Colin Forbes — Vartejul

COLIN 
FORBES 


VIRTEJUL 


COLIN FORBES 


VÂRTEJUL 


RAO Internaţional Publishing Company 


Box 2-124 Bucureşti, ROMANIA 
COLIN FORBES Whiripool Copyright © Colin Forbes, 
1991 All rights reserved 

Traducere din limba engleză: 

FRANCISKA DUMITRU STELUŢA GHENEA DIANA SOMNEA 
Ediţia | 
Copyright © 1996 RAO International Publishing Company 
S.A. 
Pentru versiunea în limba română 
Decembrie 1996 
ISBN 973-576-114-9 


CUPRINS 


PROLOG auda tat at Da uda a ati li Su i 6 
Parted [Ntale cani pet dt aa a nai ed 11 
CARACTERIZĂRI SINISTRE... eee nenea 11 
Partea a OO sotiei că 000000 DEE 00 00 ca iii 0a acad d 146 
ÎNGERUL DE LA MOSCOVA... 146 
Partea a trola eei iie st cai Dea anii at pa ua ete lait da e 353 
VÂRTEJUL TERORII........... cecene eee 353 


EPILOG sia ori pai i a a ae te a a i a ea 436 


NOTA AUTORULUI 
Toate personajele prezentate sunt creații ale imaginației 
autorului şi nu au nici-o legătură cu vreo persoană existentă. 
De asemenea, corporația, The International Continental 
Union Bank, US, nu are niciun echivalent în viaţa reală nicăieri în 
lume. 


PENTRU JANE 


PROLOG 

Zorile se ridicau amenințătoare. 

Bob Newman, corespondent străin de presă, îşi conducea 
îngândurat Mercedesul 280 E prin Suffolk, ce părea o zonă 
părăsită în luna februarie. Pământul negru, arat, acoperit cu o 
crustă de gheaţă, se întindea până la ambele margini ale şoselei 
pustii. Lumina stranie a zorilor îi intensifica neliniştea. Farurile 
luminau din ce în ce mai slab. Ce-i spusese prietena lui, Sandy 
Riverton, când îl sunase în toiul nopţii? 

— Bob, putem să ne vedem cât mai repede? La biserica 
veche de lângă Yoxford, unde ne-am întâlnit prima oară? 

Ar fi putut să jure că dinţii îi clănţăneau de frică. 

— Bineînţeles. Întins pe pat, îşi înăbuşise un căscat. Dar 
de ce? S-a întâmplat ceva? 

— Nu pot să-ţi explic la telefon. O să vii, da? Vreau să-ți 
spun ceva, ceva ce-ar fi trebuit să-ţi spun mai demult. O să te 
ajute să înaintezi cu investigaţiile asupra INCUBUS-ului. Trebuie 
să închid. Poţi să fii acolo imediat după răsăritul soarelui? Ca să 
nu ne vadă nimeni? 

— Sandy, ce înseamnă toate astea? Pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce în locul ăla izolat şi la o asemenea oră? 

— Nu mai pot să vorbesc. Vino, Bob. Te rog. Trebuie să 
plec acum. Ne vedem acolo? 

— Da... Se trezise de-a binelea. De unde suni? 

— Îţi spun când ne întâlnim. Pa... 

Închisese înainte ca el s-apuce să mai spună ceva. Sărise 
din pat, se spălase, se bărbierise şi se îmbrăcase rapid. Un 
corespondent de presă era obişnuit să facă asta, chiar dacă el 
nu mai era nevoit să-şi practice profesia - best-seller-ul pe care-l 
scrisese cu ani în urmă îi adusese o binecuvântată independenţă 
financiară. 

Nu se zărea nici urmă de sat sau fermă. Încetini, 
temânduse să nu treacă de poteca îngustă ce ducea la biserica 
abandonată şi la clopotniţa construită separat de biserică. 
Dăduse încălzirea la maximum: era o dimineaţă rece şi umedă şi 
un vânt aspru bătea din est, dinspre îndepărtata Mare a 
Nordului. 

Nu se afla nici măcar un cătun în zona aceea, îşi aminti. 
Expresia „lângă Yoxford” era o simplificare exagerată a locului 
unde se afla vechea biserică. De fapt, era la naiba în praznic. 


Atunci de ce să-i fixeze Sandy o întâlnire într-o asemenea 
pustietate - şi la o oră atât de inumană? Pentru că era 
înspăimântată, gândi asaltat de presimţiri negre. 

Lumina sumbră şi rece a zorilor se întindea pe cerul fără 
nori. În stânga zări o vilă în stil georgian, retrasă la vreo 
jumătate de kilometru distanţă de şosea. Văzu o fereastră 
centrală, înfundată adânc în perete şi arcuită în partea de sus. 
Mai mult Queen Anne decât georgian. Şi o coincidenţă bizară - 
Livingstone Manor era reşedinţa din Anglia a lui Franklin D. 
Hauser, preşedinte şi director general al companiei INCUBUS 
Inc., corporaţia americană gigant pentru care Sandy lucrase 
până de curând. 

Îşi aminti o altă discuţie telefonică avută cu ea cu trei 
săptămâni în urmă. Demisionase de la INCUBUS. Nu-i dăduse 
niciun motiv temeinic. Când el insistase, încercase să se 
eschiveze. 

— Făceam acelaşi lucru zi de zi, săptămână după 
săptămână. Cred că a venit timpul pentru o schimbare... 

Părăsise Londra fără să se mai întâlnească cu Newman şi-l 
anunţase într-o scrisoare că stă în casa surorii ei din Southwold, 
sus, în nord, pe coasta Suffolk-ului. lar acum ce era cu această 
întâlnire misterioasă aproape de bârlogul lui Hauser? 

Văzu poteca şi o luă la dreapta, părăsind şoseaua 
principală. Era o regiune de povârnişuri şi poteca urca o pantă 
uşoară. Se luminase destul ca să vadă, profilat la orizont, 
conturul turnului vechii biserici de piatră, aşezată pe o culme. 
Apăru şi clopotniţa, un bloc de piatră pătrat şi zvelt, aflat la vreo 
zece metri de biserică. Se simţea din ce în ce mai neliniştit. 

În ianuarie îşi dăduse seama că ţinea foarte mult la Sandy, 
că era pe punctul de a o cere în căsătorie. Era foarte diferită de 
prima lui soţie, asasinată barbar în Estonia în anii Războiului 
Rece. Mări viteza, nerăbdător să ajungă la destinaţie. Maşina de 
o tonă şi jumătate se balansa, trecând peste făgaşele făcute de 
tractoarele fermierilor când vremea fusese mai caldă. 

Aruncă o privire maşinală în oglinda retrovizoare, 
zărindu-şi chipul. Avea patruzeci de ani, părul blond şi o faţă cu 
trăsături ferme, proaspăt rasă. În mod obişnuit, expresia lui era 
jovială, cu o urmă de veselie în ochi şi în jurul gurii. Bob 
Newman era un bărbat îndrăgit în general şi de bărbaţi şi de 
femei. Respiră uşurat când ajunse, hurducându-se, pe creasta 


povârnişului. jaguarul roşu al lui Sandy era parcat în spatele 
unui gard viu, des, cu rămurele atât de apropiate, încât de la 
distanţă ochiul nu putea pătrunde printre ele. 

Îşi parcă Mercedesul lângă Jaguar şi ieşi. Atinse radiatorul 
Jaguarului. Îngrijorarea îl cuprinse din nou. Radiatorul era rece. 
Probabil că-l aştepta mai de mult. Unde? 

Singurul refugiu era biserica, dar probabil că înăuntru era 
frig ca într-un congelator. Punându-şi mănuşile, văzu cu coada 
ochiului soarele ridicându-se deasupra unei linii de un albastru 
închis. Marea. O rază de lumină mult mai mică îi atrase atenţia. 
Venea dinspre fereastra mare şi arcuită de la Livingstone Manor. 

Soarele bătea în fereastră. In cazul acesta reflecţia ar fi 
trebuit să fie încă acolo, dar dispăruse. Căută în maşină şi 
scoase binoclul puternic de câmp pe care-l lua întotdeauna cu 
el. De înălţime şi statură medie, Newman se ascunse în spatele 
maşinii, îşi aşeză coatele pe capotă şi duse binoclul la ochi. 
Fereastra de la Livingstone Manor se apropie. Distinse o siluetă 
în spatele perdelelor groase, o siluetă cu un binoclu îndreptat 
spre el. 

Poate că era un servitor trezit devreme, întrebându-se 
cine putea să viziteze biserica la acea oră. Puse binoclul pe 
scaunul din dreapta şi se întoarse cu faţa spre biserică. Ca să 
ajungă la străvechiul edificiu normand cu ferestrele sale înguste, 
trebuia să treacă prin clopotniţa deschisă la ambele capete. 
Dincolo de ea, o potecă şerpuită urca printre pietrele de 
mormânt spre intrarea în biserică. Îşi ridică gulerul paltonului şi 
porni. 

Atât biserica, cât şi clopotniţa aveau nevoie de reparaţii. 
Fără îndoială că pe vremea baronilor biserica avusese o 
congregaţie completă, dar fluxul economic scăzuse de mult pe 
aceste meleaguri. Intră în clopotniţă. 

Mult timp după aceea avea să-l obsedeze sunetul paşilor 
săi în tăcerea deplină a zorilor, pârâitul şi scârţâitul gheţei care 
se sfărâma sub tălpile pantofilor săi. 

Într-un colţ al clopotniţei zăcea clopotul care căzuse 
cândva, demult. În timpul marii furtuni, spuneau localnicii. 
Tocmai voia să iasă când aruncă o privire în sus, se opri şi se 
holbă paralizat la imaginea de coşmar de deasupra capului său. 


Sandy atârna de o frânghie prinsă de o bârnă veche, lângă 
scara ce ducea în clopotniţă. Frânghia îi era înnodată în jurul 
gâtului lăsat într-o parte într-un unghi bizar. Ochii fără viaţă îl 
priveau fix, limba îi ieşise din gură. Avea gâtul rupt. Părul ei lung 
şi auriu îi era dat pe spate, peste hanoracul roşu. Picioarele 
lungi îi erau îmbrăcate în pantalonii albaştri de dril. Arăta ca o 
statuie grotescă dintr-un ritual păgân. 

Newman se înecă, gemu, apoi se forţă să se mişte. Urcă 
scara, încercând cu grijă fiecare treaptă. Două fuseseră înlocuite 
cu lemn nou. Se opri aproape de vârf, lângă cadavru. 

Întinse mâna şi atinse blând faţa lividă. Era rece, ca de 
ceară. Frânghia de care atârna era veche, identică cu cea care 
rămăsese prinsă de clopot. Incepu să vorbească cu voce tare. 

— Nu. Nu se poate. E un vis urât. Nu pot să cred. Sunt 
acasă în pat, în apartamentul meu din South Ken... E doar un 
coşmar oribil... 

Însă ştia că totul era real. O parte a minţii sale 
experimentate de reporter începu să lucreze, să observe. Era 
posibil să se fi sinucis? Nu. De ce? Sandy nu suporta înălţimea - 
îi dădea ameteli. Se uită la distanţa ce se căsca până jos. Nu! 

Se simţi groaznic s-o lase acolo, dar cobori scara pentru că 
nu mai putea face nimic. În mod ciudat, primul gând care-i veni 
în minte fu că Ed, soţul ei, trebuia anunţat - Ed de care era pe 
punctul de a divorța. Trebuia să i se spună. 

Ed Riverton era unul dintre directorii importanţi ai 
INCUBUS-ului, marele sindicat patronal bancar american care-şi 
întindea tentaculele în toată Europa, investind în aproape orice 
tip de companie existentă. Aşa o întâlnise Newman pe Sandy. 

Călătorind prin Finlanda, îi luase un interviu lui Riverton la 
Helsinki. Fusese o conversaţie ciudată: Riverton era nervos, 
evaziv. Oare din cauză că mariajul lui se ducea de râpă? Nu, 
Newman detectase ceva ce nu-şi putea explica. ` 

Gândurile i se întoarseră la realitatea îngrozitoare. Inainte 
să iasă din clopotniţă, privirea îi fu atrasă în sus. Priveliştea era 
hidoasă. Cadavrul se clătina ca o pendulă. Deranjase el poziţia 
rigidă a corpului când o atinsese? Sau era vina vântului ce sufla 
dinspre răsărit cu forţe reînnoite prin clopotniţa deschisă. 

Ce naiba mai conta? Avu presimţirea îngrozitoare că avea 
să şi-o amintească mereu aşa - că nu-i vor mai veni niciodată în 
minte veselia şi surâsul ei luminos atunci când îl tachina. Da, 


această imagine înfiorătoare avea să-i rămână pentru totdeauna 
întipărită în minte - o caricatură scabroasă a adevăratei Sandy. 

Aproape de ieşire se împiedică, apoi îşi recăpătă echilibrul. 
Mintea îi lucra pe două planuri. Era îndurerat şi şocat, dar o 
parte a creierului său lucra febril - cea a reporterului. Se forţă să 
se uite în sus din nou. 

Deasupra bârnei de care era înnodată frânghia se afla o 
platformă de care era rezemat vârful scării. În platformă era 
scobită o gaură prin care fusese trecută cândva frânghia 
clopotului. Calculă că nu era posibil ca Sandy, îngenuncheată pe 
acea platformă, să ajungă la bârnă, imposibil ca ea să fi prins 
frânghia din acea poziţie. Stătea - spânzurată - la o înălţime de 
un metru şi şaizeci şi doi de centimetri. O distanţă prea scurtă 
ca să se fi sinucis. 


PARTEA ÎNTÂI 
CARACTERIZĂRI SINISTRE 
1 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu, n-ai demisionat, 
cum ai spus c-o să faci? 

Monica îi puse întrebarea lui Tweed în timp ce-l aşteptau 
pe Newman. Tweed, director adjunct al SIS-ului, se uita pe 
fereastra biroului său de la etajul întâi al clădirii din Park 
Crescent, sediul central din Londra al Serviciului Secret. 

— Cenuşie ca porridge-ul - şi al naibii de rece, comentă, 
referindu-se la vreme. 

Monica, de vârstă mijlocie, cu părul cărunt strâns într-un 
coc, secretara lui particulară de mulţi ani, se aplecă peste birou 
şi-l studie cu atenţie. De înălţime şi greutate medie, vârstă 
incertă, purta ochelari cu ramă de baga şi era genul de bărbat 
pe lângă care treci pe stradă fără să-l observi - lucrul acesta îi 
fusese adesea de folos. Faţa rasă, părul încă negru, iar în 
spatele lentilelor ochii îi erau ageri şi pătrunzători. 

— Nu mi-ai răspuns, insistă ea. După întâlnirea cu doamna 
prim-ministru ţi-ai luat un lung concediu şi te-ai întors. Deci, ce 
s-a întâmplat? 

— A trebuit să mă dau bătut în faţa perseverenţei ei, 
admise Tweed. Când m-am întors, avea o problemă extrem de 
neobişnuită şi periculoasă pe care mi-a aruncat-o în braţe, 
asigurându-mă că sunt singurul om în care poate avea încredere 
s-o rezolve. Am discutat două ore şi, îşi ridică ambele mâini în 
semn de capitulare, la sfârşitul lor, da, m-am dat bătut, 
înfăţişarea i se schimbă, deveni vioi. Se plimbă prin spatele 
biroului, apoi se aşeză în vechiul său scaun rotativ. Mă întreb 
ce-o fi cu Bob Newman. Când m-a sunat şi m-a rugat să-l 
primesc, părea cam zdruncinat. Asta nu-i stă în fire. N-a vrut 
să-mi spună nimic la telefon. 

— Ei bine, vom afla curând. Trebuie să sosească din clipă 
în clipă. Care e problema neobişnuită şi periculoasă? 

— INCUBUS, în mare parte. The International Continental 
Union Bank, US-United States. Mă enervează dragostea asta a 
americanilor pentru  şirurile nesfârşite de iniţiale care dau 
numele unei corporaţii. Ai auzit de Franklin D. Hauser, 
preşedinte şi director general? Cine n-a auzit? Se spune că e 
mai puternic decât preşedintele din Washington. O exagerare, 


bineînţeles. Însă oamenii pe care-i angajează pun pe gânduri 
atât Washingtonul, cât şi Moscova. Nu pot să intru în detalii, dar 
e o situaţie aparte. 

— Aparte? 

Tweed ezită. 

— Nu pot să-ţi spun prea multe. Însă doamna 
prim-ministru m-a rugat să colaborez cu un agent special CIA. Și 
cu un membru al KGB-ului care mi-e necunoscut. De-asta am zis 
că e o situaţie aparte. 

Privea lung pe fereastră când sună telefonul. Monica 
răspunse, spuse să fie condus înăuntru imediat, închise şi se 
uită la Tweed. 

— A venit Bob Newman. Voiai să-l vezi... 

— Da. Sunt curios şi în privinţa lui... 

Se întrerupse pentru că Newman intră, închise uşa, o 
salută din cap pe Monica şi se prăbuşi în fotoliul din faţa biroului 
lui Tweed. 

— Bob, ce Dumnezeu s-a întâmplat? 

Pe Tweed îl şocă înfăţişarea lui Newman. În mod normal, 
era relaxat şi părea să ia totul în glumă. Acum era tras la faţă şi 
avea o expresie fioroasă. 

— Pari nedormit, remarcă Tweed. 

— N-am dormit decât foarte puțin. Am fost trezit în toiul 
nopţii de un telefon... 

Lapidar, recapitulă întâmplările acelei dimineţi. După ce 
Monica ieşi să-i facă o cafea, povesti întâlnirea pe care-o 
avusese cu poliţia. 

— Aveau un om de la Scotland Yard la secţia de poliţie din 
Southwold. De la Omucideri. Tocmai rezolvase un caz şi se afla 
acolo întâmplător. Toţi poliţiştii cu grad mai mare sunt bolnavi 
de gripă, aşa că şeful secţiei i-a cerut ajutorul. Un oarecare 
inspector-şef Roy Buchanan. Foarte inteligent, foarte persistent. 
In felul său imperturbabil, m-a interogat la sânge în legătură cu 
Sandy. 

— L-am întâlnit o dată pe Buchanan, zise Tweed. Sunt de 
acord cu descrierea ta. Foarte competent, genul îndărătnic... 

— Bine zis, îndărătnic. Newman se opri, neştiind cum să 
formuleze următoarele cuvinte, apoi izbucni: Buchanan crede că 
eu am ucis-o pe Sandy. 


Tweed aşteptă tăcut, bătând uşor cu un creion în masă, 
privindu-l pe Newman care bea cafea neagră din cana mare pe 
care i-o adusese Monica. Sorbea lichidul fierbinte cu înghiţituri 
lacome. 

— Buchanan ţi-a spus asta? Îl întrebă Tweed în cele din 
urmă. 

— Nu drept în faţă. Dar a ţinut să precizeze că nu există 
nici-o dovadă că Sandy s-ar fi luptat, că probabil avea încredere 
în agresor. Gândul acesta îmi trecuse şi mie prin minte înainte 
să fiu târât la poliţia din Southwold ca să mă ia la întrebări. Mi- 
am dat seama ce-i în capul lui după felul cum mă interoga. 
Parcă te-ar pocni, verbal, cu o sabie. 

— Da, ăsta-i stilul lui Buchanan. Tweed îl privi fix. Se 
bărbierise, dar se vedea că nu fusese prea îndemânatic: pe un 
obraz avea lipit un plasture indicând locul unde se tăiase. Văd 
că te-ai tăiat când te-ai ras. 

Ochii lui Newman ardeau. 

— Exact aceeaşi remarcă a făcut-o şi Buchanan. M-a rugat 
chiar să-i arăt tăietura. Mi-am smuls imediat plasturele. 
Bănuiesc că speră ca patologul care o va măcelări pe Sandy să-i 
găsească piele sub unghii. A mea. 

— Mai bea nişte cafea, îl sfătui Tweed. 

— Trebuie să dau un telefon la Helsinki, răbufni Newman. 

Sandy era în divorţ cu soţul ei, Ed. Dar trebuie» să-l anunţ, 
măcar atât pot să fac. 

— Telefonul îţi aparţine. 

Tweed se lăsă pe spate în scaun şi-i aruncă o privire 
Monicăi în timp ce Newman se uită în agendă şi formă un 
număr. Aşteptând, îl pironi pe Tweed cu privirea. 

— Aş reuşi să mă concentrez, dac-ai înceta să mai baţi cu 
creionul ăla blestemat. 

Impasibil, Tweed dădu din cap, aşeză creionul pe birou, 
scoase o batistă şi începu să-şi şteargă ochelarii. 

Newman ţinea strâns receptorul, ascultând cum sună 
telefonul la celălalt capăt. Ce naiba, n-avea nimeni de gând să 
răspundă? Auzi o voce de fată repetând numărul în engleză. 

— Trebuie să vorbesc urgent cu Edward Riverton. Îl sun 
acasă, deoarece mi-a spus că nu poate fi găsit decât rar la 
birou. 

— Cine e la telefon? 


Vocea fetei tremură. 

— Mă scuzaţi, sunt Bob Newman. l-am luat un interviu 
domnului Riverton acum câteva săptămâni, la Helsinki... 

Newman îşi recăpătase stăpânirea de sine. Glasul îi era 
perfect normal, observă Tweed. 

— Oh, Dumnezeule, domnul Newman! explodă fata. Sunt 
Evelyn, cumnata lui. Cred c-o cunoaşteţi pe Sandy. Mi-a vorbit 
despre dumneavoastră la telefon de curând. Am veşti 
îngrozitoare şi nu pot să dau de Sandy. În Southwold sună 
telefonul şi nu răspunde nimeni. 

—  Linişteşte-te, Evelyn. Tonul lui Newman era calm, 
controlat. Îmi amintesc de tine. În special de cina minunată pe 
care ai pregătit-o. Gravad lax. Cel mai bun somon pe care l-am 
gustat vreodată. Acum spune-mi care sunt veştile. 

— E de necrezut. L-au pescuit pe Ed din North Harbour 
imediat după răsăritul soarelui, acum douăzeci şi patru de ore. 
Eram la filiala din Turku şi am fost anunţată cu întârziere... larna 
nu e lumină decât patru ore... E groaznic de frig. În port apa e 
îngheţată bocnă... 

Se bâlbâia, pe punctul de a face o criză de isterie, poate 
chiar o cădere nervoasă. Newman îi vorbi rostind cuvintele rar. 

— Nu te grăbi. Mă pricep să ascult. Cum s-a întâmplat? 

— Spărgătorul de gheaţă Otso făcea un culoar de trecere 
pentru vapoare. Un membru al echipajului a observat cadavrul 
lui Ed înţepenit într-o crăpătură în ghețar. L-a văzut chiar înainte 
ca spărgătorul să zdrobească gheaţa... Vocea i se frânse. 
Newman aşteptă, o auzi cum respiră adânc. L-au dus la morgă şi 
mi-au telefonat. 

— Cine, Evelyn? Dă-mi toate detaliile. 

— Cei de la Poliţia de Protecţie s-au dus în port şi l-au luat 
de pe Otso. Un bărbat pe nume Mauno Sarin mi-a dat telefon. 
Mi-am dat seama după vocea lui că s-a întâmplat ceva rău. Pot 
să mă duc să beau o gură de apă? 

— Aştept. 

Newman se uită la Tweed, stând drept în scaun şi 
păstrând receptorul la ureche, dar acoperind cu cealaltă mână 
partea de jos. 

— Şi-a băgat dracu' coada în toată afacerea asta. Îţi spun 
imediat... Da, Evelyn, n-am închis. Spuneai că ţi-ai dat seama 


după vocea lui că s-a întâmplat ceva rău. Asta a fost înainte 
să-ţi dea vestea? 

— Nu, după aceea... i 

Nu mai judecă clar, gândi Newman. Işi drese glasul. 

— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat mai departe. 

— Am insistat să-mi spună totul. Nu voia, după aceea a zis 
că o să aflu în curând şi mai bine să aud de la el decât la radio. 
Ed n-a căzut în apă. Pentru numele lui Dumnezeu, Bob, a fost 
strangulat. Incepu să ţipe. Cu sârmă sau ceva de genul ăsta. 
Capul îi era aproape tăiat. Oh, Doamne, cum să-i spun asta lui 
Sandy? 

— Mai bea nişte apă, pe urmă am să-ţi spun ceva. 

Newman îşi păstra sângele rece în astfel de situaţii. Dar 
cum să se descurce acum? Cum să-i spună surorii lui Sandy că 
aceasta fusese spânzurată într-o veche clopotniţă? Orori după 
orori. Dar era ceva şi mai complicat decât credea Sarin. In cursul 
a douăzeci şi patru de ore, Ed Riverton fusese asasinat cu 
brutalitate în Finlanda, iar soţia lui fusese ucisă la fel de brutal în 
estul Angliei, la peste o mie cinci sute de kilometri distanţă. 
Dădu pe gât restul de cafea şi reuşi să surâdă spre Monica. 
Evelyn reveni la telefon. 

— Ştiu că tu şi Sandy sunteţi... 

Se întrerupse. 

— Da, replică Newman scurt. 

— Ştiu că mă port ca o laşă... că artrebui să-i spun eu lui 
Sandy... se bâlbâia din nou. Dar nu mă pot hotărî s-o fac. Bob, 
nu ai putea să-i spui tu? 

Newman rămase tăcut. Picături de sudoare i se formau pe 
frunte. Tweed îl privea atent, strângând creionul în mâna 
rămasă nemişcată. Cum naiba să-i spun după ce a trecut prin 
atâtea, se întreba Newman. Insă cineva trebuia s-o facă. 

— Evelyn, stai jos? Ai lângă tine un pahar cu apă? 

— O cană plină. Bob, ce e? Imi dau seama după tonul tău 
că s-a mai întâmplat ceva îngrozitor. Bob... Auzi clar cum respira 
adânc la peste o mie cinci sute de kilometri distanţă. Bob, 
repetă ea. M-am mai liniştit - şi stau jos. Spune-mi. 

Era mai calmă acum, mai stăpânită. Temporar. 

— Tocmai am trecut printr-un şoc similar, Evelyn. Va fi 
mult mai greu pentru tine - după tot ce mi-ai spus. E în legătură 


cu Sandy. E moartă, ca şi Ed. S-a întâmplat azi - dimineaţă 
devreme. 

— Înţeleg. Stăpână pe sine, prea stăpână pe sine, cu 
vocea seacă. Cum s-a întâmplat, Bob? Accident de maşină? 

— Nu. Am spus, ca Ed. 

Tăcu, dar ea izbucni. 

— Oh, Dumnezeule! Nu strangulată. Te rog, nu aşa... 

— M-am exprimat greşit. Am vrut să spun că a fost ucisă, 
ca şi Ed. Nu mai bei puţină apă? 

— Nu! Nu! Cum a murit? Spune-mi, naiba să te ia! lau 
primul avion spre casă. Sun la INCUBUS şi le spun că-mi dau 
demisia... Lucram la ei - /ucrez la ei... Nu în acelaşi departament 
cu Ed... 

— Nu da telefon la INCUBUS, o avertiză. Urcă-te în primul 
avion. Ai numărul de telefon al apartamentului meu din South 
Ken? Bine. Sună-mă să-mi spui numărul zborului şi ora 
aproximativă a aterizării. Dacă nu sunt acasă, lasă un mesaj la 
robotul telefonic. Foloseşte alt nume. Spune că eşti Jackie. De 
acord? 

— Cum a murit Sandy? Ai zis că a fost ucisă... 

— Amănuntele pot să aştepte până ne întâlnim. Nu uita 
să-mi telefonezi şi să-mi laşi datele zborului. 

— Bob, trebuie să închid. Dintr-o dată, părea extrem de 
grăbită. Newman se alarmă. Trebuie să plec din locul acesta, în 
timp ce vorbeam, m-am uitat pe un orar de zbor. Dacă mă 
grăbesc, prind un avion. Mai am să-mi fac bagajele. Trebuie să 
închid acum. 

— Evelyn... 

Newman  aşeză încet receptorul în furcă. Evelyn 
întrerupsese legătura. Fusese o urmă de panică în vocea ei. De 
parcă văzuse pe geam ceva ce-o speriase. Işi aminti că telefonul 
se afla pe pervazul ferestrei din locuinţa lui Riverton, din 
Helsinki. Aprinse o ţigară şi trase fumul adânc. Tweed aştepta 
răbdător. 

— E incredibil - şi sinistru, începu Newman. 

Le făcu un rezumat al discuţiei pe care o avusese. Când 
încheie, nimic pe faţa lui Tweed nu-i trăda reacţia. 

— Incredibil, repetă. Două crime având loc într-un interval 
de douăzeci şi patru de ore. Una în Suffolk, cealaltă în Finlanda. 


Victimele sunt soţ şi soţie. Ştiu că se depărtaseră unul de altul, 
că Sandy se gândea să divorţeze, dar... 

— Vorbeau unul cu altul? Întrebă Tweed. Există cumva 
posibilitatea ca Ed să-i fi telefonat lui Sandy şi să-i fi spus ceva 
important - atât de important, încât cineva a hotărât că e 
periculos să fie lăsată în viaţă? 

— N-aş crede. Newman întinse o mână într-un gest de 
neputinţă. Însă nu-i imposibil. Adevărul e că habar n-am. 

Părea la capătul puterilor, tot curajul adunat pentru 
convorbirea telefonică se evapora acum. 

— Totuşi, există ceva comun, sublinie Tweed. Toţi trei 
lucrează la INCUBUS - sau au lucrat până de curând. Ed, Sandy 

— Şi Evelyn, adăugă. 

Newman îşi îndreptă brusc spatele, cu trăsăturile crispate 
de îngrijorare. 

— Deci, crezi c-am avut dreptate? 

— În ce privinţă? 

— S-o avertizez să nu le spună celor de la INCUBUS că-şi 
dă demisia? 

— Ar putea să fie riscant. De ce, n-am idee, dar 
coincidenţa e stranie. Vorbind, desena neatent pe agendă. 
Descoperi că făcuse un ştreang, îşi aminti cum murise Sandy 
Riverton în vechea clopotniţă şi măzgăli repede ceva peste el, 
ca să nu-l mai vadă Newman. Ce vrei să faci mai departe? |l 
întrebă. 

— Să-mi  intensific investigaţiile asupra activităţilor 
INCUBUS-ului şi ale şefului său, Hauser, în Europa. Intâmplător, 
reşedinţa lui Hauser din Anglia este într-o veche vilă în stil 
georgian, la nici trei kilometri de acea clopotniţă, îşi înăbuşi un 
căscat. Probabil că verificarea unei asemenea organizaţii o să 
dureze luni de zile. Am hotărât să mă duc la New York - unde e 
sediul central al INCUBUS, după aceea la Boston, unde mai au 
un sediu strict secret. Între timp, mă duc acasă să trag un pui de 
somn de care am mare nevoie, apoi o iau pe Evelyn de la 
Heathrow. S-ar putea să-mi ofere ea soluţia problemei... 


— Robert Newman e singura noastră pistă în cercetările 
privind asasinarea Sandrei Riverton. 

Inspectorul-şef Roy Buchanan îi făcu această declaraţie lui 
Tweed în biroul din Park Crescent. Tonul lui era neutru, nu 


dădea nici-o indicație despre suspiciunile sale. Avea un metru 
optzeci înălţime, un fel de a fi detaşat, dar ochii cenuşii erau 
mereu la pândă. Stătea picior peste picior pe fotoliul nu de mult 
ocupat de Newman. D 

— Ce vânt te aduce la mine? Il întrebă Tweed cu 
amabilitate. 

Monica îi privea fascinată pe cei doi bărbaţi. Sub aparenţa 
unei conversații obişnuite, avea loc un duel între două minţi 
şirete. Buchanan îşi aşezase pe genunchi ceaşca de cafea 
oferită de Monica. Bău puţin din ea înainte de a răspunde. 

Aşezat pe un scaun cu spătar de lemn, sergentul Warden, 
ajutorul lui Buchanan, cu câţiva ani mai tânăr decât şeful său, 
privea în tăcere, iar faţa lui rasă proaspăt era lipsită de orice 
expresie. Tweed îl rugase mai devreme să-şi bage agenda în 
buzunar. 

— Nu luaţi note decât cu permisiunea mea, îl informase pe 
Buchanan pe acelaşi ton binevoitor. 

— Am dat ordin ca Newman să fie urmărit de la 
Southwold, răspunse inspectorul în cele din urmă. Mi-a zis că se 
întoarce acasă în South Kensington. Bănuiesc că din discreţie a 
omis să menţioneze că avea de gând să viziteze Societatea de 
Asigurări General & Cumbria. 

Un zâmbet scurt îi flutură pe buze când pronunţă numele 
de acoperire al SIS-ului, gravat pe tăbliţa de la intrare. Şi, în 
mod normal, gândi Tweed, n-ai fi reuşit să-l urmăreşti fără să-şi 
dea seama. Confirmă starea de şoc în care se afla Newman - 
combinată cu lipsa de somn. 

— lar acum, că te afli aici, cu ce te pot ajuta? se interesă 
Tweed. 

— Asasinarea Sandrei Riverton are un element macabru. 
Buchanan făcu o pauză. [inea mâinile în buzunare, foarte 
relaxat. Nu ştiu dacă Newman ţi-a spus - victima a fost 
spânzurată într-o veche clopotniţă. Mie-mi sugerează ori un act 
de răzbunare, ori, cum spun francezii, o demonstraţie care să-i 
stimuleze pe ceilalţi. 

— Da? Tweed nu părea prea interesat. Şi cine-ar putea fi 
ceilalţi? 

— AŞ vrea şi eu să ştiu - nu fac decât presupuneri. Se opri 
din nou. Tweed începu să creadă că pauzele erau o tactică a lui 
Buchanan - să dea mai multă greutate celor ce urma să le 


spună. Newman m-a informat că Riverton a fost angajat recent 
de compania INCUBUS. Par să cumpere peste jumătate din 
Europa... 

Observaţia părea irelevantă, însă Tweed se îndoia că 
bărbatul de la Yard spunea vreodată ceva fără scop. Tăcu, 
obligându-l pe Buchanan să continue. 

— O coincidenţă ciudată e faptul că locuinţa din Anglia a 
lui Franklin D. Hauser, director general al INCUBUS-ului se află la 
nici trei kilometri de acea clopotniţă. 

— Probabil doar o coincidenţă, remarcă Tweed, după cum 
ai sugerat. 

— Am făcut o vizită la Livingstone Manor, casa lui Hauser. 
Majordomul, englez până-n vârful unghiilor, de şcoală veche, 
mi-a spus că Hauser e în străinătate. Dar a ezitat foarte mult 
să-mi dezvăluie cam pe unde. 

— Deci, ai plecat fără să afli? 

Expresia lui Tweed era atât de inocentă, încât Monica îşi 
duse mâna la gură să-şi ascundă zâmbetul. 

— Nu. Buchanan îşi termină cafeaua, se întoarse şi-i 
întinse Monicăi ceaşca şi linguriţa. Mi-a plăcut foarte mult. 
Mulţumesc. Reveni cu faţa spre Tweed. l-am spus că e vorba de 
investigarea unei crime şi că voi adopta alte metode pentru a da 
de urma stăpânului său. Asta l-a zdruncinat şi şi-a amintit brusc 
că Hauser e în Finlanda. 

— Nu i-ai spus că ţi s-a cerut să investighezi INCUBUS-ul. 
N-ai făcut nici cea mai mică aluzie la asta. 

Monica făcu observaţia după ce Buchanan şi Warden 
ieşiseră. Inspectorul mai stătuse de vorbă câteva minute, apoi 
plecase. Paula Grey, o femeie cu părul negru ca pana corbului, 
oase puternice, abia trecută de treizeci de ani, tocmai intrase în 
cameră. Se aşezase la biroul ei, îşi încrucişase picioarele 
frumoase, îşi pusese mâinile pe genunchi şi asculta. Confidenta 
lui Tweed, lucra adesea cu el pe teren. 

— Nu, Monica, nu i-am spus. Tweed îşi prinse mâinile la 
ceafă. Asta e treaba SIS-ului. Buchanan e deştept. A venit aici ca 
să pescuiască informaţii - să încerce să afle dacă Newman mi-a 
spus ceva care să-l ajute în anchetă. 

— Păi, Bob chiar asta a făcut. Ne-a spus că Ed Riverton, 
care avea o poziţie înaltă la INCUBUS, a fost pescuit în port la 


Helsinki, se cutremură, unde a fost aruncat după ce l-au 
strangulat. 

— În caz că aţi uitat, mai sunt şi eu pe-aici, interveni 
Paula. Toate acestea sună un pic cam lugubru. Nu vrea unul din 
voi să mă pună şi pe mine la curent? 

Tweed se întoarse cu scaunul spre ea, îi făcu un scurt 
rezumat al întâmplărilor, fără să uite noile instrucţiuni ale 
doamnei prim-ministru şi vizita lui Newman. Paula ascultă, 
privindu-l atentă şi memorând fiecare detaliu. 

— Când începi cooperarea aceasta neobişnuită cu 
Washingtonul şi Moscova? Îl întrebă în stilul ei direct. 

— Problema asta e ţinută în secret. Făcu un gest cu 
mâinile, care dădea de înţeles că totul va avea loc mai târziu. 
Nici măcar nu ştiu cine vine din Statele Unite. Un singur om - 
trimisul personal al preşedintelui şi acţionând în întregime pe 
cont propriu. La fel şi cu Moscova. Ales personal de preşedintele 
sovietic şi operând tot pe cont propriu. E cel mai impenetrabil 
plan secret pus la cale vreodată. 

— Şi momentul începerii? insistă Paula. 

— Tot necunoscut. Poate să fie peste săptămâni sau luni. 
Voi fi contactat la momentul potrivit. Tweed se încruntă. Găsesc 
întreaga afacere teribil de misterioasă. Are chiar un caracter 
fantomatic. 

— Bob Newman n-o să stea cu mâinile în sân, comentă 
Paula, după ce prietena i-a fost ucisă cu atâta barbarie. £/ îşi va 
conduce propria anchetă. 

— Ceea ce s-ar putea dovedi de nepreţuit pentru noi, 
sublinie Tweed. E pionul care acţionează nestingherit. Dacă mă 
pune la curent cu tot ce descoperă, vom fi în avantaj încă 
înaintea începerii bătăliei. 

— Mă laşi să-l ajut? sugeră Paula. 

— Trebuie să mă gândesc. Tweed se ridică şi începu să se 
plimbe prin birou. Să privim lucrurile în faţă - s-ar putea să nu 
accepte niciun fel de ajutor. Îl cunoşti - e un singuratic. Asta a 
făcut din el un corespondent de presă plin de succes. 

— Poate reuşesc să-l conving... 

— Sau poate nu reuşeşti, o avertiză. E într-o stare de spirit 
feroce din cauza uciderii lui Sandy Riverton... 

— Care e foarte posibil să fie legată de asasinarea 
aproape simultană a soţului ei în Helsinki, insistă Paula. E o 


coincidenţă un pic prea mare - soţ şi soţie, amândoi angajaţi 
recent la INCUBUS, amândoi ucişi la un interval de douăzeci şi 
patru ore unul de celălalt. Care va fi prima mişcare a lui Bob? 

— O s-o ia pe Evelyn, sora lui Sandy, de la aeroport. Se 
întoarce din Helsinki. S-ar putea să aibă informaţii vitale care 
să-i dea lui Bob firul pe care-l caută. 

— İl sun pe Bob acasă, zise Paula, întinzând mâna spre 
telefon. 

— Nu-l suni deloc. Tonul lui Tweed era aspru. În primul 
rând, are nevoie de somn. În al doilea, ceea ce are de gând să 
facă e periculos. Trebuie să mă gândesc bine dacă te las să i te 
alături sau nu. 

— Deci, continuu să ard gazul răsfoind dosare? 

Tweed zâmbi sarcastic. 

— Nu. Incepi să întocmeşti un dosar, în care strângi tot ce 
se ştie despre International Continental Union Bank, US. Dând 
atenţie specială omului care a creat acest colos - Franklin D. 
Hauser. 

2 

Sediul companiei INCUBUS Oy. Din Finlanda se afla într-un 
bloc nou de douăzeci de etaje, cu pereţii exteriori din sticlă, la 
marginea vestică a oraşului Helsinki. Sticla era de un albastru 
închis, opacă, astfel încât de-afară să nu se vadă nimic din cele 
ce se petreceau în clădirea foarte bine păzită. 

La ultimul etaj, Franklin D. Hauser se adresa directorilor 
executivi în camera mare de consiliu. Zece americani şi un 
englez stăteau de-o parte şi de alta a mesei lungi şi lucioase din 
lemn. La capătul ei, Hauser păşea încet înainte şi înapoi în 
spatele scaunului său, vorbind. 

— V-am chemat aici din toată Peninsula Scandinavă, 
pentru că unii dintre voi de-abia aţi venit din America, iar acest 
mic şi bătrân continent e diferit de ce avem acasă. Asta nu 
înseamnă că trebuie să luaţi totul de la început. Nu, domnilor. 
Suntem aici ca să instalăm INCUBUS-ul pe baze solide în Europa 
şi o vom face în stil american... 

Se opri să bea apă de la gheaţă. Răsucindu-se în scaun 
spre partea dreaptă a fotoliului gol al lui Hauser, englezul, Adam 
Carver, înalt, subţire, având peste treizeci şi cinci de ani, 
urmărea spectacolul dat de şeful său,  ascunzându-şi 
amuzamentul. 


Hauser, având un metru optzeci înălţime, foarte voinic, 
trecut de cincizeci de ani, purta uniforma directorului executiv 
american. Costum cenuşiu, cămaşă albă proaspăt apretată, 
cravată cu dungi diagonale. Chiar şi faţa îi era standard - 
rotofeie, rasă în întregime, rozalie, netedă, ca a unui copil. 
Numai ochii, de un albastru îngheţat, îi trădau cruzimea. Era, 
gândi Carver, în starea sa de spirit cea mai populară. Aş fi putut 
să-i scriu discursul dinainte, îşi spuse. Hauser continuă. 

— Intâi de toate, vreau să spun câteva cuvinte despre 
mine. Am o proprietate în Arizona, dincolo de Phoenix, cu 
patruzeci de pogoane de pământ şi o casă frumoasă. Am un 
apartament pe Bulevardul Cinci în New York. Am o vilă şi 
douăzeci de pogoane în Suffolk, Anglia. Nu credeţi că este tot ce 
are nevoie un om? 

Dar nevastă nu mai ai, adaugă Carver în sinea lui. Fugise 
cu un tânăr star de cinema. Hauser începuse iar să vorbească, 
după ce îşi scosese haina şi o aşezase cu grijă pe spătarul 
scaunului. 

— Cu toate acestea, de ce continuu să-mi extind 
compania, în loc să mă retrag şi să mă bucur de viaţă? 

Hauser rămase nemişcat, cu braţele încrucişate pe pieptul 
puternic. Razele soarelui, reflectate de zăpada de-afară, băteau 
în pince-nez-ul aşezat la rădăcina nasului său gros. Directorii 
stăteau drepţi în scaune, privindu-l fix, dorind să dea impresia 
că-i sorb fiecare cuvânt. Nu era niciun om în cameră care să nu 
fi călcat pe cadavrele rivalilor pentru a-şi croi drum spre postul 
pe care-l ocupa în prezent. Dacă făceau o singură mişcare 
greşită şi toate acele conflicte interne ieşeau la suprafaţă, se 
trezeau azvârliţi afară. 

— Vă spun eu de ce, continuă Hauser, azvârlindu-le 
faimosul său zâmbet strălucitor. O fac pentru voi, ca într-o zi să 
aveţi tot ce am şi eu. Dar trebuie să vă dedicați total. Tonul i se 
schimbase, devenise tăios. Ca INCUBUS să ajungă cea mai mare 
organizaţie din Europa, va trebui să trageţi douăzeci şi patru de 
ore din douăzeci şi patru. Şi în somn să visaţi INCUBUS. Va fi o 
muncă non-stop să târâm Europa în secolul al douăzeci şi 
unulea. Voi veţi face această muncă. Am să discut cu voi mai 
târziu. Între timp coborâţi la Nivelul al Cincilea şi staţi acolo 
până găsiţi o modalitate de a ne infiltra în Finlanda. Va trebui să 
fiţi vicleni, inventivi, ingenioşi. Am auzit deja un om de afaceri 


finlandez spunând în restaurantul Palace: „O să vină nenorociţii 
ăia de yankei.” A rămas în urmă. Yankeii sunt aici. Puneţi la 
punct un plan de convertire a acestei ţări micuţe într-o bază 
majoră pentru operaţiunea noastră... 

Tonul fusese aspru, provocator. Îşi împinse pince-nez-ul 
mai sus şi se uită pe masă. 

— Nivelul al Cincilea. Daţi-i drumul. Doar dacă, încheie cu 
o voce de-o blândeţe înşelătoare, aveţi cumva întrebări? 

Nimeni nu întrebă nimic. Bărbaţii experimentați din jurul 
mesei ştiau prea bine că nu trebuie să facă această greşeală. 
Fuseseră avertizați. Carver îi privi cum îşi strâng hârtiile şi 
părăsesc camera într-un singur şir. Mâna mare a lui Hauser 
cobori pe umărul lui. 

— Tu mai rămâi. Avem de vorbit. Mai târziu poţi să cobori 
şi să-i pui serios pe treabă. Douăsprezece ore la Nivelul al 
Cincilea ar trebui să-i ajute să se concentreze, nu crezi? 

Carver îl aprobă. Nivelul al Cincilea era sub pământ. Nici-o 
imagine a lumii din afară. Un labirint de camere şi coridoare în 
care domnea o atmosferă tot atât de îmbietoare ca şi cea de la 
Centrul de Investigare din Lubianka, Moscova. 

Hauser îşi lăsă trupul voinic să cadă pe scaun şi rămase cu 
privirea în gol. Părinţii îi dăduseră numele după Franklin D. 
Roosevelt, iar el îşi construise cu grijă o înfăţişare la fel de 
binevoitoare, în aparenţă. Îi dezarma pe adversari şi impresiona 
pe toată lumea. 

— Am un vis, Adam... 

Se opri. Ecouri din Martin Luther King, gândi Carver, dar 
cuvintele n-au chiar acelaşi efect emoţionant. Aşteptă, simțind 
că şeful său era într-o dispoziţie meditativă. 

— Am un vis, repetă Hauser, îmi închipui o patrie fără 
frontiere, întinzându-se de la coasta americană a Pacificului 
până la Urali. Gorbaciov, aşa-zisul politician, e un amator, un 
ţărănoi care crede că a dat lovitura. Vorbeşte de o înfrățire 
europeană de la Atlantic până la Urali. Ei bine, viziunea mea e 
mai cuprinzătoare decât a lui. Adam, vom domina Europa şi 
Uniunea Sovietică. Dracon lucrează la planul strategic. li aruncă 
o privire iute lui Carver. Frank Galvone îi va lua locul lui Ed 
Riverton. 

Hauser băgă o ţigară într-un port-ţigaret din fildeş, o 
aprinse. Carver, un bărbat bine, căruia femeile îi cădeau la 


picioare, rămase tăcut. N-avea de gând să reacționeze la acea 
provocare. Hauser era convins că singura modalitate de a-şi ţine 
oamenii importanţi în alertă era să-i aţâţe unul împotriva altuia: 
să insinueze din când în când că altcineva umbla după postul 
lor. De aici, pomenirea numelui lui Galvone. 

— Păcat că Riverton a avut accidentul acela groaznic, 
continuă Hauser. O să-i simţim toţi lipsa. 

— Finlandezul acela, Mauno Sarin, de care mi-aţi cerut să 
mă ocup când a venit aici, a zis că Ed a fost strangulat înainte 
să fie aruncat în port, comentă Carver. 

— Deci, crima îşi scoate capul urât în micuța şi bătrâna 
Finlanda. Hauser pufăi din ţigară. Asta e răsplata bunăstării 
crescânde. Cândva, singurele crime prin părţile acestea erau 
domestice. Un soţ gelos îşi lovea soţia cu toporul. Alteori 
nevasta dădea cu toporul. Timpurile se schimbă. Ai făcut în aşa 
fel, încât acest Sarin să plece mulţumit? Întrebă Hauser în 
treacăt. 

— E şeful Poliţiei de Protecţie, deci mi s-a părut ciudat ca 
tocmai el să vină aici. Sunt o organizaţie politică - o mică 
unitate de contraspionaj. Patruzeci de oameni, poate ceva mai 
mulţi. 

— Dar a plecat satisfăcut? 

— Am scăpat de el. Pentru moment. Mi-a lăsat impresia că 
se va întoarce. Nu-l subestimaţi. Sarin e cinic şi viclean. 

— Dacă se întoarce, tot tu ai să stai de vorbă cu el. Invită-l 
la cină, toarnă în el şampanie şi mai târziu menţionează zvonul 
care circulă că sunt prieten cu preşedintele Finlandei. Dacă asta 
nu-l potoleşte, oferă-i o maşină drăguță. Procedează în stilul 
american. 

— N-o să meargă cu Sarin. E incoruptibil. 

— Adam. Hauser puse o mână pe braţul lui Carver. Nimeni 
nu e incoruptibil. Însă cu unii trebuie să fii mai generos. Şi 
Evelyn Lennox şi-a dat demisia şi a şters-o. Am pus s-o 
urmărească până la aeroport. A luat un avion spre Londra. Uno 
are adresa ei. Du-te pe la ea după câteva zile. Până atunci 
agenţia noastră de asigurări Fratemity & Equality o s-o viziteze, 
oferindu-i o rentă substanţială. Însoţită de condiţiile obişnuite, 
bineînţeles. 

— Cine va merge la ea? 

— Papa Grimwood va conduce echipa. 


— Atunci de ce trebuie să mă mai duc şi eu? 

— Ca să te asiguri. Hauser îşi împinsese în afară falca 
masivă. Lui Carver poza îi era familiară: Împrumutată de la 
Roosevelt. Să te asiguri că a acceptat renta... şi condiţiile. 
Munca ei a avut un caracter delicat. Îi aruncă încă un surâs 
strălucitor. Nu ţi se spune degeaba Fermecătorul, Adam. O s-o 
faci să-ţi mănânce din palmă. 

— Frank cu ce se ocupă acum? se interesă Carver. Nu 
l-am mai văzut pe-aici de o vreme. Inainte îşi petrecea 
majoritatea timpului în Finlanda. 

— Mă surprinzi. Tonul lui Hauser era blând, dar îşi ridicase 
sprâncenele negre şi groase. De ce pui întrebări din afara sferei 
tale de interes? Şi imediat după ce te-ai întors. Frank Galvone e 
tot la Dracon, lângă Boston. Zâmbi iar. Dar, dacă eşti 
nerăbdător să-l vezi, s-ar putea să sosească în curând. E timpul 
ca voi doi să începeţi să vă înţelegeţi mai bine. Şi-acum 
bănuiesc că vrei să iei legătura cu Uno, s-o verifici pe Evelyn 
Lennox. Deschise servieta şi scoase o bucată de plastic. Asta e 
noua combinaţie. Să mi-o aduci înapoi cât mai repede. 

Asta însemna că putea pleca. Luă dreptunghiul din plastic, 
salută cu capul, ieşi din cameră şi se îndreptă spre lift. Uno era 
computerul principal aflat la subsol. Avea în memorie fiecare 
amănunt despre foştii şi actualii angajaţi ai INCUBUS-ului. 
Carver se bucura că Mauno Sarin n-avea habar de existenţa lui. 
Şi spera că Papa Grimwood avea să se poarte cu Evelyn Lennox 
cu tact - în caz că bătrânul ticălos cunoştea înţelesul cuvântului. 


Evelyn Lennox verificase zborurile spre Londra. Văzu că 
putea prinde un zbor direct cu Finnair dacă se grăbea. Işi 
împachetă lucrurile într-o valiză, se uită spre telefon, apoi la 
ceas. Nu avea timp să-l sune pe Newman: ar fi pierdut avionul. 
În stradă, făcu semn unui taxi. 

— La aeroport, vă rog. Vreţi să mergeţi mai repede? Sunt 
în întârziere. 

Era atât de preocupată să nu piardă avionul, încât nu 
observă femeia palidă, cu nas acvilin şi faţa colţuroasă. Femeia 
porni motorul Saabului şi urmări taxiul. Se afla chiar în spatele 
lui Evelyn când îşi cumpără biletul pentru Londra. 


În timp ce avionul lua înălţime şi zbura deasupra Golfului 
Finic, stătea buimăcită. Mai devreme, în ciuda avertismentului 
lui Newman, dăduse un telefon la sediul INCUBUS-ului, lăsând 
un mesaj şefului ei că pleacă la Londra. 

Spre deosebire de sora ei, Sandy, Evelyn era înaltă şi avea 
părul roşcat. Purta un taior albastru, bluză albă, iar haina din 
piele de oaie o împăturise şi o pusese în plasa de sus pentru 
bagaje. Rămase cu privirea pierdută pe fereastră spre întinderea 
de gheaţă care era Marea Baltică. Nu era motivul principal 
pentru care pleca acasă, dar, Dumnezeule, se săturase de 
temperatura de sub zero grade, de faptul că soarele răsărea la 
zece dimineaţa şi apunea la două după-amiaza. Intunericul 
nesfârşit te apăsa, te făcea să te simţi deprimat mereu. 

În curând căzu într-un somn adânc, ajunsă la capătul 
puterilor din cauza veştii primite de la Bob Newman, a morţii 
oribile a lui Ed Riverton, din cauza faptului că trebuise, în drum 
spre aeroport, să meargă la morgă ca să identifice cadavrul. Se 
trezi când avionul se lovi brusc de ceva. 

Privi pe fereastră şi fu uluită să vadă că ajunseseră la 
Heathrow. Dormise aproape trei ore. În timp ce aparatul de zbor 
rula de-a lungul spaţiului de decolare, suspină uşurată. Niciun 
pic de gheaţă sau zăpadă. Cerul era înnorat, cenuşiu, dar avea 
să fie lumină ore în şir... 

— Asta e Evelyn Lennox, Steve, zise Papa Grimwood, 
consultând fotografia pe care-o obținuse de la sediul INCU- BUS- 
ului din West End. 

Se aflau acolo dosare conţinând amănuntele privitoare la 
angajaţii britanici. Evelyn se îndreptă cu valiza în mână spre un 
taxi. 

— Trebuie să-mi iau maşina de lângă blocul turn, îi aminti 
Steve. 

— Sincronizarea e excelentă, replică Grimwood. Avem 
adresa ei din Wandsworth. O să fim acolo la cincisprezece 
minute după ea. Splendidă sincronizare, repetă. Va fi foarte 
obosită din cauza orelor lungi de zbor. Şi foarte receptivă la 
metodele noastre de convingere. 

Evelyn îl rugă pe şofer să oprească la supermarketul de 
lângă locuinţa ei şi cumpără câte ceva pentru ceai şi o masă 
frugală. Pierduse masa din avion. Auzi soneria de la uşă la 
câteva minute după ce ridicase capacul valizei şi se dusese jos 


să-şi facă o ceaşcă de ceai. Se încruntă: nu ştia nimeni că se 
întorsese. Vreun voiajor comercial, probabil. Deschise şi rămase 
cu ochii aţintiţi la cuplul grotesc. 

— Domnişoara Evelyn Lennox? 

Întrebarea îi fuse pusă de un bărbat pitic care-şi scosese 
pălăria de fetru. Faţa îi era roşcovană şi ridicată, cu nasul şi 
bărbia ascuţită. Stătea aplecat de parcă avea cocoaşă. Vârsta 
lui era greu de precizat - undeva între patruzeci şi şaizeci de 
ani. Sub pardesiul desfăcut purta sacou şi pantaloni gri din 
flanel. Ochii ca de veveriţă alergau în toate părţile, şi se uită 
lung la picioarele ei, cât se vedeau de sub fusta scurtă. 

— Ce doriţi? îl întrebă, începând să simtă oboseala 
zborului. 

— Fratemity & Equality... însoţitorul piticului îi arătă o 
carte de vizită pe care o ţinea strâns în mână. O să vă punem la 
adăpost pentru toată viaţa, doamnă. 

— El e Steve, îl prezentă piticul. Eu sunt Papa Grimwood, 
reprezentant al companiei. Putem vorbi înăuntru câteva minute? 
N-o să regretaţi. 

Ezită. Steve avea peste un metru optzeci, era foarte 
robust, iar faţa palidă, rasă complet, era lipsită de orice 
expresie. Grimwood surâdea insinuant. Evelyn auzise de 
compania de asigurări, o filială a INCUBUS-ului. Grimwood se 
strecură înăuntru, zâmbind. 

— Punem în ordine situaţia financiară a foştilor angajaţi - 
pe viaţă. 

— Foştii angajaţi ai cui? 

— Ai INCUBUS-ului. 

Grimwood cobori vocea şi ea avu impresia că îi dăduse 
această informaţie  şovăielnic. Era prea epuizată să se 
împotrivească şi-i conduse în sufragerie. O aşteptară să se 
aşeze, apoi Grimwood trase un scaun aproape de ea şi luă loc. 
Steve alese un scaun din stânga ei, astfel încât trebuia să se 
întoarcă cu totul ca să-l vadă. 

— Înainte de toate, v-am fi recunoscători dacă aţi semna 
acest act - o mică formalitate, o asigură Grimwood pe un ton 
extrem de slugarnic. După aceea vă veţi primi renta de la 
Fraternity & Equality. Cinci sute de lire sterline pe săptămână 

— Bani gheaţă - pentru tot restul vieţii. 

— Nu semnez acte înainte ca avocatul meu să le verifice. 


Vorbind, mintea îi calcula febril. Cinci sute de lire pe 
săptămână însemna douăzeci şi patru de mii pe an. Grimwood 
se aplecă spre ea. În accentul lui se amestecau în mod ciudat 
dialectul cockney şi cel american. Probabil că petrecuse un timp 
în Statele Unite. 

— Dar cu anumite condiţii, bineînţeles, continuă 
Grimwood, ignorându-i remarca. Trebuie să promiteţi că nu veţi 
discuta cu nimeni ceea ce aţi făcut cât timp aţi lucrat pentru 
ultimul dumneavoastră patron. Cu nimeni, repetă. Niciodată. 
Nici-o şoaptă. 

Evelyn mai luă câteva înghiţituri de ceai. Nici de-a naibii 
nu avea de gând să le ofere şi lor ceva de băut. Puse ceaşca pe 
masă, îşi încrucişă picioarele şi îşi împreună mâinile pe 
genunchi. 

— Şi dacă vorbesc cu cineva? 

— Oh, draga mea... 

Grimwood clătină din cap cu tristeţe. 

— Nu sunt „draga” ta, îl repezi. 

— Scuzele mele sincere. Cum spuneam, asta n-ar fi în 
interesul dumneavoastră. Grimwood dădu iar din cap. Aţi înceta 
imediat să primiţi generoasa noastră rentă. 

— Şi asta va fi cea mai mică dintre problemele 
dumneavoastră. 

Era prima oară când Steve vorbea de când veniseră. 
Vocea lui sunase aspru, ameninţător. Ea se întoarse cu faţa spre 
el. 

— Ce vrei să spui? 

Steve îşi desfăcu mâinile uriaşe, mâini care puteau 
sugruma cu uşurinţă - gândul trecu ca un fulger prin mintea lui 
Evelyn. Se ridică şi se apropie de ea, punându-şi mâinile pe 
braţele fotoliului ei. 

— Câţiva indivizi au făcut greşeala asta. Au vorbit. Dar nu 
prea le-a priit. De exemplu, unul dintre ei a murit într-un 
accident de maşină. Fraternity & Equality e foarte preocupată 
de starea sănătăţii clienţilor săi. 

Pentru un bărbat voinic, avea o voce ciudat de subţire, 
şuierătoare. Se reîntoarse la scaunul lui. 

— Mă ameninţi? Îl întrebă. 

Era speriată, dar şi furioasă şi totul i se învârtea în cap. 
Oamenii aceştia apăruseră neaşteptat de repede. Trebuia să 


existe vreo legătură cu ceea ce se întâmplase în Helsinki. Începu 
să se gândească iar la moartea cumnatului său. 

— Dumnezeule mare! Grimwood se dădu mai aproape. Pe 
Papa îl îngrijorează vorbele tale. Steve n-a făcut decât să 
povestească o mică întâmplare. Semnează actul şi gata. 
Gândeşte-te la cele cinci sute de lire - bani gheaţă - care-ţi vor 
fi trimise săptămânal. Toată viaţa... 

Tăcu brusc când se auzi soneria de la uşă. Evelyn se ridică 
încet şi o luă spre uşa sufrageriei. Grimwood vorbi grăbit: 

— Scapă repede de oricine-ar fi. E singura şansă să obţii o 
rentă pentru care altcineva ar face şi pe dracu-n patru ca s-o 
obţină... 

Vorbea singur. Evelyn era deja în hol, îndreptându-se spre 
uşa de la intrare. 

Newman încetini când se apropie de numărul 495 de pe 
Greenway Gardens, Wandsworth. Se gândi că numele era 
extrem de nepotrivit: de-o parte şi de alta a străzii se aliniau 
şiruri de vile în stil victorian. Ferestre arcuite la parter şi primul 
etaj, grădini cât un timbru poştal în spatele grilajelor, absolut 
niciun pic de verdeață. Parcă la câteva case distanţă de numărul 
495, merse pe jos restul drumului şi deschise poarta de fier, 
vopsită de curând în negru. Observă draperiile ce mascau nişele 
cu ferestre arcuite, păşi pe veranda pardosită cu gresie şi apăsă 
pe butonul soneriei. 

Partea de sus a uşii era din sticlă fumurie ce părea să 
accentueze atmosfera de izolare a străzii pustii. Peste zece 
secunde văzu prin geam silueta cuiva apropiindu-se. Uşa se 
deschise şi în prag se ivi Evelyn. In spatele ei era un hol lung. 

Newman zâmbi, apoi se încruntă văzând cum faţa ei îşi 
schimbă repede expresia de la surpriză la teamă şi, în final, la o 
uşurare imensă. Duse un deget la buze şi arătă înăuntru. 

— Necazuri? o întrebă în şoaptă. 

Ea dădu din cap aprobator şi întinse o mână, invitându-l 
înăuntru. Newman era îmbrăcat într-un impermeabil în stil 
militar, cu revere late şi gulerul ridicat. Intrând, îşi băgă 
mănuşile în buzunare, iar ea închise uşa. 

— Doi bărbaţi de la agenţia de asigurări a INCUBUS-ului, îi 
şopti ea. Cel înalt, Steve, m-a ameninţat în caz că refuz să 
semnez un act. 

— Hai să le-aruncăm o privire, sugeră el. 


Îl conduse în sufrageria ale cărei ferestre dădeau înspre 
stradă. O canapea era aşezată în nişa ferestrei. Mobila era 
acoperită cu huse din creton, pereţii zugrăviți în culoarea 
magnoliei şi împodobiţi cu peisaje pictate în acuarelă. Ochiul 
experimentat de reporter al lui Newman înregistră toate acestea 
dintr-o privire. Se opri în mijlocul camerei, uitându-se fix la cei 
doi. 

Piticul rămase ghemuit pe scaun, aruncându-i o privire 
lungă. Cel înalt, solid, cu păr negru şi sprâncene groase, 
aproape unite, se ridică, legănându-se pe călcâie. Gata să sară 
la bătaie. Evelyn flutură o mână. 

— Bob, domnii sunt de la Fratemity & Equality, o 
companie de asigurări. Dânsul este domnul Grimwood - căruia 
se pare că i se spune şi Papa. El e Steve. N-am idee care e 
numele lui de familie. lar el e Robert Newman. 

— A! Grimwood se ridică încet, zâmbind mieros şi întinse 
mâna. Domnul Robert Newman, faimosul corespondent străin de 
presă. Vă recunosc din pozele de prin ziare şi reviste. O plăcere 
să vă cunosc, domnule. 

Newman ignoră mâna întinsă şi se uită la bărbatul numit 
Steve, care-şi băgase mâna sub reverul hainei încheiate la 
nasturi. Se mişcă brusc, făcând trei paşi spre el. Steve scoase 
mâna în care ţinea ceva. Newman ridică şi el mâna ca să-i 
distragă atenţia şi, în acelaşi timp, îl lovi cu putere în genunchi. 
Bărbatul înalt ţipă de durere şi se aplecă. Newman îi înfipse 
unghiile în mână. Steve urlă, iar Newman îi smulse pistolul. Se 
dădu înapoi, privind-o pe Evelyn. 

— Un Walther PP, automat, 7,65 mm. Cine sunt ăştia? 

— Sunt de la Fratemity & Equality, o filială a INCUBUS-ului. 

— Într-adevăr? Newman ridică pistolul. E un nou mod de a 
vinde asigurări? Îl întrebă pe pitic. 

— Scuzele mele cele mai sincere, domnule. Îi aruncă o 
privire plină de venin lui Steve, care mai stătea încă aplecat, 
masându-şi genunchiul. Asociatul meu e cam impulsiv. l-a fost 
teamă c-aveaţi de gând să-l atacați... 

— Răspunde-mi la întrebare. Aşa vindeţi asigurări acum? 

— Tocmai voiam să vă explic. Vedeţi, adesea am la mine 
sume mari de bani şi am nevoie de protecţie. Mai ales în zilele 
noastre când actele de violenţă s-au înmulţit. Dacă citiţi 
ziarele... 


— Lasă ziarele. Evelyn, ce s-a întâmplat înainte să vin? 

— Au încercat să mă forţeze să semnez actul acela... 

Grimwood întinse repede mâna spre foile de hârtie, dar 

Newman le luase deja. 

— Th, tt! Nu mi le smulge, nu e frumos. Un agent de 
asigurări n-ar trebui să se poarte aşa. 

— Nu sunt agent, behăi Grimwood. 

— Şi singurul act de violenţă de până acum a fost 
provocat de prietenul, pardon, asociatul tău, Steve. Mă întreb 
dacă are permis de portarmă. Poate pe cei de la poliţie i-ar 
interesa să verifice chestiunea, nu? Dar să-ncepem cu începutul. 
Se întoarse spre Evelyn. Ce e cu actul acesta pe care ăştia doi 
vor atât de mult să te vadă semnându-l? 

— Actul aparţine companiei... Grimwood se ridicase greoi 
de pe scaun, iar atitudinea sa era schimbată total. Trebuie să vă 
rog să mi-l daţi înapoi. 

— lar eu trebuie să te rog să-ţi ţii gura. Vorbeam cu 
prietena mea. 

— E o rentă substanţială pe viaţă, insistă Grimwood. 

— Cu anumite condiţii, rosti Evelyn muşcător. 

— Văd. Newman citea pe sărite pagina a doua care, ca şi 
prima, conţinea clauză după clauză. Citi una cu voce tare: „Dacă 
beneficiarul mai sus menționat divulgă vreodată amănunte 
despre munca sa confidențială pentru INCUBUS, atunci sus 
numitul beneficiar va trebui să renunțe la orice pretenție în 
privința drepturilor de rentă acordate până în acel moment...” 

Newman împături actul, îl puse în buzunar şi se uită la 
Grimwood. 

— Problema asta e nouă pentru mine. Nu cred că sunteţi 
băieţi de treabă. 

— lar el, interveni Evelyn, arătând spre Steve care se 
prăbuşise într-un fotoliu, strângându-şi genunchiul la piept şi 
uitându-se urât la Newman, m-a ameninţat. Mi-a spus că starea 
sănătăţii mele s-ar putea înrăutăţi dacă nu semnez. Mi-a mai 
povestit despre un fost angajat care a murit într-un accident de 
maşină... 

— Steve nu şi-a terminat povestea, miorlăi Grimwood. 
După moartea lui am dat o mare sumă de bani rudelor... 

— Nu mă îndoiesc, replică Newman sarcastic. Vocea i se 
schimbă. leşiţi afară! Amândoi. Acum! 


— Genunchiul meu... începu Steve. 

— O să-ţi dau o mână de ajutor, îl asigură Newman vesel.. 
Deschide uşa de la intrare, Evelyn. 

ÎI Înşfăcă pe Steve de ceafă şi-l duse, când pe sus, când 
târându-l până la uşă, unde îl îmbrânci cu putere. Steve căzu lat 
pe trotuar. Grimwood traversă grăbit holul. 

— O să vă reclamăm. Asta e un act de brutalitate. 

Newman scoase Waltherul automat din buzunar, îl ţinu în 
palmă şi închise degetele peste el când Grimwood întinse mâna 
după armă. Îi făcu semn cu capul spre uşă. 

— Valea! Să nu vă mai prind pe-aici. 

3 

În timp ce Evelyn închidea şi încuia uşa de la intrare, 
Newman se întoarse repede în sufragerie. Se postă de o parte a 
ferestrei şi privi din spatele perdelei groase. Grimwood îl 
sprijinea pe Steve care se ridicase cu greu în picioare, 
îndepărtându-se pe Greenway Gardens. 

După ce trecură de casă, rămase în nişa ferestrei, 
observându-i. O furgonetă cenuşie era parcată patru case mai 
încolo. Grimwood se opri lângă portieră, scoase cheile, descuie 
şi-l ajută pe Steve să urce, apoi se aşeză la volan, porni motorul 
şi maşina se îndepărtă încet. 

— Au plecat. 

Newman se întoarse spre Evelyn care se albise la faţă. 
Arăta şi mai atrăgătoare aşa, cu buzele pline date cu ruj, 
subţiate ca un fir de aţă, şi faţa frumoasă care se îngusta spre 
bărbia ascuţită şi fermă. Părul des, roşcat, îi ajungea până la 
umeri, răsfirat pe gabardina albastră, iar ochii cenușii îl priveau 
fix. Expresia ei era gravă, atât de diferită de cea a lui Sandy. 

— Mi-ar prinde bine un strop de coniac. Vrei şi tu, Bob? 

— Nu. Bea mai bine ceai fierbinte cu un pic de zahăr. Eşti 
într-o uşoară stare de şoc, ceea ce nu e de mirare. Alcool, în 
niciun caz. 

— Ai dreptate. Hai cu mine în bucătărie până fierb ceaiul... 

Bucătăria îl uimi. Se afla în partea din spate a casei, dând 
spre o grădină mică cu pământ sterp şi peluza invadată de 
muşchi. Era lungă ca o galerie şi dotată cu cea mai modernă 
aparatură. Bine întreţinută din câte putea să vadă Newman în 
timp ce ea făcea ceaiul. Se aşeză pe un scaun înainte să-i pună 
întrebarea. 


— N-ai ţinut cont de avertismentul meu, nu-i aşa? Ai dat 
telefon la INCUBUS înainte să pleci. lar pe mine nu m-ai sunat. 

— De obicei, sunt mai înţeleaptă, dar am intrat în panică, 
admise ea. N-am avut timp să te sun înainte să plec la aeroport, 
însă am crezut că trebuie să telefonez la INCUBUS. Nu puteam 
să le întorc, pur şi simplu, spatele după ce-am lucrat la ei trei 
ani. Cel puţin, aşa am simţit atunci. Acum poate să-i ia naiba din 
partea mea. 

Îi povesti pe scurt ce se întâmplase după ce ajunsese 
acasă. După ce se întoarseră în sufragerie şi turnă ceaiul, Evelyn 
îi puse întrebarea care-i stătea pe limbă. 

— Cum a murit Sandy? 

— Bea puţin ceai. Evelyn stătea pe canapea lângă el. 
Aşteptă până aşeză ceaşca şi farfurioara la loc pe masă. Felul în 
care a murit Sandy a fost şocant. Am să-ţi povestesc 
amănuntele mai târziu... îl strânse de mână în semn de protest, 
dar el era neînduplecat. Am spus mai târziu. Ce anume din 
munca ta a fost confidenţial în Finlanda - ca să citez de-aici? 
spuse, scoțând din buzunar teancul de hârtii. 

Newman ştia exact ce face, că se purta fără 
menajamente, hotărât să obţină informaţii de la ea în timp ce se 
afla în stare de şoc, când era probabil c-avea să vorbească fără 
reţineri, când era plină de resentimente faţă de fostul patron 
după ultima întâmplare. 

Ea umplu din nou ceştile, iar el rămase tăcut, temându-se 
să nu-i schimbe dispoziţia. Evelyn bău jumătate de ceaşcă, o 
puse jos, se întoarse cu faţa spre el, rezemându-şi bărbia în 
palmă, şi îi spuse o poveste ciudată. 

— Cum ţi-am mai spus când ai luat cina cu mine şi Ed în 
apartamentul lui din Helsinki, eu sunt psiholog - ca Sandy. M-am 
ocupat cu ceea ce INCUBUS numea Caracterizări - Secţia de 
Cercetări Psihologice. C - SCP. Americanilor le plac la nebunie 
inițialele. Cuvântul cheie e Caracterizări. Să-ţi dau 

un exemplu. E vorba despre o uzină de produse 
electronice aparţinând unui finlandez din Turku, al doilea oraş ca 
mărime al Finlandei. Se află pe coasta Mării Baltice şi e, de 
asemenea, şi portul unde vin vapoarele din Suedia. Totul era 
ultrasecret, pe aceasta s-a insistat de la început. 

— De ce era uzina asta atât de importantă? 


— Filiala din Finlanda a companiei INCUBUS - INCUBUS 
OY. (sau Ltd.) - făcea, printr-o altă companie, o ofertă secretă 
de cumpărare. Majoritatea exporturilor lor plecau în Rusia. 
Aparate sofisticate, cei mai buni oameni de ştiinţă suedezi 
lucrează acolo. Un bărbat pe nume Timo Metsola era patronul 
uzinei. Mi s-a spus să-i fac o caracterizare completă. 

— Ce fel de caracterizare? 

— Accentul trebuia să cadă pe firea lui. Vorbea privind în 
gol de parcă recita o lecţie. Punctele tari ale subiectului - voinţă, 
rezistenţa fizică sub presiune, reacţia la presiune intensă. Apoi 
slăbiciunile - alcool, droguri, orice punct slab de ordin fizic, cum 
ar fi o boală ca diabetul. Dacă se teme de ceva: de înot, de zbor 
sau are rău de înălţime etc. 

— Ciudat, comentă Newman. Nu ţi s-a părut o tehnică 
stranie? 

— Pe parcurs, da. În cele din urmă, am început să mă 
îngrijorez, apoi mi s-a făcut frică. Mi s-a spus că era nevoie de 
informaţii pentru secţia medicală - printre multe alte activităţi, 
INCUBUS deţine şi un număr de laboratoare farmaceutice. 
Caracterizările oamenilor remarcabili, cu multe succese, trebuia 
să dea indicaţii pentru perfecţionarea unor noi medicamente. 
După ce l-am studiat pe Timo Metsola, am început să mă 
gândesc că totul e praf în ochi - că poate caracterizările au un 
scop sinistru. 

— De ce? 

— Pentru că am aflat, întâmplător, că INCUBUS încerca să 
pună mâna pe uzină, şi exact acelaşi lucru se întâmplase cu un 
alt industriaş căruia mi s-a cerut să-i fac caracterizarea. 

— Cum naiba ai reuşit să obţii informaţiile astea? Îmi dau 
seama că eşti psiholog, dar mai dă-mi câteva amănunte. 

— Prin înşelătorie şi viclenie. Atunci am început să mă 
întreb ce am ajuns să fac. Să-ţi dau un exemplu? INCUBUS mai 
deţine şi o revistă importantă în Statele Unite numită 
Conducătorii omenirii. În fiecare număr publică un portret al 
unui mare om de afaceri din orice parte a lumii. Când m-am dus 
prima oară să-l văd pe Timo Metsola, m-am dat drept reporteră 
de la revistă. Aveam la mine o legitimaţie. 

— Când l-ai văzut prima oară? Ai fost la el de mai multe 
ori? 


— l-am luat o serie de interviuri. Chiar şi pe oamenii 
aceştia importanţi îi flatează ideea unui portret în Conducătorii 
omenirii. Am fost instruită de cei de la C-SCP. Cum să-l abordez, 
ce întrebări să-i pun, ce trebuia să observ în timpul interviurilor. 
Într-o zi, în timp ce vorbeam, Metsola a luat o pastilă, începusem 
deja să ne cunoaştem destul de bine. Mi-a spus că era un 
medicament pentru diabet. Am notat asta în raportul detaliat pe 
care l-am dat mai târziu. 

— Pare ciudat, dar nu sinistru. 

— Insă în legătură cu celălalt finlandez pe care l-am 
intervievat a existat ceva sinistru. Evelyn învârtea în mână o 
batistă de dantelă, trăgând de ea cu nervozitate. Era 
constructor de nave - iahturi. Sunt mulţi în Finlanda. 

— Ce-i cu el? o întrebă Newman nerăbdător. 

— Intâi să termin cu Timo. N-avea nici cea mai mică 
intenţie să vândă. La trei luni după ce am predat caracterizarea 
a vândut totul INCUBUS-ului. l-am făcut aceeaşi caracterizare şi 
constructorului. Nici el nu dorea să vândă, însă în timpul 
interviului am aflat că fratele lui ar fi vrut să vândă - îi plăceau 
jocurile de noroc şi datora o mulţime de bani. De asemenea, el 
era moştenitorul. Presupui ce-a urmat? 

— Nu fac niciodată presupuneri, replică Newman 
indiferent şi îşi aprinse o ţigară. 

— Imi dai şi mie una? M-am lăsat, dar am nevoie de una 
acum. Îi aruncă o privire piezişă. Aprinde-mi-o. 

Era primul semn că-l plăcea. Fii atent, se autopreveni. Îi 
aprinse ţigara şi i-o dădu. Ea trase adânc, îi zâmbi şi îi puse 
mâna pe braţ. 

— Are un gust nemaipomenit. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? o întrebă cu bruscheţe. 

— Constructorul de iahturi a murit într-un aşa-zis accident. 
Mă rugase să vin la el seara ca să continuăm interviul. Luminile 
erau aprinse peste tot. Se cutremură şi trase încă un fum. Eu 
l-am găsit. Aveau un încărcător mare cu furcă pe acoperiş, unde 
depozitau materiale. Încărcătorul a căzut de pe acoperiş chiar 
când el se afla jos. Cele două gheare ale furcii erau înfipte în 
corpul lui. S-a constatat că frânele fuseseră defecte, că vântul 
puternic din acea noapte l-a răsturnat. 

— Ai crezut povestea asta? 


— Da. Până când fratele lui a preluat firma şi a vândut-o 
prompt celor de la INCUBUS OY. Dar obiceiul constructorului de 
a se întoarce seara târziu după cină, ca să mai lucreze, era 
menţionat în raportul meu preliminar. Am început să mă întreb 
dacă nu cumva făceam caracterizări pentru crime. Ţi se pare o 
nebunie? 

— Depinde. Ai mai spus cuiva toate astea? 

— Da, singurului om în care puteam avea încredere. Lui 
Ed Riverton, soţul lui Sandy. El se ocupa de afaceri bancare. 

Se aşeză mai aproape de Newman. 

— După cum ştii, i-am luat un interviu lui Ed în timpul 
excursiei mele la Helsinki - în legătură cu tranzacţiile bancare. 
Am avut impresia că răspunsurile lui erau evazive, ceea ce mi-a 
stârnit curiozitatea. De-asta nu-i suportă nimeni pe reporteri. l-ai 
povestit tot ce mi-ai spus mie? 

— Da. Nu ştia nimic despre Caracterizări - Secţia de 
Cercetări Psihologice. A fost intrigat. Mi-a spus că o să 
cerceteze. Buzele îi tremurară. După câteva săptămâni l-au scos 
dintre ghețari la North Harbour. 

— Se pare c-am avut dreptate când m-am hotărât să-mi 
bag nasul în treburile INCUBUS-ului şi ale lui Hauser... 

Tăcu dintr-o dată după ce aruncă o privire pe fereastră. 
Duse un deget la buze, făcându-i semn să tacă. Se ridică şi se 
strecură în spatele canapelei, în nişa ferestrei. Furgoneta 
Volkswagen se întorsese. Era parcată în acelaşi loc ca înainte. 
Nemernicii se prefăcuseră că pleacă, în caz că erau observati, 
pe urmă se întorseseră. Maşina avea un element în plus. 
Apăruse o antenă mare pe acoperiş, similară cu cele folosite de 
microbuzurile poştei pentru a-i detecta pe cei care nu-şi plătesc 
abonamentul TV. 

Newman se încruntă spre Evelyn, s-o facă să păstreze 
tăcerea. Începu să caute prin cameră cu rapiditate şi pricepere. 
Un elveţian îl învățase odată cum să depisteze microfoanele. 
Dădu drumul la radio şi continuă să caute. Microfonul era prins 
în spatele televizorului. Îl ţinu în mână, îl puse la loc, schimbă 
postul de pe muzică pop şi-l lăsă unde se auzeau paraziți. Dădu 
sonorul mai tare. 

— Ti-au pus un microfon, îi şopti. Acum o să-i 
dezinformăm un pic. Ai grijă să aprobi tot ce-ţi spun. 


Răsuci butonul înapoi la postul cu muzică pop, dădu 
sonorul aproape la minim şi începu să vorbească cu Evelyn. 

— Deci, ai o mătuşă în Ambleside pe care ai de gând s-o 
vizitezi? 

— Da. Aş vrea să schimb peisajul pentru o vreme. 

— Ambleside în Districtul Lacurilor e o bună alegere. 
Bineînţeles, e un sat mic, toţi se cunosc între ei şi ştiu tot ce 
se-ntâmplă. Dar un pic de bârfă locală o să te destindă. Te-ai 
hotărât să pleci azi? 

— Vreau să părăsesc Londra cât mai repede, răspunse 
Evelyn, făcându-i jocul. 

— Te ajut la împachetat. Pe urmă te duc cu maşina la 
gară, ca să mă asigur că nu eşti urmărită. Dacă eşti, o să-mi dau 
seama... 

Dădu sonorul tare, învârti butonul între posturi şi se duse 
repede la fereastră. În două minute antena automată se retrase 
şi Volkswagenul se îndepărtă. 

Newman se aşeză, alegând intenţionat fotoliul pe care 
stătuse Grimwood şi lăsând-o pe Evelyn singură pe canapea. 

— Ce a fost asta? Întrebă ea cu nelinişte în glas. 

— i-am spus, au pus un microfon. Işi desfăcu palma. Le 
fac din ce în ce mai mici. Asta e ceea ce se cheamă progres - 
cuceririle ştiinţei. 

— Când au putut s-o facă? Eu le-am deschis uşa. Am stat 
cu ei tot timpul... 

— Nu şi când mi-ai deschis mie uşa, îi reaminti. Sunt sigur 
că unul din ei a prins şmecheria asta de televizor în scurtul 
răstimp în care mă conduceai înăuntru. Sunt tipi abili, 
profesionişti, iar cu furgoneta s-au îndepărtat puţin, în caz că-i 
observam. După aceea s-au întors, au scos antena, au ascultat 
şi au înregistrat conversaţia noastră, asta cred că s-a întâmplat. 
Trebuie să ne amintim ce-am spus, deci ce ştiu ei acum. 

— Şiambleside? 

— Pentru protecţia ta. Vor fi convinşi că vei pleca astăzi în 
Districtul Lacurilor. Vorbele pe care le-am spus, că o să-mi dau 
seama dacă ne urmăreşte cineva până la gară, îi va opri să facă 
asta şi nici aici n-or să mai apară. Le-am servit-o pe tavă. 
Ambleside este un sat mic. Toată lumea cunoaşte pe toată 
lumea. Vor crede că vei fi uşor de găsit acolo. O vor ţine tot 


într-o fugă până î 
zile în şir. 

— S-ar putea să meargă. Faţa ei se lumină. O să meargă. 

— Şi vor trebui să fie discreţi, iar asta îi va întârzia. Am 
păstrat Waltherul lui Steve - aş putea să dau o declaraţie 
poliţiei. Presupun că alt cuplu va fi trimis în căutarea ta. 

— Aici m-au găsit destul de repede, îi reaminti. Au fost la 
uşa mea la mai puţin de o jumătate de oră după ce m-am întors. 

— Hai să ne gândim cum au reuşit să facă asta. Se 
încruntă. Totul indică o organizaţie foarte puternică. În primul 
rând, ai 

făcut greşeala să telefonezi la INCUBUS înainte să iei 
avionul din Helsinki... 

— Îmi pare rău... 

li întrerupse scuzele cu o mişcare scurtă a mâinii. 

— Lasă-mă să continuu. Cum te-au recunoscut, asta mă 
nedumereşte. La Heathrow vreau să spun. Cred că te-au urmărit 
de la aeroport până aici. Ce fel de evidenţă ţin la sediul lor din 
Norwich? 

— În privinţa personalului? Foarte amănunţită. Fotocopii 
ale certificatelor de naştere, ipoteci, chiar dacă nu sunt făcute 
prin compania lor, ca a mea. Şi fotografii... 

— Asta e. Cei doi au avut o fotografie după care să te 
identifice când ai coborât din avion, ceea ce înseamnă că ai fost 
probabil urmărită şi în Helsinki până la aeroport. Simpatici 
indivizi. 

— Spuneai că trebuie să ne gândim la ce-au aflat, 
ascultând ce-am vorbit după plecarea lor. 

— E important. Au aflat că mi-ai divulgat aspectele 
confidenţiale ale muncii tale. Ştiu că investighez caracatiţa 
numită INCUBUS. Asta îmi va îngreuna cercetările viitoare, dar o 
să mă descurc. Acum ştiu că ei ştiu. 

Ea se ridică, duse un scaun cu spătar de lemn lângă 
Newman, se aşeză şi-i puse o mână pe genunchi. 

— Cum a murit Sandy? Trebuie să ştiu. 

— Spânzurată. Frânghia a fost agăţată de o bârnă dintr-o 
veche clopotniţă din Suffolk, unde urma să ne întâlnim dis de 
dimineaţă. 

— Oh, Dumnezeule! Sandy... 

Newman continuă să vorbească repede. 


n Districtul Lacurilor şi or să răscolească zona 


— Eu am găsit-o. Şi asta mă face suspect principal de 
crimă. 

De parcă ar fi declanşat un semnal, în aceeaşi clipă se 
auzi soneria. Se uitară unul la altul. Newman îi dădu mâna la o 
parte, se ridică şi-i puse mâna pe umăr, împiedicând-o să se 
ridice. Se duse el să deschidă uşa, strângând în mână Waltherul 
automat. Se opri în hol să verifice încă o dată dacă era încărcat. 

În spatele geamului colorat distinse două siluete 
bărbăteşti. Amândoi erau înalţi. Cel puţin nu se întorseseră 
Grimwood & Co. Deschise uşa. Inspectorul şef Roy Buchanan cu 
sergentul Warden stăteau în prag, privindu-l lung. Buchanan 
ridică o sprânceană înainte să vorbească. 

— Ei, ei, domnul Robert Newman din nou. Ar trebui să 
încetăm să tot dăm nas în nas. Oamenii s-ar putea să înceapă să 
vorbească. 

4 

Adam Carver petrecu mai mult timp decât se aşteptase cu 
Uno. Computerul se afla într-o încăpere la Nivelul al Cincilea, 
departe de sala de consiliu cea fără ferestre. Din cauza unei 
întâlniri cu un client important, fusese nevoit să se întoarcă 
după-amiază târziu. Mai devreme, folosind parola, făcuse să 
pâlpâie pe ecran toate informaţiile despre Evelyn Lennox. Il 
uimise faptul că avea o soră, Sandra Riverton, care lucrase 
pentru INCUBUS în Suffolk. 

Uno. Porecla fusese născocită chiar de Hauser, iar Carver 
o găsea copilărească. În firea preşedintelui INCUBUS-ului, 
viclean şi crud, era şi un pic de naivitate. Apăsă pe taste şi 
apărură informaţiile despre Evelyn. Privi fix ecranul. 

Vârsta: Douăzeci şi opt de ani. Naţționalitate: Britanică. 
Descriere:... Ocupaţia: Psiholog. Angajată în Finlanda. Secţia: C- 
SCP. Evaluare: Al. Realizări. Excepţionale. Defecte: Rudă cu 
Sandra Riverton (soră), angajată a INCUBUS-ului în Suffolk, 
Secțiunea britanică. 

Mai erau multe acte peste care trecu repede. Ultimul 
cuvânt îi atrase atenţia. Anu/at. Urmat de o dată, cu trei 
săptămâni în urmă. Mai apăsă pe câteva taste, apoi ieşi din 
program. Ecranul se goli, spre deosebire de mintea lui. Rămase 
nemişcat zece minute, gândindu-se. 

Era buimăcit şi îngrijorat. Ridică receptorul s-o sune pe 
Peggy  Vanderheld, secretara particulară, impunătoare şi 


experimentată, a lui Hauser. Când dădea interviuri presei, lui 
Hauser îi plăcea să sugereze că el conducea compania cu o 
mână de părinte. 

— Nu fac pe Marele Şef Alb, doar pentru că, întâmplător, 
sunt preşedintele acestei companii, spunea mereu. Uşa mea 
este deschisă întotdeauna oricărui angajat care are o problemă. 
Zi şi noapte sunt la dispoziţia celor care lucrează la noi. 

O mulţime de minciuni - ca şi discursul ţinut de dimineaţă 
directorilor executivi. Singura lui grijă era viitorul lor, să-i ajute 
să urce pe scara succesului? Prostii. Carver era vicepreşedintele 
Departamentului împrumuturi Bancare. Contabil priceput, 
sarcina lui oficială era să strângă fonduri, să găsească bani. Mai 
existau doisprezece vicepreşedinţi în vastul imperiu al INCUBUS- 
ului. Unii erau mai importanţi decât ceilalţi. 

— Peggy? Sunt Adam, de la Nivelul al Cincilea. Trebuie să-l 
văd pe Franklin D. Când poate să mă primească? 

— E dificil. Are un program încărcat... 

La dracu! Avea în seara aceea o întâlnire promițătoare cu 
o finlandeză brunetă. Era sigur că tipa era pe punctul de a 
capitula. Bate fierul cât e cald. 

— M-a pus să verific ceva în legătură cu o fostă angajată. 
Am verificat. Vrea să trec la acţiune. Am câteva lucruri de 
clarificat înainte. 

— Care angajată? 

Vocea cu accent american a lui Peggy sună ca o lovitură 
de bici. 

— Evelyn Lennox. Aminteşte-i numele ăsta şi faptul că am 
câteva întrebări. 

— Aşteaptă... 

Adam înjură din nou. Rezervase o masă bună la Palace. 
Fata avea un prieten finlandez, dar ştia că începuse deja să o 
facă să-l uite. Cu femeile nu trebuie decât să fii perseverent şi-ţi 
cad drept în braţe. 

— Carver! Peggy revenise la telefon. Poţi să vii acum? 
Bine. Mişcă-ţi fundul. 

Legătura se întrerupse. Japiţă arogantă. Se spunea că 
poartă în capul ei frumos mai multe secrete decât Uno. Că era 
singura femeie în care Hauser avea încredere. Oare o avea cu 
ceva la mână, se întrebă Adam, închizând uşa camerei şi 
luând-o pe coridorul cu pereţi din oţel, spre lift. 


Hauser şedea pe scaunul său rotativ, elegant, din piele 
neagră, comandat special, în spatele biroului uriaş din mahon, în 
cabinetul său particular. Pereţii erau căptuşiţi cu lambriuri din 
mahon, în afară de cel din spatele lui. Acesta era din sticlă 
masivă, cu vedere panoramică spre un lac înconjurat de pădure, 
lac care era, de fapt, un braţ de mare. 

Scoase ţigaretul din gura sa mare şi îi oferi oaspetelui său 
un zâmbet în stil Roosevelt, cald şi dezvelindu-şi toţi dinţii. 
Carver ştia sigur că Hauser avea o colecţie de clipuri în care 
apărea Roosevelt, pe care le folosea ca să-şi perfecţioneze 
faimoasele maniere afectate, împrumutate de la preşedintele 
american. 

— Ai venit la ţanc, îl anunţă Hauser. Frank tocmai a sosit 
direct de la aeroport. Urcă chiar acum. Nu te bucuri? A trecut 
ceva vreme de când nu v-aţi mai văzut. 

Se joacă iar cu mine, gândi Carver. Frank Galvone era şi el 
vicepreşedinte. Informare şi Planificare era departamentul lui, 
deşi Adam habar n-avea ce se ascunde în spatele denumirii. 
Ultima persoană pe care ar fi vrut s-o vadă în clipa aceea. Uşa 
se deschise, fără să se fi auzit vreun ciocănit înainte. Frank 
Galvone intră, îmbrăcat într-o haină din piele de oaie acoperită 
cu zăpadă, ce-i venea până la glezne. Carver văzu pe fereastră 
că se stârnise viscolul, iar marea de-abia se mai zărea. 

— Salut. Galvone îşi scutură zăpada de pe haină, o scoase 
şi o aruncă pe un scaun. E aproape la fel de urât ca la New York 
aici, comentă cu vocea sa joasă şi răguşită. 

— Frank, ai umplut de mizerie mocheta mea frumoasă, îi 
zise Hauser cu blândeţe, zâmbind. 

Galvone se uită în jos la mocheta groasă ce acoperea 
podeaua din perete în perete şi ridică din umeri. Apăsă pe un 
buton de lângă uşă. 

— Avem servitori care să dea cu aspiratorul. Puneţi-i la 
muncă dacă nu vreţi să-şi piardă timpul pe banii 
dumneavoastră, stând cu picioarele în sus. 

Peggy Vanderheld, într-un taior albastru, intră în cameră. 
Galvone îi arătă mocheta. 

— Curăţă mocheta de mizerie - şi repede. Ne pregătim 
pentru o întrunire. 

Peggy îi aruncă o privire otrăvită, dar ieşi, se întoarse cu 
aspiratorul, curăţă zăpada şi plecă fără un cuvânt. Carver vorbi 


repede, arătând cu capul spre Galvone care stătea cu spatele 
privind pe fereastră ninsoarea. Spuse că era vorba de ceva 
confidenţial. 

— Dacă te referi la Evelyn Lennox, dă-i drumul, îl îndemnă 
Hauser. La urma urmei, n-avem secrete faţă de Frank. Apropo, 
în drum spre Helsinki de la New York, Frank s-a oprit la Londra. 

— O scurtă escală, preciză Galvone, întorcându-se. 

Carver aprobă din cap. De ce i se păruse lui Frank necesar 
să-i dea această informaţie? 

Galvone era un american din prima generaţie, cu 
rădăcinile în Italia. Mai scund decât Carver, un metru şaptezeci, 
era solid, avea umeri laţi şi picioare scurte. Faţa rasă, părul 
negru, ca şi sprâncenele groase. Chipul îi era foarte osos, 
cadaveric, cu pomeţi proeminenţi, nas lung şi bărbie agresivă, 
scheletică. Carver nu-l văzuse niciodată zâmbind. Ochii lui 
căprui erau lipsiţi de expresie. 

— Bun, spuse Hauser jovial. Îi am lângă mine pe cei mai 
buni oameni ai mei. Mă simt excelent în prezenţa voastră. 

Carver nu zise nimic: Hauser recurgea la obişnuita lui 
tactică, încercând să-i stârnească pe unul împotriva celuilalt. 
Spunea frecvent despre Carver că e „succesorul meu potenţial. 
În câţiva ani o să aibă fundul destul de mare ca să-mi acopere 
scaunul”. 

Însă auzise că în alte ocazii spusese acelaşi lucru şi despre 
Galvone, iar el îl suspecta pe acesta că lua această rivalitate 
foarte în serios. 

— Şi acum - Hauser se instală mai bine în scaun - Adam, 
spune-ne cum stă treaba cu Evelyn Lennox. Se uită la Galvone. 
El o să verifice ce face în Londra. A părăsit compania brusc şi s-a 
întors acolo cu avionul. Vreau doar să ne asigurăm că totul este 
bine. 

— De ce n-ar fi? Întrebă Frank. 

— Asta o să ne spună Adam. 

Frank rămase în picioare, în timp ce Carver fu invitat cu un 
gest să se aşeze. 

— Evelyn Lennox a avut o soră, Sandra Riverton, care şi 
ea a lucrat pentru noi, începu Carver încet, cu ochii în podea. 
Există vreo legătură între ele două? 

— Opreşte-te aici, îl preveni Hauser amabil. Tu trebuie să 
te concentrezi asupra laturii financiare. Să o faci să se 


mulţumească cu renta, asta e tot ce te priveşte. Şi să-i observi 
reacţiile. Dacă are de gând să facă ceva. Ştii la ce mă refer. 

— Nu sunt sigur că ştiu. 

— Tu eşti Fermecătorul, interveni Frank, surâzând 
batjocoritor. Ştim cu toţii că doamnele mănâncă din palma 
mâinii tale moi. N-ar avea rost să mă trimită pe mine. Scoase un 
chicotit ironic. Aş putea sfârşi spărgându-i dantura. 

— Nu m-ar mira din partea ta, rosti Carver sarcastic. 

— Nu'e frumos să spui asta unui coleg vicepreşedinte. 
Unde ţi-e simţul umorului, Adam? A fost o glumă. G-L-U-M-A - 
ştii ce înseamnă asta? 

Hauser se aşeză mai bine în scaun. Distracţia lui favorită 
era să-şi vadă subordonații sărind unul la altul. li plăcea mai 
mult decât o luptă cu tauri. 

Carver îl privi, îi observă scânteia din ochi şi făcu un mare 
efort să se calmeze. Dădu din cap spre Frank. 

— Bine. A fost o glumă. Corect. Se întoarse spre Hauser. 
Pe computer am dat peste o referire la C-SCP. N-am mai auzit 
de secţia asta. Ce naiba înseamnă? Cu ce se ocupa Evelyn 
Lennox? Şi de ce e codificat numele cu iniţiale? Toate celelalte 
departamente au denumiri complete. Ca a lui Frank: Informare 
şi Planificare. 

— Ce dracu te priveşte pe tine chestia asta? 

Carver se întoarse şi-l privi, nelăsând să i se citească 
nimic pe faţă. În sinea lui era uluit de vehementa din vocea lui 
Frank. Vehemenţă? Furie cumplită, aproape. 

— În caz că voi sta de vorbă cu ea, spuse calm, nu trebuie 
să mă las luat pe nepregătite. 

— N-ai niciun drept să-ţi bagi nasul în computerul ăla, 
mârâi Frank. 

— Hei, băieţi, interveni Hauser, puţină ciorovăială nu 
strică, dar ai întins coarda prea mult, Frank. Dacă nu poţi să te 
controlezi, coboară la cantină şi serveşte-te cu ceva de băut. 
Nişte apă minerală. 

În tonul lui era o notă amenințătoare şi Carver privi cum 
Frank se luptă să-şi reţină furia. Făcu un gest de renunțare cu 
mâinile şi reuşi să afişeze un zâmbet pocăit, care era mai mult o 
grimasă. 


— Îmi pare rău, şefule. Zborurile astea şi schimbările de 
fus orar te dau peste cap. O să mă aşez şi voi asculta povestea 
lui Adam în linişte. 

Schimbări de fus orar? Nu zburase decât de la Londra la 
Helsinki în ultima repriză. Carver se abţinu să comenteze ceva. 
Se uită din nou la Hauser care începu să vorbească repede. 

— Am înţeles care e problema, Adam. De ce şi-a dat 
Sandra Riverton demisia n-am idee. Amănuntele de genul 
acesta nu ajung până la mine. Nu-mi permit să-mi pierd timpul 
cu nimicuri. Dar, cel puţin, ştii sigur că a plecat. Poate eo 
coincidenţă, poate fetele au vorbit la telefon şi au hotărât că nu 
mai pot face faţă. In ceea ce-l priveşte pe Ed Riverton, nu ştim 
decât ce ne-a spus poliţia. lar tu eşti în avantaj, pentru că ai 
vorbit cu Mauno Sarin. Sper că acum eşti lămurit. 

— Nu chiar. Cu ce se ocupau ele, de fapt? 

— Femeile sunt o belea şi m-aş descurca foarte bine fără 
să angajez una. Treaba lor e acasă, în pat şi în bucătărie. Insă 
uneori sunt mai indicate pentru întrevederi cu bărbaţii 
susceptibili la aşa numitul farmec feminin. 

— Vrei să spui că erau prostituate? Întrebă Adam. 

— La dracu, nu! Hauser lovi cu pumnul său uriaş în birou 
şi îl privi mânios. Făceau muncă de secretariat - ca Peggy. 
Adam, ai aflat ce voiai să ştii. la primul avion spre Londra şi vezi 
care e problema cu Evelyn Lennox. Bine? 

Hauser aşteptă până rămase singur cu Galvone, strivi 
ţigara în scrumieră, nervos, şi aprinse alta. Trase câteva fumuri, 
iar Galvone tăcu prudent. Hauser nu se enerva prea des. Când 
vorbi, păru să se fi calmat. 

— Ai ceva de făcut, Frank. 

— Ce anume? 

— Te urci în avion cu Carver. la bilet la clasa a doua şi ai 
grijă să nu te vadă. Urmăreşte-l pas cu pas şi raportează-mi 
personal. Cei de la secţia călătorii îţi vor spune cu ce zbor 
pleacă. 

— Va fi dificil să nu mă observe. 

— Dificil? Deghizează-te. Alte haine, costum de schi, 
ochelari de protecţie. Orice! Il privi drept în faţă. La naiba, chiar 
de curând ai avut de rezolvat situaţii delicate, a trebuit să iei pe 
loc decizii şi te-ai descurcat foarte bine. Asta e. Nu-l slăbi din 
ochi pe Carver. 


5 

În sufrageria de la numărul 495 de pe Greenway Gardens, 
Buchanan şedea în fotoliul pe care-l ocupase cu puţin înainte 
Grimwood. Tinea picioarele întinse, încrucişate în dreptul 
gleznelor, privind spre Newman şi Evelyn, aşezaţi pe canapeaua 
din nişa ferestrei. Sergentul Warden şedea pe scaunul cu spătar 
de lemn, având agenda pregătită. Discuţia era în toi. 

— Aveţi ceva împotrivă să-mi spuneţi cum aţi aflat că sora 
dumneavoastră, Sandra Riverton, a fost ucisă? o întrebă 
Buchanan pe Evelyn, ochii lui cenuşii urmărind-o atent. 

— Eu i-am dat telefon din Londra, zise Newman repede. 
De asta a venit imediat din Helsinki. 

— Am întrebat-o pe domnişoara Lennox. În vocea lui 
Buchanan se simţea o urmă de iritare. Poate o să aveţi 
amabilitatea s-o lăsaţi pe dânsa să vorbească. 

— Vă daţi seama că nu e obligată să accepte un 
interogatoriu, nu? i-o întoarse Newman. Am putea să vă arătăm 
uşa. Doar dacă n-o acuzaţi de ceva. Asta e legea, după câte ştiu. 

— Cunosc legea, spuse inspectorul şef calm. Zornăi câteva 
monede în buzunar. Vreţi să-mi arătaţi uşa, domnişoară Lennox? 

— Sunt foarte tulburată... 

— A suportat câteva şocuri, stărui Newman. Puneţi, de 
obicei, întrebări oamenilor atunci când nu pot gândi limpede? 
Sunt sigur că ar fi mai bine să plecaţi amândoi şi să amânaţi 
această convorbire până ce se va ivi un prilej mai convenabil. 

— Sunteţi proprietar aici? Sau coproprietar? Întrebă 
Buchanan la fel de liniştit. 

— Nu... 

— Atunci vă rog s-o lăsaţi pe domnişoara Lennox să ia o 
decizie fără să i-o sugeraţi dumneavoastră. 

— Nu mă simt deloc bine, spuse Evelyn, înțelegând unde 
bătea Newman. 

Buchanan îşi mută ochii de la ea la Newman. 

— Aţi pomenit de câteva şocuri. Ce-aţi vrut să spuneţi? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! De-abia a aflat în Helsinki 
că Ed Riverton, cumnatul ei, a fost scos din apele îngheţate ale 
portului. Strangulat, în caz că aţi uitat. Apoi aude că şi sora eia 
fost ucisă în împrejurări îngrozitoare. De-aici, domnule inspector 
şef, folosirea pluralului. 


— Am o memorie foarte bună. N-am uitat de moartea 
domnului Riverton. Nici n-aveam cum, * mi-ai spus despre asta 
cu puţin timp în urmă. Buchanan vorbea pe un ton plat. Însă 
părea să vă referiţi la mai mult de două şocuri. 

Işi strânse mâinile pe genunchi şi aşteptă, studiind reacţia 
lui Newman. 

— N-am ce să fac dacă mintea dumitale întortocheată 
trage astfel de concluzii. Mă refeream la cele două crime. Punct. 

— Care constituie o coincidenţă stranie, ţinând cont că 
ambele crime au fost comise după toate aparențele într-un 
interval de douăzeci şi patru de ore. Se uită la Evelyn. Spuneaţi 
că sora dumneavoastră avea un post similar cu al 
dumneavoastră. Care era natura acestor îndeletniciri? 

— Oh, eram doar secretare. Domnule inspector-şef, sunt 
epuizată acum. N-am putea să amânăm discuţia câteva zile, 
până îmi vin în fire? 

— Desigur. Buchanan se ridică punându-şi haina, în timp 
ce Warden se ridica şi el. Am să încerc să vă telefonez înainte 
de a veni din nou. Vă rog, nu vă deranjaţi, găsim singuri ieşirea. 
La uşă se întoarse şi i se adresă lui Newman. lar dumitale aş 
vrea să-ţi reamintesc că mă ocup de investigarea unei crime. 

Newman zâmbi răutăcios. 

— E puţin probabil să uit, mai ales după felul în care m-aţi 
perpelit la Southwold. 

La colţurile gurii lui Buchanan apăru o urmă de zâmbet, un 
surâs cinic. 

— Şi după câte se pare, v-aţi revenit foarte repede, 
domnule Newman. 

După această înţepătură finală, plecă. Newman îl aşteptă 
să iasă, apoi se duse şi încuie uşa. 

— Ce-a vrut să spună? Il întrebă Evelyn, când se întoarse. 

— E un adversar abil şi periculos. M-am prefăcut că-mi 
pierd cumpătul şi el şi-a dat seama. 

— De ce nu le-ai zis de nemernicii ăia doi, Grimwood şi 
Steve? Am văzut că n-ai de gând să spui, aşa că am tăcut şi eu. 

— Foarte bine ai făcut. Ar fi complicat lucrurile, asta e tot. 
Se uită la ea. Nu, nu e adevărat, vreau să investighez singur 
problema asta. l-aş fi spus dacă aş fi crezut că există cea mai 
mică şansă să-ţi asigure pază un poliţist la uşă. 

— Şi n-ar fi făcut-o? 


— Nu, în mod sigur nu ţi s-a întâmplat nimic care să-l 
determine să o facă. N-ai fost atacată fizic, slavă Domnului. 
Poliţia se văicăreşte întruna că n-are oameni. Sunt prea ocupați 
să se plimbe în maşinile lor de patrulare şi nu le mai plac 
rondurile per pedes. 

— Bob, se apropiase de el şi-i simţi mirosul parfumului 
scump, n-ai putea să stai cu mine câteva zile, în caz că se întorc 
indivizii ăia? Făcu o pauză. Poţi să dormi în camera de oaspeţi. 

Şi cât ai vrea să stau aici? gândi Newman. N-avea nici cea 
mai mică dorinţă să rămână la ea. Mintea îi era plină de Sandy, 
de imaginea ei atârnând ca o păpuşă din cârpă. Ideea de a risca 
să ajungă în pat cu sora ei îi era odioasă. Clătină din cap. 

— Nu cred că e o idee bună, Evelyn. Cu cât aştept mai 
mult, cu atât şansele de a-l găsi pe criminal scad. Vreau să-mi 
consacru tot timpul căutării ucigaşului lui Sandy. Şi Buchanan ar 
fi putut să-ţi spună asta. Cunoşti vreun lăcătuş bun? Ea dădu 
negativ din cap, fără entuziasm. Atunci schimbă încuietorile de 
la uşa de la intrare. la altele, marca Chubb sau Banham. Când îţi 
dau telefon, o să-l las să sune de două ori, închid şi fac din nou 
acelaşi lucru. A treia oară poţi să-mi răspunzi. Asta ca să fii 
sigură că sunt eu. Altfel, nu răspunde, oricât ar suna. 

— De ce mi-ar telefona? 

— Probabil că n-o vor face. Dar s-ar putea să te sune 
totuşi, ca să se asigure că nu mai eşti aici, că ai plecat în 
Districtul Lacurilor. 

— Bine, îmi dau seama că ai multe de făcut. Ca şi mine. 
Trebuie să mă ocup de înmormântarea lui Sandy. Nu, n-am 
nevoie de ajutor, mă descurc şi singură. Nu mă mai avea decât 
pe mine. O să vii şi tu? 

Refuză să se lase iritat de supărarea ei, bănuind că era 
furioasă pentru că nu voia să rămână cu ea. Punându-şi 
paltonul, îi zâmbi. 

— Dacă pot să fac ceva pentru tine, orice, sună-mă. Uite 
cartea mea de vizită. Nu uita, Evelyn, am ţinut foarte mult la 
Sandy. Eram pe punctul de a o cere în căsătorie. 

— A scăpat ca prin urechile acului. 

li ignoră insulta pentru a doua oară. După cum spusese şi 
ea, era la capătul puterilor. Prea multe veşti îngrozitoare într-un 
timp prea scurt. 


— Mai gândeşte-te, o îndemnă. Şi, mai ales, fii foarte 
atentă. 


— Acum am altă problemă, anunţă Tweed, scoţându-şi 
pardesiul în cabinetul său. Din moment ce investigarea 
companiei INCUBUS va demara după toate aparențele mai 
târziu, pot, cel puţin, să-mi concentrez atenţia asupra celei noi. 

Paula Grey şi Monica se priviră semnificativ. Era seară, şi 
Tweed părea agitat. Venea de la o nouă întâlnire cu doamna 
prim-ministru în strada Downing. Se aşeză în spatele biroului 
său. Purta un costum cenuşiu gros. Afară era o noapte rece şi 
umedă de februarie. 

— De ce va dura până vom începe să scuturăm INCUBUS- 
ul? Întrebă Paula. 

— Pentru că implică multă cercetare, poate luni de zile. 
Am oameni care deja se ocupă de asta, dar e o organizaţie 
internaţională şi are o structură complexă. Poate, în mod 
deliberat, însă asta e doar o presupunere. 

— In ce constă noua problemă? 

— Europa, după cum ştiţi, e ca un cazan sub presiune. 
Graniţe care au rezistat patruzeci de ani nu mai sunt inviolabile. 
Sistemul comunist se prăbuşeşte peste tot mulţumită lui 
Gorbaciov. Însă câţiva experţi foarte periculoși şi experimentați 
rămân astfel fără slujbe. Ghiciţi despre ce e vorba? 

— Spui mereu că în meseria noastră nu e bine să ghicim. 

— Aşa e. Tweed întâmpină reproşul blând cu un zâmbet, 
dar imediat deveni preocupat. Profesioniştii despre care vorbesc 
sunt foşti membri ai serviciilor secrete sau ai poliţiei. Dintr-o 
dată, peste noapte, nu mai sunt doriţi. Şi ceea ce e şi mai rău, 
din punctul lor de vedere, agenţii cei mai importanţi sunt căutaţi 
pentru a fi trimişi în faţa judecății. Înţelegeţi acum? 

— Da. Paula avea o expresie melancolică. Ne joci festa ta 
preferată... 

— Ne  tachinezi, completă Monica. Ne  torturezi, 
pregătindu-ţi terenul să arunci bomba. 

— Câţiva dintre cei mai competenţi agenţi comunişti, deci 
cei mai căutaţi pentru a li se plăti poliţele, au dispărut fără 
urmă. 

— Au dispărut? Paula era uimită. Nu e posibil să fi fost 
împuşcaţi în secret? 


— Nu, au fugit Din câteva ţări balcanice în fierbere şi din 
ceea ce a fost statul de fier, Germania de Est. Agenţi occidentali 
printre care şi ai noştri au constatat că s-au evaporat, pur şi 
simplu. Doamna prim-ministru e îngrijorată şi fiecare raport pe 
care îl citesc mă nelinişteşte din ce în ce mai tare. Totul 
sugerează un plan bine pus la punct. 

— Ce naiba ar putea face? Sunt discreditaţi şi nu au unde 
să se ducă, protestă Paula. 

— Putem fi siguri de asta? Dacă se alcătuieşte cu ei o 
nouă poliție secretă, ţintind să distrugă g/asnostu/ şi 
perestroika? Ar fi un grup formidabil - bărbaţi şi femei instruiți 
conform metodelor STASI-ului, vechea poliţie secretă a 
Germaniei de Est, ale Securităţii româneşti etc. În estul Europei 
domneşte dezordinea. Un sol fertil pentru astfel de activişti. 

— Ai vreun nume - ştii de vreun anumit individ? insistă 
Paula. 

— Pot să-ţi dau unul care o să-ţi ridice părul din cap - lon 
Mănescu. O româncă jură că l-a văzut la Londra urcând într-un 
taxi. Acum câteva zile. 


În Laponia, avionul cu reacţie Lear îşi începu coborârea 
dirijată prin radar spre aerodromul cufundat în întuneric din 
Rovaniemi. La nord de Cercul Polar era întuneric tot timpul în 
februarie. Noapte nesfârşită. În avion se aflau unsprezece 
bărbaţi şi o femeie. Pasagerii nu-şi adresaseră niciun cuvânt 
unul altuia de când decolaseră din Helsinki. 

In timp ce avionul continua să coboare, începură să se 
înfofolească în blănuri. În acea regiune acoperită cu zăpadă şi 
gheaţă, temperatura era mult sub zero grade. Îşi puseră căciuli 
de blană cu apărători pentru urechi, paltoane de blană, cizme 
căptuşite cu blană. 

Bărbatul cu faţa slabă şi trăsături slave, stând pe locul cel 
mai apropiat de uşa din faţă, purta deja cizme de blană 
speciale, un model curios cu vârfuri ascuţite. Îşi plimbă degetele 
peste porţiunea netedă de sub nasul ascuţit. 

lon Mănescu se simţea lipsit de apărare fără mustaţa 
arcuită pe care şi-o răsese. Fu primul gata să coboare când 
avionul ateriză, încetini şi se opri. Se uită atent pe geam la 
peisajul luminat de lună. Tufişuri pitice în care luceau ghirlande 


de gheaţă, o privelişte aridă semănând cu un peisaj selenar. 
Aerodromul se afla în plină pustietate, la mulţi kilometri de 
oraşul Rovaniemi. g 

Stewardul deschise uşa şi coborî scara. In faţa lui Mănescu 
un neamţ, Helmut Ziegler, fost şef al STASI-ului din Leipzig se 
ridică şi se îndreptă spre uşă. Mănescu întinse mâna şi-l opri. 

— După mine, vă rog, îi spuse în germană. Ar fi mai bine 
să ne respectăm gradele de la început. 

Se postă în faţa lui, barând drumul neamţului care se uită 
urât la el. Apoi, în lumina reflectată de zăpadă, văzu ochii închişi 
la culoare ai lui Mănescu privindu-l fix. Deşi un veteran al STASI, 
se cutremură, în parte din cauza aerului îngheţat care pătrunse 
în interiorul avionului, dar, mai ales, din cauza privirii lui 
Mănescu. 

— Vă rog, repetă Mănescu şi cobori scara. 

Ceilalţi pasageri îl urmară pe zăpada îngheţată, spre lacul 
unde un şir de vehicule ciudate îi aşteptau cu motoarele pornite. 
Fiecare vehicul avea câte două cauciucuri enorme în faţă şi 
altele două în spate. În lumina stranie a lunii artice păreau un 
hibrid între o motocicletă puternică şi un tractor. Numele 
fabricantului era scris pe şasiu: Suzuki. 

În două minute toţi pasagerii se urcară, iar maşinuţele, cu 
motoarele pârâind şi împroşcând scântei, se puseră în mişcare. 
O luară în direcţia opusă aeroportului ce se zărea în depărtare, o 
clădire cu un singur etaj, lăsând în urmă şoseaua Rovaniemi, 
îndreptându-se spre est, pe un teren accidentat şi pustiu. 

Mănescu îşi puse ochelarii de protecţie când începu să 
ningă cu fulgi imenşi. Era mulţumit. Îşi impusese autoritatea. 
Trebuie să începi întotdeauna aşa cum vrei să continui. 

6 

Adam Carver ieşi de pe aeroportul din Londra şi se aşeză 
la coadă, la taxiuri. Călătorise la clasa întâi de la Helsinki. Ploaia 
măruntă îi făcea plăcere: contrastul de temperatură era uriaş. 
Aici vremea se încălzise. În timp ce aştepta, câteva femei îl 
priviră. Una îi spuse prietenei ei în şoaptă: 

— Arată bine individul. N-aş zice nu. 

— Ai o minte perversă, spuse cealaltă şi chicoti, 
uitându-se lung la Carver. 

Un pasager întârziat ieşi pe uşile automate, privi şirul de 
oameni şi intră din nou în aeroport, ducându-se la şoferul în 


uniformă care-l aşteptase ţinând în mână un cartonaş. Domnul 
Shade. Şoferul ducea valiza. Clientul său insistase să-şi ducă 
singur servieta diplomat. 

— Maşina e în parcare. Vă conduc, domnule. 

— Bine, mişcă-te. E la coadă, la taxiuri. După părerea mea 
ai cinci minute la dispoziţie, îl repezi Frank Galvone. 

Zburase cu acelaşi avion din Helsinki, dar la clasa a doua, 
o experienţă pe care vicepreşedintele Departamentului de 
Informare şi Planificare n-o prea gustase. Purta un basc de piele, 
ca să-şi ascundă părul negru, ochelari cu lentile fumurii şi un 
pardesiu cu gulerul ridicat, ca să-i mascheze partea inferioară a 
feţei. 

Informare şi Planificare, gândea mergând pe lângă 
bordură, cu umerii încovoiaţi ca să-şi schimbe şi mai mult 
înfăţişarea. In Centrul de Cercetare Dracon, de lângă Boston, 
departe de ceea ce era cunoscut ca autostrada Space, 
departamentul era cunoscut elitei care lucra acolo - profesori 
universitari şi cercetători ştiinţifici - sub numele de Informare şi 
Acţiune. Acolo era perfectat marele plan. 

— Tipul intră acum într-un taxi, îi spuse şoferului, care 
porni maşina şi ieşi din parcare. Urmăreşte-l atent, nu-l pierde 
şi, mai presus de toate, ai grijă să nu te observe. 

Uşoară treabă, Charlie Bone, n-am ce spune, îşi zise 
şoferul. Asta se crede în America. Dar nu spuse nimic şi urmări 
taxiul lui Carver care intră în pasajul subteran. Charlie se 
născuse în Londra, dar stătuse un timp la New York. 

Era probabil cel mai bine plătit şofer din Londra. Plătit 
să-şi ţină gura. Avea o memorie extraordinară şi ţinea minte pe 
cine dusese şi unde. li trebuia bani mulţi. li plăceau femeile: 
foarte tinere şi rafinate. lar diamantele sunt cele mai bune 
prietene ale bărbatului, dacă vrea să cucerească sexul opus. 

In limuzină, în spatele geamului care despărţea şoferul de 
pasager, Galvone deschise servieta diplomat. Ascunse în 
obiecte de toaletă, toate aparatele erau acolo - dispozitivul de 
ascultare şi câteva microfoane sofisticate, minuscule. li pusese 
lui Carver în servietă un microfon înainte ca acesta să plece din 
Helsinki. 

— Greenway Gardens 495, venim spre tine, spuse în 
şoaptă. 


Evelyn se simţea foarte singură când auzi soneria de la 
uşă. Prudentă, deschise uşa lăsând-o prinsă în lanţ şi ochii i se 
lărgiră. Aşteptându-se să-l vadă pe piticul acela hidos, 
Grimwood, împreună cu partenerul său, Steve, bărbatul elegant 
şi arătos stând în prag o luă prin surprindere. 

— Da? 

— Numele meu e Adam Carver. Uitaţi cartea mea de 
vizită. Îi întinse cartea de vizită cu litere în relief, prin spaţiul 
strâmt al uşii întredeschise. Îmi amintesc că am trecut o dată pe 
lângă dumneavoastră pe coridor la INCUBUS, în Helsinki. Purtaţi 
un taior albastru de gabardină şi o bluză albă cu fundă la gât. 

Evelyn fu plăcut impresionată. Îi plăcea cum arăta şi felul 
cum se purta. Şi era vicepreşedinte. Dar rămase încă în gardă. 

— Ai venit să mă convingi să accept renta, nu-i aşa? 

— Nu. Mai uită-te o dată la cartea mea de vizită. Mă ocup 
de tranzacţii bancare. Am auzit că ai plecat şi aveam nişte 
afaceri pe-aici. Zâmbi. O să mă crezi de-o impertinenţă colosală, 
dar am sunat la sediul din Norwich să le cer adresa. 

— Eşti singur? spuse ea, uitându-se în jur prin 
deschizătura uşii. 

Carver îşi desfăcu pardesiul şi zâmbi din nou. Un zâmbet 
fermecător. 

— Uite, sunt doar eu. N-am ascuns pe nimeni sub 
pardesiu. A 

Îi zâmbi şi ea scoase lanţul şi-l invită înăuntru. Îl conduse 
în sufragerie şi-i arătă un fotoliu. Carver dădu din cap şi se 
îndreptă spre fereastră. 

— E o nişă spațioasă, spuse, aşezându-se într-un capăt al 
canapelei. Păcat că nu vezi de aici decât un şir de case. 

— Asta e Londra. 

Carver ţinea pe genunchi servieta diplomat. Plătise taxiul 
şi-i dăduse şoferului un bacşiş generos ca să-i lase valiza la 
Hilton, în Park Lane. Se încruntă când văzu o limuzină neagră 
parcată în josul şoselei. 

— N-am putea să vorbim în bucătărie? propuse el, 
întorcându-se spre ea. Undeva unde să curgă apa în timp ce 
stăm un pic la taclale? 

Ea reacţionă ca şi cum ar fi primit o lovitură în faţă, apoi 
îşi reveni, ieşi din cameră şi merse în bucătăria din capătul 
holului. Dădu drumul unui robinet şi se întoarse spre el. 


— Nu iarăşi, pentru numele lui Dumnezeu! 

El nu spuse nimic, aşeză servieta pe masă, o deschise şi 
căută înăuntru cu iuţeală. Găsi microfonul sub căptuşeală, îl luă 
şi îl puse în chiuvetă, dădu apa mai încet, lăsând-o să curgă 
peste el. 

— E o limuzină parcată afară, îi spuse. Cred că înăuntru e 
un anumit individ cu un aparat de interceptare. Dacă e cine cred 
eu că e, mi-ar plăcea să mă duc la el şi să-l fac să-şi înghită 
dinţii. Obiectul ăla din chiuvetă e un microfon... 

— Ştiu. Le-am folosit şi eu... 

Se opri brusc afurisindu-se aprig. Carver ridică o 
sprânceană. 

— Înţeleg. Mi s-a părut că eşti la curent cu şmecheria cu 
apa, care o să ne acopere toată discuţia. Probabil că microfonul 
mi-a fost introdus în geantă înainte să plec din Helsinki - fără să 
ştiu. 

— Nu vrei nişte cafea? Pe urmă putem să vorbim. 

Simţea cu disperare nevoia să aibă pe cineva cu care să 
stea de vorbă. Carver răspunse că ar dori foarte mult o ceaşcă. 
Avu grijă să se aşeze pe un taburet la distanţă de masa cu 
scaune în jurul ei. Astfel, n-avea să fie prea aproape de ea. 

Încerca sentimente diferite. Furie din cauza festei care i se 
jucase. Dar, în primul rând, amuzament ironic, gândindu-se la 
felul cum evoluaseră lucrurile. Găsind şi arătându-i microfonul, 
câştigase total încrederea lui Evelyn. 

Pe locul din spate al limuzinei, Galvone scutura aparatul 
de ascultare. Nu se auzeau decât paraziți şi un zgomot ca al 
apei curgând. 

Înjură urât şi rămase pe gânduri. Era posibil? Fermecătorul 
era cunoscut ca având mare succes la femei, lucru pentru care 
Galvone îl invidia în secret. Dar nu era înăuntru decât de câteva 
minute. Era posibil? Carver făcea deja dragoste cu Evelyn în 
baie? Poate mai târziu avea să afle ce-l interesa, când cei doi 
vor discuta fără reţineri în pat. La atât se reducea capacitatea 
de gândire a lui Galvone. 

— ... Şi, continuă Evelyn, în timp ce ticăloşii ăia doi, 
Grimwood şi amicul lui, Steve, erau aici, a venit Bob Newman, 
corespondentul străin de presă. Pe scurt, i-a aruncat afară. Mai 
târziu s-au întors în Volkswagen - atunci a descoperit Bob că 
puseseră un microfon în spatele televizorului. 


— Şi zici că Steve ăsta avea o armă? Întrebă Carver. 

Stătea tot pe taburet, iar Evelyn pe un scaun la capătul 
mesei. 

Nu încerca o apropiere prea bruscă, se atenţionă din nou. 

— Da, un Walther sau aşa ceva. Bob i l-a luat şi a rămas la 
el. Mai târziu a plecat şi Bob. Luă o gură de cafea, puse ceaşca 
pe masă şi-l privi pe Carver în ochi. l-am urmat sfatul, minţi. 
Imediat după ce a plecat, am telefonat la poliţie. Au pus pe 
cineva să ţină casa sub observaţie. Mă scuzi o clipă? 

Se duse în sufragerie, se apropie de fereastră şi trase una 
din perdele. În dreapta, patru case mai jos, era parcată o 
limuzină neagră. Lăsă perdeaua, se întoarse în bucătărie şi se 
aşeză pe scaun. 

— La anumite intervale trebuie să transmit un semnal 
poliţiei că sunt bine, continuă să mintă. 

Îi plăcea Carver, dar era de la INCUBUS. După întâmplările 
recente nu voia să rişte. Întrebarea lui o făcu să se bucure că îl 
păcălise. 

— Cum a rămas cu actul pentru rentă? L-ai semnat? Ai 
acceptat condiţiile? : 

— Pe naiba! Crezi că ar trebui să accept? Il întrebă, 
privindu-l cu nevinovăție. 

— Nu te pot sfătui în problema asta. Trebuie să hotărăşti 
singură. E viața ta. 

Evelyn duse ceaşca la gură ca să-şi ascundă expresia. 
Fusese o amenințare? Subtil formulată, dar totuşi o amenințare? 
ÎI privi iar în ochi. 

— De ce-ai venit la mine, domnule Carver? 

— Adam. Credeam că ne-am înțeles să-mi spui pe numele 
mic. Puse şi el ceaşca jos şi se ridică. Am venit, pentru că mi-a 
plăcut ce-am văzut când ai trecut pe lângă mine, pe coridor, în 
Helsinki. Vrei să iei masa cu mine? Poate diseară? 

— Nu în seara asta, Adam. Dă-mi un răgaz să mă gândesc. 

— Trebuie să plec. Stau la Hilton. Poate te sun de-acolo. 
Scoase o agendă, scrise ceva, rupse foaia şi o puse pe masă. 
Aici ai numărul de la hotel. Dacă, dintr-un motiv sau altul, vrei 
să mă suni... 

Ea dădu telefon după un taxi care sosi la câteva minute. 
La uşă, Carver văzu cu coada ochiului că limuzina neagră era tot 
acolo. 


Cum lăsă în urmă Wandsworth, taxiul intră în traficul 
aglomerat. Carver, cu servieta diplomat pe genunchi şi 
microfonul înăuntru, medita la ceea ce aflase. 

Povestea cu pistolul îl deranja. De când intrase la 
INCUBUS, era prima oară când auzea de oameni purtând arme - 
în afara Statelor Unite. Şi tot nu ştia cu ce se ocupase Evelyn la 
INCUBUS. Evitase să-i răspundă la toate întrebările privitoare la 
acest subiect. 

Traficul se opri şi Carver privi în jur, apoi în spate. Cu două 
maşini în urmă era limuzina. Imposibil de văzut cine era 
pasagerul de pe locul din spate. Într-un sfârşit, mulţimea 
maşinilor se puse în mişcare, traversând podul peste Tamisa. 

Când cobori la Hilton, în Park Lane, limuzina trecu mai 
departe în viteză. Din nou, îi fu imposibil să identifice pasagerul. 

7 

În Laponia şirul de vehicule mergea clătinându-se prin 
hârtoapele terenului accidentat. lon Mănescu, în prima 
maşinuţă, scruta prin ochelarii de protecţie regiunea pustie. 
Pământul era presărat cu bolovani acoperiţi cu muşchi şi 
zăpadă. In unele locuri, maşini care străbătuseră poteca 
înaintea lor curăţaseră zăpada de pe muşchiul sterp. 

Mergând spre nord-est, către graniţa sovietică, se 
apropiau de ţărmul unui lac îngheţat. Mănescu se uită la ceas. 
Unu noaptea. Aruncă o privire şoferului bărbos. 

— Cât mai avem? Îl întrebă în engleză. 

— Am ajuns. 

Peisajul sumbru ar fi deprimat pe majoritatea oamenilor, 
însă Mănescu era obişnuit cu iernile din România. În timp ce 
şoferul vorbea, ajunseră pe coama unui deal nu prea înalt La 
poalele lui, Mănescu văzu un complex de clădiri din beton şi un 
bloc turn înconjurat de un gard înalt de sârmă. 

Două porţi se deschiseră automat, iar şirul de vehicule 
pătrunse în perimetrul complexului. Mergând cu viteză redusă, 
maşinuţa în care se afla Mănescu trecu de o poartă uriaşă de 
oţel, care se ridicase tot automat, şi intră într-un fel de cavernă. 
Becurile fluorescente învăluiau totul într-o lumină stranie în timp 
ce vehiculul cobora rampa ce ducea adânc în pământ. 

Complexul subteran fusese construit în vară, lucrându-se 
douăzeci şi patru de ore în trei schimburi. Mănescu observase că 
pe acoperiş era montată o reţea de antene, instalaţii electrice şi 


discuri. Îi aminteau de un sistem de radiolocaţie pentru 
detectarea țintelor aeriene la mare distanţă. _ 

— Ce e locul acesta, în mod oficial? Intrebă în timp ce 
maşina intra într-un vast garaj. 

Estimă că se aflau probabil la trei niveluri sub pământ. 

— Cel mai avansat Institut Meteorologic din lume şi 
Observator. Aici se studiază schimbările climatice - şi cerul. 

— Asta e singura lui întrebuințare? 

Mănescu era nedumerit. 

— Ce altă întrebuințare poate să mai aibă? 

Trase lângă uşa închisă a unui lift. Şoferul opri motorul în 
clipa în care o altă maşinuţă intră în garaj. 

— Aici coborâţi, continuă şoferul. Nu vă uitaţi valiza. Vă 
duceţi la lift şi apăsaţi pe butonul pe care scrie minus doi. Nu 
ştiu ce secţie se află la acel nivel... 

Când uşile se deschiseră, în faţa lui Mănescu stătea un 
paznic într-o uniformă pe care nu era niciun însemn al 
Institutului. Acesta îl conduse într-o cameră mare, fără ferestre, 
ca o celulă. Intrând în lift din garaj, simţise un val plăcut de 
căldură. Incăperea era la fel de bine încălzită. 

Cincisprezece minute mai târziu, acelaşi gardian îl duse 
într-o sală uriaşă, ca de teatru, de la acelaşi nivel. Ilnăuntru se 
aflau şiruri de scaune de lemn coborând în trepte spre un 
podium înalt. Într-o parte era un ecran, iar în cealaltă, un zid din 
sticlă lăptoasă. 

— Dumneavoastră vă aşezaţi în primul rând, îl informă 
gardianul în timp ce şi ceilalţi colegi de drum ai lui Mănescu 
începuseră să se strecoare în sală. 

Nimeni nu mai fu invitat să se aşeze în primul rând. 

Incăperea era luminată slab. Gardienii distribuiră pahare 
cu apă minerală şi se retraseră. Peste un minut, o imagine fu 
proiectată pe ecran. Mănescu privi fix. Era Europa de Est, 
semănând cu un fierăstrău frânt şi cu toate graniţele în zigzag. 
Cineva începu să vorbească, schimbându-şi vocea. Silueta sa se 
contura vag pe peretele de sticlă care, ca oglinzile din parcurile 
de distracţii ce schimonoseau înfăţişarea privitorului, făcea 
imposibil de ghicit silueta reală a vorbitorului. 

— Toţi cei care sunteţi aici în seara aceasta veţi lua parte 
la o mare cruciadă. Lui Mănescu i se păru că detectează în 
vocea vorbitorului o urmă de accent american, ceea ce nu-i 


spunea nimic. Jumătate din europeni vorbesc engleza cu acest 
accent. Vorbitorul continuă: O cruciadă pentru reinstalarea în 
lume a ordinii, stabilităţii şi disciplinei. Europa de Est - statele 
balcanice, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria şi România - 
se află într-o stare de haos, dezordine şi turbulenţă. Acel amator 
în ale politicii, Gorbaciov, vorbeşte despre o Europă unită de la 
Atlantic până la Urali. Visul nostru e mult mai grandios. Există 
şansa de a crea o patrie care să se întindă şi mai mult, de la 
coasta pacifică a Statelor Unite până în Urali. Însă această patrie 
trebuie organizată şi dirijată din New York... 

Vocea hipnotică se opri. În spatele paravanului din sticlă 
opacă Franklin D. Hauser îşi şterse fruntea transpirată. Căldura 
era dată la maxim ca să adoarmă simţurile ascultătorilor săi şi 
să-i facă astfel să devină mai uşor de convins. 

— Fiecare persoană prezentă aici are un rol cheie în acest 
plan de anvergură. Sunteţi experimentați şi aveţi anumite 
abilităţi care ne vor ajuta să ne atingem scopul. Vor mai fi 
instruiți şi alţii, însă dumneavoastră veţi fi în frunte. Vom crea 
cea mai eficientă poliţie secretă existentă în lume până acum. 
Vă vor fi repartizate anumite ţări, în interiorul cărora veţi opera 
şi veţi primi sume foarte mari de bani pentru îndeplinirea 
acţiunilor. Celor care vor dori, li se vor da într-o zi noi acte de 
identitate şi locuinţe luxoase. În Statele Unite... 

Vorbitorul se opri din nou. Mănescu se aplecă, încercând 
să vadă mai bine persoana din spatele geamului. Imposibil. Îl 
impresionase ceea ce auzise până acum, dar cum se vor 
înfăptui toate acestea? De parcă i-ar fi auzit întrebarea, prin 
telepatie, vorbitorul continuă: 

— Cum se vor realiza toate acestea? Cu ajutorul banilor. 
Miliarde de dolari ne stau la dispoziţie. Statele răzvrătite pe care 
le-am numit sunt aproape de ruină. În secret, vom infiltra capital 
în punctele strategice ale economiilor lor. Asta înseamnă că va 
trebui să câştigăm de partea noastră guvernele acestor ţări. Prin 
mită - toţi oamenii pot fi corupți - şi prin înlăturarea 
permanentă a aşa-zişilor idealişti care ne stau în drum. Aveţi 
experienţă în acest gen de acţiuni. Şi acum, am ajuns la 
misiunea cea mai importantă. 

Vocea vibra de încredere şi forţă. Necunoscutul era un 
orator de primă clasă - Mănescu admise asta. Simţi un val de 


emoție cuprinzând oamenii din spatele lui, care păstrau tăcerea, 
sorbind fiecare cuvânt. 

— Sarcina majoră este instaurarea dominaţiei noastre în 
Rusia, anunţă vorbitorul cu glas de tunet. O treabă dificilă, 
credeţi? Nu! Gorbaciov nu-şi dă seama ce-a făcut, ce forţe a 
lăsat libere, forţe pe care noi le vom exploata şi stăpâni. A 
anunţat că li se va permite întreprinderilor particulare să se 
dezvolte. Noi vom fi în spatele acelor întreprinderi. În stilul 
american. De ani de zile corupţia a fost un mod de viaţă pentru 
anumiţi oameni ce deţin frâiele puterii. Dacă va fi necesar, ca să 
câştigăm lupta, vom reaprinde această veche flacără. Avem 
deja agenţi în Uniunea Sovietică, ce ne-au trimis rapoarte. 
Imperiul se năruie. Trebuie să creăm altul care să-i ia locul, 
opusul statului chinez, format dintr-un miliard de oameni, iar noi 
vom fi la cârma noii Rusii. Putem foarte bine să ajutăm la 
constituirea unei Ucraine independente - mişcarea există, UTS- 
ul, cu centrul în Germania, la Munchen. Punându-le fonduri 
uriaşe la dispoziţie, următoarea problemă cu care se va 
confrunta Gorbaciov va fi prăbuşirea imperiului său, iar noi vom 
aduna bucăţile... 

O altă pauză. Mănescu avu impresia că arătarea din 
spatele sticlei opace bea ceva dintr-un vas cu o formă absurdă. 
lar în spatele lui auzise răsuflări întretăiate când vorbitorul 
schiţase planul pentru Rusia. 

— Dar, continuă vocea misterioasă, ca acest plan să aibă 
succes, trebuie să mă asigur că sunteţi capabili să-l duceţi la 
bun sfârşit. De-asta vă aflaţi aici. Ingropaţi sub zăpezile arctice, 
veţi fi supuşi unor teste grele. Aceasta va demonstra dacă aveţi 
forţa fizică şi intelectuală de a vă îndeplini misiunile. Să nu 
credeţi că va fi uşor. Şi ţineţi minte... Cobori vocea. Moscova 
este obiectivul final, iar răsplata celor care vor conduce această 
companie gigant va fi enormă. Noapte bună... 

Cineva începu să bată din palme. Mănescu se întrebă dacă 
fusese unul dintre paznici. Dar nu era necesar. In spatele lui se 
auzi un ropot de aplauze care continuă până când gardienii îi 
conduseră în camerele lor pe membrii acelei sinistre audienţe. 

Escortat în camera sa, Mănescu se uită la gardian şi-i 
atrase atenţia asupra schimbărilor făcute în absenţa lui. Două 
sticle de un litru de apă minerală fuseseră aşezate pe o masă 


mică de lemn lângă care era un scaun cu spătar. Pe masă mai 
erau câteva pixuri şi o agendă mare. 

— Pentru ce sunt? 

— Din clipa aceasta, îl informă gardianul, veţi fi închis în 
această cameră şi nimeni nu va intra timp de patruzeci şi opt de 
ore. Aveţi toaletă, pat, iar lumina va sta aprinsă tot timpul, în 
agendă veţi nota orice idee ce poate ajuta cruciada prezentată 
în linii generale de Conducător. 

— Conducător? 

— Bărbatul care v-a vorbit. Gardianul se opri lângă uşă. 
Asta va fi încuiată. Nu veţi primi mâncare. Daţi-mi, vă rog, 
ceasul de mână. . 

— De ce? Intrebă Mănescu, ghicind răspunsul în timp ce 
desfăcea cureaua şi i-l întindea. 

— Ca să n-aveţi posibilitatea să ştiţi cât timp a trecut, 
dacă e zi sau noapte şi chiar ce zi este. Toţi ceilalţi vizitatori vor 
locui în aceleaşi condiţii. 

Apoi, fără un cuvânt, gardianul închise, cu zgomot, uşa de 
oţel şi Mănescu auzi cheia învârtindu-se în broască. Fostul şef al 
Securității româneşti zâmbi, amintindu-şi un pasaj din discurs. 
Aceasta va demonstra dacă aveți forța fizică şi intelectuală... 

Pe acelaşi coridor, într-o altă cameră ca o celulă, Irina 
Serov, cândva singura femeie colonel din KGB, acum rămasă 
fără slujbă în urma uneia dintre epurările făcute de Gorbaciov, 
scoase un pieptene ascuns în ciorapi şi începu să-şi aranjeze 
părul. 

Gardianul care o păzea îi luase trusa de machiaj din 
geantă, o încercare subtilă de demoralizare. În pantofii cu tocuri 
înalte, avea aproape un metru şaptezeci, părul lung era închis la 
culoare şi, la cei treizeci şi cinci de ani, întorcea capul tuturor 
bărbaţilor de pe stradă. Avea picioare lungi şi frumoase, iar în 
Moscova era cunoscută sub porecla „Drăgăstoasa”. Într-o 
misiune în Anglia, omorâse doi bărbaţi fără cel mai mic risc de a 
fi prinsă. 

Deşurubă capacul uneia din cele două sticle de apă 
minerală şi luă o înghiţitură mică. Apa trebuia păstrată cu grijă. 
Putea rezista două zile fără somn, iar testul la care era supusă o 
amuza. 


