Colin Forbes — Operatiunea Shockwave

OPERAȚIUNE, 


Colin Forbes 


Operaţiunea 
Shockwave 


Traducere din limba engleză 
CRISTIAN BACIU 


rao 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României 
FORBES, COLIN 


Operaţiunea Shockwave / Colin Forbes; trad.: Cristian 
Baciu. 
Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2008 
ISBN 978-973-103-792-9 


I. Baciu, Cristian (trad.) 


COLIN FORBES 
Shockwave 
O Colin Forbes, 1990 
Toate drepturile rezervate 


© RAO International Publishing Company, 2008 
pentru versiunea în limba română 


2008 


ISBN 9786-973-103-792-9 


PROLOG 


La ora patru dimineaţa, Bob Newman afla, printr-o pură 
întâmplare, că Tweed a ucis o fată pe care apoi a violat-o. 

Întorcându-se cu maşina de la o serată londoneză văzu, 
pe Radnor Walk, dubele care nu purtau niciun însemn 
parcate de-a lungul bordurii din faţa clădirii terasate unde 
locuia Tweed. Bărbaţi în civil urcau şi coborau scările care 
duceau la intrarea în clădirea îngustă, cu trei nivele. Se 
mişcau repede, ca atunci când te grăbeşti să duci la 
îndeplinire o sarcină urgentă. Un poliţist în uniformă 
stătea cu mâinile la spate, lângă un stâlp de iluminat. În 
rest, strada era pustie. 

Newman încetini şi îşi parcă automobilul - un Mercedes 
280 E - la vreo zece metri depărtare de ultima dubă. Îşi 
aprinse o ţigară mascând flacăra cu mâna în timp ce 
urmărea scena. Recunoscu figura unui bărbat brunet 
îmbrăcat în costum de serviciu, care se întorcea grăbit în 
clădire. Harris, Harvey sau cam aşa ceva; de la Secţia 
Specială... 

Doi oameni în salopete ieşiră din ultima dubă şi intrară 
în clădire ducând cu ei un sac lung de plastic, din acelea în 
care se pun cadavrele. Se pare că băieţii de la Debarasare 
aveau treabă. 

Newman ieşi din maşină, o încuie şi se îndreptă agale 
spre intrarea clădirii. Polițistul în uniformă îl opri: 

— N-aveţi voie să intraţi, domnule. Mai bine 
întoarceţi-vă la maşină şi mergeţi acasă... 

— Dar îl cunosc pe cel care locuieşte aici. Ce se 
întâmplă? _ 

Polițistul păru încurcat, neştiind ce să răspundă. şi 
înălţă ochii către capul scării, unde întâlni privirea 
bărbatului brunet. Harvey. Asta e, îşi aminti Newman. 


4 


Inspector-şef Ronald Harvey. Tipul birocratului bătut în 
cap. Acesta cobori precipitat treptele pentru a face faţă 
noului sosit. 

— Newman, ce faci dumneata aici la ora asta? Te-a 
chemat Tweed? 

— De ce-ar face-o, în miezul nopţii? i-o întoarse 
Newman. 

Chiar atunci în cadrul uşii apăru Howard, şeful 
Serviciului Secret. Nu era însă acel Howard spilcuit pe 
care-l ştia Newman. Înalt, trecut de cincizeci de ani, cu 
obrazul rubicond, acum năpădit de o mirişte scurtă. 
Cravata înnodată prost, cămaşa şifonată - întreaga sa 
înfăţişare îţi arăta un om smuls de sub plapumă. După 
mina lui întunecată, Newman ar fi putut jura că nu-şi 
revenise încă din zăpăceală. 

— Hai mai bine înăuntru, Bob, bombăni el. E o treabă 
cumplită. E şi ministrul aici... 

Continuând să vorbească, îi conduse de-a lungul unui 
coridor îngust, la capătul căruia o luă în sus pe scara care 
ducea la primul etaj. Harvey îl urma îndeaproape pe 
Newman, protestând: 

— Nu e momentul să lăsăm să intre aici un corespondent 
pentru străinătate. 

— Îmi asum întreaga răspundere, îi aruncă Howard 
peste umăr, urcând scara. De altfel, ştii foarte bine că 
Newman e verificat şi paraverificat şi că nu o dată a lucrat 
cu noi. 

— Despre ce ministru vorbeai? întrebă Newman. 

— De la Externe, şeful contraspionajului. Buckmaster în 
persoană, de care m-aş fi lipsit bucuros. Ţine-te bine, Bob. 
Am ajuns... 

Howard îşi îndreptă spinarea şi păşi ţeapăn în 
dormitorul lui Tweed. Locul era înţesat de lume. Draperii 
lăsate, camuflaj, observă Newman; apoi privirea i se 
concentră asupra „obiectului“ care zăcea pe patul lui 
Tweed. 

O tânără de vreo treizeci de ani, după aprecierea lui 
Newman. Perna era inundată de bogăţia unui păr blond, 


5 


splendid. Cearşaful care o acoperea fusese dat la o parte, 
lăsând vederii trupul gol, picioarele lungi, cu genunchii 
apropiaţi. O privelişte crudă. Printre buzele bine 
conturate, limba îi atârna spre stânga. Se vedea că fata 
fusese un exemplar superb. Ochii verzui, larg deschişi, 
ţintuiau orb tavanul. Pe gât avea nişte vânătăi oribile. 
Crunt tablou, gândi Newman. 

Un alt bărbat din cameră, şi el nebărbierit, îmbrăcat 
într-un costum de culoare închisă, se îndoi de spate şi 
ridică de pe podea o servietă neagră. Era doctorul. Işi 
scoase de pe mâini mănuşile chirurgicale şi le aruncă în 
servieta deschisă pe un scaun, după care o închise. Harvey 
rupse tăcerea: 

— Ei bine, domnule doctor, ce ne puteţi spune? 

Doctorul, un om scund, rotofei, cu părul alb şi început de 
chelie, înălţă din sprâncene: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, aşteptaţi rezultatul 
autopsiei. Nu-mi stă în atribuţii să fac presupuneri. 

— Aşa o fi, interveni tărăgănat altă voce; dar mie îmi 
poţi spune unele concluzii preliminare. Timpul, prietene, 
este esenţial, având în vedere identitatea criminalului. 

Newman se răsuci pe călcâie. În cadrul uşii care dădea 
spre baie, stătea un bărbat înalt, suplu. Părul des, şaten, îi 
acoperea urechile. Avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, 
un metru şi optzeci înălţime şi emana o autoritate care 
domina încăperea. Spre deosebire de ceilalţi, era proaspăt 
bărbierit, iar privirea ochilor căprui, ageri, era perfect 
trează. Era îmbrăcat într-o jachetă sport în carouri, 
scumpă, o cămaşă albă, imaculată, cravată albastră prinsă 
cu o agrafă purtând însemnul aviaţiei militare. Şeful 
Contraspionajului. Renumit pentru atenţia deosebită pe 
care o acorda aspectului său exterior. Tonul vocii era sec, 
didactic. 

— Îl cunoşti pe domnul ministru, Bob, îi zise Howard lui 
Newman. 

— Da, ne-am mai întâlnit. 

— Doctore, eu aştept un răspuns, rosti Buckmaster tăios. 

Doctorul oftă şi îşi strânse buzele. 


6 


— Fata a fost sugrumată şi apoi violată sălbatic. Mai 
mult nu pot spune până la... 

— Autopsie, îl întrerupse Buckmaster  nerăbdător. 
Cunoaştem şi noi uzanţele. Dar cum interpretezi dumneata 
ordinea evenimentelor: întâi a strangulat-o şi după aceea a 
violat-o. De ce nu invers? 

— În ciuda aspectului fragil, trupul victimei inspiră 
agilitate şi forţă. Dacă s-ar fi opus violului, ar fi avut sub 
unghii fâşii mărunte rămase din pielea agresorului; ori, în 
afară de o uşoară urmă sub unghia arătătorului, nu se 
constată nimic de acest gen. Şi oricum, tot autopsia va 
decide, repetă ferm doctorul. Acum aş dori să plec. Se uită 
la oamenii adunaţi acolo, care aşteptau. Eu, unul am 
terminat examenul preliminar. 

Cu o înclinare a capului în direcţia lui Howard, doctorul 
ieşi fără să-i arunce măcar o privire lui Buckmaster. 

Harvey îi consultă pe fotograf şi pe jurist, care declarară 
la rândul lor că nu mai au nevoie de cadavru. Doi oameni 
în salopetă, care îşi aşteptau rândul, înfăşurară trupul în 
pânză, îl aşezară pe o targă şi îl scoaseră din încăpere. 
Buckmaster se plimba agitat prin cameră cu mâinile la 
spate, arborând o poză marţială. Işi repezi cu mâna, spre 
creştet, o şuviţă rebelă. 

— De ce-am presupune că Tweed e autorul? întrebă 
Newman privindu-l fix pe Howard. 

— Pentru că el este cel care locuia aici. Răspunsul veni 
din partea lui Harvey. Cu mâinile protejate de mănuşi din 
plastic, acesta tocmai scotea o pipă dintr-un vas de sticlă, 
pentru a o strecura într-o pungă transparentă. Uite, şi-a 
fumat şi pipa înainte să-şi facă treaba. 

— Pot să văd şi eu pipa aia? insistă Newman. E plină cu 
tutun şi deci s-a fumat foarte puţin din ea. 

— Ei da, a tras câteva fumuri, după care s-a repezit la 
gâtul fetei şi aşa mai departe... 

Newman păşi spre un dulăpior fixat în perete: 

— Pot să arunc o privire înăuntru? 

— Nu poţi, îl opri Harvey. Ce te-ar putea interesa acolo? 

— Poate o cutie de tutun. 


— Atunci hai să ne uităm. Harvey întinse mâna 
înmănuşată şi deschise uşa. Pe raft, o cutie de tablă, 
pentru tutun. Îi săltă capacul. Newman se aplecă spre 
cutia pe jumătate goală şi adulmecă. Un miros greu, stătut. 

— Mulţumit? Harvey închise capacul şi aşeză cutia pe 
raft. lar Tweed a dispărut... 

— Se pare că a fugit să scape, interveni Buckmaster. Să 
sperăm c-o să-şi facă singur de petrecanie. Cred că-ţi dai 
seama, Newman, că toate astea trebuie înfăşurate în 
tăcere. Ai semnat doar documentul care consfinţeşte 
secretul de serviciu. 

— Şi vecinii? întrebă Newman. 

— Se va răspândi un zvon cum că Tweed a plecat să mai 
cerceteze un caz în domeniul asigurărilor. El n-avea nimic 
de împărţit cu vecinii. Tot ce ştiau ei despre Tweed e că ar 
fi anchetator principal la o companie de asigurări, care are 
o mulţime de afaceri în străinătate. Howard mi-a spus asta. 

— Aşadar, vreţi discreţie maximă, reluă Newman. 
Atunci, cum se explică prezenţa dumneavoastră aici, a 
dumneavoastră care vă purtaţi poza prin ziare la fiecare 
ocazie mai deosebită... 

— Nu-mi prea place cum ai formulat ideea asta. Tonul 
vocii lui Buckmaster deveni agresiv. E bine să nu uiţi că te 
adresezi unui împuternicit al Coroanei. Cât despre 
prezenţa mea, află că Howard mi-a telefonat. In plus, 
mi-am lăsat Daimler-ul, cu şofer cu tot, două intersecţii 
mai încolo. Şi, de fapt, e momentul să plec. 

Apoi, către Howard: 

— Am să-ţi dau un semn de viaţă în dimineaţa asta, 
până-n ora nouă. Ai grijă să fii în biroul tău. 

Îşi scoase din buzunar o şapcă de golf în carouri, pe care 
şi-o îndesă pe frunte. Rânji către Newman: 

— Crezi că mă va mai recunoaşte cineva acum, de aici 
până la maşină? 

Buckmaster ieşi din cameră. Când rămaseră singuri, 
Howard dădu din umeri: 

— Are şi el dreptate aici. De obicei, nu poartă nimic pe 
cap... 


Fu întrerupt de Buckmaster care îşi făcu din nou 
apariţia în uşă: 

— Ciudată treabă... N-aş fi crezut că un om ca Tweed e 
capabil de asemenea atrocități. 

Apoi plecă. Howard îşi vântură mâinile cu un aer 
buimac: 

— Cât despre mine, nu l-aş fi crezut pe Buckmaster 
capabil de o asemenea remarcă sentimentală. Ciudate 
amestecături, oamenii ăştia... 

— Cum ai aflat de toată treaba asta? îl întrebă Newman 
pe un ton scăzut. 

— M-a trezit un telefon anonim: „Tweed a dat de belea. 
Ai face bine să ajungi la apartamentul lui din Radnor Walk 
înaintea poliţiei.“ Cred că astea au fost cuvintele lui 
exacte... 

— Deci la telefon era un bărbat? I-ai recunoscut glasul? 
Ia gândeşte-te! Gândeşte-te bine. 

— Nu, nu-mi amintesc să mai fi auzit vocea asta. M-am 
îmbrăcat în grabă; eram singur. Din fericire, Cynthia e 
plecată. Am ajuns aici pe la unu şi jumătate azi-noapte. 
Uşa nu era încuiată. Asta am aflat-o după ce am sunat la 
sonerie şi n-a răspuns nimeni. Am intrat, am urcat... şi am 
găsit-o aici, întinsă pe pat. Nici urmă de vreo altă 
prezenţă. L-am sunat pe Buckmaster; era tot ce puteam 
face. Când a venit, i-a anunţat imediat pe cei de la 
Debarasare. Nu putem risca un scandal public - s-ar alege 
praful de instituţie... 

— Cine e... cine era fata? întrebă Newman, curios. 

Howard, care nu-şi revenise de tot din buimăceală, se 
uită lung la Newman. Corespondentul extern era uşor 
trecut de patruzeci de ani, un bărbat bine legat, de 
înălţime mijlocie, cu părul, castaniu deschis, aproape de 
culoarea nisipului. Până şi la acea oră târzie înfăţişarea lui 
era tonică, emanând un aer de energie controlată. Lipsea 
însă obişnuitul zâmbet poznaş. 

— Nu ştiu nimic despre identitatea ei, zise Howard. Au 
întors casa pe dos, dar n-au găsit nici măcar o poşetă. 
Bineînţeles, şi-au adus aminte că nevasta lui Tweed l-a 


9 


părăsit acum câţiva ani şi s-a dus după un armator bogat, 
şi că Tweed n-a prea mai avut de-a face cu femeile de 
atunci... 

— Ba-i plac fetele, îl întrerupse brusc Newman. De mai 
multe ori a fost pe punctul de a începe câte o poveste. 
Până la urmă însă, tot meseria l-a ajutat s-o uite pe 
nevastă-sa. Dar astea sunt lucruri pe care le ştii şi tu. 

— Ei da, credeam că le ştiu... 

— Nu începe şi tu acum - ei, asta-i bună. Nu, că-i prea 
de tot! 

Newman se plesni cu palma peste picior şi, auzind un 
zgomot, se răsuci în loc: era Harvey care se înapoiase. 

— Un lucru mă nedumereşte domnule Newman, începu 
el pe un ton oficial. Cum de-ai apărut dumneata aici la ora 
asta? 

— Am fost la o petrecere la Cipriani, pe Strand, care se 
prelungea la nesfârşit. Ca să mă mai trezesc, m-am întors 
pe jos până la apartamentul meu din Beresfore Road şi 
cum nu-mi era somn, m-am hotărât să bat un pic Londra cu 
maşina, doar-doar voi obosi. 

— Ai făcut o plimbare cam lunguţă, să mă ierţi mata că 
îndrăznesc să zic. 

Remarca lui Harvey fu însoţită de un zâmbet strâmb. 
Newman simţi că-i vine să-l pocnească. 

— Ia ascultă, ce mama dracului vrei să insinuezi? întrebă 
el încet. 

— Nimic. Deocamdată. Dar putem să-ţi verificăm 
povestea mai târziu. Să găsim martori care te-au văzut 
plecând de la Cipriani. Să punem pe careva să facă acelaşi 
drum pe jos, la aceeaşi oră, să vedem cât timp îi ia... 

— Dar de ce să nu faci chiar dumneata drumul ăsta? i-o 
tăie Newman. Poate te ajută să mai dai jos câţiva 
centimetri de pe burtă. 

— Nu-i nevoie să te dai la mine. Problema e unde-i 
Tweed în clipa asta? 


Îngenuncheat în faţa seifului aflat în biroul său de la 
etajul întâi din Park Crescent, sediul Serviciului Secret, 


10 


Tweed  răsucea discul formând ultimele cifre ale 
combinației: trase apoi de mâner, deschizând uşa. 

Ferestrele care dădeau spre Regent's Park erau 
camuflate de draperii şi lumina era stinsă. Tweed folosea o 
lanternă de buzunar. Deschizând un sertar, scoase din el 
câteva teancuri de mărci germane şi franci elveţieni. Le 
aranjă în servieta deschisă alături, apoi ascunse 
bancnotele sub câteva reviste de asigurări şi patru romane 
ieftine. Încuie servieta, închise uşa seifului, remontă cifrul 
şi se ridică în picioare. 

La patruzeci şi cinci de ani, Tweed avea o statură 
masivă, părul negru şi purta ochelari cu ramă de baga. 
Când era relaxat, figura sa era aceea a unui om 
cumsecade, inspirând o deosebită inteligenţă. Îndărătul 
lentilelor, ochii săi erau mereu la pândă. Purta un costum 
de serviciu, căruia îi lipsea eleganța celor purtate de 
Howard, şeful său direct. Directorul adjunct al SIS era un 
om dintre aceia pe lângă care treci pe stradă fără să-l bagi 
în seamă - un efect pe care şi-l cultivase cu multă grijă. 

Tot la raza lanternei îşi aşeză servieta pe birou, îşi 
scoase inelul de chei şi le alese pe cele două care descuiau 
sertarul special consolidat - sertarul de jos, din partea 
dreaptă. Vâri mâna sub trei carnete de coduri şi scoase 
şase paşapoarte cu fotografia lui (fără ochelari), fiecare pe 
alt nume. Îşi alese paşaportul pe numele William Sanders 
şi îl băgă în buzunarul interior de la piept. Pe celelalte 
cinci le răspândi pe fundul servietei. Închise sertarul la loc, 
se ridică în picioare şi în momentul acela cineva aprinse 
lumina din plafon. 

Paula Grey, fermecătoarea asistentă a lui Tweed, închise 
uşa şi se sprijini de ea. O femeie de vreo treizeci şi ceva de 
ani, cu un păr negru abanos, reflectând lumina de 
deasupra în luciri discrete. Osatură fină, bărbia frumos 
tăiată în linii ce trădau hotărâre, siluetă suplă, picioare 
lungi. Purta un deux-pieces bleumarin de gabardină, o 
bluză albă cu o fundă cochetă şi, îndoit pe braţ, un mantou 
în carouri. Începuse o dimineaţă rece de februarie şi aerul 
aducea cu el de afară un miros prevestitor de zăpadă. 


11 


Tweed, învăţat să se stăpânească în situaţii critice, îşi 
mască bine şocul şi de data aceasta. O ordine glacială se 
instală în mintea sa. Când puse întrebarea, glasul îi era 
perfect normal: 

— Ce naiba faci aici la ora asta? 

— Acelaşi lucru te-aş putea întreba şi eu. Cu o mişcare a 
capului, ea arătă spre servieta de lângă birou. Pleci 
undeva? Nu mi-ai spus nimic. Simt că s-a întâmplat ceva. 

Mâna lui dreaptă porni într-un gest reflex spre 
buzunarul în care-şi ţinea pipa. Îşi aminti însă că renunţase 
să mai fumeze drăcia aia. Mintea îi galopa nebuneşte. 

— A intervenit ceva pe neaşteptate. Plec în străinătate 
pentru o vreme... 

Femeia se îndreptă spre el cu mişcări feline; îşi puse 
amândouă mâinile pe umerii lui: 

— Hei, aici e Paula. Mă mai cunoşti? Am intrat să mai 
lucrez câte ceva - n-aveam somn. la spune, ce 
s-a-ntâmplat? 

— 'Ţin-te bine. Voi fi acuzat de omor şi viol. E vorba de o 
fată tânără şi frumoasă pe care n-am mai întâlnit-o 
niciodată. Zace în patul meu, acasă la mine, pe Radnor 
Walk. Hai, întreabă-mă: eu am făcut-o? 

Era singura ieşire care-i trăda emoția. Femeia strânse 
din dinţi şi prinse a-l scutura. Mai bine-zis încercă să-l 
zgâlţâie, căci el rămase neclintit. 

— Ce dracu” tot spui? Cum poţi să mă întrebi aşa ceva!? 

Glasul ei tremura de emoție, dar se reculese repede. 

— Eşti nebun? Să fugi aşa, ca un criminal de rând! Eşti 
directorul adjunct - asta în caz că ai uitat. Trebuie să stai 
pe loc şi să te baţi. Să afli ce s-a întâmplat, în fond. 

— Nu pot. E vorba de un proiect secret aflat sub 
conducerea mea. O singură persoană de aici mai ştie 
despre asta. Trebuie să rămân în libertate, ca să duc 
proiectul ăsta până la capăt. Miza e foarte mare - poate 
chiar securitatea întregii lumi occidentale. Ştiu, sună 
melodramatic. Am plecat, Paula. Trebuie să prind primul 
avion spre Bruxelles. 

— De ce tocmai Bruxelles? Şi tot nu văd ce te face să fii 


12 


aşa de sigur că ai să fii acuzat de toată treaba asta 
îngrozitoare, protestă Paula. 

— Pentru că există o persoană diabolic de inteligentă 
care a ţesut toată înscenarea. Aşa că e foarte probabil să 
mai fi presărat ei ceva „dovezi“ zdrobitoare prin 
apartamentul meu. N-am avut timp să caut prea bine. Şi de 
ce Bruxelles? Asta-i doar prima escală. Trebuie să-mi 
găsesc o vizuină, un loc de unde să pot acţiona. Ăştia m-ar 
închide pe loc, imediat ce-o vor găsi pe biata fată. Toate 
indiciile mă arată cu degetul: eu sunt ucigaşul, siluitorul. 
În cine crezi tu că m-aş mai putea încrede, cu toată plasa 
asta deasupra capului? Absolut în nimeni... 

— Tâmpitule, se răsti ea. Poţi să ai încredere în mine. 
Vin cu tine. Valiza mea de urgenţă e în dulapul de colo. 
Unde mai pui că o pereche bate la ochi mai puţin decât un 
bărbat singur... 

— Nici nu vreau să aud. 

Tweed îi înlătură mâinile cu forţa şi traversă camera 
până la cuierul de lângă uşă. Imbrăcă vechiul său palton 
de Burberry, îşi luă servieta şi valiza. În faţa uşii se opri şi 
se întoarse spre Paula. 

— Nu-ţi pune slujba în joc. Asta e viaţa ta. Rămâi aici şi 
ai grijă să nu se stingă focurile în casă. 

leşi din cameră şi închise uşa în urma lui. Din clipa 
aceea, Tweed deveni fugarul fără odihnă. Coşmarul 
începuse. 


13 


PARTEA ÎNTÂI 
FUGARUL TWEED 


14 


1 


În aceeaşi dimineaţă, la ora şapte, Lance Buckmaster 
sosi la sediul companiei World Security & Communications 
Ltd. pe care o înființase pe strada Threadneedle. Ca să 
evite orice risc de a fi recunoscut, împrumutase maşina 
soţiei sale, un Volvo break. 

Clădirea înaltă de douăzeci de etaje era pustie la ora 
aceea. Buckmaster parcă maşina în garajul subteran, se 
folosi de o cheie specială pentru a descuia uşa liftului 
destinat personalului din conducere şi urcă la etajul 
optsprezece. Gareth Morgan, adjunctul şi confidentul său, 
îl aştepta în biroul spaţios cu ferestre ce dădeau spre City. 
O pâclă albă îneca priveliştea, dând zgârie norilor un 
aspect fantomatic. Februarie se anunţa mohorât. 

— A mers. Buckmaster îşi aruncă şapca în carouri pe o 
sofa, traversă cu paşi mari încăperea şi se tolăni în fotoliul 
său, apoi continuă: Cei de la Secţia Specială au muşcat 
momeala şi au înghiţit-o cu cârlig, cu plumb, cu undiţă cu 
tot. 

— Dar Tweed? se interesă omul lui de încredere. 

Gareth Morgan avea patruzeci şi doi de ani, dar arăta cu 
zece mai bătrân. Supraponderal pentru înălţimea de un 
metru şi vreo şaptezeci de centimetri, corpul lui semăna 
mai degrabă cu un butoi purtat de o pereche de picioare 
fragile, dar sprintene. Avea părul închis, ochi vicleni, ca 
două mărgele, era întotdeauna proaspăt ras şi sub bărbie i 
se contura un început de guşă. Vorbea rar, măsurat şi îşi 
fixa interlocutorul cu privirea de parcă voia să-l 
hipnotizeze. Un om energic, abil şi fără scrupule. Leonora, 
soţia lui Buckmaster, îi spunea odată unei prietene: „Lance 
şi Morgan se potrivesc de minune. Doi mari escroci ai 
acestei lumi...“ 

— Tweed s-a topit de pe faţa pământului, îşi informă 
Buckmaster subalternul, cu obişnuita sa aroganță în glas. 

15 


Exact ceea ce speram şi noi - să se dea la fund. 

— Nu-l subestima pe omul ăsta, îl avertiză Morgan, în 
timp ce-şi aprindea o ţigară de foi. Presupun că a plecat în 
Europa... 

— Asta nu face decât să-ţi uşureze ţie treaba. Avem 
agenturi WS & C cu personal instruit, pe tot continentul. 
Te însărcinez să-l găseşti pe Tweed şi să-l elimini. Este 
foarte important să faci ca totul să pară a fi fost un 
accident... 

Morgan strânse din buzele groase şi faţa sa luă o 
expresie îndărătnică: 

— Adică, să mă duc eu acolo? Bine, dar eu trebuie să am 
grijă de prăvălia asta, de aici. Când te-au pus ministru, 
m-ai numit pe mine director general, mai ţii minte? 

— Ştiu că ţie îţi place să te plimbi, spuse Buckmaster pe 
un ton care nu admitea replică. Sarcina asta ţi se 
potriveşte ca o mănuşă. lei avionul până în Europa, le 
pasezi mingea şefilor de acolo, îi pui să caute şi te întorci. 
O misiune diplomatică în stil Kissinger, Gareth. 
Buckmaster îşi consultă ceasul: Ca să nu mai spun că eu 
nu trebuie să fiu văzut pe aici. Plec la minister imediat. 

Morgan îşi scărpină guşa cu degetul mare, pufăi din 
tigara de foi. Avea dreptate Buckmaster: el n-avea ce căuta 
în clădire. Când fusese numit ministru, îi transferase 
pachetul său de acţiuni soţiei, Leonora. Cât despre ideea 
lui, ei bine, ea îi surâdea lui Morgan. O misiune å la 
Kissinger! Asta-i gâdila orgoliul. O să folosească avionul 
special al companiei. 

— Va trebui să mă întorc însă pe-aici din când în când, 
zise el într-un târziu. Leonora îmi pare că devine niţel prea 
activă, prea curioasă cu privire la tot felul de lucruri, în 
calitatea ei de preşedinte. În plus, e din ce în ce mai 
familiară cu Ted Doyle, contabilul ăla... 

— Despre ce anume e curioasă? ceru Buckmaster 
lămuriri. 

— Cifrele companiei. Bilanţurile. Până acum, am ţinut-o 
departe de dosarele secrete. Când primim împrumutul ăla 
de cincizeci de milioane de lire? Nu de alta, dar nu-i pot 


16 


tromboni la nesfârşit pe cei din City. 

— N-o să întârzie. Dar ai scăpat un zero: e vorba de cinci 
sute de milioane. 

— Atâta e? Morgan îşi moderă uimirea. Păi, asta o să ne 
pună binişor pe roate. Dar de unde naiba o să aduni 
bănetul ăsta? 

Buckmaster se ridică şi îşi puse şapca pe cap: 

— N-avea tu grijă. Tu ocupă-te de Tweed - şi asta, cât 
mai repede... 

— S-ar putea să mai dureze, îl avertiză Morgan. Ţi-am 
spus că nu e cazul să-l subapreciezi. 

— Să nu dureze prea mult. Ne apropiem de termen. Iei 
avionul spre Europa chiar azi. Gata, am plecat... 

După ce plecă şeful, Morgan rămase o vreme aşezat în 
fotoliul din piele, prea strâmt pentru el, din faţa biroului 
lui Buckmaster. Ajunsese departe, dacă stătea să se 
gândească la zilele de odinioară, când se ocupa cu 
asigurarea protecţiei unei întreprinderi mărunte. Ei da, 
Buckmaster îl trăsese în sus, după el. 

Îşi aminti - parc-ar fi fost ieri - anunţul publicat în The 
Times, prin care se solicita un administrator cu experienţă 
pentru o organizaţie de securitate, nou înfiinţată. De la 
Cardiff, a telefonat la numărul indicat în anunţ; i-a răspuns 
Buckmaster, pe care l-a luat pe nepregătite. 

— Nu ştiu dacă aveţi experienţa necesară... 

— Am însă în mână un bilet de clasa I Cardiff-Londra şi 
dau telefon chiar din gară. Expresul pleacă peste cinci 
minute, îl văd de aici, de unde vorbesc. Acordaţi-mi 
cincisprezece minute din timpul dumneavoastră şi vă 
asigur că mă veţi angaja. Dacă greşesc, vă promit că am să 
ies din biroul dumneavoastră şi n-am să vă mai deranjez 
niciodată. Mai sunt patru minute până la plecarea 
trenului... 

Stratagema lui îndrăzneață a reuşit. Buckmaster îl 
prevenise că nu se angajează să-i deconteze drumul, iar 
Morgan a răspuns că, oricum, nu conta pe asta. Când s-a 
urcat în tren, mai erau două minute până la plecare. 

De fapt, cheia care i-a deschis calea a fost modul în care 


17 


reuşise el, Morgan, să împiedice un atentat la o bancă din 
Cardiff, doar cu câteva zile înainte. Povestea ajunsese în 
presa naţională. Ei bine, în loc să însoţească maşina care 
aducea banii, Morgan, care cercetase împrejurimile băncii 
cu o zi înainte, a preferat să stea ascuns în dimineaţa 
aceea pe o alee din vecinătate, înarmat cu o bâtă de 
baseball ascunsă sub fulgarin. Când camionul cu bani se 
îndrepta spre bancă, dintr-o maşină au sărit doi bărbaţi 
înarmaţi. Morgan a ieşit în spatele lor, l-a pocnit în cap pe 
unul înarmat cu pistol-mitralieră şi apoi i-a zdrobit rotula 
genunchiului celui de-al doilea bandit, care avea o armă 
automată. 

La întrevedere, Buckmaster i-a explicat că dorea să 
înfiinţeze o nouă firmă specializată în protecția 
transporturilor de valori cu o cotă ridicată de risc. Prima 
sa reacţie a fost să-l respingă pe Morgan; şi-a adus însă 
aminte de eşecul atentatului de la Cardiff, datorat lui. 

— Rutina - aici greşesc firmele consacrate, îi spunea 
Morgan vorbind repede şi cu un aer foarte competent. In 
al doilea rând, ei folosesc una din numai trei rute posibile 
şi transportă banii în camioane uşor de recunoscut. Ei 
bine, vehiculele trebuie să fie de tipuri diferite, destinaţia 
să i se spună şoferului în cod, în momentul când părăseşte 
baza, şi numai de către dumneavoastră ori de mine. 
Trebuie apoi să creăm piste false, pentru inducerea în 
eroare a reţelei de informatori cu care lucrează spărgătorii 
profesionişti. Şi eu însumi să fiu acela care angajează tot 
personalul de serviciu: eu îl miros de la o poştă p-ăl care 
umblă cu şoalda... O să infiltrăm informatori în lumea 
interlopă, să ne formăm propria reţea de contraspionaj... 
În unele ţări de pe continent o să folosim metode mai 
dure... 

— De pe continent?! 

Buckmaster, care de obicei domina o discuţie, a rămas 
uimit de proiectele lui Morgan de a opera la scară atât de 
mare. 

— Normal. Doar vrem să punem la punct o organizaţie 
internaţională, nu? Mai întâi Europa, după aceea Statele 


18 


Unite... Morgan îşi vântura prin aer ţigara de foi pe care o 
ţinuse până atunci între dinţi, neaprinsă. 

— Şi când ai putea începe? a întrebat în cele din urmă 
Buckmaster. 

— Ca omul dumitale numărul unu, chiar acum. Valiza 
mi-am lăsat-o în anticameră... 

Buckmaster l-a angajat pe loc. O hotărâre pe care n-a 
regretat-o nicicând. Morgan a fost cel care a propus 
numele firmei, World Security & Communications. Toate 
astea se petreceau cu douăzeci de ani în urmă, cu mult 
înainte ca atenţia lui Buckmaster să se fi îndreptat spre 
politică. În cele din urmă, acesta a ajuns cel mai tânăr 
membru al Camerei Comunelor, lăsând pe mâinile lui 
Morgan administrarea celei mai dezvoltate organizaţii de 
securitate din lume. Afacerea s-a extins cu paşi uriaşi. 

Atunci am sugerat eu prudenţă, gândi Morgan 
răsucindu-se în fotoliu. Să consolidăm ce construisem, aşa 
ar fi trebuit, dar Buckmaster nu voia să scape bucăţica din 
gură. S-au deschis şi mai multe agenţii, în multe ţări. Prea 
multe, prea repede. Şi-ntr-o bună zi o să fiu proprietarul 
întregului dispozitiv, îşi zise el. Asta, în caz că nu ne 
loveşte falimentul mai înainte. 

Morgan cumpărase, prin reprezentanţi, un pachet 
substanţial de acţiuni în companie. Din toată lumea asta, 
pe el îl preocupa o singură persoană: Gareth Morgan. Se 
întinse, căscă. Nu dormise toată noaptea. Dar existau 
priorităţi: trebuia găsit Tweed. 


19 


2 


Tweed s-a mişcat rapid. De la aeroportul din Londra a 
prins prima cursă a companiei Sabena spre Bruxelles, 
folosindu-se de paşaportul pe numele William Sanders. O 
dată sosit în capitala Belgiei, a luat un taxi până la hotelul 
Hilton de pe bulevardul Waterloo. S-a prezentat la biroul 
special de primire de la etajul optsprezece, rezervându-şi 
un apartament oficial la etajul douăzeci. Şi-a lăsat bagajul 
în apartament şi a ieşit din hotel. Folosindu-se de un 
permis de conducere pe numele William Sanders, a 
închiriat un BMW de la firma Hertz, pe care l-a dus într-un 
garaj din apropierea hotelului. Ar fi putut recurge la 
garajul hotelului, dar asta ar fi complicat lucrurile în cazul 
în care ar fi fost nevoit să dispară urgent. 

— Chiar crezi că e posibil să dispărem aşa, fără urmă? 
l-a întrebat Paula, în timp ce se întorceau la hotel. 

— Dacă ne mişcăm tot timpul... 

Prezenţa Paulei Grey era un element neprevăzut în 
planul lui Tweed. Ea îşi luase valiza şi îl urmase 
îndeaproape, într-un alt taxi, până la aeroport. El şi-a dat 
seama că nu e singur abia în faţa ghişeului companiei 
Sabena, aşteptând să-şi primească biletul dus-întors, clasa 
Business. Când s-a întors, a văzut-o pe Paula în spatele lui. 

— Un dus-întors pentru Bruxelles, clasa business, a 
cerut ea funcţionarei de la ghişeu. 

A luat biletul şi a apărut iar în spatele lui, la urcarea în 
avion. Tweed nu putea protesta - o scenă în public ar fi 
atras atenţia. Când a putut, în cele din urmă, să deschidă 
gura, şedeau deja în fotolii alăturate în avionul pe jumătate 
gol. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai de gând de fapt? 

— Să vin cu tine. Ţi-am spus doar; în birou, mai ştii? 

— Nu-mi pot asuma riscul prezenţei tale. Sunt lucruri pe 
care tu nu le ştii. La un moment dat, s-ar putea să te afli 


20 


într-un mare pericol. 

— N-ar fi o noutate. Adu-ţi aminte de Rotterdam, ca să 
nu mai vorbim de altele. 

— Te rog să iei primul avion înapoi din Bruxelles. Eu 
sunt un delincvent de cea mai joasă speţă, urmărit pentru 
crimă şi viol. Ei da, îmi dă un sentiment ciudat chestia 
asta... 

— Cu atât mai mult ai nevoie de ajutor. Când am dat 
peste tine în birou, spuneai ceva despre un plan secret. 
De-asta trebuie să te dai la fund? 

— Da. Şi nu mă mai întreba despre treaba asta. 

— Singur nu te las, îl anunţă ea. Să-mi spui şi mie, mai 
târziu, ce ţi s-a întâmplat azi-noapte de fapt. Dar mai întâi 
trebuie să hotărâm ce facem, unde mergem şi pe cine ne 
putem baza. 

Tweed, care de altfel reacţiona prompt în faţa 
pericolului, s-a simţit de data asta încurcat de-a binelea. 
Trebuia să admită că Paula gândea şi acum cu limpezimea 
ei dintotdeauna: îi servise un pachet fulgerător cu primele 
măsuri pe care trebuia el să le ia. Hotărârea lui de a se 
descotorosi de ea a încasat primul bobârnac. Femeia îi 
simţi ezitarea. 

— Aşadar, mai întâi pe cine ne bazăm? 

— Pe nimeni, zise el sumbru. Absolut pe nimeni; or să 
sară-n sus cu toţii de cum vor afla că am plecat din ţară. 
Prima lor mişcare va fi să-i prevină pe toţi oamenii mei de 
legătură, cu menţiunea de a mă prinde şi izola de îndată ce 
aş intra în contact cu vreunul... 

— Şi tu chiar crezi că un om ca inspectorul-şef 
Kuhlmann de la Poliţia Federală Germană, de exemplu, ar 
înghiţi ideea asta absurdă cu criminalul şi siluitorul de 
Tweed? 

— N-are alternativă... 

S-au contrazis aşa până când avionul a aterizat în 
Belgia: Tweed, contrar obiceiului, negativist; Paula 
optimistă, construind neobosită variante. Dispoziţia lui 
Tweed s-a schimbat însă când au ajuns la Bruxelles. A 
urmat rezervarea apartamentului, închirierea maşinii. 


21 


O dată întorşi la hotel, au urcat direct în apartament. În 
ciuda tuturor obiecţiilor lui Tweed, Paula ţinuse cu tot 
dinadinsul să stea amândoi în acelaşi apartament. 

— Dacă-mi iau şi eu unul, i-a explicat ea, s-ar putea să 
fiu nevoită să arăt paşaportul, iar numele Paula Grey 
înscris în registru ar pune imediat copoii pe urmele tale, 
când or afla că am dispărut şi eu. Nu-ţi fă probleme, pot 
dormi pe canapea dacă n-au pat dublu... 

— Ultima dată când am fost aici, aveau, îşi aminti 
Tweed. 

— la mai lasă-mă cu pudoarea asta victoriană, se răţoi 
ea. Dacă tu îţi treci numele în registru, eu o să trec drept 
nevastă-ta... 

Şi tot Paula a fost aceea care, în drum spre hotel, a 
intrat într-un magazin şi a ieşit cu un pliant ticsit cu hărţi 
rutiere Michelin pentru diversele zone europene. „Avem 
nevoie de astea la stabilirea traseului,“ a zis ea energic. 

Acum, Tweed contempla panorama oraşului de la una 
din ferestrele apartamentului. În apropiere, se înălța 
clădirea imensă a Palatului de Justiţie, cu acoperişul în 
formă de cupolă - o construcţie care ocupa mai mult loc 
decât catedrala Sf. Petru din Roma. Tweed se gândi cu 
ironie la toată situaţia. 

— Dacă m-ar prinde acum, presupun că m-ar duce chiar 
aici, alături... 

— Mai taci o dată şi vino să ne uităm la hărţile astea. 
Încotro ne îndreptăm când o să plecăm de aici? 

— Locul cel mai potrivit ar fi Elveţia. 

Tweed renunţă la gândurile fataliste şi se aplecă peste 
umărul ei pentru a studia hărţile. Încă o dată, dinamismul 
fetei îl însufleţea, smulgându-l din starea de inerție care 
încerca să pună stăpânire pe el. 

— Va trebui să risc să iau legătura cu Arthur Beck, şeful 
Poliţiei Federale din Berna. Ca ţară neutră, Elveţia ar fi 
cea mai bună variantă în situaţia noastră. 

Paula îşi înăbuşi cu grijă satisfacția auzindu-l că 
foloseşte, pentru prima oară, cuvântul „noastră“. Degetul 
lui Tweed urmărea o rută care trecea prin Liege 


22 


îndreptându-se spre est şi apoi în jos, tăind Ardennes, un 
district mărginaş cu relief deluros. 

— Drumul ăsta nu e prea circulat, dacă reuşim să 
ajungem în zona de pădure. Aici avem, oricum, cele mai 
multe şanse să nu fim descoperiţi. 

— Şi de aici unde ne ducem? Cum reuşim să trecem în 
Germania, presupunând că se va fi dat alarma până 
atunci? 

— Cel mai sigur e cu maşina, pe drumurile secundare 
din Ardennes, până în Luxemburg. Acolo graniţa nu este 
păzită. După aceea, dacă avem noroc, din Luxemburg 
trecem frontiera în Germania şi o luăm spre sud, de-a 
lungul Rinului, către Pădurea Neagră. Există acolo un loc 
pe unde cred că ne putem strecura peste graniţa germană 
până în Elveţia. Avem o şansă dintr-o mie să reuşim. 

— Atunci ăsta-i drumul, încheie Paula pe un ton 
categoric. 

— Problema este: reuşim noi să ajungem până la graniţa 
Elveţiei? 


În timp ce-şi beau cafeaua comandată prin room-service, 
Paula se hotări să scape de întrebarea care o tot chinuia. 
Respiră adânc, se adună şi în cele din urmă îşi dădu 
drumul: 

— Ar cam fi timpul să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat în 
realitate acasă la tine, pe Radnor Walk. 

— Am intrat ca un idiot într-o capcană pregătită cu 
multă grijă. Dacă vreunul dintre subalternii mei ar fi făcut 
aşa ceva, cred că l-aş fi concediat fără multă vorbă. Nici 
nu-mi vine să cred că am putut fi atât de tâmpit. 

Paula îşi încrucişă picioarele pe canapeaua din faţa 
fotoliului unde şedea Tweed. 

— Bun şi ce-ai făcut? îl îmboldi ea. 

— Lucram în biroul meu, peste program, ca de obicei. Tu 
plecaseşi. Nu mai rămăsese decât Monica şi cu mine în 
clădire. Ea a ridicat receptorul şi a zis că e pentru mine. 
Celălalt n-a vrut să spună decât că-l cheamă Klaus. Am 
presupus că e vorba de un tip din reţeaua mea secretă de 


23 


informatori de pe continent, oameni despre care tu nu ai 
cum să ştii; le-am promis tuturor discreţie totală. Se opri şi 
sorbi din cafea. 

— Ştiu că ai o astfel de reţea. Continuă, îl încurajă 
Paula. 

— Am preluat convorbirea. Părea a fi Klaus Richter, dar 
nu sunt foarte sigur pentru că era mult zgomot de fond. 
Lume care vorbea şi râdea. Mi-a spus că a venit urgent cu 
avionul, să se întâlnească cu mine, şi m-a rugat să vin până 
la localul Cheshire Cheese, din Fleet Street, în aceeaşi 
seară la ora zece. Recunosc, era un glas care-şi juca bine 
nervozitatea. Greşeala mea a fost că n-am verificat imediat 
la numărul lui din Freiburg, lângă Pădurea Neagră. Deşi e 
foarte probabil că au avut ei grijă şi de asta. Ultimele 
cuvinte le rosti pe un ton sumbru. 

— Cine sunt „ei“? 

— Habar n-am cine stă în spatele complotului ăstuia - 
pentru că asta trebuie să fie, un complot. Şi încă unul 
foarte periculos, pentru că bănuiesc că e în legătură cu 
proiectul secret pe care îl conduc eu, de unul singur. 
Despre asta să nu mă întrebi. Am ajuns la Cheshire Cheese 
mai devreme, ca să fac un tur de recunoaştere... 

— Tactica ta obişnuită în astfel de cazuri. Deci aveai 
toate atuurile, îl încurajă ea din nou. 

— Era zece fără un sfert când am intrat în local. Era 
ticsit. Am comandat un pahar cu vin şi m-am aşezat în 
colţul de unde aveam sub ochi toată scena. Nici urmă de 
Richter. Am tot aşteptat. Aproape de ora închiderii, a 
apărut o fată care mi-a aruncat un plic în poală. Un plic 
nelipit. Mesajul dinăuntru era scurt: „Am venit mai 
devreme. A trebuit să plec, sunt urmărit. Ne vedem acasă 
la tine. K.“ Doar ce am apucat să-l citesc şi fata s-a întors. 
Mi-a şoptit că-i spusese Klaus să-i dau mesajul înapoi după 
ce-l citesc. Asta a fost un detaliu isteţ: Klaus era un om 
foarte prudent. Aşadar, i l-am dat... 

— O ştiai pe fată? 

— N-o mai văzusem niciodată. Avea pe cap o eşarfă, 
legată pe sub bărbie - ce-i drept, era o seară rece. Să fi 


24 


avut cam treizeci de ani, vreun metru cincizeci, bine 
îmbrăcată, ten alb, palid, ochi albaştri. După aceea a 
plecat... 

Tweed rămase cu privirea în gol, amintindu-şi scena. 

— Şi deci care a fost următoarea ta mişcare? îl îndemnă 
Paula din nou. 

— Cum ziceam, se făcuse târziu, aproape de ora 
închiderii. M-am întors pe jos tot drumul din Fleet Street 
până în Radnor Walk, ceea ce mi-a luat un timp bunicel... 

— Ca să te asiguri că nu eşti urmărit? 

— Exact. Şi nu eram. Cel puţin, nu de cineva care să fi 
mers pe jos. A fost un Audi care a trecut pe lângă mine la 
scurtă vreme după ce am ieşit din local. Acum, cred că 
şoferul - pe care de altfel nu l-am văzut - a vrut să se 
asigure că am plecat din local. Am sosit în cele din urmă 
pe Radnor Walk, după miezul nopţii. Uşa din faţă era 
întredeschisă. Cele două broaşte de siguranţă nu arătau a 
fi fost forţate. M-am strecurat înăuntru, am luat bastonul 
cu capătul plumbuit pe care-l ţin în rastelul pentru 
umbrele şi am pornit să cercetez parterul. Ceva îmi spunea 
că locul era pustiu. Apoi am urcat... 

Tweed mai luă o înghiţitură de cafea, fără să se 
grăbească, având în ochi aceeaşi privire goală de expresie. 
De data asta, Paula aşteptă în linişte. El puse ceaşca jos şi 
se uită fix în ochii ei. 

— Când am intrat în dormitor, am găsit veioza de pe 
noptieră aprinsă. Atunci am văzut-o; zăcea cu faţa în sus, 
pe patul meu. Fusese strangulată brutal, avea gâtul plin de 
vânătăi. Acum, Tweed vorbea pe un ton normal, detaşat. 
Cearşafurile mototolite erau trase în jos şi îi acopereau 
picioarele lungi. Era complet dezbrăcată şi arăta bine. 
M-am lămurit destul de repede că fusese violată - n-are 
rost să intru în detalii. Mi-am dat seama că era vorba de o 
înscenare care urmărea punerea mea sub acuzare. 

— De ce? O cunoşteai pe fată? întrebă Paula 
aplecându-se uşor înainte şi privindu-l intens pe Tweed. 

— N-am văzut-o în viaţa mea. Ucigaşul mai adăugase 
unele retuşuri subtile: pipa mea umplută cu tutun, din care 


25 


se fumase puţin, era pusă într-un vas de sticlă. 

— După câte ştiu, ai renunţat la pipa aia acum câteva 
săptămâni. Ziceai că eşti un fumător pârât şi că, de fapt, 
nu-ţi place. 

— Aşadar, un lucru pe care ucigaşul nu-l ştia despre 
mine. Dar asta nu înseamnă nimic. Poate că am mai 
încercat câteva fumuri, după care m-am apucat de treabă 
cu fata. Mai era un pahar pe care-l lăsasem de dimineaţă 
în bucătărie, ca să-l găsesc pe noptieră, cu un strop de vin 
în el. Chablis. Dintr-o sticlă aproape goală, aflată pe altă 
masă. Sunt sigur că paharul mai avea pe el amprentele 
mele. 

— Şi, totuşi, crezi că pot fi ei aşa de siguri că tu eşti 
vinovatul? Chiar şi unul ca Howard, de exemplu? 

— N-au de ales. Tweed îşi ştergea ochelarii cu batista, 
un tic pe care Paula i-l ştia şi care avu darul s-o liniştească: 
însemna că relatarea celor trăite îl calma pe Tweed. 

— Unde mai pui că n-am niciun alibi. Am făcut mai mult 
de o oră bătând străzile pustii. Şi mă îndoiesc că m-ar 
recunoaşte cineva de la Cheshire Cheese, nu de alta, dar 
am făcut tot posibilul să trec neobservat... 

— Fata care ţi-a dat mesajul din partea lui Richter ştie 
că ai fost acolo. 

— Ea face parte din complot, sunt sigur. Au angajat-o 
să-mi dea plicul şi să-l ia înapoi după aceea. Fără dovezi... 

— Dar Klaus Richter ăsta, din Freiburg, sugeră ea. El 
n-ar putea fi de vreun ajutor? De ce vorbeai despre el la 
timpul trecut? se încruntă Paula. 

— Pentru că, după părerea mea, el e probabil mort, 
replică Tweed. Indivizii care au organizat toată treaba sunt 
profesionişti şi, mai mult, n-au niciun scrupul. Ajunge să te 
gândeşti la ce i-au făcut fetei ăleia. N-au lăsat nicio urmă, 
sunt sigur de asta. 

— Şi ce naiba ai făcut când ai găsit o moartă 
necunoscută la tine în casă? 

— Mi-am făcut rapid socoteala. Era clar că cineva îmi 
aruncase de gât un laţ din care poate că n-o să pot ieşi 
niciodată. Singura şansă era să fug, cu speranţa de a nu fi 


26 


prins înainte să aflu ce se întâmplă cu proiectul la care 
lucrez. După cum ţi-am mai spus, mă aflu în postura unui 
evadat. Nu putem avea încredere în nimeni... 

— Îl avem pe Newman şi mai e şi Marler. 

— O crimă abominabilă ca aceea din Radnor Walk te 
transformă într-un proscris, într-un paria fără prieteni. 
Aşadar, suntem singuri şi e cineva care contează tocmai pe 
treaba asta. 

— Dar presupun că n-o să stăm aici aşteptând să ne 
salte? 

— Nu. O să le servim, în schimb, o surpriză. 


27 


3 


— Am aflat că Tweed a luat de dimineaţă avionul spre 
Bruxelles. Am pus personalul nostru de acolo să verifice 
toate hotelurile. Am expediat cu avionul copii după poza lui 
Tweed pe care mi-ai dat-o. 

Morgan, la volanul Daimler-ului, îi dădea raportul lui 
Buckmaster. Trecuseră de Exeter şi se îndreptau spre 
Dartmoor. Uniforma de şofer îl strângea, mai ales în jurul 
burţii. Şapca, îndesată pe cap, îi acoperea fruntea înaltă. 
În scaunul din dreapta, Buckmaster privea în depărtare 
pantele sumbre, înzăpezite ale ținutului mlăştinos. 

Morgan se deghizase pentru că acum, ca ministru, 
Buckmaster nu mai avea voie să aibă legături cu 
organizaţia internațională de securitate pe care o 
înfiinţaseră ei. Buckmaster îşi mângâie obrazul neted. 

— Este esenţial ca Tweed să se simtă tot timpul urmărit, 
să-l ţinem speriat; să se mişte mereu, până-l găseşti şi-ţi 
faci treaba. 

— S-a ivit o complicaţie, zise Morgan şi în ochi îi apăru o 
sclipire lacomă. Ai zis mai devreme că a dispărut şi Paula 
Grey. Se pare că băiatul şi-a luat colega de pat cu el, să-i 
ţină cald. 

— N-avem nicio informaţie în sensul că relaţia lor ar 
depăşi cadrul profesional, i-o tăie Buckmaster în cea mai 
autentică manieră puritană. Şi asta înseamnă că vor fi cu 
atât mai vigilenţi, să nu uiţi acest lucru. Iar dacă femeia 
asta, Grey, e cu el când îl găseşti, va trebui să dispară şi 
ea. 

— Asta se poate aranja. Am luat legătura cu Armand 
Horowitz şi urmează să ne întâlnim la Bruxelles. 

— Aha, prin urmare nu te-ncurci cu jumătăţi de măsură, 
comentă Buckmaster, chiar când intrau pe şoseaua spre 
Okehampton. Afară se întuneca. 

— E nevoie de un profesionist ca lumea într-o treabă ca 


28 


asta, răspunse Morgan. Horowitz n-a dat greş în niciuna 
din misiunile lui. 

— Nu-mi spune mie despre lucrurile astea. Te rog, fără 
detalii. 

Morgan se cufundă în tăcere. Obiceiul ăsta al lui 
Buckmaster de a se ţine departe de culisele companiei îl 
cam îngrijora. Era convins că dacă lucrurile ar începe să 
meargă prost, Buckmaster l-ar lăsa să cadă din pod. 
„De-asta mă plăteşte cu o sută de mii de lire pe an, reflectă 
el. Ceea ce nu înseamnă însă că nu trebuie să-mi păzesc 
spatele.“ În politică, jocul se numeşte trădare; ca şi în 
afaceri, de altfel. Iar Morgan ajunsese unde ajunsese, doar 
pentru că a înţeles acest lucru din capul locului. 

— Şi ce-ai de gând să mai faci în privinţa lui Tweed? 
întrebă Buckmaster, când Morgan ieşi din şoseaua 
Okehampton ca s-o ia prin zăpadă, spre 
Moretonhampstead. 

— Îţi spun imediat; să dau jos ţoalele astea şi dă-mi voie 
să-ţi sugerez că ar fi mai bine să stai în spate când 
ajungem la Tavey Grange. 

Morgan opri maşina pe fâşia de iarbă de lângă drumul 
pustiu. Se dădu jos, aruncă şapca în maşină, se opinti să 
iasă din uniformă, dând la iveală un costum lejer, pe care-l 
purta pe dedesubt. În vreme ce Buckmaster şedea ca pe 
ace pe bancheta din spate, bătând darabana cu degetele 
pe genunchi, Morgan îmbrăcă un palton luxos, negru, cu 
gulerul tivit cu astrahan şi îl încheie înainte de a se 
strecura din nou la volan, pornind mai departe. 

Trecură printre casele cu pereţi de granit de pe strada 
principală din Moretonhampstead şi îşi continuară drumul 
pe serpentinele care se dezveleau în lumina farurilor. 
Tavey Grange se afla la o jumătate de milă de hotelul 
Manor House. Morgan răspunse la întrebarea lui 
Buckmaster când scoase maşina din şosea pentru a intra 
pe o poartă flancată de o gheretă, continuându-şi drumul 
pe o alee lungă ce străbătea un parc. Tăiată pe jumătate, 
luna tocmai răsărea peste înălțimile troienite din 
Dartmoor, îmbrăcându-le într-o strălucire stranie. 


29 


— Am să iau elicopterul tău de aici până la Londra. 
Mâine îl chem pe Stieber şi plecăm la Bruxelles să preiau 
urmărirea. 

— E bine să ştii, neoficial bineînţeles, că s-a dat alarma 
pentru Tweed către asociaţii noştri din contraspionaj şi 
către unii dintre şefii poliţiilor europene. În secret, cu 
ordin de identificare şi reţinere. 

— Asta mi-ar putea pune beţe-n roate, mormăi Morgan. 
Mai bine n-o făceai. 

— N-am avut încotro; ca ministru, nu puteam reacţiona 
altfel, fără să dau de bănuit. Şi primul ministru a fost de 
acord. Oricum, asta ne va ajuta să-l izolăm pe domnul 
Tweed de vechii săi amici şi să-l ţinem într-o continuă 
alergătură, ca pe o vulpe hăituită. 

— Dacă zici tu... 

Morgan se simţea mai destins, pe măsură ce se apropiau 
de Grange, reşedinţa pe care doar un pâlc de copaci o mai 
ascundea vederii. Numai când se aflau în Londra erau 
nevoiţi să mascheze orice legătură între Buckmaster şi 
compania lui. Servitorii de la conac erau în majoritate 
străini care nu erau în stare să deosebească nici coada 
vacii de ştampila primăriei, după expresia lui Morgan. 

Lăsară în urmă crângul şi fură întâmpinați de priveliştea 
unei case mari, în stil elisabetan. Hornuri semeţe, înalte, 
ferestre cu geamuri largi prinse între şipci verticale 
printre care răzbătea dinăuntru lumina electrică. Morgan 
reduse viteza şi îşi aranjă înfăţişarea în oglinda 
retrovizoare, ţinând volanul cu o singură mână. Voia să 
arate cât mai elegant în faţa târfei ăleia de Leonora 
Buckmaster, şefa lui oficială în cadrul companiei. Işi 
pieptănă părul. În spatele lui, Buckmaster şuiera încetişor 
printre dinţi. Îl dorea pe Morgan cât mai curând în 
elicopterul ăla. 

Când Daimler-ul trase la peron, Leonora Buckmaster se 
arătă în cadrul intrării principale. Morgan sări din maşină 
şi deschise portiera din spate. Buckmaster cobori; auzi 
glasul soţiei sale, cu modulaţii plăcute: 

— Băuturile sunt în bibliotecă. După care, direct la 


30 


masă; mor de foame. Bună seara, Gareth. 

— Bună seara, doamnă. Morgan se înclină uşor, afişând 
zâmbetul lui de zile mari. 

Leonora Buckmaster era cu zece ani mai tânără decât 
soţul ei. Blondă, suplă, îmbrăcată într-o rochie Valentino, 
alb cu negru. Soţul o îmbrăţişă scurt, după care se grăbi să 
intre, spunând că o să facă repede o baie şi apoi va cobori 
la un pahar. 

— Ceva de băut, Gareth? întrebă ea. 

El o sărută pe obraz. Ea îşi înăbuşi repulsia fizică pe 
care o resimțea întotdeauna la cel mai mic contact cu 
acest bărbat. O fi ea preşedinte al companiei, cu tot 
pachetul de acţiuni al lui Lance trecut pe numele ei, dar 
Gareth Morgan era directorul general şi el era cel care 
conducea organizaţia. 

— O idee grozavă, Leonora, consimţi el după ce încuie 
maşina. Mai departe, era treaba garajistului să ducă 
Daimler-ul la culcare. O urmă pe femeie în bibliotecă, îşi 
scoase tabachera, avu o ezitare. 

— Nu aici. Afară pe terasă, îi zise ea. Eu am ceva în 
pahar. Toarnă-ţi şi tu, şi mai lasă şi-n sticlă... 

Nu era deloc o glumă amicală; Morgan îşi dădea seama 
că femeia era de părere că el bea prea mult. S-o ia dracu’, 
îşi zise. Deşi în încăperea străjuită de cărţi era cald, nu-şi 
scoase paltonul. Îşi turnă o jumătate de pahar de Scotch 
simplu, îl ridică în direcţia Leonorei care se aşezase, 
dreaptă, elegantă, într-un fotoliu: 

— Noroc, zise el dând pe gât o duşcă zdravănă. 

Deschise uşa dinspre terasa din spate care se întindea 
pe întreaga lungime a casei, apoi o închise în urma lui. Il 
izbi aerul îngheţat de afară. Işi aprinse havana şi trase 
adânc, săţios, în piept. Obiceiul Leonorei de a-şi vâri nasul 
în afacerile companiei începea să devină supărător. Bine 
că reuşise s-o ţină departe de informaţiile vitale, măcar. 

Se plimbă în lungul terasei de sub care cobora o pantă, 
acoperită cu iarbă, către un lac ornamental. Aburi de ceaţă 
se rostogoleau dinspre înălțimile tivite de lumina lunii în 
jos, spre lac. 


31 


Se hotări pe loc - acolo pe terasă. După ce-şi va goli 
paharul se va urca în elicopter şi-i va spune pilotului să-l 
ducă la aeroportul din Londra. Valiza o avea în portbagajul 
Daimler-ului. O să aibă timp pentru două sandvişuri şi o 
bere la aeroport, înainte de plecarea avionului de seară 
spre Bruxelles. Acolo, va începe să-l caute pe Tweed. 


La sediul Serviciului Secret din Park Crescent, Londra, 
Howard se afla aşezat la biroul lui Tweed, avându-l în faţă 
pe Bob Newman. Monica, partenera lui Tweed de ani de 
zile, şedea la biroul ei, aplecată asupra unor dosare, în 
timp ce bărbaţii discutau. 

— Chiar crezi că Tweed e vinovat? întrebă Newman, fără 
menajamente. 

— E de neconceput, recunosc, răspunse Howard 
vânturând aerul cu o mână atent îngrijită; stânjenit de 
atacul direct al lui Newman, simţea cum i se îmbujorează 
faţa durdulie. Dar a făcut o mare greşeală că a fugit din 
ţară şi că a luat-o şi pe Paula cu el. Asta nu pledează deloc 
în favoarea lui... 

— Nu pledează în favoarea! explodă Newman. Vorbeşti 
ca un pârlit de procuror. E clar c-a avut motivele lui. Ia 
spune, la ce lucra? Şi de unde ştii că a fugit din ţară? 

— La ce lucra nu pot să-ţi spun, zise Howard pe un ton 
rigid. Apoi, după o pauză: De fapt nu ştiam nici eu până azi 
după-amiază, când am vorbit cu doamna prim-ministru. Şi 
îţi mai spun ceva care n-o să-ţi placă, zise el fluturându-şi 
din nou mâna, asta, pentru că eşti de-ai noştri şi ai lucrat 
cu Tweed în trecut... S-a dat alarma către unii agenţi de 
securitate din alte ţări, cu consemnul de a-l găsi şi reţine 
pe Tweed. Totul în mare secret; presa nu trebuie să afle 
nimic, or, tu eşti tocmai presa! Aşa că, pentru cazul de 
faţă, mă văd nevoit să invoc angajamentul de păstrare a 
secretului oficial, pe care l-ai semnat. Imi pare rău, dar 
asta e... 

— Te-am întrebat, repetă Newman încet, de unde ştii că 
a fugit din ţară? 

— De fapt, Buckmaster a emis ordinul: verificări la 


32 


aeroporturi, în porturi; i-au circulat fotografia - 
bineînţeles, numai personalul de la „strict secret“ e pus la 
curent. 

— Bineînţeles! exclamă Newman ironic. Dar 
răspunde-mi, te rog, la ce te-am întrebat. 

— Jim Corcoran, de la aeroportul din Londra, s-a 
interesat discret. A găsit o fată cu memorie bună care-şi 
amintea că omul nostru a luat bilet pentru Bruxelles, 
azi-dimineaţă. Parcă era şi o fată cu el. Din descrierea pe 
care a obținut-o Corcoran, mă tem că ar putea fi Paula 
Grey... 

— Da, se leagă, comentă Newman. 

— Se leagă! Howard renunţă la poza oficială pe care o 
arbora şi îşi căţără glasul cu câţiva decibeli mai sus. Păi, 
dacă era într-adevăr Paula, înseamnă că am pe cap doi 
subalterni care se sustrag legii... 

— Rahat! zise Newman aprinzându-şi o ţigară. Şi 
Buckmaster face toate astea de capul lui? 

— Păi... Howard era şi mai încurcat. De fapt, eu nu am 
subscris deciziei de emitere a ordinului. 

“N-am subscris deciziei...“ Newman făcu un efort să se 
abţină: Howard ăsta era cel mai bombastic fanfaron pe 
care-l întâlnise! 

— Atunci, cine a subscris? întrebă el. 

— Buckmaster. După ce a consultat-o în prealabil, 
conform regulamentului, pe doamna prim-ministru, la 
reşedinţa din Downing Street, mi s-a transmis să dau 
alarma discret. Howard se aplecă în faţă: Pot să-ţi spun că 
am convins-o să mai scurteze din lista întocmită de 
Buckmaster cu oamenii care urma să fie informaţi. S-a luat 
legătura numai cu cei în discreţia cărora avem deplină 
încredere. 

— Şi ăştia cine sunt? 

Howard ezită din nou. 

— De ce vrei să ştii asta? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fiindcă sunt convins că 
Tweed e nevinovat şi că e cineva care l-a înfundat până-n 
gât! Şi pentru că vreau să fac ceva, nu să stau aici cu 


33 


fundu' pe cămaşă, frângându-mi mâinile. 

— Vezi tu, Bob, eu nu pot să fac nimic, zise Howard 
calm; eu trebuie să stau aici cu fundu’ pe cămaşă, cum zici 
tu. Dar am vrut să ştiu dacă şi tu eşti convins că e vorba de 
o conspirație. Asta nu e o părere pe care să o pot accepta, 
oficial. Mă bucur mult că ai de gând să intri în acţiune, şi 
poate ţi-ar mai plăcea să ştii că am reformulat consemnul 
pe care urma să-l emită Buckmaster; am făcut, să zicem, 
să sune mai puţin categoric. 

— Se pare că Buckmaster a cam luat conducerea pe aici, 
zise Newman arţăgos. Nici asta nu-mi place... 

De curând, fusese înfiinţat un nou minister, cu sarcina 
de a supraveghea serviciile de securitate: Ministerul 
Securităţii Externe. Era vorba de un experiment iniţiat de 
doamna prim-ministru. Omul desemnat în conducerea 
ministerului, Lance Buckmaster, apărea din capul locului 
ca o alegere logică: era destul de tânăr, energic şi un bun 
orator. Cu atât mai logică apărea desemnarea lui, cu cât 
avea experienţa administrării unei mari organizaţii 
internaţionale destinate problemelor de securitate: World 
Security & Communications, companie înfiinţată şi 
dezvoltată de el însuşi, specializată în protecţia 
transporturilor cu cotă ridicată de risc - lingouri de aur, 
tablouri celebre, sume masive de bani. 

WS & C, cunoscută deja în toată lumea, ajunsese la cel 
mai înalt nivel de perfecţionare a măsurilor de securitate. 
Se opera aici cu date secrete din departamentele de 
cercetare ale unor mari companii. Activitatea pătrunsese 
adânc în domeniul comunicaţiilor, unde organizaţia îşi 
avea sateliții proprii care, în interiorul unei reţele 
codificate, asigurau  etanşeitate perfectă pentru 
convorbirile telefonice - să zicem, între Frankfurt şi 
Washington, între doi directori care au de discutat 
probleme vitale, ultrasecrete. 

Având în spate atâta experienţă, Buckmaster se dovedea 
a fi cel mai îndreptăţit să conducă noul minister. Fusese 
însă lăsată o breşă: cu bună ştiinţă, nu se specificase până 
unde mergea autoritatea lui asupra Serviciului Secret. 


34 


Howard avea şi acum acces direct la prim-ministru, pentru 
că dânsa ţinea să controleze jocul din toate unghiurile. 

Pentru a treia oară, Howard îşi flutură mâna înainte de a 
se confesa: 

— Să rămână între noi doi: Buckmaster şi cu mine 
suntem la cuțite. Eu nu-i deschid uşa prea des pe aici şi 
există anumite dosare pe care nu i le pun în braţe. S-ar 
putea să mă coste slujba, dar până acum am avut sprijinul 
doamnei prim-ministru. 

— Dar ce-i cu Dovlecel, cum l-a poreclit presa pe Gareth 
Morgan? L-am cunoscut la o petrecere. Conversaţia lui 
înseamnă minutul şi minciuna. Tactica lui e să se vâre pe 
sub pielea oricui i-ar putea fi de vreun folos - un spectacol 
greţos. Eu însă miros că se ascunde ceva sinistru îndărătul 
fațadei de cabotin, cu ţigara de foi între dinţi. 

— Ei, n-aş zice chiar sinistru. De ce epitetul ăsta? 

— Zvonuri culese de pe la cunoscuţii mei. In spatele 
companiei WS & C operează o secţie bine organizată de 
spionaj industrial, condusă de un personaj dubios: Helmut 
Stieber. În treacăt fie spus, ăsta nu e numele lui adevărat. 
Taică-său a venit din Cehoslovacia şi s-a însurat cu o 
englezoaică; au murit amândoi. Stieber e adjunctul lui 
Morgan şi mai tot timpul şi-l petrece pe continent. Se mai 
vorbeşte că au recurs la forţă într-una din multele licitaţii 
de asimilare care l-au ajutat pe Buckmaster să-şi 
construiască  asociaţia-mamut.  Ăştia merg până la 
sabotarea unităţilor concurente. 

— Asta nu ştiam. Howard se îndreptă în fotoliu. Un lucru 
pot să-ţi spun însă: Morgan n-are ce căuta aici. Bănuiesc 
însă că unele solicitări de informaţii, făcute de 
Buckmaster, vin de fapt din partea lui Morgan... 

Se întrerupse pentru că intră Marler, care bătuse discret 
la uşă. Nu avea cu mult peste treizeci de ani şi se vorbea 
că e cel care o să urmeze la conducerea SIS. Printre 
talentele lui se număra şi acela de a fi cel mai periculos 
trăgător de elită din Europa Occidentală. Suplu, îmbrăcat 
cu o jachetă sport impecabil croită şi pantalonii largi, 
proaspăt ras, o figură care inspira forţă şi un glas 


35 


tărăgănat, dar pătrunzător. 

— Salut, Bob. N-am mai citit de mult un articol de-al tău. 
Ce faci, trăieşti din profiturile de pe urma bestseller-ului 
ăluia al tău, Kruger. Computerul care a dat greş? 

Marler, care măsura un metru şaptezeci şi ceva, se 
aşeză pe biroul Paulei, legănându-şi picioarele. Newman îl 
privi fără prea multă simpatie. Remarcase că Howard a 
tresărit când nou-venitul şi-a făcut apariţia. De ce oare? 

— Ştii foarte bine, Marler, că în vremurile astea eu nu 
urmăresc o poveste decât dacă găsesc într-adevăr că 
merită. Ăsta e avantajul independenţei financiare. 

— Şi n-o să spui tu nimicuţa despre evenimentele 
oarecum sinistre din Radnor Walk? 

— Afacerea are consemn D, i-o tăie Howard. Le-am 
servit ziariştilor o pistă falsă, despre un diplomat străin 
implicat într-un chef monstru. Droguri, tot tacâmul. 

— Mişto idee. Marler îşi aprinse o ţigară. Şi cum dracu’ 
să faci lumea să creadă că Tweed şi-a dat drumul până la 
urmă, şi-a făcut treaba cu o fătucă faină, după care i-a 
sucit gâtul?... 

— Ştii să spui lucrurile aşa de frumos, comentă 
Newman. Ai fi sarea şi piperul la orice chef. 

— Ţine-ţi firea bătrâne. Ştiu, e destul de nasol. Apoi, 
către Howard: Acum, că Tweed se pare că a şters-o, o să 
daţi alarma generală, să puneţi dulăii pe urmele lui? 

— Toate variantele se află încă în dezbatere, îi spuse 
Howard, ţeapăn. 

— Da, corect. Ei bine, eu am trecut să vă zic că am fost 
chemat la ordine. M-am gândit că e bine să ştiţi... 

— La prim-ministru, vrei să zici? întrebă Howard pe un 
ton plin de indignare. 

— O, Doamne, nu. Lance Buckmaster, mult stimatul 
nostru ministru de la siguranţa externă, m-a convocat la 
bătrânul hogeac, Tavey Grange din Dartmoor. 

— Pentru ce? 

— Presupun că o să aflu când m-oi duce, nu? Gata, e 
cazul s-o întind. E ceva drum pân-acolo, şi mai e şi noapte. 
Proaspătul nostru dom’ ministru nu doarme niciodată. 


36 


Ridicându-se, Marler îi aruncă o privire lui Newman: ai 
putea scoate din episodul de pe Radnor Walk ceva în care 
să-ţi înfigi dinţii - asta, presupunând că mai eşti de partea 
lui Tweed... 

— Dar tu eşti? îl agăţă Newman. 

— Eu stau întotdeauna cu mintea descuiată... 

— De ce, pentru că nu se-ntâmplă mare lucru înăuntru? 
îi aruncă Newman. 

Marler schiţă un salut zeflemist şi ieşi din birou fără să 
dea replica. 

— Am impresia că n-ai încredere în el, zise Newman cu o 
nuanţă de nedumerire în glas. î 

Howard arăta neobişnuit de întunecat la faţă. Incepu să 
depene monoton: 

— M-ai întrebat adineauri cine a fost informat în Europa. 
Dacă vei spune vreodată că ştii asta de la mine, am să 
tăgăduiesc totul. Inspectorul-şef Benoit de la Poliţia 
Judiciară din Bruxelles. Arthur Beck, şeful Poliţiei Federale 
Elveţiene din Berna. Pierre Loriot de la Interpol, Paris. 
Gunnar Hornberg de la SAPO, din Stockholm. René 
Lasalle, contraspionajul francez, Paris. Şi inspectorul-şef 
Otto Kuhlmann, şeful Poliţiei Judiciare Federale din 
Wiesbaden. Lista este completă. 

— Mulţumesc. Newman tăcu, iar Howard se ridică să 
plece. Ar fi o minune, zise el apoi, dacă nu se află. L-ați 
încolţit bine, ce să zic. 

— Lista întocmită de Buckmaster era mult mai lungă, îi 
replică Howard, de lângă uşă. 

— Apelul conţinea şi detalii despre crima din Radnor 
Walk? 

— Oamenii ăştia sunt prietenii lui de nişte ani buni... 

— Dar o să-i mai fie oare prieteni şi după înştiinţarea 
trimisă? 

— Eu am redactat versiunea ministerului, îi spuse 
Howard.  Înştiinţarea mea menţionează „suspect de 
agresiune“. Trebuie să plec acum. Îţi urez noroc, Bob. Nu 
pot face nimic mai mult, al naibii să fiu. 

Howard părăsi încăperea, iar Newman se întoarse spre 


37 


Monica, despre care ai fi zis că nu fusese altceva decât o 
altă piesă de mobilier din birou, tot timpul de când sosise 
el. Acum îşi duse un deget la gură, scoase de sub birou un 
aparat de radio portabil şi îl deschise. Îl puse pe biroul lui 
Tweed, căută un post cu muzică, reduse volumul şi se 
aşeză lângă Newman. 

— De ce faci asta? întrebă el. 

— În eventualitatea în care ministerul ar fi plasat ceva 
microfoane pe aici. Ne-au vizitat nişte indivizi ciudaţi cu 
nişte hârtii semnate de Buckmaster. 

— Eşti sigură că Howard îşi dă seama de pericol? Nu de 
alta, dar m-a lăsat să vorbesc de toate... 

— El nu poate să creadă că un ministru ar face aşa ceva. 
Eu pot. L-am cunoscut pe onor preacinstitul Lance 
Buckmaster. Preacinstit, pe naiba. E unul dintre cei mai 
mari escroci politici şi asta spune destul. Bine, s-ar putea 
să am eu prejudecăţi - ştii, mi-a spus Bătrâna Devotată. 

— Porcul, pe toţi îi ia de sus... 

— Aşi, a făcut-o dinadins, ca să mă sâcâie. Asta face 
parte din arsenalul lui când vrea să ia în stăpânire o 
organizaţie: seamănă vrajbă. Howard crede, bunăoară, că 
Marler aleargă după scaunul lui. 

— Nu cred că ţine cu Marler. Mie nu-mi place individul, 
dar e un pungaş cinic care nu se lasă dus de tipi de genul 
lui Buckmaster. 

— Eşti sigur? Momeala pe care i-o plimbă pe sub nas lui 
Marler nu-i de colea. Asta îl nelinişteşte pe Howard. 
Tactica clasică a lui Buckmaster. Monica se trase mai 
aproape de Newman: la spune, aşa-i că şi tu eşti convins 
că Tweed n-are nicio legătură cu omorul acela bestial? 

— Da. 

— Atunci poate că ţi-ar plăcea să ştii că Tweed a luat cu 
el o grămadă de bani. O mică avere în franci elveţieni şi 
mărci germane, care lipsesc din seif; şi numai două 
persoane au cifrul: Tweed şi cu mine. 

— Deci stă bine din punct de vedere financiar. Asta mă 
îngrijora, într-adevăr. 

— Şi, fii atent, Bob, a mai luat şase paşapoarte false pe 


38 


nume diferite, toate cu fotografia lui... 

— Mai ştie cineva de asta? 

— Doar eu. Le ţinea în sertarul de jos, din dreapta. 
Numai eu am chei, în afară de Tweed, şi am verificat când 
eram singură. Plus permise de conducere pe aceleaşi 
nume. Nu se poate, are el un plan. 

— Are nevoie de susţinere; trebuie să-l găsesc. 

— Paula e deja cu el, după câte ştim, îi aminti Monica. 

— Nu-i ajunge. Plec la Bruxelles chiar azi. Am 
întotdeauna la mine o sumă frumuşică de bani în bancnote 
de o mie de franci elveţieni. Newman se încruntă, 
făcându-şi socoteala: Nici nu mă mai întorc acasă, poate 
mi-au pus apartamentul sub urmărire. O să cumpăr din 
Bruxelles ce-mi trebuie - îmbrăcăminte, trusă de ras. Iar 
faptul că merg fără bagaj n-o să bată la ochi la aeroport; 
sunt oameni de afaceri care fac drumul ăsta dus-întors în 
aceeaşi zi. 

— Dac-am şti măcar cine se ascunde în spatele afacerii 
ăsteia, zise Monica gânditoare. i 

— Asta trebuie să aflu, nu? Ia gândeşte-te! In calitatea 
mea de corespondent în străinătate, este exact genul de 
activitate cu care sunt obişnuit. 


39 


4 


Cu o seară înainte, Morgan pierduse ultimul avion spre 
Bruxelles. Din cauza ceţii, elicopterul aterizase cu 
întârziere pe aeroportul Londra, aşa că el a trebuit să 
rămână peste noapte la hotelul Penta, din apropiere. 

De dimineaţă a servit un mic dejun copios - porţie dublă 
de ouă prăjite cu şuncă, iar la sfârşit cafea, cu multă frişcă. 
Şi-a rezervat loc pentru cursa de Bruxelles şi apoi de la un 
telefon public l-a sunat pe Stieber, mâna lui dreaptă din 
Threadneedle Street. I-a dat lui Stieber numărul de la care 
sună şi i-a spus să-l cheme el, din altă parte. Stieber a 
revenit peste cinci minute. Vocea lui rece, cu o urmă de 
accent ceh de care nu scăpase nici acum, avea o undă de 
emoție: 

— Microfonul din biroul Ştim-noi-cui a funcţionat. Când 
am derulat banda, m-a tratat şi cu un program de muzică 
transmis la radio... 

— Spune-mi ce e mai important şi după aia umflă-ţi 
valiza de la birou şi mişcă-ţi fundu-ncoace: aeroportul 
Londra, pista unu; la casa de bilete a companiei Sabena. 
Cumpără-ţi un bilet la clasa Business. Din Bruxelles pleci 
singur mai departe, tot cu avionul, la Frankfurt şi după aia 
poate la Freiburg. Îţi dau instrucţiunile în avion. Ai o oră 
jumătate să ajungi aici. Acum spune ce ştii, repede. 

— Marler urma să plece să se întâlnească cu şeful, la 
Dartmoor. Dar ce e mai interesant e că şi Bob Newman o 
să intre în joc, cumva. 

— Cine, corespondentul extern? Ăsta ce are de gând? 
întrebă Morgan pe un ton ridicat. 

— Nu ştiu. Cred că după ce Howard a ieşit în cameră, 
Newman a mai stat de vorbă cu cineva... 

— Cum adică, crezi? 

— Aşteaptă, te rog, să termin. Cineva a deschis un 
aparat de radio care transmitea muzică şi mi s-a părut 


40 


curios. Aşa că ar fi putut avea loc o discuţie în timpul ăsta, 
dar n-am prins-o din cauza muzicii. 

— Asta-i ghiceală; dar, mai ştii, Newman o fi vreun 
şmecher. În fine, lasă-l pe Newman, ăstuia i-a apus 
soarele. Hai, adună-te-ncoace. 


În seara anterioară discuţiei între Morgan şi Stieber, 
Marler plecase spre Dartmoor cu Porsche-ul lui cumpărat 
de ocazie. Când s-a întunecat, a tras la un local să 
mănânce în fugă nişte ouă jumări şi să bea o cafea, după 
care şi-a continuat drumul. Era ora zece când a intrat pe 
porţile domeniului, de unde aleea şerpuită l-a condus până 
la Tavey Grange. Fernandez, majordomul spaniol, i-a 
deschis uşa din faţă, bătută cu ţinte; în spatele lui apăru 
Leonora, care-i oferi zâmbetul ei de duminică, încântată de 
ceea ce vedea în lumina felinarului de pe verandă. 

— Domnul Marler? Vă rog intraţi. Jos, vă va duce valiza 
în cameră. Aţi luat masa? V-am oprit câte ceva. Lance e la 
el în birou, dă nişte telefoane internaţionale; de-abia 
aşteaptă să vă vadă, mâine dimineaţă. Ceva de băut doriţi? 

Marler îi întinse mâna şi-i întoarse zâmbetul. Mâna 
delicată a Leonorei o strânse cu căldură pe a lui. Altfel 
rece şi distant, Marler era capabil să afişeze un farmec 
deosebit când avea de-a face cu femei frumoase. 

— Sunteţi foarte amabilă, doamnă Buckmaster; am 
înghiţit câte ceva pe drum, cât să-mi omor foamea. Dacă 
soţul dumneavoastră nu e disponibil până dimineaţă, cred 
c-ar fi mai bine să mă duc imediat la culcare. Oboseala 
drumului, ştiţi cum e... 

Leonora îl însoţi în sus pe scara masivă de stejar până la 
camera din spate rezervată pentru el, îi ură noapte bună şi 
se retrase călcând uşor; avea într-adevăr picioare 
frumoase. Marler, ţinând în mână valiza pe care refuzase 
să i-o dea lui Jos, observă că draperiile erau lăsate pe 
întreaga lungime a camerei. Îşi începu verificarea. 

Uşa nu avea cheie. Deschizând valiza, scoase din ea o 
pană din cauciuc pe care o îndesă sub uşă. Apoi trase 
draperia şi deschise un geam. Aerul îngheţat năvăli în 


41 


camera încălzită. Se aplecă pe fereastră şi inspecta 
exteriorul la lumina unei lanterne pe care o scosese tot din 
valiză. Raza lanternei mătură terasa goală, cu un etaj mai 
jos. Apoi cercetă peretele pe dinafară; nicio scară de 
incendiu, niciun burlan pe care să se fi putut căţăra cineva. 
Dar chiar în dreapta ferestrei pe care o deschisese, se 
întindea o iederă bătrână, agăţată adânc de zidul de 
cărămidă: o scară naturală, la dispoziţia oricărui nepoftit 
care ar fi dorit să-şi vâre nasul prin lucrurile lui în timpul 
nopţii. 

Închise fereastra şi trase draperia la loc. Rotindu-şi 
privirea prin cameră, îi atrase atenţia o vază mică, dar 
grea, din porțelan, aflată pe o măsuţă. O puse cu grijă pe 
pervazul ferestrei, în spatele draperiei. Zgomotul pe care 
l-ar fi făcut în cădere era de-ajuns să-l trezească. 

Mulţumit de precauţiile luate, făcu un duş în sala de 
baie somptuoasă, se spălă pe dinţi, se dezbrăcă şi se băgă 
în pat. Ce-i va aduce dimineaţa? Încă nu era lămurit prea 
bine de ce îl chemase Buckmaster. 


În dimineaţa următoare, în timp ce Morgan îl aştepta pe 
Stieber la aeroportul Londra, Buckmaster se întâlnea cu 
Marler în sufragerie. 

— E bine c-ai venit, îl întâmpină el plin de vervă. Sper că 
nu te superi dacă o să stăm de vorbă în timpul mesei. 

— Dumneata vorbeşti, eu ascult, îi replică Marler 
continuând să-şi întindă marmelada pe felia de pâine 
prăjită unsă cu unt. 

— Nu prea-mi place cum sunt conduse afacerile la Park 
Crescent - vreau să spun, sub regimul actual. 

Buckmaster îşi turnă cafea, iar Marler rămase în 
continuare tăcut. 

— Mă refer la prietenul nostru Howard. Băiat bun, 
curat, corect; dar e de-ajuns să fii numai atât? Băiat bun, 
curat, corect? 

— Până acum, n-a  dezamăgit-o pe doamna 
prim-ministru. 

— Până acum, bine zis. Dar ce ne facem cu Tweed şi cu 


42 


situaţia asta critică? Dacă oroarea din Radnor Walk răsuflă 
în public, o să iasă cel mai mare scandal din istoria 
Serviciului Secret. Crezi că ne putem permite aşa ceva? 
Unii din consilierii mei sunt de părere că cel mai bun lucru 
ar fi dacă Tweed nu s-ar mai întoarce niciodată. 
Buckmaster se opri ca să mestece o bucată mai tare de 
şorici. Apoi, ca şi când ar fi vorbit despre cu totul altceva: 
Înţeleg că te numeri printre primii trăgători de elită ai 
Europei. 

— De fapt ce vreţi să-mi propuneţi, domnule ministru? îl 
întrebă Marler, direct. 

— A, nu-i vorba de o propunere anume, amice. Mă 
gândeam şi eu cu glas tare. Incerc să privesc problema din 
toate unghiurile. Şi, din câte aud, eşti persoana cea mai 
potrivită să-l scoţi pe Tweed din vizuină, oriunde s-ar afla 
vizuina asta. 

— Eu n-aş conta pe treaba asta, ripostă Marler. 

— Ştim că a luat un avion spre Bruxelles împreună cu 
fata aceea, Paula Grey. Buckmaster împinse cu furculiţa 
de-a curmezişul mesei un plic cartonat: Ai înăuntru două 
fotografii: una a lui Tweed, cealaltă a Paulei Grey. Cred că 
cel mai bine ar fi să pleci chiar azi la Bruxelles. L-am 
înştiinţat pe Benoit că-l căutăm pe Tweed. La fel şi pe 
Kuhlmann, Loriot, Lasalle şi Arthur Beck. 

— Asta înseamnă că le-aş putea solicita ajutorul? tatonă 
Marler. 

Buckmaster întârzie cu răspunsul, cât îi trebui să-şi vâre 
cu furculiţa o bucată de şuncă în gură. 

— Cum să-ţi spun, de fapt tu hotărăşti în întregime 
care-i cea mai bună cale de rezolvare a problemei. Înţelegi 
ce vreau să spun. 

— Nu-s foarte sigur. 

— Aseară, am aruncat o privire prin dosarul tău de 
serviciu. Cred că e o versiune prescurtată. Howard ţine cu 
dinţii de autoritatea lui; încă n-a înţeles foarte bine care-i 
noul sistem de când s-a înfiinţat ministerul pe care-l 
conduc eu. Am impresia că tu eşti un fel de lup singuratic 
şi asta-i o treabă care-mi place. 


43 


— Şi deci dumneata mă autorizezi să plec la Bruxelles şi 
să rezolv problema aşa cum cred eu de cuviinţă. Am înţeles 
bine? 

— În linii mari, da. În interesul Serviciului Secret. Ai în 
plicul acela o autorizaţie din partea mea de a scoate orice 
sumă de bani necesară pentru cheltuieli. Fireşte, misiunea 
nu e specificată - pentru protecţia ta. Buckmaster afişă 
zâmbetul său de poză, atât de cunoscut tuturor din ziare. 

— Şi, presupunând că aş rezolva problema asta pentru 
dumneata... 

— Nu pentru mine, îl corectă prompt Buckmaster. 
Pentru reputaţia Serviciului Secret. Eu nu sunt decât o 
rotiţă în angrenaj. 

— Voiam să spun, insistă Marler, eu cu ce m-aş alege? 

— Bună întrebare. Buckmaster îşi tamponă buzele 
subţiri cu şerveţelul. Trebuie să ne gândim la noi înşine din 
când în când, nu-i aşa? Din nou zâmbetul de reclamă, 
dezvelind o dantură perfectă. Păi, ia gândeşte-te! O dată ce 
Tweed va fi dispărut, postul de director adjunct devine 
vacant. Buckmaster se lăsă pe spate în scaun, îşi trecu 
degetele prin păr. Şi, când totul s-a aranjat, cine ştie? S-ar 
putea ca Howard să ajungă la concluzia că a sosit vremea 
să se pensioneze. 

— Deocamdată nu prea dă semne, forţă Marler jocul. 

— Eu n-aş fi aşa de sigur. Tweed a fost numit în post de 
Howard; aşadar, Howard s-ar putea gândi că, în situaţia 
dată, pensionarea e o retragere onorabilă. La o adică, îi 
putem sugera acest lucru... 

Buckmaster se ridică brusc, depărtându-şi scaunul de 
masă: 

— Hai să-ţi arăt ceva, înainte de a pleca la Bruxelles; 
sus, în biroul meu... 

Urcă scara sărind câte două trepte o dată, 
demonstrându-şi elanul tineresc. Marler îl urmă mai 
domol. Ajunşi în încăperea lambrisată, Buckmaster arătă 
cu un baston de bambus spre porţiunea de perete de 
deasupra şemineului. Insigna diviziei aeropurtate, colorată 
şi supradimensionată, trona în ramă, ca piesă centrală. 


44 


Dedesubt, se afla bereta pe care o purtase Buckmaster în 
armată şi patru fotografii arătându-l sărind dintr-un avion. 

— Ne instruia să atacăm direct la carotidă, zise 
Buckmaster. 

— Asta era în armată. 

— Păi bine, măi omule, şi ăsta nu-i tot un război în care 
ne luptăm să păstrăm reputaţia SIS şi să-l păzim de 
duşmani?! 

— Ascult... 

Buckmaster îşi încrucişă braţele şi se rezemă de birou, 
ţinând bastonul de bambus în mână; arăta de parc-ar fi 
pozat pentru un nou instantaneu. j 

— Într-adevăr, ai gura cusută. Îmi placi; prezinți 
încredere. Aşadar, ai avut destul timp să rumegi problema. 
Ce-ai de gând cu Tweed? 

— Caută, găseşte, distruge. E timpul să plec; vreau să 
fiu în Bruxelles chiar azi... 

— Ţine minte, discuţia noastră n-a avut loc. Buckmaster 
stătea drept în picioare, dominându-şi oaspetele. Acum 
trebuie să dau nişte telefoane. Te-aş duce până la Londra 
cu elicopterul care s-a întors azi-noapte, dar trebuie să 
prospectez posibilităţile de înfiinţare a unei noi organizaţii 
defensive. 

— Oricum, eu sunt cu maşina. 

Buckmaster urmări cu privirea silueta suplă a 
pistolarului care se retrase. Ei da, lucrurile se legau 
frumos; şefii birourilor de siguranţă şi poliţie au fost 
alertaţi; întregul angrenaj al WS & C era mobilizat în 
căutarea lui Tweed, condus de mâna de fier a lui Morgan; 
iar acum îl mai avea şi pe Marler în schemă. 

Marler era pionul pe care conta Buckmaster cel mai 
mult. Acesta avea un avantaj asupra tuturor celorlalţi: 
lucra din interior. 


Marler îşi luă din cameră valiza şi servieta şi alergă pe 
scări în jos în căutarea Leonorei căreia dorea, la plecare, 
să-i prezinte omagiile. Rămase surprins văzând-o că îl 
aşteaptă în holul cel mare, îmbrăcată într-un impermeabil 


45 


descheiat, tivit cu blană. Pe dedesubt purta un pulover 
negru, mulat, care-i punea în valoare silueta. Mai avea pe 
cap o eşarfă şi o geantă de voiaj în mână. 

— Ai putea să mă iei şi pe mine până în oraş, dacă ai 
drum într-acolo? 

— Plăcerea e de partea mea. Maşina e afară, gata de 
drum. 

Marler îşi mască surprinderea şi îi deschise Leonorei 
portiera maşinii. Ea se instală trăgându-şi cu o mişcare 
elegantă picioarele suple înăuntru şi începu să vorbească 
din clipa în care Marler răsuci cheia în contact: 

— Şoferul a făcut o gripă şi de aceea n-am putut lua 
Daimler-ul... 

În timp ce se îndepărtau de clădirea în stil elisabetan, 
Marler aruncă un ochi în oglinda exterioară. Văzu în urmă 
grajdurile, acum transformate în garaje; şi mai văzu un 
şofer în uniformă lustruind capota Daimler-ului, o clipă 
înainte de a coti pe sub o arcadă de piatră pentru a se 
putea angaja pe alee. 

— Oricum, reluă Leonora aşezându-şi o mână pe braţul 
lui, am vrut să mai stau de vorbă cu dumneata de una, de 
alta... 

Treceau deja de Exeter când femeia începu să vorbească 
din nou, cu vocea ei guturală. Ceaţa se ridicase peste 
noapte, ceea ce-i dădea posibilitatea lui Marler să scoată 
un timp bun pe drum. 

— Mi-a spus soţul meu că lucrezi la compania de 
asigurări General & Cumbria, în personalul de conducere; 
că te ocupi de asigurarea şi protecţia personalităţilor 
împotriva răpirilor, aşa e? 

— Aşa e. 

Marler trebuia să admită că Buckmaster era într-adevăr 
tare în materie de prudenţă şi discreţie, dacă nici 
nevastă-sa nu ştia că General & Cumbria e o asociaţie 
marionetă mascând de fapt Serviciul Secret. 

— Prin urmare, trebuie că eşti expert în protecţie şi 
securitate, sub toate aspectele, continuă Leonora. 

— Mi-ar părea bine să ştiu că sunt. 


46 


— Sunt convinsă că eşti la curent cu faptul că Lance a 
trebuit să-şi transfere pachetul de acţiuni din WS pe 
numele meu când l-au desemnat ministru. Acum eu sunt 
preşedinte şi pot să fac ce vreau. 

— Chiar aşa?... Marler prefera să se concentreze asupra 
volanului. 

— Nu prea-mi place individul ăsta, Gareth Morgan, pe 
care l-a numit Lance director general. Conduce organizaţia 
de parcă eu nici n-aş exista. 

— Păreţi un pic iritată... 

— Parcă numai un pic?! Adevărul e că mă gândesc la 
cineva care ar putea să-i ia locul lui Morgan într-o zi. E un 
om îngrozitor. Şi mai am o problemă. 

— E plină viaţa de ele, din păcate. 

— Nu mai fă pe timidul, îl împunse ea insinuant cu cotul 
în coaste. Simt eu că eşti un om cu care pot discuta, în 
care pot avea încredere că, orice i-aş spune, nu trece mai 
departe. 

— Asta vă priveşte pe dumneavoastră, doamnă 
Buckmaster. 

— Leonora, te rog. Îşi dezbrăcă impermeabilul, aprinse o 
ţigară şi trase adânc un fum. Chestia e că bărbatu-meu 
cam umblă după femei. O amantă i-aş mai trece-o cu 
vederea, dar a ajuns la a şasea; mi se pare cam mult. 

— Sunteţi sigură? E cam periculoasă afirmaţia, având în 
vedere poziţia dânsului ca ministru şi toate celelalte. 

— Sigur că sunt sigură. Ţi-aş putea chiar da nume; dar 
el e foarte discret. Îl ajută experienţa profesională, porcul 
dracului. Nu cred c-aş fi în stare să aduc vreo dovadă, şi 
nici nu sunt sigură că aş dori-o; i-ar ruina cariera şi în 
cazul acesta şi-ar lua acţiunile înapoi. N-am niciun interes 
să se termine totul cu o păruială în public. În plus, încheie 
pe un ton stăpânit, asta ar putea duce la oarece săpături în 
trecutul meu. 

— Aşadar, tăcere. Şi de ce-mi spuneţi mie toate astea? 

— Trebuie să le spun şi eu cuiva. Doar nu-ţi închipui că 
m-aş putea confesa prietenelor?! De-abia aşteaptă să 
zgârme-n rahat. Dumneata eşti neutru. Pe de altă parte, 


47 


am vrut să te pun în temă, pentru cazul în care i-aş putea 
face vânt broscoiului ăluia de Morgan. 

Leonora rămase tăcută tot restul drumului, cu ochii 
pironiţi în gol şi cu ţigara în gură, până când Marler opri în 
dreptul sediului firmei World Security, din strada 
Threadneedle. El refuză invitaţia de a o însoţi „la o cafea 
sau poate ceva mai tare“: 

— Sunteţi mai mult decât amabilă, îi mulţumi în timp ce 
stăteau unul în faţa celuilalt, lângă bordură. Necazul e că 
am o întâlnire urgentă cu una dintre personalităţile despre 
care aţi pomenit - un milionar. Meseria, de... 

Se întoarse la aeroportul Londra şi parcă maşina în 
garajul destinat staţionărilor prelungite. Câteva minute 
rămase pe loc. Ei da, era un record: să fii „racolat“ mai 
întâi de soţ şi apoi de soţie, în aceeaşi zi. Un viitor strălucit 
i se aşternea la picioare... 

Marler înşfăcă bagajele şi se îndreptă spre casa de 
bilete. Destinația Bruxelles. 


48 


5 


Tweed se străduia să le facă urmăritorilor săi înaintarea 
cât mai alunecoasă. După o noapte petrecută la hotelul 
Hilton şi-a rezervat apartamentul, plătind anticipat pentru 
o săptămână. I-a explicat recepţionerei blonde care avea în 
primire apartamentele oficiale că el urma să plece la 
Bruges, în interes de afaceri. 

— S-ar putea să rămânem acolo peste noapte, dar vreau 
să avem cazarea asigurată la întoarcere. 

După ce a luat micul dejun la o oră foarte matinală 
împreună cu Paula, s-au dus la garajul unde aveau parcat 
BMW-ul. Au pus valizele în portbagaj şi, după numai zece 
minute, ieşeau din Bruxelles îndreptându-se spre Liege, 
aflat la est, în direcţie opusă faţă de Bruges. 

— Crezi că o să ţină şmecheria, în cazul în care ne iau 
urma până la Hilton? întrebă Paula. 

— O să-i încurce în orice caz. De acum înainte, ăsta-i 
felul în care va trebui să procedăm - ca să-i ţinem în ceaţă 
tot timpul. 

Au trecut graniţa în Luxemburg înainte de amiază. 
Mergeau pe serpentine strânse, străjuite de un peisaj dur, 
stâncos. Şoseaua era necirculată în ambele sensuri. Pe 
post de navigator, Paula se concentra asupra hărţii, dând 
indicaţii asupra drumului care urma să-i conducă în locul 
pe unde vor încerca traversarea în Germania. 

— Să plecăm oare de la premisa că siguranţa germană a 
fost deja informată? întrebă ea. 

— Da. Punem mereu răul în faţă. Dacă avem noroc să ne 
strecurăm în Germania, o să intrăm pe autostrada care ne 
va duce spre Pădurea Neagră. 

— Ai vreun plan? 

— Da, s-ajungem în Elveţia. Arthur Beck va fi ori cu noi 
ori împotriva noastră. Dar să nu ne facem iluzii prea mari; 
în fond, un ucigaş şi un obsedat sexual nu e genul de 


49 


individ cu care să te încurci. 

— Şi tu porneşti de la ideea că ei vor crede asta despre 
tine? Prieteni fiindu-ţi şi parteneri de ani de zile? 

— Nu mai poate fi vorba de nicio prietenie când eşti pus 
în afara legii. Eu plec de la ideea că nu avem niciun 
prieten, nicăieri. De data asta suntem singuri-singurei. 

— Mai sunt Newman şi Marler - ăştia sigur n-ar fi în 
stare să înghită toată povestea. 

— Nu contăm pe niciun prieten, de niciunde, repetă 
Tweed sucind volanul după cum îi dictau sinuozităţile văii 
tăiate în calcar. O să aflăm câte ceva despre cum stăm în 
nici două ore, când o să ajungem la graniţa germană. 


Inspectorul-şef Kuhlmann, de la Poliţia Federală din 
Wiesbaden, mesteca un trabuc citind anunţul de la Londra, 
marcat „strict secret“, sub privirile asistentului său, Kurt 
Meyer. 

Kuhlmann era un om scund, lat în umeri, cu păr de 
culoare închisă şi buze mari, cărnoase. Avea între 
patruzeci şi cincizeci de ani, sprâncene stufoase, negre şi 
bărbia împinsă agresiv înainte. Gesturile sale trădau multă 
energie. Aruncă hârtia pe birou. 

— Ai citit-o şi tu, Kurt. Ce părere ai? 

— Tweed ăsta pare a fi un monstru... 

— Asta pentru că nu-l cunoşti. Este incapabil de orice 
nelegiuire, ca să nu mai vorbim de omor şi viol. Din câte-l 
ştiu pe Howard, formularea mi se pare cam ciudată. 

Făcu câţiva paşi până la fereastră, îşi aprinse ţigara de 
foi şi privi absent curtea, aflată cu un etaj mai jos, unde 
se-ncrucişau poliţiştii grăbiţi, îmbrăcaţi în uniformă. 
Mormăi ceva văzându-l pe Meyer cum scoate cele două 
fotografii din plicul sosit prin curierul secret - una a lui 
Tweed, cealaltă înfăţişând o fată brunetă, drăguță, cu 
privire inteligentă. 

— Prin urmare, ce facem? întrebă Meyer. Ministrul din 
Bonn a propus să răspândim asta pe la toate posturile de 
frontieră, după telefoane prealabile... 

— Ministrul e un cretin! Alt politician. Ca de obicei, 


50 


pasează mingea. Kuhlmann îşi luă trabucul în mână, 
gesticulând cu el: Ei bine, mi-a pasat-o mie, aşa că hai să 
fim inventivi. 

— Inventivi? 

— Ministrul a zis c-ar fi bine să circulăm şi poza lui 
Tweed. După câte ştiu eu, tocmai trebuia să transmitem 
poza individului ăluia, Stein, suspectat de fraudă angro, 
aşa că poate o să-ncurcăm pozele, Kurt. 

— Cum să le-ncurcăm? 

— Uite aşa. Avem instrucţiuni să-l urmărim pe Stein fără 
ca el să se prindă, pentru că nu sunt suficiente dovezi 
pentru a-l aresta. Aşa că o să trimitem fotografia lui Tweed 
cu numele lui Stein şi invers. 

— Dar de ce-l protejăm pe acest Tweed? 

— Pe de o parte, pentru că-l cunosc de ani de zile: nu-i în 
stare să strângă de gât o pisică, darămite o femeie. Pe de 
altă parte, exprimarea lui Howard e ciudată: „Este căutat 
fiind suspect de complicitate la uciderea şi violarea unei 
femei necunoscute. Rog raportaţi-mi personal. Repet: 
personal. Howard.“ Aici se ascunde un mesaj. 

— Tot nu-nţeleg... 

— Păi nici n-ai cum să înţelegi. Şi nu trebuie să înţeleagă 
nimeni în afară de mine. Howard nu crede o iotă din tot 
rahatul ăsta. Se petrec lucruri ciudate la Londra. Dar mai 
bine hai să-i dăm bătaie; şi nu uita să inversezi pozele. O 
să plouă cu mesaje de-acum; mare minune să nu călcăm pe 
bec, cu vreunul din ele. 


Pe măsură ce se apropiau de pichetul de frontieră de 
dincolo de Echternach, în Luxemburg, Paula era cuprinsă 
de o nelinişte crescândă. Tweed însă, care refuzase să 
schimbe volanul cu ea, avea o mină complet relaxată în 
momentul când a oprit maşina ca să prezinte la control 
paşaportul său pe numele William Sanders. 

— Care este scopul vizitei dumneavoastră în Republica 
Federală? a întrebat grănicerul, în germană. 

Instinctul îi dictă lui Tweed să răspundă tot în germană: 

— Ne-am luat concediul mai târziu, să scăpăm de 


51 


aglomeraţia sezonului turistic. 

Ofiţerul îl scrută insistent pe Tweed în timp ce răsfoia 
încet paşaportul. Tweed o luă drăgăstos de gât pe Paula, 
care schiţă un zâmbet şters. Păru o veşnicie până când 
ofiţerul le înapoie paşaportul, făcându-le semn cu mâna să 
pornească mai departe. 

— O, Doamne! răsuflă Paula uşurată, după ce lăsară 
pichetul în urmă. Mi-au transpirat mâinile în mănuşi! 

— Vezi, e bine că ţi le-ai pus; ăştia ştiu să observe cele 
mai mici semne suspecte. Aşadar suntem în Germania şi ne 
putem continua drumul. 

— Pe unde o luăm? întrebă Paula. Uite a început să 
ningă. 

— O luăm pe ocolite: mă întorc pe la Trier, tot în 
Germania, şi după aceea o iau spre Mainz şi Frankfurt. 

— Ciudată rută ca să ajungi în Elveţia. Şi precis că 
trecem şi pe lângă Wiesbaden, unde e sediul Poliţia 
Judiciare? 

— Acolo e ultimul loc unde s-ar aştepta Kuhlmann să ne 
găsească, dacă au dat drumul la copoi pe urmele noastre. 
Apoi spre sud, pe autostradă. Mai încolo ieşim pe E 35, 
autostrada care ne scoate spre Basel, în Elveţia. Totul e să 
ne mişcăm mai repede decât s-ar putea aştepta cei din 
Londra. Mai târziu poţi să treci şi tu la volan. 

— Mi-ar plăcea; mi-ar mai uşura mintea de gânduri, mai 
ales că pe autostradă nu sunt restricţii. Incep să cred că 
s-ar putea să reuşim. 


De cum sosi la Mayfair, cel mai luxos hotel din 
Bruxelles, Morgan telefonă imediat la biroul companiei 
World Security din bulevardul Franklin Roosevelt. 
Horowitz asculta, aşezat într-un fotoliu în camera lui 
Morgan. 

— Sunt la Mayfair, George, începu Morgan. Aveţi vreo 
informaţie în legătură cu urgenţa de care ţi-am spus? 

— Avem, da. Se află în Bruxelles, foarte aproape de locul 
de unde mă sunaţi. Cel mai bun lucru însă ar fi să veniţi 
încoace. 


52 


— Sosesc în zece minute. 

Armand Horowitz privea în gol, făcând mental o trecere 
în revistă a măsurilor pe care urma să le ia pentru a-l găsi 
pe Tweed. Înalt de peste un metru optzeci, de vreo 
patruzeci şi ceva de ani, avea o faţă prelungă, osoasă 
terminată cu o bărbie ascuţită. Avea deja cincisprezece 
victime la activ: mari industriaşi şi alte personalităţi. 

În sinea lui, Horowitz nu-l vedea cu ochi buni pe 
Morgan. Galezul i se părea prea ahtiat după confort şi lux, 
iar manierele îi erau prea expansive. Pe de altă parte însă, 
Morgan fusese de acord să-i plătească onorariul fabulos pe 
care-l pretindea el pentru o „sarcină“. 

În vila somptuoasă de pe bulevardul Franklin Roosevelt, 
cei doi bărbaţi fură întâmpinați de George Evans, 
coordonatorul operaţiunilor din Europa pentru compania 
World Security, în biroul său cu vedere spre un gazon tuns, 
acoperit de un strat subţire de zăpadă. Nici Evans nu era 
trecut de cincizeci de ani - Morgan nu angaja oameni prea 
vârstnici în funcţii de răspundere. Era un bărbat solid 
construit, cu o faţă rotundă şi păr închis; braţele nefiresc 
de lungi, atârnând de-o parte şi de alta a trupului masiv, îl 
făceau pe Horowitz să se gândească la o gorilă. _ 

— Dă-i drumul, făcu Morgan autoritar. Işi scoase 
paltonul cu mişcări iuți, refuză oferta unei băuturi 
răcoritoare şi se cufundă greu într-un fotoliu. 

— Cred că Tweed e o vulpe şireată... 

— N-am venit să-ţi cer un portret în peniță. Unde e? Pe 
lângă Mayfair, aşa mi-ai spus la telefon. 

— De atunci am mai primit un raport de la unul din cei 
mai buni agenţi ai mei. Jucându-se cu un creion, Evans se 
aplecă spre Morgan, privindu-l în ochi. Acesta îi întoarse o 
privire inexpresivă, fixă. „Indivizii ăştia au toţi nevoie de 
un şut în fund, din când în când, să-i ţină în priză“, gândi 
Morgan. 

— Agentul meu, continuă Evans pe un ton egal, mi-a 
telefonat în timp ce eraţi pe drum încoace. Mă îndoiesc că 
Tweed şi amanta lui, Paula Grey, se vor mai întoarce la 
hotelul Hilton, unde stăteau... 


53 


— Capitolul şi versetul, îl presă Morgan. 

— Ajung şi la asta. Agentul meu s-a dus la Hilton cu un 
colet fals destinat lui Tweed, cu menţiunea „personal şi 
confidenţial“. La recepţie i s-a spus că nu aveau pe nimeni 
înregistrat sub acest nume. Omul meu a zis că Tweede 
ataşat al Comisiei Europene şi că deseori călătoreşte 
incognito, sub alt nume. A arătat o delegaţie falsificată, 
purtând semnătura unui membru al Comisiei, care e plecat 
în concediu. A mai arătat şi poza lui Tweed pe care aţi 
trimis-o prin curierul diplomatic sosit aseară, cu feribotul. 
Fata de la recepţie nu prea voia să dea informaţii. Agentul 
meu a dus-o cu vorba şi ea a lăsat să-i scape, până la urmă, 
că Tweed şi femeia care era cu el au plecat 
dis-de-dimineaţă, după ce şi-au rezervat şi plătit în avans 
apartamentul pentru o săptămână. 

— A alunecat prin ochiurile plasei, murmură Morgan, 
mai mult pentru sine. 

— Spuneaţi că Paula Grey e amanta lui, interveni 
Horowitz cu vorba lui domoală. Aveţi vreo dovadă clară a 
relaţiei dintre ei? 

Evans se răsuci în fotoliu; simţea la Horowitz ăsta ceva 
sinistru, care-i dădea fiori. Îşi desfăcu mâinile într-un gest 
larg: 

— Cum să spun... poza ei arată o femeie frumoasă, mai 
tânără ca el, şi e firesc să presupui... 

— ... ceva care-ar putea fi complet greşit. 

— De fapt, are vreo importanţă? Conştient de poziţia sa, 
lui Evans nu-i convenea deloc să fie cenzurat de 
mercenarul din faţa lui. Apoi simţi privirea fixă dindărătul 
lentilelor cu ramă de metal şi-l cuprinse iar senzaţia aceea 
de nelinişte. 

— Pentru mine s-ar putea să aibă foarte mare 
importanţă, îl informă Horowitz. M-ar putea ajuta mult să 
cunosc relaţia dintre doi oameni care se ascund. 

— Ei bine, n-avem nicio poză care să-i fi surprins în 
flagrant, răspunse Evans în doi peri. 

Morgan urmărea schimbul de replici cu o satisfacţie 
ascunsă. Nu-i strica lui Evans să-l mai sâcâie câte cineva 


54 


un pic. Horowitz dădu din cap, gânditor. 

— Vă mulţumesc pentru informaţie, domnule Evans, 
spuse el politicos. 

— la spune, cum ai ajuns să-i găseşti la Hilton? vru 
Morgan să ştie. 

— Am pus tot personalul nostru operativ să cerceteze 
cele mai bune hoteluri din oraş. Extrasul din dosarul lui 
Tweed, trimis tot prin curier, menţiona că omul preferă 
locurile frecventate de lumea bună, unde crede că poate 
trece mai uşor neobservat. 

— Asta-i tot? 

— Nu. Nu m-am oprit aici. Altă echipă a făcut turul 
firmelor de închiriat maşini, folosind aceeaşi tactică. Am 
aflat că Tweed a închiriat un BMW, sub numele William 
Sanders. Portarul de la Hilton i-a văzut azi-dimineaţă 
plecând în direcţia est. Aici e numărul maşinii. 

Îi întinse o hârtie împăturită lui Morgan care i-o pasă lui 
Horowitz, fără să se uite în ea. Apoi Morgan se ridică în 
picioare, îşi puse paltonul pe el şi se adresă lui Evans, cu o 
mină încă întunecată: 

— Deci ţi-a scăpat. Şi acum ce ai de gând să faci? 

— Tweed a fost văzut ieşind din oraş spre est, ceea ce mi 
se pare o mişcare logică, pentru că Belgia e prea aproape 
de Anglia. Probabil că se îndreaptă spre Olanda, Germania 
sau Franţa... 

— Atunci alertează organizaţiile noastre din ţările astea 
şi ia-i urma. 

— Dacă-mi permiteţi o sugestie, interveni Horowitz 
adresându-se lui Evans: Spuneaţi că aţi citit un extras din 
dosarul lui Tweed, unde se menţionează unele din 
metodele lui... 

— Doar un extras, da; cineva din Londra probabil că 
blochează accesul integral... 

— Ceea ce voiam eu să spun, continuă Horowitz, este că 
Tweed s-o fi gândit şi el că se va întâmpla aşa ceva - doare 
profesionist. Şi atunci e foarte posibil să-şi schimbe 
tabieturile. De unde ştim că nu e încă în oraş, pe la vreun 
hotel mai mic? Ce-ar fi să trimiteţi agenţii să verifice şi 


55 


locurile astea? 

— Da, aşa să faci, zise Morgan. Mă întorc imediat să 
discutăm ceva între patru ochi. 

Se îndreptă către uşă urmat de Horowitz care-şi puse pe 
cap pălăria moale de fetru, lăsându-şi borul pe frunte. 
Morgan se opri pe coridor, lângă uşa din lemn de mahon 
pe care o închise în urma lui. 

— Ei, ce crezi? Olanda, Germania, Franţa? 

— A, precis Germania, zise prompt Horowitz. Olanda e o 
fundătură din care nu mai are unde înainta. Pe de altă 
parte, francezii îşi controlează graniţele foarte strâns, din 
cauza problemelor cu teroriştii. Eu unul m-aş fi orientat 
către Germania. 

— Aşteptă-mă aici. Morgan intră iar, trase uşa, după 
care se îndreptă spre biroul la care Evans şedea cu 
telefonul în mână. 

— Pune-l la loc. Morgan se aplecă peste birou, 
apropiindu-şi faţă de a lui Evans: Ai zbârcit-o rău, este? 
L-ai avut în mână şi l-ai lăsat să-ţi scape. Acum ascult-aici 
şi-ncearcă măcar o dată să-ţi meriţi salariul umflat pe care 
ţi-l plătim. Ia telefonul prin satelit pentru convorbiri strict 
secrete, sună la Frankfurt şi spune-le că sosesc. Până 
atunci, să trimită toată echipa noastră în teren, cu 
fotocopii după pozele lui Tweed şi a tipei ăleia, Grey. Să 
bată toate hotelurile, să meargă şi pe la firmele care 
închiriază maşini, fiindcă s-ar putea să-i vină lui Tweed 
ideea să-şi schimbe BMW-ul cu altceva. Îl vreau încolţit pe 
omul ăsta - urgent! 

— Am înţeles. După aceea plec chiar eu la Frankfurt să 
supraveghez personal operaţiile. S-ar putea să ne vedem în 
acelaşi avion. 

— Sper să nu faci gafa asta. Morgan se îndreptă şi, 
pentru prima oară de când sosise, dădu drumul unui 
zâmbet în timp ce scotea un trabuc din tabacheră. Il puse 
pe birou, zicând: Havana. S-ar putea să te inspire. Vezi că 
mă bazez pe tine... 

Părăsi încăperea şi ieşi în coridor unde-l aştepta 
Horowitz, cu mâinile în buzunarele trenciului şi privirea 


56 


agăţată de o fotografie înrămată a fondatorului, Lance 
Buckmaster. 

— De acolo, n-o să-ţi vină inspiraţia, comentă Morgan în 
drum spre ascensor. Ne săltăm bagajele de la Mayfair şi 
luăm primul avion spre Frankfurt. În felul ăsta o să-l 
devansăm pe Tweed. N 

— Nu fiți aşa de sigur. Incep să-mi formez o idee despre 
omul ăsta; simt în el un adversar redutabil. Voi avea nevoie 
de o prognoză meteo pe toată Europa de Vest. Şi, în timp 
ce dumneavoastră vă duceţi direct la hotel, eu o să mă 
opresc să cumpăr nişte hărţi rutiere. 

Pe drum spre hotelul Mayfair, Morgan se simţea 
mulţumit de felul cum îl scuturase pe Evans, mai întâi 
înfigându-se zdravăn în el şi la urmă, acordându-i generos 
votul de încredere, cu ţigara de foi. Aşa ţii hăţurile întinse, 
amintindu-le din când în când cine e şeful. 


57 


6 


Inspectorul-şef Kuhlmann puse telefonul în furcă şi îl 
privi pe Meyer de parcă nu-l mai văzuse niciodată. Era un 
truc pe care-l folosea când lua interogatoriul unui suspect 
pe care-l cunoştea bine, de altfel. Aşezat la biroul lui, 
Meyer se simţi stingherit şi-şi cufundă ochii într-un dosar. 

— L-am localizat, zise Kuhlmann într-un târziu. Stein a 
trecut graniţa pe la Echternach, în Luxemburg, acum 
câteva ore. E deja în parohia noastră. 

— Stein? 

— Tweed, nărodule. Merge într-un BMW, cu o fată, 
probabil Paula Grey. Grănicerul l-a identificat după pozele 
pe care le-am expediat la frontiera de vest; mi-a dat şi 
numărul maşinii. 

— Nu-l notăm? Tânăr, cu obrazul smead, Meyer aştepta 
silitor cu stiloul în mână. 

— Îl am în cap. Kuhlmann se îndreptă spre o hartă la 
scară mare a Republicii Federale Germania, fixată de 
perete. Încotro o fi apucat-o? se întrebă el cu glas tare. 
Presupun că oriunde, în afară de Wiesbaden, unde ştie că 
sunt eu. 

— N-ar trebui să-l informăm pe ministru? 

— Încă nu, pentru că nu-l avem pe Tweed în mână. Fii 
atent, telefonul de adineauri l-ai şi uitat. Slujba îţi atârnă 
de un fir de păr, îşi tachină Kuhlmann subordonatul, pe un 
ton jovial. 

Cu mâinile vârâte în buzunarele jachetei, Kuhlmann se 
duse iar la fereastră şi privi în curte. Nu-i spusese lui 
Meyer că BMW-ul lui Tweed era urmărit de o maşină care 
nu purta însemnele poliţiei şi care urma să fie înlocuită de 
alta, mai târziu pentru a nu trezi bănuieli. Kuhlmann era 
recunoscut pentru jocul său închis. „Se ţese plasa, gândi 
el. Marele semn de întrebare este: cine-i păianjenul?“ 


58 


La aeroportul Londra, Newman se urcă în avionul de 
Bruxelles şi îşi fixă centura de siguranţă. La scurt timp, 
locul de lângă el fu ocupat de un alt pasager. Newman 
întoarse capul: vecinul lui de zbor era Marler. 

— Ei bătrâne, habar n-ai avut că te-am filat, este? 

Newman îşi împreună mâinile şi nu zise nimic până când 
aparatul fu gata de decolare, deplasându-se către pista 
principală. Atunci începu cu glas monoton, de parc-ar fi 
recitat un catehism: 

— Ai sunat-o pe lulia, care ştie practic tot ce se-ntâmplă 
în casa de pe South Ken, unde e şi apartamentul meu. 
Probabil telefonai chiar de la aeroport. Ea ţi-a spus că am 
plecat cu un bagaj. Ai aşteptat la intrarea liniei unu şi m-ai 
văzut sosind cu un taxi. După aceea m-ai urmărit până la 
casa de bilete, ai trombonit-o pe fată până ţi-a spus că 
mi-am luat loc la clasa Business pentru Bruxelles, ai făcut 
şi tu acelaşi lucru şi ai rămas în faţa sălii de aşteptare, 
până când m-ai văzut urcând în avion. 

— Zece din zece! Şi eu, care-mi făceam iluzii că nu m-ai 
văzut... 

Aparatul se desprinse de sol, luă înălţime, străpunse un 
plafon gros de nori, după care fu întâmpinat de lumina 
unui soare orbitor. Rămaşi undeva dedesubt, norii 
alcătuiau un peisaj compact, asemenea unor lanţuri 
nesfârşite de munţi. 

— Acum poţi să-mi spui ce ai de gând, începu Newman. 

— Jucăm în aceeaşi echipă: îi căutăm pe Tweed şi pe 
Paula ca să-i apărăm. 

— E o veste liniştitoare, n-am ce zice, făcu Newman 
ironic. 

— Te exprimi cam obscur... 

— Ei, nu chiar. Şi acum, întrebarea de o sută de puncte: 
Crezi că e el autorul? Aici, Newman cobori glasul: C-a 
strâns-o el de gât pe fata aia, ca s-o violeze după aceea? 

— Astea-s glume proaste. 

— Am eu un umor mai deplasat sau poate că nu-s chiar 
pe lungimea ta de undă. Dar nu mi-ai răspuns... Şi încă 
ceva: Cine te-a trimis? 


59 


— Credeam că ştii, aruncă Marler pe un ton voit 
neglijent. Când Tweed e plecat, Howard comandă. 

Newman se cufundă în tăcere tot restul zborului. Mintea 
îi lucra febril. Nu-l agrease niciodată pe Marler, deşi îi 
admira profesionalismul; acum însă, pur şi simplu nu avea 
încredere în el. De ce oare? Sentimentul îi era dictat de un 
al şaselea simţ, pe care învățase că nu trebuie să-l ignore. 

Avea două alternative, socoti el când avionul îşi începea 
coborârea spre Bruxelles. Unu: să-l dribleze pe Marler - 
ceea ce n-ar fi fost deloc uşor, dar ştia că ar fi reuşit până 
la urmă. Doi: să meargă cu Marler, făcându-i jocul în 
aparenţă, caz în care cel puţin l-ar avea sub ochi. În 
momentul în care pneurile scrâşniră pe pistă, se hotări 
pentru a doua variantă. 


Newman îşi amintea că odată, în timpul unei misiuni 
disperate, Tweed trăsese la hotelul Hilton. li spusese 
şoferului de taxi să-i ducă aşadar la Hilton, unde-şi luară 
câte o cameră. Newman intră în camera lui, aruncă valiza 
pe pat şi plecă; alergă înapoi la lift, cobori şi părăsi 
hotelul. 

În câteva minute găsi o cabină telefonică; formă 
numărul personal al lui Kuhlmann de la Poliţia Judiciară 
din Wiesbaden, pe care-l avea în agendă. Răsuflă uşurat 
auzind chiar vocea puternică de bas a inspectorului-şef. 
Kuhlmann îl rugă să aştepte o clipă, după care îl auzi 
adresându-se cuiva în germană: 

— Kurt, du dosarul ăla la registratură şi încuie-l chiar tu; 
combinaţia e aceeaşi... Urmă o pauză, apoi: Da, Newman, 
cu ce te pot ajuta? 

— Ai primit de la Londra un mesaj prin care se dispune 
urmărirea lui Tweed? 

— De unde vorbeşti? 

— De la un telefon public, bineînţeles... 

— În regulă, stai calm; verific şi eu. Să-ţi răspund la 
întrebare: parţial pozitiv. la spune, Newman, cum era 
vremea când ne-am întâlnit noi la Lübeck? 

— Un val cumplit de căldură. Dar de ce... A, înţeleg! Stai 


60 


liniştit, eu sunt. Aşadar, zici că parţial; ce înseamnă asta? 

— Mi-am dat eu seama că eşti tu, dar am vrut să fiu 
sigur, zise Kuhlmann calm. Crezi că el a făcut-o? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Newman cu o 
vehemenţă neobişnuită. Ce, te-ai scrântit? N-are niciun 
amestec! Aici trebuie să fie vreo lucrătură, dar nu ştiu cine 
s-ar putea ascunde în spatele ei. Tweed are însă nevoie 
urgentă de ajutor, de susţinere. Eu sunt în Bruxelles: ştiu 
c-a trecut pe aici, dar nu putea rămâne prea mult în loc, cu 
haita pe urmele lui. E şi Paula cu el. Pur şi simplu nu am 
idee de unde să încep să caut. 

— Frankfurt ar fi un punct de plecare. Să nu vii la mine - 
mă suni şi ne întâlnim undeva... gata, ştiu unde: la 
Frankfurt Hof. Hotărâm ora la telefon; fii atent, vorbeşti 
numai dacă-ţi răspund eu. Kuhlmann schimbă brusc tonul 
vocii: bine, am eu grijă; îţi mulţumesc că m-ai sunat, 
Lothar. La revedere... 

Newman îşi dădu seama că intrase cineva în birou, 
probabil Kurt. Kurt şi mai cum? lar Kuhlmann n-avea 
încredere în nimeni, asta era clar. Lucrurile luau o 
întorsătură urâtă; mirosea a trădare... 

Întors la hotelul Hilton, Newman îl văzu pe Marler în 
faţa recepţiei, stând de vorbă cu una dintre fete. În mână 
ţinea un plic, în care strecură nişte bancnote, îl lipi şi 
scrise ceva pe el. Dispăru apoi împreună cu fata la seifurile 
din spatele biroului de recepţie, bănuia Newman. Îl aşteptă 
pe Marler să se întoarcă. 

— Ţi-ai desfăcut bagajele? îl întrebă acesta, 
aprinzându-şi o ţigară. 

— Nu încă. Am băut o cafea. Te-am văzut la recepţie. 

— Hai să facem o plimbare pe bulevardul Waterloo, 
propuse Marler. O dată ajunşi afară, continuă: În timp ce-ţi 
potoleai setea de cafea, am făcut câteva cercetări discrete. 
Tweed a fost aici; şi-a rezervat un apartament oficial 
pentru o săptămână şi a plecat. Eu nu cred că se mai 
întoarce. 

— Cum ai aflat? La hoteluri nu se dau aşa uşor informaţii 
despre clienţi. 


61 


— Simplu: i-am spus fetei că vreau să las o sumă mai 
mare de bani pe care-o datorez unui prieten şi i-am arătat 
poza lui Tweed. După ce am vârât un teanc de bancnote 
belgiene în plic sub ochii ei, două mari deasupra şi restul 
mai mărunte, i-am cerut să le pun într-un seif. I-am lăsat 
fetei cheia, mi-a dat o chitanţă, i-am spus că prietenul meu 
călătoreşte incognito. Ea a scris pe plic William Sanders - 
eu pot citi foarte bine şi invers - şi a băgat cheia înăuntru. 
Acum nu ne mai rămâne decât să hotărâm unde-l mai 
căutăm. 

— La Frankfurt, zise Newman fără alte amănunte. 


George Evans era cât pe ce să piardă avionul, acelaşi pe 
care îl luaseră Morgan şi Horowitz. Ultimul loc disponibil 
era la clasa a doua. La Frankfurt însă, el părăsi cel dintâi 
aeroportul, nemaifiind nevoit să aştepte bagajele la capătul 
benzii rulante, lucru care i-a reţinut pe ceilalţi doi. 

Sediul companiei World Security se afla pe 
Kaiserstrasse, o clădire nouă, cu ferestre blindate şi cu 
sistem de supraveghere video, care controla intrarea şi 
coridoarele. O oră mai târziu, Morgan cobora dintr-un taxi, 
în timp ce Horowitz îi plătea şoferului. N 

Morgan nu se simţea în largul lui la Frankfurt. li plăceau 
Hamburg şi München, dar despre Frankfurt spunea că e 
oraşul-maşină. Prea multe blocuri înalte, traficul prea 
aglomerat, prea puţină vegetaţie. O fortăreață de beton. 

Primul lucru pe care-l făcu intrând în clădire fu să 
testeze paza. Se îndreptă glonț spre ascensoare, dar fu 
oprit de doi paznici în uniformă, iar unul dintre ei întinse 
mâna spre valiza lui. 

— Sunt Morgan. Eu conduc şandramaua asta, rosti el 
scurt şi le vântură legitimaţia pe sub nas. Şi n-am timp de 
pierdut, mai adăugă. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, îi răspunse unul dintre 
gardieni în engleză, dar trebuie să vă verificăm valiza cu 
raze X. 

Mai docil, Horowitz aştepta fără comentarii să i se 
treacă valiza prin faţa unui aparat din acelea utilizate pe 


62 


aeroporturi. Muşcându-şi buzele, Morgan fu nevoit să se 
supună, la rândul lui, procedurii. 

— Am întâlnire cu George Evans, nu ştiu dacă a sosit. 

— Este în biroul dânsului. Staţi aici, în faţa ecranului, şi 
îl anunţ imediat. 

— De ce dracu' să stau eu acolo? 

— Ca să vă vadă pe ecranul din birou. Trebuie să 
verificăm identitatea fiecărui vizitator. 

În timp ce gardianul vorbea cu Evans, Morgan se holbă 
în ecran şi scoase un trabuc, înfigându-şi dinţii în el. 

— George, dacă mă vezi, ia-mi indivizii ăştia din cârcă; 
n-avem timp de pierdut! 

— Puteţi urca, domnule Morgan, zise gardianul punând 
receptorul la loc. Camera 401, la etajul al patrulea. 

— Eu sunt şeful aici şi presupun că ştiu unde să-mi 
găsesc subalternii, nu? 

O dată intraţi în lift, Horowitz comentă: 

— În fond, îşi fac şi ei meseria; iar sistemul de pază este 
destul de eficient. 

— Trebuie să-i ţii la vârful biciului, spuse Morgan cu un 
râs  înfundat, ce aducea mai degrabă a horcăit. 
Conducătorii trebuie să conducă! 

Înainte de a le deschide uşa, Evans trase adânc aer în 
piept; îi conduse apoi într-o încăpere spațioasă, cu vedere 
spre Kaiserstrasse. Ferestrele erau acoperite cu jaluzele 
coborâte pe jumătate, pentru a evita orice risc de a fi 
spionaţi din clădirile de vizavi. 

— l-am luat urma lui Tweed. Mai aştept un telefon de la 
informatorul nostru; s-a întrerupt legătura tocmai când 
urcați... 

Telefonul sună întrerupându-l pe Evans, care ridică 
receptorul: 

— Alo! Tot tu eşti, Kurt? Dă-i bătaie, am o vizită 
importantă... Evans ascultă, apoi zise: Da, înţeleg. Ţine-mă 
la curent cu tot ce fac ei. Trebuie să le aflăm destinaţia, să 
fim pregătiţi să-i înhăţăm. Banii te aşteaptă la locul ştiut. 
La revedere, Kurt. 

Gazda le oferi băuturi şi Morgan îşi alese un scotch 


63 


dublu. Horowitz refuză cu o mişcare a capului, îşi puse 
servieta pe genunchi şi se uită la Morgan. In avion, 
patronul său dăduse deja pe gât câteva pahare. Morgan 
era un băutor zdravăn; probabil îl ajungea oboseala 
meseriei... Oricum, asta nu era o scuză. 

— Tweed a intrat în Germania, începu Evans, întinzând 
spre Morgan un pahar bombat, din sticlă groasă, retezat la 
buză. Împreună cu Paula Grey, cred, în orice caz, cu o 
femeie. La Frankfurt a schimbat BMW-ul cu un Mercedes; 
iată numărul maşinii... 

Un alt bilet împăturit trecu dintr-o mână într-alta, până 
ajunse tot la Horowitz. Evans se aşeză cu un aer satisfăcut 
îndărătul biroului său, care trebuie să fi costat o avere. 
Tolănit într-un fotoliu, Morgan goli paharul pe jumătate şi 
se linse pe buze, încruntat: 

— Mercedes! Nu ne ajută cu nimic, e plină ţara de ele. 
Uită-te la taxiuri, toate sunt Mercedes. 

— Probabil că pe asta contează şi Tweed, sugeră 
Horowitz cu glasul său liniştit. Aveţi vreo toaletă pe aici? 
întrebă el gazda. 

Evans arătă către o uşă, iar după ce rămaseră singuri, 
Morgan începu: 

— Cum ai obţinut aşa de repede informaţiile astea? 
Cine-i Kurt? 

— Nu-mi place să fac reclamă intermediarilor mei. Evans 
aruncă o privire spre uşa închisă a toaletei şi continuă, pe 
un ton scăzut: Kurt Meyer, asistentul inspectorului-şef 
Kuhlmann. O sursă de informaţii infiltrată nici mai mult 
nici mai puţin decât în inima Poliţiei Judiciare din 
Wiesbaden. Cred că vă daţi seama că nu-i tocmai uşor să 
aranjezi aşa ceva. 7 

— Dar asta-i chiar natura meseriei tale. Il ai cu ceva la 
mână pe Kurt Meyer ăsta? 

— Poze porno făcute într-un bordel de lux. Mai e şi 
însurat, prăpăditul. Îl plătim ca să-i punem bomboana pe 
colivă şi să-l atârnăm de căruţa noastră. Am în seif 
chitanţe semnate de Meyer; n-a vrut să le dea la început, 
dar un braţ răsucit la spate face minuni. 


64 


— Şi asta-i tot ce ştim, că Tweed şi prietena lui se 
plimbă cu un Mercedes pe cine-ştie-unde? întrebă Morgan. 

— Mai ştim şi altele, răspunse Evans cu o satisfacţie 
nedisimulată. E urmărit de maşini ale poliţiei, deghizate; 
băieţii folosesc tactica „săritura broaştei“, înlocuind un 
vehicul cu altul la intervale regulate şi raportând poziţia la 
Wiesbaden, prin radio. Apoi Kurt mi-i pasează mie când 
poate, bineînţeles, de la un telefon din exterior. Avem deja 
agenţii noştri în teren, pe urmele lui Tweed. 

Morgan îşi răsucea gânditor trabucul între degetele 
butucănoase. Veştile lui Evans depăşeau orice aşteptări. 

— Unde a fost văzut ultima oară? 

— Pe autostradă; se îndrepta spre Karlsruhe, în sud. 
Asta nu înseamnă că nu poate ieşi oricând spre est sau 
spre vest. 

— Spre vest, nu. Nu va risca să se ducă în Franţa. S-ar 
putea îndrepta spre Rusia, prin Cehoslovacia... 

Morgan îşi aprinse trabucul, iar Evans îi întinse o 
scrumieră masivă din porțelan de Rosenthal. 

— Din câte ştiu despre individ, n-aş prea crede, ca să nu 
zic mai mult, fu de părere Evans. 

— Mă rog, vreau să spun că ar merita să răspândim 
zvonul, să încingem spiritele. Dă-le să muşte, foloseşte-ţi 
relaţiile din presă, continuă Morgan, dând fumul afară. Dar 
nu cumva să afle cineva că am fi noi interesaţi. 

— După cum ştiţi, avem o secţie specializată în 
răspândirea zvonurilor despre eventualii concurenţi pe 
care vrem să-i înlăturăm... 

— Dar fără nume, îl preveni Morgan. Doar nişte vorbe 
aruncate, despre un înalt demnitar britanic care vrea să 
fugă în Est... Apoi către Horowitz, care-şi făcuse din nou 
apariţia: 

— Avem o iscoadă pe urma lui Tweed: se îndreaptă spre 
sud, pe autostradă. Să fii foarte atent, îl urmăreşte şi 
poliţia germană, în maşini deghizate. 

Horowitz, înalt şi slab, în trenciul pe care nu şi-l 
dezbrăcase, cu servieta lui pe care n-o lăsa nicio clipă din 
mână, îi fixă cu privirea pe cei doi bărbaţi, pe rând. Ochii 


65 


săi albaştri exprimau o detaşare rece. Evans se simţi din 
nou tulburat: omul ăsta semăna cu un călău, care-şi 
măsoară victima din ochi, înainte de execuţie. 

— Mi se pare curios, remarcă Horowitz; am înţeles de la 
dumneavoastră, domnule Morgan, că s-a dat un fel de 
alarmă. Dacă e adevărat, de ce nu l-au arestat pe Tweed 
până acum? 

— N-am idee... Lui Morgan nu-i plăceau oamenii care 
puneau probleme imposibil de rezolvat. Ce intenţii ai 
acum? întrebă el. 

— Îmi trebuie un avion care să mă ducă de la Frankfurt 
până la aerodromul de lângă Freiburg, lângă Pădurea 
Neagră. 

— Se aprobă, acceptă Morgan, înainte ca Evans să 
apuce să deschidă gura. 

— S-ar putea să mai întârzii o oră-două până când iau 
avionul, continuă Horowitz; mai am de trecut printr-un loc, 
să-mi iau un colaborator. Am plecat. 

Evans privi în urma lui Horowitz şi remarcă lipsa 
oricărui zgomot când acesta trase uşa în urma sa. Răsuflă 
uşurat: 

— Zău că nu-mi pare rău să-l văd plecat; parc-aş fi stat 
cu moartea lângă mine... 

— De unde ştii că nu-i chiar meseria lui? 


Armand Horowitz părăsi sediul companiei World 
Security, merse pe jos vreo sută de metri pe Kaiserstrasse 
şi abia după aceea opri un taxi. Mai aruncă o privire în 
urmă, la pădurea de antene radio şi TV de pe acoperişul 
clădirii din care ieşise. WS opera cu un sistem de 
comunicaţii foarte sofisticat; însă nici Horowitz, născut în 
Ungaria, nu era un ageamiu în materie de comunicaţii. 

Cât fusese la toaletă, mai tot timpul stătuse cu un fel de 
stetoscop la ureche, celălalt capăt ţinându-l lipit de uşa 
închisă. Auzise foarte clar când Evans pomenise sursa lui 
internă de informaţii în sediul Poliţiei Judiciare din 
Wiesbaden, de jocul dublu al lui Kurt Meyer. Horowitz ştia 
că eşti cu atât mai puternic, cu cât deţii mai multe 


66 


informaţii secrete. 

În taxiul care-l ducea la adresa indicată undeva în afara 
oraşului, spre aeroport, Horowitz se gândea că el era de 
fapt singurul profesionist autentic în tot jocul ăsta. Avea un 
dispreţ net pentru oameni de genul lui Morgan sau Evans, 
preocupaţi întotdeauna să nu-şi „murdărească mâinile“ dar 
care, pe de altă parte, nu ezitau să apeleze la serviciile lui. 
Era clar că Evans nu se simţise în largul lui în prezenţa lui 
Horowitz. 

Taxiul opri la intersecţia indicată, clientul plăti cursa şi 
îşi trase pe îndelete mănuşile în mâini, aşteptând să se 
îndepărteze maşina. Horowitz parcurse pe jos ultima sută 
de metri care îl despărţea de vila părăginită aflată dincolo 
de autostrada ce ducea spre aeroport. Impinse poarta cu 
grilaj de fier, înaintă de-a lungul aleii năpădite de muşchi, 
urcă treptele de la intrare şi apăsă butonul soneriei: de 
două ori scurt, pauză, o dată lung. Nu vedea de ce le-ar fi 
spus lui Morgan şi Evans că, de fapt, colaboratorul lui era 
o femeie. 


67 


7 


Newman ateriză la Frankfurt o oră mai târziu decât 
Morgan. Luă un taxi împreună cu Marler până la 
Hessischer Hof, unul din cele două hoteluri de mâna întâi 
ale oraşului. Se înscriseră la recepţie şi evitară serviciile 
hamalilor. In lift, Newman spuse pe un ton categoric: 

— Aşteaptă în camera ta sau în hotel; eu trebuie să ies 
să mă întâlnesc cu cineva. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi dat cineva conducerea... 

— Atunci vezi-ţi de treabă şi lasă-mă să lucrez singur! 

— Nu-i cazul să te şifonezi, pară Marler cu blândeţe, în 
timp ce străbăteau un coridor mochetat, pustiu. Dacă aşa 
vrei tu să joci, fie; eu o să dau o raită prin hotel. 

Newman trânti valiza pe pat, scoase din ea două 
costume de schimb şi le atârnă pe umeraşe; o lăsă 
deschisă şi părăsi hotelul. Traversă părculeţul de la 
capătul străzii, îndreptându-se spre impunătorul pavilion 
de expoziţii. Privea des în urmă; alesese cu bună ştiinţă un 
loc deschis, unde Marler să nu-l poată urmări fără să-l 
observe. De la un telefon public îl chemă pe Otto 
Kuhlmann, care răspunse imediat. 

— Sunt la Frankfurt. Omul cu canicula din Lubeck... 

— Schimbăm locul întâlnirii. Poţi să fii într-o oră în faţa 
casei de bilete de la gara principală? 

— Te aştept acolo... 

Gara principală era foarte aproape. Newman făcu 
drumul pe jos şi petrecu o jumătate de oră în restaurantul 
gării, bând cafea. Când ieşi, îl văzu pe Kuhlmann 
aşteptându-l la capătul unui peron din faţa casei de bilete. 
Neamţul îl recunoscu imediat şi se îndreptă spre el; îi 
strânse mâna şi îl salută în engleză. 

— Hai să ne plimbăm pe-aici, Bob; în felul ăsta, suntem 
siguri că nu ne ascultă nimeni. 

— Sper că nu crezi că acuzaţia asta stupidă împotriva lui 


68 


Tweed stă în picioare, atacă Newman din scurt. 

— Nu. Nici Howard nu crede. De ce, tu ai vreun dubiu? îl 
provocă Kuhlmann. 

— Niciunul. De ce crezi că am alergat încoace? Să-l caut 
pe Tweed, să-i ofer sprijinul şi să aflu ce naiba se petrece! 

Megafonul anunţa plecarea unui expres în direcţia 
Basel, Elveţia. Pasagerii se grăbeau spre intrare. O 
locomotivă aluneca încet pe lângă peron, trăgând după ea 
un şir de vagoane. Kuhlmann, cu câţiva centimetri mai 
scund decât Newman, în costumul de culoare închisă 
care-i accentua lăţimea umerilor, rămase pe gânduri o 
vreme. 

— Undeva, în cercurile înalte din Londra, pute a trădare 
şi intrigă, începu el într-un târziu. In clipa asta, Tweed, 
însoţit de Paula Grey, presupun, se îndreaptă către sud, pe 
autostrada care pleacă din Frankfurt. A trecut graniţa din 
Luxemburg într-un BMW închiriat, cu număr de Belgia. A 
schimbat maşina în Frankfurt, cu un Mercedes negru. 
Oamenii mei au început să-l urmărească de la intrarea în 
ţară, cu maşini civile. Credeam că numai eu ştiu asta; nici 
ministrului meu nu i-am spus. 

— Ziceai că Howard nu-l crede vinovat. Mă surprinde un 
lucru: de unde ştii? 

— Înştiinţarea lui vorbea de „presupusă complicitate“ la 
crimă şi viol şi nu cerea decât să aflăm unde se ascunde. În 
plus, insista să-i raportez numai lui personal; ceea ce încă 
n-am făcut. 

— De ce? 

— Fiindcă oamenii puşi de mine să-l urmărească pe 
Tweed au semnalat o complicaţie: mai e cineva care face 
acelaşi joc al urmăririi cu maşini de schimb. Am aflat 
despre cine este vorba chiar înainte de a pleca să mă 
întâlnesc cu tine; şi asta mi-a dat serios de gândit şi m-a 
făcut să mai amân răspunsul către Howard. 

— Aşadar, despre cine e vorba? 

— Pregăteşte-te pentru o surpriză: mi s-au transmis prin 
radio numerele a două din maşinile astea şi am telefonat la 
Secţia de Înmatriculare a Vehiculelor. Maşinile aparţin 


69 


companiei World Security & Communications, colosul 
internaţional a lui Lance Buckmaster, înainte de-a ajunge 
el ministrul Securităţii Externe la voi. Tâmpiţii nu s-au 
gândit că trebuia să folosească maşini închiriate. 


