 

— Am alte proprietăţi, în alte zone. Dar în privinţa lui Moor's 
Landing, lăsaţi-o baltă. 

Paula interveni repede. Simţise că răbdarea lui Newman 
începea să se topească. 

— În acest caz, ce ne puteţi spune despre Brockenhurst, 
proprietatea pe care o aveţi fotografiată acolo pe panou? Arată 
destul de bine. Înţeleg că aparţine doamnei Goshawk. Poate aţi 
vrea să-i telefonaţi? 

— Nu la această oră din zi. Este întotdeauna plecată. 

— Atunci, cel mai bun lucru ar fi să mergem până acolo şi să 
vedem totul la faţa locului, insistă Paula. l-am reţinut adresa. 
Cum putem ajunge la Cray's Road? 

— Vă fac o schiţă, dar nu e acasă. Tot timpul lipseşte. Nu 


foloseşte la nimic să vinzi o proprietate... 

Două minute mai târziu, Paula luă bucata de hârtie pe care 
Barton le desenase o hartă, îi zâmbi, îi mulţumi pentru ajutor şi 
plecă. Când îşi întoarse privirea spre capătul satului, oprindu-se 
brusc, se ciocni cu Newman care venea imediat în urma ei. 
Departe, spre ieşirea din sat, văzu o femeie în vârstă, îmbrăcată 
în negru, care freca treptele unei scări. Era singura căsuţă prost 
vopsită, lipsită total de orice culoare strălucitoare. Îi şopti lui 
Newman: 

— Bob, ţine-l pe mitocanul ăla de vorbă un timp. Vreau să 
vorbesc cu femeia aceea care freacă scara, cu Tweed... 

Newman se mişcă imediat. Se întoarse, îl lăsă pe Tweed să 
treacă şi se postă în faţa lui Barton, nelăsându-l să ajungă în 
stradă. 

— Barton, de cât timp a fost scoasă la vânzare casa doamnei 
Goshawk de la Brockenhurst? Vom merge s-o vedem, dar din 
fotografia aceea a dumitale reiese că este expusă de luni de 
zile... 

Tweed găsi bună ideea de a discuta cu bătrâna. Părea a fi 
persoana care ştia ceva despre Moor's Landing. Când 
pătrunseră pe aleea din faţa casei, îi privi cu suspiciune. Strânse 
peria cu mai multă putere şi-şi continuă treaba. Primele ei 
cuvinte dezvăluiră de îndată motivul suspiciunii sale. 

— Dacă aţi venit ca să încercaţi să mă faceţi să vând, puteţi 
să vă întoarceţi de unde aţi venit. Asta-i casa mea şi când mi-o 
veni ceasul, de aici or să mă ducă. 

— N-avem nimic de-a face cu bruta aceea grosolană, o 
asigură Paula, încercăm să aflăm ce se petrece aici. 

— Afaceri necurate, nu e nicio îndoială. Dar cine sunteţi? 

— Sunt inspector-şef la reclamaţii pentru asigurări false, 
spuse repede Tweed. Doamna este asistenta mea. Dar nu prea 
înţeleg. Ce nu e în regulă? 

— Eu sunt doamna Garnett, continuă bătrâna. Avea părul 
cenuşiu strâns la spate într-un coc. Vorbi fără să-şi înceteze 
munca. Ştiţi cum au dat afară pe toţi oamenii o dată ce au ajuns 
proprietarii caselor? 

— Nu, spuse Tweed. Dar mă interesează. 

— Afaceristul ăla le-a oferit preţul dublu decât ar fi obţinut de 
la orice alt cumpărător obişnuit. Toţi prietenii mei au plecat. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? întrebă Paula. 


— Treburi dubioase. Toate casele, cu excepţia casei mele, au 
fost modernizate. Au cheltuit o avere. Apoi au fost vândute în 
trei zile. Se opri din lucru şi privi iute în jur. Vă repet - case care 
se vând în trei zile - toate. Mai puţin a mea. Eu nu am vrut să 
vând. 

— Ce fel de oameni le-au cumpărat? întrebă Tweed. 

— Şi asta e o chestie ciudată. Nişte specialişti din câte am 
auzit. Presupun că lucrează la Southampton. Aproape toţi 
bărbaţi. 

— Vreţi să spuneţi că în fiecare căsuţă locuiesc câţiva 
bărbaţi? accentua Tweed. 

— Da. În unele stau doi sau trei. Şi toţi trei umblă cu aceeaşi 
femeie. Asta e un secret pe care ei cred că eu nu-l ştiu. Poate că 
sunt căsătoriţi. N-am mai auzit ca o femeie să fie măritată cu 
trei bărbaţi. Nu mă duc ei pe mine cu şmecheriile lor. 

— Ce şmecherii? întrebă Paula. 

— Când ea se întoarce cu unul dintre aşa-zişii ei soţi, e altfel 
îmbrăcată şi poartă perucă. Dar vă pot spune, continuă cu 
fermitate doamna Garnett, că după mers ea e. O femeie nu 
poate prosti pe o alta, schimbându-şi îmbrăcămintea. 

— Aţi vorbit de specialişti care lucrează la Southampton, îi 
reaminti Tweed. Cum ajung aici? Nu văd niciun garaj... sau 
parcare... 

— Garajele sunt în spate, la capătul străzii. Vechile hambare 
au fost transformate în garaje. Merg acum la Southampton sau 
în orice altă direcţie cu maşinile lor. 

— Mă surprinde că nu e niciun magazin sătesc, remarcă 
Paula. 

— A fost unul. Casa din colţul străzii, de lângă debarcader. 
Când doamna Rogers a vândut-o, au transformat-o în locuinţă 
ca pe toate celelalte. 

— Debarcaderul este mult folosit? întrebă ca din întâmplare 
Tweed. 

— Niciodată la lumina zilei. Niciunul dintre ei n-are bărci. Dar 
eu am un somn uşor. La miezul nopţii, cam la trei luni o dată, 
soseşte un nou cuplu de bărbaţi care se mută în căsuțe. lar cei 
din casa aceea pleacă. Dumnezeu ştie unde. Dar pleacă şi vin 
pe fluviu. Aşa, spuse ea şi se ridică cu o uimitoare sprinteneală. 
Am terminat cu scările, acum am să-mi fac o ceaşcă de ceai. 

— Vă mulţumim pentru informaţii, spuse Paula. Să aveţi grijă 


de dumneavoastră. 

— Am bastonul meu de nădejde. Oricine ar încerca să mă 
scoată de aici, îi crap capul. Casa asta ea mea... 

Întorcându-se spre locul unde îl lăsaseră pe Newman, văzură 
că acolo se încinsese o ceartă. Roşu la faţă, Barton îl împingea 
pe Newman. 

— Fără maşină? Ar fi trebuit să observ asta mai devreme. 
Deci aţi venit pe fluviu. Şi aţi folosit debarcaderul. Care este 
particular. Pot să vă dau în judecată pentru încălcare de... 

— Lasă prostiile astea, i-o întoarse Nield care i se alăturase lui 
Newman. Nu e nimic care să indice că e particular... 

— Orb nenorocit! Am să-ţi arăt eu, tună Barton. 

Îl urmară în josul uliţei. Pantofii de piele ai lui Barton ţăcăniră 
scurt pe podeţul de lemn. Nield şi Newman erau imediat în 
spatele lui, urmaţi de Paula şi de Tweed. 

— Ce dracu'?... 

Barton, în picioare, pe platforma de lemn, se holba la locul 
unde fusese placa cu inscripţia. Tweed observă că Mordaunt se 
ferea să se uite la Barton. Stătea în picioare în barcă. Paula îl 
înţepă pe Barton: 

— Ar trebui să puneţi o inscripţie dacă e privată! 

— Dar era o blestemată de... 

— Vezi cum vorbeşti, bătrâne. Mai ales că vorbeşti cu o 
doamnă, îi sugeră amabil Newman. 

— Vandalii! Barton fierbea de mânie. Nu te aştepţi să vină pe 
fluviu, dar ei totuşi o fac. Şi mai şi strică lucrurile doar de dragul 
distrugerii... 

În timp ce urla, Mordaunt o ajută pe Paula să urce în barcă. 
Tweed îşi ocupă locul de la prova lângă Paula. Se uită pe fluviu. 
După ce urcară Newman, şi Nield, Mordaunt dezlegă odgonul şi 
porni motorul. 

Temperatura scăzuse, iar cerul era întunecat aproape ca 
noaptea. Şi; ridicându-se din Solent, se împrăştia pretutindeni o 
ceaţă densă şi umedă. 


Nervii Paulei erau încordaţi la maxim, dar se străduia să nu se 
observe. Ceaţa, ca un abur de gheaţă, îi încercuia din ambele 
părţi ale malurilor. Îi amintea de aşteptarea din portul 
Lymington când pândea întoarcerea lui Harvey Boyd. Ceva se 


mişcă în spatele lor. 

Ceaţa se încolăcea ca un fum gros. Se uită în urmă şi zări 
doar formele spectrale care bântuiau deasupra apei. Sau cel 
puţin aşa păreau. Tweed îi simţi nervozitatea şi o prinse de braţ. 

— Ajungem în curând la Buckler's Hard, îi spuse el încet. 

— Dar cum naiba o să găsească Mordaunt drumul prin hăţişul 
ăsta? Am putea sfârşi rătăciţi într-unul din aceste oribile şi 
sălbatice locuri mlăştinoase. 

— Se pare că ştie ce face... 

Ceaţa îşi plimba degetele umede peste faţa Paulei. Ca şi în 
port. Retrăia coşmarul. Cu dinţii încleştaţi, continua să privească 
peste umăr aşteptând ca ceva uriaş să se năpustească asupra 
lor de sub apă. 

Vorbeau în şoaptă. Era o reacţie inconştientă la fâsâitul apei, 
la lăsarea cetii. Până şi zgomotul motorului bărcii era înăbuşit. 
Mordaunt urma cursul canalului. Deodată se auzi sunetul apei ce 
lovea învelişul unei carene. O secundă mai târziu o formă 
distinctă se ivi la tribord. Mâinile Paulei apucară strâns banca de 
lemn pe care stătea. 

— E doar un iaht ancorat de o baliză, o asigură Tweed. 

Trecură la un picior de iahtul ancorat care în curând rămase în 
urmă, deveni un punct mic, iar apoi dispăru învăluit în ceaţă. La 
următorul colţ, vizibilitatea era redusă la zero. Frigul pătrundea 
prin geaca de vânt a Paulei. Întoarse capul şi-şi umezi buzele 
uscate de frică. Apoi înclină capul spre el. 

— Zgomotul acela de apă care loveşte carcasa navei - ceva 
trebuie să fi tulburat apa. E ca uleiul. Mă întreb dacă fata pe 
care am văzut-o în barcă mai devreme este în drum spre 
debarcader? 

— Aşa cred, răspunse Tweed cu vocea sa calmă. - Cred că ar 
fi trebuit să ajungem la Buckler's Hard de acum. 

— Suntem foarte aproape. Îmi amintesc că am trecut pe lângă 
curba asta îngustă. Şi ceața se subţiază. O să fim pe teren sigur 
în câteva minute 

— Să nu ne grăbim... 


Lee Holmes se apropie cu şalupa ei mică de debarcader. 
Comandantul de brigadă Burgoyne apăru cu casca şi ochelarii 
de protecţie, şi cu eşarfa în mână. Trase şalupa la țărm. 


— Nu te-ai prea grăbit! se răsti el. Cred că-i aud întorcându- 
se. Trebuie să plecăm înainte ca ei să ajungă aici. 

— N-am prea multe să-ţi spun, începu ea. 

— Atunci o să-mi spui pe drum. 

Alergă spre magazie. Deschisese deja uşile. Ea îl urmă în 
fugă, smulgându-şi baticul de pe cap şi băgând ochelarii în 
geantă. El porni motorul când ea se aşeză alături. Bentley porni 
în trombă cu luminile stinse. Când veniseră, Lee stătuse ascunsă 
jos la podea. 

— Acum să te aud. 

— Nu e cazul să fii aşa de urâcios. Nu te adresezi unuia dintre 
subalternii tăi. 

— Scurteaz-o! Dă-i drumul şi spune ce ai de spus. 

— Au fost cu toţii, mai puţin Mordaunt, la Moor's Landing şi au 
stat acolo mult timp. Tweed, Paula Grey şi alţi doi bărbaţi, pe 
care nu-i cunosc, dar din care unul mi se pare cunoscut. O să-mi 
amintesc cine e. Când s-au întors, Barton era cu ei şi părea să 
spumege de furie, dădea din mâini foarte agitat. 

— Cam cât crezi că au stat acolo? 

Se întunecase de-a binelea, dar asta nu-l împiedica pe 
Burgoyne să gonească cu farurile aprinse. Se grăbea să ajungă 
la şoseaua principală de la Beaulieu la Brockenhurst înainte ca 
obiectivele lui să apară. 

— Exact treizeci de minute. l-am cronometrat. 

— Aşa de mult? Trebuie să se fi învârtit mult pe acolo. Nu-mi 
place asta. 

— Apoi, reluă Lee periindu-şi chica blondă de păr, am văzut că 
se lasă ceața şi m-am decis să mă întorc la mal. Oricum, Tweed 
şi prietenii lui ar fi plecat. Era cât pe-aci să mă rătăcesc pe 
blestematul ăla de fluviu. 

— Te-au văzut? se repezi Burgoyne, indiferent de problemele 
ei. 

— Nu cred. Am stat destul de departe de ei. 

— Treizeci de minute la Moor's Landing, repetă el încetinind şi 
apoi intrând pe drumul principal. Nu-mi place deloc treaba asta. 
Tweed ar putea strica totul. Trebuie să fie descurajat. 

— Cum? 

— Am să văd cum, spuse el încruntat. 


Ceaţa începuse să se ridice când Mordaunt acostă la chei în 
Buckler's Hard. Paula sări pe mal înainte ca Mordaunt să-i ofere 
mâna. Ca să-şi revină îi lăsă pe ceilalţi în urmă şi traversă în 
goană pasarela, o luă în josul aleii de lângă apă şi trecu pe lângă 
magazinul închis. 

Era aproape întuneric când ajunse la capătul unei alei ce 
ducea în sus pe dâmb. Pe ambele părţi ale drumului erau câteva 
case înşirate pe coasta povârnită, în spatele unei întinderi de 
iarbă. Mordaunt o ajunse din urmă. 

— Aş considera că-mi faci o mare favoare dacă ai lua prânzul 
cu mine la Londra. lată cartea mea de vizită. Lasă-mi un mesaj 
pe robot dacă sunt plecat. 

— E foarte drăguţ din partea ta. Pot să mă mai gândesc? 

— Te rog chiar... 


Mordaunt refuză să primească bani de la Newman, nici măcar 
pentru combustibil. Mulţumindu-i, Newman se grăbi după 
ceilalţi. Tweed părea extrem de grăbit să plece de la Buckler's 
Hard. 

— De ce ne grăbim? întrebă Newman peste umăr în timp ce 
conducea Mercedes-ul în sus pe deal. 

Paula era alături de el. 

— Pete, continuă el, se ţine după noi ca să nu ne piardă în 
întuneric. 

— Opreşte, spuse Tweed când ajunseră în vârful dealului şi se 
pregăteau să intre pe drumul de ţară spre Beaulieu. Vreau să 
ascult. 

Newman îi semnaliza lui Nield, opri şi întrerupse motorul. ÎI 
privi pe Tweed prin oglinda retrovizoare. Tweed coborâse 
geamul de lângă el Şi asculta atent cu capul înclinat. 

— Mă gândeam la asta. Se aude din nou elicopterul acela. Aş 
spune că tocmai decolează. Acel cineva, oricine ar fi el, ne-a 
urmărit tot timpul prin binoclu din spatele ierburilor. 

— Şi are vreo importanţă? 

— Te sfătuiesc să conduci cu mare atenţie de acum încolo. 


Newman urmă sfatul lui Tweed şi conduse cu mare prudenţă 
în timp ce se apropie de Beaulieu. Farurile luminară un indicator 
rutier. 

— Bunker's Hill, spuse Paula înăbuşindu-şi un căscat. Au 
nimerit-o cu numele. 

Tweed nu auzi ce spusese. Stătea în spate pe locul din 
stânga. Coborâse geamul cu câţiva inch, în timp ce Newman o 
luă pe drumul B 3054 părăsind dealul după o curbă periculoasă. 
Se îndepărtau de Beaulieu. Tweed ţinea capul înclinat într-o 
parte şi asculta. 

— N-am putea închide fereastra aceea? se rugă Paula. Nici 
măcar caloriferul nu mai face faţă la frigul ăsta. 

— Nu, nu putem. Simt un pericol. Vreau puţină linişte... 

Paula se retrase. Îşi trase fermoarul la geacă până la guler, 
închise ochii, îşi lăsă capul pe spate şi începu să moţăie. Stând 
lângă Newman, aerul rece îi atingea gâtul, dar nu-i mai păsa. 

Înainte, farurile luminau drumul pustiu. Nu mai întâlniseră 
niciun alt vehicul de când plecaseră de la Buckler's Hard. 

„E noiembrie, gândi Newman. Toţi turiştii au plecat.” 

Pe şosea se forma polei. Din spatele maşinii o mână se întinse 
şi apucă umărul Paulei scuturând-o încet. Ea deschise ochii şi 
clipi. 

— Ce naiba mai e? 

— Trebuie să rămâi trează, pe poziţie, strigă Tweed. 

— Mulţumesc. Bâjbâi după hartă. Unde suntem acum? 

— Ne apropiem de Hatchet Gate. E doar o mână de case. 
Dacă îţi aminteşti balta aia pe lângă care am trecut în dreapta - 
Hatchet Pond. Altminteri e destul de mare şi chiar seamănă cu 
un lac. 

— De ce m-ai trezit? întrebă Paula studiind harta. 

— Pentru că aud elicopterul acela apropiindu-se. Se pare că 
se îndreaptă exact spre noi. _ 

— E doar un elicopter, comentă Paula. Intâmplător, văd pe 


hartă că o putem lua pe bifurcația din stânga, aproape de 
Hatchet Pond, şi să ne întoarcem la Passford House prin Boldre. 
Este un drum mai direct. 

— Atunci o luăm pe acolo, spuse Newman. 

— Traversează câmpia Beaulieu, continuă Paula. Mi-o 
amintesc dintr-o excursie pe care am făcut-o acolo. E foarte 
netedă şi arată ca o „binecuvântată landă”, ca să citez din 
Shakespeare, cred. E mai uşor de condus. 

In acel moment auzi şi ea ceea ce auziseră mai înainte 
urechile ascuţite ale lui Tweed. Bâzâitul - asemănător cu cel al 
unui mixer - unui elicopter. Părea că se afla chiar deasupra lor şi 
cobora vertiginos, îngrijorată, se trezi brusc. Bâzâitul deveni un 
zgomot asurzitor şi elicopterul părea acum să fie chiar deasupra 
maşinii. 

— De-a ce naiba se joacă? se repezi Newman. 

— Nu cred că se joacă, îi avertiză Tweed. 

Newman apăsă piciorul pe acceleraţie şi zvăcni din drumul 
principal pe bifurcația din stânga. In timp ce făcu asta trenul de 
aterizare al elicopterului apăru chiar înaintea lor. Paula 
încremeni. Blestematul acela zbura la vreo douăzeci de picioare 
deasupra lor. 

Newman abia redresase maşina, care gonea acum pe drumul 
drept ce traversa dezolantul câmp luminat de faruri. Zări aşa- 
zisa baltă în dreapta, undeva la distanţă. Mări viteza, încercând 
să-l depăşească pe dementul pilot al elicopterului. 

— Pregătiţi-vă... 

Doar atât mai apucă să strige. Paula îşi propti picioarele în 
faţă, împingându-şi spatele în scaun. In spate, Tweed făcu 
acelaşi lucru, apucând strâns mânerul de deasupra uşii. 
Newman frână brusc, oprind Mercedes-ul cu un scrâşnit cumplit 
de roţi. Fusese proiectat înainte, dar se ţinu de volan. 

Elicopterul lansă un proiectil care căzu în faţa lor şi explodă. 
Lângă lac se formase o altă baltă, care acoperea o largă 
suprafaţă de drum dintr-o margine în cealaltă. La lumina 
farurilor văzu strălucirea ciudată a unui lichid vâscos. 

— Ulei, spuse Newman, desfăcându-şi centura de siguranţă. 
Dacă a fi continuat cu viteza aia, plonjam direct în Hatchet 
Pond. Şi zilele trecute a plouat grozav, aşa că trebuie să fie 
adânc... 

In spatele lor, la o distanţă apreciabilă, Nield încetini, opri şi 


cobori în grabă din maşină. Scosese Walther-ul ţinându-l cu 
amândouă mâinile, pregătit să tragă în elicopter, dar lăsă 
mâinile în jos. Toţi pasagerii Mercedes-ului coborâră din maşină. 

— Degeaba, spuse Nield. A plecat. Puteaţi să vă răsturnaţi. 

— Cred că ăsta a fost scopul, confirmă blajin Tweed. 

— Mă duc până la casa aceea, îi anunţă Newman. Trebuie 
informată poliţia despre mizeria asta de aici, altfel, cine ştie, ar 
putea avea loc un accident fatal... 

Se întoarse repede ţinând o lampă de vânt. Lângă el venea un 
om în vârstă cu o mustață stufoasă, care ducea o altă lampă. 

— Am avut noroc, strigă Newman. Domnul Harmer va anunţa 
poliţia după ce vom pune semn în poziţia de avertizare. 

— Îl pun pe ăsta de partea cealaltă, spuse Harmer. 

Merse pe iarbă, departe de balta de ulei şi plasă acolo 
felinarul. Newman întoarse maşina şi puse felinarul la marginea 
petei de ulei. 

— Pierdere de ulei de la vreun camion presupun, remarcă 
Newman înainte ca ceilalţi să spună ceva. 

— Trec pe la mine prin faţă ca trenurile expres, bombăni 
Harmer. Unde mergeaţi? N-o să mai puteţi trece. 

— Brockenhurst, răspunse Newman prompt. 

— Păi, atunci, aţi greşit drumul. Drumul ăsta duce la Boldre şi 
Lymington. Mergeţi înapoi un pic şi apoi o luaţi prin New Forest. 
Acu' mai bine mă duc înapoi acasă să sun la poliţie. Mergeţi cu 
atenţie... 

Nimeni nu spuse nimic când Newman porni motorul şi o luă 
înapoi pe drumul pe care veniseră, B 3055. Tweed îşi dădu 
seama că era o reacţie întârziată la şocul trăit. Sparse primul 
tăcerea şi evită să se refere direct la atac. 

— Unul dintre avantajele acestui drum este că putem vedea 
cine este acasă în locuinţele pe care le-am vizitat. 

— Presupun că ăsta-i rezultatul părerii tale, că am fost 
urmăriţi când am trecut pe acolo, îi spuse Newman. Elicopterul. 

— Nu ştim asta, răspunse Tweed. Dar inamicul a comis două 
greşeli tactice. Mai întâi, tentativa de asasinare a mea şi a 
Paulei cu betoniera. Acum, acest nou atentat la viaţa noastră, îl 
găsesc, oarecum, satisfăcător. 

— E şi ăsta un punct de vedere, răspunse Newman cu amară 
ironie. Ce inamic? 

— Nu ştiu. Dar cel puţin ştim că există unul. 


Când se apropiară de The Last Haven, reşedinţa lui Fanshawe, 
se lăsă din nou tăcerea. Casa în stil suedez strălucea scăldată în 
lumină. Newman conducea încet. Trecând pe lângă Leopard's 
Leap, luxoasa casă a lui Burgoyne, zăriră printre storuri o lumină 
slabă. Newman merse mai departe, cu aceeaşi viteză redusă. 
Ajunseră la intrarea de la Prevent. Tweed se aştepta să 
găsească întuneric. N schimb, văzu în drum două maşini de 
patrulă, iar în spatele tufelor, casa în stil victorian era puternic 
iluminată. 

— Opreşte! strigă el. S-a întâmplat ceva aici... 


Câteva ore mai devreme, doi bărbaţi tineri îşi ancoraseră 
iahtul cam la jumătatea distanţei dintre gurile celor două fluvii 
Beaulieu şi Lymington. Era o zi foarte rece şi pe Solent se 
lăsase, înaintea gerului, ceața. 

George Day şi Charlie Neal lucrau la o agenţie de bursă din 
Londra. Dar amândoi erau pasionaţi după partidele de pescuit la 
bordul iahtului. Bătea o briză puternică. Stăteau tăcuţi cu 
undiţele în mâini, privind apa. 

— E timpul să pornim înapoi la Londra, spuse Charlie fără 
niciun chef, după ce-şi privi ceasul. S-a prognozat ceaţă în seara 
asta. 

— Nu încă, protestă George. Cred că am prins ceva mare... 

începu să înfăşoare mulineta, dar captura lui părea să fie 
trasă spre învelişul carenei iahtului. Era un curent puternic de 
apă. George încetă să mai tragă de fir, surprins de faptul că 
cârligul se blocase în ceva. Se aplecă în faţă. Era ceva la pupa 
ce se prelungea spre babord. Aşteptă, apoi se aplecă mai mult 
să vadă mai bine. 

— Oh, Doamne! Strigă el. Priveşte! 

— Ei, ce e? întrebă celălalt zeflemitor. O bucată de lemn? Tu 
şi capturile tale... Se opri la mijlocul propoziției când corpul 
plutitor apăru în raza lor vizuală. Charlie reacţiona primul. Se 
aplecă, întinse mâna şi se pomeni că ţine un smoc de păr negru. 
George îl ajută. 

Împreună, ridicară cadavrul pe punte. Albi la faţă, se holbară 
la captura lor în timp ce apa inundă puntea. George articula 
răguşit: 

— Isuse! E o fată! Şi nu are un braţ. Dumnezeule mare! Are 


un bandaj îmbibat de sânge, care s-a desfăcut. E oribil. 

— E mai bine să ne întoarcem imediat în port, spuse Charlie. 
Nu poate să aibă mai mult de douăzeci de ani sau nici atât. Hai 
s-o acoperim cu ceva. Nu suport s-o văd. Şi nu pricep ce-i cu 
bandajul acela. Hai, hai să mergem. Asta e treaba poliţiei. Nu 
mai vin în viaţa mea aici la pescuit. 


10 


La capătul drumului ce ducea spre Prevent, Newman fu oprit 
de un sergent în uniformă de poliţie, care ridică mâna. Tweed 
sări afară din maşină urmat de ceilalţi. 

— Cine sunteţi? întrebă polițistul. 

— Asta ar trebui să te întreb eu. A 

— Da, domnule? Sunt sergentul McCann. Il cunoaşteţi pe 
proprietarul acestei case? 

— Da. Sir Gerald Andover. Eu mă numesc Tweed, spuse el 
întinzând cartea sa de vizită cu General&Cumbria Assurance. Il 
cunosc şi pe comandantul poliţiei, Mark Stanstead. 

— Colonelul Stanstead este înăuntru. Şi dumnealor? 

Tweed făcu prezentările. McCann era polițistul tipic de ţară, la 
vreo treizeci de ani, cu o faţă aspră şi privire pătrunzătoare. Se 
uită la Paula. 

— V-am căutat, domnişoară Grey. Aş dori să-mi daţi o 
declaraţie despre descoperirea cadavrului pe care l-aţi pescuit 
din fluviu. Harvey Boyd... 

— Asta poate s-o facă şi înăuntru, îl întrerupse Tweed. E cam 
rece. Pot să te întreb ce se întâmplă aici? 

— Întrebaţi-l mai bine pe şeful poliţiei, domnule. 

Alţi doi poliţişti în uniformă stăteau afară în faţa uşii de la 
intrare. McCann se îndreptă spre aleea pe care Tweed o 
cunoştea atât de bine şi care ducea în spatele casei. Polițistul le 
spuse privind peste umăr: 

— Intrăm mai bine prin spate; am descuiat deja. Şi poate 
domnişoara Grey va fi amabilă să-mi dea acea declaraţie în 
bucătărie. 

Stanstead examina dezastrul din biroul lui Andover. De 
statură mijlocie, solid, proaspăt bărbierit, avea o claie de păr 
des castaniu şi o faţă roşcată. Avea în jur de patruzeci de ani. 
Era îmbrăcat într-un costum albastru. Chipul său avea trăsături 
inteligente. Se mişca repede. 

„Un om, gândi Tweed când fu prezentat, care e obişnuit ca 


ordinele să-i fie repede executate şi are nişte ochi care nu scapă 
nimic.” 

După ce fu salutat cu căldură, Tweed spuse: 

— Treceam pe aici, am văzut luminile şi ne-am întrebat ce se 
întâmplă. 

— Veşti proaste, Tweed. Doi bărbaţi ce pescuiau în Solent azi 
după-amiază au scos din apă corpul unei fete. Comandantul 
Burgoyne şi domnişoara Holmes au identificat cadavrul ca fiind 
al lui lrene Andover, fiica lui Andover. Nu are un braţ. O treabă 
ciudată. Bucata de braţ, care i-a mai rămas de la cot, era 
înfăşurată într-un bandaj. 

— Unde e corpul? 

— Voiam să-l aduc aici într-o ambulanţă ca să-l identifice 
Andover. Necazul e că nu dăm de Andover, aşa că am apelat la 
vecini. 

— Şi unde e corpul acum? 

— Trebuie să fi ajuns la morga din Southampton. 

Tweed îl luă deoparte pe Stanstead. Avură o scurtă discuţie în 
şoaptă. Comandantul poliţiei dădu aprobator din cap. Se 
îndreptă către telefonul de pe biroul lui Andover, când Tweed îl 
ajunse şi-i mai spuse ceva tot în şoaptă. 

— Mai stai puţin. Locul ăsta e împânzit cu microfoane. Vino un 
moment afară... 

Abia când ajunse în bucătărie, Tweed îşi aminti că uitase 
ceva. Paula tocmai semna o foaie de hârtie. Sergentul McCann 
împăturea hârtia ca să o bage în buzunar. Era mulţumit. 

— N-a fost cine ştie ce, nu, domnişoară Grey? 

— Mulțumită dumitale a fost destul de simplu, sergent, 
răspunse ea. Tweed îi făcu semn să-i urmeze în grădină. Afară îi 
întâmpină aerul rece. Se lăsase bruma peste pajiştea largă din 
spatele casei. 

— Întoarce-te repede şi du-i pe Newman şi pe Nield la maşină, 
îi ceru el. Nu vorbeşti nimic până nu ieşiţi afară. E în întregime 
greşeala mea. Uitasem că în întreaga casă sunt instalate 
microfoane - inclusiv în bucătărie unde ţi-ai făcut declaraţia... 

— Am plecat... 

— Ce-i cu toate astea? întrebă Stanstead mergând alături de 
Tweed pe iarbă. 

N-avea niciun sens să mai ţină secret. Tweed îi povesti despre 
precedenta lor vizită, când descoperiseră spargerea şi 


microfoanele. Nu suflă însă o vorbă despre scrisoarea lui Gaston 
Delvaux găsită pe consola căminului, despre betoniera care era 
cât pe ce să-i omoare şi de vizita lor la Buckler's Hard şi Moor's 
Landing. 

— Am să trimit pe unul dintre specialiştii mei să scoată aceste 
nenorocite de microfoane, decise Stanstead. 

— Mai bine, nu, spuse Tweed cu fermitate. Lasă-le la locul lor. 
Poate mai târziu vom putea returna microfoanele celor ce le-au 
instalat. 

— Ai motivele tale să crezi asta? 

— Da. Putem începe chiar de acum dacă doreşti. Propun să ne 
întoarcem în birou şi să vorbim obişnuit de tare. Ai să-ţi dai 
seama ce trebuie să spui după vorbele mele. 

— De regulă ştii destul de bine ce faci... 

Stanstead îl trimise afară pe sergentul McCann, spunându-i să 
încuie la loc uşa din spate. Tweed începu imediat să vorbească 
pe un ton normal. 

— Mă îndoiesc că veţi rezolva vreodată acest caz, 
comandante. Eu nu pot pierde prea mult timp cu treaba asta. 
Am prea multe probleme pe cap. Aşa că las toate astea în grija 
ta, aşa cum sunt. 

— Înclin să fiu de acord cu tine, începu Stanstead intrând în 
joc. O să ne continuăm investigaţiile câteva zile, dar cu corpul 
fetei pe jumătate mâncat de peşti nu cred că o să ajungem prea 
departe. Se prea poate că întreaga afacere să fie doar un 
accident. Presupun că o fi ieşit cu barca fără să se priceapă prea 
bine s-o mânuiască. Mai ales dacă a ieşit singură. Andover e 
plecat la Devon, aşa că o să încercăm să-l contactăm acolo. Mai 
mult de atât nu putem face. 


— Ce se întâmplă? întrebă Newman. 

Se întorceau la Passford House. Tweed şedea în faţă lângă el, 
iar Paula pe bancheta din spate. Pe Nield îl lăsaseră în urmă. 

— Mai întâi, îi răspunse Tweed, l-am convins pe Stanstead să 
aranjeze un transfer imediat al cadavrului fetei, care, 
bineînţeles, este intact, mai puţin braţul, la Londra. Vreau ca 
patologul nostru, doctorul Rabin, să examineze cadavrul. l-am 
trimis deja braţul retezat. 

— Dar microfoanele? 


— După cum ştii, când pui la cale o treabă ca asta, trebuie să 
ai undeva, la o distanţă rezonabilă, un echipament de ascultare 
care să înregistreze imediat tot ce captează microfonul activat 
prin voce. Nield va face o cercetare discretă a zonei. Trebuie să 
fie o furgonetă sau un vehicul asemănător prin preajmă. Nield 
are ordin să-i localizeze, fără însă să fie văzut. Aceşti oameni, 
oricine ar fi ei, ucid cu sânge rece. 

— De ce ai apelat la doctorul Rabin? îl întrebă Paula. 

— N-ai observat? Braţul pe care l-ai găsit în congelator pare 
să fi fost retezat de un expert în ale chirurgiei. Cel puţin, aşa 
cred eu, cu puţinele mele cunoştinţe medicale. 

— Şi ce-o să rezolvăm cu asta? 

— Dacă Rabin e de acord cu teoria mea, atunci voi putea să 
descopăr care anume este acel chirurg care a făcut amputarea. 

— Mâine am s-o caut pe doamna Goshawk, cea cu casa din 
Brockenhurst. Parcă aşa ne-a spus amicul nostru, agentul 
imobiliar din Moor's Landing, domnul Barton. 

Nu după mult timp, Paula adormi. 


Putin mai devreme, la Leopard's Leap, Burgoyne, îmbrăcat în 
smoking şi pantaloni bleumarin, se plimba prin încăpere. Se 
întorsese de la identificarea cadavrului lui lrene Andover. Lee 
Holmes, care purta o rochie strâmtă, verde, cu un cordon auriu, 
stătea în faţa unei oglinzi de perete periindu-şi părul. 

— Deci Tweed stă la Passford House, remarcă Burgoyne cu o 
expresie sumbră. 

— Da, confirmă din nou Lee. A trebuit să sun la mai multe 
hoteluri până să mă gândesc la Passford House. Maurice, de ce 
mergem acolo să cinăm? 

— Ca să fim cu ochii pe el, bineînţeles. Aş dori din tot sufletul 
să se întoarcă la Londra şi să părăsească zona asta. Cu fiecare 
clipă, devine din ce în ce mai periculos. 

— Vrei să spui că poate să intervină în planurile tale, zise Lee 
uşor amuzată. 

— Desigur că asta vreau să spun, explodă el. Dacă se află 
acolo pentru cină, te apropii de Tweed şi încerci să scoţi cât mai 
multe de la el. 

— Vrei să-l seduc dacă e nevoie? 

— Nu-mi place tonul tău. Faci doar treaba pe care ţi-am dat-o. 


lar eu o să mă concentrez asupra Paulei Grey. 

— Îţi vei exersa farmecul tău irezistibil asupra ei? 

— Nu-mi plac femeile sarcastice. 

— După ce stingi lumina se pare însă că nu mai contează, i-o 
întoarse ea în timp ce se ruja. Când plecăm la Passford House? 
Pari foarte iritat - e din cauza identificării corpului lui lrene 
Andover? 

— Am văzut multe cadavre la viaţa mea, spuse Burgoyne cu 
faţa şi mai mohorâtă. Dar ai fost prea indiferentă şi cred că 
Stanstead a observat asta. 

— Eu sunt gata. Tu? 

— Aştept de zece minute să termini. 

Vocea începu să-i devină tăioasă şi imperativă. 

— Luăm Jaguar-ul. Nu putem risca să fim văzuţi în Bentley. ŞI 
m-am gândit deja la o tactică bună. Oprim la Last Haven şi-l 
invităm şi pe Willie. E un bun camuflaj. 

— Trebuie să vină şi curva aia de Claybourne? 

— Evident. Dar fii politicoasă. Străduieşte-te. Măcar o dată... 


Pete Nield, îmbrăcat într-o salopetă gri fer, cobori din Sierra şi 
se tupilă printre tufişurile ce împrejmuiau domeniul lui Andover. 
Purta salopeta ca să nu-şi murdărească hainele de oraş, iar griul 
era o culoare insesizabilă în întuneric. 

Oprise maşina în crângul pe care îl folosise Newman cu o 
seară înainte. Avea mănuşi şi dădea uşor la o parte ierburile şi 
crengile din faţa sa. Pământul era acoperit cu frunze moarte, 
îngheţate. Un pas greşit şi zgomotul făcut de strivirea unei 
crengi s-ar auzi la câţiva iarzi în tăcerea nemişcată a nopţii 
friguroase. 

Salopeta era descheiată la fermoar până în talie: putea 
înşfăca pistolul din tocul de la şold într-o milisecundă. Lăsă în jos 
altă tufă şi rămase încremenit. O mână cobori pe umărul său 
drept. 

— Prieten, şopti o voce familiară. Era Harry Butler. 

Nield fierbea. Putea să-l împuşte din greşeală. Dar cea mai 
mare supărare a lui Nield era că Butler apăruse de nicăieri fără 
să facă niciun zgomot. O să-i spună asta. Mai târziu. Acum 
aveau o altă prioritate. Când Butler se ghemui lângă el, Nield 
întinse mâna şi-i arătă ceva cu degetul. 


— Bună treabă, şopti Butler. Cred că i-ai găsit. 

— Taci! Priveşte... 

La douăzeci de paşi în urma lui Butler se afla parcată o 
camionetă mare. Era trasă pe un drum îngust şi era camuflată 
destul de prost. „Treabă de amatori”, gândi Nield. Capota 
maşinii era acoperită cu un subarboret smuls şi aruncat peste 
maşină. 

O antenă mare era înălţată printre crengile unui brad, sub 
care era parcată maşina. Zgomotul pe care îl auzise Nield era 
cel al antenei care cobori încet până ajunse la acelaşi nivel cu 
acoperişul maşinii. 

Nield n-avea nicio îndoială că era maşina în care se afla 
sistemul de ascultare şi de înregistrare la care erau conectate 
microfoanele din casa lui Andover. 

Un om mătăhălos se zări coborând din maşină prin uşile din 
spate care apoi se închiseră. Ţinea în mână un băț lung cu care 
îndepărta cu grijă urmele de subarboret de pe maşină, 
înlăturând astfel camuflajul. Se mişcă apoi în jurul maşinii şi 
împrăştie ierburile aruncate. Se întoarse la maşină şi urcă, tot în 
spate, închizând încet uşile. 

— Pleacă, şopti Nield. Hai să ne întoarcem mai bine la maşină. 
Stai puţin - cum ai ajuns aici? 

— Cu Cortina mea. După ce am dus coletul la Londra 
doctorului Rabin. la-te după camionetă. Eu îţi asigur spatele... 

— Incă ceva, Harry, spuse Nield în timp ce se întorceau la 
maşini. Dacă te mai strecori vreodată aşa în spatele meu, s-ar 
putea să am plăcerea să-ţi sucesc gâtul. Aveam Walther-ul în 
mână când ai scos primul cuvânt. 

— M-am prins. Acum, hai să ne vedem de treabă. Mă întreb 
unde ne-o duce camioneta? 


Tweed tocmai se spăla pe mâini în camera 2 de la Passford 
House, când cineva ciocăni uşor în uşă. Deschise cu atenţie, 
ţinând un picior în capătul uşii. Apoi se retrase lăsând-o pe Paula 
să intre. Ea rămăsese la parter pentru a-l anunţa pe şeful de 
sală că vor veni în curând la cină. 

— Avem companie, spuse ea respirând precipitat. 

— Ce drăguţ. Şi cine ne onorează la ora asta nocturnă? 

— Inainte de a urca, am aruncat o privire prin bar. Burgoyne, 


însoţit de frumuseţea blondă, se afla acolo... 

— Poate ar trebui să mă pregătesc pentru o seară însufleţită? 

— Nu ştiu dacă e cazul să faci glume. Nu sunt singuri. Willie 
Fanshawe şi Helen Claybourne sunt cu ei. 

— Bun. Atunci mergem împreună să bem ceva şi mai vedem 
ce se întâmplă. Poate treci pe la Newman să-l avertizezi. Spune-i 
cum stau lucrurile. Îi sugerez să cineze singur. 

— Nu ţi se pare stranie prezenţa celor patru? 

— Mi se pare straniu că Burgoyne, după ce mai înainte a 
identificat cadavrul lui Irene, a ieşit să bea ceva. Ca să nu mai 
vorbim de Lee Holmes. Le lăsăm lor iniţiativa, să vedem ce vor 
face... 

După zece minute intrară în barul hotelului. O încăpere 
confortabilă, dreptunghiulară, în care barul era aşezat în fundul 
sălii. Lee Holmes sări imediat în întâmpinarea lui Tweed, cu 
paharul în mână, legănându-şi picioarele lungi. O ignoră pe 
Paula. 

— Domnule Tweed, ce minunat! Asta chiar ne dă prilejul să 
punem la punct o legătură amoroasă la Londra. g 

Dădu cuvântului „legătură” o notă seducătoare. II luă de braţ 
pe Tweed şi-l conduse spre bar. 

— Paharul meu e gol. 

— Ce bei? 

Tweed se opri când ajunseră în dreptul mesei de la fereastră, 
unde stătea Burgoyne cu Fanshawe şi Helen Claybourne. 

— Aveţi ceva împotrivă? îi întrebă el. 

— Cel mai bun învinge întotdeauna, remarcă sarcastic 
Burgoyne. Nu părea foarte încântat. Paula observă asta. 

— Dar, vă rog, nu mă luaţi în seamă, adăugă el. Sunt 
neimportant. Paula rămăsese în picioare când Willie sări cu o 
figură radioasă şi veni s-o ia protector de braţ. O conduse spre 
locul unde stătuse Lee, lângă Helen Claybourne. 

— Ce plăcere să te revăd, Paula! Pot să-ţi spun Paula? Bine. 
Eu sunt Willie. După cum vezi, ne chinuim cu o sticlă de Laurent 
Perrier. Sau poate că preferi altceva? 

— Şampania este băutura mea preferată, mulţumesc. 

„lar începe”, gândi ea. 

Willie continuă să vorbească cu mare vervă - cuvintele i Se 
rostogoleau unele după altele din gura sa mare şi zâmbitoare. 
Privi spre bar de unde se auzea râsul lui Lee - avea un râs 


cristalin, plin de vioiciune. Tocmai făcea o piruetă şi părul i se 
revărsase peste umerii dezgoliţi. Privirile tuturor bărbaţilor din 
bar o studiau pe furiş dacă erau cu soțiile lor. 

— O mulţime de bule acidulate, spuse Lee, şi după cum merg 
lucrurile - cu tine alături - voi sfârşi prin a mă simţi exact ca unul 
dintre aceste balonaşe... Paula ciocni cu Willie şi o privi pe Helen 
pe deasupra paharului din care sorbea. Spre deosebire de Lee, 
Helen purta aceeaşi îmbrăcăminte din seara precedentă. Era o 
tentă de sobrietate în combinaţia aceea de mandarin - culoarea 
eşarfei şi fusta plisată. 

„E exact genul femeii de afaceri”, gândi Paula aprobator. O 
compară cu Lee care era esenţa unei joie de vivre. 

Helen se uită spre bar în timp ce Lee râdea. Cu paharul din 
nou plin, Lee îşi încolăcise braţul gol în jurul braţului lui Tweed, 
ca să poată bea unul din paharul celuilalt. Ochii ei verzi 
străluceau privindu-l pe Tweed, care în schimb se uita la ea cu 
un fel de înţelegere. 

— Sunt o fată veselă, se destăinui ea. Cred că viaţa ar trebui 
să fie amuzantă. lar împreună am putea s-o facem să fie aşa... 
Pot spune după ochii tăi că eşti un om cu multe secrete. 

— Ce vrei să ştii despre mine? o întrebă Tweed amabil. 

— Eşti căsătorit. Da. Dar nu cred că mai trăieşti cu soţia ta, 
spuse ea strângându-i braţul. Hai, recunoaşte. Am dreptate? 

— Probabil eşti ghicitoare, observă Tweed. Asta a fost cu mult 
timp în urmă. 

— Te deranjează amintirea ei? 

— Nu tocmai. E de domeniul trecutului. lar eu trăiesc în 
prezent. 

Ea atinsese un punct sensibil, dar el fu surprins că nici măcar 
nu-l deranjase. Făcuse oare cercetări? Nevastă-sa fugise cu un 
grec milionar în America de Sud în urmă cu o sută de ani. Poate 
era doar intuiţie feminină. Lee adăugă solemn: 

— Eşti un tip interesant. Trăieşti întotdeauna în prezent. Asta 
e şi deviza mea, spuse ea ducând paharul la gură. 

— Ai un locşor plăcut la Londra? îl întrebă. Poate îţi fac o 
vizită. Mi-ar plăcea. 

— Poate că mai întâi ar trebui să luăm masa, spuse Tweed 
evaziv. Te înţelegi bine cu Burgoyne? 

— Îţi poţi imagina vreo femeie care să facă asta? 

La masa de la fereastră, care dădea spre parcarea iluminată 


şi spre pajişte, Paula se hotărî să arunce o bombă. Dar Helen i-o 
luă înainte, după ce privi din nou spre bar. 

— Problema lui Lee este că ea trebuie să fascineze fiecare 
bărbat în parte. Este o manie a ei şi se pare că-l are deja în 
palmă pe prietenul dumitale. 

— E oricum o palmă frumoasă, adăugă Paula calm. După care 
aruncă propria-i bombă: 

— Am auzit că tu şi comandantul de brigadă aţi identificat 
corpul adus de mare. Şi era cadavrul lui lrene Andover. 

— De unde naiba ai auzit asta? 

Burgoyne o privi fix pe Paula. Tonul său era tăios, de parcă s- 
ar fi adresat unui soldat din subordine. Se aplecă în faţă şi 
spuse: 

— Presupun că Tweed este sau a fost negociatorul 
recompensei, încercând s-o facă pe intermediarul între Andover 
şi răpitorii fiicei sale. 

— Răpitori? Paula părea blocată. 

— Bine, dar e evident, tună Burgoyne în maniera sa dură. 

— În ultimele trei luni, Andover a decăzut fizic şi moral. O 
umbră, a ajuns o umbră a celui care a fost Andover. Şi toate 
coincid cu dispariţia lui lrene, motivă el. 

— Mi se pare că spuneaţi că e plecată cu prietenul ei, un 
francez, spuse Paula. 

— Atunci nu apăruse cadavrul ei, nu ştiam că e moartă. Am 
încercat cu toţii să păstrăm tăcerea. 

— Maurice, interveni Willie, vorbeşti prea tare. Nu cred că s-a 
aflat până acum de asta, dar, dacă continui astfel... 

— Lasă asta, îl repezi comandantul de brigadă, dar cobori 
vocea. lar tu ai fost atât de orb, încât n-ai văzut ce se petrece la 
uşa ta. 

— Habar n-am avut, protestă Willie. Ce-s toate astea despre 
un corp pescuit din mare? Sunt complet pe dinafară. 

— Întotdeauna eşti, spuse Burgoyne cu brutalitate. 

Paula se înfurie - Willie era evident şocat. Luă o gură de 
şampanie ca să-şi ascundă tulburarea. Burgoyne era bine 
montat. Reveni la Paula. 

— Şeful tău a făcut un adevărat talmeş-balmeş în tot timpul 
ăsta. Biata fată ar fi putut fi salvată dacă nu s-ar fi amestecat - 
la cererea lui Andover, cred - şi nu s-ar fi tot fâţâit pe aici ca un 
proverbial taur într-un magazin de chinezării. 


— De obicei, ştie ce face, replică Paula încet străduindu-se să- 
şi ţină firea. 

— Toate astea mi se par şocante şi teribil de neliniştitoare, se 
plânse Willie cu o voce înăbuşită. Nu vreţi să mă puneţi şi pe 
mine în temă cu ce se petrece aici? 

În acel moment interveni Helen. Singurul semn că Burgoyne o 
agasa era piciorul pe care-l mişca întruna. 

— Willie, o mare parte din astea sunt zvonuri. Maurice nu e în 
toane bune în seara asta. N-ai absolut niciun motiv să te 
necăjeşti. Vom afla probabil în curând, şi din surse mult mai 
credibile decât comandantul de brigadă, ce s-a întâmplat de 
fapt. Credeam că am venit aici să ne distrăm în seara asta. 

Zâmbi rece. Paula îl văzu pe Willie relaxându-se. El o privi şi îi 
umplu paharul. 

— Helen are dreptate. Suntem aici ca să ne simţim bine, şi de 
acum ne vom distra. 

Privi paharul Paulei. 

— Îmi pare rău, dar s-a cam terminat. Am băut-o pe toată. 

— Da, spuse Helen privind spre Burgoyne. Maurice, nu crezi c- 
ar fi cazul să comanzi altă sticlă? Credeam că tu eşti gazda. 

— Nu-mi place. Lee l-a sufocat de-a binelea pe Tweed, 
mormăi Burgoyne. 

— Maurice, te rog, cere altă sticlă, repetă Helen. 

Spre surprinderea Paulei, Burgoyne se conformă imediat şi-l 
chemă pe chelner. Din acel moment tensiunea dispăru. Willie 
începu să povestească despre aventurile sale în Extremul 
Orient. Comandantul afişa un aer plictisit ce sugera că mai 
auzise toate astea de multe ori. Elen se lăsă pe spate pe 
canapea, scoase stiloul şi un carneţel şi începu să mâzgălească 
ceva. 

În sfârşit, Tweed o aduse pe Lee înapoi la masă. Avea ochii 
strălucitori şi se adresă lui Burgoyne în timp ce-şi trase un 
scaun. 

— N-ai de ce să te îngrijorezi. Am adus-o înapoi întreagă. 

— De ce aş fi îngrijorat? ripostă comandantul de brigadă. 

Tweed o invită pe Paula la cină şi aleseră o masă destul de 
departe de cea la care era Newman. 

— Mai bine să nu afle nimeni că suntem împreună, îi răspunse 
Paulei care îl întrebă de ce. Ai aflat ceva? 

— Foarte multe. Vei fi surprins. Ba, chiar şocat... 


11 


Urmărind îndeaproape camioneta, Nield şi Butler trebuiau să- 
şi folosească întreaga măiestrie în ceea ce se dovedi a fi o 
misiune amăgitoare. Camioneta îşi continuă drumul, apoi o luă 
la dreapta şi dispăru în noapte pe B3055 către Brockenhurst. 
Nield ieşise cu Sierra lui din dumbravă la timp ca să vadă 
maşina părăsind drumul. Era bucuros că rămăsese ceva mai în 
urmă. 

Un Land Rover, în care se afla doar şoferul, apăru dintr-o 
parte, din câmp, şi se intercala la mică distanţă, în spatele 
camionetei. Se părea că benzile pe care le transporta camioneta 
erau foarte importante - destul de importante pentru a fi păzite. 

Într-o porţiune a drumului izolat, Butler, care venea în urma 
lui Nield, zări şi el Land Rover-ul în lumina lunii care apăru 
pentru o clipă. În faţa acestuia camioneta gonea pe şosea spre 
destinaţie. Ajunse şi el la aceeaşi concluzie ca şi Nield. 

„Unde naiba vă duceţi?” se întrebă el cu voce tare. 

Avea o uşoară bănuială în legătură cu locul unde trebuia să 
ajungă, când camioneta o luă spre dreapta pe A337 la 
Brockenhurst şi continuă în viteză spre nord, spre Lyndhurst. 
Drumul era drept ca o panglică. Pe ambele părţi se întindeau 
mlaştini singuratice în care sclipeau razele lunii. 

La acea oră - şi în acea perioadă a anului - şoseaua era pustie 
cu cât se înfundau mai mult în New Forest. Brazii acoperiţi cu o 
mantie de brumă semănau cu pomii de Crăciun. 

Dincolo de Cadnam, când camioneta îndreptându-se spre 
nord-est şi depăşind Winchester intră pe şoseaua M3, Butler 
începu a bănui că ultima destinaţie trebuie să fie Londra. Butler 
şi Nield începură să se joace de-a capra, depăşindu-se unul pe 
altul pentru a deruta pe ceilalţi şi entru a înlătura suspiciunea de 
a-i fi urmărit. 

Din când în când, Butler trecea în viteză pe lângă cele trei 
maşini din faţă şi se depărta un timp, privind luminile lor în 
oglinda retrovizoare. 


„Unde dracu mergeţi?” se întrebă iar. 

După un timp, Nield depăşi toate vehiculele, inclusiv Cortina. 
Butler se lăsă întrecut de cele două maşini din spate şi rămase 
ceva mai în urmă. Repetară figura de câteva ori până ajunseră 
la Londra. 

La intrarea în oraş, rămaseră amândoi în urmă, în spatele 
Land Rover-ului. Când traversară podul Albert, era noaptea 
târziu. Nield încercă să-şi amintească unde îl mai văzuse pe 
şoferul Rover-ului. 

„Pentru că te-am mai văzut undeva, amice, îşi spuse el. E 
ceva în legătură cu felul în care te mişti.” 

Puțin mai târziu, se aflau pe Fulham Road, luând-o repede la 
dreapta şi spre nord. Butler încetini în timp ce Land Rover-ul 
opri în spatele camionetei ce staţiona. Trecu pe lângă ei fără 
prea mult zgomot ca să nu atragă atenţia. Nield opri după un 
colţ. Erau în mijlocul sinuoasei Boltons, una dintre cele mai 
prestigioase zone ale Londrei. 


Nield îl privi pe şoferul Land Rover-ului care încă purta pe cap 
o cască de protecţie. Cobori din maşină şi merse spre camioneta 
care îşi deschise uşile din spate. La lumina lămpii de stradă, 
Nield văzu pe bărbatul masiv care îi înmâna şoferului un pachet 
de vreo jumătate de duzină de cutii rotunde subţiri. Era exact 
genul de cutii care conţin casete - casetele pe care le 
înregistrase probabil în timp ce stătea în apropierea casei lui 
Andover. 

„Deci, cine locuieşte aici?” se întrebă Nield. 

Şoferul împinse porţile de fier forjat şi se grăbi pe alee spre 
scările de Piatră ce duceau către unul dintre magnificele castele 
situate la intersecţia din The Boltons. Mort după o ţigară, Nield 
aşteptă cu răbdare fără să scoată pachetul din buzunar. 

Şoferul reapăru după puţin timp. Camioneta plecase deja. 
Bărbatul urcă la volanul Land Rover-ului şi plecă şi el. Nield mai 
aşteptă un timp, după care cobori şi se apropie de intrarea vilei 
unde pe o plăcuţă era trecut numărul 185. Pe al doilea stâlp al 
porţii se afla o firmă. MOONGLOW REFUGEE AID TRUST 
INTERNATIONAL. 

Privi în spate şi-l văzu pe Butler apropiindu-se. Plecă din faţa 
porţi; şi făcu câţiva paşi înainte de a-i vorbi. 


— Moonglow. Aici au fost aduse câteva cutii. Sunt convins că 
erau | pline cu casetele înregistrate. 

— Atunci, să le facem o vizită. Se văd o mulţime de lumini. Tu 
du-te la maşină. Te ţin la curent cu ce se întâmplă... 

Butler se înapoie unde îşi parcase Cortina. Deschise uşa din 
spate şi luă o haină ponosită şi o şapcă. Îşi trase haina peste 
geaca de vânt şi-şi puse şapca trăgând cozorocul pe frunte. Luă 
o geantă mare de pânză de sac galbenă, în care se găseau mai 
multe ziare. Puse geanta pe umăr. Era un truc pe care îl mai 
folosise. 

Se întoarse la numărul 185, împinse porţile, se strecură de-a 
lungul aleii. Urcă scările, apăsă pe sonerie şi aşteptă. Ţinea într- 
o mână o grămadă de ziare. Se aprinse o lumină deasupra 
verandei, apoi se auzi | zgomotul a trei încuietori. „Greu de 
trecut”, observă el. Se auzi un lanţ. Când uşa se deschise, Butler 
văzu o femeie înaltă şi slabă, îmbrăcată în negru, care-l privea 
cu o faţă întunecată. [inea un Walther aţintit spre pieptul lui. 
Făcu un pas înapoi, aparent înfricoşat, şi spuse cu vocea 
tremurândă: 

— Nu trebuie să vă alarmaţi, doamnă. Şi... armele mă fac să 
mă tem. Dacă mă împuşcaţi, am să mor... lar eu n-am nici 
măcar un briceag la mine... 

În timp ce turuia, se uită în holul larg din spatele ei. În fund, 
nişte scări în spirală duceau la etaj. Era slab luminat. Văzu un 
bărbat solid coborând încet scările. Păşea foarte atent. Se opri 
când ajunse jos. Lumina din hol se reflecta în ochelarii ce îi purta 
pe nas. Păreau a fi de aur. Ochii din spatele lentilelor erau 
nevăzuţi, lucru care îl derută. 

— Ce vrei? întrebă răstit femeia cu pistolul. 

— Distribui ziarul local. E gratis. Vă informează ce se întâmplă 
pe aici. Noile regulamente de parcare. Şi un afacerist vrea să 
pună mâna pe unele case de pe-aici şi să le facă hoteluri. Şi nu 
vreţi asta, nu? 

— Ce se întâmplă, doamnă Kramer? 

Vorbise bărbatul cu ochelari. Avea un fel ciudat de a vorbi. 
Pronunţa fiecare cuvânt cu mare precizie şi se oprea înaintea 
fiecărei vorbe. Vocea era joasă, dar Butler auzi totul clar. Găsi 
că vocea era la fel de derutantă ca şi felul în care se mişca 
omul. 

— Nimic, domnule, răspunse ea întorcându-se. Un individ care 


distribuie ziare gratuit. 

— Noaptea, la ora asta? continuă vocea. Mi se pare destul de 
ciudat, într-adevăr, foarte ciudat. 

— Sunt angajat numai noaptea, răspunse Butler ridicând 
vocea. Dimineaţa, am altă slujbă. 

— Expediază-l, doamnă Kramer. 

Pauzele dintre cuvinte erau chiar mai pronunţate. Şi mult mai 
tulburătoare. Dar Butler nu era omul care să se lase impresionat 
oricum. 

— Cară-te! se repezi doamna Kramer. Să nu mai calci pe aici. 
Nu ne interesează gunoaiele. 

Uşa i se trânti în nas înainte ca Butler să mai apuce să zică 
ceva. Rămase pe loc ascultând zgomotul lanţului şi a celor trei 
încuietori. Apoi se întoarse pe alee târându-şi picioarele. Un 
minut mai târziu îi povestea totul lui Nield şi hotărâră că e cazul 
să se întoarcă de îndată la Park Crescent. 


12 


După ora unsprezece noaptea, Butler şi Nield ajunseră la 
sediul SIS din Park Crescent de lângă Regent Park. George, fost 
NEO şi care activa pe post de pază, îi strigă în timp ce se 
îndreptau spre scările ce duceau la biroul lui Tweed de la etajul 
întâi. 

— Monica e încă aici. A cerut mâncarea sus. Mă îndoiesc că o 
să se bucure să vă vadă... 

Deschiseră uşa şi intrară. Monica, asistenta de încredere a lui 
Tweed, era o femeie de vârstă incertă, cu părul sur, strâns într- 
un coc. Ridică privirea spre ei. Avea o grămadă de dosare în faţă 
şi tocmai întindea mâna după telefon. 

— Bună, Monica, spuse Nield bine dispus. Avem ceva pentru 
tine. Ca să nu te mai plictiseşti! 

— Să mă plictisesc! spuse Monica cu falsă indignare. Tweed 
mi-a lăsat de lucru pentru o săptămână. Să aflu tot ce se ştie 
despre Sir Gerald Andover, comandantul de brigadă Burgoyne şi 
Willie Fanshawe. Notele de plată pentru convorbirile mele cu 
Extremul Orient vor fi înfricoşătoare. Am încercat să dau de 
Philip Cardon, agentul nostru din Hong Kong. Va veni în curând 
acasă. Pentru informarea voastră, pot s-o fac şi fără treburile 
voastre. 

Îi plăcea de Pete Nield. Glumea adesea cu el şi, în secret, era 
de-a dreptul cucerită de ochii lui negri şi de aerul său degajat. 
Nield zâmbi şi continuă. 

— Mai bine, notează-ţi. Tweed va avea nevoie de asta. Gata? 
Moonglow Refugee Aid Trust International. The Boltons, 185. Tot 
ce poţi afla despre asta şi cine conduce afacerea. 

— Moonglow? Monica îşi încruntă fruntea în timp ce nota. Am 
auzit undeva de ei. The Boltons? Trăiesc pe picior mare, chiar 
prea mare pentru o organizaţie caritabilă. 

— Am făcut un drum foarte lung, interveni Butler. Ne-ar 
prinde bine o ceaşcă de ceai. 

— Ştiţi unde e ceainicul. Aşa că descurcaţi-vă singuri. N-am 


timp să mă ocup de voi. Şi pentru că tot veni vorba, aş bea şi eu 
una... 

Când cei doi ieşiră, Monica se încruntă din nou. Răsucea 
absentă capacul stiloului. 

„Moonglow, îşi spuse. Am auzit de tine lucruri urâte care însă 
nu s-au putut dovedi. Am să te disec până la oase.” 

Monica nu era singura care lucra la ora aceea. La numărul 
185, The Boltons, doctorul Wand stătea în camera care servea 
drept sală de proiecţie. Lumina era foarte mică şi abia se vedea. 
Doctorul Wand prefera întunericul. 

În noaptea asta se uita la un film. Doamna Kramer introducea 
benzile înregistrate într-un aparat şi el asculta conversaţia ce 
avusese loc la Prevent. Ţinea capul puţin aplecat într-o parte în 
timp ce memora ceea ce se spunea. 

Doamna Kramer îl privea dintr-o parte. Ochelarii străluceau în 
lumina slabă a unei aplice de perete. Wand zâmbea, un zâmbet 
cu buzele strânse, total lipsit de căldură umană. Chiar şi ea, 
care îl cunoştea bine, era înfricoşată de acel zâmbet. 

După ce se termină şi ultima casetă, Wand se ridică încet în 
picioare. Îi dădu instrucţiunile cu vocea înceată şi blândă. 

— la imediat legătura cu Vulcan. Cred că de acum trebuie 
într-adevăr să-l supraveghem foarte atent pe acest om numit 
Tweed. Comunică-i asta de îndată lui Vulcan. Eu mă duc în birou 
să verific unele detalii în legătură cu Operaţiunea Long Reach. 

— Voi telefona imediat, domnule. 

— Te rog. 

D-na Kramer ieşi în grabă din cameră. N-avea idee cine era 
Vulcan; îi ştia numai numărul de telefon. Nu ştia, de asemenea, 
nici ce însemna Operaţiunea Long Reach. Şi învățase că nu era 
indicat să-i pui întrebări doctorului Wand. Oamenii care făcuseră 
această greşeală dispăruseră. 

La Passford House, în dimineaţa următoare, Tweed îi anunţă 
că pleacă imediat la Londra. În camera 2, Newman o privi pe 
Paula surprins. Erau adesea luaţi pe nepregătite de hotărârile 
bruşte ale lui Tweed.. 

— Mă întorc singur cu Ford-ul, continuă Tweed. Paula vrea să 
verifice cine este doamna Goshawk, care, după spusele 
agentului imobiliar are o casă de vânzare la Brockenhurst. Vreau 
s-o protejezi, Bob. Poţi să o duci peste tot unde e cazul cu 
Mercedes-ul tău? 


— Sigur. Dar ce urmăreşti? Ai vreo idee despre ce se 
întâmplă? 

— Să reluăm faptele, spuse Tweed numărând pe degete. Unu; 
Harvey Boyd care era agentul nostru, a fost probabil asasinat pe 
fluviul Lymington. 

— Asasinat? întrebă Newman. Pe ce te bazezi? 

— Faptul că jumătatea din dreapta capului i-a fost retezată 
are nevoie de unele explicaţii. O privi pe Paula. Şi am deplină 
încredere în capacitatea ta vizuală. Sunt convins că ai văzut 
ceva în ceaţă înainte de aşa-zisul accident. 

— Ca reporter privesc asta totuşi ca pe o prezumție, insistă 
Newman. 

— Nu e o prezumție, replică Tweed tăios, faptul că în două 
rânduri cineva a încercat să ne omoare. Betoniera mobilă şi 
elicopterul care a aruncat uleiul în faţa maşinii noastre. Undeva, 
pe traseu, la Andover, Burgoyne sau Fanshawe am spus ceva 
sau am pus o întrebare care a atras după sine aceste atacuri. 
Deci, ne bazăm pe ceva. Asta-i punctul doi. 

— Nu-l poţi include şi pe Andover după cele întâmplate fiicei 
sale, protestă din nou Paula. 

— Nu-l şterg de pe listă, pentru că am văzut caracterizarea pe 
care i-a făcut-o Monica. Imi amintesc că am auzit ceva ciudat în 
legătură cu lrene. Şi punctul trei: sunt sigur că ceva nu e în 
ordine cu satul acela izolat de la Moor's Landing. 

— Asta este o presupunere, obiectă Newman. 

— Zău? Vocea lui Tweed era din nou dură. De când avem de-a 
face cu un agent imobiliar care nu e interesat să vândă imobile? 
Şi ei încearcă s-o scoată pe bătrâna Garnett din ultima căsuţă 
rămasă. E straniu că Barton n-a spus că, dacă am mai putea 
aştepta puţin, s-ar putea să devină disponibilă căsuţa ei. 

— Era un loc neobişnuit, acceptă Newman. 

— Şi, în cele din urmă, punctul patru: Irene se pare că a fost 
răpită. Totuşi, Andover mi-a şoptit că nu s-a cerut nicio 
recompensă. După circa trei luni. 

— Vezi vreun plan schiţându-se? întrebă Paula. 

— Sunt cu totul în necunoscut, recunoscu Tweed. Am în mână 
o grămadă de piese, dar care nu se îmbină. Mai am nevoie de 
câteva ca să completeze tabloul. Şi acum, spuse el luându-şi 
valiza deja făcută, trebuie să plec la Londra. Aveţi mare grijă. 

— Ne vedem la Londra, îl asigură Paula. Tweed se întoarse 


brusc. 

— Am omis punctele cinci şi şase. Dosarul pe care mi l-a 
încredinţat Andover. Şi scrisoarea de la Gaston Delavux, geniul 
armamentului şi membru al grupului consultativ de experţi al 
INCOMSIN. S-ar putea să plec la Bruxelles în următoarele 
douăzeci şi patru de ore. 


April Lodge, casa doamnei Goshawk, era o mică construcţie în 
stil victorian de la periferia oraşului Brockenhurst. Newman şi 
Paula conveniră că e mai bine ca Paula să viziteze singură casa. 
După ce trecură de proprietate, Newman opri maşina în afara 
drumului. 

Trebuia să aibă grijă de Paula, aşa că Newman o urmă de la 
distanţă şi rămase pe drumul de ţară, ascuns de o pădurice de 
brazi. Când Paula dispăru, îşi verifică arma. 

De o parte şi de alta a drumului erau câmpii întinse, îngrijite. 
Erau acum acoperite cu o pătură strălucitoare de chiciură. Casa 
era exact ca în fotografia pe care o văzuse în biroul lui Barton. 
Urcă scările de la intrare şi trase de mânerul lustruit al 
clopoţelului. 

— Doamna Goshawk? întrebă ea. 

Uşa, care avea un geam din sticlă mată în partea de sus, se 
deschise. În faţa ei apăru o femeie trecută de cincizeci de ani, 
bine îmbrăcată. După părul castaniu, coafat, Paula ghici că 
venise de la coafor. 

— Da, îi zâmbi femeia. Sper că nu vindeţi ceva. 

— Dimpotrivă. Doresc să cumpăr această casă. 

— Dar nu e de vânzare. Ce v-a făcut să credeţi că ar fi? 

— Este prezentată în colecţia domnului Barton, ca fiind de 
vânzare. E vorba de agentul imobiliar de la Moor's Landing. 

— Dar, e ridicol, se înroşi doamna Goshawk. Îmi pare rău că 
am fost nepoliticoasă. Vreau să spun că ridicol e individul acela 
grosolan, Barton. M-am decis să nu mă mut. l-am comunicat 
asta acum mai bine de un an şi mi-a promis că o scoate de pe 


piaţă... 


— Eu zic să ne întoarcem la Moor's Landing, hotărî Newman 
după ce ascultă relatarea Paulei. Ştiam eu că ceva nu e în 


regulă cu tipul ăla, Barton. 

— Ceva nu e în regulă în general. Ce anume, nu ştiu. Poate că 
n-ar fi rău să mai schimbăm o vorbă cu doamna Garnett. 

— Să ajungem mai întâi acolo să vedem care e situaţia. 

Newman conducea acum pe drumul care ducea spre 
Beaulieu. Era o dimineaţă strălucitoare, cu un cer albastru senin 
şi iarăşi foarte frig. Copacii erau îmbrăcaţi în chiciură. Newman 
trecu în viteză prin faţa lui Prevent şi a celorlalte două case. 

Paula studia harta. Ca să ajungă cu maşina la Moor's Landing, 
trebuia să treacă prin Beaulieu, să traverseze fluviul, apoi s-o ia 
spre sud pe un drum de ţară care trecea şi printr-o localitate 
mică, numită Exbury. Ca să ajungă însă la Moor's Landing, 
trebuia să părăsească acest drum cu câteva mile mai înainte. Îl 
ghidă pe Newman şi după trei sferturi de oră intrară în sat. Când 
ajunseră la prima căsuţă, Newman opri. 

— Ce ciudat! spuse Paula când cobori din maşină. 

— Ce anume? întrebă Newman. 

— Firma agentului imobiliar a dispărut. 

— Aşa e. Poate au dat-o jos s-o vopsească. Am văzut că era 
scorojită rău. 

— Da, şi chiar m-a surprins asta. Îmi imaginam că ar fi trebuit 
aranjată un pic ca să arate în ton cu satul. 

Se duse la a patra casă pe dreapta şi împinse poarta. 
Newman o urmă după ce aruncă o privire în stradă. Din nou era 
pustie. Paula îl prinse de braţ. 

— Perdele noi la geamuri. leri nu erau. 

Ridică ciocănelul de pe uşă şi bătu de câteva ori. Un om străin 
deschise uşa şi se uită la Paula. Era îmbrăcat elegant, avea în 
jur de douăzeci şi opt de ani, proaspăt bărbierit şi cu un zâmbet 
plăcut. O izbi un miros de parfum. 

„Sper că nu e...” gândi ea înainte de a spune repede: 

— Am venit să-l vedem pe domnul Barton, agentul imobiliar. 

— Domnul cine? 

— Barton, agentul imobiliar. Avea o firmă aici, afară. 

— Îmi pare rău, dar nu înţeleg. Eu locuiesc aici. Mă numesc 
Martin, poate aţi greşit satul. Nu e niciun agent imobiliar aici de 
când s-a vândut satul, după câte ştiu. 

— Dar am fost aici ieri, insistă Paula neliniştită. Şi ne-am 
întâlnit cu domnul Barton. 

— Aşa este, confirmă Newman din spatele ei. 


— Are biroul în camera asta din faţă, reveni Paula. E sumar 
mobilat, are pereţii albi, iar pe unul dintre pereţi e un panou cu 
casele de vânzare. O măsuţă joasă şi nişte scaune pliante. 

— Dar asta n-are nicio logică, răspunse Martin, cu o urmă de 
îngrijorare în voce. Asta e casa mea, adăugă, şi se uită la 
Newman. Doamna face o confuzie. 

— Atunci ar fi prea mult dacă v-am cere să ne lăsaţi să vedem 
camera de la intrare? insistă Paula. 

— Dacă asta vă va convinge, înălţă Martin din umeri. Intraţi. 
Îmi cer scuze pentru mirosul de parfum. Soţia mea a vărsat azi- 
dimineaţă o sticlă pe masă... 

Paula intră urmată de Newman, care ţinea în mână o ţigară 
neaprinsă. Se opri uluită. În faţa ei era o cameră elegantă, 
mobilată în stil scandinav. Pereţii erau acoperiţi cu lambriuri de 
stejar. Privi în jur neajutorată. Newman scăpă ţigara care se 
rostogoli până la un perete şi se aplecă s-o ridice. Martin ridică 
mâinile. 

— Satisfăcuţi? încercaţi în satul Exbury. Drumurile sunt cam 
încâlcite pe aici. 

— Mulţumesc, domnule Martin, spuse Paula cu răceală. 
Ajunseră la poartă. Auzi închizându-se uşa în urma lor. 

— M-am ţicnit? îl întrebă Paula pe Newman. E genul de 
experienţă pe care o ai în vis. 

— Nu-i vis, spuse Newman întunecat. Mai curând un coşmar. 
Hai să vorbim cu doamna Garnett. Ea ştie câte ceva din ce se 
întâmplă pe aici. 

— Ce naiba se întâmplă? întrebă Paula. Uită-te la uşa doamnei 
Garnett. E vopsită în violet strălucitor. leri era nevopsită şi n- 
avea nicio culoare. 

— Hai s-o întrebăm. 

Paula străbătu repede aleea. Atinse uşa şi văzu că vopseaua 
uscată. Apăsă pe butonul soneriei şi aşteptă. Uşa se deschise, şi 
un bărbat, îmbrăcat într-un costum de zi, apăru privind-o. 

„Până în treizeci de ani”, ghici ea. 

Brunet, părea mai distant. 

— Da, ce este? 

— Vreau să o văd pe doamna Garnett, vă rog. 

— Cu siguranţă n-o veţi găsi aici, spuse el cu o urmă de 
accent american. Am înţeles că a plecat la un azil pentru 
bătrâni. Nu ştiu unde. 


— Vreţi să spuneţi că a plecat peste noapte? întrebă ea. 

— Dumnezeule, nu! Eu sunt aici de mai mult timp. 

— Mă numesc Porter, interveni Newman. Am putea afla cum 
vă cheamă? 

— Hartford, dacă vă interesează. Dar sunt foarte ocupat, aşa 
că, dacă n-aveţi nimic împotrivă... 

— Dar am ceva împotrivă, se repezi Paula. Doar ieri... 

— Am făcut o greşeală, spuse Newman apucând-o strâns de 
braţ. Drumurile pe aici sunt cam întortocheate. Evident că am 
luat-o pe un drum greşit. Ne pare rău că v-am deranjat, 
domnule Hartford. 

— Folosiţi o hartă data viitoare. 

Paula rămase nemişcată când uşa se închise în nasul ei. 
Newman, ţinând-o încă de braţ, o trase pe alee şi o conduse la 
maşină. Izbucni înainte de a porni maşina spre Passford House. 

— Nu prea m-ai ajutat. În fond, la naiba cu toate! 

— E o zonă cam izolată, îi aminti Newman. N-ai de unde să ştii 
cât de mulţi oameni sunt aici. Şi au dispărut atâţia de la Moor's 
Landing. Uneori discreţia e mai de preţ decât curajul. 

— Cum dracu' să dispară aşa? strigă ea. Ce crezi că i s-a 
întâmplat bietei doamne Garnett? Era un sărman suflet singur şi 
bătrân. Ce i-or fi făcut? 

Newman se uită din nou în oglinda retrovizoare. Nu erau 
urmăriţi. Voia să ajungă la un drum principal cât mai repede cu 
putinţă. Paula repetă întrebarea. 

— Ce i-au făcut? 

— Mă tem că ceva iremediabil. E cazul s-o ştergem cât mai 
repede de aici. Plecăm chiar azi la Londra. 

— Vrei să spui că au omorât-o, nu? 

— Cred că da. Problema este cine şi de ce? 

Se afla în drum spre Londra când Tweed se convinse că 
cineva îl urmăreşte. Observase asta de mai mult timp. Era un 
Land Rover coridus de un bărbat care purta o cască de 
protecţie. 

| se părea cunoscut. Ca şi Nield, nu putea preciza unde îl mai 
văzu-se. În ciuda încercărilor de a nu fi văzut, Tweed îl 
observase imediat ce părăsise Passford House. 

Se gândi atunci că asta era interesant - sugera clar că oricine 
i-ar fi dat instrucţiuni şoferului, ştia sigur că persoana căutată 
locuia la Passford House. 


„Ceea ce, îşi spuse Tweed, ne duce din nou la cei trei din New 
Forest. Şi nu sunt de ignorat nici Lee Holmes şi nici Helen 
Claybourne, pentru că nu e exclus ca una din ele să lucreze sub 
controlul cuiva.” Tweed nu încercă să scape de Land Rover. 
Maşina îl urmări până în oraş, în zona Baker Street. Merse la 
garajul de unde cumpăra de obicei benzină şi-i strigă 
mecanicului. 

— Ceva nu merge la acceleraţie, cred. Poate greşesc, dar 
aruncă totuşi o privire. Câteva ore n-am nevoie de maşină. 

— Mă uit cu atenţie, domnule, îl asigură mecanicul. 

— Se pare că o să plouă, remarcă Tweed. 

Deschise portbagajul şi scoase un Burberry cam uzat şi o 
pălărie din piele de căprioară. Înmânând cheile mecanicului, îşi 
puse trenciul şi pălăria. Îşi scoase ochelarii înainte de a ieşi în 
stradă. Porni spre Regent's Park fără să privească în urmă. După 
câteva minute se opri într-o staţie de autobuz şi, pretinzând că 
se uită la orarul maşinilor, privi înapoi. Nu văzu nici urmă de 
Land Rover sau de şofer. 

„O să aştepţi mult şi degeaba, băiete”, îşi spuse el încet. 

Traversă strada şi se îndreptă spre Park Crescent unde urcă 
scările unei clădiri, pe care era înscrisă firma General&Cumbria 
Assurance. Când intră în birou, Monica sări în picioare. 

— Am veşti pentru tine... şi să nu-mi spui că le ştii deja, 
pentru că nu te cred. 


13 


Câteva ore mai târziu, la The Boltons, doctorul Wand stătea în 
biroul său imens. Cerul londonez era acoperit şi draperiile erau 
trase pe jumătate la ferestrele din spatele său. O lampă de birou 
era singura sursă de lumină din încăpere. Interfonul de pe biroul 
mare stil Regence sună şi el apăsă pe buton. 

— Da? 

— Mesagerul pe care îl aşteptaţi a sosit, domnule. 

— Spune-i să aştepte un minut, două. Îţi spun eu când sunt 
gata. Aşezat la birou pe scaunul turnant, cu faţa spre uşă, 
mâinile mari ale lui Wand începură să împăturească hărţile la 
care se uitase - hărţi ale Europei de Vest. Umbla încet cu ele, cu 
multă atenţie. Acoperi cu sugativa lista pe care o avea alături. 
Apăsă din nou pe buton. 

— Trimite.-l înăuntru, te rog, doamnă Kramer. 

Wand se lăsă pe spate în scaun, ieşind din raza de lumină. Se 
uită la uşa care se deschise şi care, după ce vizitatorul său intră, 
se închise la loc. Wand îşi strânse pumnul în umbră. 

— Aşază-te şi dă-mi raportul. Cu precizie. 

Scaunul sculptat, lipsit de confort, se afla la şase picioare în 
faţa biroului. Când omul se aşeză, Wand împinse cu mâna 
veioza, astfel încât lumina să bată chiar în ochii celui de pe 
scaun. Bărbatul ridică repede mâinile ca să se apere, apoi le 
cobori. 

— L-am urmărit pe Tweed de la Passford House, conform 
instrucţiunilor şi... 

— A bănuit că-l urmăreşti? 

— Sunt sigur că nu... 

— N-aş fi chiar aşa de sigur. Spune mai departe. 

— L-am urmărit până la Londra fără să-l pierd o clipă din 
ochi... 

— Nu-mi place ce urmează. Zi mai departe... 

Ochii erau inexpresivi în spatele ochelarilor cu rame de aur, 
iar vizitatorul nu putea ghici reacţiile lui Wand. Dar îi vedea 


gura, care pentru scurt timp se strâmbă într-un zâmbet 
neplăcut. Zâmbetul acela îl umplea de presimţiri negre. 

— A mers la un garaj din Baker Street. Am rămas afară să-l 
aştept. Dar n-a mai ieşit. După un timp am coborât din maşină şi 
am intrat în garaj. L-am păcălit pe mecanic că şoferul Pord-ului 
îmi e prieten şi că vreau să-l văd. Nu ştia nici măcar numele lui 
Tweed - plăteşte mereu peşin toate serviciile de acolo. Am 
aruncat o privire prin jur, pretinzând că aş vrea să-mi aduc 
maşina acolo. Tweed dispăruse. 

— L-ai pierdut. 

Se lăsă o tăcere de rău augur. Vizitatorul se gândea ce să 
spună. Spera ca Wand să vorbească din nou, dar înţelese că îl 
aştepta pe el. Se simţea teribil de agitat. 

— Mă gândesc să mă întorc la garaj şi să-l aştept până revine. 

— N-o s-o facă. A văzut că-l urmăreşti. Nu prea te-ai 
descurcat, nu? 

— Îmi pare rău... 

— Te rog să nu spui asta. Scuzele pentru incompetenţă crasă 
mă dezgustă. O echipă aşteaptă jos. Am prevăzut că o să se 
întâmple asta. Vor prelua ei misiunea, iar dumneata te vei 
ocupa de ceva mai potrivit. Sper că nu te deranjează că vorbesc 
aşa? 

Zâmbi din nou. Vocea îi era atât de înceată, încât senzaţia de 
ameninţare păru să devină şi mai acută. 

— Lasă-l pe Tweed, continuă Wand. Ocupă-te de domnişoara 
Grey, care este asistenta lui Tweed, cel puţin, aşa se spune... 
zâmbi el. S-ar putea ca relaţia lor să fie mult mai intimă. Pur şi 
simplu, vreau să ştiu cât de mult înseamnă ea pentru Tweed, 
unde locuieşte şi orice alt detaliu despre ea. 

— Mă ocup de asta... spuse bărbatul ridicându-se. . 

— Stai jos, te rog. Am să-ţi spun când am terminat. In timpul 
spargerii de la casa lui Andover eşti sigur că n-ai găsit nicio 
referire la Gaston Delvaux? 

— Nimic, domnule. Am răsturnat toată casa. 

— Eşti absolut sigur că nu ţi-a scăpat nimic? După cum ştii, 
sunt o persoană hotărâtă, conchise Wand. 

— Sunt sigur că nu era nimic în legătură cu Gaston Delvaux, 
răspunse vizitatorul. 

— Atunci, poţi să pleci. f 

Doctorul Wand se ridică şi ocoli biroul. II luă de braţ pe celălalt 


conducându-l spre uşă, plin de amabilitate. 

— Ei, doar n-o să lăsăm ca această mică greşeală prostească - 
pierderea lui Tweed - să submineze încrederea noastră, nu? 
Vreau să ştii că am deplină încredere în tine. O zi bună... 

Când rămase singur, se întoarse la birou. Se aşeză pe scaun şi 
apăsă pe butonul de la interfon. Doamna Kramer răspunse 
imediat. 

— Da, domnule? 

— Musafirul nostru pleacă după ce predă misiunea echipei 
care aşteaptă. Graves să-l urmărească zi şi noapte. Ai înţeles? 

— Am înţeles, domnule. 

— Şi încă două lucruri. Sună la aeroportul internaţional 
Bourne-mouth şi spune-i pilotului să aducă avionul la Londra. 
Avertizează-l că în curând va trebui să mă ducă la Bruxelles. 
Încă ceva, fii bună, sună-l pe Vulcan şi spune-i că Tweed poate fi 
un real pericol pentru operaţiunea noastră şi că s-ar putea să fie 
nevoie să luăm măsuri extreme şi să-l trecem pe listă. 

La Park Crescent, Newman şi Paula tocmai intraseră în biroul 
lui Tweed. Newman condusese fără oprire de la Passford House. 
Tweed îi întâmpină cu o mină gravă şi le ceru să ia loc în timp ce 
el o asculta pe Monica. 

Newman se aşeză într-un fotoliu şi-şi întinse picioarele. Paula 
se strecură în spatele biroului ei, care era faţă în faţă cu al 
Monicăi, scoase carneţelul şi stiloul şi ascultă. 

— Nield şi Butler au găsit o camionetă în apropiere de 
Prevent, explică Tweed. Au urmărit-o când s-a deplasat la The 
Boltons, numărul 185, împreună cu un Land Rover, care îi 
asigura protecţia. Au văzut că şoferul Land Rover-ului a dus la 
această adresă o grămadă de cutii de tipul celor ce conţin 
casete audio. Monica şi-a petrecut jumătate din noapte 
verificând organizaţia întemeiată acolo. Moonglow Refugee Aid 
International. Dă-i drumul, Monica. 

— Am reuşit să-l contactez pe agentul nostru din Hong Kong, 
Philip Cardon. Chiar înainte să zboare încoace. După cum ştiţi, e 
priceput, vorbeşte fluent dialectul din Canton şi aşa cum 
Lawrence din Arabia a trecut drept arab, Cardon poate fi luat 
drept chinez. 

— E de calitatea întâi, comentă Newman. 

— A auzit de Moonglow. O organizaţie destul de misterioasă. 
Chestia este că are la Hong Kong o filială cu un nume uşor 


diferit: Moonglow Tradingmercantile International. Dar se pare 
că nimeni nu ştie ce comercializează... şi are fonduri nelimitate. 
Sursa acestor fonduri este necunoscută. 

— Foarte dubios, remarcă Paula. O organizaţie pentru 
refugiaţi la Londra. O companie de comerţ în Orientul 
îndepărtat. 

— Cine conduce organizaţia? întrebă Newman. 

— Un anume doctor Wand. La telefon, Cardon mi-a spus că e 
un tip misterios. Nimeni nu l-a văzut vreodată. Lucrează numai 
prin executanţi şi subalterni. Nu i s-au făcut fotografii. Se 
zvoneşte că a vizitat o dată America pentru o operaţie de 
chirurgie plastică. Nimeni nu ştie de ce. Cardon a auzit că Wand 
are un reprezentant puternic în Anglia, un englez cu numele 
codificat Vulcan. 

— Vulcan? întrebă Tweed. Mi se pare neobişnuit. 

— Am sunat, de asemenea, la Paris, continuă Monica. Lasalle 
spunea că situaţia în Franţa e atât de proastă, încât nu-i poate 
permite strălucitoarei agente Isabelle Thomas să ni se alăture. 
Nu încă. 

— Ce păcat, spuse Paula fără convingere. N-o prea înghiţise 
pe fermecătoarea Isabelle cu un an în urmă, când fusese în 
Franţa în timpul scandalului. 

— Şi cele spuse de Cardon nu ne duc nicăieri, remarcă ea. 

— Nu tocmai, o corectă Tweed. Aminteşte-ţi că Nield şi Butler 
au luat urma acelei camionete care s-a oprit la Moonglow. De 
unde rezultă că există o legătură între instalarea de microfoane 
în casa lui Andover şi această organizaţie. Şi, mai departe, 
implicit cu invizibilul doctor Wand. Verifică-l, Monica, vreau să 
afli totul despre el. 

— Am o mulţime să vă spun despre conversaţia din barul de 
la Passford House, îi aminti Paula. 

— Mai târziu, spuse Tweed uitându-se la ceas. Trebuie să 
ajung la aeroportul din Londra în câteva minute. 

— Vine cineva? întrebă Newman. 

— Ultima persoană pe care aş aştepta-o în acest moment. 
Nimeni altul decât Cord Dillon, directorul adjunct CIA. Vine 
împreună cu o femeie care a descoperit ceva deosebit. Dacă 
vreţi, puteţi veni amândoi cu mine - Newman şi Paula. 

— Eu vreau, spuse Paula. 


Stăteau aşteptând în aglomeraţia din aerogara aeroportului. 
Afară soarele strălucea, iar cerul era senin. „O atmosferă de 
pace şi voie bună”, îşi spuse Paula. Era neaşteptat de plăcut, 
mai ales după ororile de la Lymington şi New Forest. Se 
dezobişnuise de forfota londoneză, pe care o regăsea acum cu 
încântare. Şi tocmai când se întorseseră dintr-o zonă rurală, 
ceea ce în mod normal ar fi însemnat o oază de linişte. 

— Când vine afurisitul ăla de avion? întrebă Newman 
neliniştit. Tweed se uitase la panoul de sosiri. Tocmai se 
întoarse când îi auzi întrebarea. 

— Aterizează chiar acum, zise el. Ar fi trebuit să sosească mai 
devreme. A fost reţinut la aeroportul Dulles din Washington din 
cauza panicii iscate de o presupusă bombă. S-a dovedit a fi o 
farsă. Monica a păstrat legătura toată dimineaţa. 

— Să sperăm că Dillon Cord e în toane bune, spuse Newman. 
Deşi, după întârzierea asta, e puţin probabil. 

Americanul avea o reputaţie de temut din cauza irascibilităţii 
sale. Foarte competent, cerea celorlalţi să se ridice la 
standardele lui. După un sfert de oră începură să apară 
pasagerii - mult mai mulţi decât s-ar fi aşteptat Newman. Jumbo 
747 trebuie să fi fost plin. 

În jurul porţilor de intrare mişuna tot felul de lume. Pasageri 
care coborau, şoferi care ţineau pe sus plăcuţe cu numele 
persoanelor aşteptate, prieteni şi rude care se regăseau. Tweed, 
Paula şi Newman erau înconjurați de mulţime. 

— Nu se mai ştie care a venit cu avionul şi care a venit în 
întâmpinare, observă Paula. 

— Uite-l, spuse Tweed. 

Cord Dillon era un tip înalt, bine clădit la cei cincizeci de ani ai 
săi, cu o faţă dură. Avea o claie de păr castaniu şi era proaspăt 
bărbierit, iar deasupra nasului, ochii săi erau de un albastru 
pătrunzător şi reci ca gheaţa. Ducea într-o mână o geantă, iar 
cu cealaltă le făcea semne, în timp ce se strecura spre ei. Îl 
salută pe Newman, înclinând capul, strânse mâna Paulei, 
oferindu-i un zâmbet larg, apoi se întoarse spre Tweed. 

— Mai putem aştepta aici un minut, două? şopti el. 
Companioana nea călătoreşte singură. Pentru securitate. E 
Hilary Vane. Un element-cheie în această afacere catastrofală. E 
mică şi subţire şi poartă un impermeabil albastru deschis şi o 


beretă bleu. Are o valijoară. 

— E uşor de reperat, spuse Tweed Paulei care asculta. 

Învălmăşeala de oameni crescu. Paula remarcă o femeie 
înaltă, elegantă, care purta o pălărie cu boruri largi cu voaletă 
mică. Haina îi flutura deschisă şi lăsa în urmă o dâră de Chanel. 

Paula o văzu pe femeia scundă pe care o descrisese Dillon. 
Haină albastră de ploaie, beretă bleu, valiză de piele. Hilary 
Vane îşi croia drum printre oameni. Femeia cu pălăria cu boruri 
largi se lovi de ea şi înclină capul ca să-şi ceară scuze. Vane 
spuse ceva, după care porni spre ei. Faţa îi era schimonosită de 
o grimasă de suferinţă. Valiza îi căzu din mână. Se prăbuşi. 

— Isuse! 

Dillon porni în goană spre ea, împingând oamenii din cale. 
Tweed îl urmă. Mulțimea se dădea la o parte uitându-se în jos. 
Dillon şi Tweed ajunseră în acelaşi timp lângă corpul inert. 
Tweed se lăsă pe vine şi-i luă pulsul. Privi în sus. 

— E moartă. 

— Nu se poate! răcni Dillon. 

În ciuda rumorii, asta se auzi clar. Mai mulţi oameni se opriră, 
îmbulzindu-se să vadă. Paula se uită în jur după femeia cu 
pălărie. Nici urmă. Un paznic al aeroportului se apropie făcându- 
şi loc. Avea în mână un aparat portativ de emisie-receptie. 
Tweed îi spuse repede. 

— Sunt de la Secţia Specială, foloseşte aparatul ăla şi 
cheamă-l pe Jim Corcoran, şeful securităţii, adăugă în timp ce-şi 
scoase legitimaţia. Mă cunoaşte. Spune-i să vină cât poate de 
repede... 


Se aflau cu toţii în biroul şefului securităţii. Corpul lui Hilary 
era întins pe o masă. Deasupra ei era aplecat un doctor. Privi în 
sus şi clătină din cap. Îşi strânse buzele - părea neputincios. 

— Puteam să-ţi spun şi eu că a murit, se repezi Tweed. Aş 
vrea să aflu cauza morţii. 

— Oh, n-aş putea da un verdict... 

— Bine, poate pot eu. 

Tweed arătă spre o mică gaură în haina lui Hilary, în partea 
de sus a braţului. Ridică uşor mâneca subţire şi arătă un punct 
mic în partea exterioară a braţului slab. Buzele lui Vane 
căpătaseră o culoare albăstruie, culoare care se întindea treptat 


şi pe faţă. Doctorul scoase ochelarii şi se uită. Tweed îşi pierdu 
răbdarea. 

— Nu e suficient de clar? l-a fost injectată o doză letală. Braţul 
este învineţit aici. 

— Doar un patolog... începu doctorul. 

— Îl cunosc pe unul dintre cei mai buni din ţară, îl informă 
Tweed. Deci îţi mulţumesc pentru atenţie. Dar nu cred să mai 
avem nevoie de prezenţa dumneavoastră. 

— Într-adevăr. Vă cer iertare... 

— E timpul să mergem, domnule. Corcoran, un tip înalt şi 
solid îl luă de braţ pe doctor şi-l conduse spre uşă. 

— Sunt şeful securităţii de aici. Ar fi mai bine dacă n-ai 
pomeni nimănui despre tragedia asta. Absolut nimănui. 

— Nu pot promite, spuse doctorul. Trebuie să fac un raport 
formal şi nimeni nu mă poate opri. 

— Ba da. Eu pot, spuse Tweed arătându-i legitimaţia. Acum 
nu mai ai de ce să fii îngrijorat. Desigur, dacă nu vă veţi supune, 
s-ar putea să aveţi dificultăţi profesionale. Am în vedere Actul 
referitor la secretele oficiale. 

— Înţeleg. De ce n-aţi spus aşa? 

— Tocmai am făcut-o. Deci, din nou, vă mulţumesc pentru 
oboseală şi sper că nu v-aţi irosit un timp preţios. Subliniez că 
acest incident implică o problemă de securitate naţională. 

— Atunci, nu prea mai am ce face aici. 

— Nimic, adăugă Tweed pe acelaşi ton politicos. Dar vă 
mulţumesc, oricum, pentru asistenţă... 

Când rămaseră singuri în birou, Newman sări. 

— L-ai făcut praf. Toată chestia aia cu Actul secretelor 
oficiale. Nici măcar nu l-a semnat. 

— Ştiu. Dar asta îi va închide gura, motivă Tweed, după care 
se Stoarse spre Dillon care se holba încă la corpul de pe masă. 

— Vane era importantă, Cord? 

— Foarte. Mare parte din ce ştia se afla în capul ei. Era foarte 
deşteaptă. Eu sunt vinovat. A fost ideea ei să călătorim separat 
ca şi cum am fi străini, iar mie mi s-a părut o idee bună. Şi n-a 
fost. 

Tweed era surprins. Era prima oară martor al unei astfel de 
reacţii umane din partea durului american. 

— N-ai nici măcar habar despre ce ştia? întrebă Tweed. 

— Ba da. Am o casetă pe care e înregistrată o conversaţie cu 


ea. Am să ţi-o pun s-o asculţi în biroul tău. Nu aici. 

— E urgent să dau de o urmă, oricât de mică ar fi ea. 

— Atunci, camera asta ar trebui golită. Trebuie să rămânem 
singuri. Dillon revenise la tonul lui obişnuit, dur. Privi spre Paula 
şi Newman. Asta vă include şi pe voi. 

— Putem merge în biroul de alături, zise Corcoran zâmbind, 
ca să mai încălzească atmosfera. 

— Când ne putem întoarce, să bateţi de trei ori în uşă. 

— Ai menţionat expresia „element-cheie al catastrofei”, spuse 
Tweed după ce rămaseră singuri. Te ascult. 


Aşezat la birou, doctorul Wand ridică receptorul şi formă un 
număr din Bruxelles. Se lăsă pe spate în scaun şi aşteptă, 
potrivindu-şi ochelarii pe nas. 

— Da? răspunse o voce guturală. 

— Doctor Hyde? 

— Da. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Aici e directorul. Îmi recunoşti vocea? Bine. Du-te la un 
telefon public şi sună-mă. Imediat, te rog. 

Wand închise telefonul. În timp ce aşteptă, studie harta 
Angliei şi a Europei de Vest, pe care erau însemnate o serie de 
cruciuliţe în creion. Uşor de şters. După zece minute sună 
telefonul. 

— Aici, doctorul Hyde. 

— Cred că trebuie să treci la etapa următoare din program cu 
pacientul dumitale. O mână e de-ajuns. 

— Pacientul este dreptaci, îl informă Hyde. 

— Ei, atunci putem fi mulţumiţi. Extirpă mâna stângă şi 
expediaz-o conform planului. 

În biroul lui Corcoran, Dillon se plimba nervos. Tweed nu-l 
văzuse niciodată aşa de agitat. Rămase tăcut, încercând să 
ghicească ce avea să-i spună Dillon. 

Americanul se apropie deodată de Tweed şi începu să 
vorbească în şoaptă. 

— Catastrofă nu e un cuvânt destul de expresiv. Avem de-a 
face cu un duşman foarte brutal, care ar putea cotropi vestul 
Europei şi chiar anihila Statele Unite. 

— Şi cine este acest duşman? întrebă Tweed. 

— Lasă-mă să-ţi spun. Hilary Vane a fost o fiziciană strălucită. 


A lucrat un timp la un proiect ultrasecret la uzina Boeing din 
Seattle. Mai târziu, s-a mutat la Palmdale, în California. Acum, 
mi-am dat seama că trei dintre principalii oameni de ştiinţă - 
care lucrau la acelaşi proiect - au fost răpiți, cu tot cu familiile 
lor, în urmă cu trei ani. 

— Şi care este proiectul? 

— Unul dintre cele mai avansate şi mai ample planuri din 
lume. Bombardierul Stealth B2. Este practic de nedetectat de 
niciun radar - nici chiar de ale noastre. Procedeul poate fi, de 
asemenea, adaptat la avioane şi submarine. Duşmanul poate 
avea - şi probabil are - aceste arme. 

— Deci, cu ce ne confruntăm? 

— Cu avioane şi vapoare invizibile. 


14 


— Mi-am amintit unde cred că am văzut-o pe femeia cu 
pălăria cu boruri largi, spuse Paula. 

Îşi azvârli într-o parte părul negru şi se încruntă în timp ce 
încerca să-şi ordoneze gândurile. Stătea în spatele biroului ei de 
la Park Crescent şi-i avea ca ascultători pe Tweed, Newman şi 
Monica. 

Dillon hotărâse că ar fi cazul să-şi prezinte omagiile 
directorului, adică lui Howard. 

— Şi să nu crezi că asta îmi face plăcere, fu remarca sa 
usturătoare, când părăsi biroul lui Tweed. Cam asta e, dacă nu 
te superi. 

— A făcut un anume gest înainte de a se izbi de Hilary Vane la 
aeroport, reflectă Paula. 

— Şi a împins acul fatal în corpul victimei. O crimă cu sânge 
rece, în plină zi şi în mijlocul unei mulţimi de oameni. Asta-ţi 
cere ceva forţă, nu glumă, comentă Newman. 

— Las-o pe Paula să se concentreze, îl mustră Tweed. 

— Ambele femei au energie, observă Paula. 

— Care femei, pentru numele lui Dumnezeu? interveni din 
nou Newman. 

Tăcu observând privirea lui Tweed. 

— Cele din New Forest. Lee Holmes şi Helen Claybourne, 
continuă Paula. Una din ele. Problema este că nu-mi pot aminti 
asemănarea, gestul acela... Amândouă sunt destul de înalte 
pentru a putea juca diabolicul rol de la Heathrow... 

— Şi ambele au o experienţă dramatică, adăugă Monica. 
Completez un dosar al celor două neobişnuite doamne. 

— Pot verifica un lucru, continuă Paula fără a lua în seamă 
între ruperile. Pot telefona în ambele locuri de la New Forest şi 
să văd dacă lipseşte de acasă vreuna din ele. 

— Bur goyne şi Fanshawe, îşi spuse Monica începând să caute 
în car. Tea locală de telefoane. lată-le! 

Notă cele două numere pe o bucată de hârtie şi i-o dădu 


Paulei. 

Un moment aşteptară în linişte. Paula luă un şerveţel dintr-o 
cutie, îl mototoli, îl vâri în gură, apoi acoperi receptorul cu o 
batistă de mătase, pentru a-şi disimula vocea. Formă întâi 
numărul lui Burgoyne. Aşteptă câteva minute, apoi închise. 

— Interesant. Nu e nimeni. Nici Lee şi nici comandantul de 
brigadă. Acum să vedem la Helen Claybourne... 

Repetă operaţiunea. Aşteptă din nou câteva minute. Suna în 
gol cu o persistenţă iritantă. Puse receptorul în furcă. 

— Nici aici nu e nimeni. Nici Helen, nici Willie. 

Newman nu mai aşteptă. Se adresă energic lui Tweed: 

— Ce naiba, aş vrea să ştiu, facem ceva în legătură cu Moor's 
Landing? Biata doamnă Garnett a dispărut, după cum ţi-am 
spus. 

— Şi ce propui? 

— Să anunţăm poliţia. la legătura cu Mark Stanstead. După 
cât îl cunoşti, va face el ceva. Poate că următorul lucru pe care îl 
vom afla va fi că a fost găsit, plutind pe Solent, corpul doamnei 
Garnett... ca şi al lui lrene Andover. O femeie a dispărut, Tweed, 
şi cred că e mai mult decât suficient ca să răstorni întregul 
Moor's Landing. 

— Eşti prea mare pentru acţiuni pripite şi la voia întâmplării, 
Bob, îi replică Tweed calm. Dinadins, nu stârnesc cuibul de 
viespi. Încă. Să-i lăsăm să creadă că pot merge mai departe. 

— De ce? bătu Newman în retragere. 

— Pentru că mă tem că sunt în joc obiective mult mai mari. 
Lasă-mă să citesc câteva pasaje din dosarul pe care mi l-a dat 
Andover. Scoase dosarul din scrin, îl deschise şi începu să 
citească rar. 


— Doamnă Kramer, obţineţi-mi legătura cu Vulcan, vă rog. 
Este foarte urgent. 

Doctorul Wand aşteptă legătura studiind hărţile de pe birou. 
Una dintre ele reprezenta coasta de sud a Angliei, de la Dover 
până la Lymington. Cealaltă reda coasta vestică a Europei de-a 
lungul Germaniei şi Danemarcei. Ambele aveau însemnări şi 
cruciuliţe în creion, care marcau zone specifice. Sună telefonul. 

— Aici, Vulcan. 

— Mergi la aeroportul din Londra împreună cu prietenii noştri 


chiar acum. Biletele se află la biroul Sabena. Plecăm în Belgia. 

— Înţeles. Au apărut intruşi la Moor's Landing. Să evacuăm 
zona? 

— Dumneata ce crezi? 

— Nu e nevoie. Îl cunosc pe Tweed. Procedează pas cu pas 
până are toate datele înainte de a acţiona. 

— Atunci, replică doctorul Wand, mergând în Belgia suntem 
cu un pas înaintea lui. În orice caz, am aranjat să-l trimitem pe 
lumea cealaltă dacă e nevoie... 

Această succintă conversaţie avusese loc cu câteva ore 
înainte ca Paula să încerce convorbirile ratate. 


Tweed continuă să citească din dosarul lui Andover: 

— „Dar în secolul al treisprezecelea au avut loc chiar mai 
multe evenimente memorabile pe întinsa scenă a Asiei. Un 
popor tătar, din ţara de la nordul Chinei, s-a ridicat deodată 
pentru a câştiga supremaţia în afacerile lumii şi a repurtat o 
serie de cuceriri fără precedent în istorie. Aceştia erau 
mongolii... 

În 1214, Ginghis-Han, conducătorul confederației mongolilor, 
a declarat război împăratului chinez şi a cucerit Pekinul. S-a 
îndreptat apoi spre vest unde a cucerit Turkestanul de Vest, 
Persia, Armenia, India până în Lahore, şi sudul Rusiei, până în 
Ungaria şi Silezia..." 

— Nu văd sensul acestei lecţii de istorie, protestă Newman. 

— Ai răbdare. Lasă-mă să mai citesc puţin... „Succesorul lui, 
Ogdai-han... a continuat seria acestor uimitoare cuceriri. A 
desăvârşit cucerirea Imperiului Chinez şi a măturat apoi totul 
de-a lungul Asiei spre Rusia (1235), într-un marş uluitor. Kievul a 
fost distrus în 1240 şi aproape întreaga Rusie a devenit tributară 
mongolilor. Polonia a fost distrusă şi o armată mixtă de polonezi 
şi germani a fost anihilată în bătălia de la Liegnitz, în Silezia 
Inferioară în 1241...” 

— Începe să se apropie de noi, observă Paula când Tweed se 
opri. 

— Ai intuiţie. Andover a subliniat pasajul despre Polonia. 

— N-ai putea să-mi spui şi mie ce-i cu toate astea? se plânse 
Newman 

— Ssst! făcu Paula. Citeşte mai departe, îl îndemnă ea pe 


Tweed. 

— „E de observat că mongolii s-au pregătit pentru acţiunea 
lor asigurându-şi o bună cunoaştere a poziţiei Ungariei şi a 
situaţiei din Polonia - au avut grijă să se informeze prin sisteme 
de spionaj bine organizate...” 

— Andover a subliniat ultimul pasaj, unde am ridicat vocea, 
comentă Tweed. 

— Tot nu pricep, insistă Newman. Singurii mongoli care au 
rămas sunt o mână de triburi nomade din Asia Centrală. Şi ce-i 
cu asta? Andover a studiat istoria. 

— Andover, sublinie Tweed, studiază amenințările mondiale 
contemporane, încercând să prevadă viitorul din istoria 
trecutului. Da, mongolii sunt doar nişte nomazi lipsiţi de 
importanță astăzi. Dar forțe masive există lângă ei - forțe 
despre care Andover crede că au studiat istoria. 

— Liegnitz nu este departe de Atlantic, spuse Paula 
gânditoare. Cât de aproape însă? 

— Începi să sesizezi conturul enormului pericol pe care l-a 
identificat Andover, îi spuse Tweed. El a scris un comentariu 
exact despre această chestiune... 

— „Liegnitz se află la mai puțin de o sută cincizeci de mile de 
Berlinul de azi şi la un mai mult de două sute cincizeci de mile 
de Hamburg şi deci de ieşirea la mare. Mongolii au fost la o 
azvârlitură de băț de Atlantic şi de Britania.” 

Ultimele două cuvinte au fost de asemenea subliniate de 
Andover. În afară de pasajele pe care vi le-am citit şi care sunt 
comentariile lui Andover, mai sunt pasaje extrase din H.G. 
Wells: A Short History of the World. 

— Acum, că ne-am luat lecţia de istorie, remarcă Newman, 
întinzându-se, ce mai urmează? 

— Următoarea mutare este să ne grăbim spre Belgia pentru a 
discuta cu profesorul Gaston Delvaux de la Liege. O nouă verigă 
în lanţ, sper. Monica are bilete pentru trei dintre noi. Dar mai 
înainte trebuie să vorbesc cu vechiul meu prieten, inspectorul- 
şef Benoit de la Poliţia din Bruxelles. Un om care ştie tot ce se 
întâmplă în ţara lui. 

— Să sperăm că nu ne va spune ceva şocant, spuse Paula. 

— De ce ar face-o? întrebă Newman. 

— Am un presentiment. 

— lar intuiţia? făcu Newman ironic. 


Monica formă numărul pentru Bruxelles şi ceru legătura să fie 
trecută pe telefonul direct. | se spuse că vor fi sunaţi. Câteva 
minute mai târziu sună telefonul. 

— Benoit? întrebă Tweed. Aici, Tweed. 

— Ah, bătrânul meu prieten şi-a amintit de mine, în cele din 
urmă, îl salută în engleză o voce caldă. Ce mai faci? Bine. Deci 
trebuie să ai o problemă. Intotdeauna mă cauţi când ai o 
problemă. Dă-i drumul, cum zic americanii vulgari. 

— Voi veni foarte curând acolo... 

— Spune Monicăi să-mi telefoneze detalii despre zbor. Te voi 
aştepta cu o maşină la aeroportul Zaventem. 

— Un bun venit mai plăcut în Belgia nu-mi puteam imagina. 
Mulţumesc. Trebuie să-i fac o vizită lui Gaston Delvaux. 

— Eşti tot pe direct? întrebă Benoit repede. 

— Da. Tweed se încorda. 

— De ce? 

— Delvaux, geniul armamentului din Herstal de lângă Liège? 

— Asta-i omul, confirmă Tweed. 

— Mă tem că e cam dificil să-l vezi. E un mister aici. Foarte 
ciudat. 

— Ce fel de mister? 

— N-am idee. Da, ştiu că pare curios, spuse Benoit, dar ăsta e 
adevărul. E interzis să ne apropiem de castelul său. 

— Ce se întâmplă, de fapt? insistă Tweed. 

— Nici eu nu sunt prea lămurit. Stai să-ncerc. Deşi nu va fi 
prea uşor să descriu indescriptibilul. 

— Faptele însăşi ne vor ajuta. 

Urmă o pauză. 

— Gaston Delvaux, atât de activ toată viaţa şi în vârstă de 
abia cincizeci de ani, s-a retras din viaţa publică şi comercială. 
S-a retras. Să fie o cădere nervoasă? Atunci de ce, după câte 
ştiu, n-a fost văzut de niciun doctor? 

— Cât e de retras? Şi de cât timp? 

Paula se aplecă înainte. Când auzi cuvântul „retras”, ochii îi 
străluciră. Îl privi pe Tweed cu atenţie. Newman, care bătea 
încet darabana cu degetele, încetă şi se ridică urmărind şi el 
fizionomia lui Tweed. Nu putu citi însă nimic. 

— De vreo trei, patru luni. Se pare că soţia lui l-a părăsit; a 


fugit cu un milionar american. Mi se pare puţin cam greu de 
crezut. 

Tweed avu o sclipire de memorie. Şi soţia lui îl părăsise 
pentru un grec armator. Şi, din câte ştia, trăiau undeva prin 
Africa de Sud. Rămase surprins de cât de puţin îl afecta 
amintirea. La urma urmelor, se întâmplase acum câţiva ani. 
Toate astea îi trecură prin minte în timp ce-i răspunse lui Benoit. 

— Şi mie mi se pare greu de crezut asta despre Lucie, spuse 
Tweed încruntat. Gaston a adus-o o dată la Londra la o întâlnire 
INCOMSIN. Am cinat cu ei. Soţia sa m-a surprins prin statornicia 
şi ataşamentul puternic pentru Gaston. 