Se aşeză la masă, luă un pix şi începu să lucreze. În 
partea de sus a primei pagini scrise titlul primei însemnări. 
Intimidare. 


Înfofolit în blănuri, Franklin D. Hauser părăsi complexul 
într-un vehicul cu roţi uriaşe care-l lăsă pe un eliport la un 
kilometru distanţă. Nu dorea să mai stea nici-o clipă în acel iad 
alb, arctic. 

O companie de construcţii, aflată sub controlul lui Hauser, 
ridicase complexul de clădiri al Institutului. Finanţarea fusese 
asigurată de una dintre băncile sale în cooperare cu organizaţii 
franţuzeşti şi nemţeşti pentru a da locului un renume 
internaţional. Dar niciunul dintre partenerii lui n-avea nici cea 
mai vagă idee despre existenţa nivelurilor al doilea şi al treilea. 

Cu un sentiment de uşurare se urcă în elicopterul Sikorsky 
dotat cu schiuri, care avea să-l ducă înapoi la Helsinki. In timp 
ce aparatul de zbor lua înălţime, Hauser privi pe fereastră la 
noaptea fără lună. 

— Ei bine, îşi spuse. Am început acţiunea. De-acum încolo 
nu trebuie să lăsăm entuziasmul să scadă. 

8 

Newman făcu în aşa fel, încât să fie în Greenway Gardens 
după lăsarea întunericului. Era ora opt când Evelyn deschise uşa 
fără să scoată lanţul, apoi îl lăsă înăuntru. In sufrageria cu 
draperiile trase văzu că el avea o valiză mică în mână şi înţelese 
greşit scopul vizitei lui. 

— Te-ai hotărât să stai cu mine? 

— Nu. M-am hotărât să te iau de-aici. M-am gândit la ce 
mi-ai spus despre munca ta de întocmire a caracterizărilor şi 
ceea ce li s-a întâmplat mai târziu celor doi industriaşi 
finlandezi. Şi peste toate astea, perechea de huligani care a 
venit să te oblige să semnezi actul de asigurare pe care l-am 
citit de la cap la cap... 

— După ce-ai plecat, am mai avut o vizită. 

Ascultă cu atenţie povestea conversaţiei avute de ea cu 
Adam Carver. Îi arătă cartea lui de vizită pe care-o păstrase. El îi 
aruncă o privire, apoi se uită la ea. 

— Asta pune capac la toate. De ce-ar veni un 
vicepreşedinte la tine, care, sper să nu te superi, nu eşti decât 
un pion mărunt într-o organizaţie atât de mare? Au trimis mai 


întâi brutele, apoi un tip plin de înţelegere şi cu vorba dulce. Cel 
mai vechi truc din lume. l-ai mai şi spus că n-ai semnat 
înţelegerea. 

— N-ar fi trebuit? Îl întrebă speriată. Încep să mă simt 
atacată din toate părţile. 

— Nu mai contează. Primii doi ştiau. Cred că Adam Carver 
ăsta o să încerce să te convingă să semnezi, folosindu-se de 
farmecul său personal. Dacă refuzi iar, ce se va întâmpla? Au 
fost deja două crime. 

— Mă înspăimânţi. 

Newman făcea asta deliberat. Continuă pe aceeaşi temă, 
ca să nu-i dea timp să-şi schimbe starea de spirit. 

— După ce am plecat de la tine, am reuşit să dau de urma 
unui alt fost angajat al INCUBUS-ului. Nu mă întreba cum. 
Locuieşte în altă parte a Londrei. Am aflat de el, dar s-a închis 
ca un arici. N-a vrut să-mi spună absolut nimic despre ocupaţia 
pe care a avut-o. Era nervos. Mi-a făcut vânt cât a putut de 
repede. 

— De ce crezi că s-a purtat aşa? 

— Evident, a semnat actul, căzând de acord să primească 
o rentă grasă şi, în schimb, să-şi ţină gura închisă. S-a îngrozit 
când am pomenit de compania de asigurări Fratemity & Equality 
şi mi-a arătat uşa. E ceva putred în toate astea. Din acest motiv 
îţi faci bagajele şi pleci în seara asta. 

— Unde? 

— Nu spuneai că Sandy avea o locuinţă în Southwold, 
Suffolk? N-am vizitat-o niciodată acolo. Ne întâlneam destul de 
des aici, în oraş, şi luam masa împreună. 

— Vila nu e în Southwold, zise ea încet. Newman îşi dădu 
seama că reflecta la sugestia lui. Sandy spunea întotdeauna 
Southwold, continuă, pentru că oamenii ştiau, în general, unde 
se află locul ăsta. Însă vila e în Walberswick. Are număr de 
telefon de Southwold. Cine a auzit de Walberswick? 

— Eu. Are o singură arteră de circulaţie, numită The 
Street. Şi case drăguţe, dacă îmi amintesc bine. Plus două sau 
trei hoteluri. Foarte aproape de coastă. Mergi până în capătul 
acesteia, o iei la stânga şi ajungi în parcare. Pe partea dreaptă 
se află o zonă întinsă de dune, apoi urci o movilă de prundiş şi 
bingo! Marea. 


— Da, cunoşti Walberswick... zise Evelyn, zâmbind pentru 
prima dată. 

— E un loc ferit, continuă el. Te duc acolo cu maşina în 
noaptea asta. Ai o cheie de la vilă? 

— Da. Crezi c-o să fiu în siguranţă acolo? 

— Sunt sigur. Grăbeşte-te cu împachetatul. 

La ora zece noaptea, The Street era ca un tunel pustiu, 
mărginit de copaci, luminat doar de farurile Mercedesului 280E 
al lui Newman. Se vedeau lumini aprinse în câteva dintre casele 
frumoase, însă numai la etaj. Oamenii se culcau devreme în 
Walberswick. 

— Incetineşte, zise Evelyn, aşezată lângă el. Suntem 
aproape de vilă. 

— O să ne întoarcem. Vreau să merg la unul dintre 
hoteluri să verific ceva. Uite un loc drăguţ. Lasă căldura să 
meargă. Mă întorc într-un minut. 

Înainte ca ea să deschidă gura, sărise din maşină şi 
mergea pe aleea spre hotel. Vântul îl izbi în clipa când ieşi din 
maşină, o rafală aprigă dinspre mare, care aproape îl luă pe sus. 
Semne de furtună. 

— Aveţi un apartament de două camere pentru câteva 
nopţi? Il întrebă pe recepţionerul bătrân. Sunt singur, dar îmi 
place să am spaţiu. Mi-am lăsat valiza la un prieten, care 
locuieşte pe The Street. Plătesc în avans, încheie, scoțând 
portofelul. 

Semnă în registru, dând un nume şi o adresă false. P. 
Ashboume, Calea Lever 17, Boumemouth. Precauţia nu era 
probabil necesară, dar în eventualitatea în care alţi pistolari de 
la INCUBUS veneau să adulmece prin preajmă, n-aveau să afle 
că el era acolo. Se arătaseră extrem de meticuloşi până acum. 

— Ce-a fost asta? || întrebă Evelyn după ce el se instală în 
spatele volanului. 

— Aveam de dat un telefon, o minţi. Ne întoarcem la vilă. 

— Se numeşte Rose Boweri. Mergi încet. Poţi să parchezi 
pe alee sau în spate. 

In lumina lunii, strălucind printre norii ce alergau pe cer, 
vila părea o frumoasă carte poştală ilustrată. Acoperiş din stuf, 
două etaje, al doilea având mai multe ferestre tăiate în acoperiş. 


1 Boltă de trandafiri (n. trad.). 


Ocoli casa şi parcă în spate, stinse motorul şi întinse mâna după 
cheile vilei, care erau la ea. 

— Intru eu primul, spuse el calm. 

Mergând printre tufe de trandafiri pe o potecă pavată, luă 
de jos, cu mâna înmănuşată, o ţeavă veche de fier. Găseşti 
întotdeauna ceva cu care să te aperi dacă-ţi deschizi bine ochii. 
Descuie uşa veche, solidă şi o împinse. Evelyn întinse mâna 
peste umărul lui, aprinse o lumină şi i se tăie respiraţia. 

— Aşteaptă aici, spuse răspicat Newman. 

Trecând pragul, intră direct în camera de zi. Era o 
dezordine cumplită. Sertarele dulapurilor fuseseră scoase şi 
lăsate pe podea. Pernuţele îmbrăcate în creton erau sfâşiate şi 
zăceau pe podea cu umplutura împrăştiată. O canapea tapiţată 
cu creton era răsturnată şi avea pânza tăiată. 

— Doamne, Dumnezeule! şopti Evelyn. Au fost şi aici. 

— Stai lângă uşă până arunc o privire peste tot... 

Intră repede prin celelalte încăperi, ţinând strâns în mână 
bucata de ţeavă. Spargerea casei nu-l surprinse prea mult. In 
celălalt capăt al camerei, într-o nişă spațioasă, era un şemineu 
de cărămidă flancat de mormane de buşteni tăiaţi. Un coridor 
îngust ducea în bucătărie şi într-un birou micut. 

Ambele încăperi fuseseră răscolite la fel de brutal. Se 
întoarse în coridor, urcă încet scara în spirală, intră în cele trei 
dormitoare şi în baie. Nimic nu fusese scăpat din vedere. Se 
întoarse în camera de zi unde Evelyn se prăbuşise într-un 
fotoliu. 

— Nenorociţii! şuieră printre dinţi. Au devastat vechea 
casă a lui Sandy. Ridică ochii. Ai găsit pe cineva? 

— Doamne, nu! Au şters-o de mult. Probabil că s-a 
întâmplat la scurt timp după ce Buchanan şi amicul său au fost 

Aici. Au găsit cheia în geanta ei din Jaguar. 

— Dar nu e niciun semn că au forţat uşa. Sau au intrat 
prin uşa din spate...? 

— E închisă şi încuiată. Tipii mânuiesc şperaclul cu 
măiestrie. Aşteaptă aici. Mă duc să-mi duc valiza la hotel. Am 
reţinut o cameră cât am fost acolo. 

— Dar poţi să stai aici... 

— AŞ putea. Insă asta e casa lui Sandy. A locuit aici 
cândva. Nu te supăra, dar prefer să nu stau aici. Mă întorc 


repede să te ajut să faci curat. Nu mă contrazice. Stai cu uşa 
încuiată până mă întorc. 

Aruncă valiza în dormitorul plăcut al apartamentului de 
hotel, o deschise şi o lăsă aşa. Gândurile îl asaltară. Nu-i 
spusese lui Evelyn chiar adevărul. Văzuse doar pe-afară vila 
Rose Bower. Sandy zugrăvea şi-i interzisese să intre. „Până va fi 
totul gata pentru tine”, îi spusese cu zâmbetul ei strălucitor. In 
clipa în care intrase în Rose Bower simţise mirosul de vopsea. 
Nervii aproape îi cedaseră. Nu, n-ar fi putut să petreacă o 
noapte în casa aceea. Faptul că Evelyn părea să-l placă era altă 
problemă. 

Când se întoarse, ea făcuse puţin loc în bucătărie şi 
cafeaua era pregătită. O băură în mijlocul dezastrului, fără să-şi 
spună nimic. Newman îşi puse ceaşca pe masă. 

— E groaznic de frig aici. Întâi de toate, am să fac focul în 
camera de zi. Te-aş sfătui să dormi acolo în noaptea asta. 

Insistă să rămână până când reuşiră să facă ordine cât de 
cât. Cel puţin, înlăturaseră urmele spargerii. După aceea Îi 
spuse repede noapte bună şi că se va întoarce dimineaţă, după 
micul dejun. 

— Am putea să vizităm Minsmere, sugeră ea. Adică 
Rezervaţia Societăţii Regale de Protecţie a Păsărilor. Cred că 
rațele sălbatice migratoare mai sunt acolo. Mă îndoiesc că au 
zburat încă spre nord... 

— Bună idee. Şi, din nou, noapte bună... 

— Stai un pic, Bob. Alergă la uşă. Ce crezi că puteau să 
caute - cei care i-au răscolit casa? 

— Habar n-am, minţi el. 

Recepţionerul hotelului îi dăduse o cheie la uşa principală, 
în mintea lui se învălmăşeau emoţiile şi gândurile când trecu 
prin faţa clădirii, îndreptându-se spre ţărmul mării. Era bine 
îmbrăcat pentru acea vreme, într-un trenci stil militar, cu gulerul 
ridicat, şi o pălărie impermeabilă trasă pe frunte. Simţi cum 
furtuna creştea în intensitate când o luă spre stânga, spre 
parcarea unde se terminau casele, apoi merse înspre est şi 
trecu dunele pitice. Făcuse acelaşi drum cu Sandy, mână în 
mână, iar când vântul îi biciui faţa, îşi aminti că vremea fusese 
similară. 

După cinci minute de urcuş greu în lumina lunii, atinse 
vârful movilei de prundiş. Ajuns acolo, se înfioră. Stropii valurilor 


uriaşe care se spărgeau la câţiva metri distanţă îi udară faţa. 
Proptindu-se bine pe picioare, în vuietul furtunii, îşi făcu o 
promisiune. 

— Am să-i distrug pe ticăloşii care au ucis-o pe Sandy. 

Newman dormi foarte puţin în noaptea aceea. O minţise 
pe Evelyn când îi spusese că habar n-avea ce căutau cei care 
scotociseră casa. Era convins că ţinea în mână obiectul pe care 
îl doreau. 

Un jurnal roşu, legat în pânză, scris de mână. Ştiuse unde 
să-l caute când părăsise clopotniţa, după ce găsise cadavrul. Se 
dusese la Jaguarul ei, deschisese portiera din partea şoferului, 
se aplecase şi pipăise sub scaun. Jurnalul era prins pe dedesubt 
cu scotch. Il desprinsese, îl băgase în buzunar şi nu-i pomenise 
nimic lui Buchanan de existenţa lui. Ascunderea probelor în 
anchetarea unei crime, aşa o numeau. 

Putea să-i ia dracu'. El îşi conducea propria investigaţie. 
Şi, cum Tweed îi prorocise Paulei într-un context similar, se 
aştepta să-i ia luni de zile ca să descurce afacerile caracatiţei cu 
tentaculele întinse în toată lumea, care era INCUBUS-ul. 

Citi iar câteva dintre notele lui Sandy. 12 ianuarie. 
Bennington, Swindon. Maşini-unelte. James Archer, director, unic 
proprietar al companiei. Caracterizarea încheiată şi predată 
Diviziei la 31 ianuarie. 20 februarie, oferta de preluare a 
companiei. Notă: Archer are o fiică, Julia. 5 aprilie. Manningham 
Electronics, Thames Valley. Circuite integrate miniaturale. 
Preşedinte: Gavin Manningham. Caracterizare încheiată şi 
predată la 2 mai. 28 mai, oferta de cumpărare. Notă: 
Manningham are o amantă... 

Mai erau câteva note asemănătoare despre încă şase 
companii, toate în punctele industriale strategice, incluzând şi 
două bănci mici, particulare. Newman căscă. Era total epuizat. 
Se uită la ceas - trei dimineaţa. Se dezbrăcă repede, se spălă pe 
dinţi şi se aruncă în pat. Inainte să adoarmă, avu grijă să bage 
jurnalul lui Sandy în faţa de pernă. 


O altă zi furtunoasă. Tweed stătea în spatele perdelelor 
groase de la fereastra biroului său din Park Crescent, privind 
copacii din Regent's Park clătinându-se şi plecându-şi ramurile 
în faţa atacului violent al vântului. 


— Am strâns o mulţime de informaţii de la cei pe care 
i-am pus să cerceteze, remarcă Paula de la biroul ei. 

— Şi eu la fel, spuse Monica, aranjând un teanc de mesaje 
codificate venite prin fax din Europa. 

— Şi care e concluzia? Întrebă Tweed, întorcându-se la 
scaunul său rotativ. 

— Ai avut dreptate, continuă Paula. Se pare că, 
într-adevăr, câţiva agenţi de vârf ai serviciilor de securitate din 
diverse ţări est-europene s-au făcut nevăzuţi. Nu putem fi siguri, 
bineînţeles. Acolo domneşte haosul, însă un om, cu siguranţă, a 
fugit. 

— Cine? 

— lon Mănescu, geniul nefast de la cârma Securităţii 
româneşti. 

— Am hotărât deja să-l verific mai îndeaproape. Fără 
întârziere. Vom discuta pe marginea raportului tău. Guy Dalby 
trebuie să sosească în orice clipă. Vine de la Viena. Până acum a 
avut timp să-şi cunoască sectorul. 

In ciuda apariţiei g/asnostului, Tweed îşi păstrase vasta 
reţea din toată Europa Occidentală. Situaţia era prea fluidă, 
viitorul prea nesigur pentru a fi permisă deja o destindere. 

După asasinarea lui Harry Masterson, în criza The Greek 
Key, Tweed schimbase repede locul unora dintre cei patru şefi 
de sectoare ai săi. Erich Lindemann, neamt, conducea încă 
sectorul scandinav, având ca zonă de penetraţie nordul Rusiei. 
Harvey Wilson, promovat rapid de la funcţia de agent de teren, 
luase locul soţului Paulei, decedat, preluând controlul asupra 
Germaniei, Olandei şi Belgiei. Zona de penetraţie: Polonia şi 
Cehoslovacia. Reg Finch, o altă avansare rapidă, patruzeci de 
ani şi extrem de intransigent, preluase fostul sector al lui Dalby 
din Mediterană, acoperind Franţa, Spania, Italia, Turcia şi 
Elveţia. Zona de penetraţie: Libia şi Orientul Mijlociu. 

Se auzi un ciocănit în uşă, Tweed strigă să intre şi Guy 
Dalby îşi făcu apariţia. Cu baza la Viena, controla ultrasensibilul 
sector balcanic - acoperind Austria, lugoslavia şi Grecia. Avea, 
de asemenea, şi cea mai dificilă zonă de penetraţie: Ungaria, 
România, Bulgaria şi Ucraina. 

— Necazuri? Întrebă vesel în timp ce Tweed îl invita 
printr-un gest să se aşeze pe scaunul de lângă biroul său. 
Mesajul mi-a dat impresia că ar fi o urgenţă. 


Dalby, îmbrăcat într-un costum gri obişnuit, îşi îndreptă de 
pe frunte o şuviţă de păr negru, lins. De statură medie, avea un 
aer de încredere exagerată în sine, care-o enerva pe Paula, deşi 
îi recunoştea ascuţimea neobişnuită a minţii. 

— lon Mănescu, zise Tweed, intrând direct în subiect. Ai 
auzit de el? 

— Dacă am auzit de el? Dalby râse forţat. Era unul dintre 
oamenii importanţi pe care încercam să nu-l scăpăm din ochi 

— Când puteam. Era maestru în a ţine secrete locurile pe 
unde umbla, lăsând în urmă piste false. Un individ periculos, 
crud, lipsit de scrupule. Personificarea răului. li era apropiat lui 
Ceauşescu, ţinând în acelaşi timp şi Moscova la curent. 
Ceauşescu nu ştia asta, dar noi ştiam. Dacă s-ar fi născut în 
America, ar fi ajuns mare în CIA - dar, iarăşi, fără să uite să 
informeze Moscova... _ 

— Vrei să spui că era pro-sovietic? || întrerupse Tweed. 

— Doamne, nu! Dalby era amuzat. Mănescu nu e loial 
decât lui însuşi. Căuta să păstreze relaţii bune cu sovieticii ca să 
fie acoperit, în cazul în care aceştia îşi instaurau dominaţia în 
Bucureşti - ca să nu mai vorbim de banii în plus pe care, fără 
îndoială, îi obținea. ă 

— Unde e acum? Intrebă Tweed placid. 

— A dispărut iar în felul său binecunoscut. Dalby făcu un 
gest de scamator. Acum e, acum nu mai e. Se zvoneşte că a 
fugit din ţară în timpul revoluţiei. Sau e ţinut în secret sub pază 
în castelul lui Dracula. Un loc care i s-ar potrivi perfect. 

Tweed măzgălea ceva pe hârtiile din faţa lui. Desenă un 
vampir fioros, cu colţi lungi, apoi ridică privirea. 

— Trebuie să ştiu sigur dacă se află în mâinile autorităţilor 
româneşti. Dacă nu, înseamnă că a fugit şi mă interesează 
unde. 

— Nici nu vrei prea mult, nu? Să trimit câţiva oameni la 
faţa locului? 

— Vreau să te duci chiar tu. Am aranjat cu un prieten, care 
mi-e dator, ca supraveghetorul unui transport de echipament 
medical trimis la Bucureşti să fie un om de-al meu. Tu vei fi acel 
supraveghetor. Îi întinse lui Dalby un bilet împăturit. Numele şi 
numărul de telefon. Transportul pleacă în seara aceasta de la 
Stansted. 

— Cine crede că sunt? 


— Tocmai voiam să-ţi spun. Acoperirea obişnuită. Serviciul 
Special. Verifici o nouă rută de trecere a drogurilor - în legătură 
cu un grup IRA2. Nu trebuie decât să faci aluzie la asta. 

— Doar nu crezi că voi face mărturisiri complete. Ar fi 
cazul s-o şterg. Îți prezint raportul asupra situaţiei când mă 
întorc la Viena. Dacă mă întorc. 

Se ridică, îşi flutură mâna spre Monica, îi făcu cu ochiul 
Paulei şi ieşi. 

— Individul ăsta e mult prea deştept, comentă Paula. Nu 
cred că ştie că nu e unul dintre favoriţii mei. 

— Ba ştie, îi spuse Tweed, de aceea ţi-a făcut cu ochiul. Să 
te scoată din sărite. 

— Nu e un risc prea mare să trimiţi un om ca Dalby în 
România? Cu toate informaţiile pe care le are înmagazinate în 
creier? 

— Nu cu mult timp în urmă ar fi fost de neconceput, o 
aprobă Tweed. Dar, aducându-le ajutoare medicale, îl vor primi 
cu braţele deschise. Va avea el grijă de asta. In plus, e un 
lingvist de excepţie. Acum nu ne mai rămâne decât să-i 
aşteptăm raportul şi să ne continuăm treaba. 

— Dacă spui tu, zise Paula cu scepticism. 

Problema era, gândi Tweed, că Paula nu-l cunoştea chiar 
atât de bine pe Dalby. În spatele atitudinii frivole, pe care-i 
plăcea s-o afişeze în Park Crescent, se ascundea o minte ca 
argintul viu. Şi, printre alte limbi, Dalby vorbea şi româna, deşi 
Tweed se îndoia că va lăsa pe cineva de la Bucureşti să afle 
asta. 

— Singurul avantaj al poveştii ăsteia nenorocite cu 
spargerea casei, îi spuse Newman lui Evelyn în timp ce plecau 
de la Rezervaţia Naturală Minsmere, e că n-o să le treacă prin 
cap să te caute acolo. 

— Eşti sigur? Îl întrebă nervoasă. 

— Nu pot fi absolut sigur, recunoscu. Dar priveşte lucrurile 
din punctul lor de vedere. Rose Bower i-a aparţinut lui Sandy 

— Cu obsesia lor de a şti toate amănuntele în legătură cu 
angajaţii lor, n-avea cum să le scape asta. Au fost acolo să caute 
ceva ce credeau că se află în posesia ei. Au găsit acel lucru sau 
nu. În orice caz, locul acesta l-au tăiat de pe listă. 

— M-am simţit bine azi, spuse ea melancolică. 


2 Irish Republican Army - Armata Republicană Irlandeză (n. Trad.). 


Îşi petrecuseră timpul hoinărind prin rezervaţie, privind 
rațele şi alte păsări sălbatice bălăcindu-se în laguna din 
apropierea mării. Cerul era ca o cupolă de azur, aerul proaspăt 
şi nepoluat. La prânz mâncaseră ce adusese Evelyn de-acasă. 
Newman păstrase conversaţia pe un teren neutru, parând 
încercările lui Evelyn de-a aborda subiecte personale. Se 
hotărâse să se întoarcă la Londra, să arunce o privire prin 
registrul de comerţ din City. A 

— Trebuie să pleci aşa repede? Intrebă Evelyn pe un ton 
rugător, în timp ce maşina Se balansa, trecând printr-o serie de 
gropi. _ 

— In Walberswick o să fii în siguranţă. Dacă vrei să 
schimbi puţin peisajul, e o cârciumă drăguță la Dunwich. O iei la 
dreapta când ajungem la şosea - în loc s-o iei la stânga cum 
vom face ca să ne întoarcem la Walberswick. Dar nu te apropia 
de Southwold, o avertiză. 

Un capriciu bizar îl făcu pe Newman să se întoarcă la 
Londra pe drumul ce trecea pe lângă clopotniţa unde murise 
Sandy. Ancheta pentru stabilirea cauzelor morţii se ţinuse cu o 
zi în urmă la Southwold. Se dusese împreună cu Evelyn. 

Buchanan făcuse o depoziţie succintă, pe un ton sec. 
Investigaţiile continuau. Nu descoperise nimic încă. Rezultatul 
fuse cel aşteptat: „Crimă înfăptuită de persoană sau persoane 
necunoscute...” Pronunţând cuvintele, judecătorul îl privi fix pe 
Newman, care-i susţinu privirea. Imediat ce se termină totul, o 
scoase pe Evelyn de-acolo. 

Era noapte când lăsă în urmă şoseaua Al 120, trecu de 
Yoxford şi merse mai departe pe drumul şerpuitor de ţară. 
Şoseaua era pustie, aşa că mergea cu farurile aprinse. 
Mănunchiul de raze lumina câmpurile arate peste care se forma 
o crustă de gheaţă. Noaptea era rece, aerul aspru. Totul se 
potrivea cu starea lui de spirit. 

Se apropie de poteca ce ducea la clopotniţă, a cărei 
siluetă se desluşea vag şi ameninţător în lumina lunii, când 
observă la distanţă, în dreapta sa, o mare de lumini. Livingstone 
Manor, reşedinţa englezească de la ţară a lui Franklin D. Hauser. 
Apropiindu-se, văzu că toate ferestrele vechiului conac georgian 
erau luminate. La parter erau trase draperiile, însă la etaj, nu. 
Incetini. 


Ochii i se îngustară când văzu lângă casă conturul unui 
elicopter. Newman stătuse trei zile în Walberswick, la hotel - în 
primul rând, ca să ia parte la ancheta de constatare a cauzei 
morţii, dar şi ca să o liniştească pe Evelyn cât putea. In ziua în 
care descoperise cadavrul lui Sandy îşi amintea că Buchanan 
trecuse pe la Livingstone Manor şi i se spusese că Hauser era în 
Finlanda. Îşi mai aminti că se afla un elicopter în nord, lângă 
Beccles. 

Era Hauser la vila Livingstone? Ar fi putut să zboare cu un 
avion particular până la un aeroport din estul Angliei, de-acolo 
să meargă cu maşina până la eliport şi să vină la vilă cu 
elicopterul. Era o posibilitate. 

Ajunse în faţa porţilor înalte din fier forjat ce împiedicau 
accesul spre o alee. Văzu în lumina farurilor un interfon fixat pe 
unul din stâlpii de cărămidă. 

— Sunt Robert Newman, se anunţă după ce apăsă pe 
buton. Aş vrea să-l văd pe domnul Hauser, dacă nu e prea 
ocupat... 

9 

Franklin D. Hauser şedea într-un fotoliu Regency, 
încăpător, în sufrageria din partea din faţă a casei, îmbrăcat în 
haine de seară. Ferestrele dădeau spre aleea lungă ce ducea la 
porţile de la intrare. In grădină era amenajată o peluză întinsă, 
mărginită de un grup de copaci, cu un stejar uriaş într-unul din 
colţuri. 

— Deci, spune-mi, îi zise Hauser lui Adam Carver, ce-ai 
reuşit să faci cu Evelyn Lennox? 

— Nimic, îl anunţă Carver fără menajamente, stând în faţa 
unui şemineu mare, cu un pahar în mână. 

O jumătate de trunchi de copac înconjurat de buşteni mai 
mici ardea troznind, încălzindu-i spatele. Cu un gest nervos îşi 
ridică clapa buzunarului. 

— Vai! Vai! Câtă neglijenţă. Să nu-ţi iasă nimic cu fata la 
care ai fost trimis, spuse Frank Galvone pe un ton batjocoritor, 
stând aproape de Hauser. 

— Ei, Frank, îl admonestă Hauser domol. Lasă-l pe Adam 
să-şi termine povestea. Sunt sigur că mai are şi altele de spus. 

— Am vorbit cu ea în Greenway Gardens, unde locuieşte, 
continuă Carver, ingnorându-l pe Frank. Pe scurt, n-a fost de 
acord să semneze asigurarea. Şi mi-a spus că un individ pe 


nume Steve a scos o armă când Newman, corespondentul străin 
de presă, le-a întrerupt tete-a-tete-ni. Nu ştiam că la noi se 
angajează oameni care poartă arme. 

— Tu te ocupi de tranzacţii bancare, zise Frank repede. 
Nu-ţi băga nasul în chestii ce nu te privesc. 

— Asta înseamnă că angajăm oameni care poartă pistoale 
Walther? insistă Carver, privindu-l fix pe Hauser. 

— Bineînţeles că nu. Hauser era amuzat de idee. Trebuie 
să adaug că Frank se referea la America. Este foarte posibil ca 
paznicii anumitor firme să fie înarmaţi. E un lucru obişnuit în 
Statele Unite... 

Fu întrerupt de un ciocănit în uşă. Galvone strigă „Intră!” 
şi majordomul apăru cu o hârtie împăturită pe o tavă de argint, 
îi întinse tava lui Galvone care luă hârtia, o despături, citi cele 
câteva cuvinte şi i-o întinse lui Hauser. Cu o mişcare a capului, îi 
făcu semn majordomului să plece. 

— Vorbeşti de lup, spuse el. Newman e afară, vrea să vă 
vadă. O să-i spun să-şi ia valea. 

— Stai puţin. Vocea lui Hauser era tăioasă. Deschise un 
dosar albastru pe care-l ţinea pe genunchi şi aruncă o privire 
peste hârtiile dactilografiate. Greenwood raportează că Newman 
a venit şi le-a dat treaba peste cap tocmai când o convinseseră 
pe Lennox să semneze. lar Adam tocmai i-a confirmat spusele. 
Totdeauna trebuie să-ţi întâlneşti oponentul şi să asculţi ce are 
de spus. Paza bună trece primejdia rea, cum se spune. Adam, 
vrei să ai amabilitatea să-i spui lui Winterton să-l poftească pe 
domnul Newman? Mulţumesc. 

Galvone aşteptă până când Carver ieşi din cameră. 

— Cred că faceţi o greşeală. Rareori primiţi ziarişti. 

— Frank, eşti un om pripit. N-o să ocupi niciodată scaunul 
ăsta, dacă nu înveţi să-ţi stăpâneşti impetuozitatea. Trebuie 
să-mi observi metodele mai atent. 

— Ştiu că greşesc uneori. Il costa mult să spună asta, dar 
ştia că făcuse o gafă. Însă de cele mai multe ori fac lucrurile 
cum trebuie. Cred c-o să-mi mai pun ceva de băut. 

Luă o sticlă din servanta foarte veche ce servea drept bar 
şi-şi turnă un scotch dublu. Hauser se aplecă, trase sertarul 
biroului şi băgă înăuntru dosarul Grimwood. Apoi, rezemându-se 
de spătarul scaunului, îşi aprinse o ţigară. Galvone se grăbi să 
pună o scrumieră de cristal pe măsuţa de lângă el. 


Newman intră în cameră urmat de Carver. Îşi ţinea 
trenciul pe braţ. Refuză oferta majordomului de a-i lua haina: 
exista posibilitatea să fie nevoie să plece în grabă. Zâmbi, 
înaintând în cameră. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră să mă primiţi, 
domnule Hauser. In mod normal, v-aş fi sunat să-mi fixaţi 
întrevedere, însă treceam pe-aici întâmplător şi-am văzut 
luminile - şi elicopterul. Am bănuit că s-ar putea să vă fi întors 
din Finlanda. 

Văzu o licărire trecând prin ochii de un albastru îngheţat 
din spatele pince-nez-ului. Privindu-l pe Galvone, văzu ceva 
diferit. In ochii întunecaţi ai acestuia ardea o duşmănie făţişă şi 
tot corpul i se încordase. Loveşte din primul moment era tactica 
favorită a lui Newman. Hauser îşi reveni primul. 

— Mă bucur foarte mult să întâlnesc, în sfârşit, pe celebrul 
corespondent străin de presă. V-am citit best-seller-ul 
internaţional: Kruger. Computerul care a ratat. Cred că v-a adus 
o avere. 

— Intr-adevăr, îl aprobă Newman. Mi-a oferit 
independenţă financiară. Dar mai scriu câte un articol din când 
în când. Când subiectul îmi captează interesul. 

— Cred că am uitat regulile de politeţe... Hauser îi 
prezentă pe Carver şi Galvone. Amândoi vicepreşedinţi. Zâmbi. 
Într-o zi îi voi preda conducerea unuia din ei. Întrebarea este, 
cui? 

— Asta e o hotărâre pe care trebuie s-o luaţi singur. 

— Frank, serveşte-l pe domnul Newman cu ceva de băut. 
Cu ce vă otrăviţi? După aceea îmi veţi spune ce pot face pentru 
dumneavoastră. 

Newman îi mulţumi, clătină din cap şi se aşeză în fotoliul 
pe care Hauser i-l indicase cu un fluturat al mâinii sale mari. 

Sper că veţi fi de acord să-mi acordaţi un interviu 
pentru Der Spiegel. Când vă convine, adăugă curtenitor. 

— Am chiar acum cincisprezece minute libere. Pe urmă 
îmi vin oaspeţi la cină. Daţi-i drumul. 

Newman scoase agenda şi aruncă o privire spre Galvone 
şi Carver. 

— Îmi place să fiu întotdeauna singur cu persoana pe care 
o intervievez. Nu mă abat de la această regulă. 

Hauser se înveseli. 


— Adam, Frank, poate găsiţi în altă parte ceva cu care să 
vă ocupați timpul. E de preferat să fie ceva profitabil pentru 
companie. 

Galvone făcu un pas înainte şi puse o mână pe umărul lui 
Newman. Îl uimiră muşchii tari pe care-i simţi sub strânsoare. 

— Înainte să plecăm, ar fi mai bine să verific dacă tipul 
ăsta nu are vreo armă - sau un casetofon. 

— A avut grijă de asta înaintea ta paznicul în uniformă, din 
hol. Frank, te-aş ruga frumos să-ţi iei mâna de pe mine, ca să nu 
ţi-o dau eu la o parte. In mod dureros. 

— la încearcă, deşteptule... 

— Impulsivitatea ta se face simțită din nou, remarcă 
Hauser. Trebuie să-ţi amintesc că domnul Newman se află aici 
ca oaspete şi că trebuie tratat cu deferenţă? 

În timp ce vorbea, apăsă un buton ascuns în braţul 
fotoliului său. Uşile dintr-un capăt al încăperii se deschiseră fără 
zgomot şi apăru majordomul. Hauser îi vorbi pe tonul cu care ar 
fi cerut să fie servit ceaiul. 

— Winterton, poţi să confirmi dacă gardianul a efectuat 
controlul obişnuit asupra domnului Newman înainte să intre aici? 

— Sigur că l-a controlat, domnule. 

— Mulţumesc, Winterton. Asta e tot. Hauser îl privi pe 
Newman. Scuzele mele. Dar în lumea aceasta succesul naşte 
invidie, iar invidia, la rândul ei, poate da naştere la ostilitate. 

O stare de lucruri tristă, dar reală. Dacă măsurile de 
securitate nu sunt totale, nici nu dau rezultate. 

Galvone îşi dăduse mâna la o parte şi se îndepărtase 
câţiva paşi. Se uită urât la Newman şi ieşi din cameră împreună 
cu Carver. Newman se îndreptă de spate în fotoliu şi zâmbi. 

— În legătură cu măsurile de securitate. Paznicul de la 
poartă ar fi trebuit să mă controleze primul. Dacă un intrus l-ar fi 
eliminat cu o armă şi ar fi reuşit să pătrundă în casă, aţi fi avut 
de furcă. 

— Mulţumesc. Ce doriţi să mă întrebaţi? 

— De ce doriţi să vă extindeţi activităţile în Europa şi ce 
planuri aveţi? 

— Foarte modeste, domnule Newman. Investiţii minore - 
ale INCUBUS-ului - în anumite companii care să ne asigure un 
loc mărunt în Piaţa Comună. Nimic de mare anvergură. 


— Într-adevăr? Uzina de maşini-unelte Bennington din 
Swindon. O firmă cheie într-o industrie cheie. Manningham 
Electronics din Valea Tamisei. O companie cu cele mai avansate 
produse din vestul Europei. 

— Domnule Newman, să fim serioşi! Hauser îşi flutură 
ţigara, dar Newman observă iar acea scurtă licărire în spatele 
pince-nez-ului. Sunt directorul executiv şi preşedintele unei mari 
organizaţii internaţionale. N-am timp să mă ocup de amănunte. 
Mă preocupă linia tactică generală. Cum aş putea să ştiu ce se 
întâmplă într-o legiune de departamente? 

— Aveţi reputaţia de a fi un maestru al detaliului. 
Companiile pe care le-am menţionat sunt achiziţii importante. 

— Numele lor nu-mi spun nimic. Ar fi trebuit să-i consulţi 
pe Adam Carver sau pe Frank Galvone. 

— Din care unul s-ar puteasau nusă vă ia locul într-o zi? 

Hauser îşi dădu pe spate capul mare şi chicoti. 

— S înteţi un bun observator. Aţi remarcat micul meu joc 
prin care nu le permit să se lase pe tânjală. 

— Spuneaţi că investiţiile dumneavoastră în Europa sunt 
modeste. Ce e cu uzina de produse electronice a lui Timo 
Metsola din Finlanda - de unde de-abia v-aţi întors? Mie mi se 
pare că vă extindeţi mult mai mult. 

— Vă spun din nou că aceste nume nu-mi spun nimic. 
Starea de spirit a lui Hauser se schimbase. Strivi ţigara În 
scrumieră cu furie. Va trebui să aveţi mare grijă cu acest articol, 
domnule Newman şi să expuneţi faptele corect. Eu acţionez în 
stil american. N-am să mă gândesc de două ori înainte dea vă 
da în judecată şi de a vă lua şi cămaşa de pe dumneavoastră. 

— Care este strategia dumneavoastră generală în 
conjunctura precară în care se află Europa - în clipa de faţă? 
continuă Newman să-l preseze. 

— Să ofer mai multe locuri de muncă unde pot. Toţi 
oamenii care lucrează la INCUBUS sunt o mare familie. Singurul 
meu rol în viaţă este să-mi ajut aproapele, bărbaţi şi femei, 
indiferent de rasă sau credinţă. Puteţi să mă citați. 

— Indiferent de metodele pe care le folosiţi în afaceri? 

Hauser apăsă butonul din fotoliu. 

— Acest interviu a început să mă plictisească, e cazul să-i 
punem punct. M-aţi dezamăgit. Atitudinea lui deveni agresivă, 
tonul aspru. Fiţi foarte atent ce faceţi de-acum încolo. Ar fi mai 


bine să vă retrageţi din jurnalistică, să vă bucuraţi în linişte de 
banii pe care i-aţi câştigat de pe urma cărţii. Se uită la Winterton 
care tocmai intra în cameră. Condu-l, te rog, pe domnul 
Newman - pleacă imediat. 

— Mulţumesc pentru interviu. 

Newman zâmbi, se ridică, îşi băgă în buzunar agenda şi 
stiloul. O luă spre ieşire, păşind iute pe parchetul strălucitor şi 
îmbrăcându-şi trenciul din mers. 

Hauser apăsă de două ori pe butonul din fotoliu şi Galvone 
intră în fugă în cameră. După expresia de pe faţa lui Hauser, îşi 
dădu seama că ceva nu era în regulă. Pieptul cămăşii lui de 
seară era plin de scrum. Galvone îşi scoase batista din 
buzunarul de sus al hainei. 

—  Scuzaţi-mă, şefule, se gudură pe lângă Hauser, 
ştergându-l de scrum cu batista. S-a întâmplat ceva? 

— Robert Newman a plecat adineauri. Probabil că în clipa 
asta străbate aleea. Face cercetări asupra noastră, Frank. Şi se 
apropie de adevăr. Nu-mi place chestia asta. Nu-mi place deloc. 

— Să rezolv problema imediat? 

— Asta te priveşte. Întoarse o privire de oţel înspre 
subordonatul său. Nu-mi place să fiu amestecat în probleme 
mărunte 

— Fii discret. 

— Conduce un Mercedes 280 E. Paznicul a fost cu bicicleta 
şi l-a văzut. 

Galvone aproape că alerga spre uşă şi aruncă aceste 
cuvinte peste umăr. Inchise uşa în urma lui, cobori scările şi se 
avântă în noapte. 

Chiar lângă porţile de fier forjat - care se deschiseseră 
automat când se apropiase şi se închiseseră în spatele lui - 
Newman era întins pe spate sub maşină. Cu o lanternă-stilou 
controla partea de dedesubt a şasiului. Părea improbabil să-i fi 
pus o bombă atât de aproape de Livingstone Manor, dar mai 
bine să fii precaut decât mort. leşi de sub şasiu târându-se pe 
pietriş, se ridică, deschise uşa din dreapta faţă şi apăsă butonul 
care deschidea capota. 

Controlă rapid motorul şi nu găsi nimic nici acolo. 
Tremurând de frig, îşi scoase trenciul, îl scutură de praf, şi-l 
puse din nou şi se aşeză la volan. In ciuda frigului, cobori 
geamul înainte să pornească motorul. 


Tocmai lăsa în urmă domeniul lui Hauser când auzi 
sunetul unui alt fel de motor. Rotoarele unui elicopter puse în 
funcţiune. Apăsă pe accelerator şi începu să gonească pe 
şoseaua de ţară pustie. Ţinu farurile aprinse să vadă la timp 
curbele nesfârşite. În lumina lor apăreau garduri vii desfrunzite, 
cu ramurile ca sârma ghimpată. 

Zgomotul făcut de elicopter creştea, venind repede în 
urma lui. Peste un minut îl văzu în dreapta sa depăşindu-l, la o 
înălţime de aproximativ şaizeci şi cinci de metri. Continuă să 
zboare un timp, cu luminile roşii şi verzi scânteind, apoi începu 
să coboare şi dispăru. 

Newman se încruntă amintindu-şi ce-i spusese Buchanan 
într-o pauză a interogatoriului pe care i-l luase la Southwold, în 
ziua în care descoperise cadavrul lui Sandy. Venise vorba de 
Hauser şi Buchanan ridicase din umeri, aşezând pe masă ceaşca 
de cafea ce avea un gust oribil. 

— Câteodată mă gândesc că oamenilor ăstora superbogaţi 
le place să arate că au reuşit în viaţă. Hauser nu are numai 
proprietatea de douăzeci de acri de la Livingstone Manor. Un 
poliţist din Yoxford mi-a spus că mai are încă o sută de acri de 
pământ la vest de reşedinţa lui de la ţară... 

lar eu, gândi Newman, merg chiar spre vest. Probabil că 
undeva, pe acel pământ, aterizase elicopterul. Mergea cu viteză 
mare când elicopterul îl depăşise. Era posibil să-i cunoască 
maşina. Reduse viteza, micşoră lumina farurilor şi începu să ia 
curbele foarte încet, cu piciorul la pândă pe pedala 
acceleratorului. 

Merse astfel un timp, fără să întâlnească nici-o maşină. 

Câmpurile îngheţate luceau în lumina lunii şi un val de 
ceaţă ca spuma mării începuse să se ridice de ambele părţi ale 
şoselei. Luă încă o curbă şi văzu la distanţă, în apropierea 
şoselei, un pâlc de brazi pitici. Trase pe dreapta, opri motorul şi 
ascultă. 

Oare îi juca feste imaginaţia? Ar fi putut să jure că auzise 
zgomotul unui alt motor - un sunet metalic, înfundat, ca un 
geamăt. În noaptea geroasă şi fără vânt nu se mai auzea nimic 
acum. Porni motorul şi merse mai departe. 

Mărise viteza până aproape de optzeci de kilometri pe oră. 
Dintr-o dată, voia să plece cât mai repede din zonă. Se apropia 
de pâlcul de brazi ca o insulă întunecată lângă şosea. De când 


văzuse elicopterul, se uita cu atenţie în toate părţile şi clipi când 
văzu, brusc, ceva mişcându-se. Ceva uriaş, ivindu-se din spatele 
pâlcului şi îndreptându-se spre şosea. Şi mult mai tare, un huiet 
ca de explozie, acelaşi sinistru zgomot metalic. 

Era la nouă metri de pâlc când apăru sursa gălăgiei 
asurzitoare. Un tractor enorm, cu roţi gigantice, se pregătea să-i 
taie drumul. N-avea decât o fracțiune de secundă să hotărască 
ce-avea de făcut. Apăsă acceleratorul până la podea, 
Mercedesul răspunse, ţâşnind înainte ca o torpilă. Monstrul 
galben era gata să se năpustească asupra lui, cu două faruri, ca 
doi ochi uriaşi, aprinse acum. Newman nu ridică piciorul de pe 
accelerator. Cu coada ochiului vedea în dreapta imensa 
maşinărie, pregătită să-l distrugă. Mercedesul zbură pe lângă 
roţile tractorului la numai câţiva centimetri de ele. În oglinda 
retrovizoare văzu cum monstrul galben blocase ca un zid 
întreaga şosea. Merse înainte cu viteză... 

La volanul tractorului, Frank Galvone înjură murdar. 
Calculase greşit, doar cu o fracțiune de secundă, viteza 
Mercedesului. Înjurând iar, porni în marşarier pe drumul de ţară, 
spre valea unde pilotul şi elicopterul îl aşteptau. 

Newman, care în ultimele două ore trecuse pe lângă 
clopotniţa fatală, în minte cu imaginea lui Sandy ucisă, care nu 
încetase nici-o clipă să-l obsedeze, fu zguduit de întâmplare. 
Reacţia lui normală ar fi fost să întoarcă brusc maşina şi să se 
repeadă asupra şoferului tractorului. Insă nu ştia dacă acesta 
era singur, şi nu mai era înarmat - aruncase în mare la 
Walberswick pistolul pe care-l luase de la Steve, împreună cu 
încărcătorul. 

Cinci minute mai târziu văzu luminile unei cârciumi 
săteşti: The  Nag'ss Head. Parcă maşina printre alte 
douăsprezece, în aşa fel încât să nu se vadă din şosea şi intră. 

Cârciuma era de modă veche, cu tavan din bârne 
înnegrite de fum şi un foc de buşteni trosnind într-o firidă 
adâncă. Înăuntru era plin. Majoritatea localnici. Muncitori 
agricoli având pantalonii strânşi pe glezne cu bucăţi de sfoară 
sau clame. Se rezemă de tejgheaua murdară de lemn. 

— Bună seara, domnule. Cu ce vă putem servi? 

— Un scotch. Şi puţină apă, vă rog. 

Hangiul îi puse în faţă un pahar şi împinse o cană cu apă 
de-a lungul tejghelei, privindu-l atent. 


— Nu sunteţi de pe-aici, nu? 

— Nu, spuse achitând băutura. Tocmai i-am luat interviu 
unui bărbat, Franklin D. Hauser. Diluă scotchul cu apă şi luă o 
înghiţitură. Am auzit că nu e prea simpatizat pe-aici. 

Toată lumea tăcu brusc. Un bărbat voinic din stânga sa, 
îmbrăcat într-o jachetă de catifea reiată, se dădu mai aproape 
de el şi-l înghionti. 

— Vă terminaţi paharul ăla şi-o ştergeţi, nu-i aşa, 
domnule? 

— Ce-ai zis? auzi o altă voce, de data asta din dreapta sa. 
Un uriaş de un metru nouăzeci, cu păr negru şi sprâncene 
împreunate la rădăcina nasului mare. l-ai spus lui Jed că nu-ți 
place domnu' Auser? 

— Poate mai stau să beau încă un pahar, poate nu, 
răspunse Newman, uitându-se la tipul în jachetă de catifea. 

— Ar fi mai bine să te limitezi la unul şi să-ţi iei valea. 

Dan, uriaşul, ridică paharul şi i-l apropie de gură. Rânji, 
arătându-şi dantura stricată. 

— Fii băiat bun şi bea tot. 

— Pune încet paharul jos, spuse Newman netulburat. Vă 
avertizez că am fost în SAS. Dacă aş fi nevoit să mă apăr, s-ar 
putea să mă ambalez prea tare şi să omor pe cineva. N-am spus 
că nu-mi place Hauser. Am zis că am auzit că nu e prea 
simpatizat. Asta a fost în Yoxford. Mă întrebam de ce. _ 

— Yoxford! Individul cu jachetă de catifea râse sarcastic. li 
vorbi uriaşului peste capul lui Newman. În locul tău, aş pune 
paharul jos. Am înţeles greşit spusele domnului. 

Paharul fu pus la loc pe tejghea în faţa lui Newman. Bău 
puţin şi îi luă din nou la întrebări. 

— Înţeleg că vă place Hauser. Nu mă miră, minţi, dar 
poate cineva să-mi spună de ce-l iubiţi atât de mult? 

— E generos cu banii lui, interveni hangiul, uşurat că 
perspectiva bătăii se îndepărtase. Să vă dau un exemplu. Am 
avut o furtună care a doborât case şi copaci. N-aveam 
asigurare. 


3 The Special Air Service - Serviciul Aerian Special: trupe special instruite 
pentru atacuri în grupuri mici, de regulă paraşutişti, în adâncimea 
dispozitivului inamic (n. Trad.). 


Cine a venit şi-a spus că va plăti toate reparaţiile? Domnul 
Franklin D. Hauser. 

— Foarte generos, într-adevăr. 

— Asta nu e tot, se amestecă Jachetă de Catifea. Oricine 
întârzie cu plata ipotecilor nu trebuie decât să se ducă să 
anunţe la Manor. Domnul Hauser te ajută la nevoie. Puteţi să 
străbateţi ţinutul ăsta în lung şi-n lat, o să vedeţi că oamenii îl 
vorbesc numai de bine pe domnul Hauser. Se aplecă spre 
Newman care, după mirosul respirației acestuia, îşi dădu seama 
că băuse mai multe halbe de bere. Şi toţi ar face orice să-l ajute 
dacă ar avea vreo problemă. 

— Bun, mă bucură ce-am aflat. Bău ce mai avea în pahar. 
E clar că am fost dezinformat în Yoxford. Trebuie să plec acum. 

Conducând în noapte spre Londra, Newman de-abia 
aştepta să lase în urmă „ţinutul” lui Hauser. Americanul era 
deştept, recunoştea asta. 

Pozând în filantrop, dăduse bani cu largheţe localnicilor. 
Asta îi asigura o armată de aliaţi - şi potenţiali spioni - 
acoperind o zonă vastă dincolo de proprietatea sa Livingstone 
Manor. Newman se întrebă dacă folosea aceste metode şi în alte 
părţi ale lumii. 

Se gândi că aceste măsuri de precauţie pe care şi le luase 
Hauser eliminau posibilitatea de a găsi vreodată un martor care 
s-o fi văzut pe Sandy sosind la clopotniţă cu Jaguarul ei în zorii 
acelei dimineţi. Cuvântul de ordine probabil că fusese răspândit 
deja: nu vezi nimic rău, nu auzi nimic rău. Ceea ce îi aduse în 
minte o altă ipoteză. 

Presupunând că Sandy fusese ucisă din cauza faptului că 
lucrase până de curând la INCUBUS, asasinul putea fi unul dintre 
oamenii apropiaţi ai lui Hauser. Hauser îi făcuse impresia unui 
individ care-şi calcula bine mişcările. Nu s-ar fi folosit de un 
ucigaş plătit pentru o singură lovitură. Prea riscant. 

Dumnezeule! Işi spuse. Poate că la Livingstone Manor am 
fost în aceeaşi cameră cu asasinul. Observase că Adam Carver 
părea genul atletic, foarte sănătos şi puternic. Pe de altă parte, 
mai era şi domnul Frank Galvone. La prima vedere acesta i se 
păruse un gangster, însă întâlnise şi alţi americani, destul de 
oneşti, în posturi importante, care-i făcuseră aceeaşi impresie. ÎI 
intrigase faptul că amândoi se aflau la Livingstone Manor. Nu se 
spunea despre ucigaş că se întoarce mereu la locul crimei? 


Era trecut de miezul nopţii şi se apropia de apartamentul 
său din South Ken, cu mintea frământată de aceste gânduri fără 
legătură între ele. Şoseaua era pustie la ora unu noaptea. 

Se afla pe şoseaua Beresforde, în apropiere de casă, aşa 
că reduse viteza, căutând un loc să parcheze. Camionul uriaş, 
cu cabină separată pentru şofer, apăru din senin, mergând cu 
viteză mare, cu farurile aprinse şi îndreptându-se direct spre el. 
încercă să-l evite, dar era prea târziu. Monstrul îi izbi partea din 
spate a maşinii. Deşi purta centura de siguranţă, fu aruncat 
înainte şi se lovi cu capul de volan. 

Cu privirea împăienjenită, se forţă să-şi ridice capul. 
Frânase instinctiv, ceea ce fusese, probabil, o greşeală. Ca prin 
ceaţă, văzu farurile imense, ca nişte ochi de caracatiţă, 
micşorându-se. Camionul se îndepărtă. Luă colţul şi dispăru. 
Newman îşi pierdu cunoştinţa. 

10 

Valul de căldură ce începuse în mai continua să 
pârjolească Londra şi în iunie. Tweed privea afară de la fereastra 
biroului. Era îmbrăcat în cămaşă cu mâneci scurte şi pantaloni 
subţiri. Era spre mijlocul dimineţii şi turiştii îşi târau picioarele 
spre Regent's Park sub razele orbitoare ale soarelui. 

Monica transpira, în ciuda ventilatorului de pe biroul ei 
care părea doar să rotească aerul fierbinte. Tweed se întoarse 
brusc în timp ce uşa se deschise. Paula intră. Îşi dădu seama că 
era emoţionată. 

— Bob face jogging în Hyde Park. Nu e minunat? A ieşit 
din spital. Se duce acasă să facă o baie şi vine încoace. 

— Trebuie să bem ceva ca să sărbătorim, zise Tweed. 
Şampanie. 

— Nu înainte să vină şi el, replică Paula. Se trânti pe 
scaunul din spatele biroului ei. Trei coaste rupte şi o comoţie. 
Acum e sănătos tun. A trecut prin multe. 

— Nu coastele m-au îngrijorat, zise Tweed aşezat în 
scaunul lui rotativ. Are o constituţie solidă. Eram sigur că o să se 
vindece. Însă comoţia e o treabă periculoasă. 

— Asta ne tot spunea şi doctorul, îşi aminti Paula. A 
insistat foarte mult ca Bob să rămână la spital sub îngrijirea sa 
până aveau să-i dispară durerile de cap. Se vedea bine că îl 
omorau, pur şi simplu. 


— Şoferul camionului a ţinut neapărat să-l omoare, 
interveni Monica îndârjită. Şi, bineînţeles, ce face poliţia? 
Găseşte camionul abandonat la doi kilometri distanţă şi constată 
că a fost furat. Nici urmă de şofer. 

Telefonul sună şi Paula se repezi să răspundă. Spuse 
câteva cuvinte, aşeză receptorul în furcă şi zâmbi. 

— Bob urcă spre noi. 

Newman intră cu o privire distantă. Paula se îngrijoră 
imediat. Sări din scaun, alergă spre el şi îl conduse la un fotoliu. 

— Ţi-a revenit durerea de cap? Il întrebă. 

— Nu. Îi zâmbi. Scuză-mi expresia sumbră, meditam 
intens. Mă simt bine. Îmi aminteam câteva din faptele puse cap 
la cap cu ajutorul informaţiilor pe care mi le-ai adus. Am stat 
mai mult pe telefon în rezerva aia de la spital. În jurnalul lui 
Sandy 

— Cel pe care l-am găsit în Jaguarul ei în dimineaţa aceea 
la clopotniţă - e o referire la Dracon. Ştiu acum ce înseamnă 
asta. INCUBUS are un grup de experţi numit Dracon cu baza 
lângă Boston. Toate ideile vin de-acolo. Ed Riverton a fost 
vicepreşedintele acestui grup. A făcut o aluzie la asta în timpul 
interviului pe care i l-am luat în Helsinki, cu puţin înainte de-a fi 
ucis. : 

— Deci, de ce crezi că a fost omorât în felul acela? Intrebă 
Tweed. 

— Pentru că se speriase de ce plănuiau să facă savanții 
ăia nebuni angajaţi de Hauser. Problema e că habar n-am ce 
plănuiau. Ș 

— Înseamnă că n-am prea înaintat, observă Tweed. Însă 
avem o mulţime de informaţii despre acest colos bancar. 
Adunate în timp ce ai fost în vacanţă... 

— Frumoasă vacanţă, mulţumesc foarte mult... 

— Ştiai că e cea mai mare bancă din Statele Unite? insistă 
Tweed. Mai mare chiar şi decât Banca Americii. Are resurse 
enorme şi acţiuni majoritare în unităţi economice cheie din toată 
lumea occidentală. 

— Putere. Newman se opri să bea din cafeaua făcută de 
Paula. Şampania putea să mai aştepte. Putere, repetă el. Asta îl 
pune în mişcare pe Hauser. Vrea să aibă mai multă putere decât 
oricine în lume. Am luat legătura cu câţiva prieteni reporteri. 
Treptat, voi pune la locul lor piesele acestui puzzle. Oh, apropo, 


inspectorul şef Buchanan trebuie să sosească. Sper că n-ai nimic 
împotrivă. 

— Eu nu, dar credeam că tu ai, comentă Tweed. A fost 
peaici de două ori de când ai fost dus la spital. Se pare că eşti 
încă suspectul lui principal. 

— Când eşti la strâmtoare, trebuie să iei taurul de 
coarne... în cazul nostru taurul fiind Roy Buchanan. Vreau să-i 
pun nişte întrebări. Am nevoie de ajutorul tău - şi de al lui 
Mauno Sarin. E tot şef la Poliţia de Protecţie, sper? 

— Da, dar nu înţeleg... 

— O să înţelegi. 

Sună telefonul şi de data asta răspunse Monica. Paula îl 
privea pe Newman: arăta grozav de bine. Radia parcă de 
energie şi forţă. Işi recăpătase vechea sa impetuozitate. Monica 
acoperi receptorul cu mâna. 

— Ai obţinut ce-ai căutat. Buchanan e jos. Se uită la 
Tweed. Să-l las să urce? 

— Lasă.-l... 

Inspectorul şef Buchanan îşi făcu apariţia îmbrăcat în 
acelaşi costum gri şi urmat de sergentul Warden, cel cu faţă 
impenetrabilă. Se uită la cei prezenţi, uimit parcă să vadă atâţia 
oameni. Tweed îşi invită oaspeţii să se aşeze, apoi se rezemă de 
spătarul scaunului, lăsându-i cale liberă lui Newman. 

— Domnule inspector, aţi înaintat cu anchetarea crimei lui 

Sandy Riverton? 

— De obicei, eu pun întrebările. Buchanan părea amuzat. 
Dar dacă aţi adus vorba, nu. Pe de-o parte, nu mă aşteptam să 
găsesc martori din moment ce totul s-a petrecut în zori. Pe de 
altă parte, speram că voi găsi. E o regiune de ferme - muncitorii 
agricoli se trezesc devreme. 

— Dar aţi încercat? insistă Newman. 

— Da, şi m-am izbit de un zid al tăcerii. 

— Ceea ce nu mă miră... 

Newman le povesti pe scurt ce i se întâmplase la cârciuma 
The Nag's Head cu câteva ore înainte să ajungă în spital. 

— Interesant. Buchanan rămase tăcut o clipă. Dar asta 
nu-l implică în niciun fel pe Hauser, care probabil n-are nimic 
de-a face cu crima. O altă pauză. Însă mai e şi uciderea lui 
Edward Riverton, soţul ei, despre care m-a informat Tweed în 
timp ce aţi fost în spital. 


Dintre toţi cei prezenţi în birou, numai Buchanan părea 
insensibil la căldură. Era imaginea relaxării, stând picior peste 
picior şi, cu ochii săi cenuşii pe jumătate închişi, studiindu-l pe 
Newman. Warden, retras într-un colţ, savura scena: era o 
experienţă nouă să vadă pe cineva luându-l tare pe Buchanan, 
în loc să fie invers. 

— Asta s-a întâmplat în Helsinki, sublinie Newman. La 
mare distanţă de Suffolk. 

— Adevărat, dar după ce ţi-au trecut prin mână un număr 
de cazuri de omucideri, înveţi să le recunoşti pe cele făcute 
după acelaşi şablon. Există similitudini între cele două crime, 
care, în paranteză fie spus, înţeleg că au avut loc la douăzeci şi 
patru de ore distanţă una de alta. 

— Ce similitudini? 

Buchanan se aşeză mai bine pe scaun. 

— Sandra Riverton a fost ucisă într-un loc izolat, la o oră la 
care oamenii sunt de obicei în pat. Domnul Tweed cunoaşte 
Finlanda şi mi-a spus că Edward Riverton a fost aruncat noaptea 
printre ghețarii din port. La o oră când nimeni nu se aventurează 
afară. Metodele sugerează, de asemenea, o tehnică similară, 
deşi s-ar putea să întind coarda un pic prea mult. 

— Întindeţi-o pentru mine, îl rugă Newman. 

— Sandra Riverton a fost spânzurată - o frânghie în jurul 
gâtului. Edward Riverton a fost strangulat - iarăşi gâtul. O parte 
vulnerabilă a anatomiei umane. Şi un mod sigur de a omori pe 
cineva. 

— Tot nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi. 

— Ba eu cred că da. Zâmbi fără un pic de veselie. Am spus 
mai devreme că cele două crime au fost comise la douăzeci şi 
patru de ore una de alta. Acest element mă contrariază. Acelaşi 
individ are timp să-şi termine treaba în Finlanda, să ia un avion 
spre Londra şi să închirieze o maşină pentru a ajunge în Suffolk. 
De asemenea, am aflat că domnul Hauser posedă un avion cu 
reacţie Lear cu care zboară prin toată lumea, plus un elicopter 
Sikorsky pe care l-am văzut decolând de la Livingstone Manor. 
Şi există eliport la sud-est de Beccles, chiar la nord de 
proprietatea lui Hauser. 

Ai fost extrem de harnic, gândi Newman. De ce-mi spune 
toate astea? Răspunsul la întrebarea lui nerostită veni imediat. 


— Domnule Newman, v-aţi gândit cumva să mergeţi în 
Finlanda în viitorul apropiat? 

— Nu. De ce mă întrebaţi? 

— Îmi lăsam mintea să hoinărească. Îi aruncă o privire 
rapidă lui Tweed care îşi spunea: Mă faci să râd. Nu ţi-ai lăsat 
mintea să hoinărească niciodată. O simplă idee, adăugă 
Buchanan. 

— Cred că a fost mai mult decât atât, insistă Newman. 

— Ei bine, s-ar putea dovedi interesant dacă cineva ca 
dumneavoastră şi-ar băga un pic nasul pe la sediul INCUBUS- 
ului din Helsinki şi ar pune câteva întrebări. Bineînţeles, ar 
trebui găsită persoana dispusă să răspundă. 

— Ce fel de întrebări? 

— Cred că ştiţi şi dumneavoastră. A fost vreun angajat al 
lor în Helsinki în noaptea asasinării lui Edward Riverton? Şi a fost 
cumva aceeaşi persoană absentă în ziua următoare? Adică, în 
ziua în care a fost găsit cadavrul lui Riverton. Cineva care a 
plecat în Anglia, astfel că a fost aici când Sandra Riverton a fost 
ucisă. 

— Nici nu vreţi prea mult, nu-i aşa? 

— A fost doar o sugestie. Dacă asta e tot, ar fi cazul să 
plec. Sunt ocupat până peste cap cu crima din Camden Town. 
Se ridică, refuzând ceaşca de cafea oferită de Tweed. La uşă, se 
uită înapoi spre Newman. Dacă aţi găsi pe cineva care să 
corespundă acestei descrieri, aţi ieşi din rândul suspecţilor. 

— Deci, sunt încă suspectul dumneavoastră principal? 

— Să spunem că, în majoritatea cazurilor, vinovatul se 
dovedeşte a fi cel care a găsit cadavrul. La revedere, domnule 
Tweed... 

După această remarcă ieşi, cobori scara, îi dădu înapoi 
gardianului biletul de identificare şi se îndreptă împreună cu 
Warden spre maşina sa fără plăcuţă de înmatriculare. După ce 
se aşeză la volan, Warden îl întrebă: 

— Tot mai credeţi că Newman ar putea fi criminalul? 

— Nu pot renunţa la ipoteza asta fără dovezi concludente, 
în mod sigur l-am lăsat pe Newman cu această impresie. 

— Şi ce-a fost treaba cu Finlanda? 

Buchanan zâmbi. 

— Dacă e inocent, va dori s-o şi dovedească. L-am rugat 
pe ajutorul comisarului să mă lase să plec la Helsinki, dar a 


refuzat. A spus că trebuie să mă concentrez asupra cazului 
Camden Town. Poate că va pleca Newman şi va face treaba în 
locul meu. 

— Credeţi că s-ar descurca? 

— E omul ideal. Fiind un corespondent de presă 
experimentat, se pricepe grozav să interogheze oamenii. A fost 
profesia lui atâţia ani - şi nu e foarte diferită de a mea. 

Vulpe vicleană, gândi Warden, având grijă să nu-i scape 
nici-o silabă cu voce tare. 

— Înapoi la Scotland Yard, îi ordonă Buchanan. 


— Deci, ce-ai obţinut în afara faptului că l-ai adus pe 
Buchanan aici? Întrebă Tweed. 

— Am aflat că sunt încă suspectul lui principal. Asta mă 
interesa, de fapt. Însă mi-a dat o idee. 

— La ce te referi? 

— La chestia cu Finlanda, interveni Paula. Bob o să plece 
în Finlanda. Citesc asta pe faţa lui. Şi, continuă cu hotărâre, 
vreau să mă duc cu el. Femeile văd uneori lucruri care bărbaţilor 
le scapă. Nu uita că grosul cercetărilor asupra INCUBUS-ului a 
fost făcut de mine. 

— O să mă mai gândesc, îi spuse Tweed. Ar putea fi 
periculos. 

— Am mai discutat despre asta şi înainte, se înfierbântă 
ea. A fost periculos şi în Germania. Şi acţiunea de dinainte, din 
Rotterdam, a fost a naibii de periculoasă. Nu admit să fiu tratată 
de parcă aş avea doisprezece ani. Sau, îşi jucă ultimul atu, ţi 
s-au învechit concepţiile? Femeile nu trebuie să-şi bage nasul în 
treaba bărbaţilor? 

— Am spus că o să mă mai gândesc, răspunse Tweed, 
refuzând să muşte momeala. Şi nu ştim sigur dacă Bob o să 
plece în Finlanda. 

— Cred că acolo va fi următoarea mea oprire, zise 
Newman. Dar, mai întâi, aş vrea să aflu ce secrete ale INCUBUS- 
ului a dezgropat Paula... 

Fu întrerupt de soneria telefonului. Monica răspunse şi 
acoperi iarăşi receptorul cu palma. 

— E un american. Un domn Ward Dexter. Spune că-l 
aştepţi, că ai fost informat că va veni. Te aşteaptă la hotelul 
Brown. 


— Spune-i că voi fi acolo într-o oră. 

Tweed începu să se plimbe prin cameră, ştergându-şi 
fruntea transpirată în timp ce Monica transmitea mesajul. 
Căldura devenea toridă şi cămaşa i se lipise de piele sub braţe. 

Işi aminti că Guy Dalby, şeful sectorului balcanic, 
raportase mai devreme din Viena. La Bucureşti, Dalby aflase 
dintr-o sursă demnă de cea mai mare încredere, că lon 
Mănescu, brutalul şef al Securității, trăia. „Dumnezeu ştie unde 
a fugit”, accentuase Dalby. „Dar era foarte sănătos când s-a 
evaporat...” 

— Domnul Dexter te aşteaptă, îl anunţă Monica. 

— Tempo-ul începe să se accelereze, comentă Tweed, 
punându-şi jacheta din stofă subţire. Pare să fie agentul secret 
trimis personal de preşedintele Statelor Unite. Acum voi afla ce 
îngrijorează aşa tare Washingtonul. O problemă diferită de a ta, 
i se adresă lui Newman. 

11 

Tweed luă un taxi, îi spuse şoferului să-l lase la intrarea 
din Piccadilly spre pasajul Burlington. Străbătu tacticos pasajul 
lung, oprindu-se des să se uite în vitrinele magazinelor la 
mărfurile scumpe. Din când în când arunca o privire înapoi. 

leşind din pasaj o luă la stânga şi intră în hotelul Brown 
din strada Albemarle. Merse repede spre recepţia aşezată în 
mijlocul unui hol ce dădea şi în strada Dover. Un hotel foarte 
bun: In afara serviciilor excelente şi discrete, avea şi două ieşiri. 
Domnul Dexter locuia în camera 144. 

Tweed luă liftul la care îl conduse recepţionerul, ieşi şi 
străbătu un coridor pustiu. Bătu de trei ori la uşa camerei 144, 
care fu deschisă câţiva centimetri de un bărbat cu părul negru şi 
sprâncene groase. 

— Domnul Dex... 

Tweed se holbă când bărbatul deschise uşa larg. Avea 
probabil puţin peste cincizeci de ani, faţa osoasă şi era bine 
clădit. Sub nasul gros avea o mustață neagră, subţire şi 
pomădată, care-i dădea o înfăţişare latină. Ochii de un albastru 
glacial îi spuseră lui Tweed că nu se înşela. 

— Intră, îl îndemnă bărbatul nerăbdător. 

Uşa se închise în spatele lui Tweed care cercetă atent cele 
două camere mobilate luxos. Ferestrele dădeau în strada 
Albemarle. Se duse lângă una din ele şi se uită în jos prin 


perdea. Dintre toţi cei care ar fi putut veni din Washington, 
„Dexter” era ultima persoană la care se aştepta. Se întoarse să-l 
privească pe Cord Dillon, director adjunct la CIA. „Un diamant 
neşlefuit”, îi spunea Paula. „Are manierele unui elefant”, era 
caracterizarea elegantă a Monicăi. 

— Văd că ţi-ai lăsat mustață, remarcă Tweed. Doamne, şi 
la păr ce ţi-ai făcut? g 

— M-ai recunoscut repede? Intrebă Dillon pe un ton 
agresiv. 

— Nu. Cum ai reuşit? 

— Mi-am lăsat mustață şi-am vopsit-o - ca şi părul. Dacă 
tu nu m-ai recunoscut, cine o s-o facă? 

Tweed se aşeză. Cord Dillon pe care-l ştia el avea o claie 
de păr şaten şi era ras complet pe faţă. Obrajii supţi, cu pomeţi 
proeminenţi, gura cu buze subţiri şi strânse erau aceleaşi şi-i 
accentuau înfăţişarea latină - pusă şi mai mult în evidenţă de 
croiala costumului subţire. 

— Ce costum e ăsta? Întrebă Tweed în timp ce Dillon turna 
în pahare apă Perrier. Mulţumesc, e o zi călduroasă. 

— ltalienesc. Să lăsăm taclalele. Sunt aici pe cont propriu. 
Asta înseamnă că acţionez fără întăriri. Nici măcar directorul nu 
ştie unde mă aflu. 

— Atunci cine ştie? 

— Preşedintele. Străbătu camera, păşind greoi, şi se lăsă 
într-un fotoliu. Îşi schimbase până şi mersul: În mod normal, se 
mişca de parcă ar fi avut arcuri la picioare. 

— Şi altcineva? 

— Nimeni. Doar preşedintele, nu glumesc. 

— De ce atâta mister? 

— Nu vreau să mor... 

Tweed rămase cu gura căscată. Vorbea cu unul dintre cei 
mai duri şi mai inteligenţi americani pe care-i întâlnise vreodată. 
Nu se aşteptase să-l audă vreodată pe Cord Dillon făcând o 
asemenea afirmaţie. Nu dădea niciun semn că ar fi înfricoşat, 
însă Tweed simţi că era ca un arc întins la maximum. 

— Ce-ar fi să-mi dai câteva amănunte? li sugeră. 

— Sigur. Dar mai întâi - ca să te convingi că sunt bona 
fide, cum spun uzbecii - citeşte acest document 

Tweed fu uşurat să constate că americanul nu-şi pierduse 
formidabilul simţ al umorului. Scoase dintr-un plic o foaie groasă 


de hârtie. În susul paginii se afla antetul cu litere în relief al 
preşedintelui. Autorizaţia era scurtă şi adresată lui Tweed. 
Parcurse repede mesajul bătut la maşină. Un pasaj îi atrase 
atenţia. 

Cord Dillon se deplasează ca reprezentantul meu personal 
cu instrucțiunea de a mă informa în mod direct în privinţa 
acestei chestiuni şi de a nu apela la niciun fel de intermediari, 
indiferent de funcţie. 

Dedesubt era semnătura preşedintelui. Tweed împături la 
loc hârtia, o băgă în plic şi i-l întinse lui Dillon. 

— De ce-ai spus „Nu vreau să mor”? 

— Pentru că INCUBUS s-a infiltrat în guvernul Statelor 
Unite la toate nivelurile, în CIA şi FBI. Hauser e miliardar. Există 
zvonuri că sumele pe care le-a împins sunt astronomice. 

— Mită? 

— Da. A iniţiat o structură la nivel înalt în interiorul 
conducerii de la Washington. Chiar şi preşedintele se simte 
asediat. Nu mai putem avea încredere în nimeni, neştiind cine 
lucrează pentru INCUBUS şi cine nu. 

— De ce-ai venit aici? vru să ştie Tweed. 

— Credem că în Europa îl putem dobori pe Franklin D. 
Hauser. Există suspiciuni că operează ilegal. Avem nevoie de 
dovezi solide în privinţa asta. Se zvoneşte că s-a asociat cu nişte 
indivizi ciudaţi. La naiba, Tweed, nu ştim absolut nimic! 

— Atunci ar fi cazul să începem să aflăm ce pune la cale. 
În special, în Finlanda. 

— De ce o fi ales Finlanda? 

— Pentru că e o zonă neutră, aş zice. Situată mult la nord 

— Aparent departe de vârtejul care a cuprins Europa de 
Est. Trebuie să ne facem un plan conform căruia să acţionăm - 
pentru a afla ce face Hauser. Şi-a construit un sediu mare în 
Helsinki şi mai are unul în Turku. Petrece mult timp în Finlanda. 

— Atunci mergem acolo, începem să acţionăm şi-i 
aruncăm în aer toate planurile. 

Dillon avea tendinţa să se repeadă cu capul înainte. Însă 
nu întotdeauna, fiind un om inteligent şi experimentat. Acum 
era încordat - pentru că lucra singur. În mod obişnuit, conducea 
o echipă mare. Poate că asta punea şi mai bine în evidenţă 
diferenţa dintre temperamentul american şi cel britanic, reflectă 
Tweed. 


— la-o uşor, Cord, îl avertiză, şi rămâi sub acoperire. Eu nu 
pot să vin încă - dar Bob Newman s-ar putea să plece acolo. 
Dacă e de acord, vă înhămaţi la drum împreună. 

— Corespondentul de presă? Nu ne împăcăm prea bine. 
lar tipul e un lup singuratic. 

— Care ţi-e acoperirea? Ș 

Dillon zâmbi şi luă o gură de apă. Incepea să se calmeze 
sub influenţa lui Tweed, care nu-şi pierdea niciodată nici sângele 
rece, nici felul nonşalant de a vorbi. 

— Oficial, sunt ataşat la Washington Post. Ca trimis special 
al ziarului... 

— Şi dacă cineva controlează? Îl întrerupse Tweed. Ai spus 
că numai preşedintele ştie... 

— Redactorul-şef o să mă susţină. Crede că investighez 
tranzacţiile de droguri din diversele părţi ale lumii. 

— Atunci ar fi ideal să călătoreşti împreună cu Newman. 
Nu-i eşti antipatic, continuă Tweed, denaturând puţin adevărul. 
Aşteaptă aici câteva zile. Newman o să te contacteze, însă 
numai dacă este de acord. Dacă nu, o să iau eu legătura cu tine. 

— Nu pot să stau degeaba prea mult timp, aşteptând în 
vechitura asta de hotel. Dar are clasă, recunosc. Serviciile sunt 
de calitate. Probabil că a fost construit în perioada georgiană. 

— Nu chiar. Tweed se abţinu să nu zâmbească, însă 
Agatha Christie obişnuia să stea aici. 

— N-o să-i spui lui Newman ce ţi-am spus, nu-i aşa? 

— Va trebui. Bob Newman a mai lucrat cu mine, după cum 
bine ştii. E verificat. 

— Bine. Tonul lui Dillon era sceptic. Nu uita, stau aici sub 
numele Ward Dexter. Şi n-o să-i spui nimic dobitocului ăluia de 
şef al tău, Howard? 

— Howard nu e inclus în cercul magic de data asta. Stai 
calm... 


Otmoor, la nord de Oxford, este un ţinut pustiu şi sumbru, 
cu pământuri neroditoare şi numai câţiva copaci. Newman ieşise 
de pe şoseaua B4027 şi mergea pe un drum îngust cu nu mai 
mult de cincizeci de kilometri pe oră. Lângă el se afla Paula, 
uitându-se pe hartă şi făcând pe ghidul. In spate şedea Cord 
Dillon, nervos. 


— Ne târâm ca melcul, se plânse el. Chiar ştiţi unde 
locuieşte acum tipul ăsta, Archer? 

— Cu aproximaţie, domnule Dillon, îi răspunse Paula cu 
acreală. Fiţi atent să nu trecem de Begonia Cottage. 

— Begonia! Seamănă cu numele unui fel de spaghete cu 
carne, mormăi Dillon. Sunteţi siguri că nu facem drumul 
degeaba? 

— Dacă n-aş fi, nu ne-am afla aici, spuse Newman. ŞI 
team scos din Londra... 

— Dar am fost urmăriţi. Chevroletul ăla argintiu s-a ţinut 
după noi. Poţi să fii sigur de asta. 

— L-am remarcat de cum am plecat de la mine, replică 
Newman. Ti-am povestit despre vacanţa mea în spital. Episodul 
ăsta demonstrează că opoziţia ştie unde locuiesc. l-am observat 
şi i-am pierdut la ultima curbă. Oricine ne-a urmărit, n-o să 
ajungă în Otmoor. Şi dacă vor ajunge, îi vom vedea la timp. 

Ceea ce era adevărat, admise Dillon, aruncând încă o 
privire în oglinda retrovizoare. Drumul - un pic mai lat decât o 
potecă, cu şanţuri adânci de ambele părţi - urca pe măsură ce 
înaintau în interiorul regiunii. Atât cât se putea cuprinde cu 
privirea, nu se zărea niciun alt vehicul. 

— Newman, insistă el, eşti sigur de chestia asta - că 
Bennington Machine Tools a fost preluată de INCUBUS, 
împotriva dorinţei lui Archer? 

— Sunt sigur. 

Newman nu mai adăugă nimic. Nu i se păru necesar să-i 
povestească despre moartea tragică a lui Sandy, despre caietul 
pe care-l găsise ascuns sub scaunul Jaguarului ei, parcat lângă 
clopotniţă. Caietul în care îşi notase interviurile luate lui Archer 
de la Bennington din Swindon şi lui Manningham Electronics din 
Thames Valley. 

Newman încetini şi se opri în faţa unei case construite la 
distanţă de drum, astfel încât Paula să-i poată citi numele. 
Geamul din dreptul lui era coborât. Căldura era înăbuşitoare, 
soarele strălucea pe cerul senin, iar în maşină era ca într-un 
cuptor. Îşi şterse fruntea şi palmele. 

— Holly Place, citi Paula. Nu e cea pe care o căutăm. 

— Atunci, hai să-i dăm bătaie, simt că mă coc, se răsti 
Dillon. 


— Toţi ne coacem, domnule Dillon, zise Paula cu 
amabilitate, în timp ce Newman pornea motorul. 

În depărtare, era o vilă în formă de L, tot la distanţă de 
drum. Avea acoperişul recent făcut din stuf şi era înconjurată de 
un gard viu din mălin negru. Încetini din nou şi-i văzu şi el 
numele, Begonia Cottage. Toate cercetările pe care le făcuse în 
spital, folosind telefonul, începeau să dea rezultate. Cu condiţia 
ca proprietarul să fie acasă. După aceea văzu că ferestrele erau 
deschise. 

James Archer era un bărbat înalt, de peste şaizeci de ani, 
cu părul alb şi fără mustață sau barbă. Purta ochelari cu ramă 
de baga şi avea un aer autoritar. li lăsase cu greu să intre pe 
Paula şi pe Newman, după mari insistenţe din partea lor. 

Se aşezară în fotolii, într-o cameră din faţă, cu tavanul jos, 
din bârne, iar Archer se aşeză într-un balansoar. Paula ridică 
privirea şi văzu colţurile camerei pline de pânze de păianjen. 

Dacă exista o femeie în casă, era neglijentă, ceea ce nu 
părea să i se potrivească lui Archer. 

— Deci, dumneavoastră sunteţi domnul Newman, 
corespondentul străin de presă. Cu ce vă pot ajuta? Întrebă 
Archer, legănându-se încet. 

— Acum doi ani şi ceva v-aţi vândut compania, 
Bennington Machines Tools, firmei Columbia High Multi- 
Machines Inc. 

— O filială a INCUBUS-ului Inc. 

— Văd că v-aţi făcut temele, spuse Archer după o mică 
pauză. 

— Pot să vă întreb ce v-a făcut să vindeti? 

— Am decis să mă retrag şi să mă bucur un pic de viaţă. 
Columbia mi-a oferit preţul pieţei. 

— Totuşi, eu am luat legătura cu câţiva dintre partenerii 
dumneavoastră de afaceri din Swindon şi toţi mi-au spus că au 
fost foarte uimiţi. Mi-au mai zis că le-aţi declarat că n-o să 
vindeţi niciodată, indiferent de preţul care vi s-ar oferi. 

— V-aţi făcut, într-adevăr, temele. 

Legănatul încetă, balansoarul rămase pe loc, la fel de 
imobil ca şi omul care şedea în el. 

— Ce mai face fiica dumneavoastră, Julia? 

Archer îngheţă. O lovitură la întâmplare, dar care nimerise 
ţinta. Se ridică încet, îi întrebă dacă vor cafea şi ieşi când ei 


acceptară. Paula se ridică şi ea, îi şopti lui Newman că se 
întoarce repede şi-l urmă. Newman se ridică şi privi pe 
fereastră. Işi zări Mercedesul şi pe Dillon aşezat în spate. 
Hotărâseră că trei persoane erau prea multe şi l-ar putea speria 
pe Archer. 

Paula îl găsi pe Archer într-o bucătărie mică din partea din 
spate a casei. Stătea cu spatele la ea supraveghind un filtru de 
cafea. Paula purta o rochie înflorată de vară, cu decolteu mic şi 
mâneci scurte. Se rezemă de masă şi-l privi atentă. Archer avea 
lacrimi în ochi. 

— Domnul Newman n-a venit aici ca să vă supere, îi spuse 
cu blândeţe. 

— Atunci de ce-a venit? 

— Investighează INCUBUS-ul. E convins că e ceva putred 
cu organizaţia asta mamut, cu metodele pe care le foloseşte. 

Vrea să dea totul în vileag, însă are nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

Se opri aici, deschise un dulap, găsi ceşti de cafea, lapte şi 
zahăr şi le aşeză pe o tavă. El îşi şterse ochii, îşi suflă nasul şi 
turnă cafeaua într-o cană mare. 

— Nu, duc eu tava, insistă Paula. 

— Rochia dumneavoastră m-a dat peste cap. Soţia mea 
avea o rochie foarte asemănătoare. Ar fi purtat-o într-o zi ca 
asta. 

— lar soţia dumneavoastră... începu Paula în timp ce 
intrau în sufragerie. 

Puse tava pe masă şi începu să umple ceştile. 

— E moartă. Archer se aşeză într-un scaun, stând foarte 
drept. Stresul vânzării forţate a fost de vină. Sunt sigur. 

— Forţate? Intrebă Newman, ridicând o ceaşcă. 

— Aţi fost foarte direct. Păreţi un om onest. Nu mai am 
nimic de pierdut. Soţia mea, după cum v-am spus, nu maie 
printre noi. lar fiica mea, Julia, se află la mii de kilometri 
distanţă, într-o ţară pe care n-o voi numi. S-a căsătorit acolo, 
deci şi-a schimbat numele de familie. E în siguranţă. 

— Ce s-a întâmplat de-aţi vândut? Întrebă Newman calm. 
V-am văzut privind spre maşina mea. Bărbatul dinăuntru e de la 
Washington Post. investighează INCUBUS-ul ca şi mine. 

— Am să vă spun toată povestea îngrozitoare. Aşa este, 
n-aveam nici-o intenţie să vând. l-am spus asta americanului 


care m-a vizitat la birou şi mi-a făcut oferta. O brută cu păr 
negru şi faţă de ganster - domnul Moroti. La o oră după ce am 
respins oferta am primit un telefon... Luă ceaşca de cafea şi o 
goli. Paula i-o reumplu. Continuă pe un ton mai stăpânit: Am 
primit un telefon, repetă, de la altcineva. Un englez cu o voce 
mieroasă. Mi-a spus că au aşteptat-o pe Julia să iasă de la 
colegiul de secretariat din Swindon. Că e sănătoasă în acel 
moment, dar că sănătatea e un lucru fragil... Faţa i se întunecă 
şi gura i se strânse când îl năpădiră amintirile. Imi amintesc 
exact cuvintele lui. Mi-a zis că, pentru a rezolva această mică 
problemă familială, nu trebuia decât să fiu raţional. Să le accept 
oferta... 

— Aţi fi putut anunţa poliţia, zise Newman. 

— Am fost avertizat să nu fac asta. Englezul mi-a spus că 
telefoanele sunt ascultate cu aparate sofisticate şi că sunt 
urmărit. Mi-au dat două zile să mă hotărăsc - două zile de iad. 

— Deci, nimeni n-a ştiut nimic despre toate acestea până 
acum? 

— Nu. Archer pocni din degete. Am uitat ceva foarte 
important. Cu o săptămână înainte să mă sune Moroti, a venit o 
fată la mine la birou să-mi ia un interviu. Zicea că este de lao 
revistă americană, Conducătorii omenirii. Voia să scrie un articol 
despre cum am înălţat compania pornind de la zero. Probabil că 
vi se pare o dovadă de infatuare, dar am crezut că publicitatea 
va aduce firmei mai multe comenzi de export... g 

— Puteţi să-mi spuneţi cum arăta această fată? Intrebă 
Newman. 

— Da. Foarte drăguță. Douăzeci şi cinci de ani, aş zice. Era 
mică de statură, nu mai mult de un metru cincizeci. Avea cel 
mai frumos păr blond pe care l-am văzut. li cădea liber pe spate. 

Newman simţi că i se face rău. Tocmai i-o descrisese pe 
Sandy. 

— Spuneţi mai departe, vă rog, îl îndemnă. 

— Mi-a pus o mulţime de întrebări personale, nu numai de 
afaceri. Despre familia mea. l-am spus că am o fiică, Julia. 
De-abia mai târziu am început să bănuiesc că în felul acesta 
şi-au obţinut informaţiile despre mine. Programul zilnic, unde 
locuiam, faptul că Julia făcea un curs de secretariat. 

— Deci, nu v-aţi dus deloc la poliţie. Aţi discutat situaţia cu 
soţia dumneavoastră. 


— Niciunul n-am închis ochii în noaptea aceea. Eram într-o 
dilemă diabolică. Să riscăm şi să chemăm poliţia? Amelia, soţia 
mea, nu era de acord. Problema era că îmi ofereau preţul pieţei. 
Nenorociţii s-au documentat 

— Şi le-aţi vândut - păstrând tăcerea. 

— N-aţi fi făcut la fel? 

— Probabil. Julia era nevătămată când s-a întors? 

— Da. Însă foarte speriată. l-au spus că, dacă va povesti 
ceva, era posibil să am un accident grav, probabil fatal. 

— Înţeleg. Newman se uită la Paula. Cred că ar trebui să-l 
lăsăm pe domnul Archer în pace. Numai dacă n-ai vreo 
întrebare. Îl privi pe Archer. Nu intenţionez să pronunt numele 
dumneavoastrăcel puţin, nu până n-am distrus INCUBUS-ul. 

Archer sări în picioare. 

— Faceţi-i praf pe jigodiile astea şi organizaţia lor! Se uită 
spre Paula. Scuzaţi-mi exprimarea. 

— Eu aş fi folosit cuvinte mai tari, îl asigură ea. 

12 

Peggy Vanderheld stătea în picioare, tremurând de furie, 
cu spatele la fereastra biroului lui Hauser din Helsinki. Razele 
soarelui se oglindeau în apă, iar marea strălucea. 

— Sunt sigur că mă înţelegi, continuă Hauser de la biroul 
său. Încrederea e calitatea principală pe care o cer de la cei care 
lucrează cu mine. 

— De unde să ştiu că dosarul acela era confidenţial? 
izbucni ea. Mi-ai spus să duc dosarul Riverton în seiful de jos. 
Am observat că numărul de serie nu se potrivea. Aşa că, îşi 
îndreptă spatele, iar rochia strimtă i se lipi de corp, aşa că, 
repetă, l-am deschis să mă uit la fotografie şi-am văzut că era, 
într-adevăr, Ed Riverton. Atunci ai intrat. 

— Şi la ce te-ai mai uitat? o întrebă calm. La biografie, 
poate? 

— N-am văzut nici-o biografie. M-am uitat doar pe prima 
pagină, pe care, în cazul în care ai uitat regulile, se află 
fotografia persoanei, vârsta, perioada de timp petrecută la 
companie, data când el - sau ea - a fost angajat şi data când a 
plecat. Binenţeles, în afară de cazul în care persoana se mai află 
încă printre noi. 

Ignorându-i sarcasmul, îşi suflecă mânecile cămăşii, 
dezgolindu-şi braţele puternice şi groase. Dumnezeule ce 


căldură! În timpul acesta o studia. Înclina s-o creadă: furia ei era 
o reacţie naturală la acuzaţia lui că-şi băgase nasul în probleme 
care n-o priveau. 

— E din cauza căldurii, îi spuse în cele din urmă, 
zâmbindu-i cu gura până la urechi. Ştii că n-am suportat 
niciodată căldura umedă. Cine şi-ar imagina o astfel de caniculă 
în nordul continentului. 

— Poţi să pui pe altcineva să ducă dosarul la seif. 

— Te rog pe tine - pentru că te-ai bucurat întotdeauna de 
încrederea mea totală ca secretară. Şi cred c-a venit timpul să-ţi 
acord o mărire de salariu pentru loialitatea ta. Mulţumesc, 
Peggy. 

O privi ieşind din birou. Probabil că, în acel moment, ea 
radia de recunoştinţă. Hauser se mândrea cu abilitatea sa de a 
manipula oamenii. Rămase pe scaun, gândindu-se la ea. Poate 
că o păstrase destul ca secretară personală. Tactica lui era să 
nu ţină niciun angajat, sub funcţia de director executiv, prea 
mult 

— Se elimină astfel pericolul de a afla prea multe. O să-i 
fac vânt, hotărî. Curând... 

În lift, Peggy Vanderheld transpira, şi nu numai din cauza 
căldurii. Cunoştea semnele. Se pregăteşte să mă dea afară, 
gândi. Cum să fac să-i trag eu mai întâi un şut? 

— Frank, planurile noastre de penetrare a Europei şi 
Rusiei sunt în plină desfăşurare. Cred că e timpul să intensificăm 
supravegherea tuturor intrărilor în Finlanda. 

Galvone dădu din cap spre Hauser şi se duse lângă 
fereastră. Din cauza căldurii puternice, deasupra mării se 
ridicase o ceaţă uşoară. Era îmbrăcat într-o cămaşă cu mâneci 
scurte şi pantaloni largi, cafeniu deschis. In picioarele mari avea 
pantofi sport. Hauser observă din nou că Frank avea o fire 
agitată, nu putea sta într-un loc mai mult de câteva minute. 

— Avem deja sub observaţie toate porturile şi 
aeroporturile, îi reaminti şefului său. Şi verific listele de vizitatori 
cunoscuţi. 

— Aici e problema, Frank. Trebuie să fim cu ochii pe cei 
necunoscuţi. Foloseşte echipa de filmare a agenţiei noastre de 
voiaj. Operaţiunea a ajuns într-un stadiu vulnerabil. Fotografiază 
şi filmează pe toţi care intră în ţară. După aceea studiază 
materialul. 


— S-a făcut. Galvone se aşeză într-un scaun şi începu să-şi 
bâţâie picioarele. Cum merg lucrurile în Uniunea Sovietică? Un 
popor dificil. N-au încredere în străini. 

— Nu chiar atât de dificil. Hauser era într-o dispoziţie 
volubilă. E îngerul acolo, aşa că nu trebuie să folosim străini. 

— Ingerul? Pare să fie un nume de femeie. 
Dumneavoastră nu aveţi încredere în femei. 

Hauser zâmbi şi gesticulă cu portţigaretul. 

— Ingerul e bărbat. Membru al Politbiroului din Moscova. 

Frank fluieră. 

— Cred c-a fost o treabă delicată să găsiţi un informator la 
cel mai înalt nivel. 

— Sunt mult mai deschişi acum. Trăim în era g/asnostului. 
Unii dintre oamenii importanţi din bătrâna Moscovă nu sunt 
siguri ce-o să iasă până la urmă. Aşa că dolarii, în special cei 
depuşi la o bancă din afara Rusiei, prezintă mult farmec. E ca un 
fel de asigurare pentru viitor. 

— Pot să întreb cine e îngerul? 

— Tocmai ai făcut-o. Hauser pufăi din ţigară. Şi asta a fost 
o greşeală, Frank. Nu e recomandabil să-ţi bagi nasul în 
probleme care nu te privesc. Zona ta de acţiune e Europa. De 
Rusia mă ocup personal. Mă uimeşti foarte tare. 

— Imi cer scuze, şefule, se grăbi Galvone să spună. Mi-a 
scăpat. Dar am fost impresionat de faptul că v-a reuşit o 
asemenea lovitură - ceea ce n-ar fi trebuit să mă surprindă, 
ţinând cont de felul în care aţi construit compania luând-o de la 
zero. 

— Aşa a fost... 

O expresie visătoare se aşternu pe faţa lată a lui Hauser. 
Se întoarse cu gândul în La Jolla, oraşul mic din California, la 
cincisprezece kilometri de San Diego, pe coasta Pacificului. 
Locul unde se născuse. Locul unde înființase o mică bancă. 
Incet-încet, îşi extinsese influenţa. Uriaşul salt înainte îl făcuse în 
anii optzeci, când folosise obligaţiuni fără acoperire, mărindu-şi 
imperiul într-un ritm fantastic - până ce toată lumea îşi dăduse 
seama brusc că el controla cea mai mare instituţie financiară 
privată din Statele Unite. 

Lăsându-se ghidat de instinct, la sfârşitul anilor optzeci se 
descotorosise de multe obligaţiuni - convertindu-le într-un 


4 În limba engleză, Angel (n. Trad.). 


munte de dolari. Cumpărase oameni politici de la toate 
nivelurile şi avea în buzunar guvernatorii câtorva state. 

La Congres, numele de „Hauser” era şoptit în spatele 
uşilor închise. Toţi se întrebau care avea să fie următoarea lui 
mişcare. Şi toţi erau dispuşi să treacă de partea lui. INCUBUS 
era viitorul. INCUBUS însemna putere. lar puterea era în mâinile 
unui om binevoitor şi mărinimos, al cărui unic ţel era să facă tot 
ce putea pentru umanitate. Chiar el spusese asta. El însuşi... 

— lon Mănescu a perfectat noua Divizie de Expansiune în 
Est, îl informă Galvone. A trimis reprezentanţi la Budapesta, 
Bucureşti, Praga, Varşovia, Sofia şi Berlin. Au început deja să 
organizeze celule comerciale în aceste zone. _ 

— Reprezentanţi, celule comerciale. Hauser chicoti. Imi 
place terminologia - având în vedere adevăratul lor scop. 

Sigur că-ţi place gândi Galvone. Chiar tu ai inventat-o. 
Hauser avea o pasiune pentru intrigă, pentru învăluirea 
acţiunilor sinistre într-un jargon comercial. 

— Toţi au trecut cursul special de instruire de la Kemijărvi, 
continuă Galvone. Cu accent pe metodele care necesită braţe 
puternice şi dure. 

— In stilul american, comentă Hauser aprobator. Dacă ai 
de gând să intri în competiţie, trebuie să-ţi aminteşti că jocul are 
învingători şi învinşi. Noi suntem învingătorii. Ce ne poate opri 
să ne instaurăm controlul de la coasta Pacificului până în Urali 

— In special cu ajutorul îngerului? 

— Ce ne poate opri? repetă Galvone. Am să trimit echipe 
de filmare la toate punctele de acces în Finlanda. 


La Otmoor, Archer mergea în urma oaspeţilor săi pe 
poteca din grădină, spre poartă. Newman îl privi cum o 
deschidea pentru Paula şi simţi că voia să spună ceva, dar nu 
ştia cum să-nceapă. 

Peste câmpurile deprimante se lăsase o ceaţă murdară, ca 
gazul metan. Razele soarelui storceau şi ultima picătură de 
umezeală din pământurile pustii. Domnea o tăcere grea, şi 
Newman îşi dădu seama deodată că nu auzise nici-o pasăre 
cântând de când intraseră în regiune. 

— Fiica mea, Julia, începu Archer, ţinând mâna pe poartă. 

— Ce-i cu ea? Intrebă Paula, zâmbindu-i încurajator. 

— Nu comunic cu ea, nici prin scrisori, nici la telefon. 


— Îmi pare rău. Nu vă înţelegeţi? 

— O, ba da, foarte bine. E foarte inteligentă - a fost la 
Universitatea Bristol, înainte să se ducă la colegiul de 
secretariat. E licenţiată. 

— Atunci care e problema? 

— Frica. Atât timp cât ei nu ştiu unde este, nu mă pot 
atinge. Mi-au propus să rămân pe postul de consultant. Am 
refuzat. Asta a fost după ce am vândut şi am trimis-o pe Julia 
în... străinătate. N-o să încercaţi s-o găsiţi, nu-i aşa, domnule 
Newman? 

— Aveţi cuvântul meu. Sub niciun motiv. Şi nici numele 
dumneavoastră şi al companiei nu vor fi menţionate până nu 
punem capăt maşinaţiilor lui Hauser. 

— Chiar credeţi că o să reuşiţi? 

— Am să mă străduiesc al naibii de tare. 

Paula fusese cea care-l ajutase pe Newman la cercetări 
cât stătuse în spital, ea dăduse de Gavin Manningham, fostul 
proprietar al companiei Manningham Electronics din Thames 
Valley. 

Se dusese la vechea adresă în Maidenhead şi noii ocupanţi 
ai vilişoarei îi declaraseră că habar n-aveau unde se mutase 
Manningham. Insistase pe lângă soţie şi obținuse adresa 
menajerei fostului proprietar. O invitase pe aceasta, o oarecare 
doamnă Parsons, să ia masa împreună la un hotel de lux din 
apropiere. Îşi dăduse seama în curând că doamnei Parsons îi 
plăcea ginul cu apă tonică. După şase pahare începuse să-i facă 
confidente şi-i dăduse noua adresă. 

— M-a concediat fără să-mi dea măcar o primă, i se 
plânsese. După şase ani de serviciu. Într-o zi am văzut-o din 
întâmplare pe amanta lui. Traversa podul spre insula Riverboat. 
Purta o rochie foarte scumpă. Nu era zgârcit când venea vorba 
s-o îmbrace pe ea... 

Newman ieşise din Otmoor şi se îndreptau spre Londra, 
îndrumat de Paula înspre insula Riverboat. O insulă ciudată, îşi 
dădură seama mergând pe jos ultimul kilometru - după ce 
lăsaseră maşina într-o parcare cu Dillon aşezat pe locul din 
spate. 

— Nu ştiu de ce-am mai venit, izbucnise el. De ce nu pot 
să vin şi eu să-l văd pe individul ăsta? 


— Pentru că am vorbit cu el la telefon şi mi-a făcut 
impresia unui tip îndărătnic. Nu e genul care să vorbească dacă 
se trezeşte cu noi toţi la uşă, ca o delegaţie. S-ar putea să nu 
vorbească, oricum... 

Temerile lui Newman erau neîntemeiate. Trecură peste un 
pod-şosea lat ce traversa un braţ al Tamisei, singura cale de a 
ajunge unde doreau. La mal erau legate câteva bărci, 
majoritatea cu motor, şi câteva şalupe. The Lodge, cum se 
numea noua locuinţă a lui Manningham, era un bungalou care, 
în mod evident, fusese construit în ultimii doi sau trei ani. 
Manningham, un bărbat solid, de cincizeci de ani, cu pântec 
proeminent şi înfăţişare bătăioasă, îi întâmpină la capătul 
podului. Ţinea în mână un drug de fier, iar salutul lui nu fu nici 
pe departe călduros. 

— Tu eşti Newman. Te-am recunoscut. Ce dracu' se 
întâmplă, ce vreţi? 

Newman hotărî că modul blând de abordare în cazul lui 
James Archer n-avea să ţină cu Manningham. Trebuia atacat 
direct. 

— Mă interesează INCUBUS-ul şi felul în care v-au luat 
firma. Intenţionez să scriu o serie de articole pentru revista 
nemţească Der Spiegel... 

— O ştiu. Ce fel de articole? 

— Strâng materiale pentru un exposé asupra metodelor 
pe care le folosesc şi victimelor pe care le fac în toată lumea. Cu 
dumneavoastră cum au procedat? 

— Intraţi şi o să vă arăt. Se uită la Paula. Dânsa cine e? 

— Paula, asistenta mea. 

— Probabil că aşa se spune acum. Urmaţi-mă. Nu atingeţi 
gardul de sârmă - e electrificat. 

— Nu e împotriva legii să faceţi asta? 

— Nu m-am obosit să mă interesez. Am pus plăcuţe de 
avertisment, după cum vedeţi... 

Interiorul  bungaloului arăta ca în filme, mobilat 
extravagant, fără a se ţine cont de cheltuieli. Ferestrele camerei 
de zi dădeau spre un debarcader unde aştepta un iaht mic. 
Camera era plină de fotolii şi canapele din piele neagră, 
împrăştiate pe o mochetă roz ce acoperea toată podeaua. Cupe 
de argint - trofee de golf - ticseau polita căminului uriaş din 
cărămidă. Fotografii înrămate cu Manningham legănând un 


baston de golf decorau pereţii de culoarea lămâii verzi. O văzu 
pe Paula privind lung mocheta. 

— Phoebe a ales-o. Superbă, nu-i aşa? Vreţi ceva de băut? 

Amândoi refuzară, şi Manningham îşi turnă un pahar mare 
de scotch. Paula se aşeză într-un fotoliu, având impresia că se 
scufundă. Manningham se instală pe un taburet din piele, lângă 
barul bine aprovizionat, cu o oglindă mare în spate. Deschise 
conversaţia gesticulând cu pumnul. 

— Sunt gangsteri. Japiţe yankee. Phoebe e în oraş, îmi 
toacă banii pe haine, aşa că e momentul potrivit să vă 
povestesc... 

Povestea era asemănătoare cu cea a lui Archer, doar 
tehnica josnică varia. Un domn Vicenzo, un american, îl vizitase 
la birou. Frank Galvone după descriere. Vicenzo îi oferise preţul 
pieţei pentru Manningham Electronics. Manningham îi spusese 
că nu e de vânzare, dar s-ar putea să ia în considerare oferta 
dacă dublau preţul. 

— Pe cine reprezenta? 

Newman strecură întrebarea repede. Manningham se 
dezlănţuise, dăduse pe gât paharul şi îşi turnase încă unul. 
Răspunsul fu Columbia High Multi-Machines Inc. Aceeaşi firmă 
despre care Archer spusese că îi făcuse oferta pentru 
Benninghton. În timpul cercetărilor meticuloase din spital, 
Newman descoperise că firma era o filială a INCUBUS-ului. 

Vicenzo plecase. După câteva zile îi dăduse telefon un 
englez şi îi spusese că avea să primească un plic recomandat 
conţinând nişte fotografii pe care s-ar putea să le găsească 
interesante. Că ar evita multe necazuri, dacă ar încheia 
afacerea la preţul oferit. 

— Am păstrat câteva fotografii. Le-au cerut înapoi când 
am fost de acord să vând - la preţul lor, dar le-am spus că am 
vărsat cafea pe câteva şi le-am aruncat. Ştiţi, sunt în divorţ. Eu 
şi soţia mea trăiam separat încă de-atunci - femeia din poze e 
Phoebe. Două sunt făcute în faţa blocului unde îi închiriasem un 
apartament. 

Newman îşi aprinse o ţigară şi privi atent cele cinci 
fotografii pe care i le dădu apoi, pe rând, Paulei. In toate era 
aceeaşi femeie. leşind dintr-un magazin, în faţa unui bloc. O 
poză era de aproape, făcută cu transfocatorul. In toate apărea 
un element lugubru: cineva desenase un cerc cu o cruce 


înăuntru, reprezentând luneta unei arme aţintite spre spatele lui 
Phoebe sau mijlocul pieptului. În ce-a luată de aproape, crucea 
se afla chiar pe faţa ei încadrată de părul blond. 

Prostituată de lux, gândi Paula. Avea un aer insolent. 
Probabil îi luase o jumătate de oră să se machieze. Paulei nu-i 
trebuia mai mult de două minute. Însă era evident că 
Manningham o iubea. Îi dădu înapoi fotografiile. 

— M-am speriat, recunosc, le mărturisi el. Eram înnebunit 
c-au aflat unde locuia, iar pozele sunt îngrozitoare. 

Bău ce mai avea în pahar. 

— Înainte ca acest Vicenzo să vină să vă vadă, aţi avut 
cumva vreo întâlnire cu cineva din America? 

Manningham îl privi fix. 

— Dumnezeule! Fata aia... 

Istoria se repeta. O femeie îi luase un interviu pentru 
Conducătorii omenirii. lar descrierea pe care i-o făcu era 
portretul perfect al lui Sandy. Aceeaşi formulă de la început 
până la sfârşit. 

Părăsiră insula Riverboat câteva minute mai târziu şi 
traversară podul lat în tăcere. Paula vorbi prima. 

— E hidos, zise. Tehnicile pe care le folosesc. Manningham 
n-a îndrăznit să anunţe poliţia, deoarece l-au convins că-i 
urmăresc fiecare mişcare. Ceea ce face totul şi mai diabolic, 
căci tipul este un dur. 

— Sunt diabolici într-adevăr, conveni Newman sumbru. 
Însă trebuie să săpăm mai adânc, să ne apropiem mai mult de 
INCUBUS, iar răspunsul se găseşte probabil în Finlanda. 

— Următoarea oprire e la Helsinki? 

— Aşa cred. Am hotărât să-l presez pe Tweed să te lase să 
vii cu mine. Te-ai descurcat bine cu Archer, iar doi bărbaţi şi o 
femeie călătorind împreună atrag mai puţin atenţia. 

— Deci, îl luăm şi pe Cord Dillon cu noi? 

— Da. S-ar putea să avem nevoie de întăriri - nu mă dau 
în vânt după Dillon, dar în situaţii dificile se descurcă formidabil. 

— Zburăm direct la Helsinki? 

— Nu direct, zise Newman în timp ce se apropiau de 
parcare. O luăm pe o rută mai ocolită. Via Suedia. Există 
posibilitatea ca cineva să ne aştepte sosirea. 


Ziua următoare Tweed îi aduse la cunoştinţă Monicăi 
hotărârea pe care o luase, în timp ce stăteau singuri în birou. 
Simţea din plin căldura şi îşi ştergea mereu fruntea şi palmele. 

— Am să-l trimit pe Marler în Finlanda să adulmece zona şi 
să vadă dacă poate afla unde s-au evaporat indivizii dispăruţi. 
Oameni ca Ziegler din STASI şi Mănescu din Securitatea 
românească. 

— De ce Finlanda? 

— Pentru că am tot primit rapoarte din Europa în privinţa 
înfiinţării unei noi rute clandestine, din Balcani şi Europa 
Centrală, până la Travemiinde, portul german la Marea Baltică. 

— Unde ar putea merge de acolo? Intrebă Monica şi se 
uită la harta continentului. 

— Ar putea lua feribotul spre Helsinki. În felul acesta, ar 
dispărea fără urmă. În actuala stare de haos nimeni nu verifică 
pasagerii de pe feribot. 

— N-ar trebui să ştie şi Newman lucrul ăsta? 

— În niciun caz. Facem două investigaţii separate. Una cu 
privire la INCUBUS şi toate activităţile sale. De problema asta se 
ocupă Newman, Paula şi Dillon. Marler îi va căuta pe tipii 
care-au dispărut... Se auzi o bătaie în uşă. Intră. 

Marler avea puţin peste treizeci de ani, era subţire şi purta 
un sacou scump. Avea părul blond, faţa rasă şi cu trăsături 
puternice. N-avea decât un metru şaizeci şi patru şi vorbea 
tărăgănat, cu o voce ascuţită şi un accent de şcoală publică, pe 
care-l exagera adesea în străinătate. Străinii vedeau în el 
englezul tipic, un pic filfizon, şi asta îi făcea să lase garda jos. Ar 
fi fost mai prudenti dacă ar fi ştiut că, printre alte calificări, era 
cel mai bun ţintaş din Europa de Vest. 

— 'Mneaţa. Se aşeză pe marginea biroului Paulei şi începu 
să-şi legene picioarele. Am stat până la trei astă-noapte să 
memorez dosarele pe care mi le-ai dat. Le-am dus pe toate 
înapoi la Registratura Centrală. M-am concentrat asupra lui 
Ziegler şi lon Mănescu. A fost ştab mare în Securitate, la 
Bucureşti, domnul Mănescu. Şi i-am pus pe băieţii din sala 
maşinilor de la subsol să facă trei fotografii cu prietenul nostru 
român. 

— De ce trei? Întrebă Tweed. Va trebui să ai grijă în faţa 
cui îi pomeneşti numele. E periculos. 


— Parcă eu nu ştiu? Palmaresul lui e destul de bestial... 
dar e util să-l cunoaştem. Scoase un plic din buzunarul de la 
piept, extrase trei fotografii şi le puse pe birou. Prima este 
singura fotografie originală care i s-a făcut vreodată, în a doua 
apare şi cu barbă pe lângă mustață, în a treia e ras complet. 
Archie, tipul de jos, e un artist. 

Monica şi Tweed studiară cele trei fotografii. Monicăi îi 
scăpă un şuierat. 

— Incredibil. E de nerecunoscut în pozele în care e 
deghizat, în mod sigur, şi-a schimbat iar înfăţişarea, după 
părerea mea, comentă Marler, aprinzându-şi o ţigară. Când am 
să-l văd, am să-l recunosc - dar el n-o să ştie cine sunt. 

— Trebuie să fii înarmat, decise Tweed. Mănescu e un 
ucigaş. 

In dosar se menţionează că, pe vremuri, în Bucureşti, a 
strangulat oameni cu propriile lui mâini. Va fi o problemă să 
treci de securitatea aeroporturilor, însă nu mă îndoiesc că ai s-o 
rezolvi. 

— Consider-o rezolvată. Marler flutură o mână subţire. E 
de încredere omul de legătură care a raportat că l-a văzut pe 
Mănescu luând feribotul de la Travemtinde spre Helsinki? 

— Foarte. 

— Mi-ai povestit de Newman şi de moartea tragică a 
prietenei sale. Când a fost văzut Mănescu în Londra de românca 
aceea? 

— Cu două zile înainte ca Sandy Riverton să fie asasinată 
în Suffolk. . 

— Interesant. In dosar scrie că Mănescu a stat cândva un 
an la ambasada română din Londra şi că vorbeşte o engleză 
excelentă. Probabil că e doar o coincidenţă - prezenţa lui 
Mănescu la Londra în acea perioadă. 

— Şi eu m-am gândit la asta. Tweed ezită. Dar nu i-am 
pomenit nimic lui Bob Newman. Se ocupă de altă problemă şi nu 
vreau să-i abat atenţia. Moartea lui Sandy l-a afectat enorm. 

— Nu suntem întotdeauna de acord, reflectă Marler, 
suflând fumul de ţigară în cerculeţe. Newman şi cu mine. Dar a 
trecut prin momente dure, recunosc. 

— Când poţi să pleci la Helsinki? 

— Mi-am aranjat prin Finmarks. Am un bilet rezervat 
pentru locul unde voi zbura prima dată. 


— Şi unde-i asta? Întrebă Monica. 

— Hamburg, nordul Germaniei. 

— Un mod ciudat de-a ajunge în Finlanda. 

— Am motivele mele, draga mea... 

13 

Elicopterul Sikorsky, cu care Hauser zburase din Helsinki 
la locul izolat de întâlnire din pădurile finlandeze, aterizase 
într-un luminiş şi stătea cu elicele nemişcate. Hauser merse 
împreună cu Galvone spre bărbatul care aştepta neclintit în 
umbra unui pâlc des de brazi. 

Hauser purta ochelari negri şi o pălărie de paie cu boruri 
late trasă bine pe ochi. Avea grijă să nu-şi arate ţigaretul şi era 
îmbrăcat într-o jachetă lălâie din dril kaki şi pantaloni lăbărţaţi 
din acelaşi material. Era greu de identificat drept Franklin D. 
Hauser. 

— El este lon Mănescu, i-l prezentă Galvone. 

—  Care-mi sunt instrucţiunile?  Întrebă Mănescu, 
studiindu-l pe bărbatul voinic cu ochelari negri. 

— S-a hotărât să creştem aria de supraveghere şi să 
lărgim cercul de protecţie şi observaţie. Vrem să trimiţi oameni 
în Suedia, la Stockholm, ca să-i observe pe toţi cei care se 
îmbarcă pe feriboturile mari spre Finlanda. 

— Se poate organiza în două zile, răspunse Mănescu. Am 
cu mine o persoană de nepreţuit. Irina Serov. 

— Cu el? şopti Hauser. Trebuia să vină la întâlnire singur. 
Întreabă-l unde e acum Irina asta. 

Galvone puse întrebarea în engleză. Mănescu arătă în 
spate cu mâna cu degete lungi şi subţiri. 

— Aşteaptă ascunsă în pădure. Am zburat împreună de la 
Kemijărvi. Avem acum cincizeci de agenţi de diferite 
naţionalităţi, toţi beneficiind de metodele superioare de instruire 
la locul special. 

— Şi, continuă Galvone, agenţii repartizaţi să se ocupe de 
elementele liberale cu poziţii influente. Sunt încă pe drum? 

— Se află deja la locurile lor, răspunse Mănescu, 
alegându-şi cuvintele cu grijă. 

Faţa lui osoasă şi bronzată era relaxată, ascunzându-i 
alerta crescândă. Instinctul îi spunea că era supus unui anumit 
gen de test. Avusese grijă să răspundă la întrebări succint, fără 


să dea nici-o informaţie suplimentară. Oare faptul că pomenise 
de Kemijărvi fusese o greşeală? 

—  Intreabă-l când vor începe agenţii operaţiunea 
împotriva celor cu vederi largi, liberale? şopti Hauser din nou. 

Galvone îi puse întrebarea lui Mănescu care stătea plin de 
încredere în sine, cu mâinile în şolduri, uitându-se fix la Galvone, 
fără să arunce nici măcar o privire în direcţia lui Hauser. Purta 
un tricou cu pătrăţele albastre şi pantaloni deschişi la culoare. 
Arăta exact ca un finlandez în vacanţă, ceea ce fusese intenţia 
lui. 

— Astăzi, răspunse el, şi-şi strânse buzele până ce gura 

arăta ca o tăietură pe faţa bronzată de vultur. 
ă Hauser se întoarse şi-o luă încet spre elicopterul Sikorsky. 
In loc să meargă cu pasul său vioi obişnuit, de-abia urcă scara 
mobilă cu paşi greoi în cabina aparatului de zbor. Se făcuseră 
prea multe scurt metraje, prezentate la televizor, cu Franklin D. 
Hauser plecând în Learul său cu reacţie spre încă o altă 
destinaţie. 

Cu orice preţ Hauser dorea să se distanţeze de viitoarele 
operaţiuni ale lui Mănescu în diverse state ex-comuniste. Când 
Galvone sări la bord şi se aşeză lângă Hauser, acesta făcu un 
comentariu neliniştitor înainte să fie pornite elicele. 

— Sunt impresionat, Frank. Mănescu m-a impresionat 
teribil. A avut o scăpare, desigur, referirea la Kemijărvi. Dar 
oricui îi este permisă o greşeală. Crezi că a spus adevărul când 
a afirmat că acţiunea antiliberală începe astăzi? 

— În mod sigur. 

Fiind american, Hauser îi numea pe toţi socialiştii liberali. 
Aceştia voiau ca industriile din ţările lor să rămână naţionalizate. 
Nu poţi face afaceri sau prelua o organizaţie decât dacă este o 
întreprindere privată. Hauser îşi scoase ochelarii înlocuindu-i cu 
pince-nez-ul. 

— Aşa că, atunci când bomba va exploda, presa 
occidentală va pune totul pe seama fanaticilor ce tânjesc încă 
după vremurile de dinaintea apariţiei lui Gorbaciov. Am fost cu 
adevărat impresionat de Mănescu, Frank. Poate, într-o, zi vom 
putea să-l scoatem la lumină, să-i dăm o nouă identitate şi să-l 
promovăm în funcţia de vicepreşedinte. 

— De ce nu? spuse Frank fără entuziasm, dându-i pilotului 
ordinul să decoleze. 


— Ai idee cine a fost bărbatul cu pălărie de paie? o întrebă 
Mănescu pe Irina Serov care sări de pe craca unui brad înalt. 

— Franklin D. Hauser, răspunse ea prompt şi flutură 
binoclul pe care-l folosise ca să-l studieze îndeaproape pe 
bărbatul cu pălărie. L-am văzut o dată când eram la ambasada 
din Washington. 

— Eşti sigură? 

Mănescu o prinse strâns de un braţ în timp ce-i puse 
întrebarea. Cealaltă mână a ei se înălţă ca un şarpe, apucându-l 
de gât. 

— Mă doare. Nu-mi plac chestiile astea. 

Mănescu îi dădu drumul şi-şi frecă gâtul. Avea o 
strânsoare de fier tipa. lrina Serov fusese colonel în KGB - 
singura femeie care ajunsese să aibă un grad atât de mare. 
Avusese de suferit în urma reformelor lui Gorbaciov, care 
numise un nou şef în fruntea KGB-ului cu misiunea de-a curăţi 
organizaţia. 

Într-o noapte urcase la bordul unui mic vas de pescuit 
acostat într-un port de lângă Yalta. Cu un pistol la cap, căpitanul 
vasului traversase Marea Neagră spre coasta turcă şi ancorase 
noaptea în raza portului Sinop. Fără să piardă timpul, lrina îl 
împuşcase şi îi aruncase cadavrul peste bord. 

De la Sinop se îndreptase spre Bucureşti via Istanbul când 
Ceauşescu era încă la putere. Aici îl întâlnise prima oară pe lon 
Mănescu care o luase sub aripa lui - era o informatoare de 
nepreţuit despre cele ce se petreceau la Moscova şi simpatiza 
cu regimul din România. 

Când Mănescu fugise din România, după prăbuşirea lui 
Ceauşescu şi a sistemului său criminal, o luase pe Irina cu el. 
Acum stătea faţă în faţă cu ea într-o îndepărtată pădure 
finlandeză. Ea îl privea cu ochi ca gheaţa arctică. 

Avea treizeci şi cinci de ani, un metru şaizeci înălţime şi îşi 
lăsase părul să crească pentru a-şi schimba înfăţişarea. 
Trăsăturile slave erau frumoase, ca şi silueta pusă în valoare de 
o bluză cu guler înalt, strimtă, verde închis - ca să se confunde 
cu pădurea - şi destui bărbaţi îi căzuseră pradă şi regretaseră, 
în caz că rămăseseră în viaţă. Ochii aveau o nuanţă verzuie, iar 
buzele pline erau strânse de furie. 


— Trebuie să plecăm în Suedia, zise el calm. Să-i verificăm 
pe toţi străinii care vin aici pe ruta aceea. Trebuie să fim cu ochii 
în special pe cei care ne sunt sau ne-ar putea fi ostili. 

— Atunci e bine că am stat un timp la ambasada sovietică 
din Stockholm înainte să mă trimită la Washington. Când 
plecăm? 

Răspunsul ei îl linişti. L-ar fi liniştit mai puţin dacă i-ar fi 
putut citi gândurile. lrina Serov era complet deziluzionată, nu 
mai dădea nici doi bani pe comunism, capitalism sau oricare alt 
„ism”. Acum avea un singur ţel în viaţă, să strângă o sumă 
uriaşă de dolari şi să-şi petreacă restul vieţii în lux, în America. 
Faptul că-şi dăduse seama că lucra pentru Hauser îi deschidea 
noi orizonturi, dar n-avusese încă timp să se gândească la o 
modalitate de exploatare a acestei informaţii. 

— Spre Stockholm? replică Mănescu. Mâine. 


La Praga, Ladislav Sacher, ministrul comerţului şi 
industriilor părăsi Castelul Hradeany şi se îndreptă spre Skoda 
sa parcată lângă bordură. Trecut de şaizeci de ani, avea o 
coamă de păr alb şi o expresie de bunătate. Faţa îi era puternic 
ridată după anii de „atenţie” din partea STB-ului, poliţia secretă 
cehă, care acum, mulţumită Domnului, fusese dizolvată. 

Sacher era un socialist convins care-şi dedica 
considerabila influenţă blocării încercărilor firmelor particulare 
din Vest de a cuceri o poziţie dominantă. Cel mai pornit era 
împotriva americanilor şi a ceea ce numea în discursurile lui 
„metodele lor de afaceri în stil mafiot...”. 

După ce petrecuse ani grei de închisoare sub vechiul 
regim, ani care-şi spuseseră cuvântul şi-l făceau să pară cu zece 
ani mai bătrân, se trezea acum în fiecare dimineaţă, deschidea 
ferestrele apartamentului şi respira cu nesaţ „aerul bun şi curat 
al libertăţii”. 

Mergea în baston, căci avea piciorul drept în ghips. Îi 
fusese rupt în închisoare de cei de la STB. Zilele acestea se 
simţea fericit ca niciodată în viaţă. Apăruseră zorii unei noi ere. 
O femeie care mergea pe trotuar îi zâmbi. 

— Bună dimineaţa, Părinte. 

— Mulţumesc. E o zi minunată. 

Toţi îi spuneau „Părinte”. Simţea cum absoarbe prin toţi 
porii căldura care îi alina durerea din oasele bolnave. Soarele 


strălucea pe un cer senin ca azurul, făcându-te să te bucuri că 
trăieşti. Descuie uşa maşinii, o deschise, se aşeză cu dificultate 
la volan şi închise portiera. La vreo cincisprezece metri distanţă, 
un bărbat solid, îmbrăcat în cămaşă bleu şi pantaloni de dril, cu 
ochelari de protecţie la ochi, stătea pe şaua motocicletei, 
rezemată de bordură. De gât avea prinsă o geantă din pânză 
groasă care-i atârna pe piept. 

Sacher învârti cheia în contact şi maşina porni încet. 
Bărbatul de pe motocicletă deschise geanta, aruncă o privire 
înjur şi atinse cu degetul radiotransmiţătorul care avea să 
transmită semnalul. Apăsă pe buton. 

Bomba prinsă sub şasiul Skodei detonă şi maşina fu 
ridicată în aer de violenţa exploziei, cu părţile laterale smulse. 
Cel de la volan, omul căruia i se spunea „Părintele”, fu 
transformat într-o masă de carne amestecată cu bucăţi de 
metal, cadavrul devenind de nerecunoscut. 

Bărbatul de pe motocicletă se îndrepta deja cu viteză în 
direcţia opusă. N-avea idee că bombacu sistemul său sofisticat 
de detonație şi radiotransmiţătorul compact - ajunsese la el pe 
un drum ocolit, prin Finlanda şi Germania. Şi nici că mintea din 
spatele atrocităţii aparţinea lui lon Mănescu. Nu-l interesa decât 
suma generoasă, în coroane cehe, îngropată acum sub 
scândurile podelei, în coliba sa din munţii Tatra. 


La Bucureşti soarele nu strălucea. Cerul mohorât era 
acoperit parcă de nori de gaze toxice staționând deasupra 
oraşului ruinat. Căldura era însoţită în acea seară de o umiditate 
înăbuşitoare. 

Ştefan Câmpeanu, în vârstă de patruzeci de ani, şeful 
Partidului Ţărănesc, mergea pe jos spre apartamentul său, pe 
drumul şi la ora obişnuită. Un om al rutinei, Câmpeanu nu-şi 
dădea seama că acesta putea fi un obicei periculos. Pentru un 
duşman era o treabă simplă să-i ţină sub supraveghere toate 
mişcările. 

Câmpeanu era unul dintre opozanţii Frontului de Salvare 
Naţională care, agăţându-se cu disperare de putere, fusese de 
acord să accepte ajutor de la Statele Unite. Câmpeanu critica 
această mişcare şi declarase făţiş că nu trebuia acceptaţi dolarii 
veniţi prin intermediul corporațiilor străine. 


— Toţi cei din conducerea Frontului sunt stalinişti, acuzase 
deschis. Nu avem nevoie de ajutor din afară. Trebuie să ne 
reconstruim singuri patria distrusă. Să spunem nu dolarului... 

încă mai existau părţi ale Bucureştiului care 
supraviețuiseră buldozerelor lui Ceauşescu, ce demolaseră 
clădirile vechi pentru a construi cuburi înalte din beton. 
Câmpeanu mergea cu capul plecat, adâncit în gânduri. O luă pe 
o străduță mărginaşă, un pic mai lată decât o alee. Picioarele îi 
străbăteau singure binecunoscutul drum spre casă. 

La jumătatea străduţei şerpuitoare trebui să se strecoare 
pe lângă o schelă primitivă cu trei etaje - construită din stâlpi de 
lemn şi platforme din bârne grele. Totul era ţinut la un loc de 
frânghii ce legau bârnele de stâlpii verticali. Intunericul se lăsa 
rapid în timp ce Câmpeanu îşi făcea loc cu greu prin spaţiul 
strâmt. 

Auzi primul  scârţâit ameninţător şi ridică privirea. 
Construcţia rudimentară - cu frânghiile dezlegate deliberat - se 
prăbuşea. Câmpeanu, un bărbat atletic, o luă la fugă. Apoi auzi 
un strigăt. La vreo zece metri distanţă un individ, a cărui siluetă 
se contura vag, stătea cu ambele mâini ridicate, ţinând ceva ce 
semăna cu un pistol. 

Câmpeanu se opri, o pauză fatală. Schela se prăvăli, 
îngropându-l sub un zigzag grotesc de bârne şi stâlpi. Pe 
străduţă se lăsă tăcerea. Când presa făcu poze a doua zi 
dimineaţă, haosul reflectat de fotografiile lor era oarecum un 
simbol al situaţiei ce se înrăutăţea în România. 


Două zile mai târziu, Tweed citea Daily Mail ale cărui 
pagini erau împrăştiate pe tot biroul. Fotografiile spuneau totul. 
Una arăta o barcă răsturnată în Dunăre, în Ungaria, lângă 
Budapesta. Doi liberali de frunte se înecaseră. Circulau zvonuri 
că barca fusese lovită de un vas mult mai mare. 

A doua arăta rămăşiţele unei maşini distruse la Praga, 
maşină ce aparținuse lui Ladislav Sacher. Titlul urla: 
„ATROCITATE A STB-ului!”. 

În a treia poză, ultima de pe pagina dublă, apărea 
harababura rămasă dintr-o schelă prăbuşită. Semăna cu o 
sculptură modernă. Titlul era la fel de senzaţional. „MOARTEA 
UNUI MEMBRU DE FRUNTE AL OPOZIŢIEI. ACCIDENT SAU 
CRIMA?”. 


— A început, îi spuse Monicăi care citise ziarul mai 
devreme. 

— Este ciudat faptul că toţi patru au fost ucişi la un 
interval de câteva ore unul de altul. 

— Aici este cheia. Unul, să zicem că a fost accident. Doi 
putea fi o coincidenţă. Insă trei - iar opozantul ceh a fost ucis de 
o bombă - e prea mult. Totul face parte dintr-un plan. 

— Crezi că au fost terorişti? 

— Nu. Cine-a mai auzit de vreo organizaţie teroristă 
fanatică, în stare să organizeze trei asasinate, în trei ţări diferite 
într-un interval de douăzeci şi patru de ore? 

— Atunci... 

— Nu sunt terorişti în sensul obişnuit al cuvântului, zise 
Tweed întunecat la faţă. Este vorba de teroare folosită ca armă, 
ca instrument politic. 

— Poţi să fii un pic mai explicit? 

— Este teroare folosită pour encourager les autres, cum 
spun francezii. Să-i determine pe ceilalţi... alte elemente liberale 
şi democrate din Europa de Est să-şi ţină capetele plecate. Este 
crimă cu sânge rece orchestrată atent. 

— Dar cine e în spatele acestei grozăvii? 

— Habar n-am. Incă. Nici-o dovadă, oricum. Trebuie să 
începem să ne mişcăm mai rapid. Totul sugerează că persoana 
care conduce operaţiunea - sau cine lucrează pentru el - 
cunoaşte bine Europa Centrală şi de Est. 

— Poţi demonstra asta şi practic, nu numai teoretic? 

Tweed se ridică şi începu să se plimbe prin birou, privind 
fix harta Europei. 

— Să luăm, de pildă, tragedia din Bucureşti. Omul care a 
plănuit aceste asasinate cunoaşte persoanele potrivite din 
România gata să comită aceste crime. O schelă se prăbuşeşte 
peste un om politic important, Câmpeanu. Pentru a-ţi reuşi aşa 
ceva ai nevoie de cineva care să cunoască bine locurile. 

— Şi uciderea lui Ladislav Sacher în Praga? 

— Din nou, trebuie să ştii pe cine să angajezi să facă 
treaba - şi probabil cum să introduci bomba clandestin în ţară. 
Toate acestea sunt valabile şi pentru aşa-zisul accident al celor 
doi unguri care s-au înecat în Dunăre. Ambii şi-au exprimat 
public părerea că Ungaria trebuie să se ridice prin propriile 


forţe. Pentru a înscena coliziunea, cineva trebuia să ia legătura 
cu căpitanul unui vas care face curse pe fluviu. 

— Astea sunt presupuneri, replică Monica. 

— Trei în trei ţări e prea mult, repetă el. Dar încă n-am 
ajuns la o concluzie cu privire la toate implicaţiile conspirației. 
Cred că s-ar putea să fie necesar să-i trimitem pe Harry Butler şi 
Pete Nield mai târziu ca întăriri pentru Newman şi Paula. 

— Ei când pleacă în Finlanda? 

— Foarte curând. Însă înainte să plece, Bob vrea să 
vorbească cu Evelyn Lennox. Are o idee fixă că nu i-ar fi spus tot 
adevărul. 

— Şi Marler? 

— E deja în drum spre Hamburg. 


Hauser citea şi el articolul, dar ziarul lui era Herald 
Tribune. Galvone stătea lângă el când şeful său împinse ziarul la 
o parte. _ 

— Ei bine, n-au făcut legătura între cele trei incidente. Işi 
frâng doar mâinile în faţa agitaţiei crescânde din Europa. 
Aprinse o ţigară, apucă strâns ţigaretul şi se lăsă pe spate cu o 
expresie de mare satisfacţie. Nici nu m-aşteptam ca cineva din 
Vest să se prindă care ne e jocul. 

— Să-i speriem până fac pe ei de frică pe toţi dobitocii 
care se opun ofertelor noastre de a le moderniza industriile. 

— Mai mult decât atât, Frank. Ceva mult mai subtil. 
Campania asta pe care Mănescu o conduce cu atâta succes mai 
are un scop important - să-i facă pe englezi, pe francezi etc. Să 
se gândească de două ori înainte de a investi în ţările acestea. 
În acest fel, anihilăm competiţia şi luăm noi toată smântâna. 
După aceea va fi prea târziu. Apropo, trebuie să creăm o situaţie 
care să-mi permită s-o concediez pe Peggy Vanderheld. 

— După părerea mea, şefule, chestia cu intimidarea 
competiţiei e o strategie strălucită. Tonul lui Galvone exprima o 
admiraţie menită să linguşească. Aţi nimerit drept la ţintă şi-o să 
luăm toată smântâna. 

Hauser îl bătu uşor pe braţ. 

— Nimic deosebit, Frank. E doar stilul american. 

14 

—  Walberswick e un orăşel frumos, îi zise Paula lui 

Newman care conducea încet pe The Street, pe sub copacii cu 


ramurile arcuite. Mai mult un sat, de fapt - dar are câteva case 
minunate, diferite una de alta şi vechi. Presupun că Evelyn ştie 
că venim, nu? 

Era seara târziu, aproape de apusul soarelui, însă canicula 
de peste zi se menținea încă şi nu adia nici-o briză. Newman 
făcu semn cu capul spre o casă pe lângă care treceau. 

— Asta e Rose Bower. Evelyn ştie că vin eu, dar am uitat 
să pomenesc şi de tine. 

— Da? Îl privi cu un zâmbet şmecheresc. Să înţeleg din 
asta că prezenţa mea s-ar putea să nu fie tocmai bine venită? 

— Nu vreau de la tine decât să-mi spui după aceea ce 
impresie ţi-a făcut. Acum vei avea prilejul să priveşti marea 
înainte să-i facem vizita. Am venit cu câteva minute mai 
devreme... 

După ce trecură de hoteluri, o luară la stânga şi parcară 
maşina în spaţiul rezervat autovehiculelor. Urcară pe plajă, se 
aşezară şi stătură admirând priveliştea. Fâşia lată de dune, cu 
moviliţele ei şi iarba ţepoasă crescând din nisip, era pustie la 
acea oră. 

O construcţie izolată, cu o înfăţişare stranie, ca o cabană 
uriaşă, se înălța în apropiere de intrarea în port. Avea două 
etaje, pereţi din lemn şi acoperiş din ţiglă refăcut pe jumătate, 
în depărtare un pescăruş ţipă şi plonjă în apa calmă, purpurie, în 
lumina amurgului Mării Nordului, ce se întindea până unde cerul 
şi apa se uneau formând linia orizontului. La distanţă, spre nord, 
la un kilometru şi jumătate dincolo de port, se afla un pâlc de 
clădiri ca de jucărie - Southwold. 

— Evelyn mi-a spus că vine deseori să se plimbe printre 
dune, remarcă Newman. Când vrea să schimbe peisajul, merge 
cu maşina spre sud la Rezervaţia Naturală Minsmere, un loc 
extrem de izolat noaptea. Se uită la ceas. E timpul să mergem. 
După ce ajungem, te rog frumos să te scuzi şi să mă laşi singur 
cu ea puţin. Vreau să-i pun o întrebare jenantă. 

Paula îi aruncă o privire plină de subînţelesuri în timp ce 
se aşeza pe locul din faţă. Îşi netezi părul negru cu o mână fină. 

— Cred că pot ghici care-ar fi întrebarea. Sunt sigură că 
Evelyn e atrăgătoare. 

— Eşti un drac împieliţat, îi spuse, învârtind cheia în 
contact. Da, îmi imaginez că unii bărbaţi o găsesc atrăgătoare... 


El şi Paula deveniseră prieteni din ce în ce mai buni. O 
prietenie fără complicaţii. În timp ce făceau drumul înapoi pe 
The Street, Newman se încruntă. Un bărbat pe motocicletă, o 
Honda mare, întorsese când îi văzuse apropiindu-se. Parcase la 
marginea drumului, aproape de casa lui Evelyn. Newman nu 
apucă să-l zărească decât în treacăt pe bărbatul în geacă 
neagră de piele, dar semăna remarcabil cu Steve, gorila care îl 
însoţise pe Papa Grimwood la Greenway Gardens, Wandsworth. 

Un huruit făcut de motorul Hondei spulberă tăcerea. 
Motociclistul ieşi în viteză din Walberswick şi în curând nu mai fu 
decât un punct negru care dispăru după prima curbă. 

Evelyn, într-o rochie înflorată de vară, strânsă cu o curea 
în talia subţire şi mulându-se pe corpul ei frumos, îi conduse în 
salonul jos cu tavan din bârne. Totul sclipea de curăţenie şi nu 
mai rămăsese nici urmă din talmeş-balmeşul existent când 
Newman fusese ultima oară acolo. 

Trecându-şi degetele prin coama de păr blond-roşcat, se 
întoarse şi o privi pe Paula de sus până jos. Examenului ei atent 
nu-i scăpă tricoul albastru deschis, fără mâneci, fusta scurtă 
plisată, picioarele lungi şi bine făcute. 

— Deci, sunteţi asistenta lui Bob? intrebă ea, accentuând 
prea mult cuvântul asistentă. 

— Da, îl ajut la investigaţii, replică Paula cu un zâmbet 
cald, un pic prea cald. 

Evelyn se apropie de Newman şi-şi lăsă capul într-o parte. 
Acesta se simţi obligat să se aplece şi s-o sărute pe obrazul 
întins. Tot spectacolul era, bineînţeles, pus în scenă pentru 
Paula. 

— E minunat să te văd, Bob, spuse ea din nou. Doreşte 
cineva ceva de băut? 

Refuzară amândoi şi se aşezară în timp ce Evelyn făcea pe 
gazda primitoare. Newman evită canapeaua şi se aşeză într-un 
fotoliu. Evelyn luă loc pe un scaun Regency şi-şi încrucişă 
picioarele, având grijă să ofere o scurtă imagine a piciorului 
încălţat în ciorapi cu model de fluturi, până la coapsă. 

— S-a întâmplat ceva de natură să te alarmeze? vru să 
ştie Newman. Vreun străin prin sat? Trece vreun motociclist pe 
aici cu regularitate? 

— Nu, la prima întrebare. Nu, la a doua. Nu, la ultima. 
Nici-o gaşcă de motociclişti nu vine pe-aici. Există doar o 


cârciumă foarte liniştită şi nici-o vitrină de magazin peste care 
să cadă sătenii după ce se îmbată. Southwold e altceva. Însă a 
trecut o motocicletă pe aici acum câteva minute. Nu l-am văzut 
pe cel care o conducea. 

— Deci, te simţi în siguranţă aici? N-a încercat nimeni din 
Helsinki să ia legătura cu tine de când ai sosit? 

— Da, mă simt în siguranţă. Ezită o clipă. Şi nu m-a 
contactat nimeni din Helsinki. Nici nu m-aşteptam. 

— A fost cineva concediat recent de la INCUBUS Oy.? 
Cineva care ar putea purta pică firmei? 

— Nu, cât timp am fost eu acolo, zise ea, dând acum 
răspunsurile într-un ritm normal. 

— Care angajat de acolo ştie cele mai multe despre 
munca de zi cu zi a lui Hauser şi ordinele pe care le dă? 

— Păi, ar fi Adam Carver, un vicepreşedinte, cel care se 
ocupă cu operaţiunile bancare. Frank Galvone apare şi el destul 
de des, tot vicepreşedinte. Departamentul lui se numeşte 
Informare şi Planificare, deşi nu ştiu ce-o fi vrând să însemne. 
Dacă te gândeşti la cineva dispus să stea de vorbă cu tine, pe 
aceştia doi poţi să-i excluzi din start. Probabil că Hauser le dă 
salarii imense. 

— Altcineva? 

— Cam atât. Îşi încruntă sprâncenele frumoase. Mai e 
Peggy Vanderheld. O carieristă tipică din New York. Are spre 
patruzeci de ani şi lucrează la companie de mult timp. 

— Ce funcţie are? 

— Asistenta personală a lui Hauser. Are încredere în ea. 
Adică, atât cât are în orice femeie. Nevastă-sa l-a părăsit - şi n-o 
învinovăţesc - iar de-atunci se pare că şi-a pierdut interesul 
pentru femei. 

Paula se ridică. 