Newman rămase perplex. Făcură câţiva paşi în tăcere, 
timp în care el încerca să rumege noua întorsătură a 
lucrurilor. Se opri, lăsând să treacă o femeie cu un 
cărucior. Kuhlmann îşi aprinse un trabuc şi porniră din 
nou. 

— Presupun că eşti sigur de treaba asta? tatonă 
Newman. 

— Credeam că mă cunoşti suficient ca să ştii că sunt 
foarte atent în privinţa afirmațiilor pe care le fac, mormăi 
Kuhlmann. Poate acum îţi dai seama şi de ce nu mă 
grăbesc să iau contact cu nimeni din Londra: în cine mai 
putem avea încredere oare? 

— Poate vreunul din capii de la WS îşi face propriul joc; 
Buckmaster nu mai are niciun control asupra companiei. 

— Nu-ţi stă în fire să fii naiv. Am mai avut necazuri cu 
organizaţia asta: au fost bănuiţi de a fi încercat să 
strecoare tehnologie de înaltă performanţă în Germania de 
Est, cu un camion de-al lor. L-am luat la întrebări pe unul, 
George Evans, directorul operativ al firmei în Europa, un 
mare escroc de altfel. Numai că n-am putut aduna 
suficiente dovezi să aduc cazul în faţa instanţei. 

— Ce spui, omule?! exclamă Newman, aşteptând o 
confirmare a propriilor sale bănuieli care începuseră să 
încolţească. 

— Spun că organizaţia WS este acum oficial condusă de 
Leonora, soţia lui Buckmaster, care a preluat pachetul lui 
de acţiuni. Am aflat în urma investigaţiilor făcute cu ocazia 
afacerii de care ţi-am vorbit, cu Germania de Est. Dar crezi 
că un tip ca Evans, escroc cum e, şi-ar risca poziţia de 
director general al operaţiunilor în Europa ca să intre în 
afaceri pe cont propriu? La interogatoriu, mi-am dat seama 
că nu e genul; el nu face decât să execute ordinele venite 
din partea lui Lance Buckmaster. 


70 


— Şi chiar crezi că el încă-şi păstrează autoritatea în 
WS? 

— Da, răspunse Kuhlmann apăsat. Dar nu ştiu încă ce 
are de gând. Acum înţelegi de ce nu mă grăbesc să intru în 
legătură cu Londra? În primul rând, Tweed e un om 
care-mi place şi pe care-l admir. Iar acum, cineva încearcă 
să-l înfunde. Ei bine, oricine ar fi, ăsta sau ăştia, de la mine 
nu vor primi niciun ajutor. În al doilea rând, am o 
socoteală de încheiat cu World Security pentru că mi-au 
dat cu tifla, deşi erau vinovaţi până în măduva oaselor în 
afacerea cu Germania de Est. Am primit chiar o mustrare 
de la prăpăditul ăla de ministru al meu. Aşa că acum stau 
la pândă. 

— Am impresia că tu contezi serios pe mine, îl provocă 
Newman. 

— Contez, da, pentru că tu ai libertate de mişcare, ceea 
ce eu nu am. 

— Eu nici nu ştiu de unde să-l iau pe Tweed măcar, îl 
pistonă Newman. 

— Îmi vei telefona la intervale regulate. Hai să-ţi găsim 
un nume conspirativ; Felix, de exemplu. Nu vorbeşti decât 
cu mine. Mă gândesc că Tweed n-o să poată conduce la 
nesfârşit, chiar dacă-i mai dă şi Paula o mână de ajutor la 
volan; va trebui să oprească undeva, să facă o escală mai 
lungă. Eu voi şti când şi unde şi voi pregăti un helicopter al 
poliţiei care să te transporte de pe aeroportul de aici, până 
la cel mai apropiat punct de aterizare de locul respectiv. 
Kuhlmann scoase un plic din buzunarul interior al hainei şi 
i-l dădu lui Newman, continuând să vorbească: numele 
pilotului este Egon Wrede; ai aici o scrisoare de 
recomandare, în baza căreia Wrede te va duce oriunde e 
nevoie. Asta-i tot ce pot face... 

— Stai puţin! la spune-mi de ce ai construit toată 
schema asta conspirativă: să nu vorbesc decât cu tine, să 
mă recomand Felix şi aşa mai departe? Se pare că n-ai 
încredere în nimeni de pe acolo... 

— N-am, e adevărat. Sunt forţe foarte mari în spatele 
afacerii ăsteia. Repet, e tot ce pot face, mai zise Kuhlmann 


71 


şi se depărtă. 


Tweed îşi consulta carneţelul pe care-l ţinea deschis pe 
genunchi. Paula conducea Mercedes-ul cu 140-160 de 
kilometri pe oră. 

Autostrada E 35 se aşternea nesfârşită înaintea lor. Se 
depărtaseră binişor de Karlsruhe, spre sud, şi se apropiau 
de Offenbach, după care urma Freiburg. 

Paula îl convinsese în cele din urmă pe Tweed să o lase 
la volan o bucată de drum; n-o deranja cu nimic, 
dimpotrivă, îi plăcea viteza. Cu coada ochiului îl văzu pe 
Tweed uitându-se pentru a nu ştiu câta oară în oglinda 
retrovizoare din exterior. 

— Sunt tot acolo? întrebă ea. 

— Sigur că sunt, zise el calm, de parc-ar fi rezolvat un 
careu de cuvinte încrucişate. Şapte maşini înşirate în urmă 
şi cu aia argintie din faţa noastră, opt. Le-am verificat de 
două ori numerele, adăugă, cu ochii în carnet. 

— Un convoi cât toate zilele... 

— Exact. Tocmai asta nu înţeleg: opt maşini să ne 
urmărească tot drumul?! La început am crezut că sunt ale 
poliţiei. 

— Şi de ce n-ar fi? Trebuie să fi pornit deja în căutarea 
noastră. 

— Fiindcă sunt prea multe, chiar pentru „săritura 
broaştei“. În ipoteza că ne-ar urmări intenţiile, aşteptând 
momentul prielnic să atace, Kuhlmann s-ar folosi de cel 
mult patru maşini; ori aici sunt opt, ceea ce mă face să mă 
gândesc la două grupuri de urmăritori. 

— Cine-ar putea fi? 

— Ştiu tot atât cât ştii şi tu. Te deranjează dacă vorbesc? 

— Nu, dimpotrivă... 

Deşi îi plăcea viteza, Paula era conştientă de pericolul 
de a aţipi la volan pe şoseaua cu meandre largi şi porţiuni 
drepte; unde mai pui că lipsea peisajul variat, menit să taie 
monotonia. Era ca şi când ar fi condus de-a lungul unui 
nesfârşit canal de beton. Totuşi, nu voia să reducă viteza, 
pentru că Tweed era nerăbdător să ajungă la Freiburg şi 


72 


deja se însera. 
— Ce facem când ajungem la Freiburg? se interesă ea. 
— Până să ajungem la Freiburg, o corectă el; am să trec 
eu la volan, să driblăm tot cârnatul ăsta. 
— Nu văd cum... 
— O să vezi, deocamdată dă-i bătaie. 


Prin fereastra elicopterului Sikorsky, Horowitz privea 
aerodromul Freiburg urcând în întâmpinarea lui. Alături de 
el şedea o fată de treizeci şi ceva de ani, cu păr arămiu, 
sub al cărei hanorac se putea ghici o siluetă admirabilă. 
Purta pantaloni strâmţi din dril şi cizme de piele, până la 
genunchi. 

Horowitz o luase pe Eva Hendrix de la vila la care se 
oprise în drum spre aeroportul Frankfurt. Nu era numele 
ei adevărat şi, întocmai ca Horowitz, se născuse în 
Ungaria. In mod normal, nu prea colabora cu femei, dar de 
data asta se gândise la posibilitatea de a o infiltra la un 
moment dat pe Eva în anturajul lui Tweed. 

— Unde mergem mai întâi? întrebă ea, când aparatul 
atinse solul cu o bufnitură. 

— La sediul companiei World Security, din Freiburg. 

— Ciudat loc pentru o agenţie; ştiam că au un sediu în 
Basel, la o jumătate de oră de Freiburg, pe autostradă. 

— Au şi acolo, dar Freiburg are avantajul poziţiei mai 
retrase, la marginea Pădurii Negre. 

— Un loc tocmai potrivit să îngropi cadavre, glumi ea 
sinistru. 

Câteva clipe, Horowitz înlemni: fata asta nici nu ştia cât 
de aproape era de adevăr. Preocupată să-şi aprindă o 
ţigară, ea nu-i remarcă expresia feţei; apoi îşi împlântă 
privirea în întunericul de afară: 

— Doamne, a început să ningă!... 

— Măcar o dată au nimerit-o şi ăştia de la prognoza 
meteo. Asta o să ne ajute. 

Nu mai dădu nicio altă explicaţie observaţiei sale, iar 
pilotul, care intrase în cabină, îl anunţă că maşina pe care 
o ceruse îl aştepta. Horowitz aprobă din cap şi cobori în 


73 


urma fetei, ţinând într-o mână valiza pe care o luase de la 
vila ei, iar în cealaltă, servieta lui. Prefera să călătorească 
nestânjenit de bagaje, aşa că îşi plasase câte o valiză cu 
efecte personale în diverse puncte ale Europei. 

Maşina era un Ford, aşa cum ceruse: nimic ieşit din 
comun. Horowitz îşi cultivase tehnica de a trece 
neobservat, până la limitele artei. Cu vocea ei senzuală, 
Eva Hendrix se porni pe sporovăit. Maşina, condusă de un 
şofer în uniformă, intra în bătrânul Freiburg; ştergătoarele 
de parbriz lucrau harnic, măturând în stânga şi-n dreapta 
fulgii de zăpadă. 

— Trebuie să mai seduc pe cineva? şopti ea. 

— Nu tocmai; e vorba de o infiltrare mai degrabă, dacă 
se iveşte ocazia. 

„Asta îmi dă informaţiile cu linguriţa, de parcă fiecare 
cuvânt l-ar costa bani, gândi ea. În fond mă plăteşte, aşa 
că n-are decât să procedeze cum vrea...“ Il privi dintr-o 
parte. El se uita drept înainte, la drumul acoperit cu 
zăpadă. Nu-i homo, era sigură de asta; nu şi-l putea însă 
închipui cu o femeie altfel decât cum făcea toate celelalte 
lucruri: precis, calculat, cinic. Hotărât lucru, nu era genul 
ei. 

— Nu mă interesezi din punct de vedere sexual; vreau 
doar să faci o treabă pentru mine, rosti el răspicat, cum 
avea obiceiul. 

Doamne, îşi zise ea, un bărbat care citeşte gândurile 
femeilor! Parcă invers trebuiau să se petreacă lucrurile... 

Când ajunseră la sediul lui World Security din Freiburg, 
porţile se deschiseră imediat. Cineva fusese probabil 
informat de sosirea lor, se făcuse o descriere a maşinii, se 
comunicase numărul de înmatriculare. In holul de la 
intrare, Horowitz îi înmână gardianului în uniformă 
scrisoarea de recomandare din partea lui Gareth Morgan. 

— Dar nu avem nicio fotografie a dumneavoastră, 
domnule Schmidt, obiectă gardianul. 

— Citeşte nota de la sfârşitul paginii. Nu prea te pricepi 
să verifici documente; domnului Morgan nu cred că i-ar 
place să audă aşa ceva. 


74 


Horowitz evita cu încăpățânare să i se facă poze, iar 
colecţia lui de paşapoarte nu conţinea decât fotografii 
neclare şi fără ochelarii cu ramă metalică pe care îi purta 
de obicei. 

— Iertaţi-mă, domnule, se scuză omul. Biroul şefului vă 
stă la dispoziţie; daţi-mi voie să vă conduc, sau, poate, 
doriţi mai întâi o băutură răcoritoare? 

— Eu, unul, nu. 

— Eu mor de foame, se plânse Hendrix. Aş vrea un biftec 
în sânge şi ceva de băut... vodcă-martini dublă. 

— Îngrijește-te de dânsa; dă-i să mănânce. Poate să 
rămână aici jos, pe unul din fotoliile de colo. Şi acum, 
du-mă în birou, îi ordonă Horowitz gardianului. Acesta îl 
conduse într-o încăpere mare, aflată la etajul întâi, 
mobilată cu un birou pe care tronau trei telefoane de 
culori diferite. Horowitz îi spuse că vrea să vorbească la 
agenţia din Frankfurt, fără martori. 

— Atunci vă las singur; folosiţi telefonul albastru. 

Horowitz aşteptă să plece gardianul, după care îşi puse 
bagajele pe o canapea şi porni să inspecteze locul. Sus, 
într-un colţ, observă o cameră de luat vederi cu obiectivul 
îndreptat spre birou. „Asta da încredere reciprocă“, îşi zise 
Horowitz. Trase un scaun, se urcă pe el, îşi dezlegă 
cravata de la gât şi acoperi lentila cu ea. 

Înainte de a folosi telefonul, făcu un tur minuţios al 
încăperii. Într-o scobitură de sub birou, găsi casetofonul al 
cărui bâzâit discret nu scăpase auzului său antrenat. 
Probabil că-l porniseră prin telecomandă, în timp ce el 
urca scările. Ei bine, convorbirea asta n-o vor înregistra... 

Lăsat pe vine, studie atent aparatul şi întrerupse 
circuitul prin comanda manuală; scoase caseta, trase afară 
partea înregistrată şi puse totul în buzunarul hainei. 
Tocmai se aşezase la birou şi se pregătea să formeze 
numărul de la Frankfurt, când uşa sări în lături şi un 
gardian dădu buzna înăuntru, arătând cu degetul spre 
camera de luat vederi: 

— N-aveţi voie să v-atingeţi de asta!... 

Horowitz puse receptorul în furcă, se ridică încet şi, fără 


75 


un cuvânt, înaintă calm spre gardian; îl înşfăcă de cravată 
şi guler şi îi făcu vânt pe spate, prin uşa deschisă. Omul se 
izbi de peretele opus al coridorului şi alunecă în jos. 

— Am spus că vreau să dau un telefon confidenţial. Dacă 
mai prind pe cineva înăuntru, îi rup amândouă braţele. 

Chircit la podea, omul privi tulbure în ochii cenuşii ca 
gresia dindărătul ochelarilor; nu mai fusese niciodată atât 
de înspăimântat. Horowitz vorbise încet şi rar. Inchise uşa 
şi, întors la birou, se aşeză, formând numărul din memorie. 
În tot acest timp nu şi-a scos nicio clipă mănuşile. 

— Vreau să vorbesc urgent cu Gareth Morgan. Nu vă 
interesează numele meu; convorbirea a fost prestabilită. 

— Morgan la telefon, se auzi o voce aspră, după vreo 
jumătate de minut; tu eşti... 

— Fără nume, vă rog. Vorbesc din biroul dumneavoastră 
din Freiburg. Îmi puteţi spune exact unde se află omul 
nostru? 

— Da, am primit un raport prin staţie acum câteva 
minute: vine direct spre tine, pe autostrada E 35; e pe la 
jumătatea drumului între Offenbach şi Freiburg... 

— Atunci e cazul să pornesc. Mi-aţi făcut rost de 
vehiculul pe care vi l-am cerut prin telefon de la aeroportul 
Frankfurt, cu un şofer demn de încredere? 

— M-am ocupat personal: pe şofer îl cheamă Oscar şi te 
aşteaptă în parcul auto din spatele clădirii în care te afli. 

— Şi omul nostru e cu aceeaşi maşină? 

— Exact. 

— Bine; atunci, la revedere. 

Horowitz îşi adună bagajele, îşi luă cravata de pe 
camera de filmat şi coborî cu liftul. În hol, Eva Hendrix 
încă aştepta să i se aducă mâncarea, cu un pahar gol pe 
masa de sticlă dinaintea ei. Horowitz trânti valiza alături: 

— Ai grijă de ea; mă întorc în cinci minute. 

leşi pe uşa din faţă, ocoli clădirea până în spate. Nici nu 
băga în seamă zăpada care i se aşeza pe umeri şi nu 
simţea deloc frigul nopţii; mintea îi era concentrată asupra 
misiunii pe care o avea de îndeplinit. În cele din urmă, 
dădu peste trailerul frigorific enorm, cu douăsprezece roţi, 


76 


parcat într-un hangar încăpător, cu uşile larg deschise. În 
cabină şedea un bărbat, citind un ziar şi fumând o ţigară. 
Cum îl văzu pe Horowitz împături ziarul, deschise portiera, 
sări jos şi aruncă ţigara în zăpadă. 

— Eu sunt Schmidt, se recomandă Horowitz, scrutându-l 
pe şofer. Tu cine eşti? 

— Oscar. Îmi trebuie o confirmare a identităţii mai întâi. 

Horowitz îi întinse autorizaţia semnată de Evans, pe 
care Oscar o citi în amănunt la lumina farurilor. Motorul 
puternic torcea la ralanti, ca un tigru. Lui Horowitz, Oscar 
îi aducea aminte de omul din reclama la pneurile Michelin: 
scund şi îndesat, cu burta ieşită peste curea, capul rotund. 
Numai că Oscar nu-ţi inspira nimic comic: faţa lui ca o 
mască de cauciuc, deloc zâmbitoare, te ducea mai degrabă 
cu gândul la tipul durului dintr-un anumit gen de filme. Îi 
înapoie hârtia lui Horowitz şi acesta i-o întinse pe cealaltă, 
unde era notat numărul Mercedesului lui Tweed. Oscar 
aruncă o privire şi o înapoie şi pe aceasta. 

— Ţii minte numărul? 

— Sunt plătit să ţin minte chestii d-astea. Vreau marca 
maşinii, culoarea şi locul. 

— Mercedes negru, vine dinspre Offenbach pe E 35; un 
bărbat şi o femeie. Ce e şmecheria aia de pe cabină? 

— Ţi-arăt şi după aia îi dau bice. 

Oscar se urcă sprinten pe cabină, trânti portiera şi 
apăsă o pârghie. Pe cabină era montat un disc mare, 
mascat de un fel de grătar ca o jaluzea în miniatură. Când 
Oscar apăsă pârghia până la jumătate, se aprinse un 
proiector imens, care-l făcu pe Horowitz să coboare 
privirea. Şoferul împinse pârghia complet şi fasciculul de 
lumină deveni orbitor; mijindu-şi ochii, Horowitz văzu că 
„jaluzelele“ se  rotiseră perpendicular pe planul 
proiectorului, apărând doar ca nişte lame subţiri. Era clar 
la ce folosea: fasciculul te orbea probabil de la trei sute de 
metri. 

Horowitz se trase într-o parte; uriaşul vehicul ieşi greoi 
din garaj. Claxonul sună de trei ori, asurzitor, şi porţile 
incintei se deschiseră îndată. Horowitz îl urmări cu 


77 


privirea până când dispăru după un cot al drumului. Era 
mai mult decât suficient pentru ce avea de făcut, îşi zise el. 

Intorcându-se în holul de la intrarea principală, o găsi pe 
Eva Hendrix cu altă ţigară în gură, în aşteptarea mâncării 
care nu mai venea. Se aplecă spre ea şoptindu-i: 

— Gata, plecăm; sus, îmbracă-te şi hai... 

— Aştept să-mi aducă trântorii ăştia friptura! 

— Nu cred; am rezervat două camere la hotelul Colombi 
când eram încă la aeroportul Frankfurt. N-ai decât să 
mănânci acolo zece feluri, dacă eşti în stare. Şi s-ar putea 
să nu mai fie nevoie de serviciile tale acum, aşa că te poţi 
întoarce mâine cu trenul la Frankfurt. 

— Nu vezi că se-nteţeşte ninsoarea? O să mă ude 
fleaşcă... 

— Pune-ţi fularul ăsta pe cap şi mişcă-te, femeie; ştii 
bine că nu-mi place să atrag atenţia, aşa că nu mai 
trăncăni atât. 

Inaintând cu greutate prin zăpada abundentă, Horowitz 
îşi imagină Mercedes-ul lui Tweed înaintând spre Freiburg 
şi camionul lui Oscar gonind din sens opus. 


78 


8 


Se lăsase noaptea şi Tweed trecuse la volan. Zăpada 
viscolită reducea mult vizibilitatea. În maşina care alerga 
cu o sută de kilometri pe oră, caloriferele erau deschise la 
maximum. Tweed încă îşi putea permite o viteză bună, 
întrucât faza mare a farurilor îi descoperea în timp util 
curbele şoselei. 

— Se zburleşte vremea rău, zise Paula. Am făcut 
socoteala şi mai avem cam cincisprezece kilometri până la 
intrarea spre Freiburg; mai mergem? 

— Da. Trebuie să ne debarasăm de toţi ăştia din urma 
noastră. 

Farurile maşinilor din spate se vedeau slab, distanţa 
între urmăriţi şi urmăritori crescuse, dar nu renunţase 
nimeni; Mercedes-ul argintiu era şi el undeva înaintea lor. 
Tweed îşi schimbă poziţia în scaun; înţepenise şi începea 
să-l doară spatele. Parbrizul părea un ecran, pe care se 
derula o privelişte stranie: sub lumina spectrală a 
becurilor de neon, panglica albă a şoselei reflecta sclipiri 
fantomatice. Traficul era foarte redus în ambele direcţii; 
rar câte o pereche de faruri înaintând din sens opus, 
dincolo de peretele despărțitor. Tweed începu să caşte. 

— Nu ţi se pare prea cald? Ar fi bine să mai închidem 
căldura puţin, sugeră Paula ridicându-şi privirea de pe 
hartă. 

Tweed întinse o mână şi închise ambele calorifere; prea 
multă căldură i-ar fi diminuat, într-adevăr, atenţia. Şi 
panglica asta de zăpadă care se desfăşura obsesiv, la 
nesfârşit... Tweed se îndreptă în scaun, se rezemă bine în 
spătar; simţurile trebuia să-i rămână treze, cu orice preţ. 

— Crezi c-o să-ţi fie mai greu să scapi de ei, cu ninsoarea 
asta? 

— S-ar putea să fie chiar mai uşor, pentru că ei nu ne 
mai văd foarte bine. Te rog, nu pierde din ochi panourile 


79 


de avertizare; vreau să ştiu din timp când ne apropiem de 
ramificaţia spre Freiburg. 

— Mai este. Urmează o variantă, dar încă nu-i cea care 
duce la Freiburg. 


Oscar aştepta în camionul frigorific staționat pe cea mai 
înaltă porţiune a drumului lateral care ieşea în autostrada 
E 35. Motorul zumzăia la ralanti, iar ştergătoarele de 
parbriz refuzau cu încăpățânare să lase zăpada să se 
aşeze. 

Oscar cerceta şoseaua cu ajutorul unui binoclu puternic, 
cu infraroşii; de la înălţimea la care era, putea să vadă pe 
autostradă până departe maşinile care se apropiau dinspre 
nord. Din fericire, ninsoarea se mai potolise, ceea ce 
îmbunătăţea considerabil vizibilitatea. 

Manevra pe care o plănuise el era complet 
nereglementară şi deosebit de periculoasă; conta însă pe 
dimensiunile vehiculului său pentru a diminua cota de risc, 
asigurând totodată succesul deplin al acţiunii. Din clipa în 
care se urcase prima oară la volanul camionului, purtase 
tot timpul o pereche de mănuşi furate dintr-un depozit 
alimentar aflat la o sută şaizeci de kilometri spre nord. Mai 
avea pe locul din spate o sticlă de bourbon pe jumătate 
golită, pe care n-o atinsese decât cu mănuşi - un detaliu 
subtil, menit a da de lucru poliţiei când va investiga 
catastrofa. 

Fost şofer amator de raliu, Oscar era sigur că după 
„accident“ va fi în stare să execute derapajul controlat de 
180 de grade care să-l aducă din nou cu faţa spre sud; iar 
dacă s-ar întâmpla să mai prindă vreo altă maşină în 
vârtej, ghinionul lor... Nimic sub forţa unui tanc militar 
n-ar fi putut afecta mai serios camionul lui Oscar. De fapt, 
asta fusese chiar îndeletnicirea lui în timpul stagiului 
militar: conducea un tanc Leopard. 

Găsind camionul abandonat şi sticla de bourbon în 
cabină, poliţia va presupune că şoferul care îl furase era 
beat. Oscar era convins că prevăzuse totul, până în cele 
mai mici detalii. In fond, de asta îi plătea Schmidt nouă mii 


80 


de mărci. 

Cu ochii aţintiţi în lungul autostrăzii, Oscar tresări: se 
apropia un Mercedes! Aproape nu mai ningea deloc şi 
vizibilitatea era foarte bună. Conducea o femeie, singură în 
maşină însă, iar numărul nu era cel aşteptat. Maşina se 
apropia, părând că pluteşte; trebuie să fi avut cam 140 pe 
oră. „Vaca dracului! Pe o astfel de vreme! Păi cum să te 
mai miri că se produceau atâtea carambolaje pe 
autostradă... Probabil se grăbeşte să sară-n braţele 
iubitului“, îşi zise Oscar. Şi totuşi, trecu destul de mult 
până când maşina ajunse în dreptul ramificaţiei, după care 
se topi în depărtare. 

Incidentul avu darul să-l liniştească pe Oscar: înseamnă 
că avea timp suficient să iasă în autostradă când va vedea 
maşina pe care o aştepta. Aprinse o ţigară, se încruntă: iar 
se schimba vremea! Temperatura scăzuse brusc şi ceața 
începuse să cuprindă şoseaua din ambele părţi. Işi duse 
din nou binoclul la ochi. Ar mai avea timp să iasă în 
autostradă, dacă ceața nu înainta mai mult. 


— Urmează altă ramificaţie, îl anunţă Paula pe Tweed; 
încă nu e cea care intră spre Freiburg, dar ne apropiem. 

— Ai ochi buni, dacă ai putut vedea panoul ăla, remarcă 
Tweed, apucând volanul mai strâns. 

Pe deasupra şoselei se târau trâmbe sinistre de ceaţă; 
parbrizul începea să prindă o crustă e gheaţă, din care 
ştergătoarele desprindeau aşchii subţiri. Pătruns de frigul 
care se insinua în cabină, Tweed puse iar caloriferul în 
funcţiune. Maşina argintie din faţă dispăruse; să fi intrat 
pe variantă? Puțin probabil... 

— Nu mai ninge, remarcă Paula, dar ceața asta o să-ţi 
facă viaţa grea. 

— Noroc că nu mai avem nimic în faţă. 

— Problema e că nu-i mai văd nici pe cei din spate; să 
sperăm că n-o să ne trezim cu vreunul dând buzna peste 
noi. 

Se gândise şi Tweed la asta; se foi în scaun să se mai 
dezmorţească, îşi îndreptă spinarea. Fără vreun motiv 


81 


aparent, se simţea mai înviorat, mai atent. Bateriile de 
rezervă, îşi zise; adrenalina a pornit din nou să circule, 
pesemne stârnită de noile dificultăţi. Ar fi mers ceva mai 
încet, dacă nu i-ar fi fost teamă că maşinile din urmă ar 
putea da peste ei. 

Pojghiţa de gheaţă de pe parbriz, deja compactă, 
scrâşnea sub lamelele ştergătoarelor. Farurile dădeau la 
iveală o şosea lucie, de sticlă, pe care înaintarea devenea 
un real pericol. Deodată, Paula strigă, alarmată: 

— O, Doamne! Uite ce vine... Asta-i nebun! 

In faţa lor apăru un camion înaintând în sens invers pe 
aceeaşi pistă, cu faza mare a farurilor. O altă lumină, 
neobişnuit de puternică, ţâşni de pe acoperişul cabinei, 
orbindu-i. Paula îngheţă de spaimă. Puterea proiectorului 
crescu până la insuportabil, pe măsură ce monstrul se 
rostogolea drept spre ei. Turat la maximum, motorul lui 
Oscar îşi făcea auzit mugetul din cabina Mercedesului, 
înghițind zgomotul motorului acestuia. 

Tweed strânse din buze. Ochii îi alunecară, doar o clipă, 
către oglinda retrovizoare: nici urmă de trafic în spate. Nu 
dădu frâu liber, totuşi, imboldului de a slăbi pedala de 
acceleraţie. Cele două vehicule se năpusteau unul către 
celălalt, până la impactul inevitabil fiind doar o chestiune 
de secunde. 

— E nebun de legat, icni Paula. 

— 'Ţin-te bine! îi porunci Tweed. 

Văzu că era vorba de un trailer frigorific imens, a cărui 
greutate combinată cu vitezele cumulate ale celor două 
vehicule urma să le strivească maşina ca pe o coajă de ou. 
Realiză instantaneu intenţia vădită a şoferului de a-i 
lichida. Nu reduse însă cu nimic viteza şi rămase pe 
aceeaşi bandă cu mastodontul care se năpustea asupra lor. 

Aplecat peste volan, cu ţigara stinsă în colţul gurii, 
Oscar recunoscu în Mercedes-ul din faţa lui obiectivul 
semnalat: doi pasageri, bărbat şi femeie, numărul maşinii, 
totul corespundea întocmai. Îşi împlântă piciorul în pedala 
de acceleraţie, simţi smucitura colosului şi se propti în 
scaun, aşteptând şocul... 


82 


Paula închise ochii; nu-i mai putea salva nicio minune. 
Se consolă subit la gândul că va muri cel puţin împreună 
cu Tweed... 

În spatele volanului, Tweed părea o figură de ceară; 
gândurile lui, cristale de gheaţă asemenea celor adunate 
pe parbriz. Şoferul camionului era probabil convins că îl 
paralizase frica sau că aţipise, cum de altfel se mai 
întâmplă. 

Fulgerător, mintea lui Tweed calculă vitezele însumate 
ale celor două vehicule; aştepta acel moment, ieşit aproape 
din timp, când schimbarea bruscă a direcţiei nu-i va mai 
lăsa celuilalt şansa replicii de întâlnire. Acum! Smuci 
volanul spre stânga şi mastodontul alunecă pe lângă el ca 
o umbră năprasnică... Tweed corectă din volan derapajul 
în care intrase o dată cu manevra făcută. 

Oscar trase o înjurătură grosolană şi faţa i se schimonosi 
la vederea farurilor care înaintau vertiginos spre el. 
Instinctiv, suci volanul în clipa în care camionul lovi prima 
maşină, urmă alta şi alta, cu scrâşnete de metal pisat. 
Trailerul ocupa toată autostrada, derapând în trombă pe 
oglinda şoselei, lucie ca a unui patinoar. Oscar încercă în 
disperare să controleze colosul, văzu peretele despărțitor 
din metal înălțându-se în faţa lui, piciorul îi zvâcni prea 
târziu spre frână; camionul izbi peretele, trecu prin el şi 
săltă peste un taluz. Trailerul se răsturnă pe o parte, 
alunecând la vale; smulsă complet, cabina îşi văzu de drum 
în virtutea inerţiei, până când se zdrobi într-un zid scund 
de beton, proiectându-l pe Oscar prin parbriz. Mai târziu, 
poliţiştii sosiți la faţa locului constatară poziţia macabră a 
capului, aproape complet desprins de gât, şi chiştocul stins 
aflat încă în colţul gurii. 


— Nu-mi dau seama cum ai reuşit asta... 

Paula îşi ştergea cu o batistă sudoarea de pe frunte şi de 
pe mâini. Pieptul i se ridica în ritmul respirației adânci şi, 
în timp ce încerca să-şi revină, Tweed spuse primul lucru 
care-i trecu prin minte: 

— Nu ştiu nici eu, dar am făcut-o. Imaginează-ţi însă ce 


83 


s-o fi întâmplat cu hăitaşii noştri... Cât mai avem până la 
intrarea spre Freiburg? 

li pusese întrebarea ca să schimbe subiectul, dar şi 
pentru că trebuia neapărat să părăsească autostrada după 
cele întâmplate. Micşoră viteza şi, la rândul lui, îşi şterse 
cu grijă amândouă mâinile pe haină. Paula era deja cu 
ochii pe hartă: 

— Prima ramificaţie. Ne oprim la Freiburg? 

— Da, cunosc locurile; am stat aici şase luni să învăţ 
nemţeşte la universitate. O să rămânem peste noapte: ai 
nevoie şi tu să te linişteşti. În Freiburg e un hotel de mâna 
întâi. 

— Cum îi zice? 

— Colombi. 


84 


9 


Mergeau spre hotelul Colombi aduşi de spate, din cauza 
ninsorii care le intra în ochi. La vederea unei firme de 
închiriat maşini, încă deschisă la ora aceea, Horowitz se 
opri. Stând în frig, cu valiza în mână, Eva bombănea. 

— Vreau ceva de mâncare, protestă ea ţinându-şi gulerul 
strâns în jurul gâtului subţire. 

Horowitz îşi pierdu răbdarea. Lăsă jos bagajele şi-i puse 
femeii amândouă mâinile pe umeri, zâmbind; era cu un cap 
mai înalt. Se aplecă spre ea şi-i zise: 

— Dacă mai aud văicăreli, or să-ţi găsească hoitul 
într-un şanţ. Cum ţi-ar plăcea s-o sfârşeşti aşa? 

Sub privirea lui fixă, femeia începu să tremure şi de data 
asta nu mai era frigul de vină. 

— Iartă-mă. Ce facem acum? întrebă ea, clănţănind din 
dinţi. 

— Vreau să închiriez o maşină, în care vom parcurge 
ultimii metri până la Colombi. Ne simţim mai bine acum? 

— Da, n-am nimic; cum spui tu aşa facem, Armand... 

Horowitz închirie un Audi, folosindu-se de un permis de 
conducere pe numele Vogel. O dată încheiate formalităţile, 
o luă cu maşina pe străzile pietruite ale bătrânului oraş. 
Un mijloc de transport era esenţial, îi asigura mobilitatea. 
Rezervă două camere la hotelul luxos, cu un hol spaţios, la 
care ajungeai urcând o scară amplă, curbată. Căldura şi 
decorul interiorului somptuos avură darul s-o mai 
liniştească pe Eva Hendrix; îi ceru îngăduinţa lui Horowitz 
să meargă în camera ei, să se pregătească pentru cină. 
Acesta îi dădu unui băiat de serviciu valiza lui şi cheia 
camerei; apoi către Hendrix: 

— Ne vedem la bar. 

Intră în bar, cu un sentiment de uşurare, comandă un 
pahar de şampanie şi se aşeză singur la o masă. In acea 
perioadă a anului, hotelul nu prea era frecventat. Gustă 


85 


şampania, ca omul neînvăţat cu băutura; undeva se auzea 
un radio. Horowitz îngheţă cu paharul în mână când 
emisiunea fu întreruptă pentru a se transmite o ştire de 
ultimă oră: „Un carambolaj masiv pe autostrada E 35 în 
apropiere de Freiburg... opt maşini implicate... pierderi 
grave... aflăm că holocaustul a fost provocat de un camion 
frigorific de mare tonaj, care se deplasa pe contrasens... se 
crede că şoferul autofrigorificei a decedat în urma 
accidentului... vom reveni cu detalii în următorul buletin 
de ştiri...“ 

Horowitz puse pe masă paharul jumătate plin. Mai 
comandă unul şi se uită la ceas. Când sosi Eva Hendrix, îi 
arătă paharul lui: 

— Goleşte-l pe ăsta până soseşte cel pe care l-am 
comandat pentru tine. Trebuie să ies puţin, am uitat ceva; 
s-ar putea să întârzii, aşa că poţi începe să mănânci fără 
mine. 

— Şi eu care m-am îmbrăcat special pentru tine... 
Văzându-i expresia feţei, femeia tăcu brusc. Purta o rochie 
fără umeri, bine mulată. Nu-ţi fă griji, adăugă ea repede; 
am să mănânc şi ne vedem când te întorci... 

Şi poate că am noroc să stea mai mult, continuă în sinea 
ei, şi să întâlnesc şi eu un bărbat interesant... Horowitz 
nici nu se mai uita la ea: căuta ceva printre documentele 
din servietă, după care o închise la loc. Făcu un semn din 
cap, se ridică şi dispăru, îndreptându-se spre locul unde 
parcase Audi-ul închiriat. 

După o jumătate de oră de mers rapid pe autostradă, 
ajunse la locul dezastrului, înconjurat de maşini cu girofar 
şi poliţişti în uniformă. Dincolo de aceştia, un decor de 
coşmar: ai fi zis că te afli în faţa unui depozit de fiare 
vechi. Poliţia dirija circulaţia pe lângă scena masacrului. 
Horowitz trase maşina în afara carosabilului, opri motorul 
şi cobori. 

Avu grijă să abordeze un poliţist mai bătrân: cei tineri 
nici n-ar fi stat de vorbă; erau încântați de mărunta lor 
autoritate şi te invitau sec să treci mai departe. Cel căruia 
i se adresă ţinea mâinile în şolduri, iar de sub şapcă îi 


86 


ieşeau câteva şuviţe cărunte. Horowitz începu discursul pe 
care şi-l pregătise: 

— Sunt funcţionar de stat, inspector financiar. Arătă 
documentul falsificat şi continuă: Am auzit la radio despre 
accidentul ăsta groaznic şi sunt foarte îngrijorat... 

— Vă temeţi c-ar putea fi cineva cunoscut printre 
victime? întrebă polițistul cu înţelegere. 

— Da. Soţia mea; trebuia să vină de la Frankfurt şi mi-a 
telefonat să-mi spună că pleacă mai târziu. Mi-e teamă să 
nu fi ajuns aici chiar pe la ora accidentului... 

— Ce marcă are maşina? Şi ce număr? Astea măcar 
le-am găsit pe toate... Omul legii regretă imediat că-i 
scăpase acel „măcar“ atât de nepotrivit. 

— Un Mercedes... Horowitz avu o ezitare. Aveţi cumva o 
listă cu numerele? Sunt cam şocat, ştiţi, mai degrabă cred 
c-aş recunoaşte numărul pe listă. 

Polițistul dădu din cap, scoase din buzunarul tunicii o 
hârtie, o despături şi i-o întinse lui Horowitz, ajutându-l să 
urmărească numerele la lumina unei lanterne. Ajungând la 
capătul listei, Horowitz dădu drumul unui oftat adânc. 

— Nu-i aici, mulţumesc lui Dumnezeu! Aş putea să intru 
cu maşina prin spărtura aceea din peretele despărțitor, ca 
să mă întorc mai repede la Freiburg? Ştiţi, s-ar putea să ne 
fi încrucişat pe drum, când am venit încoace. 

— Vă conduc eu, domnule. Este seara dumneavoastră 
norocoasă: nimeni n-a supravieţuit accidentului. Ceaţă, 
polei şi tot nu vor să lase viteza; nebunie curată! 

— E plină lumea de nebuni. Vă mulţumesc că m-aţi 
ajutat, domnule ofiţer. 

Pe drumul de întoarcere la Freiburg, Horowitz fu 
copleşit de gânduri. Numărul maşinii lui Tweed nu figura 
pe listă, deci băiatul scăpase şi bântuia pe undeva. 
Întrebarea era, pe unde? Încercă să intre în pielea lui 
Tweed: ce-ar face el în situaţia dată? 

Când sosi la hotel, avea toate datele problemei în minte; 
mâine va fi o zi foarte încărcată. 


În Freiburg, Tweed se rătăci din cauza semnelor de 


87 


circulaţie, care nu mai erau aceleaşi pe care le ştia el când 
locuise aici. Se trezi până la urmă în faţa gării principale. 

— Standul din gară trebuie să mai fie deschis, zise 
Paula. Cobor un pic să cumpăr un ghid al oraşului. 

Se întoarse radiind, câteva minute mai târziu, cu o hartă 
pliată în mână. Intrând la locul ei, alături de Tweed, avu o 
ezitare să deschidă harta şi îl privi pe acesta în ochi: 

— Dacă vrei să ne continuăm drumul, eu sunt pentru. 
Poate că nu e bine să ne oprim atât de aproape de locul 
accidentului. Individul ăla a vrut să ne omoare şi a ştiut 
exact unde suntem, Dumnezeu ştie cum... Poate-ar fi mai 
bine să plecăm de aici. 

— Eşti frântă de oboseală şi de foame... 

— 'Ţi-am spus, eu sunt pentru a merge mai departe. 

— ... iar eu sunt la fel de mort de oboseală şi de foame, 
continuă el; în starea asta, pot oricând să fac o greşeală 
capitală. Cunosc oraşul, hai să vedem dacă putem găsi 
hotelul Colombi. 

— E în Rotteck Ring, am văzut o reclamă în holul caselor 
de bilete. Lasă-mă o clipă... 

În aşteptare, Tweed se uită împrejur. Nu recunoştea 
clădirile moderne din faţa gării - era clar că se 
construiseră după ce plecase el din Freiburg, cu ani în 
urmă. 

— Am găsit! E uşor de ajuns. Uite, colo e 
Eisenbahnstrasse; din ea facem prima la stânga şi intrăm 
în Rotteck Ring. Hotelul e chiar vizavi de piaţă. 

— Atunci hai să-i dăm drumul. Mi-ar face bine o baie şi 
cred că şi ţie; ca să nu mai vorbim de o cină ca lumea. Au 
aici o mâncare senzaţională! 

Nu merseră mult şi, după ce dădură un colţ, Paula 
descoperi hotelul. Brusc, Tweed trase maşina lângă 
bordură, înainte de a ajunge la Colombi. Lăsând motorul la 
ralanti, începu să bată darabana cu degetele pe volan. 

— Ce s-a întâmplat? O reacţie întârziată la oroarea de pe 
şosea, nu-i aşa? 

— Nu. Spuneam acum două minute că sunt sfârşit de 
oboseală şi de foame şi că în astfel de momente există cel 


88 


mai mare risc să fac o mare greşeală. Ei bine, cred că era 
cât pe ce să fac aşa ceva. 

— Nu-nţeleg; dar putem vorbi înăuntru, la căldură... 

— Tocmai asta-i greşeala pe care era s-o fac, zise el 
rezemându-se în scaun. la gândeşte-te, Paula: sunt urmărit 
pentru crimă şi viol; prin urmare, dosarul meu din Londra 
a fost cu siguranţă consultat şi acolo sunt consemnate 
unele tabieturi de-ale mele când sunt în străinătate. Unul 
este acela de a trage la hoteluri de lux, ca să mă pierd în 
decor. Ei bine, Colombi figurează pe lista primelor treizeci 
de hoteluri ale Germaniei, iar noi am fost urmăriţi până 
aproape de Freiburg... 

— Bine, dar cred c-a fost un adevărat masacru în 
întâlnirea cu mastodontul ăla; eu am auzit un zgomot 
cumplit de maşini lovite... Mă îndoiesc să fi scăpat cineva 
cu viaţă. 

— Se prea poate. Dar cel care a trimis maşinile după noi, 
oricine ar fi el, va afla repede că n-am păţit nimic, 
verificând numerele maşinilor distruse. 

— Tu zici că urmărirea a fost pusă la cale de o 
organizaţie foarte puternică. De ce n-ar fi poliţia? 

— S-ar putea să mai fie şi alţii. Ţi-am spus, opt maşini 
sunt prea multe pentru o singură echipă de urmărire. Aşa 
că, dacă intrăm acum la Colombi, conform obiceiului meu, 
s-ar putea să nimerim într-o cursă. 

— S-ar putea să ai dreptate. Atunci ce facem? 

— Mergem la un hotel mai modest. Mergem acolo unde 
am stat eu când am venit aici să învăţ nemţeşte: la 
Oberkirch, pe Schusterstrasse. Mai are şi avantajul că e 
ferit, în spatele catedralei, şi că are în apropiere un loc de 
parcare încăpător. Lasă harta, acum ştiu unde mă aflu: 
intru pe Kaiser Josephstrasse şi ies pe o stradă laterală în 
Piaţa catedralei. 

Kaiser Josephstrasse era o stradă lungă, pietruită, care 
traversa oraşul de la est la vest; aproape pustie la acea 
oră, mai ales pe timp de iarnă, iar magazinele aliniate pe 
ambele părţi erau toate închise. Pe mijlocul străzii trecea 
un tramvai galben. Intrând în Piaţa catedralei, Tweed dădu 


89 


cu ochii de o mulţime de maşini parcate, acoperite de 
zăpadă. Găsi un loc liber între două şiruri de maşini, în 
partea adăpostită de vânt a catedralei. 

— Aici suntem bine ascunşi în caz că ne caută cineva, 
comentă el; până la hotel mai e foarte puţin de mers. Vezi 
să nu aluneci. 

— In orice caz, vom fi protejaţi peste noapte de 
vecinătatea unui sanctuar, zise Paula pe un ton vesel. Cât 
despre mers, sunt atât de înţepenită încât abia aştept 
să-mi mai dezmorţesc picioarele. 

Traversară piaţa pustie, tăcuţi, ducându-şi fiecare 
bagajul. Scârţâitul paşilor pe zăpadă era singurul sunet 
care tulbura liniştea nopţii. Undeva deasupra, dominând 
împrejurimile, turla impunătoare a catedralei se înălța ca o 
săgeată aţintită spre cer. Tweed o luă pe Schusterstrasse, 
unde era la fel de pustiu. Ţurţuri atârnau de jgheaburile 
acoperişurilor, ca nişte pumnale înşirate ce răsfrângeau 
lumina bătrânelor felinare agăţate pe ziduri. 

— Ce loc frumos, remarcă Paula. 

Strada îngustă, pietruită, era străjuită de două şiruri de 
case vechi, medievale, înghesuite una în cealaltă. Tweed 
arătă către o clădire cu patru etaje, nu prea mare, pe 
partea stângă. Avea pereţi văruiţi, obloane maro, iar 
dincolo de acoperiş se vedea vârful turlei de la catedrală. 

— Hotelul Oberkirch, zise el. In sfârşit, un adăpost. 

— Până şi exteriorul arată foarte primitor, observă Paula 
păstrând aceeaşi notă de optimism în glas. Cred că am să 
renunţ la baie în favoarea unei mese calde, bune. 

— Şi eu la fel, fu de acord Tweed şi deschise uşa 
lăsând-o pe ea să intre întâi. 

Fură întâmpinați de un val de căldură izbitor în 
comparaţie cu îngheţul de afară. Cel puţin douăzeci şi 
cinci de grade diferenţă, socoti Tweed în sinea lui. Rezervă 
două camere pe numele James Gage şi aranjă cu Paula să 
se întâlnească în sala de mese. 

Inainte de a se despărţi, zăboviră o vreme în faţa unui 
şemineu în care ardeau câteva lemne. Paula se lăsă pe vine 
şi întinse mâinile îngheţate spre foc. Cu dinţii strânşi, 


90 


rezistă la durerea aproape insuportabilă provocată de miile 
de ace care-i treceau prin degete; apoi, când înţepăturile 
deveniră mai blânde, se ridică în picioare. 

— Mâine ce facem? întrebă ea în şoaptă. Ne continuăm 
drumul? 

— Încă nu m-am hotărât. Gândesc mai bine cu stomacul 
plin. Însă ştiu ce voi face imediat după micul dejun. 

— Şi anume? 

— Voi căuta firma de închiriat maşini din localitate, ca 
să schimb Mercedes-ul cu un BMW. 

— Dar am mai avut unul de la Bruxelles la Frankfurt, 
obiectă ea. 

— Tocmai asta îi va încurca zdravăn pe hăitaşi, mai ales 
că ne-au luat în colimator încă de la graniţa cu 
Luxemburgul, după care s-au ţinut scai de Mercedes-ul 
nostru pe autostradă. 


Se  înserase bine când Newman părăsi hotelul 
Hessischer Hof din Frankfurt, luând-o de-a curmezişul 
părculeţului împădurit. Pe Marler îl lăsase la bar, 
spunându-i că se duce să facă un duş. 

Pentru a treia oară în acea zi îl chemă pe Kuhlmann de 
la telefonul public. Nu ştia dacă-l va mai găsi pe inspector 
la birou, însă vocea aspră de bas răspunse imediat. 

— Sunt Felix, vorbi Newman. Nimic nou, presupun... 

— Presupui greşit. Am ascultat o ştire de ultimă oră 
despre un carambolaj masiv pe şoseaua E 35 în apropiere 
de Freiburg. A 

— Dumnezeule! Nu cumva Tweed... Îngrijorat, Newman 
lăsă să-i scape numele buclucaş. 

— Nu, îl asigură Kuhlmann prompt. Asta ştiu sigur; am 
telefonat la sediul poliţiei din Freiburg, unde s-a transmis 
deja lista cu numerele celor opt maşini prinse în dezastru. 
Am pierdut opt oameni acolo. 

— E cumplit! Imi închipui că eşti de-a dreptul bolnav... 

— Bolnav, nu: îndârjit. Ascultă, Newman, hai să ne 
întâlnim în acelaşi loc; ai putea fi acolo în trei sferturi de 
oră? 


91 


— Precis. 

Cu un aer nedumerit, Newman puse receptorul în furcă. 
Lăsase să-i scape numele lui Tweed, crezând că se număra 
şi el printre victime, şi atunci secretul n-ar mai fi avut nicio 
importanţă. Nu înţelegea însă de ce Kuhlmann rostise la 
rândul lui „Newman“ către sfârşitul convorbirii; Kuhlmann 
nu greşea niciodată - decât, cel mult, cu intenţie... 

Punând receptorul la loc, Kuhlmann îşi privi asistentul 
care părea cu totul absorbit în confruntarea unor dosare, 
absent la tot ce se petrecea în jurul său. 

— Eu plec; nu mă mai întorc în noaptea asta, îl anunţă 
pe Meyer. Tu mai stai mult? 

— Aş mai sta vreo două ore, şefu'. Mă obsedează cazul 
Gruninger şi tot încerc să-i dau cumva de cap. 

— Îţi urez baftă... 

Kuhlmann îşi îmbrăcă scurta de culoare închisă, îşi puse 
fularul şi ieşi din birou. Cobori un etaj, deschise o uşă, o 
închise în urma lui sprijinindu-se de ea, rămase un moment 
pe gânduri, cu buzele strânse, apoi se adresă celor doi 
bărbaţi care lucrau aşezaţi la câte un birou, faţă în faţă: 

— Ce vă spun eu acum, vreau să rămână între noi trei. 
Friedl, eu cred că Meyer o să iasă peste puţin timp în oraş: 
vreau să-l urmăreşti fără să te vadă. Bork, du-te cu Friedl 
şi ia-ţi aparatul ăla de fotografiat cu developare 
instantanee, ştii tu, miniatura comandă specială de la 
Zeiss. Să lucrezi cu infraroşii, fără bliţ, te rog. Dacă Meyer 
se întâlneşte cu cineva îi vreau poza, dar cu maximum de 
discreţie. Ce zici, te descurci? i 

— Nicio problemă, răspunse Friedl. Intâmplarea face că 
mi-am cumpărat chiar azi-dimineaţă un hanorac nou şi o 
beretă, din cauza vremii care s-a schimbat brusc, şi Meyer 
nu le ştie. O să-mi pun şi o pereche de ochelari falşi, aşa că 
n-o să mă recunoască deloc. 

— Dacă aflaţi ceva, mă găsiţi la barul hotelului Canadian 
Pacific până la miezul nopţii. La revedere... 


Kurt Meyer a ieşit din sediul Poliţia Judiciare din 
Wiesbaden la zece minute după Kuhlmann. Se urcă în 


92 


maşină şi porni spre Frankfurt. Pe drum, opri în faţa unei 
cabine să dea un telefon. li răspunse chiar George Evans, 
care lucra până la ore târzii în biroul său de pe 
Kaiserstrasse. 

— Sunt Kurt. Am ceva important, sunt sigur că vă 
interesează urgent. Ne putem întâlni? 

— De unde telefonezi? întrebă Evans. 

— De la un public, normal. Sunt pe drum, între 
Wiesbaden şi Frankfurt. 

— Eşti cu maşina, deci? 

— Da, cu Passat-ul meu. 

— Ne întâlnim în hol la Frankfurter Hof într-o jumătate 
de oră. Sper să nu mă pui pe drumuri degeaba. 

Trânti telefonul înainte ca Meyer să mai poată spune 
ceva şi se uită la Gareth Morgan care şedea pe marginea 
fotoliului, în aşteptare, ca o pasăre mare de pradă. 

— Informatorul meu din Wiesbaden, Kurt Meyer. Am 
întâlnire cu el la Frankfurter Hof, după cum aţi auzit. 

Morgan dădu peste cap paharul cu scotch, se şterse la 
gură cu dosul mâinii, îl privi o vreme încruntat pe Evans, 
apoi trase concluzia: 

— Trebuie să fie în legătură cu ştirea de la radio despre 
accidentul de lângă Freiburg. Ziceai că unul dintre 
oamenii tăi îţi raporta ceva prin staţie şi a întrerupt 
legătura. 

— Mai bine-zis, a fost întrerupt. Tocmai spunea: „Tweed 
e undeva în faţă, dar cu ceața asta...“, după care a scos un 
urlet care mi-a îngheţat sângele în vine: „Aaaaaaah!...“ şi 
s-a tăiat legătura. 

Încercarea penibilă a lui Evans de a imita strigătul 
disperat îl făcu pe Morgan să-şi schimonosească gura, 
dispreţuitor; actoria era apanajul lui, în fond... Se ridică şi 
puse paharul pe biroul lui Evans. Acesta se făcu a nu 
observa inelul pe care-l lăsă fundul ud al paharului pe 
suprafaţa şlefuită. 

— Cred c-o să vin cu tine, s-aud şi eu ce are Meyer ăsta 
de spus. Mă poţi prezenta ca pe garda ta personală. 

— Nu ştiu dacă e bine să vă arătaţi... iar Meyer e foarte 


93 


suspicios. 

— 'Ţi-am spus că vreau să aud personal, nu pricepi? 

Morgan nu găsi că era cazul să explice cum că 
Buckmaster insistase ca el să supravegheze direct întreaga 
operaţie legată de lichidarea lui Tweed. Pe de altă parte, 
Evans poate că n-o să fie în stare să stoarcă toate 
informaţiile importante de la viermele ăla. 

— Apropo, continuă el în timp ce Evans îi ţinea paltonul. 
Cheltuielile tale aici ating sume astronomice. M-am uitat în 
registre: chiar ai nevoie de un personal operativ de treizeci 
de oameni în Frankfurt? Dacă nu suntem atenţi la 
cheltuieli, n-o să mai realizăm niciun profit. 

— Londra mi-a dat mână liberă la cheltuieli, pe motiv că 
este foarte important să impunem un anumit standard care 
să susţină imaginea a ceea ce se pretinde a fi cea mai mare 
organizaţie de securitate din Europa. 

— Dar un buget ai? îl întrebă Morgan, care înţelesese 
foarte bine că Londra însemna de fapt Lance Buckmaster. 

— Ce înseamnă buget? i-o întoarse Evans pe un ton plin 
de candoare. Morgan renunţă cu un mormăit. Zise: 

— Hai mai bine să-l vedem pe tipul ăsta, la Frankfurter 
Hof... 

— Eu rămân la părerea că e riscant să fiţi văzut. 

— Riscul face parte din meseria noastră, în caz că nu 
ţi-ai dat seama până acum. 


— Sunt cum nu se poate mai sigur c-a fost vorba de un 
atentat asupra lui Tweed, spunea Kuhlmann plimbându-se 
alături de Newman pe platforma gării principale. 

La ora aceea, pulsul bătea mult mai slab în gara 
centrală: ici-colo, câte un călător cuibărit pe o bancă în 
aşteptare, iar megafonul părea retras şi el într-un somn 
obosit. 

— Ce te face să crezi asta? întrebă Newman. 

— Am pus pe urma lui maşini fără însemnele poliţiei şi 
mi s-a raportat că alte patru maşini făceau acelaşi lucru. 
Ştim deja că e vorba de agenţi de la World Security. Pe de 
altă parte, o autofrigorifică furată vine pe contrasens pe 


94 


autostradă - a fost văzută de un automobilist care mergea 
spre nord, regulamentar, pe partea lui -, iar Mercedes-ul 
lui 'Tweed, ca să vezi coincidenţă, se afla pe-aproape... S-au 
găsit două urme de derapaj: una lăsată de roţile unui 
automobil şi cealaltă lăsată de roţile camionului, înainte de 
a intra prin peretele despărțitor. Să nu-mi spui mie că ăsta 
n-a fost un atentat în toată regula! 

— Şi unde crezi că ar putea fi Tweed acum? 

— Pe undeva prin Freiburg, cred. la gândeşte-te: au 
făcut tot drumul de la Bruxelles cu maşina, pe ultima 
porţiune au avut parte de o vreme mizerabilă, ca să nu mai 
vorbim de şocul prin care au trecut în urma incidentului; 
logic vorbind, au nevoie de o noapte de odihnă. 

— Mai e valabilă oferta cu elicopterul care mă aşteaptă 
la aeroportul Frankfurt? Parcă Egon Wrede ziceai că-l 
cheamă pe pilot. 

— Da şi sunt sigur că Wrede e în formă. Are un talent 
deosebit să fure câte un pui de somn când e în aşteptare. 
Cred că şi-a luat şi ceva de mâncare de la aeroport. 

— Atunci o să mă folosesc de ocazie, până la Freiburg. 

— Am sperat să spui asta. 

Newman se opri câteva clipe din mers, cu mintea 
aglomerată de gânduri. Kuhlmann, aflat în dreapta, îl ocoli 
prin spate atingându-l uşor şi se opri în stânga lui. Buzele 
groase i se lăţiră şi mai mult într-un rânjet: 

— Ia verifică-ţi buzunarele; ai grijă, nu scoate nimic la 
iveală! 

Newman băgă mâna în buzunarul din dreapta şi înlemni: 
forma unui pistol nu-i era deloc străină. Verificând şi 
buzunarul stâng, mâna atinse un alt obiect de metal. 

— Un Walther automat, calibrul 38, îl lămuri Kuhlmann. 
Nu-ţi fă griji, piedica e pusă. În celălalt buzunar ai 
încărcătoare de rezervă. Ia şi hârtia asta... 

Newman mătură cu privirea pagina dactilografiată: era o 
autorizaţie pentru portarmă, pusă sub antet oficial şi 
semnată de Kuhlmann însuşi. 

— Cum ai reuşit şmecheria asta? întrebă. 

— Am cunoscut un hoţ de buzunare, acum un milion de 


95 


ani; un meseriaş desăvârşit, care m-a învăţat tot ce ştia 
înainte să-l bag la adăpost pentru doi ani. Te-ntrebi de ce 
te-am echipat? 

— Da. 

Cei doi bărbaţi îşi reluară plimbarea, să se mai 
încălzească. 

— Trei dintre agenţii de la World Security care au fost 
culeşi din ciulamaua de pe autostradă erau înarmaţi şi asta 
nu mi-a plăcut; nici măcar nu aveau autorizaţie. S-ar putea 
să ai nevoie de un mijloc de apărare, ca să nu mai zic de 
Tweed, care precis are nevoie. Asta-i tot ce pot face, mai 
zise Kuhlmann şi se îndepărtă. 

Lui Newman nu-i trebuiră mai mult de zece minute să se 
întoarcă la Hessischer Hof cu un taxi, timp în care luă 
hotărârea să-l ţină pe Marler în continuare sub 
supraveghere. Îl găsi în bar. 

— Gata, plecăm. Îţi dau amănunte în taxi. Ia-ţi bagajul şi 
nu pune întrebări, fiindcă n-o să-ţi răspund. 

— Şi dacă nu merg până nu-mi spui ce se-ntâmplă? îl 
provocă Marler când traversau holul hotelului. 

— Atunci mă descotorosesc de tine... 

— Bine, ne vedem aici jos, în cinci minute. 


96 


10 


— Să mergem la bar, zise Morgan când îl întâlniră pe 
Kurt Meyer. 

— Ne vede cam multă lume, protestă Meyer. 

— O să stăm într-un loc mai retras, i-o tăie Morgan pe 
un ton care nu admitea replică. Comandă un coniac mare 
pentru el şi îl lăsă pe Evans să se ocupe de restul 
băuturilor; apoi se aplecă în faţă şi îl bătu uşurel pe Meyer 
cu mâna pe genunchi, spunându-i: 

— După ce plecăm de aici, ai uitat că m-ai întâlnit. 
Dacă-ţi vin idei ciudate, nevastă-ta o să primească nişte 
poze care sunt sigur că or să-i facă plăcere. 

— Dar vă jur că... 

— Ei lasă, nu te forţa. Morgan se lăsă pe spate, mulţumit 
că se arătase stăpân pe situaţie şi aşteptă să li se aducă 
băuturile plătite de Evans. Când rămaseră singuri, se 
aplecă din nou înainte, şoptind printre dinţi: 

— Zii tot ce ştii! Repede! 

— Un anume Newman l-a sunat pe Kuhlmann... se 
întrerupse pentru a vedea efectul afirmației, dar Morgan 
rămase imobil, cu ochii fixaţi asupra lui, ca două mărgele 
lipsite de strălucire. Mi-am amintit, continuă Meyer, că 
odată Kuhlmann  pomenea de Robert Newman, 
corespondentul de presă în străinătate; poate de el o fi fost 
vorba... 

— Aştept ceva palpabil, şuieră Morgan. 

— Ei bine, şeful i-a spus acestui Newman că Tweed n-a 
fost prins în morişca de pe autostradă, lângă Freiburg, dar 
că, după câte ştia el, nici departe nu putea fi când s-a 
întâmplat totul; după care Kuhlmann a aranjat cu Newman 
să se întâlnească... 

— Unde? îl întrerupse Morgan scurt. 

— În acelaşi loc unde se mai întâlniseră - n-a spus mai 
mult; urma să se întâlnească peste trei sferturi de oră. 


97 


Cam asta a fost. Anunţul de la radio l-aţi auzit... 

— Toată lumea l-a auzit, îi zise Morgan. Acum poţi să 
dispari. Stai, nu încă: Evans are ceva pentru tine: eu mă 
duc să mai iau un pahar. 

Morgan o luă cu paşi mărunți spre barul scund, curbat, 
şi comandă încă un coniac. Cât stătură la bar, Evans îi 
strecură lui Meyer pe sub masă un plic cu bancnote. 

— Nu-mi place omul ăsta, se plânse Meyer. Pe viitor n-o 
să mai tratez decât cu dumneavoastră. 

— Vei trata cu cine-ţi indicăm noi să tratezi! Acum spune 
frumos mulţumesc pentru cadou şi şterge-o înainte să 
se-ntoarcă. 

— Mulţumesc... 

Meyer vâri plicul în buzunar, aruncă o privire rapidă 
prin barul luminat discret şi se grăbi să părăsească 
hotelul. Morgan dădu pe gât coniacul, îşi linse buzele, se 
întoarse să-şi ia paltonul şi se îndreptă spre ieşire fără un 
cuvânt, urmat îndeaproape de Evans. 

Urcară în spatele limuzinei care îi aştepta, un Mercedes 
imperial negru; şoferul le închise uşa şi trecu la volan, 
aşteptând instrucţiuni. Morgan se aplecă să-i vorbească 
prin ferestruica ecranului de sticlă care despărţea partea 
din faţă de cea din spate a maşinii. 

— Caută nişte muzică la radio şi du-ne înapoi, în 
Kaiserstrasse, ordonă el, după care închise gemuleţul, 
comentând către Evans: Acum n-o să mai audă niciun 
cuvânt din ce spunem. 

— Hans e o persoană demnă de toată încrederea, 
obiectă Evans în timp ce maşina se îndepărta de hotel. 

— Nimeni nu e demn de toată încrederea. Dacă lucrurile 
stau aşa cum zice Meyer - şi sunt convins că viermuşorul 
ăsta nu minte -, atunci putem spune că Horowitz a dat-o în 
bară cu lichidarea lui Tweed. Cum îţi spuneam, nu poţi 
avea încredere în nimeni. Turboreactorul Lear mai este 
aici? 

— Da, este la aeroport. Am schimbat echipajul, să avem 
oameni odihniţi în caz de nevoie. 

— Alte cheltuieli suplimentare. N-ar fi fost mai economic 


98 


să laşi oamenii acasă, consemnați în aşteptare? 

— Aşa am primit ordin de la Londra. 

— Ştiu: ţine avionul pe fază douăzeci şi patru de ore pe 
zi. Ei bine, echipajul ăsta nu-şi va lua banii degeaba: plec 
în seara asta la Freiburg, să iau personal frâiele în mână. 

— Horowitz n-o să fie prea încântat; el operează de 
obicei singur, şi are un palmares excelent. 

— Palmaresul lui tocmai a primit un bobârnac. Când 
ajungem la sediu, să mă laşi singur în biroul tău şi sună-l 
pe Horowitz de la alt telefon; presupun că poţi lua legătura 
cu el? 

— Numai în caz de urgenţă. Mi-a telefonat de la 
Freiburg, unde stă la Colombi. 

— Ce-i asta, vreo pensiune amărâtă? 

— N-aş zice... Tonul lui Evans căpătă o nuanţă 
pretențioasă. Este cel mai bun hotel din Freiburg şi se 
numără printre primele treizeci din ţară. 

— Şi ăsta-i mână spartă! Nu-i de mirare că onorariile lui 
sunt aşa de piperate. M-am răzgândit, nu-l mai chema pe 
Horowitz; dimpotrivă, ai grijă să nu afle sub nicio formă că 
mă duc peste el astă-seară. Telefonează în schimb la 
aeroport şi anunţă echipajul să fie gata. Mai dă-mi şi o 
autorizaţie care să-mi pună avionul la dispoziţie pe timp 
nelimitat. 


Telefonul lui Morgan îl găsi pe Lance Buckmaster în 
biroul său de la Tavey Grange, cu uşa încuiată. Transmisă 
prin satelit, convorbirea era recepţionată de antena 
parabolică ascunsă printre hornurile în stil Tudor. 

— Stai puţin, zise Buckmaster; apoi, acoperind 
microfonul cu palma: Sonia, du-te imediat în camera ta. 
Vin şi eu mai târziu. 

Sonia Dreyfus, fiica unui industriaş bogat, douăzeci şi 
şapte de ani, păr lung, negru, şedea dezbrăcată până la 
brâu pe o canapea lungă din piele. O siluetă remarcabilă. 
Învăţase însă că, dacă Lance spunea să te mişti, atunci 
trebuia să te mişti. Işi trase la repezeală un tricou, îşi 
adună restul lucrurilor şi dispăru din birou. Ce noroc că 


99 


tâmpită aia de nevastă-sa, Leonora, era acasă, la Londra!... 

— Da, spune! Ce este? Vocea aristocratică a lui 
Buckmaster se înălţă până în stratosferă, pentru a cădea 
iarăşi pe pământ, în Frankfurt. 

Morgan îşi calcula cuvintele cu multă prudenţă: 

— 1 s-a administrat pacientului o primă doză a 
tratamentului. Acum ştim unde se află. Atentatul l-a 
scuturat zdravăn... 

— Dar a eşuat, nu? Presupun că asta vrei să-mi spui de 
fapt, în maniera ta caracteristică, pe ocolite adică. 

— Presupunerea e corectă. 

— Vreau ca problema să fie rezolvată rapid. Când e gata, 
anunţă-mă aici, dacă mă găseşti. Acum trebuie să plec, am 
nişte urgenţe. Noapte bună! 

Morgan închise telefonul, ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte cu o batistă. Fusese mai uşor decât se aşteptase. 
„Am nişte urgenţe...” - la ora asta?! Probabil că 
Buckmaster se trata cu ultima lui achiziţie, Sonia Dreyfus. 
După socoteala lui Morgan, care ţinea cu grijă evidenţa 
acestor detalii picante, Buckmaster ajunsese la amanta 
numărul şase. Leonorei o să-i sară ţandăra în curând... 

Apăsă pe butonul intercomului şi-l chemă pe Evans în 
birou. Intrând, acesta îl văzu pe Morgan tolănit într-un 
fotoliu, tăind vârful unui trabuc. 

— Amestecul lui Newman în toată treaba asta e o 
complicaţie de care aş fi preferat să mă lipsesc, începu el. 

— Credeţi că e chiar ziaristul, corespondentul pentru 
străinătate de care a vorbit Meyer? 

— Nu cred, ştiu. Îşi aprinse trabucul cu un întreg ritual, 
învârtind chibritul în jurul capătului. Newman şi Tweed, 
zise el mai departe, au colaborat şi altă dată; mi s-a spus 
că Newman e acceptat de ei fără rezerve. lar acum aflăm 
că lucrează mână în mână cu Kuhlmann. Flerul meu îmi 
spune că aici avem de-a face cu o conspirație. 

— Ei, o fi auzit şi Newman zvonul cum că Tweed vrea să 
fugă în Est şi acum adulmecă urmele unei poveşti 
palpitante. Reporterii ăştia sunt în stare să meargă până-n 
pânzele albe pentru bani, n-au niciun scrupul. 


100 


Morgan ridică o sprânceană, pufăind tăcut din ţigara de 
foi. În gura lui Evans, chestia asta suna de-a dreptul 
superb, dacă stai să te gândeşti la anumite lucruri pe care 
le făcuse el fără să clipească măcar... 

— N-o face pentru bani, îl corectă Morgan. Ai uitat că 
Newman a scos de curând un bestseller internaţional, 
Kruger. Computerul care a dat greş, şi că asta l-a făcut 
independent din punct de vedere financiar pentru toată 
viaţa... Scoase un rotocol de fum perfect rotund, care se 
înălţă către panoul fluorescent de deasupra, apoi reluă: 
S-ar putea să fie nevoie să-l scoatem din această vale a 
plângerii la momentul potrivit. 

— Contabilitatea cadavrelor e în creştere, obiectă Evans; 
Tweed, însoţitoarea lui, Grey, şi acum Newman! 

— Prin urmare, pregăteşte-te să decupezi un onorariu 
substanţial destinat prietenului Horowitz, după ce-i trag eu 
o săpuneală. Acum plec. S-ar putea să nu mă mai vezi o 
vreme, aşa că ai grijă de prăvălie în lipsa mea. 

Cinci minute mai târziu, limuzina îl ducea pe Morgan 
spre aeroport. N-avea niciun rost să-i spună lui Evans că 
de la Freiburg urma să se întoarcă la Londra. Trebuia s-o 
ţină şi pe Leonora sub supraveghere: o fi ea preşedinte, 
dar el era directorul general! 


Newman şi Marler sosiră la aeroportul Frankfurt la ora 
unu noaptea. Şeful corpului de gardă, un bărbat îndesat pe 
nume Kuhn, cercetă scrisoarea din partea lui Kuhlmann şi 
apoi îl însoţi până la elicopterul Sikorsky din dotarea 
poliţiei. 

Wrede cercetă documentul la rândul său, înainte de a-i 
primi la bord. Urcară scăriţa de metal şi Wrede, un om 
amabil, le indică locurile. 

— Te rugăm să ne duci la Freiburg, lângă Pădurea 
Neagră, îi spuse Newman. 

— Ştiu, mi s-a telefonat. Aveţi cafea în termosul ăsta, iar 
aici sandvişuri. Le întinse două pachete ambalate în 
celofan. 

Wrede, scund şi durduliu (Newman nu s-ar fi mirat să 


101 


vadă urme de dulceaţă pe mânecile puloverului de lână), 
era gata să tragă înăuntru scăriţa de metal şi să închidă 
uşa, când îl văzu pe Kuhn alergând spre ei pe pistă. Wrede 
îl ascultă, după care se întoarse spre Newman: 

— Scuzaţi-mă, un telefon urgent pentru dumneavoastră. 
Puteţi vorbi din biroul şefului. 

— Vin şi eu, se oferi Marler. 

— Ba tu să stai aici... 

Mergând spre clădirea principală a aeroportului, 
Newman observă un turboreactor Lear staționat lângă un 
hangar, în lumina lămpilor puternice de neon. „Jucăria 
vreunui milionar“, se gândi el. De dragul conversaţiei, 
întrebă: 

— Al cui e avionul de colo? 

— Al organizaţiei World Security; stă pregătit zi şi 
noapte, cu echipaj complet. Îi costă o avere, cât aş câştiga 
eu muncind mai multe vieţi. 

Newman aruncă o privire în direcţia avionului; automat, 
memoră numărul scris cu vopsea pe fuzelaj. Intră în birou 
şi luă receptorul aşezat pe masă. Kuhn părăsi discret 
încăperea. 

— Cu cine vorbesc? întrebă Newman prudent. Sunt 
Felix... 

— Aici e Kuhlmann. Am sperat să te prind înainte de 
plecare. Se zvoneşte că prietenul nostru care a scăpat din 
accident vrea să fugă în Est. E absurd, ştiu. Necazul e că a 
auzit şi ministrul zvonul şi a dat ordin ca toate posturile de 
frontieră să rămână în stare de alarmă, în special cele care 
controlează graniţele cu Germania de Est şi Cehoslovacia. 
N-a scăpat nici Elveţia, adăugă el. Se strânge şurubul! 

— Îţi mulţumesc că m-ai anunţat; decolăm în câteva 
minute. 

Newman se întoarse la elicopter, îngrijorat de-a binelea. 
De-ar ajunge mai repede la Freiburg... 


102 


11 


Ajuns pe aerodromul din Freiburg, Morgan dădu 
dispoziţie echipajului să-şi găsească locuri de cazare în 
oraş, să-l anunţe la Colombi unde-i poate găsi şi să aibă 
avionul pregătit pentru eventualitatea unei decolări 
imediate. Nu le mai mulţumi pentru zborul confortabil pe 
care i-l asiguraseră - nu-i bine să-i răsfeţi pe angajaţi. 

Maşina pe care o comandase prin Evans îl duse până la 
Colombi; camera pe care o rezervase prin Evans îi stătea 
la dispoziţie. Era ora două şi jumătate dimineaţa când bătu 
la uşa camerei lui Horowitz. 

— Poate doarme, a îndrăznit portarul de noapte. 

— Atunci n-are decât să se trezească. 

Pe sub uşă se vedea lumină, însă trecu mai bine de un 
minut înainte ca uşa să fie crăpată doar câţiva centimetri, 
cât permitea lanţul de siguranţă. În faţa deschizăturii, lipit 
de perete, Horowitz strângea în mână patul unui Browning 
automat, calibrul 32, în buzunarul drept al halatului. 

— Cine este? întrebă el în germană. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, vorbeşte dracului 
englezeşte!... 

— Am zis, cine este? repetă Horowitz în engleză. 

— Eu, Morgan! Ce, nu-mi mai recunoşti vocea? Deschide 
odată, e două jumătate dimineaţa! 

— Bagă amândouă mâinile prin crăpătură şi arată-ţi faţa, 
porunci Horowitz. 

Roşu de furie, Morgan se execută. Holbându-se prin 
deschizătură, dădu cu ochii de Horowitz şi de browning-ul 
îndreptat spre pântecul său voluminos. Acesta închise uşa, 
scoase lanţul şi o deschise din nou. 

Când Morgan fu înăuntru, încuie uşa la loc, fără zgomot, 
puse siguranţa, băgă pistolul în buzunar. 

— De unde ai arma? îl întrebă Morgan lăsându-se într-un 
fotoliu. 


103 


— De la un prieten de lângă Freiburg, care-mi mai pune 
deoparte câte ceva. Dumneata ce faci aici? întrebă el, calm 
ca-ntotdeauna. Totul e în regulă. 

Morgan măsură camera cu privirea. Patul în dezordine, 
o veioză aprinsă pe noptieră, un roman ieftin deschis, cu 
faţa în jos, pe pat; pe o masă o sticlă de apă minerală şi un 
pahar. 

— Păi cum de nu, ricană Morgan; totul e în regulă şi 
Tweed bântuie Dumnezeu ştie pe unde, viu şi zglobiu! 

— Dumnezeu s-ar putea să nu ştie pe unde, însă eu am o 
idee, replică Horowitz turnându-şi un pahar cu apă 
minerală. Cu ochii la Morgan bău înghițind rar, apoi reluă: 
Dar tot nu mi-ai spus ce faci pe-aici. 

— Am venit să aflu ce dracu' nu merge! Morgan se 
aplecă holbându-se la Horowitz, care-şi trăsese un scaun 
mai aproape. [i s-a plătit o mică avere, continuă el, ca să 
faci treaba asta avec vitesse... 

— Să nu încerci niciodată să te dai drept francez, îl 
tachină Horowitz cu blândeţe în glas; te-ai da de gol de 
cum ai deschide gura. Am spus, totul e în regulă. 

— Dă-mi amănunte; ce urmează să faci? Şi ce vrei să 
spui cu Dumnezeu care nu ştie ce ştii tu despre Tweed? 
Unde e? 

— S-a pitit pe undeva prin Freiburg. lar dacă-mi ceri 
amănunte, ţin să-ţi amintesc că nu mi s-a plătit decât 
jumătate din onorariul cerut. 

— Restul îl primeşti când îl văd pe Tweed pe năsălie. 

— Corect, aşa ne-am şi înţeles. Presupun că ai sărit 
încoace din Frankfurt cu avionul ăla al vostru, nu? Ştii, 
cred că te agiţi cam mult; ar trebui să fii mai atent, mai 
ales la gabaritul dumitale. Puteai să aştepţi dimineaţa, 
măcar. 

— Dacă am ajuns la actuala mea poziţie, este pentru că 
m-am mişcat întotdeauna mai repede decât adversarul, îi 
replică Morgan scrâşnind din dinţi. În plus, şeful meu, care 
este în ultimă instanţă şi al tău, începe să se neliniştească; 
el vrea rezultate şi le vrea repede. Nu te-am plătit să 
lâncezeşti în pat citind romane polițiste... 


104 


— Ei bine, află că tocmai pentru asta m-aţi plătit, i-o 
întoarse Horowitz tăios. Decât să mă agit de colo-colo în 
miezul nopţii, eu prefer să gândesc - ar trebui să-ncerci şi 
dumneata din când în când, zău! Eu unul pot s-o fac şi pe 
baza puţinelor date din fragmentele de dosar pe care mi 
le-aţi furnizat. 

— Poftim, ascult, rosti Morgan scurt şi scoase tabachera. 

— Poţi să asculţi, dar aş prefera să nu fumezi aici; eu 
trebuie să mai şi dorm în atmosfera asta. 

— Măi, să fie-al dracului! Morgan îşi puse tabachera la 
loc, scoase în schimb o sticlă plată şi dădu pe gât o duşcă 
zdravănă de coniac. Aşa, acum e mai bine, zise el; ascult, 
să ştii. 

— După socotelile mele, Tweed era la volan de vreo 
douăsprezece ore când a avui loc minunea de pe 
autostradă. Apropo, nu e niciun pericol ca Oscar, şoferul 
camionului, să ciripească... 

— Tocmai voiam să te întreb; ştirea de la radio era cam 
vagă, mă refer la cea pe care am auzit-o eu la Frankfurt. 

— A mai fost un buletin de ştiri, foarte amănunţit; ai 
să-nţelegi mai bine dacă-ţi spun cum au intitulat 
comentariul Maniacul fără cap. Amuzant, nu? Din câte ştiu 
eu, capetele fără trup nu vorbesc. De acord, a zbârcit-o, să 
recunoaştem însă că a avut parte de condiţii meteorologice 
total nefavorabile. Şi, cum spuneam, Tweed a făcut un 
efort prelungit să ajungă de la Bruxelles la Freiburg într-o 
singură zi cu maşina; chiar dacă a mai fost ajutat de colega 
lui, caz în care amândoi trebuie să fi fost foarte obosiţi. 
Freiburg era cel mai apropiat loc de refugiu, iar Tweed 
este omul care are nevoie de o masă bună şi de un pat 
odihnitor peste noapte. Te asigur că e pe undeva prin 
apropiere. 

— Şi cum ai să-l găseşti? 

— În primul rând, am să mă scol devreme de dimineaţă; 
am şi pus ceasul să sune la ora şase. Eu mă descurc foarte 
bine cu trei ore de somn. Voi face un tur al oraşului pe jos, 
fiindcă ştiu foarte bine locurile, şi asta înainte de a se trezi 
el... 


105 


— Ce cauţi pe jos? 

— Locul unde şi-a parcat Mercedes-ul, bineînţeles; doar 
îi ştiu numărul. 

— Mai repede l-ai găsi mergând cu maşina. 

— Ar exista riscul să nu-l observ. În fond, Freiburg nu e 
un oraş prea mare şi eu am picioare lungi. Şi mai am în 
minte imaginile lui Tweed şi a Paulei Grey din fotografiile 
pe care mi le-ai arătat: s-ar putea să am norocul să-i 
întâlnesc sau măcar pe unul din ei, mergând pe jos. 

— OK,  consimţi Morgan îmblânzit sub influenţa 
încărcăturii de coniac. Dar vezi că s-a ivit o complicaţie 
numită Robert Newman şi care a fost în Frankfurt şi s-a 
întâlnit cu Otto Kuhlmann. 

— Aha... Figura smeadă a lui Horowitz deveni deodată 
serioasă. Şi s-ar putea să vină pe-aici? 

— Păi gândeşte-te şi tu: în afară de noi, pe Tweed îl 
urmărea şi poliţia, pentru că unul din şoferii noştri spunea 
c-a recunoscut între ceilalţi şoferi un poliţist din 
Wiesbaden, îmbrăcat în civil. E drept c-au murit toţi, dar 
Kuhlmann i-a spus lui Newman despre catastrofă, aşa că... 

— Dă-mi voie să ţi-o iau înainte: aşa că ziaristul ăsta va 
sosi probabil curând în Freiburg. Dosarul vorbeşte de o 
colaborare apropiată între Tweed şi Newman în trecut, iar 
Newman este, vorba francezului, formidable; prin urmare, 
va trebui să-mi iau măsuri suplimentare de precauţie. 
Dumneata rămâi aici sau te întorci la Frankfurt?... 
Întrebarea lăsă pe obrazul lui Horowitz urma unui zâmbet 
uscat. 

— Măi, să fie! Dar ce crezi că sunt eu, Superman?! Am şi 
eu nevoie să rup o noapte de somn după toate prin câte am 
trecut într-o singură zi! 

— Atunci propun să mergi în camera dumitale să-ţi faci 
somnuleţul. Să nu vii la mine dacă mă vezi în restaurant; 
mai bine dă-mi numărul camerei dumitale, zise Horowitz 
ridicându-se. 

— Şaisprezece. Morgan se sculă şi el, copleşit brusc de 
un munte de oboseală. Într-un ultim efort de a salva 
aparențele în faţa acestui şarpe cu sânge de gheaţă, îşi 


106 


înăbuşi un căscat. În prelungirea încercării de a lăsa o 
impresie cât de cât onorabilă, încheie pe un ton sumbru: 
Dă-ţi silinţa să fie o execuţie rapidă! 

— Eu mă mişc în ritmul meu. Montarea unui „accident“ 
a eşuat din cauza vremii; dar n-ai avut niciodată motiv să 
te plângi că mi-ai dat banii degeaba, până la urmă. Noapte 
bună. 


Elicopterul Sikorsky ateriză vertical pe aerodromul din 
Freiburg. Cu ochii la peisajul înzăpezit, Newman simţi 
bufnitura urmată de încetinirea mişcării elicelor de 
deasupra. Se întoarse spre Marler, care şedea lângă el: 

— Am ajuns. Ne aşteaptă o maşină a poliţiei, în 
apropierea pistei. Lasă orice discuţie în seama mea. 

— Nu văd ce-aş avea de spus, de vreme ce n-am idee ce 
se petrece. 

Newman îi mulţumi pilotului şi, urmat de Marler, cobori 
pe sol, unde fură luaţi în primire de un poliţist în uniformă, 
cu şapca ninsă. Acesta, un adevărat uriaş, îi salută şi le 
întinse legitimaţia sa cu mâna stângă, în timp ce dreapta 
era ocupată să răspundă mâinii întinse a lui Newman. 

— Domnul Newman, presupun, rosti el în engleză. 
Inspectorul-şef Kuhlmann ne-a trimis să vă întâmpinăm. 
Sunt sergent Andris, la ordinele dumneavoastră. Unde 
doriţi să vă conduc? 

— Domnule sergent Andris, am o întrebare, înainte de a 
pleca. Văd acolo un turboreactor Lear. Ai putea să-mi spui 
când a sosit, al cui este şi pe cine a adus încoace? 

Newman cunoştea deja răspunsul privitor la apartenenţa 
avionului, pentru că seria de pe fuzelaj era identică celei 
văzute la Frankfurt. Fireşte, un avion cu reacţie se 
deplasează incomparabil mai rapid decât un elicopter. 

— L-am văzut aterizând aproximativ acum o oră; mai să 
iasă de pe pistă. Este proprietatea organizaţiei World 
Security; a transportat un singur om, scund, gras, într-un 
palton de culoare închisă cu guler tivit cu blană de 
astrahan. Proaspăt ras, ca la patruzeci, patruzeci şi ceva 
de ani, se mişca iute şi avea piciorul mic, cum găseşti de 


107 


multe ori la oamenii corpolenţi. Îl aştepta un Mercedes şi, 
pentru că am urechea ascuţită, am auzit când i-a indicat 
şoferului destinaţia: hotel Colombi. 

— Mulţumesc. Aveţi o putere de observaţie fenomenală. 
Şi noi tot la Colombi am dori să mergem. După o pauză, 
Newman reluă: Dacă se poate, să nu atragem atenţia; 
opriţi aşadar prin apropiere, nu chiar în faţa intrării. 

Aşteptând lângă portiera deschisă, Andris îl măsură 
scurt din ochi pe Marler când acesta se urcă în maşină. 
Aşezat pe bancheta din spate, lângă Newman, Marler îi 
strecură printre dinţi: 

— Ăsta precis mă recunoaşte dacă mă vede a doua oară; 
e genul care fotografiază cu privirea. 

— Prin urmare, să fii cuminte câtă vreme te afli în zona 
Pădurii Negre, i-o întoarse Newman. Apoi, după ce se uită 
încă o dată la avionul companiei WS, închise ochii, 
moţăind. 

Se trezi când simţi că maşina încetineşte şi trage la 
bordură. Andris îndeplinise instrucţiunile întocmai: oprise 
la vreo zece metri depărtare de luminile orbitoare care 
inundau intrarea în hotel. 

Marler răspunse invitaţiei lui Newman de a veni în 
camera lui după ce-şi lăsă bagajele. Nimeni nu se putea 
lăuda că l-ar fi văzut vreodată obosit pe Marler. Chiar şi 
acum, după ce-şi trecuse aparatul de ras electric peste 
miriştea care-ncepuse să-i iasă prin obraz, el arăta mai 
proaspăt ca oricând. 

— Şi cine crezi că era misteriosul călător sosit aici 
înaintea noastră? se interesă Marler. 

— Gareth Morgan, răspunse Newman prompt. 
Descrierea se potriveşte perfect; l-am cunoscut pe 
păduchele ăsta. Tu-l ştii? 

— Nu, zise Marler, preferând să nu pomenească nimic 
despre întâlnirea lui cu Buckmaster la Tavey Grange. Da, 
dacă zici că Morgan te ştie, oare e bine să stai aici? Dacă 
dai nas în nas cu el? 

— Asta şi am de gând. Pe de altă parte, prezenţa lui aici 
îmi spune că Tweed trebuie să fie pe undeva prin 


108 


apropiere; ştii, lui Morgan îi place să conducă operaţiunile. 

— Operațiunile?! 

— Exact. Newman se cufundă într-un fotoliu şi îi făcu 
semn şi lui Marler să ia loc. Azi-noapte a avut loc un 
carambolaj oribil pe autostradă, aproape de Freiburg, iar 
maşinile care-l urmăreau pe Tweed erau jucăriile 
companiei World Security; lucrurile încep să se lege. 
Tweed a scăpat nevătămat din masacru... 

Newman se opri, foarte atent la reacţia lui Marler. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, rosti acesta din urmă cu 
blândeţe în glas şi îşi aprinse o ţigară, semn că era 
tulburat. Ce lucruri spuneai că încep să se lege? reluă el. 

— Mă refeream la identitatea celor care vor să-l ştie pe 
Tweed scos din scenă definitiv, cu alte cuvinte, World 
Security. În orice caz, e clar că au un amestec în afacerea 
asta; altfel, ce rost ar avea înverşunarea cu care-l 
urmăresc? 

— Nu asta-i principala întrebare, obiectă Marler, ci alta: 
De ce doreşte cineva să-l elimine? Asta în cazul în care 
admitem că lucrurile stau aşa cum spui tu, pentru că, 
dă-mi voie, ori e foarte multă ghiceală în toate câte 
le-ndrugi ori îmi ascunzi ceva! 

— Ce naiba te face să crezi una ca asta? 

Newman căscă. Îi era somn, iar sacul de probleme pe 
care le avea de abordat în ziua aceea îi cereau o minte 
limpede şi un trup odihnit. Deocamdată, mai trebuia să se 
asigure că Marler se întoarce în camera lui şi rămâne 
acolo tot restul nopţii. 

— Să-ţi spun eu ce mă face să cred una ca asta, se răţoi 
Marler. Dispari tot timpul pe câte undeva, probabil ca să 
dai nişte telefoane misterioase. Apoi, aveai un motiv 
temeinic să crezi că Tweed se află pe aici, pentru că nu 
degeaba ai aranjat tu să venim tocmai la Freiburg ori eşti 
vreun clarvăzător, cumva? 

— De ce nu te duci tu mai bine la culcare? 

Marler se ridică încet de pe scaun. 

— Îmi face impresia că, din nu ştiu ce motiv prostesc, 
n-ai încredere în mine... 


109 


— Asta înseamnă să gândeşti prosteşte. De dimineaţă o 
să fii mai relaxat. Aici, Newman prinse a imita vocea lui 
Marler: Fii băiat cuminte şi du-te în camera ta; poate o să 
mai stăm de vorbă după un mic dejun ca lumea. 

Marler ieşi din cameră fără un cuvânt. Newman aşteptă 
câteva secunde, după care merse la uşă în vârful 
picioarelor şi o deschise fără zgomot, exact în clipa când 
spatele lui Marler dispărea în dormitorul său, ceva mai 
încolo pe acelaşi coridor. Newman aşteptă cincisprezece 
minute, după ceas; mulţumit că Marler nu-şi mai făcu 
apariţia închise uşa la loc, se sprijini de ea şi începu să-şi 
adune gândurile. 

Trebuie să pună ceasul să-l scoale devreme, să plece din 
hotel, să-i caute pe Tweed şi Paula prin oraş, prin locurile 
mai modeste; era de aşteptat ca Tweed să-şi fi schimbat 
obiceiurile. Apoi să aibă o confruntare cu Gareth Morgan, 
preferabil în restaurant. Dacă l-ar putea speria cumva pe 
omul numărul unu de la World Security, ar fi o şansă ca lui 
Morgan să-i alunece vreun as din mânecă. 


110 


12 


Dis-de-dimineaţă, la scurtă vreme după ce dâre subţiri 
de lumină palidă începuseră a miji deasupra Pădurii 
Negre, Armand Horowitz ieşi pe uşa principală a hotelului 
Colombi. Purta o pereche de galoşi peste pantofi, întrucât 
zăpada se  întărise peste noapte, în multe locuri 
transformându-se într-o crustă solidă de gheaţă. 

Se îndreptă spre cartierele vechi - care reprezentau, de 
fapt, cea mai mare parte a oraşului - în direcţia catedralei. 
În ciuda temperaturii scăzute sub zero grade, era îmbrăcat 
într-un trenci subţire, avea un fular de mătase în jurul 
gâtului şi capul descoperit. Horowitz suporta foarte bine 
frigul, ba chiar îl găsea înviorător. Mergea într-un ritm 
constant, citind numerele tuturor Mercedes-urilor parcate 
pe marginea străzilor. 

În servieta lui se afla un aparat de fotografiat Pentax - 
cel puţin aşa ai fi zis, după carcasă; pentru că, de fapt, 
Horowitz, expert în explozibili, îşi petrecuse o jumătate din 
noapte pregătind o bombă cu exploziv Semtex, pe spatele 
căreia erau fixate patru picioruşe cu magnet. N-avea decât 
să se aplece, să regleze declanşatorul cu ajutorul 
dispozitivului de ajustare a diafragmei şi apoi să ataşeze 
aparatul dedesubtul maşinii, pe  suporţii magnetici. 
Declanşatorul ar fi detonat bomba la cea mai mică pantă 
sau la primul hop. 

O dată aruncat în aer Mercedes-ul lui Tweed, Horowitz, 
care va aştepta să audă ştirea la radio, plănuise un telefon 
anonim la ziarul local, unde va spune că reprezintă o 
grupare teroristă din Bader-Meinhof şi că ei erau cei care-l 
executaseră pe industriaşul Martin Schuler. Totul va 
apărea ca fiind încă un „accident“ de confundare a 
victimei. 

Horowitz făcuse rost de bombă de la aceeaşi sursă, 
lângă Freiburg, care-i furnizase şi browning-ul automat pe 


111 


lângă alte câteva mărunţişuri. Acum mergea de-a lungul 
străzii Kaiser Joseph, unde câteva magazine erau deja 
deschise. Pe trotuare, femeile de la salubritate 
desprindeau gheaţa şi o aruncau în rigolă cu nişte lopeţi. 

Horowitz se răzgândise: n-avea rost să mai cerceteze 
parcarea din Piaţa catedralei. Îşi făcu socoteala că e mai 
probabil ca Tweed să se fi ascuns spre marginea oraşului, 
de unde îi era mai la îndemână s-o şteargă rapid în caz de 
urgenţă. Coti aşadar pe Schusterstrasse. În depărtare, se 
vedea hotelul Oberkirch. Merse mai departe cu acelaşi pas 
egal şi, chiar înainte să ajungă la Oberkirch, o luă din nou 
la dreapta, de-a lungul unui pasaj comercial care-l scoase 
în Oberlinden, o altă stradă cu case vechi. Puteai vedea 
aici toate felurile de pavaj, de la bolovani de râu la piatră 
cubică şi mozaic. Ajunse la una din porţile medievale ale 
oraşului, unde drumul se strecura pe sub un turn înalt, 
ornamentat; aici schimbă din nou direcţia, în căutarea 
altor Mercedes-uri parcate. 

Acum străbătea Konvikstrasse, o stradelă cotită, cu case 
ale căror lucarne proeminente păreau că împung 
acoperişurile. Din jardinierele agăţate sub ferestre, pe 
fațadele zidurilor atârnau joarde desfrunzite de iederă. O 
fântână arteziană îşi înălța mut spre cer un jet încremenit 
de apă îngheţată; bazinul rotund de piatră din jurul 
fântânii încadra o oglindă de gheaţă cu  irizaţii 
cenuşiu-albăstrui. 


Tweed se trezi şi el devreme; se spălă, se bărbieri, se 
îmbrăcă şi dădu un telefon scurt, în urma căruia află că 
firma de închirieri auto pe care o descoperise în cartea de 
telefon era deschisă la ora aceea. Părăsind hotelul, se 
îndreptă spre Piaţa catedralei. Tocmai se urcase la volan şi 
era pe punctul de a răsuci cheia în contact, când se 
răzgândi: cobori, trase cu oarecare greutate capota, 
întâmpinând protestul gheții care crăpa, şi verifică atent 
compartimentul motorului. Nu constată nicio neregulă. 
Închise capota la loc şi se aplecă să cerceteze vehiculul pe 
dedesubt, dar nici aici nu se umblase. Urcă la loc, porni şi 


112 


o luă cu viteză redusă înspre ieşirea din piaţă, unde văzu în 
retrovizor un bărbat înalt cu ochelari cu ramă metalică şi 
cu servietă în mână, care se oprise privind atent un 
Mercedes parcat. Tweed mări viteza şi dispăru după colţ. 

Schimbă Mercedes-ul cu un BMW, folosindu-se de un 
permis internaţional de conducere cu un alt pseudonim, de 
data aceasta James Gage. Inainte de ora la care hotelul 
Oberkirch servea micul dejun, el trăsese deja BMW-ul în 
acela-şi loc din spatele catedralei. În hol îl aştepta Paula cu 
o expresie ciudată pe figură. 


Paula descuie uşa dormitorului său, făcându-i loc lui 
Tweed să intre. După câţiva paşi, acesta se întoarse, 
adresându-se mustrător Paulei, care încuie uşa pe 
dinăuntru: 

— Puteai să-mi spui măcar! 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză mai mult decât frumoasă. 

— Aşa şi este, zise Tweed apucând mâna întinsă a lui 
Newman, care se ridicase din fotoliu. Cum m-ai găsit? fu 
prima lui întrebare. 

Newman zâmbi: e-n regulă, lui Tweed îi mergea mintea: 
primul lui gând fusese că, dacă-l găsise Newman, puteau 
să-l mai găsească şi alţii. 

— Nu-ţi fă griji, îl linişti el. M-am folosit de un truc cu 
bătaie lungă în eventualitatea că aş veni la Freiburg, unde 
mai şi cunosc locurile. Aici i-am luat urma şi lui Kruger, ţii 
minte, în cartea mea am explicat procedeul. 

Scoase din buzunar o telegramă împăturită şi i-o întinse 
lui Tweed, care citi: „Gerald grav bolnav la spitalul St. 
Thomas, Londra. Rog anunţat urgent fratele“. Telegrama 
era adresată lui Robert Newman, hotel Colombi, Freiburg. 
Tweed îi înapoie telegrama. 

— Nu pricep. 

— Am expediat-o de la oficiul poştal al gării principale 
din Frankfurt, ştiind că hotelul o va ţine în păstrare o 
săptămână-două. Mi-au dat-o azi-noapte, când am sosit la 
Colombi. De dimineaţă, am făcut turul tuturor hotelurilor 
mai mici şi le-am arătat telegrama alături de poza ta. 


113 


Nimeni n-a întrebat nici măcar cum te cheamă. Telegrama 
a lucrat ca un fel de „Sesam, deschide-te!“, exact cum 
scontasem. Ei, şi când am ajuns aici mi-au zis că ai sosit 
azi-noapte şi au sunat în camera Paulei. E o mişcare pe 
care am mai folosit-o de câteva ori când eram 
corespondent în străinătate şi urmăream pe careva. 

— Isteaţă treabă! Tweed se lăsă într-un fotoliu, răsuflând 
uşurat. Se gândea că singurii oameni de pe lumea asta în 
care putea să-şi pună toată încrederea se aflau acum lângă 
el. 

— Vrei să-ţi spun ce-am aflat? Apropo, Kuhlmann e de 
partea ta: n-a crezut niciun moment povestea aia cu crima 
şi violul... 

— Au aflat cine era fata? Eu n-am văzut-o în viaţa mea, 
înainte de noaptea aceea. 

— Paula mi-a transmis tot ce i-ai explicat tu despre 
noaptea respectivă. Acum ascultă-mă: trebuie să mă întorc 
la Colombi repede, să-i vâr o pocnitoare sub nas lui Gareth 
Morgan. Şi, ca să ne întoarcem la noaptea cu pricina, eu 
tocmai mă întorceam de la un chef întârziat... 

Paula şedea pe marginea patului, iar Tweed asculta cu 
mare atenţie fiecare cuvânt ieşit din gura lui Newman. Ar 
fi putut scrie cu lux de amănunte, după aceea, relatarea 
ziaristului. Căldura camerei îi aburise ochelarii; scoase 
batista şi începu să-i şteargă. Işi aduse aminte că mai 
văzuse pe cineva făcând acelaşi lucru - un bărbat înalt cu 
ochelari cu ramă metalică, stând lângă un Mercedes 
parcat la marginea Pieței catedralei. De ce i-o fi rămas în 
minte imaginea asta? 

— ... şi-am fost aduşi cu maşina poliţiei de la aerodrom 
până la Colombi, încheie Newman. 

— „Am fost aduşi?“ 

— A venit şi Marler cu mine de la Frankfurt. Scuză-mă, 
am omis amănuntul ăsta; el e acum la Colombi. L-am cam 
ţinut în ceaţă în privinţa mişcărilor mele... 

— De ce? întrebă Tweed, iar privirea îi deveni mai 
atentă. 

— Pentru că nu-mi place de el, am putea spune. Sincer 


114 


să fiu, nu sunt sigur că de data asta putem avea încredere 
în el. 

— Foarte înţelept, interveni Paula, spontan. 

— De ce n-ai încredere în el? insistă Tweed, nerăbdător. 

— După cum se prezintă lucrurile, o mulţime de oameni 
ar avea tot dreptul să presupună că în curând scaunul tău 
va fi gol; iar eu am sentimentul că lui Marler tare i-ar mai 
plăcea să fie director adjunct în locul tău. 

— De, o fi... Tweed rămase câteva clipe pe gânduri. Ce-i 
drept, e un om ambițios, dar ce-i rău în asta? Nu cred că ai 
dreptate, dar îţi înţeleg prudenţa. Eu sunt oricum 
considerat un proscris, aşa că pentru moment e mai bine 
să ţinem totul între noi trei. Bob, hai să reluăm scena la 
care ai fost martor în apartamentul meu în noaptea aceea. 
Spuneai deci că Buckmaster era acolo? 

— Da. I-a telefonat Howard după ce a ajuns acasă la 
tine. 

— Şi spui că era singurul proaspăt ras, la ora aceea. 

— Da. Incotro baţi? 

— Mă gândesc că un bărbat are grijă de obicei să se 
radă înainte de a se întâlni cu o fată. 

— Dumnezeule! Nu vrei să spui că însuşi Buckmaster ar 

— Nu vreau să trag nicio concluzie teoretică. Tweed 
clipi din ochi, privindu-şi prietenii pe rând. Cred c-a sosit 
momentul să ştiţi şi voi despre ce e vorba - mă refer la 
proiectul secret despre care i-am pomenit Paulei în treacăt 
şi care e de natură să afecteze securitatea întregului 
Occident. 


Newman şi Paula îşi traseră câte un scaun mai aproape, 
iar Tweed începu să vorbească şoptit, având grijă mai întâi 
să deschidă aparatul de radio de lângă pat şi să găsească 
un post care transmitea muzică. Newman considera că eo 
precauţie inutilă: Tweed şi Paula sosiseră la hotel doar cu 
o noapte înainte, fără să-şi fi rezervat în prealabil 
camerele. Pe măsură ce expunerea lui Tweed se dezvolta 
însă, îşi dădea şi el seama că nicio măsură de precauţie nu 


115 


era de prisos... 

— Ajutaţi de doi informaticieni britanici, Arthur Wilson 
şi Liam Fennan, americanii au dat lovitura în chestiunea 
Iniţiativei Defensive Strategice - au descoperit adică o 
modalitate relativ ieftină de a asigura protecţia: un ecran 
de unde care garantează impermeabilitatea totală 
împotriva oricărei rachete sovietice îndreptate spre 
Occident. 

— Vrei să spui că sistemul ăsta e perfect etanş? întrebă 
Newman, căruia nu-i prea venea să creadă ce auzea. 

— Este exact ceea ce au reuşit să facă; iar cei de la 
Washington au recunoscut că n-ar fi putut realiza 
performanţa fără contribuţia lui Wilson şi Fennan. Ca să vă 
explic pe scurt, a fost construit un computer gigantic, 
botezat „Able One“ sau „Shockwave“, cum îi mai spunem 
noi. De fapt, e vorba de un tandem de computere care 
funcţionează jumelat. Şi, pentru că noi am avut un aport 
substanţial,  Washington-ul a hotărât ca al doilea 
„Shockwave“ să fie plasat la noi în ţară. 

— Cum şi când? întrebă Newman. 

— Jumătatea noastră e deja pe drum dinspre Statele 
Unite şi o vom instala în Fylingdales, în comitatul 
Yorkshire. Deşi prezintă neajunsul unei arii operative 
limitate, o dată ce întregul sistem este pus în funcţiune, 
vom beneficia de protecţie atât noi cât şi întreaga Europă 
Occidentală. „Shockwave“ poate detecta până la cinci sute 
de rachete aflate în zbor şi le poate distruge pe toate, în 
decurs de câteva secunde din momentul lansării; în acest 
caz, rachetele, cu încărcătură cu tot, vor exploda deasupra 
Uniunii Sovietice! Este o realizare pe cât de spectaculoasă, 
pe atât de nesperată. Ruşii sunt cu mulţi ani în urma 
noastră. 

— Vorbeşte-mi despre transport, îi ceru Newman, cu un 
simţ practic nedezminţit. 

— Ei, aici e buba: eu voiam să fie adus cu unul din 
avioanele acelea imense de transport ale americanilor, dar 
cineva a convins-o pe doamna prim-ministru cum c-ar fi 
mai sigur transportul maritim; drept pentru care 


116 


„Shockwave“ traversează Atlanticul, la bordul cargoului 
Lampedusa. 

— Deci ăsta-i proiectul secret de care-mi vorbeai, 
interveni şi Paula. Şi câţi oameni ştiu despre voiajul ăsta 
clandestin? 

— Doar trei în Marea Britanie şi trei în Statele Unite - 
preşedintele, şeful Marelui Stat-Major, amiralul Tremayne, 
şi Cord Dillon, directorul adjunct al CIA. 

— Unde se găseşte acum Lampedusa? întrebă Newman. 

— În larg; după socoteala mea, ar fi pe la jumătatea 
Atlanticului şi urmează să acosteze la Plymouth, în primele 
ore ale dimineţii din ziua în care soseşte. S-a stabilit că 
„Shockwave“ va fi descărcat pe timp de noapte şi 
transferat pe un transportor imens, care va fi escortat de 
poliţia din Yorkshire. Drumurile de acces vor fi blocate în 
timpul transportării. 

— Ai spus că te-ngrijorează transportul pe mare. Cine 
sunt cei trei britanici care ştiu despre operaţiunea asta şi 
cine a convins-o pe doamna prim-ministru să accepte 
varianta maritimă? 

— Cam multe întrebări. Ei bine, cei trei sunt 
prim-ministrul, eu însumi şi Lance Buckmaster. lar cel 
care a optat pentru transportul pe mare a fost Buckmaster. 


O vreme, tăcură toţi. Newman şi Paula încercau să 
digere noutatea, de proporţii într-adevăr neobişnuite, care 
le fusese servită. Consultându-şi ceasul, Tweed hotări în 
sinea lui că mai avea ceva să le spună înainte de a cobori 
la micul dejun. Reluă, aşadar, pe un ton neutru: 

— Cred că e mai bine să ştiţi tot. În cazul în care mi se 
întâmplă ceva, trebuie să existe neapărat altcineva care să 
preia sarcina mea. 

— Care sarcină? sări Paula de la locul ei. 

— Vă spun imediat. Trebuie să luăm legătura cât de 
curând cu operatorul radio de pe Lampedusa, pentru a afla 
dacă totul e în regulă. Membrii echipajului au fost aleşi şi 
verificaţi personal de Cord Dillon, un vechi coleg al meu, 
după cum ştiţi. În Londra, aveam un cod secret de 


117 


comunicare prin radio cu operatorul lor. 

Tweed deschise servieta lui veche din care scoase un 
caiet gros de coduri. 

— Avem un sistem de semnale cifrate, continuă el, pe 
care le schimbăm la anumite intervale de timp. Eu sunt 
monitorul. Buckmaster are şi el sistemul de coduri; el 
foloseşte reţeaua de comunicaţii a Amiralității. Eu 
foloseam aparatura de înaltă performanţă din cealaltă 
clădire a noastră, în Park Crescent. La ora nouă, în seara 
crimei din Radnor Walk, am luat legătura cu Lampedusa şi 
totul era în ordine. Acum vă spun ceva ce nu trebuie să 
mai ştie nimeni pe lumea asta, zise Tweed privindu-i în 
ochi pe amândoi. Am născocit un sistem foarte simplu de 
control, pe care nu-l cunoaşte nimeni în afară de Dillon şi 
radistul de la bordul vasului: în mesaj infiltrez semnalul 
„Tray“ în loc de „Troy“!, la care radistul trebuie să-mi 
răspundă „Elena e OK“. Al doilea semnal trucat este 
„White“ şi, dacă nu sunt probleme, Lampedusa trebuie să 
facă o aluzie la Cowes, portul de agrement din insula 
Wight?. Buckmaster nu cunoaşte nimic despre acest sistem 
de control secret. Acum, din câte ştiţi voi în materie de 
mesaje cifrate, ia vedeţi dacă înţelegeţi ceva de aici. 

Tweed îi întinse caietul întâi lui Newman şi se rezemă în 
scaun, aşteptând ca ziaristul să studieze materialul. 
Newman dădu din cap şi îi trecu Paulei caietul. 

— Ai mers pe o direcţie simplă văd. Am o întrebare: 
radistul de bord are şi el probabil un duplicat al caietului? 

— Are... 

— Dar caietul lui conţine şi cele două semnale trucate, 
cu răspunsurile respective? 

— Nu, astea le ţine minte, răspunse Tweed. A fost de 
acord şi Cord Dillon că e mai bine aşa. 

— Mi se pare foarte clar, zise şi Paula înapoindu-i lui 
Tweed caietul. Dar acum nu văd la ce-ar folosi, pentru că 


1 Joc de cuvinte tray - tavă; Troy - Troia 

2 Joc de cuvinte white (alb) şi Wight se pronunţă identic. Poate fi 
vorba de o aluzie la white cows (vaci albe), întrucât cows şi Cowes 
(numele portului din insula Wight) se pronunţă la fel. 


118 


nu ai nicio posibilitate tehnică de a transmite vreun mesaj. 

— Aşa este; deocamdată... Tweed rămase o clipă 
gânditor, apoi reluă: Dacă obţin însă colaborarea lui 
Arthur Beck, mă pot folosi de emiţătoarele lui de înaltă 
putere din Zurich sau Berna... 

— Asta, dacă Beck se dovedeşte la fel de serviabil cum a 
fost Kuhlmann, observă ea. Ceea ce ar putea fi o 
presupunere cam hazardată, pentru că Arthur Beck 
rămâne, în fond, şeful Poliţiei Federale din Elveţia. 

— Şi mai am o veste proastă, interveni Newman: La 
Frankfurt, Kuhlmann m-a avertizat că s-a transmis stare de 
alarmă către toate posturile de frontieră cu Germania 
Democrată, Cehoslovacia şi Elveţia. 

— Germania Democrată şi Cehoslovacia? Acolo, de ce? 
se miră Tweed. 

— Fiindcă cineva a răspândit zvonul cum că ai avea 
intenţia de a fugi în Est. 

— Acest cineva e foarte activ, comentă Tweed, cu o 
figură neobişnuit de întunecată. Dar există o rută ocolită 
pe unde m-aş putea strecura în Elveţia, urmând să iau 
legătura cu Beck. N-o să fie uşor, cu toată haita asmuţită 
asupra mea. Cred c-ar trebui să ne despărţim, continuă el 
cu ochii la Paula: rămâi tu cu Newman şi eu merg mai 
departe singur... 

— Las-o moartă, îi reteză ea vorba. Dacă-ţi închipui că 
poţi scăpa de mine după ce-am reuşit să vin cu tine până 
aici, te înşeli. 

— Ca să nu mai spun câtă gimnastică mi-a trebuit mie ca 
să dau de tine, se băgă şi Newman. Hai să judecăm la rece: 
tu ai nevoie de ajutor, asta-i clar. Gândeşte-te la 
Shockwave şi la miza pusă în joc. Am mai lucrat noi şi 
altădată în echipă, la Londra, în tot felul de misiuni 
periculoase, dar niciuna n-a avut importanţa covârşitoare a 
celei de-acum! E 

— Eu ştiu că ai dreptate. Intr-un gest de neputinţă, 
Tweed întinse braţele în lături: Bine, o să lucrăm iar 
împreună. Acum trebuie stabilit pasul următor, şi repede 
pentru că Freiburg ar putea deveni în curând o capcană. 


119 


— Pe de altă parte, ar fi o mare greşeală să plecăm acum 
de aici, se opuse Paula. Din câte ne-a spus Bob, sunt 
convinsă că Buckmaster şi World Security ne vânează; or, 
aşa stând lucrurile, probabil c-au pus deja pază la toate 
ieşirile din oraş. 

— Are dreptate, o aprobă Newman. Printre cei care 
te-au urmărit până la catastrofa de pe autostradă erau şi 
agenţi de la World Security; unde mai pui că au o filială în 
Freiburg, foarte aproape de Colombi, după câte am 
observat. 

— Hai mai întâi să mâncăm, hotărî Tweed; eu, unul, 
gândesc mai bine cu burta plină. Şi nici Paula n-a mâncat 
cam de multişor. Bob tu vii cu noi? 

— Nu; dar promiteţi-mi că nu plecaţi de-aici. Bun. Mă 
întorc la Colombi să-i spun o vorbuliţă lui Gareth Morgan, 
aşa, ca-ntre prieteni... 


La etajul întâi al clădirii aparţinând organizaţiei World 
Security de lângă hotelul Colombi, Gareth Morgan şedea 
împreună cu Horowitz în biroul comandantului. Cu trufie 
nostalgică, Buckmaster le conferise membrilor 
personalului superior titluri pseudo-militare, în amintirea 
zilelor când servise în cadrul Diviziei Aeropurtate. Omul 
numărul unu din Freiburg era „Comandantul“ Ken 
Crombie, un individ cu o faţă dură, care-i fusese coleg de 
divizie lui Buckmaster, în aviaţie. Morgan îl ura, pândind 
cel mai mărunt pretext de a-l înlătura, însă avea grijă să-şi 
disimuleze sentimentele. Aşezat în faţa biroului lui 
Crombie, îl învăluia pe acesta cu zâmbetul lui alunecos. 

— Sunt foarte mulţumit de felul în care conduci 
operaţiile aici. Faptul că vorbeşti germana te face omul cel 
mai potrivit pentru postul pe care-l ocupi. Şi înţeleg că ai 
pus maşini la toate ieşirile din Freiburg, cu misiunea de a 
urmări când trece Mecedes-ul lui Tweed? 

Horowitz mormăi: 

— Ce să spun, mare brânză! Tweed nu e prostul 
nimănui: a schimbat iar Mercedes-ul cu un BMW. Horowitz 
luă un blocnotes de sub nasul lui Crombie, scrise ceva în el 


120 


şi-l împinse la loc pe birou: Asta-i numărul după care 
trebuie să se uite. Dă-i bătaie, Crombie, sună goarna; sper 
că maşinile tale au legătură prin radio? 

— Eşti sigur de informaţia asta... Poza afectată şi 
încrezătoare pe care şi-o construise Crombie se şifonă de 
îndată ce privirea sa întâlni ochii lui Horowitz. Sări în 
picioare, fără să mai adauge nimic. Scuzaţi-mă, se adresă 
el lui Morgan, dau o fugă până la blocul de comunicaţii... 

— Asta de unde ai mai scos-o? vru Morgan să ştie. 

— Am pierdut aproape două ore de dimineaţă căutând 
Mercedes-ul lui Tweed prin tot oraşul: degeaba. Atunci am 
trecut pe la închirieri şi le-am arătat un certificat de 
asigurare pe numele Weber; le-am zis că un Mercedes cu 
numărul cutare mi-a agăţat maşina în depăşire. Normal că 
firma la care a depus el maşina trebuie s-o fi verificat la 
primire. Ei, şi în lipsa recepţionerului m-am uitat în 
registrul lor: numărul figura acolo, negru pe alb. Înlocuise 
Mercedes-ul cu un BMW, pe numele James Gage. Deci 
acum ştim ce şi pe cine căutăm. Când plec de aici, am să 
fac un tur al oraşului în căutarea BMW-ului ăstuia. De 
altfel, plec chiar acum... 

Morgan rămase pe gânduri. Acest Horowitz era ca o 
maşină de război, nu se oprea până nu-şi ducea treaba la 
capăt. Până şi pe el, pe Morgan, îl treceau fiorii. 

— Ai luat legătura cu toţi? îl întrebă el pe Crombie când 
se întoarse, câteva minute mai târziu. Bine. Ar fi trebuit să 
ne fi gândit şi noi să verificăm la centrul de închirieri. Eu 
plec să mănânc ceva. 

lar în raportul meu, gândea el urcând treptele de la 
intrarea hotelului Colombi, am să scriu că însuşi Crombie 
ar fi trebuit să facă treaba asta, şi n-a făcut-o. 


— Pot să mă aşez şi eu aici? Nu prea sunt locuri libere. 

Luat pe neaşteptate, cu gura plină, Morgan ridică 
privirea din farfuria cu ochiuri prăjite cu şuncă. Mestecă 
îndelung, mai mult decât era nevoie. Îl recunoscuse 
imediat pe Robert Newman, corespondentul pentru 
străinătate, aşezat acum în faţa lui; fotografia îi apăruse în 


121 


ziare destul de des. Îşi  disimulă surprinderea, 
îndeletnicindu-se cu ungerea unei felii de pâine prăjită cu 
unt. Apoi zâmbi şi prinse a-l tămâia pe oaspetele nepoftit: 

— Parcă v-aş cunoaşte de undeva... Aha, mi-aduc 
aminte: sunteţi celebrul ziarist care a declanşat scandalul 
în afacerea Kruger şi-a scris apoi cartea aceea trăsnet. 
Bravo, v-a făcut om cartea asta. Eu eram la-nceputuri pe 
vremea aceea, însoțitor de securitate. 

— Dar n-ai rămas nicio clipă pe loc, Morgan, te-ai fofilat 
pas cu pas până-ai ajuns în vârf; director general la World 
Security, sluga credincioasă a lui Lance Buckmaster. 

Newman comandă o porţie de ochiuri cu şuncă de la 
ospătarul care apăruse între timp, şi-i mai ceru şi o cafea. 
Morgan terminase de mâncat şi tocmai îşi ştergea buzele 
cărnoase cu şervetul când Newman îl învălui din nou cu 
privirea, zâmbind afabil. 

— Nu-mi place cum vorbeşti, Newman. „Fofilat“ şi 
„slugă“, parcă aşa ai spus. Morgan îşi controlă însă repede 
expresia dură a feţei şi tonul ameninţător; trebuia mai întâi 
să afle ce învârte Newman şi unde stă. Reluă aşadar, pe un 
ton de scuză: Dimineaţa nu sunt în apele mele, până nu 
mănânc ceva. Apoi, iarăşi zâmbitor: Reputația dumitale de 
vânător de poveşti buclucaşe a devenit internaţională! La 
ce mai lucrezi în prezent? Umbli tot după vreun Kruger? 

— S-ar putea spune şi aşa. Un alt fel de Kruger, dar tot 
în domeniul escrocheriei. 

Newman trăsese la nimereală, aruncând primul lucru 
care-i trecuse prin minte, însă reacţia lui Morgan îl 
surprinse: ochii cât cepele, de parcă nu-i venea să creadă 
că auzise bine. O clipă, rămase derutat, dar surâsul de 
crocodil înflori la loc: 

— Stai aici sau ai venit doar să serveşti excelentul lor 
mic-dejun? 

— A, nu, stau aici, ca şi tine! Ce coincidenţă!... Cum mai 
merg afacerile în securitate? Ia spune-mi, colaborezi des 
cu poliţia? 

— Depinde... Morgan trăgea de timp, adunându-şi 
gândurile. Încă un foc bine ţintit, probabil o aluzie la faptul 


122 


că şi oamenii lui Kuhlmann îl urmăriseră pe Tweed. 
Newman era un adversar periculos şi Morgan se hotări să-l 
ia tare, să-l sperie, dar tot Newman atacă primul: 

— Se zvoneşte că un agent britanic, a cărui identitate nu 
se precizează, vrea să se refugieze în Lagărul de Est. 
Aplecându-se peste masă, Newman continuă pe un ton 
înăbuşit, ameninţător: Ceea ce mă intrigă pe mine este 
sursa acestor zvonuri. Cine le răspândeşte? Ai pomenit 
adineauri de Kruger. Ei da, l-am hăituit până l-am doborât 
şi la fel voi face cu cei care au împrăştiat bârfa asta, 
oricine ar fi ei. Şi iarăşi, o chestie şi mai importantă: de ce 
au făcut-o? 

— Îţi asumi o sarcină periculoasă, începu Morgan. 

— Foarte periculoasă; mai ales pentru vinovaţi. Eu miros 
aici un complot. Am auzit că poliţia anchetează compania 
World Security... 

— E o minciună... 

— Păi da, tu eşti primul care ştii ce-i aia. Newman 
schimbă registrul, devenind prietenos: Şi asta n-ar fi prima 
dată când se interesează poliţia de tine. A mai fost şi cazul 
acela când organizaţia voastră n-a reuşit să strecoare 
aparatura de contrabandă pentru Germania de Est. 

— Fă bine şi ascultă-mă un moment, zise Morgan cu glas 
măsurat, din nou stăpân pe sine. Ai reputaţia că lucrezi pe 
cont propriu; un lup singuratic, aşa eşti considerat. S-ar 
putea ca-ntr-o bună zi să dai peste ceva care o să-ţi 
explodeze în nas. 

— Te referi la o bombă pentru maşini? întrebă Newman 
pe un ton neutru. 

— Eu n-am pronunţat nimic de genul ăsta, şi nici nu 
te-am invitat să iei loc la masa mea dar, dacă n-ai unde sta, 
atunci măcar fă bine şi taci. 

— Am crezut că-ţi fac un bine dacă te previn, continuă 
Newman pe acelaşi ton binevoitor, şi luă o înghiţitură de 
cafea. De fapt, stai cu sabia deasupra capului, fiindcă 
Buckmaster are obiceiul de a se debarasa de cei care 
ajung să-l încurce, chiar dacă l-au servit cu fidelitate 
vreme îndelungată. Şi vezi că ţi-a picat unt pe costum. 


123 


Morgan privi în jos; luă şervetul şi şterse bucăţica de unt 
de pe mânecă. Se strădui să mai mănânce puţină pâine 
prăjită cu marmeladă. Se simţea foarte tulburat. Nu aflase 
niciodată amănunte despre cum îşi face Horowitz treaba, 
dar ştia de un caz în care un director îndărătnic al unei 
companii preluate de Buckmaster sărise în aer cu maşina. 
Iar cuvântul „complot“ folosit de Newman îl năucise de-a 
binelea. 

Aruncă o privire prin restaurantul aproape plin; ochii îi 
alunecară peste bărbatul slab, nu prea înalt, aşezat singur 
la o masă. Prezenţa lui Marler nu-i spunea nimic lui 
Morgan. 


Câteva minute după ce se întoarse în cameră, Newman 
auzi o bătaie uşoară în uşă; era Marler, îmbrăcat într-un 
trenci larg. Newman îl pofti să ia loc; îl întrebă dacă se 
duce undeva. 

— Da, aici; şi vin din camera mea - n-am găsit o 
modalitate mai bună să aduc şmecheria asta. 

Îşi dezbrăcă trenciul şi scoase dintr-un buzunar aparatul 
foto special conceput de tehnicienii care lucrau în 
subsolurile din Park Crescent. 

— O jucărie foarte comodă, continuă el; e uşor de ascuns 
şi în plus, developează şi copiază o fotografie într-un minut 
de la expunere. 

Marler scoase două poze din buzunarul interior şi le 
aruncă în poala lui Newman. 

— Unde le-ai făcut pe astea? 

— N-ai fost singurul care s-a sculat devreme 
azi-dimineaţă. Am bătut la uşă, n-am primit niciun răspuns, 
m-am gândit că ai plecat şi am ieşit şi eu. M-am plasat 
într-un punct unde nu puteam fi văzut, în schimb vedeam 
perfect intrarea în birourile World Security din capul 
străzii. Ăştia sunt trei indivizi care au ieşit din sau au intrat 
în clădire, separat. 

— Aha... Studierea atentă a celor trei fotografii îi oferea 
lui Newman un paravan pentru îndoielile sale lăuntrice. Nu 
cumva Marler încerca să-i câştige încrederea? N-ar fi 


124 


băgat mâna în foc, dar nici nu se putea lăsa convins atât de 
uşor, pe de altă parte, să-i dezvăluie lui Marler 
ascunzătoarea lui Tweed. 

Ghicindu-i gândurile, Marler îl privea amuzat. O să-i 
câştige el încrederea, mai devreme sau mai târziu; de asta 
nu se îndoia câtuşi de puţin. 

— Asta-i Gareth Morgan, individul pe care l-am băgat în 
corzi azi-dimineaţă la micul dejun, spuse Newman în cele 
din urmă. Pe ceilalţi doi nu-i cunosc, dar nu-mi place deloc 
figura tipului înalt, cu ochelari cu ramă metalică. 

— Al şaselea simţ îţi funcţionează de minune: îl priveşti 
pe Armand Horowitz, de provenienţă central-europeană, 
unul dintre cei mai eficienţi asasini din lume; un adevărat 
profesionist, Armand ăsta. N-a lăsat niciodată loc vreunei 
bănuieli măcar şi, totuşi, ştiu de la informatorii mei că a 
ucis cel puţin cincisprezece persoane. Nu lucrează decât la 
preţuri foarte mari şi de fiecare dată crima lasă impresia 
unui accident. 

— De unde ştii toate astea, dacă se păzeşte aşa de bine 
cum zici? 

— Tu nu crezi niciodată ce spune omul, aşa-i? 

— Fără să mă asigur, nu. Am fost o dată corespondent 
pentru străinătate şi aveam reputaţia unei credibilităţi 
foarte solide. 

— Bine, oftă Marler. Tweed mi-a cerut odată să mă 
infiltrez în lumea interlopă. Treceam drept cel mai bun 
ochitor din Europa, de vânzare la preţuri fabuloase. Am 
construit împreună chiar un „trecut“ al meu: chipurile, 
lichidasem câţiva politicieni şi industriaşi barosani. Am 
avut norocul de a fi angajat pentru o misiune care m-a 
adus în sânul unei bande de monştri după care umbla 
Tweed. Individul care m-a angajat mi-a spus că, dacă aş fi 
refuzat, l-ar fi luat pe Armand Horowitz. 

— Şi crezi că Morgan l-a tocmit acum să mai doboare o 
țintă? 

— Eu aşa aş gândi. Iar ţinta asta e chiar Tweed. 


125 


13 


Către seara aceleiaşi zile, patru oameni înarmaţi, aflaţi 
într-o maşină a organizaţiei World Security, au văzut 
BMW-ul lui Tweed ieşind din Freiburg în direcţia sud, spre 
Elveţia, pe autostrada E 35. Şoferul, un individ la vreo 
treizeci şi ceva de ani pe nume Savage, îi ordonă celui din 
dreapta sa: 

— Anunţă imediat baza!... 

Tovarăşul său luă microfonul staţiei prin care comunicau 
cu sediul pe o bandă de înaltă frecvenţă şi transmise 
parola zilei: 

— Sunt „Şampania“! Eiger înaintează spre sud pe E 35; 
îl însoţim. Terminat. 

În blocul de comunicaţii de la subsolul clădirii World 
Security, mesajul se auzi mult amplificat. Sesizând nota de 
triumf din glasul celui care vorbise, Horowitz strânse din 
buze. Alături de el şedea Eva Hendrix. 

Blocul de comunicaţii era o încăpere mare, cu aspect de 
salon de spital: tot felul de aparate, care mai de care mai 
sofisticate, printre ele şi staţia de recepţie prin satelit, se 
odihneau pe mese strălucitoare de oţel. 

— Mira-m-aş, comentă Horowitz ridicându-se. 

— De ce? Gata, îl avem în mână! Aveai dreptate când 
spuneai că Tweed o să se-ndrepte spre Elveţia. 

„Eiger“ era pseudonimul pe care-l stabilise Horowitz 
pentru Tweed. Se ridică şi Hendrix, îmbrăcându-şi scurta 
căptuşită cu blană pe sub care purta un pulover gros, pe 
gât; o fustă largă şi o pereche de cizme înalte până la 
genunchi, cu tocul plat, îi completau ţinuta. Femeia îşi 
dădu seama că Horowitz se pregătea de plecare şi 
următoarea imagine în mintea ei fu Audi-ul care îi aştepta 
afară. 

— Ne alăturăm lui Savage? întrebă ea. p 

— Da, n-avem altceva de făcut deocamdată. li prind eu 


126 


pe şosea. 


Savage apăsă pedala văzând că BMW-ul măreşte brusc 
viteza. Intre cele două vehicule, singure pe autostradă de 
altfel, erau vreo sută de metri. Acul vitezometrului de la 
bordul Mercedesului se târî de la o sută patruzeci la peste 
o sută cincizeci de kilometri pe oră. 

— Ce-are de gând? întrebă omul din dreapta şoferului, 
dând la iveală un Luger calibrul 45, dintr-o servietă. 

— Încearcă să se debaraseze de noi, dar n-o să-i meargă. 
Pregăteşte-te; la viteza asta, o să zboare pur şi simplu din 
şosea. 

Savage calcula unghiurile în timp ce se apropiau de o 
curbă largă, un loc ideal pentru întâlnirea ucigaşă. Aveau 
noroc cu carul, îşi zicea el, întrucât şoseaua era în 
continuare pustie. 

Norocul fusese alături de Savage încă din ziua 
anterioară, pentru că tocmai el fusese şoferul 
Mercedesului argintiu din faţa lui Tweed, motiv pentru 
care scăpase masacrului. Originar din Newcastle, Savage 
avea o figură dură, osoasă, ale cărei trăsături erau şi mai 
mult asprite de concentrarea sa de acum asupra volanului. 
De multă vreme îl pândea el pe Evans, un tip prea moale 
pentru genul de muncă în care era implicat, şi iată că i se 
oferea o minunată ocazie de a creşte mult în ochii lui 
Morgan, eliminându-l pe Tweed. 

— Fii pe fază, că micşorez distanţa, îşi preveni el 
partenerul. 

— Ia uite! Oare de ce-a schimbat banda? 

— Reduc distanţa, ţi-am zis fii gata!... 

Ţinând pistolul în mână, omul apăsă pe butonul care 
deschidea geamul lateral şi interiorul maşinii fu inundat de 
rafale de aer asemănătoare celor produse de un avion care 
decolează. Scoase mâna înarmată cu braţul ferm sprijinit 
de marginea ferestrei şi luă ţinta pe îndelete, atent, în timp 
ce Mercedes-ul înghiţea distanţa care-i mai despărţea de 
maşina din faţă. 


127 


Aflat la volanul BMW-ului, Newman se uita des în 
retrovizor. Dădu din cap şi-i zise lui Marler care şedea 
alături: 

— Au muşcat momeala. E rândul tău. 

Marler deblocă pârghia care-i permitea să împingă 
scaunul îndărăt şi, prin spaţiul astfel creat, se strecură cu 
o abilitate demnă de invidiat pe canapeaua din spate a 
maşinii, ajutat de statura scundă şi de supleţea trupului 
său. Ca să-i dea timp să se instaleze, Newman acceleră din 
nou, ieşind pentru câteva secunde din linia de ochire a 
Luger-ului şi dându-i astfel de furcă pistolarului care 
tocmai se pregătea să apese trăgaciul. Acesta aruncă o 
privire în direcţia lui Savage, al cărui picior însă deja se 
adaptase noilor cerinţe, apăsând pedala de acceleraţie. 

De sub covoraşele de cauciuc din spatele BMW-ului, 
Marler scoase o armă cu lunetă, de care făcuse rost de la 
un prieten de pe lângă Freiburg; îi trase piedica şi cobori 
geamul din dreapta. Maşinile goneau pe benzi diferite, dar 
spaţiul dintre ele se micşora din nou; asta pentru că 
Newman, văzându-l pe Marler în poziţie, încetinea pe 
nesimţite. 

În interiorul Mercedesului, Savage surâdea gândindu-se 
la ce va urma: Jerry o s-aştepte până când vor ajunge iar 
doar la câţiva metri în spatele BMW-ului, apoi va trage 
toate cele opt cartuşe din care nu se putea ca două, cel 
puţin, să nu-şi atingă ţinta. Văzu în oglindă o altă maşină 
venind din urmă cu farurile aprinse. Dă-i dracului, sunt 
departe, e timp destul. 

Apropiindu-se din spate, Eva Hendrix ţinea să 
demonstreze că şi printre femei pot fi şoferi de mare 
performanţă. Pe locul din dreapta, cu ochelarii săltaţi pe 
creştet, Horowitz privea printr-un binoclu special, cu 
infraroşii. 

— Ce vor să facă? îl întrebă Hendrix când acesta îşi luă 
binoclul de la ochi. 

— Asta mă întreb şi eu. 

Femeia nu mai zise nimic; Horowitz nu era omul pe care 
să-l sâcâi. Îi dădea impresia unui autocontrol ce depăşea 


128 


limitele omenescului. Unde mai pui că era în stare să 
călătorească ore-ntregi alături de tine fără să deschidă 
gura, iar pe faţă nu i se putea citi niciodată vreo reacţie. 
Brusc, Horowitz se aplecă înainte; Eva îi simţea 
tensiunea unei maxime concentrări. 
— Mergi puţin mai repede, o îndemnă el încordat. Totuşi 
nu te apropia prea mult de Mercedes-ul ăla. 


Marler avusese grijă să ţină ţeava puştii sub nivelul 
geamului, să nu se vadă din spate. Fixă cureaua armei în 
jurul mânerului de la uşă, pentru o mai bună stabilitate, şi 
văzu Mercedes-ul năpustindu-se asupra lor ca o torpilă. 
Doar două focuri avură timp să înflorească la gura ţevii 
Luger-ului, deoarece Marler apăsă de patru ori pe trăgaci 
în clipa în care roata din faţă a Mercedesului intră în 
câmpul său vizual. Două din gloanţele sale îşi atinseră 
ţinta, iar pe şoseaua albită de zăpadă se împrăştiară îndată 
fâşii lungi de cauciuc. 

Savage simţi că maşina îi scapă de sub control intrând 
într-un derapaj catastrofal, amplificat de viteza 
considerabilă. Maşina patină pe autostradă descriind un 
semicerc, la capătul căruia trecu prin parapet cu o forţă 
teribilă şi se rostogoli de mai multe ori pe câmp, în 
virtutea inerţiei. Nu se oprise de tot când explodă 
împrăştiind întunericul, asemenea unei bombe mai mici. 

Newman îşi continuă drumul fără să mai privească la 
fumul negru care încorona incendiul funerar. După ce 
închise geamul, Marler încărcă din nou arma şi îşi aprinse 
una din ţigările lui scurte cu filtru. 

— Bine ţintit, remarcă Newman. 

— Binişor, mai degrabă; cred că numai două din patru 
au lovit şi contam pe cel puţin trei... 

— În orice caz, ne-ai salvat. La primul pasaj o iau la 
stânga şi ne întoarcem la Freiburg. 

— Nu zici rău! Mă cam ard matele de foame. 


— Ce  grozăvie! exclamă Eva Hendrix  încetinind, 
prudentă să nu alunece pe urmele derapajului, când 


129 


trecură prin dreptul mingii de foc. 

— Mai rău: amatorism! o corectă Horowitz. Mi se pare 
penibil să trimiţi nişte copii să facă o treabă de bărbat. 
Acum nu mai accelera: vreau să văd ce vine din sens 
invers. 

Ea îi aruncă din nou o privire furişă: cu spinarea 
dreaptă, atent, Horowitz scruta prin binoclu pista paralelă 
a autostrăzii. 

— Aştepţi ceva? nu se putu abtine ea să întrebe. 

— Da, veni sec răspunsul. 

Citea numărul fiecărui BMW din maşinile care veneau 
dinspre nord; după vreo câteva minute mormăi, văzând o 
pereche de faruri. Numărul se distingea clar; în maşină, 
doi bărbaţi: unul la volan, celălalt în spate, fumând. 
Niciunul, fireşte, nu era Tweed. Maşina zbură pe lângă ei 
şi dispăru spre Freiburg. 

— Ia-o pe prima la stânga, ne-ntoarcem. Acum picioruşul 
tău delicat poate să nu mai cruţe pedala, îi sugeră 
Horowitz. 

— Ce se-ntâmplă? Unde-i Tweed? 

— În locul lui, eu nu m-aş fi dus decât în Pădurea 
Neagră, la est de Freiburg. lar Evans precis că şi-a retras 
dulăii de la ieşirile din oraş. Alt amator!... 


Întors la sediul lui World Security din Roteck Ring, 
Horowitz ar fi preferat să nu aibă dreptate. În timp ce 
umplea două pahare, unul pentru Eva Hendrix şi altul 
pentru sine, Evans dădea explicaţiile de rigoare: 

— Când am aflat că BMW-ul a fost reperat, am chemat 
înapoi agenţii plasați în celelalte puncte de observaţie, 
pentru că dispunerea unei reţele de asemenea proporţii 
costă foarte mult. Toţi agenţii trimişi fac de fapt ore 
suplimentare, or eu am primit ordin să reduc cheltuielile... 

— De la cine, dacă nu te superi? Nu, eu nu beau, mai 
zise Horowitz în faţa paharului întins. 

— De la Morgan. Mai ai nevoie de ceva? Presupun că 
Savage continuă să-l urmărească pe Eiger, dar nu ne-a mai 
transmis nimic. 


130 


Horowitz aruncă o privire de avertisment spre Eva 
Hendrix. Ţine-ţi gura, lasă-l pe Evans să afle la momentul 
potrivit că a mai pierdut o echipă operativă. 

— Şi Morgan unde e acum? 

— Păi, s-a-ntors la Londra, nu? A plecat cu Lear-ul, din 
Freiburg, grăbit de parcă l-ar fi hăituit toţi câinii din iad. 

— Poate că nici nu simte altceva... 

Horowitz răsuflă uşurat aflând că Morgan era la sute de 
kilometri depărtare şi că putea, aşadar, să-şi facă şi el 
nestingherit treaba pentru care fusese plătit. Se uită lung 
la Evans care bea un scotch mare. Indivizii ăştia beau prea 
mult, îşi zise. 

— M-ai întrebat dacă mai am nevoie de ceva. Ei bine, da: 
îmi trebuiesc cinci copoi de vânătoare germani, cu dresor 
neamt. Îi vreau imediat şi să fie cât mai răi; plus o dubă cu 
o cuşcă în spate, pentru transport. 

— Mă laşi fără niciun câine de pază, protestă Evans. 
Toată rezerva mea este de cinci câini; restul sunt deja 
închiriaţi... 

— Am spus că vreau cinci, aşa că e tocmai bine. Privirea 
lui Horowitz aţintită asupra lui Evans îl făcu pe acesta să-şi 
plece ochii. Înţeleg că Morgan ţi-a dat ordin să-mi pui la 
dispoziţie tot ce-mi trebuie, adăugă Horowitz. 

— Aşa este, dar nu mă aşteptam să rămân fără câini. 
Avem un contract care prevede şi animalele astea... 

— Atunci n-ai decât să-ţi anunţi potenţialul client că va 
trebui să se descurce fără câini de pază. 

— Cât despre maşină cu cuşcă zăbrelită, momentan 
n-am niciuna îl anunţă Evans cu o satisfacţie abia 
stăpânită. 

— Du-te şi cumpără un break, de preferinţă un Volvo, şi 
pune-ţi oamenii de la departamentul tehnic să 
confecţioneze o cuşcă zăbrelită în spate, pentru câini. Am 
nevoie de vehiculul ăsta peste exact cinci ore. 

Evans deschise gura să protesteze, însă Horowitz i-o luă 
înainte, pe un ton glacial: 

— Cred că nu trebuie să-ţi spun eu tot ce ai de făcut ca 
să onorezi o solicitare aşa de simplă ca asta. Îţi păstrezi 


131 


slujba, atâta vreme cât eşti eficient, nu? 

Obrazul lui Evans deveni stacojiu. Aşezat pe birou, luă 
telefonul şi transmise toate instrucţiunile în nemţeşte, 
spunându-i interlocutorului că are nevoie de maşină peste 
patru ore. Apoi trânti telefonul. 

— Aşa mai merge, comentă Horowitz cu glas catifelat. 
Acum vreau să ne duci, pe mine şi pe Hendrix, în biroul 
acela cu vedere spre sala de şedinţe, prin oglindă falsă, să 
putem observa. 

— Şi ce anume vreţi să observați? se burzului Evans. 

Horowitz continuă să vorbească de parcă nici n-ar fi 
auzit: 

— Adună în sala de şedinţe toţi agenţii pe care i-ai pus 
să supravegheze celelalte ieşiri din Freiburg, cu excepţia 
celei pe unde a şters-o Eiger. Ai o hartă la scară mare, pe 
care ai urmărit operaţiile? Bun; pune-o pe un perete, s-o 
pot vedea şi eu din spatele oglinzii. La ce oră a raportat 
Savage că a văzut trecând BMW-ul lui Tweed şi c-a pornit 
în urmărire? 

— La patru şi cincisprezece minute după-amiază. 

— Mulţumesc. După ce aduni toţi oamenii, află la ce ore 
şi-au părăsit posturile şi în ce ordine; între două mesaje 
transmise prin radio e de presupus un decalaj de câteva 
minute. 

— Pe unii va trebui să-i chem înapoi, pentru că probabil 
au plecat acasă... 

— Atunci îi vei chema înapoi. 


— Nu văd ce urmăreşti, îndrăzni Eva Hendrix 
aşezându-se pe o masă, cu alt pahar de vodcă în mână, în 
încăperea de lângă sala de şedinţe. 

Horowitz stătea în picioare, cu mâinile în buzunare, 
uitându-se prin fereastra-oglindă care-i permitea să-i 
observe pe oamenii adunaţi acolo fără să fie la rândul lui 
văzut. Pe masa pe care se cocoţase Hendrix se afla un 
interfon, permițându-i lui Horowitz să comunice cu Evans 
când va începe şedinţa. 

— Totul s-a făcut la repezeală, zise Horowitz, cu spatele 


132 


la Hendrix; o improvizație fără prea multă gândire şi un 
plan prealabil. Tweed, dimpotrivă, a planificat totul: el nici 
nu se afla în BMW-ul pe care l-am văzut întorcându-se spre 
Freiburg. Reperul este ora patru şi un sfert. 

— Tot nu-nţeleg... 

— Sunt sigur că nici Evans nu înţelege, zise Horowitz, 
sardonic. Acum ştiu precis că Tweed şi cei doi tipi din 
maşină îşi sincronizaseră ceasurile, iar Tweed a ieşit din 
Freiburg cu altă maşină la cel mult zece minute după ce 
Savage a raportat identificarea BMW-ului. 

— Dar pe unde? 

— Asta încerc să aflu. Intervalul critic este de 
aproximativ patru şi cincisprezece - patru şi douăzeci şi 
cinci, să zicem maximum patru şi jumătate. Nu ne rămâne 
decât să sperăm că măcar unul dintre observatori a 
continuat să fie atent şi după ce a auzit că pasărea a 
zburat din cuib. Şi mai e ceva de care trebuie să-i aduc 
aminte lui Evans... 

Se apropie de masă cu pasul lui măsurat, ridică 
microfonul, apăsă contactul şi i se adresă lui Evans, care 
se uita pe harta mare, desfăşurată pe perete, în vreme ce 
agenţii intrau unul câte unul şi se aşezau pe scaunele 
dispuse în şiruri paralele. 

— Evans, vorbi Horowitz în microfon, să nu uiţi ecranul 
de protecţie. 

— Este adus chiar în momentul acesta, răspunse Evans 
pe un ton încordat, tăios. 

— Când toată lumea s-a aşezat, începi prin a le arăta 
portretul subiectului, te rog. 

Luminile din sala de şedinţe se stinseră şi Horowitz 
începu să vorbească. Cei douăzeci de agenţi, numai 
bărbaţi, se foiră neliniştiţi în scaune: vocea lui Horowitz 
căpăta, prin difuzor, accente sinistre. Imaginea lui Tweed 
fu proiectată pe ecran. Horowitz vorbea foarte aproape de 
microfon, fapt menit să-i distorsioneze glasul. 

— Toţi cei de faţă v-aţi aflat la ieşirile din Freiburg, în 
aşteptarea unui BMW cu un anumit număr de înregistrare, 
în care călătorea bărbatul din imagine şi care se numeşte 


133 


Eiger. 

Horowitz făcu o pauză. Văzu şirurile de capete date pe 
spate, toată lumea se uita în sus, la ecranul pe care 
operatorul menținea imaginea nemişcată a lui Tweed, 
privind uşor dintr-o parte. Horowitz aşteptă, în speranţa că 
figura din faţa lor le va trezi brusc o amintire, apoi 
continuă: 

— Vreau să ştergeţi din minte orice gând îndreptat către 
BMW-ul cu pricina. Intervalul de timp care ne interesează 
este între patru şi cincisprezece şi patru şi treizeci 
după-amiază, adică perioada în care aţi fost eliberaţi din 
misiune, pe rând. În timp ce aşteptaţi sau poate fumaţi o 
ţigară înainte de a vă întoarce la sediu, în subconştientul 
dumneavoastră s-a strecurat imaginea unei alte maşini. 