— Şi mie mi-a lăsat aceeaşi impresie, recunoscu Benoit. 
Bineînţeles, nu poţi fi niciodată sigur cu femeile. Nu în ceea ce o 
priveşte pe Lucie. Chiar deloc. Dar asta e ceea ce a spus 
Delvaux lumii. 

— Aşadar, în asta constă misterul? 

— Nu numai. Mai e ceva. A renunţat brusc la toate posturile 
sale - consultant ştiinţific la NATO, consultant al apărării la EC 
etc. A renunţat la toate peste noapte. 

— Când? 

— De trei, patru luni. 

— Coincide cu dispariţia soţiei sale, Lucie? 

— Exact. S-a presupus că asta l-a determinat să părăsească 
viaţa publică. Însă eu cred, psihologic vorbind, că e o eroare. 
Pentru a diminua şocul pierderii soţiei sale, ar fi trebuit să se 
refugieze în munca sa. Repet, e un mister. 

— Monica îţi va comunica sosirea noastră, Benoit. 

— A noastră? Vine şi încântătoarea Paula cu tine? 

— Da. Tweed zâmbi în sine. Benoit avea o slăbiciune pentru 
Paula. Ne vedem curând... 


Telefonul de pe biroul doctorului Wand sună. Ridică 
receptorul, aruncând o privire spre ceasul său de mână, marca 
Rolex. 

— Da? 

— Vorbesc de la o cabină, îl informă o voce feminină. Am 
îndeplinit misiunea de la aeroportul din Londra. Totul e aranjat. 

— Te-a văzut cineva? 

— Sigur că nu. Condiţiile au fost perfecte. Era mare 


îmbulzeală. Atmosferă ideală pentru operaţiune. 

— Excelent, draga mea, toarse Wand. Îşi ţuguie buzele într-un 
zâmbet satisfăcut. Ochii îi sclipeau în spatele ochelarilor. In 
curând vom pleca spre Bruxelles pentru o altă misiune. Vino aici 
în ţinuta obişnuită. 

— Sunt îmbrăcată în femeie de serviciu acum. Sunt pe drum... 

Doctorul Wand puse receptorul în furcă. Işi frecă mâinile mari. 
Totul decurgea conform planului. Următoarea ţintă se afla în 
Belgia. 


— Toate astea sunt atât de incredibile şi de tulburătoare, 
spuse Paula, după ce ascultă rezumatul conversaţiei lui Tweed 
cu Benoit. Parcă se repetă experienţa cu Sir Gerald Andover. 

— Într-adevăr, răspunse Tweed. Găsesc însă că e mai degrabă 
sinistru. Dar ăsta e un motiv în plus pentru a merge la Bruxelles. 

Îi înmâna dosarul lui Andover, când intră Cord Dillon însoţit de 
Howard. Directorul SIS era un bărbat înalt, cu faţa roz, proaspăt 
bărbierit şi îmbrăcat impecabil într-un costum Chester Barrie, 
albastru, cumpărat de la Harrods. Purta, de asemenea, cămaşă 
cu dunguliţe, iar accentul său era al unui aristocrat. 

— Cât se poate de neplăcut acest incident de la aeroportul din 
Londra, începu el. 

— Puțin spus neplăcut, repetă Tweed sec, nerăbdător să 
plece. 

— Un groaznic bun venit pentru distinsul nostru oaspete, 
continuă Howard. Şi toate informaţiile se găseau în capul acestei 
femei moarte... 

Tweed aruncă o privire spre Dillon. Faţa acestuia era ca o 
masei cu siguranţă că nu-i spusese niciun cuvânt despre Stealth 
lui Howar un om pe care nu-l plăcuse niciodată. 

— ... deci presupun că nu vom şti niciodată ce ar fi avut ea să 
ne spună, completă Howard. Intr-adevăr, găsesc toate astea 
regretabile După cum ştii, Tweed, tocmai m-am întors dintr-o 
vizită la Washington. Privi spre Dillon. Directorul dumitale mi-a 
spus că nu se poate să mai continue mult asta. Cu excepţia 
haosului din Rusia îşi îndreptă din nou atenţia spre Tweed. Deci, 
ce spuneai despre frontul interior?... 

Aplecată deasupra dosarelor de pe birou, Monica îşi înăbuşi 
un oftat. Frontul interior - Howard continua să folosească 


frazeologia asta desuetă. Limbajul clubului său. 

— E ceva senzaţional de raportat? Vreo nouă acţiune în timpul 
absenței mele? continuă Howard. 

— Una, alta, răspunse Tweed stânjenit. Prea devreme pentru 
a trage vreo concluzie. Mult prea devreme. 

— Ah! Howard îndepărtă o scamă de pe rever aruncând o 
privire spre Dillon. Nicio vorbă? 

Tweed aprobă dând din cap. Howard presupuse că Tweed nu 
voia să vorbească în faţa lui Dillon. Reactie pe care însă Tweed o 
provocase pentru a evita o discuţie cu Howard. 

— Mai bine îmi răsfoiesc dosarele, spuse Howard. Şi dacă 
găseşti ceva timp liber, Dillon, vino, te rog, să cinăm într-o seară 
la clubul meu. Bun venit în bătrâna Anglie. Dillon îl aşteptă să 
iasă. Se aşeză pe scaunul pe care i-l adusese Paula şi începu să 
vorbească în felul său brutal, nemanierat: 

— La naiba! Ceea ce nu pot înţelege este cum de-au avut pe 
cineva la aeroport care s-o aştepte la sosire pe Vane. Totul 
trebuie să fi fost dinainte pus la cale, pentru a avea asasinul 
gata pregătit. 

— Cord, e de înţeles că suferi, probabil pentru că ne mişcăm 
încet, dar ai văzut şi tu, spuse Tweed cu diplomaţie. Avem de-a 
face cu o organizaţie mare, internaţională. Zborul avionului cu 
care ai venit tu de la Washington a fost întârziat cu cinci sau 
şase ore de ameninţarea unei bombe - ceea ce până la urmă s-a 
dovedit a fi o farsă. Trebuia să te fi văzut cu Vane la aeroportul 
Dulles. Păcăleala a decalat sosirea avionului cu suficient de mult 
timp pentru ca asasinul să ajungă la aeroportul din Londra. 
Diabolic de simplu. 

— Deci să ascultăm vocea unui mort, spuse Dillon. 

Scoase din buzunar o eşarfă subţire de catifea în care se afla 
înfăşurată o cutiuţă. Deschizând capacul, scoase un disc CD. 
Privi spre Paula. 

— Paula, aceea pare a fi o maşinărie pentru CD. Aşa-i? Bun. 
Am înregistrat declaraţia lui Vane pe CD, pentru că e mai uşor 
de ascuns. Eşti drăguță s-o pui? Vreau să auziţi esenţialul... 

Paula deschise aparatul şi puse discul. Apăsă pe un buton şi 
se aşeză să asculte. Era straniu să asculte vocea caldă a lui 
Hilary Vane care era acum moartă. 

„Am lucrat timp de şase ani la Boeing în Seattle la proiectul 
Stealth. Doi dintre cei mai străluciți cercetători în acest domeniu 


au fost profesorul Bauer şi profesorul Rockmann. Ambii erau 
căsătoriţi şi aveau copii. Acum trei ani a trebuit să mă transfer 
la Palmdale, California. Chiar înainte de plecarea mea, Bauer şi 
Rockmann urmau să-şi reînnoiască contractele. Erau specializaţi 
în nave aeriene Stealth. Un al treilea cercetător, la fel de 
strălucit, profesorul Crown, considera că tehnica putea fi 
adaptată la vapoare şi submarine. El lucrase pe cont propriu o 
vreme. Inainte ca eu să plec la Palmdale, Bauer şi Rockmann au 
dispărut. Au lăsat scurte comunicări acasă la ei, în Seattle, în 
care spuneau că se mută la altă companie. Agenţii din 
Washington însă n-au găsit nicio urmă a celor doi sau a familiilor 
lor. Profesorul Crown a venit cu mine în California. Era căsătorit, 
dar nu avea copii. A dispărut şi el împreună cu soţia sa, lăsând 
în urmă un bilet în care scria că era prea obosit şi că îşi luase o 
lungă vacanţă împreună cu soţia sa...” 

Urmă o pauză. Toţi aşteptau cu nerăbdare, iar Dillon le 
explică: 

— Mă veţi auzi în curând punându-i o întrebare. 

Se opri îndată ce vocea femeii continuă. Paula avu impresia 
că surprinde un tremur al vocii. 

„Din nou au venit agenţi de la Washington, dar n-au putut da 
de nicio urmă de-a lor. Toţi cei trei bărbaţi au dispărut împreună 
cu familiile lor, pur şi simplu. Treaba asta m-a dat peste cap, 
creându-mi dificultăţi în ceea ce priveşte posibilitatea de a mă 
concentra asupra muncii mele...” 

O altă pauză. Apoi vocea lui Cord Dillon: 

„— Domnişoară Vane, la trei ani de la dispariţia lui Crown, v- 
aţi putea aminti ceva ce aţi uitat să declaraţi atunci, în primele 
rapoarte? 

— Da, domnule Dillon. Mă simt atât de prost. Pur şi simplu, 
mi-a scăpat din vedere. Profesorul Crown a fost într-o excursie 
de agrement în Belgia, înainte - după cum credeam atunci - de a 
se stabili la noua sa locuinţă din Palmdale. Când s-a întors, mi-a 
spus, în timp ce beam ceva noaptea târziu, că a găsit 
confirmarea teoriilor sale despre ambarcaţiunile Stealth. Dintr-o 
altă sursă. Era foarte agitat..." 

Dillon se ridică şi închise aparatul. Scoase CD-ul şi-l puse la 
loc în învelişul de catifea. 

— Asta e Tweed. Abia în urmă cu o săptămână, Vane şi-a 
amintit de conversaţia avută cu Crown la un pahar. Doar acum o 


săptămână a fost menţionată călătoria aceea în Belgia. Vin aici 
direct de la preşedinte. Ordinul său a fost să te contactez pe 
dumneata, ştie că vei da de vreo urmă. 

— Şi asta e tot? întrebă Tweed. 

— Nu chiar. Nimeni n-ar putea încerca să dispară din State cu 
avionul. Ştim toate datele dispariţiilor, aşa că am verificat 
înregistrarea navelor care au plecat din porturile Seattle şi San 
Francisco. Când au dispărut Bauer şi Rockmann, am descoperit 
un cargou care plecase din San Francisco şi nu s-a mai întors 
niciodată. Acelaşi lucru şi în cazul Crown. Un cargou, care n-a 
mai venit în Statele Unite, a părăsit Seattle exact în acelaşi timp 
în care au dispărut el şi soţia sa. 

— Aţi verificat înmatriculările celor două vapoare? 

— Desigur. Nişte societăţi obscure despre care n-am putut 
afla nimic. Moonglow Trading & Mercantile International. 

— Care era destinaţia navelor? întrebă Tweed. 

— Hong Kong. 


15 


S-a văzut însă că Dillon nu suferea doar din cauza 
incidentului. De-abia trecuse printr-un acces de gripă. Fusese 
încântat să părăsească biroul lui Tweed, pentru a merge în 
camera sa de la Inn Park. La puţin timp de la plecarea lui, sună 
telefonul. Monica răspunse, ascultă, apoi acoperi receptorul cu 
mâna şi-l privi pe Tweed: 

— Un comandant... Noble te aşteaptă jos. 

— Invită-l aici, spuse Tweed. 

Newman se ridică. Arăta ciufulit şi extenuat. 

— Cred că mă voi întoarce în apartamentul meu să fac o baie. 
Asta dacă nu crezi că e nevoie să stau să ascult ce are de spus 
comandantul. 

— Nu, zâmbi Tweed. Cred mai degrabă că va dori să-mi 
vorbească între patru ochi. Serviciul Secret Naval, după cum ştii. 
l-am cerut să localizeze pe cineva... 

Newman deschise uşa când vizitatorul ajunse în capul 
scărilor. După ce-l salută, Newman plecă mai departe. 
Comandantul Noble era un tip înalt de vreo şase picioare, 
robust, cam la patruzeci de ani, şi avea tenul roşcat al omului ce 
şi-a petrecut timpul pe mare. Purta un costum de zi. 

Tweed se ridică. Îl salută strângându-i mâna. 

— ţi mulţumesc că ai venit. M-am gândit că nu e o treabă pe 
care să o discutăm la telefon. 

— N-am încredere în ele. Nici în telefoanele directe. Nu, 
mulţumesc, îi spuse el Monicăi, care îi oferi cafea. 

Privi spre Paula şi Monica înainte de a se aşeza pe scaunul pe 
care i-l oferise Tweed. 

— Nu vreau să discut credibilitatea personalului tău. Dar 
subiectul întrevederii este exclusiv pentru noi doi. 

— Tocmai plecam să caut un dosar, spuse Paula cu tact şi 
părăsi; camera împreună cu Monica. 

Noble se aşeză încruntat într-un fotoliu. 

— Tweed, ce-s toate astea despre vapoare care dispar fără 


urmă şi fără aparent - niciun motiv? 

— Cinci, în zona canalului Solent în acest an. 

Tweed arătă spre peretele unde Monica, la indicaţia sa, 
desfăşurase trei hărţi. Una era a coastei de sud, având în centru 
Lymington. Piuneze cu floarea roşie marcau în linii mari 
suprafeţele unde Walford, căpitanul portului Lymington, 
raportase dispariţiile. O altă hartă, la scară mai mare, era a 
Europei. A treia, ocupând mai mult spaţiu, era harta globului 
pământesc. 

— Ştiam de astea, comentă Noble. Mai sunt şi altele. Se opri, 
gândindu-se cât de mult să dea în vileag. La naiba, te cunosc. 
Dar lucrurile astea sunt strict secrete. Eu sunt în legătură cu 
serviciile secrete navale ale altor state. Strict secret, repetă el. 

O altă pauză. 

— Desigur, îl încuraja Tweed. 

— Am primit rapoarte similare despre vapoare dispărute, fără 
niciun motiv, în largul coastelor Olandei, Germaniei şi 
Danemarcei. Se opri. Mai ai piuneze din astea? Mersi, continuă 
el, după ce Tweed îi dădu o scrumieră de sticlă, plină cu piuneze 
roşii. 

— Câte nave sunt implicate? Ce tipuri? Şi care erau condiţiile 
atmosferice? îl bombardă Tweed cu întrebări. 

— Două de pe coasta Olandei, zise Noble înfigând piuneze. 
Şase pe coasta Germaniei. Destul de curios, dar adesea s-a 
întâmplat pe lângă insulele Frisice: Borkum, Norderney şi Sylt. 
Aici, la extremitatea nordică a Sylt-ului se află o bază navală 
germană... înfipse mai multe piuneze. Au mai fost opt pe coasta 
de vest a Danemarcei, în sudul portului Esbjerg. Noble înfipse 
piunezele una după alta şi apoi se întoarse spre Tweed cu 
mâinile în şolduri. 

— M-ai întrebat ce tipuri. lahturi, costiere, vase de pescuit şi 
cargo-boturi. In niciunul dintre cazuri n-au apărut epavele. Şi 
nici nu s-au găsit supraviețuitori. Intr-un singur caz s-a găsit o 
rămăşiţă îngrozitoare. 

— Continuă, sunt nerăbdător, îl îndemnă Tweed. 

— Un expert german în radare, Vogel, şi-a luat mica sa 
goeletă pornind din Norderney pe o ceaţă foarte deasă. Era al 
şaselea care pleca să afle ce se întâmplase cu un prieten 
apropiat de-al său. Nu s-a mai întors niciodată. In ziua 
următoare, un elicopter, ce pornise în căutarea sa; a localizat o 


bucată de epavă care plutea. Un om din echipaj a coborât pe o 
platformă să ridice acel rest. Şi-a vărsat tot micul dejun. Capul 
retezat al lui Vogel se afla pe acea bucată plutitoare din prova 
navei. Fusese decapitat. Capul fusese tăiat de sub falcă cu o 
extremă îndemânare. La fel se petrecuse şi cu restul goeletei. 

— Cine sau ce o fi făcut asta? întrebă Tweed. Cu siguranţă că 
un patolog german... 

— Da. Un patolog german a studiat specimenul. Insă n-avea 
idee despre cum a putut fi făcută treaba asta. Zicea că gâtul a 
fost retezat atât de curat, încât credea că s-a operat cu un cuţit 
mare de chirurgie. O idee fantastică. A demonstrat chiar el cât 
era de bizar. 

— Şi asta-i tot? Alte vapoare care lipsesc...? 

— Doamne, nu! Noble luă scrumiera de pe masă şi se opri 
lângă harta globului pământesc. Două vase de pescuit au 
dispărut lângă Dakar, pe coasta de vest a Africii. Noble mai fixă 
încă două piuneze. Apoi trei cargouri au dispărut la sud de Capul 
Bunei Speranţe. Mai întâi au fost doborâte de o furtună, apoi a 
fost ceaţă. Oh, şi la Dakar a fost ceaţă. Acum ne mişcăm mai 
spre est. Marea Timor - la mijloc între Australia de Nord şi insula 
Timor. Trei vase mari de pescuit s-au pierdut acolo. Plus un 
cargou japonez, Subaru. Mai înfipse o piuneză, apoi se aşeză la 
loc în fotoliu. 

— Dispariţia celor patru vase din Marea Timor s-a petrecut tot 
pe o ceaţă deasă. Pare a fi singurul factor comun. Ceaţa. Am 
fost îngrijorați şi surprinşi. Prea sunt multe. Şi niciun 
supravieţuitor. 

Tweed nu răspunse imediat. Păru tulburat când se uită la 
hărţi. Noble îşi privi ceasul, apoi îi spuse lui Tweed care privea în 
gol: 

— Ai prins vreun fir, nu-i aşa? 

— Nu sunt sigur. Ai folosit cuvântul „ciudat”. Asta îmi susţine 
teoria, dar am nevoie de mai multe date. 

— Când mi-ai telefonat şi mi-ai vorbit despre vapoarele care 
au dispărut, mi-ai cerut, dacă pot, să localizez iahtul cu motor al 
lui Sir Gerald Andover, Seahorse III... Noble se întrerupse brusc, 
uitându-se la hărţi Ca să nu uit, n-ar fi mai bine să scot toate 
piunezele înainte de a pleca? 

— Mai bine nu. Şi-apoi asta e poate cea mai sigură încăpere d; 
n Londra. Am întărit paza. În fiecare noapte, doi oameni înarmaţi 


păzesc biroul. 

— Atunci, las totul aşa. Deci să revenim la Andover. l-am 
contactat telefonic pe cei din Esbjerg... Danemarca, şi mi-am 
continuat cercetările spre sud. Am avut noroc la Anvers. In 
această dimineaţă, Seahorse Se află, nu de mult, ancorat în acel 
port belgian. 

— Şi cu trenul, la o mică distanţă de Bruxelles, apoi o altă 
scurtă călătorie până la Liege, îşi spuse Tweed. 

— Poftim? N-am înţeles. 

— Nimic. Vorbeam singur. Îţi datorez... 


Rămas singur în birou, Tweed îşi roti scaunul înspre hărţi. Le 
studie cu ochii pe jumătate închişi. Înainte de a pleca, Noble îi 
spusese că „incidentele” de la Dakar, Capul Bunei Speranţe şi 
Marea Timor avuseseră loc în afara căilor normale de navigaţie. 

— Atunci, ce căutau nenorocitele alea de vase acolo? 

— Se presupune că din cauza furtunilor şi a mării vijelioase, 
răspunse Noble. 

— Interesant, zise Tweed. ` 

Se răsuci în scaun când bătu cineva la uşă. Il strigă să intre. 
Era Marier, convocat de Monica la cererea lui Tweed. 

Marier, un tip până în treizeci de ani, era membru SIS de 
câțiva ani. Cel mai grozav trăgător de elită cu puşca din 
întreaga Europă de Vest. De înălțime medie, subțire, proaspăt 
bărbierit, era îmbrăcat elegant într-o jachetă cu pătrăţele, 
pantaloni gri cu dunga ca o lamă de ras, cămaşă albă, scrobită 
şi o cravată albastru pal. Blond, vorbea cu accentul uşor 
tărăgănat al aristocraților. Pe continent ar fi trecut drept 
englezul tipic, independent de mijloacele materiale. Se aşeză pe 
braţul fotoliului încăpător în timp ce Monica şi Paula reveniră în 
cameră. 

— Putem intra? A plecat personajul naval? întrebă Paula. 

— Simţiţi-vă ca acasă, le spuse Tweed. Vă va interesa ce-i voi 
spune lui Marier. 

— Ceva de lucru, sper, vorbi tărăgănat Marier. M-am plictisit 
îngrozitor tot învârtindu-mă prin magazinele cu articole de sport. 

Monica îl privi. „Parcă-i scos din revistă, gândi ea. Şi atât de 
diferit de Howard.” Intre amici, vorbea despre director ca de un 
manechin nobil scos din cutie". 


— Da, confirmă Tweed. Şi încă o treabă foarte periculoasă, 
cred. 

— Din ce în ce mai bine. Simt că învechita mea adrenalină 
începe să circule. Vreo călătorie, ceva? 

— Asta o vei decide chiar tu. Monica, înainte ca Marier să 
plece, dă-i cinci mii de lire. Şi încă două mii în monedă belgiană. 

— Ah, deci Bruxelles e pe agendă? întrebă Marier. Sună 
plăcut. Ştiu câteva locuri unde se mănâncă bine acolo. 

— E o presupunere, îl avertiză Tweed. Belgia. Vreau să spun 
că e doar o bănuială. Ceea ce ai de făcut este să urmăreşti 
mişcările unui anume doctor Wand. 

Îi explică pe scurt tot ce ştia despre cel urmărit, tot ceea ce 
izbutise să afle Monica până în acel moment. Sublinie că nimeni 
nu ştia exact cum arată Wand, fapt ce făcea misiunea şi mai 
dificilă. 

— Pare asemănător cu tipul pe care Butler l-a văzut la The 
Boitons în noaptea în care a făcut-o pe vânzătorul de ziare. Nu 
sunt mulţi bărbaţi care poartă ochelari de aur. 

— Asta numai dacă acela este într-adevăr doctorul Wand, îi 
atrase atenţia Tweed. Se pare că n-a fost niciodată fotografiat. 

— Oh, dar va fi. Marier scoase din buzunar un mic aparat de 
fotografiat. Dacă va fi vorba de Bruxelles, n-ar trebui să mă 
înarmez? 

— E esenţial, aprobă Tweed. În Belgia nu vei întâmpina 
dificultăţi în a obţine tot ce ai nevoie. 

— Legături la Anvers, Bruxelles şi Liege, îi aminti Marier 
confidenţial. 

— Repet, acest om poate fi foarte periculos, accentua Tweed. 

— Deci o ţintă ce merită să fie urmărită. Aşa-i? Dacă da, mă 
duc să-mi iau de la birou geanta de voiaj - cea pregătită pentru 
plecări urgente. 

— Încă un lucru, îi spuse Tweed. În curând voi locui la Hilton 
pe bulevardul Waterloo, împreună cu Paula şi cu Newman. 

— Chiar e nevoie ca faimosul nostru corespondent de presă 
să se ţină de coada ta? 

Tweed oftă în sinea sa. În caz de urgenţă cei doi bărbaţi ar fi 
putut lucra împreună bizuindu-se întru totul unul pe celălalt. Dar 
amândoi aveau rezerve reciproce. Conflict între personalităţi. 

— Newman vine cu noi, spuse cu fermitate. Te ajut cu tot ce 
pot Regret că e atât de puţin. 


— Aşa e totul mult mai interesant. Descoperirea. Darea în 
vileag Deci, doctore Wand, pornesc. Şi ar fi cazul să ai grijă... 

Monica ridică receptorul. Vorbi, apoi ascultă. Acoperi 
microfonul şi îi spuse repede lui Tweed: 

— E Philip Cardon. Se grăbeşte. 

— Aici Tweed. Cardon, unde eşti? Credeam că eşti în drum 
spre casă. 

— M-am oprit la Bangkok... 

— De unde suni? întrebă Tweed neliniştit. 

— De la un telefon public, de la aeroport. Mă întorc peste vreo 
trei zile. Mă duc la Chengmai... 

— Nu! Este un ordin... 

— Nu te aud. E proastă linia. Trebuie să închid... 

Tweed înţelese că legătura se întrerupsese. Puse încet 
receptorul în furcă. Paula îl privea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A sunat Philip Cardon din Bangkok. Merge la Chengmai. 

— Cel mai mare centru de distribuire a drogurilor pentru aşa- 
numitul Triunghi de Aur. l-ai ordonat să vină acasă? 

— Da. Însă a folosit vechiul truc. A pretins că linia e proastă şi 
că nu mă aude. Sunt foarte îngrijorat. 

— Dar le-ai dat celor mai buni agenţi ai tăi libertatea 
iniţiativei, îi aminti ea. Şi Cardon este un expert în Orientul 
îndepărtat. Ce legătură pot avea drogurile cu cazul de faţă? 

— N-am idee. 

Ridică privirea spre Newman care intră în birou. Ducea o 
geantă, iar peste costum purta un fulgarin. Puse geanta jos şi se 
aşeză în fotoliu. 

— În cazul că plecăm. Chiar, plecăm? 

— Vreau să discut ceva cu Dillon, dacă poate veni acum până 
aici... 

Monica formase deja numărul de la Park Inn. Verifică încă o 
dată numărul notat. După câteva minute îi făcu un semn cu 
capul şi Tweed ridică receptorul. 

— Cord, îmi recunoşti vocea? Bine. Îmi pare rău că te 
deranjez, însă ţi-aş fi recunoscător dacă ai veni până în biroul 
meu. Mai am nevoie de unele detalii despre subiectul pe care l- 
am discutat. 

Dillon, cu voce somnoroasă, îşi dădu imediat seama că în fapt 
Tweed se referea la Stealth. La tehnica instalată pe bombardier. 


— Sigur că aş veni. Ca şi Tweed, Dillon îşi alegea cu grijă 
cuvintele ştiind că discuţia trecea prin centrala hotelului. Dar nu 
cred că v-aş putea furniza informaţiile dorite. De asta aş fi vrut 
să o aduc aici pe Vane. Ea era singura care ştia toate detaliile 
tehnice. Asta el 

— Atunci, culcă-te la loc. Scuză-mă că te-am deranjat. Voi fi 
ocupat câteva zile. la-ţi liber, plimbă-te, ieşi din Londra şi mergi 
undeva la ţară. Te sun când mă întorc. 

Tweed sări în picioare şi se duse să-şi ia din dulap o servietă 
gata pregătită pentru plecări neaşteptate. Îi spuse Monicăi în 
timp ce-şi controla geanta: 

— Ai reţinut trei bilete, clasa business, la zborul Sabena 
pentru Bruxelles? 

— Da. Am transferat rezervările de la un zbor la altul. Le 
puteţi lua de la ghişeul de la aeroport. 

— Deci, plecăm, spuse Paula scoţându-şi geanta din dulapul 
pe care Tweed îl lăsase deschis. Care este ţinta? 

— Să-l vizităm pe Gaston Delvaux la Liege, cât mai rapid cu 
putinţă. Nu prea mi-a plăcut ce-a spus Benoit. Sper că 
Dumnezeu ne va ajuta să ajungem la timp. 


Doctorul Wand stătea în picioare în spatele unei ferestre cu o 
perdea de plasă la primul etaj al vilei din The Boitons. Alături 
stătea, încruntată, uscăţiva doamnă Kramer. 

— Suntem spionaţi, îi spuse Wand. Furgoneta aceea albă de 
peste drum. Probabil e de la florăria Straker. O fereastră 
laterală, cu un geam, sunt sigur, prin care nu se vede din 
exterior. Pentru aparate de fotografiat invizibile, care îi 
fotografiază pe cei care vin sau pleacă. Deci o treabă pentru 
domnul Briggs al nostru. Şi încă urgentă. Daimler-ul va veni în 
curând să mă ducă la aeroportul din Londra. Briggs trebuie să 
îndepărteze intrusul. Transmite-i, te rog, din partea mea că 
poate să aleagă orice metodă. 

Doamna Kramer părăsi imediat fereastra. Ridică telefonul şi-i 
dădu instrucţiuni lui Briggs, alegând cu grijă cuvintele. Descrise 
exact furgoneta şi apoi puse la loc receptorul. 

— Briggs spune că în cincisprezece minute. Are o maşină 
pregătita pentru urgenţe. 

Doctorul Wand se îndepărtă de fereastră având un zâmbet 


îngheţat pe buze. Briggs era demn de încredere. Era sigur că 
şoferul furgonetei şi eventualii ocupanţi ai acesteia nu mai au 
mult de trăit. 


Henry Butler se afla la volanul furgonetei albe din faţă de la 
The Boltons. Purta o haină albă de tipul celor purtate uneori de 
distribuitorii de flori. Avea, de asemenea, o şapcă cu cozoroc, 
trasă pe ochi, şi un trabuc stins agăţat în colţul buzelor. 

Furgoneta era echipată cu o oglindă retrovizoare mare şi 
câteva oglinzi laterale. Spatele era întotdeauna zona 
periculoasă. În ciuda aerului rece din însorita zi de noiembrie, 
coborâse geamul. Pe locul de lângă el se afla o pungă mare de 
plastic ce conţinea un lichid întunecat. 

Văzuse perdeaua de plasă de la primul etaj mişcându-se şi 
ghici că fusese observat. Cincisprezece minute mai târziu, după 
ceasul său, auzi zgomotul unui vehicul mare. O uriaşă maşină 
de gunoi apăru de după o curbă, apropiindu-se. Butler porni 
motorul. 

La douăzeci de paşi mai departe văzu un bărbat într-un trenci 
negru, cu guler de astrahan şi cu o pălărie închisă la culoare, 
coborând scările de la numărul 185. Purta ochelari de aur. 
Ducea o valiză, în timp ce un Daimler strălucitor îl depăşi pe 
Butler şi se opri în faţa vilei. 

Butler văzu toate acestea dintr-o singură privire fugară. 
Atenţia îi era concentrată asupra imensei maşini de gunoi care 
oprise după colţ. Brusc, şoferul acceleră şi Daimler-ul zvâcni 
ieşind din curbă având un pasager pe locul din spate. 

Maşina de gunoi trecu de curbă, deplasându-se cu o 
asemenea viteză, încât Butler presupuse că motorul se înecase. 
Debreie. Camionul se năpusti vijelios asupra sa, când şoferul roti 
volanul la dreapta. Butler porni şi el în viteză, pe o singură 
roată. Cu cealaltă mână aruncă punga de plastic, care explodă 
împrăştiind un lac de ulei pe suprafaţa drumului. Tweed îi 
spusese despre experienţa lor cu elicopterul lângă Hatchet 
Pond, din New Forest. Întotdeauna înveţi de la duşmani. 

La volanul maşinii de gunoi, Briggs se aştepta să lovească 
furgoneta dintr-o parte, ca s-o zdrobească. În loc de asta, văzu 
peretele masiv al unei vile chiar în faţa sa. Roti disperat volanul. 
Roţile, alunecând în ulei, refuzau să răspundă comenzii. Maşina 


lovi peretele cu o forţă înspăimântătoare. Briggs se pomeni 
aruncat în faţă peste volan, fracturându-şi coastele. Dar asta era 
doar începutul. Vehiculul, cu faţa boţită până la mijloc din 
impactul cu peretele, izbucni în flăcări. 

Butler, care acceptase să-l ajute pe Marler, părăsise The 
Boltons şi se îndrepta acum cu o viteză nebună spre Comwell 
Road, cu fereastra închisă. 


„Foarte satisfăcător”, gândi doctorul Wand relaxându-se în 
superbul Daimler. Coordonare perfectă. Trebuie să-i ofer un 
premiu lui Briggs. 

Nu-i trecu prin cap să se uite în spate, pe geam. Dar, chiar 
dacă ar fi făcut-o, era puţin probabil să fi observat Ford-ul Escort 
care îl urmărea. În spatele volanului, Marler fluiera de unul 
singur. 

„Butler, gândea el, se dovedise a fi o capcană foarte reuşită.” 
în timp ce furgoneta era parcată la vedere, în faţa numărului 
185, Marler, în Ford-ul Escort, oprise la o distanţă care-i 
permitea să vadă intrarea la vila lui Wand. Şi nici nu-şi făcu 
probleme cu privire la explozia care-i zguduise maşina: Butler 
era capabil să-şi poarte singur de grijă. 

Când fu convins de destinaţia Daimler-ului, ridică microfonul. 
Maşina era dotată cu un sistem radio de înaltă putere. Mută 
frecvenţa de pe staţia de recepţie de la centrul de comunicaţii 
pe cea a clădirii din Park Crescent. 

— Parker Transport către bază. Am depistat voiajorul şi sunt 
pe drum spre aeroportul din Londra... 

Îndată ce transmise mesajul, Marler se apropie de Daimler. 
începu din nou să fluiere. Melodia era Nimic nu nepoate 
despărți. 


16 


Marler parcă Ford-ul într-o parcare cu durată lungă de la 
aeroport. Era cel mai logic lucru pe care îl putea face: şoferul 
doctorului Wand parcase maşina mai departe. Marler rămase 
privind în vreme ce-şi răsucea o ţigară king-size. Şoferul în 
uniformă cobori şi-i deschise uşa lui Wand. Clipind, acesta îşi 
potrivi ochelarii de aur. 

O ocazie perfectă. Marler scoase cât ai clipi micul aparat foto 
din buzunarul pentru mănuşi, îl duse la ochi şi, apăsând pe 
butonul automat, făcu şase poze în câteva secunde. 

Şoferul, care purta o şapcă cu cozoroc şi ochelari negri, 
deschise portbagajul şi scoase două valize. Louis Vuitton. Tot ce 
e mai bun pentru doctorul Wand! Marler luă şi două imagini ale 
şoferului. Era un bărbat înalt, subţire, bine legat, cu un nas 
acvilin şi mers atletic. Încuie maşina ca şi Marler care îi urmă de 
la distanţă. 

Cărându-şi geanta, Marler îşi pusese în jurul gâtului binoclul 
masiv. După cinci minute, privea prin lentilele acestuia un 
electrocar care îl ducea pe doctorul Wand, pe şofer şi bagajele 
la poarta unui avion cu reacţie Lear. Marler îi notă numărul, apoi 
alergă la biroul lui Jim Corcoran, şeful securităţii. Avu noroc: 
Corcoran şedea la biroul său, răsfoind ursuz un teanc de 
rapoarte. 

— Nu-ţi mai pierde vremea cu chestiile astea vechi şi 
plictisitoare, amice, îl salută Marler. Îţi propun ceva mult mai 
interesant. 

— A, da? Şi cam ce anume? Neplăceri. Sunt sigur. Ultima oară 
când şeful tău a fost pe aici, ne-am ales cu un cadavru. 

— Asta ar putea să aibă legătură cu afacerea aceea, 
presupuse Marler degajat. Reactorul de pe pistă. lată-i numărul 
de înregistrare. Un doctorand a urcat chiar acum la bord. Pare 
să aibă toate actele în regulă, înălţimea Sa. 

— Doctorul Wand? Corcoran îşi încreţi nasul lung cu dezgust. 
Cară zdrenţe, pe care le duce la nişte refugiaţi drept ajutor. Și 


ce doreşti? Ştiu că voi regreta curiozitatea asta. 

— Nu prea multe. Află doar unde merge şi întârzie-i plecarea. 

— Asta-i tot? 

— Şi Tweed ar dori asta, spuse Marler, iar tu ai o memorie 
excepţională. Aşa că îţi vei aminti cât îi eşti de îndatorat. În timp 
ce faci asta, te deranjează dacă fumez? 

— In ciuda avertismentelor „Fumatul interzis” din jurul tău? 
Da, dă-i drumul. Oricum, ai să fumezi. Am să verific planul de 
zbor. Cât despre întârzierea plecării, n-ai cumva vreo idee 
despre cum aş putea s-o fac? 

— Din nou, foarte simplu. Spui că s-a primit un mesaj referitor 
la existenţa unei bombe la bordul unui avion cu reacţie gata de 
zbor, fără a se preciza însă care anume avion. Pui oamenii să 
coboare din Lear. Mai târziu, poţi spune că s-a dovedit a fi o 
alarmă falsă. 

Marler era amuzat de ideea de a folosi aceeaşi tactică, pe 
care, după cum spusese Tweed, o folosise duşmanul la 
Washington, ca să-i dea timp asasinului s-o aştepte pe Hilary 
Vane. 

— E, într-adevăr, important? 

— Caz de securitate naţională, spuse Marler cu dezinvoltură, 
folosind expresia magică. 

Incepu să se plimbe prin încăpere, pufăind din ţigară şi 
folosind un capac de cositor drept scrumieră. îÎlntre timp, 
Corcoran se ocupă de telefoane. Aproape imediat, bărbatul înalt 
cu priviri agere şi faţă roşcovană puse receptorul jos şi începu 
să-l informeze. 

— Pilotul avionului în care a urcat doctorul Wand are planificat 
zborul spre aeroportul Zaventem, Bruxelles. O echipă de genişti 
a pornit spre avion să-şi facă treaba. Să-i ajute Dumnezeu. Vor 
putea ţine avionul pe pistă cel mult trei sferturi de oră. Altceva? 

— Pentru că tot m-ai întrebat, fă-mi o favoare. Rezervă-mi un 
loc la primul zbor spre Bruxelles. Clasa business. Când e primul 
zbor? 

— Mă sună ei imediat. Corcoran ridică din nou receptorul. 
Discuţia fu mai scurtă de această dată. Un bilet la clasa 
business te aşteaptă la ghişeu. Zborul Sabena. Acum pot şi eu 
să-ţi cer ceva? Bun. Mi-a făcut-plăcere să te am în preajmă. Dar 
pleacă naibii de aici. 

— O ultimă întrebare, îi strigă Marler îndreptându-se spre uşă. 


Zborul Sabena ajunge înaintea lui Lear la Bruxelles? 
— Exact! Şi închide încet uşa! 


În avionul cu reacţie Sabena, Paula stătea pe locul de la 
geam, lângă Tweed. De partea cealaltă a culoarului de trecere, 
Newman ocupa locul din margine. Pasagerii se mai îmbarcau 
încă. În scurt timp şi ultima sală de aşteptare se goli. Paula îl 
înghionti pe Tweed şi-i şopti: 

— Uite cine vine! 

Marler, ducând mica sa geantă de voiaj - ceea ce însemna că 
nu mai aşteptase electrocarul şi venise pe jos direct la avion - 
apăru în capul culoarului. Nu aruncă nici măcar o privire celor 
trei. 

Făcu câţiva paşi, apoi păru să se răzgândească şi se întoarse 
trecând pe lângă ei. Paula aşteptă un moment, apoi întoarse 
capul. Marler stătea cu trei şiruri mai în spate, ocupând un loc la 
geam chiar pe partea ei; locul de lângă el era liber. 

— S-a aşezat ca să ne poată privi, spuse Tweed încet. Ciudat 
că e în acelaşi avion cu noi. 

Paula se uită înapoi ca şi când ar fi vrut să vadă câţi pasageri 
mai urcaseră la clasa business. Marler se uita pe geam cu 
binoclul. În jurul avionului Lear, aflat puţin mai departe de 
Sabena, o mulţime de oameni se agitau. Scările erau încă 
montate. 

În timp ce privea, văzu un bărbat solid cu trenci închis la 
culoare şi cu un guler de astrahan coborând scările. Începu să 
se plimbe în sus şi-n jos, pe lângă avion. Se opri o clipă şi se uită 
la Sabena. Avea capul mare, părul blond şi purta ochelari. 

Marler îşi părăsi locul, privind atent la clasa economy. Unii 
pasageri încă se mai îmbarcau. Merse până la capătul avionului 
şi-i puse stewardesei o întrebare: 

— Imi puteţi spune cât durează zborul până la Bruxelles? 

— Cincizeci de minute, domnule. 

Îl privi pe Marler şi se pare că-i plăcu ceea ce văzu. Pasagerul 
părea neliniştit. 

— Sunt o mulţime de locuri, dacă doriţi să schimbaţi, îi sugeră 
ea. 

— Sunt un tip sportiv. Îmi place să fac exerciţii, îi zâmbi el. 
Dacă stau prea mult jos, fac crampe musculare. Şi... vă stă 


foarte bine uniforma asta. 

— Mulţumesc, domnule... 

Marler se întoarse la locul său mergând încet. Stewardesa îl 
privi cu interes. Nu făcuse genul acela de aluzii grosolane cu 
care era obişnuită -îi adresase un compliment nevinovat. Marler 
îşi calculase timpul cu atenţie, ţinând strâns în mână binoclul. O 
pasageră venea exact spre el. Se întâlniră chiar în dreptul lui 
Tweed. 

Marler păru să se dezechilibreze când se opri să-i lase loc să 
treacă. Căzu peste Tweed şi-şi scăpă binoclul în poala acestuia. 

— Îmi pare rău, domnule. Cobori vocea. Avionul Lear de colo. 
Se pare că doctorul Wand e tipul care se plimbă pe lângă avion. 
Destinația Bruxelles. 

Cerându-şi din nou scuze, se întoarse la locul său. Paula îşi 
duse binoclul la ochi. Se uitase deja la Lear. Il studia acum pe 
omul masiv care se oprise şi se uita din nou spre Sabena. 
Reglând lentilele, apropie faţa acestuia; ochii reci din spatele 
ochelarilor. Se cutremură. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Tweed cu o voce obişnuită. 
Verificase deja. Nu se afla nimeni pe cele două şiruri din faţa şi 
din spatele lor. Paula îşi cobori vocea. 

— Dacă acesta este doctorul Wand... are un aer de adevărată 
cruzime omul acesta. 

— Ei bine, după tot ce s-a întâmplat până acum, creierul din 
umbră este cu siguranţă un om crud, aproape sadic. 

— Vrei să spui că braţul retezat al lui lrene şi corpul ei plutind 
pe Solent...? 

— Asta şi multe alte lucruri. Un sadic capabil de cea mai 
îngrozitoare cruzime psihică... precum şi fizică. Dacă nu cumva 
teoria mea e greşită. 

— Presupun că nu te pot întreba despre ce teorie e vorba? 

— Nu, până nu sunt sigur. 


Avionul era la mare înălţime, traversând Marea Nordului, când 
Paula se ridică să se ducă la toaletă. Un anume instinct o făcu 
să-şi pună ochelarii de soare. Pe culoar, privi spre şirul cu locuri 
de la clasa economy şi aproape îngheţă. 

Numai puterea voinţei şi antrenamentul SIS o făcură să-şi 
continue drumul. Când se întoarse, aşteptă până ce Tweed îşi 


reluă locul. Apoi se lipi de el. 

— Am avut un şoc. Nu vei ghici niciodată cine călătoreşte cu 
noi. La clasa economy. 

— Ştii că nu-mi place să ghicesc. 

— Willie Fanshawe, comandantul de brigadă Burgoyne şi 
Helen Claybourne. Helen stă pe locul de la geam, Willie e lângă 
ea. Comandantul e dincolo de culoar, ca şi Newman. Willie era 
aplecat peste braţul scaunului şi vorbea cu Burgoyne. 

— Te-a văzut vreunul dintre ei? o întrebă Tweed. 

— Nu. Sunt sigură că nu. 

— Nici urmă de Lee Holmes? 

— Absolut niciuna. Şi la economy e plin. 

— Poate a luat alt avion mai devreme spre Bruxelles. Găsesc 
semnificativă absenţa lui Lee. 

— In ce sens? 

Tweed îi ignoră întrebarea. Scoţându-şi ochelarii, începu să-i 
şteargă cu batista, ceea ce însemna că mintea îi lucra intens. O 
întrebă apoi, punându-şi ochelarii: 

— Nu mi-ai spus până acum ce impresie ţi-a lăsat relaţia 
dintre Burgoyne şi Holmes şi dintre Willie şi Helen. Ar fi bine 
dacă ai putea să-mi spui acum. 

— La început, mi s-a părut evident: ambii bărbaţi locuiesc cu 
amantele lor. Nimic ciudat în legătură cu asta. Apoi a devenit 
chiar straniu. Greşisem. Doar o altă femeie şi-ar fi putut da 
seama de asta. Absența celui mai mic lucru care să indice 
intimitatea. Inainte de a părăsi cele două locuinţe, eram 
convinsă că prima impresie fusese greşită. 

— Deci, care e natura relaţiei? 

— Una ciudată, după cum am spus. Ambele femei au în mod 
evident grijă de casă şi fac ceea ce în mod normal ar face orice 
nevastă sau unele amante... 

— Devii cinică asemenea mie... 

— Lasă-mă să continui. Am avut puternica senzaţie că cele 
două femei lucrează pentru tipi într-un fel oarecum profesional. 
Este, dacă vrei, o relaţie de afaceri. 

— Altceva? A 

— Da. Lee trebuie să se poarte cu Burgoyne cu mănuşi. In 
fond, el este încă comandantul de brigadă obişnuit să dea 
ordine şi să aştepte supunere neîntârziată. Cu Helen am avut 
impresia inversă. Willie este un suflet prietenos, are toate bilele, 


dar Helen hotărăşte loviturile. 

— Consider concluziile tale revelatoare. Mulţumesc. Ș 

— Bine. Încântată să-ţi fiu de folos, spuse ea ironic. Îşi 
schimbă tonul. Pari îngrijorat. 

— Mă întreb câţi mai trebuie să moară până să dăm de 
capătul acestei afaceri. Până acum sunt trei cadavre; probabil 
patru: Harvey Boyd, Irene Andover, Hilary Vane şi mă îndoiesc 
că o vom găsi în viaţă pe doamna Garnett din Moor's Landing. 

— Pari să fii nerăbdător să ajungi la Bruxelles. Ce speri să 
găsim acolo? 

— Confirmarea celor mai cumplite temeri ale mele. 

— Nu înţeleg, spuse Paula. 

— Crezi că este o simplă coincidenţă faptul că doctorul Wand 
călătoreşte spre Bruxelles la bordul acelui avion Lear? Crezi că e 
tot o coincidenţă faptul că la bordul acestui avion se află 
Burgoyne, Willie şi Helen? 

— Dar tu? Pare într-adevăr ciudat. 

— Nu cred în coincidente, răspunse Tweed încruntat. 

— Şi ce-ai vrut să spui cu cele mai cumplite temeri? 

— Am uitat să-ţi spun că am vorbit cu Benoit şi i-am interzis 
să ne aştepte la aeroport. Ar putea fi periculos să fim văzuţi cu 
el. După ce ne lăsăm bagajele la Hilton, mergem direct la Grand’ 
Place - cartierul general al poliţiei pentru a-l întâlni pe Benoit. 
Newman a închiriat prin telefon o maşină care ne aşteaptă. 

— L-ai văzut pe Marler ducându-se din nou la stewardesă? 
Pun pariu că deja a închiriat şi el o maşină prin radarul pilotului. 

— Probabil. Ştie, oricum, ce are de făcut. 

— Dar nu mi-ai spus care sunt temerile tale, insistă ea. 

— Sunt sigur că suntem implicaţi într-o cursă 
contracronometru. Problema este foarte simplă. Cine va ajunge 
primul la Gaston Delvaux cât timp este încă în viaţă. 


17 


La aeroportul Zaventem, coborâră primii din avion. Tweed se 
năpusti înainte, cu Newman şi Paula în urmă, străduindu-se să-l 
ajungă. La controlul paşapoartelor, duceau doar gentile pe care 
le luaseră cu ei la bord. Newman îl ajunse din urmă pe Tweed. 

— Ce-i cu goana asta nebună? 

— Schimbare de plan. Ştii de unde luăm maşina pe care ai 
închiriat-o la Londra? Bine. Lăsăm Hilton-ul pe mai târziu - 
mergem direct la cartierul general al poliţiei - Grand' Place. 
Trebuie să verific cu Benoit situaţia, după care alergăm spre 
Liege, la Herstal. La castelul lui Delvaux. N-avem niciun minut 
de pierdut... 

Graba sa neobişnuită îi molipsi şi pe ceilalţi doi. Paula, mai 
calculată, îşi verifică ceasul în mers. S-ar putea să fie întuneric 
când vor sosi la Liege. leşiră în fugă din aeroport. Newman abia 
mai respira. Maşina închiriată, care îi aştepta, era un Mercedes 
roşu. Prea bătător la ochi. Insă nu se mai putea face nimic. 
Îndeplini formalităţile cu fata de la biroul de închirieri, apoi luă 
cheile şi-i ceru să aştepte până verifică motorul. 

— Urcă, spuse Tweed neliniştit. 

— Ar fi trebuit să mă previi că va fi un maraton, remarcă 
Paula urcându-se în maşină. 

— De-abia când ateriza avionul am hotărât că ar fi bine să 
economisim timp. Am pierdut foarte mult timp fâţâindu-ne prin 
sala aceea de aşteptare. E-n regulă, Bob? 

— Motorul pare O.K. Haideţi. Grand’ Place şi Benoit, venim... 

Paula mormăi în sine, în timp ce treceau prin Bruxelles, că 
este cel mai dezordonat şi mai deprimant oraş din Europa. Ca şi 
la Los Angeles, o serie de cartiere porneau din centru. Şi ceața 
care-i întârziase se deplasa în trâmbe ca de fum, ce păreau să 
se târască pe străzile aglomerate. 

Blocuri înalte de ciment se înălţau pretutindeni, intercalate cu 
clădiri mici de două etaje - ponosite şi vechi de secole, cu 
vopseaua coşcovită - cafenele, baruri şi magazine iluminate 


anost cu neon. Strada se bifurca în mai multe direcţii. Şoferii se 
înghesuiau ca să ajungă la unica bandă disponibilă, rămasă în 
mijlocul unui larg bulevard. 

Trotuarul, pe care îţi puteai rupe uşor gleznele, era aglomerat 
de gospodinele belgiene care se grăbeau spre gurile de metrou. 
Sediul împuterniciţilor EC nu se schimbase. „O casă potrivită 
pentru birocraţii ăia graşi, bine hrăniţi şi foarte bine plătiţi”, 
gândi ea. Întregul loc era asemeni unui furnicar răvăşit. 

Newman conducea degajat, cu viteză mare, exagerând chiar. 
Conducătorii belgieni claxonau retrăgându-se brusc pentru a-i 
lăsa loc să treacă. „Depăşeşte viteza limită”, îşi spuse Paula. 
Energia nervoasă explozivă a lui Tweed i se transmisese lui 
Newman care conducea nebuneşte. 

Trase în faţa unei clădiri din Grand’ Place, unde accesul 
circulaţiei era interzis prin bariere la fel cu cele de la graniţă. 
Unul dintre cartierele cu adevărat vechi ale Bruxelles-ului, 
Grand’ Place era înconjurat de clădiri medievale. Newman opri 
într-o zonă interzisă parcării, scoase o foaie din carneţel, scrise 
„Cartierul General al Poliţiei” şi o lipi pe parbriz. 

Tweed care coborâse deja, se uită la bileţel şi-i spuse lui 
Newman: 

— Aici se spune Politie. Ar fi trebuit să-ţi aminteşti. 

Newman scoase altă hârtie, o rupse pe prima şi o înlocui cu 
noua versiune. Cobori, încuie maşina şi-i urmă pe ceilalţi. Tweed 
şi Paula intraseră deja în clădire. 

— Inspectorul-şef Benoit ne aşteaptă. O urgenţă. Fiecare 
secundă contează... 

Tweed se adresase în franceză sergentului în uniformă de la 
birou. Îi arătă legitimaţia, legitimaţie pe care era trecut numele 
său şi compania care îi acoperea activitatea. 

Inspectorul Benoit apăru aproape imediat coborând în fugă 
scările cu agilitate. O salută întâi pe Paula, urându-i „Bun venit 
la Bruxelles”. 

Era încântată că purta un costum elegant. Sub trenci era 
îmbrăcată cu o bluză albă pe gât, o jachetă albastră şi o fustă 
plisată. Tweed se mişca nerăbdător, lucru care nu-i scăpă lui 
Benoit. 

Inspectorul-şef Benoit, cel mai abil poliţist belgian, era un 
bărbat jovial, impozant la cei patruzeci de ani ai săi. Avea nasul 
mare şi coroiat, părul şaten şi ochi vioi. II conduse sus, la biroul 


său de la etajul al doilea. 

— Trebuie să ajungem foarte urgent la Liege. Mai precis la 
castelul lui Gaston Delvaux de la Herstal. Am venit direct de la 
avion. Hilton-ul poate aştepta, spuse Tweed. 

— Sun eu să vă rezerv camere. Încăperile executivului sunt la 
etajul al douăzecilea, dacă-mi amintesc. Acum, despre Liege. Mă 
aşteptam la asta. Trebuie să mergeţi cu trenul de la Midi... se 
uită la ceas. Aveţi timp să prindeţi expresul de Ostend, care 
merge prin Cologne. Are o singură oprire. La Louvain. 

— Sigur cu maşina... începu Tweed. Benoit scutură din cap. 

— Cu circulaţia de la ora asta? Nu, trenul e mai bun. Eu voi 
încerca să ajung cu maşina la Liege ca să prind trenul vostru, 
dar nu pot garanta cu toate sirenele şi luminile aprinse... 

— Ai spus că Delvaux a interzis poliţiei să se apropie de el, 
obiectă Tweed... 

— Aşa e. Dar am maşini neînseriate, gata pregătite. Ne vom 
apropia în linişte de castel. O să aşteptăm la o mică distanţă. Îşi 
ridică mâna. Insist. E teritoriul meu. Aţi putea fi într-un mare 
pericol. Bine că mi-am amintit. Mai aveţi timp... 

Îi conduse în altă cameră. O privire către armele de pe masă 
cu muniţia de rezervă alături, îi confirmă lui Newman ce 
memorie remarcabilă avea şeful poliţiei. Paula îşi alese un 
Browning 32 automat şi muniţie. Îşi verifica arma când Benoit 
spuse: 

— E gol. Arma ta favorită. E făcută la Herstal. Deşi, azi, 
industria de armament de la Herstal abia dacă mai produce 
ceva. Colapsul Uniunii Sovietice şi alţi factori... 

Paula încarcă Browning-ul, Newman luă de pe masă un Smith 
Wesson special 38. Lângă încărcător era o centură de şold. 
Benoit nu uita niciodată nimic. Îşi scoase trenciul şi haina şi-şi 
puse centura, verifică mecanismul armei şi puse muniţie de 
rezervă în buzunarul hainei. Mai rămăsese pe masă doar un 
Walther 7,65 mm automat. Benoit privi spre Tweed, care clătină 
din cap. 

— Nu prea port arme. 

— Acum să semnaţi hârtiile, continuă Benoit şi scoase două 
formulare care aveau deja tipărite detaliile. Newman, Paula, 
semnaţi aici. 

Sunt permisele pentru portarma. Acum totul e legal. 

— Benoit, spuse Tweed după ce-şi privi ceasul, va trebui să 


cumpărăm bilete pentru Liege înainte de a ne urca în tren. 

Benoit îşi scoase portofelul din care extrase şase bilete de 
hârtie. Le dădu fiecăruia câte două. 

— Bilete dus-întors, clasa întâi, pentru Liege. Vă conduc eu la 
gara Midi. Apoi voi veni împreună cu o echipă spre Liege, în 
speranţa că o să vă prind la gară. E o chestie de şansă... 

— Plec chiar acum, interveni Newman. Am Mercedes-ul afară. 
Cred că ajung înaintea voastră pe şosea. Ne vedem acolo... 

Plecă înainte ca cineva să fi putut protesta. Benoit îşi ridică 
mâinile mimând exasperarea, după care alergă la fereastră. Se 
uită jos, scoase un caiet şi notă ceva. 

— Numărul de înmatriculare al maşinii. Voi transmite 
instrucţiuni către toate maşinile de patrulare să lase să treacă 
Mercedes-ul cu orice preţ. Haideţi să mergem la gară... 


Tweed şi Paula aveau compartimentul de clasa întâi numai 
pentru ei. Expresul gonea către est, lăsând în urmă suburbiile 
Bruxelles-ului. Spre surprinderea Paulei, era încă lumină afară şi 
ceața se ridicase. Traversau un spaţiu deschis, cu câmpii 
îngrijite de o parte şi de alta. Grânarul Belgiei. Ici şi colo se 
zăreau pâlcuri dese de pini. Trecură pe lângă sate izolate, cu 
case aliniate. Clădirile aveau terase vechi din cărămidă şi 
acoperişuri ascuţite. Undeva, departe, turla unei biserici se 
înălța către cer ca un ac, ceea ce determină remarca Paulei: 

— Mă gândeam la Hilary Vane - cum a fost ucisă la Heathrow. 
Cred că i s-a injectat cianură. Buzele îi erau albastre. 

— Fără îndoială, aprobă Tweed. A fost cianură mai mult ca 
sigur. Toată faţa începuse să-i devină albastră. 

— Oare cum o fi fost comisă crima? într-un aeroport 
aglomerat nu poţi scoate o seringă hipodermică şi s-o înfigi în 
cineva. Locul este mult prea public. 

— Atunci la ce concluzie ai ajuns? 

— O seringă hipodermică te face să te gândeşti la altceva, 
ceva foarte obişnuit, care nu te-ar fi surprins dacă l-ai fi văzut în 
mâna unei femei. 

— Asta dă de gândit. Cam aşa cred şi eu... 

— Dar doctorul Rabin? întrebă Paula. Ţi-a spus ceva? 

— Ştii cum sunt patologii. Nu scoţi nimic de la ei până nu trec 
printr-un întreg proces. Spunea că îmi va comunica rezultatul 


când voi reveni la Londra. 

— Gara unde am oprit se numeşte Leuven, cred. 

— Ceea ce înseamnă că ne aflăm în regiunea flamandă, 
anunţă Tweed. Benoit a spus Louvain, care este versiunea 
franceză sau valonă. Belgia e un adevărat amalgam din acest 
punct de vedere - de aceea semnele rutiere de la Bruxelles sunt 
înscrise întâi în franceză şi apoi în flamandă. Cred că ne 
apropiem de Liège. 

— Arată destul de mohorât, spuse Paula uitându-se pe geam. 
Nu pot vedea încă oraşul. Doar dealurile acelea care seamănă 
cu nişte muşuroaie. Ce caraghios că sunt toate atât de rotunjite. 
Nu seamănă cu nişte dealuri adevărate. 

— Nici nu sunt. Liege a fost cândva un mare centru al 
mineritului carbonifer. S-a adunat o grămadă de praf de cărbune 
la marginea oraşului. Nu e un loc prea îngrijit. Ai să vezi 
culoarea clădirilor din oraş - praful negru s-a aşezat 
pretutindeni. Pregăteşte-te sufleteşte. 


Când cobori din tren, Paula simţi aerul greu al Liege-ului încă 
din gara modernă. Un miros scârbos de mâncare venea dinspre 
o tarabă unde se vindeau crenvurşti. Pe stradă se aflau 
împrăştiate cartoane murdare de mâncare, azvârlite pe jos fără 
grijă. Cărămizile clădirii de vizavi erau mânjite cu o murdărie 
neagră. 

„Praful de cărbune la care s-a referit Tweed”, presupuse ea. 

Şoferii de taxi, în haine ponosite, îşi aşteptau clienţii. Feţele 
lor aveau o culoare neplăcută, măslinie; câţiva se zgâiră la 
picioarele Paulei. Deci, acesta era Liege... 

Paula făcu ochii mari. Pe cealaltă parte a străzii pavate cu 
piatră cubică era parcat un Mercedes roşu. Newman în picioare, 
lângă maşină, le făcea semne cu mâna. Paula îşi făcu loc printre 
cartoanele azvârlite pe jos. 

— N-am traversat, pentru că era riscant, le explică el. E genul 
de loc unde trebuie să stai lângă maşină, dacă nu vrei să rămâi 
fără o roată sau ştergător. Puşlamalele! Am găsit drumul spre 
Herstal. Nu e departe. E marcat pe harta asta. Deci, Paula, ai să 
fii copilot. 

— Cum l-ai găsit? îl întrebă ea studiind harta după ce se aşeză 
pe locul din spate lângă Tweed. 


— M-a costat două mii de franci. Şoferii nu-şi pierd timpul 
degeaba, ăsta-i oraşul goanei după bani. Apropo, să ai grijă de 
geantă. 

— Haideţi să plecăm, îi sfătui Tweed. Benoit a apărut? 

— E în maşina aceea neînregistrată de la colţ. A ajuns la vreo 
cincisprezece minute după mine. Relaxează-te. 

Conducea pe o stradă îngustă, mărginită de pereţii multor 
clădiri acoperite de praf. Incepea prost, dar putea să fie şi mai 
rău. Jgheaburile şi canalele erau astupate cu nişte cutii de 
băuturi şi cu hârtii mototolite. Câţiva localnici se strecurau pe 
strada prost luminată, îmbrăcaţi în haine cenuşii în ton cu 
mediul. Mirosul urât pătrunsese şi în interiorul maşinii. Newman 
deschise un geam. 

— Nu-mi imaginez că sunteţi prea încântați de atmosfera 
Liege-ului. Să luăm o gură de aer, aproape proaspăt, într-un 
minut... Relaxaţi-vă. 

— Relaxarea este ultimul lucru la care mă gândesc, scrâşni 
Tweed. Vreau să ajungem la Delvaux la timp. Presupunând că 
suntem în timp. Sper că Benoit nu are de gând să stârnească o 
cavalcadă în urma noastră? 

— Are trei maşini blindate cu oameni înarmaţi. Şi mi-a promis 
că nu se va apropia la mai mult de un sfert de milă de castel. E 
drept, a spus-o cu părere de rău. Doamnelor şi domnilor, 
continuă el cu mai puţin elan, am ajuns la fluviul Meuse... 

Era întuneric. Mergeau de-a lungul braţului principal al 
fluviului destinat barjelor şi altor nave fluviale. Venea din sud, 
trecea prin Namur şi Liege, pentru a deveni Maas în Olanda, 
înainte de a se vărsa în Marea Nordului. 

Tweed se uita pe geam. Lămpile de pe şosea păreau să 
lumineze ceva mai bine. Pe malul fluviului larg, se vedeau 
îngrămădiri masive de ciment ca nişte pereţi de fortăreață. Apa 
avea un aspect noroios. 

Paula atinse braţul lui Tweed şi-i spuse: 

— Uită-te la blocurile de pe malul celălalt. Sunt moderne, dar 
hidoase. 

Tweed încuviinţă din cap. Blocurile erau vopsite într-o 
varietate de culori primare, toate extrem de jenante pentru 
ochi. Dădeau impresia bizară de a fi construite din plastic. 

Newman zise: 

— După cum vedeţi, Herstal e la nord-vest de Liège. Şi nu 


prea departe. 

Tweed abia îl auzi. Se uita pe geam. Văzu un bazin mare 
pentru iahturi - un braţ al fluviului era închis de un perete. Din 
nou apa şi navele, ca la Lymington şi la Buckler's Hard. 


Cu farurile maşinii aprinse, femeia de la volanul unui 
Mercedes negru gonea prin noapte, folosind adesea claxonul 
pentru a-i înlătura pe ceilalţi conducători din calea sa. Şoferii 
belgieni o înjurau când îi depăşea, făcând gesturi obscene, pe 
care însă ea nu le observa. Toată atenţia îi era concentrată 
asupra destinaţiei şi Dumnezeu să-l ajute pe cel care s-ar fi 
nimerit în calea ei. 

Nu era uşor să-ţi dai seama că era femeie. Purta cască şi 
ochelari de protecţie, iar gulerul jachetei de piele era ridicat. 
Mâinile înmănuşate strângeau uşor volanul. Ca de obicei, 
controla perfect situaţia. 

Un autocamion mare apăru pe şosea. Ea mări viteza apăsând 
fără încetare pe claxon. Şoferul camionului înjură ţinându-şi 
respiraţia. Proiectilul negru trecu pe lângă el, luminile sale roşii 
sclipiră şi dispărură în depărtare ca un fulger. 

— Ticălos nebun! spuse şoferul. 

Mercedes-ul negru cu însemnul de taxi deasupra capotei 
gonea mai departe. Cauciucurile scrâşniră la o curbă, dar 
maşina nu-şi încetini viteza cu nicio secundă. Mâna apăsa din 
nou pe claxon în timp ce depăşea mai multe vehicule deodată. 

Privi semnalul rutier şi apoi aruncă o privire ceasului de bord. 
Cobori cu câţiva kilometri. Practic, Mercedes-ul zbura, părând 
gata să se desprindă în orice moment. Continua să-i înlăture pe 
ceilalţi din drum. 

Destinația ei: Herstal. 


18 


— Asta trebuie să fie fabrica de armament a lui Delvaux, 
comentă Newman. Credeam că s-a retras din afaceri. 

— Şi eu, răspunse Tweed din spatele maşinii. 

Ajunseseră la Herstal. Tweed privea pe geam modernul 
complex al fabricii - o clădire albă cu un singur etaj, aproape de 
fluviul Meuse. Vizavi de uzină se afla un doc mare, la care erau 
ancorate două barje imense. 

Pe acoperişul clădirii centrale se afla un reflector aprins. 
Fasciculul de lumină cădea pe şosea, chiar înaintea lor, 
mişcându-se încet spre maşină. Newman cobori la timp 
parasolarul şi închise ochii pe jumătate. Lumina poposi asupra 
Mercedes-ului urmărindu-l câteva secunde. 

— Al naibii ghinion pentru trafic, mormăi Newman. 

— Au o securitate extraordinară, observă Tweed. 

Fabrica era împrejmuită de un gard înalt de sârmă, pe care 
Tweed o bănui electrificată. In spatele gardului patrulau paznici 
în uniformă, care duceau în lesă câini alsacieni. În pofida 
zgomotului făcut de motor, le putea auzi lătratul înfiorător. 
Pereţii clădirii nu aveau ferestre, dar acoperişurile înclinate 
aveau luminatoare mari prin care se vedea în noapte strălucirea 
luminilor puternice. O uşă se deschise şi intră un autocamion cu 
basculă plin cu lăzi; în urmă uşa se închise imediat. Exista doar 
o firmă mare pe care scria Delvaux SA, dar nicio indicație nu 
arăta că acolo se afla o fabrică de armament. 

— Nu înţeleg, spuse Paula. Muncesc din plin şi noaptea. 

— Alt mister, remarcă Tweed. 

— Conform hărţii, vei întâlni în curând o curbă la dreapta, 
anunţă Paula. Chiar după drumul ăsta spre fluviu. 

— Cred că pe aici, răspunse Newman. Da. Vezi semnul ăla 
spre Château Orange? Aceasta e locuinţa lui Delvaux. 

— Bob, spuse repede Tweed. Caută un loc unde să parchezi 
maşina, ceva mai departe de intrarea în castel. Vom merge 
acolo cu toţii... 


Farurile luminară curba când Mercedes-ul urcă un deal. Pe 
ambele părţi erau pâlcuri dese de copaci şi ierburi crescute 
sălbatic. Lumina farurilor lumina porţile deschise de la intrare. 
Newman încetini şi trase maşina pe o potecă. Întoarse apoi 
imediat într-un luminiş, pregătind maşina pentru o plecare 
rapidă. Opri motorul, apoi îşi descheie haina ca să poată apuca 
iute pistolul. După ce încuie maşina, porniră în grabă înapoi spre 
castel. 

Drumul acoperit cu pietriş, ce ducea spre porţile de la intrare, 
avea un aspect neîngrijit. Crescuse iarbă printre pietre. Nu era 
în stilul lui Delvaux care era un om ordonat. Tweed se opri în 
mijlocul drumului. In spatele porţilor, cărarea făcea din nou o 
curbă în jurul unei alei înguste. Tăcerea crea o atmosferă 
sinistră şi sumbră în ciuda lunii care lumina. 

— Ce este? şopti Paula. 

— Ascultă zgomotul maşinilor. Se pare că Benoit s-a ţinut de 
cuvânt. N-am văzut niciun semn că am fi urmăriţi. Luă o gură de 
aer. Hai să intrăm. 

Tweed mergea alături de Paula, iar Newman venea în urma 
lor, cu arma pregătită. 

Inconjurat de tufe crescute anapoda, drumul o înfricoşa; Paula 
strânse pistolul cu mâna dreaptă. Paşii care scârţâiau pe prundiş 
le anunțau apropierea. 

Castelul mare, cu trei etaje, le apăru deodată înainte. Avea 
acoperiş mansardat, cu ferestre mici circulare. Un şir de trepte 
largi ducea la intrarea principală - o pereche de uşi duble. La 
geamurile de la parter se vedeau lumini. 

Paula se arătă încântată: 

— Ce loc minunat! 

— Trebuie să fi costat câteva milioane... 

Newman se opri când un omuleţ firav, cu capul descoperit 
apăru într-o parte a castelului. Tweed îl recunoscu imediat pe 
Gaston Delvaux. Aerul nopţii era rece, iar tufele erau acoperite 
cu chiciură, cu toate astea, belgianul nu purta nicio haină peste 
costumul închis la culoare. 

In timp ce se apropia de ei, Paula fu surprinsă de aerul de 
inteligenţă - sclipitoare chiar - de pe chipul lui. Proaspăt 
bărbierit, avea capul mare acoperit cu păr cenuşiu şi fruntea 
bombată. li sugeră imaginea unui spiriduş uriaş. Newman îşi 
strecură pistolul la loc în cingătoarea de la spate şi-şi încheie 


haina. Tweed fu şocat de mişcările încete ale lui Delvaux, atât 
de vioi în mod obişnuit. Faţa îi era mohorâtă, iar ochii priveau în 
gol. Doar vocea îi păru normală în timp ce-l salută pe Tweed în 
engleză. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, eşti ultima persoană la care 
m-aş fi gândit. Ai ceva împotrivă dacă ne învârtim pe aici, pe 
afară, în partea din spate? 

Tweed simţi că retrăieşte experienţa de coşmar de la Prevent 
- casa lui Andover. Impresia fu şi mai puternică atunci când 
Delvaux cobori vocea: 

— Castelul este împânzit de microfoane. Insă în grădină nu 
putem fi auziţi. 

După ce Tweed făcu pe scurt prezentările, Paula spuse 
repede: 

— Domnule Delvaux, e posibil să merg înăuntru la toaletă? 

— Sigur, domnişoară Grey. Delvaux se opri. Este o casă destul 
de mare. Nu e nimeni înăuntru, deci nu aveţi de ce să vă 
temeţi... 

Scoase un mănunchi de chei din buzunar şi urcă încet scările. 
„Altădată le-ai fi urcat în fugă”, gândi Tweed privindu-l. 
Belgianul alese două chei, descuie uşa din dreapta, o deschise şi 
îi făcu loc să treacă. 

— Traversaţi holul. Pe partea stângă veţi vedea o uşă pe care 
scrie S'il vous plait, pe o plăcuţă de metal. După aceea vă 
aşteptăm în grădină. 

— Mulţumesc... 

Paula traversă încet holul cu pardoseala de marmură. Era 
iluminat de un imens candelabru, suspendat chiar deasupra 
capului ei. Se opri, privi în urmă şi ascultă. Delvaux era acum 
destul de departe. 

Ignoră uşa cu plăcuţa de metal şi merse până în capătul 
holului, unde se afla o altă uşă, pe jumătate deschisă. In spatele 
acesteia se afla o încăpere iluminată de tuburi fluorescente. Era 
bucătăria. Înăuntru, pe frumoasa podea din lemn, se aflau cele 
mai moderne aparate de bucătărie. Răsuflă uşurată când văzu 
că draperiile de la geamuri erau lăsate. 

Lateral, se afla o altă uşă cu glasvand mai. O deschise cu grijă 
Din nou ghicise corect. Era cămara, utilată de asemenea cu cele 
mai noi aparate. Inclusiv un uriaş congelator. 

Asta era ceea ce căuta. Inspiră adânc şi se apropie, Rămase 


un timp privind în jos la capacul închis; strânse din dinţi 
făcându-şi curaj. Se simţea foarte obosită. Fusese o zi plină. 

„Dă-i drumul,” îşi spuse. 

Luă capacul şi-l ridică dintr-o singură mişcare. Deşi se aştepta 
la asta, şocul fu destul de mare. Răcitorul era plin cu alimente. 
Fără să le mişte, holbă ochii la cutia de plastic umplută cu 
gheaţă de deasupra alimentelor. Era mai mică decât cutia din 
congelatorul lui Andover, pentru că şi conţinutul său era mai 
mic. Înăuntru se afla mâna retezată a unei femei; era amputată 
de la încheietură şi fusese acoperită cu un bandaj. 

Ştia că era mâna unei femei. Degetele subţiri sugerau asta. 
Dar: ceea ce-i confirmă că era mână de femeie - mâna stângă - 
erau două inele pe al treilea deget. Un inel de logodnă cu rubin 
şi o verighetă Ultima scârboşenie era trandafirul veştejit ce 
fusese aşezat între degete. 

— Nemernicilor! 

Buzele Paulei pronunţară cuvântul fără niciun sunet. Nu uitase 
de microfoane. Închise capacul şi se îndreptă încet spre intrarea 
din faţă. 


leşind din castel, Paula o luă pe lângă clădire, pe aleea ce 
lucea în grădina din spate. Mai devreme, urmându-l pe Twetd, 
Nevman se oprise cu respiraţia tăiată. 

La lumina lanternei, grădina din spatele castelului părea a fi o 
miniatură a Versailles-ului. O pajişte întinsă, acoperită chioară 
strălucitoare era întretăiată de poteci pavate. Urne frumoase de 
piatră erau aşezate pe socluri. În umbră, conifere decorative - 
specii rare de copaci se iveau ca nişte semne de exclamare. In 
mijlocul unui lac rotund, împrejmuit, se afla o fântână arteziană. 

— Îmi plăcea mult aici, comentă Delvaux în timp ce se aşeză 
pe o terasă lungă ce ducea până în spatele castelului. 

— De ce ai venit, Tweed? 

Newman, stând în picioare cu arma pe lângă corp, ascunsă de 
Delvaux, se holba la umbra unui om. Acesta stătea aproape 
nemişcat în întuneric, lângă înaltul gard viu care proteja 
proprietatea. 

— Se ascunde cineva acolo, interveni el. 

— Nu te îngrijora, îl asigură Delvaux. E un prieten. De ce-ai 
venit, Tweed? repetă el întrebarea. 


— Pentru că am aflat ce i s-a întâmplat lui Sir Gerald Andover. 
Câteva minute lungi se lăsă tăcere. Mâinile lui Delvaux începură 
să tremure. Le băgă în buzunarele jachetei. Inainte de a-i 
răspunde, apăru Paula pe terasă. Se uită la Tweed şi-i făcu un 
semn cu capul către castel. 

— Aceeaşi situaţie ca la Prevent, şopti ea oprindu-se lângă 
Tweed. |Intinse mâna stângă şi făcu cu dreapta un semn ce 
sugera tăierea. Din nou congelatorul, reluă ea. 

— Ce-ai făcut în casa mea? se răsti Delvaux; era destul de 
aproape ca să-i audă cuvintele. Ce-ai căutat, scrâşni el 
încordându-şi muşchii feţei. 

Pe braţul Paulei se aflau împăturite nişte haine pe care le 
găsise în dulapul din hol. Chiar înainte de a se întoarce spre 
belgian, Tweed îi făcu semn cu capul, iar ea înţelese că vrea să-i 
vorbească. 

— Haina dumitale şi un fular, domnule Delvaux, spuse ea. Il 
ajută să-şi pună haina şi-i înfăşură fularul în jurul gâtului. 

— Ai să mori îngheţat afară pe frigul ăsta. 

— Mulţumesc, draga mea. |ţi sunt recunoscător. E frig. 

— E şi mai frig în congelator, îi spuse ea. Numai tactica 
şocurilor îl putea face pe acest om să vorbească. Şi-am găsit 
mâna stângă retezată unei femei. Se credea că Lucie a fugit cu 
un milionar. Ţi-a trimis sta ţie? 

Delvaux se nărui. Se clătina ca o frunză în vânt. Tremura din 
toate încheieturile. Veni la Paula care îl îmbrăţişa în timp ce el o 
strângea la piept. Apoi se desprinse grăbit şi rămase drept, 
nemişcat. ’ 

— Imi pare rău. Imi bat joc de mine însumi, încerc să mă 
amăgesc. Da, este mâna Luciei. A fost răpită. Acum mai bine de 
trei luni. Vorbea calm. Deodată se nelinişti şi începu să-i 
vorbească lui Tweed, îndurerat. 

— Nutrebuie să spui poliţiei! Te rog! Nu poliţiei! O vor ucide. 

— De aceea am venit singur, spuse Tweed pe un ton neutru. 
Care sunt condiţiile lor? Cât cer? 

— N-a fost cerută nicio recompensă. Mi s-au dat instrucţiuni 
precise. A trebuit să mă retrag, să demisionez din toate 
organismele publice, inclusiv de la INCOMSIN. Au subliniat chiar 
INCOMSIN. Altfel, corpul Luciei mi-ar fi fost trimis într-o ladă. Am 
făcut tot ce mi-au spus. L-am îndepărtat pe inspectorul Benoit, 
care a devenit suspicios. 


— Şi microfoanele din castel? întrebă Tweed. 

— Într-o zi, când eram la fabrică, au intrat în casă şi le-au 
instalat. Când m-am întors, am primit un telefon de la o femeie. 
Mi-a spus ce făcuseră. M-a avertizat că, dacă încerc să elimin 
vreunul dintre ele, vor afla imediat. A spus că ştiu care ar fi 
consecinţa finală. Finală. De aceea vorbim aici, afară. 

Tăcu. Newman ridică arma, ţinând-o cu ambele mâini. Omul 
din umbră se îndrepta spre ei. Vocea lui Newman se auzi clar în 
tăcerea nopţii. 

— Ridică mâinile deasupra capului sau îţi trimit un glonţ în 
burtă. : 

— Lasă arma, îi ordonă Tweed. Il recunoscu pe cel ce se 
apropia, după mers. E-n regulă! 

Sir Gerald Andover, îmbrăcat într-un palton greu, îşi coborî 
mâinile. Păşea ca şi când ar fi avut pantofi de plumb. 

„Doamne, gândi Tweed. Să-i spun acum despre lrene... căe 
moartă şi că au pescuit-o din Solent?” 

— Te-am recunoscut, Tweed, începu Andover. Şi pe tine, 
Paula. Se întoarse spre ea aplecându-se formal. Ea înţelese că 
face un enorm efort ca să pară că se poate controla. 

Delvaux spuse: 

— Gerald a venit cu iahtul până la Anvers, ca să vadă cum mă 
descurc şi ca să-mi ceară sfatul într-o problemă. 

— Şi în loc de asta, adăugă Andover cu o notă de ironie, m-am 
pomenit că îl sfătuiesc eu pe Gaston. S-ar putea spune că 
suntem în aceeaşi barcă. l-ai spus, Gaston? 

— Ceva, răspunse prudent Delvaux. 

— Nu înţeleg ce-i cu mâna retezată, Gaston, spuse Tweed cu 
o voce calmă. 

Privi spre Andover. 

— După cum n-am înţeles ce era cu braţul retezat al lui lrene. 

— Noi credem... noi ştim că aceste acte de barbarie au fost 
comise ca să ne sperie, interveni Delvaux, pentru ca să nu 
informăm pe cei din afară despre ce se petrece. Inclusiv poliţia. 
Femeia m-a sunat din nou când am găsit în congelator cutia 
aceea oribilă. S-a întâmplat chiar noaptea trecută, când m-am 
întors dintr-o vizită secretă la fabrică. Mi-a spus să mă uit în 
congelator şi a rămas la telefon până ce am revenit. Am înjurat- 
o spunând că e o bestie sadică. A spus că a vrut doar să-mi 
reamintească să nu mă duc la poliţie şi a închis. 


— Tweed, spuse Andover încruntat, cu ăştia avem de luptat. 
Cu nişte bestii sadice. Şi nu ştim de ce? 

— Ceea ce aş vrea să aflu este de ce funcţionează uzina în foc 
continuu, spuse Tweed, şi de ce faci vizite discrete, după cum 
spuneai? 

— Nu mai am nimic de adăugat, spuse belgianul. Dar îţi cer ca 
prieten să nu informezi poliţia. De dragul Luciei. Acum ar fi mai 
bine să plecaţi. Se întoarse spre Paula. Te rog să nu mă crezi 
necuviincios, dar eram într-o situaţie imposibilă. 

— Atunci, noi plecăm, hotărî Tweed. 

— Pot să vin cu voi? întrebă Andover. Am venit cu un taxi, 
care m-a lăsat în faţa fabricii, apoi am venit pe jos. 

— Bineînţeles, Gerald. Avem o maşină ascunsă ceva mai 
departe. Apropo, Gaston, noi am fost foarte discreţi... 

Delvaux se îndepărtase deja. Dădu din cap în semn că a 
înţeles, apoi merse mai departe târându-şi picioarele. Tweed îl 
privi posomorât pe Andover, apoi toţi patru porniră spre maşină. 
Tweed rămase tăcut. Nu fusese încă în stare să-i spună lui 
Andover despre Irene. Era mai bine să aştepte până ajungeau la 
hotel. 

Newman îşi pregăti arma. Paula se simţea încordată, plină de 
presimţiri rele. Din nou, drumul acela apăsător îi făcea pielea ca 
de găină, îşi deschise geanta şi strânse patul armei. 


La poartă, Paula grăbi paşii. Ajunse înaintea celorlalţi la şosea, 
privi în stânga şi în dreapta, traversă, apoi rămase în umbră 
aşteptând. Andover era în dreapta lui Tweed. Incepu să 
vorbească în timp ce se apropiau de şoseaua pustie. Deşi 
mergea cu un pas obosit, vocea îi era viguroasă şi fermă. 

— Gaston e un tip dărâmat. Nici nu e de mirare. Ce 
nenorocire... Un geniu ca el să fie subiectul unei astfel de 
încercări îngrozitoare... 

— Nici ţie nu ţi-a mers prea bine, remarcă Tweed. Pari mai 
bine acum. Gata să întâmpini orice, oricât de dur... 

— Oh, m-am întărit pentru orice mi-ar aduce viitorul. Mai am 
încă destulă putere... 

Newman mergea la câţiva metri în urma lor. Ca şi Paula, era 
încordat. Cei doi bărbaţi dinaintea sa ajunseseră la drum. Il 
traversau. Newman auzi deodată un zgomot asurzitor de maşină 


ce accelera năvălind din dreapta, dinspre culmea dealului. Ambii 
bărbaţi se aflau în mijlocul drumului când Mercedes-ul negru se 
năpusti ca o tornadă asupra lor. Andover ridică o mână ca să-şi 
apere ochii de lumina orbitoare a farurilor. 

Newman ştia că nu putea salva decât un singur om. Se 
aruncă dintr-un salt asupra lui Tweed, plonjând în faţă. Se 
prăbuşiră în iarba de pe marginea drumului. Newman căzu 
lângă Tweed. _ 

Paula singură văzu ce se întâmplă. Intr-o fracțiune de secundă 
Mercedes-ul negru îl izbi pe Andover, după care dispăru în 
viteză, în timp ce Andover se prăbuşi Cu o bufnitură teribilă pe 
suprafaţa drumului acoperit cu bitum. Paula ridică pistolul. Trase 
un foc care pătrunse prin geamul din spate. Maşina se îndepărtă 
şi dispăru într-o viteză nebună după o curbă. 

Tweed sări imediat în picioare şi, respirând profund, alergă 
spre grămada din mijlocul drumului. Se aplecă şi luă pulsul la 
gâtul lui Andover, apoi se ridică încet în timp ce Newman se 
apropie. 

— Isuse! spuse Tweed. Este mort. Cel puţin, bietul amărât n-a 
aflat de fiică-sa. 

— Sunt sigură că era o femeie la volan, zise Paula care ţinea 
pistolul în mână. Ticăloasă criminală! Am tras un glonte în 
geamul din spate, dar sunt sigură că n-a rănit-o. 

— Ce te face să crezi că era femeie? întrebă Tweed încet. 

— Purta cască şi ochelari de protecţie. Şi după felul în care a 
întors capul. Pot să jur că era o femeie, repetă ea. 

— Bob, ajută-mă să duc corpul la castel, spuse Tweed. Vreau 
ca Gaston să vadă asta. Acum, în sfârşit, va vorbi. 


19 


În bucătăria castelului se desfăşura o activitate febrilă. Paula 
se cocoţase pe o scară luată din debara. In mână ţinea un 
instrument ca o lanternă mică, cu un grătar în vârf, ceea ce este 
cunoscut în tehnica supravegherii drept o lampă cu lumină 
intermitentă. 

Detecta microfoanele. Învăţase cum s-o folosească de la 
Butler la un curs de reciclare, într-o casă mare şi izolată în inima 
câmpiilor din Sussex. Învăţase, de asemenea, anumite 
deprinderi fizice, care testau rezistenţa ei fizică. 

Newman rămase în picioare în apropierea ei, strângând 
microfoanele pe care le demontase. Unul era ascuns într-un colţ 
al bufetului, iar altul în spatele frigiderului înalt. Găsi un 
microfon ascuns chiar într-o parte a tubului fluorescent. 

Mai devreme, asistaseră la o scenă pe terasa din faţa intrării, 
când Delvaux deschisese uşa răspunzând insistențelor lui 
Tweed. Belgianul se holbase la corpul lui Andover din braţele lui 
Newman, apoi ieşise afară cu chipul schimonosit de suferinţă. 

— L-au omorât pe bătrânul meu prieten, Gerald... 

Tweed îi povesti pe scurt ce se întâmplase în faţa porţilor de 
la intrare, în curând, suferinţa fu înlocuită de furie, iar Delvaux 
îşi lovi ceafa cu putere, gest pe care Tweed îl recunoscu - 
belgianul îl făcea când se concentra asupra unui lucru. 

— Acum, trebuie să-mi spui totul, zise Tweed cu o voce rece. 
Dar, mai întâi, trebuie să găsim o cameră în care putem discuta 
în linişte, după ce vor fi înlăturate sistemele de ascultare. 

— De acord, răspunse Delvaux. Vor şti că s-a umblat la 
instalaţie - dar m-am obişnuit deja cu ideea că soţia mea, Lucie, 
e moartă. Trebuie să-i lovesc şi eu... 

Întinseră corpul lui Andover pe o canapea din hol - după ce 
Paula insistase să-i pună o pernă sub cap. Partea din spate a 
craniului era zdrobită şi sângera abundent. Nu voia să-i rămână 
lui Delvaux o canapea mânjită de sânge care să-i amintească de 


crima petrecută la uşa lui ori de câte ori trecea prin hol. 

După o jumătate de oră, Paula se declară mulţumită. 
Depistase toate microfoanele. Tweed spuse ceva cu voce tare 
pentru a se asigura încă o dată. Deschise un radio, la care se 
transmitea muzică clasică. 

— Chiar dacă a mai rămas vreunul, nu vor putea auzi discuţia 

noastră cu muzica şi apa deschisă... 
_ Paula descoperi atunci că niciunul nu mâncase de câteva ore. 
In timp ce Tweed discuta cu Delvaux şi Newman, aşezaţi pe 
taburete în jurul mesei, Paula prepară ceva de mâncare şi 
băutură. În cămară găsi câteva cornuri tari, iar în frigider 
descoperi şuncă şi unt. Tot în cămară era şi cafea. 

Fierse cafeaua într-un ibric, apoi tăie felii de şuncă, înjumătăţi 
cornurile, le unse cu unt şi băgă în ele şunca. Aşeză totul pe un 
platou mare, apoi turnă cafeaua în căni. Tweed observă că 
hrana îl stimula pe Delvaux. Începu să-l întrebe: 

— Gaston, soţia ta a fost răpită. Nu s-a cerut nicio 
recompensă. Ai fost obligat să te retragi. Acelaşi lucru i s-a 
întâmplat şi lui Andover, dar era vorba despre fiica lui. Se opri. 
Ar fi trebuit să-l pregătească pe Delvaux pentru ce era mai rău. 
l-au trimis braţul ei retezat... 

— Ştiu, dădu din cap Delvaux. Andover mi-a spus. 

— Ceea ce însă n-a apucat să-ţi spună a fost că, după un 
timp, corpul lui lrene a fost pescuit din mare. Cine sunt aceşti 
asasini nenorociţi? 

— Nu ştiu... 

— Dar trebuie să ştii de ce toate astea. 

— Cred că e în legătură cu Stealth... 


Doctorul Wand se afla în luxosul său apartament de la etajul 
al treilea al hotelului Bellevue Palace, situat pe Avenue Louise, 
echivalentul din Bruxelles al lui Park Lane. În cameră se mai afla 
şoferul, îmbrăcat în uniformă, care stătea la birou. Tocmai îi 
turnase şefului un pahar mare de coniac Napoleon. Wand 
sorbea din pahar, când sună telefonul. 

— Fii bun şi răspunde, îi ceru el bărbatului brunet, cu ochelari 
negri. Şoferul ridică receptorul de aur. Ceru persoanei să-şi 
spună numele, iar ea îl spuse pe cel codificat - Ea este, raportă 
şoferul. 


— Atunci, spuse Wand privindu-şi ceasul, dă-mi te rog 
telefonul. 

— Da, rosti el, ai să-mi comunici vreo veste? 

— Primul transport a fost expediat la ultima sa destinaţie, îi 
spuse vocea unei femei. Precizez, ultima. 

— Şi cred că n-au fost probleme. 

— Niciuna, după câte ştiu, îl asigură femeia. 

— Splendid. Te felicit. E o plăcere să ştii că ai mereu pe 
cineva de nădejde. Ne vom vedea atunci la locul şi momentul 
stabilit. Îţi mulţumesc pentru telefon. 

Şoferul puse la loc receptorul. Wand îşi luă paharul, ţinându-l 
în mâna dreaptă. Coniacul trebuie să fie încălzit, iar Wand era 
un tip rafinat. Aruncă o privire şoferului său prin ochelarii de aur 
şi îşi ţuguie buzele într-un zâmbet rece. 

— Foarte satisfăcător, remarcă el. Foarte satisfăcător, într- 
adevăr. Mai luă o gură de coniac. Se referea la execuţia lui Sir 
Gerald Andover. 


La nici doisprezece metri de intrarea la Bellevue Palace, se 
afla Mercedes-ul închiriat al lui Marler. Acesta mânca ultimul din 
cele trei cornuri cu şuncă, pe care şi le cumpărase de la o 
cafenea din apropiere. Cocoţat pe o mică suprafaţă plată de 
lângă el, în spatele schimbătorului de viteză, se afla un recipient 
cilindric din carton cu cafea. 

Marler era convins că asta îi era masa de seară. Mai devreme, 
telefonase din maşină la un număr din Bruxelles. Îi răspunsese 
în franceză o voce răguşită. Marler îi spuse mai pe ocolite, că 
avea nevoie de o puşcă Armalite şi de nişte exploziv. Vorbind în 
aceeaşi limbă, Marler îi spusese că se numeşte Charlie - nume 
cunoscut posesorului de arme gale de la tranzacţiile anterioare - 
după care urmase inevitabila târguiala asupra preţului. 
Stabiliseră ora şi locul de întâlnire. Era locul în care Marler avea 
să stea câteva ore la pândă. 

Avea motorul pornit, când o matahală prost îmbrăcată îşi făcu 
apariţia ducând o servietă mare, la fel de ponosită. Marler cobori 
numai geamul, lăsând uşa încuiată. Colosul aruncă o privire pe 
strada goală, se aplecă şi, răspândind o dată cu respiraţia 
greoaie miros de usturoi, îi spuse în franceză: 

— Mai întâi banii, prietene. 


— Nu înainte de a verifica marfa. 

Marler îi arătă belgianului mâna stângă în care avea un sul de 
bancnote. 

— Atunci, întrerupe motorul. 

— Mă grăbesc, scrâşni Marler. 

Dar întrerupse motorul, scoase cheia şi trecu pe locul din 
dreapta. Luă servieta prin fereastră. lnăuntru se afla desfăcută 
arma Armalite. Cu mişcări iuți şi experte, Marler o asambla. 
Ţinând-o sub nivelul geamului, apăsă uşor pe trăgaci. Era o 
armă excelentă, iar rezerva de muniţie din servietă era 
suficientă. Numără teancul de bancnote în franci de o mie, le 
adună într-o grămadă şi le întinse belgianului. Banii dispărură 
imediat în buzunarul uriaşului, care plecă în josul străzii. 

Marler porni motorul şi merse pe Avenue Louise până la 
capăt, unde dădu în Place Louise. Manevră apoi maşina şi 
întoarse pe acelaşi drum. Era o precauţie luată pentru cazul în 
care matahalei i-ar fi trecut prin cap să-l spioneze. 

Parcă în acelaşi loc, după care, în câteva secunde, desfăcu 
arma şi-o puse din nou în servietă. Era bucuros că avusese grijă 
să cumpere recipientul de carton pentru cafea cu capac etanş. 
Se rostogolise pe jos. 

Astea se întâmplaseră ceva mai înainte, dar mai devreme, 
urmărise limuzina doctorului Wand de la aeroportul Zaventem 
până la acest hotel extrem de scump. Ceea ce îl surprinsese era 
că şoferul lăsase maşina pe mâna unui om de serviciu de la 
hotel, care urma s-o ducă la garajul subteran. 

Şoferul îl însoţise pe doctorul Wand în hotel şi nu mai apăruse 
de atunci. Fapt care îl făcu pe Marler să se întrebe dacă şoferul 
nu era mai important decât s-ar fi crezut. 


— Poţi să-mi explici, în limbaj profan, cum funcţionează din 
punct de vedere tehnic acest Stealth? întrebă Tweed când se 
afla în bucătărie. Un om de ştiinţă american urma să ne explice, 
dar din păcate a devenit indisponibil. 

— Unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai Americii a 
venit acum vreo trei ani să mă viziteze, îşi aminti Delvaux. Un 
bărbat de excepţie - profesorul Crown de la uzinele Northrop din 
Palmdale, California. Aplica tehnica asta nu doar la navele 
aeriene, ci şi la vapoare. Mi-am dat seama că ne preocupau 


exact aceleaşi probleme. 

— Cum de ştiaţi unul de munca celuilalt? îl întrebă Paula. 

— Ah, e o reţea internaţională secretă. Cooperăm între noi. 
Dar am să revin mai târziu la asta. 

— Cum funcționează Stealth? îl îndemnă Tweed. 

Absorbit de subiect, Delvaux deveni foarte volubil. Cuvintele 
se rostogoleau unele după altele, iar ochii îi străluceau vădind 
concentrare. 

— Aveţi nişte monede englezeşti? Am nevoie de una ca să vă 
demonstrez. 

Paula scoase din portofel o întreagă colecţie. 

— Pe asta o căutam, continuă Delvaux. Alese o monedă 
strălucitoare de cinci penny. Am auzit că nu prea este agreată - 
se pierde prea uşor. Acum să revenim la bombardierul american 
Stealth B2. Este uriaş. Are o deschidere a aripilor de şaizeci şi 
trei de metri şi o înălţime de şase metri. În mod normal, un 
avion cu o deschidere atât de mare ar trebui să apară pe radar 
cam de mărimea unei monede de cinci penny. Ceea ce 
înseamnă o imagine foarte mare. Zburând spre teritoriile 
inamice, bombardierul ar fi imediat reperat. Acum, ghiciţi 
mărimea unei imagini radar a bombardierului Stealth. Vă spun 
eu. Cam cât vârful unui ac cu gămălie sau nici măcar atât. B2 
poate trece prin orice sistem radar de apărare, pe sub orice 
satelit terestru. Vorbim despre un bombardier absolut invizibil. 

— Pare mortal, comentă Newman. 

— Şi este. Nu te poţi apăra împotriva lui. Nu există antidot. 
Imaginează-ţi încărcătura utilă de bombe pe care un aparat de 
asemenea proporţii poate s-o transporte. 

— Dar de ce nu poate fi reperat? insistă Tweed. 

— Parţial este o chestiune de formă. Arată ca o gigantică 
manta de raze - atât e de subţire. Asta se realizează prin 
aplicarea unor  învelişuri speciale din anumite materiale. 
Invelişurile creează reflexii false către orice radar, spărgând 
acele reflexii în unde minuscule care sunt irelevante pentru 
radar. Propriul său radar foloseşte un sistem laser pentru a-l 
face nedetectabil pentru celelalte avioane. Sunt ascunse în 
structura  înşelătoare de deasupra motoarelor reactoare. 
Deasupra sa, se află un difuzor care combină aerul rece cu 
gazele eşapate, astfel încât avionul nu poate fi nici măcar 
detectat de senzorii termici ai sateliților. Nu e nimic în design, 


niciun sistem defensiv de care să te legi. Repet, această enormă 
maşinărie este invizibilă. 

— Mi se pare înfricoşător, comentă Paula. Dar cum 
influenţează Stealth ceea ce se întâmplă cu Andover sau cu 
tine? 

— Să-l luăm mai întâi pe Andover, continuă Delvaux cu 
siguranţă. Părea să fi uitat temporar de teroarea propriei sale 
situaţii. Trebuie să fim logici şi să luăm factorii în ordinea lor 
corectă. Andover este marea autoritate mondială în geopolitică - 
un observator global asupra politicii şi a conflictelor. Mentorul 
său a fost profesorul Haushofer... 

— Cine? întrebă Paula. 

— Profesorul Haushofer a fost expert în geopolitică în vremea 
sa. Sfătuitorul apropiat al lui Adolf Hitler. Hilter i-a asimilat 
vederile. Ca mentor, vreau să spun că Andover a studiat opiniile 
lui Haushofer mult după moartea acestuia. Apoi şi-a dezvoltat 
propria sa teorie adaptată condiţiilor lumii contemporane. El a 
prezis că noul mare pericol pentru Vest ar putea veni din Est... 
dar nu din Rusia. 

— Dar ce legătură are asta cu Stealth? întrebă Tweed. 

— Noul duşman - probabil cel mai puternic cu care s-au 
confruntat vreodată Europa şi America - a căutat, după părerea 
lui Andover, să afle prin toate mijloacele cum se construieşte o 
astfel de flotă de bombardiere Stealth. 

— Trei oameni de ştiinţă americani, care lucrau la proiect, 
inclusiv profesorul Crown, au fost răpiți, îi spuse Tweed. Acum 
vreo trei ani. Se crede că au fost duşi la Hong Kong. 

— Ceea ce confirmă teoria lui Andover. Delvaux era în plină 
vervă. Nu mă îndoiesc că cei trei americani, obligaţi să conducă 
o echipă de tehnicieni competenţi, au putut construi o întreagă 
flotilă Stealth. Ai spus acum trei ani? Probabil că acum au deja 
bombardierele Stealth... 

— Spuneai că profesorul Crown a adaptat tehnica Stealth la 
vapoare, interveni Tweed. 

Era nerăbdător să obţină cât mai repede toate informaţiile. 
Era doar o chestiune de timp până ce Delvaux avea să-şi piardă 
din nou brusc energia. 

— Da, aprobă belgianul. Crown era specialist în nave. E destul 
de straniu că lucra în acelaşi domeniu al cercetării ca şi mine. 
Adaptarea sistemului Stealth la vapoare. 


— Dar cum anume se face asta? întrebă Newman. 

Cocoţat pe taburet, avea în poală un carneţel în care 
înregistra pe furiş tot ceea ce spunea Delvaux. Îl ţinea sub 
nivelul mesei, acoperit cu mâna stângă. 

— Aici sunt din nou, în fond, două probleme de lămurit. Forma 
navei, uşor de înregistrat pe radar, şi eşapamentul motoarelor - 
evacuarea gazelor uşor depistată de senzorii termici ai 
sateliților. Aşa că am proiectat un vapor cu un profil foarte jos - 
aproape ca cel al submarinelor semiscufundabile, dar fără o 
suprastructură proeminentă. Vrei detalii în limbaj simplificat? 

— Da, îl îndemnă Tweed. 

— Elicea face extrem de puţin zgomot. Coşul e astfel 
construit, că abia iese deasupra structurii punţii de jos. În plus, 
este echipat cu un sistem de răcire a eşapamentului - ca şi 
bombardierul. Are un catarg retractil, ca o antenă radio de 
maşină, care se retrage complet în partea dinăuntru saşiului 
caroseriei de la vehicul. Sistemul radar al vasului este, de 
asemenea, astfel construit, încât abia se proiectează la 
suprafaţa punţii. Caroseria are profilul rotunjit, încât reduce 
practic la zero semnalele pe care le-ar emite pe ecranele 
radarelor normale sau pe cele cu infraroşii. Lansatorul de 
rachete poate fi construit în interiorul navei. 

— Un vas obişnuit are nevoie de o punte, aminti Tweed. 

— S-a ţinut cont şi de asta. O navă Stealth are şi comanda, şi 
centrul de control al armelor sub punte. Deci, avem un vapor 
invizibil. O flotă mare de nave invizibile - dacă duşmanul le 
produce în serie, aşa cum au făcut constructorii de nave din 
America pe coasta de vest a Americii în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial. Cum se numeau? A, da. Kaiser. Vasele libertăţii. 

— Intr-adevăr, m-ai dat gata, spuse Tweed. Şi parcă ziceai 
mai devreme că nu există niciun antidot. Că nu există nicio 
şansă de a depista nici bombardierele şi nici navele Stealth. Și 
pentru că tot mi-am amintit, de ce funcţionează uzina ta non- 
stop, se pare? 

— Eşti iute, Tweed. Foarte iute. Am spus că nu exista niciun 
antidot. La timpul trecut. Adică de ce crezi că-mi asum riscul ca 
uzinele mele să lucreze în trei schimburi pe zi? 


Telefonul sună din nou în apartamentul doctorului Wand, la 
Bellevue Palace. Răspunse şoferul care îi întinse şefului său 


telefonul. 

— E din nou doamna, domnule. Anne-Marie... 

— Intotdeauna îmi face plăcere să te aud, începu Wand. O 
voce atât de încântătoare. Ai vreo problemă? 

— Imi pare rău că te deranjez. Poţi nota un număr de telefon? 

— Sigur. Doar un moment. 

Wand scoase din buzunar un carneţel subţire, îmbrăcat în 
marochin, şi luă un creion de aur. 

— Sunt gata. 

— Numărul este... E o cabină publică din Place Louise. Pot să 
te sun acolo peste cincisprezece minute? 

— Voi fi acolo... 

Wand înţelese exact ce însemna asta. Era o informaţie care 
nu trebuia să treacă prin centrala telefonică a hotelului. 
Operatorii de noapte îşi petreceau plictisitoarele ore trăgând cu 
urechea. 

Cinci minute mai târziu, ieşi din Bellevue Palace, spunând în 
treacăt portarului că simte nevoia să ia o gură de aer. Şoferul 
mergea alături de el. O luară pe Avenue Louise spre Place 
Louise. 

În interiorul Mercedes-ului, Marler acţiona rapid. Îşi puse pe 
cap o beretă pe care o achiziţionase de la un magazin din 
apropierea barului, după ce cumpărase cafeaua şi sandvişurile. 
Purta acum o haină de vânt uzată, pe care o luase mai devreme 
din geanta de voiaj. Rupse mucul ţigării pe jumătate fumate şi 
îşi atârnă în colţul gurii jumătatea rămasă. Nu se mai bărbierise 
de câteva ore bune, iar faţa îi era acoperită cu fire ţepoase. Era 
un Marler care arăta foarte prost şi care se târa în urma celor 
doi bărbaţi pe trotuarul de vizavi. 

Ajuns în pustia - la ora aceea - Place Louise, Wand îşi verifică 
ceasul. Marler observă asta şi mai observă că şoferul îşi 
strecurase mâna dreaptă sub jacheta uniformei. Marler era sigur 
că avea o armă. 

Cei doi traversară Place Louise spre bulevardul Waterloo. 
Ajunseră în dreptul metroului şi coborâră. Marler îi urmări din 
vârful scării rulante. Apoi cobori şi el şi ajunse jos tocmai la timp 
pentru ai vedea îndreptându-se către a doua scară rulantă. 
Aşteptă câteva secunde, apoi îi urmă. În timp ce era transportat 
în jos, trecu pe lângă o serie de picturi murale, grosolane şi 
bizare. Strâmbă din nas. Arta belgiană! Ajunse jos în corpul 


principal al metroului. Lângă perete, stătea ghemuit un individ 
jigărit, cu spatele lipit de perete şi cu picioarele întinse. 

Chiar alături, se afla un şir de cabine telefonice. Doctorul 
Wand intră în prima, apoi ieşi după câteva minute şi intră în cea 
de alături. Marler înţelese că verifica un număr de telefon. Wand 
intră, în sfârşit, în ultima cabină şi rămase aşteptând. Şoferul 
stătea în picioare în faţa cabinei privind în direcţia opusă. 

Marler se aşeză lângă zid, pe jos, cu picioarele întinse, cu 
chiştocul ţigării încă neaprins în gură. Bărbatul uscăţiv de alături 
îi şopti în franceză: 

— Ai vreo întâlnire, amice? 

— Gura sau bag cuțitul în tine, îi răspunse tot în şoaptă 
Marler. 

Telefonul sună în cabină. Doctorul Wand ridică receptorul. 
Începu imediat să vorbească lent şi afabil. 

— Pot să aflu cine este la aparat? 

— Anne-Marie, răspunse o voce feminină. Îmi pare rău că a 
trebuit să te deranjez astfel. Mi-am amintit ulterior de un fapt pe 
care ti-ar face plăcere să-l afli. Am văzut în lumina farurilor pe 
concurentul nostru. 

— Atunci eşti foarte înţeleaptă că m-ai sunat, foarte 
înţeleaptă. Preţul este o mai mare compensație pentru 
contractul pe care l-am încheiat. Deci este foarte important de 
aflat cine ne sunt concurenţii. 

— Este vorba de Tweed. 

Wand rămase tăcut. Fusese şocat şi surprins. Lui Wand nu-i 
plăceau surprizele. Erau periculoase. 

— Mai eşti acolo? întrebă vocea femeii. 

— Îmi pare cu adevărat foarte rău... Mă gândeam că ar trebui 
să acţionăm pentru a contracara această concurenţă. S-ar putea 
să fie nevoie să luăm măsuri severe. Da, severe. Lasă-mă să mă 
gândesc şi te voi căuta eu în curând. Încă o dată îţi mulţumesc 
foarte mult pentru telefon. 

Cu ochii pe jumătate închişi, Marler îi urmări pe Wand şi pe 
şofer îndreptându-se exact către el... Aruncă o privire spre 
prăpăditul de lângă el. Marler avu impresia că Wand era 
tulburat: buzele sale subţiri erau strânse. 

Aşteptă până ce dispărură pe scările rulante, apoi sări şi el în 
picioare, urmărindu-i de la distanţă. Traversaseră piaţa şi tocmai 
intraseră pe Avenue Louise când Wand căută ceva în buzunarul 


de la spate şi scoase o batistă de mătase cu care îşi tampona 
fruntea. 

În acel moment, un motociclist năvăli pe bulevard într-o 
viteză nebună, asurzitoare. Scoţând batista, lui Wand îi căzuse 
portofelul. Işi continuară drumul. Marler înţelese că zgomotul 
motocicletei acoperise pe cel al portofelului care se lovise de 
caldarâm. llridică, se lipi de un zid şi aşteptă până ce-i văzu pe 
cei doi intrând la Bellevue Palace. Se strecură într-un gang, îşi 
puse mănuşile chirurgicale şi cercetă conţinutul portofelului. 

Conţinea un teanc gros de zece mii de franci belgieni. Mai 
erau circa o sută cincizeci de lire. Pe Marler îl interesau în mod 
deosebit cărţile de vizită. Pe toate era tipărit: „Doctor Wand, 
director, Moonglow Refugee Aid Trust International”. Nicio 
adresă. A 

Marler puse totul la loc cu grijă. Işi scoase mănuşile, se aplecă 
şi luă de pe jos praf şi-şi murdări faţa şi părul ţepos. Acum părea 
chiar şi mai respingător. 

După cinci minute, intră la Bellevue Palace, urmat de portarul 
care protesta. Merse direct la recepţie şi se adresă în franceză 
funcţionarului de serviciu. 

— Unul dintre musafirii dumneavoastră şi-a pierdut portofelul. 
Vreau să vină directorul adjunct. 

— Dar poţi să-l laşi... 

— Eşti surd sau ce? Cheamă-l naibii pe directorul adjunct... 

Un bărbat scund şi îndesat, îmbrăcat în costum negru de 
serviciu, se îndreptă spre recepţie. Faţa sa durdulie exprima un 
dezgust extrem. 

— Ce se întâmplă, Jacques? 

— Acesta este directorul adjunct, îl informă Jacques pe Marler, 
după care se întoarse către superiorul său. Acest om are... 

— Bine! Bine! Lasă că-i spun eu, se repezi Marler. Domnule, 
unul dintre clienţii dumneavoastră şi-a scăpat portofelul pe 
stradă. Tocmai a intrat cu şoferul. 

Directorul examina portofelul. Sprâncenele i se ridicară când 
văzu teancul de bani. Se uită la Marler. 

— Ai putea primi o recompensă... 

— Nu. Nu vreau nicio recompensă, spuse Marler retrăgându- 
se spre uşă. Tocmai am scăpat de „supraveghere”. Nu iau niciun 
franc... 

leşi înainte ca directorul să-şi fi revenit din surpriză. Se 


îndreptă spre maşina parcată şi apoi privi în urmă. Nu văzu pe 
nimeni. Nici măcar pe portar. Deschise uşa, intră, apoi încuie la 
loc. 

Îşi petrecu următoarele câteva minute folosind şerveţele 
umede din torpedou pentru a-şi curăța faţa. Apoi sfârşi prin a 
folosi o batistă pentru a înlătura rămăşiţele şerveţelelor care ar 
fi putut rămâne agăţate de barbă. 

Marler simţea că acţiunea sa fusese izbutită. Era sigur acum 
că se afla pe urmele doctorului Wand. Mai avea şi fotografiile pe 
care i le făcuse la aeroportul din Londra. Dar ceea ce Marler nu- 
şi dădea seama era faptul că el intrase în posesia singurelor 
fotografii făcute vreodată doctorului Wand. 


20 


Recepţia hotelului Hilton de pe bulevardul Waterloo se afla în 
dreapta intrării, spre imensa sală mobilată cu măsuţe mici şi 
scaune confortabile. 

După cină, comandantul de brigadă Burgoyne se aşeză într-un 
fotoliu. In faţa lui şedeau Willie Fanshawe şi Helen claybourne. 
Lee Holmes veni şi ea după puţin timp şi se aşeză aranjându-şi 
părul lung şi blond. 

— Ai lipsit cam mult, îi spuse Burgoyne. 

— Am fost la toaletă, răspunse ea zâmbindu-i. Femeilor le 
place să zăbovească la toaletă. Vor să placă bărbaţilor lor. 

Burgoyne mormăi. Arăta foarte bine în costumul albastru cu 
dungi subţiri. Willie, ca de obicei, purta un costum şifonat: 
pântecele rotunjor făcea să-i fie imposibil să păstreze impecabil 
un costum mai mult de câteva zile. 

Cei doi bărbaţi aveau în faţă câte un pahar de Grand Marnier, 
pentru care plătise Burgoyne. Venitul lui Willie era mult mai mic 
decât al comandantului de brigadă. 

Helen, care purta o bluză albă plisată, cu o eşarfă mandarin şi 
o fustă bleumarin, o studie pe Lee. Blonda era îmbrăcată într-o 
rochie purpurie fără umeri şi despicată pe coapsă. „[i-ar plăcea 
şi ţie să-ţi etalezi comorile, nu?” gândi Lee, dar spuse cu voce 
tare: 

— Călătoria ta de afaceri s-a dovedit plină de succes, 
comandante? 

— Sigur că da, izbucni Willie în plină vervă şi aplecându-se în 
faţă. Inarmează lumea... 

— Vorbeşte mai încet, îl repezi Burgoyne. Ai venit aici de 
bunăvoie. 

— Zău? După câte îmi amintesc, tu eşti cel care ne-a sugerat 
să te însoţim. Să nu crezi că nu ne trebuie timp şi pentru viaţa 
noastră. Pentru că ne trebuie. Nu-i aşa, Helen? 