— Domnişoară Lennox, aveţi ceva împotrivă dacă ies puţin 
să vă admir grădina din faţă, înainte să se întunece prea tare? 
Îmi plac foarte mult trandafirii sălbatici, iar aleea 
dumneavoastră e plină de tufe. 

— Staţi cât vreţi. Lăsaţi uşa descuiată ca să vă puteţi 
întoarce... 

Newman aşteptă până rămaseră singuri. Evelyn îşi trase 
scaunul mai aproape de el. Buzele ei pline, puse în valoare de 


rujul roşu aprins, se despărţiră într-un zâmbet strălucitor. Îl luă 
de mână. 

— Mă simt şi mai în siguranţă cu tine aici. 

O şocă cu o întrebare directă: 

— Evelyn, ai fost amanta lui Ed Riverton? 

Îşi smulse mâna dintr-a lui. 

— Cum poţi să spui un lucru atât de îngrozitor? 

El începu să numere pe degete. 

— Unu, când am luat cina cu tine şi Ed în apartamentul lui 
din Helsinki am simţit o anumită intimitate între voi. Doi, când 
am sunat la apartamentul lui să-i spun de Sandy, tu ai răspuns 
la telefon, erai acolo din nou - acasă la el. Trei, nu mai ştiai cum 
să faci să mă convingi să-i dau eu lui Sandy vestea asasinării lui 
Ed. În mod normal, o soră ar fi strâns din dinţi şi ar fi făcut ea 
lucrul acesta. Ţie nu-ţi lipseşte curajul, dar pentru că trăiai cu 
soţul surorii tale, te-ai simţit inhibată. Destul? 

— Te aştepţi să recunosc? 

— Tocmai ai făcut-o. Viaţa ta personală nu mă 
interesează. Eu încerc să-l găsesc pe individul care a ucis-o în 
mod brutal pe Sandy, sora ta. Ţi-a spus vreodată Ed Riverton 
ceva confidenţial despre INCUBUS? Sau despre slujba sa? De 
fapt, ce făcea el acolo, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Nu era genul vorbăreţ... 

— Las-o baltă, Evelyn. Oamenii vorbesc în pat. Bărbaţii îşi 
dau drumul la gură în acele momente. Când i-am luat interviul 
lui Ed era tensionat şi foarte nervos. Avea nevoie de cineva 
căruia să i se destăinuie, iar tu erai persoana cea mai potrivită. 

Evelyn trăgea de o batistă de dantelă, exact cum făcuse la 
Greenway Gardens. Newman aprinse o ţigară, suflă fumul în 
cerculeţe, le privi cum plutesc şi se destramă, lovindu-se de o 
bârnă groasă. Rămase tăcut. 

— Răspundea de Dracon, începu ea. Acesta e grupul de 
experţi al INCUBUS-ului, cu baza lângă Boston. Mi-a spus că lua 
trenul de la Penn Station, New York, cobora într-o gară numită 
Back Bay unde-l aştepta o maşină. Era dus la Dracon, un 
complex de clădiri nu departe de ce s-a numit autostrada Space. 

— Da, am auzit de ea. Ce fac cei de la Dracon? 

— Ed spunea că sunt o adunătură de scrântiţi. Profesori de 
la universităţile Ivy League, strategi, foşti generali ademeniţi de 


la Pentagon cu salarii uriaşe, economişti. Îmi amintesc un nume. 
Profesorul Hiram Goldstein. A scris o carte. 

Aşa mai merge, gândi Newman. 

— Am citit cartea lui Goldstein, zise. No More Spaces. Dar, 
concret, ce făceau ţăcăniţii ăştia? 

— Născoceau planuri de expansiune, zicea Ed. Lui nu i-a 

plăcut planul ales de Hauser. Nu mi-a spus de ce şi nici în 
ce consta acesta. Dar Goldstein era implicat cel mai tare. Ed 
mi-a povestit că s-a certat urât de tot de mai multe ori cu 
Hauser din cauza acestui plan. 

— Când ţi-a povestit despre certuri? 

— Cu o săptămână înainte... Se înecă. Înainte să-l scoată 
din apa portului. Nu mai semăna cu o fiinţă umană. Era doaro 
masă de carne îngheţată tun. 

— Cine a rostit cuvintele astea atât de plastice, căci nu 
par să aparţină vocabularului tău? 

— Un finlandez pe nume Mauno Sarin. Detectiv sau aşa 
ceva. Mi-a făcut o vizită cu câteva ore înainte să plec la 
aeroport. Nu i-am spus nimic. Nici nu aveam ce. Dar m-am 
speriat foarte tare. A fost principalul motiv pentru care am luat 
primul avion spre casă. Nu vreau să mai am de-a face cu 
INCUBUS-ul, niciodată. Se întâmplă ceva sinistru în Finlanda. 

Era foarte întuneric când Newman ieşi din Walberswick şi 
o luă pe şoseaua spre Londra. Paula stătea lângă el, uitându-se 
cu o lanternă-stilou pe harta întinsă pe genunchi. 

— Ce impresie ţi-a făcut Evelyn? o întrebă. 

— Vrei un răspuns amabil sau sincer? 

— Sincer. 

— O să mă crezi bârfitoare, dar tu ai vrut-o. E tot timpul cu 
ochii după bărbaţi. Pentru ea e a doua natură să verifice pe 
fiecare bărbat pe care-l întâlneşte dacă mai e încă atrăgătoare. 
Şi te vrea. Probabil, permanent. Sau nu ţi-ai dat seama? 

— Vrea pe cineva care s-o protejeze. Da, bănuiesc că a 
hotărât că sunt potrivit pentru acest rol. După ce l-am văzut pe 
motociclistul acela, am început şi eu să cred că are nevoie de un 
protector. Aşa că, dacă vezi un telefon public, spune-mi. Altceva 
despre seducătoarea Evelyn? 

— E o mincinoasă. [i se pare o răutate din partea mea? 

— Lasă, spune-mi de ce crezi asta. 


5 Fără spaţiu (n. trad.). 


— A minţit când ai întrebat-o dacă a luat legătura cu ea 
cineva din Helsinki. O observam atent. A ezitat înainte să 
răspundă. Poate e un lucru care putea fi remarcat doar de o altă 
femeie. 

— Am observat şi eu. Problema e că, dacă reuşim 
vreodată să-i întindem o cursă lui Hauser şi să-l prindem cu ceva 
ilegal, vom avea nevoie de cât mai mulţi martori, iar Evelyn 
poate fi unul. 

— Păi, atunci, îl tachină Paula, ţine legătura cu ea. E un 
flirt ideal. 


Adam Carver venea pe jos la Rose Bower pentru a doua 
oară în seara aceea. Prima dată văzuse un Mercedes parcat în 
faţa casei şi se întorsese la hotelul său de pe The Street. 

După ce aprinse lumina pe verandă, Evelyn se uită pe 
vizeta instalată de curând, descuie cele două yale noi şi-i oferi 
vizitatorului ei un zâmbet radios. Îl invită înăuntru, îşi trecu 
repede mâna prin păr, încuie la loc uşa şi-l urmă în camera de 
zi. 

— Am mai avut o vizită în după-amiaza aceasta, îl 
informă. Frumosul şi alunecosul Bob Newman. Vrei ceva de 
băut? 

— Un scotch dublu ar merge - numai dacă-mi ţii şi tu 
companie. Carver o privi cu admirație deschisă. Văd că te-ai 
îmbrăcat frumos pentru mine. Arăţi superb. Sexy. 

— Într-adevăr? 

Satisfăcută, turnă băuturile. Carver era bine făcut, avea 
maniere frumoase şi-i plăceau surâsul lui cald şi curtoazia lui. 
Omisese deliberat să-i spună că Newman fusese însoţit de 
Paula. Când îi întinse paharul, el îi puse întrebarea care-i stătea 
pe limbă. 

— Newman, corespondentul de presă? Aha. Şi ce căuta la 
capătul ăsta de lume? 

— A venit să mă vadă. Ciocniră paharele. Suntem doar 
prieteni buni, Adam. 

Cât de lipsită de subtilitate poţi fi, gândi el, dar zâmbi, goli 
paharul pe jumătate şi-l aşeză pe şerveţelul de hârtie pe care i-l 
dăduse Evelyn. Stăteau unul lângă altul pe canapea. El îi puse 
un braţ în jurul taliei, o trase aproape şi o sărută. Ea se înmuie 
toată, închise ochii şi-i puse braţele în jurul gâtului. El îşi şterse 


buzele de ruj cu batista, punându-şi în gând s-o arunce. Evelyn 
avea expresia pisicii care a umblat la borcanul de smântână. 

— Cum m-ai găsit la capătul acesta de lume? Il întrebă. 

— Când nu m-ai mai sunat de acasă de la tine din 
Wandsworth, m-am interesat la sediul din Norwich unde a locuit 
sora ta, zise el imperturbabil. M-am gândit că merită să fac o 
încercare, aşa că am venit aici cu maşina şi mi-am luat o 
cameră la un hotel. Şi presto! În după-amiaza asta ţi-am apărut 
în prag. 

— Nu te dai bătut cu una cu două, nu-i aşa? 

— Nu când la mijloc e o fată ca tine. Să n-o perii prea tare 
că bate la ochi, gândi. Ţi-a pus Newman vreo întrebare despre 
sora ta? 

— Nu! Se enervă. Ţi-am spus că a venit să mă vadă pe 
mine. 

— E de înţeles. Exact asta am făcut şi eu. Sus e tot aşa de 
frumos? 

ÎI privi dintr-o parte. 

— Poţi să vii să vezi, dacă vrei. 


Paula văzu o cabină telefonică lângă o răspântie. Newman 
îl sună pe Tweed şi-i explică situaţia rapid. Tweed fu de acord 
să-l trimită pe Harry Butler la Walberswich într-o oră. Newman îi 
dădu numele hotelului la care stătuse în timpul vizitei sale 
anterioare şi-i răspunse că da, suna de la un telefon public. 

— Să fie înarmat? mai întrebă Tweed iute. 

— Da, îl sfătui Newman, amintindu-şi Waltherul pe care i-l 
fluturase Steve pe sub nas acasă la Evelyn, în Wandsworth. 

Se urcă la volan şi-i spuse Paulei că Harry Butler e pe 
drum, că lăsase o scurtă descriere a lui Evelyn, aşa încât s-o 
recunoască, plus adresa ei. Restul drumului spre Londra îl 
făcură în tăcere. Newman o lăsă pe Paula la apartamentul ei din 
Putney, apoi o luă spre casă. Când intră în Beresforde Road la 
ora trei dimineaţa ochii îi erau pretutindeni, neuitând camionul 
uriaş care-l băgase în spital. Astfel, văzu imediat maşina de 
poliţie. 

Era parcată în spatele blocului său, pe partea cealaltă a 
drumului. Pe locurile din faţă stăteau doi bărbaţi în uniformă. 
Antenele aparatelor de emisie-recepţie erau scoase. Intră în bloc 


şi nu fu prea surprins când auzi soneria de la intrare în timp 
ce-şi făcea cafea. Se duse în holul îngust al apartamentului, 
ridică receptorul interfonului şi apăsă pe butonul ce făcea să 
apară imaginea pe ecran. Inspectorul şef Buchanan stătea în 
faţa uşii de la intrarea în bloc. 

— Sunt Newman. Tocmai am intrat şi eu şi e trecut de ora 
trei. Ce doriţi? 

— Să discutăm numai câteva minute. O să vedeţi că 
merită deranjul. _ 

— Lăsaţi-l pe Warden afară, vă rog. In noaptea asta n-am 
chef să vă văd şi dublura. 

Apăsă butonul care descuia uşa de la intrare, deschise uşa 
apartamentului şi nu scoase un cuvânt când Buchanan intră cu 
paşi mari. Îl conduse în sufrageria spațioasă şi îl invită cu un 
gest să ia loc pe canapea. 

— Făceam nişte cafea, îl anunţă fără entuziasm. 

— Mulţumesc, nu mi-e sete. Aruncă o privire circulară prin 
cameră, înregistrând fiecare detaliu. Vorbi din nou când 
Newman cobori treptele dinspre bucătărie cu cana de cafea. Imi 
pare rău că vă deranjez la ora asta... 

— Dar observatorii din maşina de poliţie v-au transmis 
prin radio că m-am întors. N-am putea s-o scurtăm? Aş vrea să 
mai prind un pic de somn până se crapă de ziuă. 

— N-aţi plecat încă la Helsinki, însă ceva îmi spune c-o s-o 
faceţi. 

Făcu o pauză, dar Newman îi cunoştea acum tactica şi nu 
spuse nimic. Ţinând cana de cafea în mână, se aşeză pe un 
scaun cu spătar de lemn, de lângă masă. Bău din lichidul 
fierbinte şi se simţi mai puţin obosit. 

— Presupunând că Hauser e amestecat în uciderea 
Sandrei Riverton, continuă Buchanan, şi accentuez că e doar o 
presupunere, nu avem nici-o dovadă concludentă... . 

— Vreuna mai puţin concludentă aveţi? Il întrerupse 
Newman pe un ton răstit. 

— Circumstanţială, vreţi să spuneţi? Păi, mă întorc mereu 
la faptul că ambele crime prezintă anumite similitudini - cum 
v-am mai spus şi înainte. De asemenea, au avut loc în scurtul 
interval de aproximativ douăzeci şi patru de ore. Amândouă 
victimele au lucrat pentru aceeaşi companie. 

— Mai la obiect, vă rog. 


— Dacă presupunerea mea e corectă, atunci cine a comis 
crimele poate fi din anturajul lui Hauser. 

— Ce vreţi să spuneţi cu aceasta mai exact? 

— Vreau să spun că, din puţinul pe care l-am aflat despre 
Hauser, mi-am dat seama că este un individ ascuns. Nu-i lasă 
decât pe executivi să ia decizii majore. Pe scurt, asasinul ar 
putea fi doar cineva apropiat lui. Deci, cine îi e apropiat lui 
Hauser? Buchanan se ridică. M-am gândit că ar fi bine să vă 
amintiţi de lucrul ăsta. Atunci când veţi vizita Finlanda. 

— Mulţumesc. 

— Dacă dibuiţi criminalul, nu veţi mai fi suspectat, ceea ce 
nu e cazul acum. 

— Mulţumesc. 

— Noapte bună. Găsesc singur drumul spre uşă. 

— Sper. Doar sunteţi detectiv. 


Evelyn se trezi târziu dimineaţa următoare. Privi 
aşternuturile mototolite şi decise că puteau să mai aştepte. Se 
simţea neliniştită şi, după ce bău o ceaşcă de cafea tare, porni 
să se plimbe spre mare. 

Purta o bluză albă cu guler înalt, pe care o preferase celor 
decoltate, purtate de obicei. N-avea rost să-i provoace pe 
localnici la bârfă. Dar fusta bleu era scurtă, punându-i în 
evidenţă picioarele cu linie elegantă. In timp ce traversa agale 
dunele pe care creştea iarbă, spre bancul de prundiş ce se înălța 
ca un dig, având în fundal plaja şi marea, văzu un bărbat bine 
făcut, puţin peste treizeci de ani, după părerea ei. 

Era îmbrăcat într-o cămaşă veche în pătrăţele, hanorac, 
pantaloni gri şi adidaşi. La gât îi atârna un binoclu. Evelyn o luă 
spre el. Simţea nevoia să fie în compania unui bărbat. 

Adam plecase dis-de-dimineaţă, spunându-i că trebuie să 
se întoarcă la Helsinki. 

— Afaceri, draga mea. Trebuie să mă întorc la bază şi să- 
mi câştig existenţa, ca orice bărbat... 

Plecarea lui o plictisea enorm. Pentru ea, el nu era, în 
niciun caz, „orice bărbat”. Nu după noaptea petrecută 
împreună. Fusese doar o aventură? N-avea idee. li promisese că 
vor păstra legătura, dar nu fac toţi la fel? 

— Bună dimineaţa, îl salută pe bărbatul bine făcut. Nu-i 
aşa că e o zi fantastică? Incă una. Continuă să fie la fel de cald. 


— Bună dimineaţa. Harry Butler îşi ridică şapca de vânător 
de cerbi, dând la iveală o coamă de păr des, şaten. Da, 
domnişoară, e o zi minunată. 

— Vă supără dacă facem câţiva paşi împreună? Sora mea 
a murit de curând şi mă simt singură. Pentru ce e binoclul? 

— Observ păsările. O pasiune a mea... 

— Aţi venit exact unde trebuia... 

Un timp nu mai spuse nimic, aşteptând să spună şi el ceva 
despre sine. Butler, ras complet şi cu o faţă impenetrabilă, 
rămase tăcut. Inainte să plece din Londra, Tweed îi făcuse un 
scurt instructaj, dându-i informaţiile obţinute de la Newman 
asupra zonei. Când fusese menţionată Rezervaţia Naturală 
Minsmere, Butler hotărâse imediat ce rol va juca. 

— Observator al păsărilor, îi spusese lui Tweed. Acoperirea 
perfectă. Unul care observă păsările poate cutreiera tot ţinutul, 
fără să stârnească vreun comentariu... 

Urcau împreună bancul de prundiş şi Butler se gândea că 
Evelyn ar fi fost uluită să afle că-l văzuse pe Adam Carver 
părăsind Rose Bower dis-de-dimineaţă şi că-i făcuse câteva 
fotografii cu aparatul său dotat cu obiectiv telescopic. Ce putea 
fi mai natural decât un observator al păsărilor umblând în zori 
de colo-colo cu aparatul de fotografiat. 

Ar fi fost la fel de surprinsă, dacă ar fi ştiut că Butler 
explorase deja împrejurimile casei sale. Dormise în maşina 
parcată într-un loc izolat, apoi sosise la hotelul recomandat de 
Newman şi ceruse cheile camerei pe care-o rezervase cu o 
seară înainte. 

Urcând bancul de pietriş, îşi cobori până la jumătate 
fermoarul jachetei să se asigure că tocul în care se afla pistolul 
special, Smith & Wesson 38, era bine ascuns. Stând în vârful 
bancului, Evelyn păru să alunece, îl luă de braţ şi-şi strecură 
mâna în mâna lui. 

Butler se gândi că nu fusese chiar atât de greu, pe cât 
anticipase, să facă cunoştinţă cu Evelyn. Misiunea sa de 
protecţie era uşurată. Plănuise să intre în vorbă întrebând-o cum 
se ajunge la Minsmere, însă ea îl scutise de efort. Pe de altă 
parte, ca bărbat, o privea cu rezervă: era obişnuit să facă el 
prima mişcare. Evelyn arătase puţin prea multă iniţiativă pentru 
gustul lui. 


— Nu e o privelişte superbă? Îl întrebă ea, zâmbindu-i 
strălucitor. 

— Minunată. 

Privea stâlpii de lemn ce se aliniau la intrarea în port şi de 
care se izbeau valuri puternice. Ochiul lui experimentat găsise 
un mod ideal prin care un intrus putea ajunge la Evelyn. Venea 
cu o barcă după lăsarea întunericului, o lega de un stâlp, îşi 
făcea treaba şi pleca înainte ca cineva să-i fi simţit prezenţa. 
Walberswick nu era de loc refugiul sigur care păruse. 

15 

Toate drumurile duc în Finlanda. 

Tweed primi telefonul misterios la ora zece dimineaţa. 
Bărbatul de la celălalt capăt al firului vorbea o engleză fluentă şi 
rapidă. li dădu parola corectă, cea pe care doamna 
prim-ministru i-o comunicase în timpul întrevederii, cu trei luni 
în urmă. Sfârşitul jocului. 

— Domnule Tweed, puteţi veni la Helsinki? Vi s-a rezervat 
o cameră la hotelul Hesperia, pe care cred că-l ştiţi. Fiţi, vă rog, 
mâine, la ora unsprezece noaptea, la intrarea în North Harbour, 
lângă catedrală. Singur. Vă vom contacta acolo. 

— Cu cine vorbesc? 

— Lev Frolov... Bărbatul pronunţă pe litere. Veţi veni, 
domnule Tweed? Este foarte urgent. 

— Da, voi fi acolo. Ce e urgent? Ne străduim... 

Linia amuţise. Tweed puse încet receptorul în furcă, 
privind spre Monica. Avea o expresie preocupată. 

— Ruşii au luat, în sfârşit, legătura cu noi. Rezervă-mi un 
bilet de avion la Helsinki pentru astăzi. Da, poţi să foloseşti 
numele meu. 

li relată pe scurt conversaţia avută. Monica îl ascultă 
îngrijorată. 

— Îl cunoşti pe acest Lev Frolov? 

— N-am auzit de el. Probabil e un nume fals. Mi s-a părut 
că recunosc vocea, dar se poate să mă fi înşelat. Cred că e 
cineva cu funcţie înaltă, pentru că e reprezentantul personal al 
preşedintelui sovietic - la fel cum Cord Dillon e al preşedintelui 
american. N-am mai întâlnit atâta mister. 

— Îţi dai seama că această întâlnire poate fi foarte 
periculoasă, insistă ea. In North Harbour au găsit în februarie 


cadavrul îngheţat al lui Ed Riverton. N-ar fi mai bine să iei pe 
cineva cu tine? 

— Nu. Aranjamentul e să-l întâlnesc singur pe individul din 
cealaltă tabără. 

— Unsprezece noaptea. Mai e lumină în Helsinki la ora 
aceea? À 

— Nu. În perioada asta a anului au doar două ore întuneric 

— Intre unsprezece şi unu dimineaţa. 

— Nu-mi place deloc povestea asta. 

— O să am grijă. Drăguţ din partea lor să-mi ia cameră la 
Hesperia, comentă Tweed. 

— Îţi arde de ironii? 

— Păi, nu e clar? Gazdele mele, dacă le putem numi aşa, 
vor ţine locul sub supraveghere. Au lăsat să treacă atâta timp şi 
dintr-o dată totul a devenit urgent. Mă întreb de ce? 

— Nu-mi place, repetă Monica. Situaţia din Rusia e atât de 
instabilă. 

— Fii fată bună şi rezervă-mi bilet. Oricum, nu plec chiar în 
Rusia... 


Newman, Paula şi Cord Dillon prinseră cursa SK 526, 
plecând de la aeroportul din Londra la ora unsprezece şi 
aterizând la Stockholm, pe aeroportul Arlanda, la paisprezece şi 
douăzeci şi cinci, ora locală. 

Newman îi dusese la Heathrow şi pe urmă lăsase 
Mercedesul în parcarea pe termen lung. Pe drum, Cord Dillon se 
aflase într-o dispoziţie explozivă. Stătea singur în spate şi-i 
bombardase cu întrebări pe un ton arţăgos. 

— Poţi să mă lămureşti de ce mergem la Stockholm - care 
e în Suedia, dacă mai ştiu şi eu un pic de geografie. 

— Mai ştii, îl îmbărbătă Newman vesel. Am hotărât să 
intrăm în Peninsula Scandinavă pe un drum ocolit din două 
motive. Primul, în caz că sunt supravegheate toate sosirile în 
Finlanda. INCUBUS e o companie mamut şi, din câte mi-a spus 
Evelyn, e condusă ca o unitate militară, dispunând de un sistem 
de securitate bine pus la punct. 

Paula chicoti. 

— Ceea ce explică cumva hainele elegante pe care le-ai 
arborat? 

— Arată bine, mormăi Dillon. 


Newman purta o şapcă de base-ball, jachetă dintr-o stofă 
ţipătoare în carouri, pantaloni din acelaşi material, băgaţi în 
cizme înalte până la genunchi şi ochelari negri. 

— Şi al doilea motiv? vru să ştie Dillon. 

— O să-l afli când ajungem. Valul de caniculă a lovit la fel 
de tare şi Peninsula Scandinavă. Călătoria de la Arlanda până în 
oraş durează trei sferturi de oră şi-ţi va da timp să te adaptezi... 

In avion, după decolare, Paula, stând lângă Newman, pe 
locul de la fereastră, aruncă o privire în spate. Călătoreau la 
Business Class şi cele două locuri din spatele lor erau goale. 
După cum aranjaseră, Cord Dillon stătea cu trei rânduri mai în 
spate, călătorind în aparenţă singur. 

— Aseară, când am fost la tine, aproape terminaseşi de 
citit o carte. Păreai absorbit Ce titlu are? 

— Evelyn m-a făcut s-o citesc - Ed Riverton i-a pomenit o 
dată de ea în legătură cu grupul de experţi Dracon care îi 
furnizează idei lui Hauser. Au acolo un profesor Hiram Goldstein. 
El e autorul cărţii No More Space. 

— Ce subiect tratează? Hai, spune odată! 

— În mod evident, Goldstein a fost influenţat de un individ 
pe nume Haushofer, care a fost expert în geopolitică... strategii 
globale. Hitler era un adept al ideilor lui Haushofer. Goldstein 
argumentează că expansiunea Statelor Unite e îngrădită spre 
vestdeoarece Japonia controlează bazinul Pacificului. Astfel, e de 
părere că singura direcţie de expansiune a Americii e spre est - 
Europa şi Rusia De aici titlul: Mo More Space, spre vest. Doar 
spre est. 

— Ne ajută asta cumva? 

— S-ar putea. 

— Spune-mi cum. Se vede că te-a impresionat cartea. ÎI 
lovi uşor cu pumnul peste braţ. Vreau să ştiu ce se-întâmplă. 

— Atunci citeşte cartea. 

— O s-o citesc, dar spune-mi ce găseşti atât de interesant 
în teoria asta. 

— Goldstein se referă la Lebensraum, spaţiul vital. Hitler, 
ne spun cărţile de istorie, a făcut mare caz de asta. 
Lebensraum. Dar Hitler nu avea în vedere spaţiul vital pentru 
oameni. Se folosea de această teorie doar ca scuză pentru a 
cuceri cât putea mai mult. Goldstein îi dă un alt sens 
termenului. Vrea să spună 


spaţiul de extindere a afacerilor americane. Noile 
obiective: Europa şi Rusia. 

— Nu e INCUBUS destul de mare deja? 

— Mult prea mare. Insă miliardarii ăştia nu se pot opri, 
niciodată n-au de ajuns. Trebuie să caute mereu noi lumi de 
cucerit. Un pui de somn mi-ar prinde bine. O să sar peste masa 
de prânz. Tu poţi să admiri peisajul... 

Niciun banc de nori nu ascundea vederii priveliştea şi, 
puţin mai târziu, Paula admira Suedia de la trei mii de metri 
înălţime. Câmpuri verzi şi maronii, ca un model de pe o 
cuvertură. Ici şi colo câte o insulă întunecată ce era o pădure de 
brazi. Apoi o mulţime de lacuri cu apele albastre încremenite 
sub strălucirea orbitoare a soarelui, ca nişte lacuri glaciare. Se 
uită la ceas. Începeau să se apropie de Arlanda. 


lon Mănescu şi lrina Serov navigară în timpul nopţii spre 
Stockholm pe unul dintre marile vapoare ale companiei Viking 
Line care fac curse regulate între Helsinki şi capitala suedeză. 
Debarcară dis-de-dimineaţă pe cheiul din apropierea centrului. 

Clădirile vechi şi maiestuoase, ale oraşului cu multe poduri 
şi canale navigabile, străluceau stins în lumina soarelui, fiecare 
clădire având o altă culoare. Cei douăzeci de oameni care 
formau echipa de filmare coborâră unul câte unul la țărm, 
ducându-şi echipamentul, şi plecară imediat cu maşinile 
închiriate spre locurile specificate de Mănescu. 

— Ei bine, am ajuns, remarcă Irina în timp ce aşteptau un 
taxi. Crezi că am acoperit toate punctele importante de intrare 
în ţară? 

— Eu le-am acoperit, o informă Mănescu, accentuând că el 
conducea operaţiunea. O echipă se duce la aeroportul Goteborg, 
pe coasta de vest, alta la punctele de debarcare dinspre 
Copenhaga, încă una la aeroportul Bromma care se află chiar 
lângă Stockholm - e mic, dar tocmai de asta cineva s-ar putea 
să se creadă deştept închipuindu-şi că ne păcăleşte. Echipa 
principală va fi la Arlanda într-o oră. 

— Cred că putem considera problema rezolvată. 

— Câtă vreme nu te recunoaşte cineva de la ambasada 
sovietică, o avertiză Mănescu. Ai lucrat aici cândva. 


Irina îşi trecu degetele prin părul lung şi negru, periat să-i 
încadreze faţa ovală. Purta pantaloni strimţi care-i scoteau în 
evidenţă picioarele lungi, pantofi cu tocuri înalte ce-o făceau 
mai înaltă şi un hanorac mulat pe corp. Da, gândi Mănescu, crezi 
că arăţi foarte bine şi chiar aşa este. Nu i-ar fi displăcut o 
aventură cu ea, însă nu amesteca afacerile cu plăcerea. 

— Când eram la ambasadă, îi spuse lrina, tărăgănând 
cuvintele în felul ei propriu, aveam părul tuns scurt. Eram 
îmbrăcată prost, după cum sunau ordinele ataşatului militar. 
Chiar crezi că m-ar recunoaşte cineva? Eu, nu. Şi-ţi imaginezi că 
vreo persoană din timpurile acelea mai e azi la ambasadă? Cred 
că glumeşti. 

— Ai instrumentul la tine? Pentru orice eventualitate, se 
răsti Mănescu ca să-şi restabilească autoritatea. ` 

— E ascuns într-un buzunar secret al hanoracului. Imi 
cunosc meseria. 

„Instrumentul” era o seringă specială, perfecționată în 
laboratoarele INCUBUS ale Diviziei Farmaceutice. Avea un ac 
subţire, din sticlă foarte dură, conţinea aer şi era ţinută într-un 
toc protector din piele. lrina nu trebuia decât să-l bage în vena 
victimei, să apese pistonul şi moartea survenea în câteva 
minute. Fără să lase vreun indiciu cu privire la cauza ei. 

Mănescu privi ultima echipă coborând pasarela şi urcând 
cu echipamentul într-un microbuz care-i aştepta. Pe părţile 
laterale ale maşinii era scris Companie de Filme Comerciale şi 
Publicitate în suedeză. 

— Uite taxiul nostru, zise lrina. Hotelul Diplomat nu e 
departe. 

— Aşteaptă un minut. 

Mănescu se uită la membrii echipei care aranjau aparatele 
de filmat în partea din spate a microbuzului. Rămase pe loc 
până când toţi oamenii urcară şi uşile fură închise. Maşina porni, 
traversă podul spre Gamla Stan, insula cu o mulţime de clădiri 
medievale înghesuite una într-alta, şi dispăru spre nord. 

— Acum suntem siguri că avem Arlanda, principala cale 
de acces în Stockholm, sub supraveghere, spuse el şi urcă în 
taxi. 


Marler ajunse la Hamburg cu un avion al Lufthansei, la 
clasa întâi. Prefera Lufthansa sau Swissair pentru zborurile în 
Europa: erau singurele companii aeriene care aveau locuri de 
clasa întâi. Nu numai pentru că era mult mai confortabil - la 
clasa întâi călătoresc mult mai puţini pasageri, uşurându-i 
sarcina de a-i ţine sub observaţie. 

Cobori din avion pe aeroportul din Hamburg, fiind sigur că 
nu-l urmărise nimeni. Canicula îl luă imediat în primire, dar 
Marler era imun la temperaturile extreme. 

Era îmbrăcat ca un englez cu dare de mână: sacou scump, 
cămaşă de mătase, cravată sobră şi pantaloni bine călcaţi. Îşi 
luă servieta de pe banda rulantă. In cealaltă mână ţinea un sac 
lung de voiaj din care ieşea mânerul unei rachete de tenis. 

Un taxi îl duse la luxosul hotel Four Seasons şi, după cum 
ceruse la telefon, camera sa avea vedere spre Binnen Alster, cel 
mai mic din cele două lacuri aflate în centrul marelui port. După 
ce luă prânzul la restaurantul hotelului, dădu telefon, îl anunţă 
pe bărbatul de la celălalt capăt al firului că a sosit şi dormi până 
seara târziu. Până acum avusese comportamentul impecabil al 
englezului în străinătate. 

Imediat după ce se întunecă, luă un taxi până în port şi 
cobori în faţa unui restaurant dintr-un vechi depozit transformat, 
cu ferestrele dând spre fluviul Elba. Restaurantul era de lux, 
însă cartierul nu. Plăti şi cobori din taxi, observând că începuse 
să plouă tare. 

Un şir lung de camioane grele ocupa mijlocul străzii pustii 
de-a lungul căreia se aliniau mai multe depozite. La distanţă, 
câteva prostituate încercau să se adăpostească sub streşinile 
depozitelor. Una îi strigă ceva, dar Marler o ignoră şi se grăbi să 
intre. 

Hugo Hildebranat îl aştepta la o masă la primul nivel, de 
unde se vedea tot restaurantul. Uitându-se pe geam, Marler 
văzu un remorcher târându-se ca melcul prin ploaia deasă. 

Hildebrandt, traficant de arme, era îmbrăcat în stilul unui 
om de afaceri prosper. Îl salută pe Marler afabil, îi spuse că face 
cinste şi-i întinse meniul. Hildebrandt era zvelt, înalt şi avea 
fruntea lată. Trecut de patruzeci de ani, era adus de spate, cum 
au tendinţa toţi bărbaţii înalţi. Comandară cina, pe urmă 
Hildebrandt - H.H., cum era cunoscut în cercurile internaţionale 
de la Hamburg până în Iran - atacă problema. 


— Marfa de care aveţi nevoie se găseşte. La un anumit 
preţ, bineînţeles, spuse în germană. 

— Bineînţeles, replică Marler în aceeaşi limbă. Deci, cât? 

— Marfa e nouă, nu la mâna a doua... 

— Sări peste reclamă, Cât? 

— Zece mii de mărci germane... 

— Glumeşti, probabil. 

— Nu glumesc niciodată când discut afaceri, spuse 
Hildebrandt calm, privind în jos, prin restaurant. Uite-o pe Lisa 
Krenz, faimoasa actriţă. 

— Trei mii, zise Marler scurt. 

— Asta chiar că e o glumă. Hildebrandt începu să 
mănânce. Pâinea e foarte bună aici, remarcă. Dacă pâinea e 
bună, înseamnă că şi restul mâncării e comestibil. 

— Cinci mii de mărci. E ultimul meu cuvânt. 

Marler îşi mototoli şerveţelul, împinse scaunul şi se ridică 
gata să plece. Hildebrandt îi făcu semn să se aşeze la loc. 

— Foarte bine. Cinci mii. E mult sub preţ, dar pentru 
dumneavoastră o să fac o excepţie. Am să suport o mică 
pierdere... 

Marler se aşeză, ascunzându-şi cu grijă surpriza. Se 
aşteptase ca preţul să urce până la şase mii. Era clar că 
Hildebrandt stătea prost cu banii. O oră mai târziu ieşiră din 
restaurant. Marler îşi ridică gulerul pardesiului şi se avântară în 
ploaia deasă spre port. 

Un vas mic de pescuit cu timoneria la pupa era acostat la 
chei. Marler îl văzu pe căpitan în timonerie, iar un marinar solid 
se pregătea să desprindă vasul de chei. Hildebrandt sări la bord, 
însă Marler rămase pe chei. 

— EI, zise Marler, arătând spre marinar, nu vine cu noi. 
Fără discuţii. 

Urcă la bord doar după ce neamţul ridică din umeri şi-i 
spuse marinarului că va lua legătura cu el mai târziu. Vasul 
porni pufăind prin ploaie şi ceaţă spre larg. Marler îşi puse sacul 
de voiaj în spatele timoneriei în timp ce Hildebrandt scoase de 
sub o grămadă de frânghii un pachet învelit în plastic. Dinăuntru 
extrase o puşcă Armalite demontată şi o lunetă. 

Marler examină arma cu ajutorul unei lanterne-stilou. 
Nici-o urmă de reparaţie, era nou-nouţă... deci neînregistrată. O 
montă rapid, îi puse luneta, ceru muniţie şi încărcă arma. La 


distanţă se vedea o geamandură luminată săltând în sus şi în jos 
prin ceaţă. Tinti, privind prin lunetă şi închizând ochiul pe 
jumătate, apoi apăsă pe trăgaci. Lumina se stinse. 

— Mi s-a spus că eşti bun, remarcă Hildebrandt, dar n-am 
mai văzut pe nimeni să tragă aşa. N-aş vrea să fiu vreodată 
ţinta... 

— Lasă linguşeala. Acum vreau să văd pistolul. 

Hildebrandt băgă mâna în pungă şi scoase un Walther 9 
mm. 

P38 automat. Îl încărcă şi i-l întinse lui Marler. Englezul 
privi în susul şi în josul râului: niciun alt vas nu mai naviga pe 
apele întunecate. Verifică arma, o ridică, ţinând patul cu 
amândouă mâinile, şi trase într-o bucată mică de lemn ce plutea 
pe râu. Dădu din cap aprobator. 

— Cinci mii de mărci, îi reaminti Hildebrandt, ţinând mâna 
dreaptă în buzunarul pardesiului. 

— O să facem cum vreau eu, rosti Marler scurt. 

Demontă puşca Armalite şi o băgă în sacul mare de voiaj, 
sub racheta de tenis. Băgă şi Waltherul sub puşcă şi le înveli cu 
o pătură de voiaj. li dădu sacul lui Hildebrandt. 

— Spune-i căpitanului să tragă la chei în apropierea staţiei 
de taxiuri. Eu cobor pe uscat, iar tu îmi dai sacul în timp ce eu îţi 
întind plicul. Şi vreau muniţie pentru ambele arme. Zece 
încărcătoare pentru Walther şi un toc de umăr. 

— Asta o să coste în plus... 

— Banu. 

Hildebrandt ridică iar din umeri, scoase muniţia din pungă, 
i-o dădu şi îi strigă căpitanului să tragă la chei. Descheindu-şi 
pardesiul, îşi desfăcu tocul de şold şi i-l întinse lui Marler. Ceea 
ce însemna că pistolul care fusese înăuntru se afla în buzunarul 
drept al traficantului de arme. Marler zâmbi şi îşi strecură mâna 
în sacul de voiaj de unde scoase Waltherul. 

— O simplă măsură de precauţie, H.H. 

Schimbul avu loc pe chei, după aceea Marler zise noapte 
bună şi se îndreptă spre un taxi care tocmai lăsa o clientă, o 
femeie machiată strident care-l privi cu speranţă. 

— Nu în seara asta, Josephine, îi zise Marler. 

Urcă în taxi, îi spuse şoferului să-i dea drumul şi îi dădu 
destinaţia, hotelul Four Seasons, doar după ce se îndepărtară de 
chei. 


Prevederea se dovedi inutilă. Aprinzând o ţigară, Marler se 
uită pe geamul din spate şi văzu că erau urmăriţi de 
motociclistul care stătuse în apropierea cheiului. Tipic pentru 
Hildebrandt: cât de simplu pentru un motociclist să-i 
urmărească de la ieşirea din restaurant şi să-i urmeze pe 
şoseaua paralelă cu cheiul, fără să piardă din ochi vasul de 
pescuit. Oricum, constatarea nu-i strică somnul în noaptea 
aceea. 

Dimineaţa următoare Marler luă un taxi până la aeroport. 
Ducându-şi în mână valiza şi sacul de voiaj, evită punctul de 
predare al bagajelor şi intră într-o toaletă. Din fericire, era goală. 

Începu să se spele pe mâini la o chiuvetă. Uşa se deschise 
şi intră un bărbat solid, îmbrăcat în pantaloni de dril, cămaşă 
murdară şi având fălcile puternice acoperite de o barbă ţepoasă. 
Marler recunoscu în el pe marinarul care desprinsese vasul de 
chei. Hildebrandt devenea plictisitor: voia să-i vândă aceleaşi 
arme de două ori. 

— Dacă faci o mişcare greşită, îţi lărgesc muzicuţa de la o 
ureche la alta. Dă-mi sacul ăla de voiaj... 

Se auzi un clic şi în mâna pescarului apăru un briceag 
mare cu buton. Marler îşi scoase mâinile din chiuvetă, ridicând-o 
pe cea stângă. În dreapta avea spravul cu fixativ de păr pe 
care-l îndreptă spre faţa bărbatului şi-l împroşcă în ochi. Acesta 
se înecă şi duse mâna la ochi, gemând. 

Marler îl lovi scurt peste încheietură şi cuțitul căzu 
zăngănind pe podea. Dădu drumul sprayului, îl apucă pe neamţ 
de umeri şi-l împinse cu putere într-o toaletă. Marinarul se lovi 
cu capul de peretele faianţat din spate, iar genunchii i se 
înmuiară. Marler îl aşeză pe un scaun de toaletă. Marinarul se 
chirci, iar capul îi căzu în piept. 

Marler închise uşa, ridică sprayul şi cuțitul, băgându-i lama 
înăuntru, şi le puse pe amândouă în buzunar. leşi cu valiza şi 
sacul de voiaj în mână, aruncă briceagul în primul coş de gunoi 
şi ieşi în stradă. 

Luă un taxi şi-i spuse şoferului să-l ducă la Hauptbahnhof. 
În gară cumpără un bilet pentru Lübeck şi urcă în expresul de 
Copenhaga cu un minut înainte să plece. In timp ce trenul 
străbătea cu viteză câmpiile întinse ale Germaniei de nord, 


Marler începu să citească The Painted Vei/s al lui Somerset 
Maugham. 

Cobori din tren la Lübeck, străvechiul port hanseatic la 
Marea Baltică şi luă un alt taxi până la Travemunde Hăfen, 
punctul de unde pleacă feriboturile spre Helsinki. Nu uită să se 
asigure că mânerul rachetei de tenis ieşea din geanta de voiaj. 

La Travemünde cumpără un bilet dus-întors pentru 
Helsinki. Căldura era insuportabilă când urcă la bordul vasului 
imens. În cabină îşi scoase cravata, se descheie la guler şi se 
aşeză pe pat, luându-şi cartea. 

Nimeni nu aruncase nici măcar o privire spre bagajul lui. 
Vasul începu să plutească şi, aşezându-se mai bine în pat, 
ultimul lui gând fu că Hugo Hildebrandt trebuia să fie într-o 
încurcătură financiară serioasă. Bietul de el. 

16 

Howard, directorul SIS, sosi din concediu de la vila sa din 
sudul Franţei într-un moment total nepotrivit. Înalt, cu faţa 
rotundă şi tenul roz, intră în clădirea din Park Crescent şi o 
întâlni pe Monica cu biletele de la Finnair în mână, în drum spre 
biroul lui Tweed. O opri pe scări. 

— Altcineva care o şterge din vizuină? Întrebă pe un ton 
jovial. Cine părăseşte corabia în această clipă grea? 

La naiba, gândi Monica, e într-una din dispoziţiile lui 
aşa-zis glumeţe. Se opri şi se uită în spate spre şeful ei. Ca de 
obicei, Howard era îmbrăcat impecabil într-un costum nou, 
cenuşiu deschis Chester Barrie de la Harrods. Cămaşa era albă, 
apretată ca o platoşă. Batista stacojie ce-i ieşea din buzunarul 
de la piept avea exact aceeaşi nuanţă cu cravata. 

— Trebuie să duc astea imediat, îi răspunse, privind în jos, 
spre George, paznicul, aşezat la biroul său, lângă uşa de la 
intrare. Va trebui să mă scuzaţi. A 

— Ce mare secret de stat am surprins? Intrebă vesel, 
urmând-o sus, spre biroul lui Tweed. 

— Uite biletele, îi spuse ea lui Tweed, aşezându-i-le în faţă 
şi făcându-i semn încruntată peste umăr. 


6 Vălul pictat (n. Trad.). 


— M-am întors cu câteva zile mai devreme, anunţă 
Howard nonşalant, închizând uşa. În Provence era cald ca-n 
cuptorul brutarului din localitate. Plecăm undeva? 

Se aşeză în fotoliu, aruncându-şi piciorul lung peste un 
braţ al acestuia şi admirându-şi pantoful negru sclipitor. Tweed 
puse biletele în buzunar şi se lăsă pe spate în scaun. 

— E ceva urgent. Trebuie să plec în cinci minute. 

— Bun, deci avem cinci minute ca să-mi dai toate detaliile. 
Unde o ştergi? 

— Helsinki. 

Tweed se ridică, se uită la ceas şi îşi luă valiza. 

— Aşteaptă. Howard se ridică şi el, iar Monica se încruntă. 
Avea de gând să le facă probleme. De ce trebuie să faci 
călătoria asta? 

— Din ordinul special al doamnei prim-ministru. Îmi pare 
rău, dar dedesubturile afacerii ăsteia sunt strict secrete. 
Niciodată nu m-am mai confruntat cu aşa ceva. 

— Inţeleg. Howard primi totul cu un calm surprinzător. M- 
am ciocnit de Pete Nield când am intrat în clădire. Cunoaşte 
bine Peninsula Scandinavă. la-l cu tine. E un ordin. Nu e bine să 
te vânturi prin lume fără să ai spatele acoperit. 

— Tulburările sunt mai spre sud. 

— Oare? În Franţa am stat de vorbă cu Pierre Loriot, când 
mă întorceam la Paris. Spunea că anumiţi indivizi foarte 
periculoşi din Balcani s-au dat la fund. Profesionişti. lar dintr-o 
sursă de încredere a aflat că se îndreaptă spre... Peninsula 
Scandinavă. 

— Trebuie să prind avionul... 

— N-o să pot dormi dacă nu-l iei pe Pete Nield. Poate 
merge în acelaşi avion, fără să vă vorbiţi. Nu te întreb nimic 
despre ordinul doamnei prim-ministru, dar eu conduc instituţia 
asta. Ştii că Pete are întotdeauna o valiză pregătită şi bani în 
moneda Dumnezeu ştie câtor ţări. 

— S-ar putea să nu poată obţine un loc în avionul meu... 

Howard se învârti pe călcâie. 

— Monica, dă telefon la aeroport şi rezervă încă un loc la 
acelaşi zbor. Şi ăsta e tot un ordin. 

Tweed dădu aprobator din cap şi Monica ridică receptorul. 
Tweed era uluit de grija lui Howard pentru siguranţa lui. Nu găsi 
niciun argument cu care să contracareze ce spusese şeful său şi 


putea oricând să se piardă de Nield după ce soseau. Monica 
dădu trei telefoane în succesiune rapidă, apoi aşeză receptorul 
la loc. 

— Pete are un loc rezervat la acelaşi zbor, iar biletul îi 
aşteaptă la aeroport. Are şi o cameră la hotelul unde stai. Încă 
un taxi va sosi în trei minute să-l ducă la aeroport. ` 

— Atunci am plecat, zise Tweed şi se uită la Howard. |ţi 
mulţumesc pentru sprijin. Nu ştiu cât timp voi fi plecat. 

— Păi, îl îmbărbătă Howard jovial, repetând remarca pe 
care Tweed i-o făcuse mai devreme Monicăi, nu te duci chiar în 
Rusia... 

Tweed privea de la fereastra aparatului de zbor al 
companiei Finnair, ce zbura pe un cer senin deasupra Balticii. 
Treceau pe deasupra incredibilului arhipelag finlandez, al doilea 
ca mărime din lume. Şapte mii cinci sute de metri mai jos, un 
vast labirint de insule apăruse pe marea de un albastru orbitor, 
nenumărate insule de diferite forme şi mărimi întinzându-se de 
la Turku, al doilea oraş ca mărime al Finlandei. Ici şi colo, în larg, 
se vedea câte o dungă albă, minusculă - urmele lăsate de 
vapoare. 

Aruncă o privire peste umăr. Două rânduri mai în spate 
Pete Nield citea un ziar. Nield avea puţin peste treizeci de ani, 
era subţire, îmbrăcat îngrijit, avea părul negru şi o mustață mică 
bine tăiată. Se urcase în avion, fără să arunce nici măcar o 
privire în direcţia lui Tweed. 

Avionul îşi începu lunga aterizare spre Helsinki şi Tweed 
revizui în minte strategia pe care o pusese în mişcare. Newman, 
Cord Dillon şi Paula erau şi ei în drum spre Peninsula Scandinavă 
să investigheze INCUBUS-ul. Nu avea nici-o îndoială că Newman 
îşi va conduce cercetările cu o energie feroce: asasinarea 
Sandrei Riverton îl umpluse de o furie rece. 

lar misiunea mea e similară - şi totuşi, diferită - îşi 
reaminti. Şi eu investighez INCUBUS-ul, însă în colaborare cu un 
rus necunoscut. E ca şi cum ai încerca să străpungi o pânză de 
păianjen, gândi. 

Marler era şi el plecat pe urmele indivizilor primejdioşi 
care dispăruseră din statele foste comuniste. Avea deja un 
indiciu: lon Mănescu fusese văzut îmbarcându-se în feribotul ce 
făcea curse regulate la Helsinki. 


Marler, cu mare succes la femei, din cauza 
comportamentului său distant şi cinic, era ingenios şi 
experimentat în localizarea persoanelor pe care nimeni 
altcineva nu le putea găsi. 

Era o strategie cu două ramificații pentru două probleme 
diferite. Penetrarea INCUBUS-ului pentru a afla cum operează 
acel colos şi găsirea capilor din fostele poliţii secrete. 
Comparaţia între INCUBUS şi o pânză de păianjen îi reveni în 
minte în timp ce aterizarea deveni mai abruptă. Cine era 
păianjenul din centrul pânzei? Să fie, într-adevăr, Hauser? 


— E o problemă care trebuie rezolvată. Prin orice metodă. 

Trei bărbaţi stăteau în biroul spaţios al lui Hauser, la 
ultimul etaj al turnului de sticlă de lângă Helsinki. Hauser privea 
pe fereastră aburul tremurător, ridicat de căldură deasupra 
mării. În spatele lui, Adam Carver şedea într-un fotoliu, iar 
Galvone se plimba de colo-colo pe covorul gros. 

— Care e situaţia actuală la Frankfurt? Intrebă Carver. 

— Egon Schmidt e proprietarul unei bănci particulare 
nemţeşti. Nu vrea să vândă cu niciun preţ. Hauser consultă 
dosarul roşu pe care-l avea în mână. Evelyn Lennox i-a făcut 
caracterizarea lui Egon. Are un fiu, Dieter, cu care a luat masa la 
Frankfurter Hof. Dieter e un playboy, nu-l interesează banca, ar 
vinde şi mâine. Dar, întrucât Egon nu mai are nici-o altă rudă, 
banca va fi moştenită de Dieter. Ridică privirea spre cei doi 
bărbaţi. În cazul în care i se întâmplă ceva lui Egon. 

— Atunci soluţia e evidentă, zise Galvone cu vocea sa 
aspră. _ 

— Ce fel de soluţie? Intrebă Carver încet. 

— Putem discuta asta mai târziu, interveni Hauser. Dar 
avem nevoie de banca asta, ca să obţinem un punct serios de 
sprijin în Germania. Atât de multe companii cheie din Germania 
sunt controlate de bănci. Puse dosarul pe o masă şi schimbă 
subiectul. Spune-ne, Adam, cum îţi merg treburile cu Evelyn 
Lennox? 

— E încă suspicioasă, nu vrea să accepte banii de 
asigurare. 

— Asta înseamnă că trebuie să-i închidem gura definitiv, 
zise Galvone ameninţător. 


— Cred că mă consideră prieten, remarcă englezul. Aşa că 
mă pot duce iar la ea şi voi încerca să fiu mai convingător. 

— Sau poţi să-i dai foc la casă. 

— Asta ar fi prea drastic şi s-ar putea întoarce împotriva 
noastră. Şi mai e o complicaţie. 

— Ah, de aşa ceva n-avem nevoie, scrâşni Hauser. 

— Ce complicaţie? vru să ştie Galvone. 

— La Londra am luat legătura cu Steve Abbott, asistentul 
nu prea subtil al lui Papa Grimwood. Steve crede că l-a văzut pe 
Robert Newman, corespondentul de presă, cu Evelyn în 
Walberswick. î 

— Ce naiba vrea să însemne asta? Intrebă Hauser, 
aprinzându-şi o ţigară. Domnilor, puteţi fuma. 

Carver îşi scoase o ţigară din tabacheră, o aprinse, trase 
de câteva ori şi-l privi pe Galvone prin fum. 

— Walberswick e un sătuleţ pe coasta Suffolkului. Acolo a 
locuit Sandra Riverton. Acum stă acolo sora ei, Evelyn. 

— N-ar fi trebuit s-o lăsăm pe individa asta să plece unde 
o taie capul, protestă Galvone. 

— Frank, îl mustră Hauser, eşti prea impulsiv. Sunt sigur 
că Adam domină situaţia şi-o va rezolva cu succes. 

— Să nu pariaţi pe asta, declară Galvone batjocoritor. 

— Nu pariez niciodată pe nimic şi pe nimeni. În vocea lui 
Hauser se simţea enervarea. Ce mă îngrijorează mai mult e 
referirea lui Adam la corespondentul ăla care îşi bagă nasul 
peste tot. Aş vrea să ştiu unde e acum. Verifică, Frank. Tu mai 
rămâi, Adam. Trebuie să aranjăm ceva fără întârziere. 


Avionul îşi continuă aterizarea. Zborul SK526 avea să 
ajungă, conform graficului, la Arlanda la ora paisprezece şi 
douăzeci şi cinci. Paula privea pe fereastră spre solul care se 
apropia. Peisajul înfăţişa un pământ uscat de secetă, insule de 
brazi şi bolovani împrăştiaţi peste tot, înfipţi adânc în pământ. 

Nici-o urmă de aşezare omenească, în afară de clădirile 
aeroportului. Arlanda se mărea cu fiecare an. Newman deschise 
ochii, căscă şi se uită în spate, spre Cord Dillon care se foia deja 
nerăbdător. 

— O să ne facă probleme, îi spuse Paulei. E un om de 
acţiune. La strâmtoare e de nepreţuit. 


— De ce-ar trebui să fim la strâmtoare? Nimeni nu ştie că 
mergem în Finlanda via Suedia. 

— Poate ai gura aurită. Aterizăm... 

Cei de la controlul paşapoartelor şi vamă nu-i băgară în 
seamă. Incepură să coboare treptele spre holul principal. Dillon, 
într-un costum gri şifonat, îi urma cu câţiva pasageri mai în 
spate. 

— Probabil că a fost vreo persoană importantă în avion, 
comentă Paula când ajunseră în holul spaţios. O stea de 
cinema? 

Arătă cu mâna spre o echipă de filmare, patru bărbaţi şi o 
femeie cu camerele îndreptate spre mulţime, filmându-i pe noii 
sosiți. Newman, cu ochelarii negri la ochi, îşi atinse cozorocul 
şepcii de base-ball, salutându-i în glumă pe cei din echipa de 
filmare. 

— În mod sigur, nu-i interesăm noi, glumi Paula. 

Remarca ei îl făcu pe Newman să tresară. Aruncă o privire 
în urmă în timp ce înaintau, cărându-şi bagajele în căutarea 
maşinii închiriate pe care o comandase. Camerele filmau încă 
şirul de pasageri ce se târa în holul principal. leşind afară, 
căldura îi lovi drept în moalele capului, ca un ciocan. Paula îşi 
puse o pereche de ochelari de soare. Lumina era atât de 
puternică, încât o dureau ochii. Newman porni repede spre un 
Volvo lângă care aştepta o fată în uniformă. 

Semnarea actelor se făcu imediat: fata părea grăbită să se 
retragă înăuntru. Imediat ce porni maşina, Dillon se strecură în 
spate şi Newman o luă pe autostradă spre Stockholm. 

— Ce ţi-a atras atenţia acolo? Intrebă Paula. Chiar înainte 
să ieşim din hol. 

— Echipa de filmare. De ce să-i înregistreze pe toţi cei 
care coborau din avion? 

— N-am idee. Paula începu să-şi facă vânt cu o broşură 
luată din avion. Dumnezeule, e ca într-un cuptor! 

— Ai fereastra deschisă. 

— Prin care intră şi mai mult aer fierbinte. Oricum, în 
Finlanda o să fie mai răcoare. 

— Şi cum naiba ajungem acolo? Ne-ai făcut să ocolim 
îngrozitor, zise Dillon. 


— Cu feribotul mâine noapte. O să vezi cât e de comodă 
traversarea de la Stockholm la Helsinki. Feriboturi uriaşe 
navighează pe Marea Baltică. 

— Nu mă simt bine pe mare, se plânse Dillon. 

— O să fie ca oglinda. 

— S-ar putea să te înşeli în legătură cu echipa de filmare, 
sugeră Paula. Poate au un motiv pentru ceea ce fac. 

— După ce ajungem la hotelul Grand şi ne instalăm, există 
o modalitate ca să ne lămurim. Poţi să vii cu mine dacă vrei. 
Dacă nu te duci la cumpărături la magazinul acela, NK. 

— Cum ne vom lămuri? Întrebă Paula. 

— La dracu cu asta, izbucni Dillon. De ce mergem în 
Finlanda pe ruta asta? 

— Pentru că ne trebuie arme, de-aia. Acum las-o baltă. 

— Nu mi-ai spus cum o să ne lămurim în privinţa echipei 
de filmare, îi reaminti Paula. 

— O să afli după-amiază. 

Paula înjură în gând şi privi pe fereastră. Rochia i se lipise 
deja de corp şi de-abia aştepta să facă o baie la hotel. La 
intervale, pe marginile autostrăzii late se găseau gropi de var şi 
dincolo de ele se întindeau câmpuri de-abia vizibile din cauza 
ceţii uşoare ridicate de caniculă. Nu-şi putea imagina ce-şi 
pusese Newman în cap să facă în acea după-amiază. 


Marler cobori pasarela după ce feribotul ancoră în North 
Harbour, Helsinki. Văzu imediat bărbaţii cu aparatele de filmat 
îndreptate spre pasageri. Mări pasul, se amestecă în mulţime, 
evită şirul de taxiuri şi merse pe jos până la hotelul Palace. 

— Aveţi o cameră pentru mine, îi spuse fetei de la 
recepţie, îşi dădu numele, îl lăsă pe portar să-i ia valiza, 
zicându-i că sacul de voiaj şi-l va duce singur. 

Ferestrele camerei dădeau spre port, aşa că aruncă o 
privire afară, în lumina orbitoare a soarelui. Era îmbrăcat 
adecvat: jachetă şi pantaloni din stofă subţire, cămaşă deschisă 
la gât. Aşeză sacul de voiaj la vedere pe un scaun, cu mânerul 
rachetei de tenis ieşind în afară. Işi smulse un fir de păr şi-l băgă 
sub fermoarul care era deschis câţiva centimetri. 

Lăsă valiza încuiată acolo unde-o pusese portarul, pe un 
raft. Dacă cineva îi căuta prin cameră, valiza încuiată avea să-i 


stârnească interesul. Sacul de voiaj era pus prea la vedere ca să 
atragă atenţia. După aceea părăsi camera, străbătu esplanada 
şi o luă spre sud, către partea veche a oraşului. In buzunarul de 
la piept avea o fotografie a lui lon Mănescu. 


Tweed privea pe fereastra camerei sale de la hotelul 
Hesperia. Ar fi trebuit să aibă „vedere la mare”, însă el mai 
stătuse la acest hotel, un modern bloc curbat, din beton, şi ştia 
cum stau lucrurile. Se uită la o sculptură mobilă înaltă, metalică. 
Aerul era  încremenit, la fel şi sculptura. Dincolo de 
Mannerheimintie, autostrada ce ducea în oraşul aflat la mică 
distanţă spre est, se vedea „marea”. Părea un lac mic şi nu era 
decât un braţ al invizibilei Mări Baltice. 

Un tramvai crem cu portocaliu trecu prin faţa hotelului în 
drum spre oraş. Ceea ce îi aminti că voia să verifice locul de 
întâlnire de la North Harbour la lumina zilei. Luă liftul şi cobori în 
hol, întrebându-se dacă îl va întâlni pe Pete Nield care avea o 
cameră tot la Hesperia. Nu-l zări pe nicăieri când traversă holul. 
Aruncă o privire spre aparatul care înregistra temperatura. 

28 C. 82 F. Strânse din umeri mulţumit că îmbrăcase un 
costum tropical din doc, ieşi în infernul de-afară şi simţi soarele 
arzându-i ceafa. Staţia de tramvai era aproape. Un tramvai 
numărul patru opri chiar când ajunse acolo. Urcă, plăti 
vatmanului în monedă finlandeză, primi un bilet şi i se aminti 
să-l perforeze la un aparat aflat în spatele acestuia, care 
imprima data şi ora. 

Helsinki părea să fie oraşul granitului. Venind cu taxiul de 
la aeroport, văzuse aflorimente enorme din această rocă, iar 
clădirile erau construite din acelaşi material. Tramvaiul trecu pe 
lângă un muzeu cu peluza în pantă. Un bolovan imens de granit 
ieşea din iarba tunsă. Granit peste tot. Finlandezii trebuie să fie 
oameni duri, dacă îşi construiseră o astfel de capitală. 

Zece minute mai târziu se plimba tacticos pe esplanada 
cu copaci de ambele părţi ce ducea în North Harbour. Bărbaţi şi 
femei mergeau încet prin zăduf, purtând minimum de haine. 
Când ajunse la capătul North Harbourului, o maşină trecu pe 
lângă el. Se opri pe marginea cheiului. În spatele lui, la tarabele 
din piaţă, se făceau afaceri bune şi toată zona portuară zumzăia 
de activitate. Avea să fie cu totul altfel la ora unsprezece 


noaptea şi în timpul celor două scurte ore de întuneric pe care le 
avea oraşul Helsinki în acea perioadă a anului. 

De ce aici? Şi de ce la acea oră târzie? Niciun mesaj de la 
Lev Frolov, oricine o fi fost, nu sosise pentru el la Hesperia. 
Howard ar fi făcut o criză, dacă ar fi ştiut de aranjamentul cu 
care fusese de acord. În acel moment observă că maşina care 
trecuse pe lângă el era parcată în apropiere. 

Un bărbat slab şi agil, îmbrăcat în costum de scafandru, 
cobora nişte trepte din apropierea lui Tweed. Avea mască pe 
faţă, însă mişcările lui îi părură familiare când plonjă şi dispăru 
în apele mării calme ca ale unui lac. Îşi dădu seama cine era. 

Pete Nield era un scafandru experimentat. Urmărise 
tramvaiul cu care venise Tweed, fără îndoială la volanul unei 
maşini închiriate. Tweed se întoarse şi o luă înapoi, spre staţia 
de tramvai. Nield îşi lua cum nu se poate mai în serios 
instrucţiunile de a-l proteja. lar acum aflase care era locul 
întâlnirii. _ 

În Stockholm după-amiaza era la jumătate. În aer păreau 
să plutească aburi fierbinţi. Soarele pârjolea capitala suedeză. 
Newman, cu Paula lângă el, conducea cu viteză Volvoul închiriat 
pe o autostradă cu două benzi. In stânga aveau apă, iar în 
dreapta blocuri de apartamente cocoţate pe nişte povârnişuri 
acoperite cu pajişti verzi. Dillon rămăsese la hotelul Grand să-şi 
facă siesta. i 

— Cât mai avem până la aeroportul Bromma? Intrebă 
Paula. Şi de ce mergem acolo? 

— De la hotel până la Bromma ar trebui să facem 
cincisprezece minute. O să vezi de ce când ajungem. 

Autostrada era lipsită de trafic şi fără stopuri. La un 
moment dat o luară pe o şosea cu sens unic şi trecură pe lângă 
case vechi de lemn, zugrăvite în verde aprins sau galben. Toate 
aveau un etaj sau două şi în faţă grădini bine întreţinute. 

— Ce e cu Bromma? insistă Paula. De ce mai au nevoie de 
aeroportul ăsta când au Arlanda? 

— Arlanda i-a luat locul cu mai mulţi ani în urmă. Acum 
Bromma e folosit pentru zboruri interne şi pentru anumite 
avioane particulare. E un loc convenabil pentru cei ce vor să se 
strecoare neştiuţi în Suedia. Am ajuns... 

Se vedea o placă pe care scria BROMMA AIRPORT. 
Clădirea era minusculă în comparaţie cu Arlanda. Nu se vedeau 


decât doi oameni. Newman parcă în apropiere şi, după ce stinse 
motorul, se lăsă o tăcere neplăcută. Paula avea impresia că se 
află undeva departe, în pustiu. 

— Am avut dreptate, zise Newman, întunecându-se la 
faţă. Vreau să faci ceva pentru mine. Coboară din maşină, 
plimbă-te prin aeroport câteva minute, pe urmă ieşi. 

— Tipul acela rezemat de microbuz are o cameră de 
filmat. 

— lar numele scris pe microbuz e acelaşi cu cel de pe 
microbuzul de la Arlanda. Fă ce te-am rugat. 

Newman, care-şi aruncase şapca de base-ball în râul de 
lângă hotel, îşi aprinse o ţigară. Paula cobori din maşină şi o luă 
spre clădirea aeroportului. Purta o bluză largă şi pantaloni scurţi 
care lăsau să i se vadă picioarele lungi şi frumoase. Când trecu 
pe lângă microbuz, bărbatului i se lipiră ochii de picioarele ei, iar 
fata care era cu el îi dădu un ghiont puternic în coaste. 

înăuntru, Paula văzu că holul era destul de spaţios, dar nu 
mai era nimeni, niciun fel de personal la ghişee -, nici urmă de 
vreo fiinţă umană. Se duse la o fereastră şi privi aerodromul mic 
de la marginea căruia începea o pădure de brazi. Era un singur 
câmp de rulaj cu spaţiu de acces. Un avion Swedair staţiona la 
margine. În apropierea câmpului de rulaj se afla un avion Lear 
cu reacţie. De-alungul fuselajului scria INCUBUS. 

17 

— Suntem în mare bucluc. Hauser mi-a anticipat mişcările. 
L-am subestimat tare de tot. De acum în colo situaţia poate 
deveni periculoasă, foarte periculoasă. 

Faţa lui Newman avea o expresie cruntă în timp ce-i 
vorbea Paulei în barul luxos al hotelului. Şedeau amândoi în 
fotolii confortabile, unul lângă altul. Când se întorseseră, Dillon 
le spusese că îi e foame şi că se duce să mănânce în 
restaurantul dinspre țărm, de unde se vedeau bărcile ce 
aduceau turiştii înapoi din arhipelag. 

— N-ai scos niciun cuvânt în maşină, îi zise Paula. 
Explică-te. Ţi-am spus ce-am văzut, iar cei doi cu camera de luat 
vederi nu m-au băgat în seamă, nu m-au filmat. 

— Pentru că nu coborai dintr-un avion. Asta aşteptau - pe 
cei care intră în Suedia, cum au făcut la Arlanda, iar acolo au 
consumat destulă peliculă. 


— Ce crezi că era cu avionul Lear? Părea să aştepte pe 
cineva... 

— Sau ceva. Mâine am să cumpăr arme. Acesta-i un alt 
motiv pentru care am venit pe ruta asta. În Finlanda nu poţi 
obţine arme. 

— Şi-aici poţi? Asta vrei să spui? 

— Da. Mâine mă duc în Sergels Torg. Se află în centrul 
Stockholmului, o piaţă unde se adună băieţii care-ţi pot vinde 
aproape orice fel de armă automată sau pistol. 

— Mi-ar plăcea un Browning, zise ea prompt, dar cum 
intrăm cu ele în Finlanda? 

— Asta-i partea cea mai uşoară. O să luăm feribotul de 
noapte spre Helsinki. Nu se face cine ştie ce supraveghere sau 
control al bagajelor. E mai uşor să te strecori nevăzut de la 
bordul unui vas decât dintr-un avion. Aminteşte-ţi Arlanda. 

— Bob, pot să vin şi eu cu tine la Sergels Torg mâine? 

— Mă mai gândesc. S-ar putea să stăm o zi în plus. Sper 
să mă înşel cu privire la toate astea. 

— Eşti îngrijorat că m-ai luat şi pe mine, îl acuză. 

— N-am spus asta, minţi el. Hai să mergem să mâncăm 
ceva. Mâine avem multă treabă. 


Ceea ce se filmase la aeroportul Goteborg din vestul 
Suediei, filmul făcut la Malmo, unde venea nava cu aripi 
portante din Danemarca, şi cel făcut la Arlanda - totul fu dus cu 
un elicopter la Bromma. 

In aceeaşi seară peliculele fură încărcate la bordul 
avionului Lear ce aştepta pe micul aeroport şi care decola în 
aceeaşi seară la ora nouă, aterizând la Helsinki cu mult înainte 
să se lase cele două ore de întuneric. De la aeroport fură duse în 
grabă la sediul companiei INCUBUS Oy. La ora zece şi jumătate 
seara se aflau înăuntrul turnului de sticlă. 

— Nimic nu se compară cu vizionarea unui film bun seara, 
remarcă Hauser. 

Era instalat pe un scaun în sala de proiecţie de la Nivelul 
al Doilea, iar în stânga sa şedea Frank Galvone. În dreapta era 
Adam Carver care stătea cu spatele drept, nerăbdător. Incepu 
să se deruleze materialul următor, cel filmat la Arlanda. 


— Priviţi cu mare atenţie, îi sfătui Hauser. Dacă 
recunoaşteţi pe cineva, spuneţi imediat, şi operatorul va îngheţa 
imaginea în acel punct. 

Galvone, plictisit, îşi rezemase coatele de spătarul 
scaunului. Privi pasagerii unui alt zbor de la Londra, coborând în 
holul principal. Lumina strălucitoare a zilei dăduse imaginii o 
claritate excepţională. A 

— Aţi văzut pe cineva cunoscut până acum? Intrebă 
Hauser, fluturându-şi ţigaretul. 

— Nu, zise Galvone. 

— Stop! strigă Carver. Dă înapoi un pic, derulează cu 
încetinitorul şi, când îţi spun, îngheaţă imaginea, îi comandă 
operatorului. 

— N-am văzut nimic, Adam, spuse Hauser. 

Carver rămase tăcut şi se aplecă, concentrându-se asupra 
imaginii derulate cu încetinitorul. O fată cu păr negru cobori 
scările şi străbătu holul. În spatele ei venea un bărbat cu jachetă 
în carouri şi şapcă de base-ball. Salută spre cameră, ducând 
mâna la cozorocul şepcii, cu un gest tipic american... 

— Stop! strigă Carver. Filmul se opri. Bărbatul cu jachetă 
în carouri e Newman, Robert Newman, corespondentul străin de 
presă. 

Hauser se încruntă strângând ţigaretul între dinţi. 

— Ce te face să crezi asta? Pare un turist de la noi, din 
America. 

— Felul în care se mişcă. Carver îşi îndreptă spatele. Ştiţi 
că observ cu multă atenţie mişcările corpului. Vă amintiţi când 
Newman ne-a făcut o vizită la Livingstone Manor? Am avut 
ocazia să-l observ bine. 

— Tu ce crezi, Frank? 

— Dă filmul înapoi până acolo unde coboară scările, îi 
spuse Carver operatorului. Acum gândiţi-vă amândoi la seara 
aceea de la Livingstone Manor şi priviţi cu atenţie felul în care 
se mişcă. 

Tensiunea crescu în sala mare de proiecţie unde nu se 
aflau decât cei trei bărbaţi. Toţi se aplecară în faţă, privind 
concentrați. Carver n-avea nici-o îndoială. 

— Ce crezi, Frank? Întrebă Hauser din nou. 

— S-ar putea să fie Newman, ezită Galvone. 


— Nu încape nici-o îndoială. Adam are ochiul ager. După 
mişcări şi gesturi sunt sigur că e el. Ticălosul e şmecher, a venit 
îmbrăcat ca un turist american. 

— Deci, ce facem? Intrebă Galvone. 

— A, cred că soluţia e evidentă. Newman a devenit o 
pacoste primejdioasă. In primul rând, se duce la Evelyn Lennox 
chiar în momentul în care Papa Grimwood e pe punctul de a 
încheia afacerea cu asigurarea. Ne-a stricat toate ploile. In al 
doilea rând, a fost văzut în zona unde locuieşte individul acela, 
fostul proprietar al companiei Bennington Machine Tools, oricum 
l-o chema. 

— James Archer, Otmoor, zise Carver. 

— Fie. Cu puţin timp în urmă îmi face o vizită la 
Livingstone Manor. Pe urmă merge la cârciumă şi pune întrebări 
despre mine. E un lucru bun că avem prieteni în Suffolk. In al 
treilea rând, apare acum în Stockholm. De la Stockholm până 
aici nu faci decât o oră cu avionul. Frank, trimite-i lui Mănescu 
un fax codificat la biroul nostru din Suedia. Explică-i situaţia. 
Instrucţiunile sunt simple. Găseşte-l pe Newman, pune capăt 
voiajurilor sale. 

— Cum propuneţi să facă asta? vru să ştie Carver. 

— Lasă-l pe Frank să se ocupe de problemă. Ştie el ce are 
de făcut. Dă-i drumul, Frank... 


Lui Marler i se spusese să revină la ora nouă seara, când 
Mauno Sarin avea să fie liber. Işi folosise toată puterea de 
convingere pe lângă Karma, ajutorul lui Sarin, ca să-i fixeze o 
întâlnire. Reuşise doar când îi dezvăluise că avea o scrisoare de 
recomandare de la „un prieten extrem de respectat al lui Sarin, 
care locuieşte la Londra”. 

Karma, un finlandez scund şi gras, cu părul negru, îl 
privise pe Marler pe deasupra mesei din biroul în care îl primise. 
Vorbea bine engleza şi era, în mod evident, paznicul timpului 
preţios al şefului său. 

— Dacă i-aş putea arăta scrisoarea domnului Sarin... 

— Nici nu se pune problema. Scrisoarea e confidențială. 
Trebuie să i-o dau eu însumi. Dar îi puteţi arăta cartea mea de 
vizită. 


Marler îi întinsese cartea de vizită pe care era tipărit 
numele său şi cel al firmei de acoperire al SIS-ului: General & 
Cumbria Assurance, Park Crescent. Karma, a cărui faţă rasă 
complet era impenetrabilă, întorsese dreptunghiul de carton. 

— Nu e nimic pe spate, îi zisese Marler pe un ton vesel. E 
o simplă carte de vizită... 

Karma îl lăsase singur. Peste cinci minute se întorsese cu 
vestea că domnul Sarin îl putea primi în acea seară la ora nouă. 
Marler îi mulţumise pentru timpul acordat şi plecase. 


La nouă fix, încă în plină lumină a zilei, se întorsese la 
sediul Poliţiei de Protecţie, un nume ce ascundea activitatea lor 
reală: contraspionajul. Sediul se afla în partea veche a oraşului, 
care-i amintea lui Marler de Leningrad. Pe Ratakatu, la numărul 
doisprezece, era un bloc de patru etaje cu faţada înnegrită, 
aşezat la colţul unde se intersectau străzile Ratakatu şi 
Fredrikinkatu. Geamurile de la parter erau din sticlă opacă, iar la 
etajele superioare aveau perdele groase şi prăfuite. Pe strada 
Ratakatu circulau foarte puţini oameni şi era întotdeauna linişte. 

Marler se apropie de intrare. Căldura era insuportabilă. 
Vizavi era un părculeţ cu vreo şase copaci cărora le cădeau 
frunzele. Doi pescăruşi stăteau pe o bancă, bătând din aripi. 
Două trepte de piatră duceau la uşa grea din lemn, cu o bară 
metalică lungă aşezată diagonal. Marler îşi desfăcu cămaşa la 
piept şi, cu sacoul pe braţ, intră. Karma îl aştepta şi îl însoţi 
într-un cabinet de la etajul al treilea. 

Mauno Sarin, aşezat în spatele biroului, se ridică fără 
entuziasm să-şi salute oaspetele. 

— Lasă-ne singuri, Karma. Cu ce pot să vă ajut, domnule 
Marler? După cum vedeţi, sunt foarte ocupat. Arătă spre birou, 
pe care se aflau teancuri de dosare şi acte. Luaţi loc, vă rog. 
Înţeleg că aveţi o scrisoare de recomandare. 

Marler îi întinse plicul, fără un cuvânt, şi aşteptă. Sarin se 
aşeză şi se mai destinse, parcurgând în grabă scrisoarea. Şeful 
Poliţiei de Protecţie avea peste un metru optzeci; în vârstă de 
patruzeci de ani, era chel, avea barbă închisă la culoare, era 
zvelt şi atletic. Radia energie şi neastâmpăr. Mânecile cămăşii îi 
erau suflecate deasupra coatelor. 


— Mă gândeam eu că e Tweed la mijloc, comentă, dându-i 
scrisoarea înapoi. Care e problema? 

Marler scoase fotografia lui Mănescu, se aplecă şi i-o 
întinse peste maldărul de hârtii. 

— Îl cunoaşteţi pe acest bărbat? 

— Nu, răspunse Sarin imediat. Ar trebui? 

— M-ar fi mirat dacă l-aţi fi recunoscut. Este lon Mănescu, 
fost membru al Securităţii româneşti. 

— Înseamnă că e la Bucureşti în închisoare, împreună cu 
restul bandei. 

— Nu. Un martor demn de încredere l-a văzut la începutul 
anului urcându-se pe feribot la Travemunde. Feribotul care 
acostează aici în Helsinki. A fugit din Bucureşti. La fel cum au 
scăpat şi alţii prin fugă, inclusiv Ziegler, fostul şef al STASI-ului 
de la Leipzig. 

— Inţeleg. Sarin se roti cu scaunul şi privi prin perdelele 
groase la clădirile de vizavi. După un timp se întoarse iar cu faţa 
la Marler. De ce vă aflaţi aici? 

— Să dau de urma lui Mănescu şi să aflu ce pune la cale. 
Tweed e îngrijorat. Au dispărut prea mulţi ticăloşi din serviciile 
secrete ale fostelor state comuniste. Poate că au venit aici. 
Credeţi c-ar fi imposibil? 

— improbabil. 

— Şi totuşi, atacul terorist asupra avionului Lockerbie şi-a 
avut originea în - avertismentele au venit din - Finlanda. 

Sarin îl privi lung, cu mintea adâncită în gânduri. Marler 
aşteptă. Aproape că auzea rotiţele învârtindu-se în capul 
finlandezului. Se gândea dacă să-i dezvăluie o anumită 
informaţie. 

— E dificil pentru noi, începu Sarin într-un sfârşit. Din 
punct de vedere geografic, suntem una dintre cele mai mari ţări 
din Vestul Europei - cu graniţe imens de lungi, ca să nu mai 
pomenesc de coasta baltică. Insă populaţia noastră numără 
doar ceva mai mult de cinci milioane. Şi avem o tradiţie de 
neutralitate. 

— Înţeleg toate acestea, spuse Marler încurajator. Îmi dau 
seama şi de faptul că e imposibil să supraveghezi toate punctele 
potenţiale de ieşire - şi intrare. 

— Exact. Sarin începu să se joace cu o riglă, răsucind-o în 
mâini. Am fost înştiinţaţi că persoane extrem de nedorite se 


strecoară de mai multe luni la noi în ţară. Întotdeauna pe rute 
neautorizate. Un pescar aflat în arhipelagul de lângă, Turku a 
văzut o barcă cu motor lăsând doi bărbaţi la țărm noaptea. N-ai 
cum să închizi astfel de căi. Aţi auzit de o companie numită 
INCUBUS? 

— Cea mai mare bancă din Statele Unite. Mai mare decât 

Banca Americii. 

— Da, dar controlează multe alte companii din afara sferei 
bancare, după câte s-ar părea prin intermediul băncii lor. Au un 
sediu mare în partea de vest a oraşului, un turn de sticlă uriaş. 
Au mai înfiinţat câteva comnpanii aici, asigurând locuri de 
muncă atât de necesare. Sarin zâmbi fără urmă de veselie. S-ar 
putea spune că domnul Franklin D. Hauser e un binefăcător. 

— N-aveţi cumva o listă cu aceste companii? 

Marler puse întrebarea la întâmplare. Îl intrigase faptul că 
Sarin adusese în discuţie organizaţia mamut. 

— S-ar putea... 

Răscoli prin mormanele de hârtii, scoase o coală de hârtie 
şi i-o întinse lui Marler. 

— Asta e lista. O puteţi păstra dacă doriţi. E o fotocopie a 
originalului. 

Marler parcurse lista, uimit de numărul companiilor, toate 
cu nume finlandeze. În afară de una. Ridică ochii spre Sarin care 
privea în gol. 

— Ce-i cu Institutul de Studii Meteorologice şi Astronomice 
din Kemijărvi? De ce-ar fi o bancă interesată în aşa ceva? 

— Mă întreb şi eu adeseori. Felul în care a fost construit e 
o poveste ciudată. A fost finanţat în parte de încă două 
companii, însă fondurile cele mai mari au fost asigurate de 
INCUBUS Oy... 

— Şi astfel au câştigat controlul? 

— Exact. Mai multe firme de construcţii au fost invitate să 
facă oferte de proiect, însă cea mai convenabilă a venit din 
partea unei companii de construcţii filială a INCUBUS-ului. Lucrul 
curios a fost că au adus muncitori sicilieni să construiască 
complexul. Cum au terminat lucrul, au şi fost trimişi înapoi în 
Sicilia, cu avioane închiriate special. 

— lar sicilienii nu vorbesc finlandeza, nu? comentă Marler. 

— Nici măcar engleza. Proiectul a fost ultrasecret. 


— Acest complex se află în Kemijărvi, la nord de Cercul 
Polar? 

— Nu. Acela este oraşul cel mai apropiat, dar Institutul se 
află într-o zonă îndepărtată şi sălbatică din Laponia. 

— Straniu să construieşti într-un asemenea loc. 

— Ei spun că e ideal - pentru studierea condiţiilor 
meteorologice. 

— De ce s-ar implica o bancă atât de importantă într-un 
astfel de proiect? 

— Domnul Hauser e un filantrop. Din nou Sarin zâmbi fără 
veselie. Guvernul nostru se simte obligat să-l trateze ca pe un 
oaspete de onoare. De asemenea, e sponsorul teatrului din faţa 
hotelului Marski. Un om de cultură Hauser al nostru. 

— Un om cu bani. Plin de bani. 

— Şi asta. Miliardar, bănuiesc. Pe locul al doilea ca 
bogăţie, din America. Petrece mult timp aici, în special iarna. Mă 
întreb adesea, de ce? Poate că-i place clima, rosti cu sarcasm. 

— Aţi vizitat Institutul de lângă Kemijărvi? 

Expresia lui Sarin se schimbă şi vocea îi deveni aspră 
pentru prima dată. Izbucni brusc: 

— AŞ dori un mandat de percheziţie să-l scotocesc de sus 
până jos. Dar m-ar costa mai mult decât slujba să fac o astfel de 
cerere. Şi, în mod sigur, n-ar fi niciodată aprobată. 

— Ce va făcut să menţionaţi INCUBUS-ul când, de fapt, 
vorbeam de Mănescu? 

Sarin îi aruncă o altă privire ca prin ceaţă şi-şi cântări 
răspunsul cu grijă. 

— Pură coincidenţă. Nici-o legătură. Dar dacă, şi asta e 
numai o presupunere, dacă foştii membri ai Securității, ai STASI- 
ului, ai STB-ului cehoslovac etc. Şi-au găsit refugiul aici - 
menţionez că n-a fost prins niciunul - atunci asta sugerează un 
aparat mare, bine organizat, puternic şi cu mulţi bani în spatele 
conspirației. Trebuie să subliniez că e doar o teorie. 

Diavol perfid, gândi Marler. Subtil, îmi sugerezi căi de 
investigaţie. Se uită la ceas şi se ridică. 

— Mulţumesc că mi-aţi acordat atâta timp - considerând 
cât de ocupat aţi spus că sunteţi. 

— Sunt mereu gata să-l ajut pe Tweed, bunul meu prieten. 

Sarin se ridică şi-i întinse mâna. Avea o strânsoare ca de 
urs. 


La uşă Marler se întoarse. Sarin aprinsese tuburile 
fluorescente. Afară era încă lumină, dar înăuntru pătrundea prea 
puţină. Sarin îşi privea fix oaspetele. 

— Spuneţi că e imposibil să te apropii de acest Institut din 
Laponia. Presupun că cel mai uşor mod de-a ajunge acolo e să 
zbori prin Finnair, mai întâi la Rovaniemi, la nord de Cercul 
Polar, sugeră Marler. 

— Da, aşa ar fi cel mai bine. Trebuie aranjat transportul de 
la aeroportul Rovaniemi la Kemijărvi. La urma urmelor, domnule 
Marler, dumneata eşti un agent liber. Salutările mele domnului 
Tweed. Mă întreb unde se află acum? 


PARTEA A DOUA 
ÎNGERUL DE LA MOSCOVA 
18 

În Helsinki era întuneric. Ceasul arăta douăzeci şi trei şi 
cinci minute. Soarele avea să răsară peste două ore. North 
Harbour era pustiu, cu excepţia unui singur om. 

Tweed stătea la distanţă de marginea cheiului tăcut. Nu 
se auzea decât apa lovindu-se de dig cu un zgomot ca un fâşâăit 
uşor. In spatele lui tarabele din piaţă dispăruseră, ca şi 
freamătul activităţii de peste zi. Stătea ascultând, cu auzul 
încordat. In mâna dreaptă ţinea un tub cu fixativ, o armă pe 
care i-o recomandase cândva Marler. 

Nu mai primise niciun semn din partea lui Lev Frolov, omul 
care-i telefonase la Londra, individul misterios care aranjase 
această întâlnire. Pe suprafaţa neagră a apei plutea greoi un vas 
de pescuit care se întorcea acasă. Plasele erau atârnate la 
uscat. Vedea destul de bine ca să distingă plasele chiar şi 
noaptea... 

— Nu vă mişcaţi, domnule Tweed, am o armă. Dacţi 
drumul la ce ţineţi în mână. Acum puteţi să vă mişcaţi. Coborâţi 
scările spre ponton. 

Tweed începu să meargă încet, sprayul lovi pietrele de 
pavaj cu o pocnitură surdă. Simţea ceva ca ţeava unei arme 
lipită de şira spinării. Vocea care îi vorbise în şoaptă, într-o 
engleză bună, i se adresă din nou. 

— Sunt trimis al lui Lev Frolov. Vă rog să coborâţi încet 
scările. 

— Şi dacă nu cobor? Dacă rămân pe loc? 

— Vă reamintesc că asta e o armă şi e încărcată. Suntem 
singuri şi nimeni n-o să vă simtă lipsa un timp. Vă rog să vă 
comportaţi inteligent. 

Vasul de pescuit era foarte aproape, cu felinarele de 
navigaţie aprinse, dar se auzea încă un sunet din altă parte, 
aproape acoperit de motorul vasului. Un fâşâit ciudat pe care 
nu-l putea identifica. Cobori încet scările şi se opri jos, privind 
vasul de pescuit care manevra să intre la dană. Un pescar sări 
pe mal cu o frânghie pe care o înfăşură în jurul unui bolard. Pe 
Tweed îl liniştise referirea la Lev Frolov. Acesta era numele celui 
care sunase din Moscova. Insă pistolul apăsat pe şira spinării 
nu-l liniştea deloc. 


Partea exterioară a vasului se lovi de ultima treaptă. 
Tweed nu văzu decât doi oameni la bord - căpitanul în timoneria 
de la pupa şi încă o siluetă stând în umbră. Tăcerea se lăsă din 
nou. Nu se auzea decât zgomotul apei şi scârţâitul vasului. 

— Urcaţi la bord, îi comandă bărbatul din spatele lui. Vă 
rog, nici-o mişcare în plus. 

Tweed păşi peste bord, bărbatul sări după el, zgomotul 
motorului crescu în intensitate, marinarul dezlegă frânghia, o 
aruncă înăuntru şi urcă scările. Vasul de pescuit ieşi din port şi 
străbătu canalul, îndreptându-se spre larg. 

Figura din umbră înaintă. Purta un costum elegant şi 
sobru, era slab, înalt şi avea părul negru tuns scurt. Tweed, 
acum că putea să-l vadă mai bine, se holbă la el. 

— Bine-aţi venit, domnule Tweed, spuse omul, întinzându-i 
mâna. 

— Căpitane Valentin Rebet, răspunse Tweed, strângându-i 
mâna. Sunt câţiva ani de când nu ne-am întâlnit. 

— A fost necesar să folosesc numele Lev Frolov din motive 
de securitate. Şi, din ceea ce mi-aţi spus, deduc că sursele 
dumneavoastră de informaţii din Moscova nu sunt prea 
strălucite. Sunt acum generalul Rebet... Făcu precizarea cu 
modestie. Am fost promovat rapid sub noul regim. De 
asemenea, am fost transferat de la GRU la KGB, continuă în 
engleză. 

Tweed dădu din cap. Cunoştea toate astea, dar se 
prefăcea uimit, ca Rebet să nu ştie cât de bune erau sursele lui. 
Rusul avea spre patruzeci de ani şi îşi păstrase zâmbetul 
fermecător de pe vremuri. 

În acel moment se întâmplă ceva neaşteptat. Căpitanul 
stătea cu spatele la ei, concentrându-se la dirijarea vasului 
printre geamandurile luminate. Bărbatul cu arma stătea şi el cu 
spatele la pupa şi ambele mâini scoase din buzunar, privind fix 
înainte. Se auzi ceva ca un târşâit de la pupă. Tweed se răsuci şi 
văzu un bărbat în costum de scafandru sărind la bord, dându-şi 
pe spate masca şi îndreptând harponul spre Rebet. 

— Dacă mişcă cineva omul ăsta va fi străpuns. Mâinile 
sus, jigodiilor... 

Rebet îngheţă şi-şi ridică ambele mâini deasupra capului. 
Bărbatul cu arma se întoarse, văzu harponul aţintit drept spre 
Rebet şi ridică şi el mâinile. Tweed vorbi repede. 


— E în regulă, Nield. Nu trage, pentru numele lui 
Dumnezeu!, Băştinaşii sunt prietenoşi. 

— Cât de prietenoşi? Întrebă Nield, cu apa picurând de pe 
el şi fără să coboare harponul., 

— Pete, el e cel pe care am venit să-l întâlnesc. 

— Trebuia să fiţi singur, zise Rebet pe un ton acuzator. 
Cine este individul? 

— Îngerul meu păzitor. După cum vedeţi, îşi ia datoria în 
serios. Nu m-aţi avertizat la telefon că voi fi răpit. Nu mă dau în 
vânt după pistoale înfipte în spate. 

— Nu era încărcat. Rebet i se adresă subordonatului său în 
rusă, iar Tweed, care vorbea limba fluent, înţelese tot. Andrei, 
scoate arma încet, cu două degete, şi dă-i-o domnului Tweed. 

Tweed îl avertiză pe Nield să stea liniştit. Andrei scoase 
Makarovul şi, ţinându-l de toc, i-l întinse lui Tweed. Acesta îl 
examină. Nu era încărcat. Zâmbi spre Nield. 

— Are dreptate, porcăria asta nu e încărcată. Privi spre 
Rebet. Ce i s-a întâmplat vechiului meu adversar, generalul 
Lisenko? 

Şi de data asta cunoştea răspunsul. 

— Preşedintele nu-şi pierde timpul cu bătrânii bolşevici, 
răspunse Rebet. A fost pensionat şi îşi petrece zilele tăind lemne 
în faţa căsuţei sale de lângă Odessa. Vrea protectorul 
dumneavoastră să lase jos arma acum? Mă dor braţele. 

— După ce îmi spuneţi unde mergem. 

Tweed se uită spre vest. Trecuseră deja de capătul 
peninsulei unde oraşul Helsinki se sfârşea. In curând aveau să 
fie în largul Balticii şi, suferind de rău de mare, îi mulţumi lui 
Dumnezeu că marea era calmă. 

— Eu sunt legătura de la Moscova pe care aţi venit s-o 
întâlniți, zise Rebet, coborând vocea. Trimisul special al 
preşedintelui. Suntem foarte îngrijoraţi de situaţia actuală. Vă 
duc să întâlniți pe cineva. 

— Rebet, te-am întrebat unde mergem. Spune-mi sau 
întoarce epava asta şi du-mă înapoi la North Harbour. 

— Imediat ce ieşim din apele de coastă finlandeze, ne 
aşteaptă o corvetă sovietică. Vom face cu ea un voiaj scurt şi 
confortabil. 

— Spre ce destinaţie? 


— Leningrad. Credeţi că poate cobori arma? Omul 
dumneavoastră are nevoie de haine uscate pe care i le vom da 
imediat. 

— E-n regulă, Pete, îi strigă Tweed lui Nield. Nu e nevoie 
să-i mai ţii în bătaia harponului. Facem o excursie la Leningrad. 


Ferestrele hotelului Diplomat din Stockholm dau spre o 
fâşie de apă, ca şi cele ale hotelului Grand. De fapt, este un alt 
braţ al Mălarenului, principalul canal navigabil care merge mulţi 
kilometri dincolo de Stockholm, în interiorul ţării. Din dormitorul 
Irinei Serov se vedea golfuleţul ce arăta ca un râu. Irina şedea la 
măsuţa de toaletă, în faţa oglinzii, periindu-şi părul lung. Auzi 
bătaia specială în uşă. 

— Unde naiba ai fost, Mănescu? Întrebă când românul 
intră, închise uşa, o încuie şi-i aruncă pe pat un pliant turistic. E 
seară, zise ea plină de furie. Aştept de ore întregi. Ce facem în 
continuare? 

— De acum încolo tu, cu deosebitele tale talente, vei avea 
destule de făcut, îi răspunse în batjocură. 

La fel ca toţi românii, nu-i suporta pe ruşi. Şi, în special, nu 
suporta rusoaicele. Mai ales pe cele care avuseseră gradul de 
colonel în KGB şi-şi dădeau aere de superioritate. 

— Hai, spune odată, se răsti ea. Ce ţi-a luat atâta timp? 

— O să-ţi spun. Adoptă un ton de prelegere. Prima dată, 
am fost la sediul INCUBUS-ului din Sveavăgen... 

— Am lucrat şi eu în Stockholm, îi reaminti ea. 

— Cum îţi explicam, am fost la sediu. Am găsit un fax 
urgent din Helsinki, ordine de sus. Obiectivul este Robert 
Newman, corespondentul străin de presă... 

— Am auzit de el când am fost mutată la Londra în interes 
de serviciu. _ 

— Taci, te rog. Invaţă să asculţi din când în când. Newman 
e aici, în Stockholm. A fost filmat la Arlanda. Conform 
instrucţiunilor din fax, m-am dus la aeroportul Bromma. Am 
ajuns chiar când se întorcea Learul care a dus filmele noastre la 
Helsinki. Ne-a adus - mi-a adus - fotografii cu acest Newman. Ni 
s-a ordonat să-l împiedicăm cu orice preţ să ajungă în Finlanda. 

— Ştim unde se află? Ce rută va urma? 


— Încetează cu întreruperile. Am organizat deja o echipă - 
şi le-am dat o fotografie - care aşteaptă la Arlanda. Au bilete la 
toate zborurile. Dar am fost informat că e şmecher. Mă îndoiesc 
că va veni la Arlanda. Cred că va lua feribotul de noapte. 

— * Spre Helsinki? 

— Posibil. De asemenea, am pus mai mulţi oameni, cu o 
fotografie de-a lui, să aştepte la punctul de îmbarcare pe feribot. 
Noi ne vom afla în altă parte. 

— Pot să întreb unde? 

— La Vartan, de unde pleacă feribotul spre Turku. Am 
rezervat două cabine, în caz că îl vedem pe Newman 
îmbarcându-se. Uite fotografia lui. 

— Arată bine. Irina continuă să se pieptene la oglindă. E 
posibil să mă pot apropia de el cu micul meu ac hipodermic. Se 
încruntă. De ce Turku şi nu Helsinki? 

— Pentru că, după cum ţi-am spus, acest Newman e 
şmecher. Cei de la Helsinki sunt convinşi că se îndreaptă 
într-acolo. Dar se duce direct? Nu. Zboară întâi la Stockholm. 
Crezi că va zbura - sau va lua feribotul - direct spre Helsinki? Nu 
cred. Celelalte ieşiri sunt acoperite, iar noi vom supraveghea 
feribotul de noapte spre Turku. Mâine la fel, dacă e nevoie. 


Începuse să se întunece, când Newman plecă la Sergels 
Torg. Traficul era scăzut. Refuzase s-o ia pe Paula cu el în 
expediţia de achiziţionare a armelor. Pe locul de lângă el era 
aşezată o valiză mică. Inăuntru nu se aflau decât două cămăşi 
mototolite. 

Lista de cumpărături includea un Browning 32 automat 
pentru Paula, un Smith & Wesson 38 special pentru el. Dillon 
dorea un Luger de 9 mm. Comanda era pretențioasă, însă 
Newman ştia că se putea cumpăra o gamă largă de arme din 
rău famatul Sergels Torg. 

Sergels Torg era un scuar spaţios şi neacoperit, dar cu 
aproape şapte metri sub nivelul străzilor din jur. Newman cobori 
încet rampa lată ce ducea în scuar şi continua de-a lungul 
labirinticului complex comercial subteran. Opri, se rezemă cu 
coatele de geamul coborât, stinse motorul şi aşteptă. Peste 
două minute un bărbat se îndreptă agale spre el. Când se 


apropie, Newman văzu că n-aveamai mult de douăzeci de ani, 
părul îi era tuns scurt şi era îmbrăcat în blugi şi cămaşă curată. 

— Doriţi ceva, domnule? Întrebă tânărul în engleză. 

— Depinde de ce vinzi. Droguri, nu. Poate ştii pe cineva 
care vinde arme. Pistoale. 

— Va trebui să vorbiţi cu prietenul meu. E jos la metrou. 
Lăsaţi maşina aici. 

— Cum spui tu, amice. 

Newman ridică geamul, luă valiza, ieşi din Volvo, îl încuie 
cu grijă şi-l urmă pe tânăr în complexul comercial. Ici şi colo alţi 
tineri se strângeau câte doi sau trei, fumând, fără să facă nimic 
deosebit în aparenţă. Dar Newman cunoştea realitatea. 

Însoţitorul său îl duse de-a lungul unei arcade, spre locul 
unde un cerşetor stătea gârbovit, cu o şapcă de pus coroane, în 
faţă. Într-o parte avea un sac de marinar care conţinea, 
probabil, toate bunurile lui pământeşti, iar în cealaltă parte era o 
valiză deschisă, plină cu chibrituri. 

— Spuneţi-i ce vreţi, zise tânărul. 

Newman se lăsă pe vine. Văzu că omul era mult mai tânăr 
decât părea la prima vedere. Avea douăzeci şi ceva de ani, o 
barbă ţepoasă şi ochi vioi care-l observau atent. Newman îi 
spuse cu voce scăzută ce dorea. Cerşetorul dădu din cap, se 
uită în jur, scotoci în sac şi scoase un Browning. Newman îl băgă 
sub haină să verifice în ce stare se afla. Apăru pistolul Smith & 
Wesson, urmat de Luger. Sacul de marinar era un adevărat 
depozit de armament. _ 

Urmă o mică tocmeală pentru preţ. Incărcătoarele armelor 
trebuiau plătite separat. Newman scoase din buzunarul de la 
pantaloni un sul de bancnote suedeze şi numără suma. In 
celălalt buzunar mai avea un sul, dar pe-acela nu intenţiona să-l 
arate. Puse repede armele şi încărcătoarele sub cămăşile 
murdare, închise capacul valizei, se ridică, aruncă o monedă în 
şapcă şi plecă. Tânărul mai rămase, în mod sigur ca să-şi ia 
comisionul. 

Lui Newman i se părea că mersese prea uşor. Aruncă 
valiza pe locul din faţă, urcă şi închise uşa. |n oglinda 
retrovizoare văzu o maşină albă cu două becuri albastre pe 
acoperiş şi cuvântul POLIS scris pe uşi. Cobora rampa şi venea 
drept spre el, cu girofarul clipind cu intermitențe. Aveau de gând 
să-l ia la verificări. 


leşirea principală din scuar, rampa pe care-o coborâse, era 
blocată de maşina poliţiei care se apropia. Îi mulţumi lui 
Dumnezeu că ştia zona bine. Va trebui să risc, îşi spuse. Cinci 
ani într-o închisoare suedeză nu erau o perspectivă prea roz. 

Porni cu viteză prin complex, cu farurile aprinse. Maşina 
poliţiei se apropia, cu sirena urlând. Newman făcu slalom printre 
nişte stâlpi, ratându-i doar la câţiva centimetri. Poliţia îl 
urmărea. Newman o luă la dreapta printr-un pasaj, rugându-se 
să nu fie niciun pieton. Era pustiu. In faţă îi apăru o rampă 
având deasupra un panou: GALLERIAN. Era pe drumul cel bun. 
Ţipătul prevestitor de rele al sirenei era amplificat de spaţiul 
închis. Newman apăsă acceleratorul până la podea, urcă rampa 
ca o vijelie, ajunse la şosea şi învârti volanul. Peste câteva 
momente trecu în viteză pe lângă clădirea care fusese sediul 
central al lui Ivar Kruger, regele chibriturilor din anii 1930. 
Maşina poliţiei se apropia din nou. Roti iar volanul şi reduse 
viteza, intrând pe o scurtătură ce cobora abrupt şi nu era 
destinată autovehiculelor. Roţile se loveau de bolovani. In 
oglinda retrovizoare văzu maşina poliţiei luând curba şi pornind 
cu viteză pe scurtătură. 

În maşină se afla şoferul, Bertil, un poliţist scurt şi îndesat, 
cu o mustață impozantă, iar lângă el sergentul Otto, care-l 
îndemna să meargă mai repede. Bertil îi făcu pe plac, apucând 
strâns volanul. Maşina derapă brusc spre dreapta şi se lovi de 
un zid. Impactul le distruse o roată, cutia de transmisie cedă şi 
maşina se opri o dată cu motorul. 

— l-ai luat numărul de înmatriculare? Întrebă Otto. 

— Nu. Tu l-ai luat? 

— Ar fi trebuit să-l iei. Şi eşti un şofer de doi bani. 

— Bine, treci tu la volan... 

Departe de ei, Newman coti pe Vestra Tradgardsgatan. 
Prinzând toate stopurile pe verde, după trei minute parcă în 
spatele hotelului Grand, respirând adânc. 

Cu valiza în mână, bătu la uşa Paulei. Camera ei avea 
vedere spre Strommen. Intrând, auzi pe fereastra deschisă 
sirena unui vapor ce se întorcea din arhipelag şi ţipătul 
pescăruşilor. În cameră era cald ca într-un cuptor. 

Paula purta un tricou şi o fustă albă. La o masă de lângă 
geam şedea Cord Dillon cu câteva cărţi de joc în mână şi o 
expresie nefericită. Newman văzu, în partea de masă a Paulei, 


un teanc de bancnote lângă cărţile ei azvârlite cu faţa în jos. 
Dillon îi aruncă o privire sumbră. 

— Ai fi putut să mă avertizezi. Am sugerat un pocher şi ea 
a zis că n-a mai jucat de nu ştie când. Până acum m-a uşurat de 
două sute de dolari. 

— Nu poţi fi câştigător pe toate planurile. Mi-ar prinde bine 
ceva de băut, Paula. 

Se lăsă într-un scaun şi, în timp ce ea îi pregătea un 
scotch mare, le povesti ce făcuse la Sergels Torg şi urmărirea 
ulterioară. 

— După ce-mi termin paharul, duc Volvoul înapoi, 
continuă. Poliţailor s-ar putea să le treacă prin cap să verifice 
toate agenţiile de închiriat maşini. Mă îndoiesc c-au luat 
numărul, dar marca o ştiu. Avem noroc că agenţiile ţin deschis 
până târziu în perioada asta a anului. 

— Şi cu echipamentul ce-ai făcut? Întrebă Dillon indiferent 
la felul în care scăpase Newman ca prin urechile acului. 

— E aici în valiză. Ascundeţi-l cât sunt plecat. Bău 
jumătate din pahar. Mulţumesc, Paula. Ţi-am luat Browningul. 
Scoase din buzunar câteva pungi grele. Incărcătoare pentru 
Lugerul tău, Cord, iar astea sunt pentru Browning... 

— Când plecăm şi pe ce rută? se interesă Paula după ce-l 
întrebase dacă se simţea bine. 

— Mâine noapte. Mai devreme am reuşit să rezerv trei 
cabine. Luăm feribotul până la Turku. Pleacă din Vartan la ora 
nouă seara. 


EGON SCHMIDT, DIRECTOR BANCAR, A FOST UCIS LA 
FRANKFURT ÎN URMA EXPLOZIEI UNEI BOMBE. UN NOU ATENTAT 
RAF? 

Franklin D. Hauser citi cu interes titlul din Herald Tribune. 
Articolul ce urma relata cum bancherul se urcase în Mercedesul 
său parcat lângă bancă, pe autostrada spre aeroport. Se 
presupunea că maşina sărise în aer când învârtise cheia în 
contact. 

Hauser lăsă ziarul pe birou cu un sentiment de satisfacţie. 
Acum îi putea da instrucţiuni lui Adam Carver să înceapă 


7 RAF (Rote Armee Fraktion) - Facţiunea Armatei Roşii (n. red.). 


negocierile cu Dieter Schmidt. Acesta avea să fie de acord cu 
vânzarea, iar INCUBUS va câştiga un teren solid în Germania. 

Era în dispoziţia sa cea mai agreabilă când Peggy 
Vanderheld, chemată la el, intră. Fluturând ţigara, o invită să ia 
loc pe un scaun. 

— Da, domnule Hauser. 

Stătea picior peste picior cu agenda pe genunchi. Era 
încordată. În ultima vreme fuseseră numai semne proaste. Şi 
mai ştia din experienţă că Hauser era extrem de sângeros când 
afişa atâta amabilitate. 

— De cât timp lucrezi la noi, Peggy? Începu Hauser. 

— De cinci ani. 

După cum bine ştii, zise în gând. 

— Câţi ani ai? 

— Treizeci şi opt. 

Stătea foarte dreaptă, privindu-l fix pe miliardar. Ştia unde 
vrea s-o aducă ticălosul. 

— Cu atâta experienţă câştigată, lucrând la o companie 
atât de prestigioasă, nu-ți va fi deloc greu să-ţi găseşti un alt 
post foarte bine plătit, nu-i aşa? 

— Ce-ar fi să trecem peste preliminarii? Îi aruncă ea 
printre dinţi. 

— Bine, dacă aşa preferi. Ştii bine că tactica mea este să 
aduc oameni în organizaţie la anumite intervale. Cred că a venit 
timpul să-ţi cauţi o slujbă care să-ţi convină mai mult. Înţeleg 
prea bine că după cinci ani eşti plictisită de postul ac-tual. 

Ea nu spuse nimic. Studia ziarul pe care-l citise Hauser. 
Ascunsese întotdeauna faptul că era expertă în citirea ziarelor 
sau a actelor întoarse invers. 

— Deci, continuă Hauser când văzu că n-avea de gând să 
reacționeze, n-ar fi cel mai bine pentru tine dacă mi-ai prezenta 
demisia? Îţi vom da, bineînţeles, referinţe excelente, ca să nu 
mai pomenesc de drepturile de pensie de la Fratemity & 
Equality. 

— În două cuvinte, sunt concediată, îl repezi ea. 

— N-am zis asta, draga mea... 

— Atunci ce dracu' ai zis? 

— Nu e nevoie să iei în tragic un lucru care se întâmplă în 
fiecare zi. Dispoziţia şi tonul lui Hauser se schimbaseră, 


deveniseră amenințătoare. Ai trei ore să-ţi eliberezi biroul şi să 
pleci. 

— S-ar putea să-mi ia mai mult. Se ridică şi-i aruncă pe 
masă creionul şi agenda. Dar am să fiu plecată din compania 
asta nenorocită până la sfârşitul zilei. N-aş putea să spun că 
mi-a făcut plăcere să te cunosc. 

leşi închizând uşa încet în spatele ei. În lift respiră adânc. 
Un singur gând îi alerga prin cap: cum să i-o plătesc leprei 
arogante? 

In biroul său Hauser trase câteva fumuri din ţigară, apoi 
ridică receptorul unuia dintre cele trei telefoane de pe masă şi 
apăsă un buton. 

— Hauser sunt, zise când îi răspunse o voce. Cred că s-ar 
putea să avem o problemă cu Vanderheld. Vino imediat ca să 
hotărâm ce e de făcut. 

19 

La ora zece dimineaţa se anunţa încă o zi toridă. Marler 
stătea într-un Saab închiriat, ascuns într-un crâng de brazi la 
periferia oraşului Helsinki, la depărtare de Mannerheimintie. Mai 
jos se afla turnul de sticlă care era sediul companiei INCUBUS 
Oy. 

Se afla destul de sus ca să vadă peste gardul de sârmă ce 
înconjura uriaşa clădire. Aparatul de fotografiat pe care-l ţinea la 
ochi avea obiectiv de mărit şi făcu trei instantanee, prinzând un 
bărbat cu păr negru şi sprâncene groase, purtând un tricou 
american, pantaloni deschişi la culoare şi pantofi sport. 
Fotografia de aproape îi arăta expresia sumbră, presupuse 
Marler. Şi părea un gangster, însă mulţi americani par la fel. 

Bărbatul merse la un Cadillac roşu, urcă şi trânti uşa atât 
de tare, că Marler auzi zgomotul de la distanţa la care se afla. 
Paznicul în uniformă apăsă pe un buton, poarta se deschise şi 
apoi se închise în urma Cadillacului care dispăru într-un nor de 
praf. 

Ca să conducă un Cadillac, trebuie să aibă o funcţie înaltă, 
reflectă Marler. Mai devreme observase cea mai mare limuzină 
pe care-o văzuse vreodată apropiindu-se de complex şi 
alunecând uşor spre intrare. Geamurile erau fumurii şi era 
imposibil să vezi cine era înăuntru. 

Şoferul în uniformă sărise afară şi deschisese uşa din 
spate. Apăruse figura impozantă, de neconfundat, a lui Franklin 


D. Hauser, care îi spusese câteva cuvinte şoferului şi dispăruse 
în turnul de sticlă. 

Marler avea puţine speranţe că mai devreme sau mai 
târziu aparatul său avea să-l fotografieze pe lon Mănescu 
intrând sau ieşind. Cu o noapte în urmă zăcuse în pat, neputând 
să doarmă din cauza căldurii, şi-şi amintise de vizita la Poliţia de 
Protecţie. 

Îl intrigase mai ales felul în care Mauno Sarin îndreptase 
cu dezinvoltură un deget spre INCUBUS. Hotărâse că merită să 
petreacă o zi  supraveghind sediul  colosului bancar, 
fotografiindu-i pe cei care veneau şi plecau. 

Peste o jumătate de oră Hauser reapăru însoţit de un 
bărbat înalt şi subţire cu două valize în mâini. Urcară în 
limuzină, iar şoferul închise uşa şi alergă spre locul său. Într-un 
minut, imensul vehicul se puse în mişcare şi dispăru în direcţia 
oraşului Helsinki. Domnul Hauser se pusese în mişcare. Oare 
spre zări străine? 

Marler bău puţină apă minerală din sticla de plastic pe 
care-o cumpărase. N-avea rost să se deshidrateze. A doua zi, cel 
târziu a treia, avea să zboare la Rovaniemi, la nord de Cercul 
Polar. Obiectivul: misteriosul institut aflat în plină pustietate. 


La bordul corvetei sovietice Kalinin, Tweed călătorise în 
susul Balticii până la Leningrad împreună cu generalul Rebet şi 
Pete Nield. Marea fusese tot timpul calmă ca un iaz. 

Dintr-un motiv sau altul - Rebet spusese că” au probleme 
la motor”, dar Tweed nu-l crezuse - vasul mersese încet. In 
consecinţă, ajunseseră în marele oraş-port în timpul celor 
câtorva ore de întuneric. Tweed nu era sigur dacă acest 
aranjament nu fusese făcut ca să se asigure că el n-avea să 
observe anumite măsuri de apărare luate pe malurile fluviului 
Neva. La urma urmelor, Rebet fusese ofiţer în GRU, secţia de 
spionaj militar a Armatei Roşii, înainte să fie transferat în KGB. 
Ori era posibil ca vizita sa să fie ţinută într-un secret aşa de 
mare, încât li se păruse mai înţelept să debarce noaptea? 

La doc îi aştepta o Volgă. Rebet se scuză: 

— La gradul meu actual ar fi trebuit să fie o limuzină Zil 
pentru un oaspete important ca dumneavoastră. Dar o Volgă nu 
sare în ochi atât de tare... 


Ceea ce confirmă oarecum a doua teorie a lui Tweed. Se 
aşeză în spate cu Rebet. La geamuri erau trase perdele groase. 
Incercă să vadă ceva în timp ce maşina mergea cu viteză, dar 
zări prea puţin. Câte un monument înălțându-se în întuneric ca o 
santinelă amenințătoare. Ajunseră la hotelul Moscova de pe 
bulevardul Alexandru Nevski. 

Tweed şi Nield fură împinşi în grabă de Rebet în hotel şi 
conduşi într-un apartament spaţios de două camere, cu 
ferestrele dând spre Neva. Mobila era greoaie, demodată, 
aproape victoriană. Tweed deschise un şifonier pe care îl găsi 
plin de haine. 

— V-am luat, desigur, măsurile, explică Rebet, aşa că vă 
rog să îmbrăcaţi tot ce doriţi cât timp vom avea plăcerea 
companiei dumneavoastră. 

— Ce-i cu costumul de seară? Întrebă Tweed, pipăind 
stofa. 

— Va fi o recepţie aici, se uită la ceas, era unu dimineaţa; 
o recepţie diseară, conchise. E o ocazie importantă. Va trebui să 
vă ţineţi ochii larg deschişi. 

— De ce? Întrebă Tweed şi se întoarse cu faţa spre Rebet. 
Am fost foarte răbdător... 

— Vă rog, mai acordaţi-mi câteva minute din incredibila 
dumneavoastră răbdare. Se întoarse spre gardianul care îi 
însoţise în Volgă. luri, te rog să-i arăţi domnului Nield 
apartamentul său - care e lângă al dumneavoastră, adăugă spre 
Tweed. 

Următoarele zece minute Tweed urmări plin de presimţiri 
rele cum Rebet cerceta apartamentul cu un instrument ca o 
mică lanternă, căutând microfoane. Uite unde mă aflu, îşi spuse 
Tweed, în Rusia şi nimeni nu ştie că sunt aici. Acum chiar şi 
Rebet pare nervos. Nu era încurajator deloc. 

Tweed se rezemă cu coatele de o pernă pe care-o pusese 
pe pervazul lat. In timp ce Rebet îşi continua căutarea 
meticuloasă, acordând mare atenţie candelabrelor, el privi pe 
fereastră şi văzu un pod ridicându-se pentru a permite unor 
vase să treacă în josul râului; câteva cargoboturi şi un 
remorcher mătăhălos trăgând o şalupă. 

Nield se întoarse îmbrăcat într-un costum albastru, în locul 
hainelor de pescar care i se dăduseră pe vasul ce-i transportase 
la bordul corvetei Ka/inin. 


— Sunt bine organizaţi, îi şopti lui Tweed. Probabil că 
Rebet a transmis prin radio că vin şi eu. Garderoba mea conţine 
haine de diferite mărimi. Costumul ăsta mi s-a potrivit cel mai 
bine. Se uită la Rebet care cobora de pe un scaun aşezat sub un 
candelabru, la celălalt capăt al imensei sufragerii. Ce-i cu el? 
Caută aparate de ascultat? Credeam că e general KGB. 

— Neliniştitor, nu-i aşa. 

Rebet îşi continuă treaba în dormitor şi baie, pe urmă se 
întoarse. Dădu din mâini într-un gest de scuză. 

— Îmi pare rău că a trebuit să iau această precauţie, dar 
mai avem încă fanatici care încearcă să ne spioneze. Nu există 
niciun loc sigur. În nimeni nu poţi avea încredere completă. 
Acesta e motivul pentru care vă aflaţi aici. 

— Adică? Întrebă Tweed cu nerăbdare în voce. 

— Mi-am uitat îndatoririle de gazdă. Doriţi ceva de băut? 
Sau poate că aţi prefera să dormiţi în loc să discutăm acum. 

— O votcă pentru mine, spuse Nield repede. 

— luri... 

Rebet dădu un ordin în ruseşte. 

— O să discutăm acum, zise Tweed. Am dormit pe 
corvetă. Vreau să ştiu despre ce e vorba. 

— Trădare. Rebet se aşeză pe braţul unui fotoliu, se uită la 
Nield, după aceea la Tweed. Ştiţi pe cine reprezint personal. Aţi 
spus că însoţitorul dumneavoastră e de încredere. Pot să 
vorbesc deschis? 

— Ar fi o binevenită schimbare, zise Tweed sec. _ 

— Sunt însărcinatul special al preşedintelui Rusiei. li 
raportez direct şi în exclusivitate. Peste tot sunt conspiratori. 
Sub vechiul regim, care mă bucur atât de mult că a căzut, cel 
puţin aveam stabilitate. Acum domneşte cel mai teribil haos. 
Trădarea s-a extins până la cel mai înalt nivel. 

— Care e cel mai înalt nivel? Întrebă Tweed calm. 

— Biroul Politic. 


Howard intră în biroul lui Tweed din Regent's Park şi 
Monica îl privi cu rezervă. Loialitatea sa se îndrepta spre Tweed, 
iar pe Howard, ca director, îl considera un personaj care trebuia 
evitat cât mai mult posibil. Îl aşteptă să se prăbuşească într-un 


fotoliu şi să-şi arunce un picior peste braţul acestuia, poziţia lui 
normală. 

— Bună dimineaţa, Monica, zise el încet. E linişte pe-aici 
fără Tweed. Ai în faţa ta un om foarte îngrijorat. 

Monica clipi. Era o faţă a lui Howard pe care o vedea rar: 
şeful înţelegător şi - în caz de urgenţă - plin de fermitate. 

— De ce sunteţi îngrijorat, domnule? 

— Pentru că n-am primit nici-o veste de la Tweed, n-avem 
idee unde se află şi siguranţa lui mă preocupă enorm. Aseară 
l-am sunat pe Mauno Sarin... 

Oh, Doamne, îşi spuse ea. Ai făcut-o. Ai dat peste cap 
întreaga operațiune. Următoarele lui cuvinte o luară prin 
surprindere. 

— Am avut grijă ce-i spun lui Sarin. Am remarcat că a 
trecut destulă vreme de când n-am mai comunicat, că a trecut 
mult timp de când nu l-a mai văzut pe Tweed. 

— Şi ce-a spus? 

— Mi-a dat dreptate imediat, a întrebat de sănătatea lui 
Tweed, mi-a dat impresia clară că habar n-are că Tweed e în 

Helsinki. Asta mă nelinişteşte teribil. Ştii pe cine s-a dus să 
întâlnească? Eu am presupus că pe Sarin. Dar nu-i aşa. Tweed 
ar putea fi în mare pericol. 

— Sunt sigură că ştie ce face. 

În timp ce rostea cuvintele, Monica rămase perplexă. 
Tweed ar fi trebuit să-l contacteze pe Sarin, chiar şi numai ca un 
gest de politeţe. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se 
îngrijora mai tare. Howard se plimba prin birou cu fruntea 
încreţită. Deşi se făcea din ce în ce mai cald, purta costumul 
întreg. Monica tocmai se gândea că nu-l văzuse niciodată doar 
în cămaşă, când el vorbi din nou. 

— Unde e Paula în momentul de faţă? 

— Nu sunt sigură... 

— Dar ai idee, sunt convins. Spune-mi. 

Monica ezită. În mod normal, ar fi negat că ştie ceva 
despre destinația Paulei, însă neliniştea o făcu să se 
răzgândească. _ 

— Undeva în Peninsula Scandinavă. In ce ţară, nu ştiu, 
sincer. 

— M-am uitat jos în registrul de vizite. Newman a fost aici 
de curând. Paula e cu Tweed sau cu Newman? 


— Cu Newman. Face nişte investigaţii personale - în 
legătură cu moartea prietenei lui, Sandy. 

— Asasinarea Sandrei Riverton? Deci, orice se întâmplă, 
se întâmplă în Peninsula Scandinavă. Tweed are nevoie de 
întăriri, pe lângă Pete Nield. Unde e Harry Butler? 

— În Walberswick, o protejează pe sora Sandrei, Evelyn. 

— Această Evelyn - a fost ameninţată? Atacată? 

— Până acum nu. 

— Atunci ajunge cu protecţia. Howard era ferm. E un 
ordin. Harry Butler trebuie să plece la Helsinki imediat. Fără 
discuţii. A lucrat în echipă cu Nield multă vreme. Misiunea lui e 
să dea de Tweed. 

— Nu cereţi prea mult? se aventură Monica. 

— Dacă e necesar, Harry Butler va vizita toate hotelurile 
din Finlanda. E ca un copoi. Nu se dă niciodată bătut. Howard se 
întoarse spre ea înainte să iasă. Şi, Monica, dacă nu sunt 
disponibil într-un caz de urgenţă, ia singură deciziile, fără să mai 
aştepţi să te consulţi cu mine. Simt că se petrece ceva în 
Peninsulă. În absenţa mea, toată responsabilitatea îţi aparţine... 

După ce plecă, Monica rămase încremenită timp de câteva 
minute. Howard nu-i dăduse niciodată atâta putere. Apoi îşi 
îndreptă spatele, îşi netezi părul cenuşiu strâns într-un coc, se 
ridică şi scoase din dulap patul pliant al lui Tweed. De-acum 
încolo va sta la birou douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru. Neliniştea îi dispăruse - deşi presimţea că avea să apară 
o urgenţă în curând. 


Era ora opt seara în Stockholm când Newman bătu la uşa 
camerei Paulei din hotelul Grand. Ea deschise şi în prag stăteau 
Newman şi Dillon cu bagajele în mâini. 

— Ai împachetat? o întrebă Newman grăbit. Suntem gata 
de plecare la Vartan, să luăm feribotul spre Turku. 

— Sigur că am împachetat, răspunse ea după ce ei 
intraseră şi închisese uşa. Sunt gata de o jumătate de oră. Deci, 
ai hotărât definitiv că mergem întâi la Turku, al doilea oraş ca 
mărime al Finlandei? Nu luăm feribotul direct spre Helsinki? 

— Da, am hotărât definitiv. E mai puţin probabil că vor 
supraveghea această rută. Browningul tău e în valiza mea. 


Bagajele sunt controlate rar, dar n-o să risc să fii prinsă cu arma 
asupra ta. 

— Cum spui tu. Atunci ce mai aşteptăm? 

Drumul cu taxiul până în port fu incomod. Era încă lumină 
şi aerul era greu, fetid. Cu toate că tocmai făcuse duş, Paula, 
stând lângă Newman, tot trăgea de tricou ca să-l împiedice să i 
se lipească de corp. Temperatura era din ce în ce mai ridicată şi 
Stockholmul tocmai îndurase cea mai fierbinte zi a anului. 

— Dacă feribotul e şi pentru maşini, îi şopti ea lui 
Newman, de ce n-ai închiriat altă maşină? 

Dillon, care stătea în dreapta ei, o auzi şi-i răspunse cu 
vocea coborâtă, ca să n-audă şoferul. 

— Pentru că Bob e inteligent. Partea adversă s-ar putea să 
se gândească să verifice toate agenţiile de închiriat maşini. În 
schimbul unei sume de bani, obţin marfa şi numărul maşinii. 
Bob a telefonat la Turku şi a aranjat să ne aştepte acolo o 
maşină. Acesta e motivul. 

Paula dădu din cap, aruncându-i o privire bărbatului cu 
faţa numai unghiuri care părea neafectat de atmosfera toridă. 
„Bob”, îi folosise numele de două ori, lăudându-i metodele. 
Venind de la Dillon lauda însemna ceva. Îşi dădu seama cu 
surprindere că cei doi începeau să se apropie. 

Se zărea terminalul de unde pleca feribotul, aflat mai 
degrabă în interiorul Stockholmului. Văzu, câteva secunde, vasul 
care îi aştepta. Era uriaş, cu cinci punți. N-avusese idee că 
asemenea feriboturi masive făceau curse pe Marea Baltică. Apoi 
văzu echipa de filmare. 

Mănescu, în tricou şi blugi, cu ochelari negri cu lentile 
curbate, stătea la mică distanţă de echipa de filmare. În spatele 
lui se plimba încet lrina Serov, îmbrăcată tot sport şi cu părul 
strâns în coadă. Purta şi ea ochelari negri, echipamentul 
standard al directorilor echipelor de filmare. Blugii erau strimţi, 
lipiţi parcă de picioarele lungi şi zvelte. 

— Bărbatul care se apropie de pasarelă e Robert Newman, 
îl avertiză pe Mănescu când trecu prin spatele lui. 

— Eşti sigură? 

— Nu fac greşeli. 

Se oprise să-şi aprindă o ţigară, astfel încât să poată vorbi 
la adăpostul palmei făcute cupă. Nu-şi luă ochii de la englezul 
care urca încet pasarela abruptă. 


— Pare să fie singur, comentă Mănescu. Urmăreşte-l. Ştii 
numărul cabinei mele. Mai am timp să telefonez la Helsinki şi să 
cer ultimele instrucţiuni... 

Cord Dillon se îmbarcase pe feribot mai devreme. Paula 
urcă pasarela singură. Când Newman urcă la bord, fu întâmpinat 
de o stewardesă foarte drăguță care-l conduse la cabina sa de la 
prova vasului, pe puntea de sus. Camera era confortabilă, iar pe 
masă se aflau sticle de suc de portocale şi apă minerală. 

Desfăcu o sticlă de apă minerală, îşi turnă un pahar şi-l 
bău tot. Aerul din cabină frigea. Auzi un ciocănit uşor în uşă, 
îmbrăcă haina, băgă mâna înăuntru şi scoase pistolul Smith & 
Wesson 38, apoi deschise uşa. După cum bănuise, era Paula. 

— Ai văzut discoteca de când ai urcat la bord? ÎI tachină. 
Probabil ai auzit şi muzica. E plin de finlandeze cu părul ca de 
puf. Vei fi în elementul tău. 

— S-ar putea să arunc o privire mai târziu. 

— Unde-i Browningul meu? Mă simt goală fără el. 

— Nu eşti goală deloc. Din nefericire. 

— Îmi faci avansuri? 

— Fii sigură. Îi aruncă un zâmbet uşuratic. Uite-ţi 
Browningul şi câteva încărcătoare. 

Ea examină arma, verifică dacă era încărcată şi făcu 
câteva mişcări de atac. Îl încărcă şi-l băgă în geantă împreună 
cu încărcătoarele. Starea de spirit a lui Newman se schimbase. 

— Ai văzut la doc echipa de filmare. Am fost urmăriţi. Cel 
puţin, eu am fost. 

— Şi tu credeai că-i păcăleşti mergând la Turku. 

— De fapt, mă îndoiesc c-o să reuşesc. Dar aşa îi distrug şi 
mai tare nervii lui Hauser. Îi pândesc şi mă apropii din ce în ce 
mai mult. Un mic exerciţiu de presiune psihologică. S-ar putea 
să intre în panică şi să facă o mişcare greşită. N-avem niciun fel 
de probe care să-l lege de asasinarea lui Sandy. 

— O să le obţii. Ştiu de ce eşti în stare când te afli în 
dispoziţia asta. 

Newman o luă de braţ pentru a întări ceea ce voia să-i 
spună. 

— Trebuie să te avertizez în privinţa unui lucru. S-ar putea 
să fim în mare pericol - acum, la bordul acestui vas care 
navighează toată noaptea până la Turku. Acesta este un alt 
motiv pentru care nu am luat o maşină. 


— Nu se ştie că suntem împreună. 

—  Gândeşte-te. Urcăm cu maşina la bord, suntem 
remarcaţi de echipa de filmare, care ia numărul şi marca maşinii 
ce rămâne toată noaptea aici pe vas. Cât de uşor i-ar fi cuiva să 
umble la ea, să-i strice frânele. Chiar să-i pună o bombă. Ai 
văzut ziarul 

— Articolul despre Egon Schmidt, cunoscutul bancher 
neamt, care-a fost omorât de explozia unei bombe. 

— Da, mi l-ai dat. Nu văd legătura. 

— Este vorba de o bancă. O bancă particulară nemţească 
foarte importantă. INCUBUS e în esenţă o bancă. Mai devreme 
am citit un articolaş în care se specula că Egon nu voia să 
vândă, însă fiul lui, Dieter, ar fi fericit să lichideze tot. Am 
început să-i cunosc pe oamenii ăştia şi felul cum operează. Dacă 
cineva stă în calea lui Hauser, îl aruncă la o parte. 

— S-ar putea să încerce să scape şi de tine? 

— Exact. De-asta nu trebuie să fii văzută cu mine. Acelaşi 
lucru e valabil şi pentru Dillon, care-a hotărât să stea în cabina 
lui. Zâmbi. Dacă vrei să arunci o privire prin discotecă, poţi să 
dansezi cu mine o dată. O singură dată. 

— Dacă nu găsesc pe cineva mai atrăgător, zise ea 
maliţioasă. Nu văd vreun pericol într-o discotecă - sub ochii unei 
gloate de adolescenţi aiuriţi. 

Mănescu trimisese echipa de filmare la Bromma să ducă 
noul material filmat la Helsinki. Telefonase la sediu, iar Galvone 
îi spusese că Hauser călătorea, aşa că-i dăduse lui raportul 
asupra lui Newman. 

— Îmi voi asuma eu responsabilitatea pentru problema 
asta, hotărâse Galvone. Reporterul ăsta a devenit plictisitor. O 
astfel de persoană trebuie eliminată. Mă bazez pe tine ca 
individul să nu părăsească vasul... 

Mănescu urcă la bord chiar înainte de-a fi ridicată 
pasarela. Bătu într-un anumit mod la uşa cabinei lrinei şi se 
strecură iute înăuntru, să-i vorbească. Rusoaica stătea în faţa 
oglinzii, periindu-şi cascada de păr strălucitor. 

Mănescu îi explică situaţia rapid. lrina dădu din cap şi 
pipăi în buzunarul blugilor seringa hipodermică. incepu să-şi dea 
cu ruj. 

— Poate-l fac să se culce cu mine. Bărbaţii liberi, aflaţi 
departe de casă, sunt susceptibili. 


— Nu-mi pasă cum, dar fă-o. 

Marele feribot părăsise terminalul de mult, lăsase în urmă 
oraşul Stockholm, ajunsese în larg şi aluneca pe suprafaţa 
netedă. Newman, cu cămaşa scoasă din pantaloni, intră în 
discotecă şi rămase la marginea mulţimii care se rotea. Îşi 
aprinse o ţigară. 

Amplificatoarele urlau o melodie a lui Sinead O'Connor, 
într-un  val-vârtej de sunete ritmate care te asurzeau. 
Strobos-copul se aprindea şi se stingea, lumina orbitoare 
schimbând rapid culoarea tenului dansatorilor de la roşu la 
albastru, galben, verde şi înapoi la roşu. Era un balamuc de 
zgomote, lumini şi tropăit de picioare. La naiba cu inhibiţiile. 

Paula, cu părul legat într-o coadă şi picioarele încălţate în 
cizme până la genunchi, cu talpa moale, apăru în spatele lui 
Newman. Imediat, un finlandez înalt, cu cămaşa descheiată la 
piept, o chemă pe ringul de dans. Ea începu să se rotească 
frumos, păstrând distanţa între ei. În timp ce dansa, ochii îi erau 
peste tot. Se întorcea mereu şi privea atentă spre Newman. 

O finlandeză cochetă, cu părul blond, îl bătu pe Newman 
pe braţ. El dădu din cap, zise „De acord”, stinse ţigara într-o 
scrumieră şi o urmă pe ringul de dans. Îşi dădu seama dintr-o 
privire că fata arăta bine, iar ochii ei verzi erau ademenitori. Ea 
veni mai aproape şi-i vorbi într-o engleză clară, încercând să 
acopere bombardamentul asupra timpanelor. 

— Nu mă inviţi să luăm masa mâine în Turku? Zâmbi. De 
fapt, e aproape mâine. Eşti englez, nu-i aşa? 

— Din cap până-n picioare. 

Se lipi de el, cu ochii strălucindu-i. El îşi desfăcu mâinile 
într-un gest de regret. 

— Mi-ar plăcea la nebunie, dar am venit cu afaceri. Mâine 
seară voi fi la Tampere... 

Muzica se opri, cuplurile la fel. Câţiva părăsiră ringul. 

Incepu o nouă melodie rapidă pe care Newman n-o 
recunoscu. Finlandeza se întoarse, dar era prea târziu. O fată 
subţire, cu păr lung, negru şi ruj roşu aprins îi luase locul. 
Newman îi studia pomeţii slavi în timp ce se mişcau aproape 
unul de altul. Fata îşi mişca mâinile mult, mâini foarte frumoase. 
Paula, dansând cu un suedez grăsuţ şi scund, venise mai 
aproape şi tot făcea piruete în jurul lor, cu mâna stângă în cea a 
suedezului, care era un bun dansator. Partenera lui Newman îşi 


puse palmele pe şolduri şi începu să se unduiască uşor, zâmbind 
cu jumătate de gură. Paula încă se mai învârtea şi ringul de 
dans devenea din ce în ce mai aglomerat. Fata cu părul lung 
băgă mâna dreaptă adânc în buzunarul pantalonilor, privirea ei 
ţinând-o prizonieră pe cea a lui Newman. Scoase mâna brusc 
şi-o întinse spre încheietura lui. Paula păru că se îmbătase 
dintr-o dată. Se ciocni cu forţă de partenera lui Newman. 
Aceasta îşi pierdu echilibrul şi începu să alunece. Paula se izbi 
de ea şi mai tare. Mai multe cupluri se repeziră s-o sprijine, dar 
fata căzu. Newman văzu micuța seringă căzând şi piciorul drept 
al Paulei ridicându-se şi zdrobind-o. Apoi Paula dispăru în 
mulţime în timp ce fata cu părul negru se ridică în picioare. 
Newman o smuci, o împinse în braţele dornice ale unui suedez 
înalt şi se strecură afară din mulţimea care se învârtea. 

— O s-o recunosc pe căţeaua aia dac-o mai văd, zise 
Paula, prăbuşindu-se pe pat în cabina lui Newman. Ai zis că s-ar 
putea să fim în pericol, îi reaminti, luând paharul de apă oferit 
de el. 

— Mi-ai salvat viaţa, comentă Newman, lăsându-se pe un 
scaun. Ce ţi-a atras atenţia la ea? Trebuie să Fiu mai atent. 

— Se tot uita în sus, la lumini. Mi-am dat seama că aştepta 
schimbarea la o nouă culoare, acea fracțiune de secundă când 
nu vezi ce se-ntâmplă în jur. Atunci s-a repezit la tine cu 
seringa. Mă întreb ce era în ea. 

— Fii sigură că nu avea ceva care să-mi priască sănătăţii. 
Mişcarea ei a fost inteligentă. Dacă m-aş fi prăbuşit pe podea, 
toată lumea ar fi presupus că sunt beat sau drogat. Ea ar fi fost 
plecată de mult. Trebuie să fim mai precauţi. Zâmbi cu tristeţe. 
Eu trebuie să fiu mai precaut. Ne vor aştepta când vasul o să 
acosteze la Turku. Sugerez să luăm micul dejun mai târziu şi să 
părăsim feribotul ultimii. Va fi lumină, bineînţeles. 

— Cred că ar trebui să mă culc acum, decise Paula, îşi 
aruncă picioarele peste marginea patului, se ridică şi se întinse. 
E cazul să mă întorc în cabina mea, altfel îmi pierd reputaţia. 

— Te-ar deranja? o întrebă el, fără să se ridice. 

— Cu Dillon ce-ai aranjat? 

— Ne întâlnim la bufet. Ne aşteaptă acolo. Feribotul 
acostează la şapte. Aşa că, dacă insişti să pleci, ne vedem acolo 
la şase şi jumătate. 


— Trebuie să mă gândesc la Tweed. Îl privi. Uneori, unei 
femei îi trebuie mult timp până să se hotărască - în special când 
cunoaşte doi bărbaţi foarte diferiţi. 

— Vreau să mă asigur că ajungi cu bine în cabină. Ai 
dreptate - avem nevoie de somn. Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă 
când punem piciorul în Finlanda. 

20 

Majoritatea celor care-l cunoşteau pe Marler ar fi spus 
despre el că e nerăbdător şi dornic de rezultate imediate. Insă 
el, când era necesar, avea răbdarea lui lov. Ascuns în maşina sa, 
în pâlcul de copaci situat la înălţime faţă de sediul INCUBUS, 
lângă Helsinki, petrecuse două zile caniculare, făcând, la 
intervale lungi, câte o fotografie persoanelor care intrau sau 
ieşeau din clădire. 

Întors la hotelul Palace, în camera sa cu vedere spre North 
Harbour, stătea în faţa telefonului, în cămaşă, descheiat la gât. 
Dăduse câteva filme la developat unui atelier unde aveau să fie 
gata în douăzeci şi patru de ore. Era sigur că avea fotografii cu 
toţi directorii executivi: Îi identificase după maşinile scumpe pe 
care le conduceau. i 

Ridică receptorul şi formă numărul din Park Crescent. li 
răspunse Monica. 

— Societatea de Asigurări General & Cumbria... 

— Sunt Marler, Monica. E cineva cu care pot să vorbesc? 
Telefonez din Helsinki, o avertiză. 

— Am înţeles. Nu poţi vorbi decât cu mine. Îți vine sau nu 
să crezi, elegantul nostru şef cu vocea mieroasă m-a lăsat pe 
mine la conducere. 

Adică, Howard. Marler fu surprins. Monica era bună, foarte 
bună, dar Howard era de părere că femeile erau bune doar la 
două lucruri, unul din ele fiind să stea acasă. 

— Monica, am nevoie de informaţii. Cine pe unde se află. 
Chestii de genul ăsta. 

La celălalt capăt al firului, Monica ezită doar o secundă. 
Era acolo ca să ia propriile hotărâri. 

— Marler, directorul nostru comercial se află la tine în 
zonă. N-am nici-o veste de la el de câteva zile şi sunt extrem de 
îngrijorată. 

Asta trebuia să fie Tweed. Marler aprinse o ţigară, 
acordându-şi un timp de gândire. 


— O să fac nişte verificări, îi spuse. Se mai învârt pe 
undeva şi alţi membri ai echipei? 

— Da, Paula şi Bob călătoresc împreună. Vin spre tine. N- 
am idee pe ce rută. 

Newman e un lup singuratic, gândi Marler. Deşi, de data 
asta, se părea că nu mai preferase singurătatea. Poate moartea 
prietenei lui îl făcuse să-şi dorească pe cineva alături. Nu, nu era 
aşa. Paula nu putea fi cu Newman decât cu aprobarea lui 
Tweed. Ceea ce însemna că se aflau pe urmele cuiva. 

— Altcineva? o întrebă. 

— Da. A mai fost trimis încă un reprezentant, Harry Butler. 
O să mă sune, mai devreme sau mai târziu. 

— Spune-i că sunt la hotelul Palace, să vină să mă vadă. Şi 
nu te-ngrijora. Directorul nostru comercial ştie ce face. 

Era un adevăr spus doar pe jumătate, fiind vorba de 
Tweed. Monica vorbea din nou: 

— L-a luat pe Pete Nield cu el. 

— Vezi! N-ai de ce să te înfierbânţi şi să te superi. Şterge 
prima parte a propoziției. E al naibii de fierbinte aici. Poate te 
mai sun... 

Monica e deşteaptă, gândi, punând receptorul în furcă. 
Oricine ar fi ascultat conversaţia, putea trage concluzia că 
suntem o organizaţie comercială în goană după afaceri. Deci, 
clanurile se adună. Deschise uşa, atârnă cartonaşul pe care 
scria Nu deranjati, o închise la loc şi o înculie. 

Scotoci în sacul de voiaj, scoase puşca Armalite şi începu 
so curețe. Asta îl ajuta să se concentreze. Firul de păr pe care-l 
pusese pe fermoar era tot acolo - nimeni nu-i căutase prin 
cameră în absenţa lui. Problema era pe ce rută venea Newman. 

Aeroportul? Se îndoia. Prea ostentativ. Newman era vulpe 
bătrână. Cu feribotul de la Travemiinde - cum venise şi el? Nu 
credea. Cu feribotul din Suedia? Era mai probabil, aşa că se va 
duce să aştepte vasul a doua zi. lar Harry Butler? Marler avea 
grad mai mare decât Butler, dar în secret îl numea Castorul. 
Harry era un om cu o imensă rezistenţă, care nu se oprea din 
lucru până nu-şi îndeplinea însărcinarea dată. Categoric, o 
valoare. 