Se întrerupse din nou, lăsându-le timp să digere 
informaţia înainte de a adăuga noi date în minţile lor. 
Vocea lui avea un efect aproape hipnotic asupra oamenilor 
care îl ascultau, neclintiţi. Reluă: 

— O altă maşină, dar în niciun caz un BMW şi probabil 
că nici Mercedes. O maşină în care se afla Eiger, bărbatul 
pe care îl vedeţi pe ecran. Amintiţi-vă, domnilor! Vă rog să 
vă concentrați. 

— Eu m-am întors direct la sediu, se auzi o voce din sală. 

— La ce oră? întrebă Horowitz. 

— Exact la patru şi douăzeci, când am primit prin radio 
ordinul de suspendare. 

— Unul dintre dumneavoastră l-a văzut precis pe omul 
acesta, insistă Horowitz. Nu avem detalii specifice asupra 
îmbrăcămintei; s-ar putea să fi avut vreo pălărie sau 
altceva pe cap, care să-i schimbe înfăţişarea... 

— O căciulă din blană de astrahan, izbucni surescitat un 
alt glas. Asta purta pe cap; mi se părea mie că am mai 
văzut figura... 

— Unde l-ai văzut? Ce maşină conducea? 

— Un Audi albastru. Locul meu era la Poarta Şvabilor, la 
marginea Oraşului Vechi. A venit dinspre Konvikstrasse şi 
a ieşit din oraş pe Schwarzwaldstrasse. Imi pare rău, m-au 
indus în eroare căciulile; şi, oricum, fusesem eliberat din 


134 


post, aşa că m-am gândit că l-a identificat cineva între 
timp. 

— Nu-i nevoie să vă scuzaţi. Aveţi idee cam cât era ora 
când l-aţi văzut? 

— Vă spun exact: era patru şi treizeci de minute - am 
înregistrat informaţia pentru raport, fiindcă tocmai 
fusesem anunţat prin radio să mă întorc la bază. 

— Aţi spus „căciuli“, la plural deci, reveni Horowitz cu 
prudenţă. Puteţi să-mi spuneţi de ce? 

— Pentru că şi fata de lângă el purta o căciulă de blană. 

— Vă mulţumesc pentru colaborare, domnilor. Asta este 
tot, deocamdată. 

Horowitz închise microfonul şi se întoarse spre Hendrix, 
care tocmai îşi terminase de băut vodca. 

— Dacă mai vrei ceva de băut, ai grijă să fie cafea; în 
noaptea asta ne trebuie o minte limpede. 

— În noaptea asta?! Adică, n-o să dormim deloc? 

— Eu nu simt nevoia. Horowitz se aşeză în faţa ei şi 
strânse pumnii. Totul se potriveşte, zise el; aşa cum am 
bănuit, Tweed a pus lucrurile la cale. A prevăzut că vor fi 
supravegheate toate ieşirile şi le-a dat BMW-ul celorlalţi 
doi, să arunce momeala. Asta se-ntâmpla la patru şi un 
sfert. Aşadar, BMW-ul părăseşte oraşul şi o ia spre sud, pe 
autostradă; Savage raportează identificarea vehiculului, 
Evans pică în plasă şi îşi retrage pe rând oamenii. Un sfert 
de oră mai târziu, Tweed iese din oraş cu un Audi închiriat 
între timp. A sincronizat mişcările cu mare precizie: şi-a 
făcut socoteala că în cincisprezece minute toate maşinile 
vor fi anunţate prin radio să se întoarcă şi că, deci, ieşirile 
din oraş vor fi libere. Chiar şi direcţia în care a apucat-o 
spune mult. 

— De ce? întrebă Hendrix. 

— Pentru că, în situaţia lui, într-acolo m-aş fi îndreptat şi 
eu, pe Schwarzwaldstrasse, către adâncimile înzăpezite ale 
Pădurii Negre. Trebuie să-i luăm urma cât se poate de 
repede. 

Intrebarea Evei Hendrix îl ajunse din urmă pe Horowitz, 
aflat deja în drum către uşă: 


135 


— Dar cum să-l găseşti? Pădurea Neagră e imensă, iar 
zăpada o să ne pună beţe-n roate... 

— Te-nşeli: zăpada o să ne ajute, făcu Horowitz iritat, 
arătând primele semne de nerăbdare în faţa unei minţi mai 
lente decât a lui. Aici avem un helicopter şi o să mai 
aducem altele de la Frankfurt, de la Basel; o să scrutăm 
pădurea de sus şi o să vedem pe zăpadă urmele maşinii lui 
Tweed când va fi părăsit drumul pentru a intra pe sub 
copaci, apoi urmele paşilor lui şi ai prietenei lui, în căutare 
de adăpost. Ai auzit şi tu buletinul meteo: toate drumurile 
spre Elveția, la sud de Pădurea Neagră, sunt 
impracticabile. 'Ţi-aş fi recunoscător dacă te-ai mişca mai 
repede... 

— Dar ce urmează să facem? insistă femeia urmându-l 
cu paşi grăbiţi. 

La piciorul scării, Horowitz se întoarse din nou către ea: 

— În primul rând, ne asigurăm că Evans a făcut rost de 
câini speciali, dresați să ucidă. Apoi vom merge cu un 
Volvo şi vom păstra legătura prin radio cu elicopterele de 
cercetare. Să-ţi silabisesc, poate înţelegi mai bine? 
Pieptănăm pădurea, organizăm o vânătoare de oameni, 
mai vrei ceva?... 


136 


14 


Avionul îl depuse pe Gareth Morgan pe aeroportul 
Londra în primele ore ale serii. Nu făcu nicio grosolănie la 
vamă şi nici la controlul paşapoartelor, drept pentru care 
nu fu reţinut prea mult. Amabilitatea îi dispăru însă de 
îndată ce se instală în limuzina care-l aştepta şi îi spuse lui 
Hanson, şoferul, să zboare până în Threadneedle Street, la 
sediu. 

— Funcţionarii ăştia mă calcă pe nervi! Mă cunosc 
foarte bine şi totuşi mă obligă de fiecare dată să trec prin 
toate formalităţile lor birocratice. Dă-i omului o uniformă 
şi gata, se crede Dumnezeu... 

— Aşa este, domnule, veni răspunsul dinspre şoferul 
îmbrăcat în uniformă. Aşa era Morgan, nu se gândea 
niciodată c-ar putea jigni pe cineva; dar ce să mai zici, 
când tot Morgan era acela care-i dădea lui Hanson, la 
fiecare Crăciun, o primă de două mii de lire, din fonduri 
secrete. Confidenţial, neimpozabil. 

— Şi ce-a mai fost în lipsa mea? îl întrebă Morgan pe 
credinciosul său informator. 

Afară se instala o noapte rece, uscată şi senină; cerul 
era țintuit cu diamante uriaşe, iar farurile care veneau din 
faţă aveau o putere şi o claritate neobişnuite. Morgan îşi 
aprinse o havană sorbind, o dată cu fumul, cuvintele 
şoferului care îi dădea raportul. 

— Doamna Buckmaster a stat mult timp în biroul 
dumneaei, consultând diverse dosare... 

— Ce dosare? 

Morgan deveni dintr-o dată atent; se aplecă înainte, 
stânjenit de pântecul proeminent. Doctorul îl avertizase că 
mănâncă prea mult şi face exces de băutură... la mai dă-l 
dracului! 

— Păi să vă spun, domnule: nu de mult, am folosit cheia 
pe care aţi făcut-o special pentru mine, dublura de la 


137 


biroul doamnei Buckmaster. Dânsa era plecată să ia masa, 
iar pe birou erau împrăştiate dosare ale filialelor noastre 
din toată lumea: Australia, America, Africa de Sud şi 
diferite ţări din Europa de Vest. Erau pline de coloane cu 
cifre. Mi-am permis, cu aparatul pe care mi l-aţi dat, să 
fotocopiez câteva pagini la întâmplare. Uitaţi-vă şi 
dumneavoastră, prin diavizor, încheie şoferul întinzând 
peste umăr o cutie de plastic. 

Morgan desfăcu capacul, scoase prima poziţie de film, 
tăiată, şi o introduse în diavizorul fixat în acoperişul 
compartimentului din spate al maşinii. Cu trabucul strâns 
între dinţi, aprinse lumina şi focaliză imaginea învârtind o 
rotiţă, până când cifrele de pe pagină apărură clar. Inseră 
douăsprezece pagini, una după alta, conştient de faptul că 
Hanson îi urmărea expresia în retrovizor. Avu grijă să nui 
se citească uimirea pe figură, însă la ultima pagină nu se 
mai putu abţine şi scăpă o înjurătură. 

— E ceva în neregulă, domnule? se interesă şoferul, care 
avea un auz foarte fin. 

Hanson se apropia de cincizeci de ani. Arăta bine şi avea 
o voce cultivată; fusese angajat în urma unei întâlniri 
întâmplătoare cu Morgan, într-un bar. Conducea excelent, 
dar nu era tipul omului studios, drept pentru care nu 
reuşise să-şi termine şcoala de contabilitate; asta nu 
însemna însă că nu ştia să citească un bilanţ. 

— Te-ai uitat la astea? îl întrebă Morgan cu blândeţe în 
glas. 

— Am fost nevoit, domnule, ca să mă asigur de claritatea 
imaginii. Unele din ele mi s-au părut chiar interesante, 
drept să spun. Apropo, v-aş fi recunoscător dacă aţi găsi o 
modalitate de a-mi mări prima anul acesta - ştiţi, inflaţia 
pe de-o parte, dobânzile la plata ipotecii pe de alta... 

— Consideră asta un fapt împlinit. 

— Sunteţi foarte generos, domnule. 

Hanson îi trimise un zâmbet afectat prin oglinda 
retrovizoare, iar Morgan abia îşi putu stăpâni o pornire 
imperioasă de a-l pocni zdravăn. Oricum, în momentul 
acela erau înţepeniţi într-un blocaj rutier, dar nu faptul că 


138 


Hanson era la volan îl forţă pe Morgan să se abţină şi să-i 
întoarcă zâmbetul, ci convingerea instantanee că şoferul 
pricepuse importanţa celor fotografiate. 

— A, deloc, îi răspunse Morgan cu zâmbetul său uleios. 
Dar eşti o valoare pentru compania noastră şi meritele 
trebuie să fie răsplătite. 

„Prietenii de azi sunt duşmanii de mâine“, tinu el să-şi 
reamintească una din maximele sale preferate. Încrede-te 
în oameni doar atâta timp cât îţi dictează interesul. Va 
trebui în curând să se descotorosească de Hanson, însă în 
aşa manieră încât acesta să nu mai poată constitui o 
potenţială ameninţare. Nu era o problemă, nici nu mai 
ţinea minte de câte ori reuşise mişcarea asta până atunci... 
Zâmbi aşadar către Hanson, dând din cap. Maşina se puse 
din nou în mişcare. 

— Ar mai fi un lucru, domnule, continuă Hanson, 
satisfăcut că dăduse lovitura în privinţa bonificaţiei: 
doamna Buckmaster a stat ore întregi încuiată, împreună 
cu Ted Doyle. Nu vreau să insinuez nimic nepotrivit, zău, 
adăugă el cu respect exagerat. 

— Ai vreo idee cam ce-au făcut? 

Morgan avu grijă să dea întrebării o nuanţă nonşalantă. 
Se uita pe fereastră ca să evite ochii lui Hanson, în 
oglindă, şi să nu pară a manifesta prea mult interes. In 
orice caz, Hanson îşi tăiase complet craca de sub picioare; 
care vasăzică, ţinuse deoparte bucăţica asta de bârfă până 
când s-a asigurat că i se va mări prima! Asta mirosea a 
şantaj, aceeaşi tactică pe care o folosea Morgan cu alţii. 
Era de-a dreptul furios la gândul că un şofer amărât îl 
ţinea pe el în şah. 

— A trebuit să le duc sandvişuri şi cafea de mai multe 
ori, continuă Hanson. Doyle şedea la birou, lângă doamna 
Buckmaster şi aveau o mulţime de ceasloave legate în 
piele în faţa lor, de culori diferite. 

— Nu mai lungi vorba, zise Morgan. Du-mă la sediu cât 
mai repede. 

Aflase foarte multe lucruri din ultima informaţie şi asta-l 
făcea şi mai furios. Leonora pusese mâna pe dosarele 


139 


ultrasecrete unde erau trecute situaţiile financiare ale 
celor mai importante filiale ale organizaţiei World Security 
în toată lumea. lar Doyle, care ar fi trebuit să le ţină 
ascunse, colabora cu ea, ceea ce nu putea să însemne 
altceva decât că urmărea un scaun în conducerea 
companiei! 

Lui Morgan nu i-a trecut prin minte nicio clipă că de fapt 
s-ar putea ca Doyle să fie sincer preocupat de starea 
imperiului lui Lance Buckmaster: cinstea era ceva străin 
de modul de gândire al lui Morgan. Era aproape opt seara 
când Hanson intră pe strada Threadneedle, deja pustie de 
altfel. Morgan îşi întinse gâtul privind în sus: la etajul al 
optsprezecelea era lumină. Să mai fie Leonora în biroul ei 
la ora asta? Morgan căzu pe gânduri, încruntat. 

Cobori din limuzină în garajul subteran şi-i zise lui 
Hanson să-l aştepte. Urcă până la etajul optsprezece cu 
liftul special, destinat exclusiv personalului de conducere, 
şi se opri pe culoar ascultând. Îi răspunse liniştea aceea 
specifică interioarelor pustii, noaptea. Se îndreptă spre 
biroul Leonorei. 

Nu era departe de uşa capitonată când aceasta se 
deschise. Ted Doyle ieşea cu un registru în mâini. Dând cu 
ochii de Morgan, care îl aştepta la câţiva metri mai încolo, 
închise registrul şi exclamă cu surprindere: 

— Domnul Morgan! Nu ştiam că trebuia să 
vă-ntoarceţi... 

— Mi-am închipuit eu, făcu Morgan înşfăcând registrul 
din mâinile lui Doyle şi vârându-l sub braţ. Ce treabă ai cu 
ăsta în absenţa mea? 

La vreo treizeci şi ceva de ani, Doyle era înalt şi deşirat, 
cu o figură inteligentă, pe al cărei nas se proptea o 
pereche de ochelari încărcaţi de dioptrii. Un contabil de 
excepţie, care figura pe lista neagră a lui Morgan, cu 
perspectiva de a fi concediat sub un pretext sau altul, când 
s-o ivi ocazia. Era nevoie de o înscenare deşteaptă, ceva cu 
bani lipsă ori bilanţuri falsificate, care să-l discrediteze pe 
Doyle în faţa lumii când va fi dat afară; nu-l interesa pe 
Morgan că omul va fi ruinat în urma unui asemenea 


140 


scandal. Lumea era, pentru el, o junglă în care funcţiona o 
singură lege: supraviețuirea celui mai puternic, a celui mai 
lipsit de scrupule. 

— Mă uitam la nişte cifre, răspunse Doyle. 

Morgan îşi chemă în ajutor zâmbetul său de lucru şi-l 
bătu pe spate prieteneşte pe contabil, cu mâna rămasă 
liberă: 

— Da, mă bucur să aflu că e cineva care veghează 
asupra cetăţii. Deocamdată rămâne la mine registrul ăsta. 

Se îndepărtă câţiva paşi, după care se întoarse: 

— A, Doyle, aş vrea să stăm un pic de vorbă în seara 
asta, ceva mai târziu; vrei să m-aştepţi la tine-n birou, te 
rog? Trimite după ceva de mâncare între timp, dacă ţi-e 
foame. 

Surâse iar şi descuie uşa care dădea în biroul său. O 
dată intrat însă, expresia feţei i se întunecă. Trebuiau luate 
măsuri drastice în privinţa lui Ted Doyle. Urgent!... După 
ce răsfoi o vreme registrul, îl încuie în sertar. Îşi scoase 
paltonul şi intră în baie unde se aranjă, îşi trecu pieptănul 
prin părul des, negru, îşi încheie vesta şi părăsi biroul, 
îndreptându-se cu un pas măsurat spre camera de lucru a 
Leonorei. Deasupra uşii era aprinsă lumina roşie: „Nu 
intraţi. Se lucrează.“ Rămăsese de când era Doyle 
înăuntru, probabil. Morgan bătu la uşa, aşteptă becul 
verde şi intră. 


Leonora Buckmaster şedea în spatele unui birou masiv, 
dreaptă în fotoliu. Părul ei arunca sclipiri aurii în lumina 
veiozei. Figura ei păstra o expresie glacială, departe de-a 
arăta că-i face plăcere să-l vadă pe directorul general. Pe 
birou se afla, deschis, un registru cu coperţi verzi. 

— Ce faci aici la ora asta? întrebă ea. 

Morgan îi dărui zâmbetul său cel mai fermecător: 

— M-am întors dintr-un tur de orizont pe la câteva din 
filialele noastre europene şi am venit aici direct de la 
aeroport. 

— Te-ai uitat cumva prin dosarele filialelor ăstora? 

— Nu m-am dus pentru asta, ci pentru a verifica ultimele 


141 


contracte. Inclusiv, continuă el în gând, contractul încheiat 
cu Horowitz pentru lichidarea lui Tweed. 

— Dar ştii, bănuiesc, că suntem în pragul falimentului? 

Morgan încremeni; îl blestemă în sinea lui pe Doyle care 
colaborase cu ea în absenţa sa. Faptul că aflase situaţia îl 
lovi aproape fizic. Reuşi totuşi să-şi compună o mutră 
surprinsă şi trase un scaun, aşezându-se în faţa ei. 

— Nu, Leonora, nu ştiu nimic de acest gen. Nu cumva 
aiuritul ăla de contabil a-ncurcat cifrele? 

— Cifrele vorbesc de la sine. Tatăl meu m-a învăţat să 
citesc foarte bine bilanţuri, chiar măsluite de-ar fi. 

— Aşadar, Doyle a încurcat cifrele... 

— Doyle mi-a arătat situaţiile de aici, din Australia, 
Statele Unite, Africa de Sud şi Europa Occidentală. 

— Da, dar el nu ştie de împrumutul de cinci sute de 
milioane pe care-l negociez în prezent. Ei, se schimbă 
peisajul, nu? Pot să-mi aprind un trabuc? 

Stupefiată, Leonora uită să mai obiecteze. Morgan tăie 
capătul şi aprinse trabucul pe îndelete - un spectacol al 
supremei siguranţe de sine. 

— Dă-mi voie să te întreb de unde vine împrumutul ăsta 
fabulos, când băncile nu ne mai creditează nici cu un cent, 
ştiu precis asta. Prin urmare, care-i sursa împrumutului? 

— Vei afla la momentul potrivit. Contractul prevede 
discreţie totală. 

— Bine, dar compania asta a pornit cu banii mei... 

Leonora respiră adânc: era cât pe ce să spună că 
probabil ăsta era şi motivul pentru care se căsătorise 
Lance cu ea. Îl detesta însă pe Morgan şi n-avea deloc 
intenţia să-i dea pe tavă viaţa ei intimă. Reuşise să-şi 
disimuleze întotdeauna repulsia intensă pentru Morgan, 
drept pentru care se strădui încă o dată să se calmeze. 

Morgan pufăia din trabuc satisfăcut, simțind că o pusese 
la zid. Încă o dată îşi jucase cărţile corect. Ironia situaţiei 
era că Morgan însuşi nu ştia de unde va pica împrumutul, 
fiindcă Buckmaster nu-i dezvăluise nimic în acest sens, în 
discuţia lor de la Tavey Grange. Cu înnăscuta-i viclenie, 
Morgan înnodă conversaţia foarte prudent: 


142 


— Din fericire, avem în Ted Doyle un contabil 
excepţional. Sunt convins că-şi dă seama de problemele 
actuale şi că va fi discret. 

— Şi eu sunt convinsă, întări Leonora, jucându-se cu 
stiloul ei de aur. Ted este un membru fidel al companiei şi 
eu, una, am toată încrederea în el. 

Morgan dădu încet din cap, absorbind noul şoc: femeia 
nu făcuse altceva decât să confirme că Doyle ştia de 
situaţia dezastruoasă a companiei. Se impuneau, 
într-adevăr, măsuri urgente pentru a preîntâmpina riscul 
ca Doyle să se scape în faţa vreunuia dintre prietenii lui 
din City, ceea ce pentru World Security ar fi însemnat 
sfârşitul. 

— Dacă nu mai avem nimic de discutat, eu m-aş duce în 
biroul meu să văd ce-a mai sosit cât am fost plecat; după 
care vreau să plec acasă, pentru c-am rămas în restanţă cu 
somnul pe-acolo, prin străinătate. 

— Ce-i drept, drumurile astea sunt cam obositoare, 
consimţi Leonora,  catadicsind să  zâmbească. Te 
suprasoliciţi, Morgan; încearcă s-o laşi mai domol. 

— Poate că ai dreptate... Cu trabucul în mână, Morgan 
se ridică, înconjură biroul şi o sărută pe obraz. Femeia îi 
răbdă vecinătatea fără să clipească. Şi poate c-ar trebui să 
te duci şi tu acasă, îi mai sugeră el, în drum spre uşă. 

— Da, cred că da; e târziu deja. 

În clipa când uşa se închise în urma lui Morgan, 
amabilitatea dispăru brusc de pe faţa ei. Trebuie să-l dau 
cumva în gât, îşi zise; în fond, cine-i preşedintele aici?... 
Deschise pudriera şi se tamponă furioasă pe locul unde o 
sărutase Morgan. Îşi puse apoi haina din blană de samur, 
continuând să răsucească problema în minte. 

Necazul era că Lance îl numise pe Morgan director 
general, iar Morgan, fiu de miner, pusese umărul serios la 
ridicarea firmei din nimic. Ştia pe dinafară toate 
dedesubturile organizației, inclusiv Departamentul 
Cercetări Industriale, aflat sub îndrumarea lui directă, şi 
despre care se zvonea c-ar avea o secţie secretă în fiecare 
sediu de pe faţa pământului. 


143 


O să mai stau eu de vorbă cu Ted Doyle, hotări ea în 
timp ce verifica lucrurile din poşetă. Şi-o să ne mai uităm 
noi o dată la registrul ăla principal. Stinse lumina, ieşi din 
birou şi se îndreptă spre ascensorul la care doar trei 
persoane aveau cheie: ea, Lance şi Morgan. 

Pe Leonora o treceau fiori de fiecare dată când pleca 
seara târziu din clădirea pustie unde plutea o linişte ostilă. 
Zgomotul tocurilor pe dalele de marmură era amplificat de 
ecouri sinistre. Se opri în faţa uşii liftului; avu o ezitare 
înainte de a introduce cheia în broască. 

Avea o ciudată senzaţie că e privită; nu văzu însă nicio 
dâră de lumină pe sub uşa care dădea spre birourile lui 
Morgan, în spatele ei. Incă o dată se întrebă dacă nu 
cumva ascensorul ăsta era o fisură în sistemul de pază, 
pentru că el putea face legătura direct cu garajul subteran 
şi deci se putea ajunge la maşini fără ştirea nici unui 
paznic. Când i-a atras atenţia lui Morgan asupra 
aspectului, el i-a respins temerile ca neîntemeiate, 
amintindu-i că numai trei persoane aveau acces la liftul 
respectiv... 

În cele din urmă, Leonora introduse cheia; uşile se 
traseră în lături, ea intră şi apăsă pe butonul pentru garaj. 


Morgan stătea cu ochiul drept lipit de vizorul uşii sale, 
privind pe furiş picioarele Leonorei, cum face un anumit 
gen de bărbaţi. De zece minute o aştepta să plece, iar 
acum îi păru o veşnicie până când ea se hotări să intre în 
lift. Răsuflă uşurat şi se şterse pe frunte cu batista, apoi 
aprinse luminile. 

Preţ de alte zece minute rămase aşezat la biroul său, cu 
registrul roşu dinainte, potolindu-şi setea din când în când 
cu câte-o duşcă de coniac din sticla plată de buzunar pe 
care o purta întotdeauna cu el. Nu-şi putea imagina cum a 
dat Doyle peste registrul principal, fiindcă acesta era 
păstrat, în absenţa lui, într-un compartiment special al 
trezoreriei şi el era singurul care cunoştea combinaţia 
cifrului. O singură persoană îl putea lămuri, şi aceea era 
singura persoană care rămăsese, în afară de el, în clădire - 


144 


cu excepţia parterului, unde aveau paznici pentru intrarea 
din faţă şi cea din spate. Persoana era chiar Ted Doyle. 

Cu registrul în braţe, părăsi încăperea şi se îndreptă 
spre capătul coridorului. Deschise o uşă fără să bată. 
Doyle, aşezat la biroul său, îşi ridică privirea dintr-un 
dosar. Pe birou, neatinse, nişte sandvişuri şi cafea. 

— Am vorbit cu Leonora despre tine, începu Morgan, 
aşezându-se în fotoliul de piele din faţa biroului. Cred că în 
curând vei fi invitat să iei un loc în cadrul personalului de 
conducere. Zâmbi, ţinând în continuare dosarul la piept. 

— E o veste mai mult decât plăcută, domnule Morgan, 
zise Doyle privindu-l pe Morgan prin ochelarii săi cu lentile 
groase. Înţeleg că aţi discutat mai multe cu doamna 
Buckmaster. 

— Exact. Ochii mici ai lui Morgan străluciră de 
mulţumire: Doyle avea impresia că Morgan dezbătuse 
conţinutul registrului cu Leonora, impresie pe care el 
însuşi sperase că i-o va putea crea. Dar am omis, continuă 
el, s-o întreb un lucru: Cum ai ajuns tu la registrul ăsta 
când eu eram singurul care ştia combinaţia? 

— A, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Doyle se rezemă în 
fotoliu, destins. Doamna a spus că trebuie să existe undeva 
un registru principal; eu i-am zis unde este păstrat şi că 
dumneavoastră sunteţi unica persoană care cunoaşte 
cifrul. Şi pentru că dânsa dorea neapărat să-l vadă, am 
pus-o să semneze o autorizaţie şi am chemat un expert 
care, la vederea semnăturii dânsei, n-a ezitat să deschidă 
seiful... 

În ciuda valului de furie care-l copleşi dintr-o dată, 
Morgan reuşi să se abţină şi să zâmbească. Doyle se 
arătase a fi o idee prea isteţ; el constituia de acum o 
ameninţare mult mai mare decât îşi închipuise Morgan. Se 
impuneau, într-adevăr, măsuri deosebit de drastice. Işi 
consultă ceasul. 

— Am discutat în detaliu problema avansării tale în 
personalul de conducere. Aş mai avea să-ţi pun o 
întrebare-două, după care, mă cunoşti: o dată ce iau o 
decizie, îmi place s-o duc imediat la îndeplinire. Aştept însă 


145 


un telefon de la New York, în cinci minute. Te deranjează 
să mă aştepţi până mă-ntorc? 

Se ridică şi merse cu paşi mărunți spre uşă. Ştia precis 
că Doyle ar fi rămas în birou ore întregi, dacă era nevoie. 
Se întoarse în vizuina lui, respiră adânc şi puse mâna pe 
telefon. 


În apartamentul din Belgravia, Leonora dormea adânc, 
singură în patul ei, când deodată fu trezită de un sunet. Se 
ridică în capul oaselor şi aprinse veioza de lângă pat. Două 
şi jumătate! O, Doamne!... 

Dormea separat ca să-i forţeze mâna lui Lance; se 
mutase în dormitorul ei când a aflat de la detectivi că 
Lance se întâlnea cu a şasea amantă, o târfă de prin 
Frankfurt. Nu se putea gândi la altă metodă mai bună prin 
care să-l recupereze; numai că a fost dezamăgită de 
reacţia lui când i-a anunţat intenţia: 

— M-am hotărât să dorm în camera de oaspeţi. Simt 
nevoia să-mi pun gândurile în ordine. 

— De acord, rânjise el, făcând cu mâna un gest de 
indiferenţă. Tu ai nevoie să dormi liniştită, iar eu sunt de 
multe ori nevoit să vin târziu din cauza parlamentarilor 
ălora infernali. E bună ideea, pentru că în felul ăsta n-o să 
mai am o grijă în plus, să nu te trezesc. 

— A, mai ai şi alte griji? întrebase ea sarcastic. 

— O grămadă, scumpa mea! Să organizezi un nou 
minister nu-i o joacă de copii. 

— Credeam că asta ai făcut-o până acum... 

— Ehei, este abia începutul, mai spuse el, retrăgându-se 
în dormitorul mare. _ 

Leonora auzi un scârţâit afară, pe coridor. Işi puse 
halatul în grabă, apucă un sfeşnic greu de argint şi merse 
în vârful picioarelor până la uşă, deschizând-o încet. 
Rămase locului, privindu-l pe Lance cum se furişa spre 
dormitorul lui, îmbrăcat în trenciul său croit în stil militar 
care părea puţin umed. La auzul uşii deschise, el se 
întoarse. 

— Aşa de târziu te-a ţinut? îl întrebă ea. 


146 


Reacţia lui o sperie: se repezi la ea, cu faţa schimonosită 
de furie. Leonora se retrase un pas, iar el se opri în faţa ei. 

— Nu-ţi fă griji, nu intru acolo. Credeam că te-ai retras 
ca să poţi dormi mai bine. Apoi, ridicând glasul: Chiar 
trebuie să-ţi bagi tu nasul în fiecare amărâtă de clipă a 
vieţii mele? Pentru numele lui Dumnezeu, chiar n-ai nici 
cea mai mică idee despre ce-nseamnă să fii ministru şi câte 
ore trebuie să lucrezi? Ca să nu mai spun că, din momentul 
în care te-ai mutat aici, nu văd ce pretenţii mai ai de la 
mine!... Făcu o pauză; muşchii feţei îi tresăreau. Apoi tonul 
deveni glacial, arogant: Şi nu uita cu cât deliciu savurezi 
gloria de a fi soţia unui ministru al cabinetului... 

Se repezi înainte, înşfăcând clanţa uşii pe care-o trânti 
violent. Leonora rămase înăuntru, tremurând. Lance era 
un bărbat foarte puternic, ar fi putut-o rupe în două cu o 
lovitură numai. Incuie uşa, se întoarse în pat şi rămase 
trează până în zori. 


Fix la ora patru de dimineaţă, un poliţist care-şi făcea 
rondul dădu peste trupul lui Ted Doyle întins într-o poziţie 
grotescă pe trotuar, în dreptul ferestrei biroului său, 
optsprezece etaje mai sus. 


147 


15 


Inspectorul-şef Buchanan de la Poliţia Judiciară stătea 
aplecat deasupra trupului inert al lui Ted Doyle. Craniul 
zdrobit de asfalt dovedea o viteză uriaşă în cădere. Era 
abia ora şase dimineaţa şi Buchanan, la cei peste patruzeci 
de ani ai săi, se străduia să-şi concentreze atenţia pentru a 
culege cât mai multe detalii în lumina săracă a lanternelor 
tinute de detectivii săi. Lucra tăcut, cu o detaşare care 
friza cinismul. Doctorul Kersey, patologul, se aplecă şi el 
alături de inspectorul-şef lăsându-şi geanta pe trotuar. 

— A căzut, a fost împins ori a sărit? comentă Buchanan 
ridicându-se şi privind în sus către fereastra deschisă, 
luminată, de la etajul al optsprezecelea. Cam astea ar fi 
alternativele, nu crezi? 

— Şi nu sunt destule? ricană Kersey. Poate că răspunsul 
e acolo, sus. 

Buchanan traversă strada, să vadă mai bine fereastra cu 
pricina. Nu c-ar fi fost mare diferenţă din locul de unde 
privea acum, dar încerca să calculeze unghiul sub care ar 
fi căzut un corp de la acea înălţime. După socotelile sale, o 
cădere liberă ar fi adus trupul cam la marginea trotuarului 
- cum se şi întâmplase, de altfel. 

Paznicul de noapte întâmpină echipa Scotland Yardului, 
ai cărei membri se înghesuiră cu toţii în ascensor, 
urmându-l pe Buchanan: medicul legist, amprentologii, 
fotografii - tot aparatul de analiză format din personal 
calificat în scopul de a-şi petrece o parte a vieţii 
investigând moartea unor oameni de care nu auziseră 
niciodată. Natura meseriei le imprima un aer de duritate 
indiferentă, care nu era, în ultimă instanţă, decât un reflex 
profesional. 

Gardianul îi conduse pe Buchanan şi pe asistentul său 
mai tânăr, sergentul Warden, în biroul lui Doyle. Buchanan 
îl opri pe gardian în faţa uşii, punându-i uşor mâna pe braţ. 

148 


— Acum poţi să ne laşi pe noi şi să nu mai intre nimeni 
în clădire. Spune-le celorlalţi doi paznici să mai aştepte 
până când le iau un interogatoriu - şi dumneata la fel, te 
rog. Acum du-te la parter. 


— Fereastra deschisă la perete, remarcă Buchanan; 
luminile aprinse, totul e normal. Până aici, este exact ceea 
ce mă aşteptam să văd. 

— E o foaie de hârtie în maşina de scris, observă 
Warden. 

Amândoi purtau mănuşi de cauciuc. Cu ochii la mocheta 
pe care călca, Buchanan parcurse încet distanţa până la 
maşina de scris. Pe foaia de hârtie, citi: „Nu-mi pot plăti în 
niciun fel datoriile de joc. Presiunile au devenit 
insuportabile. Mi-a rămas o singură soluţie. Ted Doyle.“ _ 

— Se pare că avem toate datele, comentă Warden. [ţi 
faci un obicei din frecventarea unui club, te-nfunzi în 
datorii la joc, fără acoperire şi ţi se trimit pe cap gorilele 
să te convingă că nu-i de glumit; constaţi că ai picat în 
plasă şi iei hotărârea să sfârşeşti cu toate cele. 

— Numai că deocamdată nu ştim dacă avea într-adevăr 
pasiunea jocului, îi dădu Buchanan replica. Şi mai are o 
ciudăţenie mesajul ăsta: numele apare scris tot la maşină 
şi nu de mâna lui Doyle. 

— Asta am mai văzut-o noi, ţinu Warden să-i aducă 
aminte, pe un ton flegmatic. 

— Da, dar aici totul pare o idee prea legat, aşa am eu 
impresia. Poţi să-i spui al şaselea simţ, dacă vrei. 

Buchanan se duse la fereastră şi cercetă pervazul lat, 
umed din cauza ploii mărunte de azi-noapte. Observase că 
şi costumul gri al lui Doyle era umed. Pervazul curat nu 
avea urme de tălpi, dar nici nu erau de aşteptat pentru că 
Doyle era încălţat cu pantofi cu talpă de cauciuc, fără urmă 
de murdărie. 

Ţinându-se cu o mână, privi în hăul de dedesubt, unde 
nişte oameni îmbrăcaţi în haine civile, cu lanterne în mâini, 
se tot învârteau în jurul cadavrului. Explodară şi câteva 
bliţuri, care de la înălţimea aceea păreau nişte gămălii de 


149 


lumină. Buchanan, care avea rău de înălţime, scrâşni din 
dinţi şi se întoarse în birou să vorbească cu Warden. 

— Spune-le  amprentologilor să verifice neapărat 
claviatura maşinii de scris şi să fie atenţi mai ales la 
tocurile ferestrei; bineînţeles, totul să fie confruntat cu 
amprentele lui Doyle. 

— Fireşte... 

— Altceva: ai aflat cine stă în fruntea organizaţiei ăsteia, 
cum te-am rugat când am venit încoace? 

— Da, domnule. Informaţia a venit prin staţie, 
dumneavoastră tocmai intraţi atunci în clădire şi eu încă 
eram la maşină. Directorul general este Gareth Morgan, 
locuieşte în Wandsworth, iar preşedintele e tot o figură 
proeminentă: Leonora Buckmaster, soţia lui Lance 
Buckmaster, ministrul Securităţii Externe. Locuieşte în 
Belgravia. Cred că presa ar scoate o întreagă tevatură din 
asta. 

— De, ştiu eu? În momentul de faţă îi preocupă 
cutremurul de pământ din Uniunea Sovietică. Aş vrea să-l 
văd întâi pe acest Gareth Morgan, vezi dacă poţi lua 
legătura cu el. Spune-i că s-a întâmplat o tragedie în 
clădirea companiei World Security şi că i-am rămâne 
îndatoraţi dacă s-ar putea deplasa până aici. 

— Am înţeles. 

Warden tocmai ieşea în căutarea unui telefon în 
birourile alăturate, când Buchanan îl strigă din urmă: 

— Anunţă-i şi pe băieţi că pot veni să-şi facă treaba. Eu o 
să-l aştept pe Morgan. 

Buchanan îi făcu semn să intre lui Kersey care apăruse 
în uşă, cu geanta în mână. 

— Cadavrul e în drum spre morgă, îl anunţă Kersey. 
Când aţi avea nevoie de raportul post-mortem? 

— Ieri, dacă se poate. 

— Atunci, am plecat... 

— Stai puţin Tom. Tu ai văzut cadavrul. Fă o excepţie, te 
rog, şi spune-mi cu aproximaţie când crezi că a murit 
Doyle. Aşa, o presupunere. 

— Dar ştiţi foarte bine că nu fac presupuneri, refuză 


150 


Kersey, scuturând din cap. Nu ştiu nimic până când nu-mi 
fac raportul. 

Kersey era un bărbat între două vârste, masiv, roşu în 
obraz. Împreunându-și mâinile cu mănuşi de cauciuc 
într-un gest de implorare, Buchanan insistă: 

— M-ar ajuta enorm în această primă fază a cercetărilor, 
dacă aş avea o cât de vagă idee. Nu-ţi cere nimeni să 
semnezi. 

— În principiu, între miezul nopţii şi ora două dimineaţa, 
judecând după starea lui Doyle. Oricum, veţi citi raportul. 
Ieri, parc-aţi spus - prin urmare daţi-mi voie să mă retrag. 


La şapte şi jumătate, Gareth Morgan cobori din limuzina 
condusă de Hanson, îi arătă legitimaţia poliţistului de la 
intrare şi traversă holul pavat cu marmură, îndreptându-se 
spre liftul rezervat, cu cheia în mână. 

Stând mai deoparte, lângă paznicul de serviciu, 
Buchanan îl observă cu atenţie. Întotdeauna conta mult pe 
prima impresie făcută de un martor. Apoi se grăbi să i se 
alăture lui Morgan, care tocmai împingea cheia în broască. 

— Inspector-şef Buchanan, desemnat să anchetez acest 
caz, se prezentă el. 

Morgan luă mâna de pe cheie şi privi în sus la bărbatul 
înalt de lângă el. Ochii lui mici se înfipseră în ochii lui 
Buchanan care păstrau o privire distantă, rezervată. 

— Atunci poate-mi puteţi spune de ce am fost convocat 
aici la ora asta. Tot ce-am putut afla de la sergentul 
Warden la telefon a fost că s-a întâmplat o tragedie. Ce 
tragedie? Încă ceva: n-aţi putea înlocui polițistul ăla în 
uniformă cu un detectiv în haine civile, dacă tot trebuie să 
stea cineva de pază la intrarea din faţă? Nu de alta, dar e o 
reclamă proastă pentru cea mai mare organizaţie de 
securitate din lume, să aibă poliţia la poartă. V-aş rămâne 
îndatorat dacă aţi avea în vedere acest aspect. 

Fără să zâmbească, Morgan îşi puse totuşi o mască 
amabilă pe tot parcursul pledoariei sale. Buchanan 
consimţi cu o mişcare a capului, îl rugă să aştepte o clipă, 
se duse să dea dispoziţiile de rigoare şi reveni. 


151 


— Liftul acesta este exclusiv în serviciul personalului de 
conducere? întrebă el. 

— Da; numai două persoane au cheia, eu şi preşedintele. 

Morgan răsuci cheia, uşile se deschiseră şi cei doi 
intrară. 

— Dar nu mi-aţi răspuns la întrebare, insistă Morgan 
când liftul ţâşni în sus, către etajul al optsprezecelea. 

— Văd că liftul ăsta merge până la subsol, îl amână 
Buchanan. 

— Acolo e garajul subteran. De multe ori suntem grăbiţi 
să plecăm, să prindem un avion; este o organizaţie 
internaţională, doar. 

— Am înţeles asta, domnule Morgan. Şi-am mai văzut că 
deasupra uşilor nu sunt becuri care să indice poziţia 
liftului acestuia, ceea ce înseamnă că paznicul de serviciu 
de la parter n-are cum să ştie cine vine sau pleacă cu liftul 
conducerii. 

— Bancul lui de monitoare TV nu include garajul, 
răspunse Morgan scurt. Şi acum spuneţi-mi, vă rog, cine 
este implicat în aşa-zisa tragedie de care mi s-a vorbit. 

— A, pentru persoana implicată a fost chiar o tragedie; 
dar mai bine am merge în biroul dumneavoastră, să putem 
sta de vorbă între patru ochi. 

Erau deja pe culoarul de la etajul optsprezece când 
Buchanan făcu propunerea, după care îi făcu semn lui 
Warden, postat în faţa biroului lui Doyle, să-i urmeze. 

— Am ajuns, zise Morgan în doi peri deschizând uşa 
biroului său. Se opri brusc văzându-l pe Warden oprit 
lângă Buchanan, cu o figură inexpresivă: parc-am înţeles 
că era vorba de o discuţie între patru ochi... 

— Asistentul meu, sergentul Warden, va fi prezent la 
discuţie. 

Îl aşteptară stând în picioare pe Morgan până când 
acesta îşi scoase paltonul, se aranjă în oglindă şi se aşeză 
la biroul său. Le făcu semn să ia loc, prilej cu care 
inspectorul remarcă mâna scurtă, cu degetele groase şi 
unghii tăiate scurt, trădând o deosebită forţă fizică. 

— Luaţi loc, domnilor, şi spuneţi-mi ce s-a-ntâmplat, 


152 


începu Morgan. 

— Cu regret vă anunţ că azi, la primele ore ale dimineţii, 
contabilul şef al firmei dumneavoastră, Ted Doyle, a fost 
găsit mort pe trotuar, în dreptul ferestrei deschise a 
biroului său. 

Buchanan şedea într-o poziţie relaxată, picior peste 
picior. Privirea lui somnolentă era înşelătoare, pentru că 
de fapt era foarte atent la reacţia lui Morgan. Acesta îşi 
desfăcu larg braţele: 

— Vestea e cumplită. Doyle lucrează la noi de zece ani. 
Ce-nseamnă „a fost găsit mort“? Un atac de cord? 

— N-aş zice; de fapt, nu m-am exprimat prea bine: omul 
s-a prăbuşit optsprezece etaje, se pare că de la fereastra 
biroului său. 

— Adică, a alunecat pe fereastră? ăi 

— Nici asta nu-i o ipoteză plauzibilă. li ştiţi probabil 
biroul; ei bine, chiar dac-ar fi fost beat ar fi trebuit să se 
caţăre până la marginea exterioară a pervazului care-i 
foarte lat. Apropo, avea obiceiul să bea? 

Warden făcu o sforţare să-şi păstreze imobilitatea feţei. 
Jocul pisicii cu şoarecele era strategia preferată a lui 
Buchanan când lua un interogatoriu. Scotea informaţiile de 
la om cu o artă desăvârşită, ca un maestru în avocatură. 
Morgan deschise o cutie aflată pe birou, îşi alese un 
trabuc, îi tăie vârful şi-l aprinse. 

— După câte ştiu eu, n-avea obiceiul să bea, dădu el 
răspunsul în cele din urmă. Toate astea mi se par de-a 
dreptul tulburătoare. 

— Chiar arătaţi foarte tulburat... 

Buchanan tăcu, iar Morgan îi aruncă o privire scurtă: 
remarcase nuanţa ironică a observaţiei. La rândul lui, 
Warden, intrigat, începea să creadă că Buchanan stătea în 
faţa unui adversar demn de el. 

— Am mai remarcat că aţi accentuat cuvântul „bea“, 
continuă inspectorul. De ce, domnul Doyle avea cumva alte 
vicii? 

— Toţi avem câte ceva; presupun că nici dumneavoastră 
nu faceţi excepţie. Eu, de exemplu, fumez, zise Morgan 


153 


plimbând trabucul prin aer. Mă faceţi să cred că săracul 
Doyle s-a sinucis. 

Buchanan îşi vâri amândouă mâinile în buzunarele 
pantalonilor. 

— Îmi puteţi spune de unde v-a venit ideea asta? 

— Păi, e logic: de vreme ce aţi respins ipoteza unui 
accident, alternativa firească e sinuciderea. 

— Avea Doyle alte vicii? repetă inspectorul întrebarea. 

— De... Morgan şovăi, trase câteva fumuri din trabuc. 
Nu-mi place s-o spun, dar am motive să bănuiesc că era 
ahtiat după cursele de cai şi că făcea pariuri. 

— Nu vă supăraţi, cum aţi aflat? Nu prea e genul de 
distracţie care să-l poată atrage pe un contabil şef, după 
părerea mea. 

— Prima dată când mi-a venit ideea asta a fost acum 
vreo două luni: era-ntr-o sâmbătă, lucram aici şi i-am 
telefonat acasă, să-l întreb despre nişte cifre. Am avut 
impresia că era iritat şi nerăbdător, iar în fundal auzeam 
un comentariu la cursele de cai, transmise la televizor. 

— Asta nu îndreptăţeşte concluzia pe care aţi tras-o. 
Câţi oameni nu sunt pasionaţi de cursele de cai şi le 
urmăresc la televizor, fără să le treacă vreodată prin minte 
să parieze. 

— Exact acelaşi lucru s-a întâmplat în alte două 
sâmbete. Recunosc că a treia oară am născocit eu un 
pretext ca să-l sun, să văd dacă treaba asta se-ntâmpla 
chiar în fiecare sâmbătă. Ori de câte ori eram presaţi 
sâmbăta, el refuza să lucreze. Duminica - da, sâmbăta - 
niciodată. 

— Tot nu e concludent, domnule Morgan. 

— Dar ce s-a întâmplat ieri seară mă face să cred că am 
dreptate. Plecând chiar de la observaţia dumneavoastră, 
că pariurile nu sunt o îndeletnicire la îndemâna unui 
contabil-şef, veţi înţelege probabil că Doyle nu avea acces 
la sume mari de bani. Orice cec mai substanţial trebuia 
semnat fie de mine, fie de doamna Buckmaster, 
preşedintele firmei; nu mai vorbesc de faptul că funcţia de 
contabil-şef i-a fost acordată de fapt ca răsplată pentru 


154 


loialitatea lui în serviciu. Avem însă un director financiar, 
Axel Moser, care se ocupă de problemele financiare majore 
şi care acum este în Australia. 

— Şi ce s-a întâmplat ieri seară? 

Morgan avu o nouă ezitare şi strânse din buze, de parcă 
n-ar fi vrut să murdărească numele unui coleg mort. Zise 
apoi: 

— Mi-a cerut un împrumut de două mii de lire sterline, 
în bani lichizi, pretinzând că-i trebuiau pentru dobânda la 
ipotecă. L-am refuzat din capul locului, bănuind că de fapt 
voia să parieze pe căluşei. 

— Cum a întâmpinat refuzul? 

— Cam rău, spunea că, în fond, suma asta nu-nseamnă 
nimic pentru o firmă ca a noastră... 

— Şi deci v-aţi certat? interveni brusc Buchanan, aplecat 
înainte, cu mâinile împreunate pe genunchi, cu ochii 
împlântaţi într-ai directorului general. 

— Nu, deloc; doar că părea, cum să spun, dezamăgit; ca 
şi când nu s-ar fi îndoit niciun moment că o să-l ajut. 

— La ce oră şi unde a avut loc discuţia asta? 

— În biroul lui Doyle. Eu am plecat de aici la ora zece 
seara, deci trebuie să fi fost cam nouă şi jumătate când am 
avut discuţia. 

Buchanan îşi reluă poziţia comodă şi schimbă unghiul de 
atac pe neaşteptate: 

— Cum se face că ştiţi cu precizie cât era ceasul când aţi 
părăsit clădirea? Mai e cineva care ar putea confirma? 
Întebări de rutină, nu vă supăraţi pe mine... 

Morgan îşi scutură ţigara de foi într-o scrumieră masivă 
de cristal. Vrea să câştige timp de gândire, îşi zise Warden. 
Morgan simţea un adversar redutabil în persoana acestui 
inspector înalt şi slab; se lăsă pe spate în fotoliu, hotărât 
să impună el ritmul conversaţiei. 

— V-am pus o întrebare simplă, insistă Buchanan pe un 
ton liniştit. 

— Mi s-a părut că sunt două întrebări... 

— Aşa este, vă rog să mă scuzaţi. Cred că aţi avut timp 
să vă pregătiţi răspunsurile. 


155 


— Timpul meu e preţios, atacă Morgan agresiv; sunt 
plătit bine tocmai pentru a-l folosi cu chibzuială, aşa că 
sunt obişnuit să stau cu ochii pe ceas. Poftim, uitaţi-vă 
aici... Întinse mâna după o cutie neagră, mare, şi o 
întoarse cu faţa spre Buchanan. Erau acolo mai multe 
cadrane de ceasornic indicând ora exactă la Londra, New 
York, San Francisco, Frankfurt, Sydney. 

— Interesantă jucărie, începu Buchanan, dar nu putu 
continua pentru că Morgan vorbea mai departe. 

— Ştiu precis că era ora zece, pentru că m-am uitat la 
ceasul ăsta chiar înainte de a cobori la garaj, unde mă 
aştepta Hanson, şoferul meu, să mă ducă acasă în 
Wandsworth. 

— Sunt convins că ştiţi şi la ce oră aţi ajuns acasă, dacă 
trăiţi după ceas, precum spuneţi. 

— La zece şi douăzeci şi cinci. Ştiu ce întrebare 
urmează, aşa că o să vă răspund cu anticipație: Soţia mea 
poate confirma că n-am plecat de acasă până 
azi-dimineaţă, când m-aţi chemat încoace. Şi acum, dacă 
nu mai aveţi nimic să mă întrebaţi, v-aş ruga să înţelegeţi 
că am în grijă o organizaţie internaţională, pe care trebuie 
să o conduc. 

— Ar mai fi câte ceva, domnule Morgan. Aţi fost în 
clădirea aceasta până la ora zece, aşadar. După ce aţi 
plecat, Doyle a rămas probabil în biroul dânsului. A mai 
fost cineva aici ieri seară? 

— Da, doamna Buckmaster. Eu tocmai sosisem din 
străinătate, aşa că am avut multe lucruri de discutat. Am 
vizitat câteva filiale europene şi voia să ştie rezultatele. 
Cam asta ar fi. 

— Şi doamna Buckmaster mai era aici când aţi plecat? 

Warden observă broboane de sudoare apărând pe 
fruntea lui Morgan. Nu era prima dată când vedea treaba 
asta la indivizii interogaţi de Buchanan, care schimba din 
mers unghiul întrebărilor şi atitudinea, măsurându-şi 
forţele cu adversarul fără a se pierde cu firea o singură 
clipă. 

— Nu, răspunse Morgan, a plecat pe la nouă. Tocmai 


156 


ieşeam din birou să-mi dezmorţesc picioarele, când am 
văzut-o luând ascensorul nostru. 

Buchanan se ridică să plece, iar Morgan îi conduse pe 
amândoi până la uşă. E bine să laşi întotdeauna o impresie 
de amabilitate. Buchanan aşteptă ca Morgan să deschidă 
uşa, apoi îi aruncă ultima surpriză: j 

— N-aţi vrea să ne însoţiţi până în biroul lui Doyle? In 
fond, a fost angajatul dumneavoastră timp de zece ani. O 
să fie cam aglomerat locul din cauza oamenilor mei, dar 
n-avem ce-i face... 

Buchanan ieşi pe culoar, Warden se trase în lături şi 
Morgan se simţi obligat să-i însoţească. În sinea lui, 
fierbea: calmul imperturbabil al lui Buchanan îl dăduse 
gata. Îşi strivi trabucul într-o scrumieră de pe coridor şi se 
opri alături de inspector, care stătea în faţa intrării în 
biroul lui Doyle. Brusc, acesta se întoarse şi puse altă 
întrebare: 

— Când aţi venit să vorbiţi cu Doyle, aţi observat cumva 
un carton cu mâncare şi o ceaşcă de carton, cu cafea, pe 
biroul dânsului? 

— Da, le-am văzut; m-am gândit că, rămânând peste 
program, ieşise până la bufetul din colţ să-şi ia ceva de 
mâncare. 

— Sunteţi sigur că mâncarea şi cafeaua erau neatinse? 

— V-am spus o dată, nu? Când lucrezi în securitate eşti 
antrenat să observi detalii. 

— Mulţumesc. Cred că nu-i totuşi momentul potrivit să 
intrăm aici, e prea mare forfota. 

— Atunci, dacă n-aveţi nimic împotrivă, eu am să mă 
întorc în biroul meu. Toată povestea asta cu Doyle e foarte 
tristă într-adevăr, însă treburile companiei nu pot sta în 
loc. 

— Încă ceva, înainte să plecaţi: Aş avea nevoie de o 
cameră, ca un fel de sediu temporar pentru perioada 
anchetei... 

— Hogeacul lui Moser, v-am spus, e plecat în Australia. 
Morgan scoase din buzunar un inel de chei, alese una cu 
care descuie o uşă, apoi i-o dădu lui Buchanan. E singura 


157 


cheie, minţi el, aşa că sunteţi în perfectă intimitate. 

— Mulţumesc pentru colaborare, zise Buchanan 
politicos. Când Morgan se întoarse să plece, adăugă brusc, 
ca şi când atunci şi-ar fi adus aminte: A, să nu uit, vor mai 
fi câteva întrebări, dar pot să mai aştepte până când mai 
strâng nişte date. 

Intrară într-un birou spaţios. Ferestrele ar fi putut ţine 
loc de tablouri, cu  priveliştea impresionantă a 
zgârie-norilor din jur. Printre doi astfel de coloşi, înainta o 
perdea de ceaţă dinspre fluviu. Buchanan rămase un 
moment în contemplarea contururilor estompate, după 
care îl abordă pe Warden: 

— Ce impresie ţi-a făcut Morgan? 

— Un tip ciudat; parvenit, înălţat din nimic, prin 
propriile puteri, mândru din cale-afară de situaţia lui 
de-acum. 

— Pân-aici, toate bune, fu de acord Buchanan pe fondul 
clinchetului de mărunţiş pe care-l răsfira cu mâna în 
buzunar. Însă, comentă el mai departe, reacţia lui la vestea 
morţii lui Doyle nu-i normală. „O veste cumplită etc.“, dar 
nici urmă de stupefacţie a omului căruia nu-i vine să 
creadă în primul moment ce aude. 

— Poate că e unul dintre aceia care nu se gândesc decât 
la persoana lor. Ce credeţi c-a fost, domnule? Sinucidere? 

— Mai c-aş fi înghiţit ipoteza asta, dacă n-ar fi cartonul 
de mâncare gol şi paharul gol de cafea aruncate în coşul 
de hârtii. 

— Nu prea vă-nţeleg... 

— Ei, hai, dă-o-ncolo! Adică eşti într-un asemenea hal 
sufleteşte încât vrei să te arunci de la etajul optsprezece, 
însă înainte de a sări te aşezi frumos la masă şi înfuleci o 
cantitate substanţială de sandvişuri cu şuncă peste care 
mai verşi o ceaşcă de cafea!?... Cred că Morgan era pe 
picior greşit când a răspuns că mâncarea era neatinsă în 
faza în care s-a întâlnit cu Doyle şi, chipurile, a refuzat să-l 
împrumute. Băieţii au găsit urme de şuncă şi firimituri de 
pâine pe cartonul din coş, iar în pahar, urme de cafea. Ei, 
ce zici? 


158 


Inspectorul se întoarse cu faţa la subordonatul său. 

— Da, nu-mi închipui că s-ar fi putut întâmpla aşa, 
aprobă acesta gânditor. 

— Prin urmare, dacă am dreptate, continuă Buchanan pe 
acelaşi ton egal, n-a fost nici accident, nici sinucidere; 
ceea ce înseamnă ca aici anchetăm o crimă. 


Morgan descuie sertarul blindat al biroului său, din care 
scoase o listă dactilografiată cu numele angajaţilor săi. 
Fiecărui nume îi corespundea un număr. Doyle era 
numărul 35. Din grămada de chei aflate în cutia metalică, 
Morgan scoase una pe a cărei plăcuţă anexată era trecut 
numărul 35. Ca o măsură de precauţie împotriva vreunei 
„molii“  strecurate în organizaţie, el comandase la 
Departamentul Cercetare şi Dezvoltare duplicate ale 
cheilor de la domiciliile tuturor angajaţilor. 

Dacă vreun salariat era suspectat de ceva, locuinţa 
acestuia putea fi astfel percheziţionată în absenţă. 
Procedura era ilegală, însă tocmai această prudenţă 
maximă făcuse din World Security cea mai puternică şi mai 
prosperă organizaţie de acest gen din lume. 

Morgan vâri cheia în buzunar, deschise uşa biroului, se 
asigură că nu-l vede nimeni pe coridorul pustiu şi 
se-ndreptă cu paşi grăbiţi spre liftul direcţiunii. În garaj, îl 
găsi pe Hanson la volanul limuzinei, citind un roman şi 
muşcând dintr-un măr. Îi întinse cheia. 

— Ştii adresa lui Doyle, în Pimlico; i-ai dus documente 
acasă de-atâtea ori. E burlac, aşa că nu e nimeni acasă. 

— Îi fac o percheziţie? 

— Dimpotrivă. Ştiu că te duci la cursele de cai. Ai cumva 
bilete de pariu înregistrate la totalizator? 

— Da. 

— Bun! Astea-s anonime şi deci nu pot fi urmărite 
nominal. Avem nevoie de câteva bilete perdante... 

— Am câteva chiar aici, zise Hanson deschizând 
torpedoul. Şi mai am o serie în portofel. Nu ştiu de ce le 
păstrez, dar când se strâng prea multe le arunc. 

— Chiar asta urmează să faci. Şterge bine biletele, 


159 


foloseşte mănuşi, după aia mototoleşte-le şi lasă-le într-un 
sertar acasă la Doyle; să fie la-ndemână, să nu pară 
ascunse. Şi încă ceva... 

Morgan îl apucă de braţ pe şofer, înainte de a continua: 

— Hanson, înainte de a intra în apartamentul ăla 
asigură-te că nu e niciun poliţai prin preajmă - în curând 
or să mişune pe-acolo. Şi du-te cu Ford-ul, nu cu limuzina, 
să nu bată la ochi. Hai, mişcă, omule, dă-i bătaie!... 


160 


16 


La ora zece dimineaţa Leonora Buckmaster îşi parcă 
maşina, un Volvo break, în faţa intrării principale a clădirii 
World Security. Un cer plumburiu cernea fulgi de zăpadă 
pe Threadneedle Street, pregătind şi aici cearşaful alb 
adus dinspre răsărit şi care acoperea acum tot vestul 
Europei. 

Cu eleganţă în mişcări, femeia cobori din maşină şi se 
opri o clipă să privească în sus la blocul care se înălța, 
uriaş, deasupra ei. Avea o expresie dură când intră pe uşa 
deschisă de paznicul în uniformă. Într-o mână ţinea 
legitimatia, iar în cealaltă cheile maşinii şi pe cea de la 
ascensor. Apăru un bărbat în haine civile, care se uită la 
fotografia legitimaţiei. 

— Poliţia, doamnă Buckmaster. 

— Atunci vreau să-l văd imediat pe inspectorul-şef 
Buchanan - parc-aşa îl cheamă, nu? Apoi, întinzându-i 
paznicului cheile maşinii: Keith, fii bun şi du-mi maşina în 
garaj. Mersi. Ce se-ntâmplă aici? îl întrebă ea pe detectivul 
îmbrăcat în civil. Eu sunt preşedintele aceste instituţii. 

— Domnul  inspector-şef vă aşteaptă la etajul 
optsprezece. 

— Da? Foarte drăguţ din partea lui! 

Cu pas lung, elegant, traversă podeaua de marmură 
până la liftul special, destinat personalului din conducere. 
In spatele ei, detectivul îi făcu semn din cap colegului său 
care luase în primire tabloul de comandă de la recepţie; 
acesta ridică receptorul unui telefon. 

Când se  deschiseră uşile liftului, la etajul al 
optsprezecelea, Leonora dădu cu ochii de un bărbat înalt, 
suplu, care o privea cercetător de la câţiva paşi. Frumoasă, 
bine făcută, treizeci şi ceva de ani, aprecie acesta; blană 
de samur trei-sferturi, o coamă bogată de păr auriu în care 
se topeau câţiva fulgi de nea. Ochi ageri, gură senzuală, 


161 


dar fermă, genul de femeie care cucereşte instantaneu 
majoritatea bărbaţilor. Nu acesta fu însă efectul şi asupra 
lui Buchanan. Pentru el, ea nu era decât un martor în 
anchetarea unui deces încă neelucidat. 

— Doamna Buckmaster? Sunt inspectorul-şef Buchanan. 
Am putea sta de vorbă în biroul dumneavoastră? 

— Ce naiba se întâmplă aici? Oamenii dumitale se pare 
că au luat în stăpânire tot aparatul de securitate al clădirii. 
Warden, sergentul dumitale, îmi telefonează şi-mi spune să 
vin urgent că s-a întâmplat o tragedie, după care refuză 
net să-mi dea detalii... 

Vorbind, mergea cu paşi mari de-a lungul coridorului 
pustiu spre biroul ei. Lui Buchanan, care avea picioare 
lungi, nu-i fu greu să ţină pasul. Păstra o atitudine neutră, 
aproape jovială. 

— Prefer să discutăm între cei patru pereţi ai biroului 
dumneavoastră. Cât despre sergentul Warden, el n-a făcut 
decât să-mi urmeze ordinul. 

Înainte de a vâri cheia în broască, Leonora se opri 
uitându-se la bărbaţii care ieşeau din biroul lui Doyle, cu 
aparate de fotografiat. Privirea încruntată nu-i scădea 
nimic din frumuseţe. 

— Alţi oameni de-ai dumitale? Ce fac în biroul lui Doyle? 

Buchanan arătă uşa cu mâna întinsă. O clipă mai târziu, 
la intrarea în WC-urile personalului de conducere, îşi făcu 
apariţia Warden. 

— Vi-l prezint pe sergentul Warden care, dacă nu vă 
supăraţi, aş dori să fie prezent la discuţia noastră. 

Leonora îi aruncă o privire scurtă lui Warden şi, fără un 
cuvânt, deschise uşa conducându-i în birou. Îi invită să ia 
loc, în timp ce scoase blana de pe ea, o scutură şi o atârnă 
într-un şifonier cu uşi glisante. 

— Doriţi o cafea? îi întrebă ea, aşezându-se la biroul 
care găzduia doar trei telefoane, unul roşu, altul albastru 
şi al treilea alb. 

— Mulţumesc, deocamdată nu, răspunse Buchanan. Am 
veşti proaste, din păcate: Trupul lui Ted Doyle a fost găsit 
în dreptul ferestrei sale, optsprezece etaje mai jos, 


162 


azi-noapte. _ 

— Nu se poate! Nu cred... Îşi duse la gât mâna delicată. 
Imposibil. Doar ieri seară am vorbit cu el, în biroul ăsta, şi 
era într-o stare perfect normală. Nu, pur şi simplu nu pot 
să cred. A intrat cineva în clădire, a deranjat vreun 
spărgător? În ce stare se află? După felul în care ai 
spus-o... 

O cascadă de cuvinte, revărsate cu o voce joasă, aspră, 
răguşită. Privirea ei trecea de la unul la altul, palma 
stângă strânsă pumn era sprijinită de birou. Buchanan 
vorbi calm: 

— Da, n-a rămas nimic de sperat; e mort. Nu poţi 
supravieţui unei căderi de la o asemenea înălţime. 
Imaginaţi-vă forţa cu care s-a izbit de caldarâm. 

Formularea brutală îl făcu pe Warden să se cutremure. 
Câteodată, şeful chiar exagerează, zău! Buchanan o studia 
însă cu o privire rece. Îşi încrucişă braţele şi rămase în 
aşteptare. Ori era o actriţă extraordinară ori reacţia ei era 
firească, neprefăcută; încă nu-şi putea da seama, la acest 
stadiu, care din două. 

Leonora luă o cană mare cu apă de pe o măsuţă laterală, 
îşi turnă un pahar şi-l bău pe nerăsuflate; apoi îşi îndreptă 
spinarea în fotoliu, încercând să se adune: 

— Vă rog să-mi spuneţi despre ce e vorba. 

— Spuneaţi că aţi vorbit cu Doyle aseară; pe la ce oră să 
fi fost? 

— Cam între şapte şi opt. Ora opt o rețin precis, pentru 
că m-am uitat la ceas auzind glasul directorului general, 
Gareth Morgan, care sosise de la aeroport. Nu mă 
aşteptam să vină... 

— l-aţi auzit glasul? Cu cine vorbea? o întrerupse 
Buchanan. 

— A dat nas în nas cu Ted - cu Doyle, adică -, în clipa 
când Ted ieşea din biroul meu. 

— Şi aţi auzit cumva ce spunea Morgan? 

— Mă tem că nu, pentru că vorbea cu voce scăzută; însă 
vocea i-am recunoscut-o. 

— Şi Doyle a revenit aici, în birou, împreună cu Morgan? 


163 


— Nu; nu l-am mai văzut de atunci, zise Leonora şi simţi 
un nod în gat. 

— În mod normal, unde s-ar fi putut duce Doyle? 

— La el în birou... 

— Dumneavoastră încheiaserăţi cu el toate treburile 
zilei? 

— Da... 

— Atunci ce l-ar fi putut reţine să meargă acasă? 

Warden asculta cu un interes crescând cum Buchanan 
înteţea ritmul, aruncând o nouă întrebare imediat ce 
Leonora răspundea. Femeia întinse mâna după paharul cu 
apă. 

— Vă rog, încă nu m-am obişnuit cu gândul că Doyle nu 
mai e printre noi. Mergeţi prea repede... 

— Sunt întrebări simple, doamnă Buckmaster, şi sunt 
convins că nimic din ce v-am cerut până acum nu necesită 
efort de gândire. Încă o dată: Ce motiv l-ar fi putut reţine 
pe Doyle aici, în loc să se ducă acasă? Pentru că ştim, 
continuă el fără menajamente, că n-a mai ajuns acasă. 

— Avea obiceiul să lucreze până târziu, dacă nu era 
întrerupt de telefoane. 

— Înţeleg. 

Inspectorul îşi roti privirea prin încăperea spațioasă, ca 
şi când atunci o vedea pentru prima dată. Observă, ceva 
mai încolo, un alt birou, mai mic, probabil al secretarei. 
Ochii săi reveniră asupra Leonorei şi înnodă brusc firul 
interogatoriului: 

— Aţi zis mai devreme că aţi stat de vorbă cu Doyle cam 
o oră, de la şapte la opt. E un timp destul de lung; despre 
ce aţi discutat? 

— E important de ştiut? Pleoapele cu gene lungi clipiră 
scurt şi Buchanan simţi pentru prima dată o rezervă din 
partea ei. De ce oare? îşi întări întrebarea. 

— S-ar putea să fie foarte important, având în vedere că 
este vorba de penultima discuţie pe care ştim să fi avut-o 
înainte de a muri; ultima fiind cu Gareth Morgan, după ce 
v-a văzut plecând la ora nouă. 

— De unde ştie el asta? 


164 


Întrebarea îi scăpă de pe buze înainte să-şi dea seama. 
Rămase nemişcată, cu ochii aţintiţi asupra lui Buchanan, 
care dădu răspunsul cu nonşalanţă: 

— A spus că tocmai deschidea uşa biroului său când v-a 
văzut în lift, înainte să coborâţi. Aşadar, despre ce aţi 
discutat cu Doyle preţ de o oră? 

— Am făcut o trecere în revistă a balanţelor unor filiale 
europene. Ştiţi, avem sucursale în toate ţările Europei de 
Vest, care este una din pieţele noastre de bază - atât cele 
din Piaţa Comună, cât şi cele din afara ei. Inclusiv în 
Elveţia. Aşa că au fost o mulţime de cifre de analizat. Am 
făcut o confruntare a rezultatelor diverselor sucursale, ca 
să ne dăm seama dacă avem zone în care am putea aduce 
îmbunătăţiri serviciilor noastre. 

— Înţeleg, zise Buchanan şi apoi tăcu o vreme. 

Era cel mai lung răspuns până acum, cu o abundență de 
detalii pe care el n-o solicitase; ca şi când Leonora ar fi 
vrut să mascheze obiectul real al discuţiei lor. Buchanan se 
hotări să atace din altă direcţie: 

— Ce pondere are... avea Ted Doyle? Deţinea funcţia de 
contabil-şef, deşi înţeleg că mai aveţi şi un director de 
finanţe, Axel Moser. Cum se împărțeau responsabilităţile 
celor doi? 

— Ted avea pe mână problemele curente; avea putere 
foarte mare... 

— Inclusiv acces la toate documentele? 

Încă o dată, Leonora ezită. Încă o dată se adresă 
paharului cu apă, sorbind pe îndelete. Îl puse cu grijă pe 
un şerveţel şi se şterse pe buze cu o batistă dantelată. 

— Fireşte! Cum altfel ar putea să-şi facă treaba? Nu vă 
supăraţi, încep să mă ofilesc sub tirul ăsta neîntrerupt. 

— Scuzaţi-mă; sunt convins însă că doriţi la fel de mult 
ca mine să descoperim cauzele morţii lui Doyle. De altfel, 
nu mai am multe întrebări. Doyle era căsătorit? Şi dacă aţi 
putea să-mi daţi şi adresa lui, ne-ar ajuta mult în cercetări. 
Ultimele două întrebări deocamdată, doamnă Buckmaster. 

Dădu răspunsul în timp ce scria din memorie adresa pe 
o fişă de notițe pe care i-o întinse lui Buchanan peste 


165 


birou, iar acesta i-o trecu mai departe lui Warden. 

— Era burlac; nu cred că din convingere, cât mai 
degrabă din timiditate. 

Buchanan se ridică. Mai aruncă o privire împrejur, apoi 
se lăsă condus până la uşă, împreună cu Warden. Cu mâna 
pe clanţă, lăsă să-i cadă încă o întrebare: 

— Câte chei există pentru liftul exclusiv? Are cineva o 
rezervă, în cazul în care s-ar pierde? 

— Nimeni n-are, n-ar fi prudent. Există doar trei chei; 
una e la mine, alta la Gareth Morgan. 

— Şi a treia, doamnă Buckmaster? 

Femeia îl privi drept în ochi. 

— Avea şi Lance o cheie, fireşte. Trebuia s-o predea 
când a fost ales ministru, dar n-a mai găsit-o. Bineînţeles 
că de la numirea lui nu mai vine aici, pentru că ar încălca 
regulamentul. 

— Desigur. Vă mulţumesc pentru colaborare, doamnă 
Buckmaster. Vă voi ţine la curent cu mersul anchetei în 
crima aceasta... 

Inspectorul-şef se îndepărtă urmat de Warden, lăsând-o 
pe Leonora cu gura căscată. 


166 


17 


Pădurea Neagră semăna cu un congelator imens. Lui 
Tweed îi îngheţau mâinile pe volan, Newman bătea din 
palme să-şi pună sângele în mişcare, iar Paula, în spate, îşi 
ridicase în jurul gâtului reverele hainei căptuşite cu blană, 
pe care o cumpărase din Freiburg. 

Închiriaseră de data aceasta un Audi albastru, cu lanţuri 
la roţi. Maşina aluneca peste hârtoapele îngheţate ale 
drumului de ţară, desfundat, flancat de marginile pădurii 
dese de brad, care îţi creau o senzaţie sufocantă, 
claustrofobică. Era noapte şi lumina farurilor puternice 
ricoşa din valurile de zăpadă înălțate de-o parte şi de alta. 
Fără îndoială, în timpul zilei trecuse pe aici un plug, în 
strădania de a menţine drumul deschis. 

Paula aruncă o privire înapoi: prin geamul îngheţat, 
farurile celui de-al doilea Audi, condus de Marler, 
trimiteau o lumină difuză. Afară, temperatura era mult sub 
zero grade. Peste zgomotul motorului, se auzea pârâitul 
gheții crăpând sub roţi când treceau peste şanţurile săpate 
de alte vehicule. 

— Eşti sigur că ştii unde ne duci? întrebă Paula. A trecut 
multă vreme de când ai fost ultima dată la Freiburg. 

— Credeam c-ai înţeles că am o memorie fotografică în 
ce priveşte drumurile, îi răspunse el manevrând volanul 
pentru a ieşi dintr-un derapaj uşor. In timpul liber am 
bătut Pădurea Neagră în lung şi-n lat cu maşina. Ne 
îndreptăm spre o staţiune mică, Badenweiler, şi de acolo 
coborâm spre graniţa cu Elveţia. Problema e că trebuie să 
trecem frontiera fără să fim văzuţi, ceea ce cred că putem 
face printr-o localitate măruntă, Laufenburg, aşezată pe 
Rin - o parte în Germania, alta în Elveţia. Avem de 
traversat un pod între cele două frontiere. Dar asta mai 
târziu. 

— Şi acum ce-avem de făcut? insistă Paula. 

167 


— Căutăm un refugiu unde să rămânem peste noapte. 
Freiburg a devenit o capcană pentru noi. 

— Atunci poate o să putem vorbi despre ce s-a întâmplat 
la Londra, propuse ea. 

— Dacă e şi Marler cu noi, nu putem, se opuse Newman. 
Şi nu trebuie să suflăm nicio vorbă despre „Shockwave“, 
mai ales. 

— Sper că nu-ţi laşi judecata sub influenţa antipatiilor 
personale, îl avertiză Tweed. 

— Nu, nicio grijă... 


După ce executase diversiunea pusă la cale de Tweed, 
ieşind cu BMW-ul pe autostradă, Newman revenise la 
Freiburg. Între timp, Tweed se strecurase prin plasa 
aruncată în jurul oraşului, ducându-se să-l aştepte pe 
Newman într-un loc prestabilit, în Pădurea Neagră. 

Întors la hotelul Colombi, Newman era asaltat de 
îndoieli în privinţa lui Marler. E adevărat, pe şosea se 
dovedise a fi cu totul de partea lor, când transformase 
Mercedes-ul vânătorilor într-o minge de foc; dar Marler 
era genul de om care putea merge foarte departe ca să 
câştige încrederea cuiva. 

Înainte, Newman se dusese încă o dată la Oberkirch, pe 
jos şi fără să-l anunţe pe Marler. Acolo îi explicase Tweed 
planul său de a-i păcăli pe copoii care mai mult ca sigur că 
păzeau ieşirile din oraş. Tot acolo, Newman pusese 
problema pe tapet: 

— Dar ce facem cu Marler? N-am încredere în el nici cât 
negru sub unghie... 

— Atunci o să ai ocazia să-l pui la încercare, insistase 
Tweed. Ia-l cu tine, s-ar putea să-ţi fie de ajutor. Ziceai că 
a făcut rost de o puşcă - şi e trăgător de elită. Dacă ai 
probleme şi vezi că te sprijină, adu-l şi pe el la întâlnire; 
dar spune-i să închirieze tot un Audi, altă culoare decât al 
meu. Laşi BMW-ul la agenţia de închirieri şi îl aduci pe 
Marler la întâlnire, în Pădurea Neagră... 

Tweed îi indicase un cătun pe înălțimile Pădurii Negre, 
pe o hartă la scară mare, desfăşurată pe pat. Paula, 


168 


cocoţată lângă hartă, era şi ea îngrijorată. 

— Marler mi-a lăsat întotdeauna impresia că nu ştii pe 
ce picior dansezi cu el, comentase ea. Dacă vine cu noi şi 
eu sunt de părere să nu riscăm spunându-i că ne 
îndreptăm spre Elveţia. 

— Atunci nu-i spuneţi niciunul nimic şi lăsaţi-mă pe mine 
să discut cu el... 

Când Newman şi Tweed ajunseră în cele din urmă cu 
cele două maşini la intersecţia din apropierea cătunului cu 
pricina, Tweed a propus ca Newman să se mute în maşina 
lui. 

— Marler, s-ar putea să fim nevoiţi să apelăm încă o dată 
la diversiune. Poza lui Horowitz făcută de tine în faţa 
sediului WS din Freiburg îmi spune că există cineva care 
nu va da niciun pas înapoi până când nu va fi sigur că n-o 
să mai am niciodată acces la un aparat de emisie. Aşa că 
preia tu Audi-ul ăsta gri şi vino în urma mea, în pădure. Şi 
sper, adăugase Tweed cu un zâmbet sec, sper că eşti un 
şofer cel puţin atât de bun pe cât te crezi - nu de alta, dar 
o să intrăm în curând într-un infern alb... 


Paula privea pe fereastră: era ca şi cum ar fi mers 
printre două valuri negre, uriaşe, gata să-i înghită. La o 
curbă, lumina farurilor căzu pe zidul compact pe care-l 
formau brazii şi nicăieri nu se ghicea nici cel mai mic semn 
de viaţă. 

— Ne apropiem de locul unde vom coti în sus, pe un 
drum forestier, adăugă Tweed. 

După încă o curbă în care maşina dansă în legea ei, 
drumul continua drept, urcând un deal, cale de vreo 
jumătate de milă, după părerea Paulei - era greu de 
apreciat distanţa, chiar la lumina lunii care răsărea. 
Reflexele palide, fantomatice trădau luciul periculos al 
gheții care acoperea drumul şi cristalele malurilor de 
zăpadă întărită. Fără veste, Tweed încetini maşina şi se 
opri, cobori geamul şi ascultă atent; într-adevăr, se auzea 
din ce în ce mai tare zgomotul unui elicopter. 

În acelaşi timp, din sens opus apărură farurile unei 


169 


maşini, coborând panta lungă a dealului din faţă, drept 
spre ei. Marler îi claxonă din spate. 

— Marler a stins toate luminile, remarcă Tweed. 

— Merge aproape de noi, explică Paula, şi se ghidează 
după luminile noastre. Cred că vrea să stăm pe loc... 

În câteva clipe, Marler fu lângă geamul deschis al lui 
Tweed,vorbindu-i acestuia răspicat: 

— Un elicopter cu reflector de cercetare vine dinspre 
sud-est; cred că pe noi ne caută. Încerc să-i deturnez, o iau 
înapoi cu faza mare... 

— Mersi, zise Tweed precipitat. După ce scapi de ei, 
întoarce-te la Londra şi organizează o reţea de 
supraveghere pentru Ministerul Securităţii Externe şi una 
pentru compania World Security... Am să las un număr de 
telefon la robotul tău de acasă... 

— După codul ţării să strecori cifrele patru şi cinci pe 
locurile doi şi patru din număr... 

— Iar numărul îl citeşti în întregime de la coadă la cap... 

— Am şters-o! Noroc... 

Tweed eliberă frâna de mână şi porni maşina. Cei din 
faţă se apropiau văzând cu ochii. În retrovizor îl văzu pe 
Marler întorcând rapid din trei manevre şi luând-o la 
goană îndărăt, cu farurile aprinse în faza mare. Elicopterul 
îşi anunţa prezenţa undeva pe-aproape. 

— Să fii atent la vehiculul ăla care vine spre noi, îl 
avertiză Newman. 

Tweed stătea aplecat peste volan, cu ochii mereu în 
stânga lui. 

— Avem noroc, zise el; ţineţi-vă bine... Răsuci volanul 
intrând cu maşina pe drumul forestier de care pomenise, 
un adevărat bulevard dacă judecai după lăţimea lui. Dar 
asemănarea se oprea aici: roţile începură să clănţăne peste 
hârtoapele îngheţate şi Tweed se lupta cu volanul simțind 
cum alunecă în șanțurile largi, săpate de-a lungul anilor de 
camioanele cu buşteni. Inainta precaut de-a lungul urmelor 
îngheţate. Newman îşi desfăcu centura de siguranţă, 
scoase Walther-ul din tocul de piele fixat la şold şi întoarse 
capul să privească prin geamul din spate. Deocamdată nu 


170 


se zărea nicio urmă de faruri, deşi cei din maşina care 
venea din sens invers trebuie să-i fi văzut că au luat-o la 
stânga. Desigur, putea să fie un şofer inocent, dar 
Newman se îndoia; el prefera să pună întotdeauna răul în 
faţă. Nu se încrucişaseră cu niciun vehicul kilometri întregi 
şi iată că apare unul tocmai când îşi făcuse simțită 
prezenţa şi elicopterul... Newman se răsuci la loc în scaun, 
cu privirea înainte. 

— Intrăm într-o fundătură, fu el de părere. 

— Nu neapărat, i-o întoarse Tweed. Apoi către Paula 
care, încordată, arunca des câte o privire înapoi: în 
momentul când am oprit, scoţi bagajele din maşină. Cred 
că va trebui să fugim mai departe pe jos. 

— Să fugim, unde? se băgă Newman, scurt. 

— Ştiu că era mai sus o cabană de vânătoare, ascunsă în 
pădure; o foloseau muncitorii forestieri în sezonul de lucru. 
Se ajunge pe o potecă. Era şi un cablu electric care urca 
până acolo; s-ar putea să găsim ceva de mâncare şi de băut 
în frigider... 

— Ce să spun... 

— Dar trebuie să ascundem maşina, înainte de a ne găsi 
elicopterul ăla. Uite, am avut dreptate! Vedeţi bolovanul 
cel mare de pe margine? 

— Ei, ce-i cu el? 

— Acolo-ncepe poteca. Strângeţi-vă centurile, măresc 
viteza. 

— Doamne-ajută... 

Tweed apăsă acceleraţia; maşina zvâcni şi începu să 
patineze, dar fără să se oprească. Fereastra de lângă 
Tweed era deschisă cam un centimetru, ceea ce făcea din 
interiorul maşinii un soi de frigider ambulant. Motorul 
elicopterului se auzea tot mai aproape. Tweed coti la 
stânga şi cauciucurile muşcară din marginile şanţurilor, 
apoi trecură hurducând peste ele. Părăsiră drumul, intrând 
într-un luminiş înconjurat de brazi deşi. Tweed stinse toate 
luminile şi opri motorul; se aflau într-un spaţiu deschis, 
aşternut cu o pătură de omăt neatins, iar capota motorului 
era îngropată sub un desiş troienit. 


171 


Sări din maşină, vâri cheile în buzunar şi trecu pe lângă 
Newman, care primea trei valijoare din mâinile Paulei. Se 
înapoie înotând prin zăpadă până la marginea drumului, 
privi în direcţia din care veniseră. Purta o pereche de 
bocanci de munte, luaţi din Freiburg, un palton de culoare 
închisă şi o căciulă de blană pe cap. Paula şi Newman i se 
alăturară; îi dădură valiza lui. j 

— Ne-au văzut intrând, îi anunţă el calm. În mintea lui, 
gândurile circulau la o temperatură de zero absolut: 
iminenţa pericolului îi trezise instinctele şi reflexele 
construite şi exersate de-a lungul anilor. li reveneau în 
memorie vremurile când lucra ca agent operativ în teren. 

Jos, în depărtare, farurile unei maşini care tocmai cotise 
pe drumul forestier urcau încet spre ei, ca doi ochi mijiţi. 

— Traversăm drumul şi atacăm poteca, ordonă Tweed. 
Sunt încă departe şi nu ne văd... 

— Traversează tu cu Paula, zise Newman pe un ton 
hotărât. Vin şi eu după voi; cineva trebuie să-i oprească pe 
băieţii ăştia... 

Auziră un zgomot metalic, semn că Newman îşi verifica 
încărcătorul armei. Fără să obiecteze, Tweed o apucă pe 
Paula de braţ: 

— Hai repede, se apropie!... 

Aplecaţi din mijloc, păşiră atent peste şanţurile care 
brăzdau drumul forestier. Farurile erau încă prea departe 
ca să-i poată prinde în bătaia lor. Ajunşi în partea cealaltă, 
se cufundară în pădure, de-a lungul potecii. 


Un Volvo break urca drumul care pătrundea în inima 
Pădurii Negre. În dreapta şoferului şedea Horowitz, 
inexpresiv, cu privirea aţintită înainte. Mâna lui apucă 
microfonul aparatului de emisie-recepţie de mare putere 
instalat în portbagaj. Antena, acționată automat, era 
înălţată la maximum, preluând mesajul dinspre elicopter: 

— Elba Doi cheamă Bismarck. Elba Doi cheamă... 

— Sunt Bismarck, ascult, răspunse răspicat Horowitz. 
Noutăţi? 

— Cred că l-am văzut pe Eiger: un Audi albastru însoţit 


172 


de alt Audi gri care se apropie de el acum... 

— Continuă supravegherea şi aşteaptă instrucţiuni. 

La lumina unei lanterne de buzunar, Horowitz cerceta o 
hartă rutieră desfăşurată pe genunchi. Şoferul, Stieber, un 
tip îndesat ca un butoiaş, aruncă o privire spre el. 

— Uită-te pe unde mergi, îi aruncă Horowitz încet, fără 
să ridice ochii de pe hartă. 

— Gata, i-am găsit? se auzi glasul Evei Hendrix din 
spatele maşinii. Eva era îngheţată şi speriată de 
vecinătatea celor cinci dulăi închişi în cuşca improvizată la 
sediul din Freiburg. Jivinele erau într-o permanentă 
agitaţie şi, din când în când, câte unul mai mârâia surd, 
făcând-o pe Eva să se înghesuie şi mai strâns în spatele 
scaunului ocupat de Horowitz. Maşina derapă într-o curbă 
strânsă. 

— E aşa cum mi-am închipuit, zise Horowitz, mai mult ca 
pentru sine. La prima intersecţie o iei la stânga şi dă-i 
bătaie, mai repede. 

— Ce dracu' să faci pe patinoarul ăsta, mormăi Stieber. 

— Şi Gustav îi întâmpină din faţă cu Mercedes-ul, vorbi 
Horowitz mai departe, fără să bage în seamă comentariul 
lui Stieber. 

— Gustav e înarmat? îi scăpă Evei Hendrix întrebarea. 

— Da; acum taci din gură. 

Horowitz chemă prin staţie elicopterul care raportase 
localizarea fugarilor. Deasupra pădurii dădeau acum 
târcoale nu mai puţin de patru elicoptere, toate aflate la 
ordinele lui Horowitz. 

— Elba Doi, mă auzi? Aşa, bun; să nu-l pierzi pe Eiger 
din ochi dacă vrei să nu rămâi pe drumuri. Acum 
transmite-i lui Gustav că vehiculul urmărit se îndreaptă în 
direcţia lui şi raportează-mi situaţia la intervale regulate. 
Terminat. 

— Cât mai e până-i ajungem din urmă? se interesă 
Stieber în clipa în care lua curba la stânga, conform 
indicaţiilor. Maşina intră pe o pantă abruptă; pe măsură ce 
se afundau în pădure, drumul era din ce în ce mai prost. 

— Mai puţin de zece minute, dacă eşti în stare să faci în 


173 


aşa fel încât să nu se oprească drăcia asta. Acolo, poţi să-ţi 
faci treaba, în caz că n-a făcut-o Gustav în locul tău. 

Stieber primi vestea cu vădită satisfacţie, dând din cap. 
El era cel care conducea câinii şi bucuria vieţii lui era să le 
dea drumul, asmuţindu-i asupra unei ţinte vii, mişcătoare: 
nu conta pentru Stieber dacă ţinta era bărbat sau femeie. 
El îşi iubea câinii - oamenii erau, pentru el, cantităţi 
neglijabile. 


În ciuda mănuşilor de lână, mâinile lui Newman 
îngheţaseră tun. Şedea ghemuit în spatele unui tufiş, 
ascunzătoare inutilă dacă n-ar fi fost acoperit de zăpadă 
până la cele mai subţiri crenguţe. În mâna dreaptă avea 
pistolul Walther pe care ştia că nu-l va putea folosi cum 
trebuie decât scoțând mănuşa, când o fi momentul. 

Şi momentul se apropia: la capătul luminişului, 
apăruseră deja primele semne anunțând înaintarea 
farurilor, iar chinurile la care era supus motorul trădau un 
şofer mult mai puţin subtil decât Tweed în ceea ce priveşte 
o cursă de obstacole. Zgomotul repetat de metal lovind 
pământul îngheţat îi spunea lui Newman că omul nu putea 
măcar menţine vehiculul în făgaşul urmelor săpate de 
roţile atâtor înaintaşi. 

Farurile se iviră brusc în faţa lui Newman. Acesta lăsă 
ochii în jos, să nu fie orbit, îşi scoase mănuşa din mâna 
dreaptă, apucă arma; se gândi că va avea nevoie de 
ambele mâini, scoase şi cealaltă mănuşă. 

Între timp, Mercedes-ul se oprise. Câţi or fi? Nu mai 
mult de patru, se gândi el. Trebuie să fi văzut locul în care 
zăpada păstra urmele Audi-ului, în luminiş. Cei mai 
periculoşi vor fi cei care vor cobori din maşină pe partea 
opusă lui, socoti Newman. Mercedes-ul se puse din nou în 
mişcare, mai făcu câţiva metri şi opri iar, în dreptul locului 
unde-şi ascunseseră Audi-ul. Farurile nu mai băteau 
asupra ascunzătorii, ceea ce-i dădea lui Newman o 
vizibilitate mult mai bună. Nu era înăuntru decât şoferul, 
care deschise uşa, uitându-se prudent împrejur. În mâna 
dreaptă ţinea un pistol, parcă un Luger... Dacă-l putea 


174 


prinde viu, Newman ar fi putut obţine informaţii preţioase 
de la individ! 

Intrusul cobori, dar nu se îndepărtă de maşină; stătea la 
pândă cu urechile ciulite. 

— Arma jos! strigă Newman. 

Glasul lui ricoşă, lovit de copaci în liniştea adâncă, şi-l 
derută pe individ, care trase aiurea. Newman apăsă 
trăgaciul de trei ori, rapid, şi-l văzu pe celălalt 
prăbuşindu-se lângă maşină şi rămânând nemişcat. 
Luger-ul îi alunecă în zăpadă. 

Tăcerea fu tulburată de un nou zgomot, care creştea în 
intensitate. Newman recunoscu în el tusea măruntă a unui 
elicopter; se repezi înainte, constată lipsa oricărui semn de 
viaţă la omul întins lângă Mercedes şi-l percheziţionă în 
grabă. Dădu peste actul de identitate cu fotografia 
posesorului; citi: „Gustav Braun. World Security. 
Departamentul Cercetări Industriale.“ Actul era scris în 
limba germană. Îl vârî în buzunarul interior al fulgarinului 
său, aruncă o privire în lungul drumului forestier, se repezi 
spre valiza lui şi dispăru sub copacii de peste drum, înainte 
ca reflectorul elicopterului să măture locul. La adăpostul 
brazilor întunecaţi se opri să-şi încarce arma. 


Doar o vagă pată de lumină îţi spunea că undeva, 
îndărătul perdelei de nori, strălucea luna. Marler era 
convins că elicopterul îl depistase, dar trecuse mai 
departe, preocupat de maşina lui Tweed. Marler conducea 
cu luminile stinse acum, fiindu-i de-ajuns sclipirile palide 
ale lunii. În faţa lui apăru un pod arcuit peste drum. 
Câteva clipe mai târziu, văzu lumina unor faruri care urcau 
dealul în întâmpinarea lui; din fericire, curba dinaintea 
podului îl ascundea deocamdată vederii celorlalţi. De mai 
bine de o oră nu văzuse nici urmă de trafic în afară de 
maşina care înainta spre Audi-ul lui Tweed. Decizia lui 
Marler, fulgerătoare, se petrecu sub impulsul unui al 
şaselea simţ: smuci volanul ieşind din drum şi se opri chiar 
lângă pod, după un scurt derapaj. Cobori geamul care 
dădea spre drum, tăie contactul, scoase puşca de sub 


175 


covoraşul de cauciuc şi o sprijini cu ţeava de marginea 
ferestrei deschise. Rămase nemişcat, cu degetul pe 
trăgaci. 

Un Volvo break se năpusti în curba peste care se arcuia 
podul. Prea repede pentru starea drumului şi totuşi şoferul 
avu noroc, iar maşina îşi continuă urcuşul. Retina lui 
Marler prinse imaginea a doi bărbaţi pe locurile din faţă, o 
femeie în spate şi, înapoia ei, o cuşcă cu patru sau cinci 
câini. Nimeni nu privise în direcţia ascunzătorii lui. 

— O, Doamne! murmură Marler. Câini ucigaşi... 

Se hotărî să nu se întoarcă, totuşi. În fond, primise 
ordine precise de la Tweed, aşa că Newman va trebui să se 
descurce; în fond, se supusese unor antrenamente dure în 
trupele speciale SAS, cu ocazia redactării unui articol pe 
acest subiect. 


— Elba Doi către Bismarck... 

— Sunt Bismarck, te aud. Raportează situaţia prezentă... 

Horowitz, relaxat, cu microfonul în mână, se întreba 
dacă Gustav Braun o fi reuşit să-l buşească pe Tweed cu 
Mercedes-ul, să-l întârzie măcar până la sosirea lor. 

— Sunt Elba Doi, raportez: Eiger în Audi-ul albastru, a 
ieşit din drumul pe care mergeţi. Uitaţi-vă după un drum 
forestier lat care se deschide la stânga. Sunt deasupra 
drumului forestier acum, la înălţimea minimă. Maşina lui 
Braun s-a înscris pe aceeaşi rută. 

— Continuă supravegherea; sosim şi noi imediat. 
Terminat... 

Deznodământul se apropie, gândi Horowitz, punând 
microfonul la locul lui. Tweed a încercat să se piardă în 
pădure, dar elicopterul l-a făcut să părăsească drumul 
principal şi să se-nfunde. Îl privi pe Stieber, cocoşat peste 
volanul pe care-l ţinea strâns cu amândouă mâinile, în 
ciuda frigului. 

— Să nu scapi cumva intrarea pe drumul ăla forestier. 

— N-am cum s-o scap, mi-o luminează elicopterul. Sper 
c-o să avem ocazia să folosim câinii... 

Lăcomia crudă de pe faţa lui Stieber, rânjetul care-i 


176 


dezvelea dinţii îl făcură pe Horowitz să strângă din buze. 
Pentru sadicul ăsta nu exista plăcere mai mare decât să-şi 
vadă câinii sfârtecând un om. Dacă n-ar fi fost un vânător 
excepţional, Horowitz s-ar fi lipsit de serviciile lui. După 
părerea sa, o astfel de treabă se cerea tratată cu un ochi 
clinic, detaşat. 

Stieber coti în sus pe drumul forestier şi se repezi 
înainte ca un berbec, contând pe inerția mare a maşinii 
destul de grele pe care o conducea fără menajamente. O 
reţetă sigură pentru un dezastru. Horowitz tocmai 
intenţiona să-l îndemne să meargă mai încet când maşina, 
scăpată de sub control, derapă de-a curmezişul drumului şi 
se opri. În lumina farurilor dădură cu ochii de Mercedes-ul 
încremenit sub copaci, cu uşa din faţă deschisă. 

— Am reuşit! exultă Stieber. 

— Pune câinii în lesă înainte să cobor eu, îi porunci 
Horowitz. Ceva îl neliniştea la Mercedes-ul oprit acolo, cu 
motorul la ralanti. Elicopterul se îndepărtase în lungul 
drumului forestier,  măturând pământul cu raza 
reflectorului; zgomotul motorului era tot mai slab. 

— Rămâi în maşină, îi porunci Evei Hendrix, trezind în 
ea un sentiment de uşurare, aproape de recunoştinţă. 

Stieber descuiase cuşca şi lega câinii unul câte unul. 
Animalele erau agitate, glasul stăpânului abia reuşea să le 
ţină în loc. 

Întors din inspecţie, elicopterul plana acum deasupra 
vehiculelor staționate. Horowitz ieşi din maşină, cu un 
Browning automat calibrul 32 în mână, şi-i făcu semn 
pilotului să stingă reflectorul a cărui lumină te orbea. Se 
apropie prudent de Mercedes, se ghemui în partea opusă 
uşii deschise şi aruncă o privire furişată de după colţul 
maşinii, dând cu ochii de movila pe care-o făcea corpul lui 
Gustav. Fără să se ridice în picioare, cercetă cadavrul la 
lumina lanternei de buzunar. Două gloanţe în cap, al 
treilea în piept; lipsea orice urmă de praf de puşcă, deci se 
trăsese de la distanţă. Un trăgător de elită, care vasăzică - 
era bine de ţinut minte, pentru mai târziu. 

Stieber era pe partea cealaltă a drumului, unde-l 


177 


trăgeau cei cinci dulăi. 

— Tweed a luat-o pe aici, strigă el; i-au simţit urma... 

— Vezi că nu e singur, îl avertiză Horowitz, cu gândul la 
extrasul din dosarul lui Tweed, unde se specifica limpede 
că Tweed nu folosea niciodată arme de foc. Cine era, 
aşadar, ucigaşul?... 

— Nu pot fi departe, strigă nerăbdător Stieber. Nu-i 
mult de când au luat-o în sus pe drumul ăsta... 

— Stai, aşteaptă! 

Horowitz se înapoie la maşina lor, se instală pe locul său 
şi chemă Elba Doi prin staţie; răspunsul veni prompt. 

— Sunt Bismarck. Ştii locul în care ai planat deasupra 
maşinilor oprite: du-te la est de locul ăsta şi mătură 
pădurea cu reflectorul. Eiger merge pe jos acum şi vreau 
să-l hărţuieşti, să n-aibă timp să respire, ai înţeles? Dă-i 
bătaie... 

Reveni lângă Stieber care abia îşi mai stăpânea câinii şi 
aprinse lanterna. Se desluşea clar o potecă de picior, 
urcând în pădure. Se aplecă, găsi o ramură ruptă de 
curând, se ridică în picioare. 

— După ei, îi aruncă lui Stieber. Şi repede, până nu le 
pierd urma bestiile astea. Nu ştiu sigur câţi sunt, oricum, 
cel puţin doi. Îi vreau pe toţi. Vin şi eu din urmă, cu 
Hendrix. 

— Fii fără grijă, rânji Stieber lingându-şi buzele. Sunt ca 
şi morţi. 


178 


18 


Tweed deschidea drumul de-a lungul potecii şerpuite 
printre copaci. Traseul era marcat cu bolovani de cremene, 
acoperiţi cu zăpadă, iar în stânga lor îi însoțea un pârâiaş 
îngheţat. Paula se târa în urma lui Tweed, trăgând greu de 
cizmele cu talpă plată, lungi până la genunchi. Fiecare îşi 
ducea valijoara, iar siguranţa lui Tweed te făcea să crezi că 
mai făcuse şi ieri drumul ăsta. Ochii i se obişnuiseră cu 
întunericul şi-i erau suficiente petele de lumină selenară, 
strecurate cu zgârcenie prin acoperişul gros al codrului, ca 
să se orienteze. 

Sufletul Paulei se strângea sub greutatea tăcerii din jur, 
pe care sunetul înăbuşit al paşilor lor o făcea şi mai 
apăsătoare. Ajunseră pe o porţiune dreaptă, care-i permise 
o privire împrejur, în sus: trunchiurile drepte, verticale, nu 
promiteau niciun compromis; un ţarc implacabil de brazi 
întinzându-şi solidar crengile unul spre altul, ca nişte braţe 
obosite sub greutatea zăpezii îngheţate. Paula tresări la 
auzul unui zgomot asemănător unei împuşcături. Tweed se 
opri în loc şi întoarse capul: 

— O creangă îngheţată a pârâit - aşa se aude, ca un foc 
de armă. 

— E un frig cumplit. Cât mai e? 

— Un kilometru şi ceva, minţi el, ştiind că era mult mai 
mult de mers până la adăpostul ştiut. Nu sta pe loc şi nu te 
uita la picioare; ţine capul sus... 

— O s-alunec, protestă ea. 

— Pune toată talpa pe pământ. Uită-te cum merg eu... 

Era de-a dreptul uimită de rezistenţa lui, de pasul egal 
cu care urca. Se gândi însă că de mai bine de un an de zile 
el îşi făcuse un obicei din a merge pe jos cinci-şase 
kilometri pe zi, între Park Crescent şi apartamentul lui din 
Radnor Walk. O trecură fiorii amintindu-şi brusc de 
apartamentul acela şi de cele întâmplate acolo. O să-l pună 


179 


ea să-i spună mai multe când or ajunge la cabana aia de 
vânătoare. 

Urechile lui Tweed prinseră zgomotul făcut de 
elicopterul care se apropia şi, ridicând ochii, văzu ceva ca 
o a doua lună plutind nelămurit pe deasupra desişului de 
crengi. O dată cu aparatul care se apropia ameninţător, îi 
ajunse din urmă şi Newman, care li se alătură grăbit. 


Era deja trecut de miezul nopţii când inspectorul-şef 
Otto Kuhlmann intră în sediul poliţiei din Freiburg. 
Comandantul secţiei, inspectorul Wagishauser, scund, 
îndesat, cu mustăcioară, se ridică în picioare ca un robot şi 
rămase cu gura căscată şi ochii cât cepele la vederea 
nou-venitului. 

Kuhlmann îl făcea să se gândească la filmele vechi, cu 
Edward G. Robinson: deşi scund de statură, avea umeri laţi 
şi un cap mare, buze groase, cărnoase; iradia forţă fizică şi 
o deosebită energie, care atrăgeau privirile automat atunci 
când intra într-o încăpere cu mai multă lume. Strângând 
un trabuc între dinţi, îşi dezbrăcă paltonul cenuşiu. 

— Domnul inspector-şef Kuhlmann! exclamă 
Wagishauser evident surprins. E adevărat că am fost 
anunţat din Wiesbaden să aştept vizita cuiva, dar nici nu 
mă gândeam că aţi putea fi chiar dumneavoastră! 

— Ar fi trebuit să ştii de mult că n-am obiceiul să anunţ 
unde mă duc, bombăni Kuhlmann, îndreptându-se spre 
peretele cu o hartă la scară mare a ținutului Baden 
Wurttenburg, situat în sud-vestul Germaniei, între Rin şi 
graniţa cu Elveţia. Pe hartă erau înfipte câteva stegulete. 

— Ce se întâmplă? vru Kuhlmann să ştie. 

— A fost un carambolaj groaznic pe autostradă... 

— Am auzit de asta. Aţi identificat cadavrele? Cine-au 
fost cei implicaţi? 

— Mi s-a părut cam suspectă afacerea... Am pierdut 
oamenii care urmăreau Mercedes-ul acela, cum mi-aţi 
ordonat dumneavoastră. Un nebun venea pe sens interzis 
cu o autofrigorifică imensă... Patru alte maşini identificate 
în accident aparţineau toate organizaţiei World Security; 


180 


au avut nouă victime. N-avem niciun supravieţuitor... 

— Mă interesează ce s-a întâmplat cu Mercedes-ul. 

— A dispărut: Ne-am gândit că probabil şi-a continuat 
drumul spre Elveţia, dar n-a apărut la barajul pe care l-am 
instalat. Am întrebat şi la pichetul de frontieră de la Basel 
şi mi-au zis că n-au văzut nicio maşină cu numărul pe care 
mi l-aţi... 

— Da, se pare că-i vorba chiar de omul meu. Degeaba 
l-ai aşteptat la graniţa elveţiană, el evită întotdeauna 
aşteptările. Pariez că s-a întors spre nord. Alte 
evenimente? 

— Am primit doar nişte rapoarte de la câteva maşini 
aflate în patrulare, despre oarecare agitaţie aeriană 
deasupra Pădurii Negre, care continuă... 

Kuhlmann se răsuci brusc, scoţându-şi trabucul din 
gură: 

— Ce agitaţie aeriană? Vorbeşte desluşit, omule, dă-mi 
amănunte! 

— Mai multe elicoptere se vântură deasupra pădurii. 
Avem motive să credem că aparţin de World Security, 
pentru că turnul de control de la aeroport ne-a transmis că 
două au sosit din Frankfurt şi unul din Basel; au făcut 
plinul şi au decolat imediat... 

— Şi continuă să zboare deasupra pădurii, pe-o noapte 
ca asta? 

— Aşa s-ar părea... 

— Am văzut că ai pe aerodrom un Sikorsky al poliţiei; 
mai e acolo? 

— Da, domnule inspector-şef... 

— Într-o jumătate de oră vreau să montați pe el o 
mitralieră pe pivot, cu muniţie suficientă. Treizeci de 
minute din momentul ăsta, să găsesc totul gata când ajung 
acolo, mai zise Kuhlmann îmbrăcându-şi paltonul. 


Când elicopterul ajunse deasupra lor, Paula, Newman şi 
Tweed stăteau ascunşi sub un plafon enorm de zăpadă 
aşternut pe crengile cele mai joase ale unui brad de 
mărime impresionantă. Reflectorul aparatului de zbor se 


181 


rotea fără grabă peste pădurea de dedesubt. _ 

— Or să ne vadă urmele pe zăpadă, şopti Paula. Îşi dădu 
seama imediat însă că n-avea de ce să vorbească încet: 
zgomotul elicei ar fi acoperit orice strigăt. Arătă cu mâna 
în direcţia potecii pe care urcaseră şi pe care urmele de 
paşi se vedeau clar acolo unde brazii erau mai rari. 

Tweed îi puse un braţ pe umeri şi o strânse uşor, ca s-o 
liniştească; femeia îi zâmbi recunoscătoare. Frigul uscat, 
dur îi pătrundea prin haine, iar picioarele şi le simţea ca 
două sloiuri de gheaţă. 

— Nu vă mişcaţi, îi preveni Newman cu voce calmă. 

Newman îşi vârâse mănuşile la subsuori şi ţinea pistolul 
pregătit. Ştia că elicopterul nu avea unde să aterizeze, dar 
nu-şi permitea nici cel mai mic risc. Reflectorul mătură 
lent platforma de zăpadă sub care stăteau ascunşi. 

Probabil din cauza curentului provocat de mişcarea 
elicei, platforma ocrotitoare se prăbuşi pe neaşteptate 
peste toţi trei, lăsându-i descoperiţi. Paula îşi duse o mână 
la gură, înăbuşindu-şi un strigăt. Newman le spuse încă o 
dată să stea nemişcaţi şi rămase el însuşi încremenit ca o 
statuie, cu privirea îndreptată în sus; acum putea să 
distingă conturul elicopterului. Stătea acolo de parcă s-ar 
fi aşezat pe vârfurile brazilor, o formă prelungă, argintie, 
în bătaia lunii. Se zărea până şi mişcarea ameţitoare a 
paletelor rotorului. 

Paula strângea din dinţi, tremurând, iar Tweed o ţinea 
strâns pe după umeri, să nu mişte. Valizele lor, aşezate pe 
jos, se transformaseră în nişte moviliţe de zăpadă. Din loc 
în loc, gheaţa pârâiaşului trimitea reflexe tăioase de 
lumină selenară care-i sporeau Paulei sentimentul de frig, 
făcând-o să se întrebe cu disperare cât va mai rezista 
coşmarului. 

În cele din urmă, elicopterul luă înălţime şi se îndepărtă. 
Zgomotului elicei, în descreştere acum, îi lua locul un altul; 
Tweed fu primul care-l auzi şi puse o mână pe braţul 
Paulei, aplecată în căutarea valizei sale. 

— Acum ce mai e? şopti ea ridicându-se cu valiza în 
mână, îngreunată de un strat de zăpadă îngheţată. Apoi îl 


182 


văzu pe Newman cu urechile ciulite în direcţia din care 
veniseră, şi pe Tweed, încremenit ca un manechin de 
ceară, privind tot într-acolo, cu o expresie fioroasă pe 
figură. Acum auzise şi ea. 

— O, Doamne, nu!... 

— Câini de vânătoare, dresați să ucidă, rosti Newman 
răspicat. 

— Şi vin drept încoace, completă Tweed. 

Newman aruncă în jur priviri cercetătoare, apoi se uită 
în sus; îşi înfipse mâna în zăpadă, scoase valijoara lui 
Tweed şi i-o dădu. O căută apoi pe a sa, în timp ce Tweed 
şi Paula curăţau zăpada de pe ale lor. 

Urletul jivinelor avea un ecou sinistru în pustietatea albă 
şi Paulei i se părea că sunt foarte aproape, o haită 
întreagă. Cu valiza în mână, Newman se ridică în picioare 
şi se adresă lui Tweed, precipitat: 

— Ila-o-nainte, cu Paula, spre cabană; eu rămân aici 
s-aştept lighioanele, n-avem cum scăpa de ele fugind. Şi 
fără discuţii! Încă ceva: cum găsesc cabana, de unul 
singur? 

— Urmezi cursul izvorului, răspunse Tweed la fel de 
grăbit; trece exact pe lângă cabană... 

— Nu mai ţineţi poteca, reluă Newman instrucţiunile; 
singura şansă ca să vă pierdeţi urma e să urmaţi firul 
pârâului, pe gheaţă. Vă descurcaţi? 

— Trebuie. Ai vreun plan? 

— Da, dar grăbiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu... 

Tweed şi Paula purtau amândoi încălţăminte cu talpă de 
crep, dar bocancii lui Tweed aveau striuri pe talpă, 
mărindu-i aderenţa. O luă de braţ pe Paula şi porniră pe 
firul pârâului îngheţat. Paula alunecă de câteva ori, dar de 
fiecare dată el o ţinea strâns, ajutând-o să-şi recapete 
echilibrul. În mai puţin de un minut dispărură în pădure. 
Urletul prevestitor de moarte al câinilor se apropia; 
Newman se aplecă, deschise valiza. 


Horowitz urca poteca păşind mărunt şi regulat; în 
spatele lui, Hendrix se străduia să ţină pasul. Prin lentilele 


183 


cu ramă metalică, privirea lui calmă şi rece distingea cu 
uşurinţă vânzoleala de urme lăsate pe zăpadă: mulţimea 
amprentelor mici lăsate de labele câinilor, amestecate cu 
amprentele mari ale tălpilor lui Stieber şi cu alte urme de 
paşi. Era nedumerit şi îngrijorat totodată de faptul că 
mârâiala animalelor însetate de sânge se auzeau undeva în 
apropiere, semn că haita nu mai înainta. Ocoli un pâlc de 
brazi şi dădu peste Stieber aşteptându-l, ţinând strâns 
lesele câinilor. 

— De ce te-ai oprit? îl întrebă. Şi mai potoleşte-ţi 
dihăniile alea... 

La un ordin al lui Stieber, câinii tăcură, dându-şi 
târcoale unul altuia, a neputinţă şi nerăbdare. Sosi şi Eva 
Hendrix, gâfâind, şi li se alătură celor doi. 

— Aţi auzit câinii? întrebă Stieber. 

— Mă-ntreb cum s-ar putea să nu-i auzi. De ce s-au 
pornit pe scandal, aşa dintr-o dată? 

— Fiindcă vânatul e aproape, îl lămuri Stieber; foarte 
aproape chiar, şi-l simt. Te-am aşteptat să-ţi dai aprobarea. 

— Aprobarea pentru ce? Fii mai clar... 

— Să dau drumul câinilor, să se ducă singuri să-ncheie 
socotelile. 

— Eu nu vreau să văd aşa ceva, bâigui Hendrix. 

Horowitz rămase un moment pe gânduri. 

— La ce distanţă crezi că sunt? se interesă el. 

— Mai puţin de un kilometru. 

Horowitz simţea că nu numai câinii erau nerăbdători şi 
n-ar fi putut spune dacă Stieber nu era cumva mai dornic 
decât ei să contemple sfârşitul sângeros al masacrului. 
Vorbi încet, scuturându-şi câteva scame de zăpadă de pe 
mânecă: 

— Dă drumul câinilor... 

Eliberate din lesă, animalele ţâşniră înainte lătrând şi 
mârâind, o luară în sus pe potecă dispărând din vedere. 
Stieber îi urmă, alunecând pe gheaţă şi împotmolindu-se în 
omăt. 


Cu picioarele atârnate la vreo trei metri deasupra 


184 


solului, Newman aştepta cocoţat pe o creangă a bradului 
uriaş sub care stătuseră adăpostiţi mai devreme. Valijoara 
şi-o atârnase de un ciot, la îndemână. Lăsase pe zăpadă o 
cămaşă purtată pe care-o scosese din valijoară, exact sub 
locul unde şedea el, aşteptând cu arma încărcată în mână. 

Hămăitul câinilor se apropia mult mai repede, crescând 
în intensitate. Newman îşi dădu seama că fuseseră 
dezlegaţi. Înţepenit de frig, îşi mişca pe rând braţele 
mutând pistolul dintr-o mână în cealaltă şi-şi legăna 
picioarele înainte şi-napoi, să pună sângele în mişcare. Din 
fericire, platforma de zăpadă prăbuşită peste ei lăsase 
creanga complet dezgolită, aşa încât şedea, totuşi, pe 
lemn. Frigul însă îl pătrundea prin îmbrăcăminte, din toate 
părţile. 

Lătrăturile voioase ajunseseră foarte aproape acum şi 
Newman distingea nişte forme în mişcare mai jos, pe 
potecă. Apucă Walther-ul ferm, cu amândouă mâinile şi-l 
îndreptă într-acolo. 

— Poftiţi, serviţi-vă, bombăni el ca pentru sine. 

Rămânea de aflat câţi erau; Newman spera că-i vor 
ajunge cele opt gloanţe ale unui încărcător şi că nu va fi 
nevoit să piardă timp încărcând din nou arma. S-ar fi putut 
cocoţa mai sus, dar voia să fie cât mai aproape de ţintele 
mişcătoare. lată-l pe primul, un animal masiv - botul 
căscat lăsa să se vadă colții ca nişte pumnale perfecte. 
Newman rămase complet nemişcat, aşteptând. 

Reacţiile jivinei fură mai rapide decât se aşteptase: 
adulmecă scurt cămaşa apoi îşi roti privirea în toate 
părţile, până dădu cu ochii de el. Cu un mârâit adânc, ieşit 
din gât, se ghemui şi sări în sus, fulgerător. Glonţul îi 
smulse partea dreaptă a capului. Al doilea câine se repezi 
spre picioarele lui Newman, mai că le-atinse înainte de a-şi 
primi moartea în pieptul descoperit; rămase pentru o 
fracțiune de secundă suspendat în aer, după care se 
prăbuşi grămadă în zăpadă. li luă locul, imediat, al treilea 
dulău, al cărui bot se opri la doar câţiva centimetri alături 
de piciorul lui Newman. Acesta trase două focuri, iar 
animalul căzu ca un bolovan, pe-o parte. Mai rămăseseră 


185 


doi care dădeau târcoale cadavrelor, ezitând. Newman îi 
culcă la pământ cu încă două gloanţe. 

O linişte mormântală se aşternu peste pădure. Newman 
îşi încărcă arma, aruncând încărcătorul gol cât putu mai 
departe. Oamenii nu dădeau semne să apară încă, probabil 
că rămăseseră mult în urma animalelor, a căror goană ar fi 
lăsat de căruţă şi un campion mondial la sprint. 

După ce-şi lăsă valijoara să cadă pe un dâmb de omăt, 
Newman cobori din turnul de observaţie improvizat şi se 
apropie de unul din câini, care zvâcnea încă convulsiv; 
întinse arma şi îi dădu lovitura de graţie. O luă apoi prin 
zăpadă îndreptându-se spre sud, perpendicular pe direcţia 
urmată de Tweed şi Paula, care urcaseră către răsărit. 
Ajuns pe o porţiune acoperită de muşchi, fără zăpadă, mai 
făcu câţiva paşi după care o luă înapoi, cu spatele, călcând 
exact în urmele pe care le lăsase, până ajunse din nou sub 
bradul la poalele căruia zăceau cadavrele câinilor. Cu 
valiza în mână, făcu un pas lung, punând piciorul pe 
gheaţa pârâului încremenit. Fără să mai privească înapoi, 
porni la deal şi în scurtă vreme dispăru printre brazi. 


Urmat de Hendrix, Horowitz auzi răsunând printre 
copaci un urlet în care se amestecau furie şi disperare. De 
data aceasta fusese urlet de om. Ţinând Luger-ul pregătit, 
Horowitz înaintă şi, după ce ocoli un pâlc de copaci, dădu 
cu ochii de Stieber, încremenit la vederea carnagiului de la 
picioarele sale. Auzind zgomot de paşi, acesta se-ntoarse 
spre Horowitz cu o figură schimonosită de furie care-i 
amintea de una din regretatele jivine. 

— Nenorociţii, mi-au omorât câinii... 

— De fapt câinii încercau să-i omoare pe ei, îi aminti 
Horowitz cu blândeţe. 

Stieber se holbă la ungurul din faţa lui, în pragul 
apoplexiei, şi-şi duse mâna dreaptă sub  reverul 
fulgarinului.  Instantaneu, Horowitz  îndreptă ţeava 
Lugerului său spre pieptul lui Stieber. 

— Scoate mâna de-acolo, uşurel; sper să fie goală, spre 
binele tău. Aşa, vezi că ştii să fii rezonabil? Te-ai calmat? 


186 


E-n regulă. A, să nu uit, Stieber: Dacă mă mai ameninţi o 
dată, am să te-mpuşc. Ai înţeles? Şi-acum hai să ne 
concentrăm asupra celor ce avem de făcut... 

— Am văzut un şir de urme de paşi îndreptându-se spre 
sud; mă duc să văd... 

Horowitz rămase locului, lăsându-l pe Stieber să verifice 
urmele. În spatele lui, Eva Hendrix îşi mută privirea de la 
cadavrele câinilor, tremurând. 

— Nu pricep cum au reuşit să doboare cinci câini care 
atacă în acelaşi timp. 

— Nu Eiger a făcut asta; el nu poartă niciodată armă. 
Dar mai e cineva cu el, care ştie să umble cu o armă; un tip 
pe cât de deştept, pe atât de periculos. Vezi creanga aia 
dezgolită? întrebă el privind în sus. Acolo a stat, după cea 
curăţat zăpada - o poziţie ideală, unde nu putea fi ajuns de 
câini şi de unde a putut în schimb să-i culeagă, unul câte 
unul. De-aici veneau împuşcăturile. Şi-a lăsat chiar o 
cămaşă purtată dedesubt, după cum vezi, să fie sigur că 
jivinele se vor strânge grămadă la picioarele lui. Eiger are 
un apărător redutabil. Aha, uite-l pe Stieber, se-ntoarce cu 
coada-ntre picioare. 

Într-adevăr, Stieber arăta dezamăgit. 

— La un moment dat, urmele dispar brusc, pe o porţiune 
fără zăpadă. 

— Curios... Horowitz făcu un gest de nerăbdare. Nu mai 
avem de ce pierde timpul aici. Mai am un as în mânecă: 
elicopterele. Înapoi la maşină, să iau legătura cu ei. 


187 


19 


La bordul elicopterului de poliţie Sikorsky, zburând în 
direcţia Badenwiler, o mică staţiune balneoclimaterică, 
inspectorul-şef Kuhlmann privea peste întinderea 
nesfârşită a Pădurii Negre, aproape două sute de metri 
mai jos: un joc de pete albe şi negre, după cum zăpada 
trona pe vârfurile copacilor ori căzuse, lăsând câte-un gol 
căscat în spinarea codrului. Luna împrumuta peisajului de 
lume neîncepută o strălucire fantomatică. Kuhlmann ridică 
privirea şi, deodată, încremeni dând cu ochii de un alt 
elicopter, la vreun kilometru spre stânga, zburând foarte 
aproape de vârfurile brazilor şi măturând pădurea cu raza 
puternică a unui reflector. 

— Vezi elicopterul ăla din stânga? vorbi el în microfonul 
legat la casca pe care-o purta pe cap, adresându-se 
pilotului din cabina de comandă. Coboară spre el şi 
înaintează paralel, la distanţă de patruzeci de metri. 

— Patruzeci de metri! Dar e prea aproape... 

— Asta şi vreau, să-i atrag atenţia pilotului. 

— Şefu', copilotul meu îmi spune că l-a urmărit cu 
infraroşii: e al ălora de la World Security! 

— Îţi ordon să te apropii de el! îi strigă Kuhlmann, 
înainte de a se adresa trăgătorului aşezat lângă el, în faţa 
uşii, la comenzile unei mitraliere pivotante fixate pe 
suport. S-ar putea să fie nevoie de un argument mai 
convingător, îi spuse Kuhlmann acestuia; prin urmare, 
când îţi dau semnal deschizi focul şi le trimiţi o salvă la 
vreo zece metri în faţa cabinei de comandă. 

— Dar e ilegal... 

— Ba-i foarte legal, dacă-ţi ordon eu! 

În vreme ce aparatul pierdea înălţime, Kuhlmann îşi 
scoase casca de pe cap şi se strecură în cabina de 
comandă. Ajuns aici, se ţinu cu o mână de bara de 
susţinere, iar cu cealaltă luă binoclul cu infraroşii al 


188 


copilotului, care era şi radist. Kuhlmann îşi depărtă 
picioarele, proptindu-se în dreptul uşii deschise şi reglă 
focarul binoclului. Nervos, copilotul îi aruncă o privire 
pilotului, apoi îşi înălţă ochii la cer; reputaţia de aventurier 
a lui Kuhlmann nu era o noutate nici în aceste locuri... 

În scurtă vreme, cele două aparate de zbor înaintau 
paralel. Reflectorul elicopterului pus sub urmărire iscodea 
în continuare străfundurile pădurii. Kuhlmann, ajutat de 
binoclul său, cerceta întinderea pădurii. Brusc, reveni cu 
privirea asupra unei imagini peste care trecuse: aşa era, 
nu greşise! Într-un luminiş, pe o coamă înălţată deasupra 
celorlalte, era o cabană de munte, acoperită de zăpadă. Nu 
se vedea niciun semn de viaţă, nicio dâră de fum nu ieşea 
pe coş. Kuhlmann spera că indivizii din elicopterul celălalt 
nu văzuseră cabana. Îi înapoie copilotului binoclul şi luă 
microfonul din faţa lui. 

— Către elicopterul World Security 4902: Suntem de la 
poliţie! Vă ordon să vă întoarceţi imediat la bază! 
Întoarceţi imediat la aeroportul din Freiburg! Vă vorbeşte 
Kuhlmann de la Poliţia Judiciară... 

Copilotul  gesticula agitat, arătând spre nord. 
Îndreptându-și privirea într-acolo, Kuhlmann văzu alte trei 
elicoptere care  scrutau bezna pădurii la lumina 
reflectoarelor. Copilotul, care le cercetase cu binoclul, îi 
întinse lui Kuhlmann o cască de rezervă, pentru a-i putea 
vorbi: 

— Toate aparatele sunt marcate World Security! Ce 
se-ntâmplă? 

— Asta vrem şi noi să aflăm. 

Continuau să zboare paralel cu celălalt elicopter, care 
părea a nu se fi sinchisit câtuşi de puţin de avertismentul 
primit. Kuhlmann ceru microfonul, îl apucă strâns: 

— Către World Security 4902! Vă vorbeşte din nou 
inspectorul-şef Kuhlmann! Vă repet pentru ultima dată: 
Întoarceţi-vă la aerodromul Freiburg... 

În cască se auziră o serie de pocnituri, bruiaj atmosferic, 
apoi, în sfârşit un răspuns; vocea radistului de pe 
elicopterul alăturat le parvenea însă incoerent, cu 


189 


întreruperi: 

— Sunt 4902; Kuhlmann, nu aud ce spui... 

Kuhlmann lăsă microfonul şi vorbi în cel ataşat la casca 
de pe cap: 

— Hans, am spus să le trimiţi o salvă. Aştept. E un ordin! 

Glasul lui Kuhlmann suna îndârjit; totuşi, nu urmă nimic. 
„Măi, să fie-al dracului!“ bolborosi el ca pentru sine. 
Copilotul îi observă expresia feţei şi îşi întoarse privirea, 
înfiorat. 

Kuhlmann reveni în cabina din spate, unde dădu peste 
Hans, încremenit, cu mâinile pe mitralieră. Hans ridică 
ochii în care se citea neputinţa. Kuhlmann îl înşfăcă de 
braţ, îl smulse de la locul său şi, ajutat de o mişcare de 
ruliu a elicopterului, Hans se prăvăli în scaunul din partea 
opusă. Inspectorul-şef îi luă locul, îşi puse centura, acţionă 
o pârghie care deschise uşa glisantă din faţa mitralierei şi 
cabina fu invadată de o rafală de aer îngheţat. Frigul 
nemilos îl izbi pe Hans făcându-l să se cutremure, dar nu 
păru a-l afecta câtuşi de puţin pe Kuhlmann, care luă linia 
de ochire la circa zece metri în faţa elicopterului vecin şi 
apăsă trăgaciul. O salvă scurtă, o a doua prelungită... 

Elicopterul astfel somat se înălţă, făcu o întoarcere de o 
sută optzeci de grade şi se-ndreptă spre baza aeriană din 
Freiburg. Aplecându-se, Kuhlmann trase mânerul uşii 
glisante şi o închise la loc. Se simţea ca un sloi de gheaţă. 
Îşi puse din nou căştile ca să-i vorbească pilotului: 

— Însoţește-l până la Freiburg şi pune-mă în legătură cu 
sediul poliției de acolo;  cere-l pe inspectorul 
Wagishauser... 

În aşteptare, îşi freca mâinile mari ca nişte lopeţi, cu 
degetele scurte, puternice. Doamne, ce noapte-ngheţată! 
Câteva minute mai târziu obţinu legătura cu Wagishauser 
şi începu să-i vorbească pe un ton imperativ şi totodată 
grăbit: 

— Organizează un comitet de recepţie la Freiburg, pe 
aerodrom, şi ordonă-le celorlalte trei elicoptere care mai 
sunt deasupra pădurii să se întoarcă fără întârziere la 
Freiburg. Eu însoțesc un al patrulea aparat; am fost nevoit 


190 


să le flutur o salvă de mitralieră pe sub nas ca să-i conving 
să-mi respecte ordinul de întoarcere. 

— Ce-aţi făcut?  răsună vocea îngrozită a lui 
Wagishauser. 

— Ce-ai auzit. Şi-acum intră în legătură cu cele trei 
elicoptere şi adu-le la sol. E un ordin! Dacă ai dificultăţi, îţi 
ridici fundul şi dai fuga la sediul lui World Security, afli 
unde e blocul de comunicaţii şi-i forţezi să-şi cheme 
libelulele înapoi. Înţeles? 

— Dar ce se-ntâmplă, care-i acuzaţia? 

— Bănuială de complicitate în trafic de droguri, fireşte... 


Horowitz nu reuşea să stabilească legătura cu Elba Doi. 
Avu o presimţire că ceva nu era în regulă şi, într-un 
moment de inspiraţie, trecu pe banda de frecvenţă a 
poliţiei. Intră în recepţie la timp ca să mai apuce ultimul 
mesaj al lui Kuhlmann: „Organizează un comitet de 
recepţie... însoțesc un al patrulea aparat... am fost nevoit 
să le flutur o salvă de mitralieră...“ 

li făcu semn să tacă lui Hendrix care-şi reluase locul în 
spate, pentru a putea auzi clar restul mesajului. Alături, 
Stieber, care nu-şi revenise încă de pe urma pierderii 
suferite, dădea semne de îngrijorare. Când Kuhlmann îşi 
încheie transmisia, Horowitz închise aparatul şi rămase 
tăcut, cu privirea pierdută în gol. 

— Mama lui, strigă Hendrix. Ăştia ne-au stricat tot 
meciul!... 

— S-o ştergem de-aici cât mai avem timp, se repezi 
Stieber. Eu am fost o dată interogat de canalia asta de 
Kuhlmann; n-are pic de omenie în el! 

În sinea lui, Horowitz se amuză copios la auzul acestei 
remarci venite din partea unuia ca Stieber. Privind peste 
umăr, o văzu pe Hendrix sfâşiind o batistă dantelată cu 
dinţii. 

— Sunteţi niţel speriaţi, amândoi, observă el. În meseria 
mea, un obstacol-două nu înseamnă nimic; Eiger continuă 
să-mi stea în atenţie. Sunt sigur că se va-ndrepta spre 
frontiere elveţiană o dată ce se deschid drumurile spre 


191 


sud. Ultimul buletin meteo prevede o ameliorare a vremii, 
aşa că trebuie s-avem răbdare. Între timp, voi organiza o 
nouă echipă operativă din personalul de la World 
Security... 

— Cel puţin opt au fost omorâţi în terciul ăla de pe 
şosea, interveni nervos Stieber. 

— Da, dar să nu uităm că erau englezi cu toţii. De data 
asta, am să-i cer lui Evans numai agenţi germani, oameni 
care cunosc locurile foarte bine. 

— Care locuri, pentru Dumnezeu?! izbucni Hendrix. 

— Punctele de trecere la graniţa cu Elveţia, fireşte: 
Basel, Konstanz şi-aşa mai departe. Când Eiger va-ncerca 
să se strecoare, noi o să fim pregătiţi în aşteptare. 


Kuhlmann cobori din elicopter pe aerodromul din 
Freiburg şi se urcă în maşina care-l aştepta, conform 
instrucţiunilor sale, şi care-l duse fără întârziere la sediul 
poliţiei locale.  Urmau îndeaproape două dube, 
transportând echipajele celor patru elicoptere WS. 

Inspectorul Wagishauser îi întâmpină cu vestea că 
ministrul telefonase de trei ori, din Bonn. 

— Părea agitat, auzise de activităţile nocturne de 
deasupra Pădurii Negre; era foarte îngrijorat... 

— El e-ntr-o permanentă îngrijorare. Îmi dai voie să 
folosesc telefonul dumitale? 

Nu mai era nimeni în birou în afară de ei doi când 
Kuhlmann formă numărul. După cum se aştepta, ministrul 
era treaz încă şi răspunse imediat pe firul secret. 

— Ce  se-ntâmplă acolo, Kuhlmann? Am primit o 
plângere de la un anume Evans, director al... 

— Cunosc marfa; l-am interogat personal în legătură cu 
cazul acela de introducere ilicită a unor piese de 
tehnologie avansată în Germania de Răsărit... 

— Caz clasat din lipsă de dovezi... 

— Domnule ministru, dacă vreţi să m-ascultaţi cu 
atenţie, v-aş putea scuti de-un sac întreg de necazuri 
politice. Treaba asta de acum ar putea ajunge la urechile 
domnului cancelar, care s-ar putea să vă ia pe 


192 


dumneavoastră la întrebări, nu tocmai comode. 

— Continuă, zise ministrul după o pauză mai lungă. 
Kuhlmann îşi dădu seama că trăsese la punct fix. 

— În primul rând, vă amintesc că ni s-a cerut să-l 
depistăm pe Tweed, dar nu ni s-a transmis că vor angaja şi 
o organizaţie britanică - World Security, mai precis - cu 
misiunea de a-l vâna şi a-l lichida pe teritoriul ţării 
noastre! Cel puţin, asta-i întorsătura pe care par să o ia 
lucrurile. Cum credeţi c-ar primi cancelarul o asemenea 
veste? Totul se desfăşoară camuflat, patru elicoptere care 
patrulează în miezul nopţii deasupra Pădurii Negre, ca să 
nu mai vorbim de atentatul precedent împotriva lui Tweed, 
pentru că asta a fost de fapt cauza accidentului monstruos 
de pe autostradă, când am pierdut opt oameni, plus nouă 
ai lor. N-aţi vrea mai bine să mă lăsaţi pe mine să mă ocup 
de cazul ăsta? 

— Care sunt implicaţiile? întrebă ministrul pe un ton 
plângăreţ. 

— Păi dacă Tweed e prins şi dus înapoi în ţară la el, 
imaginaţi-vă ce scandal public ar ieşi; pe când aşa, 
ne-aruncă nouă pisica moartă şi problema s-a rezolvat 
bine-mersi pentru ei!... 

— Sunt bucuros să las cazul în mâna dumitale. 

Aşa mă gândeam şi eu, reflectă Kuhlmann rânjind în 
direcţia lui Wagishauser care asculta fascinat. 

— Ar mai fi o chestiune în care aş vrea să-ţi cer părerea, 
reluă ministrul, după care făcu o nouă pauză. „Eşti al meu, 
bătrâne“, îşi zise Kuhlmann, apoi ascultă mai departe: 
Lance Buckmaster, ministrul lor pentru Securitatea 
Externă, mi-a telefonat să mă întrebe cum înaintează 
cercetările. 

— Spuneţi-i că vânătoarea continuă, dar Tweed e vulpoi 
bătrân (o să aprecieze expresia asta, sunt convins) şi că e 
greu de scos la lumină. Mai spuneţi-i că între timp s-a 
strâns plasa în jurul lui, fără să daţi amănunte... Eventual, 
întrebaţi-l dacă se îndoieşte cumva de capacităţile noastre 
de-a face faţă situaţiei... 

— Excelentă idee! Las totul în seama dumitale! Ai mână 


193 


liberă să rezolvi problema... 

Rânjetul reapăru pe faţa lui Kuhlmann în timp ce punea 
receptorul în furcă. Cel mai bun detectiv din întreaga 
Germanie, Kuhlmann, era totodată mare maestru în a-i 
pune la punct pe politicienii pentru care avea un dispreţ 
ascuns. 

Wagishauser se aşeză încet pe scaunul din faţa biroului 
la care stătea oaspetele său. 

— Eu n-aş fi îndrăznit niciodată să-i vorbesc aşa, Otto. 

— Vezi, tocmai de-asta eşti tu aici, iar eu în Wiesbaden. 

Kuhlmann îşi aprinse un trabuc, reflectând o clipă 
asupra situaţiei. Era convins că Tweed era ultimul om care 
s-ar fi lăsat implicat într-o crimă urmată de un viol - era 
prea de tot, ce Dumnezeu! Avea destulă experienţă ca să 
miroasă un potenţial criminal până-n cele mai ascunse 
unghere ale fiinţei. Aici nu putea fi vorba decât de o 
înscenare conspirativă! Ei bine, el personal nu-l putea 
ajuta pe Tweed, în schimb putea pune bete în roate celor 
care-l vânau, ceea ce i-ar fi dat lui Tweed timp. Pentru că 
de asta avea nevoie, în primul rând, vechiul său coleg: de 
timp. Kuhlmann îşi înfipse privirea în ochii lui 
Wagishauser. 

— Următoarea mişcare, zise el, e să-i băgăm sula-n 
coaste lui Evans şi acoliţilor săi. Sună-l pe Evans, scoală-l 
din pat şi spune-i că-l vreau aici în fix treizeci de minute. 
Încep numărătoarea. 


194 


20 


Cabana de vânătoare era cocoţată pe culmea unei 
înălţimi, de unde aveai asupra Pădurii Negre o perspectivă 
largă dacă priveai de la ferestrele de sus. Tremurând în 
faţa unei ferestre deschise, Paula scruta întunericul în 
căutarea vreunui indiciu care să trădeze prezenţa 
elicopterelor. Cerul fusese însă lăsat în stăpânirea 
exclusivă a lunii. Paula închise fereastra şi cobori scara de 
lemn, la parter. 

— E-n regulă, îl anunţă ea pe Tweed, nu mişcă nimic nici 
în aer, nici la sol. 

— Atunci o s-aprindem focul în chestia asta, până 
nu-ngheţăm de tot. 

Tweed găsise nişte ziare vechi într-o ladă şi acum stătea 
cu ele înaintea unui şemineu uriaş, îndesat cu lemne. Dădu 
foc ziarelor cu bricheta şi în câteva minute lemnele fură 
cuprinse de flăcări. 

La sosire, găsiseră cabana încuiată şi zăvorâtă. După ce 
i-a dat un ocol, Tweed a forţat un zăvor cu o creangă 
scurtă şi groasă pe care o culesese pe ultima porţiune de 
urcuş, păstrând-o ca pe o armă rudimentară, în caz de 
nevoie. A tras aşadar zăvorul, a deschis oblonul şi a spart 
un ochi de geam prin care şi-a vârât braţul pentru a 
deschide uşa din interior. Înăuntru era un frig de cavou şi 
un miros stătut; Paula a simţit însă şi o uşoară mireasmă 
de conuri de brad şi-ntr-adevăr, erau câteva aruncate 
peste  butucii din şemineu. Curentul electric fusese 
întrerupt, congelatorul şi frigiderul erau goale, ceea ce l-a 
făcut pe Tweed să strâmbe din nas: 

— Aşadar, o să facem foamea... 

— Nu cred. N-am făcut eu bine că am cumpărat câte 
ceva din Freiburg, când am ieşit în oraş? 

— Ce-ai cumpărat? Unde? 

— La magazinul universal, mai zise ea şi trânti valiza pe 

195 


o masă din lemn masiv; o deschise fără să-şi scoată 
mănuşile şi dădu la iveală proviziile: două conserve de 
fasole, două de carne, două butelii mici, de campanie, cu 
grătar deasupra, două cutii de cafea, una de lapte praf, 
două pâini şi un pachet de unt. 

— Ne-ajunge ca să supravieţuim, dar nu pentru multă 
vreme, avertiză ea. 

— Da, ar fi trebuit să mă gândesc şi eu la aspectul ăsta. 

— Păi da, voi, bărbaţii, credeţi că mâncarea pică din cer. 

— Mărturisesc c-am crezut c-or să lase curentul şi ceva 
provizii în frigider, pentru călători rătăciţi. 

— Dar ai mai fost aici vreodată iarna? 

— Nu, recunoscu el, era toamnă atunci. În fine, mai bine 
mă duc să aprind focul ăla, nu de alta, dar mai avem puţin 
şi ne congelăm. 

— O să se vadă de departe fumul ieşind pe coş, îl 
preveni ea. 

— Atunci du-te tu şi te uită de la ferestrele de sus, vezi 
dacă e mişcare pe undeva; între timp, eu mă pregătesc să 
fac focul, dacă nu se vede nimic... 

O dată inspecția făcută, asigurată de lipsa oricărei 
ameninţări vizibile, Paula îşi repetă totuşi avertismentul în 
timp ce cobora treptele de lemn: 

— Suntem în loc deschis, pe cel mai înalt vârf pe-o rază 
de kilometri întregi; mi-e teamă să nu ne dea de gol fumul. 

— Trebuie să ne asumăm acest risc, dacă nu vrem 
să-nţepenim de tot, a zis el hotărât, aprinzând ziarele. 

Paula făcu turul parterului şi dădu peste un aragaz 
modern, Calor, însă lipsea gazul. Mobilierul cabanei era 
cioplit din lemn masiv, nefinisat. Într-un dulap din camera 
cea mare, găsi mai mulţi saci de dormit, împăturiţi unul 
peste altul. Ghemuit lângă foc, cu o pereche de foale uzate 
în mâini, Tweed îşi înălţă privirea: 

— Prin urmare, avem şi-n ce dormi! 

— Adică, vrei să te bagi într-unul din ăştia aşa, pur şi 
simplu? se miră ea. 

— De ce nu? Doar trebuie să dormim, avem nevoie de 
odihnă... 


196 


— Of, bărbaţii ăştia! îşi cântă Paula refrenul preferat, 
mirosind unul din saci şi lipindu-şi apoi obrazul de el. Sunt 
jilavi, trebuie uscați mai întâi. 

Trase câteva scaune lângă foc, deschise un sac şi-l 
întinse pe ele. În clipa aceea Tweed sări în picioare, îşi 
duse un deget la gură şi o apucă pe Paula, făcându-i semn 
către bucătărie. 

— Ce-i? şopti ea. 

— Vine cineva; am auzit paşi pe zăpadă. Du-te în 
bucătărie şi nu scoate niciun sunet! 

Fără zgomot, Tweed luă în mână creanga pe care o 
adusese cu el şi care putea servi cu mult succes drept 
bâtă, apoi se postă în partea dinspre clanţa uşii pe care o 
descuiase mai devreme. Se lipi cu spatele de peretele 
aspru, apucă strâns bâta şi aşteptă. 

Uşa se crăpă un milimetru; dacă n-ar fi stat cu ochii pe 
ea, Tweed nici n-ar fi sesizat mişcarea. Câteva clipe mai 
târziu, lovită cu forţa unui uragan, uşa se trânti de perete 
în partea opusă lui Tweed şi Newman plonjă înăuntru, se 
ghemui şi descrise un arc mare de cerc cu Walther-ul ţinut 
cu amândouă mâinile. 

— Calmează-te, Bob, rosti Tweed pe un ton liniştit, 
rămânând lipit de perete. 

— Puteai să-ntinzi şi tu covorul roşu, îl luă Newman în 
primire vârându-şi arma în tocul de piele. 

Tweed închise uşa repede să nu intre frigul şi-l ascultă 
pe Newman care vorbea mai departe: 

— Am văzut urme de paşi la intrare, dar n-aveam nicio 
garanţie că erau ai voştri... 

Din bucătărie apăru Paula, cu întrebarea pe buze: 

— Bob, ce s-a întâmplat cu dulăii aceia oribili care ne 
hăituiau? 

— Stârvuri pentru corbi; cinci la număr. l-am împuşcat 
pe toţi şi am luat-o la galop încoace, de-a lungul izvorului 
îngheţat. Apropo, de unde iese firul ăsta de apă? După 
câte-mi dau seama, suntem pe un vârf, aici... 

— Hai să-ţi arăt, îi zise Tweed; e o curiozitate, 
într-adevăr. Apoi, după o clipă de gândire: Crezi că e vreun 


197 


risc să fi fost urmărit? 

— Hai să fim serioşi! Le-am lăsat animalele moarte la 
poalele bradului sub care ne-am adăpostit noi, am urcat o 
bucată pe gheaţa izvorului şi m-am căţărat în alt brad, de 
unde vedeam clar cadavrele. M-am uitat prin binoclul ăsta: 
Au venit doi bărbaţi şi o femeie şi-au stat acolo, lângă 
hoituri, vreo cinci minute, discutând. Unul a cercetat nişte 
urme false lăsate de mine şi s-a-ntors. După aia au luat-o 
înapoi la vale, de unde veniseră, şi eu am urcat mai 
departe. Ce zici că voiai să-mi arăţi? 

Tweed o luă înainte prin uşa din faţă care dădea într-o 
verandă lată; cobori treptele şi, urmat de ceilalţi doi, dădu 
colţul cabanei şi le arătă o movilă îngropată în omăt: 

— De-aici pleacă izvorul, dar acum e-ngheţat. Când se 
topeşte zăpada, ţâşneşte într-un torent foarte vioi. 

— Dar acum n-aţi putea face cumva să scoateţi nişte apă 
proaspătă, pentru cafea? Eu am apă într-un bidon de 
plastic, dare e altceva dacă am avea apă proaspătă. 

— Cam rece misiune ne dai, bombăni Newman 
aplecându-se să îndepărteze zăpada până când dădu de o 
vână de gheaţă. 

— Bun, descurcă-te tu aici şi-ntre timp eu o să pregătesc 
o masă în nişte condiţii pe care le-aş numi cam primitive. 
Tweed, tu ai grijă de focul ăla... 

Când plecă Paula, Newman ridică ochii spre Tweed: 

— Ai văzut ce jandarmi pot fi câteodată femeile astea? 


Mâncară din farfurii de carton, pe o masă trasă în 
apropierea focului; din butucii de brad se prelingeau 
firişoare de răşină topită, iar Paula se delecta la auzul 
lemnului care trosnea în flăcări, îmblânzind liniştea. 

Le servise carne cu fasole încălzită la butelia cu gaz şi 
pâine cu unt. Foloseau tacâmuri de plastic, iar Newman 
făcu imprudenţa să strecoare o glumă: 

— Mă simt ca în avion, cu echipamentul ăsta de 
campanie. 

— Nu, zău! sări Paula, încrucişându-şi braţele cu arţag. 
Poate voiaţi să car în valiză şi tacâmuri de inox, prin 


198 


pădure... 