— Timp pentru viaţa noastră, repetă ea pe un ton impasibil. 


— Cred, interveni Lee, că ar trebui să ne distrăm. Ce-aţi zice 
de un pocher? Privi spre Burgoyne. Am să vă las în izmene. 

— Nu m-ar deranja să mă laşi doar în izmene, îi spuse Willie şi 
chicoti. 

— Nu fi vulgar, îl mustră Helen. Willie băuse cam mult. Cred 
că ar trebui să fixăm o limită dacă jucăm pe bani, propuse Helen 
cu fermitate, adresându-se lui Lee, care scotea un pachet de 
cărţi din poşetă. 

— Sigur că jucăm pe bani, bombăni Willie. Pe ce altceva să 
jucăm? îmi amintesc că la Hong Kong stăteam trei ore în şir la o 
partidă şi... 

— Willie, îl întrerupse Helen. Lee a început să împartă cărţile. 

— Desigur. Scuză-mă, draga mea... 

Patru capete se aplecară deasupra mesei studiindu-şi cu 
atenţie cărţile. Lee privi pe deasupra lor. Se lăsase linişte. Işi 
atinsese scopul. Deşi destul de neobişnuit pentru ea, Lee nu 
simţea nevoia să vorbească. 


— Lucrez de câteva luni la un antidot pentru Stealth, explica 
Delvaux în bucătăria de la Château Orange. Munca s-a accelerat 
de când soţia mea a fost răpită. Mă fereşte să nu înnebunesc de 
anxietate. 

— Îţi admir capacitatea de concentrare, remarcă Tweed. Cât 
de departe ai ajuns? 

— Problema e deja rezolvată. Întreaga istorie a războiului se 
bazează pe inventarea contramăsurilor. Tancul a fost urmat de 
inventarea armei antitanc. Avionul de luptă ne-a făcut să 
inventăm proiectilul sol-aer... Paula îl privi fascinată pe Delvaux 
care continuă neobosit: Deci, Stealth m-a determinat să 
inventez un sistem radar, cel mai avansat din lume - care poate 
vedea, de fapt, poate înregistra pe ecran prezenţa 
bombardierului Stealth sau a vaporului. De aceea uzina mea 
lucrează zi şi noapte. Veniţi să vă arăt ceva. 

Delvaux se repezi la frigiderul cel mare din capătul bucătăriei; 
era prima oară când Tweed îl vedea mişcându-se normal. 
Deschise uşa şi luă o cutie de conserve de dimensiune medie. 

— Ce este aceasta? 

— O cutie de biscuiţi, răspunse Paula nedumerită. 

— Asta şi intenționează să pară. De fapt, este un container 


special proiectat pentru rezistenţă la temperaturi extrem de 
mari şi care poate fi lansat fără a vătăma niciunul dintre 
delicatele dispozitive interioare. 

Puse cutia pe masă şi după ce-i scoase capacul se aşeză şi 
continuă să le explice. Tweed, Newman şi Paula priviră înăuntru. 
Pereţii interiori ai recipientului erau acoperiţi cu un fel de 
material protector. Delvaux scoase dinăuntru un mecanism 
complicat. Singurul element pe care Paula îl recunoscu era cel 
care semăna cu un ecran circular de tipul celui de televizor. 
Delvaux extrase apoi un capăt subţire de fir. 

— Niciunul dintre voi nu poate înţelege ce-i cu asta, îi avertiză 
Delvaux. Dar, dacă îl daţi oricăruia dintre savanții care lucrează 
la proiectele guvernamentale, specialişti în radar, va înţelege 
imediat cum funcţionează sistemul. la, te rog, asta, Tweed, cu 
tine la Londra. Aranjează un transport sigur cu oameni înarmaţi. 
Putem să vă furnizăm multe astfel de mecanisme. Aveţi o carte 
de vizită? 

Tweed scoase o carte de vizită pe care era tipărit doar 
numele său şi al firmei General&Cumbria Assurance. Delvaux o 
luă şi sublinie cu stiloul litera T de la Tweed, apoi o băgă în 
portofel. 

— Toţi cei care vor participa la acel transport vor trebui să 
poarte asupra lor aceste cărţi de vizită. Se vor legitima în faţa 
directorului meu, Alain Flamand. Uite, scriu aici. Mai dă-mi una. 
Alain trăieşte de fapt la uzină. Tocmai am terminat împreună 
proiectul învelişului de protecţie în forma cutiei de biscuiţi. 

Introduse mecanismul în cutie, deschise un sertar de sub 
masă şi scoase un înveliş de protecţie cu care acoperi cutia, 
apoi o strecură la loc în carcasă şi i-o dădu lui Tweed. 

Tweed puse cartea de vizită pe care Delvaux scrisese numele 
lui Alain Flamand în portvizit. Carcasa era surprinzător de 
uşoară. O puse pe masă, cu chipul întunecat. 

— iți mulţumesc, Gaston. E un fel modest de a te felicita 
pentru ceea ce ai realizat, mai ales ţinând cont de condiţiile de 
presiune nervoasă în care trăieşti. Dar trebuie, acum, să ne 
gândim şi la corpul lui Andover. Trebuie anunţată poliţia şi 
Benoit. 

— Presupun că da, spuse încet Delvaux. 

Paula îl privi. Voiciunea şi vigoarea cu care vorbise 
dispăruseră. Teroarea revenise. Işi împreună mâinile într-un gest 


de neputinţă., 

— Oricum, răpitorii vor şti... 

— Ascultă-mă! Tweed îi apucă strâns braţul. Gândeşte-te! 
Oamenii - sau omul - care se află în fruntea acestei 
înfricoşătoare afaceri ştiu că Andover a fost asasinat. Pentru că 
ei au plănuit asta. Deci se aşteaptă ca o ambulanţă a poliţiei să 
vină aici pentru a lua corpul lui Andover. lţi promit că Benoit va 
fi foarte discret. 

— Dar sistemele de ascultare pe care le-aţi scos? 

— Le poţi pune exact acolo unde le-ai găsit? o întrebă Tweed 
pe Paula. 

— Da. Hai, Bob. La treabă... 

Luă cârpa de vase şi-o înmuie uşor în apă. Fiecare microfon 
avea o ventuză de gumă care permitea lipirea dispozitivului. In 
următoarea jumătate de oră lucră cu ajutorul lui Newman la 
amplasarea, la locul lor, a microfoanelor. Delvaux şedea epuizat 
în scaunul său privind în gol. Când termină treaba, Paula puse 
scara la loc. g 

— De acum încolo niciun cuvânt, şopti Tweed. Il bătu uşor pe 
umăr pe Delvaux. E timpul să telefonăm la poliție. Mai întâi să 
închidem radioul şi apa. Spune-i lui Benoit că un prieten englez, 
Sir Gerald Andover, ţi-a telefonat... menţionează că ţi-e coleg şi 
vechi prieten. Venea să-ţi spună de asasinarea fiicei sale. Ştia 
de soţia ta? 

— Da, i-am spus când a venit... 

— Bun, îi spui că îţi telefonase mai înainte din Anglia că fiică- 
sa fusese răpită. 

— Dar nu... 

— Spui exact aşa. Este un motiv solid ca ei să vină aici. Nu 
sufli niciun cuvânt despre adevăratul subiect - Stealth. Ai 
înţeles? 

— Da. E simplu... aproape adevărat. Doar momentele diferă, 
continuă Delvaux în şoaptă. 

— Şi spune-i despre mine. Despre Paula şi Newman. Că ne 
temem că aceleaşi lucruri îngrozitoare ţi se vor întâmpla şi ţie. 
Din fericire, eu am fost cel care a găsit scrisoarea pe care i-ai 
trimis-o lui Andover... pe polita de deasupra căminului, scrisoare 
în care spuneai ca ai rezolvat problema tehnică. Apropo, cum ai 
rezolvat-o? 

— Oh, am construit în urma cercetărilor o navă aeriană 


Stealth de dimensiuni mici, în interiorul fabricii. Foloseam pe 
atunci cel mai avansat radar - la acea oră - care însă nu a putut 
detecta nava. Am analizat de ce asta a implicat ecuaţii 
matematice complicate şi o mulţime de teorii. Laserul este unul 
dintre elementele noului aparat, dar numai unul... 

— Şi acum, interveni Tweed, repetă tot ce ai de spus lui 
Benoit. Ai grijă să nu sune artificial ceea ce spui... 

În timp ce le explicase despre nava aeriană Stealth, Delvaux 
vorbise cu  însufleţire. Paula găsi  patetică brusca lui 
transformare în timp ce repeta povestea pe care urma să o 
spună. Tweed avu aceeaşi senzaţie, dar se simţi în acelaşi timp 
uşurat - spusă astfel, povestea sa avea să fie mult mai 
convingătoare. 

— leşim din castel în linişte, îi avertiză din nou Tweed. 

Închise radioul, opri apa. 

Paula curăţase şi pusese deja la loc vasele pe care le 
folosiseră, lăsând afară doar pe ale lui Delvaux. De altfel, Benoit 
s-ar putea întreba de ce zăboviseră atât de mult timp. 

Delvaux îi telefona lui Benoit la sediul din Bruxelles. | se spuse 
că, fiind o chestiune urgentă, i se va face legătura imediat. Era 
posibil ca inspectorul-şef să ajungă acolo - la castel - foarte 
repede. 

Tweed îl bătu pe belgian uşor pe umăr ca să-i indice că 
procedase bine. Spre surprinderea sa, Delvaux luă o haină din 
hol şi-i urmă afară. 

— Nu pot aştepta aici, singur. 

— Va trebui să te întorci repede. Benoit ar putea să apară cu 
un elicopter. 

Tweed era îngrijorat, ştiind că Benoit era prin apropiere. Lucru 
pe care era mai bine ca Delvaux să nu-l afle. Mergeau spre 
maşină când Newman, amintindu-şi ce se întâmplase cu puţin 
timp în urmă, îi opri. 

— Să verific mai întâi, spuse el. 

Ţinând cu ambele mâini revolverul, ţâşni pe partea cealaltă a 
drumului, oprindu-se la marginea pajiştii. Ascultă o clipă şi privi 
în jur. Apoi se apropie cu grijă de Mercedes. Numai după ce 
verifică dedesubtul saşiului cu o lanternă şi după ce aruncă o 
privire la motor, se declară satisfăcut. Se întoarse şi le făcu 
celorlalţi semn cu mâna că pot traversa. 

Porni motorul şi sistemul de încălzire - în maşină era un frig 


cumplit. Delvaux se aşezase în spate, lângă Tweed, iar Paula 
lângă Newman. 

— Am uitat să-ţi spun ceva foarte important, spuse deodată 
Delvaux. Hugo Westendorf din Germania era membru în 
INCOMSIN. Într-un fel, problema refugiaților e amestecată în 
toate astea... 


Doi poliţişti în uniformă patrulau prin cartierul Marolles din 
Bruxelles. Un cartier dubios. Marolles se întindea în spatele 
imensei clădiri a Palatului de Justiţie, la doar cinci minute de 
mers de la hotelul Hilton. 

Amândoi erau neliniştiţi: nu era o zonă în care să poţi dormi 
liniştit. Aruncară o privire într-un bar. Mare, cel mai tânăr, scrută 
iute feţele clienţilor. Niciunul dintre ei nu era „cunoscut” de 
poliţie, îşi continuară drumul apropiindu-se de capătul unei 
străzi înguste, pavate cu piatră. 

Armând, cel mai în vârstă, se opri încruntat. La câţiva paşi 
mai încolo, pe stradă, era parcat un Mercedes negru. Slăbi 
piedica pistolului de la şoldul drept. 

— Mare, zise el, cred că e cazul să aruncăm o privire. Cred că 
taxiul e gol. Taxiurile nu prea opresc pe aici. 

Colegul său avea o pereche de cătuşe şi un baston de poliţist 
agăţat de centură, pe şoldul stâng. In mâna dreaptă avea un 
aparat portabil de emisie-recepţie. Se apropiară de maşină în 
formaţia obişnuită - unul în dreapta, celălalt în stânga. Armând 
se apropie de locul şoferului. 

Mare observă afişul de reclamă al unui restaurant lipit pe 
geamul din spate. Armând, luminând cu lanterna bordul maşinii, 
văzu cheia în contact şi-i spuse în şoaptă colegului: 

— la te uită ce ciudat! Un taxi gol, dar cu cheia în contact! 

— Poate nu e gol... 

Marc deschise uşa din spate. Şoferul taxiului era îngrămădit 
pe podea, astfel încât nu putea fi observat de afară. Armând 
deschise şi cealaltă uşă din spate şi aprinse lanterna. Capul 
şoferului alunecase jos; ochii, fără vedere, erau holbaţi în lumina 
lanternei. 

— Cheamă sediul, ordonă Armând. Avem aici ceva care o să 
provoace scandal... lar afişul ăla din spate, acoperă o gaură de 


glonţ... 


În Mercedes-ul parcat în faţă la Château Orange, Delvaux 
începu să tremure, deşi înăuntru se făcuse cald. Tweed ştia că 
era în pragul unui colaps. 

— Ce legătură are problema refugiaților în treaba asta 
murdară? Andover spunea ceva de o „catastrofă”. Şi ce amestec 
are Hugo Westendorf în toate astea? 

Tweed era extrem de intrigat, deşi părea foarte liniştit. Hugo 
Westendorf era sau mai bine zis fusese piesa principală în 
politica internaţională a Vestului. Era cunoscut ca Omul de Fier 
al Germaniei şi până de curând deținuse postul de ministru de 
interne. Deodată, spre surpriza tuturor, se retrăsese acuzând 
probleme de sănătate. 

— Andover, continuă Delvaux, spunea că o mare parte din 
pericolul cu care se confruntă Europa de Vest este valul 
ameninţător de refugiaţi, care aşteaptă la graniţa Poloniei să 
treacă linia fluviului Oder-Neisse pentru a pătrunde în Vest. Mai 
spunea că sunt organizaţi de duşman. 

— Ziceai că „ne spunea”, îi aminti Tweed. Cui adică? 

— Oh, Westendorf a fost aici de câteva ori pe când era 
ministru. A venit la Herstal incognito pentru a se întâlni cu mine 
şi cu Andover. Westendorf era foarte hotărât în privinţa acestor 
refugiaţi şi adoptase măsuri drastice. 

— Este timpul să te întorci la castel. Înaintea lui Benoit, îi 
aminti Tweed. 

Delvaux însă nu-l ascultă. 

— Şi greşeala teribilă pe care au făcut-o americanii a fost de a 
nu se apăra în niciun fel împotriva amenințării Stealth. O acţiune 
pentru a economisi bani, ca să-şi ajute economia. Ei sunt 
complet deschişi în faţa unui atac neaşteptat. 

— Am auzit, îl asigură Tweed. Dar acum chiar că trebuie să 
pleci. Te rog. Şi nu uita că Benoit va fi discret. 

Delvaux deschise uşa încet, ca şi cum ar fi făcut-o împotriva 
voinţei sale. Rămase în picioare lângă uşa încă deschisă în timp 
ce-şi trăgea gulerul hainei. Tweed se aplecă spre el să-i 
vorbească. 

— Gaston, mai e un lucru important pe care nu mi l-ai spus. 
Dacă ştii, evident. Cine este noul duşman? 

— Nu ţi-am spus? Credeam că am făcut-o deja. Andover, prin 
expertiza sa asupra puterilor mondiale, a aflat-o. Şi Westendorf 
a. Fost de acord cu el. 


— Cine? îl grăbi Tweed. 

— Cea mai periculoasă forţă cu care am avut vreodată de-a 
face. In afară de Hitler şi Stalin. Ei au fost copilaşi nevinovaţi! 
Noul duşman este Republica Populară Chineză. Peste un miliard 
de oameni, un sfert din populaţia lumii. Andover o numea 
Fortăreaţa China... Comunismul, care din punct de vedere 
economic este un real succes. Ei studiază istoria. 

Delvaux se întoarse şi plecă cu umerii aduşi, târându-şi 
picioarele. Traversă drumul spre castel. Tweed o privi pe Paula 
care se întorsese către el. 

— Chiar eram surprins, spuse el încruntat. Şi doctorul Wand 
este directorul Trustului Internaţional de Ajutor pentru Refugiaţi. 
Toate se adună. Capătă un sens. Schema confuză pe care o 
aveam în cap începe să se limpezească. Îţi aminteşti pasajul pe 
care vi l-am citit din dosarul lui Andover? 

— Care? 

Tweed cită din memorie: 

— „in 1214  Ginghis-Han, conducătorul confederației 
mongolilor s-a îndreptat spre Vest, cucerind Turkestanul de 
Vest, Persia, Armenia... Succesorul lui, Ogdai Han, a continuat 
seria cuceririlor. O armată alcătuită din germani şi polonezi a 
fost anihilată în bătălia de la Liegnitz...” şi am stabilit că Liegnitz 
se află la un mai mult de 5o de mile de Hamburg. 

— Deci vin mongolii? 

— De data asta, Republica Populară Chineză... 


21 


— S-a comis o crimă într-un taxi, un şofer din Bruxelles. 
Inspectorul-şef Benoit le spuse asta în timp ce se afla la volanul 
maşinii, conducând spre gara Liege cu o viteză năucitoare. 
Paula stătea în faţă lângă el, iar Tweed se afla pe bancheta din 
spate, alături de şoferul maşinii de poliţie. 

— Putem prinde expresul, hotărâse Benoit după ce petrecuse 
o jumătate de oră între patru ochi cu Delvaux. 

Tweed îi întâmpinase la sosire, înainte de a intra la Château 
Orange. li explicase pe scurt situaţia. li spusese despre răpirea 
Luciei, soţia lui Delvaux - dar omisese orice referire la Stealth şi 
Hugo Westendorf. 

— Voi fi discret, îi promisese Benoit înainte de a urma 
ambulanta care intrase deja. Câţiva oameni selecționați cu grijă 
vor supraveghea castelul de la distanţă... 

Consecința era inevitabilă: asasinarea lui Andover pe teritoriu 
belgian atrăgea preluarea cazului de către poliţie. Benoit 
verificase mersul trenurilor şi descoperise uşurat că puteau să 
se întoarcă cu un expres la Bruxelles. 

— Am mers destul cu maşina pentru o singură zi, explică el. 

— Atunci de ce te-ai urcat la volan? îl întrebă Paula 
răutăcioasă. Mai ales că ai un şofer excelent în spate? 

— Oh, Jean e prudent. Eu conduc ca un nebun. Obişnuiam să 
particip la raliuri. 

— Se vede, comentă ea, înclinându-se pe o parte la o curbă 
făcută pe două roţi. 

— Ce ai aflat despre şoferul asasinat? întrebă Tweed. 

— Ei bine, parcă spuneai că maşina care l-a izbit pe Andover 
era un taxi - Mercedes negru. Doi poliţişti au găsit cadavrul în 
acelaşi tip de autoturism abandonat în Marolles - în spatele 
Palatului de Justiţie. Paula spunea că a tras un glonţ în lunetă. 
Taxiul găsit avea o gaură în geamul din spate. Trageţi propriile 
concluzii. 

— E posibil să schimb două vorbe cu poliţiştii care l-au găsit? 


Poate să văd şi corpul? întrebă Tweed. 

— Mergem împreună la morgă. Cei doi poliţişti mă aşteaptă 
acolo. 

— Aş vrea să vin şi eu, spuse Paula. Benoit îi zâmbi: 

— Acum un moment îţi înăbuşeai un căscat. lar acum doamna 
vrea să vadă un cadavru. 

— Am fost alături de Tweed de la început. Nu vreau să pierd 
nimic. Tocmai acum. 

— Doamna e tenace, spuse Benoit din nou, zâmbind. 

— Cu flatările nu ajungi nicăieri, i-o întoarse Paula. 

— Ai vreo idee despre modul în care a fost asasinat? îl întrebă 
Tweed. 

— Nu. A fost doar un scurt mesaj telefonic. Poate vom afla 
când vom ajunge acolo. Benoit ridică din umeri. 

— Dacă vom ajunge în viaţă la Liege, îl înţepă Paula. 

Ceea ce nu era în întregime corect. Benoit apăsa acceleraţia 
până la podea numai pe drumuri drepte şi lipsite de trafic. 
Acum, însă, străbăteau străzile întunecoase şi jilave ale Liège- 
ului, iar Benoit conducea încet, în ciuda deselor priviri pe care le 
arunca spre ceasul de bord. Străzile pavate aveau aspect 
murdar şi îmbâcsit, iar când Benoit opri maşina şi Paula cobori, 
ea se simţi asaltată de aceleaşi mirosuri apetisante de mâncare 
ce veneau dinspre tarabele fast-food ieftine. 

Benoit, cu alura sa impunătoare şi mişcându-se cu mare 
viteză, adună gentile lor de voiaj de la picioare, în timp ce se 
grăbeau spre tren. Expresul se pregătea de plecare şi, în 
momentul în care se urcară într-un compartiment de clasa |, pe 
jumătate gol, se puse în mişcare. 

Benoit se aşeză în faţa Paulei, iar Tweed se aşeză singur într- 
un colţ al compartimentului, privind afară în noapte. Expresul 
gonea spre vest. Aruncându-i o privire, Paula înţelese că mintea 
îi alerga la fel de repede ca şi trenul. Benoit se aplecă spre ea. 

— Am aranjat să ne aştepte o maşină în gara Midi. Oprim mai 
întâi la morgă. Eşti sigură că vrei să vii cu noi? 

— Foarte sigură. Dar îţi mulţumesc pentru întrebare. Mai 
târziu vom merge la Hilton. 

— Care e destul de aproape de locul unde a fost găsit corpul 
şoferului, spuse Benoit gânditor. 

— Presupun că rămăşiţele lui Andover vor fi trimise acasă, la 
adresa pe care ţi-am dat-o, spuse Tweed. 


— Desigur, confirmă  belgianul. Aceasta însă după ce 
patologul va examina cadavrul. Asta-i legea. 

— Numai el a fost luat cu ambulanta? 

— Nu. Delvaux mi-a arătat mâna soţiei sale în lada frigorifică. 
L-am convins că trebuie să fie trimisă la medicul patolog, cu 
aceeaşi ambulanţă. Cu ce soi de oameni avem de-a face? 
Psihopaţi? 

— Avem de-a face cu un om de o excepţională inteligenţă şi 
total lipsit de umanitate - un om care acţionează, dacă nu mă- 
nşel, după un plan. 

— Ce plan? 

— Este vizată elita din vestul Europei. Planul constă în 
distrugerea spirituală a acestor personalităţi, îndepărtarea lor 
din posturi influente. Folosesc metode psihologice diabolice 
pentru a transforma bărbaţi sclipitori în epave neputincioase - 
atât mental cât şi fizic. Dar, mai ales, mental. Cât timp e de 
când s-a retras Hugo Westendorf de la conducerea Ministerului 
de Interne al Germaniei? 

— De vreo trei luni sau cam aşa ceva, răspunse Benoit. Doar 
nu vrei să spui că... 

— Nu vreau să spun nimic. Ca şi tine, mă bazez doar pe fapte. 
Dar concordanța în timp... e aceeaşi. 

— AŞ putea lua legătura cu inspectorul-şef Kuhimann de la 
secţia de criminalistică a poliţiei din Wiesbaden. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă n-ai face-o în împrejurările de 
faţă, spuse Tweed. 

— Atunci, n-o fac... 

— Te-aş ruga să-i ceri patologului tău să se concentreze în 
mod special asupra mâinii retezate a Luciei. Ca o problemă de 
maximă urgenţă şi importanţă. 

— Sigur. Dar pot să te întreb de ce? 

— Tocmai ai făcut-o, zâmbi Tweed. Vreau să ştiu dacă 
patologul vostru consideră că doar un chirurg de excepţie ar 
putea face o asemenea amputare. 

— Îi vom putea lua astfel urma, interveni Paula. _ 

— Voi lucra zi şi noapte pe orice pistă posibilă. In spatele 
tuturor acestor lucruri se află ceva teribil de periculos. Şi poate 
fi vorba de o cursă contra cronometru. 

— Dar Newman? A spus că ne vedem la Bruxelles. 

— Are maşina. Conduce ca şi tine, Benoit. Aşa că s-ar putea 


să ne aştepte la Midi. 

— Mă îndoiesc, spuse Benoit. 

Tăcură. Paula închise ochii când trenul opri la Leuven, pentru 
a-şi relua goana spre Bruxelles. Tweed avea ochii deschişi, dar 
nu vedea nimic. 

„Este neobosit, gândi Benoit privindu-l. Ritmul investigaţiilor 
sale se precipită”. 


La morgă era mult mai frig decât afară. Un bărbat îmbrăcat în 
alb, cu părul grizonant şi o atitudine autoritară, se prezentă ca 
fiind doctorul Leclerc, privind întâi spre Paula, apoi spre Tweed 
şi Benoit. 

— E-n regulă, spuse şeful poliţiei belgiene în franceză. 
Domnişoara Grey a mai văzut cadavre. S-ar putea spune că face 
parte din meseria ei. 

În urma lui Benoit şi a Paulei stăteau Tweed şi Newman care îi 
aşteptaseră în Mercedes-ul închiriat în gara Midi. Leclerc, un 
bărbat mic de statură, bine legat, purtând ochelari fără rame, 
trase unul dintre şirurile de rafturi largi de metal. Cadavrul era 
acoperit de un cearşaf. Tweed şi Newman stăteau de o parte, iar 
Paula împreună cu Benoit, de cealaltă parte. Leclerc trase la o 
parte cearşaful. Paula îşi înăbuşi un strigăt. Privi spre Tweed şi 
spuse în franceză: 

— Cianură. 

— Doamna are ceva experienţă, remarcă Leclerc. N-am 
început să lucrez, dar cauza morţii pare evidentă. 

Buzele şoferului erau albăstrii. Intreaga lui faţă începuse să 
capete o tentă albastră. Paula se aplecă deasupra gâtului. 

— Vino aici, Tweed. Cred că se poate vedea unde a fost 
introdus acul fatal. 

— Din nou, doamna are dreptate, o aprobă Leclerc. 

Tweed se apropie. O mică umflătură vineţie se întindea în 
acea porţiune a gâtului. Paula se încruntă. Tweed îi observă 
mimica. 

— Da? 

— Se ajunge greu în asemenea loc. Presupun că pasagerul de 
pe locul din spate ar fi putut introduce instrumentul. Totuşi, pare 
puţin probabil. Şoferul ar fi văzut-o apropiindu-se. Pe de altă 
parte, presupunând că ea ar fi pretins că vrea să-l mângâie, și- 


ar fi putut trece braţele în jurul gâtului lui, ascunzând acul cu o 
mână. În timpul îmbrăţişării, şoferul nu s-ar fi gândit să se 
apere. Şi în acel moment, ea ar fi putut introduce acul. 

— Crezi că asasinul era o femeie? întrebă surprins Leclerc. 

— E doar o idee, răspunse ea evaziv. 

— Dar poate una bună, interveni Benoit. 

— Tweed, voiai să discuţi cu cei doi poliţişti care au 
descoperit taxiul. Sunt în camera de alături. Observă că Leclerc 
ridicase mirat sprâncenele. Tweed, explică el, a fost cândva cel 
mai tânăr şef la Omucideri de la Scotland Yard. 

— Asta a fost acum câţiva ani, spuse Tweed cu o grimasă. 
Acum aş vrea să-i văd pe cei doi... 

Benoit îl însoţi într-un birou aflat pe coridorul principal. Doi 
oameni în uniformă se ridicară. Benoit făcu prezentările şi-i rugă 
pe cei doi să răspundă întrebărilor lui Tweed. 

— Aţi avut timp să contactaţi compania de taxiuri pentru a 
verifica distanţa de pe ceas? îl întrebă Tweed pe Armand care 
părea mai vârstnic. 

— Da, domnule. A fost primul lucru pe care l-am făcut. Multe 
taxiuri îşi rezervă timp pentru curse locale - restaurante, baruri 
sau gări. Pentru distanţe scurte. Dar acest taxi a efectuat o 
cursă lungă. 

— Ar fi putut să facă drumul dus-întors până la Liege? 

Armand se gândi un moment. 

— Da, domnule. Ar fi putut. Rezervorul de benzină era 
aproape gol. Dar eu mă ghidez după informaţiile date de 
companie şi după kilometraj. Tweed îl privi pe Benoit. 

— Pentru mine este clar. Este taxiul care l-a omorât pe 
Andover. Şi apoi, ziceai de urma unui glonţ în geamul din spate, 
glonţul tras de Paula. 

Am găsit glonţul, domnule, îl informă Armand. Era înfipt în 
spătarul scaunului din dreapta. S-a oprit la câţiva milimetri. 
Dacă mai intra puţin, se termina cu el... _ Cu ea, îl corectă Mare. 

— De ce crezi că era o femeie? îl întrebă Tweed. 

— Când am găsit maşina avea toate geamurile închise. Şi 
întâmplător există urme în portbagaj care sugerează că trupul 
victimei a stat câtva timp acolo. 

— Aşadar, de ce ar fi fost mutat, insistă Tweed. 

— Cred că ştiu, interveni Armand. În timp ce a mers până la 
Liege - după cum aţi spus - corpul a fost acoperit. Dar când a 


părăsit Mercedes-ul în Marolles - unde orice şmecher ar fi putut 
deschide uşa cu o rangă ca să şterpelească ceva - l-a mutat în 
spate. Când l-am găsit, era îngrămădit jos. În spatele scaunului 
şoferului. Era întuneric. Deci, dacă nu deschideai uşa, n-aveai 
cum să-l vezi. 

— Şi de ce crezi că era femeie? reveni Tweed întorcându-se 
către Mare. 

— După cum i-am spus şi inspectorului-şef Benoit mai înainte, 
sunt nefumător. Am un ascuţit simţ al mirosului. Când am 
deschis uşa din spate a taxiului, am simţit imediat mireasma 
unui parfum Guerlain Samsara. 

— De unde ştii că ăsta era parfumul, întrebă Tweed sceptic. 

Stătea foarte drept, cu mâinile în buzunare, uitându-se fix la 
Mare. Işi dădu seama deodată că luase poziţia de acum câţiva 
ani, când interoga vreun suspect la Scotland Yard. Se debarasa 
greu de vechile obiceiuri. 

— Pentru că, explică Mare, am câştigat odată nişte bani la 
Cazinoul din Ostend. Cu o parte din ei am cumpărat prietenei 
mele o sticluţă de parfum Guerlain Samsara. Cunosc bine acest 
parfum. 

— Dar poate că şoferul a luat pe drum vreo pasageră înainte 
de a se întâlni cu criminalul, încercă Tweed. 

— Nu cred, domnule. Samsara e un parfum subtil şi destul de 
scump. Orice călătoare, care ar fi coborât mai devreme din 
maşină, ar fi deschis uşa pentru a cobori. Şi mirosul ar fi 
dispărut. 

— Ai dreptate, Mare, îţi mulţumesc... Sunt convins că vei fi 
avansat. lţi foloseşti la fel de bine şi ochii, şi nasul. Se întoarse 
spre Benoit. Cred că asta-i tot. Să nu uiţi însă ce te-am rugat să-i 
spui lui Leclerc. 

— li comunic îndată ce plecaţi. Preferaţi o maşină 
neînmatriculată a poliţiei pentru a ajunge la Hilton? 

— Putem merge cu maşina mea, spuse Newman. 

Tweed strânse mâna lui Benoit. Exista acest obicei în Belgia - 
când te întâlneşti cu cineva, când te desparţi de cineva sau ori 
de câte ori este oportun. 

— Acum tot ceea ce ne trebuie, spuse Newman după ce 
genţile de voiaj fură transferate în portbagajul lui, este o femeie 
care foloseşte parfum Guerlain Samsara. 


Intrând la Hilton, primii oameni pe care Tweed îi zări fură 
Burgoyne, Lee Holmes, Helen Claybourne şi Willie Fanshawe. 
Jucau cărţi. Se întrebă cum ajunsese Lee la Bruxelles. 

— Vrem trei camere pentru două zile, îi spuse el fetei de la 
recepţie. Cred că există un serviciu special pentru rezervări la 
etajul al douăzecilea. 

— Nu mai există, domnule. Avem camerele, dar vă înregistraţi 
aici. Ne-a telefonat inspectorul-şef Benoit. 

Îi ceru cartea de credit, dar Tweed plăti peşin pentru cele trei 
camere; poţi urmări mişcările cuiva după cum foloseşte cărţile 
de credit; desigur, dacă ştii cum. Tweed încă ţinea strâns 
servieta care conţinea noul sistem radar al lui Delvaux; apoi se 
interesă dacă poate folosi o casă de valori. 

Fata îl conduse după colţ la capătul ghişeului de la recepţie, 
apăsă un buton din interior, îl lăsă să intre într-o nişă de sticlă. 
El închise uşa exterioară, ea deschise uşa interioară şi-l 
introduse în camera de depozit. 

— Pentru servieta aceea veţi avea nevoie de cea mai mare 
cuşetă a noastră. 

Fixând cheia pe inelul său, Tweed îi mulţumi şi merse afară 
unde îl aşteptau Paula şi Newman. Paula se apropie şi-i şopti: 

— Ai văzut cine e în hol? 

— Da. Cred că am putea merge mai târziu la ei. Ce spuneţi de 
cină? 

— N-am chef. Sandviciuri cu şuncă şi cafea e tot ce-mi doresc. 

— Şi eu la fel, spuse Newman. 

— De acord. Suntem toţi la etajul al douăzecilea. Ne întâlnim 
acolo, lângă lift. În cât timp Paula? 

— Am să-mi ofer un duş de cinci minute. O baie e un efort 
prea mare... Intrară în lift. Uşile se închiseră şi începură să urce. 
Voi fi gata în zece minute, hotărî Paula. Verifică-mă. 

Tweed avea camera 2009 - o încăpere spațioasă de mărimea 
unui apartament. Se spălă în grabă, îşi schimbă lenjeria, stinse 
lumina şi se apropie de fereastră privind pe după perdelele 
trase. Imaginea era panoramică - enormul dom verde, care 
depăşea în înălţime Palatul de Justiţie, părea atât de aproape, 
încât îţi venea să întinzi mâna să-l atingi. Era chiar mai înalt 
decât Sfântul Petru din Roma. „Şi Marolles e acolo jos - se gândi 
el - unde a fost găsit asasinat şoferul taxiului. Atât de aproape 


de Hilton.” 


În apartamentul său de la Bellevue Palace, doctorul Wand 
lucra până târziu. Sună telefonul şi răspunse şoferul, care, după 
ce ascultă, îi întinse şefului său receptorul. 

— Cineva numit Vulcan vrea să-ţi vorbească. 

— Da. Îmi recunoşti vocea? Ce este? 

Wand comunica întotdeauna lapidar cu Vulcan. Era foarte 
important să păstreze secretă identitatea interlocutorului său. 

— Mă gândeam c-ai vrea să ştii, spuse vocea în engleză, că la 
Hilton se află trei musafiri noi. Bunii tăi prieteni: Tweed, Paula 
Grey şi Bob Newman, corespondentul străin. Asta în cazul în 
care vei dori să bei un cocktail în compania lor vreodată. 

— Îţi mulţumesc pentru telefon. Mă voi gândi la asta. 

Wand închise telefonul. Vulcan îşi formulase cu grijă 
informaţia. Nicio centralistă sau operator care ar fi ascultat 
convorbirea n-ar fi înţeles o iotă. 

Wand îşi ţuguie buzele fără a zâmbi. Privindu-l pe furiş, 
şoferul avu impresia că era tulburat. Şi avea dreptate. 

Şeful său rămăsese pe gânduri jucându-se cu creionul din aur. 
Mai întâi la Liege şi acum în Bruxelles. Tweed se apropie prea 
mult. Ridică receptorul şi formă din memorie un număr de 
Bruxelles. 

Răspunse o femeie cu o voce plăcută, iar Wand îi ceru 
legătura cu doctorul Hyde. 

— Aici Hyde. Cine e?... Am întrebat cine e? repetă Hyde. 

Vocea îi era răguşită şi vorbea în engleză. 

— Ştii cine sunt, prietene, replică Wand. Cred că ar fi mai 
înţelept să te muţi la Liege, la un hotel. Este posibil să primeşti 
un pacient care să necesite tratamentul dumitale. Fie în Belgia, 
fie în Germania. În viitorul apropiat. Noapte bună... 

Închise telefonul apoi scoase carneţelul subţire cu însemnări 
importante. Deschise la ultima pagină, unde îşi notase în creion 
- uşor de şters - douăzeci şi cinci de nume. Acestea reprezentau 
elita Europei de Vest - plus numele câtorva politicieni. Aceştia 
erau bărbaţii - şi femeile - de care Wand se temea că i-ar fi 
putut depista planul. Operaţiunea Long Reach. 

Primele trei nume erau Andover, Delvaux, Westendorf. Tăie 
cu o linie numele lui Andover. Afacerea era lichidată. Se opri 


ţinând creionul în echilibru. Apoi insera un nou nume după 
Westendorf. Tweed. Imediat după nume făcu un semn de 
întrebare. Era puţin prea devreme pentru a fi sigur dacă Tweed 
trebuia supus tratamentului. 


Bruxelles are trei gări principale înşirate de la est spre vest, 
către mare: Midi, Gara Centrală şi Gara de Nord. Hotelul 
Hermitage, aproape neobservabil, se afla pe o stradelă laterală 
Gării Centrale, într-o zonă mai puţin elegantă a oraşului. 

Doctorul Carberry Hyde - să-i dăm numele întreg - îşi făcu 
bagajele după primirea telefonului. Un bărbat înalt şi solid, în jur 
de vreo cincizeci de ani, adus de spate din cauza aplecării 
repetate asupra paturilor pacienţilor săi. Avea un cap mare, 
fruntea boltită, nasul coroiat şi părul sur. Bine bărbierit, el avea 
dinţi impecabili pe care adesea şi-i arăta când zâmbea 
pacienţilor nervoși. Insă nu era un zâmbet sincer şi niciodată nu- 
i vedeai ochii din spatele ochelarilor fără rame. 

Doctorul Hyde se întrebă dacă Liege i-ar putea oferi aceleaşi 
posibilităţi de relaxare ca Bruxelles-ul; se îndoia. Tocmai se 
întorsese dintr-o anumită stradă unde compania unei fete 
atrăgătoare putea fi obţinută pentru bani - destul de mulţi bani. 

Deschise o geantă mai mică. Aranjate cu grijă, înăuntru, se 
aflau instrumentele sale chirurgicale. Alese un scalpel şi-l lustrui 
cu plăcere. Doctorul Hyde era un om care îşi iubea meseria. 


22 


Tweed, Paula şi Newman ieşiră din lift la parter şi se 
îndreptară direct spre cvartetul care juca pocher. Burgoyne 
tocmai se aşezase din nou pe scaunul său. Tweed, făcându-şi 
loc printre mese, îi auzi cuvintele. 

— lertaţi-mă pentru întrerupere. S-ar fi putut, e drept şi fără 
telefoane de afaceri la ora asta. În orice caz, jocul s-a terminat, 
Lee ne-a curăţat. 

In faţa lui Lee, pe masă, se aflau etalate cărţile cu care 
câştigase. Chintă royală. 

_ Fanshawe sări în picioare, insistând ca Paula să-i ia locul. 
Incepu să vorbească cu multă vervă. 

— Ce coincidenţă! Şi ce plăcută! E o încântare să vă avem 
aici. Trebuie să aduc scaune pentru oaspeţii noştri bineveniţi. 
Da, uimitoare coincidenţă. Ultima oară ne-am văzut în New 
Forest, cine ar fi crezut că ne vom bucura aici, la Bruxelles, de 
prezenţa voastră? Tweed, stai aici lângă Lee. E o femeie bogată. 
Deci, doar o ceaşcă de ceai? Voi doi o să ajungeţi celebri... 

Newman îl ajută pe Willie să mai aducă nişte scaune. Tweed 
observă că Burgoyne nici măcar nu schiţase gestul de a da o 
mână de ajutor. Îl prezentă grupului pe Newman. Atunci 
interveni Burgoyne cu un comentariu înţepător: 

— Celebrul corespondent străin. Fiecare va trebui să fie atent 
la ce spune, pentru că ne vom găsi în presa naţională. 

— lau asta ca pe o glumă. Newman se aplecă spre Burgoyne. 
Dacă n-aţi aflat încă, m-am retras. 

— Şi eu aş fi făcut la fel, i-o întoarse comandantul de brigadă, 
dacă aş fi făcut o avere similară celei pe care ai câştigat-o cu 
senzaţionalul dumitale bestseller. Cum se numea? Kruger: The 
Computer That Failed... L-am citit. Nu e rău. Cred că te-a făcut 
milionar. 

— Depinde la ce valută te referi, pară Newman atacul. 

— De ce nu încetaţi să vă mai tachinaţi şi nu vă distrati, 
protestă Lee. Asta trebuie să fie o petrecere amuzantă. 


— Atunci, haideţi să mai bem ceva, propuse Burgoyne. 
Şampanie? 

— Perfect, acceptă Lee. Tot am ceva de sărbătorit. 

— Atunci ar fi cazul să şi plăteşti, bombăni Burgoyne. 

îl chemă pe chelner cu o mişcare a degetului. „Ca şi cum ar 
chema un biet răcan de la popota ofiţerilor”, se gândi Tweed. 

— Încă două sticle de Krug, la fel cu cele de mai înainte, 
specifică Burgoyne. 

Tweed profită de ocazie şi comandă sandviciuri cu şuncă 
pentru trei. Mai ceru şi un pahar de vin alb pentru el. Voia să 
aibă capul limpede pentru discuţii. 

Paula o privi pe Lee. Avea în faţa ei o grămăjoară de 
bancnote. Metodic, le sorta în grămezi mai mici. Paula înţelese 
că fetei îi plac banii: se putea citi pe chipul ei o reală încântare 
când atingea banii - o sumă considerabilă. Işi mută scaunul mai 
aproape de Tweed, aşezându-şi braţul gol pe mâneca lui. 
Întoarse faţa spre el cu un zâmbet radios. 

— Plătesc eu comanda ta. Fără comentarii. Şi după ce vei 
mânca, oferă-mi, te rog, un pahar de coniac. 

— Să vedem cum mă voi simţi mai târziu. E un pic cam 
îmbâcsită atmosfera aici. 

— Atunci, dacă vei simţi nevoia mai târziu să iei o gură de aer 
proaspăt, voi fi încântată să te însoțesc la o plimbare. Spre 
Copenhagen Tavern. 

— Poate că da, acceptă Tweed amabil. 

Ea îşi apăsă uşor braţul pe al lui, iar Tweed îi simţi căldura 
corpului prin haină. Helen Claybourne se ridică, strânse cărţile şi 
le băgă în geantă. Se opri lângă Lee, se aplecă şi culese ceva de 
pe pantoful drept al acesteia. 

— O frunză de arbust şi ace de pin, remarcă Lee. Pe care 
trebuie să le fi colectat când m-am plimbat prin Parcul d'Egmont 
din spatele hotelului. Privi spre Tweed. Asta a fost înainte de a 
cina cu Willie la Cafe d'Egmont. E o cafenea selectă, dar au şi 
mâncare bună. 

— E mai bine la Baron de Boeuf, la etajul întâi. Au acolo o 
mâncare clasa întâi, spuse Burgoyne. 

— Şi preţuri la fel, comentă Willie. Newman îşi aminti de 
tristul Saint Bernard. 

— Totuşi, se însenină Willie, noi toţi ne distrăm straşnic. Nimic 
nu-mi place mai mult decât o masă bună într-o companie 


plăcută. Ce altceva mai e pe lumea asta? 

— Muncă grea, mârâi comandantul de brigadă gustând din 
paharul de Krug pe care i-l turnase chelnerul. Asta mai e. 

Paula aruncă pentru prima oară o privire pantofilor pe care îi 
purta Lee. 

— Pantofi uşor de mers, dar care nu se potriveau deloc cu 
încântătoarea sa rochie purpurie cu umerii goi. 

Newman îşi mută scaunul mai aproape de Helen. Lee avea 
unghiile vopsite într-un roşu sângeriu, culoare care îi displăcea 
profund. Parcă şi-ar fi înmuiat degetele în sânge. Degetele 
subţiri şi puternice ale lui Helen erau, dimpotrivă, lăcuite cu un 
roz pal. Ea se întoarse spre el şi-i susţinu privirea cu ochii ei 
cenuşii. El o observă în acelaşi timp pe Lee dându-şi pe spate 
coama blondă pentru a-l privi mai bine pe Tweed. O altă 
deosebire: Helen şedea calmă, cu mâinile aşezate în poală, 
privindu-l cu un surâs. 

— Te simţi bine aici? o întrebă el încet. 

— Acum, da. Tocmai am citit ceva despre tine în revistele de 
specialitate, îmi imaginam că eşti un bărbat foarte descurcăreţ, 
unul pe care o femeie se poate bizui la nevoie. Ceea ce nu se 
prea poate spune despre bărbaţii din zilele noastre. 

Dacă ar fi spus-o orice altă femeie, Newman ar fi luat asta 
drept un compliment. Dar Helen o spusese ca pe o simplă 
constatare. Ciocniră paharele, iar ea îi surâse din nou. 

„Nu-mi prea merge bine în seara asta, gândi Paula. Lee pare 
că-l ţine în palmă pe Tweed. Newman nu-şi poate lua ochii de la 
Helen. Se pare că mi-am pierdut din farmec.” 

Willie sesiză că se simte singură. Intorcându-se către ea, îi 
ciocni paharul şi-i zâmbi. 

— Ai o poftă de mâncare grozavă. Parcă n-ai mâncat de 
săptămâni. Apropo de felul în care ai devorat aceste 
sandviciuri... Ştiu un restaurant mic şi cochet ceva mai sus pe 
bulevard. Copenhagen Tavern. Are şi un bar. De ce să nu 
mergem acolo şi să-i lăsăm pe dumnealor aici? 

— Mi-ar plăcea, şi-ţi mulţumesc, Willie, dar a fost o zi plină. 
Poate mâine... 

Privi spre Lee care se învârtea în scaunul ei. Potrivea cravata 
lui Tweed. Willie privi în aceeaşi direcţie şi continuă să 
pălăvrăgească. 

— Îţi spun eu ce facem. Sunt nişte expoziţii interesante în 


oraş. Helen, strigă el, sper că nu vă întrerup. Poţi afla mâine- 
dimineaţă care sunt expoziţiile din oraş şi să-mi dai apoi o listă? 

Helen scoase un carneţel din poşetă, şi stiloul, notă ceva, apoi 
le puse la loc. 

— S-a făcut, îl asigură ea pe Willie. 

— Ce stilou drăguţ, remarcă Newman. Stilourile sunt din nou 
la modă şi se potrivesc foarte bine cu caligrafia ta îngrijită. 

„Exagerezi, Bob”, gândi Paula. 

Helen se jucă cu stiloul masiv, făcu o mişcare, ca şi cum ar fi 
vrut să i-l arate lui Newman, apoi îl strecură înapoi în geantă. 

— E un cadou de la unchiul meu favorit. Am grijă de el ca de 
ochii din cap. 

Tweed părea total absorbit de Lee. Ea îşi scoase bijuteria de 
portţigaret şi introduse o ţigară, după care îl puse între buze. Nu 
schiţă niciun gest s-o aprindă şi Tweed, deşi nefumător, scoase 
bricheta, pe care o purta întotdeauna la el. O aprinse şi se 
înclină spre ea. Lee scoase ţigaretul din gură şi-l dădu într-o 
parte. 

— Scuză-mă, dar mă las de fumat. Fac asta ca un test de 
verificare a voinţei. N-am mai aprins o ţigară de peste patru 
săptămâni. 

— Ce idee prostească, comentă Burgoyne. Atunci, nu-ţi mai 
cumpăra țigări. Aceste metode  pseudopsihologice nu 
funcţionează niciodată. Cred că doctorul acela ciudat pe care îl 
consulţi ţi-a sugerat asta. 

— Maurice, spuse Lee dulce, de ce naiba nu-ţi vezi de 
treburile tale? 

— Sunteţi aici pentru afaceri, comandante? întrebă Tweed 
prinzând momentul. 

— Da. Dar voi? se răsti Burgoyne. E 

— Răspunsul este da, spuse Tweed încet. In calitatea mea de 
inspector-şef al Companiei de asigurări. Investighez de fapt o 
anumită răpire dubioasă. 

Fusese doar impresia sa sau se aşternuse o tăcere bruscă 
asupra tuturora? Paula, care îşi împinsese scaunul mai în spate, 
îi putea vedea foarte bine pe toţi. Putea să jure că cineva 
îngheţase pentru o secundă. Problema era însă că nu-şi putea 
da seama cine. 

— O persoană pe care o cunoaştem? întrebă Burgoyne ca din 
întâmplare. 


— Cred că nu, răspunse Tweed pe acelaşi ton calm. Şi sunt 
aproape de ţintă. 

— Mă duc la culcare, anunţă dintr-odată Burgoyne şi se ridică. 
Ceilalţi puteţi rămâne să pălăvrăgiţi toată noaptea. 

Pe acest ton politicos îi părăsi. Lee insistă ca ea şi Tweed să 
meargă la Copenhagen Tavern. Willie se întoarse spre Paula în 
timp ce Lee se ducea să-şi ia o haină. 

— Acum o să mă însoţeşti să bem ceva înainte de culcare. 
Putem merge puţin mai sus, la Les Arcades. O să-ţi placă. Eo 
atmosferă bună. Hai, spune da. 

— Să-mi iau haina, acceptă Paula imediat. Cel puţin, cineva îi 
arăta interes. Numai să nu devină un nărav... 

Helen aşteptă până ce rămase singură cu Newman înainte de 
a-i face propunerea. Întorcându-se spre el, îşi prinse o broşa sub 
eşarfa sa mandarin; ochii ei cenuşii îl fixau. 

— Dacă vrei, ne putem muta la barul de colo ca să bem ceva 
şi să mai discutăm. Să ne cunoaştem mai bine. - Atunci, ce mai 
aşteptăm? întrebă Newman şi-i oferi un zâmbet cald. 


Tweed nu-i spuse lui Lee că era cunoscut la Copenhagen 
Tavern. La ora aceea târzie erau doar câţiva clienţi - unii îşi 
terminau masa, alţii serveau băuturi. 

Era un local spaţios, cu o atmosferă intimă, creată în mare 
parte de faptul că pereţii erau acoperiţi cu o tapiserie maro, 
plăcut combinată cu lumina blândă a candelabrelor de alamă. 

Tweed o conduse pe Lee spre capătul îndepărtat al încăperii, 
ocolind scările ce duceau spre dreapta, la un mare alcov. Alese 
una dintre cele trei mese libere din fund. Era masa de lângă 
perete ce avea bancheta maro. Lee se strecură iute pe lângă 
masă şi-i făcu semn să se aşeze lângă ea. Se dezbrăcară de 
haine şi le puseră una peste alta la marginea banchetei. Lee se 
trase mai aproape de el. 

Spre surprinderea lui, Lee comandă, ca şi el, un pahar de vin 
alb franțuzesc. 

— Plutesc în şampanie, se confesa ea cu o voce răguşită. 
Doamne! Mare belea pe capul meu comandantul de brigadă. 

— Atunci, de ce mai lucrezi pentru el? 

— Pentru o menajeră-secretară, plata este foarte bună. ŞI 
totuşi, n-am habar de afacerile lui. Am senzaţia că dictează 
scrisorile într-un soi de cod. 


— Vrei să spui că foloseşte un cod ca cel al serviciilor secrete? 

— Nu, dar formularea este destul de ciudată. Întotdeauna am 
senzaţia că unele cuvinte au dublu înţeles. Dar, îi zâmbi ea 
lăsându-şi pentru un moment buzele roşii întredeschise, hai să 
nu mai vorbim despre el. Hai să vorbim despre noi... 

Ridică paharul, sorbi o gură, apoi îl privi pe deasupra 
paharului. Ochii ei verzi străluceau. 

— Parfumul cu care te-ai dat, întrebă Tweed, este Guerlain 
Samsara? 

— Da. Se pare că ştii o mulţime de lucruri despre femei. Helen 
are o sticlă şi m-a lăsat să-l încerc. 

— Poate îţi va cumpăra Burgoyne una, sugeră Tweed. 

— Maurice? Niciodată, zâmbi ea din nou. Gândeşte că mă 
plăteşte prea mult. Ar zice că îmi pot permite să-mi cumpăr şi 
singură. Ceea ce cred că e adevărat. Sorbi din nou din pahar. 
Paula asta a ta este o fată remarcabilă, spuse ea deodată. ŞI 
înţepătoare ca un cui. Zâmbi din nou, de astă dată răutăcios. 
Pun pariu că este incredibil de valoroasă... în toate privinţele. 

— Este extrem de eficientă. Apropo, a cui a fost ideea să 
veniţi cu toţii în această excursie? 

— Mă interoghezi? îl înţepă ea bine dispusă. A lui Maurice. Mă 
tem că-l tratează pe Willie ca pe un căţeluş de salon. Sper că nu 
sună monstruos. Se pare că prietenia lor a început cu mult timp 
în urmă, în Orientul Îndepărtat. 

— Ai idee cu ce s-a ocupat Willie în tot acest răstimp? Pentru 
a-şi câştiga existenţa, vreau să spun. 

— Interogatoriul continuă, îl tachina ea. Nu degeaba eşti 
inspector-şef. După spusele lui Maurice, el - Willie - era cunoscut 
ca domnul Aranjează Tot. Să presupunem că două companii se 
aflau în concurenţă. Şi că relaţiile dintre ele se înrăutăţeau. Il 
chemau pe Willie pe post de mediator. Ştii doar ce papagal are. 
Şi iată că felul lui de a fi amabil şi curtenitor l-a ajutat. Plus 
rezistenţa sa. Poate n-ai să crezi, dar, după ce stă treaz toată 
noaptea, dimineaţa e proaspăt ca o margaretă, îmi imaginez că, 
folosindu-şi diplomaţia şi răbdarea, a găsit numeroase soluţii de 
compromis. Oricum, e mai tare decât arată. 

„Şi tu eşti altfel decât am crezut”, îşi spuse Tweed. Blonda 
nostimă, care se străduia să-şi scoată în evidenţă frumoşii umeri 
dezgoliţi, prostise, probabil, o mulţime de bărbaţi. 

— Îţi mulţumesc pentru băutură... şi mai ales pentru 


companie, spuse Lee şi-l sărută pe obraz. Am putea repeta 
figura. Şi acum cred că e mai bine să merg la culcare. Biata 
Paula... Dumnezeu ştie dacă se va mai culca în noaptea asta. 
Willie e rezistent ca un diavol. 

Puse deoparte portţigaretul pe care îl sucise între degete 
după ce scoase ţigara neaprinsă. 


Mai devreme, plimbându-se pe bulevard, Willie şi Paula 
trecură pe lângă Copenhagen Tavern. Frontonul din lemn era 
vopsit într-un albastru strălucitor. Paula aruncă o privire prin uşa 
deschisă,  întrebându-se cum se descurca Tweed cu 
fermecătoarea Lee. 

— Aproape am ajuns, draga mea, spuse Willie frecându-şi 
mâinile. Doar câţiva paşi. E cam rece în noaptea asta. Sper că 
nu ţi-e frig? 

— E-n regulă, mulţumesc, răspunse Paula recunoscătoare. 

Willie purta un palton din stofă în carouri şi nu avea mănuși. 
Când ajunseră la Les Arcades, o luă de braţ conducând-o 
înăuntru la căldură. Un gest mic, dar galant. 

„Uneori prefer bărbaţii mai vârstnici”, gândi Paula. 

— Doamnele mai întâi, spuse Willie deschizând uşa. 

Tipic pentru Bruxelles, Les Arcades era alcătuită dintr-o 
încăpere lungă cu un bar în mijloc, pe dreapta. Picturi vechi 
înrămate şi schiţe cu cai decorau pereţii; tavanul era acoperit cu 
lemn de stejar, iar banchetele erau de un verde pal. Interiorul 
luminat discret de aplicele de perete era plăcut. Un belgian solid 
veni din spatele barului să-i salute. 

— Bine te-am găsit, spuse Willie bine dispus. După cum vezi, 
sunt cu altă doamnă în seara asta. Imi fac de cap. O sticlă de 
Sancerre ar fi foarte potrivită. Asta o să ne învioreze, Paula. Hai 
să uităm noaptea de afară... 

În afara lor, mai erau două cupluri. Barmanul îi conduse la o 
banchetă de lângă perete, unde erau singuri. După ce le fuseră 
luate hainele, Willie gustă vinul şi spuse că este foarte bun. 

— Îmi place locul acesta. Vii des aici? îl întrebă Paula. 

— Numai când sunt la Bruxelles. Bea! 

— Comandantul de brigadă ţi-a sugerat să-l însoţeşti? 

— Nici vorbă! A fost propunerea mea. N-aveam de gând să-l 
las să hoinărească fără mine. Mă tem că nu prea e în toane 


bune. Dar sunt obişnuit. Aşa e mai tot timpul de când am plecat 
din veselul şi îndepărtatul Hong Kong. Fac tot ce pot ca să-l mai 
scot dintr-ale lui. Aceşti foşti ofiţeri au impresia că se află încă în 
faţa plutonului. 

— Dar ce făcea la Hong Kong? 

— După ce a fost dat afară din armată, vrei să spui? Willie îşi 
duse repede mâna la gură, prefăcându-se îngrozit. Asta-s eu. 
Intotdeauna fac câte o gafă. Uită ce-am spus! 

— Ei bine, după aceea, ce a făcut? insistă Paula. 

— Şi-a petrecut o jumătate din timp prin baruri. A cunoscut 
tot soiul de indivizi de nimic. N-am înţeles niciodată cum de-şi 
permite să trăiască pe picior mare. Tot ce e mai bun, pentru 
comandant. Mereu cele mai bune restaurante, hoteluri de cinci 
stele. Să nu mă înţelegi greşit... Maurice este un tip de treabă. 
El e primul care scoate portofelul când e o notă mai mare de 
plată... şi plăteşte mereu peşin. Nu s-ar atinge pentru nimic în 
lume de cărţile de credit. Da, Maurice este un tip puţin cam 
misterios. 

— Şi Lee? Se va mărita cu el? 

Paula punea întrebări directe, pe care în mod normal nu le-ar 
fi pus. Sau nu atât de precis. Dar în compania lui Willie simţea 
că poate întreba orice. Il bănui că-i plac bârfele şi indiscreţiile. 

— Nicio clipă nu m-aş fi gândit. Nu, la Maurice. Îl place să ţină 
oamenii pe lângă el într-un fel de balans... încât nu ştii niciodată 
sigur la ce să te aştepţi. Probabil că a învăţat asta din vremea 
când a fost în armată. La anumite niveluri mai înalte se face 
multă politică. Paula îşi sorbea încet vinul. Willie îi tot umplea 
paharul, umplându-şi-l apoi pe al lui. Cu toate acestea, paharul 
lui era mereu gol. 

„Trebuie să fie rezistent la băutură”, gândi ea. 

— Şi tu ce-ai făcut la Hong Kong în toţi aceştia ani? îl întrebă 
Paula. El clipi. 

— De unde ştii tu că au fost „toţi aceşti ani”? 

— Mi-a spus cineva. Nu rețin cine... 

— N-are importanţă. Eu? Am făcut câte puţin din fiecare. Se 
mută mai aproape şi cobori vocea, continuând pe un ton 
confidenţial: S-ar putea spune că am fost un soi de diplomat, 
evident nu în sensul strict al cuvântului. Să spunem că A şi B 
sunt gata să se strângă de gât. Eu atunci intervin şi calmez 
spiritele. Şi-i fac să ajungă la o înţelegere. Pentru asta aş obţine 


un comision. Ca un personaj din Somerset Maugham - 
comisionar. Nu e prea grozav. Dar, când am salvat milioane, am 
înţeles că eram şi eu bun la ceva. Cunoşteam o mulţime de 
personalităţi, mergeam la petrecerile lor. Pescuitori în ape 
tulburi, dacă mă înţelegi... 

— Şi acum eşti fericit cu Helen? 

Un moment Willie rămase nemişcat. Luă o gură de vin, apoi 
îşi umplu din nou paharul. Bău, apoi bătu în masa de lemn. 

— Helen e Helen. Il place să aranjeze lucrurile, inclusiv pe 
mine, după cum cred că ţi-am mai spus. Dacă-ţi vine să crezi... 
niciodată nu dă greş. Eu sunt neîndemânatic, ca o balenă într-un 
bazin. Chicoti. Sunt norocos. Lui Helen îi place la ţară, înţelegi? 
New Forest o încântă. 

— Dacă nu te superi, aş vrea să merg la culcare. Îți 
mulţumesc pentru plimbare... 

— Se poate repeta... 


Când intrară în bar la Hilton, Helen îşi croi drum înainte 
trăgându-l după ea de mână pe Newman. Lumina era aproape 
inexistentă. Se instalară într-un colţ unul lângă altul. Ceilalţi 
câţiva inşi din bar nici nu se vedeau. Cerură amândoi câte un 
pahar de Laurent Perrier. 

— Vorbeşte-mi despre dumneata, domnule Newman, îl invită 
ea ţinându-i încă mâna într-a sa. 

— Eu sunt Bob şi am să-ţi spun Helen. Mai întâi, doamnele. 
Vreau deci să te ascult pe tine. 

— Asta e o schimbare. Cei mai mulţi bărbaţi vorbesc mult 
despre ei. Am observat că asculţi fiecare cuvânt pe care îl 
rostesc. Un partener foarte atent. 

— Acum despre tine. 

— Oh, sunt genul de persoană bătrână şi plictisitoare, o 
femeie cu carieră... 

— Prostii. Nu eşti plictisitoare. Bătrână? Ridicol! în zilele 
noastre e obiceiul... multe femei fac cel puţin două slujbe foarte 
bine. 

Şampania sosi, iar Newman plăti peşin. Ciocniră. Helen sorbi 
puţin, apoi puse la loc paharul. Oftă. 

— Tu ai vrut-o. Willie m-a găsit printr-o agenţie pentru 
specializare ca secretară şi menajeră. E uşor să lucrezi pentru 


el. Spre deosebire de Maurice, care trebuie să fie iad curat. 
Inainte am lucrat în Singapore, la un bancher. Mica mea şansă 
de lansare în lume. O dată a fost destul. Era prea umed. In 
maşini, magazine, hoteluri era aer condiţionat. Pe străzi însă era 
cumplit. Aşa că m-am întors. 

— Părinţii? 

— Nu mai am. Au murit într-un accident de maşină. Nu prea 
am fost apropiaţi. Aveam o fire independentă. 

Se înclină puţin spre el şi-şi scoase pantofii. El o sărută uşor 
pe obraz. Ochii ei cenuşii îi acaparară privirea şi ea mai sorbi din 
şampanie. ` 

— Parfumul ăsta, spuse el. Imi place. Guerlain Samsara. 

— Ce perspicace eşti. Nu eram prea sigură că mi se 
potriveşte. Lee are o sticluţă şi m-a îndemnat să-l încerc. 

— Se potriveşte perfect cu personalitatea ta. Apropo, ce va 
determinat să veniţi aici împreună? 

— Ideea lui Willie. A auzit că Burgoyne şi Lee vin aici şi a spus 
că e mai bine să o facem în patru. 

— Burgoyne cum a reacţionat când a auzit? 

— Nu sunt sigură. De fapt, nu poţi fi niciodată sigur de ceea 
ce gândeşte în realitate. Willie nu l-a lăsat să aleagă... 
exceptând un refuz deschis. Pentru că suntem vecini apropiaţi, 
îmi imaginez că şi Maurice s-a gândit că o obiecţie n-ar pica 
bine. Pe de altă parte, am avut senzaţia că găseşte ideea chiar 
binevenită. Cred că face afaceri cu armament. 

— Crezi? Nu eşti sigură? _ 

— Nu sunt sigură niciodată în ceea ce-l priveşte pe Maurice. li 
lăsase mâna. Apoi se cuibări mai bine pe banchetă. Işi puse 
picior peste picior şi fusta i se ridică deasupra genunchilor. 
Newman avu impresia că urmărea ca el să-şi pună mâna pe 
genunchiul ei. Apucă paharul mai strâns şi se ţinu tare. Avea 
picioare foarte frumoase. 

— Poate reuşim să ne întâlnim la Londra, sugeră ea. 

— N-am nicio carte de vizită la mine, minţi Newman. Dar îţi 
pot da numărul meu de telefon. 

Helen scoase din poşetă carneţelul şi stiloul. Notă numărul. El 
nu-i dădu însă şi adresa din Beresforde Road în South Ken. 

— Dacă nu sunt acasă, e robotul. Lasă-mi un mesaj. Şi acum, 
presupun că e timpul să ne ducem la culcare. Poate ne vedem 
dimineaţă. 


Ea se ridică, îşi făcu loc, apoi se opri aşteptându-l. Deodată, 
se întoarse şi-i puse mâinile în jurul gâtului mângâindu-l. ÎI 
sărută pe gură. Urmând-o spre ieşire, o văzu în uşă pe Paula. 
Avea o expresie indiferentă. 

— Drace! spuse el încet. 

Paula spuse noapte bună, cu o suspectă amabilitate, lui Helen 
care dispăru în cabina liftului. Apoi îl privi pe Newman: 

— Ai o urmă ciudată de ruj. 


23 


Marler se hotări să rişte. Era foarte târziu, şi din maşina 
parcată lângă Bellevue Palace nu zări niciun semn de viaţă la 
hotel. Trebuia să se spele pentru dimineaţă. 

îşi dezbrăcă haina de vânt ponosită şi bereta şi rămase în 
elegantul costum sport de dedesubt. leşi din maşină, deschise 
portbagajul, unde băgă bereta şi haina şi scoase cele necesare. 
Încuie maşina. 

Lăsase două geamuri deschise cam cu câţiva inch. Aerul 
dinăuntru era îmbâcsit de la fumul ţigărilor pe care le fumase. 
Un vânt îngheţat bătea din dreapta. Îmbrăcat într-un trenci 
impermeabil şi ducând trusa de bărbierit, se îndreptă pe Avenue 
Louise spre Hilton, după ce traversă bulevardul Waterloo. 

Întâlni un grup de întârziaţi care abia se târau, lăsând în urma 
lor miros de alcool, şi le surprinse conversaţia deloc sobră. Intră 
în hotel şi se duse direct la recepţie; se adresă omului din 
spatele ghişeului. 

— Am condus non-stop câteva ore. Doresc să fac un duş şi să 
mă bărbieresc înainte de a-mi continua drumul spre Ostend. Am 
nevoie de o cameră cu un singur pat. Pe care o voi plăti pentru o 
noapte. Chiar dacă nu rămân decât o oră... 

Plăti cu bani gheaţă, merse la lift, cobori la etaj, folosi 
blestemata de cartelă-cheie computerizată - pe care n-o putea 
suferi - ca să deschidă uşa. Apoi umblă repede, se dezbrăcă, 
intră sub duş şi cinci minute mai târziu se ştergea. 

Se bărbieri cu maşina electrică şi termină de îmbrăcat. La 
sfârşit îşi verifică în oglindă înfăţişarea. Arăta cu totul altfel... 
chiar onorabil. 

Se întoarse în hol şi comandă sandviciuri şi cafea. Mâncă tot, 
bău şi ultimul strop de cafea, plăti pentru masă şi se întoarse la 
maşină. 

Când se aşeză pe scaun, primul lucru pe care-l făcu fuse să 
pipăie dedesubt. Puşca Armalite era la locul ei. Folosi un 
exemplar din Hera/d Tribune ca s-o acopere şi mai bine. 


Se lăsă apoi pe spate ca să se odihnească fără însă să 
adoarmă: Marler putea rezista patruzeci şi opt de ore fără un 
somn adevărat. Dimineaţa avea să fie încântat că îşi luase 
măsurile de precauţie necesare, pentru a arăta asemeni unui 
turist respectabil. Foarte încântat, într-adevăr. 


Era miezul nopţii, şi doctorul Wand tocmai adormise când 
sună telefonul. Se trezi brusc, aprinse veioza de lângă pat şi îşi 
puse ochelarii, apoi privi ceasul şi ghici îndată cine suna. Ridică 
receptorul. 

După cum bănuise, era un telefon de departe - din Hong 
Kong. Operatorul îl informă că Moonglow Trading&Mercantile 
era pe fir. Deci trebuia să fie dimineaţă şi foarte urgent ca să-l 
sune la ora aceea. Işi spuse numele şi ascultă pe cel care îi 
vorbea în engleză. 

— Philip Cardon ai spus? Poţi repeta, te rog? ceru el după o 
scurtă conversaţie care părea să privească tranzacţia unei 
afaceri. 

— Inţeleg, continuă el după câteva cuvinte. lată instrucţiunile 
mele: fii bun şi lichidează contractul domnului Cardon. Da. 
Lichidează-l. Este total nepotrivit... 

După ce ordonă uciderea a încă unei fiinţe umane, Wand îşi 
scoase ochelarii, îi puse cu grijă pe masă, închise lumina şi 
adormi repede. 


Tweed se învârtea încet prin cameră, vorbind. Newman şi 
Paula veniră dimineaţă devreme să-l vadă, după ce se 
despărţiseră de Helen. li făcură un rezumat al discuţiilor avute 
cu Willie şi Helen. In schimb, Tweed le relată pe scurt experienţa 
sa cu Lee Holmes. 

— Se pare că încă nu ştim adevărul, începu Tweed, dar ştim 
că una din cele două femei minte. 

— Te referi la parfumul Guerlain Samsara? întrebă Newman. 

— Exact. Lee mi-a spus că Helen avea o sticlă şi că a lăsat-o şi 
pe ea să-l încerce. Helen a zis exact pe dos. E de rău augur. 

— Asta înseamnă că una din ele, spuse Paula încruntată, ar 
putea fi ucigaşă de două ori într-o singură seară? 

— Exact, repetă Tweed. Victimele fiind Andover şi şoferul 


taxiului găsit în Marolles. Probabil - dacă a fost una din ele -a 
injectat şoferului cianura pentru a-i folosi taxiul ca să se ducă 
până la Liege, ulterior să-l aducă înapoi. Ar putea fi semnificativ 
faptul că a fost abandonat la câteva minute de hotel. Nu eo 
concluzie, dar de ce vrea una din ele să mintă în legătură cu 
parfumul? 

— Şi Willie, şi Burgoyne? întrebă Newman. 

— Pot fi la fel de mincinoşi. Willie îi spune Paulei că a fost 
ideea lui să vină aici cu toţii. Helen îi confirmă acest aranjament 
lui Bob, în discuţia de la bar. Pe de altă parte, Lee mi-a spus 
destul de clar că a fost ideea lui Burgoyne. Deci, nici despre asta 
nu ştim adevărul. 

— Helen a specificat, îşi aminti Bob, că Burgoyne este implicat 
în afaceri cu arme. Pare plauzibil, având în vedere trecutul său 
militar. Şi apoi, pare să fie plin de bani, care trebuie să provină 
de undeva. 

— Cred că e important să ne concentrăm asupra celor două 
femei, accentua Paula. Voi aţi discutat singuri cu ele, deci ce 
impresie v-au făcut? Îl privi pe Tweed. Presupun că Lee a jucat 
nebuneşte rolul cochetei cu tine? 

— De fapt, nu prea. Am fost surprins: nu este blonda frivolă 
pe care mi-am imaginat-o. A vorbit cu multă înţelepciune şi are 
o perspicacitate nativă. Lee poate părea alta. 

— Şi Helen? îl întrebă Paula pe Newman. 

— Exact aşa cum mă aşteptam să fie. O femeie matură, cu 
picioarele bine înfipte în pământ. 

— Ştii, spuse Paula, când eram cu toţii în hol, am avut aceeaşi 
impresie ca atunci când i-am vizitat în New Forest. Parcă eram 
martorii unei şarade elaborate special pentru noi. 

— Vrei să spui că sunt toţi patru implicaţi? o întrebă Tweed. 

— Poate. Încă nu sunt sigură, răspunse ea mormăind 
concentrată. Dar cel puţin unul dintre ei nu este ceea ce parea 
fi. Sunt a naibii de sigură de asta. Şi e înfiorătoare ideea că fie 
Helen, fie Lee au fost asasine de trei ori: Hilary Vane, şoferul de 
taxi din Marolles şi Andover. 

— L-ai văzut pentru o clipă pe şoferul care l-a izbit pe bietul 
Andover, îi aminti Tweed. Păreai sigură de faptul că era o femeie 
care purta cască şi ochelari de protecţie. Cu siguranţă că asta o 
elimină pe Lee care are o imensă chică blondă. 

— Ceea ce arată cât de puţine lucruri ştiu bărbaţii despre 


femei. Putea avea părul strâns într-un coc sub cască. Deci asta 
nu o elimină pe Lee. 

— Cred că am discutat destul pentru o singură noapte, hotări 
Tweed. E timpul să ne ducem la culcare... 


În toiul nopţii, telefonul îl sculă pe Tweed. Ceva mai devreme, 
întorcându-se în cameră, o sunase pe Monica la Londra ca să-i 
comunice numărul camerei şi hotelul. Aprinse lumina şi ridică 
receptorul. Era Monica. Işi formulă cu grijă mesajul. 

— Scuză-mă că te deranjez, dar am primit un telefon de la 
Cardon. Reprezentantul nostru în Orientul îndepărtat. De la 
Bangkok. A avut o vacanţă de trei zile la Chengmai. Se întoarce 
azi acasă prin Golful Persic. Mă va suna din nou înainte de a se 
urca în avion, ca să-mi spună amănunte despre zbor. 

Lui Tweed îi îngheţă sângele în vine. Chengmai. Centrul 
tailandez de distribuire a drogurilor din celebrul Triunghi de Aur. 
Ce naiba aveau de-a face drogurile cu treaba asta? Nimic, ar fi 
crezut el. 

Cel de-al şaselea simţ al lui Tweed continua să lucreze. Avea 
cea mai îngrozitoare presimţire. Toate astea îi trecură prin 
minte în secundele în care Monica îi aşteptă răspunsul. Luă o 
decizie bruscă. 

— Călătoreşte cu cărţile sale de credit? întrebă el. 

— Aşa cred. 

— Monica, dacă te sună din nou, transmite-i acest ordin. 
Subliniază-i în cei mai convingători termeni că este un ordin. 
Trebuie să zboare înapoi direct la Hong Kong folosindu-şi cărţile 
de credit. Apoi să vină prin ruta Pacific, repet Pacific, până la 
San Francisco, să traverseze Statele şi să ia Concorde-ul pentru 
Londra. 

— Am să-i spun. Poţi să te bizui pe mine. Noapte bună... sau 
mai degrabă bună dimineaţa. 

Dacă l-ar fi întrebat cineva, Tweed n-ar fi putut să-i explice de 
ce luase această hotărâre. Dar învățase de-a lungul anilor că cel 
de-al şaselea simţ nu-l părăsea niciodată. Şi că ar fi fost fatal să- 
| ignore. 

Rămase sprijinit pe perna ridicată şi luă un exemplar din 
Barchester Towers a lui Anthony Trollope. Nu avea să mai 
adoarmă. Planul confuz care i se contura în minte în legătură cu 


cele ce se petreceau îl trezise de-a binelea. Droguri? Pe scară 
uriaşă? Asta însemna mari sume de bani. O idee îi străfulgera în 
adâncul minţii, apoi dispăru. 

Când se sculă din pat, era încă întuneric. Făcu o baie, apoi se 
îmbrăcă încet. Se apropie de geam privind asupra harababurii 
întortocheate a oraşului Bruxelles. 


Marler îşi făcu plimbarea după ivirea zorilor, dar înainte ca 
oraşul să se fi trezit. Dacă doctorul Wand avea de gând să plece 
undeva, n-avea să iasă la ora asta. 

Era frig, iar străzile erau pustii. Se plimbă pe Avenue Louise 
printre clădirile înalte, cu aspect monoton. După o noapte 
petrecută în spaţiul închis al maşinii, îi făcea bine o plimbare 
prin spaţioasa Place Louise, aflată la capătul celor două drumuri 
cu sens unic. Traversă spre insula de pavaj din centru, lăsând în 
urmă bulevardul Waterloo. È 

Se îndreptă în grabă spre Hilton. Incă mai avea camera pe 
care o plătise, iar cartela-cheie computerizată se afla în 
buzunarul său. Portarul îl salută ascunzându-şi un zâmbet. 

„Işi închipuie că am chefuit toată noaptea cu vreo pipiţă”, îşi 
spuse Marler. 

Merse grăbit spre stânga, unde se aflau lifturile. Apoi se opri. 
O figură familiară, cu mâinile la spate, se plimba în sus şi-n jos 
la intrarea în Cafe d'Egmont. Tweed. 

Marler era buimăcit. Când Tweed îl zări, se îndreptă spre el şi, 
luându-l de braţ, îl conduse la lift. Apăsă pe buton. Etajul al 
douăzecilea. 

— Eşti în vârful lumii, remarcă Marler ca să spună ceva. 

— Etajul al douăzecilea, replică Tweed după ce intrară în lift şi 
uşile fură închise. 

în lift rămaseră tăcuţi. Tweed îl conduse pe Marler la camera 
209. Marler îşi ridică mâinile a mirare şi zâmbi ironic. 

— N-ai să crezi, dar am venit aici ca s-o sun pe Monica, s-o 
întreb unde te afli... 

li explică pe scurt cum îl urmărise pe doctorul Wand de la 
aeroport, incidentele de la Bellevue Palace, cum îşi luase o 
camera la Hilton. După ce-l ascultă, Tweed spuse: 

— M-am trezit foarte devreme. M-am dus jos şi am aşteptat să 
se deschidă cafeneaua. Ai procedat foarte bine. Foarte bine, 


într-adevăr, deci, doctorul Wand se află la nici zece minute de 
aici. Găsesc asta foarte interesant după tot ce s-a întâmplat. 

— Dacă poţi, povesteşte-mi e târziu, acum cred că-i mai bine 
să mă întorc la Bellevue Palace. Dacă Wand pleacă undeva, aş 
vrea să ştiu unde. 

— De acord. Dar ai nevoie de ajutor. Nu, nu te împotrivi... 
Tweed formă numărul de la camera lui Newman. Acesta îi 
răspunse iritat: 

— Ce e, Tweed? La ora asta? 

— Vino aici imediat. 

— Eram sub duş. Sunt în costumul lui Adam. Vin în zece 
minute... Tocmai pusese jos receptorul, pregătindu-se să-i 
explice lui Marler situaţia, când cineva bătu de trei ori în uşă. 
Tweed privi pe vizor şi deschise. Paula, purtând un costum 
bleumarin şi cu un trenci pe braţ, intră. 

— N-am putut dormi, spuse ea. Mă gândeam dacă eşti treaz. 
Marler, pari gata de acţiune. 

— El... 

Tweed îi explică iute situaţia. Marler întindea pe masă pozele 
pe care i le făcuse lui Wand la aeroportul din Londra. Micul 
aparat foto special, pe care îl avea şi care fusese făcut în sala 
maşinilor de la Park Crescent, developa automat şi făcea 
fotografii de o mare claritate. 

— lată-l pe ticălosul ăla diabolic, spuse el bine dispus. Eu 
păstrez una, iar restul sunt ale voastre. 

— Nu-l mai putem aştepta pe Newman, zise Tweed neliniştit. 
Deci merge Paula cu tine în locul lui. 

— Atunci, hai să plecăm repede, înainte să vină Newman, 
spuse Marler. 


Paula se instala în maşină în dreapta lui Marler şi-i dădu una 
din cele două ceşti de plastic cu cafea. Intrase într-un bar din 
apropiere în timp ce Marler se dusese la Mercedes-ul parcat. 

— Aveau cornuri cu şuncă, spuse ea. Pot să mă duc... 

— Nu, mersi, dar sunt sătul până-n gât de şuncă. N-am mai 
mâncat altceva în ultimele douăsprezece ore. 

— Nici eu. 

Paulei îi plăcea de Marler. Pe continent, cu vorbirea sa 
tărăgănată de magnat şi cu îmbrăcămintea londoneză, era 


adesea luat drept englezul tipic, impresie pe care de altfel el o 
cultiva. 

Paula era amuzată de viteza cu care o scosese Marler din 
hotel. Newman şi Marler erau vechi parteneri de hărţuială, 
niciunul din ei nu-l prea înghiţea pe celălalt - dar în caz de 
urgenţă ştiau că se pot bizui unul pe altul, fără nicio rezervă. 

Începură să discute însufleţit, Paula povestindu-i pe scurt 
despre neplăcuta experienţă de la Liege, despre venirea la 
Bruxelles şi întâlnirea cu Burgoyne, Willie şi femeile lor. Marler o 
privea şi asculta cu atenţie. Şi ea, la rândul ei, în timp ce vorbea 
se uita la el printre genele-i lungi. 

— Se întâmplă ceva, zise el deodată. _ 

Erau aproape două ore de când ajunseseră la maşină. In 
aceste două ore Bruxelles-ul se trezise. Oamenii de la 
salubritate, purtând pantaloni şi jachete galbene, apăruseră 
împingând  cărucioare şi cărând lăzile înalte de gunoi. 
Tramvaiele mici, vopsite în ocru se îndreptau spre Place Louise. 

— Ce este? întrebă Paula. 

— Mercedes-ul acela mare care iese din garaj. L-a adus pe 
doctorul Wand de la aeroportul Zaventem. 

Paula privi uriaşa limuzină neagră care ieşise doar pe 
jumătate din garaj. O maşină îi bloca drumul. Şoferul, îmbrăcat 
în uniformă, cu şapcă cu cozoroc şi cu ochelari negri, ieşi din 
maşină să-l cheme pe portar. Marler îl privi pe portarul care, cu 
cheile în mână, se grăbi să mişte vehiculul. 

— Nu mai e nimeni în maşină, observă Paula. Chiar trebuie să 
ştim unde se duce un şofer? 

— Nu. Numai că nu cred să fie ăsta şoferul. E prea masiv şi se 
mişcă prea prudent. Cineva joacă Clever Dick. 

— Nu înţeleg... 

— Pariez pe salariul meu pe o lună că acela-i chiar doctorul 
Wand, îmbrăcat în uniforma şoferului. Deci, unde pleacă de 
vreme ce nu vrea ca nimeni să afle? Pornim. Ţine-te de pălărie. 

Mercedes-ul 600 ajunse în Place Louise, unde întoarse la 
dreapta spre Avenue de la Toison d'Or, alergând paralel cu 
bulevardul Waterloo, unde traficul se îndrepta masiv în direcţie 
opusă. Marler era în elementul său; se strecura printre maşini 
mici şi camioane hodorogite. Şoferii belgieni sunt destul de 
agresivi, dar Marler îi întrecea de fiecare dată, lăsând în urmă 
pe cei care claxonau, până ce ajunse doar la o maşină distanţă 


de Mercedes-ul 600. 

Doctorul Wand - Marler era convins că el era - mânuia volanul 
cu dibăcie şi profita de dimensiunile maşinii sale pentru a le 
îndepărta pe celelalte mai mici. Paula observă că ieşiră curând 
din Bruxelles. Un indicator rutier avea dubla inscripţie Gent - în 
franceză - şi dedesubt Gand - în flamandă. 

— Doamne, iese din oraş, remarcă Paula. 

— Şi noi, îi răspunse Marler jovial. 

Trecură prin mai multe sate. Mercedes-ul 600 îşi continua 
drumul. Intre el şi maşina lui Marler se afla un camion. Ajunseră 
într-o zonă deschisă, de şes - câmpii întinse şi colonii de case 
verzi, cu acoperişurile înclinate sclipind în lumina soarelui. 
Deasupra, cerul era albastru şi senin, aerul curat şi rece. 

Dincolo de Gent, limuzina părăsi drumul principal şi o luă pe 
un drum de ţară. Marler rămase ceva mai în urmă, camuflarea 
era acum mai riscantă. Opri la un colţ, de unde putea vedea 
acoperişul limuzinei. 

Când opri motorul, se lăsă o tăcere grea. Paula rămăsese 
dreaptă pe scaunul ei privind înainte ca hipnotizată. 

— Ce este? o întrebă Marler. 

Cam la o sută de iarzi în faţa lor se afla un sat nou. Pe ambele 
părţi ale drumului acoperit cu zgură se afla o serie de case mici, 
cu două etaje. Erau construite din cărămidă roşie, cu acoperişuri 
ţuguiate din ardezie gri. 

Mercedes-ul merse până în spatele primei case de pe stânga. 
„Şoferul” cobori din maşină şi se îndreptă încet spre intrare. 
Marler ghici că avea cheia în mână, pentru că deschise uşa 
repede, dispăru înăuntru, apoi închise uşa. 

Paula numără casele aliniate una în faţa alteia pe ambele 
părţi ale drumului principal. Erau câte opt pe fiecare parte. Şi 
nicăieri niciun semn de viaţă. Nici măcar un singur magazin. Ea 
clipi şi-şi scutură capul. 

— Nu pot să cred, zise ea. 

— Ce nu poţi să crezi? 

— Sunt noi, nu vechi, desigur. Dar îmi amintesc de atmosfera 
de la Moor's Landing de pe fluviul Beaulieu din Hampshire. 

— Tweed mi-a povestit despre asta, zise Marler aprinzându-şi 
o ţigară. Întâmplător, se află şi un canal acolo. 

Paula privi în direcţia indicată. Un şlep aştepta să treacă prin 
ecluză. Liniştea sinistră persista. Marler porni motorul şi merse 


cu spatele până într-un loc unde putea întoarce. Satul nu se mai 
vedea. 

— Acela era doctorul Wand, îi spuse el, deghizat în şofer. 
Puteam să ţi-o spun după felul de a se mişca. L-am văzut la 
Londra plimbându-se pe lângă avion, la aeroport. 

— lar locul acela e versiunea flamandă a lui Moor's Landing, 
spuse Paula. Toate casele au perdelele lăsate şi sunt sigură că 
sunt oameni care locuiesc acolo, deşi nu se vede nici urmă de 
ei. Înfiorător... ca la Moor's Landing. 

— Hai să ne întoarcem la Gent. Să-ţi arăt oraşul vechi. Dacă 
găsim vreun bar sau restaurant, vom pune câteva întrebări 
despre locul ăsta. 

— Stai puţin. Vreau să notez poziţia. Paula scoase harta şi 
făcu o cruce localizând satul cu aproximaţie. Uite, nici măcar nu 
e marcat pe hartă. 

Marler întoarse maşina şi curând intrară pe drumul principal 
îndreptându-se spre Gent. Privi de câteva ori în oglinda 
retrovizoare. 

— Ai observat Audi-ul acela albastru, parcat la liziera drumului 
secundar, pe care a intrat Wand? 

— Da. De ce? 

— Avem companie. Ne urmăreşte... 


24 


Azi plec la Londra, anunţă Tweed. Mi-am rezervat loc pentru 
zborul de după-amiază. Trebuie să duc urgent noul sistem radar 
al lui Delvaux la Serviciul Secret Naval. Şi a fost alarmă falsă, 
Bob. 

Răspunzând apelului telefonic, Newman se grăbise spre 
camera lui Tweed. Acolo avu o dublă surpriză: decizia 
neaşteptată a lui Tweed şi prezenţa lui Hary Butler, şi a lui Pete 
Nield care stăteau pe canapea. Tweed îl surprinse privindu-i. 
Zâmbi sec. 

— Nu-mi place o asemenea protecţie. l-am telefonat ieri 
Monicăi şi i-am cerut să-i contacteze pe Butler şi pe Nield ca să 
le ceară să vină imediat aici. 

— E vorba de sistemul lui Delvaux? riscă Newman. 

— Aşa e. S-ar putea să fie atât de important, încât m-am decis 
să călătoresc însoţit de gardă. Am vorbit şi cu Benoit. Va fi la 
aeroport şi mă va trece prin vamă, şi pe la controlul 
paşapoartelor. Spune-le şi lui Marler, şi Paulei. Când îi vezi. Cu 
puţin noroc, voi fi înapoi mâine. Trebuie să văd şi un ofiţer de la 
MOD. 

— Ministerul Apărării? Newman se aşeză şi ridică din 
sprânceană. Putem şti şi noi ce se întâmplă aici? 

— Da. Vreau să aflu tot ce mi se poate spune despre 
comandantul de brigadă Burgoyne - carieră militară, anii 
petrecuţi în Orientul îndepărtat... Monica s-a interesat despre 
Willie Fanshawe şi doctorul Wand... 

Ridică receptorul. Ascultă vocea operatorului, apoi acoperi 
pentru o secundă microfonul cu mâna: 

— Vorbeam de lup. Doctorul Wand vrea să-mi vorbească. 

— Da. Aici e Tweed. Doctorul Wand aţi spus? Cu ce vă pot fi 
de folos? 

— Cred - că - este - timpul - să - ne - întâlnim, domnule 
Tweed. Vocea silabisea fiecare cuvânt, numărându-l, ca şi cum 
fiecare cuvânt ar fi costat o grămadă de bani. Tweed îşi consultă 


ceasul. Trăgea de timp ca să se gândească. 

— Îmi puteţi da vreo idee despre motivul acestei întâlniri? Şi 
despre subiectul discuţiei? Ceva mai târziu am o întrevedere 
urgentă. 

— Domnule Tweed, sunt îndreptăţit să cred că sunteţi un om 
de o mare discreţie. Telefonul nu este un mijloc pentru o 
discuţie sinceră. 

— După cum v-am spus, timpul ar putea face imposibilă 
întâlnirea noastră. 

— Deci, domnule Tweed, vă stau la dispoziţie. Aţi putea veni 
în această dimineaţă? Am o vilă modestă la Waterloo, sediul 
general al organizaţiei mele de ajutorare a refugiaților în 
Europa. Pot, desigur, să trimit o maşină să vă ia de la Hilton. 

— Vă pot oferi treizeci de minute, spuse brusc Tweed. Şi am 
propriul meu mijloc de transport. 

— Dragă domnule Tweed, în treizeci de minute - cu mintea 
dumneavoastră ascuţită - putem pune la cale întreaga lume. ŞI 
poate că veţi dori s-o aduceţi şi pe domnişoara Grey cu 
dumneavoastră. Mi-ar face plăcere. 

— Voi veni însoţit, dar de un bărbat. 

— Excelent! Excelent! Acum, dacă sunteţi bun, să notaţi 
adresa... Tweed o notă pe o bucată de hârtie. Se enervă văzând 
că apăsa cu creionul. Vocea totuşi îi rămase rece şi calmă. 

— Gata. Vom fi acolo în scurt timp. Pentru treizeci de minute. 

— Aştept cu cea mai mare plăcere întâlnirea noastră. Aveţi 
grijă de dumneavoastră între timp. Până ne întâlnim... 

Tweed puse cu grijă receptorul în furcă. Posomorât, se plimbă 
încet prin cameră în timp ce repetă esenţa conversaţiei. 
Newman sări imediat: 

— Vin cu tine. Ticălosul! Şi apropoul la Paula. De unde ştie că 
te afli la Hilton? Pe cinstea mea, el ştie puţin cam prea mult. Vin 
cu tine, repetă el. 

— Sunt chiar fericit că mă însoţeşti, acceptă Tweed. Doctorul 
Wand este un om foarte periculos. M-a încercat, dar n-am 
reacţionat. Cât despre „cum de ştie atât de multe”, răspunsul 
trebuie să fie Lee, Helen, Willie sau Burgoyne. Intrebarea care 
dintre ăştia patru? 

— Dar de ce vrea să vă întâlniți interveni Nield. Poate eu şi 
Harry ar trebui, de asemenea, să vă însoţim? 

— E o mică victorie de partea noastră faptul că vrea să mă 


vadă. Unul dintre cei patru oameni menţionaţi i-a transmis 
observaţia făcută de mine azi-noapte, în holul hotelului, şi 
anume că mă apropii de ţinta pe care o urmăresc. Deci, 
şiretlicul meu a mers. Dar nu vreau să fim patru în povestea 
asta. Ne-ar face să părem nervoşi. Oricum, îţi mulţumesc pentru 
sugestie, Pete. 

— Ca să ajungem repede la Waterloo, ar trebui să plecăm în 
cel mult o jumătate de oră, spuse Newman hotărât. Am să caut 
adresa în ghidul străzilor... 

Tweed îi dădu bucata de hârtie cu adresa şi rămase în 
picioare la fereastră, cu mâinile împreunate la spate. Waterloo 
se afla la sud de Bruxelles şi era una dintre cele mai scumpe 
zone rezidenţiale din regiune. Se gândea că îşi va măsura 
puterile cu misteriosul doctor Wand. 


— Domnul Audi ne urmăreşte încă, remarcă Marler intrând în 
oraşul vechi din Gent. 

Faptul deveni evident când intrară în centrul oraşului. Drumul 
pavat cu zgură se transformase în stradă pietruită, peste care 
Mercedesul trecea zgâlţâindu-se. Înaintea lor mergea un camion 
care se cutremura din toate balamalele. 

Paulei îi plăcu înfăţişarea oraşului flamand. Era o atmosferă 
relaxantă în felul în care oamenii mergeau încet, dar preocupaţi. 
Zarva frenetică a Bruxelles-ului părea departe - în altă ţară. 
Clădirile erau vechi, construite din piatră moale. Paula se simţi 
ca şi cum ar fi fost în Evul Mediu. 

— Asta-i centrul - Koommarkt - spuse Marler. Şi acela-i locul 
de parcare de lângă poştă. 

— Acolo nu e un restaurant? întrebă Paula. Nu înţeleg prea 
bine flamanda, dar dedesubt scrie braserie. Mi-e o foame de lup. 

— Ai nimerit-o. Mâncarea flamandă este foarte bună. 

Opri maşina. Pe cealaltă parte a străzii se afla localul la care 
Se referise Paula. Prima inscripţie indica DENTERGEMS WIT. A 
doua puţin mai jos, anunţa în franceză BRASSERIE DE POST. 
Paula arătă spre o clădire cenuşie, veche, cu un turn spiralat 
într-un colţ şi cu un turn cu ceas în celălalt. Fațada era garnisită 
cu decoraţii în piatră. 

— Ce naiba e acolo? 

— Poşta. lar domnul Audi va parca în spatele nostru. La o 


maşină distanţă. Da, vom mânca la braserie. Sunt şi eu cam 
flămând. Dar voi sta cu ochii pe maşină. Şi domnul Audi... 

Încuie maşina şi traversă piaţa alături de Paula. Marler se feri 
să privească în direcţia maşinii care îi urmărise şi a bărbatului 
gras de la volan care fuma o ţigară. 

— Oh, Doamne! spuse Paula stând la intrare. Flamanda mea e 
de doi bani şi meniul e scris în această limbă. 

— Dar cu franceza te descurci, nu? Aşteaptă până intrăm. 
Restaurantul avea pereţii lambrisaţi, duşumeaua pardosită cu 
plăci de cărămidă, scaune din lemn, iar mesele erau acoperite 
cu un fel de hârtie făcută să semene cu pânza. Localul era deja 
în plină activitate. Chelneriţele se grăbeau sa servească, iar 
tocurile pantofilor lor se auzeau lovind duşumeaua. Marler trase 
un scaun pentru Paula la o masă de la fereastră. Când se 
aşezară, ea începu să studieze meniul, în timp ce Marler privea 
afară. Vizavi, Grasul şedea în maşină şi-şi pufăia ţigara privind 
înainte foarte atent. 

— E grozav. Lista e şi în flamandă şi în franceză. Eu am să iau 
file de calcan şi cartofi prăjiţi. 

— Sună bine, am să iau şi eu la fel. 

Chelneriţa se afla deja lângă ei. Marler făcu comanda în 
franceză şi-i ceru o carafă de Macon şi apă minerală. Fata îl 
privi. 

— Fără supă? 

Marler o privi pe Paula care dădu din cap. Privi în sus la 
chelneriţa, zâmbi şi spuse nu. Ea îl privi mirată şi se grăbi să le 
aducă comanda. 

— Sunt lihnită, după cum ţi-am mai spus, zise Paula. Dar am 
văzut supa la masa de alături. E o farfurie plină cu un lichid 
gros. Ea singură face cât o cină. 

— De acord. Îţi taie tot cheful. Dar flamanzii muncesc din greu 
şi mănâncă zdravăn ca să se sature. Sper că îţi place Macon. 
Chelneriţa ardea de nerăbdare să se ducă să-l aducă. 

— Ştii că e unul dintre vinurile mele favorite. Mulţumesc că ți- 
ai amintit de apa minerală... i 

Paula se gândi cât de ciudată era situația. In compania lui 
Marler se simţea la fel de relaxată ca şi atunci când ieşea cu 
Newman. Dar peste drum se afla omul acela gras şi sinistru care 
îi aştepta. 

— Domnul Audi ar putea fi o problemă, murmură ea după ce 


chelneriţa le servi vinul şi apa minerală. Aduse şi un coş cu 
pâine tăiată. Paula luă o felie şi-o devoră. Şi asta e bună, 
comentă ea. 

— Uită-l pe domnul Audi, îi sugeră Marler. Am mai fost în 
oraşul ăsta şi-i cunosc geografia. Aş putea să mă ocup de 
prietenul nostru înainte ca noi să plecăm. Acum să ne 
concentrăm asupra mâncării. 

În timp ce-şi bea vinul, Paula privi afară fascinată de stilul 
arhitecturii olandeze. Clădiri vechi şi alungite prin faţade 
triunghiulare cu vârful rotunjit. Aveau câte cinci, şase niveluri, 
iar unele dintre ele aveau la etajul al cincilea uşi masive din 
lemn, uşi care cândva se deschideau ca să se ridice mărfurile 
livrate. 

— Îmi place cum arată, spuse ea când sosi mâncarea. Şi 
niciun os cu care să te îneci. Doamne, priveşte grămada asta 
frumoasă de cartofi prăjiţi. 

— Pun pariu că-i terminăm pe toţi, spuse Marler. 

Începură să mănânce în tăcere. Intrară mai mulţi clienţi. 
„Evident localnici”, gândi Marler după aspectul exterior. „Şi sunt 
de-ai casei, după cum îi întâmpină chelneriţele.” Restaurantul 
zumzăia de voci întrerupte doar de zgomotul veselei şi de 
clinchetul paharelor. 

Un bărbat în haină albă apăru de undeva din spate. Avea o 
figura proeminentă tipic flamandă. | se adresă lui Marler în 
franceză. 

— Vă simţiţi bine, domnule? 

— Minunat, se entuziasma Marler. O masă de-a dreptul 
regească. Apropo - pentru că mi-am amintit - treceam pe lângă 
Gent şi am văzut un nou tip de sat... 

Paula scoase repede harta. Arătă crucea pe care o însemnase 
localizând zona. Bărbatul dădu din cap, se înclină puţin şi 
continuă în franceză. 

— Nu facem afaceri acolo. Tipii ăia sunt foarte retraşi. Se pare 
ca sunt toţi tineri agenţi. Presupun că muncesc la Bruxelles. Se 
ştie foarte puţin despre ei şi nu au de-a face cu lumea. Poftă 
bună... 

— E ceva ciudat cu satul acela, insistă Paula după ce plecă 
bărbatul în alb. Cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât îmi 
amintesc de Moor's Landing - chiar şi faptul că şi acolo există 
căsuțe proaspăt renovate. 


Prin Koommarkt trecu zdrăngănind un alt tramvai. „Face un 
zgomot infernal”, gândi Marler. Tramvaiele treceau la intervale 
destul de scurte. 

— Ei bine, sublinie Marler, doctorul Wand nu este străin de 
satul de lângă Gent. Sunt sigur că şoferul era Wand deghizat. Cu 
alte cuvinte se poate stabili o corelaţie. Dar ce legătură există 
între doctorul Wand şi New Forest? 

— Una foarte puternică, îi aminti Paula. Butler şi Nield au 
urmărit camioneta care înregistrase conversațiile din casa lui 
Andover. Şi unde au ajuns? La The Boltons, numărul 185. Casa 
de la Londra a doctorului Wand. 

— Ai dreptate. Ce vrei la desert? 

— Nu mai pot. Paula îşi pipăi stomacul. E plin. Am terminat 
într-adevăr toţi cartofii prăjiţi. Cred că nu vreau nici cafea. 

Marler privi pe geam. Grasul era încă în Audi. Îşi aprindea o 
nouă ţigară. „în loc de prânz”, gândi Marler. Se aplecă înainte. 

— Paula, am să cer nota de plată. Îți las ţie banii să plăteşti. 
Apoi am să ies puţin. După cum ţi-am spus, cunosc zona. lată 
cheile maşinii. Când vezi că pleacă Grasul, du-te la maşină şi 
aşază-te în dreapta. Bagă cheia în contact şi aşteaptă-mă. 

— Ce te face să crezi că Grasul o să dispară? 

— Ai încredere în mine. 

Făcu un semn chelneriţei care veni să strângă. Marler îi ceru 
nota. Aceasta păru surprinsă: 

— Fără desert? 

— Fără. 

Scrise nota. Din nou figura ei exprima neîncredere. Englezii 
ăştia... niciodată nu mănâncă cum trebuie! Marler îi mulţumi, şi 
când chelneriţa fu chemată la o altă masă, îi înmâna Paulei 
câteva bancnote. Apoi se ridică, părăsi fără grabă restaurantul şi 
traversă piaţa. 

Paula dădu banii chelneriţei şi urmări cu emoție cum Marler 
ajunge pe partea cealaltă şi se deplasează la stânga, către 
poştă. Grasul se aplecă înainte deasupra volanului. Chiar şi de la 
distanţă Paula putea să-i simtă nedumerirea când Marler trecu 
fără să se oprească pe lângă Mercedesul parcat. 

Când ajunse la colţul clădirii, Marler o luă la dreapta şi 
dispăru. Grasul se urni din loc. Cobori, încuie uşa, apoi o porni 
pe urmele lui Marler, mişcându-şi anevoie picioarele scurte şi 
groase. Paula presupuse că nu prea era obişnuit să-şi folosească 


propriile-i picioare: se deplasa cu maşina. 

Ea îl urmări până ajunse la acelaşi colţ, unde dispăru. 
Previziunile lui Marler se adevereau. Dar ce putea face el ca să-l 
scoată din circuit? în mijlocul unui oraş aglomerat? leşi din 
restaurant şi se opri aşteptând să treacă alt tramvai zgomotos. 
Alergă spre Mercedes, descuie şi se aşeză în faţă, băgă cheia în 
contact şi aşteptă. Între timp, Marler trecuse (de oficiul poştal. O 
luase din nou la dreapta prin spatele clădirii, pe Graslei - o 
stradă pavată cu piatră cubică ce mergea de-a lungul canalului. 
Nu departe se afla un pod care traversa canalul. Inţelese că 
norocul era de partea lui. 

Cam la jumătatea distanţei, până la a treia clădire, se afla un 
grup de turişti americani care se strânseseră laolaltă pentru a se 
simţi apăraţi într-o ţară străină. Bine îmbrăcaţi, erau americani 
înstăriți care veniseră în străinătate în afara sezonului. 

O însoţitoare le vorbea despre istoria oraşului Gent în timp ce 
ei se înghesuiau lângă perete. 

Marler îi ocoli şi li se alătură, ca şi cum ar fi făcut parte din 
grup. Zâmbi unei doamne în albastru pal. 

— Nu e minunat? îi aruncă ea, în timp ce Marler se strecura în 
mijlocul grupului. El dădu din cap şi privi în urmă. Grasul 
apăruse, dar stătea în drum, incapabil să-şi repereze omul. 

Marler ajunse la intrarea unei alei înguste - Hazewindstraatje. 
Putea face fractură de maxilar pronunţând denumirile flamande. 
Ştia că aleea pavată ducea spre Koommarkt. Merse repede şi 
ajunse în apropierea locului unde era parcat Audi-ul. 

Trotuarul era plin de lume. Marler se apropie de maşină cu 
mâna în buzunarul pantalonilor. Scoase mâna şi lăsă să-i cadă 
un pumn de mărunţiş. 

Se aplecă să culeagă monedele. Nimeni nu-l observă când 
deşurubă capacul de la roata din faţă. Spre Koommarkt veneau 
unul după altul trei tramvaie. Perfect! Scoase un pix din buzunar 
şi-l înfipse în cauciuc făcând cu vârful tare o gaură. Sâsâitul 
aerului ce ieşea din cauciuc era acoperit de zgomotul 
tramvaielor care treceau. În două minute, cauciucul fu fleaşcă - 
turtit ca o clătită. 

Se ridică şi se îndreptă iute spre Mercedes; băgă capacul de 
la roată în portbagaj. Paula îi deschise uşa. După ce urcă şi 
închise uşa, porni motorul. 

— A fost doar un fel de fugă în jurul cozii, după cum spunea 


Wellington la Waterloo, remarcă el. Şi-apoi, Waterloo nici nu e 
prea departe. 

În oglinda retrovizoare îl văzu pe Gras apărând în capătul 
aleii. Privi spre Mercedes, bâjbâi după chei, se năpusti în maşină 
şi porni motorul. 

— Şi acum să ne distrăm puţin, spuse Marler. 

leşiră din Koommarkt îndreptându-se spre şoseaua ce ducea 
la Bruxelles. Grasul era într-o asemenea panică la gândul că 
poate să-i piardă, încât uită de orice măsură de prevedere. 
Apasă pe pedala de acceleraţie şi porni după Mercedes. 

— Ce e amuzant? întrebă Paula. 

— Grasul are o pană la cauciucul din faţă. Uită-te în oglinda 
laterală. Pietrele cubice au să-i vină de hac. Sunt un real 
dezastru pentru el. Din clipă în clipă, roata o să ajungă la rama 
de metal. 

Mări viteza. Un şofer de taxi ce venea din direcţie opusă 
conducea cu peste 100 km/h - puţin peste 60 de mile. Marler 
acceleră. În urmă, Grasul încerca disperat să se ţină de ei. Apoi 
se întâmplă. Marler privi în oglinda retrovizoare, iar Paula în cea 
laterală. 

Audi-ul trecea cu o viteză mult prea mare peste piatra cubică 
izbind-o cu rama metalică. Pentru o secundă maşina se zgudui 
îngrozitor, apoi Grasul pierdu controlul, maşina derapa în 
spatele unui camion de gunoi care staţiona, izbindu-l ca un 
ciocan pneumatic. Botul maşinii se turti. O avalanşă de gunoaie 
se prăbuşi peste maşină acoperind parbrizul. 

Grasul nu avusese timp să-şi aranjeze scaunul. Fu aruncat în 
faţă, cu capul prin geam, ca un glonţ dintr-un pistol. 

Marler întoarse după un colţ şi imaginea neplăcută dispăru 
din vedere. Paula respiră uşurată şi se gândi să spună ceva lipsit 
de importanţă. 

— Ziceai de Waterloo. N-am fost niciodată acolo. Poate voi 
avea cândva totuşi ocazia. a 

— Nu-ţi face probleme, răspunse Marler. N-ai ce să vezi. In 
zilele noastre, nu se mai întâmplă nimic la Waterloo. 


25 


— Vorbea de „vila mea modestă”, şi când colo e un palat, 
comentă Tweed. 

Newman şi Tweed ajunseseră la Waterloo cu Mercedes-ul. 
Opriră maşina în faţa unor porţi înalte, ornamentate, mărginite 
de doi stâlpi de piatră. In părţile laterale ale stâlpilor, se întindea 
un zid uriaş, fără sfârşit, de vreo 10 picioare înălţime. Deasupra 
peretelui se întindea o sârmă, care - Tweed era încredinţat - era 
străbătută de curent electric. Porţile erau închise. Pe un stâlp, o 
placă mare de metal purta inscripţia „MOONGLOW TRUST 
INTERNATIONAL FOR REFUGEE AID”. 

— Pare că simte nevoia unei paze straşnice, observă Tweed. 
Newman cobori din maşină, merse la interfonul de sub placa de 
metal, apăsă pe buton şi începu să vorbească printre gratii. O 
voce îl întrebă în franceză cine era. 

— Domnul Tweed. O întâlnire. Cu doctorul Wand... 

Nu mai aşteptă răspunsul. În timp ce-şi ocupa locul în maşină 
şi închidea uşa, porţile controlate electronic începură să se 
mişte încet spre interior. Cam la cincizeci de iarzi în spatele 
porţilor, cocoţată pe o terasă, se afla o vilă cu trei etaje, cu un 
acoperiş mansardat şi pereţi vopsiți într-un cenuşiu-albăstrui. Pe 
ambele părţi ale drumului drept se întindeau pajişti întrerupte 
de fântâni arteziene. Într-un fel, îi amintea lui Tweed de castelul 
lui Delvaux, însă lipsit de gust. 

Newman intră înăuntru, opri imediat după porţi şi sări afară 
din maşină. Apucă o piatră vopsită în alb de pe marginea 
drumului, o cără în spatele maşinii, o puse în faţa unei porţi 
deschise şi pe urmă reveni la maşină. 

— Ce urmăreşti? întrebă Tweed. 

— Când porţile se închid automat - ceea ce se întâmplă chiar 
acum poarta din dreapta se va opri în acea piatră şi nu se va 
închide. In cazul în care va trebui să plecăm în grabă... 

Ajuns la baza terasei, Newman întoarse maşina, orientând-o 
drept spre poartă. Unul lângă altul, urcară cele zece trepte spre 
terasă şi se opriră în faţa a două uşi masive din lemn. Inainte ca 


Tweed să apese pe sonerie, uşa se deschise. Un bărbat înalt, 
solid, cu părul pieptănat pe spate şi îmbrăcat ca un majordom, 
apăru în cadrul uşii. 

— Doctorul Wand vă aşteaptă, domnilor. 

Tweed intră primul, urmat de Newman. Se auzi un bâzâit. 
Newman înţelese că uşa era prevăzută cu un detector de 
metale. Majordomul închise uşa şi i se adresă lui Newman: 

— Un moment, domnule. Purtaţi vreo armă? 

— Da, răspunse el prompt. Un Smith&Wesson. 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, continuă valetul în franceză, 
voi avea grijă de el în timp ce-l vedeţi pe doctorul Wand. 

— Nu, nu vei avea. 

— Este obiceiul casei. Niciun purtător de armă nu este admis 
în prezenţa doctorului Wand. 

— Atunci, lacheule, deschide naibii uşa aia şi ne întoarcem la 
Bruxelles. 

Newman îi văzu mâna dreaptă zvâcnind în sus, apoi 
relaxându-se. În timpul duelului verbal, Tweed rămăsese tăcut. 
Lucrurile puteau lua o întorsătură periculoasă, dar Tweed se 
simţea dispus să-l lase pe Newman să se descurce. Valetul se 
înclină uşor. 

— Dacă nu vă supăraţi, aşteptaţi câteva secunde. Trebuie să- 
mi consult stăpânul. 

— Dă-i drumul, îl sfătui Tweed. 

În timp ce aşteptau în enormul hol de la intrare, cu podeaua 
din parchet lustruit şi acoperit cu carpete persane întinse la 
întâmplare ici şi colo, Tweed, cu mâinile la spate, se apropie să 
privească un mic tablou înrămat ce reprezenta o femeie în straie 
de epocă. 

— E un Holbein, remarcă el către Newman. Şi încă unul 
original dacă nu mă înşel. Trebuie să fi costat o grămadă de 
bani. 

— Doctorul Wand nu pare să se limiteze la un şiling, doi, 
comentă Newman. Şi asta sprijinind refugiații. 

Valetul se îndreptase spre capătul holului, unde se afla un 
birou mare stil Regence. Probabil că acolo se afla staţia de 
unde-i chema pe servitori la ordine. Vorbi la un telefon de tip 
vechi, cu receptor aurit. Punându-l în furcă, se întoarse. 

— Doctorul Wand este gata să facă o excepţie în cazul 
dumneavoastră. Vă rog să mă urmaţi. Voi aştepta la uşa biroului 


său. 

— Ca să tragi cu urechea? întrebă Newman jovial. 

Mergând în faţa lor, valetul se împiedică de o treaptă, apoi îşi 
reluă mersul milităresc. Se opri în faţa unei uşi încrustate din 
lemn masiv. Ciocăni de două ori, deschise uşa, apoi se dădu la o 
parte ca să le facă loc să treacă. Inchise uşa în urma lor. 