Marler hotărî că-şi va amâna zborul la Rovaniemi pentru a 
explora straniul Institut Meteorologic indicat de Sarin. Anumite 


lucruri erau pe punctul de-a se desfăşura în Helsinki. Un singur 
lucru îl făcea să-şi frământe creierii: locul unde se afla Tweed. 


Seara se lăsase de curând la Leningrad. La hotelul 
Moscova, Tweed, iritat de trecerea timpului, îl forţă pe generalul 
Rebet să abordeze subiectul. Stăteau în apartamentul lui Tweed, 
în jurul unei mese încărcate cu mâncare şi băutură. Pete Nield 
stătea lângă un perete supraveghind fiecare mişcare a lui Rebet 
care vorbea dând mult din mâini. 

— Vorbeaţi de trădare în Biroul Politic, începu Tweed, şi 
apoi aţi schimbat rapid subiectul. Vreau să ştiu de ce-am fost 
adus aici şi doresc să mi se spună acum sau mă duceţi înapoi la 
Helsinki într-o oră. 

— Cred că ospitalitatea noastră a fost... 

—  Copleşitoare. Tweed, care refuzase orice băutură 
alcoolică, sorbi din ceaşca cu ceai rusesc. Dar n-am venit aici în 
vacanţă. Răspundeţi-mi la întrebare. 

— Tocmai am făcut-o. De asta vă aflaţi aici... să luaţi parte 
la această recepţie, incognito... 

— De ce? Tweed ridică vocea. Ştiu că ruşilor le ia ore, 
săptămâni, chiar luni să treacă la subiect. Pe mine nu mă puteţi 
trata astfel. Aranjaţi acum să zbor înapoi la Helsinki, de unde-am 
fost luat cu de-a sila. Asta n-am să uit. 

— Ştim că există un mijlocitor care are o funcţie înaltă - 
trădător, dacă vreţi - în Biroul Politic şi care cooperează în 
secret cu complexul militaro-industrial din America, cu scopul de 
a-i ajuta să câştige supremaţia în Uniunea Sovietică. Ei văd asta 
ca pe o ocazie unică să se infiltreze în ţara mea, s-o reducă la 
un satelit comercial al Statelor Unite. Pentru că aici domneşte 
haosul. M-aţi înţeles până acum? 

— Da, dar ideea mi se pare fantezistă. Continuaţi. Ce rol 
are trădătorul din Biroul Politic? 

— Nu-i putem stabili identitatea. Ce-am să vă spun acum 
este strict secret. Am infiltrat un agent la Dracon, locul de lângă 
Boston unde lucrează un mare grup de experţi. Ne-a raportat că 
un agent de la cel mai înalt nivel ajută conspirația. Că este 
cunoscut sub numele de cod îngerul. Am restrâns lista de 
suspecți la trei membri ai Biroului Politic. Mareşalul Dimitri 
Zaikov, ministrul apărării. Anatoli Dikoian, armean, ministrul 


comerţului exterior. Viktor Kazbek, georgian, ministrul 
comunicațiilor. Unul dintre aceşti oameni colaborează cu 
americanii. 

— Nu văd cum ar putea face asta, îl întrerupse Tweed. 

— Ştim că îngerul are legături strânse cu mafia. 

— Mafia americană? Asta e prea mult, domnule Rebet. 

— Nu, scuzaţi-mă, m-am referit la mafia sovietică. 
Mişcarea clandestină care este atât de bine organizată, din 
păcate. Oameni care se ocupă cu comerțul pe piața neagră, 
funcționari de stat mituiţi cu sume mari, până şi membri ai KGB- 
ului. Îngerul a ţesut o pânză de la un capăt la celălalt al ţării, iar 
de oamenii prinşi în această pânză se folosesc americanii. 

— Puteţi penetra această mişcare? 

— Am încercat, bineînţeles. Au fost infiltraţi agenţi în 
această organizaţie secretă - şi i-am găsit morţi. Ucişi pe câte o 
străduţă de la periferia Moscovei, aici în Leningrad, în Kiev şi aşa 
mai departe. N-avem nici cel mai mic indiciu cine e îngerul... dar 
va fi la recepţie. Toţi trei bărbaţii pe care i-am numit vor fi. 
Poate, dacă vă învârtiţi printre ei, veţi observa ceva ce nouă ne 
scapă. 

— Mi se pare extrem de improbabil. 

— Insuşi preşedintele nostru vă roagă să încercaţi. Am 
intrat în criză de timp. 

— Am să fac ce pot, dar nu promit nimic. Tweed îl privi pe 
Rebet drept în faţă. Probabil că sunteţi disperaţi, dacă aţi apelat 
la mine, îi spuse cu un zâmbet sec. 

— Suntem disperaţi... 

Rebet continuă să vorbească în timp ce coborau o scară 
lată din piatră. Jos, oaspeţii în haine de seară se strângeau în 
grupuri, multe dintre femei având umerii goi. Tweed auzea 
clinchetul paharelor şi murmurul vocilor în timp ce Rebet îi 
dădea ultimele instrucţiuni, iar Nield venea în spatele lor. 

— Majoritatea timpului v-o puteţi petrece observând. Am 
să fiu tot timpul lângă dumneavoastră. Am să vă prezint drept 
domnul Gubenko, ataşatul nostru comercial la ambasada din 
Londra. Vorbiţi bine rusa, însă acest rol va explica orice urmă de 
accent englezesc care va fi detectată. 

— Nu mă simt Gubenko. 

— Arătaţi ca el! 


Era prima glumă făcută de Rebet de când sosiseră. 
Făcându-şi loc prin holul vast, Tweed ridică privirea spre 
candelabrele ce scânteiau mult deasupra capului său. Afară era 
încă lumină. Intr-o parte a holului era un bufet îndoindu-se 
aproape sub greutatea munţilor de mâncare şi a şirurilor de 
sticle. Niciun semn de criză a alimentelor aici. 

— Bărbatul acela distins, cu părul încărunţit şi obrajii 
rozalii, e ambasadorul britanic, şopti Rebet. 

—  Ţineţi-mă la distanţă de el, pentru numele lui 
Dumnezeu... 

Apoi pentru o fracțiune de secundă Tweed îngheţă. În 
mijlocul holului, un grup mare se adunase în jurul unui bărbat 
înalt şi bine făcut care purta pince-nez şi flutura un ţigaret. 
Franklin D. Hauser. 

Tweed avea o privire sticloasă, părea pe jumătate 
adormit, mergând cu Rebet prin încăperea aglomerată. Ochii săi 
aparent adormiţi nu-l părăseau nici-o clipă pe Hauser sau pe cel 
care-i ţinea companie. Mareşalul Zaikov era un bărbat scund şi 
voinic, care spunea mereu câte o vorbă de duh, iar Hauser îşi 
dădea capul pe spate şi izbucnea în hohote de râs. Îmbrăcat în 
uniformă, Zaikov avea faţa rasă complet, fălci de taur şi îşi agita 
încontinuu pumnul strâns. Apropiindu-se, Tweed fu surprins să-l 
audă pe Hauser vorbind ruseşte fluent. Cercetările lor intense 
nu scoseseră la iveală acest lucru. 

Pe măsură ce seara înainta, Hauser începu să circule. 
Tweed sorbea din paharul cu votcă tocmai când un bărbat mare 
cât un urs, cu barbă neagră şi cu o coamă de păr negru se 
apropie de Hauser. Se duseră într-un colţ, la adăpost de 
grupurile numeroase. Bărbatul ca un urs îl îmbrăţişă pe Hauser, 
îl sărută pe amândoi obrajii, apoi începu să gesticuleze. 
Zbârnâia de energie, chiar mai mult decât americanul. 

— Georgianul? şopti Tweed. 

— Da, e Viktor Kazbek, ministrul comunicaţiilor. Un bărbat 
căruia îi plac femeile, cât mai multe femei. Rebet ridică din 
umeri. La urma urmelor, e georgian. Toţi au un apetit insaţiabil 
pentru mâncare, băutură, toate lucrurile bune din viaţă. 

Tweed dădu din cap şi refuză încercarea unui chelner de 
a-i reumple paharul. Privi cum georgianul îl atingea pe Hauser 
tot timpul, ca să se facă înţeles mai bine. Prea puţină inhibiţie în 
ceea ce îl privea. Tweed rămase în acelaşi loc un sfert de oră, 


timp în care cei doi conversară fără oprire. Hauser avea, fără 
îndoială, talentul de-a se înţelege perfect cu oamenii de alte 
naţionalităţi. 

— Vreţi să conversaţi cu cineva? Poate cu o femeie 
frumoasă? sugeră Rebet. 

Tweed clătină negativ din cap, ridică paharul la buze şi-l 
tinu acolo fără să bea. Georgianul cedase locul unui tip cu o 
personalitate foarte diferită. Un bărbat mic şi slab, îmbrăcat 
ireproşabil, cu părul negru pieptănat cu grijă peste cap şi o 
mustăcioară tăiată scurt, dădea mâna cu Hauser, care părăsise 
colţul încăperii. 

— Armeanul? şopti Tweed. 

— Da. Aţi ghicit din nou. Anatoli Dikoian, ministrul 
comerţului exterior. Călătoreşte mult în Occident, încercând să 
dea avânt exportului. Stăm cam prost în acest domeniu. 

— Ce puteţi să-mi spuneţi despre el? intrebă Tweed. 

Rebet îi făcu o caracterizare concisă, iar Tweed îl observă 
atent pe armean care, din cauza staturii mici, trebuia să 
privească în sus spre Hauser. Mâinile lui subţiri se agitau 
frecvent ca să dea mai mare greutate celor ce spunea. Un 
bărbat inteligent, decise Tweed. Rebet vorbi din nou. 

— Dikoian e un politician strălucit. S-a adaptat la fiecare 
schimbare de regim. A fost printre primii care şi-au exprimat 
admiraţia faţă de omul extraordinar ce avea să devină 
preşedintele nostru. Vorbeşte fluent patru limbi, una dintre ele 
fiind engleza. Geniul lui stă în a rămâne totdeauna în umbră, 
astfel încât nimeni să nu poată îndrepta un deget spre el, 
acuzându-l că e din vechea gardă... 

Oaspeţii începeau să se îndrepte spre uşile duble care se 
deschiseseră spre salonul de alături. Rebet arătă cu capul spre 
mulţimea în mişcare. 

— Va fi un banchet acum. Sunteţi invitat. Sper că sunteţi 
de acord să luaţi parte, nu? 

— Bineînţeles. Vreau să-i observ pe cei trei. Ştiţi când va 
părăsi Hauser Rusia? 

— După banchet zboară înapoi la Helsinki. Nu stă aici prea 
mult niciodată. 

— L-am văzut deja vorbind cu bărbatul pe care-l numiţi 
îngerul, şopti Tweed. 

— Vreţi să spuneţi că l-aţi identificat? 


Rebet nu-şi putea ascunde uimirea. Tweed zâmbi şi 
clătină negativ din cap. 

— Poate după banchet îmi voi da seama. Mai ales că 
Hauser pleacă imediat ce se sfârşeşte. 

— Sunteţi foarte misterios. Mai este o problemă care ne 
preocupă. Un număr de indivizi cheie, aparţinând vechilor 
aparate de securitate din diverse ţări, au dispărut. Incluzând 
câţiva dintr-ai noştri. Asta este cât se poate de confidenţial, 
tovarăşe. Rebet coborâse vocea şi Tweed de-abia mai auzea ce 
spune. O femeie din organizaţia mea, cu gradul de colonel, Irina 
Serov, s-a volatilizat. Credem că a trecut graniţa în Finlanda - 
însă e doar o presupunere. 

— Şi ceilalţi indivizi cheie? 

Vorbeau în timp ce mergeau spre salon, pe urmele 
mulţimii euforice datorită alcoolului băut. 

— Un nume pe care l-am auzit de multe ori este lon 
Mănescu, un diavol din Securitatea românească. Mai sunt nume 
din organizaţia nemţească STASI, care a fost dizolvată. Agenţii 
mei nu găsesc niciun indiciu cu privire la locul unde se retrag 
oamenii aceştia. 

— Dar există dovezi puternice că s-ar duce undeva? 

— Numărul lor. Rebet chicoti fără veselie. Unul poate să 
cadă într-o groapă. Chiar doi. Dar ar fi nevoie de o groapă foarte 
mare să-i înghită pe toţi cei care s-au evaporat. Cu toate 
problemele pe care le avem în atât de multe dintre republicile 
noastre, e îngrijorător. Acum va trebui să tac... 

Ca pe vremuri, banchetul se prelungi ore întregi. Tweed 
avu grijă să guste din varietatea de băuturi puse în faţa lui, 
cerând mereu apă minerală. Tot timpul cât stătu lângă Rebet, 
mâncând porţii mici, ochii lui priveau mereu spre Hauser care 
stătea pe locul de onoare, în dreapta gazdei din capul mesei. 
Gazda lor oficială era mareşalul Dimitri Zaikov, care stătea în 
capul mesei, mânca în cantităţi uriaşe, bea litri de alcool şi 
spunea glume. 

Pe partea cealaltă, spre jumătatea mesei, în apropiere de 
Tweed, se afla figura uriaşă şi jovială a lui Viktor Kazbek. 
Propunând mereu toasturi, bea mult mai puţin decât dădea 
impresia. Ochii lui negri, care alergau de la un oaspete la altul, 
surprinseră privirea lui Tweed şi se opriră. Ridică paharul, iar 


Tweed făcu la fel, înclinând capul spre dinamicul georgian, bău 
şi privi în altă parte. 

Micuţul Dikoian îi dădea mare atenţie unei doamne 
atrăgătoare care stătea în faţa lui. Tweed îl privi pe armean 
distrându-şi prietena. Când banchetul se termină, oaspeţii se 
ridicară şi începură să pălăvrăgească în grupuri. Hauser, 
observă Tweed, se grăbi să iasă din salon escortat de paznici, 
îndreptându-se probabil spre aeroport. Rebet, care se ridicase o 
dată cu Tweed, păru să-i citească gândurile. 

— Coloana de maşini îl aşteaptă. Nu rămâne niciodată mai 
mult decât e nevoie. Va fi în aer într-o oră. 

Dikoian apăru lângă Tweed, zâmbind cordial. Rebet făcu 
prezentările. 

— Cunosc bine Londra, începu armeanul să vorbească 
repede în engleză. Îmi amintesc cum am luat trenul de la 
Charing Cross pentru un week-end la Boumemouth, lalta Angliei, 
cuibărită lângă mare. Un loc fermecător. 

— Numai că trenul l-aţi luat de la Waterloo. 

— Desigur! Dikoian ridică mâinile într-un gest de scuză. 
Aveţi atâtea gări în Londra... 

După câteva minute de conversaţie animată, dispăru în 
mulţime. Tweed îi aruncă o privire lui Rebet. 

— Ştiam că e viclean. Referirea la Charing Cross a fost o 
cursă... să vadă dacă am fost într-adevăr ataşat al ambasadei 
sovietice din Londra... 

Se întrerupse când văzu statura uriaşă a lui Viktor Kazbek 
lângă el. Rebet făcu din nou prezentările, în ruseşte. Kazbek se 
holbă la Tweed şi-l puse pe Rebet să repete numele. 

— Igor Gubenko, ataşat comercial la Londra, zise Rebet. 

— Mă bucur aşa de mult să vă întâlnesc la petrecerea 
noastră. Domnul... Gubenko? Am reţinut corect? 

— Da. Tweed privi drept în ochii strălucitori ai georgianului 
bărbos. Cum găsiţi slujba de ministru al comunicaţiilor? Vă 
place? 

Kazbek îşi aruncă pe spate chica deasă şi începu să 
hohotească. 

— Îmi place? Cine Dumnezeu se mai bucură să fie 
membru al Biroului Politic, în afară de şef, poate. Se lovi uşor cu 
degetul gros pe o nară a nasului coroiat. Asta a fost o răutate. 


Dacă mă citați, domnule Gubenko, voi fi pus pe liber. Sunt în 
puterea dumneavoastră. 

Un alt hohot de râs, coama i se scutură, îl lovi pe Tweed 
pe spate, zâmbi, etalându-şi dinţii de aur, şi se întoarse să 
sărute mâna unei femei grase. 

Rebet o luă spre ieşire, iar Tweed îl urmă încet, întorcând 
capul şi cuprinzând încăperea dintr-o privire. In apropiere stătea 
mareşalul Zaikov, figură nemişcată şi bondoacă, cu o faţă ca 
Siberia. li urmărea cu privirea, şi o clipă Tweed fu sigur că avea 
să se apropie să le vorbească. Apoi bătrânul soldat păru să se 
răzgândească. Ochii lui priviră într-ai lui Tweed o clipă şi plecă în 
direcţia opusă. 

Rebet îi conduse pe Tweed şi pe Nield, care stătuse cu 
câteva scaune mai departe de ei, la camerele lor. Apoi puse 
întrebarea. 

— Asta a fost. Hauser a plecat. Cred că doriţi să vă 
întoarceţi dimineaţă. Veţi fi dus cu avionul la Helsinki. Se opri. 
Aveţi idee care dintre cei trei bărbaţi e îngerul? 

Tweed îi spuse noapte bună lui Nield, deschise uşa, se 
întoarse şi-l privi lung pe Rebet. Rusul pusese întrebarea cu 
voce calmă, dar îi simţea încordarea. Clătină negativ din cap. 

— Imi pare rău, dar nu-mi dau seama, minţi. Mulţumesc 
pentru ospitalitate. Merita o încercare. 

Dacă ar fi spus adevărul, dacă Rebet ar fi vrut să ştie 
motivul identificării, i-ar fi spus: „Am observat absenţa unui 
lucru...” 

21 

Newman, Paula şi Dillon fură ultimii trei pasageri care 
debarcară de pe feribotul Silja Line la Turku. Luaseră micul 
dejun mai târziu, apoi se strânseseră în cabina lui Newman şi 
izbucnise cearta. 

— Coborâm de pe vas împreună, anunţă Newman. Fără să 
încercăm să ascundem nimic. 

— E o nebunie, mârâi Dillon, după toate eforturile pe care 
le-am făcut să intrăm în Finlanda fără să afle nimeni. 

— Tind să-i dau dreptate lui Dillon, zise Paula. 

Newman fusese ferm, chiar agresiv. 

— Uite ce e, am încercat şi ce-am reuşit? Tentativa mea 
dea face pe omul invizibil a fost un eşec. Toată zona e 
înconjurată de ei, toate punctele de intrare supravegheate. 


Credeţi că o să fie vreo diferenţă aici la Turku? N-o să fie. Aşa că 
schimb tactica. Lasă-i să ne vadă - şi-o să-i vedem şi noi. Nu 
i-au BMW-ul închiriat decât după-amiază târziu. După aceea o să 
conducem ca nebunii pe autostrada E3 de-aici până la Helsinki. 

— Tot nu înţeleg, zise Dillon cu glasul răguşit. Nu sunt de 
acord cu... 

— Ori vii cu noi, ori te duci singur, îl întrerupse Newman 
brutal. Faci cum vrei. Dar nu uita că avem arme acum. Ne 
putem apăra. În trei suntem foarte puternici, în cazul unui atac 
pe drum. 

— Şi ce-o să facem, dacă mi-e permis să întreb, toată ziua 
până diseară? Le dăm ocazia să ne repereze şi să facă planuri 
de atac? Ne plimbăm prin Turku? Luăm prânzul la un hotel? Cât 
mai multă expunere în public? 

— Exact. Acum e timpul să coborâm pe uscat. Cunosc 

Turku. Ne lăsăm bagajele în port şi aruncăm o privire 
părţii vechi a oraşului. Asta înseamnă un grup de case de lemn, 
arătând Finlanda cum era acum o sută de ani. Relaxaţi, facem 
totul pe faţă. Aşa vom proceda. Dacă mă gândesc mai bine, o să 
mai închiriez o maşină - pe care nu o vom folosi. Războiul 
nervilor - îi aruncăm pe o pistă falsă. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— Că cea mai bună tactică de a zăpăci partea adversă e 
să le faci surprize. 


Irina Serov, în pantaloni scurţi albi, bluză albă, ochelari de 
soare, pălărie de paie cu boruri late ce-i ascundeau părul, şi 
picioarele goale în pantofi sport, îl privea pe Newman care ieşea 
din agenţia de închiriat maşini. Se strecură repede înăuntru. 
Fata de la birou completa un formular, pe care Irina îl putu citi 
invers. 

— Ce doriţi? o întrebă funcţionara, ridicând privirea. 

— O broşură cu maşinile disponibile şi preţurile lor, vă 
rog... 

Afară, în căldura înăbugşitoare, se uită în jur după o intrare, 
într-o clădire unde să se ascundă. În josul străzii, Mănescu, şi el 
în haine sport şi pălărie de paie, se luă după Newman care se 
întâlnise cu Paula şi Dillon. 


Irina intră în nişa unei porţi, căută în geanta mare de umăr 
şi scoase un radiotelefon miniatural. Întinse antena şi contactă 
INCUBUS Oy. Din Turku. 

— Sunt Joanna Star. Persoana a închiriat încă o maşină, un 
Volvo alb. Numărul de înmatriculare... N-a luat maşina, aşa că 
s-ar putea presupune că va urma tot prima variantă. Terminat... 

Când Newman ajunse lângă ei, Paula i se adresă cu 
naturaleţe: 

— lţi dai seama că ai fost urmărit, nu? 

— O fată cu pălărie de paie şi ochelari de soare. Poate fi 
cea care a încercat să mă omoare la discotecă... numai că e mai 
înaltă. 

— Poartă pantofi sport cu tocuri speciale, îl informă Paula. 
Micuța îţi repetă mişcările. A intrat după tine în agenţie. 

— Excelent. Va raporta că mergem cu Volvoul. Îl privi pe 
Dillon. Nu te uita în spate. Suntem urmăriţi de un bărbat cu 
pălărie de paie şi mers greoi. 

Mergeau toţi trei agale prin centrul oraşului. Arhitectura 
clădirilor era un amestec de nou şi vechi, majoritatea lor având 
trei sau patru etaje, aşa că nu erau apăraţi de soare. Traficul în 
Turku era mai redus decât la Stockholm: puteau chiar să 
traverseze strada oricând voiau. Newman dădu din cap, aruncă 
o privire înapoi şi-i conduse într-un bar de pe partea opusă. 

— E timpul să bem ceva. Pe lângă ce luaţi, comandati şi 
apă minerală şi beţi-o toată. Trebuie să ne păzim de 
deshidratare. Va fi nostim să urmărim de-aici ce face Pălărie de 
Paie. 

- Nu-mi place jocul ăsta de-a şoarecele şi pisica, zise Dillon 
în timp ce se aşezau la o masă lângă fereastră. Aşteptă până 
când chelneriţa le luă comanda. Mi-ar plăcea să-l trag pe Pălărie 
de Paie pe o alee, să-l strâng de gât până spune tot şi pe urmă 
să-i trag una de să-l las lat. 

— Şi să dai de gol faptul că ştim ce se întâmplă? Newman 
clătină din cap, zâmbind. Facem pe inocenţii. Dăm de înţeles că 
suntem siguri că ne-am descotorosit de ei. In felul acesta, vor 
face o greşeală. 

— Nu cred că INCUBUS-ul face prea multe greşeli, observă 
Paula după ce chelneriţa le aduse comanda. Incepu să bea cu 
paiul sucul de portocale. Crezi că a fost o idee bună să lăsăm 
armele în valize? 


— Categoric. Newman era bine dispus. În felul acesta, nu 
putem fi prinşi pe picior greşit de poliţie. Cine conduce 
operaţiunea asta de supraveghere s-ar putea la un moment dat 
să aibă chef să dea poliţiei un pont anonim. Ne prind pe toţi trei 
cu arme şi s-a terminat. Finlandezilor nu le plac străinii care se 
plimbă prin oraş înarmaţi. 

Dillon gemu. 

— Am nisip în pantofi - sau ce era ăla pe care am călcat 
când colindam pe lângă casele vechi. 

Newman înţepeni, apoi se destinse. Se uită pe geam la 
magazinul cu articole bărbăteşti de îmbrăcăminte unde Pălărie 
de Paie examina marfa, fără grabă. Însă expresia de pe faţa lui 
era îngheţată - şi numai Paula îşi dădea seama ce se 
întâmplase. Referirea lui Dillon la nisip i-o adusese în minte pe 
prietena lui, Sandy, retrăia coşmarul din zorii acelei zile în 
Suffolk când o descoperise spânzurată în clopotniţă. 

Mai devreme se concentrase cum să le-o ia înainte 
urmăritorilor lor, cei care erau de vină pentru toată grozăvia. 
Acum stătea cu gura încleştată şi o expresie pierdută în ochi. 
Paula îi cunoştea acea privire, o mai văzuse o dată sau de două 
ori. Ceea ce simţea el era cumplit. 


Avionul cu reacţie, Lear, al lui Franklin D. Hauser, zbură 
înapoi de la Leningrad şi ateriză pe aeroportul din Helsinki. 
Limuzina blindată care îl aştepta îl duse direct la INCUBUS Oy. 
leşi grăbit din maşină şi intră în clădire, în viteză, ca 
întotdeauna. 

Ascuns în pâlcul de copaci, Marler făcu trei instantanee şi 
notă ora în agendă. Dimineaţă devreme fusese în port să 
aştepte feribotul Silja Line şi observase fiecare pasager care 
coborâse. Nici urmă de Newman: se înşelase. Se întreba dacă 
reporterul avea să mai vină. 

La ultimul etaj, Galvone îşi aştepta şeful. Văzându-i 
expresia, începu să vorbească imediat în timp ce Hauser se 
aşeza la birou. Fără pălăvrăgeală: direct la subiect. 

— Newman a ajuns în Finlanda. 

Hauser rămase nemişcat. Faţa lui îi aminti lui Galvone de 
chipurile celor patru preşedinţi americani sculptate în piatră pe 
culmile de la Black Hills, South Dakota. 


— Aici în Helsinki? Întrebă cu vocea răguşită. 

— Nu chiar atât de rău... 

— Cât de rău? Spune odată! 

— Newman e în Turku. A sosit azi-dimineaţă cu feribotul 
de la Stockholm. Mănescu şi Serov au situaţia sub control. 

Newman a închiriat un Volvo, aşa că probabil va porni 
curând încoace. Mai are oameni cu el. Un bărbat şi o femeie. 

— De ce n-au făcut treaba pe feribot? 

— Serov a încercat. A avut ghinion. 

Uşa biroului luxos al lui Hauser se deschise şi Adam 
Carver intră cu paşi mari. Era sfârşitul după-amiezii, însă 
englezul arăta proaspăt şi energic ca în zorii zilei. 

— Eu şi Galvone eram în mijlocul unei discuţii, se răsti 
Hauser. 

— Tocmai m-am întors din Germania. Banca lui Egon 
Schmidt e a noastră. L-am convins pe Dieter, fiul moştenitor, să 
semneze un acord preliminar. Mai sunt hârtii de pus la punct, 
dar banca e a noastră. Aţi câştigat un punct de sprijin în 
Germania. 

— Bine. Hauser era mulţumit, dar nerăbdător. Eşti obosit! 
Du-te să te odihneşti puţin. După aceea aşteaptă în birou. Vreau 
să vorbim mai târziu. 

Aşteptă până rămase singur cu Galvone. Se lăsă pe spate 
în scaun şi îşi privi fix subordonatul. 

— Frank, termină-l. E un ordin. Cu niciun chip nu trebuie 
să ajungă la Helsinki... 


Într-o cafenea, vizavi de agenţia de închiriat maşini, stătea 
Irina, ultima clientă, trăgând de a doua ceaşcă de cafea. O 
chelneriţă se apropie de masa ei şi-i spuse că aveau să închidă 
în curând. lrina îi spuse că aştepta un prieten care trebuia să 
sosească în orice clipă, îi strecură un bacşiş generos. 

Cinci minute mai târziu văzu ieşind un BMW cu Newman la 
volan, fata lângă el şi al doilea bărbat în spate. După ce se 
asigură că chelneriţa nu era prin preajmă, scoase radiotelefonul 
din geantă şi întinse antena. 

— Sunt Joanna Star. Persoana pleacă din oraş. Nu în 
Volvoul despre care am raportat mai devreme. A schimbat 


maşinile. E într-un BMW crem. Numărul de înmatriculare... 
Terminat. 

Îşi terminase cafeaua şi se pregătea să plece când intră 
Mănescu. Îi spuse şi lui ce raportase la sediul INCUBUS din 
Turku. 

— E totul aranjat, o asigură când ieşiră în stradă. Vor muri 
pe şoseaua E3. 

— Tu ai mai fost aici, zise Paula în timp ce lăsau în urmă 
periferia oraşului Turku. Cât e până la Helsinki? 

— Exact o sută cincizeci şi opt de kilometri. O să ne ia cam 
două ore. 

— Unde vom sta în Helsinki? Întrebă Dillon din spate. 

— Hotărâm când ajungem acolo, răspunse Newman scurt. 
La Hesperia, nu. Am mai locuit acolo. Fii bun şi lasă problema 
asta în seama mea, Cord. 

Paula îl privi pe furiş. De când Dillon făcuse remarca ce-i 
amintise de Sandy, comportamentul lui Newman fusese 
politicos, dar rămăsese ursuz. Mergeau în viteză pe şoseaua E 3 
cu două benzi de fiecare parte. Foarte puţin trafic la acea oră a 
asfinţitului. Paula se uită la tabloul de la bord. 

— Care sunt limitele de viteză în Finlanda? 

— Uneori optzeci de kilometri pe oră, alteori o sută. Puțin 
mai încolo va veni o porţiune specială, autostrada. Acolo poţi să 
apeşi pedala puţin mai mult, până la o sută douăzeci. 

Dădea răspunsuri lapidare. Mâinile îi erau relaxate pe 
volan, observă Paula. Newman era un şofer excelent, dar ea 
simţea că este tensionat. Din cauză că se apropiau de ţintă - 
Helsinki? Deabia aştepta să dea ochii cu Hauser? In realitate, 
gândurile lui Newman erau la mare distanţă. Îşi amintea ce 
spusese inspectorul şef Roy Buchanan. Ideile pe care le 
subliniase. 

Încearcă să descoperi care director executiv a fost în 
Helsinki când Ed Riverton a fost strangulat, iar corpul lui găsit în 
apele îngheţate ale portului. Incearcă să găseşti un executiv 
care-a fost absent din Finlanda când Sandy a fost ucisă în 
clopotniţă la Suffolk. Să sperăm că acelaşi om se încadrează în 
ambele situaţii. 

Paula privi pe fereastră peisajul rural. Păduri de brazi 
uriaşi, cerul de-o luminozitate ca perla sau cristalul, cum nu vezi 


decât în Finlanda. Brazii se înălţau cu siluetele conturate clar pe 
cer. Un pământ de vis... 

Ne apropiem de autostradă, anunţă Newman. 

Paula îşi dădu seama că mergeau mult mai repede şi se 
uită din nou la tabloul de bord. O sută douăzeci de kilometri pe 
oră. BMW-ul plutea, intensificându-i senzaţia de vis. Ăsta e 
paradisul, gândi. 

— Un camion uriaş vine în spatele nostru, avertiză Dillon. 
La curbă am văzut numele scris pe el. INCUBUS Oy. 

— Un juggemauts, replică Newman calm. L-am văzut şi eu. 
Vine spre noi ca un tren expres. 

Paula se răsuci în scaun, aplecându-se peste centură să 
vadă camionul. Era enorm. Avea cabină separată pentru şofer, 
ataşată părţii mamut din spate. Între ei şi traficul din celălalt 
sens se afla un banc înalt de pământ acoperit cu arbuşti. Se uită 
la Newman şi văzu că avea buzele strânse. 

— Necazuri? Întrebă ea încet şi băgă mâna în geantă, 
apucând strâns Browningul. 

— S-ar putea. 

Newman tăcea. Se uită în oglinda retrovizoare, apoi zâmbi 
spre Paula. Camionul venea spre ei ca un cuirasat, depăşind cu 
mult limita de viteză chiar şi pentru acea porţiune de 
autostradă. Partea din spatele cabinei şoferului se balansa încet 
şi ameninţător. Mărind viteza dintr-o dată, imensul vehicul îi 
ajunse din urmă. Mergea acum paralel cu ei, ca un munte 
amenințând să se prăbuşească. Newman înclină puţin capul şi 
văzu şoferul. Un bărbat îndesat aplecat peste volan, purtând o 
şapcă cu cozoroc şi ochelari de soare. 

Paula scoase Browningul şi se aplecă. Newman coborâse 
geamul să se facă un pic curent. Paula îşi trase capul între umeri 
şi ridică ţeava pistolului. 

— Bagă-l la loc! ţipă Newman. Vrei să fim arestaţi pentru 
crimă? 

— Sigur că nu, zise Dillon, mai bine să fim carnea din 
sandviş... 

— Mulţumesc pentru încredere, i-o întoarse Newman. 

Mai erau vreo treizeci de centimetri între cele două 
vehicule. 


8 O forţă care distruge tot ce-i stă în cale (n.trad.). 


Distanţa se micşora cu fiecare secundă. În dreapta, pe 
partea Paulei, era o nesfârşită bară metalică dincolo de care 
începea un povârniş ce cobora până la marginea unei păduri de 
brazi. Paula vedea totul ca prin ceaţă - prelata de pe camionul 
ce se apropia, autostrada pustie în faţă. Îl ascultase pe Newman 
şi băgase în geantă Browningul care îi transpirase în mână. Toţi 
muşchii din corp păreau să-i ţipe de tensiune, tensiunea 
aşteptării impactului, a secundei când uriaşul camion avea să-i 
lovească, să-i arunce în bara de oţel, scânteile zburând când 
metalul se va izbi de metal, îngrozitorul moment când avea să 
simtă bara cedând, apoi BMW-ul se va răsturna... 

Newman aplecă puţin capul şi văzu şoferul pregătindu-se 
să învârtă volanul într-un arc mare spre dreapta. Din douăzeci 
de şoferi, nouăsprezece ar fi pornit cu viteză înainte, apăsând 
pedala până în podea, însă Newman era cel de-al douăzecilea. 
Auzise bum-bum-ul gros al motorului ambalat la maximum al 
camionului. Imposibil să-l întreacă. Făcu un lucru periculos şi 
neprevăzut. Reduse viteza cât de rapid îndrăzni şi aşteptă să 
derapeze... dar nu derapă. Şoferul din cabină învârtise volanul şi 
se îndrepta spre capota lui Newman cu intenţia de-a arunca 
BMW-ul în bara metalică. Newman riscă nebuneşte a doua oară. 
Apăsă frâna. BMW-ul se opri clătinându-se. Paula aruncă o 
privire în spate spre Dillon. Americanul îmbrăţişase cu mâna 
stângă spătarul scaunului ei. In cealaltă ţinea Lugerul a cărui 
gură era îndreptată spre stânga. Şoferul întorsese camionul cu 
totul, ştiind că ciocnirea de BMW avea să amortizeze şocul. Dar 
BMW-ul dispăruse. Văzu bara metalică venind spre el, simţi cum 
camionul o loveşte şi ea cedează, încercă să întoarcă volanul. 
Prea târziu. 

Newman, frecându-şi braţul drept care-l durea, privi din 
maşină cum juggernautul rupea bara, se prăbuşea şi se 
rostogolea pe povârniş. Se izbi de brazi ca o ghiulea, trei fură 
culcaţi la pământ, urmă un moment de tăcere când singurul 
sunet era zgomotul motorului BMW-ului, apoi camionul explodă 
şi flăcările se ridicară într-o torţă uriaşă. Din şofer şi copacii 
căzuţi n-avea să mai rămână decât cenuşa. 

Newman se uită în oglinda retrovizoare. Nu venea nici-o 
maşină. Porni, apăsând acceleraţia până ajunse la o sută 
douăzeci de kilometri pe oră. Işi aprinse o ţigară: singura reacţie 
la cele întâmplate. Paula ştia că, în mod normal, nu fuma la 


volan. Dădu drumul Browningului, respiră adânc, îşi şterse 
mâinile cu batista şi întoarse capul spre Dillon. 

Pe faţa osoasă a americanului nu se clintise niciun muşchi, 
îi făcu cu ochiul Paulei. 

— N-am să spun nu unui pahar cu băutură când vom fi la 
Helsinki, remarcă. Mă întreb ce-o să se întâmple când ajungem 
acolo. 

— Avem nevoie de noroc, fu singurul lucru pe care-l spuse 
Newman. 


22 

Peggy Vanderheld îşi luase lucrurile din birou şi părăsise 
sediul companiei INCUBUS Oy. Pentru totdeauna. Luase un taxi 
până la apartamentul ei cu vedere spre mare, care ei i se părea 
că arată ca un lac. 

Stătea lângă fereastră, bând un martini sec şi clocotind 
încă de mânie la amintirea felului în care o trădase Hauser. 
Apartamentul ei se afla într-un bloc aproape de capătul 
tramvaiului numărul patru, afară din oraş. Era puţin de mers 
până la hotelul Kalastajatorppa de pe deal, un complex ciudat 
cu clădiri proiectate de un arhitect finlandez, astfel încât păreau 
crescute direct din granitul pe care stăteau. Poate avea să se 
ducă să ia cina acolo. 

Nu, decise, am bilet la teatrul de vizavi de Marski. Vreau 
să mă aflu printre mulţi oameni. Rămase privind spre platforma 
de spălat, o construcţie de lemn cu două niveluri ieşind în afară 
deasupra mării, înconjurată de grinzi de lemn. 

Peggy văzuse deseori cum munceau finlandezele pe 
această platformă, înmuindu-şi covoarele în mare şi frecându-le 
după aceea pe mese de lemn. Era o muncă incredibil de grea, şi 
totuşi, multe dintre femei erau din clasa mijlocie. Se gândea la 
asta când auzi soneria. 

— La naiba! Cine-o fi venit să mă deranjeze când am chef 
să fiu singură şi să mă reculeg? 

Întrebă prin interfon cine e. 

— Adam Carver. Vreau să discut cu tine neapărat. Ştiu că 
eşti furioasă pentru ce ţi-au făcut. 

— Bine. Urcă dacă tot ai venit... 

Apăsă butonul care descuia uşa de la intrare în holul 
principal. Se privi într-o oglindă de perete şi deschise uşa 


apartamentului. Carver, foarte elegant într-un costum crem de 
mătase, intră. 

Nici de-a naibii n-avea de gând să-i ofere ceva de băut. 
Însă recunoştea că avea sentimente amestecate faţă de Carver. 
Era un animal bine făcut, dar ea n-avea încredere în farmecul 
englezesc. El afişă ceea ce presupunea că e un zâmbet irezistibil 
şi se aşeză într-un fotoliu. Peggy se aşeză pe un scaun cu spătar 
şi îşi încrucişă picioarele frumoase. 

— Ce vrei? Îl întrebă. 

— Nu te purta aşa. Credeam că ne-am înţeles bine cât ai 
fost la companie. 

— Toţi ne facem iluzii. 

— Ştii bine că nu sunt neapărat de acord cu tot ce face 
Hauser. O privi lung. Arăţi superb, dacă-mi dai voie să-ţi spun. 

— Tocmai ai făcut-o. Cine sunt eu să contrazic un 
vicepreşedinte? 

— Aşa n-ajungem nicăieri... spuse el zâmbind. 

— Atunci, la dracu', hai s-o pornim în altă direcţie. Ai 
putea să-mi spui de ce-ai venit. 

— INCUBUS doreşte să-ţi ofere o pensie foarte generoasă. 

— Pe care o voi lua, pentru că mi-o datorează. E 
nemaipomenit să se vorbească de tine ca despre un cal scos la 
reformă. 

— Peggy! Te rog! N-am spus aşa ceva. Eşti încă tânără. Cu 
experienţa ta, poţi obţine orice post doreşti. Şi nu m-ai lăsat să 
termin - INCUBUS îţi oferă dublul pensiei la care te aştepţi. 

Ochii ei se îngustară. Îşi trecu mâna prin păr. 

— Şi care-i poanta, şefule? 

— Bună întrebarea. Nu trebuie să faci altceva decât să 
semnezi acordul obişnuit care îţi interzice dezvăluirea oricărei 
informaţii obţinute cât timp ai fost angajata companiei. Nu 
vorbeşti despre asta, nu dai interviuri, nu-ţi scrii memoriile, în 
caz că vreo editură din New York îţi oferă un avans gras pentru 
ele. 

Peggy se ridică. 

— Ştii ceva, tocmai mi-ai dat o idee grozavă. Mă bucur că 
ai trecut pe-aici, Adam. Şi acum, te rog să mă scuzi, am bilet la 
teatru şi vreau să mă schimb. 

El se ridică încet. 


— Dar în legătură cu cele ce ţi-am spus? Aş vrea un 
răspuns înainte să plec. 

— Aşa de repede? Glumeşti. Deschise uşa. O să mă 
gândesc. S-ar putea să-mi ia mai mult timp. Mă bucur că te-am 
cunoscut... 

Carver ieşi din bloc şi merse încet pe stradă, spre locul 
unde parcase maşina, frecându-şi bărbia proaspăt rasă. Işi 
pierdea cumva farmecul? Fusese sigur că o putea învâărti în jurul 
degetului mic. 

Se aşeză la volan şi privi strada pustie. Un tramvai apăru 
în depărtare, mergând spre staţia terminus aflată cam la o sută 
de metri distanţă. Luă telefonul mobil şi formă numărul privat al 
lui Hauser. 

— Sunt Adam, domnule. Problema e nerezolvată. Dificil de 
prevăzut care va fi reacţia persoanei... 

— Deci, răspunsul e negativ? scrâşni Hauser. 

— Până la un punct. În momentul de faţă... 

— E negativ. Întoarce-te urgent Vreau un raport complet. 


Newman se hotărâse să nu stea la Kalastajatorppa. Prea 
multe amintiri dureroase. Stătuse acolo cu ani în urmă, când 
soţia lui fusese ucisă în Estonia. Asta şi moartea lui Sandy erau 
prea mult pentru el. Nici la Hesperia, mai stătuse şi acolo. Mai 
rămâneau trei hoteluri - Marski, Intercontinental şi Palace. Il 
alese pe ultimul. 

Aşteptându-i în hol pe Paula şi Dillon - Newman era expert 
la despachetarea rapidă - îşi dădu seama că întoarcerea la 
Helsinki îl făcea să retrăiască experienţe din trecut. Simţea 
nevoia să bea ceva. Intrând în bar, primul om pe care-l văzu, 
stând singur la o masă într-un colţ, fu Marler. 

— Un scotch mare, vă rog, comandă la bar. 

Cu paharul în mână se învârti printre mese, nesigur parcă 
unde să se aşeze. Când ajunse lângă Marler păru să se 
împiedice şi vărsă puţină băutură pe masă. Scoase batista şi 
vorbi în timp ce ştergea masa. 

— Îmi pare rău. Nu mi se întâmplă de obicei, acum sunt 
epuizat. Am stat multe ore la volan. 

Marler dădu din mână. 

— Nu-i nimic, luaţi loc. 


Oricărui privitor i s-ar fi părut o întâlnire întâmplătoare a 
doi englezi bucuroşi de companie. Newman se aşeză, respirând 
uşurat. 

— Mulţumesc. Ridică paharul. Noroc! 

Puse paharul pe masă şi cobori vocea. Nenorociţii de la 
INCUBUS tocmai au încercat să mă omoare a doua oară. 

Marler zâmbi. 

— Probabil că sunt amatori. Dacă m-ar fi angajat pe mine, 
n-ai mai fi aici bând scotch. 

— lubesc egomaniacii, replică Newman. Să nu te miri 
dacă-i vezi intrând pe Paula şi Cord Dillon. Suntem împreună. 

— Dillon? Directorul adjunct CIA? Poţi să mă luminezi? 

— În ceea ce îl priveşte pe Dillon, nu pot. Ordinele lui 
Tweed. Îmi pare rău. Dar pot să-ţi spun de ce mă aflu eu aici. 

Îi povesti pe scurt despre investigaţiile lui asupra 
INCUBUS-ului şi discuţiile cu cei doi englezi care fuseseră 
obligaţi să vândă corporației împotriva voinţei lor. Îi descrise 
cele două tentative de a fi ucis şi-i spuse cum făcuse rost de 
arme. Marler îşi trecu mâna prin părul blond şi nu zise nimic cât 
timp povesti Newman. Când acesta termină, scoase un plic din 
buzunarul hainei. 

— Vrei să-mi vezi pozele de vacanţă, amice? Făcute 
dintr-un loc ascuns, de lângă sediul INCUBUS, în vestul oraşului. 
N-am idee cine sunt persoanele, dar nu l-am văzut pe cel pe 
care-l căutam. 

Newman privi fotografiile lucioase, identificând anumite 
persoane pe măsură ce i le dădea înapoi una câte una. 

— Ăsta e Adam Carver, englez. L-am întâlnit când i-am 
făcut o vizită lui Hauser la vila lui din Suffolk, Livingstone Manor. 
La nici doi kilometri de-acolo am găsit-o pe Sandy spânzurată. E 
vicepreşedinte. Acesta e Hauser, l-ai recunoscut probabil după 
pozele din ziare. Gangsterul ăsta e Frank Galvone, tot 
vicepreşedinte. Pe ăştia doi nu-i cunosc. Bruneta asta drăguță... 

Se opri, văzându-i pe Paula şi Dillon intrând. 

— Nu te uita, Dillon, îl avertiză Paula. Newman e în colţul 
celălalt. Nu ştiu cum tocmai s-a întâlnit cu Marler. Cred că este 
mai bine să păstrăm distanţa. 

— Îmi convine, scumpo. Nu mă dau în vânt după niciunul 
din ei, deşi sunt profesionişti versaţi. Hai să bem ceva, să ne 
calmăm nervii zdruncinaţi. 


Era primul semn că Dillon, impasibil în aparenţă, fusese 
afectat de teroarea de pe autostradă. Paula îi acceptă imediat 
oferta şi-şi duseră paharele la o masă depărtată de cea la care 
stăteau cei doi englezi. 

Newman dădu din cap spre Marler. 

— Paula e deşteaptă. Se fac că nu ne cunosc. Asta 
probabil că-ţi convine. Voiai să spui ceva. 

— Am aflat cine e bruneta drăguță. E americană, a fost 
secretara particulară de mare încredere a lui Hauser. l-a dat 
papucii de curând, ceea ce n-a încântat-o deloc. Peggy 
Vanderheld. Ştiu chiar şi unde stă în Helsinki. 

— Cum naiba ai aflat? 

— Făcând uz de farmec, bătrâne. Într-o seară, am urmărit 
cu maşina o secretară finlandeză până acasă. M-am gândit că ar 
putea fi genul meu. S-a oprit chiar la Marski să bea ceva şi am 
intrat după ea. După câteva pahare ne înţelegeam minunat. 
Crede că în scurt timp o s-o duc la pat. Nu sunt sigur că e nevoie 
să merg chiar aşa de departe. Vrei amănunte? 

— Bineînţeles. Nu mă mai tortura, spune-mi tot. 

— Finlandeza mi-a spus că Peggy Vanderheld ştie despre 
operaţiile INCUBUS-ului mai multe decât orice angajat, în afară 
de vicepreşedinţi. Mi-a mai spus şi că Vanderheld nutreşte o ură 
aprinsă faţă de Hauser, după felul în care a aruncat-o afară. Este 
încă în Helsinki. M-am dat bine pe lângă prietena mea şi i-am 
aflat adresa. Scoase o agendă mică şi scrise ceva în grabă. 
Uite-o, dacă crezi că-ţi foloseşte la ceva. Cunoşti oraşul bine, 
nu? 

— Da 

— Cel mai uşor mod de a ajunge la ea e să iei tramvaiul 
numărul patru până la capăt, cobori, o iei spre mare şi blocul ei 
e ultimul pe dreapta. Tot de la prietena mea am aflat. 

— Mulţumesc, Marler. Asta s-ar putea să fie lovitura 
norocoasă pe care-o speram. Presupun că mi-ai râde în faţă, 
dacă te-aş întreba ce vânt te-a adus aici? 

— Nu. Încerc să dau de urma unor indivizi periculoşi din 
fostele poliţii secrete - rămaşi fără slujbă când s-a prăbuşit 
comunismul în Balcani şi Germania de Est. Unul dintre ei e lon 
Mănescu... 


— Românul. Am auzit de ticălosul ăla. Expert în câteva 
metode drăgălaşe de tortură, printre alte talente. De ce-l cauţi 
aici? 

Marler îi povesti despre raportul pe care-l primise Tweed 
că Mănescu fusese văzut luând feribotul de la Travemiinde spre 
Helsinki. Despre întâlnirea cu Mauno Sarin, şeful Poliţiei de 
Protecţie, care îi indicase pe ocolite INCUBUS-ul. 

— Deci, de asta le-ai supravegheat sediul. 

— A fost o încercare care n-a dat rezultate. Uite singura 
fotografie făcută vreodată lui Mănescu. 

Newman studie fotografia, se încruntă şi aruncă o privire 
spre masa unde stăteau Paula şi Dillon adânciţi în conversaţie. 
Se uită din nou la fotografie şi, în final, ridică ochii spre Marler. 

— Nu sunt sigur... Probabil că mă înşel, ezită. 

— Continuă, insistă Marler. 

— La Turku, înainte să venim aici, în timp ce ne învârteam 
prin oraş, aşteptând să se facă seară, am fost urmăriţi. Stăteam 
într-o cafenea. Individul ăsta, căruia îi ziceam Pălărie de Paie, se 
prefăcea că se uită la hainele din vitrina unui magazin de vizavi. 
Era foarte cald şi şi-a scos câteva clipe pălăria să-şi şteargă 
fruntea. Era al naibii de cald, ca şi aici. l-am zărit faţa şi semăna 
grozav cu poza asta. Insă fără mustață. 

— Putea să şi-o radă, zise Marler repede. Ce te face să fii 
sigur că lucrează pentru INCUBUS? 

— Faptul că un camion al INCUBUS-ului, cum ţi-am spus, a 
încercat să ne prefacă în cartofi piure pe autostrada E 3. Asta îl 
leagă pe Pălărie de Paie direct de INCUBUS. 

— Aşa e. Marler se duse la bar, comandă alt rând de 
băuturi, se întoarse şi se aşeză la loc. E ciudat, continuă, dar, 
înainte să vorbesc cu Sarin, aş fi spus că lucrăm la două 
operaţiuni diferite. Acum nu mai sunt aşa de sigur. Unde crezi 
că va apărea Mănescu data viitoare? 

— Dacă aş fi în locul lui, aici, în Helsinki. Newman se 
ridică, împături foaia de hârtie cu adresa şi o băgă în portofel. 
Informaţia despre Mănescu trebuie să ajungă la Tweed. 

— A dispărut, zise Marler încet. Am sunat-o pe Monica, ea 
mi-a spus că a plecat spre Helsinki. Acum două zile am întrebat 
de el la toate hotelurile. Nici-o urmă. 

— Mai interesează-te o dată, îl sfătui Newman. 

— Unde te duci? Apropo, eu stau la acest hotel. 


— Tocmai voiam să te-ntreb. Unde mă duc? Să vorbesc cu 
Peggy Vanderheld. 


Teatrul de vizavi de Marski era un edificiu modern, 
circular, cu pereţii acoperiţi de plante agăţătoare. Peggy 
Vanderheld, într-un taior de culoarea castanei, ieşi din teatru şi 
o luă spre staţia tramvaiului numărul patru. Un Buick mare 
maro, parcat lângă bordură, porni încet după ea. 

Urcă în tramvai şi se uită pe fereastră. leşeau din oraş. 
Stătea pe partea dreaptă şi privea oamenii care se plimbau prin 
parcul înverzit şi printre bolovanii uriaşi de granit ce ieşeau din 
pământ. Buickul mergea în spatele tramvaiului. 

Nu se putea hotări ce să facă în legătură cu Hauser. 
Privind piesa, mintea i se eliberase de probleme. Acum o 
invadaseră din nou. Pensie dublă? Asta însemna o mulţime de 
bani, pentru toată viaţa - cu condiţia să-şi ţină gura închisă. S-o 
ia dracu', gândi, vreau să-i trag un şut lui Hauser unde-l doare 
mai tare. Remarca greşită a lui Carver, să nu-şi scrie memoriile 
în schimbul unui avans gras de la New York, îi deschisese noi 
orizonturi. 

Tramvaiul lăsă oraşul în spate şi intră într-o zonă 
suburbană. Fu ultima pasageră care cobori la capătul liniei. 
Adâncită în gânduri, nu observă Buickul parcat zece metri mai 
încolo, nici BMW-ul care aştepta dincolo de staţia de tramvai, 
lângă mare. 

înăuntru, Newman stătea la volan cu toate geamurile 
deschise, din cauza căldurii toride a sfârşitului de după-amiază. 
O recunoscu imediat pe Vanderheld după poza pe care i-o 
arătase Marler. Mai devreme apăsase butonul de la soneria 
apartamentului ei. Niciun răspuns. 

Rămase nemişcat până ea intră în bloc. Observase Buickul 
ce urmărise tramvaiul şi parcase după aceea. Nu cobori nimeni 

din el. Prin parbrizul chihlimbariu văzu silueta şoferului 
care purta şapcă şi ochelari negri. 

Aşteptă câteva minute, închise geamurile, ieşi, încuie 
maşina şi urcă treptele până la intrare. Apăsă încă o dată pe 
soneria interfonului, alături de care se afla un cartonaş cu 
Vanderheld scris cu o caligrafie îngrijită. 


— Cine naiba mai e? Întrebă o voce feminină cu accent 
american. 

— Robert Newman, corespondent de presă. V-aş rămâne 
recunoscător dacă mi-aţi acorda zece minute. E în legătură cu o 
anchetă pe care-o fac. 

Urmă o pauză. Newman se abţinu să mai spună ceva. 

— Ce fel de anchetă? Intrebă Vanderheld. 

— Nu pot discuta de-afară. 

— Zece minute. Nici-o secundă mai mult. 

Se auzi bâzâitul unei sonerii. Newman împinse uşa spre 
hol şi o auzi închizându-se automat în spatele lui. Urcă scările în 
grabă. Peggy stătea în pragul apartamentului, gata să-i 
trântească uşa în faţă. In loc de asta, se dădu la o parte şi el 
păşi într-un interior modern, ordonat, cu mobilă confortabilă. Era 
loc pentru tot şi totul era la locul lui. Casa unei profesioniste, a 
unei femei de afaceri. Se aşeză pe braţul fotoliului indicat de ea. 

Avea în jur de un metru şaptezeci, estimă Newman, era 
zveltă, îmbrăcată într-un taior maro subţire, ciorapi negri 
transparenţi, pantofi cu toc înalt şi avea o claie de păr negru, 
coafat. Faţă frumos modelată, gura plină, ruj roşu aprins. Avea 
puţin peste patruzeci de ani şi era o femeie frumoasă. Işi scoase 
jacheta şi o puse pe spătarul unui scaun. Prin bluză se vedea 
forma frumoasă a sânilor. 

— Te recunosc din pozele pe care le-am văzut acum 
câţiva ani în ziare, zise ea. Te ţii bine. 

— Mulţumesc... 

— Ce fel de anchetă? 

Stătea la doi metri de el, privindu-l, cu mâinile în şolduri. 
În tonul ei era o notă provocatoare. Îşi aprinse o ţigară şi rămase 
în picioare, cu o mână sub sân, cu cealaltă ţinând ţigara. 

— O anchetă asupra INCUBUS-ului. 

Luă repede o hotărâre şi începu să-i vorbească despre 
uciderea lui Sandy în apropiere de Livingstone Manor, cea a lui 
Ed Riverton, întâlnirile cu cei doi oameni de afaceri englezi siliţi 
să vândă. 

— De ce-ai venit la mine? Ce-aş avea eu de câştigat din 
asta? A 

— Şansa de a-ţi regla conturile cu Hauser. li voi da în 
vileag toată operaţiunea, în Der Spiegel. Dar am nevoie de 
informaţii. Fapte incontestabile. 


— O să mă gândesc. Unde te pot găsi? 

— Stau la Palace. 

— De ce, dacă îmi e permisă întrebarea, faci toate astea, 
domnule Newman? Îmi amintesc că ai scris acel best-seller 
internaţional Kruger. Computerul care a ratat. Probabil că ţi-a 
adus independenţă financiară pentru toată viaţa. 

— Aşae. 

— Atunci de ce? Nu mai ai nevoie să faci pe 
corespondentul străin de presă. De ce/ 

— i-am spus, îi aminti. Din cauza lui Sandy. Cred că 
Hauser e implicat în asasinarea ei. Dacă e aşa, am să-l distrug. 

— Înţeleg. Newman o privi cum striveşte mucul de ţigară, 
îi plăcea Peggy Vanderheld. Era atrăgătoare, avea minte şi 
curaj. Vino mâine seară aici la aceeaşi oră, se hotărî ea. Mă duc 
din nou la teatru. Să văd ce visez la noapte. 

El se ridică. 

— Somn uşor... 

Newman se aşeză la volanul BMW-ului. Buickul maro era 
încă parcat în susul străzii. Trecu încet pe lângă el şi-i aruncă o 
privire şoferului. Stătea cu capul pe volan şi şapca trasă pe ochi. 
Părea adormit. 

Newman privi bine maşina. Era foarte mare, marcă 
americană: Le Sabre, break. Avea patru uşi, bord din lemn maro 
sub parbrizul colorat, loc de dormit în spate şi suport de bagaje 
din crom pe acoperiş. 

Conduse mai departe în seara târzie. Era încă lumină, 
drumul liber, şi aerul ca de cristal. Intră în oraş, trecu de hotelul 
Marski. Era atât de cald, încât cămaşa i se lipise de spate. Tot 
timpul se gândi la Tweed. Unde putea fi în acel moment? 

23 

Tweed stătea cu Nield în restaurantul de la subsolul 
hotelului Marski. Sosiseră cu avionul din Leningrad şi Tweed 
alesese Marski pentru că nu mai stătuse acolo niciodată. 

— Ce bine e să te întorci la mâncarea cu care eşti obişnuit, 
Pete, zise, mâncând cu poftă pui prăjit şi pilaf aromat cu şofran. 
Bucătăria finlandeză e minunată. 

— lar salata cu care am început a fost excepţională. M-a 
fascinat să privesc cu câtă măiestrie o amesteca fata... 

Ocupau un separeu în capătul restaurantului, aşa că 
puteau vorbi deschis. Lui Nield i se luase o greutate de pe inimă 


că se întorseseră în Finlanda, dar Tweed părea mai interesat de 
mâncarea din faţa lui. Din când în când se oprea să se uite la 
trei cărţi poştale - pe spatele cărora scrisese câte un nume. 
Kazbek. Zaikov. Dikoian. Faptul că avea numele în faţă îl ajuta 
să-şi pună ordine în gânduri. 

— Care dintre ei? Întrebă Nield. 

— E greu să fii sigur. 

Tweed ridică ochii. Un bărbat bine făcut, de vreo treizeci 
de ani, într-o cămaşă albă deschisă la gât şi pantaloni gri, se 
oprise la masa lor şi se uita la el. Harry Butler. Nield făcu ochii 
mari când îşi văzu fostul partener. Tweed îşi dădu mai încolo 
farfuria şi paharul şi îşi invită subordonatul să se aşeze. 

— Ce te aduce aici, Harry? 

— Howard e îngrijorat pentru tine - foarte îngrijorat. Mi-a 
ordonat să închei misiunea de protecţie a lui Evelyn Lennox în 
Walberswick şi să vin aici, în caz că ai nevoie de întăriri. lar 
Monica şi-a ieşit din minţi, gândindu-se la ce ţi s-ar fi putut 
întâmpla. 

— Acum şi-a revenit. Am sunat-o cum ne-am întors la 
Helsinki. Am fost în străinătate. 

— Eşti în străinătate şi acum, sublinie Butler în felul lui 
impasibil. 

— Există străinătăţi şi străinătăţi, zâmbi Tweed. Pete ar fi 
de acord cu mine, dar nu-l întreba nimic. Cum m-ai găsit? 

— De când am venit, am verificat zilnic la toate hotelurile 
din Helsinki. Le-am spus că eşti un asociat de afaceri şi că nu 
ştiu sigur ziua în care soseşti. 

— Foarte diplomatic. Mă bucur că eşti aici - deşi nu-mi 
prea place că pe Evelyn n-o mai păzeşte nimeni. Însă prezenţa 
ta e binevenită. Am sentimentul că, atunci când criza se va 
declanşa, punctul de impact va fi aici. Vom avea nevoie de cât 
mai mulţi oameni. 

— In cazul acesta, o să te bucuri să afli că Marler locuieşte 
la Palace. M-a sunat Monica la Hesperia şi mi-a spus unde-l pot 
găsi. 

— Acesta e un mare avantaj, comentă Tweed, ca şi cum 
informaţia că Marler se afla în Finlanda era o mare noutate 
pentru el. 


— Şi asta nu e tot, continuă Butler în felul său placid. 
Marler mi-a zis că Bob Newman şi Paula au sosit aici de curând. 
Şi ei stau tot la Palace. Nu ştiu pentru ce se află aici. 

Tweed dădu din cap. Butler avusese grijă să nu întrebe 
nimic. Era un om pe care te puteai baza: ştia că Tweed organiza 
uneori grupuri care lucrau independent, pe celule, într-un sistem 
asemănător celui rusesc. O celulă putea să aibă o misiune 
diferită de a celeilalte. Numai Tweed hotăra când forţele trebuia 
unite într-o avangardă puternică ce urma să atace ţinta. 

— Nu beau cafea în seara asta. Am nevoie de somn. 
Harry, rămâi la Hesperia, ca să pot da de tine în clipa în care 
apare o urgenţă. 

— Aştepţi una? 

— Când Hauser va descoperi că oponenții lui au ajuns atât 
de aproape, buba se va sparge fără întârziere. 


Ziua următoare Peggy Vanderheld îi telefonă lui Newman 
la Palace. Dormise prost, neputându-şi lua gândul de la 
problemele ce-o frământau. Nu se hotărâse încă dacă să dea la 
iveală tot ce ştia despre Hauser. 

— Aş vrea să te rog să-ţi amâni vizita, îi spuse pe un ton 
vioi. Mi-am dat seama că biletul de teatru e pentru mâine, îl 
minţi. Aşa că plec din oraş la o prietenă. Poate ne vedem mâine. 
Nu face nimic până nu te sun. 

— La dispoziţia ta... 

Newman aşeză receptorul în furcă şi se încruntă. N-are 
rost să grăbeşti o femeie, trebuie s-o laşi încet, să hotărască 
singură într-un fel sau altul. Pe lângă asta, el şi Paula trebuia să 
se întâlnească cu Tweed la sfârşitul după-amiezii. Cu cât afla 
mai repede Tweed despre cele două tentative de asasinat 
asupra lui, cu atât mai bine. În definitiv, ce importanţă avea 
dacă întâlnirea cu Peggy se amâna douăzeci şi patru de ore? 

După-amiază vremea se schimbă. Cerul îşi pierdu culoarea 
azurie şi soarele nu mai străluci. Nori grei se adunară deasupra 
oraşului şi cerul deveni fumuriu. Atmosfera era îngrozitor de 
umedă, apăsând oraşul ca un capac de fier. 

Peggy Vanderheld ascultase prognoza meteo şi când ieşi 
de la teatru, seara târziu, era pregătită pentru ploaia măruntă 
care începuse să cadă. Peste taiorul maro îmbrăcase un 


pardesiu crem cumpărat de la Stockmann's, cel mai bun 
magazin din Helsinki. Părul şi-l acoperise cu o eşarfă viu 
colorată, luată tot de la Stockmann's. 

Se îndreptă spre staţia de tramvai şi văzu deodată la 
câţiva metri în faţă o femeie de aceeaşi statură cu ea şi care 
purta un pardesiu exact ca al ei. Probabil că se vindeau bine la 
magazin. Mai tare o surprinse faptul că avea pe cap o eşarfă 
identică cu a ei. Peggy crezuse că era unicat când o cumpărase. 
Nu aveau decât una expusă la vânzare. Se vede că celelalte 
dispăruseră mai înainte. Te pomeneşti că are şi taior maro ca al 
meu, îşi spuse cu ciudă. 

Femeia se urcă în tramvaiul numărul patru. Peggy alergă 
şi ea să-l prindă: veneau foarte rar. Sări înăuntru, respirând 
greu, cumpără bilet de la vatman, îl băgă în aparatul care marca 
ora, apoi se aşeză. 

Femeia îmbrăcată la fel ca ea stătea cu cinci scaune mai 
în faţă. Peggy era atât de absorbită de gândurile despre 
Newman, încât nu observă Buickul maroniu care mergea încet în 
spatele tramvaiului. Când se apropie de penultima staţie, 
maşina luă dintr-o dată viteză, depăşi tramvaiul şi se opri în 
apropierea ultimei staţii. 

Peggy aruncă o privire pe geam, văzu că ploaia se oprise 
şi decise că avea nevoie de un pic de mişcare. Cobori la 
penultima staţie, un lucru pe care nu-l făcea de obicei. Işi dădu 
seama vag că femeia îmbrăcată la fel ca ea rămăsese în 
tramvai. 

Picioarele lungi o purtară repede pe trotuarul mărginit de 
copaci. Aerul era mai proaspăt acum, neplăcuta umiditate se 
evaporase. Mai devreme te simţeai ca şi cum ai fi mers printr-o 
ceaţă lipicioasă. Intrând în blocul în care locuia, îşi zări 
„geamăna” mergând pe țărm spre platforma de spălat covoare. 
În jurul ei nu mai era nimeni. 

Făcu un duş, mai fumă o ţigară şi se băgă în pat. Adormi 
în câteva secunde. Sirenele maşinilor de poliţie o treziră a doua 
zi dimineaţă la şapte. 

Curioasă, trase draperiile de la fereastra ce dădea spre 
mare. Era o zi frumoasă, cu soare strălucitor. Un cordon de 
maşini de poliţie înconjura platforma de lemn. O mulţime de 
indivizi care se sculaseră devreme şi câţiva bărbaţi cu serviete 


stăteau în apropierea maşinilor. Se îmbrăcă repede şi cobori să 
vadă ce se întâmplase. 

Intre timp mai sosiseră câteva maşini de poliţie. Din ele 
coborau în grabă bărbaţi în uniformă, încercând să formeze o 
barieră care să ţină mulţimea la distanţă. Peggy înaintă încet. O 
fată cu părul blond, îmbrăcată în pantaloni şi hanorac deschis în 
faţă, măzgălea ceva într-un carnet. Peggy se opri lângă ea. 

— Ce se întâmplă? De ce vă faceţi însemnări? 

—  Locuiţi în blocul acela? Intrebă fata, împingându-şi 
ochelarii mai sus pe nas. Mi s-a părut că vă văd ieşind de acolo. 

— Da, am un apartament... 

— Aţi auzit vreun zgomot neobişnuit astă-noapte? Sau 
poate ieri seară? 

— De ce? Cine sunteţi? 

— Sunt reporteră la ziarul //ta/ehti. A fost asasinată o 
femeie pe platformă. Strangulată. Arătă cu un deget în dreptul 
gâtului. După câte înţeleg, partea din spate a craniului i-a fost 
zdrobită. Aruncă o privire în jur. Doamne, vine echipa de 
televiziune. 

Peggy se uită peste umărul ei. Un microbuz alb trăsese 
câţiva metri mai sus, la distanţă de cordonul poliţiei. Uşile din 
spate se deschiseră şi apărură câţiva bărbaţi cărând un podium 
de lemn cu două trepte. Un bărbat cu o cameră video urcă pe 
podium, îndreptă camera spre mulţime şi filmă, pe urmă cobori 
şi începu să discute cu un bărbat în costum subţire şi o femeie 
cu faţă severă. 

Peggy se duse la microbuz şi urcă pe podium. Vedea 
perfect platforma pe care se spălau covoare. La primul nivel 
zăcea cadavrul unei femei, cu faţa în jos. Peggy, ca hipnotizată, 
nu-şi mai putea lua ochii de la priveliştea îngrozitoare. Se uita la 
ea însăşi. 

Era femeia în pardesiu crem ca al ei. Pe cap avea eşaria 
viu colorată, tot ca a ei. Insă culorile păreau şi mai aprinse în 
lumina soarelui. Eşarfa era îmbibată de sânge. Ca într-un 
coşmar, Peggy îşi aduse aminte cum femeia coborâse la ultima 
staţie, cea la care cobora ea mereu. Dar cu o seară înainte ea 
coborâse la penultima staţie. Işi aduse aminte cum femeia 
mergea pe stradă spre mare... i 

Simţi că leşină şi aproape că se prăbuşi. Inainte s-o vadă 
cineva, îşi adună toate forţele şi cobori treptele, nesigură pe 


picioare. Cu mintea înceţoşată, urcă încet strada şi intră în 
blocul ei. 

Stătu o jumătate de oră în sufragerie, fumând ţigară după 
ţigară. Apoi se uită în cartea de telefoane şi ridică receptorul. 

— Hotelul Palace, zise o voce bărbătească. 

— Vreau să vorbesc cu domnul Robert Newman care stă la 
dumneavoastră... 

— Newman la aparat. Cine întreabă? 

— Peggy Vanderheld. Newman, poţi să vii la mine mâine 
seară? La aceeaşi oră ca data trecută. 

— Voi fi acolo. 

24 

— Deci, ai încurcat lucrurile, ţipă Hauser la Galvone. L-ai 
lăsat pe Newman să ajungă la Helsinki, în ciuda ordinelor mele 
clare. Frank, nu e bine deloc. Încep să am îndoieli în privinţa ta. 

Cei doi bărbaţi stăteau în cabinetul lui Hauser. Pe geamul 
mare se vedea marea întunecată şi ostilă, cu valuri mari 
rostogolindu-se la țărm. Galvone stătea în faţa şefului său, de 
cealaltă parte a biroului. Hauser îşi repezi falca în sus, 
încleştându-şi dinţii pe portţigaret. 

— Nu ştim dacă Newman a ajuns la Helsinki, se aventură 
Galvone. Da, era pe autostrada E 3, venind în direcţia asta 
dinspre Turku... 

— Unde naiba ar fi putut să se ducă în altă parte? M-am 
convins că nici Mănescu nu e atât de redutabil cum îl cred toţi. 

— Puteţi să vorbiţi cu el. E în clădire... 

Hauser explodă. 

— Aici! Ai înnebunit? Niciodată nu trebuie să existe nimic 
care să dea cuiva ideea unei legături între indivizi ca Mănescu şi 
INCUBUS. 

— A trebuit să iau o decizie rapidă, se apără Galvone. 
Mănescu era îngrijorat că încercarea camionului de a-l opri pe 
Newman a fost un fiasco...» 

— Cel puţin, cretinul de şofer a murit, zise Hauser cu ură. 

— Aşa e. Niciun pericol că va vorbi. Cum încercam să vă 
explic, Mănescu a venit să-mi vorbească, pentru că era 
neliniştit. A fost o surpriză totală să-l văd aici. Dar n-aveţi de ce 
să vă faceţi probleme, l-am încuiat într-o cameră de la Nivelul al 
Cincilea... 


— Scoate-l de-acolo. Imediat! Du-l la aeroport, bagă-l în 
elicopter şi dă ordin să-l ducă înapoi în jungla unde l-am întâlnit. 

Ai cumpărat o cabană în pădure, să stea acolo şi să fiarbă 
în suc propriu până vom mai avea iar nevoie de el. E şi Ziegler 
acolo? 

— Da. Am cumpărat trei cabane într-o zonă foarte izolată. 
Sunt şi ceilalţi acolo, inclusiv cei doi cehi din STB, trei români din 
Securitate şi lrina Serov. 

— Serov a fost cu Mănescu. Cum se face că s-a întors în 
pădure şi l-a lăsat pe el să facă greşeli aici? 

— Păi... Galvone sperase că întrebarea n-avea să fie pusă. 
Irina are obiceiul să ia decizii singură. A fost doar colonel în KGB. 
A hotărât că e mai bine să dispară... 

— Aha! izbucni Hauser. Are mai multă minte decât 
Mănescu şi decât tine la un loc. Am impresia că ar trebui s-o pun 
pe ea la conducerea operaţiunii. Da, îmi place ideea. 

— Lui Mănescu n-o să-i placă, îl avertiză Galvone. 

Hauser, cu mânecile cămăşii suflecate descoperindu-i 
braţele puternice, se sprijini în coate. Vorbi cu ţigara în gură, un 
semn sigur că era furios la culme. 

- Cui naiba îi pasă de ce-i place lui Mănescu? Îi plac banii 
grei cu care-l plătesc. In schimbul lor, primeşte ordine care 
trebuie să-i placă. 

— Totuşi, a organizat acţiunile din Praga, Bucureşti şi... 

— Frank! Nu se discută despre lucrurile astea. Coboară la 
Nivelul al Cincilea şi scoate-l naibii pe Mănescu din sediu. Crezi 
că te descurci? 

— Mă duc chiar acum... 

Singur în birou, Hauser scoase dintr-un sertar ziarul 
finlandez //ta/lehti. Pe prima pagină era o fotografie mare a unei 
femei zăcând pe platforma de spălat covoare. Dăduse textul la 
tradus şi avea între paginile ziarului versiunea în engleză. 

Citi primele cuvinte ale articolului, le reciti şi se înnegri la 
faţă. 

A fost găsit cadavrul Annei Jarva, secretară la o 
bine-cunoscută firmă finlandeză de vânzare a lemnului... 

Anna Jarva! Omorâseră pe altcineva. Deci, fosta lui 
secretară particulară, Peggy Vanderheld, era vie. Şi în capul ei 
deştept erau închise încă atâtea secrete ale companiei. Carver îi 
spusese că nu părea s-o intereseze pensia dublă pe care i-o 


oferise, ceea ce era foarte grav. Asta îl făcuse să decidă că 
trebuia luate măsuri în privinţa ei. Măsuri definitive. 

Galvone descuie uşa de la Nivelul al Cincilea şi intră într-o 
cameră luxos mobilată, cu baie la intrare. Mănescu era întins pe 
canapea, citind o revistă de umor americană. Îşi ridică faţa 
osoasă să-şi privească vizitatorul, apoi continuă să citească. 

Galvone se apropie de el încet, întinse mâna şi-i luă 
revista. Mănescu, bronzat, purta o cămaşă în carouri, pantaloni 
şi pantofi speciali, cu vârfuri metalice ascunse în bombeuri. Pe 
piciorul stâng avea prins un cuţit într-o teacă: era dreptaci, iar 
teaca era fixată pe partea interioară a piciorului. 

— E timpul să te retragi în pădure, îi zise Galvone. 

— Şi Newman? 

— O să ne ocupăm de el mai târziu. Acum trebuie să 
părăseşti această clădire fără să fii văzut. la-ţi geanta şi 
urmează-mă... 

La ieşire, Galvone îi ordonă să rămână înăuntru. Afară 
lumina soarelui îl orbi. Işi feri ochii cu mâna şi se uită atent în 
jur. Parcarea era aproape goală. Cadillacul său roşu staţiona 
lângă limuzina neagră a lui Hauser şi mai erau încă două maşini. 
Alergă înapoi în holul de la intrare. 

— leşi acum. Vino după mine la Cadillac şi urcă în faţă 
imediat după ce descui. Dă-i drumul repede. 

In Saabul parcat în pâlcul de brazi de deasupra INCUBUS- 
ului, Marler bea apă minerală dintr-o sticlă de plastic, când văzu 
un bărbat ieşind din sediu. Era ultima zi de supraveghere. În 
Saab era cald ca într-un cuptor, dar Marler era neobosit, îşi luă 
aparatul de fotografiat cu obiectiv mărit, îl duse la ochi, apoi îl 
cobori. 

— Te am deja în album, domnule Frank Galvone, spuse, 
relaxându-se. 

Dar în clipa următoare îşi îndreptă spatele. Galvone privea 
în jur într-un fel ciudat. Marler îşi luă aparatul din nou. Galvone 
dispăru înăuntru şi apăru aproape imediat. De data asta, nu mai 
era singur. 

— Dumnezeule! exclamă Marler. Domnul Mănescu intră în 
scenă în ultimul minut... 

Şi pe Mănescu îl orbiră razele soarelui. Se opri să scoată o 
pereche de ochelari negri din buzunar şi să şi-i pună pe nas. În 


acest timp Marler făcu şase poze. În spatele lui Mănescu se 
vedea mare firma: INCUBUS Oy. 

Galvone se întoarse, îl înşfăcă de braţ şi-l împinse spre 
Cadillac. Urmă o scurtă pauză cât timp descuie portiera, apoi 
Mănescu dispăru înăuntru pe locul din dreapta faţă, Galvone 
ocoli în fugă maşina, sări la volan, trânti uşa şi porni motorul. 

In câteva secunde maşina ieşi ca vântul pe poarta 
deschisă, derapă luând curba spre şosea şi dispăru cu viteză în 
direcţia oraşului. 

— lată un fel îngrozitor de a conduce, comentă Marler. E 
timpul să plec. Atelierul foto va trebui să lucreze rapid, să-mi 
scoată şi aceste ultime fotografii. 

Hauser era stăpânit de o furie rece când Galvone se 
întoarse după ce-l urcase pe Mănescu la bordul elicopterului. 
Afară era încă lumină. Galvone îşi dădu seama de starea de 
spirit a lui Hauser, văzând numărul de mucuri de ţigară stinse în 
scrumiera de cristal. 

— Mănescu e la mare depărtare de Helsinki, raportă. 

— Pe toţi dracii! Ce s-a întâmplat pe autostrada E 3 a fost 
o adevărată porcărie, Frank. Ai folosit un camion al INCUBUS- 
ului, pe care Newman probabil l-a văzut. Asta ne indică pe noi 
ca fiind cei ce-au încercat să-l elimine. 

— Mănescu a organizat tentativa. Dar nici el n-are nici-o 
vină. Ca să închirieze un camion, ar fi trebuit să-şi arate actele şi 
nu cred c-aţi fi dorit asta. Chiar dacă punea un angajat din Turku 
să închirieze, şi acela trebuia să-şi arate actele şi ar fi fost 
periculos. 

Hauser aprinse încă o ţigară şi-l privi pe Galvone prin 
perdeaua de fum. Fusese întotdeauna la fel, chiar de la început, 
în zilele de demult, când muncise din greu să strângă bani 
pentru a face o ofertă de cumpărare a unei bănci micuţe din La 
Jolla, California. Dacă vrei ca o treabă să fie făcută bine, trebuie 
s-o faci tu însuţi. 

Acum organizaţia lui era atât de vastă, încât trebuia să se 
bizuie pe directorii săi ca să-i îndeplinească instrucţiunile. Şi, cu 
toate că dădea cele mai mari salarii din lume, serviciile erau tot 
de mâna a doua. Se lăsă pe spate, făcând eforturi să se 
destindă. Mai trecuse printr-o mulţime de crize şi înainte şi 
ieşise din ele triumfător. Nici acum n-avea de ce să fie altfel. 
Calmat, începu să gândească rapid. 


— Înainte de toate trebuie să-l localizăm pe Newman. 
Pune la treabă câţi oameni e nevoie. Verifică la toate hotelurile. 
Nu uita, la toate. Avem fotografia lui. Fă mai multe copii. S-ar 
putea să se fi înregistrat sub un alt nume. Dă bani 
recepţionerelor să le faci să vorbească, arată-le poza lui. 
Răscoleşte tot oraşul. Nu mă întrerupe. Ţi-a dat Mănescu 
descrierea femeii şi bărbatului care-au coborât cu Newman de 
pe feribot? Bine. Spune-le dobitocilor pe care-i pui să-i caute să 
caşte ochii bine. Cât aş vrea să pot să mă ocup eu! De ce mai 
eşti aici, Frank? Dă-i drumul. Acum! 

Telefonul sună în timp ce Galvone ieşea din birou. Hauser 
ridică receptorul şi-l întrebă pe operator cine dracu' îl căuta la 
ora aceea? 

— Un anume Robert Newman, domnule... 

La hotelul Palace, Newman stătea pe marginea patului. Cu 
ferestrele larg deschise, în cămaşă, cu o mână îşi ştergea 
fruntea, iar cu cealaltă ţinea receptorul. Tonul lui era tăios. 

— Tu eşti, Hauser? 

— Franklin D. Hauser la telefon. 

— Hai să lăsăm farafastăcurile. Sunt la Palace. Cred că e 
timpul să ne întâlnim din nou şi să stăm de vorbă. Îți convine 
mâine? 

— Desigur, domnule Newman. Ce oră sugeraţi? 

— La prânz, la tine la sediu. Bine? 

— Aştept cu nerăbdare să ne reînnoim cunoştinţa. Puteţi 
să-mi spuneţi în linii mari care va fi subiectul discuţiei? 

— Informaţiile pe care le-am dezgropat în privinţa 
operaţiunilor tale. Ne vedem mâine la prânz. Noapte bună, 
Hauser. 

Hauser închise telefonul, după aceea chemă operatorul şi-i 
spuse să-l găsească pe Galvone înainte să părăsească clădirea. 
După câteva minute, vicepreşedintele intră grăbit în birou, dar 
se opri brusc. Hauser se uita pe fereastră. Era prima oară când 
Galvone îşi vedea şeful arătând stupefiat. 


În camera sa de la Marski, Tweed îl asculta pe Newman 
care-i povestea pe scurt ce li se întâmplase de când părăsiseră 
Londra. Paula şedea pe o canapea, cu bărbia în palmă, 


ascultând şi ea. Cord Dillon şedea pe un scaun lângă perete, de 
unde îi vedea pe toţi trei. 

Newman se uită la ceas şi îşi încheie povestirea. 

— Trebuie să plec. Am întâlnire cu Peggy Vanderheld. 
Zâmbi. Oh, apropo, l-am împrumutat pe Harry Butler. Stă în faţa 
blocului lui Peggy. Nu vreau ca tipa să-mi facă o surpriză şi să 
dispară. 

— Cred că e prea devreme să te întâlneşti cu Hauser, e un 
act impulsiv, îl informă Tweed. 

— Nu sunt de acord. Pe faţa lui Newman se aşternu o 
expresie de încăpățânare. Cum ţi-am spus, criminali de-ai lui au 
încercat să mă omoare de două ori. Şi, se uită spre canapea, a 
doua oară ar fi murit şi Paula, şi Cord. Hauser e miliardar. Ei şi? 
Cred că i-am zgâlţâit un pic încrederea în sine. Până acum ela 
avut iniţiativa - urmărindu-mă prin toată Europa. E timpul să 
discut cu el faţă în faţă. 

— N-ai nici-o dovadă ca să-i pui în cârcă ceva, cu atât mai 
puţin două tentative de crimă, insistă Tweed. Avem nevoie de 
probe serioase. Te duci la el cu mâinile goale. 

— Am fixat deja întâlnirea. Newman se ridică. Şi a fost un 
camion al INCUBUS-ului cel care a încercat să ne facă praf. 

— Despre care au anunţat deja că le-a fost furat. Dacă aş 
putea, te-aş înlocui de la operaţiunea asta. Bob. Te-ai implicat 
prea tare - din cauza morţii groaznice a lui Sandy. 

— Nu mă poţi scoate de nicăieri, i-o reteză Newman. Nu 
fac parte din organizaţia voastră. 

— Las-o mai moale, Bob, spuse Paula. Tweed se gândeşte 
doar la siguranţa ta. 

— Siguranţa înainte de toate, nu? se răsti Newman. 

— După părerea mea, Tweed are dreptate, se amestecă 
Dillon, surprinzându-i. Trebuie să aştepţi momentul potrivit 
pentru a acţiona. Tu te repezi ca un taur. _ 

— Bine, asta fac. Înainte să plece i se adresă Paulei: Îmi 
pare rău că m-am răstit la tine. Imi dau seama că eşti 
îngrijorată. 

— lar data viitoare, îi spuse Tweed, aplecându-se în faţă, 
cere-mi permisiunea înainte să-l răpeşti pe Butler. Făcu o pauză. 
Oricum, cred că ai procedat corect. Vanderheld ar putea fi 
veriga slabă din lanţul lui Hauser. 


— Newman e în oraş, îi spuse Hauser lui Adam Carver. 
Şedeau unul lângă altul pe o canapea, în cabinet. Tocmai 
pusesem să fie verificate toate hotelurile să aflu dacă e aici 
când ce naiba crezi că s-a întâmplat? 

— N-am idee. 

Adam Carver era circumspect. Simţea că Hauser era furios 
şi în astfel de ocazii rare se comporta întotdeauna cu multă 
băgare de seamă. In situaţii de criză americanul era imprevizibil. 

— Nemernicul îmi dă telefon şi se invită mâine aici. Mi-a 
spus chiar că stă la Palace. 

— N-avea de ce să ascundă asta, zise Carver liniştitor. Şi-a 
dat seama că aveaţi să-i controlaţi cărările, aşa că v-a spus 
chiar el... 

— Are un tupeu fantastic. Hauser se mai domolise. Tu eşti 
englez. Ce impresie ai despre Newman? Ai avut ocazia să-ţi faci 
o părere în seara în care a năvălit peste noi la Livingstone 
Manor. 

Carver aprinse o ţigară cu mâinile sale puternice şi 
frumoase. Se gândi bine înainte să răspundă. 

— Ştie cum să scoată de la oameni tot ce vrea. Un 
singuratic. Obişnuit să acţioneze pe cont propriu - munca de 
corespondent străin de presă, unul foarte bun, l-a învăţat asta. 
Ştie să se descurce. Un adversar hotărât şi ingenios. 

— Pari să-l admiri pe ticălos, mormăi Hauser. 

— Nu spun decât că e un om pe care ar fi o mare greşeală 
să-l subestimaţi. Carver era rece ca gheaţa, în timp ce Hauser, 
fără astâmpăr, se ridică şi începu să se plimbe prin încăperea 
imensă. Incă ceva, continuă Carver. Tot o mare greşeală ar fi să 
vi-l faceţi duşman. Are mare influenţă asupra publicului. 

— Poate. 

Carver tăcu. Răspunsese la întrebare fără ocolişuri. Purta 
un costum de mătase cenuşiu deschis. Îi netezi cutele. Avea 
şase costume de mătase. Problema era că se şifonau uşor şi-l 
costa o avere să le dea la curăţat. Însă impresionau femeile, iar 
el era un mare curtezan. Avea amante în Londra, Bruxelles şi 
Frankfurt. 

— E timpul să punem la punct ofensiva, hotărî Hauser. Nu 
e stilul meu să mă furişez. Deci, următoarea mişcare va fi... 

25 


Era seară târziu. Peste marea cu ţărmul mărginit de brazi, 
lumina avea acea splendidă transparenţă pe care n-o găseşti 
decât în Finlanda. Newman cobori din tramvaiul numărul patru, 
la capăt. Vizavi de blocul în care locuia Peggy Vanderheld era 
parcat BMW-ul închiriat. 

Butler stătea la volan cu geamul coborât. Degetele lui 
băteau darabana pe marginea ferestrei. In scurtul moment cât 
Newman îşi aruncă privirea spre el, Butler îşi ridică degetele 
mari: totul era în regulă cu Peggy. 

Ea răspunse imediat prin interfon, îi deschise uşa de la 
intrare şi îl aşteptă din nou în pragul apartamentului. El zâmbi şi 
intră, iar ea închise şi încuie uşa. Purta o rochie neagră strimtă 
care i se mula provocator pe corp. Rochia n-avea bretele şi 
umerii ei frumoşi, albi ca fildeşul, erau goi. Newman nu-şi 
dăduse seama niciodată cum de nu cădeau astfel de rochii. Fii 
atent, se avertiză. De data asta, primirea era foarte diferită. 

— Stai jos, domnule Newman. Ce vrei să bei? Ceai, cafea 
sau ceva mai tare? 

Arătă cu mâna spre barul cu uşa deschisă în care se 
vedeau o mulţime de sticle conţinând toate felurile de băuturi, 
după câte vedea Newman. 

— Un scotch tare mi-ar prinde bine. Am avut o zi grea. 

— Cred că voi bea şi eu unul. Simplu? Bine... 

În timp ce ea turna în pahare, Newman se uită prin 
cameră. Pe măsuţa de lângă canapeaua pe care-l invitase să ia 
loc se afla un exemplar din //ta/ehti. Ziarul era răvăşit şi se 
vedea prima pagină cu fotografia mare a Annei Jarva zăcând pe 
platformă. Peggy îi surprinse privirea când se aşeză lângă el şi-i 
întinse paharul. 

— Ar fi trebuit să fiu eu în locul ei, zise, ciocnindu-şi 
paharul de al lui. 

Newman observase că, în timp ce turna băutura, mâna îi 
tremurase, lovind sticla de pahar. O privi atent când sorbi din 
pahar. Arăta bine, machiată artistic, dar fu sigur că avea 
cearcăne negre sub ochi. 

— Ce vrei să spui? o întrebă. 

— Femeia ucisă era îmbrăcată cum eram eu când mă 
întorceam de la teatru... 

Vorbind repede, cu vocea uşor stridentă, îi descrise 
detaliat tot ce se întâmplase din momentul în care părăsise 


teatrul, până în clipa în care coborâse, împleticindu-se scările 
podiumului echipei de televiziune, după ce văzuse cadavrul. 
Newman o ascultă în tăcere, cu ochii în ochii ei, fără să piardă 
niciun amănunt al episodului macabru. 

— Înţeleg, zise el în cele din urmă. Şi eşti convinsă... 

— Pentru numele lui Dumnezeu! se aprinse ea. Nu e clar? 
Hauser a trimis un asasin plătit să mă omoare. Fiindcă ştiu prea 
multe despre escrocheriile lui. 

— Escrocherii? Eşti sigură? 

Luă deliberat un ton sceptic şi trucul îşi făcu efectul. Ea se 
răsuci brusc pe canapea, aproape atingându-l. Ochii îi aruncau 
flăcări. 

— Am lucrat la INCUBUS zece ani, cinci ca secretară 
particulară a lui Hauser. Ştiu prea bine cum sunt conduse 
afacerile acolo. Hauser împarte oamenii în învingători şi învinşi. 
Da, mulţi fac asta, dar depinde de metodele pe care le foloseşti. 
El recurge la orice metodă posibilă pentru a obţine ce vrea. 
Mi-am dat seama că mă va da afară cu săptămâni înainte. Se 
purta prea frumos. Aşa că, încet-încet, am făcut un dosar în care 
am strâns probe despre operaţiunile lui cele mai dubioase. Am 
făcut fotocopii după acte - ca să nu-şi dea seama că lipseşte 
ceva după plecarea mea. Am şi un dosar cu informaţii strict 
secrete despre un ticălos pe nume Popescu... 

— Cum ai spus? 

— Popescu. Un nume tâmpit. E de undeva din Balcani. 
Crezi că e ceva important? 

— Poate fi. Orice poate fi important. Newman se strădui să 
vorbească pe un ton impasibil. Popescu. Pare un nume 
românesc. 

— Este. Venea din Bucureşti. 

— Sunt surprins că Hauser, un om de care am auzit că e 
foarte ascuns, te-a informat asupra unor chestiuni atât de 
delicate. 

— Nici n-a făcut-o. Am surprins mai multe discuţii. E 
grijuliu de obicei, însă are un interfon sofisticat pe care uită 
uneori să-l închidă. l-am înregistrat câteva conversații 
confidenţiale. 

— Unde e... Aproape că spuse Mănescu... Popescu acum? 

— Habar n-am, însă ştiu că a venit pe o rută stabilită de 
unul din executivii săi... 


— Care? 

— Nu ştiu. Cum spuneam, Popescu a venit cu feribotul din 
Germania direct în Finlanda. Şi n-a fost singurul care a folosit 
ruta asta. 

— Unde sunt casetele şi dosarul de care spuneai? Aici în 
apartament? 

— Doamne, nu! Cei de la INCUBUS au răscolit mai multe 
apartamente pentru lucruri mult mai puţin importante decât 
acestea. Le-am depus într-un seif, la o bancă din Helsinki. Nu 
banca pe care o folosesc în mod normal. Aş putea să te iau cu 
mine acolo şi să ţi le dau. Cu ce e acolo, Hauser poate fi 
înfundat. Dar cu ce mă aleg? Aş face o mulţime de bani dacă aş 
scrie o carte la New York. 

— Numai că n-ai apuca s-o termini. Esenţial acum este să 
dispari. O să mă gândesc la ceva, dacă ai încredere în mine. 

— Am de ales? 

Newman arătă spre poza din ziar. 

— Ce crezi? 

— Ai dreptate. Propui să mă ascund? 

— Da. Sub pază. 

Ea se ridică, se duse la fereastră, privi afară, pe urmă se 
întoarse şi se aşeză aproape de Newman. Işi aprinse o ţigară cu 
mâna tremurândă. Trase fumul adânc. 

— Am o veste pentru tine. Sunt supravegheată chiar în 
clipa asta. Vizavi e un tip într-un BMW alb. 

— E protecţia asigurată de mine. Tipul e profesionist. ÎI 
cheamă Harry Butler, în caz că, dintr-un motiv sau altul, îţi face 
vreo vizită. 

— Oho! Se dădu mai aproape, iar el simţi vag mirosul 
parfumului. Ştii într-adevăr să ai grijă de o femeie. Aş vrea să-mi 
arăt recunoştinţa pentru asta... 

— Atunci poate eşti în stare să-mi răspunzi la o întrebare 
dificilă. Newman îşi amintise ce-i spusese inspectorul şef 
Buchanan în Anglia. Ai luat cumva şi vreo agendă de întrevederi, 
ca să o pui în siguranţă la bancă? 

Peggy studie capătul ţigării. 

— Da. Nu pentru că ar fi fost cu-adevărat necesar. Mi-a 
dat Dumnezeu o memorie enciclopedică pentru date. Pot să ţi le 
recit pe toate, mergând înapoi cu multe luni. 


— Dă-mi voie să te testez. Încerc să găsesc un director 
executiv care-a lipsit de două ori de-aici, de la sediul INCUBUS. 
De ambele dăţi, accentuez. Cu toate că, probabil, nu ştii nimic 
despre mişcările lui Popescu... 

— Ba ştiu. l-am citit dosarul înainte să fac fotocopii după 
el. Dă-i drumul. 

— Una din dăţi este când executivul se afla aici în Helsinki 

— M-am exprimat greşit mai înainte - subliniez, era aici în 
noaptea când Ed Riverton a fost ucis... 

— De-asta îmi amintesc. Şi cealaltă? 

— Cealaltă dată e apropiată de asta... 

li spuse în ce zi fusese asasinată Sandy în clopotniţa din 
Suffolk, străduindu-se să vorbească pe un ton nonşalant. Apoi 
aşteptă în timp ce Peggy privea în gol. Aproape că auzea rotiţele 
minţii ei învârtindu-se. 

— Să ne înţelegem, spuse ea după o vreme. Cauţi pe 
cineva care a fost prezent în noaptea în care Ed Riverton a fost 
strangulat şi aruncat în North Harbour. Doreşti ca aceeaşi 
persoană să fi fost absentă din Helsinki, poate în străinătate, la 
data pe care ai menţionat-o? 

— Exact 

— Am să-ţi spun mai târziu. După ce mă asigur că-mi oferi 
protecţie. 

Newman se sculă târziu dimineaţa următoare şi tocmai îşi 
termina micul dejun în restaurantul hotelului Palace când Marler 
i se alătură. i 

— Ţi-ai pierdut vlaga, bătrâne? li spuse acesta în loc de 
salut. Eu mi-am luat micul dejun la şapte şi-am muncit până 
acum. 

— Să-ţi fie de bine, îi răspunse Newman fără entuziasm. 

— Mi-am adăugat câteva fotografii noi în album. Vrei să 
urci în camera mea să le vezi? După ce reuşeşti să termini de 
mâncat, bineînţeles. 

Newman recunoscu fără tragere de inimă că Marler arăta 
foarte vioi. Purta un costum de dril bine croit, cămaşă deschisă 
la gât, cravată de mătase roşu deschis. Era bronzat la faţă. Îşi 
aprinse o ţigară, vibrând de energie. 

— Ai venit al naibii de târziu noaptea trecută, comentă el. 
Am verificat la miezul nopţii şi cheia ta era încă la recepţie. 
Totuşi, asta nu-i o scuză ca să-ţi petreci jumătate din viaţă în 


pat. Oh, continuă degajat, m-a sunat Tweed. E nervos - nu dă de 
Harry Butler. 

— Ştiu eu unde e. O să sun la Marski şi o să-i dau vestea 
bună. Îşi termină cafeaua. Hai să-ţi vedem pozele. Toate sunt 
mişcate, probabil, ca de obicei. Habar n-ai să faci fotografii. 

Ceea ce nu era adevărat: Marler era expert în mânuirea 
aparatului de fotografiat, ca şi a puştii cu lunetă. Insă cei doi nu 
se prea plăcuseră niciodată şi se înţepau des - ca să-şi arate că 
nu s-a schimbat nimic. 

În camera lui Marler, Newman îl privi cum ridică fundul fals 
al valizei, dând la iveală un compartiment secret. Scoase 
dintr-un plic trei fotografii cu Mănescu, făcute în laboratorul de 
la subsol al clădirii din Park Crescent. 

— Le-am mai văzut, se plânse Newman. Mănescu cu 
mustață, cum era în Bucureşti, apoi fără mustață şi cu barbă. 
Care-i chestia? 

— Pe-astea le-am făcut ieri seară la sediul INCUBUS. 

Scoase încă şase poze, pândindu-i reacţia. Newman se 
holbă la ele observând firma INCUBUS Oy. Deasupra capului 
bărbatului fotografiat de Marler. Ridică ochii. 

— Asta îl leagă pe Mănescu direct de Hauser. 

— lar Mauno Sarin m-a îndreptat spre o pistă bună când 
l-am vizitat la Ratakatu, la Poliţia de Protecţie. Sincer, am crezut 
că se înşală, iar pozele astea le-am făcut chiar când eram pe 
punctul să renunţ. 

— N-ai fotografiat cumva şi maşinile lor? 

— Ba da, amice. Mai mult, ca să-mi umplu timpul. A fost 
cam plictisitor să stau în Saab ore-n şir. 

Marler scoase din plic alte câteva fotografii. Newman 
examină fiecare poză color. La ultima fluieră şi o ridică. 

— Aici e un Buick mare, maro. Era în parcare? 

— Doar o singură dată. Un tip într-o uniformă de şofer a 
plecat cu el. Pe el nu l-am pozat. Mi s-a părut că n-are rost. 

— Păcat. Însă ai făcut minuni. Se uită la Marler. Acum 
trebuie să mă duc la Marski să-l văd pe Tweed. Pot să iau pozele 
cu Mănescu - pe toate? Plus cea cu Buickul maro? 

— Chiar te rog. Dar fii băiat bun şi adu-mi-le înapoi. 
Salutările mele lui Tweed. Bine că a apărut - mi-am făcut şi eu 
timp şi am întrebat la câteva hoteluri, încercând să dau de el. 
Am să-i fac o vizită mai târziu. 


Tweed privea traficul pe fereastră în timp ce Newman îl 
punea la curent cu ultimele întâmplări, concentrându-se asupra 
discuţiei cu Peggy Vanderheld şi aranjamentele pe care le 
făcuse pentru a-i asigura protecţia. Paula şedea pe marginea 
patului, înregistrând fiecare cuvânt. 

— Acum să nu te înfurii, continuă Newman. Am hotărât că 
trebuie să ne mişcăm rapid, ca s-o punem în siguranţă pe Peggy 
Vanderheld. Butler şi cu ea au luat avionul spre Stockholm. 
De-acolo o va duce cu o maşină închiriată la o vilă din insula 
Omo, în arhipelagul suedez. Din ce mi-a spus ea şi din câte ai 
putut să-ţi dai şi tu seama, e în mare pericol şi e o martoră 
cheie. Harry o să se întoarcă la Helsinki în seara asta, aşa că va 
fi aici, dacă ai nevoie de el. N-am avut timp să te contactez. 

Tweed se întoarse. 

— Ai procedat corect. Dar cine ţi-a dat voie să te foloseşti 
de vila asta din Omo? 

— li cunosc pe proprietari, un cuplu suedez. Au un 
apartament luxos în centrul Stockholmului. Le-am telefonat şi 
mi-au spus că pot s-o folosesc cât vreau. Butler o să se ducă la 
ei să ia cheia, pe urmă o va duce pe Peggy cu feribotul pe 
insulă. 

Cord Dillon şedea într-un colţ al camerei, pe un scaun cu 
spătarul rezemat de perete. Făcu primul comentariu. 

— Cred că Newman s-a descurcat bine. Ne-a asigurat un 
martor potenţial. Şi a lucrat repede - a fost o mişcare inteligentă 
s-o ascundă pe Vanderheld după ce s-a atentat la viaţa ei. 

— Un martor potențial, repetă Tweed cu o undă de 
scepticism. Ce s-a întâmplat cu dosarul de care ţi-a vorbit, cu 
agendele şi benzile? Unde sunt acum? 

— Tot într-un seif dintr-o bancă de-aici, din Helsinki. 

— Care? 

— N-am idee. N-a vrut să-mi spună. Însă asta mi-a fost 
adusă la Palace azi-dimineaţă printr-un curier special. Newman 
scoase o cheie. Problema e că habar n-am ce bancă a folosit - 
şi, cum ştiţi, cheile seifurilor sunt anonime. Peggy mi-a spus că 
asta e poliţa ei de asigurare - că vom continua s-o păzim dacă 
nu ştim unde sunt dovezile. 

— Deşteaptă individă, oftă Dillon. 


— Ai cumva vreo mostră de semnătură a lui Peggy? 
Întrebă Tweed. 

Newman clătină din cap. 

— Nu, m-am gândit la asta. După ce mi-a spus de cheie, 
chiar înainte să ia avionul cu Butler spre Suedia. Mi-a zis că 
această cheie îmi va fi adusă astăzi. l-am cerut să semneze o 
declaraţie că merge cu Butler de bunăvoie. A refuzat. 

— Individei îi merge mintea, v-am mai spus, repetă Dillon. 
Nostim va fi când o s-o ducem în Statele Unite. Hauser a 
cumpărat pe mulţi acolo şi n-o să ştim în cine putem avea 
încredere. Va trebui păzită clipă de clipă până depune mărturie 
împotriva lui Hauser. 

— Dacă o va face vreodată, îl avertiză Tweed. Trebuie să 
încercăm şi în altă direcţie. Avem nevoie de mai mult. 

— Suntem norocoşi că avem mai mult, replică Newman. 
Scoase fotografiile lui Marler. Mănescu a scos capul... 

Tweed îl ascultă din nou în tăcere pe Newman care îi 
explică felul cum obținuse Marler pozele. Rămase pe loc, 
lustruindu-şi ochelarii cu un colţ al batistei, apoi se duse şi privi 
atent fotografiile, cu Dillon lângă el. 

— Felicitările mele lui Marler, zise în cele din urmă. Asta 
ne spune că Mănescu - şi probabil Ziegler şi ceilalţi criminali ai 
fostelor poliţii secrete din mai multe ţări - a fost recrutat de 
Hauser. Am făcut un pas înainte obţinând această informaţie. 
Dar mă îndoiesc că aceste fotografii au vreo valoare în vreun 
tribunal din Marea Britanie. 

— Sau din Statele Unite, spuse Dillon. Un avocat bun 
poate argumenta că sunt contrafăcute. Şi ce dovedesc aceste 
poze? Că un individ căutat în România şi-a făcut o scurtă 
apariţie la sediul INCUBUS. Hauser ar putea spune că şi-a dat un 
alt nume, că a solicitat o slujbă în serviciul lor de pază şi că a 
fost refuzat Chiar eu aş putea să demolez cazul. 

Newman se ridică. 

— Marler vine să te vadă, îi spuse lui Tweed. Până 
una-alta, am o întâlnire la care nu pot întârzia - cu domnul 
Franklin D. Hauser. 

Paula sări de pe scaun. 

— Vin cu tine, Bob. S-ar putea să observ lucruri care ţie să 
îţi scape. li zâmbi cu gura până la urechi. Bine cunoscutul 


instinct feminin. Şi mai sunt şi o bună observatoare. Dă-mi cinci 
minute să mă schimb şi sunt gata de drum. 

— Nu-mi place ideea, spuse Tweed repede, dar ea 
deschisese deja uşa şi ieşise din cameră. 

— Poate că are dreptate, remarcă Newman. Oricum, nimic 
fatal n-o să ni se întâmple la sediul INCUBUS. O să menţionez în 
treacăt că poliţia ştie unde am plecat. 

— Tot nu-mi place, mârâi Tweed. 

Privi nemişcat pe fereastră, cu mâinile la spate, până se 
întoarse Paula, în mai puţin de cinci minute. Purta o rochie 
strimtă, până la genunchi, din pânză de in înflorată, fără mâneci, 
punându-i în evidenţă braţele frumoase, iar în jurul taliei avea o 
curea de piele. Ansamblul era completat de ciorapi de culoarea 
pielii şi pantofi cu tocuri înalte, aurii. 

— Doamnă, arătaţi al naibii de sexy, comentă Dillon. 

— Mulţumesc, domnule, zise ea, făcându-i o reverență. 

— Aveţi grijă amândoi, îi avertiză Tweed. 

După ce plecară, începu să se plimbe în sus şi-n jos. Dillon 
se aşeză pe scaunul din colţ şi începu să se legene. 

— Ştii, remarcă el, şmecheria că poliţia ştie unde sunt s-ar 
putea să nu ţină. Hauser e încă în toate minţile. 

— Sunt de acord. Chiar la asta mă gândeam. Tweed se 
duse la telefon. Am să-l sun pe Mauno Sarin. O place pe Paula. 

26 

Un lift extrem de rapid îi duse pe Newman şi Paula la 
ultimul etaj. Când uşile se deschiseră, îi aştepta o femeie 
îmbrăcată în taior, semănând cu Peggy Vanderheld la înfăţişare 
şi ţinută. Plină de solicitudine, competentă, stăpână pe sine, 
singura diferenţă era părul ei blond. 

— Domnul Hauser vă poate primi chiar acum, domnule 
Newman. Se uită la Paula. Eraţi aşteptat singur. 

— Paula Grey, asistenta mea. Călătoreşte cu mine peste 
tot. 

— Înţeleg. 

O măsură pe Paula de sus până jos cu o privire 
atotcunoscătoare. Îi conduse într-un birou vast, cu un perete 
uriaş de sticlă prin care se vedea marea. Uşile de sticlă erau 
deschise şi dincolo de ele se afla un balcon spaţios. Hauser, 
îmbrăcat într-un costum bleu pal, şedea la birou. Adam stătea în 


apropierea balconului şi ochii i se aprinseră când o văzu pe 
Paula. 

— Bine aţi venit la INCUBUS, domnule Newman. Hauser se 
ridică, înconjură iute biroul şi întinse mâna. In cea stângă ţinea 
ţigaretul; marca lui distinctivă, gândi Newman. Aceasta e a doua 
oară că avem plăcerea să ne întâlnim. Sper că sunteţi bine şi 
sănătos, da? 

— Asistenta mea, Paula Grey. 

— lar din punctul meu de vedere a meritat ca domnul 
Newman să-şi facă timp să vină să mă vadă, astfel încât să te 
pot întâlni, draga mea. Vino şi stai lângă mine pe canapea. Ce 
doriţi să beţi? 

— Apă minerală, vă rog, răspunse Paula. 

Simţea cum celălalt bărbat de lângă balcon o studia cu 
plăcere şi interes sincer. O stânjenea insistența cu care o fixa, o 
făcea să se simtă goală. 

— Un scotch dublu pentru mine, spuse Newman, 
alegându-şi un scaun cu spătar înalt din faţa canapelei. 

— Unde-mi sunt manierele? zise Hauser pe acelaşi ton 
amabil. El e Adam Carver, compatriot al dumneavoastră - şi 
vicepreşedinte al Departamentului Operaţiuni Bancare. 

— Bună ziua, rosti Paula scurt 

Carver îi întinse o mână un pic prea caldă ca să fie pe 
placul ei, dar se forţă să-i zâmbească. Carver se duse după 
băuturi, iar Hauser îşi împinse pince-nez-ul spre rădăcina nasului 
puternic. De când intraseră fusese numai amabilitate, de parcă 
întâlnirea cu Newman era cel mai plăcut moment al vieţii sale. 
Îşi întinse un braţ pe spătarul canapelei, în spatele Paulei care, 
după ce Carver li se alătură pe canapea, şedea între ei doi. 

— Ca să vă răspund la întrebare, zise Newman cu paharul 
în mână, sănătatea mi-a fost ameninţată. 

— Ce spuneţi? 

Zâmbetul radios îi dispăru o fracțiune de secundă. 

— M-aţi întrebat dacă sunt bine şi sănătos. 

— A, da. Hauser sorbi paharul cu martini. Ameninţată? Îmi 
pare rău să aud asta. Bânuiesc că astea sunt riscurile vieţii unui 
corespondent de presă. 

— Ceva mai mult decât de obicei. Printre altele, am avut 
parte de supraveghere non-stop. Plus o încercare de a fi ucis pe 
feribotul spre Turku. Ca să nu mai spun că am fost la un pas de 


moarte şi pe autostrada E3 din cauza unui camion uriaş - 
nimicuri de genul ăsta. 

— Doamne, Doamne! Sună cumplit. Hauser arboră 
expresia omului de stat care-i servea drept model. Totul pare să 
indice provocarea unui inamic periculos. 

Adam Carver se aplecă în faţă după ce privise picioarele 
încrucişate ale Paulei. 

— Poate v-ar trebui o anumită protecţie, domnule 
Newman. Ocupaţia dumneavoastră pare primejdioasă. 

— Oh, pot să-mi port de grijă şi singur. ÎI privi fix pe 
Hauser. Ca să vă dau un exemplu, am spus poliţiei că vă vizitez 
sediul. După toate câte s-au întâmplat, vor să ştie unde mă aflu. 

— Într-adevăr? Mă surprindeţi. Aş fi spus că acesta e un 
loc unde vă puteţi simţi perfect în siguranţă. Îi zâmbi strălucitor 
Paulei. Te simţi în siguranţă, sper, draga mea? 

— Depinde ce înţelegeţi prin siguranţă, replică «ea, 
aruncându-i o privire piezişă lui Carver. 

Adam Carver o luă de braţ. 

— Cred că domnul Newman are de discutat afaceri cu 
domnul Hauser. Vino pe balcon să admiri priveliştea. E 
impresionantă, mai ales într-o zi ca asta. 

Îl lăsă s-o conducă pe balconul lat, la un balansoar 
dintr-un capăt. O ţinea în continuare de braţ cu o mână, în timp 
ce în cealaltă ţinea paharul de băutură. Privi peste balustradă 
înainte de a se aşeza. Abisul care se căsca îi dădu o senzaţie de 
vârtej. 

— la loc, te rog. Mulţi oameni se simt un pic copleșiți din 
cauza înălţimii. 

— Sau îngroziţi? sugeră ea dulce, în timp ce el se aşeza 
alături. 

— Te pricepi la cuvinte. Îmi place rochia ta. E perfectă 
pentru o zi ca asta. Îi luă mâna stângă. Eşti cu adevărat o 
apariţie de vis. 

Ea îşi retrase mâna, zâmbind. 

— Asta îmi aparţine. 

— Foarte bine. Zâmbi şi el. Ştiu că o să ţi se pară un pic 
prea rapid, dar ai vrea să iei masa cu mine diseară? Admit că 
sar peste cal, însă mă înspăimântă gândul că n-o să mai am altă 
şansă. 


— Am să mă gândesc. Sorbi din pahar. M-am gândit. la-mă 
din holul hotelului Hesperia la ora şapte. Diseară. 

— Excelent... 

În birou, Newman refuzase invitaţia lui Hauser de-a se 
aşeza lângă el pe canapea şi rămăsese pe scaunul cu spătar 
înalt. 

Îl cuprinsese o furie rece. Întâlnirea cu Hauser îi adusese 
în minte ultima lor discuţie de la Livingstone Manor şi imaginea 
lui Sandy în clopotniţă, spânzurată, cu gâtul lungit, ochii 
bulbucaţi şi limba atârnându-i. 

— Poate te-ar interesa să ştii că am vorbit cu foştii 
proprietari ai fabricilor Bennington Machine Tools şi 
Manningham Electronics - ambii forțați prin metode ilegale să 
vândă corporației tale, atacă Newman brutal. 

Prin ochii de un albastru glacial trecu un fulger scurt. 
Hauser duse o mână la frunte, încercând parcă să-şi amintească 
ceva. Zâmbi larg şi dădu din mână. 

— Niciunul din cele două nume nu-mi spune nimic. Se 
aplecă puţin şi zâmbi din nou. Vă daţi seama că având o 
companie atât de mare trebuie să las afacerile mici în seama 
directorilor mei executivi... 

— N-am spus că sunt companii mici. De ce presupui asta? 
Îl întrebă cu agresivitate. 

— Nu-mi plac deloc tonul şi atitudinea dumneavoastră. Şi 
cred c-ar trebui să fiți atent şi să nu mai aruncaţi cu atâta 
uşurinţă cuvântul „ilegal”. Am o armată de avocaţi care ar putea 
să vă ruineze şi mâine. 

— Ar putea să încerce. Dar publicitatea îţi va distruge 
reputaţia imaculată. Newman luă o gură de scotch. Există chiar 
şansa să te ruineze mâine. Nu cred că ai încă în mână 
mass-media întregii lumi. 

— Vă supăraţi dacă-mi scot haina? Lui Hauser îi revenise 
zâmbetul radios. E o zi extrem de caldă. Ah, aşa e mai bine. 
Acum, hai să dăm cărţile pe faţă. Am impresia că vă gândiţi să 
porniţi împotriva unei organizaţii mondiale, a unei puteri cu 
ramificații în toată lumea... 

— Putere. Ăsta-i cuvântul cheie, nu-i aşa? Banii nu mai 
înseamnă mare lucru pentru tine - ai atâţia, încât te crezi, 
probabil, regele Midas. Acum nu te mai preocupă decât 


obţinerea a cât mai multă putere. Cu orice preţ. Pentru tine nu 
există bariere... 

— Lumea afacerilor e o junglă, îl întrerupse Hauser cu 
muşchii feţei încordaţi. 

— Oh, ştiu. Însăşi viaţa e o junglă, dar nu chiar în halul 
ăsta. Tu transformi întreaga Europă într-o junglă. Cel puţin, sunt 
al naibii de sigur că acesta-i planul tău. Eşti inamicul public 
numărul unu, Hauser. Bărbaţii şi femeile sunt doar pioni pe 
uriaşa ta tablă de şah, urmând a fi aruncaţi când nu mai sunt de 
folos. 

— Femeile? Tonul lui Hauser era dispreţuitor. Căsătoria e o 
cursă întinsă de femei bărbaţilor. Într-adevăr, cu sute de ani în 
urmă erau sclavele bărbaţilor - şi au rămas astfel secole de-a 
rândul. Ca să se protejeze, au inventat tot felul de tehnici 
perfide cu care influenţează şi stăpânesc bărbaţii. De înţeles - în 
acest fel au supravieţuit. Care e situaţia acum? Mişcarea de 
eliberare a femeilor a triumfat. Egalitate şi toate idioţeniile 
astea. Dar încă se mai folosesc de tehnicile lor perfide şi îşi pun 
în joc farmecele. Îşi încrucişă braţele acoperite cu păr blond. Dar 
cu mine nu ţine. În niciun caz. 

Newman îşi cobori pleoapele pe jumătate. Atinsese un 
punct nevralgic. Să fi fost experienţa trăită de miliardar cu fosta 
lui soţie? Dar observă şi faptul că Hauser încerca să-l 
îndepărteze de subiect. 

— Nu numai puterea, continuă Newman pornit. Stătea faţă 
în faţă cu omul despre care era convins că e responsabil pentru 
moartea lui Sandy. Te închini şi banilor. Nu-ţi mai ajung. Acum ai 
preluat banca particulară a lui Egon Schmiat din Frank furt. 
Răposatul Egon Schmidt. 

Văzu din nou fulgerul ostil în privirea lui Hauser. 
Temperatura din cameră creştea repede şi nu numai căldura 
soarelui era de vină. 

— Încep să cred că ai putea deveni o pacoste minoră, 
comentă Hauser şi-şi strivi ţigara în scrumieră, băgă alta în 
țigaret şi o aprinse. Eşti naiv, Newman. N-ai idee împotriva cui 
te ridici. Aş putea să te zdrobesc ca pe o muscă. 

— Ai putea să încerci, îl aprobă Newman. Banca Schmidt 
pare să fie un subiect delicat. Primul pas pe calea instaurării 
dominaţiei în Germania? 


Hauser se înroşi de furie. Se rezemă de spătarul 
canapelei, strângând din dinţi într-un efort suprem de a-şi 
recâştiga calmul. Zâmbi şi făcu un gest cu mâna stângă spre 
balcon. 

— Bănuiesc că soarta Paulei Grey nu-ţi e indiferentă, nu-i 
aşa? Am observat că e drum lung de pe balcon până jos. 

Newman rămase împietrit câteva secunde. Hauser încerca 
să-l provoace, însă ameninţarea îl umplu de furie. Se ridică şi 
ieşi pe balcon. Paula stătea pe balansoar, iar Carver era aplecat 
spre ea. 

— Paula, o strigă. Cred că am stat destul. 

Ea se ridică dintr-un salt şi Carver o urmă. O luaseră spre 
ieşire când uşa se deschise brusc. Mauno Sarin, înalt, cu pas de 
atlet, intră urmat îndeaproape de asistentul său, Karma, care-şi 
ţinea mâna dreaptă în buzunar. Newman era sigur că o avea 
încleştată pe o armă. 

— Ce naiba înseamnă asta? Cine sunteţi? vru să ştie 
Hauser. Nu puteţi să daţi buzna în biroul meu în felul acesta... 

— Tocmai am făcut-o. Poliţia de Protecţie. Sarin deschise o 
mapă. Am un mandat de arestare pe numele lui Robert 
Newman. 

La volanul Saabului său, şeful Poliţiei de Protecţie nu zise 
nimic până nu intră în oraş. Lângă el şedea Newman, iar Paula 
în spate. Sarin mergea repede, cu maximum de viteză admisă. 
Se uita des în oglinda retrovizoare. 

— Nu ne urmăreşte nimeni. Îi aruncă o privire lui Newman. 
Trebuie să spun că ţi-ai făcut un obicei din a intra în gura 
lupului. 

— Ce e cu mandatul pentru arestarea mea. Sub ce 
acuzaţie? Şi cum se face că ai apărut chiar atunci? 

— Niciun mandat. Nici-o acuzaţie. A fost doar o scuză ca 
să vă scot de acolo. M-a sunat Tweed, mi-a spus că e îngrijorat 
şi m-a întrebat dacă pot să dau o mână de ajutor. 

— Aţi ajuns foarte repede, îi spuse Paula micului şi 
îndesatului Karma care şedea lângă ea. 

— A condus domnul Mauno, zise Karma cu o urmă de 
zâmbet. 

— Ce naiba sperai să realizezi? Luându-ţi un asemenea 
risc? Întrebă Sarin. 


— Exact ce-am realizat. L-am zgâlţâit bine pe Hauser - era 
pe punctul de a exploda când ai venit. Dac-aş mai fi avut câteva 
minute, era atât de şocat, încât poate i-ar fi scăpat ceva. 

— Câtă recunoştinţă! Sarin conducea cu o mână, iar 
degetele celeilalte şi le trecea prin barba ondulată. Spun 
minciunile cele mai sfruntate şi primesc un şut în dos. 

Tonul era glumet. 

— Îţi sunt recunoscător, îl asigură Newman. Sincer, 
situaţia începuse să se înrăutăţească. Porcul tocmai o 
ameninţase pe Paula. 

— Atunci poate facem o plângere împotriva lui, care mi-ar 
da şansa să-i pun nişte întrebări despre unele dintre operaţiunile 
sale. 

— Mă tem că n-o să meargă. E deştept. Şi-a formulat 
ameninţarea în mod indirect. Are nervi de oţel chiar la furie, 
încerca să mă provoace. L-am atins şi eu destul de tare - asta 
l-ar putea determina să facă o gafă. Chestie de exerciţiu. Şi am 
mai avut un motiv să fiu atât de convingător... 

li povesti pe scurt despre zorii zilei de februarie când o 
găsise pe Sandy spânzurată în clopotniţă. Sarin ascultă cu o 
expresie impenetrabilă, conducând pe Mannerheimintie. 

— Deci, conchise Newman, istoria se poate repeta în 
modul cel mai macabru. Ultima oară când am fost aici, îl vânam 
pe ucigaşul soţiei mele, Alexis - îţi aduci bine aminte călătoria 
noastră pe Marea Baltică spre Estonia. Acum sunt hotărât să 
aflu cine a ucis-o pe Sandy şi mă aflu în aceeaşi parte de lume, 
Finlanda. 

— Foarte ciudat, şi n-o lua ca pe o ofensă, dar ne-am 
putea descurca şi fără prezenţa ta. Stârneşti încurcături. Tonul 
lui Sarin se schimbă. Imi pare rău s-aud de moartea prietenei 
tale. Bănuiesc că acest fapt se află la baza vizitei la Hauser. Ai 
ceva împotrivă să ne oprim pe la Marski? l-am promis lui Tweed 
că-l anunţ imediat ce vă recuperez teferi. 

Intoarse volanul brusc şi tăie calea unui tramvai, iar Paula 
închise ochii îngrozită. Abia când Sarin parcă în faţă la Marski 
lăsă Newman să-i iasă aerul din plămâni. Acum erau în 
siguranţă. De stilul lui Mauno de a şofa. 

— Mulţumesc că ai avut grijă de Paula şi Bob, îi zise 
Tweed lui Sarin după ce finlandezul îi povesti cele întâmplate. 


Mai devreme îl ascultaseră pe Newman care le relatase 
discuţia cu Hauser. Sarin ascultase cu mare atenţie şi Paula 
observase că privea în gol, ca şi cum lua o hotărâre. Dillon 
stătea în locul său obişnuit, pe un scaun într-un colţ. li fusese 
prezentat lui Sarin drept Ward Dexter, ataşat comercial în drum 
spre ambasada americană din Helsinki. Işi camuflase poziţia 
inteligent, spunându-i lui Sarin: 

— Cei de la Londra mi-au spus să-l contactez pe domnul 
Tweed pentru o informare completă asupra situaţiei de aici. 
Bineînţeles că interesele noastre nu coincid întotdeauna. 
INCUBUS e o forţă majoră în SUA, iar eu trebuie să adopt o 
atitudine neutră în problemele acestea. O chestiune de 
diplomaţie, domnule Sarin. 

— Înţeleg. Sarin se uită la Tweed. Poziţia mea e similară 
cu cea a domnului Dexter. Atitudine neutră. Îmi permit să vă 
sugerez să faceţi, în timpul liber, o vizită la remarcabilul Institut 
Meteorologic de lângă Kemijărvi. O veţi găsi interesantă. Trebuie 
să plec acum. 

Karma îi deschise uşa. Sarin se opri şi se întoarse să facă 
o ultimă remarcă. 

— Tweed, ar fi bine să mă ţii la curent cu ce se întâmplă în 
caz că pot să te mai ajut. 

Tweed îşi arătă furia imediat ce finlandezii ieşiră din 
cameră, iar Pete Nield, care nu scosese o vorbă, închise uşa. Se 
uită urât spre Newman. 

— A fost o tactică prostească şi extrem de periculoasă să-l 
zgândări pe Hauser aşa. Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat dacă 
n-ar fi venit Sarin. 

— S-ar fi întâmplat că Hauser şi-ar fi pierdut calmul şi i-ar 
fi scăpat ceva, replică Newman pe acelaşi ton. Ai putea să 
apreciezi puţin faptul că n-am pomenit de Mănescu şi despre 
fotografiile care dovedesc că românul din Securitate a intrat în 
clădirea INCUBUS-ului. Şi Dumnezeu ştie de ce nu i-ai arătat 
fotografiile acestea lui Sarin. El încearcă să găsească ceva 
împotriva lui Hauser, ceva ce guvernul finlandez să nu poată 
ignora. Nervos, îşi şterse transpiraţia de pe frunte, apoi 
continuă: Şi n-am scos nici-o vorbuliţă despre faptul că o avem 
pe Vanderheld care posedă informaţii ce pot cutremura 
INCUBUS-ul până la rădăcinile sale putrede. 


— Asta spune ea, ripostă Tweed. Ţi-a trecut prin minte că 
s-ar putea să mintă? Ca să obţină protecţia pe care i-ai 
asigurat-o? Are impresia că s-a atentat la viaţa ei... 

— Nu e vorba de impresii, i-o întoarse Newman. Povestea 
ei e confirmată de poza din ziar. Mi-a arătat hainele pe care le 
purta. Se potrivesc cu cele descrise în acel articol. 

Tweed continua să-l privească aspru. 

— Ar fi putut să se ducă la Stockmann's, să le cumpere 
special ca să ţi le arate. Avea timp... 

— iţi încă un lucru, ripostă Newman. Buickul maro pe 
care l-am văzut parcat în faţa blocului - acelaşi care apare în 
fotografia lui Marler. Numărul din poză coincide cu numărul 
maşinii pe care am văzut-o parcată afară. Ce mai vrei? Capul lui 
Hauser pe tavă? Şi încă ceva. Ar fi trebuit să-i arăţi lui Sarin 
fotografia cu maşina, iar eu aş fi dat o declaraţie în care aş fi 
spus ce-am văzut. 

— Ce mai vreau? repetă Tweed calm. Nişte dovezi 
imbatabile. 

— Las-o mai moale, Newman, îl sfătui Dillon. Tweed are 
dreptate. N-am fi obţinut nimic, dacă i-am fi arătat pozele lui 
Sarin. Nu e vina lui Sarin - e nevoit să facă ce i se spune de mai 
sus - ţara asta trebuie să păşească cu prudenţă. Rusia e în 
fierbere şi n-au nevoie de rupturi nici cu Washingtonul. 

Necazul e, Bob, explică Tweed pe acelaşi ton controlat, că 
tu eşti mânat de răzbunare. Natural, singurul tău gând e să-l 
găseşti pe cel care a ucis-o pe Sandy. Asta te face să uiţi 
problema cea mai importantă. Investigarea INCUBUS-ului. Asta e 
prioritatea. 

— Nu şi pentru mine! 

Newman se ridică, îşi puse haina şi se pregăti să iasă. 
Prinse privirea Paulei. 

— Bob, îi spuse ea, pot să vin să vă văd pe tine şi Marler la 
Palace? Am ceva să-ţi spun, ceva ce te va interesa. 

— Bine. Cu plăcere. Se opri înainte ca Nield să-i deschidă 
uşa. Paula, eşti binevenită. Chiar şi pentru un pahar... 

După ce plecă Newman, câteva minute domni tăcerea. 
Paula se ridică şi privi pe fereastră, cu braţele încrucişate. Era 
îngrozită. Nu mai fusese niciodată martora unei ciocniri atât de 
aprinse între Tweed şi Newman. Aruncă o privire peste umăr. 
Tweed îşi ştergea ochelarii, privind-o cu o expresie ciudată. 


— Crezi că n-am procedat bine, nu-i aşa? 

Ea înaintă încet spre el, închizând ochii pe jumătate. 

— Ce pui la cale? Cunosc expresia asta. Ce ai în minte? 
Dumnezeule! Ai jucat teatru. Nu ţi-ai pierdut cumpătul nici-o 
clipă. Spune-mi tot. Acum, te rog. i 

Tweed se uită la Dillon şi Nield. Işi puse ochelarii şi se 
rezemă de spătarul scaunului. Işi acordă timp să decidă ceva, 
gândi Paula, stând încă în picioare şi privindu-l fix. 

— L-ai înfuriat, îl acuză. 

— Da, aşa e, admise Tweed. Dar hai să recunoaştem, 
Newman e deja plin de furie şi încordat ca un arc, hotărât să se 
răzbune. Nimic nu-l va opri. Hauser nu va fi uşor de doborât. 

— Şi de ce vrem să-l doborâm? stărui Paula. 

— Pentru că ştim că-i foloseşte pe acei membri ai fostelor 
poliţii secrete care-au dispărut de pe faţa pământului. 
Fotografiile pe care i le-a făcut Marler lui Mănescu îmi dovedesc 
lucrul acesta. Şi nu e la mijloc numai Securitatea românească, 
mai e şi STASI şi STB-ul din Cehoslovacia şi Dumnezeu ştie cine 
încă. Dacă îi foloseşte în Finlanda, e doar o chestiune de timp 
până să-i infiltreze în Marea Britanie. Aşa că trebuie să-l oprim. 
Cei de la INCUBUS nu ezită să ucidă - moartea groaznică a lui Ed 
Riverton arată asta. Ştia despre Dracon, complexul de cercetări 
de lângă Boston. Probabil că era la curent cu planul lui Hauser 
de a pune stăpânire pe o mare parte din lume. lar una dintre 
crime a fost comisă în Marea Britanie - Sandra Riverton. Nimeni 
şi nimic nu se află în siguranţă cât timp operează Hauser. 

— Dar de ce să fie folosit Bob Newman? 

— Eu nu-l folosesc. O face el de bunăvoie. Şi nu uita că el 
- împreună cu tine - aţi strâns până acum multe informaţii, mai 
multe decât mine. Newman a fost cel care i-a vizitat în Anglia pe 
foştii proprietari ai companiilor Bennington Machine Tools şi 
Manningham Electronics - şi i-a făcut să vorbească. Newman, în 
mod deliberat, a provocat atentatele la viaţa lui ca să-i facă pe 
cei din tabăra adversă să-şi arate faţa. Voi trei - Newman, tu şi 
Marler mi-aţi furnizat indicaţii care m-au ajutat să-mi dau seama 
ce pune Hauser la cale. lar de-acum, zise Tweed întunecat, 
urmează un duel între mine şi Franklin D. Hauser. 

— Cu Bob în linia întâi? 


— Da. L-am lansat ca pe un proiectil - sau o torpilă, dacă 
vrei - împotriva INCUBUS-ului. Fiindcă obţine rezultate şi ştie 
să-şi poarte de grijă. Eşti mulţumită? 

— Eşti viclean şi prefăcut, zise ea, încrucişându-şi braţele 
şi picioarele, fără să-şi ia ochii de la el. 

— Cunoşti alt mod de a lupta cu un individ ca Hauser? Şi 
s-a mai întâmplat ceva interesant. Am început cu două 
investigaţii separate, cum credeam. Una, Newman şi Cord 
cercetând activităţile INCUBUS-ului. A doua, Marler pe urmele 
dispăruţilor din poliţiile secrete. Acum ambele investigaţii s-au 
unit. 

Tăcu, auzind un anume ciocănit în uşă. Dădu din cap spre 
Nield care o deschise. Intră Marler. 

— Am sosit punctual, ca de obicei, spuse vesel, la 
întrevederea noastră. 

— Avem nevoie de mai multe informaţii despre INCUBUS, 
îl anunţă Tweed imediat. Deci, cum facem să le obţinem? 

— Plec în recunoaştere, spuse Marler, aşezându-se pe 
braţul fotoliului în care şedea Paula. Zbor la Rovaniemi, la nord 
de Cercul Polar, şi spionez puţin zona. Dacă acel Institut 
Meteorologic pare atât de suspect cum crede Sarin, atunci poate 
organizăm un grup de forţă care să meargă acolo şi să 
cerceteze locul metodic. 

— Problema e, sublinie Tweed, că trebuie să ne gândim 
cum poate un grup de oameni să se mişte prin acea pustietate 
fără să stârnească suspiciuni. _ 

— Asta nu ştiu încă. Marler se ridică. Incepem cu misiunea 
de recunoaştere. Mă pricep să fac pe Omul Invizibil. 

— Mă bucur să aflu că ai atâtea talente, mormăi Dillon. Nu 
e greu să ajungi în coşciug la modul cum operează băieţii ăştia. 
Eram şi eu în maşină când s-a repezit spre noi camionul gigant. 

— Fii mai încrezător, dragul meu, îl îndemnă Marler. Se 
întoarse spre Tweed. Dacă eşti de acord, plec imediat şi-am să 
fiu acolo cât ai zice peşte. 

— Nu uita să iei avionul, îl tachină Paula. 

— Bine, zise Tweed. Dar fii prudent... 

— Vreau să mă duc cu el, interveni Paula. Fără discuţii, te 
rog. Bineînţeles, dacă Marler e de acord. 

— Eşti binevenită, zise el. 


Telefonul sună tocmai când Tweed se pregătea să 
protesteze. Ridică receptorul. Vocea de la celălalt capăt nu 
spuse cine este, dar Tweed îl recunoscu pe generalul Valentin 
Rebet. 

— Trebuie să vă văd urgent. S-a întâmplat un lucru cu 
care e necesar să vă pun la curent. Ne-am putea întâlni undeva 
în arhipelagul finlandez... 

— Nu! Tonul lui Tweed era tăios. În Helsinki sau deloc. 

— Vă rog, măcar în Turku. Nu vreau să fiu văzut. 

— Bine. 

— Există o colonie de case vechi din lemn, o recreare a 
oraşului de-acum o sută de ani... 

— Cunosc. 

— La intrarea în colonie, mâine, să zicem la ora prânzului? 

— Mai întâi, va trebui să-mi spuneţi despre ce e vorba, îi 
ceru Tweed. 

— Credeţi-mă pe cuvânt, veştile mele vă vor interesa. 

— Sunt de acord cu întâlnirea. 

— Mulţumesc foarte mult. E o situaţie de criză. 

Tweed închise telefonul. Paula îl privi atentă. 

— Te-am întrebat dacă pot să mă duc cu Marler. Ce-a fost 
cu telefonul ăsta, s-a ivit vreo problemă? 

— Nu. Poţi să te duci. ÎI privi pe Dillon. Cord, voiai să iei 
legătura cu ambasada ta. Acum ar fi momentul. Paula, tu şi cu 
Marler ar fi bine să luaţi prânzul împreună şi să vă faceţi 
planurile de drum. 

Tweed aşteptă să rămână singur, închise uşa şi observă că 
Newman îşi uitase pachetul de ţigări. Luă una şi o aprinse. Fuma 
foarte rar. Simţise nevoia să fie singur şi să-şi pună gândurile în 
ordine. 

Totul se precipita. Nield rămase tăcut lângă perete, 
simțind starea de spirit a şefului său. Da, lucrurile se mişcau cu 
viteză. Mănescu fusese localizat, era angajat al INCUBUS-ului. 
Oare avea vreo legătură cu bombele care explodaseră în mai 
multe ţări şi de care se vorbise în ziare? Toate victimele 
fuseseră oameni de stat importanţi, cu vederi largi, care ar fi 
putut sta în calea lui Hauser. 

Peste toate astea, Newman făcuse să dispară un martor 
cheie, asigurându-i un refugiu sigur. Peggy Vanderheld. 
Butlertrebuia să se întoarcă în orice moment. Newman se purta 


ca un turbat şi probabil că îl zgâlţâise bine pe Hauser. N-avea 
nici-o îndoială că asta avea să declanşeze o reacţie violentă. 

Apoi mai era misteriosul Institut de la Cercul Arctic. Cum 
naiba să transporte acolo un grup de forţe, dacă s-ar fi ajuns la 
asta? Tweed stinse ţigara fumată pe jumătate. Desigur! 
Newman îi dăduse întâmplător soluţia. Ridică receptorul s-o 
sune pe Monica. Avea să fie nevoie de un anumit echipament. 

În timp ce forma numărul, nu-i ieşeau din minte cuvintele 
lui Rebet. Oare am dreptate în privinţa identităţii îngerului? 

Se întrebă încă o dată. lar ultima propoziţie rostită de 
Rebet îl umplea de nelinişte: „E o situaţie de criză”. 

27 

— Frank, vreau să zbori la Institutul Meteorologic şi să 
dublezi securitatea. _ 

Hauser n-avea astâmpăr, vibra de energie şi nerăbdare. In 
cămaşă cu mâneci scurte, se plimba prin birou ca un leu în 
cuşcă. Subordonatul său, tolănit într-un scaun, cu picioarele 
întinse, îşi trecu o mână prin claia de păr negru. 

— Avem destulă securitate acum, se aventură. Ce vă 
preocupă? 

— Ce-ar trebui să te preocupe pe tine. Pe toţi dracii, ştii ce 
s-a întâmplat. Trebuie să mă gândesc eu la toate? Da, trebuie. 
Aşa a Fost mereu. la-ţi picioarele nenorocite din drumul meu. 

O să-ţi explic ca unui copil de zece ani, urlă. 

— Ascult... 

— Atunci tacă-ţi fleanca, idiotule. Ascultă! Bine? 

Galvone înţepeni. Idiot? Chiar trebuia să suporte toate 
insultele pe care i le azvârlea în faţă şeful său? Apoi îşi aminti 
salariul pe care-l primea. Da, trebuia. Ochii negri i se îngustară 
şi răspunse scurt. 

— Ascult. 

— Ţi-am spus să lansezi o operaţiune serioasă de urmărire 
a lui Newman. Şi ce se întâmplă? Acesta are tupeul să vină aici 
să mă anunţe că răscoleşte mizerii pe care le credeam 
îngropate. E foarte activ englezul ăsta şi-şi bagă nasul peste tot. 
Următorul lui obiectiv poate foarte bine să fie o vizită la Institut. 
Dacă nimereşte unde trebuie, dăm de belea. Aşa că poate să se 
ducă dracului securitatea pe care ai instalat-o. lei avionul şi te 
duci acolo urgent. Faci ce-ţi spun. Dublezi securitatea. 

— Am plecat... 


— Nu-ţi ridica fundul din scaun până nu-ţi spun eu că poţi 
să pleci. Tocmai mi-a venit o idee. Ceva mă nelinişteşte şi 
instinctul nu mă înşală niciodată. Există un lucru care ne scapă. 
Newman e deştept, însă e doar ziarist. Cred că în spatele lui e 
un alt creier care dirijează acţiunea împotriva mea. Înainte să 
pleci în nord, organizează o verificare a tuturor hotelurilor din 
orăşelul ăsta. Instruieşte oamenii să se intereseze de cei care au 
sosit aici săptămâna trecută. Englezi sau americani. 

— O să mă ocup. Altceva? 

— Da. Campania de instaurare a dominaţiei în Europa 
până la Urali. Pregătim o vastă operaţiune de plasare de bombe, 
pentru a crea şi mai mult haos - după care avansăm spre unele 
zone pe care nu le-am atins încă. Vreau ca lrina Serov, Mănescu 
şi Ziegler să fie transportaţi din pădure la Turku. Vor sta la hotel. 
Te ocupi de acte pentru ei. Vreau să fie acolo mâine. Orice 
opoziţie trebuie neutralizată. Între timp, mă voi apleca asupra 
altei chestiuni. 

— Ce chestiune, dacă-mi permiteţi să întreb? 

Galvone se ridică. Hauser, în ciuda căldurii - sub braţe 
avea pete umede - trepida de energie. Era avid de acţiune. 

— Tocmai ai întrebat. Continua să măsoare camera ca o 
panteră. Adam Carver a aranjat să ia masa diseară cu tipa care 
a venit cu Newman. Paula Grey. Ar putea s-o îmbete, s-o ducă în 
pat şi să scoată de la ea cât mai multe. In felul acesta, poate 
lovim în creierul din spatele acestei investigaţii asupra 
corporației noastre. Dă-i drumul, Frank. Cred că mă apropii de 
adevăratul inamic. 


Tweed luă prânzul cu Paula şi Dillon la restaurantul de la 
subsolul hotelului Marski. Ocupaseră o banchetă din capătul 
restaurantului, iar Tweed, care mânca repede, îşi terminase 
porţia de pui prăjit, învelit cu seminţe de susan şi pilaf cu şofran. 
Harry Butler, care tocmai se întorsese din Suedia, şedea pe un 
scaun, cu faţa la Tweed. 

— Peggy Vanderheld e ascunsă în casa din insula Omo în 
arhipelagul suedez, raportă. S-ar putea să ne trezim cu ea 
înapoi. E o doamnă agitată şi plină de energie şi nu-i place să fie 
lăsată singură. Pe faţa de obicei imobilă a lui Butler apăru o 
expresie de stânjeneală. Părea să mă placă. Dar nu cred, totuşi, 


adăugă în grabă. Voia lângă ea doar un bărbat care s-o 
protejeze. 

— Ar fi foarte periculos dacă s-ar întoarce, zise Tweed 
gânditor. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în puteri să-i scot ideea asta 
din minte, zise Butler. Dar, ca să mă asigur, i-am spus că mă 
poate găsi la Hesperia. Dacă se întoarce, sunt sigur că va veni 
direct la mine. 