— Şi eu, care nu credeam să ai altceva în afară de 
oarece îmbrăcăminte în ea. Scuză-mă, încercam să mai 
destind un pic atmosfera. 

— E cam greu, în condiţiile date, interveni şi Tweed; ne 
resimţim cu toţii de pe urma şocurilor primite. 

— Atunci, dacă n-aveţi nimic împotrivă, zise Newman 
devenind deodată serios, aş vrea să aflu şi eu ce s-a 
întâmplat, de la început, în casa din Radnor Walk. Eu am 
nimerit ca musca-n lapte în toată afacerea asta şi n-a 
apucat nimeni să-mi spună mare lucru până acum. 

— Trebuie să recunoşti că nici n-a prea fost timp, Bob. 
Dar ai dreptate, fu de acord Tweed, şi nu văd de ce nu ţi-aş 
spune chiar acum. Deci, uite cum s-a-ntâmplat... 

Newman ascultă în tăcere povestea lui Tweed despre 
telefonul primit din partea lui Klaus Richter prin care 
acesta-i dădea o întâlnire urgentă la Cheshire Cheese, 
localul din Fleet Street, în noaptea fatală. Relatarea a fost 
scurtă, fără a omite însă niciun amănunt mai important. 
Ascultându-l cu atenţie, Paula se întreba cam ce-ar putea 
el simţi, în starea de oboseală de acum, povestind toate 
lucrurile acelea oribile. La sfârşit, Newman dădu din cap: 

— Da, se potriveşte întocmai cu cele observate de mine 
când am fost acasă la tine, până şi indiciul incriminant al 
pipei începute şi lăsate în scrumieră. Dar ce-i cu Klaus 
Richter ăsta, ziceai doar că locuieşte la marginea 
Freiburgului... 

— Într-un apartament nou pe Schusterstrasse, chiar în 
capăt. 

— Păi, acolo am stat şi noi noaptea trecută, sări Paula de 
la locul ei, surprinsă; hotelul Oberkirch era pe 
Schusterstrasse! De ce nu te-ai gândit să-i facem o vizită 
lui Klaus Richter să aflăm ce s-a întâmplat? 

— Fiindcă sunt convins că am fi căzut într-o capcană, o 
lămuri Tweed. la gândeşte-te: care vasăzică, Richter era 
momeala menită să mă scoată din casă pentru o vreme mai 
lungă, pentru ca altcineva să aibă timp să aranjeze terenul 
în Radnor Walk, s-o omoare adică şi apoi s-o violeze pe 


199 


amărâta aia, a cărei identitate n-o ştim nici până acum. 
Prin urmare, fie că Richter mă suna cu pistolul la ceafă, fie 
că altcineva îi imita glasul perfect. În oricare din cazuri, e 
de presupus că locuinţa lui Richter stă de atunci sub 
supraveghere, mai ales că se ştia că mă-ndreptam încoace. 
Că se ştia treaba asta, ne-o spune clar atentatul de pe 
autostradă. Aşa că apartamentul lui Richter era ultimul loc 
unde m-aş fi dus să cer lămuriri şi, oricum, el probabil că 
nici nu mai trăieşte. 

— Eu sunt totuşi de părere că trebuia verificat, comentă 
Newman. 

— A, de verificat o va face Marler, căruia i-am dat 
instrucţiuni speciale când am rămas între patru ochi la 
Oberkirch; şi o va face cu multă băgare de seamă, vă 
asigur. 

— Tu tot ai încredere în Marler ăsta? se miră Newman 
iritat. 

— Sunt nevoit, din lipsă de personal. Vezi tu, Bob, de 
tine am nevoie să mă aperi, eu fiind singurul care cunoaşte 
detaliile proiectului „Shockwave“ la care am lucrat. 

— N-ai vrea să mă luminezi şi pe mine mai ca lumea? 

— De ce nu, dacă tot avem timp acum... 

Şi Tweed repetă tot ce-i spusese Paulei, în Bruxelles, 
despre noul computer care oferea o soluţie viabilă 
Iniţiativei în Strategia Defensivă. li pomeni şi de cargoul 
Lampedusa care transporta computerul îndreptându-se 
spre Plymouth pe o rută ocolită. 

— De ce ocolită? se interesă Newman. 

— Ca să evite traseele principale ale navelor de 
transport. 

— Şi deci ai lista de coduri pentru a comunica cu 
Lampedusa, plus cele două semnale trucate pentru a ţi se 
confirma că totul e-n ordine. la spune, în afară de radistul 
vasului mai are cineva lista asta? 

— Doar ministrul, Lance Buckmaster, care va continua 
să ia legătura cu Lampedusa în absenţa mea, dintr-o 
încăpere a Amiralității, dotată cu echipament de 
emisie-recepţie. Dar el nu ştie semnalele trucate, care nu 


200 


figurează în listă şi pe care le cunoaştem doar noi, radistul 
şi cu mine, pe dinafară. 

— Eu, una, aş vrea să ştiu cine a ucis-o pe fata aceea în 
Radnor Walk, rosti Paula cu o voce înceată, încordată. 

— Asta-i altă misiune cu care l-am însărcinat pe Marler, 
când s-o întoarce în Anglia. Trebuie să ne gândim că totul 
a fost pus la punct cu minuţiozitate de adversarii noştri, cu 
mult înainte, şi că au studiat toate aspectele problemei, 
sub cele mai diverse unghiuri; iar Marler se pricepe de 
minune să desfacă firele încâlcite de alţii. 

— Dar cine-s adversarii ăştia? vru să ştie Paula, pe un 
ton vehement. Ne zbatem în întuneric, alergăm de 
colo-colo şi n-ajungem nicăieri! 

— Cred că eu ştiu cam cine ar putea fi în opoziţie, 
interveni Newman. În Mercedes-ul care a venit după noi 
pe drumul forestier era un individ care-a vrut să mă 
împuşte, dar am fost mai iute şi uite ce-am găsit în 
buzunarele mortului. 

Scoase actul de identitate al agresorului şi-l aruncă pe 
masă. Paula îl cercetă, apoi se uită la cei doi pe rând. 

— Gustav Braun, reproduse ea conţinutul documentului; 
angajat la World Security & Communications. 


— Asta-i opoziţia, rosti Newman. Am auzit tot felul de 
zvonuri cum că ar întrebuința o politică dură în afaceri, 
dar e prima dată când îmi dau seama că au şi echipe de 
ucigaşi plătiţi. 

— S-ar putea să-i folosească pentru o operaţie foarte 
delicată, gândi Tweed cu glas tare. 

— Aşa e: au misiunea de a te lichida pe tine. Problema e 
cine conduce operaţia asta? Gareth Morgan, Lance 
Buckmaster sau Leonora Buckmaster, preşedinte al 
companiei? Pentru că numai ăştia, din vârful piramidei, 
şi-ar putea permite să rişte atât. 

— Ce impresie ţi-a lăsat Morgan când l-ai abordat la 
Colombi? întrebă Tweed. 

— Dur ca granitul, lunecos ca o cobră, cel mai mare 
mincinos de la baronul Münchausen încoace şi teribil de 


201 


ambițios. 

— Atunci, o eventuală dorinţă a lui Morgan de a prelua 
conducerea deplină asupra întregii organizaţii ar putea 
complica motivaţia: primul pas ar fi să-l discrediteze pe 
Lance Buckmaster. 

— Şi cum ar putea-o face? întrebă Paula. 

— Aducându-l în situaţia de a fi condamnat pentru 
crimă. Şi, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că Gareth 
Morgan mă foloseşte pe mine ca unealtă. Marler ar putea 
scoate la iveală un întreg cuib de vipere aici. 

— Având în vedere sarcinile pe care i le-ai dat, n-o să 
aibă timp şi pentru asta, observă Newman. 

— A, i-am dat o mulţime de sarcini. Una din direcţiile de 
înaintare va fi să afle descoperirile medicului patolog de la 
Secţia Specială care a efectuat autopsia fetei ucise: avea 
urme de sânge pe încheieturile mâinilor şi mai erau câteva 
pete şi pe cearceaf. Eu cred că a fost legată înainte de a fi 
sugrumată şi violată. Identificarea grupelor sanguine 
devine o piesă importantă, consemnată în raportul 
medicului. 

— Trebuia să-l ţii pe Marler să-ţi asigure protecţia, zise 
Newman, şi să mă fi trimis pe mine la Londra să fac 
săpături... 

— Uiţi însă că Marler este încadrat în Serviciul Special 
şi că are acces în locuri în care tu n-ai fi acceptat nici în 
ruptul capului. Eu ştiu că ai acreditare deplină, Bob, dar 
niciodată n-ai fost lăsat să intri în locurile cele mai secrete, 
decât la intervenţia mea. Or, dacă eu sunt acum în 
dizgrație, ca să nu spun mai mult, şi tu ai putea deveni 
suspect acolo. 

Paula se gândi că Tweed luase în calcul, într-adevăr, 
toate aspectele, şi rosti întrebarea care o ardea de zile 
întregi: 

— Dar pentru care motiv să fi muncit cineva atât ca să-ţi 
pună în spate toată înscenarea asta, mergând până 
într-acolo încât să comită el însuşi crima odioasă? De ce? 

— Când o să aflăm răspunsul la întrebarea asta, o să 
ştim şi cine a omorât-o pe fată în Radnor Walk, zise Tweed. 


202 


Acum însă cred că suntem cu toţi la capătul puterilor şi că 
avem nevoie de somn. O să aranjăm planton peste noapte, 
pentru că e nevoie să urmărească cineva o eventuală 
tentativă de a intra în cabană. O să facem cu rândul: două 
ore eu, două ore Newman. 

— Nici să nu vă gândiţi, îl întrerupse cu hotărâre Paula. 
Am şi eu rândul meu; eu nu fac parte din echipă? Dar ce 
facem de dimineaţă, pentru că nu-i bine să rămânem aici 
prea mult. 

— Nici n-o să rămânem mai mult decât până mâine 
dimineaţă, stabili Tweed. Va trebui să încercăm să trecem 
în Elveţia într-o singură zi, să le devansăm aşteptările. 

— Fără niciun mijloc de transport? îi aminti Paula. 

— Audi-ul a rămas ascuns în luminişul de lângă drumul 
forestier, răspunse Newman, şi e băgat cu botul în tufele 
alea care or să izoleze motorul întrucâtva. Presupun că o 
să-mi ia ceva timp să-l pornesc, dar de pornit tot îl 
pornesc. 

— S-a făcut, încheie Tweed discuţia. 


203 


PARIEA A DOUA 
ASASINUL HOROWITZ 


204 


21 


După eşecul lamentabil în urmărirea lui Tweed prin 
Pădurea Neagră, Horowitz şi-a oferit câteva ore de somn 
bun în camera sa de la hotelul Colombi. De dimineaţă s-a 
trezit la ora cinci fix, de parc-ar fi avut un ceas-deşteptător 
înfipt în creier. Fără să lâncezească o secundă măcar, s-a 
dat jos din pat, traversând cu mişcări automate rutina 
spălatului, bărbieritului şi îmbrăcatului. 

Îşi făcu apariţia la ieşirea din hotel înfofolit, de data 
asta, într-un palton şi un fular gros în jurul gâtului, şi-i 
spuse portarului că nu avea somn, drept pentru care voia 
să facă o plimbare pe afară. Portarul dădu din cap 
bătrâneşte: 

— E un ger de crapă pietrele, domnule; aveţi grijă cum 
păşiţi, o să mergeţi pe străzi ca pe un patinoar... 

Horowitz îi mulţumi omului pentru sfat şi se-ndreptă în 
direcţia Oraşului Vechi. O luă pe Schusterstrasse, îşi 
continuă drumul pe Munzgasse până ajunse la intersecţia 
cu Konvikstrasse; lumina becurilor împrumuta zăpezii 
luciri stranii. Respirația i se transforma instantaneu în 
aburi îngheţaţi, care se destrămau urcând spre ţurţurii 
atârnaţi de streşinile caselor. 

Ajunse la poalele unor trepte largi de beton în stânga 
cărora se înşiruia o generaţie tânără de case, cu o 
arhitectură prudent ticluită pentru a nu intra în conflict cu 
zidurile medievale de vizavi: acoperişuri de ţiglă, abrupte, 
străpunse de lucarne cu ferestre generoase. În spatele lor, 
nu foarte departe, se înălța peretele compact al pădurii de 
conifere. În faţa unora din aceste case puteai vedea, vara, 
grădini în care erau aranjaţi cu gust copaci, tufişuri şi flori. 

Horowitz aruncă o ultimă privire în jur, după care 
deschise fără zgomot poarta cu grilaj a unei curţi; cel puţin 
asta fusese intenţia lui, pentru că nu putu împiedica stratul 
gros de gheaţă de pe clanţa porţii să plesnească sub 

205 


apăsarea mâinii lui - ceea ce, în liniştea din jur, avu 
aproape efectul unui foc de armă. 

Închise poarta şi se îndreptă spre casă, privind în 
interior printr-o fereastră neacoperită cu perdea. Il văzu 
pe Klaus Richter şezând drept într-un fotoliu în faţa 
televizorului. Horowitz merse la uşa din faţă, bătu după un 
anumit semnal, răsuci clanţa şi intră încet, cu precauţie. 
Înăuntru îl întâmpină un val de căldură. 

— Nicio mişcare sau îţi ciuruiesc maţele! răsună ordinul, 
rostit de o voce guturală. 

Horowitz rămase ca o statuie; doar capul i se roti, încet, 
în direcţia glasului, pentru a-l vedea pe Stieber aşezat pe 
un scaun, lângă perete, ţinând în mâini o armă cu două 
ţevi retezate, îndreptată spre stomacul lui. 

— A, tu erai... 

Era o undă de dezamăgire în glasul lui Stieber. Stând în 
continuare nemişcat, Horowitz vorbi: 

— Mai întâi mută drăcia aia spre peretele din faţă... 
Acum, zise el mai departe, pune-i siguranţa şi aşaz-o pe 
podea, cu ţeava spre zid. 

Cu un rânjet respingător, Stieber se conformă. 

— Suntem cam nervoşi astăzi... 

— Nu neapărat; doar prudenţi, să zicem. Ai stat aici 
toată noaptea? Bun. Cel puţin, văd că eşti vigilent. A dat 
careva târcoale prin preajmă? Era de aşteptat ca Eiger să 
fi-ncercat să ia legătura cu Richter ori s-o fi trimis pe fată. 

— Dacă nu vezi niciun cadavru în jur înseamnă că n-a 
fost nimeni, zise Stieber, dur. Se înmuie repede însă 
văzând expresia din ochii lui Horowitz. 

— Ai să fii înlocuit imediat după ce se crapă de ziuă. 
Până una-alta, rămâi pe loc. 

Un miros greu, neplăcut, îi asalta nările lui Horowitz, 
care se întreba cum putuse suporta Stieber putoarea ore 
întregi, toată noaptea. Îşi aminti însă că Stieber se 
îndeletnicea şi cu meseria de porcar. 

Richter fusese ucis printr-un procedeu foarte simplu: i 
se injectase aer în vene. Morgan spusese ceva în legătură 
cu un telefon dat la Londra. După socoteala lui Horowitz, 


206 


erau cam douăzeci şi patru de ore de când îl omorâse 
Stieber. Se pregătea să plece, când Stieber deschise gura: 

— O fi fost cineva în Audi-ul albastru sub care ai pus 
bomba aia? 

— Să sperăm că da... 

— M-am distrat cu tot felul de gânduri ghiduşe despre 
treaba asta, cât timp i-am ţinut de urât strigoiului de colo. 
Îl şi vedeam pe Eiger întors la maşină, dând la cheie în 
neştire, făcând motorul să vibreze şi - bum!... Sau, după 
ce-a pornit-o, plecând în marşarier şi - bum! Aş fi vrut să 
fiu pe-aproape, să mă distrez un pic - de la distanţă, 
mă-nţelegi... Phii, ce m-aş fi distrat!... 

— Acum plec, îl întrerupse Horowitz. Spune-i omului 
care te schimbă să rămână aici până diseară, după care 
poate să plece. Dacă nu vine nimeni până atunci, nici n-o 
să mai vină. 

Horowitz părăsi casa cu un sentiment de uşurare. Astfel 
de reacţii îl umpleau de scârbă. În orice caz, se îndoia că 
va veni cineva să se intereseze de Richter, în cele din 
urmă. 


Întors la Freiburg noaptea trecută, Marler trăsese tot la 
Colombi. Deşteptătorul de pe noptieră îl smulse din pat la 
cinci şi jumătate. 

— Sunteţi al doilea oaspete al hotelului care înfruntă 
gerul de afară în dimineaţa asta, i se adresă portarul când 
ajunse la ieşire. 

— Nu mai spuneţi! zise Marler, oprindu-se în loc. O fi 
fost amicul meu - ştiţi, şi el are obiceiul să ia o gură de aer 
înainte de masa de dimineaţă. Cum arăta? 

— Înalt, slab, mai în vârstă ca dumneavoastră, ca la 
patruzeci de ani, şi purta ochelari cu ramă metalică. Avea 
un pas foarte sigur; sper să-i fie de ajutor pe gheţuşul din 
dimineaţa asta. Să fiţi şi dumneavoastră atent, alunecă 
rău. Ei, era amicul? 

— Nu, descrierea nu i se potriveşte. Mulţumesc de 
prevenire însă. 

Şi-ncă ce prevenire, gândea Marler străbătând oraşul 


207 


înţepenit în frig şi întuneric, habar n-are ce serviciu mi-a 
făcut... Omul îl descrisese perfect pe Armand Horowitz, 
unul din cei trei tipi fotografiaţi la intrarea în sediul WS. 
Ce l-o fi mânat pe Horowitz să bată oraşul cu noaptea-n 
cap? 

Marler se luă după singurul şir de urme întipărite în 
zăpadă, care porneau de la intrarea hotelului. Era un 
indiciu vag, totuşi vru să vadă încotro duceau paşii aceia. 

Văzând că-l duceau pe strada Schuster şi mai departe pe 
Munzgasse,  bănuielile lui Marler căpătau contur: 
într-adevăr, urmele îl conduseseră la adresa lui Klaus 
Richter, dată de Tweed - Konvikstrasse 498. Să stea oare 
Horowitz în aşteptare, acasă la Richter, prevăzând că o să 
vină cineva să-l ia la întrebări pe Klaus? Marler ajunse la 
concluzia că nu era numai posibil, ci chiar probabil. Lui 
Horowitz nu-i scăpa niciun detaliu. 

Când fu în apropierea şirului lung de trepte care urcau 
spre grupul de case recent construite şi mai departe, până 
la podul care încăleca strada de centură, Marler cercetă 
conţinutul buzunarelor trenciului. Un Browning automat, 
calibrul 32, un box, un spray cu gaz paralizant - ultimul 
era o armă neconvenţională. Se opri în faţa intrării 
zăvorâte a cafenelei Wolfshohle; se potrivea de minune, 
dacă Horowitz era prin apropiere, gândi el. În dreapta 
văzu o fântână arteziană al cărei jet de apă era îngheţat 
tun, ca şi apa din bazin. Imprejur, nici ţipenie de om. 

Urcă agale treptele şi trecu pe lângă numărul 498, 
observând că urmele pe firul cărora venise continuau 
îndărătul porţii cu grilaj de fier. Mai remarcă şi gheaţa 
spartă de pe clanţa porţii. Urcă mai departe treptele ca să 
aibă o vedere de ansamblu asupra locului. În spatele casei 
era o mică grădină înconjurată de ziduri. Marler rămase 
locului, gânditor. Frigul nu-l deranja câtuşi de puţin, avea 
capul descoperit, iar părul îi lucea în lumina unui felinar. 

Văzuse în faţa intrării un al doilea şir de paşi care ieşea 
din casă îndreptându-se pe Konvikstrasse, spre catedrală. 
Oare să nu mai fie nimeni înăuntru? Riscantă ipoteză... 

Se aburcă pe zid şi sări într-un morman de omăt care-i 


208 


înăbuși zgomotul căderii. Se afla în grădina din spatele 
casei. Se apropie de uşa din spate, dindărătul căreia nu 
răzbătea niciun fir de lumină; o descuie expert cu un 
şperaclu pe care-l avea, împreună cu alte câteva 
instrumente, într-un toc de piele din buzunarul interior al 
hainei. Cu sprayul pregătit într-o mână, răsuci cu cealaltă 
clanţa şi împinse uşa încet, cu maximă prudenţă. 
Balamalele erau bine unse însă, şi operaţia îi reuşi într-o 
linişte deplină. Îl întâmpină un val de căldură, care-l făcu 
să încremenească: dacă nu era nimeni în casă, de ce-ar 
funcţiona încălzirea centrală? 

Cu ochii mijiţi păşi înăuntru, constatând repede că se 
afla în bucătărie. Îl învălui o aromă de cafea proaspătă. 
Închise uşa cu aceeaşi prudenţă, dând timp ochilor să se 
obişnuiască cu întunericul. 

În interior, o altă uşă dădea într-un coridor drept care 
ducea probabil în camera de zi, din faţă. De mirare era 
faptul că nu văzuse niciun fel de perdele trase la ferestrele 
de acolo, cu vedere spre stradă, spre deosebire de toate 
celelalte case vecine. Coridorul era, din fericire, pardosit 
cu gresie, aşadar, niciun risc să scârţâie vreo scândură sub 
picior. Marler înainta prudent, fără zgomot, ţinând sprayul 
la înălţimea pieptului, ca pe o armă. Uşa dinspre camera 
de zi era larg deschisă, şi toţi nervii i se întinseră ca nişte 
coarde de oţel, cum i se întâmpla de obicei în situaţiile 
limită, la auzul unui scârţâit uşor, de parcă cineva aşezat 
pe un scaun şi-ar fi schimbat poziţia. Privind prin 
crăpătura dintre perete şi uşă, Marler văzu un bărbat 
aşezat într-un fotoliu, cu faţa la el, într-o postură suspect 
de rigidă. Mai încolo şedea un alt bărbat, scund, îndesat, 
cu un cap rotund; pe genunchii lui se odihnea o puşcă 
scurtă, cu ţevile retezate. Induioşătoare privelişte! 

Marler se retrase în bucătărie, cu acelaşi pas de pisică, 
după ce recunoscuse duhoarea tipică de putrefacție care 
însoţeşte un cadavru. Ajuns aici, răsturnă cu zgomot 
ibricul de cafea şi se lipi de peretele dinspre uşă. Auzi 
dinspre sufragerie acelaşi scârţâit, de data aceasta însă 
ceva mai apăsat, semn că omul se ridica de pe scaun. Atât 


209 


de încet se mişca individul încât, Marler află că ajunsese în 
bucătărie doar când văzu ţevile boante ivindu-se în cadrul 
uşii. Ţinându-şi respiraţia, Marler proiectă un jet scurt de 
gaz drept în figura fălcoasă care apăru în urma puștii. 

Din clipa aceea, totul se petrecu rapid: Stieber horcăi 
împleticindu-se, cu mâna stângă la ochi, gemând de 
usturime, cu dreapta încă ţinând arma; Marler i se 
strecură în spate şi-l prinse de gât trăgând spre spate, mai 
să i-l rupă. 

— Încă puţin, şuieră el în limba germană, şi-ţi pocneşte 
gâtul ca un beţigaş. Pune imediat piedica la puşcă! 

Înnebunit de durere, Stieber orbecăi după pârghia de 
asigurare pe care avu norocul s-o nimerească şi să 
blocheze mecanismul de tragere. 

— Bun, aşa mai merge, îi zise Marler; acum o să ne 
întoarcem în sufragerie. Târăşte-te cum poţi, eu n-am de 
gând să te slăbesc. Dimpotrivă, s-ar putea să greşesc 
trăgând un centimetru mai mult... 

Dezorientat, şocat, obosit de veghea de peste noapte, 
Stieber nu era în stare să opună nici cea mai mică 
rezistenţă; nu putea nici măcar să gândească limpede, era 
copleşit de o frică nebună. Se întoarse târându-şi 
picioarele pe coridor, simțind cum se-nteţeşte senzaţia de 
usturime din ochi. 

Marler îl conduse în sufragerie, îi ordonă să lase puşca 
pe o masă, cu mare grijă, apoi îl lăsă să se prăbuşească pe 
scaunul de lemn pe care şezuse până atunci, probabil ca să 
n-adoarmă. Îl pipăi din cap până-n picioare, dar nu mai 
găsi nicio armă asupra lui. Stieber se freca de zor la ochi 
cu amândouă mâinile, să alunge usturimea. 

Marler observă cadavrul lui Richter proptit într-un 
fotoliu în aşa fel încât, uitându-te de afară, să crezi că e 
viu; duhoarea din încăpere îl făcu să strâmbe din nas. Işi 
îndreptă apoi atenţia spre Stieber: 

— Acum o să te iau la-ntrebări. Te previn însă că ştiu 
majoritatea răspunsurilor! Ai de ales: o singură minciună 
şi ţi-am rupt gâtul sau jucăm în aceeaşi echipă dacă vrei 
s-apuci şi ziua de mâine. E clar? 


210 


Stieber dădu din cap afirmativ, masându-şi ceafa care-l 
durea îngrozitor. Vederea însă îi revenea, pentru că 
Marler, ca să se protejeze pe el însuşi, folosise o cantitate 
foarte mică de gaz. Stieber îşi vedea agresorul ca prin 
ceaţă, dar avu grijă să nu se holbeze la silueta din faţa lui. 
Privirea îi alunecă pe forma nedesluşită a armei cu două 
ţevi, la nici doi metri distanţă de scaunul pe care şedea. 

— E clar, răspunse el în germană, limba în care i se 
adresase ticălosul ăsta din primul moment. 

— Sub ameninţarea ta, Klaus Richter a telefonat la 
Londra. Spune-mi în ce fel l-ai forţat. 

— I-am ţinut cuțitul la gât... 

— Şi a sunat de aici, de la telefonul de colo? 

— Da... 

— Fii atent la ce spui, fiindcă se auzea larmă în jur, în 
timpul convorbirii! 

— Casetofonul... Stieber se exprima cu greutate, vocea îi 
era sugrumată şi-l durea beregata. Arătă cu degetul în 
direcţia aparatului care se odihnea pe un bufet şi Marler 
îşi dădu seama că-i revenea vederea. Fără să-l scape din 
ochi, se duse până la casetofon şi îl puse în funcţiune; 
încăperea se umplu de larmă nedesluşită, de glasuri 
amestecate cu muzică. Asta-l făcuse, care vasăzică, pe 
Tweed să creadă că Richter vorbea din vreun local. Marler 
închise aparatul. 

— Şi-acum, repede, numele celui cu care-a vorbit 
Richter! 

— Unu' Tweed, nu-ş cine-mai e şi-ăsta... 

— După ce-a terminat convorbirea, Richter a fost ucis; 
nu mă interesează cine l-a omorât, spune-mi doar... 

— Eu. l-am băgat aer în venă cu o seringă hipodermică... 

— La ordinul cui? 

Stieber ezită îndelung, frământându-se în scaun. Marler 
îşi vâri pistolul în tocul de piele şi se apropie, flexându-şi 
degetele. 

— Horowitz, cârâi imediat glasul lui Stieber, Armand 
Horowitz. Dar să nu-i spui că ţi-am spus eu, pentru 
Dumnezeu... 


211 


— Sau pentru tine, mai degrabă. N-o să-i spun, stai 
liniştit. Unde-i Horowitz acum? 

— Habar n-am... Urmă o altă ezitare, apoi: A venit aici la 
vreo juma’ de oră înaintea ta să vadă dacă stau de pază, în 
caz că vine Eiger după Richter, cum ai făcut şi tu. După aia 
a plecat, nu ştiu unde; nu cred că se mai întoarce. Sper să 
nu mai vină, că altfel o să-mi vadă precis vânătăile de pe 
gât... 

— Arată-mi seringa cu care l-ai omorât pe Richter, ca 
dovadă că e aşa cum spui. 

Stieber se ridică anevoie şi merse clătinându-se până la 
un dulap; deschise un sertar, zise: 

— Aici e... 

— Arată-mi-o! îi porunci Marler. 

Stieber scoase seringa din sertar şi Marler dădu din cap, 
mulţumit: acum era sigur că instrumentul purta 
amprentele lui Stieber. 

— Pune-o la loc în sertar. Cum te cheamă? 

— Helmut Stieber. 

— Pentru cine lucrezi? 

— Pentru World Security, aici, în oraş; ca paznic. Treaba 
cu Richter am făcut-o pe de lături, la un ban în plus... 

Mie-mi spui, îşi zise Marler. Nesigur pe picioare, Stieber 
o porni îndărăt, spre scaunul lui, dar la mijlocul drumului 
se aruncă deodată asupra armei de pe masă. O mişcare pe 
care Marler o prevăzuse de altfel şi o aştepta. Încă o dată, 
braţul său se încolăci în jurul gâtului lui Stieber, înainte ca 
acesta să ajungă la puşcă. Cu un icnet de neputinţă şi 
groază, Stieber se lăsă să atârne, ca un sac de cartofi. 

— Stai pe picioare sau am terminat cu tine! îl şfichiui 
glasul lui Marler. 

Ucigaşul făcu o sforţare să se ridice, iar Marler îl 
strânse mai tare, apoi slăbi o idee menghina. Stieber cârâi 
cu o voce pierdută: 

— E-adevărat tot ce ţi-am spus... 

— Sunt convins de asta; dar n-a fost frumos din partea ta 
să te-ntinzi după puşcă. Ca să-ţi fac plăcere, pot să-ţi spun 
c-a fost o-ncercare destul de bună. Şi acum, eu trebuie să 


212 


ies de-aici... 

— Nu scot un cuvânt, zău! O să stau aici până... 

— Ai ghicit, exact aşa ai să faci; mergem sus, într-un 
dormitor, şi te leg de mâini şi de picioare. O să stai 
frumuşel pe pat, iar când o să fiu departe am să telefonez 
unui prieten de-al tău, tu-mi spui numele, să vină să te 
elibereze. Ai ceva prieteni, Helmut? 

Vorbind, îl duse pe Stieber în hol, iar la ieşire mai 
aruncă o privire în camera de zi. Era perfect: amprentele 
lui Stieber pe arma cu două ţevi şi, mai ales, pe seringa 
hipodermică, indicii din care poliţia ar trebui să fie în stare 
să scoată ceva. 

La piciorul scării, Marler îşi scoase pistolul şi-l înfipse în 
spinarea lui Stieber, eliberându-l din strânsoare. 

— Ai un Browning în coaste; uşurel, hai urcă! 

Neamţul se supuse ca un mieluşel. Intrară într-o cameră 
de la etaj, unde Marler îi ordonă să se întindă pe pat, cu 
faţa în jos; scoase o rolă de bandă adezivă dintr-un 
buzunar şi, după cum îl anunţase, îi legă mâinile la spate şi 
apoi picioarele, în dreptul gleznelor. 

— Am un prieten... începu neamţul, întorcându-şi capul 
rotund pe pernă, cu privirea spre Marler. 

— Şi eu am unul, îl anunţă acesta. 

leşi din dormitor, închise uşa în urmă şi îşi puse o 
pereche de mănuşi chirurgicale. Cobori în sufragerie, 
ridică receptorul, formă numărul secţiei de poliţie sub 
ochii lipsiţi de viaţă ai lui Richter. 

— Vreau să raportez o crimă în Freiburg; vă rog, cu 
inspectorul-şef Kuhlmann... Nu. Nu discut cu nimeni 
altcineva. Şi dacă nu vine la telefon în treizeci de secunde, 
închid. Dacă nu-i acolo, daţi-mi numărul imediat... 

— E aici; aşteptaţi un moment. 

— Nu mai mult de treizeci de secunde. 


Proaspăt bărbierit, după o noapte albă, Kuhlmann se afla 
în sala de mese, în faţa unei ceşti de cafea neagră. Nu 
putuse scoate nimic de la Evans, care o ţinea una şi bună 
că tocmai se-ntorsese de la o conferinţă desfăşurată la 


213 


sediul WS din Basel, în Elveţia, şi că nu ştia nimic despre 
niciun fel de operaţii recente şi că nu voia să discute decât 
în prezenţa avocatului său. 

Kuhlmann îl urmă pe polițistul care-l chemase la telefon. 
Nu, individul nu-şi declinase identitatea, a răspuns 
polițistul întrebării inspectorului. Înc-un ţicnit, îşi zise 
Kuhlmann. 

— Da, sunt Kuhlmann; cu cine vorbesc? 

— Cu un binevoitor, răspunse Marler tot în germană. 
Aveţi un caz de omucidere pe Konvikstrasse 498. Şi 
criminalul şi victima se află încă la faţa locului. Asta-i tot. 

Marler puse încet receptorul la loc: urechea lui ascuţită 
prinsese scrâşnetul zăpezii sub paşii cuiva, la intrarea din 
faţă, ca şi scârţâitul porţii. Se retrase grăbit în bucătărie, 
de unde ieşi prin spatele clădirii în aerul îngheţat de afară. 
Se căţără pe coama zidului şi sări în partea cealaltă, după 
ce se asigură că străduţa în trepte era pustie. Se strecură 
pe lângă zid până în locul de unde putea să vadă intrarea 
principală: o siluetă care-i era deja familiară stătea cu 
spatele în direcţia lui, înaintea uşii. Armand Horowitz 
revenise, cine ştie pentru ce motiv. 

Marler aşteptă până când Horowitz dispăru în casă, 
după care o luă la fugă în jos pe treptele străzii, coti la 
stânga şi merse la pas pe Konvikstrasse către poarta 
oraşului, numită Schwabentor. Acum, totul era o cursă 
contra cronometru: ori Kuhlmann se va mişca rapid şi-i va 
înhăţa pe ambii asasini ori Horowitz va fi mai iute, 
eliberându-l pe Stieber şi reuşind să scape amândoi. Dar 
asta era problema lui Kuhlmann; Marler avea alte treburi 
care-l aşteptau mult mai departe, în Anglia. 


214 


22 


Ora 7 a.m., ora Londrei, îl găsi pe Buckmaster aşezat la 
biroul lui Morgan din sediul World Security, pe 
Threadneedle Street. Venise de acasă cu maşina Leonorei 
- iată un avantaj al insistențelor ei de a dormi în camere 
separate, putea să iasă şi să se întoarcă fără ştirea ei. 
Volvo-ul Leonorei îl parcase în garajul de la subsol. 

Îmbrăcat într-un alt costum, tot de culoare închisă, cu 
haina încheiată peste burta proeminentă, Morgan şedea pe 
un scaun în faţa şefului său. In ciuda oboselii, căci 
se-ntorsese chiar în noaptea aceea de la Freiburg cu 
turboreactorul companiei, ochii lui erau vioi, ca două 
coacăze negre. 

— Deci Tweed e tot în libertate... 

Buckmaster îşi trecu o mână prin părul dezordonat, se 
lăsă pe spate în fotoliul rotativ şi îşi ridică un picior pe 
birou. Purta pantofi făcuţi pe comandă. 

— Credeam c-ai încheiat pân-acum această problemă 
minoră, continuă el pe un ton sarcastic, prinzându-şi 
amândouă mâinile la ceafă. 

— Nu-i chiar minoră, îşi începu Morgan justificarea, 
jucându-se cu o ţigară lungă de foi, fără s-o aprindă însă. 
Am făcut progrese însemnate, totuşi: ştim că se ascunde în 
zona Pădurii Negre... 

— Se ascundea, îl şfichiui Buckmaster. Ce garanţie ai că 
mai e tot acolo? 

— S-a mai făcut o încercare pe autostradă... 

— Scuteşte-mă de amănunte, te rog. Când ai de gând să 
termini cu treaba asta? 

Vorbea cu glasul acela obosit, plictisit, pe care-l 
întrebuința mai ales în şedinţele Parlamentului, pentru a 
răspunde întrebărilor vreunui idiot. Avu satisfacția de a citi 
o sclipire de revoltă în ochii lui Morgan. Aşa trebuie, să-i 
ţii pe jăratic, mai ales pe funcţionarii superiori. 

215 


— O să putem profita de căderile masive de zăpadă din 
zonă, explică Morgan cu emfază. Urmele de maşină sunt 
mult mai uşor de depistat. În curând va părăsi zona şi îi 
cunoaștem deja maşina. 

— Îl vreau ţinut în şah permanent, se zborşi Buckmaster 
aplecându-se înainte şi izbind cu palma de birou. Îl vreau 
hărțuit până rămâne literalmente fără suflare! Vreau să fie 
atât de zăpăcit, încât să n-aibă timp de gândire, să-l 
terorizaţi până-şi iese din minţi! Poate că Paula Grey ar fi 
cea mai bună cale prin care poţi ajunge la el; înţelegi ce 
vreau să spun? întrebă el cu un zâmbet sadic. 

Morgan se mândrea cu puterea lui de a rezista oricăror 
presiuni. În faţa fanfaronadei lui Buckmaster, cu o voce 
stridentă până aproape de țipăt, expresia deformată de ură 
şi obrazul roşu de mânie, el se întrebă, ca şi în alte dăţi, 
dacă nu cumva şeful lui o să-nnebunească de-a binelea 
într-o bună zi. 

— Da, înţeleg, răspunse Morgan calm. Ne-am mai 
confruntat şi altădată cu astfel de probleme şi avem 
mijloacele corespunzătoare pentru a le rezolva... 

— Nu noi! Voi aveţi mijloacele necesare! izbucni 
Buckmaster, cu un țipăt dement. Se aplecă peste birou, cu 
părul vâlvoi. Vreau să-l distrugi pe omul ăsta şi n-ai să poţi 
face nimic dacă-ţi propteşti şuncile aici, în Londra! Ai zis 
Freiburg, ai zis Pădurea Neagră, acolo te vreau, să-mi 
conduci vânătoarea! 

— Plec înapoi chiar azi. Am să mă ocup personal; până 
acum, n-am dezamăgit pe nimeni... 

— În toate este un început, şuieră glasul lui Buckmaster. 
Ar fi bine să nu fie de data asta... 

Îşi îndreptă cravata cu amândouă mâinile, apoi şi le 
împreună cu degetele împletite şi coatele pe birou, un gest 
ale cărui unghiuri îi aduceau aminte lui Morgan de una din 
insectele acelea numite călugăriţe. Pe figură îi înflori un 
zâmbet larg, generos. 

— Am toată încrederea în tine, Gareth. N-aş fi ridicat 
niciodată organizaţia asta dacă nu erai tu. Eşti singura 
persoană, în toată lumea asta, în care am încredere. 


216 


Morgan dădu din cap gânditor, martor la una din 
reprezentațiile tipice date de Buckmaster: mai întâi 
ameninţări, trăsnete şi furie dezlănţuită, urmate brusc de 
dulceaţa  înţeleptei  bunăvoinţe. Cunoştea prea bine 
metoda, numai că până acum nu fusese aplicată decât la 
plevuşcă. Nu-i convenea deloc să fie chiar el cobaiul... Mai 
bine să treacă la alt subiect: 

— În legătură cu crima şi violul din Radnor Walk, aş vrea 
să ştiu dacă a identificat cineva cadavrul până acum; mi-ar 
putea fi de folos în hăituirea lui Tweed, un zvon cum că 
Secţia Specială îşi strânge plasa în jurul criminalului etc., 
etc... 

— Deocamdată niciun indiciu, spuse Buckmaster din nou 
relaxat, cu mâinile la ceafă şi picioarele întinse sub birou. 
Inspectorul însărcinat cu ancheta bănuieşte că fata era 
străină; în fond, Tweed îşi petrecea destul de mult timp 
peste hotare. 

— De unde până unde străină? nu-şi putu ascunde 
Morgan neliniştea. 

— Hainele ei n-aveau nicio etichetă a fabricantului, iar 
lenjeria de corp era toată nouă, probabil la prima purtare. 
I s-a găsit în poşetă o chitanţă pentru câteva din 
lucruşoarele astea, care trimitea la magazinul Harrods, cu 
data crimei. N-avea cărţi de credit, ci numai bancnote noi 
în poşetă. 

— Una peste alta, toate astea ar fi trebuit s-o facă să 
pară englezoaică get-beget, sugeră Morgan. 

— Chiar prea englezoaică, pentru gustul 
inspectorului-şef, care o vede mai degrabă ca pe o străină 
îmbrăcată cu lucruri englezeşti. Dar văd că te interesează 
foarte mult identificarea ei, îi aruncă Buckmaster lui 
Morgan, căscând. 

— Am spus de ce. 

— Trebuie să plec, înainte de a veni Leonora; uneori pică 
mai devreme. Apropo, cum te descurci cu ea? 

Buckmaster se ridică, îşi îndreptă haina, întinse mâna 
după palton. 

— Mă descurc eu; în fond e femeie şi toate sunt la fel: se 


217 


lasă conduse de emoţii, până la isterie. Asta le face să fie 
catastrofale în posturi de conducere. 

— Ah, Doamne! Uite ce vreme! exclamă Buckmaster, 
care se apropiase de fereastră. Priveliştea panoramică era 
ascunsă de o perdea de fulgi groşi de zăpadă. Ministrul 
Securităţii Externe se întoarse pe călcâie: Am plecat; nu 
m-ai văzut pe-aici. 

— Bine-nţeles... 


O jumătate de oră mai târziu, apelul interfonului îl 
întrerupse pe Morgan din verificarea unor contracte 
recente, făcându-l să tresară la auzul glasului Leonorei: 

— Gareth? Ai putea veni până la mine-n birou? Am ceva 
să-ţi spun. 

Primul gând al lui Morgan fu acela că Buckmaster o 
ştersese la ţanc; apoi se-ntrebă, neliniştit, ce i-o mai fi 
trecând prin cap femeii ăsteia: nu de alta, dar folosise 
tonul acela învăluitor, plăcut, arma cu care se pregătea ea 
să dea gata pe câte cineva. 

O găsi aşezată la birou, îmbrăcată într-o toaletă Chanel; 
şuviţele blonde îi străluceau în lumina veiozei aprinse. 
Avea dreptate, afară era o vreme atât de întunecată, încât 
ai fi zis că-i noapte. Îşi luă un scaun şi se aşeză în faţa 
biroului. Spre surprinderea lui, Leonora se ridică, dădu 
ocol biroului, culese în cale un scaun cu spătar drept şi 
veni să stea lângă el, oferindu-i priveliştea frumoaselor ei 
picioare, încrucişate elegant. 

— Spune-mi, nu-i aşa că Lance a fost pe-aici să te vadă, 
în dimineaţa asta? 

— Nu, minţi Morgan prompt. Ca ministru, nu poate să... 

— Ştiu asta, nu poate să întreţină legături cu 
conducerea companiei. Dar ştiu să păstrez un secret, zău! 
Hai, Gareth, spune... 

Îl bătu uşurel pe Morgan peste degetele butucănoase ce 
i se odihneau pe genunchi, cu un creion cu care până 
atunci se jucase lovind la fel de uşor salba perfectă a 
dinţilor ei imaculaţi. Păi dar, gândea Morgan, parcă eu nu 
ştiu să ţin un secret... Apoi, cu glas tare: 


218 


— Am fost aici la şapte fix şi nu m-am mişcat din biroul 
meu, unde am lucrat singur, până acum. 

— Atunci de ce mi-o fi luat Volvo-ul meu cu noaptea-n 
cap? A trebuit să mă aducă Hanson, cu Daimler-ul, zise ea, 
privind în gol. Dacă n-a fost aici înseamnă că s-a dus în 
vizită pe la vreo prietenă. Sămânţa bărbatului, mă rog, dar 
la ora asta?! Te-ntreb pe tine... 

— E ministru al Securităţii Externe, nu se lăsă Morgan, 
şi în această calitate putea să se ducă oriunde, poate în 
vreun loc unde nu e bine să fie văzut, şi atunci de-asta a 
luat maşina ta. 

— Gareth, dacă mă înşală, vreau să ştiu cu cine. O să-l 
dau în urmărirea celei mai bune agenţii de detectivi 
particulari, până aflu cine-i târfa. Tonul ei deveni 
măgulitor: Ştii, n-am prea mulţi oameni de încredere în jur 
şi nu sunt atât de proastă încât să mă destăinuiesc 
prietenelor. Am şi eu nevoie să vorbesc cu cineva şi ştiu că 
tu eşti om de onoare. Apropo, sper că ştii că Lance are 
intenţia să te facă să aluneci din companie?... 

O dată cu ultima întrebare, Leonora începu iar să-l 
atingă peste mâini cu creionul. Morgan se foi în scaun, 
stânjenit. Situaţia devenea periculoasă; ce carte trebuia să 
joace el acum, ca să-şi asigure avantajele pe viitor? 
Leonora îi aruncase în poală o bombă cu efect întârziat. 

— Nu, nu ştiam aşa ceva, răspunse el într-un târziu. 

— Nu înseamnă c-o să şi reuşească, reluă femeia; vreau 
să spun, în condiţiile în care mă ai pe mine de partea ta. 

— Îţi mulţumesc pentru sprijin, rosti el încet, dorind să 
încheie mai repede discuţia. 

— O să mai stăm de vorbă, Gareth. 

Leonora îi trimise surâsul ei cuceritor, se ridică în 
picioare, trecu la birou şi-i arătă cu un gest al mâinii 
mormanul de hârţoage pe care le avea de abordat în ziua 
aceea. Se ridică şi Morgan, zicând că şi el avea o mulţime 
de lucrat şi plecă. 

Se încuie în biroul lui şi apăsă pe butonul care aprindea 
afară, deasupra uşii, lampa roşie: „Nu deranjaţi“. 
Cufundându-se în fotoliu, îşi şterse cu o batistă fruntea şi 


219 


mâinile transpirate. Scoase apoi o sticlă plată din buzunar 
şi dădu pe gât o duşcă zdravănă. 

Lovitura îl atinsese din plin. Chiar aşa să fie, să-l sape 
Buckmaster? Sau e vorba de un joc perfid al Leonorei?... 
Şi-l mai îngrijora ideea ei de a angaja detectivi în 
urmărirea lui Buckmaster; mai curând sau mai târziu nu se 
putea să nu găsească ei vreo probă care să dezvăluie 
aventurile amoroase ale acestuia. 

Să-l prevină pe Buckmaster? Dar nu, mai bine să lase 
lucrurile cum sunt, să vadă mai clar ce întorsătură capătă. 
Oricum ar fi procedat însă, Morgan simţea primejdia unei 
capcane. Dacă nu-l anunţa pe Buckmaster, iar acesta afla 
de la Leonora că-i spusese, atunci era pe drumuri; şi nu 
poţi conta pe tâmpitele astea de muieri care au prostul 
obicei să-şi descarce sufletul într-o ceartă şi să le toarne 
bărbaţilor şi ce n-ar trebui ei să afle... Pe de altă parte, 
dacă-l prevenea pe Buckmaster, iar Leonora ieşea 
învingătoare în bătălia pentru stăpânirea companiei, prima 
ei decizie ar fi să-l destituie pe Morgan. 


În intimitatea biroului ei, Leonora se studia în oglindă, în 
căutarea eventualelor riduri de care-i era groază. Era 
satisfăcută că-i strecurase îndoiala în suflet lui Morgan. 
Mai ştii, poate chiar va trece de partea ei! Surâse propriei 
reflexii din oglindă: Morgan nu putea bănui că primul 
lucru pe care-i va face plăcere să-l ducă la îndeplinire, în 
cazul în care ar lua conducerea, va fi să-i facă vânt în 
stradă. 

Inapoindu-se la biroul său cu pas sprinten, scoase 
agenda din poşetă şi căută numărul de telefon pe care i-l 
dăduse Marler pe drum, când se-ntorseseră din Dartmoor. 
Degetele ei subţiri formară numărul şi un semnal specific o 
făcu să înţeleagă că avea de-a face cu încă un exemplar al 
nenorocitelor acelora de telefoane-robot. Auzi pe fir vocea 
lui Marler: 

— Aici este... (urma numărul, fără niciun nume). 
Momentan nu sunt disponibil. Lăsaţi un mesaj când veţi 
auzi tonul. 


220 


Leonora gândi repede şi formulă cu grijă conţinutul 
mesajului; nu avea deloc încredere în convorbirile 
înregistrate. 

— Sunt doamna pe care aţi luat-o cu maşina din 
Dartmoor; vă rog să-mi daţi un telefon la serviciu cu prima 
ocazie. Repet: la serviciu. 

Apoi întrerupse legătura. Menţiunea era importantă 
fiindcă, dacă ar fi sunat-o la apartamentul din Belgravia, 
exista riscul să dea peste Lance. 

Măi, ce plasă-ncep să ţes, se gândi ea cu satisfacţie 
răutăcioasă. 


Ajuns în Londra, Marler luă un taxi de la aeroport şi 
dădu adresa unui tip care colecţiona fotografii ale 
personalităţilor. Obţinu poza de care avea nevoie şi care-i 
depăşea aşteptările şi plăti fără tocmeală preţul pipărat 
pentru ea. Se întoarse acasă, în Chelsea, tot cu taxiul, îşi 
lăsă valiza şi primul lucru fu să verifice mesajele 
telefonice. 

În cele câteva cuvinte înregistrate pe bandă, Leonora 
pusese toată puterea ei de seducţie. Marler ascultă 
mesajul de două ori înainte de a închide telefonul. 
Mă-ntreb la ce te mai duce mintea, frumoasa mea 
prefăcută, îşi zise Marler. Îşi făcu o cafea la fierbător, în 
bucătărioara strâmtă, şi o bău din două înghiţituri. La 
plecare, îşi înfundă pe cap o şapcă în carouri şi luă un 
trabuc pe care-l vâri în buzunarul hainei. Nu uită, de 
asemenea, plicul cu fotografia pe care o cumpărase. 

Un al treilea taxi îl duse în strada Wardour, în cartierul 
Soho. Plăti cursa şi parcurse pe jos încă aproape un 
kilometru până la destinaţia reală, o cameră la etajul întâi 
al unei clădiri din Greek Street. Găseai în zona aceasta, 
de-a valma, restaurante respectabile, studiouri de 
înregistrare şi prăvălii mai puţin respectabile cu material 
pornografic. Grundy „Soiosul“, cum era cunoscut în 
anturajul lui, lucra într-o mică fortăreață. Marler urcă 
scara murdară şi se opri în faţa uşii cu o plăcuţă pe care 
scria: J. GRUNDY, AGENŢIE FOTO; deasupra plăcuței, 


221 


structura metalică a unui interfon. 

— Grundy? vorbi Marler în microfonul aparatului. Sunt 
Freddie Moore, am o treabă pentru tine... 

— Sunt niţel ocupat, aşteaptă un moment, se auzi o voce 
bolovănoasă în receptor. 

Marler îşi aprinse trabucul; n-avea niciun motiv să se 
grăbească. Auzi scârţâitul uşii de oţel dindărătul celei de 
lemn în faţa căreia stătea el, apoi zgomot de zăvoare trase 
şi trei încuietori. Îşi trase cozorocul şepcii pe ochi: arăta 
exact ca un vânzător de ponturi la cursele de cai. 

Uşa de lemn se crăpă doar cât permitea lungimea unui 
lanţ solid şi în deschizătură se ivi o mutră care aducea mai 
degrabă cu o nucă zbârcită. Era imposibil să ghiceşti ce 
vârstă are Grundy, pe al cărui nas coroiat călărea trufaş un 
pince-nez. Vesta demodată şi cămaşa de dedesubt, cu 
mânecile roase de purtare, ţipau în disperare după apă şi 
săpun. 

— Aha, deci tu eşti, se linişti Grundy, după care scoase 
lanţul. 

— Nu m-aşteptam să nu-mi mai recunoşti vocea, 
comentă Marler, cu trabucul între dinţi. 

— Nimic nu mai e sigur în zilele noastre, bombăni 
Grundy. E plin pământu' de indivizi d-ăştia care imită 
glasuri... Hai, intră; dar ţi-am spus că-s cam ocupat, aşa 
c-o să ai de aşteptat câteva săptămâni, indiferent ce ai de 
lucru... 

Marler tăcu tot timpul cât Grundy se îndeletnici cu 
închiderea tuturor uşilor, zăvoarelor şi încuietorilor. Ştia 
că toată pălăvrăgeala asta n-avea decât un singur scop: să 
ridice preţul. Grundy îşi târşi picioarele până la o masă de 
lucru plină cu fotografii, un vas cu lipici, suporturi 
fotografice de diverse mărimi. Decor. 

— Şi cam ce-ar vrea sufleţelu' tău? E 

Dintr-o cană ciobită, Grundy bău un fel de ceai stătut. În 
încăperea destul de mare, cu vedere spre Greek Street, 
plutea un miros greu, care de multă vreme nu mai fusese 
pângărit cu aer curat. Marler scoase fotografia din plic şi o 
puse cu faţa în jos pe masă, având grijă mai întâi să curețe 


222 


locul. 

— Vreau un trucaj artistic, aşa cum numai tu ştii să le 
faci, cu o fată. Să nu fie chiar o târfă; mai degrabă ceva în 
genul unei curve de lux... Stai, nu pune mâna! îl opri el pe 
Grundy care voia să vadă poza. Întâi avem de stabilit 
problema preţului. Îmi trebuie o fată care să stea culcată... 

— Aha, poză porno, chicoti Grundy. Asta-i scump, neică! 

— Cât? Un singur exemplar vreau şi vin să-l iau 
după-amiază. 

— Nu ştiu dacă reuşesc până... 

— Atunci mă duc în altă parte, îl înghesui Marler, 
întinzând mâna după fotografia întoarsă, dar laba 
noduroasă a lui Grundy ajunse prima. Acesta scutură din 
cap, resemnat. 

— În puţinele afaceri pe care le-am avut împreună, de 
fiecare dată ai vrut treaba la minut. Cinci sute de mardei... 

— Cinci sute de lire! Marler îşi scoase trabucul, scutură 
scrumul pe jos şi-l vâri iar între dinţi. i-ai pierdut şi 
dramul de minte care-ţi mai rămăsese! Preţul meu eo 
sută; pentru o singură poză. 

— Poate nu ştii cât e de lucru: mai întâi trebuie două 
copii, una cu băieţelu', una cu fetiţa; dup-aia le combin 
p-astea două, iese a treia, şi dup-aia încă una după retuş, 
să dispară orice urmă de făcătură... 

— Las” că ştiu şi eu, îl opri Marler. Şi pentru că m-ai 
prins într-o dispoziţie generoasă, zic o sută cincizeci. 

— Două sute, lătră Grundy. Şi ăsta-i ultimu’ cuvânt - 
dacă nu, uite uşa! 

— S-a făcut; două sutare. Asta include şi negativele, pe 
care-ai uitat să le mai pomeneşti. Marler îl înşfăcă pe 
fotograf cu amândouă mâinile de vestă, proptindu-şi ochii 
albaştri în privirea acestuia, şi-i păru rău că nu avea 
mănuşi când simţi pânza slinoasă între degete. N-aş vrea, 
zise el, să fiu nevoit să mă-ntorc pentru vreun negativ care 
lipseşte, aşa că fii băiat cuminte. Acum arată-mi fătuca. 

Îi dădu drumul lui Grundy, care tremura. Bombănind, 
acesta scoase din buzunarul pantalonilor un inel de chei, 
mută câteva fotografii înrămate, mărite, care se sprijineau 


223 


de perete şi dădu la iveală un seif; îl descuie, vâsli cu mâna 
printr-o grămadă de poze lucioase, alese trei din ele, 
închise seiful şi se ridică. 

— Una din astea, cred; toate-s goale... 

— Să văd. 

Marler studie pe rând pozele a trei fete făcând amor. 
Nici nu erau excesiv de pornografice, iar una dintre ele, o 
blondă, îl surprinse chiar pe Marler că s-a lăsat 
fotografiată astfel, întinsă pe o parte, dezbrăcată. 

— Cred că asta; dacă le poţi potrivi împreună. 

— i le potrivesc de nu mai ştii c-au fost două, rânji 
Grundy libidinos, întorcând cu faţa în sus poza adusă de 
Marler. Buckmaster, complet îmbrăcat, fusese fotografiat 
întins pe spate, pe o sofa, cu mâinile sub cap. Grundy trase 
o înjurătură grosolană, cu ochii holbaţi la Marler. 

— Moore, da’ ăsta-i Lance Buckmaster, pârlitu' de 
ministru! Păi dacă ştiam, nu lăsam nicio leţcaie sub alea 
cinci sutare de ţi le-am cerut la-nceput... 

Profitând de poziţia lui Grundy, aplecat spre masă, 
Marler îi prinse un anumit muşchi între degete şi strânse 
până când amărâtul scânci de durere. Glasul lui Marler 
suna calm, sinistru: 

— Vezi că-n preţul stabilit mai intră şi memoria ta slabă; 
nu de alta, dar dac-aud c-ai ciripit de treaba asta, mă-ntorc 
şi nu-ţi dărâm şandramaua, care-i şi-aşa o dărâmătură, ci 
pe tine! Ei, ce zici, îi însori p-ăştia doi? adăugă el, dându-i 
drumul lui Grundy. 

— Da, poziţia e perfectă la amândoi. Nenea ăsta o să se 
simtă-n al nouălea cer când mi-oi termina treaba. 

— Am plecat; mă-ntorc la cinci după-amiază. Şi vezi că 
am ochi de artist, nu vreau nimic mai prejos de o 
capodoperă. Dă-i bătaie, Grundy. 


Marler stătea în mijlocul podului Waterloo, cu gulerul 
fulgarinului ridicat să-l apere de vântul tăios. Cerul se 
deschisese iar, pentru o nouă porţie de ninsoare. 

De la un telefon public îi dăduse instrucţiuni precise 
Leonorei: să împrumute o maşină de la unul din directori, 


224 


s-o ia la sud de fluviu, până la podul Waterloo, şi să treacă 
podul spre nord, mergând Ja pas. Ea-l rugase să aştepte să 
se intereseze de maşină, apoi îi spusese că va veni într-un 
Mercedes argintiu... 

Şi iată un Mercedes argintiu venind pe pod spre el, cu 
viteza unui melc. Un taximetrist intră în depăşire, scoase 
capul pe geam, urlă ceva, dar Mercedes-ul continua să se 
târască. Marler se uita atent la maşinile din urmă, să vadă 
dacă n-o urmăreşte cineva. Nu văzu nimic suspect. 
Mercedes-ul opri în dreptul lui, el deschise uşa din faţă, se 
aruncă în scaun după o ultimă privire aruncată înapoi, 
trânti portiera şi se întinse după centura de siguranţă. 

— Dă-i drumul! Repede! Treci prin pasajul din Strand şi 
continuă spre nord... 3 

— Cum zici tu. Măi să fie, dar ştii să porunceşti! Imi plac 
bărbaţii hotărâți... 

Leonora îi respectă instrucţiunile şi, după ce ieşiră din 
pasaj, acceleră pe şoseaua descongestionată ce se 
aşternea în faţa roţilor. 

— Pot să fumez? o întrebă el, cu ochii în oglinda 
retrovizoare din exterior. 

— Sigur, aprinde-mi şi mie una. 

li aprinse o ţigară dintr-ale lui, scurte, şi i-o dădu. Ea 
trase adânc în piept, aruncă un ochi în direcţia lui, zâmbi: 

— Sunt foarte bune... 

— Ține ochii pe drum; vreau să ieşim cât mai departe de 
locurile astea, în cel mai scurt timp. S-ar putea să fi fost 
urmărită. 

— Cine-ar avea interes? 

— Morgan; sau, mai bine-zis, unul din căţeii lui. Dacă 
s-a-ntors în oraş, vreau să spun. 

— S-a-ntors; a venit la birou azi-dimineaţă. A fost în 
străinătate, nu ştiu unde. Cunoşti bine Europa, Marler? 

— Curioasă-ntrebare. 

— De ce? Mi-ai spus că lucrezi într-o companie care 
asigură protecţia personalităţilor împotriva răpirilor; or, 
sunt o mulţime dintr-ăstea în Europa. Am nevoie de un 
detectiv expert care să afle ce se întâmplă pe la filialele 


225 


World Security de pe Continent, pentru că am auzit nişte 
bârfe despre Secţia Cercetare şi Dezvoltare, aflată sub 
controlul direct al lui Morgan. 

— 'Ţine-o drept înainte. Ce fel de bârfe? 

— Zvonuri, cum c-am fi implicaţi în activităţi de spionaj 
industrial. Să rămână-ntre noi, te rog, nu vreau surprize 
neplăcute. E drept că secţia asta aduce bani, dar la o 
adică, răspunderea cade asupra preşedintelui, şi ăsta sunt 
eu. 

— Vrei să mă angajezi? întrebă Marler. 

— Da. Cu un onorariu de treizeci de mii de lire pentru 
început, plus cheltuielile. Dacă ţii neapărat, putem semna 
un contract secret. 

— Deocamdată, să nu vorbim nici de bani, nici de 
contract. Mai întâi vreau să dau cu nasul un pic în stânga 
şi-n dreapta; să văd ce pot face pentru dumneata. De-acum 
încolo, când te sun la serviciu, mă cheamă Freddie Moore. 
Aşa, lasă-mă la gara Euston. 

— Văd că nu-ți ia multă vreme să te hotărăşti; îmi place 
să lucrez cu dumneata. Când te întorci, poate luăm masa 
împreună, să-mi spui ce-ai aflat... 

— Mai vorbim despre asta. 

Marler cobori din maşină la intrarea în gară, o salută 
scurt pe Leonora care demară fără întârziere. De la un 
chioşc, el îşi cumpără un ziar şi se prefăcu că citeşte, 
urmărind de fapt traficul. Nu, nimeni nu era pe urmele 
Leonorei. Amuzat, Marler se întreba ce-ar zice ea dac-ar 
şti că următoarea întrevedere a lui va fi cu Lance 
Buckmaster. 


226 


23 


Aşezat la biroul său, Morgan se pregătea sufleteşte 
pentru vizita inspectorului-şef Buchanan, anunţată de 
paznicul de la intrarea principală. Ar fi preferat să spună 
că n-avea timp, că avea şedinţă, dar simţea că nu era bine 
să se arate refractar, drept pentru care aprinse becul 
verde din faţa uşii. 

Melanie, secretara, îl conduse înăuntru pe polițistul 
înalt, însoţit şi de data asta de acelaşi sergent Warden, 
asistentul lui. Morgan nu se mai ridică în picioare şi-i 
invită în schimb pe oaspeţi: 

— Vă rog, luaţi loc. Cafea? Ceai? 

— Nu, mulţumesc, domnule, răspunse Buchanan luând 
unul din cele două scaune din faţa biroului şi trăgându-l 
mai înapoi, pentru a avea loc să-şi întindă picioarele. 

Morgan scutură din cap în direcţia lui Melanie, care ieşi 
închizând uşa în urma ei. Îşi împreună mâinile, cu braţele 
sprijinite pe birou, şi-l aşteptă pe Buchanan să deschidă 
discuţia. 

— Trebuie să vă spun că anchetăm decesul contabilului 
dumneavoastră, Ted Doyle, ca un caz de crimă. 

— Pot să ştiu de ce? întrebă Morgan. 

— Sigur că da. Sinuciderea este exclusă, din lipsă de 
motive. Examenul postmortem n-a pus în evidenţă nicio 
urmă de alcool în organismul victimei, ceea ce elimină şi 
ipoteza unui accident, mai ales de la o fereastră ca aceea. 
Mai rămâne omorul. 

— Dar credeam... 

— Nu vă supăraţi, n-am terminat, domnule, îl întrerupse 
Buchanan, aruncându-i o privire rece, cu reflexe de oţel. 
Cred c-aţi vrut să spuneţi că Doyle avea patima jocului. Ei 
bine, am făcut o descindere acasă la el şi am găsit 
într-adevăr câteva bilete de pariuri la curse, bilete 
cumpărate la totalizator; erau în bucătărie, sub un ibric de 


227 


cafea... 

Cu mâna în buzunarul pantalonilor, Buchanan se 
întrerupse, dar Morgan învățase lecţia: rămase tăcut, 
strângând mâinile o idee mai tare. Buchanan îşi reluă firul. 

— Curios la biletele acelea era că nu exista pe ele nicio 
amprentă; or, dacă Doyle ar fi umblat cu ele, m-aş fi 
aşteptat să găsesc câteva amprente de-ale lui. Nu ştergi 
amprentele de pe nişte bilete, fie că sunt câştigătoare, fie 
că nu sunt, nu? 

Buchanan se opri din nou şi, de data asta, Morgan se 
simţi dator să reacționeze: 

— Într-adevăr, e ciudat, consimţi el. Şi ce altă ciudăţenie 
aţi mai descoperit? 

— Pardon? 

— Mi s-a părut, după felul cum aţi vorbit, că mai sunt şi 
alte aspecte ciudate. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule. Buchanan îi aruncă o 
privire lui Warden care stătea nemişcat, cu ochii aţintiţi 
asupra lui Morgan, apoi se întoarse către acesta din urmă. 
Tocmai voiam să spun, reluă el. Avem un martor... Se 
întrerupse pentru a treia oară, observând că încheieturile 
degetelor lui Morgan se albiseră. Cealaltă ciudăţenie, 
înnodă el firul, este ceea ce a văzut martorul - mai 
bine-zis, martora - care locuieşte vizavi de apartamentul 
lui Doyle. Este o martoră demnă de toată încrederea, cum 
nu ni se-ntâmplă prea des să găsim... 

Morgan începea să se resimtă de pe urma încordării. 
Pungaşul ăsta se juca de-a pisica şi şoarecele cu el. Nu mai 
dădu nicio atenţie mărgelelor de sudoare care-i apăreau pe 
fruntea lată. După o nouă pauză, Buchanan continuă: 

— Femeia aceasta a văzut un bărbat intrând în 
apartamentul lui Doyle; omul avea pantaloni de culoare 
închisă, în genul celor purtaţi de comisionari... sau de 
şoferii particulari. Mai avea pe el o haină de velur. Aveţi 
idee cine-ar putea fi? 

— Câtuşi de puţin, minţi Morgan. Şi asta se-ntâmpla 
înainte de... moartea lui Doyle? 

— Nu, după; de fapt, în aceeaşi zi, ceva mai târziu. N-a 


228 


stat înăuntru decât câteva minute şi, când a plecat, 
martora i-a văzut figura foarte clar. Sunt de-a dreptul 
uimit. 

— Poate că avea un prieten, propuse Morgan soluţia. 

— Un prieten care să aibă cheia de la locuinţa lui? 

— Scuzaţi, nu-nţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— V-am zis doar: femeia l-a văzut pe necunoscut intrând 
în apartamentul lui Doyle; avea deci o cheie cu care a 
descuiat uşa. Martora, care-l cunoştea pe Doyle, afirmă că 
acesta era un burlac a cărui mare pasiune era muzica 
clasică, în special Wagner. Asculta de unul singur, la o 
combină hi-fi, destul de scumpă, în camera de zi. Dar poate 
că ştiţi şi dumneavoastră amănuntele astea - nu l-aţi vizitat 
niciodată acasă? 

— Niciodată, răspunse Morgan grăbit. De ce m-aş fi dus 
la el? 

— Mă gândeam că, dată fiind poziţia lui, aţi avut 
vreodată nevoie să discutaţi vreo problemă mai încâlcită 
de contabilitate, în afara orelor de program. 

— Aşa ceva discut cu directorul financiar, care e plecat 
în străinătate deocamdată... 

— Mi-aţi mai spus asta, la întrevederea anterioară. Ştiţi 
cumva cine-ar putea avea o cheie de rezervă de la uşa 
locuinţei lui Doyle? 

Buchanan se aplecă înainte, în aşteptarea răspunsului. 

— Sunt sigur că nimeni de pe-aici, minţi din nou 
Morgan, după care strânse din buze. 

— Dar cred că-nţelegeţi cam ce implicaţii au toate astea. 

— Mă tem că nu. 

— Păi, ia să vedem: un necunoscut intră în casa lui 
Doyle, având cheia. În camera de zi, dă peste un sistem 
audio hi-fi care valorează câteva mii de lire şi care unui 
borfaş nu i-ar fi scăpat în niciun caz; aşadar, vizitatorul 
misterios nu s-a dus acolo să fure, ci poate să lase ceva. 
Bilete de pariuri fără amprente, spre exemplu. Apropo, 
purta mănuşi, un amănunt menţionat tot de martora 
despre care v-am spus că ne-a fost de mare ajutor. 

Morgan ridică din umeri fără vreun comentariu, ca şi 


229 


când toate astea îl depăşeau. Buchanan se ridică în 
picioare şi Warden îl imită aproape simultan. 

— Cred că asta-i tot, domnule. Deocamdată. M-am 
gândit că e de datoria mea să vă ţin la curent cu mersul 
anchetei. Buchanan surâse - un zâmbet rece, al omului 
care n-o face prea des. Se îndreptă spre uşă, apoi 
se-ntoarse pe călcâie: Apropo, cred că nu vă gândiţi să 
părăsiţi ţara, domnule? 

— Ce dracu’ înseamnă asta? izbucni Morgan, 
aruncându-i inspectorului o privire ostilă. Sunt directorul 
general al unei corporaţii internaţionale şi chiar azi am de 
făcut un drum pe Continent. 

— Ne puteţi spune unde vă putem găsi? 

— Cei de la sediul din Basel vor şti unde sunt. În orice 
caz, dacă aveţi nevoie de cineva, doamna Buckmaster va fi 
aici tot timpul. 

— Aşa este; e perfect. Mii de scuze, uitasem de dânsa. 
Vă rog să nu-i spuneţi, doamnelor nu le place să fie 
neglijate. La revedere, drum bun... 

Buchanan nu scoase o vorbă până ajunseră la maşină; 
figura lui păstra cutele adânci ale concentrării intense. 
Warden trecu la volan, iar inspectorul ocupă locul din 
dreapta lui. 

— Ei, ce crezi, sergent? 

— Era foarte încordat, domnule; ca un arc tensionat la 
maximum. Şi îl dădeau de gol mâinile; le-a strâns când aţi 
pomenit de biletele de pariu şi le-a încleştat şi mai tare 
când aţi adus în discuţie martora. 

— Am observat şi eu, dar asta nu-nseamnă mare lucru. 
Oamenii devin nervoşi când discută cu poliţia; să nu uităm 
că tocmai primise vestea că investigăm o crimă, de fapt. 

— Şi, broboanele de sudoare de pe frunte, mai târziu. 

— Şi astea pot fi reacţia unei încordări fireşti. În ceea ce 
mă priveşte, el se găseşte tot în zona neutră în această 
fază a anchetei. Să ne întoarcem la Yard. 


Morgan era cuprins de o furie rece, la gândul că Hanson 
n-avusese grijă să intre neobservat în casa lui Doyle, pe 


230 


de-o parte, şi că mai făcuse şi gafa de a purta pantalonii de 
la uniforma de şofer. Bine măcar că-şi pusese o haină de 
velur. O să-l jupoaie pe Hanson, cu prima ocazie, şi va 
trebui să-l prevină să nu mai calce niciodată prin zona 
respectivă. 

Morgan mai era îngrijorat şi de faptul că simţea că-şi 
găsise naşul în persoana lui Buchanan, viclean ca o vulpe, 
bine căptuşit cu tot felul de trucuri verbale. Dar acum, 
n-avea timp să se gândească prea mult la chestiile astea. 

Răsfoind printre cartelele de telefon automat, o găsi în 
cele din urmă pe cea pentru Freiburg şi o introduse prin 
fanta telefonului cu legătură prin satelit. Apoi schimbă 
lumina verde cu cea roşie în faţa uşii biroului: nu voia să 
rişte să fie deranjat de careva în timpul acestei convorbiri. 

— World Security, Freiburg? Legătura cu Evans, repede. 
Sunt Morgan... Tu eşti Evans? Ascultă cu atenţie, n-am de 
gând să repet de două ori: vin la Basel cu avionul, în cursul 
zilei de azi; acolo îmi voi stabili cartierul general pentru 
următoarele câteva zile. Ai ceva veşti despre omul nostru? 

— Nimic în plus, faţă de ce ştiaţi când aţi plecat, raportă 
Evans. 

— Se-ndreaptă spre graniţa elveţiană; prin urmare, pune 
agenţi să supravegheze toate punctele de trecere între 
Germania şi Elveţia, de-a lungul Rinului, de la Basel la 
Konstanz. 

— N-am atâţia oameni, protestă Evans. 

— Vrei să te-nvăţ eu cum să-ţi legi baveţica la gât? 
Plasează cei mai buni agenţi la principalele puncte de 
frontieră şi pentru cele mai mici angajează ajutoare. 
Spune-le tuturor să-şi ia aparate de filmat şi să se posteze 
în locuri din care pot să observe totul, dinspre partea 
elveţiană. Să înregistreze pe film toate traversările. 

— Şi dacă omul nostru chiar îşi face apariţia? 

— Atunci să improvizeze. Dacă au un camion sau o 
maşină la îndemână, să se folosească de ele; dar să aibă 
grijă să arate totul ca un accident. Ce vrei, să-ţi dictez pe 
litere? 

— Am înţeles... 


231 


— Şi odată organizată supravegherea zonei Rinului, vino 
la Basel. Când sosesc, vreau să te găsesc acolo. 

— Am înţeles... 

Brusc, un gând ascuţit îl fulgeră pe Morgan: 

— Presupun că nu se înregistrează şi convorbirea asta... 
Ei? 

— Păi... aţi insistat întotdeauna că trebuie înregistrate 
toate convorbirile, aşa că... 

— Păzeşte-mă, Doamne, de meseriaşii tâmpiţi! Evans, 
prima grijă pe care o ai este să ştergi convorbirea asta de 
pe bandă, m-auzi? $terge-o de pe bandă! 

— Am s-o şterg personal. 

— Bun. Dă-i drumul şi amplasează obiectivul. Omul 
trebuie depistat în următoarele douăzeci şi patru de ore. 


232 


24 


Pădurea Neagră beneficia de o schimbare radicală de 
vreme în dimineaţa aceea. De pe veranda cabanei de 
vânătoare, Tweed privea cu ochii pe jumătate închişi 
albastrul orbitor al cerului. Lumina soarelui ricoşa în mii 
de cioburi pe zăpadă şi pe ţurţurii agăţaţi de ramurile 
imense al brazilor. Temperatura era tot sub zero grade 
însă aerul devenise proaspăt, înviorător. Din spate, 
apărură Paula şi Newman, cu valizele în mâini. Tweed 
luase hotărârea chiar în clipa când se treziseră: 

— O luăm spre sud de cum se luminează de ziuă; 
ne-ndreptăm spre graniţa cu Elveţia. Suntem în apropiere 
de Badenwiler, spunea el în faţa hărţii desfăşurate pe 
masă, o staţiune în interiorul pădurii. În perioada asta nu 
sunt mulţi turişti aici şi avem o şosea bună care ne duce 
spre sud; după ce trecem prin Kandern, am ieşit din 
pădure. De aici mergem spre autostrada A 98, la est, 
aproape de Rin. Obiectivul următor este Laufenburg, un 
orăşel pe care-l cunosc bine. V-am spus, Rinul trece prin 
mijlocul lui şi coincide cu frontiera în acel punct. Avem de 
trecut un pod şi suntem în Elveţia. 

— Unde sunt pichetele? întrebase Paula. 

— La ambele capete ale podului. 

— Şi nu-i riscant? 

— Ba bine că nu! 

Glasul lui Tweed trăda o bucurie copilărească la gândul 
acţiunii. Pentru prima dată de când părăsiseră Anglia, el 
părea a-şi fi reluat calmul dintotdeauna, stăpânirea de sine 
şi inventivitatea. 

— Dar, continuă Tweed, e mult mai riscant să rămânem 
aici, pentru că dulăii împuşcaţi de Newman azi-noapte sunt 
o dovadă că Horowitz ştie de prezenţa noastră în zonă. 

— Armand Horowitz mă sperie, spuse Paula înfiorată. 

Înainte de culcare, Newman le arătase cele două poze 


233 


făcute de Marler în faţa sediului WS din Freiburg: Gareth 
Morgan şi Armand Horowitz, pe punctul de a intra în 
clădire. Tweed îl recunoscuse pe ungur. 

— Pierre Loriot, de la Interpol, mi-a arătat singura 
fotografie care i-a mai fost făcută acestui om, în afară de 
asta. E cel mai periculos asasin din toată Europa de Vest. 
Pentru un om de afaceri respectabil, trebuie să recunosc 
că Morgan are nişte relaţii de toată mândreţea... 

Asta fusese cu câteva ore înainte. Acum, când toţi erau 
gata de drum, Paula veni cu altă întrebare: 

— Şi cum o să ne deplasăm fără maşină? Ne-am 
împotmolit aici, nu vedeţi? 

— N-aş zice, îi răspunse Tweed. Sper că Audi-ul cu care 
am venit de la Freiburg e tot acolo, la capătul potecii care 
ne-a adus aici. L-am ascuns în tufişurile alea şi oricum, 
urmăritorii noştri probabil c-au fost preocupaţi mai curând 
de Mercedes-ul abandonat şi de Braun, individul pe care 
l-a împuşcat Bob... 

— Să nu fie vreo capcană, comentă Newman. O iau eu 
înainte, să ajung primul acolo. 

Înainte de a pleca, Newman o ajută pe Paula să facă 
ordine în cabană. A golit găleata pe care o folosiseră drept 
toaletă într-o crevasă şi a turnat deasupra conţinutul unei 
cutii de dezinfectant, peste care Paula dăduse într-un 
bufet. Pentru a le uşura povara, aruncară restul de 
alimente neconsumate în aceeaşi crevasă. 

— Nici urmă de elicopter, remarcă Newman coborând 
treptele verandei în urma lui Tweed. Şi aveţi grijă unde 
puneţi piciorul, că n-avem nevoie de glezne scrântite... 

Apoi Newman o luă înainte, cu valiza în mâna stângă şi 
cu Walther-ul încărcat în dreapta. Coborârea pe firul 
izvorului se dovedi foarte anevoioasă din cauza 
alunecuşului. În spatele lui Tweed, Paula tremura, deşi 
avea un fular gros înfăşurat în jurul capului. Nu frigul îi 
dădea fiori, ci atmosfera de cavou a pădurii din jur. 
Singurul zgomot era cel al paşilor lor strivind zăpada 
îngheţată. Mergând mai repede, Newman dispăruse 
înainte. 


234 


— Mă-ntreb dacă au identificat-o pe amărâta aceea 
peste care au dat la tine acasă, vorbi Paula. 

— Mă îndoiesc; bănuiesc c-a fost adusă din altă ţară, 
tocmai ca să nu fie depistat ucigaşul. 

— Ai vreo idee cine-ar putea fi ucigaşul ăsta? 

— Da, cred că acum ştiu: ori Lance Buckmaster or 
Gareth Morgan. 

— O, Doamne! Ce te face să crezi aşa ceva? Poate c-au 
folosit un ucigaş plătit, ceva de genul ăsta... 

— Nu; riscul era prea mare. Oricine-ar fi fost criminalul, 
trebuia să fie sigur că nu va exista nimeni care să-l poată 
arăta cu degetul după aceea. Scopul principal era să mă 
dea pe mine la o parte, ceea ce au şi reuşit. 

— De ce-l bănuieşti pe Morgan? 

— Vorbeşte mai încet; în liniştea asta, se aude până 
departe. De ce-l bănuiesc pe Morgan? Din cauza actului de 
identitate pe care l-a găsit Newman asupra individului cu 
Mercedes-ul. Gustav Braun, World Security. Braun era 
plevuşcă şi n-ar fi îndrăznit să se folosească de armă fără a 
fi primit ordin de sus. Şi sus e Gareth Morgan. Sper din tot 
sufletul ca Arthur Beck să ne arate prietenie, pentru că am 
neapărat nevoie de un emiţător-receptor de mare putere, 
în cel mai scurt timp, să iau legătura cu Lampedusa. 


Când ajunseră la capătul potecii, Tweed aruncă o privire 
de-al lungul drumului forestier pe care urcaseră noaptea 
trecută. Nu văzu pe nimeni, nici măcar pe Newman. 
Traversă drumul cu un oftat de uşurare la vederea maşinii 
albastre, în acelaşi loc în care o lăsaseră ascunsă în 
tufişuri. 

— Stai! Niciun pas mai mult; şi nu te atinge de maşină. 

Era glasul lui Newman. Paula se întoarse şi-l văzu 
apărând din dosul unui trunchi masiv de brad, 
îndreptându-se spre ea. li făcu semn să se retragă peste 
drum, unde rămăsese Tweed. 

Când ajunse în partea cealaltă a drumului, îi atrase 
atenţia o halcă de zăpadă alunecând de pe o creangă şi 
căzând la pământ cu un sunet moale. 


235 


— Temperatura a urcat deasupra lui zero, explică 
Newman. Se topeşte zăpada. Acum retrageţi-vă cam zece 
metri în sus pe potecă, până verific eu maşina. 

— De ce s-o verifici? se miră Paula. 

— Priveşte urmele: au întors Mercedes-ul şi au plecat, 
presupun, cu mortul în portbagaj. Am aşteptat să văd dacă 
n-au lăsat totuşi pe careva ascuns pe-aici, dar n-au lăsat pe 
nimeni. Ceea ce nu înseamnă că nu s-ar putea să fi văzut, 
chiar pe întuneric, Audi-ul ascuns în tufişuri, caz în care e 
foarte probabil că ne-au lipit un cadou de adio. 

— O bombă adică, îi explică Tweed şi, luând-o de braţ, o 
conduse în sus pe potecă, după instrucţiunile lui Newman. 

Acesta din urmă dădu ocol mormanului de zăpadă care 
ascundea maşina lor. Păşea încet, cu multă prudenţă; ăştia 
de la World Security erau în stare să fi pus şi mine de 
teren, mai ales dacă-l aveau pe Horowitz cu ei. 

Examină apoi capota motorului şi, cu mâna protejată de 
mănuşă, înlătură o parte din zăpada care o acoperea. 
Pelicula de gheaţă dinspre partea din faţă a capotei îi 
spuse lui Newman că băieţii nu umblaseră la motor. 

Îşi continuă cercetarea: în partea stângă, în dreptul 
şoferului, descoperi o spărtură în masa de zăpadă care 
năpădise de altfel şi pragurile uşilor; exact cât să permită 
unui corp omenesc să se strecoare dedesubt. Se aplecă şi 
începu să înlăture zăpada pe o porţiune mai mare, apoi se 
strecură sub maşină, cu picioarele înainte. Se opri cât să 
scoată o lanternă subţire de buzunar şi dispăru complet 
sub şasiu. Întins pe spate, îşi scoase mănuşa din mâna 
dreaptă, aprinse lanterna şi plimbă raza încet pe suprafaţa 
de metal - asta e! 

Bomba era o cutiuţă neagră de metal ataşată de şasiu pe 
nişte  picioruşe  telescopice. Newman îşi aminti de 
antrenamentele în trupele SAS la care se supusese în Ţara 
Galilor, cu ocazia perspectivei unei serii de articole asupra 
trupelor de comando. Revăzu, cu ochii minţii, corpul 
acoperit de o mască Balaclava al tipului cunoscut tuturor 
sub numele „Sarge“, Sergentul, şi a cărui mutră n-a avut 
niciodată ocazia s-o cunoască altfel. Işi aminti cuvintele lui, 


236 


la cursul de dezamorsare a bombelor: Aşa, eşti băiat 
deştept, ai găsit bomba. Uşurel, copile: ăsta-i doar primul 
pas! Caută-i capcanele, căcăciosul dracului... 

Newman se răsuci pe spate, luminând cu lanterna 
muchiile cutiei, în căutarea eventualelor fire de legătură. 
Nu erau. Văzu la un capăt însă un buton ieşit în afară cam 
o jumătate de centimetru; n-ar fi dat peste el nicicum fără 
lanternă, asta era clar. Ţinând lanterna între dinţi, prinse 
cutia cu mâna şi trase uşor; cutia nu se clinti însă. 

Era aproape convins că picioruşele telescopice care 
fixau dispozitivul erau magnetice şi că sistemul magnetic 
era controlat de buton. N-avea decât să apese butonul şi 
cutia se va desprinde. Îşi dădu brusc seama că era 
transpirat, în ciuda frigului. Dacă greşea cumva, dacă 
butonul era o capcană, adio Bob Newman! 

N-avea de ales, era nevoie de maşină. Trase adânc aer în 

piept, îşi îndreptă arătătorul mâinii drepte spre buton, 
încremeni. Tâmpitul dracului! Îşi retrase mâna, scoase 
mănuşa cealaltă şi ţinu mâna stângă sub cutie, s-o prindă 
încet când - dacă - aceasta se va desprinde de şasiu. Încă 
o gură de aer. Hai, dă-i bătaie, ori e albă, ori e neagră! 
_ Arătătorul drept atinse butonul rece de metal, se opri. 
Incă o dată, Newman cercetă la lumina lanternei drăcia şi 
simţi că nu mai e sigur de nimic. Arătătorul apăsă în cele 
din urmă butonul; acesta alunecă în interior şi Newman 
simţi greutatea cutiei în palma stângă întinsă dedesubt. 

Dădu încet drumul aerului din plămâni. Ieşirea de sub 
maşină, cu cutia în mână, fu încă un examen dur al 
nervilor. Se ridică greoi în picioare, păşi până în mijlocul 
drumului forestier şi strigă în direcţia în care dispăruseră 
Tweed şi Paula: 

— Pregătiţi-vă s-auziţi un „bum“ mare de tot! O s-arunc 
o bombă, nu vă faceţi griji pentru mine. 

Se întoarse cu faţa în lungul drumului forestier, cu 
spatele la drumul principal şi azvârli maşina infernală cu 
toată puterea, aruncându-se imediat pe burtă. Obiectul 
descrise un arc de cerc prin aer şi ateriză la poalele unui 
brad. Zgomotul asurzitor al exploziei aproape că-i sparse 


237 


timpanele. O cascadă de zăpadă se desprinse de pe 
crengile brazilor din apropiere. Newman urmări cu o 
privire întunecată cum bradul lângă care căzuse bomba se 
clatină, plesneşte şi se prăbuşeşte de-a latul drumului 
forestier. În liniştea nefirească ce se aşternu, Newman îi 
mulţumi cerului că avusese inspiraţia să nu arunce bomba 
în direcţia drumului principal. 

— O, Doamne! se auzi vocea Paulei care coborâse poteca 
târâş, alunecând mai mult. Văzând că Newman se ridică în 
picioare, teafăr, privirea ei se mută în direcţia bradului 
doborât. Începu apoi să îl ajute pe Newman să se scuture 
de zăpadă. 

— Deci ne-au lăsat un cadou, până la urmă, constată 
Tweed venind lângă ei. 

— În orice caz, maşina e în afară de orice pericol acum, 
zise Paula, şi aş vrea să mă bag înăuntru; sunt îngheţată 
bocnă! 

— Va trebui să mai îngheţi un pic, o opri Newman. Mai 
am de verificat... 

Abia peste încă o jumătate de oră Newman curăţă 
gheaţa de pe capotă, o ridică încet şi inspectă 
compartimentul motorului; după care trebui să-şi 
folosească iar mănuşa pentru a dezgheţa broasca portierei. 
Fără să renunţe la măsurile de precauţie, îi ţinu în 
continuare pe ceilalţi doi la distanţă în timp ce răsucea 
cheile în contact. La a douăzecea încercare, motorul 
catadicsi să pornească, smulgându-i Paulei un strigăt stins 
de bucurie. 

Aruncară valizele în portbagaj, dar mai avură de 
aşteptat vreo zece minute, vreme în care Newman puse în 
funcţiune caloriferele, până când interiorul, ca şi motorul, 
se dezmorţi complet. În cele din urmă se-ntoarse spre 
Tweed, care şedea alături: 

— Gata de plecare. 

— Atunci, dă-i bătaie, spre Badenweiler şi apoi spre sud, 
până la graniţă. 

Audi-ul albastru cobori drumul forestier ca un om beat, 
derapând şi hurducând dintr-un şanţ într-altul de-a lungul 


238 


urmelor lăsate de atâtea camioane împovărate de buşteni. 
Newman stăpânea maşina cu gesturi experte, ceea ce n-o 
împiedica însă pe Paula să tremure la gândul că s-ar putea 
opri, lăsându-i în mijlocul acestor locuri sălbatice şi 
îngheţate. 

— Cum funcţiona bomba aia, Bob? întrebă ea, să mai 
uite de frică. 

— Cred că avea un sesizor de vibrații. Porneai motorul, 
şi vibraţiile detonau bomba. 

— Bine c-ai descoperit-o! Văd că avem de-a face cu 
indivizi care nu ştiu de glumă; ăştia-s mai răi decât ruşii de 
odinioară... 

Paula se cufundă iar în tăcere când Newman coti în 
drumul principal, în direcţia opusă Freiburgului. Urcuş, 
serpentine, brazi înghesuiți de-o parte şi de cealaltă; nicio 
urmă de roţi nu semnala trecerea vreunei alte maşini de la 
ultima ninsoare. Ori de câte ori ajungea pe o porţiune 
orizontală, Newman cobora geamul, oprea maşina şi 
asculta; nu-i răspundea decât liniştea intactă a pădurii şi 
câte-un plescăit de zăpadă topită, căzând la pământ. 

— Ce asculţi? îl întrebă Paula. 

— Ceva ce, din fericire, nu aud: elicoptere. Se pare că 
n-au ieşit la pescuit în dimineaţa asta... Ciudat! 

— Io fi liniştit Kuhlmann, îşi dădu cu părerea Tweed. 
Am auzit azi-noapte un păcănit de mitralieră şi am văzut 
două elicoptere apropiate, în aer. 

— Da, s-ar putea, acceptă Newman ipoteza. Kuhlmann e 
un dur şi-un independent. Dar, ca să fie acoperit, tot va 
trebui să anunţe pichetele de frontieră să te aştepte. Când 
ajungem aproape, mă duc eu înainte în recunoaştere. 

— Tu nu mergi cu noi, îl anunţă Tweed. 

— Care-i planul? 

— Ne duci până la jumătatea germană a Laufenburgului, 
ne laşi acolo şi te întorci la Basel, unde vreau să-ţi arunci 
ochii prin sediul lui World Security de acolo. E unul din 
reperele lor mai mari. E timpul să contraatacăm, să aflăm 
exact ce învârt băieţii ăştia de fapt. 

— Şi cum crezi c-o să reuşesc să pătrund, că doar n-o 


239 


să-i rog frumos să mă lase şi pe mine să vizitez locul? 

Tweed scria ceva pe ceea ce fusese odată agenda lui; 
rupse foaia şi i-o întinse lui Newman: 

— Ia legătura cu omul ăsta. Foloseşte numele meu; o să 
te bage el înăuntru. 

Newman citi: Alois Turpil, o adresă în Berna, un număr 
de telefon. Se uită la Tweed. 

— Sediul WS din Basel pare un fel de fortăreață. Cum 
mă poate ajuta personajul ăsta, Turpil? Şi cine e, în fond? 

— Unul dintre oamenii mei de legătură în lumea 
interlopă şi cel mai bun meseriaş din toată Europa în 
materie de descuiat seifuri. De asemenea, expert în 
dispozitive de alarmă şi sisteme de securitate. O să te bage 
înăuntru, o să te scoată de acolo şi nimeni n-o să ştie 
nimic. 

— Aşa speri tu... 

— Dacă afli ceva important, sună-l pe Arthur Beck, la 
cartierul general al poliţiei din Berna - ăsta-i al doilea 
număr pe care l-am scris în josul paginii, fără nume... Dar 
mai bine sună-l şi-ntr-un caz, şi-n celălalt. Ţi-am spus, sper 
să fie la fel de rezonabil ca şi Kuhlmann. Dacă te 
împotmoleşti, vino la Zurich: noi o să stăm la hotelul 
Schweizerhof, în faţa gării principale. 

— Asta, dacă ajungeţi cu bine în Elveţia. 

— Ai şi tu dreptate, recunoscu Tweed. La câţiva 
kilometri după ce ieşim din Badenweiler drumul coboară 
înspre Kandern. Acolo se termină pădurea şi suntem în 
câmp deschis. 

— Asta sună a trecere prin furcile caudine; mai ales 
dacă vremea rămâne frumoasă şi cred că mai rămâne... 


La etajul întâi al sediului World Security din Basel, 
Horowitz, alături de Evans, privea apele Rinului grăbind 
spre apus. Chiar şi la Basel Rinul era lat cât Tamisa, deşi 
mai avea sute de kilometri până la vărsare, în Marea 
Nordului. Un şlep uriaş, cu încărcătura protejată sub 
prelata acoperită de un strat de zăpadă, aluneca pe fluviu. 
Privirea lui Horowitz cobori spre promenada îngustă de 


240 


piatră de la marginea apei. 

— Agenţii şi-au ocupat poziţiile la toate posturile de 
frontieră? întrebă el, potrivindu-şi cu un deget ochelarii pe 
şaua nasului. 

— Trebuie să fie acolo, îi răspunse Evans. l-am pus în 
mişcare într-o grabă nebună; am dat toate instrucţiunile 
prin telefon, din Freiburg, înainte de a veni încoace. 

— Ai avut grijă, sper, şi de pichetele mai obscure, ca cel 
din Konstanz, unde treci frontiera cu piciorul; sau 
Laufenburg, unde treci un pod şi-ai ajuns în Elveţia... 

Surprins, Evans îl privi pe omul de lângă el, care rămase 
nemişcat. 

— Văd că ştii foarte bine locurile. Eşti elveţian, cumva? 

— Originea mea este un subiect pe care nu-l discut 
niciodată, răspunse Horowitz pe tonul său tărăgănat, 
întorcând ochii spre Evans. 

Era ceva morbid în atmosfera pe care o răspândea omul 
acesta în jurul lui, gândi Evans. Sânge de gheaţă, un 
autocontrol inuman, toate acestea îl făceau să se 
neliniştească de fiecare dată când se afla în bătaia ochilor 
lui Horowitz, care nici măcar nu clipeau. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, îi aminti Horowitz. 

— Am solicitat întăriri filialei din Zurich, dar şi ei sunt în 
deficit de personal, aşa că au angajat auxiliari pentru 
pichetele mai mici. În orice caz, nu cred că Tweed ştie de 
punctele astea mai mărunte. 

— În locul lui, eu m-aş gândi să aleg tocmai unul din 
aceste locuri obscure ca să mă strecor peste graniţă. 

— Şi de fata asta ce nevoie avem? întrebă Evans ca să 
schimbe subiectul, arătând cu o mişcare a capului spre Eva 
Hendrix care şedea la celălalt capăt al încăperii de unde 
nu-i putea auzi. 

Horowitz întoarse capul. Hendrix răsfoia o revistă 
nemţească de modă şi bea o cafea; cu un gest care 
devenise tic, îşi trecu mâna prin părul roşcat, însă şuviţele 
căzură la loc, ca de fiecare dată. 

— S-ar putea dovedi utilă într-o anumită fază a operaţiei, 
răspunse Horowitz fără alte explicaţii. 


241 


Nu vedea de ce l-ar fi lămurit pe Evans că avea intenţia 
de a o infiltra pe lângă Tweed. Pe Eva o şi prelucrase între 
timp, o făcuse să înveţe pe de rost lecţia cu povestea ce 
urma să i-o toarne lui Tweed pentru a-l convinge de buna 
ei credinţă. 

Tăcerea fu spartă de ţârâitul telefonului; Evans ridică 
receptorul, rosti câteva cuvinte în germană, închise şi îi 
dădu raportul lui Horowitz, mândru nevoie mare: 

— Era unul din cei doi agenţi din Laufenburg; m-a sunat 
să-mi spună că s-au postat într-un loc cu vedere spre podul 
de care ai pomenit. A 

— Deci nu ne mai rămâne decât să aşteptăm. Intr-o 
treabă de genul celei pe care-o avem noi de făcut, 
aşteptarea este cheia succesului. E o greşeală să te agiti 
permanent; eu nu mă pun în mişcare decât în momentul 
când ţinta mea stă pe loc. 

Odată încheiată lecţia de strategie militară, Horowitz îşi 
părăsi locul de lângă fereastră pentru a se alătura Evei 
Hendrix. 


Datorită altitudinii, aerul din mica stațiune 
balneoclimaterică Badenweiler avea prospeţimea 
caracteristică zonelor de munte. Newman înainta alene cu 
maşina de-a lungul străzilor şerpuite ale orăşelului căruia 
îi lipsea agitația sezonului turistic. Sub povara zăpezii, 
copacii şi tufişurile de pe margini accentuau impresia 
deprimantă a unui loc din care parcă şi localnicii se 
refugiaseră, ca sub ameninţarea unei epidemii. 

Trecură pe lângă câteva hoteluri impunătoare, toate 
goale, cu ferestrele mascate de obloane. Cu ochii pe geam, 
Tweed căuta firma hotelului Romerbad, unde luase masa 
într-o vară, la restaurantul cu vedere panoramică peste 
Rin, spre dealurile de la poalele Vosgilor francezi. 

— Oraşul ăsta arată ca o grădină imensă, observă Paula 
cu glas şoptit, a uimire. 

— Cineva, cu care am stat de vorbă la Oberkirch, în 
Freiburg, mi-a spus că-n timpul sezonului poliţia închide 
aici anumite străzi, între orele treisprezece şi 


242 


cincisprezece, spuse Tweed. 

— De ce? 

— Pentru ca maşinile să nu deranjeze somnuleţul de 
după masă al belferilor care vin vara la tratament cu ape 
minerale. 

— O fi glumit, încercă Paula, cu neîncredere. 

— Nu, aşa e oraşul ăsta, un paradis al milionarilor... 

Citind indicatorul de care se apropiau, Tweed luă o 
decizie spontană: 

— N-o lua spre Kandern, Bob; mergi drept înainte. 

— Cum zici; poţi să-mi spui de ce? 

— E un drum mai ocolit care ne duce înapoi în pădure şi 
abia mai încolo ne scoate în câmp deschis. Ori, dacă 
Morgan şi Horowitz au postat observatori, vor fi făcut o 
presupunere logică: drumul cel mai scurt peste graniţă 
trece prin Kandern... 

Lăsând orăşelul în urmă, trecură pe lângă câteva 
splendide vile particulare, şi ele cu obloanele trase, apoi 
dispăru orice urmă de civilizaţie. Şoseaua pustie, şerpuind 
în pantă, era din nou învelită ca un cearşaf intact de omăt. 
Perdeaua de brazi ce-i încadra de ambele părţi le dădea iar 
senzaţia de tunel întunecat, căptuşit cu alb. Urcuşul părea 
că nu se mai termină şi Newman nu contenea să 
răsucească volanul, atacând expert o serie de serpentine 
care-ţi îngheţau sângele în vine. Se ruga să nu aibă 
ghinionul de a da nas în nas cu un plug pentru deszăpezire 
venind din sens opus. Peretele de brazi de pe partea 
stângă nu-i părăsise, dar în dreapta se deschidea acum un 
hău care nu aştepta decât un derapaj pentru a-i trage în 
veşnicie, fără drept de apel. 

— Dacă ai obosit, pot să mai trec şi eu la volan, se oferi 
Tweed. 

— Aş prefera să nu opresc, simt că sub păturica asta de 
zăpadă e un patinoar. 

— Nu s-ar putea să nu mai dai atâtea amănunte 
interesante? îşi mârâi Paula, printre dinţi, încordarea. 

Newman îi aruncă o privire scurtă în retrovizor, rânjind: 
era prima ei izbucnire. Paula izbuti să se apere cu un 


243 


zâmbet palid, după care se întinse pe canapeaua din spate, 
mai spre stânga, depărtându-se instinctiv de priveliştea a 
cărei tortură n-o mai suporta. 

_ — Ne apropiem de culme, încercă Tweed s-o liniştească. 
Imi amintesc drumul ăsta, l-am făcut într-o vară. 

— Dar acum e iarnă de-a binelea, se repezi ea, dar îşi luă 
seama imediat: lertaţi-mă, nu mai zic nimic. 

Prăpastia rămase în urmă în scurtă vreme şi acum 
drumul urca tăind pădurea în zigzag. Paula se şterse pe 
mâini cu o batistă. Newman mări viteza şi în curând 
ajunseră pe culmea dealului, de unde o cu totul altă lume 
se oferea privirii. 

Maşina părăsi drumul şi se opri pe un platou întins. leşi 
Tweed, urmat de Paula şi apoi Newman, care trase frâna 
de mână şi lăsă motorul să toarcă la ralanti. 

— Parc-am fi pe acoperişul lumii! exclamă Paula cu 
răsuflarea tăiată. 

— Într-un fel, suntem, zise Tweed. Cel puţin în ceea ce 
priveşte latura asta a Pădurii Negre; uită-te la panoul de 
colo... 

Waldparkplatz Kreuzweg 1079 m, scria pe panou. Aveau 
sub ei mai mult de un kilometru până la nivelul mării. 
Departe, spre sud, se deschidea o vale nesfârşită, fără 
copaci. Panta pe care urmau s-o coboare era o întindere 
albă, respingând razele limpezi ale soarelui într-o 
strălucire intensă, de nesuportat. Paula trase adânc aer în 
piept, dar se înecă în convulsii de tuse. Parcă ar fi respirat 
gheață lichidă... 

Tweed stătea cocoțat pe cel mai înalt punct, scrutând 
panorama prin lentilele unui binoclu. Mai modest, 
Newman făcea acelaşi lucru fără binoclu, ţinându-şi mâna 
streaşină deasupra ochilor. 

— După ce vă uitaţi? îşi strigă Paula curiozitatea, 
lovindu-şi una de alta mâinile ascunse în mănuşi. 

— După mişcare, îi răspunse Tweed. Pe pământ, pe 
cer... se pare că-i pustiu. 

— Aşa e, întări Newman. Prin urmare, hai la maşină şi 
să-i dăm bătaie spre Laufenburg. 


244 


— Uite un teleferic, acolo... 

Paula arăta cu mâna întinsă undeva spre stânga; 
într-adevăr, se vedeau cablurile, strălucitoare ca nişte fire 
de argint, şi o cabină la vale, nemişcată. Se urcară în 
maşină. 

Paula arăta mult mai destinsă, acum că lăsaseră în urmă 
codrul apăsător şi urcuşul înspăimântător pe marginea 
prăpastiei. Dar când Newman începu să coboare panta, 
nervii ei se întinseră încă o dată, vibrând disonant. 

Drumul cobora la fel de abrupt cum urcase, cu 
serpentine în ac de păr, pe care Newman le trata acum în 
derapaje controlate. 

— Nu crezi că mergem prea repede? îndrăzni Paula. 

— Suntem descoperiţi, se justifică Newman; vreau să 
ieşim cât mai repede din zona asta pustie şi să ajungem la 
autostradă. 

Dacă om ajunge, îşi zise ea în gând. Trecură pe lângă 
nişte ferme izolate şi hambare cu acoperişuri ţuguiate; 
lăsară în urmă un şir de sate părăsite, Kalbelesch, Schinau, 
Neuenweg, Burchau şi, în cele din urmă, Tagernau. Erau 
deja în câmpie şi se apropiau de o intersecţie. 

— Spre autostradă, drept înainte, anunţă Tweed, cu 
ochii pe harta întinsă pe genunchi. 

O oră mai târziu intrară în Laufenberg, un orăşel 
medieval cocoţat pe o coastă, tăiat de apele Rinului. 
Newman opri maşina, se întoarse spre Tweed: 

— Hai să vă trec cu maşina în Elveţia, la risc... 

— E prea mare riscul, cu Audi-ul ăsta albastru pe care-l 
ştiu toţi de când am plecat din Freiburg. O să traversez pe 
jos, cu Paula. Ştiu un han, în apropierea podului; sper că 
nu l-au desfiinţat. O să stăm acolo puţin, ca să pot observa 
toate mişcările între pichete. Cât despre tine, te sfătuiesc 
să schimbi maşina înainte de a trece graniţa la Basel. 

Despărțirea fu scurtă; Newman le făcu semnul de 
încurajare cu degetele groase ridicate şi demară înapoi, 
spre vest. Tweed rămase cu valiza în mână, zâmbindu-i 
Paulei. 

— E aproape, doar coborâm coasta. Fii atentă unde 


245 


calci, îi zise el. 

— Şi tu la fel, i-o întoarse ea, negăsind altceva mai bun 
de spus. 

Oraşul arăta părăsit, nu întâlniră ţipenie de om. Tweed, 
care o luase niţel înainte, se opri s-o aştepte pe Paula după 
ce dădu un colţ. 

— Uite, acolo e locul de trecere a frontierei, îi arătă el. 
Şi văd că hanul e încă în picioare. 

Femeia rămase pe loc, privind în direcţia indicată: la 
poalele pantei, o clădire modestă, cu un singur etaj, iar în 
faţa ei, o parcare. Un neamt în uniformă albastră stătea de 
pază la intrare. Ăsta era pichetul de frontieră de la capătul 
podului, iar vizavi se înălța o altă clădire, cu pereţi colorați 
şi o inscripţie direct pe zid, scrisă cu litere gotice: Hanul 
Laufen. 


246 


25 


Basel. Punctul german de frontieră era la marginea de 
nord a oraşului, pe malul Rinului. Grănicerii opreau 
maşinile şi cereau actele la control, cercetându-i cu atenţie 
pe toţi pasagerii. Lângă pichet, un Mercedes parcat cu faţa 
în sens opus şi înăuntrul lui, figura rotundă a lui Stieber 
care scruta fiecare vehicul. Stieber era însoţit de un 
gardian al secţiei WS din Basel. 

— Să nu uiţi, Klaus, îi spuse el acestuia, cu vocea 
gâjâită, aşteptăm un Audi albastru, cu trei persoane 
înăuntru, probabil. Cum îl vedem, ne luăm după el în oraş 
şi, când se iveşte ocazia, îi radem. 

— Am mai auzit povestea asta, îi răspunse Klaus, o 
matahală de un metru nouăzeci înălţime, pe un ton 
plictisit. Să sperăm că n-or să ne purice ăştia, să dea peste 
arsenalul pe care-l cărăm după noi... 

— Grănicerii mă cunosc, îi replică Stieber în doi peri, şi 
ştiu că sunt de la World Security; de cum mă văd, îmi fac 
semn să trec mai departe, fără întrebări. 

Arsenalul la care se referea Klaus consta într-o pereche 
de boxuri pe care Stieber le purta în buzunarul hainei, 
pistolul Luger calibru 9 mm şi grenada de mână ascunsă în 
torpedoul maşinii. 

Cei doi se cufundară în tăcere, aşteptând. Dimineaţa 
înainta senină, soarele îşi arunca razele răzbunătoare 
asupra zăpezii, prefăcând-o într-o zloată umilită. 


Intre timp, Newman se îndrepta chiar spre pichetul de 
frontieră de la Basel. Când ieşi din Laufenburg, începură 
să-l chinuie temerile în privinţa celor doi fugari: or să 
reuşească traversarea fără să fie depistaţi? Nu cumva 
urmăritorii lor puseseră oameni să supravegheze trecerile? 


Traversa acum suburbiile Baselului; în depărtare, se 
247 


zărea pichetul de frontieră. Bine că avusese grijă să 
azvârle pistolul, undeva, în câmp - încărcătoarelor le 
făcuse vânt separat, la vreo cincisprezece kilometri mai 
încolo. 

În faţa pichetului se formase o coadă de maşini; ciudat... 
Newman se plasă în spatele unui Volkswagen Passat şi 
rămase în aşteptare, studiind şoseaua de dincolo de pichet. 
Într-un Mercedes tras la marginea drumului, cu faţa spre 
el, doi indivizi se arătau foarte interesaţi de maşinile 
aşteptând răbdătoare. Nişte amatori, îşi zise Newman; 
Kuhlmann nu şi-ar lăsa oamenii să se posteze atât de 
aproape de punctul de control, ceea ce înseamnă că nu pot 
fi decât mardeiaşii de la World Security... 

Îl cuprinse din nou îngrijorarea, cu gândul la Tweed şi 
Paula, dar se linişti repede, sub presiunea propriilor 
argumente. Tweed, era în fond, unul dintre cei mai 
experimentați agenţi de teren din lume şi câţiva ani de 
birou la Park Crescent nu-i puteau toci antrenamentul prea 
mult, mai ales că, în ultimul timp, mai ieşise de câteva ori 
în „linia-ntâi.“ 

Maşinii lui Newman îi veni rândul să fie cercetată de 
privirea scrutătoare a individului cu figura rotundă din 
Mercedes, care se întoarse însă către însoţitorul său să-i 
spună ceva şi după aceea îşi aprinse relaxat o ţigară. Şirul 
de maşini se puse în mişcare; Newman avu un sentiment 
de uşurare la gândul că apucase să înlocuiască Audi-ul 
albastru cu BMW-ul ăsta crem, luat printr-o agenţie de 
închirieri din Basel... 

Fără să bage în seamă Mercedes-ul parcat, Newman îl 
privi în ochi pe grănicer. 

— Actele, vă rog. 

Newman scoase permisul de conducere şi paşaportul. 
Grănicerul, un bărbat înalt, trecu repede peste datele 
permisului şi îşi concentră atenţia ceva mai mult asupra 
paşaportului; i le înmână posesorului, făcându-i semn că 
poate pleca. Newman se afundă în centrul oraşului, iar 
când ajunse în partea cealaltă, grănicerii elveţieni nici nu-l 
mai opriră. 


248 


La pichetul german, ofiţerul care-l controlase pe 
Newman mai trecu în revistă câteva vehicule după care i 
se adresă însoţitorului său: 

— Preia tu filtrul, Hans; eu am de dat un telefon. 

Formă numărul poliţiei din Freiburg şi ceru să 
vorbească cu inspectorul-şef Otto Kuhlmann. Abia după 
câteva minute auzi vocea bolovănoasă a acestuia: 

— Da, ce este? 

— Sun de la punctul de control din Basel, domnule, 
sergent Berger; Robert Newman, ziaristul, a trecut acum 
câteva minute în Elveţia, într-un BMW cu numărul... 

— Lasă, nu te mai deranja; cine mai era în maşină? 

— Nimeni, domnule, era singur. 

— Mulţumesc pentru informaţie. Nu-i nevoie să faci 
raport scris. Asta-i tot. 

Kuhlmann puse telefonul în furcă şi, strângând trabucul 
între dinţi, se apropie de o hartă mare a sudului Germaniei 
şi a Elveţiei, fixată pe un perete. Eşti într-adevăr deştept, 
Tweed, îşi zise el; dar să n-am eu parte de pensie dacă n-ai 
să te-ntorci, şi-atunci să-i văd eu pe băieţii ăştia care-ţi 
poartă sâmbetele... 


Avionul îl depuse pe Gareth Morgan pe aeroportul din 
Basel, unde îl aştepta o limuzină a companiei WS pentru 
a-l duce direct la sediul organizaţiei. li arătă gardianului 
legitimaţia şi luă liftul până la etajul întâi, unde era biroul 
lui Evans. Acesta se ridică în întâmpinarea lui; Stieber, de 
la fereastră, se-ntoarse cu un salut scurt, iar Horowitz 
rămase concentrat asupra unui joc de cuvinte încrucişate, 
alături de Hendrix, pe canapea. 

— Ei? făcu Morgan trântind valiza pe canapea, lângă 
Hendrix. Ce s-a mai întâmplat? Cum stăm? Care-i ultimul 
raport? 

A venit şeful doar, fă-i să simtă... atitudine agresivă, 
buzele crispate... 

Horowitz termină de scris un cuvânt în careu, puse cu 
grijă ziarul deoparte şi ridică ochii. Vorbi, cu un zâmbet 
rece: 


249 


— De întâmplat, nu s-a mai întâmplat nimic; de stat, 
stăm aici, la Basel; cât despre ultimul raport asupra 
situaţiei, Stieber ne spune că omul nostru nu s-a arătat la 
punctul de control din Basel. De altfel, nici nu mă aşteptam 
din partea unuia cu experienţa lui Tweed să treacă pe aici. 

Morgan îşi mută atacul asupra lui Stieber: 

— Şi tu ce cauţi aici? Ai lăsat trecerea nesupravegheată 
tocmai acum, când se înserează?! 

Dar tot Horowitz veni cu răspunsul, pe acelaşi ton sec: 

— Stieber a fost înlocuit cu alţi oameni de pază. De ce 
nu vrei să înveţi să aştepţi, Morgan?... 

— Eu am învăţat să provoc evenimentele... 

— Atunci fă-l pe Tweed să treacă Rinul. Am postat agenţi 
cu aparate de filmat în apropierea pichetelor mai puţin 
frecventate şi curieri care să aducă filmele. Mâine 
după-amiază voi studia filmele aici, la subsol. Până 
una-alta, trebuie să avem răbdare, încheie Horowitz 
reluându-şi îndeletnicirea. 

— Eu nu te plătesc să lâncezeşti dezlegând cuvinte 
încrucişate... 

Creionul se pregătea să aştearnă un nou cuvânt în 
careu, când Horowitz îl ridică, îndreptându-l spre Morgan, 
ca pe un pistol. 

— Mă plăteşti ca să obţin rezultate, zise el; în felul meu 
şi în ritmul meu. E clar? 

Privirea lui Morgan se feri din calea ochilor tăioşi, 
ascunşi sub lentilele cu ramă metalică. Cu o grimasă, 
se-ntoarse spre Evans: 

— Haidem la contabilitate, vreau să controlez registrele. 
Acum. 

Horowitz se reapucase de careul lui. Alături de el, Eva 
Hendrix dădu drumul încet aerului pe care-l ţinuse în 
piept, speriată de ceva anume, nici ea nu ştia ce, care 
răzbătuse din glasul lui Horowitz. 


Tweed rezervase două camere la hanul Laufen, cerând 
ca a lui să aibă vedere spre Rin. lată-l la fereastră, 
contemplând podul care uneşte cele două ţări, în timp ce 


250 


privirea Paulei ţintea mai departe, dincolo de pod, spre 
Elveţia. 

Jumătatea elveţiană a Laufenburgului era de asemenea 
agăţată pe o coastă de deal muiată la poale de apele 
fluviului. În stânga podului erau case vechi, ale căror 
ziduri se terminau chiar în apă, ca stâncile unei faleze. 
După ce făcu un tur de orizont cu ajutorul binoclului, 
Tweed şi-l lăsă să atârne de gât, agăţat cu o curea. 

— Ce aproape suntem şi totuşi ce departe... Cât stăm 
aici? îl întrebă Paula. 

— Până mâine, când o să-ncercăm să traversăm în 
Elveţia. De aici pot urmări tot ritualul, dacă oamenii sunt 
opriţi la unul sau la celălalt sau la ambele capete ale 
podului; e un post de observaţie ideal. 

Paula se aşeză turceşte în patul lui Tweed, cu o revistă 
nemţească de modă în faţă, să-şi omoare timpul. Tweed îşi 
reluă inspectia prin binoclu. Între timp, soarele mai făcuse 
un pas pe cer; un mănunchi de raze sclipea, aruncat înapoi 
de cine ştie ce suprafaţă şlefuită, dinspre una din casele 
aflate în partea stângă a podului. În faţa pichetului, 
grănicerul neamţ opri o maşină nemţească, cercetă 
documentele şoferului, se uită în portbagaj, îi dădu liberă 
trecere spre pichetul elveţian; ajuns acolo, automobilul fu 
întâmpinat cu un gest rotund de continuare a drumului. 

Soarele îşi descria imperceptibil arcul cotidian; reflexia 
de câteva clipe din fereastra de deasupra Rinului 
dispăruse. Tweed îşi reglă binoclul, rămase cu el la ochi o 
vreme, după care lăsă să-i scape un mormăit. 

— Ceva interesant? îl abordă Paula din vârful patului. 

— Da, am găsit ce căutam: într-o casă din apropierea 
celuilalt capăt al podului cineva cu o cameră de filmat 
înregistrează toate traversările. 

— O, Doamne! exclamă femeia lăsând să-i cadă revista şi 
repezindu-se la fereastră. Unde? Cine crezi că e, poliţia 
elveţiană? 

— În niciun caz. Ei îşi pot exercita dreptul de control la 
pichet. Precis că sunt agenţi de la World Security care ne 
aşteaptă pe noi. 


251 


— Să-ncercăm traversarea prin altă parte? 

— Nu, aici e foarte bine; totul merge conform 
programului. Mâine dimineaţă trecem podul. 

După răspunsul misterios, Tweed se cufundă în tăcere şi 
Paula nu mai putu scoate nimic de la el. Nu-i mai rămase 
decât să se mire îndelung văzându-l atât de bine dispus, ba 
chiar îngânând un mic refren în vreme ce supraveghea 
podul. 


Newman trase la cel mai bun hotel din Basel şi probabil 
unul din cele mai bune hoteluri elveţiene: Drei Konige - 
Cei Trei Regi. Avea avantajul perspectivei asupra Rinului, 
ca să nu mai vorbim că nu-l despărţea mai mult de un 
kilometru de sediul organizaţiei World Security. 

Lăsându-şi BMW-ul ceva mai încolo, îşi luă valiza şi 
pătrunse în holul recepţiei care nu-i era deloc străin; de 
altfel, fu întâmpinat călduros de recepţioneră: 

— Cam multă vreme ne-aţi răpit plăcerea de a vă avea 
printre noi... 

Newman ceru o cameră dublă cu vedere spre Rin, îşi 
lăsă valiza deschisă pe pat şi părăsi hotelul. Luă un 
tramvai până la gară, de unde îi telefonă lui Alois Turpil. 
Numele lui Tweed avu un efect instantaneu: 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Newman? fu întrebat 
în germană de o voce guturală. 

— Am de îndeplinit o misiune la Basel şi am nevoie de 
serviciile dumitale profesionale. Cunosc tariful şi aş vrea 
să ne întâlnim chiar în seara asta... Se poate? Perfect. Pot 
aştepta la expresul de Berna, dacă ştiu când soseşti... La 
şase după-amiază? Da, e bine. Putem lua masa împreună, 
ca să discutăm amănuntele; la telefon e mai complicat... 

— Desigur, se gudură glasul de la celălalt capăt al 
firului. Ne vedem aşadar pe peronul gării principale, la 
sosirea trenului? 

— De acord; eu o să port un costum albastru cu dungi 
albe, un trenci bej şi voi ţine în mână ziarul Financial 
Times. 

— Domnule Newman, v-am văzut poza în ziare şi ţine de 


252 


meseria mea să recunosc personalităţile internaţionale. 
V-aş recunoaşte şi dezbrăcat, chicoti vocea. 

— E cam răcoare pentru aşa ceva. Bun, atunci ne vedem 
la ora şase. Şi să nu uiţi să iei sculele. 

— lar dumneavoastră nu uitaţi de onorariul pentru 
consultaţie. 

Newman închise telefonul, încruntat; percepuse o 
nuanţă de linguşeală care nu-i plăcuse deloc, iar chicotitul 
individului avea ceva respingător. Îşi aminti de spusele lui 
Tweed, cum că Turpil s-ar putea să nu fie pe gustul lui. 
„Nu se numără printre simpatiile mele, dar e un meseriaş 
neîntrecut; cât despre onorariu, îi mai spusese Tweed, 
trebuie să te tocmeşti. N-o să-i convină să opereze pe 
teritoriu elveţian şi-o să facă din asta un pretext pentru a 
ridica preţul. O să-ţi ceară probabil treizeci de mii de 
franci elveţieni, dar dacă te târguieşti îl poţi aduce la 
douăzeci, mai ales dacă-i arăţi banii; e lacom după bani, 
Alois al nostru...“ După care Tweed scosese câteva 
teancuri de bancnote elveţiene, dându-i-le lui Newman. 
Discuţia avusese loc sus, în cabana de vânătoare din 
Pădurea Neagră, şi abia atunci şi-a dat seama Newman de 
ce insistase Tweed să-şi cumpere şi el o geantă din 
Freiburg. 

Newman hotări să nu-i spună lui Turpil unde stă, în 
schimb să-l ducă la restaurantul Merkur, pe care-l văzuse 
din tramvai, în drum spre gară. Era mai bine să rămână 
cât se poate de distant şi spera ca Turpil să-i schimbe, 
când s-or întâlni, impresia pe care i-o făcuse la telefon... 

Ceea ce însă nu se întâmplă: întâlnirea cu Turpil i-a 
trezit din primul moment o reacţie de antipatie şi 
neîncredere în spărgătorul de seifuri. 


Trei fete şi-l pasară pe Marler una alteia când acesta 
telefonă la Ministerul Securităţii Externe, prezentându-se 
şi întrebând de Buckmaster. Până la urmă ajunse pe mâna 
domnişoarei Weston, a cărei voce în falset suna de parcă 
ar fi înghiţit ceva ce nu-i plăcea defel. 

— Domnul Marler, ziceţi? 


253 


— Exact; şi zic pentru a treia oară. Domnul ministru mă 
cunoaşte şi am ceva să-i comunic. 

— Domnul ministru a lăsat un mesaj în caz că veţi 
telefona. A plecat cu maşina la reşedinţa sa de la ţară, dar 
n-aş putea să vă spun adresa. 

— Mulţumesc foarte mult, rosti Marler în doi peri şi 
închise. Ce rost ar fi avut să-i spună că ştia şi el de Tavey 
Grange, în Dartmoor? Se întoarse pe jos la locuinţa sa 
modestă din Chelsea, înjurând printre dinţi. Nu-i trebuiră 
nici cinci minute să-şi scoată maşina cu spatele în curtea 
pavată cu bolovani. Avea un Porsche roşu, cumpărat de 
ocazie. 

Până la Devon, nu întâmpină dificultăţi pe drum; zăpada 
era mai abundentă însă când coti pe şoseaua spre 
Moretonhampstead, printre mlaştini şi coline sterpe 
profilate alb pe cerul de un albastru intens, ca nişte uriaşe 
valuri îngheţate. 

În faţa intrării principale a reşedinţei era parcat un alt 
Porsche roşu. Marler îl trase pe al său în spatele acestuia, 
derapând uşor pe pietrele care pavau curtea, şi mai că nu 
se întinse cât era de lung când cobori din maşină. De ce 
le-o place englezilor ăstora să-şi rupă picioarele pe 
pietroaie?... 

Jos, majordomul, deschise uşa cu canaturi masive, 
răspunzând prompt la chemarea clopoţelului cu şnur. 

— A, domnul Marler! Vă rog, intraţi, domnul ministru vă 
aşteaptă. 

— Chiar aşa? 

— Da, domnule, cum vă spun; domnişoara Weston a 
telefonat din Londra... 

Marler îşi corectă pe loc impresia despre domnişoara 
Weston şi îi păru bine că nu-i spusese nimic. Intră în holul 
încălzit, unde Lance Buckmaster îl întâmpină coborând în 
pas vioi scara masivă. Purta o scurtă căptuşită cu blană, 
uniforma de iarnă a şoferilor stilaţi din lumea bună, şi 
părea a fi într-o formă grozavă; începu să vorbească încă 
înainte de a ajunge la ultima treaptă: 

— Ai ajuns repede! Ce zi minunată pentru o aventură cu 


254 


maşina printre mlaştini - la-ntoarcere îţi ofer şi o băutură 
răcoritoare... 

Ar fi fost foarte amabil din partea lui Buckmaster să-i 
dea o şansă să aleagă, gândi Marler ieşind în urma siluetei 
înalte, suple a acestuia. 

— Care vasăzică şi tu ai tot un Porsche! exclamă 
Buckmaster, profund dezamăgit, oprindu-se brusc la 
vederea celor două maşini. Oricum, o să-l luăm pe-al meu; 
să-ţi arăt eu cum se conduce animalul ăsta... 

În urma lor, Jos, închise uşa dispărând în pântecele 
conacului impunător. 

— A dumitale e nouă, se apără Marler urcând în maşina 
ministrului pe locul din dreapta. Salariul meu nu-mi 
permite aşa ceva. 

— Să ieşim de aici şi după aia-mi dai raportul, îi aruncă 
Buckmaster, de parcă i s-ar fi adresat menajerei. 

Străbătu domeniul şi ieşi pe poarta din capătul aleii în 
şosea claxonând, fără să se mai asigure dacă vine ceva 
dintr-o parte sau din cealaltă. Fără niciun comentariu, 
Marler se mulţumi să-şi pună centura de siguranţă. 

Ştia şi el să conducă în forţă, dar stilul lui Buckmaster 
avu darul să-i ridice părul măciucă. Trecând pe lângă un 
câmp dincolo de care se întindea un mic lac îngheţat, 
Buckmaster gesticula ţinând volanul cu o singură mână. 

— Aici e baza poneilor pitici; e fascinant să-i priveşti 
vara, ai zice mai degrabă că-s nişte câini mai mari. Dulci 
de tot... 

— Înî, făcu Marler. 

Lăsară în urmă o vale abruptă care adăpostea cătunul 
Postbridge, apoi Buckmaster începu să-şi facă de cap cu 
acceleraţia, de-a lungul unor serpentine care te-ar fi pus 
pe gânduri şi în condiţii normale. 

În plus, drumul urca şi Marler observă câteva porţiuni 
îngheţate. Geamul deschis pe partea lui Buckmaster lăsa 
să intre rafale reci, tăioase. Marler îşi încheie haina până 
la ultimul nasture, spre satisfacția lui Buckmaster care-l 
trată cu un hohot de râs zeflemitor: 

— Te-nviorează, este? li mătură toate pânzele de 


255 


păianjen din corp... 

— Tocmai am trecut pe lângă un semn care anunţă 
curbe periculoase. 

— Ştiu drumul ăsta ca-n palmă. 

— Numai că acum nu ne plimbăm în palma dumitale. 

— Exact cum scrie şi-n dosarul tău: un individ 
nedisciplinat, cam asta eşti, în jargonul lor administrativ. 
Un ticălos obraznic... 

Tăcu. Porsche-ul începu să derapeze. Se aflau la 
înălţime, fiind singuri pe şosea, iar imaginile peisajului 
treceau rapid prin faţa ochilor lor. Pe partea unde stătea 
Marler se căsca o prăpastie adâncă şi abruptă, iar 
Buckmaster se lupta să nu piardă controlul asupra maşinii, 
reuşind să iasă cu bine dintr-o curbă. Marler scrută abisul 
şi zări în adâncuri o stâncă masivă care avea forma unui 
bot de rechin. 

— Acolo jos e Vârful Rechinului, şuieră Buckmaster. Ţi-a 
plăcut cum ne-am învârtit? Sper că nu ţi-e frică. 

— Sunt prudent numai. 

Se aflau într-o poiană, iar spre sud, în lumina soarelui, 
poiana creştea, transformându-se într-un perete care în 
vârf avea o grămadă de stânci. Marler bănui că stâncile 
erau uriaşe văzute de aproape. Buckmaster gesticulă din 
nou: 

— Uite, acolo, în zare, vârfurile ca nişte căpiţe de fân. 
Chiar că te fac să te bucuri de viaţă într-o zi ca asta! 

— Da, atât timp cât rămânem în viaţă! 

Din nou se auzi râsul acela ca un zbierăt de măgar. 
Buckmaster se distra de minune jucându-se cu nervii 
pasagerilor săi. Marler gândi că se află în faţa unui 
nenorocit de şcolar îngâmfat. Adică tipul perfect de 
Ministru al Coroanei. 

— Hai, spune-mi concluziile tale, zise Buckmaster 
deodată. Scoase o casetă din carcasă, o puse în casetofon 
şi răsuci un buton. Nu se auzi niciun sunet. Buckmaster 
ridică din umeri: Ar fi trebuit să ascultăm „Sărbătoarea 
primăverii“ de Stravinsky. E a treia oară când mi se 
defectează casetofonul. Plăteşti aproape o avere pentru 


256 


cutia asta pe care ei o numesc maşină, şi te trezeşti că nu 
funcţionează nimic. Clădirea aia care se zăreşte pe dreapta 
este un han - singurul pe o distanţă de multe mile. 
Mergem acolo. Hai, dă-mi raportul. 

Hanul, pe jumătate acoperit de zăpada care formase un 
morman până la pervazurile ferestrelor, avea o înfăţişare 
dezolantă. Marler se întrebă dacă mai fusese cineva aici de 
vreo jumătate de an. 

— Tweed e bine-sănătos, începu el. L-am găsit şi-am 
vorbit cu el la Freiburg, la marginea „Pădurii Negre“! 

— Ai făcut tu asta! Păi l-ai avut practic în bătaia puştii şi 
tu-mi spui mie că e bine-sănătos! Cu cine dracu' crezi că te 
joci, Marler? Nu ţi-am explicat totul destul de clar înainte 
de plecarea ta în Europa? 

Vocea lui Buckmaster urcase treptat, ajungând un 
adevărat țipăt la ultima propoziţie. Mâinile sale ascunse de 
mănuşi alunecară pe volan. Drumul se continua în stânga 
cu o vale plină de stânci. Mâna lui Marler apucă volanul şi 
îl întoarse spre el într-o fracțiune de secundă. 

— Să nu mai îndrăzneşti niciodată să pui mâna pe volan 
atunci când eu conduc, ţipă Buckmaster, cu faţa 
schimonosită de furie. 

— Erai la câţiva centimetri de prăpastie - şi nu uita că 
sub zăpadă e gheaţă! Vocea lui Marler era rece, tăioasă. 
Fii atent la condus şi taci din gură până ce termin ce am 
de spus... 

Buckmaster se lupta să-şi ascundă sentimentele, fiind 
speriat şi calmându-se când auzi tonul vocii lui Marler, 
care conţinea ceva neobişnuit. Reduse din viteză şi atunci 
Marler continuă: 

— Nu încerci să omori un om care are în jurul lui gărzi 
de corp înarmate. La Hotelul Oberkirch de pe 
Schusterstrasse, unde l-am întâlnit, mai erau în cameră 
încă trei bărbaţi. Plus că Tweed e convins că sunt de 
partea lui. Asta e un mare avantaj pentru mine. Acum el se 
află undeva în „Pădurea Neagră“ şi vrea să ajungă în 
Elveţia. Probabil că el contează pe neutralitatea acestei 
ţări. În scurt timp mă voi întoarce la el şi-am să-l găsesc 


257 


din nou. Aşa că nu te îngrijora... 

— Sunt îngrijorat. Şi-o să fiu. Buckmaster începu să 
devină irascibil. O să fiu mereu, până când se va rezolva 
problema asta cu Tweed. Dacă va avea loc un proces în 
care el să fie acuzat de viol şi crimă, scandalul ar dobori 
guvernul. 

— Crimă şi apoi viol... 

— Nu contează. Buckmaster apăsă brusc cu piciorul pe 
acceleraţie. Marler privi cum acul vitezometrului urca. 

Şaptezeci de kilometri pe oră... optzeci... o sută! Pe o 
şosea în serpentine, căptuşită cu gheaţă şi zăpadă! Până 
acum nu-i salvase decât absenţa oricărui trafic. 
Buckmaster aruncă o privire scurtă în dreapta sa. 

— De unde ai aflat ordinea agresiunilor de la 
apartamentul din Radnor Walk? îl întrebă pe Marler. 

— Tweed şi-a mărturisit bănuielile în legătură cu ce a 
găsit când a ajuns acasă: nu existau semne vizibile care să 
trădeze rezistenţă fizică din partea victimei, a văzut câteva 
urme de sânge pe un cearşaf şi o fărâmă de piele sub 
unghia arătătorului drept. Totul conducea la concluzia că 
fata îl cunoştea bine pe cel ce urma să fie agresorul ei şi că 
nu-i fusese frică de el, cel puţin la început. 

— E bine spus „bănuieli.“ Prin urmare, asta-i povestea 
pe care are de gând s-o înşire în faţa Curţii cu juri, dacă 
apucă să ajungă întreg acolo, vreau să spun, în boxa 
martorilor. De fapt aici începe rolul tău, Marler - doar tu ai 
sugerat soluţia asta data trecută, când ne-am văzut la 
Tavey Grange. 

— Chiar aşa să fie?... 

— Am ajuns la Princetown; trebuie să întorc aici, altfel 
nu mai am timp să ajung după masă la Parlament... Încă o 
serie de întrebări stupide... 

— Mergi cu maşina la Londra? 

— Da’ de unde, am elicopterul aici. Ia uite la oraşul ăsta, 
nu pot să-l sufăr; o fi închisoarea în capătul celălalt, dar 
miroase a cazarmă peste tot! 

Asta cam aşa e, recunoscu Marler în sinea lui. 
Locuinţele paznicilor erau nişte blocuri lungi de piatră, cu 


258 


aspect sumbru, apoi trecură pe lângă o clădire la intrarea 
căreia scria Asociaţia Ofiţerilor Penitenciarului sau cam 
aşa ceva. 

Princetown rămase în urmă şi, odată ieşiţi în câmp, 
Buckmaster dădu iar pinteni cailor-putere. Marler se 
pregăti sufleteşte pentru încă o probă de rezistenţă. 

Soarele coborâse deja sub orizont, iar cerul era ascuns 
în spatele unui plafon de nori încărcaţi de zăpadă. Cu un 
sentiment ciudat, Marler privea tabloul dezolant, presărat 
cu colţi de stâncă semănând cu nişte santinele preistorice 
din Țara Judecăţii de Apoi. 

— Am impresia că pe Howard îl cam depăşesc 
evenimentele, zise Buckmaster pe neaşteptate. Cred că va 
trebui să cer demiterea lui, ceea ce înseamnă că postul de 
director rămâne vacant. 

Înc-o râmă aruncată, îşi zise Marler, şi peştele sunt eu... 
Nici vorbă de vreo promisiune, doar aşa, o vorbă 
aruncată-n pleasnă, cu efect... Temperamentul labil al 
ministrului îl cam îngrijora, ce-i drept: când îi spusese că 
Tweed e bine, sănătos, acesta izbucnise într-o furie 
dementă de care nu-l credea capabil. Nu-l cunoscuse pe 
omul ăsta cu mult dincolo de poza lui publicitară de fost 
ofiţer al Diviziei aeropurtate rămas cu ticul de a da ordine; 
acum însă Buckmaster îi dezvăluise o cu totul altă faţă a 
caracterului său. 

— Doctorul care a condus autopsia o să-mi facă o vizită, 
schimbă Buckmaster subiectul. Un tip cam plicticos, acest 
doctor Rose. 

Se apropiau de curba strânsă, dincolo de care drumul se 
prăvălea; în dreapta lui Marler se căsca o prăpastie de pe 
fundul căreia se iţeau ameninţători Colţii Rechinului. 
Marler deschise gura, adoptând acelaşi ton glacial de mai 
înainte: 

— Aici fă bine şi încetineşte. Dacă vrei să te sinucizi, 
aşteaptă până când eşti singur. 

— Ce impertinenţă... 

Buckmaster reduse totuşi viteza în curbă şi, în timp ce 
cobora panta, Marler se aplecă şi scoase caseta din 


259 


casetofonul de bord, aruncând-o pe fereastră drept spre 
Colţii Rechinului, în hău. 

— Ce dracu” te-a apucat? sări Buckmaster. 

— Ai băgat o casetă goală, iar mie nu-mi place să ştiu că 
mi se înregistrează conversațiile. 

În colţul gurii lui Buckmaster apăru un rânjet ca de lup. 

— Dar recunoaşte măcar că a fost o încercare bunicică, 
zise el. 


260 


26 


Park Crescent, Londra. Încă de la primele cuvinte ale lui 
Howard, Marler îşi dădu seama încotro bătea vântul: 

— Ce-ai mai învârtit între timp? Sau ar fi mai bine să nu 
te-ntreb? 

Erau în biroul lui Tweed, ce-i drept, însă Howard, în mod 
ostentativ, nu ocupa scaunul de la biroul acestuia. In plus, 
costumul elegant purtând marca magazinului Harrods, 
singurul magazin londonez pe care-l recunoştea Howard, 
nu reuşea să-i ascundă semnele de încordare înscrise pe 
obrazul durduliu, de om bine hrănit. 

Nu lipsea nici Monica, dintotdeauna fidela secretară a 
lui Tweed, pironindu-l acum pe Marler cu o privire 
haiducească, dindărătul mesei ei de lucru, în timp ce-şi 
aranja cocul cărunt pe creştet. Şi totuşi, în lipsa lui Tweed, 
încăperea altfel primitoare îţi lăsa impresia unui loc pustiu. 

— Pot să fumez, domnule? ceru Marler permisiunea. 

Howard dădu cu indiferenţă din mână şi-i arătă un 
scaun. 

— Şezi, zise el. 

Marler se aşeză, îşi aprinse o ţigară şi aruncă întrebarea 
în direcţia lui Howard, aşteptându-i reacţia: 

— Sunteţi convins de vinovăția lui Tweed în privinţa 
crimei şi violului de pe Radnor Walk? 

— Da ce, tu eşti convins? ripostă Howard, legănându-şi 
piciorul aşezat peste celălalt. 

Discuţia intrase într-un impas pe care tot Monica îl 
deznodă, cu glas mustrător: 

— Ideea este de-a dreptul ridicolă, ce naiba! Eu, una, 
încerc să mă gândesc cine şi de ce să fi făcut treaba asta. 

— Dumneata crezi în omul ăsta? o abordă Howard, 
întorcându-se spre ea. 

— Poate că da... 

— Mersi pentru votul de încredere, o zeflemisi Marler. 


261 


În ce mă priveşte, mă văd nevoit să vă cred pe amândoi. 
Auzi, poate că da... 

Howard se foi în scaun. 

— Dacă stăm de vorbă în biroul lui Tweed, este pentru 
că Harry Butler a curăţat locul de „ploşniţe“, iar acum a 
trecut să „dezinfecteze“ biroul meu. 

— Dar ce Dumnezeu se-ntâmplă aici, fraţilor? izbucni 
Marler uimit. 

— Harry a dat peste un microfon în telefonul lui şi, nu 
mult înainte de a pica tu, m-a anunţat că şi al meu era 
„aranjat“. Cineva a intrat aici, în primele ore ale dimineţii, 
după ce l-a pocnit pe George, gardianul nostru, în cap - 
acum e acasă, cu o uşoară contuzie. Urmele grosolane care 
indicau o încercare de a pătrunde la fişetele cu dosare 
erau prea evidente că să mă convingă că ăsta fusese 
scopul real al „vizitei“, aşa că l-am pus pe Harry să ia la 
puricat toată clădirea, de la un capăt la altul. Şi uite că, 
într-adevăr, intrusul venise de fapt să plaseze microfoane 
peste tot. Nu ştim cine-a fost. 

— Nu bănuiţi pe nimeni? 

— Eu nu-mi permit să am bănuieli, ripostă Howard, în 
doi peri. 

— Eu, în schimb, îmi permit, se vâri Monica între ei. 
Buckmaster vrea să ştie ce se întâmplă aici, pentru că 
autoritatea lui asupra Serviciului Secret de Informaţii e 
limitată, în virtutea unei directive primite din partea 
primului ministru; şi unde să găsească el experţii care să 
rezolve practic problema, dacă nu la o anumită organizaţie 
numită World Security, despre care poate c-aţi auzit şi 
dumneavoastră nişte zvonuri dubioase... 

— N-avem nicio dovadă în sensul ăsta, Monica, o preveni 
Howard. 

Marler urmărea concentrarea de pe figura lui, semn că 
Howard se pregătea să ia o decizie. In cele din urmă, 
întinse mâna după un dosar verde aflat pe biroul lui 
Tweed. 

— Cred c-ar trebui să vă spun totuşi: nu uitaţi, 
informaţia este absolut confidențială. Cei de la Secţia 


262 


Specială mi-au dat numele medicului care s-a ocupat de 
autopsia victimei. Deocamdată nu cunoaştem identitatea 
ei, însă ştim că medicul legist, doctorul Rose, nu-l agreează 
pe Buckmaster, care l-a tot sâcâit în legătură cu raportul 
post-mortem. Şi mai e un lucru care nu i-a plăcut 
doctorului, anume că ministrul i-a pretins să redacteze 
raportul într-un singur exemplar, pe care să i-l aducă lui 
personal, în după-amiaza zilei de azi. Numai că Rose a dat 
curs mai întâi rugăminţii mele de a mă vizita azi-dimineaţă, 
fără ştirea nimănui. 

— Şi ce dezvăluie raportul? 

— Nişte lucruri interesante... Howard deschise dosarul, 
frunzări printre file şi continuă: La pagina asta, de 
exemplu, avem confirmarea faptului că victima a fost întâi 
sugrumată şi ulterior violată. Sub unghia arătătorului 
drept al fetei s-au găsit urme de piele şi sânge. Deşi nu 
s-au descoperit alte semne care să indice o rezistenţă 
fizică, Rose e de părere că, în timp ce era gâtuită, fata a 
apucat să-i zgârie spinarea călăului ei... Eşti într-adevăr 
convins de nevinovăția lui Tweed? întrebă Howard pe 
neaşteptate, ridicându-şi ochii spre Marler. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dar ce vreţi de la mine, 
o depoziţie sub jurământ? 

— Bine, te cred. Ei, şi acum ajungem la partea 
interesantă: sângele de sub unghia fetei este identic cu cel 
recoltat din pata găsită pe cearşaf, altul decât al ei, care 
are grupa zero, RH pozitiv. 

— Nicio problemă, mie-mi place să fiu ţinut în suspans... 

Lui Howard, într-adevăr, nu-i lipsea un oarecare gust al 
dramei. Fără să se grăbească, închise dosarul şi îl aşeză la 
loc, pe birou, înainte de a-şi continua dezvăluirile pe un ton 
sumbru: 

— Tweed are grupa A, cu RH pozitiv, fapt care-l scoate 
din cauză. lată ce importanţă covârşitoare are raportul 
doctorului Rose şi mă bucur că deţin o fotocopie după el. 

— Pot să-mi fac şi eu o copie? 

— Nu, zise Howard scurt. 

— Ei, haideţi, se băgă Monica iar în discuţie, îi fac eu o 


263 


copie şi gata, n-o să aibă nimeni nimic de pierdut. 
Promite-mi că n-o pierzi, îi mai zise lui Marler, luând 
dosarul întins de Howard. 

— Promit! făgădui Marler, cu mâna ridicată a jurământ, 
după care aşteptă să iasă ea din încăpere. Ziceţi că asta-l 
scoate pe Tweed din cauză, reluă el către Howard; cred că 
nu sunteţi totuşi de părere c-ar fi bine să se întoarcă încă, 
să iasă la vedere... 

— Nu, în niciun caz. Buckmaster face eforturi să mă dea 
la o parte, să preia controlul SIS de la distanţă, dar mă bat 
cu dinţii împotriva lui. Să-ţi dau un exemplu: el îmi cere un 
dosar, eu îi dau doar un extras „aranjat“ în prealabil, şi tot 
aşa. Pân-acum, doamna prim-ministru a preferat să adopte 
o poziţie neutră. Dar să lăsăm asta, spune-mi, ce face 
Tweed? Are de gând să se întoarcă curând? Am aflat că 
avea în coordonare un proiect secret şi eu habar n-aveam! 
Ca să-ţi spun drept, nu mi-a căzut bine, dar acum, după 
cele întâmplate, încep să înţeleg... 

— Tweed e bine-mersi, îi răspunse Marler după un 
moment de tăcere. Mă-ndoiesc că se grăbeşte să se 
întoarcă. Într-adevăr, mi s-a părut şi mie că are el ceva în 
gând. Au încercat să-l mătrăşească pe autostradă, în 
apropiere de Freiburg. 

— Ei, drăcie! Nu credeam că s-a ajuns până aici! Dar ia 
spune, cine sunt ăştia? 

— Nu se ştie sigur. Marler privi rotocolul de fum trimis 
spre tavan, după care, aparent fără legătură, adăugă: 
World Security are un sediu important în Freiburg. 

— Cum, tu crezi că broscoiul ăla umflat, Gareth Morgan, 
s-a apucat să lucreze pe cont propriu? 

Spontaneitatea asociaţiei făcute de Howard îl surprinse 
pe Marler, ca de altfel şi metamorfoza vădită a 
caracterului acestuia. Şeful Serviciului Secret, care-şi 
petrecea de obicei jumătate din timp la club, devenise un 
adevărat tigru, cu ochii aprinşi de focul luptei! Buckmaster 
făcuse o minune: îl preschimbase pe Howard într-un 
războinic înverşunat. 