Tweed clipi. Biroul era o încăpere foarte spațioasă, dar toate 
ferestrele erau acoperite de draperii grele de catifea. Singura 
sursă de lumină provenea de la o lampă de birou orientată 
astfel încât să lumineze două fotolii joase, aflate chiar în faţa 
biroului Ludovic XV. În spatele biroului, aşezat pe un scaun cu 
spătar înalt, se afla o figură neclară. Incă în umbră, omul se 
ridică încet, rămânând în spatele biroului. 

— Domnule Tweed, este o mare plăcere să mă onoraţi cu 
prezenţa dumneavoastră. Vă rog, veniţi amândoi şi luaţi loc. 
Sunt sigur că în prezenţa unor bărbaţi inteligenţi ca 
dumneavoastră, vom avea o discuţie interesantă. 

Conştient de grosimea carpetei de sub picioarele sale, Tweed 
înainta mai încet ca de obicei, privind în jur, în timp ce ochii se 
acomodau cu lumina obscură. Făcu un pas într-o parte, luă un 
scaun sculptat, împinse deoparte fotoliul şi se aşeză. 

— Prefer acest tip de scaun, remarcă el. 

— Şi eu, spuse Newman luând şi el un scaun şi aşezându-se 
picior peste picior. 

— Domnul Newman, cred? spuse doctorul Wand care se aşeză 
la rândul său. Faimosul corespondent internaţional. Sper ca 
această conversaţie a noastră să nu fie - cum se spune - 
înregistrată? Mi-ar displăcea să citesc mai târziu un rezumat 
discuţiei noastre în Der Spiegel. 

— M-am retras acum câţiva ani îi spuse Newman. 

— Desigur. Îmi amintesc că aţi scris o carte. Un bestseller 
internaţional care v-a adus o avere. Am citit-o fascinat. Ce 
nemernic. 

— Oh, mai sunt mulţi alţii. 

Tweed văzu capul lui Wand aplecându-se mult în faţă. Pentru 
o fracțiune de secundă văzu în ochii din spatele ochelarilor o 
sclipire de răutate. Replica lui Newman îşi atinsese ţinta. Apoi 
capul se retrase din nou în umbră. Wand începu să vorbească 
încet şi calculat. 

— Trebuie să-mi cer scuze pentru lumina insuficientă, dar una 


puternică îmi afectează vederea. Deci, în ce fel vă pot fi de 
folos, domnule Tweed? 

— Credeam că e tocmai invers, îi aminti Tweed. Ne aflăm aici 
la invitaţia dumneavoastră. 

— Bineînţeles. Bineînţeles. Wand se opri o secundă. M-am 
simţit intrigat de faptul că aţi considerat că merită să vă pierdeţi 
preţiosul dumneavoastră timp făcând investigaţii referitoare la 
mine. 

„Ne apropiem de ţintă”, gândi Newman. Se întreba cum va 
aborda Tweed situaţia. Acesta răspunse imediat. 

— Ce vă face să credeţi că aş avea cel mai mic interes în ceea 
ce priveşte activitatea dumneavoastră? 

— Haide, haide, dragul meu domn. Un om ca mine, care 
manifestă interes pentru situaţia refugiaților din întreaga lume, 
are în mod necesar o ureche ascuţită, îndreptată spre surse de 
zvonuri clandestine. 

— Vă deranjează dacă îmi aprind o ţigară? întrebă Newman 
pentru a-l distrage. 

— Dacă vă este necesar. Şi ar trebui să înţelegeţi că eo 
concesie majoră din partea mea permisiunea de a intra - aşa 
înarmat cum sunteţi - cu un pistol. 

Vocea i se schimbase. Se simţea o notă de duritate. Tweed îşi 
dădu seama de forţa bărbatului pe care încă nu-l vedea clar. 
Newman îi răspunse imediat scoţându-şi ţigara din gură. 

— Atunci v-aş sfătui să discutaţi cu valetul dumneavoastră. 
Pistolul pe care el îl poartă în tocul de la umăr iese prea clar în 
evidenţă. Îl poate vedea oricine. 

— Mulţumesc, domnule Newman. Sunteţi foarte amabil, spuse 
Wand sarcastic. Voi discuta negreşit cu Jules în această privinţă. 
Dar trăim în vremuri violente. 

— Apropo de arme, aveţi perfectă dreptate, interveni repede 
Tweed. Sir Gerald Andover a fost asasinat lângă castelul lui 
Gaston Delvaux de la Liege, chiar noaptea trecută. Aţi auzit, 
desigur, de Andover prin reţeaua dumneavoastră clandestină de 
informaţii. 

Newman zâmbi în sinea sa. Lucrurile se precipitau. Tweed 
intervenea la fiecare ocazie. Avu impresia că doctorul Wand era 
furios că se produsese o fisură în armura sa. 

— Da, spuse Wand reflectând, am auzit într-adevăr cândva de 
Andover. Cred că este - a fost - un nebun inofensiv care 


propunea teorii bizare. 

— Sau un geniu care a prevăzut ce urmează să amenințe 
Occidentul, se repezi Tweed răstit. 

— Şi ce urmează, dacă pot îndrăzni să întreb? 

— Refugiații pot fi un pericol îngrozitor. Mii, poate milioane 
năvălind dinspre Est. Europa ar putea fi înghițită dacă le va fi 
permisă pătrunderea. Şi, aparent, adăugă Tweed, organizaţia 
dumneavoastră este consacrată infiltrării acestor oameni în 
mijlocul nostru. 

— Infiltrare? Wand părea îngrozit. Se răsuci în scaun şi capul îi 
apăru pentru puţin timp în lumină. Ochi cruzi îl priveau pe 
Tweed din spatele ochelarilor. Puteţi fi mai explicit? Ce vreţi să 
insinuaţi despre organizaţia mea, când aceasta îşi propune să 
ajute doar oamenii săraci şi neajutoraţi. 

— E un fel de a spune, rosti Tweed calm. De ce este problema 
refugiaților un punct atât de sensibil? 

— Trebuie să fim selectivi, să distingem între cei care se 
refugiază din motive politice şi cei ce o fac din motive 
economice. Cu siguranţă că aţi auzit despre o asemenea 
dispută. 

— Există vreo legătură între compania dumneavoastră de 
comerţ ce funcţionează la Hong Kong şi asta de aici care se 
ocupă de refugiaţi? 

— Absolut niciuna. Tonul lui Wand fu foarte incisiv. După câte 
ştiu, compania dumneavoastră se ocupă cu negocierea preţului 
ce urmează a fi plătit pentru oamenii înstăriți care au fost răpiți. 
In astfel de cazuri, se spune că sunteţi expert, negociator. Deci 
care e legătura cu ceea ce spuneţi? 

— Legătura constă în faptul că un om important a fost răpit, 
iar eu tratez răscumpărarea lui, minţi Tweed. 

Se lăsă o tăcere îndelungată. Wand se foi neliniştit în scaunul 
său. Işi aranja ochelarii. Deodată îşi schimbă atitudinea şi deveni 
amabil. 

— Sper că veţi avea succes în dificila dumneavoastră 
misiune? 

— Oh, da. Apar mereu informaţii importante. Pentru moment, 
s-ar putea spune că ne apropiem de ţintă. Anumite persoane se 
află la Bruxelles şi mă întreb ce caută ele aici. Cred că ar trebui 
să aflu de ce. 

O altă pauză. Newman, cu ţigara neaprinsă încă între buze, se 


juca cu bricheta. Suci rotiţa ce controla debitul gazului şi 
transformă bricheta într-un veritabil aruncător de flăcări în 
miniatură. 

— Atunci eu vă doresc sănătate, domnule Tweed. Şi, de 
asemenea, succes în misiunea dumneavoastră care - sunt sigur 
- e foarte dificilă. O singură mişcare greşită - presupun - şi 
întreaga chestiune s-ar putea întoarce în defavoarea 
dumneavoastră. Vocea îi deveni atât de slabă, încât Tweed abia 
mai putea să-i audă cuvintele. Ar fi o tragedie pentru 
dumneavoastră şi pentru toţi cei implicaţi, adăugă el. 

Newman alese acel moment pentru a se apleca înainte şi 
pentru a aprinde cu un bobârnac bricheta. O flacără mare 
izbucni, o ţinu dreaptă în timp ce-şi apropie vârful ţigării, apoi 
trase rotiţa la loc şi flacăra supărătoare se stinse. În acele 
câteva secunde, cei doi bărbaţi din faţa biroului surprinseră 
imaginea fugară a doctorului. Işi ridicase mâna ca să-şi acopere 
ochii, dar nu înainte ca ei să-l fi observat. 

Tweed îi văzu expresia plină de furie diabolică. Ochii aveau 
priviri sălbatice. Wand avea pomeţii proeminenţi, nasul ca prova 
unui vapor, iar buzele subţiri erau strânse într-un zâmbet de 
gheaţă foarte neplăcut. Se ridică în picioare, acum din nou în 
umbră. 

— Domnule Tweed, aş dori să vă exprim profunda mea 
gratitudine pentru că v-aţi pierdut puţin din preţiosul 
dumneavoastră timp, făcând atâta drum de la Bruxelles pentru 
a mă vedea. După cum mă aşteptam, conversaţia noastră a fost 
stimulatoare şi edificatoare. Păreţi să fiţi angajat într-o problemă 
foarte periculoasă. Să sperăm că veţi supravieţui încă mulţi ani. 

— Exact asta şi intenţionez, replică scurt Tweed. 

Doctorul Wand apăsase probabil pe un buton. Uşa se deschise 
şi majordomul apăru, ţinând mâna pe clanţă. Rămase nemişcat 
privind drept înainte. Wand îl ignoră pe Newman, nu mai făcu 
nicio referire la el şi nici nu schiţă vreun gest de a le strânge 
mâna după obiceiul belgian. 

Însoţindu-i în hol, majordomul deschise o uşiţă mică din 
perete. Mormăi: 

— Se pare că porţile nu s-au închis. 

— Ei bine, doar ca să fim siguri că le vei deschide cu 
adevărat, spuse Newman bine dispus. 

Când ajunseră cu maşina la poartă, aceasta era larg deschisă. 


Newman scoase maşina în drum, apoi alergă înapoi, puse la loc 
piatra pe marginea aleii, se întoarse la maşină şi porni înapoi 
spre Bruxelles. 


În biroul său, doctorul Wand rămase în întuneric cu mâinile 
încleştate în poală. Stătea aproape nemişcat, gândind profund. 
Când sună telefonul, ridică automat receptorul, cu mintea 
pribegind la mii de mile. 

— Da? 

— Aici e Anne-Marie, spuse vocea unei femei. Vorbesc de la o 
cabină telefonică. 

— O precauţie foarte înţeleaptă, sunt sigur. Ai noutăţi pentru 
mine? 

— Da. Pe marginea unei supravegheri destul de sumare a 
domnişoarei Grey şi a şefului său, aş putea spune că ei sunt 
foarte apropiaţi. 

— Crezi că e amanta lui? 

— Nu. Nu cred că e acest gen de relaţii. Cred că ţine foarte 
mult la ea, că o priveşte ca pe un prieten nepreţuit. 

— Intr-adevăr, găsesc că e interesant. Foarte interesant. Un 
bărbat poate renunţa la o amantă fără remuşcări, dar prietenia 
sinceră e mai profundă. Continuă, dacă eşti atât de drăguță, 
comunică-mi cu regularitate. La revedere... 

Apelul telefonic îl hotărî pe Wand să aleagă un anumit mod de 
a acţiona, la care înainte abia se gândise. Mai devreme îi 
telefonase doctorul Hyde de la Liege, comunicându-i hotelul, 
numărul camerei şi numărul de telefon. Wand formă numărul şi-l 
ceru pe doctorul Hyde. 

— Cine este? întrebă calmă vocea doctorului Hyde. 

— Patronul dumitale te sună... Folosirea acestui cuvânt îl 
amuza pe Wand: doctorul Hyde era un servitor loial, doar pentru 
că era plătit aşa de bine. Imi recunoşti vocea? 

— Da. Cu ce vă pot fi de folos? 

— S-ar putea ca un nou pacient să aibă nevoie de tratamentul 
dumneavoastră. O femeie. Dar se poate ca asta să fie ceva mai 
târziu. Problema e când va fi disponibilă. Îți voi telefona la 
momentul potrivit. Între timp, îţi sugerez să rămâi acolo unde te 
afli. Poţi încerca plăcerile Liege-ului... 


— Doctorul Wand pare chiar mai diabolic decât în pozele lui 
Marler, remarcă Newman în timp ce parcă în faţă la Hilton. 

— Trucul tău cu bricheta a fost inteligent, spuse Tweed. Sunt 
de acord cu tine. Unii nemernici sunt greu de depistat. Au 
farmecul diavolului. Dar în acel scurt moment, la lumina flăcării 
de brichetă, am avut impresia că ne aflăm în prezenţa diavolului 
însuşi. Un om capabil să coordoneze un tratament bizar ca cel 
aplicat lui lrene Andover. Ca să nu mai spun de angajarea unui 
asasin la Liege pentru omorârea bietului Andover. 

— Pe care l-a apreciat drept un nebun inofensiv, aminti 
Newman. 

— Aceea a fost o eroare tactică. O greşeală cu care presupun 
că doctorul Wand nu este obişnuit. Scopul lui a fost să 
discrediteze teoriile lui Andover cu privire la evoluţia mondială. 
De ce? Pentru că sunt adevărate, cred, remarcă el în timp ce 
păşiră în lift. 

— Te-ai descoperit un pic când ai spus că ne apropiem de 
îndeplinirea misiunii. 

— În mod deliberat. Voiam să-l enervez. Şi cred că am reuşit. 
Un om tulburat face greşeli fatale. 

— Vorbeai acum un moment de tratamentul oribil aplicat lui 
lrene Andover, îi aminti Newman. Tu crezi cu adevărat că este 
implicat un medic de mâna întâi - mă gândesc la amputări. 
Braţul retezat al lui Irene. Mâna retezată a Luciei. Curată 
măcelărie, cu sânge rece. 

— Voi şti dacă a angajat un chirurg de profesie după ce-l voi 
vedea pe doctorul Rabin la Londra. Se uită la ceas. Am timp 
doar să-mi ridic valiza pregătită şi sistemul radar de la casa de 
valori. 

Intrară în camera 209. 

— Butler şi Nield merg cu tine? 

— Nu, am schimbat planul. Preiei tu comanda cât timp sunt 
plecat. Va merge cu mine doar Harry Butler. Pete Nield va 
rămâne la Bruxelles. Are o treabă specială. Transmite-i 
instrucţiunile. O va păzi pe Paula zi şi noapte. Nu trebuie s-o 
scape din vedere nicio secundă. Avertizează-l şi pe Marler... 

Se auzi o bătaie scurtă în uşă. Newman deschise şi intrară 
Marler şi Paula. 

— Mai am doar cinci minute, le spuse Tweed. 


Marler îi făcu un raport concis referitor la localizarea de către 
ei a coloniei cu case noi de lângă Gent. Tweed părea abătut 
când îşi luă servieta. 

— Mongolii au infiltrat spioni înaintea armatelor lor. Pare ca şi 
cum sistemul lui Wand este deja răspândit. Când mă întorc de la 
Londra, va trebui să ne mişcăm iute. 


26 


La aeroportul din Londra, după ce trecu prin vamă şi controlul 
paşapoartelor, Tweed dădu un scurt telefon doctorului Rabin. 
Nimeni nu-i ceruse să vadă conţinutul servietei pe care o ducea. 
Butler aşteptă în apropierea cabinei din care telefona Tweed. La 
încheierea convorbirii, când i se alătură, Tweed i se păru relaxat. 
Mai tăcut din fire. Butler nu puse nicio întrebare în timp ce se 
îndreptară spre locul unde se afla maşina pentru care Tweed 
telefonase de la Hilton. 

— Aţi călătorit bine, domnule? 

Era George, unul dintre foştii oameni ai armatei, care acum 
făcea pe paznicul la Park Crescent. Tweed dădu din cap şi 
George îi conduse la maşina parcată în garajul pentru parcări pe 
termen scurt. Urcând în spate, Tweed îi dădu o adresă din 
strada Harley, la doctorul Rabin, un văduv, care continua să 
păstreze camerele pe care le folosise ca medic generalist 
înainte de a se specializa în patologie. 

După freamătul şi agitația din Bruxelles, Tweed găsi că eo 
adevărată binecuvântare să mergi într-un loc plăcut şi odihnitor 
ca Harley, cu clădirile sale solide şi sobre. Butler rămase în sala 
de aşteptare, cu servieta în braţe şi cu restul de bagaje alături. 

— Am rezultatele examinării, îl informă Rabin pe Tweed. E 
ceva foarte straniu aici. 

Se aşezară într-o cameră de zi, mobilată cu gust, având între 
ei o măsuţă joasă. Pe masă se afla o tavă de argint cu un set de 
ceai din porțelan fin, care fusese adusă de către o îngrijitoare 
curat îmbrăcată. 

Rabin era un bărbat scund şi îndesat, trecut de cincizeci şi 
cinci de ani. Avea un cap mare şi rotund, părul alb la fel ca şi 
mustaţa dichisită. _ 

Purta un costum albastru de zi. Infăţişarea sa sobră îi amintea 
lui Tweed de expresia aceea demodată „un ofiţer şi un 
gentleman” - fără urmă de snobism. 

— Straniu? întrebă Tweed sorbindu-şi ceaiul. În ce fel? 


— Să luăm mai întâi fata. Braţul retezat a fost amputat de 
către un chirurg cu o pregătire profesională excepţională. Nu am 
dubii în această privinţă. Şi asta mi s-a confirmat încă o dată 
când am examinat corpul. A fost ucisă printr-o injecție cu 
cianură de potasiu. Acul a fost introdus în partea de sus a 
braţului prin îmbrăcăminte. Nu e nevoie să fii specialist ca să 
faci asta. 

— De asta ai folosit cuvântul straniu? 

— Într-un fel, da. Deci au fost implicaţi doi oameni diferiţi. Un 
chirurg, care a făcut amputarea, şi un altul care a asasinat-o. 

— Te superi dacă dau un telefon la Bruxelles? S-ar putea să 
mai avem un caz similar. 

— Te rog, chiar... 

Tweed luă din carnet numărul sediului poliţiei şi ceru să 
vorbească cu inspectorul-şef Benoit. Vorbea în franceză. Benoit 
răspunse foarte repede. 

— Lucie Delvaux, spuse el. Ţi-ai format vreo părere despre 
acest caz? 

— Tocmai mi-a parvenit prin telefon raportul medicului. Tipii 
ăştia au un fel nemaipomenit de a aborda astfel de lucruri. Zicea 
că amputarea a fost minunat realizată. Trebuie să fi fost 
executată de un expert. Plus o mulţime de date tehnice, de care 
nu cred să ai nevoie. 

— Mulţumesc, Benoit. Cum merg treburile la Bruxelles? - 
Delvaux este supravegheat discret, dar foarte riguros. Nici 
măcar nu bănuieşte. Mai nimic altceva. Ţinem legătura. 

Tweed închise telefonul şi se oferi să plătească convorbirea, 
dar Rabin nici nu vru să audă. Ascultă rezumatul convorbirii cu 
Benoit. 

— Înţeleg, spuse el. Asta e şi mai neplăcut. 

— Problema este, spuse calm Tweed, dacă ştii vreun chirurg 
care ar fi putut face asta. Cineva strălucitor, dar eliminat din 
corpul medical datorită nerespectării eticii profesionale etc. 

Chipul lui Rabin păru să se coloreze uşor. Tweed îl văzu 
privind o fotografie înrămată de pe perete. Poza reprezenta un 
grup de bărbaţi surprinşi într-un decor exotic. Vocea lui Rabin se 
înăspri. 

— Mi-aţi trimis corpul lui Harvey Boyd. Am terminat 
examinarea. E altă mâncare de peşte, dar din nou straniu. 

— În ce fel? întrebă Tweed pentru a doua oară. 


— Ei bine, mai întâi, aici nu poate fi vorba de o amputare 
profesionistă. Nimic de acest gen. Dar sunt consternat. O parte 
a capului a fost, după cum ştii, pur şi simplu retezată. Tăiată 
drept. Reţine, am spus tăiată drept. 

— Tăiată în ce fel? insistă Tweed. 

— A! Asta-i problema. După cum mi-ai spus la telefon, Boyd 
se afla într-o mică barcă cu motor când a murit. O barcă în 
mişcare pe fluviul Lymington, când era ceaţă deasă. Deci, pare 
evident că alt vas mai mare şi mai puternic l-a dat la fund. Dar 
porţiunea aceea de cap a fost retezată prea curat. Sunt încă 
surprins când îţi spun că am găsit în craniu fragmente 
minuscule din ceea ce îmi imaginez că ar fi resturile epavei unei 
bărci în urma coliziunii. 

— Şi de ce eşti surprins? 

— Pentru că, în mod normal, carcasa unui vas mare i-ar fi 
smuls capul mult mai brutal. Asta-i tot ce pot spune. 

— Ai putea să-mi vorbeşti despre chirurgul capabil să 
amputeze cu atâta pricepere braţul lui lrene? 

Rabin îşi drese glasul. 

— Acum intrăm pe terenul eticii profesionale. Buzele-mi sunt 
pecetluite. 

Tweed puse cu grijă ceaşca pe masă. Se ridică, îşi luă haina 
de pe braţul fotoliului, se îmbrăcă, apoi rămase nemişcat cu 
mâinile în buzunare. Rabin, gândind că pleacă, se simţi jenat şi 
se ridică şi el în picioare. Tweed îl apucă de braţ privindu-l 
sever. 

— Atunci, va trebui să-ţi dezlipeşti buzele, nu? Las-o naibii de 
etică profesională. Vocea îi era rece şi amenințătoare. Acum, 
ascultă-mă. Au fost până acum două cazuri de oameni eminenţi, 
ale căror rude apropiate au fost răpite. Nu s-a cerut 
recompensă. Doar ordinul de a se retrage prematur şi 
obligatoriu din toate activităţile profesionale. Şi, pentru a-i 
hotări, unul primeşte la un moment dat braţul retezat al fiicei 
sale, celălalt mâna soţiei. Mai târziu, tatălui primei victime - lui 
Andover - a trebuit să i se spună că fiica sa, mai exact corpul ei, 
tocmai a fost pescuit din Solent. Ai văzut corpul. Ucisă cu sânge 
rece prin injectare de cianură. Rabin, asta e o problemă de 
securitate naţională. Acum ştiu că am dat peste o conspirație de 
proporţii mondiale. Singura mea şansă este să-l aflu pe ticălosul 
care a făcut amputările. Am nevoie de un nume. 


— Faci mult tapaj, comentă Rabin. 

— Şi, dacă e nevoie, pot face şi mai şi, adăugă Tweed cu 
aceeaşi voce controlată. Cred că ştii cine poate fi chirurgul. 
Cine? 

— Conversaţia asta trebuie să rămână numai între noi... 

— Mai e nevoie să spui asta, doar mă cunoşti? întrebă Tweed. 
Rabin îi aruncă o privire scurtă, apoi se îndreptă spre perete. 
Luă fotografia înrămată la care se uitase mai devreme şi o puse 
pe masă. 

— Asta a fost făcută la o întrunire internaţională a medicilor la 
New Mexico, acum câţiva ani. Priveşte-l pe omul acesta. 

Arătă un chip de lângă Rabin. Tweed îl examina. Poza era 
foarte clară. Un bărbat înalt, masiv şi burtos. Purta ochelari fără 
rame, avea o frunte înaltă şi părul rar. Zâmbea arătându-şi un 
şir perfect de dinţi mari. Lui Tweed i se păru un bărbat foarte 
deştept şi foarte convins de propria-i deşteptăciune. 

— Doctorul Carberry Hyde, spuse Rabin. Îl ştiu de o viaţă. Am 
făcut şcoala împreună. A ţinut întotdeauna legătura cu mine 
chiar şi când a devenit unul dintre cei mai buni chirurgi din ţară. 

— Deci, de ce ar putea fi el? întrebă Tweed. 

— Are un apetit instabil pentru femei. Odată a încercat să 
violeze o femeie care era adormită în timpul unor teste 
preliminare. O soră, pe care o trimisese în cealaltă cameră, a 
văzut scena prin uşa jumătate deschisă. Soţul femeii s-a plâns. 
Asistenta a păstrat tăcerea. Apoi, cu următoarea pacientă a 
făcut acelaşi lucru. De data aceasta, două asistente - una din ele 
era cea care-l văzuse şi prima oară - l-au surprins. La proces 
ambele asistente au depus mărturie. Caz flagrant. A fost 
eliminat. Cazul n-a apărut în presa prea plină de scandaluri 
politice. 

— Şi asta i-a retezat venitul, sublinie Tweed. Deci, ce s-a 
întâmplat cu doctorul Carberry Hyde? 

— S-a dus să trăiască la New Forest. Mi-a scris aproape 
imediat. Cred că mai am încă scrisoarea. Dacă îmi amintesc 
bine, parcă a apărut totuşi o scurtă menţiune în presă. 

Rabin deschise unul din sertarele de jos ale dulapului şi 
scotoci repede într-o grămadă de scrisori şi hârtii. Ridică un plic. 

— lată-l. Spune că s-a angajat ca vânzător la o companie 
farmaceutică. 

— Este posibil ca acest Carberry Hyde să fi făcut aceste 


amputări? 

— E în stare. E o mare pierdere. E un medic excepţional. 

— E vreo adresă pe plic? 

— Da. April Lodge, Brokenhurst. 

Faţa lui Tweed rămase neschimbată. Memoria lui 
enciclopedică alergă înapoi la casa presupusă a fi de vânzare în 
Brokenhurst, casă pe care Paula şi Newman o vizitaseră. Care 
era numele femeii? Da, şi-l aminti. Doamna Goshawk. La April 
Lodge, Brockenhurst. 

— Poţi să fii sigur, îi spuse el lui Rabin, că nimeni - în afara 
organizaţiei mele - nu va ştii cum am obţinut această informaţie. 
Pot să iau cu mine această poză? Îţi mulţumesc şi, bineînţeles, 
am să ţi-o înapoiez... 

Tweed nu regreta că-l minţise pe Rabin spunându-i că fusese 
nevoit să-i comunice lui Andover moartea fiicei sale. Orice 
presiune era justificată pentru a lua urma oribilului doctor care 
săvârşise amputările. 


Întorcându-se la Park Crescent - cu George la volan şi Butler 
alături cu servieta în braţe - Tweed ceru să oprească la un 
telefon public. Ceru pe comandantul Noble de la Serviciul Secret 
Naval. 

— Am să-ţi dau ceva unic din punct de vedere tehnic, îi spuse 
el. Cu cât ajungi mai repede la mine la birou, cu atât mai bine. 

Tweed rămase surprins de viteza cu care reacţiona Noble. 
Abia îşi scoase haina şi se aşeză la birou când Monica răspunse 
la telefon. 

— E comandantul Noble. Aşteaptă jos... 

— Cheamă-l aici... 

Noble se aşeză în fotoliu şi acceptă, multumind, ceaşca de 
cafea pe care i-o aduse Monica. Îl ascultă pe Tweed fără să-l 
întrerupă. Tweed îi relată destul de sincer discuţia dramatică 
avută cu Delvaux despre micul avion Stealth pe care belgianul îl 
construise la uzina sa. Apoi Butler îi dădu servieta. 

— Pot? întrebă Noble. 

Deschise capacul genţii şi examina noul sistem, umblând cu 
multă grijă. Puse apoi totul la loc. 

— Mă întreb, reluă el discuţia, dacă acest mecanism 
funcţionează aşa cum pretinde Delvaux. 


— Ar fi mai bine să-l testezi, spuse Tweed aplecându-se peste 
birou. Şi pot să le sugerez savanților tăi să se grăbească? 
Delvaux a ştiut întotdeauna ce face. A dărâmat ideea acelui 
supertun cu ţeava foarte lungă pe care mizau irakienii. A făcut 
nişte calcule matematice şi a spus că teoria nu e viabilă. 

— O, sigur că am să-l testez, îl asigură Noble. Atât Serviciul 
Secret al Marinei cât şi cel al Aviației. Va fi prioritatea numărul 
unu. Ai observat maşina de afară cu care am venit? Are trei 
oameni în ea. 

— Da, răspunse Tweed. O treabă bună. Arată grozav. 

— Aşa şi trebuie. Este blindată. lar escorta mea e înarmată. Îţi 
mulţumesc, Tweed. Dacă n-ai nimic împotrivă, eu am plecat... 

După ce închise uşa, Tweed se roti în scaunul său pivotant. Se 
întoarse spre Butler şi-i dădu instrucţiuni. 

— E o treabă cu care eşti obişnuit. Mergi la April Lodge, în 
Brockenhurst. E pe undeva la periferie. E în posesia unei 
doamne Goshawk. Cred că a avut un chiriaş. Doctorul Carberry 
Hyde. Incearcă să afli dacă ştie unde se află el acum. Dacă e 
necesar, foloseşti forţa. 

— Am pornit... 

— Un om care vorbeşte puţin, dar care face mult, spuse 
Tweed Monicăi când rămaseră singuri. Dar am ceva şi pentru 
tine. Vino aici şi priveşte poza asta făcută la Mexico City. Când 
ea se aplecă peste umărul lui, îi arătă figura identificată de 
Rabin. 

— Doctorul Carberry Hyde. Vreau ca vrăjitorii de la sala 
maşinilor să mărească poza la o dimensiune de vreo cinci inci 
pe cinci. Pe hârtie lucioasă. O sută de copii. Dacă fac scandal, 
spune-le că aştept un miracol... 

Monica se opri la uşă, cu poza sub braţ. Tweed o privi. 

— Mă întrebam dacă într-adevăr există aceste nave invizibile. 
Noi ştim că avioanele Stealth există - americanii au construit 
bombardierele Stealth B2. Dar nave? Tu ce crezi? 

— Am încredere în cele văzute de Paula în noaptea când a 
murit Boyd la Lymington. Tweed se opri. 

— Dar ai dreptate, ţine de domeniul imaginaţiei. 


PARTEA A DOUA 
Ceaţa morții 


27 


Latitudine 39,55 S, longitudine 18,22 E. Câteva sute de mile 
la sud de Capul Bunei Speranţe. Furtuna înfricoşătoare trecuse 
la fel de repede precum se stârnise. Marea era acum liniştită, ca 
o oglindă, iar deasupra apei se forma o ceaţă deasă. 

Era cel mai ciudat vas construit vreodată. Mao /// intrase pe 
cursul nord-vestic, destul de departe de liniile tradiţionale de 
navigaţie. Un vapor de 20000 de tone, ce părea - cu excepţia 
turnului telescopic - un imens submarin călătorind la suprafaţă. 
Se deplasa într-o linişte stranie, elicele de la pupa scoteau un 
sunet chiar mai slab decât o şoaptă. Intreaga carcasă avea 
profilul rotunjit, reducând depistarea prin radar sau prin 
infraroşii aproape la zero. Niciun satelit nu ar fi putut să-i 
depisteze înaintarea impetuoasă. 

Sistemul de răcire al ţevii de eşapament de pe Mao Ill se afla 
la aproape acelaşi nivel cu suprastructura rotundă. Comanda şi 
sediul controlului armelor nu erau amplasate pe punte, ca de 
obicei. Ar fi fost vizibil. Erau ascunse sub punte. 

Căpitanul Welensky stătea în faţa unui panou de ecrane laser- 
radar Stealth, extrem de sofisticate. Un gigant de şase picioare 
şi jumătate - fost cap de afiş în Europa răsăriteană comunistă - 
care îl făcea să pară pitic pe omul subţire, îmbrăcat în uniformă, 
de lângă el. Welensky, incapabil să-i pronunţe numele oriental, îi 
spunea Kim. Vorbeau în engleză. 

Omuleţul îngrijit, de vreo patruzeci de ani, avea figură 
europeană. Pomeţii înalţi şi ochii înguşti ai chipului său iniţial, 
fuseseră modificaţi de unul dintre cei mai renumiţi specialişti 
americani în chirurgia estetică, în Shanghai. Acelaşi chirurg 
făcuse intervenţii unui mare număr de pacienţi orientali. Dar 


tocmai când terminase treaba, americanul suferi un „accident” 
fatal. După ce băuse o ceaşcă de ceai otrăvit, corpul îi fusese 
înmormântat într-o groapă fără nume. Imensa avere în dolari, 
care-i fusese plătită, fusese confiscată şi transferată în 
patrimoniul Republicii Populare Chineze. 

— Vine spre noi, prin ceaţă, un vas, raportă Welensky. Dacă 
aş schimba cursul, l-aş putea evita. Dar am nevoie acum de o 
decizie. 

— Scufundă-l. Îneacă-l sub valuri, ordonă Kim cu vocea sa 
blândă. 

— Te asigur că l-aş putea evita, insistă Welensky. 

— Ai probleme cu auzul? întrebă Kim. Avem în urma noastră 
un vas mai mic, cu care mergem în convoi. Ineacă intrusul. 
Scufundă-l. 

Welensky se cutremură. Făcuse o mare greşeală cerând întâi 
ordinul lui Kim, ceea ce nu trebuia să se mai repete. Nava 
Stealth Mao III îşi orienta lansatoarele de rachete înainte, sub 
prova ascuţită ca un cuţit, menţinându-şi cursul. Ceaţa se 
îndesea. 

— Nu uita să foloseşti arma laser ca să le distrugi camera 
radio, îi aminti Kim căpitanului. 


Cargobotul olandez Texel, de 8000 de tone, fusese forţat să-şi 
devieze ruta în jurul extremității sudice a Africii, din cauza unei 
furtuni teribile. Se afla acum mult mai la sud de traseul 
planificat de căpitanul Schenk. Era îngrijorat. _ 

Mai întâi, pentru că ancorase în Indonezia şi întârziase. In al 
doilea rând, pentru că era ceva în neregulă cu motoarele şi 
putea merge doar cu jumătate din viteza normală. Şi-n al treilea 
rând, furtuna fusese înlocuită - când se potolise - de o ceaţă 
îngheţată. Pe punte, se formase deja o pojghiţă de gheaţă. 

— Jan, ordonă el secundului, nu-ţi dezlipi ochii de pe ecranul 
radarului. 

— Dar îl privesc non-stop, protestă Jan. Nimic de raportat. Şi- 
apoi, nici nu vor mai ajunge alte nave până aici. 

— Atunci de ce, reluă Schenk privind afară pe geam în timp 
ce ţinea cârma, de ce sunt sigur că am văzut ceva prin ceaţă 
îndreptându-se direct spre noi? 

Jan, la fel de scund şi de îndesat ca şi căpitanul, începu să se 


îngrijoreze. Vederea lui Schenk era legendară în Amsterdam. În 
cercurile engleze de navigatori, era poreclit domnul Radar. Jan 
se holbă fix la ecran şi clipi ca să vadă mai bine. 

Din punct de vedere tehnic, nu mai putea fi nicio altă navă 
până la multe mile distanţă. Ecranul gol al radarului îi spunea 
asta. Problema era că Jan nu putea uita faimoasa împrejurare, 
când Schenk salvase o altă navă de la ciocnirea cu un aisberg, 
în ciuda faptului că radarul nu dăduse niciun semnal. 

— Sunt sigur că e ceva în apropierea noastră, repetă Schenk. 

— Dar nu e nimic pe... 

Jan nu-şi mai termină vorba. 

O formă uriaşă se ivi dintre ceţurile îngheţate la babord. Texel 
se cutremură teribil sub impactul ciocnirii catastrofale. Tragedia 
criminală se consumă în câteva secunde. 

Prova ascuţită şi extrem de puternică a lui Mao tăiase Texe! în 
mijloc. Îl tăiase în două, aşa cum dinţii unui monstruos rechin 
devorează corpul unui om dintr-o muşcătură. In camera radio, 
operatorul olandez se afla în faţa transmiţătorului de mare 
putere. Degetele sale începură să bată repetat: SOS, SOS... 

In acel moment, raza laser din arma de pe Mao atinse 
echipamentul radio şi-l descompuse. Operatorul radio reacţiona 
ca un om pe scaunul electric pus în funcţiune. Corpul îi rămase 
rigid, iar părul i se ridică măciucă. Un miros de păr ars umplu 
cabina. Transmiţătorul izbucni în flăcări, iar operatorul radio se 
prăbuşi pe podea. Mort. 

Cargobotul despicat în două se scufundă rapid. Jan era pe 
puntea exterioară şi se holba îngrozit la ireala tăietură netedă, 
în timp ce pupa se scufunda. Văzu oameni din echipaj, cu 
vestele de salvare, sărind peste bord. Sărmanii, bieţi nebuni, 
marea era rece ca gheaţa. N-ar fi rezistat mai mult de cinci 
minute. 

Căpitanul Schenk strigă: „Coborâţi bărcile de salvare...” 

Jan ştia că nu mai era timp de asta. Manevră o barcă 
pneumatică cu motor exterior, o aruncă în apă, apoi încolăci de 
balustradă o frânghie lăsând-o să atârne. Ar fi putut salva astfel 
câţiva dintre camarazii săi. Porni motorul şi îndepărtă în grabă 
barca de prova care se scufunda rapid. 

Jan lansă semnalul sonor, încât orice supravieţuitor să-l poată 
repera. In faţă îi apăru un contur enorm. O scară de funie era 
agăţată de o parte a misterioasei nave. Jan îşi legă barca şi 


începu să urce scara pentru a găsi adăpost, corpul şi mâinile îi 
îngheţaseră în ceata pătrunzătoare. 

Ajunse sus şi apucă cu o mână bara. Deasupra sa, o figură 
masivă ţinea în mâinile înmănuşate un bloc mare de gheaţă 
adus din congelator. Actul fatal fusese bine calculat. Când capul 
lui jan apăru deasupra parapetului, uriaşul dădu drumul blocului 
de gheaţă care crăpă capul lui Jan. Cadavrul căzu în marea 
îngheţată împreună cu gheaţa ucigaşă. 

Kim, îmbrăcat în haină din piele, îl privi pe marinarul care 
cobora scara ducând o cange. Cele trei capete ascuţite ale 
căngii făcuseră găuri în barcă. Apoi funia fu tăiată, lăsând liberă 
barca ce se umplu rapid de apă. Fu înghițită de mare. 

In timp ce Mao se pregătea să-şi continue drumul, se auzi un 
țipăt disperat. Kim se uită peste balustradă, marinarul masiv ieşi 
din nou pe punte. O plută de salvare se legăna în apropierea 
gigantului cu trei supraviețuitori de pe Texel, care purtau veste 
de salvare. Unul dintre ei striga în engleză: 

— Ajutor! Salvaţi-ne...! 

— Aduc arma, spuse marinarul. Kim îl prinse de braţ. 

— Nu. Rămâi pe loc. 

Apoi se adresă căpitanului Welensky de pe punte, prin 
aparatul portabil de emisie-recepţie pe care-l avea întotdeauna 
la el: 

— Plută de salvare la babord. Întoarce câteva grade într- 
acolo. Scufund-o imediat. 

Urmări cum Mao se întoarce încet. Izbi pluta, o răsturnă, apoi 
o sfărâmă în bucăţi. Kim continua să-i privească pe cei trei 
oameni care pluteau în apă. Doi dintre ei făceau semne 
disperate, dar inutile, cu mâna. Se întoarse. 

— In câteva minute, în apa aceea îngheţată, vor fi hrană 
pentru peşti. 

Kim ştia că există o şansă la un milion ca acele cadavre să fie 
pescuite la asemenea latitudini. Dar nu făcea niciodată o astfel 
de greşeală: cadavrele găsite împuşcate ar fi stârnit întrebări 
serioase. 

Ambele părţi din Texe/ erau acum scufundate în apele adânci. 
Treizeci de marinari şi zece pasageri - dintre care patru femei - 
muriseră când Texel se scufundase în groapa acvatică. Kim 
cobori apoi în sala mobilată asemenea unui salon spaţios şi 
confortabil. 


Douăzeci de scandinavi, toţi între douăzeci şi treizeci de ani, 
bine îmbrăcaţi, cu înfăţişare de ofiţeri, jucau cărţi sau citeau. 
Petrecuseră un anumit timp în tabere de antrenament special, 
pe teritoriul Chinei. Fuseseră instruiți intensiv atât mental, cât şi 
fizic. Toţi fuseseră aleşi în funcţie de ataşamentul lor pentru 
comunism, dar mai ales pentru bani. Privirile se ridicară spre 
Kim când acesta intră. 

— N-aveţi de ce să vă faceţi griji, domnilor, îi asigură Kim. O 
coliziune minoră cu o epavă plutitoare. Mao este într-o formă 
perfectă... 

Torcând ca o pisică, motoarele lui Mao duceau nava Stealth 
pe ruta sa nord-vestică, îndepărtând-o de coasta de vest a 
Africii. Se îndrepta acum spre locul de întâlnire pe mare cu un 
tanc petrolier de aprovizionare. 

La mică distanţă în urma sa, un alt vas Stealth, mult mai mic, 
urma aceeaşi rută. Chiar şi pe timp de ceaţă nu avea probleme 
în a-l urma pe Mao, care la intervale regulate emitea un semnal 
scurt, capabil dea fi recepționat doar de echipamentul sonic de 
la bordul navei secunde. 

După ce-şi va fi făcut plinul cu combustibil, Mao trebuia să-şi 
continue drumul spre ultima sa destinaţie. 


28 


La Londra, Tweed fusese foarte activ rezolvând jumătate de 
duzină de probleme diferite înainte de a zbura la Bruxelles. 
Când ajunse la Ministerul Apărării, arătă legitimaţia SIS şi fu 
imediat condus de un paznic pe scări, apoi pe coridoarele fără 
sfârşit. Colonelul Fieldway, legătura şi omul său de încredere la 
MOD, sări în picioare şi-i veni în întâmpinare de îndată ce 
paznicul închise uşa. 

— Am verificat datele pe care le avem despre comandantul 
de brigadă Burgoyne, cum îi place să-şi spună. la loc. Bei un 
ceai? Tocmai l-am turnat în ceaşcă. Nu ţi-l recomand, dar dacă 
vrei să-ţi umezeşti gâtlejul... 

Fieldway era un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, înalt 
şi zvelt, cu o mustață îngrijită, de aceeaşi culoare cu părul 
castaniu des şi bine periat. Avea o faţă alungită, ochi albaştri şi 
vioi şi, gândi Tweed, părea a fi într-o formă excelentă. 

— Cum adică îi place să-şi spună? Ce înseamnă asta? întrebă 
Tweed. Fieldway se aşeză pe scaunul de la biroul său. Inainte de 
a răspunde, îşi făcu de lucru cu hârtiile de deasupra unui dosar. 
Tweed recunoştea stilul: John Fieldway făcea asta ori de câte ori 
nu ştia cum să înceapă. Spuse vioi: 

— Se dădea drept comandant de brigadă, dar gradul lui de 
fapt este de colonel. li place să se dea mare cu gradele sale - pe 
care însă nu le-a avut niciodată. 

— Deci care e povestea lui? întrebă Tweed. 

— Burgoyne era un tânăr ofiţer sclipitor în timpul războiului 
din Coreea, în 1950. A avansat rapid, aşa cum se întâmplă în 
vreme de război. A fost singurul comandant care a respins 
armata chineză când a traversat fluviul Yalu, pentru a sprijini 
grupul nord-coreean. A luat un ME Viteaz ca un leu. Şi un strateg 
abil. Cele două calităţi nu merg totdeauna împreună. 

— Cu cât mai mult, cu atât mai bine, comentă Tweed simțind 
rezerva celuilalt. s 

— Cam asta-i despre el. Incape într-o coajă de nucă. 


— Ce n-a mers? întrebă Tweed. 

— Oh, ştii despre asta? Foarte puţini o ştiu. A fost ţinut secret. 
De dragul numelui armatei, şi alte chestii de astea. 

— Povesteşte-mi, îl îndemnă Tweed. 

Habar n-avea la ce se referea Fieldway. Acesta se opri o clipă 
înainte de a-i face rezumatul. 

— Să ne întoarcem înapoi la acel război. La un moment dat, 
Burgoyne dispărut fără urmă, a dispărut de pe faţa pământului. 
A reapărut după patru luni la cartierul general. Fusese prins în 
spatele liniilor inamice, când s-au retras forţele UN, conduse de 
generalul MacArthur. S-a dat la fund, a trăit undeva la ţară 
evitând să fie băgat în seamă. Un adevărat luptător de gherilă. 
A fost din nou promovat şi i s-a dat comanda altei unităţi, iar 
situaţia s-a stabilizat. 

— John, nu cred că la asta te-ai gândit când ţi-am cerut să-mi 
povesteşti. Şi pentru că tot ai vorbit de coji de nucă, iată una 
destul de mare în faţa ta. Dosarul lui, vreau să spun. 

— Asta-i destul de delicat. Chiar e nevoie să-ţi spun? 

— Comandantul Noble de la Serviciul Secret Naval este 
interesat de fiecare aspect al investigaţiei mele. Şi câţiva 
oameni au fost deja ucişi. 

— Dumnezeule! Chiar că duci o viaţă palpitantă. Se opri din 
nou. Ei hai, treacă de la mine. Dar e confidenţial. Burgoyne s-a 
retras din armată odată cu încheierea afacerii din Coreea. Când 
spun „retras” înţeleg sfătuit. 

— Continuă. N-are rost să te opreşti de vreme ce tot ai 
început, insistă Tweed. 

— Pe de o parte, există nişte zvonuri că ar fi delapidat pe 
scară largă fondurile armatei. 

— lar pe de altă parte? 

Fieldway părea stingherit, mişcă iar hârtiile de pe birou. 

— Ei bine, se spune că ar fi avut legături cu înaltul 
Comandament Chinez, după ce a ieşit din armată. Fieldway 
deschise dosarul. Nicio dovadă. Numai zvonuri. 

— Pentru ce ar fi făcut asta, dacă zvonurile ar fi adevărate? 

— Şi-a înfiinţat câteva companii la Hong Kong, companii de 
comerţ, şi, în scurt timp, a devenit un binecunoscut om de 
afaceri. Combinat la cel mai înalt nivel cu aşa-zişii taipani din 
colonii. 

— Deci ce legătură are asta cu înaltul Comandament Chinez? 


Fieldway îl privi. 

— Am spus că asta e strict confidenţial? 

— Da. 

Tweed era întruchiparea relaxării. Aşezat comod în scaunul 
său, luă o gură de ceai. Avea un gust infect. 

— Versiunea oficială, explică Fieldway, a fost că achiziţiona 
cherestea de la Pekin - Bejing - tare mi-ar plăcea ca aceste ţări 
şi regimuri noi să înceteze să-şi tot schimbe numele. 

— Ce spuneai? îi aminti Tweed. 

— Cumpăra cherestea de la chinezi la un preţ mult sub preţul 
pieţei mondiale. Asta l-a pus în situaţia de a obţine profituri 
uriaşe din vânzarea cherestelei către alte ţări. 

— Şi versiunea neoficială? 

— Că afacerea cu cherestea acoperea aducerea de 
echipament de înaltă tehnologie la Pekin. Şi ăsta, sublinie 
Fieldway, era un zvon foarte vag. 

— Atunci, ce l-a adus acasă pe Burgoyne? De ce a plecat din 
Extremul Orient? 

— A vândut imediat localnicilor companiile sale înainte de a 
părăsi Hong Kong-ul. Era în avion zburând spre casă înainte ca 
cei ce cumpăraseră companiile sale să descopere trucul. 

— Care? 

— Chinezii au ridicat peste noapte preţul de vânzare a 
lemnului la preţurile pieţei mondiale. Nu mai exista sursa unor 
profituri lesnicioase pentru noii proprietari ai companiilor lui 
Burgoyne. 

— Deci Burgoyne i-a blocat pe unii dintre cei mai pricepuţi 
oameni de afaceri din lume. 

— Aşa se pare. Fieldway închise dosarul cu o pocnitură. Asta-i 
tot ce ştiu. 

— lţi sunt foarte recunoscător. Tweed se ridică şi-i strânse 
mâna, în timp ce Fieldway se ridică. 

— Nu, nu te deranja, ştiu drumul. 

După ce deschise uşa, Tweed se întoarse brusc. Fieldway era 
încă în picioare şi părea stingherit, chiar jenat. De ce? 


În taxi, întorcându-se la Whitehall din Park Crescent, Tweed 
puse cap la cap datele culese până atunci. Aici nimeni nu-l 
putea deranja. 


Spre Bruxelles, în acelaşi avion, călătoriseră Burgoyne, Willie 
şi Helen Claybourne. O coincidenţă? Tweed nu credea în aşa 
ceva. Şi-i aminti pe Paula şi pe Marler care îi povestiseră despre 
călătoria lor în noul sat de lângă Gent. Din descrierea lor părea 
să fie replica belgiană a lui Moor'ss Landing de pe fluviul 
Beaulieu. Mintea lui Tweed reluă pasajul din dosarul lui Andover 
despre invazia mongolă în Vest. 

Şi apoi, mai era asasinarea macabră a lui Hilary Vane, când 
sosise la aeroportul din Londra cu Cord Dillon. Crimă comisă de 
o femeie cu o pălărie cu boruri largi. Reluă din memorie raportul 
lui Vane. Trei dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă în 
probleme Stealth dispăruseră în Orientul îndepărtat, după 
spusele lui Dillon. Toate drumurile duceau în Extremul Orient. 

Doctorul Wand era patronul lui Moonglow Trading&Mercantile 
International din Hong Kong. Nimeni nu ştia ce comercializează. 
Mercantile? Asta îi suna a ceva legat de nave. Apoi, duelul 
verbal cu Wand de la luxoasa vilă de la Waterloo. Cel mai ciudat 
om pe care îl cunoscuse vreodată. 

Mai întâi fusese zărit în vila de la The Boltons, de la Londra, 
de către Butler. Apoi apăruse la Bruxelles într-un hotel de lux, 
urmărit îndeaproape de Marler, de la aeroport până la Bellevue 
Palace. Un om care umbla foarte mult, misteriosul doctor Wand. 

El era, de asemenea, director la Moonglow Refugee Aid Trust 
International. Refugiaţi? Hugo Westendorf, omul de fier al 
politicii germane - înainte de brusca lui retragere - aplicase un 
program dur în Europa, menit să stopeze invazia refugiaților. 
Asta după spusele lui Gaston Delvaux. 

Andover, Delvaux, Westendorf. Toţi trei reprezentanţi 
remarcabili ai inteligenţei din Europa de Vest. Toţi sunt acum 
nişte oameni distruşi de o conspirație oribilă - răpirea - ce 
presupune o presiune psihologică maximă pentru a-i zdrobi. In 
mintea lui Tweed se înjgheba un sistem. Dar mai avea încă 
nevoie de date. 

Înainte de vizita sa la MOD, Tweed îl întâlnise pe Dillon Cord, 
director adjunct al CIA - foarte important, trimis special al 
preşedintelui Americii. În timpul scurtei lor întâlniri, Tweed îl 
calmase pe Dillon. 

— Mi-am tocit fundul aşteptându-te, Tweed, începuse Dillon în 
felul său caustic. 

— Deci, ai avut timp să-ţi revii după călătorie şi să te refaci 


după accesul de gripă, îi răspunse Tweed inspirat. Nu, aşteaptă 
să termin. Mă preocupă această problemă vitală, Stealth... 

Îi povesti totul despre vizita în Belgia, despre asasinarea 
bizară a lui Andover la Liege şi despre discuţia cu Gaston 
Delvaux. Îmblânzit, Dillon dădu din cap şi se ridică luându-şi 
valiza. 

— Atunci, pot prinde avionul spre Washington. Ştiu destule 
pentru a-i spune preşedintelui că ai intrat în pâine... 

„Ce responsabilitate”, se gândi Tweed. Ridică din umeri. 
Făcea parte din meseria sa. Îi reveni în memorie discuţia cu 
Fieldway. Când va avea ocazia, o să-l ia deoparte pe Willie 
Fanshawe şi-o să-l întrebe cum vede Burgoyne viaţa. 


ACCIDENT DE AVION ÎN ORIENTUL ÎNDEPĂRTAT. 
TOŢI MORŢI. 


Văzu afişul lângă un stand de ziare Evening Standard. De ce- 
şi aminti imediat de Paula şi de ce se întreba cum s-o fi 
descurcând? 


Paula ieşi din magazin cu sacoşa cu cumpărături înfăşurată pe 
braţul stâng. Tocmai cumpărase o pereche de cizme din piele, 
înalte până la genunchi. Vremea se răcise. 

În timp ce mergea pe trotuar, se uita prin vitrinele 
magazinelor. Un Lincoln Continental verde mergea încet în 
spatele ei. Îi văzu imaginea într-o vitrină. De ce trebuia să 
meargă americanii în maşinile astea lungi ca nişte nave de 
război? Consumatori de benzină. Aşa le numeau. Şi chiar erau. 

Maşina opri la câţiva metri în faţa ei. Uşa din spate se 
deschise larg. Strângându-şi buzele, făcu un pas la dreapta ca s- 
o evite. Când ajunse în dreptul uşii două mâini puternice o 
înhăţară de umăr. O voce puternică cu un pronunţat accent 
englezesc. 

— Urcă în maşină, doamnă. Te ducem înapoi la Hilton... 

Paula rezistă impulsului de a se opune. Işi aminti instructajul 
lui Hary Butler din timpul cursurilor dure de antrenament. 
„Momentul când poţi împiedica să fii răpit este când se face 
prima încercare. Mai târziu, e prea târziu...” Işi relaxa repede 
corpul şi se lăsă trasă înăuntru. Şoferul avea şapca trasă mult 


peste ochi şi privea în oglinda laterală ţinând motorul în 
funcţiune. 

Paula se propti cu mâna stângă de acoperişul maşinii ca să se 
echilibreze. Corpul ei relaxat se încorda dintr-odată. Cu toată 
puterea îşi dădu fundul înapoi. Lovi un pântece moale. Îl auzi pe 
agresorul ei gemând. Ceea ce se întâmplă pe urmă se petrecu 
atât de repede, încât nici nu-şi dădu seama. 

Un scuter apăru ca din senin. Conducătorul lui sări, lăsându-l 
să cadă. Nield, cu un box în mâna dreaptă îl izbi într-o parte a 
maxilarului. Sângele ţâşni pe faţa agresorului. După o secundă, 
Newman îi sări în spate lovindu-l cu pumnul în rinichi. 

Bărbatul gras scoase un urlet oribil şi se prăbuşi pe caldarâm. 
Paula se dădu deoparte. Newman îl apucă de părul cenușiu şi de 
dosul pantalonilor. Îl aruncă în spatele maşinii, unde rămase 
nemişcat. 

Nield ajunsese la geamul deschis, unde şoferul privea îngrozit. 
ÎI lovi uşor şi-i şuieră în franceză: 

— Cară-te sau îţi rup gâtul... 

Newman trânti uşa din spate. Şoferul bâjbâia după frână. 
Apucă volanul cu mâini tremurătoare. Maşina uriaşă porni de 
lângă trotuar, în timp ce Newman îi luă numărul. 

— Nu-i nevoie, îi strigă Nield. 

Lincoln-ul mergea în zigzag pe mijlocul drumului. Un camion 
care venea din urmă puse frână. Dar, prea târziu. Ciocni maşina 
din spate. O altă maşină, pe care era scris cu litere mari POLIŢIE, 
opri alături. Doi poliţişti în uniformă coborâră şi deschiseră uşile 
de la Lincoln. 

— Hai să mergem, spuse Newman luând-o pe Paula de braţ. 
Nu ne mai interesează ce va urma... 

Străduindu-se să meargă normal, Paula privi în urmă. Pete 
Nield era călare pe scuter şi mergea în urma lor. Strânse braţul 
lui Newman. 

— Îţi mulţumesc, Bob, spuse ea. Dar te lăsasem la magazin. 

— Şi eu te-am urmat la o distanţă discretă. 

— Cu alte cuvinte, am devenit o ţintă. 

— Tweed a devenit ultima ţintă. Prin tine. Şi te-ai descurcat 
bine. Dar, de-acum încolo, va trebui să fii mult mai pe fază decât 
ai fost vreodată în viaţa ta. 

— Am înţeles. 

— Şi-acum, dacă domnii Fanshawe şi Burgoyne se mai află la 


Hilton, la aperitive, hai să-i vedem cum reacţionează. Când te 
vor vedea. 


Cei patru se aflau încă în hol cu paharele pline în faţă. 
Burgoyne stătea lângă Lee, iar Willie lângă Helen. Newman 
aprecie că erau cam la a treia serie de aperitive. Paula îi urmări 
atent în timp ce se apropia de masă. 

Bineînţeles că Willie sări cu un zâmbet luminos să le aducă 
scaune. Când îi instala, începu să pălăvrăgească. 

— Arătaţi grozav. Amândoi. Nimic nu e mai bun ca o plimbare 
pe soare. În Hong Kong obişnuiam adesea să mă plimb. Dar aici 
am devenit greoi ca un urs. În perioada de hibernare. Ei, 
vremuri vechi însorite şi cu un furnicar de oameni. Trăiai cu 
adevărat. Paula, vino să stai între mine şi Helen. E-n regulă, 
Newman? lată un băiat bun. 

— Presupun că vreţi să beţi ceva, spuse Burgoyne degajat. 

— Dacă ne oferă cineva, replică Newman privindu-l direct. 
Paula? 

— Apă minerală, fără gheaţă şi fără lămâie, te rog. 

— Eu am să iau un scotch dublu. Sec, hotărî Newman. 
Burgoyne chemă un chelner în felul său arogant, făcându-i semn 
cu degetul arătător. 

„Fără îndoială, se gândi Newman, servitorii se înghesuiau în 
Hong Kong când erau chemaţi printr-un asemenea gest.” 

Burgoyne comandă băuturi. 

— Nu pleca, se răsti el. N-am terminat. Aş dori o ţigară. 

Cutia cu ţigări fu adusă imediat. Burgoyne, tacticos, săvârşi 
întregul ritual. După ce examina conţinutul cutiei, alese o ţigară, 
o duse la ureche, o frecă între degete, apoi o scutură puţin. 

— Aşa mai merge. 

— Un cuţitaş pentru ţigări, domnule? 

— Am. Grăbeşte-te cu băuturile. Musafirii mei or să moară de 
sete. 

— Maurice, protestă blând Willie, tu chiar îi cam calci în 
picioare pe chelnerii ăştia. Burgoyne îşi ridică privirile spre el. 

— O merită. Dac-ar avea cap, n-ar fi chelneri şi nu şi-ar 
petrece viaţa slugărindu-i pe alţii. 

— Am întâlnit chelneri foarte buni, îl contrazise Paula. 
Pregătiţi la cele mai bune hoteluri. 


— Dacă nu ţii seama de cât timp le trebuie ca să aducă nişte 
băuturi... 

— Dar n-a trecut mult, spuse Paula fără să cedeze. 

Burgoyne o privi, ochii lui reci ca gheaţa păreau să privească 
prin ea citindu-i gândurile. Îşi plecă ochii. Câţi bieţi subalterni, se 
întrebă ea, îşi coborâseră ochii sub privirile lui. Omul ăsta avea 
suflet de aisberg. Helen interveni ca să mai calmeze spiritele. 

— Văd că aţi făcut cumpărături. Ceva drăguţ? 

Ochii ei cenuşii, distanţi o priveau pe Paula care scosese 
cizmele din sacoşă. Se aplecă înainte. Helen îşi trecu degetele 
puternice şi suple peste) iele. O privi pe Paula în timp ce 
comentă: 

— Sunt atât de fine. Cu toate astea nu le-aş putea purta. 
Cizmele îmi irită mereu picioarele. 

— Şi ce picioare grozave irită, remarcă Burgoyne, cu faţa mai 
întunecată ca oricând. 

— Vorbim despre cizme, i-o reteză Lee. Se întinse şi luă una 
mângâindu-i suprafaţa. Îşi pusese ţigaretul pe masă. Paula 
întinsese mâna să-l examineze. Lee i-l smulse cu cealaltă mână. 

— Să nu mă crezi nepoliticoasă, dar îi cad uşor pietrele. E un 
cadou pe care l-am primit de la un iubit bogat. Când n-am ieşit 
la timp cu ce se aştepta, a devenit nesuferit. Aşa că am 
renunţat la el. Dar am păstrat cadoul. Îi înapoie cizma, îşi băgă o 
port-ţigară în ţigaret fără să o aprindă şi se întoarse către 
Burgoyne. 

— Maurice, spuse ea, aruncându-şi pe spate părul blond, ai 
putea să-mi cumperi o pereche ca astea. 

— AŞ putea, aprobă el cinic. _ 

Era clar că n-avea de gând să-i cumpere. In acea clipă sosi un 
chelner care i se adresă lui Willie. 

— Un telefon pentru dumneavoastră, domnule. 

— Ce plictiseală! Willie se ridică imediat mişcându-se mai iute 
ca de obicei şi ocoli masa. Scuzaţi-mă, vă rog. Am să vorbesc 
din camera mea. E prea mult zgomot aici jos... 

De-abia plecase Willie, când chelnerul reveni şi-i spuse lui 
Burgoyne: 

— Un telefon şi pentru dumneavoastră, domnule. 

— Trebuie să fie Liege, spuse Burgoyne pentru sine. Apoi 
ridică vocea. Fă-mi legătura în cameră, am dosarele sus. De- 
acum ştii, sper, numărul camerei mele. Am să semnez eu nota 


pentru băuturile servite până acum... 


Câteva minute mai devreme, în biroul său de la vila Waterloo, 
doctorul Wand îşi ridică privirile spre şoferul în uniformă pe 
care-l chemase. Purta încă ochelarii negri. 

— Joseph, dă-mi-l pe Vulcan la telefon, dacă eşti atât de bun. 
Îi ştii numărul camerei de la hotel... 

Trebui să aştepte puţin în timp ce şoferul vorbi cu operatorul 
de la Hilton. Când luă receptorul, Wand avea buzele strânse. 

— Alo, spuse vocea unui bărbat. 

— Eu sunt. Vreau să-ţi spun că sunt foarte nemulţumit. O 
tânără femeie trebuia să fie adusă cu maşina ca oaspete al 
nostru. Tocmai am aflat că în loc să avem plăcerea prezenţei ei, 
invitaţia a fost tratată fără pic de consideraţie. Foarte 
desconsiderată, aş putea spune. 

— Scuzele mele... 

— După câte ştii, mă interesează extrem de puţin scuzele. Mă 
interesează doar rezultatele. 

— A fost un aranjament pripit. Te-am prevenit la ultima 
convorbire că aranjamentele astea grăbite sunt periculoase. 

— Câtă dreptate ai, spuse Wand pe ton mieros. Chiar îmi 
amintesc când ai spus. Dar îmi amintesc, de asemenea, că m-ai 
asigurat că instrucţiunile mele vor fi îndeplinite fără întârziere. 
Aş putea chiar spune că ai reuşit un fiasco total. Intr-atâta, încât 
următoarea invitaţie va fi cu mult mai dificilă. 

— Te asigur... 

— Sunt în egală măsură extrem de puţin interesat de 
asigurările tale. Noile instrucţiuni sunt să cooperezi cu Joseph. 
Simt că el va reuşi acolo unde tu ai dat greş. Te-ai simţi ofensat 
dacă te-aş întreba dacă nu cumva nu mi-ai auzit instrucţiunile? 
Repet, fii atât de bun şi cooperează cu Joseph. Va intra în curând 
în legătură cu tine. De fapt, dragă domnule, foarte curând. 

Wand închise telefonul înainte ca omul de la celălalt capăt al 
firului să apuce să răspundă. Se lăsă pe spate în scaunul său, iar 
şoferul rămase drept şi foarte tăcut. In timp ce-l studia pe 
Joseph, ochii din spatele ochelarilor nu exprimau nimic. 

Atitudinea i se schimbă imediat şi deveni amabil. Întinse o 
mână şi aprinse lampa de pe birou. 

— Paula Grey este doamna de prezenţa căreia vrem să ne 


bucurăm. Am cea mai mare încredere în capacitatea ta de a 

îndeplini această mică sarcină. Studiază situaţia asemenea unui 

comandant victorios, care face mai întâi o recunoaştere atentă. 
— Voi face asta cu proxima ocazie, răspunse şoferul. 


29 


— Ai observat vreo reacţie - surpriză, supărare - la vreunul 
dintre cei patru când am intrat? întrebă Newman. 

Erau singuri în holul de la Hilton. Lee şi Helen urcaseră în 
camere să se învioreze, iar Willie şi Burgoyne încă nu se 
întorseseră de la telefon. Newman sorbi din whisky în timp ce 
Paula se încruntă. 

— Am fost dezamăgită, i-am urmărit pe toţi ca un şoim. Willie 
părea încântat să mă vadă. Burgoyne era ca de obicei, distant. 
Le-am urmărit îndeosebi pe Helen şi pe Lee. Dar n-am observat 
nimic. 

— Careva e o bună actriţă - sau poate un bun actor... 

— Bob! Paula îl strânse de braţ. Tocmai mi-am amintit - la 
Londra, verificându-le trecutul, am aflat că amândouă au fost 
cândva actriţe. Observaţia ta mi-a amintit de asta. Tu le-ai 
studiat bărbaţii? 

— Ca un proverbial şoim, exact cum ai spus. Deci ne-am 
încheiat socotelile, am tras o linie. De acum încolo va trebui să 
ai mai multă grijă. Asta a fost o tentativă de răpire în plină zi. 

— Ştiu. Ea se cutremură - era o reacţie întârziată. Mulțumită 
ţie şi lui Pete, supraviețuiesc. Nu sunt sigură că m-aş fi 
descurcat. A 

— Îţi dai seama de ce au vrut să te răpească? Îți aminteşti că 
ţi-am spus că adevărata ţintă este Tweed. Intenţionează să 
repete scenariul cu Andover şi Delvaux. Unuia i-a fost trimis 
braţul retezat al fiicei sale, iar celuilalt, mâna soţiei. 

— Încerci să mă sperii? întrebă ea calmă. 

— Încerc să-ţi sperii imprudenţa. Deci ai să faci cum îţi spun. 

— Adică ce? 

— Până se întoarce Tweed, ai să mănânci numai aici în 
hotel... 

— Începe să devină apăsător... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, aşteaptă să termin. Sunt trei 
restaurante, inclusiv cel de pe acoperiş. Astfel încât vei avea 


oarecare varietate. Apoi, mai sunt două pe strada asta: Les 
Arcades şi Copenhagen Tavern. Dar vei merge acolo doar 
însoţită de unul din noi: eu sau Pete. 

— Presupun că ai dreptate. Se lumină la faţă. Am să mă pot 
concentra să le cunosc mai bine pe Lee şi pe Helen. 

— E o idee bună. Newman se opri şi mai luă o gură de whisky. 
Fără să uiţi că una din ele este după toate probabilitățile o 
criminală cu sânge rece. 


ACCIDENT DE AVION ÎN ORIENTUL ÎNDEPĂRTAT. 
TOŢI AU MURIT. 


Ca de obicei, Tweed spuse taxiului să-l ducă la staţia de 
metrou Regent Park. De acolo mai erau cam două minute de 
mers pe jos în jurul lui Park Crescent până la sediu. Cumpărase 
Evening Standard, dar nu-l citise. Intră în birou cu ziarul sub braţ 
şi se opri. 

Monica se ridică încet de la birou, cu faţa crispată. Pe birou, în 
faţa ei se afla deschis un exemplar din Evening Standard. 
Aşteptă ca Tweed să-şi pună impermeabilul în cuier şi să se 
aşeze la locul său. 

— Spune-mi. Acum. 

— Philip Cardon e mort. Nu doar cel mai bun agent al nostru 
din Orientul îndepărtat, ci şi un bărbat atât de drăguţ. 

— Cum poţi fi sigură? întrebă Tweed pe un ton neutru. 

— Ziarul. Zborul de Bangkok la Londra. Puțin după ce a 
decolat, a explodat în aer prăbuşindu-se în junglă. Niciun 
supravieţuitor. Se presupune că a fost o bombă... 

— Dar cum poţi fi sigură că Philip era la bord? insistă Tweed 
cu o umbră de nerăbdare. 

— Lista pasagerilor a fost comunicată cu o viteză 
extraordinară. Poţi vedea şi tu, spuse ea cu o vehemenţă 
neobişnuită, arătându-i ziarul. 

Tweed privi unde arăta ea cu degetul. Philip Cardon - 
consultant. 

— Monica, ţi-am spus, când mi-ai telefonat la Bruxelles, să se 
întoarcă la Hong Kong şi să vină acasă pe ruta Pacific. Nu te-a 
mai sunat? 

— Ba da, şi i-am transmis instrucţiunile. După cum mi-ai spus, 
am insistat că este vorba de un ordin. 


Tweed se ridică. 

— Întotdeauna, după cum ştii, dau mână liberă oamenilor 
mei. Nu eu, ci ei sunt acolo. Cine poate şti ce l-a determinat pe 
Philip să ia acest avion? Poate că-l urmarea cineva şi s-a hotărât 
să revină la planul său iniţial. 

Monica izbucni în lacrimi. Tweed o îmbrăţişa cu putere, 
bătând-o afectuos pe spate, apoi spuse cu vocea, în mod 
deliberat, calmă: 

— Mi-ar prinde bine o ceaşcă de cafea. Poate că şi ţie. 

După ce Monica ieşi în grabă, Tweed se duse la fereastră, cu 
mâinile strânse la spate. Nu vedea ziua cenuşie de noiembrie, 
nici burniţa şi nici oamenii ce se grăbeau prin frig, cu umerii 
aduşi, cu mâinile în buzunare. 

Philip Cardon fusese cel mai bun agent al său în Orientul 
îndepărtat. Un vrăjitor în ale deghizării. Cu pomeţii lui 
proeminenţi, se costumase în ţăran şi călătorise departe în 
China fără să fi fost depistat. Faptul că folosea curent dialectul 
din Canton, îl ajutase. Şi era un bărbat drăguţ. 

Ca şi în alte momente de aducere aminte, Tweed îşi întoarse 
gândurile la piesele disparate ale mozaicului pe care şi-l 
construise în minte. Doctorul Carberry Hyde. In spatele ferestrei, 
numărul oamenilor era din ce în ce mai mare. Era după-amiază 
târziu: începea aglomeraţia. Doctorul Carberry Hyde părea a fi 
omul pe care îl căuta de atâta timp. 

Totul se potrivea. Chirurgul avea îndemânarea necesară să 
ducă la bun sfârşit hidoasele amputări. Fusese eliminat din top - 
în mod justificat. Îl plăcea să întreţină relaţii cu diverse femei, 
iar apetitul părea să-i crească în urma intervențiilor chirurgicale 
- dacă informaţiile sale despre acel tip de om erau exacte. 
Aruncă o privire peste umăr în timp ce în birou intrară doi 
oameni. 

Hary Butler ţinu uşa deschisă pentru Monica, deoarece 
aceasta ducea o tavă cu trei ceşti şi farfurii, un ibric de cafea, 
lapte şi zahăr - pentru Butler. Hary avea sub braţ câteva folii de 
plastic ce conţineau fotografii lucioase. 

— Ai vizitat-o deja pe doamna Goshawk la Brockenhurst? 
întrebă Tweed. 

— Da. Am gonit ca vântul, dar numai în limitele vitezei legale. 
Butler afişă un zâmbet neobişnuit. Întocmai. 

— Şi eu, spuse Monica pe când turna cafeaua în ceşti, am 


descoperit ceva ciudat despre Burgoyne. Este nepotul 
bătrânului comandant pe care l-ai cunoscut anul trecut la 
Aldeburgh. Cel despre care bănuiai, deşi se retrăsese, că încă 
mai colabora cu Serviciul Secret Militar. 

— Asta e o coincidenţă stranie, răspunse Tweed. lar aici 
presupun că sunt pozele mărite ale doctorului Hyde. 

Tweed ridică o folie şi scoase o poză ca s-o examineze de 
aproape. O fotografie de mâna întâi. Mărit, chipul doctorului îi 
displăcea şi mai mult. Era ceva viclean în surâsul pe care îl 
adresa fotografului. Dar asta era o abatere binevenită de la 
subiectul Philip Cardon. 

— Cum a mers cu doamna Goshwak? 

— Grozav. Nici n-a vrut să-mi vorbească la început. l-am 
arătat legitimaţia de la Secţia Specială. l-am spus că se află în 
pericol de moarte. După aceea nu mai prididea să răspundă la 
întrebări. Doctorul Carberry Hyde - ea-l ştia drept doctorul Hyde 
- a locuit în gazdă la ea. Cred că pentru o sumă substanţială - îi 
era jenă să spună cât. 

— Când? întrebă Tweed. 

— Hyde a plecat de la April Lodge acum două luni. 

— Ceea ce coincide cu operaţia de amputare a antebraţului 
lui lrene Andover. N-are idee unde s-a dus? 

Butler, neobişnuit să facă gesturi teatrale, zâmbi. Tweed 
aşteptă răbdător. 

— In Belgia. Doamna Goshawk are o vedere pe cămin. Din 
Ostande. Am citit scurtul mesaj de pe verso: „îmi e dor de 
mâncarea dumitale nemaipomenită. S-ar putea să mă întorc în 
curând. Hyde”. Timbrul era de acum două luni. 

— Deci Hyde se găsea în Belgia când a fost amputată mâna 
Luciei Delvaux. Bănuiesc că a doua propoziţie intenţionează să 
inducă în eroare. 

Tweed se simţea enervat deşi, aparent, rămăsese la fel de 
calm. Asta se întâmpla înainte foarte des: în lunga perioadă în 
care aduna date care păreau să nu ducă nicăieri. Apoi 
dezvăluirea unui adevăr! Adesea pornind de la un fapt lipsit de 
importanţă. In acest caz, indicarea de către Rabin a localităţii 
April Lodge drept adresă a doctorului Hyde. 

— Hyde a stat la ea înainte, adăugă Butler. Cam trei ani în 
urmă, după spusele doamnei Goshawk. 

„Asta, se gândi Tweed, punea gaz pe foc”. În urmă cu trei ani, 


Hyde fusese destituit, pierzându-şi dreptul de a profesa. De ce 
s-a retras lângă New Forest? Fusese contactat în urma scurtei 
ştiri care apăruse în ziare? Dacă da, cine îl contactase? 
Fanshawe? Burgoyne? Tweed deveni dintr-odată foarte activ. 

— Monica, fă-mi legătura cu Benoit. În timp ce vorbesc cu el, 
sună la aeroportul din Londra şi reţine-mi un loc pentru 
Bruxelles, pentru mâine după-amiază. Apoi un bilet pentru 
Hamburg. Când termini, fă-mi un pachet cu treizeci de poze ale 
lui Hyde. Apoi aranjează ca un curier să le ducă urgent la 
Bruxelles, lui Benoit. Să i le dea lui personal. 

— Vrei cumva să stau şi în cap între timp? întrebă Monica 
strâmbându-se. Tweed încuviinţă din cap. Regretul ei profund 
pentru moartea lui Philip Cardon avea să-i revină. Dar, pentru 
moment, activitatea febrilă i-l scotea din minte. Monica îi făcu 
semn când obţinu legătura cu Benoit. 

— Eu sunt pe direct. Tu? începu Tweed discuţia. 

— Întâmplător, da. Poţi să-mi spui de ce fac mereu greşeala 
de a fi în birou când suni tu? Nu s-a mai întâmplat nimic în 
legătură cu Delvaux. Prietenul nostru îşi petrece aproape tot 
timpul la uzina sa. Deci? Ce pot face pentru tine? 

— S-ar putea să fi dat de urma unui doctor care a tăiat mâna 
Luciei Delvaux. Un anume doctor Carberry Hyde. Cred că este în 
Belgia. Poţi încerca să afli unde? Îţi trimit prin curier treizeci de 
poze ale individului. 

— Pică bine, prietene. Infracţiunile şi-au luat, se pare, 
vacanţă. Asta nu va dura mult. Dar pot pune o echipă să verifice 
hotelurile. 

— Concentrează-te asupra celor mai mici. Această vulpe va 
încerca să stea la adăpost. Curierul va ajunge la tine în această 
seară. 

— E plăcerea mea. O să întoarcem Bruxelles-ul pe dos. 

Tweed închise telefonul. Butler îşi bea ceaşca de cafea. 
Monica pusese treizeci de poze ale lui Hyde într-o folie, iar pe 
aceasta într-o geantă uzată care să nu atragă privirile. l-o dădu 
lui George, portar şi paznic, care tocmai intra. Îi dădu 
instrucţiunile. După ce acesta plecă, se întoarse spre Tweed. 

— Ai un bilet rezervat pentru Bruxelles, pentru mâine după- 
masă. lată detaliile. Se pare că singurul mod de a ajunge de la 
Bruxelles la Hamburg este prin reţeaua Hamburg Airlines. Cred 
că e particulară. Dar de ce Hamburg, dacă-mi permiţi 


curiozitatea? 

— Vreau să vorbesc cu Hugo Westendorf, cândva Omul de 
Fier al Germaniei. Nu-mi prea face plăcere. Mă aştept să dau 
peste un alt om distrus - dintre ale cărui rude apropiate una a 
fost răpită. 


Doctorul Wand studie o hartă a Danemarcei în biroul său de la 
vila din Waterloo. O împături când Jules, valetul, se apropie de 
biroul său. 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, domnule. Vulcan este la telefon. 
Spune că nu are mult timp. Întotdeauna mi-aţi spus că atunci 
când sună... 

— Mulţumesc, Jules. Asta-i tot. 

Când uşa se închise, Wand ridică receptorul. 

— Da. Eu sunt. Care-i problema? 

— Sun de la poştă, dar e coadă la telefon. Tweed a dispărut. 

— Eşti foarte sigur? Şi, dacă da, unde s-ar fi putut duce 
cunoştinţa noastră? 

— Sunt sigur, continuă grăbită vocea bărbatului. Dar n-am 
idee unde s-a dus... 

— Poate la Londra? 

— Nu cred, de vreme ce a lăsat-o aici pe domnişoara Grey. 
Am impresia că de obicei călătoresc împreună. 

— Să fie la Hamburg? 

Era o notă amenințătoare în vocea lui Wand, notă care fusese 
absentă până în acest moment. 

— Presupun că e posibil. Da, se poate. Mi s-a părut că 
Delvaux l-ar fi menţionat pe Westendorf în discuţia cu Tweed de 
la Château Orange. 

— Parcă da. Te rog, continuă cu sistemul care s-a dovedit 
încununat de succes. 

Când termină convorbirea, Wand apăsă pe un buton de sub 
birou, chemându-l pe Jules. Începu să-i vorbească înainte ca 
acesta să fi închis uşa: 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă ai trata chestiunea asta ca pe o 
problemă de maximă importanţă. Avionul Lear trebuie să fie 
gata de zbor la aeroportul Zaventem mâine în orice moment. 
Pilotul să pregătească planul de zbor pentru Hamburg. 

— Voi telefona imediat... 


— Cred că nu m-am exprimat destul de clar. Credeam că am 
spus maximă importanţă. Jules, am vrut să spun că, în loc dea 
folosi telefonul, ar trebui să te duci cu o maşină la Zaventem. 
Chiar acum. Cu alte cuvinte, sublinie blând Wand, să-i transmiţi 
personal instrucţiunile mele pilotului. 


În dormitorul său de la Hilton, Paula citea o carte, în timp ce 
Newman se uita afară pe geam. Aburii grei ai înserării se 
năpusteau din toate părţile asupra Bruxelles-ului. Marler fuma o 
ţigară şi-l privea pe Newman. Scutură ţigara. 

— Deci s-a hotărât că vom cina la Baron de Boeuf, aici, la 
primul etaj? 

— Nu prea merită să ieşim, spuse Paula închizând cartea. 
Cred că se lasă ceaţă. 

— In acest caz, se decise Marler, ridicându-se, cred că am să 
fac un tur până la aeroport. 

— Pentru ce? întrebă Newman. 

— Ca să văd dacă mai e acolo avionul doctorului Wand. 


30 


Când Tweed intră în hotelul Brown, pe strada Albemarle, 
comandantul Noble sări în picioare de pe scaunul din hol. Spre 
surpriza lui Tweed, Noble îl sunase mai devreme invitându-l la 
cină. 

— Nu mai spun nimic - chiar dacă suntem pe direct - îţi 
convine ora optsprezece şi jumătate? propusese el. 

Tweed acceptase nedumerit. Merseră direct în sufrageria 
luxoasă, lambrisată şi luară loc într-un colţ, la o masă mai 
retrasă. Tweed ceru numai apă minerală, friptură şi cartofi 
natur. Când chelnerul plecă, se întoarse spre celălalt. 

— De ce aici? 

— Pentru că mesele sunt bine separate. Nimeni nu ne poate 
auzi. Şi asta e important. 

— Ai luat vreo decizie? întrebă Tweed. 

— Am avut o conferinţă particulară cu amiralul. Doar noi doi. 

— Cu amiralul însuşi. Văd că aţi luat treaba în serios. 

— Da. Crezi că acel avion uşor Stealth, pe care l-a construit 
Delvaux la uzina sa din Herstal, mai există? 

— Sunt sigur că da. De ce? 

Tweed aşteptă până ce chelnerul destupă pentru Noble sticla 
de jumătate cu vin roşu. Aruncă o privire în restaurantul 
confortabil. Erau foarte puţini clienţi. Noble fixase ora cinei. 

— Pentru că, spuse Noble, savanții noştri au nevoie de acest 
avion. Ei cred că acel sistem poate funcţiona - poate detecta 
vasele Stealth. Omologul amiralului de la aviaţie este de aceeaşi 
părere - sistemul radar ar putea să depisteze avioanele Stealth. 

— În acest caz, pentru că e vorba de un avion, nu cumva cei 
de la aviaţie vor să pună mâna pe el? 

— Ar fi făcut-o. Pe faţa roşcovană a lui Noble trecu un zâmbet, 
iar el ridică paharul spre Tweed. Dar, din fericire, tu ai venit la 
mine. Eu am aflat primul. 

— Nu-i poţi telefona lui Delvaux, îl avertiză Tweed. După cum 
ţi-am spus, castelul lui e înţesat cu microfoane. 


— Atunci mergem direct la uzină. lau cu mine nişte experţi. 
Vom demonta avionul şi-l vom aduce aici. 

— O să ai nevoie de mai multe camioane. Aşa am aranjat cu 
Delvaux. 

— Ăsta-i alt motiv pentru care am vrut să te văd. Camioanele 
vor lua prea mult timp. Să le îmbarcăm pe un feribot, să le 
debarcăm la Zeebrugge, apoi să repetăm întreaga operaţiune în 
sens invers. 

— Ai vreo idee mai bună? 

— Da. Mult mai rapid. Un grup de elicoptere mari tocmai sunt 
asamblate în acest moment. Liege are un aeroport, iar 
compania Delvaux are propriile sale mijloace de transport. Vom 
folosi camioanele companiei pentru a transporta avionul 
dezasamblat şi lotul de radare pe care ni le oferă Delvaux, până 
la aeroportul Liege, apoi elicopterele le vor aduce aici. 

— E mai bine aşa, acceptă Tweed. E mult mai rapid. Dare o 
problemă - aeroportul Liege. Cum o să le explici controlorilor de 
zbor faptul că o flotă de elicoptere aterizează la ei? 

— Speram să mă poţi ajuta. Noble zâmbi din nou. De aceea 
te-am invitat la cină. 

— Benoit, spuse deodată Tweed. Desigur, inspectorul-şef 
Benoit, un om în care am deplină încredere. Şi nici nu pune 
multe întrebări. |1 voi suna să aranjeze ca o echipă de oameni în 
civil să fie la aeroport când vor sosi elicopterele. E o idee bună 
să folosiţi camioanele lui Delvaux. Oamenii de la aeroport vor 
crede că e vreo comandă confidențială de export. Belgienii au 
impresia că pot vinde armament oricui are bani să plătească. 
Neoficial. Cu atât mai mult acum - când industria de armament 
e în impas. În afară de uzina lui Delvaux, complexele de 
armament, cândva uriaşe, de la Liège, şi-au încetat activitatea. 

— Mă îngrijorează ziariştii din Liege, remarcă Noble. 

— N-o să fie niciunul acolo. Benoit va avea grijă de asta. Când 
pornesc elicopterele? 

— Mâine-seară. 

Tweed era uimit. Amiralitatea luase într-adevăr foarte în 
serios problema Stealth. Şi se mişca foarte repede. 

— Mă bazez pe o femeie foarte deşteaptă şi pe vederea ei 
excepţională, reluă Tweed. 

— Paula Grey? 

— Da. 


— Fata care cu ani în urmă a detectat o rachetă pe rampa de 
lansare în zona Balticii, îi aminti Noble. Intenţionez să pariez toţi 
banii pe Paula Grey. Gândeşte-te, mi-aş putea risca întreaga 
carieră. 


Noaptea târziu, Tweed se întoarse singur la noua sa locuinţă 
din strada Walpole din Chelsea. O închinase de la Howard, şeful 
său, care o folosise cândva pentru aventurile sale cu diferite 
prietene. 

În ultima vreme însă, Howard se întorcea în fiecare noapte la 
proprietatea sa din Berkshire, petrecându-şi serile cu soţia sa. 
Teoria Monicăi era că „îşi ieşise din ritm”. Tweed se îndoia, el 
avea o altă explicaţie. 

Cynthia, soţia lui Howard - Tweed ştia - avusese o legătură 
îndelungată cu un celebru bancher. Şi, cam pe când se 
terminase această relaţie, el auzise o frântură de conversaţie cu 
totul întâmplător. Uşa de la biroul lui Howard era pe jumătate 
deschisă în timp ce Tweed trecuse pe acolo, cu gândurile aiurea, 
şi auzise vocea ascuţită a Cynthiei. 

— Zece femei, nu mă deranjează. Mulţi dintre voi, bărbaţii, nu 
puteţi rezista în faţa unei noi perechi de picioare. Dar 
unsprezece e deja prea mult. Aşadar, să te văd de-acum seara 
acasă. Sau deloc... 

Înainte de lunga sa plimbare spre Walpole, Tweed luase un 
taxi din spate de la Brown până la Park Crescent. Acolo, Monica 
îi făcu legătura cu Bruxelles-ul. 

— lar, îl tachina Benoit pe Tweed. Mă nimeresc în birou la 
momentul nepotrivit. Mai bine dă-i drumul. Ce mai e? 

Tweed îi schiţă pe scurt planul lui Noble. Benoit îl ascultă fără 
să comenteze. Tweed evită orice referire la Stealth. 

— ... ne îngrijorează ziariştii din Liege, conchise Tweed. 

— Ce ziarişti? replică Benoit. Voi fi eu însumi la aeroportul 
Liege. N-o să fie nicio problemă să închid aeroportul. Vechea 
glumă răsuflată, prezenţa unei bombe la bordul unui avion. Mă 
voi afla acolo până ce toată marfa va fi îmbarcată... 

— N-ai uitat că directorul uzinei din Herstal va cere verificarea 
identităţii? îl întrebă Monica îndată ce Tweed termină 
convorbirea. 

— Nu. l-am dat lui Noble cartea mea de vizită cu „T”-ul 


îngroşat. Directorul uzinei va coopera. 

Se îndreptă spre cea mai mare dintre cele trei hărţi de pe 
perete - cea în care erau înfipte piunezele ce marcau locul unde 
dispăruseră vase pe glob. Infipse o altă piuneză. 

— Asta pentru ce-i? întrebă Monica. 

— Comandantul Noble mi-a spus că un alt vas a dispărut în 
largul Capului Bunei Speranţe. Texel, un cargobot olandez de 
8000 de tone. Abătut din drum, departe în sud, şi apoi dispărut 
ca un nor de fum. 

— Pe furtună, presupun? 

— Furtuna a trecut la fel de repede cum s-a stârnit. Tweed 
tăcu. Şi a fost urmată de o ceaţă deasă. Şi din nou niciun SOS 
nu a fost recepționat de alte vase ce navigau mai la nord. 

— Pare ciudat. 

— Cu atât mai ciudat, cu cât ştii că Texel trebuia să treacă pe 
la Port Elizabeth, cam la trei sute de mile de ultima sa poziţie 
raportată în drum spre Indonezia. Când nu a sosit, au fost 
trimise imediat avioane să-l caute. Nu s-a găsit nicio urmă de 
epavă. Niciun supravieţuitor... 

După lunga sa plimbare făcută la întoarcerea către casă, 
Tweed ar fi trebuit să doarmă buştean. In schimb, se suci şi se 
răsuci toată noaptea: dormi în reprize scurte. li apăru mereu în 
minte imaginea doctorului Wand în momentul în care Newman 
îşi aprinsese bricheta, la vila din Waterloo; expresia lui satanică 
din spatele ochelarilor strălucitori. 


La peste o mie de mile de coasta africană, în dreptul Angolei, 
şi la jumătatea distanţei dintre două rute de navigaţie, operaţia 
de alimentare cu combustibil, cu ajutorul tancului chinez, se 
încheiase. 

MAO III se îndepărta pe cursul nord-vestic, lăsând cât mai în 
urmă aglomeraţia africană din regiunea Dakar. Pe puntea joasă, 
căpitanul Welensky controla harta, apoi ordonă către sala 
maşinilor: „Cu toată viteza înainte!” 

— Ar fi trebuit să mă consulţi înainte de a da comanda, îl 
mustră Kim. 

Welensky se întoarse şi se uită la micul chinez. Începea să-şi 
piardă răbdarea în faţa a ceea ce numea the Chinks?. Tonul vocii 


> Chinks - poreclă peiorativă dată chinezilor din America (n.tr.). 


sale era grav. 

— Aveam impresia că eu comand vaporul. Vrei să reduc 
viteza? E încă întuneric, dar în curând or să apară zorile. E bine 
să fim la mare distanţă de tanc. 

— Nu vreau să încetineşti, replică blând Kim. Nici n-aş dori să 
încerci să-mi ghiceşti gândurile. 

Welensky se cutremură şi se întoarse. Apăsă pe butonul care 
indica vasului din urmă poziţia lor. Welensky poate că procedase 
bine. Mai era încă timp până la ultima întâlnire, care trebuia să 
aibă loc pe întuneric. 

Parcurseseră două treimi din lungul lor drum de la Cam Ranh 
Bay, marele port din Vietnam. Şi fără incidente, în afară de acea 
scufundare prostească şi inutilă a unui vas la sud de Capul 
Bunei Speranţe. 

In urma lui Mao lli, vasul Stealth mai mic, numit Yenan, 
continua să urmeze calea deschisă de nava mai mare. La bordul 
său, în saloane spaţioase se mai aflau încă cincisprezece 
pasageri vorbitori de limbă olandeză. Toţi aveau între douăzeci 
şi cinci şi treizeci de ani. Îşi petreceau vremea privind la video, 
jucând cărţi sau citind. Fiecare dintre ei trecuse printr-un 
antrenament foarte special, desfăşurat în tabere secrete, în 
interiorul Republicii Populare Chineze. 

Unii deveniseră sabotori de înaltă calificare, alţii spioni. Dar 
fiecare avea şi o a doua calificare - în publicitate, contabilitate, 
radio sau industria producătoare de televizoare. Oricare dintre 
ei putea să se integreze în stilul de viaţă european, ca un 
membru obişnuit al comunităţii. Răsplata? Banii. 

Constituiau avangarda unei revoluţii care îşi propunea să 
acapareze lumea. 


La Park Crescent, Benoit sună chiar la miezul nopţii. Monica 
era încă la birou - încerca să desluşească finanţele companiei 
Moonglow Refugee Aid Trust International. 

Era o treabă complicată. O anumită cantitate de fonduri 
provenea de la subscripţiile destinate cauzei refugiaților; nu 
prea păreau însă suficiente ca să ţii o casă la The Boltons sau o 
vilă la Waterloo. Printr-o serie de legături obscure, Monica 
reuşise să obţină informaţii confidenţiale. Toate duceau spre 
Liechtenstein - statul jucărie de la graniţa de est a Elveţiei - 


Liechtenstein-ul, care se mândrea pentru discreţia sa, era sediul 
unde se aflau concentrate în bănci aceste fonduri. Sună 
telefonul. 

— Aici e Benoit. Părea foarte grăbit. Tweed mai e pe acolo? 

— S-a dus să se culce la locuinţa din Chelsea. 

— Monica, trebuie să încerc şi eu cândva asta. Să dorm, 
adică. Transmite-i că prietenul nostru a locuit la Bruxelles. 

— Te-ai mişcat repede, inspectore. 

— Oh, am avut noroc. Unul dintre oamenii mei a ajuns la 
hotelul Hermitage. Pare foarte mare. Cu toate astea, e doar un 
stabiliment amărât. A stat acolo în ultimele două luni sub 
numele de doctorul Hyde. 

— La timpul trecut, inspectore? 

— Mă tem că da. A plecat acum câteva zile fără să lase vreo 
adresă. Dar el era. Persoana care ţine casa l-a identificat cu 
ajutorul fotografiei, în urma insistenţei amabile a omului meu. 

— Tweed va fi interesat. Foarte. 

— Monica, acum îmi întind plasa - mă concentrez pe Liege. 
Mai ales că acolo a fost ucis Gerald Andover. Vă ţin la curent cu 
evenimentele. 

Spune-i lui Tweed că sper că a dormit bine... 


Tweed se sculă târziu dimineaţa. Când lumina zorilor cenușii 
pătrunse prin perdele, se gândi să se scoale şi să-şi facă un 
ceai. In timp ce se gândea la asta, căzuse într-un somn adânc. 

înjurând, după ce-şi pusese ochelarii şi privise ceasul, se 
strădui să se dea jos din pat. Neştiind parcă pe ce lume se află, 
se duse la bucătărie şi puse apa pentru cafea. Reveni în 
dormitor şi se îmbrăcă încet. 

Era unsprezece când urcă scările spre birou, treaptă cu 
treaptă. Ca şi cum ar fi urcat Everestul. Deschise uşa. Primul 
lucru pe care-l zări fu Monica, bucuroasă peste măsură. Impinse 
uşa mai mult şi rămase buimac. Un bărbat scund, ce purta un 
costum de haine şifonat, de tip american, sări în picioare. 

Philip Cardon. 


31 


— Credeam că ai murit, spuse Tweed strângând mâna osoasă 
a lui Cardon. Accidentul de avion. Bomba... 

— N-am călătorit cu acel avion. După cum mi-ai sugerat, am 
luat un avion spre Hong Kong, care pleca aproape imediat. 
Thailanda pare a fi iremediabil ineficientă. E clar că trebuie să- 
mi fi lăsat numele pe lista pasagerilor. 

— N-am crezut că ai s-o asculţi pe Monica, spuse Tweed, 
credeam că te-ai îmbarcat în acel avion. 

Se aşeză la birou în timp ce Cardon se tolăni la loc în fotoliu. 
Philip Cardon avea faţă osoasă, ochi înguşti şi vioi, era zvelt, 
fără astâmpăr, iute şi agil din fire. Îl amintea Monicăi de o 
veveriţă. 

— Am înţeles ce-a spus, explică el. Mă îngrijora faptul că ar fi 
putut fi interceptată convorbirea, cu toate că vorbeam de la un 
telefon public, la aeroport. 

— Credeam că aşa ceva e imposibil. 

— Nu în Thailanda. Corupţia este universală. Informaţiile se 
vând şi se cumpără pretutindeni. La Hong Kong, am prins alt 
avion spre San Francisco, apoi am traversat Statele până la New 
York. O singură întârziere - n-au lăsat Concorde-ul să decoleze 
câteva ore. Ceaţă totală. De-aia am speriat-o pe Monica atunci 
când am ajuns aici, acum câteva ore... 

— Am încercat să te sun, îi spuse Monica lui Tweed. 

— Nimic nu m-ar fi putut trezi. Philip, cred că ai nevoie de 
odihnă. Cred că eşti dărâmat. 

Cardon avea cearcăne întunecate sub ochi. Arăta epuizat. Bău 
nişte cafea din ceaşca pe care i-o adusese Monica şi dădu din 
cap. 

— Pot să mai rezist. Trebuie. Sunt lucruri pe care trebuie să le 
auzi. Adrenalina urlă în mine. Să încep cu începutul, nu? 

— Atunci, dă-i drumul. Dar, dacă simţi că eşti prea obosit, te 
trimit pachet în apartamentul tău. 

Tweed, trezit de-a binelea, se aşeză relaxat în scaun. Puse 


cotul pe masă şi îşi sprijini bărbia cu pumnul, studiindu-l pe 
omul ce revenise din moarte. 

— Am vrut să ajung la Lop Nor, începu Cardon liniştit. 

— Lop Nor, sări Tweed. Era şocat. Se îndreptă spre harta lumii 
de pe perete şi indică un punct. 

— Doar nu vrei să spui Lop Nor din Sinkiang, unde au chinezii 
uzina lor de bombe atomice? E o distanţă enormă. 

— Da. La Lop Nor, aprobă Cardon, când Tweed se întoarse la 
locul lui. Eram deghizat în ţăran. Am urcat într-un avion la 
Chungking care făcea cursa spre Lop Nor. M-am împrietenit cu 
un individ dubios care voia să-i duc un pachet în schimbul unei 
mici sume de bani. S-a aşezat pe locul din faţa mea, ca şi cum 
am fi fost străini. Era un individ dur, bătrân şi pletos. Dumnezeu 
ştie cum a traversat munţii; în unele locuri e greu să şi respiri. 
Înainte de a ateriza, m-am sculat să mă duc până la toaletă şi 
am strecurat pachetul înapoi în haina aşa-zisului meu prieten. 
Am fost percheziţionaţi la aterizare. A fost arestat de securitate 
pentru trafic de droguri. 

Se opri să mai bea cafea. Monica îl privea uimită. 

— Faci să sune totul aşa de uşor, comentă ea. 

— Oh, e ca în orice alt loc din lume. Securitatea e scârboasă. 
Ai nevoie de tupeu, încredere în tine, plus capacitatea de a 
arăta ca un chinez şi de a vorbi lingua franca. Trebuie să ştiţi că 
chinezii pot călători ore în şir fără să scoată un cuvânt, ceea ce 
e util adesea. Pur şi simplu, stau ca nişte momâi. 

— Ce s-a întâmplat după ce ai coborât din avion? întrebă 
Tweed fascinat. Spuneai că cei de la Securitate erau prezenţi. 

— Din nou a fost uşor. Erau atât de preocupaţi să pună mâna 
pe traficanţii de droguri, încât nu se mai uitau la altcineva. Tipul 
acela a fost împuşcat, desigur. Dar mai erau şi alţi ţărani în 
avion. Mână de lucru ieftină pentru construirea mai multor 
hangare sub pământ, pentru bombardierele Stealth. Lărgesc 
peşterile din munţi, apoi ridică uşi enorme de culoarea stâncilor. 
M-am amestecat cu mulţimea şi i-am auzit vorbind despre asta 
când au revenit la suprafaţă. 

— Şi Securitatea nu-i verifică? întrebă Tweed. 

— O, Doamne, nu. E un haos de nedescris acolo sus. Atât de 
mulţi culi care câştigă o leafă de mizerie. Parcă ar construi 
piramidele. Mii de oameni vânjoşi. E uimitor ce pot obţine cu 
această mână de lucru ieftină. 


Monica îi umplu din nou cana cu cafea. El tăcu, ca să ia o 
înghiţitură, apoi continuă. Vorbea într-o engleză melodioasă şi 
Tweed înţelese că felul său de a vorbi trăda încă recenta folosire 
a limbii chineze. 

— Ai amintit de Securitate, reluă Cardon. Într-un fel, când i- 
am văzut, am răsuflat uşurat. Le-am recunoscut uniformele. Am 
intrat apoi într-un magazin de băuturi. Se adunaseră o mulţime 
de consumatori. Niciodată chinezii nu se vor vindeca de acest 
viciu. 

— Credeam că e interzis, observă Monica. Cardon zâmbi. 

— Este. Dar Lop Nor se află la mare distanţă de Beijing. Tot ce 
vor ei acolo este să întreţină starea de spirit a forţei de muncă. 
Am văzut un tip în uniformă stând la o măsuţă. Securist. Avea o 
emblemă specială ataşată la buzunarul de la piept şi o insignă 
ce desemna gradul. Era beat turtă. Am cumpărat nişte băutură 
autohtonă - otravă curată - şi i-am umplut paharul. Chiar când 
am intrat, l-am auzit strigând după băutură în dialectul din 
Canton. 

— Ai prins o mare ocazie, remarcă Tweed. 

— Nu chiar. Nu încă. Şobolanul începuse să mi se laude 
spunându-mi ce om mare este el. Şeful pazei generalului Li Yun. 
Numele mi-a atras atenţia. Mi-a spus după aceea că lucrează la 
Securitate, la Camera de Consiliu. Pe scurt, am încheiat 
povestea afară, eu cărându-l pe noul meu prieten. Mergeam 
braţ la braţ. 

— Nu era frig acolo sus? întrebă Monica, pentru a-i da timp lui 
Cardon să mai facă o pauză. 

— Atât de frig, de crapă pietrele. Dar eram bine îmbrăcat, de 
la Chungking. Şi mi-a prins bine. Mă ştii... tot numai os şi 
muşchi. Hainele mă făceau să arăt asemeni unui chinez îndesat, 
tipic. Unde am rămas? 

— Erai braţ la braţ cu... 

— Da. Am trecut dincolo de intrarea la cartierul general 
militar, clădit în stâncă să nu poată fi reperat din cer. Beţivul îmi 
spune că acolo lucrează el şi că ar fi mai bine să se întoarcă la 
lucru. Eu îi spun că ar fi mai bine să se mai trezească un pic. 
Acceptă şi ieşim din oraş afundându-ne în sălbăticie. Sunt munţi 
înalţi şi pleşuvi, şi nici ţipenie prin preajmă. Insă trebuie să fii 
atent pe unde calci. Sunt crăpături şi râpe adânci în pământ. 
Beţivul face treaba în locul meu. Se aşază pe o piatră şi 


adoarme. Ridic o piatră mai mică şi-l lovesc în cap ca să nu se 
scoale prea curând. Era de aceeaşi înălţime şi greutate cu mine 
- ţinând cont de toate hainele cu care sunt încotoşmănat. 
Ghiceşte ce urmează? 

— Ai să ne spui chiar tu în curând, spuse Tweed care nu voia 
să piardă niciun cuvânt. 

— M-am schimbat în uniforma lui şi mi-am pus şapca cu 
cozoroc. Avea în buzunar bilet de liberă trecere şi act de 
identitate de la Securitate. L-am îndesat într-o fisură puţin 
adâncă. Cel puţin aşa credeam, dar a dispărut şi nu l-am mai 
auzit atingând fundul. Nu mai putea fi salvat. M-am înapoiat în 
grabă la cartierul general. Mă cam strângeau pantofii lui, dar, 
de, nu poţi avea totul. Apoi am intrat trecând de toate punctele 
de control. 

— Ce-ai făcut? întrebă Tweed. Cum naiba ai reuşit? 

— Exact cum ţi-am spus. Locul forfotea de personalul 
Securităţii. Era nevoie de tupeu. Mi-am dat seama că eram cel 
mai mare în grad. Poate m-a ajutat şi insigna aceea ciudată. Un 
singur om m-a întrebat, în dialectul din Canton, dacă am nevoie 
de ceva. L-am pironit cu privirea. Spune „Generalul” şi vezi-ţi de 
drum. Mai târziu, un paznic mi-a deschis o uşă. Am intrat. Era o 
masă mare de lemn lustruit şi o mulţime de scaune. Nu era 
nimeni înăuntru. În fundul sălii, pe perete, erau multe hărţi. 
Deasupra lor, legenda scrisă în dialectul din Canton: „Camera de 
Consiliu Vest: Operaţiunea Long Reach”. Am ştiut imediat că am 
de lucru. 


Monica umplu din nou ceaşca, iar Cardon bău. Era la înălţime, 
cuvintele se rostogoleau unele după altele. 

— Exista o uşă deschisă cam de un inch, care ducea în 
cealaltă cameră. Am putut auzi un chinez - probabil generalul Li 
Yun - adresându-se unor ofiţeri din subordine. Generalul e din 
Canton, aşa că prind o frază, două, deşi sunt prea ocupat de 
micuțul meu aparat foto. În timp ce fotografiam hărţile de pe 
perete, l-am auzit pe general spunând ceva, de mi s-a făcut 
părul măciucă. Citez: „Operaţiunea Long Reach - de cucerire a 
Europei - este destul de avansată în prima sa fază. Mă refer la 
implantarea spionilor şi a sabotorilor în mijlocul lor, al 
europenilor. Dar obiectivul suprem şi imediat este Marea 


Britanie”. Am părăsit imediat Camera de Consiliu. 

— Pot să-ţi citez ceva dintr-un dosar pe care mi l-a încredinţat 
Sir Gerald Andover? interveni Tweed, care privi apoi spre 
Monica. Nici tu n-ai auzit asta. 

Descuie un sertar adânc al biroului său, scoase dosarul şi 
întoarse rapid paginile. Incepu să citească: 

— „Operaţiunea Torch: Invazia aliaţilor în cel de-al Doilea 
Război Mondial în Africa de Nord. Planul definitiv pentru asaltul 
iniţial prevedea 24500 de soldați americani imbarcaţi în Statele 
Unite să acosteze la nord şi la sud de Casablanca... Trebuia să 
protejeze, de submarine şi atacuri aeriene, mai bine de 600 de 
vase cu o forţă atacantă de 90000 de oameni şi de alți 200000 
care urmau să vină, cu întregul echipament şi armament, 1500 
de mile marine din Anglia şi 3000 de mile din America din 
volumul The Turn of the Tide de Artur Bryant, citat extras din 
jurnalul feldmareşalului vicontele Alan-brooke's, publicat după 
război. 

— Am văzut acest volum pe raftul din încăperea generalului Li 
Yun, observă Cardon. 

— Dar pentru Dumnezeu, ce vreţi să spuneţi, întrebă Monica 
îngrozită. 

— Am ridicat vocea acolo unde Andover subliniase unele 
pasaje, adăugă Tweed. 

— Dar ce înseamnă asta? insistă Monica. 

— Oh, e destul de simplu, continuă Cardon. Chinezii sunt mari 
cercetători ai istoriei. Ei au descoperit că ceea ce l-a învins pe 
Hitler a fost eşecul invaziei în Anglia. A rămas acolo, ca o 
gigantică bază navală din afara continentului, o bază pe care 
americanii o puteau folosi pentru a se strecura în Europa. Fără 
Anglia, n-ar fi avut unde să-şi concentreze forţele. 

— În concluzie, interveni Tweed, primul lor obiectiv la 
momentul oportun este să pună mâna pe Anglia. Asta i-ar izola 
total pe americani. 

— Sună oribil şi fantastic, protestă Monica. 

— La fel ar fi părut cucerirea Europei de către Hitler în 1933, 
replică prompt Cardon. Tweed are dreptate. China este statul 
comunist încununat de succes. S-a dovedit suficient de deştept 
ca să permită existenţa întreprinderilor particulare şi să-şi 
creeze o economie solidă şi o populaţie mulţumită şi supusă. ŞI 
ce populaţie! Peste un miliard de oameni - aproape un sfert din 


populaţia globului. 

— Deci? întrebă Monica mai puţin încrezătoare. 

— Chinezii n-au niciun fel de respect pentru viaţa omului. Cu o 
populaţie ca a lor îşi pot permite să piardă cincizeci de milioane 
pentru a dobândi controlul asupra Europei. Ne-ar cotropi. 

— Da, dar mai întâi ar trebui să ajungă aici, obiectă Monica. 

— Dacă americanii au putut transporta în 1942, pe mare, un 
număr atât de mare de oameni, îi reaminti Cardon, câţi chinezi 
s-ar putea deplasa pe nave gigantice şi în avioane uriaşe? 

— Voi mă înspăimântați, le spuse Monica. 

— Şi asta nu-i nimic, mai spuse Cardon. Ceea ce urmează îţi 
va lua piuitul. China, după cum am spus, este statul comunist 
încununat de succes. Odată cu colapsul Uniunii Sovietice, se 
priveşte pe sine ca pe păstrătorul Sfântului Graal. Se simte ca o 
fortăreață gigantică, asediată de lumea capitalistă. Deci, care e 
răspunsul? Cel dat de Stalin. Dar, spre deosebire de el, ei au 
această populaţie colosală şi un teritoriu vast. Soluţia? Să 
lovească mai înainte ca ideile liberale să prindă teren în China. 
Să ocupe Europa. Apoi vor fi în siguranţă. Mai mult decât în 
siguranţă - ei vor fi în ipostaza de a dicta restului lumii în 
virtutea acelei mari puteri. Şi generalilor le plac acţiunile 
militare - pentru asta trăiesc. 

— Dar China e departe de Londra, spuse Monica fără prea 
multă convingere. 

— Liegnitz din Silezia - la vreo două sute cincizeci de mile de 
Ham-burg - era la mare distanţă de Asia de Est, îi aminti Tweed. 
Şi totuşi, mongolii au ajuns aici - şi ei au călătorit pe spinarea 
cailor. Dar gândeşte-te la viteza de deplasare a unui avion 
Stealth. E vorba de ore, loc de ani. 

— M-aţi dat gata, recunoscu Monica. 

— Şi acum, doar ca să fii sigură, spuse Cardon cu ironie, îţi voi 
arăta fotografiile pe care le-am făcut în Camera de Consiliu Vest 
a generalului Li Yun. Le-am developat şi le-am multiplicat în sala 
maşinilor înainte de a veni tu, Tweed. 

Scoase o folie de plastic din buzunar şi înşiră pozele pe masă. 
Tweed le urmări cu o curiozitate crescândă. 


Erau fotografii ale hărților Serviciului Topografic Naţional al 
Angliei. Prima dintre ele reprezenta o secţiune a coastei de sud 


de la Bournemouth până la fluviul Beaulieu, având în centru 
Lymington-ul. O cruce marca o zonă despre care era sigur că e 
Moor's Landing. 

Alte cinci fotografii - de asemenea hărţi - aveau legătură cu 
prima şi marcau cele mai rapide rute spre Londra. 

El examina următoarele fotografii care reprezentau Belgia. O 
a doua cruce chiar la vest de Gent marca o nouă aşezare. 
Trebuia să-i arate asta lui Benoit la întoarcerea în capitala 
Belgiei. 

Tweed folosi o lupă pentru a studia altă fotografie. Citi 
cuvintele Ost Friesische Inseln. Insulele Frisice formau o buclă 
într-un semicerc, la extremitatea coastei vestice a Germaniei şi 
includeau Borkum şi Norderney. Tweed îşi aminti de prima sa 
discuţie cu comandantul Noble. Vasele dispăruseră în această 
zonă - zonă în care unui membru al echipajului, care scosese 
capul din elicopter, i se făcuse greață când zărise capul lui Vogel 
lipit de prova plutitoare a propriei sale ambarcaţiuni. 

Şi mai era, de asemenea, zona descrisă înainte de Primul 
Război Mondial, de Erskine Childers în clasicul său roman, The 
Riddle of the Sanas. O minunată poveste despre cum s-au 
străduit germanii kaiserului să adune o flotă navală pentru a 
invada Britania. Avea diabolicul general Li Yun o copie a acestui 
volum pe raftul său? 

Le lăsă pe celelalte deoparte şi se concentra asupra ultimei 
fotografii, care reprezenta coasta de nord a Germaniei şi cea de 
vest a Danemarcei. Extremitatea nordică a insulei germane Sylt 
era însemnată cu o cruce. Dar Tweed îşi îndreptă întreaga sa 
atenţie asupra coastei daneze de sud portului Esbjerg - o zonă 
singuratică şi mohorâtă, izolată în afara timpului, pe care o ştia 
dintr-o vizită. Şi pe această coastă dispăruseră multe nave. 
Aproape de mare, la jumătatea distanţei dintre Esbjerg şi 
graniţa germană, se afla însemnată o altă cruce. 