— Ai făcut tot ce-ai putut, aprobă Tweed. Se uită la 
ceilalţi. Am încercat să mă pun în locul lui Hauser după 
confruntarea aceea cu Newman. Cred că trebuie să plecăm de 
la Marski chiar azi. 

— Şi unde să mergem? Întrebă Dillon printre înghiţituri. 

— La Hesperia, unde stă Butler. Dar ne înregistrăm sub 
nume false. Toţi trei. Deschise servieta pe care o adusese cu el 
şi-i strecură americanului un plic peste masă. Noul tău paşaport, 
deşi cei de pe-aici nu prea se omoară cu verificatul. Eşti 
cetăţean britanic acum. 

Dillon coborî paşaportul sub tăblia mesei şi-l deschise la 
paginile cu numele şi poza. Gemu. 

— Lawrence Dawlish. Nume de homosexual. Şi ştiu că 
sunt urât, dar poza asta e de groază. 

— E genul de fotografie care i se potriveşte oricărui bărbat 
ras complet. Şi ţi-am mai zis, nimeni nu se uită. Uite-l pe-al tău, 
Paula. Fotografia e reală. Cum ştii, avem mai multe la Park 
Crescent. Am adus câteva, în caz de nevoie. Am una şi pentru 
mine. Eu sunt Martin Baker. Ne mutăm după prânz. O simplă 
precauţie... care ne-ar putea salva viaţa. 

Dimineaţa următoare, Tweed luă un tren spre Turku 
pentru întâlnirea cu generalul Rebet. Era însoţit de Pete Nield, 
după o dispută câştigată de Nield. Tweed alesese să meargă cu 
trenul, deoarece, în comparaţie cu aeroportul, dintr-o gară era 
mai uşor să se strecoare neobservat din Helsinki. 

Gara principală era aproape de centrul oraşului Helsinki. 
Avea o faţadă ciudată, arhitectura aparţinând anilor 1930, iar 
Tweed presupuse că scăpase distrugerilor Celui de-al Doilea 
Război Mondial. Aranjă în aşa fel, încât să ajungă la colonia de 
case vechi din Turku cu câteva minute înainte de ora întâlnirii cu 
rusul. 


Ca să omoare timpul, se plimba cu Nield pe străzile în 
pantă, pavate cu bolovani, dintre casele vechi, de lemn. Nu era 
permis niciun fel de trafic şi totul arăta ciudat şi pustiu. Vremea 
se schimbase, iar nori negri de furtună se rostogoleau ca o 
armată invadatoare deasupra celui de-al doilea oraş ca mărime 
al Finlandei. Înăuntrul acelei colonii Tweed avea senzaţia că se 
află la mare distanţă de secolul al douăzecilea. 

La prânz se întoarseră la intrare, în faţa căreia opri un 
taxi, scris taxsi. Din el ieşi generalul Rebet, singur, într-un 
pardesiu închis la culoare şi şapcă. In timp ce acesta plătea 
şoferului, Tweed gândi că putea trece cu uşurinţă drept 
finlandez. Ce naiba îl făcuse să zboare aici de la Leningrad? 


Newman era ascuns în acelaşi pâlc de brazi din care se 
vedea clădirea INCUBUS-ului. Îl rugase pe Marler să-i deseneze o 
hartă a zonei, iar acesta îi făcuse pe plac, fără să-l întrebe ce 
are de gând. Ajungând acolo la opt dimineaţa, de-abia peste o 
oră văzu ceea ce spera. 

O limuzină Mercedes neagră opri aproape de intrarea în 
clădire. Un şofer în uniformă ieşi în grabă, deschise uşa din 
spate şi imediat îşi făcu apariţia Hauser însoţit de cineva. Privind 
prin lentilele binoclului împrumutat de la Marler, Newman îl 
identifică fără niciun dubiu pe Hauser. Îl recunoscuse pe 
american după mers, însă felul cum era îmbrăcat îl ului. În mod 
obişnuit, purta un costum scump, dar acum era într-un hanorac 
mototolit, blugi largi şi o şapcă având cozorocul tras peste nişte 
ochelari negri. Fără pince-nez? Arăta ca un marinar. 

— Ce se-ntâmplă jos? Întrebă Dillon de pe locul din spate 
al BMW-ului. 

— Hauser pleacă cine ştie unde... 

— Şi tipul care e cu el? 

— Adam Carver. În dimineaţa asta nu prea mai arată ca 
scos din cutie. Poartă blugi şi o geacă şifonată, ca şi şeful lui. 
Uite-i că pleacă... 

Poarta automată din gardul metalic se deschise, limuzina 
ieşi, îndreptându-se spre oraş. Cord Dillon mârâi. Când Tweed îi 
spusese că va lipsi probabil toată ziua, îl sunase pe Newman la 
Palace. 


— Ce faci azi? Îl întrebase. Eu stau degeaba. Pot să te 
ajut? 

Newman decisese că puţin sprijin n-avea cum să strice. lar 

Dillon era la fel de implicat ca şi el în dărâmarea INCUBUS- 
ului. Îi spusese americanului să fie la el în cincisprezece minute, 
altfel n-avea să-l mai găsească. 

Acum, în timp ce limuzina ieşea din raza lor vizuală, 
Newman porni motorul BMW-ului care alunecă în josul şoselei în 
spirala ce ducea la autostrada de dincolo de clădirea INCUBUS- 
ului. În două minute ajunse din urmă limuzina care alerga, 
depăşind aproape limita de viteză. 

Dillon duse mâna sub braţ unde avea Lugerul în tocul de 
umăr. Era mai bine să ţină arma asupra sa decât să o lase în 
cameră la Hesperia. Se bucurase că luase această precauţie, 
când îl văzuse pe Newman prinzându-şi şi el cureaua tocului în 
care avea pistolul Smith & Wesson, chiar înainte să plece de la 
Palace. 

— Te aştepţi la necazuri? Îl întrebă pe Newman. 

— Tu nu? După ce s-a întâmplat pe autostradă? 

— Care ţi-e planul? 

— Să nu mă dezlipesc de Hauser. L-am zgândărit ieri. Mai 
devreme sau mai târziu va reacţiona. Aşa a ajuns unde este. In 
vârf. 

— E proprietarul a jumătate din Statele Unite, nenorocitul, 
mormăi Dillon. Asta nu ne place. Se spune că are o treime din 
Senat în buzunar. Ce s-a întâmplat? 

Newman înjurase încet când cotise de pe autostradă, 
intrând în oraş, urmărind limuzina care ocolea centrul oraşului. 
De ambele părţi aveau teren cu iarbă şi pomi, pământ împădurit 
şi dealuri înverzite pline de poteci şerpuitoare. Newman făcu 
semn cu capul spre dreapta. 

— Într-o clipă o să vezi o casă trăsnită, cu turnulețe. Ceva 
ca din Disneyland şi foarte veche. Una din casele folosite de 
generalii ţarişti ca reşedinţă de vară acum o sută de ani, când 
Finlanda era principat rusesc. _ 

Dillon se uită pe fereastră. In spatele unor copaci se afla o 
casă stranie, zugrăvită în alb, aşezată pe o colină, cu patru 
etaje, balcoane decorative şi turnulețe la colţuri. 


— E casa lui Hauser din oraş, îl informă Newman. Cum a 
reuşit să cumpere un monument naţional ar fi interesant de 
ştiut. 

— Poate a dat bani cui trebuia dintre birocraţi? 

— Asta nu ţine în Finlanda. Eu presupun că, după cea 
înfiinţat atâtea uzine aici şi a asigurat atâtea locuri de muncă, 
guvernul îi e, natural, binevoitor. Am descoperit că a folosit 
aceeaşi tehnică şi în Suffolk, pe o rază de câţiva kilometri în 
jurul casei lui de-acolo, Livingstone Manor. Joacă rolul 
filantropului, recrutând o armată de spioni şi aliaţi. Da, cred că 
în următoarea jumătate de oră se va ivi o problemă. 

— Adică? 

Se îndepărtaseră de oraş, mergeau pe o autostradă ce 
trecea prin defileuri cu aflorimente de granit. Aproape că-i 
amintea lui Dillon de Vestul Sălbatic. Ici şi colo se vedea câte o 
casă izolată, un lac micuţ în faţa unei stânci. Din granit, 
bineînţeles. La distanţă, limuzina neagră luă o curbă largă. 

— Problema, îl informă Newman pe Dillon, e că suntem în 
drum spre aeroport. Localnicii îl numesc Seusta. Se pare că 
Hauser are de gând s-o şteargă cu avionul, iar maşina noastră 
nu zboară. 

— Luăm şi noi acelaşi avion. 

— Nu prea cred. Pun pariu că va folosi Learul. După toate 
aparențele, e vorba de o întâlnire secretă. Aşa se explică şi halul 
în care sunt îmbrăcaţi - ca să nu fie recunoscuţi... 

— Şah-mat! Ai avut dreptate, comentă Dillon în timp ce 
Newman parca BMW-ul. 

Ajunseseră la aeroport, unde limuzina neagră îi lăsase pe 
Hauser şi Carver care intraseră grăbiţi în clădire. Newman şi 
Dillon săriră şi ei din maşină, Newman scoase din portofel o 
legitimaţie de presă şi o băgă sub ştergătorul de parbriz. Poate 
avea efect. 

În clădirea mică a aeroportului - mică în comparaţie cu 
Heathrow sau Frankfurt - o luă repede pe urmele lui Hauser şi 
Carver, care ignorară itinerarul obişnuit al plecărilor. De la 

O fereastră îi privi pe cei doi precipitându-se spre Learul 
căruia 

i se făcea plinul. 

Şah-mat, repetă Dillon. Rahat. 

— S-ar putea să existe o cale... 


Newman se întoarse spre o uşă pe care scria Pază în 
finlandeză şi suedeză. Pe ultima o înţelegea. Bătu, o deschise, 
intră şi o închise, lăsându-l pe Dillon afară. Îşi flutură legitimaţia 
de ziarist. 

— Lucrez cu cei de la Poliţia de Protecţie, îi spuse 
ofițerului în uniformă care ridică privirea din spatele biroului. Am 
nevoie de planul de zbor al Learului de-afară. Sunaţi-l pe Mauno 
Sarin în Ratakatu, dacă vreţi. Trebuie să urmărim acest avion. 

— Atunci nu e cazul să pierdem timpul cu telefoane. Planul 
de zbor e pentru Turku. Avem un avion care decolează în 
aceeaşi direcţie în cincisprezece minute. Grăbiţi-vă. 

— Mulţumesc mult. Sarin vă va fi recunoscător. 

Cumpără bilete şi se urcară în avion cu câteva minute 
înainte să plece. Newman îi mulţumi lui Dumnezeu că Finlanda 
n-avea probleme cu terorismul - deci nu foloseau aparate care 
să le detecteze armele ce le purtau asupra lor. Cum se aşezară, 
uşa se închise, motoarele porniră cu un zgomot asurzitor şi 
aparatul de zbor începu să ruleze pe pista de decolare. 

— Când ajungem în Turku? şopti Dillon în timp ce avionul 
se ridica în cerul senin de un albastru orbitor. 

— Să sperăm că avionul ăsta o să întreacă Learul. Dacă o 
face, putem să-l aşteptăm pe Hauser şi să-l urmărim până la 
destinaţie. 


— Adam, hainele astea blestemate îmi amintesc de zilele 
când lucram ca hamal în portul din San Francisco, remarcă 
Hauser în timp ce Learul se desprindea de pământ. 

— Aţi străbătut un drum lung de-atunci. 

— Da, a fost un voiaj pe cinste şi încă nu s-a terminat. Bei 
ceva? _ 

— Apă minerală, răspunse Carver. li plăcea să-şi păstreze 
mintea limpede. Ce-i cu întâlnirea asta la care mergem? Diseară 
ar trebui să fiu înapoi în Helsinki. Mă întâlnesc cu Paula Grey. 
Bineînţeles, adăugă iute, pot să-i trag clapa dacă e necesar. Va 
fi cu atât mai plină de înflăcărare când am să-i fixez o nouă 
întâlnire. 

— Nu face asta, băiete. Poţi să scoţi informaţii preţioase 
de la demoazela asta. O să fii înapoi în Helsinki pe la sfârşitul 
după-amiezii. 


Hauser sorbi din paharul cu bourbon. Interiorul avionului 
era luxos. Stăteau unul lângă altul în fotolii de piele. În faţa lui 
Hauser, lângă peretele despărțitor, se afla un bar bine dotat a 
cărui uşă se deschidea şi se închidea prin apăsarea unui buton, 
în faţa lui Carver era un telefon conectat la un sistem de 
comunicaţii sofisticat ce folosea antenă satelit. Cu acest telefon 
Hauser îşi putea suna oricare dintre companiile risipite în toată 
lumea, iar conversaţia era înregistrată şi decodată automat la 
celălalt capăt al firului. Avionul era un sediu zburător al 
INCUBUS-ului. 

— Intâlnirea aceasta, începu Hauser, e strict secretă. Se 
opri şi mai bău din bourbon. Te-am luat cu mine, în caz că avem 
de discutat preţuri sau chiar să negociem un acord final. Însă 
mă îndoiesc că vom ajunge acolo, indivizii cu care lucrăm sunt 
de părere că timpul e o armă cu care îi înfrângi pe nerăbdători. 
Aşa că le ofer un târg pe care nu-l pot refuza. 

— lau şi eu parte la întâlnire împreună cu dumneavoastră? 

— Nu cred. Oamenii sunt obsedaţi în ceea ce priveşte 
măsurile de protecţie. Atât de obsedati, încât nici cei din ţara lor 
nu ştiu că se află în Turku. 

— Deci, ceva neoficial, presupun? 

— Presupui corect, băiete. 

— Cum ţinem legătura, dacă va fi necesar? 

— li las într-o cameră şi vin să mă consult cu tine în 
cealaltă. 

— Puteţi să fiţi puţin mai explicit? insistă Carver. M-ar 
ajuta să ştiu dinainte ce se întâmplă. Aş găsi mai repede soluţii. 

Hauser făcu iar o pauză. 

— Da, e bine să ştii. E o delegaţie rusească de comerţ - le 
surâde ideea mea de a înfiinţa companii private în Rusia. Noi 
vom deţine cincizeci şi unu la sută din acţiuni - ceea ce ne 
asigură controlul ca de obicei. Totul e nou pentru ei, aşa că 
trebuie să-i duc de mână. 

— Probabil că aţi muncit din greu să obţineţi o astfel de 
tranzacţie, remarcă Adam Carver, încurajându-l la dezvăluiri. 

— E muncă de Sisif. Ţărănoii ăia trăiesc încă în secolul 
trecut. Am luat masa o dată cu un înalt funcţionar. Locuise în 
Vest, era bine îmbrăcat. Când ni s-a servit supa, şi-o arunca în 
gură ţinând lingura ca pe o lopată. Hauser îi făcu o 
demonstraţie, plecând capul şi smucind mâna din cot. Ţărani, 


repetă. Şi toţi trei bărbaţii cu care urmează să mă întâlnesc sunt 
mari demnitari. E timpul să-i civilizăm. 

— Unde în Turku va avea loc întâlnirea? 

_— Ultimul loc unde te-ai aştepta să găseşti trei demnitari 
ruşi. In cele două colibe pe care le-am cumpărat în colonia de 
case vechi... 

28 

După ce-şi cumpără bilet, generalul Rebet intră în colonia 
de case vechi şi dădu mâna cu Tweed şi Nield. 

— Sugerez să ne plimbăm puţin prin locul acesta ciudat, 
zise după ce se uită la ceas. 

Nield rămase câţiva paşi în urma lor. Tinea mâna dreaptă 
în haină, lângă Browningul automat, băgat în cureaua de la 
pantaloni. Împrumutase arma de la Paula. 

— Aţi folosit cuvântul criză, spuse Tweed, trecând direct la 
subiect. Ce se întâmplă? De ce ne aflăm aici? 

— Să fim martorii unei întâlniri între Franklin D. Hauser şi 
trei membri ai Biroului Politic. Kazbek, mareşalul Zaikov şi 
Dikoian. Şi tot nu ştiu care dintre ei este îngerul, trădătorul. 

— Speraţi să aflaţi de data asta? 

Rebet ridică din umeri. Urcau pe o stradă în pantă, 
pietruită, cu căsuțe de ambele părţi. 

— Informatorii mei - care-şi riscă viaţa permanent - au 
aflat că întâlnirea va avea loc aici şi cine va veni. 

— Cum călătoresc cei trei? Probabil că nu vor să se ştie în 
Finlanda de sosirea lor. În mod sigur, prezenţa mareşalului 
Zaikov ar crea panică printre membrii guvernului finlandez. 

— Asta mă intrigă cel mai tare. Felul în care călătoresc. 
Doi dintre ei - nu ştiu care - zboară prin Aeroflot la Turku. 
Acoperirea lor este expoziţia comercială care se deschide astăzi 
la Turku. Au o cabină separată în avion. La bord se mai află şi o 
delegaţie mai mică ce vizitează târgul. Cei doi din Biroul Politic 
se vor duce direct la o maşină care îi va transporta acolo. 

— lar cel de-al treilea? 

— Nici identitatea lui n-o cunosc. El a zburat la Tallinn în 
Estonia, de partea cealaltă a Golfului Finic. De-acolo va merge 
cu un iaht rapid la una dintre insulele arhipelagului, apoi va 
străbate cu un vas de pescuit distanţa scurtă până la Turku. 

— O rută complicată. Pare să-i semene îngerului. 


— Sunt de acord. Problema va fi să aflăm care dintre cei 
trei soseşte aici singur. 

Tweed se opri lângă Rebet. Ajunseseră aproape în vârful 
pantei. O frânghie ce le ajungea până la talie bara drumul. Un 
bărbat îmbrăcat în haine de lucru ridică o mână. Li se adresă în 
engleză. 

— Strada e în reparaţie. Astăzi nu puteţi înainta mai mult 
peaici. 

Cu doisprezece paşi în urma lor, Nield apucă strâns 
Browningul. Observase umflătura de sub salopeta muncitorului, 
în dreptul umărului. Oare muncitorii finlandezi purtau arme de 
obicei? 

Tweed dădu din cap şi privi lung dincolo de frânghie. Două 
cabane mari de lemn se aflau una lângă alta, având doar o alee 
micuță între ele. Perdelele şi draperiile erau trase. În ciuda 
norilor negri de furtună care se adunau, era încă lumină. Cei doi 
bărbaţi se întoarseră. 

— Am găsit locul de întâlnire, şopti Rebet. 

Aşa cred. Dar la ce oră? 

Rebet se uită la ceas. 

Urmează să fie aici în cincisprezece minute. 


Aparatul de zbor al companiei Finnair se lăsă uşor pe pista 
de aterizare din Turku. Fu lăsată scara mobilă. În timp ce 
cobora, cu Dillon în urmă, Newman ridică ochii spre cer. Un Lear 
jet se pregătea să aterizeze. Ajunseseră cu câteva minute 
înaintea lui Hauser. 

— Eu rămân aici, zise Newman după ce intrară în holul 
aeroportului. Tu du-te şi fă rost de un taxi. Dă-i şoferului un 
bacşiş gras. Spune-i că aşteptăm un pasager... 

Newman se duse la o fereastră de unde se vedea 
aerodromul. Learul ateriză, încetini şi se opri. O limuzină neagră 
îi ieşi în întâmpinare. Lui Hauser păreau să-i placă maşinile 
negre. Newman duse binoclul la ochi, îl îndreptă spre partea din 
spate a Mercedesului, memoră numărul de înmatriculare, ieşi 
repede şi se duse la locul unde Dillon aştepta lângă un taxi. 

— Vor pleca dintr-un minut într-altul, Cord. Urcă. 

Inăuntru, Newman îi dădu instrucţiuni precise şoferului, 
inclusiv numărul de înmatriculare. Menţionă în treacăt că sunt 


reporteri, că îi interesează cei doi pasageri din limuzină, că 
strâng informaţii pentru un articol. 

— Înţeleg, zise şoferul, porni, apoi se opri. 

După ce limuzina îi depăşi, începu s-o urmărească fără 
ostentaţie, păstrând o distanţă rezonabilă. Parcurseră o distanţă 
mică, după care şoferul le vorbi peste umăr. 

— S-ar părea că se îndreaptă spre aşezarea de case vechi. 
Aţi auzit de ea? 

— Am auzit, răspunse Newman. 

Taxiul încetini. 

Tweed şi Rebet se postaseră într-o căsuţă la care publicul 
avea acces. Stăteau lângă fereastră. Incăperea era întunecată, 
mobila greoaie şi veche, în concordanţă cu moda timpului. 
Paznicul căsuţei, decizând că sunt inofensivi, îi lăsase singuri. 

— Am impresia că vine Hauser, zise Tweed. 

Carver sări din limuzină în clipa în care opri, cumpără 
două bilete şi intră în colonie împreună cu Hauser. Cei doi o 
luară direct pe strada pietruită ce ducea la locul unde se 
presupunea că se face reparația. Rebet se uită din nou la ceas. 

— Această operaţiune este înfăptuită cu mare precizie. Cei 
trei trebuie să apară în orice clipă. 

Pete Nield, stând lângă Tweed, se uită pe fereastră şi văzu 
un taxi oprind. Împietri şi-i dădu un ghiont uşor lui Tweed, având 
grijă să nu-l vadă Rebet. Tweed îşi păstră o expresie impasibilă 
când îi văzu pe Newman şi Dillon plătind şoferul, cumpărând 
bilete şi pătrunzând în colonie. 

În sinea lui fierbea. Ce naiba credea Newman că face? 
Cum de îşi făcuse apariţia aici în acest moment ultrasensibil? 
Înjurând în gând, îşi păstră expresia indiferentă. Cei doi merseră 
repede spre casa faţă în faţă cu cea de unde-i observa Tweed. 
Amândoi aveau grijă să nu fie văzuţi, iar Newman privea 
încordat de după colţul casei. Tweed presupuse că-i urmărea pe 
Hauser şi Carver, care urcau spre locul de întâlnire. 

— Acei doi vizitatori par foarte interesaţi de Hauser, 
remarcă Rebet. 

— Probabil paznici de la INCUBUS, sugeră Tweed. Hauser 
nu prea călătoreşte fără protecţie. 

— Poate aveţi dreptate, răspunse Rebet cu suspiciune. 
Vine alt taxi... 


Newman îl auzise şi el. Îl luă pe Dillon de braţ şi amândoi 
se strecurară înăuntru pe uşa deschisă a casei, înainte ca taxiul 
să ajungă la intrare. Procedează exact ca noi, îşi spuse Tweed: 
observă dintr-un loc ferit privirilor. 

Taxiul se opri şi trei bărbaţi ieşiră, unul dintre ei plătind 
şoferului. Erau îmbrăcaţi în impermeabile subţiri şi purtau şepci. 
Tweed îi privi fix în timp ce intrau în colonie. Trei bărbaţi. 
Mareşalul Zaikov, Viktor Kazbek, Anatoli Dikoian, reuşind să 
arate eleganţi chiar şi în impermeabile uzate şi cu şapcă pe cap. 

— La naiba! 

Rebet izbi cu pumnul în palma celeilalte mâini. 

Toţi trei au apărut împreună. Acum n-am cum să-mi dau 
seama cine e cel pe care-l căutăm. 

— Unul dintre ei şi-a jucat cărţile inteligent, remarcă 
Tweed. A venit la țărm de pe vasul de pescuit foarte devreme, 
după aceea i-a aşteptat pe ceilalţi doi într-un taxi la un loc 
dinainte stabilit, li s-a alăturat şi-au venit aici. Singurul punct 
slab al acestei teorii e cum le-a explicat celor doi ocolul pe care 
l-a făcut. A 

— Asta pot să vă spun. In Estonia sunt tulburări, după cum 
ştiţi. Un membru al Biroului Politic trebuia să meargă în secret 
să vadă care e situaţia. Acest motiv i-ar satisface pe cei doi care 
nu sunt îngerul. Necazul e că nu ştiu cine s-a dus la Tallinn. 

Nield, plin de tact, se mutase la altă fereastră, respectând 
caracterul particular al conversaţiei lor. Acum îi anunţă pe un 
ton scăzut: 

— Mai vin două taxiuri. 

Cei trei membri ai Biroului Politic sovietic dispăruseră pe 
strada pe care urcaseră Hauser şi Carver. Mareşalul Zaikov o 
luase înainte singur, urmat de Dikoian şi Kazbek care mergeau 
unul lângă altul, observase Tweed. 

Şapte oameni se revărsară din cele două taxiuri. Câtorva 
le ieşeau gâturi de sticlă din buzunare, iar vreo doi începură să 
danseze pe trotuar în timp ce şoferilor li se plătea cursa. Rebet, 
cu gura strânsă, se dădu şi mai aproape de fereastră. 

— Dumnezeule! Aştia sunt gărzi KGB deghizate în 
marinari. Asigură protecţia celor trei - mi s-a părut mie ciudat 
felul în care au venit singuri. În mod sigur, sunt înarmaţi. 

Tweed era îngrijorat. Newman şi Dillon erau încă ascunşi 
în coliba de vizavi. Şi mai devreme îl văzuse pe Newman 


trăgându-şi haina în jos. Tweed cunoştea gestul: Îl făcea ca să 
se asigure că arma pe care o avea asupra lui e ascunsă. Situaţia 
devenea explozivă. 

— Procedează inteligent, comentă Rebet cu amărăciune, 
privindu-i pe cei şapte bărbaţi care cumpărară bilete şi intrară 
veseli în colonie. 

Ofereau o imitație perfectă a unui grup de marinari care 
nu erau beţi, dar încercau să se bucure cât mai mult de un scurt 
concediu pe uscat. Câţiva îşi puseră braţele în jurul umerilor şi-o 
luară tropăind în susul străzii, pe unde urca-seră şi cei trei 
bărbaţi din Biroul Politic. 

— Asta chiar că ne face şah-mat, zise Rebet. 

— Nu neapărat, replică Tweed. Ştii dacă îngerul se va 
întoarce pe acelaşi drum pe care a venit? 

— Punând la un loc puţinul pe care l-am aflat de la 
informatorii mei, da. N-are încotro. Oficial, a zburat cu avionul la 
Tallinn. Trebuie să se întoarcă la Moscova tot din Tallinn. 

— Folosind exact aceeaşi rută? insistă Tweed. Întâi vasul 
de pescuit, pe urmă iahtul care să-l ducă la Tallinn? 

— Aceeaşi. În ordine inversă. 

— Atunci lăsaţi-mă să schimb câteva cuvinte cu asociatul 
meu. 

Tweed se duse la fereastra unde stătea Nield şi privea 
afară, îi dădu instrucţiuni cu voce scăzută. 

— Pete, i-ai văzut pe cei trei care au venit imediat după 
Newman şi Dillon? Bine. Am să-ţi dau o sarcină dificilă, însă e de 
importanţă vitală. Vreau să faci rost de un mijloc de transport ca 
să urmăreşti taxiul cu care vor pleca de-aici. Unul dintre ei se va 
îndepărta, într-un fel sau altul, neobservat de ceilalţi, care se 
vor duce la aeroport. Vreau să nu te dezlipeşti de cel care se va 
desprinde de grup. Va pleca din Turku pe un vas de pescuit ce-l 
va duce undeva în arhipelag, unde-l aşteaptă un iaht. E clar 
până acum? 

— Foarte clar. 

— Aş dori să-l urmăreşti pe mare cât e posibil. Pe lângă un 
mijloc de transport, fă rost şi de un aparat de fotografiat. 

— Am înţeles. Nield îşi asumase formidabila misiune fără 
să crâcnească. Am o singură obiecţie - mă aflu aici să vă 
protejez. Nu pot fi în două locuri în acelaşi timp. 


— Newman şi Dillon sunt în casa de-acolo. Pot să-ţi ia ei 
locul. 

— Atunci am plecat... 

— Ai bani de ajuns? 

Destui pentru ce am nevoie. 

Tweed privi silueta subţire şi agilă mergând iute spre 
ieşire. 

Era evident că găsise o modalitate de abordare a misiunii 
dificile şi periculoase pe care i-o încredinţase Tweed. 

Tweed se îndreptă cu paşi mari spre casa de vizavi. Cu 
coada ochiului văzu la distanţă capătul străzii pe care-o urcase 
cu Rebet. Trei dintre aşa-zişii marinari stăteau rezemaţi de 
pereţii caselor, puţin mai jos de zona împrejmuită cu frânghie. 
Mai rămâneau patru: ei păzeau, probabil, celelalte părţi pe unde 
se putea pătrunde spre cele două case. Ar fi dat mult să ştie ce 
se întâmpla înăuntru. Uşa casei de vizavi era deschisă, Newman 
îi făcu semn să intre şi închise uşa în urma lui. Dillon stătea 
lângă o fereastră cu Lugerul la şold. ` 

— Aş putea să ştiu ce naiba se întâmplă aici? Intrebă 
Tweed. 

Newman, fără să prezinte vreo scuză, îi povesti cum îl 
urmăriseră pe Hauser de la sediul său din Helsinki. Tweed se 
aşeză şi ascultă dând din cap. 

— Presupun că nu pot să te învinovăţesc... 

— Sper că nu, i-o întoarse Newman. Misiunea noastră este 
să aflăm ce plănuieşte Hauser. Cine sunt indivizii ăia ciudaţi 
care au sosit adineauri? 

— Emisari, răspunse Tweed enigmatic. 

— Prietenul tău de vizavi a dat de belea, îi strigă Dillon. A 
scos capul afară când ai ieşit şi cred că a fost văzut. Vreo doi 
nenorociţi de marinari tocmai au intrat... 

— Trebuie apărat! Cu orice preţ, ordonă Tweed. 

Newman şi Dillon ieşiră imediat şi traversară agale. 
Newman aruncă o privire în susul străzii, văzu că ceilalţi indivizi 
stăteau de vorbă cu spatele la el. Deschise încet uşa casei cu 
pistolul Smith & Wesson 38 în mână. Dillon îl urmă, ţinând 
Lugerul tot la şold. 

Atmosfera din interior era îngreunată de umiditatea care 
se lăsase peste Turku. Când Newman şi Dillon intrară fără 
zgomot, Rebet stătea cu spatele la perete şi mâinile ridicate, 


faţă în faţă cu doi bărbaţi. Ambii aveau câte un pistol Makarov 
îndreptat spre el. Rebet vorbi pe un ton ferm. 

— Starkov, îţi ordon ţie şi celui care te însoţeşte să vă 
puneţi la loc pistoalele... 

Vorbise în engleză, văzându-i pe Newman şi Dillon intrând. 
Drept răspuns, cei doi strânseră mai tare pistoalele, 
îndreptându-le drept spre Rebet. 

— În locul vostru, m-aş lăsa păgubaş... începu Newman. 

Primul individ se întoarse, ţintind spre Newman. Se auzi o 
împuşcătură. Rusul căzu în timp ce celălalt îşi îndreptă pistolul 
spre Dillon. Răsună o a doua împuşcătură şi se prăbuşi şi el pe 
podeaua de scânduri, lângă colegul său. 

Rebet făcu un salt, se aplecă, le controlă pulsul la gât. 
Clătină din cap şi se ridică. 

— Sunt morți, îi spuse lui Newman. Vă mulţumesc că 
mi-aţi salvat viaţa. Dar trebuie să plecăm de-aici cât mai 
repede. 

Newman ridică un Makarov, îi băgă ţeava într-o pernă de 
piele de pe canapea şi apăsă pe trăgaci. Făcu acelaşi lucru cu al 
doilea Makarov, pe urmă întoarse perna să ascundă găurile de 
gloanţe, puse câte un pistol în mâna dreaptă a fiecărui rus, 
scoase o sticlă din buzunarul unuia din ei, împroşcă votcă peste 
gurile cadavrelor şi lăsă sticla pe o masă. Auziseră ceilalţi 
gardieni împuşcăturile? Chiar în acel moment trecuse un avion. 
Rebet rămase pe loc, urmărindu-l pe Newman cu interes. 

— Acum să ne întoarcem în cealaltă casă, dar cu mare 
grijă, îi avertiză Newman. 

Deschise uşa şi aruncă o privire în susul străzii. Acolo 
părea să aibă loc o ceartă. Stăteau cu spatele, gesticulând. Le 
făcu semn celorlalţi şi-o luă la fugă spre cealaltă casă. Tweed le 
deschise uşa şi-o închise uşor în urma lor. 

— Ce s-a întâmplat? Unde sunt cele două gărzi? 

— Morți... 

Newman îi explică succint ce se petrecuse. După ce 
termină, Rebet zise: 

— Mi-a salvat viaţa - de fapt, amândoi au făcut-o. A fost o 
idee genială să însceneze că s-au ucis unul pe altul. S-ar putea 
să fie luată de bună când vor fi găsiţi. 


— Ceea ce se va întâmpla dintr-o clipă într-alta. Trebuie să 
plecăm de-aici, zise Tweed cu hotărâre. Neobservaţi, dacă se 
poate. Imediat... 

— Ce s-a întâmplat cu Pete Nield? Întrebă Dillon. 

Poate să-şi poarte de grijă şi singur. Am zis că trebuie s-o 
luăm la picior. Acum! 

Porniră cu Newman în frunte. Verifică dacă paznicii sunt 
încă prinşi în discuţie şi văzu doi dintre ei coborând tacticoşi 
strada spre ei. Se întrebau probabil unde le erau tovarăşii. 

Făcu semn cu mâna spre Tweed care privea din pragul uşii 
ce dădea spre ieşire. Cei patru bărbaţi ieşiră în grabă din 
colonie, iar Tweed alergă spre un taxi parcat la mică distanţă. 
Săriră toţi înăuntru şi Tweed îi spuse şoferului să-i ducă în 
centru, la Akateeminen Bookshop, primul loc care-i veni în 
minte. În timp ce maşina se îndepărta, privi pe geamul din 
spate. Până când taxiul luă colţul, nu apăru nici-o gardă. 

— Am scăpat, îi şopti lui Rebet. Cum a zis Wellington la 
Waterloo, am avut un noroc chior. 

— Dar tot n-am aflat cine e îngerul, îi şopti şi Rebet. 

— S-ar putea să aflăm în curând. 

Spunând aceste cuvinte, pe Tweed îl cuprinse îngrijorarea 
în privinţa lui Pete Nield şi a misiunii pe care i-o dăduse. Putea fi 
mult mai periculoasă decât anticipase. 

29 

Pete Nield se întoarse în colonie echipat complet. Mergea 
pe o motocicletă Honda puternică pe care o cumpărase la mâna 
a doua. Haina de la costum era împăturită frumos în portbagaj şi 
purta o geacă de piele, iar pe cap ceva asemănător unei căşti 
marţiene, cu ochelari de protecţie imenşi. Trase lângă bordură, 
la mică distanţă de intrarea în colonie, şi îşi aprinse o ţigară. 

Cheltuise o mulţime de bani, însă, din fericire, Tweed 
insista ca agenţii lui să aibă la ei o cantitate generoasă din 
valuta ţărilor în care călătoreau, astfel încât Nield avusese 
destule markkaa. După ce cumpărase Honda, gonise spre port. 
Nu trebuise să cheltuiască prea multă energie ca să-l convingă 
pe căpitanul unui vas de pescuit mic şi rapid să aibă 
ambarcaţiunea pregătită permanent de plecare, după ce-i 
arătase onorariul pe care-l oferea. 

— Jumătate acum, jumătate la sfârşit, insistase Nield. 


Browningul automat al Paulei îl avea băgat în curea, sub 
geacă. E o zi al naibii de fierbinte pentru geacă de piele, gândi 
în timp ce-şi fuma ţigara, dar trebuia să arate ca un curier. 
Cumpărase şi un aparat de fotografiat japonez, cu obiectiv de 
mărit pus bine acum în portbagajul din faţă. 

Nu pot decât să transpir şi s-aştept îşi spuse, ştergându-şi 
fruntea. 

Umiditatea creştea. Cerul era acoperit de nori negri, dar 
asfaltul încă mai radia căldură. Nield era obişnuit cu aşteptarea: 
asta-i ocupa jumătate din timp într-o misiune. Tocmai stinsese 
mucul ţigării, când văzu trei bărbaţi intrând în grabă într-un taxi 
pe care-l comandaseră probabil prin telefon. 

Un bărbat ca un urs, cu o coamă de păr negru şi barbă de 
aceeaşi culoare. Altul mult mai mic şi mai subţire care se mişca 
iute şi cu graţie. Al treilea era scund şi foarte voinic, mergând cu 
pas milităresc. Taxiul se îndepărtă. Nield apăsă starterul şi îl 
urmă. 

Dacă ar fi fost acolo să observe, Tweed ar fi admirat 
precizia militară a plecării. La scurt timp după ce Nield 
demarase, sosiră încă două taxiuri. Şapte bărbaţi intrară în cele 
două vehicule. Patru, în primul, doi dintre ei cărând pe unul care 
nu se ţinea pe picioare şi părea beat. Încă trei urcară în al doilea 
taxi, dar din nou un bărbat, şi el. Mirosind a votcă, fu cărat 
înăuntru. După aceea maşinile porniră în aceeaşi direcţie ca şi 
primul taxi. 

La câteva minute, o limuzină neagră trase lângă bordură. 
Hauser apăru la capătul străzii împreună cu Adam Carver. 
Auzise de descoperirea celor două cadavre şi se uită cu grijă în 
jur înainte să intre în partea din spate a limuzinei, urmat de 
Carver. In timp ce maşina demara, Hauser îi dădu instrucţiuni 
şoferului, apoi se întoarse spre Carver. 

— Adam, te las la gară. Te întorci cu trenul la Helsinki, ca 
să poţi lua masa diseară cu individa aia, Grey. Eu am de lucru la 
sediul de-aici. O să mă întorc mai târziu cu Learul... 


Pete Nield privi prin ochelarii de protecţie taxiul care se 
opri într-o zonă liniştită de la marginea oraşului Turku. Încetini, 
opri lângă bordură şi începu să caute prin sacul atârnat de gât, 
prefăcându-se că verifică o livrare. 


În faţa taxiului pe care-l urmărise era parcat un alt taxi. 
Văzu cum se deschide uşa celui în care se aflau cei trei bărbaţi. 
Un microbuz îi blocă perspectiva câteva secunde vitale, pe urmă 
zări o figură nedesluşită dispărând în taxiul parcat în faţă. 

Fluieră încet. O schimbare. După care maşină să meargă 
acum? Umiditatea îl apăsa pe creier. Desigur! Tweed îi spusese 
să-l urmărească pe cel care se despărţea de ceilalţi. Cum naiba 
prevăzuse Tweed manevra asta? 

Se îndepărtă de bordură când primul taxi se puse în 
mişcare. Se uită din nou în oglinda retrovizoare. Cele două 
taxiuri pe care le observase în spatele lui mai devreme erau tot 
acolo. Fu extrem de uşurat când verifică peste un minut şi văzu 
că dispăruseră. Probabil că se aflau în legătură cu taxiul pe 
care-l lăsase în urmă. 

In câteva clipe aerul deveni sărat şi apăru portul. Taxiul 
mergea încet de-a lungul unui chei. La distanţă se profila o 
pădure de catarge legănându-se încet. Bătea o briză puternică. 
Nield încetini pe chei, văzu taxiul oprindu-se lângă un vas mare 
de pescuit şi opri şi el lângă ambarcaţiunea mai mică. Timoneria 
era la pupa, iar căpitanul vânjos şi cu faţa zbârcită îi făcu semn 
cu mâna dinăuntru. 

Englezul răspunse, dând din cap, descălecă de pe şaua 
motocicletei şi o ridică pe vas. Sări şi el după ea, trase o bucată 
de prelată şi o acoperi. Işi scoase casca şi o băgă sub prelată. 

Dezbrăcă geaca şi o aruncă undeva să nu se vadă. Băgă 
mâna sub prelată, deschise portbagajul din spate, scoase haina 
împăturită şi o îmbrăcă. Era surprinzător de răcoare în port. 
Scoase apoi aparatul de fotografiat din portbagajul din faţă şi îl 
puse sub prelată, să-i fie la îndemână. Nield era cunoscut pentru 
atenţia meticuloasă pe care-o acorda detaliilor. 

Sări înapoi pe chei de pe vasul care se balansa şi începu 
să-şi mângâie mustaţa frumos tăiată, urmărind pasagerul din 
taxi dispărând la bordul vasului de pescuit. Căpitanul vasului 
său, care vorbea engleza şi care-i spusese lui Nield că-l cheamă 
Savola, dăduse deja drumul motorului, ce zumzăia încet. 

Peste câteva minute Nield mulţumi stelelor sale norocoase 
că-şi luase precauţii, schimbându-şi total înfăţişarea - apărură 
încă două taxiuri după ce primul se îndreptă înapoi spre oraş. 
Trecură pe lângă el şi se opriră lângă vasul la bordul căruia 


urcase al treilea bărbat. Lui Nield îi părură aceleaşi maşini pe 
care le văzuse în oglinda retrovizoare. 

Işi aprinse o ţigară şi, cu vântul în spate, privi cum şapte 
bărbaţi ieşiră din taxiuri şi urcară pe vas. Doi păreau beţi morţi 
şi fură căraţi sus. Nield strânse buzele. Cel de-al treilea bărbat 
era probabil un personaj important ca să fie escortat de atâtea 
gărzi. Se încruntă când văzu două gărzi reapărând pe chei, să-şi 
dezmorţească picioarele. Îşi pierduseră mersul săltat de 
marinar, păşeau acum în sus şi în jos drepţi şi agili. Căpitanul 
Savola i se alătură pe chei. 

— Vasul ăla mare de pescuit e cel pe care vreau să îl 
urmăreşti, îi spuse Nield. 

Savola, un individ scurt şi greoi, cu umeri laţi şi gura mare 
sub un nas agresiv, îi amintea lui Nield de filmele vechi pe care 
le văzuse la televizor cu Edward G. Robinson. Fuma dintr-o pipă 
curbată care nu era aproape niciodată aprinsă. Scoase un chibrit 
şi-l ţinu deasupra pipei. 

— Ala e A/skăr. Suntem o comunitate, ne cunoaştem toţi 
între noi. Căpitanul de pe A/skăr mi-a spus că a fost închiriat de 
sovietici - o echipă de oceanografi pentru cercetări. Asta zic ei. 
Pentru spionaj mai probabil. 

— Ştie despre mine? Intrebă Nield, construind deliberat o 
propoziţie afirmativă. 

— Cum să ştie? Habar n-am avut până acum că ăsta e 
vasul pe care trebuie să-l urmăresc. lar suma pe care mi-aţi 
plătit-o vă asigură discreţie deplină. Primiţi exact ce doriţi. 

— Poţi ţine pasul cu A/skăr? 

Nield se uită la vasul mult mai mic al lui Savola, Skăret. 
Era minuscul, comparat cu cel al ruşilor. Savola pufăi din pipă. 

— Pot să mă iau cu ei la întrecere până la Kattegat, dacă e 
nevoie. Motorul pe care îl auziţi e puternic, iar acum două luni 
am făcut vasului o revizie generală. Căpitanul vasului A/skăr e 
zgârcit când e vorba de întreţinere. Ciocăni restul de tutun din 
pipă şi-l strivi sub gheata uriaşă. Cred că este cazul să urcăm la 
bord. Au pornit motorul A/skărului. 

Desfăcu odgoanele de pe bolard. 

Nield îl urmă pe căpitan în timoneria strimtă. De-acolo 
vedea mai bine vasul pe care-l urmăreau. Sper că nu se supără 
dacă le fac fotografii, gândi el în timp ce Skăret ieşea încet de la 
chei, îndreptându-se spre larg. 


Se aflau în secolul al douăzeci şi unulea. După ce-l lăsă pe 
Carver la gara din Turku, maşina îl duse pe Hauser la sediul 
INCUBUS. O altă clădire cilindrică, având pereţii din sticlă 
albastră opacă şi douăzeci de etaje. Cea mai înaltă clădire din 
Turku. 

Hauser stătea în ciudata cameră de interogatoriu de la 
ultimul etaj. Era aşezat la o masă care susţinea o consolă, cu 
faţa spre un geam prin care nu se vedea decât din partea lui. 

Vedea în fiecare dintre cele trei încăperi din spatele lungii 
ferestre. Ocupantul fiecărei camere izolate fonic nu-l putea 
vedea. 

Operând butoanele de pe consolă putea comunica cu 
persoanele din cele trei încăperi, câte unul o dată. Hauser avea 
un microfon suspendat la nivelul gurii, ca şi cei trei pe care-i 
vedea atât de clar. 

In camera din dreapta stătea Helmut Ziegler, fostul şef al 
STASI din ceea ce fusese Germania de Est. În cea din centru, 
stând dreaptă pe scaun, se afla Irina Serov, iar în cea de-a treia 
cameră era lon Mănescu. Hauser i se adresă Irinei Serov. 

— Numele meu e Morrow. Sunt şeful tău. Crezi că eşti 
pregătită să te întorci clandestin în Uniunea Sovietică, Irina? 

— Un astfel de drum ar trebui plănuit cu multă grijă. 

— Va fi. Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Mai întâi, spuneţi-mi ce însărcinare voi avea. După 
aceea am să vă răspund. ` 

Căţea tupeistă, gândi Hauser. Işi împinse pince-nez-ul mai 
sus pe nas. Da, fusese o alegere corectă s-o pună la comanda 
operațiunilor subversive. 

— In Uniunea Sovietică au fost introduse pe ascuns 
explozibile. Vreau să fie folosite pentru a le submina traficul 
feroviar şi a produce şi mai multă dezordine, astfel încât să aibă 
o nevoie disperată de ajutor şi îndrumare tehnică. lar condiţiile 
le voi discuta eu. Tu vei alege punctele strategice de plasare a 
explozibilului. Tu vei alege oamenii care să-l pună. Răspunsul, te 
rog. 

— Cred că va fi posibil. Tulburările cresc în aproape toate 
republicile. Haosul ne va da ocazii perfecte pentru a crea şi mai 
mult haos. Sugerez să ne concentrăm asupra căii ferate 


transsiberiene şi asupra tuturor căilor ferate care ies din 
Moscova, unde este punctul central al reţelei feroviare. Am o 
întrebare, domnule Morrow. Pe unde introducem explozibilul în 
Rusia? 

Hauser ezită. Irina îl impresionase. Stătea foarte sigură pe 
sine, îmbrăcată într-o bluză strimtă şi fustă scurtă care-i puneau 
în evidenţă silueta superbă. E femeia căreia nu-i rezistă niciun 
bărbat, gândi. 

— Ruta explozibilelor e stabilită deja, îi spuse. Baza e aici 
în Finlanda. Le ducem din Laponia spre nord, de unde le trecem 
peste graniţa sovietică. 

— O alegere perfectă. 

— Dar înainte să preiei comanda acestei operaţiuni, mai e 
un lucru pe care vreau să-l faci aici, în Finlanda. O chestiune de 
seducţie. Aşteaptă un minut. 

Hauser apăsă pe butonul de comunicaţie cu camera din 
dreapta. Ziegler era mic de statură şi voinic. Avea peste 
patruzeci de ani, nu purta barbă sau mustață, iar părul blond 
era tuns en brosse. Sprâncenele groase aproape se întâlneau 
într-o linie deasupra nasului cârn, avea o expresie de răutate în 
jurul gurii cu buze strânse şi fălci agresive. Se foi nerăbdător în 
scaun pînă când Hauser îi dădu instrucţiunile. 

Avea să organizeze mişcări sociale, demonstraţii, atacuri 
cu bombe, toate în Germania. Vina pentru toate acestea trebuia 
să cadă asupra unui grup terorist reînviat, Facţiunea Armata 
Roşie. Mai mult decât atât, Ziegler avea misiunea să contacteze 
UTS-ul, mişcarea pentru eliberarea Ucrainei, cu baza în 
Munchen. Dacă făceau să pară că Ucraina, pe locul doi ca 
importanţă între republicile sovietice, s-ar putea desprinde de 
Uniune, preşedintele sovietic ar avea destule pe cap şi n-ar 
observa penetrarea ţării de către Hauser. 

Hauser trecu apoi la lon Mănescu, cel cu faţa numai 
unghiuri. Ordinele lui fură şocante. 

— Trebuie să menti cazanul din Balcani în fierbere. Ţintele 

— Budapesta, Sofia şi Bucureşti. Pune-i pe jar pe toţi 
de-acolo... 

Terminând de dat instrucţiunile lui Mănescu, se întoarse la 
Irina care continua să stea cu spatele drept, privind fix oglinda 
din faţa ei, de parcă l-ar fi putut vedea pe bărbatul care vorbea, 


cel care-şi spunea Morrow, cel despre care era convinsă - în 
ciuda vocii deformate - că era Franklin D. Hauser. 

— lrina, începu Hauser, în scurt timp vom afla identitatea 
creierului care conduce operaţiunile împotriva noastră în 
Finlanda. Când vom reuşi, vreau să faci în aşa fel, încât să-l 
întâlneşti, dându-te drept o femeie fugită din Moldova, regiunea 
smulsă de Stalin României la sfârşitul Celui de-al Doilea Război 
Mondial. Sunt sigur că, cu personalitatea şi fizicul tău, ai să-l faci 
să vorbească... 

E al dracului de sexy, gândi după ce termină. Apăsă pe 
butonul de pe consolă ce întrerupea comunicaţia. Treaba era 
făcută. Tot iadul avea să izbucnească în Europa şi Rusia. 


Pete Nield avu noroc că suporta bine călătoriile pe mare. 
Skăret se îndepărtase de țărm şi-şi croia cu greu drum prin 
arhipelag pe marea agitată. Vasul de pescuit se înclina şi sălta 
pe talazurile care-l loveau cu putere, urcând pe coama 
înspumată a unuia şi plonjând la baza următorului. 

Ţinându-se de o balustradă, alături de Savola care avea 
mâinile încleştate pe cârmă, Nield era fascinat de arhipelag. Un 
labirint de canale ce şerpuiau printre nenumărate insule de 
diferite mărimi. Unele erau mari şi aveau câteva case de lemn 
cu un etaj şi pereţii zugrăviți roşu aprins. Cum o fi să trăieşti 
într-o asemenea solitudine, se întreba Nield. Altele nu erau 
decât nişte bolovani maronii uriaşi, ca un spate de balenă, cu 
valurile spărgându-se de ele. Inconjurară o insulă mare şi A/skăr 
se zări din nou. 

Savola se dovedi un navigator iscusit, luând-o pe un canal 
ce-i ascundea de privirile sovieticilor de pe vasul închiriat, 
pentru ca, un pic mai târziu, să apară din nou în spatele lor. 
Skăret se legăna, iar Nield stătea sprijinit de partea din spate a 
timoneriei, ţinând la ochi binoclul cumpărat din Turku. Gardienii 
de pe celălalt vas veniră dintr-o dată foarte aproape. Nield 
păstra în minte imaginea clară a celor trei bărbaţi care sosiseră 
singuri la colonie. Niciunul dintre ei nu apăruse până acum. ŞI 
cum naiba am să-i fac fotografii de pe barca asta care se 
balansează atât de tare? se întrebă. Presupunând că individul 
avea să apară vreodată. ` 

— Putem să ne apropiem puţin? Intrebă. 


— Da, răspunse Savola, dar s-ar putea să-şi dea seama 
că-i urmărim. Până acum n-am fost decât un vas de pescuit în 
căutarea celui mai bun loc pentru a arunca năvodul. Mai sunt şi 
alte vase prin preajmă, aşa că de ce să ne ia tocmai pe noi în 
seamă? Dar dacă ne apropiem... 

— Căpitanul A/skărului ne-ar trăda ruşilor? 

— Nu. Savola vorbea strângând în dinţi pipa curbată. E 
plătit să transporte aşa-zisa echipă de oceanografi. N-are niciun 
interes să-mi facă mie necazuri. Trebuie să trăim cu toţii... 

— Atunci, apropie-te. 


q 


Începeau să lase în urmă arhipelagul, apropiindu-se de 
largul Balticii. Insulele se împuţinau şi niciuna nu mai era 
locuită. In depărtare, linia orizontului era neagră ca cerneala, 
acolo unde o mare masă de nori se aduna. Valuri verzi 
continuau să le lovească vasul, iar soarele ieşise dintre nori. 
Nield îşi dădu seama că, ieşind din arhipelag, creşteau şansele 
de a fi reperaţi de ruşi. Nu mai vedea niciun alt vas în afară de 
Alskăr, iar distanţa între acesta şi ei se micşora cu viteză. 

| Se păru ciudat că, pe măsură ce înaintau în larg, 
suprafaţa apei era mai calmă. Işi luă aparatul de fotografiat şi 
închise uşa timoneriei. Savola îi aruncă o privire. 

— Ai grijă. Ăştia-s rusnaci. 

— E în regulă... 

Vântul scăzuse, şi Nield se aplecă de-o parte a timoneriei 
şi duse aparatul la ochi. In obiectiv îi apăru capul unei gărzi ce 
avea un binoclu îndreptat spre Skăret. Aceasta şi-l luă de la ochi 
şi pe vas se înteţi activitatea. Mai apărură câteva gărzi. Nield nu 
se clinti din loc. 

— Fereşte! strigă Savola, deschizând uşa. 

Ochii lui ageri văzuseră o gardă ridicând o puşcă spre 
Skăret. Nield remarcase şi el arma. Rămase unde se afla, privind 
încordat prin obiectivul aparatului de fotografiat. A/skăr naviga 
acum cu foarte puţin balans, ceea ce avea să-l ajute pe ţintaş. 
Savola trase de cârmă, schimbând brusc direcţia, în afară de 
zgomotul motorului, se mai auzi un zgomot de parcă nişte 


pietricele loveau bordul. Gloanţe. Brusca schimbare de direcţie îl 
salvase pe Nield. 

Nield văzu prin obiectiv o altă figură apărând pe puntea 
vasului A/skăr. Era cel de-al treilea bărbat, iar trăsăturile i se 
desluşeau extrem de clar. Nield continuă să facă fotografii. 
Savola înainta, schimbând mereu direcţia, căci cel cu puşca 
trăgea încontinuu. Alte zornăituri, sunând tot ca nişte pietre pe 
partea exterioară a navei. 

— Nenorociţii! ţipă Savola. 

Nield se aplecă, luă ceva de pe punte, deschise uşa cu o 
smucitură, intră şi o trânti în urma lui, ţinând strâns aparatul de 
fotografiat. 

— Misiune îndeplinită! strigă spre Savola. Putem să ne 
întoarcem. 

— Dacă supravieţuim. 

Încă un gardian începu să tragă. Cel de-al treilea bărbat 
arăta spre Skăret. Nield zâmbi. 

— Te-am prins, nemernicule! 

Skăret se roti, schimbându-şi direcţia cu o sută optzeci de 
grade. În timp ce se îndrepta înapoi spre arhipelag, Nield privea 
fix în oglinda retrovizoare. Cei cu puştile trăgeau încă, iar Savola 
mergea în zigzag. Nield văzu cum cădeau proiectilele în apa 
calmă a mării din spatele lor. Deschise pumnul stâng şi arătă ce 
ridicase de pe punte. 

— Gloanţe de cauciuc. Bineînţeles, dacă unul m-ar fi lovit 
în ochi sau în gât, m-ar fi terminat. 

— Ne întoarcem acasă? sugeră Savola. 

— Ne întoarcem acasă, conveni Nield. 

30 

— Nu te mai pedepsi, Bob, zise Paula. N-ai să mai afli 
nimic nou tot citind şi răscitind jurnalul pe care l-ai găsit în 
jaguarul lui Sandy, în Suffolk. Cred că-l ştii pe de rost până 
acum. 

Newman şedea pe un scaun în camera lui de la Palace, iar 
Paula se încolăcise ca o pisică pe patul lui. Era o căldură umedă 
şi se simţea apropierea unei furtuni. 28 C. Atât anunţase 
buletinul meteorologic. Asta însemna 82°F. Newman, îmbrăcat 
într-o cămaşă descheiată la gât şi pantaloni largi, îşi privi 
mâinile. Erau acoperite de transpiraţie. Le şterse pe pantaloni şi 


continuă să răsfoiască jurnalul. Dădu peste două pagini lipite. 
Nu le văzuse până atunci. 

Le desfăcu cu unghiile şi citi, făcând ochii mari. 

Porvoo. Aşa mi-a spus că se scrie când i-am zis că am 
auzit întâmplător acest cuvânt. Mi-a spus că e un loc din Suedia. 
Nu-l cred. Minte mereu... 

— Dumnezeule! Şi mi-a scăpat, exclamă cu voce tare. 

— Ce ţi-a scăpat? Întrebă Paula, ridicându-se repede. 

— Însemnarea asta. Cele două pagini s-au lipit - cum se 
întâmplă uneori la un jurnal. Cred că eram încă atât de buimăcit, 
încât n-am observat că lipsesc două pagini. 

— Dă-i drumul, comandă Paula. Explică-mi. 

Îi întinse jurnalul deschis la paginile respective, se ridică şi 
mai bău puţină apă minerală. Începu să se plimbe prin cameră, 
simțindu-se de parcă avea greutăţi legate de picioare. 

— Scrisul e a lui Sandy, continuă el. Mă întreb cine e ce/la 
care se referă. Oricum, avea dreptate în privinţa lui. E un 
mincinos. 

— Îmi pare rău, cred că sunt grea de cap. 

— Nu e un loc prea mare, aşa că, probabil, nici tu n-ai 
auzit de el. Porvoo nu e în Suediadeci, de ce i s-a părut cuiva 
necesar să mintă în legătură cu asta? 

— Atunci unde este? Nu mă mai chinui. 

— E un port vechi la nu mai mult de şaptezeci-optzeci de 
kilometri de-aici. La est de Helsinki, de-a lungul prelungirii 
autostrăzii E3. Cred că am să arunc o privire pe acolo. Să văd 
dacă Marler e în cameră. 

— Pot să vin şi eu? ÎI întrebă în timp ce el ridica receptorul. 

Marler bătu la uşă câteva minute mai târziu. Newman se 
simţea transpirat tot şi şifonat: ca de obicei, Marler arăta 
proaspăt ca o brânduşă în costumul său tropical din doc. 

— Îmi făceam siesta, îi anunţă. M-am plictisit să stau şi 
să-l aştept pe Tweed să se întoarcă de unde-o fi. Mi-a zis să 
aştept, ca să strângem mai multe informaţii înainte să plec la 
Rovaniemi. N-am fost de acord - informaţii nu strângi decât 
dacă circuli, dar Tweed e Tweed. Ce mai face cea mai frumoasă 
fată din lume? o întrebă pe Paula. 

— N-are chef de linguşiri. E prea cald... 


— Marler, îi întrerupse Newman nerăbdător, când ai fost la 
Mauno Sarin, ţi-a arătat o listă a companiilor lui Hauser din 
Finlanda. Era vreuna din ele în Porvoo? 

— Nu, răspunse Marler prompt. De ce? 

Newman îi povesti ce găsise în jurnal. l-l întinse lui Marler, 
care aruncă o privire peste însemnare, ridică din sprâncene şi i-l 
dădu înapoi. 

— Nu-ţi oferă mare lucru, comentă. 

— Am să verific, spuse Newman încăpățânat, începând să 
se încalţe. 

Deschizând un sertar, dădu la o parte un teanc de cămăşi 
frumos împăturite, scoase tocul pistolului, şi-l puse, băgă 
înăuntru pistolul Smith & Wesson, îmbrăcă haina şi se uită în 
oglindă. Marler se uită la Paula, ridicând din sprâncene. Ea 
stătea în picioare cu mâinile în şolduri. 

— Bob, am întrebat dacă pot să vin şi eu. 

— Cred că da. Marler, eşti invitat şi tu. M-ai ajutat găsind 
pâlcul acela de copaci situat deasupra sediului INCUBUS. 

— Nu-mi imaginez de ce-am făcut-o. Probabil că m-a 
doborât un exces de generozitate. Apropo, unde e Tweed? Ştie 
cineva? 

Newman nu lăsă să i se citească nimic pe faţă. După 
confruntarea de mai devreme cu cele două gărzi sovietice, 
zburase înapoi la Turku, în parte, fiindcă era îngrijorat pentru 
Paula. Tweed rămăsese la Turku. Era neliniştit din cauza lui 
Nield şi luase un taxi spre port. Dillon insistase să stea cu el. 

— Ai nevoie de protecţie, îi zisese. Sunt înarmat, şi, acum, 
că Nield e plecat, ai rămas singur... 

— După câte ştiu eu e în siguranţă. E plecat din Helsinki 
pentru moment, răspunse Newman. Vii sau nu cu mine la 
Porvoo? 

Îşi recuperase BMW-ul care era încă parcat la aeroport 
când se întorsese. 

— S-ar putea. Marler părea cam sceptic. Nu prea văd ce 
rost are - totul pe baza doar a unei însemnări din jurnal. 
INCUBUS, după cum ţi-am spus, nu are nici-o companie acolo, 
însă ai nevoie de cineva care să-ţi poarte de grijă. 

— Poţi să mă aduci înapoi până la şapte? se interesă 
Paula. Am întâlnirea aceea cu Adam Carver. Sigur că poţi, 


continuă, hotărâtă să nu fie lăsată la hotel. Probabil că nu se va 
întâmpla nimic cât suntem acolo... 

Cu Paula lângă el şi Marler în spate, Newman traversă 
podul peste râu şi intră în Porvoo. Privind în josul râului spre 
mare, văzu un şir de cabane de lemn cu un etaj, aşezate la 
marginea apei. Fiecare cabană avea câte o platformă de lemn 
ce ieşea până deasupra râului, iar de câteva erau legate bărci 
vechi, întreaga atmosferă era foarte diferită de cea din Turku, 
din colonia de case de lemn, unde domnea un aer artificial. 

— Imi place locul ăsta, zise Paula. E mic şi vechi 
într-adevăr. Sugerează cam cum trebuie să fi fost Finlanda acum 
o sută de ani. 

Newman parcă BMW-ul şi-l încuie, iar Paula şi Marler 
aruncară o privire în jur. Era după-amiază târziu şi soarele 
strălucea puternic pe cerul azuriu. În partea de nord a oraşului 
străzi pietruite urcau abrupt printre alte case de lemn, multe cu 
pereţii zugrăviți într-un roşu ruginiu şi acoperişuri închise la 
culoare. Şiruri lungi de turişti luau în piept urcuşul anevoios spre 
vârf. 

— Unde începem,? Întrebă Paula plină de energie. 

— În port, răspunse Newman. 

— De ce, bătrâne? Întrebă Marler. 

— Nu sunt sigur. Instinctul. Şi mai scuteşte-mă cu 
„pătrâne”. Hai să-i dăm drumul. 

Traversară strada principală şi o luară pe un drum pietruit, 
prin spatele şirului de case ca nişte cabane pe care le văzuse 
când traversau podul. Străzi înguste, pietruite, un pic mai mari 
decât nişte alei, şerpuiau printre case spre râu. Newman 
mergea cu paşi hotărâți în frunte. Paula trebuia să alerge ca să 
ţină pasul cu el, iar Marler venea în spate, fumând. 

Paula îi aruncă o privire lui Newman în timp ce tropăia pe 
lângă el. Acesta avea o expresie furioasă. Îşi încolăci braţul pe al 
lui. 

— la-o mai încet. Arăţi îngrozitor. Din cauză că ai recitit 
jurnalul, nu-i aşa? 

— Mă simt îngrozitor. 

— Chiar crezi că are rost să ne învârtim pe aici? Nimic din 
ce văd nu ne poate ajuta. 

— Punem întrebări. Asta a fost meseria mea şi încă mă 
mai pricep. Să începem acum şi aici. 


Un pescar cu barba încărunţită şedea pe un scăunel de 
lemn, reparându-şi plasele de peşte. Ridică privirea când 
Newman se opri în faţa lui cu câteva bancnote în mână. 

— Vorbiţi engleza? 

— Puțin. 

— Am fost solicitat de INCUBUS să scriu despre activităţile 
lor. Ştiţi ce fac aici, în Porvoo? 

Mâinile pescarului se opriră din lucru câteva secunde, apoi 
îşi reluă activitatea după ce aruncă o privire spre bani. li trebui 
puţin până să răspundă. 

— N-am auzit de compania asta. Nu ştiu nimic. 

Newman se apropie mai mult de ţărmul mării. Paula 
aşteptă să se îndepărteze amândoi de pescar înainte de a pune 
o întrebare. 

— Crezi că vom obţine ceva? ÎI întrebă. 

— Da. A minţit. N-ai observat? S-a referit la „compania 
asta”, iar eu nu i-am spus că INCUBUS ar fi o companie. De ce 
să mintă? Cred că am dat peste ceva. Hai să încercăm şi cu 
individul ăsta. 

Se opri lângă un alt pescar care-şi călăfătuia barca cu 
vâsle. Aceeaşi întrebare. Aceeaşi privire rapidă spre bani, spre 
Newman. Aceeaşi expresie de ignoranță. Newman porni mai 
departe, cu Paula lângă el. Marler continua să meargă încet în 
spate. / 

Străbătură o bucată bună de drum paralel cu râul, iar 
peisajul deveni mai sălbatic şi mai puţin locuit. Mai aveau destul 
până la țărm, iar Newman chestionase încă trei pescari. Acelaşi 
rezultat negativ, aceeaşi senzaţie că ascundeau ceva. Unde mai 
trecuse prin asta? Dumnezeule! Suffolk. În zona de lângă 
Livingstone Manor. Newman simţi mâna lungă a lui Franklin D. 
Hauser întinzându-se până la Porvoo. 

În acea clipă auzul fin al Paulei prinse zgomotul făcut de 
un motor care se apropia încet în spatele lor. Apoi un alt sunet. 
Cineva fluiera, un fluierat persistent şi monoton. Marler. Paula 
se uită peste umăr. În spatele lui Marler mergea încet un 
motociclist îmbrăcat ca un pescar. Motocicleta se lovea de toate 
pietrele şi gropile terenului accidentat. Marler îi făcu Paulei 
semn să vină lângă el, ţinând mâna în dreptul stomacului, semn 
invizibil pentru motociclist. Ea îi spuse lui Newman că vrea să-i 
comunice ceva lui Marler şi că va reveni într-un minut. 


— Ce e? Întrebă, mergând lângă Marler. 

— Tipul din spatele nostru de pe motocicletă. Ne 
urmăreşte de zece minute, privind spre voi. y 

— Crezi că poate să fie vreun criminal de la INCUBUS? Il 
întrebă alarmată. 

— N-am idee. Să vedem ce se mai întâmplă. Nu se mai 
vede niciun pescar. 

În timp ce vorbea, motociclistul trecu pe lângă ei cu viteză 
mică. Când ajunse în dreptul lui Newman, opri motorul, cobori şi 
începu să meargă pe lângă el, împingând motocicleta. Avea cam 
treizeci de ani, estimă Newman. Un bărbat cu faţa tânără, părul 
des, negru şi o barbă crescută în timpul zilei pe bărbia fermă. 

— Înţeleg că aţi pus nişte întrebări, începu el. 

— Da? Şi ce-i cu asta? 

— Nu le-aţi pus cui trebuia. 

— Mi-am dat seama. 

Newman îşi ascunse nerăbdarea. Continua să meargă, iar 
motociclistul continua să-şi împingă motocicleta pe lângă el. 
Câteva minute domni tăcerea. 

— Întrebaţi-mă pe mine, sugeră pescarul. 

Newman repetă întrebările pe care le pusese şi celorlalţi 
pescari. Însoţitorul lui rămase tăcut. Newman scoase banii şi-i 
tinu la vedere. Reacţia fu neaşteptată. 

— Nu vreau bani. De unde ştiu cine sunteţi? Aţi putea fi 
spion de-al lui Hauser. 

— Aşa e. Faci bine că eşti prudent. Newman scoase 
legitimaţia de presă şi i-o întinse. 

Pescarul se opri şi făcu ochii mari. Newman îşi dădu 
seama că nu mai văzuse un astfel de act. Hotări să rişte. 

— Sunt Robert Newman, corespondent străin de presă. 
Investighez firma INCUBUS Oy. Cred că e ceva în neregulă cu 
corporaţia asta. 

— Este. Pescarul îi dădu înapoi legitimaţia. Am pescuit 
pentru ei până acum câteva luni. Aici ori pescuieşti pentru 
INCUBUS, ori ai greutăţi. M-au ameninţat şi m-au dat afară. 

— Continuă. Mă interesează. 

— Acolo departe, flutură o mână spre mare, au un vapor 
uriaş pe care se prelucrează peştele congelat. Se numeşte New 
York. E cel mai avansat vapor-fabrică din lume. Noi prindem 
peştele şi-l ducem în larg pe vas. Acolo îl curăţă, îl congelează 


şi-l ambalează. Au până şi camioane frigorifice la bord. New 
Yorkul e ca un feribot uriaş. Au construit o rampă mare pe 
coastă şi din când în când vasul vine la țărm - apa e foarte 
adâncă unde e rampa - iar camioanele debarcă şi pleacă spre 
destinațiile unde au de făcut livrări. 

— Pare o operaţie legitimă. Legală, spuse Newman. 

— Se întâmplă ceva ciudat. Vasul Mew York îşi duce 
camioanele la țărm numai după ce se lasă întunericul. Nimeni 
n-are voie pe lângă rampă când descarcă New Yorkul. Asta e un 
motiv pentru care mi s-a spus că mi-am pierdut slujba. M-am 
uitat când descărcau şi m-au prins paznicii. 

— Paznicii? 

— Bărbaţi înarmaţi. Nimănui nu i se permite să mai 
rămână pe vaporul-fabrică după ce a predat peştele. Eu am fost 
curios şi nu m-am îndepărtat prea mult după ce am descărcat. 
La bord au şi mai mulţi paznici, cu puşti. Am fost văzut. Au 
deschis focul, dar am reuşit să fug. Problema a fost că cineva 
avea binoclu şi mi-au identificat vasul. Vaporul-fabrică e folosit 
şi pentru altceva, în afară de congelarea peştelui. 

— Informaţia trebuie răsplătită, spuse Newman, scoțând 
banii din nou. 

— Am spus că nu vreau banii dumneavoastră, protestă 
pescarul cu vehemenţă. Vreau să i-o plătesc lui Hauser. Şi mai e 
ceva care mă nedumereşte. Am un văr la Kemijărvi. Asta e la 
nord de Cercul Polar, în drum spre Institutul Meteorologic şi 
graniţa sovietică. 

— Ce anume vă nedumereşte? îl îndemnă Newman să 
continue văzând că şovăia. 

— Stăteam la vărul meu şi am văzut un camion frigorific al 
INCUBUS-ului trecând spre est pe ruta 82. Cine să vrea atâta 
peşte congelat acolo? 

— Nu pot să-mi dau seama. Ciudat, într-adevăr. 

— Există şansa să aruncaţi o privire într-un camion de-al 
lor, dacă vă întoarceţi repede la Porvoo. E unul care s-a stricat. 
L-au reparat, dar acum o oră l-am văzut pe şofer luând prânzul 
într-un restaurant. S-ar putea să-l ajungeţi din urmă cu BMW-ul. 

— Ştiţi cumva pe ce rută a luat-o? Newman scoase o hartă 
şi pescarul îi indică traseul. Prin Lahti şi apoi spre nord, pe E4? 
Întrebă Newman. De unde ştiţi? 


— Pentru că l-am urmărit pe unul într-o noapte cu 
motocicleta. Va trebui să vă mişcaţi repede ca să-l prindeţi 
înainte să plece din Porvoo. Dacă a plecat - parcase chiar după 
colţ de locul unde v-aţi lăsat BMW-ul - poate îl prindeţi din urmă. 

— Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. 

Newman se întoarse şi li se alătură Paulei şi lui Marler, 
care rămăsese mai în urmă, deoarece Paula se prefăcea că se 
uită la nişte flori sălbatice. 

— Aveţi grijă de dumneavoastră - indivizii sunt duri. 

Cu Newman la volan, mergeau printr-un ţinut sălbatic de 
păduri, şi Paula privea fascinată brazii deşi care se întindeau la 
infinit. Newman conducea cu viteză pe şoseaua pietruită 
minunat. Printr-un spaţiu liber dintre copaci, Paula zări un lac 
idilic, cu apele ca o oglindă de un albastru pur, iar în jur nici 
urmă de aşezare omenească. Finlanda părea un liman de 
frumuseţe şi pace care nu cunoştea poluarea. 

Se întorseseră în grabă la Porvoo, dar camionul plecase, 
aşa că săriseră în BMW şi acum mergeau pe ruta indicată de 
pescar. Paula stătea lângă Newman, cu harta în poală, făcând 
pe navigatorul. Marler şedea în spate, făcând remarci 
descurajatoare. 

— Ştiţi, începu din nou, mă îndoiesc că vom găsi ceva - în 
primul rând, camionul. Excursia asta mi se pare un pic 
nebunească. 

— Mulţumesc pentru încredere, zise Newman pe un ton 
răstit. 

— Oricând, bătrâne. Oricând. 

Paula se uită la Newman. Era tot întunecat la faţă şi privea 
drept înainte, în timp ce lua o curbă lungă. Pe marginile şoselei 
copacii se ridicau ca nişte ziduri. Niciun fel de trafic în ambele 
direcţii. O binecuvântare, gândi ea. În ce parte a lumii mai 
găseai un astfel de ţinut de vis prin care să mergi de unul 
singur...? 

Meditaţia îi fu întreruptă brusc. Curba se terminase şi 
autostrada se vedea dreaptă până departe. La un kilometru în 
faţă se afla un camion. Când distanţa se micşoră, văzu că era un 
camion frigorific mare. Pe spate scria INCUBUS. 

— Fir-ar să fie! Marler se aplecă în faţă. Retrag tot ce-am 
spus. Nu credeam c-o să prindem din urmă pacostea. 


— Următoarea problemă e cum ne descurcăm, remarcă 
Newman. 

— Trage la marginea drumului, dacă vrei, îi ceru Marler. 

Newman, întrebându-se ce avea în minte, trase pe 
dreapta şi stinse motorul. Paula, cu geamul coborât, era uluită 
de tăcerea pădurii pe care o putea auzi. Acesta era paradisul. 

— Ascultaţi-mă bine, continuă Marler. De şofer mă ocup 
eu. Fără discuţii. Cei de la INCUBUS au fotografii cu voi. Apăreţi 
în filmele făcute la Arlanda şi la Stockholm, în punctul de unde 
pleacă feribotul. Pe mine nu mă au în poză, aşa că schimbăm 
locurile. Eu conduc, iar voi staţi în spate. Când ne apropiem, vă 
îmbrăţişaţi. În mod sigur, au făcut fotografiile voastre să circule, 
iar camioanele astea au oglinzi retrovizoare mari. De acord? 

Afară, în timp ce schimbau locurile, Paula îl privi pe Marler, 
pe faţa căruia se întipărise o expresie practică. 

— N-ai o armă cu care să te aperi, îi atrase atenţia. 

— În privinţa asta te înşeli, draga mea. Marler îşi ridică 
cracul pantalonului stâng. Pe partea interioară a piciorului 
subţire era prins un toc de piele din care scoase un cuţit mare, 
cu aspect ameninţător, i-l arătă şi-l băgă la loc. Cuţit finlandez 
de vânătoare. De vânzare la toate magazinele bune cu articole 
de menaj din Helsinki. Poate că ai observat. Privi în depărtare, In 
lungul şoselei drepte ca o linie. Nu vine nimic. Să trecem la 
treabă... 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare, văzu că şi în spate 
drumul era pustiu şi porni. Apropiindu-se de camion, îşi dădu 
seama că mergea cu o viteză nu prea mare. Işi fixă privirea 
drept înainte, pe şosea. 

— Are o mulţime de antene deasupra cabinei. Probabil 
sunt în legătură cu planeta Marte. î 

În spate Newman o îmbrăţişase pe Paula. Îi şopti: 

— Hai să fim cât mai convingători, şi o sărută pe gură. 

Marler observă în oglindă că aveau feţele ascunse. 
Acceleră şi merse în paralel cu camionul mare, văzând, spre 
surpriza sa, că înăuntru nu era decât şoferul. Niciun paznic 
lângă el. Era poate o paradă inteligentă a inocenţei? Dar de ce 
se făceau vinovaţi? 

Marler începu să apese pe claxon iar şi iar... Şoferul, scund 
şi gras, se holbă la el. Marler zâmbi, arătă peste umăr, apoi făcu 
un semn spre marginea drumului, continuând să facă claxonul 


să ţiuie îngrozitor. Şoferul ridică din umeri, încetini, trase pe 
dreapta şi opri. Marler opri şi el aproape şi sări din maşină. Se 
duse lângă cabină şi privi în sus, spre şoferul care deschidea 
uşa. Zâmbi iar. 

— Vorbeşti engleza? Ce bine! Am vrut să te avertizez că îţi 
atârnă nenorocita aia de plăcuţă cu numărul. Poate să-ţi cadă în 
orice clipă, iar poliţia o să observe. Ştii cum sunt. Ar face orice 
să-şi umple carnetele de amenzi... 

În timp ce vorbea, şoferul coborî. Marler scoase cu mâna 
stângă spravul fixativ, apăsă butonul şi-i trimise un jet drept în 
ochi. Şoferul gemu, ridicând ambele mâini la ochi. 

— lisuse Cr... 

Nu apucă să termine, pentru că pumnul drept al lui Marler 
îl izbi în falcă. Lovitura îl aruncă în spate, iar Marler avu timp să-l 
apuce de subsuori înainte să se prăbuşească leşinat. Newman şi 
Paula ieşiseră din BMW şi alergau spre el. 

— Are o mulţime de dispozitive electronice înăuntru, îi 
avertiză Marler, săltându-l pe şofer în cabină. Inclusiv un 
microfon şi nişte trăsnăi cum n-am mai văzut. Aşteptaţi aici o 
secundă. 

Urcă şi el în cabină şi căută prin buzunarele corpului inert. 
Găsi în jachetă o legătură de chei şi le ridică. 

— Bingo! Acum hai să vedem care sunt de la uşile din 
spate... 

încercă patru chei până o găsi pe cea care se potrivea. 
Ridică mâna spre clanţă, deschise uşa dreaptă şi se săltă 
înăuntru. Newman îl urmă, iar Paula rămase să-i atenţioneze, 
dacă venea vreo maşină. 

Marler deşurubă capacul de oţel de pe ceea ce părea un 
container imens cu peşte congelat şi privi înăuntru cu ajutorul 
unei lanterne-stilou. Fluieră printre dinţi. Băgă mâna şi scoase o 
pastă gri şi moale ca aluatul. Dinţii îi clănţăneau din cauza 
temperaturii foarte scăzute. Paula deschise de-afară cea de-a 
doua uşă şi aruncă o privire înăuntru. 

— O să îngheţaţi acolo, le spuse. Aerul care iese e ca de la 
Polul Nord. 

— E mai bine şi cu cealaltă uşă deschisă, strigă Newman. 
Aşa vedem ce facem. 

Deschisese un alt container şi se uita înăuntru. Ridică 
privirea când Marler trecu în grabă pe lângă el, sări din camion, 


alergă la BMW şi se întoarse cu o cârpă. Newman se aplecă mai 
mult deasupra containerului şi încremeni. 

— Marler, vino-ncoace. 

— Cee? 

Marler îşi înfăşurase cravata în jurul unei bucăţi mari de 
pastă cenuşie. Veni lângă Newman şi privi înăuntru. Newman îşi 
îndreptă spatele. 

— Dacă nu mă înşel foarte tare, acolo e explozibil cu 
fulmicoton. A început să transpire. Ai făcut un curs despre 
explozibile la şcoala Amersham din Chiltems. 

— Aşa e, zise Marler încordat. Hai să ieşim de aici. E ca o 
bombă cu ceas. 

— Poate ar fi bine să ne mai uităm în câteva butoaie? 

— Sau poate că n-ar fi. Eu zic că în toate este explozibil. 
Hai s-o întindem. 

— Ce-ai acolo? Îl întrebă Newman. 

Marler îşi băgă cravata în buzunarul hainei, pe urmă sări 
în şosea. Îi făcu semn lui Newman să vină şi el. 

— Sunt sigur că e Semtex, o pastă explozibilă. Noroc că e 
inofensivă fără amorsă şi restul şmecheriilor. Marler mai aduse 
cârpe din BMW pe care le rupse fâşii, stând lângă cabina 
camionului. Ajută-mă puţin, îi spuse lui Newman. Trebuie să-l 
imobilizăm pe şofer, în caz că îşi revine imediat după ce plecăm. 
Urcă în cabină şi-i controlă pulsul. Inima îi bate bine. O să mai 
rămână leşinat o vreme. 

Newman întoarse şoferul cu faţa în jos şi îi tinu mâinile la 
spate în timp ce Marler i le legă cu frânghiile improvizate. După 
aceea îi legară gleznele. Newman privi bordul care semăna mai 
mult cu o consolă. Ridică microfonul, îl zdrobi de podea, şi 
amândoi săriră afară, închizând uşa cabinei. 

Paula apăru din spate. Alergă spre ei, vorbind repede. 

— Am închis uşile din spate. Am auzit ce-ai spus. 

— Ar fi mai bine să le încuiem. 

Alergă în spatele maşinii. Paula scoase harta din BMW şi 
făcu o cruce pe ea. 

— Mauno Sarin, zise Newman când Marler se întoarse, 
ţinând ridicată legătura de chei. Trebuie să luăm legătura cu el 
urgent. 

— Este o cabină telefonică la cincisprezece kilometri în 
urmă, pe drumul pe care am venit, zise Paula. 


— Nu intraţi în maşină, le spuse Marler. Vreau s-o luaţi la 
fugă şi să vă îndepărtați cât puteţi înainte să o pornesc. E posibil 
ca vibraţiile motorului să facă să sară totul în aer. Nu, nu mă 
contrazice, Newman. la-o pe Paula de aici. Acum, pentru numele 
lui Dumnezeu... 

Gâfâind - să alergi pe caniculă e extenuant - Newman şi 
Paula se opriră mai sus pe autostradă şi aşteptară. Razele 
soarelui îi ardeau şi tensiunea creştea. Newman regreta că nu 
insistase să rămână el. Marler stătea în maşina parcată paralel 
cu camionul. Paula strânse pumnii în timp ce aşteptau să audă 
sunetul motorului. 

Ce naiba aşteaptă Marler? se întrebă Newman. O luă pe 
Paula de mână. Ea îşi desfăcu pumnul şi îşi împleti degetele cu 
ale lui, strângându-l tare. Tăcerea care i se păruse atât de 
minunată acum o apăsa ca o ameninţare. Se ruga ca totul să fie 
bine, se ruga din tot sufletul. 

La volan, Marler ţinea o ţigară neaprinsă între buze. Ridică 
ochii spre camion. In următoarele secunde avea să fie viu sau o 
masă de carne împrăştiată în jur. N-avea rost să mai piardă 
vremea. Newman avea dreptate: trebuia contactat Sarin. 

Paula şi Newman stăteau aproape unul de altul, ca nişte 
statui. Ea tremura. Tăcerea fu spartă când Marler porni motorul. 
Paulei i se păru ca o bubuitură de tunet. Doamne! Camionul 
parcă exploda... 

BMW-ul porni uşor, luând-o încet spre ei. Marler făcu o 
întoarcere în U şi trase lângă ei. Săriră în maşină. Paula se 
repezi pe locul din faţă, luând harta. Ţinând încă în gură ţigara 
neaprinsă, Marler conduse maşina înapoi, trecu încet pe lângă 
camion, continuă să meargă cu viteză redusă câteva sute de 
metri, apoi apăsă acceleraţia până la podea. 

31 

Newman şi Marler îl vizitară pe Mauno Sarin la nouă, în 
aceeaşi seară, cum aranjaseră mai devreme, când îi telefonase 
Newman de la o cabină izolată, de pe autostradă. Sarin, care 
stătea în spatele biroului, dădu din cap spre Marler şi înconjură 
masa ca să dea mâna cu Newman. 

— Sper ca vizita de acum să fie diferită de cea de acum 
câţiva ani, când am fost împreună în Estonia. 

— Cum ţi-am spus mai devreme, există unele similitudini 
îngrozitoare, replică Newman şi nu mai dădu nici-o lămurire. Aţi 


aflat ceva despre camionul frigorific al INCUBUS-ului? Întrebă, 
aşezându-se pe scaunul indicat de Sarin. 

— Doriţi o cafea? 

Sarin se uită la Newman, apoi la Marler, care şedea şi el 
pe un scaun cu spătar drept. Niciun fel de zorzoane şi prea puţin 
confort în cabinetul auster al lui Mauno Sarin. Amândoi bărbaţii 
negară, dând din cap. Sarin se aşeză la birou şi începu să 
învârtă un creion între degete. 

— Am trecut la acţiune imediat după telefonul vostru, 
începu Sarin. Am trimis şase maşini de patrulare ale poliţiei, 
fiecare cu câte doi bărbaţi înarmaţi. Paula Grey mi-a descris 
locul perfect când mi-aţi dat-o la telefon. Maşinile au ajuns, 
aruncă o privire peste o foaie bătută la maşină, de pe birou, la 
treizeci şi cinci de minute după ce-am primit telefonul vostru. Au 
găsit un camion INCUBUS. Şoferul dormea în cabină, spunea că-i 
făcuse rău căldura. 

Newman se încruntă, aplecându-se în faţă. 

— Da. Şi explozibilul? Continuă. 

Sarin flutură creionul, ca un profesor. 

— Poliţiştii au verificat fiecare container din camion. Peşte 
congelat în toate. Nici urmă de explozibil... 

— Nu-mi vine să cred, interveni Marler. 

— Va trebui să credeţi. Aşa că n-avem nici-o dovadă 
concludentă în sprijinul afirmațiilor voastre. 

— Ba, da, este, se răsti Marler. Scoase cravata împăturită 
şi-i întinse finlandezului bulgărele de substanţă ca aluatul de 
gogoşi. Chiar eu am scos asta dintr-un container. Newman era 
acolo, poate să vă asigure că spun adevărul. Semtex. 

Sarin privi fix bulgărele cenuşiu şi gura i se făcu pungă. 
Apăsă pe un buton de sub birou. Se auzi un ciocănit şi apăru un 
finlandez scund, cu părul negru. 

— Karma, du substanţa asta jos expertului nostru în 
explozibile. Întreabă-l dacă o poate identifica. Urgent, te rog. 

Newman aşteptă până rămaseră singuri, ca să-i pună o 
întrebare. 

— i-au dat poliţiştii o descriere a şoferului? 

Sarin se uită din nou pe foaia de hârtie. . 

— Da. Un bărbat înalt, tras la faţă şi cu mustață. In jur de 
cincizeci de ani. 


— Au schimbat şoferul, protestă Marler. Al nostru era 
scund, gras şi avea puţin peste treizeci de ani. 

— Au schimbat şi camionul, interveni Newman. Cum naiba 
au făcut-o atât de repede? De unde au ştiut? Işi aminti interiorul 
cabinei. Trebuia să mă gândesc. Tabloul de bord avea încastrat 
un întreg sistem electronic de comunicaţie. Ţi-am spus, am 
strivit microfonul, dar cu un transport de explozibile puternice la 
bord era normal să aibă o modalitate sofisticată şi discretă de 
supraveghere a camionului, fără să fie nevoie de o maşină cu 
paznici în spate. Ce crezi, Marler? 

— E singura explicaţie pentru dispariţia camionului. 
Probabil se trimiteau semnale, de către şofer, că totul este în 
ordine, la intervale de cinci minute. Pe acoperişul cabinei erau o 
mulţime de antene. Sunt deştepţi. Când au suspectat că ceva nu 
e în regulă, au trimis un alt camion, cu doi şoferi, probabil, şi 
câţiva paznici. Unul dintre noii şoferi a plecat după aceea la 
volanul camionului cu explozibile, iar celălalt a parcat unde l-am 
lăsat pe primul. S-a prefăcut că doarme când au venit maşinile 
de patrulare. Ne credeţi? Il întrebă pe Sarin. 

— Stai puţin, interveni Newman. Am lăsat cheile de la 
uşile din spate în cabina aceea telefonică, aşa cum ţi-am spus 
când te-am sunat. Le-a luat cineva? 

— Da, o maşină de patrulare. Sarin deschise un sertar şi le 
arătă o legătură de chei. Toate cheile au fost încercate la uşile 
din spate, dar niciuna nu s-a potrivit. 

— Bineînţeles că nu, zise Marler. 

— Şi, continuă Sarin, nu scrie nimic pe cheile astea care 
să le lege de INCUBUS. 

— Am observat şi lucrul ăsta, replică Marler. Pot să aprind 
o ţigară? 

— Dacă ţineţi neapărat. 

— Ne credeţi? 

— Ce e de crezut? 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră Karma, cu o faţă lipsită de 
expresie, ca de obicei. Aşteptă. 

— Ei? Îl întrebă Sarin ţâfnos. Ai vreo ştire? 

— Da. E Semtex. Nu încape îndoială. 

— Mulţumesc. Asta e tot. 

Newman nu lăsă să-i scape ocazia. 


— Mai e ceva. O sursă de încredere mi-a spus că a văzut 
un camion INCUBUS trecând prin Kemijărvi la Cercul Polar. 
Mergea spre est, către Institutul Meteorologic de care i-ai spus 
lui Marler. Cât peşte congelat pot să consume acolo? Şi nu pot 
cei de la paza de coastă să urce la bordul vasului-fabrică de care 
ţi-am povestit la telefon? 

— Nu. Operează cu mult în afara apelor finlandeze. 

— Atunci nu-ţi mai răpim niciun minut din timpul tău 
preţios. 

— Pot să iau asta înapoi? Întrebă Marler, ridicându-se şi el 
şi întinzând mâna spre Semtexul pe care îl lăsase Karma pe 
masă. 

— Nu, nu puteţi. 

Plecară, lăsându-l pe Mauno Sarin frustrat şi extrem de 
îngrijorat. 

— De ce-ai încercat să iei Semtexul? Întrebă Newman în 
timp ce se îndepărta cu BMW-ul de Ratakatu. 

— Oh, nu ştii niciodată când poate să-ţi folosească. Ştiu să 
fac un explozibil cu ceas. Orice fierărie din Helsinki are 
echipamentul - domestic - pe care-l pot adapta. 

— Numai că nu mai ai Semtex. 

— Să-ţi fie ruşine. N-ai prea dat dovadă de spirit de 
observaţie pe autostradă când cercetam camionul. 

Marler deschise torpedoul. Înăuntru, într-o cârpă, era 
înfăşurat ceva ce semăna cu o cărămidă. Inlătură un colţ al 
cârpei şi-i arătă lui Newman conţinutul. O anumită cantitate de 
substanţă, cât pentru o cărămidă, ca aluatul de gogoşi. 

— Semtex. Destulă ca să producă o explozie devastatoare. 
Mă întreb cum se distrează frumoasa Paula cu cel care a 
invitat-o la masă în seara asta? 


Paula purta o rochie de un portocaliu vesel, imprimată cu 
flori albe de floarea-soarelui. Avusese grijă să aleagă o rochie cu 
mâneci lungi şi fără decolteu, astfel încât nici-o parte a corpului 
ei să nu fie o tentaţie pentru mâinile îndrăzneţe ale lui Carver. 

— Cunosc un loc foarte romantic în afara oraşului, îi 
spusese când o luase din holul hotelului Hesperia. Am venit cu 
Cadillacul, aşa că putem ajunge acolo cât ai clipi. O să-ţi placă 
restaurantul, are vedere la mare. 


— Mulţumesc. Îi zâmbise fermecător. Dar am rezervat 
deja 

O masă în numele tău la restaurantul meu favorit. Palace. 
Are şi el vedere spre port. 

— Înţeleg. Câteva secunde nu-şi putuse ascunde 
enervarea, apoi se reculesese. Sună minunat. Rămâne Palace. 
Hai să mergem. Ne oprim întâi la bar să bem ceva care să ne 
încălzească puţin. Deşi, uitându-mă la tine, m-am încălzit deja... 

Carver purta un costum alb-gălbui şi o cravată albă. Paulei 

i se părea că arată ca un vânzător de vopsele, dar se 
abţinu să facă vreun comentariu. La masă n-o slăbi din privirile 
admirative, însă ea se prefăcu că nu observă cum o fixează. 
Aşteptă până fu adus primul fel, apoi abordă subiectul. 

— Avem o cunoştinţă comună, Evelyn Lennox. Înţeleg că 
ai fost s-o vezi la vila ei din Walberswick. 

El făcu o pauză scurtă înainte să-i răspundă. 

— N-o cunosc decât foarte puţin. 

— Da? Sorbi din vinul Chablis. Mi-a spus că ai vizitat-o şi în 
Wandsworth. Asta e în Londra. 

— Ştiu unde este. Rostise cuvintele pe un ton tăios. Vreau 
să spun că i-am făcut o vizită şi acolo. A fost o relaţie de afaceri. 

— Din ce mi-a spus ea, n-am rămas cu impresia asta. Ai 
alergat după ea până în Suffolk când n-a răspuns invitaţiei tale 
la Londra. Acestea sunt cuvintele ei, nu ale mele. 

Ea zâmbi din nou. Bându-şi vinul, i se păru că observă 
cum ochii lui devin mai întunecaţi, mai sfredelitori. Crede că 
poate hipnotiza o femeie, gândi, râzând în sinea ei. 

— Se poate să fi înflorit lucrurile un pic, sugeră el. 

— Poate. Nu părea prea convinsă. Desigur că a avut multe 
necazuri. Întâi, asasinarea cumnatului ei, Ed Riverton. Privi lung 
pe fereastră. Ciudat când te gândeşti că în februarie i-au scos 
din mare cadavrul. 

— Conversaţia pare să fi luat o turnură macabră. Am ieşit 
împreună, ca să te distrezi. 

— Oh, nu-ţi face probleme, mă distrez grozav. Pe urmă, 
aproape în acelaşi timp, sora ei, Sandra Riverton, a fost găsită 
asasinată. Cum a fost, de fapt? Ed a murit primul sau Sandra? 

— N-am idee. Are vreo importanţă? Dar ai dreptate. 
Evelyn a fost dărâmată, cum e şi normal, de aceste tragedii. Am 
încercat s-o consolez. 


— Chiar aşa? Bravo. Dar parcă ai spus că a fost o relaţie 
de afaceri. 

— Da, a fost. Însă era tare deprimată. Bănuiesc că avea 
nevoie de cineva în care să aibă încredere. 

Îl atacă din nou. 

— Asta mă surprinde. Evelyn nu e o fire încrezătoare. Şi 
n-aş fi crezut că eşti genul ei. Bineînţeles, s-ar putea să mă 
înşel. * 

Fermecătorul bărbat de lume se încurca sub ploaia 
vorbelor ei. Se şterse la gură cu un şerveţel, o privi precaut, luă 
o înghiţitură mare de vin, reumplu paharul ei, apoi pe al lui. 

— Poate, după cină facem o plimbare în afara oraşului, 
sugeră. Îi aruncă o privire. Vinul pe care îl băuse fusese de ajuns 
oare ca s-o îmblânzească? Unele dintre fetele de azi au o 
rezistenţă teribilă. Peisajul e superb şi o să putem respira puţin 
aer curat. 

— Numai că afară e ca într-un cuptor. 

Îşi retrase mâna de pe masă când el şi-o întinse spre ea, 
îşi luă furculiţa şi zâmbi. 

— E o masă excelentă. Inviţi des femei în oraş? Probabil că 
nu. Slujba îţi ocupă tot timpul, aşa că-mi imaginez că nu prea 
eşti obişnuit cu compania feminină. 

Văzu bine că nici asta nu-i plăcu. Imaginea unui Casanova 
experimentat dispărea rapid. Începu să mănânce repede, furios, 
fără să-i răspundă nimic. Ea continuă să vorbească, oprindu-se 
câte puţin să bea din paharul de Chablis. 

— Adam, ce faci tu, de fapt, la INCUBUS? Îngropat în hârtii 
majoritatea timpului? E plictisitor? 

— Nu, nu e. Puse pe masă furculiţa şi cuțitul, regretând că 
răspunsese cu atâta vehemenţă. Il juca cum voia, s-o ia naiba. 
Sunt vicepreşedintele Departamentului Operaţiuni Bancare. 
Mânuiesc sume foarte mari de bani, atât de mari cum probabil 
tu nici nu visezi. 

— Înseamnă că ai fost implicat în preluarea băncii lui Egon 
Schmidt din Frankfurt. Am citit despre asta în ziar. 

— A fost o afacere lipsită de complicaţii. 

— Chiar aşa? Îşi răsuci paharul, privindu-l peste marginea 
lui. Tatăl, Egon, era hotărât să nu vândă. Apoi maşina îi 
explodează şi e ucis, ceea ce vă lasă vouă cale deschisă să 


încheiaţi afacerea cu fiul lui, Dieter, care a fost întotdeauna 
doritor să vândă. Cred că bomba aceea ţi-a netezit calea, Adam. 

— Teroriştii din Facţiunea Armata Roşie l-au omorât. Una 
dintre coincidenţele care se întâmplă în afaceri. 

— Însă ei au negat că ar avea vreun amestec. 

— Şi ce-i cu asta? 

Îi umplu din nou paharul şi comandă încă o sticlă. Cum 
naiba luase conversaţia o astfel de întorsătură? Fusese pornit 
s-o seducă pe Paula şi până la urmă ajunsese să vorbească prea 
mult despre INCUBUS. O aşteptă să bea câteva înghiţituri de vin 
şi-i puse întrebarea vitală. 

— Am vorbit prea mult despre mine când, de fapt, tu eşti 
cea care mă interesează. Unde lucrezi? Cine îţi e şef? E o 
persoană dificilă? g 

— Lucrez la o companie de asigurări. Il privi drept în față. 
Ed Riverton a avut la noi o poliţă de asigurare pe viaţă. Mă aflu 
aici să aflu ce i s-a întâmplat. Poliţa ar putea fi nulă şi neavenită 
în funcţie de anumite împrejurări. 

— Tu conduci compania? 

— Doamne, nu! Martin Sheffield e şeful. Spuse primul 
nume care îi trecu prin cap. E o bomboană. 

— E cu tine aici, în Helsinki? 

— Majoritatea timpului habar n-am unde se află. E un 
mare plimbăreţ. Nu, nu vreau nici desert, nici cafea. Aş dori să 
mă întorc la hotel. 

— La Hesperia? Te duc eu cu maşina. 

Ceru nota de plată, scoase o carte de credit şi se ocupă de 
achitarea consumaţiei. IlI aşteptă să termine. 

— Mulţumesc pentru ofertă, Adam. Îmi pare rău că trebuie 
să întrerup o seară minunată. M-am simţit foarte bine, dar sunt 
obosită şi mă încearcă o durere de cap. Din cauza căldurii, 
probabil. O să iau un taxi. Te rog, nu insista. 

Nici moartă n-avea de gând să se urce în Cadillacul lui 
nenorocit. Stând afară în aşteptarea taxiului, în aerul umed al 
nopţii, Carver se lupta să-şi stăpânească frustrarea. 

— Cel puţin, poate ne mai vedem, începu plin de 
încredere. Te sun la Hesperia. Mergem unde vrei tu. 

— Poate. Mulţumesc pentru masa delicioasă. 


Urcă în taxi înainte ca el să aibă timp s-o sărute pe obraz. 
Nu-i făcu cu mâna când taxiul se îndepărtă. Se aşeză mai bine şi 
zâmbi. Newman nu era singurul capabil să agite lucrurile. 

In parcare, la volanul Cadillacului, Carver dădu cu pumnul 
în bord. Căţeaua! Dar, cu puţin noroc, avea să se răzbune şi să-i 
dea o lecţie pe care să n-o uite niciodată. 

32 

Hauser se întorsese seara cu avionul de la Turku şi urcase 
în limuzina care îl aştepta la aeroportul din Helsinki. Şoferul 
conduse Mercedesul cu geamuri antiglonţ la casa din oraş a lui 
Hauser, clădirea ciudată cu turnulețe, pe care Newman i-o 
arătase lui Cord Dillon când îl urmăriseră pe Hauser la aeroport. 

lnăuntru, după ce făcu un duş şi-şi schimbă hainele, 
Hauser urcă în camera din foişor pe care o transformase într-un 
birou combinat cu cameră de zi. Îşi turnă un pahar de whisky şi 
tocmai sorbea din el când sună telefonul. Adam Carver sosise şi 
voia să-l vadă. 

— Spune-i să-şi mişte fundul aici... 

Camera era cu opt laturi, şi Hauser privea pe o fereastră 
parcul pustiu în timp ce Carver îi dădea raportul asupra întâlnirii 
cu Paula Grey. l-ar fi plăcut să mai pieptene relatarea 
conversaţiei pe care o avuseseră la cină, însă ştia că Hauser 
avea o stranie abilitate de a-şi da seama când cineva omitea 
ceva. . 

Il mai enerva şi faptul că de-abia începuse să vorbească, 
şi Galvone intrase în foişor. Hauser îi spuse să se aşeze, să 
asculte, să-şi ia ceva de băut, dacă asta avea să-l ajute să-şi 
ţină gura închisă. Hauser nu era în cea mai bună dispoziţie. 

Irina Serov zburase şi ea cu Hauser, dar, din motive de 
securitate, aşteptase o jumătate de oră după ce Hauser părăsise 
avionul Lear. Apoi luase un taxi spre un apartament al 
companiei, în apropiere de cel unde locuise Peggy Vanderheld. 

Hauser le ordonase lui Mănescu şi Ziegler să vină la 
Helsinki cu trenul. Fiecăruia i se dăduse câte o adresă a unui 
apartament în Setula, lângă aeroport. Hauser îşi aduna forţele. 

Carver îşi continuă povestirea, iar Galvone îşi turnă ceva 
de băut şi se rezemă de perete, ţinând paharul cu degetele 
acoperite cu păr negru. Îl privea pe Carver cu o expresie cinică. 

— Se pare că ai făcut-o de oaie, comentă când Carver 
termină de vorbit. 


Hauser se întoarse spre el şi-l apostrofă: 

— Frank, mi se pare că te-am rugat să-ţi ţii gura închisă. 
Cum stau lucrurile la Institut? Te-ai întors de mult de la Cercul 
Polar? 

— Acum 0 oră, şefu'. Zâmbi mulţumit. Securitatea a fost 
dublată. Am întărit-o bine de tot. A trebuit să împart câteva 
şuturi ca să-i trezesc. Sunt cu ochii în patru acum. Oricine 
încearcă să se strecoare o păţeşte urât. 

—  Şterge-ţi zâmbetul ăla de pe mutră. Nu există 
securitate sută la sută. De câte ori trebuie să repet? Ascultaţi. 
Amândoi. Avem o altă problemă: localizarea opoziţiei. Care 
există - gândiţi-vă cum am fost la un fir de păr să pierdem 
camionul la Porvoo. Ţi-am povestit, Frank, când m-ai sunat de la 
aeroport. Adam, Îți voi explica mai târziu în ce a constat 
incidentul. Datorită numai şi numai stăruinţei mele, s-ar putea 
să fi identificat opoziţia. Inclusiv pe cel de la conducere. 

Hauser se apropie de o măsuţă turcească, încastrată cu 
bucățele de marmură de diferite culori. Avea opt laturi, ca şi 
foişorul. Hauser avea o minte extrem de precisă. Ridică un teanc 
de coli dactilografiate. 

— Am aici o listă cu britanicii şi americanii care au sosit la 
hotelurile din Helsinki în ultima săptămână. 

— Cum naiba aţi reuşit să faceţi rost de numele lor? 
Întrebă Carver pe un ton admirativ. 

— Adam, de ce vrei mereu să ştii cum operăm, chiar dacă 
e vorba de ceva din afara sferei tale de activitate? La naiba, a 
fost uşor. Am trimis o echipă să facă turul hotelurilor, cu o 
mulţime de bani la ei. Am avut grijă să avem prieteni infiltraţi în 
hotelurile de lux şi în cele de mâna a doua. M-am uitat pe listă în 
timp ce mă schimbam. Mi-am amintit de ceva din inutila ta 
conversaţie cu Paula Grey. A spus că pe şeful ei îl cheamă 
Martin Sheffield, nu-i aşa? 

— Da 

— Dar nu este aşa, nimeni cu numele acesta nu e 
înregistrat la Hesperia. Privi spre Galvone. Adam a zis că atunci 
când a întrebat-o pe Paula Grey numele şefului său a răspuns 
Martin Sheffield. Ea stă la Hesperia - însă s-a mutat acolo de 
curând de la Marski. Şi în acelaşi timp un Martin Baker s-a mutat 
la Hesperia. Britanic. Ştii, Adam, că atunci când pui o întrebare 
ca asta şi cealaltă persoană vrea să-ţi dea un alt nume, 


foloseşte de obicei acelaşi prenume şi-l schimbă doar pe cel de 
familie. Adam, ai avut o zi epuizantă, îi spuse sarcastic, aşa că 
mai bine du-te la culcare. 

Aşteptă să rămână singur cu Galvone. Puse o ţigară în 
tigaret şi o aprinse. 

— Frank, individa asta, Grey, ştie prea multe. Unele dintre 
lucrurile despre care l-a întrebat pe Adam sunt prea delicate ca 
să fie pe gustul meu. Preluarea băncii Schmidt, de exemplu. 
Trebuie să aflăm ce mai ştie. 

— Sigur. Cum procedăm. 

— O răpim, folosindu-l pe Adam ca momeală, imbecilule. 

— N-aţi pomenit nimic în faţa lui Carver. 

— Nu-i aşa? Crezi că mă lasă memoria? N-o să ştie că 
joacă un rol. Am simţit că-i place Paula Grey. Acum, şterge-o... 

Hauser zâmbi în timp ce uşa se închidea. Cunoştea bine 
jocul acesta: să nu ştie dreapta ce face stânga. Şi viceversa. 

Luă de pe un raft o cutie mică din care scoase un obiect 
mic circular. Îl înşurubă în telefon. Era fabricat la unul dintre 
laboratoarele lui de lângă Boston şi distorsiona vocea. Formă 
numărul de telefon al apartamentului unde stătea lrina Serov. 
Când îi răspunse, i se adresă cu numele ei de cod. 

— Sonia, Morrow la telefon. Numele persoanei pe care o 
vei contacta este Martin Baker. Ai înţeles? Stă la Hesperia. 
Apropie-te de el mâine. S-ar putea să fie individul care conduce 
operaţiunea împotriva mea. Fă-ţi treaba. Până la capăt, dacă e 
nevoie... 


Tweed se întoarse de la Turku târziu, cu Nield şi Dillon. Era 
zece seara când intră în Hesperia. Nu mâncase nimic de ore în 
şir, dar era neobosit.. Înainte să comande ceva prin serviciul de 
cameră, dădu mai multe telefoane. 

Două fură în hotel - Paulei şi lui Harry Butler. Apoi încă 
două, la Palace, rugându-i pe Newman şi Marler să vină la el 
imediat. Se întoarse spre Dillon care ieşea din baie, 
ştergându-se pe faţă cu un prosop. 

— Nield va fi aici într-un minut. Ceilalţi vin şi ei de la 
Palace. E timpul să avem o discuţie cu toţii. 


— AŞ vrea să mănânc ceva. Tu pari să-ţi ţii zilele cu apă 
minerală. Mă duc în camera mea să-mi iau o cămaşă curată. Mă 
întorc repede. Nu uita de mâncare. 

Când rămase singur, Tweed începu să se plimbe prin 
cameră cu mâinile la spate. Nield sosi primul. 

— N-am putut să-ţi spun nimic în tren. Nu eram sigur dacă 
Dillon e la curent cu afacerea misterioasă a celor trei bărbaţi. 

— Spune-mi acum... 

Tweed continuă să se plimbe în timp ce Nield îi povestea 
ce i se întâmplase pe Skăret. Când zise că îl putea descrie pe cel 
de-al treilea bărbat, Tweed îi făcu semn să se oprească. 

— Spui că ştii un atelier care mâine dimineaţă ne poate 
developa filmul în câteva ore. Să aşteptăm până îmi arăţi 
pozele... 

Se întrerupse când intră Paula. 

— Am petrecut o seară pe cinste cu acel Adam Carver. E 
destul de isteţ... 

Tweed ascultă relatarea conversaţiei detaliate pe care ea 
o avusese cu Carver. Când Paula termină, o privi încruntat. 

— Ţi-ai asumat un risc, abordând unele dintre subiecte. 

— Oh, am minţit de-au îngheţat apele. Mai ales despre 
faptul că Evelyn Lennox ar fi prietena mea. După cum ţi-ai dat 
seama, probabil, mi-am amintit ce mi-a spus Bob despre 
Wandsworth şi călătoria pe care a făcut-o la Walberswick. Cât 
despre faptul că mi-am asumat un risc, credeam că planul este 
să zgândărim INCUBUS-ul şi pe Hauser. 

— Te-ai descurcat bine, decise Tweed. 

Fu întrerupt de sosirea lui Harry Butler, care privi spre 
vechiul şi sobrul său partener, Nield. 

— Te-ai retras? Lâncezeşti la soare în timp ce eu fac toată 
treaba? 

— Nu ti-ar fi plăcut să fii cu mine în după-amiaza asta, 
replică Nield. 

Butler se aşeză şi se uită la Tweed. 

— De vreme ce am fost lăsat acasă ca a cincea roată la 
căruţă, am hotărât să-mi vâr nasul un pic pe unde pot. Am 
închiriat un Saab şi m-am dus la aeroport, care s-a dovedit a fi 
centrul acţiunii. Am stat toată ziua acolo, o zi foarte lungă. 


— Crezi că ai fost văzut? Îl întrebă Tweed. Contam pe 
patru oameni de existenţa cărora INCUBUS-ul să nu ştie nimic. 
Tu, Nield, Marler şi eu. 

— La puţin timp după ce am ajuns, raportă Butler în stilul 
său prozaic, am văzut un funcţionar al aeroportului într-o 
uniformă albastru deschis aruncându-şi boneta pe locul din 
spate al maşinii şi întorcându-se după ceva în aeroport. Purtam 
o haină albastră, cea mai asemănătoare cu uniforma lor pe care 
o am. Am şterpelit boneta şi am intrat în hol. Funcţionarul a 
ieşit, n-a observat lipsa bonetei şi a plecat. Toată ziua oamenii 
m-au luat drept funcţionar la aeroport. M-am integrat în peisaj, 
cum s-ar spune. 

— Inteligent, comentă Tweed. Ce-ai văzut? 

— Pe Hauser şi Carver sosind într-o limuzină colosală, 
neagră. l-am recunoscut din fotografiile lui Marler. Apoi au venit 
Newman şi Dillon. Hauser şi Carver au plecat cu avionul Lear. 
Newman şi Dillon au luat un avion spre Turku... 

— Nu te-am văzut, interveni Newman care sosise cu 
Marler. 

— Nici nu trebuia. Pot să continuu? După aceea a apărut 
Buickul Le Sabre maro, din care au sărit şase gangsteri cu feţe 
dure, au urcat în două elicoptere Sikorsky şi au decolat spre 
nord. 

— Întăriri pentru Institutul Meteorologic, sugeră Tweed. 

— N-am idee. Dar ştim că au două elicoptere în dotare. 
Următoarele câteva ore am rămas în zonă, căutând să nu atrag 
atenţia. Seara, Learul s-a întors. Limuzina neagră îl aştepta pe 
Hauser care a coborât grăbit. Se mişca iute pentru un bărbat de 
dimensiunile lui. Am observat că scara mobilă a rămas afară. M- 
am hotărât să-l urmăresc pe Hauser. Limuzina l-a dus la o casă 
ieşită parcă din Disneyland. Pot să vi-o localizez pe o hartă... 

— Ştim unde e, îi spuse Newman. Şi acum ştim şi unde 
este Hauser. Scuze. 

Raportul succint al lui Butler se bucura de o audienţă 
largă. Paula, aşezată pe o margine a patului, asculta cu atenţie. 
Newman stătea călare pe un scaun, cu ochii la Butler. Marler se 
rezemase de un perete, învârtind o ţigară între degete. Nield 
stătea în picioare cu braţele încrucişate la piept. Tweed stătea şi 
el în picioare cu ochii fixaţi asupra lui Butler, înregistrând fiecare 
detaliu. 


— Din cauza acelei scări rămase afară, m-am întors la 
aeroport. Am avut noroc. Am sosit la timp să văd o femeie 
ieşind din avion. Buickul maro se întorsese. A urcat şi am 
urmărit-o până în Helsinki, după aceea - îmi pare rău - am 
pierdut-o. 

— Descrie-mi-o, te rog, îi ceru Tweed. 

— Dificil. Purta ochelari mari, negri, şi o eşarfă pe cap. 
Subţire, de înălţime mijlocie. Înălţimea ei m-a pus un pic pe 
gânduri - mergea de parcă ar fi purtat tocuri înalte. 

— Deci, ar putea fi scundă? sugeră Tweed. 

— Ar putea. Apoi mi-am zis că văzusem cam tot ce era de 
văzut la aeroport, aşa că m-am dus la gară. 

Dumnezeule, îşi spuse Paula, n-ar sta locului deloc. Nu 
degeaba e poreclit Castorul. 

— Boneta am lăsat-o pe un birou la aeroport, explică 
Butler. Mi-am scos haina şi m-am plimbat prin gară. Te-am 
văzut, Tweed, coborând din tren cu Dillon. Pe urmă am mai 
văzut pe cineva cunoscut din fotografii, coborând din tren după 
ce voi doi plecaserăţi. Mănescu, împreună cu un individ lat în 
spate şi cu fălci agresive. Înfăţişare teutonică. Apoi, bingo! A 
apărut Buickul şi cei doi au sărit înăuntru. l-am urmărit până 
într-un loc numit Setula, lângă aeroport, destul de aproape, 
oricum. Mănescu a intrat într-un bloc. Buickul a plecat mai 
departe cu prietenul nostru teuton şi l-am pierdut. Bău apa 
minerală din paharul pe care-l pusese Paula lângă el. Asta e tot. 

— Ai făcut treabă bună, zise Marler, fluierând admirativ. 

— Buickul maro, zise Tweed. Cine-l conducea? 

— Un şofer în uniformă de fiecare dată. Se descurca bine. 

Tweed oftă sonor. Paula îl privi şi văzu că arăta încă 
proaspăt şi alert. 

— De ce-ai oftat? 

— Câtă precizie în toate, remarcă Tweed. Hauser e un 
mare organizator. Bănuiesc că asta l-a făcut să ajungă în vârful 
piramidei. Se uită la Butler. În legătură cu cei şase pe care i-ai 
văzut urcând în elicoptere, ai idee ce naţionalitate aveau? 

— Est-europeni. Tipuri slave. Pot fi cehi. Români, bulgari. 
Cine poate face diferenţa? 

— Indivizii dispăruţi, spuse Tweed încet. 

— N-ar fi timpul să plănuim ce facem în continuare? 
Întrebă Marler tărăgănat. Trebuie să lăsăm deoparte aşteptarea. 


— Vom porni la acţiune la momentul potrivit, îi spuse 
Tweed. Spuneam că avem nevoie de mai multe informaţii. 
Astăzi am acumulat mai multe decât visam. Newman, Marler şi 
Paula au descoperit că Hauser transporta cantităţi uriaşe de 
explozibil în nord. Probabil undeva în apropierea Institutului. 

— Poate chiar la Institut, sugeră Newman. Echipa de 
constructori a lui Hauser l-a ridicat. 

— Butler, continuă Tweed, ne-a adus informaţii în privinţa 
unui număr de oameni cheie şi despre faptul că au venit în 
Helsinki. Harry, eşti sigur că Mănescu a fost cel care a coborât 
din tren? Eşti sigur că l-ai identificat corect? 

— Sigur. Purta o beretă şi o eşarfă care-i ascundea bărbia. 
Pe căldura asta! Eşarfa i-a alunecat o clipă şi i-am văzut toată 
faţa. Am studiat fotografia lui Mănescu pe care mi-ai arătat-o şi 
cea pe care i-a făcut-o Marler, plecând de la sediul INCUBUS, 
cea în care era fără mustață. Mănescu a fost cel care a coborât 
din tren şi se află acum la Setula. Până acolo se face o jumătate 
de oră cu maşina. 

— Veştile nu sunt prea bune, remarcă Tweed. Hauser îşi 
adună forţele. 

— Să nu uităm, interveni Newman, obiectivul principal. Cel 
puţin, în ceea ce mă priveşte. Cine a ucis-o pe Sandy în Suffolk? 
Dacă-l găsim pe ucigaş şi-l facem să vorbească, îl avem pe 
Hauser pe tavă. 

— Sunt de acord. Totul se leagă acum. Asasinarea lui 
Sandy, asasinarea din februarie a lui Ed Riverton şi tentativa 
eşuată de a o ucide pe Peggy Vanderheld. Urmează 
explozibilele. Apoi relatările din ziare ale celor trei asasinate din 
Praga, Budapesta şi Bucureşti. lar prezenţa lui Mănescu uneşte 
cele două investigaţii de la început - asupra INCUBUS-ului, şi 
încercarea de a da de urma ucigaşilor profesionişti care au 
scăpat din Securitatea românească etc. Mai mult ca sigur, au 
fost recrutaţi de INCUBUS. 

— Deci, zise Marler nerăbdător, e timpul să dau o raită pe 
la acel Institut misterios. Am aflat cum pot s-o fac. 

— Cum? vru să ştie Tweed. 

—  Azi-dimineaţă m-am sculat devreme şi m-am dus să 
cumpăr nişte hărţi ale Laponiei de la librăria Akateeminen. Am 
auzit câteva femei vorbind despre o excursie mâine la Institut. 
Pleacă cu autocarul din faţa hotelului Intercontinental, de 


alături. Majoritatea englezi, după câte am înţeles. Mai au câteva 
locuri libere. Propun să mă alătur grupului. Autocarul îi duce la 
aeroport pe la mijlocul dimineţii. Acoperirea perfectă. 

— Trebuie să mă mai gândesc. lţi spun dimineaţă. 

— Aş vrea un răspuns acum. 

— Dimineaţă. Tweed răspunse automat. Privindu-l, Paula 
observă că era cu gândul departe şi pe punctul de a lua o 
decizie majoră. Îşi îndreptă spatele. Toţi avem nevoie de somn. 
Mâine s-ar putea să vă mut pe toţi în acelaşi hotel. E timpul să 
ne concentrăm forţele. Simt în ceafă respiraţia lui Hauser. 
Haide, cu toţii la culcare... 

— Ce vrei să spui? Intrebă Dillon care tăcuse până acum. 
Cu simţitul respirației în ceafă? 

— Această apariţie bruscă a unor personaje periculoase în 
Helsinki. Cred că Newman şi-a atins scopul de a-l tulbura pe 
Hauser când s-a dus să-l vadă la sediul său. Acum Paula l-a 
zgândărit pe Carver care, fără îndoială, îi va raporta şefului său. 
Hauser ne pregăteşte ceva nu prea frumos. La culcare... 

Paula nu se ridică de pe pat până nu rămaseră singuri. 
Tweed se uită la ea, întrebându-se ce avea în minte. 

— Dacă Marler se duce la Institut cu grupul de turişti, 
vreau să merg cu el. Nu te opune iar. Un cuplu, bărbat şi femeie, 
atrage mai puţin atenţia. 

— lţi spun dimineaţă. Acum vreau să mă gândesc. 

Lăsat singur, Tweed se plimbă încet prin cameră. Fusese o 
zi lungă şi plină, dar se simţea încă activ. Sorta informaţiile, 
noile piese din mozaic pe care le descoperise în timpul zilei. 

Newman avusese dreptate: foarte multe depindeau de 
identificarea asasinului lui Sandy şi al lui Ed Riverton. Acelaşi 
om, Tweed era sigur. 

Când se duse, în cele din urmă, la culcare, gândurile tot 
nui dădeau pace. Avea o puternică presimţire că luase 
hotărârea de a-şi strânge forţele prea târziu. Hauser avea să 
lovească cu cruzime. 

33 

A doua zi Irina Serov sosi dis-de-dimineaţă la Hesperia. 
Părul proaspăt vopsit blond era strâns într-un coc, ochii, 
protejaţi de o pereche de ochelari cu lentile verzi, păreau mai 
mari din cauza rimelului abundent, iar în picioare purta pantofi 
cu toc înalt de zece centimetri. 


Aşteptă până ce unul dintre recepţioneri se eliberă şi se 
apropie de ea, apoi îi debită povestea dinainte pregătită. 
Bărbatul o măsură cu interes. Femeia era îmbrăcată într-o bluză 
fără mâneci, strâns mulată pe bust şi o fustă plisată, mini. 
Recepţionerul îi remarcase picioarele de cum intrase pe uşă. 

— Aţi putea să mă ajutaţi? Femeia ţinea între degetele 
fine două bancnote. Incerc să obţin o slujbă de la Martin Baker, 
care locuieşte aici. Insă nu ştiu cum arată. 

— II cunosc, zise repede recepţionerul. Probabil că ia micul 
dejun în salonul de la etajul întâi. L-am căutat în cameră acum 
câteva minute, dar nu mi-a răspuns. 

— Eu nu am luat încă micul dejun, zise femeia cu voce 
voalată, privindu-l în ochi. Dacă aţi fi atât de amabil şi mi l-aţi 
arăta... 

Recepţionerul o însoţi până la etajul întâi. În lift femeia îşi 
strânse mai tare geanta de umăr şi se asigură că nu era închisă. 
Recepţionerul i-l arătă pe bărbatul căutat, dar refuză bacşişul. _ 

— Poate aţi fi dispusă să bem un păhărel împreună? li 
propuse. Eu ies din tură la şase. 

— Atunci voi veni la ora şase. Vă mulţumesc mult... 
Salonul era mobilat cu mese lungi, pentru opt persoane. 

Oamenii se aşezau acolo unde găseau un loc liber. Era 
destul de aglomerat, însă scaunul de lângă Martin Baker era gol. 
Femeia se servi cu pâine şi gem de la bufet, apoi se opri în 
spatele locului liber. 

— Vă deranjează dacă stau aici? Nu prea sunt locuri libere. 
Tweed ridică ochii, îi trase scaunul şi o invită să ia loc. În timp ce 
ungea o chiflă cu unt şi gem, gândurile lui Tweed zburau aiurea. 
Se gândea la generalul Valentin Rebet de care se despărţise la 
Turku. Bănuia că rusul se afla încă în Finlanda: Rebet se arătase 
extrem de curios să ştie dacă Tweed intenţiona să mai 
zăbovească în Helsinki. 

— Mă numesc Sonia Drayton. Am sosit ieri seară de la 
Turku. 

Privirea lui Tweed se opri asupra picioarelor superbe ale 
femeii. Fusta îi alunecase în sus pe coapse, iar femeia schiţă un 
gest de falsă pudoare, încercând să o tragă în jos. Remarcase 
privirea furişă a bărbatului. 

— Martin Baker. Cu ce prilej aţi fost la Turku? 


Spusese primul lucru care-i venise în minte. Gândurile îi 
zburau încă la zeci de kilometri distanţă. 

— Am lucrat la o corporație pe nume INCUBUS. Mi-am dat 
demisia. Sunt pe cale să-şi piardă personalul. O anume Peggy 
Vanderheld a demisionat de la sediul din Helsinki cam în acelaşi 
timp cu mine. 

— Ce fel de corporație este? Am auzit de ea pe undeva. 
Tweed sorbi din cafea, fără să trădeze altceva decât un interes 
moderat. In sinea lui însă se dezmeticise şi îşi concentrase 
atenţia asupra locului în care se afla şi a femeii atrăgătoare cu 
care împărțea micul dejun. Vorbea pe un ton cald, cu o vagă 
urmă de accent. 

Se pare că femeia îi ghicise gândurile. 

— Probabil aţi remarcat că vorbesc cu un uşor accent. E 
austriac. Tata a fost englez, mama s-a născut la Viena. 

— Ce v-a determinat să părăsiţi această corporație? 
INCUBUS aţi spus? 

— Da. Este cea mai mare bancă din lume. Americană. Ca 
să vă faceţi o idee despre dimensiunile ei, este mai mare decât 
oricare instituţie similară din Japonia. Adevărul este că am fost 
concediată. Ca şi Peggy Vanderheld. Acum vor să semnez o 
cerere de pensionare. Mi-au făcut o ofertă foarte generoasă. Nu 
mă pot hotărî dacă să accept sau nu. 

— De ce nu? 

— Păreţi a fi om de afaceri. Trebuie să stau de vorbă cu o 
persoană neutră. Ne putem retrage într-un colţ liniştit să stăm 
puţin de vorbă după micul dejun? 


Marler se trezise devreme în camera lui de la Palace, luase 
micul dejun, apoi revenise. Acum ţinea între degete vârful unui 
cuţit de vânătoare finlandez, urmărit îndeaproape de privirile 
Paulei. La capătul opus al încăperii instalase un butuc de lemn, 
aşezat direct pe covor. Il luase cu o zi în urmă din iarbă, în timp 
ce Newman intrase în cabina telefonică izolată ca să îl sune pe 
Mauno Sarin. Azvârli cuțitul de la înălţimea umărului. Vârful se 
înfipse în cercul mic pe care îl trasase cu pixul pe buştean. 

— Bravo! exclamă Paula. Unde ai învăţat să arunci la ţintă 
cu cuțitul? 


— În Arizona. M-a învăţat un membru al unui trib de 
indieni. Ei foloseau cuțitul ca să sculpteze statuete din lemn 
pentru turişti. 

Scoase cuțitul din butuc, în timp ce Paula se duse să vadă 
cine bătea cu atâta insistenţă la uşă. Newman intră în cameră. 
Purta o pălărie ţuguiată din material cadrilat şi o pereche de 
ochelari fumurii. Paula încuie uşa în urma lui. Marler băgă cuțitul 
în teaca din piele prinsă pe picior şi ascunse butucul în dulap. 

— Când plecăm să ne întâlnim cu cei de la 
Intercontinental? 

Paula sosise mai devreme cu un mesaj din partea lui 
Tweed pe care acesta preferase să nu-l transmită prin telefon. 
Acceptase ca ei să verifice Institutul, cu condiţia ca Paula să 
meargă însoţită de Newman şi Marler. 

— Luăm un taxi şi plecăm chiar acum la Intercontinental. 
Ai la tine pistolul Smith & Wesson? 

— Mă bucur că nu bate la ochi. 

— lar eu mi-am recuperat Browningul de la Nield, zise 
Paula. Îl am în poşetă. Vă aşteptaţi la focuri de artificii? 

— Când e vorba de INCUBUS nu se ştie niciodată. Şi le va 
fi destul de greu să te recunoască. 

După ce primise descrierea Irinei Serov de la Butler, Paula 
se străduise să o copieze cât mai fidel. Îşi ascunsese părul negru 
ca smoala sub o eşarfă şi-şi pusese o pereche de ochelari negri. 
Toată lumea purta ochelari ca să-şi protejeze ochii împotriva 
razelor nemiloase ale soarelui. Marler insistase să se deghizeze 
amândoi, subliniind că, dintre toţi, el era singurul despre a cărui 
existenţă INCUBUS nu ştia nimic. Îşi privi ceasul. 

— Haideţi să o luăm din loc... 

O oră şi jumătate mai târziu se aflau la bordul avionului AY 
424 al companiei Finnair, cu decolare la ora douăsprezece şi 
cinci minute, în compania câtorva turişti englezi între două 
vârste şi a unui grup de tineri finlandezi. Newman şi Paula 
şedeau unul lângă celălalt, în timp ce Marler se găsea în spatele 
lor, pe fotoliul de lângă hublou. Zborul decurse fără incidente, 
avionul traversând o întindere nesfârşită cu păduri de brazi şi 
lacuri albastre aruncate de-a valma, ca-ntr-un joc bizar de 
puzzle. După o scurtă escală la Oulu, pe coasta golfului Botnic, 
îşi continuară zborul spre Rovaniemi. 


Aterizară pe aeroportul mic, pierdut în mijlocul pustietăţii, 
printre stânci şi tufişuri, ce lăsa impresia că se află la zeci de 
kilometri distanţă de orice aşezare umană. Sosiţi după un zbor 
de cincizeci de minute pe acest aeroport izolat, turiştii fură 
transbordaţi pe un aparat mai mic, cu elice. 

După ce avionul decolă, îndreptându-se spre est, îşi făcu 
apariţia stewardesa, o tânără îmbrăcată într-un costum gri, 
foarte elegant. 

— Mă numesc lrene, spuse în engleză, plimbându-se pe 
interval. Zburăm acum deasupra Laponiei şi ne îndreptăm către 
frontiera sovietică... 

Paula privi prin hublou, apoi îşi consultă ceasul. Survolau 
autostrada 80 care ducea spre Kemijărvi, oraşul în care pescarul 
din Porvoo văzuse un camion frigorific al corporației INCUBUS 
îndreptându-se spre est, către graniţă. Aruncă o privire în spate. 
Marler părea că doarme, însă, de sub pleoapele lăsate, ochii 
vigilenţi nu pierdeau nimic din ceea ce se întâmpla în jur. 

După un timp Paula privi din nou în jos şi zări un lac întins, 
înconjurat de pâlcuri de copaci căţăraţi pe versanţii de granit ce 
coborau abrupt spre oglinda încremenită a apei. Stewardesa 
începu din nou să vorbească. 

— Acum ne aflăm la nord de Kemijărvi. După cum vă 
puteţi da seama, avionul se pregăteşte de aterizare. Pista a fost 
construită de INCUBUS Inc., marea corporație filantropică ce a 
jucat un rol esenţial în fondarea Institutului pe care urmează să-l 
vizitaţi... 

Marler privi în jur. Pasagerii ascultau absorbiți. Scoase 
uşurel din buzunar un aparat de fotografiat minuscul, marca 
Voigtlander în vreme ce aparatul începu manevrele de aterizare. 
Privi în jos spre complexul de clădiri moderne din beton, în 
centru se înălța o clădire circulară, care îi amintea de sediul 
central al corporației INCUBUS, din Helsinki. Profită de faptul că 
stewardesa stătea cu spatele la el şi făcu repede câteva 
fotografii. Fata se întoarse brusc şi porni spre Marler. 

— Scuzaţi-mă, vă rog, domnule. Aţi făcut fotografii? Acest 
lucru este interzis de către INCUBUS. Corporaţia ne-a făcut o 
favoare permiţându-ne să folosim pista de aterizare. 

Marler surâse larg. 

— N-am făcut nici-o fotografie. Am uitat să pun filmul. 

Strecură nonşalant aparatul în buzunar. 


— Atunci e în regulă, domnule. Acesta-i regulamentul... 

Aparatul se apropia văzând cu ochii de fâşia de beton. 

Newman privi pe furiş spre Paula. O presimţire 
îngrozitoare îi şoptea că greşise permițându-i să-i însoţească. 


Tweed o invitase pe Irina în camera lui de la Hesperia. Îşi 
aruncase privirea prin hol şi constatase că era ticsit de un grup 
de turişti francezi. De îndată ce ieşiră din ascensor, se opri şi se 
bătu cu palma pe frunte. 

— Domnişoară Drayton... 

— Vă rog, Sonia... 

— Sonia, te superi dacă te rog să mă aştepţi o clipă aici, 
pe canapea? Când am coborât la micul dejun, mi s-a spus că am 
un mesaj la recepţie. Mă întorc imediat... 

Irina se aşeză pe canapeaua din holul spaţios, uşurată să 
rămână câteva clipe singură. Suferise un adevărat şoc. Cu şase 
luni în urmă, pe când lucra la ambasada sovietică din Londra, 
generalul Lisenko de la GRU le făcuse o scurtă vizită secretă. In 
timp ce privea pe fereastra unei case retrase din apropierea 
parcului Regent, o chemase pe neaşteptate lângă el şi-i făcuse 
semn spre stradă. „Uite, bărbatul acela care aleargă spre taxiul 
oprit. Îl vezi bine? În regulă. Nu uita faţa asta. E Tweed, 
directorul adjunct al SIS...”. 

Asta se întâmpla în ultimele zile ale Războiului Rece - pe 
vremea când Lisenko era principalul inamic al lui Tweed. Şi pe 
când Irina fusese proaspăt avansată la gradul de colonel al KGB. 

Doar cu o oră şi jumătate în urmă se aşezase fără să 
bănuiască nimic la masa lui Martin Baker pentru ca, de îndată ce 
acesta se întorsese cu faţa spre ea, să recunoască în el 
trăsăturile lui Tweed. 

Irina gândea cu repeziciune. Descoperise adevărata 
identitate a şefului organizaţiei care încerca să distrugă 
INCUBUS. Nici ea - şi nici chiar Hauser - nu-şi închipuiseră că 
vor avea de-a face cu un om atât de periculos. Se impuneau 
măsuri radicale. 

Uşa  ascensorului se deschise şi Tweed ieşi în hol 
surâzător. O conduse până la uşa camerei spaţioase pe care o 
ocupa, descuie şi o pofti înăuntru, oferindu-i un scaun aşezat în 


faţa ferestrei. El luă loc pe un altul cu spatele la lumina 
puternică. 

— Deci, despre ce doreai să discutăm? Mă tem că nu-ți 
pot acorda mai mult de o jumătate de oră. După aceea amo 
întâlnire de afaceri importantă. 

— Documentul pe care trebuie să-l semnez ca să obţin 
pensia aceea generoasă conţine anumite clauze. Pe viaţă. Dacă 
le încalc pierd banii. 

— Care sunt aceste clauze? 

— Să nu povestesc nimănui cu ce m-am ocupat - sau ce 
am aflat în timp ce lucram la INCUBUS. 

— Poate că este doar o măsură de prevedere pentru 
descurajarea spionajului economic, sugeră bărbatul, inspectând 
distrat peretele. 

— Dar am fost obligată să fac nişte lucruri oribile. Ezită o 
clipă. M-au pus să seduc câţiva oameni de afaceri pe care 
intenționau să-i manipuleze. Acesta-i şantaj. Este un delict. 

— Cu siguranţă, aşa este. 

— Şi cu toate acestea, pensia este extrem de generoasă. 
Şi pe deasupra, pot să-mi iau orice altă slujbă fără să decad din 
drepturi. 

— De ce ai venit de la Turku la Helsinki? o întrebă pe 
neaşteptate, privind-o în ochi. 

— Pentru o slujbă la o firmă cu un cu totul alt profil. Mă 
duc azi după-amiază la interviu. 

— Ai vreo dovadă care să susţină acele activităţi ilegale? 

Femeia rămase din nou în cumpănă. 

— Da. Fotocopii ale unor scrisori care incriminează 
corporaţia. Le-am lăsat la hotelul unde am tras. Vi le-aş putea 
aduce diseară, la şase. Dacă nu aveţi nimic împotrivă. Zâmbi cu 
un aer nevinovat şi patetic. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar 
păreţi un om atât de înţelegător. 

— In cazul acesta, ar fi mai bine să văd întâi copiile şi apoi 
să te sfătuiesc ce să faci. 

— Mulţumesc. Aş putea folosi baia, vă rog? 

— Desigur. Pe uşa aceea... 

Când el se duse la fereastră, o auzi încuind uşa. Femeia 
privi repede în jur. Pe policioara de sticlă de deasupra chiuvetei 
observă o sticlă sigilată de poţiune împotriva indigestiei. În 


paharul alăturat era un tub de pastă de dinţi. Într-un alt pahar, 
periuţa de dinţi. 

Tweed îi lăsase impresia unui bărbat extrem de meticulos 
în privinţa igienei personale. Până acum nu-şi spălase dinţii, deşi 
luase micul dejun. Deschise geanta voluminoasă şi scoase o 
mască de oxigen minusculă. O puse pe faţă şi strânse banda 
elastică la ceafă. 

Dintr-un buzunar ascuns extrase un mic cilindru cu capac 
filetat. În interior se afla o seringă plină cu soluţie de cianură de 
potasiu. Părea că INCUBUS era în măsură să furnizeze orice; 
habar nu avea că micul instrument provenea dintr-un laborator 
de la periferia Bostonului. 

Îşi privi chipul grotesc reflectat în oglinda de deasupra 
chiuvetei. Examină unghiul în care era înclinat tubul de pastă de 
dinţi din pahar, îl scoase, deşurubă căpăcelul şi-l aşeză pe 
marginea de faianţă. Apoi deşurubă şi capacul recipientului cu 
cianură, scoase seringa, înfipse acul subţire în tub şi apăsă 
pistonul. După ce goli micul cilindru, extrase repede acul, 
înşurubă la loc capacul tubului de pastă şi-l aşeză în pahar exact 
în aceeaşi poziţie în care-l găsise. 

Strecură cu precauţie seringa în tubul de protecţie, puse 
capacul la loc şi ascunse totul în poşetă. Se apropie repede de 
fereastră şi o deschise larg, fără să-şi scoată masca de pe faţă. 
Fusese avertizată de prezenţa vaporilor de cianură, indiferent de 
grija cu care ar manevra recipientul. 

Lăsă geamul deschis cât timp trase apa la toaletă. 
Deschise robinetul de apă rece şi îşi spălă mâinile, apoi lăsă apa 
să curgă şi se şterse. Se duse din nou în faţa ferestrei deschise 
şi îşi scoase masca, o băgă în geantă şi trase fermoarul. După 
ce termină cu toate acestea, închise fereastra încet, opri apa, 
descuie uşa şi reveni în cameră. 

— Atunci ne vedem diseară la ora şase, spuse Tweed care 
stătea în faţa ferestrei. Îţi urez succes la interviul pentru slujbă. 
Despre ce firmă este vorba? 

— Librăria Akateeminen, spuse repede. 

— La vânzare? Întrebă bărbatul, pornind spre uşă. 

— Nu. La administrativ. Voi lucra pentru unul dintre 
directori. Vă mulţumesc pentru amabilitate... 


Tweed închise uşa în urma ei şi rămase o clipă neclintit. 
Simţea în gură gustul mâncării de dimineaţă. Uitase să se spele 
pe dinţi. Intră în baie. 

Se opri şi privi în jur, scrutând cu atenţie fiecare obiect. Nu 
observă nimic mişcat din loc, nimic schimbat. Îşi încruntă 
sprâncenele intrigat. Se uita repede să vadă dacă femeia nu 
uitase ceva. Nimic. Dădu drumul robinetului de apă rece, scoase 
tubul de pastă de dinţi şi începu să-i deşurubeze capacul. 


Harry Butler se aşeză la volanul BMW-ului cu care sosise 
Newman la Hesperia, în timp ce Paula şi Marler luară un taxi 
până la hotelul Intercontinental, aflat în imediata apropiere. 
Instrucţiunile date de Tweed, în răstimpul cât lipsise de lângă 
Sonia Drayton, erau cât se poate de clare. 

— Peste vreo jumătate de oră va ieşi din hotel o femeie în 
jur de treizeci de ani. Păr vopsit blond, lung până la umeri, 
îmbrăcată într-o bluză verde deschis, fără mâneci, strânsă pe 
piept şi o fustă mini, plisată, de culoare crem. E bine făcută. Ah, 
acum are părul strâns în coc. E posibil să îl lase liber după ce 
pleacă. Poate că va mai purta ochelarii de soare verzi, poate că 
nu. Ai înţeles, Harry? 

— E imposibil să o confund. Înălţime? Greutate? 

— La prima vedere pare de înălţime medie, dar poartă 
pantofi cu toc înalt. Subţirică. Urmăreşte-o. N-o scăpa din ochi. 
Trebuie să aflu unde se duce. O las în grija ta... 

Butler îşi scoase sacoul. Era încă devreme, dar căldura se 
făcea deja simțită. Il aştepta o nouă zi toridă. Privi pâlcurile 
gălăgioase de turişti care se înghesuiau să iasă din hotel. Unii se 
opreau, vorbind agitaţi. Să mergem totuşi în excursia asta 
obositoare pe o asemenea caniculă? 

Obiectivul îşi făcu apariţia la zece minute după telefonul 
dat de Tweed din holul hotelului. Mergea ţanţoş, frizând 
atitudinea provocatoare a unei prostituate. Nu ştiu de ce, dar 
pare foarte mulţumită de sine, gândi Butler. 

Urcă în primul taxi care se opri, lăsând pe trotuar un nou 
grup de vizitatori încărcaţi cu bagaje. Butler răsuci cheia în 
contact, privind în urma taxiului care rula pe strada 
Mannerheimintie, spre periferie. În timp ce şofa, Butler se 
străduia să-şi amintească unde mai văzuse faţa acelei femei. 


Inutil. Renunţă pe moment, convins că până la urmă va găsi 
răspunsul. 