— S-ar putea ca Morgan să nu fie străin de toată treaba, 


264 


răspunse Marler. Oricum, era şi el în Freiburg când s-a 
organizat o reţea de interceptare la toate ieşirile din oraş, 
ca să-l prindă pe Tweed. Bine-nţeles, le-a scăpat printre 
degete. Îi are cu el pe Bob Newman şi pe Paula. 

— Chiar voiam să-ntreb unde e femeia asta. Ia zi, Tweed 
are nevoie de ajutor? l-aş putea trimite de urgenţă pe 
Harry Butler şi Pete Nield. 

— Ţineţi-i mai bine pe lângă casă, până primiţi un 
telefon cum că avem nevoie de un majordom şi de un 
băgător de seamă pentru un banchet. 

— Iar tu presupun că-ţi faci jocul de unul singur, ca de 
obicei... 

— Exact. 


Conform înţelegerii, Leonora îl aştepta pe Marler în 
biroul ei de la sediul WS, în Threadneedle Street, la ora 
nouă. Alături, o frapieră de argint îmbrăţişa o sticlă de 
şampanie Bollinger, care, prinsă între bucăţi de gheaţă, 
parcă cerea îndurare. 

— Ai ceva pentru mine? îl întrebă Leonora în timp ce el 
destupa sticla pentru a umple două cupe de cristal în 
formă de lalea. Marler observase discret toaleta femeii, 
menită să-i pună în valoare formele trupului: un pulover 
subţire pe gât, mulat, şi o fustă până deasupra 
genunchiului, despicată într-o parte. Işi duse o şuviţă 
blondă în colţul gurii şi întinse mâna după una din cele 
două cupe. 

— Să bem în sănătatea noastră, zise ea ridicând paharul. 

— Până la fund, completă Marler. 

Era atâta linişte aici, la etajul al optsprezecelea, încât 
s-ar fi putut spune că singurii oameni aflaţi în clădire, în 
afară de ei doi, erau paznicii de la parter. Făcându-se că 
nu bagă în seamă scaunul gol tras lângă ea, Marler se 
aşeză în faţa Leonorei, punând astfel biroul masiv între ei, 
ca o piatră de hotar. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, începu el, dar înainte de asta ar 
fi bine să-ţi umplu paharul la loc. 

— Sticla asta nici nu cere altceva... 


265 


Femeia întinse cupa şi, în timp ce Marler se aplecă să i-o 
umple, aruncă o privire insinuantă spre canapeaua lată de 
lângă una din ferestre. Marler, care băgase de seamă de la 
bun început draperiile trase discret, se făcu a nu observa 
invitaţia mută. 

— Am putea sta mai comod pe sofa, propuse ea ca 
pentru orbi, şi dădu pe gât jumătate din licoare. 

— Poate altă dată, când mai vin pe la Tavey Grange şi 
Lance e în oraş; cred că e mai sigur acolo, se eschivă 
Marler. 

— A, nu... Leonora scutură din cap şi coama aurie îi 
mângâie obrajii. Jos, majordomul, e o târâtură, explică ea; 
tot ce vede toarnă la stăpânu-său, Lance. Aici suntem în 
siguranță şi e mai intim. 

— Mai bine hai să vezi ce ţi-am adus, pară el încă o dată. 
Scoase din plic poza lucioasă meşterită de Grubby Grundy 
şi, privind-o lung, se prefăcu a ezita, oarecum încurcat. 

— Ei, hai, Marler! Arată-mi-o odată, orice-ar fi acolo. Şi 
de ce nu-ţi scoţi mănuşile alea? În căldura de aici ai putea 
să fierbi un ou... 

— Asta şi-ncercam să fac şi m-am ars la degete cu tigaia; 
nu-i prea plăcut la vedere. În fine, poftim, vezi să nu cazi 
de pe scaun... 

Leonora luă fotografia din mâna lui, goli paharul şi-l 
întinse din nou, cu ochii lipiţi de imaginea din poză: 
Buckmaster întins pe o sofa, îmbrăcat, sub trupul gol al 
unei femei, tolănită lasciv peste el. 

— N-o cunosc, rosti Leonora într-un târziu. 

— Îmi pare rău, e cam pornografică chestia. 

— Şi-a schimbat stilul; e complet îmbrăcat şi ea e goală 
puşcă... I-o fi plăcând să-l dezbrace femeile, mai nou. 

— Aşa o fi... 

— Şi cine-i juninca asta? 

— Habar n-am, minţi Marler prompt. 

— Pot să te-ntreb de unde o ai? 

— M-ai şi întrebat. Cunosc un detectiv particular care 
lucrează cu aparat cu transfocator; sper că nu-mi ceri însă 
numele şi adresa. 


266 


În cele din urmă, Leonora azvârli fotografia pe birou, iar 
Marler o înşfăcă imediat şi o vâri la loc, în plic. Privită din 
toate unghiurile, hârtia lucioasă păstra o bogăţie de 
amprente ale Leonorei. 

— Aş vrea să păstrez poza asta, Marler, îi zise ea. 

— Îţi mai fac trei copii; am nevoie de ea însă pentru 
identificarea clişeului. 

— Atâtea exemplare, cu poze de genul ăsta? 

— Ţi-am spus, omul e detectiv, îi explică Marler ducând 
paharul la gură. Şi cine ştie câte astfel de poze poate face 
într-un an de zile; nu neapărat ca asta - uneori e suficient 
să surprindă un bărbat şi o fată intrând într-un 
apartament... 

— Atunci fă-mi trei exemplare, hotări ea, încruntată. 
Dacă Lance o ţine tot aşa, o să fac un atac de apoplexie 
până la urmă, cu ditamai funcţia şi atâtea femei pe cap. 
Apropo de atâtea femei pe cap, zău c-ar fi mai comod 
dac-am sta pe canapea. 

— Altă dată, dacă nu te superi. Ridicându-se, Marler se 
uită la ceas. Am exact nouăzeci de minute ca să ajung la 
aeroport. 

— Bine, cum zici tu. Te descurci singur la ieşire? 

— Mă descurc... 

În drum spre aeroport, Marler se gândea că fotografia 
pe care i-o arătase Leonorei nu făcea decât să agraveze 
foarte serios situaţia în care se găsea Lance Buckmaster. 


Domnul ministru alese una din cabinele telefonice ale 
oficiului poştal de lângă piaţa Trafalgar. Cei din Freiburg îl 
informară că Morgan era de găsit la sediul din Basel, unde 
îl şi prinse de altfel, în ultimul moment înainte de a pleca. 

— Cred că ştii cine sunt, începu Buckmaster; e mai bine 
să nu pomenim niciun nume. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule? 

— Am făcut rost de raportul medicului legist. E redactat 
într-un singur exemplar. 

La celălalt capăt al firului, Gareth Morgan răsuflă 
uşurat, având însă grijă să nu se audă în telefon, şi aşteptă 


267 


noi instrucţiuni, fără să facă vreun comentariu. 

— Mă îngrijorează un oarecare doctor Arthur Rose, 
continuă Buckmaster. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că o 
să aibă un accident. Ţine o serie de prelegeri la Spitalul St. 
Thomas de pe cheiul Tamisei. 

— Ştiu unde vine. Vreţi să trimit pe cineva să aibă grijă 
de el? 

— Date fiind condiţiile, nu crezi c-ar fi cel mai înţelept 
lucru? 

— Într-adevăr. Nicio grijă, am să mă ocup... 

Buckmaster întrerupse legătura, iar Morgan, în biroul 
său din Basel, se întoarse spre Stieber, despre care ştia că 
vorbeşte bine engleza. Neamţul rămase în aşteptare. 
Morgan deschise seiful din perete şi scoase câteva 
teancuri de bancnote pe care le puse în faţa acestuia, pe 
masă. 

— Ai de făcut o vizită la Londra. lei avionul mâine 
dimineaţă şi te ocupi de un anume doctor Arthur Rose, 
medic consultant la Spitalul St. Thomas; lângă podul 
Waterloo, pe cheiul Tamisei, vizavi de Parlament. Pe 
amărât îl paşte un accident. Cunoşti bine Londra, aşa că ai 
grijă să faci treaba rapid şi curat. 

— Ăștia-s pentru mine? 

Morgan încuviinţă din cap şi neamţul vâri bancnotele în 
buzunarele hainei, dând să iasă. 

— Primul lucru când ajungi la aeroportul din Londra, îl 
agăţă Morgan la uşă, e să schimbi tot mălaiul ăsta elveţian 
în lire sterline. Toţi, ai înţeles? La întoarcere, dacă-ţi mai 
rămâne ceva, îi schimbi la altă bancă în franci elveţieni, 
înainte să te urci în avion. Îţi repet, insistă Morgan pe un 
ton ameninţător, schimbi absolut tot în lire sterline! 

— Am înţeles. 

Dacă o zbârceşte, măcar n-or să găsească amprentele 
mele pe banii lui, îşi zise Morgan ştergându-şi fruntea 
asudată. Afacerea asta cu Tweed începea să se complice şi 
Morgan avea oroare de complicaţii. 


În dimineaţa următoare, odată ajuns în Londra, Stieber 


268 


respectă instrucţiunile, apoi luă metroul - nu de alta, însă 
şoferii de taxi au o memorie foarte bună. Cobori la staţia 
Regent's Park şi, ironia soartei, trecu chiar prin Park 
Crescent, zonă care lui nu-i spunea nimic însă. 

Stieber avea treabă în piaţa Fitzroy, unde ştia el că 
înfloresc afaceri dubioase cu maşini de ocazie. De altfel, nu 
cunoştea în Londra decât zonele mai puţin salubre. 

Se hotări asupra unui Ford Escort trecut de mult de 
prima tinereţe, fiindcă prezenta două avantaje: costa puţin 
şi nu bătea la ochi. Insistă să probeze maşina pe o distanţă 
destul de lungă, împreună cu negustorul, un geambaş uns 
cu toate alifiile şi la propriu, şi la figurat. 

— Benzina costă, amice, îl admonestă individul, pe 
drumul de întoarcere. 

— Şi grămada asta de fier vechi costă, i-a ripostat 
prompt neamţul. 

Cu o şapcă pe cap şi o pereche de ochelari negri, mari, 
Stieber îşi compusese un personaj care ar fi putut foarte 
bine fi găsit printre cei care se ocupă cu genul acela de 
afaceri nu tocmai curate de pe la cursele de cai. Vreme de 
încă o jumătate de oră după ce parcă maşina în locul de 
unde plecase, Stieber se tocmi cu înverşunare asupra 
preţului, împlinind tot ritualul prevăzut în acest gen de 
comerţ. Odată târgul încheiat, se urcă în maşină şi, cu 
deosebită grijă pentru regulile de circulaţie, se îndreptă 
spre Spitalul St. Thomas. li venea greu mai ales să 
conducă pe dos, adică pe partea stângă a străzilor. 

Morgan fusese cel care-l învățase să procedeze cu 
prudenţă, ca să nu aibă de-a face sub nicio formă cu legea. 
Îl pusese să ţină minte numele şi numărul de telefon al 
unui avocat specializat în clienţi „dificili“, în caz că totuşi 
ar fi dat de vreun necaz. 

Venind dinspre nord, traversă podul Westminster şi 
înregistră automat trecerea de pietoni de la capătul sudic 
al podului. Dădu cu ochii de un loc de parcare liber unde 
tocmai se pregătea să intre o altă maşină. Accelerând 
brusc, Stieber îşi repezi Ford-ul în spaţiul încă neocupat, 
tăindu-i faţa celuilalt şi forțându-l să frâneze din scurt. 


269 


Omul cobori din maşină; era unul dintre domnii aceia 
spilcuiţi, cu melon pe cap, pe care Stieber îi credea a fi o 
specie demult dispărută. 

— Mi-aţi luat locul, zise gentlemanul, indignat. În plus, 
era cât pe ce să provocaţi un accident! 

— Ai dreptate matale, îi răspunse Stieber împăciuitor şi 
îi întinse mâna lată: hai să ne-mpăcăm, bate laba... 

Luat prin surprindere, spilcuitul adversar nu mai ştia 
cum să reacționeze. Întinse mâna, presupunând că Stieber 
e hotărât să-i cedeze locul. Neamţul strânse zdravăn 
degetele fine, mai să le strivească, smulgându-i amărâtului 
un scâncet de durere. 

— Nu-ţi forţa norocul, amice, îi strecură el printre dinţi, 
eliberându-l din menghină. Stieber punea acum în aplicare 
jargonul furat din gura negustorului de maşini cu care 
tratase mai devreme. 

Hotărând probabil că nu e cazul să se-ncurce cu toţi 
derbedeii, londonezul trase o înjurătură, se întoarse la 
automobilul lui şi o luă din loc. Stăpân pe câmpul de luptă, 
Stieber băgă o fisă în contorul de parcaj, după care îşi luă 
din maşină plicul mare, plin cu coli albe de hârtie, format 
A4, cumpărat la o librărie de pe drum. Îşi potrivi ochelarii 
pe nas, trase cozorocul şepcii într-o parte şi porni spre 
intrarea Spitalului St. Thomas. Mai înainte, tot în drum 
spre spital, se oprise la o cabină telefonică, ocazie cu care 
aflase că doctorul Rose se afla într-adevăr în spital. Îi mai 
rămânea să se descurce cu fata de la ghişeul de primiri. 

— Am să-i dau doctorului Rose nişte hârtii, îi zise el 
acesteia. E important, dar nu e foarte urgent. 

— Mi le puteţi lăsa mie... 

— Mă tem că nu pot; mi s-a spus să i le înmânez 
personal. V-am spus, nu-i urgent, dar are nevoie de ele 
astăzi, totuşi. 

— Acum e ocupat... 

— Atunci revin mai târziu; ştiţi cumva când pleacă? 

— Diseară, pe la şapte. 

— Ştiţi, mi-e să n-am necazuri cu parcarea, vorbi Stieber 
mai departe, holbându-se la fată prin ochelarii lui mari, 


270 


întunecaţi. Dar ştiu că vă şade tare bine în uniforma asta, 
zău aşa... 

Fata, o negresă urâţică de altfel, se îndreptă în scaun 
luând poziţia apretată a recepţionerei ireproşabile, sub 
tirul neîntrerupt al cuvintelor lui Stieber. 

— N-aş putea să-l văd o clipă pe domnul doctor, ca să-l 
pot recunoaşte când o fi să-i dau hârtiile astea, şi după aia 
s-o zbughesc repede la maşină, să nu mă-ncalţe că n-am 
plătit parcarea... 

— Da, cred că se poate aranja, îi zise fata, apoi către o 
soră care traversa grăbită holul de la intrare: Susan, poţi 
să-l conduci pe domnul până la etajul trei, unde ţine 
domnul doctor Rose conferinţa? Vrea doar să-l vadă, ca 
să-l poată recunoaşte mai târziu. 

Stieber nu-i adresă niciun cuvânt sorei cu figură severă 
care îl însoţi în lift, apoi de-a lungul unui coridor, până în 
faţa unei ferestre mari. Erau acolo vreo zece oameni în 
halate albe, aşezaţi pe scaune, ascultând atent un bărbat 
în haine de stradă, aflat în picioare, în faţa lor, pe o 
estradă. 

— Cel de pe podium e doctorul Rose, îi spuse sora. 

Stieber avea în faţa ochilor un bărbat bine clădit, la vreo 
patruzeci de ani, durduliu la faţă. Părul începea să dea 
semne de  încărunţire. Bărbierit proaspăt, ochelari 
neînrămaţi. 

Stieber nu voia să plece tot pe unde intrase, pentru a 
evita o a doua întâlnire cu fata de la ghişeu, luându-i astfel 
posibilitatea să-l studieze mai atent. Sora care îl condusese 
nu avea însă de gând să-l lase singur şi nu se dezlipea de 
lângă el. 

— Vă mulţumesc, îi zise el, şi imediat îşi duse mâna la 
gură. Aoleu, burta! Imi vine să vărs... Mi s-a părut mie că 
hamburgerul ăla avea un gust aiurea... 

— Aici e toaleta, îi zise sora, repezindu-se să deschidă o 
uşă. Vă descurcaţi la ieşire? Bine, vă las atunci. 

Femeia îi tinu uşa deschisă, sperând din tot sufletul că, 
la câte avea pe cap, n-o să mai trebuiască să curețe şi 
mizeria ăstuia de pe jos... Stieber se repezi într-o cabină, 


271 


încuie uşa, se aşeză pe colacul WC-ului, cu plicul de hârtii 
în braţe. Aşteptă câteva minute după care trase apa şi 
aruncă o privire în lungul coridorului. Nimeni. Ochi uşa pe 
care scria „Scara de incendiu“, o deschise şi cobori 
treptele de fier. Nu-l văzu nimeni ieşind prin spate şi 
îndreptându-se spre locul unde-şi lăsase maşina. 

In Londra, lui Stieber îi era cel mai drag să colinde prin 
cârciumi; şi nu berea îl atrăgea, pentru că asta era oribilă 
în comparaţie cu cea nemţească, ci ocazia de a-şi 
perfecționa cunoştinţele de limbă engleză trăgând cu 
urechea la frânturile de conversaţie din jur. Jargonul, 
nuanțele, accentele, absorbea totul conştiincios şi se 
verifica apoi în discuţii cu tot soiul de indivizi. Era esenţial 
să se piardă între ei, să fie acceptat ca unul de-ai lor. 

Intră aşadar într-o cârciumă de pe strada Lambeth, mai 
ales că găsise o parcare gratuită în apropiere, şi comandă 
un sandviş cu şuncă lângă o bere pe care-şi spuse că 
trebuie, totuşi, s-o accepte. 

— Eşti pe taxiu? îl întrebă barmanul când îi aduse al 
doilea ţap de bere. Asta-i o pasiune a mea, să ghicesc 
meseria clienţilor. 

— Nu; sunt pe bară. 

— Nasol. O grămadă sunt aşa astăzi. Şi eşti demult pe 
liber? 

— Abea o lună, da' parcă-i un an... 

Din fericire, barmanul trebui să vadă de un alt client 
sosit la tejghea. Înainte de a intra în cârciumă, Stieber îşi 
scosese şapca şi ochelarii: nu numai taximetriştii, dar şi 
barmanii au o memorie redutabilă. 

Neamţul îşi omori restul zilei în alte două localuri, unde 
nu mai bău însă decât oranjadă; nu de alta, dar nu i-ar fi 
stat frumos să-l oprească poliţaii şi să-i vâre fiola sub nas. 
În cele din urmă, o luă cu maşina pe partea dinspre sud a 
Tamisei, atent la dispunerea străzilor. Fu nevoit să dea 
ocol de mai multe ori zonei în care se afla spitalul, până 
găsi un loc de parcare. 

La ora şase, era deja întuneric. Alte trei locuri de 
parcare se eliberară în acelaşi timp; englezii ăştia se duc 


272 


acasă devreme. Trenurile auzise că aveau întârziere, din 
cauza şinelor alunecoase şi a macazurilor îngheţate. Citise 
într-un ziar că temperatura era în scădere bruscă şi pe 
străzi va fi polei. Asta o să-i facă treaba cu atât mai uşoară, 
îşi zise Stieber. Câtă diferenţă între ce-avea de făcut acum 
şi necazurile prin care trecuse în urmărirea lui Tweed... 
Dar aşa era meseria lui: azi un spanac, mâine chinul de pe 
lume. „Spanac“- pe-asta o culesese chiar azi, într-o 
cârciumă; la început crezuse că ăia chiar ziceau de spanac, 
dar din vorba lor a înţeles până la urmă sensul expresiei. 

Din locul în care stătea, Stieber avea o perspectivă bună 
asupra intrării Spitalului St. Thomas. Venise cu o oră mai 
devreme, să fie sigur, iar acum nu-i mai rămânea decât să 
spere că doctorul Rose va pleca singur. Ascultă o vreme 
motorul lăsat să se învârtească la ralanti şi-şi privi mâinile 
care i de odihneau pe volan. Nu şi-a scos mănuşile toată 
ziua, de când a coborât din avion. 

Gândurile lui Stieber alunecară pe o pantă filosofică: 
britişii ăştia... ei nu muncesc cum munceşte neamţul... şi 
mai pierd şi o grămadă de vreme în cârciumile lor nasoale, 
pălăvrăgind sau pur şi simplu stând degeaba în faţa unuia 
din ziarele lor răsuflate... Altfel înţelegea Stieber 
relaxarea: un film porno, ei, da... sau să te uiţi cum se 
zbenguie fetiţele. 

La ora şapte fix, doctorul Charles Rose, în palton şi cu o 
servietă în mână, ieşea singur pe poarta spitalului, 
îndreptându-se spre podul Westminster, atent să nu 
alunece pe pojghiţa de polei. leşind cu spatele din parcare, 
lui Stieber nu-i venea să creadă că are un asemenea noroc. 
Se uită în retrovizor, se uită în faţă: nici ţipenie de om, nici 
măcar o maşină! Se îndreptă spre pod, cu viteză redusă. 
Ce baftă incredibilă! Spanac, ce mai! Rose se opri la 
trecerea de pietoni şi apăsă butonul care schimba lumina 
semaforului. Când se aprinse becul roşu pentru trafic, 
doctorul păşi în afara bordurii. Stieber înfipse piciorul în 
pedală, avântându-şi maşina cu toată forţa. Îl văzu pe Rose 
întorcându-şi capul la auzul urletului de motor supraturat, 
văzu expresia de groază întipărită pe chipul lui, simţi şocul 


273 


produs de impactul bolidului cu amestecul moale de carne 
şi oase. Trupul lui Rose fu proiectat în aer, braţele i se 
desfăcură inutile în lături, servieta îi zbură din mână, 
descriind un arc de cerc. Corpul se prăbuşi inert pe asfalt, 
pradă roţilor înnebunite de furie care-l mestecară grăbite, 
ca pe un sac de cartofi. „Pentru mai multă siguranţă“, îşi 
zise Stieber şi chicoti, fără să reducă viteza nicio clipă. 


Neamţul îşi continuă drumul traversând centrul Londrei 
până în Finchley, unde stătuse în timpul celor trei luni 
petrecute în Anglia la sugestia lui Morgan, să-şi 
rotunjească noţiunile de limbă. Merse cu viteză redusă 
de-a lungul unei străzi lăturalnice cu aspect suburban, 
remarcă o casă cufundată în întuneric, trecu pe lângă ea şi 
opri maşina după primul colţ. Se întoarse pe jos, mai 
studie o dată casa aflată într-o poziţie oarecum izolată; 
satisfăcut, împinse portiţa curţii şi se îndreptă spre uşa din 
spate, călcând pe o potecă năpădită de muşchi. Nicio 
lumină în toată casa. Apăsă soneria, gata s-o ia la fugă la 
cel mai mic zgomot venit dinăuntru. Nimic. 

Sparse un ochi de geam, băgă mâna şi descuie uşa, intră 
în bucătărie. Înșfăcă în trecere faţa de masă şi trecu în hol, 
apoi în camera din faţă, unde-i căzură ochii pe un sfeşnic 
cu două braţe şi o fructieră suflate în argint; le înfăşură pe 
acestea în faţa de masă şi părăsi casa pe unde venise. 

Când ajunse la maşină, începu din nou să ningă. Aruncă 
lucrurile furate în portbagaj, o luă din loc şi, o jumătate de 
oră mai târziu, abandonă maşina lângă o staţie de metrou, 
la vreo zece kilometri de locul unde dăduse lovitura. 

Peste încă o oră, Stieber cobora din metrou la aeroport. 
Nu avea niciun avion până a doua zi de dimineaţă, aşa că 
îşi luă o cameră la hotelul Penta. Nu urcă decât pentru a-şi 
lăsa valiza, apoi cobori la restaurant. 

În timpul mesei, neamţul făcu o scurtă trecere în revistă 
a detaliilor scurtei sale vizite. Aşadar, nu închiriase 
maşină, nu luase niciun taxi. Desigur, era posibil ca poliţia 
să facă legătura la un moment dat între maşina 
abandonată şi moartea doctorului Rose: partea din faţă a 


274 


maşinii nu se putea să nu poarte unele semne în urma 
impactului. Însă totul va apărea ca fiind opera unui hoţ de 
rând care a fugit de la locul accidentului, ipoteză întărită 
de „prada“ peste care vor da în portbagaj. Isprava vreunui 
amărât de imigrant, probabil, pentru că nici cel din urmă 
tăinuitor de lucruri furate nu s-ar uita la un obiect suflat în 
argint. 

Stieber mâncă cu poftă; îşi oferi şi o sticlă de Riesling 
nemtesc, o merita doar. Mâine, întors la Basel, se va putea 
felicita că a făcut într-adevăr o treabă „curată“. 


275 


27 


La hanul Laufen, dimineaţa îl găsi pe Tweed în picioare, 
spălat şi îmbrăcat şi cu lucrurile împachetate. Toate astea 
nu-i luaseră mai mult de zece minute - era un exerciţiu 
învăţat demult, pe timpul când era agent operativ în teren, 
şi când trebuia să fii pregătit în orice clipă s-o ştergi. 

Proptit pe picioare înaintea ferestrei, cu binoclul la ochi, 
îşi reluase îndeletnicirea din ziua anterioară. O bătaie în 
uşă îl întrerupse; îi dădu drumul Paulei să intre şi 
numaidecât îi simţi încordarea. 

— N-ar fi mai bine să mai aşteptăm o zi, două? propuse 
ea. 

— Nu, traversăm în dimineaţa asta. O noapte întreagă 
petrecută într-un singur loc e prea de-ajuns; trebuie să ne 
mişcăm tot timpul. 

— Eşti exasperant de energic şi-ncrezător; aş vrea să mă 
simt şi eu aşa... Ce se întâmplă cu tine? 

— Am făcut bine că am luat camera asta cu vedere spre 
pod, acum ştiu tot ritualul, fiecare mişcare. 

Cu buzele strânse, Paula privi podul, fluviul care se 
ondula într-un S generos, ofiţerii germani în mantale şi cu 
şepci verzi pe cap, ofiţerii elveţieni, de cealaltă parte, în 
albastru. Toate mantalele erau îmbumbate până la ultimul 
nasture, din cauza frigului. 

— E aşa de important să le cunoşti rutina? 

— E vital, accentuă Tweed. În partea asta, opresc toate 
maşinile şi controlează acte, portbagaje, interiorul 
vehiculelor, motorul. Până şi nişte fete pe bicicletă au fost 
oprite. Nu se leagă însă de pietoni şi aici e avantajul 
nostru. Trebuie însă să scăpăm de valize; dacă ne văd cu 
ele, sunt în stare să ne controleze, oricât de pietoni am fi 
noi. Am văzut însă nişte inşi trecând cu pungi de plastic şi 
nu i-a băgat nimeni în seamă, aşa că o să ne transferăm 
bruma de haine pe care le avem în pungi de plastic... 


276 


Vocea lui Tweed suna într-adevăr proaspăt, răspicat, viu. 

— Mi-aduc aminte că era un magazin universal unde 
ne-a lăsat Newman; m-aş duce să mai cumpăr câte ceva, ca 
să fac rost de pungi de plastic. 

— După ce mâncăm. 

— Dar cu valizele ce facem? 

— Le lăsăm aici, m-am orientat deja. Tweed o conduse la 
uşiţa unei debarale, o deschise, lumină interiorul cu 
lanterna de buzunar şi o lăsă pe Paula să se uite. 

— Şi n-o să le găsească la un moment dat camerista? 

— Nu chiar imediat; le pun sub prosoapele alea de 
rezervă, pe raft, şi mai întâi le rup încuietorile, ca să se 
gândească că de asta au fost abandonate, în fond. În orice 
caz, noi o să fim departe când le-or găsi. 

— Bine-ar fi... Paula se duse din nou la fereastră. Tipii cu 
aparatul de filmat mai sunt la fereastra aceea? 

— Desigur! 

— Păi, or să ne filmeze şi pe noi atunci... 

— Aşa sper şi eu. 

Paula se răsuci pe călcâie, furioasă: 

— Înc-o remarcă subtilă! Ce naiba înseamnă toată 
chestia asta, poţi să-mi spui? Şi hainele astea pe care m-ai 
pus să le port, nu pot să le sufăr... 

Blue jeans, un hanorac căptuşit, adidaşi în picioare, 
toate cumpărate la insistenţele lui Tweed, din Freiburg. 

— Arăţi excelent, eşti ca toată lumea; asta-i uniforma 
zilei, aşa că n-o să forţezi atenţia nimănui. Şi acum, hai la 
micul dejun, o să ne simţim altfel cu burta plină, încheie 
Tweed zâmbind. 

— Iartă-mă, se muie ea şi-l îmbrăţişă cu un gest spontan. 
N-o să mai fac nicio criză de nervi pe drum, o să fiu 
cuminte, ai să vezi. 

— Ştiu. Gata, la masă! 


Tweed şi Paula coborau panta către pichetul german, el 
înainte, ea la vreo zece metri în urmă. Instrucţiunile lui 
Tweed fuseseră stricte: 

— Mie n-o să mi se întâmple nimic, dar, dacă totuşi e 


277 


ceva, tu mergi mai departe până la maşina aia de poliţie de 
lângă pichetul elveţian. 

Când mai aveau puţin până la gheretă, ofiţerii germani 
opriră un BMW. Tweed avea câte o pungă de plastic în 
mâini, în care-şi ducea conţinutul valizei, iar Paula era 
echipată asemănător. Arătau ca doi oameni care-şi 
făcuseră cumpărăturile, altfel complet străini unul de 
celălalt. Tweed se opri la marginea bordurii, privi îndărăt, 
chipurile să vadă dacă nu vine vreo maşină, observă că 
Paula mergea cu capul sus, senină. Trecu apoi pe lângă 
pichet, în pas firesc, fără să se grăbească. Soarele, şi-n 
dimineaţa asta la fel de puternic, îşi spărgea câteva raze 
de tabla cromată a BMW-ului în jurul căruia grănicerii îşi 
făceau de lucru. Nici nu-l băgară în seamă pe Tweed care 
mergea acum pe trotuarul din stânga al podului, cu acelaşi 
pas egal. 

Ajuns la jumătatea drumului, deasupra apelor iuți ale 
Rinului, el se opri deodată şi se întoarse cu faţa către casa 
din care ştia că-l pândeşte aparatul de filmat. Îngrozită, 
Paula avu nevoie să-şi adune toate puterile pentru a nu se 
opri în loc. Ce dracu îl apucase pe Tweed? Parc-ar fi vrut 
să-i provoace cu bună ştiinţă pe urmăritorii dindărătul 
perdelelor... În sfârşit, acesta îşi reluă mersul, 
apropiindu-se de pichetul elveţian. O să ne înecăm ca 
tiganul la mal, îşi zise Paula; grănicerii elveţieni or să ne 
recunoască după descrierea trimisă din Londra... Scrâşni 
din dinţi văzând, într-adevăr, cum un ofiţer elveţian 
traversează drumul, ieşind în întâmpinarea lui Tweed. 
Gata, s-a terminat. După ce-au trecut prin atâtea... 

Ofiţerul stătea cu mâinile-n şold pe trotuar, privindu-l în 
ochi pe Tweed care nu se opri din mers. Pe sub pod trecea 
o şalupă a poliţiei fluviale; grănicerul privi peste parapet, 
le strigă ceva oamenilor de la bordul şalupei, le făcu cu 
mâna, după care se întoarse la pichet şi începu să discute 
cu tovarăşul lui de tură. Tweed trecu mai departe, 
nestânjenit, pe drumul care urca în pantă, dincolo de pod. 
Ar fi dat orice să se uite înapoi, să vadă cum se descurca 
Paula, dar se abţinu. Îşi continuă drumul spre gară, urcând 


278 


strada care se rotunjea spre dreapta, străjuită de case 
străvechi. Nu mai aveau nici zece minute de mers până la 
gară. 

Când auzi scrâşnetul unor paşi grăbiţi pe zăpadă, în 
urma lui, Tweed ştiu că ieşiseră din raza vizuală a celor de 
la pod; totuşi, nu întoarse capul. Paula ajunse lângă el, 
gâfâind. Frigul le transforma amândurora răsuflarea în 
aburi. 

— Nu crezi că acum am putea să ne împreunăm? îl luă 
ea la rost. 

— Depinde ce înţelegi prin asta. Nu de alta, dar suntem 
într-un loc cam public... 

Jucăuşă, Paula îl împunse cu cotul în coaste. 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun! Şi ia uită-te la 
indicatorul de colo; am făcut-o şi p-asta!... 

Indicatorul era o săgeată cu vârful îndreptat în sensul 
opus celui în care mergeau ei, şi pe care scria: 
Deutschland. Tweed rânji în direcţia Paulei. Tălpile lor 
tratau mai departe cu respect urcuşul alunecos. 

— Vrei să ne-ntoarcem, să te mai uiţi o dată? 

— „Ce, ţi-ai găsit fraieru'?...“ Eliza Doolittle, Pygmalion 
de Bernard Shaw. 

— Am mai fost şi eu pe la teatru la viaţa mea, dacă-mi 
dai voie să-ţi spun... 

Se tachinau ca doi şcolari, simțeau nevoia să-şi elibereze 
tensiunea acumulată de-a lungul peripeţiilor care le 
puseseră nervii la încercare. Mai trecură pe lângă nişte 
vile arătoase, cu ziduri cenușii, apoi urcuşul luă sfârşit. La 
o intersecţie fură întâmpinați de un alt indicator: Altstadt 
scria pe el, Oraşul Vechi. 

Cu o mişcare a capului, Tweed arătă spre dreapta: 

— O mostră superbă de oraş medieval; păcat că nu avem 
timp să-l vizităm... A, uite gara, aici facem la stânga. 

Privind în direcţia arătată de Tweed, Paula văzu o stradă 
dreaptă, pavată cu pietre, care ducea pe sub un turn cu 
ceas. Cifrele cadranului, cu caractere latine, erau aurite. 
Cadranul era atât de mare încât puteai vedea cum 
înaintează minutarul. Sigur că i-ar fi plăcut să facă un tur, 


279 


însă nu în starea în care se afla acum, rebegită de frig şi cu 
frontiera de care abia scăpaseră, atât de aproape în spate. 
Cotiră spre stânga şi în faţa lor apăru clădirea gării, o 
construcţie masivă cu două etaje, cu pereţi stacojii şi 
obloane la ferestre; arăta mai degrabă a casă particulară 
decât a gară. 

Tweed intră în holul caselor de bilete şi studie mersul 
trenurilor afişat pe un perete. Se opri în faţa unui ghişeu, 
puse jos pungile de plastic, îşi fixă privirea în ochii 
funcţionarei în vreme ce Paula aştepta lângă el. 

— Eu... vreau... două... bilete... clasa întâi... Zürich. 
Numai dus. 

Paula rămase perplexă auzindu-l cum îi vorbeşte fetei în 
engleză, de parcă s-ar fi adresat unui înapoiat mintal. 
Funcţionara îl privi, dădu din cap în semn c-a înţeles şi 
scoase două bilete în timp ce Tweed îşi număra un teanc 
de bancnote elveţiene. Cercetă atent biletele şi-o întrebă 
încă o dată pe fata de la ghişeu, la fel de rar, însă 
morfolind cuvintele: 

— Acestea... sunt... pentru... clasa întâi? 

— Pardon? zise fata într-o engleză perfectă. 

— Erste Klasse fahren, interveni Paula, a cărei răbdare 
se frânse. 

— A, clasa întâi? N-am înţeles bine ce-a spus prietenul 
dumneavoastră... 

Funcţionara le schimbă biletele, alese bancnotele 
împinse de Tweed pe sub geamul ghişeului, îi împinse 
jumătate din ele înapoi şi se aplecă înainte, vorbind rar şi 
clar, în engleză: 

— Pentru Zurich, schimbaţi la Eglisau. Următorul tren 
soseşte peste cinci minute. 

— De asta m-am lămurit şi eu din tabelul de colo, 
bombăni Tweed. Sunt mult mai bune orarele trenurilor la 
englezi decât la nemți. 

— La elveţieni, îl corectă fata. Vă aflaţi în Elveţia. 

— Ştiu şi eu atâta lucru; ce, arăt a prost? 

Când ieşiră pe peronul pustiu, Paula răbufni, marcată 
încă de emoţiile traversării podului: 


280 


— Te-ai ţicnit de-a binelea sau ce ai? La jumătatea 
podului te-ai holbat la ăia cu aparatul de filmat, acum faci 
o tevatură întreagă cu funcţionara, când puteai foarte bine 
să-i vorbeşti în germană... Dacă o să întrebe cineva de noi, 
apoi fata asta nu se poate să nu-şi aducă aminte! 

— Pe asta contez şi eu. Comportamentul lui Tweed se 
schimbase brusc; era din nou omul vioi, firesc, 
dintotdeauna. Le-ntind o capcană, mai zise el. 

— Asta ce mai înseamnă? Ştii, uneori mă simt umilită de 
hăituiala asta permanentă în care ne lăsăm târâţi. Parcă, 
totuşi, nu-i stilul nostru. 

— Cum îţi spuneam, repetă Tweed, le întind o capcană. 
Las în urma noastră o dâră de praf de puşcă, un fitil care 
la momentul potrivit va aprinde butoiul cu pulbere şi-o să 
le explodeze în nas vânătoraşilor ăstora care se ţin după 
noi. 


281 


28 


Newman îl mai chemă o dată pe Alois Turpil de la 
acelaşi telefon public al gării principale din Basel, întrucât 
idiotul nu se arătase la întâlnire în seara precedentă. Il 
aşteptase la trenul de şase, cu ziarul Financial Times în 
mână, dar nimeni n-a venit la el până când peronul a 
rămas gol şi trenul a plecat. A tras o înjurătură şi s-a 
consolat cu un scotch mare la restaurantul gării. 

— Cu cine vorbesc? îl întrebă acelaşi glas ca data 
trecută, în germană. 

— Măcar atâta lucru ai putea să ghiceşti. N-ai venit 
aseară la Basel; ce facem, ne jucăm de-a v-aţi ascunselea? 
îl luă Newman la rost, tot în germană. 

— Dacă-mi dădeai matale o adresă, un număr de telefon, 
te-aş fi anunţat: a intervenit ceva neaşteptat şi urgent şi 
n-am putut pleca. De unde vorbeşti acum? 

— De la un public din gară, normal!... 

— Pot veni astă-seară. Precis! În acelaşi loc, la aceeaşi 
oră. 

Tonul vocii de la capătul firului devenise dintr-o dată 
deosebit de politicos, de îndatoritor. 

— Uite ce este, Turpil: mai fă-mi tu figura asta o dată şi 
îi spun prietenului nostru comun, şi n-ai să mai pupi niciun 
comision din partea lui ori de la mine. Stai, nu întrerupe; 
ascultă: ora şase, în seara asta, pe peronul la care trage 
trenul tău. Te uiţi după unul cu Financial Times sub braţ. 
Ziarul e roz la culoare... 

— Ştiu asta... 

— Mă bucur s-aud că în sfârşit, ştii ceva. Ultima şansă, 
Turpil. Newman trânti telefonul şi părăsi cabina. 


— Scoală, am ajuns în Laufenburg! 
Horowitz îşi repezi cotul în masa de carne prăbuşită în 
scaunul de lângă el. 


282 


— Ce, unde suntem? întrebă Morgan, buimac. 

Nici nu era de mirare, după prânzul pantagruelic, 
garnisit după toate regulile artei culinare, pe care acesta îl 
vârâse în stomacul său primitor: un aperitiv stropit cu vin 
alb, urmat de patru feluri de mâncare muiate în vin roşu, 
iar în încheiere cafea şi un coniac mare. Gareth Morgan îşi 
descusu ochii cu greutate, încercând să-şi amintească 
unde se aflau, în întunericul ăsta. Aha, sala de proiecţii de 
la subsolul sediului World Security din Basel... 

Pe ecran se derulau imagini luate cu o zi înainte la 
punctele de frontieră mai mărunte de pe Rin. Filmele 
fuseseră aduse prompt de  curierii înzestrați cu 
motociclete. După opt astfel de filme luate la opt pichete 
grănicereşti, Morgan se cufundase într-un somn adânc. 

— Ţi-am spus o dată, zise Horowitz calm, urmează 
Laufenburg. 

— Altă pierdere de timp, mormăi Morgan, scoțând un 
trabuc din tabacheră şi învârtindu-l între degete. Nu 
îndrăznea să-l aprindă în prezenţa lui Horowitz, totuşi. 
Încercă să se concentreze asupra imaginilor de pe ecran. 
Un grup de oameni traversând podul... Spaţiu gol... 

Horowitz stătea aplecat înainte, încordat ca un arc de 
oţel. Morgan strânse din ochi, căscă şi se îndreptă în 
scaun, forţându-se să rămână treaz. 

— Stop cadru! strigă Horowitz către omul care proiecta 
filmul. Aşa, acum măreşte imaginea, adu-l în faţă pe 
bărbatul acela cu două sacoşe de plastic în mâini... 

Morgan se încruntă, îşi împlântă trabucul între dinţi şi 
prinse a-i mesteca vârful. Imaginea mărită, apropiată, 
arăta capul descoperit şi umerii unui bărbat. 

— Acesta este Tweed, şuieră glasul lui Horowitz; când a 
fost făcut filmul? întrebă el, peste umăr. 

— Ieri dimineaţă, răsună vocea spartă a operatorului. 

Doar Horowitz, Morgan şi operatorul erau în sala de 
proiecţii. Morgan privi intens figura încremenită pe ecran. 
Imaginea era neclară dar, acum că Horowitz îi atrăsese 
atenţia, era şi el sigur că-i vorba de Tweed. Ungurul se 
adresă din nou operatorului: 


283 


— Ar trebui să fie şi o fată cu el; derulează filmul mai 
departe. 

Imaginea estompată dispăru, ecranul rămase alb câteva 
clipe, apoi se umplu cu silueta aproape întreagă a podului 
peste Rin. Morgan se lăsă pe spate, însă Horowitz rămase 
încremenit în aceeaşi poziţie. Încă o dată, vocea lui sparse 
tăcerea: 

— Fata aceea, tot cu sacoşe de plastic în mâini, cu blugi 
şi hanorac... Fă stop-cadru pe ea şi telescopează imaginea, 
repede! 

Morgan sugea capătul trabucului. O altă imagine 
estompată, însă trăsăturile erau destul de clare. Horowitz 
se lăsă şi el pe spate şi îi vorbi lui Morgan: 

— După ce am studiat fotografiile lor cu atenţie, pot să 
spun că aceea este Paula Grey. Amândoi au trecut în 
Elveţia, prin urmare. 

— De ce să nu-şi ia omul fata cu el, comentă Morgan. 
Tot tacâmul, ca acasă... 

— În dosar scrie că Grey este asistenta lui şi nu 
menţionează nimic despre o legătură intimă. 

Tonul lui Horowitz era sever, mustrător parcă în faţa 
atitudinii lui Morgan. Într-adevăr, reflectă acesta, e un 
puritan înrăit amestecat cu un asasin de profesie. Auzi, 
unul ca ăsta îmi dă mie lecţii de morală!... Nimic din 
gândurile lui nu se strecură însă în vorbe: 

— Mă rog, deci iată-ţi omul. Care ţi-e mutarea? 

— Unde este Stieber? 

— Nu se-ntoarce până mâine, răspunse Morgan repede; 
l-am trimis să verifice ceva, în Germania. 

— Atunci vreau imediat o maşină până la Laufenburg; 
nu-i departe şi vreau să le pun câteva întrebări celor care 
au făcut filmele astea. Mai sunt şi alte câteva lucruri de 
care vreau să mă interesez în Laufenburg; vreau să plec 
imediat şi-mi trebuie câte o copie a cadrelor ăstora două. 

— Te însoțesc, spuse Morgan ridicându-şi trupul din 
scaun. Îi spun operatorului să fie gata cu pozele în cinci 
minute şi după aceea ne aşteaptă un Mercedes în parcare, 
deci ajungem rapid. 


284 


— Nu mai prăpădi filmul, Stutz, se adresă Morgan 
operatorului, intrând în camera bătrânei case ridicate 
chiar pe malul Rinului. Gata, l-ai înregistrat pe omul care 
ne interesa. Dar vreo scrumieră nu e prin văgăuna asta, 
Jost? îl întrebă el pe celălalt, agitându-şi trabucul aprins 
prin aer. 

— Domnule Stutz, începu Horowitz mai curtenitor, am 
aici un cadru al unui bărbat pe care l-aţi filmat traversând 
fluviul, pe pod; după câte am înţeles, asta se întâmpla ieri. 
Încercaţi să vă amintiţi de omul acesta. Imaginea neclară e 
din cauza perdelelor din spatele cărora filmaţi, totuşi, 
lucru ciudat, se pare că privirea lui era îndreptată direct 
spre obiectiv. 

Stutz, un bărbat scund, cu obrazul smead, privi 
fotografia scărpinându-se în cap. Işi băgă în gură o 
bomboană cu mentă, înapoie fotografia, zise: 

— Culmea e că mi-l amintesc; şi eu am avut senzaţia 
stranie că mă priveşte în ochi, ceea ce e greu de crezut, 
însă. 

— Nu se ştie, avem de-a face cu un tip foarte deştept. 
Dar de fata asta vă aduceţi aminte? 

Reacţia lui Stutz fu mai promptă de data aceasta; privi 
scurt poza şi o înapoie: 

— Nu, pe ea nu mi-o amintesc... 

— Mergea la vreo zece metri în spatele bărbatului, 
insistă Horowitz. 

— Asta trebuie să fie cauza; m-a surprins aşa de tare 
omul acela care mă privea fix, încât n-am mai fost atent la 
ce filmam în următoarele câteva minute. 

— Mulţumesc, domnule Stutz. Apropo, ce oră era când a 
trecut el podul? 

— În jur de zece dimineaţa, poate ceva mai devreme... 
N-aş putea spune exact. 

— Încă o dată, mulţumesc, domnule Stutz. Şi o ultimă 
întrebare: Există în Laufenburg vreo agenţie de închiriat 
maşini, una cât de mică? 

Celălalt membru al echipei dădu răspunsul de data asta, 


285 


Jost, un scundac: 

— Nu-i niciuna; precis nu e. 

— Păreţi foarte sigur, domnule Jost. 

— Da, pentru c-am fost aici anul trecut, în vacanţă, 
de-asta am şi fost ales pentru treaba de acum, fiindcă 
ştiam unde puteam închiria o cameră pentru filmare, cu 
vedere spre pod. Nu închiriază nimeni maşini în 
Laufenburg, cum v-am zis. 

Morgan nu-şi plasă întrebarea până când ajunseră la 
Mercedes-ul parcat în strada îngheţată: 

— Crezi c-au închiriat o maşină să-i ducă mai departe 
după ce-au trecut graniţa? 

— Nu ştiu, răspunse Horowitz aruncându-i lui Morgan o 
privire plină de dispreţ: mă îndoiesc însă că ar fi putut face 
treaba asta într-un loc unde lipseşte orice posibilitate de a 
închiria o maşină... Prin urmare, e vorba de doi oameni 
care merg pe jos, cu două sacoşe încărcate, fiecare; am 
observat că sacoşele atârnau greu. Au tot interesul să 
plece cât mai repede din oraşul ăsta, unde le-au fost puşi 
nervii la încercare. Ei bine, cum vor călători? Cred că vom 
găsi răspunsul la gară... 

Tot Horowitz fu acela care se strecură pe locul de la 
volan. Văzuse cum reacţionează Morgan după o masă prea 
îmbelşugată şi nu voia să rişte, mai ales în condiţiile astea, 
când volanul îţi cere reflexe prompte. Confirmarea o avu 
când porni motorul şi, vrând să demareze, simţi roţile 
învârtindu-se neputincioase în loc. Lăsă atunci maşina să 
alunece cu spatele până la un petic de zăpadă şi încercă 
din nou; de data asta, Mercedes-ul se urni, pornind să urce 
dealul. 

Pe locul din dreapta şoferului, Morgan începu să 
gesticuleze cu trabucul în mână, când ajunseră în vârful 
pantei: 

— Uite colo, hotel Bahnhof - dacă s-or fi băgat acolo, şi 
noi trecem pe lângă ei? 

— Nu. Horowitz îşi continuă drumul conducând foarte 
încet, iar când văzu gara, coti la stânga. Incep să înţeleg 
stilul raţionamentului acestui Tweed; este un adversar 


286 


deosebit de inteligent şi mobil în gândire. Probabil că a 
stat o noapte, dacă nu două, în Pădurea Neagră înainte de 
a cobori aici. Şi e clar că a detectat şi bomba pe care i-am 
pus-o sub Audi-ul peste care am dat lângă drumul 
forestier. Ai la dumneata legitimaţia de la World Security 
pentru Elveţia? 

— Da, de ce? 

— Vreau să pun câteva întrebări personalului gării. Tot 
ce ai dumneata de făcut este să le fluturi legitimaţia, să 
spui „Poliţia“ şi să mă laşi pe mine să mă ocup în rest. Mă 
mir că nu aţi primit plângeri din partea poliţiei, pentru că 
legitimaţiile WS seamănă foarte mult cu ale lor. 

— Avem multe contracte în Elveţia şi n-au interes să ne 
stânjenească. 

— Poliţia acestei ţări nu este atât de uşor influenţabilă. 
Gata, am ajuns la gară. 

Morgan făcu după cum îi spusese Horowitz: arătă 
legitimaţia în faţa casei de bilete, spunând Polizei, după 
care-l lăsă pe ungur să preia dialogul. 

— Cred că ne-aţi putea ajuta într-o chestiune, începu 
Horowitz, cu voce calmă, liniştitoare. Suntem în căutarea 
unui infractor periculos, un neamt care ar putea trece uşor 
drept englez. S-ar putea să fi fost însoţit de o fată drăguță. 
lată, avem poza lui; e cam neclară, dar se distinge totuşi 
bine. L-aţi văzut cumva pe acest om? 

— Da, răspunse fata pe loc. Nici n-aş putea să-l uit aşa 
de uşor. 

— Ia te uită! De ce? 

— Era foarte impulsiv, îmi vorbea ca un şcolar şi se 
exprima cam prosteşte când mi-a cerut două bilete pentru 
Zurich. Cred că nu cunoştea Elveţia mai deloc. Mi s-a 
adresat în engleză, şi vorbea cu pauze, şi nu era nevoie, 
fiindcă eu ştiu bine limba, fireşte. 

— Fireşte, o încurajă Horowitz amabil. 

— Era aşa de gângav, că i-am dat două bilete pentru 
clasa a doua, n-am înţeles că voia la clasa întâi. A trebuit 
să-mi spună fata care-l însoțea „clasa întâi“, în germană, 
ca să pricep despre ce era vorba. Le-am dat biletele corect, 


287 


până la urmă. 

— Două bilete dus-întors până la Zurich, clasa întâi? 
întrebă Horowitz. 

— Nu, doar dus. Ştia că trebuie să schimbe la Eglisau. 

— Şi vă amintiţi cam cât să fi fost ora? 

— De dimineaţă... cam în a doua parte a dimineţii. A 
făcut ceva foarte grav? 

— S-ar putea să fi luat nişte bani care nu-i aparţin, îi 
explică Horowitz, zâmbitor. Vă mulţumim, ne-aţi fost de 
mare ajutor. 

Inainte de a se urca în maşină, Morgan îşi scutură 
zăpada de pe pantofi şi bătu din palmele ascunse în 
mănuşi, să-şi pună sângele în mişcare. 

— Deci, acum ştim că e vorba de Zurich. 

— Comportarea lui Tweed mi se pare de-a dreptul 
curioasă, comentă Horowitz. E ceva aici care mă 
îngrijorează serios. 

— Ce comportare? Mie mi s-a părut foarte clar. 

— Spuneam mai devreme că am ajuns să-l cunosc pe 
Tweed, să-i simt mişcările abile. Mai întâi, priveşte fix în 
direcţia aparatului de filmat, din mijlocul podului, şi nu 
cred că a fost o coincidenţă: el trebuie că ştie cumva de 
existenţa aparatului acolo. Ajunge apoi la gară şi face tot 
posibilul să atragă atenţia asupra lui, să se asigure că va fi 
cineva care îl va ţine minte. Oare de ce? Acum ne 
întoarcem la Basel şi mai târziu am să plec la Zurich, poate 
cu Stieber. Dar etapa Zürich mă îngrijorează. Am să calc în 
vârful picioarelor, te asigur. 


288 


29 


O vreme, Newman rămase în maşină, într-un parking 
vizavi de sediul World Security, o clădire modernă, 
arătoasă, cu opt etaje şi vedere spre Rin. Apoi schimbă 
locul de parcare cu unul mai retras şi reveni, pe jos, să mai 
cerceteze zona. 

Ca să ajungi la intrare, aveai de urcat şase trepte până 
la uşile impunătoare, din sticlă groasă, îndărătul cărora 
patrulau paznici în uniformă, cu câini ţinuţi în lesă. Intrând 
pe o stradă lăturalnică ce înconjura clădirea, Newman 
dădu cu ochii de un alt şir de trepte din piatră, care 
coborau spre Rin, în apropierea unuia din podurile care 
par să încingă fluviul, să nu se lăţească şi mai mult. Cobori 
scara, pe promenada desfăşurată de-a lungul malului. Făcu 
câţiva paşi, înfruntând vântul tăios care-i biciuia faţa, 
prevestind o nouă porţie de ninsoare. Stratul de zăpadă de 
pe fâşia îngustă era compact, bătătorit de paşi. În partea 
aceasta a clădirii, ferestrele dădeau o perspectivă largă 
asupra fluviului şi a malului opus. Newman mai observă o 
scară de fier cu cercuri de protecţie, fixată în peretele 
digului, coborând până la un mic ponton pentru 
ambarcaţiuni uşoare. 

In restul zilei avu grijă să nu se mai arate în apropierea 
sediului. După-amiază începu o ninsoare groasă, care-l 
făcu să se întrebe dacă le va fi de ajutor sau, dimpotrivă, le 
va îngreuna pătrunderea în clădire - asta, presupunând că 
Turpil se va arăta de data aceasta la întâlnire... 

Luă masa de seară mai devreme, la Hilton, iar ora şase îl 
găsi postat pe acelaşi peron, întâmpinând trenul care-şi 
făcea leneş intrarea în Hauptbahnhof. Fu din nou martor la 
scena şuvoaielor de pasageri coborând din tren, fete 
ţinându-şi fularele sub bărbie, înfiorate de frigul ce 
înlocuise brusc căldura din compartimente. 

Newman şedea retras, cu ziarul Financial Times sub 


289 


braţ. Pasagerii se topiră înspre ieşire, trenul lăsă în urmă 
peronul şi încă o dată rămase singur, înjurând. M-am 
lămurit, dom'le Turpil, îşi zise el. Mulţumesc lui Dumnezeu 
că mi-a dat prin cap să nu-ţi spun unde stau... 

— Domnul Newman? Domnul Robert Newman? 

Parcă mai auzise vocea asta guturală, se gândi Newman 
răsucindu-se pe călcâie. In faţa lui apăru un bărbat mai 
scund cu câţiva centimetri decât el, suplu, a cărui figură 
atrăgea imediat atenţia: pomeţi şi maxilare proeminente, 
puternice, un nas coroiat deasupra bărbiei împinse înainte 
şi o gură cu buze lungi, subţiri. Ochii, de un albastru pal, 
luminos, îl fixau intens pe Newman. 

Alois Turpil purta pantaloni de doc, prinşi în dreptul 
gleznelor cu clame, ca pentru bicicletă; un hanorac strâmt, 
închis la culoare şi încheiat până la gât şi un fes de lână pe 
cap îi completau ţinuta. Apariţia îi amintea lui Newman de 
un spiriduş înfricoşător. 

— Prin urmare, de data asta chiar ai venit, i se adresă 
Newman în germană. 

— Doar v-am explicat la telefon, domnule Newman, îi 
dădu Turpil replica în engleză. Putem să intrăm în 
restaurant să stăm de vorbă la căldură? 

— De unde-ai răsărit? îl întrebă Newman în drum spre 
restaurant. Nu te-am văzut coborând din tren. 

— Să nu mergi niciodată pe căi bătătorite, dacă vrei să 
supravieţuieşti. Am venit cu maşina, am lăsat-o în faţa 
gării şi v-am urmărit de pe peronul din faţă, ascuns după 
căruciorul acela de bagaje, să mă asigur că nu sunteţi 
însoţit... 

Se aşezară la o masă aflată într-un colţ. Poate din cauza 
vremii sau din cauza sezonului sau poate ora nepotrivită 
era pricina pentru care localul era pe trei sferturi gol. Sosi 
un ospătar cu un şorţ alb pe dinainte. 

— Ai vrea să bei ceva? lansă Newman propunerea. 

— In niciun caz alcool. Aş vrea o cafea... Turpil, care 
nu-şi scosese fesul de pe cap, aşteptă până când fură 
singuri, după care continuă: Nu beau niciodată când am de 
lucru; alcoolul îţi zăpăceşte minţile. Prin urmare, domnule 


290 


Newman, ce  spuneaţi că vreţi să fac pentru 
dumneavoastră? 

Newman îşi puse geanta sub masă, ţinând-o ferm între 
picioare, scoase pachetul de ţigări şi, întâmpinând refuzul 
lui Turpil, îşi aprinse una. Se hotări să abordeze subiectul 
direct. 

— Trebuie să pătrundem în sediul organizaţiei World 
Security, de pe malul Rinului. Vreau să fotografiez 
dosarele secrete pe care am înţeles că le au în Secţia 
Cercetare şi Dezvoltare, nu ştiu unde-o fi asta. Treaba 
dumitale este să faci în aşa fel ca să ne strecurăm 
înăuntru, apoi să descui toate sertarele şi seifurile pe care 
le găsim. Eu o să fotografiez anumite documente, după 
care dumneata le pui la loc exact de unde le-ai luat. Când 
plecăm, nu vreau să rămână niciun semn care să trădeze o 
vizită pe acolo şi, mai ales, nu vreau să-şi dea nimeni 
seama că li s-au copiat documente... 

Când sosi ospătarul, îi găsi aşteptând în tăcere şi la fel 
rămaseră tot timpul cât îşi băură cafeaua. Newman pândea 
o reacţie din partea lui Turpil. Să tot fi avut vreo cincizeci 
de ani omul ăsta, poate chiar ceva mai mult... Silueta lui 
subţiratică te împiedica să-l ghiceşti. Tăcerea se 
prelungea; privirea stranie, luminoasă a lui Turpil se opri 
de câteva ori asupra lui Newman, căruia ochii aceştia nu-i 
inspirau prea multă încredere: aveau în ei o răceală care 
trăda un individ total nepăsător faţă de semeni. 

— Locul ăsta e prea aglomerat, catadicsi Turpil să spună 
după ce termină de băut cafeaua. N-am putea merge 
undeva să discutăm chestiunea între patru ochi? 

Newman oftă, achită nota şi îl conduse pe Turpil în afara 
gării, unde îşi parcase BMW-ul. Văzându-l pe spiriduş cu 
ochii îndreptaţi spre plăcuţa cu numărul de înregistrare, se 
felicită în gând pentru prudenţă: ambele plăcuţe, din faţă 
şi din spate, erau acoperite cu zăpada pe care o lipise 
acolo înainte de a intra în gară. 

Se aşezară amândoi pe locurile din faţă şi Newman dădu 
drumul la motor şi deschise ambele calorifere. În interior 
te simţeai ca într-un congelator, iar parbrizul era acoperit 


291 


de o peliculă de gheaţă. 

— Propunerea dumneavoastră e foarte periculoasă, 
atacă spiriduşul. Ăștia din World Security n-au deloc simţul 
umorului şi, dacă ne prind, nu văd cum am sfârşi-o altfel 
decât plutind tăcuţi în jos, pe Rin. 

— Văd că ştii clădirea, îl prinse Newman. 

— Eu n-am spus asta. Dumneavoastră mi-aţi expus 
problema; acum aş vrea să ştiu cu cât îmi onoraţi 
serviciile. 

— Cu cincisprezece mii de franci elveţieni. 

— Hai să fim serioși! Mi-am pierdut vremea venind până 
aici. Prietenul dumneavoastră, Tweed, mă cunoaşte mai 
bine. 

— Eu vorbesc despre bani gheaţă, Turpil. 

Newman ridică geanta pe genunchi şi o deschise, 
lăsându-l pe Turpil să arunce o privire asupra teancurilor 
de bancnote dinăuntru, apoi o închise la loc. Văzuse în 
ochii spiriduşului o sclipire. 

— Nici nu lucrez altfel decât cu bani gheaţă, zise acesta. 
Cum vă spuneam, ne pierdem vremea. Şi la ce oră v-aţi 
gândit să intrăm? 

— Pe la miezul nopţii... 

— În niciun caz. Trei dimineaţa e ora când vigilenţa 
paznicilor atinge cota cea mai scăzută. 

— Să nu-mi mai spui că nu cunoşti clădirea... Bun, ridic 
preţul la douăzeci de mii, ultima ofertă - de altfel, e tot ce 
am în geantă şi mai mult nu-mi pot permite. 

Dacă ar fi ştiut Turpil că zece mii de franci din banii daţi 
de Tweed se aflau în seiful de la Drei Könige, pentru 
asigurarea cheltuielilor de călătorie... Newman blocă 
încuietorile genţii, aprinse o ţigară şi rămase cu privirea 
pironită afară, pe strada pustie, mohorâtă. 

— Eu de regulă nu operez în Elveţia, îl înştiinţă Turpil pe 
tonul său liniştit, de motan care toarce. 

Nu primi însă niciun răspuns; Newman se uită la ceas: 
şase şi jumătate. 

— E greu de discutat cu dumneavoastră, comentă Turpil 
şi Newman îşi dădu seama că vederea banilor îl făcuse 


292 


până la urmă pe spiriduş să muşte momeala. De altfel, 
însuşi Turpil îi confirmă, cu următoarea frază, că nu 
greşise: Aş putea să mă uit şi eu mai de-aproape în geanta 
aceea? 

— Eşti invitatul meu... 

Turpil cercetă conţinutul, înapoie geanta şi rămase pe 
gânduri. Newman, care începuse să-i prindă trucurile şi 
ticurile, nu zise nici el nimic. Era ca un fel de dans ritual în 
care răbdarea ziaristului avea mult de furcă. 

— Ce facem de-acum până la ora H? întrebă el, sătul de 
aşteptare. 

— Vă las să vă distraţi pe cont propriu până la ora două 
la noapte, când vin să vă iau de la hotelul... 

— Hilton, strecură Newman prompt, după care se 
întoarse către ciudatul oaspete: Aş vrea să te întreb şi eu 
câte ceva înainte de a te face nevăzut. Unde ţi-e 
echipamentul şi ce planuri ai? 

— Echipamentul e în maşină, la nici zece metri de aici; 
un Audi cu motor turbo, supraalimentat. Cât despre ce-o să 
fac, ei bine, o să verific iar planul sediului WS, în amănunt. 

— Cum adică, „iar“?... 

Turpil zâmbi pentru prima dată de când se întâlniseră. 

— Meseria mea a fost expert în sisteme de siguranţă şi 
eu am instalat toată reţeaua de alarmă a clădirii; o cunosc 
mai bine decât propria-mi locuinţă. 

Care vasăzică, tot bâlciul despre ce greu o să fie nu 
fusese decât târguială, se lămuri Newman. Nu zise însă 
nimic, pentru că îi convenea ideea că Turpil va lucra pe 
teren cunoscut. Acesta deschise portiera şi, înainte s-o 
închidă la loc, îşi băgă încă o dată capul înăuntru: 

— La intrarea principală de la Hilton, fix la două şi 
jumătate. Sincronizarea e esenţială. 

Spiriduşul trânti portiera înainte ca Newman să poată 
adăuga ceva. 


De cum sosiră în Zurich, Tweed îi telefonă vechiului său 
prieten, Arthur Beck, şef al Poliţiei Federale din Berna. 
Ceva mai încolo, Paula păzea sacoşele amândurora. 


293 


Treceau printr-un moment greu: oare cum va reacţiona 
Beck? 

— Arthur Beck la aparat, răsună în telefon vocea bine 
cunoscută, plină de vervă; cu cine vorbesc? 

— Sunt Tweed... 

— Ia spune-mi, cum o cheamă pe frumoasa ta asistentă? 
Cred că tu eşti, însă... 

— Paula Grey. Şi ultima dată când am fost aici, ai reţinut 
un avion în tranzit spre Atena ca să vorbim noi la 
aeroportul din Kloten. 

— Ajunge; iartă-mi prudenţa. De unde suni? 

— De la un public... 

— De când ai trecut podul în Laufenburg aştept telefonul 
ăsta, măi omule! 

— De unde naiba o mai ştii şi p-asta? 

— Păi, am primit şi eu raportul lui Howard despre 
isprava ta din Londra, plus fotografii ale tale și ale Paulei, 
pe care le-am transmis posturilor de grăniceri. Nu l-ai 
văzut pe ofiţerul care s-a uitat lung la tine şi după aceea 
s-a înapoiat la maşina poliţiei? El te-a recunoscut şi mi-a 
transmis prin radio. Ia zi, unde eşti? 

— În Zurich şi am nevoie urgent de un emiţător de mare 
putere la care să am acces singur. O să-ţi spun mai multe 
dacă... sau când ne întâlnim. 

— De întâlnit, trebuie să ne întâlnim. Aş putea aranja să 
te aducă o maşină de-a noastră, de la sediul poliţiei din 
Zurich, dar cred că e mai bine să rămâi în umbră. Poţi să 
vii cu expresul până la Berna? Da? Bun! Ia un taxi de la 
gară când ajungi şi părerea mea e să intri în Taubenhalde 
prin spate; îţi mai aduci aminte unde e? Prin urmare, când 
te aştept? Sper să-mi laşi timp să întind covoraşul roşu... 

— O să mai dureze câteva ore. Întâi luăm masa şi după 
aceea expresul. 

— Perfect. Vezi cum faci să ajungi pe întuneric. Şi când 
ne vedem, să-mi spui şi mie cine-a luat-o pe mirişte la voi, 
în Londra - cred că nu Howard, din câte-am citit eu printre 
rânduri. Ai grijă de tine. 

Surâsul lui Tweed în timp ce agăța telefonul în furcă 


294 


avea două motive: o dată, pentru că se simţea uşurat la 
auzul glasului prietenos, încurajator; apoi, îl amuzase să 
audă expresia aceea colocvială din gura lui Beck, mândru 
nevoie mare de cunoştinţele sale de limbă engleză. 

— Pare prietenos, o anunţă pe Paula. Acum, trebuie să 
cumpărăm două valize pentru lucrurile astea şi după aceea 
la masă! 

— Ştiu eu un loc în Bahnhofstrasse de unde putem 
cumpăra valizele; poţi să mă aştepţi la cafeneaua din 
apropiere, nu stau mult... 


Horowitz stătea împreună cu Morgan în biroul acestuia 
din Basel. O trimisese pe Eva Hendrix înapoi acasă, în 
Frankfurt, nu fără să-i plătească un onorariu substanţial. 
Într-adevăr, nu vedea cum ar fi putut-o infiltra pe lângă 
Tweed, aşa că n-avea rost s-o mai care după el. 

— A sosit momentul să plec la Zurich, îi spuse el lui 
Morgan. Vreau să-l iau cu mine pe Stieber; când se 
întoarce din Germania - parc-aşa ai spus, nu? 

— Trebuie să se-ntoarcă dintr-o clipă în alta. 

— Să pui în mişcare cât mai mulţi agenţi în Zurich; 
presupun că au fotografia lui Tweed şi a Paulei? 

— Da. O să le spun să scoată mai multe copii. 

— Sper că ne putem baza măcar pe agenţii ăştia. Au 
posibilitatea să controleze un oraş de întinderea şi 
complexitatea Zurichului? 

— Ba bine că nu! sări Morgan ofensat. Am o bătrână 
care te-ar uimi văzând ce distanţe poate acoperi pe 
bicicletă; avem motociclişti, avem tineri care umblă pe jos, 
avem vânzători de baloane şi jucării plasați în puncte 
strategice... câte-un ochi pe metru pătrat şi nici dracu' nu 
s-ar prinde! 

— Trimite un bărbat şi o femeie la gara mare; fugarii 
noştri au sosit probabil acolo deja. Scormoneşte toate 
hotelurile, pune-le trepăduşilor la îndemână o poezie, s-o 
recite la recepţie când arată poza lui Tweed; ştiu eu, să 
zică ceva cum că Tweed trebuie să plece urgent la New 
York sau mă rog... nevastă-sa e greu bolnavă, ceva de 


295 


genul ăsta. Sau să se dea drept reprezentanţi ai firmei de 
asigurări Prudential, unde Tweed e director - poţi să scoţi 
nişte cărţi de vizită false ale firmei Prudential? 

— Da. Chiar la sediul din Zurich. Pleci cu avionul astăzi 
la Zurich? 

Morgan îşi înăbuşi enervarea în faţa acestui torent de 
indicaţii. Horowitz se ridică în picioare. 

— Nu azi, mâine, răspunse el. Ai destul timp deci să 
pregăteşti terenul acolo. 

— Asta o să consume toată forţa de lucru, se plânse 
Morgan. 

— Mai trimite oameni şi de aici. Pentru moment, Zurich 
a devenit principalul teatru de acţiune. La revedere. 

Horowitz se întoarse la hotelul Drei Könige, unde-şi 
luase o cameră, îl lăsă pe Morgan să fumege, la propriu şi 
la figurat. Colac peste pupăză, îl mai sună şi Buckmaster. 
Nu mai poate omul nici să respire!... 

— Numai câteva cuvinte, îl anunţă glasul arogant al 
şefului. Regret că trebuie să-ţi dau o veste tristă: doctorul 
Rose a fost victima unui accident fatal. După cum spun 
ziarele, a fost lovit de o maşină al cărei şofer a fugit de la 
locul accidentului. Atât am avut să-ţi spun. 

Morgan se prăvăli în fotoliu, cu un oftat de uşurare. 
Avea, iată, o compensație măcar pentru discuţia cu 
Armand Horowitz... 


După ce îl văzu pe Turpil plecat, Newman se întoarse la 
Drei Könige să ia masa de seară. Din câte înţelesese, 
Turpil avea de făcut pregătiri minuţioase pentru infiltrarea 
în clădirea companiei World Security. Îşi parcă BMW-ul 
lângă hotel, răspunse la salutul portarului şi urcă în 
camera lui. 

Sub duşul fierbinte, Newman îşi lăsă mintea să deruleze 
în voie filmul probei deloc uşoare prin care trecuse în 
scurtul drum cu maşina de la gară până la hotel: nu mai 
ningea, însă temperatura scăzuse brusc, liniile de tramvai 
erau nişte panglici paralele de gheaţă, el însuşi derapase 
de două ori pe câte-un petic de gheaţă, în curbe. 


296 


După duşul reconfortant, se îmbrăcă mai gros, în 
vederea performanţelor ce i se cereau pentru noaptea 
respectivă, apoi cobori în restaurant. Terasa suspendată 
deasupra apelor Rinului, cu mese în aer liber pentru 
sezonul cald, era acum închisă şi acoperită cu un strat de 
omăt gros de-o palmă. 

În restaurantul aproape gol, şeful de sală îl conducea pe 
Newman spre o masă, când acesta se răzgândi brusc: 

— Aş prefera masa aceea pentru doi, de lângă perete, vă 
rog... 
— Cum să nu, domnule! 

Aşezat cu spatele la perete, făcându-se că studiază 
meniul, Newman nu-l scăpa din ochi pe bărbatul înalt, 
suplu, cu ochelari cu ramă metalică, aşezat patru mese mai 
încolo. Îl recunoscuse imediat pe Horowitz, prezentat de 
Marler drept cel mai redutabil asasin profesionist al 
Europei atunci când îi arătase fotografia făcută pe ascuns, 
la intrarea în sediul WS din Freiburg. Şi uite că Armand 
Horowitz avea afinități cu Newman în alegerea unui hotel 
convenabil... 

Încet, cu grijă, ziaristul lăsa să se dizolve şocul prin care 
trecuse. 


297 


30 


30” 10’ latitudine nordică, 41” 0' longitudine vestică, la 
sud-vest de insulele Azore; cu alte cuvinte, în mijlocul 
Atlanticului. La ordinul căpitanului William North, 
cargobotul de douăzeci de mii de tone Lampedusa, cu un 
singur coş, fu oprit cu prova în vânt. Secundul raportase 
un semnal de ajutor primit prin radio dinspre nava aflată 
acum la o jumătate de milă tribord. Se găseau la sute de 
mile distanţă de cel mai apropiat traseu maritim circulat şi 
căpitanul North se simţea dator să răspundă apelului. 

— Am înţeles că e vorba de o femeie care şi-a rupt un 
picior căzând pe o scară de tambuchi, a explicat secundul. 
Are fractură dublă şi n-au doctor la bord. Au mai semnalat 
şi nişte defecţiuni în sala maşinilor. Aprobaţi transferarea 
femeii la noi? 

North stătea pe punte, cu picioarele depărtate, cu 
binoclul la ochi, cercetând nava străină. Lipsită parcă de 
viaţă, aceasta se legăna uşor în ritmul hulei potolite. 
Binoclul mătură orizontul însă, după cum se şi aştepta 
căpitanul North, nici urmă de alt vas nu apărea în raza lui 
vizuală. Era ziua în amiaza mare, soarele scotea cuțite de 
lumină de pe crestele valurilor. 

— Noi avem medic de bord, insistă secundul. Dacă 
femeia rămâne acolo şi nici n-or să reuşească să remedieze 
defecţiunea tehnică curând, am putea-o avea pe 
conştiinţă... 

— Lasă-mă să mă gândesc, îi răspunse North, luându-şi 
binoclul de la ochi. 

La multe lucruri trebuia să se gândească William North. 
Vasul avariat, Helvetia, naviga sub pavilion francez. Tot 
cam douăzeci de mii de tone, estimă el. Dacă defecţiunea 
survenise mai de mult, e posibil într-adevăr să fi plutit mult 
în derivă spre sud. 

Ceea ce-l făcea pe North să ezite era însă acest 


298 


Shockwave, computerul gigantic ascuns în cala vasului, 
ocupând aproape tot spaţiul. Echipajul era compus din 
douăzeci de marinari, toţi înarmaţi, iar sub prelata aceea 
dinspre prova se ascundea o mitralieră de mare calibru. 
Helvetia, văzută prin binoclul său, oferea într-adevăr o 
privelişte demnă de milă: o navă în derivă, fragilă, 
vulnerabilă, neputincioasă... 

— Şi ce-ar fi dacă ne-am vedea de drum, gândi North cu 
glas tare; uite-aşa, să ne punem palma-n fund şi să-i dăm 
bătaie, cu ochii închişi, până la Plymouth, să vedem ce 
gust are berea britişilor ăstora... 

— Nu cred c-aş mai dormi liniştit tot restul drumului, în 
cazul ăsta, comentă secundul. 

— Dæ’ ce, crezi că eu aş mai dormi? îl aprobă North, apoi 
se hotărî: Spune-i radistului să le transmită că ne pot 
trimite cucoana într-o barcă. O singură barcă, atenţie! Şi 
anunţă-l pe doctorul Schellberger că-i vine un pacient la 
bord. Stai! Mai spune-i radistului să-i comunice lui 
Langley, pe frecvenţa ştiută, incidentul. Sper că i-ai 
întrebat pe băieţii de la sonar dacă n-au detectat cumva 
vreun submarin în zonă? 

— Înainte să ies pe puntea de comandă, după cum cere 
procedura în caz de urgenţă. 

— Bine, e-n regulă. Hai, dă-i drumul că ne apucă 
Revelionul pe-aici. Şi, ca să fim cu sufletu-mpăcat, spune-le 
puşcaşilor să stea pe lângă mitralieră; să nu ridice prelata, 
totuşi. Nu de alta, dar n-aş vrea să-i dăm palpitaţii 
săracului căpitan de pe Helvetia; nu cred că doctorului 
Schellberger i-ar face plăcere încă un pacient... 

North rămase cu mâinile în şolduri, uitându-se la vasul 
străin. Îl strigă pe secund, care tocmai părăsea puntea de 
comandă: 

— Jeff! Încă o măsură de precauţie: pune echipajul în 
stare de alarmă, spune-le să se adune pe puntea din faţă. 
Hai, dă-i bătaie! 

North, un vlăjgan de un metru şi nouăzeci, rămase să se 
întrebe, încruntat, ce-i venise cu atâtea măsuri de 
precauţie. Era ceva în toată afacerea asta care-l îngrijora, 


299 


nu-şi dădea seama ce. Aparenţele erau foarte paşnice, în 
orice caz. Se uită la ceas: o să treacă vreo jumătate de oră 
până o vor transborda pe femeie pe Lampedusa. Prin 
binoclu mai văzuse că echipajul de pe Helvetia era compus 
numai din albi, probabil europeni. 

Privi peste umăr la bărbatul scund, cu părul alb, care 
tocmai urcase pe puntea de comandă. Scund, solid, 
doctorul Schellberger era foarte agil pentru vârsta lui. 

— Aud că am de lucru, domnule căpitan: o fractură 
dublă înseamnă un sac de dureri. 

North dădu din cap, gândindu-se la o alternativă: ce-ar fi 
să se ducă doctorul pe Helvetia, să-i dea pacientei primul 
ajutor? Schellberger nu fu însă de acord. 

— Cu un diagnostic ca ăsta nu se ştie niciodată. Mai bine 
s-o aducă aici, s-o ţin sub observaţie. 

North acceptă explicaţia doctorului. Secundul îşi făcu 
din nou apariţia şi raportă: 

— Radistul transmite mesajul către Helvetia chiar acum. 
A întârziat, fiindcă a trebuit să răspundă unui mesaj trimis 
din Londra. După aceea o să ia legătura cu Langley. 

— Mulţumesc. Cred că peste o jumătate de oră putem 
pleca de aici. 


La câteva mii de mile nord-vest de locul discuţiei de mai 
înainte, Lance Buckmaster părăsea încăperea pusă la 
dispoziţie de către Amiralitate în urma cererii exprese a 
primului-ministru. Aici se afla un aparat de emisie-recepţie 
de mare putere, a cărui manipulare nu era o problemă 
pentru Buckmaster, iar singura cheie era la el. Aparate 
identice se găseau, de altfel, în toate sediile mai 
importante ale companiei World Security & 
Communications. 

Lance se întoarse singur, pe întuneric, la biroul său de la 
minister, unde aşternu pe hârtie o scurtă înştiinţare 
dactilografiată către primul-ministru. O reciti, o semnă cu 
un „B“ mare, cu înflorituri, şi o puse într-un plic pe care îl 
sigilă şi scrise „Strict confidenţial. In atenţia personală a 
Doamnei Prim-Ministru.“ Apoi îşi duse mâinile la ceafă, se 


300 


întinse şi căscă. Nu-i mai rămânea decât rezolvarea 
corespondenţei oficiale. 

Înştiinţarea era concisă, aşa cum îi plăcea 
primului-ministru: 

„18:10. Luat legătura cu North. Transportul se 
desfăşoară în limitele orarului stabilit.“ 


De pe puntea de comandă a vasului Lampedusa, 
căpitanul North urmărea prin binoclu mişcările de la 
bordul Helvetiei. Aceştia coborâseră o scară mobilă a cărei 
platformă mai că atingea crestele valurilor liniştite. Mai 
fusese lansată la apă şi o barcă mare, pe care o aduceau 
acum în dreptul platformei. Doi mateloţi coborâră scara şi 
legară pupa şi prova bărcii de platformă. În capul scării 
apărură alţi membri ai echipajului, cărând cu grijă o targă, 
pe care o coborâră înclinată, până la platforma de jos. Pe 
targă, North distinse o brunetă cu păr lung, despletit. 
Femeia stătea nemişcată şi avea legat în lungul unui picior 
ceva ce părea a fi o atelă de lemn. 

North îşi luă binoclul de la ochi şi cercetă starea de 
lucruri pe puntea prova a propriului vas. Într-adevăr, erau 
acolo câţiva mateloţi în jurul mitralierei mascate, aşa cum 
ordonase el; alţii sprijineau balustrada la babord, privind 
la Helvetia. Mai mult ca sigur şi aceştia aveau asupra lor 
pistoalele, ascunse vederii. Întrucât vasul stătea cu prova 
îndreptată spre Helvetia, North nu mai consideră necesar 
să irosească oameni şi pentru paza punţii pupa. 

La bordul Helvetiei, Greg Singer, fost sergent în SAS, 
supraveghea desfăşurarea operaţiilor din capul scării. Un 
metru nouăzeci, masiv, bine legat, tuns perie; bluză şi 
pantaloni de doc; un cap mare, cu trăsături ferme, ca un 
portret sculptat în lemn de tek. 

Singer n-avea decât treizeci şi trei de ani. Fusese dat 
afară din Serviciul Special de Comando Aerian din motive 
de brutalitate faţă de recruți. Comandantul său a avut o 
strângere de inimă când a plecat Singer. „E dur ca o 
stâncă“, spusese el atunci. „Păcat că s-a ambalat aşa de 
tare la cursurile acelea de antrenament; altfel îl duce 


301 


mintea bine...“ 

„S-a ambalat“ fusese un eufemism în stil britanic, pentru 
că de fapt Singer nu făcuse nici mai mult nici mai puţin 
decât să rupă fălcile a doi recruți în timpul unei şedinţe de 
alpinism în munţii Brecon din Țara Galilor, pe motiv că 
nu-şi dăduseră toată osteneala! 

Şi iată-l acum, cu cronometrul în mână, conducând o 
operaţie dubioasă din care urma să se aleagă cu o sută de 
mii de lire sterline. Pentru aşa o sumă, Singer era gata să 
meargă până-n pânzele albe. Mâna îi alunecă pe sub bluză, 
pipăind tocul Luger-ului de la centură. Lângă el îşi făcu 
apariţia căpitanul Hartmann, austriac de origine, care-i 
spuse: 

— Radistul raportează că am obţinut permisiunea de a 
transborda pasagera rănită. 

— Atunci să-nceapă bruiajul, ordonă scurt Singer, cu o 
expresie întunecată. 

— A şi început; niciun mesaj de pe Lampedusa nu mai 
poate fi recepționat de nimeni. Ce facem cu scafandrii? 

— Au plecat de cinci minute, pe la babord; or să ajungă 
cam în acelaşi timp cu barca... 

Singer cobori scara şi sări în barcă, unde targa fusese 
deja aşezată cu grijă. Erau cinci oameni cu totul. Pe fundul 
bărcii zăceau în dezordine mai multe suluri de prelată. 
Singer dădu ordinul de plecare şi motorul porni, funia de 
acostare fu dezlegată şi aruncată pe platformă, iar barca o 
luă de-a curmezişul valurilor line către Lampedusa. 

Atenţia întregului echipaj era îndreptată asupra şalupei 
care se apropia, fapt pe care Singer îl anticipase corect, 
contând pe curiozitatea oamenilor ca factor de deturnare a 
vigilenţei. Îşi consultă din nou cronometrul şi dădu ordin 
să fie micşorată viteza. 

Succesul operaţiei depindea de o sincronizare perfectă: 
cei cinci scafandri autonomi trebuia să ajungă la pupa 
Lampedusei cu un minut înainte ca şalupa lui Singer să 
acosteze lângă scara deja coborâtă pe flancul vasului. 
După aceea, operaţia trebuia încheiată scurt, în numai trei 
minute. 


302 


North nu găsea nimic îngrijorător în toată scena: un cer 
albastru, limpede, un soare generos, valuri jucăuşe, barca 
în care o puteau zări deja şi pe femeia accidentată. Să fi 
avut vreo douăzeci şi ceva de ani: jacheta descheiată lăsa 
la vedere cele două coline ale sânilor prin puloverul de 
lână, mulat pe trup, iar pantalonii strâmţi, din doc îi 
puneau în evidenţă picioarele lungi, frumoase. De pe 
Lampedusa se auziră câteva fluierături de admiraţie 
masculină, care îl iritară pe căpitanul North. Fata 
răspunse cu un zâmbet scurt şi flutură o mână în semn de 
salut. 

— Terminaţi! se răsti căpitanul. Pregătiţi-vă să urcați 
accidentata la bord... 

Între timp, pe puntea pupa a Lampedusei începea să se 
deruleze coşmarul: nişte mâini se agăţau de copastie, 
trăgând după ele trupuri complet mascate în costume de 
scafandru, fiecare purtând cu sine un sac impermeabil. Se 
mişcau fără zgomot şi foarte rapid. Se debarasară de 
labele înotătoare şi de măşti, pe care le înlocuiră cu măşti 
contra gazelor şi aparate de respirat, scoase din saci, 
împreună cu câte un pistol cu gaze otrăvitoare. O dată 
echipați, porniră în pas alergător de-a lungul punţii, de-o 
parte şi de cealaltă. Pe o scară de tambuchi apăru pe 
neaşteptate un matelot de pe Lampedusa şi rămase mut să 
se holbeze la apariţiile hidoase care alergau înspre el; îşi 
duse mâna la pistol, însă unul dintre atacatori fu mai iute. 
Matelotul îşi duse mâinile la beregată şi, cu un fel de 
gâlgâit sinistru, se prăbuşi înapoi, pe scară, mort înainte 
de a ajunge la ultima treaptă. 

Agresorii se răspândiră: un grup o luă în jos, pe scara 
tambuchiului, alţi doi urcară spre puntea de comandă, încă 
unul o luă pe puntea babord. Înainte de a ajunge pe puntea 
de comandă, cei doi se opriră şi unul din ei furişă o privire 
după colţ. 

Şalupa de pe Helvetia era deja amarată la platforma 
Lampedusei. Câţiva marinari se adunaseră pe platformă şi 
ajutau la transbordarea tărgii, cu infinite precauţii. Singer 
se aplecă şi luă ceva de sub un sul de prelată; când se 


303 


ridică din nou, avea masca de gaze pe cap şi un 
pistol-mitralieră Uzi în mână. Până să se dumirească 
North, el era pe punte. 

— Armaţi mitraliera! Sunt terorişti, deschideţi focul... 

Fură ultimele cuvinte ale căpitanului North, înainte ca 
trupul să i se frângă în două sub tăişul unei rafale scurte. 
Singer îndreptă arma spre echipa care, conform ordinului, 
dezvelise mitraliera şi se pregătea de luptă. Încă patru 
rafale scurte, patru trupuri se prăbuşiră pătând puntea cu 
sânge. Singer îşi trecu arma la poziţia „foc cu foc“ şi 
înlocui încărcătorul. Părăsi în fugă puntea de comandă şi 
se repezi în jos pe un tambuchi, fără să-şi scoată masca de 
pe figură. Gazul cu cianură ucidea instantaneu, la cea mai 
mică inhalare. Văzu încă doi mascaţi pe coridor, mergând 
înaintea lui. Sări peste două cadavre, îndreptându-se spre 
sala radio. Recapitulă automat, din mers, cadavrele: până 
acum, şapte. În total, aveau de măturat un echipaj de 
douăzeci de oameni, inclusiv căpitanul North. Singer dădu 
buzna în cabina radio unde-l surprinse pe operator cu un 
vraf de caiete de coduri într-o mână, încercând cu cealaltă 
să deschidă hubloul. Singer îşi eliberă gura de sub mască 
şi sprijini ţeava pistolului de ţeasta lui Hoch, radistul 
american: 

— Pune dracului caietele alea pe masă. Aşa, băieţel, fii 
cuminte. Fii atent, a doua oară nu te mai întreb: ai luat 
legătura cu Langley? 

Hoch deschise gura, dar nu reuşi să scoată niciun sunet; 
înghiţi în sec şi mai făcu un efort: 

— Am încercat, zise el stins, dar n-a mers; prea mulţi 
paraziți... 

În sinea lui, Singer răsuflă uşurat, bucuros că staţia de 
bruiaj de pe Helvetia îşi făcuse treaba. Se dădu înapoi 
câţiva paşi, arătând spre podea: 

— S-ar putea să fii unicul supravieţuitor. Avem nevoie de 
tine, tovarăşe. Culcă-te pe jos. Nu aşa, pe burtă! 

Singer scoase o pereche de cătuşe din buzunar, îl 
împunse pe Hoch cu ţeava armei în ceafă, să-l sperie mai 
bine, apoi puse pistolul pe podea şi se aplecă deasupra 


304 


slăbănogului care tremura de spaimă. Îi răsuci mâinile la 
spate şi i le prinse în cătuşe. Îl ridică în picioare astfel 
legat şi-i aplică o lovitură în falcă, trimiţându-l în lumea 
viselor. Pumnul lui Singer era uriaş. 

Or să aibă nevoie de Sparkes pentru mesaje radio, 
gândea el; însă în ce priveşte semnalele morse, ăia îi 
cunoşteau probabil „amprenta“ lui Hoch, tuşeul cu care 
erau obişnuiţi. 

Singer îşi culese arma de pe jos, îşi puse masca la loc şi 
deschise uşa cabinei. leşi în coridor, executând o 
întoarcere rapidă stânga-dreapta, cu pistolul îndreptat 
înainte. Unul din oamenii lui mascaţi lovi cu piciorul o uşă; 
aceasta sări în lături şi dinăuntru răbufni un foc de armă 
care-l propti cu spatele în peretele opus al coridorului. Cu 
un gest reflex, agresorul apăsă trăgaciul pistolului său, 
expediind un proiectil cu gaz în cabină. Urmă o linişte 
adâncă. 

Singer se apropie tiptil, furişă o privire rapidă în cabina 
a cărei uşă rămăsese deschisă şi-şi retrase imediat capul. 
Abia după aceea se arătă în cadrul uşii. Claie peste 
grămadă, şase membri ai echipajului Lampedusei zăceau 
fără suflare, cu mâinile încleştate pe pistoale. Faţa unuia 
dintre ei începea să se cianozeze. 

Auzind un geamăt înăbuşit, Singer se întoarse. Omul lui 
fusese rănit numai. Nu era timp însă de îngrijiri acum. 
Singer aruncă o privire în lungul coridorului, luă pistolul 
din mâna unui matelot mort şi-l împuşcă pe rănit în cap. O 
convulsie dezarticulată şi trupul rămase nemişcat. Singer 
puse arma la loc în mâna mortului din cabină: nu era bine 
să ştie ai lui că el dăduse lovitura de graţie unuia din 
echipă... 

Îşi făcu din nou socoteala: douăzeci, fără Hoch însemna 
nouăsprezece. Până acum numărase treisprezece cadavre; 
mai rămâneau şase. 

leşind pe tambuchiul dinspre puntea pupa, dădu peste 
încă trei; mai rămâneau deci trei. Sala maşinilor! S-or fi 
gândit tâmpiţii să caute acolo?... 

Singer cobori câteva trepte, se opri în faţa unei uşi de 


305 


oţel, o deschise şi păşi pe grătarul de metal dinăuntru. O 
scară cobora mai adânc, în pântecele vasului. Cei trei 
maşinişti rămaseră cu gâtul întors, paralizaţi de apariţia 
bruscă a ciudatei arătări. Singer îi culese, unul câte unul, 
fără dificultate. Nouăsprezece. Scena era liberă. Alergă 
grăbit afară, pe puntea de comandă; mai erau o mulţime 
de lucruri de făcut. 


Singer îşi scosese masca şi trăgea cu nesaţ în piept 
aerul sărat, înviorător. Ingrid, suedeza folosită drept 
momeală, se debarasase de targă şi de atela inutilă şi 
stătea acum sprijinită de balustradă. 

— Naylor, strigă Singer către unul din oamenii săi, 
originar din Liverpool. Pune-ţi masca de gaze şi dă o raită 
prin hârdăul ăsta, de la un cap la altul; îi ştii rostul, că 
doar ai studiat planul împreună cu noi toţi, la Antwerpen. 
Vreau să fie totul curat într-o oră: deschide toate 
hublourile, să nu mai fie urmă de gaz cu cianură pe 
nicăieri. Va trebui să dormim şi să mâncăm pe vasul ăsta, 
de-aici înainte. 

— Am zburat, dom’ sergent! 

— Lapointe, îl chemă apoi pe francez. Strânge o echipă 
de lucru, puneţi-vă măştile şi-ntr-o oră să fie toate 
cadavrele transbordate pe Helvetia! Aruncaţi-i în sala 
maşinilor şi legaţi-i pe toţi cu cătuşele de suporturi 
metalice. O să-l găsiţi şi pe unul de-ai noştri pe un coridor 
- Johnson; l-au împuşcat. Duceţi-l şi pe el cu ceilalţi, nu ne 
putem permite să cărăm după noi dovezi acuzatoare. Sau 
vreţi să vă spânzure pe toţi în Turcia?... Păi, vedeţi, aşa mă 
gândeam şi eu. 

Singer rânji sinistru; e bună câte o glumă din când în 
când, mai destinde atmosfera. 

— Am înţeles, dom’ sergent, răspunse Lapointe şi 
dispăru de pe puntea de comandă. 

— Şi acum, al doilea coş!... 

Singer se trase aproape de Ingrid, lângă balustradă, 
privind şalupa care se întorsese între timp la „Helvetia“. 
Oamenii lui Singer încărcau un obiect cilindric imens în 


306 


barca cu motor, îl fixau zdravăn cu funii. Lungimea lui 
depăşea lungimea bărcii. Prin binoclul găsit asupra 
cadavrului lui North, Singer urmări până la capăt 
desfăşurarea acestei faze a operaţiei. In spatele lui, 
Lapointe îşi începuse treaba, ajutat de încă un tovarăş. 

— Deci lucrurile au mers bine, sergente? se interesă 
Ingrid, ca şi când ar fi vorbit despre o petrecere. 

— Până acum, da. 

Singer îi aruncă o privire scurtă, apoi se uită în altă 
parte. Fata trebuia „pierdută“ înainte ca ei să ajungă la 
destinaţie; aruncată peste bord, cu greutăţi la glezne, 
într-o noapte. Femeile sunt o pacoste pe un vas populat 
numai de bărbaţi - ca să nu mai vorbim de faptul că nu-şi 
pot ţine gura cu niciun chip. O culesese dintr-un bordel 
mărunt de prin Rotterdam. Material perisabil... 

Cât despre echipa lui de şoc, Singer îi recrutase în urma 
unui tur făcut prin toate porturile Europei Occidentale, de 
la Oslo până la Marsilia. Fusese foarte atent ca niciunul să 
nu aibă cazier, plus că fiecare candidat trebuia să-şi 
cunoască bine meseria. 

Hartmann, de exemplu: un căpitan excelent, dar mai că 
şi-a pierdut brevetul cu ocazia depistării unei cantităţi de 
droguri la bordul vasului său. N-a putut fi acuzat în cele 
din urmă, din lipsă de probe, însă după aceea nu prea mai 
voia să-l angajeze nimeni. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă Ingrid, atingându-i 
braţul. Gestul ei îl făcu să se retragă mai încolo, în lungul 
balustradei. 

Un bun organizator, Singer făcea întotdeauna o 
verificare mentală a următorului punct dintr-un program. 

— Pearson, strigă el, o jumătate de oră mai târziu. 
Pregătiţi-vă să  înălţaţi coşul. Aveţi toate sculele 
la-ndemână? Vreau să faceţi o treabă solidă şi să lucraţi 
rapid. 

Pearson, de meserie dulgher pe nave, se aplecă spre 
trusa lui cu scule şi luă din ea o bormaşină pe care o arătă, 
cu un rânjet pe figură. Şalupa sosise între timp, iar 
oamenii se adunaseră acolo, muncind din greu să ridice 


307 


coşul fals, care era într-adevăr enorm. Pearson era cel care 
trebuia să-l fixeze pe punte, în spatele singurului coş 
funcţional al Lampedusei. 

Alţi oameni erau cocoţaţi pe un fel de schelă improvizată 
din frânghii pe flancul vasului; sarcina lor era să şteargă 
numele Lampedusa şi să scrie Helvetia în loc. 

— Daţi-i o mână de ajutor lui Pearson, băieţi! Hai, toată 
lumea! le ordonă Singer. E al dracului de greu coşul ăsta! 

Se mai duse încă o dată în cală, pe care o inspectase 
imediat după ce numărase cadavrele, acum transbordate 
pe Helvetia cu o şalupă rapidă, care făcuse mai multe 
curse. Să cobori în cală era, în sine, o operaţie dificilă, din 
cauza spaţiului foarte strâmt între scara de metal şi uriaşul 
computer. 

Singer se simţea pur şi simplu strivit de monstrul 
electronic, mare cât o casă. Deşi aflase totul despre 
dimensiunile neobişnuite ale computerului, vecinătatea 
imediată, concretă, avea asupra lui un impact fizic pe care 
imaginaţia nu-l poate substitui. Cine-ar putea spune că nu 
merit banii, îşi zise Singer, cu gândul la numărul imens de 
circuite adăpostite sub carcasa metalică a computerului. 
Apropo, mai erau multe de făcut, şi nu era el omul care să 
lase ceva la voia întâmplării; se grăbi aşadar să se întoarcă 
sus, pe punte. 

Naylor, care îi raportase că toate hublourile erau 
deschise, porni motorul şalupei la semnul lui Singer. 
Câteva minute mai târziu, acesta din urmă urca la bordul 
Helvetiei, aproape părăsită. Nava pustie îi dădea un 
sentiment de nelinişte amestecată cu dezolare. In sala 
maşinilor îl găsi doar pe Marc, belgianul, un om mic de 
stat al cărui temperament putea fi cel mai bine definit prin 
placiditate. Expert în explozivi şi dispozitive detonante. 

— Unde-i bomba? îl întrebă Singer. 

— În spatele dumneavoastră, fixată de batardou; cutia 
aia mare şi neagră, îl lămuri belgianul. Singer îşi întoarse 
privirea. 

— Eşti sigur că drăcia asta o s-o trimită la fund? 

— Nu, domnule, îi replică Mare în felul său politicos; o 


308 


s-o spulbere în înaltul cerului, parcă aşa se spune. 

— Aşa se spune... 

Singer făcu apoi o trecere în revistă a celor 
nouăsprezece trupuri neînsufleţite, fiecare prins cu cătuşe 
de câte o bară de oţel şi cu funii în jurul gleznelor, legate 
la celălalt capăt de un inel uriaş de metal. Nici aici, 
departe de potecile transatlantice, Singer nu voia să rişte 
surpriza vreunui cadavru plutitor. Mulţumit, Singer îi mai 
puse o întrebare lui Marc: 

— Eşti sigur că telecomanda aia o să funcţioneze de pe 
Lampedusa, pardon, de pe Helvetia, că aşa o să-i spunem 
de-acum încolo? 

— O s-o spulbere în înaltul cerului, repetă Marc, bucuros 
că avea ocazia să-şi confirme cunoştinţele de limbă 
engleză. 

— Bun, hai s-o ştergem... 

Inainte de a cobori la şalupă, Singer se opri un moment 
pe punte, să privească de la distanţă coşul suplimentar, 
fals, adăugat fostei Lampedusa. Luaseră dimensiunile 
exacte din cataloagele maritime Lloyd's, orientându-se 
după coşul real al navei, şi iată că lipitura arăta, 
într-adevăr, extrem de convingător: înălţimea, diametrul, 
culoarea, totul corespundea. 

Cinci minute mai târziu, cei doi se aflau la bordul vasului 
deghizat, în cala căruia se odihnea multdisputatul 
Shockwave. Precaut, Singer îl mai întrebă o dată pe 
căpitanul Hartmann: 

— Ai luat precis toate documentele, inclusiv actele 
pentru transportul de bauxită din Jamaica în Turcia? 

— Sunt în cabina mea, dom’ sergent. 

Toţi erau obligaţi să i se adreseze astfel - chestiune de 
disciplină. Singer îşi scărpină miriştea de pe cap, 
gândindu-se ce ar mai fi de verificat. 

— Ştii că întâlnirea va avea loc în Mediterana Orientală; 
însă trebuie neapărat să parcurgem strâmtoarea Gibraltar 
pe timp de noapte, ţine minte! 

— Mi-am făcut socotelile, ruta e planificată în amănunt. 

In sfârşit, Singer se întoarse spre Marc, în mâna căruia 


309 


strălucea o jucărie asemănătoare cu un aparat de 
fotografiat. 

— Frige-o! îi ordonă acestuia. 

Marc mai privi o dată spre adevărata Helvetia, apoi 
apăsă un buton. Urmă ceva asemănător unei erupții 
vulcanice, un infern de flăcări şi fum. Prova Helvetiei se 
înălţă descriind un arc de cerc prin aer, după care plonjă 
hotărât, ca o torpilă gigantică; corpul central explodă în 
mii de bucăţi, risipite în cădere pe o mare suprafaţă, ca o 
ploaie; pupa se despică în două, mai pluti o vreme, apoi se 
scufundă în adâncuri. Spectacolul teribil la care întregul 
echipaj al lui Singer asistă încremenit fu urmat imediat de 
un zgomot asurzitor şi, la câteva secunde, de valul de flux, 
un tsunami în miniatură. Toată lumea se prinse cu mâinile 
de balustradă, în aşteptarea valului care se rostogolea 
maiestuos spre proaspăt-botezata Helvetie. Toţi se aflau 
încă sub influenţa spectacolului la care tocmai asistaseră; 
nu-ţi era dat să vezi în fiecare zi un cargobot aruncat în 
aer, făcut bucăţi într-o clipă. 

Valul provocat de şocul exploziei răsuci vasul în unghi 
de aproape patruzeci şi cinci de grade. Ingrid, încremenită 
de spaimă, avu la un moment dat senzaţia că se va 
răsturna; însă nava îşi reveni, iar spinarea uriaşă de apă se 
rostogoli mai departe. Ultimele rămăşiţe a ceea ce fusese, 
până nu demult, cargobotul Helvetia dispărură de pe faţa 
oceanului, al cărui aspect liniştit nu trăda cu nimic 
recentul dezastru. 

— Asta a fost, zise Singer către Hartmann. Un necrolog 
laconic, sinistru prin indiferența lui. Pe fostul sergent SAS 
nu-l preocupa niciodată altceva în afara următorului punct 
din program. i 

— Gata, căpitane, acum fă dumneata valuri. În cât timp 
ajungem la Gibraltar? 

— În câteva zile; depinde de vreme, răspunse Hartmann 
înainte să treacă la ritualul ordinelor pentru pornirea 
motoarelor. 


310 


31 


Tweed şi Paula nu pierdură vremea în cele câteva ore 
petrecute în Zurich: Paula cumpără două valize de la 
magazinul de pe Bahnhofstrasse şi se întoarse cu ele la 
gară. Transferul conţinutului sacoşelor de plastic în valize 
avu loc în intimitatea toaletei gării, după care cei doi se 
regăsiră în faţa chioşcului de răcoritoare. 

— Ce urmează pe agenda de lucru? îl abordă Paula pe 
şeful ei. 

— Două camere la hotelul Schweizerhof, pe partea 
cealaltă a scuarului. Ai uitat că i-am spus lui Bob să ia 
legătura cu mine acolo? 

— Aşa e, încă nu mi-am revenit ca lumea. Aş vrea să-ţi 
arăt ceva interesant, înainte de a merge la hotel; nu-i 
departe, doar dăm colţul şi suntem la Schweizerhof. 

— De acord. 

Tweed voia neapărat să-i redea femeii buna dispoziţie, 
după toate cele prin câte trecuse de la sosirea lor în 
Bruxelles. I se părea un an de-atunci... 

Paula o luă înainte pe scara rulantă ce plonja în 
Shopville, un adevărat orăşel comercial subteran aflat 
dedesubtul scuarului. Traversară complexul vast, trecură 
pe lângă tot felul de magazine unde se vindeau fructe, 
dulciuri şi câte altele, şi urcară cu scara rulantă de la 
celălalt capăt, care-i scoase în Bahnhofstrasse, o stradă cu 
multe bănci şi magazine. În faţa unei vitrine, Paula se opri. 
Aici se vindeau casetofoane Walkman de buzunar cu căşti, 
pentru uz personal. În vitrină se lăfăia o maimuţă de pluş, 
tolănită într-un hamac, cu o pereche de căşti Walkman pe 
cap şi o expresie de extaz nebun pe figură. 

— Spune, nu-i aşa că-i dulce foc? zise Paula. 

— O fi, consimţi Tweed, însă maşinăriile astea infernale 
or să bage surzenia în jumătate din tineretul nostru... 

La Schweizerhof, Tweed rezervă două camere pentru o 


311 


săptămână, insistând să plătească anticipat. 

— Avem de făcut o vizită unui partener de afaceri în 
Interlaken, explică el la recepţie, şi s-ar putea să rămânem 
acolo peste noapte; însă vrem să avem camerele asigurate 
la întoarcere. 

— Cum doriţi, domnule, îi răspunse recepţionera în 
engleză. 

Tweed îl abordă apoi pe portar şi îi turnă aceeaşi 
poveste. 

— Problema este, continuă el, că aştept un mesaj din 
partea unui subaltern şi te rog pe dumneata să reţii orice 
mesaj sosit pentru mine, până mă întorc. 

— Desigur, domnule, răspunse portarul primind 
bancnota ce însoțea rugămintea lui Tweed. Mulţumesc. 
Fiţi fără grijă, voi consemna toate mesajele... 

Camera lui Tweed era pe colţ, cu vederea spre gară şi 
spre Bahnhofstrasse. Aranjă câteva haine în dulap, puse o 
perie de dinţi şi un tub de pastă pe poliţa din baie şi cobori 
să se întâlnească cu Paula în holul de la intrare. 

— Am putea lua prânzul aici, propuse ea. Restaurantul 
de la etajul întâi e foarte elegant, mâncarea şi serviciile 
sunt excelente. 

— Nu aici, îi şopti Tweed. Nu-i prudent, suntem trecuţi 
în registru. O să mâncăm la restaurantul gării, la clasa 
întâi; acolo suntem mai feriţi. 

— Măi să fie, nu-mi vine mintea la cap odată, se 
muştrului ea. 

După un prânz întârziat şi o cafea prelungită la 
restaurantul gării, se urcară în expresul de şaptesprezece 
şi zece minute spre Berna. Se întunecase de-a binelea. La 
ora şase şi douăzeci şi nouă de minute fix coborau în gara 
din Berna, o hrubă imensă. 

În faţa gării, Tweed îşi făcu de lucru cu valiza, aşteptând 
să se ocupe primele două taxiuri din rând. Il luară pe 
următorul, până la hotelul Palace Bellevue. Tweed plăti 
şoferul, aşteptă să plece şi constată că începuse iar să 
ningă. 

— O s-avem ceva de mers pe jos, îşi preveni el asistenta. 


312 


O luăm pe străduţa asta dosnică şi intrăm prin spate în 
Taubenhalde, sediul poliţiei lor federale. 

— Mi-ar fi trebuit o haină mai groasă, observă ea, 
încheindu-şi scurta de velur până la gât. 

— Şi vezi cum calci, o mai avertiză el înainte să 
pornească amândoi de-a lungul străzii lăturalnice, pe lângă 
hotel. 

— Unde duce strada asta? 

— Până la faimoasa Terasse, care merge paralel cu râul 
Aare. De acolo ai o privelişte splendidă a munţilor, pe 
vreme bună. 

— Ceea ce nu-i cazul acum, bombăni Paula. 

— Promenada asta, căreia îi zic ei Terasse, trece pe 
lângă clădirea Parlamentului. Are mai multe nivele şi se 
coboară cu funicularul, îi zice Marzilibahn. 

Vântul tăios le îngreuna înaintarea prin zăpadă. Tweed 
îşi înălţă privirea şi scăpă o înjurătură scurtă. 

— Cred că funicularul a înţepenit din cauza gheții. 
Kaputt. Asta înseamnă o coborâre pe jos de toată 
frumuseţea, pe o potecă abruptă. 

— O, ce bucurie! întâmpină Paula vestea, cu năduif. 

Lucrători în salopete portocalii munceau de zor la 
dezgheţarea cablurilor, la lumina lanternelor. Cei doi se 
aventurară pe poteca alunecoasă de care vorbise Tweed. 
Ajunseră cu chiu, cu vai, până jos, şi se îndreptară spre 
intrarea unei clădiri cu arhitectură modernă. lnăuntru, 
Tweed arătă paşaportul gardianului în uniformă. 

— Suntem aşteptaţi de Arthur Beck, îl lămuri el pe 
poliţist. 

Paulei îi venea să se gudure în căldura care o învăluia. 
Nu înţelese nimic din germana-elveţiană în care se 
exprima gardianul la telefon. Revenind, acesta îi înapoie 
lui Tweed paşaportul. 

— Cunoaşteţi drumul, domnule Tweed? E destul de 
complicat, până în Taubenhalde. 

— Am mai fost pe-aici. Eşti gata, Paula? 

Femeia rămase fascinată de lungul pasaj subteran, apoi 
de un fel de trotuar rulant, lung de optzeci de metri, care îi 


313 


urcă până la intrarea principală în Tabenhalde. Un alt 
gardian îi însoţi în ascensorul care-i duse la etajul al 
zecelea şi ale cărui uşi rămaseră închise până când 
polițistul introduse o cheie specială într-o fantă anume. 
Arthur Beck îi aştepta chiar în faţa liftului. 

— Mă bucur c-aţi ajuns cu bine, îi întâmpină el. O 
îmbrăţişă pe Paula, o sărută pe amândoi obrajii, îi ură bun 
venit. Îi strânse mâna lui Tweed: Cred că pot să-ţi spun şi 
ţie, acum bine-ai venit! Haideţi la mine în birou. 

Nu obrajii bucălaţi îţi atrăgeau atenţia la figura lui 
Arthur Beck, cât ochii cenuşii, deosebit de mobili, 
adăpostiţi sub streaşina unor sprâncene stufoase, negre. 
Agilitatea gesturilor venea să-i confirme temperamentul 
sanguin trădat şi de tenul roşcovan. Beck îşi purta cei 
patruzeci şi ceva de ani într-un costum cenuşiu de o 
croială impecabilă, cămaşă albastră în dungi şi o cravată 
albastră, a cărei monotonie cromatică era spartă de 
emblema brodată a unui pescăruş. 

Beck îi conduse pe oaspeţi în biroul său, o încăpere de 
dimensiuni respectabile, ale cărei ferestre dădeau spre 
stradă; îi pofti să şadă şi-i întrebă dacă doresc cafea... 

— Sau poate simţiţi nevoia de ceva tare, după călătoria 
asta lungă şi plină de peripetii pe care-aţi făcut-o? 

Nu, oaspeţii nu doreau decât cafea. Valizele lor se 
odihneau într-un colţ, una lângă alta. Gazda ceru trei 
cafele prin intercomul aflat pe biroul său, apoi se alătură 
vizitatorilor intrând, cum îi era felul, direct în subiect. 

— Spune-mi, Tweed, cam cât de urgentă e nevoia de a 
folosi emițătorul de care mi-ai spus? 

— Extrem de urgentă. În plus, insist să fiu complet 
singur cât timp folosesc staţia. 

— Ia uite, în zece minute o să fie stăpân pe întregul 
Taubenhalde, o să-mi ia chiar locul la birou, şarjă Beck 
făcându-i cu ochiul Paulei, care începea să-l simpatizeze pe 
omul caracterizat odinioară de Tweed ca fiind cel mai isteţ 
poliţist din toată Europa. 

Tonul glumet al lui Beck redeveni serios atunci când i se 
adresă lui Tweed: 


314 


— Înainte de a te lăsa singur în sofisticata noastră sală 
de transmisiuni, trebuie să ştiu neapărat către cine şi în ce 
scop trimiţi mesajul. 

Tweed consimţi cu o mişcare din cap, apoi făcu o pauză. 
Se aşteptase la această pretenţie, perfect firească de altfel, 
şi iată-l acum în faţa Rubiconului: avea de ales între 
dezvăluirea unor informaţii strict secrete şi renunţarea la 
ocazia de a lua legătura cu Lampedusa. Dezbaterea 
interioară îi fu înlesnită de apariţia unei fete în uniformă 
de poliţie, care aduse cafeaua într-un vas de argint 
înconjurat de ceşti de porțelan de Meissen, totul pe o tavă 
acoperită cu un şervet. După ce aşeză tava pe masă, fata 
părăsi încăperea fără o vorbă. 

Ritualul desfăşurat în jurul ceştilor de cafea constitui 
fundalul pe care Tweed îi destăinui lui Arthur Beck 
povestea computerului „Shockwave.“ 


— Cunosc în Elveţia colonei care şi-ar da o mână şi un 
picior în schimbul acestor informaţii, comentă Beck la 
sfârşit. 

— Te-am prevenit de la-nceput că tot ce-ţi spun e strict 
confidenţial. 

— De acord. Mi-ai explicat însă că acest „Shockwave“ a 
făcut din Iniţiativa Strategică Defensivă o realitate şi că nu 
doar Anglia, ci întreaga Europă Occidentală va beneficia 
de protecţie împotriva rachetelor lansate de Uniunea 
Sovietică. Asta include şi Elveţia... 

— Exact. 

— Atunci propun să mă laşi pe mine s-o întreţin pe 
încântătoarea ta asistentă cât timp îţi faci tu de lucru la 
subsol. Apoi, către Paula: Te rog să te gândeşti, în cele trei 
minute cât am să lipsesc, ce ai dori dumneata să mănânci; 
o friptură la grătar sau nişte păstrăv de râu, gândeşte-te 
bine. E o hotărâre importantă... 

Beck îl conduse pe Tweed în sala de transmisiuni de la 
subsol şi îl întrebă dacă se descurcă cu tipul de aparatură 
de acolo. Tweed îl asigură că nimic nu-i era străin, fără să 
precizeze însă că aveau şi ei exact acelaşi tip în dotarea 


315 


tehnică a complexului de comunicaţii din Park Crescent. 

Işi potrivi căştile, reglă aparatul pe lungimea de undă 
cuvenită; îi trebuiră zece minute ca să ia contact cu nava. 
Semnalul codificat pentru Lampedusa era Valiant. 

— Sunt Monitorul, începu el, recomandându-se cu 
numele conspirativ. Raportează dacă vă încadraţi în orarul 
de mers. 

— Ne încadrăm în orarul de mers. Ne încadrăm în orarul 
de mers, veni răspunsul. 

— Încărcătura e în condiţii bune? întrebă Tweed, de 
parcă ar fi fost vorba de alimente alterabile. 

— Încărcătura se află în condiţii excelente, sosi 
răspunsul. 

— Aveţi vreme bună? Tray e sănătos? 

Tweed aşteptă cu încordare reacţia la cuvântul Tray, 
unul din semnalele secrete, ştiute doar de el şi de radistul 
de pe Lampedusa. 

— Până acum, vremea a fost bună. Ultima parte a 
mesajului, bruiată de paraziți. 

Tweed încremeni; trimise un nou mesaj, conţinând al 
doilea element cifrat: 

— Cum se simt băieţii? Salutări lui White. 

— Băieţii sunt bine, sănătoşi. Mai departe n-am înţeles, 
din nou bruiaj atmosferic. 

— Închei transmisia. Voi reveni, după cum am stabilit. 
Salutări lui North... 

Şocul primit îl transformă pe Tweed într-o statuie de 
ceară pentru câteva minute. Niciunul din cele două 
semnale cifrate nu primise confirmarea. Reacţia la „White“ 
ar fi trebuit să fie o referire la portul „Cowes“ din insula 
„Wight“, ceva în genul: „«White» s-a îmbolnăvit înainte de 
a ridica ancora şi l-au trimis înapoi acasă, în «Cowes».“ 

Acum e-acum: să-i spună lui Beck situaţia reală? Tweed 
făcu o trecere rapidă în revistă a argumentelor pro şi 
contra: el nu era altceva decât un proscris, iar Beck era 
singurul om căruia îi putea cere ajutor; pe de altă parte, 
Beck ştia deja despre „Shockwave.“ Se hotări. 

Scoase aparatul din frecvenţa pe care o folosise, se 


316 


ridică de la masă şi apăsă butonul soneriei de lângă uşa 
încuiată de Beck însuşi. Nu scoase o vorbă tot drumul, 
până în biroul unde dădu cu ochii de Paula, aşezată în faţa 
unei mese acoperite cu un ştergar alb şi înghițind ultimul 
dumicat dintr-o omletă. 

— Nu vrei şi tu un întăritor? îi propuse Beck. 

— Ba da, ceva tare; un coniac simplu. 

Cererea lui Tweed, care nu obişnuia să bea decât 
rareori, îi făcu pe ceilalţi doi să-şi ridice privirile în acelaşi 
timp. Beck se abţinu de la orice comentariu, dădu din cap 
şi deschise un dulăpior. Păstrând aceeaşi tăcere, îi întinse 
lui Tweed un pahar rotund, cu puţin coniac. 

Paula se grăbi să-şi termine şi ultima fărâmă de omletă, 
dădu pe gât cafeaua, se şterse la gură şi se întoarse spre 
Tweed, observându-l atentă. Beck se lăsă pe spate în 
fotoliul său, cu un pahar de bere în mână, aşteptând 
răbdător. 

— „Shockwave“ a fost capturat. Acolo e zonă sinistrată, 
îi informă Tweed, laconic. 


317 


32 


— L-am depistat pe Tweed în Zurich, îl anunţă Morgan 
pe Horowitz, înţepând sugativa din faţa lui cu un cuţit de 
tăiat hârtie, de parcă însuşi Tweed era cel în care înfigea 
pumnalul. 

Îl chemase pe Horowitz de la Drei Könige şi acum se 
aflau în sediul World Security din Basel, toţi trei: Morgan, 
Horowitz şi Stieber. Cu un aer de satisfacţie, Morgan 
pufăia din trabuc. 

— Stă la hotelul Schweizerhof, continuă el; îl avem în 
mână de data asta... 

— Ăsta e hotelul din faţa gării centrale, remarcă 
Horowitz, încruntat. În Laufenburg a avut grijă să ne dea 
de ştire că a luat bilete pentru Zurich, iar acum îmi spui că 
nici nu iese bine din gară şi trage la primul hotel de 
mărimea-ntâi. 

— Da, cam aşa stau lucrurile. Nu e chiar atât de deştept 
pe cât îl credeai. O fi obosit, ştiu eu?... In orice caz, am 
făcut exact ce mi-ai cerut, ţi l-am dat pe tavă. 

— Îl găbjesc eu mâine, până-n seară, se aruncă Stieber. 
Las-pe mine... 

— Cum am mai făcut şi-n Freiburg? îi aminti Horowitz. 
Mă-ntorc în Konvikstrasse şi te găsesc legat fedeleş acasă 
la Richter, ca pe-un pui de găină! Noroc că am avut o 
bănuială atunci... 

— Aia a fost o experienţă de tot rahatul, recunoscu 
Stieber. Al dracului englezoiul ăla de m-a proptit în 
bucătărie, un sloi de gheaţă, ce mai... Meseriaş, până-n 
vârful unghiilor! A reuşit să bage groaza-n mine ca nimeni 
altul, trebuie să recunosc. 

— Încotro baţi? lansă Morgan întrebarea, cu ochii la 
Horowitz. 

— Prea-i simplu totul: în Laufenburg se lasă descoperit, 
îşi strigă cocoşeşte destinaţia, aici trage la primul hotel 

318 


care-i iese în cale... Cum de l-ai găsit aşa de repede? 

— Pentru că am o reţea foarte bine organizată; ţi-am 
spus doar că o să pun oamenii să scotocească toate 
hotelurile, înarmaţi cu poza lui Tweed garnisită cu o 
poveste de camuflaj. Au început cu hotelurile mai mari şi - 
pac! - au dat de naşu' la Schweizerhof. Şi asta nu-i tot. 

— Dar ce mai e? întrebă Horowitz, cu un glas obosit. 
Optimismul debordant al lui Morgan nu reuşea deloc să-i 
alunge neliniştea din suflet. 

— După cum ţi-am spus, sunt pus la punct cu 
organizarea. Folosesc cu succes metoda Walkman de 
supraveghere. Ştii cumva cum funcţionează? 

— Nu, n-am idee. 

Morgan, aplecat deasupra biroului, îndreptă vârful 
trabucului spre Horowitz - un obicei care pe acesta îl irita, 
de altfel. Zise: 

— Probabil că ai văzut casetofoanele portabile cu căşti, 
toată puştimea e înnebunită după ele; îi vezi şi pe bicicletă 
ascultând muzică pop, cu căştile pe urechi, inconştienţi de 
riscurile pe care şi le asumă... 

— Da, ştiu despre ce-i vorba; mai departe, te rog. 

— Aşadar, am instruit o echipă complexă de tineri în jur 
de douăzeci de ani, care habar nu au că lucrează pentru 
World Security; ei ştiu că sunt angajaţi de o agenţie 
însărcinată cu urmărirea datornicilor. Instructajul se 
desfăşoară într-o clădire special închiriată, pe o străduţă 
lăturalnică din Zurich. 

— Poate ne spui totuşi ce fac puştii ăştia, îl agăţă 
Horowitz în doi peri. 

— Fiecare are un set de căşti conectate la un aparat de 
emisie-recepţie, ascuns în buzunarul hainei. Dacă-i vezi, nu 
se deosebesc cu nimic de clienţii casetofoanelor Walkman. 
Aparatele lor operează pe o rază de trei kilometri în jurul 
unei dubiţe de radiolocaţie. Tot oraşul este împărţit pe 
zone controlate de dubiţele astea, care preiau mesajele 
trepăduşilor şi transmit instrucţiuni. Ai priceput ideea? 

— Continuă, te rog. 

— Le-am servit tuturor poza lui Tweed şi pe cea a Paulei 


319 


Grey, proiectate pe un ecran mare, şi i-am trimis în 
patrulare pe străzi, până dau de unul sau celălalt sau de 
amândoi. Decorul e aranjat pentru scena finală, ce mai 
vrei? 

— Repet, mi se pare suspect de simplu, iar acest Tweed 
este unul dintre cei mai vicleni şi periculoşi adversari cu 
care am avut de-a face până acum; dacă a reuşit el să se 
descotorosească şi de bomba pe care i-am pus-o sub 
maşină, în Pădurea Neagră... 

— Poate că n-a explodat, pur şi simplu... 

— Când pun eu o bombă, să fii sigur că explodează, 
ripostă Horowitz tăios. Şi de data asta simt că-mi voi 
câştiga banii! 

— Nu văd de ce trebuie să te enervezi, rosti Morgan pe 
un ton conciliant, cu privirea pironită în vârful trabucului. 

— Nervii mei funcţionează perfect, zise Horowitz pe un 
ton care îl îngheţă pe Morgan. Voi pleca la Zurich cu 
avionul, împreună cu Stieber. Vreau să mă conving 
personal cum stau lucrurile, la faţa locului. Anunţă-l pe 
directorul agenţiei voastre de acolo să se pregătească 
să-mi execute ordinele. 

— Dacă insişti... 

— Insist. 

— În cazul ăsta, află că vei trata cu Evans; chiar acum se 
află în zbor spre Zürich. 

Horowitz încuviință cu o mişcare a capului, îşi luă valiza 
şi părăsi încăperea fără să mai adauge nimic, urmat de 
Stieber. Morgan rămase la birou, încruntat: Oare de ce, se 
întrebă el, avea acest sentiment de îngrijorare vecină cu 
frica, după fiecare întâlnire cu Horowitz?... 

Ora şase dinspre seară; n-ar strica un întăritor, îşi zise 
Morgan ducând mâna la buzunarul în care-şi ţinea 
nelipsita sticluţă plată. 


În tot acest timp, la Taubenhalde urechile lui Beck 
absorbeau cu nesaţ povestea depănată de Tweed. Paula 
constata cu uimire că şeful ei trecuse sub tăcere tocmai 
momentele cheie ale aventurii lor, adică atentatul de pe 


320 


autostradă şi bomba plasată sub Audi, în Pădurea Neagră; 
avusese însă grijă să pomenească de Bob Newman şi de 
Marler. Newman se cunoştea de altfel cu Arthur Beck, 
fusese o dată chiar în acest birou. 

— Ei, şi cam asta ar fi, îşi încheie Tweed rezumatul după 
ce pomenise de traversarea Rinului în Laufenburg, sosirea 
la Zurich şi rezervarea camerelor la hotelul Schweizerhof. 

— Aşa, deci, rosti Beck după câteva clipe de tăcere. 
Crima din apartamentul tău e chiar un mister; cine ar avea 
motiv să recurgă la un omor atât de brutal? 

— Încă nu sunt sigur. 

— Ei, hai, oarecare bănuieli ai tu... Şi încă o ciudăţenie 
este că fata n-a fost încă identificată. 

— Asta de unde-o mai ştii? 

— A, nimic mai simplu: i-am telefonat lui Howard la 
Londra să-l întreb cum mai înaintează ancheta. 

— Şi nu şi-a dat deloc cu părerea? 

— Deloc. Părea complet nedumerit şi, pe deasupra, cam 
îngrijorat de soarta ta, ca să nu spun mai mult. 

— Ce ştii despre organizaţia World Security? îl întrebă 
Tweed pe neaşteptate. 

— E una din firmele-mamut ale Occidentului. Câtă vreme 
s-a aflat pe mâna lui Buckmaster, acesta făcea ofertă după 
ofertă ca să-şi asimileze cât mai multe companii mai 
modeste care lucrau în acelaşi domeniu. Uneori, metodele 
folosite erau de-a dreptul agresive, dar se pare că asta-i 
linia de înaintare în marile afaceri în ziua de astăzi. 

— Nu mai ştii nimic altceva despre ei? îl pistonă Tweed. 

Beck îşi amână răspunsul cu ajutorul ceştii de cafea. În 
aşteptare, Tweed îi strecură o privire Paulei, remarcând o 
pândă mută în expresia ei. În sfârşit, Beck aşeză ceaşca pe 
masă. 

— Întrebarea asta ar fi mai nimerit să i-o pui colonelului 
Romer, directorul Băncii de Credit din Zurich. i-l mai 
aminteşti pe Romer? Îl bănuiai odată de amestec în afaceri 
necurate, bănuială neîntemeiată, după cum s-a dovedit mai 
târziu. Acum s-a mutat la sediul din Zurich, pe Talstrasse. 
Uite, să-i dai biletul ăsta din partea mea, încheie Beck 


321 


semnând o hârtie pe care scrisese ceva vorbind. Puse 
hârtia într-un plic pe care scrise adresa şi, fără să-l 
închidă, i-l dădu lui Tweed. 

— Mulţumesc. După cum îţi spuneam, am nevoie acum 
de o ascunzătoare, ceva de felul unui refugiu departe de 
lume, unde să pot sta în oarecare siguranţă câtă vreme îmi 
pregătesc un plan de bătaie. 

— Ştiu, m-am gândit; soluţia problemei se numeşte 
Brunni, un locşor pierdut în creierii munţilor, în cantonul 
Schwyz. Cel mai apropiat oraş e Einsiedeln. Am un prieten 
care e proprietarul unei cabane de acolo, chiar la poalele 
uriaşului Mythen, un munte încărcat de poveşti dramatice. 
Acolo cred că ai fi în siguranţă. 

— Dar un mijloc de comunicare cu restul lumii există? 

— În fond, nici nu cere mare lucru individul, nu? făcu 
Beck către Paula, cu un surâs de martir, chipurile. 

— E vorba de „Shockwave“, de siguranţa Occidentului, 
în care intră şi Elveţia, ripostă femeia. 

— Dar n-ai spus tu, Tweed, că zeitatea asta electronică a 
fost deturnată? Apropo, unde crezi că vor să-l ducă acum? 

— În Rusia, veni prompt răspunsul. 

— Păi, cum vine de se leagă un asemenea gest cu 
glasnost, cu perestroika? insinuă Beck cu cinism. 

— Gorbaciov nu prea are de ales, începu Tweed să 
explice; după cum ştim, s-a pus rău atât cu cei de stânga, 
cât şi cu cei de dreapta din ţara lui, determinându-i să 
intre într-o alianţă tare periculoasă. Toţi ăştia zic acum că 
s-au unit să apere leninismul. Pe un astfel de fundal, se 
furișează vestea cum că Moscova ar putea pune mâna pe 
Shockwave, ceea ce ar însemna protecţia Rusiei împotriva 
oricărui atac cu rachete dinspre apus. Generalii armatei 
ruse sunt oricum neliniştiţi, fiindcă Gorbaciov le cam tunde 
aripile. Dacă Gorbaciov ar refuza şansa de a intra în 
posesia minunii electronice care e Shockwave ar însemna 
să-şi semneze singur sfârşitul. Slavă Domnului, sunt destui 
radicali care nu aşteaptă decât o astfel de ocazie. 

— Astea-s presupuneri, zise Beck. 

— De acord. Sau poate ar suna mai bine „teoretizări“. 


322 


— Gata, ajunge cu vorbăria. Paula e obosită, uită-te şi tu. 
Amândoi aveţi nevoie de o noapte în care să vă odihniţi ca 
lumea. Am rezervat două camere la Bellevue Palace, pe 
nume false, îi înştiinţă Beck ridicându-se de pe scaun. 

— Cum aşa, pe nume false? sări Tweed, uimit. După câte 
ştiu eu, hotelurile elveţiene sunt foarte stricte în ce 
priveşte înscrierea clienţilor! 

— Da, dar vă duc eu personal până acolo şi tot eu am să 
mă ocup cu hârţogăria. Daţi-mi paşapoartele şi haideţi la 
maşină. 

— Dar e numai la doi paşi, putem merge pe jos, propuse 
Tweed. 

— Nu vreau să rişti să fii recunoscut. Mâine dimineaţă, 
cereţi să vi se aducă micul dejun la cameră. Vin să vă iau 
la zece, dacă vă convine ora, şi să vă pun la dispoziţie o 
altă maşină, fără însemne, să vă ducă la Zurich... Beck se 
opri lângă uşă, aşteptând ca Tweed şi Paula să-şi ia 
valizele şi adăugă: O să aveţi câte un om de pază la uşa 
camerei, îmbrăcat în civil; sper că n-aveţi nimic împotrivă. 

— Avem de ales? îi aruncă Tweed, cu un zâmbet silit. 

— Nu, n-aveţi... 


Auzind o bătaie în uşa dintre cele două dormitoare, 
Tweed se opri din despachetat şi descuie. Cu o falcă în cer 
şi cu una-n pământ, Paula îşi făcu apariţia ca un vifor. 

— Îţi dai seama că suntem prizonieri? începu ea, 
impetuos. Auzi, paznici la uşi! Aduşi sub escortă, de la 
cinci minute de mers pe jos! Conduşi sub escortă până la 
Zurich, mâine! Beck pur şi simplu nu te crede... 

— Stai liniştită. E prudent, atâta tot. După ce primeşte 
mesajul din Londra, despre un omor şi un viol acasă la 
mine, vin eu şi-i torn o poveste dramatică de toată 
frumuseţea. Crede-mă, nu-i pot reproşa că îşi ia măsuri de 
precauţie. 

— Şi atunci de ce, mă rog, ai omis să-i spui şi despre 
întâmplările cumplite prin care am trecut şi care-l puteau 
convinge? Nimic despre atentatul de pe autostradă, niciun 
cuvânt despre bomba pusă sub maşină... 


323 


— Intenţionat am făcut-o, ca să nu pară o poveste şi mai 
dramatică. Am prevăzut că aşa va fi din clipa când am 
poposit la Hilton, în Bruxelles, şi mi-am făcut un plan 
conform căruia se va convinge la momentul potrivit. Nu 
uita că suntem într-o ţară neutră. 

— Despre ce plan vorbeşti? îi ceru ea lămuriri. 

— Lasă lucrurile să curgă şi ai să vezi. Ajutorul o să-l 
primim chiar din partea adversarilor noştri, în ce priveşte 
convingerea lui Beck. 


324 


33 


Ninsoarea se pornise din nou în Basel. Turpil, la volanul 
unui Audi, îl ducea pe Newman prin centrul oraşului. 
Străzile erau pustii, lucru firesc de altfel la ora trei fără un 
sfert dimineaţa şi mai ales pe o astfel de vreme. Ca un bun 
observator, Newman înregistrase clădirile medievale prin 
faţa cărora defilau, apoi catedrala pe care o lăsară în urmă 
îndreptându-se spre fluviu, şi, bineînţeles, locurile goale 
din spatele automobilului. 

— Unde-ţi sunt sculele? întrebă el. 

— În portbagaj, normal. Dacă ne agaţă vreo patrulă a 
poliţiei, am în buzunar un mesaj bătut la maşină, transmis 
telefonic de un doctor care-mi comunică despre soră-mea, 
bolnavă. Dumneavoastră sunteţi un prieten de familie. 

— Cum o cheamă pe soră-ta? 

— Klara. A căzut pe o scară, la ea acasă, în Piaţa St. 
Johann; nu-i departe de sediul World Security, de altfel. 

— Presupun că sora asta a ta, Klara, nu există de fapt? 

— Bine-nţeles; dar e cea mai bună scuză pentru unii care 
te-ntreabă de ce te vânturi la ora asta. 

În sinea lui, Newman trebui să recunoască în fond că 
Turpil planificase lucrurile mai bine decât se aşteptase. 
Maşina se opri după un colţ, pe o stradă lăturalnică, 
întrerupându-i lui Newman contemplarea fulgilor de 
zăpadă. Turpil cobori geamul, ciuli urechile, îl săltă la loc. 

— Aud zgomotul de paşi de la un kilometru, darămite o 
maşină. Ia luaţi dumneavoastră chestia asta, să v-o băgaţi 
în ureche când voi zice eu, după ce intrăm; e un 
microreceptor. 

— Şi la ce-mi foloseşte? 

Newman cercetă micul cilindru roz, ca o bomboană, cu 
un grătar minuscul la unul din capete. 

— Ascute auzul. Trebuie băgat în ureche cu grătarul în 
afară; acela e microfonul. 


325 


— E prima dată când văd aşa ceva... 

— Nici nu se putea altfel: e invenţia mea. Am fost 
ceasornicar odată, şi mai ştiu câte ceva despre lucrul de 
precizie. Aveţi grijă să nu-l pierdeţi. Turpil scoase o a doua 
jucărie pe care şi-o vâri în urechea dreaptă. Nici dracul nu 
se mai poate apropia de mine fără să-l aud, zise el. 

Portbagajul deschis dădu la iveală doi saci, unul din 
pânză şi altul din piele; cel din pânză acoperea un obiect 
dreptunghiular, nu prea gros, iar cel din piele era mai mic. 
Turpil îi întinse sacul din pânză lui Newman. 

— Trebuie să puneţi şi dumneavoastră osul, îi spuse. 

Turpil scoase o pereche de galoşi din sacul de piele şi îi 
încălţă peste pantofi. 

— Ăştia au aderenţă mai bună, explică el. Sper 
că-ncălţările dumneavoastră nu alunecă pe gheaţă. 

— Au talpă de cauciuc striată. 

— Atunci, la drum! 


Se întoarseră în strada principală, unde să fi vrut cu tot 
dinadinsul şi tot nu puteai să nu remarci intrarea în 
clădirea World Security, iluminată abundent de reflectoare 
suspendate. Înăuntru nu se zărea nicio mişcare, dar asta 
se datora poate şi faptului că priveau dintr-o parte. 

— Sunt paznici care patrulează în hol, şopti Turpil. 

— Nu-i văd! 

— Nici eu, dar îi aud cu microreceptorul... paşi rari pe o 
podea de marmură. Şi acum, haidem la fluviu!... 

Newman recunoscu străduţa pe care intrase atunci când 
fusese în recunoaştere. Turpil o luă înainte, coborând în 
fugă cele şase trepte acoperite cu o peliculă de gheaţă. 
Newman se opri să-şi bage microreceptorul în ureche; se 
răsuci în loc şi nu-i lipsi mult să-şi piardă echilibrul din 
cauza larmei asurzitoare care-i inundă capul. Era ceva ca 
mugetul unui ocean răscolit de furtună, un zgomot pe care 
nicidecum n-ai fi putut să-l asociezi cu mersul la vale al 
apelor Rinului. Amplificarea era, într-adevăr, enormă! 
Newman îşi smulse din ureche maşinăria infernală, o puse 
în buzunarul trenciului şi se luă după Turpil, care-i făcea 


326 


disperat semn să-l urmeze. 

Newman cobori cu grijă treptele până jos, pe aleea de 
promenadă, cu sacul de pânză în mână. Cum dădu colţul, 
vântul năbădăios i se repezi în ochi lui. În afară de urmele 
lăsate de Turpil, cearşaful de omăt al promenadei era 
imaculat. Cum dracu şi-o fi închipuind Turpil, se întreba 
Newman, c-or să pătrundă în clădire prin ferestrele din 
spate, la cel puţin trei metri de pământ?!... 

Spiriduşul, ca să folosim imaginea ziaristului, îl aştepta 
deja lângă zid, cu privirea îndreptată către primul rând de 
ferestre. 

— Pe o vreme ca asta, nu-i niciun pericol să dăm peste 
vreo pereche de îndrăgostiţi matinali, îi zise el când se 
apropie. 

— Vin şi pe-aici? 

— Vara, aici n-ai cum să treci fără să calci pe ei. 
Tineretul elveţian a luat obiceiuri libertine. Daţi-mi sacul. 

Turpil deschise învelitoarea, dând la iveală un fel de 
grilaj din aluminiu cu mai multe ventuze mari de cauciuc 
pe o traversă; desfăşură şi montă unul câte unul 
segmentele a ceea ce Newman înţelese că era de fapt o 
scară mobilă, portativă, de cel puţin patru metri lungime. 
Turpil o sprijini de zid, îi ajustă lungimea, o cobori pentru 
a înfunda ventuzele cu zăpadă pe care o topi apoi la 
căldura mâinilor sale. 

— Asta, ca să se fixeze mai bine de zid, explică el 
ridicând iar scara al cărei vârf ajungea până la pervazul 
uneia din ferestre. 

— Nu uita că suntem la World Security, îl avertiză 
Newman în şoaptă, având grijă să-i vorbească în urechea 
stângă. Cred că ferestrele astea, continuă el, au cel mai 
sofisticat sistem de alarmă posibil. 

— Aşa e, confirmă Turpil, dar au o toleranţă de 
şaisprezece centimetri până la contacte, ca să asigure 
ventilaţia pe timp de vară. Înăuntru e un întrerupător, în 
dreapta: îl ridici, îl cobori, îl ridici iar şi gata, alarma e 
tăiată. Oricum, e doar o măsură suplimentară de precauţie, 
pentru că ei consideră imposibil să intre cineva pe aici. 


327 


— Eşti sigur că n-au adăugat între timp şi alte trucuri? 

— Păi nu v-am spus?... Un zâmbet şmecheresc încreţi 
obrazul lui Turpil. Acum câteva luni m-au chemat să 
remediez o defecţiune, ocazie cu care am verificat întregul 
sistem şi am constatat că nu s-a adăugat absolut nimic 
reţelei originale. _ 

— Bun, asta a fost acum câteva luni. În fine, hai să-i dăm 
bătaie... 

Newman îşi cultivase reflexul unei prudenţe exagerate; 
acum, de pildă, nu excludea posibilitatea ca alţi specialişti 
să fi plasat câteva dispozitive suplimentare, de care Turpil 
să nu fi avut habar. 

— Puneţi-vă amplificatorul în ureche, zise acesta, ca să 
vă asiguraţi că nu vine nimeni pe alee. O iau înainte şi 
când vă fac semn urcați după mine. Gata? Am plecat... 

În timp ce Newman îşi potrivea jucăria în ureche, Turpil 
se căţără pe scară ajutându-se cu o mână şi ţinând sacul în 
cealaltă. Vuietul monstruos se năpusti încă o dată în capul 
ziaristului, o clipă, înainte ca acesta să-şi îndrepte urechea 
spre promenadă. De data asta, un fâsâit ciudat luă locul 
zgomotului asurzitor, făcându-l pe Newman să arunce o 
privire speriată, cu coada ochiului, în direcţia aleii de-a 
lungul căreia vântul mătura zăpada. Işi dădu seama că 
avea de-a face, într-adevăr, cu un instrument deosebit de 
sensibil. 

Ninsoarea contenise. Ajuns în vârful scării, Turpil îşi 
curăţă zăpada de pe haine. Ridică fereastra doar atât cât 
să-şi vâre o mână înăuntru, întârzie astfel câteva secunde 
şi, în sfârşit, deschise complet geamul. Se strecură 
înăuntru, cu sacul în mână, şi-i făcu semn lui Newman să-l 
urmeze. Acesta rămase o clipă ascultând atent, însă 
amplificatorul nu-i aducea nimic altceva în afară de 
foşnetul zăpezii spulberate. Scoase jucăria din ureche, o 
vâri în buzunar; apucă de scară şi trase zdravăn, dar 
structura delicată de aluminiu nici nu se clinti: zăpada 
topită din ventuze îngheţase bocnă, fixând scara cum nu se 
putea mai solid. Mulţumit, Newman începu urcuşul. Fiind 
mai greu decât Turpil, simţea scara unduindu-se o dată cu 


328 


fiecare treaptă urcată. 

Aici, sus, vântul sufla mai tare. Newman rezistă tentatiei 
de a se grăbi, deşi mâinile îi erau deja îngheţate în mănuşi, 
iar trenciul îi fâlfâia sălbatic. Alunecă pe o treaptă, îşi 
recăpătă echilibrul, urcă mai departe. Nici nu-şi dădu 
seama când ajunse în dreptul ferestrei deschise. Turpil 
scoase o mână şi-l trase de umăr, zorindu-l să intre. 
Newman n-avea nevoie să fie încurajat; săltă un picior 
peste pervaz şi se strecură înăuntru, unde fu primit de un 
val de căldură. Pe dată, începu să simtă furnicături în 
degete. 

— Acum trebuie să tragem scara, îi zise Turpil. 

— De ce? N-avem nevoie de ea la ieşire?... 

— În niciun caz; o să folosim altă metodă. Cât stăm noi 
aici, s-ar putea să dea careva cu ochii de ea. Haideţi, nu 
mai comentaţi, daţi-mi o mână de ajutor! 

Apucară amândoi de ultima treaptă şi traseră cu toată 
puterea; picioarele prinse în zăpada îngheţată se smulseră 
cu un pocnet sec. Pe măsură ce o ridicau, Turpil o strângea 
la loc, până când scăriţa deveni din nou micul grilaj pe 
care-l purtase Newman în sacul lui de pânză. 

— Tare-aş vrea să ştiu cum dracu o să ieşim de aici, se 
răţoi Newman. 

— M-am gândit eu la toate, în caz de urgenţă... 

Turpil se întrerupse ca să tragă draperia peste fereastra 
deschisă. Din buzunar scoase două lanterne subţiri, o 
aprinse una şi i-o dădu pe cealaltă lui Newman, care 
începea să creadă că, într-adevăr, individul ştia ce face; în 
orice caz, părea să nu fi omis niciun detaliu. 

— Şi totuşi, cum ieşim de aici? repetă el întrebarea. 

În loc de răspuns, Turpil cobori raza lanternei asupra 
unui colac de cordelină pentru alpinism, înnodată din loc 
în loc; la unul din capete, frânghia se termina cu un inel 
îmbrăcat în cauciuc, deja ataşat de piciorul de oţel al unei 
mese mari. Aplecându-se, Newman observă că inelul era 
format din două părţi, ca un fel de gheare, prinse în jurul 
piciorului de oţel. Frânghia propriu-zisă era dublată cu un 
fir subţire, pe toată lungimea, prevăzut cu un mâner mic la 


329 


celălalt capăt. 

— Masa e fixată-n podea, îi explică Turpil; ca să asigure 
o bună stabilitate pentru computere şi altă aparatură 
sofisticată de felul ăsta. 

— Dar nu-nţeleg cum funcţionează frânghia asta. 
Presupun că, în caz de urgenţă, o aruncăm pe fereastră şi 
coborâm ca alpiniştii; dar de ce nu putem folosi scara? 