Verifică de două ori imaginea insulelor Frisice. Acestea 
pătrund în teritoriu în susul fluviului Elba pentru a ajunge la 
marele port Ham-burg. O nouă cruce apărea acolo, în afara 
oraşului, pe malul fluviului. Privi spre Cardon. 

— Cred că e cel mai ingenios şi mai reuşit plan militar din câte 
am văzut vreodată. 

— ţi ia piuitul, aprobă Cardon. 

Era plin de energie şi se foia pe scaun, neliniştit. 


— Acum, cine vrea noutăţi despre doctorul Wand? 


În holul hotelului Hilton din Bruxelles, Paula întorcea plictisită 
paginile unei reviste de modă. Se simţea mai degrabă ca o 
prizonieră - nu putea merge nicăieri fără escortă. 

„Vrei doar puţină mişcare”, îşi spuse în sinea ei. 

— Domnişoara Paula Grey, bănuiesc? 

Îşi ridică privirile. Un bărbat înalt, prezentabil, cu părul negru 
şi un zâmbet promiţător se uita de sus la ea. Unde îl mai 
văzuse? Avea în jur de treizeci de ani şi era îmbrăcat într-un 
elegant costum albastru cu dunguliţe, o cămaşă albă ca zăpada 
şi o cravată albastră cu buline. Cămaşa era o abatere de la 
moda cămăşilor cu dungi, pe care cei mai mulţi englezi le purtau 
în acel moment. Puse revista pe masă şi văzu scurta privire 
admirativă poposind pe picioarele ei încrucişate. In privirea 
aceea nu era nici urmă de senzualitate. 

— Ar trebui să-ţi aminteşti unde m-ai văzut ultima dată, o 
tachina el în timp ce luă loc. R 

— Îmi pare rău. Ştiu că te cunosc de undeva... 

„Cât de uşor poţi da dovadă de slăbiciune”, gândi ea în timp 
ce se auzea vorbind. 

Şi era într-adevăr gata să schimbe compania: doar pentru 
câteva ore. El o invită să bea ceva, iar Paula spuse că i-ar face 
plăcere un pahar de şampanie. 

— Sau e puţin prea devreme? întrebă ea consultându-şi 
ceasul. 

Îndreptă din nou atenţia asupra ei. Eram îmbrăcat cu totul 
altfel, oarecum în haine ocazionale... 

— Buckler's Hard! Ne-ai dus cu barca până la Moor's Landing. 
Domnul Mordaunt! 

— Chiar el, confirmă bărbatul. Ştiam eu că ai o memorie bună. 
Nu că aş fi genul de persoană pe care o reţii uşor. 

Paulei îi plăcu asta. Sugera un anumit grad de modestie, care 
lipsea cu totul multor bărbaţi pe care îi întâlnise. 

— Eşti un prieten de-al lui Bob Newman... 

— Cine îmi pomeneşte numele? 

Era Newman care apăru, nu se ştie de unde. Ea se întrebă de 
ce se simţea uşor enervată. Newman se aşeză şi îl privi pe 
Mordaunt. 


— De unde ai apărut? Ultima oară te învârteai prin 
Hampshire. Ce te-aduce la Bruxelles? 

— O informaţie fierbinte. Ar putea fi vorba de un scandal 
public de proporţii. Implicând pe unul dintre împuterniciţii aceia 
bogaţi ai Comunităţii Europene. Ar putea fi bomba la care am tot 
visat. Privi spre Paula. Dacă nu e prea nepotrivit, ai vrea să mă 
însoţeşti la masa de prânz la Tête d'Or? Este un restaurant 
foarte bun lângă Grand” Place. 

— E drăguţ din partea ta. 

Ea se gândi rapid. Tweed o dusese o dată la Tête d'Or. Era un 
restaurant foarte modem şi mâncarea era excelentă. Şi pe 
deasupra, sediul poliţiei şi Benoit se aflau chiar lângă Grand’ 
Place. 

— Mi-ar plăcea foarte mult, decise ea. Mordaunt se ridică. 

— Hai să bem o cupă de şampanie, Newman. Vii, desigur, cu 
noi? 

— Nu, mulţumesc. 

— Când vine chelnerul, am să-i cer nota. Acum scuzaţi-mă un 
moment, cât mă duc până la toaletă... 

— Chiar trebuia să fii atât de nepoliticos cu el? se repezi 
Paula. Am nevoie de un pic de schimbare. 

— Schimbare, comentă Newman. Mordaunt este un rât, un 
aşa-zis ziarist care scormoneşte prin scursuri după fragmente de 
informaţii. După ce le obţine, le foloseşte pentru a păcăli ziariştii 
profesionişti. Pentru bani, desigur. Un caracter josnic. 

— Ai terminat? îl întrebă Paula pe un ton periculos de dulce. 
Un rât? Cred că e un termen dezgustător. Nu cumva chiar şi tu 
te-ai servit în trecut de serviciile lui? 

— Ba da, răspunse Newman vioi. l-am cerut informaţii de care 
nu aveam nevoie, pentru a trimite concurenţa într-o direcţie 
greşită, ştiind perfect că s-ar duce imediat să vândă ceea ce-i 
spusesem despre rivalul meu. 

— Am auzit destul, interveni din nou Paula. Chiar mai mult, de 
fapt, decât aş fi vrut să aud. Voi lua masa cu el la Tête d'Or. 

— Treaba ta, spuse Newman, luând nota pe care o adusese 
chelnerul. Semnă cu numărul camerei sale. După ce plecă 
chelnerul, Paula i se adresă sarcastic: 

— Mordaunt voia să plătească nota. Era nevoie să te bagi tu? 

— Nu e cazul să-mi mulţumeşti, o informă Newman cu acelaşi 
zâmbet iritat. Îl văzu pe Mordaunt întorcându-se şi se ridică în 


grabă. Scuză-mă. 

Newman îl observase şi pe Marier ieşind din lift şi rămânând 
la o oarecare distanţă, în timp ce se făcea că acordă o mare 
atenţie reclamei unei expoziţii. Newman se apropie încet când 
Marier îşi aprinse o ţigară. 

— ÎI vezi pe individul ăla brunet care stă la masă lângă Paula? 
în curând, vor lua prânzul împreună la Tête d'Or, lângă Grand’ 
Place. Îl cheamă Mordaunt. Zice că e ziarist. După croiala 
costumului, pare să prospere. Pe tine nu te cunoaşte. 
Urmăreşte-i. Eu mă duc să-l anunţ pe Nield să vină şi el cu 
scuterul. Eu am să vă urmăresc de la distanţă, dintr-un taxi. 
Paula este într-o toană... Cred că e o reacţie la tentativa de 
răpire. 

— Trei urmăritori. Foloseşti artileria grea, comentă Marier. 

— N-am încredere în Mordaunt. 

— Mă duc să-mi iau Mercedes-ul închiriat de la garaj. Apropo, 
avionul Lear al doctorului Wand este pregătit de zbor spre 
Hamburg. 

— Cum ai aflat asta? 

— Doar mă ştii. Mită. Am vorbit cu un mecanic la barul 
aeroportului, tocmai când terminase de lucru la Lear. L-a auzit 
pe pilot discutând despre planul de zbor... 


32 


Lee Holmes se îndreptă spre Newman în momentul în care 
Paula părăsea hotelul Hilton însoţită de Mordaunt. Purta o rochie 
verde, mulată, cu un decolteu adânc care nu dezvelea chiar de 
tot sânii săi frumos modelaţi. Pe un braţ avea o haină din păr de 
cămilă. Îi zâmbi cu buzele ei roşii, senzuale. 

— Sunt liberă... pentru orice, spuse ea insinuant. Tu? 

— Poate pentru prânz, îşi făcu Newman rapid planul. Ştiu un 
restaurant drăguţ în Grand’ Place. 

— Sună grozav. Tocmai l-am expediat sus pe Maurice. 

Ea îşi puse mâna pe gât. Ochii ei verzui îl priveau îmbietor. 

„Ce dracu', gândi el, poate aflu câte ceva despre femeia asta 
şi în acelaşi timp mă aflu la locul potrivit. Nu te amăgi îşi zise: 
Paula te-a exasperat.” 

O ajută să-şi pună haina. Ea îşi ridică cu amândouă mâinile 
coama aurie peste guler şi-l luă de braţ. Afară, portarul le 
chemă un taxi. Newman ceru şoferului să-i ducă în Grand’ Place. 

Lee se aşeză picior peste picior, iar haina i se desfăcu, 
dezvelindu-i picioarele elegante. Se trase mai aproape de 
Newman şi-i încolăci braţul, strângându-l. 

— Sunt foarte bucuroasă că sunteţi disponibil, domnule 
Newman. 

— Spune-mi Bob. 

— Atunci eu sunt Lee... 

Cum reuşea asta? Fără a părea o târfă, folosea cuvinte ca 
„disponibil”, ca şi când s-ar fi cunoscut de mult timp? Taxiul îi 
lăsă pe o stradă ce ducea în Grand’ Place; barierele îi opreau 
intrarea în vechea piaţă pietruită. Newman o însoţi pe Lee într- 
un restaurant cu intrarea spre piaţă şi alese o masă la geam. 

De pe locul său îl putea vedea pe Marier plimbându-se pe 
lângă un zid şi citind ziarul. Supraveghea colţul unde strada Tâte 
d'Or dădea în Grand’ Place. Newman ghici că îşi parcase maşina 
în apropiere. Fără îndoială că la capătul străzii înguste, Nield 
aştepta lângă scuterul său. Il ţineau pe Paula şi pe Mordaunt sub 


o supraveghere severă. 

— Îţi place Chablis? întrebă Newman referindu-se la vinul său 
favorit. 

— II ador, îl asigură Lee. 

După ce făcură comanda, ea se aplecă în faţă şi introduse o 
ţigară în portţigaretul gros, acoperit cu pietre. Vocea îi era 
batjocoritoare într-un mod tandru. 

— Am văzut-o pe prietena ta Paula ieşind cu un alt bărbat. 
Sper că nu te-a părăsit. 

— Nu este ceea ce se numeşte obişnuit o prietenă. 

— Atunci de ce natură este relaţia? Sunt geloasă, Bob. Paula 
este o fată foarte atrăgătoare. Şi deşteaptă. 

O descrise pe Paula fără urmă de răutate. Ochii nu i se 
dezlipiră de ai lui. 

— Lucrează în asigurări. Un post de mare răspundere, spuse 
el privind-o de aproape pe Lee. Se implică în negocieri cu 
răpitorii. 

— Pare periculos. Lee apucă uşor cu dinţii vârful ţigaretului 
său. Vrei să spui că atribuţia ei este de a-i asigura pe oamenii 
importanţi în cazul răpirii lor, în schimbul unei recompense? 

— Cam aşa ceva. 

Nu observă nicio reacţie neobişnuită. Dar Lee fusese actriţă. 

— Hai să nu mai vorbim despre ea, sugeră el. Să discutăm 
despre cineva care începe să mă intereseze. Tu. 

— Mulţumesc, spuse ea acceptând cu graţie complimentul. 
Stai să mă gândesc cu ce să încep.R 

Newman se pomeni prins în mrejele ei. Nu era vorba doar de 
frumuseţea ei fizică. Vocea ei era odihnitoare şi simţi c-ar putea 
să stea s-o asculte ore în şir. Ea sorbi din pahar fără a-l slăbi din 
ochi, dar părea să se gândească la altceva. 

El o trezi din visare. 

— De ce eşti sătulă până peste cap de Maurice? 

— Poate fi uneori o adevărată belea. E genul de englez tipic - 
de neclintit în cele mai mărunte lucruri. Totul trebuie să rămână 
cum a fost. Presupun că din cauza trecutului său de militar. Se 
crede încă la conducerea unei brigăzi - şi eu sunt aghiotantul 
său sau cam aşa ceva... 

Newman înţelese că apăsase pe butonul potrivit: cuvintele se 
revărsau în şuvoi. 

— Eu am pregătire de contabil, continuă ea, lucru care m-a 


determinat să fiu foarte meticuloasă în tot ce fac. Dar la meserie 
am renunţat. Cifrele sunt plictisitoare. Nu mi-au spus niciodată 
nimic - aşa cum de altfel se pare că se întâmplă şi cu alţi 
contabili. Am trecut de la o slujbă la alta, până când am văzut 
anunţul care oferea un post de secretară şi în acelaşi timp 
menajeră. Se spunea: „Atenţie deosebită pentru detalii”. Aşa că 
m-am gândit: asta-i de mine. Îl ţin hârtiile în ordine... cele de 
care mă lasă să mă ocup... 

— Sunt unele de care se ocupă singur? 

— Oh, da, spuse ea cu ochii larg deschişi. Comandantul de 
brigadă ţine o mulţime de hârtii într-un seif asemănător celor de 
la bancă. Nu-mi este îngăduit niciodată accesul la ele. Maurice 
este foarte ascuns. Şi nici nu e o companie relaxantă - aşa cum 
eşti tu. Bob, tu memorezi fiecare cuvânt pe care îl spun, nu-i 
aşa? 

— Nu cred că aş putea, minţi Newman. Munceşti mult cu el? 

— Da. Cutreier întreaga Europă. Se întâlneşte cu ceea ce 
numeşte el parteneri de afaceri - unii dintre ei sunt tipi foarte 
deosebiți. 

— În ce sens deosebiți? întrebă Newman ca din întâmplare. 

— Nişte diamante neşlefuite. Nu mi-ar plăcea să-i întâlnesc pe 
o stradă întunecoasă. Dumnezeu ştie cu ce se ocupă. Dacă n-ar 
fi comandant de brigadă, aş spune că tipii sunt nişte haimanale. 
O dată mi-a cerut să mă duc într-un bar din Reeperbahn, din 
Hamburg, noaptea târziu, pentru a lua un plic. Trebuia să mă 
îmbrac în aşa fel, încât cine avea plicul să mă recunoască. Și 
pentru că veni vorba de indivizii aceia vulgari, e de mirare că 
am ieşit îmbrăcată de acolo. 

— Dar cum te-ai descurcat? 

— Am înhăţat o sticlă, am izbit-o de bar şi am strigat în 
germană că, oricine vine lângă mine, să-şi ia adio de la viaţă. 
Newman o privi. Cu vocea ei catifelată şi machiajul perfect, i se 
părea greu să şi-o imagineze ca pe o tigroaică furioasă. Dar era 
sigur că incidentul avusese loc. 

— Şi ai luat plicul? o întrebă el. 

— Bineînţeles, spuse ea părând surprinsă. Un plic voluminos, 
sigilat. Am simţit asta după aceea, în taxiul care mă ducea 
înapoi la hotel. Eram sigură că era plin cu cel puţin cinci sute de 
mărci germane. Zâmbi din nou. Asculţi fiecare cuvânt pe care-l 
spun fără nicio întrerupere. Burgoyne nu m-ar lăsa să vorbesc 


nici şaizeci de secunde fără să mă oprească. Ar trebui într- 
adevăr să ne cunoaştem mai bine. 

— E o idee grozavă, spuse Newman ridicându-se. Mâncarea 
va sosi în curând. Te superi dacă dau o fugă să cumpăr un ziar? 
Vin într-un minut... 

Traversă în grabă piaţa pavată cu piatră cubică, peste care, 
sub soarele rece, începeau să se întindă umbrele vechilor 
clădiri. Marier, care-l văzuse venind, dispăru. Newman îl găsi 
după colţ. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă pe Marier. Sunt neliniştit din 
cauza Paulei. 

— E în restaurant şi sporovăieşte cu spilcuitul ei amic. Aşa că 
nu te-ngrijora. Tu cum te descurci cu fermecătoarea blondă? 

— Am aflat nişte chestii interesante despre comandantul 
Burgoyne. Stai cu ochii pe Paula şi pe smucitul ăla cu care îşi 
face de cap. De unde pot lua un ziar? 

Se întoarse cu un exemplar din La Libre Belgique sub braţ şi 
rămase cu gura căscată. Vinul, paharele, farfuriile şi tacâmurile, 
plus un şerveţel mototolit erau încă pe masă. Dar Lee Holmes 
dispăruse... 


La Tête d'Or, Paula se desfăta cu mâncarea delicioasă. În 
acelaşi timp, era atentă la complimentele pe care i le făcea 
Mordaunt. Avea de gând să împingă lucrurile spre ceva mai 
intim? La cafea îl întrebă: 

— Lumea e mică - scuză clişeul - dar este de-a dreptul uimitor 
că ne-am întâlnit mai întâi la Buckler's Hard, apoi ai apărut la 
Hilton, în Bruxelles. 

— Întotdeauna stau la Hilton, replică el în stilul său politicos. 
Şi aici se vor întâlni zilele astea jurnaliştii, vor avea loc şedinţele 
generale ale barosanilor de la EC şi toate celelalte. Să zicem că 
e o coincidenţă încântătoare - din punctul meu de vedere. 

— Deci ce făceai la Buckler's Hard? Nu prea cred că era acolo 
vreun subiect pentru jurnalişti. 

— Vacanţă. Mă fâţâiam de colo-colo, spuse el un pic confuz. 
Îmi place să mă uit la bărci. 

Paula era sigură că minţea: pentru prima oară părea stânjenit. 

— Ai cele mai frumoase mâini, spuse el deodată. 

Ea se pregăti să-şi retragă mâinile de pe masă, aşteptându-se 


ca el să i le atingă. În schimb, Mordaunt se lăsă pe spate în 
scaun. Ea avea impresia că pur şi simplu nu-şi putea lua ochii de 
la ea. „Dacă dau frâu liber vanităţii mele, gândi ea, ajung să 
cred că e nebun după mine. Aşa că alungăcţi ideea asta 
prostească din cap.” 

— Mulţumesc, spuse ea repede. Trebuie să mă întorc în 
curând la hotel. Aştept un telefon. 

Mordaunt îl chemă îndată pe şeful de sală, cerând nota de 
plată. Paula rămase surprinsă de atitudinea lui. Părea mai 
degrabă inocent, ceea ce ea nu anticipase. 

— Mi-ar face plăcere să te revăd, spuse el sprijinindu-şi 
mâinile pe masă. N-am mai întâlnit nicio fată ca tine. 

Părea din nou stânjenit, în contrast vizibil cu felul său obişnuit 
de a fi. 

— Îmi pare rău să mă aud spunând asta. Doamne, a sunat ca 
un ieftin vino-ncoa'. Sper că mă vei scuza? 

— Se aprobă, răspunse Paula zâmbind, mai confuză ca 
oricând. 

— Atunci ne-am putea vedea la cină? Nu vreau să fie nicio 
presiune asupra ta. Tu eşti cea care decide. 

— Poate, reflectă ea. Poate la Hilton. Primesc nişte telefoane 
importante aproape la fiecare oră. 

— Hilton mi-ar conveni de minune. La Baron de Boeuf sau la 
Sky Room? Unde doreşti tu. 

— Dar ne cam facem de cap, zâmbi ea din nou. Mai întâi, la 
Tête d'Or, acum la Baron de Boeuf. Asta o să te coste o avere. 

— Pentru moment am o slujbă bine plătită, zise el scurt. Apoi 
îşi modera tonul. Deci rămâne stabilit. La ce oră va fi asta? 

— Dacă va fi, îl corectă ea. 

Paula observă că el plăti cu bani peşin. Pe drum spre Hilton n- 
o mai luă la braţ aşa cum făcuse când ieşiseră de la Hilton. Ea 
simţi că era atent să nu o agaseze, fapt pe care îl aprecie. 

— Când ajungem, te las înăuntru şi traversez până la casa de 
schimb. Şi, dacă nu te deranjează să ţi-o spun, nu ieşi singură 
noaptea. Bruxelles nu mai este un oraş sigur... 

— Nu pot să-ţi spun în continuare domnul Mordaunt, îi spuse 
ea în taxi. Care este prenumele tău? 

— Joseph. 


Doctorul Wand şedea la biroul său de la vila din Waterloo 
studiind o hartă a Africii. Verifică data din calendar, apoi măsură 
cu o riglă din plastic o distanţă de la Capul Bunei Speranţe. 
Lângă el, pe podea, se afla un exemplar din La Libre Belgique. 
Un scurt articol avea titlul în franceză: 

VAS OLANDEZ DISPARUT LA CAPUL BUNEI SPERANŢE 

Îşi strânse buzele enervat când Jules întră în camera 
întunecată. Primul impuls fu să arunce rigla, dar o aşeză cu grijă 
lângă hartă. Doctorul Wand era un bărbat foarte corect şi 
stăpânit. 

— Da, Jules. 

— Joseph e la telefon. Vorbeşte de la o cabină publică. Pare 
neliniştit. 

— Aşteaptă. la loc. 

Doar experienţa îndelungată îi spunea lui Jules că stăpânul 
său era enervat. Wand răspunse la telefon cu glasul său 
obişnuit, melodios. 

— Este, ca de obicei, o plăcere să te aud, Joseph. A apărut 
vreo problemă neprevăzută la care te-aş putea ajuta? 

— Da. Apoi Joseph se opri ca şi cum şi-ar fi făcut curaj să 
continue. Îţi cer să mă eliberezi de angajamentul pe care mi l- 
am asumat. 

— Într-adevăr. Acum chiar că am auzit o cerere foarte 
interesantă. Este posibil să-mi dai motivul acestei mici schimbări 
de atitudine? 

— Desigur, e destul de simplu. Mă îndoiesc că sunt capabil să 
duc misiunea la îndeplinire. Şi n-aş vrea să te las baltă. 

— Atât de simplu? repetă blând Wand. Cred că înţeleg. Şi, ca 
de obicei, Joseph, ai dreptate. După cum ai spus, n-aş dori să 
mă laşi baltă. Onestitatea ta faţă de mine poate fi apreciată. In 
aceste condiţii, înţelegerea noastră mutuală rămâne în picioare. 
Am însă o altă misiune pentru tine. În spate la Hilton, se află o 
grădină mare, Parcul d'Egmont. ÎI ştii? Bine. lată ce vreau să 
faci... 

Când termină convorbirea, Wand se aplecă înainte ca să pună 
la loc receptorul. Pentru o clipă, faţa sa se oglindi în lumina 
lămpii de birou. Lui Jules i se păru a fi diavolul însuşi. Wand se 
trase înapoi şi-şi apucă bărbia cu mâna sa mare. 

Jules Starmberg era din Luxemburg. Se antrenase la ţară, 
lângă Hankow, într-o tabără de antrenament de pe teritoriul 


Chinei. Masiv, puternic, avea o mare forţă fizică şi în cadrul 
antrenamentului său pentru testarea sistemului nervos trebuise 
să sucească gâtul unui om, un om cât un taur. Starmberg 
trecuse acel test încununat de succes. 

Oficial valet, Jules Starmberg era în realitate omul de 
încredere al lui Wand. Datorită profesiei sale, Wand îl numea 
uneori pe luxemburghez, şeful personalului. Erau doi oameni în 
Vest în care Wand avea totală încredere: Starmberg şi Vulcan. 

— Jules, mă tem că avem de-a face cu una dintre acele mici 
probleme neplăcute. 

— Sigur va exista o soluţie, domnule, răspunse Starmberg. 

— Problema este Joseph, oftă Wand cu regret. Oh, Doamne, 
ce mare problemă poate fi natura umană. Cine ar fi crezut că 
Joseph se va înamora nebuneşte de domnişoara Grey? 

— Refuză să vă îndeplinească ordinul? 

— Nu te-ai exprimat în cel mai subtil mod, dar, în stilul tău 
direct, mă tem că ai pus degetul pe rană. Eşti atât de bun să-i 
telefonezi lui Vulcan? Spune-i te rog să meargă la un telefon 
public şi să mă sune. Trebuie să-i dau unele instrucţiuni ca să 
treacă pe la Anne-Marie. Primul pas e deja făcut. Joseph va 
aştepta în Parcul d'Egmont la ora stabilită. Şi, pe deasupra, 
această soluţie are avantajul de a-i deruta pe Newman şi pe 
domnişoara Paula. Şi pe Tweed, dacă revine la Bruxelles. 

— Trebuie să-i zdrobim pe cei mai slabi, ca pe gândacii de 
bucătărie, acceptă Jules. 

— N-aş spune-o chiar aşa, comentă Wand. Tocmai studiam 
harta. Cred că Mao Ill şi Yenan - având în vedere viteza 
considerabilă cu care se mişcă - ar trebui să fie acum undeva în 
nordul coastei de vest a Africii. Ştirile din ziar confirmă asta prin 
datele pe care le furnizează despre momentul în care vasul 
olandez Texel a lăsat în urmă necazurile acestei lumii. 

— Foarte important este echipajul cu care se îndreaptă navele 
spre Danemarca, remarcă Jules stând lângă Wand în picioare şi 
uitându-se pe hartă. 

— Ne aflăm încă într-o fază timpurie a Operațiunii Long 
Reach, sublinie Wand. Aşa cred, cel puţin. Şi ai perfectă 
dreptate - oamenii antrenați de la bordul acestor nave sunt 
conducători de elită, pregătiţi să preia comanda. Pe de altă 
parte, evenimentele se pot desfăşura chiar mai repede decât 
am prevăzut. Europa e mai puţin apărată ca oricând. Am primit 


un semnal care m-a avertizat că Operaţiunea ar putea fi lansată 
mult mai devreme decât am plănuit iniţial. 

— Spuneaţi că doriţi să-l contactez pe Vulcan, îi aminti Jules 
şefului său. 

— Tocmai voiam să-ţi cer să-l suni. Până la căderea nopţii, 
parcul Egmont va deveni celebru. 


Cerul era ca o mare cenuşie prevestitoare de furtună. 
Mordaunt se îndreptă spre intrarea îngustă a parcului. Îşi 
controla ceasul, aprinzând beculeţul - era al naibii de întuneric, 
de parcă ar fi fost noapte. Purta o haină de ploaie, un fular 
înfăşurat în jurul gâtului şi o pălărie moale. Nu era nimeni prin 
preajmă şi ajunsese la timp. 

Se simţea uşurat dat fiind rezultatul convorbirii cu doctorul 
Wand. Trebui să-şi adune toată puterea voinţei ca să ridice 
receptorul şi să formeze numărul. Nu refuzase niciodată un 
ordin. Şi acum, când îşi amintea, se întreba cum de avusese 
curajul s-o facă. Gândul îi era pe jumătate la Paula. Ea îi dăduse 
forţa de a refuza ordinul. 

Mordaunt era încă ameţit de influenţa fetei asupra sa. Pentru 
prima oară era îndrăgostit nebuneşte de o femeie a cărei 
personalitate - după numai un prânz - îl cucerise cu trup şi 
suflet. Işi zâmbi la acest gând. 

Mergea acum încet pe aleea udă dintre pâlcurile de copaci şi 
iarbă. După cum se aşteptase, parcul era pustiu. Plouase 
torențial după-amia-ză. Se opri şi ascultă. Singurul zgomot era 
cel făcut de picăturile de apă ce cădeau din copaci, un sunet 
care dintr-un anumit motiv îl călca pe nervi. Asemenea torturii 
cu picătura chinezească. 

„Trebuie să-ţi ţii firea. Eşti doar la câţiva iarzi de Hilton.” Din 
când în când vedea luminile de la Cafe d'Egmont, unde 
matroanele Bruxelles-ului luau ceaiul în hainele lor scumpe. Era 
în mijlocul civilizaţiei. 

Se avântă mai în adâncul parcului - departe de Hilton, spre 
zidurile îndepărtate ale vilelor din vârful pantei acoperite cu 
iarbă. Pe cine trebuia să întâlnească? Şi unde naiba se afla? 

Se opri din nou. Picăturile de apă din copaci îl scoteau din 
sărite. Dacă n-ar fi fost zgomotul sacadat, ar fi fost atâta linişte. 
Parcă se afla la mile depărtare de orice oraş. 


— Joseph! Aici... 

Era vocea înăbuşită a unei femei. O umbră vagă răsări din 
spatele unui copac şi-l aşteptă să se apropie. Era înfofolită într-o 
haină lungă de ploaie, cu gluga trasă bine pe cap. El se îndreptă 
spre ea. Ţinea ceva în mână. 

— Joseph, pune-ţi ochelarii ăştia negri. Nu trebuie să rişti să fii 
recunoscut când ne vom întâlni cu cei cărora le vom da 
pachetul. 

înţelese acum care era rolul: s-o facă pe garda personală în 
timpul vreunei tranzacţii. Întinse mâna dreaptă, luă ochelarii şi 
ridică braţul să şi-i pună. Mâna dreaptă a femeii se mişcă brusc 
şi plonja înainte. Simţi ceva ascuţit străpungând materialul 
impermeabilului său, trecând prin costum şi cămaşă şi 
înfigându-se apoi dureros în braţul său ridicat. 

Urmă o scurtă durere ascuţită, apoi un atac feroce 
incandescent care izbucni în corpul său. Bolborosi îngrozitor, 
agitându-şi mâinile inutil o fracțiune de secundă, se prăbuşi apoi 
în iarba îmbibată cu apă şi rămase nemişcat. 


33 


La Londra era după-amiază. Tweed se plimba încet în jurul 
biroului său, în timp ce Monica îl privea. Philip Cardon îşi 
completase raportul, apoi se lăsase doborât de oboseală. 

Telefona acasă iubitei sale să-şi anunţe venirea, dar ea îi 
spuse că apartamentul ei nu mai era şi casa lui: în timpul 
absenței sale îndelungate îşi găsise alt iubit. Tweed îi telefona 
imediat lui Butler, care acceptă să-l ia cu maşina pe Cardon 
acasă la el. Când se întoarse, Butler le spuse că Philip dormea 
ca un bebeluş... 

Tweed îi ceruse să rămână în biroul pe care-l împărțea cu 
Pete Nield. 

— S-ar putea să am nevoie de tine. Să fii pregătit să 
călătoreşti în străinătate. Monica îţi va da bani belgieni şi 
germani. 

— Te pregăteşti pentru o mare lovitură, sugerase Monica în 
timpul dimineţii. 

— Trebuie să ne mişcăm foarte repede. Încerc să-l depăşesc 
pe doctorul Wand, după cum sunt sigur că şi el încearcă să mă 
depăşească. Totul depinde de care din noi îl induce mai repede 
în eroare pe celălalt... 

Urmă apoi o serie de telefoane, dintre care unele o 
surprinseră pe Monica. Mai întâi, Tweed telefonase prim- 
ministrului cerând permisiunea de a da curs acţiunii. Mai târziu, 
sunase la sediul SAS de la Hereford şi vorbise cu ofiţerul 
comandant pentru o echipă de intervenţii. 

— S-ar putea să fie nevoie să-ţi trimiţi urgent oamenii în 
Europa. 

— In nord sau în sud? întrebase ofiţerul. E o diferenţă. 

— Cu siguranţă, în nord. Îţi voi telefona ca să-ţi spun care e 
obiectivul. Voi folosi drept cod numele de Uraganul. 

— Prefer să-mi transport oamenii cu elicoptere, sugerase 
ofiţerul. 

— Şi eu. S-ar putea să fie un teren mic de aterizare. Şi s-ar 


putea să fie nevoie să fie dotați cu mine amfibie - cele mai 
puternice. Pentru a scufunda nişte vapoare. 

— Nu-i nicio problemă. 

— Tinem legătura, Conway. 

Tweed n-avea certitudinea că acesta este numele lui 
adevărat. Lui Noble îi ceru o întrevedere urgentă pentru a evita 
orice discuţie chiar şi la telefonul direct. 

Când sosi, roşcovanul Noble părea foarte bine dispus. Acceptă 
cafeaua oferită de Monica, apoi începu să vorbească tare. 

— Am accelerat operaţiunea de aducere a mărfii de la Liege. 
Am zburat acolo noaptea trecută. Benoit a fost foarte cooperant, 
închisese deja aeroportul când am sosit. Plus maşinile 
neînregistrate care ne-au dus la uzina lui Delvaux. Delvaux era 
la post. Părea cam năuc, dar era în toate minţile. 

— Doar nu vrei să spui că aţi şi adus deja totul aici? întrebă 
Tweed arătându-şi surpriza. 

— În acest moment, totul se află la Centrul de Cercetări al 
Amiralității. De mai multe ore. Acel avion Stealth pe care l-am 
demontat este uimitor. L-am asamblat - am muncit non-stop 
toată noaptea - şi niciunul dintre cele mai avansate radare ale 
noastre nu l-a putut detecta. Doar sistemul lui Delvaux a reuşit - 
aşa reiese din primele rapoarte, care mi-au fost transmise 
telefonic de savanții noştri chiar înainte să vin aici. 

— İn cât timp ai să fii sigur? întrebă nerăbdător Tweed. Timpul 
s-ar putea să nu fie de partea noastră. 

— Este o chestiune de ore. Avionul lui Delvaux zboară chiar 
acum. Il verifică un pilot - apoi vom fi siguri. Şi am adus cincizeci 
de aparate radar de la Delvaux. Să fiu al naibii, cred că ne-ai 
găsit leacul pentru navele Stealth. Intre noi fie vorba, eram 
teribil de îngrijoraţi la gândul că o putere ostilă nouă le-ar putea 
construi. 

— Poţi să-mi spui dacă aveţi nave operative în Marea 
Nordului? în special în zona coastelor Germaniei şi Danemarcei. 

— Rămâne între noi - dar şi aşa îţi datorez foarte mult - în 
zona aceea se află înarmată cu proiectile fregata Minotaur. Mai 
rămâne acolo un timp. De ce? 

— Dacă, accentua Tweed, găseşti că sistemul lui Delvaux e 
viabil, ai putea trimite un aparat radar pe Minotaur? 

— Foarte rapid, în caz de urgenţă. Căpitanul fregatei Minotaur 
este un tip tânăr, Tug Wilson. Detestă porecla Tug, dar de-acum 


s-a resemnat cu ea. E unul din şcoala veche. Mottoul lui este: 
„Dacă este nevoie, zdrobeşte-i pe ticăloşi”. Se întoarse spre 
Monica. Sper că-mi scuzi limbajul. 

— Nu se aude bine de aici, îl asigură ea. 

— Deci aş putea intra în legătură cu acest Tug Wilson, ţinând 
permanent contactul cu tine? întrebă Tweed. 

— Bineînţeles. Voi dormi la bord în timpul acţiunii. 

Tweed înţelese că „la bord” însemna a dormi într-un pat de 
campanie în biroul său de amiral. 

— Văd că iei toate astea foarte în serios, observă Noble 
ridicându-se. E vorba de o urgenţă? Dacă le pot spune asta 
oamenilor mei, atunci vei obţine cooperarea totală a amiralului 
care i-ar pune pe toţi în mişcare. 

— Nu vreau să fiu melodramatic, dar ar putea fi vorba de 
supraviețuirea Vestului, spuse Tweed încet. Dacă îţi telefonez de 
peste graniţă, voi folosi aceeaşi parolă ca să fii sigur că eu sunt. 

— Uraganul, repetă Noble, pregătindu-se de plecare. Sună de 
parcă ai aştepta unul. Noi îl vom aştepta, de asemenea. Am să 
iau legătura cu Tug Wilson de îndată ce ajung la sediu. 
Vânătoare bună... 

După ce plecă, Tweed îi ceru Monicăi să comande nişte 
sandviciuri. Tocmai îl mânca pe ultimul şi începu să se plimbe în 
jurul biroului. 

— Ce crezi despre ce ne-a spus Cardon în legătură cu 
misteriosul doctor Wand? îl întrebă Monica. 

Tweed nu răspunse un timp. Reluă în gând cele spuse de 
Cardon. 

— Subliniez că acestea sunt doar zvonuri, începuse Cardon, 
dar provin din trei surse diferite. Şi toate trei spun acelaşi lucru. 
Se crede că Wand este generalul Chang, membru al înaltului 
Comandament Chinez. A apărut de nicăieri în Hong Kong după 
ce petrecuse câteva luni în Statele Unite. Se spune că acolo a 
fost tratat de un specialist în chirurgie plastică, după care 
acesta a murit într-un accident de maşină la scurt timp. Şi-a 
înfiinţat o companie de comerţ... părea să aibă fonduri 
nelimitate. Timp de doi ani compania sa a prosperat, iar apoi a 
început să manifeste interes pentru problema refugiaților din 
întreaga lume. Deci a venit în Europa şi şi-a organizat trustul de 
ajutorare a refugiaților. 

— Un moment, îl întrerupsese Tweed. Ai idee de unde 


proveneau aceste imense fonduri? 

— Stai să-ţi spun, pe rând. El a cultivat oameni influenţi din 
toate ţările-cheie ale Europei - oameni care erau, de asemenea, 
interesaţi de problema refugiaților. Lua adesea masa cu câţiva 
dintre membrii EC - cărora le plăcea ospitalitatea lui exagerată. 
Mulţi dintre ei cred că s-a născut la Hong Kong, mama fiindu-i 
chinezoaică şi tata englez. Când am spus că se presupunea că 
ar fi generalul Chang, aveam în vedere surse subversive. 
Niciunul dintre taipanii cu care s-a combinat în Hong Kong n-a 
auzit vreodată zvonul... 

Cardon se oprise pentru a bea pe nerăsuflate un pahar mare 
de apă. Tweed îl urmărise îngrijorat, observând că dădea semne 
de oboseală. 

— Acum să revenim la bani, continuase Cardon. Pentru asta 
am petrecut trei zile în Chengmai, în nordul Thailandei, în 
apropierea aşa-numitului Triunghi de Aur - marele centru de 
distribuire ilegală a drogurilor la un nivel uriaş. 

Se oprise pentru a trece la punctul următor. 

— Guvernul chinez controlează vasta industrie de droguri care 
răspândeşte dezastrul în Vest... 

— Dar au eliminat traficanţii de droguri din China, obiectase 
Monica. 

— Sigur că da, răspunsese Cardon. Nu vor ca poporul lor să 
fie slăbit de flagel. Doar Vestul. Este cazul clasic al chinezilor 
care prind gust pentru sabia cu două tăişuri - ei vând droguri în 
Vest prin intermediari. Drogurile doboară moralul şi fizicul 
Vestului şi aprovizionează Beijing-ul cu sume mari - uriaşe chiar 
- de valută forte. Deci, fără să o ştie, cei ce consumă droguri 
aici, în Europa şi în State, finanţează Operaţiunea Long Reach şi, 
în cele din urmă, propria lor distrugere... 

Tweed îi pusese mai apoi întrebarea care îl frământa: 

— Philip, cum naiba ai scăpat teafăr din Lop Nor? 

— Oh, a fost destul de uşor. Purtasem tot timpul uniforma de 
ofiţer superior în Serviciul Securităţii. M-am dus înapoi la 
aerodrom şi am găsit un alt rablament de-al lor gata să plece 
spre Chungking. Însoţitorul de bord l-a făcut pe unul dintre 
pasageri să-şi părăsească locul şi să stea ghemuit pe coridorul 
din spate. Nu i-am cerut-o, dar el, pur şi simplu, a făcut-o. Era 
aproape noapte când am ajuns la Chungking. Am părăsit în 
grabă aeroportul şi m-am îndreptat spre o zonă de ţară, unde 


mi-am scos uniforma şi am ars-o. Am rămas în zdrenţele mele 
originale. Apoi m-am furişat pe o ambarcaţiune pe pernă de aer, 
ce mergea în josul fluviului Yangtze, ca membru al echipajului... 

— Pernă de aer, intervenise Monica. Glumeşti. 

— Nu. Ne-a cam zgâlţâit, dar motoarele erau aproape 
silenţioase. La nevoie, poate fi un vas de război periculos. Am 
coborât la Hankow şi am luat un tren de cursă lungă până la 
Canton. De aici e destul de aproape locul pe unde te poţi 
strecura dincolo de frontieră, spre Hong Kong. O nimica toată... 

In acel moment, Cardon închisese ochii şi adormise buştean 
până ce Butler l-a trezit să-l ducă la maşină. 

Tweed răspunse întrebării pe care i-o pusese Monica mai 
înainte. Se întoarse la birou şi se aşeză pe scaun. 

— Cred că Philip Cardon are dreptate în privinţa lui Wand. 
Când l-am văzut, pentru scurt timp, pe Wand, la lumina 
brichetei lui Bob, m-a frapat ceva oriental în trăsăturile lui. 
Bănuiesc că n-aş fi observat la lumina zilei. 

— Nu-mi vine să cred însă că cele povestite de Philip au fost 
atât de simple - o nimica toată, după spusele lui. 

— N-am crezut nicio clipă că a fost uşor. Dar asta este pentru 
Philip expresia încrederii în sine. Şi reţine că englezii au fost în 
trecut maeştri în a se deghiza în alte rase, pentru a se infiltra 
apoi în tot soiul de locuri periculoase. Lawrence de Arabia s-a 
dat drept arab. In India, pe vremea lui Raj, un soldat isteţ s-a 
îmbrăcat în hainele unui localnic şi s-a strecurat în teritoriul 
ostil, la frontiera de nord-vest, pentru a-i spiona pe rebelii khan. 
Cardon aparţine acelei epoci. 

— Ce voia să spună Philip cu privire la marele port de la Cam 
Ranh Bay din Vietnam, care a fost închis pentru toate 

— Priveşte harta, sări Tweed îndreptându-se spre harta de pe 
perete. Cred că de aici pornesc vasele Stealth spre Europa. 
Traseu secret în mod logic, care evită liniile maritime majore şi 
trece prin Marea Timor - unde au dispărut nave. Apoi prin Cape 
unde dispar în continuare vase. lar Vietnamul este altă mare 
putere, unde comuniştii conduc cu fermitate. Bănuiesc că au 
legături secrete cu China. 

— Chiar că este înfricoşător. Şi tocmai când credeam că ne 
putem relaxa... 

— Este exact ce nu vom face, spuse Tweed încruntat, 
revenind la birou. Când plec diseară la Bruxelles, am nevoie de 


cea mai puternică echipă pe care o pot strânge. Reţine un loc la 
avionul meu - şi un altul pentru mai târziu spre Hamburg - 
pentru Butler. 

Sună telefonul şi Monica puse mâna pe microfon după ce 
ridică receptorul. 

— Ghici cine e? Philip Cardon... 

— Parcă dormeai, se repezi Tweed. De ce m-ai sunat? Dar 
înainte, spune-mi de unde telefonezi? 

— De la un telefon public, răspunse laconic Cardon. 

— Nu te-ai culcat? îl întrebă Tweed. 

— Ba da, dar n-am putut dormi. Mi-am pus un pantalon şi 
paltonul peste pijama. Uite ce e, am impresia că se pune ceva la 
cale. După un pic de somn, vreau să fiu şi eu inclus în asta. 

— Dar ai nevoie de o vacanţă... 

— Am spus că vreau să particip şi eu. Eşti surd? 

— Bine, spuse Tweed pe un ton resemnat. Sun-o pe Monica, 
dar numai după ce te odihneşti bine. 

— De acord. Şi nu uita ce ţi-am spus despre Chengmai... 

După ce închise telefonul, Tweed îi povesti pe scurt Monicăi 
cele discutate cu Cardon. Bătu cu degetele în masă. 

— Am putea folosi fiecare om. Reţine-i bilet fără termen lui 
Philip pentru Bruxelles şi Hamburg. Şi încă unul pentru un zbor 
direct la Hamburg. 

— Chiar că aduni trupele, comentă ea. 

— Sunt sigur că doctorul Wand face acelaşi lucru. 

— Crezi că Philip are dreptate în legătură cu tipul ăsta numit 
Vulcan? O cârtiţă care este unul dintre principalii asociaţi ai lui 
Wand. Şi pe deasupra mai e şi englez. 

— Nu e cârtiţă, o corectă el. Philip a subliniat că cei care-l 
cunosc în Hong Kong susţin că ela existat. Că şi-a petrecut un 
timp în colonii. Da, cred că există. Interesant este că e englez... 


Benoit, urmat de câţiva ofiţeri în civil, îl urmă pe Newman în 
sălbăticia jilavă a parcului Egmont. În urma lui veneau Paula şi 
Nield. La ordinul lui Benoit către directorul general al hotelului 
Hilton, ferestrele de la Cafe d'Egmont, care dădeau spre parc, 
fuseseră acoperite. Era noapte şi singura lumină provenea de la 
lanternele pe care le ţineau poliţiştii şi Newman. 

Newman îi telefonase lui Benoit, după ce primise el însuşi un 


telefon ciudat în cameră. Vocea înăbuşită aparţinea unui bărbat, 
iar mesajul fusese transmis în engleză. 

„Veţi găsi ceva interesant dacă vă duceţi chiar acum în Parc 
d'Egmont. Mai bine întoarceţi-vă acasă. Nu mai pierdeţi 
timpul...” 

— Pot să vă duc direct acolo, spuse Newman arătând drumul. 

— Sunt sigur că ce-ai văzut n-a fost simplă imaginaţie, 
prietene, îi spuse Benoit. 

Newman cobori cu grijă panta alunecoasă şi umedă. Se opri 
lângă un copac. Indreptă în tăcere raza lanternei spre corpul 
care zăcea întins pe spate, cu picioarele desfăcute şi cu ochii 
holbaţi privind în sus, fără vedere. Benoit şi un alt ofiţer se 
apropiară să-l examineze. 

— Cianură, comentă Benoit. Buzele sunt albastre şi întreaga 
faţă a căpătat deja o nuanţă albăstruie. 

— Asta a fost şi verdictul meu, spuse Newman. Este Joseph 
Mordaunt. Ziarist neangajat pe care îl cunosc vag. Ultima dată |- 
am văzut în regiunea New Forest din Anglia. Se opri. Apoi l-am 
văzut în holul hotelului Hilton, chiar în această după-amiază. 

Paula păşi înainte. Era şocată. Cu numai câteva ore înainte 
luase un prânz lung şi foarte plăcut cu mormanul acela care 
zăcea la pământ şi care fusese o fiinţă vie. 

— Pot să-ţi spun câte ceva despre el, zise ea. 

— Când ne întoarcem la hotel, spuse scurt Benoit. Apoi îl privi 
pe Newman. Este al doilea caz de asasinat cu cianură în 
apropiere de Hilton. Şoferul taxiului furat şi condus până la 
Liege pentru a fi apoi abandonat în Marolles. Şi oricine ar fi 
acela care a condus taxiul, el este ucigaşul lui Andover. Trei 
crime între care există o strânsă legătură. După părerea mea e 
cam mult. 

— Cred că se poate vedea cum s-a comis crima. Newman se 
lăsă pe vine. Îndreptă lanterna spre încheietura de sus a braţului 
drept. Se vedea clar o gaură în materialul hainei. Părerea mea 
este că acul a fost introdus prin haine drept în carne. 

— Aceeaşi tehnică folosită şi în cazul şoferului de taxi, 
remarcă Benoit aplecându-se lângă Newman. Ceea ce 
sugerează că ar putea fi una şi aceeaşi persoană. 

— Cred că a fost o femeie, spuse deodată Paula. 

— Pe ce te bazezi, întrebă tăios Benoit privind în sus spre 
Paula. 


— Pentru că Mordaunt era un bărbat căreia îi plăceau femeile. 
Dar nu era prost. Este un loc singuratic. Mă gândesc că doar o 
femeie s-ar fi putut apropia suficient... 

Se întrerupse deoarece se apropia un alt grup de oameni cu 
lanterne. Un bărbat scund, îndesat şi chel, care ducea o geantă, 
îşi puse ochelarii, îl salută pe Benoit înclinând capul în direcţia 
lui, apoi aruncă o privire cadavrului. 

— Văd că-ţi găseşti cele mai originale locuri pentru a-ți 
descoperi cadavrele, observă el. 

— E patologul, îi şopti Benoit lui Newman când se ridicară. Şi 
băieţii de la Judiciar. Haideţi să ne întoarcem la hotel şi să-i 
lăsăm să-şi vadă de treabă. Ne întoarcem aici mai târziu noi 
doi... Directorul hotelului e turbat că a avut loc o crimă lângă 
hotelul lui. 

În ciuda atmosferei macabre, Paula îşi zâmbi sieşi. Turbat! 
Benoit era mândru că folosea argoul englezesc. 

— Chiar am veşti sumbre pentru voi, îi şopti din nou Benoit lui 
Newman în timp ce ieşeau din parc. 


Intrând în hotel, Paula o observă pe Helen Claybourne stând 
ghemuită ca o pisică pe o canapea şi citind o carte. Se opri o 
clipă ridicându-şi privirile, îi salută scurt cu mâna, apoi îşi reluă 
lectura. 

Benoit scutură din cap încruntat, în timp ce directorul 
hotelului se apropie de ei. Rămaseră tăcuţi în faţa uşilor liftului, 
care se deschiseră şi apăru Lee Holmes. Paula simţi o adiere de 
talc proaspăt. Lee tocmai făcuse baie. I| apucă pe Newman de 
braţ. 

— Bob! Stai o secundă, te rog! Vreau să-ţi explic, se rugă ea. 

— Vin şi eu într-un minut, le spuse Newman celorlalţi. lată 
cheia de la camera mea, continuă el repede întinzând cheia lui 
Benoit. Ştie Paula numărul. Vin şi eu foarte curând. 

Newman îi propuse lui Lee să discute la bar. Ea acceptă dând 
din cap, iar el fu bucuros că nu-l mai ia de braţ. Era încă uşor 
iritat de dispariţia ei fără niciun cuvânt din restaurant, deşi 
atenţia îi era mai mult concentrată în jurul asasinării lui Joseph 
Mordaunt. 

Ea îl conduse către o banchetă retrasă dintr-un colţ. Se aşeză 
lângă ea lăsând un spaţiu între ei. Blonda comandă un brandy, 


iar el un pahar de Chablis. 

— Imi pare rău că m-am purtat aşa, începu ea. Chelnerul ţi-a 
dat mesajul meu? 

— Nu. Dar localul era aglomerat şi am achitat băuturile altui 
chelner. Ce mesaj? 

Băuturile sosiseră şi ea apucă imediat paharul, sorbind puţin 
brandy. Apoi îşi întoarse faţa spre el. 

Newman simţi mireasma parfumului ei. Guerlain Samsara, 
spusese Tweed. Era încă un mister. Cine avea de fapt sticluţa: 
Helen sau Lee? 

— Mi s-a făcut deodată rău, foarte rău. Mi-a făcut greață 
mirosul de mâncare. Am băut un pahar plin de apă minerală şi i- 
am cerut chelnerului să-ţi spună că mă simt tare rău şi că mă 
duc direct la hotel. 

Nu era sigură dacă el o s-o creadă sau nu. Nu-i putea citi 
gândurile din priviri. 

— Îmi pare rău, spuse el. Te simţi mai bine acum? 

— Am stat întinsă aproape toată după-amiaza, după care am 
făcut o baie. Cred că în curând mă voi simţi cât de cât normal. 
Brandy-ul mă ajută. 

— Bine. Dar bea-l încet. 

Ea îşi puse o mână pe braţul lui. 

— M-ai iertat, Bob? 

N-am ce să iert. Nu poţi evita o stare proastă. [i-aş 
recomanda o seară liniştită. 

— Mă tem că te-am distras de la o întâlnire de afaceri. Aşa că, 
dacă vrei să pleci, te rog, pleacă. 

— Dacă nu te deranjează... 

Plăti băuturile şi ieşi din bar. O văzu pe Helen stând în 
picioare în faţa afişului unei expoziţii. Se întoarse şi se îndreptă 
spre el cu mersul ei încet şi elegant. Ca de obicei, era îmbrăcată 
la patru ace, într-o fustă plisată gri-petrol şi o bluză bleu-pal. 
Purta pantofi fără toc. Ochii ei reci aveau o privire mai degrabă 
răutăcioasă, pe care însă Newman o găsi de-a dreptul 
seducătoare. 

— Sunt o femeie abandonată. Nici urmă de Willie al meu. 
Comandantul de brigadă a dispărut. Crezi că este o îndrăzneală 
prea mare din partea mea punându-ţi întrebarea dacă eşti liber 
mai târziu pentru cină? g 

— S-ar putea, voi şti asta mai târziu. Imi pare rău că nu-ți pot 


răspunde precis, dar merg la o întâlnire de afaceri. Niciodată nu 
ştii cât durează. Am să încerc s-o scurtez, spuse el zâmbind. 

Ea îi arătă brelocul cheii cu numărul camerei. Se aplecă spre 
el şi-i spuse cu o voce caldă. 

— Dacă m-ai putea anunţa la opt. Până atunci voi trăi cu 
speranţa... Newman se îndreptă spre lift. Era tulburat. Cred că a 
fost o femeie, spusese Paula lângă cadavrul lui Mordaunt. 

Vorbise în ultimele zece minute cu o criminală? 


34 


La Liege, doctorul Hyde se întoarse la obscurul „hotel” unde 
locuia. Tocmai vizitase un local ce oferea companie feminină. 
Calitatea serviciilor era mult mai proastă aici decât la Bruxelles. 
Gazda, o femeie cu nasul mare, îi ieşi înainte. 

— Aţi primit un telefon, spuse ea în franceză. N-a lăsat niciun 
nume şi niciun număr de telefon, dar zicea că e urgent. 

— Va trebui să aştepte, spuse Hyde repede. Tocmai mi-am 
amintit că trebuia să cumpăr ceva. Mă-ntorc imediat... 

Se grăbi spre primul telefon public. Singura persoană care ştia 
unde stătea era doctorul Wand. 

Formă numărul şi spre surpriza lui îi răspunse chiar Wand. În 
mod normal, vorbea mai întâi cu bărbatul care se numea Jules. 

— Ţi-ai făcut bagajele şi eşti gata de plecare, stimate domn? 
întrebă Wand după ce verifică mai intâi de unde suna. 

— Intotdeauna sunt gata să plec la momentul potrivit, îl 
asigură Hyde. 

— Atunci, iată ce aş dori să faci. Fii bun şi părăseşte imediat 
Liege-ul. la primul expres spre Cologne. De acolo zbori spre 
Hamburg. De îndată ce găseşti un loc plăcut unde să stai, fii 
drăguţ şi lasă un bilet la hotelul Four Seasons. Un bilet în care 
treci doar numărul de telefon. Doctore Hyde, te-aş sfătui sincer 
să pleci chiar acum, fără a pierde niciun minut. Sunt foarte 
îngrijorat de siguranţa dumitale. Şi să te pregăteşti să tratezi un 
nou pacient. Un german care are vreo şaptesprezece ani. 


Când Newman sosi în camera sa, îl găsi pe Pete Nield aşezat 
pe canapea, privind pe fereastră luminile Bruxelles-ului, 
strălucirea eonului ieftin de pe partea cealaltă a bulevardului 
Waterloo. Benoit şedea la birou, cu o foaie mare de hârtie 
acoperită de scrisul său îngrijit în faţă. Paula stătea în picioare 
lângă el. 

— Am lucrat, spuse Benoit cu un zâmbet maliţios, în timp ce 


te întreţineai cu prima blondă mlădioasă ce ţi-a apărut în faţa 
ochilor. De ce, nu-mi pot imagina, când o ai pe încântătoarea 
Paula în camera ta. 

— M-am gândit să te las să te bucuri un timp de compania ei, 
i-o întoarse Newman. Ce aţi lucrat? 

— Paula mi-a făcut o declaraţie despre ce-a văzut în Parc 
d'Egmont, cât şi despre prânzul luat mai devreme cu victima. 
Acum vreau una şi de la tine. 

După zece minute, Newman îşi semnă propria-i declaraţie. 
Benoit o contrasemna, aşa cum făcuse şi după semnătura 
Paulei. 

— Legal vorbind, ar fi trebuit să cer unuia dintre oamenii mei 
să fie martor la aceste declaraţii. Dar, la urma urmei, sunt şeful 
poliţiei. Şi oricine m-ar întreba de procedură va primi un şut în 
fund. 

— Ziceai că ai noutăţi, îi aminti Newman. Sumbre parcă. 

— Vrei să încep cu cea bună sau cu cea rea? 

— Cu cea rea. 

— Atunci, cred că am să ţi-o spun întâi pe cea bună. Am 
telefonat de curând lui Tweed şi i-am spus că am dat de urma 
doctorului Hyde aici, la Bruxelles, într-o casă cu camere de 
închiriat. Dar pasărea îşi luase zborul. Aşa că acum ne 
concentrăm asupra Liege-ului. O echipă cercetează chiar acum 
fiecare dintre cele mai nenorocite bombe şi stabilimente din 
acel oraş. Se uită la ceas. Da, operaţiunea a început deja. 

— Eu nu pot pricepe de ce a fost asasinat Mordaunt, reflectă 
Newman. Şi tocmai după ce a luat masa cu Paula - aşa că, dacă 
din întâmplare îşi propusese s-o amăgească pentru a o răpi... 
Deşi este un gând cam nebunesc. 

— Poate nu chiar atât de nebunesc, spuse Paula încet. Se 
aşeză lângă Nield cu o figură deprimată. A început prin a miza 
pe farmecul lui irezistibil. Apoi pe parcursul mesei şi-a schimbat 
brusc atitudinea. Lui - se opri pentru a căuta un cuvânt care să 
nu sune prea pretenţios - părea să-i placă cu adevărat de mine. 
Am crezut că exagera puţin. Dar dacă am presupune că s-a 
decis să nu o facă? 

— Apoi să ne amintim de discuţia noastră cu doctorul Wand. 
Sunt sigur că, în cazul unui refuz, ar fi mers mai departe. Şi, 
dacă e aşa, e chiar alarmantă viteza cu care s-a mişcat Wand. 

— Dar n-avem nicio dovadă. Benoit îşi ridică mâinile. Şi-apoi, 


doctorul Wand este un om cu o mare influenţă pe aici. Aş avea 
nevoie de un dosar din fier beton înainte de a îndrăzni să mă 
apropii de el. 

— Şi acum, care e vestea rea? îl întrebă Newman. 

— Am pescuit cadavrul Luciei Delvaux din Meuse. Ucisă prin 
injectare cu cianură. Gaston Delvaux e distrus. 


Tweed luă un taxi ca să prindă avionul de la aeroportul 
londonez. La sugestia sa, Butler luă un alt taxi şi ocupă loc în 
altă parte a avionului. N-avea rost să dezvăluie adversarului 
echipa pe care o constituia împotriva sa. 

Se îndrepta spre controlul paşapoartelor, când îl zări pe Jim 
Corcoran, ofiţer-şef la securitatea aeroportului şi vechi prieten 
de-al său. 

— S-a întâmplat ceva, Jim? Mi s-a părut că mă cauţi. 

— Scuză-mă. Mă gândeam la altceva. Pleci din nou? 

— Bruxelles. 

— Drum bun. 

— Mulţumesc. 

Tweed porni mai departe cu paşaportul în mână. Corcoran 
părea deosebit de neliniştit. După trei sferturi de oră, Tweed se 
afla în avion pe locul său. Butler şedea cu două rânduri mai în 


spate. 
Când avionul decolă şi începu să ia înălţime, Tweed se lăsă pe 
spate şi începu să se gândească. li plăcea să călătorească 


singur: nimic nu-i întrerupea şirul gândurilor.  Refuză 
răcoritoarele, concentrându-se asupra evenimentelor a căror 
evoluţie se contura precis în mintea sa. 

Ultimul lucru, pe care-l făcuse înainte de a pleca de la Park 
Crescent, fusese să ia legătura cu o persoană influentă de la 
Secţia Specială. Îi dăduse instrucţiuni speciale referitoare la 
supravegherea zonei Moor's Landing. Le atrăsese atenţia că nu 
trebuie să se apropie prea mult de acel loc. Cel puţin, până la 
semnalul său. 

Vulcan. Gândurile i se întoarseră către o altă ţintă. Philip 
Cardon fusese foarte sigur că necunoscutul Vulcan exista, că era 
englez şi că părăsise cu mult timp în urmă Hong Kong-ul pentru 
a reveni în Anglia. 

Vulcan - o figură cheie în elaborarea pregătirilor pentru 


Operaţiunea Long Reach. Cine putea fi Vulcan? Pentru că Tweed 
era convins că-l întâlnise deja. 

Călăul. Asasinul lui Hilary Vane, americanca ce fusese ucisă la 
aeroportul din Londra când sosise cu Cord Dillon. Treaba fusese 
făcută de o femeie. Otrăvire cu cianură. Paula o văzuse 
ciocnindu-se de Hilary chiar înainte ca victima să moară într-un 
chip atât de brutal. O femeie cu o pălărie cu borul mare care-i 
ascundea faţa. 

Apoi mai era şoferul de taxi găsit mort în propria sa maşină în 
Marolles. După ce taxiul fusese la Liege, unde femeia, folosindu- 
|, îl călcase - omorându-l - pe Andover. 

Paula putea să jure că era o femeie. Era o idee nouă şi 
ucigătoare - o femeie care era asasin de profesie. 

Stealth. Tweed începu să se gândească la toate implicaţiile şi 
adormi rapid. 

Latitudine 35,50 N, Longitudine 21,50 W. Mao III şi nava soră, 
Yenan, navigau cu treizeci de noduri la peste nouă sute de mile 
vest de strâmtoarea Gibraltar. 

Marea era calmă, iar uleiul şi aburi deşi de ceaţă se formau 
deasupra apei. Căpitanul Welensky se simţea relaxat - era 
singur pe punte. Kim coborâse să verifice ceva. Când se uită pe 
ecranul radar şi se pregăti să dea un ordin, Kim apăru deodată 
păşind încet în pantofii săi căptuşiţi. Îl prinse pe Welensky de 
braţ într-o strânsoare de fier şi-l scutură. 

— E un vas mic de pescuit... 

— Ştiu. Mort dinainte... 

— Mort. Zdrobeşte-l! Acum! 

— Voiam să schimb cursul ca să-l evit... 

— Am spus, distruge-l! Tocmai m-am întors din sala radio. 
Vasul acela începe să transmită SOS-uri... 

— E o crimă cu sânge rece. 

Welensky îşi regretă izbucnirea îndată ce pronunţase 
cuvintele. Kim îl strânse şi mai tare. 

— Încep să cred că eficienţa ta scade, căpitane. E nevoie să 
dau ordinul eu însumi? mormăi el. 

Welensky se temea. Vocea lui Kim nu trăda niciun semn de 
nelinişte. Dar el era pe deplin capabil să bage cuțitul în 
Welensky, să-i târască corpul şi să-l azvârle peste bord. 
Welensky transmise ordinul. 

Era un vas mic care înainta pe acelaşi traseu. Welensky privi 


radarul. Abia simţi zguduitura când Mao /// tăie exact în două 
vasul de pescuit. Kim, cu ochelarii cu infraroşii pe nas, se duse 
primul la babord. 

Văzu doi oameni zbătându-se în apă. Unul îşi ridicase braţele, 
ca şi când ar fi implorat disperat milă, apoi braţele dispărură 
odată cu capul sub valuri. Celălalt pescar se înecase deja. Prova 
vasului de pescuit se scufundase. Urmări alunecarea pupei sub 
valuri. Nu mai plutea nimic pe suprafaţa mării îngheţate. Niciun 
supravieţuitor. Se întoarse şi rămase în picioare lângă Welensky. 

— Cred că ai nevoie de o lecţie de navigaţie, căpitane. Dacă 
un vas trimite semnale SOS repetate, sunt şanse ca alte nave 
să-l detecteze, să-şi schimbe cursul şi să se grăbească într- 
acolo. Obiectivul acestei călătorii este să evităm orice risc... Ai 
prins sensul micii mele prelegeri, căpitane? 

— E destul de clară, răspunse Welensky privind drept înainte. 

— Bine. Suntem într-o cursă. Avem de respectat un program. 
Acum ne vom îndrepta la vest de insulele britanice şi de Irlanda. 
Apoi vom întoarce spre sud între insulele Shetland şi Norvegia şi 
vom cobori pe coasta de vest a Danemarcei. Ca să fiu mai 
exact, în Jutland. 

— Am studiat geografia la şcoală, remarcă Welensky. 

Kim nu răspunse, dar de-acum Welensky ştia că-i lipseşte 
simţul umorului. 


Tweed îi ceruse Monicăi să lase un mesaj la sediul lui Benoit, 
în care să menţioneze numărul zborului. Nu se aştepta ca şeful 
poliţiei să-l întâmpine, dar când păşi pe aeroportul Zaventem, 
Benoit îi răsări înainte zâmbind în timp ce-i strângea mâna. 

— Ne aşteaptă o maşină neînmatriculată. Unde mergem? La 
Hilton? 

— Ca de obicei. 

Butler rămăsese în spate. Porni şi el spre hotel într-un taxi. 
Blocat într-o ambuscadă rutieră, Benoit se întoarse spre Tweed. 

— Mă tem că se îngroaşă gluma cu afacerea asta. Cât timp ai 
fost plecat, au mai avut loc două crime. 

— Cine? întrebă Tweed calm, mascându-şi nerăbdarea. 

— Un bărbat pe nume Joseph Mordaunt, care înţeleg că eo 
cunoştinţă de-a lui Newman. 

— L-am întâlnit în trecere lângă Lymington, pe coasta de sud. 


N-aş fi crezut că era important. 

— Suficient de important pentru cel care l-a ucis, comentă 
Benoit. Prin injectare cu cianură... 

— Acelaşi procedeu ca în cazul şoferului din Marolles, îşi 
aminti Tweed. Cineva are un instrument... Şi a doua crimă? 

— Corpul Luciei Delvaux a fost scos din fluviul Meuse. Ucisă 
mai întâi prin aceeaşi injectare cu cianură. Delvaux e un om 
distrus atât moral, cât şi fizic. 

— După cum spuneai, se îngroaşă gluma. Bietul Gaston, 
mormăi Tweed. Apa, spuse el. Întotdeauna un element din 
apropiere este apa. 

— Explică-mi, te rog, sugeră Benoit pornind din nou maşina. 

— Irene, fiica lui Gerald Andover - corpul ei a fost pescuit din 
apă, lângă Lymington. Ucisă, de asemenea, prin injectare cu 
cianură. „Şi Moor's Landing e plasat pe ţărmul fluviului 
Beaulieu”, gândi el pentru sine. Apa, repetă el. Corpul Luciei a 
fost găsit în fluviul Meuse. 

— Crezi că apa are vreo semnificaţie? 

— Poate doar o coincidenţă. 

Tweed însă nu mai credea ceea ce spusese. O navă Stealth 
opera pe apă. Dar ăsta era un lucru pe care n-avea intenţia să-l 
comunice tuturor. 

— Ne-am îndreptat atenţia şi în altă direcţie, îl informă Benoit. 
Doctorul Hyde. Am aflat că ar fi locuit într-o bombă numită 
Hermitage, aici la Bruxelles. Apoi am trimis o echipă la Liège. 
Unul dintre oamenii mei au arătat poza lui Hyde unei 
proprietărese din acel oraş şi l-a recunoscut. L-am pierdut de 
vreo oră. l-a spus că pleacă la Bruxelles. 

— Ceea ce înseamnă că Bruxelles este ultima destinaţie spre 
care s-ar îndrepta. Dar informaţia este valoroasă. lţi mulţumesc 
pentru eforturi. 

— Aş putea lua legătura la Anvers, propuse Benoit. 

— Nu te deranja. Cred că Hyde a părăsit Belgia. Poate pentru 
Olanda sau Germania. 

Mergeau acum pe un drum lăturalnic care ducea spre Hilton, 
paralel cu bulevardul Waterloo. 

Tweed era preocupat de cele aflate despre Hyde. Simţea că-i 
vor da de urmă. 


Plin de tact, Benoit nu-l însoţi pe Tweed la Hilton. Mai 
devreme căutase pe lista celor ce locuiau la hotel urma vreunui 
suspect. Dar încercarea nu avusese niciun rezultat: prea mulţi 
oameni şi niciun nume familiar. Şi nici nu prea era agreat de 
director. 

Tweed îşi găsi camera, pentru care plătise în avans pentru 
câteva zile, încă disponibilă. Mai lăsă nişte bani recepţionerului 
în semn de mulţumire. Când ieşi din lift la etajul al douăzecilea, 
se întâlni cu Marler, care tocmai părăsea camera lui Newman. 

— Te-ai întors în oraşul crimei, îl întâmpină Marler cu umorul 
său negru. 

— Ştiu. Unde sunt ceilalţi? 

— În camera lui Newman. Vrei să vezi pe cineva anume? 

— Pe toţi. Urgent... 

Două minute mai târziu, Paula îi despacheta geanta în timp ce 
Newman se aşeză pe sofa lângă Pete Nield. Marler îşi luă poziţia 
obişnuită, sprijinit de perete, şi-şi aprinse o ţigară. Tweed le 
vorbi repede, plimbându-se prin cameră cu mâinile la spate. 

— Plecăm mâine cât mai devreme cu putinţă. O să apară şi 
Butler. l-am lăsat la recepţie o notă cu numărul camerei şi 
rugămintea de a veni imediat aici. 

Abia termină de vorbit când cineva bătu la uşă. Newman băgă 
mâna în buzunar şi apucă mânerul pistolului, deschise uşa şi 
intră Butler. 

— Am mobilizat o echipă de forţă, remarcă Newman în timp 
ce încuia uşa. 

— Da, confirmă Tweed. Şi Philip Cardon s-ar putea să ni se 
alăture mai târziu. 

— Dar de ce aduni pe toţi aceşti oameni? întrebă Paula 
punând un teanc de cămăşi într-un sertar. De obicei, lucrezi cu 
un personal cât mai restrâns, tocmai pentru a nu fi observat... 

— Adevărat. Dar situaţia devine mult prea periculoasă. N- 
avem idee câţi gangsteri asasini are Wand la dispoziţie. Mă tem 
că sunt prea mulţi pentru a ne lăsa să dormim liniştiţi. Sunt 
sigur că va trebui să apelăm la toate resursele pentru a face 
faţă diabolicului doctor Wand. 

— Călătoria la Londra a fost reuşită? îl întrebă Paula. 

— Aşa cred... 

Tweed le povesti pe scurt cu cine se întâlnise, ce aflase şi ce 
planuri concepuse, pentru care solicitase cooperarea anumitor 


oameni importanţi. 

— A fost o adevărată cursă, conchise Marler. 

— Cam aşa. O chestiune importantă de care trebuie să ne 
ocupăm imediat. Armele pe care ni le-a dat Benoit. Marler, am 
nevoie de trusa pe care o porţi cu tine de colo până colo cu 
Armalite... După ce Marler ieşi din cameră, Tweed continuă: 
Toate aceste arme trebuie strânse în geantă şi le voi înapoia lui 
Benoit. Securitatea aeroportului... 

Marler se întoarse şi când toate armele fură băgate înăuntru, 
Tweed trase fermoarul. 

— Mă întorc într-un minut. Benoit, care m-a întâmpinat la 
aeroport, mi-a spus că mă aşteaptă în maşină vreo jumătate de 
oră, în caz că aş vrea să-l consult. 

Newman se uită de jur împrejur prin cameră. După ce Tweed 
ieşise, Paula terminase cu despachetatul şi privea afară pe 
geam: o burniţă cenuşie acoperea treptat oraşul. 

— Am face mai bine să ne adunăm puterile, el se află deja în 
priză... Păşind în umezeala de afară, Tweed văzu un portar nou 
lângă maşina lui Benoit întrebându-l cine e. Benoit, fără să-l 
privească îi arătase legitimaţia. Portarul se retrase în grabă. 
Benoit se aplecă, deschise uşa din dreapta şi Tweed se aşeză 
lângă el. 

Înmânându-i geanta cu armele, Tweed îi mulţumi. Apoi scoase 
o fotografie. 

— Îţi spune ceva locul ăsta de pe hartă însemnat cu o cruce? 

— Ce ciudat să-mi arăţi tocmai asta. Am discutat recent cu 
unul dintre oficialii oraşului Gent. E o nouă construcţie de 
locuinţe. Au fost ocupate doar cu vreo şase luni în urmă. Vieux- 
Fontaine. Nici măcar nu are indicator rutier. 

— Cine locuieşte acolo? 

— Se pare că nimeni nu ştie. Se zvoneşte că-şi spun 
funcţionari, dar, de fapt, sunt ofiţeri superiori de securitate care 
îi păzesc pe înalții comisari de la EC. Ştiu asta din întâmplare. ŞI 
atâta timp cât n-au comis niciun act criminal cunoscut, nu 
deranjează pe nimeni. 

— Pot fi la fel de bine sabotori şi spioni introduşi în ţară. Te 
rog, lasă-i în pace până îţi dau eu un semn. La timpul cuvenit, fă 
un raid prin zonă. 

— De obicei, ştii ce faci, îl opri Benoit. Am să mă întorc acum 
la sediu. Organizez o echipă operativă să fie pregătită când mă 


vei contacta. 

— Mâine plec din Bruxelles. Îţi mulţumesc pentru tot ajutorul 
pe care mi l-ai dat - mai ales pentru armada de elicoptere care a 
aterizat la Liège. 

— O nimica toată. Benoit îl strânse pe Tweed de braţ. Acum, 
te rog să ai grijă de tine. Am senzaţia că s-ar putea să te plimbi 
printr-o zonă extrem de periculoasă. 

— Hamburg. 

— Nu pot să-l interoghez pe doctorul Wand, dar am trimis 
oameni care să-i supravegheze avionul de la Zaventem. Ofiţerul 
de securitate le-a spus că pilotul le-a înaintat planul de zbor. 
Spre Hamburg. Târziu, în această după-amiază, Wand a plecat 
împreună cu un luxemburghez pe nume Starmberg. E o zonă 
extrem de periculoasă, repetă Benoit. 


35 


Zborul pentru Hamburg, la bordul Liniilor Aeriene Hamburg, 
era programat la ora unsprezece şi un sfert. Mergând alături de 
Tweed, Paula, intrigată, îl întrebă: 

— De ce Hamburg? 

— Pentru a-l vedea pe Hugo Westendorf, cândva Omul de Fier 
al Germaniei, care s-a retras acum trei luni fără să anunţe 
dinainte. A fost ministru de interne. 

— Retras? Brusc? Doar nu crezi... 

— Că se repetă povestea cu Andover şi Delvaux? Da, exact 
asta cred, spuse Tweed încruntat. Urmează să întâlnim alt 
bărbat distrus. Mă tem că încântătorul doctor Wand are mulţi pe 
listă. 

Se îndreptau spre avionul care aştepta pe pistă. Newman, 
urmat de Nield şi de Butler, îi ajunse din urmă. Scara era lăsată. 
Newman se holbă cu neîncredere: 

— Ce sunt chestiile alea ieşite în afară? 

— Elice, după cum bine ştii, îi răspunse Tweed. 

— Un avion cu elice. Nu mor după ele. Le prefer pe cele cu 
reacţie. 

— Avioanele cu o singură elice ne-au adus victoria în bătălia 
pentru cucerirea Angliei, îi reaminti Tweed ascunzându-şi un 
zâmbet. Ne va duce unde trebuie. 

— Şi când va ajunge acest obiect la Hamburg? întrebă 
Newman pe un ton iritat. 

— În o mie trei sute de ore. Sunt sigur că va fi prompt. 

— Sună de parcă ar trece prin Paris... 

Paula se aşeză lângă Tweed, care avea loc la fereastră. Abia 
aruncă o privire în jur şi îl înghionti pe Tweed. Nu îşi putea crede 
ochilor. 

— la te uită cine urcă la bord. Nu pricep ce se întâmplă. Am 
fost urmăriţi? De unde au aflat că suntem în acest avion? 

— Prea multe întrebări, răspunse Tweed privind afară pe 


geam. 

Comandantul de brigadă Burgoyne, ducând o servietă 
scumpă, trecea pe culoarul dintre locuri. Nu privea nici în 
dreapta, nici în stânga, urmându-l pe însoţitorul de bord şi 
dându-i ordine. 

— Vrem patru locuri chiar în spatele avionului... 

Lee Holmes îl urma la un pas în spate, cu mersul ei liniştit. Se 
opri lângă Paula şi se aplecă deasupra ei ca să-i vorbească lui 
Tweed: 

— Ce coincidență extraordinară. Mi-a plăcut ieşirea la 
Copenhagen Tavern. 

— A fost plăcerea mea. Tweed se uita încă pe geam. 

— Unde staţi în Hamburg? insistă, dându-şi părul blond peste 
gulerul hainei. 

— La hotelul Four Seasons, spuse el brusc. 

— Poate ne vedem... Plecă. Helen, care o împinse din spate 
cu geanta, se îndreptă şi ea fără un cuvânt spre locul din spate. 
Willie apăru ultimul. Aborda un zâmbet luminos când ajunse în 
dreptul Paulei. 

— M-am simţit grozav în compania ta. De departe cea mai 
grozavă companie pe care am avut-o la Bruxelles. Ceilalţi mi s- 
au părut de-a dreptul de mâna a doua. Cu prima ocazie, mi-ar 
plăcea să repet experienţa. Oh, dar trebuie să ridic ancora. Până 
data viitoare... 

Avionul avea 36 de locuri pentru pasageri. Când se închiseră 
uşile, locurile erau doar pe jumătate ocupate. Paula privi în 
urmă. Cvartetul Burgoyne stătea în spate, destul de departe ca 
să nu poată fi auziţi. Newman îşi ascunsese faţa după un ziar; 
Paula bănuia că el nu privise spre cei patru când trecuseră pe 
lângă el. Butler şi Nield şedeau departe unul de altul, pe locuri 
separate. Elicele porniră să se învârtească, mai întâi sacadat, 
apoi din ce în ce mai repede, stârnind o adevărată furtună. 
Aparatul se mişcă uşor înainte, acceleră şi apoi decola. 


Paula aşteptă până ce pilotul anunţă, întâi în germană şi după 
aceea în engleză, că zburau la altitudinea maximă de şapte mii 
de metri, cu o viteză de 500 km/h, şi privi spre Newman care 
făcu un gest de dezgust. Vibraţiile erau mai mari ca în avionul 
cu reacţie. 


— Nu prea pari încântat văzându-i la bord, îi spuse lui Tweed. 

— Asta e impresia pe care am vrut s-o creez, replică el 
enigmatic. „Cvartetul Burgoyne”, Paulei chiar îi plăcea expresia. 
„Sună ca o formaţie de jazz”, chicoti ea. 

Chipul lui Tweed nu exprima nimic. Era sigur că Vulcan se afla 
la bord. Dar cine era? Nemaivorbind despre femeia care era 
asasin de profesie. Şi cine era ea? 

Continuă să se uite pe geam. In prima parte a zborului 
trecuseră, probabil, peste Arctic. Mase îngrămădite de nori albi 
străluceau în lumina soarelui. Ici şi colo câte un vârf de nor 
ascuţit semăna cu un aisberg masiv. Pe măsură ce se apropiau 
de Hamburg, vremea se limpezea. Tweed privi în jos cu interes 
la mozaicul de verde şi maro al fermelor cu spaţii întinse şi 
netede. Trecură pe deasupra unui lac albastru şi peste pâlcuri 
dese de păduri verzi. De la această altitudine joasă, avea o 
imagine mult mai bună. Avionul începu coborârea... 

— De ce i-ai spus unde stăm? întrebă Paula. Te interesează 
distracţiile, ieşirile - parcă aşa a spus, nu? - cu ea? îl tachina în 
continuare. 

— Oricum ne-ar fi putut urmări dintr-un taxi. 

— Cred că vrei să-i ţii sub observaţie, încercă Paula. 

— Vreau să coborâm întâi din avionul ăsta, îi răspunse. 


Tweed era întotdeauna încântat să viziteze Hamburg-ul. Avea 
reputaţia de a fi cel mai „englezesc” dintre toate oraşele 
germane. Nu că ar fi semănat în vreun fel cu Londra. Descrierea 
se referea la atitudinea prietenească a locuitorilor. 

— Avionul ăla a zburat ca o maşină de cusut ruginită, remarcă 
Newman. Şi vibra la fel. 

Călătorea împreună cu Tweed şi cu Paula într-un taxi pe care 
îl luaseră de la aeroport. Vehiculul se încurcase într-un blocaj 
rutier, în josul unui bulevard pe trei benzi. Aerul era proaspăt, 
atmosfera rurală. 

— Ne-a adus aici, îi reaminti Tweed. Şi încă într-o companie 
interesantă! 

— Lee aproape că s-a certat cu însoţitorul de bord după 
decolare. Şi-a pus o ţigară în portţigaretul ăla mare al ei, acesta 
i-a spus că nu se fumează în avion, iar ea a ripostat că nici n- 
avea de gând să-şi aprindă ţigara. Dar cum naiba au ajuns în 


acelaşi avion? 

— Cred că ştiu cum, spuse Tweed. Dar să nu mă întrebaţi... 
Vreau să fiu sigur. 

— Dar e incredibil, insistă Paula. Tu ne-ai adus biletele. 
Imediat ce am sosit, am urcat în acel micuţ autobuz caraghios 
care ne-a lăsat chiar lângă avion. Cum ar fi putut să ne 
urmărească? Poate e o coincidenţă. 

— Să nu crezi în ele, o sfătui Tweed. 

Newman privi în spate prin oglinda retrovizoare. Butler şi 
Nield luaseră taxiuri separate. Marler le spusese, înainte de a 
pleca de la Hilton, că va închiria o maşină. lată un om, căruia 
întotdeauna i-au plăcut mijloacele independente de transport. 

Ajunseră la intrarea somptuoasă a hotelului Vier Jahreszeiten - 
Four Seasons - şi portarii în uniformă apărură îndată să le ia 
bagajele. Tweed se grăbi să urce scările largi spre interiorul 
luxos. Monica le rezervase camere, iar recepţionerul îl informă 
pe Tweed că instalarea lor era pregătită. După ce se 
înregistrară, îi arătă Paulei numerele camerelor, apoi se îndreptă 
spre portarul care-i fusese de mare ajutor cu prilejul ultimei sale 
vizite la Hamburg. Îl zări într-un colţ, lângă lift. 

— Vreau să-mi vizitez un prieten care locuieşte lângă 
Blankenese -Hugo Westendorf. Poţi să-mi dai adresa exactă şi 
numărul de telefon? 

— Castelul Tannenberg, răspunse prompt portarul. Dar e mai 
aproape decât Blankenese. Castelul este în districtul 
Nienstedten. E înainte de Blankenese. lată şi numărul de 
telefon. Am să vă desenez o mică hartă, ca să reperaţi castelul. 
Pe hărţile tipărite, e mai dificil... 

Tweed avea vechea sa cameră care semăna mai mult cu un 
apartament. Camera 311 avea un hol ale cărui ferestre dădeau 
spre lacul Binnen Alster. Lăsă un bacşiş portarului, iar după ce 
rămase singur, se aşeză şi formă un număr. Atmosfera stranie 
începu chiar cu telefonul său. Incercă mai întâi să vorbească în 
engleză: 

— Mă numesc Tweed. Îl cunosc pe domnul Westendorf. 
Tocmai am sosit din Anglia şi aş dori să-i vorbesc. 

— Inţeleg, răspunse vocea unui bărbat de la celălalt capăt al 
firului. Ar fi bine dacă aţi putea aştepta un moment... 

Tweed aşteptă. Era majordomul? Vocea părea oficială, dar nu 
semăna cu cea a unui servitor. Tweed înţelese că probabil linia 


era supravegheată - aşa cum fusese la Andover şi mai târziu la 
Delvaux. Insă Tweed ajunsese în faza în care voia să-şi irite 
adversarul. Vocea reveni: 

— Domnul Westendorf va fi încântat să vă vadă în această 
seară. Dacă aţi putea sosi la ora optsprezece. Pot să vă întreb 
unde staţi? 

— La hotelul Four Seasons, camera 311. 

— Mulţumesc, domnule, vă vom aştepta la ora optsprezece. 
Tweed închise tulburat telefonul. Nimic nu se petrecuse conform 
aşteptărilor lui. Presupuse că, dacă cineva avea să-i răspundă în 
cele din urmă la telefon, acela trebuia să fie Westendorf. Îşi 
închipuise că germanul trăia de unul singur la castel - soţia îi 
murise în urmă cu câţiva ani. Westendorf avea un fiu de 
şaptesprezece ani. Tweed se gândise că s-ar putea să fi fost 
răpit. Ceva ciudat îl determinase pe german să renunţe la 
întreaga sa carieră. Ce se întâmpla în Germania? Tweed simţea 
că retrăieşte acelaşi coşmar ca în cazul lui Andover şi Delvaux. 
Povestea se repeta acum la Hamburg. Cineva ciocăni la uşă. Era 
Paula. 

— Ce cameră frumoasă, se entuziasma ea intrând. Şi ce 
vedere minunată ai de la geam. 

— Cred că au instalat fântâna aceea arteziană din mijlocul 
lacului după ultima mea vizită aici. Sau poate am uitat-o eu. 

— Şi, dacă te cunosc bine, ai uitat că este timpul să coborâm 
ca să luăm prânzul. 

— Da, dar ceva rapid. Nu mă simt în stare de o masă de gală. 
Ştiu. Barul... 

Când ieşiră pe hol, se ciocniră de Newman care tocmai se 
pregătea să bată la uşă. Paula era încântată de liniştea din hol. 
O cameristă le dădu bineţe când intrară în lift. Barul dădea într- 
un hol spaţios în care te puteai odihni confortabil. Mic şi mobilat 
cu banchete din piele, barul era gol, cu excepţia barmanului 
care veni spre ei. 

— Eu aş vrea nişte sandviciuri cu şuncă, dacă vă convine şi 
vouă, sugeră Tweed. 

— Şi de băut, domnule? 

— O sticlă de şampanie, hotărî Newman. 

— Pentru mine, apă minerală, comandă Tweed. 

După ce plecă barmanul, le povesti şi celorlalţi despre 
convorbirea pe care o avusese cu castelul Tannenberg. Tocmai 


terminase de vorbit, când Marler băgă capul în bar aruncând o 
privire. Făcu un semn discret ridicând degetul gros şi dispăru. 

— Asta înseamnă că are o maşină, spuse Newman. 

— Vom merge acolo după ce se întunecă, reflectă Tweed cu 
voce tare. Accentul pus de tipul ăla pe ora optsprezece pare 
ciudat. 

— Vom afla când vom ajunge acolo, îl asigură Newman. 


La ora şaptesprezece şi un sfert, Tweed, îmbrăcat într-un 
palton gros, cu gulerul ridicat, se plimba prin faţa hotelului 
împreună cu Paula. Şi ea avea haina încheiată până la gât. 
Noaptea era senină, dar temperatura scăzuse sub zero grade. 
Era prima zi de decembrie. 

Newman, în picioare, fuma o ţigară, când un uriaş Mercedes 
negru trase lângă bordură. Paula se uita la dimensiunile maşinii, 
dar Marler îi strigă din spatele volanului, pe fereastra deschisă. 

— Nu mai staţi acolo, o să îngheţaţi. Urcaţi... 

Când lăsară în urmă suburbiile Hamburg-ului şi intrară într-o 
zonă cu vile impresionante cu două nivele şi cu terenuri largi în 
spatele porţilor înalte, Tweed îl întrebă, în sfârşit, pe Marler: 

— De unde Dumnezeu ai pus mâna pe palatul ăsta mobil? Şi 
cum? 

— Oh, rosti Marler tărăgănat. Am spus că trebuie să conduc 
un grup oficial în vizită la un ministru. La urma urmei, cândva a 
fost ministru, nu? Îi aruncă o privire lui Tweed prin oglinda 
retrovizoare. Caleaşca asta te costă o bombă. Şi, după harta pe 
care mi-ai dat-o, aproape am ajuns. 

Paula, lăfăindu-se pe bancheta din spate a maşinii, în căldura 
dată de calorifere, privea vilele solide la lumina farurilor. Era o 
zonă foarte luxoasă. 

Marler se opri brusc, ca o vulpe care simte pericolul. Mersese 
cu viteză redusă în ultimele cinci minute, examinând atent 
plăcuţele cu nume lucrate cu grijă de pe porţile înalte şi 
luminate de felinare. Toate porţile erau închise, mai puţin una. 
Castelul Tannenberg. Tweed îi simţi neliniştea. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Cred că ar trebui să vă duceţi înarmaţi. 

Deschise trusa de pe locul de alături şi scoase un Browning 32 
pe care i-l dădu Paulei, cu încărcătorul de schimb. Pentru 


Newman avea o armă cu centură de şold, un Smith 38, special, 
cu rezervă de muniţie, înainte de a-i răspunde lui Tweed, 
aşteaptă până îşi prinse Newman cingătoarea şi-şi puse în 
ordine haina şi jacheta. Paula, după ce-şi verifică pistolul, îl băgă 
în geanta de pe umăr. 

— Ceva nu e în regulă, spuse Marler. Uită-te pe geam. Porţile 
sunt larg deschise şi cam la cinci iarzi dincolo de poartă se 
întinde un lanţ de sârmă ghimpată de-a curmezişul drumului. 

— Dar de unde ai luat armele? îl întrebă Tweed. 

Era supărat: nu aveau permis de portarma în Germania. Pe de 
altă parte, Benoit îl avertizase despre o zonă „de pericol 
maxim”. 

— Azi după-masă, în timp ce voi vă odihneaţi, eu am fost 
puţin ocupat, spuse Marler ironic. Am vizitat un amic, un neamt, 
care se ocupă cu arme, pe o barjă de lângă chei. Mi-a spus că 
afacerile s-au dus de râpă de când cu dărâmarea zidului Berlin- 
ului. Am luat toate astea pe nimica toată, plus câte un Walther 
pentru Butler şi Nield. Şi o Armalite pentru mine. Totul e să 
cunoşti oamenii potriviţi. 

— Sau pe cei nepotriviţi, i-o întoarse Tweed. Am să mă duc 
acolo. Bob, Paula puteţi să mă urmaţi de la distanţă. Nu vreau 
să-l speriem pe Westendorf. 

— Eu am să găsesc un loc de parcare, hotărî Marler. 

Tweed porni încet pe drumul acoperit cu pietriş. Paşii săi nu 
făceau niciun zgomot. Trecu peste lanţul de sârmă ghimpată, 
care ar fi rupt în bucăţi cauciucurile unei maşini, oprind-o într-o 
secundă. Era prea multă linişte. 

La distanţă se vedea vila veche din piatră, cu două etaje. Erau 
lumini la geamurile de la parter, în spatele draperiilor trase. Pe 
aceeaşi parte a drumului, tufe înalte şi dese de rododendron 
acopereau pământul. Se gândi că liniştea apăsătoare se datora 
faptului că germanul locuia singur în vilă. Ca şi Andover. Ca şi 
Delvaux... 

Ţeava unei arme i se înfipse în ceafă. În aceeaşi clipă, o mână 
i se aşeză pe umăr şi o voce mormăi în engleză: 

— O singură mişcare greşită şi-ţi zbor creierii. 

La Four Seasons, Pete Nield, îmbrăcat elegant, ca de obicei, 
intră în holul larg, îndreptându-se spre recepţie. O femeie foarte 
atrăgătoare, cu o coamă blondă şi purtând o rochie neagră 
perfect mulată, şedea pe canapea. lşi aşezase picioarele 


superbe unul peste altul. Rochia era despicată într-o parte. Era 
Lee Holmes. 

Nield se opri lângă o măsuţă cu ziare şi reviste germane. 
Părea să caute ceva de citit. Lee îl strigă cu vocea ei voalată. 

— Te cunosc? Nu cumva ai fost şi la hotelul Hilton din 
Bruxelles? Ba da. 

Bătu cu palma pe locul de lângă ea. 

— Vino şi stai cu mine, te rog. Mă plictisesc. Am o disperată 
nevoie de un bărbat amuzant. Pari să fi exact genul. 

— Credeam că voi vedea bărbaţi stând la coadă ca să te 
distreze. Nield îşi răsuci mustaţa cochetă şi se aşeză alături. 
Desigur, îmi amintesc că te-am văzut, dar erai totdeauna 
însoţită de câte un bărbat. Numai tipi cu înfăţişare severă. 
Ghinionul meu, mi-am spus. 

— Eşti galant, oftă ea înălţându-şi bustul. O raritate în zilele 
noastre. Braţul gol îi atinse mâneca. Lee îşi scoase din poşetă 
portţigaretul împodobit cu bijuterii în care introduse o ţigară. 
Nield îşi aprinse bricheta. Ea scutură din cap şi-i zâmbi tandru: 

— Mă las de fumat. Asta e testarea voinţei. De-a dreptul 
prostesc, nu? 

Nield zâmbi. Îi cunoştea tactica, dar voia s-o lase să creadă că 
nu ştie nimic despre ea. 

— De ce eşti aşa de plictisită, o întrebă el. Te-am văzut cu un 
militar care părea foarte distins. 

— Comandantul de brigadă Burgoyne. E distins în felul lui. 
Acum tratează nişte afaceri oficiale complăcându-se în una 
dintre investigaţiile sale. Mă consideră ca pe o piesă de mobilier. 
Singura compensatie este că sunt bine plătită. Zâmbi din nou. 

— Mulţumim cerului pentru un pic de milă. Ce vrei să bei? 

— Şampanie. Să sărbătorim începutul prieteniei noastre. 


Tweed îngheţă, dar rămase nemişcat. Simţea în ceafă ţeava 
pistolului rece ca gheaţa. Mâna mare de pe umărul său îl 
strângea cu putere. Apoi auzi o voce: 

— Pistolul ăsta e exact pe şira spinării tale. Aruncă arma sau 
rămâi paralizat pentru totdeauna. Asta în cel mai bun caz, 
conchise Newman. 

Tweed auzi un zgomot scurt; strânsoarea slăbi. Apoi mult mai 
jos, auzi arma căzând pe zgură. Se întoarse încet. Prima voce îi 


sunase familiar, deci nu fu surprins să-l descopere pe 
inspectorul-şef Otto Kuhimann de la secţia de criminalistică a 
poliţiei din Wiesbaden. 

— Un cald şi prietenos bun venit în Germania, Otto, spuse el 
cu blândeţe. Ce dracu’ faci aici? 

Newman îşi băgă arma în teacă, iar Kuhimann se aplecă să-şi 
recupereze revolverul. Când se ridică, îl privi pe Newman. Şeful 
poliţiei germane era scund, dar avea umerii foarte largi. li 
amintea lui Newman de filmele vechi în care juca Edward G. 
Robinson. Avea aceeaşi gură mare, chip dur, păr scurt şi 
sprâncene negre. Aceiaşi ochi ageri şi aceeaşi energie. Şeful 
poliţiei germane era o adevărată centrală electrică şi, în acelaşi 
timp, vechi amic al lui Tweed. 

— Scuzele mele, începu Kuhimann, dar am primit un telefon 
de la un bărbat care spunea că e Tweed. A vorbit cu unul dintre 
ofiţerii mei. Dar puteam fi sigur că eşti tu? în întuneric, erai doar 
o umbră. Nu prea ne bazăm pe şansă. 

— Nici eu, îi spuse Newman. Ca şi tine, am văzut doar o 
umbră cu un pistol. Aşa că nu-mi cer scuze. 

— Ai permis pentru arma aceea? întrebă Kuhimann blând. 

— Nu are, răspunse repede Tweed. Dar, dacă n-am greşit în 
previziunile mele în legătură cu drama pe care a trăit-o Hugo 
Westendorf, protecţia era necesară. 

— Te iert, Newman. Kuhimann se întoarse spre Tweed. Să 
vedem ce se întâmplă în interiorul Castelului Tannenberg înainte 
de a îngheţa aici afară. 

Tweed îşi adună toate forţele pentru prima întâlnire cu 
Westendorf. Şi-l amintea bine de pe vremea când era ministru şi 
vizitase Anglia, incognito, pentru a participa la o întrunire 
INCOMSIN - Comitetul Internaţional de Planificare Strategică. 

Germanul era înalt cam de 1,90 metri, suplu, cu o faţă 
osoasă, puternică şi o frunte înaltă. Mintea îi era ca argintul viu, 
era curtenitor şi avea o energie fenomenală. Tweed se temea de 
ceea ce avea să vadă. 

Kuhimann apăsă pe soneria de lângă masiva uşă închisă. 
Sună de patru ori la rând, apoi, după o pauză, încă o dată. Uşa 
se deschise câţiva inci şi primul lucru pe care îl văzu Tweed fu 
ţeava unui Hekler & Koch, o puşcă mitralieră de 9 mm. Omul 
care o ţinea apăru la vedere, era un detectiv îmbrăcat în civil, cu 
faţa ca o mască. Era oare cel care răspunsese la telefon? 


Intrară: mai întâi, Kuhimann ducând-o de umeri pe Paula, apoi 
ceilalţi doi. Tweed trăi atunci cel mai puternic şoc din existenţa 
sa. 

— Nu ar trebui să vorbim, spuse Tweed repede. Locul acesta 
este probabil supravegheat. 

— A fost, replică Kuhimann. Am distrus chiar eu fiecare 
microfon. Cel pe care Tweed îl privea era chiar Hugo 
Westendorf. Neamţul traversase holul larg, cu un pas vioi, şi 
veni să-i strângă mâna. Mergea drept, iar mâna îi era puternică. 
Nu erau semne de încordare pe faţa sa şi îşi întâmpină musafirii 
cu un zâmbet cald. 

— Bun venit la Castelul Tannenberg, prietene. Îmi pare aşa 
bine să te văd. 

— lar eu care am crezut că cineva - poate fiul tău, Franz - a 
fost răpit. 

— Dar a fost. Acum trei luni. Motiv pentru care m-am retras. A 
fost cerința celor care l-au răpit. Am îndeplinit-o imediat. 


36 


Şedeau într-o bibliotecă confortabilă, pe care le-o 
recomandase Westendorf, spunându-le că e un loc bun pentru o 
discuţie. Gazda lor rămase în picioare în faţa focului aprins în 
imensul şemineu de piatră. Pereţii erau acoperiţi cu rafturi până 
în tavan, şi Tweed era sigur că toate cărţile fuseseră citite. Era 
surprins de situaţie şi îşi formulă cu grijă întrebarea: 

— Din câte ştii, Franz e bine? 

— Vrei să spui, interveni Kuhimann, dacă a primit şi el o mână 
sau un braţ ca Andover şi Delvaux? Răspunsul e nu. Westendorf 
mi-a comunicat îndată că Franz a fost răpit. Şi am acţionat în 
mare secret. Presa habar nu are de ce s-a întâmplat. 

— Cum ai acţionat? întrebă Tweed. 

— Am pus în mişcare cea mai mare reţea care a existat 
vreodată în Republica Federală. Apoi în întreaga Germanie. 
Totul în secret. Am contactat informatori din lumea interlopă şi 
au început cercetările. Ca şi mulţi alţi cetăţeni respectabili, şi cei 
de care am vorbit detestă refugiații străini. Cu unii dintre ei se 
află în concurenţă pentru diferite afaceri necurate. 

— Obiectivul era să-l găsiţi cu orice preţ pe Franz? 

— Doar parţial. 

Westendorf fuse cel care explică: 

— Auzisem de Andover şi Delvaux, şi de cutremurătoarele 
experienţe trăite de ei... am mers la Liege să-i întâlnesc. 
Principalul scop al lui Kuhimann era să le lase răpitorilor fiului 
meu libertatea de mişcare. Doctorul care a făcut odioasele 
amputări are nevoie de linişte şi pace şi mai presus de toate de 
securitate - ca să-şi ducă la sfârşit diabolicul plan. Kuhimann s-a 
asigurat că ei sunt mereu pe fugă. l-a pierdut de trei ori la 
diferenţă de câteva ore. Au continuat să fugă ca iepurii speriaţi. 

— Dar care e situaţia în prezent? 

Kuhimann îşi aprinse o ţigară şi răspunse gesticulând cu ea ca 
şi cu un baston: 

— Franz Westendorf a fost eliberat acum câteva ore de la o 


fermă izolată de pe lângă Bremen. Cei trei care îl ţineau ostatic 
au fost împuşcaţi mortal. Am obţinut permisiunea de la noul 
ministru de interne - un prieten de-al lui Westendorf - de a folosi 
echipa de elită antiteroristă. 

— Asta elimină şansa identificării creierului acestei acţiuni, 
observă Tweed. 

— Nicio şansă, mârâi Kuhimann. Răpitorii erau nişte ţigani 
nenorociţi din est. N-aveau habar cine-i coordonează. Subliniez 
că am abordat această tactică cu deplinul acord al lui 
Westendorf. 

— A fost un şantaj. Vocea fostului ministru de interne se 
înăsprise în timp ce vorbea. Şi Franz, care peste trei zile va 
împlini optsprezece ani, are aceeaşi părere. 

— Aţi dovedit mult curaj, remarcă Tweed. Dar aţi demisionat 
din minister şi aţi renunţat şi la INCOMSIN şi la alte organizaţii. 

— La sfatul lui Kuhimann, răspunse Westendorf. Scopul era 
să-l derutăm pe omul din umbră care a pus la cale răpirea. La 
început deci, el crede că reacţionez ca şi Andover şi Delvaux. In 
acelaşi timp, Kulhimann îi hărţuieşte pe răpitori, punându-i în 
mişcare, privindu-le mereu peste umăr. 

— Şi cum aţi dat de urma lui Franz? întrebă Tweed. 

— După cum cred că ştii, răspunse Kuhimann, din experienţa 
ta timpurie ca cel mai tânăr director la Scotland Yard, la 
Omucideri, ai nevoie de puţin noroc. Dar trebuie să fii suficient 
de isteţ ca să ştii când îţi surâde norocul. Un elev a identificat 
adevărata maşină folosită de răpitori, un Audi gri. Unul dintre 
prietenii săi a găsit maşina goală parcată în faţa castelului, fără 
a şti că răpirea e în plină desfăşurare. Elevul - ca să se distreze 
puţin - a lipit balonul galben al prietenului său pe geamul din 
spate al maşinii. Am descoperit acest fapt într-un raport de 
rutină. M-am gândit atunci că pe geamul maşinii ar mai exista 
vreun rest din balonul lipit, fapt care s-ar fi putut să treacă 
neobservat de răpitori. Am pândit imediat raportul. 

— Şi apoi? întrebă Tweed în timp ce Kuhimann pufăia din 
ţigară. 

— Tot schimbând maşinile de mai multe ori, sunt sigur că 
imbecilii 'a au uitat de Audi. Azi-dimineaţă, o patrulă din 
Bremen, a găsit un di pe drum şi a observat o fâşie de balon 
galben lipită pe geamul din spate. Era ceaţă. Maşina şi-a 
continuat în scurt timp drumul către casa la fermă. Poliţiştii au 


comunicat la sediul central din Bremen, prin radio, iar de acolo 
am fost anunţaţi noi, la Berliner. O echipă antiteroristă a zburat 
imediat spre Bremen... 

— O ţintă destul de îndepărtată, comentă Tweed. 

— Dar nu foarte. Am telefonat la Bremen şi cei de acolo mi-au 
spus ferma fusese închiriată în urmă cu trei luni printr-un 
mandat de plată la Luxemburg City. A fost de-ajuns pentru 
mine. Am ordonat ca raidul să continue. lar rezultatul îl ştiţi. 

— Te felicit, spuse Tweed. 

Westendorf turnase în pahare vin alb pentru oaspeţii săi. El se 
îndreptă spre Paula, care stătea lângă Newman, şi-i puse cu 
blândeţe mâna pe umăr. 

— Toate astea cred că au fost epuizante pentru tine. Am auzit 
că-l însoţeşti aproape pretutindeni pe Tweed. Cum e vinul? 

— Foarte reconfortant, răspunse ea recunoscătoare. 

— Aşadar, domnilor, am o sugestie. Ochii albaştri ai lui 
Westendorf erau vioi, atitudinea hotărâtă. Doresc să discut 
lucruri foarte importante cu Tweed. Despre următorul pas pe 
care îl vom face. Dar găsesc că e spaţiu prea închis aici, de 
aceea permiteţi-mi să vă invit pe iahtul meu Holsten V, armat în 
portul Blankenese pe Elba. Aş fi încântat şi de compania 
dumneavoastră, îi spuse el Paulei. Femeile inteligente gândesc 
adesea din unghiuri de vedere ignorate de bărbaţi. 

— Bună idee, acceptă Tweed. Dar am o curiozitate, 
Kuhimann, de ce ai distrus toate microfoanele? 

Kuhimann îşi scoase ţigara din gură. 

— Am cochetat cu ideea de a le folosi pentru a pune la cale 
conversații pregătite. Insă Westendorf s-a opus. 

— De ce? îşi întrebă Tweed amfitrionul. 

Westendorf făcu o mişcare şovăitoare cu mâna: 

— Eram copleşit de oribila invadare a intimităţii. Şi apoi, 
Kuhimann a acceptat, dar din alte motive. 

— Am decis, explică Kuhimann, că din punct de vedere 
psihologic, era o altă mutare care ar fi putut crea confuzii 
omului din umbră. Cam ceea ce voi numiţi o politică de momeli 
şi ameninţări. Momeala a fost retragerea lui Westendorf din 
toate posturile sale, la cererea individului care i-a telefonat după 
răpirea fiului. Şi apoi, ameninţarea a constat în distrugerea 
tuturor sistemelor de interceptare pe care le-am reperat. 

— Te-ai uitat unde erau fabricate? întrebă Tweed. 


— În Hong Kong. 


Când urcară în Mercedes-ul negru al lui Westendorf, Paula 
descoperi că vremea se schimbase. Era un frig umed, stelele 
dispăruseră, iar deasupra pământului se deplasau uşor aburi de 
ceaţă. In vreme ce coborau drumul, văzu că lanţul de sârmă 
ghimpată fusese îndepărtat. 

La cererea lui Tweed, opriră dincolo de intrare şi el merse să 
schimbe câteva cuvinte cu Marler care stătea în spatele 
volanului de la Mercedes-ul 600. Un poliţist în haine civile stătea 
sub un copac, înarmat cu un pistol mitralieră. 

— Ne îndreptăm spre Blankenese. O să avem o discuţie pe 
iahtul lui Westendorf, care se află ancorat în port, îi spuse 
Tweed. 

— Am să vă urmăresc de la o distanţă discretă. Nu te 
împotrivi, spuse Marler amabil. Am senzaţia că veţi avea nevoie 
de un spate păzit... 

Westendorf se afla la volan cu Tweed alături; în spate, Paula 
se lăfăia pe bancheta spațioasă între Newman şi Kuhimann. 
Depăşiră mai multe vile. Ceaţa părea să se destrame. Ambele 
părţi ale drumului - pe vreme bună - erau de basm. 

— Intrăm acum în Blankenese, spuse Westendorf. Odinioară, 
era un mic sat pescăresc - dar acum pescuitul este interzis 
pentru că fluviul este poluat. Plătim un preţ mare pentru 
plăcerile civilizaţiei noastre moderne. 

— O societate, comentă Kuhimann, pentru care această masă 
de refugiaţi ce aşteaptă la estul frontierelor noastre ar da orice. 

— Acesta este unul dintre subiectele pe care vreau să le 
discutăm, remarcă Westendorf, după care se concentra asupra 
volanului. 

Conducea încet, în josul unui povârniş, pe o şosea îngustă, 
acoperită cu bitum. Paula avu impresia că Blankenese era un 
orăşel aruncat între dealuri. Privind afară pe geam, văzu, printre 
fuioarele de ceaţă, vile drepte înălțându-se cochet, la al căror 
etaj se ajungea pe scări vechi de piatră. În curând lăsară în 
urmă strada principală - pustie - şi Westendorf îndreptă maşina 
în josul pantei. Blankenese era un labirint de străzi înguste, 
pavate, ce şerpuiau povârnindu-se la fiecare pas ca şi drumurile 
de munte. Adesea, în locul acestor străzi înguste ca aleile, erau 


doar trepte de piatră care urcau la nesfârşit până le pierdeai din 
vedere. La lumina roşiatică a unei lămpi de stradă văzu numele 
unei astfel de străzi ciudate - Becker's Treppe. Apoi un alt nume, 
mult mai scurt - Strandweg. Ajunseră lângă fluviu. 

Când Westendorf opri maşina, Paula îşi simţi nervii încordaţi. 
Ceaţa devenea tot mai deasă. In timp ce se lăsau învăluiţi de 
aburii compacti, Paula auzi tânguirea îndepărtată a cornului de 
ceaţă. Se cutremură. Era ca în noaptea aceea când rămăsese la 
marginea portului Lymington - aşteptând ca Harvey Boyd să 
revină la mal. 


Urmărind de la distanţă limuzina lui Westendorf, Marler 
începu să se îngrijoreze. Ca din pământ, un blestemat de 
Cadillac negru îşi făcu apariţia. Erau doi bărbaţi în cabina din 
faţă a maşinii uriaşe. Nu se îndoia că urmăreau limuzina. 

Ajuns pe malul fluviului, Cadillac-ul întoarse la stânga, pe 
Strand - înaintând încet. Deodată, se opri, iar Marler frână brusc. 
Erau destul de departe. Cadillac-ul era doar o pată întunecată. 
Marler nu credea că-l văzuseră: erau prea preocupaţi cu 
supravegherea limuzinei. Ceaţa se risipi pentru un moment şi el 
putu vedea cum se ridică la spatele maşinii o antenă automată 
radio. Raportau cuiva. 

Marler aşteptă. Ceaţa se lăsă din nou, blocând imaginea 
Cadillac-ului. Pipăi sub scaun după arma sa Armalite pe care o 
asamblase când aştepta în faţa Castelului Tannenberg. Închise 
în linişte maşina şi, păşind uşor, se îndreptă spre locul unde se 
oprise Cadillac-ul. Dispăruse. 


— Îmi pare rău că e ceaţă, spuse Westendorf, conducându-i 
spre port. Previziunile meteo au fost eronate. 

Ceaţa se ridică din nou şi Paula văzu un mic bazin alungit, 
izolat de Elba printr-un perete ca un dig, ce se prelungea pe o 
distanţă, apoi făcea un unghi drept şi continua paralel cu fluviul 
calm. Portul era ticsit de iahturi. Multe dintre ele erau pregătite 
pentru iarnă, acoperite cu prelate albastre protectoare. 
Westendorf ocoli şi o luă de-a lungul bazinului. Se uită în urmă şi 
spuse: 

— Holsten V este ancorat la zidul exterior. Nu mai era niciun 


loc când l-am adus aici în port. 

Tweed era imediat în urma Paulei, iar Newman şi Kuhimann îi 
urmau. Westendorf îi luă mâna Paulei pentru a o ajuta să urce 
pasarela spre un iaht elegant, cu motor. li lumină drumul cu o 
lanternă mică de buzunar, deschise o uşă, cobori scările dintre 
două punți, apoi deschise altă uşă. Aprinse lumina şi se 
pomeniră într-un salon luxos, bine mobilat. Balustradele erau 
din alamă strălucitoare, iar lemnul era atât de lustruit, încât 
Paula se oglindi în el. 

— Luaţi loc, îi invită Westendorf. Doriţi să beţi ceva ca să vă 
mai încălziţi? 

Paula nu se aşeză. Rămase în picioare, lângă fereastră, 
privind ceața care se lăsase ca o perdea compactă cenuşie. 
Westendorf îi simţi neliniştea. O luă de braţ. 

— O să ţi se pară interesant pe punte. Am să deschid radarul. 

O altă scară la capătul îndepărtat al salonului ducea sus, pe 
puntea de comandă. Westendorf îi indică un ecran şi deschise 
radarul. Ea privi ecranul. Alb. 

— Nu e nimic pe fluviu în noaptea asta, remarcă Westendorf. 
Nu pe ceața asta. Las uşa deschisă ca să ne poţi auzi. Când 
doreşti, vino înapoi în salon. 

El cobori înapoi scările şi luă dintr-un frigider o sticlă de 
şampanie Laurent Perrier. Tweed se relaxa pe o canapea de 
piele alături de Kuhimann. Newman privea afară pe geam. 
Gazda luă câteva pahare rotunde. li duse unul Paulei. 

— Stimulează celulele nervoase, spuse el când se întoarse. 
Cel puţin, asta este justificarea mea. Prost’! 

— Vorbeai de refugiaţi, începu Tweed. L-ai întâlnit vreodată 
pe doctorul Wand? 

— O dată. 

Westendorf se aşeză picior peste picior, cu paharul în mână. 

— Un om ciudat. Şi-a stabilit o sucursală a organizaţiei sale în 
Germania şi alta în Danemarca. Spunea că-l deranjează faptul 
că doar refugiații dotați, care ar constitui un avantaj pentru 
Vest, sunt primiţi. Impresia mea e că minţea. Eu n-am spus 
nimic. Dar el a continuat pe aceeaşi temă. Cam asta-i toată 
povestea. 