Două amănunte îi dezvăluiră identitatea femeii. Blocul de 
locuinţe de la capătul tramvaiului patru, unde cobori din taxi. Și 
dispariţia mersului ţanţoş. Nimic nu marchează mai mult o 
persoană decât gesturile pe care le face. Aceasta era fata care 
coborâse cu o zi în urmă din avion - din avionul lui Hauser. 


Tweed răsuci capacul tubului de pastă. O dată... Se opri, 
încruntă sprâncenele. Îşi aminti că, după ce Sonia Drayton 
intrase în baie, nu auzise apa curgând decât cu o clipă înainte 
de a deschide uşa. Şi totuşi, mâinile îi erau uscate. Mai 
îngrijorător era faptul că Tweed nu înşurubase niciodată foarte 
strâns capacul tubului. Avea tendinţa să se înţepenească, de 
aceea îl lăsa puţin liber. Acum capacul era strâns înşurubat. lar 
paharul în care stătea de obicei fusese mişcat o idee, lăsând la 
vedere urma circulară imprimată pe policioară. 

Inşurubă bine capacul şi aşeză tubul cu grijă înapoi, în 
pahar. Privi sticla plină cu poţiunea împotriva indigestiei. Nu 
părea să se fi umblat la ea. leşi din baie. 

Ridică receptorul şi formă numărul secret al lui Mauno 
Sarin. Finlandezul răspunse imediat. 

— Sper că-mi recunoşti glasul. 

— Da. Ai probleme? 

— Ai putea trimite pe cineva de la procuratură să verifice 
nişte lucruri în baia mea? Bănuiesc că e vorba fie de otravă, fie 
de explozibil - îi sfătuiesc să umble cu mare grijă cu ele. 

— II cunoşti pe Karma, pleacă spre tine de cum închid 
telefonul. 

— Spune-i să întrebe de Martin Baker. Aştept în cameră 
până ajunge... 

34 

Pista de aterizare era dominată de silueta complexului 
Institutului de Meteorologie. Turiştii coborâră pe scara mobilă. 
Paula, Newman şi Marler rămaseră la urmă, încheind 
procesiunea. In timp ce coada şerpuia prin faţa ei, Irene, 
stewardesa le explică pe un ton didactic: 

— Voi fi nevoită să vă explic ce se întâmplă în majoritatea 
secţiilor. Aproape tot personalul este plecat în concediu. 


— Dar nu chiar toţi, şopti Newman. Uită-te pe acoperiş. 

— L-am văzut şi eu. 

Un bărbat stătea aplecat peste marginea acoperişului plat 
al clădirii de cinci etaje, studiind, cu ajutorul unui binoclu, grupul 
de turişti. 

Pe măsură ce intrau în clădire, o funcţionară acră înmână 
fiecărui turist un ecuson prevăzut cu o agrafă, ce trebuia prins la 
piept. 

— Mai întâi, vom vizita Planetariul, exclamă cu voce tare 
lrene. De fapt, este o denumire improprie. Acolo sunt prezentaţi 
diferiţi sateliți aflaţi pe orbită, deasupra Cercului Polar... 

Pătrunseră într-o sală imensă, aproape cufundată în 
beznă, cu un tavan boltit, uriaş. Însoţitoarea puse în funcţiune 
casetofonul şi de pe bandă răsunară denumirile sateliților, 
rostite în engleză, germană şi franceză. Turiştii stăteau strânşi 
unii în alţii, cu privirile ridicate, încercând să se acomodeze cu 
întunericul. 

— Acum vedeţi satelitul Astra, intonă vocea reverberantă. 

Apăru un obiect asemănător unei mingi de fotbal plină de 
ghimpi, care traversă încet bolta, urmărit de un fascicul luminos. 
Marler se desprinse de grup şi începu să se plimbe prin sală, 
ridicând din când în când ochii, ca şi cum ar fi căutat un unghi 
cu vizibilitate mai bună. Ajunse lângă o uşă masivă de oţel cu 
clanţa încastrată în peretele circular. O încercă, dar aceasta 
rămase nemişcată. 

În timp ce vocea monotonă continua să peroreze, 
Newman şi Paula îl imitară, plimbându-se agale pe lângă pereţi, 
până ajunseră alături de el. Înăuntru era surprinzător de rece, şi 
Paula bănuia că există o instalaţie de aer condiţionat. Hauser 
cheltuise o avere pe această monstruozitate opulentă. Stând cu 
spatele la perete, Marler încercă clanţa următoarei uşi. Era 
ferecată. Continuă să se plimbe în jurul camerei. Toţi ceilalţi, 
inclusiv ghidul, priveau fix tavanul, urmărind licărul constelaţiilor 
îndepărtate. Marler mai făcu câţiva paşi, urmat îndeaproape de 
Paula şi de Newman. Se opri din nou, cu spatele la o placă lată 
de metal, încastrată în perete, deasupra nivelului capului, la 
mijloc cu o despicătură subţire ca lama unui brici. Nu se vedea 
nici-o clanţă. Doar o fantă, cam la înălţimea pieptului. Pentru o 
cartelă de computer. Scoase cu gesturi repezi cartea de credit 


din portofel, o introduse în deschizătură şi începu să o mişte în 
diverse poziţii. Se mai întâmpla să se potrivească. 

Paula privi spre grupul de turişti. Toate capetele erau 
ridicate spre tavan, urmărind apariţia unui nou satelit. Vocea 
înregistrată continua să zumzăie. Turiştii păreau hipnotizaţi de 
spectacolul interminabil care se desfăşura sus, deasupra 
capetelor lor. Erau cam patruzeci de persoane. Cu puţin noroc, 
nu va observa nimeni lipsa a trei oameni - asta în cazul în care 
vor găsi o cale să se aventureze şi în alte părţi ale complexului. 
Auzi un băzâit abia perceptibil, semnalând punerea în mişcare a 
unui mecanism bine uns. 

— Ai deschis-o, şopti Newman. Hai să riscăm. Repede! Se 
întoarse spre Paula. Tu rămâi aici... 

Marler intră în liftul spaţios, ca o colivie, care apăruse în 
spatele uşii. Newman se strecură după el. Paula îi urmă. Ochii lui 
Marler scrutară tabloul de comandă. Nivelul al Patrulea se afla 
sub ei. Apăsă pe buton. Uşile se închiseră şi ascensorul începu 
să coboare. 

Marler ridică ochii pentru a se asigura că nu există camere 
video ascunse în tavanul sau pereţii liftului. Nimic. Ascensorul 
continua să coboare. Paula îşi strecură mâna în poşetă şi îşi 
încleştă degetele pe patul pistolului automat. Newman trase 
Smith & Wessonul din toc şi-l lipi de pulpă. Ascensorul se opri şi 
uşile se deschiseră. 

Marler privi încordat afară. În faţa lor se arcuia un coridor 
cu pereţi metalici şi cu podeaua acoperită de o fâşie de cauciuc 
striat care înăbuşea zgomotul paşilor. Incotro să o ia? La stânga 
sau la dreapta? 

Observă că, la stânga, coridorul părea să se termine în 
faţa unei uşi fără geam. In direcţia opusă dispărea după un cot. 
La dreapta, hotărî. Le făcu semn celorlalţi să mai rămână o clipă 
în ascensor. leşi pe hol şi remarcă un panou de control montat 
în zid. Le făcu semn să iasă. Când ajunseră lângă el, apăsă pe 
butonul în dreptul căruia scria Nivelul întâi. Uşile se închiseră şi 
ascensorul îşi începu urcuşul spre aşa-numitul Planetariu. 

— Asta pentru cazul în care cineva s-ar întreba cum de a 
ajuns liftul aici jos, îi şopti lui Newman. 

— De acord. Hai să nu mai pierdem timpul. Marler porni 
încet pe coridorul lat, privind în toate părţile. Ridică ochii, se opri 
şi le făcu semn Paulei şi lui Newman să procedeze la fel. Se lipi 


de perete şi-i aşteptă să ajungă lângă el. Arătă cu degetul 
undeva sus, în faţa lor. 

— Un obiectiv de supraveghere. Unghiul nu este suficient 
de larg ca să cuprindă toată lăţimea coridorului. 

Newman ştia că Marler este expert în aparatură de 
observare. Porniră mai departe. Paula alunecă pe lângă zid, fără 
să-şi ia ochii de la camera video care arăta ca ţeava unei arme. 
După ce trecu de ea, privi peretele. Fără fir de praf. Tăcerea 
înfiorătoare care îi punea nervii la încercare nu era spartă decât 
de un zumzet slab. Aerul din coridor era absorbit pentru a fi 
înlocuit cu altul, proaspăt. Sunetul îi amintea de o vizită făcută 
la centrala nucleară Sizewell din Suffolk, la sud de Walberswick. 
Care, la rândul său, îi aducea în minte descrierea uciderii 
înfiorătoare a lui Sandy, auzită de la Newman. Era posibil să 
existe o legătură între atrocitatea aceea şi complexul acesta 
bizar din Finlanda? 

Marler se opri din nou şi tovarăşii săi încremeniră. Privea 
peretele la câţiva paşi de locul în care se aflau. Newman se 
apropie tiptil. Marler se întoarse şi începu să vorbească în 
şoaptă, gesticulând. 

— Holul este traversat de un fascicul electronic. Cam la 
înălţimea bustului. Dacă îl întrerupem se declanşează sistemul 
de alarmă. Trebuie să ne târâm pe sub el. 

Se lăsă pe genunchi şi începu să înainteze încet, 
ferindu-se să ridice spatele. Newman îl urmă. Paula inspiră 
adânc, scurtă cureaua poşetei de umăr şi şi-o atârnă de gât, 
strângând-o la piept. 

Incepu să se târască, fără să-şi ia ochii de la butonul de 
sticlă, aparent inofensiv, încastrat în perete. O ducea cu gândul 
la un ochi malefic. Se lăsă mai jos şi ajunse în sfârşit lângă cei 
doi bărbaţi. Se ridică în picioare, gâfâind de încordare. 

— De acum încolo va trebui să fim atenţi la fiecare pas, ca 
să evităm chestiile astea, îi avertiză Marler. 

Coridorul îşi continua arcuirea nesfârşită. Marler bănuia că 
mergeau de-a lungul perimetrului clădirii circulare pe care o 
observase din avion, înainte de aterizare. La intervale relativ 
mari le apărea în faţă câte o uşă încuiată, fără geamuri. În sinea 
lui se ruga lui Dumnezeu să nu apară cineva din spatele 
vreuneia dintre ele. 


Aflată în spatele celor doi bărbaţi, Paula începu să fie 
chinuită de o senzaţie acută de claustrofobie. Nivelul Patru. Se 
găseau în măruntaiele solului arctic. îngropaţi. Fu zguduită de o 
nevoie copleşitoare de a ţipa. Işi duse mâna la gură şi înghiţi 
repede de câteva ori. Marler se opri din nou şi ridică mâna. Ce 
naiba mai era acum? lşi zise Paula. 

— E un sistem de securitate de o ingeniozitate diabolică, 
şopti Marler calm. Încă un fascicul electronic - la înălţimea 
gleznei. 

Arătă cu degetul în jos, apoi privi peste umăr şi, văzând 
expresia de pe faţa Paulei, îi zâmbi. O salută maliţios. 

— Urmăriţi-mă, îi preveni. 

Făcu câţiva paşi, apoi ridică mult un picior, ca un soldat în 
pas de defilare. Procedă la fel cu celălalt picior şi se opri, privind 
înapoi. Newman îi imită mişcările. Paula privi în jos şi observă un 
al doilea ochi malefic, montat la câţiva centimetri de podea. Cu 
muşchii picioarelor încordaţi din cauza tensiunii, începu să 
păşească. Marler îi prinse braţul şi-l strânse cu putere. 

— Bravo ţie. Ţine-o tot aşa. Nu mai e mult. 

Porni înainte, lipindu-se de perete în clipa în care observă 
o altă cameră video montată în mijlocul tavanului. Paula aluneca 
încet, pipăind zidul cu braţele răstignite. Işi simţea palmele 
umede. Din clipă în clipă întorcea capul, privind în urmă. 
Lungise la loc cureaua poşetei. Işi şterse palma pe spatele 
fustei, apoi o strecură în geantă şi apucă Browningul. Newman 
se opri şi îşi întoarse ochii spre ea. 

— Sper că eşti foarte atentă la ce se întâmplă în spatele 
tău. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! şuieră iritată. Verific din 
zece în zece secunde. 

— Bine. 

Paula era surprinsă. În mod normal, s-ar fi aşteptat ca 
Newman să fie acela care va băga de seamă că este paralizată 
de frică. Însă fusese Marler. Apoi îşi aminti de Sandy. Newman 
nu se mai putea gândi decât la un singur lucru. Putea oare să-l 
condamne pentru asta? 

Pentru Paula drumul de-a lungul coridorului circular 
căpătă dimensiunile unui coşmar. Se imagină mergând la infinit 
în cerc. Fără scăpare. Brusc, îşi dădu seama ce anume o 
dezorienta. Mişcarea neîntreruptă într-un cerc vast, gândul 


înspăimântător că la un moment dat se vor pomeni în faţa 
ascensorului care îi adusese jos, în acest infern. 

încruntă sprâncenele. Suprafaţa plană a coridorului 
începuse să urce, asemenea acelor pasarele înclinate care duc 
la sala de îmbarcare a aeroportului Heathrow din Londra. Panta 
creştea. Trecură cu bine de un alt fascicul, târându-se pe sub el. 
Coridorul îşi continua cursul ascendent. 

Marler se opri şi ridică mâna. Un alt fascicul? Nu. Acum 
arăta înainte. Coridorul se înfunda. In capăt se zăreau două uşi 
zăvorâte cu două bare metalice. Marler se încovoie şi se lăsă pe 
genunchi. Paula era intrigată. Bărbatul privea fix la ceva de pe 
covorul cauciucat, chiar sub unul din tuburile de neon montate 
în tavanul arcuit. Asta-i o altă chestie care mă scoate din minţi, 
gândi Paula. Totul este curbat. Nu există nici-o suprafaţă plană. 
Marler întinse mâna nesigur, îşi trecu degetele peste pata 
întunecată, apoi le duse la nări. Se ridică şi se întoarse lângă 
Newman care stătea lipit de perete, cu arma pregătită. Marler îi 
arătă degetele mâinii drepte. 

— Urme de roţi. Un vehicul mare. E miros de petrol. Prin 
coridorul ăsta trec camioane. Cu anvelope de diametru mare. 
Ridică ochii. Coridorul este suficient de lat ca să permită 
trecerea unui camion de mare tonaj. Mă tot întrebam la ce le 
trebuie atâta spaţiu. 

— Atunci hai să vedem ce e dincolo de uşile astea... 

— Dacă le vom putea descuia... 

O, Doamne! Nu se poate! Îşi spuse Paula, strângând din 
dinţi. 

Newman apucă pistolul cu ambele mâini, în timp ce Marler 
ridica, foarte încet, bara de siguranţă ce bloca uşa din dreapta, 
împinse uşor, şi uşa masivă se întredeschise. Newman şi Paula 
priviră peste umărul lui prin crăpătură. 

— E cel mai mare garaj din lume, comentă încet Newman. 

În faţa lor se întindea un garaj subteran imens, susţinut de 
nenumărate şiruri de stâlpi. Pe platforma din beton erau parcate 
zeci de camioane INCUBUS, asemenea unor convoaie militare 
pregătite pentru o invazie. În lumina fluorescentă puternică se 
putea citi clar înscrisul de pe caroserie - INCUBUS Oy. Un alt 
grup numeros de camioane, parcate pe două rânduri, purtau 
nişte litere ciudate. 

— Ce scrie pe camioanele acelea? se interesă Paula. 


— E scriere chirilică, îi explică Marler. Rusească. Înţelegea 
limba. Scrie „Transport de Stat”. 

— Ce se petrece aici? se întrebă cu glas tare Newman. 

Marler privea prin deschizătura uşii, cu capul înclinat într-o 
parte. Ascultă câteva clipe, ducând degetul la buze pentru a-i 
avertiza pe cei doi că nu trebuie să vorbească. 

— Nu cred să fie cineva pe-aici, zise după un timp. Haideţi 
să aruncăm o privire, să vedem ce pregătesc... 

Paula se simţi incredibil de uşurată când lăsă în urmă 
coridorul acela, rupt parcă dintr-un film de groază, şi pătrunse în 
grota spațioasă. Nu exista nici-o fereastră care să comunice cu 
exteriorul; se aflau încă sub nivelul solului. Cu mult sub nivelul 
solului. Poate încă la Nivelul al Patrulea. 

Mergea pe urmele lui Marler şi Newman, fără să 
dezlipească mâna de pe pistol. Cei doi bărbaţi înaintau pe lângă 
peretele din stânga al garajului, pe un culoar îngust care îi 
despărţea de unul dintre şirurile de camioane. Se simţea acum 
mirosul pregnant de petrol amestecat cu ulei. Absența oricărei 
alte fiinţe umane dădea un aer de nefiresc, totuşi, Paula era 
recunoscătoare pentru vastitatea spaţiului în care se aflau. 

La jumătatea drumului Marler se opri. Arătă cu mâna spre 
uşile imense cu grilaj ale liftului, suficient de mare să ducă un 
camion. Toate vehiculele erau congelatoare, observă Paula. 

Newman îl bătu pe Marler pe umăr, apoi o luă într-o parte, 
trecând printre două camioane, spre primul rând de vehicule pe 
care erau imprimate litere ruseşti. Descoperise un camion cu 
uşile din spate deschise. Marler înălţă din umeri şi-şi continuă 
drumul pe lângă unul din stâlpii paralelipipedici. Paula porni în 
direcţia în care plecase Newman. 

Acesta se apropie precaut de camion şi privi înăuntru. Nu 
se vedea niciun paznic. Se strecură în faţă şi se uită la cabină. 
Era goală. Se întoarse la Paula care rămăsese în spatele 
camionului. 

— Hai să ne uităm puţin înăuntru. Să vedem cu ce marfă 
avem de-a face de data asta. 

Paula sări în maşină şi Newman o urmă imediat. Cele două 
uşi din spate erau larg deschise, iar interiorul, luminat din 
belşug. Paula ridică încet capacul unui container lung, metalic, şi 
se uită înăuntru. Scoase din poşetă o eşarfă şi repetă cu mai 
multă meticulozitate gestul făcut mai devreme de Marler, când 


dăduse peste aceeaşi substanţă cenuşie, asemănătoare 
aluatului. Luă câţiva pumni din materialul care-i amintea de 
plastilină şi-l înveli în eşarfă, apoi aşeză totul la loc, în poşetă. 

— Ce faci acolo? 

După ce deschisese o cutie mai mare, se apropiase de 
container şi privea înăuntru. Când văzu ce descoperise Paula, 
abia se abţinu să nu izbucnească în râs, ca şi cum substanţa ar 
fi avut ceva nemaipomenit de caraghios. 

— larăşi Semtex! Dumnezeule! Cred că au cumpărat tone 
întregi. 

— E o dovadă, zise Paula, scoțând o batistă mare. 

Luă o cantitate mai mică din substanţă şi o înveli în peticul 
de pânză, apoi înghesui pachetul în geantă. Işi îndreptă spatele 
şi observă zâmbetul ironic. 

— Ce te amuză atât de tare? 

— Uită-te şi tu - şi adu-ţi aminte de camionul acela, la 
nord de Porvoo. l-ai luat locul lui Marler. Ai repetat întocmai 
gesturile lui. 

Paula privi în cutia mare, deschisă de Newman. Recunoscu 
câteva dintre „jucăriile” ucigaşe fabricate de aşa-zisa lume 
civilizată. Barele erau rânduite meticulos. 

— Gelignit, şopti Newman. Haideţi s-o ştergem de aici... 

Când dădură să sară din camion, se pomeniră în faţa unui 
paznic apărut ca din senin. Era un bărbat slab, cu faţa osoasă, 
care putea fi Mănescu. Dar nu era. Incă unul din Securitatea 
română care dispăruse de la Bucureşti, îşi zise încruntat 
Newman. Smith & Wessonul era în tocul de la umăr. Paznicul 
ţinea în mâinile încleştate un Colt 445, îndreptat spre pieptul lor. 
Newman ştia că un singur glonţ ar fi fost de ajuns să producă o 
gaură apreciabilă în pieptul victimei, ieşind apoi prin spatele 
sfâşiat ca de o lovitură de baros. Românul începu să vorbească 
într-o engleză stricată. 

— Ridicaţi mâinile. Puneţi-le pe camion. Aşezaţi-vă pe 
podea. 

Paula şi Newman făcură întocmai. Paznicul stătea la vreo 
patru metri în faţa lor, prea departe ca Newman să încerce să 
ducă mâna la armă. Paula trase o înjurătură în gând fiindcă 
lăsase Browningul în poşetă. Se îndreptară şi ridicară din nou 
mâinile. În grota imensă domnea o linişte sinistră. 


— Acum apropiaţi-vă încet de perete şi aşezaţi-vă cu faţa 
la el. 

Ţeava armei le făcu semn spre zidul interior al garajului. 

Paula începu să păşească încet alături de Newman. 
Apropierea lui îi dădea un sentiment de siguranţă. Aveau să 
moară - în privinţa asta nu avea nici-o îndoială. Când se opriră 
cu faţa la zidul grosolan de beton, auziră din nou vocea 
paznicului. 

— Bărbatul să se întoarcă cu faţa spre mine... încet! Fata 
rămâne cu faţa la perete. 

Newman se întoarse încet la o sută optzeci de grade. 
Paznicul se încordă, se înfipse mai bine pe picioarele depărtate 
şi strânse patul armei cu ambele mâini. Îngustă ochii şi privi prin 
cătare, îndreptând ţeava revolverului spre un punct în centrul 
pieptului lui Newman. Rânji, dezvăluind nişte dinţi cariaţi. 

— După ce te împuşc pe tine, fac dragoste cu fata şi apoi 
o omor şi pe ea. Nu mişca! 

Auzind ameninţarea hidoasă, Newman deveni rigid. Ceva 
lucios sfredeli aerul, sclipi o fracțiune de secundă în lumina 
neonului şi se înfipse în spatele gardianului. De după un stâlp 
apăru Marler. Paznicul mormăi ceva neinteligibil, cu o expresie 
stupefiată întipărită pe chip. Scăpă Coltul din mână şi dădu să 
se întoarcă, clătinându-se. Newman văzu mânerul cuţitului înfipt 
adânc în carne. Braţele paznicului bătură aerul. Se legănă o 
clipă, apoi căzu pe spate, lovindu-se cu un zgomot înfundat de 
pardoseala de beton şi împlântând mai adânc pumnalul între 
omoplaţi. Rămase nemişcat în timp ce Marler se apropie de el, 
alergând cu paşi uşori. 

Paula, cu spatele şiroind de sudoare, se întoarse. Marler, 
aplecat deasupra paznicului, îi puse mâna pe gât pentru a-i lua 
pulsul, apoi ridică ochii. 

— Mort de-a binelea, spuse nepăsător. Newman, adu-mi o 
cârpă din camion. Mulţumesc. Paula, tu mai bine nu te-ai uita. 

Ea îşi ştergea mâinile umede, mai mult ca să ascundă 
faptul că îi tremurau. Şi le strânse cu putere. Se forţă să 
privească: dacă nu suporta asta, nu era bună pentru munca ei. 

Marler se ridică în picioare, se lăsă din nou pe vine, 
înfăşură cârpa în jurul plăselelor. Inspiră profund şi trase cu 
putere de cuţit. Era o treabă grea: să scoţi un cuţit dintr-un trup. 
Lama ieşi încet, plină de sânge. Marler folosi cârpa ca să curețe 


lama, se duse la camion, strecură cârpa murdară sub alte cârpe, 
îşi ridică cracul pantalonului şi vârî cuțitul înapoi în teacă. Şterse 
praful de ciment de pe pantalon, unde se frecase de stâlpul în 
spatele căruia se ascunsese. Felul lui de a acţiona sugera că 
făcea o treabă obişnuită. 

— Haideţi să plecăm de aici, zise el energic. Liftul acela 
pentru camioane este cea mai bună variantă. Sunt convins că 
duce la suprafaţă. Îl privi pe Newman. Dar, mai întâi, dă-mi o 
mână de ajutor să scăpăm de tărâtura asta. 

II Apucară de câte un braţ şi îl târâră lângă camionul pe 
care îl verificaseră Paula şi Newman, apoi împinseră cadavrul 
sub şasiu. Marler îşi şterse mâinile, îşi îndreptă haina, apoi 
rămase nemişcat. Ascensorul gigantic începu să urce, fâşâind 
nevăzut. 

— Coboară cineva. Ar fi bine să ne pregătim să-l 
întâmpinăm... 

Paula, aşezată în faţa puţului liftului, cam la doi metri 
depărtare de uşă, insistase să joace rolul momelii. Le explicase 
pe un ton vehement că cel care va cobori din lift va fi 
dezorientat pomenindu-se faţă în faţă cu o femeie. Newman 
acceptă fără tragere de inimă. 

Incordarea crescu o dată cu lăsarea unei tăceri grele. 
Ascensorul se oprise la unul dintre nivelurile superioare. Paula 
avea senzaţia că aşteptau de ore întregi să se întâmple ceva. 
Stătea nemişcată, cu mâna încordată pe pistolul din geantă. 

Auziră din nou zumzetul mecanismului. Dură o eternitate 
până cobori la nivelul garajului. Paula bănuia că urcase până la 
ultimul nivel. La cel de la suprafaţă, spera în sinea ei. 
Aşteptându-se să vadă un camion uriaş, rămase uimită când 
liftul se opri şi dincolo de grilaj zări un bărbat scund, cu faţa 
colţuroasă, îmbrăcat în blugi şi scurtă. Bărbatul reacţionă 
fulgerător. Intr-o fracțiune de secundă în mână îi apăru un pistol. 
Mauserul ţintea drept spre stomacul ei. Cu mâna stângă 
bărbatul împinse grilajul, cobori şi rosti arogant, în engleză: 

— Scoate mâna din poşetă. Dacă găsesc ceva în ea, îţi 
scot maţele. 

Paula îşi retrase încet mâna, desprinzându-şi degetele de 
pe Browning. După trăsăturile feţei, individul părea să facă parte 
din aceeaşi etnie ca şi paznicul lichidat de Marler. Pomeţi înalţi 
şi proeminenţi. Făcu încă un pas spre ea. 


Gura ţevii pistolului din mâna lui Newman îl izbi cu putere 
în tâmplă, sfărâmându-i craniul. Bărbatul se chirci, iar Paula sări 
într-o parte din calea trupului care se prăvăli pe podea. Newman 
îi luă pulsul, apoi se uită la Marler şi clătină din cap. 

După ce-i goliră buzunarele de cartuşele de rezervă 
pentru revolverul necunoscutului, traseră cadavrul sub caroseria 
celui mai apropiat camion. Marler verifică arma luată şi o 
strecură la spate, între curea şi cămaşă. 

— Acum vine partea neplăcută, observă Newman. Să 
urcăm cu liftul ăsta şi să vedem ce ne mai aşteaptă sus. 

Paula îl privi curioasă. Pe vremuri ar fi fost tulburat de 
întâmplările sinistre prin care trecuseră în ultimele clipe. 
Observaseră cu toţii cât de mult se schimbase după călătoria 
secretă atât de traumatizantă făcută în Germania de Est pe 
timpul Războiului Rece. Reacţia lui se limitase la: Și-acum vine 
partea neplăcută. 

Pătrunseră în lift şi Marler verifică rapid tabloul de 
comandă. De sus în jos erau dispuse trei butoane, iar sub ele 
era o cheie. 

— Curios. E câte un buton pentru Nivelul Întâi, Nivelul al 
Doilea, Nivelul al Treilea. O cheie pentru a conduce liftul la 
Nivelul al Patrulea. Cred că o voi lua cu mine când ajungem sus. 
Nu are rost să lăsăm în urmă dovada că cineva a coborât în 
garaj - şi-apoi, ne poate fi de folos mai târziu. ` 

Apăsă pe butonul în dreptul căruia scria Nivelul Intâi. 
Ascensorul îşi începu urcuşul greoi, iar Paula se simţi cuprinsă 
din nou de nelinişte. Ce pericole necunoscute îi aşteptau sus? 
Făcu un efort să rostească întrebarea care o frământa. 

— Cum naiba ajung monştrii aceia pe roţi până la Nivelul 
al Patrulea? 

— Am găsit ieşirea, replică Marler, privind ţintă grilajul 
metalic. Am ajuns până la capătul garajului. De acolo porneşte 
un tunel uriaş care la un moment dat coteşte. Are o pantă destul 
de abruptă. Ce uşi masive au nivelurile astea! 

La fiecare nivel pe care-l depăşeau se vedeau uşi grele, 
din oţel. Locul arăta ca o adevărată fortăreață. Ascensorul 
încetini şi în final se opri la Nivelul Întâi. Urmă o pauză 
înnebunitoare pentru Paula, apoi uşile se dădură la o parte, o 
dată cu grilajul. Mâna dreaptă a lui Marler era ascunsă în haină, 
încleştată pe patul Mauserului. Newman îşi scosese revolverul 


din toc şi-l băgase la brâu,. Sub sacou. Lumina rece a soarelui 
arctic o făcu pe Paula să strângă pleoapele. Se aflau la parter. 

În faţa ascensorului se întindea o platformă de beton. La 
capătul opus se înălța o clădire masivă, fără geamuri, ca un bloc 
de apartamente gigantic. Marler scoase capul pe uşă, privind la 
dreapta şi la stânga. Strecură în buzunar cheia care acţiona liftul 
pentru a cobori la Nivelul Patru şi le făcu semn celor doi să-l 
urmeze. Marler îşi pierduse complet simţul orientării: nu ştia în 
care parte să o apuce. Arătă spre o deschizătură înaltă din zidul 
blocului. 

— Vedeţi deschizătura aceea? Pe acolo intră şi ies 
camioanele de la Nivelul al Patrulea. 

— Mi-am închipuit eu că nu pot folosi doar ascensorul, zise 
Paula. Ar dura o veşnicie să transporte un număr atât de mare 
de mastodonţi la subsol. Şi-atunci, de ce au nevoie de ascensor 
când le stă la dispoziţie un tunel? 

— După părerea mea, interveni Newman, e vorba de o 
cale de acces pentru cazuri neprevăzute - de pildă, în 
eventualitatea în care explodează un camion încărcat cu 
exploziv şi blochează tunelul. Domnului Hauser i se pot reproşa 
multe, dar nu că n-ar fi eficient. O luăm spre dreapta. Peretele 
acesta curbat este zidul de la suprafaţă al aceleiaşi clădiri în 
care am rătăcit pe coridor atâta timp. Cu puţin noroc, poate că, 
în cele din urmă, vom ajunge înapoi la pista de aterizare. 

— Bine zis, comentă Marler. 

Îi sfătui să se ţină cât mai aproape de perete: Marler nu 
uitase de paznicii pe care-i zărise pe acoperiş când coborâse din 
avion. Din loc în loc erau ferestre de aerisire, amplasate cam la 
înălţimea umărului. Marler se chirci, strecurându-se pe sub ele, 
iar însoțitorii lui îi urmară exemplul. Faţă de răcoarea din 
interior, părea un adevărat infern în aer liber. Soarele dogorea 
neîndurător. Trecură pe lângă o cale de acces îngustă şi lungă, 
tăiată în clădire: Înăuntru se înşiruiau câteva pubele metalice 
supradimensionate. Mai parcurseră câţiva metri când Marler 
ridică brusc mâna. A 

— Vine cineva. Sunt mai multe persoane. Inapoi la alee. 
Grăbiţi-vă! 

Paula o luă la fugă, urmată de Newman, şi amândoi se 
afundară pe alee. Ea se depărtă cât putu de mult în spaţiul 


îngust şi se ascunse în spatele unei pubele. Newman şi Marler 
se adăpostiră mai aproape de intrarea pe calea de acces. 

Un grup de paznici - îmbrăcaţi cu toţii în uniforme - trecu 
la pas pe lângă alee. Niciunul nu se învrednici să privească 
lateral. Sărmanii idioţi, îşi zise Marler, dar asta e norocul nostru. 
După ce trecu şi ultimul om, se apropie tiptil de ieşire şi îi urmări 
cum dispar după curbura zidului. Se întoarse grăbit pe alee. 

— Drumul e liber. Erau douăzeci. Complexul ăsta e foarte 
bine păzit. Toţi aveau pistoale la brâu. Cam ciudat pentru un 
aşa-zis Institut Meteorologic. Au intrat în ascensorul pentru 
maşini. Tipul din capul coloanei ţinea în mână o cheie. 

— Înseamnă că merg la Nivelul al Patrulea, spuse 
Newman. Probabil că pleacă la masă împreună şi lasă doar doi 
oameni de pază. 

— lar acum o să se întrebe unde sunt. O să-i caute pe cei 
doi paznici dispăruţi, interveni Paula. Credeţi că vom reuşi să 
ieşim vii de aici? 

— Haideţi să mergem, spuse Newman. 

O luară mai departe de-a lungul zidului curbat până 
dădură de prima uşă. Aceasta se deschise brusc. Marler duse 
mâna la Mauser. În cadrul uşii îşi făcu apariţia o femeie 
planturoasă, purtând o pălărie de paie cu boruri largi şi o rochie 
portocalie care îi înfăşura corpul ca un cort. Zâmbi spre Marler 
care recunoscuse în ea pe una dintre turiste. 

— Eu sunt doamna Fairweather, rosti femeia cuprinsă de 
entuziasm. Un nume foarte potrivit pentru acest climat, nu-i 
aşa? Bănuiesc că v-aţi săturat şi dumneavoastră de umblătura 
asta nesfârşită. Şi vocile acelea îngrozitoare de pe bandă, care 
îti zbiară în ureche non-stop. Pur şi simplu, e exagerat de mult. 
l-am spus lui Irene că trebuie să ies puţin la aer. A încercat să 
mă convingă să mai rămân, dar eu am insistat. George, bărbatul 
meu, spune că atunci când îmi pun eu ceva în cap nu mă mai 
întoarce nimeni. 

— Doamnă dragă, sunt convins că are dreptate, surâse 
Marler. 

— Ştiţi probabil că vom merge în continuare pe lângă zidul 
ăsta, la dreapta. Irene mi-a spus-o de trei ori, ca şi cum aş fi 
proasta satului. La dreapta! Parcă mi-ar fi zbierat în ureche cu 
un portavoce. Sigur, vreţi să ieşiţi acum? Intreba întruna. Mi-a 
arătat coridorul care duce la uşa asta. M-a avertizat că, o dată 


ce ieşi, nu te mai poţi întoarce. Uşa se închide automat, aşa că 
nu te mai poţi răzgândi... 

Continuară să meargă pe lângă zid, Marler ascultând 
zâmbitor flecăreala doamnei Fairwearther. Işi ascunsese pistolul 
la momentul oportun. Newman şi Paula mergeau tăcuţi în 
spatele lor. Doamna Fairweather vorbea cât patru persoane la 
un loc. 

— Fireşte, Planetariul a fost interesant. Cred că aţi fost la 
fel de miraţi ca şi mine când domnul Magnetofon ne-a dezvăluit 
că sateliții sunt până la urmă sateliți meteorologici. Noi credeam 
cu toţii că sunt spioni sovietici pe orbită. S-au cam săturat şi 
ceilalţi şi vor să se întoarcă. Am stat prea mult la Departamentul 
de Cercetări Geologice. Atunci am început să ne plictisim. O 
plictiseală ucigătoare. Şi nu ne-au dat nici-o răcoritoare. lrene 
spunea că o să primim o gustare în avion, când ne întoarcem la 
Rovaniemi. A, ia uitaţi-vă, avionul nostru... 

Pista se desfăşura în faţa ochilor lor. Scara mobilă era la 
locul în care o lăsaseră. Marler urcă în urma doamnei 
Fairweather şi se aşeză lângă ea. Nici nu ar fi putut visa lao 
acoperire mai bună. 

Paula îşi privi ceasul, apoi se aşeză într-un fotoliu lângă 
fereastră. Newman luă loc cu două rânduri în spatele lui Marler. 
Îşi consultă din nou ceasul. Newman ştia de ce e îngrijorată. Mai 
devreme sau mai târziu, cei douăzeci de paznici bine clădiţi îşi 
vor descoperi tovarăşii morţi. lar atunci avionul nu va mai primi 
permisiunea de a decola. 

Cinci minute mai târziu apăru şirul de turişti care călcau 
apăsat, grăbiţi să se întoarcă la locurile lor în avion. lrene părea 
dezamăgită. Doamna Fairweather vorbea „în şoaptă”, dar o 
puteai auzi oriunde din avion. 

— Vedeţi! Eu am dat tonul. Ştiam că sunt la fel de plictisiţi 
ca şi mine. 

— Sunteţi o scumpă, minţi Marler bine dispus. 

Paula privea prin hublou intrarea complexului. Era 
convinsă că paznicii îşi vor face apariţia în ultima clipă. Scara 
mobilă se îndepărtă de avion, pilotul porni motoarele şi elicele 
se puseră în mişcare. Paula nu scăpa din ochi intrarea. Deodată 
înlemni. Trei paznici îmbrăcaţi în uniforme se apropiau în fugă 
de aparat, făcând semne disperate cu braţele şi căscând gurile, 
ca şi cum ar fi strigat nişte ordine. 


— Orice ar dori de la noi e prea târziu! strigă lrene. 
Plecăm! 

Paula auzi uşa etanşă trântindu-se. Aparatul Fokker începu 
să înainteze, acceleră pe pistă şi decolă spre cerul fără urmă de 
nori. După treizeci de secunde Institutul rămase în urmă, ca un 
joc de construcţii pentru copii. Avionul porni cu toată viteza 
înapoi, spre Rovaniemi. 

— Ştiţi, doamnă Fairweather, zise Marler, vă sunt foarte 
recunoscător că aţi scurtat vizita. Începuse să fie plictisitoare, 
mortal de plictisitoare. 

35 

— Frank, vrei să spui că s-a pătruns în Institut? 

Glasul lui Hauser era periculos de calm. Şedea la biroul din 
turnul locuinţei sale bizare, pe care o folosea ori de câte ori 
plănuia următoarea mişcare strategică. Dincolo de ferestrele 
uşă era un balcon cu grilaj minuţios împletit. Galvone se plimba 
nervos în sus şi-n jos, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. 

— Chiar acum am fost informat prin telefon, raportă. Au 
fost ucişi doi gardieni în garajul de la Nivelul al Patrulea... 

— Spune mai departe. Tonul folosit de Hauser nu 
prevestea nimic bun. Nu-mi spune cu ţârâita. 

— Dintr-un container a dispărut o cantitate de Semtex. Se 
bănuieşte că intruşii făceau parte dintr-un grup de turişti sosiți 
să viziteze Institutul. 

— lar tu ai fost nu de mult acolo ca să dublezi paza. Sau, 
cel puţin, aşa mi-ai spus. Unde s-a greşit? Aşa pot să mă bazez 
pe tine? 

— Uite ce este, şefu'. Galvone desfăcu braţele într-un gest 
implorator. Am dat ordin ca toate grupele de pază să servească 
masa cu schimbul, astfel încât jumătate din echipă să rămână la 
datorie. Grupul de la garaj a luat masa împreună, probabil ca să 
mai discute sau să joace cărţi. Nu au lăsat la post decât doi 
oameni - cei care-au fost ucişi. Asta e o încălcare flagrantă a 
ordinului dat de mine. 

— Dacă spui tu, Frank. Stai locului! Pentru numele lui 
Dumnezeu, aşază-te şi lasă-mă să mă gândesc. 

Hauser aprinse o ţigară. Era îmbrăcat într-o cămaşă cu 
mânecă scurtă; la ora şase seara căldura era înăbugşitoare, însă 
Hauser se obişnuise cu temperaturile extreme. Se gândea la 
Irina Serov. Fusese şocat dimineaţă când aflase din gura ei că 


un anume Tweed, director adjunct al Serviciilor Secrete 
Britanice, locuieşte la Hesperia. Descoperise creierul operaţiunii 
- care până la ora aceea trebuia să fie mort. Hauser nu era 
convins că Irina procedase corect. Oare cum va reacţiona 
prim-ministrul britanic când va afla vestea? 

Avea şi un alt motiv de îngrijorare. Punând la socoteală şi 
camionul atacat la nord de Porvoo, dispăruseră încă două loturi 
de exploziv. Hauser nu mai avea nici-o îndoială că aceeaşi 
grupare rivală pusese mâna şi pe explozivul de la Institut. Aveau 
dovezi, pe care nu era exclus să le arate guvernului finlandez. 
Majoritatea persoanelor confruntate cu o asemenea situaţie ar 
bate în retragere. Dar acesta nu era stilul lui Hauser. Când eşti 
presat, ripostezi. 

— Frank, suntem într-o situaţie critică. Operaţiunea Urali a 
început deja. Priveşte... 

Aruncă un exemplar al ziarului Hera/d Tribune pe birou şi 
aşteptă în tăcere până Galvone termină de citit. Era un titlu scris 
cu litere de-o şchioapă. 

SABOTAREA CAII FERATE TRANSSIBERIENE. 

UN TREN SARE ÎN AER 

Galvone parcurse textul. Numărul morţilor era estimat la 
aproximativ o sută de persoane. Autorităţile sovietice puneau 
atacul pe seama grupărilor „extremiste şi teroriste”. În timp ce 
Galvone citea, Hauser rămase cu privirea aţintită pe fereastră. 
Irina Serov nu ar fi făcut niciodată o asemenea greşeală. Ea ar fi 
făcut în aşa fel, încât explozia să se producă după trecerea 
garniturii de tren. Cu cât mai curând o va trimite înapoi în Rusia 
să preia conducerea, cu atât mai bine. Primul transport de 
explozivi fusese trecut peste graniţă înainte de vreme. 

— Şi-acum ce facem? Intrebă Galvone. 

— Continuăm Operaţiunea Urali. Dar, de acum înainte, sub 
conducerea unei persoane care ştie ce face. Ceea ce s-a 
petrecut astăzi la Institut ne obligă să transportăm rapid toată 
cantitatea de exploziv peste graniţă, în Rusia. Tu răspunzi. Şi o 
să fii al naibii de ocupat, Frank. 

— N-are importanţă, şefu'. Altceva? 

Galvone era uşurat văzând că Hauser abandonase 
subiectul eşecului de la Institut şi nu dorea să-i aducă aminte de 
el. 


— Trebuie să mutăm de urgenţă centrul operaţiunilor de 
la Helsinki la sediul central din Stockholm. Peste cel mult 
douăsprezece ore. Toate dosarele secrete şi personalul strict 
necesar. O să încerc să îmblânzesc guvernul finlandez, 
oferindu-le trei milioane de dolari pentru construirea unui 
spărgător de gheaţă ultramodern. Dar sunt atât de sensibili 
când vine vorba de neutralitatea lor, încât s-ar putea să mă 
refuze. Acum trebuie să ne concentrăm în primul rând asupra 
continuării Operațiunii Urali. Grupul va fi condus de o femeie, o 
anume Sonia Drayton. Ei, ce mai stai tolănit pe scaun? Fugi şi 
trimite-l de urgenţă pe Adam Carver la mine... 

Rămas singur, Hauser revăzu mental elementele 
puzzle-ului cu care jongla. Se pare că răposatul domn Tweed 
venise la Helsinki însoţit de un grup - acelaşi care orchestrase 
atacul de la Porvoo şi, mai nou, pe cel de la Cercul Polar. Avea 
nevoie de un comando de exterminare. O va opri pe lrina Serov 
la conducerea grupului. Din el vor face parte Mănescu şi Ziegler, 
oameni care nu stau pe gânduri atunci când e vorba să producă 
vreun accident grupului rival. 


Tweed avusese o zi încărcată. Monica îl sunase de la 
Londra ca să-i dea amănunte despre avionul care urma să-i 
aducă echipamentul cerut. Butler îi condusese pe Tweed şi pe 
Nield la aeroport cu BMW-ul. 

Tweed trecuse echipamentul prin vamă şi semnase 
recipisa cu numele de Martin Baker. După ce aşezaseră cutiile în 
BMW, se duseseră la un depozit din spatele portului, închiriat de 
Tweed. Le dăduse şi el o mână de ajutor să ducă cutiile 
înăuntru. 

— Pot să întreb ce este în cutia asta? se interesase Nield. 

— Este aparatură pentru o echipă de filmare. Ideea mi-a 
dat-o Newman, când mi-a povestit cum au fost urmăriţi şi 
înregistraţi la Arlanda şi pe feribot, pe drumul de la Stockholm la 
Turku. Cu aparate de filmat. 

— Tot nu pricep, insistă Nield. 

— Nu ştiam cum vom putea pătrunde în acel Institut 
Meteorologic de la Cercul Polar. Când Newman mi-a spus că 
pescarul de la Porvoo a văzut un camion trecând prin Kemijărvi 
şi îndreptându-se către est, spre Institut, am fost sigur că este 


sediul unei operaţiuni. Totul depinde de ce ne vor spune la 
întoarcere Newman, Marler şi Paula. 

— Dacă se mai întorc, zise Butler încruntat. N-avem de-a 
face cu nişte pisoi inofensivi. 

— O să se descurce ei. Harry, ai închiriat duba? Ai dat la 
imprimat posterele şi legitimaţiile? 

— Da. lar duba e parcată în spatele depozitului. Nu ai 
văzut-o, pentru că am acoperit-o cu o foaie de cort. 

— N-aţi vrea să-mi spuneţi şi mie ce se întâmplă? 
interveni Nield. 

— Butler a dat la imprimat nişte afişe cu înscrisul 
„Studioul Naţional de Filme”, în finlandeză şi suedeză. Două le 
lipim pe dubiţă. La aeroport am aranjat ca, în caz de nevoie, să 
putem închiria un avion. Legitimaţiile sunt pentru acoperire. 

Butler închise poarta depozitului, o încuie cu două lacăte 
şi toţi trei urcară în BMW. Pe drum, Nield, dornic de acţiune, 
deschise discuţia. 

— Ce facem mai departe? 

— Aştept să mă sune Monica. Strânge date non-stop 
despre INCUBUS, din orice sursă disponibilă. Poate că află ceva 
important... 

La ora cinci în după-amiaza aceea toridă Tweed primi un 
telefon de la Mauno Sarin. Şeful Poliţiei de Protecţie părea foarte 
preocupat. 

— Ai putea veni la Ratakatu, să zicem la şase jumătate 
diseară? Cei de la procuratură au primit rezultatele, dar prefer 
să nu ţi le comunic prin telefon. 

— Voi fi acolo. 

Peste cinci minute telefonul sună din nou. Era Newman, 
care suna de la aeroportul din Helsinki. Părea obosit şi încordat. 

— Am sunat doar să te anunţ că ne-am întors. Avem 
noutăţi. Prioritate absolută. Putem ajunge acolo în treizeci de 
minute. 

— Grăbiţi-vă. Nu-i vorba doar că se face din ce în ce mai 
cald, dar la ora şase trebuie să plec... 

Se întoarse şi-i privi pe Butler şi Nield, care şedeau în 
fotolii. Nield, neprotocolar ca întotdeauna, stătea tolănit, cu 
picioarele întinse în faţă. Butler stătea drept, cu atenţia 
încordată. 


— La şase s-ar putea să vină aici o femeie blondă - Butler, 
tu ai urmărit-o până la apartamentul acela. Nu sunt sigur că 
apare, dar, dacă da, atunci va întreba de mine la recepţie. Apoi 
va încerca să dispară. Vreau să o prinzi de cum iese din hotel şi 
să o pui într-un loc sigur. Te las pe tine să hotărăşti unde 
anume. 

— O voi recunoaşte. l-o voi descrie şi lui Pete, ca să ştie şi 
el cum arată. Poate că ar fi mai bine să coborâm chiar acum în 
hol, în eventualitatea că apare mai devreme. 

— Bună idee. Nu e exclus să fie aşa... 

La câteva minute după plecarea lor primi un alt telefon. 
De data aceasta, era Monica la telefon, care îi raporta ce 
descoperise până atunci. Tweed luă o mulţime de notițe. La un 
moment dat, ea repetă ce-i mai spusese. 

— Casa şi iahtul lui Hauser se află în partea de vesta 
arhipelagului suedez. Nu în cel din largul Stockholmului. 
Porneşte de la nord de Göteborg şi ajunge până aproape de 
Norvegia. 

— Am înţeles. Dă-mi şi numele locului de ancorare. 
Spune... 

Tocmai terminase convorbirea şi închisese carnetul de 
notite când sosi Newman şi Marler. Se uită la ceas. Newman îi 
spuse că Paula se dusese în camera ei să facă un duş, apoi 
începu să-i povestească cum decursese călătoria lor în Arctica. 
La început Tweed îl ascultă stând pe scaun, dar, pe măsură ce 
povestirea avansa, deveni mai agitat, astfel încât se ridică şi 
începu să se plimbe în sus şi în jos prin cameră, cu o expresie 
gravă întipărită pe faţă. Marler scoase batista Paulei, în care era 
înfăşurată substanţa luată din container, însă trecu sub tăcere 
existenţa eşarfei care ascundea o cantitate considerabil mai 
mare. Pe aceea o pusese în dulapul din camera lui înainte de a 
intra la Tweed. 

— Pe asta ar fi mai bine să o iau cu mine când plec la 
întâlnire, spuse Tweed, strecurând în buzunarul hainei batista 
înfăşurată. 

Se auzi o bătaie uşoară şi Newman se duse să descuie 
uşa. Paula intră în cameră cu paşi vioi, cu o urmă de zâmbet pe 
faţă. 


— Ce credeţi? Am încă o întâlnire cu Adam Carver. Zicea 
că m-a căutat toată ziua. Vine aici să bem împreună un pahar. 
Mă întâlnesc cu el în faţa Intercontinentalului la şase. 

— Crezi că e o idee bună? se interesă Tweed. 

Femeia îl împunse din joacă în braţ. 

— Nu m-am amorezat de filfizonul ăla, dacă asta vrei să 
insinuezi. Ba se pare că e tocmai invers. 

— Totuşi, de ce vrei să mergi? insistă Tweed. 

— Păi, face parte din planul tău de a distruge INCUBUS! 
Poate reuşesc să-l fac să scape vreo informaţie. 

— Dar să fii atentă. 

Tweed îşi privi din nou ceasul. 

— Vă felicit pe toţi trei pentru felul în care v-aţi descurcat 
în excursia de la Cercul Polar. E posibil să fi adus cu voi exact 
ceea ce ne trebuie ca să impulsionăm guvernul finlandez să ia 
măsuri împotriva lui Hauser. Dar trebuie să fim cu toţii foarte 
atenţi. Am început să cunosc felul în care joacă Hauser - e 

posibil să reacționeze violent la cele întâmplate la Institut. 


Tweed şedea tăcut în faţa biroului lui Mauno Sarin din 
Ratakatu. Finlandezul îi amintea de un călugăr studios, cu părul 
rărit şi faţa încadrată de barba îngrijit tunsă. Sarin era într-o 
dispoziţie gravă. 

— Ai avut mare noroc că nu te-ai spălat pe dinţi azi 
dimineaţă. Procuratura mi-a raportat că tubul de pastă de dinţi e 
suprasaturat cu cianură de potasiu. Zâmbi bine dispus. Ei au 
spus: „Cu o doză mortală”. Păi, cianura e mortală. Poţiunea 
contra indigestiei e inofensivă. Îşi aşeză coatele pe masă şi-şi 
împleti degetele. Cine ar fi putut umbla la tub? 

— O anume Sonia Drayton, răspunse prompt Tweed. Pot 
să-ţi dau adresa ei. 

Îi relată pe scurt întâlnirea de la micul dejun cu blonda 
vopsită, subliniind că femeia pretindea că a lucrat la INCUBUS. 
Nu spuse însă nimic despre intenţia femeii de a se întoarce la 
Hesperia la ora şase. 

— larăşi INCUBUS, comentă Sarin. 

— O să mai spui o dată asta după ce-ţi povestesc despre 
vizita făcută de Marler şi Newman la Institutul Meteorologic... 


Tweed se abţinu să pomenească numele Paulei - era 
suficient că o avea el pe conştiinţă pentru că o expusese unui 
pericol mortal în cursul acelei călătorii. Sarin ascultă cu ochii 
aceia căprui fixaţi asupra lui Tweed. După ce încheie relatarea, 
Tweed scoase batista cu substanţa subtilizată de Paula. Sarin 
apăsă pe un buton şi Karma intră în cameră după câteva clipe. 

— verifică asta imediat. Presupun că de-acum experţii 
noştri în substanţe explozibile ştiu despre ce este vorba. Te rog, 
vreau cât mai repede rezultatul... 

Karma se întoarse în mai puţin de cinci minute. Aşeză 
batista împreună cu conţinutul ei pe biroul lui Sarin. 

— Semtex. Rezultatul analizei este pozitiv. Îmi permiteţi 
să plec? Mulţumesc. 

Sarin, cu un creion, împunse substanţa cu aspect de aluat. 

— Aşa cum ai prevăzut. larăşi INCUBUS. 

— E limpede că a sosit momentul să-l încolţeşti pe Hauser. 
De câte dovezi mai ai nevoie? Întrebă caustic Tweed. 

— E o problemă. Azi după-amiază Hauser a oferit 
guvernului trei milioane de dolari pentru construcţia unui 
spărgător de gheaţă ultramodern. Guvernul cântăreşte încă 
oferta. Te rog! Ridică o mână, oprindu-l pe Tweed care încerca 
să protesteze. 

Problema e că un om îşi poate alege vecinii, pe când un 
stat - nu. Eu, personal, aş fi încântat să-l deportez pe domnul 
Hauser... 

— De câte dovezi mai ai nevoie? 

— Dă-mi voie să termin ce am de spus. E ciudat că oferta 
lui Hauser vine imediat după ce colegii tăi au descoperit 
substanţe explozibile în două locuri diferite, legate nemijlocit de 
INCUBUS. Cred că e un excelent jucător de pocher. 

— Fii mai explicit. 

— Guvernul nostru îi este îndatorat lui Hauser pentru 
locurile de muncă create. Nu-i putem arunca oferta în faţă. Dar 
avem în coaste o Uniune Sovietică extrem de instabilă. E posibil 
să nu vadă cu ochi buni faptul că acceptăm o sumă atât de 
mare direct de la Washington. Deci, pe moment, suntem într-un 
punct mort. 

— Te-am întrebat de ce dovezi mai ai nevoie? 

— Eu, personal, sunt extrem de îngrijorat din cauza 
acestui Semtex descoperit de voi. Şi nu o dată, ci de două ori. 


Dar tu te simţi pregătit să-l trimiţi pe domnul Marler în faţa 
tribunalului, să spună cu ce se ocupă şi ce a făcut? Având în 
vedere cine eşti tu şi faptul că Marler este membru al Serviciului 
pe care-l conduci? 

— Nu, sigur că nu. Dar... 

— In cazul acesta, nu dispunem încă de dovezi pe care să 
le înaintăm justiţiei. Numai Newman nu este suficient. Avem 
nevoie de do; martori, pentru ca unul să confirme spusele 
celuilalt. _ 

— In cazul acesta, nu ne rămâne decât să plecăm acasă. 

— Au fost victime în cursul acestei incursiuni secrete la 
Institutul Meteorologic? 

— Nu, minţi Tweed fără să clipească. 

— AŞ fi încântat dacă v-aţi continua investigaţiile, dar, 
dacă va fi necesar, voi nega că am spus aşa ceva. 

— iți mulţumesc pentru tot ajutorul pe care ni l-ai dat, 
spuse Tweed şi se ridică, gata de plecare. 

Se întoarse pe străzile pustii, străjuite de clădiri înalte din 
granit, marcate de trecerea anilor. După întrevederea cu Sarin 
ştia cel puţin pe ce putea conta. Doar pe ei înşişi. 

Vestea pe care o primi de cum sosi la Hesperia îl făcu să-şi 
dea seama cât adevăr era în asta. 

36 

Paula îl găsi pe Adam Carver aşteptând-o în spaţiul gol din 
spatele hotelului Internaţional. Newman încercase să o 
însoţească, însă ea îl refuzase categoric. Avea mai multe şanse 
să-l tragă de limbă pe Carver, dacă era singură cu el. 

— Arăţi nemaipomenit, o întâmpină Carver. Mi-era teamă 
că n-o să vii. Hai să petrecem o seară de pomină. Să bem până 
nu mai putem. 

— Mai vedem noi. După primul pahar... 

Abia rostise cuvintele tipice tacticii feminine „vom trăi şi 
vom vedea” când auzi scrâşnetul unei maşini care se apropia 
din spate. Se răsuci fulgerător. Buickul cafeniu frână la câţiva 
paşi de ea şi portierele se deschiseră larg. Trei bărbaţi cu feţele 
acoperite de ciorapi, cu pistoalele în mână ţâşniră din maşină. 
Unul dintre ei se repezi la Carver, care privea înlemnit, şi îi 
ordonă să se întoarcă cu faţa la perete. 

In acelaşi timp ceilalţi doi se repeziră la Paula. Unul îi lipi 
teava revolverului de cap, în timp ce al doilea îi răsuci braţele la 


spate. Paula simţi metalul rece pe încheietura mâinilor şi auzi 
clinchetul cheii în cătuşe. 

Privi repede spre Carver. Bărbatul, la început stupefiat, 
privea furios peste umăr. Cei doi bărbaţi o împinseră pe 
bancheta din spate a maşinii şi trântiră portiera. Necunoscutul 
înarmat, care stătea lângă Carver, îl lovi scurt în picioare, 
trântindu-l pe asfalt, apoi sări în maşină. Maşina demară în 
trombă, trecu pe lângă Hesperia şi o luă în plină viteză înainte, 
pe Mannerheimintie. 

îndrăzneala de care dăduseră dovadă atacatorii o 
derutase pe Paula. Stătea înghesuită pe bancheta din spate, 
între cei doi bărbaţi. Unul îi acoperise gura cu palma. Ridică 
ochii spre chipul fioros, mascat de ciorapul de damă, în timp ce 
Buickul se depărta vertiginos de oraş. 


Tweed plăti taxiul şi intră în hotel. Se simţea năclăit de 
sudoare, furios şi epuizat de căldură. Newman şi Marler 
aşteptau în hol. De cum îl văzură săriră în picioare, făcându-l să 
se întrebe care era motivul pentru care erau atât de nerăbdători 
să-l vadă. 

— S-a întâmplat ceva, zise Newman crispat. Ar fi mai bine 
să îţi spunem sus, în cameră... 

— Ei bine, ce s-a întâmplat? Întrebă Tweed de îndată ce 
încuie uşa dormitorului pe dinăuntru. 

Îşi scoase haina şi o azvârli pe spătarul unui scaun, ceea 
ce nu-i stătea în obicei. Cămaşa i se lipise de spate. O smulse 
din pantaloni şi o lăsă liberă, peste pantaloni. Alt lucru 
neobişnuit pentru el. Se lăsă să cadă într-un scaun. 

— Daţi-i drumul. Apropo, nu vom primi niciun ajutor din 
partea lui Mauno Sarin. 

— Ne-am descurcat destul de bine şi singuri, remarcă 
Marler. 

— A sunat Butler, raportă Newman. El şi Nield au prins-o 
pe Sonia Drayton. A sosit la şase fără un sfert şi s-a dus glonţ la 
recepţie... 

— Ca să verifice dacă am murit. 

Tweed le povesti pe scurt ce descoperiseră cei de la 
judiciar la Ratakatu. Când le spuse de cianura de potasiu, Marler 
scoase un fluierat uşor. 


— Deci, am făcut treabă bună că am pus mâna pe ea, 
continuă Newman, aşezat faţă în faţă cu Tweed. Butler n-a fost 
prea explicit la telefon, dar despre asta e vorba. A luat-o de 
umăr, i-a înfipt pipa în coaste şi a ameninţat-o că are în mână 
un pistol. A urcat-o în BMW şi au plecat cu ea. 

— Unde? 

— La depozitul de pe malul apei, unde ai lăsat 
echipamentul de filmare. Inteligentă idee - chestia asta cu casa 
de filme ca să... 

— Las-o baltă, îl repezi Tweed. A fost o idee atât de bună 
să deconspiraţi locul? 

— Nu ştie unde se află, pe ce drum au luat-o. Am înţeles 
că Nield a legat-o la ochi cât timp a durat drumul. Incearcă să o 
facă să vorbească - au pregătit un casetofon pentru orice 
eventualitate. Fără violenţă, desigur. Dar şi fără mâncare. Doar 
apă minerală. Până acum niciun rezultat. Nu le-a spus nimic. 

— Nu ştiu dacă n-ar trebui să i-o punem în braţe lui Sarin 
pentru tentativă de crimă - împotriva mea, zise Tweed 
meditativ. Gândurile i se învălmăşeau în minte. Unde este 
Paula? 

— Îl ameţeşte pe Adam Carver cu farmecele ei, spuse 
Marler. 

— Fir-ar să fie! izbucni Tweed, lovind cu pumnul în palmă. 
Avem nevoie de mai multe date. Ceva care să-l convingă pe 
Sarin să treacă la acţiune. 

E din cale-afară de iritat, gândi Newman. Telefonul începu 
să sune şi se grăbi să răspundă. Tweed ridică în acelaşi timp 
receptorul  derivaţiei de pe noptieră. Poate că Sarin se 
răzgândise... De cum auzi vocea schimbată de la celălalt capăt 
al firului se crispă. 

— AŞ dori să vorbesc cu domnul Martin Baker. 

— Momentan este ocupat. Eu sunt asistentul lui, replică 
prompt Newman. 

— Faceţi parte din organizaţia lui? se interesă vocea 
monotonă. 

Newman măzgăli ceva pe un blocnotes şi i-l întinse lui 
Tweed. În ciuda distorsiunii, avea impresia că recunoscuse 
vocea lui Hauser, după felul în care pronunţa anumite cuvinte. 
Avusese două convorbiri cu preşedintele corporației INCUBUS. 
Tweed citi cuvântul de pe agendă - Hauser. 


— V-am spus că sunt asistentul, mai exact adjunctul lui, 
spuse Newman în receptor. Despre ce este vorba? Nu accept 
convorbiri telefonice anonime. 

— Pe asta o s-o accepţi. Amica şefului tău este în mâinile 
noastre. O să-ţi spun cum e îmbrăcată... Cuvintele fură urmate 
de o descriere amănunţită a veşmintelor în care era îmbrăcată 
Paula. Newman privi spre Tweed şi dădu din cap pentru a 
confirma exactitatea descrierii. Vocea continuă: Fata rămâne 
ostatica mea. Dacă vă mai amestecați în afacerile noastre 
industriale, veţi primi, drept un prim cadou, mâna ei dreaptă. Ai 
înţeles? 

Tweed ridică mâna, oprindu-l pe Newman să răspundă. 
Nici Marler, nici Newman nu-l mai văzuseră atât de furios. Se 
luptă câteva clipe să-şi recapete stăpânirea de sine, apoi începu 
să vorbească pe un ton implacabil; cuvintele rostite încet şi 
răspicat îi trădau starea de spirit. 

— Hauser, Martin Baker la aparat. Tăcu, lăsând vorbele 
să-şi facă efectul. La celălalt capăt al firului se lăsă o tăcere 
apăsătoare. Cuvintele sale îl dezorientaseră pe interlocutor. 
După câteva clipe continuă: Ai dreptate. Avem, într-adevăr, o 
organizaţie. Ai avut deja ocazia să te convingi de puterea ei. Cu 
prilejul incidentului de la Porvoo, în care a fost implicat camionul 
acela cu exploziv. Sau cu ocazia pătrunderii în incinta aşa-zisului 
Institut Meteorologic. Te avertizez, Hauser - dacă fata păţeşte 
ceva, o să te urmăresc până la capătul pământului. O să-ţi 
răpesc somnul. Oriunde vei fi, vei privi în spatele tău cu groază. 
Nu o să ai unde să te ascunzi. 

— Hauser? repetă vocea care se străduia să fie 
batjocoritoare. N-am auzit în viaţa mea de numele ăsta... 

— Eliberează fata imediat. Vie şi nevătămată, ordonă 
Tweed. O să pun copoii pe urmele tale până te scot din Finlanda. 
Ţi-o promit. Puterile noastre sunt nelimitate. Suntem 
profesionişti neîndurători. 

— Conversaţia asta se încheie acum. Vă dau o oră timp de 
gândire. Voi reveni. Rugaţi-vă Cerului să nu chinuim ostatica 
între timp... 

Convorbirea se întrerupse. Tweed puse receptorul în furcă 
cu gesturi măsurate. Nici Marler, nici Newman nu mai văzuseră 
o asemenea expresie pe faţa lui. Arăta ca un judecător pregătit 


să dea sentinţa cu moartea. Privea în gol, cu degetele strâns 
împletite. 

— Nu ţi-ai jucat atuul, remarcă Newman. O avem pe Sonia 
Drayton, cea care a încercat să te lichideze. Trebuie să deţină 
informaţii despre INCUBUS pe care Hauser n-ar dori să le aflăm. 

— Ştiu, replică Tweed pe un ton glacial. O să i-o servesc 
când ne sună din nou. Deocamdată e şocat - pentru că sunt încă 
în viaţă. Ciudat - am ajuns să gândesc ca Hauser, să anticipez în 
subconştient următoarea lui mutare. Bănuiesc că e valabil şi 
invers. Noi ne-am gândit să o răpim pe domnişoara Drayton - el 
s-a gândit să o răpească pe Paula. 

— Ai văzut că te aşteptam în hol când te-ai întors, spuse 
Marler. Am avut impresia că l-am văzut afară pe Adam Carver. 
Era cineva care semăna ca două picături de apă cu tipul din 
fotografiile pe care le-am făcut la ieşirea din sediul central al 
INCUBUS. Arăta destul de şifonat şi a luat-o spre 
Intercontinental. Cred că o să mă duc să-l caut. El e tipul cu care 
trebuia să se întâlnească Paula... 

— Nu! Mă duc eu, îl întrerupse brusc Newman. 

leşi din cameră înainte ca vreunul din ceilalţi să poată 
reacţiona. 

Era la fel de şocat ca şi Tweed să o ştie tocmai pe Paula în 
mâinile unor bandiți care omorau fără să stea pe gânduri. 

leşi grăbit din lift, cobori în stradă, traversă aleea şi intră 
în hotelul Intercontinental, îndreptându-se instinctiv spre bar. 


— Martin Baker - Tweed - este încă în viaţă, îi spuse 
Hauser lui Galvone. Nu mă aşteptam la asta. Şi mai e şi al 
dracului de agresiv. Eşti sigur că ostatica e bine păzită? 

Se plimba agitat prin foişor, cu braţele dolofane 
încrucişate la piept. Galvone ştia că e tulburat: lucrurile nu 
ieşiseră aşa cum plănuise. Deocamdată. 

— E bine păzită, îşi asigură şeful. E încuiată într-un 
apartament la Setula, lângă aeroport. Are trei paznici cât 
muntele pe lângă ea. Au primit ordin să nu se atingă de ea. 
Momentan. Ce nu înţeleg eu e de ce nu i-ai spus lui Adam 
Carver că el e momeala. S-ar putea să nu se întoarcă prea 
încântat. Nu că mi-ar păsa, dar e unul dintre personajele cheie 
de aici. 


— Nu i-am spus, deoarece am impresia că i-a picat cu 
tronc fata, minţi Hauser. Neştiind ce urmează să se întâmple, 
s-a purtat mai natural. Tipul ăsta, Baker, Tweed sau cum naiba 
îşi mai zice e dat naibii. 

— O să cedeze. Aşa fac toţi când îi strângi cu uşa. 

— Ai dreptate, Frank. Când o să îl sun a doua oară, o să 
mai strâng şurubul, o să-l fac pe nemernicul ăsta să se târască 
în faţa mea. O vom rezolva în stil american. 


În depozitul de pe malul apei Butler aşeză receptorul în 
furcă. Terminase de vorbit cu Marler, care îi pusese o mulţime 
de întrebări, şi îl informase de ceea ce i se întâmplase Paulei. 
Butler ţinea foarte mult la Paula. 

Sonia Drayton şedea legată de un scaun masiv, pe care îl 
descoperiseră, împreună cu alte piese de mobilier disparate, în 
fundul clădirii. Gleznele îi erau prinse cu legături sigure de câte 
un picior al scaunului. Braţele, răsucite la spate, erau, de 
asemenea, legate de spătar. Ochii îi erau acoperiţi de o eşarfă. 

Nield parcase BMW-ul într-un colţ al depozitului, iar acum 
stătea de pază, scrutând împrejurimile printr-un ochi de geam 
mânjit cu noroi şi praf. Auzind zgomote se întoarse. Butler 
scosese căluşul femeii şi îi dădea să bea apă minerală dintr-o 
cutie de carton. Important era să nu se deshidrateze. In depozit 
era cald ca într-un furnal. 

— Dacă mi-aţi da să mănânc ceva, v-aş putea spune 
câteva lucruri interesante, spuse Drayton. 

— Nici-o grijă, vei vorbi, oricum, mormăi Butler. Când o să 
urli de foame. 

— Ce s-a întâmplat? Pari mai dur, mai puţin omenos. 

— Mă simt mai dur şi mai puţin omenos. 

Butler puse căluşul la loc şi îl legă mai strâns. Irina Serov 
nu mai fusese de multă vreme atât de înfricoşată. Mai devreme, 
când începuseră să o interogheze, refuzase să vorbească. Se 

CE Oal 

| a O E y 

aşteptase să fie lovită, dar nici măcar nu o atinseseră. 
Acum era îngrijorată: comportamentul răpitorului ei se 
schimbase în mod neplăcut. Oare era resentimentul provocat de 


încercarea ei de a-l lichida pe Tweed? Dar cum reuşiseră să o 
identifice? 

Butler se apropie de Nield şi privi pe fereastră. Ar fi dat 
orice să poată ieşi şi să pornească în căutarea Paulei. 


Legată fedeleş într-o cămaşă de forţă, Paula se simţea 
năclăită de sudoare. Zăcea aruncată pe ceva ce părea a fi o 
canapea, iar ochii îi erau legaţi cu o batistă tărcată. Numărase 
trei bărbaţi: doar doi i se adresaseră în engleză, dar cu un 
puternic accent est-european. Alţi acoliţi ai Securității! Nu era o 
perspectivă prea îmbucurătoare. Dar îşi impusese să se relaxeze 
- agitându-se nu făcea decât să piardă multă energie prețioasă. 

Spre marea ei surprindere, nu încerca niciun sentiment de 
teroare. În schimb, era convinsă că Tweed va găsi o cale de a o 
elibera. Un singur lucru o contraria: expresia de surprindere, 
apoi de furie, întipărită pe faţa lui Adam Carver. Presupunând că 
el o ademenise în ambuscada aceea, se comportase bizar, 
foarte bizar. 

Ce naiba se petrece? se întreba. Avea senzaţia că timpul 
se oprise în loc. Cel mai tare o deranja faptul că nu îşi putea da 
seama ce oră este. O singură dată îndrăznise să-i întrebe cât 
este ceasul. 

— Poate că ţi-a sunat deja ceasul, cucoană, fusese 
răspunsul. 


Newman îl descoperi pe Adam Carver stând singur, într-un 
colţ al barului Internaţional. La ora aceea barul era aproape 
pustiu, iar Carver şedea într-un loc ferit de privirile barmanului. 
Newman îşi luă un pahar de şampanie şi se aşeză pe banchetă 
lângă Carver, care stătea cu bărbia sprijinită în palma dreaptă. 

— Bună seara, Carver. Ai ieşit să bei ceva cu Paula? 

— Dumnezeule! Tu eşti, Newman. De unde naiba ai ştiut 
că mă găseşti aici? 

— Simplu. Trebuia să te întâlneşti cu ea în faţa hotelului. 
Unde e? 

— Păi... ăăâă... m-a lăsat baltă. 


— Pe un tip aşa de bine ca tine? Newman sorbi din pahar, 
apoi îl aşeză pe masă. Nu-mi vine să cred. Vocea îi deveni dură. 
Nu cred. 

— Mădoare-n... 

— Dacă nu vorbeşti, te calc în picioare, sâsâi Newman, 
luându-l de guler şi ţintuindu-i capul de perete. Vorbeşte! Acum! 

— Să ieşim... nu pot să respir... Newman slăbi puţin 
strânsoarea. A fost răpită... de trei bărbaţi cu ciorapi traşi pe 
faţă. Unul m-a ameninţat cu pistolul. Mi-a presat bărbia de zid. 
Vezi că e julită. Încă nu mi-am revenit - altfel, nu ţi-ar fi aşa de 
uşor să mă bruschezi. 

Newman se uită la bărbia lui Carver. Pe o parte a 
maxilarului se vedea o zgârietură urâtă. Incleştă pumnul ca şi 
cum ar fi vrut să-l expedieze pe Carver prin zid, apoi desfăcu 
degetele şi ridică din umeri. 

— Bine. Vorbeşte. Cum au răpit-o? Şi ai grijă să-mi 
răspunzi rapid. 

— Au pus-o într-un Buick cafeniu. Nu am ştiut ce o să se 
întâmple. Află că şi pentru mine a fost un şoc teribil. 

— Deci, presupun că ai anunţat poliţia. Le-ai dat 
descrierea Buickului? Ai dat alarma? 

— Sunt încă în stare de şoc. Carver mai bău încă o 
înghiţitură de scotch. Totul s-a întâmplat atât de repede. Şi-apoi, 
am crezut că e periculos să informez poliţia... 

— De ce? 

— S-ar putea să ceară o răscumpărare. Nu ştii că răpitorii 
pun întotdeauna condiţia să nu fie informată poliţia? l-aş fi putut 
pune viaţa în pericol. Pentru numele lui Dumnezeu, Newman, 
sunt la fel de îngrijorat ca şi tine. 

— Chiar vrei să te cred? Oricât era de bizar, Newman se 
pomeni că îl crede pe Carver. În acelaşi timp însă, nu se putea 
elibera de un sentiment de antipatie, de neîncredere pe care i-l 
inspira Carver. Îşi termină şampania, se ridică şi ieşi ca o 
furtună, înjurând printre dinţi. Ei bine. Pot să-ţi spun un singur 
lucru. O să fac ceva cumplit. Ceva îngrozitor. 


Cord Dillon făcuse un duş şi stătea cu Tweed când se 
întoarse Newman. Faţa cioplită parcă în piatră era la fel de 
mohorâtă ca a lui Tweed. Abia aflase ultimele evenimente. 


Americanul o simpatiza pe Paula şi în sinea lui era foarte 
pesimist în privinţa şanselor ei de scăpare. 

— Propun să organizăm o poteră, începu Newman. Nield 
se poate descurca şi singur cu căţeaua aia de Drayton. Butler 
ne-ar putea da o mână de ajutor mie şi lui Dillon. 

— O poteră? se miră Dillon. Împotriva cui, unde şi cum? 

— La casa aiurită a lui Hauser. Il scoatem din bârlog pe 
Hauser în persoană. Lăsaţi-mă o jumătate de oră singur cu el şi 
vă promit că o să vorbească. Măiculiţă, da’ ce-o să mai 
vorbească! 

— Nu prea mă încântă ideea, obiectă Dillon înainte ca 
Tweed să poată spune ceva. Hauser este, probabil, foarte bine 
păzit. Suntem prea puţini ca să îi atacăm. Riscăm să o omoare 
pe Paula. 

— Sunt de aceeaşi părere cu Cord, încuviinţă Tweed 
repede. Calmează-te, Bob. Nu e o soluţie să luăm cu asalt 
citadela lui Hauser. 

— Şi atunci care naiba e soluţia? 

— Las’ pe mine. Îți ordon. Atitudinea lui Tweed era 
surprinzător de rece. lar tu rămâi aici să aştepţi telefonul lui 
Hauser. Cred că aş putea încheia cu el un târg. 

Straniu, gândi Tweed în timp ce aşteptau. Era prima lui 
confruntare cu inamicul. Nici nu se gândea să-şi subestimeze 
adversarul, dar se forţase să-şi păstreze calmul. 

— Nu prea văd cum o să-l convingi să o elibereze, se răsti 
Newman. L-am găsit pe Adam Carver în barul de alături. L-am 
luat puţin la întrebări. Zicea că a fost de faţă când au răpit-o, că 
un tip înarmat şi cu faţa mascată de un ciorap l-a strivit de 
perete. Într-adevăr, are falca julită bine. Pare să fie foarte şocat 
de toată treaba asta. O să spuneţi că mi-am pierdut minţile, dar 
eu îl cred. 

— De ce? se interesă Dillon. 

— În primul rând, pentru că l-am găsit acolo unde l-am 
găsit, într-un bar, în imediata vecinătate a locului unde a fost 
răpită Paula, bând şi încă în stare de şoc. Dacă ar fi fost 
implicat, dacă ar fi ştiut ce urma să se întâmple, ar fi dispărut de 
mult. 

— Mi se pare logic, recunoscu Dillon cu jumătate de gură. 
E posibil să fi fost mâna lui Frank Galvone. Un gangster recrutat 


de Hauser la Chicago. Observă că Tweed ridică din sprâncene. 
M-am documentat înainte de a traversa Atlanticul... 

Sunetul telefonului îl întrerupse. Tweed îşi privi ceasul. 
Trecuse o jumătate de oră de la primul apel. Nu o oră, cum 
promisese Hauser. Era un război psihologic. Lăsă înadins 
telefonul să sune de câteva ori înainte de a ridica receptorul. 

— Martin Baker la aparat. 

— Accepţi condiţiile mele? Întrebă vocea distorsionată. 
Sau vrei să primeşti mâna ei dreaptă prin curier special? E 
dreptace. Condiţia noastră este să încetezi toate acţiunile 
împotriva noastră şi să-ţi retragi oamenii înapoi, în Anglia. De 
acord? 

— Nu, nu sunt de acord. Şi nu mă mai întrerupe, Hauser. 
Am veşti pentru tine. Am prins-o pe Sonia Drayton şi o ţinem 
într-un loc sigur. 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Cine este Sonia Drayton? 

— Ştii foarte bine cine este. Cea care a încercat să mă 
lichideze. Cu cianură. Avem dovezi. Vei face întocmai cum îţi 
spun, altfel o dau pe mâna poliţiei. Ne-a dat deja informaţii 
compromiţătoare despre organizaţia voastră, informaţii pe care 
le-am înregistrat pe bandă. O predau imediat poliţiei, cu casetă 
cu tot. Guvernul finlandez nu agreează persoanele care îi 
compromit neutralitatea. Care aduc prin contrabandă explozibil 
în ţară. Care angajează ucigaşi. Totul e înregistrat pe bandă. 

O altă tăcere apăsătoare. Tweed bănuia că Hauser încerca 
să sune de pe altă linie la locuinţa lui Drayton. 

— Mă îndoiesc că voi fi de acord, zise vocea. Ce propui? 

— O, vei fi de acord. Sau vei fi azvârlit afară din Finlanda 
cu bagaje cu tot. Vom face un schimb. Ostatica ta în schimbul 
celei pe care o am eu. Plus caseta. 

— Ne mai gândim la ofertă. Într-o săptămână... 

— Nici vorbă. Vom face schimbul chiar în seara asta, 
înainte de miezul nopţii. Dacă nu, Drayton şi caseta ajung la 
poliţie. Nu mai sunt dispus să negociez. Hotărăşte-te. În clipa 
asta! 

Urmă din nou o pauză. 

— Va fi greu să aducem coletul diseară... 

— Ba deloc. O ţineţi la nici-o jumătate de oră de mers cu 
maşina de la acest hotel. 


Tweed miza pe informaţiile furnizate de Butler, atunci 
când îl urmărise pe Mănescu şi Ziegler de la gară la un bloc de 
locuinţe din Setula, aproape de aeroport. 

De data aceasta, pauza fuse mai scurtă. Hauser încerca 
să-şi revină din şocul provocat de constatarea că adversarul 
deţinea atât de multe informaţii. 

— Atunci, rămâne după lăsarea serii. Între miezul nopţii şi 
ora două dimineaţa... 

— Nici să nu te gândeşti. Atunci e întuneric beznă. De 
aceea am spus înainte de miezul nopţii. Incep să-mi pierd 
răbdarea. _ 

— Atunci, să stabilim locul de întâlnire. În pădurea de la 
marginea oraşului. Iti spun cum se ajunge... 

— Nici vorbă. Tweed vorbea calm şi hotărât. Vom face 
schimbul pe platforma de lemn de la capătul tramvaiului patru. 
Unde ai omorât-o, din greşeală, pe Anna Jarva, în locul lui Peggy 
Vanderheld. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. Numele acestea nu-mi 
spun nimic. Deci, am stabilit locul. Te sfătuiesc să nu vii cu 
poliţia, în caz contrar, fata... 

— Fără poliţie. Vom face schimbul la ora zece. Ora 
douăzeci şi două. Şi ai face bine să aduci ostatica în stare 
perfectă. Voi aduce un medic care o va examina înainte de a 
face schimbul. Poţi face şi tu la fel. Acum mă grăbesc la masă. 
Ţi-e totul limpede? 

— Am acceptat schimbul şi toate condiţiile. Du-te-n mă-ta! 

Convorbirea se întrerupse. Marler, care tot timpul stătuse 
tăcut într-un colţ, rupse tăcerea. 

— Cum naiba l-ai convins să accepte? Până şi locul pe 
care l-am propus eu? 

— Mi-am dat seama că e pe cale să lanseze o operaţiune 
de amploare. E vorba de explozibilul pe care l-aţi descoperit la 
Institut, atât de aproape de graniţa sovietică. Mai e şi ştirea asta 
din Herald Tribune. 

Îi întinse ziarul lui Marler. Titlul îi sări imediat în ochi. 

SABOTAREA CĂII FERATE TRANSSIBERIENE. 

UN TREN SARE ÎN AER 

— Asta e veriga care face legătura cu asasinarea 
politicienilor moderați de la Praga, Budapesta şi Bucureşti. Acum 
Hauser încearcă să destabilizeze Rusia. Am un om de legătură în 


URSS care mi-a confirmat bănuiala. Preşedintele sovietic este 
copleşit de prea multe probleme, iar Hauser profită de lipsa de 
vigilenţă pentru a se infiltra în Rusia şi a încerca să aibă la mână 
economia acesteia. 

— Deci, ai mizat pe faptul că Hauser este atât de 
preocupat de această campanie, încât nu îşi poate permite să 
fie alungat din Finlanda? 

— Exact 

— Atunci, hai să ne rugăm lui Dumnezeu să putem face 
schimbul, comentă Newman. 

— Bine că mi-ai adus aminte, exclamă Marler, sărind în 
picioare. Domnilor, trebuie să plec. Am de pus la punct nişte 
detalii. Trebuie să luăm măsuri de siguranţă pentru buna 
desfăşurare a schimbului. 

37 

La ora zece fără un sfert seara, un tramvai numărul patru 
opri la capătul liniei de la marginea oraşului. Cei doi pasageri, 
Butler şi Sonia Drayton, coborâră umăr lângă umăr şi porniră pe 
trotuar spre platforma de lemn de pe malul mării. 

— O singură mişcare greşită, spuse Butler cu glas aspru, 
şi-ţi ciuruiesc corpul cu cea mai mare plăcere. 

Mergeau agale, ca doi îndrăgostiţi. Butler o ţinea de mijloc 
cu braţul stâng. În mâna dreaptă, mascată de haina aruncată pe 
umăr, ţinea pistolul Luger, împrumutat de la Dillon. Ţeava era 
lipită de pieptul femeii. Ea purta o eşarfă lungă, de mătase, pe 
care o găsiseră în camera Paulei. Eşarfa îi acoperea umerii, 
cobora pe piept şi se termina într-un nod la nivelul şoldurilor, 
mascând mâinile legate în faţă. 

Răutatea din glasul bărbatului o surprinse pe lrina. El nu 
putea uita că femeia aceasta încercase să-l ucidă pe Tweed. 
Veneau în mod intenţionat mai devreme - în eventualitatea în 
care oamenii lui Hauser s-ar fi ascuns în apartamentul lui Peggy 
Vanderheld, aflat în imediata apropiere a platformei. Exista un 
singur motiv pentru care Tweed, după ce se sfătuise cu Marler, 
alesese acest loc de întâlnire înainte de cea de-a doua 
convorbire telefonică cu Hauser. Părea foarte probabil ca grupul 
de la INCUBUS să deţină o cheie a apartamentului lui Peggy 
Vanderheld - dacă stăteau acolo la pândă, puteau vedea că nu 
sunt poliţişti în preajmă. 


— În cazul acesta, nu o vei căpăta pe tipa lui Baker, iar el 
o să se simtă foarte singur în pat la noapte, replică femeia tăios. 

— Spală-ţi gura aia spurcată. 

Butler o împunse în coaste cu ţeava armei şi femeia 
scânci de durere, apoi rămase tăcută. Slavă Domnului că cerul 
este senin, îşi zise Butler: amurgul, ca să nu mai vorbim de 
noapte, nu ar afecta vizibilitatea. Marler zicea că asta era foarte 
important. Traversară strada pustie şi urcară pe scândurile de 
lemn ale platformei care străjuia marea. 

Era încă foarte cald. Butler simţea atingerea jilavă a 
tricoului lui Drayton. Stăteau privind marea. Nu se auzea decât 
clipocitul valurilor lovindu-se de stâlpii care susțineau platforma. 
Pe scânduri se mai zăreau încă nişte pete roşiatice. Sângele 
Annei Jarva care murise în locul lui Peggy Vanderheld. În locul în 
care stăteau se comisese o crimă. 

Coasta îndepărtată, semănând mai mult cu malul unui lac 
uriaş decât cu cel al mării, era mărginită de o pădure deasă de 
brazi. Domnea o atmosferă de pace care nu poate fi întâlnită 
decât în Finlanda. Pe oglinda apei care reflecta razele soarelui 
ca argintul viu nu se zărea nici-o ambarcaţiune. Singura cale de 
acces la această întindere de apă, care semăna foarte bine cu o 
lagună, era un canal ce se deschidea din Golful Finic şi care nu 
era vizibil dinspre sud. 

— Ce-o să faceţi, dacă nu v-o aduce? se interesă lrina. 

— Te predăm poliţiei. Pentru tentativă de omor... 

Butler avea senzaţia că femeia încearcă să-i distragă 
atenţia. O strânse mai tare de mijloc şi se întoarse cu faţa spre 
mal, forţând-o să se răsucească după el. Silueta lunguiaţă a 
tramvaiului patru se făcea din ce în ce mai mică, pe măsură ce 
se depărta în direcţia oraşului. Poate că inamicul aştepta să 
plece tramvaiul. 

— Hai să facem puţină mişcare. 

La etajul al doilea al blocului în care locuise Peggy 
Vanderheld nu se observa niciun semn de viaţă. La dreapta lor, 
un pâlc de stuf străpungea apa înălțându-se imobil spre înalt. Nu 
se simţea nici-o adiere de vânt. In dreptul stufărişului era o 
încâlcire de tufişuri. Butler o conduse acolo, aruncând o privire 
printre ramuri, apoi o conduse înapoi pe platformă. De undeva 
se auzea un uruit de motor. 


Cobori pe platforma inferioară şi urmări elicopterul care se 
apropia rapid, venind dinspre sud. Era un aparat Sikorsky. 
Văzuse câteva identice la aeroport. Pe partea laterală a 
fuzelajului scria cu litere mari: INCUBUS. 

— S-ar putea să o aducă cu elicopterul, comentă el. 

— De unde naiba vrei să ştiu. E distracţia voastră, bustere. 

— De unde ai învăţat americănismul ăsta îngrozitor? 

— De la... începu ea, dar îşi muşcă la timp limba. 

Voia să spună de /a Hauser, îşi zise Butler, continuând să 
privească fix Sikorskyul care redusese din altitudine şi acum 
survola locul în care se aflau ei. Zâmbi sumbru. 

— Amicii tăi tatonează terenul. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

Elicopterul se făcuse nevăzut, lăsând în urmă doar vuietul 
din ce în ce mai slab al motoarelor. Butler îşi privi ceasul. Zece 
fără două minute. Încă puţin şi vor depăşi ora întâlnirii. Deodată 
auzi un al doilea huruit de motor undeva, în spatele lui. Se 
întoarse din nou, cu ochii aţintiţi asupra mării. Un iaht mare 
traversa apa în plină viteză, despicând valurile ca o balenă albă, 
gigantică. Butler aruncă o privire peste umăr, în susul străzii pe 
care circula tramvaiul, până în punctul în care se intersecta cu o 
stradă ce ducea spre dreapta, direct la hotelul Kalastajatorppa. 
Strada aceea era foarte importantă. 

Un alt tramvai patru intrase huruind în staţie. Unicul 
pasager cobori şi se îndreptă spre platformă. Era un bărbat 
zvelt, îmbrăcat într-un costum bej din pânză şi pălărie de paie. 
În mână purta o servietă maro. Urcă pe platformă, mergând ca 
şi cum ar fi avut pietricele în pantofi. Bărbatul între două vârste, 
cu ochelari de baga pe nas, i se adresă lui Butler cu o voce 
piţigăiată. 

— Sunteţi domnul Butler? 

— Da. 

— Sunt doctorul Winter. Domnul Baker a fost atât de 
insistent... Butler o simţi pe femeie încordându-se. Era prima 
oară când auzea că Tweed era în viaţă. Este o situaţie absolut 
ieşită din comun, continuă Winter. Mi s-a spus că trebuie să 
examinez o ostatică, o femeie. E aproape incredibil. Un ostatic - 
aici, în Finlanda. 


9 Individ, tip (n. trad.). 


— Aveţi dreptate, însă s-a întâmplat, încuviinţă Butler. 
Puneţi-vă servieta pe platformă. l-aţi putea alarma pe răpitori. 
Trebuie să sosească imediat cu pacienta dumneavoastră. 

Se întoarse şi observă că iahtul încetinise şi se apropia pe 
nesimţite de chei, lăsându-se aproape în voia valurilor. Lângă 
prova stătea o fată cu părul negru ca smoala, cu ţinuta foarte 
dreaptă şi ochii acoperiţi de o banderolă. Avea mâinile legate la 
spate. 

— lat-o pe târfa nepreţuită a lui Baker, zise Irina printre 
dinţi. Acum... 

Vocea i se frânse şi femeia tresări, apoi scoase un geamăt 
de durere. Butler îi înfipsese din nou ţeava armei între coaste. 
Pentru o clipă fusese tentat să apese pe trăgaci. Pe puntea 
iahtului stăteau patru bărbaţi cu partea inferioară a feţei 
acoperită de câte o eşarfă. Unul dintre ei se postase în spatele 
Paulei şi o ţinea strâns de braţul drept. Ceilalţi trei ţineau câte o 
mână ascunsă la spate. 

Motorul iahtului torcea ritmic. Nu erau nici cincizeci de 
metri între prova vasului şi chei. Pe puntea superioară îşi făcu 
apariţia un alt bărbat care duse la gură un portavoce. 

— Elibereaz-o pe Sonia Drayton. Vrem să vedem că are 
mâinile libere. După aceea să meargă până la marginea 
platformei. Când ajunge acolo, trimitem o barcă. Eliberăm 
ostatica voastră. Ea coboară pe țărm, iar Sonia urcă în barcă... 

— Plimbă ursul! zbieră Butler. Crezi că o să înghit aşa 
ceva? 

Avea senzaţia neplăcută că bărbatul cu portavoce 
trăncăneşte prea mult, ca şi cum ar încerca să disimuleze o 
acţiune premeditată. Rămase pe loc, cu braţul petrecut în jurul 
Soniei Drayton. 

— Ţi-am spus să o eliberezi! repetă domnul Portavoce. N- 
avem de gând să stăm aici toată noaptea. E ultima voastră 
şansă să o vedeţi liberă. la braţul de pe femeie. Are mâinile 
libere? Sonia, dacă poţi, fă-ne semn cu mâna. 

— Nu te mişca, şuieră Butler. 

— Trebuie să faci ceva, Buster, îi zise Irina pe un ton 
batjocoritor. 

Deodată se auzi vuietul unui al doilea motor. De pe şalupa 
ascunsă în stufăriş Marler urmărea încordat iahtul, în timp ce 
Newman sări pe mal, ţinând în mână pistolul Smith & Wesson. 


Se furişă cu spatele încovoiat printre smocurile aspre de 
vegetaţie, găsi ceea ce căuta şi se aşeză pe vine, aşteptând. 

Din punctul lui de observaţie Marler văzu că cei trei 
bărbaţi cu mâinile ascunse la spate ţineau câte o armă. Mai 
devreme închiriase o şalupă de la o firmă din North Harbour. Tot 
de acolo cumpărase şi o hartă. Pornise la drum cu toată viteza, 
ocolise capul peninsulei care adăpostea parcul Brown, se 
strecurase pe canalul străjuit de Kalastajatorppa, trecuse de 
chei şi se ascunsese în stufăriş cu o oră mai devreme decât 
conveniseră. 

Sprijini patul puştii Armalite de parbrizul din plexiglas al 
timoneriei. Şalupa pe care o închiriase era dotată cu toate cele 
cerute de el. Avea la îndemână un microfon şi un megafon 
minuscul. lahtul oprise motoarele. Urmă o clipă de tăcere 
profundă, apoi vocea sa tunătoare se suprapuse peste zumzetul 
stârnit de motorul şalupei închiriate. 

— Cei trei bărbaţi de pe punte să rămână nemişcaţi. Să 
arunce imediat armele pe care le ascund la spate. În caz contrar 
- aici vocea crescu în intensitate - arunc iahtul în aer. 

Trase două focuri. Un glonţ bine ţintit pulveriză parbrizul 
timoneriei iahtului, trecând razant pe lângă bărbatul dinăuntru. 
Cel de-al doilea se înfipse în punte. 

— Lăsaţi blestematele acelea de arme! urlă Marler. 

Cei trei bărbaţi încremeniră, neştiind pe moment cum să 
reacționeze. Apoi unul dintre ei îşi aruncă arma la podea. O 
fracțiune de secundă mai târziu ceilalţi doi îi urmară exemplul. 

— Dezlegaţi mâinile ostaticei! bubui vocea lui Marler. 

Un al treilea glonţ izbi puntea la câţiva centimetri de 
picioarele unuia dintre bărbaţi. Fiind bine camuflat în spatele 
stufărişului, Marler reprezenta cea mai teribilă sursă de teroare 
posibilă - o ţintă invizibilă. Individul din spatele Paulei scoase o 
cheie şi desfăcu cătuşele cu gesturi precipitate. Paula îşi întinse 
braţele amorțite şi îşi flutură mâinile în semn de salut. 

In acelaşi timp, pe platformă, Butler puse pistolul în toc, 
scoase un briceag, ridică eşarfa şi tăie legăturile de la mâinile lui 
Drayton. Peste o fracțiune de secundă arma era la locul ei, între 
coastele femeii. Aceasta ridică braţele în aer, arătându-şi 
mâinile libere. 

— Veniţi cu iahtul încet, până la marginea pontonului, 
ordonă Marler. Dacă faceţi vreo prostie sunteţi morţi. 


Cuvintele fură însoţite de o altă rafală care sparse ceea ce 
mai rămăsese din parbriz. lahtul porni motoarele şi vasul se 
puse încet în mişcare până ce se izbi de marginea pontonului, 
apoi zgomotul motoarelor se stinse. 

— Facem schimbul acum, strigă Marler cu o voce sigură 
de sine. Dacă nu faceţi pe şmecherii, aveţi şansa să mai prindeţi 
un răsărit de soare... 

Un alt glonţ se înfipse în puntea vasului. Marler încărcă din 
nou arma şi privi prin cătare. Paula cobori pe platformă, trecând 
pe lângă Drayton care păşi pe puntea iahtului. Femeile nu se 
învredniciră nici măcar să se privească. 

În timp ce motorul iahtului se puse în funcţiune, Sonia 
Drayton fu condusă repede în cabina de jos. Butler o apucă de 
braţ pe Paula şi o trase după el, cât mai departe de ponton, spre 
pâlcul de tufişuri. Fata făcea paşi mari, obişnuindu-se greu cu 
mişcarea. 

— Eşti în stare să mergi pe bicicletă? Întrebă Butler. 

— Ca să scap de nenorociţii ăştia, aş fi în stare să merg pe 
orice. 

Lucrurile se precipitară brusc, iscând o învălmăşeală de 
gesturi. Newman scoase cele trei biciclete ascunse de Marler în 
tufişuri. lahtul se îndreptă cu toată viteza spre larg. Apăru o 
motocicletă condusă de Pete Nield. Pe ghidon era înfăşurat un 
lanţ lung cu zale grele de fier. Nield închiriase motocicleta în 
cursul serii, la ordinul lui Tweed. 

Marler îi urmări privirea cum se îndreptau în coloană - 
Newman în frunte, Paula în spatele lui, iar Butler la coadă. Paula 
pedala cu furie, apăsând cu toată puterea de care erau capabile 
picioarele ei amorţite. La Londra obişnuia frecvent să meargă cu 
bicicleta de acasă la Park Crescent; era un mijloc de locomoţie 
mai rapid decât o maşină cu care riscai să fii prins într-un 
ambuteiaj. 

Deodată, în josul străzii, îşi făcu apariţia un Buick maro 
care gonea dinspre nord. Maşina ticsită de bărbaţi porni în 
urmărirea bicicliştilor, cu intenţia vădită de a-i dobori la pământ. 
Nield se apropie lateral de maşină şi din şaua Hondei azvârli 
lanţul greu chiar înaintea roții din faţă a Buickului. Lanţul se 
înfăşură pe axul roții şi Buickul descrise un viraj sinucigaş, apoi 
se opri. Nield îşi continuă cursa în urma bicicliştilor. Marler duse 


puşca la ochi, dar constată că nu-l poate tinti pe şoferul 
automobilului, pentru că tufişurile îi stricau vizibilitatea. 

Şoferul cobori, înjurând birjăreşte, şi se luptă să elibereze 
lanţul de pe roată; când văzu că nu reuşeşte în grabă, începu să 
lucreze mai calm, izbuti, apoi azvârli lanţul spre ponton. 
Bicicliştii se făcuseră nevăzuţi după un cot al drumului pe care 
îşi aveau sediul mai multe ambasade. In timp ce pedala în 
spatele lui Newman, Paula îşi dădu seama că intervenise ceva 
neprevăzut: auzise scrâşnetul anvelopelor când maşina frânase 
brusc. 

— Nu încetini! Îi strigă Newman peste umăr. Nu ne-a mai 
rămas prea mult timp. 

Nu-i răspunse, păstrându-şi suflul pentru exerciţiul 
epuizant. Newman ajunse în vârful colinei, văzu BMW-ul parcat 
la marginea drumului şi, în acelaşi timp, auzi maşina care se 
apropia vertiginos din spatele lor. Sări de pe şa, abandonă 
bicicleta, o luă de braţ pe Paula, care, de asemenea, coborâse, 
şi aproape că o târî în complexul Kalastajatorppa ce se întindea 
pe partea dinspre mare a şoselei. Pe partea opusă, acolo unde 
era parcat BMW-ul, se afla o altă secţiune a ciudatului complex 
hotelier. Kalastajatorppa era un complex născut din fantezia 
debordantă a unui arhitect - de fapt, o serie de blocuri de 
locuinţe din piatră care păreau să răsară din stâncile de granit 
pe care erau clădite. 

Newman şi Paula, urmaţi îndeaproape de Butler, tocmai 
dispăreau în incinta hotelului când Buickul maro ajunse în vârful 
colinei şi opri scrâşnind din frâne. Chircit în spatele volanului 
BMW-ului, cu o şapcă trasă pe ochi, Tweed privea nemişcat spre 
cei patru bărbaţi care coborâră în pripă din maşină şi porniră 
alergând spre hotel. Răsuci cheia în contact, îşi îndreptă spatele 
şi apucă strâns volanul, aşteptând pregătit. 

În acest răstimp, în hotel, Newman o conduse pe Paula 
spre nişte scări care duceau la subsol. De aici se deschidea un 
tunel de coşmar al cărui capăt se pierdea în beznă. Pereţii erau 
acoperiţi cu polistiren, modelat în aşa fel, încât să imite gheaţa. 
Paulei îi reveni în minte senzaţia de claustrofobie pe care o 
încercase când vizitase ghețarul Rhone din Elveţia. Tunelul care 
i se deschidea în faţa ochilor era pustiu, atmosfera 
înspăimântătoare. 


— Ce naiba e asta? Întrebă abia suflând, în timp ce alerga 
alături de Newman. 

— Este un tunel de trecere între cele două secţiuni ale 
complexului. Traversează pe sub şosea şi iese în celălalt corp al 
clădirii. Nu te opri... 

Străbătuseră cam două treimi din lungimea tunelului, 
talonaţi de Butler, când auziră în urma lor un răpăit de paşi ce 
coborau grăbiţi scara care ducea spre tunel. Newman acceleră, 
obligând-o pe Paula să ţină ritmul. Când ajunseră la al doilea 
rând de scări, ea abia mai respira. Aruncă o privire înapoi şi 
văzu câţiva bărbaţi care alergau spre ei. 

Intrară grăbiţi în holul spaţios de la recepţie, îl traversară 
şi ieşiră afară. Newman o conduse la BMW şi smulse 
literalmente portiera. Paula se împiedică, în intenţia ei de a se 
urca cât mai repede în maşină. Tweed îi observă în oglinda 
retrovizoare pe cei patru bărbaţi care ieşiră în goană şi ţâşniră 
în direcţia autoturismului. Era îngrijorat. Sperase că nu vor fi 
obligaţi să pună în aplicare al doilea plan de urgenţă pe care îl 
întocmise împreună cu Marler şi Newman - îşi închipuise că vor 
putea sări în maşină de îndată ce ajungeau în vârful colinei. 
Apariţia Buickului îl obligase pe Newman să recurgă la o 
diversiune. În timp ce Paula se prăbuşea pe bancheta din spate, 
urmată de Newman, Butler se arunca pe locul de lângă şofer. 
Tweed băgă de seamă că Buickul se pusese deja în mişcare, 
intenţionând să le blocheze drumul. 

— N-o să reuşim să scăpăm, exclamă Paula, privind prin 
geamul din spate. 

Buickul, care ţâşnise în plină viteză, descrise un viraj de 
nouăzeci de grade, încercând să lovească aripa BMW-ului. 
Tweed urmărea încordat manevrele, cu piciorul gata să apese 
pe frână. Buickul se repezi spre ei, şi Paula se încordă, 
aşteptând momentul impactului. Tweed privi cu coada ochiului 
blocul masiv de granit lângă care era parcată maşina şi calculă 
cu precizie momentul. Piciorul ridicat de pe frână - slavă 
Domnului că BMW-ul avea comenzi automate - piciorul apăsat 
ferm pe frână, marşarier... Paula privi îngrozită proiectilul 
gigantic cafeniu care venea drept spre ei. Tweed dădu maşina 
fulgerător în spate. Cronometrase totul la fracțiune de secundă. 
BMW-ul lovi în plin blocul de piatră. Şoferul observase prea 
târziu ce îl aştepta în faţă. Aproape atingând partea laterală a 


BMW-ului, Buickul trecu în plină viteză, drept în masivul de 
granit. Impactul fusese atât de puternic, încât vehiculul se 
cutremură. 

Tweed răsuci volanul şi porni pe strada care cobora spre 
Helsinki. În spatele lor Nield frână brusc şi opri _0 clipă 
motocicleta lângă mormanul de fiare contorsionate. In mână 
ţinea Browningul luat din camera Paulei. Prinse ţeava între 
degete, iar cu patul armei izbi parbrizul. Geamul incasabil crăpă, 
transformând porţiunea din faţa volanului într-o întindere 
lăptoasă. Nield demară în plină viteză, chircit în şaua 
motocicletei. 

38 

În dormitorul lui de la hotelul Hesperia Tweed îi povesti lui 
Dillon tot ce se petrecuse. Americanul insistase până la limita 
agresivităţii să ia parte la acţiune. Tweed îl refuzase categoric, 
pe un ton destul de brutal. 

— Cum să riscăm deconspirarea directorului adjunct al 
CIA? Dezvăluirea prezenţei tale în Finlanda, în cazul în care dăm 
greş? Răspunsul este categoric nu! 

— În schimb, tu îţi poţi permite să participi? Tu, directorul 
adjunct al SIS? 

— Au luat ostatic un om al meu... 


Paula se relaxa acum în cada plină cu apă, în timp ce 
Newman stătea de pază în dormitor, la cererea ei expresă. 
Simţea nevoia să nu fie singură, să aibă pe cineva alături cu 
care să poată schimba o vorbă, fie şi prin uşa întredeschisă. 

— Ai avut o zi infernală, comentă Newman. Mai întâi, 
călătoria până la Institut, apoi scena de la Nivelul al Patrulea. 
Cred că ai ajuns la capătul puterilor. lar după aceea răpirea... 

: - Baia îmi face bine. Îţi sunt recunoscătoare că mai lăsat 
să mă uit când Marler a scos cuțitul din paznicul acela. Ştiu că 
mi-a zis să nu privesc, dar era convins că nu-l voi asculta. Vă 
sunt recunoscătoare amândurora că mă trataţi ca pe o membră 
a echipei. 

— Păi chiar eşti membră a echipei. Remunerată. 

— lar când ai vorbit cu Tweed, ai evitat să-i povesteşti 
partea asta. 

— intenţionat. Am discutat dinainte cu Marler - amândoi 
eram convinşi că nu i-ar fi fost pe plac. Tweed are reflexe 


uluitoare. Felul în care a calculat clipa în care trebuia să bage 
maşina în marşarier ca să iasă din calea Buickului. lar pe drumul 
de întoarcere a acţionat cu un calm desăvârşit. 

— Apropo de răpire... Nu, Bob, asta mă va ajuta să-mi scot 
experienţa traumatizantă din minte. Dacă stau acum să mă 
gândesc, nu cred că Adam Carver ştia ce urma să se întâmple. 
Cred că s-au folosit de el. 

— Şi eu înclin să cred că aşa a fost. După ce-am aflat că 
te-au prins, m-am dus să-l caut şi l-am găsit într-un bar. Nu 
într-un bar oarecare, ci chiar la cel de la Intercontinental. 
Aproape l-am strâns de gât, ca să aflu câte ceva de la 
vicepreşedintele nostru cu limbă de aur. Eu zic că este un tip 
destul de tare, dar nu mi-a opus nici-o rezistenţă. Mi s-a părut că 
este cu adevărat şocat. 

— Ce părere ai despre el? 

— Nu sunt prea sigur, dar rolul ăsta de director de bancă 
nu i se prea potriveşte. Pentru mine e un mister, are în el ceva 
ce-mi scapă. 


Miezul nopţii. 


O oră mai târziu era întuneric; scurtele nopţi de două ore 
de la Helsinki, care debutează în iulie. Toată lumea era adunată 
în camera lui Tweed. Dillon, Paula, Newman, Butler şi Marler, 
care între timp dusese şalupa înapoi la cheiul de la North 
Harbour. 

Nimeni nu simţea nevoia să se culce, după evenimentele 
palpitante din cursul zilei. Tweed comandase la serviciul de 
cameră sandvişuri cu şuncă, apă minerală şi şampanie. Paula nu 
reuşise încă să se elibereze de tensiunea nervoasă pe care o 
acumulase. Tweed înghiţi ultima îmbucătură de sandviş, apoi 
începu să vorbească. 

— Răpirea asta - şi rapiditatea cu care s-a hotărât Hauser 
să o elibereze - ar putea reprezenta un punct de cotitură extrem 
de important. Întoarse privirea către Paula. Sunt foarte afectat 
că a trebuit să treci printr-o astfel de experienţă, dar, dacă asta 
poate fi o consolare, ne-a permis să aflăm ceva ce n-am fi putut 
afla altfel. A 

— Ce anume? Intrebă Paula. 


— Hauser se pregăteşte să lanseze o operaţiune extrem 
de importantă şi nu îşi poate permite să facă un pas greşit. S-ar 
putea ca Sonia Drayton să deţină informaţii vitale în legătură cu 
asta. 

— Deci, s-a terminat cu perioada obişnuită de aşteptare 
pentru strângerea datelor? insistă Paula plină de speranţă. 

— Cred că da. E momentul să punem pe picioare aşa-zisa 
noastră echipă de filmare şi să facem o vizită la pretinsul Institut 
Meteorologic. Da, de data asta, tu rămâi acasă, Paula. 

Se pregătea să protesteze când telefonul începu să sune. 
Toate feţele se crispară, priviră unii la alţii. Cine putea suna la 
ora aceea? Tweed ridică receptorul. Telefonista îl informă că un 
anume domn Smith doreşte să vorbească cu domnul Baker. 

— Faceţi-mi legătura. 

— Presupun că îmi recunoşti vocea, se auzi un glas 
familiar. Era Rebet. Sper că nu te-am trezit din somn, dar e 
vorba de o urgenţă. Trebuie neapărat să ne vedem. Cât mai 
curând posibil. 

— Când? 

— In noaptea asta. Sau, mai bine zis, în dimineaţa asta. 
Peste o oră. Te aştept într-un Saab negru la ieşirea din port. 

— La ce oră? 

— Eşti îmbrăcat? 

— Da 

— Poţi ajunge până la ora unu? 

— Da. Vocea semăna cu cea a generalului Rebet, însă 
Tweed era într-o dispoziţie bănuitoare. Te superi dacă îţi cer 
să-mi spui numele hotelului la care stăteam şi unde mai târziu a 
fost o recepţie, iar după aceea un banchet? 

— Moscova, veni prompt răspunsul. 

— Ne vedem la ora unu. 

Tweed aşeză receptorul în furcă. Ceilalţi îl priveau 
întrebători. Fusese o convorbire monosilabică. Paula bănuia că 
vorbise cu unul dintre informatorii lui secreţi, a căror identitate 
nu o cunoştea decât Tweed. Newman deveni neliniştit de îndată 
ce auzi ce avea de gând să facă Tweed. 

— Trebuie să vă părăsesc. Vă rog să rămâneţi aici, 
terminati de mâncat, goliţi-vă paharele. Dumnezeu ne este 
martor că le meritaţi. Eu trebuie să plec la o întâlnire - după 
cum aţi auzit, am stabilit-o chiar acum la telefon. 


— Ce întâlnire? Unde? Întrebă Newman, ridicându-se 
imediat în picioare. 

— Întâmplător la ieşirea din port, acolo unde se ţine târgul 
în timpul zilei. 

— Grozav! Newman îşi aşeză paharul pe masă. Acelaşi loc 
în care a fost asasinat Ed Riverton, şi tot la miezul nopţii... 

— Omul meu de legătură este de încredere, replică ţeapăn 
Tweed. 

— Ei bine, nu te las să pleci singur. 

— Am senzaţia că legătura mea doreşte să vin singur... 

— Nici nu mă-ndoiesc! Newman'âşi pusese hamul de care 
atârna tocul pistolului şi începuse să-şi verifice arma. Ne-am pus 
viaţa în joc de prea multe ori în ultimele douăsprezece ore. Şi tu 
la fel. Tu te aşezi la volan, eu mă ascund pe bancheta din spate 
a BMW-ului. 

— E parcat în spatele Intercontinentalului, îi înştiinţă Nield. 
L-am mutat acolo. Nu e nevoie să dăm sfoară în ţară unde 
suntem. 

— Pete, ai la tine cheile maşinii? se interesă Paula. 
Aruncă-mi-le. 

Le prinse din zbor şi, fără să-şi ia ochii de la Tweed, i le 
dădu lui Newman. Apoi îşi frecă palmele, ca şi cum ar fi zis: şi cu 
asta, basta! 

— Eu am trecut prin destule pe ziua de azi, se răsti ea la 
Tweed. Acum vei face ce spunem noi. Bob merge cu tine, 
ascuns în spate. 

— Parcă ştiam că eu sunt şeful, se lamentă în glumă 
Tweed. Se pare că am fost demis. 

— Ba bine că nu, interveni morocâănos Dillon. Misiunile de 
noapte sunt întotdeauna primejdioase. 

La miezul nopţii, străzile oraşului Helsinki erau pustii, cu 
excepţia unui BMW solitar, ocupat în aparenţă doar de şofer, 
care coti pe esplanada străjuită de copaci. Felinarele împrăştiau 
o lumină stranie care alterna cu pete mari, întunecate, ce 
puteau ascunde orice primejdie. Geamul din dreptul şoferului 
era lăsat în jos, ca, de altfel, şi cele din spate. Newman voia să 
vadă, să audă, să reacționeze dacă va fi nevoie. Tweed rula 
încet pe strada pustie. Nu se vedea picior de om nicăieri. 


Sosise cu aproape o jumătate de oră mai devreme la 
întâlnire, Newman insistase să ajungă la locul convenit înainte 
de vreme. 

— Dacă cineva ne pândeşte, ca să ne ia prin surprindere, 
atunci îl vom surprinde noi pe el. 

Tweed părăsi esplanada şi o luă înainte, pe malul apei. La 
comanda şoptită de Newman opri, dar lăsă motorul să meargă. 
Pe chei erau ancorate mai multe vase, cu câte un felinar prins 
pe catarg care se legăna uşor în bătaia vântului. În North 
Harbour bătea întotdeauna un vânticel care se transforma 
uneori într-o adevărată furtună. Newman îi spuse să întrerupă 
contactul, apoi ciuli urechile. 

Auzea clipocitul valurilor care se loveau de chei, scârţâitul 
jalnic al celor câtorva ambarcaţiuni din lemn. Sunete paşnice în 
tăcerea, de altfel, sinistră. Tweed îşi plimbă privirea în jur, ca 
unul care ieşise puţin la aer. Nu remarcă nimic neobişnuit. 

— Porneşte motorul, şopti Newman. la-o pe străduţele 
lăturalnice, până sus la catedrală. Dacă vezi ceva, anunţă-mă. 
Avem timp suficient să verificăm toată zona. 

Tweed viră la stânga, pe o străduţă cu sens unic. Maşina 
rula încet şi la un moment dat trecu peste o linie de tramvai, 
clătinându-se. Străzile lăturalnice erau mai întunecate, umbra 
din jurul aurei felinarelor părea parcă mai profundă şi mai 
misterioasă. Pentru Tweed asta era o experienţă inedită - 
întunericul. De când sosise în Finlanda, se culcase întotdeauna 
pe lumină şi se trezise tot pe lumină. 

Inconjură cvartalul de clădiri vechi şi se întoarse la malul 
apei. Privi ceasul de la bordul maşinii - arăta ora unu. Lângă 
chei era parcat un Saab negru, cu motorul în funcţiune. Fără 
să-şi întoarcă deloc capul şi aproape fără să-şi mişte buzele îl 
informă pe Newman. 

— A sosit omul meu. 

— E singur? 

— Aşa se pare. Cred că se ţine de cuvânt. 

Ceea ce-l deranja era faptul că maşina era parcată lângă 
scările ce duceau jos, la pasarela unde fusese racolat de Rebet 
înainte de a fi dus la Leningrad. Trase lângă Saab, la câţiva paşi 
distanţă, astfel încât şoferul să nu poată vedea ce se întâmplă 
pe bancheta din spate a BMW-ului. Avu grijă să nu menţioneze 
nume atunci când îl strigă pe generalul Rebet. 


— Mută maşina de lângă chei. Parcheaz-o la marginea 
pieţei. După aceea putem sta de vorbă. 

Tweed inspectase portul şi nu observase niciun vas în 
mişcare, însă nu era dispus să rişte. Işi continuă drumul încet, 
aruncând câte o privire în oglinda retrovizoare în timp ce rusul 
traversă piaţa spațioasă şi parcă Saabul în umbra unei clădiri. 
Tweed luă un viraj în ac de păr, se apropie de Saab şi opri 
aproape de zidul clădirii. 

— Lasă motorul să meargă, şopti Newman. 

— Nu. Trebuie să aibă încredere în mine. 

Rebet se apropia pe jos de el. Era îmbrăcat într-o jachetă 
sport şi pantaloni. Tweed cobori repede din maşină şi porni în 
întâmpinarea lui, pentru a-l ţine mai departe de BMW. În 
buzunar avea fotografiile pe care le luase Nield şi în care apărea 
cel de-al treilea bărbat de la bordul vasului A/skăr în timpul 
urmăririi prin arhipelagul Turku, în largul mării. Când Nield îi 
adusese fotografiile developate zâmbise larg, ţinând mâinile 
ascunse la spate. 

— Notează pe o bucată de hârtie cine crezi că este cel 
de-al treilea bărbat. 

Tweed se conformase, iar Nield îi întinsese pozele. Când 
Tweed coborâse ochii asupra lor, Nield începuse să chicotească. 

— Ai ghicit... 

Tweed nu strânse mâna rusului, ci porni agale alături de el 
prin spaţiul larg deschis. Tweed luă iniţiativa. 

— Despre ce urgenţă este vorba? Şi unde te-ai ascuns în 
răstimpul ăsta? 

— Într-un loc sigur, chiar aici, în Finlanda. 

Asta nu putea însemna decât clădirea ambasadei 
sovietice din parcul Brown, păzită ca ochii din cap, îşi zise 
Tweed. Rusul, ceva mai înalt decât Tweed, părea foarte zvelt în 
hainele bine croite, iar puloverul cu guler rulat îi dădea un aer 
tineresc. 

— Urgenta, insistă Tweed. 

— Ai auzit de explozia de pe calea ferată transsiberiană? 
Nu i-am prins încă pe vinovaţi, dar ştim că sabotorii s-au infiltrat 
venind dinspre frontiera de nord. 

— De nord? 

— Granița cu Finlanda. Are o lungime de aproximativ o 
mie şase sute de kilometri. Finlanda are o suprafaţă întinsă şi o 


populaţie mică. lar explozibilul a intrat în ţară pe acelaşi traseu 
pe care l-au urmat şi sabotorii - prin Laponia. Bănuim cine a 
făcut-o. Am fost informaţi că mâine urmează să fie trecută peste 
graniţă o cantitate uriaşă din acelaşi tip de explozibil. Mai bine 
zis, astăzi. E trecut de miezul nopţii. 

— Cum e posibil ca cineva să introducă în Finlanda, prin 
contrabandă, cantităţi mari de explozibil? Întrebă Tweed. 

Tweed ştia foarte bine cum. Newman descoperise filiera 
cu prilejul vizitei pe care o făcuse la Porvoo împreună cu Paula şi 
Marler, după ce aflase de existenţa navei-uzină a INCUBUS din 
apele internaţionale. Acum voia să vadă cât de multe ştie rusul. 

— Probabil, prin arhipelag, replică Rebet. Nu ar fi prea 
greu 

— Acolo e un labirint incredibil de insule. Autorităţile 
finlandeze nu sunt în stare să ţină sub observaţie toată zona. E 
de înţeles. 

— Cum poţi fi sigur de transportul acesta de explozibil? Şi 
de ora exactă la care va fi expediat - la miezul nopţii? 

— Nu-ţi spun numele lui, dar avem un agent infiltrat în 
aşa-numitul Institut Meteorologic, la est de Kemijărvi. Ne-a 
raportat că un convoi numeros de camioane, păzite de gărzi, - 
care sunt, fără îndoială, sabotori - va forţa în noaptea aceasta 
frontiera. Asta se leagă de o altă informaţie. Unul dintre cei trei 
suspecți, îngerul va traversa frontiera nordică, în drum spre 
Murmansk. 

— Acesta este? Întrebă Tweed calm, scoțând din buzunar 
fotografiile. 

Rebet le examină la lumina unui felinar. ÎI privi surprins. 

— Ştiai? Nu putem fi absolut siguri. Poate că prezenţa lui 
nu este decât o coincidenţă. 

— Nu este nici-o coincidenţă, îl asigură vehement Tweed. 

Fără să pomenească numele lui Nield, îi povesti lui Rebet 
că unul dintre colaboratorii săi îl urmărise pe cel de-al treilea 
bărbat prin arhipelagul Turku. Bărbatul se afla la bordul unui vas 
pescăresc care intenţiona, fără îndoială, să-şi depună pasagerul 
secret la bordul unui vas sovietic ce se îndrepta spre Tallinn. 

— Şi ai ghicit din Leningrad cine era îngerul, când i-ai 
urmărit pe Dikoian, Kazbek şi pe mareşalul Zaikov discutând 
separat cu Hauser? 

— Da. Poate că, într-o bună zi, îţi voi spune cum. 


— Noi ne închipuiam că Armata Roşie e preocupată doar 
de perestroika şi de glasnost. 

— V-am putea da o mână de ajutor la operaţiunea de pe 
teritoriul finlandez... 

Tweed îi explică în amănunt planul privind echipa fictivă 
de filmare care se va deplasa în cursul zilei în Laponia. Rebet 
deveni mai atent atunci când Tweed îl informă că unii membri ai 
echipei sale vor fi înarmaţi. 

— Vom lăsa frontiera sovietică liberă ca să treacă 
convoiul, îl avertiză. Membrii echipei tale să fie îmbrăcaţi în 
haine albe. Pentru că ai fost atât de cooperant, îţi voi dezvălui 
un secret absolut Vei avea mare grijă cui îl împărtăşeşti, nu-i 
aşa? Întrebă Rebet, privindu-l adânc în ochi. 

— Bineînţeles. 

— Convoiul va fi aşteptat de trupe paramilitare sovietice. 
Echipa ta ar putea trece din greşeală frontiera în Rusia. Eu plec 
în dimineaţa asta cu primul avion la Leningrad. De acolo voi 
pleca spre nord, de cealaltă parte a graniţei cu Laponia. Voi 
avertiza trupele noastre să fie atente la un grup de oameni 
îmbrăcaţi în alb, pentru că ne sunt prieteni. 

— Mai ştii? Poate că vă vom putea ajuta, împingându-i în 
calea voastră. 

— Aşa sper şi eu. Rebet se opri din mers, se întoarse spre 
Tweed şi îi întinse mâna. [ine minte, e vorba de trupe 
paramilitare sovietice, o forţă de elită. Poate deveni foarte 
periculos. 

— Cred că, până acum, am făcut faţă primejdiilor. 

39 

Puțin după ora două lumina stranie a zorilor învălui oraşul 
Helsinki. Tweed îl lăsă pe Newman să parcheze maşina şi se 
întoarse în camera lui unde îl aşteptau cu toţii. Paula, care îşi 
impusese să rămână trează, îşi înăbuşi un căscat. Tweed părea 
încă proaspăt şi odihnit. 

— Cui nu-i e somn? Întrebă vioi, privind în jur. Avem de 
făcut o treabă. Nu vă mai culcaţi până dimineaţă. 

— E deja dimineaţă, comentă Paula. 

— Voiam să spun până pe la ora opt - nouă. 

— Despre ce treabă e vorba? se interesă Marler. Eu rezist 
două zile fără să dorm. 


— Şi ai fi şi foarte potrivit pentru ce e de făcut. Tweed se 
plimba agitat prin cameră, înviorat de perspectiva acţiunii. Am 
nevoie de cineva care să ţină sub observaţie sediul corporației 
INCUBUS Oy. E posibil să fie ceva agitaţie. Ştii de unde poţi 
supraveghea locul. 

— De acord. 

— Fă-mi o schiţă, întrerupse Dillon, şi îi voi supraveghea 
eu. N-am făcut nimic toată ziua. 

— Nu tu, Cord. Nu de data asta. Ai putea să o faci. Nu te 
îndoi o clipă de asta, dar trebuie să mai stai un timp în umbră. 
Adu-ţi aminte de instrucţiunile pe care le-ai primit. 

— Cheile, Newman, zise Marler, întinzând palma, de 
îndată ce reporterul se întoarse în cameră. Ai parcat maşina în 
spate? Se întoarse spre Tweed. Am plecat. Să raportez în jur de 
ora zece? 

— Nici-o secundă mai târziu. Luăm avionul până la Cercul 
Polar. După plecarea lui Marler continuă să dea ordine. Butler, 
Nield - la şase sunteţi în picioare. Veniţi în camera mea. Vom 
merge cu Saabul închiriat să luăm echipamentul de filmare. De 
îndată ce deschide la Stockmann's unul din voi merge să 
cumpere şapte haine albe. Vă sfătuiesc să trageţi cu toţii un pui 
de somn. După ziua de ieri trebuie că vă simţiţi cam obosiţi. 

— Cam? Il îngână Paula, ridicându-se. Cred că glumeşti. 

— Scuză-mă. Nu mă refeream la tine. Tu ai avut cea mai 
cumplită zi dintre noi toţi. Du-te la culcare. Somn uşor. 

Newman aşteptă până plecară cu toţii. Avea o constituţie 
de fier şi încă nu se simţea obosit. Scoase o sticlă de apă 
minerală dintr-o baterie plină cu gheaţă şi turnă în paharul lui 
Tweed. 

— Am avut noroc în timpul schimbului de ostatici. La ora 
aceea nu era niciun turist de la hotelul ăla cu nume imposibil de 
pronunţat, care să se plimbe prin preajmă. Nici la recepţie n-am 
văzut pe nimeni când am alergat la maşină - nu era nici măcar 
recepţionerul. 

— Norocul nostru. Paula pare să se simtă bine. La nouă 
trebuie să-l liniştesc pe doctorul Winter, cel care a venit să o 
examineze pe Paula. Spunea că nici nu a avut ocazia să se 


apropie de ea. 
m 7 O 


— N-am avut timp, îi aminti Newman. Eram prea grăbiţi să 
ne salvăm pielea. lar Paula arăta destul de bine. 

— Îi închid gura lui Winter cu un onorariu gras, hotărî 
Tweed. Este unul dintre puţinii medici englezi de la Helsinki, îi 
voi spune că a fost vorba de o operaţie secretă a poliţiei. De 
aceea nu a apărut nimic în presă. 

— După părerea mea, e o pierdere de timp să-l trimiţi pe 
Marler la INCUBUS la ora asta. Probabil că nici nu au deschis 
încă. Despre ce este vorba? 

— În primul rând, Hauser e un tip care călătoreşte foarte 
mult, zboară prin toată lumea. La Helsinki a zăbovit mult mai 
mult decât îi stă în obicei. Asta am aflat-o din ceea ce mi-a spus 
Monica. E posibil să o ia din loc. În al doilea rând, e pe cale să 
finalizeze o operaţiune riscantă şi foarte delicată aici, în 
Finlanda. Mă aştept să dispară în caz că nu-i ies socotelile. 

Fără să dezvăluie identitatea lui Rebet, îi povesti lui 
Newman ceea ce aflase de la rus. Îl avertiză care sunt riscurile 
dacă se apropie prea mult de frontieră şi îi explică ce măsuri de 
prevedere trebuie luate. Singurul amănunt pe care îl omise fuse 
existenţa îngerului. 

— Azi vom avea o zi foarte agitată, încheie Tweed, 
frecânduşi palmele. 

— Drăguţ! Ţi se pare că ieri am avut o zi de odihnă? 


În biroul său luxos din clădirea centrală a corporației 
INCUBUS Hauser supraveghea mutarea tuturor dosarelor 
importante în fişete de oţel. Fiecare dosar purta o etichetă pe 
care era înscris conţinutul său codificat. Câţiva bărbaţi ridicau 
pe rând casetele metalice şi le duceau din birou la lift. 

Ceasul arăta ora două şi zece minute. Hauser aruncă o 
privire lui Carver şi Galvone, apoi întoarse capul spre fereastră. 
Soarele care abia răsărise învăluia marea liniştită într-o lumină 
sidefie. 

— Îmi va fi dor de priveliştea asta, spuse nostalgic. 

— Sper că îmi spune şi mie cineva unde mergem, 
comentă caustic Carver. 

După ce şi ultimul muncitor ieşi din birou, Hauser închise 
uşa. Îşi turnă un pahar mare de apă minerală şi-l dădu pe gât. 


— Bine, băiete, i se adresă lui Carver. E timpul să afli 
secretul. Mutăm sediul central al operaţiunilor la Stockholm. 

— Nu scrie asta pe nici-o etichetă, observă Carver. 

— Din motive de securitate. Etichetele cu adresa corectă 
sunt deja pregătite şi vor fi lipite în drum spre aeroport. De asta 
se va ocupa doar personalul de încredere. Tu ştii cum lucrez. 
Apar acolo unde nici nu te aştepţi. Întoarse privirea. Frank, nu ar 
fi cazul să mergi să te ocupi de Operaţiunea Urali? 

Hauser aşteptă până ce rămase singur cu Carver. 
Preşedintele corporației INCUBUS îşi suflecase până la cot 
mânecile cămăşii. Supraveghea personal mânuirea dosarelor 
ultrasecrete. Dacă vrei să fii sigur că un lucru e bine făcut, 
trebuie să-l faci singur. 

— Adam, tu zbori azi cu Learul la Stockholm. Casetele cu 
dosarele secrete vor fi la bordul aceluiaşi avion. Răspunzi 
personal de supravegherea descărcării şi transportării lor la 
seiful din sediul de la Stockholm. Learul va ateriza la aeroportul 
Bromma - departe de priviri indiscrete. 

— Vom avea nevoie de un vehicul ca să le transportăm de 
la Bromma... 

— Totul este aranjat. Vă aşteaptă un camion. Le duci 
într-una din clădirile acelea înalte de birouri, de la sediul nostru 
din strada Sveavăgen. 

— Nu am observat nici-o clasificare pentru sortarea 
dosarelor secrete. 

Hauser îl bătu pe umăr. 

— Am avut eu grijă de toate. Pe drum li se vor lipi etichete 
verzi. Celelalte materiale vor fi transportate de un avion 
obişnuit. 

— Dumneavoastră când sosiți? Veniţi la Stockholm, nu? 

— Eu voi călători incognito cu un alt avion de pasageri. 
Trebuie să plec din Helsinki înainte de prânz. 

— Ce este Operaţiunea Urali? 

— Intrebări şi iarăşi întrebări! Ti-am mai spus că eşti prea 
curios. Coboară în garaj şi ai grijă ca muncitorii să lipească pe 
fiecare casetă eticheta verde. Du-te! 

După ce Carver ieşi din încăpere, Hauser potrivi o ţigară în 
portţigaret. Hauser iradia încredere, însă, în realitate, era 
îngrijorat. Planul de eliberare al lrinei Serov, păstrând-o în 
acelaşi timp pe ostatica lor, eşuase lamentabil. Tweed îi 


anticipase mutările strategice şi îl înfrânsese printr-o strategie 
mult mai abilă. Hauser ridică din umerii masivi. Deci, Tweed 
marcase un punct. 

Zâmbi, imaginându-şi ce figură va face adversarul lui când 
va constata că toată filiala INCUBUS din Finlanda dispăruse 
peste noapte. O, da, era capabil să-l păcălească pe Tweed. 

Aşezat în maşina camuflată de copacii ce dominau sediul 
central al corporației INCUBUS, Marler privea prin obiectivul 
aparatului de filmat. Deşi era doar ora trei dimineaţă, se 
luminase de ziuă şi locul fremăta de activitate. 

Bărbaţi îmbrăcaţi în salopete de lucru cărau casete 
metalice spre camioanele parcate în faţa garajului. Se părea că 
exista o anumită diviziune a muncii. Adam Carver stătea lângă 
unul dintre camioane, supraveghind încărcarea. Alţi câţiva 
muncitori încărcau casete asemănătoare în două camioane, însă 
Carver nu părea interesat de ele. Marler strecură o ţigară între 
buze şi aşteptă. 

Din când în când sorbea puţină apă dintr-o sticlă de 
plastic. Rezista la foame, dar deja se făcuse prea cald: de fapt, 
se răcorise vreodată? Marler era pregătit pentru o aşteptare 
îndelungată. Avea o răbdare infinită; dobândise această calitate 
pe când era trăgător şi aştepta apariţia țintei. 

După aproape două ore, la ora cinci, Carver urcă în 
cabină, lângă şofer. Vehiculul se puse în mişcare, porţile cu 
plasă din sârmă se deschiseră automat şi camionul demară în 
direcţia Helsinki. 

— Al meu eşti, băiete! exclamă Marler. 

Porni motorul, cobori strada în pantă şi se înscrise pe 
şoseaua principală. Deşi şoseaua nu era aglomerată la ora 
aceea, rula cu mult în spatele camionului, fără a-l pierde însă 
din ochi. Curând îşi dădu seama că se îndreptau spre aeroport. 

Marler era la volanul Saabului închiriat. Adversarul 
cunoştea deja BMW-ul de culoarea untului. Când ajunse la 
aeroport, oamenii începuseră deja să descarce camionul. Trecu 
pe lângă el, trase maşina lângă bordură, o încuie şi porni agale 
spre sala de aşteptare. 

În ciuda orei matinale, înăuntru erau destui turişti care-şi 
aşteptau îmbarcarea. În mare parte tineri, cu rucsacuri în spate, 
tolăniţi pe fotolii, băieţii cu bărbile abia mijite, fetele îmbrăcate 
cu blugi şifonaţi şi bluze mototolite. 


Marler luă o broşură dintr-un teanc aşezat pe o tejghea şi 
se prefăcu absorbit de lectură. Un cărucior încărcat cu casete 
metalice, purtând etichete verzi, trecu pe lângă el. Prezenţa lui 
Carver nu îl neliniştea; Carver nu îl văzuse niciodată. 

Urmări prin fereastră căruciorul care era împins spre un 
avion Lear pregătit de zbor. Bărbaţii în salopete urcară cu greu 
casetele pe scara mobilă. Marler îşi spuse că era prea riscant să 
se intereseze unde pleca avionul. Auzi motorul unui al doilea 
camion. 

O jumătate de oră mai târziu casetele din cel de-al doilea 
camion erau încărcate în cala unui avion de pasageri. Marler 
aşteptă până ce echipa plecă să încarce din nou căruciorul, apoi 
se apropie de supraveghetorul calei. 

— Am un transport care trebuie să sosească puţin mai 
târziu. Va pleca cu avionul acesta. Sper să ajungă la timp. Îmi 
puteţi spune exact la cât pleacă aparatul? 

— Spre Arlanda, Stockholm? Pleacă la ora şapte şi treizeci. 
Nici-o secundă mai târziu. 

— Mulţumesc. 

leşi la timp ca să vadă un al treilea camion INCUBUS 
pregătindu-se să parcheze lângă bordură. Se opri şi-şi aprinse o 
ţigară. Doi bărbaţi săriră din cabină şi alergară în spate să 
deschidă uşile. Muncitorii dinăuntru se apucară imediat să 
descarce cutiile. Se comportă ca nişte soldaţi bine instruiți, îşi 
zise Marler, în timp ce urcă la volanul maşinii şi părăsi 
aeroportul. 


Tweed era proaspăt ras şi îmbrăcat din cap până-n 
picioare când îi deschise uşa lui Marler. Paula, îmbrăcată şi ea 
de plecare, şedea într-un fotoliu. Marler îşi înăbuşi un căscat. 

— Voi n-aţi prea închis ochii, nu-i aşa? 

— Am fost prea agitaţi, răspunse Paula. 

— Eu trebuie să plec la depozit împreună cu Butler şi 
Nield, spuse grăbit Tweed. Ce ai aflat? Dacă ai aflat ceva... 

— Hauser evacuează sediul din Helsinki... 

Le povesti ce văzuse, insistând numai asupra esenţialului. 
Când termină, Tweed nu spuse nimic şi dădu pe gât un pahar cu 
apă minerală. Puse paharul jos şi se apropie de fereastră. Ziua 


se anunţa superbă. Sculptura metalică mobilă stătea nemişcată. 
Nu se simţea nici-o adiere de vânt. Avea să fie o zi toridă. 

- Stockholm, spuse după un moment de tăcere. M-am 
gândit că s-ar putea să părăsească Finlanda, ţinând seama de 
ce se va întâmpla curând la Cercul Polar. 

— Vin şi eu cu voi, anunţă cu glas hotărât Paula. 

— Ba nu vii, o anunţă Tweed. Schimbăm planul... datorită 
celor aflate de Marler. 

— Pentru că îţi închipui că operaţiunea este prea riscantă 
pentru o femeie, replică furioasă Paula. 

— Pentru că acum am pentru tine o misiune mult mai 
periculoasă. Pentru că tu cunoşti zona. Pentru că ştiu că nu mă 
vei dezamăgi. 

— Ce misiune? 

— Mai întâi, vreau să fiu sigur că ştii să te deghizezi. S-ar 
putea să călătoreşti cu unii adversari care ştiu cum arăţi - care 
au fotografii cu tine. Pe scurt, vreau să pleci la Stockholm, dacă 
se poate cu avionul de şapte şi jumătate - asta dacă mai găseşti 
bilet. Dacă reuşeşti, aşteaptă la Arlanda. Inainte de a pleca din 
Helsinki sună la una dintre firmele care închiriază maşini pe 
douăzeci şi patru de ore şi cere o maşină care să te aştepte la 
Arlanda. După ce descarcă marfa de care ne-a povestit Marler, 
urmăreşte-i unde se duc. 

— Atunci ar fi bine să plec chiar acum... 

— Stai puţin. Mai întâi, du-te în camera ta şi 
deghizează-te. Apoi vino înapoi ca să văd cum arăţi... 

Paula reveni peste câteva minute. Tweed şi Marler făcură 
ochii mari. Paula îşi ascunsese părul sub o pălărie strimtă de 
paie şi-şi schimbase hainele cu o fustă cenuşie şi o bluză crem 
cu mâneci lungi. Dar ceea ce o schimba cel mai mult era pudra 
foarte deschisă la culoare, pe care o aplicase pe obraji, şi 
ochelarii mari, cu ramă de baga. Nu se rujase. 

Marler începu să chicotească. 

— Dumnezeule! Arăţi ca o învăţătoare. 

— Cam asta am şi vrut, replică prompt Paula. 

— Felicitări, zise Tweed. Când ajungi la Stockholm, 
închiriază camere şi pentru noi. Dacă au locuri, prefer la hotelul 
Grand. Dacă trebuie să cauţi alt hotel, lasă un mesaj la recepţie 
pentru mine, într-un plic sigilat 


— La Grand? obiectă Paula. Pe drumul nostru spre Helsinki 
am stat acolo împreună cu Bob şi Cord Dillon. 

— N-are importanţă. Cu atât mai bine dacă Hauser verifică 
şi află că suntem pe urmele lui. De-acum încolo am de gând să-l 
strâng cu uşa. Ar fi mai bine să pleci acum. 

Marler aşteptă până ce Paula ieşi din cameră. 

— l-ai dat o misiune primejdioasă. Nu crezi că încă nu şi-a 
revenit după experienţa răpirii? 

— În afară de faptul că am nevoie de ea pentru misiunea 
asta, am mai avut un motiv. Va lucra pe cont propriu - şi se 
pricepe foarte bine la asta. Numai aşa va reuşi să uite prin ce 
chinuri a trecut. 

— lar noi plecăm la Cercul Polar. S-ar putea să ducem o 
adevărată bătălie. 

— O bătălie pe viaţă şi pe moarte. 


Valul de căldură pârjolea Londra. La Park Crescent Monica 
avea toate ferestrele deschise. Dar nu era nici-o deosebire: 
aerul era neclintit, nici măcar fantoma unei brize nu pătrundea. 
Ea şedea cu Howard, explicându-i cercetarea ei vastă, legată de 
INCUBUS şi Franklin D. Hauser. 

— Am avut probleme în localizarea acestei case pe care o 
are în Suedia, în apropiere de Norvegia, în arhipelagul de vest 

— Asta este la nord de Göteborg. Majoritatea celor care nu 
locuiesc în Scandinavia cred că e doar unul, arhipelagul din 
afara Stockholmului. 

— Cunosc ceva geografie, se lăudă Howard. 

— Bravo ţie. 

Howard zâmbi. Cu atât de mulţi din personalul său cheie 
plecaţi, barierele dintre el şi Monica se micşorau. Ca o concesie 
majoră făcută arşiţei, Howard şedea îmbrăcat neceremonios, o 
ţinută fără etichetă pe care Monica n-o mai întâlnise la el. Ea îşi 
trecu o mână peste cocul cărunt şi continuă: 

— E o casă mare, foarte îndepărtată din câte îmi dau 
seama. A trebuit să capăt această hartă de la un intermediar de 
la Lloyd's pentru a localiza Skalhamn. 

— Ce e acela? 

— Micuţul golf dincolo de care se află casa. Arătă spre 
hartă. lat-o! E destul de izolată. Legătura mea de la Lloyd i-a 
telefonat unui prieten din Suedia. După câte se pare, casa 


seamănă cu un mare centru de comunicaţii. O încâlceală de 
antene stranii pe acoperiş, plus o antenă satelit. 

— Unde ne duce asta? 

— Dacă aştepţi până termin, vei afla. Hauser şi-a mai adus 
acolo un iaht spaţios - tipul de ambarcaţiune pe care obişnuia 
să trăiască Onassis: Washington IV. Când nu cutreieră lumea, 
Hauser călătoreşte destul de mult cu acest vas care e utilat ca o 
platformă plutitoare de comunicaţii. 