— Aţi zis că nu vreţi să rămână urme. În plus, ar lua 
prea mult timp până împachetăm scara la loc, pe când aşa, 
cum am coborât, trag de mâner, se deschide inelul şi trag 
frânghia afară. Tot eu am inventat şmecheria asta. Haideţi, 
să nu pierdem timpul. Ce spuneaţi că vreţi de aici? Suntem 
în Secţia de Cercetare şi Dezvoltare, cum le place lor s-o 
numească; aici îşi fac toate maşinaţiile şi tot aici sunt 
dosarele secrete. 

— Cum adică, „maşinaţiile“? 

— Şantaj, sabotaj, d-astea. De exemplu, vor să cumpere 
o altă companie similară, întâi îi ruinează reputaţia: îi 
sabotează camioanele blindate, mituiesc guşterii din lumea 
interlopă să le şparlească conţinutul şi gata, au ras-o. O să 
vă spun şi de şantaje, altădată. Acum ziceţi ce vreţi? 

— Dovezi de activitate ilegală... 

— Păi ziceţi aşa! Mai întâi trebuie să neutralizez întregul 
sistem de alarmă, şi dup-aia deschid seiful din perete, pe 
care tot eu l-am instalat. Dar câteodată sunt şmecheri şi 
bagă câte un document important în câte un sertar 
neîncuiat, sub un vraf de blocnotesuri. Aşa că, dacă vreţi 
să daţi între timp o raită pe la sertare, puneţi-vă astea pe 
mâini. 

Îi întinse lui Newman o pereche de mănuşi chirurgicale 
şi-şi puse şi el una. Deschise panoul de control fixat pe un 
perete, dând la iveală o reţea complicată de fire colorate şi 
fişe conectate la mufe. Ţinând lanterna între dinţi, Turpil 
continuă să vorbească mutând fişele dintr-o mufă în alta. 

— Să nu v-aprindeţi vreo ţigară, că rămâne fumul. Mai 
târziu, vă rog să deschideţi uşa care dă spre coridor şi să 
ascultați cu amplificatorul îndreptat spre dreapta, unde 
sunt scările şi liftul. Nu se poate apropia nimeni la mai 


330 


puţin de un kilometru fără să fie auzit. A, şi când 
deschideţi uşa, aveţi grijă să nu puneţi piciorul afară, că au 
o trapă cu sesizor chiar în faţa pragului; nu se vede, e pur 
şi simplu o secţiune a podelei de lemn... 

În vremea asta, Newman inspecta conţinutul sertarelor 
la lumina lanternei. Nu găsi nimic interesant până când 
ajunse la ultimul sertar din stânga, care conţinea pachete 
de coli format A4. 

— Am scos alarma, şopti Turpil. Dacă le-am încurcat 
cumva, o să sune alarma în sediul lor din Zurich; şi-au 
legat sistemele, ca măsură de prevedere suplimentară. 
Paznicii din Zurich controlează, văd că nu e nimic la ei şi 
telefonează imediat aici. 

Turpil cobori de pe perete un grafic mare, a cărui linie 
evolutivă urca spre noi culmi de succes în afaceri; 
Randament global, suna titlul graficului. Turpil avea treabă 
însă nu cu graficul, ci cu uşa seifului fixat în perete, 
camuflată îndărătul acestuia. Newman aşteptă să-l vadă pe 
mărunţel scoțând un stetoscop, dar nici vorbă de aşa ceva. 

— Văd că n-ai stetoscop, rosti el în şoaptă. 

— Aţi văzut prea multe filme cu spargeri, veni replica. 
Amplificatorul meu din ureche îmi spune la fix când 
basculează pârghiile. 

Newman îl lăsă pe Turpil să meşterească cifrul, cu 
urechea lipită de uşa seifului, şi se întoarse la sertarul pe 
care-l lăsase deschis. Sub al doilea vraf de coli descoperi 
un jurnal de birou pe anul curent. Oare de ce să ascunzi 
aşa ceva? 

În fundul sertarului mai găsi unul, pe anul trecut. 
Răsfoind paginile, văzu că erau pline cu date ale unor 
întâlniri. Atenţia îi fu atrasă de anumite date marcate cu 
inițiala M. Toate datele astfel marcate erau între ianuarie 
şi aprilie, iar orele erau seara: nouă şi jumătate; nouă; 
zece; zece şi jumătate... Newman verifică încă o dată: nicio 
întâlnire nu depăşea 25 aprilie. 

Trecu la consemnările anului în curs: ianuarie şi o parte 
a lui februarie. Intre întâlnirile înregistrate nu mai era însă 
niciuna marcată M. Îl intriga şi faptul că, spre deosebire 


331 


de celelalte întâlniri, care aveau şi nume specificate, la 
acestea numele lipsea. 

Ridicându-şi ochii, Newman văzu că Turpil deschisese 
seiful. Se apropie şi nu mică-i fu mirarea când se pomeni 
că-i întinde două cârpe absorbante. 

— Acum, că s-a topit zăpada de pe tălpile noastre, fiţi 
amabil şi frecaţi podeaua; nu de alta, dar aţi zis fără 
urme... 

În gândul lui, Newman înjură îndesat, recunoscând 
totuşi că mărunţelul avea dreptate: observase şi el 
ochiurile de apă sclipind ici şi colo pe podeaua de lemn şi 
tocmai avea de gând să i le arate celuilalt. Aşa că se lăsă 
pe vine, docil, şi folosi cu multă aplicaţie cele două cârpe; 
cu una absorbea apa, iar cu cealaltă lustruia podeaua, 
gospodăreşte. După ce termină treaba îi înapoie lui Turpil 
obiectele muncii, pe care acesta le vâri într-o pungă de 
plastic şi mai departe în sacul lui cu echipamentul de 
lucru. Se uită apoi la ceas şi arătă spre seiful deschis. 

— Acum e rândul dumneavoastră; aveţi grijă să puneţi 
totul la loc exact cum le-aţi găsit. 

Seiful din perete era la înălţimea umerilor. Newman 
cercetă conţinutul la lumina lanternei de buzunar. 
Ignorând cele câteva teancuri de bancnote din stânga, 
legate cu elastic, îşi îndreptă atenţia spre plicurile mari din 
mijloc, puse unul peste altul. Il luă cu atenţie pe cel de 
deasupra şi scoase hârtiile dinăuntru: încasări şi cheltuieli 
ale companiei în anul anterior. Ici şi colo, aceeaşi sumă, 
şase mii de franci elveţieni, subliniată cu roşu, însoţită de 
aceeaşi expresie: „tarif unic“. Să fi fost vorba de niscaiva 
mituiri? Newman parcurse cu privirea toate foile de două 
ori. Încruntat. Toate erau datate, iar unele erau marcate în 
partea de jos cu inițiala B, scrisă cu înflorituri. Alte foi 
purtau indicaţia „Sab.“ alături de numele unor companii 
preluate şi asimilate de WS & C. In limba germană, 
cuvântul „sabotaj“ e identic cu cel din engleză. 

Newman întoarse capul spre Turpil care deschisese uşa 
dinspre coridor. O închise la loc, se apropie şi spuse: 

— E linişte. De acum trebuie să fim atenţi la elementul 


332 


timp. 

— Turpil, fotografiază colile astea; ai zis c-ai adus cu tine 
un aparat. 

Mărunţelul scoase din buzunar un aparat foto lunguieţ, 
cu bliţ. 

— Nu crezi că e periculos să lucrezi cu bliţul? întrebă 
Newman. 

— Fereastra pe unde-am intrat e acoperită de draperie, 
iar alte ferestre care să dea spre coridor nu sunt. O să le 
înşir pe masă... 

— Vezi c-ai să găseşti acolo un jurnal, o agendă de birou 
de anul trecut; am lăsat-o eu pe masă. Fotografiază cinci 
pagini: 15 ianuarie, 28 ianuarie, 16 februarie, 4 martie şi 
25 aprilie. Plus numele proprietarului, Morgan, înscris pe 
coperta a doua. 

Newman se întoarse la seiful din perete, scotocind mai 
departe. Nimic interesant, până ajunse la al şaselea plic, 
unde găsi patru poze lucioase, color, din care-l priviră pe 
rând ochii plini de vino-ncoace a patru fete între, să zicem, 
douăzeci şi şapte şi treizeci şi cinci de ani. O frumuseţe 
roşcată, o blondă şi două brunete; patru zâmbete 
provocatoare şi patru perechi de ochi languroşi, 
întredeschişi la adăpostul unor gene lungi. 

Newman se încruntă iar la vederea femeii blonde. 
Întipărindu-și în memorie ordinea în care găsise 
fotografiile, i le duse şi pe acestea lui Turpil. Spiriduşul 
lucra în mare viteză, inundând încăperea la intervale 
scurte cu exploziile de o clipă ale bliţului. Newman aşeză 
pozele pe masă. 

— Vreau un set de copii clare după astea, zise. Presupun 
că vor fi alb-negru, nu? 

— Am film color în aparat; altfel nu s-ar vedea 
sublinierile cu roşu. Să puneţi dumneavoastră agendele în 
sertar, că ştiţi cum erau aranjate. 

Turpil mătură cu privirea cele patru poze aliniate pe 
masă, zăbovind şi el, ca şi Newman, asupra chipului 
încadrat de păr blond. Dădu din cap şi continuă să 
fotografieze ultimele două pagini de bilanţ. Inainte să 


333 


treacă la copierea fotografiilor, se uită la ceas. 

— Mai aveţi trei minute să căutaţi ce vă mai trebuie; 
după aia începe să devină riscant! 

Newman se întoarse la seif şi aranjă cu grijă celelalte 
plicuri în ordinea în care le găsise. Mai scoase apoi un 
registru gros, cu coperte roşii. Puzderia de cifre dintre 
coperte nu-i spunea ziaristului mare lucru. La inspiraţie, 
deschise la ultima pagină unde era trecut bilanţul şi-i duse 
registrul lui Turpil. 

— Mai copiază şi pagina asta şi gata, putem spune că 
ne-am încheiat ziua de lucru. 

— Vreţi să spuneţi, noaptea de lucru... 

Newman aranjă foile în ordinea iniţială, le strecură în 
plic şi duse plicul la seif. Puse la loc fotografiile aduse de 
Turpil şi, în cele din urmă, registrul roşu. Turpil aştepta în 
spatele lui. 

— Trebuie să închid seiful, să refac combinaţia cifrului şi 
la urmă să reactivez sistemul de alarmă. Mergeţi vă rog la 
uşă, puneţi-vă amplificatorul în ureche şi ascultați în 
lungul coridorului, spre dreapta. Trebuie să fim prudenţi şi 
să lucrăm rapid. Şi nu uitaţi să puneţi la loc cele două 
agende... 

Newman vâri agendele în sertar, puse blocnotesurile 
peste ele şi, închizând sertarul, se îndreptă spre uşă; o 
deschise doar cât să-şi scoată capul, cu amplificatorul în 
ureche. Nu se auzea nicio mişcare. 

Deodată, Newman sări ca ars, asurzit de mârâielile 
feroce ale unor câini, însoţite de zgomot de paşi omeneşti. 
Ar fi putut jura că sunt chiar în faţa uşii, dacă n-ar fi văzut 
cu ochii lui coridorul gol. 

Se întoarse să-l prevină pe Turpil, care între timp 
încuiase la loc seiful şi tocmai se îndeletnicea cu 
reconectarea sistemului de alarmă. Sub impulsul cine ştie 
cărui instinct, mărunţelul întoarse capul, privind peste 
umăr. Newman veni până la el în vârful picioarelor, 
şoptindu-i: 

— E groasă! Se aud câini şi paşi îndreptându-se-ncoace; 
par a fi foarte aproape... 


334 


— Fiţi calm; sunt încă departe şi-or să ia birourile la 
rând. Închideţi uşa aia fără zgomot. 

Turpil se gândise, într-adevăr, la toate; adusese până şi 
o manta impermeabilă pentru Newman, pe care să şi-o 
pună peste trenciul său, acum uscat. In ciuda ferestrei 
deschise, temperatura din interior era aproape de valori 
tropicale. Ceva mai devreme, trăgând draperia câteva 
secunde, Turpil constatase că afară ningea serios. 

Încordat, Newman primi din mâna spiriduşului sacul 
care conținea  scăriţa portabilă, dimpreună cu 
recomandarea acestuia de a-şi fixa bine mânerul sacului la 
centură. Apoi, netulburat, Turpil trase draperia, ridică de 
pe jos colacul de frânghie şi îi dădu drumul pe fereastră, 
asigurându-se mai întâi că promenada era pustie. 

— Cobor eu primul, uitaţi-vă cum fac. Cred că ştiţi să 
coborâţi pe un perete de stâncă, cu frânghia... 

— Lasă vorba şi dă-i drumul odată!... 

De când auzise câinii aceia de pază, Newman nu mai 
avea linişte. Turpil îi mai aminti să coboare fereastra şi să 
reactiveze sistemul de alarmă: 

— În jos o dată, sus, şi iar în jos - invers de cum am 
făcut eu înainte să intrăm. 

— Am priceput. Hai, mişcă-te odată, pentru Dumnezeu! 
Ăştia or să dea buzna dintr-o clipă într-alta! 

În sfârşit, Turpil dispăru peste pervaz. lţindu-şi capul, 
Newman rămase surprins de viteza şi agilitatea cu care 
cobora spiriduşul. Ajuns pe promenadă, acesta îi făcu 
semn să-l urmeze. 

Ziaristul îşi înlocuise deja mănuşile chirurgicale cu cele 
de piele. Cocoţat pe pervaz, trase o înjurătură: era cât pe 
ce să uite de fereastră şi de alarmă! Ţinându-se de unul 
din nodurile frânghiei cu o mână, o întinse pe cealaltă, 
trase geamul la vreo zece centimetri de pervaz, apoi bâjbâi 
după pârghia care parcă s-ar fi mutat din loc. O găsi, făcu 
după cum îi spusese Turpil şi mai trase geamul în jos o 
idee. Începu coborârea binecuvântând nodurile care-l 
împiedicau să-şi frigă palmele în urma unei alunecări 
prelungite, blestemând în schimb ninsoarea care-i intra în 


335 


ochi şi pe după guler. I se păru o veşnicie până când atinse 
pământul cu tălpile. 

— Trebuie să ne grăbim, îi şuieră Turpil. 

Păi dar, i-a venit mintea la cap, acum se grăbeşte şi el, 
gândi Newman cu năduf, având însă grijă să nu spună 
nimic. 

Spunându-i să-l aştepte mai încolo pe promenadă, Turpil 
se apucă să manevreze cablul cu mâner la capăt, pentru a 
scoate frânghia cu inel din încăpere. Aceasta se înţepenise 
însă între fereastră şi pervaz. Cu ochii aţintiţi la fereastră, 
Turpil trase cu toată puterea şi gheara în formă de inel 
ţâşni spre el. Cu mişcări iuți, experte, mărunţelul 
împachetă frânghia colac. 

— Ne-ntoarcem la Audi? întrebă Newman. 

Turpil scutură din cap, îşi aruncă pe umăr colacul de 
frânghie şi se îndreptă spre malul fluviului. li făcu semn lui 
Newman să-l urmeze şi dispăru după muchia digului de 
piatră. Ziaristul aruncă o ultimă privire clădirii din care 
tocmai ieşiseră şi se luă după Turpil. Cobori scăriţa de fier 
care ducea la o platformă, un minidebarcader, şi-l văzu pe 
spiriduş urcând într-o şalupă, amarată la o bornă. Trăgând 
aer adânc în piept, Newman apucă strâns barele îngheţate 
ale scării şi cobori, cu spatele întors spre fluviu. Se urcă în 
şalupă, iar Turpil desfăcu cu îndemânare parâma, lăsând 
ambarcaţiunea să fie purtată de curentul iute spre mijlocul 
fluviului. Se băgară amândoi sub prelata care proteja 
volanul şi tabloul de comandă, iar Newman observă că 
Turpil nu intenţiona să pornească motorul. 

— Care-i poanta? întrebă el. 

— În caz de alarmă, câţiva paznici ies rapid să 
înconjoare clădirea - le cunosc exerciţiul - şi sunt înarmaţi. 
Uite, se vede lumină! 

Newman aruncă o privire în direcţia clădirii care se 
micşora în depărtare. Într-adevăr, la fereastra prin care 
intraseră ei se vedeau lanterne măturând promenada de 
dedesubt. Şalupa era însă prea departe pentru a mai fi 
văzută şi nu trecu mult până când şi razele lanternelor fură 
înecate îndărătul perdelei de ninsoare. Prelata de 


336 


deasupra capetelor lor se lăsase şi ea sub greutatea 
omătului strâns. 

—E prea devreme să porneşti motorul? întrebă 
Newman, dârdâind. 

Frigul se înteţea pe măsură ce erau târâţi în derivă spre 
mijlocul Rinului. Nici impermeabilul, nici fulgarinul de sub 
el nu-l mai puteau apăra pe Newman împotriva vântului 
muşcător. Intrată în curentul principal, ambarcaţiunea se 
îndrepta spre vest, în aval, cu o viteză considerabilă. 

— Prea devreme, confirmă Turpil. Ne-ar putea auzi - ei 
sau oricine altcineva - şi n-avem niciun interes să stârnim 
întrebări cum că ce-ar căuta o şalupă cu motor pe fluviu la 
ora asta, pe vremea asta. Oricum, n-ai grijă: ne îndreptăm 
către locul unde se află parcat Audi-ul în momentul ăsta. 

— Nu se poate, protestă Newman; suntem la mama 
dracului de locul unde l-am lăsat şi ne tot îndepărtăm!... 

— Da, dar nu mai e acolo, începu Turpil să-i explice, cu 
răbdare, ca unui copil. La scurtă vreme după ce ne-am dus 
noi la sediu, Klara, cu un alt set de chei, a luat maşina, a 
trecut Rinul şi a parcat-o pe malul celălalt. Acum ne 
apropiem, aşa că am să dau drumul la motor. 

— Ia stai puţin: cine-i Klara, nu cumva sora ta inventată? 

— Nu, e sora mea adevărată, din Berna. Şi-a lăsat 
maşina ei în parcarea unde urma să aducă Audi-ul, după 
care s-a dus cu bicicleta. 

Turpil porni motorul, iar Newman se ridică să-şi mai 
dezmorţească picioarele. 

— Să nu uit, daţi-mi vă rog înapoi microamplificatorul! 

— Da, e-n buzunar... 

Newman scoase mănuşile chirurgicale mutându-le 
într-alt buzunar, apoi băgă din nou mâna după minusculul 
aparat şi, prefăcându-se că-şi pierde echilibrul, se agăţă de 
parapet. 

— Ilartă-mă, Turpil, l-am scăpat în apă! exclamă el 
strecurând jucăria în buzunarul pantalonilor. O drăcie 
dintr-asta nu e de ici, de colo, şi n-o găseşti în niciun 
magazin... 

— O să vi-l adaug la nota de plată, strigă mărunţelul 


337 


peste zgomotul motorului. 

Newman se grăbi să intre la loc sub prelată. 

— Cât mai avem până la locul unde-i parcată maşina? se 
interesă el, aşezându-se. 

— Câteva minute numai, veni răspunsul lui Turpil. Apoi, 
privind peste umăr în timp ce conducea şalupa spre mal: A 
trecut ceva vreme de când nu l-am mai văzut pe Tweed. 
N-aş putea să-l întâlnesc şi eu, zilele astea? În orice caz, 
spuneţi-i toate cele bune din partea mea. 

Newman era îngheţat tun, îl dureau mâinile şi 
picioarele, ceafa îi era udă din cauza zăpezii topite ce-i 
intrase după gât, însă mintea nu-i amorţise: nu cumva era 
o notă de familiaritate nepotrivită în felul în care Turpil se 
referea la Tweed? Ziaristul îşi mască gândul cu un gest 
vag cu mâinile, care putea însemna orice. 

Se apropiau de un debarcader pe malul estic al fluviului. 
Deodată, sabia de lumină a unui reflector porni să 
scormonească suprafaţa încreţită a apei. Reacţia lui Turpil 
fu promptă: răsuci volanul întorcând şalupa spre mijlocul 
Rinului, apoi întrerupse contactul, lăsând ambarcaţiunea 
să plutească în derivă. 

— Nu mai putem folosi Audi-ul, îi spuse lui Newman, 
clănţănind din dinţi. L-au găsit sticleţii. Trebuie să ne 
schimbăm planul. 

— M-am gândit şi eu că reflectorul ăla era montat pe o 
maşină de patrulare, comentă Newman. Porneşte motorul 
şi mergi spre următorul debarcader de pe malul dinspre 
apus; trebuie să ieşim de pe fluviu urgent! 

— Bine, dacă spuneţi dumneavoastră. Dar de ce? vru 
Turpil să ştie. 

— Pentru că, veni rândul lui Newman să explice, patrula 
asta va chema prin staţie un echipaj de poliţie care să ne 
caute. Prin urmare, fuga la cel mai apropiat debarcader, 
după care împingem şalupa, să se ducă la vale în derivă. 

Sub impactul noului pericol, Newman uită de frig şi de 
durerile şi amorţelile din trup şi preluă automat comanda. 
În câteva minute găsiră debarcaderul, acostară. Turpil 
legă şalupa. Ninsoarea se oprise şi singurele sunete erau 


338 


bătăile ritmice ale bordului şalupei în ponton pe fundalul 
foşnetului care spunea că Rinul n-avea nici cel mai mic 
gând să-şi oprească apele din curs. 

— Şi acum ce facem? întrebă Turpil. 

— O luăm pe jos până unde mi-am lăsat eu maşina. 
Acolo, mă aştepţi să-mi plătesc nota la hotel. E ceva în 
barca asta care te-ar putea da de gol? 

— Nimic; am furat-o aseară... 

— Atunci dezleag-o şi dă-i drumul la vale, repede! 

Docil, Turpil desfăcu parâma din jurul bornei de 
acostare, o aruncă pe punte şi mica ambarcaţiune alunecă 
spre mijlocul Rinului. 

— Cred că nu-i foarte prudent să ne plimbăm prin Basel 
în toiul nopţii cu trusele astea de spărgători după noi, 
avertiză Newman. 

— Aveţi dreptate, consimţi Turpil, azvârlindu-şi sacul cu 
echipament cât putu mai departe. Apa îşi primi prada cu 
un pleoscăit şi o mistui pe loc. La rândul său, ziaristul făcu 
acelaşi lucru cu scara telescopică învelită în săculeţul de 
pânză. Văzându-l pe Turpil că scoate din buzunar aparatul 
de fotografiat, Newman se grăbi să i-l smulgă din mână. 

— Păi, asta-i cea mai sigură dovadă incriminatoare, 
protestă spiriduşul. 

— Tocmai de-aia; acum e la mine, aşa că n-are de ce 
să-ţi mai fie frică! În fond, am muncit din greu pentru 
pacheţelul ăsta de informaţii. Uite, vine o şalupă cu 
reflector pe fluviu; hai s-o ştergem de-aici!... Şi, dacă tot 
vrei să-l întâlneşti pe Tweed, adăugă el cu voită 
nonşalanţă, te iau cu mine la Zurich, cu maşina. 

Urcară treptele pe cheiul fluviului şi dispărură pe o 
străduţă  dosnică. Newman îi aruncase intenţionat 
momeala lui Turpil, cu gândul la tonul suspect al remarcii 
acestuia în legătură cu Tweed. Alois Turpil nu trebuia 
scăpat de sub ochi, hotărî ziaristul în sinea lui. 


339 


34 


Toate drumurile duc la Ziirich. În dimineaţa respectivă, 
Tweed şi Paula luară micul dejun în camerele lor, iar la 
plecare observară că fuseseră schimbaţi şi oamenii care 
făceau de strajă în faţa uşilor. Unul dintre ei înainta spre 
Tweed, arătându-i legitimaţia de poliţist. 

— Avem ordin să vă însoţim la maşină, zise el. Nota de 
plată a fost achitată şi vă aşteaptă un Mercedes în faţa 
intrării principale. 

— Ce drăguţ, suntem trataţi ca mărimile, glumi Paula. 

— Sau ca prizonierii, îi completă Tweed gândul în 
şoaptă. 

Beck îi aştepta, aşezat pe un scăunel rabatabil din faţa 
locurilor din spatele maşinii; le făcu semn să urce repede 
iar şoferul, tot în haine civile, acţionă dispozitivul de 
blocare a tuturor uşilor. 

— Ţi-e teamă să nu sărim din maşină la vreun stop? îl 
agăţă Tweed pe Beck, privindu-l în ochi. 

— E vorba de siguranţa noastră, se repezi Paula, 
împăciuitoare. 

— Paula a nimerit-o, confirmă Beck. 

Tweed privea străzile oraşului prin geamurile fumurii. 
Nici nu te orbeşte soarele, nici nu se vede cine e înăuntru, 
reflectă el. In dreapta se deschidea un pod lung peste râul 
Aare; un tramvai ieşi de pe pod, coti, le-o luă înainte. De ce 
n-or vrea englezii să se întoarcă şi ei la tramvaie?... 

Semaforul trecu pe verde, Mercedes-ul porni, o luă la 
stânga pe lângă Cazinou. Din loc în loc, pe unde se topise 
zăpada, cauciucurile mestecau pavajul cu piatră de râu al 
străzilor vechiului oraş. 

— Vrem să mergem la hotelul Schweizerhof, în Zurich, 
ceru Tweed. Ne-am lăsat câteva lucruri în camerele pe 
care le-am rezervat acolo. 

— Vi le poate aduce şoferul... 


340 


— Nu, Beck, le luăm noi. Spune-i şoferului să tragă 
maşina în apropiere când ajungem, dar nu chiar în faţă. 

— Cum doreşti... 

— Şi mai e ceva: Cred că o să mă caute Bob Newman; 
probabil o să-ţi dea telefon să te întrebe unde suntem. 
Trebuie neapărat să-l întâlnesc. 

— Cum doreşti... 

— Aşa doresc. 

Tweed se lăsă pe spate în scaun şi nu mai scoase o vorbă 
până când ajunseră în Zurich. 


În drum spre Zürich, la volanul BMW-ului închiriat, 
Newman nu avu niciun moment intenţia de a atenta la 
recordurile de viteză. Alături de el şedea Turpil, un Turpil 
neliniştit, frământându-şi mâinile în poală, cine ştie pentru 
care motiv. Când fură suficient de departe de Basel, 
Newman trase la un local deschis peste noapte, pentru 
şoferii de cursă lungă, mai ales camionagii. 

— Hai să luăm o cafea şi ceva de mâncare, îl invită el pe 
Turpil. 

— Chiar că mi-e foame, după toate prin câte am trecut, 
consimţi omuleţul, ursuz. 

De pe cheiul Rinului, unde se debarasaseră de şalupă şi 
de echipamentul compromiţător, şi până la hotelul Drei 
Könige avuseseră de mers pe jos pe săturate. Ajunşi acolo, 
Newman îl instruise pe Turpil să-l aştepte în maşină, cu un 
blocnotes în mână: „Dacă te ia la întrebări vreo patrulă de 
poliţie, le spui că-l aştepţi pe Newman, corespondentul 
extern. Presupun c-ai fost şi în Franţa pentru niscaiva 
trebuşoare de-ale tale, nu? Bun; mâzgăleşte în carneţel 
câte ceva despre Albert Leroux, spune-le că am eu de scris 
un articol în privinţa deturnărilor de fonduri de care e 
suspectat. Cred că ştii suficient povestea din ziare ca să 
poţi pune cap la cap două idei...“ Newman îl lăsase apoi 
încuiat în maşină, cu un geam lăsat câţiva centimetri. Prin 
urmare, Turpil nu prea avea motive să fie bine dispus. 

BMW-ul intră în parcarea din spatele localului şi se opri 
în apropierea câtorva mastodonţi din cei cu câte zece ori 


341 


douăsprezece roţi. Newman cobori împreună cu însoţitorul 
lui; intrară în local, unde dădură cu ochii de tradiționalul 
tablou al meselor cu tăblie de plastic în jurul cărora 
şedeau bărbaţi solizi cu feţe aspre, în haine de piele, 
mâncând sandvişuri cu şuncă şi bând cafea. 

— Tweed e în Zurich? se interesă Turpil mestecând de 
zor un sandviş. 

— Ce-ai zis? Nu-nţeleg dacă vorbeşti cu gura plină! 

Newman trăgea de timp, în căutarea unui răspuns. lată 
că spiriduşul dădea încă o probă de neobișnuit interes 
pentru persoana lui Tweed! Într-adevăr, Turpil repetă 
întrebarea, după care dădu lacom o gură de cafea pe gât. 

— Eu n-am spus aşa ceva, răspunse Newman. Însă când 
ajungem acolo iau legătura cu el, aflu unde e şi mergem 
să-l vedem. 

— E singur? 

— N-am idee, pară Newman; apoi, rânjind: Ştii cum e 
Tweed, veşnicul cavaler rătăcitor... 

— Aş vrea să fac o baie când ajungem; unde-o să stăm? 
Şi n-am nici haine de schimb! 

Un al treilea sandviş era împins ca jertfă pe sub nasul 
coroiat al lui Turpil. Ochii lui, ca ai unui dihor la pândă, îl 
urmăreau atent pe Newman, între două întrebări 

— O să tragem la un hotel pe care-l ştiu eu; acolo poţi 
să-ţi faci baia. Cât despre haine, poţi cumpăra oriunde. Am 
şi eu o întrebare să-ţi pun. 

Turpil îşi trase pleoapele peste ochi, se puse în gardă. 

— Despre ce-i vorba? 

— În aparatul ăsta din buzunar am pozele a patru fete 
frumoase. Îmi cam închipui eu cu ce se ocupă, din ce 
trăiesc. Mă interesează în special frumuseţea aia blondă. 

În aşteptarea răspunsului, Newman se adresă ceştii de 
cafea dinaintea lui. În ochii lui Turpil luci o scânteie 
complice; afişă un zâmbet superior şi nu răspunse până 
nu-şi termină sandvişul cu şuncă: 

— Vă cam surâde cucoana, este? În fond, de ce nu? Dar 
vă previn că e scumpă rău! Nu că nu v-aţi putea permite, 
cu averea strânsă de pe urma cărţii ăleia care s-a vândut în 


342 


toată lumea... cum îi spunea? 

— Kruger. Computerul care a dat greş, îi recită Newman 
titlul. Dar hai să ne legăm de ce te-am întrebat: era vorba 
de fata asta scumpă rău. Cu ce se ocupă, cum o cheamă, 
pe unde-şi duce zilele? 

— Informaţiile costă bani, îl  întrerupse  Turpil 
trecându-şi degetul mare printre arătător şi mijlociu. 

Newman simţea că e gata să explodeze. Şi totuşi, se 
gândi el mai bine, dacă-i plătea, era foarte probabil că 
Turpil, în speranţa de a mai stoarce câte ceva, n-o să se 
zbată prea tare în lanţ când vor ajunge la Zurich. 

— Câte parale? 

— Cu o mie de franci capeţi şi răspunsurile, şi fata. 

— Nu s-ar zice că te dai prea ieftin! 

— Nu se dă ea ieftin, rânji Turpil. E de lux, cucoana... 

— Eu de tine vorbesc, i-o reteză Newman, gândind că ar 
fi o greşeală să cedeze prea uşor. O mie de franci e prea 
mult! 

— Atunci, să vorbim despre altceva. 

— Ba nu, hai să vorbim despre fata asta, despre... 

Bubuitul unui dublu eşapament îi acoperi cuvintele; 
afară, unul din camioanele cu motor Diesel se pregătea de 
plecare. Atmosfera din local era înăbuşitoare, fum şi miros 
amestecat de trabuc ieftin cu mâncare gătită. Newman 
ridică din umeri, mai luă o gură de cafea. Turpil se aplecă 
înainte: 

— Parcă voiaţi să spuneţi ceva?... 

— Las-o baltă, cred că nici nu ştii nimic despre fată, 
oricum. 

— Cum să nu ştiu! M-am folosit şi eu de ea! Se corectă 
repede, văzând expresia de pe faţa lui Newman: Nu, nu în 
felul ăla - mi-a furnizat nişte informaţii, în schimbul unei 
sume de bani. E englezoaică şi a venit în Elveţia ca să 
lucreze ca secretară, în Geneva. Ei, şi n-a trecut mult până 
să se lămurească fata că putea câştiga mult mai mulţi bani, 
pe alte căi. In Elveţia găseşti tot felul de barosani, 
bancheri, oameni de afaceri, care-şi permit să-şi ia o 
amantă pe care o instalează într-un apartament din alt 


343 


oraş, iar fata se întreţine din onorariile primite în schimbul 
serviciilor de-o noapte. Lucrează şi cu francezi şi nemți, în 
străinătate. 

— E clar, „femeia regimentului“ pentru lumea bună, 
comentă Newman pe un ton care voia să spună că-şi 
pierduse interesul. Şi tu cum zici c-ai folosit-o? 

După o scurtă ezitare, Turpil nu se putu abţine să-i arate 
lui Newman cât era el de isteţ: 

— Am stabilit cu ea o convenţie. De exemplu, se 
întâlneşte cu un neamt în Stuttgart - un bancher, să zicem. 
Nevastă-sa nu e acasă, dar omul nu e dispus s-o ducă la el, 
că s-ar putea să-l vadă vecinii; şi atunci urmează s-o 
întâlnească la un hotel din Ulm. Ea îmi spune mie şi eu ştiu 
că apartamentul tipului e gol; nu-i nicio scofală să intru şi 
nu-ţi vine să crezi câţi bani gheaţă au nemţii ăştia acasă la 
ei, fără ştirea fiscului... 

— M-am prins de sistem, îl încurajă Newman. Şi când ai 
folosit-o ultima oară? 

— A, sunt câteva luni de-atunci; ocaziile de felul ăsta se 
ivesc mai rar. 

— Dar cum o cheamă? Şi unde locuieşte? 

Turpil se cufundă în muţenie, repetă gestul cu degetele 
şi se năpusti asupra ultimului sandviş cu şuncă. 

— Termină cu mâncatul! îl repezi Newman, întinzându-i 
o bancnotă împăturită. Poftim, o mie de franci. 

— O cheamă Sylvia Harman şi locuieşte în Zurich, în 
Oraşul Vechi. Are un apartament de lux. Adresa este 
Rennweg 1420. 

— Şi cât cere pentru plăcerea de-a o avea alături o 
noapte? 

— Şase mii de franci. 


De la aeroportul din Basel, Horowitz luă cursa de 
unsprezece fără cinci pentru Zurich. Alături de el şedea 
Morgan, iar la câteva rânduri de scaune mai în spate, 
Stieber, singur. Avionul era gol pe trei sferturi, aşa că 
puteau vorbi în voie. 

— Nu mi-am făcut somnul decât pe jumătate azi-noapte, 


344 


bombănea Morgan. M-au sculat din pat din cauza unei 
alarme la sediu. Ciudat însă, alarma a sunat la sediul din 
Zurich. Când au văzut că nu erau probleme acolo, au sunat 
la Basel să anunţe. Sistemele astea de alarmă mai fac 
atingere câteodată. 

— Şi ce-ai găsit? întrebă Horowitz, mai mult din politeţe. 

— Zăpăceală generală şi niciun indiciu că s-ar fi intrat cu 
forţa. N-aş putea spune de ce, însă incidentul ăsta mă 
nelinişteşte. 

— De ce nu chemi poliţia, sugeră Horowitz ironic, 
doar-doar celălalt o tăcea, lăsându-l cu gândurile lui. 

— Glumeşti, pesemne. Tu ce planuri ai, când ajungem la 
Zurich? 

— A, o să mă plimb prin anumite cartiere, o să pun nişte 
întrebări unor oameni pe care-i cunosc... 

— Timpul e scurt. Londra îmi cere rezultate, am primit 
un telefon când eram în birou. Dacă te mişti repede şi 
termini treaba cu bine, s-ar putea să capeţi o primă. 

— Londra poate s-aştepte, replică Horowitz pe un ton de 
gheaţă, apoi se întoarse cu faţa spre interlocutorul său. Ia 
ascultă, Morgan: am negociat o dată preţul serviciilor 
mele, plus cheltuielile. Eu nu lucrez cu prime; cuvântul 
ăsta, „primă“, îl consider a fi o insultă. Crezi c-ai angajat 
un vagabond să-i pună nisip în cutia de viteze a vreunui 
concurent?... 

— N-a fost decât o propunere, zise Morgan repede; 
propunere bine intenţionată, dar... 

— Am un dispreţ profund pentru pigmeii acestei lumi şi 
bunele lor intenţii! 

Urmă o tăcere prelungă; Horowitz rămase cu ochii pe 
geam, iar Morgan întorcând trabucul între degete, până 
când o stewardesă se aplecă politicoasă spre el: 

— lertaţi-mă, domnule, dar fumatul este interzis în 
compartimentul acesta. Şi, după cum a anunţat mai 
devreme căpitanul, pipele şi trabucurile nu sunt bine 
văzute nici în compartimentul pentru fumători. 

Morgan o fulgeră cu privirea. 

— Nu vezi bine, domniţă? Trabucul ăsta e neaprins. Sunt 


345 


de părere că primul drum pe care trebuie să-l faci 
dumneata după ce cobori din avionul ăsta este la oculist, 
pentru un examen optic! 

— Îmi cer scuze, domnule. Am crezut că aveţi intenţia 
să-l aprindeţi. Doriţi să vă mai aduc ceva de băut? 

— Un coniac mare, să uit de serviciul vostru infect... 

Stewardesa se grăbi să onoreze comanda şi-l lăsă pe 
Morgan furios, şi pe ea, dar şi pe Horowitz, care insistase 
să stea cu toţii în compartimentul de nefumători. Totuşi, 
Morgan se strădui să-şi înăbuşe pornirea, conştient fiind că 
Horowitz nu era omul pe care să-ţi poţi permite să-l calci 
pe nervi. 

Când fata îi aduse paharul, Morgan îl luă fără un cuvânt 
de mulţumire şi dădu pe gât jumătate din conţinut. 
Aparatul începea coborârea; Horowitz, fără să-şi întoarcă 
privirea de la geam, vorbi: 

— Nici c-ai fi putut găsi o metodă mai bună să-i atragi 
atenţia asupra noastră, să ne faci de neuitat! 

— Bine, aşa e; ai dreptate, ca-ntotdeauna. Mi-a sărit 
muştarul din cauza oboselii şi a nesomnului. Ştiu, n-am 
nicio scuză. Când ajungem la Zurich, te duc direct la sediu, 
dacă vrei. O să ne aştepte o maşină. Şi când ajungem 
acolo, poţi afla toate detaliile despre reţeaua de 
supraveghere pe care am întins-o în tot oraşul. Ce nu-ți 
place, schimbi. Tu eşti şeful; eu nu mă mai opun deloc. 

— Ei, da, aşa mai merge, răspunse Horowitz şi se 
cufundă iar în tăcere. Căpitanul anunţă aterizarea şi se 
aprinseră lămpile dindărătul micilor ecrane pe care scria: 
„nu fumaţi şi strângeţi centurile“. 


346 


35 


Undeva, la marginea Zurich-ului, Beck se lăsase în cele 
din urmă convins de Tweed, nu fără reţineri însă. 
Elementul de risc implicat îl îngrijora serios. 

— Vreau să ne laşi chiar în faţa Gării Principale, 
insistase Tweed. De acolo, vom traversa până la hotelul 
Schweizerhof, să ne luăm lucrurile. 

— Şi după aceea? întrebase Beck. 

— Cum adică?! După aceea venim înapoi, îi răspunse 
Tweed, ca şi cum l-ar fi mirat întrebarea. 

Şi iată Mercedes-ul parcat în faţa Gării Principale, chiar 
lângă staţia de taximetre. Beck şedea acum lângă şofer, cu 
microfonul staţiei radio în mână. 

— Comandantul către toate maşinile: care din voi e mai 
aproape de Gara Principală? 

— Sunt maşina numărul nouă; ne aflăm pe Podul Gării, 
în drum spre gară... 

— Trageţi lângă staţia de taximetre. Vin eu la voi. 

Beck puse microfonul în furcă şi se adresă şoferului său: 

— Să nu pierzi din ochi intrarea hotelului. Îi cunoşti pe 
pasagerii noştri: dacă iese tipul, îl urmăreşti. O să ţin 
legătura cu tine din cealaltă maşină. 

— Şi cu mândreţea de fată ce facem? 

— Fii atent, Ernst, eşti bărbat însurat, îl admonestă Beck 
în glumă. Dacă sunt împreună, cu atât mai bine - dar dacă 
iese singură, las-o în pace. Bărbatul este cel care ne este 
dat în supraveghere. Mă întorc repede. 

Mergând pe lângă zidurile uriaşei clădiri a gării, Beck se 
întreba pentru a nu ştiu câta oară ce trebuie să facă. 
Tweed îi turnase o poveste plauzibilă, cu fuga lui din 
Anglia, prin Bruxelles şi apoi Pădurea Neagră, însă era 
convins că lăsase deoparte multe amănunte. Ideea unei 
crime săvârşite de Tweed la el acasă, urmată de viol, era 
ridicolă, într-adevăr - pe de altă parte însă, Beck avusese 


347 


multe experienţe amare în cariera sa de poliţist şi asta-l 
făcea să nu se lase uşor convins de nevinovăția lui Tweed. 
Singura soluţie era să-l urmărească îndeaproape. 

Pentru a ajunge la Schweizerhof, Tweed şi Paula 
traversară zona comercială subterană, Shopville. Erau 
multe ieşiri din pasajul subteran şi Beck îşi aminti 
îngrijorarea care-l cuprinsese văzând că nu mai apăreau la 
intrarea hotelului, apoi uşurarea când îi zări în cele din 
urmă. 

Maşina numărul nouă, fără însemne, era parcată la 
capătul staţiei de taxi. Beck se bucură dând cu ochii de 
Tanner şi Graf, doi detectivi de toată isprava. Se opri lângă 
maşină şi i se adresă lui Tanner, aşezat lângă şofer: 

— Au intrat în Schweizerhof un bărbat şi o femeie. 
Lăsaţi maşina aici şi luaţi-le urma. Bărbatul e de înălţime 
mijlocie, nici gras nici slab, peste patruzeci de ani, poartă 
un costum gri deschis şi ochelari cu ramă de baga... 

Descriindu-l pe Tweed, îşi dădu dintr-o dată seama ce 
uşor putea acesta trece neobservat pe stradă! Era unul din 
atuurile lui, însă de data asta lui Beck nu-i convenea deloc. 

— Şi fata? se interesă Tanner. 

— Cam treizeci de ani, păr negru, bogat, bine legată, tot 
de înălțime mijlocie, dar suplă; o siluetă frumos 
proporţionată. Poartă blugi şi hanorac gri-deschis. 

— E clar; am plecat, domnule comandant... 

Lui Beck nu-i rămase decât să se întoarcă la 
Mercedes-ul cu care venise şi să aştepte. De-acum, nu se 
mai putea întâmpla nimic neprevăzut. 


Traversând holul hotelului alături de Paula, fiecare cu o 
geantă în mână, Tweed se apropie de portar care îi dădu 
cheile camerelor. 

— Am un mesaj pentru dumneavoastră, spuse acesta; şi 
mai am ceva să vă spun... 

Portarul se aplecă peste tejghea, întinzându-i lui Tweed 
o foaie de hârtie împăturită. Mesajul, sosit în aceeaşi 
dimineaţă, ceva mai devreme, era simplu: „Sunt la St. 
Gotthard“ cu un prieten. Bob.“ 


348 


— Mulţumesc, zise Tweed. Şi ce mai ai să-mi spui? 

— Azi-dimineaţă, ceva mai devreme, au trecut doi 
bărbaţi care au întrebat dacă staţi aici. Aveau şi o 
fotografie a dumneavoastră, iar unul din ei a fluturat o 
legitimatie în apărătoare de plastic şi a zis „Polizei“. Aveau 
ceva în felul de a se purta care m-a făcut prudent totuşi, şi 
nici legitimaţia aceea nu mi-a inspirat prea multă 
încredere. Le-am spus că staţi aici, dar că sunteţi plecat la 
Interlaken şi că s-ar putea să vă întoarceţi abia peste 
câteva zile. Vă rog să mă scuzaţi că mi-am luat libertatea 
să schimb mesajul dumneavoastră în legătură cu 
întoarcerea. Îmi pare rău că nu m-am uitat mai atent la 
legitimatia lor... 

— Nu-i nicio problemă, zise Tweed degajat, se pare că 
sunt rivalii noştri în afaceri. 

Îi mai dădu portarului o bancnotă, refuză ajutorul unui 
hamal şi o conduse pe Paula spre camerele lor. In faţa uşii, 
îi spuse Paulei să vină la el după ce-şi lasă geanta în 
cameră, ceea ce ea făcu întocmai. 

— Deci, cineva ştie că suntem aici. 

— Asta-i clar, zise Tweed încruntat, şi-i înmână mesajul 
lui Newman. Bob a fost isteţ, continuă el; ştie că trag la 
hotelul ăsta în mod obişnuit când vin la Zurich, aşa că l-a 
evitat şi s-a dus la St. Gotthard, care este chiar în spate, pe 
Bahnhofstrasse. 

— Şi ce-i cu prietenul ăla de care pomeneşte? 

— Eu cred că-i vorba de Alois Turpil, deşi n-am idee de 
ce l-o fi adus aici. Acum însă trebuie să ne mişcăm repede: 
du-te în camera ta, schimbă-ţi hainele... 

— Slavă Domnului! Nu pot să sufăr blugii ăştia... 

— Schimbă-ţi înfăţişarea pe cât posibil şi grăbeşte-te. 
Între timp, mă schimb şi eu şi când termin vin la tine. 

— Sunt sigură că eu o să fiu gata prima, îl necăji ea cu 
un zâmbet şmecher şi ieşi din cameră. 


Newman intră în Zurich la ora când lumea se ducea la 
muncă, inundând străzile şi îndesând tramvaiele. Işi parcă 
maşina lângă hotelul St. Gotthard, îl încuie pe Turpil 


349 


înăuntru după ce îi luă paşaportul şi intră în hotel, unde 
rezervă două camere. Îşi duse valiza în camera lui şi 
telefonă la hotelul Schweizerhof, pentru a lăsa un mesaj în 
caz că Tweed va apărea acolo. 

Prima jumătate a dimineţii trecu pe nesimţite, sub 
semnul unei activităţi intense. Întors la maşină, Newman îi 
aruncă din zbor întrebarea lui Turpil: 

— Ştii pe cineva care să-mi developeze şi să-mi copieze 
urgent filmele din aparat? Cineva care să asigure şi 
discreţie, deci nu la un atelier obişnuit... 

— Am o relaţie, dar costă bani, strecură mărunţelul 
veşnicul său adagiu. 

— De ce nu-ţi faci tu o carte de vizită cu refrenul ăsta 
imprimat pe ea? Spune, cât şi cât de departe e relaţia asta 
a ta? 

— E foarte aproape şi foarte discretă. Developatul şi 
copiatul filmelor ălora? Două mii de franci. 

— Măi, dă-l încolo! lar mă faci să-mi pierd timpul... 

— Bun, ca să vă fac un favor, aş putea strecura o vorbă 
pentru o mie de franci doar... 

— În ăştia intră şi comisionul tău, presupun, i-o reteză 
Newman cinic. Bine, hai să-i dăm drumul. Unde e? 

— Lindengasse 851. Vă conduc eu, e lângă râul Sihl şi e 
cam greu de ajuns. 

După instrucţiunile lui Turpil, Newman o luă pe Strada 
Gării. Trecătorii se înfundau în zloată până la glezne, iar 
plafonul compact de nori mai că nu le cădea în cap, 
amenințând cu încă o porţie zdravănă de ninsoare. 
Newman coti la dreapta intrând în Piaţa Pelicanilor, de 
unde Turpil îl dirijă tot timpul printr-un labirint de 
străduţe lăturalnice; aici zăpada era mai groasă, urmele de 
paşi mai puţine. Parcă maşina în faţa unei vile, aproape de 
capătul Aleii cu Tei, Lindengasse. Newman îşi dădu seama 
că în apropiere curge râul Sihl, al doilea ca mărime în 
Zurich, după râul Limmat în care se şi varsă, aproape de 
gară. 

„Relaţia“ lui Turpil era o babă gârbovită pe care acesta 
i-o prezentă lui Newman drept Gisela; o persoană nu 


350 


tocmai plăcută, a cărei principală îndeletnicire era clară 
dacă te uitai pe pereţii atelierului. 

— Sunt poze porno? întrebă ea, de la bun început. 

— Ei bine, nu sunt, o repezi Newman, rotindu-şi privirea 
pe deasupra fotografiilor înrămate care împodobeau 
pereţii: numai femei dezbrăcate, în poziţii provocatoare, 
care mai de care. 

— Plătim o mie de franci, se grăbi Turpil să-i zică babei. 

— Asta doar aşa, pentru că mi-ai adus de lucru, consimţi 
Gisela şi luă filmele din mâna lui Newman. 

— Vreau şi negativele, interveni Newman; şi mai vreau 
să fiu de faţă când le lucrezi. 

— Eşti foarte modest matale... 

Bătrâna îşi cunoştea însă bine meseria, nimic de zis. Sub 
ochii lui Newman, chipurile celor patru fete se conturară 
clar pe hârtia fotografică, în câte două exemplare, aşa cum 
ceruse pentru toate pozele, de altfel. Bătrâna lucră pe 
îndelete portretele fetelor, apoi trecu mai repede peste 
documentele copiate. În cele din urmă, le introduse în 
două plicuri cu întăritură de carton, pe care nu scria nimic. 

Odată treaba făcută, Newman se întoarse împreună cu 
Turpil la St. Gotthard. 


Sediul World Security din Zurich, strada Bellerive. O 
canapea în faţa unui fotoliu de piele. Pe canapea, Horowitz 
alături de Stieber; în fotoliu, Morgan, mândru nevoie mare. 

— L-am găsit pe Tweed, domnilor. Aici, în oraşul acesta. 
Ştiu la ce hotel stă: e chiar în faţa gării mari, unde precis 
că a sosit cu trenul din Laufenburg. 

Un fum din trabuc, o privire pe fereastră. Acolo, afară, 
un parc, şi dincolo de el, Lacul Zurich, ca o oglindă de 
plumb topit. Biroul lui Morgan se afla la etajul al patrulea. 

— Îi spune hotelul Schweizerhof, completă el onorându-i 
din nou cu privirea pe cei doi interlocutori. 

— Eşti sigur? îl întrebă Horowitz. 

— Sigur că sunt sigur, se răţoi Morgan. Ce mă tot pisezi 
cu întrebarea asta? Doi dintre oamenii mei au raportat că 
i-au văzut numele trecut în registru acolo. 


351 


— Dar de văzut, l-a văzut careva? insistă Horowitz cu 
încăpățânare. 

Morgan făcea eforturi să se abțină. Mercenarul ăsta 
n-avea nimic omenesc Îl el! Obsesia preciziei făcea din 
mintea lui un mecanism asemănător ceasurilor ăstora 
elveţiene... 

— Până acum, n-a fost văzut. Pe tine nu te mulţumeşte 
chiar nimic, niciodată? 

— E ceva suspect în toată treaba asta, continuă 
Horowitz. După cum spuneai, probabil că a sosit cu trenul 
din Laufenburg şi a coborât la Gara Mare. Dar gândeşte-te 
cât de uşor a fost să-l urmărim: mai întâi, se uită ţintă la 
lentila aparatului care-l filma, camuflat; apoi, stârneşte un 
scandal absurd şi inutil în gara din Laufenburg, pe chestia 
biletelor; iar acum, ajuns în Zurich, se propteşte la primul 
hotel de mărimea întâi, chiar în faţa gării. Ţi-am mai spus 
că încep să-mi cunosc adversarul şi comportamentul lui nu 
se potriveşte deloc cu inteligenţa ieşită din comun despre 
care am citit. 

— Ce vrei, e speriat, şi-a pierdut cumpătul; se ascunde 
ca un iepure, în prima groapă care-i iese în cale. Unde mai 
pui că oraşul e împânzit cu puştanii recrutaţi de mine şi 
care ţin legătura prin Walkman. E doar o chestiune de 
timp până aflăm că a fost văzut undeva. 

— Nu aşa mi-l închipui eu pe Tweed, zise Horowitz, ferm 
pe poziţia lui. Mai bine iau un tramvai până la 
Schweizerhof, să văd cu ochii mei ce se întâmplă. 

— Cum doreşti, dar de ce să iei tramvaiul? Iți pot da o 
maşină... 

— Pentru că tramvaiul este unul din cele mai anonime 
mijloace de transport, de-aia. 


Camera lui Tweed la hotelul Schweizerhof era situată 
chiar pe colţ. Fără să piardă nicio clipă, acesta se apucă de 
treabă. Mai întâi îşi schimbă costumul gri cu unul 
bleumarin cu dungi cenușii. Pe cel dinainte îl atârnă pe un 
umeraş, în dulap. Se aşeză apoi la masă şi, pe o coală de 
hârtie purtând antetul hotelului, îi scrise un mesaj lui 


352 


Beck; puse coala într-un plic pe care scrise: A. Beck. În 
fond, era un nume dintre cele mai comune. 

Fix la ora douăsprezece, după ceasul gării, telefonă la 
hotelul St. Gotthard şi ceru să vorbească cu domnul Robert 
Newman. În mai puţin de jumătate de minut, auzi glasul 
familiar al prietenului său. 

— Bob, ştii cine sunt, începu Tweed. Mă aflu la hotelul 
Schweizerhof, împreună cu Paula... 

— Gând la gând cu bucurie! Tocmai am picat şi eu, cu 
amicul meu. 

— Perfect. Trebuie să ne întâlnim urgent, între patru 
ochi, dacă înţelegi ce vreau să spun; fără protectoarea mea 
sau, mai bine-zis, însoţitoarea mea. 

— Am priceput, zise Newman coborând vocea: Ascultă, 
pot să vin şi cu amicul meu? Nu de alta, dar n-aş vrea să-l 
las aici singur, dacă-nţelegi ce vreau să spun... 

— Adu-l neapărat. Cunoşti hotelul Baur en Ville? E acolo 
un restaurant mic, un fel de cafenea mai degrabă, cu 
intrare separată şi trei nivele. Mă găseşti la o masă sus, la 
ultimul nivel; să zicem, într-un sfert de oră, bine? 

— Bun. Am oarece noutăţi să-ţi arăt. La revedere, 
încheie Newman şi închise telefonul. 

Tweed tocmai îşi schimba cravata când auzi o bătaie în 
uşă. Descuie şi-i dădu drumul Paulei să intre. Era cu totul 
alta, îmbrăcată într-un fulgarin uşor peste pulover şi cu 
părul legat în coadă de cal. 

— Ţi-am spus că o să fiu gata prima, îl împunse ea. 
Bărbaţii ăştia-s mai rău ca miresele! 

— Mergem să ne întâlnim cu Newman, la Baur en Viile; 
zice că mai e cineva cu el şi cred că e vorba de Turpil. Ei 
bine, dacă e aşa, te rog pe tine să-l ţii de vorbă pe 
mărunţelul ăsta ca să pot sporovăi eu în linişte cu Bob. Şi 
acum, trebuie să ne fofilăm de aici fără ştirea lui Beck. 

— Ceea ce, aş zice eu, e aproape imposibil... 

Tweed înlocuise fulgarinul pe care-l purtase mai 
devreme, cu un pardesiu albastru. Se opri în holul 
hotelului ca să-i dea plicul portarului. 

— Aş vrea să trimiţi plicul ăsta printr-un băiat de 


353 


serviciu, celor din Mercedes-ul parcat în faţa gării, unul 
argintiu. Dar lasă să treacă cinci minute după ce plec eu. 
Uite bacşişul pentru băiat şi ăştia-s pentru deranjul 
dumitale şi amabilitatea cu care m-ai ajutat. 

— Aşteptaţi un moment vă rog, domnule, zise portarul şi 
se îndreptă spre uşă; îşi consultă ceasul de parc-ar fi 
aşteptat un taxi pentru care dăduse comandă, apoi se 
întoarse la Tweed: Da, am văzut maşina, puteţi lăsa totul în 
seama mea. 

Paula, din ce în ce mai uimită, o luă în urma lui Tweed. 
Acesta traversă holul, aruncă o privire spre scuar şi 
schimbă brusc direcţia, îndreptându-se spre intrarea 
într-un mic local care comunica cu hotelul. Trecând la 
rândul ei prin faţa ieşirii din hotel, Paula văzu autobuzul 
oprit, blocându-i vederea lui Beck; oarecum lămurită, intră 
şi ea în localul a cărui uşă dinspre stradă era deschisă, 
pentru accesul publicului. Aşezate la mese, câteva 
elveţiene frumos îmbrăcate mâncau omletă. Autobuzul nu 
se pusese încă în mişcare când Tweed se strecură pe uşa 
din faţă şi o luă la stânga, depărtându-se de 
Bahnhofstrasse. De fapt, scuarul era blocat de un 
ambuteiaj în care se încleştaseră o mulţime de vehicule, 
aşteptând o soluţie de descongestionare. Paula iuți pasul 
şi-l ajunse pe Tweed pe o străduţă laterală. 

— Rămâi la cel puţin zece metri în urma mea, îi porunci 
el; şi, când ieşim în Bahnhofstrasse, treci pe partea 
cealaltă, să nu se vadă că suntem împreună. 

Cu părere de rău, femeia rămase în urmă. Ar fi vrut să 
aibă Browning-ul automatic la ea, acum. Simţea că Tweed 
e în pericol, altfel n-ar fi îndepărtat-o. 

Ocolind clădirea hotelului, Tweed intră din nou în Strada 
Gării, plină de magazine şi bănci, şi se îndepărtă de 
Schweizerhof şi de gară, luând-o în dreapta. Mergea agale, 
morfolind zloata sub galoşi, privind atent în jur, de parc-ar 
fi văzut locurile pentru prima oară. Paula aşteptă să treacă 
un tramvai şi traversă pe trotuarul de vizavi. 

Un tânăr îmbrăcat în blugi şi geacă, uniforma zilei, cu 
căşti Walkman pe cap, se năpusti în faţa lui Tweed, se uită 


354 


scurt la el şi îşi ceru scuze, în germană. Tweed îşi continuă 
drumul, adus din umeri, cu mâinile în buzunare. O fată pe 
bicicletă, mergând în acelaşi sens, se opri şi făcu semn cu 
capul unei perechi să traverseze. Şi fata avea căşti 
Walkman pe cap. Politeţe exagerată, gândi Tweed; ar fi 
avut timp suficient să treacă fără să încurce cu nimic 
cuplul care voia să treacă strada. 

Îşi aruncă privirea pe trotuarul opus, la Paula care 
mergea în paralel cu el. Alt tânăr, tot cu Walkman, se opri 
în faţa unei vitrine care expunea lenjerie de damă. Parcă 
n-ar fi genul lui de spectacol, gândi Tweed; sau poate o fi 
vreun pervers... Dar nu, puştiul nu putea fi pervers, pentru 
că întoarse capul după fata cu picioare frumoase care 
trecu pe lângă el, înfruntând frigul într-o fustiţă scurtă. 
Tweed îşi aduse aminte de scena din vitrina care făcea 
reclamă la Walkman: maimuţoiul acela tolănit în hamac, cu 
o faţă extaziată, prizonieră a faimoaselor căşti. 

Ajuns la o staţie de tramvai, Tweed se scotoci după o 
monedă de un franc; o băgă în aparat, îşi luă biletul şi 
aşteptă. Tânărul care se împiedicase în faţa lui Tweed 
apăru şi el, îşi luă bilet şi rămase în staţie. Sub privirea 
fixă a lui Tweed, puştiul întoarse capul, stingherit; prinse a 
se juca în zăpadă ridicând, cu tălpile adidaşilor, o moviliţă 
bătătorită. S-ar fi uitat oriunde, numai la Tweed, nu. 

Tramvaiul se apropie cu zgomot de fiare scrâşnite; 
pasagerii se traseră mai în faţă, pregătindu-se să urce. 
Tweed se uită la plăcuţa indicatoare, apoi făcu doi paşi 
înapoi. Puştiul stătea pe loc, rezemând automatul de bilete. 

Uşile se deschiseră, cei din staţie aşteptară să coboare 
cei dinăuntru, apoi urcară. Când uşile începură să se 
închidă, Tweed ţâşni înăuntru în ultimul moment. Puştiul 
întârziase cu o fracțiune de secundă; privind pe fereastră, 
Tweed îi văzu mutra furioasă, neputincioasă. 

Apăru, pedalând viguros în paralel cu tramvaiul, fata pe 
bicicletă, cu garnitura Walkman cu tot; aruncă o privire 
scurtă în sus, de-ajuns să nu mai observe fâşia de gheaţă 
din faţă care o proiectă într-un morman de zăpadă, ridicat 
mai devreme de măturători. 


355 


Tweed merse până la prima staţie, cobori, traversă 
strada îşi luă alt bilet şi se urcă într-un tramvai care 
mergea în sens opus. 


356 


36 


— La dracu! exclamă Beck, citind încă o dată biletul care 
tocmai îi fusese adus: „Dragul meu Beck, scuză-mă că 
trebuie să lipsesc pentru câteva ore, pentru a rezolva nişte 
treburi urgente. Voi lua legătura cu tine la sediul poliţiei 
din Zurich. Te rog să mă ierţi că ţi-am tras clapa. Tweed.“ 

Se năpusti afară din maşină, strecurându-se printre 
maşinile blocate în scuar. Din holul hotelului, portarul îl 
recunoscu, după semnalmentele date de Tweed, ca fiind 
omul căruia trebuia să-i fie predat mesajul. 

Beck îşi făcu o intrare intempestivă, se îndreptă glonţ 
spre portarul care aştepta calm îndărătul tejghelei. 

— Aveţi în hotel un domn Tweed şi o domnişoară Paula 
Grey. Am o întâlnire cu domnul Tweed. 

„Să fie acesta soţul femeii care-şi spune Paula Grey?“ se 
întrebă portarul. Nu de alta, însă îi plăcea de Tweed şi asta 
nu doar pentru bacşişurile generoase şi comportamentul 
manierat. 

— Poate e în camera dânsului, sugeră el. Îl sun imediat... 
Nu răspunde şi abia acum văd că lipseşte cheia de la 
camera dânsului. Să nu fie cumva în restaurant... 

— Am să mă uit eu, rosti Beck în doi peri şi se năpusti în 
sus pe scări. Căută în bar şi apoi în micul local alipit 
hotelului. De aici, ieşi să-l caute pe Tanner şi-l găsi la doar 
câţiva metri de ieşire, prefăcându-se a citi clasicul ziar. 
Acesta îi spuse că nu-l văzuse pe Tweed, dar că nu era 
imposibil să-i fi scăpat, deoarece trotuarul fusese tot 
timpul foarte aglomerat. Beck îl întrebă şi pe Graf, postat 
chiar după colţ, pe Bahnhofstrasse: Nu, nu-l văzuse nici el. 
Beck mai trase un „La dracu'!“ şi reveni la maşină. 


— Fir-ar al dracului! sudui Morgan, trântind receptorul 
în furcă. Tocmai primise un raport transmis din maşina de 
radiolocaţie parcată în apropiere de Podul Cheiului, locul 


357 


unde râul Limmat îşi primea apele în Lacul Zurich. Morgan 
îl fulgeră cu privirea pe Stieber, de parcă el ar fi fost 
vinovatul. 

— Auzi, l-au avut pe Tweed în mână! 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Stieber, prudent. 

— L-au identificat pe Bahnhofstrasse. Ai putea crede că 
le-ar putea scăpa ăstora cineva de sub nas, odată ce-au pus 
ochii pe el? 

— Şi le-a scăpat? 

— Ei bine, da, le-a scăpat. I-a tras pe sfoară cu cel mai 
vechi truc de pe lumea asta: s-a făcut că n-are intenţia să 
se urce în tramvai şi a sărit înăuntru în ultima clipă. Gata, 
s-a topit! Cine dracu' mă pune să angajez asemenea 
idioţi?! 

Precaut, Stieber preferă să tacă. Telefonul sună din nou; 
Morgan smulse receptorul: 

— Da, cine e? se răsti el. 

— Ştii foarte bine cine e. Pari agitat. S-a întâmplat ceva? 

Vocea lui Horowitz era inconfundabilă. Morgan se agăţă 
mai strâns de receptor, silindu-se să-şi revină. 

— Am identificat obiectivul, anunţă el. 

— Da? Unde e? 

— A fost văzut în Bahnhofstrasse, mergea spre lac. Apoi 
a dispărut. Trebuie s-o luăm de la capăt, ceea ce şi facem, 
fireşte. 

— Fireşte!... Tonul lui Horowitz era ironic. Dar unde şi 
cum a dispărut, cum îţi place ţie să spui? S-a topit aşa, 
într-un nor de fum? 

Morgan îi explică, Horowitz îl ascultă, apoi închise 
telefonul. Răbdare. Se afla chiar în gară, de aici telefonase. 
Ei bine, va străbate zona schimbând tramvai după tramvai, 
până va da cu ochii de Tweed. 


Intrând în restaurantul-cafenea Baur en Ville, Tweed o 
găsi pe Paula aşteptându-l. O luă de braţ: 

— Mergem pe platforma de sus; de acolo îi vedem pe toţi 
cei care intră. 

Îi ceru apoi şefului de sală să rezerve încă o masă pe 


358 


partea cealaltă a intervalului, pentru încă două persoane, 
care urmau să vină. Se aşezară cu spatele la perete şi 
constatară că, într-adevăr, aveau o perspectivă bună 
asupra intrării în local. 

— Ce se-ntâmplă? deschise Paula discuţia. Te-am văzut 
când ai sărit în tramvaiul acela în ultima clipă. Sunt 
probleme? 

— Au fost, răspunse Tweed, luând de pe masă lista de 
bucate. Am să-ţi spun mai târziu; acum uite-l pe Newman 
cu micul Turpil. Vreau să-l întreţii pe Turpil, la masa de 
vizavi. Poate-ţi ajută să ştii că a fost odată ceasornicar... 

Se întrerupse la sosirea celor doi şi observă că Newman 
îl conducea pe Turpil de la spate. Omuleţul îl salută pe 
Tweed ca pe un prieten vechi, pe care nu l-ai văzut de 
multă vreme. 

— Tare mă bucur să vă văd! A trecut un car de ani de 
când ne-am întâlnit ultima oară. Vă mai amintiţi de 
Geneva? 

— Cum să nu! îl întâmpină Tweed, scuturându-i mâna 
întinsă, flască. Acum, uite ce se-ntâmplă: am nişte treburi 
de discutat cu domnul Newman. [i-o prezint pe Paula, 
care-ţi va ţine companie şi în a cărei prezenţă te vei simţi, 
oricum, mult mai bine decât într-a noastră. 

— Nu mă-ndoiesc, zise Turpil uitându-se lung la silueta 
Paulei în timp ce-şi atârna fulgarinul în cuier. Dădură 
mâna şi merseră la masa cealaltă, unde ea refuză locul de 
lângă perete, oferit de omuleţ;: 

— Te rog, lasă-mă la margine; am loc mai mult să-mi 
întind picioarele. 

Lui Tweed îi plăcu manevra subtilă prin care Paula îl 
propti pe Turpil într-un loc de unde nu mai putea ieşi atât 
de uşor, fiind totodată suficient de departe ca să nu prindă 
nimic din discuţia lui cu Newman. Comandară amândoi 
friptură de vițel şi apă minerală. 

— Ce s-a întâmplat când ai trecut graniţa la Basel? se 
interesă Tweed. 

— Am văzut că erai aşteptat de doi tipi într-o maşină 
parcată lângă pichet, şi care nu erau poliţişti. Şoferul era o 


359 


gorilă cu un cap rotund, ca o minge de fotbal. 

— A văzut Audi-ul? 

— N-avea cum să-l vadă, pentru că-l schimbasem cu un 
BMW, undeva la marginea oraşului. După aceea, mi-am 
făcut de lucru cu Turpil, am pătruns în sediul World 
Security din Basel în creierii nopţii. O să îţi arăt câte ceva 
care te va interesa, sunt sigur. Dar tu cum te-ai descurcat? 
Slavă Domnului c-ai putut ajunge până aici! 

— Zurich e o capcană, intră Tweed direct în subiect. Am 
văzut, venind încoace, o mulţime de tineri cu Walkman la 
urechi; problema e însă că nu sunt ce par a fi - casetofoane 
de buzunar adică - sunt staţii de emisie-recepţie! L-am 
văzut pe unul dintre ei vorbind într-un microfon, imediat ce 
m-a recunoscut. 

— E o idee diabolic de isteaţă! 

— Da, idee este; cei care-o pun în aplicare nu sunt însă, 
din fericire, prea isteţi. Nişte amatori. Prin urmare, vei şti 
de cine să te păzeşti când o să pleci de aici... 

Cei doi făcură o pauză când li se aduse mâncarea, apoi 
schimbară subiectul: 

— Eu vreau să ştiu totuşi cine a ucis-o pe fata aceea 
acasă la mine, în Londra, şi cine e fata. Sunt două date 
esenţiale în afacerea asta. Ziceai că ai ceva să-mi arăţi? 

Newman nu răspunse imediat; aruncă, în schimb, o 
privire la masa de vizavi, unde Paula îi dădea apă la moară 
lui 'Turpil, făcându-l să povestească despre fosta lui 
meserie de ceasornicar. Pe faţa omuleţului se citea 
fericirea de a fi ascultat cu atenţie de o femeie frumoasă. 
Newman scoase unul din seturile de fotografii şi aşeză cele 
patru portrete pe masă, înaintea lui Tweed. 

— Sunt copii ale unor poze găsite într-un seif din sediul 
WS din Basel, explică ziaristul înainte de a ataca farfuria 
din faţa lui. 

Privirea lui Tweed se plimbă de la o fotografie la alta şi 
se opri asupra chipului blond. Bătu uşor poza cu degetul, 
uitându-se la Newman cu o expresie de gheaţă: 

— Asta este fata omorâtă în apartamentul meu. Cine e? 

— O oarecare Sylvia Harman, după spusele lui Turpil. E 


360 


englezoaică şi a locuit aici, în Zurich. Adresa este Rennweg 
1420. 

— Asta-i la o aruncătură de băț de aici, comentă Tweed. 

— Îşi oferea serviciile ca amantă de lux... 

Newman îi repetă prietenului său cele aflate de la Turpil 
despre fată. Cu ochii ţintă la ziarist, Tweed asculta atent, 
vârându-şi mâncarea în gură cu mişcări automate, ca un 
robot. Puse jos furculiţa şi cuțitul când Newman spuse că 
asta nu-i tot şi dădu la iveală din plicul cu întăritură de 
carton fotocopiile paginilor care conţineau tarifele şi ale 
paginilor agendei de birou. 

— Aici ai venituri şi cheltuieli, şi nişte pagini din agenda 
pe anul trecut, găsite tot la sediul WS din Basel. 

Tweed îşi aruncă o privire peste cifre, apoi se uită din 
nou la Newman: 

— Coincide cu ce mi-ai spus tu, cum că pretindea şase 
mii de franci pe noapte. 

— Exact. Asta face peste două mii de lire sterline. Se 
respecta fata, nimic de zis. Acum faci legătura? 

— Da, menţiunea „tarif unic“, întotdeauna şase mii de 
franci, preţul Sylviei Harman pentru o noapte de pat. Şi 
cele cinci date, din ianuarie până în aprilie, însemnate cu 
inițiala M, care corespund menţiunilor „tarif unic“. Este 
evidentă legătura între cineva din cadrul companiei World 
Security şi Sylvia Harman. 

— Iar litera M îl arată cu degetul pe Morgan... 

— S-ar putea să nu fie decât o acoperire pentru 
Buckmaster. Datele întâlnirilor de anul trecut indică 
intervalul ianuarie-aprilie, iar el a părăsit băncile din spate 
ale Camerei în iunie, când a fost numit ministru al 
Securităţii Externe. 

— Mi se pare prea subtilă legătura. 

— Oricum ţi s-ar părea, dă-mi voie să te felicit. Nu ştiu 
dacă înţelegi, dar cu lovitura asta ai obţinut ceva la care 
nu speram să ajung vreodată. In primul rând, ai aflat 
identitatea victimei din Radnor Walk şi apoi ai obţinut 
dovada clară a unei legături între ea şi World Security - în 
fond, i-ai găsit fotografia în seiful companiei, nu? 


361 


Tweed lăsă să-i scape un copios oftat de uşurare. 

— Încă o dată, te felicit, Bob. Pasul următor e clar, 
de-acum. 

— Chiar aşa? 

— Păi, sigur: ne strecurăm în apartamentul Sylviei 
Harman, pe Rennweg! Doar avem, la masa de alături, şi 
omul care o să ne ajute în treaba asta, nu? 

Tweed privi semnificativ spre Turpil, care sporovăia 
întruna în urechile binevoitoare ale Paulei. 


Cafeaua şi-o băură împreună, aşezaţi tuspatru la aceeaşi 
masă, dezbătând vehement problema. Tweed îi făcu 
propunerea lui Turpil; urmă tocmeala de rigoare, la 
capătul căreia căzură de acord asupra unei sume 
generoase. Newman tocmai se oferea să-l însoţească pe 
Turpil, când interveni Paula: 

— Voi n-aveţi cum şti ascunzătorile femeilor; aici trebuie 
tot o minte de femeie, aşa că merg eu cu Turpil... 

— Nici nu vreau s-aud, i-o reteză Tweed. 

— Ia nu mă mai cocoloşi atât, te rog frumos. Am fost şi 
eu învățată să-mi port de grijă, îi replică Paula 
măsurându-şi cuvintele, în aşa fel încât Turpil să nu 
priceapă la ce se referă. Repet, continuă ea, doar o femeie 
ştie unde să caute secretele altei femei. Sau vrei să 
insinuezi că nu am curajul s-o fac, schimbă ea unghiul de 
atac, înfuriindu-se teatral. Dacă-i pe-aşa, ai face mai bine 
s-o spui pe şleau! 

Mai răsuciră tărăşenia de pe-o parte pe alta o vreme, 
până când Newman găsi soluţia optimă, calmând spiritele: 

— Are şi ea dreptate, să ştii. Şi pot merge şi eu, să stau 
de şase; aşa că, dacă se-ntâmplă ceva şi e nevoie de câteva 
kile de muşchi în plus, s-a rezolvat. Sper că la asta nu mai 
ai nicio obiecţie. 

Tweed îşi ridică mâinile, făcând pe învinsul: 

— Sunt în minoritate, toată lumea votează împotriva 
mea, toţi mă iau la rost. O gaşcă de răsculați, nişte 
puşlamale, asta sunteţi!... 

— Prin urmare, eşti de acord? îl înghesui Paula zâmbind, 


362 


după care se întoarse spre Turpil: Spuneai că dumneata 
cunoşti apartamentul, c-ai mai fost acolo. Aşadar, cred că 
ne poţi băga înăuntru, nu? 

— E simplu ca bună ziua, se făli mărunţelul. 

— În cazul ăsta, continuă Paula, n-ar fi mai bine dac-am 
face treaba la lumina zilei? Eşti sigur că locuieşte singură, 
aşa cum ziceai? 

— Sigur. Are destui bani, nu e nevoită să împartă 
cheltuielile de întreţinere cu altă fată, şi nici nu-i place 
ideea de a locui în comun cu cineva. Trebuie să mă asigur 
însă că nu e acasă. De obicei, pe la ora asta îşi face 
exerciţiile de întreţinere, aşa că nu pot să garantez că e 
plecată. 

— Garantez eu, interveni Newman, care în tot acest timp 
se gândise cum să-l asigure pe Turpil de absenţa fetei, fără 
să-i spună totuşi că e moartă. Acum pot să-ţi spun că, în 
vreme ce tu făceai baie la hotelul St. Gotthard, am 
telefonat unui amic care umbla după compania unei femei 
şi i-am dat numărul Sylviei, din cartea de telefoane. M-a 
sunat ceva mai târziu să mă anunţe că fata era de acord 
să-l întâlnească la hotelul unde stă el, în după-amiaza asta. 

— Atunci, ce mai aşteptăm? se linişti Turpil. Am 
întotdeauna la mine o trusă de buzunar, aşa că în câteva 
minute suntem înăuntru. 

Lui Tweed nu-i scăpaseră privirile furişe pe care le tot 
arunca 'Turpil, între timp, în direcţia lui. Se aplecă spre 
acesta şi-i spuse: 

— S-ar putea să mai avem ceva de lucru pentru tine, mai 
târziu; însă va trebui să vii cu noi la munte, unde mă duc 
să mă odihnesc pentru câteva zile: în cantonul Schwyz, 
lângă oraşul Einsiedeln. 

Newman rămase perplex în faţa  monstruoasei 
imprudenţe, cu ochii căscaţi la Paula, ea însăşi reuşind cu 
greu să-şi ascundă stupoarea. Tweed, ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat, le dădu întâlnire la Sprüngli, magazinul 
de dulciuri de pe Bahnhofstrasse, care avea o ceainărie la 
etaj. 

— Şi nu uitaţi să-l aduceţi cu voi şi pe amicul nostru, mai 


363 


zise ridicându-se în picioare şi salutându-l pe Turpil cu o 
mişcare a capului. Ai mare grijă de Paula, fură ultimele lui 
cuvinte, şoptite în urechea lui Newman. 


Era încă lumină când intruşii pătrunseră în 
apartamentul de la numărul 1420, pe Rennweg. Înţesată 
de mici magazine, strada se desprinde în unghi ascuţit de 
Bahnhofstrasse şi duce în Altstadt, Oraşul Vechi, aflat pe 
malul apusean al râului Limmat. 

Newman se bucură în sinea lui văzând forfota de 
cumpărători care mişunau încolo şi-ncoace. Intrarea în 
locuinţa Sylviei Harman se făcea pe o scară pe care urcai 
direct din stradă. Turpil urcă treptele, cu Paula pe urmele 
lui. Se opri înaintea unei uşi masive de pe primul palier, 
apăsă butonul soneriei şi aşteptă, cu ochii pe ceas, trei 
minute, după care scoase o legătură de chei din buzunar, 
încercându-le pe rând. 

În clădire era linişte. Paula ţinea sub ochi scara care 
ducea la etajele superioare, iar afară, pe trotuar Newman 
sprijinea zidul de lângă intrare, cu ţigara în gură. 

— E deschis, şopti Turpil. 

Paula se pomeni în faţa unui coridor strâmt şi rămase cu 
urechile ciulite după vreun zgomot - un duş deschis, o baie 
care se goleşte, ceva de felul ăsta. Nimic. Păşi înăuntru 
urmată de Turpil, care închise uşa. I se părea suspectă 
reprezentaţia dată de  omuleţul acesta, menită să 
disimuleze faptul că el poseda de altfel cheia de la 
apartamentul în care se găseau. Porni să cerceteze 
locuinţa: o sufragerie care era în acelaşi timp şi cameră de 
zi, un dormitor mare, bucătăria, baia. Mobilierul şi toate 
celelalte lucruri din casă îi făcură Paulei impresia unui 
gust desăvârşit şi a unor cheltuieli substanţiale, impresie 
întărită şi de garderoba pe care o văzu deschizând un 
dulap de haine, şi de rândurile de pantofi aliniate cu grijă 
pe podea. 

Ordine, curăţenie, lux, bun gust, cam acestea erau 
cuvintele care  caracterizau, pe scurt,  locatara 
apartamentului. Auzind un scârţâit, Paula se întoarse în 


364 


sufragerie, unde dădu peste Turpil care tocmai începea să 
scotocească într-un dulap. 

— Nu te-atinge de nimic, îl repezi ea; dumneata n-ai idee 
unde trebuie căutat. 

— Dar sunt profesio... începu el plin de indignare, însă 
se întrerupse brusc în mijlocul propoziției. Închise sertarul 
şi se întoarse în hol, la ordinul Paulei, să stea de pază. 

Zece minute îi trebuiră Paulei ca să găsească detaliul 
după care umbla. În baie, în coşul de rufe murdare. 
Săltând capacul, dădu cu ochii de harababura de haine 
aruncate în grabă. Jurnalul intim al Sylviei Harman era 
dedesubt, pe fundul coşului. 


— Vreau să-i dau un telefon surorii mele, Klara, zise 
Turpil. 

Îşi terminaseră treaba şi se-ndreptau tustrei spre 
Bahnhofstrasse, pe o străduţă dosnică. Jurnalul se afla în 
geanta Paulei. De altfel, Newman îi şoptise cam ce trebuie 
să caute atunci când veniseră: liste cu nume şi numere de 
telefon, însemnări financiare, agende, mai ales de anul 
trecut... 

— Trebuia să-i telefonezi de la St. Gotthard, îi răspunse 
Newman lui Turpil. Acum mergem la Sprungli. 

— Am avut eu timp, pân-acum? Trebuie să vorbesc cu 
ea, înainte de a merge la ceainărie. 

— De ce atâta grabă? 

— Vreau să aflu dacă s-a-ntors cu bine. Domnişoara mă 
înţelege, sunt convins, adăugă el furişând o privire spre 
Paula. Şi apoi, cine ştie dacă n-are să-mi transmită vreun 
mesaj urgent. 

— Mesajele mai pot s-aştepte, începu Newman, apoi 
trase o înjurătură printre dinţi, constatând că Turpil 
ţâşnise de lângă el, repezindu-se la un aparat automat 
pentru bilete de călătorie. 

Newman vru să alerge după el, însă Paula îl opri, 
apucându-l de braţ, şi-i arătă o maşină de patrulare a 
poliţiei staționată în apropiere, cu doi poliţişti înăuntru, 
care se uitau chiar în direcţia lor. Fără îndoială, o văzuse şi 


365 


Turpil, contând pe prezenţa ei acolo. 

Se apropia un tramvai care mergea spre Gara Mare. 
Newman se grăbi să ia două bilete de la automatul din 
staţie, îi dădu unul Paulei şi urcară în tramvai pe aceeaşi 
uşă prin care-l văzură dispărând pe nărăvaşul spiriduş. 

— E ceva putred aici, îi zise Newman Paulei. Ce l-o fi 
găsit să dea două motive pentru care trebuie s-o sune pe 
soră-sa? Fii cu ochii pe el... 

Văzând că Turpil ocupase un loc în apropierea uşii, 
Paula trecu pe lângă el şi se aşeză la câteva scaune mai în 
faţă, pe o banchetă care-i permitea să stea cu spatele la 
geam, avându-l astfel sub observaţie pe mărunţel. Turpil 
era acum aşezat mai în spate, între ea şi Newman, lângă 
intervalul dintre scaune. 

La staţia următoare coborâră câţiva pasageri, după care 
tramvaiul se aglomeră brusc, îngreunându-i vederea lui 
Newman. A doua staţie se afla în apropierea magazinului 
universal Globus şi a Gării Mari. Coborâră mulţi călători. 
Newman se ridică în picioare şi, văzând semnele furioase 
ale Paulei, reuşi să coboare la rândul lui, înainte ca 
vagonul să fie inundat de încă un puhoi de oameni. Era oră 
de vârf, afară se întunecase. Ziaristul rămase năuc pe 
trotuar, căutându-l din ochi pe Turpil, care dispăruse fără 
urmă. 

Paula veni spre el în fugă gâfâind, cu fulgarinul 
fluturând. 

— L-am văzut, reuşi ea să articuleze, în cele din urmă; a 
luat-o spre gară, şi cred că l-am văzut coborând o scară 
rulantă, jos în Shopville. 

Paula rămase afară, iar Newman cobori şi el una din 
scările rulante. Ajuns în Shopville, orăşelul comercial 
subteran, îşi încetini pasul uitându-se în jur, doar-doar o da 
cu ochii de Turpil. Cum nu se poate mai incomod, locul 
arăta ca un labirint, ticsit de oameni care viermuiau în 
toate direcţiile. Deodată, zări spinarea lui Turpil, la capătul 
unui şir de telefoane publice adăpostite fiecare sub un fel 
de cască mare din plastic. Newman îşi aminti de 
microamplificatorul pe care i-l „pierduse“ spiriduşului. 


366 


Scoase jucăria din buzunar şi o vâri în urechea dreaptă, 
întoarsă către una din ieşirile cu scară rulantă. Un tunet 
rostogolit îi năvăli în cap, urmat de un scrâşnet ascuţit, 
insuportabil: în scuarul de deasupra, tocmai lua curba un 
tramvai, intrând pe Strada Gării. Newman se răsuci pe 
călcâie, îndreptându-şi urechea spre cabina telefonică de 
unde vorbea Turpil: paşii oamenilor răsunau ca nişte 
lovituri de ciocan; apoi foarte clar, vocea lui Turpil. 

— Mi-a trebuit mult să dau de dumneavoastră, domnule 
Morgan. Vă interesează unde-l puteţi găsi pe un tip pe 
care-l cheamă Tweed? Eu ştiu unde... Cât?... Douăzeci de 
mii de franci? De acord. Se duce să se-nfunde la munte, în 
cantonul Schwyz, lângă Einsiedeln... 

Legătura fu întreruptă de Newman, care-i smulse lui 
Turpil receptorul din mână, trântindu-l în furcă. Cu 
cealaltă mână îl apucă strâns de braţ, apăsându-i nervul 
chiar deasupra cotului, făcându-l să urle de durere. Il târî 
astfel spre scara rulantă, care dădea în Bahnhofstrasse. 

— Trebuia să vorbesc cu Klara, bâigui Turpil. 

Newman nu spuse nimic; îi arătă, în schimb, palma 
desfăcută în care se odihnea microamplificatorul pe care-l 
vâri apoi în buzunar. Turpil înghiţi de câteva ori în sec. 

— Nu v-a scăpat în apă? reuşi să îndruge, în cele din 
urmă. 

— M-am prefăcut că-l scap. Şi zi, Morgan e numele de 
alint al Klarei? 

— Nu, e o femeie care are grijă de mine; îmi găteşte, îmi 
întreţine apartamentul din Berna... 

— Bine-bine, dar tu vorbeai cu Morgan de la World 
Security şi l-ai vândut pe Tweed pentru treizeci de 
arginţi... mai pe-nţelesul tău, pentru douăzeci de mii de 
franci. Otreapă ordinară ce eşti! De unde ştiai că Morgan 
se interesează de Tweed? 

— Au transmis ştirea din om în om, în lumea interlopă, 
cu oferta de douăzeci de mii de franci pentru cine spune 
unde poate fi găsit. Sunt bătrân, domnule Newman, 
şi-ncerc să agonisesc şi eu câte ceva pentru când n-oi mai 
putea lucra... 


367 


Se aflau deja pe scara rulantă, aşteptând să-i scoată în 
Bahnhofstrasse. Nu mai era nimeni nici în faţa lor, nici în 
urmă, iar după căldura din Shopville, un val de aer 
îngheţat îi luă în primire, necruţător. 

— Şi pretindeai că eşti prieten cu Tweed, comentă 
Newman. Cu aşa prieteni, cui îi mai trebuie... 

Newman nu văzu porţiunea de gheaţă de la capătul de 
sus al scării şi alunecă pe ea. Profitând de ocazie, Turpil îşi 
smulse braţul din strânsoare şi o luă la fugă orbeşte de-a 
curmezişul străzii; nici nu apucă să facă trei paşi că 
alunecă, la rândul lui şi se-ntinse cât era de lung pe şina 
de tramvai. Nu mai apucă sa vadă colosul de fier care 
dădea colţul intrând pe Strada Gării. Vatmanul se năpusti 
cu toată puterea asupra frânei, însă şinele erau acoperite 
cu o pojghiţă de gheaţă care purtă tramvaiul târâş câţiva 
metri. Roţile tăiară trupul întins, ca o maşină de tocat 
carne, făcând să ţâşnească şuvoaie de sânge, un roşu 
închis care pătă zăpada din jur. Un țipăt de femeie, lume 
adunată instantaneu. 

Newman îşi continuă drumul de-a lungul străzii. Văzu, 
pe partea cealaltă, figura îngrozită a Paulei. Traversă. 

— Trebuie să-l întâlnim pe Tweed urgent. E de rău... 


368 


37 


Sprungli, magazinul de delicatese; ceainăria de la etaj, o 
masă într-un colţ. Tweed ascultă atent raportul lui 
Newman asupra ultimelor peripeții. Lângă el, Paula, cu 
ochii pierduţi pe geam, la copacii scheletici, dezbrăcaţi, 
care străjuiesc Strada Gării. Apare un tramvai, Paula îşi 
mută privirile în altă parte. Atent, înţelegător, Tweed îi 
strânge uşor mâna. 

— Nu vrei o prăjitură? 

— Să n-aud de mâncare, acum. Aş mai vrea o cafea, te 
TOg. 

Tweed dădu comanda şi se uită încă o dată la cei doi 
bărbaţi aşezaţi la mese separate, ceva mai încolo. Unul să 
tot fi avut treizeci şi ceva de ani, cu o faţă inexpresivă, 
îmbrăcat în costum; celălalt, un tinerel care mânca o 
prăjitură la o masă mai apropiată, cu capul înfundat între 
căştile unui Walkman. Newman, terminându-şi istorisirea, 
trecu la cafea. Luă o sorbitură, gânditor, apoi puse jos 
ceaşca şi-l întrebă pe Tweed: 

— Nu-nţeleg un lucru: de ce i-ai spus lui Turpil că te 
duci la munte? Şi i-ai mai dat şi date precise asupra locului 
- cantonul Schwyz, lângă Einsiedeln! 

— Planul meu funcţionează, răspunse cel întrebat. Deşi, 
trebuie să-ţi mărturisesc, nu m-am gândit că lucrurile or să 
ia o întorsătură aşa de urâtă. 

— Turpil şi-a căutat-o cu lumânarea, îl consolă Newman. 
Doar te-a vândut, nu? Şi încă unor indivizi despre care ştia 
bine că n-au niciun Dumnezeu. Să nu uităm de bomba cu 
care ti-au garnisit maşina în Pădurea Neagră. 

— Asta cam aşa e... 

Lui Tweed îi făcea impresia că Newman devenise mai 
dur de când trecuse prin grele încercări în Germania de 
Est, acum câţiva ani; nu neapărat mai puţin uman, doar 
ceva mai dur. 


369 


— Dar despre ce plan tot vorbeşti, pentru Dumnezeu?! 
izbucni Paula, care nu-şi revenise de tot de pe urma 
şocului. 

— Avem nevoie de tot ajutorul pe care ni-l poate da 
Beck; însă, după cum m-am gândit încă dinainte de a 
ajunge în Elveţia, nu-i uşor să-l convingi de nevinovăția 
mea şi de faptul că suntem hăituiţi de ucigaşi profesionişti. 
Trebuie să-i demonstrăm cum stau lucrurile ori asta 
înseamnă să-l scoţi pe duşman în câmp deschis. 

— A, iartă-mă! În zăpăceala evenimentelor, am uitat să-ţi 
dau agenda asta; era ascunsă în coşul cu rufe murdare din 
apartamentul Sylviei Harman, îi întinse Paula carneţelul. 

Tweed răsfoi paginile, oprindu-se mai mult asupra unor 
date. Ridică ochii spre Newman, privindu-l cu înţeles: 

— Jurnalul ei pe anul trecut; încă o legătură între World 
Security şi moarta din dormitorul meu. Datele corespund 
cu cele din agenda de birou peste care ai dat tu în Basel: 
15 şi 28 ianuarie, 16 februarie, 4 martie, 25 aprilie, toate 
marcate cu inițiala M. Corespund şi orele: nouă şi 
jumătate, nouă, zece, zece şi jumătate seara. Mi le 
amintesc clar. 

— Dar cum a ajuns Sylvia Harman la Londra? întrebă 
Paula. 

— Simplu, fu rândul lui Newman să explice. Ori 
Buckmaster ori Morgan, care din ei ar fi vrut să-şi 
petreacă noaptea cu ea, o putea aduce cu reactorul Lear. 
Cât despre ea, pentru şase mii de franci n-ar fi ezitat nicio 
clipă... Ce este? 

Cu o mişcare grăbită, Tweed vârâse agenda în buzunar 
şi acum îl fixa cu privirea pe bărbatul în costum, cu faţa 
inexpresivă, care se apropia de masa lor. Acesta îşi trase 
un scaun şi se aşeză alături de Tweed, arătându-i discret o 
legitimatie. 

— Norbert Tanner, se prezentă el, de la Poliția Federală. 
Nu ştiu dacă v-aţi dat seama, domnule Tweed, că sunteţi 
urmărit. Puştiul de colo, cu Walkman-ul, v-a filat de cum 
aţi ieşit de la Baur en Ville. Doriţi să-l iau cu noi? 

— Nu, lasă-l în pace; fă-te că nu ştii nimic. 


370 


— Cum ziceţi. Şi acum, dacă n-aveţi nimic împotrivă, am 
să vă rog să mă însoţiţi la sediul poliţiei; este ordinul 
domnului Beck. Ne aşteaptă afară Mercedes-ul acela cu 
geamuri fumurii... 


— De data asta îl avem în mână pe Tweed, zise Morgan 
cu ochii pierduţi pe fereastra biroului său din strada 
Bellerive, în noaptea de afară. Se duce la Einsiedeln în 
cantonul Schwyz, la munte. Am să trimit un autobuz 
înaintea lui acolo, cu gaşca mea de Walkman-i. 

Cel căruia i se adresa era, bineînţeles, Armand 
Horowitz, aşezat pe un scaun cu spătarul tare - fiindcă, 
zicea el, fotoliile te moleşesc, te scot din priză. Pe de altă 
parte, Morgan deschisese caloriferele la maximum, ceea 
ce-l făcuse pe Horowitz să-şi scoată fulgarinul, rămânând 
într-un costum de un cenuşiu mohorât, altfel foarte bine 
croit. 

— Aş putea afla şi eu de unde ştii? se interesă el în stilul 
acela acid, caracteristic. 

— Ai putea! îi răspunse Morgan, al cărui entuziasm 
arogant dădea pe dinafară. Îşi instala rotunjimile în spatele 
biroului impunător. Pentru a nu ştiu câta oară, Horowitz 
remarcă ostentaţia decorului. 

— Atunci, fă bine şi spune-mi, zise el iritat, văzând că 
Morgan tăcea. 

— M-a anunţat un potlogar pe nume Turpil, o scârnăvie 
de care ne mai foloseam câteodată ca să pătrundem 
discret în anumite locuri. Probabil că i-a spus chiar 
Tweed... 

— Încă un gest suspect, remarcă Horowitz. 

— Da’ mai lasă-mă cu cobitul ăsta! sări Morgan, ţâfnos. 

— Spune-mi cum arată acest Turpil. 

Hotărât lucru, Horowitz se pricepea de minune să-l 
descumpănească pe unul ca Morgan. 

— Mic de statură, peste cincizeci de ani, cu nas coroiat, 
arată ca un spiriduş din basme... 

— Arăta, vrei să spui. 

— Cum adică? 


371 


— Toată după-amiaza m-am plimbat cu tramvaiul în zona 
gării şi prin împrejurimi, contând pe regula coincidenţei, 
care până acum m-a servit nu o dată. Ia spune, a vorbit 
mult la telefon? 

— Nu; de fapt, s-a întrerupt în mijlocul unei fraze, n-aş 
putea spune de ce. Poate s-a întrerupt legătura, cum se 
mai întâmplă... 

— Sau l-a întrerupt cineva, continuă Horowitz 
urmărindu-l pe Morgan cu o privire amuzată. De data asta 
te cred, pentru că eram chiar în tramvaiul care l-a făcut pe 
Turpil terci. 

Morgan încremeni cu trabucul în mână, ca un dirijor cu 
bagheta suspendată deasupra orchestrei. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Dacă e să mă iau după descrierea ta, Turpil este un 
individ foarte mort. A ieşit pe scara rulantă din Shopville, 
alături de un tip care-l ţinea de braţ; s-a smuls din 
strânsoare, s-a repezit în stradă şi l-a călcat tramvaiul în 
care mă găseam eu. 

— Aha, înţeleg... 

— Ba nu-nţelegi încă. Eu, care mă pot lăuda cu o 
memorie fotografică, îţi pot spune că tipul care-l ţinea era 
Bob Newman, corespondentul extern. I-a apărut poza în 
ziare de multe ori, aşa că mi-ar fi greu să-l confund. Mai 
mult, în Basel se pare că braţul coincidenţei a fost foarte 
lung: acelaşi Newman şedea la masă în restaurantul de la 
Drei Könige, atunci când m-am nimerit şi eu acolo. Şi 
acum, dă-mi voie să-ţi amintesc că spuneai ceva despre o 
alarmă  declanşată aici, la Zurich, fără vreun motiv 
aparent. 

— Dumnezeule! Vrei să spui, o spargere la sediul din 
Basel? Trebuie să-i pun să mai verifice o dată, să vadă dacă 
nu lipseşte ceva. Turpil era într-adevăr un artist al 
spargerilor şi se vindea oricui ar fi avut bani să-i cumpere 
serviciile. 

— Mă rog, asta e problema ta; a mea este la Einsiedeln. 
Lasă baltă ideea aceea prostească de a-ţi trimite maimuţoii 
Walkman acolo: n-ar face decât să se dea în spectacol ca 


372 


nişte clovni la circ, într-un astfel de loc izolat. 
— Dar cineva trebuie să se ducă acolo, protestă Morgan. 
— Şi chiar o să se ducă cineva: eu, împreună cu Stieber. 
Şi asta chiar acum. 


Sediul poliţiei din strada Lindenhof este un bloc vechi, 
cu patru etaje, construit din piatră cenuşie. Una din faţade 
are vedere la râul Limmat, care împarte oraşul Zurich în 
două districte. Aici, la etajul al treilea, se afla biroul lui 
Beck. De la fereastră, Tweed contempla silueta cenuşie a 
Universităţii, semeţ înălţată pe malul celălalt al râului. 

— Dar ştiu că ai curaj, nu glumă, să te plimbi aşa prin 
Zurich, îi zise Beck lui Tweed. Şi, dacă într-adevăr eşti 
urmărit, chiar ai nevoie de curaj. Dacă... 

— Domnul Tweed este într-adevăr urmărit, domnule, 
interveni Tanner; de asta nu mă îndoiesc. l-am depistat 
lângă Baur en Ville şi i-am filat până la Sprungli, pe jos. Ei 
bine, pe această distanţă scurtă am ochit nu mai puţin de 
trei persoane călcându-i pe urme: doi tinerei, pietoni, şi o 
fată pe bicicletă, toţi dotați cu Walkman-uri false. 

— False? ridică Beck din sprâncene. Şi te sperii de o 
gaşcă de puştani? 

— E vorba de aparatură, domnule, care se pare că e 
foarte sofisticată: i-am văzut pe doi dintre ei comunicând 
prin nişte microfoane disimulate. Or fi ei o gaşcă de 
puştani, cum ziceţi, dar cei care-i organizează par a fi 
profesionişti, dacă-şi permit astfel de aparatură. Şi ne-a 
mai urmărit unul pe motocicletă. S-ar putea să fie şi acum 
afară, aşteptându-l pe domnul Tweed să iasă de aici. 

— Asta nu-mi place, zise Beck, întunecându-se la faţă. 
Du-te jos şi vezi dacă mai e acolo. 

— Şi dacă mai e, îmi daţi voie să-l duc jos, să-i iau un 
interogatoriu? 

Newman şi Paula, aşezaţi lângă Tweed, îl priviră pe 
Tanner. Ei da, gândi Newman, te cred în stare să-l faci să 
ciripească, dacă pui mâna pe el. 

— De acord, Tanner, acceptă Beck. Vreau să ştiu cine e 
şeful lui. 


373 


Şeful poliţiei elveţiene aşteptă ca detectivul Tanner să 
iasă din birou, după care i se adresă lui Tweed: 

— În timp ce tu-ţi făceai rondul, m-am dus să vorbesc cu 
colonelul Romer de la Banca de Credit din Zurich, în 
Talstrasse. Vrea să te întâlnească, şi a aşteptat toată 
după-amiaza, iar acum e seară. 

— De ce, am spus ceva care i-a stârnit interesul? tatonă 
Tweed terenul. 

— Se pare că da... 

Înainte de a continua, Beck îşi întoarse privirea spre 
Newman: 

— Ceea ce urmează este strict confidenţial, însă ştiu că 
te bucuri de toată încrederea în cercurile noastre. Aşadar, 
Tweed, poţi discuta cu Romer cu toată sinceritatea, pentru 
că are mare trecere în sferele militare ale ţării acesteia. 
Acum s-a dus să ia ceva de mâncare, şi se întoarce peste... 
trei sferturi de oră, zise Beck, cu ochii la ceas. Până atunci, 
pot să vă servesc ceva răcoritoare? 

O jumătate de oră mai târziu, reveni şi Tanner. 

— Motociclistul nostru a vorbit până la urmă, îi anunţă 
el. Au un microbuz de radiolocaţie, staționat pe Podul 
Cheiului. 

— Acum e tot acolo? Tanner, trimite o maşină de 
patrulare să verifice. Vezi să aibă antenă, ca să creadă 
băieţii că au intrat în interferenţă cu banda de frecvenţă a 
poliţiei, încheie Beck, aşteptând să iasă Tanner. Ia spune, 
Tweed, zise el apoi, cine crezi că sunt indivizii ăştia? 

— World Security. 

— Aha, făcu Beck, şi rămase o vreme pe gânduri. Şi 
chiar dac-ar fi aşa, mi se pare logic ca Lance Buckmaster 
să sprijine apelul lansat de Howard pe tot continentul de a 
te pune sub urmărire. 

— Aha, fu replica lui Tweed, lapidară şi cu subînţeles. 

— Aşa, continuă Beck; colonelul Romer trebuie să se fi 
întors deja. Am să te trimit la el, în Talstrasse, cu o maşină. 
Ţine minte, orice i-ai spune, poţi conta pe discreţia lui; nu 
va discuta problemele decât cu mine. Cine ştie, s-ar putea 
ca tocmai el să aibă cheia acestei afaceri ciudate. 


374 


Colonelul Romer era înalt, bine făcut, cu mustaţa tunsă 
scurt, un bărbat trecut de cincizeci de ani, afişând însă o 
ținută dreaptă, marţială. Purta un costum gri închis, 
asortat cu sprâncenele şi părul. În ochii săi albaştrii se 
putea citi licărul specific oamenilor cu simţ al umorului. 

Biroul său, a cărui fereastră dădea într-o străduţă 
îngustă, lăturalnică, avea pereţii căptuşiţi cu lambriuri din 
lemn de brad. Înăuntru, mobilă veche, englezească. 

Colonelul îşi trase un fotoliu lângă cel în care-l poftise pe 
Tweed să şadă; aduse două pahare cu Montrachet, le aşeză 
pe măsuţa joasă din faţa fotoliilor şi deschise discuţia: 

— Sunt un om care ştie să asculte, domnule Tweed. Imi 
amintesc, continuă el zâmbind, întâlnirea noastră destul de 
încordată din Basel, acum câţiva ani. Între timp, am 
devenit director al Băncii de Credit din Zurich; asta nu 
înseamnă decât ceva mai multă muncă. 

— Pe lângă faptul că sunteţi şi colonel în Armata 
Elvețiană, comentă Tweed. 

— Aşa este. Şi ca atare, serios preocupat de securitatea 
naţională. Cum vă spuneam, sunt un om care ştie să 
asculte... 

Tweed se lămurise între timp că Romer era într-adevăr 
omul discret pe care i-l recomandase Beck, aşa că îşi 
începu povestea cu momentul descoperirii fetei moarte în 
apartamentul său. Avu însă grijă să nu facă referiri directe 
la Iniţiativa Strategică Defensivă, folosind în schimb 
expresia: „cel mai avansat sistem tehnologic de protecţie 
pe care l-a inventat Occidentul“. 

— Şi ziceţi că, atunci când aţi luat legătura cu 
Lampedusa din complexul de comunicaţii de la Berna, nu 
vi s-a răspuns corespunzător la cele două 
întrebări-capcană - prin urmare, vasul a fost într-adevăr 
interceptat de agresori? 

— Sunt convins de asta... 

— Şi ziceţi că numai doi oameni îi urmăresc traseul, din 
Anglia: dumneavoastră şi Lance Buckmaster, ministrul 
pentru Securitatea Externă? 


375 


— Exact. 

Romer gustă vinul şi puse paharul pe masă, încruntat. 

— Ceea ce urmează să vă spun este strict confidenţial. 
Poziţia mea îmi dă acces la tot felul de informaţii din lumea 
financiară - mă refer la acele informaţii care nu ajung 
niciodată în presă. Ei bine... World Security se găseşte în 
pragul falimentului. Buckmaster, un megaloman, a 
împrumutat sume imense în ambiția lui nemăsurată de a se 
extinde ca să ajungă să troneze în lista primelor zece mari 
companii de acest fel din lume. În situaţia actuală are 
nevoie cam de cinci sute de milioane de lire sterline pentru 
a-şi salva firma de la dezastru. 

— Şi de unde Dumnezeu crede el că o să găsească o 
asemenea sumă? 

— În niciun caz de la vreuna din marile bănci, care i-au 
dat deja prea mult... 

Romer se întrerupse şi mai luă o înghiţitură de vin, iar 
Tweed rămase tăcut în aşteptare. 

— Se petrece un lucru care mă intrigă, un lucru pe care 
alţii l-ar califica de-a dreptul sinistru. 

— Şi anume? 

— Prin Banca Narodnaia, care operează în Occident, 
sovieticii au rezervat echivalentul a cinci sute de milioane 
de lire sterline în lingouri de aur, valoare pregătită pentru 
nu se ştie ce afacere uriaşă. Mă întreb ce-o vrea Kremlinul 
să cumpere cu această sumă fabuloasă. Ori poate ghiciţi 
dumneavoastră, în prelungirea celor ce mi-aţi povestit?... 

Tweed fu uluit. Într-adevăr, Romer îi dăduse cheia 
întregului lanţ de evenimente bizare care se produceau de 
la un timp încoace. Acum nu mai avea nicio îndoială cine 
se afla în spatele crimei din casa lui, a cărei victimă fusese 
Sylvia Harman, înscenare menită să-l îndepărteze şi să-l 
tragă la fund. Mai rămânea întrebarea: care dintre cei doi, 
Morgan sau Buckmaster, era autorul direct? In orice caz, 
pentru început, nu mai avea nicio îndoială asupra 
mobilului. 


376 


38 


Într-o lume a gheţurilor şi a zăpezii, Horowitz se plimba 
agale prin orăşelul Einsiedeln. Purta cizme înalte până la 
genunchi, haină de blană şi o căciulă de blană în stil 
rusesc. Era însoţit de Stieber şi Morgan; acesta din urmă 
insistase să vină cu ei. 

— Al dracului frig, bombăni Morgan, dârdâind. 

Într-adevăr, temperatura era mult coborâtă sub zero. 
Străduţele înguste ale orăşelului pierdut în munţi erau 
străjuite de case vechi. Şiruri de ţurţuri lungi, ca nişte 
săbii suspendate, atârnau la streşini, iar stratul de omăt, 
tasat sub bocancii harnici ai localnicilor, era mai gros de-o 
palmă. Undeva răsună dangătul unui clopot, ca o chemare 
la judecată. Era ora patru după-amiază. 

— Ce dracu mai e şi asta? întrebă Morgan. 

— Ai să vezi când o să dăm colţul ăsta, îi spuse 
Horowitz. 

Gospodine înfofolite ieşite după cumpărături îşi târau 
paşii îngreunaţi de povara sacoşelor. După colţ, strada se 
deschidea într-un fel de scuar larg, din care începea o 
pantă abruptă. Acolo, sus, dădură cu ochii de faţada unei 
biserici încadrate simetric între două turnuri. 

— Mănăstirea  Benedictină, îl lămuri Horowitz pe 
fundalul sonor al dangătului de clopot care-şi continua 
chemarea, cu rezonanţe funebre. 

Morgan fu năpădit de presentimentul unei sinistre 
ameninţări. Aici, oraşul se termina brusc în peretele dens 
al pădurii de conifere, cu ramuri ca nişte braţe întinse 
rugător sub apăsarea zăpezii adunate pe ele. Odată ieşiţi 
de pe strada cu multe magazine, cei trei fură întâmpinați 
de tăcerea descurajantă care-i duse cu gândul la pustiul 
arctic. 

— Este una din mănăstirile celebre ale Europei, continuă 
Horowitz. Vara e plin locul de vizitatori de pretutindeni, 


377 


veniţi în pelerinaj. Între zidurile acestea este un spaţiu 
imens, ca un oraş izolat de lume. 

O femeie îmbrăcată în negru, cu capul acoperit, tocmai 
urcase poteca alunecoasă şi împingea cu greutate un canat 
al uriaşei uşi duble. Dinăuntru se revărsă deodată o fâşie 
de cântare bisericească împletită din mai multe glasuri. 
Morgan fu cuprins de fiori; nu mai putea suporta 
atmosfera, prea îi dădea senzaţia unui mormânt necuprins. 

— Ce-i cu iodlerele astea? întrebă el, ca să spargă 
tăcerea. 

— Nu sunt iodlere, îl mustră Horowitz; este corul 
călugărilor, care cântă în fiecare zi la ora asta. 
Aşteaptă-mă aici, Morgan, schimbă el apoi subiectul, 
ridicându-şi valiza din zăpadă; ne ducem la hotelul St. 
Johann, să rezervăm camere. Sau rămâi aici, cu noi? 

— Nu, nu, zise Morgan grăbit. Trebuie să mă întorc la 
Zurich; am pe cap o firmă internaţională, ai uitat? 

Ultimele cuvinte ale lui Morgan căzură însă în gol, 
fiindcă Horowitz şi Stieber se-ndepărtau deja, cu valizele 
în mâini. Morgan trase o înjurătură în gând, tropăi de 
câteva ori să-şi dezmorţească picioarele îngheţate şi-i 
urmări cu privirea pe cei doi asasini până când dispărură 
într-o clădire cu cinci etaje, acoperită cu ţiglă: hotelul St. 
Johann. i 

În zece minute se întoarseră fără valize. Îl găsiră pe 
Morgan preocupat să studieze un călugăr ieşit din 
mănăstire, o siluetă în sutană neagră şi cu o glugă pe cap 
înaintând prin ninsoarea care începuse din nou. 

— Am făcut comandă pentru un taxi, să te ducă înapoi, îl 
anunţă Horowitz. Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. 

— Taxi? Dar mă-ntorc cu Mercedes-ul pe care l-am lăsat 
pe strada principală... 

— A, nu, i-o reteză Horowitz ferm. Avem nevoie de 
mijloc de transport, pentru când o veni Tweed aici, ca să-l 
putem urmări. 

— Eşti absolut sigur c-o să vină? îl întrebă Morgan, 
scuturându-şi zăpada de pe haine cu mâinile îngheţate în 
mănuşi. 


378 


— Mie aşa mi-ai spus când eram la Zurich, îi aminti 
Horowitz. În plus, am senzaţia că locul ăsta îndeplineşte 
într-adevăr condiţiile de refugiu după care aleargă el. 

— Bine, atunci, distracţie plăcută... 

Morgan făcu un pas şi alunecă pe un petic de gheaţă, 
ceea ce făcu să-i scape încă o înjurătură, fiindcă puţin 
lipsise să se-ntindă pe jos. Un Mercedes cu însemnele de 
taxi opri în apropiere. Horowitz îi întinse lui Morgan o 
broşură publicitară a hotelului St. Johann. 

— Am făcut un exerciţiu de prestidigitaţie cu paşaportul, 
la recepţie, explică el. M-am înregistrat sub numele de 
Anton Thaler. Dacă vrei să-mi telefonezi, ai numărul aici. 
Ai avut noroc cu taxiul, tocmai trebuia să se-ntoarcă la 
Zurich. Cât despre gaşca aia de Walkman-i, cred că ţi-ai 
dat seama că am avut dreptate când spuneam c-ar fi sărit 
în ochi prin locurile astea, exact ca nişte clovni. 

— La revedere, mormăi Morgan. Am să trec să-l iau, în 
drum, şi pe şoferul meu, care m-aşteaptă la maşină. 

Cu aceste cuvinte, Morgan îşi prăbuşi masa de carne pe 
pernele din spate ale taxiului, cu un oftat de uşurare. Era 
mulţumit de căldura care-l învălui şi era şi mai mulţumit că 
se întorcea în sfârşit la Zurich şi că lăsa în urmă 
ameninţarea acestor locuri sălbatice. Privind în urma 
taxiului, pe faţa lui Horowitz apăru un surâs. 

— Cred că bunul nostru amic e fericit că se-ntoarce în 
lumea civilizată, zise el. Ce este, Stieber? 

Neamţul se uita lung în direcţia unui grup de călugări 
care ieşeau din mănăstire, înveşmântaţi în sutanele lor 
lungi, negre şi cu glugi pe cap. 

— Mi-a venit aşa, o idee, răspunse el. N-are importanţă, 
deocamdată. Ce avem de făcut acum? 

— İl aşteptăm pe Tweed. 


La sediul poliției din Zürich, Beck puse telefonul în furcă 
după ce termină de vorbit cu Romer, apoi se uită la Tweed: 

— Mă duc jos să-ți aranjez transportul la Einsiedeln şi 
mai departe, la Brunni. La telefon era colonelul Romer; pe 
el se pare că l-ai convins. 


379 


— Pe tine nu? îl întrebă Tweed, ironic. 

— Mă-ntorc în câteva minute... 

— Ne permiteti să telefonăm la Londra? 

— Da, serviţi-vă. 

— Şi-ncă ceva, interveni şi Newman: unde e localitatea 
asta, Brunni? 

— La capătul pământului, îl lămuri Tweed. 

— În cazul ăsta, continuă Newman, adresându-se lui 
Beck, aş avea nevoie de o armă, să-i asigur protecţia lui 
Tweed. Până acum au fost deja două atentate împotriva 
lui: unul pe autostradă, când au încercat să-l desființeze cu 
o autofrigorifică, şi altul în Pădurea Neagră, când i-au pus 
o bombă sub maşină. 

— Pot confirma şi eu, se alătură Paula, pentru că am fost 
de faţă în ambele cazuri. 

Beck încremeni. 

— De ce naiba nu mi-aţi spus până acum nimic? 

— M-ai fi crezut? îl agăţă Tweed, provocator. M-am 
gândit că ar suna prea dramatic şi că toată povestea pe 
care ţi-am spus-o ţi-ar fi părut cu atât mai neverosimilă. 

— La ce tip de armă te-ai gândi? se întoarse Beck către 
Newman. 

— Ceva în genul unui Magnum calibru 45 mm; dacă s-ar 
putea, chiar unul din acestea. Şi multă muniţie de rezervă. 

— Aş vrea şi eu un Browning, se băgă Paula pe fir. Doar 
ştiţi că am experienţă în folosirea armelor. 

— Plus permis temporar de portarmă, completă 
Newman. 

— Bine, o să mă gândesc. Mă-ntorc în zece minute... 

Tweed mai dădu pe gât nişte cafea, gândind că mai avea 
puţin şi o să-i iasă pe urechi, apoi îl abordă pe Newman: 

— E momentul să cerem întăriri. Simt că se apropie 
punctul culminant, acolo sus, în munţi. Ai putea să-l suni 
pe Howard, să-i spui să-i trimită urgent la Zurich pe Harry 
Butler şi Pete Nield? Să-şi ia camere la Schweizerhof şi să 
aştepte acolo instrucţiuni. Ar putea prinde avionul din 
seara asta, chiar. 

— Sunt sigur că Howard o să marşeze. Când am fost la 


380 


Londra, am vorbit despre ei. Îl sun chiar acum, înainte de-a 
se-ntoarce Beck. 

Profitând de telefonul lui Newman, Paula se apropie de 
Tweed: 

— Acum, că ai toate dovezile luate de Bob din Basel, 
plus agenda găsită de mine în apartamentul din Rennweg, 
plus faptul că ştii cine este victima crimei din casa ta şi ai 
dovada legăturii între ea şi World Security - cu toate 
dovezile acestea, nu crezi că ne-am putea întoarce la 
Londra pentru a-ţi dovedi nevinovăția? 

— Sunt lucruri neesenţiale şi, pe de altă parte, mai am 
de rezolvat chestiunea cu „Shockwave“, care are prioritate 
absolută. Am obţinut de la Beck promisiunea unei staţii 
mobile de emisie-recepţie şi va trebui să mai iau o dată 
contact cu Lampedusa, ca să mă conving că a fost 
într-adevăr deturnată. 

— Şi nu poţi face asta de la Londra? nu se lăsă Paula. 

— Nu se poate! Sunt sigur că vasul, cu tot cu preţioasa 
încărcătură, e în drum spre Rusia, şi deci e vorba deo 
cursă contra cronometru pentru a-l împiedica să ajungă. 

— Şi cum ai de gând să-l împiedici? 

— Încă n-am idee, recunoscu el, chiar în clipa când 
Newman punea receptorul în furcă. 

— Butler şi Nield sosesc cu primul avion, raportă acesta. 
Varianta oficială este că pornesc în urmărirea ta. Imi place 
cum îl joacă Howard pe Buckmaster... 

Se întrerupse la intrarea lui Beck, care trânti pe masă 
un sac mare de voiaj, îl deschise şi scoase din el un 
Browning automat, calibrul 32 mm. li dădu arma Paulei, 
iar aceasta verifică siguranţa, scoase încărcătorul şi se uită 
să vadă dacă nu era glonţ pe ţeavă; băgă în cele din urmă 
încărcătorul la loc şi-şi strecură pistolul în poşetă, totul 
sub privirile atente ale lui Beck. 

— Dacă n-ai fi făcut exact ce ai făcut, ţi l-aş fi luat înapoi, 
îi mărturisi acesta cu un zâmbet glacial. Poftim 
încărcătoarele de rezervă. 

Beck mai scoase din sacul de voiaj un Magnum calibrul 
45 mm, pe care i-l dădu lui Newman. 


381 


— Uite şi tunul tău, plus muniţia de rezervă, plus câte-un 
permis temporar de portarmă. Pot să vă spun că nu v-aş fi 
dat arme, însă am vorbit la telefon cu Otto Kuhlmann şi el 
mi-a confirmat carambolajul de pe autostradă, lângă 
Freiburg. Tweed, cum îl chema pe informatorul care ziceai 
că te-a ademenit în localul acela Cheshire Cheese din 
Londra? 

— Richter. Klaus Richter, locuieşte în Freiburg... 

— Kuhlmann mi-a spus că au găsit cadavrul lui Klaus 
Richter în apartamentul lui din Freiburg. Un caz clar de 
crimă. 

— Înţeleg. Cum rămâne cu staţia mobilă de 
emisie-recepţie? îi aminti Tweed. 

— Se află deja în drum spre Einsiedeln, într-o dubă 
inocentă, pe care scrie „Ingold“, numele unui constructor 
din Zurich. Şoferul te va aştepta în faţa mănăstirii. M-am 
gândit că e mai prudent să mergi separat, cu o maşină, 
fără escorta microbuzului. Parola pe care trebuie să i-o 
spui şoferului e simplă: „Limmat“; din clipa în care te-a 
identificat, se va pune cu totul la dispoziţia ta. 

— Şi unde e localitatea asta, Brunni? întrebă Newman. 

— E o staţiune minusculă de vară, într-o vale izolată. 
Brunni, repetă el, nu Brunnen, care se află lângă Capitala 
cantonului Schwyz. Avem acolo o cabană unde am mai 
găzduit nişte martori cheie, în câteva cazuri. O să vă 
descuie Georg, şoferul care vă conduce. 

— Dar ce facem cu mâncarea, cafeaua, ceaiul? întrebă 
Paula. Vrem şi noi să supravieţuim, totuşi. 

— Tocmai voiam să vă spun. Acum nu găsiţi nimic în 
Zurich şi, oricum, nu-mi vine să vă las să bateţi iar străzile 
oraşului. La cabană este şi o bucătărie bine dotată şi 
periodic se face curăţenie. lar pe acolo nu stau iarna decât 
foarte puţini localnici. 

— Ce facem de provizii? insistă Paula. 

— În Einsiedeln e un magazin alimentar mic, cum intraţi 
în oraş pe stânga; e deschis până târziu şi găsiţi acolo tot 
ce vă trebuie. 

— Atunci, ce mai aşteptăm? trase Tweed concluzia. 


382 


— Nimic. Maşina e afară. La parter vă aşteaptă Tanner 
care vă va însoţi până la maşină. La cabană e telefon, aşa 
că rămânem în legătură. Mă îngrijorează toată povestea 
asta. 

— Crezi că pe noi nu? îl împunse Paula. 


Horowitz stătea la fereastra camerei sale de la hotelul 
St. Johann. Cerceta, printr-un binoclu cu infraroşii, 
microbuzul parcat în faţa mănăstirii. Ochelarii săi cu ramă 
metalică se odihneau pe scrin. 

— E microbuzul unei companii de construcţii din Zurich, 
„Ingold“, se adresă el lui Stieber. Dar ce caută aici, la ora 
asta, nu pot să-mi închipui. 

Fereastra avea perspectivă directă asupra masivei 
mănăstiri şi a întinsului loc viran din faţa ei. Horowitz 
înlocui binoclul cu ochelarii şi, muşcându-şi buza, se 
îndreptă spre telefon. 

— Ne trebuie întăriri, hotărî el. 

Formă numărul de la World Security, cerând să 
vorbească cu Gareth Morgan. Centralista nu era sigură 
dacă acesta nu plecase cumva, însă nu trecu mult şi în 
receptor răsună vocea iritată a lui Morgan: 

— Da, cine este? 

— Ai ghicit, nu-i aşa? zise Horowitz. Uite ce-i, am făcut o 
recunoaştere a locurilor şi am ajuns la concluzia că avem 
nevoie de întăriri. Insist să fie profesionişti, cei mai buni 
oameni pe care-i ai. Să vină pe motociclete, echipați cu 
aparate de emisie-recepţie şi cu toate sculele de rigoare. [i 
aştept într-o oră. 

— E imposibil... 

— Atunci fă să fie posibil! N-am timp de discuţii. 
Cheamă-i de acasă, ştiu că ai motociclişti foarte buni. 
Spune-i şefului lor să se prezinte la mine, Anton Thaler, 
hotelul St. Johann, imediat ce sosesc. 

— Ai zis ceva de toate sculele de rigoare; aici suntem în 
Elveţia, mai încercă Morgan o ultimă umbră de protest. 

— Atâta geografie ştiu şi eu. O oră, am spus. 

Horowitz închise telefonul, sub privirea nedumerită a lui 


383 


Stieber, care transpirase din cauza căldurii din cameră. 

— De obicei lucrezi de unul singur, ceru el lămuriri. De 
ce i-ai cerut motociclişti? 

— Pentru că nu sunt sigur de destinaţia finală a lui 
Tweed şi în consecinţă avem nevoie de o echipă care să 
acopere toată zona. N-avea grijă, în confruntarea decisivă 
am să fiu singur. 


384 


39 


Latitudine 32.10.N. Longitudine 21.30.V. Vasul SS 
Helvetia, fost SS Lampedusa, traversa apele înfuriate ale 
Atlanticului, la sud-est de Azores. Era o după-amiază 
târzie, iar norii negri deveniseră ameninţători. Greg Singer 
stătea lângă căpitanul Hartmann, în cala vasului. 

— Este o imensă brută, observă Singer, fixând cu 
privirea gigantul computer „Shockwave“. Sper să nu i se 
întâmple ceva pe vremea asta cumplită. 

— Este prevăzut cu sistem de protecţie pentru orice fel 
de vreme, replică Hartmann. 

„Shockwave“ îşi arăta numai ecranul imens, celelalte 
feţe fiind învelite într-o carcasă de lemn de şase inci 
grosime şi întărită cu oţel la baza de susţinere. 

Singer, sprijinit de carcasa computerului, urmărea 
legănarea vasului. Deşi „Shockwave“ părea extrem de 
stabil, lui Singer îi era teamă ca nu cumva computerul 
să-şi spargă carcasa datorită greutăţii neobişnuite şi să 
iasă prin ea. 

— Cât mai avem până ajungem la strâmtoarea Gibraltar? 
întrebă Singer. 

— Dacă se menţine vremea asta mizerabilă, poate să 
dureze şi câteva zile. Dacă se face frumos, vom trece prin 
strâmtoare ceva mai devreme; n-aş putea să vă spun 
precis. 

În timp ce urca scara după Hartmann ca să iasă din cală, 
Singer înjura în gând pe toţi nenorociţii ăştia de 
comandanţi de vas, care nu sunt în stare să dea o 
informaţie exactă niciodată. 

Navigând spre Gibraltar, Helvetia urma o cale deviată, 
având grijă să nu intersecteze culoarele maritime 
comerciale. 

— Mă duc să văd ce face Hoch şi pe urmă vin şi eu pe 
punte, zise Singer când ajunseră la capătul scării. 

385 


Singer nu se mai gândea la faptul că Hoch, 
radiotelegrafistul, era singurul om din echipajul originar al 
Lampedusei care scăpase din masacru; aceste întâmplări 
aparţineau trecutului. Singer era sigur că-l are pe Hoch 
sub control, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic, 
deoarece îl anunţase că familia lui din Cape Cod se afla 
sub supraveghere permanentă: „La cea mai mică greşeală 
pe care o faci, spun numai un cuvânt şi, într-o noapte 
întunecată, căsuţa ta va fi cuprinsă de flăcări, fără să 
existe vreo scăpare pentru cei dinăuntru! Se vor prăji de 
tot, dragă Hoch, şi trupurile li se vor transforma în 
cenuşă.“ 

Hoch, cu faţa lui slabă, dar cu bărbia puternică, îl 
privise pe Singer plin de ură. 

Singer făcu un semn bărbatului înarmat care păzea 
camera de radiotransmisie, deschise uşa şi intră. Un alt 
paznic stătea cu pistolul în mână chiar în faţa lui Hoch, 
care se odihnea pe marginea patului. 

— Am venit să-ţi reamintesc, Hoch, că avem cartea cu 
coduri, zise Singer. Când Londra va lua legătura cu tine 
n-o să faci prostii, ne-am înţeles? 

Hoch dădu din cap doar, gândindu-se că ei au degeaba 
cartea cu coduri, pentru că întrebările şi răspunsurile 
capcană numai el le ştie. Ciudat era faptul că Monitor îl 
contactase numai o dată până acum, introducându-i în 
mesaj întrebările capcană. lar Hoch, prinzând curaj, nu 
dăduse răspunsurile corecte, pentru ca Monitor să 
înţeleagă că nava fusese capturată. 

Hoch nu prea înţelegea ce se petrece la Londra. Prefect, 
celălalt om de legătură, îl contactase de mai multe ori, dar 
fără să introducă vreodată întrebările capcană - deci se 
poate ca Monitor să fie singura persoană care le cunoaşte. 
Hoch şi-ar fi dorit foarte mult să ia din nou legătura cu 
Monitor. 


Tweed stătea pe bancheta din spate a Mercedesului, 
privind pe geam, în timp ce maşina mergea pe ţărmul 
sudic al lacului Zurich. 


386 


Noaptea era rece şi senină. Pe ţărmul opus, luminile 
oraşului străluceau ca nişte stele coborâte pe pământ. 
Lângă Tweed stătea Paula, care încă era enervată de 
presupusa lipsă de încredere a lui Beck, iar lângă ea 
Newman adormise cu mâna pe pistol. Georg, şoferul, 
ridică ecranul de sticlă, izolând astfel compartimentul din 
spate al maşinii. 

— Uite, trebuie să traversăm muntele ca să ajungem la 
Einsiedeln. 

În ciuda stratului gros de zăpadă, Georg conducea 
maşina cu multă pricepere; părăsiră şoseaua principală şi 
acum urcau pe o pantă şerpuită şi destul de abruptă, care-i 
ducea într-un ţinut pustiu. 

— Speram ca Beck să aibă mai multă încredere în noi, 
izbucni Paula imediat ce Georg închise ecranul de sticlă. 

Tweed o luă de braţ, spunându-i: 

— Beck se află într-o situaţie delicată şi încă nu este 
total convins de nevinovăția mea. Şi noi în locul lui am fi la 
fel de prudenti. 

— Trebuia să-i fi arătat fotografia Sylviei Harman... 

— Să presupunem că ne-am fi despărţit - Bob ar fi mers 
la Basel, iar voi doi în apartamentul lui Harman, din 
Zurich. Dar l-am fi pus într-o situaţie neplăcută, deoarece 
pentru elveţieni violarea unei proprietăţi private este 
echivalentă cu o crimă. 

— Cred că ai dreptate, vocea ei sună ascuţit. Aminteşte-i 
lui Georg să oprească la magazinul universal din 
Einsiedeln. Trebuie neapărat să ne facem provizii, pentru 
că la cabană nu vom găsi nimic. 

— Nu-ţi face griji, o să-i spun. Calmează-te. 

Cum urcau pe drumul sinuos şi îngheţat, la un moment 
dat o echipă de motociclişti îi depăşi, trecând pe lângă ei 
în mare viteză. Tweed îi numără fără să vrea - erau şase 
bărbaţi cu figuri sinistre, îmbrăcaţi în costume de piele 
neagră, cu căşti şi ochelari de protecţie. Tweed mai 
observă că toate motocicletele aveau antene pentru 
radiotransmisie. 

— Nişte nebuni. Să meargă cu asemenea viteză pe 


387 


drumul ăsta cumplit... comentă Paula. 

— Tinereţea are totdeauna pasiunea riscului, observă 
Tweed. 

— Dar parcă nu sunt chiar atât de tineri, remarcă 
Newman, trezit de zgomotul motocicletelor. 

Trecură de Bahnof, care era capătul liniei ferate ce 
ducea la Zurich, şi intrară în Einsiedeln. 

Când Georg opri maşina în faţa magazinului universal, 
Tweed îi spuse Paulei: 

— Te superi dacă te las aici să faci cumpărăturile? Eu 
trebuie să merg la locul de parcare al furgonetei. i-l las 
pe Georg gardă de corp. După cât timp vrei să mă întorc? 

— Minimum o jumătate de oră, pentru că nu cunosc 
magazinul şi-o să pierd nişte timp până găsesc toate 
lucrurile de care avem nevoie. E-n regulă, am destui bani. 
La revedere. 

Newman porni maşina. Pe ambele părţi ale drumului se 
înălţau mormane de zăpadă, care creşteau văzând cu ochii. 
Cum dădură colţul, mănăstirea le apăru în faţa ochilor. 

— Parchează aici, parcă recunosc furgoneta, zise Tweed 
punându-şi paltonul. 

— Vin cu tine, pentru că locul ăsta mi se pare ostil, 
hotări Newman. 


Stând la fereastra camerei de hotel, deodată Horowitz 
se încruntă, smulse binoclul, şi-şi fixă privirea pe furgoneta 
lângă care doi bărbaţi discutau cu şoferul. Strada era 
luminată, aşa că văzu foarte clar chipul unuia din bărbaţi, 
pe care-l cunoştea din fotografii. Era Tweed, bărbatul care 
traversase Rinul la Laufenburg. 

— Ce-ai văzut? întrebă Stieber. 

— Ţine-ţi gura! fu răspunsul lui Horowitz. 

În spatele lui Stieber, stătea un bărbat îmbrăcat în 
costum de piele negru, care ţinea în mână casca de 
motociclist. Era chiar şeful echipei, Bruno Zeller. 

Horowitz era inexpresiv, reuşind să-şi ascundă perfect 
nervozitatea şi exaltarea vânătorului care-şi priveşte 
viitoarea victimă. Era pentru prima dată când îl vedea pe 


388 


Tweed, strălucitorul director adjunct al Serviciului Secret 
Britanic, omul care a scăpat din ambuscada de la Freiburg, 
omul pe care n-a reuşit să-l omoare nici punându-i bomba 
în maşină. Se pare că Tweed venise acum să-şi informeze 
oamenii asupra traseului pe care-l va urma prin Elveţia. 
Acest om periculos părea atât de blând... 

Horowitz îşi îndreptă binoclul spre Robert Newman. Mai 
ai ceva de mers până la Basel, prietene. Iată că s-a adunat 
tot clanul. O ocazie excelentă pentru mine, gândi el, şi îi 
dădu binoclul motociclistului. 

— Zeller, uită-te bine la bărbatul ăla scund de lângă 
furgonetă. Apoi uită-te şi la celălalt, pentru că va trebui 
să-i urmăreşti pe amândoi fără să te simtă. 

— Cine este? întrebă Stieber nerăbdător. 

— Este însuşi Tweed. Iar cel înalt este Robert Newman, 
corespondent de presă în străinătate şi care-a lucrat mult 
cu Tweed în trecut - am aflat citindu-i dosarul. 

Stieber se lovi peste picior, neputând să-şi ascundă 
exaltarea, spre deosebire de Horowitz, care prezentase 
lucrurile cu o totală detaşare. 

— Deci îl avem în mână. Dar ce mai aşteptăm, de ce nu-l 
înhăţăm chiar acum? 

Horowitz îi aruncă o privire dispreţuitoare: 

— În primul rând, distanţa până la el este prea mare, iar 
în al doilea rând n-am mai scăpa niciodată de-aici. Ai uitat? 
Suntem în vârful munţilor şi avem doar două ieşiri: ori 
înapoi la Zurich ori de-a lungul prăpastiei spre Brunnen. 

— Atunci ce facem? Morgan cu siguranţă se va înfuria. 

— Morgan n-are decât să-şi pună capul sub robinet în 
această situaţie. Vom aştepta, mai ales că trebuie să 
vedem şi care e scopul călătoriei lor. 


Cu mâinile în buzunarele paltonului, Tweed se plimba 
încet prin curtea din faţa mănăstirii. Newman mergea 
după el, cercetând totul în jur: cele câteva maşini parcate, 
hotelurile şi restaurantele din vecinătate. 

— Ce dracu' faci aici? întrebă el. Te învârteşti fără rost 
în locul ăsta deschis, unde poţi fi o ţintă perfectă pentru o 


389 


puşcă cu lunetă. 

— Nu prea cred, zise Tweed, păstrându-şi cu greu 
echilibrul pe panta înşelătoare. În fotografia aia făcută la 
Freiburg lângă sediul World Security era Armand 
Horowitz, primul asasin al Europei, care are la activ 
cincisprezece crime, fără să existe absolut nicio dovadă 
concretă împotriva lui. Este un om foarte precaut. Şi-l simt 
pe-aproape. 

— Păi atunci... 

— Aşteaptă, Bob. Ai auzit că Turpil, înainte de a muri, i-a 
raportat lui Morgan că mă aflu la Shopville. De fapt a 
amintit şi de Einsiedeln, iar aceste informaţii au ajuns cu 
siguranţă la urechile lui Horowitz până acum. Dacă ar 
încerca să mă omoare aici ce-ar rezolva? Tu l-ai anunţa 
imediat pe Beck, care ar veni, ar înconjura şi ar bloca toată 
zona. lar lui Horowitz i-ar fi imposibil să scape trecând 
muntele pe zăpada asta. Fii sigur că el este conştient de 
aceste lucruri. Şi chiar aş dori să mă vadă, dacă s-ar putea. 

— Dar, pentru Dumnezeu, de ce? 

— Pentru că va cădea cu siguranţă în cursa pe care i-am 
pregătit-o. De-asta voiam eu o ascunzătoare în munţi - să 
fie închisă ca un fund de sac, fără nicio posibilitate de 
ieşire. 


Tweed şi Newman dispărură din raza privirii lui 
Horowitz, care se plimba agitat prin cameră. Plecase şi 
Zeller, ca să-şi instruiască echipa. Horowitz stătea 
încruntat, cu o privire ciudată, iar Stieber se răsucea 
întruna pe scaun. 

— S-a-ntâmplat ceva? 

— Da. Este foarte stranie purtarea lui Tweed; nu-nţeleg 
ce urmăreşte şi asta mă îngrijorează. A stat mai mult de 
cinci minute învârtindu-se în câmp deschis, ca şi cum ar fi 
vrut să atragă atenţia în mod special asupra lui. La fel a 
făcut şi la Laufenburg, unde l-am văzut în staţie, pe pod. 
Chiar şi la Zurich s-a expus dinadins în hotelul ăla. Ce 
urmăreşte oare cu jocul ăsta pe care-l face? 

— Eu atâta sper: să nu-l scăpăm. 


390 


— Zeller şi băieţii vor fi cu ochii pe el şi vor lua legătura 
cu noi prin radioul din maşină. Să mergem chiar acum să 
aşteptăm veştile, care cred că vor sosi curând. 

— Dar n-am mai mâncat de ore întregi, se plânse 
Stieber, lovindu-se cu palma peste burta lui mare. 

— Eşti un geniu în a remarca lucrurile evidente, replică 
Horowitz. 


Newman şi Tweed ajunseră înapoi la magazin. Ca să nu 
stea afară, unde temperatura era sub zero grade, Paula îl 
aştepta în magazin, lângă intrare, împreună cu Georg şi cu 
o bogată colecţie de genţi. 

Cei doi coborâră să-l ajute pe Georg să care proviziile în 
maşină, iar Paula se tolăni pe bancheta din spate a 
Mercedesului, învăluită de o căldură plăcută. Georg se 
aşeză la volan, iar Tweed îi arătă lui Newman un indicator 
pe partea stângă a drumului, pe care scria Apthal. 

— Iată drumul spre Brunni. 

Părăsiră de îndată Einsiedeln-ul, urmând cărarea 
îngustă care tăia pădurea sălbatică şi plină de zăpadă. 
Trecură de Apthal. Văzuţi în lumina farurilor, brazii negri 
păreau că închid drumul şi îi aminteau Paulei de Pădurea 
Neagră. 

La dreapta şoselei neîngrădite se afla un râuleţ cu 
valurile îngheţate, care sclipeau în lumina farurilor, 
formând desene ciudate. 

— Este un ţinut pustiu, comentă Paula, strângându-şi 
gulerul. 

— Acolo unde mergem noi, la poalele Muntelui Mythen, 
este chiar capătul drumului, zise Tweed. Cu ani în urmă 
am stat acolo câteva zile. 

— Muntele Mythen? 

— Un munte pe care puţini străini l-au văzut. Un munte 
magic, zise Newman. 

— Eşti cam fantezist... 

— Dar nu mai sunt deloc fantezist dacă vă spun că 
suntem urmăriţi! 

Newman îşi aruncă o privire pe geamul din spate şi 


391 


imediat puse mâna pe pistol. 

— Avem vreun interes să se afle la ce cabană vom locui? 

— Nu prea, răspunse Tweed. Cine ne urmăreşte? 

— Un motociclist. Seamănă cu cei care ne-au depăşit 
când mergeam spre Einsiedeln. 

— Nu cred că Georg ar putea mări viteza. 

Mercedes-ul rula pe suprafaţa extrem de periculoasă, 
care în lumina farurilor părea de sticlă. Newman bătu în 
geam şi Georg deschise ecranul despărțitor. 

— Ai ceva împotrivă dacă am să conduc puţin în locul 
tău? 

— Cum doriţi. Domnul Beck mi-a spus să mă supun 
ordinelor dumneavoastră, răspunse şoferul în nemţeşte. 

— Atunci opreşte un moment să trec la volan. Iar tu vei 
sta lângă mine. 

Când ieşi din maşină, frigul îl lovi ca un ciocan. Privind 
în spate, văzu farurile motocicletei, care se oprise; acum 
era sigur că pe ei îi urmărea. Se aşeză la volan, aşteptă ca 
Georg să-şi ocupe locul, apoi îşi aprinse o ţigară, lăsând 
motorul pornit. 

— Ce faci? strigă Tweed la el. 

— Războiul voinţei. Vreau să văd dacă va sta aici toată 
noaptea, în frigul ăsta cumplit sau se va hotărî să ne 
depăşească. 

De-abia termină de vorbit, când motociclistul veni cu 
viteză din spate, şi, depăşindu-i atent, îşi continuă drumul. 
Newman porni şi el maşina, în timp ce motociclistul se 
dezechilibră la o curbă strânsă, dar apăsă pe frână, 
redresându-se rapid. Atunci Newman  acceleră, 
înfricoşând-o pe Paula şi intrigându-l pe Tweed, care nu-i 
înţelegea tactica. 

Când ajunseră în dreptul motociclistului, Newman răsuci 
volanul brusc şi reuşi să-l lovească. Atunci motocicleta 
părăsi drumul şi, când ajunse în dreptul râuleţului 
îngheţat, îşi aruncă şoferul în aer. Apoi mai patină câteva 
zeci de metri, până ce se lovi de un morman de gheaţă, 
care-o făcu să sară în aer şi apoi să cadă cu un zgomot 
asurzitor. Şoferul, care căzuse pe spate, se ridică şi se 


392 


balansă pe gheaţă câteva clipe, după care regăsi cu 
greutate drumul. 

— Nu-i aşa că nu prea ai memorie bună? îl întrebă 
Newman pe Georg. 

— De ce? S-a-ntâmplat ceva? 


393 


40 


Muntele Mythen. 

Muntele părea enorm în lumina lunii care răsărea. 

lar acesta era cătunul Brunni - câteva cabane risipite 
până în vale şi înconjurate de cărări săpate în stratul gros 
de zăpadă. 

În timp ce Mercedes-ul se mişca foarte încet, Horowitz 
privea atent în jurul lui, pe geamul maşinii. 

— Credeam că o să vedem imediat urmele roţilor în 
zăpadă, observă el. 

— Dar sunt o grămadă de urme, şi toate sunt recente, 
replică Stieber, încetinind şi mai mult. 

— E imposibil să fi fost un asemenea trafic în locul ăsta 
izolat, pe vremea asta, şi la ora asta târzie din noapte, zise 
Horowitz. 

Erau foarte multe urme de maşini, care tăiau drumul în 
toate direcţiile, mergeau spre diferite cabane şi ajungeau 
chiar până la potecile de pe panta muntelui. Horowitz 
rămăsese perplex. Dar el n-avea de unde şti că Newman 
făcuse intenţionat aceste urme, părăsise de mai multe ori 
drumul principal şi apoi întorsese cu atenţie maşina exact 
pe aceleaşi şanţuri, fiind foarte atent să nu modifice 
unghiurile roţilor. 

— Am pierdut prea mult timp încercând să înţelegem ce 
s-a întâmplat cu motociclistul nostru, decise Horowitz. 

— A reuşit totuşi să ne spună că maşina lui Tweed l-a 
aruncat în râu, îi reaminti Stieber. 

— Şi ţinând seama că incidentul s-a petrecut aproape de 
Apthal înseamnă că Tweed şi prietenii trebuie să fi ajuns 
până acum la Brunni, insistă Horowitz. Sunt sigur că se 
ascund într-una din aceste cabane. 

— La câteva ferestre sunt luminile aprinse. De ce nu ne 
uităm la fiecare, să vedem cine e înăuntru? 

— Pentru că Tweed nu e aşa tâmpit să-şi aprindă 

394 


luminile. Precis că ei se află într-una din cabanele 
întunecate. 

— Atunci ce facem? 

— Ne întoarcem la Apthal şi vorbim cu Zeller, care cred 
că a reuşit până acum să cheme maşina care-l va duce pe 
motociclist la spital. Zona asta e ca un fund de sac; drumul 
se termină la telefericul cu care urcă schiorii pe munte, 
aşa că Tweed este prins aici ca-ntr-o capcană. 


De la primul etaj al cabanei, Newman urmărea prin 
fereastra camerei întunecate cum Mercedes-ul se întoarce 
spre Einsiedeln. Cobori la parter, unde se aflau ceilalţi, şi 
unde toate luminile erau aprinse. 

— Era chiar Horowitz în maşină. Şi sunt convins că 
şoferul este tot criminalul ăla cap-pătrat pe care l-am 
surprins pândind când eram la Basel. 

— Deci ai avut dreptate să aprinzi luminile. Şi eu care 
credeam ca-i înnebunit, îi spuse Paula lui Tweed. 

— Sunt o grămadă de cabane luminate. Eram sigur că 
Horowitz va veni să ne spioneze şi va crede că suntem 
într-una din cabanele neluminate. Dar de data asta s-a ars! 

Tweed îşi încălzea mâinile în faţa focului care arunca 
flăcări jucăuşe. La venire găsiseră lemnele aranjate în 
cămin, numai bune de aprins. 