— Dar nu e şi sfârşitul istoriei refugiaților, insistă Tweed. Îmi 
amintesc că aveai o poziţie fermă ca ministru, când ai participat 


3 Prost - noroc (lb. germană) (n.tr.). 


la întâlnirea INCOMSIN de la Londra. 

— Aşa este. Sunt literalmente milioane de refugiaţi din tot 
Estul - inclusiv hoardele de ţigani - care aşteaptă de cealaltă 
parte a frontierei Oder-Neisse, gata să năvălească peste noi. Ei 
văd Europa de Vest ca pe un tezaur plin cu minunăţii şi, dacă 
acest flux ar năvăli aici, economia «Europei ar fi distrusă. Am 
propus să urmăm pilda bătrânei Uniuni Sovietice - care a stopat 
refugierea cetăţenilor ei aici. Aceştia, fireşte, erau foarte diferiţi, 
oameni mai civilizaţi. 

— Mai precis, cum ar funcţiona treaba asta? 

— Ca s-o spun deschis, voiam să creez o nouă centură a 
morţii de la Baltică la Adriatică. Masele de refugiaţi ar fi 
avertizate că trecerea ilegală dincolo este verboten* - chiar 
mortală. Voiam o zonă de o jumătate de milă complet interzisă. 
Pe partea noastră, turnuri de control cu paznici înarmaţi, puşti 
mitraliere montate la înălţime. Patrule înarmate, cu câini 
dresați. Şi brăzdarea zonei cu mine contra persoanelor. De 
asemenea, nave de război care să patruleze coastele, cercetând 
zi şi noapte orice vas din regiunea estică. Aş fi salvat Europa - 
dar mulţi nelegiuiţi sunt acum în mijlocul nostru. 

— Ai avut vreodată impresia că o putere ostilă ar putea 
introduce ilicit sabotori şi spioni printre refugiaţi? îl întrebă 
Tweed. 

— Da. 

Tweed scoase o copie a fotografiei coastei germane cu 
insulele şi fluviul Elba, inclusiv Hamburg. După ce i-o arătă lui 
Kuhimann, i-o înmâna lui Westendorf. 

— Crucea asta marcată aici în josul fluviului are vreun sens 
pentru tine? Poate e vreun sat? 

— Asta trebuie să fie Neustadt - am uitat numele exact. E o 
nouă zonă de locuinţe. După câte am auzit, sunt locuinţe de 
tineri macho, care conduc Porsche-uri şi alte asemenea maşini 
scumpe. Se pare că sunt foarte retraşi. 

— Cât de recent a fost populată zona? Când s-au vândut 
casele? 

— Acum câteva luni. Nu ştiu sigur când, dar recent. 

— Cred că Otto ar trebui să aibă această fotografie. Tweed se 
întoarse spre Kuhimann. Îmi permit să-ţi sugerez să nu scapi din 
ochi zona până îţi trimit eu un semnal. După aceea faci o razie 


t Verboten - interzis (Ib. germană) (n.tr.). 


înaintea zorilor. Cunosc o zonă similară pe coasta de sud a 
Angliei şi o alta lângă Gent, în Belgia. E foarte important să ne 
sincronizăm descinderile, ca să nu le dăm timp să comunice 
între ei. 

— Mai există o aşezare asemănătoare, dar ceva mai mare pe 
coasta vestică a Danemarcei, comentă Westendorf. In lutlanda - 
între portul Esbjerg şi graniţa cu Germania. O zonă destul de 
izolată, mai ales iarna. 

— Vorbeşti despre asta, zise Tweed, scoțând o altă fotografie. 
De unde ştii despre ea? 

— Da, cam pe aici, unde-i crucea asta. De unde ştiu? Andover 
a depistat-o. A călătorit mult, fotografiind totul ca o pasăre de 
pradă. Este foarte deştept. La ultima noastră întâlnire, spunea 
că noua aşezare din lutlanda era încă nelocuită, deşi toate 
casele fuseseră vândute şi mobilate. Spunea că, întrucât se află 
la malul mării - şi Danemarca este o ţară atât de liniştită - s-ar 
putea stabili acolo sediul general al unei organizaţii subversive 
înspăimântătoare. 

— Am veşti proaste, spuse Tweed. Andover e mort. Asasinat 
la Liege. Şi corpul soţiei lui Delvaux, Lucie, a fost descoperit într- 
o altă zi plutind pe fluviul Meuse. După cum vezi, atacul asupra 
vieților noastre se intensifică... 

Când descoperi că a dispărut Cadillac-ul, Marler acţiona rapid. 
Ceaţa se îndepărtase destul de mult de port, pentru a-i putea 
vedea pe Tweed şi pe ceilalţi urcând la bordul unui iaht. In 
stânga - în spatele portului - un perete de piatră mărginea o 
cărăruie îngustă cât să pui piciorul, care cobora din vârful 
povârnişului verde. 

Alergă într-acolo cu Armalite agăţată de umăr. Sări peste 
perete şi ateriza în iarba adâncă şi îmbibată cu apă. Urcă în fugă 
o bucată de coastă, apoi se întoarse şi privi în jur, sprijinindu-se 
de trunchiul unui copac. Tocmai la timp pentru a vedea poziţia 
exactă a iahtului. Ridică arma prevăzută cu o lunetă de noapte 
şi ţinti deasupra covertei, care apoi dispăru în ceaţă. 

Marler se aşeză şi aşteptă, lucru cu care se obişnuise. 

— Sunt surprins şi înspăimântat de aceste veşti, îi spuse 
Westendorf lui Tweed. Andover era o inteligenţă de prim rang în 
Vest. Avea o viziune globală asupra lumii. 

— lar noi suntem împotriva unei asemenea organizaţii 
subversive, se destăinui Tweed. O femeie, Hilary Vane, a fost 


ucisă la scurt timp după ce coborâse din avionul cu care venise 
de la Washington. Ceea ce înseamnă că cineva de la aeroportul 
Dulles o văzuse la bordul avionului şi a transmis ştirea la 
Londra. Unul dintre oamenii mei a fost cât pe ce să fie ucis, 
când avionul care a părăsit Bangkok-ul a explodat după ce abia 
decolase. Din fericire, în ultimul moment, l-am sfătuit să zboare 
pe o altă rută. Organizaţie mondială, repetă el. În toată lumea. 

Paula era încă pe punte, sorbind din şampanie. Îşi plimba 
alternativ privirile de la ecranul radarului la ceața ce plutea 
deasupra Elbei invizibile. 

Asculta doar pe jumătate discuţiile din salon. Era încordată, 
atentă. Se concentra asupra fluviului acoperit de ceaţă. Se 
încruntă aplecându-se înainte. Ceaţa se rostogolea luând forme 
stranii. Apoi văzu un contur vag, o formă nedefinită, 
îndreptându-se spre Holsten V. 

Trânti paharul pe balustradă şi se întoarse coborând în fugă 
scările. 

— Părăsiţi vasul, ţipă ea. Acum. Nu mai staţi! Mişcaţi-vă, lua- 
v-ar naiba...! 

Westendorf reacţiona instantaneu. O înşfacă cu un braţ de 
mijloc şi cu celălalt îi ridică picioarele şi alergă în sus pe scări. 
Sări peste pasarelă şi ajunse pe țărm, continuând să fugă de-a 
lungul digului. 

In spatele lor, Tweed strigă ceva, apoi se auzi un zgomot de 
paşi ce alergau pe punte. Westendorf o lăsă jos tocmai când 
sosiseră Kuhimann, Tweed şi Newman respirând anevoie. 

— Ce naiba...! începu Newman. 

N-apucă să-şi termine vorba. Se auzi un zgomot surd, o 
izbitură scurtă, dar puternică. Peretele cheiului, pe care se 
sprijinea Newman cu un picior, se zgudui sub impactul masiv. 
Ceaţa se ridică din nou pentru scurt timp. Suficient însă ca ei să 
vadă  Holsten V  scufundându-se cu o repeziciune 
înspăimântătoare. Nimic nu indica existenţa altui vas. 

Pe coasta dealului, Marler văzu siluetele lor neclare părăsind 
vasul, le numără şi văzu că erau toţi pe mal. Auzi sunetul 
cumplit al coliziunii. Avea arma proptită pe umăr. Când Holsten 
V începu să se scufunde, trase orbeşte - într-un punct la cinci 
picioare deasupra locului unde fusese ancorat iahtul - două 
focuri. 

Apoi auzi un țipăt înăbuşit. Urmat de linişte. Un moment mai 


târziu, distinse în tăcerea apăsătoare un pleoscăit. Apoi, tăcere 
deplină. 


37 


Înăuntrul micului bazin portuar, Tweed îl apucă pe Kuhimann 
de braţ. Vorbi liniştit, dar grăbit: 

— lahtul lui Westendorf a fost scufundat de o navă Stealth. 

— Stealth? întrebă neamţul stupefiat. 

— Ascultă-mă, Otto! E ca şi bombardierele Stealth pe care le- 
au construit americanii. Ai auzit de ele? Bun. Există acum şi 
vapoare făcute din materiale similare, invizibile pentru radarele 
obişnuite. Paula n-a văzut nimic pe ecran înainte de a cobori în 
fugă în salon. Crede-mă, ştiu ce vorbesc... 

— Te cred că ştii. Un vapor invizibil? 

— Invizibil pentru toate sistemele actuale de radar, accentua 
Tweed. 

— Atunci voi contacta poliţia riverană. Şi paza de coastă. 
Ceaţa se întinde spre mare... 

Aburii groşi se risipeau pe mal. Kuhimann alergă spre intrarea 
unui hotel cu trei etaje. Era o veche clădire impozantă, cu pereţii 
albi, tencuiți. Intră urmat de ceilalţi într-o grădină, în spatele 
unui gard de fag, acoperit cu frunze uscate. Paula observă într- 
un colţ un foişor, iar pe o parte a peretelui lateral data 
construcţiei - 1902. 

După ce-şi ascunse arma în geanta de mână, Marler se 
alătură lui Tweed şi Paulei. Pantalonii îi erau îmbibaţi de 
umezeală. Spuse repede: 

— Am împuşcat pe cineva, i-am auzit corpul căzând în apă... 

— Spune-i iute lui Kuhimann... 

Marler alergă după şeful poliţiei, care urca scările din faţa 
clădirii. Strandhotel. Avu loc o scurtă discuţie între cei doi 
bărbaţi, apoi Kuhimann intră în fugă în hotel. Marler reveni pe 
alee lângă ceilalţi. Westendorf se întorsese de la maşină. 

— Paula tremura de frig. Haideţi în maşină să-l aşteptăm pe 
Kuhimann, sugeră neamţul. 

— Eu am să aştept în maşina mea, parcată nu departe de a 
voastră, decise Marler. 


Era atent să nu divulge incidentul cu omul pe care era sigur 
că-l împuşcase. Nu ştia cam cât dorea Tweed să afle 
Westendorf. 

— E mai bine aici, spuse Paula după ce se aşezase pe 
bancheta din spate şi-şi scosese mănuşile. Îşi freca mâinile. 
Westendorf puse în funcţiune caloriferul. El dovedise suficient 
tact spunând că Paula tremura din cauza frigului: înţelese că era 
reacţia întârziată a şocului pe care îl suferiseră cu toţii. 

— Dar fiul tău, Franz? întrebă Tweed aşezat în faţă, lângă 
gazda lor. 

— E supus unor teste medicale în noaptea asta, într-o clinică 
din Bremen. Va fi din nou alături de mine-dimineaţă. Am vorbit 
cu el la telefon şi era aproape indignat că trebuia să stea acolo, 
în timp ce doctorii îşi „fac de lucru” pe lângă el. Părea a fi într-o 
formă foarte bună. Mă simt uşurat spunând asta. Dar să 
revenim la ceea ce s-a întâmplat în port. 

Tweed îi povesti rapid despre Stealth, despre drama de la 
Lymington când Paula aşteptase în port. Privi în spate peste 
umăr. 

— Întotdeauna am avut încredere în capacitatea ta vizuală. 
Acum am avut o dovadă în plus că este excelentă. Dacă n-ai fi 
reacţionat atât de rapid, am fi fost morţi cu toţii. 

— Am văzut ceva venind spre Holsten, răspunse Paula. Acolo, 
la Lymington, n-am putut fi sigură sută la sută, dar de data asta 
am fost. Şi radarul era alb - m-am uitat pe ecran înainte să 
pornesc pe scări. 

— Andover şi Delvaux mi-au vorbit despre vapoarele Stealth 
când am fost la Liege, reflectă Westendorf. Nu i-am crezut. Dar 
acum am văzut şi eu. Este o nouă şi îngrozitoare dimensiune a 
pericolului care ameninţă Europa şi, în cele din urmă, America. 
Nici măcar nu vom vedea inamicul venind. Andover mi-a spus 
multe când l-am văzut la Liège. 

— Care este acest duşman? întrebă Tweed. 

— Republica Populară Chineză - citadela comunismului. El a 
anticipat o armată de douăzeci de milioane de oameni 
străbătând Asia de la un capăt la altul - ca şi vechile hoarde 
mongole - dar având o viteză de deplasare mult mai mare cu 
tancurile moderne. Mi-a spus că vorbise cu un rus din Hong 
Kong, Voronov. 

— Nu este Victor Voronov, administratorul arhivelor KGB în 


timpul lui Brejnev? 

— Ba da. Era un om bătrân când l-a căutat pe Andover să-l 
avertizeze. 

Westendorf se opri. Privi afară spre port ca şi cum ar fi vrut să 
rememoreze cele trăite nu de mult. 

— Să-l avertizeze pe Andover despre ce? insistă Tweed. 

— Incă de atunci, Voronov era dezamăgit de sistem. De 
întregul sistem comunist. Fusese, se pare, dinainte şi de aceea a 
trecut în China şi de acolo în Hong Kong. l-a spus lui Andover că 
chinezii erau în strânse relaţii cu bătrânii conservatori sovietici 
înrăiţi din Kazahstan, Rusia şi Ucraina. Îndată ce vor sosi, 
hoardele chineze îi vor instala pe aceşti conservatori în posturi 
cheie ca oameni de paie, aşa încât ei vor străbate fără nicio 
oprelişte bătrâna Uniune Sovietică şi vor năvăli în Europa. Ceea 
ce mă nedumireşte sunt aceste colonii fantomatice de 
funcţionari despre care vorbeai. 

— Citez din memorie cercetările istorice ale lui Andover: 
„Odgai Khan şi-a cotropit gazdele din Asia până în Rusia, în 
1235... Polonia a fost răvăşită, iar o armată mixtă germano- 
polonă a fost anihilată în bătălia de la Liegnitz în Silezia 
Inferioară în 1241. Mongolii au pornit în această acţiune cu o 
deplină cunoaştere a situaţiei din Ungaria şi a condiţiilor din 
Polonia - ei avuseseră grijă să se informeze printr-un sistem de 
spionaj bine organizat”. Tweed se opri. Voiam să-ţi atrag atenţia 
asupra ultimelor cuvinte. Istoria se repetă. 

— Vrei să spui... începu Westendorf. 

— Că aceşti aşa-zişi funcţionari din Britania, Belgia, Germania 
- şi cred că sosesc în curând în forţă şi în Danemarca - sunt 
spioni antrenați în Est, probabil în China. Pot fi foarte bine 
avangarda, elita care va controla în viitor frontiera Oder-Neisse, 
pe unde se vor scurge refugiații. 

— Pari convins de asta, observă Westendorf. 

— Ei bine, aşa văd eu lucrurile... 

Tăcu când apăru Kuhimann şi bătu în geam, făcându-i semn 
lui Tweed să-l urmeze. Merseră împreună la maşina lui Marler. 

— l-am alertat pe toţi. Poliţia va sosi în curând pentru a 
cerceta ţărmul. De altfel, cred că deja vin. 

Maşinile poliţiei apărură din ceaţă şi parcară în faţa hotelului, 
pe Strandweg. Bărbaţi în uniformă coborâră şi se îndreptară 
spre malul Elbei, trecând peste peluzele cu iarbă. Alţii porniră în 


fugă în spatele cheiului, spre coastă. 

— Comunicarea prin radio între maşinile de patrulă 
accelerează întotdeauna lucrurile, comentă Kuhimann. 

— Pentru ce cercetează malul, întreabă Tweed. 

— Caută corpul celui împuşcat de Marler. Marea se retrage. 
Cu puţin noroc, corpul ar putea fi aruncat pe malul nisipos din 
josul fluviului. E o oarecare distanţă, dar... 

Kuhimann se opri, un poliţist se îndrepta în fugă spre ei. 
Controlându-şi răsuflarea, spuse: 

— Am găsit cadavrul unui bărbat zăcând pe plajă. 


— Spre Berliner Tor! 

Kuhimann dădu ordinul şoferului poliţist care urcase la volanul 
Mercedes-ului 600 al lui Marler. Era noapte. Il conduseseră pe 
Westendorf până la Castelul Tannenberg. Un detectiv în haine 
civile apăru şi cobori lanţul de sârmă ghimpată de la intrare. 
Prin fereastră, Westendorf îi făcu lui Tweed un semn şi dispăru 
pe drum. 

— Ce e cu lanţul ăla în faţa intrării? îl întrebă Tweed pe 
Kuhimann. Marler şedea în faţă lângă şofer. In spatele încăpător 
al limuzinei, 

Tweed şedea lângă Kuhimann, care o avea pe Paula la stânga 
sa şi pe Newman dincolo de Paula. 

— M-am temut că răpitorii de copii - când vor înţelege că 
eram pe urmele lor - vor recurge la un atac asupra vilei pentru 
a-l răpi pe Westendorf însuşi. Sunt trei lanţuri de-a lungul aleii - 
asta în cazul în care ar fi folosite pentru a pătrunde o maşină 
blindată. Chiar şi un asemenea vehicul poate fi oprit. 

— Va fi posibil să-l contactez pe inspectorul Nielsen la 
Copenhaga? 

— Păi de ce crezi că mergem la Berliner Tor? Un tip inteligent, 
Nielsen. Nu-i de mirare că este şeful poliţiei secrete. Crezi că 
apogeul acestei afaceri tenebroase va avea loc la Copenhaga? 

— In Danemarca, răspunse în doi peri Tweed. 

— N-ar fi trebuit să te întreb! 

— Nu-i nimic. Presupun doar, îmi încerc norocul pe scară 
largă, încerc să demasc porcul din dosul întregii porcării. 

— Şi de obicei reuşeşti. Arătai surprins când i-am cerut arma 
lui Marler. Am nevoie de ea pentru balistică la Berliner Tor - ca 


să verifice glonţul din craniul cadavrului găsit pe plajă. E ceva 
ciudat cu el. N-am găsit nicio urmă care ne-ar ajuta să-l 
identificăm. E îmbrăcat ca un marinar, dar n-am văzut niciodată 
un marinar care să nu aibă nimic în buzunare - nici bani, nici 
poza vreunei iubite. Absolut nimic. Poate patologul îmi va spune 
mai multe despre originea sa. Am telefonat şi la căpitânia 
portului. Imi va raporta dimineaţă dacă a circulat vreun vas pe 
Elba, pe ceaţă. Comandantul avea îndoieli. 

— Ai fost destul de ocupat, remarcă Tweed. Ai putea să mai 
adaugi o cerinţă pe listă? Verifică dacă un avion cu reacţie Lear, 
proprietate a doctorului Wand, se află la aeroportul din 
Hamburg. Dacă da, care este destinaţia. 

— Am să trimit un ofiţer să discute cu şeful securităţii. 
Discret. Wand are o mare influenţă. 

— Şi aici? De ce? 

— E un tip ciudat. Are această organizaţie de ajutorare pentru 
refugiaţi. Asta-i dă importanţă. Dar mai ales bani. A închiriat o 
vilă lângă Othmarschen - un district bogat pe lângă care ai 
trecut înainte de a ajunge la Nienstedten, unde trăieşte 
Westendorf. Wand este în relaţii amicale cu câţiva miniştri ai 
Cabinetului de la Bonn. Nu dau nume. Le place să fie invitaţi la 
restaurante scumpe, serviţi cu cele mai bune vinuri. 

— Aceeaşi strategie foloseşte Wand şi în Belgia, remarcă 
Tweed. De când a închiriat această vilă? 

— N-am idee. Proprietarul german are un loc preferat în 
California - sau mai degrabă preferat de tânăra sa soţie. 

Newman privi afară. Işi făcuse un plan. Se aplecă peste Paula 
ca să-i poată vorbi lui Kuhimann. 

— M-aţi putea lăsa la Four Seasons? Sunt acolo câteva 
persoane cu care aş vrea să schimb o vorbă. 

— Ţi-ai adus toată echipa cu tine, zise neamţul privindu-l pe 
Tweed. Operaţiunea pare să aibă o importanţă majoră. 

— Este serioasă, spuse Tweed, apoi rămase tăcut în timp ce 
maşina opri ca să-l lase pe Newman la intersecţia dintre 
Jungfemstieg şi Neur Jungfemstieg. După ce cobori şi porni către 
hotel, Mercedes-ul îşi continuă drumul. 


Doctorul Wand şedea la biroul din camera sa spațioasă de la 
Four Seasons. Confidentul său, Starmberg, luxemburghezul, 


stătea pe o canapea privindu-şi şeful. Wand studia lista 
europenilor remarcabili din carneţelul său subţire. Încercă o 
plăcere sadică în timp ce tăie un nume. Tweed. 

— Asta chiar că a fost cea mai minunată veste pe care mi-a 
dat-o Karl, spuse el ridicându-şi privirile spre Starmberg. 
Adversarul care începuse să fie o pacoste, trebuie să plutească 
acum în josul Elbei. 

— Aţi fost inspirat să prevedeţi că Westendorf va dori să 
viziteze Holsten V, îi aminti Starmberg, ştiind cât de mult îi place 
şefului să fie flatat. Eu unul nu m-aş fi gândit niciodată la asta. 

— Oh, dragul meu, simplă psihologie. Cunoaşterea naturii 
umane şi capacitatea de a intra oricând în pielea altuia. 
Westendorf stătuse închis în vila sa săptămâni în şir, iar el era 
un navigator entuziast. Deci ce-ar fi putut fi mai natural - după 
ce fiul său fusese salvat - decât să dorească să petreacă puţin 
timp într-un cadru total diferit? Şi asta mi-a dat ideea. 

Revenind la carneţelul său, trase cu grijă o linie peste un alt 
nume. Westendorf. Se simţi mulţumit când admiră din nou lista. 
Primele patru nume erau deja eliminate. Rapoartele îi 
comunicaseră că Delvaux, un om total distrus acum, fusese de 
curând transferat într-o clinică. Totul mergea bine în vederea 
pregătirii importantei misiuni din Danemarca, îşi consultă 
ceasul. 

— Cred - dacă pot spune aşa - că e cazul să luăm o cină târzie 
aici, în restaurant. Dar mă întreb de ce pari aşa de dezamăgit? 

— Pusesem la punct un plan foarte amănunţit şi precis de 
răpire a Paulei Grey. O idee foarte originală. Am obţinut 
echipamentul şi am instruit echipa să-l folosească. 

— Ei, ei, să nu crezi că preţioasele tale eforturi s-au irosit în 
zadar. Vei avea ocazia să-ţi pui în aplicare planul. Şi apoi, zâmbi 
Wand, lista e foarte lungă. 

— Apropo, de ce preferaţi să staţi aici şi nu la vilă? 

— Dragul meu, ştii că nu-mi place să mi se pună întrebări. 
Dar, de data aceasta, am să-ţi satisfac îndrăzneaţa curiozitate. 
Vreau să vorbesc cu Vulcan, care locuieşte în acest hotel. M-am 
gândit că e mai prudent s-o fac în împrejurările discrete ale unui 
bun hotel. Mai ales că Tweed era în viaţă. Acum e mort... Dar să 
nu mai zăbovim asupra aspectelor vieţii. Hai mai bine să 
mergem la restaurant... 

Coborâră pe scări, Wand evita ori de câte ori putea lifturile: 


rămăsese o dată blocat în lift timp de zece minute şi nu uitase 
niciodată experienţa. 

In acel moment, Newman tocmai începuse să urce scările, cu 
mâna pe balustradă. Când intrase în hotel, văzuse din spate pe 
comandantul Burgoyne şi pe Willie Fanshawe intrând în singurul 
lift disponibil. 

Se uită în sus şi văzu doi bărbaţi coborând spre el. Doctorul 
Wand mai în spate şi Jules, lacheul care îi deschisese uşa la vila 
din Waterloo. Jules era un bărbat solid, cu părul negru. Newman 
gândi că e genul de ins incomod; avea în schimb ochi inteligenţi. 
Continuă să urce în timp ce ceilalţi coborau spre el. Buzele 
subţiri ale lui Wand se strânseră, iar Newman înţelese că fusese 
recunoscut. 

Luxemburghezul mergea lângă Wand, nelăsând aproape 
niciun pic de spaţiu de trecere pentru Newman. Umărul puternic 
al lui Jules se izbi de Newman când se întâlniră. L-ar fi rostogolit 
pe englez pe scări, dar Newman se aşteptase la un asemenea 
act agresiv. Apucă ferm balustrada pentru a-şi menţine 
echilibrul şi-i opuse rezistenţă cu umărul. Primi lovitura şi apoi îl 
îmbrânci. Jules se înclină spre Wand care rămase drept ca o 
stâncă. 

— Idiot neîndemânatic, mârâi Jules în germană. 

— Nu mi-ai lăsat loc să trec, observă Newman calm. Privi apoi 
spre Wand. Acesta este un hotel de cinci stele. Crezi că e 
înţelept să-ţi aduci buldogul cu tine înăuntru? 

— Tu...! 

Faţa lui Jules se contorsiona într-o expresie de furie nebună. 
Wand îi puse o mână pe braţ reţinându-l. Îi zâmbi lui Newman. 

— Ce surpriză plăcută să te revăd atât de curând, domnule 
Newman. După cum cred că se spune în Anglia, lumea e mică. 
Te rog scuză orice manifestare de inamiciţie din partea 
domnului Starmberg. A muncit foarte mult şi n-a mai dormit de 
câteva zile. Oboseala afectează echilibrul. Eşti atât de bun să 
primeşti umilele mele scuze? 

— Atâta timp cât nu se mai repetă... 

Cu această replică, Newman porni mai departe pe scări. În 
urma sa, cei doi coborâră îndreptându-se spre restaurant. 
Starmberg comentă în şoaptă: 

— Ce păcat că n-a fost şi el pe Holsten. 

— Ei, ei, îl dojeni Wand, nu e nevoie să fim răzbunători. Au 


fost, în schimb, alţi oameni din grupul lui Tweed care au urcat la 
bordul iahtului lui Westendorf. Echipa din Cadillac nu i-a putut 
vedea clar pe ceilalţi. Fii mulţumit cu atât în seara asta. ŞI 
acum, relaxează-te. Ar fi păcat să strici o masă de calitate cu o 
indigestie... 

Newman urcă îngândurat scările. Când se ciocnise de Jules 
Starmberg, simţise cu şoldul ceva dur ca o teacă de cuţit sub 
jacheta  luxemburghezului. Mai observase şi o umflătură 
relevantă lângă umăr. Starmberg purta o armă. Newman se opri 
pentru a-i vedea pe cei doi intrând în restaurant. Era normal să 
te duci să cinezi însoţit de lacheul tău? Newman nu era de 
această părere. 

Mergea pe coridorul larg spre camera sa când zări o figură 
familiară care se îndrepta spre el. Era Willie. Învârtea pe deget 
cheile de la cameră şi se mişca cu acea agilitate specifică 
oamenilor rotofei. Strălucea de încântare. 

— la te uită! întâi, la Bruxelles, acum, la Hamburg. Nu m-aş fi 
gândit să am asemenea noroc. Şi comandantul de brigadă este 
aici. De fapt, de aceea am venit şi eu. Se pare că nu-i place să 
călătorească fără a fi înconjurat de prieteni. Dar e un pic cam 
întors pe dos în seara asta. Se mai întâmplă, ştii cum e. Reduse 
vocea şi continuă: Intre noi fie vorba, nu cred că-i merg prea 
bine afacerile. Ei bine, i-am spus, nu poţi avea mereu numai 
succese. Şi nu i-a plăcut asta deloc. Atunci mi-am găsit o scuză 
şi am şters-o lăsându-l singur. E mai bine să-l laşi în ale lui când 
e montat. Ar fi trebuit s-o ştiu deja! Să trăieşti lângă un om ca 
el. Ce zici de un păhărel? La barul Sambri din hol. Servesc 
şampania în pahare mari. 

— Mă tem că... _ 

— Şi Helen este aici, desigur, continuă Willie. II împunse 
ghiduş în coaste pe Newman. Îi cam place de tine. Ştiu că o să 
sară în sus de bucurie când va afla că staţi sub acelaşi acoperiş. 
Şi acum, despre băutură... 

— Îmi pare rău, Willie, dar nu pot. Nu acum. Trebuie să ajung 
la o întâlnire. Poate mai târziu, poate mai pe seară... 

— Foarte bine! Mă găseşti la Sambri. Pun pariu c-o să ţi-o iau 
înainte cu trei pahare. Deci, să nu uiţi... 

Willie găsi ocupate toate ascensoarele, aşa că porni pe scări, 
în timp ce Newman îşi schimbă planul. Aşteptă pentru a-i da 
timp lui Willie să se instaleze în bar, după care intră într-un lift 


din care tocmai ieşea un cuplu. Era momentul să-l avertizeze pe 
Tweed. 


38 


Berliner Tor. 

Sediul Poliţiei din Hamburg. O clădire îngustă de douăzeci de 
etaje străpungând noaptea cu lumini strălucitoare. Tweed şi-o 
amintea perfect; se afla într-o splendidă izolare, singura clădire 
cu o asemenea înălţime, întinzându-se cât vedeai cu ochii. 

— Urmaţi-mă! 

Kuhimann îi conduse în holul imens de la intrare, arătă 
legitimaţia ofițerului, apoi se duse la lifturi. Apăsă pe butonul 
pentru etajul al cincisprezecelea. Intorcându-se spre Tweed, 
Kuhimann spuse: 

— Mi-au dat un birou mare la etajul al cincisprezecelea şi 
toate facilităţile. Telefoane directe, echipă. Vrei să-l suni acum 
pe Nielsen? 

— Da. E urgent. Dacă e acolo, dar cum el lucrează tot 
timpul... Paula şi Marler fură conduşi în alt birou. Kuhimann 
spuse că va trimite pe cineva jos. 

— Cafea, mâncare. Fără alcool, mă tem... Intră împreună cu 
Tweed într-un birou mare cu vederea spre lacul Aussen Alster - 
acum luminat de lună, cel mai mare din cele două lacuri din 
mijlocul Hamburg-ului. 

Indicându-i un birou, Kuhimann arătă spre telefon, 
reamintindu-i să apese pe butonul roşu pentru fir direct. 

— Mă duc cu Marler până la balistică. Revin în câteva minute. 
Vei avea o convorbire cu totul particulară. Instrumentul acela nu 
e conectat la niciun casetofon. Succes... 

După plecarea lui Kuhimann, Tweed se aşeză pe un scaun. 
„Kuhimann nu pierde niciodată niciun minut”, gândi el. Scoase 
carneţelul şi căută numărul lui Nielsen. Formă numărul 
particular al danezului, care răspunse imediat: 

— De unde suni, ticălos bătrân? îl salută Nielsen jovial. 

— Hamburg. De la Berliner Tor. Pe direct. Tu? 

— Întotdeauna prezent la acest număr. De obicei, aduci 


necazuri. Spune-mi-l pe cel mai rău. 

— Mai întâi, poţi pune pe cineva să supravegheze aeroportul 
Kastrup timp de vreo douăsprezece ore? Să aştepte sosirea unui 
avion cu reacţie Lear. Am aici detalii... îi relată repede cele 
scrise de Marler în carneţel. Şi, după ce aterizează, cred că mai 
târziu va pleca în altă parte. E esenţial să ştiu unde. 

— Deci, să obţinem planul de zbor al pilotului. Fără să ştie că 
este sub observaţie, promise Nielsen în stilul lui precis. Cum să- 
ţi comunic datele? 

— Prin vechiul tău prieten, inspectorul-şef Kuhimann, aici la 
Berliner Tor. În caz de urgenţă - dacă Otto nu e disponibil - 
încearcă să mă contactezi la hotelul Four Seasons, camera 311. 

— Totul e clar. N-ai vrea însă să-mi dai şi mie o idee despre 
toate astea? Măcar o idee. 

— N-am terminat. Zona periculoasă este lutlanda. Cum este 
vremea pe acolo? 

— În lutlanda? Prognoza anunţă ceaţă deasă de-a lungul 
întregii coaste de vest. Poţi preciza un loc anume? 

— Undeva la sud de Esbjerg - de acolo până la graniţa cu 
Germania. Probabil pe o porţiune mai izolată a coastei. 

— E ceaţă foarte deasă acolo şi niciun semn că s-ar lumina. 

— Am să-ţi cer o mare favoare. 

— Cu plăcere. Neortodoxă şi ilegală. Dă-i drumul. 

Tweed îi mulţumi lui Dumnezeu că danezul era întotdeauna 
aşa de cooperant. Cum va reacţiona oare de data asta? 

— S-ar putea să fie nevoie să folosesc o echipă SAS în zonă. 
Mai eşti acolo, Henrik? 

Se lăsă o pauză lungă, ca şi cum Henrik Nielsen s-ar fi refăcut 
după un şoc. Îşi drese glasul. 

— Nu-mi ceri prea mult, nu-i aşa? Trebuie să contactez un 
ministru. 

— Chiar te rog. Şi dă-mi numele lui. O să-l pun pe prim- 
ministrul nostru să discute cu el. 

— La un nivel aşa de înalt? Nielsen părea impresionat. In 
cazul ăsta las' pe mine. La urma urmei, suntem împreună în 
NATO. 

— Exact. Dar, mai întâi, ne vom vedea la Copenhaga. Şi asta 
în curând. Ai grijă... 


Abia puse receptorul în furcă şi sună din nou telefonul. O 
operatoare îl informă că un domn Robert Newman era pe fir. 
Tweed ceru de îndată legătura. 

— Sun de la un telefon public, începu Newman vorbind 
repede. Cred că ai vrea să ştii că tribul este prezent aici în păr, 
adică domnii Fanshawe şi Burgoyne, şi femeile lor. De 
asemenea, conform aşteptărilor, doctorul Wand stă şi el la Four 
Seasons. 

Descrise apoi în câteva cuvinte întâlnirea sa cu Wand şi cu 
Jules Starmberg pe scări. Tweed îi mulţumi pentru informaţie, 
adăugând că nu e foarte surprins şi că va reveni în curând la 
hotel. 

Când termină convorbirea, Kuhlamnn intră în birou. Ducea o 
tavă şi câteva cornuri-sandvici. 

— Am noutăţi, spuse neamţul aşezându-se în faţa lui Tweed. 
Am trimis la aeroport o maşină de patrulare. Din fericire, unul 
dintre poliţişti, un sergent pe care îl cunosc bine, e prieten cu 
ofiţerul de securitate de acolo. Mi-a comunicat exact acum două 
minute câte ceva despre avionul Lear. 

— Date sigure? 

— Da. Aparatul e ţinut gata de zbor douăzeci şi patru de ore 
din douăzeci şi patru, cu o listă de echipaj alcătuită din trei 
membri. A fost înregistrat planul de zbor. Pentru Copenhaga. 

Tweed descoperi dintr-odată că îi era foame şi-şi înfipse dinţii 
într-un corn cu şuncă. Dădu din cap mestecând, apoi îi spuse 
şefului poliţiei despre convorbirea sa cu Nielsen şi îi relată 
despre confruntarea lui Newman cu Jules Starmberg, 
întrebându-l dacă numele îi spune ceva: 

— Ce zici, sună vreun clopot? 

— Clopote asurzitoare de catedrală, răspunse Kuhlmann. Deci 
Jules Starmberg s-a întors în Hamburg. E un nelegiuit din 
Luxemburg. Nevastă-sa a fost bătută cu brutalitate până a fost 
ucisă, într-un apartament din Altona acum doi ani. Starmberg 
este singurul om pe care nu l-am interogat. Asta e. Un om pe 
care îl ştiam vinovat de o crimă oribilă. 

— Ce n-a mers? 

— Un alibi trainic pentru intervalul în care s-a comis crima. 
Chipurile, bea chiar în acel moment într-un bar de pe malul apei. 
Trei amici de-ai lui au jurat că a fost acolo. Kuhimann se 
încruntă. Principala problemă a fost că a refuzat să răspundă la 


orice întrebare. A rămas tăcut în timpul întregului interogatoriu. 
Şarlatanul de avocat mi-a spus despre alibi. Starmberg este un 
om extrem de dur. 

— Asta m-a frapat şi pe mine când l-am întâlnit la Bruxelles. 
Acum stă la Four Seasons cu doctorul Wand. 

— În acest caz, doctorul Wand are o companie foarte proastă. 

— Asta nu mă surprinde, comentă Tweed în timp ce luă o 
gură de cafea, atacând apoi un alt corn. 

— Mai am şi alte veşti pentru tine, reluă Kuhimann. Mâine- 
dimineaţă poliţia riverană va folosi barje cu macarale pentru a 
pescui rămăşiţele vasului Holsten V. Westendorf îţi va telefona 
dimineaţă la hotel în jur de nouă, ca să te ia cu maşina la 
Blankenese. Asta dacă îţi convine. 

— Trebuie să-mi convină. Vreau să văd starea vasului. Te 
mişti foarte repede, Otto. 

— Tocmai asta voiam să spun despre tine. 

Kuhimann ridică receptorul.  Răspunse ridicând din 
sprâncenele lui subțiri. În timp ce asculta, Tweed începu alt 
corn. Paula deschise uşa, spuse el se întoarce la hotel cu o 
maşină a poliției, îi făcu un semn cu mâna lui Tweed, apoi plecă. 

Germanul închise telefonul şi se apucă cu mâinile de cap 
mimând stupefacţia. 

— N-am mai văzut aşa ceva. În mod normal, aştept ore, chiar 
zile, până ce patologul îşi face treaba. lar acum a şi făcut o 
examinare superficială a cadavrului. Ei, bine, acum ştim şi nu 
prea ştim de unde vine. 

— Cum adică? întrebă Tweed. 

— Plombele dinţilor. Nu sunt făcute de dentişti din Vest. Vine 
de undeva din Est. L-am întrebat de unde anume. Ştii ce-a spus? 
Poate din Bulgaria, poate din România, poate dintr-una din 
fostele republici sovietice. Foarte precis... chiar dacă foarte 
prompt. 

— Se potriveşte cu imaginea de ansamblu pe care o înjghebez 
din tot ce se întâmplă. 

— Şi n-ai vrea să-mi faci şi mie o schiţă? _ 

— E prea devreme încă. Tweed se ridică. iți mulţumesc pentru 
mâncare şi pentru tot sprijinul acordat. Ar fi mai bine să mă duc 
la hotel acum. 

— Chem o maşină neînmatriculată să te ducă. Ne vedem 
dimineaţă la Blankenese. Mă întreb ce vor scoate din adâncurile 


Elbei. 


Tweed mulţumi şoferului şi cobori din maşină. Când să urce 
scările spre hotel, se opri. Paula îl aştepta în capul scărilor. 
Ajunse lângă ea şi o întrebă: 

— Ce naiba cauţi singură aici? 

— N-am dreptul? 

Newman apăru din umbră, unde se oprise o clipă ca să se uite 
într-o vitrină. Zâmbi văzând mutra încurcată a lui Tweed. 

— Avem grijă de ea, după cum vezi. 

— Slavă Domnului! lartă-mă, Paula, dar eram îngrijorat. E frig. 
Temperatura a scăzut brusc. Haideţi să intrăm. 

Când intrară în hol, Tweed se opri şi-i opri şi pe ceilalţi 
întinzând mâinile. Intr-o parte a sălii se deschidea un coridor 
care ducea spre toalete. Pe pereţii holului erau agăţate câteva 
tapiserii. 

O figură impozantă, îmbrăcată într-un smoching gri, pantaloni 
bleumarin, cămaşă albă şi papion roşu, examina expoziţia. 
Doctorul Wand. Lângă el se afla Jules Starmberg. Cei doi bărbaţi 
se întoarseră îndreptându-se spre hol. Dar în acel moment îi 
văzură pe cei trei care tocmai intraseră. 

Doctorul Wand rămase nemişcat privindu-l ţintă pe Tweed. 
Era atât de ţeapăn, încât ai fi zis că seamănă cu o statuie. Privea 
prin ochelarii săi de aur, cu o expresie rigidă, fără a trăda nicio 
urmă de emoție. Starmberg însă îşi pierduse stăpânirea de sine. 
Nu avea autocontrolul de fier al stăpânului său. Uimire, 
neîncredere, furie - reacţiile îi erau clar întipărite pe faţa sa 
grosolană. 

Wand îşi reveni primul. Zâmbind uşor se îndreptă spre ei, 
clipind din ochi. 

— Dragă domnule Tweed, ce uimitoare coincidenţă. Dintre 
toate oraşele Europei, acest minunat continent de o infinită 
varietate, ce extraordinar că noi... 

— Noapte bună, spuse Tweed şi porni spre restaurantul 
Haerlin. 


Doctorul Hyde urca încet dealul din spatele portului de pe 
fluviul Elba. Tocmai se bucurase de compania unei îndatoritoare 


doamne, pe care o întâlnise pe chei. Tariful ei păru exorbitant în 
comparaţie cu un tarif obişnuit din Liege, dar îşi aminti că şi 
calitatea prestaţiei ei fusese net superioară. 

Mergea încet, pentru că ceața făcea ca totul să pară atât de 
diferit. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit era să rătăcească 
drumul către modesta sa locuinţă gasthof, din care îşi făcuse 
temporar un cămin. Suspină uşurat când zări firma cu neon care 
arăta clădirea cu camere de închiriat. 

Degeaba încercă să folosească cheia şi să intre neobservat. În 
timp ce înainta anevoie pe scări, gazda deschise uşa salonului. 
Era o femeie uscăţivă cu ochi lacomi. Avea o expresie vulgară, 
neplăcută. Il salută în germană. 

— Nu e o noapte de hoinărit pe chei. Cam lungă plimbare - 
mai bine de două ore. 

— Şi ce te interesează pe tine? o repezi el în germana lui 
populară. 

— Mă gândeam că poate ţi-ai găsit o companie. E o întreagă 
colecţie pe chei.. 

— Ei tacă-ţi gura, bătrână... 

Faţa i se strâmbă într-o grimasă răutăcioasă - era o greşeală 
pe care încercă să o repare imediat. Îi zâmbi îndată cât mai 
cuceritor cu putinţă, mulţumit că se abţinuse să-i spună ciumă. 
Asta i-ar fi atras în mod deosebit atenţia asupra sa. Şi nu era 
cazul. 

— Te rog, iartă-mă, Frau, dar am băut puţin vin şi am 
probleme cu stomacul. Sper că-mi vei accepta profundele mele 
scuze... 

Ea strâmbă din buze, strânse din umeri şi-i trânti cu putere 
uşa în nas. Tulburat, Hyde urcă scările, descuie uşa camerei 
prost mobilate şi se grăbi să răspundă la telefonul care suna. 


Aşezat în spatele biroului său de la Four Seasons, doctorul 
Wand bătea darabana cu degetele sale subţiri pe tăblia mesei. 
Starmberg îi aştepta îngrijorat reacţiile. Ceea ce se întâmplă 
destul de repede. 

— Ce aş vrea să ştiu, dragul meu Jules, este cum de a putut 
supravieţui Tweed? 

— Echipa din Cadillac mi-a raportat prin radio că grupul 
principal se afla la bord. Ceea ce înseamnă, bineînţeles, şi 


Tweed. Nu înţeleg ce n-a mers? 

— Domnişoara Paula Grey trebuie să se bucure de compania 
noastră, decise Wand. Spuneai că ai un plan? 

— Un plan foarte riguros, îl asigură Starmberg. 

— Atunci, eşti atât de bun să reactualizezi acest plan aşa de 
minunat? Şi trebuie să-i telefonez lui Hyde. De data asta, vom 
aştepta doar trei zile după ce domnişoara Grey va fi gustat din 
ospitalitatea noastră. Trei zile în care o să-i iasă sufletul lui 
Tweed. Apoi îi vom trimite o bucată din domnişoara Grey, care 
să-i reamintească că trebuie să rămână în banca lui. 

Wand căută în agendă numărul pe care Hyde i-l transmisese 
încă de când se mai afla la vila sa din Belgia. Formă numărul şi 
aşteptă muşcându-şi buzele. Telefonul continuă să sune. Porcul 
acela corupt îşi cheltuia iar banii pe undeva cu vreo târfă? 

— Cine e? 

Era vocea guturală şi mieroasă a doctorului Hyde. Părea că 
gâfâie. 

— Ştii cine vorbeşte, începu Wand. Un pacient va avea nevoie 
urgentă de tratament. Deci fii bun şi ascultă cu atenţie. Ai 
bagajul pregătit? Excelent! Pleci imediat la gară. lei primul tren 
spre Flensburg, la graniţa cu Danemarca. De îndată ce soseşti, 
te va aştepta o maşină care să te ducă dincolo de frontieră, în 
Danemarca, în lutlanda. Şoferul se va identifica cu numele 
Johnny din Tinglev. Am să ţi-l spun pe litere... Repetă, te rog. 
Bun... 

— N-aş putea lua alt tren spre Tinglev... 

— Dragul meu domn, vocea lui Wand era acid curat, când fac 
o sugestie, am şi motive ca s-o fac aşa şi nu altfel. La ora aceea, 
s-ar putea să nu găseşti nicio legătură. Dacă din întâmplare 
Johnny nu este acolo când ajungi la Flensburg, îl aştepţi. Te va 
lua de acolo şi te va duce la ultima destinaţie. Voi aranja să te 
aştepte o asistentă... 

— Pacientul... începu Hyde. 

— Ţi-aş fi foarte recunoscător dacă te-ai abţine să mă mai 
întrerupi. Voiam să-ţi spun că pacientul care are nevoie de 
tratament este o femeie. Acum, cere gazdei să-ţi cheme un taxi. 
Dacă se poate imediat. _ 

Doctorul Wand închise. Faţa i se înroşise de enervare. li dădu 
ordinul lui Starmberg. 

— Ai auzit ce-am spus. Sună-l pe Clausen, după ce afli ora de 


sosire a trenului la Flensburg. Şi cu cât dai mai repede drumul 
acţiunii şi obţii compania domnişoarei Grey, cu atât mai bine. 
Ştii unde urmează să fie transportată după ce ai auzit numele 
Tinglev. 

— Din motive operaţionale, răpirea domnişoarei Grey va 
trebui să aibă loc mâine-seară. 

— Asta-i responsabilitatea ta. 

Faţa lui Wand exprima dezaprobarea. 

— Aş dori să nu fi folosit termeni atât de cruzi ca răpire. Ea va 
fi doar oaspetele nostru. 


Tweed tocmai comandase mâncarea când încremeni. 

— La naiba, mormăi el în şoaptă. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă neliniştit Newman. 

— Da, cu mine. Am uitat să-i cer ceva esenţial lui Kuhimann. 
Este vreun telefon public pe aici? 

— La doar câteva minute de aici. Vin cu tine. 

— Nu părăseşti restaurantul, o avertiză Tweed pe Paula. Ne 
întoarcem înainte să vină comanda... 

Şeful de sală le înapoie hainele de la garderobă şi în curând 
ieşiră în aerul rece al nopţii. Newman rămase afară în timp ce 
Tweed telefona din cabină la Berliner Tor, de unde ceru imediat 
legătura cu Kuhimann. 

— Am uitat să-ţi cer ceva important, Otto. S-ar putea să fie în 
Hamburg un doctor Hyde, un tip diabolic. Poţi trimite un curier la 
restaurantul Haerlin? îi voi da un mare număr de fotografii 
multiplicate ale acestui specimen. Presupun că frecventează 
prostituatele. _ 

— Trimit imediat cu o motocicletă un curier în civil. Intre timp, 
alertez maşinile de patrulare să meargă în zona cheiului. Cam 
pe acolo ies fetele la agăţat. În treizeci de minute cercetările vor 
fi în toi... 


39 


Nu putuse nimeni să adoarmă: agitația pusese stăpânire pe 
toţi simțind că lupta împotriva lui Wand se apropia de momentul 
culminant. 

Erau strânşi cu toţii în camera lui Tweed: Paula, Newman, 
Butler, Nield, Marler şi un al şaselea. Era trecut de miezul nopţii 
şi sosirea neaşteptată a nou-venitului se petrecuse doar cu 
câteva minute mai devreme. 

Se auzise o ciocănitură în uşă. Newman, cu pistolul pregătit în 
mâna dreaptă, descuie uşa, apucă clanţa şi smuci brusc, 
deschizând uşa câţiva inch. 

— Dumnezeule mare! şopti el. Intră repede. 

Philip Cardon intră. Purta un costum de zi, de croială 
germană. Omuleţul, pe care Paula şi Monica îl porecliseră 
Veveriţa, privi în jur în timp ce Newman încuie uşa. Zâmbi 
poznaş pe când ceilalţi îl priveau cu uimire. 

— Bună dimineaţa, tuturor. Ştiam eu că nu vă descurcaţi fără 
mine, spuse vesel după care se întoarse spre Tweed. Care-i 
treaba? 

— la loc, Philip. Te-ai odihnit bine? Pentru ora asta târzie arăţi 
surprinzător de proaspăt. 

— Sunt o pasăre de noapte, zise el făcând cu ochiul Paulei 
care îi făcu loc lângă ea pe canapea. Mă trezesc când restul 
lumii doarme. Cel mai bun timp pentru a prinde duşmanul 
descoperit. || privi din nou pe Tweed. Care este cu exactitate 
duşmanul? 

— Tocmai voiam să recapitulez situaţia la zi, Philip. Pe scurt, 
avem de-a face cu cel mai sadic, neîndurător şi versat duşman 
cu care ne-am confruntat vreodată. Numărul cadavrelor de până 
acum ne arată asta. 

Incepu să numere pe degete: Hilary Vane, lrene Andover, un 
şofer de taxi din Bruxelles, Sir Gerald Andover, Lucie Delvaux, 
Joseph Mordaunt, deci şase. Toţi asasinati. 

— N-o uita pe bătrâna doamnă Garnett de la Moor's Landing, 


care a dispărut, îi aminti Newman. Mă îndoiesc că o vom mai 
găsi în viaţă. 

— De acord, spuse Tweed. Chiar ştiu şi unde trebuie să o 
căutăm, dar asta după ce vom ajunge acasă. Ajung acum la 
elementul care este strict secret... 

— Camera asta a fost verificată? întrebă Cardon repede. 

— Mulțumită lui Butler, da. 

Butler, care sosise primul la invitaţia lui Tweed, insistase să 
folosească instrumentul de verificare a sistemelor de ascultare, 
pe care îl avea întotdeauna la el. În felul său meticulos, în doar 
treizeci de minute de cercetare îi comunică lui Tweed: 

— Curat ca lacrima... 

În următorul sfert de oră, Tweed îi povesti lui Cardon toate 
evenimentele, începând cu trista experienţă a Paulei în portul 
Lymington şi terminând cu întâlnirea sa cu doctorul Wand, în 
holul hotelului Four Seasons. Tocmai încheia când sună 
telefonul. Răspunse Paula şi privi spre Tweed: 

— Otto Kuhimann vrea să-ţi vorbească... 

— L-am pierdut pe amicul tău, Hyde, doar cu o jumătate de 
oră, raportă Kuhiamnn. Stătea într-un gasthof în zona portului. 
Baba care i-a închiriat camera l-a identificat după una dintre 
fotografiile pe care le avea omul meu. A locuit acolo câteva zile, 
apoi a plecat brusc, în seara asta, după ce a primit un telefon. 

— Continuă să-mi scape printre degete. Un viclean greu de 
prins, comentă Tweed. 

— Stai! Mai e ceva. Hyde i-a spus bătrânei că zboară la 
Dusseldorf şi că apoi se duce în Belgia. Mai târziu. Prea multe 
detalii. Nu-mi vine să cred. Am trimis o patrulă la gară, cu 
ordinul de a arăta poza tuturor controlorilor de bilete. Unul 
dintre ei, din nefericire, îşi terminase programul. Un ofiţer i-a 
obţinut adresa din Altona şi s-a dus până acolo. Ei bine, acest 
controlor de bilete şi l-a amintit bine pe Hyde. Omul nostru era 
nervos şi l-a repezit pe controlor, pentru că l-a întârziat cu 
controlul biletelor. Mergea la Flensburg. 

— Flensburg? Asta e aproape de graniţa cu Danemarca. 

— Da. Am alertat poliţia de acolo, dar era prea târziu. Trenul 
din Hamburg sosise cu zece minute mai devreme. 

— Şah mai, atunci... 

— Nu! Sunt asemenea câinelui cu osul. Niciodată nu renunţ, 
doar ştii asta. Am telefonat unui prieten care este membru în 


comisia de control la vama daneză, în zilele noastre nu prea mai 
are importanţă funcţia sa... L-am descris pe Hyde cu poza în 
faţă. Are o figură deosebită. Prietenul meu şi-a amintit de o 
maşină care a sosit la graniţă, avându-l pe Hyde ca pasager pe 
locul din spate. Ştie de unde vine şoferul. Dintr-un orăşel danez 
numit Tinglev, nu foarte departe de graniţă. Undeva în Iutlanda. 

— Chiar că eşti ca un buldog. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. S- 
ar putea acum să am ultima verigă în lanţul pe care l-am 
construit. 

— A fost plăcerea mea. Oricând ai nevoie. De ce nu te culci 
puţin? Lasă totul deoparte şi... 

Când puse receptorul în furcă, faţa lui Tweed era încruntată. 
Se întoarse spre ceilalţi şi le povesti ce aflase. 

— Danemarca, conchise el. Cred că am ghicit corect. 
Danemarca este cheia. Şi pentru a fi mai precis, coasta de vest 
a lutlandei între Esbjerg şi graniţa cu Germania. Danemarca, 
repetă el încă o dată. 

— Dar de ce Danemarca? întrebă Cardon. 

— În primul rând, Westendorf şi-a amintit ce-i spusese 
Andover, care credea că o parte a lutlandei prezintă importanţă. 
În al doilea rând, pilotul doctorului Wand a pregătit avionul şi 
planul de zbor pentru Copenhaga. In al treilea rând, doctorul 
Hyde, creaţia doctorului Wand, este acum undeva în regiunea 
Tinglev, un orăşel din sudul lutlandei, nu prea departe de 
coastă. Un orăşel care iarna este aproape pustiu. 

— E destul, acceptă Cardon laconic. Deci ce avem de făcut? 

— Ne mobilizăm forţele în punctele strategice din Danemarca. 
Marler, ai închiriat o maşină. Mâine vreau să te duci acolo. lliei 
pe Butler şi ' ~ Nield cu tine. Eşti responsabil de echipă. Ai 
fotografiile lui Hyde. Localizează-l, apoi, dacă se mută, ia-i urma. 

— Cum pot să te contactez? întrebă Marler. 

— Probabil că mâine, mai târziu, vom pleca şi noi spre 
Copenhaga. Vom sta la hotel d'Angleterre. Dacă nu sunt acolo, 
sună-mă aici. 

— Arme? întrebă Butler. 

— Kuhimann s-a oferit să ne furnizeze arme, în schimbul celor 
pe care le-a obţinut Marler de la amicul său. Mi-a spus că acele 
arme ar fi putut fi folosite anterior în scopuri criminale. 

— Şi Armalite? se interesă Marler. Este în condiţii perfecte. 

— Kuhimann îţi trimite alta. 


— Dar noi ceilalţi? întrebă Newman. Noi nu mergem la 
Tinglev? 

— Nu. Vreau să-mi împart forţele în două mişcări simultane. 
Paula, tu şi Cardon veţi merge cu mine la Copenhaga. Deci 
amândoi veţi renunţa la arme - securitatea aeroportului. Se 
întoarse spre Marler. Tu n-o să ai nicio problemă cu armele la 
trecerea frontierei. 

— Le ascund sub şasiu. Şi nici nu avem mutre de suspecți. 
Suntem trei oameni de afaceri, care vând echipament portuar. 

— Da, e o treabă bună pentru Danemarca, comentă Newman. 
Dar mai este timp să vă gândiţi. 

— Punctul patru, schimbă Tweed cursul discuţiei, una dintre 
acele cruci de pe hărţile de război ale generalului Li Yun din Lop 
Nor este în aceeaşi zonă a lutlandei... 

— Cu siguranţă, aprobă Cardon lejer. Nu fi atât de sceptic, 
Newman. Am văzut cu ochii mei totul înainte de a face aceste 
poze. 

— Într-adevăr, seamănă cu Danemarca, consimţi Newman. 

— Plus faptul, îi aminti Tweed, că Andover a spus că în 
lutlanda se află o nouă zonă de locuinţe, cumpărate şi mobilate, 
dar care n-au fost ocupate de nimeni. Cred că doctorul Wand va 
merge în curând în Danemarca pentru a superviza sosirea unei 
mari echipe de aşa-numiţi funcţionari. În fond, sabotori şi spioni. 
Vreau să-i aşteptăm. ` 

Cineva bătu la uşă. Toţi, cu excepţia lui Tweed, îngheţară. Il 
însoţi pe Newman la uşă. 

— Asta trebuie să fie al doilea curier de la Kuhimann, cel cu 
armele... 

Tweed privi prin vizor. Îl recunoscu pe polițistul îmbrăcat în 
civil, pe care Kuhimann i-l prezentase chiar înainte de a pleca de 
la Berliner Tor. Ducea o geantă ponosită de voiaj pe care i-o 
înmâna lui Tweed. 

— Ai putea reveni în cinci minute? Mulţumesc. 

Deschise geanta şi scoase o Armalite cu un încărcător de 
rezervă, pe care o schimbă cu arma lui Marler. Erau şi două 
pistoale automate Walther de 7,65 mm, cartuşe de rezervă. 
Dădu câte unul lui Butler şi lui Nield. Luând pistolul Smith 38 al 
lui Newman şi Browning-ul Paulei, le puse în geantă, apoi trase 
la loc fermoarul. Când se înapoie curierul, îi dădu geanta şi-i 
mulţumi în germană, cerându-şi scuze că l-a ţinut treaz până la 


ora aceea târzie. Detectivul zâmbi şi-i întinse permisele pentru 
arme. 

— Şeful meu nu se gândeşte că există ceasuri... 

— Şi acum, ce urmează? întrebă Newman înăbuşindu-şi un 
căscat. 

— Mâine-dimineaţă, la ora nouă, o să ne sune aici 
Westendorf. Acum, trebuie să vă culcaţi. E un ordin. Dumnezeu 
ştie ce ne va aduce ziua de mâine. 

Era o remarcă pe care avea să şi-o amintească cu groază mai 
târziu. 


La ora nouă fix, Mercedes-ul negru condus de Westendorf 
parcă în faţă la hotelul Four Seasons. Tweed urcă în faţă lângă 
neamţ, iar Paula şi Newman ocupară locurile din spate. Ceaţa 
dispăruse. 

— Ce mai face Franz? întrebă Tweed în timp ce intrară în 
traficul intens. 

— A ajuns acasă ceva mai devreme. E-n regulă. Nu arată 
semne ale încercării prin care a trecut. Am vorbit timp de vreo 
oră, apoi a adormit repede. 

— Castelul e păzit? 

— Mişună de poliţişti înarmaţi şi afară, şi în casă. Kuhimann a 
insistat pentru asta. 

— Dar tu? Nu trebuie să fii şi tu păzit? 

— Sunt. În ciuda protestelor mele. Westendorf aruncă o 
privire în oglinda retrovizoare. Nu mult în spatele nostru se află 
două maşini neînseriate ale poliţiei. E mâna lui Kuhimann, sunt 
sigur. 

— Foarte înţelept... 

Paula privea pe geam în timp ce maşina trecea prin suburbiile 
ce deschideau drumul spre îmbelşugatele districte. La lumina 
zilei, sub soarele strălucitor, vedea clar vilele superbe ce ocupau 
spaţii întinse de teren. Tweed arătă spre ele. 

— Ai prieteni pe aici, bănuiesc? 

— Nu tocmai, zâmbi Westendorf. Bogătaşii aceştia sunt 
oameni foarte închişi şi egoişti. Multe dintre aceste vile sunt 
moştenite din generaţie în generaţie. Unii sunt navigatori, alţii 
deţin fabrici de bere întemeiate cu decenii în urmă. Formează o 
pătură selectă, un fel de club al lor şi nu se amestecă cu alţii. 


Nu-i nimic rău în asta. Au dreptul să-şi conserve propriul lor stil 
de viaţă. Zâmbi din nou. Dar, dacă una din fiicele lor încearcă să 
se mărite cu cineva din afară, atunci se slobozesc toate iadurile. 
Nu mă aştept ca Franz să-şi găsească o logodnică pe aici pe 
undeva... 

Rămase tăcut, concentrat asupra volanului. Paula sesiză că 
mergeau pe un alt drum decât cel pe care merseseră în seara 
precedentă. Drumul pe care se aflau urca. Westendorf opri la 
marginea unui povârniş acoperit cu iarbă. Făcu un semn cu 
mâna. 

— Sullberg, cel mai înalt punct din Blankenese. Dacă nu vă 
deranjează o scurtă plimbare, putem privi de sus tot ce se 
petrece în port. Apoi mergem acolo cu maşina. 

Urcară nişte scări largi ce duceau spre un restaurant de pe 
culme. Westendorf deschise uşa de la intrare şi ceilalţi îl urmară 
înăuntru. Salută un chelner care ducea o tavă cu vase curate. 

— Sunt cunoscut aici, aşa că nu vom avea nicio problemă să 
aruncăm o privire, le explică el. 

Îi conduse pe o terasă acoperită şi Paula aproape îşi pierdu 
respiraţia la vederea panoramei. Era o dimineaţă frumoasă, iar 
cerul era nespus de limpede şi clar până departe la orizont. Pe 
partea îndepărtată a Elbei, se întindea o imensă deschidere 
albastră. Tweed arătă în jos. La marginea portului era ancorată 
o barjă enormă. Avea montată o macara al cărei braţ dispăruse 
sub apă. Paula scutură din cap ca să se trezească. Părea ireal - 
minunatul vis şi coşmarul din noaptea trecută. Westendorf arătă 
spre ţărmul îndepărtat. 

— Acolo se cultivă cei mai mari cireşi din Germania. Dar poate 
că ar fi mai bine să coborâm acum. 


Se adunaseră numeroşi gură-cască, pe care poliţiştii îi ţineau 
la o oarecare distanţă de port. Câteva maşini Volvo, maşini de 
patrulare, vopsite în albastru şi cu inscripţia Politi pe capota din 
faţă şi pe uşi, erau parcate într-o parte. _ 

Lui Tweed îi părea bine că era aglomeraţie. Intârziase 
plecarea în Danemarca a lui Marler şi a echipei sale ca să poată 
cerceta mişcările duşmanului. Newman care îşi pusese o şapcă 
şi o pereche de ochelari cu lentile mate se strecurase în 
mulţime. Kuhimann se apropie fumând o ţigară. 


— Hai cu mine, spuse el. Orice s-ar afla acolo jos, va ieşi în 
curând din apă. 

Paula îl urmă, surprinsă de plecarea grăbită a lui Newman. 
Observase deja că una din maşinile neînregistrate oprise şi că 
detectivii care coborâseră se apropiau de Westendorf. Îl văzuse, 
de asemenea, pe Marler la marginea mulţimii şi pe Cardon, în 
costumul său german, învârtindu-se pe undeva, în spatele 
mulţimii. 

Ajunseră la marginea digului scurt. Kuhimann ridică mâna şi 
aşteptă. Braţul macaralei ţinea ceva, ca un pescar ce ţine în 
undiţă un peşte uriaş. Lanţul era încordat; scoase un scrâşnet 
metalic şi începu să se ridice. Mulțimea amuţi. 

Doi oameni amfibie apărură de sub apă şi urcară scările 
dinspre dig. Rămaseră în picioare, cu apa şiroind şi privind în 
urmă spre fluviul care se învolbura, stârnind mici valuri ce se 
izbeau de perete. Braţul macaralei se mişcă brusc. Paula îşi opri 
respiraţia. 

— Doamne, mormăi Kuhimann. Ce naiba ar fi putut face aşa 
ceva? Revărsând o cascadă mică de apă, gheara macaralei 
apăru ţinând strâns prova, puntea şi o secţiune din pupa vasului 
Holsten. O jumătate din carcasă şi din pupa se aflau încă în 
adâncurile Elbei. Dar izbucnirea lui  Kuhimann fusese 
determinată de acea tăietură curată, aproape perfect netedă. 

Nu era nicio urmă vizibilă de lemn. Era ca şi cum o imensă 
secure tăiase în două vasul chiar la mijloc. Ţinându-se de braţul 
lui Tweed, Paula privi spre capătul digului. Peretele de piatră 
avea o fisură adâncă, făcută de ceva care se izbise cu o forţă 
cutremurătoare. li spuse lui Tweed ce văzuse. 

— Nu mă miră, zise el. 

— De ce? 

— Imi amintesc ce mi-a spus comandantul Noble la Londra, 
când mi-a enumerat vasele care au dispărut pe mările lumii. 
Vorbea la un moment dat despre descoperirea unei relicve a 
unui vas ce aparținuse unui pescar german numit Vogel. Numai 
prova rămăsese. Tăiată curat şi cu capul lui Vogel retezat 
deasupra. 

— Câte astfel de vase Stealth crezi că există? 

Tweed nu răspunse. Kuhimann se întoarse spre ei. Era 
încruntat. 

— Scafandrii - unul din ei a fost la Marină - spun că n-au văzut 


niciodată aşa ceva. Ce presupui? 

— Un vapor cu o provă ascuţită precum cuțitul, făcută dintr- 
un anume tip de oţel special. Tweed ridică din umeri. E numai o 
presupunere. Au mai fost şi alte vase pe Elba noaptea trecută? 

— Nu, răspunse Kuhimann cu siguranţă. Am luat legătura cu 
şeful portului. Ceaţa era aşa de deasă, încât nimeni n-a părăsit 
docurile. Un petrolier trebuia să pornească în cursă, dar şi-a 
amânat plecarea. Paza de coastă mi-a comunicat că ceața s-a 
menţinut la fel de deasă până în zori. Niciun vapor n-a ieşit pe 
mare - radarele lor l-ar fi înregistrat. 

— Nu, n-ar fi făcut-o. Nu au echipament adecvat. 

— Dacă spui tu. Trebuie acum să mă întorc acolo. Ţinem 
legătura? 

— Desigur. Tweed aşteptă ca Kuhimann să se îndepărteze, 
apoi răspunse la întrebarea Paulei: Câte nave Stealth? Bănuiesc 
că o mulţime. Şi probabil de tonaje diferite. Cel care a scufundat 
Holsten şi a sperat să ne scufunde şi pe noi, poate să-şi fi testat 
foarte bine calităţile navigând pe un important fluviu european. 
Fără doar şi poate, sunt mână în mână cu staţiile de radio ale 
gangsterilor lui Wand. 

Apăru Newman; îşi scoase şapca şi ochelarii. Vorbi în şoaptă: 

— Nu vă uitaţi în jur. L-am zărit în mulţime pe prietenul nostru 
Jules Starmberg. Marler l-a fotografiat de vreo trei ori, cu 
aparatul pe care-l poartă mereu la el. Aşa că Starmberg n-are 
habar că mutra lui nesuferită a fost înregistrată. Paula, tu nu l-ai 
văzut încă. lată o poză de-a lui. 

— Într-adevăr, nesuferită mutră, comentă ea. 

— Interesant, spuse Tweed, acest „lacheu” al lui Wand e aici 
şi supraveghează. Wand a fost uimit ieri seară când am apărut 
teferi şi nevătămaţi. Acum, taci. 

Westendorf care se dusese pe dig să vadă mai de aproape 
scena, se întoarse. Era ca şi Kuhimann, încruntat. 

— E de-a dreptul impresionant. Paula, ne datorăm viaţa 
acţiunii tale rapide. Eu personal îţi rămân dator toată viaţa. 

— Fleacuri. Renunţă la subiect cu un zâmbet. Dar se înroşise 
de plăcere auzind complimentul măgulitor al germanului. Am 
văzut doar ceva la momentul potrivit. 

— Dar spuneai că ecranul radarului era alb. Westendorf dădu 
din cap privindu-l pe Tweed. Acest mecanism Stealth este oribil. 
Acum, dacă sunteţi gata, vă duc înapoi la hotel. 


— Îmi convine de minune, răspunse Tweed. 

— O spui de parcă la Four Seasons ar fi o persoană căreia ai 
vrea să-i iei un interviu, insinua Paula urmându-i pe Newman şi 
pe Westendorf. 

— Vulcan. Vreau, dacă se poate, să am o discuţie atât cu 
Burgoyne, cât şi cu Fanshawe. Şi mai vreau ca Newman s-o 
tragă de limbă pe Helen Claybourne. 

— Am impresia că ştii cine-i Vulcan... 

— Nu, dar câmpul s-a restrâns considerabil, răspunse Tweed. 


40 


— Paula Grey a fost la Blankenese împreună cu Tweed azi- 
dimineaţă, raportă Starmberg. Unul dintre oamenii mei, care 
supraveghează Four Seasons, a confirmat că s-a întors la hotel. 

— Ţi-aş fi foarte recunoscător, Jules, dacă ai putea să-mi 
garantezi că această a doua încercare de a obţine compania 
domnişoarei Grey va reuşi. 

Doctorul Wand şedea, ca de obicei, la birou, de astă dată la 
vila din Othmarschen, district apropiat de Nienstedten, unde 
trăia Hugo Westendorf. Ca şi la Waterloo, cu toate că era miezul 
zilei, toate draperiile de la ferestre erau trase. Şi asta la toate 
geamurile din vilă, atât la etaj, cât şi la parter. Mobila era 
acoperită cu huse. Deşi din afară vila nu părea locuită, înăuntru 
se aflau şase dintre oamenii lui Starmberg. 

— Acest nou plan e atât de ingenios şi de original, încât cu 
siguranţă va reuşi, îşi asigură Starmberg şeful. Işi trecu o mână 
prin părul rar, tuns scurt. Planul va fi executat în această seară. 
Nu mult după miezul nopţii, domnişoara Grey va fi oaspetele 
nostru în Danemarca. 

— Vreau să sper asta, spuse Wand privindu-l pe deasupra 
ochelarilor.  Starmberg se simti  stânjenit sub privirea 
pătrunzătoare. Şi, continuă Wand, am decis să-l las pe Tweed să 
se bucure de trei nopţi albe. 

— Şi apoi? interveni Starmberg. 

— Apoi? Păi, domnul Tweed va primi o parte din domnişoara 
Grey drept suvenir. Mai înainte însă, trebuie să-i comunici că va 
trebui să renunţe la cariera sa, dacă doreşte s-o mai vadă 
vreodată în viaţă. Oamenii noştri de la Londra ne vor spune 
dacă s-a conformat cerinţei noastre. 

— Deci, peste câteva ore o vom ridica pe nepreţuita 
domnişoară. 

— lar eu îi voi telefona doctorului Hyde. Va fi nevoie să facă 
unele pregătiri pentru tratament. 


Pe întinderea pustie a coastei lutlandei de Sud, doctorul Hyde 
se întorcea dintr-o scurtă plimbare solitară. Nu prea era încântat 
- zona era pustie, iar lăstărişul monoton care se întindea până 
departe pe plajă, îl deprima. Chiar mai supărător era vântul care 
bătea neîncetat dinspre. Mare, stârnind firele de praf şi de nisip. 
„Cu excepţia casei, parcă aş fi pe lună”, se gândi el. 

Casa era o clădire veche cu două etaje şi acoperiş ţuguiat, 
făcută în întregime din lemn. Izolată în apropierea mării, cândva 
trebuie să fi fost pitorească. Dar fusese părăsită cu mult înainte 
ca Wand s-o cumpere prin intermediul unei companii. Roşul, 
odată strălucitor, al fațadei şi albul cochet din jurul ferestrelor se 
scorojise sub influenţa aerului sărat. Acum, avea aspectul unei 
aşezări pustii, părăsite. 

Cu gâtul înfăşurat în gulerul tare, doctorul Hyde semăna cu o 
pasăre ciudată şi respingătoare. Înainte de a introduce cheia în 
broască, mai aruncă o privire în urmă: un deşert îndoliat, unde, 
în afara tufelor de iarbă ţepoasă, nu creştea nimic. Doar nisipul 
fin ca o pudră. 

Auzi soneria telefonului şi închise uşa, grăbindu-se către 
camera din spate. Nu putea fi decât o singură persoană şi Hyde 
ştia că va fi luat din nou peste picior. 

— Dacă îmi permiteţi întrebarea, unde aţi fost? Pare imposibil 
să fi găsit vreo companie feminină prin acea parte a lumii, 
comentă Wand cu sarcasm. 

— Am ieşit pentru o scurtă plimbare. Trebuie să mă menţin în 
formă pentru meseria mea, răspunse înţepat Hyde. 

— E chiar recomandabil pentru dumneata. Îmi cer scuze 
pentru acest gen de telefoane care se pare că pică mereu prost. 

— Sunt la dispoziţia ta, răspunse Hyde pe un ton deodată 
mieros, regretându-şi ieşirea. 

— Excelent! Nu vei mai lâncezi mult timp. Un pacient, o 
doamnă, va sosi în curând. Am stabilit ca tratamentul să se 
aplice după trei zile. Nu mai înainte, înţelegi? Cam asta am vrut 
să-ţi comunic. Subiectul constă în mâna sa... 

De îndată ce-şi încheie instrucţiunile, Wand închise telefonul. 
Fuseseră formulate cu grijă în cuvinte pe care Hyde le înţelese, 
dar a căror semnificaţie sinistră n-ar fi însemnat nimic pentru un 
operator care le-ar fi ascultat. Starmberg, care ieşise din birou, 
reveni după ce conversaţia se terminase. 


— Au mai sosit opt dintre oamenii mei, raportă el. Întreaga 
echipă e gata să îndeplinească în această seară operaţiunea. 

— Sper că maşinile nu pot fi reperate? 

— Nu. Am folosit aceeaşi metodă ca şi atunci când am venit 
noi. O maşină parchează aproape de intrare, aşteaptă acolo 
până ce nu mai circulă nimic pe drum, porţile sunt deschise, 
vehiculul goneşte pe drumul de acces, porţile se închid în 
spatele lui. Mă întreb ce-o să facem acum cu Westendorf? 

— Nimic. Şi e cazul să-ţi amintesc că trebuie să te debarasezi 
de obiceiul ăsta de a pune întrebări. Dar, pentru că tot ai 
întrebat, am să-ţi explic pe scurt. Westendorf a fost, ca să spun 
aşa, un eşec, iar în următoarele câteva luni va fi cu siguranţă 
bine păzit. După ce va trece un timp, îl vom putea elimina, 
spuse Wand şi se aplecă înainte în raza de lumină a lămpii de pe 
birou. Expresia feţei era grozav de neplăcută, dar vorbea pe un 
ton degajat. 

— Concentrează-te acum, asupra domnişoarei Grey, Jules. Nu 
voi tolera o altă nereuşită. Ea trebuie să ajungă în Danemarca 
înainte de miezul nopţii... repet, înainte de miezul nopţii. 


Când se afla încă la Blankenesse, Tweed îi dăduse instrucţiuni 
lui Marler prin Newman să se îndrepte de îndată împreună cu 
echipa sa spre frontiera daneză. Rămâneau doar Paula, Newman 
şi Cardon să-l însoţească la Copenhaga. Era sigur că e mai mult 
decât suficient. 

Când se întoarseră la Four Seasons, Tweed prinse o mare 
ocazie. După ce se despărţise de Westendorf care plecase cu 
limuzina sa, urcă scările şi prima persoană pe care o văzu fu 
Willie Fanshawe. 

— Lăsaţi-mă singur cu el, le şopti Tweed Paulei şi lui Newman. 

— la te uită, începu Willie. Mă bucur să vă văd. Nu-mi place 
de loc să fiu singur. Uite, suntem la doi paşi de barul Sambri. 
Haideţi, fiţi rezonabili şi însoţiţi-mă la un pahar de şampanie. E 
un pic cam devreme pentru un hoinar... Dar ce naiba, oh, 
prietenii tăi au plecat. Ar fi fost mai mult decât bineveniţi... 

— Aveau o întâlnire, se strecură Tweed în şuvoiul de cuvinte 
pe care celălalt îl revărsa. 

— Ei bine, atunci vom putea avea o discuţie ca de la bărbat la 
bărbat. lubesc doamnele, Dumnezeu să le ajute, dar, din când în 
când, e plăcut să pălăvrăgeşti şi fără ele. Şampanie, desigur. 


Tweed acceptă fără tragere de inimă. În entuziasmul său, 
Willie îl şi conduse spre bar. După ce comandă două pahare 
barmanului, se aşezară pe bancheta cea mai îndepărtată de 
intrare. 

— Ce s-a întâmplat cu Burgoyne? întrebă ca din întâmplare 
Tweed, ridicând paharul din care luă o gură. 

— Oh, cred că se tocmeşte în cine ştie ce întâlnire de afaceri. 
Adoră târguiala. Şi apoi, deviza sa e: „Tot timpul pe teren!” Însă 
ce nu-i place este actuala situaţie a Angliei. 

— Într-adevăr? Şi ce anume îi displace? 

— Totul... Willie deveni mai categoric. După el nu mai există 
autodisciplină. Morala a pierit. Bunăstarea a subminat caracterul 
nostru puternic pentru care, cândva, eram renumiţi. Toată 
lumea ţine acum mâna întinsă după ajutor. O uşoară durere de 
cap şi gata, fuga la doctor pentru nimica toată. Aşa stau 
lucrurile după opinia lui. Jumătate din ţară vrea să fie dădăcită. 
Tinerii, în loc să lupte ca să-şi facă o carieră pe cont propriu, vor 
ca aceasta să le fie adusă pe tavă. Şi acum, maniacii vor să 
împartă Regatele Unite. Comandantul crede că ne trebuie o 
mână de fier. El zice că tratamentul şoc este singurul răspuns 
posibil. 

— Presupun că e la mijloc formaţia sa militară, sugeră Tweed. 

— Asta-i altă poveste. Serviciul militar obligatoriu ar trebui 
reintrodus. Asta ar insufla ceva disciplină în aceşti bădărani care 
lovesc bătrânele doamne în cap ca să le fure cele câteva lire. Şi, 
adesea, pentru ce? Ca să-şi finanţeze bestialul obicei de a se 
droga. E foarte înfierbântat în această privinţă comandantul de 
brigadă. 

— Dar dumneata ce crezi? îl întrebă Tweed. Willie clipi din 
ochi. 

— Că am să mai iau un pahar. Vreau să... 

— Eu încă nu mi-am terminat băutura, mulţumesc. Tweed era 
sigur că asta era a doua vizită a lui Willie la barul Sambri în acea 
dimineaţă. Faţa îi era mai roşie ca de obicei când comandă încă 
un rând. 

— Punctul meu de vedere? Willie îşi strâmbă gura. Burgoyne 
cam sare peste cal. Garda sus şi la atac. Dar am auzit că a fost 
un soldat strălucit. Nu stă prea mult pe gânduri. Ca un adevărat 
zbir. Nu te plictiseşti niciodată cu el prin preajmă. 

— Mai rămâne în Hamburg? 


— Nu poţi şti niciodată. E asemenea proverbialei lăcuste. 
Putem fi la Viena până-ţi ridici pălăria. Pălăria comandantului, 
chicoti Willie luând o gură de şampanie. Dar tu? 

— Programul meu e vag. Depinde de cursul evenimentelor. 
Sper că mă vei scuza acum, dar am o întâlnire... 

Când ajunse în camera sa, Tweed era foarte îngândurat. 


— E şansa ta, Bob, spuse Paula după ce-l lăsară pe Tweed în 
compania lui Willie şi intrară în hol. Tweed tocmai întreba de 
Helen şi iat-o. Arată grozav şi şi-a pus în joc toate farmecele ca 
să te subjuge. Eu am să fac o baie. Distrează-te... 

Helen Claybourne, aşezată pe o canapea, scria într-un 
carneţel cu stiloul ei mare şi elegant. Puse capacul şi îi adresă 
lui Newman un zâmbet calm când acesta se aşeză lângă ea. 

— Dacă nu eşti ocupată, spuse el. 

— Mă bucur că nu sunt. Închise cu o lovitură carnetul. Willie 
are cele mai ciudate modalităţi de a face bani. Îmi petrec o 
jumătate din timp rugându-l să nu investească în tot felul de 
sisteme dubioase şi imprudente. E un fraier pentru escroci, spre 
deosebire de Burgoyne. N-ai scoate un penny de la Maurice, 
până nu te interoghează el în amănunţime. 

Helen era dichisită ca de obicei. Purta o fustă plisată, gri, care 
se oprea deasupra genunchilor frumoşi. O jachetă gri îi încadra 
de minune chipul, iar dedesubt avea o bluză albă cu guler înalt. 

Era aşezată pe un colţ al canapelei şi-şi strânsese picioarele 
sub ea ca o pisică. Se întoarse spre Newman. Scutură scrumul 
ţigării în scrumieră şi-l privi drept în ochi, cercetătoare, ca şi 
când l-ar fi întrebat ceva. 

— După ce umbli, domnule Newman? Pari a fi mereu pe drum. 
Te-am văzut mai devreme, pe la ora nouă, plecând cu Tweed şi 
cu Paula. Eşti pe urmele unei întâmplări straşnice? Sau n-ar 
trebui să întreb? îl necăji ea. 

— Am fost prin Hamburg; am avut o întâlnire de afaceri. Mai 
rămâi aici? 

— Dumnezeu ştie. Maurice vorbeşte de un drum la 
Copenhaga. Cunogşti un hotel decent pe acolo? 

— D'Angleterre, răspunse Newman prompt. 

— Poate luăm masa împreună? întrebă ea continuând să-l 
fixeze. Presupun că ştii că în zilele noastre nu mai e nepotrivit 


ca o femeie să invite un bărbat? 

— S-ar putea s-o facem... să luăm masa. Dacă putem să-i 
evităm pe Willie şi pe Burgoyne. 

— Vorbeşti de diavol şi iată-l pe Maurice. Salvează-mă de la o 
soartă mai rea decât moartea. 

Burgoyne, îmbrăcat într-o jachetă cadrilată, pantalon 
bleumarin, bocanci, cravată purpurie, îşi trase un scaun. Se 
aşeză foarte drept şi îi privi pe amândoi pipăindu-şi mustaţa. 

— Sper să nu deranjez sau sunteţi pe cale de a începe o 
afacere? 

— Trăiesc doar cu speranţa, replică Newman neutru. 

Reacţia lui Helen fu de-a dreptul sălbatică. Se înclină înainte şi 
se ridică în picioare. Ochii ei cenușii scoteau scântei, iar vocea îi 
era veninoasă. 

— Este o insinuare revoltătoare. Ar fi mai bine să-ţi controlezi 
cuvintele. Nu eşti la cazarmă aici. Manierele proaste de la 
popota ofiţerilor nu-şi găsesc locul într-o asemenea ambianţă. 

— Am dat cu bâta în baltă? întrebă ironic Burgoyne. Era o 
glumă. Cunoşti noţiunea, Helen? Se scrie g-l-u-m-ă. 

— E una de cel mai prost gust posibil, spumegă Helen. 

— Doreşte cineva cafea? întrebă Burgoyne imperturbabil. 

— Credeam că vei întreba dacă e cineva pentru tenis, 
continuă Helen atacul. Îţi dai seama că vorbeşti ca vechii militari 
din China refugiaţi în Hong Kong - o limbă ieşită din uz de vreo 
treizeci de ani? 

Newman surprinse o sclipire de furie în ochii lui Burgoyne la 
auzul expresiei „vechii militari din China”. Totul însă dură numai 
o secundă. Comandantul de brigadă continuă pe un ton agresiv. 

— Mă tem că am atins o coardă sensibilă folosind cuvântul 
afacere. Chiar că trebuie să manevrez aceste lucruri mai 
prudent. 

— Şi tu, îi răspunse Helen, ar trebui să nu-ţi mai bagi nasul 
unde nu eşti dorit. Mai tot timpul, în New Forest, ne târâi pe 
mine şi pe Willie în locuri pe unde nu voiam să mergem. Sau nu 
te-ai prins? 

— Willie va continua să meargă oriunde, observă Burgoyne, 
dacă cineva îi plăteşte băutura, mâncarea şi casa. 

— Pentru un pseudocomandant de brigadă, ai un fel deosebit 
de crud de a te exprima, i-o întoarse Helen. Bob, mi-e foame, 
spuse ea, întorcându-se spre Newman. 


— Atunci, hai să încercăm la restaurant. 

Când se ridicară, Helen îi mai aruncă o săgeată lui Burgoyne. 

— Dacă ai de gând să iei prânzul tot aici, îţi pot recomanda 
restaurantul Haerlin... 


Când ieşi din lift împreună cu Tweed, Paula îl zări pe Burgoyne 
care stătea încă la masă cu ceaşca de cafea înainte. Îl înghionti 
pe Tweed. 

— L-am văzut. Să mergem şi să discutăm puţin cu eminentul 
nostru soldat. 

Spre surprinderea ei, Burgoyne le zâmbi, ca şi cum s-ar fi 
bucurat de prezenţa lor. Rămase şi mai surprinsă când el sări în 
picioare oferindu-i scaunul. 

— Domnişoară Grey, arătaţi de-a dreptul încântătoare. Îmi 
place costumul dumneavoastră. E foarte şic. 

— Mulţumesc, răspunse, uimită de lipsa bruscheţii obişnuite 
din atitudinea lui. 

Tweed îşi trase un scaun între ei. 

— V-au lăsat singur? întrebă Paula. 

— Mă tem că da, replică el aşezându-se lângă Paula. Se pare 
că nu sunt prea simpatizat. Imi faceţi onoarea de a lua un 
aperitiv cu mine? 

Paula mării ochii, şocată de politeţea lui. 

— Un pahar de vin sec franțuzesc ar fi potrivit. 

Burgoyne aruncă o privire spre Tweed, care alese apă 
minerală, şi ridică o mână făcându-i semn chelnerului cu degetul 
arătător. 

„Vai de mine, gândi Paula, ce maniere ţărăneşti.” Mai avu o 
surpriză. 

— Eşti atât de bun să ne aduci o sticlă de vin franțuzesc, apă 
minerală şi, dacă se poate, şi un scotch dublu? 

— Sper că nu ţi-am deranjat puţinele clipe de singurătate în 
timpul cărora reflectezi asupra afacerilor, remarcă Tweed. 

— Dimpotrivă, e o şansă să mă bucur de o companie plăcută. 
Tocmai am avut un schimb neplăcut de cuvinte cu Helen. A 
plecat să ia masa cu Robert Newman al vostru. Şi n-a uitat să-mi 
interzică să iau prânzul în restaurant. 

— Nu prea seamănă cu Helen pe care o ştiam, comentă Paula. 
Mă întreb ce s-o fi întâmplat? 


— Ah, n-o cunoşti pe adevărata Helen. Calmul ei exterior 
păcăleşte pe toată lumea. În fapt, e o tigroaică necioplită. 

— E interesant, interveni Tweed. Se pare că îţi displace 
profund, dacă e aşa, atunci de ce călătoreşte cu dumneata? 

— Willie... Plăti chelnerului, adăugă un bacşiş generos, apoi 
oftă. Willie, repetă el. Ea are impresia că slujba pe care o are 
implică să aibă grijă de Willie. Ceea ce e destul de amuzant. 
Domnul Willie este mult prea capabil ca să-şi poarte singur de 
grijă. 

— El pare atât de nehotărât, spuse Paula. _ 

— De acord, asta e impresia pe care o creează. In afaceri, ca 
şi mai înainte în armată... Se opri uitându-se la Tweed. Am 
învăţat să nu apreciez niciodată oamenii după aparenţe. Poţi să 
te înşeli foarte tare. Dar sunt sigur că munca la asigurări v-a 
învăţat asta. Mai discutară un timp, apoi Tweed spuse că o ia pe 
Paula la o scurtă plimbare. Îşi puseră hainele şi-i mulţumiră lui 
Burgoyne pentru ospitalitate. Tweed era din nou îngândurat 
când ieşi din hotel alături de Paula. 

— Părea că-şi joacă rolul arătând cu degetul spre Willie, 
observă Paula pe când traversau drumul spre aleile de lângă 
lac. 

— Şi a făcut-o cu multă abilitate, recunoscu Tweed. 


Un Volvo alb trase în spatele lor cu o scrâşnitură de 
cauciucuri. Tweed o apucă pe Paula de mijloc, gata s-o împingă 
înainte şi să-i spună să fugă. 

— Nu e nevoie să chemi poliţia, mormăi o voce cunoscută. 

Se întoarseră şi-l văzură pe Kuhimann coborând din maşină. 
Îşi scoase ţigara neaprinsă din gură şi începu să vorbească 
gesticulând. 

— Am noutăţi. Nu cred că e înţelept să vorbeşti la telefon 
când eşti aşa de aproape de Berliner Tor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Tweed. 

— Acum treizeci de minute, doctorul Wand a plecat spre 
Copenhaga cu avionul său. 

— Asta-i foarte bine. Mulţumesc, Otto. Se pare că lucrurile se 
petrec exact aşa cum am prevăzut. Apropo, l-a luat şi pe 
Starmberg cu el? 

— Nu, sigur nu. Am căutat vechile fotografii ale periculosului 


luxemburghez din vremea când a fost ucisă nevastă-sa. Le-am 
dat oamenilor care supravegheau avionul. 

Informaţia nu-i atrase atenţia în niciun fel lui Tweed care era 
preocupat cu recapitularea măsurilor de prevedere pe care le 
luase. 

— Ce plan ai? întrebă Kuhimann. 

— Zburăm şi noi la Copenhaga în noaptea asta. Ajutorul tău a 
fost nepreţuit. Am avut, ceva mai înainte, două conversații 
interesante. 

— Despre care nu-mi vei spune nimic. Fă-ţi mai departe jocul 
în linişte. 

— Tocmai mi-a venit ceva în minte şi trebuie să iau legătura 
cu Nielsen la sediul poliţiei din Copenhaga. 

— Am făcut-o eu, zâmbi Kuhimann. A trimis deja oameni la 
aeroportul din Kastrup ca să supravegheze aterizarea avionului. 
Ivor urmări pas cu pas pe Wand, descoperindu-l oriunde s-ar 
ascunde. Aş spune că de acum e încolţit. 

— La toate te gândeşti. Din nou, îţi mulţumesc. 

Paula şi Tweed îşi continuară plimbarea în jurul lacului Binnen 
Alster. Mergeau printr-un parc cu povârnişuri acoperite cu iarbă 
verde şi copaci. Zgomotul maşinilor se auzea estompat. Pentru 
Paula era ca un vis experienţa de la Blankenese. Nu se mai 
plimba nimeni prin aerul umed, dar încălzit de soare. 

—E un oraş frumos, se entuziasma Paula. Imi plac 
acoperişurile verzi ale clădirilor de dincolo de lac. Presupun că 
au fost cândva roşiatice, dar şi-au schimbat în timp culoarea din 
cauza umezelii. 

— Da, aşa cred, spuse Tweed. 

— E un oraş aşa de verde. Imi plac la nebunie acoperişurile 
acelea cu mansarde - sunt atât de elegante. La noi sunt o 
raritate. 

Aleea făcu o curbă, urmând cursul apei, şi trecură peste un 
podeţ arcuit. In faţa lor era un mic port, dincolo de care se 
întindea un alt lac mai mare. Paula îşi strecură mâna sub braţul 
lui Tweed care arătă cu capul spre noul lac. 

— Acesta este Aussen Alster, cel mai mare din cele două 
lacuri. Am mai putea merge câteva mile, dar cred că e timpul să 
ne întoarcem. 

— Doamne, m-am trezit la viaţă în acest parc, spuse ea când 
se întorceau pe aleile umezite de stropii de apă răzleţiţi de vânt. 


Newman, Tweed şi Paula se întâlniră să ia cina, neobişnuit de 
devreme, în restaurant. Newman insistase că trebuie să le 
rămână suficient timp ca să prindă avionul. Tweed ar fi plecat în 
ultima clipă pentru a evita aşteptarea la aeroport. 

Chiar şi la acea oră aveau companie la alte mese din 
apropiere. Burgoyne şi Lee, Willie şi Helen luau o cină uşoară. 
Burgoyne le trimise o sticlă de Laurent Perrier însoţită de 
complimentele sale. 

— Drăguţ din partea lui, comentă Paula. Nu pot pricepe ce l-a 
apucat. A devenit atât de uman. 

— Camuflaj, răspunse Newman. Întâmplător, am avut o mică 
discuţie cu Helen în hol înainte de a lua prânzul aici... 

Descrise scena petrecută între Helen şi Burgoyne. Tweed îl 
ascultă cu interes. Băuse numai apă minerală, în timp ce Paula 
şi Newman terminară împreună sticla de şampanie. Aproape de 
sfârşitul mesei, Lee, purtând una dintre rochiile ei fără umeri, se 
apropie de masa lor cu paharul de vin roşu în mână. 

— AŞ spune că, din punct de vedere fizic, Lee este foarte 
puternică, remarcă Paula. 

Şi cu nasul pe sus, adăugă în şoaptă Newman. 

— Dragă domnule Tweed, zise Lee aplecându-se peste Tweed 
şi încolăcindu-şi braţul gol în jurul umerilor lui. Am nevoie de o 
companie stimulatoare. Îmi oferi ceva de băut mai târziu? Te 
rog! 

— Îmi pare rău, dar noi... începu Tweed. 

În acel moment, Lee scăpă paharul şi o cascadă de vin roşu 
se revărsă peste jacheta lui de la costum. Lee se sperie. Apucă 
un şerveţel şi începu să-i tamponeze haina bolborosind. 

— Îmi pare îngrozitor de rău. Şi vinul roşu pătează... 

— E-n regulă, spuse Tweed ridicându-se, dar ar fi mai bine să 
mă duc să mă schimb. Privi spre Newman. Achiţi tu aici? Bine. 
Chiar este timpul... 

Newman ceru nota de plată în timp ce Paula se ridică. Prea 
multă şampanie după o zi aşa de lungă. 

— Mă duc să-mi strâng bruma de bagaj, spuse ea. leşi din 
restaurant în holul hotelului. 


PARTEA A TREIA 
In taină 


41 


Paula se opri la ieşirea din hotel. Părea că se întâmplă ceva 
afară. Un portar în uniformă, pe care nu-l mai văzuse înainte, 
veni spre ea foarte agitat. 

— Fac un film afară şi folosesc hotelul ca fundal. Nu ştiu cine-i 
starul. „Aş putea foarte bine să ies să iau o gură de aer ca să-mi 
limpezesc capul”, gândi Paula. Observă vag că uniforma 
portarului nu i se prea potrivea. Cobori cu grijă scările, iar 
portarul alergă înainte pentru a-i deschide uşile. 

— Asta se întâmplă des? îl întrebă ea. 

— E prima oară, după câte ştiu eu. Va fi o bună publicitate 
pentru Four Seasons. 

Aerul nopţii era rece şi înviorător. Paula ridică o mână să-şi 
ferească ochii de strălucirea reflectorului. Câteva furgonete albe 
erau parcate de-a lungul bordurii. Pe uşi era scris INTERVISION 
TV UND RADIO GMBH. 

Două camere de luat vederi pe trepieduri erau îndreptate spre 
un punct din marginea opusă a parcului. Un cuplu, un bărbat şi 
o femeie se îmbrăţişau. Paula numără vreo doisprezece oameni 
în echipament complet alb. Unul dintre ei, despre care Paula 
presupuse că era regizorul, purta o portavoce. 

Pe caldarâm, lângă uşile deschise ale unei furgonete, se afla 
un generator, înăuntru, în spatele unei grămezi mai mici de 
echipament se întrezărea, în umbră, silueta masivă a unui 
bărbat în alb. 

Se apropie câţiva paşi ca să vadă mai bine. Activitatea era 
frenetică. Era chiar necesară toată zarva asta sau echipa 
televiziunii vedea că acesta e mijlocul prin care dă impresia că 


se lucrează intens? Se opri lângă uşile deschise ale celei mai 
apropiate furgonete. 

In clipa următoare simţi două perechi de braţe puternice care 
o apucară ridicând-o şi o împinseră în furgoneta. Deschise gura 
să strige, dar o mână îi acoperi imediat faţa. Muşcă degetele 
până aproape de os. O voce furioasă mârâi „Căţea!” şi fu 
azvârlită spre o figură fantomatică din interior. Îşi atenua 
căderea străduindu-se să se lase pe o parte şi izbindu-se de 
peretele vehiculului. Lumina unui reflector fu proiectată în 
interiorul furgonetei. 

— E o nebunie! Ticăloşilor! urlă. 

Unul din cei doi agresori, cel care o săltase în maşină, veni 
spre ea înfingându-şi mâinile în gâtul ei. Cât ai clipi, îşi scoase 
din poşetă tubul de fixativ şi apăsă pe buton închizând ochii pe 
jumătate. Atacatorul scoase un răcnet strident şi-şi duse ambele 
mâini la ochi. Ea înaintă şi ridicându-şi genunchiul îl lovi violent 
între picioare. El ţipă din nou, căzând în genunchi cu mâinile 
încă la ochi. Proptită cu spatele de peretele maşinii, îl izbi în cap 
şi se retrase apoi în partea opusă a furgonetei. 

Cel de-al doilea agresor o atinse. Era prea aproape ca să 
folosească din nou spray-ul. Işi înfipse adânc degetele în părul 
lui unsuros, încleştându-le puternic, şi-l trase spre ea. După cum 
se aşteptase, el încercă să-şi tragă capul în partea cealaltă. Şi 
brusc îl împinse cu toată forţa ţinându-l în continuare strâns. 
Auzi izbitura de peretele maşinii. Buimăcit, individul se prăbuşi 
pe podea. 

Căutând o cale de scăpare - uşile din spate erau în continuare 
deschise - observă că videocamera înregistra scena la lumina 
reflectorului. Atunci se împiedică, alunecă pe o bobină de film şi 
se rostogoli peste cei doi. 

Sări în picioare. Apăru deodată Starmberg care îi apăsă pe 
nas şi pe gură un tampon moale. Simţi mirosul eterului şi-şi 
repezi pumnul strâns în spate spre rinichi. Auzi un geamăt de 
durere, totul se întunecă şi ea se scufundă ca într-o groapă fără 
fund în întuneric. 


Colonelul Winterton şi soţia sa, Edith, un cuplu vârstnic, 
ieşiseră din hotel, înfofoliţi împotriva frigului. Priviseră scena 
violentă din furgonetă. Omul îmbrăcat în alb, ţinând o portavoce 


se îndreptă spre ei. Le observă costumaţia teribil de 
englezească şi zâmbi. 

— Este scena de debut a noului nostru film poliţist. Va trebui 
să părăsiţi zona... 

— E rece, John, şopti Edith. Întârziem la întâlnirea cu familia 
Reuter. 

— Desigur, draga mea... 

Bărbatul cu portavoce îi privi îndepărtându-se, se întoarse şi 
trânti cu putere uşile furgonetei. Alergă spre şofer şi-i strigă în 
germană: 

— Încărcătura e înăuntru. Dă-i drumul mai repede de aici. 
Furgoneta se puse în mişcare. În cinci minute, echipa împacheta 
în celelalte maşini toate aparatele, după care plecă imediat. 
Pacea şi liniştea se lăsară din nou peste Neuer Jungfemstieg, din 
faţa hotelului Four Seasons. 


— Unde naiba poate fi Paula? întrebă Tweed privind spre 
Newman după ce-şi consultă ceasul. In curând... 

— E cea mai punctuală femeie pe care am cunoscut-o 
vreodată, spuse Cardon. 

Omul pe care Paula îl numise „Veveriţa” îşi adusese geanta în 
camera lui Tweed după ce primise un telefon scurt de la acesta. 
Din momentul sosirii, se depărtase de ceilalţi ca şi când ar fi fost 
complet străini. 

— Mă duc s-o caut în cameră, spuse Newman neliniştit. Din 
câte ştiu, am pierdut probabil avionul. 

— Linişteşte-te, îl sfătui Cardon. 

Nici nu termină bine de spus asta când sună telefonul. Tweed 
ridică receptorul. Întrebă cu o voce calmă cine e. Îi răspunse 
vocea înăbuşită a unei femei. 

— Aici e Paula. Legătura e destul de proastă. Sper că mă poţi 
auzi? 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

— Am văzut pe cineva părăsind hotelul. Nu dau nume la 
telefon. Trecea un taxi, aşa că l-am oprit şi am urmărit o 
maşină. Cred că mă întorc la Four Seasons... Mă auzi? Ce 
legătură tâmpită... Nu te îngrijora. Mă întorc curând... 

Legătura se întrerupse. Tweed rămase cu receptorul în mână. 
Le povesti celorlalţi scurta conversaţie. Newman reacţiona 


primul. 

— Eşti sigur că era Paula? 

— Nu, nu sunt. 

— A mai făcut asta înainte? întrebă Cardon. Adică, să plece de 
capul ei fără să-ţi spună? Cu ce era îmbrăcată? 

— Are multă iniţiativă, spuse Tweed încet. Ca să-ţi răspund la 
prima întrebare, uneori, da. Dacă vedea ceva şi ar fi pierdut 
timp ca să mă consulte, renunţa. Ştii din proprie experienţă că 
le dau mână liberă oamenilor mei. De ce m-ai întrebat cum era 
îmbrăcată? 

— Purta costumul albastru când am văzut-o ultima dată, 
interveni Newman. 

— Am întrebat, pentru că e o noapte foarte rece, continuă 
Cardon. Dar dacă a luat un taxi... 

— Un lucru e sigur, hotărî Newman. Anulez locurile rezervate, 
chiar acum. 

— Da, te rog, aprobă Tweed cu un aer absent. 


Paula se trezi. Se simţea îngrozitor. Strânse din dinţi şi îşi 
reprimă un val de vomă. [inea ochii închişi. Furgoneta se 
deplasa cu mare viteză. Apoi, deodată, încetini. Aruncă o privire 
printre gene şi văzu spatele lui Starmberg care stătea pe un 
scaun pliant. 

Era întinsă pe o banchetă de piele, cu capul sprijinit de o 
pernă tare. Îşi mişcă încet mâna dreaptă şi descoperi că era 
pironită în jurul taliei cu un fel de curea. La fel şi stânga. Răsuci 
picioarele şi văzu că erau, de asemenea, imobilizate. Furgoneta 
încetini şi mai mult, apoi opri. Starmberg se răsuci pe scaun; 
înţelese că era trează. Îi puse o mână pe gură. Cu cealaltă mână 
scoase o fâşie lată de plasture adeziv şi i-o lipi peste gură. Paula 
ascultă. 

Din direcţia cabinei şoferului se auzeau voci. Abia se puteau 
percepe... Paula se încorda. Cele două voci angajate în 
conversaţie păreau să vorbească o limbă scandinavă. Se gândi 
să izbească cu capul în geamul din spatele cabinei şoferului, dar 
ştia că e inutil. 

Starmberg, încordat, se aplecă deasupra ei. La prima mişcare 
probabil că i-ar fi aplicat din nou tamponul cu eter. Prefera să se 
lipsească de o a doua doză. Vocile se auzeau în continuare. 


Acum păreau să glumească. Când motorul porni, se auziră 
râsete. 

Maşina plecă. După câteva minute, acceleră. 

Doamne, gândi ea. Unde naiba mă duc?" Nici măcar nu putea 
ghici cât timp fusese inconştientă. Ceea ce o îngrijora cel mai 
mult însă, era că cel care o ţinea captivă nu-i legase ochii, 
lăsând-o astfel să-i vadă faţa, aşa încât ar fi fost capabilă să-l 
identifice. Faptul - prin ceea ce sugera - era cutremurător. 


Mă duc până jos să vorbesc cu portarul, spuse Newman. 

— Ar fi trebuit să ne gândim la asta mai de mult, spuse 
Tweed. Trecuse ceva timp de când primise telefonul de la 
femeia cu vocea înăbuşită, care pretindea a fi Paula. Rămas 
singur cu Cardon, care stătea tăcut pe o canapea în dormitor, 
Tweed privea afară pe fereastră, uitându-se la fântâna iluminată 
de pe lac, pe care o admirase Paula. Rămase nemişcat cu 
mâinile la spate, fără să arate nimic din neliniştea care îl 
cuprindea treptat. Se gândise să-l contacteze pe Kuhimann, dar 
Newman obiectase: 

— N-avem încă nicio dovadă că s-a întâmplat ceva cu ea, 
sublinie el. Niciuna dintre dovezile de care ar avea el nevoie. Și 
apoi, ar trebui să-i spui de telefonul de mai înainte şi să 
recunoşti că Paula a mai acţionat şi altădată pe cont propriu. 

— Presupun că da, spusese Tweed. Ai dreptate. Trebuie să 
mai aşteptăm un pic. 

Dar aşteptarea asta îl ucidea. Al şaselea simţ îi spunea că se 
întâmplase ceva cumplit. Îşi aminti de tentativa de răpire 
anterioară, de la Bruxelles, când Paula fusese salvată de 
Newman şi Nield. Dar încă nu-şi putea imagina cum fusese 
atrasă în cursă. În cameră era o atmosferă de iad. 

Jos, în hol, Newman găsi alt portar de serviciu, stând în 
picioare pe scări. Cobori spre el în timp ce portarul se repezise 
afară să deschidă uşa unui taxi şi o tânără pereche germană 
intră în hotel. Aerul nopţii părea şi mai rece. 

— De-abia ai intrat în tură, nu? întrebă Newman într-o doară. 

— Ei bine, domnule Newman, n-ar fi trebuit să fiu deloc de 
serviciu. Insă unul dintre oamenii noştri, cel care trebuia să intre 
în tură, a dispărut. A dispărut. E un mare mister. 

— Când s-a întâmplat asta? 


— Cu puţin timp în urmă. Şi Edgar este un om de încredere. 

Se aplecă să deschidă din nou uşa, de astă dată unui cuplu 
mai în vârstă. Newman se gândi că soţul părea militar. Soţia era 
iritată. 

— Zău, John, n-a meritat deloc să ieşim pe frigul ăsta. O 
aventură cât se poate de nepotrivită. Şi soţii Reuter erau cam 
întorşi în seara asta. Văd că echipa aceea de televiziune a 
plecat. Ce lumini afurisite... 

— Scuzaţi-mă, spuse Newman, dar când aţi văzut echipa de 
televiziune? 

— Sunteţi Robert Newman, interveni soţul. Corespondentul 
străin. V-am văzut adesea poza prin ziare. Dar mai demult. 

În mod normal, Newman ar fi fost agasat de publicitate. Acum 
însă profită de familiaritate ca să insiste cu întrebările. 

— Ar putea fi foarte important. Cu cât timp în urmă aţi văzut 
acei oameni de la TV? 

— Sunt colonelul Winterton. Soţia mea, Edith. Oh, acum câtva 
timp, când am ieşit. INTERVISION şi RADIO. Îmi amintesc numele 
de pe lateralele furgonetelor. În germană, desigur. Filmau o 
scenă destul de violentă. O fată fusese târâtă într-una din 
furgonete. Producătorul era mulţumit de sine - spunea că era 
prima scenă şi că trebuie să cucereşti publicul din capul locului. 

— Prefer musicalul, comedia muzicală, pufni Edith. 

— Puteţi s-o descrieţi pe fată? încercă din nou Newman. 
Culoarea părului, vârsta cu aproximaţie, cum era îmbrăcată? 

— Destul de atrăgătoare pentru un bărbat de vârsta dumitale, 
interveni Edith, aruncându-i soţului o privire. In jur de treizeci de 
ani. Avea, cum se spune, părul negru ca pana corbului. Zveltă. 
Purta un costum bleumarin. Cu fusta cam la jumătatea 
genunchiului - nu ca acele minijupe dezgustătoare, care le fac 
pe fetele din zilele noastre să pară mai mult dezbrăcate. Trebuie 
să spun că era o actriţă foarte bună - era o luptă teribil de 
convingătoare, în care ea singură se bătea cu doi bărbaţi. Avea 
o faţă osoasă. 

— Cum de aţi văzut toate astea atât de clar? întrebă Newman. 
Trebuie să spun că descrierea dumneavoastră e foarte precisă. 

Vechiul său scepticism reporteria e îl făcuse să pună 
întrebarea. 

— Ei bine, bătu Edith în retragere, una dintre acele lumini 
insuportabile băteau chiar în maşină, iar o cameră filma scena. 


Am văzut-o la fel de clar cum te văd pe dumneata. Şi n-am 
probleme cu vederea. 

— Sunt sigur că nu aveţi. Vă sunt foarte recunoscător, spuse 
el întorcându-se spre colonelul Winterton. Sunteţi bun să 
repetaţi numele pe care le-aţi văzut pe furgonete? 

— INTERVISION TV şi RADIO GMBH - în germană. S-a 
întâmplat ceva? 

— Nu cred, zâmbi Newman. Dar am auzit că se lucrează la un 
proiect secret şi s-ar putea scoate de aici o poveste bună. Incerc 
să aflu câte ceva. Mulţumesc mult. 

Edith îl trase pe bărbatul ei de braţ. 

— Sunt obosită, John. Vreau să mergem în cameră. Se pare că 
aici funcţionează încălzirea centrală... 

Newman aşteptă până ce dispărură în hol. Portarul îl privi. 

— Ceva nu e în regulă, nu-i aşa? Toate astea - şi dispariţia lui 
Edgar... 

— Pentru moment cred că e OK. S-ar putea să scot ceva din 
asta. Îi dădu portarului un bacşiş generos. Noapte bună... 


— Fii tare, îi spuse Newman încruntat lui Tweed închizând uşa 
camerei. Tocmai am vorbit... 

Dar se opri, pentru că sună telefonul. Tweed tresări. Se 
întinse să răspundă, dar mai aşteptă să sune de câteva ori 
înainte de a ridica receptorul. 

— Domnul Tweed? întrebă vocea unui bărbat? 

— Da. Cine... 

— Ţine-ţi gura şi ascultă! O avem pe domnişoara Grey... 

— Nu te aud. Stai o secundă. 

Tweed acoperi microfonul. Privi spre Newman şi făcu semn cu 
capul spre telefon. 

— Repede. Ce este, Bob? 

— Au prins-o pe Paula. Fără dubii. 

Tweed cobori mâna de pe microfon. Lovi receptorul de masă. 

— Acum e mai bine. Cine e? Ce spuneaţi... 

— Am spus să-ţi ţii gura, rosti vocea guturală care vorbea în 
engleză. O avem pe domnişoara Grey. Dacă vrei să o mai vezi 
vreodată, retrage-te chiar în această noapte din orice activitate 
publică. Ai două ore. Dacă nu demisionezi, o vei primi înapoi. În 
patru bucăţi... 


— Am nevoie de o dovadă că trăieşte. Ar putea fi... 

— Demisia, am spus! Sau vei avea dovada morţii ei. Şi nu 
contacta poliţia. Dacă o faci, rezultatul va fi acelaşi. Vom şti 
dacă te-ai supus instrucţiunilor noastre. Retrage-te! Acum! Ai 
două ore... 

— Ascultă, trebuie mai întâi să am... 

Legătura se întrerupse. Tweed puse cu atenţie receptorul la 
loc. Le povesti şi celorlalţi cele aflate. La rândul său, Newman îi 
relată în grabă ce aflase de la familia Winterton. Tweed oftă şi 
se aşeză lângă Cardon pe canapea. 

— De data asta, au fost foarte deştepţi. Este evident că se 
află în mâinile lor spurcate. N-am de ales. 