— Din câte ştiu, Hauser e în Helsinki, obiectă Howard. 

— Dar eu i-am urmărit mişcările din ultimii ani cât de mult 
am putut. El sare peste tot pe glob, ca o lăcustă, aşa că poate 
părăsi oraşul Helsinki. Tweed va vrea să ştie despre vizuinile lui. 

— Şi aceasta este? 

— Dumnezeule, nu! Ce-i mai bun de-abia acum urmează. 
Are birouri în Oslo, Stockholm, Copenhaga, Amsterdam, 
Bruxelles, Frankfurt, Paris, Geneva, Viena, Madrid, Lisabona, 
Milano, Atena. Dar şi în Singapore, Auckland, Sidney, Montreal, 
America de Sud şi Japonia. Mai vrei să continuu? 

— Asta a fost partea cea mai bună? 

— Nu, am păstrat nestemata pentru final. Proprietatea 
Livingstone Manor din Suffolk. Fără a mai vorbi de Boston, New 
York şi o mulţime de alte oraşe din Statele Unite ale Americii. 
Livingstone Manor este nestemata, repetă ea. 

— Ce are deosebit acel loc? 

— Pare să fie adevăratul cartier general, de unde 
controlează şi dirijează imperiul său universal... 

— Sună foarte puţin probabil. 

— Tocmai aceasta e partea inteligentă. Se presupune că 
ţara sa de baştină este Anglia. Cine ar bănui că e centrul pânzei 
de păianjen a INCUBUS-ului? 

— Eu unul, sigur nu. Ce sunt toate acestea? 

— Livingstone Manor e foarte spaţios, are terenuri vaste. 
Sub parter e un labirint de pivnițe transformate. Sunt ca nişte 
catacombe. Tot domeniul a fost reconstruit, securitatea e 
asigurată. A instalat cel mai nou cifru sofisticat şi maşini de 
codificare. Într-o cameră uriaşă a fost ascuns un sistem foarte 
avansat de distorsionare a vocilor la telefon. Mai sofisticat decât 
linia roşie dintre Downing Street şi Kremlin. _ 

— De unde naiba ştii toate aceste lucruri? Intrebă Howard 
neîncrezător. 


- Am un prieten la o companie de asigurări care s-a 
ocupat de echipament. El nu mi-a făcut decât o aluzie fină, dar 
eu am cercetat mai profund. 

— Şi cum ai procedat? 

— Am obţinut de la acelaşi prieten numele companiei de 
electricitate care a instalat totul. 

— Să nu-mi spui că ţi-a divulgat toate aceste secrete. 

— Nu, nici măcar n-am urmat această pistă. În schimb, 
i-am telefonat unuia dintre prietenii intimi ai lui Tweed de la 
Serviciul Special care îi e îndatorat lui Tweed. E doar lanţul 
slăbiciunilor. Chiar tu însuţi îl foloseşti la clubul acela al vostru. 

— Lasă asta. Continuă. 

— l-am dat celui din Serviciul Special numele companiei 
de electricitate, iar el s-a dus să discute cu directorul general. 
Bănuiesc că a trebuit să fie puţin cam dur, dar eu n-am vrut să 
ştiu nimic despre acest lucru. Ghiceşti ce-a urmat? 

— Nu prea sunt amator de ghicitori, replică Howard, 
revenind pentru un moment la vechea lui atitudine de şef. 

— Cel de la Serviciul Special a obţinut de la directorul 
general o descriere completă a tot ce instalaseră la Livingstone 
Manor. El, adică directorul general, s-a cam necăjit că nu 
respectase nişte reguli, dar a venit cu informaţiile pe care le-am 
cerut. 

— Ei au instalat maşinile de codificare? 

— Nu. Probabil că au fost făcute în laboratoarele INCUBUS- 
ului din Boston, pe ceea ce era cândva autostrada Space. Dar 
unul dintre supraveghetorii şefi de electricitate s-a plimbat prin 
acel labirint subteran de sub Livingstone Manor. In timpul 
războiului fusese la Bletchley unde lucrase pe maşina de 
codificare ENIGMA, folosită de nazişti. A găsit o uşă de oţel 
deschisă şi a privit înăuntru. Nu era nimeni în jur. A văzut 
maşinile de codificare şi a raportat ce văzuse directorului 
general. 

— Inţeleg. ă 

Howard fuse impresionat, aproape îngrozit. Ce tupeu. In 
mijlocul provinciei engleze. Chiar în Suffolk - unde el îşi avea 
propriul refugiu în rarele ocazii, când o vizita din obligaţie pe 
soţia sa, Cynthia. 

- Presupun că nu-i nimic ilegal. Din nefericire. 


— Nu, încuviinţă Monica, dar deosebit de semnificativ. 
După cum am spus mai înainte, sunt convinsă că Hauser şi-a 
mutat centrul operaţional din America la Livingstone Manor... 

Se întrerupse, întrucât sună telefonul. Ascultă puţin, apoi 
acoperi receptorul cu mâna. 

— Avem doi vizitatori nepoftiţi: inspectorul şef Buchanan 
şi sergentul Warden. Aşteaptă jos şi au cerut să-l vadă pe 
Tweed. 

— Spune-le să plece, că nu e aici. 

— Nu e înţelept, zise Monica cu hotărâre. Ar trebui să 
aflăm ce vor. Paza bună trece primejdia rea. 

— Oh, bine, dacă zici aşa... 

Însuşi Howard era surprins de transformarea ivită în 
relaţia dintre el şi Monica. El întotdeauna o considerase ca pe o 
femeie fără vârstă care avea grijă de dosare. Acum o trata ca pe 
un egal. 

Când intră, Buchanan fu extrem de oficial, iar sergentul 
Warden îşi păstră faţa inexpresivă, obişnuită. Howard nu se 
ridică. Cu un gest lipsit de deferenţă, le indică unde să se aşeze. 

— Eu sunt Howard, superiorul lui Tweed. Tweed e plecat. 
Aş aprecia dacă aţi vorbi pe scurt. Suntem cam ocupați. 

— Oare nu suntem cu toţii? replică Buchanan, care păru 
să nu observe, lipsa de ospitalitate a lui Howard şi se relaxă 
picior peste picior. 

Warden îşi scoase carneţelul şi îl puse în poală. 

— Orice s-ar spune la această întrevedere e neoficial, i-o 
trânti Howard. Fiţi buni şi amintiţi-vă unde vă aflaţi. 

— O, suntem foarte conştienţi unde ne aflăm, îi replică 
Buchanan amabil. Dar v-aş reaminti, domnule Howard, întrucât 
sunt convins că trebuie să fi auzit deja, că eu investighez o 
crimă extrem de brutală. Şi anume aceea a Sandrei Riverton din 
Suffolk. 

— lar eu am citit în ziar, interveni Monica în discuţie, că 
l-aţi prins pe criminalul din Camden Town. 

— Perfect adevărat. Buchanan se răsuci politicos pe scaun 
spre a i se adresa. Aşa că toate energiile noastre sunt libere 
spre a continua cercetarea cazului S andrei Riverton. Aceasta nu 
înseamnă că ne-am pierdut vreodată interesul pentru el. Făcu o 
pauză. Ştiaţi că Evelyn Lennox, sora Sandrei, a fost atacată în 
vila ei de la Walberswick? 


— Şi ce naiba au toate acestea legătură cu noi? Întrebă 
Howard. 

— Vă voi demonstra, continuă răbdător Buchanan. 
Persoana care a descoperit corpul Sandrei atârnând din 
clopotniţă a fost Robert Newman. Ştiţi unde se află el în acest 
moment? Întrebă brusc. 

— Habar n-am, răspunse Howard repezit. Nu l-am mai 
văzut de câtva timp. 

— Problema este, continuă Buchanan neabătut, că, în 
decurs de douăzeci şi patru de ore, Ed Riverton, un american, 
cumnatul Sandrei, a fost, de asemenea, ucis în mod brutal în 
Helsinki. lar eu constat o asemănare în ambele crime: crimă prin 
strangulare, crimă prin spânzurare. 

— Eu nu prea văd legătura. 

— Ajung şi la asta. Sandra Riverton lucrase pentru 
INCUBUS care are un birou în Norwich. Demisionase cu două 
săptămâni înainte să moară. Ed Riverton a fost director la 
INCUBUS. Evelyn Lennox a lucrat, de asemenea, pentru 
INCUBUS. 

— Ea cum se simte? E grav rănită? Întrebă Monica. 

Simţea, în mod ilogic, mustrări de conştiinţă. La cererea 
lui 

Tweed, ea îl retrăsese pe Harry Butler de la Walberswick, 
iar sarcina lui fusese s-o protejeze. 

— A fost norocoasă! Îşi schimbă Buchanan stilul de 
exprimare. A fost ingenioasă, curajoasă. Era seară. Un intrus i-a 
apărut în hol. Probabil îi furase cheile de-a putut pătrunde. S-au 
luptat pe hol, domnişoara Lennox a fost lovită, dar a reuşit să se 
elibereze. A fugit în bucătărie unde avea nişte apă pusă la fiert 
într-un vas. A aruncat-o peste atacator, peste faţa lui acoperită 
de mască. El a ţipat şi a fugit. Lennox s-a gândit că, după 
statură, putea fi un individ pe nume Steve care o vizitase în 
urmă cu câtva timp la locuinţa din Wandsworth. 

— Face echipă cu un bărbat pe nume Papa Grimwood, 
spuse Monica. 

— De unde ştiţi acest lucru, dacă vă pot întreba? 

— Mi-a spus Bob Newman... 

— Lennox ne-a dat o descriere bună a înfăţişării 
atacatorului ei, adăugă Buchanan. Şi se potriveşte destul de 
bine cu a lui Newman. 


— Asta-i ridicol, izbucni Monica. 

— Ar fi, dacă aş şti că Newman era foarte departe de 
scena atacului în acel moment, fu de acord Buchanan, 
întinzându-şi picioarele. 

Deci, aici baţi, gândi Howard şi-şi flutură mâna. 

— Din câte ştim, domnul Newman nu e în ţară. 

— Din câte ştiţi? Aceasta nu e suficient. 

— Trebuie să ajungă pentru moment. 

— Domnule inspector, se băgă în vorbă Monica, pentru a-i 
abate atenţia spre un alt subiect, Evelyn Lennox e sub protecţia 
poliţiei? Oricine a făcut acest lucru groaznic s-ar putea 
reîntoarce. 

— Da, s-ar putea. Poliţia locală a fost de acord cu sugestia 
dumneavoastră. Problema e că au disponibil doar un poliţist 
care să viziteze Walberswick pe bicicletă, să treacă pe la Rose 
Bower să se asigure că Lennox este bine. Mă tem că eo 
protecţie cam slabă. 

— Atunci găsiţi-i pe Papa Grimwood şi pe acel bărbat 
Steve, zise Monica. 5 

— Îi căutăm. Până acum nici-o urmă de ei. Îi înmână lui 
Howard o carte de vizită. Când se reîntoarce Newman de 
oriunde este, aş aprecia dacă m-aţi anunţa. 

— De ce n-ar face-o el însuşi? sugeră Howard sumbru. 

— Şi mai bine. Buchanan se ridică, iar Warden urmă 
exemplul şefului. Mulţumim pentru cooperare, domnule. Poate 
acum vedeţi vreo legătură? 

— Nu în întregime. Mulţumim de vizită, replică Howard. 

— Perfect. Ne găsim drumul spre ieşire... 

— Nu uitaţi să predaţi permisele de liberă trecere, căci 
altfel nici chiar dumneavoastră nu veţi trece dincolo de pază, 
fuse remarca tăioasă de despărţire a lui Howard. 

Monica se reţinu cu greu până rămaseră singuri. 

— Vezi! Am avut dreptate în legătură cu Livingstone 
Manor. E în acelaşi perimetru ca şi Walberswick, unde a fost 
atacată fata aceea. Mai devreme sau mai târziu, acţiunea se 
întoarce la Livingstone Manor. 

— Cât aş vrea ca Tweed să ia legătura cu noi! zise Howard 
irascibil. Mă întreb ce mai pune la cale acum? 

41 
— E un călău expert, zise Hauser. 


În foişorul casei lui ce dădea spre parc, lua dosarele 
dintr-un seif în zid, îndesându-le într-o servietă. Dosarele erau 
documente oficiale ale diferiților industriaşi-cheie care deţineau 
companii pe care el era hotărât să le cumpere în totalitate, în 
Anglia şi Europa. Dosarele fuseseră alcătuite de Sandra Riverton 
şi Evelyn Lennox pretinzând că alcătuiesc profiluri pentru revista 
americană Conducătorii Omeniri). 

Răspunsul lui fusese la o întrebare pusă de Iris Reynolds, 
fata care şedea pe marginea unei canapele, urmărindu-l. 

— De ce ai hotărât să-l aduci pe lon Mănescu la Stockholm 
pe calea aerului? Il întrebase ea. Am crezut că mergea cu 
Galvone şi Ziegler ca să se asigure de trecerea în siguranţă a 
graniţei sovietice a convoiului cu explozibile. 

Iris Reynolds era noua identitate dată Irinei Serov de către 
Hauser. Işi aranjase părul blond oxigenat, astfel încât îi încadra 
figura. Pieptănat cu breton pe frunte, îi schimba înfăţişarea, 
deosebind-o de femeia care îl vizitase pe Tweed la Hesperia. 
Purta o rochie înflorată, o pălărie de paie cu boruri largi, iar 
pantofii cu tocul jos reduceau înălţimea anterioară cu câţiva 
centimetri. Arăta ca o englezoaică şi deţinea un paşaport 
britanic falsificat. 

— Mănescu, continuă Hauser, pe când strecura mai multe 
dosare în servietă, călătoreşte spre Arlanda cu un avion, după 
planul stabilit. Mi-ar plăcea acele poze acum, zise el, punându-le 
într-un plic de carton şi vârându-l în servietă. Singurul membru 
al opoziţiei cu care nu avem fotografii e bărbatul de pe 
motocicleta care a contribuit la zădărnicia planurilor noastre 
privind capcana de la platforma de spălare. Vei călători la bordul 
avionului Lear cu mine. Când vom ajunge la destinaţie, vei 
putea ajuta la elaborarea portretului robot al lui Tweed. După 
cum ai văzut, avem fotografii ale bărbatului care te-a urmărit 
când ai stat pe platformă. Nebunul a fost filmat din cabina 
iahtului cu lentile telescopice. Pot fi şi alţii, dar se vor reîntoarce 
aici, încercând să ne localizeze. 

Irina se minuna de energia americanului. Acum el îşi 
arătase deplina încredere în ceea ce o privea, după lunga-i 
ucenicie: era pentru întâia dată când o lăsase să-i afle 
identitatea. 

— Un lucru nu înţeleg, zise ea cu grijă, de ce nu sunt încă 
trimisă în Rusia pentru a dirija Operaţiunea Urali. 


— Ai telefonat agenţilor tăi din Munchen, din mişcarea 
Ucraina Independentă. Agenţii îţi sunt plasați în Polonia şi 
Cehoslovacia. Toţi vor trece frontiera în Rusia, ştiu de unde să 
ridice explozibilele, ştiu ţintele. Se opri o clipă, o fixă cu o privire 
glacială, apoi continuă: Aceasta-i realitatea, sper. 

— -Am făcut toate acestea, îl asigură ea. 

— Atunci poate mai târziu te vom trimite cu un avion la 
Istanbul, ca să treci graniţa turcească spre a-i menţine activi. 

— Încă o chestiune, se aventură ea. Acea fată atrăgătoare 
cu care m-ai schimbat. Crezi că va sta aici? 

El zâmbi cinic. 

— ŢI l-ai imagina pe Tweed să aibe curajul s-o trimită după 
mine, ştiind câte poze avem cu ea? 


Aşteptând la bordul avionului Lear, la aeroportul Helsinki, 
Adam Carver îşi verifică din nou ceasul. Când avea de gând 
blestematul să decoleze? Erau câteva ore de întârziere. Mai 
înghiţi puţină apă minerală. Deşi exista instalaţie de aer 
condiţionat, arşiţa părea să pătrundă în interiorul aeronavei. 

Un camion mic, acoperit cu prelată, venea spre avion. 
Carver se încruntă. Toate cutiile fuseseră aranjate la bord cu 
mult timp în urmă. Ce mai putea veni acum spre avion? 
Camionul se apropie, făcu un semicerc şi dădu înapoi spre scări. 
Carver privi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Clapa prelatei 
fusese ridicată din spate, doi oameni apărură şi urcară la bord. 

Hauser purta o beretă ascuţită în genul celor purtate de 
studenţii germani, o haină sport britanică în carouri mici, o 
pereche de pantaloni largi, gri, şifonaţi, ochelari fumurii. Plasă 
fata necunoscută care-l însoțea pe un scaun în partea din faţă a 
avionului şi se întoarse să se aşeze într-un fotoliu alături de 
Carver. 

Scara avionului fusese retrasă, uşa închisă, motoarele 
huruiau acumulând energie. Hauser ţinea strâns servieta 
umflată în poală. Conţinea destule informaţii pentru a şantaja 
treizeci de mari industriaşi şi copii ale rapoartelor anterioare ale 
Sandrei Riverton şi ale lui Evelyn Lennox, schiţe ale firmelor ce 
fu-seseră deja înghiţite, precum şi detalii ale tehnicilor folosite. 
O servietă dinamită. 


— E mijlocul după-amiezii, protestă Carver, şi habar 
naveam că veţi călători cu mine. 

— Acum ştii. 

Hauser zâmbi în sinea lui. Ţine-i pe toţi în tensiune, 
aceasta era o metodă bună de securitate, să nu-ți laşi nici chiar 
cei mai apropiaţi asociaţi să ştie ce se va întâmpla în continuare. 

— Presupun că mergem la Bromma? Intrebă Carver pe 
când avionul rula pe pistă. 

— Bromma este următoarea noastră destinaţie, încuviinţă 
Hauser. 

Se întoarse spre a-şi ascunde zâmbetul crud. Ei bine, cel 
puţin aterizau la Bromma pentru câteva minute şi îl trăseseră pe 
sfoară pe ticălosul de Tweed. 


— În sfârşit, avem câteva întrebări să-i adresăm lui 
Hauser. Să-l supunem unui interogatoriu sever, i se adresă 
Mauno Sarin lui Karma cu satisfacţie. 

Vestea de la poliţia rutieră finlandeză legată de Buickul 
maro distrus la Kalastajatorppa fusese cea care-i oferise 
finlandezului punctul de sprijin pe care-l căuta. Sarin le spusese 
să-l lase unde era, dar se îndreptase cu Karma spre locul 
„accidentului” cu toată viteza. 

— Cu siguranţă există un martor, zise el pe când priveau 
vehiculul cu capota turtită de lespedea de granit. 

— N-am găsit pe nimeni, raportă Karma care sosise mai 
devreme, întrucât oaspeţii se distrau la o petrecere la 
restaurantul de vizavi. Dar am găsit asta, prins cu bandă 
adezivă sub scaunul de lângă şofer. 

Un Luger. Încărcat la refuz. În Finlanda nu călătoreşti cu 
pistoale. Karma folosise telefonul hotelului pentru a verifica 
numărul de înregistrare de pe plăcuţa intactă din spate. Buickul 
era înregistrat de INCUBUS. Sarin nu mai pierdu vremea. 

— Du-mă la cartierul lor general. lute... 

Ajungând la clădirea înaltă, circulară, fură surprinşi să 
găsească poarta automată deschisă şi niciun semn de pază. Nici 
urmă de personal. Pupitrul de comandă era părăsit. 

Sarin apăsase butonul liftului pentru etajul cu hangarul. 
Când ieşiră, fuse şocat de liniştea din jur. Picioarele îl duseră 


iute spre biroul lui Hauser. Deschizând uşa, păşi înăuntru şi 
privi. 

Mobila era încă la locul ei. Ceea ce-i atrase însă atenţia lui 
Sarin fură câteva dreptunghiuri de marmură fără niciun fir de 
praf, de pe podeaua de lângă ziduri. Erau spaţiile unde se 
aflaseră cândva fişetele. Deschise câteva sertare din biroul 
neobişnuit de mare. Gol. Îl privi pe Karma. 

— Dacă funcţionează telefonul acela, sună la aeroport. 
Hauser are un avion Lear. 

Karma găsi telefonul personal al lui Hauser conectat încă 
la lumea exterioară. Probabil o linie particulară ce nu trecea prin 
panoul de control. Sarin cercetă rapid celelalte birouri, 
întorcându-se când Karma punea jos receptorul. 

— Locul a fost evacuat, comentă Sarin. 

— lar avionul Lear a decolat după-amiază, după ce a fost 
ţinut pe pistă toată noaptea şi dimineaţa. 

— Destinația? 

— Orarul de zbor a fost pentru aeroportul Bromma, din 
Stockholm. 

— Deci, a fugit. Mă întreb de ce? Poate că trebuie să ştii 
că i-am spus ministrului despre Semtexul pe care Marler spune 
că l-a luat dintr-un camion INCUBUS la nord de Porvoo şi despre 
al doilea lot dintr-un camion ce se afla într-un aşa-zis garaj 
ascuns la Institut. 

— Cum a reacţionat? Întrebă Karma. 

— La început a spus că va lua în considerare cele spuse. 
Cu alte cuvinte, nu va face nimic. Sau aşa m-am gândit eu. leri 
am auzit că guvernul refuzase oferta de trei milioane dolari 
pentru un nou spărgător de gheaţă, făcută de Hauser. Acesta a 
fost un semnal pentru Hauser că ar fi bine să fie mai atent. 

— Ar putea fi motivul pentru care a părăsit Finlanda. 

— Dacă nu cumva e un motiv mai sinistru. Adună o echipă 
care să zboare la Cercul Polar. Am să arunc eu însumi o privire 
asupra acelui Institut. 

— Jumătate din oamenii noştri sunt în vacanţă. E iulie. Va 
dura, îl avertiză Karma. 

— Deci, pregăteşte echipa pentru diseară. 


Newman fuse şocat să descopere că avionul pe care îl 
închiriase Tweed era un Fokker, un aparat acţionat de' elice. 
Şedea alături de Tweed pe când avionul decola de la aeroportul 
Helsinki după-amiaza târziu. 

— Sună ca o nenorocită de maşină de cusut, comentă el. 

— A fost singurul aparat pe care l-am putut obţine, replică 
Tweed, şi e destul de încăpător ca să ne ducă pe toţi confortabil, 
plus echipamentul. 

Marler şedea vizavi, privind fix afară. Puşca lui, Armalite, 
era camuflată cu grijă printre piesele aparaturii false de filmare: 
camere de luat vederi, reflectoare şi cutii de tablă cu filme. 
Butler şi Nield şedeau unul lângă altul în partea din faţă a 
aeronavei. Cord Dillon şedea singur cu o expresie îndârjită pe 
faţă în timp ce avionul se înălța spre cer, îndreptându-se spre 
nord. 

În camera lui Tweed de la Hesperia, înainte de plecarea 
spre aeroport, avusese loc o discuţie aprinsă între patru ochi 
între Tweed şi american. Tweed îşi prezentase toate motivele 
pentru care Dillon nu trebuia să participe. 

— Eşti reprezentantul personal al preşedintelui Statelor 
Unite... 

— lar el m-a trimis în Europa să adun destule probe pentru 
a-l distruge pe Hauser în tribunal, acasă. Ce-ar putea fi mai 
incriminator decât dovada că transportă explozibile în Uniunea 
Sovietică? La naiba, ascultă-mă până la capăt! Voi veni cu voi, 
chiar dacă va trebui să-ţi înfig acest Luger în spate... 

Până la urmă Tweed cedase. Motivele lui Dillon pentru a-i 
însoţi erau copleşitoare, aşa că, vrând-nevrând, fusese de acord. 

Armele pe care le aveau asupra lor era lucrul ce-l îngrijora 
pe Tweed în timp ce Fokkerul îşi continua ascensiunea, lăsând 
oraşul Helsinki în urmă. Dillon avea un Luger, Marler, puşca 
Armalite; Newman un Smith & Wesson. Asta era. Nu, mai exista 
o altă armă: Marler îi dăduse lui Butler Mauserul şi 
încărcătoarele de rezervă luate de la santinelele Institutului. O 
puşcă şi trei pistoale. Armament insuficient. Înainte să plece la 
Stockholm, Paula îi oferise Browningul ei. Tweed insistase ca ea 
să păstreze arma. Era şi-aşa destul de rău că o trimisese singură 
într-o misiune periculoasă. Cel puţin, să fie înarmată. 

Pe cele două scaune libere din spatele avionului erau şase 
haine albe, cumpărate de la Stockmann's. lar acelea, îşi 


reaminti Tweed, erau salvatori vitali în identificarea falsei echipe 
de filmare. Gura i se crispă la perspectiva care îi aştepta la 
graniţa finlandeză. Să acţioneze chiar dincolo de acea frontieră: 
paraşutiştii sovietici. 

Datorită regulamentului, Fokkerul trebui să aterizeze la 
Oulu, pe coasta golfului Botnic. Tweed se uită afară pe geam. 

Un aerodrom mic. Nici urmă de oraş. Doar clădirea mică a 
aeroportului cu numele Oulu deasupra intrării. Nici-o altă 
aeronavă. Butler se întoarse din cabina pilotului cu veşti 
proaste. 

— Pilotul spune că trebuie să aşteptăm aici din cauza 
condiţiilor meteorologice. Se apropie cu repeziciune o furtună. E 
posibil să dureze câtva timp. 

— Ce înseamnă „câtva timp”? Întrebă Tweed. 

— Habar n-am. Ah, mai avea un raport meteorologic din 
Rovaniemi. Temperatura: 30 C. Adică 91 F. 

— Asta înseamnă mai cald decât în Helsinki. Rovaniemi e 
la nord de Cercul Polar, protestă Tweed către Newman. 

— Nu ţi-a spus nimeni? Deseori e mai cald la Cercul Polar, 
replică Newman cu un zâmbet amuzat. 

— Încântător! Între timp noi suntem blocaţi aici. Mai bine 
am mânca în timp ce staţionăm... 

Nici nu apucă bine să termine propoziţia că izbucni 
furtuna. Dincolo de fereastra sa, fulgere bifurcate luminau fără 
încetare. Spectacolul era punctat de bubuiturile 
înspăimântătoare ale tunetelor care păreau să cutremure 
avionul. Perdele de ploaie asemănătoare celei tropicale loveau 
pista aerodromului, ricoşând de pe suprafaţa ei şi inundând 
zona. Ploaia bătea în ferestre ca un îmblăciu de bice. 

— Exact ce-aveam nevoie, oftă Tweed. 

Butler şi Nield erau pe post de stewarzi, servind sandvişuri 
cu şuncă din genţi frigorifice. Tweed era mort de foame. La 
sandvişuri bău apă minerală. Dillon, ţinând în mână o tavă de 
carton încărcată cu sandvişuri, îşi părăsi locul şi se duse la 
scaunul lui Tweed. 

— Această întârziere ne va da planul peste cap? 

— Maşinuţele de plajă care ne aşteaptă la aeroportul 
Rovaniemi va trebui doar să se deplaseze mai iute, îi răspunse 
Tweed. 


— Ai încercat vreodată să conduci aşa ceva? Să le faci să 
se mişte mai iute? 

Pe această notă optimistă se întoarse la locul său. N-avea 
rost să continue conversaţia - tunetele bubuiau ca un ritm 
neîntrerupt de ţambale uriaşe, ploaia cădea încă, formând o 
perdea asemănătoare unei cascade adânci. Lumina fulgerului 
pâlpâi când Tweed îşi termină masa şi-şi verifică ceasul. 

— Presupun că trebuie să se oprească odată şi odată, 
remarcă Newman. 

Tweed mormăi, închise ochii să tragă un pui de somn, dar 
adormi buştean. Fuse trezit de pornirea motoarelor. Privi afară 
pe geam la ziua de vară promițătoare. Avionul înaintă, câştigă 
viteză, decolă şi se-ntoarse în cerc. Pe geam Tweed văzu spaţiul 
imens - afară, dincolo de mare, spre vest, era coasta Suediei. 
Avionul continuă să urce, îndepărtându-se de mare spre 
Rovaniemi, prin nord-est. 

— Satisfăcut de aranjamente? Va fi o operaţiune spinoasă, 
spuse Newman. 

— Un anume domn Palonen e funcţionar administrativ la 
Institut. Paula a avut ieri o lungă discuţie cu el la telefon. l-a 
lăsat impresia că filmăm pentru un documentar de televiziune - 
întotdeauna se dau în vânt după televiziune. Palonen a spus că 
Institutul tocmai fusese închis pentru renovare... 

— Pare să fie stilul lui Hauser. Incearcă să ţină oamenii 
departe de locul respectiv cât timp trece convoiul cu explozibile. 

— Exact. Paula a insistat, spunând că ar fi perfect dacă am 
face poze exteriorului şi provinciei înconjurătoare. Palonen a fost 
de acord, aşa că ne aşteaptă. 

— Şi dacă ar trebui să ne retragem rapid? Nu prea ne-ar fi 
de folos maşinuţele de plajă. 

— Acesta-i şi motivul pentru care, atunci când am închiriat 
acest avion, am aranjat şi pentru un Sikorsky cu un pilot. Un 
S61. Pot intra optsprezece persoane în el. 

— Atunci de ce nu am călătorit cu el? 

— Deoarece nu era disponibil până în seara asta. Tot de la 
ei am obţinut un pistol Verey cu semnalizatoare portocalii. || are 
Marler. Dacă suntem în pustietate, ceea ce cred că se va 
întâmpla, vom semnaliza, iar S61 va şti unde să aterizeze 
pentru a ne lua. 


— Se pare că te-ai gândit la tot, comentă Newman pe 
când Tweed se uita pe geam la firul albastru al unui râu care 
şerpuia peste câmpia din depărtare, decolorată de soare. 

— Cu excepţia surprizelor. Mulţumesc cerului că Paula nu 
este cu noi. 


Cu câteva ore mai devreme, Paula şedea în Volvoul 
închiriat în faţa aeroportului Arlanda. Ştiind că va trece timp 
până se va descărca marfa din aeronava care o adusese de la 
Helsinki, nu-l zorise pe agentul care-i oferise maşina. 

Acum se uita pe sub borul pălăriei de paie la camionul 
INCUBUS AB care aştepta. Valul de căldură ardea Suedia, şi ea 
avea toate geamurile deschise. După o oră, văzu cum 
cărucioarele încărcate cu fişete erau împinse spre camion, unde 
rampa de încărcare automată din spate fusese coborâtă la 
nivelul străzii. 

După o jumătate de oră, camionul intră pe autostradă, 
străbătând ţinuturile întinse spre Stockholm. Paula avu grijă să 
păstreze oarecare distanţă: era un drum de mai bine de trei 
sferturi de oră de la Arlanda până în centrul oraşului. 

Autostrada îi aminti de drumul spre Helsinki, de la 
aeroportul finlandez. Se întindea în depărtare, printre 
aflorimente calcaroase, până când ajungea la periferia capitalei 
Suediei. Reduse distanţa. 

Sveavăgen. Aproape de capătul străzii largi era Sergels 
Torg. La câteva sute de metri înainte de a ajunge la faimoasa 
piaţă de unde Newman cumpărase armele în călătoria lor 
anterioară, Little Manhattan se înălța în dreapta, exact dincolo 
de locul în care parcase. Cinci sute nouăsprezece etaje din plăci 
de marmură albă: cea mai înaltă clădire cu birouri din 
Stockholm. 

Paula urmări cum fişetele erau introduse într-unul din 
turnuri. Deasupra intrării era scris INCUBUS AB. Ea şedea la 
volan, ca şi cum şi-ar fi aşteptat prietenul. Nu era greu de 
continuat şarada, întrucât câţiva tineri suedezi se apropiară unul 
câte unul să pălăvrăgească cu ea. 

Paula începu să se neliniştească atunci când rampa de 
încărcare se ridică şi camionul se îndepărtă. Predarea se 
încheiase. Dacă acele fişete erau aşa de importante, de ce nu 


erau însoţite de un director general? Ceva îmi scapă, continuă 
ea să gândească. Ce anume? Atunci îşi aminti de Bromma, micul 
aeroport din partea cealaltă a oraşului unde o dusese Newman 
când se aflau la Stockholm, în drum spre Finlanda. Paula avea 
fler în a-şi aminti rutele. Conduse prin oraş, pe autostrada spre 
Bromma. 

Aeroportul părea la fel de liniştit şi lipsit de viaţă cum 
fusese când îl cercetase prima dată. După ce parcă Volvoul, 
intră înăuntru, trecu prin sala de aşteptare goală spre fereastra 
care ştia că dădea spre aerodrom. Rămase nemişcată o clipă, 
nevenindu-i să creadă ce noroc avea. 

— Exact la fix, îşi spuse. 

Scoase un binoclu mic, pe care îl purta mereu în geanta.-i 
de umăr şi-l focaliză. Avionul Lear se afla aproape în acelaşi loc 
în care staţionase înainte, iar pe fuzelaj ieşea în evidenţă 
cuvântul INCUBUS. 

Se duse la o margine a ferestrei, îşi ridică binoclul şi 
aşteptă. Uşa se deschise, scara cobori. Cinci minute mai târziu 
văzu un bărbat care cobora treptele băţos. Era un bărbat solid 
cu o şapcă ascuţită pe cap, o haină sport tip britanic, pantaloni 
largi gri şi ochelari fumurii. Paulei îi luă o clipă să-l recunoască; 
mai mult după felul de a se mişca decât de a se îmbrăca. 

— Dumnezeule mare! Hauser! Îşi zise în şoaptă. 

Hauser tocmai îşi întindea braţele, mergând de colo-colo, 
când un al doilea bărbat apăru. Mai zvelt, el cobori în fugă 
treptele, apoi păşi încet alături de Hauser. Paula nu întâmpină 
nici-o dificultate în a-l recunoaşte. Işi strânse buzele. 

— Domnul Casanova în carne şi oase. Adam Carver. 

Cobori binoclul şi-l strecură în geantă, aşteptând. Era 
evident că nu aşteptau un automobil care să-i ducă în 
Stockholm. 

Marler îi spusese destule despre planificarea meticuloasă 
şi sincronizarea acţiunilor lui Hauser ca să-şi dea seama că o 
limuzină ar fi aşteptat înainte de aterizarea avionului. 
Ştergându-şi fruntea cu o batistă, se pregăti să mai aştepte. 

— Am crezut că, atunci când ai spus că zburăm la 
Bromma, vom ocupa cartierul general din Stockholm. Ce 
urmează pe listă? Întrebă Carver pe când mergea alături de 
şeful său. 


— Încărcătura de fişete care a călătorit cu avionul, 
conform planului până aici este doar o problemă de rutină. Se 
pare că Tweed e bun la strângerea informaţiilor. Presupun că 
asta este slujba lui. Aşa că îl lăsăm pe domnul Tweed să creadă 
că am zburat la Stockholm, până când îşi va da seama că noi nu 
mai suntem în Finlanda. Să-şi piardă timpul lui, nu pe al meu. 

— Ei bine, dacă nu-i secret de stat, ce urmează pe listă? 
Încotro mergem? 

— Undeva, băiete. Tweed nu ştie nimic de asta. E timpul 
să urcăm la bord. Ar fi trebuit ca pilotul să fi verificat 
semnalizatoarele până acum. 

Urcă cu greutate scările avionului, intră în cabină şi se 
lăsă în fotoliu. Dumnezeule! Era groaznic de cald. 

— Deci, facem o călătorie misterioasă, zise Carver 
irascibil, aşezându-se lângă el. 

— Goteborg, băiete. lată unde mergem. Goteborg, pe 
coasta de vest a Suediei. Ridică o mână când pilotul apăru la 
ieşirea cabinei de control, făcându-i semn să pornească. Ridică 
bucata asta de fier vechi de la pământ, mormăi el. 

În clădirea aeroportului, Paula urmări cum avionul 
decolează. Aşteptă până văzu direcţia spre care se îndrepta. 
Vest. 

Tocmai ieşea când auzi un oblon ridicându-se. 
Întorcându-se în loc, văzu că tocmai se deschisese ghişeul de la 
poartă. Un tânăr prezentabil, blond, în jur de treizeci de ani, 
aranja nişte hârtii. Străbătu în fugă sala de aşteptare, ca şi cum 
atunci ar fi sosit. 

— Mai este pe aerodrom avionul domnului Hauser? 
Avionul INCUBUS Lear. 

— Tocmai a decolat. L-aţi pierdut doar cu câteva minute. 

— O, Dumnezeule! Am în maşină un dosar vital pe care 
crede că-l are la el. Sunt Peggy Vanderheld, secretara sa 
particulară. Va trebui să zbor după el. Va face o criză când va 
descoperi că nu-l are. Şi ghinionul face că am ajuns târziu la 
birou şi nu ştiu încotro se îndreaptă acum. 

— N-ar trebui să dezvălui planurile de zbor, doamnă. 
Examinând-o cu mai mult decât un simplu interes, continuă: Vă 
veţi reîntoarce la Stockholm? Poate într-o seară vom lua o 
băutură împreună? 


— Ei bine... Ea îi zâmbi cuceritor. Tocmai am sosit din 
Anglia. Nu am mulţi prieteni. Aşa că, poate, da. Dar, mai întăi, 
trebuie să-l ajung din urmă pe Hauser. 

— Eu nu v-am spus nimic. Se aplecă peste ghişeu, faţa îi 
era apropiată de-a ei. Goteborg. 

42 

Era miezul nopţii la nord de Cercul Polar, în Laponia, şi era 
lumină ca ziua. Soarele se afla deasupra orizontului douăzeci şi 
patru de ore pe zi din 16 iunie până în 18 iulie. Tweed găsea 
ciudată lumina incredibil de clară, fantomatică. 

Cele trei maşinuţe de plajă, cu cauciucuri uriaşe, se 
mişcau cu repeziciune prin pustietate. Directorul firmei căruia 
Tweed îi telefonase în Rovaniemi spusese că ar putea adăuga 
maşinilor motoare suplimentare. Reuşise: cele trei maşinuţe, 
acum mai grele, se balansau dintr-o parte în alta pe când 
coborau panta aridă. 

Newman şi Marler se aflau în prima maşină, cu Newman la 
volan, care conducea iute. În a doua, în urma lor, Tweed şedea 
alături de Butler care conducea cu aceeaşi viteză, de făcea dinţii 
să clănţăne. În urma lor, Nield era la volan, avându-l pe Dillon 
alături. 

— Seamănă cu câmpia stearpă din Macbeth! strigă Tweed, 
ca să se facă auzit peste huruitul motorului. 

— E un blestemat de ţinut accidentat, replică Butler. Sper 
că Newman conduce în direcţia corectă. 

— Cel care ne-a închiriat aceste maşinuţe a adus şi o 
busolă, după cum am cerut. Marler are o hartă. 

— Mă întreb dacă ştie să citească o hartă, se exprimă 
îndoielnic şi sarcastic Butler. 

Butler nu-l prea agrea pe Marler. Tweed privi în jur în timp 
ce maşinuţele, una după alta, goneau menţinând o mică 
distanţă între ele. Lumina se asemăna cu aceea a lunii, dar mai 
puternică, iar ţinutul - cu un peisaj selenar. Pământul era 
acoperit de pietre care ieşeau în afară, pietre acoperite de 
licheni. Câţiva copaci noduroşi erau doar ceva mai mari decât 
arboretul ce creştea în mici pâlcuri jalnice. O pustietate. Niciun 
punct topografic. Dealuri golaşe, joase se ridicau în faţă. 

— De ce n-am folosit Fokkerul să ne ducă la aerodromul 
de la Institut? Întrebă Butler. Ne-ar fi scutit mult timp. 


— Deoarece nu l-am putut convinge pe pilot să zboare 
fără să înştiinţeze controlul aerian din Helsinki. Acest lucru ar fi 
putut fi periculos. Şi, în orice caz, nu putea stabili legătura 
datorită paraziţilor radioului. 

Se opri din vorbit când maşinuţa începu să urce panta 
unuia dintre dealurile joase. Mai multe stânci şi mai mulţi copaci 
piperniciţi. Pământul era acoperit cu muşchi ofilit. Tweed se 
gândi că lumea ar putea arăta în felul acesta după o explozie 
atomică. 

Înaintea lor, Newman se oprise chiar sub vârf şi se ridicase 
să privească de partea cealaltă. Butler trase maşina lângă el, 
urmat de Nield. Tweed cobori pe terenul spongios, mulţumit că 
motoarele fuseseră oprite. Îşi întinse picioarele amorţite, braţele 
înţepenite şi îşi şterse fruntea năduşită. 

— Dacă stăm să ne gândim, suntem doar la patru sute de 
kilometri de Oceanul îngheţat. 

— Nu ne-am descurcat prea rău, comentă Newman, cu 
binoclul la ochi. 

— Lasă-mă şi pe mine să arunc o privire, spuse Marler, 
luând binoclul. 

— Ce vezi? Întrebă Tweed, avându-l pe Dillon în picioare 
lângă el. 

— Institutul - la mare depărtare în urma noastră. L-am 
ocolit în mod deliberat, conform planului. Suntem în întârziere. 
Uită-te şi tu, după ce Marler iese din raza mea vizuală. Ţinta se 
vede... 

Tweed ignoră oferta binoclului - avea o vedere 
excepţională. Împreună cu Dillon, Butler şi Nield, urcă cei câţiva 
paşi până în vârf, privind apoi peisajul vast. Clădirile albe ale 
Institutului se întindeau la un nivel mult mai jos spre vest, 
amintindu-i de aspectul de jucărie pe care Newman îl descrisese 
la reîntoarcerea din vizita-i anterioară. 

Ceea ce îl tulbură pe Tweed fuse convoiul de zece 
camioane ce se îndrepta spre est. Luă binoclul pe care i-l 
înmână Marler şi privi cu atenţie. Pe părţile laterale ale fiecărui 
camion erau înscrise în alfabet chirilic cuvintele Transport de 
Stat. Localizaseră convoiul INCUBUS în drumul lui spre Uniunea 
Sovietică. Tweed fu îngrozit când se gândi la cantitatea mare de 
explozibile, la ravagiile pe care le-ar putea cauza. Hauser 
plănuia să creeze un stat de hărţuire şi distrugere, astfel încât, 


mai târziu, să se poată plimba în voie în el, ca un salvator, după 
clauzele stabilite de el însuşi. 

— Vedeţi acel deal proeminent? Are şase sute cincizeci şi 
şase de metri înălţime şi este pe teritoriul Rusiei, zise Marler, 
verificându-şi harta. 

— Suntem aşa de aproape? 

Tweed era surprins. Nu vedea nici-o urmă de fortificaţii, 
niciun indiciu pe unde trecea frontiera, cu excepţia acelui deal 
proeminent. Privind lumina clară, ştiu că n-ar trebui să fie aici, 
aşa de aproape de graniţă. Şi nici Dillon. Dac-ar fi ştiut, Howard 
ar fi făcut o criză. Dar Tweed gusta aventura. Era înapoi pe 
teren după mulţi ani. Îl ducea înapoi la zilele de odinioară, când 
era agent de teren. Apoi se încruntă. Convoiul se oprise. De ce? 
Îl deranjase ceva? 

Îşi plimbă iarăşi privirea de-a lungul graniţei. Nimic nu 
trăda prezenţa paraşutiştilor sovietici pe undevanici chiar de la 
această înălţime. Cu binoclul reuşi să distingă un turn de pază, 
pustiu. Putea vedea în interiorul cabinei cocoţate în vârful unor 
suporturi asemănătoare picioroangelor. Goală. 

— Ceva e în neregulă, zise Newman îndârjit. Acel convoi e 
încă pe pământ finlandez, e posibil să nu meargă mai departe. 

— Poate ar trebui să-l încurajăm să-şi continue 
deplasarea, sugeră Dillon, scoţându-şi Lugerul. 

— Atâta timp cât cineva îl aşteaptă, replică Tweed. 

Îngrijorat, se întrebă dacă îngerul reuşise să-şi 
îndeplinească sarcina. Poate frontiera era larg deschisă pentru a 
permite camioanelor să pătrundă în Rusia şi să dispară spre 
destinațiile lor diferite. Marler nu avea asemenea dubii. 

— E timpul să mergem după acel convoi, să-l îmboldim să 
se mişte. Câteva gloanţe care să zboare în jurul cabinelor lor ar 
trebui să-i încurajeze pe şoferi să-şi continue drumul. Tweed, pot 
să-ţi sugerez să-ţi conduci maşina? Butler are Mauserul, Nield 
poate sta în spatele volanului, Dillon are Lugerul. 

— Dar noi? se repezi Newman. Am un Smith & Wesson, în 
caz că ai uitat. 

— Niciodată nu uit nimic, prietene, spuse Marler. Dar eu 
am puşca Armalite. Tu ai grijă de volan. 

— Haideţi să pornim, ordonă Tweed. Primele două 
maşinuţe vor merge pe partea dreaptă a convoiului, când îl vom 


ajunge din urmă. Nield să meargă pe stânga - îi prindem într-un 
foc încrucişat, o să-i facem să intre în panică... 

Tweed se aşeză la volan în timp ce Butler sări pe locul 
alăturat. Newman deja se legăna şi aluneca, în viteză, pe panta 
abruptă, când Tweed porni motorul şi-l urmă. Panta era plină de 
bolovani. Tweed ocoli mulţi dintre ei, mergând în zigzag, dar nu 
reuşi să-i evite pe toţi. Doar roţile enorme ale maşinuţelor ar fi 
putut învinge asemenea teritoriu. Trebuia, frecvent, să-şi 
şteargă mâna umedă pe haina sa albă. Trupul îi era transpirat - 
din cauza efortului de a conduce maşina, a arşiţei arctice şi a 
faptului că hainele albe erau de tipul celor purtate de medicii 
casei. Prea grele. 

Convoiul staţiona încă. Ei se apropiau din spate când 
ajunseră în partea de jos a pantei. Cu puţin noroc, gândi Tweed, 
nu ne vor vedea până când nu vom fi deasupra lor. Elementul 
surpriză, cu siguranţă, va crea panică. 

— Trageţi, dar nu nimeriţi, pentru Dumnezeu! Îi vrem pe 
şoferi nevătămaţi, ca să conducă vehiculele spre est, avertiză 
Tweed. 

Butler îşi scoase Mauserul, ţinându-l într-o mână să-l 
verifice, în timp ce cu cealaltă strângea o bară. Exista şansa ca 
altfel să fi fost azvârlit din maşinuţa care se legăna încoace şi 
încolo, ca un vas pe furtună. 

— Am înţeles mesajul, strigă Butler drept răspuns. 

Maşina lui Newman încetinea. Tweed îşi dădu seama că o 
făcea pentru a reduce zgomotul motorului pe când se apropiau 
de convoi. Tweed reduse şi el viteza. 

Situat încă deasupra peisajului vast, deşi acum mult mai 
jos pe panta lungă, Tweed era surprins de cât de aproape 
ajunseseră de dealul proeminent, înalt de şase sute cincizeci şi 
şase de metri. Pe teritoriul Rusiei. Işi dădu seama că vehiculul 
conducător din convoi se oprise aproape de frontieră. 

El, de asemenea, avea o bună imagine a drumului ce 
continua peste graniţă fără nici-o oprelişte aparentă, o privire de 
ansamblu la fel de bună asupra terenului aparţinând Rusiei. 
Dealuri foarte mici, acoperite de arbori pitici, râpe adânci, 
stâncoase şi crevase înguste se găseau de fiecare parte a 
drumului. Niciun semn încă de vreo fiinţă umană, de paraşutiştii 
lui Rebet. Din nou, el se întrebă dacă, într-adevăr, îngerul îşi 
[înşelase propriul popor, chiar şi pe Rebet? 


— O să accelerez într-o clipă, zise Butler. 

— Nu până nu suntem chiar lângă vehiculul din faţă. Şi nu 
trage în rezervor, vrem ca ele să meargă mai departe, îl avertiză 
Tweed. 

— Îmi cunosc treaba foarte bine. Este exact ce m-am 
gândit [să fac, protestă slab Butler. 

În a treia maşinuţă, Dillon, ca şi Tweed, era îngrozit şi 
însufleţit în acelaşi timp de perspectiva unei munci active încă o 
dată. Era mai bine decât să stea la un birou în Langley, Virginia, 
expediind nebunii, unul după altul, în linia de foc. 

În oglinda retrovizoare, Tweed îl văzu pe Nield luând-o 
spre stânga pentru a întrece convoiul din partea cealaltă. Tweed 
îşi verifică ceasul. Se gândea la elicopterul Sikorsky pe care 
contase să zboare în zonă, să-i scoată. O să fie al naibii de greu 
de fugit. Marler ar putea să fie prins până peste cap în acţiune 
când va trebui să semnalizeze pilotului cu pistolul său Verey. 

Newman acceleră, se avântă cu toată viteza înainte, 
întrecând primele nouă camioane ale convoiului. Tweed îl văzu 
pe Marler ţinându-şi puşca Armalite, încordându-se pentru prima 
lovitură. Îşi conduse propria maşinuţă înainte, în timp ce Butler 
se ţinea de bară cu o mână, sprijinindu-şi braţul cu Mauserul 
de-a curmezişul ei, astfel încât gura armei se mişca în sus şi-n 
jos. Cum naiba putea spera să tragă în direcţia corectă? 

Newman apăsă pe frână când trase lângă cabina şoferului 
primului vehicul, apoi întoarse volanul. Maşinuţa derapă în 
semicerc şi se opri. Marler se afla acum în faţa celor doi bărbaţi 
din cabina şoferului. Îşi ridică puşca, cei doi se feriră, şi trase în 
sus şi într-o parte. Parbrizul se făcu ţăndări, ce se risipiră pe 
capotă. Newman conduse înapoi încet, de-a lungul convoiului, 
îndepărtându-se pentru a evita maşinuţa lui Tweed, în timp ce 
Marler continua să tragă cu puşca Armalite pe deasupra 
camioanelor. 

Nield sosi pe partea opusă a vehiculului conducător când 
şoferul porni motorul. Dillon trase cu Lugerul său, ţintind pe 
deasupra capetelor celor doi bărbaţi din cabină care aveau 
ambele geamuri laterale deschise pentru a contracara arşiţa. 
Nield continuă să meargă înainte ca să facă o întoarcere în U. 
Motorul i se cală. Vehiculul conducător câştigă viteză, 
îndreptându-se spre Nield să lovească maşinuţa. Nield încercă 
de două ori să pornească motorul, reuşi la a treia încercare, 


părăsind drumul cu câteva secunde înainte ca vehiculul să-l 
zdrobească. Dillon mai trase un foc. 

Din maşinuţa lui Tweed, Butler ţintea cu Mauserul, în timp 
ce motoarele celorlalte camioane porneau, trăgând peste 
capote, pe măsură ce întregul convoi se grăbea să-şi continue 
drumul. Brusc, Tweed observă maşinuţa lui Newman 
îndreptându-se drept spre frontieră, la poalele dealului înalt de 
şase sute cincizeci şi şase de metri. 

— Ce naiba face nebunul? izbucni el. 

— E cineva pe dealul acela, spuse Butler laconic. Şi nimeni 
nu a tras în noi din convoi. Nu mă aşteptam să... 

— Niciunul dintre acei bărbaţi de pe camioane nu avea 
arme 

— Sunt probabil foşti KGB-işti dizidenţi care au fugit din 
Rusia, curând după ce noul preşedinte a preluat puterea. Acum 
se reîntorc în calitate de sabotori antrenați. Aşa că fără arme - 
în cazul în care ar fi opriţi şi percheziţionaţi. Ce bărbat era pe 
deal? 

— Priviţi chiar mai departe de convoi şi-l veţi vedea. Puțin 
mai sus, stând în faţa unei stânci uriaşe şi fluturând un steag 
alb. L-am văzut câteva clipe când întorceaţi... 

Tweed trase maşinuţa în afara drumului. Opri, lăsând 
motorul să meargă, ridicându-se spre a avea o vedere clară. 
Ultimul camion al convoiuluipătrundea în Rusia. La câteva sute 
de metri, pe o latură a dealului, stătea un bărbat, fluturând un 
steag alb. Lăsă jos steagul şi, în sfârşit, Tweed înţelese de ce 
convoiul aşteptase. 

Aşteptase semnalul de liberă trecere, fluturarea steagului. 
Marler alergă spre baza dealului, ajunse la el şi începu să urce 
cu puşca în mâna stângă. Butler îl văzu pe Tweed aplecându-se 
în faţă şi privind fix. 

— O, Dumnezeule! 

— Ce este? Întrebă Butler. 

În dreptul uneia dintre râpele stâncoase, aproape de 
ultimul camion, un grup de oameni intra în acţiune. Bărbaţi în 
echipament de camuflaj: paraşutiştii sovietici. Bărbatul solid de 
pe deal se aplecă, apoi se ridică rapid, ţinând un pistol automat. 
Ţinti spre paraşutiştii aflaţi chiar sub el. Avea să fie un masacru. 

Bărbatul era solid, părea uriaş chiar de la distanţă, un 
bărbat cu o coamă de păr negru şi des, cu barbă neagră. Era 


Viktor Kazbek, georgianul, ministrul comunicaţiilor. Ridică 
piedica pistolului, presă puternic patul armei în umăru-i enorm. 

Un singur foc de armă răsună ca un ecou în tăcerea 
bruscă a Laponiei, în timp ce motoarele camioanelor se opriră. 
Motoarele maşinuţelor de plajă fuseseră şi ele oprite. Kazbek se 
balansă cu o secundă înainte să apese pe trăgaci şi să trimită o 
salvă mortală asupra paraşutiştilor încrezători de dedesubt, 
înţepeni, păru să se îndepărteze de margine, apoi silueta uriaşă, 
viu colorată, se rostogoli, căzu pe suprafaţa abruptă a dealului, 
zdrobindu-se de stânca zimţată de pe sol. Marler îşi lăsă puşca 
de pe umăr, se târî înapoi spre deal în jos, îndreptându-se în pas 
vioi spre maşinuţa de plajă unde-l aştepta Newman. 

Butler privi în spatele maşinuţei, spre Finlanda. Se holbă o 
clipă, apoi îl apucă pe Tweed de braţ. Tweed îşi îndreptă privirea 
în aceeaşi direcţie. În depărtare, un vehicul foarte asemănător 
cu un Land Rover staţiona pe drum. Doi bărbaţi, unul stând în 
picioare, ţinând ceva la ochi. O sclipire ciudată le atrase atenţia. 
Binoclul. 

Pe când se uitau, Newman, avându-l pe Marler alături, 
întoarse maşinuţa şi opri lângă maşina lui Tweed, arătându-i 
Land Roverul. Tweed dădu din cap afirmativ, părând indiferent. 

— S-ar putea să fie câţiva dintre oamenii lui Hauser care 
urmăreau cum decurge operaţiunea, afirmă Newman. 

— Fără îndoială că ei sunt. 

În timp ce vorbea, bărbatul care era în picioare se aşeză. 
Vehiculul făcu o întoarcere în formă de U, mări viteza, luând-o 
înapoi spre vest, către Institut. Un nor de praf se ridică de pe 
drumul pârjolit de soare, ascunzând Land Roverul. 

— N-ar trebui să mergem după el? insistă Newman. 

— Nu. 

— Dar ei vor raporta lui Hauser că operaţiunea a eşuat. 

— Este exact ce-am plănuit, replică Tweed enigmatic, 
întorcându-şi faţa spre est. Cred că văd o figură familiară. 
Aşteptaţi toţi aici. Ridică privirea spre Marler. Te felicit pentru 
lovitura de maestru. Ai doborât ţinta exact la timp, spuse, 
dându-se jos din maşinuţă. 

— Ar fi bine să vin cu tine, zise Newman. 

— Nu, e un rendez-vous pe care trebuie să-l am singur... 

Generalul Valentin Rebet, purtând uniforma militară 
completă, îi făcu semn cu mâna lui Tweed, de pe partea proprie 


a frontierei. Probabil că năduşeşte ca un taur, gândi Tweed. 
Rebet îi întinse o mână. 

— Deci, Kazbek era. Cum aţi ştiut în Leningrad? 

— Destul de simplu. Atât de evident, încât v-a scăpat. 
Hauser a vorbit la recepţia dinaintea banchetului cu Dikoyan, cu 
mareşalul Zaikov şi cu Kazbek. Dar când a fost cu primii doi, era 
în mijlocul camerei înconjurat de invitaţi. Pentru discuţia cu 
Kazbek s-au mutat într-un colţ. Acel georgian uriaş l-a strâns la 
piept. Fără îndoială că Hauser i-a strecurat ceva îngerului. Bani? 
Detalii ale operaţiunii în interiorul Rusiei? Nu vom şti probabil 
niciodată. M-am gândit că este semnificativ faptul că ministrul 
comunicaţiilor era Kazbek. 

— De ce, dacă vă pot întreba? 

— Puteţi. Cel mai eficient mijloc de a arunca Uniunea 
Sovietică în haos e să le subminezi comunicațiile: sistemul 
telefonic, staţiile de radio, şi mai mult decât atât, căile ferate 
care sunt atât de importante pentru dumneavoastră. De aici şi 
planul primei explozii pe calea ferată transsiberiană. 

— Vă rămân recunoscător, domnule Tweed. Noi verificăm 
camioanele. Până acum fiecare container deschis a fost plin de 
explozibil. Probabil că acel convoi deţine o cantitate suficientă 
pentru a arunca în aer jumătate din Rusia. 

— Şi nu uitaţi, o cantitate mică probabil că deja a fost 
introdusă prin contrabandă. Veţi avea necazuri un timp. Hauser 
a încheiat vreo înţelegere comercială cu Moscova? 

— Da. La conferinţa ţinută în secret în Turku. Deschide 
bănci, lanţuri de mari magazine universale. 

— Închideţi-i-le. Să n-aveţi nimic de-a face cu el. Acum 
trebuie să plec. 

Tweed auzise zgomotul unui elicopter care se apropia. 
Peste umăr îl văzu pe Marler trăgând cu pistolul Verey şi văzu 
racheta semnalizatoare portocalie explodând. Elicopterul S61 
cobora rapid în apropiere de locul unde maşinuţele de plajă erau 
aranjate în formaţie. 

— Vă rog să transmiteţi cele mai calde mulţumiri 
excelentului dumneavoastră trăgător, zise iute Rebet. A salvat o 
întreagă unitate de paraşutişti. Kazbek i-ar fi masacrat. Desigur, 
aveam unităţi de întărire mai departe, în spatele frontierei. Și 
bine aţi venit în Uniunea Sovietică. Aveţi un picior pe teritoriul 
nostru! 


Tweed îşi retrase piciorul drept, dădu mâna, şi fugi spre 
locul unde aterizase Sikorsky, cu rotoarele încetinind, apoi 
oprind. Tweed observă că erau doi piloţi. Marler înaintă. 

— V-ar plăcea poate să ştiţi că mi-am îndreptat binocilul 
asupra acelui Land Rover. Bărbatul care stătea în picioare era 
Frank Galvone. 

— Care probabil a condus întreaga operaţiune şi care-i va 
raporta lui Hauser că a fost un eşec. Acum totul se desfăşoară 
aşa cum am sperat. _ 

— Ce vrea să însemne asta? Intrebă Newman. 

— Răpirea a fost semnificativă. Pentru a fi exact, felul uşor 
în care au eliberat-o pe Paula. Acest lucru mi-a spus că ceva 
major era în plină desfăşurare. Strategia mea a fost să-l scot pe 
Hauser din Finlanda. Fără alte întrebări. Sus, în maşină... 

Cabina spațioasă care putea adăposti optsprezece 
pasageri le oferea destul spaţiu. Marler şedea alături de Tweed 
care privea afară pe geam în timp ce Sikorsky se ridică şi se 
îndepărtă de graniţă. Imprumută binoclul de la Marler. Era o 
uşurare să fie în elicopter, departe de zgomotul motoarelor şi de 
vibraţiile maşinuţelor de plajă. 

— La ce vă uitaţi? Întrebă Marler. 

— Am plecat exact la timp. Câteva maşinuţe de plajă, 
pline cu bărbaţi, se apropie de cele pe care le-am lăsat în urmă. 
II văd pe Mauno Sarin în vehiculul conducător. L-am scutit de 
multe necazuri. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— E firesc ca Finlanda să-şi păstreze neutralitatea. Dacă 
această cantitate uriaşă de explozibile - atât de uşor introdusă 
prin contrabandă pe lunga coastă a Finlandei - ar fi fost 
descoperită, i-ar fi compromis relaţiile cu Rusia. Şi e destulă 
hărţuire în Marea Baltică, fără a mai târî şi Finlanda în acest 
infern. 

— Ce urmează? Newman stă de unul singur. De ce? 

— Se gândeşte la cine a ucis-o pe Sandy. Eu mă gândesc 

să-l distrug pe Hauser. 

Poate cele două obiective au legătură între ele. 


PARTEA A TREIA 
VÂRTEJUL TERORII 
43 

— Tocmai am auzit, Adam, cretinul de Steve a făcut-o de 
oaie cu Evelyn Lennox. Hauser îşi încleştă pumnul vânjos şi lovi 
aerul din salonul spaţios, ca şi cum l-ar dobori pe Steve. 
Cartierul general din Norwich îmi spune că a atacat-o la vila ei 
din Walberswick, a lovit-o, dar ea l-a biruit. Acum trebuie să se 
ascundă - poliţia e pe urmele lui. 

— Regretabil, comentă Carver. 

Şedeau în salonul în formă de L din casa lui Hauser, 
cocoţată pe un mic vârf de stâncă la Skalhamn, golful Shell, în 
arhipelagul de vest al Suediei. După ce aterizaseră cu avionul 
Lear la Göteborg, limuzina care-i aştepta îi dusese în nord, 
urmaţi de un camion ce transporta fişete secrete. 

Vremea se schimbase drastic. Fereastra imensă din 
capătul camerei dădea spre Skagerrak şi Marea Nordului. 
Furtuna vuia. O puzderie de valuri înalte de trei metri se 
rostogolea, se spărgea de stâncile de sub casă, stropind cu 
spumă maro geamul imens. 

— Dramatic, nu-i aşa, Adam? 

Hauser se duse la fereastră, cu un pahar de bourbon în 
mână, pentru a vedea mai îndeaproape marea tulburată. În larg, 
era ancorat Washington IV, un iaht mare, alb, care se legăna în 
timp ce valuri uriaşe treceau pe sub el. Fereastra era în formă 
de L, continuând pe peretele de sud. Hauser cobori privirea, dar 
vârful stâncii îi ascundea vederii micuțul Skalhamn, unde o 
barcă cu motor era legată în siguranţă spre a fi ferită de furtună. 

— Evelyn Lennox, continuă Hauser. Cred că va trebui s-o 
revezi, s-o convingi să semneze cererea de pensionare, să 
rezolvi problema. Ea este o fisură în apărarea noastră. 

— Credeam că navigăm spre Harwich. Nu vom reuşi până 
nu slăbeşte furtuna din intensitate. Vreţi să zbor din Goteborg? 

— Buletinul meteorologic spune că furtuna poate 
continua. Vom mai aştepta o zi - două... Cine naiba poate fi la 
telefon? 

Hauser se ridică în picioare să preia mesajul. Adam îşi 
îndreptă o cută a pantalonilor, îşi trase manşetele pentru a-şi 
etala butonii de aur, apoi îl urmări pe american. Din spatele 


ochelarilor, ochii lui Hauser erau sumbri, gura strânsă, replicile 
erau monosilabice. 

— Da, Frank... 

— Nu... 

— Nu... 

— Perfect, încheie el. Mişcă-ţi fundul până aici la 
Skalhamn. Pentru numele lui Dumnezeu, casa mea de la nord de 
Goteborg. Vino cu primul avion. Culcă-te într-un aeroport dacă 
trebuie. Vino aici urgent... 

Trânti telefonul, mai bău nişte bourbon şi-şi reumplu 
paharul. Carver rămase tăcut în timp ce şeful său măsura 
salonul spaţios dintr-un capăt în celălalt cu o expresie 
întunecată, picioarele-i uriaşe lovind covorul de pluş. Hauser se 
prăbuşi pe un scaun. 

— Operaţiunea Urali e un eşec. 

— Ce operaţiune e aceea? 

— Nu te amesteca. Frank spune că Tweed e răspunzător. 
Cum naiba a căpătat el acces la asta n-am s-o ştiu niciodată. 
Ceea ce ştiu este că va trebui să facem ceva să-l descurajăm pe 
tipul ăsta. 

— Şi cum o vom face? 

— Noi nu ne implicăm. Acela e teritoriul lui Frank. Vom 
naviga spre Harwich în curând, în timp ce Frank va sosi în 
această casă. 

— E posibil ca furtuna să mai vuiască. Uitaţi-vă afară pe 
geam. 

— M-am uitat. Până atunci se va opri. i 

Hauser vorbea ca şi cum ar putea comanda valurilor. Işi 
strânse maxilarele, mintea îi lucra. Până când îşi lăsă jos paharul 
se hotărâse. 

— Cu siguranţă vom naviga spre Harwich. Apoi la 
Livingstone Manor cu automobilul. Casa aceea veche de ţară e 
centrul meu de comunicaţii, cel mai modern şi avansat din 
lume. Tweed nu va ghici niciodată c-am revenit chiar pe 
teritoriul lui. Îşi flutură portţigaretul, continuând: La fel de 
important este faptul că toate informaţiile pot fi trimise prin 
maşinile de cifrat. Nu există niciun spărgător de cifru pe planetă 
care să ne penetreze sistemul. 

— Se pare că sunteţi obsedat de Tweed, riscă a spune 
Carver. 


— La naiba, nu! Tweed e doar încă un opozant care 
trebuie păcălit, manipulat. 

Hauser îşi lăsă fundul mare pe braţul unui fotoliu şi zâmbi. 
Era un efort. Carver îi atinsese coarda sensibilă. Hauser trecea 
printr-o experienţă pe care n-o mai cunoscuse. Tweed devenea 
o obsesie pentru el. Numai în sinea lui admitea că Tweed fusese 
cel care-l gonise din Finlanda, care îl determina să fugă ca un 
evadat spre vest. Ei bine, Livingstone Manor era un loc unde 
Tweed nu va visa niciodată să-l caute. De asemenea, ticălosul 
nu va găsi niciodată casa cjin Skalhamn. 


— Nu vor mai muta acele fişete pe Washington IV. Nu 
atâta timp cât vremea asta continuă, se adresă Paula Lindei. 

Cele două fete erau ghemuite în crăpătura unei stânci de 
deasupra golfului Shell. Ambele purtau haine de ploaie, cu 
glugile trase bine peste cap. Până acum, acestea serviseră drept 
protecţie convenabilă împotriva ploii biciuitoare. Suprafaţa 
stâncii, orientată spre interior, le permitea chiar un adăpost 
suplimentar pentru a le feri de furia furtunii. 

Paula făcuse un drum lung într-un timp scurt de când 
văzuse avionul Lear decolând din Bromma. Intorcându-se cu 
maşina în Arlanda, predase Volvoul, cumpărase un bilet pentru 
Göteborg şi prinsese un zbor pentru cel de-al doilea oraş ca 
mărime al Suediei şi port pe coasta de vest. Nici nu-i venea să 
creadă ce noroc avusese atunci când avionul SAS se pregătea 
să aterizeze, iar ea văzu avionul cu reacţie Lear parcat la 
marginea aeroportului. 

Sosind la Göteborg, îşi reţinuse o cameră la Sheraton, un 
hotel foarte modern, cu un hol vast şi camere pe câteva etaje ce 
dădeau spre restaurantul de la parter. Fusese din nou norocoasă 
când telefonase unui agent din reţeaua de informatori şi 
investigatori ai lui Tweed răspândiţi în toată Europa. 

Linda Sandberg îşi părăsise apartamentul din apropiere şi 
ajunsese la hotel când Paula tocmai termina de despachetat. 
Paula o simpatiza pe Linda, o fată înaltă şi zveltă care se 
apropia de treizeci de ani, cu o cascadă de păr auriu 
încadrându-i faţa. Discutaseră vreo jumătate de oră. 

— ... deci, am date despre acest Franklin D. Hauser, 
spusese Linda mai târziu. Puţini oameni ştiu că are o supercasă 


la Skalhamn. Localitatea este mică şi chiar o mulţime de suedezi 
nu ştiu că există, dar eu merg cu maşina pe coasta arhipelagului 
când îmi termin munca la agenţia de reclame. Skalhamn este 
sus, în nord, în drum spre Norvegia... 

Maşina Lindei era într-un autoservice pentru reparaţii, dar 
ea ştia un centru de închiriat maşini în apropierea hotelului. O 
avertizase pe Paula că se anunţa furtună, aşa că, în timp ce 
Paula închiria un Mercedes roşu, Linda se dusese la un magazin 
să cumpere haine de ploaie şi pulovere. 

Era în amurg când porniră la drum pe o şosea şerpuitoare, 
prin peisajul sălbatic unde stânci maronii se ridicau în depărtare, 
cu păduri dese de pini negri, situate la intervale dese. Linda 
întoarse maşina la un indicator rutier izolat, cu inscripţia 
Skalhamn, şi o apucară pe un drum îngust, când Paula văzu în 
faţă camionul INCUBUS AB. 

— Încetineşte. Ar putea fi periculos, avertiză ea. Suntem 
departe de acel golf Shell? 

— Destul de aproape, replică Linda în timp ce încetinea. 

— Dacă poţi, parchează maşina în aşa fel, ca să nu fie 
văzută; vom merge mai departe pe jos... 

Linda parcă Mercedesul în interiorul pădurii şi străbătură 
pe jos ultimul kilometru când suedeza arătă spre jumătatea de 
sus a unei case din vârful unei stânci mici. Chiar în acel moment 
o limuzină neagră apăru lângă marginea stâncii, apoi dispăru. 

— Aceea e casa lui Hauser, zise Linda, şi se pare că este 
înăuntru. O dată l-am văzut la aeroportul Göteborg şi o maşină 
ca aceea l-a luat de la avion. Şoferul tocmai a intrat în garaj. 
Cred c-o să se dezlănţuie furtuna... 

Mergeau pe un drum foarte îngust, şerpuit, înconjurat de 
stânci. Linda prinse braţul Paulei şi-şi duse cealaltă mână la 
gură spre a-i face semn să tacă. Se furişară mai sus, priviră cu 
atenţie faleza stâncoasă, iar Paula avu prima privelişte a golfului 
Shell. 

Locul de ancorare era micuţ, săpat în stânca maro ce se 
ridica pe ambele părţi. În formă de scoică, avea o intrare 
asemănătoare unui gât şi un minuscul dig de piatră cu o barcă 
cu motor acostată sub o scară de fier, lângă peretele digului. 
Camionul INCUBUS dăduse înapoi aproape de scară şi bărbaţi în 
salopete lăsau în jos un fişet de oţel, susţinut de frânghii, în 
barca cu motor. Paula crezu că vede o etichetă verde ataşată pe 


fişet. Un al doilea fişet era coborât şi, de data aceasta, Paula fu 
sigură că avea o etichetă verde. Doi bărbaţi coborâră scara în 
timp ce eliberau frânghiile. Motorul bărcii porni, ambarcaţiunea 
fu condusă încet prin intrare. 

Linda o trase de braţ pe Paula, conducând-o spre un 
defileu îngust, nevăzut din locul de ancorare. Brusc, avură în 
faţă marea largă unde un iaht mare, alb, se legăna la ancoră. 
Barca cu motor câştigă viteză, lăsă în spatele pupei un siaj alb, 
îndreptându-se spre rampa de încărcare şi scara aruncată peste 
coca navei. Priviră cum fişetele fură transferate la bord. 

— E timpul să ne îmbrăcăm hainele de ploaie, zise Linda. 
Am simţit picături de ploaie. Incepe. _ 

Deasupra mării, cerul era negru ca păcura. Intreaga furie 
a furtunii izbucni brusc. Fulgerele scăpărau. Tunetele bubuiau ca 
nişte tobe ale unei orchestre cereşti. Norii se deschiseră şi 
năvăli Niagara. Barca cu motor, întorcându-se la locul de 
ancorare, fu dirijată cu greutate în spatele adăpostului digului. 
Reuşiră chiar în momentul în care valurile înalte cât zidul 
începură să izbească ţărmul. Paula lăsă jos binoclul pe care-l 
ţinea în geanta de umăr, îl vâri înăuntru şi închise buzunarul. 
Prin lentile descifrase numele vasului: Washington IV. Acela fu 
momentul când făcu remarca: 

— Nu vor mai muta acele fişete pe Washington IV... 

— Ar fi mai bine să ne întoarcem la maşină, zise Linda. 

Alergară tot drumul, reuşind să nu se ude până la piele, 
datorită hainelor de ploaie. După ce şi le scoaseră, Linda se 
aşeză la volan, întoarse cheia în contact, dar nu se întâmplă 
nimic. Încercă de şase ori să pornească maşina şi de fiecare 
dată motorul n-o ascultă. 

— Minunat! Poate că motorul e supraîncălzit. Am mers 
până aici în cea mai mare grabă. 

— Îmi pare rău, îi răspunse Paula, s-ar putea să fie 
periculos să stăm aici. 

— Ai spus acest lucru înainte să pornim. E mai distractiv 
decât să faci copii după reclame. Să mâncăm sanavişurile 
acelea pe care le-ai luat de la hotel. S-ar putea să rămânem 
blocate aici. 


În salon, Hauser avea radioul dat încet, în aşteptarea 
următorului buletin meteorologic. Adam, care insistase asupra 
meselor regulate, urând obiceiul american de a înfuleca gustări 
rapide, mânca cina pregătită de menajeră. Se întreba pentru 
cine era aranjat al doilea tacâm. O fată zveltă, cu părul 
oxigenat, blond, intră în cameră, iar Hauser o prezentă drept Iris 
Reynolds. Purta o bluză strimtă care-i strângea bustul şi o fustă 
mini ce îi scotea în evidenţă picioarele frumoase. Adam rămase 
cu privirea aţintită, admirând-o fără rezerve, zâmbindu-i când ea 
îşi trase scaunul la masă. 

— Nu mă mai privi aşa, altfel o să-ţi trag una în ţurloaie, 
spuse ea pe un ton plăcut. 

Adam aproape se înecă cu mâncarea. Femeile atrăgătoare 
nu-i vorbeau astfel. O privi urât pe deasupra mesei şi ochii li 
se-ntâlniră. Iris îi susţinu privirea, nemaizâmbind atunci când 
menajera îi puse mâncarea în faţă. Adam era tulburat: ochii 
păreau să privească fix prin el, ca un călău ce-l măsura pentru 
spânzurătoare. 

Hauser era amuzat. 

— lris vine cu noi la noul cartier general. Se uită la 
menajeră. Adu-mi un hamburger învelit în hârtie. Îl voi mânca 
din mână. Şi multă ceapă prăjită. 

— Cine, întrebă Adam, ca să schimbe subiectul şi s-o 
ignore pe Iris, va călători cu Frank, dacă va fi totuşi cineva? Sau 
poate n-ar trebui să întreb? 

— La naiba! Sigur că n-ar trebui să întrebi. Ti-am mai spus 

— Pui prea multe întrebări. Nu înţeleg de ce. 

Hauser îşi continua tactica sa obişnuită, de a-şi lăsa 
directorii să ştie numai atât cât era necesar. lon Mănescu va 
călători cu Frank Galvone. Cei doi bărbaţi vor zbura apoi din 
Suedia spre aeroportul londonez. Cine s-ar gândi să caute un 
fost şef al Securităţiisau un fost conducător STASI- în interiorul 
unui vechi conac englezesc? lar Galvone îl va aduce pe Helmut 
Ziegler cu el. 

Adam Carver păru că-i citeşte gândurile. 

— Dacă Frank zboară încoace, e posibil ca noi să fim 
plecaţi când va ajunge. 

— Vom fi. Aşa că îi voi lăsa un bilet la menajeră. 
„Contactează-l pe doctorul Livingstone imediat”. Va înţelege 
mesajul. 


— Va avea o cale lungă de străbătut până acolo. 

— Are experienţă. Fă-i nebunului un bine... 

După o oră, furtuna se potoli la fel de brusc cum începuse. 
Prin fereastra largă priveliştea era spectaculoasă. Valurile uriaşe 
deveniră mai mici, cerul de seară târzie se lumină, suprafaţa 
mării deveni ca oglinda. Hauser ordonă ca operaţiunea de 
încărcare să fie reluată. 


—  Astă-seară navigăm spre Harwich, ne continuăm 
deplasarea... 

În Mercedes, la adăpostul pădurii de pini, Linda cobori 
geamul. Furtuna se îndepărtase, aerul era foarte răcoros. Paula 
găsi că e o experienţă stranie ca după valul de arşiţă să-ţi fie 
aproape rece şi să tremuri. Işi trase peste cap puloverul pe 
care-l cumpărase Linda. 

Liniştea pădurii te calma. Singurul sunet era prelingerea 
constantă a picăturilor de ploaie de pe ramurile răsfirate care-i 
aminteau de aripile unor păsări uriaşe şi nefaste. Linda întoarse 
cheia de contact. Motorul porni din prima încercare. 

— Mă întorc să mai arunc o ultimă privire, zise Paula. Şi 
fără proteste! Tu rămâi în maşină, cu motorul pornit. O singură 
persoană este mai puţin probabil să fie văzută, iar acum ştiu 
drumul... 

Merse pe drum, care nu mai era decât jilav: mare parte 
din ploaia torențială se scursese de pe suprafaţa curbată spre 
câmpiile din ambele părţi. Nestânjenită de haina de ploaie, urcă 
cu agilitate pe fisura de pe stâncă până în punctul unde aceasta 
domina marea. Scoase repede binoclul. 

Barca cu motor ieşea din golful Shell, deplasându-se pe 
apa liniştită ce semăna cu un lac nesfârşit. 

Pe lângă timonier, ambarcaţiunea ducea trei pasageri. 
Prin lentile recunoscu silueta voinică a lui Hauser şi pe mult mai 
zveltul Adam Carver. Cel de-al treilea pasager era o femeie. 
Ceva din aspectul ei i se păru familiar, apoi înţelese. Gândul i se 
întoarse spre episodul groaznic când fusese schimbată cu un alt 
ostatic pe o platformă de spălare. Cu această femeie fusese 
schimbată. Pe când se apropiau de platforma de acostare lipită 
de coca iahtului ea îşi muta privirea spre vas. 


În vârful catargului, de pe uriaşa cabină de comandă, era 
un steag, convenabilul steag panamez. Imediat ce fuse dat jos, 
un nou steag se ridică: pavilionul de comerţ englez. Paula 
văzuse destul. 

Se târî de-a buşilea pe fisura stâncii, alergă înapoi pe 
şoseaua pustie, spre locul unde Linda aştepta nerăbdătoare în 
Mercedes. Suedeza îi făcu semn cu mâna, în timp ce Paula se 
apropia şi îi deschise portiera din faţă. 

— Dumnezeule! Sunt aşa de bucuroasă să te văd 
nevătămată. 

— Drăguţ din partea ta, zise Paula, sărind în maşină. Totul 
e bine. M-ai putea duce înapoi la Sheraton? Am de dat un 
telefon urgent. 

44 

Tweed părea neobosit. Chiar Marler se minuna de 
robusteţea sa nelimitată pe când şedea cu ceilalţi în camera lui 
Tweed de la Hesperia. Newman şi Butler se prăbuşiseră în 
fotolii; Cord Dillon era adormit pe o canapea. Numai Pete Nield 
arăta proaspăt în timp ce privea afară pe fereastră. Seara târziu, 
turişti în ţinută neceremonioasă, femei îmbrăcate în rochii 
şifonate din cauza arşiţei, mergeau târşâindu-şi picioarele pe 
Mannerheimintie. Chiar dacă ferestrele erau deschise, 
atmosfera era încă toridă. În cameră era linişte în timp ce Tweed 
asculta la telefon, luând notițe. Monica i se plângea că încerca 
de câteva ore să-l contacteze. Ascultă fără s-o întrerupă, 
liniştind-o din când în când. 

— Da, sunt la aparat. Continuă... 

Monica dovedea o mare ingeniozitate în a-i da informaţiile, 
strecurându-le printre date inofensive despre asigurări. În cele 
din urmă, îi mulţumi, lăsă telefonul jos şi se-ntoarse. 

— Bob, domnul inspector şef Buchanan e din nou pe 
urmele tale. A trecut pe la Monica şi Howard, voia să ştie unde 
te afli. După câte se pare, a rezolvat un alt caz de crimă şi acum 
se concentrează asupra uciderii lui Sandy. 

— Era şi timpul s-o facă naibii... 

— Aşteaptă. E mai mult de-atât. Evelyn Lennox, fata 
căreia i-ai luat un interviu în Wandsworth - şi care mai târziu a 
fost păzită de Butler în Walberswick - a fost atacată. 

— Şi Buchanan mă bănuieşte pe mine? De ce naiba... 


— Aşteaptă până termin. Lennox a fost atacată în vila ei 
de o siluetă mascată, dar ea l-a pus pe fugă. Crede că a fost un 
bărbat numit Steve... 

— Bătăuşul acela? Newman făcu un gest de dezgust. Cu 
siguranţă că Scotland Yardul îi poate da de urmă. 

— Circulă cu identitate falsă. Ceea ce trebuie să facem mă 
priveşte pe mine - şi e destul. Sper că n-ai uitat-o pe Peggy 
Vanderheld, poate martora cheie. Butler, următoarea ta sarcină 
e să zbori la Arlanda, să închiriezi o maşină, te duci pe insula 
Omo să o iei şi s-o duci înapoi în Arlanda, să zbori cu ea imediat 
la Londra, la Park Crescent, s-o laşi cu pază pe hol, să iei o 
armă, apoi s-o conduci cu maşina la Walberswick unde e vila lui 
Evelyn Lennox. Ştii unde se află. Să le păzeşti pe amândouă. E 
posibil să aibe lucruri interesante să-şi spună. 

— Ar fi mai bine să-mi iau bilet pentru primul zbor de 
mâine. 

Butler se pregătea să iasă când Tweed îl opri. Incluse 
toată echipa în următorul ordin. 

— Toată lumea, inclusiv tu, Butler, trebuie să scape de 
arme. Aruncaţi-le în port, oriunde. Dar descotorosiţi-vă de ele. 
Făcu un semn afirmativ cu capul către Butler. Perfect, acum poţi 
pleca. Eu însumi am să vizitez Walberswick, să stau de vorbă cu 
Vanderheld. Până atunci ea va fi înfricoşată de moarte. 

— De ce? 

Butler se opri lângă uşă. Mintea lui Tweed lucra rapid. Se 
gândise la altceva. 

— Deoarece Evelyn Lennox îi va fi povestit propriile 
experienţe legate de INCUBUS. Va fi mai mult decât pregătită 
să-mi vorbească. Îl privi direct pe Nield. Gândindu-mă mai bine, 
aş vrea să mergi şi tu cu Butler. Lennox şi Vanderheld sunt 
singurele două martore care pot fi capabile să-l doboare pe 
Hauser. 

— Să sperăm că Evelyn Lennox e încă în viaţă, zise 
Newman înverşunat. E încă sub pază? Cu siguranţă, Buchanan 
s-a gândit la asta. 

— A făcut tot ce-a putut, polițistul local trece cu bicicleta 
zilnic pe la ea. 

— Dumnezeu să ne ajute, comentă Newman, avem de-a 
face cu profesionişti. Să sperăm că vei ajunge acolo la timp, 
Harry. 


— Ai spus lucrurilor pe nume, Bob, decise Tweed. Aşa că 
tu, Butler, vei zbura la Arlanda să o iei pe Vanderheld. Nield, 
schimbare de plan. Zbori direct la Londra, te duci s-o vezi pe 
Monica. Îţi va descrie poziţia vilei lui Lennox din Walberswick, 
Rose Bower. Apoi te duci direct acolo. Bob, îi poţi da lui Pete o 
scurtă scrisoare prin care Evelyn să-l identifice? 

— Am auzit ce-ai spus despre arme, zise Dillon, 
ridicându-se. Mă întreb cum mă voi scăpa de acest Luger când 
nu prea cunosc oraşul Helsinki. 

— Eram gata să sugerez ceva, interveni Marler. Este 
aproape la fel de dificil să scapi de o armă fără riscuri ca şi de 
un cadavru. Dacă îmi daţi toţi armele pot face eu asta. 

— Cum? Întrebă Tweed. 

— Încă mai am închiriată acea barcă cu motor pe care am 
folosit-o când a fost răpită Paula. Le voi pune pe toate într-un 
sac de voiaj - inclusiv propria mea Armalite demontată - şi-l voi 
îngreuna cu o bucată de lanţ sau altceva. Voi ieşi în larg cu 
barca şi voi arunca sacul peste bord, în mare. 

— Cea mai bună idee, fu de acord Tweed. Şi nu uita 
încărcătoarele de rezervă. 

Dillon îi înmână Lugerul şi muniţia, Butler - Mauserul, 
Newman - pistolul Smith & Wesson. Îl ţinu în mână preţ de o 
clipă. 

— Tweed, oamenii împotriva cărora ne am ridicat vor fi 
dotați cu arme. De ce să rămânem neînarmaţi acum? 

— Am să-ţi explic mai târziu. 

— Aşa cum ar spune Paula, fii criptic. 

Marler puse armele într-un sertar gol, părăsi camera şi 
se-ntoarse imediat cu un sac de voiaj din piele. Puse armele 
înăuntru, închise fermoarul, se aşeză şi-şi aprinse o ţigară. 

— Ce mai urmează pe ordinea de zi? 

Butler şi Nield părăsiseră camera. Tweed îşi verifică 
ceasul. Era mai târziu decât îşi dăduse seama. Aterizaseră pe 
aeroportul Helsinki la întoarcerea din Laponia în acea dimineaţă 
devreme şi se prăbuşiseră în pat de îndată ce sosiseră la 
Hesperia şi Palace. Dormiseră până aproape de amiază. Tweed îi 
spusese centralistei de la Hesperia, înainte de a se lupta să se 
vâre în pijama, să nu le facă legătura cu nimeni. O iniţiativă 
aproape fără precedent. 


Îşi lăsase echipa singură în timpul după-amiezii, 
convocându-i în camera sa tocmai seara târziu. Acum fusese 
înşelat de faptul că era încă lumina zilei. Deschise gura să-i 
replice lui Marler, dar sună telefonul. Îi răspunse în timp ce 
ridica receptorul. 

— Zburăm spre Stockholm. Acolo unde ai raportat că erau 
transportate, pe calea aerului, acele fişete INCUBUS... 

Cea care suna era Monica. Din nou ascultă câteva minute. 
De data aceasta, nu notă nimic. Îi mulţumi, îi spuse că o va suna 
şi el, puse jos receptorul şi-şi privi echipa. 

— O nouă schimbare de plan. Contramandăm zborul la 
Stockholm. Ceea ce m-am gândit că s-ar putea întâmpla s-a 
întâmplat - Hauser, Adam Carver şi fata care a încercat să mă 
ucidă au plecat pe mare de pe coasta de vest a Suediei. Fără 
îndoială, îndreptându-se spre Anglia. Voi verifica imediat. Paula 
a făcut o treabă minunată... 

Le prezentă esenţa raportului făcut de Monica. Paula o 
sunase de la Sheraton din Göteborg, îi descrisese ce văzuse la 
Sveavăgen din Stockholm, călătoria la Bromma şi acţiunile ei cu 
Linda Sandberg la Skalhamn. 

— ... aşadar, încheie Tweed, acum putem presupune că 
planul meu a reuşit mai bine decât aş fi putut spera vreodată. 

— Ce plan? Întrebă Newman. Spune-ne de data aceasta, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

— Noi întotdeauna am fost dezavantajaţi de a nu putea da 
piept cu Hauser în Finlanda, din cauza dorinţei de înţeles a 
acestei ţări de a fi complet neutră. Tot timpul am încercat să 
zădărnicesc orice operaţiune pe care o desfăşura, să-l gonesc 
spre vest. În Suedia, m-am aşteptat, dar planul a mers chiar mai 
bine. L-am gonit înapoi în Anglia, unde se află sub jurisdicție 
britanică. 

— Afurisit viclean ce eşti, fu comentariul lui Dillon. 

— Dar eşti sigur? insistă Newman. 

— Cu puţin noroc voi fi în următoarea oră. Căpitanul 
portului Harwich, un anume Jonas Heathcoate, e un prieten de-al 
meu. 

— Şi asta unde ne duce? protestă Newman. 

— Paula a raportat că i-a văzut pe Hauser, Adam Carver şi 
pe o fată, pe care o bănuiesc că a încercat să mă omoare, pe 
puntea iahtului milionarului Hauser. Am mai menţionat acest 


lucru, dar nu că Paula îl văzuse cu propriii ei ochi. E o problemă 
de geografie. Portul cel mai apropiat de Livingstone Manor, unde 
un asemenea vas - Washington IV- ar putea acosta este 
Harwich. 

— Ar fi putut călători oriunde pe mare, insistă Newman. 

— Cu excepţia faptului că mai devreme m-a sunat Monica 
şi mi-a spus că cercetările ei au scos în evidenţă faptul că 
Livingstone Manor este echipată cu cel mai modern echipament 
de comunicaţii din lume. Inclusiv cu maşini de codificare. 
Hauser, prevăzător, are nevoie de o metodă de comunicare 
sigură pe care să n-o putem penetra. 

— Nu ne-ai vorbit niciodată despre acel telefon de la 
Monica, despre toate datele privind Livingstone Manor, i-o trânti 
Newman. 

— Cred că n-am făcut-o, zâmbi Tweed sec. Dar când am 
aflat toate acestea prima oară, Hauser era în Finlanda. 

— Deci, repetă Marler, ce e nou pe ordinea de zi? Ca şi 
cum n-aş şti, adăugă el. 

— Vă voi spune după ce-i telefonez lui Jonas Heathcoate. 
Păstrează-ţi calmul. 

Scoase un carneţel cu un index, căută la litera H, formă un 
număr şi aşteptă. În cameră, tensiunea creştea. Newman, ca şi 
Marler, ghicise ce verifica el. Tweed trebuia să vorbească cu 
câteva persoane înainte de a ajunge la Heathcoate. Se 
prezentă, reamintindu-i căpitanului portului de ultima oară când 
se întâlniseră. Newman se aplecă în faţă, cu mâinile strânse. 
Livingstone Manor... 

— ... da, Jonas, acela e vasul, continuă Tweed. Washington 
IV. Eun iaht mare, alb. Aparține bancherului Franklin D. Hauser. 
Ce-a fost asta? Vrei să repeţi? Legătura nu e bună. Washington 
IV a acostat la Harwich azi dimineaţă devreme? Hauser a fost 
aşteptat de o limuzină neagră? E un obicei periculos de-al lui - 
devine o ţintă. Maşină blindată, ai spus? Ar fi bine să fie din 
punctul său de vedere. Mulţumesc, Jonas. lţi rămân îndatorat. 

Tweed puse receptorul în furcă, îşi şterse mâna rece şi 
umedă, privindu-i pe ceilalţi. 

— Îmi imaginez că aţi auzit ce-am vorbit Probabil a sosit la 
Livingstone Manor acum câteva ore. 

Marler fluieră admirativ. 


— Cum o faceţi? Doar nu aveţi un informator plasat în 
interiorul INCUBUS-ului? 

— M-am străduit mult să mă pun în situaţia adversarului 
meu. Să-i anticipez fiecare mişcare. Cred că el face acelaşi lucru 
ca şi mine. Aşa că de ce aş avea nevoie de un informator? 

— Şi ce urmează acum pe ordinea de zi? repetă Marler 
pentru a treia oară. 

— Este evident, nu? Mâine zburăm cu toţii înapoi la 
Londra. Punem la cale următoarea etapă a campaniei împotriva 
lui Hauser. El a intrat în cuşca mea. 


A doua zi dimineaţă, la Livingstone Manor, Hauser tocmai 
ieşea din camera de cifrare când îl zări pe Adam Carver pe 
coridor. Işi împinse ochelarii mai sus pe nasul viguros, iar gura i 
se pungi neplăcut. 

— Ce naiba faci de-ţi vâri nasul pe-aici? 

— Vă căutam. Carver, ireproşabil îmbrăcat într-un costum 
de mătase gri deschis, era hotărât şi încrezător. Am cifrele de 
bilanţ de la banca lui Egon - sau, mai degrabă, acum Dieter - pe 
care am cumpărat-o în Frankfurt. Aţi spus că vreţi să le vedeţi. 

— Mai târziu. Hauser trânti uşa de protecţie ce ducea la 
camera de cifrare. Cum ai ajuns aici jos? E o uşă de protecţie în 
capul scărilor. Tu n-ai cheie. 

— Probabil că cineva a lăsat-o deschisă. Când doriţi, sunt 
gata să vă arăt aceste cifre. 

Hauser aşteptă până când Carver urcă treptele pivniţei şi 
nu se mai văzu. Imbrăcat neceremonios şi cu pantaloni largi, 
scoase o legătură de chei, deschise uşa apartamentului alăturat 
camerei de cifrare şi închise uşa în urma sa. 

Apartamentul era somptuos mobilat, avea un salon, un 
dormitor, o baie. Beneficia de asemenea de aer condiţionat. Pe 
o canapea şedea întins lon Mănescu. Era îndoielnic dacă vechii 
asociaţi ai Securității din Bucureşti şi-ar fi recunoscut fostul şef. 

Înainte să zboare de la Helsinki cu Galvone, Mănescu îşi 
tunsese părul foarte scurt. Avea o pereche de ochelari mari, cu 
ramă de baga, aşezaţi pe nasu-i ce semăna cu un cioc, 
conferindu-i un aspect profesional. Fuma o havană, în timp ce-şi 
legăna picioarele şi-şi încleşta degetele puternice şi osoase, 
aşteptând. 


— Frank îmi spune că l-ai lăsat la aeroportul din Londra, 
apoi ai închiriat o maşină. Ai sosit aici la o jumătate de zi după 
Frank. Deci, ce naiba ai făcut? Unde ai fost? 

— Am ajuns în Suffolk, nu? Înainte să vin aici, am călătorit, 
m-am oprit la câteva cârciumi englezeşti, am ascultat localnici, 
am mai căpătat puţin accent englezesc. 

— Cârciumi englezeşti... unde? Intrebă Hauser. 

— Lavenham, Southwold... 

— Ai fost în acea zonă? Eşti nebun? Ţi-am spus să ocoleşti 
acea parte a lumii. De ce-ai făcut-o? 

— Tocmai v-am spus. Mănescu n-avea intenția să se lase 
intimidat de americanul care stătea în faţa sa. Şi nimeni nu m-a 

băgat în seamă. Pot trece. Nu doreaţi acest lucru? 

— Cred că ţi-ai forțat norocul mergând în acea zonă. Să nu 
o mai faci, dacă nu-ţi spun eu. 

Maniera lui se schimbă, deveni cordială. Românului îi 
venea greu să se adapteze la aceste schimbări de atitudine. lar 
Hauser avea obiceiul de a-şi arăta latura jovială a personalităţii 
atunci când emitea instrucţiuni importante, chiar periculoase. 

După ce termină de vorbit, Hauser se-ntoarse să iasă din 
cameră, făcând o ultimă precizare în timp ce descuia uşa. 

— Ai înţeles ce ţi-am spus? Şi nu discuţi chestiunea cu 
Carver sau Galvone. 

— Am înţeles, încuviinţă Mănescu. 

Era timpul să-l pună pe jar pe Galvone. Hauser încuie uşa 
ce ducea la pivniţă. Încleştându-şi pumnii, intră în salonul mare 
din faţă cu fereastra arcuită. Galvone stătea în picioare şi se uita 
afară. Pe măsură ce valul de căldură continua, soarele ardea 
Suffolkul. Furtuna de la Skalhamn fusese o ciudăţenie, gândea 
Hauser. Privi paharul din mâinile lui Galvone. 

— E puţin cam devreme să încerci să te îmbeţi. Ai nevoie 
de o minte clară, pentru numele lui Dumnezeu! 

Căuta ceva pentru a-şi sublinia vorbele. Se duse la bar şi 
îşi turnă un pahar mare cu apă minerală. 

— Ai încurcat-o cu Mănescu la aeroportul din Londra. 
lisuse Hristoase, Frank, nu poţi nici măcar escorta un personaj 
dificil? 

— Am fost uimit de cât de diferit arăta. Era nerăbdător să 
pătrundă în mediul britanic. Este exact ce dorim noi, nu-i aşa? 


— Îți voi spune ce vreau, Frank, urlă Hauser. Vreau 
oameni care să nu-şi bată joc de slujba lor. Când dau un ordin, 
trebuie să-l duci la îndeplinire. Vreau oameni care să se 
trezească dimineaţa, gata să muşte şi un urs de fund. Apropo de 
urşi, ai ratat treaba din Laponia. Acele explozibile au pătruns 
sau nu? 

Galvone ezită, simțind că merge pe teren nesigur. Se 
simţise obligat să-i raporteze lui Hauser ceea ce văzuse din Land 
Rover. Nu-l minţeai pe Hauser, dacă voiai să supravieţuieşti. Dar 
sub presiune, puteai să ascunzi adevărul. 

— Majoritatea camioanelor trecuseră frontiera înainte să 
văd vreun semn de intervenţie... 

— Intervenţie! Mai devreme ai spus paraşutişti sovietici. 
Nu te juca cu vorbele. Ei aşteptau convoiul acela. Cine i-a 
avertizat? Pun rămăşag că este acel ticălos de Tweed. A fost un 
noroc că am introdus prin contrabandă transportul anterior. 

- Aţi văzut ziarele? Întrebă Galvone, sperând să-i abată 
atenţia şefului, arătând, pe masă, ziarul Daily Mail cu un titlu 
răsunător pe prima pagină. Asta este, într-adevăr, ceva 
senzaţional. 

Hauser încuviinţă, se uită la ziar cu braţele încrucişate pe 
piept. Asta îi dădea o oarecare satisfacţie. 

CARTIERUL GENERAL KGB DIN KIEV A FOST ARUNCAT ÎN 
AER. NELINIŞTE CRESCÂNDĂ 

— Care-i planul? se interesă Galvone. 

— Presupun că ai citit povestea. Steagurile albastre şi roşii 
ale Ucrainei independente flutură pretutindeni. Niciun semn de 
steag sovietic. UTS - mişcarea Ucraina Independentă, 
întemeiată în Miinchen - este activă. Care e planul principal ai 
vrut să spui? 

— Exact la asta m-am referit. 

— Am o viziune. Într-o zi nu prea îndepărtată, dolarul va fi 
moneda mondială. Dolarul va înlocui rubla. La naiba, orice turist 
din Moscova îţi va spune cum localnicii îl sâcâie să le dea dolari. 
În Moscova, au chiar baruri unde câteva dintre zecile de mii de 
prostituate îşi caută clienţii, cu condiţia ca ei să plătească în 
dolari. Prostituţia nu e ilegală în Rusia. Este industria lor cea mai 
dezvoltată. Au chiar polițiste îmbrăcate în civil, adeseori stând 
lângă animatoare în barurile hotelurilor mari. 

— Dar aţi spus că e legal, sublinie Galvone. 


— Ţi s-a îmbunătăţit auzul. Poliţistele sunt acolo, pur şi 
simplu, pentru a se asigura că nu apar neplăceri cu străinii în 
timp ce aceştia fac alegerea. Dolarii, Frank - ei sunt cheia 
tuturor lucrurilor pentru fiinţele umane de la coasta Pacificului 
Statelor Unite până în Urali. Hauser pufăi, flutură ţigaretul şi 
schimbă subiectul într-un mod rapid pe care Galvone îl găsi 
deconcertant. Fiindcă veni vorba de bani, banca aceea 
particulară din Southampton, Street & Braithwaite, s-a hotărât 
să vândă în favoarea noastră? 

— Am sunat la cartierul general din Norwich. Au spus că 

Leopold Street n-a fost de acord. Se pare că există un 
magazin gol chiar lângă bancă. E uşor de pătruns pe acolo. 

— Atunci poate că domnul Street are nevoie de puţină 
încurajare. Avem încărcătura aceea de Semtex în subsol, pentru 
asemenea cazuri. 

Galvone se ridică. 

— Vreţi să organizez o petrecere pentru tip? 

— Altfel de ce naiba crezi c-am deschis subiectul? 
Aşteaptă o clipă! Îi strigă în timp ce Galvone se îndrepta spre 
uşă. Mai am o răfuială cu tine. Cum de-ai ajuns aici aşa de 
repede? Ţi-am spus să mergi la casa de la Skalhamn. 

— O, asta era. Galvone făcu un gest teatral cu mâinile lui 
mari. Ştiind cât de repede vă mişcaţi, cum vă schimbaţi 
planurile, am sunat la acea casă de la aeroportul Helsinki. 
Menajera a deschis plicul pe care mi l-aţi lăsat şi a citit mesajul. 
Referirea la doctorul Livingstone mi-a spus că v-aţi deplasat 
încoace. Aşa că am zburat direct la aeroportul londonez - eu, 
Mănescu şi Ziegler. L-aţi ascuns pe Ziegler pe undeva pe aici? 

Hauser se îmbujoră de furie. Strânse cu putere ţigaretul în 
dinţi pentru a-şi recăpăta controlul. Văzându-i expresia, Galvone 
rămase nemişcat. Hauser făcu un pas înainte, ameninţându-l cu 
un deget arătător mare, gras. 

— Ai putea fi înlăturat. La modul dur. Ţi-am mai spus, 
trebuie să-mi respecţi ordinele. Nu începe să gândeşti şi să iei 
decizii proprii. Ed Riverton a făcut acest lucru, iar cineva mi-a 
făcut o favoare. L-ai adus pe Ziegler, şi aici sfârşeşte treaba ta. 
Adam Carver ştie cum să facă ce i se spune. 

— Adam îşi cunoaşte meseria, încuviinţă Galvone pe un 
ton împăciuitor. 


— lar Adam are o treabă chiar în acest moment. Hauser 
zâmbi. Dar câteodată îmi pun întrebări legate de Adam. Ar fi mai 
bine să iei acel Semtex şi să te duci cu maşina la Southampton. 

— Bănuiesc că nu este nici-o problemă dacă folosesc o 
bombă. Suntem în Anglia. 

— lisuse! Hauser îşi lovi fruntea cu mâna. Trebuie să fac 
totul singur? In drum treci pe la aeroportul londonez. Aşteaptă 
să sosească un irlandez la ghişeul Aer Lingus, apoi şterpeleşte-i 
paşaportul. Doar ţi-ai început cariera în Chicago ca excelent hoţ 
de buzunare. Lasă paşaportul în magazin. Britanicii vor crede că 
este opera IRA. 

Singur în salon, Hauser zâmbi satisfăcut. Problema Evelyn 
Lennox va fi rezolvată curând. 

45 

Panică! 

Evelyn Lennox se uita fix afară pe lângă tocul ferestrei 
salonului din Rose Bower. Nu-i venea să creadă. Un Jaguar roşu 
oprise lângă intrarea din faţă, la capătul grădinii. 

— E Adam Carver! Aţi spus că este în Finlanda... 

— Era, replică Butler răspicat. Se uită la Pete Nield. Du-o 
sus pe Peggy. Rămâi cu ea în dormitor... 

Nield făcu un pas înainte, luând-o pe Vanderheld de braţ, 
grăbind-o să iasă din hol şi să urce scara îngustă. Butler se 
îndepărtă de geam, îndreptându-se iute spre o uşă deschisă. Se 
întoarse înainte să intre în următoarea cameră. 

— Voi lăsa uşa întredeschisă. Voi auzi tot ce se întâmplă. 
Nu-l lăsa să afle că suntem aici - şi niciun cuvânt despre 
Vanderheld. Habar n-ai unde este. Te poţi descurca? 

— Da, pot... încuviinţă Evelyn. 

— Sigur că poţi. Lasă-l pe el să vorbească. Dacă eşti 
speriată, spune ceva despre Southwold. Voi fi lângă tine într-o 
clipită... 

Evelyn respiră adânc. Soneria sună. Îşi netezi fusta mini, 
se privi în oglinda de pe perete, îşi trecu o mână prin păr, se 
duse la uşă şi-o deschise. 

— Surpriză! zâmbi Carver. Sper că nu am ales un moment 
nepotrivit să trec pe-aici. Am încercat să-ţi telefonez, dar nu eşti 
în cartea de telefon. 

— In fosta carte. 


Evelyn înghiţi cu greutate. Se gândi că Adam nu arătase 
niciodată mai chipeş. Faţa şi mâinile îi erau bronzate. Purta un 
costum elegant, de mătase bej, o cămaşă albastră în dungi, 
cravată albastră uni, o batistă asortată la vedere, pantofi lucraţi 
manual. Bronzul îi accentua trăsăturile perfecte ale feţei. În 
mână ţinea un bucheţel de flori. 

— Acestea sunt pentru tine. Deşi cred că ai destule flori. 
Privi spre gardul viu de trandafiri sălbatici ce mărgineau aleea. 
Am vrut să-ţi aduc doar altceva. 

— Sunt minunate. Mulţumesc foarte mult. Intră în salon. 
Scaunul acela e confortabil. 

Ea avu grijă să nu privească spre uşa ce ducea la micul 
birou-bibliotecă unde se ascundea Butler. Ştia că era înarmat cu 
un Smith & Wesson. Când sosise îi arătase arma spre a o linişti. 
lar sus Nield avea un Browning 32. Arma care-i plăcea cel mai 
mult, ca şi Paulei. 

Buchetul era o problemă. În mod normal, l-ar fi luat în 
bucătărie, ar fi umplut o vază cu apă proaspătă, dar nu 
îndrăznea să-l lase singur pe Adam în salon, cu Butleratât de 
aproape. Luând o vază de pe masă, scoase florile ce le avea, le 
aruncă în şemineu şi aranjă buchetul în acelaşi vas. 

— O să pun apă proaspătă mai târziu. Ce-ai vrea să bei? 
Suc de portocale, lămâie, suc de chitre? Sau ceva mai tare? 
Intrebă ea grăbită. 

— Sucul de chitre ar fi excelent. Mi-e o sete ca în Sahara. 
Toţi staţi singuri pe-aici? 

— Da, dar îmi place pacea şi liniştea. A fost un singur 
incident destul de enervant... 

Îi dădu băutura, se aşeză încrucişându-şi picioarele şi-i 
povesti despre atacatorul mascat, fără a-i menţiona 
asemănarea cu Steve. El îşi desprinse cu greu privirea de la 
picioarele ei, apoi ascultă cu o expresie gravă, privirile lor 
încrucişându-se. 

Când termină, el zise: 

— Asta-i cam înspăimântător. Desigur, ai raportat la 
poliţie, le-ai cerut protecţia. 

— Da, am făcut-o, dar nu aveau la dispoziţie decât pe 
polițistul local care trece cu bicicleta ocazional să vadă dacă 
sunt bine. Probabil că am deranjat un spărgător şi acesta şi-a 
pierdut capul. 


Nu-mi fac griji. Zâmbi. Vechea poveste. Cum merg 
afacerile 
bancare? 


— O, încă îi preluăm pe toţi pe care-i găsim, adică toţi 
care vor să ne onoreze preţurile. Devine o manie la Hauser. 
Cumpără, cumpără, cumpără. . 

— Nu-ţi plac americanii? Intrebă ea încet. 

— Ei bine, ezită el, îi găsesc destul de nesăbuiţi. Par să 
creadă că fac totul mai bine decât oricine altcineva, ceea ce nu 
e cazul. 

— Dacă nu-ţi plac, de ce continui să lucrezi pentru ei? Îi 
zâmbi dezarmant, ceea ce o făcea întotdeauna să se simtă 
slabă şi supusă. _ 

— Cinstit să fiu, pentru bani. Işi mişcă degetele, ca şi cum 
ar număra bancnote. Unde altundeva să capăt o slujbă care să 
fie plătită atât de bine? 

— Banii nu înseamnă totul. 

— N-a spus Rockefeller asta? Zâmbi din nou. Ascultă, am 
venit aici să te invit la cină într-o seară. Poate la The Swan din 
Lavenham. Nu-i aşa departe - Jaguarul acela zboară. După 
aceea te voi conduce acasă, bineînţeles. Încerc să te conving. 

— Ştiu asta. Când? 

— Minunat! Ce-ai zice de o seară, săptămâna viitoare? Joi 
e bine? 

— S-ar putea. Bine, sunt de acord. Cu o condiţie. 

- Care? 

— Dacă se iveşte ceva, poate va trebui să amân, aşa că 
am nevoie de un mod de a intra în legătură cu tine, un număr 
de telefon unde să te pot suna. Unde stai acum? 

El ezită iarăşi o clipă, scoase o carte de vizită din 
portmoneu. Scriind în grabă un număr de telefon pe spate, i-o 
înmână. 


— Mai e ceva înainte să plec. Fondul de pensii. Am fost 
întrebat de Fratemity & Equality dacă acum ai semna acordul... 

— lată rostul servietei, zise Evelyn, arătând spre geanta 
pe (' care el o aşezase într-o parte a fotoliului său. Deci, acum ai 
ajuns la motivul real al vizitei. 

— Nu! Adam era vehement. Voiam să vin să te văd din 
considerente personale, să te invit la cină. Trebuia să-i spun lui 
Hauser unde merg - el ne ţine pe toţi strâns în zgardă. Mi-a 
întins hârtiile şi mi-a spus să te întreb, când vin aici. Eu nu dau 
nici doi bani pe asta. Apropo, a urcat suma plătibilă lunar. Se 
şterse pe fruntea transpirată. Acum aş vrea să nu fi adus vorba. 
Şi nu-mi mai plac acele forme de asigurări sociale. 

— De ce? 

El se aplecă în faţă. 

— Deoarece mi s-a spus întotdeauna că este o companie 
independentă. Recent am descoperit, din întâmplare, că e o 
filială a INCUBUS-ului. Mai mult, o şarlatanie de-a lui Hauser. 

— Imi poţi lăsa acordul. Va trebui să-mi consult contabilul. 

— Asta n-o pot face. Tonul era conciliant. Dacă nu mă 
întorc cu acordul, o să fiu scalpat. Să lăsăm lucrurile aşa. Cina 
rămâne în vigoare? 

— Doar dacă nu te sun să o contramandez. Ea privi cartea 
de vizită pentru prima dată. Văd că acum locuieşti la Livingstone 
Manor. Eu credeam că asta e una dintre reşedinţele lui Hauser. 

— Este dotată să devină cartierul general al afacerilor. 
Bănuiesc că-i place să joace rolul de moşier al conacului, ceea 
ce e amuzant, având în vedere că e multimilionar. Îşi privi 
ceasul, se ridică. Cred că ţi-am răpit destul timp. Sper să te văd 
săptămâna viitoare, joi. Voi trece pe la tine în jurul orei şapte. 

— Vom vedea. Evelyn zâmbi când îl conduse la uşa din 
faţă. Jaguarul tău s-o fi încins. 

— Ai dreptate. Carver îşi scoase din buzunar o pereche de 
mănuşi de piele de ied şi le puse. In special volanul va frige 
primii câţiva kilometri. Pe curând... 

Ea aşteptă până ce maşina dispăru înainte de a închide 
uşa. Butler o aştepta în salon. Ea îi turnă o băutură răcoritoare. 

— Ce crezi? Întrebă ea. Motivul real al vizitei a fost acea 
afurisită de pensie? 

— Destul de ciudat, eu nu cred. A mai avut un motiv să 
treacă pe la tine. 


— Fiind cât se poate de cinică, sunt de acord cu tine. 
Ciudat modul în care şi-a arătat ostilitatea faţă de Hauser - 
aproape ca şi cum îmi trimitea un mesaj. 

— ÎI voi suna imediat pe Tweed să-i raportez întâmplarea. 


La Park Crescent, Tweed primi telefonul de la Butler, 
ascultă, îi mulţumi şi puse jos receptorul. Camera era foarte 
aglomerată de scaunele suplimentare ce fuseseră aduse 
înăuntru. 

Paula tocmai terminase de povestit, în detaliu, acţiunile ei 
din Suedia, începând cu sosirea la Arlanda, urmărirea fişetelor 
descărcate la cartierul general INCUBUS pe Sveawăgen în 
Stockholm, deplasarea la Bromma cu automobilul, sosirea ei 
mai târziu la Skalhamn împreună cu Linda Sandberg şi ce 
văzuse acolo. 

Avea un auditoriu atent. Monica lua notite. Newman şi 
Marler şedeau şi ascultau. Dar bărbatul care stătea aproape 
nemişcat, cu ochii cenuşii ce n-o slăbeau deloc, care asculta 
foarte atent, era inspectorul şef Roy Buchanan. Lângă el, 
sergentul Warden îşi făcea propriile însemnări. Tweed fuse 
primul care vorbi când ea termină. Le povesti despre vizita lui 
Carver. 

— ... dar ceea ce este mai interesant a fost ce mi-a spus 
Butler despre Nield. Pete a călătorit până în Walberswick pe o 
motocicletă. leri mergea încet în jurul plajei. Era îngrijorat că ar 
putea veni cineva de pe mare. Pe drumul înapoi spre Bower, a 
văzut un Ford Cortina trecând pe lângă vilă. Apoi a făcut o 
întoarcere în U, luând-o înapoi spre A12. Nield l-a urmărit la o 
distanţă discretă pe Honda lui. Mai târziu, Fordul a oprit la stop, 
iar Nield a mers pe lângă el, privindu-l bine pe şofer. Jură că este 
lon Mănescu. 

— Teroristul de care ne-ai spus, comentă Buchanan. 

— Mai mult un sabotor decât un terorist. Ca noi toţi, Nield 
a studiat acele poze pe care i le-a făcut Marler lui Mănescu pe 
când pleca de la INCUBUS, din Helsinki. El nu şi-a dat seama 
imediat, dar şoferul i-a mai aruncat o privire înainte să 
pornească maşina şi atunci Nield a fost sigur. Spune că românul 
avea părul tăiat mult mai scurt şi purta ochelari mari, cu rame 
de baga. 


— Vreo idee încotro se îndrepta? Întrebă Buchanan. 

— Şi asta-i interesant. Nield l-a urmărit când Fordul a 
întors spre Al 120, prin Yoxford. Apoi s-a întors, de teamă ca nu 
cumva Mănescu să-şi dea seama că e urmărit. 

— Dacă mi-aduc bine aminte, sugeră Buchanan, 
Livingstone Manor e ceva mai departe pe Al 120. 

— Aşa e. Ceea ce face semnificativă direcţia spre care 
mergea Mănescu. 

— AŞ vrea ca situaţia să fie clară pentru fiecare, zise 
Buchanan şi se ridică, începând să meargă printre scaune, fără 
a se adresa cuiva în mod special, zăngănindu-şi monedele din 
buzunar. În acest moment, eu cercetez trei crime, cu toate că 
una e în afara jurisdicției mele - în Finlanda, dar sunt convins că 
toate au fost comise de aceeaşi mână. 

— Trei? Care trei? Întrebă nedumerit Tweed. 

— Prima, aceea a lui Ed Riverton în Helsinki, a doua - cea 
a Sandrei Riverton în Suffolk şi a treia, cea a unui bărbat pe 
nume Steve care l-a însoţit pe bărbatul numit Papa Grimwood 
când au vizitat-o pe Evelyn Lennox în Wandsworth. 

— Deci, l-ai găsit pe bătăuşul de Steve? Întrebă Newman. 

— Da, dar, din păcate, un Steve mort. l-am dat de urmă 
prin nişte informatori din lumea interlopă a cartierului londonez 
East End. Mai exact, la o adresă din şoseaua Mile End. Dar am 
ajuns prea târziu. Corpul era ascuns în spatele unei uşi încuiate 
dintr-o pivniţă nefolosită. 

— Şi legătura cu celelalte două crime este că a fost 
angajat de INCUBUS? sugeră Tweed. 

— Legătura, continuă Buchanan, ca şi cum nu ar fi vorbit 
nimeni, e cauza decesului său. A fost sugrumat. Se opri. Era o 
linişte mormântală în atmosfera tensionată a biroului. Buchanan 
purta un costum gri pentru şedinţe şi părea neafectat de arşiţă: 
temperatura crescuse spre 25 C. Buchanan se sprijini de un zid, 
îşi încrucişă braţele şi continuă: Fiecare ucigaş - asasin ar putea 
fi un cuvânt mai bun în acest caz - lasă, din neatenţie, în urma 
sa semnul specific. Aici avem de-a face cu un ucigaş care atacă 
întotdeauna o anumită parte vulnerabilă a corpului uman. Gâtul. 

— Cred că înţelegem unde bateţi, zise Tweed, îngrijorat de 
ce putea spune în continuare. 

Buchanan continuă necruţător. 


— Americanul din Helsinki, Ed Riverton a fost sugrumat. Îl 
privi pe Newman. Sandra Riverton a fost spânzurată de gât până 
a murit Era un atac brutal, şi Newman îngheţă. Şi acum îl avem 
pe acest Steve, tot sugrumat. Nu mă îndoiesc că, atunci când 
vom identifica ucigaşul uneia dintre cele trei victime, vom fi 
găsit ucigaşul tuturor celor trei. Aceasta e situaţia actuală. 

Se aşeză şi-şi întinse picioarele. In timp ce aştepta, îl 
urmărea pe Tweed. 

— Cred că următoarea mea mişcare, începu Tweed, e să 
călătoresc până în Walberswick. Vreau să am o lungă discuţie cu 
Peggy Vanderheld. Ea ştie mai multe despre oamenii care au 
avut legătură cu INCUBUS decât oricine la care am putea noi 
ajunge. 

— Aş vrea să fiu prezent, zise simplu Buchanan. 

— Dacă promiteţi să tăceţi din gură. Nu altfel. Şi numai 
dacă Vanderheld e de acord cu prezenţa dumneavoastră. 
Intrucât e cetăţeană americană, nu aveţi nici-o autoritate asupra 
ei. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nici eu nu am. Desigur, 
nu avem nici-o dovadă că e vinovată de vreo crimă. Sper doar 
s-o conving să vorbească. 

— lar dumneavoastră aveţi experienţă în materie de 
interogatorii, remarcă Buchanan. Nu numai în situaţia prezentă. 
Ştiu că, înainte de a adera la această organizaţie, aţi fost unul 
dintre cei mai buni inspectori la omucideri. 

Tweed zâmbi reţinut. 

— Asta a fost cu puţin timp în urmă. Sunteţi de acord să 
veniţi în condiţiile pe care vi le-am pus? 

— Sunt. 

— Pot veni şi eu? Întrebă Paula. Prezenţa unei alte femei 
ar putea ajuta. Dacă e reţinută, atunci o să vă las imediat 
singuri cu ea. 

— Tot cu aceeaşi condiţie, da. Maniera de a fi a lui Tweed 
se relaxă. Intrevederea mea cu Vanderheld ar putea fi punctul 
de cotitură în ceea ce ar însemna o cercetare asupra INCUBUS- 
ului, o încercare de a urmări ce s-a întâmplat cu membrii 
dispăruţi ai serviciilor fostei poliţii secrete comuniste, cum ar fi 
Securitatea. Acum e o cercetare criminalistică. 

— Un caz triplu de crimă, sublinie Buchanan. Urmărim un 
ucigaş în masă. 


Cord Dillon, aşezat pe un scaun sprijinit de zid, într-un 
colţ, rămăsese tăcut. Prezentat lui Buchanan drept domnul 
Dexter, persoană oficială de la Departamentul de Stat, vorbi 
pentru prima dată. 

— Şi am nevoie de dovezi pentru a-l scoate pe domnul 
Franklin D. Hauser din afaceri. 

— Poate că soluţia la problema domnului inspector şef 
Buchanan se va dovedi a fi exact ce aveţi nevoie, zise Tweed. 
Mai sunt comentarii? 

— Mă gândeam c-ar fi o idee amuzantă, dacă m-aş 
deplasa singur la Suffolk, interveni Marler. Nimic captivantdoar 
să hoinăresc în jurul reşedinţei Livingstone Manor. După căderea 
întunericului, desigur. 

— Fii foarte atent, îl preveni Tweed. Am o presimţire că 

Hauser n-o să se lase mai prejos. Necazul e că noi nu ştim 
ce va alege el drept ţintă. Cred că ar trebui să plecăm acum la 
Walberswick. 

46 

Hauser îşi lovi pumnul încleştat de biroul din cabinetul său 
spaţios ce dădea spre terenurile din spatele conacului. Ochii îi 
luceau de furie şi frustrare. În faţa sa Carver se întreba dacă 
aceasta era o altă faţetă a unui actor înnăscut. 

— De ce n-ai reuşit s-o convingi pe târfa aceea de Lennox 
să semneze acordul? 

— A spus că are nevoie de timp de gândire. Dacă l-aş fi 
putut lăsa la ea, poate că s-ar fi răzgândit. 

— Ştii doar că nu lăsăm niciodată asemenea documente la 
îndemâna oricui. Dumnezeu ştie cui i l-ar fi putut arăta. 

Carver, stând drept pe scaunul cu speteaza tare, rămase 
tăcut. Nu credea că este înţelept să-l anunţe pe Hauser că 
Evelyn îi propusese să păstreze documentul spre a-i permite 
contabilului să-l studieze. De ce să mai pună paie pe foc? 

— Ei bine, deci cam aşa stau lucrurile, zâmbi Hauser. 

— De ce este aşa importantă Evelyn Lennox? Intrebă 
Carver. 

Hauser era oare schizofrenic? se întrebă el. Schimbările 
sale de dispoziţie erau uluitoare. Acum Hauser era vesel, 
lăsându-se pe spate în scaunul său directorial, în timp ce îşi 
flutura mâna. 


— Din nou, băiete, te trezeşti punând întrebări despre 
departamentele INCUBUS-ului care nu te privesc. Poate voi 
trimite o femeie din personal ca să discute cu Evelyn. Ca de la 
femeie la femeie. S-ar putea să meargă, continuă el jovial. 
Cine-ar putea şti cum reacţionează femeile? Nici ele nu se 
cunosc pe sine. Ai cumva o hartă a acelei zone, Adam? 

— Da, am. Carver scoase o hartă din buzunarul de la piept 
şi i-o înmână şefului. Suffolk e o zonă dificilă. E uşor să te 
rătăceşti. 

— Nu, întinde harta. Fă o cruce cu creionul pe locul unde 
locuieşte Evelyn Lennox. Atunci tânăra pe care o voi trimite o va 
găsi uşor. Asta, dacă mă hotărăsc să trimit pe cineva. N-ai un 
creion? Când eram tânăr şi am pornit prin California, aveam 
întotdeauna la mine un creion şi o gumă. Poftim. Eşti un tip 
educat. Pun pariu că ai trei sau patru stilouri de aur, dar niciun 
creion. Mai mare ruşinea. 

Lui Carver nu-i plăcea tonul protector care lui Hauser îi 
plăcea să-l adopte. Se aplecă peste hartă şi notă amplasarea 
vilei Rose Bower cu o cruce în creion. N-avea nici-o bănuială că 
persiflarea şefului era pentru a ascunde semnificaţia unei cruci 
în creion. După aceea putea fi ştearsă - fiind distrusă o dovadă 
vitală. 

— Mulţumesc, Adam. Hauser împături hârtia. În timp ce îi 
făceai curte lui Evelyn, n-a fost niciun semn că ar fi şi altcineva 
la vilă? Nu? Eu doar mă întrebam. 

Carver era uimit, dar îşi păstră figura inexpresivă. Cum 
naiba ar fi putut Hauser să bănuiască faptul că el o invitase la 
cină pe Evelyn? Omul acesta ştia să citească gândurile. Era 
tulburător, mai rău decât atunci când Hauser era furios. Când 
Carver se ridică, Hauser dădu ocol biroului şi-l bătu pe umăr. 

— E posibil ca mai târziu să am o misiune serioasă pentru 
tine. Dacă te achiţi bine de ea, va veni şi o răsplată bună. 
Şi-acum, du-te şi joacă-te cu bâta şi mingea... 

Hauser aşteptă până ce Carver plecă. Expresia îi era 
neîndurătoare. Scoţând un lanţ de chei şi luând harta 
împăturită, ieşi din birou pe holul lung, intră în salon şi introduse 
o cheie în uşa încuiată ce ducea spre complexul pivniţei. 

Irina Serov ridică privirea de pe romanul englezesc pe 
care îl citea atunci când Hauser intră în apartamentul alăturat 
celui în care era cazat Mănescu. Întinsă cu nonşalanţă pe o 


canapea, ea îi permise lui Hauser să-i vadă picioarele înainte de 
a se ridica. 

— Am o sarcină dificilă pentru tine, spuse Hauser 
desfăşurând harta pe masă. Vezi crucea aceea făcută cu 
creionul? la această gumă cu tine. Când ţi-ai făcut treaba, 
şterge crucea şi aruncă guma. La Rose Bower, într-un loc 
principal de pe coastă numit Walberswick locuieşte o fată. 
Crucea indică vila Rose Bower - un nume aiurit - locul unde 
trăieşte. Se îndreptă şi-i zâmbi. Şi aceasta-i problema - încă mai 
trăieşte... 

Irina, conducând un Ford Escort închiriat, intră de pe A12 
pe B1387 unde indicatorul rutier conţinea un singur cuvânt: 
Walberswick. Avea permis de conducere pe numele Iris 
Reynolds, o carte de vizită pe acelaşi nume şi ocupaţia. 
Cosmeticiană. 

Cartea de vizită fusese tipărită într-una dintre camerele 
complexului din pivniţă, la sugestia ei, înainte de a părăsi 
Livingstone Manor. Bănuia că mulţi angajaţi ai INCUBUS-ului 
aveau cărţi de vizită false. lar la căldură, cerneala se uscase 
rapid când o pusese cu faţa în sus pe locul de lângă şofer. 

De asemenea, mai lăsase pe acelaşi loc o geantă diplomat 
elegantă de culoarea vinului. Substanţa de care avea nevoie 
fusese asigurată de farmacia altei pivnițe care, asemenea 
celorlalte camere, avea întotdeauna uşa încuiată. Ceea ce era o 
idee bună, gândi Irina pe când conducea pe şoseaua pustie de 
ţară. Aveau destulă substanţă în acea aşa numită farmacie 
pentru a otrăvi întregul Suffolk. 

Încetini când trecu pe lângă prima casă, încetini mai mult 
când ieşi din lumina orbitoare a soarelui şi pătrunse în umbra 
unui tunel de pomi. Verifică numele fiecărei reşedinţe în timp ce 
înainta încet prin tunel. Era cât pe ce să nu nimerească ţinta, 
deoarece acest nume era acoperit de plante agăţătoare: Rose 
Bower. 

Continuă să înainteze în timp ce scruta cărarea dintre 
gardurile vii de trandafiri sălbatici, verifică ferestrele de jos şi 
frontoanele din acoperişul de stuf. Niciun semn de viaţă. Incă 
precaută, continuă să şofeze, verificând ambele părţi ale 
drumului, căutând paznici ascunşi. Hauser spusese că fata 
locuieşte singură. Dar Hauser nu vizitase acel loc, iar ea n-avea 
încredere în acel fante, Adam Carver. Il văzuse când se uitase 


din uşa cabinei ei de la bordul iahtului Washington IV în timpul 
nopţii, când călătoreau de la Skalhamn la Harwich. Carver n-o 
văzuse, dar, când el coborâse scara spre cabină, îl auzise pe 
Hauser strigând: 

— Adam, vreau să vorbesc cu tine... 

Ajunse la un punct unde apăru priveliştea unei mări 
lucitoare. În depărtare, un bărbat şi o femeie stăteau în picioare 
pe un țărm plin de pietriş, privind marea, cu spatele întors. Ea 
răsuci volanul şi se întoarse spre Rose Bower. 

Butler era la toaletă, luptându-se cu o criză de constipaţie, 
când Evelyn văzu fata micuță şi zveltă care mergea pe alee. 
Fugi din salon la uşă şi se uită pe vizetă. Văzu un chip atrăgător, 
încadrat de păr blond. Înainte ca vizitatoarea să sune, ea 
deschise uşa în lanţ. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, începu lrina, dar m-am 
rătăcit. Cred că am luat-o pe un drum greşit. Aveţi o hartă să-mi 
arătaţi? Arşiţa asta mă doboară. 

Evelyn dădu jos lanţul, o invită să intre şi o conduse în 
salon. Pe un bufet era o cană mare de punş proaspăt pregătit. 
Butler îi spusese că o să vină Newman s-o vadă, cu câţiva 
prieteni... 

Evelyn se hotărâse să le ofere o băutură răcoritoare. După 
drumul lung de la Londra pe această arşiţă, vizitatorii ar aprecia 
probabil un reconfortant. Irina se aşeză pe un scaun, cu poşeta 
în poală şi clapa deschisă. 

— Merg de ore în şir, explică ea. Presupun că mi-aţi putea 
oferi o băutură oarecare. Sunt aproape deshidratată. 

— Tocmai am făcut punş. Sau aţi putea lua o băutură din 
fructe. Suc de chitre... 

— Un pahar mic de punş ar fi minunat. Doar dacă beţi şi 
dumneavoastră. 

— Ei bine, un păhărel pentru amândouă. Unde vreţi să 
ajungeţi? Întrebă pe când turna din cană, punând-o după aceea 
înapoi în găleata cu gheaţă. 

— Southwold. Presupun că e la câţiva kilometri depărtare. 

— Nu, sunteţi foarte aproape. Dacă mergeţi pe această 
şosea până la mare şi priviţi spre nord, dincolo de intrarea în 
port, îl veţi vedea de la distanţă. Dar mersul cu maşina e puţin 
mai complicat. Daţi-mi voie să vă arăt pe hartă... 


Trasă drumul pentru oaspetele ei. lrina dădu din cap, 
zâmbind. 

— Acum e foarte clar. Mulţumesc foarte mult. Instalată din 
nou pe fotoliu, înţepeni brusc. Evelyn era tot în picioare pe când 
vorbea. O, Doamne! Sunt cosmeticiană. Să nu credeţi că vă 
vând ceva, adăugă ea în pripă. Nu după ce-aţi fost atât de 
amabilă, dar mi-am lăsat servieta cu mostre în faţa uşii 
dumneavoastră de la intrare. Am pus-o jos lângă uşă când am 
sunat... 

— Mă duc eu să v-o aduc. Sunt sigură că este tot acolo. 

Evelyn părăsi camera. Irina ridică clapa poşetei, scoase un 
pacheţel de hârtie albă, goli praful de cianură în paharul lui 
Evelyn, ridică lingura pe care aceasta o lăsase pe o farfurie şi 
amestecă băutura încet. Când se reîntoarse gazda, ea era din 
nou prăbuşită pe scaun. 

— lată servieta. E foarte elegantă. N-aţi vrea s-o pierdeţi. 

— Ce amabil din partea dumneavoastră. Noroc! zise Irina, 
ridicându-şi paharul să bea şi zâmbind din nou. 

Evelyn se întinse după paharul de punş, se răzgândi şi luă 
un alt pahar umplut pe jumătate. 

— Am să-mi termin întâi sucul de chitre, apoi o să mă 
amuz. Simt nevoia de ceva cu puţină tărie. A 

Irina îşi bău punşul, lăsă jos paharul gol. Işi deschise 
servieta, scoase o cutiuţă şi i-o dădu lui Evelyn. După ce îşi 
închise poşeta, se ridică să plece. 

— Acesta e un mic cadou de mulţumire. Puteam să fi 
rătăcit ore în şir pe această arşiţă. Acum trebuie să plec. 

— Chanel Nr.5! Evelyn se uită la cutiuţă. Nu trebuia... 

— Nu vă place? Întrebă Irina, îndreptându-se spre uşă. 
Sunt mostre gratuite pentru clienţi deosebiți, iar eu vă socotesc 
în acea categorie. 

— Continuu să cred că e prea generos din partea 
dumneavoastră, dar vă mulţumesc. E parfumul meu preferat. 

Deschise uşa şi porni pe aleea grădinii cu oaspetele care 
pleca. Brusc, se auzi un lătrat de-ţi spărgea timpanele, de o 
asemenea sălbăticie, încât Irina tresări şi privi spre stânga. La 
capătul grădinii un gard înalt, solid, din sârmă, despărţea cele 
două proprietăţi. Bariera se întindea în unghiuri drepte până la 
jumătatea celeilalte grădini din faţă şi cotea iarăşi, formând o 


împrejmuire. În spatele sârmei, era ghemuit un câine uriaş; un 
alsacian? Animalul, cu dinţii dezgoliţi, spumega. 

— Nu-ţi face griji, o linişti Evelyn. Este bine protejat de 
gard. Proprietarii au plecat să aducă veterinarul. II va reduce la 
tăcere. A turbat. S-ar putea ca arşiţa să fie cauza... 

Rămase lângă poartă cât timp oaspetele se îndepărtă în 
Fordul Escort spre A12, apoi privi peste poartă spre mare. Pete 
Nield o luase pe Peggy Vanderheld la plimbare pe dunele de 
nisip. Americanca părea agitată, trebuia să se plimbe regulat. 

Întorcându-se înăuntru, Evelyn închise uşa, amintindu-şi 
să pună lanţul. Chiar această scurtă şedere în arşiţa zilei o 
făcuse să-i fie sete. Intră în salon şi luă paharul de punş. Am şi 
eu nevoie de un reconfortant, gândi ea, în timp ce ridică 
paharul. 


Newman avea o faţă încruntată în timp ce conducea 
Mercedesul 280E pe Al 120, îndreptându-se spre Yoxford. Lângă 
el şedea Tweed, iar în spate singurul pasager era Paula. Tweed 
se uită la Newman, îi văzu expresia, ghici cu precizie ce gândea 
şi rămase tăcut. 

Se apropiau de drumul de acces la Livingstone Manor. 
Newman văzu imediat vechea biserică, ridicată pe deal, cu 
clopotniţa ei izolată unde Sandy murise într-un mod înfiorător. 
Reduse viteza şi începu să meargă cu treizeci de kilometri pe 
oră. 

— Ne apropiem de Livingstone Manor, nu? Întrebă Tweed. 

— Da 

— Dacă sunt santinele în casa paznicului, e posibil să ne 
repereze. 

— Lasă-i să ne repereze. Tonul lui Newman era rece, 
îndepărtat. Lasă-i pe ticăloşi să ştie că venim după ei. Au intrat 
în cursa noastră. Lasă-i să asude. 

— O, sunt sigur că o fac deja, replică Tweed, încercând să 
însenineze atmosfera. În această arşiţă, năduşeala a devenit un 
mod de viaţă. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Ştim. Ştim prea bine, Bob, zise încet Paula. 

La o sută de metri în spatele lor, potrivindu-şi viteza după 
cea a lui Newman, inspectorul şef Buchanan conducea un Volvo 


break. Îi plăcea să aibe loc pentru picioarele sale lungi. Lângă el 
şedea sergentul Warden numai în cămaşă. Pentru Warden, 
aceasta era o mare concesie făcută arşiţei. 

Newman încetini şi mai mult când începură să meargă pe 
întinsul domeniu de la Livingstone Manor. La poarta de la intrare 
un paznic îşi ştergea fruntea udă. Maşina nu însemna nimic 
pentru el. Paula privi spre stânga şi, dincolo de porţile închise cu 
grilaj, văzu câteva vehicule trase lângă faţada vilei cu fereastra 
centrală boltită. 

— Un Jaguar roşu, un Cadillac crem. Şi o limuzină neagră 
cu rulotă. Probabil că domnul Franklin D.Hauser e la reşedinţa 
sa. 

— Trei maşini, ştiu, zise Tweed. 

Paula clipi. Nu-l văzuse pe Tweed să-şi mişte capul nici 
măcar un centimetru pe când scruta şoseaua. Dar ea mai 
trecuse prin asta. Tweed părea să fie capabil să vadă mai mult 
cu coada ochiului decât observă majoritatea oamenilor privind 
ceva fix. 

— Păcat că aspectul vilei e deteriorat de tot echipamentul 
de comunicaţii ce se află pe acoperiş, remarcă el. Monica a avut 
dreptate sau mai degrabă supraveghetorul reţelei electrice 
interogat de Serviciul Special. Locul acela are tot atât de multă 
aparatură sofisticată de comunicaţii cât avem noi la Park 
Crescent. Un gând alarmant. 

— Cel puţin, ne confirmă că e nucleul cartierului general, 
remarcă Paula. 

Tweed îşi verifică ceasul. 

— Sper că nu s-a întâmplat nimic cu niciuna din martorele 
noastre la Walberswick. 

— Cum s-ar putea? Cu Butler şi Nield de pază. 

— Voi fi mulţumit când voi ajunge acolo şi voi şti că sunt 
bine... Cât mai avem până ajungem? 

— Aproximativ o jumătate de oră, zise Newman şi se 
cufundă în tăcere. 


Butler năvăli în salon. Îşi aruncase pe el haina pentru a 
ascunde tocul pistolului Smith & Wesson. Când intră, Evelyn 
ridică paharul din care era pe punctul de a bea într-un gest de 
salut. 


— Am auzit voci, zise Butler. M-am întors cât de repede 
am putut. Privi spre paharul gol de pe masă. Cine a venit? Unde 
sunt acum? 

— O fată care s-a rătăcit. Cosmeticiană. O dobora arşiţa. 
Şi-a lăsat servieta cu mostre în faţa uşii din spate. Eu m-am dus 
să i-o aduc. Era autentică. Mi-a dat chiar o sticlă de Chanel 
Nr.5... 

— Nu bea asta! Şi-acum, pune paharul, cu grijă, pe masă 
şi spune-mi exact ce s-a întâmplat... 

Chipul de regulă inexpresiv a lui Butler avea o privire 
concentrată în timp ce asculta relatarea vizitei, cu capul întors 
într-o parte vizualizând tot ce se întâmplase. 

— ... aşa că vezi, era inofensivă. Şi, după cum observi, ea 
şi-a băut punşul, conchise Evelyn. 

Se întrerupse, întrucât alsacianul de alături începu să 
mârâie şi să latre în disperare. Ea se crispă la auzul sunetului. 

— Ti-am spus că cei de alături s-au dus să aducă un 
veterinar să-l liniştească. Mă calcă pe nervi. 

— Ai o strachină puţin adâncă? Ceva din care ar putea bea 
un câine? 

— Da. De ce? Îmi pare rău, probabil ai un motiv. De fapt, 
am ţinut-o pentru câinele meu. A fugit, iar eu n-am putut 
suporta să am un altul în casă. 

Butler prinse mânerul vătraiului pentru cărbuni ce se afla 
în şemineu. În cealaltă mână luă paharul de punş şi-o urmă în 
bucătărie. Ea tocmai punea pe masă o strachină albă, subţire de 
porțelan. Butler turnă jumătate din conţinutul paharului în ea. 

— les prin spate. Tu du-te în grădina din faţă să distragi 
atenţia acelui animal şi să-l ţii acolo câteva minute. Pentru 
Dumnezeu, stai cât mai departe. 

leşi prin spate, unde gardul înalt de sârmă se întindea 
de-a lungul grădinii vecine. Merse până la jumătatea drumului 
pe pajişte, se aplecă lângă sârmă şi puse strachina lângă el. 
Câinele urla nebuneşte în grădina din faţă. 

Pământul era atât de tare, de ars de soare, că avu nevoie 
de câteva minute să sape o gaură sub gard, puţin adâncă, dar 
destul de adâncă, pentru a împinge strachina prin ea în partea 
cealaltă. Ridicându-se, făcu un zgomot cu vătraiul, trăgându-l 
peste sârmă încoace şi-ncolo. Lătratul câinelui se opri câteva 
clipe, apoi fu reluat, întrucât Butler continua să zgârie sârma. 


Când alsacianul apăru, el sări mult înapoi faţă de bariera de 
sârmă. 

Evelyn veni în goană prin uşa din faţă, o închise, fixă 
lanţul, alergă pe culoar în bucătărie şi afară prin ieşirea din dos. 
Butler gesticula cu vătraiul. Alsacianul, cu spuma picurându-i de 
pe bot, îl privi duşmănos cu ochii roşii, înfiorători. Atunci văzu 
strachina, o mirosi, privi puţin lichidul. Apoi se aplecă şi începu 
să lipăie conţinutul. Brusc, îşi smuci capul într-un spasm, corpul i 
se cutremură, deschise fălcile, scoase un urlet mut, înţepeni din 
cap până la coadă şi căzu într-o parte, lovind pământul cu un 
zgomot greu. Rămase nemişcat, cu soarele arzător pârjolindu-i 
cadavrul. 