— Dar nu uita că cea mai tare idee a fost a lui Bob, când 
a lăsat urmele de roţi în zăpadă. Cred că Horowitz a ameţit 
de tot când le-a văzut. 

Paula tot nu reuşise să se încălzească şi tremura 
întruna, deşi nu-şi scosese paltonul. 

— Mă simt aici ca-ntr-un frigider. Slavă cerului că avem 
lumină electrică în văgăuna asta şi chiar maşină de gătit la 
bucătărie. Masa va fi gata imediat. 

— Asta reprezintă Elveţia pentru tine - confort asigurat. 

— Dar care este următoarea mutare? întrebă Newman. 
Ne putem aştepta în orice clipă ca Horowitz să atace, 
acum, după ce şi-a făcut apariţia. 

— Sună-l pe Arthur Beck şi raportează-i că au apărut în 
Brunni oameni de la World Security. Eu mă duc în 


395 


hambarul din spate, la furgonetă, ca să intru în legătură cu 
Lampedusa de la transmiţătorul mobil. 

Georg, şoferul, îşi descheie haina de piele, lăsând să i se 
vadă arma de la şold. 

— Vin şi eu cu dumneavoastră, dacă-mi permiteţi. 

— Te rog, zise Tweed. 

— Dar eu ce fac cu mâncarea? protestă Paula. Pun pariu 
că mai târziu vreţi să mâncaţi. 

— Totdeauna îmi  ghiceşti gândurile, zise Tweed 
zâmbind, în timp ce Paula, cu capul în nori, porni spre 
bucătărie. 


Latitudine 35.20.N. Longitudine 10.0.V. 

Soarele apunea, îmbrăcând marea în nuanţe de 
purpuriu, iar vântul aducea cu el o vagă aromă de mosc de 
pe coasta Africii. Vasul SS Helvetia străbătea cu viteză 
maximă oceanul liniştit. 

În camera de transmisie, Hoch stabilise legătura cu 
Prefect. Lângă Hoch stătea un marinar care cunoştea 
binişor alfabetul Morse, iar în spatele lui se afla Greg 
Singer, ţinând în mână un pistol Luger. 

Deşi era încordat, Hoch îşi făcea treaba părând foarte 
calm. Tot nu înţelegea de ce Prefect nu-i formulase 
niciodată cele două întrebări capcană. 

Îşi termină transmisia, semnă şi se lăsă pe spătarul 
scaunului. Marinarul dădu din cap aprobator către Singer, 
se ridică şi ieşi din cabina strâmtă. 

— Ai fost cuminte, puiule. Acum poţi să mănânci, zise 
Singer îndreptându-se spre uşă. Dar, tocmai când să iasă, 
aparatul începu să transmită un nou mesaj, pe care Hoch îl 
prinse din zbor. Singer se întoarse repede şi citi: „Urmează 
mesajul lui Monitor“. 

Singer alergă la uşă şi privi în jos, spre casa scărilor, dar 
acolo nu era nimeni - marinarul care ştia Morse dispăruse. 
Singer închise uşa înjurând şi se întoarse lângă Hoch, 
ameninţându-l cu pistolul. 

Hoch răspunse la câteva întrebări nesemnificative, dar, 
în sfârşit, apărură şi cele două pe care le aştepta: 


396 


— Reugşiţi să urmaţi programul? Ce mai face Tray? 

— Urmăm programul. Stop! răspunse Hoch. 

— Încărcătura se află în bune condiţii? Salutări lui 
White. 

În mod normal răspunsul lui Hoch ar fi trebuit să se 
refere la Cowes din Insula Wight, dar acum Hoch 
transmise altceva: 

— Încărcătura se află în condiţii excelente. N-am înţeles 
ultima parte a mesajului. 

— Am recepționat. Vă vom chema din nou la ora fixată. 
Salutări lui North. 

Hoch închise aparatul, se răsuci în scaun şi se uită la 
Singer. Acesta îl urmărise tot timpul cu un aer 
neîncrezător. 

— Nu înţeleg de ce ne-a chemat şi Monitor. E a doua 
oară când o face, după o lungă perioadă, în timp ce Prefect 
ne transmite zilnic mesaje. Ce naiba se petrece aici? 

Hoch ridică din umeri. 

— Cel mult aş putea ghici. 

Singer îi lipi ţeava puştii de frunte şi rânji: 

— Bine-ai face! Şi mai ales să dai răspunsul corect! 

— Sunt două posibilităţi: ori Monitor a fost bolnav ori 
este metoda lor de a verifica de două ori dacă totul este în 
regulă: transmit de la acelaşi aparat, întâi Prefect şi apoi 
Monitor. Au mai făcut-o şi altădată de când sunt eu pe 
Lampedusa. 

— Ai nimerit-o, zise Singer. 

Îi făcu semn lui Hoch să se întindă pe pat ca să-i poată 
pune cătuşele, pe care i le fixă de încheietura mâinii, 
legându-l de o bară de fier. Apoi ieşi din cabină şi-i trimise 
un paznic care avea ordin să nu-l scape din ochi. 

Se făcuse deja întuneric, iar Helvetia plutea pe apele 
liniştite ale oceanului. Căpitanul Hartmann se întoarse să-l 
vadă pe Singer, care tocmai îl căuta. 

— Când trecem prin strâmtoarea Gibraltar? 

— La miezul nopţii, când marinarii de veghe sunt 
toropiţi şi se luptă cu somnul. Spre dimineaţă vom pluti pe 
Mediterana. 


397 


— Încă puţin şi ajungem în Turcia. 


La Londra, Lance Buckmaster se întorcea de la 
Căpitănie, din camera specială, de unde tocmai contactase 
vasul, folosindu-se de numele conspirativ „Prefect“. 

Ajungând pe înnoptat la minister, urcă în goană scările 
şi intră în biroul său. 

În câteva minute bătu la maşină un scurt memoriu către 
primul-ministru, îl reciti rapid şi scrise pe el foarte vizibil 
litera B, precum şi destinaţia: „In atenţia personală a 
Doamnei prim-ministru. Strict  confidenţial“. Chemă 
mesagerul şi-i spuse să înmâneze plicul Doamnei 
prim-ministru personal. 

Ca de obicei, conţinutul memoriului era foarte concis şi 
clar: „Ora şapte şi jumătate. Contactat Nordul. Încărcătura 
merge după program.“ 


Îngheţat bocnă, Tweed puse lacătele la uşa hambarului 
unde se afla furgoneta cu staţia mobilă de transmisie. 
Georg, care ţinea cheile de la lacăte, stătea în spatele lui 
Tweed, privind cu atenţie în jur. Tăcerea incredibilă a 
nopţii îi învăluia ca un giulgiu sinistru. În lumina lunii se 
zărea amenințătoare silueta muntelui Grosse Mythen - 
Mythen cel Mare, iar spre dreapta răsărea un alt gigant cu 
două vârfuri, Mythen cel Mic, ale cărui cărări acoperite de 
zăpadă străluceau în noapte. Privit din valea fără ieşire, 
muntele părea imens, deşi nu era unul din cei mai înalţi 
munţi din Elveţia. 

Pe scurtul drum până la cabană Tweed, tropăi prin 
zăpadă. 

— Sunt cam periculoşi munţii ăştia, remarcă Georg, 
vorbind ca de obicei nemţeşte. 

— Da? De ce? 

— La o foarte mică ridicare a temperaturii, se pot 
produce avalanşe şi zăpada care acoperă munţii are o 
greutate fantastic de mare. 

— Hai să intrăm, e foarte frig. 

Se aşezară imediat cu toţii la masă, înghițind cu lăcomie. 


398 


Paula îl întrebă de Tweed cum au fost mesajele. 

— Arăţi destul de îngrijorat, adăugă ea. 

— Am luat legătura cu Lampedusa mult mai repede 
decât mă aşteptam, gândindu-mă la faptul că suntem 
complet înconjurați de munţi. Veştile sunt proaste - vasul a 
fost definitiv capturat, operatorul nu mi-a răspuns la 
niciuna din întrebările capcană. 

— Atunci e normal să fii îngrijorat. 

— Nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu echipajul. Şi pe 
deasupra aici trebuie să ne luptăm cu fiarele astea. 

— Un lucru nu pot să înţeleg, şi-am vrut de mult să te 
întreb, continuă Paula. De ce naiba primul-ministru a fost 
de acord ca „Shockwave“ să fie transportat pe mare? Doar 
americanii sunt dotați cu avioane de marfă gigante şi cu 
siguranţă că există unul suficient de mare ca să poată 
trece Atlanticul cu computer cu tot. 

— Răspunsul e foarte simplu - tonul lui Tweed devenise 
nesigur şi ţinea ochii întredeschişi - Buckmaster a susţinut 
că avionul se poate prăbuşi. Şi doamna prim-ministru a 
acceptat acest argument. Asta e. 

— Vorbeşti serios? se amestecă şi Newman. Zici că e 
simplu? Atunci, dacă primul-ministru are atâta încredere în 
Buckmaster, de ce te-a mai pus pe tine să verifici traseul 
Lampedusei? Şi de ce a vrut ca numai tu să cunoşti 
întrebările capcană, şi Buckmaster nu? 

— Astea sunt precauţii normale, replică Tweed cu un ton 
la fel de nesigur. Haideţi să ne terminăm masa. 

Discuţia se purta în limba engleză, ca Georg să nu poată 
înţelege. 

— După aceea, aş vrea să-l sun pe Marler la Londra, ca 
să aflu ce i s-a mai întâmplat la întoarcere, sugeră 
Newman. 

— Sună-l, zise Tweed, care se gândea în altă parte. 

— Ar trebui să văd şi dacă Harry Butler şi Pete Nield au 
ajuns la Schweizerhof. Cred că avem nevoie de întăriri. 

— Da, repetă Tweed. Şi dacă-i găseşti, spune-le să-l 
caute pe Beck la sediul Poliţiei. 

— De ce naiba? întrebă Paula. 


399 


— Aşa să faci, repetă Tweed. 

— De unde vine zgomotul ăsta? întrebă Newman şi sări 
brusc de la masă. 

Urcă în fugă scările până la primul etaj, fără să aprindă 
luminile. Orbecăi pe coridor până ajunse la dormitorul din 
faţă, care avea o fereastră largă. Deschise uşa şi se 
strecură în cameră. Zgomotul unui elicopter creştea 
treptat, părând că vine drept spre Brunni. 

Newman privi pe fereastră şi văzu un elicopter Sikorsky, 
care se învârtea deasupra aşezării, la o înălţime de cel 
mult o sută de picioare. La lumina lunii se zărea fuselajul 
şi Newman observă că elicopterul nu avea număr de 
înregistrare. Se învârtea fără oprire, ca o uriaşă pasăre de 
pradă, cu motoarele urlând, menţinându-şi înălţimea. 

Newman se trase din dreptul ferestrei, gândindu-se că 
poate cei din elicopter aveau binoclu cu infraroşii cu care 
l-ar fi putut vedea. Uriaşa maşină începu să se depărteze 
încet, mergând spre muntele Mythen. 

Cu multă pricepere pilotul evită pereţii stâncoşi, pluti 
uşor deasupra cabanelor şi apoi trecu valea, 
îndreptându-se spre Einsiedeln. 


În afara Zirich-ului, într-o zonă îndepărtată a 
aeroportului Kloten, stăteau pregătite de zbor patru 
elicoptere Sikorsky. În ele se urcară câţiva bărbaţi care 
purtau jachete de piele şi cizme lungi până la genunchi, 
trase peste pantalonii groşi. 

Morgan se aşeză în Mercedes lângă Horowitz; în spatele 
şoferului stătea Stieber, îmbrăcat la fel ca bărbaţii care 
urcaseră în elicoptere. Motorul maşinii era pornit, iar 
Morgan insistă să dea la maxim căldura. 

— Ce crezi tu că rezolvi cu atacul ăsta aerian? întrebă 
Horowitz ironic. 

— Toţi sunt schiori antrenați şi poartă haine nemţeşti, 
pentru a nu putea fi identificaţi în caz de accident; 
echipamentul le-a sosit deja. M-am gândit la absolut tot, 
până la cel mai mic amănunt, zise Morgan, incapabil să-şi 
ascundă satisfacția. Lovi uşor telefonul zicând: 


400 


— Aştept veşti de la Zeller, care a localizat cabana unde 
se ascunde Tweed împreună cu prietenii lui. Dar, mă 
întreb, tu de fapt ce faci ca să meriţi grămada aia de bani 
pe care-o primeşti? îl întrebă pe Horowitz, privindu-l 
pieziş. 

Horowitz îi prinse încheietura mâinii ca-ntr-o cătuşă de 
oţel şi strânse cu putere. Morgan se abţinu cu greu să nu 
urle de durere. Horowitz şopti: 

— N-am permis niciodată nimănui să mă insulte. 

— Iartă-mă, cred că nu m-am exprimat corect. Imi retrag 
cuvintele. 

Morgan strânse pumnul şi Horowitz îl eliberă, 
continuând să vorbească şoptit, ca să nu-l poată auzi 
Stieber. 

— Eu aştept cu răbdare ca Tweed să facă un pas greşit. 
Mai devreme sau mai târziu trebuie să se întâmple şi asta. 
Morgan, încercând să-şi îmbunătăţească situaţia, zise: 

— Tweed este deja prins în capcană, pentru că Brunni 
este un loc închis; nu are nicio ieşire în afară de drumul 
spre Einsiedeln, pentru că pe o vreme ca asta i-ar fi 
imposibil să traverseze munţii. 

— Ştiu foarte bine asta, pentru că am mai fost aici, şi eu 
sunt cel care i-a descris lui Zeller ţinutul. Şi cu siguranţă 
că cineva o să intre în capcană. 


Newman se întoarse de la bucătărie - dăduse un telefon 
de acolo, pentru ca Georg să nu poată asculta convorbirea. 
Se aşeză la masă şi sorbi din cafeaua proaspătă adusă de 
Paula. Privind spre Tweed, spuse: 

— Am reuşit să vorbesc la Schweizerhof cu Harry Butler; 
tocmai aterizase acolo, împreună cu Pete Nield. Il vor 
căuta pe Beck la sediul Poliţiei, apoi vor veni aici pe 
motociclete - îi va ajuta Beck, cu care Harry a vorbit deja 
la telefon. O să merg să-i iau de la teleferic, pentru că 
n-am îndrăznit să le comunic prin telefon adresa noastră 
exactă. 

— Te-ai gândit foarte bine. 

— Şi încă ceva. L-am sunat pe Marler la el acasă şi l-am 


401 


prins pe picior de plecare. Primise de la Howard copia 
după raportul medicului legist care a examinat cadavrul 
fetei din apartamentul tău. S-au descoperit urme de sânge 
pe cearşaf şi sub unghiile fetei. Fata avea grupa de sânge 
zero pozitiv. Tu ai A, dacă îmi amintesc eu bine. 

Tweed îl aprobă, privindu-l în continuare cu foarte mare 
atenţie, şi Newman continuă. 

— Sângele găsit pe cearşaf şi sub unghiile fetei are 
grupa AB negativ, care este o grupă extrem de rară, şi 
care aparţine cu siguranţă criminalului. Marler a zis că noi 
nu trebuie decât să aflăm numele fetei. 

— l-ai spus şi lui despre Sylvia Harman, camerista din 
Rennweg? îl întrebă evident îngrijorat. 

— N-am scos o vorbă, pentru că eu n-am atâta încredere 
în acest Marler. Spunea că acum te poţi întoarce acasă 
fără nicio grijă, şi voia să ştie unde eşti. I-am zis că eşti 
undeva prin Europa. 

— Atunci noi de ce să mai stăm aici, pentru Dumnezeu? 
exclamă Paula. 

— Pentru că trebuie neapărat ca Arthur Beck să fie 
alături de noi şi să ne ajute, iar el nu este convins încă de 
nevinovăția mea, răspunse Tweed. Doar un atac serios 
asupra mea îl va lămuri că nu eu sunt criminalul. 

— Dar am putea să ne întoarcem cu avionul, protestă ea. 

— Mi-aş risca pielea. Nu uita că avem de-a face cu 
oameni fără milă, cu profesionişti, cum e Armand 
Horowitz, care, dacă ar afla că sunt într-un avion, ar pune 
o bombă şi ar muri nişte oameni nevinovaţi. 

— Atunci să mergem cu trenul, insistă Paula. 

— Şi în tren se pot pune bombe; s-a mai întâmplat şi-n 
Italia, şi-n alte locuri. 

— Atunci cum naiba o să plecăm noi de aici când va sosi 
momentul? 

— Există o singură modalitate. Dar pentru asta avem 
nevoie de Beck. 

Paula se întoarse spre Newman zicând: 

— Cred că te înşeli asupra lui Marler. 


402 


41 


Imediat după telefonul lui Newman, Marler plecă din 
Londra cu Porsche-ul lui. Ajuns în Belgravia, la 
apartamentul lui Buckmaster, avu grijă să parcheze 
maşina departe de intrare, pe o străduţă laterală. Leonora 
îi răspunse la interfon şi-i deschise uşa din faţă. 

O jumătate de oră mai târziu, el se afla în pat, fumând, 
în timp ce ea se îndrepta spre sala de baie, fiind îmbrăcată 
numai într-un bikini fin de mătase. După ce-şi pieptănă 
părul blond, care lui îi plăcuse atât de mult, ea reveni în 
cameră şi intră în aşternut. 

— Ai o prietenă? îl întrebă ea, după ce îşi aprinse o 
țigară. 

El se gândi mult până să-i răspundă. Era neînsurat şi 
avea prietene prin vreo şase ţări din Europa; dar pasiunile 
vieţii lui erau Porsche-ul şi libertatea, şi considera că 
schimbarea dă savoare vieţii. 

— Prietena mea eşti tu, zise el destul de neconvingător. 
Eşti sigură că nu vom fi deranjati de vreun soţ turbat? 

— Lance a zburat azi dimineaţă la Dartmoor. Dacă el se 
distrează, eu de ce n-aş face-o? 

— Dar de ce eşti tu aşa sigură că se distrează? se miră 
el, în timp ce braţul ei gol îi aluneca pe spate. 

— Am angajat detectivi să-l urmărească. 

— Dar nu e periculos pentru tine? Doar el lucrează în 
Securitate şi este expert. 

— Ne spionăm reciproc. În general, se crede că spionii 
sunt cei care vor să afle secretele unei alte ţări; dar eu şi 
Lance ne spionăm reciproc. De exemplu, nu mi-a fost uşor 
să scap de omul care mă urmărea de dimineaţă, dar până 
la urmă am reuşit, şi el crede că şi acum sunt tot în biroul 
din Threadneedle Street. Am lăsat lumina aprinsă şi am 
plecat furiş să te întâlnesc. Nu ţi-ai dat seama câte neveste 
îşi spionează bărbaţii, căutând prin costumele lor după fire 

403 


de păr străin şi bilete de teatru? Şi ei procedează la fel cu 
soțiile. Remarcă imediat atunci când ele îşi petrec mai 
mult timp în faţa oglinzii înainte de a ieşi din casă. După 
un timp, o femeie poate ajunge să-şi cunoască soţul atât de 
bine, încât numai văzându-i expresia feţei ştie dacă a 
înşelat-o sau nu; pentru că ea îl urmăreşte, îl spionează în 
permanenţă. 

Marler se gândi că, dacă aşa se întâmplă cu toate 
cuplurile, atunci slavă Domnului că nu s-a însurat. 

Ea îşi puse capul pe umărul lui. 

— Mi-ai adus fotografia promisă? Aia compromiţătoare 
pentru Lance, în care el stă pe canapea alături de o 
femeie? Mi-ai promis, nu uita! 

— Ţi-am adus-o, e în buzunarul hainei. Ţi-o dau când ies 
din baie şi cred că până atunci ar fi bine să te îmbraci. 

Intră în baie, închise uşa şi oftă adânc - ar fi dat orice să 
scape cât mai repede de vocea ei insinuantă. Işi dădu 
seama că ea ar putea acum să-i scotocească prin buzunare, 
dar nu-i păsa; le verificase el înainte şi lăsase numai 
legitimaţia fictivă de director executiv al Companiei de 
Asigurări „General & Cumbria“ care-i oferea o acoperire. 

Când se întoarse în cameră, o găsi pe Leonora 
îmbrăcată, pieptănându-se în faţa măsuţei de toaletă. 
Observă că jacheta lui de pe spătarul scaunului se afla în 
altă poziţie faţă de cum o lăsase el. Marler se îmbrăcă 
rapid şi scoase fotografia dintr-un plic. În timp ce Leonora 
era ocupată de refacerea machiajului, el reuşi să şteargă 
cu batista amprentele de pe poză fără să fie văzut. 

— Uite, am pus-o pe pat. Chiar ai de gând s-o foloseşti? 

— Bineînţeles, tu ce crezi? Nu-mi mai e frică de mult. O 
să-i spun cât de mult va aprecia presa de scandal această 
fotografie şi o să-l asigur că am mai multe copii. 

— Treaba ta, o avertiză el. Dar părerea mea este ca 
atunci când i-o arăţi, să vă aflaţi într-un loc public, de 
exemplu într-un restaurant aglomerat. 

— Hei, ce drăguţ din partea ta că-mi duci grija, zise ea, 
privindu-l cu un zâmbet cuceritor. 

M-am săturat până-n gât, se gândi el, văzând că ea nu 


404 


renunţă deloc la tonul ăsta siropos. 

— Il crezi pe Lance capabil să fie violent cu o femeie? 

Marler se simţi lovit drept în plex. Întrebarea ei, pusă 
intenţionat, era mascată de un ton indiferent. El îşi aminti 
imediat de crima petrecută în apartamentul lui Tweed, dar 
reuşi să nu-şi trădeze gândurile faţă de ea. 

— Ştiu doar că are un temperament coleric şi din cauza 
asta cred că ar fi mai înţelept să vă confruntati într-un loc 
public, dacă ai de gând să faci acest lucru. 

— Nu uita ce ţi-am spus despre postul de director 
adjunct la World Security, care va fi liber în curând. Nu 
dau doi bani pe odiosul ăla de Gareth Morgan. Sărută-mă 
şi gândeşte-te la oferta mea. 

Inainte de a cobori pe aleea pavată, Marler întârzie 
puţin pe treptele de la intrare, privind la vechea clădire, cu 
faţada în stil georgian. În acel moment, remarcă un omuleţ 
care stătea pe trotuarul celălalt şi ţinea ceva în dreptul 
ochilor, cu ambele mâini. Nu mai era nimeni altcineva pe 
stradă şi începuse să ningă. Marler cobori scările în fugă şi 
merse drept la clădirea de vizavi. Omuleţul, luat pe 
nepregătite, se întoarse şi încercă să pătrundă în clădire, 
împingând uşa de la intrare, care dădea într-un hol larg. 
Marler intră repede după el, îi prinse braţul şi i-l răsuci la 
spate. Omuleţul, care avea atârnat de gât un aparat de 
fotografiat, începu să geamă de durere. 

— Dacă mai scoţi vreun sunet sau încerci să scapi, îţi 
rup mâna. Să ştii că mă pricep să fac o fractură multiplă. 

Cu cât răsucea mai mult braţul, cu atât tonul lui Marler 
devenea mai calm şi mai dulce. Omuleţul împietrise de 
durere şi asculta cuminte şoaptele lui Marler. 

— Spune-mi cine eşti şi cine te-a pus să-mi faci poza? 

Marler ştia răspunsul la cea de-a doua întrebare şi se 
gândi că-i va răsuci şi mai mult braţul sau chiar i-l va rupe, 
dacă omuleţul nu va fi sincer. 

— Mă cheamă Halbert. Sunt detectiv particular la 
Agenţia de Investigaţii Halbert. Marler îl văzu în lumina 
slabă a lanternei: avea o faţă palidă şi speriată şi reverele 
costumului îi erau destrămate. Îl căută în buzunarul de la 


405 


piept, îi găsi portofelul şi-i spuse să scoată singur 
conţinutul, cu mâna cea liberă. Cu degetele tremurând, 
omuleţul scoase o carte de vizită murdară, pe care scria 
Agenţia de Investigaţii Halbert. Willy Halbert, precum şi 
adresa din Clerkenwall, care era un cartier de mâna a 
doua din Londra. Marler băgă cartea de vizită în buzunarul 
său. 

— Te-am mai întrebat cine te-a angajat şi te sfătuiesc să 
nu mă minţi, băiete. 

— Doamna Buckmaster, care locuieşte în casa din care 
ieşeaţi, mi-a spus acum o oră să vin aici şi să fotografiez 
orice bărbat care va ieşi din clădire. Mi-a spus că n-o să fie 
deloc o treabă grea, zise Halbert, cu reproş în glas. 

— Şi tu ai crezut-o? Cum m-ai pozat pe întunericul ăsta 
fără să ai reflector? 

Halbert arătă spre aparatul de fotografiat. 

— Este un aparat cu infraroşii, cum au cei de la 
securitate. M-a costat o avere - este mai scump decât 
clădirea agenţiei mele cu mobilă cu tot. _ 

— Înţeleg, zise Marler. Acum îţi spun eu ce să faci. Întâi 
scoţi filmul din aparat şi mi-l dai mie - se poate şi fără să-l 
voalezi, nu-i aşa? Aş putea să-ţi rup gâtul imediat, pentru 
că sunt de la Securitate şi nu mi s-ar întâmpla nimic, minţi 
el, dar n-o fac. li vei spune doamnei Buckmaster că filmul 
n-a ieşit datorită unei defecţiuni tehnice, dar nu-i vei 
povesti nimic despre plăcuta noastră conversaţie. Ne-am 
înţeles? 

— Da! 

Marler îi eliberă mâna lui Halbert, care ieşi din lumina 
lanternei şi reuşi destul de greu să extragă filmul, pentru 
că braţul drept îl durea groaznic. li dădu filmul lui Marler. 

— Mi-aţi făcut şi pagubă, mormăi Halbert. Acum n-o 
să-mi mai plătească onorariul. 

Marler se gândi să folosească binecunoscuta tehnică 
„momeală de ameninţare“, aşa că-şi scoase portofelul. 

— Cât mă costă deranjul? Şi nu-ncerca să mă jupoi, 
prietene. 

— O sută de dolari, spuse repede Halbert şi se holbă 


406 


surprins când Marler îi întinse o sută de lire sterline. Nu-l 
înţelegea deloc pe omul ăsta care până acum se purtase ca 
un criminal. 

— Mi-a venit altă idee. O suni pe doamna Buckmaster 
şi-i spui că s-a produs o defecţiune la film, şi că trebuie să-l 
dai la developat unui specialist. Asta îţi va lua o 
săptămână. 

— Şi pe urmă ce fac? întrebă Halbert, masându-şi 
întruna braţul. Filmul e la dumneavoastră doar. 

— Atunci când te voi suna eu, şi numai atunci, o să-i spui 
doamnei că n-a mers, că n-a ieşit nicio poză. 

Asta a fost momeala. Acum urmează ameninţarea. 

Marler îi prinse din nou braţul şi i-l răsuci la spate. 
Halbert ţipă de durere. 

— Vezi ce faci, să nu te răzgândeşti cumva, zise Marler 
hotărât. Dacă începi să cugeţi, o să-ţi cauzeze la sănătate. 
Şi, în plus, eu ştiu unde te pot găsi oricând dacă am drum 
prin Clerkenwall. Îi dădu drumul şi continuă: 

— Hai că n-ai pierdut nimic la afacerea asta. Trece-o ca 
experienţă. 


În dimineaţă următoare, Marler zbura din Battersea 
spre Dartmoor, inima Londrei, aşa cum fusese deja stabilit. 

Pe drum, încercă să reflecteze la evenimentele nopţii 
trecute. „Toți ne spionăm unii pe alţii”, zisese 
seducătoarea Leonora, drept concluzie; ea îşi spiona chiar 
şi amantul. 

Înainte de plecare, Marler trecu pe la Grubby Grundy, 
fotograful, ca să-i developeze filmul luat de la Halbert. 
leşiră două fotografii foarte bune, în care se vedea el în 
uşa casei din Belgravia şi pe scările de la intrare; apărea în 
poză şi numărul casei, ca să fie totul clar. 

N-avea nevoie de prea multă imaginaţie ca să-şi dea 
seama cum ar fi folosit Leonora aceste fotografii la nevoie. 
I-ar fi spus lui Lance că Marler sosise neanunţat. Parc-o şi 
auzea: „Mi-a spus că tu l-ai trimis cu un mesaj pentru mine 
şi atunci l-am invitat în casă. Când a încercat să mă 
violeze, eu l-am lovit în cap cu peria de păr şi a leşinat. 


407 


Cum e el aşa mic şi slab, am reuşit să-l târăsc până în hol 
şi l-am lăsat acolo să-şi revină. A fost o experienţă 
cumplită!“ 

Cam aşa ar fi sunat povestea ei. Cât despre fotografie, 
fusese făcută de un reporter care trecuse întâmplător 
pe-acolo şi admira casa, iar Leonora o cumpărase de la el 
cu bani grei. Oricum, chiar dacă povestea n-ar fi sunat 
chiar aşa, Leonora l-ar fi avut la mână; pentru că şi ea 
folosea tehnica „momeală şi ameninţare“. Amenințarea ar 
fi fost fotografia ca suport al poveştii inventate, iar 
momeala era postul de director adjunct la World Security. 

Sau poate că ea voia să-şi submineze soţul, controlând 
această uriaşă instituţie cu ajutorul lui Marler - era posibil. 

Fotografia cu Lance într-o postură compromiţătoare 
putea fi folosită în acelaşi scop: să-l amenințe că o publică 
în ziar, distrugându-i astfel cariera politică. 

Mă aflu pe teren alunecos gândi Marler, în timp ce 
elicopterul pierdea din altitudine şi se zăreau deja crestele 
înzăpezite ale Dartmoorului. Zece minute mai târziu 
ateriza pe terenul din Tavey Grange. 

Lance Buckmaster îl aştepta în biroul său. 


— Eşti punctual, ca de obicei, şi asta-mi place la tine, 
Marler. 

Buckmaster stătea cu piciorul drept pe birou; era într-o 
ţinută sport, cu haine imaculate, care-i veneau impecabil, 
cu pantofii lustruiţi oglindă. 

Buckmaster îşi trecu mâinile prin părul des, şaten, cu 
bucle rebele. 

— Te rog să te serveşti cu cafea, zise el pe un ton 
exagerat, de profesor, pe care-l folosea şi în Camera 
Comunelor cu atâta succes. Sper că ai reuşit până acum 
să-l localizezi pe Tweed, nu? Problema dispariţiei lui a 
devenit urgentă, pentru că trebuie neapărat să evităm un 
scandal. 

În câteva secunde, timp în care-şi prepară cafeaua, 
Marler reuşi să se gândească. Tâmpitul de Newman 
refuzase să-i divulge bârlogul lui Tweed, dar, când îi 


408 


întâlnise ultima oară pe amândoi, Tweed se îndrepta spre 
Elveţia. 

— Ştiu în ce ţară este, una nu prea mare; privi la 
Buckmaster lăsându-i timp să ghicească, Elveţia! Şi-i ştiu 
ascunzătorile de-acolo. 

Buckmaster îşi puse mâinile puternice la ceafă şi dădu 
din cap. De fapt îl testase pe Marler, pentru că el ştia de la 
Morgan că Tweed se află într-un loc oarecare, în munţi, la 
sud-est de Zürich, numit Brunni. În timp ce-şi legăna 
piciorul pe birou, Buckmaster încerca să ia o hotărâre. 

Morgan era foarte încrezător că va rezolva problema, 
avându-l în spate pe Horowitz; dar ei dăduseră greş de 
două ori: o dată pe autostrada din Freiburg, apoi cu bomba 
din Pădurea Neagră. Pe de altă parte, Marler era cel mai 
bun ochitor din Europa. 

— Howard nu mai e la înălţime. Cred că a venit timpul 
să-i găsesc un succesor. 

Îşi studia cu atenţie manichiura, în timp ce Marler avu 
grijă să se abţină - i se băga sub nas a doua momeală. 

— Eşti sigur că poţi rezolva problema Tweed? 

— Are încredere deplină în mine, şi eu pe asta mă bazez. 
Răspunsul la întrebarea ta e „da“, zise Marler. 

— Am aflat că Tweed nu e singur; l-a luat şi pe individul 
ăla, Newman, corespondent de presă în străinătate. 

— Ştiu, zise Marler. 

— E antrenat la Securitate. L-am mai văzut pe-acolo de 
când sunt ministru. Crezi că Newman va rezista? 

— Tweed mai e şi cu Paula Grey, adăugă Buckmaster, 
îndreptându-şi cuta de pe mânecă. 

— Cu toţii suntem muritori, repetă Marler cu o voce de 
gheaţă. 

Buckmaster se ridică aranjându-şi jacheta şi zise: 

— Atunci, cel mai bine ar fi să te duci după ei şi să 
termini odată afacerea asta, pentru numele lui Dumnezeu. 
Scuză-mă că te-am ţinut închis aici, dar e locul cel mai 
sigur pentru o discuţie ca a noastră. Şi nu uita ce ţi-am 
spus despre înlocuirea lui Howard, rânji el. 

— Chiar azi pornesc spre Elveţia. Am citit în ziar că 


409 


doctorul Rose a fost omorât într-un accident de circulaţie. 
Nu cumva era chiar medicul legist care a analizat cadavrul 
fetei din apartamentul lui Tweed? 

Buckmaster îngheţă o secundă, apoi ridică din umerii săi 
largi. Era bine făcut, domnul ministru de Externe al 
Securităţii Statului. 

— Cum ai aflat de dr. Rose? 

— Howard îmi spunea că aşteaptă raportul medicului 
legist, un oarecare doctor Rose de la spitalul St. Thomas. 

— Înţeleg. Am citit şi eu ştirea. Este regretabil faptul că 
în zilele noastre şoferii părăsesc locul accidentului atât de 
frecvent. 


Marler privea pe geam, în timp ce elicopterul zbura spre 
Londra, dar nu vedea nimic în faţa ochilor. Era foarte 
concentrat, trecând în revistă recentele evenimente. 

Buckmaster îi oferise o slujbă excelentă şi, tot în 
ultimele douăzeci şi patru de ore, Leonora îi sugerase să 
devină director adjunct al unei vaste instituţii. Salariul ar fi 
fost enorm în ambele situaţii. 

Se şi vedea cumpărându-şi un Maserati ultimul model, 
sau chiar un Lamborghini, cu care putea zbura pe 
autostrăzile Germaniei fără ca cineva să-l poată depăşi; se 
văzu conducând maşina alături de nişte femei superbe. 

Amândouă ofertele erau minunate, plus că ar fi avut 
acces la Serviciile Secrete sau în lumea afacerilor; oricum, 
ar putea trăi împărăteşte. 

Vise frumoase... 

Dar întâlnirea cu Tweed în Elveţia va fi cu siguranţă un 
coşmar. 


410 


PARTEA A TREIA 
OPERAŢIUNEA „SHOCKWAVE“ 


411 


42 


Langley, Viriginia, SUA. 

Cord Dillon, director adjunct al CIA, primi un telefon pe 
numărul lui secret. 

Dillon era un bărbat înalt, bine făcut, cu o claie de păr 
şaten. Era ras cu îngrijire şi ochii albaştrii străluceau 
deasupra nasului, care era bine reprezentat. Pomeţii 
proeminenţi şi gura destul de mare, dar cu buze subţiri, 
dădeau o expresie hotărâtă feţei sale osoase. Era îmbrăcat 
într-un costum gri, bine călcat, deşi nu părea preocupat de 
ţinuta sa. 

— Sunteţi Cord Dillon? Aici Monitor. Am veşti proaste. 
Lampedusa a fost deturnată în mijlocul Atlanticului. 

— Isuse, Tweed! De unde suni? Aici circulă zvonuri 
ciudate despre tine... 

— Ascultă-mă, Dillon, măcar de data asta! Nu lua în 
seamă zvonurile scoase de duşmanii mei. Am luat legătura 
cu Lampedusa de trei ori până acum şi operatorul nu mi-a 
răspuns nici odată la întrebările capcană. 

— Atunci s-ar putea să ai dreptate... 

— Sigur că am dreptate. Ai distribuit fotografiile cu 
silueta Lampedusei, aşa cum am stabilit acum două luni? 

— Bineînţeles, le-am dat tuturor vaselor din lume. Sunt 
în plicuri închise, aşa cum mi-ai spus. Urmează ca plicurile 
să fie deschise numai dacă eu dau semnalul. 

— Dă-le semnalul! Vreau să alertezi în mod special Flota 
a Şasea Americană din Mediterana, cu sediul în Neapole; 
ei vor trebui să caute o navă cu această siluetă, pentru că 
cei care au deturnat-o i-au modificat cu siguranţă aspectul 
exterior şi numele, dar silueta n-aveau cum s-o schimbe. 
Odată localizat, vasul va trebui oprit şi controlat. 

— Ascultă, Tweed. Dar de unde ştii tu că vasul se 
îndreaptă spre Mediterana? 

— M-am gândit că existau două posibilităţi ca să ajungă 

412 


în Rusia. Puteau să se îndrepte spre nord, spre Marea 
Barents şi portul Murmansk, dar această cale este 
inaccesibilă datorită trupelor NATO care păzesc foarte 
bine zona. Aşa că singura soluţie era să treacă în timpul 
nopţii prin strâmtoarea Gibraltar şi apoi să se întâlnească 
în estul Mediteranei cu o navă de război sovietică - eu aşa 
aş fi făcut. 

— Pari al dracului de sigur pe tine, Tweed. 

— Pentru că sunt sigur! Aşa că, măcar de dragul lui 
Pete, anunţă chiar acum Flota a Şasea. 

Legătura se întrerupse. După vreo două minute de 
gândire, Dillon se decise şi ridică celălalt receptor: 

— Dă-mi-l pe generalul Tremayne, de la Pentagon. 
Urgent! Dacă cumva e închis într-una din conferințele alea 
interminabile, scoate-l de acolo. Spune-i că trebuie să 
transmit mesajul „Leopard“- asta-l va hotărî să vină să 
discutăm. 

O oră mai târziu, navele Flotei a Şasea porneau din 
Neapole, fiecare vas având o rută diferită, pentru a putea 
cerceta toată Mediterana. (Comandanții  deschiseră 
plicurile cu ordinul „Leopard“, citiră mesajul scurt, se 
uitară la fotocopiile după conturul vasului Lampedusa, 
apoi le distribuiră tuturor ofițerilor şi marinarilor de 
veghe. 

Printre aceste vase era şi un distrugător DGG 997, clasa 
Kidd, înarmat cu proiectile numit Spruance. Comandantul 
lui, Hank Tower, era un bărbat scund şi îndesat, totdeauna 
proaspăt ras şi cu un zâmbet întipărit pe faţă. Vasul lui 
trebuia să treacă prin strâmtoarea Messina, apoi să se 
îndrepte spre Creta şi spre estul Mediteranei. Nava avea o 
viteză de treizeci de noduri. 


Crucişătorul sovietic Sverdlov părăsise Novorossiisk-ul 
şi acum plutea pe apele Mării Negre, apropiindu-se de 
Bosfor. Trebuia să treacă noaptea prin strâmtoare şi să-şi 
continue drumul pe Marea Marmara, prin Dardanele, ca să 
ajungă în estul Mediteranei. Era stabilit ca întâlnirea să 
aibă loc pe coasta estică a Cretei. 


413 


Înainte de plecarea crucişătorului, avusese loc o 
conferinţă specială a Biroului Politic, la Moscova. 

Preşedintele Gorbaciov nu prea era de acord cu această 
operaţiune, dar consilierul său în probleme militare l-a 
obligat să vadă în această Iniţiativă de Apărare Strategică, 
„Shockwave“, perfectată de englezi şi americani, singura 
şansă de a-şi proteja patria. 

— Nu trebuie să aibă loc confruntări majore, îi avertiză 
Gorbaciov. 

— Sverdlov va întâlni Helvetia şi-o va escorta în timpul 
nopţii pe apele Mării Negre. După aceasta, Helvetia, cu 
încărcătură cu tot, va dispărea pur şi simplu. Nimeni, 
niciodată, nu va şti ce s-a întâmplat cu fosta Lampedusa. 

— Bine, dar nu trebuie să apară niciun conflict, insistă 
preşedintele. 

El ştia că n-avea altă cale decât să accepte, pentru că 
deja existau foarte multe elemente ostile politicii lui de 
glasnost, iar ruperea legăturilor cu armata ar fi dus la 
pierderea puterii. 


Latitudine 36.54.N. Longitudine 16.30.E. 

Helvetia naviga la sud de strâmtoarea Messina, 
îndreptându-se spre est, cu o viteză de cincisprezece 
noduri. Vremea era foarte urâtă; cerul era acoperit şi vasul 
se legăna în bătaia vântului. 

Era ora patru după-amiaza. Singer, ţinându-se de 
balustradă, se gândea că vremea era neobişnuit de rea 
pentru Mediterana. 

Stând la postul de conducere, căpitanul Hartmann 
remarcă faptul că Singer nu dădea semne de oboseală, 
deşi dormea doar vreo trei ore pe noapte; în restul 
timpului dădea târcoale peste tot, controlând, controlând, 
şi iar controlând... 

— Vom ajunge la timp? 

— Doar dacă se schimbă vremea. Nu pot să vă garantez, 
mai ales că şi prognoza meteo e proastă. 

— Mişcă mai repede copaia asta veche! 

— Copaia asta veche este o navă care transportă marfă 


414 


şi care se mişcă cu viteză maximă, domnule Singer. 

Hartmann era politicos, ca de obicei. Poate altul în locul 
lui ar fi fost mult mai autoritar, ca un adevărat comandant 
de vas, dar Hartmann era un bărbat prudent. Mai ales că 
Singer avea tot timpul pistolul la el şi demonstrase de 
multe ori că este un om crud. În adâncul sufletului, 
Hartmann era încă îngrozit de soarta pe care-o avuse 
primul echipaj al Lampedusei, mai ales că evenimentele 
petrecute l-au luat complet pe nepregătite. 

Singer dădu din cap mergând spre pupa. Avea probleme. 
Era foarte îngrijorat, neştiind ce se va întâmpla când vor 
întâlni vasul rusesc. Oare ruşii îi vor lăsa să plece, pe el şi 
pe ceilalţi membri ai echipajului de la bordul Helvetiei? 
Începuse să aibă îndoieli în această privinţă. 

Cobora scara ţinându-se de balustradă şi se gândea la 
banii pe care-i primise pentru această slujbă: cincizeci de 
mii de lire sterline, care reprezentau jumătate din 
onorariu, şi care îl aşteptau la o bancă din Luxemburg. 
Pentru alte cincizeci de mii merita oare să rişti exilul 
definitiv în Rusia? 

Se opri în capătul scărilor, privind valurile care se 
rostogoleau încontinuu spre navă. În zare nu se vedea nici 
urmă de pământ, deci a doua problemă ar fi fost cum să 
părăsească vasul? 


În drumul său de două sute de mile pe care le parcurgea 
în jurul Pământului, satelitul american Ultra trecu peste 
Marea Neagră. Camerele speciale de luat vederi intrară în 
funcţiune, şi fluxul continuu de informaţii ajunse în 
Langley, Virginia. 

Unul dintre specialişti intră repede în biroul lui Cord 
Dillon şi-i puse două fotografii pe masa de lucru. 

— Ce dracu mai sunt şi astea? întrebă Dillon. 

— Analiştii noştri au identificat pata asta neagră micuță. 
Este crucişătorul rusesc Sverdlov. Se află lângă Bosfor şi 
pun pariu că se-ndreaptă spre Mediterana. 

— Iisuse! Dillon puse mâna pe telefonul roşu. Dă-mi 
Pentagonul, cu amiralul Tremayne. Spune-i că e urgent, în 


415 


legătură cu Leopardul. Să mă sune imediat. Doamne-ajută! 
Avea dreptate Tweed! 


În cabana din Brunni era întuneric. Luna dispăruse, iar 
temperatura era din nou în scădere, aşa că Newman mai 
puse nişte lemne pe foc. Tweed stătea de vorbă cu Paula la 
o cafea. Deşi era miezul nopţii, niciunul n-avea chef să se 
culce. Georg se afla la etaj şi pândea din spatele ferestrei, 
la sugestia lui Newman, care era de părere că drumul 
trebuie păzit în permanenţă. Georg acceptase imediat, 
spunând că va dormi în timpul zilei. Cu toţii erau sătui de 
aşteptare şi-aveau impresia că noaptea asta va fi fără 
sfârşit. 

— Aseară am reuşit să prind America şi-am vorbit cu 
Cord Dillon, zise Tweed. 

— Diamantul ăla neşlefuit, remarcă Paula fără pic de 
milă. 

— Diamantul ăsta neşlefuit este de fapt un om foarte 
abil, care în situaţiile limită acţionează cu viteza luminii. 
Trebuie să ştii că el este cel care va lua legătura cu Flota a 
Şasea Americană, care urmează să plece în căutarea 
Lampedusei. 

— Asta dacă presupunem că vasul se îndreptă spre 
Mediterana. 

— Cunoscând distanţa care trebuie parcursă şi viteza 
Lampedusei, cred că vasul se află chiar în acest moment 
pe apele Mediteranei. 

— Chiar dac-ai avea dreptate, n-o să găseşti acul în carul 
cu fân, obiectă Paula. 

— Nu e chiar aşa. Flota a Şasea are multe nave. Eu mai 
mult de-atât n-am ce să fac. Sunt foarte îngrijorat de 
soarta echipajului de pe Lampedusa; dacă li s-ar întâmpla 
ceva, i-aş avea pe conştiinţă toată viaţa. 

— Hai să mai schimbăm subiectul, zise Newman vioi, 
frecându-şi mâinile deasupra flăcărilor jucăuşe. În nebunia 
asta generală am şi uitat să vă spun vreo două lucruri. Îşi 
deschise servieta şi scoase un set de fotocopii. Uitaţi: alte 
documente pe care Turpil le-a fotografiat la cererea mea 


416 


când am fost în sediul World Security din Basel. 

— Nu mai pomeni de Turpil, protestă Paula. Nu-mi pot 
scoate din minte imaginea lui dispărând sub tramvai... 

— Dar l-a trădat pe Tweed, îi reaminti Newman. A avut 
exact ce-a meritat. 

— Ce sunt astea? interveni Tweed, luând fotocopiile. 

— Evidenţa operațiunilor făcute de Securitate. 
Aşa-numitul Departament pentru Cercetare şi Dezvoltare 
este de fapt faţada pe care-o folosesc atunci când înhaţă 
câte-o nouă companie. Ca să-şi construiască conglomeratul 
ăla uriaş, Buckmaster şi Morgan au folosit pe scară largă 
sabotajul, şantajul şi intimidarea. 

— Înţeleg ce vrei să spui şi ai dreptate, comentă Tweed, 
răsfoind pozele. 

— Dar asta este de-a dreptul îngrozitor, spuse Paula. 
Gândiţi-vă câţi oameni au suferit datorită lor. E groaznic. 

— Şi-n acelaşi timp e o mare afacere, îi spuse Newman. 
Multe instituţii de acest gen folosesc în ziua de azi aceleaşi 
metode. Fiinţa umană nu mai există. Există doar 
învingători şi învinşi. 

— Şi care e celălalt lucru pe care voiai să mi-l spui? îl 
întrerupse Tweed. 

Newman zise, privind-o pe Paula: 

— Marler mi-a spus că medicul legist care-a examinat 
cadavrul Sylviei Harman ar fi fost accidentat, iar şoferul ar 
fi fugit de la locul faptei. 

— De ce zici „ar fi...“? îl întrebă repede Tweed. 

— Pentru că Marler era convins că n-a fost doar un 
accident, ci o crimă. 

— Şi eu cred la fel. Tweed se ridică brusc, privind spre 
Paula. De când ai venit aici cu mine sunt tot timpul 
îngrijorat. Trebuie să găsim o modalitate ca să te trimitem 
înapoi la Zurich. Beck va găsi o cale sigură de transport 
pentru tine. 

— Parc-am mai discutat acest subiect şi-am căzut la 
învoială, îi reaminti Paula. Aş vrea să ştiu ce ţi-a schimbat 
părerea? 

— Nimic. Dar uciderea medicului legist... Cum ai zis că-l 


417 


cheamă? îl întrebă pe Newman. 

— Doctor Rose de la Spitalul St. Thomas. 

— Uciderea doctorului Rose îmi întăreşte convingerea că 
Securitatea nu va avea linişte până ce nu mă va elimina, pe 
mine şi pe oricare alt martor al acestei afaceri. Aşa că 
trebuie să te întorci imediat la Zurich. 

— Chiar aşa? Paula îşi scoase din geantă Browning-ul 
automat, îi verifică piedica şi-l învârti pe deget. Atunci de 
ce port asta cu mine? Şi ce-aşteptăm noi aici de fapt? 

— Ţi-am mai spus de atâtea ori, făcu Tweed, pe un ton 
exasperat. Foarte curând vom fi atacați. Chiar am nevoie 
ca acest lucru să se întâmple, pentru a-l convinge pe Beck 
că sunt nevinovat. La dracu'. Doar ţi-am mai explicat! 

— Şi eu ţi-am explicat că voi sta cu tine până se termină 
totul. Oricum s-ar termina. Poţi să mă scoţi de-aici numai 
dacă mă duci tu în braţe, altfel nu vei reuşi. Şi ştii doar că 
vei avea nevoie de cel mai mic ajutor, şi vezi bine că nu 
suntem prea mulţi. Se uită la ceas şi zise: E timpul să-l 
schimb pe Georg; iar voi ar fi mai bine să trageţi un pui de 
somn. Pa! 

Newman aşteptă până ce ea dispăru sus pe scări şi zise: 

— Să ştii că are dreptate, Tweed. Îşi ia rolul în serios. Şi 
dac-o alungi acum de-aici n-are să ţi-o ierte niciodată. 

— Da, dar măcar va trăi. 

— Eşti sigur? Cum crezi că ar putea cobori de-aici, chiar 
dacă noi i-am da maşina? 

Atacul aşteptat de Tweed avu loc chiar înaintea zorilor. 


418 


43 


Paula se săturase de stat pe scaun şi se plimba prin 
cameră, când auzi zgomotul motocicletelor. Se repezi la 
fereastră şi aşteptă. Zgomotul creştea în liniştea nopţii. 
Când auzi că se deschide uşa camerei, se întoarse brusc, 
ţinând Browning-ul cu amândouă mâinile, şi ochi silueta 
întunecată care stătea în uşă. 

— Nu trageţi în bucătar, face şi el ce poate! zise 
Newman. 

— În cazul în care-ai uitat, eu sunt bucătarul aici. Iar tu 
de ce dai buzna aşa peste mine, ar fi trebuit să dormi 
acum? 

— Am auzit motocicletele şi m-am gândit că poate 
începe... 

— Motociclete? Eu am crezut că sunt maşini. 

Paula se întoarse la fereastră ţinând în mână pistolul cu 
piedica trasă. Acum motoarele se auzeau ca un vuiet şi 
zăpada din faţa cabanei strălucea în lumina farurilor. 

Una din motociclete încetini. Paula observă că cel care o 
conducea purta un costum de piele, cască şi ochelari de 
protecţie. 

— Doamne! exclamă ea. Dar e unul din cei care ne-au 
depăşit Mercedes-ul când veneam din Zurich! 

— Acum ce fac? Dă-mi şi mie ochelarii cu infraroşii ca 
să-i pot vedea! 

Motociclistul opri motorul şi porni spre partea opusă a 
drumului, urmărind atent una din urmele false pe care le 
făcuse Newman cu Mercedes-ul la sosire. Acum şanţurile 
erau îngheţate şi se observau foarte bine. Motociclistul se 
opri, îşi frecă mâinile, îşi scoase casca şi privi în jur. 

— Asta e Harry Butler, spuse Newman, şi cel care vine 
trebuie să fie Pete Nield. 

Apăru şi celălalt motociclist şi procedă la fel ca Butler - 
îşi împinse maşina pe alte urme create de Newman. Paula 


419 


realiză imediat scopul acţiunii lor: 

— Dacă i-a urmărit cineva, n-o să-şi dea seama niciodată 
unde au dispărut. 

Dar ea vorbea singură, pentru că Newman coborâse să 
primească musafirii. 

Butler şi Nield îşi luară motocicletele şi merseră în 
spatele cabanei, ieşind din raza ei vizuală. 

— Noi suntem în cabana de vizavi, îi spuse Newman lui 
Butler, când se întâlniră nas în nas după colţ. 

— Ştiu. Beck ne-a spus unde sunteţi şi ne-a desenat o 
hartă. Ne-a dat şi cheia acestei cabane, ca să fim în 
siguranţă. 

Nield tocmai apăru de după colţ: 

— Unde vezi tu siguranţă în locul ăsta? Este un drum 
mort, şi subliniez cuvântul „mort“. 

— Haideţi să vorbim cu Tweed; s-a trezit şi el când aţi 
apărut. 

Cei doi nou-veniţi nu semănau deloc. Butler era un 
bărbat de aproximativ treizeci de ani, bine făcut, studiat în 
mişcări şi în exprimare, şi cu o privire ştrengară. Nield era 
ceva mai tânăr, mai subţire, şi avea o mustață neagră, 
stufoasă. Era foarte ager, rapid în gândire şi oarecum 
impulsiv. Cei doi se completau reciproc şi formau o echipă 
unită, deşi Butler era cel care lua întotdeauna deciziile 
importante. 

Porniră spre cabană, cu gentile grele aruncate pe umăr, 
înotând cu dificultate prin zăpada îngheţată. 

Tweed se îmbrăcase şi-i aştepta la intrare. Îi pofiti 
înăuntru. 

— Bine aţi venit! Sunt fericit că vă văd, pentru că putem 
fi atacați în orice moment. Cum a mers cu Beck? zise 
Tweed, intrând direct în subiect. 

Deşi lăsaseră uşa deschisă numai câteva minute, în 
cameră se făcuse frig, aşa că Newman mai puse nişte 
lemne în foc. Butler şi Nield îşi dădură jos bluzoanele şi îşi 
încălzeau mâinile în faţa căminului. Newman se uită la 
ceas. 

— E timpul s-o schimbăm pe Paula. Mă duc să-l trezesc 


420 


pe Georg. 

Dar, chiar în acel moment, Georg cobora scările, venind 
din dormitorul său. Se holbă surprins la cei doi nou-veniţi, 
moţăi din cap spre Tweed şi merse la bucătărie ca să-şi 
dea cu apă rece pe faţă. Era cea mai bună metodă de a 
scăpa de mahmureala care îl cuprinsese după somnul scurt 
şi adânc. Se întoarse, văzu că Paula era deja în cameră şi 
urcă la etaj. 

Nield o salutase pe Paula cu un zâmbet şi un pupic pe 
obraz, iar Butler îşi aruncă geanta pe masă şi începu să 
despacheteze. 

— Spre surprinderea mea, Beck a fost foarte săritor şi 
chiar am avut impresia că începuse să se îngrijoreze 
pentru tine. Am încercat să-l convingem să ne dea pistoale, 
dar a refuzat, în schimb ne-a dat astea, care s-ar putea să 
fie mai eficiente. Ne-a spus că arme aveţi voi. 

— Avem. Dar astea ce dracu mai sunt? 

Butler scoase un butoiaş cu gura largă care arăta oribil, 
ca un pistol bondoc; apoi mai trase din geantă un alt obiect 
asemănător cu primul, dar cu o gură şi mai mare, precum 
şi nişte gloanţe uriaşe. 

— Asta e un pistol cu gaze lacrimogene şi ăsta cu gaz 
asfixiant, adică un amestec de gaze care sufocă, închise 
într-un singur glonţ. 

— Am şi eu, zise Nield zâmbind spre Paula şi scoase din 
geanta sa nişte obiecte identice. Plus că Butler m-a învăţat 
cum se conduce Honda pe gheaţă. E foarte pasionant. 

— Mi se pare mai degrabă periculos, comentă Paula. 

— Ar trebui să-l vezi pe Butler cum alunecă în plină 
viteză într-o curbă strânsă. Maşina este centrată la un 
unghi de patruzeci şi cinci de grade, şi el tot reuşeşte s-o 
ţină sub control. Acum pot şi eu. 

— Mă îndoiesc că puteţi merge cu motocicletele pe-aici, 
zise Tweed. 

— Cum să nu, suprafaţa asta este ideală, comentă 
Butler. Am testat-o deja după ce-am trecut de Apthal şi-am 
urcat panta aia îngheţată bocnă. Acum care e programul? 

Paula observă ca nu făcuseră nicio aluzie la cele 


421 


petrecute la Londra, niciun cuvânt despre cadavrul din 
camera lui Tweed sau despre posibila lui implicare în acest 
caz. Ei veniseră doar să-şi ajute şeful să-şi facă meseria şi 
pentru asta Paula le mulţumi în gând. 

— Trebuie să facem faţă atacului procedând cu 
profesionalism şi siguranţă, le spuse Tweed. Ştiu că vor să 
mă omoare, doar au mai încercat de două ori până acum. 
Cel de-al treilea atac cu siguranţă va fi straşnic. 

— Adică va trebui să le săpăm mormintele, zise Nield 
plin de optimism. 

— Acum arătaţi-ne şi nouă armele voastre, ceru Butler. 

Newman îşi scoase pistolul Magnum 45 şi Paula arătă 
Browning-ul pe care-l purta în poşetă. 

— Într-adevăr sunt perfecte. Dar ce facem numai cu 
două? Privi spre Nield. Va trebui să ne bazăm mai mult pe 
tactică, decât pe forţa armelor şi să le facem o surpriză 
vizitatorilor noştri. Îşi aruncă privirea spre Tweed şi 
Newman. Dacă sunteţi de acord, o să ne luăm 
motocicletele în cabana noastră de peste drum. În cazul în 
care vor apărea din vale, îi avem în bătaia puştii, iar dacă 
vin din pădure şi coboară panta din spatele cabanei, Pete 
şi cu mine ne vom lua după ei. Surpriza este acum mai 
rentabilă decât focul de armă. 

Faţă de cum vorbea Butler de obicei, acesta era un 
adevărat discurs. Tweed privi spre Newman, care dădea 
din cap aprobator. 

— Îmi place. E bună ideea lui Harry. 

— Aşa vom face, decise Tweed. 

— Atunci, la revedere! 

Băieţii îşi strânseră obiectele de pe masă şi le puseră din 
nou în genţi. Nield îi aruncă o privire Paulei, care-i zâmbi 
afectuos, apoi cei doi ieşiră pe uşa din faţă. În cameră se 
făcu linişte; câteva minute se auziră numai lemnele 
trosnind în foc. 

— Mă bucur mult că au sosit. Avem şanse acum să 
câştigăm marea bătălie, zise Paula. 

Slabe şanse, se gândi Newman, dar nu mai zise nimic. 


422 


Niciunul nu mai putea dormi, aşa că Paula le aduse 
cafea proaspătă. Georg veni în goană să-i anunţe că ieşea 
fum din coşul cabanei de peste drum, dar Tweed îl linişti 
şi-l trimise din nou la post. În cabană plutea acelaşi miros 
de mucegai amestecat cu fum, pe care-l simţiseră 
odinioară în coliba din Pădurea Neagră. 

Tweed se învârtea prin cameră încruntat. 

— Trebuia să-i fi cerut o puşcă lui Beck, zise el într-un 
târziu. 

— Nu ti-ar fi ajutat la nimic, decât poate să te împuşti în 
picior, glumi Newman. 

— Spui tâmpenii, doar ştii bine că ocheşte perfect, 
interveni Paula supărată. 

— Ţi-ai pierdut simţul umorului? o-ntrebă Newman 
rânjind. 

Paula îi scoase limba. 

Cam cu o oră înainte de ivirea zorilor, apăru un Audi, 
care venea dinspre Apthal şi trecea încet pe lângă cabane, 
îndreptându-se spre telefericul din capătul drumului. 

Paula urcă scările în fugă, strigându-l pe Newman. 
Intrară în camera din faţă, unde Georg se uita pe geam. 
După un minut, Newman reuşi să se acomodeze cu 
întunericul; în cabana de vizavi nu era aprinsă nicio 
lumină. 

— Ia uitaţi ce face! E complet aiurea! se miră Paula. 

Uşa maşinii se deschise şi apăru un bărbat îmbrăcat în 
pelerină cu glugă, aşa cum poartă călugării benedictini. 
Era una din cele mai ciudate privelişti la care Paula 
asistase vreodată. Călugărul stătea cu mâinile împreunate 
ca pentru rugăciune şi privea muntele. 

— Ce dracu' se-ntâmplă aici? întrebă ea în nemţeşte. 

— Unii călugări au un puternic sentiment mistic în 
apropierea munţilor, îi explică Georg. Eu, personal, n-am 
înţeles niciodată unde se termină religia şi unde începe 
misticismul. 

— În frigul ăsta cumplit? Şi la ora asta? îşi exprimă 
Newman totala nedumerire. 

— Suferinţa este plăcerea şi calea vieţii lor... 


423 


Stieber stătea nemişcat lângă teleferic. 

În seara precedentă răpise un călugăr benedictin care 
mergea spre mănăstire pe un drum înfundat şi pustiu. Îl 
trăsese la marginea drumului, punându-i braţul după gât şi 
strângând tare. Stieber urmărea ca bietul călugăr să-şi 
piardă doar cunoştinţa, ca apoi să-l dezbrace şi să-l poată 
ascunde. Dar presiunea braţului fusese atât de mare, încât 
călugărului i se oprise respiraţia şi capul îi căzuse într-o 
parte. Stieber văzuse că nu mai are nici puls şi-atunci 
înţelese că-i rupsese gâtul. Nu mai era nimic de făcut. 
Dezbrăcase călugărul, luându-i roba, gluga şi încălţările, 
şi-i puse corpul pe o pojghiţă de gheaţă care acoperea o 
groapă plină cu apă. Gheaţa se spărsese imediat sub 
greutatea cadavrului, pe care Stieber îl împinse cu piciorul 
în adâncime. Aproape instantaneu, pojghiţa de gheaţă se 
refăcuse deasupra gropii, ascunzând orice urmă. Stieber 
aşteptase ca gheaţa să capete grosime şi apoi plecase în 
grabă, aruncând hainele în portbagajul maşinii. 

Acum Stieber stătea lângă teleferic, cu capul plecat, 
ascuns sub glugă, pe care şi-l rotea foarte încet, 
supraveghind cabanele. La un moment dat, Newman 
observă mişcarea şi sări repede din dreptul ferestrei; iar 
Paula simţi că trebuie să facă la fel. 

— Dă-te din fereastră, Georg! ţipă Newman. 

Georg se mişcă, dar prea târziu. Stieber văzuse o umbră 
în spatele ferestrei fără perdele, aşa că încetă să mai 
cerceteze cabana şi se întoarse încet spre maşină, 
mergând tot cu capul plecat. Era clar. Cine altcineva ar fi 
stat la ora asta să pândească în spatele ferestrei, dintr-o 
cameră întunecată? Aşa că Stieber numără cabanele şi 
reţinu poziţia celei suspecte, apoi urcă la volanul maşinii şi 
porni încet spre casă. 

— Gata, spectacolul s-a terminat! exclamă Paula. 

— Tu ce crezi, Bob? se auzi brusc din spatele lor vocea 
lui Tweed. 

Newman se întoarse mirat; pentru moment, uitase că 
Tweed are mişcări de felină. Tweed stătuse într-un colţ al 


424 


camerei, de unde avea o privelişte largă, chiar până la 
staţia telefericului. 

— E-al dracului de ciudat, zise Newman pornit. Să urce 
aici un călugăr, în toiul nopţii, şi la sub zero grade, numai 
ca să se holbeze la nişte munţi... A convins pe cineva? 

— Cred că nu, îl aprobă Tweed. Călugărul este masca 
perfectă pentru cineva care vrea să cerceteze terenul. 
Simt mâna lui Horowitz. 

— Aşa că pot sosi în orice clipă de-aci înainte... zise 
Paula, cu tristeţe în glas. 

— În orice clipă, repetă Tweed. 


Stieber plecă din Brunni şi mai merse puţin de-o milă, 
până întâlni cele două Mercedes-uri parcate pe marginea 
drumului. În maşina cu motorul pornit, Horowitz stătea 
lângă Morgan aflat la volan. Stieber se apropie, deschise 
uşa din spate şi se strecură înăuntru. 

— Ei, bine? îl interpelă Morgan. 

— Am localizat cabana în care se ascund. E foarte 
aproape de teleferic. Cum mergi de-aici, pe stânga, 
penultima cabană. 

— Eşti sigur? îl întrebă Horowitz neîncrezător. 

— Nu mai tot întreba! explodă Morgan. Doar Stieber 
este om de încredere. Sun la Kloten. Haideţi, să începem 
odată! 

Luă microfonul, transmise semnalul, primi imediat 
răspuns, şi atunci dădu ordinul: „Operaţiunea Escaladarea 
Muntelui. Găsit obiectivul. Repet. Incepe Operaţiunea 
Escaladarea Muntelui. Aştept confirmare. Terminat.“ 

Confirmarea de la Zeller veni imediat, scurtă şi concisă; 
Morgan atârnă microfonul la loc şi se uită la ceas. 

— Şi-au programat atacul chiar înainte de răsăritul 
soarelui, atunci când omul e cu moralul la pământ şi se 
sperie uşor. li vom găsi cam adormiti. 

— Dar ce facem cu motocicliştii lui Zeller? întrebă 
Horowitz cu tonul său ironic. 

— li trimit înapoi la Kloten, ca să se alăture echipei de 
atac. Ce impresie crezi c-ar face nişte motociclişti dacă 


425 


s-ar învârti pe-aici dis-de-dimineaţă cu motoarele urlând? 
S-ar şi trezi vreun localnic să cheme poliţia! 

— Dar, ce, tu vrei să zici că elicopterele nici nu se-aud, 
nu? 

— Ba sigur că se-aud, dar apariţia lor nu va mira pe 
nimeni; vor crede că sunt de la Salvamont, în căutarea 
celor înzăpeziţi prin munţi. 

— Teoretic, se pare că n-ai scăpat nimic din vedere. 

— Doar teoretic? întrebă Morgan, vizibil iritat. 

— Spui că Zeller şi-a retras echipa; atunci cine erau cei 
doi motociclişti care ne-au depăşit zburând spre Brunni ca 
nişte diavoli veniţi direct din iad? 

— De unde vrei să ştiu? Poate că Zeller i-a trimis înapoi 
ca să susţină atacul. Doar i-am dat mână liberă lui Zeller. 

— Eu am nevoie de maşina asta, îi anunţă Horowitz. Voi 
o puteţi folosi pe cea din spate. 

— Mulţumim foarte mult! Pot să-ndrăznesc să te-ntreb la 
ce-ţi trebuie? 

— Doamne, ce cald s-a făcut aici! strigă Stieber din 
spate. Îşi dăduse gluga jos, dar nu reuşea să-şi scoată 
roba. Apropo de transport. Şi eu am nevoie de o maşină cu 
care să ajung la punctul de observaţie de lângă Apthal; 
este o necesitate cel puţin la fel de justificată ca şi a lui 
Horowitz. 

— Poţi să mergi în continuare cu Audi, zise Morgan şi se 
întoarse spre Horowitz. Dar ţie ce-ţi trebuie maşină? 

— Pentru că eu lucrez totdeauna singur. Nu-mi plac 
pasagerii. Şi cu asta am terminat discuţia! 

— Bine, dacă zici tu... 

Morgan era iritat pentru că Horowitz nu voia să-i 
dezvăluie adevăratul motiv. Apucă clanţa uşii şi-l privi pe 
Horowitz, oftând. 

— Atunci ia tu maşina. Cred că trebuie să porneşti, 
pentru că drumul e foarte prost. 

Horowitz nu-i văzu zâmbetul batjocoritor, pentru că 
tocmai se întorsese spre Steiber, care şi el voia să iasă din 
maşină. 

— Ce s-a-ntâmplat cu proprietarul hainelor pe care le 


426 


porţi? 'Ţi-am spus să-l legi şi să-l duci într-o magazie goală, 
ca să poată fi găsit mâine dimineaţă. 

— N-a mers, chicoti Stieber. I s-a rupt gâtul din 
greşeală, şi l-am ascuns într-o copcă pe care-am spart-o cu 
propriul lui cadavru. Trebuia să fi văzut cum se forma 
pojghiţa de gheaţă peste ochii lui ieşiţi din orbite. 

Horowitz îşi ascunse dezgustul. Stieber avea o atitudine 
foarte periculoasă - chiar se bucura de rezultatele muncii 
lui. Pentru Horowitz, uciderea unui om reprezenta o 
operaţie chirurgicală care trebuia realizată eficient şi fără 
implicare. Se felicită pentru faptul că ceruse să aibă 
maşina lui; descoperirea călugărului ucis în mod sigur va 
alerta poliţia. 

Pe de altă parte, Horowitz nu era prea încrezător în 
reuşita planului de atac al lui Morgan. Măcar de l-ar scoate 
pe Tweed din vizuina lui. Şi eu o să-l aştept... 

Morgan ieşise din maşină, în frigul cumplit, când 
Horowitz îl chemă înapoi. 

— Ce mai e? bombăni Morgan. 

— Vezi, nu uita nicio clipă că ai de-a face cu Tweed! 

— Că doar n-o fi Superman... 

— E cel mai periculos şi mai imprevizibil adversar pe 
care l-am avut vreodată! 


Liniştea asta nenorocită a munţilor o enerva pe Paula 
şi-o făcea să se simtă ca-ntr-un cavou. Nici focul nu se mai 
auzea, deşi ardea încă; parcă şi el aştepta să se întâmple 
ceva. 

Tweed răsfoia din nou fotocopiile documentelor din 
seiful de la World Security din Basel, mărturii ale 
sabotajului, şantajului şi intimidării, probe decisive într-un 
eventual proces. 

Newman verifică de două ori obloanele grele care 
protejau ferestrele, apoi intră în cameră pe uşa din faţă, pe 
care o încuie şi-i puse zăvorul. Urca scările, când Paula îl 
interpelă, ca să spargă tăcerea: 

— Unde te duci? 

— Să verific dormitorul din spate, în care nu mai stă 


427 


nimeni acum. 

Deschise uşa dormitorului şi aprinse lanterna de 
buzunar. Perdelele erau trase. Newman îndreptă fasciculul 
luminos în spatele perdelelor, apoi deschise geamul dublu. 
Pe pantă căzuse un strat subţire de zăpadă proaspătă. 
Brazii înalţi străjuiau muntele, aşezaţi în şiruri, la intervale 
regulate, unul în spatele celuilalt. Deodată auzi 
elicopterele care se apropiau, dar nu putu vedea nimic din 
cauza brazilor. Închise fereastra şi cobori scările în fugă. 
Paula şi Tweed tresăriră auzindu-i paşii grei. 

— Cred că de data asta ei sunt, raportă Newman. După 
sunet, mi se pare că sunt mai multe elicoptere. 

— Eu urc să-l anunţ şi pe Georg, zise Paula surescitată. 
N-ar fi bine să-i chemaţi şi pe băieţi? 

Dar Georg apăru la jumătatea scărilor. Paula observă că 
el îşi pregătise deja pistolul. 

Tweed stătea în picioare lângă masă, cu capul plecat, şi 
îşi ştergea ochelarii. 

— Am venit să vă spun că-i aud din dormitorul din faţă, 
şi cred c-ar fi bine să mă întorc acolo, zise Georg. Sunteţi 
de acord? 

— Da, zise Newman, cu ochii la Tweed. Şi eu o să-i 
urmăresc din spate. Nu cred că trebuie să-i anunţăm pe 
băieţi - sigur i-au auzit şi ei. 

— Eu ce fac? întrebă Paula timid, cu Browning-ul în 
mână. 

— Tu stai aici, jos. 

— Da, ca nu cumva să păţesc ceva, murmură ea. 

— Nu de-asta! Vocea lui Newman deveni dură. Rămâi 
jos, ca să ai grijă de ferestrele astea de-aici. Ei vor încerca 
să tragă în noi, aşa că te afli chiar în bătaia puștii. 

Urcă scările în fugă şi intră în dormitorul din spate; 
deschise geamurile. Auzea zgomotul neîntrerupt al 
elicopterelor, dar nu putea vedea nimic. 

Se aplecă pe fereastră şi cercetă atent zidul cabanei, 
până la acoperiş; erau câteva proeminențe de care-ar fi 
putut să se prindă cu mâna. Stând pe marginea ferestrei, 
se felicită că-şi luase impermeabilul lung şi gros - începuse 


428 


deja să simtă frigul pătrunzându-i la spate. 

Puse întâi un picior pe rigola îngheţată, ca să-i verifice 
rezistenţa. Apoi, prinzându-se cu mâinile de marginea 
ferestrei, puse şi celălalt picior, lăsându-se cu toată 
greutatea - rigola nu cedă nici de această dată. Sări înapoi 
în cameră şi închise geamul din afară. Tot nu putea zări 
elicopterele. 

În sufragerie, Tweed îşi puse ochelarii şi apucă vătraiul 
de lângă cămin. La nevoie, putea fi şi el folosit ca armă. 

— Cel puţin am scăpat de aşteptare, remarcă Tweed, 
privind spre Paula. 

— Şi mie-mi pare bine. Dar acum vedem noi pe dracu! 
Ba nu! Ei or să-l vadă în curând, oriunde s-ar afla! se 
corectă ea. 

La etaj, Georg şi Newman lăsaseră uşile dormitoarelor 
deschise, ca să poată comunica. Newman îşi pregătise 
Magnum-ul, şi-şi pusese la îndemână gloanţele de rezervă. 

Zgomotul motoarelor încetase, iar în liniştea apăsătoare 
cu toţii aveau sentimentul că li se pregăteşte ceva rău. Dar 
aşteptarea se prelungea la nesfârşit. Nu se mai auzea 
niciun sunet, nu se mai întâmpla nimic. Începuse să se 
lumineze de ziuă; era momentul potrivit ca duşmanii să 
atace, ceea ce se şi întâmplă. 

Cu ochii mijiţi, Newman descoperi nişte umbre care 
alergau în zigzag printre trunchiurile brazilor, cu o viteză 
ameţitoare. Deci asta era! Strigă la Georg, dar îl auziră şi 
cei doi aflaţi la parter: 

— Sunt schiori! Coboară prin pădure şi se îndreaptă 
spre noi! 

Fără să facă cel mai mic zgomot, Tweed apăru în uşă cu 
vătraiul în mână şi veni lângă Newman, care se aplecase 
pe fereastră cu pistolul în mână. Siluetele agresorilor se 
zăreau din ce în ce mai bine; erau într-adevăr schiori 
încercaţi. Fiecare avea pe umăr o armă automată, formând 
astfel o echipă de temut. 

Tweed auzi nişte zgomote venind din faţa cabanei, şi 
fugi la fereastra în spatele căreia stătea Georg cu pistolul 
pregătit. 


429 


Se deschise uşa cabanei de vizavi şi apăru Butler, care 
scoase motocicleta, o cobori pe scări şi încălecă pe ea. 
Trecu strada în viteză şi urcă panta spre cabana lui Tweed. 
Nield îl urmă cu motocicleta lui, dar se îndreptă spre 
partea opusă a cabanei. 

De la fereastra dormitorului din spate, Tweed văzu că 
Honda lui Butler urca panta din stânga, în timp ce Nield 
apăru pe panta dreaptă. Intenţionau să-i prindă pe schiori 
ca într-un cleşte. Butler avusese dreptate - panta îngheţată 
era perfectă pentru roţile motocicletelor. 

Schiorii, care răsăriseră dintre brazi şi se apropiau de 
cabană, erau acum încadraţi de cei doi motociclişti. 

— Mai bine cobor la Paula, zise Tweed. 

Paula stătea ghemuită lângă masă, cu mâna crispată pe 
Browning. Îi aruncă lui Tweed o privire peste umăr. 

— Ce se mai întâmplă în faţa cabanei? 

Tweed îi povesti. Ea zâmbi chinuit, strângând arma mai 
tare. lar trebuia s-aştepte... 

În dormitorul din spate, Georg deschise fereastra şi se 
ghemui lângă Newman. 

Cel care conducea atacul era Zeller. Aflându-se într-o 
poziţie avantajoasă, se opri şi îndreptă arma spre 
fereastră, dar Nield îl observă şi trase un foc de pistol, 
conducând motocicleta câteva clipe cu o singură mână. 
Newman urmări traiectul proiectilului prin aer şi văzu cum 
acesta aterizează aproape de Zeller, învelindu-l într-un nor 
de fum. Newman auzi apoi zgomotul asurzitor al unei alte 
împuşcături. 

Când norul de fum începu să se împrăştie, schiorii din 
spatele lui Zeller îşi schimbară direcţia. Butler se îndreptă 
acum spre pădure, urcând panta în zigzag, aşa cum 
făcuseră şi schiorii înainte. La fel procedă şi Nield şi apoi 
dispăru printre brazi. Schiorii erau dezorientaţi şi simțeau 
lipsa conducătorului lor. 

În sfârşit, Zeller reuşi să iasă din perdeaua de fum, 
clătinând din cap şi tuşind, ca să-şi elibereze plămânii de 
gazul asfixiant. Echipa se adună imediat în jurul lui. 

— Îşi vor schimba tactica, zise Newman aruncând o 


430 


privire spre Georg. 

Abia termină de vorbit, când schiorii porniră din nou, 
dar împrăştiindu-se pe toată zona. Se îndreptau spre 
cabană, de acum era mult mai uşor de ochit. Motocicletele 
nu se mai auzeau; Newman reuşi să distingă fâşâitul 
schiurilor pe zăpadă. Câţiva alunecau pe partea stângă a 
cabanei, îndreptându-se spre drumul principal, iar 
Newman îi aşteptă să intre în bătaia puștii. 

— Uite, ăştia ajung la cabană! se îngrijoră Georg. 

— Ştiu, vor veni la capătul scărilor. 

Unul dintre schiori ţinea o grenadă, iar altul dădu ocol 
cabanei cu o bară de oţel în mână. 

Când Tweed şi Paula auziră bubuitura, intuiră imediat 
pericolul; Tweed apucă vătraiul şi veni la fereastră. 

Schiorul reuşise să deschidă obloanele cu bara de oţel şi 
se prinsese cu o mână de marginea ferestrei. Când mâna 
apăru, Tweed o lovi straşnic cu vătraiul; se auzi un urlet şi 
mâna dispăru imediat. 

Celălalt bărbat, mult mai înalt, cu mască şi ochelari de 
protecţie, apăru la fereastră, înfricoşând-o pe Paula, care îl 
văzu pregătit să arunce grenada. Atunci ea trase rapid 
două focuri de pistol şi bărbatul căzu secerat. Grenada 
explodă. În mod miraculos, geamul nu se sparse, dar toată 
suprafaţa lui era vopsită în roşu. 

Tweed privi pe fereastră şi văzu o baltă mare de sânge, 
în care pluteau oase, bucăţi de carne, toate amestecate cu 
zăpadă. Se aplecă şi închise obloanele. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Paula. 

— Grenada i-a omorât pe amândoi. 

Voia s-o scutească de priveliştea îngrozitoare; îi zâmbi, 
privind-o plin de admiraţie. Paula dădu din cap şi îşi 
încărcă din nou arma. Se făcuse din nou linişte, dar nu 
dură mult timp. 

Newman stătea la etaj, la fereastra dormitorului din 
spate, aşteptând ca schiorii să se apropie. Auzi 
motocicletele care coborau cu viteză maximă dinspre 
pădure. In spatele cabanei, se adunase un grup de schiori 
decişi să înceapă un atac sălbatic. Dar Butler ajunse în faţa 


431 


lor, ridică pistolul şi trase. Imediat îi înconjură complet un 
nor de vapori albi. Gazele lacrimogene îi doborâră; 
începură să se mişte dezordonat şi apoi căzură, orbiţi, cu 
schiurile zburând în toate direcţiile. 

Ceilalţi schiori făceau slalom ca să evite gazele 
lacrimogene; unul dintre ei trase, nimerind chiar lângă 
capul lui Newman. 

Glonţul se înfipse în tocul de lemn al ferestrei. Newman 
apucă pistolul cu ambele mâini, ochi şi apăsă de două ori 
pe trăgaci. Imediat schiorul căzu pe spate cu braţele în 
aer, şi arma îi zbură din mână. 

Georg ochi un alt schior care stătea în picioare şi trase 
de trei ori. Victima se îndoi şi căzu cu faţa în jos. 

Butler şi Nield ajunseră printre schiori. Nield îl lovi pe 
unul dintre ei cu ţeava puștii, nimerindu-l chiar în moalele 
capului. Dădu cu atâta putere, încât era să-i cadă arma din 
mână. Dar schiorul se şi prăbuşise în zăpadă. 

Tăcerea grea de până atunci era înlocuită cu zgomotul 
motocicletelor şi al împuşcăturilor care nu mai încetau. 

Era momentul decisiv al luptei. 

Tweed şi Paula auziră deodată sirenele unor maşini, 
care scoteau nişte vuiete rău prevestitoare. Maşinile 
veneau în viteză pe drumul principal. 

Tot atunci sosiră şi elicopterele... 


Stieber, după ce omorâse cu sânge rece un biet călugăr 
lipsit de apărare, acum îşi parcase maşina destul de 
departe de Brunni, pentru că nu putea suporta să vadă 
gloanţe zburând în jurul lui. Părăsise drumul principal, 
lăsându-şi maşina în spatele unui hambar. Stătea la volan, 
în costumul lui călduros; hainele călugărului fuseseră 
îngropate în zăpadă. 

Văzuse cele patru maşini pe care scria Poliţia, ele îl 
depăşiseră în drum spre Brunni. Prima maşină, cea 
condusă de Beck, derapa mereu la curbe, apoi se redresa 
şi îşi recăpăta viteza, iar celelalte trei maşini o urmau 
îndeaproape. 

Când să întoarcă cheia de contact, Stieber auzi 


432 


elicopterele. Deschise uşa, îşi puse binoclul la ochi şi 
aşteptă. Unul din elicoptere zbura chiar la nivelul 
acoperişurilor, urmând drumul principal şi avea scris pe 
fuselaj acelaşi cuvânt: Poliţia. 

Stieber observă că, în ciuda frigului crâncen, elicopterul 
avea o uşă deschisă prin care ieşea ţeava unei mitraliere. 

Stieber aşteptă până ce trecură încă două elicoptere, 
care zburau la o înălţime mai mare, apoi încercă să 
pornească motorul. A treia oară reuşi; înconjură hambarul 
şi ajunse pe drumul principal, întorcându-se la Einsiedeln. 


În timp ce căuta un loc de parcare, Beck văzu schiorii 
presăraţi pe pantă, în atitudini groteşti, şi doi motociclişti 
învârtindu-se în jurul lor. Peretele cabanei era mânjit de o 
pată mare de culoare roşu aprins; lângă perete se aflau 
nişte corpuri măcelărite. 

Un adevărat masacru..., îşi zise el. 

Luă microfonul, care era în legătură directă cu cele trei 
elicoptere ce se învârteau în aer; cei câţiva schiori care 
mai rămăseseră întregi fugeau în pădure. 

— Sunt Beck. Mergeţi în spatele pădurii. Dacă încearcă 
să scape, trageţi. 

Puse microfonul la loc şi conduse maşina până la 
intrarea în cabană. Uşa din spate se deschise şi din maşină 
ieşiră rapid poliţişti dotați cu arme automate, care porniră 
să urce panta; fură urmaţi de poliţiştii din celelalte trei 
maşini. 

Beck urcă scările, se opri în faţa uşii şi bătu: 

— Poliţia! Deschideţi! Sunt Beck. 

Tweed descuie uşa, trase zăvoarele şi deschise. Stătea 
lângă uşă cu vătraiul în mână. În mijlocul camerei era 
Paula, aplecată, cu Browningul îndreptat spre uşă. Beck îşi 
scutură zăpada de pe cizme şi intră. Paula lăsă arma şi 
Tweed închise uşa, zicând: 

— Mai bine mai târziu decât niciodată. 


433 


44 


La Einsiedeln, în camera sa din hotelul St. Johann, 
Horowitz stătea lângă fereastra de la care urmărise 
sosirea celor patru maşini ale Poliţiei. De aici, cu ochelarii 
speciali cu infraroşii, îl văzuse pe Beck coborând din prima 
maşină şi privind de jur-împrejur terenul deschis şi deşert; 
apoi urcând şi pornind, cu alte trei maşini după el. 

Tot de aici văzuse Horowitz şi cele trei elicoptere ale 
Poliţiei survolând oraşul şi îndreptându-se spre Brunni. 
Horowitz nu se neliniştise: doar se afla în Elveţia. Îl 
avertizase pe Morgan că omul din [ara Galilor voia să-l 
vadă în drum spre Zurich, dar Morgan ridicase din umerii 
lui puternici, spunând că are treburi mai importante şi mai 
urgente, şi plecase. 

Horowitz auzi scârţâitul duşumelei de scânduri din hol. 
Nu aprinsese lumina în cameră, pentru a putea vedea ce se 
întâmplă afară. Luă de pe masă Luger-ul, şi se duse lângă 
uşă, să asculte. 

— Da! Cine e? 

— Stieber. M-am întors ştii tu de unde. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Horowitz după ce descuiase 
uşa şi-l lăsase pe Stieber să intre. 

— Tot iadul s-a adunat la Brunni, zise Stieber asudând 
într-una, deşi în cameră era frig; am văzut patru maşini de 
poliţie şi-ncă trei nenorocite de elicoptere de-ale lor, cum 
mergeau spre Mythen. 

— Ştiu, le-am văzut şi eu. Acum, dacă tot ai venit, fă şi tu 
ceva. Camera e plătită pe trei zile. Stai aici şi 
raportează-mi la telefon ce se întâmplă. 

— Şi tu unde te duci? 

— Asta nu te interesează. 

— Nu prea-mi place treaba asta. Să presupunem că-l 
găseşte cineva pe călugăr înghesuit în groapă; ar putea 
veni să mă caute pentru asta. 

434 


— De ce să te bănuiască tocmai pe tine? Există vreun 
martor al incidentului? 

Astfel, Horowitz rezolvă şi problema aceasta. Îşi făcuse 
deja bagajele, ca să poată pleca imediat. 

— Nu există niciun martor. Drumul era pustiu, nu m-a 
văzut nimeni. 

— Şi-ai scăpat de hainele călugărului? 

— Le-am îngropat în zăpadă, la marginea cătunului 
Apthal. 

— Atunci chiar că n-ai de ce să te temi. Dacă te-ntreabă 
vreun poliţist ce cauţi aici, îi spui că World Security se 
gândeşte să-şi deschidă un cont în bancă. Ştii numele 
băncii din High Street? 

— Da! 

— Perfect. Atunci am plecat. Tu fii cu ochii-n patru şi nu 
dormi! Raportează-i lui Morgan la telefon orice eveniment. 

— Şi tu ce faci? Te speli pe mâini de toată treaba asta 
murdară? 

Horowitz îl privi cu intensitate şi zise: 

— Mi se pare c-ai uitat ceva. Eu am o misiune şi ceea ce 
s-a-ntâmplat la Brunni o să mă ajute s-o-ndeplinesc! 


Pentru moment, Beck făcu din cabana lui Tweed 
cartierul său general. Până se clarifică toată mizeria asta. 

Stătea la masa din sufragerie, împreună cu Tweed, 
Newman şi Paula, ascultând raportul unui poliţist. 

Între timp sosiseră ambulanţe ca să ridice morţii şi 
răniții împrăştiaţi pe panta din spatele cabanei, înconjurați 
de bălți de sânge. 

Tweed îl privi în faţă pe Beck, întrebându-l brusc: 

— Acum mă crezi? Crezi că există oameni hotărâți să mă 
omoare? 

— Da. lartă-mă că n-am fost convins de la început; acum 
i-am şi identificat. Scoase un carnet de identitate pe care 
i-l adusese mai devreme un poliţist. Fiind o acţiune 
pregătită din timp, schiorii nu aveau niciun document 
asupra lor, cu excepţia unuia dintre ei. Şi iată ce scrie: 
World Security - Zurich. Heinrich Locher; şi-un număr. 


435 


Chiar asta aşteptam de când Otto Kuhlmann din 
Wiesbaden mi-a spus că au prins un camion de la World 
Security care încerca să treacă prin contrabandă în 
Germania de Est echipament de înaltă tehnicitate. 

— Şi ce anume aşteptai? întrebă Paula. 

— O scuză legală ca să dau în gât filialele World Security 
din Zurich, Basel şi Geneva. Desigur, ceea ce s-a-ntâmplat 
aici n-a fost deloc legal. 

— Ne-am apărat împotriva unui atac, cu arme 
cumpărate şi autorizate de noi înşine, sublinie Newman. 

Beck zâmbi. 

— Da, ai dreptate, bineînţeles. 

— Dar cum de-aţi sosit aici chiar la timp? Am fi fost 
copleşiţi de numărul lor, recunoscu Tweed. 

— Simplu. Treaba mea e să ştiu tot ce se petrece în 
Elveţia. De la Kloten mi s-a raportat că s-au adunat 
elicopterele de la World Security şi că în ele s-au urcat 
mulţi bărbaţi cu echipament de schi. Motivul oficial era că 
merg în vacanţă, dar eu n-am putut înghiţi una ca asta. Am 
organizat o echipă de maşini şi elicoptere, care să fie 
oricând pregătită. Când radarul ne-a arătat că elicopterele 
lor au părăsit Kloten-ul şi se îndreaptă spre voi, am plecat 
imediat din Zurich încoace. Tweed, acum tu ce-ai de gând 
să faci? Ai vreo idee? 

— Vreau să mă-ntorc la Londra, dar am nevoie de 
ajutorul tău şi de Kuhlmann. Nu mă pot întoarce cu un 
avion de pasageri cu orar anunţat - s-ar putea ca ei să 
pună o bombă. Nu pot risca vieţile atâtor oameni. 

— Atunci de ce nu pleci cu elicopterul? 

— Pentru că cei de la Securitate vor face orice ca să 
n-ajung la Londra. Cu nişte proiectile Singer ar putea 
distruge elicopterul. Dumnezeu ştie ce-au mai pus la cale. 
Ca să fie riscul minim pentru viaţa mea şi-a altora, m-am 
decis să traversez Europa cu maşina; să merg pe 
autostrăzile Germaniei şi apoi să trec în secret Canalul cu 
vaporul. Am nevoie de tine pentru prima etapă a călătoriei. 
Odată trecut de frontiera din Basel, mă descurc singur. 

Beck avea o privire ciudată. Georg intră în camera din 


436 


faţă, ca să raporteze că încă trei schiori au fost urcați în 
ambulanţă. Beck aprobă din cap şi-i ceru să-i lase singuri 
şi să urmărească în continuare operaţiunile care se 
desfăşurau pe pantă. Continuă discuţia numai după 
plecarea lui Georg. 

— Tu cine crezi că se află în spatele acestei acţiuni? 

— Buckmaster sau Morgan sau amândoi. Cred că unul 
dintre ei a ucis-o pe fata al cărui cadavru a fost găsit în 
apartamentul meu din Londra. Asta nu era treabă care 
putea fi lăsată pe seama unui intermediar, care, dacă ar fi 
fost prins, cu siguranţă şi-ar fi divulgat instigatorul. Aşa că 
este unul din ăştia doi. Şi cred că ştiu şi care anume. 

— Dar care crezi că e motivul? 

— Colonelul Romer de la Banca de Credit din Zurich l-ar 
putea ghici cu siguranţă. 

— Bine, văd că eviţi să răspunzi. Hai să vorbim atunci 
despre călătoria ta la Londra. Cred că îţi dai seama că vei 
fi ţinta întregului aparat al World Security. Or să-ţi pună 
toate piedicile posibile ca să fie siguri că n-ajungi viu la 
Londra. 

— Chiar contez pe lucrul ăsta! 

Replica lui Tweed fu atât de ciudată, încât toţi se 
holbară la el. Paula chiar se aplecă, căutând să-i vadă mai 
bine expresia feţei. Dar pe chipul lui nu se putea citi nimic. 

— Ce vrei tu să faci acum? îl întrebă ea. 

— Vreau să ajung acasă întreg, răspunse Tweed cu 
candoare, privind spre Beck. Nu cumva Banca de Credit 
este una din cele care l-a pricopsit pe Buckmaster cu un 
împrumut uriaş? 

— Cred că ai prins-o! replică Beck caustic. 

— Telefonul e în bucătărie. Şi pentru că Romer e 
prietenul tău, de ce nu-l suni chiar acum? Scoală-l din pat, 
dacă e nevoie. Şi transmite-i un mesaj din partea mea: îl 
sfătuiesc prieteneşte să-şi retragă împrumutul imediat, 
poate chiar în două zile. Şi dacă Buckmaster încearcă să 
întârzie plata, Romer să-i sugereze că nu va putea ascunde 
mult timp acest secret faţă de ziarişti. 

— Bine, dacă zici tu... 


437 


— Telefonul e-n bucătărie, îi mai spuse Tweed, în timp 
ce elveţianul se şi ridicase. Tweed aşteptă până ce Beck 
ieşi şi închise uşa, şi apoi privi spre Newman. Era ceva atât 
de hotărât în atitudinea lui Tweed, care-o făcea pe Paula 
să-l privească fascinată. 

— Bob, începu Tweed, tu, care ai fost corespondent de 
presă în străinătate, nu-i aşa că ţi-ai creat nenumărate 
cunoştinţe în toată lumea? 

— Da! 

— Mai eşti în relaţii cu aceşti oameni? 

— Da. Îmi place să aud zgomotul prăbuşirilor, atunci 
când are loc vreun scandal public de mare amploare. Mai 
scriu articole ocazional. 

— Ai prieteni reporteri în Tokio, San Francisco, New 
York şi Londra? insistă Tweed. 

— Am prieteni în oraşele astea şi-n multe altele. 

— Ai putea să-i suni şi să-i rogi să-ţi facă favoarea să 
publice din când în când, la intervale regulate, întrebarea: 
„Este solvabilă World Security?“ 


În cameră se lăsase o tăcere grea. Newman era tolănit 
pe scaun, cu ochii mijiţi; Paula îşi ţinea buzele 
întredeschise şi părea nervoasă: ca şi Newman, înţelesese 
ce voia să facă Tweed, Newman sparse tăcerea: 

— Bineînţeles că principalele burse de valori se află în 
oraşele pe care le-ai menţionat, iar Securitatea deţine 
numeroase acţiuni în toate aceste centre. Il-aş putea căuta 
pe prietenii mei, care ar privi situaţia ca pe o ştire 
senzaţională cu ecou mondial şi-ar începe să sape adânc 
pentru descoperirea adevărului. După ce termină Beck de 
vorbit, aş putea suna la Tokio. Acolo e încă deschis la 
Bursă, spuse el, privindu-şi ceasul. 

Tweed ridică mâna. 

— Nu încă. Vreau să-i mai dau o şansă lui Romer să-şi 
primească banii înainte de pornirea avalanşei. 

— Şi ce ai de gând să faci acum? întrebă Paula. Din ce 
spui, am senzaţia că vrei să fii crud, ceea ce nu seamănă 
deloc cu stilul tău. 


438 


Tweed avea aceeaşi atitudine severă, dar vorbea foarte 
degajat. 

— Colonelul Romer mi-a dat veriga pe care-o căutam în 
spatele acestei conspirații; mi-a spus că Banca Naţională 
Rusă deţine cinci sute de milioane de lire sterline în 
lingouri de aur, care sunt gata pregătite pentru 
tranzacţiile urgente. Locul în care se poate păstra această 
sumă uriaşă este un secret foarte bine păzit. 

Când eram la Londra, am lucrat la un proiect de care 
ştiau doar trei oameni în Anglia: primul-ministru, 
Buckmaster şi cu mine. Era vorba despre transportul pe 
mare a unui mijloc de apărare al Vestului. Mai mult decât 
atât, numai doi dintre noi cunoşteau codurile prin care 
puteau lua legătura cu nava care transporta acest proiect 
de înaltă tehnicitate, pe care eu l-am numit „Shockwave“. 

— E ceva pentru care Armata sovietică ar fi dat cinci 
sute de milioane de lire sterline? întrebă Paula. 

— Exact! Vă repet: Doar Buckmaster şi cu mine puteam 
lua legătura cu nava care-l transporta pe „Shockwave“. 
De-asta a trebuit să nu le stau în cale, şi să dispar ca un 
fugar de rând. După cum ştiţi, s-a aranjat uciderea Sylviei 
Harman, şi cadavrul ei s-a găsit în apartamentul meu. 
Astfel, am fost obligat să fug şi să-l las doar pe Buckmaster 
să ia legătura cu vasul. Cel puţin aşa crede el. Acest om, 
care e ministru, se ocupă de apărarea noastră contra 
rachetelor de atac ale Rusiei, ca să-şi salveze propria 
companie. Este o partidă între mine şi el, şi am de gând s-o 
câştig. 

— World Security este un uriaş conglomerat mondial, îl 
avertiză Newman. Şi Buckmaster a învins întotdeauna în 
războiul afacerilor - dacă are în vedere o companie, el o va 
şi obţine - prin intimidare, folosindu-se de reputaţia sa şi 
de toate şmecheriile posibile. Crezi că poţi lupta contra 
lui? 

— Am de gând să mătur de pe faţa pământului această 
World Security. Cheia este să nu amestec Ministerul 
Coroanei într-o crimă, deoarece acest lucru ar putea 
distruge guvernul. Şi deocamdată nu ştiu cum să procedez. 


439 


— Aş putea lua legătura şi cu alţi oameni, zise Newman. 
Mă gândesc la cei care pot răspândi zvonuri în lumea 
financiară, în spatele uşilor închise. 

— Când o să vină timpul, o s-o faci, aprobă Tweed. 

Beck se întoarse de la bucătărie şi li se alătură la masă. 

— L-am sunat pe Romer şi nu dormea, se trezeşte de 
obicei foarte devreme. 

Tweed scoase câteva din fotocopiile pe care i le dăduse 
Newman, şi i le arătă lui Beck. 

— Am impresia că, după plecarea ta, Romer ar vrea să 
ştie câte ceva despre metodele pe care ei le-au folosit în 
aşa zisul Departament pentru Cercetare şi Dezvoltare al 
World Security. 

Beck răsfoi documentele stând în picioare şi tot timpul 
încruntat, apoi privi spre Tweed: 

— A dracului dovadă... 

— Cred că ar trebui să-i împrospătezi memoria lui 
Romer. 

— Cred şi eu c-am s-o fac! 

Paula aşteptă până ce Beck ieşi din cameră şi se aplecă 
din nou spre Tweed. 

— Ce tactică vei adopta acum? Eu nu cred că ideea asta 
ţi-a venit numai după ce Beck a plecat să dea primul 
telefon... 

— Este vorba de o problemă psihologică. Romer este 
avertizat, a primit primul telefon de la Beck cu mesajul 
meu. Şi cum e un bancher elveţian foarte prudent, acum 
stă să se întrebe dacă să acţioneze sau nu. Primeşte al 
doilea telefon de la Beck şi află că avem dovada faptelor 
mizerabile ale departamentului respectiv al World 
Security. Cum îţi spuneam, ca un bancher elveţian ce se 
află, acest telefon îl va hotări să acţioneze. 

— Tu chiar ai devenit necinstit, remarcă Paula. Mai e 
vreo chichiţă care mi-a scăpat? 

— După cum sunt informat, Marler îl atacă pe 
Buckmaster chiar din interiorul sistemului. O să ajungem 
la el prin nevastă-sa. 

— Oh! Dar asta nu mi se pare o luptă prea dreaptă. 


440 


— Nici n-ar putea fi dreaptă cu Buckmaster, care e o 
cobră. 

Tweed se întrerupse când intră Beck, care spuse: 

— Romer îşi retrage împrumutul ăla. Acum ne trebuie 
câteva zile ca să ne gândim cum facem să ajungi viu la 
Londra. Dacă acest lucru va fi posibil. 


441 


45 


La opt dimineaţa, ora Londrei, Lance Buckmaster primi 
un telefon în apartamentul său din Belgravia. Il căuta chiar 
colonelul Romer. Buckmaster, afabil, fu extrem de 
politicos, dar, când sesiză tonul rece cu care-i vorbea 
Romer, începu să se sucească nedumerit pe scaun. 

— Vrei să repeţi mai rar? întrebă el sec. 

— Am avut o întrunire în dimineaţa asta şi s-a decis în 
unanimitate că trebuie să ne returnezi imediat banii pe 
care i-am împrumutat filialei World Security! 

— Dar de ce naiba te interesează brusc aceşti bani? 
Doar ţi-am oferit o dobândă foarte bună şi-ai primit ratele 
totdeauna la timp. În plus, n-ar mai trebui să discuţi 
despre asta cu mine, ai uitat că acum sunt ministru? 

— Deoarece ai făcut împrumutul înainte de a deveni 
ministru - doar am negociat cu tine personal -, cred că 
este normal să vorbesc tot cu tine. Sau preferi să-l caut pe 
preşedinte, domnule Buckmaster? 

— Controlează-te, Romer, că întinzi coarda cam mult. 
Până acum eu n-am făcut nicio aluzie şi nici nu te-am 
ameninţat. 

— Înțelegerea noastră n-are nimic de-a face cu 
amenințările. Noi am luat o hotărâre irevocabilă, să auzi 
dur vocea lui Romer. 

— Câte luni îmi daţi ca să vă restitui banii? se hotări 
Buckmaster să-l întrebe. 

— Nicio lună. Nicio săptămână. Ceasul meu arată nouă, 
ora Londrei. Ne înapoiezi toţi banii exact peste patruzeci şi 
opt de ore, la ora unsprezece după ceasul tău. 

— Dar e ridicol ca o companie cum este World 
Security... 

— Citeşte încă o dată înţelegerea noastră, pe care ai 
semnat-o. Sunt sigur că ai o copie. Sau preferi să merg pe 
filiera oficială, domnule Buckmaster? 


442 


— Nu. Aşa cum ai spus, noi doi am negociat împrumutul. 
Dar aş putea să ştiu de ce s-a luat decizia atât de brusc? 

— Las-o baltă, domnule Buckmaster. Cunoşti foarte bine 
politica băncii mele: niciodată să nu dai explicaţii pentru 
deciziile pe care le iei. 

— Îți cer un răgaz de treizeci de zile, mai încercă 
Buckmaster. 

— Îmi pare rău. Hotărârea Consiliului este irevocabilă, 
ţi-am spus doar. Ai la dispoziţie patruzeci şi opt de ore, 
până la ora unsprezece, deci exact două zile din acest 
moment. Va veni la tine un curier cu confirmarea de 
primire semnată. 

— N-am nevoie de niciun curier, economiseşte-ţi banii. 

Buckmaster trânti receptorul şi înjură, plin de venin. Se 
plimba prin cameră trecându-şi mâinile prin păr şi 
întrebându-se întruna: de ce? de ce? până ce creierul 
începu să-i funcţioneze din nou. Zurich. Elveţia. Tweed era 
în Elveţia. Asta e! Tweed! Presupunând că mai e în viaţă, 
el trebuie să fi făcut asta! Telefonul sună din nou, şi 
Buckmaster răspunse cu brutalitate: 

— Cine e? 

— Morgan. Vorbesc din Basel. Pot să-ţi spun acum? 

— Vorbeşte! 

Morgan se afla la biroul său din Basel, de unde se vedea 
Rinul şi acoperişurile pline de zăpadă ale caselor de pe 
malul opus. Morgan stătea cu burta lui imensă sprijinită de 
marginea mesei de lucru. Îşi dădu seama că n-a ales un 
moment prea potrivit ca să-i raporteze lui Buckmaster 
veştile proaste, dar n-avea încotro. 

— Ştii, avem o problemă, zise Morgan repede ca să 
termine odată şi să inspire încredere. A avut loc primul 
mare atac asupra țintei, dar a intervenit ceva şi nu s-a 
reuşit. Morgan modifică puţin povestea. Ţinta ar fi fost cu 
siguranţă distrusă, dacă n-ar fi primit ajutor oficial din 
munţi. 

— Adică poliţia? întrebă repede Buckmaster. 

— Cam aşa. Şi restul poţi ghici. Dar stai liniştit, ăsta a 
fost doar începutul. Morgan îşi formula frazele cu atenţie, 


443 


pentru că n-avea deloc încredere în telefoane - el însuşi 
supraveghease destule la vremea lui şi ştia că poliţia ar fi 
putut să le intercepteze convorbirile. După ce vorbesc cu 
tine, plec imediat la Freiburg, de unde voi continua 
campania. Avem oameni care mă vor ţine la curent cu 
evenimentele. 

— Tweed mai trăieşte? 

— Da, admise Morgan cu părere de rău în glas. S-a 
comportat foarte ciudat. După prima fază a campaniei 
noastre, a apărut în mijlocul Einsiedeln-ului şi chiar a ieşit 
din maşină ca să se plimbe în văzul lumii. Armand, 
contabilul nostru, era de faţă. 

— Şi Armand cum vede situaţia? 

Morgan strânse receptorul în mână; acum se simţea mai 
stăpân pe el. 

— Armand e tare ca fularul. Zice că totul merge de fapt 
după planul lui. Avem pe cineva înăuntru care ne-a 
raportat că ţinta se va reîntoarce în Anglia cu maşina. 
Naiba ştie de ce face asta, dar lui Armand îi convine de 
minune. 

— Se-ntoarce în Anglia? vocea lui Buckmaster sui cu 
câţiva decibeli. Pentru numele lui Dumnezeu, când? 

— În câteva zile. Ştim şi traseul pe care-l va urma 
încărcătura. De-aia plec la Freiburg, ca să pot avea o 
vedere de ansamblu asupra situaţiei şi să preiau comanda. 

— Aşa cum ai făcut şi până acum, comentă Buckmaster 
sarcastic. Măcar Armand are vreun plan? 

— Da. Nu vreau să te plictisesc cu amănunte. Morgan 
crezu că a ieşit cu bine din situaţie şi că Buckmaster va 
presupune că n-are curaj să-i spună mai multe prin telefon. 
Adevărul era cu totul altul - Morgan n-avea nicio idee 
despre planul lui Horowitz. 

Buckmaster vorbi pe un ton rece ca gheaţa: 

— Fii cu ochii pe Armand, oferă-i un premiu substanţial 
ca să rezolve problema. Dacă de data asta n-o să fii la 
înălţime, ţi-ai pierdut slujba! Am deja în vedere un posibil 
succesor al tău. 

Când Morgan deschise gura să protesteze, îşi dădu 


444 


seama că legătura telefonică fusese întreruptă. Morgan 
puse receptorul în furcă şi-şi şterse fruntea transpirată - 
conversaţia asta fusese un adevărat chin. Oare Buckmaster 
era serios zicând că-l dă afară? Posibil, era doar stilul lui. 

Ca să uite ameninţarea, Morgan trecu în revistă 
evenimentele petrecute în ultimele ore. Asaltul din Brunni 
fusese un eşec total. Mai rău, informatorul lui de la Poliţia 
din Zurich îl avertizase să se aştepte la un atac din partea 
celor trei filiale ale World Security din Elveţia. Echipa era 
foarte ocupată, dar trebuia să distrugă toate documentele 
compromiţătoare. Simţea că mai înţelept ar fi ca aceste 
amănunte să nu fie cunoscute încă de Buckmaster. 

Informatorul lui îi mai spusese că Tweed va pleca la 
Londra cu maşina, peste câteva zile, şi că va ajunge în 
Germania mergând pe autostrăzi. Lui Morgan i se părea 
complet tâmpită ideea lui Tweed şi chiar îi spusese lui 
Horowitz acest lucru, când acesta-l sunase din Zurich de la 
un telefon public. 

— Asta e prima greşeală pe care-o face Tweed şi pe 
care-o aştept de atâta vreme, recunoscuse şi Horowitz. 

La un moment dat, Morgan refuzase să creadă că Tweed 
mai trăieşte, dar Stieber îi raportase din Einsiedeln că 
Tweed fusese văzut de câteva ori ieşind din maşină în plină 
zi şi plimbându-se prin curtea mănăstirii. 

Lui Morgan i se părea cam ciudat că aceste gesturi ale 
lui Tweed îl impresionează pe Horowitz chiar mai mult 
decât masacrul din Brunni. 

— Joacă la fel de necinstit, îi spusese Horowitz lui 
Morgan. În Einsiedeln a coborât din maşină şi s-a arătat 
într-un loc public. Foloseşte aceeaşi strategie ca la 
Laufenburg, când a traversat podul peste Rin sau când a 
creat inutil agitaţie în staţia aia, legându-se de nişte bilete, 
sau când a închiriat camere la hotelul cel mai apropiat de 
Hauptbahnhof din Zurich. 

— Şi cum se cheamă strategia asta? 

— De-a şoarecele şi pisica, replică Horowitz. 

— Şi cine e pisica? 

— Eu voi fi pisica. Dar nu acum, ci la sfârşit. 


445 


Discuţia avusese loc cu câteva ore înainte. Morgan se 
uită la ceas - o maşină îl aştepta ca să-l treacă graniţa spre 
Germania. Trebuia să rezolve totul, înainte ca Poliţia să 
ajungă la sediul World Security din Basel. Işi luă geanta de 
serviciu şi cobori cu liftul. 

Mercedes-ul îl aştepta chiar lângă bordură. Morgan avu 
un al doilea şoc văzându-l pe Horowitz, îmbrăcat ca un 
şofer, că-i deschide uşa maşinii. Urcă totuşi fără să întrebe 
nimic, de teamă ca nu cumva să fie ascultați. Horowitz îi 
lua geanta, i-o puse în portbagaj şi urcă la volan. 

— Cum ai ajuns aici aşa repede? îl întrebă Morgan. 

— E încurajator pentru mine că mă întâmpini atât de 
călduros. Horowitz se îndreptă spre pod, ca să treacă Rinul 
şi să ajungă la postul de control al frontierei. 

— Am ajuns foarte uşor, continuă Horowitz. Am zburat 
cu unul din elicopterele tale din Kloten, până la aeroportul 
din Basel. Din fericire, observasem că şoferul tău are exact 
înălţimea şi greutatea mea, aşa că i-am împrumutat 
uniforma. 

— Şi el ţi-a dat-o aşa, fără să comenteze? 

— M-am folosit de puterea mea de convingere. Acum el 
zace inconştient în camera ta de tăcere de la subsol. 

— Dar de ce te-ai deghizat? 

— Ca să trecem frontiera în Germania. 

Câteva minute nu scoase niciunul nicio vorbă. Morgan 
nu prea înţelegea ce se-ntâmplă. Oare Beck alertase 
gărzile? Le dăduse semnalmentele lui? Avea senzaţia că nu 
vor ieşi suficient de repede din Elveţia şi auzise multe 
despre închisorile din această ţară. 

— Calmează-te, îl îndemnă Horowitz, care încetinise, 
aşezându-se la rând în spatele celor câteva maşini care 
aşteptau să treacă de postul de control. Morgan avea 
paşaportul în buzunarul hainei, gata pregătit, când văzu că 
vameşul elveţian se apropie de maşina lor. Oare vor reuşi 
să treacă? 

Elveţianul se aplecă uitându-se lung la Morgan, care 
privea înapoi. Apoi îl fixă pe Horowitz, care stătea drept, 
nemişcat. Elveţianul, un bărbat scund şi îndesat, le făcu 


446 


semn să treacă. Horowitz ajunse pe pământul Germaniei. 

Vameşul elveţian intră repede într-un birou gol şi, stând 
în picioare, formă nişte numere scrise pe o hârtie. 

— Sediul Poliţiei din Freiburg? Aici e Basel, punctul de 
control elveţian. Aveţi acolo un inspector-şef Kuhlmann, 
care aşteaptă urgent telefonul meu. 

După câteva minute, o voce gravă se auzi în aparat. 

— Aici Kuhlmann. Sunteţi punctul de control elveţian din 
Basel? 

— Da. Am executat instrucţiunile primite din Berna. Un 
Mercedes al World Security a intrat chiar acum în 
Germania. În maşină se află Morgan împreună cu şoferul 
lui. 

— De unde ştii că era maşina Securităţii? Cum poţi fi 
sigur că e Morgan? întrebă Kuhlmann. 

— Din Berna mi s-a dat o listă cu numerele de 
înregistrare ale tuturor maşinilor care aparţin de World 
Security. Mi s-a făcut şi o descriere amănunţită a lui 
Gareth Morgan - gras ca un porc, de-a dreptul obez, de 
înălţime medie, are vreo patruzeci de ani, părul negru şi e 
ras. Seamănă cu o gulie uriaşă. 

— Descrie-mi şoferul. 

— Ca toţi şoferii - înalt, slab, cu faţa osoasă, cu ochelari 
cu rame metalice. 

— Bine. Mulţumesc. 

Kuhlmann puse receptorul în furcă şi se întoarse spre 
asistentul său: 

— Fă-mi legătura cu Arthur Beck de la Poliţia Federală 
din Elveţia. Îl găseşti la sediul Poliţiei din Zürich. 


447 


46 


La o oră după ce vorbise la telefon cu colonelul Romer, 
Buckmaster se afla încă într-o stare de şoc în sufrageria 
apartamentului său din Belgravia. Returnarea acestui 
împrumut, de fapt a oricăruia din împrumuturile pe care le 
făcuse la diverse bănci, reprezenta pentru el un adevărat 
dezastru în acest moment. 

Era un sac de nervi; trebuia să înceapă o cursă contra 
cronometru, în care fiecare oră era importantă. 

De îndată ce Armata Sovietică intra în posesia lui 
„Shockwave“, el ar fi primit în Elveţia jumătate din imensa 
sumă de cinci sute de milioane de lire sterline, în lingouri 
de aur, şi atunci ar fi putut înapoia banii colonelului Romer 
şi asociaţilor lui. 

Restul de două sute cincizeci de milioane ar fi intrat tot 
în buzunarul lui, dar numai după verificarea lui 
„Shockwave“ de către specialişti. 

Tweed. Sigur era mâna lui Tweed în spatele acestor 
veşti catastrofale venite din Zurich, doar Tweed se află 
acolo, deci nu putea fi vorba doar de o simplă coincidenţă. 

Acum totul depindea de Horowitz - dacă-şi va face bine 
treaba, Tweed nu va mai ajunge niciodată în Anglia. Numai 
gândindu-se la Tweed, Buckmaster se umplea de nervi. 

Respiră adânc şi îşi aminti de un articol lung, apărut în 
Forbes Magazine din Statele Unite şi în care scria despre 
el. Autorul prezenta ascensiunea remarcabilă a lui 
Buckmaster spre putere şi bogăţie şi folosise nişte cuvinte 
pe care Buckmaster nu le mai putea uita: „Acest om a 
ajuns în vârful piramidei şi are şi spatele acoperit“. 

În impasul în care se afla acum, simţea mai mult ca 
oricând dorinţa puternică de a-şi înfrânge duşmanii. Se 
ridică în picioare. 

Chiar în acel moment, Leonora, care dormise după o 
noapte lungă petrecută în birou, apăru din camera ei. 


448 


— Mă bucur că n-ai plecat. Aş vrea să vorbesc ceva cu 
tine, Lance. 

Tonul ei îl sperie. Leonora extrase dintr-un plic de 
carton o fotografie mare, pe care o ţinea cu spatele la el. 

— M-am decis să nu mai suport aventurile tale cu tot 
felul de curve. 

— Despre ce dracu vorbeşti acolo? 

Vocea lui era suspect de gravă şi privirea îi îngheţase. 
Ea îşi alesese foarte prost momentul pentru o scenă; acum, 
în mintea lui nu mai avea loc nimic altceva în afară de 
problema împrumutului. Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit 
era o nouă încurcătură - şi cu atât mai puţin una chiar aşa 
aproape de el. Simţea cum fierbe mânia în el, dar cu un 
efort suprem, reuşi să păstreze o atitudine nepăsătoare. 

— Vorbesc despre asta! Dovada faptului că-ţi pierzi 
vremea cu toate târfele. 

Ea îi întinse poza şi el o luă din mâna ei cu delicateţe. Se 
uită cu atenţie la fotografie şi apoi o privi pe ea cu răceală. 

— De unde ai luat gunoiul ăsta? 

— Ai descris-o foarte bine, chiar că e gunoi. Cât i-ai 
plătit pentru serviciile aduse? Sau i-ai luat vreun cadou, 
vreun diamant? 

— Ăsta e un fals, îi spuse el pe acelaşi ton liniştit. 

— Eram sigură, îi râse ea în faţă. Dar asta nu e fals. Pe 
bune, Lance, acum eşti ministru al Coroanei. Dar m-am 
gândit că ai fi în stare să faci mai mult decât atât. 

— Te-am întrebat de unde ai asta? Răspunde-mi! zise el 
în timp ce se apropia. 

— Ai auzit de detectivii particulari? O grămadă de femei 
îi angajează atunci când îşi dau seama că nu trebuie să mai 
aibă încredere în soţii lor necredincioşi. Şi, când au noroc, 
pun mâna pe câte-o dovadă clară - uite, ca asta de 
exemplu. 

— Vacă... tâmpită... ce eşti, zise el rar. Recunosc 
fotografia asta... 

— Da? spuse ea, aranjându-şi o buclă. Adică vrei să spui 
că au pus pe cineva să te fotografieze în timp ce făceai 
asta? Foarte drăguţ. Atunci poţi să-mi dai şi mie albumul 


449 


într-o zi ca să mă uit prin el? 

— Fotografia asta este un fals, repetă el controlându-şi 
în continuare tonul. Un ziarist m-a pozat odată când 
stăteam pe o canapea. Mi s-au făcut multe fotografii, dar 
pe asta mi-o amintesc perfect. Ai fost înşelată. Pe fata asta 
n-am văzut-o în viaţa mea. 

— Vrei să spui că... 

— Taci! Asta e o operă de artă foarte isteţ lucrată - au 
suprapus poza fetei peste poza mea şi apoi au fotografiat 
mixajul încă o dată, ca să nu se observe trucul. 

— Chiar vrei să te cred? Am impresia că-ţi pierzi 
controlul când încerci să-mi spui minciuni care să mă 
convingă. Sau poate începi să-ţi pierzi controlul în 
general... 

Ea îi spunea lucruri care se spun de obicei la o ceartă. 
Dar acum, cuvintele ei avură pentru Buckmaster o 
semnificaţie deosebită, pentru că mintea lui rătăcea. Se 
gândi că poate şi ea are vreo legătură cu împrumutul lui 
Roger şi că este o trădare la mijloc. Paharul i se umplu şi 
îşi pierdu răbdarea. 

Mută fotografia în mâna stângă şi cu dosul palmei o 
pocni peste faţă cu atâta putere, încât capul îi sări înapoi. 
Leonora îşi pierdu echilibrul şi căzu pe canapea. Pentru 
moment, Buckmaster se gândi că a lovit-o prea tare. Făcu 
un pas înainte; ea încercă să se ridice, dar căzu înapoi pe 
canapea. 

— Ticălosule! E pentru prima şi ultima dată când mă 
loveşti, zise ea, aruncând flăcări din priviri. 

— O să te simţi foarte prost când o să-ţi arăt fotografia 
mea originală, peste care a fost lipită poza fetei ăsteia. 
Acum însă spune-mi cine ţi-a dat rahatul ăsta? 

— Poliţia vrea să ştie numele tuturor persoanelor care 
au avut acces la liftul din Threadneedle Street în noaptea 
când a fost ucis Ted Doyle... 

— Ucis? Ce aiureli spui tu acolo? S-a scris şi-n presă că 
omul a căzut de la fereastră. 

— Da, sigur, rânji ea. Te-a păcălit şi pe tine raportul 
întocmit de inspectorul-şef Buchanan. Dar el nu se va 


450 


mulţumi cu atât, îţi spun eu. El cercetează în continuare 
cazul, considerându-l o crimă săvârşită cu sânge rece. Şi 
doar trei oameni au avut cheile de la liftul ăla care urcă 
direct din garajul subteran: eu, Morgan şi cu tine! 

— I-ai spus lui Buchanan că am şi eu cheie? întrebă 
repede Buckmaster. 

— Încă nu. 

— Mai ai ceva bun-simţ. Ascultă-mă, Leonora. Chiar 
mâine te pot elibera din postul de preşedinte, ca să-l pun 
pe Morgan în locul tău. 

— Nu cred. 

— Dacă nu crezi, mai citeşte articolele despre 
conducerea companiei. Pot să mă lipsesc de tine foarte 
uşor, uite-aşa! zise el, pocnind din degete în faţa ei. 

Leonora se ridică şi îşi atinse obrazul cu vârful 
degetelor. O pată roşie marca locul unde o lovise 
Buckmaster şi ea o observă în oglinda din spatele lui. 
Atunci îi vorbi printre dinţi, cu emfază: 

— La prima ta încercare de a-mi lua funcţia, mă duc la 
Buchanan să-i spun la cine se află a treia cheie de la lift. 

— Nu mă poţi amesteca în această afacere. 

— Pui pariu? Pui la bătaie întreaga ta carieră? Cât timp 
crezi că ai să mai rămâi ministru la World Security, dacă 
ziarele vor scrie despre tine că eşti suspectat de această 
crimă? 

— Eşti o... 

— Şi, continuă ea calm, dacă mai zici cuvântul „vacă“ 
încă o dată, ăla eşti. Gândeşte-te, nici nu trebuie să mă 
deplasez până la Buchanan, pentru că şi-a fixat din nou 
audienţă la mine. Cheia asta care lipseşte îl intrigă enorm. 

— Eu zic să lăsăm lucrurile aşa cum sunt! Avem certuri 
cam prea des în ultima vreme... 

— Certuri, pufni ea. Dacă vrei să lăsăm lucrurile la locul 
lor, înseamnă că şi eu rămân preşedinte. Da? insistă ea. 

— Pui sare pe rană. Acum devenise el stăpân pe situaţie. 
Da, bineînţeles că asta înseamnă, îmi trebuie cineva de 
încredere în această funcţie, iar Morgan este plin de 
ambiţii nepotolite. Aşa că stai cu ochii pe el, zise 


451 


Buckmaster uitându-se la ceas. Hanson mă aşteaptă jos ca 
să mă ducă la minister. Dă-mi plicul ăla. Trebuie să am şi 
eu fotografia până voi găsi originalul. 

— Mai am şi alte copii! îl avertiză ea. 

— Foarte bine. Dar acum chiar că trebuie să plec. 

Când Hanson îi deschise uşa din spate a Daimler-ului, 
Buckmaster avea expresia lui obişnuită, afabilă, dar după 
ce maşina porni, se putea observa că era nervos, 
gândindu-se la recentele evenimente. Lumea lui începea să 
se clatine... 

Problema principală era Romer şi returnarea 
împrumutului făcut în Elveţia. Trebuia să meargă la sediul 
Amiralității ca să verifice traseul Lampedusei. Vasul 
trebuia să se fi apropiat de punctul de întâlnire. 

Acum avea o grijă în plus; citise ziarele cu atenţie, dar 
nu mai văzuse niciun comentariu nou asupra morţii lui 
Doyle, doar un scurt raport în care se anunţa suspendarea 
anchetei la cererea inspectorului-şef Buchanan. „În timp 
ce noi ne vom continua cercetările.“ Care cercetări? 


În timp ce Buckmaster se îndrepta spre Whitehall, 
Marler nu se afla nici el prea departe - mergea în 
Porsche-ul său spre Scotland Yard. După citirea 
documentelor îşi  amintise plecarea spre Elveţia, 
întrebându-se care ar fi cauzele suspendării anchetei 
asupra lui Doyle, contabilul şef care căzuse de la fereastra 
sediului World Security. 

Leonora îi pomenise despre ciudata întâmplare cu Doyle, 
atunci când s-au întâlnit în apartamentul ei din Belgravia. 
Punându-i câteva întrebări suplimentare, Marler îşi făurise 
propria imagine despre evenimentele petrecute în acea 
noapte fatală, mai ales că Leonorei îi plăcuse să 
flecărească pe marginea acestui subiect. 

Marler sunase la Scotland Yard, aranjându-şi rapid o 
întâlnire cu Buchanan. Îşi parcă maşina şi intră în clădire, 
unde cineva îl conduse imediat în biroul lui Buchanan. 
Marler fu şocat când intră şi recunoscu pe unul din cei doi 
bărbaţi care erau înăuntru. Încercă să-şi ascundă surpriza 


452 


văzându-l pe Harvey, inspectorul-şef al Departamentului 
Special, pe care Tweed nu-l putea suferi. 

Buchanan, care era înalt şi elegant, se ridică de la birou, 
veni în întâmpinarea lui şi-i întinse mâna cordial, cu o 
privire fermă. Purta un costum gri, bine croit, o cămaşă 
albă şi o cravată tot gri, care-i scotea în evidenţă culoarea 
ochilor vioi. 

— Mulţumesc că ai venit să mă vezi, domnule Marler. Te 
rog să iei loc. Cred că-l cunoşti pe Harvey, inspector-şef al 
Departamentului Special. 

— Da, ne-am cunoscut. Marler îl salută din cap pe 
Harvey, care era mai scund şi mai plinuţ decât Buchanan; 
era brunet şi purta un costum albastru, care nu-i venea 
prea bine. Avea o gură mică, cu buze subţiri, şi cu un 
permanent zâmbet batjocoritor întipărit pe faţă, iar ochii 
păreau că nu scapă nicio mişcare. 

— Nu prea înţeleg ce se petrece, zise Marler, când 
Buchanan îşi  reluă locul în spatele biroului. 
Dumneavoastră reprezentaţi Poliţia Metropolitană - Met, 
iar Harvey e la Departamentul Special. Mi se pare ciudat 
că s-au adunat cele două forţe, care de obicei lucrează 
separat. 

— Şi ce te priveşte pe tine asta? lovi Harvey. 

— Cred că datorăm o explicaţie musafirului nostru, 
interveni politicos Buchanan. Aveţi dreptate, domnule 
Marler. De obicei lucrăm independent şi cea mai mare 
parte din activitatea noastră este legată de organizaţia 
dumneavoastră. Despre care, mărturisesc, eu ştiu foarte 
puţin. 

— Chiar crezi că ţi-ar folosi la ceva dac-ai şti? întrebă 
Harvey brutal. 

— Sunt convins că da. Domnule Marler, eu cercetez 
circumstanţele morţii lui Edward Doyle, contabilul şef al 
World Security. Aparent, el a căzut de la o fereastră într-o 
seară târzie, dar mai sunt anumite aspecte care mă intrigă 
în acest caz, aşa că-mi continui cercetările. lată de ce am 
nevoie de Harvey. La scurt timp după moartea lui Doyle, o 
femeie necunoscută a fost ucisă în apartamentul din 


453 


Radnor Walk al unui oarecare Tweed. Am înţeles că acest 
Tweed este şeful dumneavoastră direct. 

— Da. 

— Harvey a cercetat această crimă murdară şi nu a 
ajuns încă la nicio concluzie. Marler aruncă o privire spre 
Harvey, care se înroşise fără să vrea. Buchanan continuă: 
Nici măcar nu a avut norocul să identifice victima. S-a 
trezit pur şi simplu în faţa unui drum mort. lertaţi-mi acest 
nefericit joc de cuvinte, a fost neintenţionat, zise 
Buchanan, zâmbind cu tristeţe. V-am explicat destul de 
clar până aici? 

— Până aici, da. Dar n-am făcut încă legătura. 

— Urmează s-o faceţi. Harvey a reuşit să ascundă de 
presă crima din Radnor Walk, din motive evident de 
securitate. Apoi a aflat de moartea lui Doyle, care a apărut 
în presă. În noaptea crimei din Radnor Walk, trei oameni 
au sosit la adresa respectivă în primele ore ale dimineţii. 
Unul a fost Robert Newman, corespondent de presă în 
străinătate. Al doilea a fost şeful tău, Domnul Howard, 
care fusese anunţat printr-un telefon anonim. Tweed a 
dispărut imediat după aceea. Sunt destul de clar? 

— Da, cred c-am prins ideea. 

Buchanan făcu o pauză, iar Marler îşi dădu seama că 
urmează ceva important - începuse să se obişnuiască cu 
tehnica lui Buchanan de a povesti. 

— Al treilea vizitator a fost Lance Buckmaster, ministru 
al World Security. 

— Serios? 

— Ai de gând să vorbeşti o dată, Marler? izbucni Harvey. 

— Dar vorbesc... i 

— Da, zise Harvey, zâmbind acru ca de obicei. În 
propoziții simple. 

— Chiar aşa. 

Marler îi răspunse lui Harvey fără să-l privească. 
Buchanan le urmărea dialogul cu atenţie, începând să se 
amuze. Se întoarse zâmbind spre Harvey. 

— De ce nu cobori la bufet să-ţi iei o cafea? Vin şi eu în 
câteva minute. 


454 


— Prefer să stau aici. 

— Harvey, este mai mult decât o rugăminte. 

— N-o să ajungi nicăieri cu icebergul ăsta, zise Harvey 
strângând din buze şi se ridică. Nu ştiu dacă mă vei mai 
găsi la bufet. 

leşi din birou, închizând încet uşa după el. 

După ce obţinu permisiunea lui Buchanan, Marler îşi 
aprinse o ţigară, scoase un inel de fum pe care-l urmări cu 
privirea şi apoi începu să vorbească. 

— Care e legătura? Aş vrea să-mi spuneţi clar. 

— Singura legătură posibilă, repet, posibilă, este faptul 
că Buckmaster a ajuns la Radnor Walk puţin după găsirea 
cadavrului. Apoi, la un scurt interval de timp, am găsit un 
alt cadavru în sediul Securităţii din Threadneedle Street, 
la Compania lui Buckmaster. Mă întreb dacă nu cumva 
cele două incidente se află în legătură directă. Este 
presupunerea mea, pentru că nu am nicio dovadă în acest 
sens. Dar de ce aţi venit să mă vedeţi, Domnule Marler? 

— Nu pot să vă dezvălui sursa mea, pentru că eu lucrez 
la secţia Documente Oficiale Secrete. Dar mi-a spus cineva 
că există un ascensor privat în Threadneedle Street care 
urcă din garajul subteran până la apartamentele de la 
etajul optsprezece. Este adevărat? 

— Da. 

Buchanan nu-l mai privea pe Marler. Era foarte calm şi 
se juca cu un press-papier de sticlă aflat pe biroul său. Dar 
îşi ridică privirea spre Marler, când acesta îl întrebă: 

— Pot fi sigur că discuţia asta va rămâne între noi? Că 
nu-i veţi spune nimic lui Harvey? Pentru că ceea ce veţi 
auzi este strict secret. 

— Aveţi cuvântul meu. Puteţi vorbi liniştit, cu toată 
încrederea. 

— Apropo de ascensor. Am înţeles că există numai trei 
chei cu care poate fi descuiat. Domnul Buckmaster are 
una, iar Gareth Morgan pe-a doua. Presupun că cea de-a 
treia a dispărut. 

— Aşa văd şi eu situaţia. 

— Tot Lance Buckmaster are şi cea de-a treia cheie, care 


455 


de fapt nu s-a pierdut. I s-a dat când a devenit ministru, ca 
să poată avea acces la apartamentele de lucru din 
Threadneedle Street. 

Buchanan nu se mai juca cu press-papierul. Privea în 
gol, fiind, ca de obicei, complet relaxat. Marler se gândi că 
acest om putea scoate adevărul de la oricine. 

— Vă sunt profund îndatorat pentru această informaţie, 
domnule Marler, datorită căreia cercetările mele vor 
merge pe un nou drum. Orice-ai zice, Doyle era 
contabil-şef, şi, vorba americanului, cu siguranţă ştia locul 
unde se ard cadavrele. 

— Da. Şi iată că acum e vorba de două cadavre. 

— Chiar aşa. Buchanan făcu o pauză. Îndrăznesc să te 
întreb de ce n-ai vrut ca Harvey să afle aceste lucruri? În 
fond, şi el lucrează tot la Documente Secrete. 

Marler se uită la ceas şi îşi aminti că trebuie să plece, ca 
să prindă avionul spre Zürich. Apoi privi drept în ochii lui 
Buchanan. 

— N-am obiceiul să-mi fac păreri preconcepute despre 
oameni, dar în dumneavoastră am avut încredere de când 
v-am văzut. Pe Harvey îl cunosc bine şi el n-ar fi luat în 
serios afacerea asta. De asemenea, cred că dumneavoastră 
veţi trage o concluzie valabilă, investigând corect faptele 
petrecute. 

— Mulţumesc, zise Buchanan. lau cele spuse de 
dumneavoastră drept un compliment. 


Mergând spre aeroportul din Londra, Marler căută să-şi 
amintească nişte date cunoscute demult, şi anume despre 
un prieten de-al lui pe care Buckmaster îl îndepărtase de 
la conducerea companiei sale, folosindu-se de metode 
necinstite: intimidare, presiune... 

Făcuse să circule zvonuri că familia îi va fi răpită şi se va 
cere un preţ mare pentru răscumpărare. Apoi hoţii îi 
călcaseră casa, aparent fără niciun scop, ca pe urmă să 
descopere microfoanele instalate în aparatul telefonic. 

I-a sabotat camioanele, aşa încât marfa era livrată mult 
prea târziu vechilor clienţi, care drept urmare se retrăgeau 


456 


treptat din afacere. Soţia lui a suferit o depresie nervoasă. 
Ca să iasă din această situaţie nenorocită - ale cărei cauze 
nu puteau fi dovedite concret, prietenul lui acceptase în 
final să-şi vândă compania, deşi preţul oferit de Securitate 
era simbolic faţă de valoarea reală a firmei lui. 

Acum, în sfârşit, Buckmaster va suferi şi el războiul 
nervilor. Marler spera ca Leonora să-i arate cât de curând 
fotografia compromiţătoare, ca Buckmaster să se simtă 
lovit din toate părţile. 

Plus că va sta tot timpul în atenţia inspectorului-şef 
Buchanan, care acum îl suspectează de moartea lui Doyle. 
Toate aceste acţiuni vor avea cu siguranţă un efect negativ 
asupra moralului domnului ministru, care cel mai mult se 
va teme de apariţia în presă a uneia din cele două poveşti 
în care e implicat. 

— Deci, prietene, îşi spuse Marler, nu numai tu poţi să 
procedezi astfel! 

Cu un zâmbet satisfăcut, Marler se urcă în avionul care 
zbura spre Zurich. 


457 


47 


Cum ajunse la aeroportul din Kloten, Marler îl sună pe 
Buchanan. După un timp, auzi în receptor vocea 
inspectorului-şef Buchanan, care aranjase pentru aceeaşi 
seară o întâlnire cu Lance Buckmaster în apartamentul 
acestuia din Belgravia. 

— Cu cine vorbesc? întrebă Buchanan. 

— Sunt Marler. De ce mă întrebaţi, doar mi-am dat 
numele celui care mi-a răspuns. 

— Pentru verificare. Cu ce erai îmbrăcat când ne-am 
văzut ultima dată? 

— Cu o jachetă sport, pantaloni gri, cămaşă albastră şi 
cravată galbenă. 

— Spune-mi numele bărbatului cu care eram în birou. 

— Harvey. Ce suspicios sunteți... 

— Mai bine-zis precaut. De unde suni? 

— Sunt departe de Londra. Nu vă spun unde, pentru că 
şi eu sunt precaut. 

— Foarte bine. Ce s-a întâmplat, domnule Marler? 

— Există o altă pistă pe care am uitat să v-o menţionez. 
Marler făcu la rândul lui o pauză, pentru ca Buchanan să 
realizeze importanţa amănuntului. Este vorba despre un 
accident de circulaţie în care şoferul a fugit de la locul 
faptei şi care s-a petrecut recent la Londra. Victima este 
doctorul Rose de la spitalul St. Thomas. Cred că 
Buckmaster vă poate da mai multe amănunte. 

— Cine este acest doctor Rose? Nu văd legătura... 

— Doctorul Rose a fost medicul legist care a examinat 
cadavrul fetei găsite în apartamentul din Radnor Walk. La 
revedere. 

Marler întrerupse convorbirea, apoi formă numărul 
Poliției din Zürich. Îşi dădu numele şi ceru să vorbească 
întâi cu Beck şi apoi cu Paula. Aşteptă, şi apoi vorbi cu o 
femeie, care-l întrebă încă o dată ce doreşte. Aşteptă din 

458 


nou, scuturându-şi zăpada de pe pantofi; după ce coborâse 
pe scara rulantă, făcuse câţiva paşi pe trotuarul plin de 
zăpadă. 

— Arthur Beck la telefon. Cu cine vorbesc? 

— Credeam că ti-au spus deja. Vorbesc din Kloten. 
Tocmai am aterizat aici. Vin de la Londra să-l găsesc pe 
Tweed. Sunt Marler. 

— Pe cine? 

— Pe Tweed. Haide, Beck, ştiu că-l cunoşti. Doar aţi 
lucrat Împreună. Asistenta lui, Paula Grey, probabil că-l 
însoţeşte. Şi cred că e cu ei şi Bob Newman, 
corespondentul de presă în străinătate. 

— Cred că mai bine-am sta de vorbă la sediul Poliției. Te 
va aduce aici un taxi. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Unde e Tweed? 

— Vino până aici cu taxiul. La revedere, Marler. 

Marler era cam nedumerit. Îşi luă servieta şi se uită 
după o maşină. Oare Beck era împotriva lui Tweed? Va 
trebui să fie foarte atent la ce vorbeşte când va ajunge la 
Poliţie. 


— Era un individ, Marler, spuse Beck către Tweed, Paula 
şi Newman, după ce închise telefonul. Zicea că acum a 
sosit de la Londra. Vine aici. Ce facem? Îl cunoşti? 

— E un om de bază în echipa mea, replică Tweed. 

Poliţista îi pofti pe Butler şi pe Nield în biroul încăpător, 
din care se putea vedea râul Limmat. Era noapte, luminile 
erau aprinse de-a lungul falezelor râului şi se reflectau în 
apele lui întunecate. Băieţii făcuseră duş la hotelul 
Schweizerhof; acum se aşezară şi priveau spre Tweed. 

Trecuseră două zile de la masacrul din Brunni. De 
atunci, Beck îl instalase pe Tweed într-o casă păzită din 
Altstadt, de unde numai după căderea nopţii era adus în 
sediul Poliţiei. 

— Nu mi-ai spus ce să fac cu acest Marler. Dacă e 
altcineva care se dă drept Marler? Am putea să-l primim în 
camera de interogatoriu, ca să-l poţi vedea fără să te vadă. 
Mi-am dat seama că World Security este ca o caracatiţă, 


459 


care are tentacule întinse peste tot, aşa că nu se ştie... 

— Ar fi înţelept să procedăm aşa, aprobă Tweed. Şi dacă 
într-adevăr e Marler, ar putea rămâne cu noi... 

— Nu cred, izbucni Newman vehement. De ce să avem 
încredere în el? S-ar putea foarte bine ca până acum să-l fi 
cumpărat Buckmaster. 

— Sunt de acord cu Bob, zise Paula. Nu putem risca. 

Tweed privi spre băieţi. 

— Care e părerea voastră? 

— A fost totdeauna un lup singuratic, replică Butler; dar 
sunt sigur că şi-ar da şi viaţa pentru Tweed. 

— Ceea ce şi tu ai face, sunt sigură, exclamă Paula. 

— Pete? 

— Sunt de aceeaşi părere cu Butler. Plus că în afacerea 
asta a noastră avem nevoie chiar şi de cel mai mic ajutor 
care ni se oferă. 

Beck se ridică de la birou. 

— Am uitat să-ţi spun un amănunt, Tweed. M-a sunat din 
Germania acum vreo două zile inspectorul-şef Kuhlmann. 
Mi-a raportat că acel Morgan a trecut graniţa spre 
Germania pe la punctul de frontieră din Basel, în direcţia 
Freiburg. Era într-o maşină condusă de şoferul lui, care 
poartă ochelari cu rame de metal. 

— Parcă seamănă cu Armand Horowitz, zise Newman 
rânjind. 

— Tot mai crezi că e o idee bună să te întorci în Anglia 
cu maşina? continuă Beck. Şi să mergi pe autostrăzile 
Germaniei? Eu m-am îndoit de la bun început că vei putea 
reuşi în acest fel. 

— Aşa voi merge. Şi trebuie să începem pregătirile 
pentru acest drum. 

— Eşti încăpățânat, zise Beck ridicând din umeri. Acum 
trebuie să mă scuzaţi; urc să-i aranjez primirea lui Marler. 

Tweed aşteptă ca Beck să plece, dădu drumul la radioul 
din cameră, care era fixat pe o lungime de undă a Poliţiei. 
Reţinu poziţia şi răsuci butonul până prinse muzică. 

— Probabil că am făcut un gest inutil, dar te păzeşte de 
microfoanele din cameră. Oricum, Securitatea a intrat în 


460 


clădirea asta, dar pe alte căi. Au un informator aici, în 
interiorul organizaţiei. 

— De unde naiba ştii tu asta? 

— Dovada este că Morgan şi, mult mai important, 
Horowitz, au trecut în Germania, şi chiar pe şoseaua spre 
Freiburg, adică urmărind întocmai traseul pe care am zis 
că voi merge. Beck a dat câteva telefoane înainte de a 
pleca din Brunni, tocmai pentru a începe pregătirile pentru 
călătoria mea. Coincidenţa ar fi prea mare. 

— Deci va trebui să modificăm urgent traseul, trase 
concluzia Paula. 

— Nu modificăm absolut nimic, zise Tweed clătinând din 
cap. 

Paula privi spre Newman, care avea pe faţă umbra unui 
zâmbet cinic. Apoi se uită la băieţi. Butler nu avu nicio 
reacţie, iar Nield îi făcu cu ochiul. şi întoarse privirea spre 
Tweed. 

— Dar e o nebunie ceea ce faci, zise ea încruntându-se. 
Plus că pari atât de inconştient... De fapt ce-ţi trece prin 
cap? 

— Ţi-am spus. Vreau să desfiinţez World Security şi să-l 
distrug pe Buckmaster. Partea a doua va fi mult mai greu 
de realizat fără să provocăm un scandal naţional. Va trebui 
să acţionăm discret. Acum cobor până la furgonetă, pe 
care Beck a adus-o din Brunni şi a parcat-o afară. Vreau să 
văd dacă mai pot lua legătura cu Lampedusa. S-ar putea să 
nu recepţioneze nimeni, dacă au ajuns la punctul de 
întâlnire chiar acum. 

— Atunci am fi în apropierea unui dezastru, zise Paula. 

Tweed răsuci butonul, lăsându-l în poziţia iniţială, şi apoi 
închise radioul. Newman se ridică. 

— Merg şi eu cu tine. S-a făcut noapte. 

Celor rămaşi, Paula le umplu ceştile cu cafea fierbinte. 
Nimeni nu vorbea. Singurele sunete care se auzeau 
de-afară, uneori, erau sirenele maşinilor de Poliţie. După 
cincisprezece minute, Tweed şi Newman se întoarseră. 

— Am reuşit să stabilesc legătura. N-am primit niciun 
răspuns la întrebările capcană, după cum mă aşteptam. 


461 


Dar scopul meu a fost de fapt să mai ridic moralul lui 
Hoch, operatorul. El era, pentru că i-am cunoscut tuşeul - 
doar am exersat împreună înainte de plecarea 
Lampedusei. Atmosfera de pe navă trebuie să fie acum 
foarte încărcată. 


Latitudine 34.10.N. Longitudine 25.50.E. Vasul Helvetia 
plutea la sud de Creta, îndreptându-se spre est. Nava 
străbătuse aproape jumătate din drumul pe care trebuia 
să-l facă de-a lungul uriaşei insule greceşti, şi totuşi nu se 
zărea pământul. Vremea se înrăutăţise într-atât, încât nava 
nu mai respectase programul iniţial. Valurile, ca nişte 
munţi înalţi de douăzeci de picioare, se rostogoleau asupra 
navei, iar cerul era ameninţător. Puntea de la prova era 
spălată încontinuu de valurile imense care se spărgeau de 
vas. Părea că se apropie furtuna. 