Se îndreptă din nou spre telefon şi formă mecanic numărul de 
la Park Crescent. Răspunse Monica, părând foarte încântată să-i 
audă vocea. 

— Howard mai e prin clădire sau a şi plecat la club? 

— Nu, e încă aici. A lucrat tot timpul de când ai părăsit 
Londra. 

— Fă-mi urgent legătura cu el, te rog. 

— Nu pot să te ajut eu... 

— Am spus să-mi faci imediat legătura cu Howard. E o 
urgenţă. 

— Imediat... 

Monica păru rănită de ordinul lui brutal. Dar, în mai puţin de 
treizeci de secunde, Howard fu pe fir. Maniera sa obişnuit 
infatuată lipsea când îl întrebă: 

— Ce urgenţă? Unde eşti? 

— Hamburg. La hotelul Four Seasons. Nu-mi telefona. Din 
acest moment, îmi dau demisia din funcţie. Asta trebuie să aibă 
efect imediat. Îţi voi trimite confirmarea scrisă prin curier. 

— Pari încordat, comentă Howard. Chiar e necesar s-o faci? 

— Da. Nu încerca să mă contrazici. Mi-am dat demisia. De 
acum. Imediat. Mă retrag... 

— E o situaţie urgentă? 

— Da. Nu dau explicaţii. Doar fă-o. 

— Îți accept demisia. Rămân aici peste noapte ca să 
îndeplinesc formalităţile, îmi pare mult mai rău decât îţi pot 
spune. 

— Mulţumesc... 

Când închise telefonul, Tweed avea fruntea plină de broboane 


de sudoare. Se aşeză din nou pe canapea lângă Cardon. Îşi 
tampona fruntea cu o batistă. Newman se aşeză alături de el. 
Tweed îl privi şi-şi trecu o mână peste faţă. 

— Este singurul lucru care mai poate salva viaţa Paulei câteva 
zile. Cobori vocea. Du-te la telefonul pe care îl foloseşti. Sună-l 
pe Kuhimann, scoală-l din pat, dacă e nevoie, deşi pun pariu că 
e tot la Berliner Tor. Spune-i ce s-a întâmplat. Dă-i numele 
echipei TV. Şi, mai presus de orice, spune-i că totul trebuie să 
rămână strict secret. 

— Am plecat, zise Newman. 


42 


Întinsă pe bancheta din piele, Paula se bălăbănea dintr-o 
parte în alta. Maşina înainta pe un teren accidentat. Poate că 
era un drum în lucru. Se simţea în continuare rău şi avea o 
cumplită durere de cap. Fâşia de pe gură slăbise şi căzuse. _ 

Când furgoneta încetini, Starmberg se ridică de la locul său. li 
dezlegă cureaua de la mâna dreaptă şi-i puse în jurul 
încheieturii o cătuşă de oţel. Desfăcu şi cealaltă curea şi, 
forţând-o să se ridice, îi prinse şi cealaltă mână. li imobiliza 
mâinile la spate. 

— Veţi primi o pedeapsă teribilă pentru asta, scrâşni ea. 

— Dacă nu-ţi închizi gura aia blestemată, ţi-o închid eu. 

Eliberă apoi curelele, care îi ţineau gleznele, şi le înlocui tot cu 
cătuşe. Furgoneta se oprise. Afară era o linişte sinistră, care îi 
zgâria nervii deja încordaţi. 

Starmberg se mută în spatele ei şi-i puse peste gură un căluş 
strâns. Simti forţa fizică a brutei şi înţelese că era complet 
neajutorată. 

— Ai sosit la noua ta locuinţă, spuse el sarcastic. Un om foarte 
drăguţ abia aşteaptă să te salute. 

Şoferul, care coborâse din cabină, deschise uşile din spate, 
dar nu-l putu vedea clar. Era o noapte neagră ca smoala şi 
foarte rece. Aerul siberian pătrunse în autodubă. 

— Să nu te agiţi, că-ţi dau una de-ţi sar dinţii, o informă 
Starmberg. 

O luă pe umăr ca pe proverbialul sac de cartofi, se aplecă să 
nu se lovească de tavanul autodubei, se duse în spate, apoi 
cobori cu ea în întuneric. Imediat, un vânt aspru îi suflă în ochi 
particule fine de nisip. Fu cărată, cu capul în jos, printr-un 
stufăriş, într-o casă. 

Văzu doar o podea din lemn, cu câteva şipci scoase. Părea că 
nu mai fusese lustruită de ani de zile. Ţinând-o de gât cu o 
mână, Starmberg deschise cu cealaltă o uşă. Lumina 


fluorescentă strălucitoare o orbi., 

Apoi coborâră câteva trepte care duceau într-un fel de subsol. 
Pe unul dintre pereţi se afla o bancă de piele. O azvârli fără grijă 
pe bancă, obligând-o să se întindă. În timp ce vorbea cu cineva 
pe care ea nu-l putea vedea, îi scoase cătuşele înlocuindu-le din 
nou cu curele de piele. Era iar imobilizată la orizontală. Îşi aminti 
de ce-i spusese Butler în timpul unui antrenament: trebuia să-şi 
impună să se relaxeze în timpul aplicării curelelor. Starmberg îi 
scoase căluşul. 

— Ei bine, doctore Hyde, spuse el în engleza sa guturală, 
aceasta e noua dumitale pacientă, domnişoara Grey. O vei 
opera. 

— Am instrucţiuni foarte precise, răspunse o voce 
linguşitoare. Este doar o chestiune de timp. 

— Ţi se va spune când. Va fi peste trei zile. O las în mâinile 
dumitale delicate. 

Se auzi zgomotul paşilor grei care urcau scara. O uşă se 
deschise şi se închise apoi cu o izbitură. La al doilea zgomot, 
moralul Paulei scăzu brusc. Şi propoziţia aceea macabră: O vei 
opera. 

— Ei, draga mea domnişoară Grey, te simţi destul de 
confortabil? o întrebă vocea mieroasă şi vorbitorul apăru în raza 
ei vizuală, fixând-o. 

Era proaspăt bărbierit şi purta ochelari fără rame. Avea o 
frunte înaltă şi păr rar, castaniu. Zâmbindu-i, îi expuse un set 
perfect de dinţi mari. Zâmbetul era la fel de fals ca al unui 
escroc, dar Paula sesiză şi o umbră de sadism. 

— Ce dracu vrei să spui întrebându-mă dacă mă simt 
confortabil? izbucni ea. Şi ştii care e pedeapsa pentru răpire? 
Fapta s-a petrecut în Germania, aşa că acolo vei fi judecat. Şi 
pentru că veni vorba, unde mă aflu? 

— Oh, dragă... Zâmbetul hidos se accentua, amintindu-i 
Paulei de gura deschisă a unui rechin. Trebuie să te calmezi, o 
dojeni Hyde. Dacă te apucă istericalele, va trebui să-ţi dau ceva 
care să te adoarmă. Te mai ţin trează, pentru că trebuie să 
termin examinarea stării tale. 

Când el se aplecă şi mai mult deasupra ei, văzu că era destul 
de masiv şi avea un pântece proeminent. Purta o jachetă albă, 
ca cea a chirurgilor. Avea degete lungi, subţiri şi ascuţite, ca 
nişte gheare. li trase jacheta de pe umărul drept şi apoi se opri. 


— Vei fi bine hrănită şi vei bea multe lichide. Este esenţial să 
bei multe lichide. O mână îţi va fi eliberată în timpul meselor. 
Eşti stângace? 

— Dreptace, răspunse Paula imediat. 

— Mda, am greşit umărul. 

Degetele lui Hyde ca nişte cange îi traseră jacheta la loc şi 
începu să-i palpeze umărul stâng. li scoase jacheta şi îi ridică 
bluza. Desfăcu apoi cureaua de pe braţul stâng. Degetele lui o 
pipăiau, apăsându-i umărul stâng, măsurându-i moliciunea, 
presându-l. 

Paula se forţă să nu mai tremure de repulsia stârnită de 
atingerea lui cercetătoare. Apoi îşi aminti brusc că braţul lui 
Irene Andover fusese tăiat de lângă umăr. Işi stăpâni o senzaţie 
de slăbiciune. „Depravat scârbos”, îşi spuse în sinea ei. Işi 
impuse să vorbească cât mai calm. 

— Dacă îmi dai drumul, se va ţine seama de asta la proces. 

— Târfă idioată! 

Aruncându-i cuvintele înveninate, degetele i se înfundară 
sălbatic în carne. Ea scrâşni din dinţi, oprindu-se să nu tipe de 
durere. Zâmbetul dispăruse. Se îndreptă de spate şi îşi împinse 
cu un deget ochelarii pe nas. Apoi se retrase câteva momente 
din raza ei vizuală. Simţi că o mână îi apucă încheietura mâinii 
drepte. În acel moment, uşa de la demisol se deschise şi se 
închise la loc şi auzi paşi greoi, ca de elefant, târându-se pe 
scările de lemn. 

— llena, vino aici, spuse Hyde. Privi spre Paula. llena este sora 
care mă va ajuta când îţi va sosi ceasul. Intre timp, se va ocupa 
de necesităţile tale. Apropie-te să o cunoşti pe noua noastră 
pacientă. 

O soră? Paula privi în sus şi văzu o femeie care purta, de 
asemenea, o haină albă de spital. Se înclină deasupra ei. O 
femeie scundă şi îndesată, ale cărei braţe deformate erau ca 
trunchiurile de copac. Faţa îi era tăiată în piatră. De origine 
slavă, ghici Paula. O româncă? Cu siguranţă din Europa de Est. 
Ochi duri lipsiţi de umanitate, se holbau la ea. Era ca un bou. 
Deznădăjduită, Paula înţelese că n-ar avea nicio şansă în cazul 
unei lupte corp la corp cu oroarea aceea îndobitocită. Părul 
femeii era negru şi tuns foarte scurt. 

— Măcar ştie vreun cuvânt în engleză? izbucni din nou Paula. 
Va fi al naibii de util. 


— llena vorbeşte puţină engleză, suficient ca să înţeleagă 
ceea ce-i spui, remarcă Hyde flegmatic. 

El luă o seringă. 

— Acum, poţi să-i faci injecţia pacientei noastre. 

llena apucă încheietura Paulei într-o strânsoare de menghină. 
Fără nicio ezitare înfipse acul şi apăsă pe piston. Paula îşi 
înăbuşi un țipăt de durere. Lumea se întunecă din nou. „Nu 
trebuie să mă las de data asta”, îşi spuse ea. 

Întreaga lume se reduse la nimic. 


Kuhimann, care era încă la Berliner Tor, acţiona în mare grabă 
şi cu multă energie, după ce ascultă cele spuse de Newman la 
telefon. Un mic grup de detectivi, îmbrăcaţi în blugi şi hanorace, 
fu dus într-o furgonetă şi lăsat pe o stradă lăturalnică în 
apropiere de Four Seasons. 

Cu sticle goale de bere în mâini se împleticeau pe Neuer 
Jungfemstieg în faţa hotelului. Se încinse o bătaie improvizată. 
Apărură maşinile de patrulare cu poliţişti în uniformă. Se luptară 
cu pseudo-punkiştii şi chiar îi „arestară”. 

În timp ce se petreceau toate acestea, o maşină a poliţiei opri 
la intrarea hotelului. Un detectiv în civil intră şi urcă direct la 
camera lui Tweed. Îi arătă o legitimaţie şi scoase dintr-o geantă 
o pălărie cu boruri pleoştite de fabricaţie germană şi un trenci. 

— Puneţi-vă astea, vă rog, domnule. Vă duc la Berliner Tor. E 
o măsură de precauţie în cazul în care hotelul e supravegheat... 

În maşină, lângă Tweed, pe când conducea în viteză ocolind 
lacul, îi explică: 

— E o maşină specială, blindată. Domnul Newman a luat un 
taxi spre Berliner Tor. Inspectorul-şef Kuhimann i-a spus că se 
poate deghiza cu o şapcă şi nişte ochelari... 

La Berliner Tor, lăsă maşina la o intrare din spate şi-l însoţi pe 
Tweed până în biroul mare din care Tweed îi vorbise lui Nielsen 
la Copenhaga. Newman fuma plimbându-se prin încăpere, iar 
Kuhimann vorbea la telefon. Când termină convorbirea, 
Kuhimann sări în picioare în timp ce Tweed îşi scoase pălăria şi 
haina. 

— Nimeni nu ştie că eşti aici. la loc. Am multe să-ţi spun. Se 
uită la Newman şi făcu semn către el cu ţigara. 

— Şi acum, stai jos. 


— Ştiu că eşti îngrijorat, aşa că ascultă. Trebuie să acţionăm 
imediat. 

— Paula a fost răpită, spuse Tweed încet, aşezându-se. 

— Mă tem că da, confirmă Kuhimann. Ştiu că asta te-a lovit 
tare. Ai toată simpatia mea. Dar cuvântul de ordine este 
acţiune. 

— Absolut corect. Tweed se încuraja pe sine însuşi. Ce-ai aflat 
până acum? 

— Am telefonat unui prieten de la Intervision TV. Şi ei 
lucrează până târziu. Mi-a spus că nu se face niciun film pe o 
zonă de câteva mile de hotelul vostru. A verificat şi la 
transporturi şi niciun vehicul Intervision nu a fost furat. E 
evident că răpitorii au vopsit nişte furgonete în alb şi au 
imprimat numele companiei. S-au topit acum câteva ore. A fost 
o expediţie temerară, deci avem de-a face cu cineva foarte 
deştept. 

— Ai dat de vreo urmă a furgonetelor? întrebă Tweed. 

— Nu încă. Lasă-mă să continui. Mi-am înscenat propria mea 
farsă şi am organizat în faţa hotelului o bătălie falsă între 
punkişti; treaba asta mi-a dat ocazia plauzibilă să trimit nişte 
maşini de patrulare în zonă. Unul dintre musafirii acelui hotel 
trebuie să fi văzut ceva. L-am găsit pe portarul pe care l-au 
umflat pentru a-i lua uniforma - era înfăşurat într-o pătură şi 
înghesuit în nişte tufe de cealaltă parte a lacului. Se numeşte 
Edgar. Se află la spital şi are degerături zdravene. 

Tweed se uită la Newman care asculta cu atenţie. 

— Spune-mi încă o dată, pe scurt, când ai văzut-o ultima oară. 

— l-am spus deja lui Kuhimann. După ce ai plecat din 
restaurant să-ţi schimbi costumul, am mai rămas ca să semnez 
nota de plată. Paula a spus că urcă să-şi facă bagajul. De atunci, 
n-am mai văzut-o. Mă simt responsabil... 

— Fără regrete! vocea lui Tweed era fermă. Se pare că un fals 
portar îmbrăcat în uniforma lui Edgar a ademenit-o în stradă... 

— Am stabilit deja asta, interveni Kuhimann. 

— Îmi imaginez că nu are rost să facem un control al 
drumurilor, sugeră Tweed. 

— E prea târziu. Au avut deja câteva ore bune ca s-o şteargă. 
Am pus oameni să supravegheze toate zborurile de dimineaţă 
de la aeroport. Oricine va fi scos pe o targa va fi verificat. Dar 
nu cred că vor folosi această cale. Am făcut acelaşi lucru şi în 


ceea ce priveşte gările. Şi poliţia riverană va controla fiecare vas 
care va pleca în timpul zilei. Kohler, şeful poliţiei din Hamburg, 
mi-a dat un sfert din efectivele sale. Oameni în civil, foarte 
discreţi şi care vor păstra tăcerea. 

— Îţi mulţumesc încă o dată, spuse Tweed. Se pare că ai 
acoperit deja întregul front. 

— Nici măcar n-am început. Ascultă-mă. Îţi aminteşti că mi-ai 
cerut să dau de doctorul Hyde? Am avut noroc când am sunat la 
graniţa daneză. După descrierea mea, ofiţerul de acolo mi-a 
spus că un şofer din Tinglev l-a avut ca pasager în lutlanda- 
Danemarca. L-am sunat din nou acum câteva minute. O 
furgonetă albă ce transporta un sortiment special de prăjitură 
nemţească s-a întors după miezul nopţii. Ofiţerul a găsit că e 
ciudată ora de întoarcere. Şoferul a pretins că a fost stricată 
maşina şi că s-a întârziat cu reparaţiile. Au glumit în legătură cu 
cantităţile de prăjituri pe care le mănâncă nemţii. Mai târziu, 
ofiţerul a cerut să deschidă furgoneta. Era ceva fals în atitudinea 
şoferului. 

— lutlanda. Din nou. Mereu lutlanda, spuse Tweed cu voce 
tare, dar vorbind de fapt cu sine însuşi. Privi spre Kuhimann. Ti- 
aş fi recunoscător dacă mi-ai permite din nou să folosesc 
telefonul direct. Şi aş dori, dacă se poate, să rămân singur. E o 
convorbire delicată. 


Newman rămase tăcut în timp ce Tweed formă numărul de la 
Park Crescent. Vorbi cu mult tact când răspunse Monica. 

— Trebuie să vorbesc iar cu Howard, dacă mai este acolo. Am 
să-i cer să-ţi dea anumite instrucţiuni după ce vom termina 
convorbirea. Instrucţiunile sunt vitale şi ştiu că vei face treaba 
perfect. El e acolo? Bun. Dă-mi-l, te rog... 

— Howard, de data asta sunt la sediul poliţiei din Hamburg. 
Deci pot vorbi mai deschis. Am să-l rog pe Kuhimann să îmi dea 
pentru mâine-dimineaţă pe unul dintre curierii săi care va aduce 
demisia mea scrisă pe hârtie de scrisori de la Four Seasons, 
datată şi cu ora precizată. 

— Trebuie să iei măsura asta drastică? 

— Da. Nu pot să-ţi spun de ce. Ce este însă extrem de 
important este ca Monica să răspândească ştirea imediat prin 
reţelele noastre de legătură aici şi peste ocean. Va şti ea cu cine 


să ia legătura. 

Vocea lui Howard se schimbă, devenind oficială: 

— Totul se va aranja. Ai de-a face cu o treabă teribil de 
urgentă. Pot ghici, dar n-am s-o fac. 

— Howard, asta este tot atât de vital. Şi strict între noi doi. Să 
nu-i spui cumva Monicăi. Pentru că tot mi-am amintit, asigură-i o 
pază serioasă. S-ar putea să fie tentată să verifice povestea 
demisiei mele. 

— Devine funest. Continuă. 

— Vreau să menţin controlul asupra oamenilor pe care îi am 
aici. Acesta este cel mai important secret.. 

— Păstrează-l. Urmă o pauză. Am şi eu veştile mele proaste. 
Prim-ministrul nu va dispune folosirea echipei SAS din Hereford, 
fără a şti mai multe despre operaţiune. 

— Uit-o, atunci. Va trebui să ne descurcăm cu ce avem. Omul 
de ajutorul căruia am nevoie este comandantul Noble de la 
Serviciul Secret Naval. Am să-l sun cât mai curând posibil. 

— M-a sunat acum câteva minute dorind să vorbească cu tine. 
Rămâne la amiralitate în timpul nopţii. Nu risc prin telefon. Sar 
chiar acum în maşină şi mă duc să-i spun personal. Cum la ora 
asta nu prea se mai circulă, cred că în cincisprezece minute 
treaba va fi rezolvată. 

— Atunci, dă-i drumul. 

— Tweed, succes... 


— De ce a trebuit să demisionezi? îl întrebă Newman în timp 
ce erau încă singuri în birou. Ştiu că te gândeşti că asta ne-ar da 
trei zile s-o găsim, dar hai s-o spunem pe şleau - Wand este atât 
de inuman, încât Paula poate fi moartă deja. 

Părea atât de deprimat, încât Tweed reluă. 

— Da, spuse el ridicându-se şi făcând câţiva paşi, acesta este 
un motiv. lar prioritatea numărul unu este s-o salvăm. Dar, o 
altă prioritate este să-l facem pe Wand să creadă că e stăpân pe 
situaţie. Ştirea demisiei mele îl va încredința că nu mai are 
adversar. Sunt foarte sigur că ştiu acum cum funcţionează 
mintea lui diabolică. 

— Deci, ce facem? 

— Mă temeam că forţele noastre sunt risipite în direcţii 
greşite. Acum însă îmi dau seama că totul e corect. O linie de 


forţă - Marler, Nield şi Butler se îndreaptă spre lutlanda. Sordidul 
doctor Hyde este în acea zonă, după cum a descoperit 
Kuhimann. Nu e un gând plăcut, dar sunt sigur că acolo unde se 
află odiosul doctor se află şi Paula captivă. Marler n-o să lase să- 
i crească iarbă sub tălpi. lar noi doi vom lua avionul chiar în 
noaptea asta spre Copenhaga, împreună cu Cardon... Se opri şi-l 
privi pe Newman. Cât eşti de obosit? Dacă Kuhimann ne 
împrumută o maşină, cred că ar fi mai bine să plecăm imediat 
spre Danemarca. De altfel, aş putea conduce şi eu... 

— Nu! Pot rezista două nopţi fără somn. Sunt proaspăt ca o 
margaretă. Dar tu mi se pare că eşti încă sub starea de şoc şi ai 
trecut pe pilot automat... 

Uşa se deschise şi intră Kuhimann care-i spuse repede lui 
Tweed: 

— E un tip Cardon, la telefon. Vrea să-ţi vorbească urgent. 

— E unul dintre oamenii mei... 

Tweed ridică receptorul în timp ce Kuhimann dispăru din nou. 

— Cardon, şefu'. De la cabina favorită a lui Newman. A sunat 
Marler şi a întrebat când te poate găsi la Four Seasons. Pot 
vorbi? 

— Sunt pe direct. Dă-i drumul... 

— A ajuns în Danemarca. A vorbit cifrat ştiind că vorbeşte prin 
pupitrul operatorului. A spus: „Am o vacanţă extra. Sunt în 
localitatea Tunder”. Mi-a dat numele hotelului. Cred că e un 
orăşel mic. lată detaliile... 

Tweed notă totul pe foaia din faţa sa. 

— Philip, ai bagajul pregătit? 

— Da. Sunt gata să plec în orice moment. 

— Fă-o chiar acum. Nota ta e plătită. Găseşte o scuză 
plauzabilă la hotel, pentru că pleci la ora asta. Să fiu al naibii 
dacă găsesc acum vreuna. 

— Mă mut la Atlantic, spuse Cardon deodată. De ce? Pentru 
că prietena mea stă acolo şi vreau să fiu mai aproape de ea. Voi 
vedea după chipul recepţionerului dacă respectă formula: 
„Clientul are întotdeauna dreptate”. Şi apoi ce fac? 

— După ce laşi totul în regulă la Four Seasons, găseşte un 
taxi. Întotdeauna sunt câteva în Hamburg. Spune-i şoferului să 
te ducă la hotelul Berlin. Acolo, uită-te în jur... Sunt la Berliner 
Tor - cea mai înaltă clădire. Întreabă de mine. Sunt la etajul al 
cincisprezecelea. 


— Te-a făcut să zâmbeşti, observă Newman. 

— A spus ceva amuzant. Întotdeauna mă înveseleşte. Va fi 
aici în curând. 

Abia termină de vorbit când intră Kuhimann ca o vijelie şi se 
aruncă pe un scaun în faţa lui Tweed. 

— Am uitat să-ţi spun ceva. Doctorul Wand a plecat de la 
aeroportul Kastrup acum câteva ore. Mi-a telefonat inspectorul 
Nielsen. L-a aşteptat o limuzină care l-a dus la Gentofte, la nord 
de Copenhaga - un district bogat, cu vile scumpe... 

— Asta-i doctorul Wand, spuse Tweed cu cinism. Totul e 
finanţat de asociaţia de ajutorare a refugiaților. Ai şi o adresă? 

Kuhimann scoase o hârtie împăturită şi i-o întinse. 

— Asta e. Lângă un hotel modern numit Jaegersborg, spuse 
el. Oamenii lui Nielsen supraveghează vila. 

Ridică o mână când văzu că Tweed se pregătea să vorbească. 

— Nu te îngrijora. Oamenii lui Nielsen sunt foarte discreţi şi 
conduc supravegherea de la distanţă, cu echipament special. 

— Ai putea să-mi faci o favoare? _ 

Tweed scoase plicul ce conţinea demisia sa. li era adresat lui 
Howard. 

— Am mare nevoie de un curier care să zboare cu asta la 
Londra, mâine, nu azi. Se va duce la Park Crescent şi îi va 
înmâna personal lui Howard acest plic. Nimănui altcuiva decât 
lui Howard. 

— Asta-i foarte uşor, spuse Kuhimann luând plicul. Oricare 
dintre detectivii locali găseşte ispititoare o excursie la Londra. 
Kohler va alege pe cineva de încredere. Va pleca cu primul zbor. 

— Şi încă ceva. Ne poţi da o maşină bună cu care să ajungem 
la Copenhaga? Nu mai sunt zboruri la ora asta şi vreau să 
prindem feribotul la Puttgarden cât mai devreme cu putinţă. 
Cred că putem fi mai isteţi decât perfidul doctor Wand. 

— Un Mercedes, dacă se poate, şi fără însemnele poliţiei, 
interveni Newman. 

— Nu ne pierdem vremea, nu? întrebă Kuhimann. Mă duc 
chiar acum să pregătesc o maşină. Mă întorc curând... 

După treizeci de minute, deschise din nou uşa. 

— A sosit prietenul vostru. Pe curând... Philip Cardon intră în 
încăpere. Îi făcu un semn cu mâna lui Newman, apoi se aşeză pe 
o canapea, punând geanta alături. 

— Are Marler vreo şansă să dea de doctorul Hyde? întrebă 


Newman neliniştit. 

— Sunt convins că Starmberg e în lutlanda cu ei, îi spuse 
Tweed. Şi Marler are pozele acestui gentleman pe care i le-a 
făcut ieri-dimineaţă la Blankenese. l-am arătat una Paulei. El mi- 
a dat câteva copii. 

Deschise servieta pe care o luase de la Four Seasons şi 
scoase din ea o mapă de plastic plină cu fotografii. li dădu lui 
Newman câteva cu Starmberg. Merse lângă Cardon şi puse pe 
canapea mai multe poze. 

— Ăsta e Wand - fotografie făcută de Marler la Londra. Acesta 
e doctorul Hyde, iar astea trei sunt cu Jules Starmberg. Se ridică, 
dar resimţind oboseala se aşeză din nou pe masă. 

— E bine să plecăm imediat ce ne aduce Kuhimann maşina. 
Mergem pe la Puttgarden - este ruta directă spre Copenhaga. 

— Şi cred, murmură Newman, că nu trebuie să uităm de 
Stealth - mai ales după cele petrecute în portul Blankenese cu 
Holsten. 

— Vasele Stealth sunt mereu în mintea mea, îl asigură Tweed. 
Mai ales după plecarea lui Wand spre Copenhaga. Şi, mai ales, 
acea colonie mare de case neocupate, dar pregătite pentru a fi 
locuite, din lutlanda. 


43 


Latitudine 57,45 N, Longitudine 20,0 V. Mao III, cu Yenan 
imediat în urma sa, înainta în mare viteză, la peste două sute de 
mile la vest de micuța insulă Rockall. Cele două vase, evitând 
cât mai mult cu putinţă principalele rute de navigaţie, ieşiră cu 
bine din Atlantic. 

Kim îi ordonase căpitanului Welensky să reducă viteza, pentru 
că parcurseră distanţa de la Capul Bunei Speranţe într-un timp 
foarte bun şi era deosebit de important să ajungă la întâlnire la 
timpul stabilit. Nu mai devreme. 

Era o noapte adâncă şi silueta masivă a lui Welensky se 
proiecta pe punte, cu braţele încrucişate, alături de micuțul Kim. 
Spera, în zadar, ca de obicei, ca bărbatul chinez să rămână 
tăcut. 

— Vei continua, presupun, cursul înainte ca să facem marea 
întoarcere spre sud-est, remarcă Kim. 

— Este meseria mea să menţin cursul şi să ajung la timp, 
scrâşni Welensky. Dar tu cum te descurci cu problemele tale? 
Am auzit că pasagerii noştri scandinavi, cât şi cei de pe Yenan, 
sunt neliniştiţi. 

— Nu mai sunt, răspunse Kim. Când le-a fost preparată 
cafeaua, le-am turnat chiar eu o cantitate mică de somnifer 
Soneryl în ceşti. Acum sunt cu toţii foarte tăcuţi - nu dorm, 
înţelegi, dar sunt extrem de pasivi. 

— Când întoarcem spre sud-est între insulele Shetland şi 
Norvegia, spre coasta de sud a lutlandei, voi avea nevoie de 
toată puterea mea de concentrare. Sunt o grămadă de nave în 
zona aceea, ca să nu mai vorbesc de navele mici de alimentare. 

Spera din tot sufletul ca atotputernicul Kim să înţeleagă unde 
bate. Dar, din nou, era o speranţă deşartă. 

— Voi rămâne bineînţeles alături de tine în cazul unei 
urgenţe. Şi este esenţial să ajungem pe coasta lutlandei la 
miezul-nopţii. Asta este esenţial. Ai vreun buletin meteo pentru 
zona aceea? - Ceaţă. Ceaţă deasă. 


— Splendid. Kim aproape că zâmbea. Parcă am fi comandat-o. 


Paula se trezi brusc. Era foarte alarmată. Se afla încă întinsă 
pe canapeaua de piele, cu mâinile şi gleznele imobilizate în 
curele. Era în toiul nopţii. Slavă Domnului că stinseseră 
blestematele de neoane. O durea tot corpul. Fiecare membru îi 
era anchilozat, fiind ţinut ore în şir în aceeaşi poziţie, mai puţin 
scurtele intervale când llena îi aducea hrana şi apa. 

Se încruntă. Auzise mai înainte un zgomot care acum se 
repeta. Parcă era sunetul unor talazuri îndepărtate care se 
izbeau de țărm. Era marea sau doar imaginaţia ei? îşi aminti 
două lucruri pe care le învățase de la Butler în timpul 
antrenamentului de la cursul de reciclare din casa de la ţară. 

„Dacă vei fi luată vreodată prizonieră, într-un loc izolat, 
concentrează-ţi atenţia asupra unei probleme... ca să-ţi păstrezi 
creierul activ...” 

O instruise, de asemenea, în ceea ce se numea tehnica 
Houdini. Începu să repete exerciţiul pe care îl făcuse după ce 
llena închise, trântind, uşa de la demisol. Îşi relaxa mâna 
dreaptă şi degetele şi începu să-şi mişte încheietura în curea. 
Avea impresia că n-avea niciun sens să facă toate astea, dar, în 
curând, simţi o uşurare. Insistă, se opri imediat ce auzi un nou 
zgomot. 

Era, de data asta, un zgomot sacadat, care se repeta la 
intervale regulate. O lumină slabă pătrundea de undeva de 
afară. Ghici că era un oblon care se desprinsese de la fereastră 
şi se izbea de perete. Se auzi cheia deschizând uşa din capătul 
scărilor. Închise ochii. 

Uşa se deschise şi lumina fluorescentă orbitoare se aprinse 
din nou. Paşii înfundaţi ai Ilenei se auziră coborând scările de 
lemn. Se apropie de canapea şi o scutură pe Paula de umăr. 

— Ştiu că nu dormi. Vrei la toaletă? 

— Nu. Mulţumesc. 

Era atentă să nu o provoace pe imprevizibila ţărancă. O 
călătorie la toaletă era umilitoare. llena scotea un pistol vechi, 
un Mauser 7,63 mm cu ţeava lungă. Il adusese oare cu ea din 
România sau de unde naiba venea? Cu ţeava îndreptată spre 
Paula, trăgea piedica şi rămânea în spatele ei. Paula trebuia 
atunci să deschidă uşa de la parter, dincolo de care se 


deschidea un spaţiu puţin mai mare decât un dulap de 
bucătărie, înăuntru se afla o toaletă Elsan. In timp ce-şi făcea 
nevoile, llena stătea şi se uita la ea, cu arma pregătită. Se 
întorcea apoi pe canapea şi i se puneau la loc chingile. 

— Atunci, pregătesc masa de operaţie. Doctorul Hyde, om 
foarte curat... 

llena se întoarse cu spatele. Paula răsuci capul să vadă ce se 
întâmplă. Spre groaza ei, văzu că llena adusese un lighean de 
plastic cu apă fierbinte şi săpun şi începuse să frece masa. 
Freca cu atenţie fiecare centimetru al tăbliei lungi de lemn. 

Paula avu senzaţia de spaimă şi furie. Spaimă pentru ceea ce 
i se pregătea. Furie, pentru că scroafa asta o sculase - cel puţin 
aşa pretinsese când intrase - ca să facă treaba asta tâmpită în 
mijlocul nopţii. 

Uitându-se la talia uriaşă a Ilenei, Paula înţelese din nou că n- 
ar fi avut nicio şansă cu creatura asta bovină în cazul unei lupte. 
llena îşi termină treaba şi se dădu înapoi cu un pas ca să-şi 
admire munca. 

— Aşa e bine - nu infecţie, cum spune doctorul când este 
făcută operaţia. 

Apoi trase un scaun de lemn sub fereastră. Se urcă pe el şi 
scaunul gemu sub povară... Rupe-te şi dărâm-o! spuse în şoaptă 
Paula. Femeia îşi făcu de lucru cu oblonul şi Paula văzu că 
trebuia să se întindă printre bare ca să-l apuce. Deci nu putea să 
scape pe acolo. După ce termină, llena cobori greoi şi se 
întoarse. Ridică ligheanul cu peria în el şi, înainte de a urca 
scările, mai făcu o singură remarcă. O remarcă ce-i îngheţă 
Paulei sângele în vine: 

— Operația curând acum. 


Mai devreme, când Marler cu Butler şi Nield ajunseră ca 
pasageri la frontiera daneză, la nord de Flensburg, aveau 
paşapoartele britanice în mână. Ofiţerul de la punctul de control, 
un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu trăsături vădit nordice, 
nu acordă niciun interes paşapoartelor. 

— Afaceri sau plăcere? întrebă el. 

— Afaceri foarte importante, răspunse Marler. 

— Asta sună oficial, comentă ofiţerul. 

Marler luă o decizie rapidă, avea o mare şansă. Renunţă la 


povestea cu vânzarea de echipament pentru navigaţie. Scoase o 
poză a doctorului Hyde şi i-o dădu ofițerului. 

— A trecut cumva pe aici acest om în timpul serii? Poate 
acum câteva ore? 

Danezul examina poza la lumina unei lanterne cu care 
cercetase interiorul Mercedes-ului. Nu se grăbi. Il privi din nou 
pe Marler, apoi se uită din nou la poză. Lui Marler i se păru că 
era intrigat de ceva. 

— De unde sunteţi? întrebă, în cele din urmă, ofiţerul. 

— Am sosit valvârtej de la Hamburg, zâmbi Marler sec. 

— Desigur. De la Hamburg aţi spus? Cunoaşteţi pe cineva 
important. Acolo? 

Marler îşi încercă din nou norocul. Simţea că are lozul cel 
mare. 

— Da. Pe inspectorul-şef Otto Kuhimann, de la departamentul 
de criminalistică din Wiesbaden. 

— Înţeleg. Ofiţerul se opri, ca şi cum s-ar fi gândit să ia o 
decizie. Găsesc că e o coincidenţă stranie. II cunoaşteţi bine pe 
Kuhimann? 

— ÎI cunosc. Am lucrat cu el ani de zile, replică Marler. Tonul 
vocii sale era prietenos, dar avea o atitudine oficială. Otto este 
mereu foarte cooperant cu noi. 

Danezul avu destul tact ca să nu întrebe cine ar putea fi „noi”. 
Bătu cu degetul în poză şi-l privi din nou pe Marler. 

— Coincidenţa face că inspectorul Kuhimann mi-a telefonat 
mai devreme şi mi l-a descris exact pe acest om din fotografie. 

— Ştiu, îl asigură Marler, voia să ştie dacă a trecut frontiera în 
Danemarca. Sunteţi un bun observator şi i-aţi spus că l-aţi văzut 
pe acest om călătorind ca pasager într-o maşină. Îl cunoaşteţi 
pe şoferul acelei maşini? 

— Da. Pasagerul de care vorbiţi era un ins cu o înfăţişare 
neplăcută. Mi s-a părut foarte îngâmfat. 

Marler aştepta cu mâinile relaxate pe volan, fără să-şi trădeze 
câtuşi de puţin agitația ce pusese stăpânire pe el. li va da 
danezul informaţia de care avea atât de multă nevoie? 

— Călătoria dumneavoastră are legătură cu telefonul pe care 
l-am primit de la Kuhimann? întrebă ofiţerul. 

— Absolut. 

Marler lăsă ideea neterminată. Nu voia să strice atmosfera de 
încredere pe care o clădise, spunând prea multe. 


— Deci v-ar fi de folos dacă aţi şti numele şi adresa şoferului 
de taxi? Locuieşte în Tinglev. Nici el nu e o persoană prea 
plăcută. Trişează la cărţi. 

— Semn rău. Poate să trişeze şi cu alte lucruri, comentă 
Marler. 

— E vorba de Johnny Clausen, un bărbat cu limbă lungă. 

— Ne-ar fi de mare ajutor dacă i-am şti adresa, îi spuse 
Marler. Ar putea preveni o crimă. Suntem în întrecere cu timpul. 

— E atât de serios? Danezul scria încet cu litere mari pe o 
foaie din carnetul său. Rupse hârtia şi i-o dădu lui Marler. Aici 
locuieşte Johnny Clausen. Undeva la marginea oraşului. Vă urez 
noroc. 

— Vă mulţumesc pentru nepreţuitul ajutor. Vă suntem datori. 
Acum, dacă nu vă supăraţi, trebuie să ne mişcăm cât mai 
rapid... 


— Mergem direct la Tinglev? întrebă Butler din spatele maşinii 
după ce se îndepărtară de vamă. 

— La ora asta, nu. 

Marler oprise maşina în drum. Îi dădu adresa lui Butler. Apoi îi 
înmâna lui Nielsen o poză a doctorului Hyde. 

— M-am uitat pe hartă, explică Marler. Am atrage atenţia 
dacă am pica la Tinglev în miez de noapte. O să ne găsim locuri 
diferite de stat în Tinder, care e la vreo două sute patruzeci de 
kilometri de Tinglev. Nu ne cunoaştem între noi. 

— Şi dimineaţă? întrebă Butler. 

— N-o să dormi prea mult. Te scoli în zori, găseşti o maşină de 
închiriat - le spui că a ta s-a stricat şi e-n reparaţie la un garaj. 
Pentru o sumă generoasă - ai la tine o mulţime de coroane - poţi 
obţine o maşină bună. Mergi la Tinglev şi dai de urma lui Johnny 
Clausen. Cum îl faci să vorbească e treaba ta, dar fă-o. Trebuie 
să aflăm unde l-a dus pe doctorul Hyde. 

— Pete, continuă el adresându-se lui Nield, dimineaţă faci şi 
tu rost de o maşină. Apoi arăţi poza lui Hyde prin localuri. 
Pretinzi că îi N datorezi bani pentru o operaţie pe care ţi-a făcut- 
o la gleznă. Asta te va face să pari onest, iar danezii apreciază 
onestitatea. Când ne stabilim la Tunder, daţi-mi numerele de 
telefon şi adresele unde staţi. Eu am să le spun că am rătăcit 
drumul în Schleswig-Holstein înainte de a trece în Danemarca. 


Asta ca să justificăm sosirea la miezul nopţii. N-aveţi întrebări? 
Bun. Atunci să-i dăm drumul... 


Dimineaţă, Paula înjură în gând când fu trezită de cineva, care 
deschise uşa, aprinse lumina şi cobori scările. Erau alţi paşi. Nu 
llena era cea care o deranja din nou. Deschise ochii şi privi. 

Un bărbat solid, cu părul negru ciufulit şi cu cămaşa scoasă 
din pantalonii îmbrăcaţi în grabă, o privea. Jules Starmberg. Era 
prima oară când îl vedea după ce o adusese acolo. Apoi se auzi 
iar bătaia uşoară şi ritmică a oblonului desprins. 

— Vaca aia proastă, explică Starmberg. Nu poate să fixeze 
nici măcar un oblon căzut. Ţi-a deranjat frumuseţe de somn, nu-i 
aşa? 

— Poţi să dormi în zgomotul ăsta? se răsti Paula. 

— Doamna e curajoasă. 

Când Starmberg trase sub geam acelaşi scaun, Paula auzi un 
alt zgomot printre izbituri. Era sunetul unui motor puternic de 
maşină care pornea, undeva, afară. Apoi, pentru un scurt 
moment, lumina farurilor pătrunse prin fereastra deschisă. 
Starmberg înjură, se urcă pe scaun şi trase oblonul spre el. 

Îl prinse în cârlig fără să se grăbească. Paula auzi maşina de 
afară îndepărtându-se şi o cuprinse disperarea. Pentru un 
moment, avu impresia că suna cineva la uşă. Satisfăcut că-şi 
făcuse bine treaba, Starmberg sări jos de pe scaun şi-l împinse 
la locul lui de lângă perete. O privi din nou. 

— Doamna va avea nevoie de acest curaj. Tweed şi-a băgat 
nasul unde nu-i prea fierbea oala. Şi tu eşti mielul sacrificat. 


După ce Marler găsi casă pentru Butler şi Nield în Tunder şi o 
cameră pentru el, hotărî că noaptea era tocmai bună ca să facă 
o explorare a zonei. Plătise gazdei o cameră pentru o 
săptămână şi nu-i fu greu să o convingă să-i împrumute cheia 
de la uşa din faţă. 

— Am nevoie de aer curat, îi explică el doamnei Pedersen, o 
femeie în vârstă, cu părul alb, îmbrăcată într-un capot vechi, 
căptuşit. Am condus ore în şir într-o maşină supraîncălzită. Chiar 
şi la ora asta mi-ar plăcea aerul mării. 

— Aveţi o hartă? îl întrebă ea neliniştită. N-o să găsiţi pe 


nimeni pe drum, acum noaptea. 

— Am o hartă foarte bună a zonei, o asigură el. 

Afară, aruncă o privire spre fereastra lui de la primul etaj, 
care dădea spre strada îngustă pavată cu piatră cubică. Toate 
casele erau edificii vechi, cu acoperişuri ascuţite. Unele erau 
făcute din cărămidă roşie, cu acoperiş de ţiglă roşie, iar altele 
aveau pereţii văruiţi în galben sau alb. Strada goală şi tăcută 
părea dintr-un basm. Urcă la volan şi porni încet ca să nu 
deranjeze locuitorii. 

La periferie, studie din nou harta şi hotărî să se îndrepte spre 
vest, spre micul oraş Hojer. Terenul era neted. La Hojer o luă 
spre nord, pe drumul ce mergea paralel cu marea. Nu se zărea 
nicio maşină, nicio lumină şi niciun suflet în întinderea pustie. 
Noaptea avea o vedere foarte bună şi putea distinge spre vest 
digurile ce protejau uscatul de furia mării. Ajunse la o intersecţie 
singuratică de unde, la inspiraţie, se îndreptă din nou spre vest. 
Trecea printr-un pustiu de ierburi uscate şi nisip. 

Vântul se înteţi, stârnind particule fine de nisip, aruncându-le 
în parbriz. La marginea drumului, se afla o casă izolată. Porni 
ştergătoarele ca să îndepărteze nisipul şi părăsi drumul, intrând 
pe un teren denivelat. In ciuda faptului că geamurile erau 
închise, particulele de praf intrau în maşină. Putea auzi acum 
zgomotul furtunos al talazurilor mării care se spărgeau lângă 
țărm. 

Trecuse de casa care părea părăsită şi acum se afla la doar 
douăzeci de metri de intrarea din faţă. Era cu siguranţă o 
proprietate abandonată. Vopseaua roşie de pe faţadă se cojea, 
iar ramele geamurilor erau vopsite în alb. Deodată, zări o lumină 
la fereastra de la demisol. Se încruntă. Ciudat. Îndreptă farurile 
asupra clădirii cu două etaje. Lumina dispăruse. Fusese doar o 
părere? 

Porni mai departe pe un teren la fel de stern ca cel pe care 
venise. Opri maşina şi cobori. Vuietul mării deveni muget 
asurzitor. Brizanţii stârniţi de vântul feroce loveau ţărmul la doar 
câteva picioare de maşină. Închise ochii pe jumătate ca să-i 
protejeze împotriva nisipului fin cu care îl bombarda vântul. 

„E destul deocamdată”, gândi el urcând din nou la volan. 
Trase cu toată puterea ca să închidă uşa. Înapoi la Tunder şi la 
patul cald. Mâine e o altă zi. În care va începe cu adevărat 
căutarea Paulei. 


44 


— După cum am prevăzut, Tweed s-a dat bătut. 

În vila spațioasă din spatele aleii Jaegersborg, de care era 
despărțită printr-o grădină mare, împrejmuită de gard viu, 
doctorul Wand îşi frecă mâinile satisfăcut. Şedea la biroul 
Regence dintr-o cameră din spatele clădirii. Draperiile erau 
lăsate şi, din nou, singura sursă de lumină era lampa de birou. 

Vila se afla pe aleea Jaegersborg 988 în districtul Gentofte, la 
nord de Copenhaga. În locuinţă se mai afla doar sfrijita doamnă 
Kramer, îmbrăcată ca de obicei în negru. Era o femeie înaltă şi 
uscată, al cărei chip părea sculptat în piatră. 

Wand îi telefonase din Hamburg spunându-i să vină direct la 
Copenhaga ca să pregătească vila pentru sosirea lui. 
Instrucţiunile sale fuseseră foarte precise. 

— Vila, după cum ştii, dragă doamnă, pare să nu fie locuită. 
Ţi-aş fi recunoscător dacă ai menţine această impresie. 
Părăseşte The Boltons, te rog, cât mai repede cu putinţă şi ia 
avionul pentru Copenhaga. 

— Sunteţi sigur că acest Tweed este terminat? îl întrebă 
doamna Kramer. 

— Am primit vestea în această dimineaţă. Şi-a dat demisia. S- 
a retras. M-am asigurat de aceasta sunând şi la Four Seasons. 
M-au informat că au verificat ştirea. Sunt sigur că acum se află 
în drum spre Londra. Nu se va mai interpune de acum înainte în 
activităţile mele foarte importante. Acum, o ceaşcă de cafea 
neagră ar fi foarte binevenită... 

Când rămase singur, Wand se uită la ceas. Unsprezece şi 
jumătate. Mai devreme, telefonase unui vechi funcţionar civil de 
la Londra care ştia întotdeauna ce se întâmplă. li confirmase ce 
auzise: Tweed se retrăsese din viaţa publică. 

Wand ştia că putea avea încredere în informatorul său. La 
urma urmei, îi împrumutase omului o mare sumă de bani pentru 
salvarea ipotecii asupra unei proprietăţi de la ţară, din Anglia. 
Dar nu avea nicio intenţie să-i spună doamnei Kramer care îi era 


sursa de informaţii. Fiecare era plasat într-un compartiment 
exclusiv al său. 

Wand opera printr-un sistem de celule. În lutlanda, avea 
douăzeci de oameni care aşteptau sosirea lui Mao IlI şi a lui 
Yenan. Niciunul dintre ei nu ştia că cele două vapoare Stealth 
trebuiau să acosteze şi să lase la țărm încărcătură umană, în 
lutlanda de Sud. Le vor fi comunicate toate instrucţiunile prin 
Starmberg, în ultimul moment. 

„La revedere, domnule Tweed”, îşi spuse Wand lui însuşi. 

_ Era o mare uşurare să afle că-l imobilizase definitiv pe englez. 
Incărcătura ce urma a fi debarcată era alcătuită din cel mai 
important lot de agenţi cu care lucrase Wand până atunci. Ei 
urmau să fie conducătorii întregului aparat secret pe care Wand 
îl planta strategic în Europa - inclusiv Anglia, cel mai important 
obiectiv. 

Gândindu-se la Tweed, îşi aminti că trebuia să-l sune pe 
doctorul Hyde. Formă numărul de la vechea casă din lutlanda şi 
se pregăti pentru o lungă aşteptare. Spre surprinderea sa, Hyde 
răspunse imediat. 

— Dragul meu domn, începu Wand, sunt sigur că noua 
pacientă a ajuns deja şi se află în mâinile dumitale competente. 

— Da, este aici. Totul este gata, îl asigură vocea mieroasă. 

— Am spus să aştepţi trei zile înainte de a face operaţia. Dare 
posibil să fie cazul să aplici mai devreme tratamentul. Dacă eşti 
atât de bun, te rog aşteaptă următorul meu telefon. 

— Totul e pregătit, repetă Hyde. Pot face oricând operaţia. 

Dar legătura fusese întreruptă. Hyde înţelese că Wand pusese 
receptorul în furcă. 

— Porc arogant, mormăi el. 


La o mică distanţă de vilă, o furgonetă mare şi albă era 
parcată pe partea opusă a drumului. Pe pereţii exteriori era 
pictat numele unei firme de decoraţiuni interioare: era exact 
tipul de vehicul care putea fi parcat în acest district bogat, în 
timp ce o echipă redecora una dintre camerele elegante ale 
vreunei vile. 

De fapt, interiorul furgonetei era ocupat de o echipă de un 
gen cu totul deosebit. Furgoneta avea geamuri largi din sticlă 
fumurie, lucru destul de neobişnuit pentru maşina unei firme de 


decoraţiuni. Camere video cu teleobiectiv erau îndreptate spre 
intrarea de la numărul 988. 

Înregistraseră deja mai devreme sosirea doctorului la volanul 
propriei limuzine. Un aparat foto înregistrase figura masivă a lui 
Wand când acesta coborâse ca să deschidă porţile, înainte de a 
băga maşina într-un garaj cu uşile dirijate electronic, de la 
distanţă. 

Ulf Kilde, conducătorul unei echipe formate din trei oameni de 
la poliţia secretă, folosea un transmiţător de înaltă putere 
pentru a raporta, la intervale regulate, inspectorului Nielsen. In 
cazul că Wand ar fi părăsit vila spre o altă destinaţie, Kilde avea 
pregătită o maşină, parcată pe o stradă din apropiere. 

Acest vehicul era într-un contrast vizibil cu sclipitoarea 
furgoneta albă. Era un Fiat vechi cu motor îmbunătăţit. Kilde 
ţinea legătura prin radio cu şoferul care aştepta. 

— Nicio mişcare, raportă Kilde la sediu. Vila pare neocupată, 
toate obloanele sunt trase. Dar prietenul nostru este cu 
siguranţă înăuntru... 


Dimineaţă, devreme, în aceeaşi zi, Newman, la volanul 
Mercedes-ului negru, pe care i-l dăduse Kuhimann, străbătea 
încântătoarele ţinuturi germane la nord de Hamburg, spre 
vechiul oraş hanseatic Lubeck. Avea drept obiectiv îmbarcarea 
pe uriaşul feribot din portul Puttgarden de pe ţărmul Balticii. 

— Tweed a adormit, zise Cardon. 

— Slavă Domnului, răspunse Newman. E epuizat de grija 
pentru Paula. Îl înţeleg. 

Amândoi se înşelau însă. Tweed avea ochii închişi, dar creierul 
îi funcţiona intens. Recapitula ce trebuia să facă după ce vor 
ajunge la sediul lui Nielsen, în Copenhaga. 

Nielsen trebuia să aibă telefon direct. În primul rând, îl va 
suna pe comandantul Noble la Amiralitate, la Loi ira. Tweed 
spera din tot sufletul ca Noble să fi reuşit să-i trimită lui Tug 
Wilson unul dintre avansatele sisteme radar ale lui Delvaux. Tug 
Wilson era comandantul fregatei Minotaur, nava înarmată cu 
rachete ce patrula în Marea Nordului. 

La fel de important era să-l sune pe Marler la numărul din 
Tunder, pe care i-l lăsase la Berliner Tor. Care erau şansele 
echipei Marler să dea la timp de urma odiosului doctor Hyde? 


Tuşi ca să nu-l sperie pe Newman. 

— Bob, spuneai că ai aflat de la Helen Claybourne că cvartetul 
Burgoyne, cum îi spune Paula, s-ar putea să meargă la 
Copenhaga? 

— Da. Şi i-am spus că noi vom sta la hotelul d'Angleterre. 
Sper că am făcut bine. 

— Da. Dacă ăştia patru apar din nou, voi fi peste măsură de 
mulţumit. 

— De ce? Sunt o adunătură ciudată. 

— De ce? repetă Tweed. Pentru că printre altele vreau să pun 
mâna pe Vulcan. 

— Şi crezi că, fie Willie, fie comandantul de brigadă este 
Vulcan? 

— Nu cred. Sunt convins. Acel diavol este o figură cheie în 
planurile lui Wand - asta reiese din ce ne-ai spus tu, Philip. 

— Este, confirmă Cardon. Sursa mea este de încredere. 

— Treziţi-mă la Lübeck ca să luăm micul dejun, îi rugă Tweed. 
Închise din nou ochii, dar nu ca să adoarmă. Îşi aminti ce-i 
spusese Fieldway, ofiţerul MOD, despre Burgoyne. Dispăruse 
vreo patru luni în timp ce lupta în Coreea. Dispărut de pe fata 
pământului, spusese Fieldway. Apoi apăruse brusc. Asta era o 
chestiune ciudată. 

Gândurile lui Tweed îşi schimbară direcţia. Era, de asemenea, 
convins că, ori Helen, ori Lee era o asasină profesionistă. Fusese 
martor la primul asasinat: Hilary Vane, care venea de la 
Washington. Cianură. Aceeaşi femeie, oricare ar fi ea, îl omorâse 
pe şoferul din Bruxelles pentru a-i fura taxiul. Cianură. Plus 
mirosul parfumului Guerlain Samsara. Aceeaşi femeie îl 
accidentase mortal pe Andover la Liege. Şi probabil că tot ea îl 
ucisese pe Joseph Mordaunt. Cianură. Da, spera ca cvartetul 
Burgoyne să apară la d'Angleterre. 


La extremitatea insulei germane Fehmarn, la Puttgarden, 
Newman băgă maşina în pântecele gigant al enormului feribot. 
Sosind devreme, ocupase loc în fruntea cozii de maşini. Apoi 
parcă într-o parte a punţii de jos şi opri motorul. 

— Cred că am să rămân în maşină, spuse Cardon. Ca să fiu 
sigur că nu ne atinge careva. 

Treizeci de minute mai târziu, Tweed şi Newman stăteau în 


picioare pe puntea principală la prova. Tweed luase un 
Dramamine după ce mâncaseră micul dejun în vechiul oraş 
Lubeck, oraş care îi plăcea în orice anotimp. Masivul feribot se 
avântă pe Marea Baltică înfruntând un vânt puternic. Crestele 
valurilor mari se rostogoleau spre ei. 

— De obicei, se stă înăuntru, comentă Newman. Va fi o 
traversare grea. 

— Am nevoie de aer curat ca să-mi limpezesc creierii. 

Adâncit în gânduri, Tweed nici nu observase ce era în jurul 
său. Trecuseră de Riidby şi se aflau în Danemarca. 

In timp ce maşina gonea spre Copenhaga, Tweed continua să 
mediteze. Trecură pe lângă vechea gară, ce data dinainte de 
Primul Război Mondial, şi se îndreptară spre o parte a oraşului 
vizitată de puţini turişti. 

Urmând instrucţiunile lui Tweed, trecură de clădirea sobră şi 
cenuşie în formă de triunghi unde era poliţia. Intoarseră spre 
Ham-brosgade, o stradă lungă şi largă destul de puţin 
cunoscută, ce lăsa în urmă clădirea poliţiei. Newman privi spre 
grupul de barăci din lemn cu un singur etaj, pe care i-l arătase 
Tweed. 

— Aici lucrează Nielsen. Parchează. 

Newman aruncă o privire cabanei foarte lungi, construită din 
scânduri de lemn vopsite în roşu strălucitor. Pe o latură era scris 
KRIMINAL POLITIET. Cardon rămase din nou în maşină, în timp 
ce Newman îl urmă pe Tweed care se îndreptă spre uşă şi apăsă 
pe sonerie. Inspectorul Lars Nielsen, şeful Poliţiei Secrete 
deschise el însuşi uşa. 

— Bun venit la Copenhaga, Tweed. Te recunosc, spuse el 
studiindu-l pe Newman. Corespondentul străin. Intraţi. Totul e 
gata. 

Nielson era un bărbat scund şi slab, cu trăsături puternice şi 
cu ochi albaştri vioi, foarte pătrunzători. Newman rămase 
surprins când constată că biroul în care îi conduse era mobilat 
confortabil, chiar elegant. 

— Cum se face că mă aşteptai? întrebă Tweed după o caldă 
strângere de mână. 

— M-a sunat Otto Kuhimann, estimând foarte exact ora sosirii 
voastre. Trebuie să-i telefonezi imediat. Telefonul acela e direct. 
Beţi o cafea? Bine. Aţi mâncat? E-n regulă. Mă întorc. Poţi 
discuta în linişte... 


— Aici, Kuhimann. Ah, Tweed. De unde vorbeşti? Aţi ajuns la 
cabana de lemn a lui Nielsen? M-a sunat Marler. Ar trebui să-l 
suni. Ai numărul? Atunci fă-o chiar acum. Sună-mă oricând ai 
nevoie. 

Tweed formă numărul din Tunder. Se pregăti să-i vorbească 
cu grijă proprietarei casei. Dar răspunse chiar Marler. 

— Vorbesc de la casa unde am închiriat o cameră, îl avertiză 
el. N-avea motive să creadă că gazda, doamna Pedersen, care 
lucra în bucătărie, ar asculta. Dar continuă să vorbească cu 
prudenţă. _ 

— Sunt la Nielsen, la Copenhaga. li spuse Tweed. Ai 
descoperit vreo urmă despre pachetul pe care l-ai pierdut? 

Tweed îşi ţinu respiraţia. Pachet nu era un fel foarte elegant 
de a se referi la Paula, dar îşi alegea şi el cu grijă cuvintele. 

— Nu, răspunse posomorât Marler. Am întârziat căutând 
mijloace de transport pentru Butler şi Nield. A trebuit să merg 
până la Avis în Esbjerg - localnicii o numesc Espay sau cam aşa 
ceva. Butler şi Nield îl caută pe drăgălaşul doctor Hyde. De fapt, 
Butler e cel care face treaba. 

— Nu ne-a mai rămas prea mult timp, îi aminti Tweed. De 
acum mă poţi contacta fie prin Nielsen, fie la hotelul 
d'Angleterre în Copenhaga. De îndată ce evenimentele o vor 
cere, voi veni şi eu în lutlanda. 

— Atunci, cam asta e momentan. Pornesc şi eu... 

Marler închise telefonul. Se simţea ceva mai relaxat odată cu 
venirea lui Tweed în Danemarca. Cu ajutorul lui Dumnezeu, 
aveau să-i dea de urmă în curând lui Hyde. Insă timpul nu era 
de partea lor. 


În următoarea jumătate de oră, Tweed acţiona frenetic, dar cu 
luciditate. Îl sună pe comandantul Noble la Amiralitate. 

— Dorm aici pe un pat de campanie în timpul desfăşurării 
operaţiunii, spuse Noble după ce se asigură că Tweed vorbea pe 
direct. Minotaur-ul are noul sistem radar. Tug vrea să ştie în ce 
zonă o să patruleze. 

— Mai întâi, spune-mi dacă au mai dispărut vase? întrebă 
Tweed. Dacă da, în funcţie de poziţia acestora, vom stabili unde 
se află vasele Stealth care sunt convins că se apropie. 

— A dispărut un tanc mic de alimentare. La nord-vest de 


Shetlands. Intre insule şi Norvegia. 

— Atunci, Tug să patruleze cam la douăzeci-treizeci de mile în 
largul coastei daneze lutlanda, lângă graniţa cu Germania, 
sugeră Tweed. 

Era cu aproximaţie zona din jurul crucii însemnate pe harta 
fotografiată pe care o adusese Cardon de la Lop Nor din Camera 
de Consiliu Vest. 

— E pe acolo, pe undeva. A trimis o barcă mică într-o aşa-zisă 
vizită de curtoazie în portul Esbjerg. E echipată cu un 
transmiţător care poate contacta Minotaur-ul. Poţi să ajungi la 
Esbjerg când momentul crucial se află aproape? 

— Pot. Voi fi acolo. Cred că în vreo douăzeci şi patru de ore 
sau cel mult patruzeci şi opt. Creierul întregii acţiuni se află în 
Danemarca, spuse Tweed. 

— Atunci, ai grijă. Ţinem legătura... 

Nielsen îi confirmase mai devreme datele referitoare la 
sosirea la Kastrup a lui Wand. 

— Am trimis cei mai buni oameni la Kastrup, îi spusese 
Nielsen. L-au urmărit într-o furgoneta până la Gentofte. 
Supravegherea atentă, dar discretă, continuă. Doctorul Wand 
este încă acolo. 

— Lars, trebuie să aflu imediat dacă Wand părăseşte vila şi, 
dacă se poate, unde se duce... 

Nielsen îi promise că asta se poate face. Acum din nou singur, 
doar cu Newman, telefona altor trei oameni cheie. Întâi, la 
ofiţerul de la Secţia Specială de la Londra, pe care îl avertizase 
despre Moor's Landing. In timp ce călătoreau spre Copenhaga, 
Tweed calculase orele în trei ţări diferite. 

— Aici, Tweed. Nu are importanţă de unde sun. 

— M-a vizitat Howard, îi spuse ofiţerul. Ştiu despre retragerea 
ta oficială. Te ascult. 

— Se apropie momentul raidului la Moor's Landing. Vreau să 
încercuieşti zona, apoi la ora trei ataci. li arestezi pe toţi 
locuitorii ca emigranţi ilegali. Sincronizez asta cu momentul în 
care vor avea loc alte trei raiduri pe continent. Sincronizarea în 
timp a acţiunilor e vitală. 

— Trimit imediat o echipă să se ascundă în zona Sout- 
Hampton. 

— Bun. Şi nu uita să pui mâna pe doamna Goshawk de la April 
Lodge în Brockenhurst. 


— Am notat. 

— Când îţi voi telefona, să acţionezi, s-ar putea să n-am timp. 
Cuvântul codificat pentru operaţiune este Landslide. 

— Landslide, perfect... 

Tweed îl sună apoi pe Benoit şi-i dădu aceleaşi instrucțiuni 
pentru o razie la Vieux-Fontaine, colonia de case noi pe care o 
descoperiseră Marler şi Paula lângă Gent. li dădu acelaşi nume 
codificat, iar Benoit reacţiona identic. 

— Pregătesc îndată o echipă de oameni bine înarmaţi. Voi 
conduce eu însumi raidul. Vom smulge ticăloşii din culcuş şi vom 
percheziţiona casele până în temelii. Aştept telefonul tău... 

Al treilea telefon fu pentru Otto Kuhimann, la Berliner Tor. 
Germanul ascultă şi răspunse de asemenea că va pregăti o 
echipă de forţă gata să intre în acţiune. Obiectivul - Neustadt- 
Something, colonia de case noi, la vest de Blankenese. 

— Îi vom zdrobi pe nemernici, promise el în încheiere. 

Nielsen intră în birou când Tweed termină convorbirile. Acesta 
îi ceru să organizeze şi el o acţiune similară la momentul 
potrivit. Scoţând una dintre fotografiile aduse de Cardon, arătă 
crucea însemnată pe coasta daneză a lutlandei. 

— Ăsta-i locul. 

— Ştiu. În spatele dunelor au fost construite douăzeci şi opt 
de bungalouri noi. E ceva misterios în legătură cu ele. O 
companie din Luxemburg a finanţat această stranie 
întreprindere. S-a zvonit că va fi folosit de un holding european 
pentru un curs de vacanţă consacrat instruirii ofiţerilor. Casele 
au fost mobilate şi aşteaptă de câtva timp să fie ocupate. 

— Nu am permisiunea să folosesc SAS, Lars, aşa că nu e 
nevoie să discuţi subiectul la ministerul tău. 

— Dar avem şi noi echipe de elită antiteroriste. N-am făcut 
prea mult tam-tam pe tema asta. Sunt la dispoziţia ta. 

— Poţi să le deplasezi imediat la Esbjerg? Şi spune-mi cum 
pot lua legătura cu comandantul lor? _ 

— Anton Norlin. Un tip foarte dur. li voi expedia cu 
elicopterele în tabăra militară de antrenament la sud de Esbjerg. 
lată numărul de telefon. Cere-l pe Norlin şi spune-i cum te 
numeşti. 

Tweed băgă în portofel bucata de hârtie, se ridică şi întinse 
braţele. Strânse mâna lui Nielsen. 

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc... 


— Nici nu încerca. 
— Deci, acum ne ducem la d'Angleterre. S-ar putea ca la 
sosire să ne aştepte câteva persoane interesante. 


45 


Paula se îmbărbăta pentru ce putea fi mai rău. Doctorul Hyde 
sosise la demisol împreună cu llena. Amândoi purtau halate albe 
şi Hyde ducea o geantă veche asemănătoare celor folosite de 
doctori. O puse pe masă în timp ce llena îi trase în jos mâneca 
de pe braţul stâng. 

— Ce aveţi de gând? se repezi Paula. i 

Hyde se întoarse uşor şi zâmbi arătându-şi dinţii. Işi împinse 
ochelarii fără rame pe nasul coroiat şi zâmbi din nou. Era ca şi 
zâmbetul unui crocodil care şi-a reperat prada. 

— Relaxează-te, te rog, şi las-o pe llena să-şi facă treaba. 

Femeia cu chip slav îi desfăcu bluza şi i-o scoase pentru a 
descoperi umerii şi antebraţul. Degetele ei butucănoase 
îndepărtară breteaua furoului. Paula era revoltată de atingerea 
degetelor nesuferite şi stângace. 

Hyde scoase un sul gros de material, desfăcu un nod şi 
desfăşură materialul întinzându-l pe masă. Inşiră apoi deasupra 
o serie de scalpele strălucitoare, manipulându-le cu plăcere, cu 
mâinile protejate de mănuşi chirurgicale. Paula era paralizată de 
groază. Hyde se întoarse din nou s-o privească. 

— Instrumentele profesiei mele. N-ai de ce să te temi. Sunt 
unul dintre cei mai buni chirurgi din lume. 

— Ai să mă ciopârţeşti, porcule! izbucni Paula. 

— Ei, dar nu e politicos. O sclipire de răutate apăru o secundă 
în ochii lui haini. Este foarte important să te relaxezi. Bineînţeles 
că ţi se va administra un anestezic. N-ai să simţi nicio durere. 

— Dar tu vei simţi când te vor prinde prietenii mei, ripostă 
Paula. Ai să blestemi clipa aia afurisită în care te-ai născut. 

— Vai de mine, pacienta e atât de agitată. llena, ştii ce ai de 
făcut? 

— Da. Ştiu. 

— Astfel, când operăm totul va merge de la sine, remarcă 
Hyde. 

llena îi ridică breteaua la loc, apoi îi încheie bluza şi lăsă 


mâneca în jos. Rămase privind-o pe Paula de sus, cu mâinile pe 
şolduri. 

Hyde îşi puse scalpelele pe folia pe care o împături la loc cu 
grijă. Făcu nodul şi puse sulul greu în geantă. Se întoarse şi oferi 
Paulei un zâmbet şi mai înfiorător. 

— Asta a fost doar o repetiţie. i-am spus că n-ai de ce să te 
îngrijorezi. Trebuie să înveţi să ai încredere în mine, în 
capacităţile mele. Dă-i mai multă supă la prânz, llena, trebuie s- 
o menţinem în formă. _ 

Urmat de llena, Hyde urcă scările, deschise uşa şi dispăru. In 
spatele său, ca de obicei, llena trânti uşa. Paula auzi cheia 
răsucindu-se în broască. Un amestec de destindere şi furie 
ucigaşă fu reacţia Paulei. 

O repetiţie! Ticălos sadic. Era lac de transpiraţie din cap până 
în tălpi. Ar fi dat orice pentru o baie şi să-şi schimbe hainele. În 
timp ce transpiraţia se usca pe ea, se gândi că lichidul ar putea- 
o ajuta. 

începu să-şi răsucească din nou, încet, încheieturile 
imobilizate în curele. Le simţi ceva mai libere. Atentă să nu se 
grăbească, îşi mişcă în continuare încheieturile una câte una. 
Apoi îşi relaxa degetele şi trase braţul în sus. De data aceasta, 
mâna îi ieşi din curea pe jumătate. Doar încheieturile degetelor 
o mai ţineau prizonieră. Reluă totul de la capăt, mişcând mâinile 
dintr-o parte în alta. 


— Oare ajungem undeva după ce-i dăm de urmă acestui 
Johnny Clausen, îl întrebă Marler pe Butler. 

Stăteau undeva la marginea dinspre sud-est a Tinglev-ului. 
Ţinutul cuprindea câmpii montane şi un drum ce le traversa la 
ieşirea din oraş. Mercedes-ul lui Marler era parcat în spatele 
Volvo-ului pe care Butler îl închiriase de la Esbjerg. 

— Am descoperit unde locuieşte Johnny. Intr-o mică 
fundătură, nu departe de aici, spuse Butler. Acum e într-o cursă 
cu maşina: duce un pasager la Bolderslev, puţin mai la nord de 
aici. Îl aştept să se întoarcă. 

— Trebuie să-l faci să vorbească, insistă Marler. Nu ştiu cum. 
Dar fiecare minut contează. 

— În spatele maşinii, pe podea, am un colac de funie pe care 
l-am cumpărat de la un magazin de aprovizionare a navelor. Hai 


cu mine... 

Îl conduse pe Marler pe drum. Nu mai era nimeni prin 
preajmă. Câteva vaci păşteau pe un imaş în apropiere. In 
spatele unui pâlc des de copaci, drumul făcea o curbă şi peisajul 
se schimba. Marler văzu o întindere înşelătoare de teren 
mlăştinos. Apa întunecată se întrezărea printre smocurile mari 
de iarbă de un verde închis. Sub apă era un culcuş de noroi şi 
mâl. 

— Johnny Clausen trebuie să vorbească, sublinie Marler. 
Trebuie să ne spună unde l-a dus pe doctorul Hyde. 

— Lasă-l pe mâna mea. Johnny va vorbi. Garantez eu asta, 
spuse Butler. 


Pete Nield cobori din Volvo. Intră într-un mic bar cu mobilier 
de culoare închisă; avea la el o poză a doctorului Hyde. 
Tejgheaua, podeaua, tavanul, toate erau făcute din lemn de 
stejar. Nu mai era nimeni înăuntru. Se apropie de barman şi 
ceru un pahar de coca-cola. 

— Caut un prieten care cred că se află pe aici, pe undeva, 
începu el şi zâmbi. Îi datorez nişte bani. lată o poză de-a lui. L- 
aţi văzut cumva pe aici de curând? 

Puse fotografia pe tejgheaua sclipitor de curată. Era al 
zecelea local pe care îl vizita Nield în ţinut. Barmanul cu faţa 
rumenă, care lustruia un pahar ce strălucea deja, aruncă o 
privire mult mai atentă spre poză decât s-ar fi aşteptat Nield. 
Apoi se uită la clientul său. 

— Aţi spus că omul ăsta vă e prieten? 

Sensibil la reacţiile oamenilor, Nield auzi clopoţelul de alarmă 
sunând. Îşi pipăi mustata. 

— Am vrut să fiu politicos. De fapt, nu-l prea agreez. Tocmai 
de aceea vreau să-mi plătesc datoria şi să scap de el. 

— A fost ieri aici. A băut trei ginuri duble. Mai aveam un client 
- o tânără drăguță. l-a făcut nişte apropouri cam îndrăzneţe. 
Când mi-a mai cerut un pahar, i-am spus că deja a băut prea 
mult. M-a înjurat şi apoi a plecat la maşină. 

— În Volvo? încercă Nield. 

— Nu. Era un Fiat albastru. M-am dus până la uşă ca să-l văd 
cum conduce. Fiatul părea la fel de beat ca şi şoferul. 

— Stă aici în Tiinder? 


— N-am idee. Nu l-am mai văzut pe aici. Şi nici nu vreau să-l 
mai văd. Cândva, am petrecut un an la Londra, într-un bar, dar 
n-am mai văzut un tip mai neplăcut ca ăsta. 

Nield îi mulţumi barmanului şi ieşi. Se aşeză la volan. „Se 
învârte prin Tiinder. Trebuie să-i raportez asta de urgenţă lui 
Marler.” 


Tweed şi Newman intrară în holul hotelului d'Angleterre, în 
timp ce Cardon plătea şoferului cursa. 

Newman, hotărât să nu facă reclamă Mercedes-ului său, ÎI 
lăsase într-o parcare lângă Rudhuspladsen. Denumirile daneze 
erau tare dificile. Cei trei bărbaţi luaseră apoi un taxi până la 
hotel. A 

Tweed ceru recepţionerului trei camere separate. Işi luă valiza 
şi urcă scările spre un hol spaţios din interior. Spre deosebire de 
Four Seasons, sala nu avea ferestre. Fotoliile erau confortabile, 
dar lumina era slabă. Câteva grupuri de oameni se aflau 
răspândiţi în toată încăperea. 

Lee Holmes, purtând o rochie neagră, fără umeri, sări în 
picioare. Veni direct spre Tweed, mişcându-şi uşor, dar grațios 
şoldurile. _ 

— Nu-mi vine să cred, începu ea. Il sărută pe obraz. Mă 
urmăreşti, spuse ea coborând apoi vocea. Cel puţin, aşa sper. 
Ştiu un club de noapte pe aici, unde ne-am putea distra de 
minune. Puțin cam zgomotos, dar plin de viaţă. Ce zici, însoţeşti 
o doamnă în seara asta? 

— Nu sunt sigur de programul meu. Vedem mai târziu. 

Privea peste umărul ei. Helen Claybourne se ridicase şi ea de 
lângă Willie. Se apropie şi-i întinse mâna. 

— Bun venit la Copenhaga, domnule Tweed, spuse ea 
privindu-l cu ochii ei reci, cenuşii. Am putea sta la palavre, 
undeva, în linişte? 

— E al meu, o informă Lee. 

Willie apăru în spatele lor. Cu o figură radioasă, îl luă pe 
Tweed de umeri. 

— Dragul meu amic. Bem ceva? Să celebrăm întrunirea 
grupului. Lumea este mică, sau s-a mai zis asta înainte? N-are 
importanţă. O băutură... 

— Acum, nu, mulţumesc. Abia am sosit. Dar nu-l văd pe 


comandantul Burgoyne. 

— Uită-te mai bine în spate. Se furişează ca o pisică. 

— Am auzit remarca, se auzi vocea familiară a lui Burgoyne. 
Tweed întoarse capul. Burgoyne venea dinspre liftul de tip 
vechi. 

Era îmbrăcat în pantaloni de cavalerie cu țesătura în 
diagonală, un bleizer bleumarin cu butoni de aur şi cravată la 
gât. Nu părea deloc încântat să-l revadă pe Tweed. 

— Nu putem scăpa de voi, nu? 

— Credeam că e invers. Newman i-a spus lui Helen că vom 
sta la acest hotel. 

— Helen e secretoasă. Dar e interesant să aud că e în relaţii 
atât de apropiate cu Newman... 

— Las-o moartă! îl repezi Helen cu brutalitate. Ochii ei 
aruncau fulgere. 

Tweed dădu din cap şi se înapoie lângă Newman şi Cardon 
care urmăreau scena amuzaţi. Merseră spre lift şi Tweed apăsă 
pe sonerie. 

— Mai e un grup de ascensoare, remarcă Newman. 

— E mai spaţios ăsta, avem bagaje, răspunse Tweed care mai 
folosise hotelul şi altădată. Când liftul începu să urce, vorbi din 
nou. Veniţi amândoi în camera mea. Nu ne-a trebuit mult timp 
până să dăm iar nas în nas cu cvartetul Burgoyne. Semnificativ. 


În vila de la Gentofte, doamna Kramer intră în camera lui 
Wand. Acesta tocmai studia o hartă a lutlandei, pe care o 
închise imediat ce se deschise uşa. 

— Ce este, se răsti el cu o brutalitate neobişnuită. 

— Vă caută la telefon o femeie care se numeşte Anne-Marie. 

— Lasă-mă singur ca să mă pot concentra. 

Ridică receptorul. Avusese grijă să-i ascundă doamnei Kramer 
că Anne-Marie era un nume codificat. 

— Da, draga mea, spuse el. Sunt sigur că vorbeşti de la un 
telefon public. S-a întâmplat ceva? Spune-mi, te rog, tot ce ştii. 

— Tweed, raportă femeia. Tweed a sosit acum o oră aici la 
Copenhaga, la hotelul d'Angleterre. 

Mâna lui Wand prinse receptorul ca un cleşte. Rămase mut 
câteva momente. Gura i se strâmbă într-o expresie de 
neîncredere, apoi întruna de o incredibilă cruzime. 


— Mai eşti acolo? întrebă neliniştită vocea femeii. 

— Da. Urmă o altă pauză lungă. Îţi mulţumesc că mi-ai 
telefonat, închise telefonul înainte ca ea să-i fi putut răspunde. 
Apăsă pe butonul de sub birou, chemând-o pe doamna Kramer. 
Când ea intră în cameră, el izbi cu pumnul său uriaş în birou cu 
atâta forţă, încât ornamentul de cristal alunecă spărgându-se în 
bucăţi pe podeaua de lemn. 

— Lasă-l acolo! ţipă când ea se repezi să strângă. Cred că 
Lear şi echipa sunt gata la aeroport. 

— Da... 

Doamna Kramer, o femeie greu impresionabilă, era îngrozită. 
Rămase nemişcată, holbându-se la Wand care o străpungea cu 
privirea. 

— Voi pleca în foarte scurt timp, scrâşni el. Incui vila şi te 
întorci la Londra... 

— Imediat... 

— Nu mă întrerupe! urlă el. Mai ai o misiune specială înainte 
de asta. lată ce trebuie să faci... 


Marler îl sună pe Tweed la câteva minute după ce acesta 
intrase în cameră împreună cu Newman şi Cardon. 

— Trebuie să-ţi spun că până acum n-am dat de urma 
pachetului, a pachetului pierdut. Continuăm non-stop căutarea. 
Te anunţ de îndată ce-l găsesc. Acum, scuză-mă, dar trebuie să 
plec. 

— Da, nu pierde vremea... i 

Tweed închise telefonul. Le comunică şi celorlalţi mesajul. In 
timp ce el se plimba prin cameră, Newman sună şi comandă 
masa pentru trei persoane. Tweed nu mai mâncase de câteva 
ore bune şi Newman era de acord cu Napoleon - o armată 
mărşăluieşte pe stomac. 

Abia terminaseră de mâncat când se auzi altă bătaie în uşă. 
Newman deschise cu pistolul în mână. Un tânăr în costum alb 
ţinea în mână o cutie lungă, legată cu o panglică albastră. 

— De la cine e? îl întrebă Newman. 

— Probabil că are un bilet înăuntru. 

Tânărul plecă şi Newman închise uşa. Tweed se uită la forma 
alungită a coletului. Newman îl privi. 

— E foarte rece... 


— Dă-mi-l mie. 

Cu faţa întunecată, Tweed puse cutia rece ca gheaţa pe 
masă. Când simţi răceala pachetului, sângele îi îngheţă în vine. 
Respiră adânc şi-şi aminti ce găsise Paula în frigiderul lui 
Andover de la New Forest - braţul retezat. Îndepărtă panglica. 
Fără să ezite, ridică capacul şi se uită înăuntru. O cutie de 
plastic umplută cu gheaţă. Sub bucăţile de gheaţă era un 
trandafir roşu. 

Newman exploadă: 

— Nu-mi pasă de ce ai de gând să faci. Eu zbor la Esbjerg să-l 
ajut pe Marler. Credeam că blestemata asta de cutie conţine o 
bucată din Paula - mâna, braţul ei. 

— Şi eu credeam la fel, spuse Tweed liniştit. Pleacă chiar 
acum şi caută un telefon public, sună-l pe Nielsen şi întreabă-l 
care e cel mai rapid mod de a ajunge la Esbjerg şi dacă se poate 
ca la aeroportul din Esbjerg să ne aştepte o maşină, care să ne 
ducă la unitatea lui Anton Norlin... 

Abia ieşi Newman din cameră şi sună telefonul. Era Nielsen. 
Îşi transmise informaţiile cu grijă. 

— M-am gândit că trebuie să afli că prietenul nostru s-a întors 
la Kastrup. Pilotul avionului său a completat planul de zbor. 
Pentru Esbjerg. 

— Te va suna Newman în curând. Mulţumesc, Lars... 

Îi spuse şi lui Cardon ce aflase. Veveriţa dădu din cap şi spuse 
că era bine că nu despachetaseră bagajele. 

— Şi am plătit camerele în avans pentru o săptămână, îi 
aminti Tweed. Deci putem părăsi liniştiţi hotelul când se 
întoarce Bob. Înseamnă că vom asista la momentul final care - 
de vreme ce Wand pleacă în lutlanda - sunt sigur că e foarte 
aproape. 

Lui Tweed i se păru că trecuse o veşnicie până ce Newman se 
întoarse. De fapt, lipsise trei sferturi de oră. Se aruncă într-un 
fotoliu, tamponându-şi fruntea umedă, în ciuda frigului aspru de 
afară. 

— După ce l-am sunat pe Nielsen, n-am găsit niciun taxi. Am 
alergat tot drumul pe Walking Street. Am predat Mercedes-ul 
închiriat, apoi am venit cu un taxi. 

— Dar ce-a spus Lars? întrebă Tweed neliniştit. 

Nu e niciun zbor spre Esbjerg la ora asta. Insă ne aranjează să 
zburăm acolo cu un mic avion Piper Archer de la Kastrup. O 


maşină neînregistrată ne va aştepta de cealaltă parte a pieţei, la 
capătul dinspre Nyhavn. Şoferul, pentru a fi recunoscut, va 
purta o garoafă galbenă la butonieră şi va fuma o havană. 

— O costumaţie destul de elegantă, observă Cardon. Şi când 
ne aşteaptă caleaşca? 

Tweed se uită pe geamul de la camera 209, care dădea spre 
piaţa Kongens Nytorv. Dincolo de ramurile golaşe şi scheletice 
ale copacilor crezu că vede o maşină parcată. 

— Şoferul ar trebui să ne aştepte chiar acum, spuse Newman. 

— Atunci plecăm imediat, spuse Tweed. Philip coboară tu 
primul şi sună-ne din hol, dacă niciuna dintre cele patru 
persoane cu care am vorbit nu e pe acolo. 

După numai două minute, telefonul sună. Cardon raportă că 
drumul e liber. leşind în frigul arctic de afară, Tweed îi spuse lui 
Newman: 

— Pachetul a fost trimis ca să ne sperie - ceea ce s-a 
întâmplat. Dar Wand a comis o greşeală strategică. Singura 
persoană care l-ar fi putut informa despre sosirea mea este una 
din grupul lui Burgoyne. Intrebarea e care anume? 


Înainte de a urca la bordul avionului Lear, doctorul Wand dădu 
un telefon chiar din aglomeratul aeroport Kastrup. Formă 
numărul lui Hyde. Din nou acesta răspunse repede. 

— Ştii cine e, spuse Wand cu bruscheţe. 

— Da. Am rămas acasă ca să... 

— Fii drăguţ şi ascultă-mă, spuse Wand sarcastic. Operația 
trebuie făcută chiar în seara asta. Vreau să zdrobesc moralul 
cuiva... 

Trânti receptorul cu atâta furie, încât aproape sparse 
aparatul. Apoi se grăbi spre avionul care îl aştepta. 


46 


— Bună, Johnny. 

Butler cobori din Volvo, care era oprit de-a curmezişul 
drumului singuratic dinspre Bolderslev spre Tinglev. Braţul său 
drept atârna fără vlagă,. Mâna stângă ţinea un teanc gros de 
bancnote. 

Butler hotărâse că era timpul să grăbească lucrurile. Mai 
devreme, vorbise cu un vecin de-al lui Johnny Clausen, în 
Tinglev. Îi explicase că avea urgent nevoie de un şofer şi că era 
dispus să plătească bine pentru asta. 

— Am înţeles că a dus un pasager la Bolderslev, continuă 
Butler. Dacă mi-ai putea spune cum arată maşina şi numărul de 
înregistrare, l-aş putea aştepta pe drum. Am băut cam mult 
pentru drumul lung pe care îl am de făcut. 

Îi suflase în nas vecinului un damf de băutură; îşi umezise 
buzele cu gin dintr-o sticlă pe care o cumpărase mai devreme. 

Vecinul, un danez jovial, dăduse din cap că înţelesese. Aşa 
aflase Butler că Clausen conducea un Saab albastru. 

Acum, se îndrepta şovăitor spre Johnny Clausen, care 
coborâse din Saab şi venea spre Butler. 

Clausen reacţiona agresiv, arătând cu capul, cu un gest 
dispreţuitor, maşina oprită. 

— De ce dracu' ai blocat drumul? 

Clausen era ca o nevăstuică cu ochi vicleni. Când zări teancul 
de bani, brusc îşi schimbă atitudinea. Îmbrăcat într-un hanorac 
soios şi o salopetă crăpată în părţi, îşi puse mâinile în şolduri. 

— Ce vrei? 

— Am nevoie de cineva să mă ducă la Esbjerg. Am băut prea 
mult. Plătesc bine. 

— Stai să văd... 

Nu-şi mai termină însă propoziţia. Butler scoase brusc mâna 
de sub haină. De sub fermoarul descheiat, Johnny văzu ţeava 
unui pistol automat 7,65 mm. Butler băgă banii în buzunar. 

— Ai să primeşti banii dacă faci exact ce-ţi spun, sau îţi zbor 


creierii. Mai întâi, întoarce-te în maşina ta. Am să fiu alături de 
tine... 

La comanda severă a lui Butler, Clausen ascunse Saab-ul într- 
o dumbravă de conifere. Apoi ieşi şi, cu Butler în spatele său, se 
îndreptă spre Volvo. 

— Fă acelaşi lucru, scrâşni Butler. Urcă la volan şi urmează-mi 
instrucţiunile. Dacă întâlnim vreo maşină de patrulare, n-o face 
pe deşteptul. Pistolul ăsta va sta proptit în burta ta... 

Îi ordonă lui Johnny s-o ia spre Tinglev, apoi alese un drum 
nepopulat şi care ocolea practic oraşul. Se apropiară de 
drumeagul pe care îl dusese mai devreme Marler. 

— Întoarce pe aici. la-o pe drumul ăsta. Trebuie să luăm pe 
cineva. Volvo hurducăia pe drumul accidentat şi Butler îi spuse 
să oprească în spatele pâlcului de copaci pe care Butler îl ochise 
de la prima vizită. Supunându-se comenzilor, Johnny opri 
motorul şi cobori din maşină. Butler alerga înainte cu ţeava 
armei aţintită spre el. Se apropiară de marginea mlaştinii. Butler 
împinse ţeava automatului în spatele prizonierului său. 

— Vreau să ştiu unde l-ai dus pe pasagerul cu care ai venit din 
Germania, spuse el şi-i băgă sub nas poza lui Hyde. Unde l-ai 
dus? 

— Nu l-am mai văzut niciodată pe omul ăsta. 

— Te-a plătit atât de bine, încât îţi ţii gura? lată-ţi banii! 

Când Johnny se întoarse spre el, Butler îi trimise un pumn în 
falcă. Danezul se prăbuşi, iar Butler se aruncă asupra lui. Il 
întoarse cu faţa în jos, scoase frânghia pe care o avea deja 
pregătită sub formă de laţ şi i-o petrecu peste braţele întinse 
până spre şale. Strânse laţul. Avusese grijă să nu-l lovească 
prea tare, folosindu-şi forţa doar pe jumătate. În câteva minute, 
individul întins pe jos începu să se mişte. 

Buimăcit, se uită la Butler. După ce mai aşteptă câteva 
minute, Butler îl întrebă din nou: 

— Unde l-ai dus pe acel om? 

— Nu l-am văzut niciodată... 

— Ce păcat, spuse Butler cu regret. Vrei să-ţi aplic metoda 
dură. Pentru că, dacă nu vorbeşti, ai să sfârşeşti prin a da ortul 
popii. 

Înfăşură capătul frânghiei în jurul centurii, apoi se aplecă, îl 
ridică pe Johnny, îl duse la marginea mlaştinii şi acolo îl aruncă. 
Danezul ateriza pleoscăind într-o băltoacă mocirloasă. | se 


scufundară întâi picioarele în nămol. Se zbătu în van, dând din 
mâini şi strigând după ajutor. 

Butler desfăcu capătul frânghiei din jurul centurii, o ţinu 
strâns şi, pentru un moment, scufundarea lui Johnny în mocirlă 
încetă. Apoi mai desfăcu o bucată de frânghie. Johnny se 
scufundă până în talie în noroiul gâlgăitor, apoi până la piept. 
Incepu să urle cerşind milă. Butler desfăcu funia şi noroiul îi 
acoperi umerii. Braţele îi erau prinse în clisă. Doar gâtui îi faţa 
îngrozită i se mai vedeau. 


La aeroportul Kastrup, într-un spaţiu izolat al complexului, 
Tweed, Newman şi Cardon se îmbarcau în micul avion Piper 
Archer. Păşiră mai întâi pe o aripă, apoi intrară pe o uşă 
asemănătoare cu cea a unei maşini. 

Interiorul îi aminti lui Tweed de un automobil. În faţă erau 
două locuri: al pilotului şi altul în dreapta pe care se aşeză el. În 
spate mai erau două scaune pe care le ocupară Newman şi 
Cardon. Stăteau cu gentile în poală. Tweed îl privi peste umăr 
pe Newman. 

— Avionul ăsta, Bob, are o singură elice, îl tachina el. 

— Chiar de-ar fi să zburăm spre lutlanda numai cu o singură 
aripă şi o rugăciune, şi tot e O.K. Pentru mine, zise Newman. 
Numai să ajungem repede. 

— Aşa e, spuse Tweed. 

După ce-şi puseră centurile, pilotul porni motorul. Era un ger 
teribil, dar, din fericire, purtau cu toţii paltoane groase. Cerul era 
senin. Avionul porni, părăsi solul şi se înălţă. 

— Zburăm spre Esbjerg la o altitudine maximă de trei mii de 
picioare, îi spuse pilotul lui Tweed. Buletinul meteo anunţă 
vreme bună în toată ţara, aşa că veţi avea o vedere unică a 
Danemarcei. 

— Dar la noapte? îl întreabă Tweed. 

— O schimbare considerabilă a vremii - în special în Iutlanda. 
O să fie ceaţă groasă de-a lungul întregii coaste. Sper că n-aveţi 
de gând să vă bucuraţi de o călătorie pe mare? 

— Niciodată nu mă bucur de călătoriile pe mare, răspunse 
Tweed cu vehemenţă. 

Zburau deasupra insulei Sjaelland, pe care se află Copenhaga. 
Privind în jos, Tweed văzu că pilotul avusese dreptate. De la 


acea înălţime, putea vedea chiar şi oamenii mergând ca nişte 
puncte minuscule. Mulţi turişti n-au văzut niciodată o asemenea 
panoramă. Dealuri rotunjite acoperite de ierburi, unele acoperite 
de păduri. Lacul izolat care strălucea ca un imens safir. Casele 
cochete cu un singur etaj, ascunse printre copaci la marginea 
drumurilor şerpuite. Parcă zburau deasupra paradisului. 

— Ne îndreptăm spre vest? îl întreabă Tweed pe pilot. 

— Nu acum. Deocamdată, avem ruta nord-vest, trecem peste 
regiunea Farum de-acolo, după aceea o luăm spre sud şi abia 
apoi ne îndreptăm spre vest. 

Zburară deasupra unei mări sclipitoare despre care pilotul le 
spuse că era Store Belt. Vasele care se îndreptau spre nord şi 
spre sud se vedeau extrem de clar, lăsând dăre albe de spumă 
în urma lor. Depăşiră o altă insulă mare - Funen - apoi o fâşie 
îngustă de mare şi din nou apăru pământul. Pilotul anunţă că se 
aflau deasupra lutlandei. 

— Slavă Domnului, spuse Newman. De îndată ce coborâm, 
închiriez o maşină de la Avis. Au o sucursală în Esbjerg. Apoi 
pornesc imediat spre sud să-l găsesc pe Marler. Vreau să ştiu 
dacă a făcut ceva. 

— Bine, spuse Tweed. Ai numărul de telefon de la hotelul 
meu. Ai şi numărul lui Anton Norlin. Insist să mă ţii în 
permanenţă la curent. E un ordin. 

Newman înţelese că Tweed era la fel de îngrijorat de soarta 
Paulei ca şi el. Cercetând peisajul, reuşise să-şi mai alunge 
gândurile de la această extremă îngrijorare. Dar vor fi oare 
capabili s-o găsească pe Paula la timp? 


Marler îl căută pe Butler. Trecu prin Tinglev şi o luă pe drumul 
pe care îl lăsase mai devreme. Când intră pe drumeag şi depăşi 
pâlcul de copaci, o extraordinară apariţie se profila în faţa 
ochilor săi. Opri maşina şi cobori. 

Butler trăgea afară din mlaştină un om uscăţiv, care atârna de 
o funie. Apariţia era acoperită de nămol până la gât. Butler se 
opinti o dată şi-l scoase afară pe pământul solid. Strânse funia şi 
se întoarse spre Marler. 

— L-am făcut să vorbească. Mai avea puţin şi se îneca, ticălos 
nebun. 

— Ştie unde e? întrebă Marler repede. 


— Nu, dar ne spune unde l-a lăsat pe doctorul Hyde, nu 
Johnny? întrebă el adresându-se mumiei îmbibate care zăcea pe 
pământ. 

— Da... îţi spun, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Scoate-ţi naibii hainele alea, îl repezi Butler. Am nişte haine 
pe care ţi le poţi pune. Cam mari, dar sunt curate. 

Butler alergă spre Volvo şi se întoarse cu o pereche de 
pantaloni, o cămaşă de flanel şi o geacă. | le aruncă lui Clausen 
împreună cu o cutie de şerveţele. Danezul se ridică în picioare 
privindu-şi mâinile pline de noroi. 

— Curăţă-te cât poţi de repede şi puneţi hainele. Ai două 
minute. 

Butler agită Walther-ul spre el. Clausen, tremurând în vântul 
rece, se schimbă rapid. Butler strânse hainele de pe jos, le 
împături şi le aruncă în mlaştină. Apoi scoase o hartă. 

— Acum arată prietenului meu, unde l-ai lăsat pe doctorul 
Hyde. 

— Aici, indică Clausen cu un deget tremurător. Butler însemnă 
punctul cu o cruce. În mijlocul câmpului, continuă el. Ceva mai 
departe, pe drum, era parcat un Renault verde. Pasagerul meu a 
rămas în acelaşi loc, nemişcat, până ce m-am îndepărtat 
suficient spre Tunder. Apoi, în oglinda retrovizoare, l-am văzut 
îndreptându-se spre Renault; la volan era un şofer. 

— Bravo, Johnny, spuse Butler ironic, în timp ce Clausen se 
ştergea cu şerveţele pe gât. Darţi-a luat ceva timp. 

— Cât pe ce să mă omori. Câteva secunde şi m-ar fi înghiţit cu 
totul blestemata aia de mlaştină. 

— Într-adevăr, îl asigură Butler. 

Ca de obicei, laconic, se mişca mai repede decât vorbea. Il 
atinse pe danez într-o parte a capului cu ţeava pistolului. 
Clausen îngheţă. Butler vorbi abătut. 

— Încă ceva. Nu spui nimănui ce s-a întâmplat aici. Nimănui. 
Timp de trei săptămâni. Avem oameni de încredere în zonă. 
Cum am auzit că ai scăpat un cuvânt greşit, mă întorc. Şi ai să 
primeşti un glonţ în ceafă. 

— Banii... începu Clausen. 

— Oh, ai să-i primeşti la sfârşitul celor trei săptămâni. Dacă 
mai rămâi în viaţă. După ce plecăm noi, mai rămâi aici cinci 
minute. După aceea te duci acasă. Hainele astea îţi sunt mari. 
Eşti încă murdar pe faţă şi pe gât, şi Dumnezeu mai ştie pe 


unde. Vei povesti că ai fost pe aici cu o fată. Erai beat şi ai căzut 
în mlaştină. Atâta tot. 

Butler scoase sticla de gin pe care o folosise mai devreme. 
Turnă puţin pe pieptul gecii lui Clausen. 

— Şi, Johnny, să nu umbli cu gânduri necinstite, îl avertiză 
Butler ameninţător. S-ar putea să fie şi ultimele tale gânduri... 

Îl urmă pe Marler şi se urcă la volanul Volvo-ului, pornind încet 
în timp ce Marler ieşi în şosea. Se apropiau de periferia oraşului 
Tunder, când Marler îi semnaliza să oprească lângă drum, în 
câmp. 

Butler cobori şi se aşeză în față, lângă Marler, care condusese 
repede, iar acum vorbea repede. 

— Lasă-mă să mă uit pe hartă unde ai însemnat cu o cruce 
locul în care Johnny al tău l-a lăsat pe doctorul Hyde. Doar am 
zărit-o peste umărul tău. 

— Interesant, comentă el. Am mers prin Hojer cu maşina şi 
am luat-o spre nord. M-am orientat apoi spre vest într-o 
intersecţie pustie. Johnny l-a părăsit pe Hyde aproape de 
aceeaşi intersecţie. N-am observat nimic. Să ne întoarcem la 
camera închiriată din Tunder în caz că a sosit vreun mesaj. Sper 
că Paula e încă teafără... 


47 


— Doarme, llena. Asta e bine. Putem face acum pregătirile 
finale. 

— Să aduc ligheanul cu apă caldă? 

— Nu încă! Hyde părea mânios. Am să-ţi spun ce să faci când 

o să fie cazul. Mai curăţă o dată podeaua cu aspiratorul ăla. A 
intrat nisip de afară. 
_ Paula, întinsă pe canapea, avea ochii închişi, dar nu dormea. 
Işi impusese relaxarea întregului corp pentru a nu da semne că 
era deplin conştientă. Era o experienţă oribilă să asculte fără să 
vadă. Imaginaţia i-o lua înainte. 

Auzi zgomotul înfundat al aspiratorului, pe care llena îl 
mânuia supunându-se ordinului lui Hyde. Auzi apoi declicul 
genţii lui Hyde. Îşi înşira instrumentele în ordinea cuvenită. 

Deschise ochii chiar înainte de a auzi cheia întorcându-se în 
uşa din capul scărilor. Intre scări şi uşă era o platformă de lemn 
cu o balustradă. 

De afară răzbătea o lumină palidă. Vântul bătea şi, în timp ce 
Hyde aranja instrumentele, se auzi un zgomot. Oblonul căzuse 
din nou. Când intraseră, aprinseseră tubul fluorescent şi îi venea 
greu să-şi ţină ochii închişi. Hyde înjură dezgustat. 

— Vacă idioată! N-ai fixat încă porcăria aia de oblon? Trebuie 
să fac totul singur? 

Paulei îi trecu vag prin minte că Hyde uitase că Starmberg 
fusese acela care încercase să închidă nu de mult oblonul. In 
timp ce aspiratorul continua să funcţioneze, auzi scârţăitul 
scaunului pe podea. Hyde se urcase pe el. 

— Mâinile alea îngălate ale tale, zise Hyde în timp ce Paula 
auzi iar scaunul pârâind sub greutatea omului care se urcase pe 
el. 

„Om? gândi Paula. E o eroare. Hyde e un monstru!” 

După ce Hyde trase oblonul, se auzi un alt zgomot - 
scrâşnetul metalului când încercă să-l închidă. Nu mai putea 
suporta să asculte fără să vadă. Strânse din dinţi, auzi scaunul 


împins la locul său lângă perete. 

Bâzâitul aspiratorului încetă. Se lăsă o linişte amenințătoare. 
Nu mai auzi nimic câteva secunde. Apoi Hyde vorbi. 

— la obiectul ăla de acolo. Pregăteşte vasul cu apă fierbinte. 
Trebuie fiartă bine ca să sterilizez instrumentele. 

Se auziră pe scări paşii greoi ai Ilenei. Uşa se deschise şi se 
închise la loc. Era acum singură cu Hyde. Degetele lui subţiri ca 
nişte gheare o apucară de un braţ scuturând-o cu putere. 
Deschise încet ochii. Hyde îi zâmbea. 

— După cum vei vedea, domnişoară Grey, masa de operaţie 
este gata. N-ai de ce să te temi. Am să-ţi fac o injecție care să te 
adoarmă. Apoi am să te transport pe masă... 


Cu Butler pe urmele sale la volanul Volvo-ului, Marler se 
îndreptă în viteză spre Tunder. Cerul se acoperise cu nori 
întunecaţi goniţi de vânt. Când intră în oraş, reduse viteza şi se 
îndreptă spre strada pe care locuia temporar. 

Spre surprinderea sa, văzu un BMW gri, parcat pe partea 
opusă a străzii, chiar în faţa intrării la casa sa. Apoi îl văzu pe 
Newman care fuma o ţigară şi se foia în sus şi-n jos cu evidentă 
nerăbdare. A doua surpriză o avu în clipa în care deschise uşa 
din dreapta şi se aşeză lângă el. 

— Nu întrerupe motorul, spuse repede Newman. 

— Dacă spui, replică Marler calm. 

— Ai dat de vreo urmă? îl întrebă Newman. 

Butler, care coborâse din maşină, se apropiase să asculte 
aplecat peste geamul deschis. 

— Nu încă, recunoscu Marler cu părere de rău. Dar am aflat 
unde l-a lăsat şoferul pe Hyde, adăugă el repede. 

Figura lui Newman era întunecată. Părea a fi gata să 
explodeze. 

— Departe de aici? Spune repede. 

Pe scurt, Marler repetă informaţia pe care i-o smulsese Butler 
lui Johnny Clausen. Îi explică, de asemenea, că vizitase zona cu 
o noapte înainte, când ieşise cu maşina din Hoger. Butler scoase 
harta şi îi arătă lui Newman crucea care marca locul. 

— Lasă-ţi maşina aici, îi ordonă Newman lui Marler. O să 
mergem cu maşina mea. ÎI privi pe Butler. Tu vii după noi cu 
Volvo. Haideţi. Fiecare minut poate conta. Se opri pe jumătate 


ieşit din maşină. Aveţi amândoi arme? 

— Da, spuse Butler, şi-şi bătu şoldul. Un Walther. 

— Şi geanta aia din spate, de pe podea, conţine arma mea 
Armalite, îl informă Marler. 

— la-o cu tine. Şi mai bine... opreşte motorul... 


Marler şedea lângă Newman. leşiră în grabă din Tunder. 
Newman arătă cu capul spre parbrizul care se acoperea cu nisip 
fin. 

— Tunder e o bijuterie. Când veneam pe drumul de coastă din 
sudul lutlandei a fost iad curat. Doamne, ce pustietate! Ca 
blestematele câmpuri din Macbeth. Nişte tufişuri mizerabile. 
Nimic decât nisip şi smocuri de buruieni. Şi apoi vântul care 
spulbera nenorocitul ăla de nisip tot timpul. E un coşmar. 

— Am descoperit cele douăzeci şi opt de bungalouri în spatele 
unei coline. Într-o zonă îndepărtată lângă mare, ascunse după 
dunele de nisip. Este exact în zona marcată pe harta 
fotografiată şi adusă de Cardon de la Lop Nor. Unde e Cardon? 
Dar Tweed? întrebă Marler. 

— Cardon îşi face treaba. Tweed s-a oprit la nişte tabere 
militare, păzite cu grijă, din sudul Esbjerg-ului. Crede că 
vapoarele Stealth apar în noaptea asta. Dar Paula este 
prioritatea noastră. 

— De acord. 

Marler rămase tăcut un timp, simțind furia şi sentimentul de 
neputinţă al lui Newman. Când ajunseră la nord de Hoger, 
Newman sparse tăcerea. Se apropiau de intersecţia de unde 
Marler o luase la întâmplare spre vest, către mare. 

— Trebuie să te fi învârtit pe aici mult, căutând. Eşti sigur că 
n-ai văzut niciun loc unde ar putea fi ţinută Paula? Ceva ciudat 
care să-ţi fi atras atenţia? 

Marler îşi pocni degetele. Cuvintele lui Newman îl făcură să-şi 
amintească. Tot el îi era călăuză. 

— Încetineşte, ne apropiem de un drum lateral pe stânga. Nu 
e departe de drum, doar să-l nimereşti... 

— De ce? 

— Nu mai pune întrebări prosteşti. Încetineşte. Întoarce aici la 
stânga, se răsti Marler. 

Newman răsuci volanul şi-şi continuă drumul. Marler se aplecă 
în faţă ca să vadă mai bine, în timp ce ştergătoarele se balansau 


nebuneşte măturând nisipul. 

— O casă îndepărtată. Destul de mare, dar am crezut că e 
părăsită. Lumina era cam ca şi acum. Din ce în ce mai slabă. 
După ce am trecut de uşa de la intrare, cam la douăzeci de iarzi, 
am zărit o lumină la fereastra de la demisol. Se întuneca treptat. 
Credeam că mi-am imaginat doar. Insă sunt sigur că am văzut- 
o. Acolo e. Pregăteşte-te să ieşi de pe drum şi s-o iei pe nisip 
când îţi spun eu. Şi nu mai întreba de ce! 

— Un Renault verde? Aia era maşina care se afla oprită pe 
drum, unde l-a lăsat şoferul pe Hyde? 

— Un Renault verde, da. 

— Uite un şopron acolo în spate, care ar putea servi drept 
garaj... 

— la-o prin nisip. Acum! 


După ce o trezi pe Paula, Hyde reveni la masa de operaţie şi 
luă o seringă de pe tava emailată pe care instrumentele stăteau 
corect aliniate. Nu se grăbea. Nu e bine să te grăbeşti cu astfel 
de lucruri. 

În spatele lui, Paula îşi scoase mâinile din curele. Muncise ore 
în şir ca să obţină libertatea mişcărilor. Odată ce avu mâinile 
libere, desfăcu curelele de la glezne. În timpul când rămăsese 
singură îşi mişcase picioarele anchilozate, îşi încordase 
genunchii, îşi flexionase mijlocul şi-şi dezmorţise degetele 
lovindu-le între ele. 

O vor ţine picioarele? Tava emailată a lui Hyde era la celălalt 
capăt al unei mese lungi. Işi lăsase repede picioarele jos pe 
podeaua de lemn. Va fi un duel unu la unu, dar numai până ce 
llena, oroarea bovină, se va întoarce. 

Se simţea nesigură, dar se strădui să ajungă la capătul mesei. 
În acel moment Hyde se întoarse cu seringa în mână şi o văzu. 
Ochii i se holbară de surpriză, apoi de o furie dementă. Se 
îndreptă spre ea, iar ea rămase în aşteptare. Când era destul de 
aproape îşi mişcă picioarele spre cealaltă parte a mesei - exista 
o barieră între ei acum. În timp ce el porni după ea, apucă cu 
mâna dreaptă un scalpel. Un moment mai târziu era lângă ea. 
Cu cealaltă mână apucă un pahar mic ce conţinea un lichid 
albastru. Îl aruncă conţinutul în faţă. El se opri orbit şi-şi ridică 
mâna stângă spre ochelari. Incă instabilă, Paula se aplecă 


înainte. Îşi amintise din nou de ceea ce învățase de la Butler, la 
cursul de antrenament, şi ţinti scalpelul într-un punct dintre 
coastele lui. Lovi şi alunecă. Impinse cu toată forţa şi simţi că 
lama ascuţită se scufundă prin materialul hainei mai departe. 

„Intră asemeni cuţitului în unt”, gândi ea cu răutate. Nici milă 
pentru ticălosul ăsta. Apăsă adânc scalpelul, îi dădu drumul şi se 
trase deoparte. 

Faţa lui Hyde, care rămăsese în picioare, exprima pe rând 
stupefacţie, uimire, teamă. Mâna în care ţinea seringa se lovi 
uşor de masă şi scăpă instrumentul cu acul său mortal. O pată 
roşie se lăţi pe haina albă în locul unde pătrunsese tăişul. Urcă 
două scări, apoi se prăbuşi brusc, cu faţa în jos, pe podea. 

Se zvârcoli, întorcându-se pe spate, lovi podeaua cu 
picioarele, apoi rămase nemişcat şi scoase un geamăt adânc de 
durere. 

Paula, cu o figură extrem de crudă - cum n-o văzuse nimeni 
vreodată - ridică seringa. llena se va întoarce în curând cu vasul 
cu apă fiartă. Paula nu era sigură că i-ar face faţă femeii masive. 
Şi îndată ce-ar fi intrat la demisol, l-ar fi văzut pe Hyde zăcând 
pe podea. 

Urcă scara şi rămase pe platformă. Puterile îi reveneau 
treptat. Ţinea seringa pregătită şi se ruga. Atunci auzi cheia 
introdusă în broască, dar nu se răsuci. În hol, cineva bătea în 
uşa de la intrare. 


După ce sună şi nu auzi pe nimeni înăuntru, Newman bătu cu 
pumnul în uşa grea de la intrare. În garajul improvizat din 
spatele casei, găsiră un Renault verde. Acesta era locul. Auzi 
zgomotul unui grilaj care se deschide şi o cheie se răsuci în 
broască. Când uşa se deschise încet, schiţă un zâmbet. 

O femeie bondoacă cu trăsături slave, cu păr foarte scurt şi 
purtând o haină albă se ivi în deschizătura uşii. Ţinea în mână 
un Mauser cu ţeava lungă, îndreptat chiar spre stomacul lui. 
Newman se încruntă şi ridică mâinile. 

— Nu-i nevoie de ăla. M-am rătăcit. 

Se dădu încet înapoi, pas cu pas. Ea îl urmă. 

— Cum ai ajuns aici? 

Ţeava pistolului se ridică şi apăru din spatele uşii odată cu 
mâna groasă care îl ţinea. Ascuns într-o parte a casei, Marler o 


izbi cu ţeava de la Armalite, cu o forţă sălbatică, peste 
încheietură. Ea scăpă arma şi răcni ca un animal. Retrăgându-se 
spre interior, scoase cu cealaltă mână un pumnal lung cu două 
tăişuri. ÎI ţinu în faţa ei în timp ce mergea de-a-ndărătelea 
urmată de Newman. 

— Unde e fata? se răsti el. 

— Fata moare dacă intri... 

Newman continuă să înainteze, urmat de Marler şi de Butler. 
Ea ajunse la uşa de la demisol. In ciuda loviturii pe care o 
primise, întoarse cheia cu mâna dreaptă şi intră cu spatele pe 
platforma de lemn. 

O văzu pe Paula şi începu să agite cuțitul uriaş dintr-o parte în 
alta. Două lucruri se întâmplară în acelaşi moment. Paula înfipse 
acul în încheietura solidă şi descarcă seringa. Piciorul drept a lui 
Newman zvâcni şi o lovi în stomac. Era ca şi când ar fi lovit un 
trunchi de copac, dar llena se clătină spre balustradă. Lemnul 
refuză să suporte greutatea trupului. Cu seringa în mână şi cu 
ochii bulbucaţi, căzu pe spate pe podea de la o înălţime de zece 
picioare. Corpul ei obez rămase nemişcat, cu capul răsucit 
nefiresc într-o parte. 

— Oh, îţi mulţumesc, Doamne! 

Paula se aruncă în braţele lui Newman. El o strânse cu putere 
şi o sărută, în timp ce Paula se lipi de el, apoi se desprinse. 
Butler, cu pistolul în mână, alergă să cerceteze restul casei la 
etaj. Marler verifică parterul. 

— Doamne, trebuie să mă spăl, zise Paula. 

— Încearcă în spate, la bucătărie, o sfătui Marler care se 
întoarse din scurtul său rond. E o chiuvetă acolo. 

După ce ea plecă, Newman şi Marler coborâră scările la 
demisol. Newman luă pulsul Ilenei. Nimic. Se uită la Măriei 

— E moartă. Şi-a rupt gâtul în cădere. 