— O, Doamne! 

Mâna dreaptă a lui Evelyn se ridică repede la gură. 
Rămase nemişcată o clipă. Butler o luă de braţ şi o conduse în 
casă. Ea îi mulţumi, merse ca un robot în salon, căzu pe scaun, 
privindu-l fix pe Butler. 

— Aş fi putut fi eu în locul lui. 

— Dar n-ai fost. Zâmbi cum rar o făcea. Tu şi cu mine 
trebuie să ajungem la un acord. Tu îmi promiţi să nu laşi pe 
nimeni în casă - sau eu nu voi mai merge la toaletă... 

Ea râse pe un ton puţin isteric, apoi chicoti. Sărind în sus, 
îşi aruncă braţele în jurul lui, strângându-l. Când îi dădu drumul, 
el o prinse de umăr liniştitor. 

— Avem'o mostră rămasă în pahar pentru cei de la 
judiciar. Acum am să golesc în chiuvetă cana de punş pe care tu 
ai pregătit-o cu atâta grijă. 

— După toată strădania mea de a face o băutură bună. 

Atunci Butler ştiu că ea nu va cădea într-o stare de şoc. 

Golise cana şi trăgea apa la toaletă când sună soneria. 

Evelyn fugi în camera de baie şi-l apucă de braţ jucăuş. 

— E cineva la uşă. Fă-ţi datoria, hai. 

Uitându-se pe vizetă, îl văzu pe Nield stând braţ la braţ cu 
Peggy Vanderheld, privind trandafirii în timp ce aşteptau să se 
deschidă uşa. Stând în prag, Butler se uită cu cinism la ei. 

— Te distrezi, Pete? Întrebă el. 

Deşi era bronzat, Nield se îmbujoră. Peggy îşi desprinse 
braţul, privindu-l cu curaj pe Butler. Îmbrăcată într-o fustă 
strimtă şi o bluză cu mâneci scurte, arăta sexy, şi o ştia. 


—  Totu-i bine? Întrebă Nield pe un ton extrem de 
entuziast. 

Mintea lui Butler lucra cu viteza fulgerului. Tweed, care 
venea s-o interogheze pe Vanderheld trebuia să sosească în 
curând. Poate că un şoc era necesar să dezlege limba 
încăpăţânată a americancei. 

— O, poţi fi sigur de asta. Totu-i perfect, replică el. 
Desigur, am avut puţină emoție. A venit o fată în timp ce eu 
eram la baie şi a încercat s-o otrăvească pe Evelyn. Du-te la 
bucătărie şi uităte afară să vezi ce s-a întâmplat cu câinele 
acela turbat de alături, când l-am hrănit cu băutura destinată lui 
Evelyn. E învăţătură de minte... 

47 

Tweed cobori din Mercedesul pe care Newman îl parcase 
în faţa vilei Rose Bower. Privi în jur, ochiul său experimentat 
judecând securitatea - sau lipsa siguranţei - acestei amplasări. 

Newman încuie maşina şi aşteptă cât timp Tweed se duse 
la locul unde se oprise Buchanan. 

— Eu intru acum. Voi face tot posibilul să o conving să fiţi 
prezent, dar nu garantez nimic. Va veni cineva în curând să vă 
anunţe. 

— Depinde de dumneavoastră. Eu voi aştepta aici, replică 
Buchanan. 

Tweed se uită la Warden care era gata să se dea jos din 
maşină. Avea deja carneţelul în mână. 

— Nu cred că prezenţa dumneavoastră ar ajuta la 
interogatoriu, îi zise cu răceală. 

— Cu alte cuvinte, vreţi să stau în maşină ca un câine de 
pază? 

— Dacă doriţi s-o luaţi aşa, da. 

Pe când se îndepărta, Tweed era sigur că Buchanan îşi 
reprimase un zâmbet. Butler ieşise din vilă şi vorbea cu 
Newman. 

Ascultă cât timp Butler îi vorbi despre încercarea de 
atentat la viaţa lui Evelyn. În aparenţă, părea neafectat de 
incident. 

— Unde e Peggy Vanderheld? 

— Nield o ţine sus, în dormitorul de oaspeţi, care se află în 
spate, îi spuse Butler. Vă aşteaptă. 

— Atunci ar fi mai bine să nu întârzii... 


Uşa salonului era închisă când intră în vilă. Urcă în fugă 
treptele înguste. Nield îl întâmpină în capul scărilor şi-i indică o 
uşă închisă. 

— Acolo este. Aţi auzit despre încercarea de asasinat 
asupra lui Evelyn Lennox din această după-amiază? Bun. Şi, îşi 
cobori tonul, afurisitul de Butler i-a spus lui Vanderheld. S-a 
gândit că ar mai înmuia-o pentru dumneavoastră. E o tipă dată 
naibii. 

— Rămâi în alertă aici pe palier, dar nu lângă uşă. Mă 
aştept la o altă încercare - poate asupra vieţii ambelor femei, de 
îndată ce vor afla că Evelyn e încă în viaţă. 

— Cum ar putea? 

— Habar n-am. Dar vor şti... 

Tweed ciocăni la uşa închisă. O voce plăcută de 
americancă strigă „Intră”, iar el pătrunse într-un dormitor mic, 
cu un tavan înclinat, cu grinzi, şi închise uşa. La orice s-ar fi 
aşteptat, dar la aceasta nu. Peggy stătea cocoţată într-un pat 
dublu, cu picioarele-i bine făcute strânse sub fusta mini, sânii 
strânşi într-o bluză pe corp, cu primii trei nasturi descheiaţi. Se 
părea că nu purta nimic pe dedesubt. Sprijinită de o pernă, îl 
studia pe Tweed. Păru-i des şi negru era răsfirat pe pernă. 
Încearcă să mă seducă, gândi Tweed. 

— Sunt anchetator şef al Companiei de Asigurări General 
& Cumbria. Cercetez moartea lui Ed Riverton din Helsinki care a 
avut o poliţă de asigurare la noi. De asemenea, moartea Sandrei 
Riverton care avea şi ea o poliţă la noi. Pot sta jos? 

— Puteţi să vă aşezaţi pe marginea patului, dacă doriţi. 

— Cred că un scaun ar fi mai confortabil. Mulţumesc. 

— Cum credeţi că aş putea fi de folos? 

— Cercetarea şi-a lărgit sfera. Ca să ajungem la adevăr, 
tre buie să cercetăm compania pentru care aţi lucrat INCUBUS. 
Din întâmplare, într-o maşină de afară se află inspectorul şef 
Buchanan de la Noul Scotland Yard. Dumnealui se ocupă de 
cazul Sandrei Riverton. Aş vrea să fie prezent, dacă sunteţi de 
acord. 

— Să vină. Dacă nu-l plac, vă voi spune, şi se poate căra. 

— El n-o să vă pună întrebări. Tweed deschise uşa, ÎI 
strigă pe Nield şi reintră în cameră. Vanderheld se dădu-se jos 
din pat şi îşi peria părul în faţa unei oglinzi de perete. Işi aranjă 


fusta scurtă, se aşeză într-un fotoliu, picior peste picior, tocmai 
când Buchanan intra. 

— Dumnealui este inspectorul şef Buchanan, îl prezentă 
Tweed. Este aici doar ca observator. 

O clipă, Buchanan rămase nemişcat, ochii săi întâlnindu-i 
pe-ai lui Vanderheld, apoi înaintă, întinzând mâna. 

— Domnişoară Vanderheld. 

Mâna ei frumoasă era surprinzător de rece, strânsoarea, 
fermă. 

O femeie formidabilă, gândi Buchanan în timp ce alese un 
scaun într-un colţ, în afara razei ei de vedere. Avea cei mai 
irezistibili ochi negri, iar când vorbi, îi găsi vocea foarte 
feminină, ademenitoare. Bluza descheiată îi scotea în evidenţă 
gâtul frumos, dar Buchanan mai observă trăsăturile frumoase, 
bărbia puternică. 

— Deci, cercetaţi întregul sistem INCUBUS, începu ea, 
adresându-i-se lui Tweed. În acest caz, poate că am lucruri 
interesante să vă spun. Hauser conduce întregul sistem 
mondial. Personal. Dacă dispare acel ticălos, INCUBUS-ul cade. 

— Dar directorii generali? Întrebă Tweed. 

— Simpli curieri cu titluri măreţe. Buzele i se strâmbară. 
Luaţi-l pe Adam Carver. Vicepreşedintele Departamentului de 
Operaţiuni Bancare! Nu poate cumpăra nici măcar o tarabă cu 
crenvurşti fără asentimentul lui Hauser. El e doar un om de 
faţadă, care vorbeşte mieros despre o afacere ce e deja 
aranjată de Hauser. Pentru aceasta este plătit cu trei sute de mii 
de dolari pe an. Încă un lucru despre Adam - lui Hauser îi place 
să aibe un englez bine educat în spatele său la care să apeleze. 
De ce? Deoarece Hauser s-a ridicat din nimic în California, a 
avut parte de puţină educaţie. Câteodată mă întreb cum îşi 
petrece zilele Adam când nu seduce vreo târfă. 

Tonul îi era maliţios. Tweed se întrebă dacă Adam nu-i 
acordase suficientă atenţie. 

— Ce ziceţi de Frank Galvone? Întrebă el. 

— Frank! Vocea ei picura dispreţ. Ştiţi că era o lepădătură 
pe străzile din Chicago când l-a angajat Hauser? 

— Da. Ocupaţia: hoţ de buzunare profesionist, bărbat 
care-şi foloseşte forţa fizică. 

Vanderheld păru surprinsă. 


— Se pare că ştiţi destule. N-aţi avut o persoană în 
interior? 

— Din nefericire, nu, replică Tweed imediat Dar mi-am 
făcut datoria. Vă rog, continuaţi - vorbeaţi despre trecutul lui 
Galvone, munca sa la INCUBUS. 

— Oficial, el e vicepreşedinte al Departamentului 
Planificări Strategice. Aceste titluri se schimbă după bunul plac 
al lui Hauser. Alţi trei sute de mii de dolari pe an pentru un alt 
curier. El e securea lui Hauser, dar, din nou, nu poate face un 
duş fără încuviințarea acestuia. El zboară mult prin lume. 
Sandra Riverton mi-a spus că, atunci când Galvone a vizitat 
cartierul general de la Norwich, toţi tremurau din cap până-n 
picioare. El este cel care-i terorizează, care menţine personalul 
în tensiune. 

Buchanan se aplecă în faţă. 

— Aş putea pune o întrebare? 

Vanderheld îl privi şi-i zâmbi vag. 

— Depinde de întrebare, şefule. 

Tweed scoase un oftat de uşurare în sinea sa. Cu 
siguranţă că ea aproba maniera politicoasă, liniştită a 
inspectorului şef. 

— Aţi menţionat-o adineauri pe Sandra Riverton. Ea vizita 
oraşul Helsinki când aţi avut această conversaţie? 

— Nu. A fost la telefon. Avusese o lungă întrevedere cu 
Frank. 

Mi-a spus că e extenuată după această întâmplare. 
Aceasta s-a întâmplat în Norwich. El o interogase fără 
întrerupere cu privire la meseria ei, oricare ar fi fost aceasta. El 
a stat câteva zile, dar nu cred că l-a mai revăzut. 

— Mulţumesc. Aş vrea ca toţi cei pe care îi întâlnesc să 
răspundă cu asemenea precizie. 

El se reaşeză în fotoliu, retrăgându-se din conversaţie. 
Tehnica de interogatoriu a lui Tweed îl intriga: felul în care se 
folosea de furia ei de a fi fost concediată pe neaşteptate, fapt la 
care el, cu inteligenţă, nu făcuse referire. 

Se relaxă, ascultându-l pe Tweed punând următoarea 
întrebare: 

— În Helsinki, i-aţi menţionat lui Bob Newman un anume 
domn Popescu. 


— Nicolae Popescu e o târâtură. L-am văzut o dată când 
tocmai sosise în Helsinki, cu luni în urmă. Urcam cu liftul spre 
acoperiş, uşile s-au deschis şi l-am văzut. Hauser s-a deplasat 
într-un anume fel spre a-l ascunde privirilor, iar eu am apăsat pe 
butonul de coborâre înainte ca Hauser să mă vadă. Nu ştiu de 
ce, dar am simţit că nu trebuia să-l văd. 

Tweed scoase un plic, extrase câteva fotografii pe care 
înainte i le arătase lui Buchanan la Park Crescent. i le înmână lui 
Vanderheld, iar ea îşi trase scaunul în faţă, astfel că genunchii 
lor aproape se atingeau. Buchanan urmări efectul apropierii lor 
asupra lui Tweed. Nici-o clipire. Ea le frunzări la iuţeală. Toate 
mişcările îi erau energice. 

— Acesta! zise, dându-i înapoi o poză. 

— Sunteţi sigură? 

Tweed tinu fotografia în sus, astfel ca Buchanan să vadă 
poza aleasă. Poza lui lon Mănescu. 

— Sigur. Am zis că-i o târâtură. Îţi dădea fiori. Nu era 
cineva de care să-mi placă să-l întâlnesc pe o alee întunecoasă. 
Făcu o pauză. Ascultaţi, când se va termina acest interogatoriu, 
voi mai fi protejată? Mai exact, va mai sta Pete Nield cu mine 
atâta timp cât Hauser rămâne în libertate? 

— Da, răspunse prompt Tweed. Aveţi garanţia mea 
personală. Ce v-a făcut să întrebaţi? 

Peggy căută sub cuvertura care acoperea patul şi scoase 
o pungă mare de polietilenă ce conţinea un dosar verde. l-I dădu 
lui Tweed. 

— Am luat câteva probe doveditoare când m-a concediat 
Hauser după toţi aceşti ani. Aceea e o fotocopie a dosarului 
referitor la Popescu. Un nume ridicol, dar el e orice altceva în 
afară de ridicol. Când Hauser mi-a dat dosarul să-l pun în seif, 
mi-a spus că Popescu e austriac. Vă întreb eu acum! Austriac - 
mie-mi sună al naibii de româneşte. Acel dosar consemnează că 
vorbeşte o engleză bună, că a fost ataşat la o ambasadă 
oarecare din Londra timp de un an. Naţionalitatea ambasadei e 
radiată, înţelegeţi acum de ce m-am asigurat de protecţie? 

Tweed zâmbi, privind ochii negri care-l fixau la rândul lor. 
Aproape hipnotic. 

— Aţi vrut să fiţi sigură de mine înainte să-mi daţi dosarul. 
Foarte inteligent. În ciuda arşiţei din dormitorul claustrofobic, el 
îşi păstra vocea neoficială. Doar în teorie, să presupunem că 


Hauser a fost capabil să organizeze o crimă. Ar angaja el un 
străin, un ucigaş plătit? 

— Credeţi că el a făcut-o? 

— In acest moment e o teorie. 

Ea se aşeză pe scaun, îşi azvârli pantofii din picioare, 
apucă ambele braţe ale fotoliului cu mâinile, îşi încrucişă 
picioarele, iar laba unui picior atinse pantalonii lui Tweed. El se 
prefăcu că nu observă. Chipul ei devenise ca dăltuit în piatră. 

— Nu mai răspund la nici-o întrebare. Mă implică şi mai 
mult. Am crezut că va fi şi Robert Newman prezent. Aşa mi-a 
transmis Pete. 

— Ce e în neregulă? Întrebă Tweed încet. 

— Dumneavoastră. Sunteţi un fel de agent de asigurări, 
dacă asta sunteţi cu adevărat. Îl privi pe Buchanan. lar stând 
acolo e un detectiv de rang înalt. Dacă ar fi prezent un reporter, 
cineva într-adevăr neimplicat, care să nu poată fi intimidat, 
atunci, poate, aş vorbi. Aranjaţi acest lucru sau tăceţi. 

— Daţi-mi voie o clipă, zise Tweed amabil. Am crezut că 
vă veţi simţi copleşită de trei persoane. 

Se duse la uşă şi o deschise, astfel că Vanderheld putu 
auzi cum îl striga pe Nield să-l aducă imediat pe Newman. 
Aşteptă până când Newman apăru, cu cămaşa deschisă la gât şi 
cu mânecile suflecate până la cot. Îl introduse fără un cuvânt. 

— Bună, Peggy, o salută Newman cu un zâmbet 
caraghios. 

Se sprijini de zid, îşi încrucişă braţele la piept, puse un 
picior peste celălalt, imaginea relaxării. 

— Dă-mi o ţigară, Bob, şi poate mi-o vei şi aprinde, zise 
Vanderheld. 

Amabil, Newman îi întinse ţigara. Ea trase un fum şi apoi 
scoase un rotocol de fum. 

— Acum m-am relaxat. Îl privi pe Tweed. Ce spuneaţi? 

— Presupunând că Hauser ar dori să organizeze o crimă 
sau o serie de crime, ar angaja un străin, un asasin profesionist? 

— Nu, niciodată. Ar face totul în familie - expresie pe care 
deseori o foloseşte cu referire la INCUBUS. Poate un director 
general, poate pe cineva profesionist, dar pe statul de salarii. 
Astfel, el deţine controlul desăvârşit, deoarece îi plăteşte 
regeşte. Cu siguranţă, este cineva din interior, aproape de vârf. 


— Deci, interveni Newman, îţi voi pune iarăşi întrebarea 
pe care ţi-am pus-o în apartamentul din Helsinki înainte de a te 
muta la Omo, sub pază, salvându-ţi probabil viaţa. Amin-teşteţi 
de Anna Jarva, biata femeie ucisă pe platforma de scânduri, 
femeia care s-a întâmplat să fie îmbrăcată exact ca tine, care a 
călătorit cu acelaşi tramvai numărul patru. 

— Ce întrebare? 

Acum toată atenţia îi era îndreptată asupra lui Newman. 
Buzele ei roşii, cărnoase, erau puţin desfăcute, scoțând la iveală 
vârful limbii. Dumnezeule! gândea Buchanan, îţi place, 
într-adevăr, să stârneşti bărbaţii, să te asiguri că ai încă puterea 
s-o faci. 

— Poţi verifica din însemnări, întrebă Newman, cine a fost 
prezent în Helsinki în noaptea în care Ed Riverton a fost ucis? 
Cine - cu condiţia să fie acelaşi om - a absentat din Helsinki în 
următoarea noapte, când Sandra Riverton a fost ucisă în 
Suffolk? Sau însemnările, poate jurnalul tău, sunt încă încuiate 
în acea bancă din Helsinki de care mi-ai vorbit? 

— N-am nevoie de însemnări. Se lăsă pe spate, 
arcuindu-şi pieptul. Am memorie fotografică. De aceea m-a ţinut 
Hauser cinci ani. El nu putea suporta o secretară personală care 
trebuia să caute mereu în dosare. 

— Încă ascult, o asigură Newman. 

— Adam Carver e persoana. El a fost în Helsinki în 
noaptea când a fost sugrumat Riverton. A doua zi a zburat 
undeva, habar n-am unde. 

— Altcineva? insistă Newman. 

— Frank Galvone. Îmi amintesc că, atunci când am părăsit 
clădirea, am văzut o lumină în biroul său. A spus că lucrează 
până târziu. A doua zi a plecat pentru patruzeci şi opt de ore. 
Când s-a întors părea epuizat. 

— Asta-itot? 

— Nu, nu este. Nicolae Popescu era pe un pat la Nivelul al 
Cincilea. Uşa îi era întredeschisă - era o noapte rece, îngheţată. 
Pe coridor, arşiţa era groaznică. L-am zărit când am dus nişte 
dosare în seif. 

— Şi a doua zi? insistă Newman. 

— A trebuit să livrez câteva documente importante pentru 
a prinde zborul de la aeroportul Helsinki. L-am văzut stând la 
coadă să prindă un zbor direct spre Londra. 


— Peggy, memoria ta e absolut extraordinară. Eşti sigură 
de toate aceste fapte? 

— Aşa e, şefule. Exact astea sunt, cum v-am spus. Fapte... 

— Ne lasă exact unde eram, zise Tweed pe când cobora 
scara. Trei suspecți potenţiali. 

— Nu chiar. Nu pot dovedi, dar cred că l-am identificat pe 
ucigaş, zise Newman mânios. 

— Şi cum ai reuşit? 

— Întrucât nu pot fi încă sigur, nu voi mai spune nimic. Şi 
eu pot fi criptic, Tweed. 

Paula îi întâlni în hol. În drum spre vilă, Tweed o 
convinsese că prea multe persoane ar putea-o îngrozi pe 
Vanderheld. Ceea ce nu era motivul real: Işi dăduse brusc 
seama că prezenţa unei alte femei atrăgătoare ar putea-o face 
pe Vanderheld să fie reţinută. După vizita ce i-o făcuse în 
apartamentul din Helsinki, Newman o descrisese ca pe o 
„centrală energetică de sex...” ` 

— Cum V-aţi descurcat cu ea? Intrebă Paula, emoţionată. 

— Aşa şi-aşa, replică Tweed. Simt că ai altceva în minte... 
Se întrerupse când Butler apăru din salon. Harry, vreau să-i spui 
inspectorului şef Buchanan tot ce s-a întâmplat cu Evelyn. Du-l 
în grădina din spate şi arată-i starea acelui câine. Dă-i o mostră 
de lichid pentru oamenii lui de la judiciar. 

El dădu din cap afirmativ către Buchanan care-l urmă 
încet pe scări, fixându-şi în minte amplasarea generală a vilei 
Rose Bower. În timp ce Butler se duse la bucătărie, Tweed o 
urmă pe Paula în salon. Evelyn, care le auzise vocile, umplea 
paharele cu suc de chitre. 

— Mi s-au uscat şi oasele, recunoscu Tweed când se 
aşeză. Mulţumesc. Vă simţiţi mai bine după incidentul acela care 
v-a zdruncinat nervii? Numele meu e Tweed. 

— Mult mai bine, domnule Tweed. Dacă mă veţi scuza o 
clipă, vreau să mai aduc puţin suc. Am dus pahare afară, la 
sergentul Warden. 

— Ce s-a întâmplat, Paula? Întrebă Tweed când rămaseră 
singuri. 

— Vreau să-i arăţi acea fotografie a Irinei Serov pe care 
n-ai vrut să-mi spui de unde o ai. 

Tweed mai bău câteva înghiţituri de suc de chitre, 
gândinduse la cererea ei. i se dădu-se poza în secret de către 


generalul Rebet, în timpul şederii lui la hotelul Moscova din 
Leningrad. Deoarece disidentul fusese colonel în KGB, dorise ca 
această abatere să fie ţinută secretă. Tipic rusesc. 

— De ce lui Evelyn? Întrebă el. 

— Deoarece am discutat despre păţania ei cât ai fost sus. 
Ceva din descrierea pe care mi-a dat-o în legătură cu falsa 
cosmeticiană m-a făcut să mă gândesc la această poză. Nu este 
nevoie ca ea să afle cine e. 

— O să mă mai gândesc. Nu văd de ce ar risca Hauser să 
aducă o asemenea persoană în această ţară. Buchanan nu 
trebuie să ştie de această poză. Am fost atent să n-o vadă. 
Dumnezeule, sper să greşeşti. Vocea lui coborî. Vanderheld ne-a 
spus că Mănescu a vizitat Anglia de mai multe ori. Un gând 
îngrozitor. 

Se opri din vorbă când Evelyn reapăru cu o cană de suc 
proaspăt de chitre. O lăsă să-i reumple paharul. A vorbi mult e o 
treabă care-ţi face sete pe o arşiţă de după-amiază târzie. 

— Domnişoară Lennox, începu el, am aici o poză la care aş 
vrea să vă uitaţi. Cândva, poate aţi văzut această femeie prin 
împrejurimile Walberswickului. 

Paula rămase în picioare lângă Evelyn cât timp aceasta 
examină fotografia. Se încruntă, îşi ţuguie buzele, o privi de la 
distanţă. 

— Nu prea cred, zise în cele din urmă, deşi ceva îmi este 
familiar la ea. 

— Puneţi poza pe masa aceea, îi sugeră Tweed. Apoi 
folosiţi-vă degetele să acoperiţi părul brunet şi să vedeţi doar 
chipul. 

El mai luă o înghiţitură de suc. Chiar în interiorul umbrit, 
temperatura era ridicată. Privi în jurul camerei confortabile, 
mobilată cu scaune acoperite cu creton şi perdele asortate. 
Normal, lui îi displăcea materialul, dar se potrivea cu tavanul în 
grinzi, cu căminul mare din cărămidă. 

— A naibii să fiu, exclamă Evelyn. Acum sunt sigură că e 
acea cosmeticiană mizerabilă care a încercat să mă otrăvească. 
Părul ei blond, oxigenat m-a indus în eroare - făcând-o să pară 
altfel. Cine este? 

Tweed era pregătit pentru acea întrebare. 


— O femeie căutată pentru implicare în escrocherii cu 
asigurări. Aceasta e prima dată când recurge la o tentativă de 
crimă. Nu v-aţi scos recent o asigurare pe viaţă, nu? 

— Nu, n-am făcut-o. De ce oare credeţi că a venit, 
alegându-mă pe mine? 

— Poate este ceva legat de ceea ce a spus. S-a rătăcit, a 
ajuns la o adresă greşită. Dar aş aprecia, dacă nu i-aţi menţiona 
faptul lui Peggy Vanderheld. Nu putem fi siguri de nimic, aşa că 
e important să o ţinem agitată - în alertă. Desigur, acea falsă 
cosmeticiană ar fi putut veni de la departamentul de asigurări al 
INCUBUS-ului: Fratemity. & Equality. 

Regretă că nu se gândise la acea explicaţie mai devreme. 
Probabil că arşiţa mi-a înceţoşat mintea, gândi el. Buchanan 
intră în cameră urmat de Newman. 

— Nu fiţi îngrijorată, domnişoară Lennox, o asigură el. Nu 
mă aflu aici ca să mai pun încă o mulţime de alte întrebări, doar 
una. Scoase un nasture mare şi i-l arătă. Aţi lucrat în Helsinki o 
perioadă destul de lungă, din câte înţeleg. L-am trimis înapoi pe 
sergentul Warden să cerceteze podeaua răvăşită a clopotniţei 
unde a fost ucisă Sandra Riverton. Pot fi văzute aţe ataşate de 
nasturele care are simbolul cailor de poştă pe el. Bănuiesc că 
s-a rupt de la o îmbrăcăminte englezească groasă, atunci când 
Riverton se lupta pentru viaţa ei. Ştiţi pe cineva din Helsinki 
care să poarte asemenea îmbrăcăminte? 

— Hauser poartă, iarna. El cumpără o mulţime de haine 
englezeşti. Şi n-a fost pe-aici groaznic de frig când a murit sora 
mea? 

— A fost, interveni Newman posac. Mă pot uita la 
nasturele acela? Mulţumesc. 

— Mai purta şi altcineva din Helsinki acest tip de 
îmbrăcăminte, îşi aduse aminte Evelyn. De ce cred că a fost un 
străin? 

— Dumneavoastră să-mi spuneţi, îi sugeră Buchanan. 

— N-are rost. Nu o va readuce la viaţă. 

— E singura probă palpabilă, remarcă Buchanan, luând 
nasturele înapoi. N-am întrebat-o pe Vanderheld - ea este 
americancă şi nu sunt sigur de ea. A vorbit cam prea mult. Dacă 
vă aduceţi aminte de posesorul unei alte asemenea haine 
groase, poate mă veţi suna la acest număr. 


Îi dădu o carte de vizită, se îndreptă spre Volvoul său, pe 
aleea din grădină. Tweed mai luă o gură de suc, îi mulţumi lui 
Evelyn şi ieşi în arşiţă. 

— Sunt îngrijorat, îi spuse lui Newman pe când mergeau 
printre gardurile vii. Nield a raportat că l-a identificat pe 
Mănescu în maşina aceea pe care a ajuns-o din urmă pe 
motocicletă. Acum Evelyn e sigură de prezenţa lrinei Serov în 
zonă. Hauser pregăteşte, într-adevăr, ceva foarte urât. Pe când 
se întorceau la Londra, urmaţi de Buchanan şi Warden în Volvo, 
Tweed îi puse lui Newman întrebarea ce nu-i dădea pace. 

— Ai spus că ai identificat asasinul dintre cei trei suspecți 
prezentaţi de Vanderheld. Aş putea întreba ce anume ţi-a dat 
cheia enigmei, presupunând că ai dreptate? 

— Ceva din ce-a spus Buchanan la Park Crescent înainte 
ca noi să plecăm în Finlanda. Te mândreşti cu memoria ta, aşa 
că reaminteşte-ţi acea conversaţie. 

48 

BOMBA IRA RATEAZĂ TINTA SOUTHAMPTON 

Hauser citi cu satisfacţie titlul articolului din ediţia târzie a 
gazetei Evening Standard pe care o cumpărase Galvone la 
reîntoarcerea sa din oraşul Hampshire. Povestea ce urma relata 
cum bomba fusese plasată într-un magazin gol, aflat alături de o 
bancă particulară Street & Braithwaite. Presupunerea era că ei 
speraseră să-şi croiască drum pentru a pătrunde în bancă şi a 
fugi cu o sumă uriaşă de bani gheaţă pentru a rotunji fondurile 
IRA. Reporterul teoretiza că bomba detonase nu destul de 
aproape de zidul vecin al băncii. 

— Ai procedat bine, Frank, zise el, aruncând ziarul pe 
biroul din cabinetul său de la Livingstone Manor. 

— Probabil că i-am speriat de moarte pe directorii băncii, 
încuviinţă Frank îngâmfat. 

— N-ai terminat încă, i-o trânti Hauser în timp ce Galvone 
se pregătea să iasă din cameră. Dar, mai întâi, vino jos cu mine, 
în camera cu hărţi... 

În labirintul pivniţei, descuie o uşă şi îi făcu semn lui 
Galvone să-l urmeze. Străbătu camera goală până la o hartă de 
perete uriaşă a Europei şi a Rusiei. Ace cu gămălie roşie erau 
înfipte în diferite oraşe: Varşovia, Budapesta, Sofia, Belgrad şi 
Bucureşti... 


— Acestea arată locul unde vor detona următoarele 
explozii majore. Unităţile pe care vreau să le preiau vor fi 
nerăbdătoare să-mi fie vândute înainte să zboare în aer. Trebuie 
să creăm dezordine înainte de a instaura controlul american. 

— De ce Belgrad? 

— Trebuie, într-adevăr, să te menţii la curent cu situaţia, 
Frank. Asta, dacă mai vrei să-mi fii de vreun folos. Zâmbi. Eu 
n-am niciodată probleme cu Adam.  lugoslavia se 
dezmembrează. Provincia Slovenia ţipă după independenţă. 
Întotdeauna trebuie să muncim ca să ne câştigăm pâinea. 

Vorbea ca şi cum ar fi fost o problemă normală de afaceri. 
Faptul că bombele vor fi fixate să explodeze la ora prânzului în 
zilele de lucru - când vor fi maximum de pierderi - era pentru 
Hauser o încercare evidentă de a provoca mai mult haos. 

— Cealaltă treabă pe care o ai, continuă el, este să dublezi 
paza aici, la Livingstone Manor. Am sentimentul că Tweed va 
ajunge să afle că sunt aici. El e periculos, dar, ei bine, la fel sunt 
şi eu. Mişcă-ţi picioarele, Frank. 


Probabil era la fel de bine că Marler era imun la arşiţă. 
Petrecu o zi activă pregătindu-se pentru asaltul explorator 
asupra reşedinţei Livingstone Manor. Planifică să treacă de pază 
la ora trei dimineaţa. Atunci nivelul moralului era întotdeauna 
cel mai scăzut, paznicii de serviciu erau obosiţi. Petrecu mult 
timp în cartierul londonez East End. La o adresă deloc sănătoasă 
de pe Old Kent se întâlni cu Alfred Higgins cu care-şi dăduse 
întâlnire. 

Alf Higgins, după cum era cunoscut de colegii din lumea 
interlopă, poseda un mic atelier de ceasornicărie. Făcea destule 
afaceri legale pentru a împiedica poliţia să-l târască prin 
interogatorii. Îndemânarea reală a lui Alf consta în cunoştinţele 
lui privind sistemele moderne de alarmă şi securitate. Era, de 
asemenea, un lăcătuş foarte priceput, ceea ce era un eufemism 
pentru a sparge lacăte şi a deschide uşile caselor, seifurilor ce 
se presupun a fi invincibile. Marler îi folosise cunoştinţele în 
câteva ocazii ilegale şi ştia că este un client şiret. De asemenea, 
ştia că va trebui să asculte acelaşi logos. 


— Staţi jos pe acel fotoliu, domnule’ Enderson. E, 
într-adevăr, confortabil, îşi salută Alf clientul. 'Enderson nu e 
numele dumneavoastră real, sunt sigur de asta. 

Marler privi fotoliul vechi din camera slab luminată, din 
cauza ferestrelor murdare de funingine. În schimb, se cocoţă pe 
un scaun de lemn lustruit şi-şi încrucişă braţele. 

— Henderson am spus, Henderson e. Exact ca data 
trecută. Vreau să pătrunzi într-un conac mare de ţară care e 
foarte păzit. De bărbaţi, de sistemele de securitate cele mai 
recente... 

— Instalate de cine? ` 

— O firmă englezească. Işi cunosc meseria. 

Alf, pe un balansoar vechi, se scărpină în claia de păr 
cărunt. Ar avea nevoie de o tunsoare, gândi Marler - l-ar face să 
semene a fermier. Ceea ce ar fi tocmai bine, întrucât vor călători 
împreună prin Suffolk. Era un bărbat mărunt de statură, cu brațe 
şi picioare slabe. Faţa îi era ca o nucă, zbârcită şi maronie. 
Vârsta, imposibil de ghicit - undeva între patruzeci şi şaizeci de 
ani. Cea mai frumoasă parte a sa erau mâinile cu degete lungi, 
sensibile. Dăscăleala începu. 

— Aţi spus: „Vreau să intri în”. Îmi cunoaşteţi regulile, 
domnule Enderson. Eu niciodată nu intru. În felul ăsta, n-am 
„intrat” niciodată, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun. Bine? 
Chicoti de mica lui glumă. Eu mă asigur că dumneavoastră 
pătrundeţi în acel conac de ţară. Vă ofer echipamentul necesar 
pentru a deschide uşor orice încuietoare. Dar eu rămân în 
maşină cât încălcaţi legea. Eu o respect şi nu vreau să fiu găsit 
pe proprietatea cuiva. 

— Înţeleg, zise brusc Marler. Ce echipament? Accentuez 
faptul că locul e ca o fortăreață. 

— Costă mai mult dacă e aşa. Despre biştari vorbim mai 
târziu. Vreţi nişte bere? E teribil de cald. 

— Nu, mulţumesc, replică Marler, observând paharul 
unsuros din care bea Alf. Ce echipament? repetă el. 

Cocoţat pe un taburet, ca un spiriduş, Marler purta un 
costum vechi, uşor, de culoare bleumarin. Nu se vedea murdăria 
pe el. Privi în jurul camerei pline de vechituri. Cândva, probabil, 
camera fusese bar. În spatele gazdei se afla o tejghea pătată, 
de lemn, tejghea aproape plină de ceasuri vechi din care 
niciunul nu părea să funcţioneze. Pe rafturile din spatele 


tejghelei erau îngrămădite mai multe ceasuri vechi de masă şi 
de mână. Podeaua era acoperită cu piese desperecheate, cutii 
de unelte cu capacele deschise. Cu greu se puteau găsi câţiva 
centimetri pătraţi de spaţiu liber. Ceea ce făcea aproape 
imposibil ca poliţia să cerceteze locul. Semăna cu a trece prin 
sită depozitul de gunoaie al primăriei. 

— Sunt două tipuri de încuietori de siguranţă, zise brusc 
Alf. Aceşti tipi de la pază cred că fac o încuietoare complicată 
care să-i ţină pe toţi afară. Este chiar invers. Ei cred că, dacă 
folosesc multe zăvoare, îşi justifică salariul gras. Mai este şi 
încuietoarea cu combinaţie - peste care dai la majoritatea 
seifurilor în perete. Ajung la asta într-un moment - dar să 
vedem, mai întâi, ce facem când suntem în impas. 

Higgins purta o haină de pânză, cu buzunare mari, 
surprinzător de curată. Căută în buzunarul din dreapta, scoase 
trei chei aparent obişnuite, de mărimi diferite. Doar culoarea era 
deosebită, aveau o tentă fluorescentă. Arătă cu capul spre uşa 
ce ducea direct la stradă. 

— Luaţi astea, deschideţi uşa. Ele nu sunt cheile potrivite. 

Marler privi uşa grea din lemn. Avea trei lacăte. Higgins 
credea în propria sa securitate. Dar mai erau şi patru zăvoare 
mari care fuseseră trase imediat după ce Marler îşi prezentase 
cererile. Luă cheile şi îl privi pe Higgins. 

— Şi acum ce urmează? 

— Ţineţi în mână chei magnetice. Una dintre ele se va 
strecura înăuntrul oricărui lacăt de siguranţă. Mânuiţi cheia cu 
grijă, vedeţi ce se întâmplă. 

Marler ridică din umeri, părăsi scaunul fără spetează şi 
merse la uşă. Mai întâi, trase cele patru zăvoare. Luând cele trei 
chei, o ţinu pe fiecare aproape de lacătul de sus, găsi una care 
părea mărimea bună, o introduse şi o mânui cu grijă, aşa cum 
fusese instruit. Auzi lacătul deschizându-se. Alese o altă cheie 
pentru al doilea lacăt, execută aceeaşi manevră şi, din nou, auzi 
lacătul deschizându-se. Aceeaşi cheie merse şi la lacătul de jos. 
Întoarse clanţa şi placa grea din lemn se deschise. 

— Dumnezeule! zise el ca pentru sine. 

— Ar fi mai bine să o închideţi, zise Higgins, părăsindu-şi 
balansoarul. 

Ţinea în mână un lanţ de chei, încuie lacătele şi puse 
zăvoarele în poziţia închis. Mişcându-se uşor în pantofii de sport, 


se aplecă în capătul îndepărtat al tejghelei, dădu la o parte un 
maldăr de cutii şi scoase la iveală un seif mare. 

— Îmi ţin toţi banii în el, nu? Îi puteţi avea, dacă-l 
deschideţi. Asta v-ar putea ajuta. 

Din buzunarul din stânga, scoase un instrument mic, 
circular, cu o bază groasă. li arătă lui Marler celălalt capăt. Era 
gol, părea să fie dotat cu o serie de caneluri de dimensiuni mici. 
Higgins i-l dădu lui Marler. 

—  Incercaţi-vă norocul. Introduceţi capătul gol în 
combinaţie. Fiţi cu băgare de seamă când îl potriviţi. Când 
simţiţi că a intrat cum trebuie, apăsaţi pe butonul de la bază şi 
aşteptaţi. Seiful acela are cel mai recent lacăt cu inele. 
Compania care-l face îi garantează securitatea. Proşti indivizi... 

Marler se lăsă pe vine, studie un moment instrumentul, 
strecură cu grijă capătul gol în lacătul cu inele, simţi o uşoară 
tragere când se blocă. Apăsă butonul de la bază, îşi strânse 
mâinile şi aşteptă. Auzi zgomote slabe de clic. Foarte rapide, 
unul după altul. Apoi linişte. 

— Ei bine, faceţi ceva, îl zori Higgins. Vă aflaţi acolo unde 
n-ar trebui. Nu întârziaţi. 

Marler întoarse mânerul seifului, deschise uşa şi se uită la 
conţinut. Nimic. Era gol. Higgins se aplecă lângă el, închise 
seiful, răsuci uşor instrumentul la dreapta ca să-l scoată şi-l lăsă 
să cadă în buzunar. 

— Cheile acelea trei... începu Marler. 

—  Magnetice, după cum v-am spus. Deschid lacăte. 
Indivizii care se ocupă cu securitatea îşi fac lacăte din metal, 
cred că sunt mai sigure. Cheile acelea sunt invenţia mea 
proprie. Eu mi leam confecţionat în atelierul de construcţii al 
unui prieten. Câteodată cred că ar trebui să le patentez. 

Chicoti din nou. 

— Şi celălalt instrument complicat? 

— A, ăsta. Higgins păru trist, mai bău nişte bere caldă. 
Mi-ar plăcea să vă spun că l-am făcut eu. Dar ar fi o minciună. L- 
am căpătat de la un prieten yankeu căruia i-am făcut unele 
servicii în Philadelphia. Aş zice că-i foarte scump să-l cumperi. 
Dacă ai şti de unde să-l cumperi. La bază e inclus un mic 
computer alimentat de o mică baterie. O să-i fixez o baterie 
nouă, ca să fie proaspăt pentru dumneavoastră. Costă opt sute 
de biştari toată afacerea, zise el iute. 


— Opt sute de lire! Probabil că glumeşti. 

— Şi trebuie tratat cu grijă. 

— Pot. O voi face. Patru sute de lire. Şi se face al naibii de 
cald aici înăuntru, aşa că hotărăşte-te. M-aş putea duce în altă 
parte. 

— Nu o luaţi razna. Să căpătaţi chei ca ale mele? ŞI 
instrumentul ăla cum îi zice? 

— Cinci sute. Bani gheaţă ca data trecută. 

— Eu fac târgul numai cu bani gheaţă. Ştiţi asta. Cei de la 
impozite ştiu să citească cecurile. Nu pot şti de bani gheaţă, 
dacă nu-i găsesc. Şase sute de lire. Aceasta e ultima ofertă. lată 
uşa. O să v-o deschid chiar eu. 

— Prea bine, Scroogew. Şase sute de lire. O, şi vor fi 
alarme, raze electronice. Sunt sigur de asta. 

— O să mă descurc. Totu-i inclus în cele şase sute de lire. 
Doar pentru că-mi place mutra dumneavoastră. Când? 

— Astă-seară. O să am nevoie de tine la ora unsprezece şi 
jumătate. După căderea întunericului. Intr-un Ford Cortina 
albastru. Să nu mă laşi să aştept. Ai aici un aconto de patru sute 
de lire în hârtii de cincizeci. Şi nu uita să aduci tot echipamentul. 
Acum descuie uşa aceea blestemată înainte să mă sufoc. 

Scurta vizită a lui Marler la apartamentul lui Newman din 
South Ken pe Calea Beresforde se dovedi a fi foarte diferită de 
ceea ce se aşteptase. Newman îl ascultă, auzi despre planul său 
de a pătrunde în Livingstone Manor. 

— ... aşa că, întrucât l-ai vizitat pe Hauser acolo în 
februarie, speram că-mi vei putea da câteva idei despre 
interiorul conacului. Poate îmi desenezi un plan al părţii pe care 
ai văzut-o. 

— Da, o voi face. Newman îşi ridică paharul cu suc de 
fructe şi apoi zâmbi. Cu condiţia să mă laşi să merg cu tine şi cu 
acest Alf Higgins. 

— Aceasta nu era în program... 

— Este acum. Dacă vrei planul. Am observat şi câte ceva 
din sistemul de securitate. Dispoziţia lui Newman se schimbă, 
vocea îi deveni sobră. Nu uita că prietena mea Sandy a fost 
ucisă într-un mod oribil de unul dintre oamenii lui Hauser, iar 
acum sunt convins, de când mi-a spus Tweed ce a declarat 


10 Personaj negativ din romanul lui Dickens Un colind de Crăciun (n. trad.). 


Vanderheld înainte de prezenţa mea la interogatoriu - convins 
că Hauser a dat ordinul pentru executarea lui Sandy. Deoarece 
chiar aşa a fost. 

— Tweed ar spune că eşti prea personal implicat, ca să vii 
cu mine în această călătorie. 

— Personal, sunt implicat până peste cap. Alege. Pot 
desena planul acela, îţi pot spune câte ceva despre pază, poate 
îţi salvez viaţa. N-avem de-a face cu pisicuţe. 

— Mi-am dat seama. 

— Deci, desenez planul? 

— Da, te rog. Sunt de acord. Poate să fie nevoie de 
amândoi să facem treaba. Chiar şi-aşa va fi periculos. Marler se 
duse la uriaşa fereastră boltită a spaţiosului salon victorian. 
Dincolo de perdelele din tul era biserica St Mark, înconjurată de 
copaci şi iarbă. Nu era o privelişte londoneză obişnuită. 

— Acesta e planul, zise Newman după câteva minute. Pot 
desena doar o parte din parter. Se pare că biroul lui Hauser este 
în spate - am văzut deschizându-se o uşă la capătul unui culoar 
lung. Probabil cheia este sufrageria imensă. Când vorbeam cu 
Hauser, l-am observat pe Galvone sprijinindu-se de o uşă 
aproape închisă, situată pe un perete interior, aici... Arătă cu 
stiloul. A închis-o încet. Cred că duce jos la complexul pivniţei pe 
care Monica ni l-a descris în timpul întâlnirii cu Tweed din 
dimineaţa aceasta. 

— Intenţionam să merg cu maşina până la Livingstone 
Manor pentru o recunoaştere rapidă, dar tu ai fost acolo. Au 
câini de pază ce patrulează pe proprietate? 

— Nu, nu cred că au. Par a se baza pe gărzi umane. 
Ferestrele au sistem de alarmă, dar n-am văzut nimic în jurul 
uşii gr-ele de la intrare. Ai grijă, are trei lacăte. 

— Vreun zăvor? 

— Nu, de ce? 

— Mă întrebam doar. Această şampanie rece e bună. 
Lanson? Soiul tău preferat? 

— Eu o găsesc gustoasă. Şi acum, o problemă mai 
serioasă. Propun să mergem înarmaţi. 

— O persoană cu judecată, rosti Marler tărăgănat. Şi eu 
gândesc la fel. Puşca Armalite nu e pentru treaba asta. Işi 
descheie haina de doc tropicală, arătând patul unui Browning 32 
ce se afla în tocul de la şold. Ridicându-şi pantalonul stâng, 


scoase la iveală teaca prinsă cu o curea de piele, mânerul unui 
cuţit de vânătoare ieşind în afară. Căutând în buzunar, scoase 
ceva afară, trecându-l peste degetele mâinii sale drepte. 

— Un box? Intrebă Newman. Te aştepţi la luptă strânsă? 

— Dacă ne-ntâlnim cu cineva, trebuie să-l eliminăm în 
linişte. Işi scoase boxul, îi dădu drumul în buzunar şi-şi ridică 
paharul. Pentru reuşită. 

— Pentru supravieţuire, îl corectă Newman. Şi pentru a 
obţine probe care să-l doboare pe Franklin D. Hauser. 

Cât timp băură, Newman se gândi că ostilitatea obişnuită 
dintre el şi Marler dispăruse. Pentru moment. Poate era de vină 
arşiţa? Telefonul sună. Marler ridică receptorul când Newman 
încuviinţă. Era Tweed. 

— Dă-mi-l pe Newman, te rog. 

— Care este problema? Întrebă Newman. 

— Orice pui la cale, lucrezi pe cont propriu. Să ţii minte 
asta. Şi ai grijă. Prevăd că ne apropiem de criza finală. 

— Tweed îţi trimite dragostea lui, glumi Newman când 
puse jos receptorul. Când, mai exact, declanşăm această 
operaţiune de pătrundere? 

— La ora trei. Fix, dacă vrei... 


— Acum ce mai urziţi? Întrebă Paula. 

Purta o fustă mini din piele de căprioară, de culoare 
deschisă, colanţi roşu deschis, o bluză albă cu mâneci scurte şi 
stătea cocoţată pe marginea biroului său. Atmosfera din 
interiorul cabinetului lui Tweed, de la Park Crescent, era toridă. 
El puse jos receptorul. 

— Doar am verificat. Marler este, într-adevăr, cu Newman 
în apartamentul acestuia. O privi pe Monica. Destul de evident 

— Newman are un Smith & Wesson şi permis de port 
armă. Marler ia un Browning 32. Şi sunt împreună. Se uită la 
Cord Dillon care era cocoţat pe un scaun, într-un colţ. Ai nevoie 
de dovezi, dovezi solide împotriva lui Hauser. 

— Sigur că am nevoie. Ceva cu care Departamentul de 
Justiţie să-l înhaţe pe vecie. Sper că aceste două doamne îşi dau 
seama că, în mod oficial, eu nu sunt aici. 

— Se poate avea încredere în ambele. Remarca este fără 
rost. 


— Când ţi-ai dat seama că Marler urzeşte ceva? 

— De îndată ce Monica mi-a spus că a fost aici 
azi-dimineaţă devreme. Că a scos de la ea toate informaţiile pe 
care le deţine în legătură cu complexul pivniţei de la reşedinţa 
Livingstone Manor. 

— Ai fi putut să-i opreşti, îl acuză Paula. 

— Se pot descurca singuri. Vocea lui Tweed se înăspri. 
Hauser întrece orice regulă a jocului. Terorizează companiile 
care îl interesează ca să-i fie vândute. Transportă explozibile în 
Uniunea Sovietică. Nu vom înlătura un asemenea om, dacă 
acţionăm strict legal. lar el este o ameninţare universală. 

— Eşti neobişnuit de vehement, comentă Paula. 

— Priveşte aceste articole de ziar, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

Întinse diferite ziare pe masă. Arătă cu degetul câteva 
titluri. BOMBE EXPLODEAZĂ ÎN BALCANI, O MAŞINĂ CAPCANĂ 
UCIDE PE CONDUCĂTORUL LIBERAL ROMÂN, HAOS ÎN 
BULGARIA, IUGOSLAVIA SE DEZMEMBREAZA, BOMBA DE LA 
CARTIERUL GENERAL KGB DIN KIEV A UCIS DOUAZECI DE 
PERSOANE 

— De când preşedintele sovietic a îndepărtat restricţiile, 
toată stabilitatea s-a dus, zise Tweed. Europa a devenit un 
vârtej. 

49 

— La vremea asta, Evelyn Lennox nu este decât un 
cadavru ţeapăn, raportă Irina. Care-i următoarea mea sarcină? 

— Ai văzut ziarele. Hauser arătă cu o mână înspre ziarele 
întinse pe masa salonului de la Livingstone Manor. Tocmai ai 
încheiat o sarcină care m-a necăjit de câtva timp. Următoarea ta 
atribuţie? Să agitaţi cazanul care fierbe în Europa şi Rusia. Mai 
precis, în următoarele câteva zile, te voi trimite cu avionul la 
Munchen . De acolo vei controla asaltul asupra Ucrainei. 

— Şi până atunci? 

— Stai ascunsă în apartamentul tău. Hauser îşi scoase 
lanţul de chei, se duse la uşa care ducea la pivniţă, o descuie şi 
cobori. La întoarcere apăsă pe butonul interfonului. Frank, 
mişcă-ţi fundul încoace. În mai puţin de treizeci de secunde. 

Despături bucata de hârtie pe care i-o dădu-se Serov. Pe 
ea era notat numărul de telefon al lui Evelyn Lennox. 
Descoperiseră mai devreme că numărul ei nu figura în cartea de 


telefon, în timp ce era în holul vilei, Irina reţinuse numărul. 
Hauser i-l întinse lui Galvone când americanul, îmbrăcat în tricou 
şi pantaloni largi, năvăli în cameră. 

— Frank, sună la acest număr, cere să vorbeşti cu Evelyn 
Lennox. Probabil că nu are niciun rost. E moartă. 

— Atunci de ce sun? 

— Câteodată nu eşti prea inteligent, Frank. Pentru a te 
asigura că e moartă. _ 

— Şi dacă nu este şi vine la telefon? Imi va recunoaşte 
vocea. A lucrat la cartierul general din Helsinki. 

— Frank, oricât de uimitor ar putea părea, ţin minte acest 
lucru. Dacă ar veni la telefon te-ar recunoaşte, perfect. Asta va 
mări tensiunea. Şi acum, sun-o pe moartă... 

Galvone formă numărul. Sună câtva timp înainte să se 
răspundă. 

— Da, cine e? Întrebă o voce feminină. 

— Aş vrea să vorbesc cu Evelyn Lennox. 

— Chiar cu ea vorbiţi. Cine este la telefon? 

— Nu vindem nimic, zise iute Galvone. Efectuăm o 
cercetare cu privire la ameninţarea din Greenhouse. Locuiţi 
lângă coastă. Care sunt părerile dumneavoastră? 

— Aş vrea să ştiu cu cine vorbesc. 

— Nu vă aud prea bine. Paraziţi. E o linie foarte proastă. 
Voi reveni... 

Galvone puse receptorul în furcă şi-l privi posomorât pe 
şef. Hauser nu era omul căruia să-i placă veştile proaste... 

— Am vorbit chiar cu Evelyn Lennox. l-am recunoscut 
vocea. E tot atât de moartă cât sunt şi eu... 

— Poate chiar mai puţin, i-o trânti Hauser răutăcios. Eşti 
absolut sigur? ` 

— V-am spus. li cunosc vocea. 

— Atunci va trebui să întreprindem ceva decisiv în 
legătură cu ea. Vreau să organizezi o echipă de patru bărbați - 
nu, şase - în două maşini, care să viziteze Rose Bower la miezul 
nopţii. Poate că e sub protecţie. Echipa să fie înarmată cu ce 
folosesc, de obicei, cei de la IRA. Puşti automate Kalaşnikov - şi 
pistoale cu gaze lacrimogene. Vocea îi era tăioasă. Asaltaţi acea 
blestemată de Rose Bower. Tu nu mergi. Alege un conducător 
de echipă foarte dur. După ce şi-a făcut treaba, incendiază locul. 
la benzină. Rose Bower va exploda. La treabă, Frank. 


— Şase oameni luaţi de aici vor diminua securitatea - 
dumneavoastră mi-aţi spus s-o dublez. 

— Fă ce ţi s-a spus! Hauser întinse un deget acuzator spre 
Galvone. Crezi că vreau să am o discuţie cu tine? O pot face cu 
alţi imbecili. 

— Atunci pot aduce câţiva câini să patruleze pe domeniu 
în timpul nopţii? Ştiu un tip din Norwich care ar putea să ne 
furnizeze... 

— Frank! Doar ţi-am spus de nenumărate ori. Foloseşte 
câini, iar paznicii se vor baza pe ei. Ceea ce nepoftiţilor le 
trebuie sunt felii de carne otrăvită şi tot ce vei obţine vor fi câini 
morţi. Eu vreau oameni de pază, care să rămână în alertă, 
flămânzi. De ce mai eşti încă aici? 

Hauser se simţi neliniştit după plecarea lui Galvone. De 
asemenea, tracasat şi hărțuit. De ce? Problema Lennox se va 
rezolva în acea noapte. Lansa cea mai ambițioasă campanie a 
carierei sale, campania de a controla o „casă” din Pacific pînă-n 
Urali, o campanie care era în plină desfăşurare. Aşa că de ce? 

Introdu-se o ţigară nouă în ţigaretul de fildeş, o aprinse şi 
părăsi camera. Merse pe hol spre biroul său şi intră. Pentru a 
alina arşiţa după-amiezii, ferestrele franţuzeşti erau deschise 
spre vasta întindere a terenurilor din spate. leşi afară, cobori 
scările spaţioasei terase de piatră spre pajişte. 

Proprietatea era înconjurată cu un zid de brazi. La capătul 
pajiştei era un eliport circular din beton. Pe ea se afla un mic 
elicopter Sikorsky cu plinul făcut, gata de zbor în orice moment 
şi cu lista piloților de serviciu douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. 

În spatele lui, pe fiecare alee a perimetrului, paznici 
înarmaţi urmau silueta mătăhăloasă de la o distanţă discretă. 

Hauser ajunse la Sikorsky, urcă în el, iar cei doi paznici 
fugiră să i se alăture. Unul rămase în faţă, al doilea îşi făcu drum 
spre locul din spate. Hauser ocupa singurul fotoliu când pilotul 
se prezentă pentru ordine. 

— Hank, îl instrui Hauser, decolează şi zboară peste un loc 
numit Walberswick. Un sat de pe coastă, la nord de aici. 
Roteşte-te pe deasupra lui până îţi spun să te reîntorci aici. 

— Am înţeles, să trăiţi! 


Hauser îşi pusese, în sfârşit, degetu-i gros pe ceea ce-l 
deranja. Din partea lui Tweed nu fusese nici-o reacţie nicăieri. 
Oare ce urzea ticălosul? Devenea obsedat de adversarul său. 


Sergentul Warden năvăli în biroul inspectorului şef 
Buchanan de la Noul Scotland Yard. Tinea strâns două 
documente în mână cu un aer triumfător. 

— Totul e bine, să trăiţi! 

— Ce este bine? lar tu n-ar trebui să alergi atâta pe o 
asemenea arşiţă. Buchanan se lăsă pe spate în vechiul lui scaun 
pivotant din lemn, îşi încleştă mâinile în poală şi continuă pe un 
ton sec. la loc, adună-te şi povesteşte-mi totul. 

— Am obţinut cele două mandate de percheziţie: unul 
pentru apartamentul lui Adam Carver din Chelsea, celălalt 
pentru bârlogul lui Frank Galvone din acel bloc luxos de lângă 
Regent Park. Am putea merge acolo acum. 

— E cam greu în ambele locuri o dată. E o oarecare 
distanţă între ele. 

Buchanan deschise un sertar. Luă o pungă de plastic din 
el, extrase un nasture cu simbolul cailor de poştă, cu câteva fire 
de aţă neagră răsucită în partea metalică din spate. Il ridică la 
lumină. 

— Singura noastră dovadă în ceea ce-l priveşte pe 
ucigaşul Sandrei Riverton. Sunt surprins. 

— Nu vă înţeleg, domnule. 

— Sandra Riverton a fost ucisă aproape în zori, într-o 
dimineaţă de februarie geroasă. Pe o asemenea vreme se putea 
foarte bine ca ucigaşul să poarte o îmbrăcăminte groasă, 
britanică. lar haina aceea, dacă mai există încă, s-ar putea să fie 
foarte bine în Helsinki. 

— E doar o singură cale să aflăm, zise Warden cu o 
înflăcărare neobişnuită. 

— Apoi mai este al treilea suspect pe care l-a menţionat 
Vanderheld în prezenţa mea la Walberswick. lon Mănescu. 

— Un român. Cu siguranţă că el n-ar avea o îmbrăcăminte 
groasă, britanică. 

Buchanan se amuză. 

— Deoarece e străin? Tweed mi-a spus că Mănescu a fost 
ataşat la ambasada română din Londra acum câţiva ani. Ce 


poate face pe cineva să arate mai englez decât o haină groasă, 
britanică? Dar mai este o problemă. 

— Care e aceea, domnule? 

— Am contactat Interpolul, iar cei de-acolo mi-au spus că 
Mănescu este mort. 

— Aceasta este o chestiune spinoasă. Deci, Tweed a 
înţeles greşit? 

— E posibil. Totuşi, unul dintre oamenii săi l-a identificat 
cu certitudine pe lon Mănescu, cu părul tuns scurt, la volanul 
unui automobil din vecinătatea reşedinţei Livingstone Manor 
acum câteva zile. Din câte îl cunosc pe Tweed, pot spune că el 
are de obicei dreptate. A venit timpul să trecem la treabă. 
Apartamentul lui Adam Carver din Chelsea mai întâi. Şi, de fapt, 
Monica, secretara lui Tweed, a dat de urma ambelor adrese 
neînregistrate. 


La Rose Bower, Butler făcu a cincea încercare să dea de 
Tweed la telefon. Simţi o mare uşurare când auzi vocea Monicăi. 
Se prezentă şi-o auzi spunând: 

— E Butler. Pare să fie urgent. A avut probleme să dea de 
noi... 

— Sunt bucuros să-ţi aud vocea, Tweed. Au apărut câteva 
noutăţi importante. Frank Galvone i-a telefonat lui Evelyn - cu 
siguranţă spre a se asigura că a murit. Am lăsat-o pe ea să 
răspundă, în timp ce eu am ascultat la derivație. 

Butler îi relată conversaţia dintre Galvone şi Evelyn, 
cuvânt cu cuvânt, din memorie. Tweed ascultă, fără să fie 
surprins, dar îşi păstră comentariul pentru sine. Mintea îi lucra 
cu repeziciune, evaluând implicaţiile, în timp ce Butler îşi 
termina raportul. 

— Harry, acum Hauser ştie că Evelyn este încă în viaţă. 
Pregăteşte un atac mult mai puternic asupra vilei. Am aranjat 
deja cu un prieten de la Serviciul Special să trimită un agent cu 
automobilul. El vă va aduce două pistoale automate cu 
suficientă muniţie. Dacă ai decis să-i muţi pe toţi la o nouă 
adresă, fă-o. Curierul vă mai aduce şi un telefon celular, aşa că, 
oriunde ai decide să plecaţi, mă poţi contacta. 

— Mulţumesc. Asta nu e tot. l-am spus lui Evelyn să-i 
spună lui Vanderheld de telefonul lui Galvone. Atunci ea mi-a 


spus că mai are trei dosare aici. Unul al lui Adam Carver, altul al 
lui Galvone şi unul mai amănunţit asupra lui Mănescu. Nu le-a 
lăsat într-o bancă din Helsinki. 

— Atunci, dă-i dosarele curierului. Spune-i să se întoarcă 
imediat la Park Crescent. Veţi pleca de la Rose Bower? 

— Lasă-mă să am o discuţie liniştită cu Pete înainte de a 
decide. 

— E hotărârea ta. Şi noroc. 

Paula se dădu jos de pe birou. 

— Tocmai mi-am amintit altceva ce am văzut la Skalhamn. 
Washington |V avea o rampă de decolare pentru elicopter pe 
puntea de la pupă - şi un Sikorsky mic parcat pe ea. Nu ştiu 
dacă e important. 

Tweed se întinse după telefon şi formă un număr, privind 
la Paula. 

— Îl sun pe Heathcoate, căpitanul portului din Harwich. 

Vorbi în telefon, îl ceru pe căpitan şi trebui să aştepte din 
nou. Heathcoate? Îmi pare rău că te deranjez iarăşi. Tweed e la 
telefon. Vasul acela Washington IV- are, din întâmplare, un 
elicopter pe puntea de la pupă? 

— Pari bine informat. A avut unul când a ancorat. 

— A avut? Am crezut că ai spus că pe Hauser l-a luato 
limuzină neagră. Am înţeles, poate, greşit? 

— M-ai înţeles perfect. Am fost surprins că n-a folosit 
Sikorskyul. Apoi, mai târziu, am văzut mecanici lucrând la el. 
Părea că e ceva în neregulă cu motorul. Acum e bine. Trebuie să 
fie. Şi-a luat zborul azi-dimineaţă, n-a mai fost văzut de atunci. 

— Mulţumesc... 

— Aşteaptă. Presupun că nu te interesează, dar tocmai am 
fost informat că Washington IV aşteaptă să fie scos în larg 
mâine dimineaţă. Au fost aduse provizii la bord. 

— Mulţumesc din nou. 

Le spuse Monicăi şi Paulei ce auzise. Paula îi mai turnă 
nişte ceai în ceaşcă. El bău jumătate din conţinut: setea părea 
să-i fie nesfârşită. 

— Pare că totul se întâmplă imediat, comentă Paula. 
Ritmul se accelerează în toate. Newman şi Marler sunt pe picior 
de plecare. lar mie nu prea îmi place ce se întâmplă la Rose 
Bower. 


— Mă tem că, acum, criza e foarte aproape, zise Tweed 
grav. 

50 

Sikorskyul zbura la mică înălţime pe deasupra 
Walberswickului, mişcându-se încet în cerc. Hauser se uita în jos 
pe geam. Serov raportase că o ucisese pe Lennox. Ce nu 
mersese? Ce se întâmpla prin acest loc? 

Era imposibil de localizat vila Rose Bower, din văzduh. 
Aparatul zbură peste dunele de nisip şi plaja de unde turiştii 
priveau spre elicopter. Hauser văzu intrarea îngustă de la canal 
ce ducea spre port. Erau acostate bărci destul de în interior: 
intrarea consta din mormane de lemn ce mărgineau gâtul îngust 
al canalului. Acolo nu mai erau acostate bărci. 

Încuviinţă ca pentru sine. Trebuia să meargă să se uite la 
ţintă încă o dată, să detecteze punctul slab. Dumnezeu ştie de 
ce nici Carver, nici Mănescu nu raportaseră care e cea mai 
sigură cale de a te apropia de Rose Bower. Marea era calmă, 
valuri mici clipoceau la intrare, rostogolindu-se în canal, 
pierzându-se mai departe în interior pe suprafaţa netedă a apei 
calme. Făcu un semn către paznicul din faţă. 

— Spune-i pilotului să întoarcă la Livingstone Manor. Aş 
aprecia dacă şi-ar folosi tot ceea ce se cheamă minte. Să zboare 
direct în interior, înainte să modifice cursul, să zboare apoi spre 
sud către eliport. Treci la treabă... 

De îndată ce elicopterul ateriză, el sări afară, înclinând 
capul spre a se feri de rotorul care încă se învârtea încet. Se 
îndreptă către intrarea în birou şi îl văzu pe Galvone ieşindu-i în 
întâmpinare. 

— Totul e aranjat, şefule, pentru asaltul asupra vilei Rose 
Bower... 

— Vino înăuntru. Schimbare de plan. E doar un singur 
drum spre Walberswick din şoseaua principală. Se aşeză pe 
scaun, foarte drept, în timp ce îl fixa pe Galvone care şedea în 
faţa sa. Aşa că, Frank, asta înseamnă că există doar o singură 
cale de ieşire, pentru numele lui Dumnezeu. Nu ştii să te 
descurci pe hartă? Echipa de asalt ar putea fi prinsă în capcană. 
Calea de acces evidentă este dinspre mare. Anulează atacul de 
pe uscat. Trimite echipa la Harwich, spune-le să se îmbarce pe 
Washington IV. Să ia barca cu motor - şi asigură-te că au şi 


barca din cauciuc cu ei. Să aştepte până se întunecă, apoi să se 
îndrepte spre coastă, spre Walberswick. 

— S-ar putea să fie greu de găsit noaptea, sugeră 
Galvone. 

— Dumnezeule! E nevoie să fac o schiţă pentru fiecare 
detaliu minor? Căpitanul le pregăteşte o hartă marină. Cu 
echipa de şase oameni va călători şi unul dintre navigatorii care 
cunosc coasta. Eu m-am plimbat de-a lungul ei destul de des. 

— Echipa aşteaptă semnalul de plecare. Galvone îşi 
verifică ceasul. Mai bine i-aş expedia cu maşina, aşa vor avea 
destul timp. 

— Cu maşina? Singuri? Dar tu constitui un caz pentru 
chirurgia creierului. Dacă apar la Harwich şase bărbaţi împreună 
şi se urcă la bord ca o echipă, pot fi reperaţi de căpitănia 
portului. Sunt tipi cu aspect dur. El zâmbi, nu în mod plăcut. Aşa 
că, Frank, ei vor călători spre Harwich la intervale de timp, în 
trei maşini, câte doi bărbaţi într-o maşină. Înţeles? 

— Sună logic. 

Galvone, gata să plece, ezită. 

— Ai ceva în minte. Dă-i drumul. 

— Tot explozibilul acela, Semtex, pe care îl avem în 
pivniţă. N-ar trebui să-l transferăm de aici? 

— De ce? E ultimul loc unde s-ar gândi să-l caute. lar aici 
eu sunt stăpânul. Fabricile pe care le-am construit în zonele 
lovite de criză au asigurat locuri de muncă. Noi îl transferăm 
după cum e nevoie de el în Europa, ascuns în containere de 
hrană congelată. Britanicii caută droguri şi explozibile care intră, 
nu care /es. 

— A fost inteligent să introducem, treptat, substanţa din 
Libia, în bagaje individuale, de pe Washington /V. 

Galvone hotărâse că era timpul să-l îmblânzească pe 
Hauser. Judecase greşit, încă o dată, psihologia şefului său. 

— Sigur că a fost inteligent, Frank. Ceva la care n-ai fi 
visat niciodată. lată de ce sunt eu miliardar, iar tu câştigi trei 
sute de mii de dolari pe an. Şi acum, mergi de organizează noul 
plan 

pentru echipa aceea. Şi ţine minte. Sunt bărbaţi care 
folosesc forţa fizică, dar nu prea inteligenţi. Să-i instruieşti 
foarte clar. 


Singur în birou, se plimba neliniştit. Fusese atent ca nu 
cumva Galvone să afle că Washington IV urma să plece în larg a 
doua zi dimineaţă devreme. Probabil că cineva o să-şi vâre 
nasul pe la Livingstone Manor, poate chiar o să-i facă o vizită. 
Aparenta inactivitate a lui Tweed îl călca pe nervi. 


În apartamentul lui Newman din South Ken, de pe Calea 
Beresforde, Marler se ridică de pe patul din camera mică, din 
faţă, ce dădea spre salon. Tocmai se trezise din somnul 
iepuresc, îşi balansă picioarele pe covor, se ridică, îşi vâri 
cămaşa din nou în pantalonii largi şi intră în salon în drum spre 
baie. 

Newman se plimba prin camera mare, cu mâinile în 
buzunarele pantalonilor. Îşi verifică ceasul când intră Marler. 

— Ar trebui să mai şi dormi, amice, îl sfătui Marler. 

— Somnul din timpul zilei mă scoate din ritm. 

Marler îşi spălă faţa cu apă rece în baie, se pieptănă. Când 
se întoarse în salon, Newman tot se mai plimba. Marler încălecă 
un scaun şi-şi aprinse o ţigară. 

— Problema ta e veche, încă din zilele când erai 
corespondent străin, constată el. Mereu pe picior de plecare. 
Eşti ca o panteră în cuşcă. Relaxează-te! 

— Nu mă simt aşa. Mai bine am merge să mâncăm. E un 
hotel în apropiere unde putem găsi ceva cât de cât comestibil. 
N-ai vrea să guşti o mostră din bucatele mele - nu că aş fi 
capabil să fierb un ou pe o asemenea arşiţă. 

— Sunt de acord, întrucât nu sunt amator de mâncare 
otrăvită. Mergem. 

Marler era conştient de tensiunea din interiorul 
apartamentului când îşi puse haina. Newman se întreba ce i-ar 
putea aştepta la Livingstone Manor. 


Înainte de a vizita apartamentul lui Adam Carver, 
inspectorul şef Buchanan făcu un ocol. Era intrigat de 
dificultatea de a da de urma lui Papa Grimwood, bărbatul care-l 
însoţise pe decedatul Steve la interviul iniţial în apartamentul lui 
Evelyn Lennox din Wandsworth. 


Parcă pe o linie galbenă, într-o stradă lăturalnică, din 
bulevardul Shaftesbury, în faţa intrării singurelor birouri 
INCUBUS din Londra. Warden făcu o remarcă în timp ce 
Buchanan încuia maşina. 

— Suntem pe linia galbenă. 

— Observasem. Unde altundeva sugerezi să parcăm? Nu 
pricinuim nici-o neplăcere pe o stradă liniştită. Să vedem dacă 
putem căpăta ceva informaţii. Când ai sunat, ai spus că 
n-auziseră niciodată de Fratemity & Equality. 

Buchanan îi întinse împuternicirea recepţionerei, care 
arăta destul de confuză. i se adresă, ca şi cum vorbea unei fete 
de şaisprezece ani, dar politicos. 

— Vreau să-l văd pe directorul general de la Asigurările 
Fratemity & Equality. Dacă n-aţi auzit de asta, voi vorbi cu cine 
este răspunzător de acest loc. 

— Acela e domnul Humble11. A fost numit doar în urmă cu 
câteva săptămâni. Îi voi spune că vă aflaţi aici. 

Buchanan o urmă când ea ciocăni la o uşă ce avea în 
jumătatea de sus un geam de sticlă mată. Totul în jur avea un 
aer învechit, decăzut. O treabă deliberată? 

Intră în spatele fetei şi un bărbat între două vârste, 
purtând ochelari cu rame aurii, ridică privirea din spatele 
vechiului său birou de lemn, încruntându-se la vederea 
oaspetelui nedorit. 

— E bine, acum, îi spuse Buchanan fetei. Voi prelua treaba 
de aici. Vă rog, fiţi amabilă să închideţi uşa şi să vă întoarceţi la 
recepţie. 

— Nu puteţi intra aici astfel. 

Humble era un nume nimerit, decise Buchanan când îşi 
arătă din nou mandatul. Directorul general avea o voce 
piţigăiată. Incercând să-şi arate indignarea, părea ridicol. 
Buchanan trase mai aproape un scaun şubred şi se aşeză cu 
precauţie. Warden, cu carneţelul în mână, se sprijini de un 
perete. 

— Nu înţeleg ce aţi putea dori, continuă Humble. Nu am 
avut o spargere sau ceva de genul acesta. Poate aţi greşit 
adresa? adăugă cu speranţă în glas. 

— Documentele companiei din City indică această adresă 
ca fiind biroul înregistrat al Asigurării Fratemity & Equality. Aşa 


11 Umil (n. trad.). 


că, probabil, dumneavoastră conduceţi compania, zise 
Buchanan, formulându-şi afirmaţia cu convingere. 

— E o mică parte a afacerilor noastre, din câte înțeleg. Eu 
sunt nou aici... 

— Papa Grimwood este unul dintre inspectorii şefi. El se 
deplasează împreună cu un bărbat pe care noi l-am identificat a 
fi Steve Reilly. 

— N-am auzit niciodată de niciunul din aceste nume. 

— Atunci, sunt sigur că nu vă va deranja dacă ne uităm la 
documentele de angajare. Desigur, puteţi refuza. Dar atunci aş 
obţine un mandat de percheziţie şi l-aş informa pe domnul 
Franklin D. Hauser despre acţiunea mea. 

— Nu l-am văzut niciodată pe domnul Hauser. Aş zice mai 
bine să nu comunicaţi cu el. Humble era agitat. Desigur că 
puteţi cerceta documentele de angajare. Nu e nevoie de niciun 
mandat de percheziţie. Sunt chiar nerăbdător să cooperez cu 
poliţia. Dar s-ar putea să vă ia ceva timp. Sunt o mulţime de 
dosare. 

Buchanan privi spre Warden care tocmai terminase de 
notat în carneţel. Sergentul făcu un gest afirmativ din cap, 
confirmând că a înregistrat cu grijă declaraţia directorului 
general. 

— O mulţime de dosare, repetă Humble. Singurul lucru pe 
care-l ştiu despre domnul Hauser este că n-are încredere în 
computere. Spune că ele pot fi „accesate”, cred că acesta e 
cuvântul. Le depozităm în această cameră din spate. Vă rog 
veniţi cu mine... 

Buchanan şi Warden priviră cu atenţie dincolo de prag. 
Camera era plină de rafturi de lemn, de la un zid la altul, pe care 
erau îngrămădite registre. Humble se scuză şi-i lăsă singuri. 
Buchanan îşi scoase haina, o puse pe speteaza unui scaun de 
lemn ce avusese parte şi de zile mai bune. 

— Haide, Warden. Ar fi bine să-ncepem. Cel puţin, 
registrele au o specificaţie în interior. 

— Ciudat, domnule, zise Warden, urmând exemplul 
şefului, am crezut că INCUBUS e una dintre cele mai moderne 
organizaţii din lume. 

— Este. Aceasta e doar o întreprindere de faţadă, dar, din 
cele câteva specificaţii pe care le-am citit până acum, mi-am dat 
seama că Fratemity & Equality... 


Le luă o mulţime de timp să localizeze dosarul directorilor. 
Buchanan îl găsi pe Leopold Grimwood. Cu o adresă în Pimlico. 
Warden notă detaliile. 

— De ce e Grimwood atât de important? Întrebă el. 

— Din ceea ce am auzit, aşa numitul fond de pensii este o 
formă de şantaj şi estorcare. Dacă l-am putea dobori pe 
Grimwood, am putea obţine chiar probe pentru un caz împotriva 
lui Hauser. Accentuez cuvântul „chiar”. 

— Şi acum încotro? Intrebă Warden atunci când Buchanan 
se aşeză la volanul maşinii lor. 

— Apartamentul lui Carver din Chelsea, mai întâi. 
Dumnezeu ştie când vom ajunge la apartamentul lui Galvone de 
lângă Regent Park. Şi după toată această muncă cerem prin 
radio să fie trimişi câţiva oameni la adresa lui Grimwood, pentru 
a-l aduce la interogatoriu. 

Warden tocmai întindea mâna spre microfon când mesajul 
de la Tweed, transmis prin Scotland Yard, ajunse la Buchanan. 


Paula se ridică pentru a cincea oară de la birou şi privi pe 
geam la noaptea de afară, cu braţele încrucişate. Tweed ridică 
privirea de pe vechiul dosar ce se afla pe biroul său. 

— N-ai astâmpăr. 

— Ştiu. Paula se răsuci când Monica se uită la ea. Nu pot 
să stau liniştită. Cu siguranţă, putem face ceva, în loc să stăm 
aici să aşteptăm. 

— Ţi-a ajuns, nu-i aşa? Tweed zâmbi. Aşa că, dacă ţi-a 
ajuns ţie, ce efect crezi că va avea asupra lui Hauser? Eu sunt 
pe urmele lui de când am sosit în Finlanda. A ghicit până acum 
că l-am dibuit iarăşi în Anglia. Este inteligent. Aşa că se aşteaptă 
să fac ceva. In schimb, nu se întâmplă nimic. Este exact ceea ce 
a numit cândva unul dintre faimoşii noştri generali: inactivitate 
măiestrită. 

— Asta mă pune la zid, i-o trânti Paula. 

— Aşa că să sperăm că Hauser gândeşte ca tine. 

După o oră sosi agentul de la Serviciul Special cu dosarele 
pe care Peggy Vanderheld i le dăduse lui Butler. Se scuză pentru 
întârzierea lungă. Ambuteiaje, traficul greoi din timpul vacantei. 
Tweed deschise un dosar, cu mintea în altă parte. Era îngrijorat 
în legătură cu Newman şi Marler. Luă decizia brusc. Ridicând 


receptorul, formă numărul lui Buchanan de la Scotland Yard. Îi 
răspunse o polițistă, şi Tweed gândi că vocea îi era familiară. 

— La telefon e sergent Murray - Browne. Vă pot fi de 
folos? Cine e la aparat? 

— Mă numesc Tweed... 

— Să trăiţi, domnule Tweed. Am venit cu inspectorul şef 
Buchanan să vă văd o dată, când sergentul Warden era 
indisponibil. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Trebuie să vorbesc urgent cu inspectorul şef. 

— Mă tem că a plecat cu o treabă de câteva ore. Aş putea 
să-l contactez. Are radio în maşină. 

— Mesajul este urgent. El îl cunoaşte pe comandantul 
poliţiei din Suffolk. Eu nu-l ştiu pe cel nou. Ar putea să-l 
contacteze şi să-i ceară să trimită cât mai multe maşini de 
patrulă cu ofiţeri înarmaţi în vecinătatea reşedinţei Livingstone 
Manor? Fără sirene care să urle. O abordare silenţioasă este 
vitală. 

— Am să-i transmit mesajul de îndată ce voi putea da de 
el prin radio. Asta a fost tot, domnule Tweed? 

— Da, totul. Subliniază că ofiţerii trebuie să fie înarmaţi. 

Işi întoarse privirea spre dosare. Tocmai îl frunzărea pe 
ultimul când Cord Dillon intră în birou. Monica îl întrebă daca ar 
vrea nişte cafea, iar el spuse că i-ar fi recunoscător. Se lăsă pe 
un scaun. Tweed îi înmână dosarele. 

— Acestea ne-au parvenit de la Vanderheld. Ea ni le-a 
oferit. Sunt fascinante, dar nu văd nimic din ceea ce l-ar putea 
pune pe Hauser pe banca acuzaților, aici sau în America. 

— Eu îţi pot spune că aceasta ar fi aproape imposibil fără 
să le citesc, deşi o voi face. Hauser are la mână atât de mulţi 
judecători. incât mă îndoiesc că vom obţine vreodată 
condamnarea. Dar mă voi uita. 

După cinci minute sună telefonul. Tweed îl ridică, 
întrebându-se cine ar putea fi la acea oră. Era Marler. 

— Vă sun chiar înainte să părăsim apartamentul lui 
Newman. El e la toaletă. Aveţi sau credeţi că veţi obţine 
vreodată probe care să-l pună pe Hauser în spatele gratiilor? 

— Ciudat că întrebi asta acum. Probabil că ai calităţi 
paranormale. Există vreun motiv? 

— Eu am întotdeauna un motiv atunci când pun o 
întrebare, îmi puteţi răspunde? Sunt grăbit. 


— Stai treizeci de secunde. Tweed îl privi pe Dillon. Ştia că 
americanul urmase un curs de citire rapidă. El deja parcurgea în 
grabă paginile rămase din ultimul dosar. Cord, ce crezi acum, 
după ce te-ai uitat peste dosare? 

— Ceea ce am crezut şi înainte. Unul sau două lucruri ies 
în evidenţă, dar un avocat inteligent le-ar putea face praf. lar 
Hauser are cei mai buni avocaţi din Statele Unite pe statul de 
plată. 

Tweed respiră adânc şi-şi îndepărtă mâna de la telefon. 

— Răspunsul este nu. 

— Mulţumesc. 

Legătura fu întreruptă. Tweed puse receptorul jos, se 
ridică şi-o privi pe Paula. 

— Acum plec spre Suffolk cu maşina. Poţi veni dacă vrei. 
Nu vreau să mă întorc şi să te găsesc atârnând de proverbialul 
candelabru. 

— În sfârşit, acţiune. 

Paula deschise un sertar de jos al biroului, îşi scoase 
geanta, strecură Browningul 32 înăuntru, cu muniţia de rezervă. 
Când se ridică, îl văzu pe Tweed verificându-şi Waltherul 
automat de 7,65mm. Nu prea ştia că poartă armă. El îl strecură 
în buzunarul de la haină în timp ce Dillon se ridică, de 
asemenea. 

— Vin şi eu cu voi, oameni buni. Fără comentarii. Ceva se 
schimbă. O simt. 

— Vom ajunge curând după Newman şi Marler? Întrebă 
Paula. 

— Nici vorbă, îi spuse Tweed. Nu în felul în care conduce 
Newman. 

51 

La ora două şi jumătate dimineaţa, Hauser lucra în birou, 
verificând clauzele acordului pentru vânzarea băncii Street & 
Braithwaite din Southampton. Avusese grijă să nu-i anunţe pe 
Carver sau Galvone că va fi la bordul vasului Washington IV pe 
la şapte şi jumătate dimineaţa. Destinația: Boston. 

Nu putea fi sigur de ce instinctul îi spunea că era timpul să 
părăsească Anglia. Nu agrea decizia: cartierul său general de la 
Livingstone Manor era echipat ideal. Dar el supravieţuise până 
acum datorită faptului că întotdeauna îşi urmase instinctul. 
Apăsă pe butonul interfonului. 


— Adam, vino la mine. În biroul meu. Acum. 

Un alt inconvenient era faptul că uşile cu canaturi din 
sticlă erau închise şi încuiate. Devenea insuportabil de 
înăbuşitor în cameră. Dar cu numai patru paznici simţise că ar fi 
o nebunie să lase deschise uşile acelea. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? Intrebă Adam, când fu în 
picioare în faţa biroului. 

Observă că Hauser era proaspăt ras şi îşi schimbase 
hainele. Presupuse că e arşiţa de vină. Hauser împinse teancul 
de documente peste birou. 

— Aranjează o întâlnire cu Street astăzi. Să-l contactezi 
când e încă şocat de acea bombă IRA. Nu te întoarce fără 
semnătura lui pe acord. 

ÎI studie pe Carver. Englezul era îmbrăcat într-unul din 
costumele sale de mătase, în carouri bleu pal. Nu era de mirare 
că se putea descurca cu aproape orice femeie. Ei bine, urma să 
se descurce şi fără întâlnirea aceea la cină cu Evelyn Lennox. 
Dacă nu voia să cineze cu un cadavru. 

— Voi lua actele în salon să le studiez cu atenţie înainte de 
a dormi câteva ore. 

— Foloseşte biblioteca de sus. Nu salonul. Vreau eu însumi 
să-l folosesc pentru o conferinţă. Poţi să pleci. 

O conferinţă? La ora aceasta? Carver ridică din umeri pe 
când urca scara spiralată din hol. Miliardarul părea să trăiască 
fără o clipă de odihnă. Secretul succesului său, gândi Carver în 
timp ce închidea uşa bibliotecii. Se aşeză pe un scaun şi începu 
să studieze acordul. 

Telefonul sună chiar înainte de a părăsi Carver biroul. Îi 
lăsă să sune de câteva ori. Nu se aştepta la o convorbire la acea 
oră din noapte. Ridică receptorul. 

— Cinee? 

— Domnul Frank D. Hauser, presupun. La telefon este 
Robert Newman. Sper că nu vă perturb primul somn al nopţii 

— M-am gândit că e ceva ce ar trebui să ştiţi. 

— Spune ce ai de zis, apoi lasă-mă. 

— Am crezut că aţi vrea să ştiţi faptul că s-a descoperit un 
indiciu vital în investigarea crimei comise cu sânge rece asupra 
Sandrei Riverton. Un nasture rupt de pe un palton, de pe ceea 
ce numim o haină groasă, britanică. Nasturele are simbolul 
cailor de poştă. 


— Eşti beat? Ce naiba mai e şi asta? 

— Am găsit nasturele printre paie, pe podeaua clopotniţei 
unde a fost omorâtă. L-am lăsat acolo. Este un indiciu pentru ca 
poliţia să dea peste el când se luminează de ziuă. Somn uşor... 

Când se întrerupse legătura, Hauser înjură. Rămase 
gânditor câteva minute, apoi merse rapid pe culoarul lung ce 
ducea la hol. Întorcându-se în salon, descuie uşa, o închise după 
el, fugi în jos pe scări şi peste dalele din piatră de pe 
duşumeaua  pivniţei.  Deschizând uşa apartamentului lui 
Mănescu, intră. Românul era iarăşi întins pe canapea, citind. 
Când Hauser intră, el tocmai îşi scotea cravata ca să reziste 
arşiţei. Se ridică încet, în timp ce Hauser privea: se aştepta la 
demonstraţii mai rapide de respect din partea sclavilor săi. 

— Vreo problemă? se interesă Mănescu. 

Aşteptând un răspuns, se juca cu cravata, răsucind 
materialul ca pe un scul de sfoară. Bărbia sa oacheşă era 
desfigurată de o barbă nerasă, întunecată. 

— Să te razi, i-o trânti Hauser. Aceasta e prima ta 
problemă. lar eu am primit un telefon de la reporterul acela 
nebun, Robert Newman. Spune că a găsit în clopotniţă un 
nasture rupt de la ceea ce numeşte el o îmbrăcăminte groasă, 
britanică. Aşa că, imediat ce se luminează de zi, ai face bine să 
dai târcoale pe-acolo să vezi dacă nu găseşti vreun nasture. Şi 
apoi, după-amiază, mai târziu, vei zbura la Belgrad. Să ţinem 
cazanul pe foc. Biletul este pe pseudonimul sub care lucrezi în 
acest moment. Aruncă pe măsuţa de cafea biletul de avion. La 
uşă se întoarse. O las descuiată. Să nu începi să umbli prin casă. 

Continuând să meargă pe culoar, descuie uşa ce ducea la 
apartamentul Irinei Serov. Ea era complet îmbrăcată, aşezată în 
faţa oglinzii de la măsuţa de toaletă. Scăpându-şi rujul, sări în 
sus să-l întâmpine pe american: 

— Schimbare de plan. Ca şi Mănescu, vei pleca mai 
devreme în după-amiaza aceasta. Vei prinde un zbor spre 
Munchen . lată-ţi biletul. Ştii ce ai de făcut. Aranjează ca Ucraina 
să fie cuprinsă de flăcări. lar uşa aceasta va sta neîncuiată. Vei 
pleca la ora unsprezece dimineaţa. 

— Inţeles... 

Vorbea la pereţi. Hauser plecase. Urcă treptele, închise 
uşa, se duse la biroul din salon şi apăsă pe butonul interfonului. 


— Frank, tu eşti? Coboară imediat. Adam, ai auzit ce-am 
spus? Atunci de ce nu eşti aici? 

Hauser şedea în spatele biroului când cei doi bărbaţi 
intrară, îşi şterse ceafa groasă cu o batistă. Cum putea arăta 
Adam Carver atât de elegant pe o asemenea arşiţă? Dar era 
bine să ai pe cineva în jur care să se menţină în formă. Galvone 
era proaspăt ras, dar, altfel, părea un gunoi mototolit în cămaşa 
pătată şi pantaloni de doc. 

— Tocmai am primit un telefon de la Newman, le spuse el. 
În mijlocul nopţii. E nebun de legat - dar cred că este o 
cacialma. Mi-a spus că a găsit pe duşumeaua clopotniţei un 
nasture rupt de la o haină groasă, britanică şi că l-a lăsat acolo 
să fie găsit dimineaţă de poliţie. Un război al nervilor destul de 
slab. Dar asta-mi spune că Tweed s-a întors. Deci, ce naiba face 
el şi echipa lui de ucigaşi? 

Adam Carver gândi că remarca e nepreţuită - venind de la 
Hauser, cu Galvone care şedea în cameră. 

Hauser îi aruncă o privire lui Carver. 

— Ţi-ai alimentat Jaguarul roşu cu benzină pentru excursia 
din această dimineaţă la Southampton? 

— Un rezervor plin, îl asigură Carver. 

— Frank, tu vei zbura înapoi la Helsinki. Să redeschizi acel 
cartier general. Tweed n-o să ghicească niciodată că îl voi face 
operaţional atât de curând. lată-ţi biletul. Să nu pierzi avionul. 
Acum lăsaţi-mă singur amândoi. 

Aducând o cană cu apă de la gheaţă, din frigiderul 
încastrat ce avea şi un bar, îşi turnă un pahar mare şi îl goli. Işi 
verifică ceasul. Avusese grijă de toate. Nu, mai era un detaliu 
vital de verificat. Merse pe culoar în birou, descuie uşile cu 
canaturi din sticlă, făcu un semn afirmativ spre cei doi paznici în 
timp ce păşea grăbit pe pajişte spre elicopterul staționat pe 
eliport. 

— Aparatul e în perfectă stare? strigă în sus spre pilot. 

— Gata de plecare. 

— Arată-mi. Decolează, apoi aterizează. 

Rotoarele se învârtiră, motorul vibră, elicopterul se ridică, 
rotindu-se peste grădină, apoi realiză o aterizare perfectă. 
Pilotul glisă fereastra, zâmbind: 

— Satisfăcut? 


— la-ţi acel zâmbet afectat de pe faţă. Nu-mi place 
automulţumirea. Mă duci la bordul lui Washington IV 

— Sigur, domnule. Tocmai am intrat în serviciu. Buletinul 
meteorologic indică un zbor fără probleme. 

— Ar fi bine să fie. 

Barca cu motor era staționată dincolo de coasta Angliei de 
Est. Timonierul aşteptă cât timp cei şase bărbaţi vânjoşi trecură 
barca mare de cauciuc cu motor în afara bordului, transferară 
pe ea arme cu amortizoare, pistoale cu gaze lacrimogene 
încărcate cu doze letale, apoi trecură şi ei. 

Conducătorul echipei ţinea o hartă a Walberswickului, 
având însemnată cu o cruce în creion vila Rose Bower. Vor 
acosta barca de cauciuc la intrarea în port, vor străbate dunele 
de nisip până la The Street, drumul de ţară unde se află Rose 
Bower. Îşi vor face treaba, vor da foc locului cu bidoanele de 
benzină ascunse deja la bord, apoi se vor întoarce la barcă. 
Estimă că totul va fi realizat în treizeci de minute. Cel mult. 

Bărbatul de la pupă porni motorul şi îndreptă barca spre 
intrarea în port. Era o noapte fără lună. Asta ar putea ajuta şi 
mai mult, gândi conducătorul echipei, în timp ce barca plutea pe 
valurile mici, iar stivele de lemn se apropiau. 


Marler îl minţise pe Tweed când îi spusese că Newman era 
la toaletă. Newman plecase mai devreme cu maşina spre Calea 
Old Kent să-l ia pe Alf Higgins. De îndată ce Mercedesul se 
reîntorsese, Marler, ţinând o sacoşă mare de pânză cu o 
cureluşă reglabilă se urcase lângă Newman. Higgins, cu mâinile 
încleştate puternic, rămase tăcut pe locul din spate cea mai 
mare parte a călătoriei. 

Treceau prin Suffolk înainte ca Newman să pună 
întrebarea în şoaptă. Razele farurilor, strălucitoare, iluminau 
şoseaua lipsită de trafic, mărginită de garduri vii. In ultima oră 
nu văzuseră niciun alt vehicul. 

— Ce cari în sacoşa aceea grea? Întrebă Newman. 

— Două dispozitive ingenioase pe care mi le-a dat Alf, 
şopti Marler. Plus câteva jucărioare de la acel curs asupra 
explozibilelor pe care l-am urmat la un conac de ţară de lângă 
Amersham. 

— Te aştepţi să foloseşti materialul ăsta? 


— Habar n-am. Până când nu ajungem acolo să vedem 
cum e treaba. Fii pregătit e motoul meu. N-ai ştiut că am fost 
cândva cercetaş, nu-i aşa? 

— Nu-mi pot imagina un membru mai puţin potrivit... 

Încetini când se apropiară cam la doi kilometri de 
Livingstone Manor. Ceasul de la tabloul de bord indica ora două 
şi treizeci de minute. 

— Aproape am ajuns, îi spuse lui Marler. 

— Ştiu. Nu ţi-am spus? Într-o seară, după ce ne-am întors 
din Finlanda, am venit aici cu maşina singur, în recunoaştere. 
Era după ce mi-a spus Monica despre maşinile de cifru şi toate 
echipamentele pe care le-a instalat Hauser. 

— Ce fel de recunoaştere? insistă Newman. 

— O, cea obişnuită. După căderea întunericului am 
pătruns pe domeniu, am înconjurat conacul georgian a lui 
Hauser. Am numărat nouă paznici. Va trebui să umblăm cu grijă. 
Dacă ne-ntâlnim cu vreunul dintre ei, lasă-mi-l mie. În drum spre 
apartamentul tău m-am oprit la un club de noapte de calitate 
îndoielnică. Tipul de local pe care aşa-zisa aristocrație îl 
patronează pentru afaceri ilegale. 

— Despre ce tot naiba vorbeşti? 

— Cu puţin noroc, nu vei şti niciodată. Ar trebui să parcăm 
maşina - intrăm în câmpul acela din spatele pomilor. Suntem 
aproape. Respiră adânc, Newman, începe... 


Butler le dusese pe Evelyn şi Peggy în fundul grădinii din 
spatele vilei Rose Bower. Acum ochii li se obişnuiseră cu 
întunericul, vedeau unde pot păşi în siguranţă. Fiecare femeie 
purta o salopetă cu guler înalt, procurată de Evelyn. Peste cap 
îşi trăseseră glugi de la mantalele de ploaie gri deschis pe care 
Evelyn le folosea la grădinărit pe vreme umedă. 

— Găseşte o îmbrăcăminte protectoare, dacă poţi, îi 
ceruse Butler lui Evelyn mai înainte. Şi două perechi de 
pantaloni marinăreşti - dacă crezi că una din ele i s-ar potrivi lui 
Peggy... 

Ambele femei, îmbrăcate acum în pantaloni marinăreşti 
sub salopete, se opriră atunci când Butler ridică o mână să le 
avertizeze. Apariţia elicopterului care zbura jos pe deasupra 
Walberswickului fuse cel ce-i prevenise, atât pe Butler, cât şi pe 


Nield, că ar putea fi în pericol de moarte înainte de apariţia 
zorilor. 

Butler, purtând mănuşi de grădinărit, îndepărtă cu grijă 
pâlcurile de muri de la marginea grădinii, ţinându-le cât timp 
cele două femei trecură printre ele. Aşteptară pe marginea 
câmpului, iar Butler le arătă ascunzătoarea. 

— Este un şanţ mare, aproape acoperit cu buruieni. Vreau 
să staţi acolo, să vă trageţi buruieni peste voi şi să nu faceţi 
zgomot. Chiar dacă auziţi venind bărbaţi, nu mişcaţi niciun 
muşchi. E posibil să auziţi împuşcături. Acela voi fi eu care trag 
în ei. Orice faceţi, nu deveniți curioase, să nu-ncercaţi să vedeţi 
ce se întâmplă. 

Aşteptă până când ambele femei se întinseră în interiorul 
şanţului lat. Aplecându-se, trase mai multe buruieni peste ele. 
Nu mai fusese nici-o picătură de ploaie de mai multe săptămâni, 
aşa că şanţul era bine uscat. Singura problemă era că putea fi 
plin de insecte. Speră că îmbrăcămintea protectoare le va fi 
pavăză împotriva tuturor târâtoarelor care-ţi dau fiori. 

— Unde este Nield? şopti Evelyn. 

— E în faţă, afară, face de pază. Eu voi fi în apropiere. E 
posibil să fie nevoie să staţi acolo câtva timp. Incercaţi să vă 
relaxaţi. 

— Poate ai vrea să tragem un pui de somn, zise Peggy 
ironic. 

— Corect, îi replică Butler. Trageţi un pui de somn. 

Se strecură înapoi, pe o latură a grădinii, oprindu-se 
într-un punct la jumătatea drumului spre casă. Trecându-şi arma 
peste spate, urcă într-un stejar bătrân pe care-l descoperise mai 
înainte. Aşezându-se la bifurcația dintre două ramuri groase, 
scrută câmpul de foc. Orice bărbat ce-ar explora grădina din 
spate ar fi ţintă sigură pentru arma sa. Se aşeză să aştepte. 


Marler era tot sus, într-un copac situat în colţul grădinii 
vaste. Înainte de a părăsi Mercedesul, el îşi scosese haina şi 
îmbrăcase o salopetă de culoare neutră care se potrivea cu 
frunzişul. Dintr-unul din buzunarele încăpătoare îşi scosese 
binoclul şi scruta terenurile din apropiere de conac. 

Şedea pe o ramură de mai bine de jumătate de oră şi era 
nedumerit. Cât timp stătuse de veghe, văzuse doar trei paznici 


patrulând. Se deplasau în jurul casei separat, iar conacul era 
atât de mare, încât fiecare bărbat reapărea la intervale de zece 
minute. 

În timpul recunoaşterii precedente, numărase nouă 
paznici. Atunci ei patrulaseră în perechi - două cupluri 
deplasându-se în apropiere de conac, în timp ce restul patrula 
pe pajişte. Un bărbat trecuse pe sub copac, dar nimeni nu 
ridicase privirea, fenomen observabil în centrul oraşelor mari. 

Unde naiba erau ceilalţi şase paznici? Marler se îndoia că 
ar fi toţi înăuntru. Dacă ar fi disponibili atât de mulţi bărbaţi, 
lucrul inteligent ar fi să plaseze majoritatea pe afară. Dacă ar fi 
disponibili. 

— Atunci observă că lipseşte ceva. Erau doar trei maşini 
parcate în zona cu pietriş de lângă colţul îndepărtat al casei. Un 
Jaguar roşu. O limuzină neagră, lungă, fără îndoială, a lui 
Hauser. Şi un Cadillac roşu. Când se uitase înainte, numărase 
nouă maşini de diverse mărci. Răbdarea lui Marler era 
nesfârşită: ca să se asigure, mai aşteptă încă o vreme. 

În Mercedes, răbdarea lui Newman putea fi considerată 
oricum, dar numai nesfârşită nu. 

Şedea cu toate geamurile deschise, bătând cu degetele în 
volan, verificându-şi ceasul la fiecare cinci minute. În spate, se 
agita Alf Higgins. 

— Aceste activităţi îţi iau timp, constată el. Nu le poţi face 
în pripă. Altfel, eşti prins. Domnul 'Enderson îşi cunoaşte 
trea-ba. 

— Mă bucur s-o aud, zise Newman brusc. 

— Am cunoscut cândva un tip ca dumneavoastră, 
continuă cu încăpățânare Higgins. Avea o treabă în Lunnon. l- 
am spus că e prea grăbit. Inspectează locul cum se cuvine, spun 
eu, dar el n-a vrut să m-asculte. Ştiţi unde se află? Ispăşeşte 
zece ani în Strangeways... 

— Un gând foarte liniştitor în acest moment. 

— Am încercat să fiu doar de ajutor. De ce n-am ieşi să ne 
plimbăm puţin? Unii amorţesc stând în maşină. 

Newman hotărî că va urma acest sfat. Deschizând uşa, 
păşi afară pe iarbă. Merse încet înapoi spre şosea, ascultând 
orice zgomot de maşină ce s-ar apropia. Dar Marler se apropie 
fără să facă niciun zgomot. 


— E timpul să te apuci de treabă ca să-ţi câştigi existenţa, 
prietene, îi zise lui Newman care era scos din fire. 


Pete Nield stătea în faţa vilei Rose Bower, ţinând o 
servietă mare pe care o împrumutase de la Evelyn. Era linişte pe 
The Street, atâta linişte, încât putea auz; tăcerea apăsătoare a 
unei dimineţi timpurii, când aerul era încărcat de arşiţa zilei 
precedente. 

Se uită înapoi la vila pe care trebuia să o păzească. Nu 
erau lumini aprinse, uşa din faţă era încuiată şi zăvorâtă. Nield 
se luptă cu instinctul. Îl urmase atât de des şi înainte şi se 
dovedise corect. 

Strângând mai tare servieta, îşi părăsi postul, 
îndreptânduse cu repeziciune spre locul unde se termina satul, 
spre mare. Când o luă pe drumul ce ducea la pustietatea 
dunelor şi a buruienilor, o pală de vânt îi atinse faţa. luţi pasul, 
lăsând în urmă casele întunecate. 

Brusc se opri, nehotărât. Butler se baza pe el să-i acorde 
sprijin. lar cei doi bărbaţi fuseseră parteneri în mai multe situaţii 
disperate. Părea un act de părăsire. Pe când şedea acolo, gata 
să se întoarcă, singurul sunet perceptibil era foşnetul uşor al 
buruienilor mişcate de briză. Singurul sunet? Mai aşteptă un 
moment, sigur că urechile îl înşelaseră. 

Apoi îl auzi din nou. Zgomotul slab al unui motor. Din 
direcţia mării, duşmanul. De la prima explorare a 
Walberswickului ca refugiu, fusese întotdeauna convins că 
marea era un pericol. Se îndepărtă de drum, înaintând cât de 
repede putea peste teritoriul accidentat al dunelor, peste nisipul 
fin, înşelător. Urcă o dună, să încerce să arunce o privire dincolo 
de bariera lungă a țărmului prunduit. 

Clipi, închise ochii, îi deschise rapid din nou. Dincolo de 
țărm, se întindea o zonă de mare calmă. În timp sunetul slab al 
motorului se stinse, văzu spuma albă. Siajul unei bărci cu 
motor? Sau era totul în imaginaţia sa? Privi în urmă. Butler ar fi 
singur, dacă ei ar veni cu maşina. Ar trage în faţa vilei Rose 
Bower şi ar năvăli în casă. 

Mai mult împotriva voinţei sale, înaintă peste dune, 
mirosul aerului sărat era mult mai puternic. Apoi urcă ţărmul 
alunecos, prunduit, ce dădea spre plajă şi intrarea în port. 


Rămase acolo, singur în imensitatea nopţii şi a mării, privind cu 
atenţie să zărească pâlpâirea luminilor de navigaţie. Nimic. 
Aşteptă, verificându-şi cadranul luminat al ceasului. li luase zece 
minute să ajungă în acest punct de la vilă. Va mai aştepta încă 
trei minute şi apoi va fugi tot drumul înapoi, poticnindu-se în 
nisip. 

Auzi zgomotul slab al motorului pornind, dar avea un 
sunet diferit de cel dinainte. Se aşeză pe ţărmul prunduit, hotărî 
că putea fi văzut ca siluetă în lunetă, ghemuindu-se la adăpostul 
malului. 

O izbucnire nouă, a unui alt motor pornit, care încetă 
imediat. Ce naiba se întâmplă? Acum putea să identifice pufăitul 
unui motor de barcă ce se apropia de țărm. Timonierul bărcii cu 
motor, vasul mamă, îşi testase motorul apoi îl oprise. Dar 
pufăitul celălalt se auzea mai tare. 

Acum putea vedea dâra ca de săgeată care se mărea în 
timp ce barca se apropia. Din buzunarul hainei scoase luneta pe 
care Tweed insistase întotdeauna să o aibă. Ghemuit, fără să fie 
văzut, el îi observă chiar în faţa siajului. Dumnezeule! Era o 
barcă de cauciuc, neobişnuit de mare, cu motor exterior. Cu 
şase bărbaţi la bord. Toţi purtând jachete de lână groasă şi 
bonete cu cozoroc, ţinând în mâini ceea ce păreau a fi puşti 
automate. 

Nield simţi o undă de bucurie. Ghicise bine. Atacatorii 
veneau dinspre mare - aşa cum prezisese el că vor face. Dacă 
era inamicii. Nield era în încurcătură. Era vară. Câteodată turiştii 
simțeau nevoia unei noutăţi, să navigheze pe canal în mijlocul 
nopţii. Şi el nu putea fi sigur că aveau puşti automate. 

Barca de cauciuc părea mai mare, pe măsură ce se 
îndrepta direct spre intrarea în port. Nield scrâşni din dinţi de 
frustrare. Cum să fie sigur că ei nu se pregăteau să înainteze 
printre stive ca să ajungă la cheu, după o croazieră de noapte 
de-a lungul coastei? Apoi îşi aduse aminte de barca cu motor. 

Se ridică la vedere, îşi făcu mâinile căuş şi zbieră cât putu 
de tare. 

— Opriţi motorul imediat sau o să vă arunc în apă... 

Imediat ce îşi termină avertismentul se făcu una cu 
pământul în spatele bancului de nisip. În timp ce se trântea la 
pământ, gloanţele începură să zboare dinspre barca de cauciuc, 
o salvă constantă care era alarmant de precisă. Un glonte 


silențios îi trecu pe lângă partea dreaptă a capului pe când se 
adăpostea după parapetul temporar. Auzi altele bombardând 
prundişul din faţa sa. O pietricică se învârti în aer, se răsuci şi 
căzu la câţiva centimetri de piciorul său stâng. 

Nield scoase pistolul-mitralieră Uzi din servietă. Arma 
adusă de agentul de la Secţia Specială avea încărcătorul de 
patruzeci de cartuşe, cu un regim de foc de şase sute de cartuşe 
pe minut. Nield sprijini ţeava armei pe partea superioară a 
malului prunduit, ţinti în partea de jos a bărcii de cauciuc şi 
apăsă pe trăgaci. O grindină de gloanţe lovi ambarcaţiunea 
deasupra şi sub nivelul apei. 

Nield încărcă din nou arma, văzu barca înclinându-se la 
tribord, aruncându-i pe cei şase în mare, răsturnându-se, 
dispărând sub apă. Trase iarăşi, ţintind capetele ce se iţeau din 
apă, dintre care câteva înotau spre țărm. Apoi schimbară 
direcţia, începând să înoate spre larg, în speranţa de a ajunge la 
vasul situat la distanţă, ce nu era mai mult decât o pată mică 
pentru ochii lui Nield. 

Introduse o nouă încărcătură, deschise iarăşi focul, ţintind 
mereu capul ce se ivea, braţele ce înotau. Văzu două capete 
scufundându-se, fără a se mai ridica la suprafaţă. Nu din pricina 
focurilor lui - probabil, erau înotători slabi. 

Se ridică să vadă mai bine. Acum erau patru capete, apoi 
un altul se cufundă în uitare. Nield băgă arma înapoi în servietă. 
Era timpul să plece iute de acolo. Aruncă o ultimă privire spre 
mare. Doar două capete se mai vedeau. Se întoarse, ridică din 
umeri. 

— Şi ce dacă? Îşi spuse în sinea sa. Erau toţi ucigaşi, puşi 
pe masacru. 

Când intră în grădina din spate a vilei Rose Bower, în 
căutarea celor două femei, Butler sări jos din stejar. 

— Pari tensionat, comentă el. Ai dat de ceva? 


Marler, Newman şi Higgins se furişară de-a lungul părții 
din faţă a conacului, pe lângă zid. Urcaseră în acelaşi copac, 
săriseră peste gardul de sârmă sub tensiune ce înconjura 
domeniul, apropiindu-se de Livingstone Manor. 

Marler dăduse semnalul de pornire după ce văzuse un 
paznic dispărând după o latură a clădirii. Aveau la dispoziţie 


zece minute ca să intre înainte ca alt paznic să apară. Ferestrele 
pe lângă care treceau dădeau spre salon. Newman îşi aminti 
acest fapt din vizita sa în februarie. Şopti informaţia camarazilor 
săi. 

— Voi verifica să văd dacă e cineva acolo înăuntru, şopti 
Higgins. 

Din buzunar, scoase un instrument ca un stetoscop, plasă 
un capăt pe geam şi ascultă la celălalt capăt prin receptor. 
Newman îşi verifică ceasul. Erau în urmă cu planul: lui Marler îi 
luase prea mult timp până să se reîntoarcă la Mercedes. lar 
acum şi Higgins zăbovea. Acesta trase uşor de „stetoscop” şi îl 
luă de pe geam. 

— Nu este nimeni în camera asta. 

— Cum poţi fi sigur? Întrebă Newman. 

— E foarte sensibil dispozitivul ăsta. Poate surprinde chiar 
un om care întoarce paginile unui ziar, care îşi schimbă poziţia 
pe fotoliu. Garantez asta. Nu este nimeni acolo. Acum deschide 
uşa aceea din faţă, îi spuse lui Marler. Nu te grăbi... 

Newman înjură în sinea lui. Avuseseră o discuţie aprinsă 
mai înainte de a părăsi Mercedesul. Higgins insistase că uşa din 
faţă ar fi locul la care nimeni nu s-ar aştepta să se comită o 
spargere. Examină placa solidă de lemn, marginile cu ajutorul 
unei lanterne-creion. 

— Nu are alarmă. Vâră-le înăuntru. 

Marler privi cele trei lacăte, alese o cheie pentru lacătul de 
jos, o introduse încet şi-şi ciuli urechile să asculte. Auzi lacătul 
deschizându-se. Deschise celelalte două lacăte mai iute decât 
se aşteptase. Higgins îi dădu lui Newman un instrument mic 
care semăna cu o lanternă. Şopti avertizarea. 

— E micul transformator de cuplaj de care ţi-am vorbit în 
maşină. Detectează razele electronice. Porneşte-l şi va ucide 
raza timp de treizeci de secunde - fără ca vreo alarmă să se 
declanşeze. 

— Intri cu noi... începu Marler. 

Era prea târziu. Higgins alergase pe lângă ferestrele cu 
perdele ce mascau luminile dinăuntru, scoţându-şi haina în timp 
ce fugea. Probabil să o folosească drept pernă când va escalada 
gardul de sârmă şi se va urca înapoi în copac. 

— Voi prelua eu, spuse Newman. Ştiu amplasarea. 


Îşi tinu pistolul Smith & Wesson în mâna dreaptă, sperând, 
pentru numele lui Dumnezeu, că nu va trebui să apese pe 
trăgaci. Folosirea lui ca instrument contondent era cu totul 
altceva. Apăsă clanţa încet şi deschise uşa. Bine unsă, nu făcu 
niciun zgomot. Spaţiul se lărgi şi văzu holul mare, scara pustie 
ce urca în spirală, culoarul lung ce ducea la o altă cameră din 
spate. Uşa camerei era deschisă şi înăuntru era lumină. 

Îşi verifică ceasul. Nouă minute. Un paznic va trece prin 
faţă foarte curând. Făcând semn cu capul spre Marler, păşi 
peste preş - în cazul în care ar fi fost o capcană dedesubt 
închise uşa foarte atent, în timp ce Marler stătea sprijinit de zid, 
cu mâna dreaptă pe lângă trup, cu stânga ascunzând o canistră 
mică. Ambii bărbaţi purtau pantofi cu talpă de cauciuc. Newman 
traversă holul şi privi în interiorul salonului. Higgins avusese 
dreptate: era gol. _ 

Lăsând uşa deschisă, intră. In camera aceasta nu erau 
raze electronice: observase acest lucru la vizita anterioară. Făcu 
un gest spre uşa situată în peretele interior. Marler studie 
lacătul, încercă o cheie. Niciun rezultat. Selectând o altă cheie, o 
potrivi, din nou nu auzi nimic. A treia cheie era prea mare. 
Newman trecu pe lângă el, apăsă uşor clanţa şi împinse. Uşa se 
deschise, dând la iveală un şir de trepte din piatră ce duceau 
jos, spre pivniţă. 

— Lasă-mă să fac o recunoaştere rapidă, şopti Marler. 

Newman aşteptă în umbră, în capul scărilor, cât timp 
Marler se strecură jos. Culoarul pavat cu dale era iluminat 
fluorescent. Ţinând lanterna în faţa sa, Marler cobori culoarul 
lung, trecând pe lângă câteva camere şi pasaje lăturalnice 
aflate în întuneric. 

Paznicul ieşi dintr-o cameră din faţa lui Marler, rămase 
nemişcat, uitându-se la nepoftit, în timp ce Marler strecură 
lanterna în buzunar. Bărbatul era un uriaş, cu mult peste un 
metru optzeci înălţime, cu un spate pătrat. Cu puţin peste 
treizeci de ani, avea părul tuns până aproape de piele. Fost 
marinar, gândi Marler. 

Paznicul, purtând o flanelă de corp şi pantaloni 
marinăreşti, zâmbi când privi în jos la Marler cel mic şi îndesat. 
Te mănânc de viu, gândea el. Înaintă, cu pumnii uriaşi încleştaţi, 
cu o armă în toc pe şoldul stâng. Se aştepta ca Marler să se 
retragă, dar acesta făcu un salt înainte, în mâna dreaptă cu 


boxul trecut peste degete, izbi falca uriaşă a paznicului. Acesta 
se clătină ametit, îşi lăsă capul în jos în timp ce Marler sări într-o 
parte, îşi ridică mâna stângă, apoi o lăsă să cadă cu putere 
asupra gâtului paznicului. Paznicul se rostogoli, falca i se zdrobi 
de dale. Rămase nemişcat. 

Newman veni în fugă. Marler îi verifică pulsul de la gât. 
Privi în sus. 

— Mort de-a binelea. A lovit podeaua aşa cum s-ar prăbuşi 
clădirea Empire State. Ajută-mă să-l târăsc într-un pasaj 
lateral... 

Ascunseseră paznicul în întuneric când Marler îşi atinse 
buzunarul. Scoase un pachet mic şi-l vâri în buzunarul de la 
pantalonii paznicului. 

— Ce-a fost asta? Întrebă Newman. 

— Diversiune. Am cumpărat câteva pachete de drog 
împuţit de la un club de noapte. Dacă e găsit cât timp mai 
suntem încă aici, se va presupune că era drogat, că a luato 
supradoză, a căzut şi şi-a zdrobit falca de dale. 

— Hai să cercetăm mai departe, zise Newman. 

Înaintaseră destul de mult pe culoar, când auziră sunetul 
unei uşi deschizându-se uşor în urma lor. Marler avea sacoşa la 
spate, pe o cureluşă scurtată. Il urmă pe Newman în 
semiîntunericul unui culoar  lăturalnic. Voci. Picioare 
îndepărtându-se încet. Newman privi cu atenţie. O fată şi un 
bărbat: cu feţele întoarse unul către celălalt în timp ce vorbeau. 
Le studiase pozele. Irina Serov şi lon Mănescu. i 

— Cum păstrează aşa de curat acest loc? Intrebă 
Mănescu. 

— Servitori dinafară. Localnici. Dar ei sunt aici doar în 
timpul zilei. Hauser nu-i lasă să locuiască aici... 

Urcară treptele. Sunetul uşii deschizându-se și 
închizându-se. Newman îşi dădu seama de ce uşa nu era 
încuiată. Dintr-un anume motiv, cei doi terorişti sabotori - 
pentru a folosi descrierea lui Tweed - erau liberi să umble de 
colo până colo în seara aceasta. 

— Să mai căutăm, zise Newman. 

La jumătatea drumului, prin coridorul lung, detectară o 
rază. O lumină roşie licări în vârful lanternei. Marler o aprinse. 
Trecură pe lângă ochii electronici încastraţi în zidurile de piatră 
la înălţimea gleznei, dincolo de care se afla o uşă încuiată. 


Marler reuşi să deschidă lacătul doar cu a treia cheie. 
Intrară în pivniţa boltită. Aşezate de-a lungul ambelor ziduri, 
erau cutii obişnuite, purtând eticheta: „Peşte congelat”. Marler 
deschise capacul unei cutii, privind fix la substanţa gri ca un 
aluat. Newman ridică un alt capac. Mai mult aluat gri. 

— Semtex, zise Marler. l-am telefonat lui Tweed înainte să 
pornim. Mi-a spus că nimeni n-ar putea să-l aducă pe Hauser în 
faţa justiţiei. Îşi răsuci sacoşa de pânză pe piept, desfăcu 
cureluşa, puse sacoşa pe duşumea şi deschise clapa. Du-te 
afară, închide uşa, ascunde-te în coridorul opus, asigură-mi 
spatele. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Repede, suntem în criză de timp... 

Newman ieşi, închise uşa, se strecură în coridorul opus, 
întunecat şi aşteptă. Părea că aşteaptă dintotdeauna şi continua 
să-şi verifice cadranul iluminat al ceasului. li auzi pe Mănescu şi 
Serov întorcându-se pe coridor. Serov vorbea, vocea îi era 
surprinzător de feminină şi seducătoare. 

— Plimbarea aceea pe pajişte a fost o uşurare. Acum, la 
culcare. Avem bilete de avion după-amiază şi vreau să ajung la 
Munchen proaspătă. De acolo, voi transmite instrucţiunile prin 
radio... 

Newman auzi o uşă închizându-se, apoi o alta. Aveau 
camere separate. Îşi verifică din nou ceasul. Ce naiba făcea 
Marler în tot acest timp? Newman era hotărât să fie departe de 
Livingstone Manor până la apariţia zorilor. 

Uşa se deschise, Marler ezită, cu sacoşa atârnând pe 
spate, şi aşteptă până ce Newman apăru şi făcu un semn. 
închizând uşa, Marler folosi aceeaşi cheie, dar îşi dădu seama că 
nu mai poate încuia. Uitase să verifice ceva cu Alf. Se mai uită 
încă o dată pe coridor. 

— Uşa aceea e deschisă puţin, şopti el. 

— E timpul să plecăm... 

— Stai un moment să arunc o privire înăuntru. 

Marler împinse uşa mai mult, văzu că odaia e goală şi 
intră. Newman îl urmă. Amândoi se uitau la uriaşa hartă de pe 
perete a Europei şi a Rusiei, la acele roşii înfipte în diferite 
capitale renumite. 

— Dumnezeule! explică Newman. Acestea sunt ţintele 
pentru bombele ce vor cădea asupra Europei. Citeşti ziarele. 


— Câteodată. Văd că este un ac pentru Kiev. Cartierul 
general al KGB-ului a fost aruncat în aer mai deunăzi. Cel puţin 
douăzeci de morţi. 

— Hauser este un monstru, comentă Newman. Nimic nu 
stă în calea setei lui de putere. Destabilizează, apoi pătrunde în 
interior pentru a reclădi pe ruine - reclădeşte stilul american. ÎI 
privi pe Marler. Ce este obiectul acela pe care-l ţii? Seamănă cu 
un telefon mobil de buzunar. 

— Perfecţionat cu numere pe taste. Proiectat de savanții 
noştri de la transmisiuni din Park Crescent. Ridică o antenă. 
Sunt tipi inteligenţi. Acest obiect e un dispozitiv cu unde radio 
pentru a detona o bombă. Şi e destul de mult exploziv, aş zice, 
în pivniţa de alături. Apăs tastele pentru numărul corect - în 
acest caz 142 - şi semnalul radio se transmite bombei. 

— Ai aranjat toate astea în timp ce erai în pivniţă? 

— Nu chiar. Am avut un mecanism în sacoşă. Implică o 
anumită pregătire premergătoare. Ai uitat Semtexul pe care 
l-am şterpelit din camionul de la nord de Porvoo, apoi mai târziu 
de la Institutul din Laponia. N-ar fi mai bine să ne luăm 
rămas-bun de la această proprietate de lux a milionarului, aşa 
cum spun agenţii imobiliari? 

— Imediat. Pentru ce este acel transmiţător? 

— O precauţie, pur şi simplu. În caz că întâmpinăm puţină 
rezistenţă la plecare. Când am să explic situaţia, cred că vor fi 
fericiţi să ne însoţească fără comentarii. 

— Atunci, să ne mişcăm. Acum! 


Tweed îşi conducea noua maşină Volvo de care Howard se 
plânsese că merge prea repede pe drumul şerpuitor. Lângă el, 
Paula se ţinu de bara de mână când el luă un viraj strâns. Pe 
locul din spate şedea Cord Dillon, mestecând un trabuc 
neaprins. 

— Cred că acum suntem destul de aproape de Livingstone 
Manor, zise Paula. Am recunoscut acea cotitură pe care tocmai 
ai trecut-o în zbor. 

— Sunt îngrijorat, izbucni Tweed, menţinând aceeaşi 
viteză. N-am văzut nici-o maşină de patrulare a poliţiei. Trebuie 
că sunt deja pe poziţii. 


— E posibil să fie ascunşi, medită ea. Deşi, la modul în 
care conduci, m-aş fi aşteptat ca una să te oprească. 

— Dumnezeu ştie ce riscuri întâmpină Newman şi Marler, 
iar Hauser e total lipsit de milă. Ai dreptate, suntem foarte 
aproape. Voi intra în câmpul acesta şi voi parca în spatele 
crângului de copaci de acolo. 

Paula îşi îndreptă spatele. Tweed parcase, oprise motorul. 

— Uitaţi-vă, Mercedesul lui Bob... 

Ea sări afară şi fugi spre maşina care staţiona. O siluetă se 
agită în spate, deschise uşa, ieşi afară. Işi atinse bucla de pe 
frunte. 

—  Neaţa, doamnă. George Budge la dispoziția 
dumneavoastră, zise Alfred Higgins. Tocmai am tras un pui de 
somn. E o prostie să conduci noaptea când eşti obosit. Tipul 
dumitale probabil că e frânt... 


Cu mulţi kilometri în urma lui Tweed, inspectorul şef 
Buchanan depăşea şi el limita de viteză. Lui Warden, care şedea 
lângă el, i se părea că aborda virajele periculoase pe două roţi. 

— O să ajungem acolo în cele din urmă, domnule, se 
aventură el. 

— E posibil ca, în cele din urmă, să fie prea târziu. Mi-a 
luat prea mult timp s-o conving pe asistenta lui Tweed, Monica, 
să-mi spună unde credea că plecase Newman. E un bărbat 
animat de răzbunare pentru uciderea prietenei sale, Sandy. 
Cred că el a identificat ucigaşul. 

— Nu puteţi fi sigur de asta, domnule. 

— Nu sunt sigur, sunt convins. La fel şi Monica. E vorba de 
acel nasture blestemat de haină. 

— Ei bine, dumneavoastră sunteţi la volan. 

— Puterile tale de observaţie mă uluiesc, replică 
Buchanan, apăsând pedala de acceleraţie până la podea. 


Marler şi Newman tocmai reuşiseră să iasă din Livingstone 
Manor când norocul îi părăsi. Marler, care se urcase în copacul 
de la colţul domeniului, sări pe pământ. Newman îl urma, urcând 
trunchiul din ramură în ramură când auzi sunetul focului de 
puşcă automată. Aruncă o privire înapoi. Apăruse unul dintre 


paznici, probabil că văzuse mişcarea frunzişului sau găsise uşa 
din faţă neîncuiată. 

Gloanţele împroşcau frunzişul pe când Newman se căţăra 
disperat, mai iute. O ploaie de frunze i se scutură pe faţă. 
Glonţul fusese foarte aproape. Se întinse spre ramura ce atârna 
deasupra şi riscă o ultimă privire înapoi. Un al doilea paznic 
ţinea o puşcă la umăr. Când îşi dădu drumul la pământ, frunzişul 
fu retezat de o rafală. 

— Peste drum, strigă Marler când Newman sări lângă el. 
Este o ridicătură de pământ apoi un alt crâng. Dacă putem să 
ajungem la el, îi putem dobori în timp ce ei aleargă în câmp 
deschis... 

Alergară peste drumul fără gard viu, direct în câmpul de 
grâu, alergară în sus pe deal, călcând pe toată talpa, ca să evite 
scrântirea vreunei glezne. Marler se mişca asemenea unui 
alergător de curse, cu Newman chiar în spate, urcând tot timpul. 
Se afundară în crâng, Marler ridică privirea, alese un castan 
excepţional de înalt şi începu să se caţere cu agilitatea unei 
maimuțe, cu sacoşa balansându-i-se pe spate. 

În timp ce Newman urca după el, auzi o maşină pornind 
din direcţia reşedinţei Livingstone Manor. Se apropie, apoi se 
îndepărtă la scurtă distanţă. Newman auzi zgomotul motorului 
schimbându-se, maşina părând că se îndrepta pe o şosea 
paralelă cu cea pe care merseseră ei când urcaseră dealul în 
fugă. Newman se opri din căţărat, încercând să vadă maşina, 
dar frunzişul îi împiedica vederea. Motorul se opri când el îl 
urmă pe Marler care urca la o înălţime incredibilă. 

Îl găsi pe Marler călare pe o ramură cu vedere clară spre 
deal în jos, peste câmpuri şi dincolo de acoperişul reşedinţei 
Livingstone Manor. Marler avea binoclul la ochi. Newman, 
cocoţat pe aceeaşi ramură groasă, se aplecă peste trunchiul 
copacului. 

— Hauser spală putina, îl avertiză Marler. Are un elicopter 
mic, Sikorsky, cred, la capătul domeniului. Se urcă în blestemata 
aceea de maşinărie. 

— O să scape. Cel din vârful piramidei întotdeauna scapă, 
zise Newman. 

Se aplecă înainte. Maşini de patrulare apăruseră din senin. 
Una se apropia de porţile de fier forjat deschise când un paznic 
fugi afară. Acesta ochi automobilul cu puşca automată, 


sfărâmând parbrizul. Uşa laterală se deschise, un poliţist sări 
afară, se ascunse după portbagaj şi trase de două ori. Paznicul 
fu proiectat în stâlpii de piatră, rămase sprijinit o clipă, apoi căzu 
la pământ. Alţi poliţişti săreau afară din maşini când un alt 
paznic apăru şi-şi ridică arma. Răsună o împuşcătură. Paznicul 
scăpă arma şi se prăbuşi la pământ. 

Focurile încetară, înlocuite de un alt sunet, huruitul 
rotoarelor elicopterului. Aparatul se ridică încet de la pământ, 
plană, apoi întoarse spre sud, spre Harwich. Numai atunci îl 
observă Newman pe Marler că are transmiţătorul radio în mână. 
Elicopterul tocmai trecea peste Livingstone Manor când Marler 
apăsă pe numerele 142. 

Newman tocmai îşi verificase ceasul. Ora cinci. Zorile 
aveau să se reverse din moment în moment. Dar mai întâi fuse 
un răsărit fals. Elicopterul zbura încă peste Livingstone Manor 
când lumea erupse. Un bubuit groaznic ucise ultima fărâmă din 
tăcerea nopţii, acum tulburată doar de pufăitul regu-lat al 
elicopterului. Conacul se dărâmă, bucăţi mari de zidărie fură 
aruncate în sus. Unda de şoc a detonaţiei scutură elicopterul 
care păru brusc să şovăie. O perdea de flăcări roşii se înălţă 
spre cer, învăluind aparatul. Newman îl văzu scufundându-se în 
ruinele conacului, care acum nu mai avea decât două ziduri în 
picioare. Crezu că vede elicopterul lui Hauser lovind pământul 
cu o secundă mai devreme ca unul din ziduri să se spulbere 
înspre interior, îngropându-l. Apoi apăru fumul, ascunzând 
măcelul. 

— Acest mic dispozitiv are o bătaie de peste trei kilometri, 
mi s-a spus, preciză Marler. 

Privi spre locul unde se aflase cândva conacul. În orice 
caz, era o arhitectură georgiană de mâna a doua. 

Newman cobora din copac, rupând ramuri în înaitarea sa 
rapidă. Marler privi în jos şi strigă: 

— Unde te duci? 

— Am o întâlnire. Cu un ucigaş. 

Urma să se termine aşa cum începuse. În acelaşi loc. La 
clopotniţă. Timp de câteva zile Newman se gândise că ar putea 
să fie aşa. Nu era însă pregătit pentru cât de asemănător avea 
să fie. 

La est se iveau zorile, fâşii de albastru şi auriu intens. Încă 
o zi toridă. Continuând drumul cu greu, se opri, aproape 


transfigurat, nevenindu-i a crede. Parcat lângă clopotniţa pustie 
era un Jaguar roşu. Exact cum fusese parcat Jaguarul roşu a lui 
Sandy când, plin de optimism, într-o zi de februarie teribil de 
geroasă, el mersese pe acelaşi drum spre a o întâlni. 

Se scutură ca un om care iese dintr-un coşmar. Obosit, 
murdar, cu hainele rupte, cu mâinile sângerându-i de la ramurile 
care-i zgâriaseră mâinile, respiră adânc şi se îndreptă cu paşi 
repezi spre clopotniţă. 

Era la fel şi, totuşi, diferit. Înainte fusese iarnă, acum era o 
vară splendidă, o vară pe care Sandy ar fi îndrăgit-o. Işi masă 
degetele care-l dureau când urcă ultima porţiune de teren şi 
văzu interiorul clopotniţei. Indreptându-se până la marginea 
ierbii, avansă în tăcere. 

În clopotniţă era un bărbat îngenuncheat, cu spatele la 

Newman, trudind printre paie, căutând ceva. Newman se 
afla la vreo doi metri de clopotniţă când bărbatul privi peste 
umăr şi sări în picioare. _ 

— Ce-a fost explozia aceea teribilă? Intrebă Adam Carver. 

— Ţi-ai stricat costumul frumos de mătase, îi replică 
Newman cu răceală. Oare asta cauţi? 

Ridică  nasturele pe care-l rupsese de la propria 
îmbrăcăminte groasă, britanică, nasturele purtând simbolul 
cailor de poştă. Carver îşi flutură ambele mâini într-un gest de 
neînțelegere. 

— Despre ce vorbeşti? De ce m-ar interesa un nasture? 

— Deoarece Sandy l-a rupt de la haina ta, când s-a luptat 
pentru viaţă, înainte ca tu s-o spânzuri, ca pe un criminal 
oarecare, de grinda aceea de sus. Sus, acolo, Carver. Deasupra 
capului tău. 

Instinctiv, Carver ridică privirea. Newman mai făcu un pas. 
Carver căută o cale de ieşire, se uită printr-una din 
deschizăturile boltite, văzu automobilul apropiindu-se, 
hurducându-se pe drum. Se întoarse, prinse scara, fugi sus. 
Newman îi prinse glezna, o scăpă şi începu să urce el însuşi 
scara şubredă. 

Privind în sus, văzu piciorul lui Carver gata să-l lovească în 
cap, ferindu-se exact la timp. Carver îşi continuă urcuşul, ajunse 
la planşeul de lemn din apropierea grinzii de care fusese 
spânzurată Sandy. Era atât de grăbit, încât alunecă pe paiele 
împrăştiate pe planşeu şi se întinse cât era de lung. 


Newman păşi pe planşeul înalt, dar Carver sări în picioare 
şi-l înfruntă. Newman îi arătă pentru a doua oară nasturele. 
Amândoi bărbaţii rămaseră tăcuţi câteva secunde. 

— Tu eşti asasinul plătit a lui Hauser, îi spuse Newman. Tu 
l-ai ucis pe Ed Riverton, l-ai strangulat pe bietul ticălos, apoi l-ai 
aruncat în gheaţa din North Harbour pentru a fi zdrobit de 
spărgătorul de gheaţă. Te mişti repede, îţi voi demonstra. În 
continuare, ai prins un avion spre Londra, ai venit cu maşina 
până aici, după ce ţi-ai dat întâlnire cu Sandy în zori. Vrei să ştii 
de ce am fost convins că eşti tu, nu Galvone, nici Mănescu? 

— Bine, deşteptule, rosti Carver, batjocoritor. Cum a; ştiut 
că eu am fost? 

— Deoarece, zise Newman, ascunzându-şi tristeţea, 
trebuia să fie cineva cu o înfăţişare şi un comportament în care 
ea să fi avut încredere. Asta i-a scos din joc pe Mănescu şi 
Galvone. Tu, păduche ce eşti, te pricepi să păcăleşti femeile. 
Sub costumul tău frumos de mătase, eşti murdăria absolută. 

— Gelos, nu-i aşa? 

In timp ce vorbea, Carver se aplecă la iuţeală, adună o 
mână plină de paie şi-o aruncă în ochii lui Newman. Acesta clipi 
orbit când Carver se aruncă asupra lui. 

Instinctiv, Newman îl înşfăcă pe Carver de corp cu ambele 
braţe, să se salveze. Ambii bărbaţi erau atât de concentrați 
asupra luptei, încât nu-şi dădură seama că maşina care se 
apropia ajunsese la clopotniţă. Buchanan înşfăcase haina 
groasă, britanică, de pe speteaza scaunului, fugise în interiorul 
clopotniţei exact la timp ca să audă conversaţia şi 
recunoaşterea lui Carver. Făcându-şi o mână căuş, Buchanan îi 
strigă lui Newman. 

— Avem haina lui Carver, minus nasturele lipsă. Legal, a 
confirmat că nasturele e de la haina sa. Va fi pus sub acuzare... 

Cu chipul întunecat, văzu încleştarea continuând pe 
planşeul şubred, construit din scânduri simple, fără vreun 
parapet protector. Carver îşi trecu piciorul în spatele gleznei lui 
Newman să-i pună piedică. Newman rezistă, îşi eliberă mâna 
dreaptă, trimițând o lovitură în falca adversarului. Carver se 
rostogoli, îşi recăpătă echilibrul, nedându-şi seama că era la 
marginea planşeului după care urma abisul. Newman îl lovi cu 
piciorul în vintre. Carver gemu de durere, slăbi strânsoarea, îşi 
încleştă pumnul drept, izbindu-l pe Newman în gât. Picioarele îi 


alunecară peste margine. Mâna dreaptă prinse gâtul lui 
Newman. Căzu de pe planşeu când Newman îi zădărnici planul, 
prinzându-i braţul. 

Când Carver căzu, aproape îl trase pe Newman după el. 
Newman îşi propti picioarele ca să preia încordarea, se ghemui, 
ţinându-l încă pe Carver de braţul drept. Doar partea de 
deasupra umerilor lui Carver era la nivelul planşeului. Marea 
parte a trupului său atârna suspendat în spaţiu. Newman privi în 
jos, în ochii îngroziţi ai ucigaşului. 

Mâneca începu să se desprindă de la umăr. Newman 
continua să-l ţină de braţul drept, simțind materialul 
alunecându-i încet din strânsoare. Ochii îi erau reci, aproape 
lipsiţi de expresie în timp ce privea mâneca ce se sfâşia 
cusătură de cusătură. Fu un moment lung, când se părea că 
Newman ar putea trage înapoi pe planşeu pe omul ce atârna. 
Apoi mâneca se despărţi de proprietarul ei. Carver scoase un 
țipăt ascuţit când se prăbuşi. Corpul execută o semitumbă în 
aer, apoi, ca un înotător, plonjă cu capul în jos. Buchanan auzi 
zgomotul groaznic al oaselor craniului zdrobindu-se de podeaua 
de piatră a turnului. Carver rămase întins, nemişcat, ca o 
păpuşă ruptă, zdrenţuită. 

Newman se ridică încet, ţinând mâneca. Păşi. Făcând un 
efort de voinţă, se sili să coboare treaptă cu treaptă scara care 
se clătina. Jos, rămase nemişcat, fără să privească la cadavru. 
Se uita la Jaguarul roşu, imaginea leită a maşinii lui Sandy. 

— Am să te conduc înapoi, unde Tweed te aşteaptă lângă 
maşina ta. Lasă-l pe el să conducă, zise Buchanan. 

— Pot să conduc şi singur... 

— Dar n-o vei face. E un ordin. Şi sunt sigur că Tweed nu 
te va lăsa. Aceasta e haina lui Carver. Am găsit-o în 
apartamentul său din Chelsea. Cu un nasture lipsă. Ciudat că nu 
şi-a dat seama niciodată cât de incriminator ar putea fi un 
nasture. 

— Ciudat, încuviinţă Newman, lăsându-se condus la 
maşina lui Buchanan. 

Mintea îi era atât de zdruncinată, încât habar n-avea 
despre ce vorbea Buchanan. 


EPILOG 

— Am venit să-mi iau rămas-bun. 

Cord Dillon îi întinse mâna lui Tweed în biroul din Park 
Crescent. Tweed ezită, ridică din umeri, şi-i întinse mâna fără 
entuziasm. 

— Ai ghicit? insinuă Dillon. 

— Ce să ghicesc? 

— De ce voiam să-l scoatem pe Hauser din joc. Să-i 
nimicim întregul dispozitiv. Ceea ce se va putea întâmpla acum 
că a murit. 

— Continuă. 

— Infrastructura Uniunii Sovietice e în prag de faliment. 
Căile ferate se năruie, din lipsa întreţinerii. Sistemul telefonic 
de-abia mai funcţionează - marea parte a echipamentelor a fost 
instalată înainte de 1918. Încearcă să dai un telefon de la 
Moscova la Leningrad şi-ţi va trebui o zi ca să primeşti legătura. 
Aşa că... poate mai bine renunti. 

— Deci? 

— Metroul din Moscova, cândva mândria şi bucuria lor, se 
năruie şi el. Stai pe peron şi vezi apa picurând prin fisurile de pe 
ziduri. Mai e nevoie să continuu? 

— Totul se năruie? 

— Exact lar Hauser, după ce-i speria de moarte, intenţiona 
să reconstruiască Rusia, făcând-o o nouă Americă. Crezi că noi 
asta dorim? După şaptezeci de ani de comunism? Rusia dispare 
de pe hartă. Va deveni o ţară din Lumea a Treia. 

— Şi asta vă convine? 

— Pe de-a-ntregul. Nu ne mai facem griji în legătură cu 
cine preia conducerea. Nu mai contează. Hauser era gata să 
strice totul. Acum putem să ne-aşezăm şi să vedem cum se 
întâmplă totul. Ştiai? 

— Am presupus. Deoarece, tot timpul cât ai fost cu mine, 
rolul tău a fost în mare parte cel de observator. Nu prea ai făcut 
prea mult să ne ajuţi. Nu e timpul să prinzi avionul? 

— Cred că da. Dillon privi spre partea cealaltă a Camerei. 
La revedere, Paula. 

— La revedere, zise ea. 

— E o idee bună? Întrebă ea când rămaseră singuri. 

— Nu era o idee bună să-l lăsăm pe Hauser să preia 
supremaţia, replică Tweed. 


— Vreau să spun, să lăsăm Rusia să se prăbuşească, 
insistă ea. 
— Dacă se va întâmpla acest lucru, noi ne vom confrunta 
cu o situaţie chiar mai sinistră. 
sfârşit 


"E o crimă premeditată, 
orchestrată cu grijă..." 


Tweed se confruntă cu un nou dușman — neașteptat şi 
teribil — din Occident. Paula Grey ajunge într-o situaţie 
extrem de periculoasă în îndepartata Laponie. 

În Suffolk, Bob Newman trece printr-o tragedie 
personală, fiind hotărit să se răzbune. Sînt aceste 
evenimente legate între ele? 

Europa este pindită de haos — organizat de dușmanul 
invizibil care folosește metode noi pentru a stăpini 
continentul. Acţiunea se desfăşoară din Anglia pînă în 
Scandinavia, pe masură ce echipa lui Tweed luptă să 
distrugă forța malefica. 

Ce rol joacă Peggy Vanderheld, Evelyn Lennox, sora 
prietenei lui Newman, şi vicleanul Franklin D. Hanser, 
proprietarul INCUBUS-ului, cea mai mare bancă din 
lume? Cine este ucigașul ascuns care elimină, unul cîte 
unul, pe martorii căutaţi de Tweed? 

Virtejul, acest roman exploziv şi captivant, poate fi citit 
ca un roman poliţist, ca un thriller de spionaj sau ca un 
roman de aventuri. 


COLIN FORBES 


"nu are egal” SUNDAY MIRROR 


CRO) ISBN 973-576-114-9 


RAO 
International 
Publishing 
Company 


7897351761