Greg Singer se străduia să urce scara de lângă cabina 
căpitanului, în timp ce nava se răsucea şi se clătina cu 
violenţă. Verificase încă o dată uriaşul computer din cală, 
care, printr-o minune, nici nu se clintise de la locul lui. 
Traversă puntea şi-l văzu pe căpitanul Hartmann stând 
lângă timonier, în spatele cârmei. 

— În cat timp ajungem? ţipă Singer. 

— Să ajungem? Hartmann se uită la faţa congestionată a 
lui Singer ca la un nebun. Suntem cu şase ore în urma 
programului şi buletinul meteo a anunţat furtună. Vom 
avea noroc dacă nu vom întârzia chiar mai mult. Avem o 
mică şansă ca furtuna să ne ocolească şi să treacă spre 
sud, dar ia uită-te! 

Priveliştea era descurajatoare. Valurile gigante năvăleau 
peste ei din toate părţile. În depărtare, norii semănau cu o 
mână neagră care acoperea orizontul. Singer îşi strânse 
buzele: nu prea mai avea rost să-l terorizeze pe căpitan cu 
întrebările lui. 

Problema care apăruse mai devreme în mintea lui părea 
acum de-a dreptul amenințătoare: Oare după întâlnire ruşii 
îi vor lăsa să plece, aşa, pur şi simplu? Incepea să se 
îndoiască din ce în ce mai mult. Când aveau pământul sub 


462 


picioare, învoiala pe care o făcuseră părea dreaptă. Dar, 
stând atâta timp pe mare fără să vadă nimic altceva în faţa 
ochilor decât valurile uriaşe, se simţea prins în capcană. 
Trebuia să scape cumva... 

Crucişătorul Sverdlov, unul din cele mai moderne şi mai 
încăpătoare vase din Marina Sovietică, trecuse de 
strâmtoarea Dardanele şi acum naviga cu viteză mare spre 
sud, urmând să ajungă la întâlnire în partea estică a 
Cretei. 

Vremea era bună, apele calme, iar uriaşa navă de război 
avea viteză maximă. Căpitanul vasului era foarte sigur de 
faptul că vor fi la timp la punctul de întâlnire cu 
Lampedusa. Singura lui îndoială era datorată prognozei 
meteo, care anunţase furtuna dinspre sud. Dar el nu va 
micşora viteza vasului, decât cu câteva noduri. 


Ochii nevăzuţi ai satelitului Ultra erau aţintiţi pe 
Pământ. Circuitul lui cuprindea Marea Neagră, Marea 
Egee şi de-a lungul Mării Mediterane spre Libia, care de 
fapt reprezenta obiectivul său principal. 

În Langley, statul Virginia, Cord Dillon studia ultimele 
fotografii trimise de satelitul Ultra. Le compară cu raportul 
alcătuit de analişti. Câteva copii după aceste fotografii 
fuseseră deja trimise la Washington. 

Telefonul roşu sună. Dillon îl ridică, prezentându-se. 

— Aici Tremayne, răspunse amiralul. Ai văzut ultimele 
date culese de Ultra? 

— Chiar voiam să vă sun. Arată că Sverdlov se află deja 
la vest de Rhodos. Asta înseamnă că s-au cam apropiat, 
amirale. 

— De-aia am trimis urgent la Neapole semnalul 
„Leopard“. Sper că ai noştri să-şi mişte fundul rapid... 


Apropiindu-se de Creta, Hank Tower, comandantul 
distrugătorului Kidd clasa DGG 997 Spruance, se simţea 
frustrat. Tocmai se afla pe punte, când îi fu înmânat 
semnalul decodificat de la Washington. Se uită repede 
peste el şi ordonă să fie mărită viteza. 


463 


În sala motoarelor oamenii se priviră nedumeriţi la 
primirea ordinului, în timp ce Spruance se legăna ca o 
balerină pe apele înfuriate. În mod normal, ar fi trebuit ca 
viteza să fie micşorată pe o vreme ca asta. Dar ordinele nu 
se discută. 

Tower stătea pe punte cu privirea înainte, depărtându-şi 
picioarele ca să-şi poată menţine echilibrul. Sentimentul 
lui de frustrare izvora din faptul că nu-şi putea trimite 
elicopterul în recunoaştere pe o astfel de vreme. Ar fi fost 
cel mai eficient mod de a localiza orice vas din zonă, cu 
silueta cât de cât asemănătoare cu a Lampedusei. 


464 


48 


O subretă orientală îi pofti, pe Buchanan şi pe asistentul 
său, în sufrageria lui Lance Buckmaster din apartamentul 
său din Belgravia. 

Cum intrară, Buckmaster se ridică de la biroul său în stil 
georgian şi veni să-i întâmpine, având o atitudine afabilă. Îi 
strânse mâna lui Buchanan, care îşi prezentă însoţitorul. 

— Este sergentul Warden. El îşi va nota câteva idei din 
interviul nostru, doar dacă nu vă supăraţi, Sir. 

— Luaţi loc şi simţiţi-vă ca acasă. Serviţi o ţigară, vă rog. 

— Mulţumesc, dar niciunul dintre noi nu fumează. 

— Foarte bine. Nici eu nu fumez de când am lucrat în 
Aviaţie. Mulţumesc pentru că aţi acceptat să ne vedem aici 
şi nu la minister. Orice departament al Guvernului este o 
adunătură de bârfitori. 

— La asta m-am gândit şi eu, aprobă Buchanan, 
aşezându-se într-un scaun sculptat şi stând picior peste 
picior. 

— Preferaţi un scaun mai confortabil? 

— Acesta este perfect, Sir. Ştiu că sunteţi foarte ocupat, 
aşa că voi intra direct în subiect. 

— Mi-ar plăcea ca toată lumea să facă aşa. Vă rog să 
continuaţi. 

Warden, care stătea într-un fotoliu cu blocnotesul în 
poală, se străduia să pară cât mai inofensiv. 

Tactica lui Buchanan era clară: un început blând, care 
relaxează ţinta. 

— Ne găsim într-un oarecare impas, începu Buchanan, şi 
sperăm să ne puteţi ajuta să facem puţină lumină. De fapt, 
cercetez două crime, urmă după o pauză. 

— Două? Buckmaster păru depăşit şi intrigat. Şi cum aş 
putea să v-ajut? 

— Nu m-aţi întrebat la care anume crime mă refer. 

Warden zâmbi în sinea lui: ăsta e doar începutul. Tactica 


465 


de interogare a lui Buchanan era atacul psihologic, ce 
urmărea bulversarea moralului adversarului. 

Buckmaster era îmbrăcat într-un sacou de in şi pantaloni 
de catifea reiată; stând pe canapea, era foarte degajat şi 
zâmbea şmecher, ca şi cum ar fi zis: Bine, am să-ţi fac 
jocul. 

— Spune-mi, domnule inspector-şef, despre care crime 
este vorba? 

— Despre uciderea lui Edward Doyle, şeful 
dumneavoastră contabil, la sediul companiei 
dumneavoastră din Treadneedle Street. 

— Numai puţin, vă rog. Am înţeles că Ted a căzut, 
sărmanul, de la fereastra biroului său, şi că acest lucru 
s-a-ntâmplat datorită pasiunii sale pentru pariuri. 

— Pariuri, Sir? Ce fel de pariuri? 

— La cursele de cai. N-am ştiut nimic despre asta cât a 
fost angajatul meu, dar se pare că juca în stil mare. Şi, din 
păcate, de obicei pierdea. Mulţi oameni sunt destul de 
aiuriţi pentru a-şi face un hobby din a pierde. 

— Nu prea se potriveşte pasiunea pentru pariuri cu 
caracterul unui om care ajunge să fie contabil şef într-un 
conglomerat internaţional uriaş cum este World Security, 
nu-i aşa? 

Buckmaster îşi depărtă mâinile făcând un gest vag. 

— Presupun că făcea acest lucru, amăgindu-se că va 
descoperi un sistem prin care-ar putea câştiga 
întotdeauna. Nu ştiu sigur, presupun doar. 

— Mă interesează întotdeauna presupunerile. Câteodată 
se şi potrivesc. Problema e că nu avem absolut nicio 
dovadă că Doyle a fost vreodată-n viaţa lui la o cursă de 
cai. 

— Foarte ciudat. Buckmaster se prefăcea că vrea să-şi 
amintească ceva. Sunt sigur că mi-a spus cineva despre 
nişte bilete de pariuri care s-au găsit în biroul lui. 

— S-au găsit acasă la el, Sir. Nu în biroul lui. 

— A, da. Inţeleg. Nu mai ştiu cine mi-a vorbit despre 
asta. Poate soţia mea. Imi amintesc că aţi interogat-o şi pe 
ea în biroul din Threadneedle Street. 


466 


— Ce credeţi despre semnificaţia biletelor găsite asupra 
lui Doyle? 

— Eu ştiu... Buckmaster privi spre Warden, şi apoi din 
nou spre Buchanan. Presupun că bietul băiat a exagerat şi 
că în final i-a rămas o singură soluţie. 

— Sinuciderea? La asta v-aţi gândit? 

Warden îşi ţinea capul plecat în timp ce stenografia. În 
această scurtă conversaţie Buchanan îl şi dusese pe 
ministrul Securităţii Externe în labirintul circumstanțelor 
care-au dus la moartea lui Doyle. Şi doar ministrul era cu 
adevărat un politician rafinat, gândea Warden. 

— Deci se pare că aşa s-a petrecut, zise Buckmaster 
încet. 

— Excludeţi total posibilitatea ca Doyle să fi căzut 
accidental de la fereastra biroului său? Spuneţi că în 
niciun caz n-ar putea fi vorba de un accident? 

— Nu exclud nicio posibilitate. Şi nu ştiu cum am ajuns 
să discutăm acest subiect. 

— Deci nu excludeţi posibilitatea ca Doyle să fi fost 
omorât? Da, Sir? 

— Se pare că aţi uitat de biletele de la curse găsite la 
domiciliul său. 

— Nu, Sir, n-am uitat, dar aici apare o mică problemă. 
S-au găsit câteva bilete împăturite şi ascunse după un 
obiect din casă. S-au căutat amprentele lui Doyle pe aceste 
bilete. Nu existau. De ce şi-ar fi şters el cu atâta grijă 
amprentele de pe nişte bilete vechi de pariuri? Aveţi vreo 
presupunere asupra acestui amănunt, Sir? 

— Nu prea-mi place tonul cu care aţi pus întrebarea. 
Vocea începu să i se ascută. Se rezemă şi îşi duse mâna la 
falca proeminentă. Ochii lui albaştri erau ca nişte sloiuri 
de gheaţă. 

— Dacă aţi ajuns în actuala dumneavoastră poziţie 
înseamnă că sunteţi un om cu multă experienţă şi foarte 
inteligent. Buchanan făcu o pauză. M-am gândit numai la 
faptul că m-aţi putea ajuta. 

— Dar nu am ce să adaug. 

Buckmaster se calmă. Warden îşi păstră expresia 


467 


indiferentă; îşi dăduse seama că şeful său se afla într-o 
formă perfectă. Oare ce va mai urma? 

— Să vorbim despre a doua crimă, începu genial 
Buchanan. Se pare că dumneavoastră reprezentaţi singura 
legătură între cele două crime, prin prezenţa la locul 
faptei. 

— Despre ce crimă mai este vorba? 

— Despre uciderea brutală a unei fete necunoscute în 
apartamentul lui Tweed din Radnor Walk. 

Lui Buckmaster aproape îi căzu falca. Tresări din tot 
corpul, se uită lung la lInspectorul-şef, care aştepta 
răbdător să-i vadă reacţia. 

— Am înţeles că această crimă este anchetată de 
inspectorul-şef Harvey de la Departamentul Special. 

— Da, Sir, într-adevăr. Dar mi-a spus în mod neoficial să 
includ printre cercetările mele şi cazul lui. Buchanan băgă 
mâna în buzunar şi scoase un plic. Această scrisoare a lui 
către dumneavoastră mă autorizează să preiau şi cazul lui 
Tweed. 

Buckmaster luă plicul şi-l puse pe canapea, lângă el, fără 
să-l citească. Stătea drept, fiind închis la toţi nasturii, şi nu 
mai semăna deloc cu ministrul Securităţii Externe, după 
cum gândea Warden. Vocea lui Buckmaster era aspră şi 
brutală. 

— Refuz să-mi spun părerea despre cazul din Radnor 
Walk. E o problemă de securitate naţională. Singurul ofiţer 
cu care pot vorbi despre asta este inspectorul-şef Harvey - 
şi el deţine deja toate informaţiile pe care-am reuşit să i le 
dau. Aruncă o privire spre nişte cutii roşii îngrămădite pe 
birou. Şi acum, dacă nu mai aveţi nimic de întrebat, aş dori 
să încheiem acest interviu. Cred că voi sta până la miezul 
nopţii să verific cutiile astea care mi-au fost trimise. 

Buchanan se ridică, urmat de Warden. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi acordat atât de mult din 
timpul dumneavoastră preţios, Sir, zise Buchanan. 

Buckmaster privi spre Buchanan cu suspiciune 
mohorâtă. Oare prinsese nota de sarcasm din glasul 
acestui poliţist mult prea politicos? Dădu din cap. 


468 


— Vă conduc până la uşă. 

Buchanan aşteptă până ce gazda lor atinse clanţa şi 
vorbi din nou: 

— Vă rog, Sir, dacă aveţi de gând să lucraţi astă-seară 
până târziu, atunci nu va fi nicio problemă dacă-i vom 
spune şoferului dumneavoastră, Hanson să ne viziteze la 
Scotland Yard? 

— Pentru Dumnezeu, dar de ce? 

— E vorba de locuinţa lui Doyle, unde s-au găsit biletele 
acelea. Vecina de alături a văzut un străin la uşa lui Doyle 
cu puţin timp în urmă. Se pare că avea cheie, pentru că a 
deschis uşa, s-a uitat înăuntru, şi pe urmă a intrat. 

— Nu înţeleg ce legătură are asta cu Hanson. 

— Aşteptaţi puţin, Sir. Acest străin a apărut acolo după 
moartea lui Doyle. Vecina, ca martor ocular, ne-a descris 
clar înfăţişarea străinului. I-am arătat vreo şase fotografii 
cu diverşi indivizi, printre ei fiind şi Hanson. Ea a 
recunoscut imediat în Hanson pe omul care a venit la 
locuinţa lui Doyle. 

— Unde naiba ai putut găsi o poză de-a lui Hanson? 

— Foarte simplu, Sir. Sunteţi unul dintre cei mai 
cunoscuţi oameni din ţara asta. Am contactat o bibliotecă 
fotografică şi am primit imediat câteva fotografii cu 
dumneavoastră, atunci când eraţi numit în diverse funcţii, 
şi evident Hanson stătea lângă uşa automobilului 
dumneavoastră Daimler. Bineînţeles că am acoperit 
imaginea dumneavoastră. 

— Este, evident, o identificare greşită. 

— Tocmai asta vreau să verific diseară. N-o să vă ţin 
prea mult departe de problemele Guvernului, care trebuie 
să fie rezolvate. 

Warden aşteptă până ce intrară în maşina Poliţiei, care 
era parcată mai departe de casă, şi imediat începu să pună 
întrebări. Buchanan conducea. 

— N-a mai vrut să vorbească despre afacerea cu Tweed. 

— Mă aşteptam, remarcă Buchanan, în timp ce porni 
motorul. Lumina farurilor se oglindea în zăpada de pe 
stradă. 


469 


— Şi ce facem? 

— Il batem la cap. Sunt sigur că ne ascunde ceva, pentru 
că imediat cum am vorbit despre Hanson au început să-i 
strălucească ochii. 


Rămas singur, Buckmaster intră în birou, închise uşa 
antifonată, şi-şi turnă un scotch simplu. Se simţea ca un 
om căruia i se strânge frânghia în jurul gâtului. Bău 
paharul până la fund. 

Mai întâi era problema cu nenorocitul ăla de Tweed, 
care-ar fi făcut orice ca să-l distrugă. 

Apoi împrumutul lui Romer: ar putea să-l plătească 
imediat, dacă l-ar pune pe Morgan să-i vândă una din 
micile companii subsidiare la un preţ ridicol. Dar nu mai 
vânduse nimic până acum - doar cumpărase. Dac-ar fi 
vândut, ar fi avut senzaţia că-şi pierde o mână. Şi acum 
vine şi deşteptul ăla de Buchanan, care leagă cele două 
cazuri. Nu-i plăcea deloc ideea interogării lui Hanson. Va 
avea oare Hanson bunul simţ să-şi ţină gura? 

Începu să se simtă ceva mai bine - era efectul băuturii. 
Se privi în oglinda din perete. Arăta aproape ca de obicei, 
prezentabil, sigur de sine. Increderea şi aroganţa care i se 
citeau pe faţă îl asigurau că va învinge din nou. Totdeauna 
reuşise. Câştigase absolut toate bătăliile vieţii, şi acum nu 
se schimbase nimic - va putea trece prin orice. 

Se aşeză la birou şi folosi linia telefonică personală ca 
să-l cheme pe Morgan, la Freiburg. Până ce Morgan veni la 
telefon, bătu uşor cu vârful degetelor pe birou. 

— Aici Buckmaster. Ai făcut vreun progres în localizarea 
tintei? 

— Nu-i cunoaştem domiciliul exact din Zürich, dar ştim 
traseul pe care-l va urma ca să ajungă în Anglia. 

— Dacă e nevoie, riscaţi orice. Încărcătura aia nu 
trebuie să ajungă la destinație. M-ai înțeles? 

— Perfect. Totul este pregătit pentru primire. 

— De data asta, capul tău e-n joc! 

— Nu sunt îngrijorat. 

— Poate vei fi acum, după ce-ţi spun noutatea. M-a 


470 


vizitat Inspectorul-şef Buchanan, de la CIA. A făcut 
legătura între crima din Radnor Walk şi decesul lui Doyle 
din Threadneedle Street. 

— Dumnezeule, cum o fi reuşit? 

— A reuşit, ascultă-mă pe mine. Şi mai e ceva. Pretinde 
că are un martor care l-a văzut pe Hanson intrând în casa 
lui Doyle după moartea acestuia. 

— Nu-mi place deloc cum sună asta. Ce ghinionul 
dracului... 

— Aşa că, vezi, chiar e capul tău în joc... 

Când să dea replica, Morgan îşi dădu seama că 
Buckmaster  închisese. Trase o  înjurătură şi trânti 
receptorul. li convine lui Buckmaster: să-i arunce veştile 
proaste şi să fugă. 

Morgan apucă sticla, îi deşurubă capacul, o ridică şi luă 
o înghiţitură straşnică. Veştile îl enervaseră cumplit; 
asudase ca un porc. Acum îl amenințau; oare Buckmaster îl 
va lăsa în gura lupilor dacă se va întâmpla ceva? 

Tweed! De data asta trebuia să-l lichideze. „Chiar dacă-l 
omor cu mâna mea!“ 


Cu servieta în mână, Marler intră în sediul Poliţiei din 
Zurich. Îşi dădu numele şi spuse că are o întrevedere cu 
Arthur Beck. Polițistul îi ceru să-şi dovedească identitatea 
şi Marler îi arătă paşaportul, pe care scria că lucrează la 
Asigurări. 

Fu condus într-o cameră mare, care avea în mijloc o 
masă, lângă care era un scaun de lemn cu spătar. Polițistul 
dădu ordin să i se aducă o cafea până soseşte domnul 
Beck. 

Marler îşi trânti servieta pe duşumeaua curată, îşi 
aprinse o ţigară şi începu să se plimbe prin cameră. Pereţii 
erau albi şi în cameră nu se mai afla niciun fel de mobilier 
în afară de masă şi de scaun. Pe masă era o scrumieră 
grea de sticlă, iar pe unul din pereţi, o oglindă 
dreptunghiulară. Marler se aşeză în faţa ei şi începu s-o 
studieze. Apoi ridică mâna dreaptă şi bătu uşor într-un colţ 
al oglinzii. 


471 


În partea cealaltă a camerei, Beck stătea lângă Tweed. Îl 
puteau vedea pe Marler foarte clar. Beck tresări de 
surpriză când Marler bătu în oglindă. Privi spre Tweed. 

— El e? 

— Sigur! 

— Dar de ce dracu a bătut în oglindă? 

— Ca să-ţi facă semn. Şi-a dat seama că acolo e fereastra 
prin care-l vedem; ţi-am spus că aşa e Marler. Aş vrea să 
discut cu el între patru ochi. 

— Te rog. O să încui camera asta şi te aştept sus, 
împreună cu ceilalţi. 

Tweed intră şi Marler îl salută scurt. Un poliţist le aduse 
cafea şi apoi îi lăsă singuri. 

— Eşti băiat rău, observă Tweed în timp ce se aşezau la 
masă. Beck s-a speriat când i-ai făcut semn. 

— Se vede de la o poştă că asta e cameră pentru 
interogatorii. Altfel, de ce-ar fi fost nevoie de oglindă? 
Oglinda e de fapt fereastra prin care vezi fără să fii văzut. 
Dar tu nu pari deloc schimbat sau obosit, ţinând cont c-ai 
fost vânat prin jumătate de Europă. 

— Sunt bine. Ce mai e pe-acasă? 

— L-am încolţit pe Buckmaster. Poate n-o să fii de acord 
cu ce-am făcut. Aveam o poză falsă, fabricată, care-l arăta 
pe Buckmaster stând pe canapea lângă o fetiţă languroasă. 
I-am dat-o soţiei lui, Leonora. Cred că am băgat pisica 
între doi porumbei. 

— Bine ai făcut. Acum mi-am dat seama că omul ăsta e 
dracu-n persoană. 

— Am tras o bârfă cu inspectorul-şef Buchanan, ofiţerul 
care se ocupă de moartea lui Doyle. l-am spus că 
Buckmaster are cheia de la ascensorul privat care urcă 
până la apartamentul de unde a sărit Doyle. 

— Şi de unde-ai aflat tu asta? 

— lar o să mă cerţi. Am aflat-o stând în pat, la o discuţie 
cu încântătoarea lui nevastă, Leonora. 

— Deci ai fost cam ocupat... 

— Apoi l-am sunat din nou pe Buckmaster, chiar când 
am ajuns aici, şi i-am sugerat să cerceteze şi accidentul de 


472 


circulaţie al doctorului Rose, ceea ce-mi convine de 
minune, pentru că-l va conduce exact la fata aia găsită 
moartă-n patul tău. 

— L-ai încolţit atât de straşnic pe Buckmaster încât 
începe să-mi fie milă de el. Altceva? 

— Da. Cred că pot dovedi că n-ai nicio legătură cu 
cadavrul găsit la tine-n casă. Tu ce grupă de sânge ai? 

— A pozitiv. 

— La fel ca patruzeci la sută din populaţie. Prin 
bunăvoința lui Howard, am o fotocopie după raportul 
doctorului Rose. Pata avea zero pozitiv, la fel ca alte 
patruzeci de procente din populaţie. Relevante sunt urmele 
de sânge de pe cearşaf şi de sub indexul fetei, care era din 
grupa AB negativ. Aceasta este grupa de sânge a 
criminalului şi care este extrem de rară. Părerea mea este 
că trebuie să aflăm ce grupă de sânge au Buckmaster şi 
Morgan. 

— Grupa lui Buckmaster este înregistrată cu siguranţă 
la Ministerul Apărării, pentru că el este încă ofiţer în 
rezervă al Forţelor Aeriene. Am un prieten acolo. Când mă 
voi întoarce acasă... 

— Dacă te vei întoarce. Crezi că te va lăsa Morgan? 

— Poate-mi va fi ceva mai greu, dar nimic nu este 
imposibil. 

— Cu o singură excepţie: să ajungi viu la Londra. Cum ai 
de gând să procedezi? 

— Vreau să merg cu maşina. Nu! Nu mă certa şi tu! Au 
făcut asta până acum, şi Paula, şi Newman, şi chiar Beck. 
Mi-ajunge. 

— Am zis eu ceva? Marler scutură scrumul. Şi eu cred că 
ăsta e cel mai sigur mijloc de transport. Acum depinde şi 
pe ce drum vei merge. 

— S-a stabilit şi traseul. Tweed scoase o hartă din 
buzunar şi o desfăşură pe masă. De-aici ajung la Basel, de 
unde trec în Germania şi circul pe autostrăzi cu toată 
viteza, înainte. Pe urmă o iau spre vest, ajung în Belgia 
şi-acolo găsesc un vas cu care să trec Canalul. 

Marler studia traseul, care pe hartă fusese marcat cu o 


473 


linie neagră. Îl privi pe Tweed. 

— Ai stabilit de curând acest traseu? 

— Nu. Acum vreo două zile. 

— Şi mai ştie cineva de el? întrebă Marler îngrijorat. 

— Paula, Newman, Beck şi poliţiştii care mă vor escorta 
până la 

Basel. 

— Atunci modifică-l. S-ar putea ca până acum să fi 
respirat! 

— Poate că da. Pentru că acum două-zile Morgan şi 
Horowitz au trecut frontiera la Basel, îndreptându-se spre 
Freiburg. 

— Înţeleg. Marler scoase un inel de fum. Te expui 
intenţionat, ca ei să te poată urmări. Şi te bazezi pe viteză 
ca să scapi de ei. 

— Şi pe ajutorul pe care mi-l va da Otto Kuhlmann, cu 
care deja am vorbit. El a pregătit cea mai bună echipă de 
antiterorişti pe care-o au. 

— Ştiu că n-o să te răzgândeşti, aşa că nu mai pierd 
vremea să-ncerc să te conving. Dar am nevoie de un 
elicopter, preferabil Sikorsky condus de un pilot 
experimentat. Şi de o puşcă cu lunetă. 

— Beck n-o să-ţi dea niciuna, nici alta. 

— Dar o să-mi dea Kuhlmann. Şi pe urmă le putem 
arunca mănuşa; cred că va fi chiar interesant. 


474 


49 


Ora opt dimineaţa. Buckmaster primi un telefon din 
Tokio, chiar în momentul în care se pregătea să iasă din 
apartamentul său din Belgravia pentru a merge la 
minister. În timp ce aştepta să fie pus în legătură cu John 
Lloyd-Davis, directorul adjunct al companiei Far East, 
Buckmaster calculă diferenţa de fus orar. La Tokio era 
acum ora cinci după-amiază. 

— Tu eşti, Buckmaster? întrebă Lloyd-Davis cu o voce 
încordată. 

— Eu sunt. Ai probleme? 

— Da. Ar fi ceva. Acţiunile Securităţii au scăzut azi cu 
douăzeci şi nouă de procente la bursa din Tokio. A fost un 
val masiv de vânzări. N-a cumpărat nimeni. 

— Pentru Dumnezeu, dar de ce? 

— Datorită faptului că s-a zvonit că World Security se va 
prăbuşi din cauză că e înglodată-n datorii. Deci e o 
adevărată problemă, îţi dai seama. 

— De unde-au apărut zvonurile astea absurde? 

— Am încercat să le găsesc sursa, de-asta nici nu te-am 
sunat până acum. Cei mai mari consultanţi financiari îşi 
sfătuiesc clienţii să scape cât mai repede de acţiunile 
noastre. Încă n-am găsit sursa acestor zvonuri. Azi 
după-masă am dat o declaraţie prin care i-am asigurat că 
sunt false, dar n-am putut face nimic ca să opresc panica. 

— Ascultă-mă cu atenţie. Buckmaster strânse mâna pe 
receptor. Vreau să te foloseşti de toate relaţiile tale ca să 
afli cine e în spatele acestei acţiuni. Ameninţă-i, dă-le bani, 
fă orice. Şi imediat ce găseşti duşmanul, vom încerca să ne 
înţelegem cu el. Asta e! 

Buckmaster închise telefonul şi privi în gol. Oare ce se 
va întâmpla când se va deschide piaţa din Londra? Vor 
pleca toţi din Wall Street? Erau cu toţii o turmă de oi... 
Nu-i plăcea absolut deloc ceea ce auzise: „valul mare de 


475 


vânzări... N-am putut face nimic ca să opresc panica...“ 

Formă numărul omului său de afaceri din Londra, Jeff 
Berner. S-ar putea să fi ajuns mai devreme la birou. 
Într-adevăr, ajunsese şi răspunse chiar el la telefon, pe un 
ton îngrijorat. 

— Da, cine sunteţi? 

— Buckmaster. Am primit un telefon de la Tokio... 

— Acum voiam să vă sun. Aţi auzit de prăbuşire? Şi noi. 
Aici tocmai vorbeau despre scăderea acţiunilor Securităţii 
cu 25%... 

— Dar asta e o nebunie... 

— O fac din precauție. La prețul ăsta s-ar putea găsi 
ceva cumpărători. Cel puțin sper, zise Berner pe un ton 
ceva mai calm. 

— Cum adică speri? urlă Buckmaster. E vorba despre cel 
mai mare conglomerat din lume. Avem filiale în Tokio, 
Sydney, New York, Londra şi Frankfurt. 

— Care ar putea să înteţească incendiul, îl avertiză 
Berner. Aici au apărut zvonuri foarte urâte. Se pare că una 
din cele mai mari bănci din Tokio îşi va retrage 
împrumutul. Şi s-a auzit despre Banca de Credit din Zürich 
că şi l-ar fi retras deja. Noi am încercat să-i abordăm, dar 
ni s-a refuzat orice informaţie. 

— Vedeţi? 

— Ce să vedem? Nicio bancă din Elveţia nu oferă 
informaţii despre tranzacţiile pe care le face. Spuneţi-mi 
dumneavoastră, este adevărat? 

— Bineînţeles că nu. Chiar mă mir că mă întrebi. De 
unde-or fi apărut zvonurile astea? 

— Nimeni n-a putut să descopere asta. A mai apărut însă 
şi alt zvon, că ar fi un complot organizat care urmăreşte 
scăderea acţiunilor Securităţii. Asta ar putea să mai 
crească puţin preţul astăzi. 

— Oare va reuşi? 

— Vrei să-ţi spun părerea mea? 

— Dacă merită, vreau. 

Tonul lui Berner devenise grav; nu-i plăcuse deloc 
sarcasmul lui Buckmaster. 


476 


— Lumea şi-a făcut socotelile. Au calculat că aveţi 
nevoie de vreo cinci sute de milioane de lire sterline ca să 
vă menţineţi la suprafaţă. 

Buckmaster îngheţă. De unde veneau aceste informaţii 
atât de exacte? Pentru un moment, simţi că se clatină, dar 
îşi reveni. Nu trebuia să se simtă nimic în vocea lui. 

— Atunci ar trebui să-şi mai facă socotelile lor 
nenorocite încă o dată. 

— Problema e, zise Berner ignorând răspunsul lui 
Buckmaster, că în această piaţă totul se bazează până la 
urmă pe încredere şi pe înţelegere. O să te ţin la curent cu 
evenimentele. 

— Te rog s-o faci, zise Buckmaster încheind conversaţia. 

Stătea în spatele biroului, cu mintea rătăcită. Peste două 
minute, telefonul sună din nou. Buckmaster smulse 
receptorul. 

— Da? 

— Sunteţi domnul Buckmaster? Aici este inspectorul 
Buchanan. 

— Da. Ce doriţi? 

— Vreau să vă întreb dacă aţi cunoscut vreodată un om 
cu numele Charles Rose, medic. 

Buckmaster se simţi de-a dreptul bombardat. Mintea îi 
era împrăştiată şi asta era ultima întrebare la care s-ar fi 
putut aştepta. Trebuia oare să nege totul? În ultimul 
moment se opri şi nu căzu în capcană. 

— Numele mi-e foarte cunoscut. Da, îmi amintesc acum. 
Era legat de o problemă care implica securitatea 
naţională... 

— S-ar putea să fie legat de o posibilă crimă. A treia, Sir. 

— Aţi putea să-mi explicaţi puţin remarca 
dumneavoastră? 

La celălalt capăt al firului, Buchanan zâmbi. Se lupta cu 
un adversar remarcabil, care cu siguranţă n-avea emoţii în 
timpul dezbaterilor din Camera Comunelor. Avea o foarte 
mare mobilitate şi realism în gândire şi dădea replica 
potrivită în orice situaţie. 

— Desigur, Sir. Doctorul Rose era medicul legist care a 


477 


examinat cadavrul fetei asasinate în camera lui Tweed. La 
scurt timp după ce şi-a întocmit raportul, ieşise pe înserat 
din Spitalul St. Thomas, la ora obişnuită. Era un om foarte 
tipicar, doctorul Rose. A fost doborât şi omorât în stradă 
de o maşină care a părăsit locul aşa-zisului accident. 

— „Aşa-zisului“? 

— Da, Sir. Am redeschis cazul, deoarece am convingerea 
că e vorba despre o crimă înfăptuită cu sânge rece. Am 
găsit trecut în carnetul victimei ora la care trebuia să vă 
întâlniți cu el la minister. Acum vă amintiţi? 

— Da. Imi amintesc. Nu pot să vă mai spun nimic despre 
asta, din motive evidente, de securitate naţională. Dar pot 
să vă spun că doctorul Rose a venit la mine să-mi arate 
raportul lui asupra cadavrului din apartamentul lui Tweed. 

— Vă mulţumesc, Sir. Va şi lăsat raportul cumva? 

— Bineînţeles că nu. L-a luat cu el. N-am stat de vorbă 
decât vreo zece minute. Atât pot să vă spun, pentru că nu 
s-a întâmplat nimic mai mult. 

— Vă daţi seama de problema mea, Sir? Am de cercetat 
trei morţi. Şi singurul element care le leagă sunteţi 
dumneavoastră. Aţi fost la Radnor Walk. Ted Doyle era 
contabilul dumneavoastră şef, şi l-aţi întâlnit pe doctorul 
Rose. 

— Dar eu nu văd deloc o problemă în asta, Buchanan. De 
altfel, ţi-am mai spus-o şi la prima noastră întâlnire. Sunt 
pregătit să discut aceste lucruri cu Harvey, de la 
Departamentul Special, şi îţi sugerez faptul că de-acum 
înainte ar trebui să te descurci prin mijloace proprii. Altfel 
o să fac o plângere către asistentul împuternicit. Înţelegi 
ce vreau să spun? 

— Înţeleg perfect, Sir. Este dreptul şi privilegiul 
dumneavoastră să procedaţi aşa oricând... 

— Nu mă-nvăţa tu pe mine, se enervă Buckmaster. Cred 
că ştiu mai bine ca tine ce trebuie să fac. Şi-acum, dacă nu 
te superi, aştept un telefon din Frankfurt. 

— Mulţumesc pentru cooperare, Sir. 

Buchanan puse jos receptorul. Ultima frază o spusese 
pentru el. Warden îl privi întrebător de la biroul lui. 


478 


— Mi se pare că n-a mers prea bine. 

— Din contră, Buckmaster începe să clacheze. Putea 
foarte uşor să invoce securitatea naţională şi să nu 
vorbească deloc despre doctorul Rose. Interesant a fost 
faptul că a mărturisit despre întâlnirea lor. Ceea ce mă 
face să-l bănuiesc şi mai mult pe stimatul nostru ministru 
al Securităţii Externe. 

— Crezi c-ai să-l învingi până la urmă? 

— Nu ştiu, dar, aşa cum am mai spus-o, Buckmaster 
începe să cedeze nervos. 


Buckmaster stătea în biroul său, cu mâinile împreunate. 
Încheieturile degetelor i se albiseră. Se strânseseră toate 
pe capul lui, de parc-ar fi fost bombardat din toate părţile. 
Se ridică şi scoase cravaşa dintr-un sertar, apoi porni să se 
plimbe de jur-împrejurul camerei, lovindu-se uşor cu ea 
peste  coapsă. În cadrul antrenamentelor Diviziei 
Aeropurtate, era mereu în bătaia focului. N-a dat înapoi 
niciodată şi n-avea să capituleze nici acum în faţa 
greutăților. 

Chiar atunci intră Leonora şi dădu cu ochii de el, aşa 
cum se plimba atingându-se cu cravaşa peste coapse. I se 
adresă cu teamă, privindu-l ciudat: 

— Ce faci, Lance? 

— Îmi fac planuri cum să cuceresc lumea. 

Ea îşi tinu respiraţia, privindu-l cum mărşăluia în jurul 
camerei, ţeapăn, cu capul dat pe spate, ca atunci când 
inspecta trupele. 

— Nu eşti la armată, îndrăzni ea. 

Buckmaster se întoarse, privind-o cu ochii aprinşi: 

— De ce nu baţi la uşă când intri în biroul meu? N-ai ce 
căuta aici. Îmi întrerupi planurile strategice. Te rog, ieşi 
dracului afară! 

Ea se albi, bătând în retragere; bâjbâi după clanţa de 
care se apropiase cu spatele. leşi şi se sprijini de uşă, 
închizând ochii. Era convinsă că soţul ei înnebunise. 


479 


50 


Înainte de a pleca din Ziirich, Tweed avu o ultimă 
întrevedere cu Beck, la sediul Poliţiei. În birou erau Paula, 
Newman, Butler, Nield şi Marler. Beck marcase retragerea 
pe o hartă la scară mare a Europei, prinsă de unul din 
pereţi. Aşezat la masă, Tweed părea îngrijorat. 

— Nu mai eşti atât de sigur că e o idee bună, nu-i aşa, 
remarcă Beck. 

— Dimpotrivă, sunt mai hotărât ca oricând să urmez ruta 
stabilită. Mă frământă însă soarta echipajului adevărat de 
pe Lampedusa şi am remuşcări. 

— Dacă aş fi în locul tău, nu m-aş mai gândi la asta, îl 
sfătui Beck. Ai destule pe cap acum, cu întoarcerea la 
Londra. Totul e aranjat, zise el uitându-se la ceas. E miezul 
nopţii. Pleci peste o oră. Kuhlman, inspectorul-şef al 
Poliţiei Federale, a promis că-ţi va da tot concursul, când 
ajungi în Germania. 

— Aş vrea să vorbesc ceva cu el, după ce trecem 
frontiera, interveni Marler. În fond, eu sunt specialistul în 
deturnarea atacurilor. 

— Se face, zise Beck, sprijinindu-se de masă. Tweed, eşti 
sigur că ai destule dovezi concludente să scapi basma 
curată de acuzaţia de crimă şi viol? 

— E puţin spus „concludente“. In parte, şi datorită lui 
Marler, adăugă, fără să se gândească prea mult. 

— Şi cine crezi că-i criminalul? insistă Beck. Buckmaster 
sau Morgan? 

— Unul din ei, replică Tweed enigmatic. Şi pun pariu că 
sosirea mea la Londra va fi bobârnacul final pentru 
Buckmaster, mai zise el şi se uită la Newman. Oricum, 
presupun că nu e în cea mai bună formă, după telefoanele 
alea pe care le-ai dat în toată lumea. Acţiunile World 
Security se prăbuşesc vertiginos. 

— Şi-o să mai dau nişte telefoane pe drum, spuse 


480 


Newman. O să iasă un dezastru total. 

— Toţi vă gândiţi că Tweed va ajunge acolo în viaţă, 
protestă Paula. După ceea ce s-a întâmplat la Brunni, nu 
mă aştept la nimic bun în Germania. 

— Eu nu mă, o corectă Tweed. Am aranjat ca tu să pleci 
cu avionul acasă de la Basel, sub un nume fals. 

— La naiba cu aranjamentele tale! Eu merg până la 
capăt, să-ţi fie clar. Poate doar să mă urci cu de-a sila în 
avion. 

— Nu întrece măsura, ameninţă Newman, în vreme de 
Tweed vru să zică ceva, dar se opri. 

— Sau poate vrei să insinuezi, zise Marler lungind 
cuvintele, că Paula ar fi o povară în călătoria asta. 

— Să vă ia naiba pe amândoi! reacţionă Tweed cu 
vehemenţă neobişnuită. 

— Atunci rămâne stabilit, conchise Paula şi îi zâmbi 
dulce. 

— Mă bucur că o avem pe Paula cu noi, remarcă Butler. 
De multe ori o femeie vede amănunte care îi scapă 
bărbatului. 

— Mai e ceva, le zise Beck, privindu-i pe rând. Armele pe 
care vi le-am dat, le puteţi ţine câtă vreme sunteţi în 
Elveţia, dar va trebui să mi le predaţi înainte de a trece 
frontiera. 

Tweed scoase din servietă agenda Sylviei Harman, cu 
întâlnirile din anul precedent. Beck ştia de existenţa fetei 
şi îi sigilase apartamentul. Ordonase chiar o percheziţie 
minuțioasă, numai că Tweed omisese să-i spună de 
agendă, aşa că Beck fu foarte surprins. 

— Dacă asta-i tot, propun s-o luăm din loc. Mai avem o 
oră până la plecare. 

Tweed era contrariat. Bănuia, oare, Beck că exista un 
informator în sediul Poliţiei? Părea ciudat că nu suspectase 
o scurgere de informaţii. Se ridică şi Beck îl conduse jos, la 
automobilele care aşteptau afară. Ceilalţi îi urmară, cu 
servietele în mâini. Tweed se întorcea, în sfârşit, în Anglia. 

Când ieşiră din sediu, pe Lindenhofstrasse, Tweed 
zăbovi o clipă înainte de a se urca în prima maşină. Paula îl 


481 


privea exasperată, cum stătea acolo, cu capul aplecat 
într-o parte. Oraşul era liniştit la acea oră. Oare ce să fi 
fost sunetul ciudat pe care-l auzea? Ridicând ochii, văzu 
ţurţurii de la streşini. Zări în lumina unui bec de pe stradă 
cum se formau picăturile de apă, alunecau în zăpadă, cu 
un clipocit uşor. Auzi în spate vocea lui Beck. 

— Da, s-a încălzit brusc. În sfârşit, începe dezgheţul. 

— Treaba asta, comentă Marler, are să înrăutăţească 
teribil condiţiile de trafic pe autostradă, dacă situaţia e 
aceeaşi şi în Germania. 

— Vedem noi, când ajungem acolo, replică Tweed şi se 
aşeză pe locul de lângă şofer. 

Beck se strecură la volan, iar Newman trecu în spate, 
lângă un detectiv înarmat. Când porniră, Newman îşi 
verifică arma încărcată din tocul de la şold şi se asigură 
că-l poate scoate rapid, chiar în maşină fiind. Marler se 
aşeză pe locul din faţă în al doilea automobil, lângă alt 
detectiv, care urma să conducă. Paula şi un al treilea 
detectiv trecură în spate. Butler şi Nield se aflau în ultimul 
Mercedes, însoţiţi şi ei de doi detectivi. 

Străzile pustii, înzăpezite, îi scoaseră din oraşul cu turle 
verzi şi case vechi. Odată ieşiţi din Zurich, Beck, în fruntea 
convoiului, impuse un ritm alert, cu mult peste limita 
permisă. 


În biroul său de la World Security din Freiburg, Morgan 
se foi în scaun după ce puse receptorul jos şi-l privi pe 
Horowitz cu un zâmbet curtenitor. 

— Informatorul meu din Zurich. Tweed & Co. au plecat 
imediat după miezul nopţii. El, amanta lui, alţi trei oameni 
şi cinci detectivi. Se îndreaptă spre noi pe ruta stabilită. 
Informatorul meu a pătruns în biroul lui Beck, chiar după 
plecarea lor. Pe perete era o hartă mare, cu traseul: pe 
autostradă, din Basel, direct în Belgia. Incepe distracţia. 

— Cam suspectă neglijenţa asta, cu harta lăsată pe 
perete. 

— Nimeni nu-i perfect. Beck însuşi conduce maşina în 
care se află 


482 


Tweed. 

— Şi poziţia de la intersecţia din Basel? se interesă 
Horowitz. 

— Totul e aranjat. Stieber aşteaptă acolo, în zona 
germană, desigur, cu duba studiourilor sale de film din 
Munchen. A fost controlat deja de Poliţie. 

— Şi l-au lăsat să stea acolo? întrebă Horowitz pe un ton 
neîncrezător. 

— Chestiune de organizare, zise Morgan, vânturându-şi 
mâna lui cu degete boante. Stieber şi şoferul au amândoi 
acte care demonstrează apartenenţa lor la studiourile de 
film din Munchen. Stieber a spus Poliţiei că aşteaptă o 
maşină de intervenţie. Nimeni nu bănuieşte nimic. 

— Din nou mi se pare foarte curios. 

— Dacă nu-ţi place, mă ocup eu personal de treaba asta, 
mârâi Morgan. 

Horowitz dădu din cap. Morgan era încordat, în ciuda 
aerului său încrezător. Se uită la ceas. Mai era puţin până 
aveau să se edifice. 


Era miezul nopţii când Beck opri maşina într-un sat 
vechi de lângă Basel. Luă microfonul în mână pentru a 
treia oară în această cursă nebună şi, folosind semnalul 
codificat, „Matterhorn“, raportă celor din sediul din Basel 
poziţia în care se aflau. 

— Vreau să-mi dezmorţesc puţin picioarele, spuse 
Tweed. Putem opri câteva minute? 

— Nu mult. _ 

Tweed ieşi în întunericul unei străzi pustii. În urma lui 
se strecură şi Newman, cu pistolul în mână. La rândul lui, 
fu urmat de detectivul înarmat. 

Tweed se plimba de colo-colo, să se dezmorţească. Se 
uită la acoperişurile caselor vechi, cu lucarne, de pe care 
zăpada se topise pe alocuri, lăsând la vedere ţiglele. Se 
opri. Ţurţurii erau mai mici ca la Zurich şi picăturile se 
prelingeau monoton în zăpadă. Simţea mocirla sub tălpi; 
totul se dezgheţa cu iuţeală. 

— Putem să-ţi aranjăm o masă caldă la sediu, înainte de 


483 


a porni spre frontieră, anunţă Beck. 

— Mulţumesc, dar aş prefera să ne continuăm drumul. 

Intră în maşină împreună cu Newman şi cu detectivul, 
iar Beck porni din nou în viteză. Opri ceva mai târziu. 
Celelalte două maşini îi urmară. Beck ceru armele Paulei şi 
lui Newman. La un semn de-al lui, Butler şi Nield predară, 
la rândul lor, pistoalele cu gaz şi proiectilele fumigene. 

Beck porni mai departe, traversă un pod peste Rin. In 
câteva minute ajunseră la punctul de control dintre cele 
două ţări. Opri maşina la ghişeul din partea elveţiană, 
unde apăru un personaj scund, vânjos, cu umeri laţi, 
fumând o havană. Era Otto Kuhlmann. Englezul ieşi din 
maşină şi-i strânse mâna. Unul din detectivi aduse valizele 
din portbagaj. 

— Bine că eşti aici, Otto, spuse Tweed. Zău că nu mă 
aşteptam să te găsesc la ora asta. Acu, ce mai avem de 
făcut? 

— Totul e aranjat. Trecem la pichetul nostru, unde vezi 
Mercedes-ul ăla argintiu. 

— S-ar putea să cădem în cursă, le atrase atenţia Tweed. 
Cred că opoziţia e disperată la ora actuală. 

— Era şi normal. Oricum, mai am eu o răfuială cu gaşca 
asta de la World Security. Au încercat o dată să strecoare 
aparatură de înaltă precizie, cu camionul, în Germania de 
Est. l-am împiedicat, ce-i drept, dar n-am putut strânge 
suficiente dovezi împotriva lor. 

— Şi nu le-ai iertat-o, interveni Newman în discuţie. 

Kuhlmann se întoarse spre acesta, îi zâmbi cu înţeles, 
întinzându-i mâna. Neamţul era într-adevăr un tip care îţi 
inspira respect şi teamă. 

— Bun venit la sindrofie, Bob. A cam trecut ceva vreme 
de când ne-am întâlnit la Frankfurt. 

Între timp, Tweed îşi luă rămas bun de la Beck, 
mulţumindu-i, şi se îndreptă împreună cu Paula spre 
maşină. În spatele Mercedesului, era parcată o dubă mare 
şi neagră, la marginea străzii. Tweed citi în lumina 
neonului: Studiourile de Film din Munchen. In zona 
germană, şoseaua era păzită de indivizi în costume de 


484 


camuflaj, cu arme automate. 

— Cine sunt? întrebă Paula în şoaptă. 

— Poliţia Antiteroristă Germană. Suntem primiţi cu tot 
dichisul. Paula simţi un fior. 

— Să intrăm în maşină. Nu-i de glumit. 

Avea dreptate. Marler încerca să-l convingă pe 
Kuhlmann, în vreme ce intrau cu toţii în automobilul 
încăpător: 

— Sunt un trăgător de elită. Ţi-o poate confirma şi 
Tweed. Va fi o ambuscadă, poate mai multe, aşa că am 
nevoie de o puşcă cu lunetă şi de o mitralieră. Ar fi bine să 
mi se pună la dispoziţie un elicopter Sikorsky, cu un pilot 
experimentat, care să urmărească automobilul din aer. 

— Ai cam multe pretenţii, remarcă neamţul cu voce 
gravă, studiindu-l pe Marler. Acesta îi susţinu privirea cu 
ochii lui albaştri, reci. În regulă, am să-ţi fac hatârul, chiar 
cu elicopterul, dar mai întâi trebuie să ajungem la 
Freiburg. 

— Atunci, ce mai aşteptăm? 

Fără să mai arunce vreo privire spre duba 
cinematografică aflată în pană, Kuhlmann îi invită pe toţi 
în Mercedes-ul încăpător. Butler şi Nield se aşezară pe 
locurile rabatabile din spate, cu faţa la Newman şi la 
Marler. La îndemnul lui Tweed, Paula se urcă în faţă. 
Englezul rămase să vorbească cu Kuhlmann. 

— Otto, nu mă laşi pe mine să conduc? Am făcut şi pe 
naiba în ultimele câteva ore. 

Paula îi făcu cu ochiul lui Kuhlmann. 

— Vrea să-şi facă de cap pe autostrada germană. 

— Ei, lasă, după câte ştiu, tot el era la volan când numai 
că n-aţi fost seceraţi de camionul ăla articulat, la Freiburg. 
Dacă riscaţi voi, nu mă dau nici eu în lături. 

Se întoarse, deschise portiera din spate şi se înghesui 
lângă Newman. Îşi aruncă trabucul în zăpadă, trânti uşa, 
adresându-i-se lui Tweed: 

— Am să-ţi arăt drumul. Ajungem repede pe autostradă. 
Fii băiat bun şi încearcă să ne duci întregi până acolo. 


485 


În biroul său de la Freiburg, Morgan puse receptorul jos 
şi se uită la Horowitz. 

— Era Stieber, din duba Studiourilor de Film. Tweed şi 
alţi câţiva pasageri se îndreaptă spre noi într-un Mercedes 
500 SEL argintiu, cu numărul... Am pus laba pe ei! 

— Tot ce e posibil. Cisterna e gata? 

— Aşteaptă parcată pe un drum lăturalnic, în afara 
autostrăzii, la sud de Karlsruhe. Acolo vrei să-i culegi? 

— Nu ştiu încă. Nu-mi fac niciodată planul, până nu am 
toate datele. 

— Când soseşte Stieber aici, o să ai tot spectacolul 
filmat, spuse Morgan cu dezinvoltură. 


La viteza cu care conducea Tweed, autostrada E35 
părea fără sfârşit în noapte, ca un covor uriaş desfăşurat, 
un covor cu dungi albe şi gri, în lumina farurilor. Nu prea 
treceau maşini. Dârele cenuşii erau fâşii periculoase de 
gheaţă, care se iveau din loc în loc, pe sub zăpada topită. 

Mercedes-ul aluneca în noapte. Paula moţăia. Sări ca 
arsă când maşina derapă violent. Mâinile i se încleştară şi 
îl privi pe Tweed. Cu un calm perfect, acesta întoarse 
volanul în direcţia derapajului. În lumina farurilor, văzu 
parapetul metalic repezindu-se spre ei. Paula închise ochii 
şi aşteptă izbitura. Tweed încetini, roti puţin volanul, trecu 
razant pe lângă parapet şi-şi continuă drumul. Kuhlmann 
mormăi în spate: 

— Te-ai descurcat binişor. 

— Era loc şi de mai bine, dar n-am văzut fâşia de gheaţă, 
recunoscu Tweed. O să fiu mai atent. 

În depărtare, apăru un panou indicator. Kuhlmann 
întinse gâtul ca să vadă mai bine. 

— Ieşi în dreapta şi ia-o spre Mulheim. 

— Suntem tot la sud de Freiburg. 

— De ce nu mă laşi pe mine să te conduc? spuse 
Kuhlmann pe un ton de om cumsecade. 

— Vreau să ajungem în Belgia înainte de a se crăpa de 
ziuă. Pe aici ocolim mult. 

— Ai să vezi tu de ce. 


486 


Tweed se conformă şi o luă spre Mulheim. Întrară pe un 
drum pustiu, care nu-i era străin lui Tweed. După o clipă 
de tăcere, îl întrebă pe Kuhlmann: 

— Nu cumva ne îndreptăm spre Badenweiler, în Pădurea 
Neagră? 

— Numai puţin, crede-mă. Am o surpriză pentru opoziţie 
şi pentru tine. Paulei îi sărise somnul de tot şi se uita în 
faţă. Şoseaua urca, zăpada era tot mai groasă. Cel puţin nu 
se mai vedea gheaţa aceea infernală. 

Neamţul îi spuse lui Tweed s-o ia la dreapta şi se treziră 
pe un drum îngust, în pantă. 

— Acum încetineşte, avertiză Kuhlmann. O să ajungi la 
un luminiş printre arborii din stânga. la-o pe acolo. Şi 
poate micşorezi puţin viteza. 

Apoi, uitându-se la Newman: 

— N-am ştiut că şeful tău a fost pilot de curse. 

— E-n elementul lui, comentă Paula, uluită la vederea 
unui vast amfiteatru apărut deodată în faţa lor. Nu era 
altceva decât o carieră de calcar uriaşă. Lumina farurilor 
se proiectă pe peretele stâncos din depărtare. Ceea ce 
stârnise uimirea Paulei erau cinci maşini parcate în 
semicerc, în faţa lor. Tweed rămase şi el cu gura căscată. 
Erau cinci Mercedes-uri argintii, toate 500 SEL. Şi toate 
aveau acelaşi număr cu al maşinii lor. Frână şi vorbi peste 
umăr: 

— Ce-i cu bâlciul ăsta, Otto? 

Kuhlmann chicoti sinistru: 

— Am avut doar două zile la dispoziţie să aranjez totul. 
Mi-a fost uşor să fac rost de maşini; numerele de 
înmatriculare mi-au cam dat de furcă, dar până la urmă 
ne-am descurcat noi. 

— Nu prea-mi dau seama care-i treaba, observă Paula. 
Sau m-am prostit de tot. 

— Ți-aduci aminte de duba cinematografică trasă pe 
dreapta la graniţa din Basel? Aia erau de la World 
Security, veniţi să filmeze sosirea lui Tweed şi maşina asta 
în care ne-am urcat. Am dat ordin Poliţiei să-i pună câteva 
întrebări şoferului şi apoi să-l lase în pace. 


487 


— De ce? 

— World Security îşi are propria reţea de spionaj. A 
venit la mine un fost angajat de-al lor şi-a dat din el totul. 
Le-am lăsat frâu liber, până se iveşte o ocazie bună. Tonul 
îi deveni aspru. Asta e. Te-ai prins, Tweed? 

— Cred că da, dar spune, totuşi. 

— Deci le-am servit pe tavă filmul cu Mercedes-ul 
nostru, ştiind că vor face pe dracu-n patru să n-ajungi 
întreg în Anglia. O să mă întrebi de unde ştiu. Ei, bine, cei 
de la World Security l-au mituit pe unul din asistenții mei, 
Kurt Meyer, ca să le dea informaţii. L-am bănuit pe Meyer 
şi l-am lăsat să-şi facă de cap, o vreme. Raporta de la un 
telefon public local. Am pus microfoane. Acu' două zile, 
când mi-a spus Beck că vii, l-am proptit la „răcoare“. 
Adăugă, uitându-se la Paula: 

— L-am interogat personal. 

Paula se cutremură, mai în glumă, mai în serios. Gândul 
de a fi interogat de Kuhlmann îi dădea fiori. 

— A cedat până la urmă, continuă Kuhlmann, ca şi cum 
ceea ce urma era de la sine înţeles. Mi-a spus de duba de 
filmare şi că se pune la cale un lanţ de atacuri serioase pe 
teritoriul Germaniei. Aşa că uite ce-am pregătit, adăugă 
arătând cu trabucul între degete spre Mercedes-uri. Pe 
autostradă vor rula şase automobile gemene, sub acelaşi 
număr de înmatriculare. Tu, Tweed, vei merge într-unul 
din ele, şi-or să aibă de furcă până te-or găsi. 

— Şi cine-o să fie în celelalte? 

— Elita antiteroristă înarmată până-n dinţi, toţi în 
costume civile. 

— Apropo de arme, zise Newman, ţi-aş fi recunoscător 
dacă mi-ai împrumuta un Magnum 45, cu ceva mărunţiş de 
rezervă. 

— Mi-ai promis şi mie un elicopter şi o puşcă cu lunetă, 
se băgă şi Marler în vorbă. 

— Toate astea te aşteaptă la aeroport, la Freiburg. Una 
din maşini se va desprinde din formaţie şi te va duce la 
elicopter. Pilotul cunoaşte planul şi ne va ajunge din urmă 
fără probleme. 


488 


— Şi noi am vrea nişte arme, sugeră Butler, cu vocea lui 
egală referindu-se şi la Nield. Ne-ar conveni nişte pistoale 
Walther. 

— În regulă. E un arsenal întreg într-una din maşinile 
alea, spuse scoțând un teanc de hârtii din buzunar. 
Semnati aici. Sunt permise temporare de portarmă. Totul 
va fi legal şi pe faţă. Pe-ale voastre le-am pregătit dinainte, 
se adresă el lui Newman şi lui Marler. Beck mi-a transmis 
dorinţele voastre încă de când aşteptaţi la Zurich. 
Completaţi-vă şi voi numele, adăugă, uitându-se la Butler 
şi la Nield, şi semnaţi deasupra liniei punctate. 

Kuhlmann aprinse becul din maşină. 

— De ce faci toate astea pentru noi? îl întrebă Paula. Şi 
poate îmi dai şi mie un Browning automat... 

— Care te aşteaptă deja, tot datorită lui Arthur Beck. 
Uite hârtiuţa ta. De ce fac toate astea? Ca să plătesc 
„datoriile“ băieţilor de la World Security. Or s-arunce în 
scenă o parte din personal, ca să ne-atace convoiul. Au 
câteva figuri dubioase pe statul de plată, fără cazier însă. 
Vreau să-i prind în flagrant delict. 

— Luându-l pe Tweed ca momeală - spuse Paula 
indignată. 

Kuhlmann îşi ridică mâinile într-un gest repezit: 

— Am crezut că a fost ideea şefului tău... 

— Aşa e, spuse Tweed calm. Sunt foarte mulţumit. În ce 
maşină voi călători? 

— Într-a doua. E treaba ta cine vrei să meargă cu tine, 
dar singura condiţie este să nu conduci tu. E prea riscant. 

— Aş vrea-o pe Paula, sugeră Tweed. Ocupă-te tu de 
plasarea celorlalţi. 

— S-a făcut. Tu stai în spate, cu Paula. În faţă se vor 
aşeza doi detectivi. Eu am să te urmez într-a treia maşină, 
cu Newman. 

— Atunci rămâne aşa, spuse Tweed nerăbdător. N-ar fi 
bine s-o luăm din loc? 

— De ce nu? răspunse Kuhlmann şi deschise portiera. Ar 
trebui să ajungem la graniţa cu Belgia înainte de a se 
lumina. 


489 


leşiră în frigul aspru al nopţii, călcând cu zgomot peste 
pietrele acoperite de zăpadă topită. In liniştea întunecată 
se auzea zgomotul unei ape care curgea de pe o stâncă, 
undeva, în partea cealaltă a carierei. Paula îi însoțea 
dârdâind. Pereţii înalţi, de piatră, îi aduceau în minte 
imaginea unui amfiteatru roman în care mureau oameni. 


490 


51 


Nu mult după ce Tweed părăsise autostrada, luând-o 
spre Mülheim, Stieber plecă spre Freiburg la volanul dubei 
cinematografice, sub a cărei capotă se ascundea un motor 
turbo. După vreo jumătate de oră, Morgan şi Horowitz 
stăteau împreună în mica sală de cinema din beciurile de 
la World Security. Stieber era în spatele lor, pe când 
operatorul proiecta filmul. Horowitz ţeapăn, privea fix prin 
ochelarii cu ramă metalică. Il studia atent pe Tweed, care 
ieşea din maşina elveţiană, nedând nicio atenţie celorlalţi. 
Englezul mergea cu umerii zgribuliţi, spre vama germană, 
privind cu atenţie în toate direcţiile. Răgazul în care îşi 
scutură pantofii de zăpadă fu doar un pretext pentru a se 
uita drept spre duba de unde era filmat. Deodată, lumina 
unui bec fu reflectată de lentilele ochelarilor lui şi câteva 
secunde se transformară, parcă, în generatoare de raze 
laser, îndreptate spre duba de filmare. Apoi privi brusc 
într-o parte, cuprinzând tot ce se întâmpla la postul de 
frontieră. Alături de el, Doamna Cenuşie, uitându-se şi ea 
cu atenţie în jur. Privindu-l pe omul acesta pe care îl 
hăituise pe jumătate de continent, Horowitz avu 
sentimentul destinului implacabil. Orice altă ţintă ar fi fost 
doborâtă de mult. 

— Asta e, şopti Stieber neliniştit, în întuneric, din 
spatele lor. 

— Ţine-ţi gura, spuse Horowitz cu un calm ameninţător. 
Vreau să mă concentrez. 

Îi privi neclintit pe cei filmaţi cum se apropiau de un 
Mercedes 500 SEL argintiu. O parte din tipii care veneau 
în urma fetei şi a englezului se opriră lângă maşină. 
Numărul de înmatriculare se vedea clar în lumina becului 
de pe stradă. Ar fi fost atât de simplu s-o parcheze la 
întuneric! Ciudat! Foarte ciudat! Horowitz deveni 
circumspect. Ceilalţi pasageri  urcară în maşină. 


491 


Bineînţeles, unul dintre ei era Robert Newman. 
Mercedes-ul porni, depăşi duba şi dispăru. 

Horowitz era convins că Tweed ştia că fusese pus sub 
observaţie. Toată filmarea avea aerul că fusese regizată 
anume pentru el. 

Imaginea de pe ecran dispăru. Filmul se terminase. 
După ce se aprinse lumina, Morgan se foi privind în jur. 
Apoi îl înghionti uşor pe Horowitz, care rămăsese nemişcat 
în scaunul lui: 

— Buuun! Acum ştiu cu ce maşină călătoreşte. 

Horowitz se mai uita încă fix la ecranul alb. Vocea îi era 
detaşată, neutră, ca şi cum ar fi zărit ceva în depărtare, 
ceva invizibil pentru ceilalţi: 

— Am nevoie de un Mercedes 500 SEL argintiu, la fel ca 
ăla. 

— Nicio problemă, zise Morgan satisfăcut. Din 
întâmplare, avem unul la fel aici, în garaj. Il pregătisem 
pentru vizita lui Buckmaster. Îi mai dau drumul din când în 
când, să-i păstrez motorul în formă. 

— Aş vrea şi nişte plăcuţe cu acelaşi număr de 
înmatriculare, dar presupun că nu mai e timp. 

— Nu prea. Trebuie să plecăm imediat. Stieber a zis că 
n-a văzut maşina pe drum când a adus filmul, deşi se mişcă 
rapid cu duba aia. El crede că şi-au dat seama că sunt 
urmăriţi şi-au luat-o pe vreo ocolire. Oricum, se vor 
întoarce pe autostradă, doar aşa era traseul de pe harta 
aia din biroul lui Beck. 

Horowitz se ridică brusc: 

— Du-mă imediat la maşină. Ai terminat cu plasarea 
oamenilor noştri pe autostradă? Cisterna a ajuns la sud de 
Karlsruhe? 

Vorbind se îndreptă spre garaj urmat anevoie de trupul 
mătăhălos al lui Morgan, care-i răspunse gâfâind: 

— Totul e aranjat... 

— Sper că oamenii tăi n-au niciun act de identitate. 

— La asta nu m-am mai gândit. Oricum, n-o să scape 
nimeni din holocaustul pe care l-am pus la cale. 

— E vorba de oamenii tăi... 


492 


În garajul subteran imens era frig, aşa că Horowitz se 
înfofoli în haina lui îmblănită. Îşi puse ochelarii şi se 
îndreptă spre Mercedes. Luă de jos nişte zăpadă rămasă 
de pe roţile altor automobile şi murdări cu atenţie 
numerele de înmatriculare. 

— Ce-ar fi să vin cu tine? sugeră Morgan. 

— Nu vine nimeni cu mine. Cheile... 

Descuie şi se urcă la volan. Morgan se repezi să 
deschidă porţile automate ale garajului, apăsând pe un 
buton din perete. Acestea se desfăcură lent, scrâşnind în 
contact cu gheaţa. 

În maşină, Horowitz scoase pistolul din tocul de la şold 
şi îl controlă. Era un Parabellum de 9 mm. Ţeava fusese 
adaptată să i se poată aplica o surdină. Horowitz scoase 
amortizorul din buzunar, îl înşurubă şi puse arma alături, 
pe scaun, împreună cu încărcătorul. Avea o rezervă de opt 
gloanţe. li era de-ajuns unul singur. 

După ce îşi schimbă ochelarii cu ramă metalică cu unii 
cu ramă din os, scoase din buzunar o bască neagră, 
mototolită şi şi-o îndesă pe cap. Transformarea era totală. 
Porni brusc spre autostrada E35, fără să se uite la Morgan 
care alerga spre un BMW. 

Convoiul de Mercedes-uri se îndrepta spre Freiburg, 
când maşina din spate se desprinse şi o luă pe un drum 
către aeroport. Marler stătea în faţă, lângă detectivul care 
conducea. Celelalte cinci maşini dispărură spre nord, în 
direcţia Karlsruhe. 

Ajungând la aeroport, automobilul trase lângă un 
elicopter Sikorsky, prevăzut cu o scară ce ducea la cabina 
principală. La capătul scării stătea un poliţist îmbrăcat în 
uniformă, cu o armă automată. Marler se strecură afară, îi 
mulţumi şoferului şi alergă spre poliţist cu actele de 
identitate în mână. 

— Sunt Marler, spuse el, întinzându-i hârtiile. Şi vreau 
să decolez repede, înainte să moară cineva! 

Gardianul controlă actele cu ajutorul unei 
lanterne-stilou, i le înapoie şi-i făcu semn. După ce urcă 
repede scara, Marler fu tras în cabină de un pilot neamţ 


493 


mătăhălos. 

— Ai o puşcă cu lunetă pentru mine? 

— E gata pregătită, domnule. 

— Ia s-o văd! Ammo? 

— Cu gloanţe explozive, aşa cum mi s-a ordonat. 

Marler încarcă arma şi-i ceru pilotului, care retrăsese 
deja automat scara, să lase uşa deschisă un moment. Ţinti 
prin deschizătură, cu patul sprijinit de umăr. Pilotul îi făcu 
semn: 

— Uite, câinele ăla sălbatic. A muşcat un funcţionar de 
la aeroport atât de rău, încât a trebuit să fie dus la spital. 
Ar fi o ţintă bună... 

Marler se uită prin lunetă. Animalul stătea în zăpadă cu 
picioarele din faţă depărtate. Era un buldog uriaş. 
Telescopul apropie imaginea câinelui cu botul plin de bale, 
arătându-şi dinţii, pornind spre elicopter. Marler ajustă 
lentila până când capul şi pieptul urât ale animalului 
umplură imaginea. Trase. Ecoul bubuiturii răsună pe 
întreg aeroportul. Buldogul se pulveriză într-un nor de 
sânge, de carne şi de oase. 

— Se sălbăticise în pădure, spuse pilotul. Acum putem 
pleca spre autostradă când doriţi. 

— În regulă. S-o pornim chiar acum. 


Morgan conducea BMW-ul spre nord. Lângă el, stătea 
Stieber în poală cu o hartă detaliată a autostrăzii şi a 
împrejurimilor. Anumite puncte erau marcate cu o 
cruciuliţă de-a lungul drumului E35. Acestea erau poziţiile 
de atac, alese cu grijă, unde aşteptau gărzile de la World 
Security, echipate cu tot felul de arme care urmau să 
anihileze Mercedes-ul argintiu. Toţi cei aflaţi la pândă erau 
în legătură radio cu un centru de comandă şi de 
coordonare a informaţiilor din Freiburg. 

Nu întâmplător, Morgan conducea cu viteză moderată. 
Dinspre sud, se vedeau din când în când luminile unor 
faruri care indicau apropierea câte unui vehicul. 

— I-ai dat şi lui Horowitz o hartă din cele marcate? îl 
întrebă Morgan pe Stieber. 


494 


— Are una la fel ca asta. 

— Bine. Să menţii legăturile radio, să ştim ce se 
întâmplă. 

Unul din motivele pentru care Morgan rula cu viteză 
potrivită era starea autostrăzii. Zăpada continua să se 
dezgheţe. Din loc în loc, se vedeau porţiuni strălucitoare 
de gheaţă masivă, ca nişte oglinzi, în lumina farurilor. 

Al doilea, şi cel mai important din motivele pentru care 
nu accelera era că nu voia să ajungă acolo chiar în timpul 
holocaustului. Nu fusese plătit să-şi asume un astfel de 
risc. Stieber era cel care pusese totul la cale, în calitate de 
conducător al Departamentului pentru Cercetare şi 
Dezvoltare. El era omul ideal pentru treaba aceasta. 

— Nu-i dai bice? sugeră Stieber. O să pierdem tot 
spectacolul. 

— Poate-ţi trag ţie vreo două. Ţine-ţi gura când conduc. 
Nu mai e mult. 


În Mercedes-ul său argintiu, Horowitz rula cu viteză 
mare de-a lungul autostrăzii E35. Harta cu poziţiile de atac 
era lângă el, sub pistol. Conducea cu mare îndemânare, 
evitând gheaţa periculoasă, ţinând uşor volanul în mâini. 
Horowitz era destul de relaxat: în sfârşit, singur şi stăpân 
pe situaţie. Prevăzu un alt dezastru, la fel ca la Brunni 
după tot ceea ce fusese organizat de Morgan, un tip pentru 
care avea un profund dispreţ profesional. Un escroc, un 
lingău ordinar al şefului. 

În faţă, pe şosea, urmă o curbă amplă, care-i oferi 
vizibilitate excelentă. Se îndreptă în scaun. Zări, deodată, 
convoiul format din cele cinci Mercedes-uri. Horowitz 
rămase derutat un moment, până îşi dădu seama de 
strategie. Examină rapid maşinile printr-o pereche de 
ochelari pentru întuneric, ţinând volanul doar cu o mână. 
Miji ochii la vederea plăcuţelor cu numere de 
înmatriculare identice. Îşi luă ochelarii de la ochi. 
Ingenios, foarte ingenios! Realiză imediat că era mâna lui 
Kuhlmann. 

Tweed era într-una din cele cinci maşini. Problema era 


495 


în care. Le privea cum rulau de-a lungul curbei ample. 
Maşina numărul doi se apropie de maşina numărul unu, 
maşina numărul trei, de maşina numărul doi, ca într-un 
balet. Ultimele două Mercedes-uri păstrară distanţa în 
urma convoiului. Al cincilea automobil era cu mult în urmă. 
Ariergarda. 

Pe faţa, de obicei impenetrabilă, a lui Horowitz, apăru o 
umbră de zâmbet. Tweed era în a doua maşină. Aruncă o 
privire pe hartă. Primul punct de atac era cam la cinci mile 
distanţă. Îşi făcuse deja un plan de acţiune. Ultimul 
automobil era la o oarecare depărtare, în spatele 
convoiului. Primul atac va fi lansat într-o curbă la fel de 
amplă. Dacă totul mergea bine, acolo avea să-şi realizeze 
prima fază a planului. 

Tweed stătea pe locul din spate, în al doilea Mercedes, 
spre parapet, lângă Paula. Pe locul mortului şi la volan, 
erau alţi doi detectivi. Toată banda interioară era ocupată 
de convoiul care se deplasa rapid pe autostrada pustie. 
Tweed era relaxat, cu ochii pe jumătate închişi. Spre 
deosebire de el, Paula era ca un resort întins, privind 
întruna ba la maşina din faţă, ba întorcându-se să verifice 
poziţia automobilului din spate. 

În al treilea Mercedes, Kuhlmann cu un detectiv. 
Newman era în spate, pe jumătate adormit de zgomotul 
monoton, hipnotic, al motoarelor. Lângă el, cu pistolul în 
poală, Butler privea în toate părţile, foindu-se întruna. 

— Nu te mai fâţâi atâta, zise Newman. 

— Vreau să fiu treaz, să văd ce se-ntâmplă. 

— Nu te teme, o să ne trezim cu toţii când începe 
„distracţia“, spuse Newman. 

— Aşa e, aprobă Kuhlmann şi muşcă din trabucul stins. 


La aeroportul din Freiburg, Marler  fierbea. 
Descoperiseră o defecţiune chiar înainte de a decola. La 
motor lucrau oameni în salopetă, grăbindu-se să-l 
remedieze. Marler aştepta calm, în aparenţă, pe scaunul 
său, privind fără ţintă prin hublou, în noaptea mohorâtă. 
Lângă el, pilotul răsucise câteva țigarete şi acum le aşeza 


496 


într-o cutie de tablă veche. Între buze îi atârna o ţigară 
neaprinsă, din care cădeau firicele de tutun. 

— Nu cred că mai durează mult, remarcă el. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă am pleca imediat, când se 
termină. 

— S-a făcut. l-am şi transmis lui Kuhlmann prin radio că 
întârziem şi mi-a răspuns. 

— Şi ce-a zis? 

— Imposibil de reprodus! 

— Îmi închipui! 

Marler rezistă tentaţiei de a se uita la ceas. Au să 
decoleze ei la un moment dat. Numai de-ar sosi la timp. 


Morgan continua să ruleze cu viteză medie, rămânând 
astfel mult în urma Mercedesului argintiu care îl 
transporta pe Tweed. Până acum, nu primise decât un 
mesaj pe frecvenţa stabilită. Era de la Horowitz. 

— Să nu transmiţi nimic prin radio, indiferent ce s-ar 
întâmpla. 

Ce-o mai fi şi asta? se minună Morgan. Suna 
„promiţător“, ca şi când Horowitz ar fi ştiut ce face el. Se 
uită chiorâş la Stieber. 

— Cât mai e până la primul punct de atac? 

— Cam douăzeci de mile. 

— Atunci ar trebui să se audă. Cel puţin aşa sper. Tweed 
nu mai are mult până acolo. 


Horowitz roti volanul când intrară în a doua curbă mare. 
Nu vedea decât ultimele două maşini. Deodată, una din ele 
dispăru. Se uită din nou pe hartă. Erau aproape de primul 
punct de atac. Poate au să-l mazilească pe Tweed de la 
început, deşi se cam îndoia. A 

Începu să-şi pună planul în aplicare. În Mercedes-ul 
argintiu, văzu o figură estompată, care se uita în urmă. 
S-ar putea să fie derutaţi la început de apariţia lui. Faptul 
că plăcuţa cu numărul de înmatriculare era plină de 
mizerie n-avea cum să trezească bănuieli.  Roţile 
împroşcaseră mocirlă peste tot. Mări viteza, apropiindu-se 


497 


astfel de maşina din faţă. Cobori fereastra pentru că voia 
să audă când începe atacul, dar şi dintr-un motiv mult mai 
cumplit. Ambele maşini mergeau cu viteză, lucru care îi 
convenea de minune lui Horowitz. Asculta atent, îngheţat 
de aerul rece care pătrundea în maşină. 

Primul Mercedes din convoi era cu mult în faţă, rulând 
aproape de parapetul metalic, pe şoseaua pustie. Primul 
semnal că intraseră într-o ambuscadă, fu dat de răpăitul a 
două pistoale-mitralieră Uzi. Gloanţele se înfipseră în 
partea din spate a automobilului. Şoferul reacţionă 
neaşteptat: în loc să mărească viteza, o micşoră. 

— În regulă, Arber, îi spuse el omului de lângă el. Dă-le 
replica! 

Impuşcăturile deveniră o adevărată canonadă. Dincolo 
de balustradă aşteptau siluete îmbrăcate în costume de 
schi, cu căşti Balaclava, cu armele îndreptate spre ţintă. 
Arber scoase cuiul dintr-o grenadă şi o aruncă. Înșfăcă o a 
doua din poală şi repetă operaţiunea. Totul, într-o 
fracțiune de secundă. Bubuitura grenadelor sfâşie noaptea. 
Bărbaţii de după parapet aruncară armele şi căzură pe 
spate. O ploaie de gloanţe seceră, din maşină, figurile cu 
căşti Balaclava, care apăruseră de-a lungul parapetului. 
Acestea cădeau ca nişte ţinte mobile, pe măsură ce erau 
atinse. Din maşină mai fură aruncate câteva grenade. 
Exploziile se succedau într-un bubuit continuu. Unul dintre 
atacanţi ridică un lansator de rachete. Era cu degetul pe 
trăgaci, când pieptul îi fu ciuruit de gloanţe. Fu trântit pe 
spate, iar proiectilele ţâşniră către cer, explodând în 
noapte, deasupra autostrăzii. Apoi, linişte. Convoiul porni 
mai departe. În cea de-a treia maşină, Kuhlmann îi spuse 
şoferului care accelera: 

— Tâmpiţii, au crezut că Tweed e în primul automobil. 
Niciun glonte n-a atins maşina lui. 

Apoi luă telefonul şi transmise: 

— Aici Thor. Suntem în poziţia... Trimiteţi vagoanele cu 
carne. Nicio grabă, lăsaţi-i să sângereze... 

Horowitz auzi canonada de la depărtare, precum şi 
exploziile grenadelor. Acum era momentul. Acceleră. 


498 


Conducea cu o mână, cu cealaltă ţinea pistolul, 
sprijinindu-se pe marginea geamului deschis. Ochi 
cauciucurile Mercedesului din spatele convoiului şi trase 
trei focuri. Maşina îşi pierdu controlul, viră şi se izbi de 
parapet, cu un scrâşnet metalic. Horowitz trase pe un 
refugiu, la marginea şoselei, sări afară şi alergă spre 
Mercedes-ul în pană. Văzu ceva mişcând în spate. Ridică 
pistolul cu ambele mâini şi trase de două ori. Parbrizul 
pocni, iar cei doi detectivi se prăbuşiră seceraţi. Horowitz 
deschise larg uşa din spate. Unul din pasageri căzu 
grămadă, fără cunoştinţă. Celălalt se întoarse puţin. 
Horowitz trase şi orice mişcare încetă. Controlă pulsul 
celui prăbuşit şi, simţindu-l încă viu, îi lipi ţeava pistolului 
de craniu. Trase. Detectivul tresări convulsiv, o singură 
dată. Horowitz pierduse şapte gloanţe. Îşi încărcă din nou 
pistolul şi deschise uşa din faţă. Unul din bărbaţi zăcea pe 
spate, cu o pată roşie în frunte. Celălalt mişcă 
imperceptibil. Horowitz ochi calm şi trase de două ori. 
Închise amândouă portierele şi alergă înapoi, la maşina sa. 
Goni cu viteză şi, cinci minute mai târziu, zări Mercedes-ul 
din urma convoiului. Încetini, păstrând distanţa dintre el şi 
cea de-a patra maşină, menţinând viteza. 

Din al patrulea automobil, unul dintre detectivi aruncă o 
privire înapoi. Îi făcu un semn cu capul celui de lângă el: 

— E-n regulă. Ne-a ajuns şi Charlie. 

Convoiul gonea prin noapte, cu Horowitz în coadă. 
Acesta aruncă din nou o privire spre harta de lângă el. 
Atacul principal, cel de la cisterna cu benzină, era încă 
departe. Atunci, în confuzia care se va isca, îl va omori pe 
Tweed. 


Cisterna era parcată pe marginea drumului care ducea 
spre benzile de nord ale autostrăzii. Şoferul stătea ghemuit 
la volan, cu motorul pornit. Cisterna era plină ochi cu 
benzină. Pe locul de lângă el, era dispozitivul de comandă 
radio, gata reglat să transmită semnalul de amorsare a 
bombei din cisternă. 

Tovarăşul său, înfofolit într-o haină îmblănită, cu glugă, 


499 


cu un walkie-talkie în mână, era astfel plasat, încât vedea 
până departe prin ochelarii lui de întuneric porţiunea 
dreaptă a autostrăzii. Destul ca să desluşească şi numerele 
de înmatriculare. Când va sosi momentul, îl va chema pe 
cel de la volan prin talkie-walkie. Apoi va alerga orbeşte să 
ia emițătorul radio de la şofer. Acesta urma să-şi facă 
treaba, apoi să sară din cabina lui şi să dispară din faţa 
bombei mobile uriaşe. 

Zări luminile unei maşini, dar, uitându-se mai bine, 
observă că nu se potriveau nici numărul, nici marca. Era 
un Audi. Se linişti şi îşi dezmorţi mâinile. Oricum, aveau să 
apară curând. Cel puţin aşa spera. 


În al doilea Mercedes, Paula ofta întruna, încercând să-şi 
revină după tensiunea acumulată în timpul atacului. Tweed 
o înghionti uşor: 

— Ai văzut? Nici măcar nu ştiu să tragă la ţintă, comentă 
el, parafrazând vestita reacţie verbală a lui de Gaulle, după 
tentativa de asasinat din august, 1962. 

— Totuşi, au fost nişte momente cumplite. 

— Gata. A trecut. 

— Mă îngrijorează mai mult ce urmează. Sunt sigură că 
nu cedează ei aşa uşor. 

— Sunt de acord cu tine. 

— Chiar crezi că ajungem întregi în Belgia? 

— Eu aşa zic, minţi el, îndoindu-se serios în această 
privinţă. Neprevăzutul ne poate veni în ajutor. 

În cel de-a treilea Mercedes, Kuhlmann, care simţea 
mirosul pericolului plutind în aer, luă microfonul şi 
transmise întregului convoi: 

— Sunt Kuhlmann. De acum încolo, alertă de gradul 
zero. Vă anunţ că elicopterul nostru nu a putut decola încă. 
Terminat. 


În cabina cisternei, şoferul ar fi dat orice ca să poată 
fuma o ţigară. Era însă prea periculos cu încărcătura asta 
de dinamită lichidă în spate, aşa că mestecă o gumă. Afară, 
omul de veghe stătea ţeapăn pe un dâmb, congelat, în 


500 


ciuda hainelor groase pe care le purta. Deodată se 
încruntă şi privi mai atent prin ochelarii pentru noapte. 
Văzu cu surprindere, la oarecare distanţă, un şir de faruri 
care se apropiau. Era un convoi întreg de lumini, 
provenind toate de la Mercedes-uri argintii, identice. Fu 
cuprins de bănuială. Luă aparatul în mână şi transmise 
şoferului: 

— Manfred, să fii gata. S-ar putea să sosească. Sunt 
patru sau cinci Mercedes-uri; încă nu desluşesc numărul 
primei maşini. Oricum, fii gata. 

— Nu poate fi obiectivul nostru, răspunse Manfred. Doar 
ne-au spus clar că e numai un Mercedes. 

— Am zis să fii pregătit! 

— În regulă, dacă spui tu... 

Omul de veghe miji ochii. Prima maşină era încă destul 
de departe. O fixă prin ochelari, încercând cu disperare să 
desluşească numărul de înmatriculare. Maşinile rulau una 
după alta pe banda de lângă parapet. Manfred privi din 
cabină, dincolo de marginea drumului. Deşi nu-i vedea, ştia 
că acolo aştepta un grup de bărbaţi înarmaţi până-n dinţi. 
Cei din Mercedes nu aveau nicio şansă. Se pregăti să-şi 
mai desfacă o gumă de mestecat, când îl auzi pe Karl, prin 
walkie-talkie: 

— Fii gata de plecare, Manfred. 

Cu respiraţia tăiată, deschise brusc portiera cabinei, de 
partea cealaltă a şoferului. Inşfacă emițătorul radio şi 
strigă, trântind uşa: 

— Pleacă acum! Repede! Repede! 

Karl o luă înapoi pe pantă, spre punctul lui de 
observaţie, alunecând pe gheaţă, ţinându-și cu greu 
echilibrul. Auzi cisterna pornind, în spatele lui, către 
autostradă, unde avea să se plaseze în unghiul potrivit 
pentru a o bloca. Sosi la punctul de observaţie gâfâind şi 
puse comanda radio în funcţiune. Nu mai trebuia decât să 
apese pe un buton pentru a declanşa holocaustul. Karl îşi 
potrivi ochelarii şi rămase o clipă nemişcat. În liniştea 
înnebunitoare a nopţii îngheţate, se auzi deodată huruitul 
unui elicopter care se apropia. 


501 


— Iată şi convoiul, îi zise Marler pilotului, satisfăcut că 
numărul maşinilor era cel pe care îl ştia. 

Stătea cu puşca în poală şi privea atent, în vreme ce 
elicopterul zbura în faţa convoiului. Deodată se crispă şi îşi 
potrivi ochelarii. Pilotul se întoarse spre el şi rosti prin 
microfon: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Da, autostrada e blocată de o cisternă monstruoasă. 
Uite şi un tip care o supraveghează de pe drumul lateral. 
Rămâi la aceeaşi înălţime. Vezi cisterna? Planează 
deasupra ei, dar nu cobori prea mult, cam la o sută de 
yarzi. O să fie un iad. 

Smulgându-şi casca, Marler îşi scoase centura de 
siguranţă şi ţâşni înapoi, în cabina principală, cu puşca în 
mână. Deschise uşa, sprijinindu-se de peretele interior al 
fuselajului. Fu izbit de un curent de aer îngheţat. Aruncă o 
privire înapoi, la convoiul care se apropia. Elicopterul 
continua să planeze deasupra cisternei. Marler îşi schimbă 
poziţia şi privi spre cisterna care se oprise. Era ca un zid 
care bloca autostrada, îl văzu pe şofer strecurându-se 
afară din cabină. Marler rămase o vreme lipit de fuselaj, în 
elicopterul aproape nemişcat. Apoi, ridică puşca, fixă patul 
la umăr şi ochi, cu degetul pe trăgaci. Cisterna îi apăru în 
obiectiv. Trase de trei ori. Gloanţele incendiare îşi atinseră 
ţinta şi, în momentul următor, apăru o lumină orbitoare. 
Bomba explodă fără să mai fie comandată, dezintegrând 
totul. Şoferul fugea învăluit în flăcări. Perdeaua de foc îi 
acoperi şi pe cei de după parapet, care aşteptau cu armele 
pregătite. Detonarea se produsese prea devreme, iscând o 
învălmăşeală de nedescris. Pilotul văzu siluetele alergând 
în flăcări, ca nişte spectre luminoase, în noapte. Suflul 
exploziei zgâlţâi elicopterul, dar pilotul îl redresă din 
comenzi. Cisterna dispăruse, iar în locul ei pe autostradă 
se întindea o mare de flăcări. 

Kuhlmann văzu dezastrul şi smulse telefonul urlând: 

— În semicerc! Toată lumea în semicerc! 

Şoferii se conformară şi trei din autovehicule intrară pe 


502 


cealaltă bandă. Kuhlmann văzu cum cele două maşini din 
faţa lui se opriseră la timp, ca să nu fie atinse de flăcările 
infernului, din care se ridica acum un fum gros şi negru. 

Horowitz pricepu mişcarea şi trecu pe prima bandă. 
Depăşi cele două maşini, oprind lângă Mercedes-ul în care 
se afla Tweed. leşi cu pistolul în mână. În acest haos de 
nedescris, când urlau şi trăgeau toţi, îi fu uşor să deschidă 
neobservat portiera celui de-al doilea automobil. Tweed, în 
spatele celor doi detectivi, ridică privirea spre el. Cu o 
mişcare rapidă, Horowitz trase în şofer nimerindu-l în 
umăr, apoi în detectivul de lângă el, care începu să 
horcăie. Îl nimerise în coaste. Horowitz privi în fugă la 
fată, îndreptând ţeava pistolului spre Tweed. Se auziră 
două împuşcături. Pe faţa subţire a lui Horowitz apăru o 
expresie uimită. Se clătină, ţinând încă pistolul în mână. 
Paula mai trase un foc, dar Horowitz nu căzu. Ocoli buimac 
maşina din faţă. Silueta lui se proiectă clar pe cortina de 
flăcări. Atunci Newman trase şi el, nimerindu-l în partea 
dreaptă a pieptului. Horowitz se răsuci ca un balerin şi 
căzu peste parapet, pierind din vedere. Newman alergă 
într-acolo şi-l mai zări aruncându-se cu capul înainte în 
lacul îngheţat, la vreo şase metri în jos. Tweed, Kuhlmann 
şi Paula se apropiară şi ei, uitându-se cum Horowitz 
dispărea printr-o copcă formată de trupul lui în cădere. 

Kuhlmann îşi organizase deja oamenii şi acum aceştia 
trăgeau fără oprire în tot ce mai rămăsese viu din grupul 
de asalt. Neamţul se apropie în fugă de Tweed şi lumină 
suprafaţa îngheţată a lacului cu o lanternă puternică. 

— Nu înţeleg cum a mai putut să fugă, după ce am băgat 
două gloanţe în el, zise Paula. 

— Păi, e asasinul cel mai grozav din Europa, îi reaminti 
Tweed. Am mai auzit eu de unul care a parcurs o milă cu 
şase gloanţe în el, ca să se salveze. 

— Gheaţa aia e groasă de vreo cincisprezece centimetri, 
comentă Kuhlmann. Probabil a nimerit o porţiune mai 
subţire. Văd că n-a dat încă ortul popii. 

li zăriră conturul vag în lumina lanternei. Horowitz 
căuta cu înfrigurare copca, lovind suprafaţa solidă a 


503 


mormântului său de gheaţă. 

— Îmi face rău să mă mai uit la chestia asta, zise Paula 
şi se întoarse la maşină. 

Horowitz bâjbâia mult mai anemic pe sub gheaţă, 
departe de locul prin care se scufundase. 

— Nu-mi ud eu pantofii ca să-l scot de acolo, zise 
Kuhlmann. La ce bun? Să-l văd implicat într-un proces 
interminabil, iar mai târziu eliberat din închisoare prin 
cine ştie ce tertipuri? Nu, mersi!... Dar tu, ce cauţi aici, 
Tweed? Newman, îţi ordon să-l conduci înapoi la maşină! 

Neamţul mai zăbovi, cu lanterna în mână, până când 
braţele lui Horowitz rămaseră nemişcate. Apa luci o clipă 
pe sub gheaţă, în vreme ce cadavrul se scufunda încet. 
Abia atunci se întoarse şi Kuhlmann. 

— Fuse şi se duse! îşi zise el. 

Mai aruncă o privire către flăcările aproape stinse, apoi 
se apropie de maşina lui Tweed şi se aplecă să-i spună o 
vorbă şoferului: 

— Prima bandă a autostrăzii e liberă. Voi da ordin altei 
maşini să te conducă. Te sfătuiesc să mergi încet până 
treci de mizeria asta. 

— Pe acelaşi drum? întrebă şoferul. 

— Da. Şi v-aş recomanda să faceţi tot ce puteţi să 
ajungeţi în Belgia când se crapă de ziuă. 

Ridică privirea şi-l văzu pe Newman făcând un semn de 
salut către elicopterul care plana deasupra lor. Acolo sus, 
Marler zâmbi sec. 

— Când încep să se mişte, urmează-i, îi zise el pilotului. 
O să-i escortăm până ies din Germania. 


504 


52 


FĂRÂMIŢAREA IMPERIULUI WORLD SECURITY! 
ACŢIUNILE SCAD LA 40 % PE WALL STREET. 
FALIMENTUL CONCERNULUI BUCKMASTER. 
VA DEMISIONA MINISTRUL? 
O MARE BANCĂ DIN S.U.A. CERE ORGANIZAŢIEI 
WORLD SECURITY RETURNAREA ÎMPRUMUTULUI. 


Era şapte dimineaţa şi Buckmaster se uita la titlurile 
cotidianelor împrăştiate pe duşumeaua camerei sale de zi, 
din Belgravia. Trimisese devreme după ziare. Îşi trecu 
degetele prin păr. Cine naiba uneltise această conspirație? 
Pentru că despre ce altceva putea fi vorba? Îşi dădea 
foarte bine seama, doar pusese şi el la cale atâtea la 
vremea sa. Tot o să-i pun eu cu botu' pe labe, gândi el. 

Apoi se auzi telefonul. Era Morgan, suna de la Freiburg. 

— Am dat greş, raportă el. Opoziția ne-a dat clasă! 

— Unde se află obiectivul acum? 

— Ultima oară a fost văzut pe aceeaşi rută, pe la miezul 
nopţii, îndreptându-se spre nord. 

Buckmaster avusese totdeauna încredere în intuiţiile 
sale. 

— A intrat prin Belgia şi se va întoarce tot pe acolo. Ai 
pe cineva pe care l-ai putea trimite să încheie socotelile? 

— Da, pe Stieber. 

— Atunci trimite-l la Bruxelles cu reactorul Lear. Pune-i 
în gardă pe ai noştri, să observe şi să informeze tot! 
Stieber trebuie să rezolve treaba, repetă Buckmaster. 
Du-te şi tu cu el şi lasă-l la Bruxelles; şi după aia, 
întoarce-te cu avionul aici. 

Buckmaster îşi frecă mâinile şi se uită din nou la 
maldărul de ziare. Cel puţin, mai putea încă să ia decizii. 
Dacă Tweed ajungea la Londra era terminat. Dar aceasta 
s-ar fi putut întâmpla numai când, printr-o minune, s-ar fi 

505 


putut reabilita. Oricum, deznodământul era pe aproape. 


Tweed renunţase la ideea de a se întoarce în secret, cu 
vaporul, în Anglia. Îşi anunţă hotărârea în momentul când 
intrau în Belgia. Se uită la Paula care stătea lângă el şi-i 
zâmbi: 

— Îţi aminteşti? Aici a început totul. 

— Da, când m-am luptat să mă iei cu tine. 

— Şi, slavă Domnului, ai câştigat! Mi-ai salvat viaţa când 
Horowitz a deschis portiera automobilului aceluia. Trebuie 
să recunoaştem că era un adevărat profesionist al crimei. 

— Nu mi-am făcut decât datoria, conchise ea. În altă 
ordine de idei, cum o să traversăm Canalul? 

— Cu avionul. Nu-mi place deloc marea, pentru că e în 
continuă mişcare. Bob, ne oprim la aeroport. 

Marler, care stătea în faţa lui Newman, se uită peste 
umăr: 

— Să renunţi la prudenţă tocmai acum, aproape de 
casă? 

— l-am telefonat de la Aachen doamnei prim-ministru, 
care ne-a pus la dispoziţie un avion de serviciu. Oficial, se 
ştie că transportă un trimis special al Comunităţii 
Europene la Londra. 

Paula se uită lung la el: 

— Ce naiba se-ntâmplă aici? Cum ai putut s-o suni pe 
doamna prim-ministru, când oficial eşti încă un proscris? 

Tweed ridică servieta pe care o ţinea în poală: 

— Am aici toate dovezile care mă scot din culpă: 
povestea Sylviei Harman, jurnalul pe care l-ai găsit în 
apartamentul ei de la Zurich şi fotocopiile care le-a adus 
Bob de la sediul din Basel. 

— Tu ne-ascunzi ceva, spuse ea. 

— O să aflaţi totul, la momentul potrivit. 


Morgan schimbase planul stabilit de Buckmaster şi 
aştepta lângă ghişeele de control de pe aeroportul din 
Bruxelles. Stieber citea un ziar, aşezat la vreo zece metri 
de el. Aştepta semnalul lui Morgan, care să-i anunţe 


506 


sosirea lui Tweed. Fără îndoială, era o măsură disperată. 
Morgan nu avea nicio informaţie de la agenţii lui din 
Belgia, care-i dăduseră doar o fotografie a lui Tweed. 
Nădăjduia din tot sufletul ca acesta să se hotărască să 
zboare direct la Londra. Avionul cu reacţie Lear era 
pregătit pe pistă şi aştepta să-l ducă în Anglia. Se îngrozi 
la gândul că va da ochii cu Buckmaster şi că va fi pus în 
situaţia să-şi recunoască eşecul. 

Era plasat într-un punct de observaţie strategic, lângă 
un stand de cărţi, de unde puteau vedea toate birourile de 
control. Se uită din nou la ceas, apoi la pasagerii care se 
apropiau de ghişee. Nici urmă de Tweed. 


Newman conducea de-a lungul drumului de acces, spre 
aeroport. Se temea de un singur lucru: nu avea nicio armă. 
Kuhlmann insistase să le predea la frontiera germană. 
Foarte corect, dar al naibii de incomod. Se uită în oglinda 
retrovizoare: 

— Butler şi Nield sunt în urma noastră, remarcă el. 

Cei doi călătoreau într-un alt Renault. Kuhlmann 
telefonase înainte omologului său din Bruxelles, 
inspectorul şef Benoit, un vechi prieten de-al lui Tweed. 
Cele două maşini îi aşteptaseră la graniță. 

— Benoit ne întâmpină la aeroport, îi informă Tweed pe 
ceilalţi, pentru prima dată. Vrea să ne ureze drum bun. 

— O să fie bun, când vom fi sus, în aer, spuse Newman 
încruntat, în vreme ce traseră lângă bordură. 

Tweed intră în clădirea aeroportului, cărându-şi singur 
valiza, alături de Paula, care cerceta mulţimea cu privirea. 
Ea continua să creadă că nu fusese o idee bună, dar se 
abţinu să facă vreun comentariu. În spatele lor, Newman 
făcu semn lui Butler şi lui Nield să se răspândească. 
Vorbise cu ei şi cu Marler în secret, fără ştirea lui Tweed. 
Acesta din urmă era singurul care nu dădea semne de 
încordare, în vreme ce traversau platforma. Deodată, 
dintr-o parte, îi apăru în faţă o figură familiară: Benoit. 
Corpolent, jovial, la vreo patruzeci de ani, avea un nas 
mare şi ascuţit, părul castaniu şi ochii ageri. 


507 


— Am auzit de la Kuhlmann că ai trecut prin nişte chestii 
dure în Germania. Bun venit în paşnica Belgie. 

— Să nu zicem hop până nu am sărit! exclamă Paula. 

— Felicitările mele, Paula, replică Benoit şi apoi o luă în 
braţe, sărutând-o pe obraji. 

Tweed se oprise lângă birourile de control. Benoit făcu 
semn cu mâna spre ghişee. 

— Nu e nevoie să te apropii de ele. Te voi însoţi până la 
avionul oficial care a sosit şi aşteaptă să te ducă înapoi. 


Morgan îi făcu lui Stieber semn cu capul şi se ascunse 
după raftul de cărţi. Tweed, nemişcat, era o ţintă perfectă 
pentru Stieber. Cu ziarul în mâna stângă, acesta înşfăcă 
patul pistolului său din buzunarul fulgarinului. Nu-i 
despărţeau decât trei metri. Nici nu avea nevoie să 
ochească. Intrau tot mai mulţi oameni. O adevărată forfotă. 
Afară decola un avion, cu motoarele huruind asurzitor. 
Stieber începu să-şi scoată arma din buzunar. Între atâţia 
oameni, era uşor să scapi în confuzia creată. In zăpăceală, 
toţi se vor arunca la pământ, să se adăpostească. Arma era 
pe jumătate scoasă din buzunar. 

Newman se plimba de colo până colo, să repereze vreun 
pericol. Deodată, văzu un bărbat aşezat, cu o figură 
familiară. Oare unde mai văzuse el capul acesta rotund? 
Brusc, îşi aminti. Noaptea când intrase în Basel, la punctul 
de frontieră. Maşina care aştepta. Doi bărbaţi pe locurile 
din faţă. Cel cu capul rotund era şoferul. Reacţionă 
imediat. 

Stieber îşi scosese pistolul aproape de tot, când un braţ 
îi încolăci gâtul, iar altul îi prinse mâna înarmată. Urmă o 
vânzoleală, în care Stieber încerca să se ţină pe picioare şi 
să se elibereze. Arma îi fu răsucită şi vârâtă înapoi, în 
buzunar, împotriva voinţei sale. Degetul apăsă pe trăgaci. 
Alt turboreactor hurui pe cer, acoperind zgomotul 
împuşcăturii. Stieber se prăbuşi înapoi, pe scaun. Newman 
aruncă o privire în jur. Nimeni nu observase nimic. Îşi 
petrecu braţul pe după gâtul lui Stieber, într-un gest 
prietenesc. Degetele căutară pulsul, în dreptul carotidei. 


508 


Nimic. Stieber murise. Se împuşcase în busculadă. 

Newman îi destinse trupul în scaun, rezemându-l într-o 
poziţie cât mai firească. Se duse apoi în fugă într-un bar, 
cumpără o sticlă de whisky, o scoase din ambalaj şi-i 
desfăcu dopul. Când se întoarse, Stieber era la locul lui, cu 
umerii căzuţi, ca un om adormit. Nici acum nimeni nu 
băgase de seamă. Newman destupă sticla şi o puse cu grijă 
chiar lângă cadavru. Se depărtă, apoi, ca să-l ajungă pe 
Tweed şi pe ceilalţi care ieşiseră pe uşă, în urma lui 
Benoit. Ajuns lângă el, Marler îi zise: 

— Te-ai descurcat mişto. Mă gândeam la un moment dat 
să-ţi sar în ajutor. 

— Ai fi stricat totul. 

— Ce fericire să constat câtă încredere ai în mine, 
bătrâne! 


Nu-i spuseră lui Tweed ce se întâmplase la aeroport. 
Când erau deasupra Canalului Mânecii, Newman şi Marler 
căzură de acord că trecuse prin destule. Tweed şi Paula 
stăteau alături, cu trei rânduri în faţa celor doi bărbaţi. 

— Am să-i spun ceva chiar acum, îi anunţă Marler. Mă 
întorc într-o clipă. 

Îşi croi drum de-a lungul culoarului îngust şi se aşeză pe 
locul liber din faţa Paulei. Tweed îşi verifica dosarul de 
evidenţă, punându-l în ordine. Marler se aplecă spre el: 

— Vei mai adăuga ceva la acesta, după ce vizităm un 
anumit depozit de asigurări din Londra: o copie a autopsiei 
Sylviei Harman, făcută de doctorul Rose. Factorul decisiv 
este, desigur, reprezentat de grupele sanguine. 

— lar eu am un prieten la Ministerul Apărării care poate 
să verifice fişele şi-mi poate da, în secret, grupa sanguină a 
lui Buckmaster, îl anunţă Tweed. 

— Şi dacă Buckmaster nu are grupa aceea rară de 
sânge? 

— Atunci Morgan este cel care a ucis-o şi apoi a violat-o. 
Trebuie să fie unul din ei. Nu şi-ar fi permis să apeleze la 
altcineva pentru o treabă atât de cumplită. 

— Ai idee care dintre ei a făcut-o? întrebă Paula. 


509 


— Da, răspunse Tweed. Sunt sigur că totul conduce spre 
Lampedusa. Aici e cheia. Dar acum gata cu întrebările. 


Latitudine 34.30. N. Longitudine 27.20. E. Distrugătorul 
american de rachete Spruance stătea nemişcat în plină 
lumină, la est de insula Creta. Marea era calmă, în vreme 
ce Hank Tower, comandantul, studia silueta Lampedusei 
împreună cu ofiţerul care îi adusese desenul. Pe direcţia 
nord-est se vedea un cargobot. Localizaseră deja nava 
Helvetia cu ajutorul unui elicopter, după ce vremea se mai 
domolise. 

— Dar vaporul acela are două coşuri, obiectase Tower. 
Lampedusa are numai unul. 

— Aşa e, domnule, dar dacă acoperiţi cu mâna coşul din 
spate şi comparaţi silueta acestui cargobot cu cea din faţa 
dumneavoastră, veţi vedea că se potrivesc întru totul. Cred 
că au ridicat un coş fals. 

— Ştii că s-ar putea să ai dreptate? Ia să-i punem la 
încercare. Dă ordin să se lanseze un semnal. 

În vreme ce fu transmis semnalul, comandantul aşteptă 
uitându-se la silueta vasului din zare şi comparând-o cu 
desenul. Nu primiră niciun răspuns. Cargobotul îşi 
continua cursa, mărind viteza. Tower îşi ţuguie buzele şi 
dădu ordin să se tragă. 

De pe puntea cargobotului, Singer se uită la distrugător, 
încercând să calculeze distanţa dintre cele două vase. 
Aprecie că o putea parcurge uşor înot, deoarece marea era 
liniştită. Dedesubt, în cabina radio, Hoch, operatorul, 
privea prin hublou plin de speranţă. Acum era momentul 
să părăsească Helvetia. Singura lui problemă era paznicul 
înarmat care stătea toropit într-un scaun, cu pistolul în 
poală. Focul deschis la prora îl alarmă însă. Se ridică în 
picioare, îl împinse pe Hoch din faţa hubloului şi se uită 
atent afară. Îşi dădu seama că trebuie să urce pe punte să 
vadă ce se întâmplă. Se întoarse către Hoch şi-l lovi cu 
tocul pistolului, zdrelindu-i fruntea. Operatorul se prăbuşi. 
Paznicul ieşi în fugă, trântind uşa. Hoch aşteptă până când 
zgomotul paşilor se pierdu de-a lungul coridorului. Apoi se 


510 


ridică, îşi scutură capul şi se îndreptă spre uşă. O deschise 
uitându-se atent în ambele direcţii: coridorul era gol. 

Singer fugea pe punte. Majoritatea echipajului era 
adunat la prova, iar căpitanul Hartmann luase cârma din 
mâinile timonierului. În depărtare, văzu silueta masivă a 
vasului Sverdlov şi se pregăti să-l depăşească. 

La pupa nu era nimeni când Singer se căţără pe parapet 
şi se aruncă în mare. Înotă cu forţă spre Spruance. În urma 
lui, pe punte apăru Hoch. Privi în jur şi nevăzând pe 
nimeni, se aruncă şi el în mare după Singer. Fiind un bun 
înotător, se deplasă o bună bucată de drum pe sub apă. 
Apoi ieşi la suprafaţă să ia aer. Deşi văzu că Singer 
ajunsese deja la ţintă, nu se lăsă descurajat. 

Marinarul de cart de pe Spruance alergă pe punte să-i 
raporteze lui Tower: E 

— Au sărit doi oameni de pe cargobot. Inoată spre noi, 
domnule! 

— Coborâţi o scară şi pregătiţi-vă să-i luaţi la bord! 

Căpitanul Hartmann nu mai putea stăpâni harababura 
care cuprinsese echipajul la prova. Se concentră să ajungă 
lângă Sverdlov. Toate privirile erau aţintite asupra 
crucişătorului sovietic. Nimeni nu-i observă pe cei doi 
bărbaţi care înotau în mare. Ajuns la scară, Singer ieşise 
cu greu din apă şi acum urca spre bord. Nu departe în 
urma lui Hoch făcu un ultim efort să ajungă şi el. 

La bordul navei Helvetia era un marinar pe care îl 
chema Levitt. Fusese cândva căpitan pe un cargobot 
american, dar îşi pierduse această calitate, după ce fusese 
găsit beat în timpul slujbei. li ura pe americani, iar focul 
deschis asupra lor îl umpluse de furie. O să le-arate el 
yancheilor ăstora afurisiţi. Smulse prelata de pe mitralieră 
şi ochi spre Spruance. Trase, împrăştiind o ploaie de 
gloanţe asupra distrugătorului. Hartmann urlă la el 
îngrozit, dar mitraliera nu se opri. 

Câţiva marinari de pe Spruance se aruncară în apă. Pe 
scânduri zăcea un om ciuruit de gloanţe. De pe punte, 
Singer văzu silueta operatorului care se căznea să ajungă 
şi el acolo. Dându-şi seama că Hoch îl putea da de gol, 


511 


Singer îşi strecură mâna pe sub cămaşă şi înşfăcă pistolul 
din tocul impermeabil. Hoch îl privi îngrozit cum îndrepta 
arma spre el. Dar un ofiţer american avu o reacţie 
promptă. Alergă cu capul lui lunguieţ aplecat şi îl lovi în 
spate pe Singer. Acesta căzu într-o parte, alunecă pe punte 
şi se prăvăli peste bord. Ofiţerul anunţă omul de cart de la 
carenă. 

Motoarele reuşiră să deplaseze vasul Spruance din 
bătaia mitralierei. Singer ieşi la suprafaţă, văzu corpul 
vaporului alunecând spre el şi încercă disperat să se 
depărteze. Marinarul de cart de la pupa cerceta 
împrejurimile. Îl văzu o clipă pe Singer, apoi acesta 
dispăru sub elicele uriaşe şi tăioase, împurpurând spuma 
mării, câteva secunde. Marinarul zări ceva asemănător 
unui cap tăiat săltând pe valuri şi începu să vomite. 

Pe punte, Tower dădea ordine, în vreme ce distanţa 
dintre ei şi cargobot creştea. Instrucţiunile de la Neapole 
erau clare. Dacă totul dădea greş, în ultimă instanţă 
Lampedusa trebuia scufundată. Dădu alt ordin, pentru 
lansarea unui proiectil. Drept, cu picioarele depărtate, 
urmărea cum Helvetia mărise viteza, îndreptându-se spre 
Sverdlov. Atunci se hotărî şi dădu ordinul decisiv. 
Proiectilul ţâşni în înălțimile albastre, descrise un arc de 
cerc şi căzu drept la mijlocul cargobotului. Explozia se auzi 
ca un tunet. Câteva secunde mai târziu, săriră în aer şi 
cazanele. Coşul din spate se răsturnă. Tower privi silueta 
din desenul pe care îl ţinea încă în mână. Da, aşa-numita 
Helvetica era de fapt Lampedusa. Ridică din nou privirea. 
Cargobotul se frânse. Prora se dădu peste cap, apoi 
alunecă în mare, pierind. Carena se sfărâmă în mii de 
bucățele. Se înălţă o coloană uriaşă de apă, care-i aminti 
lui Tower de gheizerul Old Faithful din Parcul Naţional 
Yellowstone. În vreme ce resturile cargobotului se 
scufundau în Mediterana, apa clocotea făcându-l să 
dispară. Apoi marea se linişti. Întreg echipajul privea la 
locul unde plutise Lampedusa doar cu câteva minute 
înainte. In depărtare, Sverdlov începu să-şi schimbe 
direcţia, îndreptându-se spre nord. Tower îl privi pe Hoch, 


512 


care fusese adus de un ofiţer în faţa lui. 

— Sunt singurul supravieţuitor al echipajului adevărat 
de pe Lampedusa. Omul acela care a încercat să mă 
împuşte şi a căzut peste bord era Singer. El a condus 
deturnarea vaporului. 

— Mai bine vino jos, la mine în cabină, să-mi povesteşti 
totul. 


513 


53 


Avionul oficial cobora spre aeroportul din Londra. Tweed 
privi prin hublou. Era plăcut să vezi din nou Anglia. 
Zăpada se topise aproape în întregime. Se mai zăreau doar 
ici-colo, pe câte un acoperiş, resturi ale stratului alb care 
acoperise ţara. 

— Pari îngrijorat, remarcă Paula. 

— Chiar sunt. Problema cea mai importantă e 
Buckmaster, scandalul naţional care ar putea izbucni când 
va cădea. Gândeşte-te ce titluri ar apărea: MINISTRUL 
SECURITĂŢII EXTERNE IMPLICAT ÎNTR-O FRAUDĂ DE 
NIVEL MONDIAL. Mă trec fiorii! 

— Trebuie să existe o soluţie simplă, se amestecă 
Marler, care stătea încă în faţa lor, pe partea cealaltă a 
intervalului. 

— Propune tu una, spuse Tweed. 

— O, n-am zis că am eu vreo idee, ci doar că trebuie să 
existe o soluţie. 

— Foarte util, observă Paula ironic, uitându-se lung la 
Marler. Pe lângă asta şi două cazuri de crimă nerezolvate - 
Sylvia Harman şi expertul contabil Ted Doyle, despre care 
ne-a vorbit Benoit, chiar înainte de a ne urca în avion. 

— Bine, atunci unde mergem după ce aterizăm? se 
interesă Marler. 

— Drept la Park Crescent, să-i raportăm lui Howard şi 
doamnei prim-ministru. 

— Iar începi, se plânse Paula. Nu pricep deloc în ce 
relaţii eşti tu acum cu doamna prim-ministru. 

— Cordiale, rosti Tweed. 

— Alt mister, suspină Paula şi îşi prinse centura, 
pregătindu-se de decolare. 


Avionul lui Morgan, Lear, ateriză peste o jumătate de 
oră. I se repartizase o pistă mai lungă decât cea a lui 


514 


Tweed. Trecu pe la Biroul de paşapoarte şi prin vamă, fără 
multă zăbavă, deşi funcţionarul care îi examinase actele se 
uitase la fiecare pagină. Îndată ce Morgan se îndepărtă, 
acesta închise ferestruica ghişeului şi-i telefonă lui Jim 
Corcoran, şeful siguranţei. 

— A sosit Gareth Morgan. A trecut pe la noi acum un 
minut. 

— Buun, mulţumesc! lartă-mă, am de dat un telefon. 

Morgan era aşteptat de Hanson, într-un Daimler. Se 
aşeză pe locul din spate fără să rostească nimic până 
părăsiră aeroportul. 

— Vreo problemă, în lipsa mea? zise într-un târziu. Ceva 
cu Leonora? 

— Nu cu doamna Buckmaster, cu mine, domnule. Am 
câteva veşti proaste. M-a luat Poliţia la-ntrebări. Se pare 
că o târfă băgăcioasă m-a văzut când intram în casa lui 
Doyle, să-i pun microfoanele alea. 

Morgan se aplecă în faţă: 

— Cum naiba te-a putut identifica? 

— Nu-mi dau seama nici acum. Poliţia m-a filat şi 
cotoroanța m-a luat ca din oală. 

— O să-i angajăm pe cei mai buni avocaţi din ţară. Sper 
că n-ai recunoscut nimic. 

— Pur şi simplu am negat că aş fi fost pe-acolo. Da’ 
dup-aia mi-am ţinut gura, că aia m-a contrazis. 

Făcu o pauză. 

— Ar fi trebuit să vă pun în gardă că de cazul ăsta se 
ocupă inspectorul-şef Buchanan. Ăsta e ca un câine 
îndârjit, o ţine pe-a lui că Ted Doyle ar fi fost ucis. 

— L-am cunoscut pe copoiu' ăsta, zise Morgan, făcând 
un gest de lehamite, ca să-l liniştească pe Hanson. Îl am la 
degetu' ăl mic. Hai repede pe strada Threadneedle. 


Tweed deschise uşa biroului său şi se opri. Încăperea 
era plină de oameni. Howard, într-un costum impecabil, 
stătea în fotoliu, sprijinindu-şi piciorul pe unul din braţele 
acestuia. Monica era la biroul său. Alţi doi bărbaţi stăteau 
pe scaune cu spetează. Toţi se întoarseră când intrară 


515 


Tweed şi Paula. Scaunul din spatele biroului era liber. 

— Bun venit acasă, începu Howard. Am primit semnalul 
tău din avion împreună cu doamna prim-ministru. E de 
acord să te primească, la momentul potrivit. Dar mai întâi, 
aceşti doi domni sunt nerăbdători să stea de vorbă cu tine. 
Inspectorul-şef, Buchanan, şi asistentul său, Warden. Jim 
Corcoran i-a informat că ai plecat de la aeroport, 
bineînţeles, cu permisiunea mea. _ 

Tweed se aplecă în faţa vizitatorilor. Işi scoase haina şi 
i-o întinse Monicăi. Apoi se aşeză la biroul său, pe care îşi 
trânti servieta. Se auzi o ciocănitură grăbită în uşă şi în 
momentul următor intră inspectorul-şef Harvey de la 
Serviciul Special. 

— Sper că n-am întârziat... 

— Ba da, îi spuse Howard, arătându-i un scaun. Ia loc. 

Tweed preluă conducerea întrunirii, privindu-l pe 
Buchanan care părea foarte sigur pe el. 

— Aţi identificat fata ucisă în apartamentul meu? 

— Nu încă, domnule, în ciuda faptului că am făcut 
cercetări minuţioase. 

— Ei, bine, eu da... 

Tweed îşi goli servieta, puse frumos jurnalul Sylviei 
Harman lângă teancul de fotocopii şi începu să 
povestească. Vorbi concis timp de zece minute şi, în tot 
acest timp, ochii cenuşii ai lui Buchanan nu se dezlipiră de 
ai săi. Când termină, Tweed împinse pe birou jurnalul aflat 
într-o pungă de celofan, împreună cu fotocopiile. 

— Când ajutorul meu - zise el înclinând capul spre Paula 
- a obţinut acest jurnal la Zurich, l-a pus în punga aceasta, 
înfăşurat într-o pereche de ciorapi. Aşa că s-au păstrat cu 
siguranţă amprentele. 

— Bine lucrat, domnişoară, zise Buchanan zâmbindu-i. 
Am amprentele decedatei, aşa că vom face o confruntare 
imediat. 

Se opri un moment, uitându-se la Tweed. 

— Din ceea ce mi-ai relatat, se pare că Morgan îi 
procura lui Lance Buckmaster fete de înaltă clasă. S-ar 
putea ca Sylvia Harman să fi fost transportată în secret, la 


516 


Londra, cu avionul. Faptul că locuia la Zurich, explică lipsa 
oricăror informaţii despre ea, aici. 

— Tu eşti detectivul, replică Tweed. 

Buchanan se ridică. 

— Am mai fost informat că domnul Morgan s-a întors la 
Londra. Având aceste probe, cred că următoarea vizită va 
fi la el, să-i pun nişte întrebări. 

— Tu eşti detectivul, spuse Tweed din nou, zâmbind. 

— Dar ce-i cu toate astea? întrebă Harvey. 

— Toate astea intră în atribuţiile Securităţii Naţionale, 
replică Tweed. 

— Păi, nu e suficient... 

— E, pe naiba! izbucni Howard. În fine, Tweed are şi el 
dreptul să se odihnească, aşa că daţi-mi voie să vă conduc. 

— Mi-ai luat o piatră de pe inimă, îi spuse Buchanan lui 
Tweed şi ieşi din birou. 

— A zis să te odihneşti, îi reaminti Paula. 

Tweed dădu din cap a lehamite: 

— Treaba nu s-a rezolvat încă, să ştii. Sună-l pe Cord 
Dillon, la Langley. Acum, te rog. 

Bosumflată, Paula luă telefonul şi după câteva minute 
prinse legătura cu Dillon. Americanul îl recunoscu îndată 
pe Tweed şi spuse repede: 

— Veşti importante din Mediterana. Am reperat 
Lampedusa la timp, dar ticăloşii au atacat unul din 
distrugătoarele noastre. Era pe-acolo şi un crucişător 
sovietic, aşa că echipajul a acționat conform planului şi 
Lampedusa a fost scufundată de o rachetă. Singurul 
supravieţuitor al echipajului adevărat e Hoch, operatorul. 
Toţi ceilalţi au fost pur şi simplu masacrați. 

— O, nu se poate, e îngrozitor! 

— Riscurile războiului, rosti Dillon laconic. Ce facem 
acum? 

— Puneti imediat în aplicare planul Tiger One, zise 
Tweed hotărât. 

— S-a făcut. Vă trimit un raport detaliat al 
supravieţuitorului Hoch. Nu vă mai faceţi nicio grijă. 

Tweed puse receptorul jos. Monica şi Paula aşteptau, 


517 


dar, văzând că Tweed păstrează tăcerea, aceasta din urmă 
îndrăzni: 

— Am putea şti şi noi ce-i cu planul ăsta? 

— Mă tem că încă nu vă pot spune nimic. 


ESTE WORLD SECURITY SOLVABILĂ? ACŢIUNILE EI 
SE PRĂBUŞESC PE TOATE PIEŢELE. 

Buckmaster se plimba prin cameră de colo-colo. Titlurile 
din ziare îi urlau obsedant în minte, când intră Leonora, cu 
o expresie amenințătoare. Inchise uşa şi făcu un gest, 
indicând ziarul de pe jos: 

— Ce naiba se întâmplă? Am şi eu dreptul să ştiu, sunt 
doar preşedinta... 

Buckmaster îşi pierdu controlul: _ 

— Nu eşti nimic şi n-ai niciun drept să ştii ceva! Incă nu 
ţi-ai dat seama că te-am pus acolo pe post de marionetă, ca 
să dai o notă de imparţialitate în cadrul ministerului. După 
lege, a trebuit să renunţ la controlul direct asupra 
companiei, când am acceptat postul din Cabinet. Asta-i tot! 

— S-o crezi tu! zise ea cu pumnii strânşi, fără să-i pese 
de expresia lui amenințătoare. Cu banii mei ţi-ai început 
afacerile. 

— Un rahat! strigă el. De-atunci am câştigat de milioane 
de ori mai mult, am adus compania la dimensiuni uriaşe! 

— Compania nu mai valorează nimic, idiotule! Mai 
citeşte o dată titlul din ziar. În curând, acţiunile vor fi zero, 
ca şi tine, de altfel! Nu ne mai rămâne decât apartamentul 
ăsta nenorocit şi Tavey Grange, la Dortmoor. 

— Nu te pripi, hohoti el. Amândouă sunt ipotecate în 
întregime. 

Işi regretă cuvintele de cum le rosti. Leonora se uită 
prostită, neîncrezătoare, la el. Trebui să-şi recapete 
respiraţia înainte de a reacţiona: 

— Nu mi-ai spus niciodată, ticălosule! Las’ c-am să-ţi 
arăt eu ţie! Am să-i povestesc detectivului ăluia simpatic, 
Buchanan, despre Morgan. L-am văzut eu când m-am 
întors la birou, târziu, cum intra la Ted, chiar în noaptea 
când a murit atât de misterios! 


518 


— Ţine-ţi gura! spuse el sălbatic. 

— Nu mai spune! S-o crezi tu! 

Fu rândul ei să-şi regrete cuvintele, văzându-l pe 
Buckmaster îndreptându-se spre ea, cu o expresie ciudată. 
Se dădu înapoi spre uşă, o deschise şi-o trânti în urma ei. 

— Să nu te bazezi pe tăcerea mea, urlă ea. 

Buckmaster o auzi coborând şi izbind uşa de la intrarea 
în clădire. Urmă huruitul unei maşini care pleca. Se mai 
uită o dată la titlul din ziar, apoi ridică receptorul şi formă 
un număr. 

— Hanson, pregăteşte maşina. Vreau să mă duci la 
elicopterul din Battersea. Cheamă pilotul şi spune-i să-şi 
pregătească elicopterul să zburăm spre Dartmoor. 


Morgan stătea la biroul său din Threadneedle. În faţa lui 
erau trei bărbaţi: Buchanan, Warden şi Harvey. Buchanan 
vorbise vreo cincisprezece minute, iar Morgan îl ascultase, 
cu trupul masiv prăbuşit în scaun. 

Pe birou se aflau jurnalul Sylviei Harman, înfăşurat încă 
în celofan, şi teancul de fotocopii pe care i le dăduse 
Buchanan, explicându-i tot ce ştia despre ele. Şi se putea 
spune că ştia tot. Morgan rămase cu gura căscată când 
văzuse că Buchanan luase datele marcate cu M în jurnal şi 
le comparase apoi cu plăţile de şase mii de franci. Erau 
identice. 

— V-am avertizat deja, zise Buchanan, încrucişându-şi 
picioarele lungi, nu sunteţi obligat să spuneţi nimic, dar tot 
ce veţi spune va fi... 

— Am înţeles. Nu-i nevoie să continuaţi. 

— Repet, dacă vă hotărâți să cooperaţi, vom ţine cont 
mai târziu, dar nu vă garantez nimic, domnule Morgan, 
pentru că nu sunt în măsură s-o fac. Dumneavoastră 
hotărâți, adăugă el după o clipă. 

Buchanan nu mai zise nimic. Trecuse intenţionat peste 
faptul că amprentele lui Morgan fuseseră găsite pe 
pervazul ferestrei, în biroul lui Doyle, care „căzuse“ de la 
etaj. Voia să-i spună acest lucru mai târziu, când va fi 
acuzat de moartea lui Edward Doyle. 


519 


Liniştea din birou era apăsătoare, ca pâcla dinaintea 
furtunii. Morgan se juca cu un trabuc neaprins. 
Buckmaster îl aruncase în faţă, cu siguranţă, altfel cum 
s-ar fi explicat existenţa jurnalului şi a fotocopiilor aici, pe 
biroul lui? În loc de inițiala M care se folosise pentru 
inducerea în eroare, ar fi trebuit să fie B, pentru că el nu 
făcuse altceva decât să procure fetele pentru Buckmaster. 
Inclusiv pe Sylvia Harman. 

Morgan îşi aprinse trabucul şi începu să vorbească. 


Washington DC. Era încă întuneric când transportorul 
C-5A decolă de la baza aviatică Andrews, după ce pilotul 
primise semnalul „Tiger One“, direct de la Cord Dillon. 
Echipajul urcase la bordul avionului, sub pază armată. 

Aparatul uriaş se deplasă aparent greoi pe pistă, dar se 
înălţă rapid, îndreptându-se spre nord-est, peste Atlantic. 
Operatorul radio raporta poziţia din sfert în sfert de oră, 
prin semnale cifrate. 

Aşa cum fusese programat, avionul ateriză pe aeroportul 
britanic Lineham din Wilshire, chiar înainte de a se 
întuneca. Fură aduse mecanismele de lifting şi un 
transportor uriaş, care trase la rampă. Începu operaţia de 
debarcare a unui cargou enorm. Deşi Lineham era un 
aeroport izolat, fusese totuşi înconjurat cu panouri uriaşe. 

În noaptea aceea, multe şosele din Anglia fuseseră 
închise de Poliție, sub pretextul aducerii unui 
transformator electric uriaş. Dar transportorul era păzit de 
trupe SAS înarmate până-n dinţi, fiind escortat şi de 
soldaţi pe motociclete. 

Pentru că nu aveau cum ajunge la Yorkshire într-o 
noapte, pe timpul zilei transportorul fu ascuns într-un 
hangar de pe vremea războiului. Când se întunecă din nou, 
călătoria fu reluată spre nord, în aceleaşi condiţii. 
Transportorul ajunse la Yorkshire înainte de a se lumina. 
Fură transmise imediat semnalele secrete la Londra şi 
Langley, confirmându-se îndeplinirea misiunii. 

Tweed şi Cord respirară uşuraţi. 


520 


54 


În garajul subteran de sub clădirea sediului World 
Security, de pe strada Threadneedle, Marler se năpustise 
asupra lui Hanson din spate, în momentul când acesta 
ieşise din automobilul Daimler. Cu o mână îi acoperise 
gura şi cu cealaltă îi suci braţul, scoţându-i-l aproape din 
încheietură. Hanson gemu de durere. 

— Dacă mişti, îţi zdrobesc oasele! N-ai decât să-mi 
răspunzi la o întrebare simplă. Unde-i Lance Buckmaster? 

— L-am dus la elicopterul de la Battersea. Dar lasă-mă, 
domnule, un pic, că nu mai pot... 

— Zii mai departe! 

— A plecat la Tavey Grange, Dartmoor, cu elicopterul. 

Marler slăbi un pic strânsoarea şi aşteptă ca Hanson 
să-şi tragă sufletul, înainte de a i se adresa: 

— Să nu sufli o vorbă despre discuţia asta a noastră, ai 
înţeles? Dacă aflu ceva, dau de tine şi în gaură de şarpe! 

— Nu mai vreau să am de-a face cu tine, răspunse 
Hanson. 

Marler părăsi garajul, dădu colţul şi se aşeză la volanul 
automobilului său Porsche. leşi din Londra într-o jumătate 
de oră şi acum conducea cu viteza legală spre West 
Country. De-abia când trecu de Exter, observă că zăpada 
se topise aproape în întregime, dar la Dartmoor era încă 
foarte frig. Văzu culmile albe în depărtare. Mlaştinile se 
aflau încă sub pătura albă de nea. Pe măsură ce urca, 
stratul de zăpadă devenea tot mai gros, iar urmele de pe 
drum erau tari ca piatra. Derapă puţin la o curbă, prin 
Moretonhampstead. Peste vreo cinci minute, ajunse pe 
drumul cotit ce ducea spre foişoarele elisabetane de la 
Tavey Grange. Trase în curte, sări din maşină şi îşi anunţă 
venirea, sunând la clopoţelul de la intrare. Îi deschise Jos, 
majordomul. 

— Îl caut pe domnul Buckmaster, spuse Marler oficial. 


521 


Treceam pe aici şi m-am gândit că poate vrea să stea de 
vorbă cu mine. 

— A plecat de cinci minute la Pricentown -, răspunse 
Jos. Zicea că vrea să ia aer, dar a pornit maşina ca un 
nebun. lertaţi-mă, vă rog, cred că n-ar fi trebuit să mă 
exprim astfel. 

— Nu-ţi face griji, zise Marler degajat. N-am auzit ce-ai 
spus, aşa că nu-i las niciun mesaj. Mă grăbesc s-ajung la 
Londra. 

Marler întoarse, dar când ajunse la poartă, o luă la 
stânga, către Princetown, nu spre Londra. După vreun 
sfert de milă, opri brusc şi scoase de sub scaun un 
Magnum 45, verificându-i încărcătura. Ce ironie! De câte 
ori nu glumise cu Newman apropo de utilitatea rablei 
ăsteia! 

Aşeză arma lângă el şi porni mai departe. Pe măsură ce 
urca spre mlaştini, zăpada era tot mai groasă, porțiunile de 
gheaţă tot mai înşelătoare. Nu trecea nicio maşină prin 
sălbăticia asta albă şi îngheţată, în care se ivea din când în 
când câte un vârf stâncos, ca un monument imaculat. 
Încetini din nou când ajunse pe Shark's Tor. Aici gheaţa 
era foarte periculoasă. Conduse mai departe, fără să se 
întâlnească cu vreo maşină. Cerul era plumburiu. Oare cât 
mai putea să crească zăpada pe drum? Peste o jumătate de 
oră, ajunse la Princetown, un oraş sumbru, ca o închisoare. 


La volanul automobilului său, Buckmaster era ameţit. 
Gonea spre casă de la Yelverton la Princetown. Dar mai 
avea, oare, casă? Îi mai rămăsese ceva pe lume? Căderea 
aceasta bruscă îl zăpăcise de tot. Doamna prim-ministru îi 
transmisese că vrea să-l vadă. S-o ia naiba! Decuplase 
toate telefoanele de la Tavey Grange, aşa că nu mai avea 
cum să comunice cu el. Trebuia să găsească o cale să se 
lupte cu toţi. Mai fusese el prins la strâmtoare şi se 
descurcase, aşa că va găsi o soluţie şi acum. Trecea pe 
bulevardul din Princetown, pe lângă clădirile mohorâte din 
granit. Deodată, privi cu atenţie prin ochelarii lui fumurii. 
Nu-i veni să creadă: văzu un Porsche roşu care se apropia 


522 


de el. Ceea ce îi atrase atenţia, fu numărul de 
înmatriculare. El, care construise cu migală o organizaţie 
mondială ca World Security, avea o memorie deosebită a 
lucrului mărunt. Era Porsche-ul lui Marler! Mintea începu 
să-i lucreze cu repeziciune. Sigur că da, Marler! El era 
soluţia tuturor problemelor sale. Când îl văzu 
apropiindu-se, îi făcu un semn batjocoritor. Prinde-mă, 
dacă-ţi dă mâna! Avea să-l atragă pe Marler înapoi, la 
Grange. Acesta înţelese şi îl salută la rândul lui 
batjocoritor. Apoi întoarse maşina într-un mod nepermis şi 
îl urmă. Buckmaster văzu manevra în oglinda laterală şi 
rânji. Cu toată înfăţişarea lui dură, mai păstra în el ceva 
din copilul care fusese odinioară. Asta era, să se ia la 
întrecere cu Marler! Cine pierde, dă de băut! Buckmaster 
acceleră şi ieşi din oraş, îndreptându-se spre mlaştini, 
urmat de Marler la vreo sută de iarzi. În vremea aceasta îşi 
făcu planul cum să-l arunce pe Marler în joc. El era 
expertul potrivit pentru această treabă. Cu el alături, ar fi 
putut construi un imperiu nou, mai mare decât cel pe care 
îl pierduse!  Insufleţit de această idee, apăsă pe 
accelerator. Exaltat, se lăsă să alunece, redresând maşina 
exact la marginea unei gropi. Aceasta era viaţa care-i 
plăcea. Îşi aminti de vremurile când era în Divizia Aeriană. 
Acum urca, înconjurat de peisajul sălbatic, pustiu. Nu mai 
exista decât această zi a întrecerii. Restul nu conta! Trase 
în piept aerul rece, îmbătat de exaltare. Marler păstra 
distanţa în spatele lui, gândindu-se cât de periculos ar fi 
fost să oprească acum. Auzea huruitul ţevii de eşapament 
din faţa lui. Buckmaster mări viteza. Marler acceleră şi el, 
dându-şi seama că oricât ar fi încercat să se apropie, 
Buckmaster nu i-ar fi permis-o. Marler privi împrejur la 
burniţa ca un abur care se ridica, îndreptându-se către 
şosea. Dacă ajungea acolo, n-ar mai fi văzut nimic. Erau 
acum în partea cea mai înaltă a ținutului, în locul unde 
drumul cobora şi cotea brusc. Îşi căută „Magnum'“-ul, 
conducând cu o singură mână. Îşi sprijini braţul de geamul 
pe care îl coborâse încă de la Princetown şi ochi. În orice 
caz, nu trebuia să-l nimerească pe Buckmaster, şi nici să 


523 


ciuruiască maşina. Îşi calculă timpul cu grijă şi trase. 
Buckmaster auzi împuşcătura şi văzu în oglinda 
retrovizoare mâna înarmată a lui Marler, care se apropiase 
mai mult de el. Ce-l apucase oare pe Marler? Innebunise? 
Că doar îi oferise pe tavă capul lui Howard! Al treilea glonţ 
şuieră pe lângă geamul maşinii. Dumnezeule, Marler 
încerca să-l omoare! Apăsă pedala ca să scape de 
urmărire. Putea doar să întreacă pe oricine. Ajunsese pe 
culmea dealului, când al patrulea glonţ trecu razant pe 
lângă fereastra maşinii. Aruncă iar o privire în oglindă, 
pierzând drumul din vedere pentru câteva secunde. Marler 
turbase. Buckmaster îşi aminti că avea o armă în cabinetul 
său. Abia aştepta să ajungă la Grange şi s-o folosească. Îşi 
dădu seama că are viteză şi privi în faţă. Dar nu mai zări 
nimic. 

Marler văzu maşina din față trecând peste parapet, 
prăbuşindu-se în spațiu. Incetini. Zări Porsche-ul, 
izbindu-se de culmea Shark's Tor. Se zdrobi în impactul cu 
stânca, apoi îşi continuă căderea în abis. Părea o rachetă 
care îşi căuta ţinta. Când se izbi de pământ, explodă, dar 
flăcările se amestecară curând cu burniţa şi nu se mai văzu 
nimic. 

Marler îşi continuă drumul. Trecu de Tavey Grange prin 
Moretonhampstead, spre Londra. 


524 


EPILOG 


— În sfârşit, „Shockwave“ este acum la locul lui în 
Flyingdale, Yorkshire, spuse Tweed. 

Monica, Paula, Newman şi Marler ascultară relatarea lui 
despre cum fusese transportat la Lyneham computerul 
geamăn, concretizarea Iniţiativei Strategice Defensive din 
SUA. 

— Nu înţeleg nimic din toate astea, spuse Paula. De 
ce-aţi spus că „Shockwave“ se afla la bordul Lampedusei? 

Tweed suspină: 

— Aici e cheia unei operaţiuni extrem de complexe, 
aprobată de doamna prim ministru. Mai întâi s-a luat 
decizia să fie transportat pe calea aerului, dar s-a băgat 
Buckmaster şi a invocat faptul că în zilele noastre sunt 
multe accidente de avion, că pe mare era mai sigur etc., 
etc. A făcut atâta tapaj pe tema asta, că ne-a cam pus pe 
gânduri şi am hotărât să-l testăm şi noi. 

— „Noi“? întrebă Newman. 

— Da, doamna prim-ministru şi eu. Simţeam că ceva nu 
era în regulă şi nu-mi găseam locul. Prea merge totul ca pe 
roate. Spre surpriza mea, şi doamna prim-ministru a fost 
de acord cu planul meu, mai ales că începuse să se cam 
îndoiască de Buckmaster. 

— Despre ce plan e vorba? insistă Paula. 

— Numai cinci oameni urmau să fie la curent cu acest 
plan: doamna prim-ministru, eu, Cord Dillon din Langley, 
şeful de la US Joint Chifs of Staffs şi preşedintele. 
Americanilor le-a plăcut mult ideea; nu prea le surâdea să 
transporte computerul pe mare. 

— Dar au făcut-o, protestă Paula. 

— Pe Lampedusa au încărcat un fals, excepţional de bine 
realizat în Statele Unite de doi oameni de ştiinţă care au 


525 


participat la realizarea computerului adevărat. Ăsta a fost 
testul, dacă vrei, capcana pe care i-am pregătit-o lui 
Buckmaster. Noi doi eram singurii care ştiam codurile de 
comunicare cu vaporul. Vreau să spun, pe partea asta a 
Atlanticului. Dacă Lampedusa ar fi ajuns la Plymouth în 
condiţii bune, fără niciun obstacol, atunci Buckmaster ar fi 
ieşit basma curată, iar eu mi-aş fi dat demisia. Numai că 
lucrurile au luat o întorsătură oribilă. L-am subestimat pe 
Buckmaster. 

— Cred că încep să pricep ceva, remarcă Newman. Zii 
mai departe. 

— Mai întâi, ştiind că am codurile şi că aş fi putut 
comunica cu cei de pe vapor, Buckmaster trebuia să mă 
înlăture cumva. Aşa că a înscenat în mod genial crima şi 
violul Sylviei Harman. El însuşi i-a făcut-o bietei fete. 
Morgan a mărturisit totul, iar mie mi-a spus-o la modul cel 
mai confidenţial cu putinţă. Morgan îi procura fete lui 
Buckmaster. Tot el a pregătit şi avionul care a 
transportat-o pe Sylvia Harman la Londra şi a condus-o 
apoi în apartamentul meu. I-a spus că Buckmaster voia s-o 
vadă. 

— Dar ce-a fost cu telefonul de la Richter, informatorul 
tău din Freiburg? se interesă Paula. 

— Aici a fost mâna lui Morgan; bineînţeles, la sugestia 
lui Buckmaster. Asta ca să mă îndepărteze de casă în 
noaptea aia fatală. L-au plătit cu zece mii de lire să mă 
ademenească la Cheshire Cheese. Morgan a recunoscut 
tot. Deci, am fost nevoit să fug. N-am mai putut ţine 
legătura cu Lampedusa decât prin Hoch. Buckmaster era 
sigur c-o să mi se întâmple ceva fatal. Aşa cum spuneam, 
lucrurile au luat o întorsătură groaznică, din toate 
punctele de vedere şi regret din tot sufletul. 

— Asta ce-nseamnă? întrebă Newman liniştit. 

— Am presupus că vor lăsa echipajul la țărm, chiar dacă 
vor deturna vaporul. In loc de asta, au fost masacrați cu 
toţii. Pentru că am subestimat lipsa de scrupule a lui 
Buckmaster, am să-i am pe conştiinţă toată viaţa. 

— N-aveai cum să prevezi lucrul acesta, îi spuse Paula 


526 


liniştit. 

— Dar i-ai dat peste cap toate planurile, la modul cel mai 
mişto. 

— Asta nu mă-ncălzeşte cu nimic. A, că mi-am adus 
aminte, Kuhlmann e un tip de milioane. A declarat 
ziariştilor că World Security a fost atacată de un grup de 
terorişti în Germania şi că au vrut să-l omoare. Nici măcar 
n-a amintit numele meu. Otto este un prieten pe cinste. 

— De unde ştii că Buckmaster a strangulat-o şi a violat-o 
pe Sylvia Harman? întrebă Newman. 

— Am luat legătura cu prietenul meu de la Ministerul 
Apărării şi am aflat că Buckmaster avea grupa aceea rară 
de sânge, AB negativ, care a fost identificată sub unghiile 
Sylviei şi pe cearşaf. Sângele lui Morgan e zero pozitiv. 

— Bine, dar la procesul lui Morgan nu-i vor pune în 
cârcă şi păcatele lui Buckmaster? interveni Newman. 

— Nu. Morgan va fi acuzat doar de uciderea lui Ted 
Doyle, ca să primească o pedeapsă mai uşoară. Oricum, o 
să stea la „răcoare“ vreo zece ani, şi ştiţi bine că are 
nevastă şi copii. Completul de judecată va admite 
pledoaria şi nu vor mai fi cerute dovezi în plus. 

— Dar doctorul Rose, medicul legist, a fost şi el omorât? 

— Da, Stieber a venit aici cu avionul şi l-a accidentat cu 
o maşină furată. Morgan a recunoscut şi asta, dar a spus 
că a fost ordinul lui Buckmaster, iar el a aflat totul mai 
târziu. Mă cam îndoiesc, dar nu mai avem cum să ştim 
adevărul. Stieber nu mai poate fi întrebat! 

— Aş putea şti cu mine ce se va întâmpla? întrebă 
Newman. 

— Nimic. Nimeni n-a văzut ce-a fost pe aeroportul din 
Bruxelles. Incredibil, dar trupul lui Stieber a fost găsit abia 
peste două ore. S-a presupus că s-a sinucis, pentru că pe 
tocul pistolului nu erau decât amprentele lui. 

— Şi ce s-a întâmplat cu World Security? întrebă Paula. 

Tweed luă un ziar de pe birou: 

— Uite, acţiunile World Security au fost blocate la bursa 
din Londra. Şi cu asta, basta! Vă mulţumesc tuturor pentru 
ajutorul pe care mi l-aţi dat. Fără voi, n-aş fi scos-o la 


527 


capăt. Puteţi să vă duceţi cu toţii acasă acum, să vă 
bucurati de o odihnă binemeritată. 

Aşteptă până când Paula şi Newman părăsiră biroul 
împreună. Apoi se uită la Marler care rămăsese pe scaun: 

— Tu n-ai prea spus mare lucru. Dacă mă gândesc bine, 
ai tăcut tot timpul. Apropo, cum a fost ieri la Dortmoor? 
Frig tare? 

Marler îşi aprinse o ţigară şi se uită surprins la Tweed: 

— Habar n-am! N-am mai fost pe-acolo de vreo 
săptămână. Bănuiesc că s-a topit toată zăpada, zise el 
ridicându-se, cu ţigara atârnând în colţul gurii. Cred că 
mai bine mă roiesc să-nfig şi eu cornu’ un pic. Salut! 

— Ce-a fost asta? întrebă Monica, după ce rămaseră 
singuri. 

— Aa, doar o glumă. 

Tweed deschise ziarul şi citi cu satisfacţie titlul de pe 
prima pagină: Dartmoor: Un ministru mort subit într-un 
accident de maşină; Lance Buckmaster a suferit 
consecințele comportamentului imprudent la volan. Tweed 
îşi ridică privirea spre Monica: 

— Acum am să te rog să-mi redactezi demisia, către 
doamna prim-ministru. O voi semna imediat. Vreau s-o 
trimiţi la Downing Street prin curier special. 

— Sunt sigură că te va convinge să ţi-o retragi. 

— De data asta nu, Monica. 


528