— Obiectul ăsta-i viu, comunică Marler arătând spre Hyde. Tu 
ce zici? 

— Dacă apare în faţa unui tribunal va primi X număr de ani. 
Apoi vreun dobitoc va depune mărturie că-i nevinovat şi va fi 
eliberat. Eu nu sunt de acord. 

— Nici eu. 

Îşi trase mânecile peste palme ca să nu lase amprente, apoi îl 
urcă pe masă. Hyde ţipă de durere când Marler îl obligă să stea 
pe genunchi. Preţioasele sale scalpele erau împrăştiate în jurul 


său. 

— O să i se scurgă tot sângele până o să fie găsit, comentă 
Newman. 

— De aceea l-am şi aşezat aşa, răspunse Marler. 


Paula se răcori sub robinetul cu apă rece. Butler îi găsise 
geanta aruncată pe o canapea în camera din faţă. Spre surpriza 
ei, conţinutul era intact. Inclusiv Browning-ul 32. 

— Nu mai e nimeni şi nimic prin casă. Mai puţin o lampă cu 
gaz în camera din faţă. _ 

Newman dispăru într-acolo. Inchise uşa şi sparse lampa pe 
podeaua de lemn, apoi ieşi în hol şi închise uşa la loc. 

Paula ieşise afară şi respira cu nesaţ aerul curat. Apoi se opri. 
Vântul încetase dintr-odată. La căderea nopţii aerul era neclintit. 
Nu mai era furtună de nisip. Numai o tăcere nefirească. Paula se 
opri, ţinându-şi respiraţia din cauza a ceea ce văzuse 
strecurându-se din mare. O ceaţă densă. Devenind tot mai 
densă cu fiecare clipă. 


48 


— A fost un pic agasant, îi spuse doctorul Wand lui Starmberg 
care se afla la volanul limuzinei. Îl luase pe Wand de la 
aeroportul din Esbjerg. 

— Am fost ţinuţi în aer în timp ce o caricatură de avion a avut 
întâietate la aterizare. Cred că s-au rătăcit şi voiau să coboare 
înaintea noastră. 

Cei doi bărbaţi erau într-o limuzină cu geamurile fumurii. 
Wand nu bănuia că inspectorul Nielsen îi telefonase 
controlorului de zbor de la Esbjerg. 

— Când o să apară un avion Piper cu denumirea Kalundborg, 
fii bun şi acordă-i prioritate la aterizare înaintea tuturor 
celorlalte avioane, îi ceruse el. 

— Am înţeles, răspunsese coordonatorul de zbor. 

Mai devreme, Nielsen aranjase la aeroportul Kastrup, ca 
decolarea lui Lear să mai întârzie un timp. Ghicise că Tweed va 
dori să ajungă primul. Nielsen avea să rămână în birou toată 
noaptea dacă era nevoie... cel puţin, până ce avea să comunice 
cu Tweed. 

Starmberg purta uniforma sa de şofer şi ochelari negri. 
Trecură de Esbjerg şi se îndreptară pe ruta 11 sud. Mergeau în 
lutlanda de Sud pe un drum direct. Wand complet relaxat îl privi 
pe Starmberg. 

— In noaptea asta vin două nave Stealth - un vas puternic cu 
proiectile deschide drumul şi Yenan, vasul mai mic, îl urmează. 
Toţi agenţii de frunte sunt la bordul lui Yenan. 

— De ce? întrebă Starmberg. Wand oftă. 

— lar mi se pun întrebări care ştii că îmi displac... 

— Scuzele mele sincere... 

— Trebuie doar să taci şi vei afla răspunsul la întrebări. Vasul 
din avangardă, Mao III, are ca scop principal protejarea lui 
Yenan. Sunt agenţi şi pe Mao IlI dar sunt mai puţin importanţi. 
Sunt fericit să pot spune că, îndată ce echipa de pe Yenan va fi 
debarcat şi ocupat bungalourile, întregul meu aparat european 


va fi amplasat la locul său. 

— Destul de satisfăcător. Ai plănuit aşa de bine totul, 
răspunse Starmberg cu entuziasmul lui slugarnic. 

Wand prefera subordonați buni care să se uite în sus la el. 

— Totul e gata acum în lutlanda pentru primirea lor, adăugă 
şoferul. 

— Fii bun şi asigură-mă că escortele sunt pe poziţie. 

— Douăzeci de oameni înarmaţi sunt deja ascunşi în spatele 
dunelor. 

— Şi bărcile pneumatice, sper, au fost plasate în locuri 
strategice? Mao şi Yenan vor trebui să rămână în larg când 
agenţii vor fi debarcaţi pe plajă. 

— Bărcile sunt ascunse în spatele dunelor. Au fost aduse 
acum o oră cu camioanele. 

Un timp se lăsă linişte. Starmberg se concentra asupra 
drumului spre sud. Wand părea cufundat într-una din transele 
sale. Ajunseseră în pustietăţile din sudul lutlandei. Vântul 
stârnea o veritabilă furtună de nisip fin azvârlindu-l peste 
parbriz. Starmberg porni ştergătoarele la viteză maximă, dar, cu 
toate acestea, o peliculă de nisip acoperea în continuare 
geamul. 

— Sper că ai verificat buletinul meteo? întrebă brusc Wand. 

— În amurg, vântul se domoleşte. Apoi se lasă ceaţă foarte 
groasă de-a lungul coastei. 

— Suntem în amurg... 

Wand tocmai făcuse remarca şi vântul se opri. Câteva minute 
mai târziu, privind spre mare, văzu în penumbră un abur gros ce 
ieşea din apă. Gura i se strâmbă într-un zâmbet de plăcere. 

— Nu m-ai întrebat despre bunul nostru amic Tweed. 

— Nu vă place să pun întrebări, îi aminti respectuos 
Starmberg. 

— Bine. Foarte bine, într-adevăr. S-ar putea să-ţi facă plăcere 
să ştii că urmează să primească o amintire de la răsfăţata sa 
domnişoară Grey. Adică braţul ei retezat. Asta o să-l zdrobească 
definitiv. 

— O plăcere pentru el, sunt sigur, remarcă cu răutate 
Starmberg. Aproape am ajuns la bungalouri. In cel care va fi 
cartierul general a fost instalat un transmiţător puternic. 

— Nădăjduiam asta. E mijlocul meu de comunicare cu Mao 
IIl... Amândoi bărbaţii erau atât de preocupaţi de planurile lor, 


încât nici nu se uitau în urmă. Dar, chiar dacă ar fi făcut-o, era 
puţin probabil că ar fi văzut Ford-ul Sierra care îi urmărise tot 
drumul de la aeroport. La volan, Philip Cardon redusese viteza. 
Conducea, ca de obicei, cu mare pricepere, doar cu poziţiile 
aprinse. 


Când Piper Archer se afla în aer, la puţin timp după decolarea 
de pe Kastrup, Tweed ceruse - la sugestia lui Cardon - pilotului 
să-i transmită un mesaj prin radio lui Nielsen. 

Pilotul ridicase imediat receptorul şi stabilise legătura cu 
Nielsen pe frecvenţa stabilită anterior. Ceru o maşină 
neînregistrată, echipată cu un transmiţător puternic, care să-i 
aştepte la sosire, la Esbjerg. Ca de obicei, inspectorul Nielsen 
răspunse prompt. 

După ce aterizaseră, şeful securităţii îi condusese pe cei trei 
pasageri la două maşini parcate într-un loc izolat. Una dintre 
maşini era un Ford Sierra uzat şi stropit cu noroi. 

— Asta are transmiţător, îi informă şeful securităţii. E pe 
frecvenţa potrivită, iar pe bucata asta de hârtie se află înscrise 
coordonatele pentru a lua legătura cu cineva numit Anton 
Norlin. 

— Asta e a mea, spuse Cardon. 

Aşteptase la aeroport până ce aterizase Lear-ul lui Wand. 
Nielsen îi comunicase lui Tweed, în timpul zborului, prin radio, 
stratagema prin care întârziase Lear-ul. Aşa că la sosirea lui 
Wand, Cardon era la volanul Ford-ului său ponosit. Ilprivise cu 
cinism pe bărbatul masiv, cu mersul agale, care urcase în 
limuzină pe uşa pe care i-o deschisese şoferul. 

„Ştiu că tu eşti peştele cel mare!” gândise Cardon. 

Mai târziu, conducând în lutlanda de Sud, avusese impresia că 
se apropiase prea mult. Încetinise în timp ce furtuna de nisip îl 
saltă din toate părţile. 

Limuzina din faţă o luă spre vest, către mare, îndreptându-se 
către un şir de dune. Cardon opri. Se apropie de dune pe jos şi 
descoperi în spatele lor o colonie de căsuțe. Limuzina era 
parcată în faţa uneia dintre ele, unde o antenă înaltă se ridica 
automat. 

Se întoarse imediat la Ford, se aşeză în spatele volanului şi 
luă receptorul. 


Mai devreme, părăsind aeroportul Esbjerg însoţiţi de ofiţerul 
de securitate, Tweed şi Newman urcaseră într-un Opel Omega 
ale cărui uşi din spate fuseseră deschise de un şofer îmbrăcat în 
haine civile. 

— Înţeleg că trebuie să vă conduc la Anton Norlin, în tabăra 
militară, spuse el întorcându-se. 

— Nu încă, răspunse Tweed. Mai întâi, poţi să-l laşi pe 
prietenul meu la centrul de închiriere a maşinilor, Avis, de aici 
din oraş? Trebuie să ajungă urgent undeva. Apoi trebuie să 
merg în port ca să văd un vas care mă aşteaptă acolo. 

— Întâi, Avis, apoi portul, apoi Anton Norlin, recapitula şoferul. 

După ce-l lăsă pe Newman în faţă la Avis, porni mai departe 
cu Tweed. 

Oraşul era plăcut, aglomerat, dar nu exagerat. Când ajunseră 
în port, în Byparken, şoferul arătă spre un turn crenelat din 
cărămizi roşii. Portul era plin de nave de pescuit. Tweed cobori 
şi zări o barcă mare cu motor, cu o cabină spațioasă, pe care 
flutura pavilionul de comerţ englez. Aplecat, împotrivindu-se 
vântului, Tweed se grăbi de-a lungul cheiului. Valurile se izbeau 
de dig, o pădure de catarge se bălăbănea ameţitor. 

Pe pasarela care ducea la şalupă - slavă Domnului că avea 
balustradă pe ambele părţi - Tweed fu întâmpinat de un bărbat 
înalt de vreo treizeci de ani. Era îmbrăcat într-un pulover alb pe 
gât şi pantaloni bleumarin, impecabili, iar pe cap, aşezată într-o 
parte, avea o şapcă de marinar. 

— Sunt Tweed. 

— Dave Lane. Bun venit la bord. 

Cu gura strânsă, Tweed cobori scândura de trecere care tot 
urca şi cobora, ţinându-se de balustradă. Lane îl însoţi spre un 
salon confortabil, închise uşa, apoi se întoarse spre vizitator. 

— Actele de identitate, vă rog, domnule. Regulamentul... 

Tweed scoase paşaportul, evitând cu grijă să se uite afară pe 
fereastră. Lane examina actul cu atenţie, apoi i-l restitui. 

— Vreţi să luaţi legătura cu comandantul Wilson? 

— Unde e acum Minotaur-ul? întrebă Tweed repede. 

— În larg, făcu Lane un semn cu mâna spre marea deschisă. 
Patrulează pe lângă coasta lutlandei de Sud. Se aşeză în faţa 
unui transmiţător acoperit de o draperie grea. Legătura radio s- 


ar putea să fie un pic mai proastă. Dar încercăm, nu? 

Un minut mai târziu, îi întinse receptorul lui Tweed care se 
aşeză pe scaun în locul lui Lane. 

— Aici, Tweed. Repet. Aici, Tweed... 

— Te aud pentru prima oară. Aici e Tug Wilson. Ne-am întâlnit 
în treacăt la Amiralitate acum doi ani. Te rețin bine. Câte ţinte 
aşteptăm? 

Prin „ţinte” înţelegea navele Stealth. Tweed îşi aminti faţa 
bătută de vânturi a lui Tug, care acum vorbea prudent - vorbeau 
pe o linie deschisă. 

— N-am idee, se confesa Tweed. 

— Sunt înarmaţi? 

— Nici asta nu ştiu. 

— Eşti o mină de informaţii, chicoti Wilson. Nu era niciun 
parazit; comunicarea era clară. 

— Dar înţeleg că tu eşti cel care mi-a trimis cadoul de 
Crăciun. E deosebit. Mulţumirile mele. 

— Va trebui să ţinem legătura de-acum încolo de la o bază 
terestră, îl anunţă Tweed. Se poate ca ei să aibă un echipament 
excelent. Sunt sigur chiar. 

— Cere-i amănunte lui Lane. Dă-mi-l, te rog. Încântat să te am 
la bord... 

Tweed înapoie receptorul lui Dave Lane, merse încet spre alt 
scaun şi se aşeză. Şalupa se clătina din plin şi nu avusese 
inspiraţia să ia un Dramamine. Deşi îi era din ce în ce mai 
greață, Tweed se simţi liniştit: Tug Wilson era un om de 
încredere. Ceea ce spusese în final - încântat să te am la bord - 
era un mare compliment, care venea din partea unui dur 
comandant din marina militară. Privi din întâmplare în sus 
tocmai când şalupa se aplecă spre apă. Abia îşi desprinse ochii 
de pe geam când un val uriaş se rostogoli spre port. Tweed 
mulţumi cerului că nu era la bordul Minotaurului. Dar senzaţia 
aceea de relaxare de mai înainte dispăru îndată ce se gândi din 
nou la Paula. Îl cuprinse o tristeţe profundă. Lane terminase de 
vorbit cu Wilson. Notă repede ceva pe o hârtie, pe care o 
împături şi i-o dădu lui Tweed. 

— E strict secret. E frecvenţa pe care puteţi contacta 
Minotaur-ul şi numele codificat. După cum veţi vedea, se 
schimbă din trei în trei ore. 

— Apreciez excelenta securitate. Vei şti doar dumneata că am 


folosit un transmiţător de la o bază militară. Una specială. ŞI 
acum, presupun că te întorci la Minotaur? 

— N-aveţi grijă, râse el ştrengăreşte. Comandantul a fost de 
acord să părăsesc imediat portul dacă asta vă convine. O iau în 
josul coastei spre lutlanda de Sud. Credeţi că o să fie un 
scandal? întrebă el cu nerăbdare. 

— Cred că astăzi va avea loc cel mai cumplit şi mai ciudat 
duel din câte au avut loc vreodată. 


49 


— Mergem în nord să investigăm colonia de bungalouri 
fantomă pe care ai descoperit-o, hotărî Newman. 

— E bine să mergem. Ştiu unde se află, rosti Marler tărăgănat. 

— Paula, o sfătui el, luând-o de umeri, cred că ar trebui să te 
duci la Tunder şi să te odihneşti după toate astea prin care ai 
trecut... 

Se îndepărtaseră de casa morţii, lăsându-i în urmă pe llena şi 
pe infamul doctor Hyde. Când ajunseră la şosea şi casa dispăru 
în ceaţă, Newman opri BMW-ul. Paula şedea în dreapta lui. 

Marler şi Butler îi urmaseră, fiecare în maşina sa. Acum 
stăteau cu toţii în picioare lângă BMW. Timp de zece minute, 
Paula se plimbă în sus şi-n jos pe marginea drumului, mişcându- 
şi membrele şi încercând să le aducă la normal. Trebuia să-şi 
revină şi fizic, dar şi psihic. Îi îndepărtă uşor braţul lui Newman. 

— Crezi că ai să mă urci în pat tocmai când momentul 
culminant e atât de aproape? Îți apreciez grija pentru mine, dar 
rămân cu voi. 

— S-ar putea ca Newman să aibă dreptate, insinua Marler. 
Paula se înfurie. 

— Mai bine lăsaţi-o baltă. Se opri, cu mâinile în şolduri, cu 
privirile sticlind. Lăsaţi-o baltă, am spus! 

Butler, care vorbea rar, de parcă l-ar fi costat bani cuvintele, 
interveni: 

— Doamna are dreptate. N-aţi auzit că n-are rost s-o trataţi ca 
pe un invalid? 

— Şi aş vrea din tot sufletul să găsim o modalitate de a-i 
transmite lui Tweed că mă simt bine. 

— Comunicaţiile nu sunt punctul forte în această parte a 
lumii, o avertiză Marler. 

— Atunci, haideţi odată să ne mişcăm de aici. Avem arme. 
Mergem spre nord. Nu mai leneviţi, se înfurie ea. Bob, merg cu 
tine. Vom deschide coloana de atac. 

Ceaţă. Ceaţa deasă se rostogolea ca un nor de gaz otrăvitor 


dinspre mare. Paula îşi ascunse de Newman emoţiile care o 
răscoleau. Ceaţa îi evoca groaza trăită la Lymington, pe coasta 
de sud a Angliei, când Harvey Boyd nu reuşise să se întoarcă la 
mal în viaţă. 

Ceaţa îi amintea de coşmarul de pe Elba, în portul Blankenese 
- spaima când Holsten a fost tăiată în două şi s-a scufundat la 
câteva secunde după ce au reuşit să ajungă la țărm. g 

Ceaţa atrăgea după sine necunoscutul, teama, pericolul. Işi 
strecură mâna în geantă şi apucă strâns patul pistolului ca să fie 
mai sigură. În acel moment, Marler trecu pe lângă ei şi le făcu 
semn cu mâna să oprească. 

Când Newman şi Paula coborâră, Marler stinse luminile 
maşinii. Paula privi n, urmă. Butler făcuse acelaşi lucru. Vorbi 
prima: 

— Ce se întâmplă? Unde suntem? 

— Foarte aproape de dunele alea din stânga, spuse Marler 
sumbru. Am văzut luminile unor lămpi. Multe. Dacă fiecare om 
ţine în mână câte o lampă, atunci sunt vreo douăzeci. 

— Aşa că, dacă sunt înarmaţi, sunt mai puternici, comentă 
Paula. 

— Cu siguranţă, spuse Newman. Am prins şi eu câteva sclipiri, 
acum câteva momente, când s-a ridicat ceața. 

— Într-adevăr, confirmă Marler încruntat. Drumul de aici 
încolo e destul de drept. Eu zic să mai mergem cam vreun 
kilometru şi jumătate spre nord, să ne îndepărtăm de aici şi apoi 
să ne gândim ce vom face. 

— De acord, răspunse Newman. 

Urcară din nou în maşini şi, conduşi de Newman, porniră cu 
luminile stinse. În curând Newman văzu prin întuneric câteva 
puncte luminoase mişcându-se printre dune. Işi continuă drumul 
un timp, apoi zări o movilă înspre mare. Verifică în oglinda 
retrovizoare dacă Marler e în spatele său şi trase pe dreapta. 

— Unde te duci? îl întrebă Paula. 

— Movila aceea e un bun punct de observaţie. 

Trase maşina într-o mică depresiune, opri şi cobori în timp ce 
opreau şi ceilalţi doi. Strecură mâna sub haină şi apucă pistolul. 
O siluetă scundă venea spre ei. 

— Domnul Newman, cred? strigă Philip Cardon. 

— Ce dracu faci aici? 

— Supraveghez inamicul... Se opri. Paula! Slavă Domnului! 


Cum te simţi? 

— Foarte bine. Acum, adăugă ea. 

Îi spuse pe scurt ce se întâmplase, ca şi când n-ar fi fost cine 
ştie ce mare ispravă. Cardon o luă de braţ şi porni urmat de 
Newman. 

— Tweed aşteaptă cu disperare să afle că eşti teafără. Am un 
transmiţător radio în maşină, în spatele movilei ăleia. Hai să 
vorbeşti cu el... 


Cu câteva ore mai devreme, Tweed părăsise portul şi pornise 
spre tabăra militară din sudul oraşului Esbjerg. Rămăsese din 
nou impresionat de securitatea asigurată. Şoferul îl lăsase la 
intrare, de unde fusese imediat preluat de un ofiţer danez în 
uniformă, care îl condusese la camera de gardă. Complexul, ce 
se întindea în spatele unui gard de sârmă de douăsprezece 
picioare înălţime, străbătut de curent electric, bănui Tweed, era 
alcătuit din cabane cu un singur etaj, ca nişte cabine de vapor 
gigantice. Trebui să-i arate ofițerului nu numai paşaportul, ci şi 
legitimaţia SIS. 

— Anton Norlin mă aşteaptă. 

— Vă aşteaptă, domnule. Vă rog să mă urmaţi... 

Ofiţerul îl conduse printre două şiruri de cabane spre cea mai 
mare dintre ele. Pe acoperişul acesteia erau o mulţime de 
antene şi o alta mare satelit care se rotea încet. Tweed avu un 
mic şoc când ofiţerul deschise uşa lăsându-i loc să treacă. In 
camera de gardă, acesta folosise telefonul vorbind în daneză, 
limba din care Twed nu înţelegea un cuvânt. 

Şocul îl avu însă când o siluetă înaltă şi viguroasă se ridică din 
spatele unui birou şi se întoarse. Faţa îi era acoperită de o 
glugă. Ochii pătrunzători îl fixau când Tweed înainta şi-i strânse 
mâna. 

— Suntem foarte bucuroşi să vă cunoaştem, domnule Tweed. 
Eu sunt Anton Norlin, deşi nu acesta este numele meu adevărat, 

Era exact ca şi cum ar fi întâlnit un comandant englez SAS. Pe 
când îşi strângeau mâinile, Tweed observă că încăperea era 
împărţită în două. Pe la jumătatea sa, se afla un perete de sticlă 
cu o uşă închisă. Norlin trebuie să-i fi observat privirea rapidă. 

— În spatele peretelui de sticlă se află sectorul sofisticat al 
comunicaţiilor. Care vor fi la dispoziţia dumneavoastră dacă veţi 


avea nevoie. 

— Va fi nevoie... 

Luă loc, şi Norlin îi turnă cafea dintr-un filtru. Tweed văzu că 
toţi oamenii din spatele peretelui de sticlă purtau, de asemenea, 
glugi. Norlin îşi aduse scaunul de cealaltă parte a biroului pentru 
a se aşeza lângă Tweed. 

— Ce trebuie să ştiu? întrebă el. 

— Foarte multe... 

Norlin îl asculta cu atenţie, fără să spună niciun cuvânt, în 
timp ce Tweed îşi exprima convingerea că acele vase ostile, 
secrete s-ar apropia de coasta sudică a lutlandei cam în dreptul 
fantomaticei colonii de bungalouri - îi arătă lui Norlin harta pe 
care era însemnată crucea - şi cam pe unde patrula Minotaur. Il 
puse pe danez la curent cu toată povestea. 

Când Tweed termină, Norlin dădu din cap şi rămase pe 
gânduri un moment. 

— Am vorbit cu inspectorul Nielsen. Am gata pregătită o 
echipă mare de oameni bine înarmaţi. Pot fi transportaţi rapid la 
acest obiectiv de pe hartă, fie cu elicoptere, fie cu camioane. 

— Sugerez ca deplasarea să se facă cu camioane, îl sfătui 
Tweed. Sosirea elicopterelor ar alerta oamenii care cu siguranţă 
vor fi la țărm, aşteptând să primească încărcătura umană de pe 
aceste vapoare. 

— Cu autocamioane deci. Trebuie ca oamenii aceştia să fie 
înarmaţi? 

— Cred că da. Este o operaţiune destul de complexă. 
Problema e asigurarea protecţiei pentru trupele voastre. Nu-mi 
pasă câţi dintr-ai lor vor fi curăţaţi. Dar, dacă este posibil, aş 
dori ca toţi aceşti oameni rămaşi în viaţă, care au fost aduşi cu 
vapoarele, să fie capturați pentru a-i chestiona. 

Norlin ridică receptorul şi vorbi scurt şi repede, ca o 
mitralieră, în daneză. Tweed, fără să-i fi văzut faţa, era deja 
foarte impresionat de Norlin. Danezul emana competenţă şi 
hotărâre. Închise telefonul. 

— Am aranjat să fie încărcate în camioane şi nişte bărci mari, 
gonflabile, fără motoare exterioare. Şi, de asemenea, 
echipamentul pentru agăţat, în cazul în care va trebui să 
ajungem la bordul navelor pe mare. 

— O idee grozavă, acceptă Tweed. Necazul e că nu ştiu cu ce 
ne confruntăm. 


— Deci, ne pregătim pentru toate posibilităţile... 

Ridică din nou receptorul. lar un şuvoi scurt de cuvinte 
daneze. Norlin puse receptorul la loc şi se ridică. 

— Vă rog să veniţi cu mine în sala de transmisiuni. E un mesaj 
pentru dumneavoastră de la un anume Philip Cardon. 


— Aici, Tweed. Ceva noutăţi despre Paula? Ai descoperit ceva, 
Philip? 

— Ca să-ţi răspund la prima întrebare, acum sunt absolut 
singur. Newman şi ceilalţi s-ar putea să fie în drum spre mine. 
Avem o echipă tare care o caută pe Paula, îl asigură el pe 
Tweed. La a doua întrebare pot răspunde pozitiv. In punctul 
marcat cu X, sunt douăzeci şi opt de bungalouri bine ascunse în 
dosul dunelor de nisip. Foarte aproape de coastă. E doar o 
estimare superficială, dar cred că sunt între cincisprezece- 
douăzeci de mardeiaşi adunaţi la bairam. Persoana ta favorită 
este, de asemenea, prezentă, gata să-şi fluture bagheta magică. 
Mă auzi bine? 

— Perfect. Am înţeles. Altceva? 

Cardon vorbea în reprize scurte şi dese. N-avea încredere în 
comunicațiile radio. 

— Da. Au făcut exerciţii cu bărcile în larg. Lansau bărcile pe 
mare, se îndepărtau câteva sute de iarzi, apoi reveneau la mal. 
Cam atât deocamdată. 

— Bine. Foarte bine. Tinem legătura... Ă 

Tweed se răsuci în scaun în faţa transmiţătorului. li spuse şi 
lui Norlin ce aflase de la Cardon. În timp ce ieşeau din încăpere, 
Norlin remarcă: 

— Înseamnă că am făcut bine luând bărcile... 

Soldatul care îşi ocupase locul la aparat, primi un mesaj. 
Îlstrigă pe Norlin în daneză. 

— Tweed, eşti căutat din nou, îi spuse Norlin. Inspectorul 
Nielsen din Copenhaga. 

— Aici, Tweed. 

— Îţi datorez scuze, începu vocea distinctă a lui Nielsen. Dar 
am fost obligat să informez Serviciul Secret Militar Danez... 

— Da? 

Linia se umplu de paraziți, apoi se întrerupse. Operatorul 
încercă de mai multe ori să prindă legătura cu Nielsen. 

— Se-ntâmplă, îi explică Norlin lui Tweed. E ceva în 
atmosferă. Pur şi simplu, nu se mai prinde. 

— S-ar putea întâmpla asta în timpul operaţiei? întrebă Tweed 
neliniştit. 

— Nu. E vorba de distanţă. Copenhaga e mult mai departe. lar 
de aici până în aria operaţională, lutlanda de Sud nu sunt mai 


mult de patruzeci şi cinci de kilometri, dacă nu mai puţin. Vom 
ţine legătura cu baza fără nicio problemă. 

— Slavă Domnului. 

Întors în cealaltă cameră a cabanei, Tweed se aşeză. Norlin îi 
mai turnă cafea. Îşi făcea griji în legătură cu ce-i spusese 
Nielsen despre Serviciul Secret Militar Danez. Pur şi simplu, nu-şi 
putea imagina despre ce încercase Nielsen să-l avertizeze. Dar 
avea măcar întunecata satisfacţie a ştirilor referitoare la 
prezenţa lui Wand pe scena viitoarei operaţiuni. Asta-i confirma 
o dată în plus că avea să se petreacă ceva deosebit de 
important. Căsuţele mobilate, dar neocupate încă, erau un ou 
Moor's Landing. Era însă stăpânit de gânduri negre în ceea ce 
privea destinul Paulei. 


Peste tabără se lăsase noaptea. Tweed se străduise să înghită 
mâncarea excelentă care-i fusese adusă. Era de datoria lui să-şi 
păstreze forţele. 

Afară, vântul încetase. Îi luase locul o ceaţă sinistră care 
învăluia treptat acea parte a Danemarcei. Tweed începu să se 
plimbe prin încăpere. Norlin şedea complet nemişcat în scaunul 
său. Nervi de fier, dar n-avea pe cap grijile care-l măcinau pe 
Tweed. 

Uşa de sticlă dinspre sala de radio se deschise. Operatorul îi 
strigă în daneză. Norlin sări în picioare, în timp ce Tweed alergă 
spre uşă. 

— E comandantul Wilson, raportă Norlin când îl ajunse pe 
englez. Cu faţa mohorâtă, Tweed ridică receptorul. De ce dracu' 
n-avea nicio veste de la Newman? 

— Sunt Tweed, spuse, apoi dădu numele codificat. Ceva 
evenimente? 

— Eşti un geniu! tună vocea lui Wilson. Au apărut două 
puncte. Unul mare şi altul mai mic. Ca o navă mamă ce trage 
după ea un copilaş. Niciun semn pe radarul nostru. Cam la 20 de 
mile de țărm. Vin pe o direcţie pe care, dacă o menţin, se vor 
apropia de țărm la nord de localitatea Hojer. Când să-i somez 
Şi... dacă e cazul, să intervin? 

— Nu, până nu se opresc foarte aproape de coastă... dacă 
acea acţiune este utilă. 

— Este. Incredibil - două Sfinte Mării se întorc acasă. Continui 


să-ţi raportez poziţia lor. 

— Mulţumesc, Tug. Asta e tot... 

Abia părăsise camera şi Tweed fu chemat înapoi. Printre 
cuvintele operatorului danez prinse două cuvinte: Robert 
Newman. Smulse receptorul. 

— Tweed? vocea lui Newman se auzea clar ca un clopoțel. 
Stai puţin. Am aici pe cineva care vrea să-ţi spună două cuvinte. 

— Sunt Paula. Sunt OK. Absolut OK... Tweed rămase şocat 
auzindu-i vocea vioaie. Tweed, mai eşti acolo? 

— Da, sunt aici. Cum te simţi? i-au... 

— Nu, Tweed. Îţi repet. Sunt OK! OK! OK! Ai priceput? E 
minunat să-ţi aud din nou vocea. Indivizii ăştia au încercat să 
mă trimită la culcare. Îţi vine să crezi? N-am să repet acum ce 
le-am spus. Ai vreo veste despre ştii tu ce? 

— Da, Paula. Şi e grozav să te aud. Dar n-avem timp. Mai bine 
dă-mi-l din nou pe Bob... 

— ŢI-l dau pe şef... 

— Bob, ţine-i pe toţi acoperiţi. Ne vin prieteni în ajutor. 
Profesionişti. Aşteptaţi până ajungem la voi. E un ordin. Vom 
acţiona în taină. 

— Am înţeles, spuse Newman scurt. Daţi-i drumul... 


50 


— Am luat legătura cu Mao, raportă Starmberg. Ambele vase 
sunt foarte aproape. La doar douăzeci de mile de țărm. 

— Spune-le că suntem gata să preluăm pasagerii, ordonă 
Wand. 

Erau în spaţiosul salon din bungaloul cu antena automată. 
Starmberg, cu căştile pe urechi, repetă mesajul pe care tocmai îl 
primise. Wand şedea la birou, într-un scaun de director. 

Draperiile erau trase peste ferestrele fumurii. Câteva minute 
mai devreme, Wand trăsese puţin o draperie şi constatase cu 
satisfacţie că ceața se întindea peste dunele din apropiere. 
Vremea era ideală pentru operaţiune. După ce Starmberg 
încheie legătura cu Mao, îi dădu un nou ordin. 

— Acum, fii bun, du-te afară şi cere echipelor să facă o 
repetiţie cu lansarea bărcilor. 

— Am făcut deja o repetiţie generală, îi aminti Starmberg. 

— Extraordinar! Ştii cât de mult îmi displace să dau de două 
ori un ordin. Trebuie să fie gata să-aducă la mal pe musafirii 
noştri cât mai rapid cu putinţă. Ultima dată, când au lansat 
bărcile, marea era vijelioasă. Acum e ca un iaz liniştit. 

— Desigur, domnule, spuse Starmberg sărind de pe scaun. 

Înainte de a ieşi afară, înşfacă unul din cele două pistoale 
mitralieră Uzi, agăţate de perete într-un cârlig. Era sigur că n-o 
să aibă nevoie de armă, dar doctorul Wand era foarte 
prevăzător. Când apăsă clanţa uşii, se auzi din nou strigat. 

— Am hotărât să merg eu însumi în cea mai mare 
ambarcaţiune, ca să-l felicit pe comandantul expediției pentru 
noua sa acţiune încununată de succes. 

— Îmi permiteţi să vă sugerez că ar putea fi cam riscant, 
domnule? îndrăzni Starmberg. 

— Am impresia că tocmai ai făcut-o. Când voi avea nevoie de 
sfatul tău, fii sigur că nu voi ezita să te consult. 

Starmberg roşi la auzul replicii sarcastice. Trebuia să reţină că 
Wand era un autocrat şi că avea manierele unui necioplit 


comandant militar. 

— Voi pregăti cea mai mare barcă pentru plecarea 
dumneavoastră. Pot întreba dacă ştiţi când vor sosi vasele la 
mal? 

— În jur de două dimineaţa. După cum ştii, ele staţionează 
acum în larg. Ora două este ora triumfului meu. 


În tabăra militară, echipele de asalt se îmbarcaseră în 
camioane, gata de plecare. Tweed primise un nou mesaj de pe 
Minotaur. 

— Ambele sunt staţionare acum, la douăzeci de mile de uscat. 
Destul de departe, în afara apelor teritoriale. Continui să vă 
informez... 

Revenind în biroul lui Norlin, Tweed îl întrebă: 

— N-ar trebui ca de acum oamenii tăi să se deplaseze în sud? 

— Nu încă. Am putea fi văzuţi. Vasele sunt la doar douăzeci 
de mile în larg. Prietenul tău, comandantul fregatei, pare a fi 
foarte eficient şi prompt cu informaţiile. Voi da comanda de 
pornire a convoiului la momentul potrivit. 

— Dar e ceaţă deasă acolo, îl avertiză Tweed. 

— Nu are importanţă. Cunosc drumul cum îmi cunosc propriul 
buzunar. Camionul meu şi cele care mă vor urma vor avea 
stopurile aprinse. Aşa că fiecare camion, ţinându-se aproape 
unul după altul, va fi ghidat de luminile roşii ale celui din faţă. 
Aşteptăm să se mişte vasele. 

— Doresc să mă alătur oamenilor mei cât mai repede cu 
putinţă. 

— Şi acum, dacă vrei. Chem o maşină echipată cu un 
transmiţător, al cărei şofer cunoaşte drumul la fel de bine ca şi 
mine. 

— Încă ceva, dacă e posibil. Se pare că ai aici o cantină 
excelentă. Aş vrea să le duc oamenilor mei - sunt şase - nişte 
mâncare caldă şi cafea. Ar putea bucătarul să pregătească nişte 
supă de legume, cornuri, cafea şi o prăjitură cu mere? 

— E ca şi făcut. Pentru şase oameni. 

Norlin ridică receptorul, turui ceva în daneză, apoi închise. 

— În treizeci de minute e totul gata. Bucătarul prepară hrană 
similară şi pentru cei din camioane. Eşti înarmat? N-ar fi mai 
bine să iei o armă? 


Tweed ezită. Folosea foarte rar arme de foc. Dar, de data 
asta, putea să fie o bătălie cumplită. 

— Dacă ai vreun Walther 7,65 disponibil... 

— Hey presto! Cred că aşa spuneţi voi englezii, nu? Norlin 
descuie un sertar adânc şi scoase un Walther şi o provizie 
zdravănă de încărcătoare. Astea ajung? 

— Din plin. Tweed scoase încărcătorul şi verifică mecanismul. 
E într-o stare excepţională. 

Băgă arma în buzunarul hainei atârnate pe marginea 
scaunului. Apoi făcu un semn cu capul spre sala radio. 

— Mai e o problemă vitală. Operatorul tău vorbeşte engleză? 
Va rămâne în post toată noaptea? Cum se numeşte? 

— Ştie foarte bine engleza. A intrat în serviciu chiar înainte ca 
tu să soseşti. Va fi aici toată noaptea. Se numeşte Erik. 

— Am o altă operaţiune care se desfăşoară pe continent şi 
care trebuie corelată cu momentul în care vasele încep să-şi 
descarce încărcătura umană. Notă pe o bucată de hârtie numele 
şi numerele de telefon ale lui Kuhimann, ale lui Benoit şi ale 
ofițerului de la Secţia Specială din Londra. E clar? 

— Absolut! 

— Acum trebuie să-i sun pe aceşti trei oameni şi să le spun că 
Erik îi va contacta doar atunci când îmi va auzi comanda şi 
numele codificat - Landslide. 

Tweed telefona scurt celor trei care erau deja la birourile lor 
unde aveau să rămână toată noaptea. Apoi îl instrui pe Erik. 

— Trebuie să fii foarte rapid. După ce te asiguri că vorbeşti cu 
omul care trebuie, te identifici cu numele tău, apoi repeţi de trei 
ori parola Landslide. După asta, întrerupi imediat legătura. Vor 
porni de îndată ca vântul. 

— E clar, răspunse Erik de sub Balaclava sa. Aştept doar 
telefonul dumneavoastră cu parola... 

— Pari bine organizat, comentă admirativ Norlin de la biroul 
său. Acum tot ce putem face este să aşteptăm. lar cu treaba 
asta eu sunt obişnuit. 

Tweed verifică ora. Era miezul nopţii. 

— N-o să mai avem mult de aşteptat până ce balonul îşi ia 
zborul, observă el. 


Wand, încălţat în cizme de cauciuc, sări din barca mare care îl 


adusese la mal. Fusese împreună cu Starmberg cam un sfert de 
milă în larg, pe o mare liniştită ca uleiul. Se întorceau spre 
bungalou când auziră avionul apropiindu-se. 

Starmberg, dându-şi seama că vine din nord, ridică pistolul 
mitralieră. Wand îi lovi ţeava armei cu pumnul. 

— Cretinule! Vrei să confirmi că există pe aici ceva activitate? 
Stai nemişcat şi aşteaptă 

Aparatul, un avion uşor, apăru ca un punct distinct când ceata 
se destramă puţin. Zbura la un mai mult de cincizeci de picioare 
deasupra plajei. Era orientat spre sud. Aproape imediat, 
zgomotul motorului dispăru înăbuşit în ceaţă. Wand îl chemă cu 
degetul pe unul dintre oamenii care patrulau pe plajă cu arma 
pe umăr. 

— Ascultă. E neobişnuit ca un avion să zboare pe aici? 

— Nu, domnule. La Esbjerg este un club de aviaţie. Zboară 
jos, aproape de coastă, pentru orientare. O fi pierdut direcţia. 

— Nu-mi place, comentă Starmberg. 

— Cine te-a întrebat dacă îţi place, îl repezi Wand. 

ÎI privi pe luxemburghezul care ţinea capul întors într-o parte 
şi se uita spre mare. Wand îşi lovi mâinile una de alta: era foarte 
frig şi umed. 

— Ce faci, Jules? 

— Aş putea jura că am auzit acel avion zburând înapoi pe 
deasupra mării. 

— Fă-ţi un control la urechi când terminăm cu asta, spuse 
Wand, apoi îşi privi ceasul. Trebuie să ne întoarcem la 
transmiţător. Cheamă Mao. În curând trebuie să înceapă să 
înainteze... 


— Suntem foarte aproape de zona marcată pe harta 
dumneavoastră, îi spuse şoferul lui Tweed care stătea lângă el. 
De-aceea am redus viteza. 

Era acelaşi şofer care îl luase pe Tweed mai devreme de la 
aeroport şi-l dusese la baza militară. Se numea Langhorn şi era 
singurul om a cărui faţă o văzuse Tweed. Călătoreau fără lumini 
şi pentru Tweed era de neînțeles cum Opel-ul reuşise să nu se 
abată din drum. Când Langhorn opri maşina la marginea unei 
coline mici, Tweed văzu la distanţă un şir de dune. Cobori 
geamul, lăsând să pătrundă un curent de aer îngheţat. Da, 


avusese dreptate: auzi un mic avion zburând spre vest. Se 
încruntă când şoferul opri motorul. 

Făcuse Norling gafa de a trimite un avion să spioneze terenul? 
Marele pericol era că asta l-ar fi alertat pe doctorul Wand. Apoi 
respinse ideea: Norling era prea abil. Totuşi... ceva rece şi duri 
se propti în ţeastă prin geamul deschis. 

— Spune-i şoferului să scoată cheile din contact sau primiţi 
amândoi câte un glonţ în cap, tună o voce familiară. 

— Un prietenesc bun venit în lutlanda de Sud, Bob, remarcă 
Tweed. 

— Doamne! Scuză-mă. Nu te-am recunoscut cu chestia aia pe 
cap, spuse Newman retrăgându-şi pistolul. 

— Ce se întâmplă? întrebă răstit Tweed când cobori în vârtejul 
de ceaţă care se transforma în pâclă. O altă siluetă apăru 
alergând spre ei. Paula întinse braţele şi-l îmbrăţişa pe Tweed 
sărutându-l pe obraz. Geaca ei de vânt era umedă din cauza 
cetii. O îmbrăţişa cu căldură, privindu-l pe Newman. 

— E drăguţ că măcar cineva se bucură că mă vede. Ceea ce 
înseamnă că pot supravieţui şi fără îmbrăţişarea ta... O privi pe 
Paula în timp ce se desprinse de el. Nici nu-ţi pot spune ce 
bucuros sunt că te văd. Eşti teafără? Mă tem că ai avut o 
experienţă îngrozitoare. 

— Nu e timpul să-ţi povestesc acum. Se întâmplă prea multe 
aici. 

— Primul lucru este să băgăm maşina asta într-o depresiune, 
spuse grăbit Newman. Paula, cheamă-i pe Butler şi Nield din 
spatele colinei. Când ea fugi înapoi, îl privi pe şofer. Trebuie s-o 
împingerl. Nu putem să riscăm ca bandiții din spatele dunelor 
să audă motorul. Din fericire, avionul acela a acoperit zgomotul 
maşinii când vă apropiaţi... 

Butler şi Nield apărură în fugă şi, ajutaţi de Newman, 
împinseră Opel-ul în afara drumului, în timp ce şoferul rotea de 
volan. Camuflară maşina în depresiunea în care erau adăpostite 
şi celelalte. Tweed se îndepărtă împreună cu Paula, pregătindu- 
se s-o întrebe care era situaţia, când Langhorn ridică telefonul 
care clipea. Ascultă, răspunse în daneză, apoi îl chemă înapoi pe 
Tweed. 

— E Norlin. Pentru dumneavoastră... 

— Mesaj de la comandantul Wilson, spuse Norlin laconic. 
Ţintele se îndreaptă spre țărm. Pornim. 


Ghemuită în spatele colinei, Paula servea supa fierbinte din 
termosul uriaş, pe care îl luase Tweed din portbagajul Opel-ului. 
Norlin îi înmânase lui Tweed un coş mare de picnic. Paula fluieră 
când îi cercetă conţinutul cu lanterna îngustă. 

În afară de termosul mare cu supă de legume, se găseau 
pahare de plastic, linguri, cuțite, farfurii, o întreagă provizie de 
cornuri, un alt termos cu cafea,. Pahare şi farfurii, şerveţele de 
hârtie şi cea mai mare prăjitură cu mere pe care o văzuse 
vreodată. 

Salivând de poftă, insistă să-i alimenteze pe ceilalţi mai întâi, 
inclusiv pe Marler care stătea pe burtă cu arma pregătită, 
înainte de a mânca şi ea. Tweed înţelese că erau cu toţii morţi 
de foame. În timp ce ceilalţi mâncau, împrumută de la Paula un 
binoclu şi regla lentilele spre colonia ce se întindea în mijlocul 
dunelor. Strânse din buze. 

— Sunt pe plajă cam vreo cincisprezece inşi care patrulează 
înarmaţi. 

— Ce bine că ne-au dat cuțite de plastic, remarcă Paula ca să 
mai destindă atmosfera. Niciun pericol să se audă zgomot de 
metal. 

— De aceea le-a şi dat Norlin, şopti Tweed. Nimic nu-i scapă. 
Vă simţiţi ceva mai bine? 

Ceilalţi încuviinţară din cap. 

— Atunci am să vă spun ce mi-a comunicat Norlin. Două nave 
Stealth, din care una mai mare, se deplasează spre acest punct 
al coastei. Tug Wilson este comandantul fregatei Minotaur care 
se ţine ca o umbră după cele două nave. Ţine mereu legătura cu 
mine. Şi acum, că aţi terminat cu toţii masa, trebuie să vă 
puneţi astea... Norlin spunea că ar prefera ca niciunul dintre noi 
să nu fie împuşcat. 

Dintr-o geantă de canava pe care o adusese de la maşină 
scoase şapte glugi Balaclava. Una era mai mică, pentru Paula. 
Din aceeaşi geantă scoase şi o serie de brasarde elastice. - Veţi 
purta astea ca să fiţi recunoscuţi - câte una pe fiecare braţ. 
Puneţi-le chiar acum. 

După ce Paula îşi trase gluga pe cap, potrivind-o în dreptul 
ochilor şi al gurii, Tweed lipi o fâşie de bandă verde fluorescentă 
pe fiecare antebraţ. După ce şi le aplică şi lui, îşi aminti ceva. 


— Vin imediat. Trebuie să verific ceva la bază... 

Aplecat, alergă înapoi la Opel. Langhorn tocmai ieşise din 
maşină şi văzându-l se opri. Deschise uşa din dreapta. 

— Trebuie să-l contactez urgent pe Erik, spuse Tweed. 

— Veneam să vă comunic un alt mesaj de la Wilson. Cele 
două vase pe care le urmăreşte sunt la mai puţin de zece mile 
de țărm şi se mişcă repede. 

— Mulţumesc. Tweed se uită la ceas: ora două. Acum, dă-mi-l 
pe Erik... 

— Erik, începu Tweed după ce spuse parola. Mă auzi bine? în 
curând voi da semnalul pentru cele trei telefoane. 

— Sunt pregătit, domnule Tweed. Un mesaj proaspăt de la 
Wilson: vapoarele sunt la cinci mile de mal şi se deplasează în 
viteză. 

— Atunci, am să te sun foarte curând... 


La bordul M;notaur-ului, comandantul Tug Wilson, un tip 
îndesat, cu ochi albaştri de oţel şi o şapcă aşezată neglijent 
peste părul negru, stătea în picioare în sala de transmisiuni. Pe 
ecranul radarului lui Delvaux se vedeau distinct două puncte. 

— Uimitor, comentă el scurt către operator. 

— Tulburător, domnule, confirmă ofiţerul mai tânăr. Uitaţi-vă 
pe ecranul nostru. 

Wilson aruncă o privire către celălalt ecran. Alb. Nicio urmă de 
vas pe o distanţă de câteva mile. 

— Cât de departe de țărm? întrebă el. 

— Patru mile în acest moment. Menţin viteza. 

— Informează-mă din minut în minut. 

Wilson se întoarse pe punte. Peste tot era numai ceaţă deasă. 
Un vârtej de abur se rostogolea peste prova. N-avea cum să 
evite. Confruntarea era iminentă. Dădu ordinul. 

— Sectorul proiectile. Acţionaţi staţiile. Pot apăsa în orice 
moment pe buton. Căutaţi să loviți o ţintă cât mai mare... 


După ce se întoarse de la Opel, Tweed se strecură între 
Newman şi Marler, în spatele colinei. Marler se uita prin binoclul 
de noapte, urmărind un bărbat ce patrula pe plajă cu o armă 
automată pe umăr. 


— Prietenii noştri - cu Norlin la comandă - pot sosi în orice 
moment. Să nu vă ia prin surprindere. Aveţi idee cum vor ajunge 
ăia la mal? 

— Da, răspunse Newman pe un ton aspru, dar încet. Au 
exersat lansarea la apă a bărcilor aliniate acolo pe mal, lângă 
mare. Vor ieşi în larg în întâmpinarea navelor Stealth. Evident că 
pasagerii de pe cele două vase vor veni la țărm cu aceste bărci. 
Cred că ar trebui să ne repezim asupra uneia dintre ultimele 
bărci chiar în momentul lansării, o înhăţăm şi năvălim apoi peste 
ei. 

— O tactică excelentă. 

În ciuda avertismentului lui Tweed, Newman aproape sări în 
sus când auzi o voce vorbind încet, chiar în spatele lui. El scăpă 
pistolul când Tweed îl prinse de încheietura mâinii. Recunoscu 
vocea lui Anton Norlin. 

Se întoarseră încet cu toţii. Paula îşi stăpâni un strigăt. Nici 
măcar nu putea număra siluetele amenințătoare care răsăriseră 
în spatele lor. Toţi purtau Balaclave şi uniforme tip salopetă de o 
culoare nedefinită care se confunda cu terenul. 


51 


— Erik... Landslide! Landslide! Landslide!... 

— Roger. 

Satisfăcut că mesajul i-a fost recepționat, Tweed alergă de la 
Opel spre colină, unde grupuri de oameni aşteptau întinşi pe 
burtă. Se strecură din nou între Marler şi Newman. Norlin încă 
ţinea o mână fermă pe umărul lui Newman. 

Mai devreme sosise mesajul de la Tug Wilson. 

— Ţintele staţionează la o jumătate de milă de țărm. Ne 
deplasăm pentru interceptare. 

Norlin se târâse printre oamenii săi, care păreau împărţiţi în 
grupuri cu misiuni diferite. Le şoptise câteva ordine, apoi se 
întorsese să-şi ocupe locul lângă Newman. Tweed îi şopti Paulei 
care stătea lângă Newman: 

— Tu rămâi la țărm. E un ordin. 

— Te-am auzit, răspunse ea. 

Tweed împrumutase binoclul de la Marler şi focalizase o 
siluetă familiară, masivă, ce purta cizme de cauciuc şi păşea 
către ultima barcă lansată la apă. li putu vedea până şi ochelarii 
de aur în timp ce persoana se urca într-o şalupă mică, 
păstrându-şi echilibrul între alţi patru oameni. 

— Doctore Wand... te vreau. 

Deşi vorbise în şoaptă, mai mult pentru sine, Paula îi auzi 
cuvintele şi rămase surprinsă. Nu mai auzise o asemenea 
cruzime rece în vocea lui Tweed. Işi apucase Walther-ul cu mâna 
dreaptă. Cu o jumătate de oră mai înainte luase un Dramamine: 
era o ocazie în care nu dorea să se simtă ametit. 

Motorul exterior al bărcii porni şi ceilalţi trei oameni care mai 
erau pe mal săriră în barcă în timp ce doctorul Wand stătea la 
prova. Barca începu să se îndepărteze în larg şi în curând fu 
înghițită de ceaţă; lumina roşie din spate dispăru şi ea. Norlin îl 
apucă strâns de braţ pe Newman, fapt care o făcu pe Paula să 
zâmbească. Danezul ştia pe cine ţinea în lesă. Ea îşi scoase 
Browning-ul din geantă, cu multă grijă, ca să nu-i observe 


Tweed mişcarea. 

O ultimă barcă era trasă spre apă de cinci oameni, toţi 
purtând arme automate pe umăr. Newman gemu şi-şi întoarse 
faţa spre Norlin. 

— Pe asta trebuie să punem mâna, pentru numele lui Hristos. 

— Ai răbdare. Strategia a fost bine pusă la punct. Transmite 
acest mesaj şi oamenilor tăi. Bărcile noastre vor avea lumina 
verde. Verde... 

Newman comunică mai departe Paulei, în timp ce Tweed se 
întoarse spre Marler care transmise mesajul lui Butler şi lui 
Nield. Atunci înţelese Tweed de ce îl reţinuse Norlin pe Newman; 
în vreme ce cei cinci oameni împingeau barca spre apă, alţi 
şase, care purtau glugi, apărură ca din senin din spatele unei 
dune. 

— Oamenii mei, şopti Norlin. 

Fascinat, Tweed privi prin binoclu. Cei şase se mişcară atât de 
repede şi atât de silențios, încât ajunseseră la mardeiaşii lui 
Wand în câteva secunde. Patru dintre ei se prăbuşiră 
instantaneu sub rafalele sălbatice ce izbucniră din armele 
automate. Unul avu timp să-şi smulgă pistolul mitralieră de pe 
umăr. Un cuţit sclipi în mâna unui bărbat cu glugă, zbură ca 
fulgerul şi se înfipse în pieptul banditului care căzu în apă. 

Mai mulţi bărbaţi cu glugi apărură ducând tărgi mari. Imediat 
ce sosiră, oamenilor ce zăceau inconştienţi pe plajă li se puseră 
cătuşele la mâini şi fâşii de plasture peste gură. Fără nicio 
ceremonie, fură încărcaţi pe tărgi. Cel ce fusese răpus de lama 
cuţitului rămase nemişcat pe o targa. In timp ce celelalte tărgi 
erau duse rapid spre unul dintre bungalouri, apăru o siluetă care 
aprinse o lanternă de trei ori. 

— Totul e în ordine, spuse Norlin pe un ton normal. Un grup a 
fost însărcinat să verifice bungalourile. Orice om care ar fi putut 
să ne împuşte pe la spate a fost eliminat. Bungalourile sunt 
goale. Luă mâna de pe umărul lui Newman. Acum pot să-i dau 
drumul! 

Newman porni ca un câine de vânătoare scăpat din lesă, 
îndreptându-se cu arma în mână spre o pantă din sud-vest, 
urmat de Marler, Tweed, Butler şi Nield. Tweed se năpusti spre 
plajă cu o repeziciune uimitoare, depăşindu-l pe Marler. 

Ajunseră la barcă în acelaşi timp cu Norlin. Danezul răsuci 
becul roşu de la prova şi-l înlocui cu un altul care se aprinse 


imediat. Lumină verde. Ceilalţi se urcară în barcă în timp ce el 
ataşă un mic disc de metal pe carcasa exterioară. 

— E un semnalizator, explică el repede. Bate până la douăzeci 
de mile. Voi n-o să-l auziţi, dar, dacă va fi nevoie să venim în 
căutarea voastră, îl vom recepționa. După cum veţi vedea, o 
mulţime dintre ai noştri vă vor însoţi. 

Tweed, aşezat pe o scândură la prova, privi înapoi. Plaja era 
înţesată de oameni cu glugi, care transportau o întreagă flotă de 
bărci pneumatice spre marginea apei. Marler porni motorul. In 
timp ce porneau spre larg, o a şasea siluetă se apropie şi sări în 
barcă. Tweed privi din nou în spate şi înjură în gând. Aşezată pe 
ultima bancă din spatele bărcii, lângă Marler, stătea Paula; 
ridică mâna şi-i făcu un mic semn. 


La bordul lui Mao Ill, pe punte, lângă căpitanul Welensky, 
stătea chinezul. Căpitanul îi simţea pentru prima dată 
nervozitatea, deşi faţa îi rămăsese în continuare impasibilă. 
Nava abia se mai mişca, iar Yenan în urma lor, de asemenea, 
era aproape nemişcată. 

— Ei bine, îi spuse el lui Kim, cu nedisimulată satisfacţie, am 
făcut o acostare perfectă. Mesajele radio de la țărm dovedesc 
asta. 

— Exact cum m-am aşteptat, nimic mai mult, îl repezi Kim. 

— Pari obosit, îl împunse Welensky. 

Kim se îndreptă spre sectorul de control al armelor, urmat de 
căpitan şi dădu un ordin prin microfonul imobil. 

— Pregătiţi proiectilele pentru lansare. Alarmă roşie. 

Stând în faţa unui pupitru, Kim introduse o cheie. Capacul 
metalic alunecă într-o parte. O serie de butoane de culori 
diferite ieşiră la iveală. Era nevoie să apese doar pe un singur 
buton ca proiectilul să ţâşnească. 

După ce dădu ordinul, aproape imediat, se deschiseră două 
găuri rotunde la prova, prin care apărură gurile a două tuburi 
subţiri ce adăposteau douăsprezece rachete. Kim rămase în faţa 
pupitrului cu mâinile la spate. 

— Ai înnebunit? răcni Welensky. Eşti pe coasta Danemarcei 
nu în largul blestematului de Pacific. 

— Au fost coborâte scările? întrebă Kim de astă dată calm. 
Trebuie să fie pregătite pentru ca generalul Chang să poată urca 


la bord. Îl voi întâmpina eu. Fii bun şi părăseşte puntea. 

— Eu sunt comandantul acestui vas, spuse Welensky încet. 
Deci atâta timp cât sunt, rămân pe punte. 

— Dacă insişti. 

Kim se gândi că n-avea rost să se certe cu Welensky în acest 
moment critic. Se simţea destul de capabil să preia comanda 
vasului. Îi vor tăia gâtul lui Welensky şi-l vor arunca peste bord 
la întoarcere spre Cam Rahn Bay în Vietnam. 

Uitându-se afară pe fereastra îngustă, aproape la acelaşi nivel 
cu puntea curbată, Kim văzu un om solid urcând scările 
deasupra parapetului. Deschise uşa şi se aplecă adânc în timp 
ce doctorul Wand se apropia de punte. 

— Bun venit la mult prea umilul meu vas, domnule general. 


Aşezată în spate, lângă Marler, care avea o mână pe cârmă, 
Paula se ţinea strâns de scândura pe care şedea. Coşmarul 
începea din nou. 

Îşi aminti de aşteptarea solitară din portul Lymington. De 
ceața densă care o înconjura. Apoi înfiorătorul accident de pe 
Holsten. Aburii groşi de ceaţă care se răsuceau deasupra Elbei. 
În timp ce barca se îndepărta pe mare, Paula fu înconjurată de 
aceeaşi atmosferă: din ce în ce mai multă ceaţă care se întindea 
încet, luând forme de groază. Privea atentă înainte, convinsă că 
vede ceva în apropiere şi că nu era una dintre bărcile lui Norlin. 

Ceaţa se ridică pentru foarte scurt timp. Auzi pufăitul unui 
motor de navă dinspre tribord. Marler apucă arma. Tweed văzu 
primul ambarcaţiunea care încetini, apoi o siluetă înaltă care 
purta un pulover alb pe gât. Dave Lane. ÎI strigă lui Marler: 

— Nu e nevoie de arme. E un prieten. 

— Nu vreţi să urcați la noi? întrebă Lane. Ţi-am spus că am să 
vin la petrecere. 

— Da, într-adevăr, ar trebui, spuse Tweed recunoscător. Să 
coborâm naibii din jucăria asta de barcă... 

Urcă primul la bordul şalupei şi o ajută pe Paula. Ceilalţi îi 
urmară, apoi îl ajutară pe Lane să tragă sus barca pe care o 
dezumflară. Tweed reacţiona imediat. 

— Trebuie să înlocuim lumina roşie cu becul nostru verde. 
Imediat! Ca să ne repereze danezii care mişună pe aici, în bărci. 

În timp ce Lane înlocui becul, Tweed smulse semnalizatorul 


care se înţepenise în contact cu apa şi-l ataşă la carena şalupei. 

— Se aude o barcă cu motor undeva în ceaţă, raportă Lane. 
Una dintre bărcile prietenilor voştri danezi? 

— Nu. Mai mult ca sigur că nu. 

Tweed găsi ştirea derutantă. Porniră în timp ce el întrebă: 

— Ai auzit un avion mic zburând deasupra coastei? 

— Da. Am presupus că încearcă să găsească linia de pământ 
şi că aparţine grupului danez. 

— Norlin, comandantul trupelor de asalt, a decis să nu zboare 
cu elicopterele până mai târziu, tocmai ca să nu alerteze 
duşmanul. Sunt sigur că n-ar risca o avionetă. Zbura cam la 
cincizeci de picioare deasupra coloniei de bungalouri - în locul 
unde ne aşteptăm ca din cele două nave Stealth să debarce mai 
mulţi sabotori. 

— Deci, o barcă misterioasă, precedată de un avion misterios. 
O afacere dubioasă, reflectă Lane. Şi cred că unul dintre oamenii 
tăi a văzut ceva... 

Tweed se întoarse repede. Paula stătea la prova şalupei. 
Arăta din când în când spre ceva în ceaţă, întorcându-se apoi 
să-i facă un semn lui Tweed. El porni repede într-acolo cu Marler 
după el. 

— E ceva mare şi se află foarte aproape. Observă expresia 
sceptică de pe faţa lui Lane care se apropiase. Nu te mai uita 
aşa la mine. Foloseşte-ţi naibii ochii... 

Ceaţa se ridică. Apăru o formă uriaşă, cenuşie, ce semăna cu 
o balenă colosală pe jumătate scufundată. În picioare, pe 
puntea curbată, doctorul Wand îi privea. Smulse o armă 
automată din mâna unui om din apropierea sa şi o îndreptă spre 
Tweed. 

Totul se desfăşură ca într-un film derulat rapid. Zgomotul unei 
bărci cu motor ce se apropia dinspre port se opri brusc. O 
secundă mai devreme, Wand trăsese asupra lor o grindină de 
gloanţe. Tweed, ţinând arma cu ambele mâini, trase două focuri. 
Bratul drept al lui Wand se îndoi, iar pistolul căzu pe punte. 
Gloanţele se risipiră în aer. Inofensive. Wand se prăbuşi pe 
spate pe puntea joasă a navei. 

— A fost un pistol 45, spuse Newman din spatele său. 

Motorul bărcii porni din nou. Tweed privi în stânga în timp ce 
barca se îndepărta în ceaţă. | se vedea doar conturul neclar pe 
când se îndrepta spre țărm. Lane îl strânse de braţ. 


— Priveşte la tribord. Minotaurul... 

Fregata era la mai puţin de un sfert de milă distanţă de locul 
unde ceața se ridicase temporar. Se îndrepta în viteză într- 
acolo, când îl auziră pe Wilson dând ordinul către nava Stealth, 
printr-o portavoce. 

— Lane, îndepărtează-te. Acum! Şalupa întoarse în viteză în 
câteva secunde. Wilson se adresă celor de pe nava Stealth cu 
vocea sa tunătoare. Opriţi vasul! Venim la bord. Fiecărui act 
ostil îi vom răspunde însutit. 


Sub punte, pe Mao llI, Welensky strigă la Kim care stătea în 
faţa pupitrului de comandă. 

— S-a terminat. Pleacă dracului de lângă pupitrul ăla 
blestemat! 

— Pregătiţi-vă să trageţi! ordonă Kim. 

Minotaur-ul, care întorcea încet, după ce fusese în imediata 
apropiere a lui Mao Ill, le oferea acum cea mai apropiată ţintă 
posibilă: prova. Kim ridică degetul său subţire ca să apese pe 
buton. Welensky se aruncă peste el cu toată greutatea şi-l 
îndepărtă de lângă tabloul de control. Asta dură câteva 
secunde. În mâna lui Kim apăru un cuţit. ÎI înfipse adânc în 
Welensky. Acesta se îndepărtă clătinându-se. Kim apăsă pe 
buton, dar era cu câteva secunde prea târziu. Racheta zbură din 
teava spre ţintă. O ţintă însă care îşi schimbase acum poziţia. 

Racheta explodă sub apă, la vreo cincizeci de iarzi de 
Minotaur. Tug Wilson nu mai ezită. Cu o voce calmă şi energică 
comandă: 

— Foc! 

O singură rachetă fâşâi scurt prin aerul înceţoşat şi ateriza pe 
prova navei Mao. O lovitură perfectă. Chiar deasupra grupului 
de ţevi ale rachetelor. Urmă o explozie cutremurătoare. Valul de 
şoc se întinse pe mare scuturând şalupa pe care Paula o 
străbătea în grabă spre prova, apucându-se strâns de 
balustradă, urmată de Tweed şi Marler. Butler şi Nield 
ajunseseră deja acolo. 

In timpul luptei disperate cu Welensky, Kim uitase că Wand 
era încă afară pe covertă. În ciuda celor patru gloanţe care îl 
nimeriseră, acesta se târa spre uşa care ducea la puntea de 
comandă când racheta căzu. 


Explozia zgudui întreaga navă. Paula privi prin glugă şi îl văzu 
pe Wand cuprins de flăcările înspăimântătoare care se ridicau 
spre cer. Se clătină incendiat din creştet până în tălpi. Işi mişca 
frenetic braţele în timp ce se învârtea înnebunit de durere. 
Pierzându-şi echilibrul, se  prăbuşi în mijlocul flăcărilor 
mistuitoare. Dispăru. 

— A ars, comentă Newman. O treabă a naibii de bine făcută. 

Secţiunea dinspre prova punţii cedă şi începu să se scufunde 
în valuri. După un sunet sinistru, în care marea lua contact cu o 
temperatură mai mare de o mie de grade, întreaga navă începu 
să se aprindă. Câteva din bărcile lui Norlin pline cu oameni 
înarmaţi, gata de atac, se întorceau la mal, gonind printre valuri. 
În urma lor, puntea lui Mao se scufundă prima, ridicând pupa 
mult deasupra apei. Apoi întregul vas plonja în adâncuri ca o 
rachetă. Marea se învolbură stârnind valuri mari în toate 
direcţiile, apoi se închise la loc şi liniştea se restabili. Dură însă 
doar un moment. 

Explozia furibundă împrăştiase ceața şi acum, dintre vălurile 
ei albe, apăru celălalt vas Stealth, mai mic decât cel abia 
scufundat. Minotaur-ul se deplasa cu viteză maximă, pentru a-şi 
ocupa poziţia în spatele navei. Vocea tunătoare a lui Tug Wilson 
izbucni din nou prin portavoce, dură şi necruțătoare. 

— Continuaţi-vă drumul spre est. Cu maximă viteză. 

O altă rachetă fu lansată, dirijată astfel încât să evite nava 
Stealth şi să cadă în apă destul de departe de prova vaporului. 
Pe puntea de jos a lui Yenan se afla conducătorul ei, un nordic. 
Comisarul chinez, care stătuse tot timpul lângă el, se afla acum 
undeva, sub punte, încercând să-i calmeze pe călătorii care 
intraseră în panică. 

Nordicul nu ezită. Îi fusese de ajuns să asiste la distrugerea lui 
Mao. Racheta care zburase pe lângă nava lui pusese capacul. 
Ordonă spre sala maşinilor: 

— Cu toată viteza înainte! Acum! 

Nu ştia însă spre ce se îndrepta. La bordul şalupei, Tweed îl 
binecuvânta pe Tug Wilson. Comandantul îşi amintise că voia să 
ia şi câţiva prizonieri. Yenan gonea înainte, croindu-şi drum spre 
est pe suprafaţa calmă a mării. După scurt timp, nordicul privi 
înainte şi se îngrozi când văzu către ce se îndrepta. 


Înainte ca lupta să înceapă, Tweed îi dăduse lui Philip Cardon 
instrucţiuni speciale. El trebuia să rămână la țărm, în vârful 
colinei, de unde putea avea o perspectivă de ansamblu asupra 
plajei. 

Veveriţa nu stătuse însă degeaba. Scoţând o batistă mare, 
luase un pumn de nisip şi o umpluse legându-i colţurile. 

După ce-şi termină treaba, se aşeză şi aşteptă. Auzise 
explozia înfiorătoare de pe mare - atât de puternică, încât 
risipise ceața şi ridicase o perdea de nisip fin de pe plajă. Câteva 
minute mai târziu, văzu şalupa gonind spre mal. Işi puse 
ochelarii cu infraroşii pe care îi lăsase Tweed şi privi marea. 
Dintr-o singură ochire, recunoscu pe singurul ocupant al bărcii: 
Jules Starmberg. 

Înţelegând că totul se sfârşise, Starmberg îi aruncase în apă 
pe ceilalţi doi ocupanţi din şalupă şi se îndrepta în mare grabă 
spre țărm în speranţa că mai poate scăpa. Când atinse uscatul, 
sări pe țărm şi o luă la fugă pe lângă colină, cam la zece metri 
de locul unde pândea Cardon. Veveriţa alergă aplecat până în 
vârful dâmbului. Ajunse tocmai la timp pentru a-l vedea pe 
Starmberg stând în picioare lângă un Volvo, care fusese ascuns 
într-o depresiune asemănătoare cu cea în care Newman şi 
ceilalţi îşi ascunseseră propriile maşini. 

Starmberg ţinea cheile în mână şi tocmai descuia uşa când îl 
auzi pe Cardon în spatele său. Se răsuci, dar acesta îl lovi în cap 
cu săculeţul de nisip ca o măciucă. Luxemburghezul îşi pierdu 
cunoştinţa. În numai cinci minute, Cardon îl înghesui pe 
Starmberg în spate, pe podeaua Ford-ului Sierra. Se uită la 
chipul inconştient, cu mâinile prinse la spate în cătuşe şi cu un 
căluş în gură. 

— Justiţia, amice, spuse Cardon cu voce tare. Şi tu ai făcut 
asta Paulei. Distracţie plăcută... 

Se întoarse la postul său de observaţie şi se lungi în spatele 
vârfului colinei când văzu o imagine care-l făcu să se întrebe 
dacă nu cumva visează. Yenan - motoarele îi erau atât de 
silenţioase, încât nimic nu-l avertizase cu privire la ceea ce avea 
să se petreacă - se îndrepta spre țărm cu toată viteza. Impulsul 
mecanic împinse nava prin apa puţin adâncă până pe uscat. 

Deşi mai mic decât Mao, era totuşi un vas mare. Cardon se 
holba la uriaşa formă de balenă a vaporului în timp ce acesta se 
repezi ca o rachetă cu prova în nisip, făcând un şanţ. Stătu un 


moment drept, jumătate în apă şi jumătate în nisip, se-nclină 
apoi pe o parte şi se prăbuşi cu o izbitură cutremurătoare 
rămânând nemişcat. 

O mulţime de bărci gonflabile, cu lumini verzi, pline cu 
oameni ce purtau glugi, apărură din toate părţile. Trupele lui 
Norlin stăteau în aşteptare şi pe măsură ce pasagerii de pe navă 
coborau, li se puneau cătuşe. Orice rezistenţă era descurajată 
cu o lovitură de armă în cap. 

Apăru şi şalupa lui Tweed, oprindu-se în apropierea malului. 
Tweed şi ceilalţi erau atât de nerăbdători să ajungă la mal, încât 
săriră în apă mergând cu greu ultimii câţiva metri pe plajă. 
Cardon alergă să-l întâmpine pe Tweed, care venea cu Paula 
agăţată de braţul lui. 

— L-am legat pe Starmberg ca pe un curcan de Crăciun. 

— Crăciunul vine devreme anul ăsta, răspunse Tweed. 


52 


— Landslide... 

Otto Kuhimann acţionase rapid, fără niciun pic de milă, de 
îndată ce primise parola. În mijlocul nopţii, echipele sale de 
oameni înarmați înconjuraseră noua colonie de case la vest de 
Blankenese. 

Arestaseră douăzeci de bărbaţi între douăzeci şi cinci şi 
patruzeci de ani şi două femei. Fusese descoperită o mare 
cantitate de arme şi explozive laolaltă cu fotografii luate din 
avion ale aeroporturilor Hamburg şi Frankfurt. Documentele le 
fuseseră verificate şi se descoperise că erau nişte falsuri 
excepţionale. 

— Sunteţi arestaţi, pentru că aţi contribuit la atentatul 
împotriva lui Hugo Westendorf şi a altor persoane, le comunică 
Kuhimann. Asta o să-i ţină mult timp după gratii, îi spusese el 
unui ajutor al său cu vădită uşurare. 

— Landslide... 

În Bruxelles, Benoit acţionase cu aceeaşi viteză de îndată ce 
primise parola. În acelaşi timp cu Kuhimann, un convoi de 
maşini în care se aflau detectivi înarmaţi, incendiau noul sat 
Vieux-Fontaine de lângă Gent. 

Douăzeci şi cinci de oameni, inclusiv trei femei, fuseseră 
smulşi din paturile lor. După ce fuseseră aruncaţi în dubele 
poliţiei, se făcuse o percheziţie amănunţită a caselor. Se 
găsiseră multe arme şi explozivi, şi din nou fotografii detaliate 
ale aeroporturilor Zaventem şi Liege. Erau atât de precise, încât 
dădeau şi lungimea pistelor de aterizare. 

— Motivele arestării sunt terorism şi sabotaj, le spusese 
Benoit prizonierilor săi. O să fiţi oaspeţii noştri mai mult timp. 

— Landslide... 

O unitate de şoc constituită din ofițeri ai Secţiei Speciale 
începuse raidul asupra lui Moor's Landing la ora trei. Culmea 
ironiei, echipa de asalt îşi făcuse apariţia pe fluviul Beaulieu 
acostând în port, apoi de-a lungul țărmului - rută pe care Tweed 


era convins că o urmaseră navele Stealth pentru a-şi aduce 
acasă persoanele infiltrate. Înaintea zorilor, douăzeci şi opt de 
adulţi, inclusiv două femei între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, 
fură îmbarcaţi în câteva vehicule aduse pe şosea şi deghizate în 
furgonete pentru comerţ. Se găsiră planurile detaliate ale 
aeroporturilor Londra, Gatwick, Standstead. Pe lângă astea, 
bombe cu ceas şi arme de foc. 
Ofiţerul de la Serviciul Special nu făcu niciun comentariu. 


53 


— Ei bine, asta am lămurit-o, remarcă Newman. 

— Nu, nu încă, îl contrazise Tweed. Mai avem încă de 
demascat identitatea lui Vulcan - probabil cel mai periculos 
agent al lui Wand în Europa. Şi a mai rămas, de asemenea, de 
descoperit femeia-asasin care a injectat cianura fără nicio clipă 
de ezitare. 

După cele întâmplate pe coasta daneză, conduseseră toată 
noaptea spre sud, spre graniţa cu Germania. În primele ore ale 
dimineţii ajunseseră înapoi la Four Seasons, la Hamburg. 

Paula, Newman, Butler, Nield şi Cardon erau acum cu toţii 
adunaţi în vechea cameră a lui Tweed, care dădea spre Binnen 
Alster. Era după-amiază şi singura persoană care arăta refăcut 
era Tweed, care se sculase mai devreme. 

— Am fost la Berliner. Or, le spuse el. l-am mulţumit lui Otto şi 
i-am telefonat inspectorului Nielsen, lui Benoit şi Secţiei Speciale 
de la Londra. Bineînţeles că l-am sunat şi pe comandantul Noble 
la Amiralitate. A trimis cu avionul o echipă de experţi să 
examineze nava Yenan. Danezii au fost foarte cooperanţi. O 
macara uriaşă pe un doc plutitor traversează Marea Nordului ca 
să aducă vasul. 

— Energia bărbatului, comentă Paula, care avea cearcăne 
negre la ochi. 

— Acum, că aţi mâncat - Tweed arătă către câteva mese pe 
rotile cu resturi de mâncare pe tăvi - vom pleca de îndată la 
aeroport. Trebuie să prindem avionul spre casă. 

— Unde poate ne vom odihni, sugeră Marler. 

— Îţi faci iluzii, îi spuse Tweed. Am vorbit la Londra să ne 
aştepte la aeroport câteva maşini care ne vor duce direct la New 
Forest. 

— De ce acolo? întrebă Paula. 

— Pentru că am vorbit, de asemenea, la Copenhaga, la 
recepţia hotelului d'Angleterre. Mi-au confirmat că cvartetul 
Burgoyne a plecat ieri după-amiază. Secţia Specială de la 


Londra mi-a comunicat că Leopard's Leap şi The Last Haven - 
casele lui Fanshawe şi Burgoyne - sunt din nou locuite. Acolo îl 
vom demasca pe Vulcan. Şi tot acolo o vom găsi şi pe criminala 
care ne interesează. Nu e deloc o femeie prea plăcută. 


Gerul de decembrie cuprinse New Forest. Paula observă că 
odată cu lăsarea nopţii, aburi uşori se strecurau printre copacii 
golaşi. Incepu să tremure, în timp ce Tweed conducea spre The 
Last Haven. Casa în stil scandinav era luminată. 

În spatele maşinii şedeau Butler şi Nield. Predaseră cu toţii 
armele lui Tweed la Four Seasons imediat după sosire. El le 
dusese la Berliner Tor şi le înmânase lui Kuhimann. Aranjase, de 
asemenea, să primească cu toţii alte arme de îndată ce plecau 
de la aeroportul din Londra. Toţi, cu excepţia lui Tweed. In timp 
ce se apropiau, Paula, care şedea în faţă lângă Tweed, îl întrebă: 

— Unde se duc acum Newman, Marler şi Cardon? 

— Păi, se duc la reşedinţa de alături a brigadierului Burgoyne. 
l-am trimis o invitaţie să ne onoreze cu prezenţa sa. Impreună 
cu strălucitoarea Lee, evident. 

— Desigur, replică ea acru. 

— Trebuia să ţinem această întrevedere într-una din case, 
adăugă Tweed jovial în timp ce opri. 

— Crezi că ştii cine e Vulcan? îl întrebă ea. 

— Da, ştiu. 

— Şi asasina? 

— Din nou, da. 

Paula îşi înfrâna curiozitatea pisicească. Oricum, era sigură că 
în acest stadiu, Tweed nu i-ar spune nimic. Când să sune la uşă, 
aceasta se deschise. Willie Fanshawe stătea în tocul uşii într-o 
bluză bleumarin, drăguță, dar şifonată, şi pantaloni gri. „Cu 
silueta lui, gândi Paula, nu va arăta niciodată imaculat.” Era 
teribil de încântat. Păşi spre ei şi o sărută pe obraz. 

— Măi să fie! Ce noroc pe capul meu. S-a completat cercul, 
nu? Ce zici, Tweed? Mai întâi, ne-am întâlnit aici. Apoi, ne-am 
plimbat prin Europa. Şi acum, din nou ne-am întors la bază! 
Trebuie să vă spun că sunt uluit să vă văd. E un pic cam 
plictisitor să ne regăsim aici, în New Forest. Nu v-aţi întrebat de 
ce i se spune aşa? Este o pădure bătrână! Haideţi înăuntru. Dar 
ce fac băieţii cei doi de afară, nu vin şi ei? 


Butler şi Nield ieşiseră din maşină. Nu schiţaseră niciun gest 
să se apropie de casă. Primiseră instrucţiuni de la Tweed să 
patruleze pe terenul din spatele casei. 

— Cred că ar prefera să ia o gură de aer, răspunse Tweed. Au 
condus câteva ore în şir, minţi el. 

— Atunci, hai, intraţi voi doi. Willie o luă pe Paula de braţ. 
După ce intrară, merseră direct spre salonul în formă de L 
mobilat în stil scandinav. Paulei i se păru că trecuseră ani de 
când fuseseră prima oară în această casă. Luaţi loc pe canapea, 
o îndemnă Willie după ce o ajută să-şi scoată trenciul. 

— Helen! strigă el. N-o să ghiceşti niciodată cine a venit. 
Închide ochii şi ai dreptul la trei încercări. 

Uşa de la bucătărie se deschise şi Helen pătrunse în încăpere 
având în mână un stilou şi un carneţel. Era îmbrăcată într-o 
haină tricotată, verde, cu fermoarul ridicat până aproape de gât. 
Pe dedesubt, avea o bluză albă cu guler mandarin. Făcu ochii 
mari. 

„Doamna cenuşie”, gândi Paula. 

— Nu mai juca jocuri prosteşti, Willie, glumi ea. Ochii ei reci 
trecură peste Paula şi se grăbiră spre Tweed. 

— Ce minunat să ne revedem. Ce-aţi dori să beţi? 

Tweed, care refuzase să-şi scoată haina la invitaţia lui Willie, 
spunându-i că n-aveau să stea mult, strânse mâna lui Helen. Era 
rece şi fermă. Cu spatele la ceilalţi, îi oferi un mic zâmbet 
discret, apoi se întoarse şi se aşeză lângă Paula, pe canapea. Işi 
vântură carneţelul şi stiloul. 

— Lista de cumpărături. Cineva trebuie să se ocupe de 
mâncare în casa asta. 

— Sper că n-o să vă supăraţi, spuse Tweed, adresându-se lui 
Willie, dar i-am cerut lui Bob Newman să-i aducă aici pe 
Burgoyne şi pe Lee. Un fel de întrunire... 

In timp ce vorbea, se auzi sunând clopoţelul. Willie se grăbi 
spre uşă, iar Tweed se luă după el. 

— O idee colosală, se entuziasma Willie. Nu prea i-am văzut 
pe comandantul de brigadă şi pe femeia lui fatală de când ne- 
am întors. 

Afară, Newman întorsese Volvo-ul, astfel încât să fie gata de 
plecare. In umbra casei, observă un Mercedes - murdar de noroi 
- parcat. Ford-ul Escort al lui Tweed era oprit în faţa uşii care se 
deschise acum. 


Burgoyne, îmbrăcat în haine de ţară, cobori din Volvo în 
acelaşi timp cu Lee care cobori pe cealaltă parte. Arăta 
întunecat şi de loc încântat. Înainte de a-i aduce aici, Newman îi 
lăsase pe Marler şi Cardon pe drum... erau acum ascunşi între 
copaci, chiar la intrarea pe alee. 

— Tweed, dragule! 

Lee, îmbrăcată într-una din rochiile ei fără umeri, de data 
asta, verde, alergă spre el, îl îmbrăţişa şi îl sărută, ţinându-l cu 
putere de umeri. 

— E absolut magnific, îi spuse ea. Când o să putem, hai, să 
petrecem împreună un weekend; singuri, şopti ea. 

— E ceva la care trebuie să mă gândesc, răspunse Tweed. 

Când intrară în salon, ea îl ţinea de mijloc. Paula îi aruncă o 
privire lui Helen care şedea lângă ea. Buzele acesteia se 
încreţiră brusc. „Femeile astea două nu se prea omoară una 
după alta”, reflectă Paula. 

— Un scotch dublu. Sec, zise aspru Burgoyne când Willie îl 
întrebă ce vrea să bea. 

— De ce să nu bem cu toţii şampanie? sugeră Lee, trăgându- 
şi un scaun lângă Paula. Mă pot întoarce după o sticlă. Intâlnirea 
trebuie sărbătorită. 

Burgoyne şedea într-un scaun sculptat, de unde putea vedea 
pe toată lumea. Newman se cocoţă pe braţul canapelei, între 
Lee şi Paula. Tweed rămase încă în picioare, cu mâinile 
înfundate în buzunare, poziţie pe care colegii lui de la Scotland 
Yard ar fi înţeles-o. 

— Mă tem că această întrunire nu e motiv de sărbătoare, Lee, 
începu el. Este o investigaţie în scopul identificării unei multiple 
asasine şi a unui trădător profesionist. 

Atmosfera se schimbă imediat, deveni încordată, 
amenințătoare chiar. Burgoyne reacţiona primul, cu o voce 
aspră, în timp ce luă paharul de whisky. 

— Tweed, ce naiba înseamnă toate astea? 

— Chiar nu ştii? 

Tweed îl fixă pe comandantul de brigadă, care îi răspunse cu 
o privire feroce. Bău din pahar, apoi îl puse pe masă şi-şi propti 
picioarele în podea. 

— Nu, nu ştiu. Cred că ne datorezi scuze. 

— După părerea mea, însă, cred că o explicaţie ar fi mult mai 
folositoare. 


Tweed se opri, Lee îşi scoase din poşetă portţigaretul ei 
încărcat cu pietre scumpe. Cu degete tremurânde, introduse o 
ţigară, apoi îl băgă în gură. Il ţinea cu două degete ale mâinii 
stângi. 

— Să ne ocupăm mai întâi de identitatea multiplei criminale, 
continuă Tweed pe un ton de conversaţie. Până acum au fost 
asasinați prin injectare cu cianură următorii oameni: o fată 
numită Hilary Vane după ce a coborât din avionul care o 
adusese la Londra de la Washington; tot în Anglia, lrene 
Andover a fost eliminată prin aceeaşi injecție... asta s-a 
întâmplat înainte de uciderea lui Hilary. Acum, să ne deplasăm 
la Bruxelles. Un şofer de taxi a fost, de asemenea, omorât prin 
aceeaşi metodă... prin injectare cu cianură cu un anume tip de 
seringă. Vane şi şoferul au fost ucişi de o femeie. Aceeaşi 
femeie a luat apoi taxiul şoferului mort şi a gonit până la Liege, 
unde l-a omorât pe Sir Gerald Andover. Mai târziu, sunt sigur... 

— Dar e de-a dreptul bestial, protestă Lee. Era o notă de 
duritate în vocea ei. Chiar trebuie să continuăm? 

— Da, reluă Tweed. Mai târziu, sunt sigur, aceeaşi femeie a 
lichidat-o pe Lucie Delvaux, după ce-i fusese mai întâi amputată 
o mână. Apoi, un bărbat numit Joseph Mordaunt a fost asasinat 
în parcul d'Egmont. Din nou, prin injecție cu cianură. 

Helen scrisese numele pe care Tweed le înşirase pe o foaie 
din carneţelul ei. Numără. 

— Doamne, dar e vorba de cel puţin şase crime, comentă ea. 

— Tocmai de aceea am şi folosit expresia multiplă criminală. 
Şi găsesc semnificativ că două dintre crime au avut loc la o 
aruncătură de băț de Hilton - şoferul de taxi în Marolles, 
Mordaunt în grădina din spatele hotelului, unde amândouă 
locuiaţi în acel moment. 

— Bineînţeles că nu vrei să sugerezi că una din noi... începu 
Lee. 

— Nu sugerez, replică aspru Tweed. Acuz. Se întoarse spre 
Lee. Crima de la aeroportul din Londra, şoferul de taxi, 
asasinarea lui Mordaunt - toate astea sugerează că a fost 
folosită o seringă foarte specială. Ceva care în aparenţă avea un 
aspect obişnuit. Lee, pot să mă uit puţin la portţigaretul tău? 

— Sub nicio formă! Dacă nu-l iei cu atenţie, pietrele pot să 
cadă foarte uşor. 

Paula îşi pipăi faţa plimbându-şi mâna pe suprafaţa pielii. Un 


moment mai devreme, Tweed scosese mâna stângă din 
buzunar, îşi frecase nasul cu un deget, apoi şi-o băgase la loc. 
Era semnalul pe care îl stabilise cu Paula. 

— Am nevoie de ceva să mă răcoresc, spuse ea. Dacă mi-aţi 
putea da una din voi nişte parfum Guerlain Samsara - parfumul 
meu favorit - sunt sigură că îmi voi reveni. Lee, parcă tu-l 
foloseşti. l-am simţit mirosul când jucaţi cărţi la Hilton. 

— ÎI împrumutasem de la Helen. 

— Îţi aduc imediat sticluta mea. 

Helen sări în picioare şi ieşi din încăpere printr-o altă uşă ce 
părea să dea în bucătărie. Se întoarse cu o sticluţă pe care i-o 
dădu Paulei, apoi se aşeză din nou la loc. Mulţumindu-i, Paula îşi 
umezi cu parfum lobii urechilor, apoi i-o restitui lui Helen care o 
puse pe colţul mesei. 

— Asta e ceea ce căutam, îi spuse Tweed lui Helen. Când doi 
poliţişti au deschis uşa taxiului în care se afla cadavrul şoferului, 
au surprins un miros puternic de parfum. Acest parfum al tău, 
Guerlain Samsara. 

— Foarte inteligent, domnule Tweed. 

În timp ce vorbea, Helen puse capacul la stilou, un gest pe 
care Tweed îl mai observase. De această dată însă îl răsuci şi-l 
înşuruba strâns. Apăsă cu palma capătul şi un ac ţâşni afară. Cu 
mâna stângă apucă rapid încheietura Paulei. 

— La cea mai mică mişcare o omor, spuse cu o voce rece, iar 
ochii îi erau goi de orice expresie sau emoție umană. 

Paula întinse iute cealaltă mână şi o apucă pe Helen de mâna 
cu care ţinea seringa. Incepu o luptă disperată cu moartea. 
Helen se ridică în picioare şi Paula se aruncă peste ea. Masa se 
răsturnă, sticluţa cu parfum se sparse. Cele două femei se 
înfruntau luptând sălbatic, corpurile lor mişcându-se asemenea 
luptătorilor înverşunaţi. 

Newman încercă să intervină, dar acul seringii se agita 
ameninţător. Paula era surprinsă de forţa lui Helen. Il răsuci 
încheietura îndepărtând-o de ea. Helen tinti un punct în piciorul 
drept al Paulei, dar nu reuşi decât să o atingă puţin. Acul se 
apropie mai mult de Paula. Atunci Paula îşi folosi mâna liberă ca 
s-o apuce pe Helen de gât, încercând s-o stranguleze. lşi înfipse 
unghiile în gâtul ei. 

Helen făcu un efort uriaş să înfigă acul în adversara ei. Paula 
se eschivă şi acul se înfipse în pieptul lui Helen şi, involuntar, 


Paula apăsă pistonul. Corpul lui Helen înţepeni. Încetă să mai 
reacționeze şi se prăbuşi pe spate, pe canapea. Rămase 
nemişcată. 

Tweed îl privi pe Burgoyne care se ridicase şi se apropiase să 
examineze corpul. 

— Cianură, domnule comandant de brigadă, recunoşti 
simptomele? 


54 


— Helen! Tocmai ea! Nu-mi vine să cred. Willie se îndreptă 
spre un bufet din perete cu uşi duble şi deschise uşa din stânga. 
Am nevoie de un întăritor. E prea îngrozitor... 

Işi turnă un pahar de vin de Cipru, apoi puse sticla la loc pe 
raft, lăsând uşa pe jumătate deschisă, şi se întoarse la locul său. 
Se aşeză greoi. Bău jumătate din pahar şi privi uluit în jurul său. 

— Scuzaţi-mă. Mai bea cineva? 

Dădură negativ din cap, în timp ce Paula se duse încet la altă 
canapea. Când se aşeză, Newman veni lângă ea şi-i înconjură 
talia cu braţele. Corpul ei era încordat. Gâfâia de efort. 

— Nu, răspunse comandantul aşezându-se din nou în colţ, pe 
scaunul încrustat. Nu sunt familiarizat cu aceste simptome. Cel 
puţin, nu am fost până acum. 

Deja buzele lui Helen căpătaseră o nuanţă albăstruie în vreme 
ce aceeaşi culoare se întindea pe faţa ei împietrită. 

— Nu pot s-o las aşa. Trebuie s-o mişc de acolo, spuse Willie. 

— Nu! 

Era ordinul lui Tweed. Stătea neclintit, cu mâinile în 
buzunarele trendului. Câteva secunde mai devreme se 
apropiase şi el de Paula, dar ca şi ceilalţi, nu putuse interveni în 
apărarea ei. 

— Nu trebuie atins nimic până la sosirea poliţiei... dar asta 
mai poate aştepta câteva minute. Comandante, ai auzit de 
cineva numit Vulcan? întrebă Tweed. 

— Cred că da. În Hong Kong. 

— Ah, Orientul îndepărtat, îşi aminti Tweed. Unde cu mult 
timp în urmă ai fost dat dispărut vreme de patru luni în spatele 
liniilor de front chineze din Coreea. Ce ţi-au făcut oamenii lui 
Mao când te-au capturat? 

— AŞ spune că e mai bine să ne oprim aici! protestă Willie! 
De-abia s-a petrecut o cutremurătoare tragedie. Comandantului 
nu-i place să i se reamintească de acele zile. Manifestă o 
oarecare sensibilitate. 


— Oamenii lui Mao nu mi-au făcut nimic, răspunse Burgoyne 
uitându-se fix la Tweed, pentru că nu am fost niciodată 
capturat. Am stat ascuns într-o groapă până ce am putut fugi. 
Se pare că ştii al naibii de multe despre asta. 

Lee zăcea în scaunul ei. Dinţii îi clănţăneau. Tweed simţi că 
era în pragul unei crize de isterie. Se juca cu portţigaretul. 

— Se spune că a plouat neîntrerupt cât timp am fost plecaţi. 
Toate fluviile sunt umflate. 

Era genul de remarcă pe care-l fac uneori oamenii când sunt 
extrem de supăraţi. Izbucni deodată în plâns. Paula se repezi şi 
se lăsă în genunchi lângă ea. Tweed aşteptă până se potoli, apoi 
se întoarse şi îl privi pe Willie. 

— Dar dumneata ai auzit de Vulcan? 

— Unul dintre zeii romani sau greci. Făcea fulgere pentru 
Jupiter... 

— La fel cum făceai tu pentru doctorul Wand. 

— Îmi pare rău. Greşeşti. 

— Willie, îţi aminteşti de discuţia noastră din barul Sambri de 
la Four Seasons? Venise vorba despre comandantul de brigadă 
Burgoyne. Te ascultam cum spuneai că ceea ce nu-i place este 
situaţia actuală a Angliei. Ai continuat să vorbeşti despre starea 
statului şi despre tinerii care doresc să li se servească această 
bunăstare pe tavă, că un guvern de fier este tot ce ne trebuie... 
salvarea fiind disciplina comunistă... 

— Baliverne! izbucni comandantul de brigadă. 

— Lasă-mă să termin. Willie îşi amintea când şi când că erau 
opiniile tale. Dar băuse cam mult şi îşi dezlegase limba. Mi s-a 
părut atunci că Willie îşi expunea propriile opinii... camuflându- 
le ca fiind ale lui Burgoyne. Dar, Willie, ai fost puţin prea 
vehement în exprimarea acelor păreri... care sunt de fapt ale 
tale. Pentru că tu eşti Vulcan. 

— Sunt consternat. Am nevoie de o gură de tărie... 

Se ridică şi merse clătinându-se spre dulăpiorul cu cele două 
uşi, deschise în grabă uşa din stânga şi scoase o puşcă 
mitralieră Heckler&Koch, apoi se întoarse cu o mişcare bruscă 
îndreptând-o spre Paula. 

— O singură mişcare şi puteţi să vă luaţi adio de la ea. 

Toată lumea îngheţă, mai ales Tweed. Patul armei era 
demontat, dar ţeava era îndreptată spre Paula. Heckler&Koch - 
Tweed îşi aminti rapid performanţele acesteia. 


Era o puşcă-mitralieră de 9 mm şi avea un ritm de tragere de 
şase sute cincizeci de cartuşe pe minut, de la o distanţă de 
aproape cinci sute de picioare. Ar spulbera-o pe Paula. Ea stătea 
în genunchi, privind peste umăr. 

— Tu eşti Vulcan, spuse Tweed încet. 

— Cheia întregii operaţiuni... pe care tu ai distrus-o. Dar nu-ţi 
face griji, o să ne întoarcem. Am legăturile mele. Şi acum plec. 
Pe uşa din faţă. Primul care o deschide în primele cinci minute 
după plecarea mea sare în aer. 

Faţa lui de „unchi favorit” era parcă săpată în piatră. Willie 
înainta cu spatele spre uşă, o deschise, se strecură afară, apoi 
închise uşa după el. Newman scoase pistolul şi alergă la uşă. 
Ascultă. Auzi motorul Mercedes-ului pornind, prinzând viteză pe 
alee. Deschise uşa chiar la timp ca să vadă maşina întorcând la 
stânga spre Beaulieu. Se repezi la Volvo, sări înăuntru, porni 
motorul, demarând în trombă cu arma pe scaunul de alături. 


Fanshawe văzu luminile maşinii care îi luase urma şi apăsă 
butonul care deschidea automat acoperişul culisant. 

Aburii cetii şi un val de aer rece intră în maşină, dar Fanshawe 
porni la maxim radiatorul. S-ar fi putut ivi vreo ocazie să-l 
doboare pe urmăritorul său. Putea să se strecoare prin 
deschizătură şi să tragă asupra celui din urmă. Puşca-mitralieră 
se afla pe scaunul de alături. 

In timp ce goneau prin pădure, pe drumul şerpuitor şi pustiu, 
Newman îşi dădu seama că temperatura era în scădere. Pe 
parbriz se formau cristale de gheaţă. Porni ştergătoarele şi 
aprinse faza lungă. Era o vreme periculoasă. O singură porţiune 
de teren îngheţat pe care n-ar fi observat-o l-ar fi proiectat 
direct într-un copac. 

Fanshawe conducea ca un nebun mărind mereu viteza. Un 
strat alb de gheaţă acoperea ferigile moarte şi crengile goale 
ale copacilor. leşiră din pădure şi, când distanţa dintre ei era 
cam de vreo sută de metri, Newman trecu de Hatchet Pond. 
Răsărise luna şi văzu că suprafaţa lacului era acoperită cu o 
pojghiţă de gheaţă. Nu era o vreme pe care să conduci cu o 
asemenea viteză. 

Fanshawe continua să se apropie de Beaulieu, coborând 
panta. Newman văzu cu groază doi tineri ciclişti care apărură de 


după curba unde drumul spre Buckler's Hard o lua la dreapta, 
spre Bunker Hill. Fără să reducă viteza, Fanshawe roti volanul 
evitându-i în ultima clipă pe cei doi, după care se năpusti mai 
departe. Cicliştii, fără a fi răniţi, dar teribil de îngroziţi, căzură în 
iarbă. 

— Cretini nenorociţi! strigă Fanshawe, în timp ce-şi flutura 
pumnul ţinând volanul cu cealaltă mână. 

— Criminal ticălos! mormăi Newman. 

Luă curba mai încet şi acceleră când ajunse în vârful dealului. 
Un minut mai târziu se afla pe un drum singuratic de ţară. 
Luminile roşii din spatele maşinii lui Fanshawe tocmai dispăreau 
când Newman apăsă pe accelerator. Ţâşni înainte ca o rachetă 
supraveghind atent suprafaţa drumului atât cât îi îngăduiau 
farurile de la propria-i maşină. 

Când Newman ajunse la intersecţie, Fanshawe întorsese 
maşina spre drumul particular către Buckler's Hard. Newman 
apăsă şi mai mult pe pedală micşorând distanţa. În faţă, 
Fanshawe derapa la curbe. De ce se îndrepta spre Buckler's 
Hard? 

Newman ţinea volanul cu o singură mână. O cealaltă apucă 
pistolul, scoase mâna pe geam şi trase două focuri asupra 
Mercedes-ului. După cum sperase, Fanshawe se sperie şi, când 
Newman trase din nou un foc ţintind acoperişul, mări viteza. 

În Mercedes, Fanshawe continua să se uite în oglinda 
retrovizoare, calculând cât de aproape era urmăritorul lui. De 
frică, întreaga atenţie i se concentra asupra calculelor, uitând de 
viteza cu care mergea. Ajunse în port şi abia atunci privi cu 
groază înainte. 

Newman reduse viteza, oprind Volvo-ul lângă una dintre 
bărcile ancorate când Mercedes-ul ajunse la rampa ce ducea 
direct în fluviu. Toate fluviile sunt umflate. Newman îşi aminti 
cuvintele lui Lee când văzu cât de mult crescuseră apele şi ce 
viteză avea curentul de apă care curgea ca o vijelie. 

Fanshawe apăsă frânele, dar prea târziu. Se afla pe rampa 
acoperită de gheaţă. Mercedes-ul plonja în apă, în mare viteză. 
Era pe jumătate scufundat când Newman sări din maşină cu o 
lanternă în mâna stângă şi pistolul în cealaltă. Ajunse pe mal şi 
aprinse lanterna. 

Când îndreptă lumina spre maşină, aceasta părea să mai 
plutească încă. Fanshawe ieşise de pe locul său, strecurându-se 


cu greu prin deschizătura din tavan. Luase şi puşca-mitralieră. 
Părul alb îi era răvăşit, iar vocea răguşită. 

— Aruncă-mi o frânghie, Newman, sau te ciuruiesc. 

— N-ai s-o faci, pentru că ai pierde orice şansă de 
supravieţuire. Aşa că aruncă arma. 

În cele din urmă, Fanshawe dădu drumul armei, care căzu 
înapoi în maşină. Agitându-şi disperat mâinile goale, începu să 
se roage. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, aruncă-mi o frânghie. Sunt 
centuri de salvare pe mal. 

— Te voi salva doar dacă am să consider că răspunzi suficient 
de sincer la întrebările mele. 

— Grăbeşte-te, omule! Mă scufund... 

— Adevărul, reţine. Voi şti dacă minţi. Tu ai transmis ordinele 
doctorului Wand de a fi omorâte victimele? 

— A trebuit s-o fac, se milogi Fanshawe, eram adjunctul lui. N- 
aveam de ales... 

— Înţeleg, răspunse Newman cu voce tare. Te-ai supus 
ordinelor. Mi se pare că am auzit scuza asta mai înainte. M-am 
gândit dacă să te salvez şi am hotărât să n-o fac. 

— Nu ştiu să înot! urlă Fanshawe. În numele umanităţii... 
Mercedes-ul se îndepărtase o bună bucată de mal. Spatele 
maşinii era deja în apă, faţa afundată în noroi, înghițită parcă de 
o mlaştină. Maşina se scufunda. Botul cobori mai adânc şi din ce 
în ce mai rapid în apa tulbure. Mercedes-ul era acum scufundat 
până aproape de acoperiş. 

Newman rămase nemişcat, ţinând încă raza lanternei asupra 
lui Fanshawe care striga un amestec de obscenităţi şi rugăminţi. 
Portul era pustiu în acea noapte îngheţată de decembrie. In 
apropiere era ancorat un vas mic cu motor - cel cu care 
Fanshawe sperase să scape. Nori nemişcaţi de aburi îngheţaţi 
acopereau debarcaderul. 

Newman nu schiţă niciun gest de răspuns la urletele disperate 
ale lui Fanshawe. Acest sadic fusese instrumentul atâtor 
asasinate ale unor femei şi bărbaţi nevinovaţi. Vehiculul se 
scufundă mai adânc, mâlul acoperind întreaga suprafaţă, 
înghiţindu-l. Ceea ce văzu Newman în final fură mâinile lui 
Fanshawe zbătându-se în timp ce noroiul inunda maşina. Mâinile 
şi coama de păr alb dispărură imediat după ce Fanshawe scoase 
un răcnet de groază. În locul unde se scufundase apărură câteva 


baloane apoi totul se linişti. Maşina dispăruse prinsă de şuvoiul 
ce o purta rapid spre Solent. Tăcerea era totală. 


EPILOG 


— Mai întâi, cum ţi-ai dat seama că Helen - şi nu Lee - era 
criminala? întrebă Paula. 

Câteva zile mai târziu, Monica, Newman, Butler, Marler, Nield 
şi Cardon erau adunaţi cu toţii în biroul lui Tweed de la Park 
Crescent. Ascultau, bând cafeaua oferită de Monica, în timp ce 
aceasta dădu drumul la calorifer. Era o zi de decembrie teribil 
de rece. , 

— Temperamentul. Asta a fost primul indiciu, explică Tweed 
în timp ce se relaxa în scaunul său. Să omori cel puțin şase 
persoane - trei dintre acestea femei - prin injectare cu cianură 
cere ceva sânge rece. Ştiu că ambele femei fuseseră pentru 
scurt timp actriţe, dar, cu cât am cunoscut-o mai bine pe Lee, cu 
atât mai mult m-am convins că era, pur şi simplu, o persoană 
amuzantă, după cum se caracterizase singură. 

— În timp ce Helen era rece ca gheaţa, comentă Paula. 

— Întocmai! Apoi, a mai fost acel obiect pe care poţi să-l 
foloseşti toată ziua fără să atragă atenţia şi care era de fapt o 
seringă deghizată, proiectată, presupun, în Hong Kong. Ar fi 
putut fi portţigaretul lui Lee, dar era mult prea evident. 

— Evident? întrebă Paula. 

— Da. Tot timpul îl agita, atrăgând atenţia asupra preţioasei 
ei posesiuni. Din nou am procedat prin eliminare. Pe câtă 
vreme, Helen scotea stiloul când şi când. 

— Dar Vulcan? întrebă Newman. Credeam că e Burgoyne. 

— Un timp şi eu am crezut la fel. Insă doi factori m-au făcut să 
am îndoieli. La MOD, un ofiţer numit Fieldway s-a întrecut pe 
sine prin a sublinia că Burgoyne e un personaj suspect. Când 
cvartetul Burgoyne s-a îmbarcat în acelaşi avion pe care-l 
luasem noi pentru Bruxelles, de unde a ştiut Burgoyne că 
zburăm cu acel avion? 

— Ei bine, de unde? întrebă Paula neliniştită. 

— Putea să ştie doar pentru că cineva de la aeroportul din 
Londra fusese presat de MOD să spună care e destinaţia 
noastră. Acel cineva trebuia să fi fost Jim Corcoran, şeful 


securităţii aeroportului, care părea stânjenit când am revenit la 
Londra. Încerca chiar să mă evite. Am depistat cam aceeaşi 
atitudine şi în comportamentul lui Fieldway. 

— Şi asta a fost edificator? întrebă Marler. 

— Nu. Dar, după cum v-am spus nu de mult, când am fost în 
New Forest, Willie era puţin prea vehement în vederile sale 
antibritanice. Ulterior, a încercat să pună acele afirmaţii pe 
seama lui Burgoyne, ca să mă deruteze. 

— Şi ce rol a jucat Burgoyne? insistă Marler. 

— După ce Newman a pornit în urmărirea lui Willie, am stat 
puţin de vorbă cu comandantul de brigadă, la Leopard's Leap. 
Lucrează de ani de zile pentru Serviciul de Informaţii al Armatei, 
încercând să-l prindă pe doctorul Wand. Astfel se explică şi 
colaborarea ofițerului de la MOD cu el. A înţeles că aveam mai 
mult noroc decât el şi aşa s-a luat după noi. De aceea cvartetul 
Burgoyne apărea oriunde eram şi noi. 

— Dar ce-a fost cu avionul acela misterios şi barca cu motor 
care au apărut în seara aceea când abordam nava Mao în 
lutlanda? întrebă Newman. 

— Era Burgoyne. A folosit din nou forţa musculară pentru a-l 
face pe Nielsen să-i spună unde ne aflam. Nielsen a încercat să 
mă avertizeze, dar legătura radio s-a întrerupt. Burgoyne ştie să 
piloteze, a închiriat un avion de la aeroportul Esbjerg şi a zburat 
în recunoaştere de-a lungul coastei. L-am pus la punct pentru 
asta şi şi-a cerut scuze. 

— Şi barca cu motor? întrebă din nou Newman. 

— Tot Burgoyne. Era convins că Wand era generalul Chang, 
şeful statului major al generalului Li Yun de la Lop Nor. După ce 
l-a urmărit atâţia ani pe Wand, a fost în cele din urmă obligat să- 
| ucidă. A tras două focuri după ce trăsesem eu. Un 45, Bob, 
după cum bine ai spus. Comandantul de brigadă a simţit o mare 
satisfacţie împuşcându-l. Oricum, doctorul Wand ar fi murit în 
flăcări în câteva clipe. Apropo de ars, mi-a telefonat Nielsen să- 
mi spună că locuinţa în care Paula a fost sechestrată a ars până 
în temelii. În cenuşa rămasă s-au găsit resturile a două corpuri, 
unul din ele fiind probabil al doctorului Hyde. Un veritabil 
crematoriu. 

— Ai un fel foarte plastic de a te exprima, comentă Paula. 

— Erau nişte oameni periculoşi. Întregul aparat al lui Wand - 
care nu mai fusese activat de ani - a fost eliminat. Organizațiile 


Moonglow au fost, de asemenea, închise atât în Europa cât şi în 
Hong Kong. lar Jules Starmberg ciripeşte ca o păsărică. 

— Cel puţin, n-am avut nicio problemă să-l trecem prin 
aeroportul din Londra şi Hamburg, îşi aminti Paula. 

— Din nou Kuhimann ne-a sprijinit mult, ajutându-ne să 
trecem de toate punctele obişnuite de control. Jim Corcoran a 
părut chiar încântat să ne facă acelaşi serviciu la Londra. Cred 
că era mulţumit că se poate recompensa după păcăleala de mai 
înainte. Nu că ar fi avut de ales. 

— Ai mai aflat ceva despre doamna Garnett de la Moor's 
Landing? întrebă Newman. 

— Da. L-am sfătuit pe Stanstead, inspectorul-şef, să verifice 
toate cimitirele locale. Aproape sigur că unul fusese răscolit... 
un mormânt vreau să spun. Au săpat la câteva picioare şi au 
descoperit-o pe sărmana femeie zăcând peste un coşciug cu 
faţa în jos. Avea ţeasta despicată. Barton, falsul agent imobiliar, 
precum şi ceilalţi locuitori din Moor's Landing au fost arestaţi 
pentru complicitate la crimă. Nu cred că ar mai dori un alt corp 
care să plutească pe Solent. 

— Moonglow a fost un soi de societate de acoperire, nu? îl 
întrebă Paula. 

— Exact. O cercetare a scriptelor a descoperit că Moonglow 
manipula sume imense de bani. Tweed arăta posomorât. A fost 
o afacere mârşavă. Pretinzând că ajută refugiații, armata 
chineză folosea profituri imense din comerţul cu droguri pentru 
a finanța consolidarea unui aparat gata, la ordinul lor, să 
invadeze Occidentul. 

— Şi Stealth? remarcă Newman. Este posibil acum să fie 
înfrânt? 

— Absolut, spuse Tweed ştergându-şi ochelarii. Docul acela 
plutitor dotat cu macara va sosi în curând în lutlanda. Vor aduce 
nava Yenan intactă pentru a fi examinată de experţi. Şi pe lângă 
asta, sistemul radar al bietului Gaston Delvaux ne oferă mijlocul 
de detectare a oricăror vase de acest fel sau avioane. 

— Şi tu ţi-ai retras demisia. Finalul poveştii, spuse Newman. 

— A acelei poveşti, da. De acum, Estul nu ne va mai invada 
niciodată pe furiş. 


ADDENDA 


Războiul cuvintelor între vapoare şi avioane „invizibile” 


Toate ramurile Forţelor Armate ale Statelor Unite plănuiesc să 
încorporeze trăsăturile Stealth... Marina Statelor Unite 
realizează proiecte pentru crucişătoare şi distrugătoare, care nu 
au punți şi suprastructură, ci sunt comandate din camere 
interioare de control, ca submarinele. 

Catargele şi antenele, tot ce ar contribui la semnalarea unui 
vapor pe ecranul unui radar, ar dispărea sub punte. In ultimă 
instanţă, scopul ar fi producerea unor fregate şi distrugătoare 
care să nu aibă nevoie de o acoperire aeriană... 


Daily Telegraph, luni, 28 noiembrie, 1988. 


---- Sfârşit ---- 


În trecut, Ginghis-Han a fost la un pas de a cuceri Europa. În prezent, 
misteriosul general Chang, pasionat de istorie, învață din greșelile marilor 
conducători ai altor vremuri și, ajutat de serviciile secrete orientale, 
împânzește strategic Occidentul cu agenți superantrenați. Obiectivul? 
Cucerirea lumii. Mijloace? Tehnologia „Stealth“, care transformă orice 
flotă aeriană sau navală în obiective invizibile. Planul diabolic care vădește 
o organizare perfectă presupune și comiterea unui șir de crime oribile. 
Oare Tweed și echipa sa, ajutaţi de trupe SAS, singurii care cunosc 
amploarea complotului, vor descoperi o breșă în dispozitivul impecabil 
astfel încât să poată evita dezastrul? 


Colin Forbes (1923—2006), un bine-cunoscut autor britanic de thrillere, 
a scris peste 40 de romane, vândute în milioane de exemplare în întreaga 
lume. Majoritatea îi au ca protagonisti pe directorul adjunct al SIS 

serviciul secret din Marea Britanie ) și echipa sa, puşi să se confrunte cu 
dusmani feroce în situații şi circumstanțe extraordinare. 

Colin Forbes a servit în armata britanică în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial, fiind staționat în Africa de Nord și în Orientul Mijlociu. 
Înainte de demobilizare a fost detașat la ziarul armatei de la Roma, unde 
si-a descoperit dragostea pentru cărti, astfel încât, întors în viața civilă, s-a 
angajat la o editură din Londra. Primul său roman a apărut în 1906. 


ISBN 978-973-103-791-2 


| 


Săptămâna» Financiară | | 


91789731 


NN 


II]